Alexandre Dumas — Contele de Monte-Cristo 03

ALEXANDRE DUMAS 


Contele de Rionte-Cristo 


ALEXANDRE DUMAS 


Contele de Monte-Cristo 


Volumul 3 


Continuarea romanului: "Contele de Monte-Cristo vol. 1, 2". 


Capitolul | Procesul verbal 


Noirtier aştepta, îmbrăcat în negru şi instalat în jilţ. Când 
cele trei persoane la care se aştepta intrară, el privi uşa; valetul 
o închise imediat. 

— la seama, îi şopti Villefort Valentinei, care nu-şi putea 
ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea să-ţi comunice 
lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îţi interzic 
să-l înţelegi. 

Valentine roşi, dar nu răspunse. 

Villefort se apropie de Noirtier. 

— lată-l pe domnul Franz d'Epinay, îi spuse el; l-ai chemat, 
domnule şi el se supune dorințelor dumitale. Fără îndoială, noi 
dorim de multă vreme întrevederea aceasta şi voi fi încântat 


dacă ea îţi va dovedi cât de puţin întemeiată era împotrivirea 
dumitale la căsătoria Valentinei. 

Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe 
Villefort. 

Făcu semn Valentinei să se apropie. 

Intr-o clipă, graţie mijloacelor de care se slujea în 
conversațiile cu bunicul, fata găsi cuvântul cheie. 

Consultă atunci privirea paraliticului, care se fixă asupra 
sertarului unei mobile mici, plasată între ambele ferestre. 

Deschise sertarul şi găsi într-adevăr o cheie. 

După ce luă cheia şi după ce bătrânul îi făcu semn că într- 
adevăr pe aceea o cerea, ochii paraliticului se îndreptară spre 
un scrin vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puțin 
aşa se crezuse, decât hârţoage inutile. 

— Să deschid scrinul? întreabă Valentine. 

— Da, făcu bătrânul. 

— Să deschid sertarele? 

Valentine îl deschise şi scoase un pachet. 

— Asta doreşti, bunicule? 

Ea scoase rând pe rând toate celelalte hârtii, până când nu 
mai rămase nimic în sertar. 

— Dar sertarul e gol acum, spuse ea. 

Ochii lui Noirtier erau fixaţi asupra dicționarului. 

— Da, bunicule, te înţeleg, glăsui fata. 

Şi repetă una după alta fiecare literă a alfabetului; la S, 
Noirtier o opri. Ea deschise dicţionarul şi căută până la cuvântul 
secret. 

— A, e un secret? întrebă Valentine. 

— Da, făcu Noirtier. 

— Şi cine cunoaşte secretul? 

Noirtier privi uşa prin care ieşise servitorul. 

— Barrois? întrebă ea. 

— Da, făcu Noirtier. 

— Să-l chem? 

— Da. 

Valentine se duse la uşă şi îl chemă pe Barrois. În vremea 
asta sudoarea şiroia pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea 
buimăcit de uimire. 

Bătrânul servitor apăru. 


— Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a cerut să iau cheia, 
să deschid scrinul şi să trag sertarul; sertarul are un secret pe 
care dumneata se pare că îl cunoşti; deschide-l. 

Barrois se uită la bătrân. 

— Supune-te, supuse ochiul inteligent al lui Noirtier. 

Barrois se supuse; un fund dublu se deschise şi înfăţişă un 
teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră. 

— Acestea le doriţi, domnule? întrebă Barrois. 

— Da, făcu Noirtier. 

— Cui trebuiesc predate hârtiile, domnului de Villefort? 

— Nu. 

— Domnişoarei Valentine? 

— Nu. 

— Domnului Franz d'Epinay? 

— Da. 

Franz înaintă uimit. 

— Mie, domnule? întrebă el. 

— Da. 

Franz primi hârtiile din mâna lui Barrois şi, aruncându-şi 
ochii asupra învelitoarei, citi: 


"Să se depună, după moartea mea, la prietenul meu 
generalul Durand, care, în cazul când va muri şi el, va lăsa 
pachetul fiului său cu îndemnul de a-l păstra, deoarece cuprinde 
o hârtie de cea mai mare însemnătate." 


— Ce vreţi, domnule, să fac cu hârtia aceasta? întrebă 
Franz. 

— Fără îndoială s-o păstraţi pecetluită aşa cum este, spuse 
procurorul regal. 

— Nu, nu, răspunse repede Noirtier. 

— Doreşti poate ca domnul s-o citească? întrebă Valentine. 

— Da, răspunse bătrânul. 

— Auziţi, domnule baron, bunicul vă roagă să citiţi hârtia 
aceasta, spuse Valentine. 

— Atunci să ne aşezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci 
lectura va dura câtva timp. 

— Aşezaţi-vă, făcu ochiul bătrânului. 

Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de 
părintele ei, sprijinită de jilţ şi Franz rămase în faţa lui. 


Ţinea în mână misterioasa hârtie. 

— Citeşte-o, spuseră ochii bătrânului. 

Franz desfăcu plicul şi o linişte mare se aşternu în cameră. 
Citi în mijlocul liniştii: 


“Extras din procesele-verbale ale unei şedinţe a clubului 
bonapartist din strada Saint-Jaques, ținută la 5 februarie 1815". 


Franz se opri. 

— 5 februarie 1815? E ziua când părintele meu a fost 
asasinat! 

Valentine şi Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse 
limpede: Continuă! 

— Tatăl meu a dispărut ieşind de la clubul acesta, continuă 
Franz. 

Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citeşte! 

Franz reluă: 


“Subsemnații Louis-Jaques Beaurepaire, locotenent-colonel 
de artilerie, Etienne Duchampy, general de brigadă şi Claude 
Lecharpal, director al apelor şi pădurilor. 

Declară că la 4 februarie 1815 a sosit din insula Elba o 
scrisoare care recomanda bunăvoinţei şi încrederii membrilor 
clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care, 
servind pe împărat între 1804 şi 1815, era, desigur, devotat cu 
totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care 
Ludovic al XVIII-lea îl ataşase domeniului său Epinay. 

In consecință a fost trimisă o scrisoare generalului de 
Quesnel prin care era rugat să asiste la şedinţa de a doua zi, 5 
februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei 
unde urma să se ţină întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar 
îl anunţa pe general că, dacă vrea să fie gata, îl va lua cineva la 
9 seara. 

Şedinţele aveau loc de la orele nouă seara până la miezul 
nopții. 

La orele 9, preşedintele clubului se prezentă la general. 
Generalul era gata; preşedintele îi spuse că una din condiţiile 
introducerii lui era că va ignora pe vecie locul întrunirii şi că va 
lăsa să i se lege ochii, jurând că nu va încerca să scoată 
legătura. 


Generalul de Quesnel acceptă condiţia şi făgădui pe cuvânt 
de onoare că nu va căuta să vadă unde-i dus. 

Generalul îşi pregătise trăsura, preşedintele îi spuse însă că 
nu se pot servi de ea, dat fiind că n-avea nici un rost legarea 
ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii liberi şi 
recunoştea străzile prin care vor trece. 

— Cum să facem atunci? întrebă generalul. 

— Am trăsura mea, spuse preşedintele. 

— Sunteţi aşa de sigur de vizitiul dumneavoastră încât îi 
încredințaţi un secret pe care socotiți imprudent să-l spuneți 
vizitiului meu? 

— Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui 
preşedintele; vom fi conduşi de un consilier de stat. 

— İn cazul acesta, spuse generalul râzând, ne pândeşte alt 
risc: acela de a ne răsturna. 

Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a 
fost câtuşi de puţin silit să ia parte la şedinţă şi că a venit de 
bună voie. 

După ce s-au urcat în trăsură, preşedintele i-a reamintit 
generalului făgăduiala că va lăsa să i se lege ochii. Generalul nu 
se opusese deloc formalității: un fular pregătit în acest scop în 
trăsură desăvârși lucrul. 

Pe drum, preşedintelui i se păru că generalul încerca să 
privească pe sub legătură: îi reaminti jurământul. 

— A, da, adevărat! spuse generalul. 

Trăsura se opri în dreptul unei alei din strada Saint-Jacques. 
Generalul cobori sprijinindu-se de braţul preşedintelui, a cărui 
demnitate nu o cunoştea şi pe care îl credea un simplu membru 
al clubului; străbătură aleea, urcară un etaj şi intrară în camera 
de deliberări. A 

Şedinţa începuse. Inştiințaţi de prezentarea ce urma să 
aibă loc în seara aceea, membrii clubului se găseau în completul 
lor. Când ajunse în mijlocul sălii, generalul fu invitat să-şi scoată 
legătura. Se execută numaidecât şi păru foarte uimit găsind atât 
de multe figuri cunoscute într-o societate a cărei existență nu o 
bănuise până atunci. 

Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el mărgini să 
răspundă că scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre 
ele..." 


Franz se întrerupse. 

— Tatăl meu era regalist, glăsui el; n-aveau nevoie să-l 
întrebe asupra sentimentelor sale, căci ele erau cunoscute. 

— Aşa se explică legătura mea cu părintele dumitale, dragă 
domnule Franz, spuse Villefort; oamenii se împrietenesc uşor 
când împărtăşesc aceleaşi păreri. 

— Citeşte, continuă să spună ochiul bătrânului. 

Franz continuă: 


"Preşedintele luă atunci cuvântul, îndemnânadu-l pe general 
să se explice mai lămurit; dar domnul de Quesnel răspunse că 
dorea mai întâi să ştie ce vroiau de la el. 

Se comunică atunci generalului scrisoarea din insula Elba 
care îl recomanda clubului ca pe un om pe al cărui concurs se 
putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabilă 
din insula Elba şi făgăduia o nouă scrisoare cu mai ample detalii 
la sosirea Faraonului, vas aparținând armatorului Morrel din 
Marsilia, al cărui căpitan era trup şi suflet devotat împăratului. 
Câtă vreme tinu lectura, generalul, pe care socotisem că se 
poate conta ca pe un frate, dădu dimpotrivă vădite semne de 
nemulțumire şi de dezgust. 

După terminarea lecturii el rămase tăcut, cu sprâncenele 
încruntate. 

— Ce aveți de spus despre scrisoare, domnule general? 
întrebă preşedintele. 

— Spun că e prea puțină vreme de când am jurat credinţă 
regelui Ludovic al XVIII-lea, ca să încalc jurământul în favoarea 
fostului împărat, răspunse el. 

De data aceasta răspunsul era prea limpede pentru a ne 
mai putea înşela asupra sentimentelor lui. 

— Generale, glăsui preşedintele, pentru noi nu există nici 
regele Ludovic al XVIII-lea, nici fostul împărat. Nu există decât 
Majestatea sa Împăratul, îndepărtat de zece luni din Franţa, 
statul său, prin violenţă şi trădare. 

— Iertați-mă, domnilor, spuse generalul, se poate ca pentru 
dumneavoastră să nu existe un rege Ludovic al XVIII-lea, dar 
pentru mine e, deoarece m-a făcut baron şi mareşal; nu voi uita 
niciodată că datorez aceste două titluri fericitei sale reintoarceri 
în Franța. 


— Domnule, spuse preşedintele cu ton cât se poate de 
serios şi sculându-se, luaţi seama la ce spuneți; cuvintele ce 
rostiți ne demonstrează limpede că cei din insula Elba s-au 
înşelat asupra dumneavoastră şi că ne-au înşelat pe noi. 
Comunicarea care vi s-a făcut se explică prin încrederea ce 
avem în dumneavoastră şi, în consecinţă, printr-un sentiment 
care vă onorează. Ne înşelăm noi: un titlu şi un grad v-au raliat 
noului regim pe care vrem să-l răsturnăm. Nu vă vom 
constrânge să ne daţi concursul dumneavoastră; nu vom înrola 
pe nimeni împotriva conştiinţei şi voinței sale; dar vă vom 
constrânge să vă purtaţi ca un cavaler, chiar dacă nu aţi fi 
dispus. 

— Numiți cavalerism cunoaşterea conspirației 
dumneavoastră şi nedezvăluirea ei? Eu numesc aceasta 
complicitate. Precum vedeti sunt mai sincer decât 
dumneavoastră..." 


— O, tată! glăsui Franz îndepărtându-se, înţeleg acum de 
ce te-au asasinat. 

Valentine nu se putu opri de a arunca o privire asupra lui 
Franz; tânărul era într-adevăr frumos în entuziasmul său filial. 

Villefort se plimba în lung şi în lat dinapoia lui. 

Noirtier urmărea din ochi expresia fiecăruia, păstrându-şi 
atitudinea demnă şi severă. 

Franz reveni asupra manuscrisului şi continuă: 


"Domnule, spuse preşedintele, aţi fost rugat să veniți în 
sânul adunării. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus să 
vi se lege ochii, aţi acceptat. Când ati primit ambele invitații, 
ştiați perfect că nu ne vom ocupa de consolidarea tronului lui 
Ludovic al XVIII-lea, căci nu ne-am fi luat atâtea măsuri pentru a 
ne ascunde de poliție. Ințelegeți acum că ar fi prea comod să 
puneţi o mască pentru a surprinde secretul unor oameni şi 
pentru a nu avea apoi nevoie decât să scoateţi masca ca să-i 
nenorociti pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastră. Nu, nu; veti 
spune mai întâi răspicat dacă sunteţi de partea regelui care 
întâmplător domneşte în momentul acesta, sau de partea 
Maiestăţii sale împăratul. 

— Sunt regalist, răspunse generalul: am jurat lui Ludovic al 
XVIII-lea, îmi voi ține jurământul. 


Cuvintele fură urmate de un murmur general şi se putu 
vedea din privirile multor membri ai clubului că ei ar fi vrut să-l 
silească pe domnul d'Epinay să regrete imprudentele-i vorbe. 

Preşedintele se ridică din nou şi impuse tăcere. 

— Domnule, spuse el, sunteți un om prea serios şi prea 
chibzuit pentru a nu înțelege consecinţele situației în care ne 
aflăm unii fată de alții şi însăşi sinceritatea dumneavoastră ne 
dictează condiţiile pe care suntem obligați să le punem: veți jura 
deci pe cuvânt de onoare că, nu veti destăinui cele ce ati auzit. 

Generalul duse mâna la sabie şi strigă: 

— Dacă vorbiti de onoare, înseamnă că nu cunoaşteţi legile 
ei şi prin violență nu impuneți nimic. 

— lar dumneavoastră, domnule, continuă preşedintele cu 
un calm mai grozav poate decât furia generalului, lăsaţi sabia; e 
sfatul ce vi-l dau. 

Generalul învârti în jurul său priviri care trădau un început 
de nelinişte. Cu toate acestea, încă nu se plecă; dimpotrivă, 
adunându-și toate puterile, spuse: 

— Nu voi jura! 

— În cazul acesta, domnule, veţi muri! răspunse liniştit 
preşedintele. 

Domnul d'Epinay deveni foarte palid: mai privi o dată în 
juru-i; numeroşi membri ai clubului vorbeau în şoaptă şi căutau 
sub mantalele lor arme. 

— Generale, declară preşedintele, fiti liniştit; vă aflați 
printre oameni de onoare care vor încerca în tot chipul să vă 
convingă înainte de a se năpusti asupra dumneavoastră; dar, ati 
spus singur, vă aflați printre conspiratori, posedati secretul 
nostru, sunteți dator să ne garantați secretul. 

O linişte plină de semnificație urmă acestor cuvinte, iar 
pentru că generalul nu răspundea nimic, preşedintele spuse 
uşierilor: 

— Închideţi uşile! 

Aceeaşi linişte de moarte urmă cuvintelor sale. 

Atunci generalul înaintă şi, făcând o violentă sforțare, 
spuse: 

— Am un fiu şi sunt dator să mă gândesc la el când mă 
găsesc printre asasini. 

— Generale, spuse cu nobleţe şeful adunării, un om singur 
are întotdeauna dreptul să insulte cincizeci: este privilegiul 


slăbiciunii. Face însă rău că uzează de acest drept. Crede-mă, 
generale, jură şi nu ne insulta. 

Încă o dată îmblânzit de superioritatea şefului adunării, 
generalul şovăi un moment; dar apoi, înaintând până la biroul 
preşedintelui, întrebă: 

— Care e formula? 

— lat-o: 

"Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut şi 
auzit la 5 februarie 1815, între orele nouă şi zece seara şi declar 
că merit moartea dacă încalc jurământul." 

Generalul păru stăpânit de o înfiorare nervoasă, care îl 
împiedică timp de câteva secunde să răspundă, în sfârşit, 
înfrânându-şi un dezgust vădit, rosti jurământul, dar cu un glas 
aşa de scăzut încât abia se auzi; de aceea câțiva membri cerură 
să-l repete cu glas mai tare şi mai lămurit, ceea ce el făcu. 

— Acum doresc să mă retrag, glăsui generalul; sunt, în 
sfârşit, liber? 

Preşedintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării 
pentru a-l însoţi şi se urcă în trăsură cu generalul, după ce îi 
legă ochii. Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese. 

Ceilalți membri ai clubului se despărțiră în tăcere. 

— Unde vreți să vă ducem? întrebă preşedintele. 

— Oriunde voi putea să scap de prezența dumneavoastră! 
răspunse domnul d'Epinay. 

— Domnule, declară atunci preşedintele, luaţi seama, nu vă 
mai găsiţi în adunare, nu mai aveţi a face decât cu oameni 
izolați; nu-i insultați, dacă nu vreți să fiţi tras la răspundere 
pentru insultă. , 

Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Epinay 
răspunse: 

— Sunteti tot aşa de brav în trăsură ca şi la clubul 
dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt 
întotdeauna mai tari decât unul singur. 

Preşedintele dădu ordin să se oprească trăsura. 

Se aflau în dreptul cheiului des Ormes, unde e scara care 
duce la râu. 

— De ce opriti aici? întrebă domnul d'Épinay. 

— Pentru că, domnule, spuse preşedintele, ati insultat un 
om, iar omul acesta nu vrea să mai facă un pas fără a vă cere în 
Chip leal satisfactie. 


— Un mod de asasinare, spuse generalul înălțând din 
umeri. 

— Fără zgomot, domnule, răspunse preşedintele, dacă nu 
vreți să vă privesc ca pe unul din oamenii pe care îi arătaţi 
adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laş care face din slăbiciunea 
sa scut. Sunteţi singur; unul vă va răspunde; aveți o spadă, am 
şi eu una în bastonul acesta; nu aveti martori; unul din domni va 
fi martorul dumneavoastră. Acum, dacă vreți, puteți să scoateti 
legătura. 

Generalul îşi smulse îndată batista de la ochi. 

— În sfârşit, spuse el, voi şti cu cine am a face. 

Deschiseră uşa trăsurii: cei patru bărbaţi coborâră..." 


Franz se întrerupse încă o dată. Îşi şterse sudoarea rece 
care îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoşător să-l vezi 
pe fiu, tremurând şi palid, citind cu glas tare amănuntele 
necunoscute până atunci ale morţii părintelui său. 

Valentine îşi împreună mâinile, ca şi cum s-ar fi rugat. 

Noirtier se uită la Villefort cu o expresie aproape de dispreţ 
şi orgoliu. 

Franz continuă: 


"Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile înghețul 
era între cinci şi şase grade; scara luneca din cauza Sloiurilor; 
generalul era gras şi înalt, astfel că preşedintele îi oferi partea 
dinspre rampă ca să coboare. 

Cei doi martori veneau în urmă. 

Noaptea era întunecoasă, treptele scării umede de zăpadă 
şi chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând 
câteva sloiuri pe ea. 

Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie 
de cărbuni, la lumina lanternei, examinară armele. 

Spada preşedintelui care era, precum s-a spus, o simplă 
spadă purtată într-un baston, era mai scurtă decât a 
adversarului şi n-avea gardă. 

Generalul d'Epinay propuse ca ambele săbii să fie trase la 
sorți: preşedintele răspunse insă că el a provocat şi că, 
provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma sa. 

Martorii încercară să stăruie; preşedintele îi sili să tacă. 


Puseră lanterna jos, adversarii se aşezară de o parte şi de 
alta lupta începu. 

Lumina făcea din cele două spade două fulgere. Oamenii 
abia puteau fi zăriţi, într-atât de dens era întunericul. 

Domnul general trecea drept unul dintre cei mai buni 
mânuitori de spadă. El fu însă luat aşa de repede încât dădu 
înapoi şi căzu. 

Martorii îl crezură ucis, dar adversarul său, care ştia că nu l- 
a atins, îi oferi mâna pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l 
calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase din sărite pe general, 
care se năpusti la rându-i asupra adversarului. 

Dar adversarul nu dădu înapoi deloc. De trei ori generalul 
se trase în urmă şi reveni la atac. 

A treia oară căzu din nou. 

Ceilalţi îşi închipuiră că a alunecat, aşa cum lunecase prima 
dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el şi 
încercară să-l scoale; dar cel care îl luase în brațe simţi sub 
mână o căldură jilavă. Era sânge. 

Generalul, care era aproape leşinat, işi reveni. 

— Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el. 

Fără să răspundă, preşedintele se apropie de martorul care 
ținea lanterna şi, ridicându-şi mâneca, îşi arătă brațul străpuns 
de două lovituri de spadă; apoi, desfăcându-şi haina şi vesta, 
arătă şoldul vătămat de-a treia lovitură. 

Cu toate astea nu scoase măcar un oftat. 

Generalul d'Epinay intră în agonie şi îşi dădu sufletul după 
cinci minute..." 


Franz citi ultimele cuvinte cu o voce aşa de gâtuită încât 
abia se auziră, iar după ce le citi se opri trecându-şi mâna peste 
ochi ca pentru a alunga un nor. 

După o clipă de tăcere, continuă: 


"Preşedintele urcă scara după ce îşi băgă sabia în baston; o 
dâră de sânge însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă 
sus când auzi un clipocit înăbuşit în apă: era corpul generalului, 
pe care martorii îl aruncară în râu după ce constatară moartea. 

Generalul a sucombat, deci, într-un duel loial, iar nu într-o 
capcană, cum s-ar putea spune. 


Drept care am semnat prezentul proces-verbal pentru a 
stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii 
acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu 
premeditare, sau de trădare a legilor onoarei. 

Semnat: Beauregard, Duchampy şi Lecharpal". 


După ce Franz sfârşi lectura aceasta aşa de cumplită pentru 
un fiu, după ce Valentine, palidă de emotie, îşi şterse o lacrimă, 
după ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colţ, încercase să 
înlăture furtuna  adresând  neînduplecatului bătrân priviri 
imploratoare: 

— Domnule, îi spuse d'Epinay lui Noirtier, deoarece 
dumneavoastră cunoaşteţi istoria aceasta grozavă în toate 
amănuntele ei, deoarece aţi întărit-o prin semnături onorabile, 
deoarece, în sfârşit, îmi faceţi impresia că vă interesaţi de mine, 
deşi interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin 
durere, vă rog să nu-mi refuzaţi ultima satisfacţie: spuneţi-mi 
numele preşedintelui clubului pentru a cunoaşte, în sfârşit, pe 
cel ce l-a ucis pe bietul meu părinte. 

Villefort căută, buimăcit parcă, butonul uşii. Valentine, care 
înţelese cea dintâi răspunsul bătrânului şi care observase de 
multe ori pe antebraţul lui două urme de sabie, făcu un pas 
înapoi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnişoară, spuse Franz 
adresându-se logodnicei sale, veniţi în sprijinul meu ca să aflu 
numele omului care m-a făcut orfan la doi ani. 

Valentine rămase nemişcată şi mută. 

— Crede-mă, domnule, spuse Villefort, nu mai prelungi 
scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost într-adins 
tăinuite. Nici părintele meu nu-l cunoaşte pe preşedinte, iar 
dacă îl cunoaşte, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se 
găsesc în dicţionar. 

— Ce nenorocire! exclamă Franz. Singura speranţă care m- 
a susţinut de-a lungul lecturii şi care mi-a dat puterea să merg 
până la capăt era că voi cunoaşte cel puţin numele celui ce l-a 
ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el 
întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceţi 
ce veţi putea... vă implor... pentru a-mi indica, pentru a mă face 
să înţeleg... 

— Da, răspunse Noirtier. 


— Domnişoară, domnişoară, strigă Franz, bunicul 
dumneavoastră a făcut semn că poate să mi-l arate... pe omul 
acela... Ajutaţi-mă... dumneavoastră îl înţelegeţi... daţi-mi 
concursul. 

Noirtier privi dicţionarul. 

Franz îl luă cu un tremur nervos şi pronunţă pe rând literele 
alfabetului până la E. 

La litera aceasta bătrânul făcu semn că da. 

— E, repetă Franz. 

Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, 
Noirtier răspundea printr-un semn negativ. 

Valentine îşi ascundea capul în mâini. 

In sfârşit, Franz ajunse la cuvântul Eu. 

— Da, făcu bătrânul. 

— Dumneavoastră? exclamă Franz şi părul i se zbârli pe 
cap; dumneavoastră, domnule Noirtier, l-aţi ucis pe părintele 
meu? 

— Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire 
impunătoare. 

Franz căzu fără puteri într-un jilţ. 

Villefort deschise uşa şi fugi, căci îi venise în minte să 
înăbuşe bruma de existenţă ce stăruia încă în inima cumplită a 
bătrânului. 


Capitolul II Progresele lui Cavalcanti-fiul 


Între timp, domnul Cavalcanti tatăl plecase să-şi reia 
serviciul, dar nu în armata Maiestăţii sale Împăratul Austriei, ci 
la ruleta din Lucca. 

Se înţelege că ridicase cu cea mai scrupuloasă exactitate, 
până la ultima lăscaie, suma care îi fusese alocată pentru 
călătorie şi ca recompensă pentru chipul impunător, solemn, cu 
care îşi jucase rolul de părinte. 

Domnul Andrea moştenise toate hârtiile care constatau că 
avea onoarea să fie fiul marchizului Bartolomeu şi al marchizei 
Leonora Corsinari. 


Era deci ancorat în societatea pariziană, care primeşte cu 
atâta uşurinţă pe străini, tratându-i nu după ceea ce sunt, ci 
după ceea ce vor să fie. 

De altminteri ce se cere unui tânăr la Paris? Să cunoască 
întrucâtva limba, să fie îmbrăcat convenabil, să fie un bun 
jucător şi să plătească în aur. 

Se înţelege că lumea e mult mai puţin pretențioasă cu un 
străin decât cu un parizian. 

Andrea ocupase deci, în cincisprezece zile, o poziţie destul 
de frumoasă; i se spunea domnul conte, se vorbea despre el că 
are un venit de cincizeci de mii de lire şi se pomenea de comori 
imense al părintelui său, îngropate — zice-se — în carierele de 
la Saravezza. 

Un avocat, în faţa căruia se menţiona această ultimă 
circumstanţă ca un fapt, declară că a văzut carierele în 
chestiune, ceea ce dădu o mare greutate aserţiunilor care 
plutiseră până atunci în stare de îndoială şi care, din momentul 
acela, căpătară consistenţa realităţii. 

Lucrurile se găseau în stadiul acesta în cercul societăţii 
pariziene unde i-am introdus pe cititorii noştri, când Monte- 
Cristo veni într-o seară în vizită la domnul Danglars. Domnul 
Danglars ieşise, dar i se propuse contelui să fie introdus la 
baroană, care putea fi vizitată; el acceptă. 

După masa de la Auteuil şi după evenimentele care au 
urmat, doamna Danglars nu putea auzi numele lui Monte-Cristo 
fără o anume tresărire nervoasă. Dacă prezenţa contelui nu 
urma  rostirii numelui său, senzaţia dureroasă devenea mai 
intensă; dacă, dimpotrivă, contele se arăta, figura lui deschisă, 
ochii strălucitori, amabilitatea, galanteria sa faţă de doamna 
Danglars izgoneau curând ultimul rest de teamă; baroanei i se 
părea cu neputinţă ca un om aşa de fermecător la suprafaţă să 
poată nutri împotriva ei gânduri rele; de altminteri, inimile cele 
mai corupte nu pot crede în rău decât punându-l în legătură cu 
un interes oarecare; răul inutil şi fără cauză repugnă ca o 
anomalie. 

Când Monte-Cristo intră în budoarul unde i-am mai introdus 
o dată pe cititorii noştri — şi unde baroana urmărea cu ochi 
neliniştiţi desenele pe care i le înmâna fiica ei, după ce le privise 
cu domnul Cavalcanti-fiul — prezenţa lui îşi produse efectul 


obişnuit, astfel că baroana îl primi pe conte zâmbind, deşi 
numele lui o tulburase puţin. 

La rându-i, acesta îmbrăţişă întreaga scenă dintr-o ochire. 

Lângă baroană, aproape culcată pe o canapea mică stătea 
Eugenie, iar Cavalcanti se afla în picioare. 

Îmbrăcat în negru ca un erou al lui Goethe, cu pantofi de 
lac şi cu ciorapi albi de mătase, Cavalcanti îşi trecea o mână 
îndeajuns de albă şi de îngrijită prin părul blond în care scânteia 
un diamant; în ciuda sfaturilor lui Monte-Cristo, vanitosul tânăr 
nu putuse rezista voinţei de a şi-l pune în degetul mic. 

Mişcarea era însoţită de priviri asasine zvârlite domnişoarei 
Danglars şi de suspine trimise la aceeaşi adresă. 

Domnişoara Danglars era neschimbată, adică frumoasă, 
rece şi ironică. Nu-i scăpa nici o privire, nici un suspin al lui 
Andrea; ai fi zis că ele lunecau pe platoşa de Minervă, platoşă 
despre care unii filozofi pretind că acoperea câteodată pieptul 
lui Sapho. 

Eugenie îl salută pe conte cu răceală şi profită de începutul 
conversaţiei pentru a se retrage în salonul de studii, de unde 
două glasuri zglobii şi zgomotoase, amestecate cu primele 
acorduri ale unui pian, arătară lui Monte-Cristo că domnişoara 
Danglars preferase societăţii sale şi a domnului Cavalcanti 
tovărăşia domnişoarei Louise d'Armilly, profesoara ei de canto. 

Abia atunci, în timp ce vorbea cu doamna Danglars şi părea 
cufundat în vraja conversaţiei, contele remarcă solicitudinea 
domnului Andrea Cavalcanti, modul lui de a se duce să asculte 
muzica la uşa prin care nu cuteza să treacă şi de a-şi manifesta 
admiraţia. 

Bancherul reveni curând. Prima lui privire se adresă, e 
drept, lui Monte-Cristo, dar a doua se adresă lui Andrea. 

Pe soţie o salută aşa cum unii soţi îşi salută femeia; 
celibatarii nu vor putea să-şi facă o idee despre acest mod de a 
saluta decât când se va publica un cod foarte întins al vieţii 
conjugale. 

— Domnişoarele nu te-au invitat să faci muzică cu ele? îl 
întrebă Danglars pe Andrea. 

— O, nu, domnule! răspunse Andrea cu un oftat mai 
remarcabil chiar decât celelalte. 

Danglars înaintă numaidecât spre uşa de comunicaţie şi o 
deschise. 


Fetele fură văzute atunci stând pe acelaşi scaun, în faţa 
aceluiaşi pian. Acompaniau fiecare cu o mână exerciţiul cu care 
se deprinseseră din fantezie şi în care deveniseră de o măiestrie 
deosebită. 

Domnişoara d'Armilly, care se zărea acum, formând cu 
Eugenie, graţie cadrului uşii, unul din acele tablouri vivante care 
se fac deseori în Germania, era înzestrată cu o frumuseţe 
remarcabilă sau, mai bine zis, cu o drăgălăşenie gingaşă. Era o 
femeiuşcă subţirică şi blondă ca o zână, cu păr buclat căzând pe 
gâtul ei cam prea lung, aşa cum Perugino face uneori gâtul 
fecioarelor sale şi cu ochi voalaţi de oboseală. Se spunea că e 
şubredă de piept şi că, asemeni Antoniei din Vioara din 
Cremona, va muri într-o zi cântând. 

Monte-Cristo aruncă o privire repede, curioasă; o vedea 
pentru prima oară pe domnişoara d'Armilly despre care auzise 
aşa de des vorbindu-se în casă. 

— Ei, ce e, noi suntem excluşi? o întrebă bancherul pe fiică. 

Îl duse atunci pe tânăr în salonaş şi, fie din întâmplare, fie 
într-adins, uşa fu închisă în aşa fel ca, din locul unde stăteau, 
Monte-Cristo şi baroana să nu mai poată vedea nimic; deoarece 
însă bancherul îl urmase pe Andrea, doamna Danglars păru că 
nu remarcă faptul. 

Curând după aceea contele auzi glasul lui Andrea răsunând 
în acordurile pianului şi acompaniind un cântec corsican. 

În timp ce contele asculta, cu un zâmbet, cântecul care îl 
făcea să uite de Andrea şi să-şi reamintească de Benedetto, 
doamna Danglars lăuda faţă de Monte-Cristo tăria sufletească a 
soţului ei care, în chiar dimineaţa aceea, pierduse într-un 
faliment milanez trei sau patru sute de mii franci. 

Şi într-adevăr, elogiul era meritat; căci dacă Monte-Cristo n- 
ar fi ştiut lucrul de la baroană, sau poate printr-unul din 
mijloacele pe care le avea de a afla totul, figura contelui nu i-ar 
fi trădat nimic. 

"Bun! gândi Monte-Cristo. A ajuns în situaţia de a ascunde 
ce pierde; acum o lună se lăuda." 

Apoi, cu glas tare: 

— O, doamnă, spuse contele, domnul Danglars cunoaşte 
aşa de bine Bursa încât va câştiga totdeauna acolo ceea ce ar 
putea să piardă într-altă parte. 


— Văd că împărtăşiţi eroarea comună, spuse doamna 
Danglars. 

— Ce eroare? întrebă Monte-Cristo. 

— Aceea că domnul Danglars joacă, în timp ce, dimpotrivă, 
nu joacă niciodată. 

— A, da, este adevărat, doamnă; mi-aduc aminte că 
domnul Debray mi-a spus... Dar ce e cu domnul Debray? Nu l- 
am zărit de trei sau patru zile. 

— Nici eu, glăsui doamna Danglars cu o prezenţă de spirit 
miraculoasă. Aţi început însă o frază care a rămas neterminată. 

— Anume? 

— Că domnul Debray v-a spus... 

— A, da; domnul Debray mi-a spus că dumneavoastră eraţi 
aceea care aduceaţi jertfe demonului jocului. 

— Am avut, mărturisesc, pasiunea aceasta câtva timp, însă 
nu o mai am, glăsui doamna Danglars. 

— Şi faceţi rău, doamnă. Eh, şansele norocului sunt precare 
şi, dacă aş fi femeie, iar hazardul ar fi făcut din femeia aceasta 
soţia unui bancher, oricâtă încredere aş avea în norocul soţului 
meu — căci în afaceri, ştiţi, totul e noroc şi nenoroc; ei bine, 
oricâtă încredere aş avea în norocul soţului meu, aş căuta 
totdeauna să-mi asigur o avere independentă, chiar de ar trebui 
să obţin averea  încredinţând interesele mele în mâini 
necunoscute. 

Doamna Danglars se roşi fără voie. 

— Uite, spuse Monte-Cristo ca şi cum nu văzuse nimic, se 
vorbeşte de o lovitură frumoasă care a fost dată ieri cu bonurile 
Neapolelui. 

— Eu nu le am şi nu le-am avut niciodată, glăsui repede 
baroana; dar să nu mai vorbim de Bursă, domnule conte, căci 
avem aerul unor agenţi de schimb; să vorbim mai bine despre 
bieţii Villefort pe care fatalitatea îi chinuieşte aşa de mult în 
momentul acesta. 

— Dar ce li s-a întâmplat? întrebă Monte-Cristo cu perfectă 
naivitate. 

— Ştiţi şi dumneavoastră; după ce l-au pierdut pe domnul 
de Saint- Méran, la trei sau patru zile după plecarea lui, au 
pierdut-o pe marchiză la trei sau patru zile după sosirea ei. 


— A, da, glăsui Monte-Cristo, am aflat; dar, precum îi spune 
Clodius lui Hamlet, e o lege a naturii: părinţii lor muriseră înainte 
şi ei îi plânseră; ei vor muri înaintea fiilor lor şi fiii îi vor plânge. 

— Dar asta nu e totul. 

— Cum, nu e totul? 

— Nu; ştiaţi că erau pe cale să-şi căsătorească fiica... 

— Cu domnul Franz d'Epinay... Căsătoria a căzut? 

— leri dimineaţă, după câte se pare, Franz şi-a retras 
cuvântul. 

— Serios? Şi se cunosc cauzele rupturii? 

— Nu. 

— Extraordinar, doamnă... Dar cum primeşte domnul de 
Villefort toate aceste nenoro-ciri? 

— Ca întotdeauna: filozofic. 

În momentul acela Danglars se înapoie singur. 

— Ei, îl laşi pe domnul Cavalcanti cu fiica dumitale? spuse 
baroana. 

— Dar pe domnişoara d'Armilly drept cine-o iei? întrebă 
bancherul. 

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Încântător tânăr Cavalcanti, nu-i aşa domnule conte? Dar 
e cu adevărat prinţ? 

— Eu nu garantez, glăsui Monte-Cristo. Părintele său mi-a 
fost prezentat ca marchiz, aşa că tânărul este probabil conte; mi 
se pare că nu ţine prea mult la titlul acesta. 

— De ce? întrebă bancherul. Dacă e prinţ, face rău că nu se 
mândreşte. Fiecare cu dreptul său. Mie nu-mi place să-şi renege 
cineva originea. 

— O, dumneavoastră sunteţi un democrat pur! glăsui 
Monte-Cristo zâmbind. 

— Vezi însă la ce te expui, spuse baroana; dacă domnul de 
Morcerf ar veni din întâmplare şi l-ar găsi pe domnul Cavalcanti 
într-o cameră unde el, logodnicul Eugeniei, n-a avut niciodată 
îngăduinţa să intre... 

— Faci bine că spui din întâmplare, declară bancherul, căci 
îl vedem atât de rar încât s-ar putea spune că numai 
întâmplarea ni-l aduce. 

— În sfârşit, dacă ar veni şi l-ar găsi pe tânăr lângă fiica 
dumitale, ar putea să fie nemulţumit. 


— El? O, te înşeli, domnul Albert nu ne face onoarea de a fi 
gelos pe logodnica sa, nu o iubeşte îndeajuns pentru asta. De 
altminteri, ce-mi pasă dacă e nemulţumit sau nu? 

— Cu toate acestea, în stadiul în care ne aflăm... 

— Da, în stadiul în care ne aflăm: vrei să ştii în ce stadiu ne 
aflăm? La balul mamei sale a dansat o singură dată cu fiica 
mea, în timp ce domnul Cavalcanti a dansat de trei ori şi Albert 
nici n-a băgat de seamă. 

— Domnul viconte Albert de Morcerf! anunţă valetul. 

Baroana se ridică repede. 

Vroia să treacă în salonul de studii pentru a-şi înştiinţa fiica, 
dar Danglars o apucă de braţ. 

— Las-o! zise el. 

Ea îl privi uimită. 

Monte-Cristo se prefăcu a nu fi văzut jocul de scenă. 

Albert intră; era foarte frumos şi foarte vesel. Salută pe 
baroană cu dezinvoltură, pe Danglars cu familiaritate, pe Monte- 
Cristo cu afecţiune; apoi, întorcându-se spre baroană: 

— Îmi daţi voie, doamnă, îi spuse el, să vă întreb cum se 
simte domnişoara Danglars? 

— Cât se poate de bine, domnule, răspunse Danglars 
repede; face în momentul acesta muzică în salonaşul ei cu 
domnul Cavalcanti. 

Albert îşi păstră aerul calm şi indiferent; încerca poate 
oarecare ciudă lăuntrică, dar simţea fixată asupra lui privirea lui 
Monte-Cristo. 

— Domnul Cavalcanti are o foarte frumoasă voce de tenor, 
spuse el şi domnişoara Eugenie e o magnifică soprană, fără a 
mai pune la socoteală că, la pian, cântă ca Thalberg. E, desigur, 
un concert fermecător. 

— Fapt este că se acordă de minune, spuse Danglars. 

Albert nu arată că a remarcat echivocul, aşa de grosolan 
totuşi, în timp ce doamna Danglars roşi. 

— Şi eu sunt muzician, cel puţin după câte spun profesorii 
mei, continuă tânărul; ei bine, lucru ciudat, n-am putut încă să- 
mi acord vocea cu altă voce, iar cu vocile de soprană mai puţin 
decât cu altele. 

Danglars schiţă un zâmbet care însemna: hai, supără-te. 


— De aceea, spuse el nădăjduind fără îndoială că va ajunge 
la scopul pe care îl dorea, prinţul şi fiica mea au stârnit ieri 
admiraţia generală. N-aţi fost ieri, domnule de Morcerf? 

— Care prinţ? întrebă Albert. 

— Prinţul Cavalcanti, reluă Danglars, încăpăţânându-se să 
dea tânărului titlul acesta. 

— A, iertaţi-mă, spuse Albert, nu ştiam că e prinţ. Aşadar, 
prinţul Cavalcanti a cântat ieri cu domnişoara Eugenie? De bună 
seamă că a fost ceva încântător şi îmi pare foarte rău că nu am 
auzit. N-am putut însă răspunde invitaţiei dumneavoastră, căci 
am fost nevoit s-o conduc pe doamna Morcerf la baroana de 
Château-Renaud-mama, unde cântau germanii. 

Apoi, după o pauză şi ca şi cum n-ar fi fost vorba de nimic: 

— Mi se va îngădui, repetă Morcerf, să prezint omagiile 
mele domnişoarei Danglars? 

— O, aşteptaţi, aşteptaţi, vă rog, spuse bancherul oprindu-l 
pe tânăr; ia auziţi delicioasa cavatină: ta-ta-ta-ti-ta-ti-ta-ta... E 
încântătoare... O singură secundă: perfect! bravo! bravi! brava! 

Şi bancherul începu să aplaude cu frenezie. 

— Într-adevăr, spuse Albert, e ceva excepţional şi e cu 
neputinţă să înţeleagă cineva mai bine muzica ţării sale decât o 
înţelege prinţul Cavalcanti. Aţi spus prinţ, — va fi făcut; în Italia 
este lucru uşor. Dar, ca să revenim la adorabilii noştri cântăreţi, 
ar trebui să ne faceţi o plăcere, domnul Danglars: fără s-o 
înştiinţaţi că-i aci un străin, ar trebui să rugaţi pe dom-nişoara 
Danglars şi pe domnul Cavalcanti să înceapă altă bucată. E aşa 
delicios să te bucuri de muzică mai departe, într-o penumbră, 
fără să fii văzut, fără să vezi şi, în consecinţă, fără să-l 
stânjeneşti pe muzician, care se poate astfel lăsa cu totul în voia 
geniului, sau a elanului inimii sale. 

De data aceasta Danglars fu dezarmat de calmul tânărului. 

ÎI luă pe Monte-Cristo la o parte. 

— Ei, ce spuneţi de îndrăgostitul nostru? îl întrebă el. 

— Hm, de netăgăduit, îmi face impresia că e rece; dar ce 
vreţi? sunteţi angajat. 

— Fără îndoială, sunt angajat, dar obligaţia mea e să o dau 
pe fiica mea unui om care o iubeşte, nu unuia care nu o iubeşte. 
Îl vedeţi pe el, rece ca o marmură şi orgolios ca părintele său; 
dacă măcar ar fi bogat, dacă ar avea averea Cavalcanţilor, 


treacă-meargă. La drept vorbind nu am consultat-o pe fiica mea, 
însă dacă ea ar avea gust... 

— O, nu ştiu dacă prietenia mea pentru el mă orbeşte, 
glăsui Monte-Cristo, dar vă asigur că domnul de Morcerf e un 
tânăr fermecător care o va face fericită pe fiica dumneavoastră 
şi care, mai curând sau mai târziu, va ajunge la ceva în viaţă; 
căci, la urma urmei, situaţia părintelui său este excelentă. 

— Hm! făcu Danglars. 

— De ce vă îndoiţi? 

— Eh, e trecutul... trecutul acela obscur. 

— Dar trecutul părintelui nu-l priveşte pe fiu. 

— Ba da, ba da. 

— Nu vă aprindeţi; acum o lună proiectul căsătoriei vi se 
părea excelent. Înţelegeţi, sunt deznădăjduit; pe tânărul 
Cavalcanti, pe care nu-l cunosc, vă repet, l-aţi văzut la mine. 

— Eu îl cunosc şi asta ajunge, spuse Danglars. 

— ÎI cunoaşteţi? Aţi cules informaţii asupra lui? întrebă 
Monte-Cristo. 

— E nevoie oare de aşa ceva? Nu se vede de la început cu 
cine ai a face? În primul rând e bogat. 

— Nu garantez. 

— Cu toate acestea garantaţi pentru el. 

— Pentru cincizeci de mii de lire, nimica toată. 

— Are o educaţie distinsă. 

— Hm! făcu la rându-i Monte-Cristo. 

— E muzician. 

— Toţi italienii sunt. 

— Conte, nu sunteţi drept cu tânărul acesta. 

— Ei da, mărturisesc, văd cu mâhnire că, deşi cunoaşte 
obligaţiile dumneavoastră faţă de Morcerf, el se pune de-a 
curmezişul şi abuzează de averea lui. 

Danglars începu să râdă. 

— O, ce puritan sunteţi! spuse el, dar lucrul ăsta se 
întâmplă în lume în fiecare zi. 

— Nu puteţi totuşi să rupeţi astfel, scumpe domnule 
Danglars: Morcerfii contează pe căsătoria aceasta. 

— Contează? 

— Categoric. 


— Atunci să se explice. Dragă conte, dumneavoastră, care 
sunteţi aşa de bine văzut acolo, ar trebui să strecuraţi două 
cuvinte părintelui. 

— Eu? dar de unde naiba aţi văzut că sunt primit aşa bine? 

— Eh, la balul lor! Contesa, mândră Mercedes, trufaşa 
catalană care abia catadicseşte să deschidă gura faţă de cele 
mai vechi cunoştinţe ale ei, v-a luat de braţ, a ieşit cu 
dumneavoastră în grădină, a pornit pe aleile discrete şi n-a 
reapărut decât după o jumătate de ceas. 

— O, baroane, baroane, spuse Albert, ne împiedicaţi să 
ascultăm; pentru un meloman ca dumneavoastră, ce barbarie! 

— Bine, bine, domnule ironic! spuse Danglars. 

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Vă însărcinaţi să-i spuneţi părintelui? 

— Cu plăcere, dacă doriţi. 

— Dar de data aceasta lucrul să se facă în mod explicit şi 
definitiv, în special să-mi ceară fiica, să fixeze un timp, să-şi 
precizeze condițiile băneşti, în sfârşit, să ajungem la o 
înţelegere sau o ruptură; dar, înţelegeţi, fără amânări. 

— Bine, demersul va fi făcut. 

— Nu vă voi spune că-l aştept cu plăcere, dar îl aştept: un 
bancher trebuie să fie sclavul cuvântului său. 

Şi Danglars scoase unul din acele suspine pe care, cu o 
jumătate de ceas mai înainte, le scotea Cavalcanti-fiul. 

— Bravi! bravo! brava! strigă Morcerf parodiindu-l pe 
bancher şi aplaudând sfârşitul bucății. 

Danglars începea să se uite la Albert pieziş, când servitorul 
intră şi îi şopti două vorbe. 

— Mă înapoiez, spuse bancherul lui Monte-Cristo, aşteptaţi- 
mă; poate că voi avea ceva să vă comunic. 

Şi ieşi. 

Baroana profită de absenţa soţului pentru a deschide uşa 
salonului de studii al fiicei sale şi atunci domnul Andrea, care 
stătea la pian cu domnişoara Eugenie, fu văzut zvâcnind ca un 
resort. 

Albert o salută zâmbind pe domnişoara Danglars care, fără 
să pară, câtuşi de puţin tulburată, îi răspunse cu un salut rece, 
ca de obicei. 

Cavalcanti păru vădit încurcat, îl salută pe Morcerf, care 
răspunse cu aerul cel mai impertinent. 


Atunci Albert începu să se piardă în elogii cu privire la 
glasul domnişoarei Danglars şi la regretul pe care îl simţea, 
după ce-l auzise, că n-a asistat la serata din ajun... 

Cavalcanti, lăsat în voia lui, îl luă pe Monte-Cristo de o 
parte. 

— Haide, spuse doamna Danglars, ajunge cu muzica şi cu 
complimentele; veniţi la ceai. 

— Vino, Louise, glăsui domnişoara Danglars adresându-se 
prietenei sale. 

Trecură în salonul alăturat unde, într-adevăr, ceaiul era 
pregătit. 

În momentul când lăsau, după maniera englezească, 
linguriţele în ceşti, uşa se redeschise şi Danglars reapăru vizibil 
agitat. 

Monte-Cristo remarcă şi-l întrebă pe bancher din ochi. 

— Am primit corespondenţa din Grecia, spuse Danglars. 

— Aha, exclamă contele, de aceea v-au chemat? 

— Da. 

— Cum se simte regele Othon? întrebă Albert cu tonul cel 
mai năzdrăvan. 

Danglars îl privi pieziş, fără să-i răspundă, iar Monte-Cristo 
întoarse capul pentru a-şi ascunde expresia de milă care se ivise 
pe chipul său şi care se şterse aproape numaidecât. 

— Vom merge împreună, nu-i aşa? îl întrebă Albert pe 
conte. 

— Da, dacă vrei, răspunse acesta. 

Albert nu putea să priceapă nimic din privirea bancherului; 
de aceea, întorcându-se spre Monte-Cristo care înţelesese 
perfect, îi spuse: 

— Aţi văzut cum s-a uitat la mine? 

— Da, răspunse contele; dar găsiţi ceva deosebit în privirea 
lui? 

— Bineînţeles. Dar ce vrea să spună cu veştile din Grecia? 

— De unde vrei să ştiu eu? 

— Pentru că, după câte îmi închipui, aveţi legături în ţara 
aceasta. 

Monte-Cristo zâmbi, aşa cum zâmbea totdeauna când nu 
voia să răspundă. 

— Uite-l că se apropie de dumneavoastră, glăsui Albert; eu 
mă duc să o complimentez pe domnişoara Danglars pentru 


camera ei, în vremea asta părintele va avea timp să vă 
vorbească. 

— Dacă e să-i faci complimente, fă-i cel puţin complimente 
pentru vocea ei, spuse Monte-Cristo. 

— Nu, asta ar face-o toată lumea. 

— Dragă viconte, glăsui Monte-Cristo, ai îngâmfarea 
impertinenţei. 

Albert înaintă spre Eugenie, cu zâmbetul pe buze. 

Între timp Danglars se aplecă la urechea contelui. 

— Mi-aţi dat un sfat excelent, spuse el şi este o poveste 
oribilă în aceste cuvinte: Fernand şi lanina. 

— Hm! făcu Monte-Cristo. 

— Da, vă voi povesti. Dar luaţi-l pe tânăr; mi-ar veni foarte 
greu să rămân cu el, acum. 

— Ceea ce şi fac, deoarece mă însoţeşte; mai e nevoie să 
vi-l trimit pe părinte? 

— Mai mult decât oricând. 

— Bine. 

Contele făcu un semn lui Albert. 

Amândoi le salutară pe doamne şi ieşiră: Albert cu un aer 
perfect indiferent faţă de disprețul domnişoarei Danglars, 
Monte-Cristo repetând doamnei Danglars sfaturile cu privire la 
prudenţa pe care trebuie s-o aibă o nevastă de bancher când e 
vorba de viitorul ei. 

Domnul Cavalcanti rămase stăpân pe câmpul de bătaie. 


Capitolul III Haydée 


Abia cotiseră caii contelui bulevardul şi Albert se întoarse 
spre conte izbucnind într-un râs prea zgomotos ca să nu fie 
întrucâtva forjat. 

— Vă voi întreba, spuse el, aşa cum regele Charles al IX-lea 
o întreba pe Catherina de Medicis după Sfântul Bartholomeu: 
cum găsiţi că am jucat micul meu rol? 

— În legătură cu ce? întrebă Monte-Cristo. 

— În legătură cu instalarea rivalului meu la domnul 
Danglars... 

— Care rival? 


— Eh, la naiba, care rival? protejatul dumneavoastră, 
domnul Andrea Cavalcanti. 

— O, fără glume proaste, viconte; eu nu-l ocrotesc câtuşi de 
puţin pe domnul Andrea, cel puţin faţă de domnul Danglars. 

— Tocmai reproşul acesta vi l-aş face dacă tânărul ar avea 
nevoie de protecţie. Din fericire însă pentru mine, el se poate 
lipsi. 

— Cum, crezi că face curte? 

— Vă garantez: rostogoleşte ochi de îndrăgostit şi 
modulează sunete amoroase; aspiră la mâna mândrei Eugenie. 
Uite, încep să fac poezie. Pe cuvântul meu, nu este vina mea. N- 
are a face, repet: aspiră la mâna mândrei Eugenie. 

— Ce importanţă are dacă ei nu se gândesc decât la 
dumneata? 

— Să nu mai spuneţi asta, dragă conte, sunt maltratat din 
ambele părţi. 

— Cum din ambele părţi? 

— Fără îndoială: domnişoara Eugenie abia mi-a răspuns, iar 
domnişoara d'Armilly, confidenta ei, nu mi-a răspuns deloc. 

— Da, dar părintele te adoră, spuse Monte-Cristo. 

— El? Dimpotrivă, mi-a înfipt o mie de pumnale în inimă, 
pumnale care, e drept, reintră în teacă, pumnale de teatru, dar 
pe care el le crede adevărate. 

— Gelozia indică afecţiune. 

— Da, dar eu nu-s gelos. 

— Eel. 

— Pe cine? Pe Debray? 

— Nu, pe dumneata. 

— Pe mine? Mă prind că, până în opt zile, o să-mi închidă 
uşa în nas. 

— Te înşeli, dragă viconte. 

— Dovada. 

— O vrei? 

— Da. 

— Sunt însărcinat să-l rog pe domnul conte de Morcerf să 
facă un demers definitiv pe lângă baron. 

— De cine? 

— Chiar de baron. 

— O, nu veţi face asta, nu-i aşa, dragă conte? spuse Albert 
cu tot alintul de care era în stare. 


— Te înşeli, Albert, mă voi executa, deoarece am făgăduit. 

— S-ar părea că ţineţi cu orice preţ să mă însor, glăsui 
Albert oftând. 

— Ţin să fiu bine cu toată lumea; dar, în legătură cu 
Debray, nu-l mai văd la baroană. 

— E certat. 

— Cu doamna? 

— Nu, cu domnul. 

— A observat ceva? 

— Nu, nu, gluma e bună! 

— Crezi că bănuia? întrebă Monte-Cristo cu o naivitate 
fermecătoare. 

— Hei, dar de unde veniţi dumneavoastră, dragă conte? 

— Din Congo, dacă vrei. 

— Nu e aşa departe. 

— Ce, eu îi cunosc pe soţii voştri parizieni? 

— Dragă conte, soţii sunt la fel pretutindeni. Din moment 
ce aţi studiat individul într-o ţară, cunoaşteţi rasa. 

— Dar atunci ce motiv a putut să-i facă pe Danglars şi 
Debray să se certe? Păreau că se înţeleg foarte bine, spuse 
Monte-Cristo cu aceeaşi naivitate. 

— O, aici intrăm în misterele lui Isis şi eu nu sunt iniţiat. 
Când domnul Cavalcanti-fiul va intra în familie, îl veţi întreba pe 
el. 

Trăsura se opri. 

— lată-ne ajunşi, spuse Monte-Cristo, nu e decât zece şi 
jumătate, vino. 

— Cu plăcere. 

— Te va conduce trăsura mea. 

— Nu, mulţumesc, cupeul meu ne-a urmat, desigur. 

Intrară amândoi în casă; salonul era luminat; intrară în 
salon. 

— Să ne faci ceai, Baptistin! porunci Monte-Cristo. 

Baptistin ieşi fără să scoată un cuvânt. Peste două secunde 
reapăru cu o tavă gata pregătită, care, ca şi gustările din piesele 
feerice, ieşise parcă din pământ. 

— Într-adevăr, spuse  Morcerf, ceea ce admir la 
dumneavoastră, dragă conte, nu e bogăţia, căci poate sunt 
oameni şi mai bogaţi; nu e spiritul, căci Beaumarchais n-avea 
mai mult, dar avea tot atât; ci maniera de a fi servit fără să vi se 


răspundă un cuvânt, la minut, la secundă, ca şi cum s-ar ghici, 
din felul cum sunaţi, ce doriţi să aveţi şi ca şi cum ceea ce doriţi 
ar fi totdeauna gata. 

— Cuvintele dumitale sunt întrucâtva adevărate. Se cunosc 
obiceiurile mele. Uite, vei vedea: nu doreşti ceva în timp ce bei 
ceaiul? 

— Ba da, să fumez. 

Monte-Cristo se apropie de placa de metal şi bătu o dată. 
Peste o clipă se deschise o uşă specială şi Ali apăru cu două 
ciubucuri. 

— Minunat! spuse Morcerf. 

— Ba nu, e foarte simplu, glăsui Monte-Cristo; Ali ştie că, 
atunci când iau ceaiul sau cafeaua, fumez de obicei; ştie că am 
cerut ceaiul, ştie că am venit cu dumneata, aude că îl chem, 
bănuieşte cauza şi, deoarece se trage dintr-o ţară unde 
ospitalitatea începe cu pipa — în locul unui ciubuc aduce două. 

— Desigur, e o explicaţie ca oricare alta; nu e însă mai 
puţin adevărat că numai la dumneavoastră... O, dar ce aud? 

Şi Morcerf se înclină spre uşa prin care pătrundeau într- 
adevăr sunete asemănătoare cu acelea ale unei chitare. 

— Dragă viconte, eşti sortit muzicii astă-seară; nu scapi de 
pianul domnişoarei Danglars şi nimereşti peste guzla Haydeei. 

— Haydée! adorabil nume! Aşadar, există femei care se 
numesc într-adevăr Haydee şi în altă parte decât în poemele 
lordului Byron? 

— Desigur; Haydee e un nume foarte rar în Franţa, dar 
destul de comun în Albania şi Epir; e ca şi cum ai spune, de 
exemplu, Castitate, Pudoare, Inocenţă. Un fel de nume de botez, 
cum spun parizienii dumitale. 

— Ce încântător! spuse Albert. Cum aş vrea să le văd pe 
franţuzoaicele noastre numindu-se  domnişoara  Bunătate, 
domnişoara Tăcere, domnişoara Caritate creştină! la gândiţi-vă 
ce efect ar stârni, într-o publicaţie de stare civilă, dacă 
domnişoarei Danglars, în loc de Claire-Marie-Eugenie, cum se 
numeşte, i s-ar spune domnişoara Castitate-Pudoare-lnocenţă. 

— Nebunule, nu glumi aşa tare, spuse contele; ar putea să 
te audă Haydee. 

— Şi s-ar supăra? 

— Nu, spuse contele cu aerul său mândru. 

— E o fiinţă bună? întrebă Albert. 


— La ea nu e bunătate, e datorie: o sclavă nu se supără în 
contra stăpânului. 

— Haida-de, nu glumiţi nici dumneavoastră! Mai există 
sclave? 

— Fără îndoială, de vreme ce Haydee e sclava mea. 

— Într-adevăr, dumneavoastră nu faceţi nimic şi n-aveţi 
nimic asemănător altcuiva. Sclava domnului conte de Monte- 
Cristo — e o situaţie în Franţa. După felul cum vânturaţi aurul, 
locul valorează desigur o sută de mii de taleri pe an. 

— O sută de mii de taleri? Biata copilă a posedat mai mult; 
ea a venit în lume culcată pe comori pe lângă care cele din O 
mie şi una de nopți înseamnă prea puţin. 

— E într-adevăr principesă? 

— Exact şi chiar una dintre cele mai mari din ţara sa. 

— Bănuisem eu. Dar cum de a devenit sclavă o mare 
principesă? 

— Cum a devenit Denys Tiranul dascăl de şcoală? Dragă 
viconte, hazardul războiului, capriciul norocului. 

— Şi numele ei e un secret? 

— Pentru toată lumea, da; nu însă pentru dumneata, dragă 
viconte, care îmi eşti prieten şi care vei şti să taci — nu-i aşa? — 
dacă îmi făgăduieşti că ai să taci. 

— O, pe onoarea mea! 

— Cunoşti istoria paşei din lanina? 

— A lui Ali-Tebelin? Nici vorbă, deoarece în serviciul lui şi-a 
făcut tatăl meu situaţie. 

— Adevărat, uitasem. 

— Ei bine, ce legătură este între Haydee şi Ali-Tebelin? 

— Foarte simplu, e fiica lui. 

— Cum? Fiica lui Ali Paşa? 

— Şi a frumoasei Vasiliki. 

— Şi ea e sclava dumneavoastră? 

— O, da! 

— Cum se face? 

— Într-o zi, pe când treceam prin târgul din Constantinopol, 
am cumpărat-o. 

— Splendid lucru! cu dumneavoastră, scumpe conte, omul 
nu trăieşte — visează. Ascultaţi, ceea ce vă întreb acum e 
indiscret. 

— Spune. 


— De vreme ce ieşiţi cu ea, de vreme ce o conduceţi la 
Operă... 

— Continuă. 

— Pot să mă încumet să vă cer ceva? 

— Poţi să-ţi iei inima în dinţi şi să-mi ceri orice. 

— Ei bine, dragă conte, prezentaţi-mă principesei 
dumneavoastră. 

— Cu plăcere, dar cu două condiţii. 

— Le accept dinainte. 

— Prima, să nu destăinuieşti nimănui vreodată prezentarea 
aceasta. 

— Foarte bine (Morcerf întinse mâna). Jur. 

— A doua, să nu-i spui că părintele dumitale l-a servit pe al 
ei. 

— Jur! 

— Bravo viconte, n-ai să uiţi aceste jurăminte, nu-i aşa? 

— O! făcu Albert. 

— Foarte bine. Te ştiu om de onoare. 

Contele bătu din nou în placa de aramă. Ali reapăru. 

— Înştiinţeaz-o pe Haydée, îi spuse el, că voi veni să iau 
cafeaua la ea şi dă-i să înţeleagă că cer permisiunea de a-i 
prezenta pe un prieten al meu. 

Ali se înclină şi ieşi. 

— Vasăzică, ne-am înţeles; nici o întrebare directă, dragă 
viconte. Dacă doreşti să ştii ceva, întreabă-mă pe mine şi eu am 
s-o întreb pe ea. 

— Ne-am înţeles. 

Ali reapăru pentru a treia oară şi ţinu perdeaua ridicată, 
arătând stăpânului şi lui Albert că pot trece. 

— Să intrăm, glăsui Monte-Cristo. 

Albert îşi trecu o mână prin păr şi îşi răsuci mustaţa; 
contele îşi luă pălăria, îşi puse mănuşile şi îl precedă pe Albert în 
apartamentul pe care Ali îl păzea ca o santinelă şi pe care îi 
apărau, ca o redută, cele trei cameriste franceze comandate de 
Myrthe. 

Haydée aştepta în prima încăpere care era salonul, cu ochi 
mari, dilataţi de surpriză; pentru întâia oară un alt bărbat în 
afară de Monte-Cristo pătrundea până la ea; stătea pe o sofa, 
într-un colţ, cu picioarele încrucişate sub dânsa şi îşi făcuse, 
pentru a spune astfel, un cuib în stofele de mătase, vărgate şi 


brodate, cele mai bogate din Orient. Lângă ea era in-strumentul 
ale cărui sunete o trădaseră; era încântătoare astfel. 

Zărindu-l pe Monte-Cristo, se sculă cu zâmbetul de copilă şi 
amantă care nu-i aparţinea decât ei: Monte-Cristo veni spre ea 
şi întinse mâna pe care, ca de obicei, fata o sărută. 

Albert rămase lângă uşă, sub vraja frumuseţii ciudate pe 
care o vedea pentru întâia oară şi pe care nu şi-o putea imagina 
în Franţa. 

— Pe cine îmi aduci? întrebă în greaca modernă fata, pe 
Monte-Cristo; un frate, un prieten, o simplă cunoştinţă, sau un 
duşman? 

— Un prieten, glăsui Monte-Cristo în aceeaşi limbă. 

— Cum îl cheamă? 

— Contele Albert; e cel pe care l-am scăpat din mâinile 
bandiţilor la Roma. 

— În ce limbă vrei să-i vorbesc? 

Monte-Cristo se întoarse spre Albert: 

— Cunoşti greaca modernă? îl întrebă el pe tânăr. 

— Din păcate nici greaca veche, dragă conte, spuse Albert; 
niciodată Homer şi Platon n-au avut un mai nepriceput şi, aş 
îndrăzni să spun, un mai dispreţuitor şcolar. 

— Atunci, glăsui Haydée dovedind că înţelesese întrebarea 
lui Monte- Cristo şi răspunsul lui Albert, voi vorbi în franţuzeşte 
sau în italieneşte, dacă stăpânul meu vrea să vorbesc. 

Monte-Cristo medită o clipă: 

— Vei vorbi în italieneşte, spuse el. 

Apoi, întorcându-se spre Albert: 

— Păcat că nu înţelegi greaca modernă sau greaca veche, 
pe care Haydee le vorbeşte admirabil; biata copilă va fi silită să- 
ţi vorbească în limba italiană, ceea ce îţi va da poate o idee 
greşită despre ea. 

Făcu un semn Haydeei. 

— Fie bine venit prietenul care vine cu seniorul şi cu 
stăpânul meu, glăsui fata într-o admirabilă toscană, cu acel 
dulce accent roman care face limba lui Dante la fel de sonoră ca 
limba lui Homer. Ali, cafea şi pipe! 

Şi Haydee făcu un semn cu mâna lui Albert să se apropie, 
în timp ce Ali se retrăgea pentru a îndeplini ordinele tinerei sale 
stăpâne. 


Monte-Cristo arătă lui Albert două scaune pliante şi fiecare 
se îndreptă spre al său, apropiindu-se de o măsuţă în al cărei 
centru se afla o narghilea şi pe care o acopereau flori naturale, 
desene, albume de muzică. 

Ali reintră, aducând cafeaua şi ciubucurile; lui Baptistin îi 
era interzisă partea aceasta a apartamentului. 

Albert respinsese pipa prezentată de nubian. 

— O, ia-o! spuse Monte-Cristo; Haydée e aproape tot aşa de 
civilizată ca şi o pariziană. Havana îi e dezagreabilă deoarece 
nu-i plac mirosurile urâte, dar tutunul oriental e un parfum. 

Ali ieşi. 

Ceştile de cafea erau pregătite; pentru Albert fusese 
adăugată o zaharniţă. Monte-Cristo şi Haydée gustau licoarea 
arabă în felul arabilor, adică fără zahăr. 

Haydee întinse mâna şi luă cu vârful degetelor ei mici, 
trandafirii şi subţiri, ceaşca de porțelan japonez pe care o duse 
la buze cu plăcerea naivă a unui copil care bea sau mănâncă 
ceva dorit. 

In acelaşi timp intrară două femei cu alte două tăvi, 
încărcate cu îngheţată şi cu şerbeturi, pe care le depuseră pe 
două mescioare. 

— Scumpul meu amfitrion şi dumneavoastră signora, spuse 
Albert în italieneşte, scuzaţi-mi stupefacţia. Sunt cu totul 
buimăcit şi e foarte firesc; regăsesc Orientul, Orientul adevărat, 
din păcate nu aşa cum l-am văzut, ci cum l-am visat în sânul 
Parisului; adineauri auzeam huruitul omnibuzelor şi clopoţeii 
negustorilor de limonadă. O, signora, de ce nu ştiu greceşte? 
Conversaţia dumneavoastră, adăugată anturajului feeric, mi-ar 
oferi o seară pe care n-aş uita-o niciodată. 

— Vorbesc destul de bine italiana ca să discut cu 
dumneavoastră, domnule, spuse Haydee liniştită şi îmi voi da 
toată silinţa, dacă vă place Orientul, să vă ajut să-l regăsiţi aci. 

— Despre ce pot vorbi? îl întrebă Albert în şoaptă pe Monte- 
Cristo. 

— Despre tot ce vei vrea: despre ţara, tinereţea, amintirile 
ei, apoi, dacă preferi, despre Roma, Neapole, Florenţa. 

— E păcat să aibă cineva o grecoaică în faţă, spuse Albert, 
lăsaţi-mă să-i vorbesc despre Orient. 

— Vorbeşte, dragă Albert. E, pentru ea, conversaţia cea mai 
plăcută. 


Albert se întoarse spre Haydee. 

— La ce vârstă a părăsit signora Grecia? întrebă el. 

— La cinci ani, răspunse Haydee. 

— Şi vă amintiţi de patria dumneavoastră? întrebă Albert. 

— Când închid ochii revăd tot ce-am văzut. Sunt două 
priviri: privirea corpului şi privirea sufletului. Privirea corpului 
poate să uite uneori, dar aceea a sufletului îşi aminteşte 
întotdeauna. 

— Şi care e timpul cel mai îndepărtat de care vă puteţi 
aminti? 

— Abia mergeam; mama mea care se numeşte Vasiliki 
(Vasiliki înseamnă regală, adăugă fata înălţând capul), mama 
mă lua de mână şi, acoperite amândouă cu un voal, după ce 
pusesem în pungă tot aurul pe care-l posedam, ne duceam să 
cerem pomană pentru prizonieri, spunând: 

"Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu". 

Apoi, după ce punga noastră era plină, ne înapoiam la palat 
şi fără a spune nimic părintelui meu, trimiteam toţi banii pe care 
îi căpătasem — fiind socotite nişte femei sărace — egumenului 
mănăstirii, care îi împărțea între prizonieri. 

— Şi ce vârstă aveaţi pe atunci? 

— Trei ani, spuse Haydee. 

— În cazul acesta vă amintiţi despre tot ce s-a petrecut în 
jurul dumneavoastră de la vârstă de trei ani? 

— Despre tot. 

— Conte, şopti Morcerf lui Monte-Cristo, ar trebui să 
permiteţi signorei să ne povestească ceva din viaţa ei, Mi-aţi 
interzis să-i vorbesc despre părintele meu, dar poate îmi va 
vorbi ea şi vă închipuiţi cât de fericit aş fi să aud numele lui 
ieşind dintr-o gură aşa de frumoasă! 

Monte-Cristo se întoarse spre Haydée şi, printr-un semn din 
sprâncene care îi recomanda să dea cea mai mare atenţie 
cuvintelor pe care le va spune, îi vorbi în greceşte: 

— Povesteşte-ne despre soarta părintelui tău, dar fără 
numele trădătorului şi fără trădare. 

Haydée scoase un lung oftat şi un nor posomorât trecu 
peste fruntea ei aşa de pură. 

— Ce-i spuneţi? întrebă Morcerf în şoaptă. 

— Îi repet că eşti prieten şi că n-are motive să se ascundă 
faţă de dumneata. 


— Aşadar, întrebă Albert, pelerinajul de demult pentru 
prizonieri e prima amintire a dumneavoastră; care este alta? 

— Alta? Mă văd la umbra sicomorilor, lângă un lac a cărui 
oglindă, tremurătoare parcă, o zăresc şi acum prin frunziş. Tatăl 
meu stătea rezemat pe perne, lângă cel mai bătrân şi mai stufos 
copac, iar eu, o copiliţă plăpândă, în timp ce mama era culcată 
la picioarele lui, mă jucam cu barba-i albă care cobora până pe 
piept şi cu hangerul al cărui mâner era cu diamante. Din când în 
când, venea la el un albanez care îi spunea câteva cuvinte, 
cărora nu le dam atenţie şi la care el răspundea cu acelaşi ton 
"Ucideţi!", sau "lertaţi!" 

— Ciudat! spuse Albert auzind cuvintele acestea ieşind din 
gura unei fete şi în altă parte decât la teatru. Nu e ficţiune. Cum 
vi se pare însă, cu orizontul acesta aşa de poetic, cu trecutul 
acesta minunat, — Franţa? întrebă Albert. 

— Cred că e o ţară frumoasă, glăsui Haydée, dar eu văd 
Franţa aşa cum este, căci o văd cu ochi de femeie, în timp ce, 
dimpotrivă, am impresia că ţara mea, pe care n-am văzut-o 
decât cu ochi de copil, e totdeauna învăluită într-o atmosferă 
luminoasă sau mohorâtă, după cum ochii mei fac din ea o patrie 
gingaşă, sau un loc de suferinţi amare. 

— Signora, cum aţi putut să suferiţi, dumneavoastră, aşa 
de tânără? întrebă Albert, cedând fără să vrea banalităţii. 

Haydée întoarse ochii spre Monte-Cristo, care murmură cu 
un semn imperceptibil: 

— Povesteşte. 

— Nimic nu alcătuieşte fondul sufletului mai mult decât 
primele amintiri şi, în afară de cele două pe care vi le-am 
povestit, toate amintirile tinereţii mele sunt triste. 

— Vorbiţi, vorbiţi, signora, spuse Albert, jur că vă ascult cu 
o bucurie de negrăit. 

Haydée zâmbi cu tristeţe. 

— Vreţi să trec la celelalte amintiri ale mele? întrebă ea. 

— Vă implor, spuse Albert. 

— Ei bine, aveam patru ani când, într-o seară, am fost 
trezită de mama mea. Ne aflam în palatul de la lanina; m-a luat 
de pe pernele unde dormeam şi, când am deschis ochii, am 
văzut ochii ei plini de lacrimi grele. 

M-a luat cu ea fără să spună nimic. 

Văzând-o plângând, îmi venea şi mie să plâng. 


— Tăcere, copila mea! spuse ea. 

De multe ori, în ciuda mângăâierilor sau a amenințărilor 
materne, capricioasă ca toţi copiii, continuam să plâng. De data 
aceasta, însă, era în glasul bietei mele mame o atare intonaţie 
de groază încât am tăcut numaidecât. 

Mă ducea repede. 

Văzui atunci că scoboram pe o scară largă, în faţa noastră 
toate femeile mamei mele coborau sau, mai bine zis, se 
îmbulzeau pe aceeaşi scară, ducând cufere, saci mici, obiecte 
de găteală, bijuterii, pungi cu aur. 

Dinapoia femeilor venea o gardă de douăzeci de bărbaţi, 
înarmaţi cu puşti lungi şi cu pistoale şi îmbrăcaţi cu costumul 
acela pe care îl cunoaşteţi în Franţa de când Grecia a devenit 
iarăşi o naţiune. 

Era ceva sinistru, credeţi-mă, adăugă Haydée clătinând din 
cap şi pălind la simpla aducere-aminte, era ceva sinistru în 
lungul şir de sclavi şi de femei pe jumătate amorţite de somn, 
sau cel puţin aşa îmi închipuiam eu care, buimăcită încă, îi 
credeam pe toţi ceilalţi adormiţi. 

Pe scară goneau umbre gigantice pe care torţele de brad le 
făceau să tremure sub bolți. 

— Grăbiţi-vă, spuse o voce în fundul galeriei. 

La auzul glasului toată lumea se încovoie, aşa cum vântul, 
trecând peste câmpie, frânge un lan de spice. 

Am tresărit şi eu. 

Glasul acela era al părintelui meu. 

El venea cel din urmă, îmbrăcat în veşmintele-i splendide, 
ţinând în mână carabina pe care i-o dăduse împăratul 
dumneavoastră; şi, sprijinit de favoritul său Selim, ne îmboldea 
aşa cum un păstor îmboldeşte o turmă buimăcită. 

Tatăl meu, spuse Haydée ridicând capul, era un om ilustru, 
pe care Europa l-a cunoscut sub numele de Ali-Tebelin, paşa din 
lanina şi în faţa căruia Turcia se cutremura. 

Fără să ştie de ce, Albert se înfioră auzind cuvintele acestea 
rostite cu un accent de mânarie şi demnitate. | se păru că în 
ochii fetei strălucea o lumină mohorâtă şi înfricoşătoare când, 
asemeni unei ghicitoare ce evocă un spectru, ea trezi amintirea 
sângeroasei figuri a cărei moarte cumplită o arăta gigantică în 
ochii Europei contemporane. 


— Curând, continuă Haydee, şirul se opri, ne aflam jos, la 
scară, pe malul unui lac. Mama mă strângea la pieptul ei care 
zvâcnea, şi-l văzui pe tatăl meu la doi paşi în urmă aruncând, 
pretutindeni, priviri neliniştite. 

In faţa noastră se întindeau patru trepte de marmură, iar 
lângă ultima treaptă se legăna o barcă. 

Din locul unde ne aflam se vedea înălțându-se în mijlocul 
unui lac o formă neagră: era chioşcul spre care ne îndreptam. 

Chioşcul mi se părea la o distanţă mare, poate din cauza 
întunericului. 

Coborârăm în barcă. Mi-aduc aminte că lopeţile nu făceau 
nici un zgomot atingând apa, mă plecai să privesc: erau 
înfăşurate în brâiele palicarilor noştri. 

In afară de vâslaşi nu se aflau în barcă decât femei, 
părintele meu, mama, Selim şi eu. 

Palicarii rămăseseră pe marginea lacului, îngenuncheaţi pe 
ultima treaptă, făcându-şi, în cazul când ar fi fost urmăriţi, un 
meterez din celelalte trei. 

Barca noastră mergea ca vântul. 

— De ce merge aşa de iute barca? o întrebai pe mama. 

— Sst, copila mea! spuse ea, pentru că fugim. 

Nu pricepui. De ce fugea părintele meu, el, atotputernicul, 
el, în faţa căruia fugeau de obicei alţii, el, care îşi luase ca 
deviză: Sunt duşmănit; aşadar le e teamă de mine. 

Intr-adevăr, tatăl meu fugea. Mi s-a spus mai târziu că 
garnizoana castelului din lanina, obosită de-un lung serviciu... 

Aci Haydée îşi fixă privirea expresivă asupra lui Monte- 
Cristo ai cărui ochi nu o mai părăsiră. Fata continuă, deci, pe 
îndelete, ca şi când ar fi născocit sau ar fi suprimat ceva. 

— Spuneaţi, signora, reluă Albert care dădea cea mai mare 
atenţie povestirii, că garnizoana din lanina, obosită de un lung 
serviciu... 

— Tratase cu seraskierul Kurşid, trimis de sultan să pună 
mâna pe părintele meu; atunci tata a luat hotărârea de a se 
retrage; după ce a trimis sultanului un ofiţer francez în care 
avea toată încrederea, luă hotărârea de a se retrage în 
adăpostul pe care şi-l pregătise de multă vreme şi căruia îi 
spunea catafigion, adică refugiu. 

— Vă reamintiţi numele acestui ofiţer, signora? întrebă 
Albert. 


Monte-Cristo schimbă cu fata o privire iute ca un fulger şi 
pe care Morcerf n-o observă. 

— Nu, spuse ea, nu mi-l reamintesc, poate însă că, mai 
târziu, am să-mi aduc aminte şi am să-l spun. 

Albert se pregătea să rostească numele părintelui său, 
când Monte-Cristo ridică încetişor degetul în semn de tăcere; 
tânărul îşi aminti jurământul şi tăcu. 

— Pluteam înspre chioşcul acela. 

Un parter împodobit cu arabescuri, scăldându-şi terasele în 
apă şi un etaj care dădea spre lac — atâta oferea palatul, vizibil 
ochilor. 

Dar sub parter, prelungindu-se în insulă, era o subterană, o 
peşteră întinsă, unde am fost duse mama, eu şi femeile noastre 
şi unde zăceau, formând un singur morman, şaizeci de mii de 
pungi şi două sute de butoaie, în pungi erau douăzeci şi cinci de 
milioane în aur şi în butoaie treizeci de livre de pulbere. 

În apropierea butoaielor stătea Selim, favoritul părintelui 
meu, despre care v-am vorbit. El veghea zi şi noapte, cu o suliță 
la capătul căreia ardea o feştilă. Avea ordin să arunce totul în 
aer, chioşcul, pe soldaţi, pe paşă, pe femei şi aurul, la primul 
semn al părintelui meu. 

Mi-aduc aminte că  sclavele noastre, cunoscând 
primejdioasa vecinătate, îşi petreceau zilele şi nopţile rugându- 
se, plângând, tânguindu-se. 

Îl văd parcă şi acum pe tânărul soldat, cu obrazul palid şi cu 
ochi negri. Când îngerul morţii va cobori spre mine sunt sigură 
că am să-l recunosc pe Selim. 

N-aş putea spune câtă vreme am rămas astfel; pe atunci nu 
ştiam încă ce este timpul. Câteodată, dar rar, tata ne chema, pe 
mama şi pe mine, pe terasa palatului; erau ceasuri de plăcere 
pentru mine care nu vedeam în subterană decât umbre 
tânguitoare şi sulița învăpăiată a lui Selim. Stând în faţa unei 
mari deschizături, tata fixa o privire posomorâtă în largul 
orizontului, cercetând fiecare punct negru ce se arăta pe lac, în 
timp ce mama, pe jumătate culcată lângă el, îşi rezema capul 
de umărul lui, iar eu mă jucam la picioarele lor admirând — cu 
uimirile copilăriei care sporeşte totul — râpele Pindului ce se 
înălța în zare, castelele laninei, răsărind albe şi colţuroase din 
apele albastre ale lacului, tufele imense de verdeață agăţate ca 
nişte licheni de stâncile muntelui care, de departe, păreau 


muşchiuri şi care, de aproape, sunt brazi gigantici şi mirţi 
imenşi. 

Într-o dimineaţă, tata trimise după noi; îl găsirăm liniştit, 
dar mai palid decât de obicei. 

— Ai răbdare, Vasiliki, azi se va sfârşi totul, soseşte azi 
firmanul stăpânului şi soarta mea se va hotărî. Dacă iertarea 
este întreagă, ne vom întoarce triumfători la lanina, dacă vestea 
e rea, vom fugi în noaptea asta. 

— Dar dacă nu ne lasă să fugim? întrebă mama. 

— O, fii pe pace, răspunse Ali zâmbind. Selim şi sulița lui 
aprinsă mă apără de ei. Ei ar vrea să fiu mort, dar nu cu condiţia 
să moară dimpreună cu mine. 

Mama nu răspunse decât prin suspine la aceste consolări 
care nu porneau din inima tatălui meu. 

Ea îi pregăti apă rece pe care el o sorbea în fiecare clipă 
căci, de când se retrăsese în chioşc, era mistuit de o febră 
arzândă, îi parfumă barba albă şi aprinse ciubucul al cărui fum 
el îl urmărea, uneori, ceasuri întregi, destrămându-se în aer. 

Deodată făcu o mişcare aşa de bruscă încât mă speriai. 

Apoi, fără să-şi abată ochii de la punctul care îi fixa atenţia, 
ceru ocheanul. 

Mama i-l dădu, mai albă decât zidul de care se sprijinea. 

Văzui cum mina părintelui meu tremura. 

— O barcă... două... trei, murmură tata; patru! 

Se ridică, punând mâna pe arme şi turnând — îmi aduc 
aminte — pulbere în butoiaşul pistoalelor sale. 

— Vasiliki, spuse el mamei mele cu o tresărire vădită, iată 
momentul hotărâtor pentru noi, vom cunoaşte peste o jumătate 
de ceas răspunsul sublimului împărat, retrage-te în subterană cu 
Haydée. 

— Nu vreau să te părăsesc, spuse Vasiliki, stăpâne, dacă 
mori, vreau să mor cu tine. 

— Du-te lângă Selim! strigă tata. 

— Adio, stăpâne! murmură mama supusă şi încovoiată ca 
de apropierea morții. 

— Luaţi-o pe Vasiliki! spuse tata palicarilor săi. 

Dar eu fusesem trecută cu vederea aşa că alergai şi întinsei 
mâinile spre el, el mă văzu şi, aplecându-se spre mine, mă 
sărută pe frunte. 


O, sărutarea aceasta a fost cea din urmă şi o simt încă pe 
frunte. 

Zăream, coborând, printre împletiturile terasei, bărcile care 
creşteau pe lac şi care, asemănătoare mai înainte cu nişte 
puncte negre, păreau acum păsări plutind pe suprafaţa undelor. 

In vremea asta, în chioşc, douăzeci de palicari aşezaţi la 
picioarele părintelui meu şi tăinuiţi de zidărie, spionau cu ochii 
însângeraţi sosirea bărcilor, ţinând pregătite puştile lor lungi cu 
încrustături de sidef şi argint. Numeroase cartuşe erau 
presărate pe podea, iar tata se uita la ceas şi se plimba 
neliniştit. 

Am reţinut amănuntul acesta când m-am despărţit de 
părintele meu după ultima sărutare primită de la el. 

Străbăturăm subterana, mama şi eu. Selim se afla la postul 
său, ne zâmbi cu tristeţe. Ne duserăm să căutăm nişte perne în 
partea cealaltă a peşterei şi ne aşezarăm apoi lângă Selim. În 
momentele de pericol mare, inimile devotate se caută şi, deşi 
copilă, simţeam instinctiv că deasupra capetelor noastre plutea 
o mare nenorocire. 

Albert auzise deseori povestindu-se, nu de către părintele 
său care nu le pomenea niciodată, ci de către străini, ultimele 
momente ale vizirului din lanina, citise diferite istorisiri cu 
privire la moartea lui, dar povestea de acum, devenită vie în 
persoana şi prin glasul fetei, accentul însufleţit şi jalnica elegie îl 
pătrundeau totodată cu un farmec şi o groază de negrăit. 

In voia cumplitelor amintiri, Haydee tăcuse un moment. 
Fruntea ei, ca o floare ce se pleacă într-o zi cu furtună, se 
înclinase pe mână, iar ochii ei pierduţi vag păreau că văd, în 
zare, Pindul înflorit şi apele albastre ale lacului lanina — oglindă 
magică ce răsfrângea mohorâtul tablou pe care îl schiţa. 

Monte-Cristo o privea cu o indiscriptibilă expresie de interes 
şi milă. 

— Continuă, copila mea, spuse contele în greaca modernă. 

Haydée îşi înălţă fruntea ca şi cum sonoritatea cuvintelor 
rostite de Monte-Cristo, ar fi smuls-o dintr-un vis şi reluă: 

— Erau ceasurile patru după-amiază; dar, cu toate că ziua 
era limpede şi strălucitoare afară, noi stăteam în umbra 
subteranei. 


O singură licărire sclipea în peşteră ca o stea tremurândă 
pe un cer negru: feştila lui Selim. Mama era creştină şi se ruga. 
Selim repeta din când în când cuvintele acestea sacre: 

— Dumnezeu este mare! 

Mama mai nutrea o speranţă. Când a coborât i s-a părut că 
îl cunoaşte pe francezul trimis la Constantinopol şi în care avea 
toată încrederea, căci ştia că soldaţii sultanului francez sunt de 
obicei nobili şi generoşi. Inaintă câţiva paşi spre scară şi ascultă. 

— Se apropie, spuse ea, numai de ar aduce pacea şi viaţa. 

— De ce te temi, Vasiliki? răspunse Selim cu glasul lui aşa 
de suav şi totodată aşa de mândru; dacă nu aduc pacea, le vom 
da moartea. 

Şi el înviora flacăra suliţei cu un gest care îl făcea să 
semene cu Dionysos din Creta antică. 

Mie însă, care eram aşa de copilă şi de naivă, mi-era frică 
de curajul acesta ce-mi părea feroce şi smintit şi mă îngrozea 
gândul morţii năpraznice în aer şi în flăcări. 

Mama încerca aceleaşi impresii, căci o simţeam înfiorându- 
se. 

— Mamă, mamă, strigai eu, o să murim? 

Şi, la glasul meu, plânsetele şi rugăciunile sclavelor se 
înteţiră. 

— Copila mea, îmi spuse Vasiliki, să te păzească Dumnezeu 
de a ajunge să doreşti moartea de care te temi astăzi! 

Apoi, în şoaptă: 

— Selim, întrebă ea, care e porunca stăpânului? 

— Dacă îmi trimite pumnalul înseamnă că sultanul nu vrea 
să-l ierte şi dau foc, dacă îmi trimite inelul, înseamnă că sultanul 
îl iartă şi predau pulberăria. 

— Prietene, glăsui mama, dacă stăpânul îţi trimite 
pumnalul, atunci, în loc să ne ucizi pe amândouă prin moartea 
aceasta care ne înspăimântă, vom întinde spre tine pieptul şi ne 
vei ucide cu pumnalul acela. 

— Da, Vasiliki, răspunse cu linişte Selim. 

Deodată auzirăm parcă nişte strigăte, ascultarăm: erau 
strigăte de bucurie. Numele francezului care fusese trimis la 
Constantinopol răsuna, repetat de palicarii noştri, era vădit că 
aducea răspunsul sublimului împărat şi că răspunsul era 
favorabil. 


— Şi nu vă amintiţi numele? întrebă Morcerf, gata să ajute 
memoria povestitoarei. 

Monte-Cristo îi făcu un semn. 

— Nu mi-l amintesc, răspunse Haydée. 

Zgomotul creştea, paşi mai apropiaţi răsunară: coborau 
treptele subteranei. 

Selim îşi pregăti sulița. 

Curând, o umbră se arătă în crepusculul albăstrui pe care îl 
formau razele zilei ce pătrundeau până la intrarea în subterană. 

— Cine eşti? strigă Selim. Dar, oricine ai fi, să nu faci un pas 
mai mult! 

— Slavă sultanului! spuse umbra. Vizirul Ali e iertat pe 
deplin; şi nu numai că i s-a dăruit viaţa, dar i se înapoiază 
averea şi bunurile. 

Mama scoase un strigăt de bucurie şi mă strânse la piept. 

— Stai! îi spuse Selim văzând că ea se năpustea să iasă, ştii 
că am nevoie de inel. 

— Adevărat, glăsui mama şi căzu în genunchi ridicându-mă 
spre cer ca şi cum, în timp ce se ruga Domnului pentru mine, 
vroia să mă înalțe spre el. 

Şi, pentru a doua oară, Haydée se opri înfrântă de o emoție 
aşa de puternică, încât sudoarea curgea pe fruntea ei palidă, iar 
vocea-i sugrumată părea că nu mai poate trece dincolo de 
gâtlejul uscat. 

Monte-Cristo turnă puţină apă rece într-un pahar şi i-l 
întinse, spunând cu o blândeţe în care străbătea nuanţa unei 
porunci: 

— Curaj, copila mea! 

Haydée îşi şterse ochii şi fruntea şi urmă: 

— În vremea asta, ochii noştri, deprinşi cu întunericul, 
recunoscusem pe trimisul paşei: era un prieten. 

Selim îl recunoscuse; dar bravul tânăr nu ştia decât un 
lucru: ascultarea. 

— În numele cui vii? spuse el. 

— În numele stăpânului nostru Ali-Tebelin. 

— Dacă vii în numele lui Ali, ştii ce trebuie să-mi dai? 

— Da, glăsui trimisul, ţi-aduc inelul lui. 

Înălţă în acelaşi timp mâna deasupra capului, dar stătea 
prea departe şi nu era destulă lumină pentru ca, din locul unde 


ne aflam, Selim să poată distinge şi recunoaşte obiectul ce i se 
înfăţişa. 

— Nu văd ce ţii în mână, spuse Selim. 

— Apropie-te, glăsui mesagerul, sau mă apropii eu. 

— Nici unul, nici altul, răspunse tânărul soldat: depune în 
locul unde eşti, sub raza asta de lumină, obiectul pe care mi-l 
arăţi şi retrage-te până îl voi vedea. 

— Bine, spuse mesagerul. 

Şi se retrase după ce depuse semnalul de recunoaştere la 
locul indicat. 

Inima noastră bătea, căci obiectul ni se părea cu adevărat 
inel. Era însă inelul părintelui meu? 

Cu mâna întruna pe feştila aprinsă, Selim veni la 
deschizătură, se înclină fericit sub raza de lumină şi ridică 
semnul. 

— Inelul stăpânului! spuse el sărutându-l, e bine. Şi, 
trântind feştila la pământ, călcă pe ea şi o stinse. Mesagerul 
scoase un strigăt de bucurie şi bătu din palme. La semnalul 
acesta patru soldaţi ai seraskierului Kurşid alergară şi Selim 
căzu străpuns de cinci lovituri de pumnal. Fiecare îi dăduse câte 
una. 

Beţi de crima lor, deşi încă palizi de frică, se repeziră în 
subterană, căutând peste tot dacă este foc şi năpustindu-se 
asupra sacilor cu aur. 

În vremea asta mama mă luă în braţe şi, sprintenă, fugind 
prin întortocheri cunoscute numai de noi două, ajunse până lao 
scară tăinuită a chioşcului în care era o hărmălaie îngrozitoare. 

Sălile scunde fuseseră năpădite de ciohodarii lui Kurşid, 
adică de duşmanii noştri. 

În momentul când mama se pregătea să deschidă uşa cea 
mică, auzirăm răsunând cumplit şi ameninţător glasul paşei. 

Mama îşi lipi ochiul de crăpăturile scândurilor; o 
deschizătură se afla din întâmplare în faţa mea şi privii. 

— Ce vreţi? spunea tata unor oameni care ţineau în mână o 
hârtie cu litere de aur. 

— Vrem să-ţi comunicăm voinţa înălţimii sale, răspunse 
unul. Vezi firmanul acesta? 

— Îl văd, spuse tata. 

— Ei bine, citeşte, cere capul tău. 


Tata scoase un hohot de râs mai înfricoşător decât o 
ameninţare; nu tăcuse încă şi două focuri de pistol porniseră din 
mâinile sale, omorând doi oameni. 

Palicarii care erau culcaţi în jurul părintelui meu se ridicară 
atunci şi traseră; camera se umplu de zgomot, de flăcări şi de 
fum. 

In clipa aceea focul începu din partea cealaltă, iar gloanţele 
găuriră scândurile în preajma noastră. 

O, ce frumos, ce măreț era vizirul Ali-Tebelin, tatăl meu, în 
mijlocul gloanţelor, cu iataganul în mână; cu chipul negru de 
pulbere! Cum fugeau duşmanii lui! 

— Selim! Selim! striga el; paznic al focului, fă-ţi datoria! 

— Selim e mort, răspunse un glas care ieşea parcă din 
adâncimile chioşcului, iar tu, stăpânul meu Ali, eşti pierdut! 

In momentul acela o detunătură înăbuşită se auzi şi 
podeaua zbură în ţăndări în jurul părintelui meu. 

Ciohodarii trăgeau prin podea. Trei sau patru palicari 
căzură izbiţi de jos în sus, cu răni care le sfârtecau tot corpul. 

Tata mugi, îşi înfundă degetele în găurile făcute de gloanţe 
şi smulse o scândură întreagă. 

Dar, în acelaşi timp, douăzeci de focuri răsunară prin 
deschizătură şi flacăra ieşind ca din carterul unui vulcan ajunse 
la tapetele pe care le mistui. 

În mijlocul groaznicului tumult, printre strigătele cumplite, 
două lovituri mai puternice mă îngheţară. Ambele explozii îl 
izbiră mortal pe tatăl meu şi el scoase aceste două strigăte. 

Rămăsese totuşi în picioare, agăţat de o fereastră. Mama 
zgâlţâia uşa pentru a se duce să moară cu el. Dar uşa era 
închisă pe dinăuntru. 

În jurul lui, palicarii se frământau în zvârcolirile agoniei, doi 
sau trei care nu erau răniţi, ori aveau răni uşoare, fugiră pe 
ferestre. În acelaşi timp întreaga podea trosni. Tata căzu într-un 
genunchi, douăzeci de braţe se întinseră înarmate cu săbii, 
pistoale şi pumnale, douăzeci de lovituri izbiră deodată un 
singur om şi tata dispăru într-un vârtej de foc aţâţat de demonii 
care urlau ca şi cum infernul s-ar fi deschis la picioarele lor. 

Simţii că mă rostogolesc; mama căzu leşinată. 

Haydée îşi lăsă braţele în jos, scoțând un geamăt şi 
privindu-l pe conte ca pentru a-l întreba dacă e mulţumit de 
supunerea ei. 


Contele se ridică, veni la ea, îi luă mâna şi îi spuse în 
romaică: 

— Odihneşte-te; copilă dragă şi recapătă-ţi curajul 
gândindu-te că există un Dumnezeu care pedepseşte pe 
trădători. 

— Înfricoşătoare istorie conte! spuse Albert înspăimântat de 
paloarea Haydeei şi îmi pare rău acum că am fost de o 
indiscreţie aşa de crudă. 

— Nu e nimic, răspunse Monte-Cristo. 

Apoi, punându-şi mâna pe capul fetei: 

— Haydée, continuă el, este o femeie curajoasă, ea s-a 
simţit uşurată povestindu-şi durerile. 

— Pentru că durerile mele îmi reamintesc binefacerile tale, 
stăpâne, spuse fata cu însufleţire. 

Albert o privi, plin de curiozitate, căci ea nu istorisise încă 
ceea ce el dorea mai mult decât orice să afle: cu alte cuvinte, 
cum a devenit ea sclava contelui. 

Haydée văzu în acelaşi timp, în privirile contelui şi în ale lui 
Albert, aceeaşi dorinţă exprimată. 

Continuă; 

— Când mama îşi reveni în fire, spuse ea, ne aflam în faţa 
seraskierului. 

— Ucide-mă, glăsui ea, dar cruţă onoarea văduvei lui Ali. 

— Nu mie trebuie să mi te adresezi, spuse Kurşid. 

— Dar cui? 

— Noului tău stăpân. 

— Care este el? 

— Uite-l. 

Şi Kurşid ni-l arătă pe unul dintre cei care contribuiseră mai 
mult decât toţi la moartea părintelui meu, continuă fata cu o 
mânie sumbră. 

— Atunci aţi devenit proprietatea acelui om? întrebă Albert. 

— Nu, răspunse Haydee, n-a îndrăznit să ne păstreze, ne-a 
vândut unor negustori de sclave care mergeau la 
Constantinopol. Străbăturăm Grecia şi ajunserăm, muribunde, la 
poarta imperială, înţesată de curioşi care se dădeau în lături 
spre a ne face drum — când deodată mama îşi îndreptă ochii în 
direcţia privirilor lor, scoase un strigăt şi căzu arătându-mi un 
cap deasupra porţii. 

Dedesubtul capului erau scrise cuvintele: 


"Acesta e capul lui Ali-Tebelin, paşa din lanina." 

Incercai, plângând, s-o scol pe mama: murise. 

Am fost dusă la bazar, un armean bogat m-a cumpărat, m-a 
instruit, mi-a dat profesori, iar când am împlinit treisprezece ani 
m-a vândut sultanului Mahmud. 

— De la care am răscumpărat-o eu, precum ţi-am spus, 
Albert — glăsui Monte-Cristo — pentru un smarald la fel cu acela 
în care îmi pun pastilele de haşiş. 

— O, tu eşti bun, eşti mare, stăpâne şi sunt fericită că îţi 
aparţin ţie! declară Haydee sărutând mâna lui Monte-Cristo. 

Albert rămăsese ameţit de cele ce auzise. 

— Haide, isprăveşte-ţi ceaşca de cafea, îi spuse contele, 
istorisirea s-a sfârşit. 


Capitolul IV Ni se scrie din lanina 


Franz ieşise din camera lui Noirtier aşa de buimăcit şi 
clătinându-se aşa de tare încât Valentinei i se făcuse milă de el. 

Villefort, care nu articulase decât câteva cuvinte fără şir şi 
care se refugiase în cabinetul său, primi peste două ceasuri 
următoarea scrisoare: 

"După cele ce a destăinuit azi-dimineaţă domnul Noirtier de 
Villefort, nu se poate concepe că este cu putinţă o alianţă între 
familia sa şi aceea a domnului Franz d'Epinay. Domnul Franz 
d'Epinay se îngrozeşte la gândul că domnul de Villefort, care 
părea să cunoască evenimentele povestite azi- dimineaţă, nu l-a 
înştiinţat din timp". 

Oricine l-ar fi văzut în momentul acesta pe magistrat, 
încovoiat sub lovitură, nu şi-ar fi închipuit că el o prevedea; într- 
adevăr nu se gândise niciodată că părintele său va împinge 
sinceritatea sau, mai bine zise, asprimea până la a povesti o 
astfel de întâmplare. E drept că niciodată domnul Noirtier, 
dispreţuind îndeobşte opinia fiului său, nu se sinchisise să 
lămurească faptul în ochii lui Villefort, încât acesta socotise 
totdeauna că generalul Quesnel sau baronul d'Epinay — numiţi-l 
cum veţi vrea, cu numele pe care şi-l făcuse sau cu numele care 
i se dăduse — a murit asasinat, iar nu ucis loial într-un duel. 


Scrisoarea, aşa de severă a unui tânăr atât de respectuos 
până atunci, era ucigătoare pentru orgoliul unui om ca Villefort. 

Abia venise în cabinet şi nevastă-sa intră. 

leşirea lui Franz, chemat de domnul Noirtier, îi uimise într- 
atât pe toţi, încât situaţia doamnei de Villefort, rămasă cu 
notarul şi cu martorii, deveni dintr-un moment într-altul tot mai 
stânjenitoare. Atunci doamna de Villefort şi-a luat inima în dinţi 
şi a ieşit, anunțând că se duce să afle noutăţi. 

Domnul de Villefort se mărgini să-i spună că, în urma unei 
explicaţii între el, domnul Noirtier şi domnul d'Epinay, căsătoria 
Valentinei cu Franz este ruptă. 

Era greu să se comunice aceasta persoanelor care 
aşteptau, de aceea doamna de Villefort, revenind, spuse doar 
că, întrucât domnul Noirtier a avut la începutul discuţiei un atac 
de apoplexie, semnarea contractului era în mod firesc amânată 
pentru câteva zile. 

Vestea sosea în chip aşa de ciudat, după alte două 
nenorociri de acelaşi fel, încât ascultătorii se priviră miraţi şi se 
retraseră fără a spune un cuvânt. 

În vremea asta, fericită şi totodată înspăimântată, după ce-l 
îmbrăţişase pe firavul bătrân, care sfărâmase astfel cu o singură 
lovitură un lanţ, Valentine a cerut voie să se retragă la ea pentru 
a-şi veni în fire, iar Noirtier i-a acceptat dorinţa. 

Dar, în loc să se retragă la ea, Valentine porni pe coridor şi, 
ieşind prin uşa cea mică, se năpusti în grădină. In mijlocul 
întâmplărilor care se grămădiseră unele peste altele, o spaimă 
înăbuşită îi încleştase inima. 

Se aştepta dintr-un moment într-altul să-l vadă pe Morrel 
arătându-se, palid şi ameninţător ca Ravenswood la nunta Luciei 
de Lammermoor. 

Într-adevăr, era timpul ca ea să vină la grilaj. Maximilien, 
care bănuise cele ce se vor întâmpla când l-a văzut pe Franz 
plecând din cimitir cu domnul de Villefort, l-a urmărit; apoi, după 
ce-l văzuse intrând, l-a văzut ieşind şi înapoindu-se cu Albert şi 
cu Château-Renaud. Pentru el nu mai încăpea îndoială. Se 
refugiase atunci în curtea sa, pregătit pentru orice eveniment şi 
având certitudinea că, la primul moment de libertate pe care va 
putea să-l prindă, Valentine va alerga la el. 

Nu se înşelase, ochii lui lipiţi de scânduri o văzură într- 
adevăr pe fata care, fără să mai ia vreuna din precauţiunile de 


rigoare, alerga la poartă. De la prima ochire Maximilien se linişti, 
de la primul cuvânt rostit de ea zvâcni plin de bucurie. 

— Suntem salvaţi! spuse Valentine. 

— Salvaţi? repetă Morrel neputându-şi închipui o fericire 
aşa de mare, dar de cine suntem salvaţi? 

— De bunicul meu. O, să-l iubeşti din toată inima, Morrel! 

Morrel jură că îl va iubi pe bătrân din tot sufletul şi nu-i 
venea greu să facă jurământul, căci în momentul acesta nu se 
mulțumea să-l iubească aşa cum ai iubi un prieten sau un 
părinte, ci îl adora ca pe un zeu. 

— Dar cum s-a întâmplat, întrebă Morrel, ce mijloc ciudat a 
folosit? 

Valentine deschise gura să povestească totul, dar se gândi 
că la mijloc era un secret cumplit, care nu aparţinea numai 
bunicului. 

— Mai târziu îţi voi povesti totul, spuse ea. 

— Dar când? 

— Când voi fi soţia ta... 

Conversaţia era, astfel, amânată pentru un moment, până 
când Morrel va putea să înţeleagă totul: de aceea el gândi că se 
cuvenea să se mulţumească cu ceea ce ştia şi că atâta ajungea 
pentru o zi. Nu consimţi totuşi să se retragă decât cu făgăduiala 
că va putea s-o vadă pe Valentine în seara următoare. 

Valentine făgădui. Totul se schimbase în ochii ei şi, desigur, 
îi era mai puţin greu să creadă acum că se va mărita cu 
Maximilien decât crezuse cu un ceas înainte că nu se va mărita 
cu Franz. 

În vremea asta doamna de Villefort urcase la Noirtier. 

Noirtier o privi cu ochii aceia posomorâţi, severi, cu care o 
primea de obicei. 

— Domnule, îi spuse ea, n-am nevoie să vă comunic că e 
ruptă căsătoria Valentinei deoarece ruptura a avut loc aici. 

Noirtier rămase neclintit. 

— Dar, continuă doamna de Villefort, ceea ce nu ştiţi, 
domnule, e că eu m-am împotrivit totdeauna acestei căsătorii, 
care se făcea fără de voia mea. 

Noirtier o privi pe nora sa cu ochi care aşteaptă o 
explicaţie. 


— lar acum, când căsătoria pe care nu o puteaţi suferi este 
zădărnicită, vin să fac pe lângă dumneavoastră o intervenţie pe 
care nici domnul de Villefort, nici Valentine nu o pot face. 

Ochii lui Noirtier întrebară despre ce anume intervenţie era 
vorba. 

— Vin să vă rog, domnule, continua doamna de Villefort, ca 
singura care am dreptul, căci sunt singura căreia nu îi va reveni 
nimic; vin să vă rog să daţi, nu iubirea dumneavoastră — a avut- 
o întotdeauna — ci averea dumneavoastră nepoatei. 

Ochii lui Noirtier rămaseră o clipă nesiguri: căuta, evident, 
motivele intervenţiei şi nu le putea găsi. 

— Pot nădăjdui, domnule, spuse doamna de Villefort că 
intenţiile dumneavoastră erau de acord cu rugămintea pe care 
am venit să v-o fac? 

— Da, făcu Noirtier. 

— În cazul acesta, domnule, glăsui doamna de Villefort mă 
retrag totodată recunoscătoare şi fericită. 

Şi, salutând pe domnul Noirtier, se retrase. 

Într-adevăr, chiar a doua zi Noirtier ceru să fie chemat 
notarul. Primul testament fu rupt şi fu făcut unul nou prin care 
lăsa Valentinei toată averea, cu condiţia ca ea să nu fie 
despărțită de el. 

Câteva persoane din societate calculară atunci că 
domnişoara de Villefort, moştenitoarea marchizului şi a 
marchizei de Saint-Meran, reintrată în graţia bunicului, va avea 
într-o zi un venit de aproape trei sute de mii de lire. 

În timp ce în familia Villefort căsătoria se zădărnicea, 
domnul conte de Morcerf primise vizita lui Monte-Cristo, iar ca 
să-şi arate consideraţia pentru Danglars îşi pusese uniforma de 
locotenent-general pe care o împodobise cu toate crucile şi 
dădu ordin să fie înhămaţi cei mai buni cai. Gătit astfel, se duse 
în strada Chaussee-d'Antin şi se anunţă lui Danglars, care îşi 
încheia socotelile de sfârşit de lună. 

Văzând înfăţişarea vechiului său prieten, Danglars luă un 
aer măreț şi se înfipse în jilţ. 

Atât de solemn de obicei,  Morcerf  împrumutase, 
dimpotrivă, un aer zâmbitor şi amabil; în consecinţă, aproape 
sigur că introducerea sa se va bucura de o bună primire, nu făcu 
nici o diplomaţie, ci spuse mergând direct la ţintă: 


— Baroane, iată-mă. De multă vreme tot dăm târcoale în 
jurul cuvintelor noastre de altădată... 

Morcerf se aştepta, rostind cuvintele acestea, să vadă 
figura bancherului luminându-se, căci punea posomorârea lui pe 
seama tăcerii; dar, dimpotrivă, lucru aproape de necrezut, figura 
lui Danglars deveni mai indiferentă şi mai rece. 

De aceea Morcerf se oprise la jumătatea frazei. 

— Ce cuvinte, domnule conte? întrebă bancherul ca şi cum 
căuta zadarnic, în minte, explicaţia vorbelor generalului. 

— O, spuse contele, eşti formalist, scumpe domn şi îmi 
reaminteşti că ceremonialul trebuie să se facă după toate 
ritualurile. Foarte bine. lartă-mă; deoarece nu am decât un fiu şi 
deoarece mă gândesc pentru prima oară să-l însor, sunt încă 
stângaci: prin urmare mă execut. 

Şi, cu un zâmbet forţat, Morcerf se ridică, făcu o plecăciune 
adâncă în faţa lui Danglars şi îi spuse: 

— Domnule baron, am onoarea să cer mâna domnişoarei 
Danglars, fiica dumneavoastră, pentru fiul meu, vicontele Albert 
de Morcerf. 

Dar, în loc să primească aceste cuvinte cu aprobarea la 
care Morcerf era îndreptăţit să nădăjduiască, Danglars îşi 
încruntă sprâncenele şi, fără să-l poftească pe conte, care 
rămăsese în picioare, să ia loc, îi spuse: 

— Domnule conte, înainte de a vă răspunde aş avea nevoie 
să reflectez. 

— Să reflectaţi? întrebă Morcerf tot mai uimit, n-aţi avut 
vreme să reflectaţi de aproape opt ani de când vorbim despre 
căsătoria aceasta? 

— Domnule conte, spuse Danglars, se întâmplă în fiecare zi 
lucruri care ne silesc să revenim asupra reflecţiilor noastre. 

— Cum adică? întrebă Morcerf, nu te mai înţeleg, baroane. 

— Vreau să spun domnule că, în ultimele cincisprezece zile, 
împrejurări noi... 

— Dă-mi voie, glăsui Morcerf, jucăm o comedie, sau nu? 

— Ce-i aia comedie? 

— Da, să ne explicăm categoric. 

— Nici eu nu vreau altceva. 

— L-ai văzut pe domnul de Monte-Cristo? 

— L-am văzut foarte des, glăsui Danglars, e unul dintre 
prietenii mei. 


— Ei bine, când l-ai văzut în ultimul timp, i-ai spus că eu 
păream uituc, nehotărât în legătură cu căsătoria. 

— Adevărat. 

— Ei bine, iată-mă. Precum vezi, nu sunt nici uituc, nici 
nehotărât, deoarece vin să te oblig să-ţi ţii făgăduiala. 

Danglars nu răspunse. 

— Ţi-ai schimbat aşa de repede părerea, adăugă Morcerf, 
ori ai provocat cererea mea doar pentru plăcerea de a mă umili? 

Danglars înţelese că dacă discuţia va continua pe tonul de 
până atunci, lucrurile s-ar putea schimba în rău pentru el. 

— Domnule conte, sunteţi de bună seamă, cu drept cuvânt, 
surprins de rezerva mea, înţeleg, de aceea vă rog să credeţi că 
eu, cel dintâi, sunt mâhnit, credeţi-mă, că ea îmi este impusă de 
împrejurări grave. 

— Astea-s vorbe în vânt, scumpe domn şi cu care s-ar 
putea mulţumi primul venit, spuse contele, dar contele de 
Morcerf nu e primul venit şi când un om ca el vine la alt om să-i 
aducă aminte de cuvântul dat, iar omul acesta nu îşi ţine 
cuvântul, are dreptul să pretindă a i se da măcar o justificare 
întemeiată. 

Danglars era laş, dar nu vroia să pară: fu jignit de tonul lui 
Morcerf. 

— De aceea justificarea întemeiată nu îmi lipseşte, replică 
el. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că am justificarea aceasta, dar că îmi vine greu s-o arăt. 

— Înţelegeţi totuşi, spuse Morcerf, că nu mă mulţumesc cu 
reticenţele dumneavoastră. În orice caz, un lucru îmi pare 
limpede: acela că refuzaţi rudenia cu mine. 

— Nu, domnule, glăsui Danglars, amân doar hotărârea. 

— Nu aveţi totuşi pretenţia, presupun, de a crede că accept 
capriciile d-voastră până la a aştepta în linişte şi cu umilinţă 
revenirea bunei dispoziţii. 

— În cazul acesta, domnule conte, dacă nu puteţi aştepta, e 
preferabil să considerăm proiectele noastre ca neavenite. 

Contele îşi muşcă buzele până la sânge. Ca să nu 
izbucnească, aşa cum superbul şi iritabilul său caracter îl 
îndemna, înțelegând că în împrejurarea de faţă s-ar pune într-o 
situaţie ridicolă, pornise spre uşa salonului. Dar, deodată, îşi luă 
seama şi reveni. 


Pe fruntea lui trecuse un nor, lăsând în locul orgoliului 
ofensat urma unei nelinişti vagi. 

— Dragă Danglars, spuse el, ne cunoaştem de multă vreme 
şi deci se cuvine să avem anumite menajamente unul pentru 
celălalt. Imi eşti dator o explicaţie, cel puţin aceea de a şti cărei 
nenorocite întâmplări datorează fiul meu pierderea bunelor 
dumitale intenţii faţă de el. 

— N-am nimic personal cu vicontele, iată tot ce îţi pot 
spune, domnule, răspunse Danglars care devenea iarăşi 
impertinent văzând că Morcerf se îmblânzea. 

— Dar cu cine? întrebă cu voce alterată Morcerf, a cărui 
frunte deveni palidă. 

Danglars, căruia nu-i scăpa nimic, fixă asupra lui o privire 
mai sigură decât de obicei. 

— Mulţumeşte-mi că nu-ţi explic mai mult, spuse el. 

Un tremur nervos, care se datora fără îndoială unei mânii 
reţinute, îl zgâlţâia pe Morcerf. 

— Am dreptul, răspunse el cu o sforţare violentă, am de 
gând să pretind o explicaţie; ai ceva împotriva doamnei de 
Morcerf? nu este de ajuns averea mea? e vorba de opiniile mele 
care fiind contrarii celor ale dumitale... 

— Nimic din toate astea, domnule, spuse Danglars; n-aş 
avea nici o scuză, deoarece m-am angajat cunoscându-le. Nu, 
nu mai căuta, sunt ruşinat că te oblig să-ţi faci acest examen de 
conştiinţă, crede-mă, să ne oprim aci. Să luăm termenul mijlociu 
care nu e nici ruptură, nici angajament. În definitiv nu văd 
graba. Fiica mea are şaptesprezece ani, fiul dumitale douăzeci şi 
unu. Cât va ţine popasul nostru timpul va merge singur, va 
lămuri evenimentele, lucrurile care par întunecate în ajun sunt 
uneori prea limpezi a doua zi; tot aşa, câteodată, cad într-o zi 
cele mai crude calomnii. 

— Ai spus calomnii, domnule? exclamă  Morcerf 
îngălbenindu-se. Sunt calomniat? 

— Domnule conte, îţi spun că nu ne explicăm. 

— Aşadar, domnule, sunt obligat să sufăr cu linişte refuzul 
dumitale? 

— Care e cu deosebire penibil pentru mine, domnule. Da, 
mai penibil pentru mine decât pentru dumneata, căci contam pe 
onoarea  înrudirii cu dumneata şi o căsătorie zădărnicită 


pricinuieşte totdeauna mai mult rău  logodnicei decât 
logodnicului. 

— Bine, domnule, să nu mai vorbim, spuse Morcerf. Şi, 
mototolindu-şi mănuşile cu furie, ieşi din apartament. 

Danglars constată că nici un moment Morcerf nu a cutezat 
să întrebe dacă din cauza lui, a lui Morcerf, îşi retrăgea Danglars 
cuvântul. 

Seara el avu o lungă discuţie cu mai mulţi prieteni, iar 
domnul Cavalcanti, care rămase tot timpul în salonul femeilor, 
ieşi cel din urmă din casa bancherului. 

A doua zi, când se trezi, Danglars ceru ziarele; îi fură aduse 
numaidecât: dădu la o parte trei sau patru şi luă /mpartialul. 

La acesta era Beauchamp redactor-şef. 

Rupse repede banderola, îl deschise cu precipitare 
nervoasă, trecu dispreţuitor peste primul articol şi, ajungând la 
fapte diverse, se opri cu zâmbetu-i răutăcios asupra unei note 
care începea cu cuvintele: 

Ni se scrie din lanina. 

— Bun, spuse el după ce îl citi, iată un articolaş asupra 
colonelului Fernand care, după toate probabilitățile, mă va scuti 
să dau domnului conte de Morcerf explicaţii. 

In momentul acela, adică la nouă dimineaţa, Albert de 
Morcerf, îmbrăcat în negru, încheiat cu grijă, cu mersul agitat şi 
cu vorba răspicată, se înfăţişa la casa din Champs-Elysées. 

— Domnul conte a ieşit acum vreo jumătate de ceas, spuse 
portarul. 

— L-a luat şi pe Baptistin? întrebă Morcerf. 

— Nu, domnule viconte. 

— Cheamă-l pe Baptistin, vreau să-i vorbesc. 

Portarul se duse după valet, şi, în clipa următoare, veni cu 
el. 

— Prietene, îţi cer iertare pentru indiscreţia mea, spuse 
Albert, dar am vrut să te întreb dacă într-adevăr stăpânul 
dumitale a ieşit. 

— Da, domnule, spuse Baptistin. 

— Chiar pentru mine? 

— Ştiu cât de bucuros este stăpânul meu să primească pe 
domnul şi m-aş păzi să-l confund pe domnul cu ceilalţi. 

— Ai dreptate, căci trebuie să-i vorbesc într-o chestiune 
serioasă. Crezi că se va înapoia târziu? 


— Nu, căci a comandat dejunul pentru orele zece. 

— Bine, voi face o plimbare pe Champs-Elysées şi la zece 
voi fi aici. Dacă domnul conte soseşte înaintea mea, spune-i că îl 
rog să aştepte. 

— Domnul poate fi sigur că n-am să uit. 

Albert lăsă la poarta contelui trăsurica de piaţă pe care o 
luase şi plecă la plimbare pe jos. 

Trecând prin dreptul Aleei Văduvelor, i se păru că 
recunoaşte caii contelui staționând la poarta tirului lui Gosset; 
se apropie şi, după ce recunoscu caii, îl recunoscu şi pe vizitiu. 

— Domnul conte este la tir? îl întrebă Morcerf. 

— Da, domnule, răspunse vizitiul. 

Într-adevăr, răsunară câteva împuşcături în timpul cât 
Morcerf se afla în împrejurimile tirului. 

Intră. 

În grădiniţă stătea servitorul. 

— lertaţi-mă, spuse acesta, dar domnul viconte e rugat să 
aştepte o clipă. 

— De ce, Philippe? întrebă Albert care, fiind un client al 
tirului, se mira de obstacolul acesta neînțeles. 

— Pentru că persoana care se exersează în momentul de 
faţă închiriază tirul numai pentru ea şi nu trage niciodată faţă de 
alţii. 

— Nici faţă de dumneata, Philippe? 

— Precum vedeţi, domnule, stau la uşa gheretei mele. 

— Şi cine îi încarcă pistoalele? 

— Servitorul lui. 

— Un nubian? 

— Un negru. 

— Ele. 

— Îl cunoaşteţi pe senior? 

— Pentru el am venit, mi-e prieten. 

— Atunci se schimbă lucrul. Mă duc să-i dau de veste. 

Şi împins de propria-i curiozitate, Philippe intră în şopronul 
de scânduri. În clipa următoare, Monte-Cristo apăru în prag. 

— lertaţi-mă că vă urmăresc până aici, dragă conte, spuse 
Albert, vă spun însă din capul locului că nu oamenii 
dumneavoastră sunt de vină şi că singurul indiscret sunt eu 
însumi. M-am înfăţişat la dumneavoastră; mi s-a spus că aţi 
plecat la plimbare, dar că vă veţi înapoia la zece pentru dejun. 


M-am plimbat şi eu, aşteptând să se facă orele zece şi 
plimbându-mă, am zărit caii şi trăsura dumneavoastră. 

— Cuvintele dumitale îmi dau speranţa că vii să dejunezi cu 
mine. 

— Nu, mulţumesc, nu e vorba de dejun la ora aceasta; 
poate că vom dejuna mai târziu, dar într-o societate neplăcută. 

— Ce naiba tot îmi spui? 

— Dragul meu, mă bat astăzi. 

— Dumneata? şi de ce? 

— Aşa, ca să mă bat. 

— Da, înţeleg, dar din ce cauză? Oamenii se bat pentru tot 
soiul de lucruri. 

— Pentru onoare. 

— A, este serios! 

— Aşa de serios încât vin să vă rog să-mi faceţi un serviciu. 

— Ce serviciu? 

— Acela de a fi martorul meu. 

— În cazul acesta lucrul devine grav, să nu mai vorbim 
nimic aci şi să ne întoarcem la mine. Ali, dă-mi apă. 

Contele îşi sumese mânecile şi trecu în micul vestibul ce 
precedă tragerile şi unde trăgătorii se spală de obicei pe mâini. 

— Poftiţi, domnule viconte, şopti Philippe, veţi vedea ceva 
nostim. 

Morcerf intră. În loc de semne erau lipite cărţi de joc pe 
placă. 

Lui Morcerf i se păru de departe că jocul era complet, adică 
de la as până la zece. 

— Ah, jucaţi pichet? întrebă Albert. 

— Nu, spuse contele, mă pregăteam să compun un joc de 
cărţi. 

— Cum adică? 

— Da, ceea ce vezi dumneata sunt cărţi de aşi şi doi; 
gloanţele mele au făcut însă dintr-însele cărţi de trei, cinci, 
şapte, opt, nouă şi zece. 

Albert se apropie. 

Într-adevăr, gloanţele înlocuiseră, cu linii perfect exacte şi 
cu distanţe perfect egale, semnele absente, găurind cartonul 
acolo unde el ar fi trebuit să fie colorat. Indreptându-se spre 
placă, Morcerf culese şi două sau trei rândunele care făcuseră 


imprudenţa de a trece în bătaia pistolului şi pe care contele le 
doborâse. 

— Drace! exclamă Morcerf. 

— Ce vrei, dragă viconte? glăsui Monte-Cristo ştergându-şi 
mâinile cu prosopul adus de Ali, e nevoie să-mi umplu clipele de 
trândăvie; dar vino, te aştept. 

Urcară amândoi în cupeul lui Monte-Cristo şi peste câteva 
clipe ajunseră la poarta cu No.30. 

Monte-Cristo îl conduse pe Morcerf în cabinet şi îi arătă un 
scaun. Se aşezară. 

— Acum să vorbim în linişte, spuse contele. 

— Precum vedeţi, sunt perfect liniştit. 

— Cu cine vrei să te baţi? 

— Cu Beauchamp. 

— Cu un prieten? 

— Totdeauna cu prietenii ne batem. 

— Dar e nevoie de un motiv. 

— Am unul. 

— Ce ţi-a făcut? 

— Motivul există într-un ziar de aseară... Însă, poftim, citiţi. 

Albert întinse lui Monte-Cristo o gazetă unde acesta citi 
următoarele: 


“Ni se scrie din lanina: 

Un fapt necunoscut până acum sau, cel puțin, inedit, ni se 
aduce la cunoştinţă: castelele care apărau oraşul au fost 
predate turcilor de un ofițer francez în care vizirul Ali- Tebelin îşi 
pusese toată încrederea şi pe care îl chema Fernand". 


— Ei, ce vezi în asta ceva care să te supere? întrebă Monte- 
Cristo. 

— Cum ce văd? 

— Da. Ce-ţi pasă dumitale că un ofiţer cu numele Fernand a 
predat castelele din lanina? 

— Imi pasă, deoarece tatăl meu, contele de Morcerf, se 
numeşte Fernand. 

— Şi tatăl dumitale îl servea pe Ali-Paşa. 

— Lupta adică pentru independenţa grecilor, aci e 
calomnia. 

— O, dragă viconte, să vorbim cu judecată! 


— Nici eu nu vreau mai mult. 

— Spune-mi, te rog: cine dracu ştie în Franţa că ofiţerul 
Fernand e una şi aceeaşi persoană cu contele de Morcerf şi cine 
se ocupă acum de lanina, care a fost cucerită, îmi pare, la 1822 
sau 1823? 

— Tocmai aci e perfidia: timpul a fost lăsat să treacă şi apoi 
se revine astăzi asupra unor evenimente uitate, pentru a stârni 
un scandal care poate să întunece o situaţie înaltă. Ei bine, eu, 
moştenitorul numelui părintelui meu, nu vreau ca asupra acestui 
nume să plutească umbra unei îndoieli. li voi trimite lui 
Beauchamp, al cărui ziar a publicat nota, doi martori şi el va 
retracta. 

— Beauchamp nu va retracta nimic. 

— Atunci ne vom bate. 

— Nu, nu vă veţi bate căci îţi va răspunde că erau, poate, în 
armata greacă, cincizeci de ofiţeri cu numele de Fernand. 

— Ne vom bate în ciuda acestui răspuns. Vreau să dispară 
orice bănuială... Tatăl meu, un soldat aşa de nobil, cu o carieră 
aşa de ilustră... 

— Sau el va publica: "Suntem îndreptăţiţi să credem că 
acest Fernand nu are nimic comun cu domnul conte de Morcerf 
al cărui nume de botez e tot Fernand". 

— Am nevoie de o retractare completă, nu mă voi mulţumi 
cu aceasta. 

— Şi îi vei trimite martori? 

— Da. 

— Faci rău. 

— Aceasta înseamnă că-mi refuzaţi serviciul pe care 
veneam să vi-l cer. 

— O, dumneata cunoşti teoria mea în privinţa duelului, ți- 
am făcut profesia mea de credinţă la Roma, îţi aminteşti? 

— Cu toate acestea, dragă conte, v-am găsit adineauri în 
exerciţiul unei îndeletniciri care nu se prea armonizează cu 
teoria. 

— Pentru că, scumpe prieten, înţelegi, omul nu trebuie să 
fie exclusivist. Când trăim printre nebuni e nevoie să învăţăm a 
fi nebuni. Dintr-un moment într-altul vreun trăsnit, care nu va 
avea motive mai îndreptăţite să-mi caute gâlceavă decât ai 
dumneata să cauţi gâlceavă lui Beauchamp, va veni la mine 
pentru cine ştie ce nerozie, sau îmi va trimite martori, sau mă 


va insulta într-un loc public: ei bine, pe smintitul acesta va 
trebui să-l ucid. 

— Admiteţi deci că vă veţi bate? 

— Bineînţeles! 

— Atunci de ce vreţi ca eu să nu mă bat? 

— Nu spun că nu trebuie să te baţi, spun numai că un duel 
este un lucru grav, asupra căruia trebuie să meditezi. 

— El a meditat insultându-mi părintele? 

— Dacă n-a meditat şi îţi mărturiseşte aceasta, nu trebuie 
să-i porţi pică. 

— O, dragă conte, sunteţi prea indulgent! 

— Şi dumneata prea riguros. Uite, presupun... Ascultă bine, 
presupun... n-ai să te superi de cele ce-ţi voi spune? 

— Ascult. 

— Presupun că faptul relatat este adevărat... 

— Un fiu nu trebuie să admită o atare supoziţie cu privire la 
onoarea părintelui său. 

— Ei, Doamne, trăim într-o vreme când se admit atâtea... 

— Acesta este viciul epocii. 

— Ai pretenţia s-o reformezi? 

— Da, întrucât mă priveşte. 

— O, ce categoric eşti, dragul meu! 

— Aşa sunt eu. 

— Eşti inaccesibil sfaturilor bune? 

— Nu, când ele vin de la un prieten. 

— Mă consideri prietenul dumitale? 

— Da. 

— Ei bine, înainte de a trimite martori lui Beauchamp, 
informează-te. 

— La cine? 

— Uite, la Haydee, de exemplu. 

— Să amestec o femeie în chestia aceasta? Ce poate ea să 
facă? 

— Să-ţi declare că părintele dumitale n-are nicio vină în 
înfrângerea sau în moartea părintelui ei, de exemplu, sau să te 
lămurească în privinţa aceasta dacă, întâmplător, părintele ar fi 
avut nenorocirea... 

— V-am mai spus, dragă conte, că n-aş putea admite o 
atare supoziţie. 

— Refuzi deci mijlocul acesta? 


— Îl refuz. 

— Absolut? 

— Absolut. 

— În cazul acesta, încă un sfat. 

— Fie, dar ultimul. 

— Nu-l vrei? 

— Dimpotrivă, îl cer. 

— Nu trimite martori lui Beauchamp. 

— Cum? 

— Du-te dumneata singur. 

— E contrar tuturor regulilor. 

— Cazul dumitale e în afara cazurilor obişnuite. 

— Dar de ce să mă duc eu? 

— Pentru că, astfel, chestiunea rămâne între dumneata şi 
Beauchamp. 

— Explicaţi-mi. 

— Bineînţeles. Dacă Beauchamp e dispus să retracteze, 
trebuie să-i laşi meritul bunăvoinţei: retractarea va fi făcută. 
Dacă, dimpotrivă, refuză, vei avea timp să amesteci doi străini 
în taina dumitale. 

— Nu vor fi doi străini, vor fi doi prieteni. 

— Prietenii de astăzi sunt duşmanii de mâine. 

— Ei nu... 

— Dovadă Beauchamp. 

— Prin urmare... 

— Prin urmare, îți recomand prudenţă. 

— Aşadar, credeţi că e bine să mă duc eu însumi la 
Beauchamp? 

— Da. 

— Singur? 

— Singur. Când vrei să obţii ceva de la amorul propriu al 
unui om, trebuie să-i cruți amorului propriu al acestui om până 
şi aparenţa suferinţei. 

— Îmi pare că aveţi dreptate. 

— În sfârşit! 

— Mă voi duce singur. 

— Du-te, dar ai face mai bine dacă nu te-ai duce deloc. 

— Cu neputinţă. 

— Bine, du-te, va fi în orice caz mai bine decât ce vroiai să 
faci. 


— Dar, în cazul când, în ciuda tuturor precauţiunilor mele şi 
a tuturor procedeelor, am un duel, îmi veţi servi de martor? 

— Dragă viconte, spuse Monte-Cristo cu o gravitate 
supremă, ţi-ai dat seama desigur că, atunci când era nevoie, am 
fost cu totul al dumitale, dar serviciul ce-mi ceri iese din cercul 
acelora pe care ţi le pot face. 

— De ce? 

— Poate că vei ştii într-o zi. 

— Dar până atunci? 

— lţi cer indulgență pentru secretul meu. 

— Bine. Voi lua pe Franz şi pe Château-Renaud. 

— Admirabil, ia pe Franz şi pe Château-Renaud. 

— Dar, în sfârşit, dacă mă bat, îmi veţi da o mică lecţie de 
spadă sau pistol? 

— Nu, e un lucru de asemeni imposibil. 

— Ciudat om sunteţi! Aşadar, nu vreţi să aveţi nici un 
amestec? 

— Absolut nici unul. 

— Atunci să nu mai vorbim. Cu bine, conte. 

— Cu bine, viconte. 

Morcerf îşi luă pălăria şi ieşi. 

Işi regăsi la poartă cabrioleta şi, înfrânându-şi cât putu 
mânia, se duse la Beauchamp. Beauchamp era la gazetă, se afla 
într-un cabinet sumbru şi prăfuit, aşa cum sunt birourile ziarelor. 

li fu anunţat Albert de Morcerf. Ceru să i se repete de două 
ori anunţarea, apoi, neconvins încă, strigă: 

— Intră. 

Albert se arătă. Beauchamp scoase o exclamaţie văzându-l 
pe prietenul său cum calcă stângaci peste teancurile de hârtie şi 
peste ziarele de toate mărimile care acopereau nu parchetul, ci 
podeaua roşie a biroului său. 

— Pe aci, pe aci, dragă Albert, spuse el întinzând mâna 
tânărului; ce dracu te aduce? Te-ai rătăcit cumva? Ori vii pur şi 
simplu să mă chemi la dejun? Caută de găseşte un scaun; uite 
colo, lângă planta aceea, doar ea îmi aminteşte că există pe 
lume foi ce nu sunt foi de hârtie. 

— Beauchamp, spuse Albert, vin să-ţi vorbesc despre ziarul 
tău. 

— Tu Morcerf? ce doreşti? 

— O rectificare. 


— Tu, o rectificare? în legătură cu ce, Albert? Dar ia loc. 

— Mulţumesc, răspunse Albert pentru a doua oară, cu un 
semn uşor din cap. 

— Explică-mi. 

— O rectificare cu privire la un fapt care atinge onoarea 
unui membru al familiei mele. 

— Hei, dar ce fapt? întrebă Beauchamp uimit. Nu se poate. 

— Faptul care v-a fost scris din lanina. 

— Din lanina? 

— Da, din lanina. Nu zău, ai aerul că nu ştii ce mă aduce la 
tine? 

— Pe onoarea mea... Baptist, un ziar de ieri! strigă 
Beauchamp. 

— Nu-i nevoie, ţi-l dau pe-al meu. 

Beauchamp citi bolborosind: 

"Ni se scrie din lanina" etc, etc. 

— înţelegi că faptul este grav, spuse Morcerf după ce 
Beauchamp termină. 

— Aşadar, ofiţerul acesta este rudă cu tine? întrebă 
ziaristul. 

— Da, glăsui Albert roşind. 

— Şi ce vrei să fac pentru a-ţi fi agreabil? întrebă 
Beauchamp cu blândeţe. 

— Aş vrea, dragă Beauchamp, să retractezi faptul. 

Beauchamp îl privi pe Albert cu o luare-aminte care anunţa, 
desigur, multă bunăvoință. 

— Chestia o să ne atragă într-o lungă discuţie, spuse el, 
căci întotdeauna o retractare este un lucru grav. la loc, să 
recitesc rândurile acestea. 

Albert se aşeză şi Beauchamp reciti cu mai multă atenţie 
decât prima dată rândurile incriminate de prietenul său. 

— Ei vezi? spuse Albert, cu ton răspicat, aspru chiar, a fost 
insultat în ziarul tău cineva din familia mea şi vreau o retractare. 

— Vrei... 

— Da vreau. 

— Dă-mi voie să-ţi spun că nu eşti deloc parlamentar, dragă 
viconte. 

— Nu vreau să fiu, răspunse tânărul ridicându-se; pretind 
retractarea unui fapt pe care l-ai enunțat ieri şi o voi obţine. Mi- 
eşti de-ajuns de prieten, continuă Albert cu buzele strânse, 


văzând că, la rându-i, Beauchamp începea să-şi înalțe capul 
trufaş;  mi-eşti îndeajuns prieten şi ca atare mă cunoşti; 
nădăjduiesc că, îndeajuns, pentru a înţelege stăruința mea în 
împrejurarea aceasta. 

—  Morcerf, cu cuvinte ca acelea pe care le-ai rostii 
adineauri mă vei face să uit că-ţi sunt prieten... Dar să nu ne 
supărăm, sau, cel puţin, nu încă... Eşti neliniştit, iritat, jignit... 
Spune-mi, care rudă se numeşte Fernand? 

— Pur şi simplu tatăl meu, glăsui Albert, domnul Fernand 
Mondego, conte de Morcerf, un militar bătrân care a văzut 
douăzeci de câmpuri de bătaie şi ale cărui nobile cicatrice ar 
vrea unii să le acopere cu noroiul murdar din şanţuri. 

__. — Tatăl tău? întrebă Beauchamp, atunci se schimbă lucrul. 
Iti înţeleg indignarea, dragă Albert... Să mai citim o dată... 

Şi reciti nota, apăsând de data asta asupra fiecărui cuvânt. 

— Dar unde vezi că Fernand din gazetă e părintele tău? 
întrebă Beauchamp. 

— Nicăieri, ştiu bine, însă vor vedea alţii. De aceea vreau ca 
faptul să fie dezminţit. 

La auzul cuvântului vreau, Beauchamp îşi ridică ochii 
asupra lui Morcerf şi, coborându-i aproape numaidecât, rămase 
o clipă îngândurat. 

— Beauchamp, nu-i aşa că vei dezminţi faptul? repetă 
Morcerf cu furie crescândă, deşi tot reţinută. 

— Da, spuse Beauchamp. 

— Bravo! exclamă Albert. 

— Dar după ce mă voi încredința că faptul este fals. 

— Cum? 

— Da, chestia merită să fie lămurită şi am s-o lămuresc. 

— Dar ce vezi dumneata nelămurit în toate acestea, 
domnule? întrebă Albert scos din fire. Dacă nu crezi că e vorba 
de părintele meu, spune-mi numaidecât; dacă crezi că e el, 
arată-mi temeiul acestei păreri. 

Beauchamp îl privi pe Albert cu zâmbetu-i caracteristic, 
care ştia să capete nuanţa tuturor pasiunilor. 

— Domnule, glăsui el, pentru că acum vorbesc cu un domn, 
dacă aţi venit să-mi cereţi explicaţii, trebuia să-mi spuneţi de la 
început, iar nu să-mi vorbiţi despre prietenie şi despre alte 
lucruri de natura acelora pe care am răbdarea să le ascult de o 


jumătate de ceas. Vom merge prin urmare de acum încolo pe 
terenul acesta! 

— Da, dacă nu retractaţi calomnia infamă! 

— Un moment! Fără ameninţări, vă rog, domn Mondego, 
viconte de Morcerf, nu le sufăr de la nimeni şi cu atât mai puţin 
de la prieteni. Vreţi deci să dezmint ştirea cu privire la colonelul 
Fernand, ştire cu privire la care, pe onoarea mea, nu am nici un 
amestec? 

— Da, vreau! spuse Albert a cărui minte începea să se 
tulbure. 

— Altminteri, ne vom bate? continuă Beauchamp cu acelaşi 
calm. 

— Da! declară Albert ridicând glasul. 

— Bine! iată răspunsul meu, scumpe domn: ştirea nu a fost 
publicată de mine, n-o cunoşteam, dar, prin intervenţia 
dumneavoastră, mi-aţi atras atenţia asupra ei şi nu mai pot s-o 
uit, ea va rămâne deci până când va fi dezminţită sau 
confirmată de cei în drept. 

— Domnule, spuse Albert ridicându-se, voi avea deci 
onoarea să vă trimit martorii mei, veţi discuta cu ei locul şi 
armele. 

— Perfect, scumpe domn. 

— lar diseară, dacă vroiţi, sau cel mai târziu mâine ne vom 
întâlni. 

— A, nu! Voi fi pe teren când va trebui şi, după părerea 
mea (am dreptul să o formulez deoarece eu primesc 
provocarea) şi, după părerea mea zic, ora nu e încă venită. Ştiu 
că mânuiţi foarte bine spada; întrucâtva o mânuiesc şi eu; ştiu 
că nimeriţi trei semne din şase; cam la fel nimeresc şi eu; ştiu 
că un duel între noi va fi un duel serios, deoarece 
dumneavoastră aveţi curaj şi deoarece... am şi eu... Nu vreau 
deci să mă expun a vă ucide sau a fi ucis fără motiv. La rându- 
mi voi pune eu chestiunea şi o voi pune ca-te-go-ric. 

Ţineţi aşa de mult la o retractare încât sunteţi gata să mă 
ucideţi dacă n-o fac, deşi v-am spus, deşi vă repet, deşi vă afirm 
pe cuvânt de onoare că nu cunoşteam faptul, deşi vă declar, în 
sfârşit, că e cu neputinţă ca altcineva afară de dumneavoastră 
să-l bănuiască pe domnul conte de Morcerf sub numele de 
Fernand? 

— Ţin absolut. 


— Ei bine, scumpe domn, consimt să mă bat cu 
dumneavoastră, dar vreau un răgaz de trei săptămâni; peste 
trei săptămâni vă voi spune: da, ştirea este falsă, o rectific; sau: 
da, ştirea este adevărată şi scot săbiile din teacă sau pistoalele 
din toc, după cum vreţi. 

— Trei săptămâni? exclamă Albert. Dar trei săptămâni sunt 
trei veacuri, în răstimpul cărora mă simt dezonorat. 

— Dacă mi-aţi fi prieten, v-aş fi spus: răbdare, prietene; aţi 
devenit duşmanul meu şi vă spun: ce-mi pasă mie, domnule? 

— Bine, fie peste trei săptămâni! spuse Morcerf. Gândiţi-vă 
însă că, peste trei săptămâni, nu va mai exista nici o amânare, 
nici un subterfugiu care să vă poată scuti... 

— Domnule Albert de Morcerf, spuse Beauchamp ridicându- 
se la rându-i, nu vă pot arunca pe fereastră decât peste trei 
săptămâni, adică peste douăzeci şi patru de zile şi nu aveţi 
dreptul să mă spintecaţi decât atunci. Ne aflăm în 29 august; 
deci, la 21 ale lunii septembrie. Până atunci este bine — şi vă 
dau un sfat de gentilom — să cruţăm lătrăturile dintre doi dulăi 
înlănţuiţi la distanţă. 

Şi salutându-l cu gravitate pe tânăr, Beauchamp îi întoarse 
spatele şi trecu în tipografie. 

Albert se răzbună pe un teanc de ziare pe care le împrăştie 
şfichiuindu-le cu cravaşa; plecă pe urmă, nu fără a întoarce 
capul de două sau trei ori spre uşa tipografiei. 

In timp ce Albert dădea bice calului, după ce biciuise 
nevinovatele hărtii înnegrite, îl zări străbătând bulevardul pe 
Morrel care, cu nasul în vânt, cu ochii şi cu braţele degajate, 
trecea pe dinaintea băilor Chinois venind dinspre Porte Saint- 
Martin şi îndreptându-se spre Madeleine. 

— lată un om fericit! spuse el oftând. 

Din întâmplare, Albert nu se înşela. 


Capitolul V Limonada 


Într-adevăr, Morrel era fericit. 

Domnul Noirtier îl chemase şi se grăbea aşa de mult să afle 
pentru ce, încât nu luase nici trăsură, încrezându-se mult mai 
mult în picioarele sale decât în picioarele unui cal de piaţă; 


plecase deci în goană, din strada Meslay şi se ducea în foburgul 
Saint-Honore. Morrel mergea cu pas de sportiv, iar bietul Barrois 
se străduia să-l însoţească. Morrel avea treizeci şi unu de ani, 
Barrois şaizeci. Morrel era beat de dragoste, Barrois era însetat 
din cauza căldurii. Despărţiţi astfel prin interese şi vârstă, ambii 
bărbaţi semănau cu cele două linii ale unui triunghi: îndepărtate 
la bază, ele se împreună la vârf. 

Vârful era Noirtier, care trimisese după Morrel, 
recomandându-i să vină grabnic, recomandaţie pe care Morrel o 
respecta întocmai, spre marea deznădejde a lui Barrois. 

Când sosi, Morrel nu gâfâia măcar; dragostea dă aripi, dar 
Barrois, care de mult nu mai era îndrăgostit, se simţea lac de 
năduşeală. 

Bătrânul servitor îl introduse pe Morrel prin uşa particulară, 
închise uşa cabinetului şi, curând, un foşnet de rochie pe 
parchet anunţă vizita Valentinei. 

Valentine era încântătoare în veşmintele ei de doliu. 

Visul devenea aşa de plăcut, încât Morrel aproape că s-ar fi 
lipsit să mai stea de vorbă cu Noirtier; dar jilţul bătrânului hurui 
în curând pe parchet, astfel că intră. 

Noirtier primi cu o privire binevoitoare mulţumirile lui 
Morrel pentru minunata intervenţie care îi salvase, pe Valentine 
şi pe el, din ghearele deznădejdii. Apoi privirea lui Morrel o 
provocă pe fată, care, sfioasă, stând de o parte, aştepta să fie 
silită să vorbească. 

Noirtier o privi la rându-i. 

— Să spun cele ce m-ai obligat? întrebă ea. 

— Da, făcu Noirtier. 

— Domnule Morrel, spuse atunci Valentine adresându-se 
tânărului care o mistuia din ochi, bunul meu bunic Noirtier avea 
o mulţime de lucruri să vă spună şi pe care mi le-a spus mie în 
ultimele trei zile. Astăzi a trimis după dumneavoastră să vi le 
repet; vi le voi repeta deci, deoarece m-a ales ca interpretă, fără 
să schimb un cuvânt. 

— O, ascult cu multă nerăbdare! răspunse tânărul; vorbiţi, 
domnişoară, vorbiţi. 

Valentine îşi cobori ochii: sfială care îl încântă pe Morrel. 
Valentine nu era slabă decât în momente de fericire. 

— Bunicul vrea să plece din casa aceasta, spuse ea. Barrois 
îi caută acum un apartament convenabil. 


— Dar dumneata, domnişoară, glăsui Morrel, dumneata 
care eşti aşa de dragă şi de necesară domnului Noirtier? 

— Eu nu-l voi părăsi pe bunicul meu, declară fata, e lucru 
stabilit între el şi mine. Apartamentul meu va fi lângă al său. Ori 
voi avea consimţământul domnului de Villefort ca să stau cu 
bunicul Noirtier, ori mi-l va refuza: în primul caz, plec de pe 
acum; în al doilea, aştept majoratul meu care se va împlini 
peste zece luni. Atunci am să fiu liberă, voi avea o situaţie 
independentă, şi... 

— Şi? întrebă Morrel. 

— Şi cu autorizaţia bunului meu bunic îmi voi respecta 
făgăduiala pe care v-am făcut-o. 

Valentine rosti aşa de încet ultimele cuvinte, încât Morrel 
nu le-ar fi putut auzi dacă n-o asculta cu încordare. 

— Nu-i aşa că am exprimat gândurile dumitale, bunicule? 
adăugă Valentine adresându-se lui Noirtier. 

— Da, făcu bătrânul. 

— Când voi fi la bunicul meu, adaugă Valentine, domnul 
Morrel va putea să mă vadă în prezenţa bunicului şi vrednicului 
meu protector. Dacă legătura pe care inimile noastre, 
neştiutoare poate, sau capricioase, începuseră s-o formeze, pare 
convenabilă şi oferă garanţii de viitoare fericire existenţei 
noastre (se zice că inimile înflăcărate de obstacole se răcesc 
atunci când capătă siguranţă) atunci domnul Morrel va putea să 
mă ceară, îl voi aştepta. 

— O, exclamă Morrel ispitit să îngenuncheze în faţa 
bătrânului ca în faţa lui Dumnezeu, în faţa Valentinei ca în faţa 
unui înger, — o, ce-am făcut în viaţă pentru a merita atâta 
fericire?! 

— Până atunci, continuă fata cu glasul ei inocent şi sever, 
vom respecta convenienţele, voinţa părinţilor noştri, cu condiţia 
ca această voinţă să nu tindă a ne despărţi pentru totdeauna; 
într-un cuvânt şi repet cuvântul nostru pentru că spune totul: 
vom aştepta. 

— lar eu vă jur, domnule, glăsui Morrel, că voi îndeplini 
jertfele impuse de acest cuvânt, nu cu resemnare, ci cu fericire. 

— Aşadar, continuă Valentine cu o privire care fu un balsam 
pentru inima lui Maximilien, să nu mai faci imprudente, prietene, 
să n-o compromiţi pe aceea care, cu începere de astăzi, se 


consideră sortită să poarte cu neprihănire şi demnitate numele 
dumitale. 

Morrel îi apăsă mâna pe inimă. 

Noirtier îi privea pe amândoi cu dragoste. Barrois, care 
rămăsese în fundul camerei, ca unul căruia n-are ce să i se 
ascundă, zâmbea ştergându-şi broboanele de apă de pe fruntea 
pleşuvă. 

— Vai ce cald îi este bunului Barrois! glăsui Valentine. 

— Pentru că am alergat straşnic, domnişoară, spuse 
Barrois, recunosc însă că domnul Morrel gonea şi mai repede 
decât mine. 

Noirtier arată din ochi o tavă pe care se aflau o carafă cu 
limonadă şi un pahar. Ceea ce lipsea din carafă băuse Noirtier 
cu o jumătate de ceas mai înainte. 

— Haide, dragă Barrois, îndrăzneşte, îi spuse fata, căci văd 
că faci ochi dulci carafei începute. 

— Adevărul e că mor de sete, spuse Barrois şi că aş bea cu 
poftă un pahar cu limonadă în sănătatea dumneavoastră. 

— Bea şi vino numaidecât, glăsui Valentine. 

Barrois luă tava şi, de îndată ce ajunse în coridor, fu văzut 
prin uşa pe care uitase s-o închidă, dând capul pe spate şi golind 
paharul umplut de Valentine. 

Valentine şi Morrel îşi luau rămas-bun în prezenţa lui 
Noirtier, când se auzi răsunând pe scara lui Villefort soneria. 

Era semnalul unei vizite. 

Valentine se uită la pendulă. 

— E douăsprezece, glăsui ea, astăzi e sâmbătă, bunicule şi 
cu siguranţă că vine doctorul. 

Noirtier făcu semn că, de bună seamă, era doctorul. 

— O să vină aci, e nevoie ca domnul Morrel să plece, nu-i 
aşa, bunicule? 

— Da, răspunse bătrânul. 

— Barrois! Barrois! vino încoace! strigă Valentine. 

Glasul bătrânului servitor răspunse: 

— Vin domnişoară. 

— Barrois te va însoţi până la poartă, îi spuse Valentine lui 
Morrel; iar acum amin-teşte-ţi un lucru, domnule ofiţer: că bunul 
meu bunic te sfătuieşte să nu întreprinzi nimic de natură să 
primejduiască fericirea noastră. 

— Am făgăduit că aştept şi voi aştepta, spuse Morrel. 


În momentul acela Barrois intră. 

— Cine a sunat? întrebă Valentine. 

— Domnul doctor d'Avrigny, glăsui Barrois clătinându-se pe 
picioare. 

— O, dar ce ai, Barrois? întrebă Valentine. 

Bătrânul nu răspunse, se uita la stăpân cu ochi înfricoşaţi în 
timp ce, cu mâna crispată, căuta un sprijin pentru a se ţine pe 
picioare. 

— Are să cadă! strigă Morrel. 

Într-adevăr, tremurătura de care Barrois era cuprins sporea 
treptat- treptat, trăsăturile chipului, schimonosite de mişcările 
convulsive ale muşchilor feţei, vesteau un atac nervos cât se 
poate de grav. 

Văzându-l pe Barrois tulburat, Noirtier îşi purta privirile de 
colo până colo, iar ochii lui, inteligenţi şi neliniştiţi, zugrăveau 
toate emoţiile care agită inima omului. 

Barrois făcu câţiva paşi spre stăpânul său. 

— O, Doamne, Doamne, ce am? glăsui el. Mi-e rău... nu mai 
văd. Ace de foc îmi trec prin cap. O, nu mă atingeţi, nu mă 
atingeţi! 

Ochii deveneau holbaţi şi buimăciţi, capul se răsturna pe 
spate, în timp ce restul trupului înţepenea. 

Valentine scoase un strigăt înspăimântat, Morrel o luă în 
braţe vrând parcă s-o apere de un pericol necunoscut. 

— Domnule d'Avrigny! domnule d'Avrigny! ajutor! strigă 
Valentine cu glas înăbuşit. 

Barrois se înturnă, făcu trei paşi de-a-ndăratelea, se 
împletici şi căzu la picioarele lui Noirtier, punând mâna pe 
genunchiul acestuia şi strigând: 

— Stăpânul meu! bunul meu stăpân! 

În momentul acela, atras de strigăte, domnul de Villefort se 
arătă în prag. 

Morrel o lăsă pe Valentine aproape leşinată şi, fugind 
înapoi, se ascunse în ungherul camerei, unde dispăru dinapoia 
unei perdele. 

Palid, ca şi când ar fi văzut un şarpe în faţa sa, privea cu 
ochi îngheţaţi spre nefericitul în agonie. 

Noirtier clocotea de neastâmpăr şi de groază, sufletul său 
zbura în ajutorul bietului bătrân care îi era mai mult prieten 
decât servitor. Vedeai lupta cumplită dintre viaţă şi moarte pe 


fruntea lui, prin umflarea vinelor şi prin contractarea câtorva 
muşchi rămaşi vii în preajma ochilor. 

Cu faţa crispată, cu ochii injectaţi de sânge, cu capul pe 
spate, Barrois zăcea bătând parchetul cu mâinile, în timp ce, 
dimpotrivă, picioarele-i ţepene păreau că mai degrabă se vor 
frânge decât se vor îndoi. 

O spumă uşoară răsărea pe buze, gâfâia dureros. 

Villefort rămase o clipă buimăcit, cu ochii fixaţi asupra 
tabloului care îi atrase privirile din momentul intrării sale în 
cameră. 

Pe Morrel nu-l văzuse. 

După o clipă de contemplare mută, în răstimpul căreia 
figura i se îngălbeni şi părul i se zbârli pe cap: 

— Doctore! doctore! strigă el năpustindu-se spre uşă; vino! 
vino! 

— Doamnă! doamnă! strigă Valentine chemându-şi mama 
vitregă şi izbindu-se de pereţii scării; vino, vino repede şi adu 
flaconul cu săruri! 

— Dar ce e? întrebă vocea metalică şi reţinută a doamnei 
de Villefort. 

— Oh, vino! vino! 

— Unde e doctorul? strigă Villefort. Unde e? 

Doamna de Villefort cobori încet; podeaua scârţâia sub 
paşii ei. Tinea într-o mână batista cu care îşi ştergea faţa, iar în 
cealaltă un flacon cu săruri englezeşti. 

Cea dintâi privire a ei, ajungând la uşă, fu pentru Noirtier al 
cărui chip, exceptând emoția care era firească într-o asemenea 
împrejurare, trăda o sănătate neschimbată; privirea ei se întâlni 
cu a muribundului. 

Se îngălbeni şi ochii îi alergară, putem spune, de la servitor 
la stăpân. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, unde e doctorul? 
A intrat la dumneavoastră. Vedeţi bine, este o apoplexie; dacă i 
se ia sânge, e salvat. 

— A mâncat ceva adineauri? întrebă doamna de Villefort 
ocolind întrebarea. 

— Doamnă, spuse Valentine, nu a mâncat, dar a alergat 
mult în timpul dimineţii pentru a face un comision cu care ÎI 
însărcinase bunicul. Când s-a înapoiat, a băut numai un pahar 
cu limonadă. 


— Aha; glăsui doamna de Villefort; dar de ce n-a băut vin? 
Limonada e foarte rea. 

— O avea la îndemână în carafa bunicului; bietului Barrois îi 
era sete, astfel că a băut ce-a găsit. 

Doamna de Villefort tresări. Noirtier o învălui în privirea lui 
profundă. 

— Doamnă, vă întreb unde e domnul d'Avrigny? glăsui 
Villefort. Pentru numele lui Dumnezeu, răspundeţi! 

— Se găseşte în camera lui Edouard care-i cam suferind, 
spuse doamna de Villefort neputând să ocolească la infinit 
răspunsul. 

Villefort se repezi pe scară în căutarea lui. 

— Fără îndoială că i se va lua sânge, spuse tânăra femeie 
dând Valentinei flaconul. Mă duc la mine, căci nu pot suporta 
vederea sângelui. 

Şi îşi urmă bărbatul. 

Morrel ieşi din ungherul întunecos unde se retrăsese şi 
unde nu fusese văzut de nimeni, într-atât de preocupaţi erau 
toţi. 

— Pleacă repede, Maximilien, îi spuse Valentine şi aşteaptă 
să te chem. Du-te. 

Morrel îl consultă pe Noirtier printr-un gest. Noirtier, care îşi 
păstrase tot calmul, îi făcu semn că da. 

Apăsă mâna Valentinei pe inimă şi ieşi prin coridorul secret. 

Villefort şi doctorul intrau în momentul acela prin uşa 
opusă. 

Barrois începea să-şi vină în fire: criza trecuse, cuvintele 
reveneau tânguitoare, se ridică într-un genunchi. 

D'Avrigny şi Villefort îl aşezară pe Barrois într-un jilţ. 

— Ce porunceşti, doctore? întrebă Villefort. 

— Să mi se aducă apă şi eter. Aveţi eter în casă? 

— Da. 

— Să mi se caute repede ulei de terebentină şi emetic. 

— Imediat, spuse Villefort. 

— lar acum toată lumea să se retragă! 

— Şi eu? întrebă Valentine cu sfială. 

— Da, în special dumneata, domnişoară, glăsui doctorul cu 
asprime. 

Valentine îl privi mirată pe domnul d'Avrigny, îl sărută pe 
domnul Noirtier pe frunte şi ieşi. 


În urma ei doctorul închise, posomorât, uşa. 

— Doctore, uite, îşi revine, n-a fost decât un atac lipsit de 
importanţă. 

Domnul d'Avrigny zâmbi cu un aer posomorât. 

— Cum te simţi, Barrois? întrebă doctorul. 

— Ceva mai bine, domnule. 

— Poţi să bei paharul acesta de apă cu eter? 

— Am să încerc, dar nu mă atingeţi. 

— De ce? 

— Pentru că mi se pare că, dacă m-aţi atinge măcar cu 
vârful degetului, mi-ar reveni accesul. 

— Beal! 

Barrois luă paharul, îl apropie de buzele învineţite şi-l goli 
aproape pe jumătate. 

— Unde te doare? întrebă doctorul. 

— Peste tot; simt parcă nişte crampe groaznice. 

— Ai ameteli? 

— Da. 

— Vâjâituri în ureche? 

— Groaznice. 

— Când te-a apucat? 

— Adineauri. 

— Repede? 

— Ca fulgerul. 

— leri, alaltăieri, n-ai avut nimic? 

— Nimic. 

— Somnolenţă? greutate? 

— Nu. 

— Ce-ai mâncat astăzi? 

— Nu am mâncat nimic: am băut numai un pahar din 
limonada domnului, atâta tot. 

Şi Barrois făcu din cap un semn pentru a-l arăta pe Noirtier 
care, nemişcat în jilţu-i, privea năpraznica scenă fără să piardă o 
mişcare, fără să-i scape un cuvânt. 

— Unde e limonada? întreabă repede doctorul. 

— În carafă, jos. 

— Unde jos? 

— In bucătărie. 

— Vrei s-o aduc eu, doctore? întrebă Villefort. 


— Nu, rămâi aici şi încearcă de-i dă bolnavului restul 
paharului cu apă. 

— Dar limonada? 

— Mă duc eu. 

D'Avrigny făcu un salt, deschise uşa, se năpusti pe scara de 
serviciu şi fu cât pe aci s-o trântească pe doamna de Villefort 
care cobora de asemeni la bucătărie. 

Ea scoase un strigăt. 

D'Avrigny nu-i dădu atenţie; purtat de puterea unei singure 
idei, sări ultimele trei sau patru trepte, se repezi în bucătărie şi 
zări carafa goală pe trei sferturi, pe-o tavă. 

Se năpusti asupra ei ca un vultur asupra prăzii sale. 

Urcă gâfâind la parter şi reintră în cameră. 

Doamna de Villefort urca şi ea încet pe scara care ducea la 
apartamentul ei. 

— Carafa asta a fost aici? întrebă d'Avrigny. 

— Da, domnule, doctor. 

— Asta e limonada din care ai băut? 

— Cred că da. 

— Cum ţi s-a părut la gust? 

— Un gust amar. 

Doctorul turnă câteva picături de limonadă în podul palmei, 
le aspiră cu buzele şi, după ce-şi clăti gura aşa cum faci cu vinul 
pe care vrei să-l guşti, scuipă lichidul în cămin. 

— E într-adevăr acelaşi, glăsui el. Aţi băut şi 
dumneavoastră, domnule Noirtier? 

— Da, făcu bătrânul. 

— Şi gustul vi s-a părut la fel de amar? 

— Da. 

— O, domnule doctor, m-apucă iar! strigă Barrois. Doamne, 
Dumnezeule, fie-ţi milă de mine! 

Doctorul alergă la bolnav. 

— Villefort, vezi dacă vine emeticul? 

Villefort dădu buzna, strigând: 

— Emeticul, emeticul a fost adus? 

Nu răspunse nimeni. O înfricoşare profundă cuprinsese 
casa. 

— Dacă aş avea un mijloc să-i insuflu aer în plămâni, spuse 
d'Avrigny privind în juru-i, poate că ar fi chip să previn asfixia. 
Dar nu am nimic. 


— O, domnule, strică Barrois, mă lăsaţi să mor aşa, fără 
ajutor? Doamne, Doamne, îmi dau sufletul. 

— O pană! o pană! ceru doctorul. 

Zări una pe masă. 

Încercă să introducă pana în gura bolnavului care, cuprins 
de convulsiuni, făcea sforţări zadarnice să vomite; fălcile erau 
însă aşa de încleştate încât pana nu putu să treacă. 

Barrois era lovit de un atac nervos mai intens decât primul. 
Lunecase din jilţ şi înţepenise pe parchet. 

Doctorul îl lăsă în prada accesului, neputând să-i aducă 
vreo uşurare şi se apropie de Noirtier. 

— Cum vă simţiţi? îl întrebă el repede, cu glas şoptit; bine? 

— Da. 

— Cu stomacul uşor sau greu? uşor? 

— Da. 

— Ca atunci când luaţi pilula pe care v-o dau în fiecare 
duminică? 


— Da. 

— Barrois v-a preparat limonada? 
— Da. 

— Dumneavoastră l-ați îndemnat să bea? 
— Nu. 

— Domnul de Villefort? 

— Nu. 

— Doamna? 

— Nu. 

— Atunci Valentine? 

— Da. 


Un suspin al lui Barrois, un căscat care făcea să-i 
trosnească oasele fălcilor, atraseră atenţia lui d'Avrigny: îl lăsă 
pe domnul Noirtier şi alergă la bolnav. 

— Barrois, poţi să vorbeşti? întrebă doctorul. 

Barrois îngăimă câteva cuvinte fără înţeles. 

— Fă o sforţare, prietene. 

Barrois redeschise ochii însângeraţi. 

— Cine a făcut limonada? 

— Eu. 

— Ai adus-o stăpânului dumitale de îndată ce ai făcut-o? 

— Nu. 

— Ai lăsat-o undeva? 


— La bucătărie; eram chemat. 

— Cine a adus-o aici? 

— Domnişoara Valentine. 

D'Avrigny se lovi peste frunte. 

— Doamne! Doamne! strigă Barrois simțind apropierea 
celui de al treilea acces. 

— Nu se mai aduce o dată emeticul acela? strigă doctorul. 

— Poftim un pahar preparat gata, spuse Villefort intrând. 

— Preparat de cine? 

— De farmacistul care a venit cu mine. 

— Bea! 

— Cu neputinţă, domnule doctor, e prea târziu: gâtlejul mi 
se strânge; mă înăbuş. O, inima mea! o capul meu... Ce iad... 
Mai sufăr mult aşa? 

— Nu, nu, prietene, glăsui doctorul, în curând n-ai să mai 
suferi. 

— A, vă înţeleg! exclamă nefericitul; Doamne, fie-ţi milă de 
mine! 

Şi, scoțând un strigăt, căzu pe spate ca şi cum ar fi fost 
trăsnit. 

D'Avrigny puse o mână pe inima lui, apropie de buze o 
oglindă. 

— Ei, ce e? întrebă Villefort. 

— Du-te la bucătărie şi spune să mi se aducă repede sirop 
de violete. 

Villefort cobori îndată. 

— Nu vă speriaţi, domnule Noirtier, glăsui d'Avrigny, îl duc 
pe bolnav într-altă cameră ca să-i iau sânge; într-adevăr, 
atacurile acestea sunt un spectacol groaznic. 

Şi, apucându-l pe Barrois de subsuori, îl târî într-o cameră 
alăturată; dar, îndată după aceea, reintră la Noirtier să ia restul 
limonadei. 

Noirtier închidea ochiul drept. 

— Valentine, nu-i aşa? O vreţi pe Valentine? Voi spune să 
fie trimisă la dumneavoastră. 

Villefort se înapoia. D'Avrigny îl întâlni pe coridor. 

— Ce e? întrebă el. 

— Vino încoa, spuse d'Avrigny. 

Şi îl luă în cameră. 

— Este tot leşinat? întrebă procurorul regal. 


— E mort. 

Villefort se trase trei paşi, îşi duse mâinile la cap şi, cu o 
compătimire sinceră: 

— A murit aşa de repede? glăsui el privind cadavrul. 

— Da, foarte repede, nu-i aşa? întrebă d'Avrigny; lucrul să 
nu te mire însă: domnul şi doamna de Saint-Meran au murit tot 
aşa de repede. O, se moare iute în casa dumitale, domnule de 
Villefort! 

— Cum, exclamă, magistratul cu un accent de groază şi de 
consternare; revii la ideea aceea cumplită? 

— Da, domnule, spuse d'Avrigny cu solemnitate; ea nu m-a 
părăsit un moment; şi ca să te încredinţez că de data aceasta 
nu mă înşel, ascultă, domnule de Villefort. 

Villefort tremura convulsiv. 

— E o otravă care ucide aproape fără să lase urmă. Cunosc 
otrava asta: am studiat-o în toate accidentele pe care le 
pricinuieşte, în toate fenomenele pe care le produce. Am 
recunoscut adineaori otrava asta la bietul Barrois, aşa cum o 
recunoscusem la doamna de Saint-Meran. Există un mijloc de a 
recunoaşte prezenţa ei: ea restabileşte culoarea albastră a 
hârtiei de turnesol înroşită cu un acid şi colorează în verde 
siropul de violete. Nu avem hârtie de turnesol; uite însă că a 
adus siropul de violete pe care l-am cerut. 

Într-adevăr, pe coridor se auzeau paşi; doctorul 
întredeschise uşa, luă din mâinile cameristei un vas pe fundul 
căruia se aflau două-trei linguri de sirop şi închise uşa. 

— Priveşte, spuse el procurorului regal, a cărui inimă bătea 
aşa de tare încât ai fi putut s-o auzi; în ceaşca aceasta este 
sirop de violete şi în carafă restul limonadei din care domnul 
Noirtier şi Barrois au băut o parte. Dacă limonada e curată şi 
inofensivă, siropul îşi va păstra culoarea; dacă limonada e 
otrăvită, siropul va deveni verde. Priveşte! 

Doctorul turnă încetişor câteva picături de limonadă, din 
carafă în ceaşcă şi îndată un nor se formă pe fundul ceştii; norul 
căpătă mai întâi o nuanţă albăstruie, apoi, de la safir trecu la 
opal şi de la opal la smarald. 

Când ajunse la ultima culoare, se fixă aici, ca să spunem 
aşa; experienţa nu îngăduia nici o îndoială. 


— Nenorocitul Barrois a fost otrăvit cu falsă angustură şi cu 
nuca sfântului Ignaţiu, declară d'Avrigny; aş garanta acum în 
faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu. 

Villefort nu spuse nimic, dar îşi înălţă braţele la cer, 
deschise nişte ochi buimaci şi căzu fulgerat într-un jilt. 


Capitolul VI Acuzarea 


Domnul d'Avrigny fu nevoit să-l trezească pe magistrat, 
care părea un al doilea cadavru în camera funebră. 

— Oh, în casa mea este moartea! strigă Villefort. 

— Spune mai bine crimă! răspunse doctorul. 

— Domnule d'Avrigny, exclamă Villefort, nu pot să-ţi exprim 
tot ce se petrece în mine în momentul acesta; spaimă, durere, 
nebunie. 

— Da, glăsui domnul d'Avrigny cu calm impunător: cred 
însă că e timpul să intrăm în acţiune; cred că e timpul să 
opunem o stavilă torentului de mortalitate. Întrucât mă priveşte, 
nu mă mai simt în stare să păstrez atari secrete fără speranţa 
de a prilejui în curând răzbunarea, pentru societate şi pentru 
victime. 

Villefort aruncă în juru-i o privire posacă. 

— In casa mea? murmură el; în casa mea? 

— Haide, magistratule, fii bărbat! spuse d'Avrigny; interpret 
al legii, onorează-te printr-o jertfire completă. 

— Doctore, mă înfiori; o jertfire? 

— Am spus. 

— Bănuieşti pe cineva? 

— Nu bănuiesc pe nimeni; moartea bate la uşa dumitale, 
intră, pleacă, dar nu ca o oarbă, ci inteligentă, din cameră în 
cameră. Sunt pe urma ei, îi recunosc drumul; adopt 
înţelepciunea celor vechi: dibuiesc; căci prietenia mea pentru 
familia dumitale, căci respectul meu pentru dumneata sunt 
două legături puse pe ochii mei; ei bine... 

— O, vorbeşte, vorbeşte, doctore; voi avea curaj! 

— Domnule, ai la dumneata, în casa dumitale, în familia 
dumitale poate, unul din acele groaznice fenomene care se 
produc o dată la un secol. Locusta şi Agrippina, trăind în acelaşi 


timp, sunt o excepţie ce dovedeşte furia Providenţei în a prăbuşi 
imperiul roman pângărit de atâtea crime. Brunchaut şi 
Fredegonde sunt rezultatele muncii penibile a unei civilizaţii la 
geneza sa, când omul învăţa să domine spiritul chiar prin 
trimisul beznelor. Ei bine, toate aceste femei fuseseră, sau erau 
încă, tinere şi frumoase. Înflorise pe fruntea lor, sau încă 
înflorea, aceeaşi floare a nevinovăţiei ce se găseşte şi pe 
fruntea vinovatei din casa dumitale. 

Villefort scoase un strigăt, îşi împreună mâinile şi-l privi pe 
doctor cu un gest implorator. 

Dar acesta continuă fără milă: 

— Caută cui foloseşte crima, spune o axiomă de 
jurisprudenţă. 

— Doctore, exclamă Villefort, doctore, de câte ori nu s-a 
înşelat justiţia omenească cu cuvintele acestea funeste. Nu ştiu, 
dar cred că crima... 

— Vasăzică, mărturiseşti, în sfârşit, că crima există? 

— Da, recunosc. Ce vrei? Se impune: dar lasă-mă să 
continui. Cred, spun, că această crimă cade numai asupra mea 
şi nu asupra victimelor. Bănuiesc un dezastru pentru mine sub 
toate aceste ciudate dezastre. 

— O, omul! murmură d'Avrigny; cel mai egoist dintre toate 
animalele, cea mai egocentrică dintre toate făpturile, care crede 
totdeauna că pământul se învârteşte, că soarele străluceşte, că 
moartea coseşte doar pentru el; furnică ce adresează blesteme 
lui Dumnezeu, de pe un fir de iarbă. Dar cei care şi-au pierdut 
viaţa nu au pierdut nimic? Domnul de Saint-Meran, doamna de 
Saint-Meran, domnul Noirtier... 

— Cum? Domnul Noirtier? 

— Ei, da! Crezi oare că i se purta pică servitorului ăsta 
nenorocit? Nu, nu: ca şi Polonius al lui Shakespeare, a murit 
pentru altul. Limonada urma să fie băută de Noirtier; potrivit 
ordinii logice a lucrurilor, Noirtier a băut-o: n-a băut-o altcineva 
decât din întâmplare; şi, cu toate că Barrois a murit, trebuia să 
moară Noirtier. 

— În cazul acesta cum de nu a sucombat tatăl meu? 

— Ţi-am mai spus într-o seară, în grădină, după moartea 
doamnei de Saint-Meran; pentru că trupul său e învăţat cu 
otrava aceasta; pentru că doza, neînsemnată pentru el, era 
ucigătoare pentru altcineva; pentru că, în sfârşit, nu ştie nimeni, 


nici măcar asasinul, că de un an de zile eu tratez cu brucină 
paralizia domnului Noirtier, în timp ce asasinul ştie şi s-a convins 
prin experienţă că brucina este o otravă violentă. 

— Doamne! Doamne! murmură Villefort frământându-şi 
mâinile. 

— Urmează drumul criminalului: îl ucide pe domnul de 
Saint-Meran. 

— O, Doamne! 

— AŞ jura; simptomele care mi-au fost descrise se potrivesc 
cât se poate de bine cu cele ce am văzut personal. 

Villefort nu se mai împotrivi, ci scoase un geamăt. 

— Îl ucide pe domnul de Saint-M&ran, repetă doctorul, o 
ucide pe doamna de Saint-Meran: o dublă moştenire. 

Villefort îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Ascultă bine. 

— Nu-mi scapă un cuvânt, unul singur, îngăimă Villefort. 

— Domnul Noirtier, reluă domnul d'Avrigny cu glas 
neînduplecat, domnul Noirtier făcuse altădată un testament 
împotriva dumitale, împotriva familiei dumitale, în sfârşit, în 
favoarea săracilor; domnul Noirtier e cruțat, nu se mai aşteaptă 
nimic de la el. Dar abia şi-a distrus primul testament, abia a 
făcut un al doilea şi de teamă să nu facă, probabil, un al treilea, 
e lovit. Testamentul datează de alaltăieri, mi se pare; precum 
vezi nu e timp de pierdut. 

— O, fie-ţi milă, domnule d'Avrigny! 

— Nici o milă, domnule; medicul are o misiune sfântă pe 
pământ; de aceea, ca să şi-o îndeplinească, el a mers până la 
izvoarele vieţii şi a coborât în tenebrele misterioase ale morții. 
Când crima a fost săvârşită şi când Dumnezeu, înspăimântat 
desigur, îşi abate privirea de la criminal, medicul are datoria să 
spună; uite-l! 

— Fie-ţi milă de fiica mea, domnule! murmură Villefort. 

— Vezi bine că ai numit-o chiar dumneata, părintele ei! 

— Indură-te de Valentine! Ascultă, este cu neputinţă; aş 
prefera de o mie de ori să mă acuzi pe mine. Valentine, o inimă 
de aur, un crin al inocenţei... 

— Nici o îndurare, domnule procuror regal; crima este 
flagrantă:  domnişoara de Villefort a împachetat singură 
medicamentele care au fost trimise domnului de Saint-Meran şi 
domnul Saint-Meran a murit. 


Domnişoara de Villefort a preparat ceaiurile doamnei de 
Saint-Meran şi doamna de Saint-Meran a murit. 

Domnişoara de Villefort a luat din mâinile lui Barrois, trimis 
afară, carafa cu limonadă pe care bătrânul o bea de obicei 
dimineaţa şi bătrânul n-a scăpat decât ca prin minune. 

Domnişoara de Villefort e vinovată, e otrăvitoare. Domnule 
procuror regal, v-o denunţ pe domnişoara de Villefort; faceţi-vă 
datoria! 

— Doctore, nu mai rezist, nu mă mai împotrivesc, te cred; 
dar fie-ţi milă, cruţă-mi viaţa, onoarea! 

— Domnule de Villefort, declară doctorul cu putere 
crescândă, sunt împrejurări când trec peste toate limitele 
neroadei circumspecţii umane. Dacă fiica dumneavoastră ar fi 
săvârşit numai prima crimă şi aş fi văzut-o plănuind-o pe a doua, 
v-aş fi spus: Avertizaţi-o, pedepsiţi-o, să-şi petreacă restul vieţii 
în vreo mănăstire, plângând, rugându-se! Dacă ar fi săvârşit a 
doua crimă, v-aş fi spus: "Domnule de Villefort, iată aici o otravă 
care n-are antidot cunoscut, promptă ca gândul, repede ca 
fulgerul,  ucigătoare ca  trăsnetul;  daţi-i otrava asta, 
recomandându-i sufletul în seama lui Dumnezeu şi salvaţi-vă 
astfel onoarea şi zilele, căci şi pe dumneavoastră vă urmăreşte. 
Şi o văd apropiindu-se de căpătâiul dumneavoastră cu zâmbete 
făţarnice, cu  vorbele-i dulci!  Nenorocire dumneavoastră, 
domnule de Villefort, dacă nu vă grăbiţi să loviți cel dintâi!" lată 
ce v-aş spune dacă ea n-ar fi ucis decât două persoane; dara 
văzut trei agonii, a contemplat trei muribunzi, a îngenuncheat 
lângă trei cadavre; otrăvitoarea să fie predată călăului! călăului! 
Vorbiţi despre onoare; faceţi ce vă spun şi nemurirea vă 
aşteaptă! 

Villefort căzu în genunchi. 

—  Ascultaţi, spuse el; n-am puterea pe care o aveţi 
dumneavoastră sau, mai bine zis, pe care n-aţi avea-o dacă în 
loc de fiica mea Valentine, ar fi vorba de fiica dumneavoastră, 
Madeleine. 

Doctorul se îngălbeni. 

— Doctore, orice om e născut pentru suferinţă şi moarte; 
doctore, voi suferi şi voi aştepta moartea. 

— Luaţi seama, spuse domnul d'Avrigny, moartea aceasta 
va fi lentă; o veţi vedea apropiindu-se după ce a lovit pe părinte, 
pe femeia, pe fiul dumneavoastră, poate. 


Villefort strânse, înăbuşindu-se, braţul doctorului. 

— Ascultaţi-mă! strigă el; deplângeţi-mă, ajutaţi-mă... Nu, 
fiica mea nu e vinovată... Târâţi-mă în faţa unui tribunal, voi 
repeta; nu, fiica mea nu e vinovată... nu e nici o crimă în casa 
mea... Nu vreau — auziţi? — să fie vreo crimă în casa mea; căci 
când crima intră pe undeva, ca este ca şi moartea, nu vine 
singură!... Îmi sunteţi prieten? sunteţi un om? aveţi o inimă? Nu; 
sunteţi medic! Ei bine, vă spun: fiica mea nu va fi târâtă de mine 
în mâinile călăului... Mă mistuie însă o idee, mă îndeamnă să-mi 
sfâşii pieptul ca un nebun, cu unghiile... Dar dacă te înşeli, 
doctore? Dacă altcineva e de vină? Dacă, într-o zi, aş veni, palid 
ca un spectru, să-ţi spun: "Asasinule, tu ai ucis-o pe fiica mea?" 
Domnule d'Avrigny, sunt creştin, dar dacă s-ar întâmpla asta, m- 
aş omori. 

— Bine, glăsui doctorul după o clipă de tăcere. Voi aştepta. 

Villefort îl privi ca şi cum s-ar fi îndoit încă de cuvintele lui. 

— Dar, continuă d'Avrigny cu glas tărăgănat şi solemn, 
dacă cineva din casa dumitale se îmbolnăveşte, dacă dumneata 
însuţi te simţi lovit, să nu mă chemi, căci nu voi mai veni. Vreau 
să împărtăşesc cu dumneata secretul cumplit, dar nu vreau ca 
ruşinea şi remuşcarea să sporească în conştiinţa mea, aşa cum 
crima şi nenorocirea vor spori în casa dumitale. 

— Aşadar, mă părăseşti, doctore? 

— Da, căci nu pot să te urmez mai departe şi nu mă opresc 
decât la piciorul eşafodului. O altă revelaţie va veni, aducând 
după sine sfârşitul grozavei tragedii. Adio! 

— Doctore, te implor! 

— Toate ororile care îmi pângăresc cugetul fac să-mi pară 
casa dumitale odioasă şi fatală. Adio, domnule! 

— Un cuvânt, numai un cuvânt, doctore! Pleci lăsându-mi 
toată grozăvia situaţiei, grozăvie pe care ai sporit-o prin cele ce 
mi-ai destăinuit. Ce să spun însă despre moartea instantanee, 
subită, a bietului servitor bătrân? 

— Adevărat, glăsui domnul d'Avrigny; însoţiţi-mă. 

Doctorul ieşi cel dintâi, domnul de Villefort îl urmă; 
servitorii stăteau, neliniştiţi, pe coridoare şi pe scările pe unde 
urma să treacă medicul. 

— Domnule, spuse d'Avrigny lui Villefort vorbind cu glas 
tare pentru ca toată lumea să-l audă, bietul Barrois era prea 
sedentar în ultimii ani; el, căruia îi plăcea atâta, ca şi stăpânului 


său, să alerge călare sau cu trăsura, prin cele patru colţuri ale 
Europei, a murit din cauza serviciului monoton, îndeplinit în jurul 
unui jilţ. Sângele a devenit greoi. Era prea gras, avea gâtul gros 
şi scurt, a fost lovit de o apoplexie fulgerătoare şi mi s-a dat de 
veste prea târziu. 

"Ai grijă să arunci ceaşca cu violete în cenuşă", adăugă el în 
şoaptă. 

Şi, fără să atingă mâna lui Villefort, fără să revină o singură 
clipă asupra spuselor sale, doctorul ieşi escortat de lacrimile şi 
de tânguirile oamenilor casei. 

In seara aceea toţi servitorii lui Villefort, care se adunaseră 
în bucătărie discutând îndelung între ei, veniră să ceară 
doamnei de Villefort îngăduinţa de a pleca. Nici o stăruinţă, nici 
o propunere de sporire a salariului nu-i putu reţine: la toate 
cuvintele răspundeau: 

— Vrem să plecăm pentru că moartea şi-a făcut cuib în 
casă. 

Plecară deci, în ciuda rugăminţilor, mărturisind că le venea 
greu să se despartă de nişte stăpâni aşa de buni şi în special de 
domnişoara Valentine, care era aşa de bună, de milostivă şi de 
blândă. 

La auzul cuvintelor acestea, Villefort o privi pe Valentine. 

Ea plângea. 

Ciudat! În emoția pe care i-o stârniră lacrimile ei, el se uită 
şi la doamna de Villefort şi i se păru că un zâmbet fugar, 
posomorât, trecuse peste buzele ei subţiri, asemeni meteorilor 
pe care îi vedem lunecând siniştri printre doi nori, pe fondul unui 
cer furtunos. 


Capitolul VII Camera brutarului retras din 
afaceri 


În seara zilei când contele de Morcerf ieşise de la Danglars, 
cu un simţământ de ruşine şi furie explicat prin răceala 
bancherului, domnul Andrea Cavalcanti, cu părul încreţit şi 
lucios, cu mustăţile ascuţite, cu mănuşi albe prin care i se 
cunoşteau unghiile, intrase — stând aproape. În picioare în 
faetonul său — în curtea bancherului din Chaussee-d'Antin. 


După o conversaţie de zece minute în salon, izbutise să-l 
conducă pe Danglars în intrândul ferestrei şi acolo, după o 
introducere abilă, istorisise necazurile vieţii sale de la plecarea 
nobilului părinte. După plecarea acestuia găsise, spunea el, în 
familia bancherului, unde a fost primit cu bunăvoință, ca un fiu, 
toate garanţiile de fericire pe care un bărbat e dator să le caute 


înaintea capriciilor pasiunii — iar în ce priveşte pasiunea, 
avusese norocul s-o constate în ochii frumoşi ai domnişoarei 
Danglars. 


Danglars asculta cu cea mai profundă atenţie — aştepta de 
două sau trei zile această declaraţie — iar când ea se produse în 
sfârşit, ochii i se dilatară în măsura în care se acoperiseră şi se 
posomorâseră ascultându-l pe Morcerf. 

Nu vru totuşi să primească propunerea tânărului fără a-i 
face câteva observaţii. 

— Domnule Andrea, îi spuse el, nu eşti prea tânăr pentru a 
te gândi la căsătorie? 

— O, nu, domnule! declară Cavalcanti; cel puţin nu mi se 
pare; în Italia marii seniori se căsătoresc de obicei tineri; e un 
obicei logic. Viaţa e aşa de schimbătoare încât suntem datori să 
prindem norocul de îndată ce trece pe lângă noi. 

— Acum, domnule,  glăsui Danglars, admițând că 
propunerile dumitale, care mă onorează, sunt acceptate de soţia 
şi de fiica mea, cu cine vom discuta chestiunile materiale? 
Tratativele sunt importante şi numai părinții ştiu să discute cum 
trebuie, în interesul fericirii copiilor lor. 

— Domnule, tatăl meu e un om înţelept. El a prevăzut 
împrejurarea probabilă că voi simţi dorinţa de a mă stabili în 
Franţa: mi-a lăsat deci, la plecare, o dată cu hârtiile care 
constată identitatea mea, o scrisoare prin care îmi asigură, în 
cazul când voi realiza o partidă pe placul său, un venit de o sută 
cincizeci de mii de lire, începând din ziua căsătoriei mele. Este, 
după câte îmi pot da seama, un sfert din venitul părintelui meu. 

— Eu am avut totdeauna intenţia de a da fiicei mele cinci 
sute de mii de franci, măritând-o; ea e de altminteri singura mea 
moştenitoare. 

— Chestiunea, precum vedeţi, este cât se poate de simplă, 
presupunând că cererea mea nu va fi respinsă de doamna 
baroană Danglars şi de domnişoara Eugénie. Dispunem de un 
venit de o sută şaptezeci şi cinci de mii de lire. Să presupunem 


un lucru: că obţin de la marchiz ca, în loc de rentă, să-mi dea 
capitalul (nu e lucru uşor, ştiu bine, dar s-ar putea); 
dumneavoastră aţi întrebuința aceste două sau trei milioane şi 
două sau trei milioane în mâini iscusite pot să producă 
totdeauna zece la sută. 

— Eu nu iau niciodată decât cu patru şi chiar trei şi 
jumătate, spuse bancherul. Dar, de la ginerele meu aş lua cu 
cinci şi am împărţi beneficiile. 

— De minune, tată socrule! exclamă Cavalcanti lăsându-se 
târât de firea sa întrucâtva vulgară şi care, din când în când, în 
ciuda eforturilor ce depunea, izbucnea de sub lustrul aristocrat 
cu care încerca s-o acopere. 

Dar, înfrânându-se numaidecât: 

— O, iertaţi-mă, domnule, glăsui el; precum vedeţi, 
speranţa îmi ia aproape minţile; ce o să fie când va deveni 
realitate? 

— Dar, spuse Danglars care, la rându-i, nu băga de seamă 
cât de repede intra în raza afacerilor conversaţia aceasta la 
început dezinteresată, — există desigur o parte din averea 
dumitale pe care părintele nu ţi-o poate refuza. 

— Care? întrebă tânărul. 

— Aceea care vine de la mama dumitale. 

— Desigur, aceea care vine de la mama mea Leonora 
Corsinari. 

— Şi la cât poate să se urce partea aceasta de avere? 

— O, vă asigur, domnule, că nu m-am gândit niciodată la 
chestia aceasta, dar o evaluez pe puţin la două milioane, spuse 
Andrea. 

Danglars simţi sufocarea voioasă pe care o încearcă avarul 
când regăseşte o comoară pierdută, sau omul gata să se înece 
când întâlneşte sub picioare pământ solid în locul vidului. 

— Aşadar, domnule, pot nădăjdui? spuse Andrea salutându- 
| pe bancher cu un respect afectuos. 

— Domnule Andrea, glăsui Danglars, nădăjduieşte şi fii 
sigur că, dacă dinspre partea dumitale vreun obstacol nu va opri 
mersul afacerii, ea va fi încheiată. Dar, întrebă Danglars 
aducându-şi aminte, cum se face că domnul conte de Monte- 
Cristo, patronul dumitale în lumea pariziană, nu a venit cu 
dumneata să ne facă cererea aceasta? 

Andrea roşi uşor. 


— Vin de la conte, domnule, spuse el; de netăgăduit, e un 
om fermecător, însă de o originalitate care nu se poate concepe; 
m-a aprobat din suflet, mi-a spus chiar că nu-şi închipuie că 
tatăl meu va şovăi o clipă să-mi dea capitalul în locul rentei; mi- 
a făgăduit influenţa sa pentru a mă ajuta să-l conving pe tata; 
dar mi-a declarat că, personal, nu a luat niciodată şi nu va lua 
asupră-i răspunderea unei cereri în căsătorie. Recunosc însă că 
el a binevoit să adauge că, dacă a avut vreodată motive să-şi 
deplângă repulsia aceasta, era în legătură cu mine, deoarece 
socotea că legătura proiectată va fi fericită şi potrivită. De 
altminteri, dacă nu vrea să facă nimic oficial, îşi rezervă dreptul 
de a vă răspunde, — mi-a spus el, — când îi veţi vorbi. 

— A, foarte bine! 

— Acum, spuse Andrea cu cel mai fermecător zâmbet, am 
terminat de vorbit socrului şi mă adresez bancherului. 

— Ei, ce vrei cu el? întrebă Danglars râzând. 

— Poimâine urmează să ridic de la dumneavoastră patru 
mii de franci; contele a înţeles însă că prima lună de şedere la 
Paris va prilejui poate un spor de cheltuieli cărora micul meu 
venit de burlac nu va putea să le facă faţă şi de aceea n-aş 
putea să spun că mi-a dat, însă mi-a oferit un bon de douăzeci 
de mii de franci. Precum vedeţi, este semnat de mâna lui; 
sunteţi de acord? 

— Adu-mi astfel de bonuri şi pentru un milion: le iau! spuse 
Danglars băgând bonul în buzunar. Dă-mi o oră pentru mâine şi 
funcţionarul meu va trece pe la dumneata cu o chitanţă de 
douăzeci şi patru de mii de franci. 

— La zece dimineaţa, dacă vreţi; cu cât mai devreme cu 
atât mai bine: aş vrea să merg mâine la ţară. 

— Bine, la zece, la hotel des Princes, nu-i aşa? 

— Da. 

A doua zi, cu o exactitate care onora punctualitatea 
bancherului, cei douăzeci şi patru de mii de franci erau la tânăr, 
care plecă într-adevăr, lăsând două sute de franci pentru 
Caderousse. 

Plecarea avea pentru Andrea scopul principal de a-l evita 
pe primejdiosul său prieten; de aceea se înapoie seara cât putu 
mai târziu. 

Abia puse însă piciorul în curte şi se pomeni cu portarul 
hotelului care îl aştepta cu şapca în mână. 


— Domnule, spuse el, a venit omul acela. 

— Care om? întrebă Andrea cu neglijenţă, ca şi cum l-ar fi 
uitat pe cel de care, dimpotrivă, îşi amintea prea bine. 

— Cel căruia Excelenţa voastră îi dă un ajutor. 

— A, da, spuse Andrea, fostul servitor al părintelui meu. Ei, 
i-ai dat cei două sute de franci pe care îi lăsasem pentru el? 

— Da, Excelenţă. 

Andrea pretindea să i se spună Excelenţă. 

— Dar, continuă portarul, n-a vrut să le ia. 

Andrea îngălbeni; pentru că însă era noapte, nu observă 
nimeni. 

— Cum n-a vrut să-i ia? întrebă el cu glasul uşor tulburat. 

— Nu; vroia să vorbească cu Excelenţa voastră. l-am 
răspuns că aţi ieşit; a stăruit. În cele din urmă însă a părut că se 
lasă convins şi mi-a dat scrisoarea aceasta pe care o adusese 
pecetluită gata. 

— Să vedem, spuse Andrea. 

Citi la lanterna faetonului: 

"Ştii unde stau; te aştept mâine dimineaţă la nouă". 

Andrea cercetă pecetea ca să vadă dacă nu a fost ruptă şi 
dacă nu cumva priviri indiscrete au putut să pătrundă înlăuntrul 
scrisorii; ea însă era îndoită în aşa fel încât, pentru a o citi, 
trebuia să rupi pecetea, iar pecetea era perfect intactă. 

— Foarte bine, spuse el. Bietul om! Este o fiinţă admirabilă. 

ŞI-I lăsă pe portar liniştit de aceste cuvinte, dar neştiind pe 
cine trebuia să admire mai mult: pe tânărul stăpân sau pe 
bătrânul servitor? 

— Deshamă repede şi vino la mine, îi spuse Andrea groom- 
ului. 

Din două sărituri tânărul intră în camera sa şi arse 
scrisoarea lui Caderousse, împrăştiind până şi cenuşa. 

Mântuia operaţia aceasta când intră servitorul. 

— Pierre, tu eşti de aceeaşi înălţime cu mine, îi spuse el. 

— Am această onoare, Excelenţă, răspunse tânărul. 

— Desigur că ai o livrea nouă, care ţi-a fost adusă ieri. 

— Da, domnule. 

— Am treabă cu o fetişcană căreia nu vreau să-i spun nici 
titlul, nici situaţia mea. Împrumută-mi livreaua şi adu-mi hârtiile 
tale ca să pot, la nevoie, să mă culc într-un han. 

Pierre se supuse. 


Peste cinci minute, complet deghizat, Andrea ieşea din 
hotel, fără să fie recunoscut, luă o cabrioletă şi cerea să fie dus 
la hanul "Calul Roşu" din Picpus. 

A doua zi, ieşi de la hanul "Calul Roşu" aşa cum ieşise de la 
Hôtel des Princes, adică fără să fie remarcat; cobori în foburgul 
Saint-Antoine, o luă pe bulevard până în strada Menilmontant şi 
se opri la poarta celei de a treia case, pe stânga, căutând pe 
cineva de la care, în absenţa portarului, să ceară informaţii. 

— Pe cine cauţi, frumuşelule? îl întrebă fructăreasa din faţă. 

— Pe domnul Pailletin, băbuşco, răspunse Andrea. 

— Un brutar retras din afaceri? întrebă fructăreasa. 

— Întocmai. 

— În fundul curţii, pe stânga, a treia uşă. 

Andrea merse pe drumul indicat şi, la a treia uşă, găsi un 
clopot pe care îl scutură cu un sentiment de indispoziţie, care se 
resimţi asupra mişcării precipitate a soneriei. 

În clipa, următoare figura lui Caderousse apăru la zăbrelele 
fixate în uşă. 

— A, eşti punctual! glăsui acesta. 

Şi trase zăbrelele. 

— Bineînţeles, spuse Andrea intrând. 

Şi zvârli şapca de valet care, greşind scaunul, căzu jos, 
rostogolindu-se în jurul camerei. 

— Haide, haide, nu te supăra, micule! spuse Caderousse. 
Uite, m-am gândit la tine, am preparat o gustare plăcută; numai 
lucruri care îţi plac ţie. 

Andrea simţi într-adevăr, inspirând, un miros de bucătărie 
ale cărei arome grosolane nu erau lipsite de un anumit farmec 
pentru un stomac flămând. Era amestecul acela de grăsime 
proaspătă şi de usturoi care trădează bucătăria provensală, de 
calitate inferioară; mai era un miros de peşte şi apoi, mai presus 
de toate, parfumul aspru al tămâiosului şi al cui-şoarelor. Toate 
acestea se înălţau din două vase adânci şi acoperite, puse pe 
două ochiuri de plită şi dintr-o tingire care sfârâia în cuptorul 
unei sobe de tuci. 

În camera alăturată Andrea văzu o masă destul de curată, 
împodobită cu două tacâmuri, cu două sticle de vin, având, una 
pecete verde, cealaltă pecete galbenă, cu o carafă cu rachiu şi 
cu amestec de fructe într-o frunză mare de varză, pusă cu artă 
pe o farfurie de faianţă. 


— Ce zici de aroma asta plăcută, micule? spuse 
Caderousse. Eh, tu ştii că eram bucătar bun: ţi-aminteşti cum îşi 
lingeau toţi degetele? lar tu, cel dintâi ai gustat din sosurile 
mele şi, după câte îmi amintesc, nu le dispreţuiai. 

Şi Caderousse începu să curețe un supliment de cepe. 

— Bun, bun! glăsui Andrea îmbufnat; dar dacă m-ai 
deranjat ca să mănânc cu tine, atunci să te ia dracu! 

— Fiul meu, rosti Caderousse cu ton sentenţios, oamenii 
discută când mănâncă; şi apoi, nerecunoscătorule, nu simţi 
plăcerea de a mai vedea pe prietenul tău? Mie îmi vine să plâng 
de bucurie. 

Caderousse plângea într-adevăr; ar fi fost însă greu să se 
spună dacă bucuria sau cepele operau asupra glandei lacrimale 
a fostului hangiu de la Pont au Gara. 

— Taci din gură, făţarnicule! spuse Andrea; mă iubeşti? 

— Da, să mă ia dracu dacă nu te iubesc; ştiu bine că eo 
slăbiciune, dar e mai puternică decât mine, spuse Caderousse. 

— Ceea ce nu te împiedică să mă chemi pentru cine ştie ce 
perfidie. 

— Haida-de! glăsui Caderousse ştergându-şi cuțitul de şori; 
dacă nu te-aş iubi, aş îndura oare viaţa mizerabilă pe care mi-o 
faci? la te uită, porţi haina servitorului tău, ai prin urmare un 
servitor; eu n-am şi sunt silit să-mi curăţ singur legumele; îmi 
dispreţuieşti bucătăria pentru că tu cinezi la Hôtel des Princes 
sau la Cafe de Paris. Ei bine, aş putea să am şi eu un servitor; aş 
putea să am şi eu o trăsurică; aş putea să mănânc şi eu unde aş 
vrea; ei bine, de ce mă lipsesc de toate astea? Ca să nu fac 
greutăţi micului meu Benedetto. Haide, mărturiseşte că aş 
putea, nu-i aşa? 

Şi o privire perfect limpede a lui Caderousse sublinie sensul 
frazei. 

— Bine, spuse Andrea, să zicem că mă iubeşti: de ce 
pretinzi atunci să dejunez cu tine? 

— Ca să te văd, micule. 

— La ce bun să mă vezi, devreme ce am stabilit dinainte 
condiţiile noastre? 

— Ei, dragul meu, există oare testamente fără codiciluri? 
întrebă Caderousse. Dar ai venit să dejunezi mai întâi, nu-i aşa? 
Haide, ia loc şi să începem cu sardele şi cu unt proaspăt, pe 
care l-am pus pe foi de viţă pentru tine, răutăciosule! A, da; 


priveşte camera mea, aste patru scaune de paie, pozele cu 
ramă de trei franci. Ei, ce vrei? Aici nu e Hôtel des Princes. 

— Văd că eşti dezgustat acum; nu mai eşti fericit, tu care 
nu cereai decât să pari un brutar retras din afaceri. 

Caderousse oftă. 

— Ei, ce ai de spus? ţi-ai văzut visul realizat. 

— Am de spus că totul e unvis; un brutar retras din afaceri, 
bietul meu Benedetto, e bogat, are venituri. 

— Păi, ai şi tu venituri. 

— Eu? 

— Da, pentru că îţi aduc cele două sute de franci. 

Caderousse înălţă din umeri. 

— E umilitor, glăsui el, să primesc astfel bani, daţi fără 
tragere de inimă, bani trecători, care pot să-mi lipsească de la o 
zi la alta. Vezi bine că sunt obligat să fac economii pentru cazul 
când prosperitatea ta nu ar dura. Dragul meu, norocul e 
nestatornic, cum spunea duhovnicul... regimentului. Ştiu că 
prosperitatea ta e imensă, ticălosule; te însori cu fata lui 
Danglars. 

— Cum? a lui Danglars? 

— Desigur, a lui Danglars! Sunt obligat să spun a baronului 
Danglars? E ca şi cum aş spune a contelui Benedetto. Danglars 
mi-era prieten şi, dacă n-ar avea memoria aşa de slabă, ar 
trebui să mă invite la nunta ta... dat fiind că şi el a venit la a 
mea... Da, da, da, la a mea! Eh, pe vremea aceea nu era aşa de 
mândru; era un funcţionar la bunul domn Morrel. Am mâncat de 
multe ori cu el şi cu contele de Morcerf... Precum vezi, am 
cunoştinţe frumoase. Şi, dacă aş vrea să le cultiv puţintel, ne- 
am întâlni în aceleaşi saloane. 

— Invidia te face să vezi curcubee, Caderousse. 

— Benedetto mio, ştim ceea ce spunem. Poate că, într-o zi, 
ne vom îmbrăca şi noi în veşminte de sărbătoare şi ne vom duce 
să spunem dinaintea unei porţi: "Deschideţi, vă rog". 
Deocamdată ia loc şi să mâncăm. 

Caderousse dădu exemplu şi începu să mănânce cu poftă, 
aducând laude tuturor bucatelor pe care le servea musafirului 
său. 

Acesta păru că se resemnează, destupă cu bravură sticlele 
şi atacă bouillabaissa şi morunul prăjit cu usturoi şi undelemn. 


— Camarade, s-ar părea că te împaci cu vechiul tău 
bucătar! spuse Caderousse. 

— Pe cuvântul meu, da, răspunse Andrea a cărui poftă — 
tânăr şi viguros cum era — punea pe al doilea plan pentru 
moment toate celelalte chestiuni. 

— Îţi sunt pe plac, ticălosule? 

— Aşa de mult încât nu înţeleg cum poate să i se pară viaţa 
rea unui om care pregăteşte şi mănâncă lucruri aşa de bune. 

— Pentru că toată fericirea mea e zădărnicită de un singur 
gând, spuse Caderousse. 

— Care? 

— Că trăiesc pe contul unui prieten, eu care mi-am câştigat 
totdeauna cu vrednicie viaţa. 

— O, n-are a face! glăsui Andrea; nu te simţi stânjenit: am 
de ajuns pentru noi amândoi. 

— Nu, crede-mă că am remuşcări la fiecare sfârşit de lună. 

— Bunul meu Caderousse! 

— Aşa de mult că, ieri, n-am vrut să iau cei două sute de 
franci. 

— Da, vroiai să-mi vorbeşti; dar simţi, într-adevăr, 
remuşcări? 

— Remugşcări sincere; şi apoi îmi venise o idee. 

Andrea se  înfioră; totdeauna îl înfiorau ideile lui 
Caderousse. 

— E lucru jalnic, vezi tu — continuă acesta — să stai 
totdeauna în aşteptarea sfârşitului de lună. 

— Eh, ce vrei, viaţa nu se lasă şi ea aşteptată? glăsui 
Andrea cu ton filozofic, hotărât să vadă unde vrea să ajungă 
tovarăşul său. Parcă eu fac altceva? Aştept. 

— Da, pentru că în loc să aştepţi două mizerabile sute de 
franci, aştepţi cinci sau şase mii, poate zece, poate chiar 
douăsprezece; căci tu eşti un viclean; aveai totdeauna mici 
economii, puşculiţe pe care încercai să le sustragi de ochii 
bietului tău prieten Caderousse. Noroc că prietenul Caderousse 
avea nasul fin. 

— Începi iar să baţi câmpii pomenind întruna de trecut! 
spuse Andrea. La ce bun să mai trâăncănim despre asta, te 
întreb? 


— Ei, tu ai douăzeci şi unu de ani şi poţi să uiţi trecutul; eu 
am cincizeci şi sunt silit să-mi amintesc de el. Dar n-are a face, 
să revenim la afaceri. 

— Da. 

— Vroiam să spun că dacă aş fi în locul tău... 

— Ei? 

— AŞ realiza... 

— Cum? Ai realiza... 

— Da, aş cere venitul pe un semestru sub pretext că vreau 
să intru în politică, aşa că ar trebui să-mi cumpăr o moşie; apoi, 
cu banii pe un semestru, aş şterge-o. 

— Da, da, poate că planul nu e aşa de prost. 

— Dragă prietene, spuse Caderousse, ospătează-te din 
bucatele mele şi urmează-mi poveţele; n-ai să te simţi mai prost 
din punct de vedere fizic şi moral. 

— De ce nu urmezi însă tu sfatul pe care îl dai? întrebă 
Andrea. De ce nu iei înainte venitul pe un semestru, pe un an 
chiar şi nu te retragi la Bruxelles? În loc să ai aerul unui brutar 
retras din afaceri, ai avea aerul unui falit în exerciţiul funcţiunii. 

— Dar cum dracu să mă retrag cu o mie două sute de 
franci? 

— Ce pretenţios devii tu, Caderousse! spuse Andrea. Acum 
două luni mureai de foame. 

— Pofta vine mâncând, glăsui Caderousse arătându-şi colții 
ca o maimuţă care râde, sau ca un tigru care mârâie. De aceea, 
adăugă el retezând cu aceiaşi colţi foarte albi şi foarte ascuţiţi, 
în ciuda vârstei, un dumicat enorm de pâine, — am făurit un 
plan. 

Planurile lui Caderousse îl înspăimântau pe Andrea mai 
mult chiar decât ideile lui; ideile nu erau decât germenul, planul 
era realizarea. 

— Să vedem planul, spuse el; e desigur frumos. 

— De ce nu? De la cine venea planul, graţie căruia noi am 
părăsit stabilimentul domnului Cutare, dacă nu de la mine? Cred 
că nu era tocmai rău, din moment ce ne găsim aci. 

— Nu zic ba, răspunse Andrea; ai câteodată idei bune; dar 
să-ţi vedem planul. 

— Uite, urmă Caderousse, tu poţi, fără să dai un gologan, 
să-mi ajuţi ca să am cincisprezece mii de franci... Nu, 


cincisprezece mii de franci n-ajung, nu vreau să devin om 
cumsecade pentru mai puţin de treizeci de mii de franci. 

— Nu, nu pot! răspunse Andrea cu ton sec. 

— Se pare că nu m-ai înţeles, răspunse Caderousse rece şi 
calm; ţi-am spus: fără să dai un gologan. 

— Nu vrei cumva să fur ca să zădărnicesc toată afacerea şi 
pe a ta dimpreună cu a mea şi să ajungem iarăşi acolo? 

— Mie mi-e egal dacă mă înhaţă; ştii bine că mă plictisesc 
uneori departe de oamenii mei; nu sunt ca tine, răule, care ai 
vrea să nu-i mai vezi niciodată. 

De data aceasta Andrea nu se mai înfioră: se îngălbeni. 

— Caderousse, nu mai spune prostii! glăsui el. 

— Haide, linişteşte-te, micul meu Benedetto; arată-mi un 
mijloc ca să câştig treizeci de mii de franci fără ca tu să ai vreun 
amestec; lasă-mă doar pe mine să mă descurc. 

— Bine, am să văd, am să caut, spuse Andrea. 

— Până atunci sporeşte-mi renta la cinci sute de franci; am 
o manie: aş vrea să iau o servitoare. 

— Bine, o să capeţi cinci sute de franci, spuse Andrea. Dar 
îmi vine greu, bietul meu Caderousse... abuzezi... 

— Eh, din moment ce scoţi din cufere fără fund... 

S-ar fi părut că Andrea se aştepta ca tovarăşul său să 
ajungă aici, căci ochii îi sclipiră într-o fulgerare care, e drept, se 
stinse numaidecât. 

— Adevărat, răspunse Andrea, iar protectorul meu e foarte 
bun cu mine. 

— Admirabil protector! glăsui Caderousse; cât îţi dă pe 
lună? 

— Cinci mii de franci, spuse Andrea. 

— Atâtea mii câte sute îmi dai tu mie, reluă Caderousse; nu 
zău, numai bastarzii au noroc. Cinci mii de franci pe lună. Ce 
dracu poţi să faci cu atâţia bani? 

— Ei, se cheltuiesc repede; şi apoi sunt ca tine: aş vrea să 
am şi eu un capital. 

— Un capital... Da... Înţeleg... Toată lumea ar vrea să aibă 
un capital. 

— Şi o să am. 

— Dar cine o să ţi-l facă? prinţul tău? 

— Da, prinţul meu; din nenorocire trebuie să aştept. 

— Ce să aştepţi? întrebă Caderousse. 


— Moartea lui. 

— Moartea prinţului tău? 

— Da. 

— Cum adică? 

— Pentru că m-a pus în testament. 

— Adevărat? 

— Pe cuvânt de onoare! 

— Cu cât? 

— Cu cinci sute de mii. 

— Nu cred. 

— E cum îţi spun. 

— Haida-de! nu se poate. 

— Caderousse, îmi eşti prieten? 

— Mai întrebi? Pe viată şi pe moarte. 

— Uite, am să-ţi spun un secret. 

— Spune. 

— Dar ascultă. 

— Ne-am înţeles: mut ca un peşte. 

— Uite, eu cred... 

Andrea se opri şi se uită juru-i. 

— Ce crezi?... Haide nu-ţi fie frică, suntem singuri. 

— Cred că l-am găsit pe părintele meu. 

— Pe părintele tău adevărat? 

— Da. 

— Nu e Cavalcanti? 

— Nu, pentru că acela a plecat; pe cel adevărat. 

— Şi cine este el? 

— Caderousse, e contele de Monte-Cristo. 

— Eh! 

— Da; înţelegi? totul se explică acum. După cât se pare, el 
nu poate să-mi mărturisească cu glas tare, dar mă recunoaşte 
prin domnul Cavalcanti căruia îi dă cincizeci de mii de franci 
pentru asta. 

— Cincizeci de mii de franci ca să fie părintele tău? Eu aş fi 
acceptat pentru cincisprezece mii. Cum de nu te-ai gândit la 
mine, ingratule? 

— Parcă eu ştiam? Totul s-a pus la cale pe când noi ne 
aflam acolo. 

— A, da! Şi zici că prin testamentul lui... 

— Îmi lasă cinci sute de mii de lire. 


— Eşti sigur? 

— Mi l-a arătat; dar asta nu e totul. 

— Există un codicil, cum spuneam adineauri. 

— Probabil. 

— Şi prin codicilul acela... 

— Mă recunoaşte. 

— Ce părinte bun, ce părinte de treabă! glăsui Caderousse 
învârtind în aer o farfurie. 

— Mai spune acum că am secrete faţă de tine! 

— Nu şi încrederea ta te onorează în ochii mei. Aşadar, 
părintele tău princiar e bogat? 

— Bineînţeles. Nici nu îşi cunoaşte averea. 

— Să fie cu putinţă? 

— Îmi dau seama, eu, care sunt primit la el în orice oră. 
Deunăzi un funcţionar de bancă îi aducea cincizeci de mii de 
franci într-o geantă cât şervetul tău; ieri, un bancher îi aducea o 
sută de mii de franci în aur. 

Caderousse era năucit; i se părea că vorbele tânărului au 
sunetul metalului şi că aude rostogolindu-se cascade de 
ludovici. 

— Şi te duci în casa aceea? exclamă el cu naivitate. 

— Oricând vreau. 

Caderousse rămase îngândurat o clipă. Vedeai cu uşurinţă 
că frământa în minte un gând profund. 

Apoi, deodată: 

— Cât aş vrea să văd şi eu toate astea, exclamă el; ce 
frumoase or fi! 

— Fapte că este ceva măreț, spuse Andrea. 

— Şi nu locuieşte în avenue de Champs-Elysees? 

— Da. No. 30. 

— Aha, la No. 30? întrebă Caderousse. 

— Da, o casă frumoasă, izolată între curte şi grădină; tu nu 
cunoşti decât atât. 

— Se poate. Dar nu exteriorul mă interesează, ci interiorul: 
mobilele frumoase. Spune-mi, are lucruri frumoase? 

— Ai văzut vreodată Tuileries? 

— Nu. 

— Ei bine, e frumos. 

— Ascultă, Andrea, merită să se aplece cineva când bunului 
Monte-Cristo îi cade punga? 


— Nu face să aştepţi momentul acela, spuse Andrea; banii 
se găsesc în casa asta ca fructele într-o livadă. 

— Ar trebui să mă iei într-o zi cu tine. 

— Crezi că se poate? Şi cu ce titlu? 

— Ai dreptate; dar vorbele tale m-au făcut să-mi lase gura 
apă; trebuie neapărat să văd; am să găsesc un mijloc. 

— Să nu faci prostii, Caderousse! 

— Mă voi prezenta ca lustruitor de parchete. 

— Sunt peste tot covoare. 

— În cazul ăsta trebuie să mă mulţumesc să văd totul cu 
mintea. 

— Crede-mă, e mai bine. 

— Caută cel puţin să mă faci să înţeleg cam cum e casa. 

— În ce fel? 

— Nimic mai uşor. E mare? 

— Nici prea mare, nici prea mică. 

— Dar cum e împărţită? 

— Eh, aş avea nevoie de cerneală şi de hârtie ca să fac un 
plan. 

— lată, spuse Caderousse cu vioiciune. 

Se duse şi luă de pe un scrin vechi o foaie de hârtie albă, 
cerneală şi o pană. 

— Na, desenează-mi pe hârtie, fiul meu, spuse Caderousse. 

Andrea luă pana cu un zâmbet imperceptibil şi începu. 

— Casa, precum ţi-am spus, este între curte şi grădină; uite 
aşa. 

Şi Andrea făcu schiţa grădinii, a curţii şi a casei. 

— Ziduri înalte? 

— Nu, opt sau cel mult zece picioare. 

— Nu e lucru prudent, spuse Caderousse. 

— În curte, portocali, peluze, răsaduri de flori. 

— Şi nici o capcană? 

— Nu. 

— Grajdurile? 

— Pe ambele părţi ale grilajului; uite aşa. 

Şi Andrea continuă planul. 

— Să vedem parterul, spuse Caderousse. 

— La parter, sufrageria, două saloane, sala de biliard, scară 
în vestibul şi o scară mică, secretă. 

— Ferestre? 


— Ferestre minunate, aşa de frumoase, de mari, încât cred 
că un om de talia ta ar putea să treacă prin fiecare ochi. 

— De ce dracu au scări când sunt astfel de ferestre? 

— Ei, ce vrei: lux! 

— Dar obloane? 

— Da, obloane, însă nu se servesc niciodată de ele. Contele 
ăsta de Monte-Cristo e un original căruia îi place să vadă cerul 
chiar şi noaptea. 

— Şi servitorii unde se culcă? 

— Oh, ei au casa lor! Închipuieşte-ţi un şopron frumos, când 
intri pe dreapta, unde se strâng scările. Deasupra şopronului, un 
şir de camere pentru servitori, cu sonerii care răspund la odăi. 

— Aha, sonerii! 

— Ai spus ceva? 

— Nu, nimic. Spun că punerea soneriilor costă foarte 
scump; şi la ce servesc ele? 

— Altădată era un câine care se plimba noaptea prin curte, 
dar a fost dus la casa din Auteuil; ştii, aceea unde ai venit tu. 

— Da. 

— Îi spuneam, nu mai departe decât ieri; "E o imprudenţă 
din partea dumneavoastră, domnule conte; căci când vă duceţi 
la Auteuil şi luaţi servitorii cu dumneavoastră, casa rămâne 
singură. Ei, şi? a întrebat el. S-ar putea întâmpla ca, într-o bună 
zi, să fiţi jefuit". 

— Ce-a răspuns el? 

— Ce-a răspuns? 

— Da. 

— A răspuns: "Ei, şi? ce-mi pasă dacă sunt jefuit?" 

— Andrea, e vreun scrin cu mecherezuri? 

— Cum adică? 

— Da, unul care îl înhaţă pe hoţ şi cântă o arie. Mi s-a spus 
că erau de astea la ultima expoziţie. 

— Are un scrin de mahon a cărui cheie am văzut-o 
întotdeauna. 

— Şi vizitatorii nu îl fură? 

— Nu, oamenii care îl servesc îi sunt toţi devotați. 

— De bună seamă că în dulapul acela este bănet, — ce zici? 

— Poate că da... cine ştie... 

— Şi unde e? 

— La întâiul. 


— la fă-mi şi planul etajului întâi, micule, aşa cum mi l-ai 
făcut pe al parterului. 

— Lucru uşor. 

Şi Andrea reluă pana. 

— La întâiul, vezi tu, e anticamera, salonul; la dreapta 
salonului, biblioteca şi cabinetul de lucru; la stânga salonului, o 
cameră de culcare şi un cabinet de toaletă. In cabinetul de 
toaletă este scrinul faimos. 

— Şi e o fereastră la cabinetul de toaletă? 

— Două, aici şi aici. 

Şi Andrea desenă două ferestre la încăperea care, pe plan, 
se afla în colţ, închipuind un pătrat mai mic, adăugat pătratului 
mai mare al dormitorului. 

Caderousse căzu pe gânduri. 

— Şi se duce des la Auteuil? întrebă el. 

— De două-trei ori pe săptămână; mâine, bunăoară, 
urmează să petreacă acolo ziua şi noaptea. 

— Eşti sigur? 

— M-a poftit să vin la masă. 

— Bravo, frumoasă existenţă! glăsui Caderousse; casă la 
oraş, casă la ţară. 

— Asta înseamnă să fii bogat. 

— Şi te duci la masă? 

— Probabil. 

— Când cinezi acolo, te şi culci? 

— Când îmi face plăcere. Mă simt la conte ca la mine acasă. 

Caderousse îl privi pe tânăr ca pentru a-i smulge adevărul 
din inimă. 

Dar Andrea scoase o cutie cu ţigări din buzunar, luă o 
havană, o aprinse liniştit şi începu s-o fumeze fără mofturi. 

— Când vrei cei cinci sute de franci? îl întrebă pe 
Caderousse. 

— Chiar acu, dacă Îi ai. 

Andrea scoase douăzeci şi cinci de ludovici din buzunar. 

— Gălbiori? spuse Caderousse; nu, mulţumesc. 

— Ce, îi dispreţuieşti? 

— Dimpotrivă, îi preţuiesc; dar nu-i vreau. 

— Ai să câştigi la schimb, nătărăule: aurul e cotat mai mult. 

— Exact şi pe urmă agentul de schimb îl va pune în 
urmărire pe prietenul Caderousse şi după aceea îl va înhăţa şi 


apoi el va trebui să spună care sunt fermierii ce-i plătesc 
câştigurile în aur. Să nu facem prostii, micule: bani pur şi simplu, 
monede rotunde cu chipul unui monarh. Toată lumea poate să 
aibă o piesă de cinci franci. 

— Înţeleg că nu am cinci sute de franci la mine: ar fi trebuit 
să iau un comisionar, 

— Ei bine, lasă-i la tine la portar — e un om cumsecade — 
şi o să-i iau de la el. 

— Astăzi? 

— Nu, mâine; astăzi n-am timp. 

— Bine, fie şi mâine; îi las înainte de a pleca la Auteuil. 

— Pot să contez? 

— Absolut. 

— Pentru că, vezi tu, îmi angajez dinainte servitoarea. 

— Angajeaz-o. Dar cu asta s-a isprăvit — nu-i aşa — n-o Să- 
mi mai baţi capul? 

— Niciodată. 

Caderousse devenise aşa de mohorât încât Andrea se temu 
că va fi nevoit să remarce schimbarea. Se arătă deci mai voios 
şi mai nepăsător. 

— Ce vesel eşti! spuse Caderousse; s-ar zice că ai şi pus 
mâna pe moştenire. 

— Nu, din nefericire. Dar în ziua când o să pun mâna pe 
ea... 

— Ei? 

— O să-mi amintesc de prieteni; te-asigur. 

— Da, cu memoria ta bună... 

— Ce vrei? credeam că urmăreşti să mă sfănţuieşti. 

— Eu? ce idee! Eu care, dimpotrivă, vreau să-ţi mai dau un 
sfat prietenesc. 

— Anume? 

— Să laşi aici diamantul pe care îl porţi pe deget. Vrei să ne 
înhaţe pe amândoi? vrei să dăm de dracu amândoi cu prostiile 
tale? 

— De ce? întrebă Andrea. 

— Cum? iei o livrea, te deghizezi ca servitor şi păstrezi în 
deget un diamant de patru-cinci mii de franci? 

— Drace, îl evaluezi exact! De ce nu te faci agent la mezat? 

— Mă pricep la diamante; le-am avut. 


— Nu te mai lăuda, spuse Andrea care, fără să se 
burzuluiască aşa cum se temea Caderousse, din cauza noii 
jecmăneli, îi dădu inelul. 

Caderousse îl privi cu atâta luare-aminte încât Andrea nu se 
îndoi că examina dacă e veritabil. 

— Diamantul e fals, spuse Caderousse. 

— Haida-de, glumeşti? făcu Andrea. 

— O, nu te supăra, se poate vedea. 

Şi Andrea se duse la fereastră unde trecu diamantul pe 
geam; sticla se auzi scrâşnind. 

— La naiba, mă înşelam, spuse Caderousse băgând 
diamantul în degetul mic; dar hoţii de bijutieri imită aşa de bine 
pietrele încât nu mai îndrăzneşti să furi ceva din dughenele lor. 
Încă o ramură de industrie paralizată! 

— Ei, gata? întrebă Andrea. Mai ai ceva să-mi ceri? Vrei 
vesta mea? Vrei şapca? Nu te jena. 

— Nu, tu eşti un tovarăş bun în fond. Nu te mai ţin, am să 
caut să mă vindec de ambiția mea. 

— la seama însă ca, vânzând diamantul, să nu ţi se 
întâmple ceea ce te temeai că ţi s-ar putea întâmpla cu aurul. 

— Nu-l vând, fii liniştit. 

"Cel puţin de nu l-ai vinde poimâine", gândi tânărul. 

— Ticălosule norocos! spuse Caderousse; tu te duci din nou 
la lacheii, la trăsura şi logodnica ta. 

— Ei da, spuse Andrea. 

— Nădăjduiesc că o să-mi faci un cadou frumos în ziua când 
ai să te însori cu fiica prietenului meu Danglars. 

— Ţi-am mai spus că ţi-ai băgat în cap o închipuire. 

— Ce zestre are? 

— Dar îţi repet... 

— Un milion? 

Andrea înalţă din umeri. 

— Fie şi un milion, glăsui Caderousse; n-o să ai niciodată 
atâta cât îţi doresc eu. 

— Mulţumesc, spuse tânărul. 

— O, e din inimă! adăugă Caderousse hohotind. Stai să te 
însoțesc. 

— Nu e nevoie. 

— Ba da. 

— De ce? 


— Pentru că uşa are un mic secret, o măsură de precauţie 
pe care am socotit cu cale s-o adopt — broasca Huret şi Fichet, 
revăzută şi corijată de Gaspard Caderousse. O să-ţi confecţionez 
una la fel când ai să fii capitalist. 

— Mulţumesc, spuse Andrea; am să-ţi dau de veste cu opt 
zile înainte. 

Se despărţiră. Caderousse rămase pe palier până când îl 
văzu pe Andrea nu numai coborând cele trei etaje, dar 
străbătând şi curtea. Atunci se înapoie repede, încuie uşa cu 
grijă şi începu să studieze ca un arhitect expert planul lăsat de 
Andrea. 

— Cred că scumpul meu Benedetto, glăsui el, n-o să se 
supere de moştenire şi că cel care va grăbi ziua când el va pipăi 
cele cinci sute de mii franci nu va fi prietenul său cel mai rău! 


Capitolul VIII Spargerea 


În ziua următoare aceleia când a avut loc conversaţia 
povestită de noi, contele de Monte-Cristo plecase într-adevăr la 
Auteuil, cu Ali, cu mai mulţi servitori şi cu câţiva cai pe care 
vroia să-i pună la încercare. 

Plecarea, la care nu se gândise în ajun şi la care nici Andrea 
nu se gândise, fusese determinată de sosirea lui Bertuccio care, 
înapoindu-se din Normandia, aducea ştiri privitoare la casă şi la 
corvetă. Casa era gata, iar corveta, sosită de opt zile şi ancorată 
într-un mic golf unde se afla cu echipajul ei de şase oameni, 
după ce îndeplinise toate formalităţile de rigoare, aştepta să 
pornească în larg. 

Contele lăudă sârguinţa lui Bertuccio şi-l îndemnă să se 
pregătească pentru o plecare urgentă, întrucât şederea sa în 
Franţa nu avea să dureze mai mult de o lună. 

— Acum, îi spuse el, voi avea nevoie să merg într-o noapte 
de la Paris la Treport; vreo opt staţii, eşalonate astfel pe drum 
încât să-mi permită să fac cincizeci de leghe în zece ore. 

— Excelenţa voastră manifestase mai de mult dorinţa 
aceasta, răspunse Bertuccio şi caii sunt gata. l-am cumpărat şi i- 
am cantonat eu însumi în locurile cele mai comode, adică în 
sate unde nimeni nu se opreşte de obicei. 


— Bine, glăsui Monte-Cristo; eu rămân aci încă o zi sau 
două, aşa că aranjează-te în consecinţă. 

In momentul când Bertuccio se pregătea să iasă pentru a 
da ordine în legătură cu şederea la Auteuil, Baptistin deschise 
uşa; aducea o scrisoare pe o tavă lăcuită. 

— Ce cauţi aci? întrebă contele văzându-l plin de praf; mi se 
pare că nu te-am chemat. 

Fără să răspundă, Baptistin se apropie de conte şi îi 
prezentă scrisoarea. 

— importantă şi urgentă, glăsui el. 

Contele desfăcu Scrisoarea şi citi: 


"Domnul de Monte-Cristo e prevenit că, în noaptea aceasta, 
un om se va introduce în casa de pe Champs-Elysées pentru a 
sustrage nişte hârtii pe care le crede închise în scrinul din 
cabinetul de toaletă; domnul conte de Monte-Cristo e cunoscut 
ca un om destul de curajos pentru a nu recurge la intervenția 
poliției, intervenție ce ar putea să compromită foarte mult pe 
acela care îi anunţă aceasta. Fie printr-o deschizătură ce va da 
din camera de culcare în cabinet, fie ascunzându-se în cabinet, 
domnul conte va putea să-şi ia satisfacție singur. Mulţi oameni şi 
precauțiuni bătătoare la ochi l-ar îndepărta desigur pe 
răufăcător şi l-ar face pe domnul de Monte- Cristo să piardă 
prilejul de a cunoaşte un duşman care, întâmplător, a fost 
descoperit de persoana ce atrage atenţia contelui, atenție pe 
care n-ar avea poate ocazia s-o repete dacă, după eşuarea 
primei încercări, răufăcătorul ar pune altă lovitură la cale". 


În primul moment contele se gândi la o şiretenie de hoţ, 
capcană grosolană care îi semnala un pericol relativ pentru a-l 
expune unui pericol mai grav. Se pregătea deci să trimită 
scrisoarea unui comisar de poliţie, în ciuda sfatului şi poate chiar 
din cauza sfatului prietenului anonim, când deodată îi veni ideea 
că s-ar putea într-adevăr să fie vorba de vreun duşman personal 
pe care numai el l-ar putea recunoaşte şi de care s-ar putea 
folosi la nevoie, aşa cum făcuse Fiesco cu Maurul care a vrut să-l 
asasineze. || cunoaşteţi pe conte; n-avem deci nevoie să 
spunem că el era un spirit plin de cutezanţă şi vigoare, care 
înfrunta imposibilul cu energia ce caracterizează oamenii 
superiori. Prin viaţa pe care o dusese, prin hotărârea pe care o 


luase şi pe care o respectase de a nu da înapoi de la nimic, 
contele ajunsese să guste voluptăţi necunoscute în luptele pe 
care le întreprindea, uneori împotriva naturii, adică împotriva lui 
Dumnezeu şi împotriva lumii — care poate să fie asemănată cu 
diavolul. 

— Ei nu vor să-mi fure hârtiile, spuse Monte-Cristo; vor să 
mă ucidă: nu sunt hoţi, sunt asasini. Nu vreau ca domnul prefect 
al poliţiei să se amestece în chestiunile mele particulare. Sunt 
destul de bogat ca să scutesc de cheltuiala asta bugetul 
administraţiei sale. 

Contele îl rechemă pe Baptistin, care ieşise din cameră 
după ce adusese scrisoarea. 

— Intoarce-te la Paris şi adu aci pe toţi servitorii care au 
rămas acolo, spuse el. Am nevoie de toată lumea la Auteuil. 

— Dar să nu rămână nimeni acasă, domnule conte? întrebă 
Baptistin. 

— Ba da, portarul. 

— Domnul conte să nu uite că e departe de la ghereta 
portarului până la casă. 

— Şi? 

— Şi s-ar putea ca toată locuinţa să fie jefuită fără ca el să 
audă vreun zgomot. 

— De cine? 

— De hoţi. 

— Eşti un nătărău, domnule Baptistin; chiar dacă hoţii ar 
jefui întreaga locuinţă, ei nu-mi vor pricinui niciodată neplăcerea 
pe care mi-ar pricinui-o un serviciu rău făcut. 

Baptistin se înclină. 

— M-ai înţeles? glăsui contele; adu-i pe toţi tovarăşii 
dumitale, de la primul până la ultimul; totul să rămână însă în 
starea obişnuită; ai să închizi doar obloanele parterului. 

— Dar cele de la primul etaj? 

— Ştii că ele nu se închid niciodată. Du-te. 

Contele anunţă că va mânca singur în apartamentul său şi 
că nu vroia să fie servit decât de Ali. 

Cină cu liniştea şi cu sobrietatea de totdeauna, iar după 
masă, făcând semn lui Ali să-l urmeze, ieşi prin portiţă, ajunse în 
Bois de Boulogne ca şi cum s-ar fi plimbat, porni cu naturaleţe 
pe drumul Parisului şi, pe înnoptate, ajunse în faţa casei sale de 
pe Champs-Elysées. 


Totul era întunecat; numai o luminiţă slabă ardea în 
ghereta portarului aflată la patruzeci de paşi de casă, aşa cum 
spusese şi Baptistin. 

Monte-Cristo se rezemă de un arbore şi, cu ochii săi care se 
înşelau aşa de rar, scrută aleea dublă, îi examină pe drumeţi şi 
îşi afundă privirea pe străzile vecine ca să vadă dacă nu era 
nimeni ascuns. După zece minute se încredinţă că nu-l pândea 
nimeni. Alergă îndată la portiţă cu Ali, intră repede şi, prin scara 
de serviciu a cărei cheie o avea, se duse în camera de culcare, 
fără a deschide sau a clinti o singură perdea, fără ca portarul să 
poată bănui că, în casa pe care o credea goală, stăpânul 
revenise. 

Când ajunse în dormitor, contele îi făcu semn lui Ali să se 
oprească, apoi trecu în cabinetul pe care îl examină; totul era în 
starea obişnuită: preţiosul scrin la locul lui şi cheia în scrin. Il 
încuie de două ori, luă cheia, reveni la uşa dormitorului, smulse 
zăvorul şi reintră. 

În vremea asta Ali punea, pe o masă, armele cerute de 
conte, adică o carabină scurtă şi o pereche de pistoale duble ale 
căror ţevi suprapuse permiteau să ocheşti cu ele tot aşa de 
sigur ca şi cu pistoalele de tir. 

Înarmat astfel, contele putea ţine viaţa a cinci oameni în 
mâinile sale. 

Erau orele cam vreo nouă şi jumătate; contele şi Ali 
mâncară în grabă o bucată de pâine şi băură un pahar cu vin de 
Spania; apoi Monte-Cristo lăsă jos unul din panourile mobile care 
îi permiteau să vadă dintr-o încăpere într-alta. Avea la îndemână 
pistoalele şi carabina, iar Ali, în picioare, lângă el, ţinea una din 
acele mici securi arabe care nu şi-au mai schimbat forma de 
când cu cruciadele. 

Printr-o fereastră a dormitorului, paralelă cu a cabinetului, 
contele putea să vadă în stradă. 

Trecură astfel două ceasuri; era întuneric beznă şi totuşi Ali, 
graţie naturii sale sălbatice, iar contele, graţie fără îndoială unei 
calităţi dobândite, distingeau noaptea chiar cele mai slabe 
legănări ale copacilor din curte. 

De mult luminiţa din ghereta portarului se stinsese. 

Se putea presupune că atacul, dacă într-adevăr fusese pus 
la cale un atac, se va produce prin scara de la parter, iar nu 
printr-o fereastră. Monte-Cristo era convins că răufăcătorii 


vroiau viaţa, nu banii lui. Ca atare ei vor da buzna în dormitor şi 
vor ajunge în dormitor fie pe scara secretă, fie prin fereastra 
cabinetului. 

Il aşeză pe Ali în dreptul uşii de la scară, iar el continuă să 
supravegheze cabinetul. 

Sunară orele unsprezece şi trei sferturi la orologiul de la 
Domul Invalizilor; vântul de miazănoapte aducea, pe răbufnirile 
lui jilave, vibrația lugubră a celor trei bătăi. 

În momentul când ultima lovitură se stingea, contelui i se 
păru că aude un zgomot uşor în direcţia cabinetului; primul 
zgomot sau, mai bine zis, scrâşnet, fu urmat de al doilea, apoi 
de al treilea; la al patrulea contele era lămurit. O mână sigură şi 
expertă tăiase cu un diamant cele patru părţi ale unui geam. 

Contele simţi că inima îi bate mai repede. Oricât de întăriţi 
în primejdii ar fi oamenii, oricât de preveniţi în privinţa 
pericolului ar fi — ei înţeleg totdeauna, după bătaia inimii şi 
după înfiorarea cărnii, deosebirea enormă care există între vis şi 
realitate, între proiect şi înfăptuire. 

Cu toate acestea Monte-Cristo nu făcu decât un semn 
pentru a-i da de veste lui Ali; acesta, pricepând că pericolul era 
în direcţia cabinetului, făcu un pas apropiindu-se de stăpân. 

Monte-Cristo era dornic să ştie cu ce duşmani şi cu câţi 
duşmani avea a face. 

Fereastra la care se lucra era în faţa deschizăturii prin care 
contele îşi afunda privirea în cabinet. Ochii săi fixară deci 
fereastra: văzu o umbră desenându-se, mai întunecată, pe 
fondul de întuneric, apoi un ochi de geam deveni deodată opac, 
ca şi cum s-ar fi lipit de afară o foaie de hârtie pe el, apoi 
geamul trozni fără să cadă. Prin deschizătura făcută trecu un 
braţ căutând mânerul; în clipa următoare, fereastra se mişcă în 
ţâţâni şi un om intră. 

Omul era singur. 

== Îndrăzneţ pungaş! murmură contele. 

In momentul acela simţi că Ali îl atingea pe umăr; se 
întoarse: Ali arăta fereastra camerei în care se aflau şi care 
dădea spre stradă. 

Monte-Cristo făcu trei paşi spre fereastră. Cunoştea 
ascuţimea simţurilor credinciosului servitor. Văzu într-adevăr pe 
un alt om desprinzându-se din umbra unei porţi şi — urcându-se 
pe o piatră — căuta să vadă ce se petrece la conte. 


— Bun, spuse el, sunt doi: unul lucrează, altul pândeşte. 

Îi făcu semn lui Ali să nu piardă din ochi pe omul din stradă 
şi reveni la acela din cabinet. 

Omul care tăia geamuri intrase şi se orienta cu braţele 
întinse înainte. 

Păru în sfârşit că îşi dă seama de situaţie; cabinetul avea 
două uşi; trase zăvoarele la amândouă. 

Când se apropie de uşa dormitorului, Monte-Cristo îşi 
închipui că vrea să intre şi îşi pregăti un pistol; auzi numai 
zgomotul zăvoarelor lunecând în verigele de metal. O precauţie, 
atâta tot; neştiind că Monte-Cristo scosese belciugele, vizitatorul 
nocturn se putea crede acum în siguranţă. 

Sigur şi liber pe mişcările sale, omul scoase atunci din 
buzunaru-i larg un obiect pe care contele nu-l putu distinge, 
puse obiectul pe o mescioară, apoi se duse de-a dreptul la scrin, 
pipăi broasca şi observă că, în ciuda aşteptării sale, cheia lipsea. 

Dar tăietorul de geamuri era un om precaut care prevăzuse 
totul; contele auzi în curând zornăitul acela pe care îl produce 
legătura de chei informe, aduse de lăcătuşi când sunt chemaţi 
să deschidă o uşă şi cărora hoţii le-au dat numele de ciocâriii, 
fără îndoială datorită plăcerii pe care o simt auzind cântarea lor 
nocturnă când forţează o broască. 

— Aha, murmură Monte-Cristo cu un zâmbet dezamăgit, nu 
e decât un hoţ! 

Dar, în întuneric, omul nu putea să aleagă obiectul potrivit. 
Recurse la acela pe care îl pusese pe mescioară; mişcă un resort 
şi, îndată, o lumină palidă, însă destul de vie ca să poată vedea, 
îşi trimise răsfrângerea aurie pe mâinile şi pe chipul străinului. 

— la uite, exclamă Monte-Cristo, dându-se înapoi cu o 
mişcare de surpriză; e... 

Ali ridică securea. 

— Nu mişca, îi şopti Monte-Cristo; lasă securea jos; nu mai 
avem nevoie de arme. 

Adăugă apoi câteva cuvinte, coborând şi mai mult glasul 
căci, oricât de slabă fusese exclamaţia pe care uimirea i-o 
smulsese contelui, ea l-a făcut pe omul de alături să tresară. 
Contele dăduse ordin, căci Ali se depărtă în vârful picioarelor, 
desprinse de pe peretele alcovului un veşmânt negru şi o pălărie 
triunghiulară. În vremea asta Monte-Cristo îşi scotea repede 
redingota, vesta şi cămaşa, şi, graţie razei de lumină ce se filtra 


prin crăpătura panoului, puteai să recunoşti pe pieptul contelui 
una din acele suple şi fine tunici de oţel dintre care ultima 
fusese purtată, poate — în Franţa aceasta unde azi nu te mai 
temi de pumnale — de Ludovic al XVI-lea, care se temea de cuţit 
şi care a murit sub secure. 

Tunica dispăru curând sub o lungă sutană, aşa cum părul 
contelui dispăru sub o perucă cu tonsură; pălăria triunghiulară 
pusă peste perucă îl schimbă complet pe conte în abate. 

Nemaiauzind nimic, omul se ridicase şi, în timp ce Monte- 
Cristo desăvârşea metamorfoza, se dusese drept la scrinul a 
cărui broască începea să scrâşnească, graţie ciocârliei. 

— Bun! murmură contele, care se bizuia desigur pe vreun 
secret de lăcătuşerie, necunoscut poate spărgătorului de uşi, 
oricât de iscusit ar fi fost acesta; bun, ai de lucru câteva minute! 

Şi se duse la fereastră. 

Omul pe care l-a văzut urcându-se pe o piatră, coborâse şi 
se plimba pe stradă; ciudat însă, în loc să-l neliniştească cei care 
puteau să vină, fie prin avenue des Champs-Elysees, fie prin 
foburgul Saint-Honore, el nu părea preocupat decât de ceea ce 
se petrecea la conte, iar mişcările sale urmăreau să vadă ce se 
întâmplă în cabinet. 

Monte-Cristo se izbi deodată pe frunte, iar pe buzele-i 
întredeschise rătăci un râs tăcut. 

Apoi, apropiindu-se de Ali: 

— Rămâi aci, ascuns în întuneric, îi şopti el şi orice zgomot 
ai auzi, orice lucru s-ar întâmpla, nu intra şi nu te arăta decât 
dacă te chem pe nume. 

Ali făcu semn din cap că a înţeles şi că se va supune. 

Atunci Monte-Cristo scoase dintr-un dulap o lumânare 
aprinsă şi, în momentul când hoţul era mai ocupat decât oricând 
cu broasca, deschise încetişor uşa, având grijă ca lumina să se 
proiecteze în întregime asupra chipului său. 

Uşa se mişcă aşa de încet încât hoţul n-auzi zgomotul. Dar, 
spre marea lui uimire, văzu deodată că odaia se luminează. 

Se întoarse. 

— Ei, bună seara, scumpe domnule Caderousse! glăsui 
Monte-Cristo; dar ce naiba cauţi aici la astfel de oră? 

— Abatele Busoni! exclamă Caderousse. 


Şi, neştiind cum venise până la el ciudata arătare, deoarece 
încuiase uşile, dădu drumul legăturii de chei false şi rămase 
neclintit, năuc. 

Contele se aşeză între Caderousse şi fereastră, tăind astfel 
hoţului înmărmurit singurul mijloc de retragere. 

—  Abatele Busoni! repetă Caderousse, fixând asupra 
contelui ochi buimăciţi. 

— Ei da, el în persoană, abatele Busoni! glăsui Monte- 
Cristo; şi îmi pare bine că mă recunoşti, scumpe domnule 
Caderousse; asta dovedeşte că avem o memorie bună amândoi 
căci, dacă nu mă înşel, nu ne-am văzut de aproape zece ani. 

Calmul, ironia, puterea lui  înfricoşară mintea lui 
Caderousse. 

— Abatele! abatele! murmură acesta crispându-şi pumnii şi 
clânţănind din dinţi. 

— Aşadar, vrem să-l furăm pe contele de Monte-Cristo? 
continuă pretinsul abate. 

— Domnule abate, murmură Caderousse căutând să ajungă 
la fereastră, cale pe care i-o tăia nemilos contele, domnule 
abate, nu ştiu... vă rog să credeţi... vă jur... 

— Un geam tăiat — continuă contele — o lanternă oarbă, o 
legătură de ciocârlii, un scrin pe jumătate forţat, — e limpede. 

Caderousse se simţea sugrumat, căuta un ungher unde să 
se ascundă, o gaură pe unde să dispară. 

— Haide, văd că eşti neschimbat, domnule asasin, glăsui 
contele. 

— Domnule abate, de vreme ce ştiţi totul, ştiţi că nu eu, ci 
Carconta a fost de vină, lucru s-a constatat la proces deoarece 
nu m-au condamnat decât la galere. 

— Ţi-ai făcut aşadar stagiul, de te văd pe cale să ajungi 
iarăşi acolo? 

— Nu, domnule abate, am fost liberat de cineva. 

— Acel cineva a făcut un admirabil serviciu societăţii. 

— O, fâgăduisem cu toate acestea... 

— Vasăzică, ai evadat? îl întrerupse Monte-Cristo. 

— O, da! glăsui Caderousse foarte neliniştit. 

— Afurisită recidivă... Dacă nu mă înşel, ea te va duce în 
piaţa Grève. Atâta pagubă, atâta pagubă, diavolo! cum spun 
filfizonii din ţara mea. 

— Domnule abate, m-am lăsat în voia unei porniri... 


— Toţi criminalii spun asta. 

— Nevoia... 

— Nu mai vorbi! spuse Busoni cu dispreţ; nevoia te poate 
îndemna să ceri pomană, să furi o pâine de la uşa unui brutar, 
dar nu să forţezi un scrin într-o casă pe care o crezi nelocuită. 
lar când bijutierul Joannes venea să-ţi numere patruzeci şi cinci 
de mii de franci în schimbul diamantului pe care ţi-l dădusem şi 
pe care l-ai ucis ca să ai şi diamantul şi banii, tot nevoie era? 

— lertaţi-mă, domnule abate, spuse Caderousse; m-aţi mai 
salvat o dată, salvaţi-mă şi a doua oară. 

— Purtarea dumitale nu mă încurajează. 

— Sunteţi singur, domnule abate? întrebă Caderousse 
împreunându-şi mâinile, ori aţi adus jandarmi care stau gata să 
mă înhaţe? 

— Sunt absolut singur, spuse abatele, şi-mi va fi iarăşi milă 
de dumneata, iarăşi te voi lăsa să pleci, cu riscul altor nenorociri 
pe care le-ar putea pricinui slăbiciunea mea, dacă-mi 
făgăduieşti să-mi spui întregul adevăr. 

— O, domnul abate! strigă Caderousse împreunându-şi 
mâinile şi apropiindu-se cu un pas de Monte-Cristo; pot să vă 
spun că sunteţi salvatorul meu! 

— Declari că te-a liberat cineva din ocnă? 

— O, da, pe cuvântul lui Caderousse, domnule abate. 

— Cine e acela? 

— Un englez. 

— Cum îl chema? 

— Lordul Wilmore. 

— Il cunosc; am să ştiu dacă minţi. 

— Domnule abate, spun adevărul adevărat. 

— Vasăzică englezul acela te ocrotea? 

— Nu pe mine, ci pe un tânăr corsican care era tovarăşul 
meu de lanţ. 

— Cum îl chema pe tânărul corsican? 

— Benedetto. 

— Acesta e un nume de botez. 

— N-avea altul, era un copil găsit. 

— In cazul acesta tânărul a evadat cu dumneata? 

— Da. 

— Cum? 


— Lucram la Saint-Mandrier, lângă Toulon. Aveţi idee de 
Saint-Mandrier? 

— ÎI cunosc. 

— Ei bine, în timp ce oamenii dormeau între douăsprezece 
şi unu după-amiază... 

— Ocnaşi care îşi fac siesta! Şi noi care îi deplângem! spuse 
abatele. 

— Nu se poate lucra întruna, oamenii nu sunt câini, rosti 
Caderousse. 

— Din fericire pentru câini, spuse Monte-Cristo. 

— Aşadar, pe când ceilalţi îşi făceau siesta, noi ne-am 
depărtat puţintel, ne-am tăiat fiarele cu o pilă pe care ne-o 
trimisese englezul şi am fugit înot. 

— Dar ce a devenit Benedetto? 

— Nu ştiu nimic. 

— Cu toate acestea trebuie să ştii. 

— Nu, credeţi-mă. Ne-am despărţit la Hyères. 

ŞI, pentru a da mai multă greutate vorbelor sale, 
Caderousse făcu încă un pas spre abate, care rămase neclintit, 
calm şi cercetător. 

— Minţi! spuse abatele Busoni cu un accent de irezistibilă 
autoritate. 

— Domnul abate... 

—  Minţi! Omul acela ţi-este încă prieten şi te serveşti, 
poate, de el, ca de un complice. 

— O, domnule abate... 

— Cum ai trăit de când ai părăsit Toulonul? răspunde! 

— Cum am putut. 

— Minti! repetă pentru a treia oară abatele cu un accent şi 
mai imperativ. 

Caderousse îl privi înmărmurit pe conte. 

— Ai trăit, glăsui acesta, din banii care ţi-au fost daţi de el. 

— Este adevărat, spuse Caderousse; Benedetto a devenit 
un fiu de mare nobil. 

— Cum poate el să fie fiul unui mare nobil? 

— Fiu natural. 

— Şi cum îl cheamă pe nobilul acesta? 

— Contele de Monte-Cristo, acela la care ne aflăm. 

— Benedetto, fiul contelui? întrebă Monte-Cristo, uimit la 
rândul său. 


— E de crezut aşa ceva, deoarece contele i-a găsit un 
părinte fals, deoarece îi dă patru mii de franci pe lună, deoarece 
îi lasă cinci sute de mii de franci prin testament. 

— Aha! exclamă abatele, care începea să înţeleagă: şi ce 
nume poartă, până una alta; tânărul? 

— Îl cheamă Andrea Cavalcanti. 

— În cazul acesta e tânărul pe care prietenul meu, contele 
de Monte- Cristo, îl primeşte în casă şi care se va însura cu 
domnişoara Danglars? 

— Exact. 

— Şi îţi pare rău, ticălosule, ţie, care îi cunoşti viaţa şi 
mârşăviile? 

— De ce credeţi că vreau să împiedic pe un tovarăş să 
izbutească? întrebă Caderousse. 

— Tocmai de aceea, nu dumneata ai datoria să-l înştiinţezi 
pe domnul Danglars, ci eu. 

— Să nu faceţi asta, domnule abate! 

— De ce? 

— Pentru că vom pierde pâinea de toate zilele. 

— Şi crezi că, pentru a păstra unor ticăloşi ca voi pâinea, 
mă voi face unealta şireteniei lor, complicele crimelor lor? 

— Domnule abate... spuse Caderousse apropiindu-se şi mai 
mult. 

— Voi spune totul. 

— Cui? 

— Domnului Danglars. 

— N-ai să faci asta! strigă Caderousse scoțând un cuţit din 
vestă şi izbindu-l pe conte drept în piept; n-ai să spui nimic, 
abate! 

Spre marea uimire a lui Caderousse, pumnalul, în loc să 
pătrundă în pieptul contelui, se îndoi ştirbit. 

În acelaşi timp, contele apucă pumnul asasinului cu mâna 
stângă şi-l răsuci cu atâtea putere încât cuțitul căzu din 
degetele înţepenite, iar Caderousse scoase un strigăt de durere. 

Dar, fără să se oprească la strigătul acesta, contele 
continuă să răsucească pumnul banditului până când, cu braţul 
dislocat, căzu mai întâi în genunchi, apoi cu faţa în jos. 

Contele îşi puse piciorul pe capul lui şi spuse: 

— Nu ştiu cine mă opreşte să-ţi zdrobesc ţeasta, 
sceleratule! 


— Îndurare! îndurare! strigă Caderousse. 

Contele îşi retrase piciorul. 

— Ridică-te, spuse el. 

Caderousse se ridică. 

— Doamne, ce pumn aveţi, domnule abate! spuse 
Caderousse mângâindu-şi braţul amorţit de cleştele de carne 
care-l strânsese; doamne, ce pumn! 

— Tăcere! Dumnezeu îmi dă puterea să îmblânzesc o fiară 
ca tine; lucrez în numele acestui Dumnezeu; aminteşte-ţi de 
asta, ticălosule, şi, dacă te cruţ în momentul de faţă înseamnă 
că ascult încă o dată de gândurile Domnului. 

— Uf! făcu Caderousse îndurerat. 

— la pana şi hârtia şi scrie ce-ţi dictez. 

— Nu ştiu să scriu, domnule abate. 

— Minti: ia pana şi scrie! 

Subjugat de puterea aceasta superioară, Caderousse se 
aşeză şi scrise: 


“Domnule, omul pe care îl primiţi la dumneavoastră şi 
căruia o destinati pe fiica dumneavoastră e un fost ocnaş evadat 
cu mine de la Toulon; el purta No. 59, iar eu 58. 

Se numea Benedetto; adevăratul nume nu-l ştie nici el 
singur, căci nu şi-a cunoscut niciodată părintii". 


— Semnează! continuă contele. 

— Vreţi să mă nenorociti? 

— Dacă aş vrea să te nenorocesc, nătărăule, te-aş târî până 
la primul corp de gardă; de altminteri, în ceasul când biletul va fi 
dus la adresă, probabil nu vei mai avea motive să te temi de 
nimic; semnează. 

Caderousse semnă. 

— Adresa: Domnului baron Danglars, bancher, str. 
Chaussée-d'Antin. 

Caderousse scrise adresa. 

Abatele luă biletul. 

— Acum, spuse el, bine; pleacă. 

— Pe unde? 

— Pe unde ai venit. 

— Vreţi să ies pe fereastră? 

— Pe acolo ai intrat. 


— Domnule abate, plănuiţi ceva contra mea? 

— Nătărăule, ce vrei să plănuiesc? 

— De ce nu-mi deschideţi poarta? 

— La ce bun să-l trezesc pe portar? 

— Domnule abate, spuneţi-mi că nu vreţi moartea mea. 

— Vreau ce vrea Dumnezeu. 

— Dar juraţi-mi că nu mă veţi lovi când am să cobor. 

— Prost şi laş ce eşti! 

— Ce vreţi să faceţi cu mine? 

— Asta te întreb şi eu. Am încercat să fac un om fericit şi n- 
am făcut decât un asasin. 

— Domnule abate, mai faceţi o încercare! spuse 
Caderousse. 

— Fie! glăsui contele. Ascultă, ştii că eu sunt om de cuvânt? 

— Da, spuse Caderousse. 

— Dacă te întorci acasă teafăr... 

— De cine m-aş putea teme afară de dumneavoastră? 

— Dacă te întorci la tine teafăr, părăseşte Parisul, părăseşte 
Franţa, şi, oriunde te vei afla, câtă vreme te vei purta cinstit, am 
să-ţi trimit o mică pensie; căci dacă te întorci la tine teafăr, 
atunci... 

— Atunci? întrebă Caderousse înfiorat. 

— Atunci îmi voi închipui că te-a iertat Dumnezeu şi te voi 
ierta şi eu. 

— Pe cuvântul meu de creştin, îngăimă Caderousse 
retrăgându-se, mă înspăimântați. 

— Haide, pleacă! spuse contele arătând cu degetul 
fereastra lui Caderousse. 

Încă neîndeajuns liniştit de făgăduiala lui Monte-Cristo, 
Caderousse încălecă şi puse piciorul pe scară. 

Aci se opri, tremurând. 

— Haide, coboară! spuse abatele încrucişându-şi braţele. 

Caderousse începu să înţeleagă că nu avea a se teme de 
nimic dinspre partea aceasta şi cobori. 

Atunci contele se apropie cu lumânarea în aşa fel încât să 
poată fi observat, dinspre Champs-Elysées, omul care cobora de 
la o fereastră luminat de alt om. 

— Ce faceţi, domnule abate? întrebă Caderousse; dacă ar 
trece o patrulă? 


Şi suflă în lumânare. Continuă apoi coborâşul; dar, abia 
când simţi pământul din grădină sub picioare, se linişti complet. 

Monte-Cristo reintră în dormitor şi, aruncând o ochire din 
grădină în stradă, îl văzu mai întâi pe Caderousse care, după ce 
coborâse, făcea un ocol prin grădină şi îşi proptea scara la 
capătul zidului ca să poată ieşi printr-alt loc decât prin acela pe 
unde intrase. 

Apoi, mutându-şi privirea din grădină în stradă, îl văzu pe 
omul care părea să aştepte alergând paralel şi aşezându-se 
dinapoia colţului pe unde Caderousse urma să coboare. 

Caderousse urcă încetişor pe scară şi, când ajunse la 
ultimele trepte, înălţă capul peste zid ca să se încredinţeze că 
strada e pustie. 

Nu se vedea nimeni, nu se auzea nici un zgomot. 

Sună ora unu la Domul Invalizilor. 

Atunci Caderousse încălecă peste peron şi, trăgând spre el 
scara, o trecu peste zid, pe urmă se apucă să coboare sau, mai 
bine zis, lunecă, — manevră pe care o îndeplini cu o iscusinţă ce 
dovedea deprinderea lui în acest exerciţiu. 

Pornit însă pe pantă, nu se mai putu opri. Zadarnic văzu pe 
cineva năpustindu-se în întuneric, în momentul când era la 
jumătatea drumului; zadarnic văzu un braţ ridicându-se în 
momentul când atingea pământul; mai înainte de a putea să se 
pună în poziţie de apărare, braţul îl izbi cu atâta furie în spate, 
încât dădu drumul scării, strigând: 

— Ajutor! 

A doua lovitură îl izbi aproape imediat în şold, încât căzu 
strigând: 

— Săriţi, asasinul! 

În sfârşit, în momentul când se rostogolea la pământ, 
adversarul îl apucă de păr şi îi dădu a treia lovitură în piept. 

De data aceasta Caderousse vru să strige din nou, dar nu 
putu să scoată decât un geamăt; trei şuvoaie de sânge ieşeau 
din cele trei răni ale sale. 

Văzându-l că nu mai striga, asasinul îl apucă de păr și îi 
înalţă capul; Caderousse avea ochii închişi şi gura strâmbă. 
Asasinul îl crezu mort, îi dădu drumul la pământ şi dispăru. 

Atunci, simţindu-l că se îndepărtează, Caderousse se ridică 
într-un cot şi cu glas muribund, strigă într-un suprem efort: 

— Săriţi! asasinul! mor! ajutor, domnule abate! 


Chemarea lugubră străpunse întunericul nopţii. Se deschise 
uşa scării secrete, apoi portiţa grădinii, iar Ali şi stăpânul său 
alergară cu lumini. 


Capitolul IX Mâna lui Dumnezeu 


Caderousse continua să strige cu glas tânguitor: 

— Ajutor, domnule abate! ajutor! 

— Ce e? întrebă Monte-Cristo. 

— Ajutor! repetă Caderousse; m-a asasinat! 

— Uite că am venit: curaj! 

— O, s-a sfârşit; veniţi prea târziu; veniţi ca să mă vedeţi 
murind; ce lovituri! cât sânge! 

Şi leşină. 

Ali şi stăpânul său îl luară pe rănit şi îl transportară într-o 
cameră. 

Aci Monte-Cristo făcu semn lui Ali să-l dezbrace şi examină 
rănile grozave pe care le primise. 

— Doamne, spuse el, răzbunarea ta se lasă uneori 
aşteptată; cred că atunci când ea coboară din cer e cu atât mai 
deplină. 

Ali îşi privi stăpânul ca pentru a întreba ce este de făcut. 

— Du-te la domnul procuror regal Villefort, care locuieşte în 
foburgul Saint-Honore şi adu-l aci. In trecere, scoală-l pe portar 
şi spune-i să cheme un medic. 

Ali se supuse şi-l lăsă pe falsul abate singur cu Caderousse, 
care era tot leşinat. Când nenorocitul redeschise ochii, contele, 
stând la câţiva paşi de el, îl privea cu o expresie sumbră de 
milă, iar buzele, care i se mişcau, murmurau parcă o rugăciune. 

— Un chirurg, domnule abate, un chirurg! spuse 
Caderousse. 

— S-a dus după unul, răspunse abatele. 

— Ştiu că e degeaba în ce priveşte viaţa, dar poate că o să- 
mi dea puteri, căci vreau să am timp să fac o declaraţie. 

— Cu privire la ce? 

— Cu privire la asasinul meu, 

— Vasăzică, îl cunoşti? 

— Ba bine că nu: e Benedetto. 


— Tânărul corsican? 

— Chiar el. 

— Tovarăşul dumitale? 

— Da. După ce mi-a dat planul casei contelui, nădăjduind 
desigur c-o să-l ucid şi că el o să devină astfel moştenitorul lui, 
sau c-o să mă ucidă şi că va scăpa astfel de mine, m-a aşteptat 
în stradă şi m-a asasinat. 

— În timp ce am trimis la medic, am trimis şi la procurorul 
regal. 

— Poate că o să vină prea târziu, prea târziu, spuse 
Caderousse; simt că tot sângele se scurge din mine. 

— Aşteaptă, glăsui Monte-Cristo. 

leşi şi se întoarse după cinci minute cu un flacon. 

Ochii muribundului, destul de sticloşi, nu se abătuseră în 
lipsa lui de la uşa prin care ghicea instinctiv c-o să vină un 
ajutor. 

— Grăbiţi-vă, domnule abate, grăbiţi-vă, spuse el; simt că 
iarăşi leşin. 

Monte-Cristo se apropie şi turnă pe buzele vinete ale 
rănitului trei sau patru picături din licoarea flaconului. 

Caderousse scoase un suspin. 

— O, spuse el, îmi turnaţi viaţă; mai daţi-mi! mai daţi-mi! 

— Două picături, mai mult te-ar ucide, răspunse abatele. 

— O, de-ar veni cineva să-l pot denunta pe ticălos! 

— Vrei să scriu eu depoziţia dumitale? dumneata ai s-o 
iscăleşti. 

— Da... da... spuse Caderousse, ai cărui ochi scânteiau la 
gândul răzbunării postume. 

Monte-Cristo scrise: 


“Mor asasinat de corsicanul Benedetto, tovarăşul meu de 
lanț la Toulon sub nr.59". 


— Grăbiţi-vă! spuse Caderousse; n-o să mai pot iscăli. 

Monte-Cristo îi întinse pana lui Caderousse, care îşi adună 
puterile, iscăli şi recăzu pe pat, spunând: 

— Să povestiţi dumneavoastră restul, domnule abate; să 
spuneţi că şi-a dat numele de Andrea Cavalcanti, că locuieşte la 
Hôtel des Princes, că... O, Doamne, Doamne, mor! 

Şi Caderousse leşina pentru a doua oară. 


Abatele îi dădu să respire mirosul din flacon; rănitul 
redeschise ochii. 

Dorinţa de răzbunare nu-l părăsise în timpul leşinului. 

— O să spuneţi toate astea, nu-i aşa, domnule abate? 

— Da, toate astea şi chiar altele. 

— Ce o să spuneţi? 

— Că el ţi-a dat, fără îndoială, planul casei în speranţa că 
domnul conte te va ucide. Am să spun că l-a înștiințat pe conte 
printr-un bilet; am să spun că, întrucât contele lipsea, am primit 
eu biletul şi te-am aşteptat. g 

— Şi o să fie ghilotinat, nu-i aşa? întrebă Caderousse. Imi 
făgăduiţi c-o să fie ghilotinat? Mor cu nădejdea asta; ea o să mă 
ajute să mor. 

— Am să spun, continuă contele, că a venit în urma 
dumitale, că te-a pândit tot timpul: că, atunci când te-a văzut 
ieşind, a alergat la colțul zidului şi s-a ascuns. 

— Aţi văzut dumneavoastră toate acestea? 

— Adu-ţi aminte vorbele mele: "Dacă te întorci la tine 
teafăr, îmi voi închipui că Dumnezeu te-a iertat, şi-am să te iert 
şi eu". 

— Şi nu mi-aţi dat de veste? exclamă Caderousse încercând 
să se salte în cot; ştiaţi că o să fiu ucis ieşind de aici şi nu mi-aţi 
dat de veste? 

— Nu, căci în mâna lui Benedetto eu vedeam dreptatea lui 
Dumnezeu şi mi s-ar fi părut că săvârşesc un sacrilegiu 
împotrivindu-mă scopurilor Providenţei. 

— Nu-mi mai vorbiţi de dreptatea lui Dumnezeu, domnule 
abate: dacă ar fi o dreptate a lui Dumnezeu, ştiţi mai bine decât 
oricine că sunt oameni care ar trebui pedepsiţi şi nu sunt. 

— Răbdare! glăsui abatele cu un ton care îl înfioră pe 
muribund; răbdare. 

Caderousse îl privi uimit. 

— Şi apoi, spuse abatele, Dumnezeu e plin de îndurare cu 
toţi, aşa cum a fost cu tine: e părinte înainte de a fi judecător. 

— O, dumneavoastră credeţi în Dumnezeu? întrebă 
Caderousse. 

— Dacă aveam nenorocirea să nu fi crezut până în prezent, 
spuse Monte-Cristo, aş crede văzânduc-te pe tine. 

Caderousse îşi înălţă pumnii încleştaţi. 


— Ascultă, spuse abatele întinzând mâna asupra rănitului 
ca pentru a-i porunci credinţă, iată ce a făcut pentru tine 
Dumnezeul acesta pe care nu vrei să-l recunoşti în ultimul 
moment: ţi-a dat sănătate, putere, o muncă sigură, prieteni 
chiar, în sfârşit viaţa aşa cum ea trebuie să se înfăţişeze omului 
pentru a fi plăcută, cu liniştea conştiinţei şi cu satisfacția 
dorințelor naturale; în loc să foloseşti darurile acestea ale 
Domnului, aşa de rar hărăzite de el în plinătatea lor, uite ce ai 
făcut: te-ai dedat trândăviei, beţiei, iar la beţie ai trădat pe unul 
dintre cei mai buni prieteni ai tăi. 

— Ajutor, strigă Caderousse; n-am nevoie de un preot, ci de 
un medic; poate că nu sunt rănit de moarte, poate că n-o să mor 
încă, poate c-o să fiu salvat. 

— Eşti aşa de grav rănit încât, fără cele trei picături pe care 
ţi le-am dat adineauri, ai fi fost mort acum. Ascultă! 

— O, ce preot ciudat sunteţi dumneavoastră, care îi 
scoateţi pe muribunzi din fire, în loc să-i mângâiaţi! murmură 
Caderousse. 

— Ascultă, continuă abalele; când l-ai trădat pe prietenul 
tău, Dumnezeu n-a început să te lovească, ci să-ţi atragă luarea- 
aminte; ai căzut în mizerie şi ai îndurat foamea; ţi-ai trăit 
jumătate din viaţă pizmuind în loc să cucereşti şi te gândeai de 
pe atunci la crimă, acordându-ţi scuza necesităţii, când 
Dumnezeu a făcut pentru tine o minune, când prin mâna mea 
Dumnezeu a trimis în cuibul mizeriei tale o avere strălucitoare 
pentru tine, nenorocitule, care n-avuseseşi niciodată ceva. Dar 
averea aceasta neaşteptată, nesperată, extraordinară nu-ţi mai 
ajunge din momentul când o ai; vrei s-o dublezi; prin ce mijloc? 
printr-o crimă. O dublezi şi atunci Dumnezeu ţi-o smulge, 
ducându-te în faţa justiţiei omeneşti. 

— Nu eu am vrut să-l ucid pe evreu, ci Carconta, spuse 
Caderousse. 

— Da, glăsui Monte-Cristo; de aceea Dumnezeu, totdeauna 
milos, a îngăduit ca judecătorii tăi să fie mişcaţi de cuvintele 
tale şi să-ţi lase viaţa. 

— Eh, ca să mă trimită la ocnă pe viaţă: frumoasă îndurare! 

— Ticălosule, când ţi-a fost dată, o socoteai ca o îndurare 
pentru inima ta laşă, care tremura în faţa morţii şi care a 
tresăltat de bucurie la vestea unei ruşini pe viaţă, căci ţi-ai spus 
ca toţi ocnaşii: Ocna are o poartă, dar mormântul nu are. Şi 


aveai dreptate, căci poarta ocnei s-a deschis pentru tine într-un 
chip neaşteptat: un englez vizitează Toulonul; îşi pro-pusese să 
smulgă din ticăloşie doi oameni: alegerea lui cade asupra ta şi 
asupra tovarăşului tău; un al doilea noroc coboară pentru tine 
din cer, recapeţi în acelaşi timp averea şi liniştea, poţi să 
reîncepi a trăi viaţa tuturor oamenilor, tu care fuseseşi osândit 
s-o trăieşti pe-a ocnaşilor; atunci, ticălosule, te-ai apucat să-l pui 
la încercare pe Dumnezeu pentru a treia oară. N-am de ajuns, ți- 
ai spus tu, când aveai mai mult decât posedaseşi vreodată şi 
săvârşeşti a treia crimă, fără motiv, fără scuză. Dumnezeu a 
obosit. Dumnezeu te-a pedepsit. 

Caderousse slăbea văzând cu ochii. 

— Daţi-mi să beau, spuse el; mi-e sete... mă arde! 

Monte-Cristo îi dădu un pahar cu apă. 

— Mârşavul de Benedetto va scăpa de toate acestea, spuse 
Caderousse înapoind paharul. 

— Caderousse, te asigur că nu va scăpa nimeni... 
Benedetto va fi pedepsit. 

— Atunci veţi fi pedepsit şi dumneavoastră, glăsui 
Caderousse; că nu v-aţi făcut datoria de preot... Trebuia să-l 
împiedicaţi pe Benedetto să mă ucidă. 

— Eu să-l împiedic pe Benedetto să te ucidă în momentul 
când tu izbiseşi cu cuțitul pavăza care îmi acoperea pieptul? 
spuse contele cu un zâmbet care îl îngheţă pe muribund. Da, 
poate că, dacă te-aş fi văzut umil şi pocăit, l-aş fi împiedicat pe 
Benedetto să te ucidă; te-am văzut însă trufaş şi sângeros şi am 
lăsat să se îndeplinească voia lui Dumnezeu. 

— Nu cred în Dumnezeu! urmă Caderousse; nu crezi nici 
tu... minţi... minţi! 

— Taci, spuse abatele, că faci să ţâşnească din trupul tău 
ultimele picături de sânge... Nu crezi în Dumnezeu; şi mori lovit 
de Dumnezeu... Nu crezi în Dumnezeu şi Dumnezeu care nu 
cere totuşi decât o rugăciune, decât un cuvânt, o lacrimă ca să 
te ierte... Dumnezeu care putea să îndrume pumnalul asasinului 
în aşa fel încât să mori pe dată... Dumnezeu ţi-a dăruit un sfert 
de ceas pentru a te pocăi... Reintră în tine, nenorocitule şi 
pocăieşte-te. 

— Nu, spuse Caderousse, nu mă pocăiesc; nu există 
Dumnezeu, nu există Providenţă, nu există decât întâmplarea. 


— Există o Providenţă, există un Dumnezeu, spuse Monte- 
Cristo şi dovada e că zaci aici, deznădăjduit, tăgăduindu-l pe 
Dumnezeu, iar eu stau în picioare în faţa ta, bogat, fericit, 
sănătos, împreunând mâinile dinaintea acestui Dumnezeu în 
care tu încerci să nu crezi şi în care cu toate acestea crezi din 
adâncul inimii. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Caderousse 
aţintindu-şi ochii muribunzi asupra contelui. 

— Priveşte-mă bine, spuse Monte-Cristo luând lumânarea şi 
apropiind-o de figura sa. 

— Da, abatele... abatele Busoni... 

Monte-Cristo îşi ridică peruca şi dădu drumul părului 
frumos, negru, care îi încadra aşa de armonios chipul palid. 

— O, dacă n-ar fi părul acesta negru, spuse înfricoşat 
Caderousse, aş spune că sunteţi englezul, aş spune că sunteţi 
lordul Wilmore. 

— Nu sunt nici abatele Busoni, nici lordul Wilmore, glăsui 
Monte-Cristo; priveşte mai bine, mai departe, în primele tale 
amintiri. 

În cuvintele contelui era o vibraţie magnetică ce însufleţi 
pentru ultima oară simţurile istovite ale ticălosului. 

— Da, spuse el, îmi pare că v-am văzut, că v-am cunoscut 
altădată. 

— Da, Caderousse; da, m-ai văzut; da, m-ai cunoscut. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? şi de ce, dacă m-aţi 
văzut, dacă m-aţi cunoscut, de ce mă lăsaţi să mor? 

— Pentru că nimic nu te poate salva, Caderousse; pentru că 
rănile tale sunt mortale. Dacă puteai să fii salvat, aş fi văzut 
într-asta o ultimă îndurare a Domnului şi aş fi încercat — îţi jur 
pe mormântul părintelui meu — să te redau vieţii şi pocăinţei. 

— Pe mormântul părintelui tău? spuse Caderousse însufleţit 
de o supremă scânteie, ridicându-se să-l vadă mai de aproape 
pe omul care îi făcuse jurământul acesta sacru pentru toţi 
oamenii. Cine eşti tu? i 

Contele urmărise întruna progresul agoniei. Ințelese că 
elanul acesta de viaţă era ultimul; se apropie de muribund şi, 
învăluindu-l într-o privire calmă şi totodată tristă: 

— Eu sunt..., îi spuse el la ureche; eu sunt... 

Şi buzele lui abia deschise lăsară să treacă un cuvânt rostit 
aşa de încet încât nici contelui nu i se păru că îl aude. 


Caderousse, care se ridicase în genunchi, întinse braţele, 
făcu o sforţare pentru a se da înapoi, apoi, împreunându-şi 
mâinile şi înălţându-le cu o sforţare supremă: 

— Doamne, Doamne, iartă-mă că te-am tăgăduit! spuse el; 
exişti într-adevăr, eşti părintele oamenilor în cer şi judecătorul 
oamenilor pe pământ. Doamne, Stăpâne, multă vreme n-am 
vrut să te cunosc! Doamne, Dumnezeule, iartă-mă, primeşte-mă 
la tine! 

Şi, închizând ochii, Caderousse căzu pe spate cu un ultim 
strigăt şi un ultim suspin. 

Sângele se opri îndată pe marginea rănilor sale mari. 

Murise. 

— Unul! spuse misterios contele cu ochii fixaţi asupra 
cadavrului desfigurat de moartea oribilă. 

Peste zece minute medicul şi procurorul regal sosiră, aduşi 
unul de portar, altul de Ali şi fură primiţi de abatele Busoni care 
se ruga lângă mort. 


Capitolul X Beauchamp 


Timp de cincisprezece zile nu se vorbi în Paris decât despre 
tentativa de furt pusă la cale cu atâta cutezanță, la conte. 
Muribundul iscălise o declaraţie care îl indica pe Benedetto 
drept asasin al său. Poliţia fu invitată să-şi trimită toţi agenţii pe 
urmele ucigaşului. 

Cuţitul lui Caderousse, lanterna oarbă, legătura de chei şi 
hainele, minus vesta care nu putu fi găsită, au fost depuse la 
grefă; corpul fu dus la morgă. 

Contele răspunse tuturora că întâmplarea avusese loc în 
timp ce el se afla la casa din Auteuil şi că nu ştia prin urmare 
decât ce-i spusese abatele Busoni care, în seara aceea, printr-un 
hazard extraordinar, i-a cerut permisiunea să petreacă noaptea 


la el pentru a face cercetări în câteva cărţi preţioase din 
biblioteca sa. 

Singur Bertuccio pălea ori de câte ori numele de Benedetto 
era pronunţat în prezenţa sa; nu era însă nici un motiv ca 
paloarea lui Bertuccio să fie remarcată de cineva. 

Chemat să constate crima, Villefort îşi asumase instruirea 
ei şi desfăşura acea înflăcărare pasionată pe care o depunea în 
toate cauzele criminale unde era chemat să-şi spună cuvântul. 

Dar trecuseră trei săptămâni fără ca totuşi cele mai active 
cercetări să dea vreun rezultat, astfel că lumea începea să uite 
încercarea de furt săvârşită la conte şi asasinarea hoţului de 
către complice, pentru a se ocupa de apropiata căsătorie a 
domnişoarei Danglars cu contele. Andrea Cavalcanti. 

Căsătoria era aproape oficială, tânărul era primit la bancher 
cu titlul de logodnic. 

Se scrisese domnului Cavalcanti-tatăl care aprobase din 
suflet căsătoria şi care, exprimând toate regretele că serviciul îl 
împiedecă să părăsească Parma unde se afla, declara că este de 
acord să dea capitalul rentei de o sută cincizeci de mii de lire. 

Se stabilise că cele trei milioane vor fi plasate la Danglars 
care le va fructifica; unele persoane încercaseră să sugereze 
tânărului îndoieli asupra solidităţii situaţiei viitorului socru care, 
de câtva timp, suferea la Bursă pierderi repetate; dar, cu o 
dezinteresare şi cu o încredere sublime, tânărul respinse toate 
aceste cuvinte zadarnice pe care avu delicateţea să nu le 
împărtăşească baronului. 

De aceea baronul îl adora pe contele Andrea Cavalcanti. 

Nu tot aşa era cazul cu domnişoara Eugénie Danglars. În 
ura ei instinctivă împotriva căsătoriei, îl acceptase pe Andrea ca 
un mijloc de a-l îndepărta pe Morcerf. Acum însă, când căsătoria 
cu Andrea se apropia tot mai mult, începea să simtă pentru el o 
repulsie vădită. 

Poate că baronul observase; dar, pentru că el nu putea 
pune repulsia decât în seama unui capriciu, se prefăcuse că nu 
vede nimic. 

Între timp, termenul cerut de Beauchamp era aproape 
epuizat. De altminteri Morcerf a putut aprecia valoarea sfatului 
lui Monte-Cristo când acesta i-a spus să lase lucrurile în voia lor; 
nimeni nu relevase nota cu privire la general şi nu se gândise să 


recunoască în ofiţerul care predase castelul din lanina pe nobilul 
conte din Camera Pairilor. 

Albert nu se simţea mai puţin insultat căci, de bună seamă, 
intenţia ofensei exista în cele câteva rânduri care îl jigniseră. In 
afară de asta, modul în care Beauchamp încheiase discuţia a 
lăsat o amintire amară în inima lui. Mângâia deci în minte ideea 
duelului al cărui motiv real nădăjduia, cu bunăvoința lui 
Beauchamp, să-l ascundă chiar martorilor săi. 

Beauchamp nu mai fusese văzut din ziua când Albert i-a 
făcut vizita; iar tuturor celor care întrebau de el li se răspundea 
că e plecat într-o călătorie de câteva zile. 

Unde se afla? Nu ştia nimeni. 

Într-o dimineaţă, Albert fu deşteptat de valetul său care i-l 
anunţa pe Beauchamp. 

Albert se frecă la ochi, porunci ca Beauchamp să fie 
introdus în salonaşul de fumat al parterului, se îmbrăcă repede 
şi cobori. 

ÎI găsi pe Beauchamp plimbându-se în lung şi în lat; când îl 
zări, Beauchamp se opri. 

— Domnule, demersul pe care îl faceţi venind 
dumneavoastră la mine, fără să aşteptaţi vizita pe care aveam 
de gând să v-o fac astăzi, îmi pare de bun augur, spuse Albert. 
Haide, spuneţi-mi repede, trebuie să vă întind mâna glăsuind: 
Beauchamp, mărturiseşti o greşeală şi îmi păstrez un prieten? 
Ori să vă întreb pur şi simplu: Care sunt armele dumneavoastră? 

— Albert, spuse Beauchamp cu o tristeţe care îl buimăci pe 
tânăr, să ne aşezăm mai întâi şi să vorbim. 

— Cred însă, dimpotrivă, domnule, că, înainte de a ne 
aşeza, sunteţi obligat să-mi răspundeţi. 

— Albert, spuse ziaristul, sunt împrejurări când dificultatea 
stă tocmai în răspuns. 

— Vi-o uşurez eu, domnule, repetând întrebarea: vreţi să 
retractaţi, sau nu? 

— Morcerf, nu ne putem mulţumi cu răspunsul da sau nula 
anumite întrebări care privesc onoarea, poziţia socială, viaţa 
unui om ca domnul locotenent-general conte de Morcerf, pair de 
Franţa. 

— Ce-i de făcut atunci? 

— Ce am făcut eu, Albert. Se zice: Banul, timpul şi oboseala 
nu înseamnă nimic atunci când e vorba de reputaţia şi de 


interesele unei întregi familii; se zice: E nevoie mai mult decât 
de probabilităţi, e nevoie de certitudini pentru a accepta un duel 
pe moarte cu un prieten; se zice: Dacă încrucişez spada sau 
dacă trag cu pistolul asupra unui om căruia, timp de trei ani i- 
am strâns mâna, trebuie să ştiu cel puţin de ce fac un astfel de 
lucru, pentru a veni pe teren cu inima şi cu conştiinţa liniştite, 
conştiinţa aceea de care cineva are nevoie când braţul său 
trebuie să-i salveze viaţa. 

— Ei bine, ei bine, ce înseamnă asta? întrebă Morcerf cu 
nerăbdare. 

— Asta înseamnă că sosesc din lanina. 

— Din lanina? dumneata? 

— Da, eu. 

— Cu neputinţă! 

— Dragă Albert, iată paşaportul; priveşte vizele: Geneva, 
Milano, Veneţia, Triest, Delvino, lanina. Dai crezare poliţiei unei 
republici, unui regat şi unui imperiu? 

Albert îşi aruncă ochii asupra paşaportului şi apoi îi ridică, 
uimiţi, asupra lui Beauchamp. 

— Ai fost la lanina? întrebă el. 

— Albert, dacă ai fi fost un străin, un necunoscut, un simplu 
lord ca englezul acela care a venit să-mi ceară socoteală acum 
trei sau patru ani şi pe care l-am ucis ca să scap de el, înţelegi 
că nu mi-aş fi dat atâta osteneală; am socotit însă că îţi eram 
dator semnul acesta de consideraţie. Mi-au trebuit opt zile la 
ducere, opt zile la întoarcere, plus patru zile de ca-rantină şi 
patruzeci şi opt de ore de şedere; exact trei săptămâni. Am sosit 
azi-noapte şi iată-mă. 

— Doamne, Doamne, câte ocoluri, Beauchamp şi cum 
întârzii să-mi spui ce aştept de la dumneata. 

— Pentru că, la drept vorbind, Albert... 

— S-ar părea că eziţi. 

— Da, mi-e frică. 

— Ţi-e frică să mărturiseşti că te-a înşelat corespondentul 
dumitale? O, fără amor propriu, Beauchamp; mărturiseşte, 
Beauchamp, curajul dumitale nu poate fi pus la îndoială. 

— Nu e vorba de asta, murmură ziaristul; dimpotrivă... 

Albert se îngălbeni groaznic: încercă să vorbească, dar 
cuvântul i se stinse pe buze. 


— Dragul meu, glăsui Beauchamp cu cel mai afectuos ton, 
crede-mă că aş fi fericit să-ţi cer scuze şi că ţi le-aş cere din 
toată inima; dar, vai... 

— Dar ce? 

— Nota era întemeiată, dragul meu. 

— Cum, ofiţerul acela francez... 

— Da. 

— Fernand acela... 

— Da. 

— Trădătorul care a predat castelele omului în al cărui 
serviciu era... 

— lartă-mă că îţi spun cele ce-ţi spun, dragul meu; omul 
acela e părintele dumitale. 

Albert schiţă o mişcare furioasă pentru a se năpusti asupra 
lui Beauchamp; dar acesta îl reţinu mai mult cu o privire blândă 
decât cu mâna întinsă. 

— lată, dragul meu, dovada, spuse el scoțând o hârtie din 
buzunar. 

Albert desfăcu hârtia; era un certificat scris de patru 
notabilităţi din lanina şi prin care se constata că colonelul 
Fernand Mondego, colonel instructor în serviciul vizirului Ali- 
Tebelin, a predat castelul din lanina pentru două mii de pungi. 

Iscăliturile erau legalizate de consul. 

Albert se clătină şi căzu zdrobit într-un jilţ. 

De data aceasta nu mai încăpea îndoială, numele de familie 
era complet. 

De aceea, după un moment de tăcere mută şi îndurerată, 
îşi simţi inima năpădită, venele gâtului se umflară, un torent de 
lacrimi ţâşni din ochii săi. 

Beauchamp, care îl privise pe tânăr cu o profundă milă, se 
apropie de el. 

— Albert, îi spuse, mă înţelegi acum, nu-i aşa? Am vrut să 
văd totul, să judec totul prin mine, cu nădejdea că explicaţia va 
fi favorabilă părintelui dumitale şi că voi putea să-ţi dau toată 
satisfacția. Dar, dimpotrivă, informaţiile culese constată că 
ofiţerul instructor, că Fernand Mondego ridicat de Ali-Paşa la 
titlul de general-guvernator, nu e altul decât contele Fernand de 
Morcerf: atunci m-am înapoiat, amintindu-mi de onoarea pe care 
mi-ai făcut-o acordându-mi prietenia dumitale şi am alergat aici. 


Lungit în jilţ, Albert îşi ţinea mâinile pe ochi ca şi cum ar fi 
vrut să împiedice lumina să ajungă până la el. 

— Am alergat la dumneata, continuă Beauchamp, ca să-ţi 
spun: Albert, greşelile părinţilor noştri, în timpurile acestea de 
acţiune şi reacțiune, nu pot atinge pe copii. Albert, prea puţini 
au trecut prin revoluțiile acestea, în toiul cărora ne-am născut 
noi, fără ca vreo pată de noroi sau de sânge să nu fi pângărit 
uniforma lor de soldat sau roba lor de judecător. Albert, acum 
când am toate dovezile, când îţi cunosc secretul, nimeni pe 
lume nu mă poate sili la o luptă pe care conştiinţa dumitale, 
sunt sigur, ţi-ar reproşa-o ca pe o crimă: dar ceea ce dumneata 
nu-mi mai poţi cere, vin să-ţi ofer eu. Vrei să dispară dovezile, 
revelaţiile, atestările pe care numai eu le posed? Vrei ca 
groaznicul secret să rămână între dumneata şi mine? Ai 
încredere în cuvântul meu de onoare, nu va ieşi niciodată din 
gura mea; spune-mi, vrei, Albert? spune-mi, vrei, prietene? 

Albert se năpusti la gâtul lui Beauchamp. 

— Uite-le, zise Beauchamp întinzând lui Albert hârtiile. 

Albert le luă cu o mână convulsivă, le strânse, le mototoli, 
se gândi să le rupă; dar, tremurând la gândul că cel mai mic 
crâmpei luat de vânt îl va izbi într-o zi peste frunte, se duse la 
lumânarea aprinsă pentru ţigări şi le mistui. 

— Scump prieten, admirabil prieten! murmură Albert 
arzând hârtiile. 

— Totul să fie uitat ca un vis rău, spuse Beauchamp; să 
dispară ca ultimele scântei care gonesc pe hârtia înnegrită, să 
se risipească aşa cum se risipeşte dâra de fum ce scapă din 
cenuşa mută. 

— Da, da, spuse Albert şi să nu rămână decât prietenia 
veşnică pe care o datorez salvatorului meu, prietenie pe care 
copiii mei au s-o transmită copiilor dumitale, prietenie care îmi 
va reaminti totdeauna că sângele din venele mele, viaţa din 
corpul meu, onoarea numelui meu, ţi le datorez; şi dacă lucrul 
acesta ar fi fost cunoscut — o, Beauchamp — îţi declar că-mi 
zburam creierii; sau nu, căci n-aş fi vrut s-o ucid pe biata mea 
mamă cu aceeaşi lovitură: mă expatriam. 

— Dragul meu Albert! glăsui Beauchamp. 

Dar tânărul ieşi curând din bucuria neaşteptată şi, putem 
spune, exaltată, recăzând mai adânc în tristeţea sa. 

— Ei, ce mai este, dragul meu? întrebă Beauchamp. 


— Ceva s-a zdrobit în inima mea, spuse Albert. Ascultă, 
Beauchamp, nu ne putem despărţi astfel, într-o clipă, de 
respectul, de încrederea şi orgoliul pe care îl inspiră unui fiu 
numele fără pată al părintelui său. Beauchamp! Beauchamp! 
cum să mă mai înfăţişez acum părintelui meu? Să-mi retrag 
fruntea de care el îşi va apropia buzele, mâna de care el îşi va 
apropia mâna? Beauchamp, sunt cel mai nefericit dintre 
oameni! O, mamă, biata mea mamă, glăsui Albert privind prin 
ochii înecaţi de lacrimi portretul mamei sale, cât vei fi suferit tu 
dacă ai ştiut asta! 

— Haide, curaj, prietene! spuse Beauchamp luându-i 
ambele mâini. 

— Dar de unde venea prima notă inserată în ziarul 
dumitale? întrebă Albert; se ascunde aci o duşmănie 
necunoscută, un vrăjmaş invizibil. 

— Un motiv în plus, spuse Beauchamp. Curaj, Albert! nici o 
urmă de emoție pe chipul dumitale: poartă-ţi durerea în suflet, 
aşa cum norul poartă în sine ruina şi moartea, secret fatal pe 
care nu-l înţelegem decât în momentul când furtuna izbucneşte; 
haide, prietene, rezervă-ţi forţele pentru momentul când furtuna 
se va produce. 

— Crezi că nu suntem la capăt? întrebă Albert 
înspăimântat. 

— Nu cred nimic, prietene; în sfârşit, însă, totul e cu 
putinţă. Ascultă... 

— Ce e? întrebă Albert văzând că Beauchamp ezita. 

— Te mai însori cu domnişoara Danglars? 

— In legătură cu ce mă întrebi asta acum, Beauchamp? 

— Pentru că, în mintea mea, ruptura sau înfăptuirea acestei 
căsătorii se leagă de obiectul ce ne interesează. 

— Cum, crezi că domnul Danglars?... exclamă Albert a cărui 
frunte se învăpăie. 

— Te întreb numai în ce stadiu e căsătoria dumitale. La 
naiba, nu vedea în cuvintele mele altceva decât vreau eu să 
spun şi nu le da mai multă importanţă decât au ele. 

— Nu, spuse Albert, căsătoria e ruptă. 

— Bine, glăsui Beauchamp. 

Apoi, văzând că tânărul cădea iarăşi în melancolie: 

— Uite, Albert, îi spuse el, hai să ieşim; o plimbare în 
pădure cu faetonul sau pe cal te va distra; ne vom înapoia pe 


urmă să luăm masa undeva şi te vei duce după aceea la 
treburile dumitale, iar eu la ale mele. 

— Cu plăcere, spuse Albert, dar să ieşim pe jos: cred că 
puţină oboseală îmi va face bine. 

— Fie, spuse Beauchamp. 

Şi, ieşind pe jos, prietenii o luară pe bulevard. Când 
ajunseră la Madeleine, Beauchamp spuse: 

— Ascultă, deoarece suntem în drum, hai să ne abatem 
puţin pe la domnul de Monte-Cristo; te va distra; e un om 
admirabil pentru refacerea spiritelor, deoarece nu pune întrebări 
niciodată; iar după părerea mea, oamenii care nu pun întrebări 
sunt cei mai iscusiţi consolatori. 

— Fie, spuse Albert; haidem la el: mi-e drag. 


Capitolul XI Călătoria 


Monte-Cristo scoase un strigăt de bucurie văzându-i pe 
tineri împreună. 

— Bravo! spuse el. Nădăjduiesc că totul s-a sfârşit, s-a 
aranjat. 

— Da, glăsui Beauchamp; zvonuri absurde care s-au 
spulberat singure şi care, dacă s-ar repeta acum, ar avea în 
mine cel dintâi duşman. Prin urmare să nu mai vorbim despre 
asta. 

— Albert îţi va spune, declară contele, că acesta e sfatul pe 
care i-l dădusem şi eu. Uite, adăugă el, mă găsiţi terminând cea 
mai detestabilă îndeletnicire pe care cred că am avut-o 
vreodată. 

— Dar ce faceţi? întrebă Albert. Îmi pare că puneţi ordine în 
hârtii. 

— O, nu în hârtiile mele, căci în ele a fost totdeauna, slavă 
Domnului, o ordine minunată, dat fiindcă cu nu am hârtii, — ci în 
acelea ale domnului Cavalcanti. 

— Ale domnului Cavalcanti? întrebă Beauchamp. 

— Ei da, nu ştii că el e un tânăr pe care contele îl lansează? 
întrebă Morcerf. 


— A, nu, să fim înţeleşi! răspunse Monte-Cristo. Eu nu 
lansez pe nimeni şi pe domnul Cavalcanti mai puţin decât pe 
oricare altul. 

— Dar care se va căsători cu domnişoara Danglars în locul 
meu; ceea ce, continuă Albert începând să zâmbească, precum 
poţi să bănuieşti, dragă Beauchamp, mă mâhneşte nespus de 
mult. 

— Cum, Cavalcanti se însoară cu domnişoara Danglars? 
întrebă Beauchamp. 

— Ei, dar dumneata vii de la capătul lumii? glăsui Monte- 
Cristo; dumneata, un ziarist reputat? Tot Parisul nu vorbeşte 
decât despre asta. 

— Şi dumneavoastră, conte, aţi pus la cale căsătoria? 
întrebă Beauchamp. 

— Eu? O, te rog să taci, domnule gazetar, să nu spui aşa 
ceva. Eu să pun la cale o căsătorie? Nu, nu mă cunoşti; 
dimpotrivă, eu m-am opus din tot sufletul şi am refuzat să fac 
cererea. 

— A, înţeleg, din cauza prietenului nostru Albert, spuse 
Beauchamp. 

— Din cauza mea? exclamă tânărul. O, nu, te rog! Contele 
va mărturisi, dimpotrivă, că eu l-am rugat întruna să 
zădărnicească proiectul acesta care, din fericire, este zădărnicit. 
Contele pretinde că nu lui îi datorez mulţumiri; fie, voi înălța, 
asemenea strămoşilor, un altar Dumnezeului necunoscut. 

— Ascultă, spuse Monte-Cristo, rolul meu e aşa de redus 
încât sunt în termeni reci cu socrul şi cu tânărul; numai 
domnişoara Eugenie, care nu-mi face impresia a avea o vocaţie 
profundă pentru căsătorie, văzând cât de puţin dispus eram eu 
s-o fac să renunţe la scumpa ei libertate, mi-a păstrat toată 
afecțiunea. 

— Şi spuneţi că mariajul e pe cale să se facă? 

— O, da, în ciuda celor ce am putut spune. Eu nu-l cunosc 
pe tânăr; se pretinde că e bogat şi de bună familie, dar pentru 
mine lucrurile acestea sunt un simplu se zice. Am repetat toate 
astea până la saturație domnului Danglars; el însă e îndrăgostit 
la toartă de tânărul din Lucca. Am mers până la a-i împărtăşi o 
împrejurare care, pentru mine, era mai gravă: tânărul a fost 
răpit la o vârstă fragedă de ţigani, sau rătăcit de preceptorul său 
— bine nu ştiu. Ceea ce ştiu însă e că părintele său l-a pierdut 


din vedere de mai bine de zece ani, aşa că a trăit în aceşti zece 
ani o viaţă pribeagă, singur Dumnezeu ştie cum. Ei bine, nimic 
nu l-a putut zdruncina. M-a însărcinat să scriu maiorului, să-i cer 
acte; priviţi hârtiile. Le trimit, dar, ca şi Pilat, spălându-mă pe 
mâini. 

— Dar domnişoara d'Armilly? întrebă Beauchamp; cum vă 
priveşte pe dumneavoastră, care îi răpiți eleva? 

— Nu prea ştiu cum; se pare însă că pleacă în Italia. 
Doamna Danglars mi-a vorbit despre ea şi mi-a cerut scrisori de 
recomandaţie pentru impresari; i-am dat un cuvânt pentru 
directorul Teatrului Valle, care mi-e întrucâtva obligat. Dar ce ai, 
Albert? Îmi pari foarte mâhnit; nu cumva, fără să-ţi dai seama, 
eşti îndrăgostit de domnişoara Danglars? 

— Nu, după câte ştiu, spuse Albert zâmbind cu tristeţe. 

Beauchamp se apucă să privească tablourile. 

— Dar, în sfârşit, continuă Monte-Cristo, nu eşti în apele 
dumitale. Haide, ce ai? Spune-mi. 

— Mă doare capul, spuse Albert. 

— În cazul acesta, dragă viconte, îţi propun un remediu 
sigur; remediu care mi-a izbutit şi mie ori de câte ori am 
încercat o indispoziţie. 

— Anume? întrebă tânărul. 

— Deplasarea. 

— Serios? 

— Da; şi uite, deoarece în momentul acesta sunt şi eu 
extrem de indispus, plec. Vrei să plecăm împreună? 

— Dumneavoastră indispus, conte? întrebă Beauchamp; şi 
de ce? 

— Eh, îţi e uşor să vorbeşti; aş vrea să te văd ce ai face 
când, în casa dumitale, s-ar desfăşura o anchetă. 

— O anchetă? Ce anchetă? 

— Aceea pe care domnul de Villefort o face împotriva 
simpaticului meu asasin, un tâlhar scăpat din ocnă după câte se 
pare. 

— A, da, glăsui Beauchamp; am citit în ziare. Ce-i cu acest 
Caderousse? 

— Pare-se că e un provensal. Domnul de Villefort a mai 
auzit despre el când era la Marsilia şi domnul Danglars îşi 
aminteşte că l-a văzut. De aceea domnul procuror regal depune 
tot interesul în această afacere, astfel că l-a sesizat pe prefectul 


poliţiei şi, graţie acestui interes pentru care sunt cât se poate de 
recunoscător, mi se trimit aci, de cincisprezece zile, toţi bandiții 
ce pot fi procuraţi la Paris şi prin împrejurimi, sub pretextul că ar 
fi asasinii domnului Caderousse; dacă lucrurile continuă astfel, 
n-o să mai existe, în frumosul regat al Franţei, hoţ sau asasin 
care să nu cunoască pe degete planul casei mele; de aceea m- 
am hotărât să le-o las întreagă şi să plec cât voi putea mai 
departe. Hai cu mine, viconte, te iau. 

— Cu plăcere. 

— Prin urmare, ne-am înţeles? 

— Da, dar unde? 

— Ţi-am spus: unde aerul e curat, unde zgomotul adoarme, 
unde, oricât de orgolios ai fi, te simţi umil şi te vezi mic. Imi 
place micşorarea aceasta, mie, despre care se spune că sunt, ca 
şi August, stăpânul Universului. 

— În sfârşit, unde mergeţi? 

— Pe mare, viconte, pe mare. Sunt un marinar, precum 
vezi; de copil am fost legănat în braţele bătrânului ocean şi la 
sânul frumoasei Amphitrita; m-am jucat cu mantia verde a unuia 
şi cu rochia azurie a alteia; iubesc marea, aşa cum iubeşti o 
metresă şi, când n-am văzut-o de multă vreme, îmi este dor de 
ea. 

— Haide, conte, să mergem! 

— Pe mare? 

— Da. 

— Accepţi? 

— Accept. 

— Bine, viconte. Astă-seară va fi în curtea mea o trăsură de 
călătorie în care ne putem întinde ca într-un pat; la trăsură vor fi 
înhămaţi patru cai de poştă. Domnule Beauchamp, este loc 
pentru patru. Vrei să vii cu noi? Te iau. 

— Mulţumesc, vin de pe mare. 

— Cum? Vii de pe mare? 

— Da, sau cam aşa ceva. Am făcut un mic voiaj în insulele 
Borromee. 

— Ce are a face? Haidem, spuse Albert. 

— Nu, dragă Morcerf, ai să înţelegi că, din moment ce 
refuz, înseamnă că mi-e cu neputinţă. De altminteri, este 
necesar — adaugă el coborând vocea — să rămân la Paris 
măcar pentru a supraveghea cutia ziarului. 


— Eşti un bun şi admirabil prieten, spuse Albert; da, ai 
dreptate, veghează, supraveghează, Beauchamp şi caută de îl 
descoperă pe duşmanul căruia i se datorează destăinuirea. 

Albert şi Beauchamp se despărţiră: ultima lor strângere de 
mână închidea toate înțelesurile pe care buzele nu puteau să le 
exprime faţă de un străin. 

— Excelent băiat Beauchamp! spuse Monte-Cristo după 
plecarea ziaristului, nu e aşa, Albert? 

— O, da, un om de inimă, vă asigur; de aceea îl iubesc din 
tot sufletul. Dar acum, când suntem singuri, încotro mergem? — 
măcar că lucrul mi-e aproape egal. 

— În Normandia, dacă vrei. 

— De minune! Suntem cu totul la ţară, nu-i aşa? Fără 
societate, fără vecini? 

— Suntem între noi, cu cai pentru curse, cu câini pentru 
vânătoare şi cu o barcă pentru pescuit; atâta tot. 

— E ceea ce îmi trebuie; îi dau de veste mamei şi sunt la 
ordinele dumneavoastră. 

— Dar ţi se va îngădui? întrebă contele. 

— Ce? 

— Să vii în Normandia. 

— Mie? Nu sunt liber oare? 

— Să mergi unde vrei singur, ştiu, deoarece te-am întâlnit 
hoinărind prin Italia. 

— Ei, şi? 

— Dar să pleci cu omul căruia i se spune contele de Monte- 
Cristo? 

— Aveţi memorie slabă, conte. 

— Cum aşa? 

— Nu v-am spus câtă simpatie vă poartă mama? 

— Deseori femeia se schimbă, a spus Francisc |, femeia e 
ca unda, a spus Shakespeare: unul era un mare rege, altul un 
mare poet şi fiecare cunoştea desigur femeia. 

— Da, femeia; dar mama nu-i femeia: e o femeie. 

— Îi îngădui unui biet străin să nu înţeleagă perfect toate 
subtilităţile limbii dumitale? 

— Vreau să spun că mama e zgârcită cu sentimentele ei, 
dar că, atunci când le dăruieşte, e pentru totdeauna. 

— Aha, glăsui Monte-Cristo oftând; şi crezi că ea îmi face 
onoarea altui sentiment decât al celei mai perfecte indiferente? 


— V-am mai spus şi vă repet, declară Morcerf; cu siguranţă 
că dumneavoastră sunteţi un om foarte ciudat şi mult superior. 


— O! 
— Da, căci mama s-a lăsat prinsă, nu de curiozitate, ci de 
interesul pe care i-l inspirați. Când suntem singuri, nu vorbim 


decât despre dumneavoastră. 

— Şi ea îţi spune să te păzeşti de Manfred? 

— Dimpotrivă, îmi spune: "Morcerf, îl cred pe conte un 
caracter nobil; caută să te faci iubit de el". 

Monte-Cristo îşi abătu privirile şi scoase un oftat. 

— Serios? spuse el. 

— Incât, înţelegeţi, continuă Albert, în loc să se opună 
călătoriei mele, o va aproba din tot sufletul deoarece intră în 
recomandările pe care mi le face în fiecare zi. 

— Bine, glăsui Monte-Cristo; pe deseară. Să fii aici la cinci; 
vom ajunge la miezul nopţii sau la ora unu. 

— Cum, la Treport? 

— La Treport sau în împrejurimi. 

— Nu vă trebuiesc decât opt ore pentru a face patruzeci şi 
opt de leghe? 

— Opt ore înseamnă încă mult, declară Monte-Cristo. 

— Hotărât, sunteţi omul minunilor şi veţi izbuti nu numai să 
întreceţi drumul de fier, ceea ce nu e tocmai greu, în special în 
Franţa, dar să mergeţi mai iute decât telegraful. 

— Până una alta, viconte, deoarece tot aveam nevoie de 
şapte sau opt ceasuri ca să ajungem, fii punctual. 

— Fiţi pe pace, nu am altceva de făcut decât să mă 
pregătesc. 

— Atunci, la cinci. 

— La cinci. 

Albert ieşi. După ce îi făcuse, zâmbind, un semn din cap, 
Monte-Cristo rămase un moment pe gânduri, absorbit parcă într- 
o meditare profundă. In sfârşit, trecându-şi mâna peste frunte 
ca pentru a alunga reveria, se duse la placa de metal şi bătu de 
două ori. 

Bertuccio intră. 

— Meştere Bertuccio, îi spuse el, nu mâine, nu poimâine, 
cum proiectasem la început, ci astă-seară plec în Normandia; 
până la orele cinci ai timp mai mult decât este nevoie; vei da de 


veste rândaşilor de la primul popas; domnul de Morcerf mă 
însoţeşte. Du-te. 

Bertuccio se supuse şi un argat alergă la Pontoise să 
anunţe că trăsura va trece pe acolo la şase fix. Rândaşul din 
Pontoise trimise la popasul următor un argat care, la rându-i, 
trimise altul; şi, în şase ceasuri, toate haltele întocmite în drum 
erau înştiinţate. 

Inainte de plecare contele se duse la Haydee, o anunţă că 
pleacă, îi spuse unde merge şi puse toată casa la ordinele ei. 

Albert fu exact. Călătoria, posomorâtă la început, se lumină 
curând prin efectul fizic al iuţelii. Morcerf nu putuse concepe o 
atare viteză. 

— Intr-adevăr, spuse Monte-Cristo, cu poştalionul vostru 
care face două leghe pe oră, cu legea stupidă care interzice 
unui călător să treacă înaintea altuia fără a-i cere permisiunea, 
astfel că un călător bolnav sau cârcotaş poate înlănţui în urma 
lui pe călătorii veseli şi sănătoşi, nu e nici o plăcere; eu evit 
acest neajuns călătorind cu trăsura mea proprie şi cu caii mei; 
nu-i aşa, Ali? 

Şi, trecându-şi capul prin uşă, contele scotea un mic strigăt 
de îndemn care dădea aripi cailor; nu mai alergau, ci zburau. 
Trăsura gonea ca un tunet pe pavaj şi lumea întorcea capul ca 
să vadă meteorul învăpăiat. Repetând strigătul, Ali zâmbea, îşi 
arăta dinţii albi, strângea în mâinile robuste frâiele înspumate, 
îmboldindu-şi caii a căror coamă frumoasă flutura în vânt; Ali, 
copilul deşertului, se regăsea în elementul său şi, cu chipu-i 
negru, cu ochii înflăcăraţi, cu burnusul alb ca zăpada, părea în 
mijlocul pulberii pe care o stârnea geniul simunului şi zeul 
uraganului. 

— lată o voluptate pe care nu o cunoşteam, spuse Morcerf, 
voluptatea vitezei. 

Şi ultimii nori de pe frunte se împrăştiau ca şi cum aerul pe 
care îl spinteca ar fi luat norii cu el. 

— Dar unde naiba găsiţi astfel de cai? întrebă Albert. Îi 
creşteţi într-adins? 

— Exact, spuse contele. Acum şase ani am găsit în Ungaria 
un armăsar faimos, renumit pentru viteza lui; l-am cumpărat, nu 
mai ştiu cu cât: a plătit Bertuccio. În acelaşi an a avut treizeci şi 
doi de mânji. Vom trece acum în revistă întreaga progenitură a 
acelui părinte: sunt toţi la fel, negri, fără o singură pată, afară 


de o stea în frunte, căci pentru privilegiatul hergheliei iepele au 
fost alese aşa cum se aleg pentru paşă favoritele. 

— Admirabil! Dar spuneţi-mi, conte, ce faceţi cu toţi caii 
aceştia? 

— Precum vezi, călătoresc cu ei. 

— Dar nu veţi călători totdeauna... 

— Când n-o să mai am nevoie, Bertuccio îi va vinde; şi 
susţine că va câştiga treizeci sau patruzeci de mii de franci cu 
ei. 

— N-o să existe însă nici un rege în Europa îndeajuns de 
bogat ca să vi-i cumpere. 

— Atunci îi va vinde vreunui simplu vizir din Orient, care îşi 
va goli tezaurul ca să-i plătească şi care îl va umple la loc 
administrând lovituri de bete la talpa supuşilor săi. 

— Conte, vreţi să vă comunic un gând ce mi-a venit? 

— Spune. 

— Acela că, după dumneavoastră, domnul Bertuccio e 
desigur, cel mai bogat particular din Europa. 

— Te înşeli viconte. Sunt sigur că, dacă ai întoarce 
buzunarele lui Bertuccio pe dos, n-ai găsi nici zece gologani la 
un loc. 

— De ce? întrebă tânărul. Domnul Bertuccio e un fenomen 
oare? O, dragă conte, nu mă duceţi prea departe în lumea 
închipuirilor căci, vă înştiinţez, nu vă mai cred. 

— Nu e nici o minune cu mine, Albert; cifre şi rațiune, atâta 
tot. Logica e aceasta: un administrator fură, dar de ce fură? 

— Eh, pentru că e în firea lui, spuse Albert; fură ca să fure. 

— Nu, te înşeli: fură pentru că are o femeie, copii, dorinţi 
ambiţioase pentru el, pentru familia sa; fură mai ales pentru că 
nu e sigur de stăpânul său şi vrea să-şi facă un viitor. Ei bine, 
domnul Bertuccio este singur pe lume: scoate din punga mea 
fără să-mi dea socoteală şi e sigur că nu mă va părăsi niciodată. 

— De ce? 

— Pentru că n-aş găsi unul mai bun. 

— Vă învărtiţi într-un cerc vicios: acela al probabilităților. 

— O, nu; mă menţin în certitudini. Servitorul bun e pentru 
mine acela asupra căruia am drept de viaţă şi de moarte. 

— Şi aveţi drept de viaţă sau de moarte asupra lui 
Bertuccio? întrebă Albert. 

— Da, răspunse contele cu răceală. 


Sunt cuvinte care închid conversaţia ca o poartă de fier. Da- 
ul contelui era unul din aceste cuvinte. 

Restul călătoriei decurse cu aceeaşi iuţeală; cei treizeci şi 
doi de cai împărţiţi în opt popasuri făcură patruzeci şi opt de 
leghe în opt ore. Ajunseră la miezul nopţii la poarta unui parc 
frumos. Portarul stătea în picioare şi ţinea poarta deschisă. 
Fusese înştiinţat de rândaşul ultimului post. 

Erau orele două şi jumătate noaptea. Morcerf fu condus la 
apartamentul său. Găsi baia şi cina gata. Servitorul care făcuse 
drumul pe scaunul de la spatele trăsurii era la ordinele lui; 
Baptistin, care făcuse drumul pe scaunul din faţă, era la ordinele 
contelui. 

Albert făcu o baie, mâncă şi se culcă. Toată noaptea fu 
legănat de susurul melancolic al valului. Când se sculă, se duse 
ţintă la fereastră, o deschise şi se pomeni pe o mică terasă unde 
avea în faţă marea, adică imensitatea, iar în spate un parc 
drăguţ dând într-o pădurice. 

Într-un golf de o anumită mărime se legăna o corvetă 
micuță având un pavilion cu stema lui Monte-Cristo, stemă 
reprezentând un munte de aur pe o mare de azur, cu o cruce 
purpurie în vârf, ceea ce putea să fie tot aşa de bine o aluzie la 
numele său care reamintea Calvarul şi din care pătimirile lui 
Christ au făcut un munte mai preţios decât aurul, precum şi 
crucea infamă, sfinţită de sângele său divin, cât şi la vreo 
amintire personală de suferinţă şi de regenerare, îngropată în 
noaptea trecutului misterios. În jurul goeletei erau mai multe 
bărcuţe aparţinând pescarilor din satele vecine şi care păreau 
nişte supuşi umili la ordinele reginei lor. 

Aci, ca şi în toate locurile unde Monte-Cristo se oprea 
măcar pentru două zile, viaţa era organizată la nivelul celui mai 
mare confort; de aceea viaţa devenea imediat plăcută. 

Albert găsi în anticameră două puşti şi toate ustensilele 
necesare unui vânător; o încăpere mai înaltă, de la parter, era 
consacrată acelor ingenioase aparate pe care englezii, mari 
pescari pentru că sunt răbdători şi leneşi, n-au izbutit încă să le 
impună pescarilor îndărătnici din Franţa. 

Ziua trecu în aceste felurite exerciţii în care, de altminteri, 
Monte-Cristo excela: uciseră o duzină de fazani în parc, pescuiră 
tot atâţia păstrăvi în râuri, luară masa într-un chioşc care dădea 
spre mare şi li se servi ceaiul în bibliotecă. 


A treia zi, pe înserate, zdrobit de oboseala unei vieţi care 
părea pentru Monte-Cristo o jucărie, Albert dormea într-un jilt 
lângă fereastră, în timp ce contele întocmea cu arhitectul său 
planul unei sere, când tropotul unui cal ce sfărâma pietrişul de 
pe drum îl sili pe tânăr să ridice capul; se uită pe fereastră şi, cu 
o foarte neplăcută surpriză, îl văzu în curte pe valetul său de 
care nu vrusese să fie însoţit pentru a nu-l incomoda pe Monte- 
Cristo. 

— Florentin aici? exclamă el sărind din jilţ; nu cumva mama 
o fi bolnavă? 

Şi dădu buzna spre uşa camerei. 

Monte-Cristo îl urmări din ochi şi-l văzu adresându-se 
valetului care, gâfâind încă, scoase din buzunar un pacheţel 
pecetluit. Pacheţelul cuprindea un ziar şi o scrisoare. 

— De la cine-i scrisoarea? întrebă Albert repede. 

— De la domnul Beauchamp, răspunse Florentin. 

— Te trimite Beauchamp? 

— Da, domnule. M-a chemat la el, mi-a dat banii trebuitori 
pentru călătorie, mi-a adus un cal de poştă şi m-a obligat să-i 
făgăduiesc că nu voi poposi până n-ajung la domnul: am făcut 
drumul în cincisprezece ore. 

Albert desfăcu scrisoarea, înfiorându-se: de la primele 
rânduri scoase un strigăt şi apucă ziarul cu un tremur vădit. 

Deodată ochii i se întunecară, picioarele i se tăiară şi, gata 
să cadă, se sprijini de Florentin care întindea braţele să-l 
susţină. 

— Bietul băiat! murmură Monte-Cristo cu glas aşa de încet 
încât nici el nu-şi auzi cuvintele de compătimire; e scris deci ca 
greşeala părinţilor să cadă asupra copiilor până la a treia şi-a 
patra generaţie. 

In vremea asta Albert îşi recăpătase puterile şi, continuând 
să citească, îşi scutură părul muiat de sudoare; mototoli 
scrisoarea şi ziarul: 

— Florentin, spuse el, calul dumitale e în stare să facă 
drumul înapoi la Paris? 

— E un biet căluţ cotonog, de poştă. 

— O, Doamne. Şi cum era casa când ai plecat? 

— Destul de calmă; înapoindu-mă însă de la domnul 
Beauchamp, am găsit-o pe doamna în lacrimi; mă chemase, 
vrând să ştie când vă înapoiaţi. l-am spus atunci că plec la 


dumneavoastră din partea domnului Beauchamp. A făcut o 
mişcare ca pentru a întinde braţul să mă oprească; dar, după un 
moment de gândire, a spus: "Da, du-te Florentin şi să vină". 

— Da, mamă, da, murmură Albert; vin, fii liniştită, va fi vai 
de netrebnic... În primul rând însă, trebuie să plec. 

Porni înapoi spre camera unde îl lăsase pe Monte-Cristo. 

Cinci minute fuseseră de ajuns pentru a opera o tristă 
metamorfoză; ieşise într-o stare de calm, se înapoia cu glasul 
alterat, cu chipul brăzdat de îmbujorări febrile, cu ochi 
scânteietori sub pleoape încercănate şi cu mersul şovăitor al 
unui om beat. 

— Conte, glăsui, el, vă mulțumesc pentru buna 
dumneavoastră ospitalitate de care aş fi vrut să mă bucur mai 
îndelung, dar trebuie să mă întorc la Paris. 

— Cum? ce s-a întâmplat? 

— O mare nenorocire; îngăduiţi-mi însă să plec, e vorba de 
ceva cu mult mai preţios decât viaţa mea. Nici o întrebare, 
conte, vă rog însă daţi-mi un cal. 

— Caii mei sunt la dispoziţia dumitale, viconte, spuse 
Monte-Cristo; ai să te istoveşti, însă, de oboseală gonind călare; 
ia o caleaşcă, un cupeu, o trăsură. 

— Nu; ar dura prea mult şi apoi am nevoie de oboseala 
aceasta de care vă temeţi: îmi va face bine. 

Albert înainta câţiva paşi, învârtindu-se ca un om izbit de 
un glonţ şi căzu într-un scaun de lângă uşă. 

Monte-Cristo nu văzu al doilea acces de slăbiciune: se afla 
la fereastră şi striga: 

— Ali! un cal pentru domnul de Morcerf! Repede, e urgent! 

Cuvintele îl readuseră la viaţă pe Albert; se năpusti din 
cameră; contele îl urmă. 

— Vă mulţumesc, murmură tânărul aruncându-se în şa. 
Florentin, înapoiază-te şi dumneata cât mai repede. E vreun 
cuvânt de ordine ca să mi se dea cai la staţiile de schimb? 

— Nimic altceva decât să-l predai pe cel cu care eşti: se va 
pune şaua imediat pe altul. 

Albert se pregătea să-şi facă vânt; se opri. 

— Poate că plecarea mea o să vi se pară ciudată, 
nesăbuită, spuse tânărul. Nu puteţi înţelege cum câteva rânduri 
scrise într-un ziar aruncă pe cineva în deznădejde; ei bine, 


adăugă el zvârlindu-i ziarul, citiţi acestea numai după ce am să 
plec, pentru ca să nu mă vedeţi roşind. 

Şi, în timp ce contele ridica ziarul, el îşi înfundă pintenii 
care îi fuseseră prinşi la cizme în burta calului, iar acesta uimit 
că se găseşte un călăreț care crede că-i nevoie, cu el, de un 
astfel de stimulent, porni ca o săgeată. 

Contele îl urmări din ochi pe tânăr, cu un sentiment de 
compasiune infinită şi abia după ce acesta dispăru complet, 
abătându-şi privirile asupra gazetei, citi următoarele: 


“Ofițerul francez din serviciul lui Ali, paşa din lanina, despre 
care vorbea acum trei săptămâni ziarul Imparţialul şi care nu 
numai că a predat castelele din lanina, dar l-a vândut şi pe 
binefăcătorul său turcilor, se numea într-adevăr, pe atunci 
Fernand, aşa cum a spus onorabilul nostru confrate; între timp, 
însă, el a adăugat numelui său de botez un titlu de noblețe şi un 
nume de domeniu. 

Se numeşte astăzi domnul conte de Morcerf şi face parte 
din Camera Pairilor". 


Aşadar, secretul cumplit, pe care Beauchamp îl îngropase 
cu atâta generozitate, reapărea ca o fantomă înarmată şi un alt 
ziar, informat cu cruzime, publicase a treia zi după plecarea lui 
Albert în Normandia cele câteva rânduri care fuseseră cât pe aci 
să ia mintea nefericitului tânăr. 


Capitolul XII Judecata 


La opt dimineaţa, Albert căzu la Beauchamp ca un trăsnet. 
Deoarece valetul era prevenit, îl introduse pe Morcerf în camera 
stăpânului care intrase în baie. 

— Ei, ce e? îl întrebă Albert. 

— Bietul meu prieten, răspunse Beauchamp, te aşteptam. 

— lată-mă. Nu-ţi voi spune, Beauchamp, cât de loial şi de 
bun te cred ca să-mi închipui că ai pomenit despre chestiunea 
aceea cuiva; nu, dragul meu. De altminteri, mesajul pe care mi 
l-ai trimis e pentru mine chezăşia afecțiunii dumitale. Aşadar, să 


nu pierdem timpul cu introduceri: ai vreo idee din partea cui 
vine lovitura? 

— Îţi voi spune în două cuvinte, numaidecât. 

— Da, dar mai înainte, dragul meu, povesteşte-mi în toate 
amănuntele istoria netrebnicei trădări. 

Şi Beauchamp istorisi tânărului, zdrobit de ruşine şi de 
durere, faptele pe care le vom repeta în toată simplitatea lor. 

În dimineaţa de alaltăieri articolul apăruse într-alt ziar decât 
Imparțialul şi — ceea ce dădea mai multă gravitate afacerii — 
într-un ziar despre care se spunea că aparţine guvernului. 
Beauchamp dejuna, când nota i-a sărit în ochi; a trimis îndată 
după o cabrioletă şi, fără să termine prânzul, a alergat la ziar. 
Deşi profesând sentimente politice cu totul opuse acelora ale 
conducătorului gazetei acuzatoare, Beauchamp era — aşa cum 
se întâmplă câteodată, ba chiar deseori — prieten intim cu el. 

Când ajunse la el, directorul ţinea în mână ziarul său şi 
părea cufundat într-un articol cu privire la trestia de zahăr. 

— Dragul meu, spuse Beauchamp, deoarece tocmai eşti cu 
gazeta în mână, n-am nevoie să-ţi spun ce mă aduce. 

— Nu cumva eşti partizanul trestiei de zahăr? întrebă 
conducătorul ziarului guvernamental. 

— Nu, răspunse Beauchamp, sunt absolut străin de chestie; 
de aceea vin pentru altceva. 

— Pentru ce vii? 

— Pentru articolul Morcerf. 

— Aha: nu-i aşa că chestia e curioasă? 

— Aşa de curioasă încât rişti un proces foarte neplăcut de 
calomnie. 

— Câtuşi de puţin; o dată cu nota am primit toate piesele 
doveditoare şi suntem perfect convinşi că domnul de Morcerf va 
fi cuminte; de altminteri, facem un serviciu ţării denunţându-i pe 
ticăloşii nevrednici de onoarea ce li s-a acordat. 

Beauchamp rămase uluit. 

— Dar cine v-a informai aşa de bine? întrebă el; căci ziarul 
meu, care dăduse alarma, a fost silit să se abţină, din lipsă de 
dovezi şi totuşi noi suntem mai interesaţi decât voi să-l 
demascăm pe domnul de Morcerf, deoarece e pair de Franţa, iar 
noi facem opoziţie. 

— O, Doamne, foarte simplu; nu am alergat după scandal, a 
venit scandalul la noi. A sosit ieri un om din lanina, aducând 


formidabilul dosar şi, deoarece şovăiam să dăm curs acuzării, 
ne-a anunţat că, în caz de refuz, articolul va apare într-alt ziar. 
Beauchamp, dumneata ştii ce înseamnă o ştire importantă; n- 
am vrut s-o pierdem. Acum lovitura a pornit; e grozavă şi va 
răsuna până la capătul Europei. 

Beauchamp înţelese că nu-i mai rămânea de făcut decât 
să-şi plece capul şi ieşi deznădăjduit pentru a trimite un curier la 
Morcerf. 

Ceea ce însă el n-a putut să-i scrie lui Albert, căci lucrurile 
pe care le vom povesti se întâmplaseră după plecarea 
curierului, e că, în ziua aceea, în Camera Pairilor s-a manifestat, 
în grupurile de obicei aşa de calme ale înaltei adunări, o mare 
agitaţie. Fiecare sosise înainte de vreme şi discuta sinistrul 
eveniment care va reţine atenţia publică, fixând-o asupra unuia 
dintre cei mai cunoscuţi membri ai ilustrului corp. 

Unii citeau cu glas încet articolul, alţii făceau comentarii şi 
schimbau amintiri care precizau şi mai bine faptele. Contele de 
Morcerf nu era iubit de colegi. Ca toţi parveniţii fusese nevoit, 
pentru a se menţine în rang, să profeseze un exces de trufie. 
Marile aristocrații râdeau de el; talentele îl repudiau; gloriile 
pure îl dispreţuiau instinctiv. Contele ajunsese în situaţia 
neplăcută a victimei ispăşitoare. Arătat de degetul Domnului 
pentru sacrificiu, fiecare se pregătea să-l huiduiască. 

Numai contele de Morcerf nu ştia nimic. Nu primea ziarul 
unde se găsea ştirea defăimătoare şi îşi petrecuse dimineaţa 
scriind scrisori şi încercând un cal. 

Veni deci la ora obişnuită, cu capul sus, cu ochii semeţi, cu 
mersul sfidător, cobori din trăsură, străbătu coridoarele si intră 
în sală fără să remarce ezitările uşierilor şi jumătăţile de salut 
ale colegilor. 

Când Morcerf a intrat, şedinţa era deschisă de mai bine de 
o jumătate de oră. 

Neştiutor, precum am spus, de tot ce se întâmplase, 
contele nu arăta nimic schimbat în aerul şi în mersul său, 
acestea părură tuturora mai trufaşe decât de obicei, iar 
prezenţa lui în această împrejurare făcu o impresie aşa de 
agresivă adunării, orgolioasă de onoarea ei, încât toţi văzură o 
necuviinţă, mai mult, o sfidare, câţiva o insultă. 

Era vădit că întreaga Cameră ardea de nerăbdare să aducă 
în discuţie cazul. 


Gazeta acuzatoare se afla în mâinile tuturora; ca de obicei 
însă, fiecare ezita să-şi asume răspunderea atacului. În sfârşit, 
unul dintre onorabilii nobili, duşman făţiş al contelui de Morcerf, 
urcă la tribună cu o solemnitate care anunţa că momentul 
aşteptat sosise. 

Se aşternu o tăcere înspăimântătoare; numai Morcerf nu 
ştia cauza atenţiei profunde ce se acorda, de data aceasta, unui 
orator care nu era ascultat cu atâta bunăvoință. 

Contele trecu liniştit peste introducerea prin care oratorul 
anunţa că va vorbi despre un lucru aşa de grav, aşa de vital 
pentru Cameră, încât reclamă atenţia colegilor. 

De la primele cuvinte despre lanina şi colonelul Fernand, 
contele de Morcerf se îngălbeni aşa de groaznic încât un fior 
străbătu întreaga adunare ale cărei priviri se îndreptau spre el. 

Rănile morale au particularitatea că se ascund, dar nu se 
închid; totdeauna dureroase, totdeauna gata să sângereze când 
le atingi, ele rămân vii şi deschise în inimă. 

După citirea articolului, în mijlocul aceleiaşi linişti tulburată 
de o rumoare ce încetă îndată când oratorul păru dispus să ia 
din nou cuvântul, acuzatorul înfăţişă scrupulul său şi preciză cât 
de anevoioasă îi era sarcina; pretindea că apără, provocând o 
discuţie cu privire la chestiuni personale, arzătoare întotdeauna, 
onoarea domnului de Morcerf şi a întregii Ca-mere. În sfârşit, 
încheie cerând ordonarea unei anchete, cât mai repede, pentru 
a nărui calomnia mai înainte ca ea să aibă timp să se întindă şi 
pentru a-l repune pe domnul de Morcerf, răzbunându-l, în 
situaţia pe care opinia publică i-o crease de multă vreme. 

Morcerf era aşa de copleşit, aşa de tremurând în faţa 
imensei şi neaşteptatei catastrofe, încât abia putu să îngâne 
câteva cuvinte, privindu-şi cu ochi buimaci confrații. Timiditatea 
aceasta care, de altminteri, putea să ţină tot aşa de bine de 
uimirea nevinovatului ca şi de ruşinea culpabilului, îi aduse 
câteva simpatii. Oamenii cu adevărat generoşi sunt totdeauna 
gata să devină compătimitori atunci când nenorocirea 
duşmanului depăşeşte limitele urii lor. 

Prezidentul puse ancheta la vot; se votă pentru ea. 

Contele fu întrebat cât timp îi trebuie pentru a-şi pregăti 
apărarea. 

Lui Morcerf îi revenise curajul din momentul când simţi că a 
supravieţuit groaznicei lovituri. 


— Domnilor pairi, răspunse el, nu cu timpul se respinge un 
atac de natura aceluia pe care îl îndreaptă, în momentul acesta, 
în contra mea, vrăjmaşi necunoscuţi, rămaşi în umbra 
obscurităţii lor; ci pe dată, printr-o lovitură de trăsnet se impune 
să răspund fulgerului care m-a orbit o clipă; de ce nu-mi este 
dat ca, în locul unei atari apărări, să-mi vărs sângele pentru a 
dovedi colegilor mei că sunt vrednic de ei? 

Cuvintele făcură o impresie favorabilă pentru acuzat. 

— Cer deci, spuse el, ca ancheta să aibă loc cât mai curând 
posibil şi voi furniza Camerei toate piesele necesare. 

— Ce zi fixaţi? întrebă prezidentul. 

— Mă pun chiar de astăzi la dispoziţia Camerei, răspunse 
contele. 

Prezidentul mişcă clopoţelul. 

— Camera este de acord ca ancheta să aibă loc chiar 
astăzi? întrebă el. 

— Da! răspunse unanim adunarea. 

Se numi o comisie de doisprezece membri pentru 
examinarea pieselor furnizate de Morcerf. Ora primei şedinţe fu 
fixată pentru orele opt seara, în birourile Camerei. Oricât de 
multe şedinţe vor trebui să se ţină, ele vor avea loc la aceeaşi 
oră şi în acelaşi loc. 

După luarea acestei hotărâri, Morcerf ceru permisiunea de 
a se retrage; avea de cercetat piesele adunate de multă vreme 
de el, pentru a face faţă furtunii. Caracteru-i viclean şi 
neînduplecat o prevăzuse. 

Beauchamp istorisi tânărului toate lucrurile pe care le-am 
spus şi noi: atât numai că istorisirea lui a avut, în comparaţie cu 
a noastră, avantajul însufleţirii lucrurilor vii asupra răcelii 
lucrurilor moarte. 

Albert îl ascultă, înfiorat de speranţă, de mânie, de ruşine; 
căci, prin destăinuirea lui Beauchamp, ştia că părintele său e 
vinovat şi se întreba cum va izbuti — vinovat fiind — să-şi 
dovedească inocenţa. 

Când ajunse în punctul unde ne aflăm noi, Beauchamp se 
opri. 

— Pe urmă? întrebă Albert. 

— Pe urmă? repetă Beauchamp. 

— Da. 


— Dragul meu, cuvintele acestea mă pun într-o situaţie 
oribilă. Vrei să ştii urmarea? 

— Trebuie s-o ştiu cu orice preţ, prietene şi prefer s-o 
cunosc din gura dumitale decât dintr-a altuia. 

— Ei bine, înarmează-te cu curaj, Albert! reluă Beauchamp; 
niciodată n-ai avut mai multă nevoie de el. 

Albert îşi trecu o mână pe frunte pentru a se încredința de 
propria-i tărie, aşa cum un om care se pregăteşte să-şi apere 
viaţa, încearcă platoşa şi îndoaie lama sabiei. 

Se simţi tare, căci confunda febra cu energia. 

— Spune! glăsui el. 

— Veni seara, continuă Beauchamp. Tot Parisul era în 
aşteptarea evenimentului. Mulţi susțineau că era de ajuns ca 
părintele dumitale să se arate, pentru a nărui acuzarea; mulţi, 
de asemeni, spuneau că nu se va prezenta; unii asigurau că l-au 
văzut plecând la Bruxelles, iar câţiva merseră la poliţie să 
întrebe dacă este adevărat, precum se spunea, că şi-a scos 
paşapoartele. 

Îţi voi mărturisi că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, 
continuă Beauchamp, să obţin de la unul din membrii comisiunii, 
un tânăr pair, prieten al meu, favoarea de a fi introdus într-o 
tribună. La orele şapte el veni să mă ia şi, mai înainte ca vreo 
altă persoană să fi sosit, mă recomandă unui uşier, iar acestea 
mă zăvori într-un fel de lojă. Eram mascat de o coloană şi 
pierdut într-un întuneric complet; puteam nădăjdui că am să văd 
şi am să aud, de la un capăt la altul, cumplita scenă care urma 
să se desfăşoare. 

La orele opt fix toată lumea sosise. 

Domnul de Morcerf intră la ultima bătaie a orologiului. 
Ţinea în mână câteva hârtii şi părea calm; împotriva obiceiului 
său, mersul îi era firesc, atitudinea controlată şi severă; şi, 
conform deprinderii foştilor militari, haina îi era încheiată de sus 
până jos. 

Prezenţa sa produse cel mai bun efect: comisia nu era 
câtuşi de puţin răuvoitoare, iar câţiva membri veniră la conte şi-i 
dădură mâna. 

Albert simţi că inima i se frângea auzind toate aceste 
amănunte şi totuşi, în durerea sa, se strecura un simţământ de 
recunoştinţă. Ar fi vrut să-i poată îmbrăţişa pe oamenii care 


arătaseră părintelui său semnul acesta de stimă, într-o 
împrejurare aşa de grea. 

În momentul acesta intră un uşier şi înmână preşedintelui o 
scrisoare. 

"Aveţi cuvântul, domnule de Morcerf", spuse preşedintele, 
dezlipind scrisoarea. 

Contele îşi începu apologia şi îţi afirm, Albert — continuă 
Beauchamp — că a fost de o elocvenţă şi de o abilitate 
extraordinară. Produse piese care dovedeau că vizirul din lanina 
îl cinstise până în ultimul ceas cu toată încrederea sa, deoarece 
îi dăduse misiunea unor tratative pe viaţă şi pe moarte cu 
împăratul. Arătă inelul, semn de comandă şi cu care Ali-Paşa îşi 
pecetluia de obicei scrisorile, inel pe care acesta i-l dăduse 
pentru ca, la întoarcere, indiferent dacă era zi sau noapte şi 
dacă s-ar fi găsit în harem, să poată răzbi până la el. Din 
nefericire, spuse domnul de Morcerf, tratativele eşuară, iar când 
a venit să-şi apere binefăcătorul, acesta era mort. Dar, glăsui 
contele, Ali-Paşa îi arătă atât de multă încredere încât, murind, îi 
încredinţase metresa favorită şi fiica. 

Albert tresări căci, pe măsură ce Beauchamp vorbea, 
întreaga poveste a Haydeei revenea în cugetul tânărului şi îşi 
reamintea ce spusese frumoasa grecoaică despre mesaj, despre 
inel şi despre chipul cum a fost vândută şi dusă în sclavie. 

— Şi ce efect a produs discursul contelui? întrebă cu 
încordare Albert. 

— Mărturisesc că m-a mişcat şi că, o dată cu mine, a mişcat 
întreaga comisiune, spuse Beauchamp. 

Între timp preşedintele îşi zvârli cu neglijenţă ochii asupra 
scrisorii ce i se adusese; dar, de la primele rânduri, atenţia sa se 
trezi; o citi, o reciti şi, fixându-şi ochii asupra domnului de 
Morcerf, spuse: 

— Domnule conte, ne-aţi spus că vizirul din lanina v-a 
încredinţat pe femeia şi pe fiica lui? 

— Da, domnule, răspunse Morcerf, dar şi aci ca şi în 
celelalte împrejurări nenorocirea mă urmărea. Când m-am 
înapoiat, Vasiliki şi fiica ei, Haydee, dispăruseră. 

— Le cunoşteaţi? 

— Intimitatea mea cu paşa şi încrederea supremă pe care o 
avea în fidelitatea mea, îmi îngăduiseră să le văd de mai bine de 
douăzeci de ori. 


— Aveţi vreo idee despre ce au devenit? 

— Da, domnule. Am auzit că sucombaseră din cauza 
mâhnirii şi poate a mizeriei. Nu eram bogat, viaţa mea trecea 
prin mari primejdii, astfel că, spre marele meu regret, n-am 
putut să le caut. 

Preşedintele îşi încruntă în mod imperceptibil sprâncenele. 

— Domnilor, spuse el, aţi auzit şi aţi urmărit pe domnul 
conte de Morcerf în explicaţiile sale. Domnule conte, puteţi să 
ne furnizaţi vreun martor în sprijinul relatării dumneavoastră? 

— O, nu, domnule! răspunse contele; toţi cei care îl 
înconjurau pe vizir şi care m-au cunoscut la curtea lui, sunt sau 
morţi, sau împrăştiaţi; singur eu, dintre compatrioţii mei — cel 
puţin aşa cred — am supravieţuit groaznicului război; nu am 
decât scrisori de la Ali-Tebelin şi le-am pus sub ochii 
dumneavoastră; nu am decât inelul, garanţia voinţei sale şi vi-l 
arăt; am în sfârşit, dovada cea mai convingătoare, pe care o pot 
furniza, adică după un atac anonim: absenţa oricărei mărturii 
împotriva cuvântului meu de om cinstit şi neprihănirea întregii 
mele vieţi militare. 

Un murmur de aprobare se auzi în rândurile adunării; în 
momentul acela, Albert, dacă nu survenea nici un incident, 
cauza părintelui dumitale era câştigată. 

Nu mai rămânea decât să se meargă la vot, când 
preşedintele luă cuvântul. 

— Domnilor — spuse el — şi dumneavoastră, domnule 
conte, nu vă veţi supăra, îmi închipui, dacă veţi auzi un martor 
foarte important, după câte asigură şi care s-a înfăţişat singur: 
nu ne îndoim, după cele ce ne-a spus contele, că martorul 
acesta va putea dovedi perfecta nevinovăție a colegului nostru. 
lată scrisoarea pe care am primit-o în această privinţă; doriţi să 
vă fie citită, sau hotărâți să trecem peste ea şi să nu ne oprim la 
acest incident? 

Domnul de Morcerf păli şi-şi crispă mâinile pe hârtiile pe 
care le ţinea şi care foşniră între degetele sale. 

Răspunsul comisiunii fu pentru lectură: contele stătea pe 
gânduri, neavând de formulat nici o părere. 

Preşedintele citi, în consecinţă, următoarea scrisoare: 


“Domnule preşedinte, 


Pot să furnizez comisiunii de anchetă, însărcinată să 
examineze conduita domnului locotenent general conte de 
Morcerf, în Epir şi în Macedonia, informațiile cele mai pozitive". 


Preşedintele făcu o scurtă pauză. 

Contele de Morcerf se îngălbeni, preşedintele îi cercetă pe 
auditori cu privirea. 

— Continuaţi! strigară din toate părţile. 

Preşedintele reluă: 


"Eram la fața locului, când Ali Paşa a murit; am asistat la 
ultimele lui clipe; ştiu ce au devenit Vasiliki şi Haydee; stau la 
dispoziția comisiunii, ba chiar cer onoarea de a fi ascultată; voi fi 
în vestibulul Camerei în momentul când vi se va înmâna biletul 
acesta". 


— Şi cine e martorul sau, mai bine zis, duşmanul acesta? 
întrebă contele cu un glas în care se remarca lesne o profundă 
alterare. 

— Vom afla, domnule, răspunse preşedintele. Comisiunea e 
de părere să asculte acest martor? 

— Da, da! spuseră în acelaşi timp toate glasurile. 

Uşierul fu chemat. 

— Uşier, întrebă preşedintele, aşteaptă cineva în vestibul? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Cine e? 

— O femeie însoţită de un servitor. 

Toţi se priviră. 

— Să intre femeia, glăsui preşedintele. 

Uşierul reapăru peste cinci minute; toţi ochii erau fixaţi 
asupra uşii şi eu însumi, spuse Beauchamp, împărtăşeam 
aşteptarea şi încordarea tuturora. 

În urma uşierului venea o femeie învăluită într-un voal mare 
care o ascundea cu totul. Se ghicea, după formele trădate de 
voal şi după parfumurile care se desprindeau, prezenţa unei 
femei tinere şi elegante, însă atâta tot. 

Preşedintele o rugă pe necunoscută să-şi dea voalul la o 
parte şi se putu vedea atunci că femeia era îmbrăcată greceşte; 
în afară de asta era de o frumuseţe supremă. 

— Aha, spuse Morcerf, era ea! 


— Cum, ea? 

— Da, Haydee. 

— Cine ţi-a spus? 

— Bănuiesc. Dar urmează, Beauchamp, te rog; vezi că sunt 
calm şi tare. Şi, cu toate acestea, ne apropiem desigur de 
deznodământ. 

— Domnul de Morcerf, continuă Beauchamp, o privea pe 
femeie cu uimire şi spaimă. Pentru el viaţa sau moartea aveau 
să iasă din gura aceea încântătoare. Pentru toţi ceilalţi aventura 
era aşa de ciudată şi de plină de curiozitate, încât salvarea sau 
pierzania domnului de Morcerf nu mai intrau decât ca un 
element secundar. 

Preşedintele oferi cu mâna un scaun tinerei femei; ea însă 
făcu un semn din cap că va sta în picioare. Contele recăzuse în 
jilţ şi era vădit că picioarele refuzau să-l mai ţină. 

— Doamnă, spuse preşedintele, aţi scris comisiunii pentru 
a-i da informaţii asupra afacerii din lanina, ba aţi declarat că aţi 
fost martora oculară a evenimentelor. 

— Am fost într-adevăr, răspunse necunoscuta cu glas plin 
de o tristeţe fermecătoare, vibrând de acea sonoritate 
particulară glasurilor orientale. 

— Cu toate acestea, reluă preşedintele, îngăduiţi-mi să vă 
spun că eraţi foarte tânără pe atunci. 

— Aveam patru ani; deoarece însă evenimentele prezentau 
pentru mine o însemnătate supremă, nici un amănunt nu a ieşit 
din mintea mea, nici o particularitate n-a scăpat memoriei mele. 

— Dar ce însemnătate aveau pentru dumneavoastră 
evenimentele acestea şi cine sunteţi pentru ca marea catastrofă 
să fi produs asupra dumneavoastră o impresie aşa de profundă? 

— Era vorba de viaţa sau de moartea părintelui meu, 
răspunse fata; mă numesc Haydee, fiica lui Ali-Tebelin, paşa din 
lanina şi a lui Vasiliki, soţia lui adorată. 

Îmbujorarea, modestă şi mândră totodată, care împurpura 
obrajii tinerei femei, focul din privirea ei şi măreţia destăinuirii 
produseră asupra adunării o impresie de negrăit. 

Contele n-ar fi fost mai zdrobit dacă trăsnetul, căzând, ar fi 
deschis o prăpastie la picioarele lui. 

— Doamnă, glăsui preşedintele după ce se înclină cu 
respect, permiteţi-mi o simplă întrebare, care nu înseamnă o 


îndoială, iar întrebarea aceasta va fi ultima: puteţi justifica 
autenticitatea afirmațiilor dumneavoastră? 

— Pot, domnule, spuse Haydée scoțând de sub voal o 
pungă de atlas parfumat, căci iată actul meu de naştere 
întocmit de părintele meu şi semnat de ofiţerii lui principali; o 
dată cu actul de naştere, iată actul meu de botez, deoarece 
părintele meu consimţise să fiu crescută în religia mamei, act pe 
care marele primat din Macedonia şi Epir l-a învestit cu sigiliul 
său; iată în sfârşit (şi acesta e cel mai important, fără îndoială) 
actul prin care eu şi mama am fost vândute negustorului 
armean El-Kobbir de ofiţerul francez care, în infama lui târguială 
cu Poarta, îşi rezervase ca parte de pradă pe fiica şi pe femeia 
binefăcătorului său, vânzându-le pentru suma de o mie de 
pungi, adică aproximativ pentru patru sute de mii de franci. 

O paloare verzuie năpădi obrajii contelui de Morcerf şi ochii 
săi se injectară de sânge la rostirea cumplitelor învinuiri pe care 
adunarea le primi cu o tăcere lugubră. 

Tot calmă, dar mult mai amenințătoare în calmul ei decât 
alta cuprinsă de mânie, Haydee întinse preşedintelui actul de 
vânzare redactat în limba arabă. 

Deoarece se bănuise că unele piese produse au să fie 
redactate în arabă, în greacă, sau în turcă, interpretul Camerei 
fusese prevenit: îl chemară. Unul dintre nobilii pairi, căruia limba 
arabă învățată în decursul sublimei campanii din Egipt îi era 
familiară, urmări lectura pe care traducătorul o făcu cu glas 
tare: 


“Eu, El-Kobbir, negustor de sclave şi furnizor al Înălțimii 
sale, recunosc că am primit, pentru a preda sublimului împărat, 
de la seniorul francez conte de Monte-Cristo, un smarald prețuit 
la două mii de pungi ca preț pentru o tânără sclavă, creştină, în 
vârstă de 11 ani, cu numele Haydee, fiică necunoscută a 
defunctului senior Ali-Tebelin, paşa din lanina şi a Vasilikăi, 
favorita lui; care mi-a fost vândută acum şapte ani, o dată cu 
mama ei, moartă când a sosit la Constantinopol, de un colonel 
francez din serviciul vizirului Ali-Tebelin, cu numele de Fernand 
Mondego. _ 

Sus-zisa vânzare mi-a fost făcută pentru Inălțimea sa, de la 
care aveam mandat, în schimbul sumei de o mie de pungi. 


Făcut la Constantinopol, cu învoirea Înălțimii sale, în anul 
1247 al Hegirei. 

Semnat: El Kobbir. 

Pentru a-i da toată crezarea şi toată autenticitatea, 
prezentul act va fi investit cu sigiliul imperial, pe care vânzătorul 
se obligă să-l pună". 


Lângă semnătura negustorului se vedea, într-adevăr, 
sigiliul sublimului împărat. 

Lecturii şi vederii îi urmă o linişte cumplită; contele nu mai 
avea decât privirea şi privirea aceasta, aţintită aproape fără 
voie asupra lui Haydee, părea de foc şi sânge. 

— Doamnă, întrebă preşedintele, n-am putea să-l 
interogăm pe contele de Monte-Cristo, care se găseşte la Paris, 
în apropierea dumneavoastră, după câte îmi pare? 

— Domnule, răspunse Haydee, contele de Monte-Cristo, al 
doilea părinte al meu, e de trei zile în Normandia. 

— În cazul acesta, doamnă, întrebă preşedintele, cineva v-a 
sfătuit să faceţi acest demers pentru care curtea vă mulţumeşte 
şi care, de altminteri, este foarte firesc, având în vedere 
naşterea şi nenorocirile dumneavoastră? 

— Domnule, răspunse Haydée, demersul mi-a fost 
recomandat de respectul şi de durerea mea. Deşi creştină — 
Dumnezeu să mă ierte — m-am gândit totdeauna să-l răzbun pe 
ilustrul meu părinte. Când am pus piciorul în Franţa, când am 
aflat că trădătorul locuia la Paris, ochii şi urechile mele au rămas 
neîncetat deschise. Trăiesc retrasă în casa nobilului meu 
protector, dar trăiesc astfel pentru că mi-e dragă umbra şi 
tăcerea care îmi permit să trăiesc în gândul şi în reculegerea 
mea. Dar domnul conte de Monte-Cristo mă înconjoară cu 
îngrijiri părinteşti şi nimic din ce formează viaţa lui nu-mi e 
străin; nu accept, însă, decât zgomotul depărtat. Astfel citesc 
toate ziarele, aşa cum mi se trimit toate albumele, cum primesc 
toate melodiile; şi urmărind, fără să mă amestec într-însa, viaţa 
altora, am ştiut ce se petrecuse astăzi dimineaţă la Camera 
Pairilor şi ce urma să se petreacă astă-seară... Atunci am scris. 

— Prin urmare, întrebă preşedintele, domnul conte de 
Monte-Cristo nu are nici un rol în intervenţia dumneavoastră? 

— Nu ştie nimic despre ea, domnule, iar eu nu am decât o 
teamă: că o va dezaproba când are să o afle; cu toate acestea, 


continuă fata înălţând o privire înflăcărată, pentru mine este o zi 
frumoasă aceasta când găsesc, în sfârşit, prilejul de a-mi 
răzbuna părintele. 

In tot timpul acesta contele nu rostise o vorbă; colegii îl 
priveau şi deplângeau, desigur, situaţia sfărâmată de suflul 
parfumat al unei femei; nenorocirea se zugrăvea puţin câte 
puţin în trăsături sinistre pe chipul lui. 

— Domnule de Morcerf, glăsui preşedintele, recunoaşteţi în 
doamna pe fiica lui Ali-Tebelin, paşa din lanina? 

— Nu, spuse Morcerf, făcând o sforţare să se ridice şi e o 
urzeală a duşmanilor mei. 

Haydée, care stătea cu ochii aţintiţi spre uşă, ca şi cum 
aştepta pe cineva, se întoarse deodată şi, văzându-l pe conte în 
picioare, scoase un strigăt cumplit: 

— Nu mă recunoşti? exclamă ea; ei bine, din fericire eu te 
recunosc. Eşti Fernand Mondego, ofiţerul francez care instruia 
trupele nobilului meu părinte. Tu ai predat castelele din lanina! 
Tu, trimis de el la Constantinopol, să tratezi direct cu împăratul, 
viaţa sau moartea binefăcătorului tău, ai venit cu un firman fals 
care acorda graţia întreagă! Cu firmanul acesta ai obţinut inelul 
paşei, graţie căruia Selim, paznicul focului, urma să se supună! 
Tu l-ai înjunghiat pe Selim! Tu ne-ai vândut, pe mama şi pe mine 
negustorului El-Kobbir. Asasinule! asasinule! asasinule! ai încă 
pe frunte sângele stăpânului tău! Priviţi! 

Cuvintele fuseseră rostite cu atâta elan de adevăr încât toţi 
ochii se întoarseră spre fruntea contelui şi el însuşi duse mâna 
la frunte ca şi cum ar fi simţit, cald încă, sângele lui Ali. 

— Recunoaşteţi în chip pozitiv că domnul de Morcerf e una 
şi aceeaşi persoană cu ofiţerul Fernand Mondego? 

— Dacă îl recunosc? exclamă Haydee. O, mamă, tu mi-ai 
spus: "Erai liberă, aveai un părinte pe care îl iubeai, erai sortită 
să fii ca o regină. Priveşte-l bine pe omul acesta, el te-a făcut 
sclavă, el a ridicat în vârful unei suliţi capul părintelui tău, el ne- 
a vândut, el ne-a predat! Priveşte-i bine mâna dreaptă, aceea cu 
o cicatrice mare; dacă i-ai uita chipul, îl vei recunoaşte după 
mâna în care au căzut, una după alta, piesele de aur ale 
negustorului El-Kobbir". Dacă îl recunosc? Să spună el acum 
dacă nu mă recunoaşte. 

Fiecare cuvânt cădea ca un cuţit asupra lui Morcerf şi 
reteza câte o bucată din energia lui; la ultimele cuvinte el îşi 


ascunse repede la piept, fără să vrea, mâna mutilată într-adevăr 
de-o rană şi căzu în jilţ, prăbuşit într-o deznădejde posomorâtă. 

Scena învârtejise spiritele adunării, aşa cum frunzele, 
desprinse din trunchi, gonesc purtate de vântul puternic de la 
Nord. 

— Domnule conte de Morcerf, spuse preşedintele, nu vă 
lăsaţi abătut; răspundeţi: justiţia curţii e supremă şi egală 
pentru toţi, ca aceea a lui Dumnezeu; nu vă va lăsa zdrobit de 
duşmani fără să vă dea putinţa de a-i combate. Vreţi o nouă 
anchetă? vreţi să ordon ca doi membri ai Camerei să facă o 
călătorie la lanina? Vorbiţi! 

Morcerf nu răspunse nimic. 

Atunci toţi membrii comisiei se priviră parcă înfricoşaţi. 
Caracterul energic şi violent al contelui era cunoscut. Numai o 
cumplită năucire putea să anihileze împotrivirea acestui om: se 
putea bănui, în sfârşit, că tăcerii care semăna cu somnul, îi va 
urma o trezire care va semăna trăsnetului. 

— Ei bine, ce hotărâți? îl întrebă preşedintele. 

— Nimic! spuse contele cu glas înăbuşit, ridicându-se. 

— Aşadar, fiica lui Ali-Tebelin a spus adevărul? Ea a fost, 
într-adevăr, martora cumplită căreia culpabilul nu îndrăzneşte 
niciodată să-i răspundă: nu? Aţi săvârşit într-adevăr toate 
faptele de care vă acuză? 

Contele aruncă în juru-i o privire a cărei expresie 
deznădăjduită ar fi mişcat inima tigrilor, dar care nu putea să-i 
dezarmeze pe judecători; apoi îşi înălţă ochii spre boltă şi îi 
cobori îndată, ca şi cum s-ar fi temut că, prin bolta deschisă, va 
scânteia cel de al doilea tribunal ce se numeşte cer şi celălalt 
judecător care se numeşte Dumnezeu. 

Atunci, cu o mişcare bruscă, îşi smulse nasturii hainei 
închise, care îl înăbuşea şi ieşi din sală ca năuc; o clipă paşii săi 
răsunară lugubru sub bolta sonoră, apoi huruitul trăsurii care îl 
ducea în galop zdruncină porticul edificiului florentin. 

— Domnilor, întrebă preşedintele după ce liniştea se 
restabili, domnul conte de Morcerf e într-adevăr vinovat de 
felonie, trădare şi josnicie? 

— Da! răspunseră într-un glas, unanim, toţi membrii 
comisiei de anchetă. 


Haydée stătuse până la sfârşitul şedinţei. Auzi sentinţa dată 
contelui, fără ca o trăsătură a figurii sale să exprime bucurie sau 
milă. 

Atunci, acoperindu-şi din nou chipul, salută cu demnitate pe 
consilieri şi ieşi cu pasul acela cu care Virgiliu spunea că merg 
zeițele. 


Capitolul XIII Provocarea 


— Atunci, continuă Beauchamp, am profitat de tăcerea şi 
de întunericul sălii pentru a ieşi fără să fiu văzut. Uşierul care 
mă introdusese mă aştepta la uşă. Mă conduse prin coridoare 
până la o portiţă care dădea în strada Vaugirard. leşii cu sufletul 
zdrobit şi totodată încântat — iartă-mi expresia, Albert — zdrobit 
pentru dumneata, încântat de noblețea fetei care urmărea 
răzbunarea paternă. Da, îţi jur, Albert, de oriunde ar veni reve- 
laţia — chiar dacă ea vine de la un duşman — duşmanul acesta 
nu e decât omul Providenţei. 

Albert îşi ţinea capul în palme; îşi înălţă chipul împurpurat 
de ruşine şi scăldat în lacrimi şi apucând braţul lui Beauchamp: 

— Prietene, îi spuse el, viaţa mea e sfârşită: îmi rămâne, nu 
să spun ca dumneata că Providența mi-a dat lovitura, dar să-l 
caut pe omul care mă urmăreşte cu vrăjmăşia lui; apoi, după ce 
îl voi cunoaşte, îl voi ucide sau mă va ucide el; mă bizui pe 
prietenia dumitale ca să mă ajuţi, Beauchamp, dacă nu cumva 
disprețul a ucis-o. 

— Dispreţul, dragul meu? întrucât te atinge nenorocirea? 
Nu, slavă Domnului, nu mai suntem pe vremea când o 
prejudecată nedreaptă îi făcea pe fii răspunzători de faptele 
părinţilor. Treceţi toată viaţa în revistă, Albert: ea datează de 
ieri — este drept — dar niciodată aurora unei zile frumoase nu a 
fost mai pură decât răsăritul dumitale. Nu, Albert, crede-mă, eşti 
tânăr, eşti bogat, părăseşte Franţa: totul se uită repede în acest 
mare Babilon cu existenţă agitată şi cu gusturi schimbătoare; 
vei reveni peste trei sau patru ani, te vei însura cu vreo prinţesă 
rusă şi nimeni nu se va mai gândi la ce a fost ieri; cu atât mai 
mult la ce s-a întâmplat acum şaisprezece ani. 


— Îţi mulţumesc, dragul meu Beauchamp, îţi mulţumesc 
pentru intenţia admirabilă care îţi dictează cuvintele, dar asta 
nu se poate; ţi-am spus dorinţa mea şi acum, dacă trebuie, voi 
schimba cuvântul dorință în acela de voință. Inţeleg că, 
interesat cum sunt în afacere, nu pot vedea lucrurile din punctul 
de vedere al dumitale. Ceea ce dumitale ţi se pare că vine dintr- 
o sursă cerească, mie mi se pare că vine dintr-o sursă mai puţin 
pură. Providența mi se pare că este, îţi mărturisesc, străină de 
toate acestea şi este un noroc, căci în locul mesagerului invizibil 
şi impalpabil al răsplătirilor şi al pedepselor cereşti, voi găsi o 
fiinţă palpabilă şi vizibilă împotriva căreia mă voi răzbuna — o, 
îţi jur — pentru tot ce sufăr de o lună de zile. Acum, îţi repet, 
Beauchamp, ţin să reintru în viaţa umană şi materială, iar dacă 
mai eşti, precum spui, prietenul meu, ajută-mă să descopăr 
mâna care a dat lovitura. 

— Bine, fie! spuse Beauchamp; dacă ţii cu orice preţ să 
cobor pe pământ, voi cobori. Dacă ţii să porneşti în căutarea 
unui duşman, voi porni şi eu cu dumneata. ŞI-l voi găsi căci 
onoarea mea e aproape la fel de interesată ca şi a dumitale în a- 
| descoperi. 

— Beauchamp, înţelegi, e nevoie să începem pe dată fără 
întârziere investigaţiile. Fiecare minut de întârziere pentru mine 
e o eternitate; denunţătorul nu-i încă pedepsit. Nădăjduieşte 
poate că nu va fi; şi, pe onoarea mea, dacă nutreşte speranţa 
aceasta se înşală. 

— Ascultă-mă, Morcerf. 

— Beauchamp, văd că ştii ceva; îmi redai viaţa. 

— Nu spun că e o realitate, Albert, dar e cel puţin o lumină 
în noapte; poate că, urmărind lumina aceasta, ne va duce la 
ţintă. 

— Spune-mi. Ard de nerăbdare, precum vezi. 

— Uite, îţi voi povesti ce n-am vrut să-ţi spun când m-am 
înapoiat din lanina. 

— Vorbeşte. 

— lată ce s-a petrecut, Albert; m-am dus, fireşte, la cel 
dintâi bancher din oraş, ca să iau informaţii; de la primul cuvânt 
pe care l-am spus în legătură cu cazul, mai înainte de a rosti 
numele părintelui dumitale, a spus: 

— A, foarte bine, ghicesc ce vă aduce! 

— Cum şi de ce? 


— Pentru că abia acum cincisprezece zile am fost întrebat 
în aceeaşi privinţă. 

— De cine? 

— De un bancher din Paris, corespondentul meu. 

— Cum îl cheamă? 

— Domnul Danglars. 

— El? exclamă Albert; într-adevăr el îl urmăreşte de multă 
vreme pe bietul meu părinte, cu ura lui invidioasă; el, omul aşa- 
zis popular, care nu poate ierta contelui de Morcerf că e pair de 
Franţa. Şi uite, ruptura aceea nemotivată a căsătoriei; da, ele! 

—  Informează-te, Albert (dar nu te aprinde dinainte) 
informează-te, îţi spun, iar dacă lucrul este adevărat... 

— O, da, dacă lucrul este adevărat, îmi va plăti pentru tot 
ce am suferit! exclamă tânărul. 

— la seama, Morcerf, e un om bătrân. 

— Voi avea menajamente pentru vârsta lui aşa cum a avut 
şi el pentru onoarea familiei mele; dacă îi purta pică părintelui 
meu, de ce nu îl lovea pe părintele meu? O, nu! i-a fost frică să 
se găsească în faţa unui bărbat. 

— Albert, nu te condamn, nu fac decât să te rețin; Albert, 
procedează cu prudenţă. 

— O, să nu-ți fie frică; de altminteri mă vei însoţi, 
Beauchamp, căci chestiunile solemne trebuiesc tratate de faţă 
cu martori. Până deseară, dacă domnul Danglars e vinovat, 
domnul Danglars nu va mai trăi, sau voi muri eu. Beauchamp, 
vreau să fac onoarei mele funeralii frumoase. 

— Când atari hotărâri sunt luate, ele trebuiesc puse în 
aplicare imediat, Albert. Vrei să mergem la domnul Danglars? 
Haidem! 

Trimiseră după o cabrioletă de piaţă. Când intrară în palatul 
bancherului, zăriră faetonul şi pe servitorul domnului Andrea la 
poartă. 

— Bun, toate sunt în ordine, spuse Albert cu voce 
mohorâtă. Dacă domnul Danglars nu vrea să se bată cu mine, îi 
voi ucide ginerele. Un Cavalcanti e dator să se bată. 

Tânărul fu anunţat bancherului care, auzind de numele lui 
Albert şi ştiind ce se petrecuse în ajun, dădu ordin să se încuie 
uşa. Era însă prea târziu. Albert venise în urma lacheului; auzi 
ordinul, forţă uşa şi pătrunse urmat de Beauchamp în cabinetul 
bancherului. 


— Domnule, exclamă acesta, nu mai e omul liber să 
primească la el pe cine vrea sau pe cine nu vrea? Cred că uitaţi 
regulile politeţii. 

— Nu, domnule, spuse cu răceală Albert; sunt împrejurări — 
şi dumneavoastră vă aflaţi într-una din acestea — când trebuie, 
exceptând circumstanţa laşităţii (vă ofer acest refugiu) să fie 
acasă, cel puţin pentru anumite persoane. 

— Ce poftiţi, domnule? 

— Vreau, spuse Morcerf apropiindu-se fără să dea atenţie 
lui Cavalcanti care stătea rezemat de cămin, vreau să vă propun 
o întâlnire într-un ungher depărtat, unde nu ne va deranja 
nimeni, timp de zece minute; mai mult nu vă cer; unde din doi 
bărbaţi care s-au întâlnit, unul va rămâne sub frunziş. 

Danglars păli. Cavalcanti făcu o mişcare. Albert se întoarse 
spre tânăr: 

— A, dacă vreţi, veniţi dumneavoastră, domnule conte! 
spuse el; aveţi dreptul, faceţi aproape parte din familie şi dau 
aceste întâlniri tuturor celor care vor fi dispuşi să le accepte. 

Cavalcanti se uită cu aer buimăcit la Danglars care, cu o 
sforţare, se ridică şi înaintă între cei doi tineri. Atacul lui Albert 
împotriva lui Andrea îl plasase pe alt teren şi nădăjduia că vizita 
lui Albert avea altă cauză decât aceea pe care o bănuise la 
început. 

— A, dacă veniţi să căutaţi pricină dumnealui pentru că l- 
am preferat dumneavoastră, vă previn că voi face din aceasta o 
chestiune de parchet, spuse el lui Albert. 

— Vă înşelaţi, domnule, glăsui Morcerf cu un zâmbet posac; 
nu mă refer câtuşi de puţin la căsătorie şi nu mă adresez 
domnului Cavalcanti decât pentru că mi s-a părut că o clipă a 
avut intenţia să intervină în discuţia noastră. De altminteri, aveţi 
dreptate, spuse el; caut astăzi pricină întregii lumii; fiţi însă pe 
pace, domnule Danglars, prioritatea vă aparţine. 

— Domnule, răspunse Danglars palid de mânie şi teamă, vă 
înştiinţez că, atunci când am nenorocirea să întâlnesc în cale un 
câine turbat, îl ucid şi că departe de a mă crede culpabil, cuget 
că am făcut un bine societăţii. lar dacă dumneavoastră sunteţi 
turbat şi aţi încercat să mă muşcaţi, vă previn că vă voi ucide 
fără milă. Sunt eu de vină dacă părintele dumneavoastră este 
dezonorat? 

— Da, mizerabile, strigă Morcerf, e vina ta! 


Danglars făcu un pas înapoi. 

— Vina mea? spuse el; eşti nebun! Cunosc eu istoria 
grecească? am călătorit cu prin părţile acelea? l-am sfătuit eu 
pe părintele dumitale să vândă castelele din lanina? să 
trădeze... 

— Tăcere! porunci Albert cu glas înăbuşit. Nu, nu dumneata 
direct ai provocat scandalul şi ai pricinuit nenorocirea; ci în mod 
ipocrit. 

— Eu? 

— Da, dumneata. De unde vine destăinuirea? 

— Cred însă că ziarul ţi-a spus: din lanina! 

— Cine a scris la lanina? 

— La lanina? 

— Da. Cine a scris, cerând informaţii asupra părintelui 
meu? 

— Cred că toată lumea poate să scrie la lanina. 

— Cu toate acestea o singură persoană a scris. 

— Una singură? 

— Da şi persoana aceea eşti dumneata. 

— Am scris, fără îndoială; cred că, atunci când cineva îşi 
mărită fata cu un tânăr, poate să ia informaţii asupra familiei 
tânărului; nu e numai un drept, e şi o datorie. 

— Ai scris, domnule, ştiind perfect răspunsul pe care îl vei 
primi, spuse Albert. 

— Eu? ţi jur, strigă Danglars cu o încredere şi o siguranţă 
care nu porneau, poate, atât din teamă, cât din interesul pe 
care îl simţea în inimă pentru nefericitul tânăr; îţi jur că 
niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu la lanina. 
Cunoşteam eu oare catastrofa lui Ali-Paşa? 

— Atunci te-a îndemnat cineva să scrii? 

— Desigur. 

— Te-a îndemnat? 

— Da. 

— Cine? Termină... spune... 

— Eh, nimic mai simplu; vorbeam despre trecutul părintelui 
dumitale, spuneam că sursa norocului său a rămas totdeauna 
tăinuită. Persoana cu care vorbeam m-a întrebat unde a făcut 
părintele dumitale averea. Am răspuns: în Grecia. Atunci mi-a 
spus: Ei bine, scrie la lanina! 

— Şi cine ţi-a dat sfatul acesta? 


— Contele de Monte-Cristo, prietenul dumitale. 

— Contele de Monte-Cristo ţi-a spus să scrii la lanina? 

— Da şi am scris. Vrei să vezi corespondenţa mea? [i-o 
arăt. 

Albert şi Beauchamp se priviră. 

— Domnule, glăsui atunci Beauchamp, care nu rostise încă 
nimic, cred că îl acuzaţi pe conte care lipseşte din Paris şi nu se 
poate justifica în momentul acesta. 

— Nu acuz pe nimeni, domnule, spuse Danglars; povestesc 
numai şi voi repeta în faţa domnului conte de Monte-Cristo cele 
pe care le-am spus în faţa dumneavoastră. 

— Şi contele ştie ce răspuns aţi primit? 

— | l-am arătat. 

— Ştia că numele de botez al părintelui meu e Fernand şi 
că numele de familie e Mondego? 

— Da, îi spusesem de multă vreme; n-am făcut cu aceasta 
decât ceea ce oricine altul ar fi făcut în locul meu, ba poate mai 
puţin. Când, a doua zi după primirea răspunsului, îndemnat de 
domnul de Monte-Cristo, părintele dumitale a venit s-o ceară pe 
fiica mea în mod oficial, eu am refuzat categoric, e drept, dar 
fără explicaţii, fără scandal. De ce aş fi făcut scandal? Ce mă 
priveşte pe mine onoarea sau dezonoarea domnului de Morcerf? 
Lucrul acesta nu contribuia nici la urcarea, nici la scăderea 
rentei. 

Albert simţi că fruntea i se îmbujorează; nu mai încăpea 
îndoială, Danglars se apăra cu josnicie, dar cu siguranţa unuia 
care spune, dacă nu întregul adevăr, cel puţin o parte, nu din 
conştiinţă, e drept, dar de frică. De altminteri ce căuta Morcerf? 
Nu vinovăția mai mare sau mai mică a lui Danglars sau a lui 
Monte-Cristo, ci un om care să răspundă pentru ofensa, uşoară 
sau gravă, un om care să se bată şi era vădit că Danglars nu se 
va bate. 

Apoi fiecare detaliu, uitat sau neobservat, redevenea vizibil 
în ochii săi, sau prezent în amintirea sa. Monte-Cristo ştia totul 
deoarece o cumpărase pe fiica lui Ali-Paşa; ştiind totul, îl 
sfătuise pe Danglars să scrie la lanina. După ce a cunoscut 
răspunsul, satisfăcuse dorinţa exprimată de Albert de a fi 
prezentat Haydeei; când s-a aflat în faţa ei a adus vorba despre 
moartea lui Ali, neîmpotrivindu-se povestirii Haydeei (dar dându- 
i desigur fetei, în cele câteva cuvinte romanice pe care le 


rostise, instrucţiuni care n-au îngăduit lui Morcerf să-şi identifice 
părintele); de altminteri nu l-a rugat el pe Morcerf să nu 
pronunţe numele părintelui în faţa Haydeei? În sfârşit, l-a luat pe 
Albert în Normandia în momentul când ştia că scandalul cel 
mare se va produce. Nici vorbă, totul era calculat şi, fără 
îndoială, Mon-te-Cristo se găsea în înţelegere cu duşmanii 
părintelui său. 

Albert îi luă pe Beauchamp într-un colţ şi îi împărtăşi toate 
ideile. 

— Ai dreptate, spuse acesta; domnul Danglars n-are, în tot 
ce s-a întâmplat, decât partea brutală şi materială; domnului de 
Monte-Cristo eşti dator să-i ceri o explicaţie. 

Albert se întoarse. 

— Domnule, îi spuse el lui Danglars, vei înţelege că încă nu 
mă despart de dumneata în mod definitiv, rămâne să aflu dacă 
acuzaţiile dumitale sunt întemeiate şi mă voi adresa domnului 
conte de Monte-Cristo. 

ÎI salută pe bancher şi ieşi cu Beauchamp, fără să pară că 
dă lui Cavalcanti vreo atenţie. 

Danglars îi însoţi până la uşă, iar acolo îl încredinţă încă o 
dată pe Albert că nici un motiv de ură personală nu-l însufleţea 
împotriva domnului conte de Morcerf. 


Capitolul XIV insulta 


La poarta bancherului, Beauchamp îl opri pe Morcerf. 

— Ascultă, glăsui el. Ti-am spus adineauri la domnul 
Danglars că trebuie să ceri o explicaţie domnului de Monte- 
Cristo. 

— Da şi mergem la el. 

— O clipă, Morcerf; înainte de a merge la conte, 
reflectează. 

— La ce vrei să reflectez? 

— La gravitatea demersului. 

— E mai grav decât acela făcut la domnul Danglars? 

— Da; domnul Danglars este un om al banului şi ştii că 
oamenii banului preţuiesc prea mult capitalul pe care îl riscă 
pentru a se bate cu uşurinţă. Celălalt, dimpotrivă, e gentilom, în 


aparenţă cel puţin; nu te temi că sub gentilom vei găsi asasinul 
de profesie? 

— Nu mă tem decât de un lucru; că voi găsi un om care nu 
se bate. 

— O, fii pe pace, spuse Beauchamp; acesta se va bate. Mi-e 
teamă chiar de un lucru; să nu se bată prea bine. la seama! 

— Prietene, asta cer şi eu, glăsui Morcerf cu un zâmbet 
fioros; iar fericirea cea mai mare care mi se poate întâmpla, e să 
fiu ucis pentru părintele meu: ne va salva pe toţi. 

— Mama dumitale va muri! 

— Biata mamă, spuse Albert trecându-şi mâna peste ochi; 
ştiu; dar e mai bine să moară din cauza aceasta, decât să moară 
de ruşine. 

— Eşti hotărât, Albert? 

— Da. 

— Atunci, haidem! Crezi însă că-l vom găsi? 

— Urma să se înapoieze la câteva ore după mine şi cu 
siguranţă că a sosit. 

Urcară şi porunciră să fie duşi în avenue des Champs- 
Elysées, No. 30. 

Beauchamp vroia să coboare singur, dar Albert îi atrase 
atenţia că, întrucât cazul ieşea din regulile obişnuite, putea să 
se abată de la eticheta duelului. 

Tânărul lupta pentru o cauză aşa de sfântă, încât 
Beauchamp era dator să-i satisfacă toate dorinţele: cedă deci lui 
Morcerf şi se mărgini să-l urmeze. 

Dintr-un salt Albert ajunse, de la ghereta portarului, pe 
peron. Îl primi Baptistin. 

Contele sosise într-adevăr, dar se găsea în baie şi 
interzisese primirea oricui. 

— Dar după baie? întrebă Morcerf. 

— Domnul va lua masa. 

— Şi după masă? 

— Domnul va dormi un ceas. 

— Apoi? 

— Apoi va merge la operă. 

— Eşti sigur? întrebă Albert. 

— Absolut sigur; domnul a comandat caii pentru opt fix. 

— Prea bine, răspunse Albert; atât vroiam să ştiu. 

Şi, întorcându-se spre Beauchamp: 


— Beauchamp, dacă ai vreo treabă, termin-o îndată; dacă 
ai vreo întâlnire astă-seară, amân-o pe mâine. Înţelegi că mă 
bizui pe dumneata pentru a merge la operă. Dacă poţi, adu-l şi 
pe Château-Renaud. 

Beauchamp profită de permisiune şi se despărţi de Albert 
după ce-i făgădui că va veni să-l ia la opt fără un sfert. 

Când se înapoie acasă, Albert înştiinţă pe Franz, pe Debray 
şi pe Morrel că ar vrea să-i vadă în seara aceea la Operă. 

Făcu apoi o vizită mamei sale care, după întâmplările din 
ajun, îşi zăvorâse uşa şi stătea în cameră. O găsi la pat, zdrobită 
de durerea umilirii publice. 

Vederea lui Albert produse asupra ei efectul firesc; strânse 
mâna fiului ei şi izbucni în suspine. Cu toate acestea, lacrimile o 
uşurară. 

Albert rămase o clipă în picioare, tăcut, lângă mama sa. 

Vedeai, după figura-i palidă şi după sprâncenele încruntate, 
că hotărârea răzbunării clocotea tot mai mult în inima lui. 

— Mamă, o întrebă Albert, cunoşti vreun duşman al 
domnului de Morcerf? 

Mercedes tresări; remarcase că tânărul n-a spus: al tatălui 
meu. 

— Dragul meu, glăsui ea, oamenii ajunşi în situaţia contelui 
numără mulţi duşmani pe care nu-i cunosc. De altminteri, 
duşmanii pe care îi cunoaştem nu sunt cei mai periculoşi. Ştii 
aceasta. 

— Da, ştiu şi de aceea apelez la toată pătrunderea 
dumitale. Mamă, eşti o femeie aşa de superioară, încât nimic 
nu-ţi scapă. 

— De ce îmi spui aceasta? 

— Pentru că ai remarcat, bunăoară, că, din seara balului pe 
care l-am dat, domnul de Monte-Cristo n-a vrut să ia nimic la 
noi. 

Sprijinându-se, tremurând, pe braţul ars de febră, ea 
exclamă: 

— Domnul de Monte-Cristo? Dar ce legătură este între el şi 
întrebarea pe care mi-o pui? 

— Ştii, mamă, că domnul de Monte-Cristo e aproape un 
oriental şi că, pentru a-şi păstra toată libertatea de răzbunare, 
orientalii nu mănâncă şi nici nu beau la duşmanii lor. 


— Domnul de Monte-Cristo, duşmanul nostru, Albert? 
exclamă Mercedes devenind mai palidă decât postavul care o 
acoperea. Cine ţi-a spus? De ce? Eşti nebun, Albert! Domnul de 
Monte-Cristo n-a avut pentru noi decât politeţe. Domnul de 
Monte-Cristo ţi-a salvat viaţa; tu însuţi ni l-ai prezentat. O, te 
rog, fiul meu, dacă ai o astfel de idee, alung-o, iar dacă e să-ți 
dau un sfat — mai mult decât atât: dacă e să-ţi adresez o 
rugăminte — poartă-te frumos. 

— Mamă, replică tânărul cu o privire posomorâtă, 
dumneata ai motive speciale când îmi spui să-l menajez pe omul 
acesta. 

— Eu? exclamă Mercedes roşind cu iuţeala cu care pălise şi 
redevenind apoi mai palidă aproape decât înainte. 

— Da, fără îndoială şi motivul este — nu e aşa? — că el 
poate să ne facă rău, glăsui Albert. 

Mercedes se înfioră; şi aţintind asupra fiului ei o privire 
pătrunzătoare: 

— Îmi vorbeşti într-un mod ciudat, îi spuse ea lui Albert şi ai 
bănuieli curioase. Ce ţi-a făcut contele? Acum trei zile te aflai cu 
el în Normandia; acum trei zile îl priveam şi îl priveai şi tu, ca pe 
cel mai bun prieten. 

Un zâmbet ironic flutură pe buzele lui Albert. Mercedes 
văzu zâmbetul şi cu instinctu-i de femeie şi mamă, ghici totul; 
dar, prudentă şi tare, îşi ascunse tulburarea şi înfiorările. 

Albert curmă conversaţia; după o clipă o reluă contesa: 

— M-ai întrebat cum îmi este, glăsui ea; îţi voi răspunde 
deschis dragul meu, că nu mă simt bine. Ar trebui să te muţi aci, 
Albert: mi-ai ţine tovărăşie; am nevoie să nu fiu singură. 

— Mamă, spuse tânărul, aş fi la ordinele dumitale şi ştii cu 
câtă fericire — dacă o chestiune urgentă şi importantă nu m-ar 
sili să lipsesc de lângă dumneata toată seara. 

— A, foarte bine! răspunse Mercedes cu un suspin; du-te, 
Albert, nu vreau să te fac sclavul pietăţii tale filiale. 

Albert se prefăcu că nu auzi, o salută pe mamă şi ieşi. 

Tânărul abia închisese uşa şi Mercedes chemă pe un 
servitor de încredere, poruncindu-i să-l urmărească pe Albert 
toată seara şi să-i raporteze numaidecât. 

O sună apoi pe cameristă şi, cu toate că era slăbită, se 
îmbrăcă să fie gata pentru orice întâmplare. 


Misiunea dată lacheului nu era anevoioasă. Albert reveni la 
el şi se îmbrăcă cu o eleganţă severă. La opt fără un sfert sosi 
Beauchamp: îl văzuse pe Château-Renaud, care-i făgăduise că 
va fi în stal înainte de ridicarea cortinei. 

Urcară amândoi în cupeul lui Albert care, neavând nici un 
motiv să tăinuiască unde merge, spuse cu glas tare: 

— La operă! 

În nerăbdarea lui venise înainte de ridicarea cortinei. 
Château-Renaud se află la locul său; deoarece Beauchamp îl 
prevenise, Albert nu avea de dat nici o explicaţie. Purtarea 
fiului, care căuta să-şi răzbune părintele, era aşa de simplă încât 
Château-Renaud nu încercă deloc să-l facă să renunţe, ci se 
mulţumi să-i repete asigurarea că-i stă la disp-oziţie. 

Debray nu sosise încă, însă Albert ştia că el pierde foarte 
rar un spectacol al operei. Albert hoinări prin teatru până la 
ridicarea cortinei. Nădăjduia să-l întâlnească pe Monte-Cristo, fie 
pe culoar, fie pe scară. Soneria îl chemă la locul său şi se aşeză 
între Château-Renaud şi Beauchamp. 

Dar ochii nu se dezlipeau de loja dintre coloane care, cât 
tinu primul act, păru că se încăpăţânează să rămână închisă. 

În sfârşit, la începutul actului al doilea, în momentul când, 
pentru a suta oară, Albert îşi consulta ceasul, uşa lojii se 
deschise şi Monte-Cristo intră, îmbrăcat în negru, rezemându-se 
de rampă spre a privi în sală; Morrel îl urma, căutându-şi din 
ochi sora şi cumnatul. Îi zări într-o lojă de rangul al doilea şi le 
făcu semn. 

Zvârlind o ochire prin sală, contele zări un cap palid şi nişte 
ochi scânteietori care păreau că vor cu lăcomie să-i atragă 
privirile: îl recunoscu pe Albert, dar expresia pe care o remarcă 
pe chipul tulburat îl sfătui, desigur, să n-arate că l-a văzut. Fără 
să facă vreo mişcare care să-i trădeze cugetul, se aşeză, îşi 
scoase ocheanul din cutie şi privi într-altă parte. 

Dar, fără să pară că-l vede pe Albert, contele nu-l pierdea 
din ochi, iar când cortina căzu peste sfârşitul actului al doilea, 
privirea sa sigură îl urmări pe tânăr ieşind din sală dimpreună cu 
cei doi prieteni. 

Apoi acelaşi cap reapăru la ochiul de geam al unei loji din 
faţa sa. Contele simţea că vine înspre dânsul furtuna, iar când 
auzi cheia întorcându-se în broasca lojii sale, deşi vorbea în 


momentul acela cu Morrel în modul cel mai voios, ştia la ce are 
să se aştepte şi era pregătit. 

Uşa se deschise. 

Abia atunci Monte-Cristo întoarse capul şi-l zări pe Albert, 
livid şi tremurând. Dinapoia lui erau Beauchamp şi Château- 
Renaud. 

— A, iată-l pe călăreţul meu ajuns la ţintă! exclamă el, cu 
acea binevoitoare politeţe care se deosebea de banalităţile lumii 
bune. Bună seara, domnule de Morcerf! 

Şi figura omului acesta, aşa de stăpân pe sine, exprima cea 
mai desăvârşită cordialitate. 

Morrel îşi reaminti abia atunci de scrisoarea pe care o 
primise de la viconte şi prin care, fără vreo explicaţie, acesta îl 
ruga să fie la operă; înţelese că se va petrece un lucru grozav. 

— N-am venit să schimbăm amabilităţi ipocrite sau semne 
mincinoase de prietenie, spuse tânărul: venim să vă cerem o 
explicaţie, domnule conte. 

Glasul tremurând al tânărului străbătea cu greu printre 
dinţii încleştaţi. 

— O explicaţie la operă? întrebă contele cu tonul acela aşa 
de calm şi cu privirea aceea aşa de pătrunzătoare care 
caracterizează pe omul permanent stăpân pe sine. Oricât de 
puţin familiarizat aş fi cu obiceiurile pariziene, nu mi-aş fi 
închipuit, domnule, că explicaţiile se cer aci. 

— Cu toate acestea, când oamenii se zăvoresc, spuse 
Albert, când nu poţi să pătrunzi la ei sub pretextul că sunt în 
baie, la masă sau în pat, trebuie să te adresezi lor acolo unde îi 
întâlneşti. 

— Nu e o problemă să fiu întâlnit, glăsui Monte-Cristo, căci 
dacă nu mă înşel, abia ieri, domnule, aţi fost la mine. 

— leri, domnule, spuse tânărul, a cărui minte se 
împăienjenea, mă aflam la dumneavoastră deoarece nu ştiam 
cine sunteţi. 

Şi, rostind cuvintele acestea, Albert ridicase glasul pentru 
ca persoanele din lojile învecinate să-l audă şi de asemeni, aceia 
care treceau pe culoar. De aceea persoanele din loji întoarseră 
capul, iar cele de pe culoar se opriră dinapoia lui Beauchamp şi- 
a lui Château-Renaud, auzind gălăgie. 


— Dar de unde veniţi, domnule? întrebă Monte-Cristo, fără 
să trădeze ce mai mică emoție. Am impresia că nu sunteţi în 
stare normală. 

— Pentru a înţelege perfidiile dumneavoastră, domnule, a 
vi le arunca în obraz şi a vroi să mă răzbun, voi fi totdeauna cu 
judecata întreagă, spuse Albert furios. 

— Domnule, nu vă înţeleg, replică Monte-Cristo şi chiar 
dacă v-aş înţelege, n-aveţi dreptul să ridicaţi tonul. Mă găsesc 
aci la mine acasă, domnule şi eu singur am dreptul să vorbesc 
mai tare decât ceilalţi. leşiţi, domnule! 

Şi Monte-Cristo arătă lui Albert uşa, cu un admirabil gest de 
comandă. 

— Vă voi face eu să ieşiţi de la dumneavoastră, reluă Albert 
mototolind în mâinile-i convulsive mănuşa pe care contele n-o 
pierdea din vedere. 

— Bine, bine, spuse Monte-Cristo flegmatic; văd că îmi 
căutaţi pricină, domnule; dar îţi dau un sfat, viconte şi nu-l uita: 
obiceiul de a face zgomot, provocând, e un obicei prost. Nu pe 
toată lumea o prinde zgomotul, domnule de Morcerf. 

La auzul acestui nume, un murmur de uimire străbătu ca un 
fior printre auditorii scenei. Din ajun numele de Morcerf era în 
toate gurile. 

Mai mult decât toţi şi primul dintre toţi, Albert înţelese 
aluzia şi făcu un gest pentru a zvârili în obrazul contelui mănuşa; 
dar Morrel îi prinse mâna, în timp ce Beauchamp şi Château- 
Renaud, temându-se că scena va depăşi limita unei provocări, îl 
ţineau de la spate. 

Dar Monte-Cristo, fără să se ridice, înclinându-şi scaunul, 
întinse numai mâna şi, apucând dintre degetele crispate ale 
tânărului mănuşa umedă şi mototolită: 

— Domnule, glăsui el cu accent cumplit, consider mănuşa 
dumitale aruncată şi ţi-o voi trimite înfăşurată în jurul unui glonţ. 
Acum pleacă, de nu vrei să chem servitorii să te dea afară. 

Ameţit, înspăimântat, cu ochii scăpărând, Albert făcu doi 
paşi înapoi. 

Morrel profită de prilej pentru a închide uşa. 

Monte-Cristo îşi reluă ocheanul şi începu să privească de 
parcă nimic extraordinar nu s-ar fi petrecut. 

Omul avea o inimă de bronz şi-o figură de marmură. Morrel 
se plecă la urechea lui. 


— Ce i-aţi făcut? îl întrebă. 

— Eu? nimic. Cel puţin lui personal, răspunse Monte-Cristo. 

— Totuşi scena aceasta ciudată are, desigur, o cauză. 

— Aventura contelui de Morcerf îl exasperează pe bietul 
tânăr. 

— Aveţi vreun amestec? 

— Camera a fost lămurită prin Haydee asupra trădării 
părintelui lui. 

— Într-adevăr, glăsui Morrel, mi s-a spus, dar n-am vroit să 
cred că sclava greacă pe care am văzut-o cu dumneavoastră, 
aci, în chiar loja aceasta, era fiica lui Ali-Paşa. 

— Cu toate acestea este adevărat. 

— Atunci înţeleg totul, iar scena era premeditată, spuse 
Morrel. 

— Cum adică. 

— Da, Albert mi-a scris să fiu astă-seară la Operă; vroia să 
mă facă martorul insultei pe care îşi propunea să vi-o arunce. 

— Probabil, glăsui Monte-Cristo cu liniştea sa neclintită. 

— Ce o să faceţi acum cu el? 

— Cu cine? 

— Cu Albert. 

— Cu Albert? reluă Monte-Cristo cu acelaşi ton. Ce o să fac 
cu el, Maximilien? După cum e adevărat că dumneata eşti aci şi 
că îţi strâng mâna, tot aşa de adevărat e că îl voi ucide mâine 
înainte de zece dimineaţa. lată ce am să fac. 

La rândul său, Morrel luă mâna lui Monte-Cristo într-ale sale 
şi se înfioră simţind-o rece şi calmă. 

— O, conte, spuse el, părintele lui îl iubeşte aşa de mult! 

— Nu-mi spune astea, exclamă Monte-Cristo cu prima 
pornire de furie pe care păru că o simte; îl voi face să sufere. 

Morrel lăsă buimăcit mâna lui Monte-Cristo. 

— Conte, conte! glăsui el. 

— Dragă Maximilien, îl întrerupse contele, ia ascultă cât de 
adorabil cântă Duprez fraza aceasta: 


O Matilda, idolul sufletului meu! 


— Ştiu, eu l-am ghicit cel dintâi pe Duprez la Neapole şi l- 
am aplaudat întâiul. Bravo! Bravo! 


Morrel îşi dădu seama că nu mai avea ce să spună şi 
aşteptă. 

Cortina care se ridicase la sfârşitul scenei lui Albert, recăzu 
aproape numaidecât. Se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră, spuse Monte-Cristo fără ca glasu-i să trădeze cea 
mai mică emoție. 

Beauchamp se arătă. 

— Bună seara, domnule Beauchamp, glăsui Monte-Cristo ca 
şi cum îl vedea pe ziarist pentru prima oară în timpul serii; ia 
loc. 

Beauchamp salută, intră şi se aşeză. 

— Domnule, îi spuse el lui Monte-Cristo, îl însoţeam 
adineauri, precum aţi putut să vedeţi, pe domnul de Morcerf. 

— Ceea ce înseamnă, declară Monte-Cristo râzând, că aţi 
luat masa probabil împreună. Mă bucur văzând, domnule 
Beauchamp, că dumneata eşti mai sobru decât el. 

— Domnule, spuse Beauchamp, Albert a făcut, recunosc, 
greşeala de a se înfuria şi vin în numele meu să vă cer scuze. 
După ce v-am cerut scuzele mele, domnule conte, vin să vă 
spun că vă cred prea amabil pentru a refuza să-mi daţi o 
explicaţie asupra relaţiilor dumneavoastră cu oamenii din 
lanina; după aceea voi adăuga două cuvinte cu privire la tânăra 
grecoaică. 

Monte-Cristo făcu din buze şi din ochi un semn mic care 
impunea tăcere. 

— Speranţele mele sunt distruse, cum văd, adăugă el 
râzând. 

— De ce? întrebă Beauchamp. 

— Nici vorbă, vă grăbiţi să-mi faceţi o reputaţie de 
excentric: după dumneavoastră, eu sunt un Lara, un Manfred, 
un lord Ruthwen; apoi năruiţi figura şi încercaţi să faceţi din 
mine un om banal. Mă vreţi comun, vulgar; în sfârşit, îmi cereţi 
explicaţii. Haida-de, domnule Beauchamp, vrei să râzi! 

— Cu toate acestea, reluă Beauchamp cu mândrie, sunt 
împrejurări când probitatea cere... 

— Domnule Beauchamp, îl întrerupse ciudatul om, cel care 
porunceşte domnului conte de Monte-Cristo este domnul conte 
de Monte-Cristo. Aşadar, nici un cuvânt în privinţa aceasta, te 
rog. Fac ce vreau, domnule Beauchamp, şi, crede-mă, fac 
totdeauna cât se poate de bine. 


— Domnule, răspunse tânărul, oamenilor cinstiţi nu li se 
plăteşte cu moneda aceasta; onoarea are nevoie de garanţii. 

— Domnule, eu sunt o garanţie vie, reluă Monte-Cristo 
netulburat, însă în ochii săi se aprindeau fulgere amenințătoare. 
Avem amândoi în vine sânge pe care ţinem să-l vărsăm; iată 
garanţia noastră naturală. Comunică răspunsul acesta vicontelui 
şi spune-i că mâine până la zece am să văd culoarea sângelui 
său. 

— Nu-mi mai rămâne, spuse Beauchamp, decât să stabilim 
modalităţile luptei. 

— Chestiunea îmi este perfect indiferentă, domnule, glăsui 
contele de Monte-Cristo; era deci inutil să mă deranjaţi la 
spectacol pentru atâta tot. In Franţa oamenii se bat, cu spada, 
cu pistolul; în colonii au carabina; în Arabia, pumnalul. Spune-i 
clientului dumitale, că, deşi insultat, dar pentru a rămâne 
excentric până la capăt, îi las alegerea armelor şi că voi accepta 
totul fără discuţie, fără tăgadă; totul, auzi? totul, chiar şi lupta 
prin tragere la sorţi care e totdeauna stupidă. Cu mine însă e 
altceva; sunt sigur că am să câştig. 

— Sunteţi sigur de câştig? întrebă Beauchamp privindu-l pe 
conte cu ochi înfricoşaţi. 

— Eh, nici vorbă! spuse Monte-Cristo înălţând uşor din 
umeri. Altminteri nu m-aş bate cu domnul de Morcerf. Îl voi 
ucide, trebuie să-l ucid, aşa se va întâmpla. Comunică-mi numai, 
printr-un cuvânt, în seara aceasta, acasă, arma şi ora; nu-mi 
place să fiu aşteptat. 

— Cu pistolul, la ora opt dimineaţa, în pădurea Vincennes, 
spuse Beauchamp uluit, neştiind dacă avea a face cu un 
fanfaron extraordinar sau cu o fiinţă supranaturală. 

— Bine, domnule, spuse Monte-Cristo. Acum, că totul este 
în ordine, dă-mi voie, te rog, să ascult spectacolul şi spune-i 
prietenului dumitale, Albert, să nu mai vină în seara asta: şi-ar 
face rău cu brutalităţile lui de prost gust. Să se ducă acasă şi să 
doarmă. 

Beauchamp ieşi în culmea uimirii. 

— Acum, glăsui Monte-Cristo întorcându-se spre Morrel, 
contez pe dumneata, nu e aşa? 

— Desigur, spuse Morrel, puteţi să dispuneţi de mine conte; 
cu toate acestea... 

— Ce? 


— Ar fi necesar, conte, să cunosc adevărata cauză... 

— Adică mă refuzi? 

— Nu. 

— Adevărata cauză, Morrel? întrebă contele; însuşi tânărul 
acesta merge orbeşte şi n-o cunoaşte. Adevărata cauză nu e 
cunoscută decât de mine şi de Dumnezeu. Îţi dau însă cuvântul 
meu de onoare, Morrel, că Dumnezeu, care o cunoaşte, va fi de 
partea noastră. 

— Imi este de ajuns, conte, spuse Morrel. Cine e al doilea 
martor al dumneavoastră? 

— Nu cunosc pe altcineva la Paris, căruia să-i acord 
onoarea aceasta, în afară de dumneata, Morrel şi de cumnatul 
dumitale Emmanuel. Crezi că Emmanuel va vrea să-mi facă 
acest serviciu? 

— Conte, vă garantez pentru el ca pentru mine. 

— Bine, mai mult nu-mi trebuie. Mâine la şapte dimineaţa, 
la mine, nu-i aşa? 

— Vom fi. 

— Sst! uite că se înalţă cortina; să ascultăm. Sunt deprins 
să nu pierd o notă din opera aceasta; muzica la Wilhelm Tell e 
încântătoare! 


Capitolul XV Noaptea 


Domnul de Monte-Cristo aşteptă, potrivit obiceiului său, 
până când Duprez cântă faimosul Urmează-mă! şi abia atunci se 
sculă şi ieşi. 

La uşă Morrel se despărţi, repetând făgăduiala că va fi cu 
Emmanuel a doua zi dimineaţa la şapte fix. Se urcă pe urmă în 
cupeu, calm, zâmbitor. Peste cinci minute era acasă. Ar fi trebuit 
să nu-l cunoşti însă pe conte pentru a te lăsa înşelat de expresia 
cu care el spuse lui Ali când intră: 

— Ali, pistoalele cu toc de fildeş! 

Ali aduse cutia stăpânului, iar acesta începu să examineze 
armele cu o luare-aminte firească pentru un om ce-şi 
încredinţează viaţa crâmpeiului de fier şi plumb. Erau pistoale 
speciale pe care Monte-Cristo le comandase pentru a trage la 
ţintă în apartamentele sale. O capsulă ajungea să izgonească 


glonţul şi, din camera de alături, n-ar fi putut să bănuiască 
nimeni că, aşa cum se zice în termeni de tir, contele se 
îndeletnicea cu exersarea mâinii. Luase arma în mână şi căuta 
punctul de ochire pe o placă mică de tablă care îi servea de 
ţintă, când uşa cabinetului se deschise şi Baptistin intră. 

Mai înainte însă ca el să deschidă gura, contele zări prin 
uşa rămasă deschisă, în penumbra încăperii vecine, o femeie 
voalată care venise după Baptistin. 

Ea l-a zărit pe conte cu pistolul în mână, a văzut două 
spade pe masă şi a înaintat repede. 

Baptistin îşi consulta stăpânul cu privirea. Contele făcu un 
semn. Baptistin ieşi şi închise uşa în urma lui. 

— Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă? întrebă contele 
pe femeia voalată. 

Necunoscuta zvârli o privire în juru-i, pentru a se încredința 
că e singură, apoi, înclinându-se ca şi cum ar fi vrut să 
îngenuncheze şi împreunându-şi mâinile spuse, cu accentul 
disperării: 

— Edmond, să nu-l ucizi pe fiul meu! 

Contele făcu un pas înapoi, scoase un strigăt uşor, iar arma 
îi căzu din mână. 

— Ce nume aţi rostit, doamnă de Morcerf? întrebă el. 

— Numele dumitale, exclamă ea dându-şi în lături voalul, 
singurul pe care poate, nu l-a uitat, Edmond — nu doamna de 
Morcerf care vine la dumneata, ci Mercedes. 

— Mercedes a murit, doamnă, glăsui Monte-Cristo şi nu mai 
cunosc pe altcineva cu acest nume. 

— Mercedes trăieşte, domnule, Mercedes îşi aduce aminte, 
căci numai ea te-a recunoscut când te-a văzut şi, chiar fără să 
te fi văzut, după glasul dumitale, Edmond, după accentul 
glasului dumitale; iar de atunci ea te urmăreşte pas cu pas, te 
supraveghează, se teme de dumneata şi n-a avut nevoie să 
caute mâna de unde pornea lovitura care îl izbea pe domnul de 
Morcerf. 

— Vreţi să spuneţi Fernand, doamnă, glăsui Monte-Cristo cu 
ironie amară; devreme ce suntem pe cale să ne reamintim 
numele, să ni le reamintim pe toate. 

Şi Monte-Cristo rostise numele de Fernand cu atâta ură 
încât Mercedes simţi fiorul spaimei prin tot corpul. 


— Edmond, vezi bine că nu m-am înşelat, exclamă 
Mercedes şi că am dreptate să-ţi spun: Cruţă-mi fiul! 

— Dar cine v-a spus, doamnă, că am ceva împotriva fiului 
dumneavoastră? 

— Vai, nimeni, însă o mamă e înzestrată cu dublă vedere. 
Am ghicit totul; l-am urmărit astă-seară la operă şi, tăinuită într- 
o lojă, am văzut totul. 

— Atunci, dacă aţi văzut totul, aţi văzut că fiul lui Fernand 
m-a insultat în mod public, spuse Monte-Cristo cu un calm 
cumplit. 

— O, fie-ţi milă! 

— Aţi văzut, continuă contele, că mi-ar fi aruncat mănuşa în 
faţă dacă un prieten al meu, domnul Morrel, nu-i oprea braţul. 

— Ascultă-mă. Fiul meu a ghicit de asemeni; îţi pune în 
seamă nenorocirile care îl lovesc pe părintele lui. 

—  Confundaţi, doamnă, spuse Monte-Cristo: nu sunt 
nenorociri, ci este o pedeapsă. Nu eu lovesc pe domnul de 
Morcerf. Providența îl pedepseşte. 

— Şi de ce te substitui Providenţei? exclamă Mercedes. De 
ce îţi aduci aminte, când ea uită? Ce-ţi pasă dumitale, Edmond, 
de lanina şi de vizirul ei? Ce rău ţi-a făcut Fernand Mondego 
trădându-l pe Ali-Tebelin? 

— De aceea, doamnă, răspunse Monte-Cristo, chestiunea 
aceasta priveşte pe căpitanul francez şi pe fiica lui Vasiliki. Aveţi 
dreptate, nu-i treaba mea, iar dacă am jurat să mă răzbun, nu 
am jurat să mă răzbun nici pe căpitanul francez, nici pe contele 
de Morcerf, ci pe pescarul Fernand, soţul catalanei Mercedes. 

— Ce răzbunare grozavă, domnule, pentru o vină pe care 
fatalitatea m-a silit s-o săvârşesc! exclamă contesa. Căci 
vinovata sunt eu, Edmond, iar dacă vrei să te răzbuni pe cineva, 
răzbună-te pe mine, deoarece mie mi-a lipsit tăria în lipsa 
dumitale şi în izolarea mea. 

— Dar de ce lipseam eu? strigă Monte-Cristo. De ce erai 
dumneata izolată? 

— Pentru că te-au arestat. Edmond, pentru că erai 
prizonier. 

— Şi de ce eram arestat? de ce eram prizonier? 

— Nu ştiu, spuse Mercédès. 

— Da, nu ştiţi, doamnă; nădăjduiesc cel puţin. Ei bine, vă 
voi spune. Eram arestat, eram prizonier pentru că, sub umbrarul 


de la Reserve, în chiar ajunul zilei când urma să mă căsătoresc 
cu dumneata, un om cu numele Danglars a scris scrisoarea 
aceasta pe care pescarul Fernand s-a însărcinat s-o pună la 
cutie. 

Şi, ducându-se la un scrin, Monte-Cristo deschise un sertar 
de unde luă o hârtie care îşi pierduse culoarea iniţială şi a cărei 
cerneală căpătase culoarea ruginei; o puse sub ochii femeii. 

Era scrisoarea lui Danglars către procurorul regal pe care, 
în ziua când i-a plătit cei două sute de mii de franci domnului de 
Boville, contele de Monte-Cristo, deghizat în mandatar al casei 
Thomson şi French, a sustras-o din dosarul lui Edmond Dantès. 

Mercedes citi cu spaimă următoarele rânduri: 


"Domnul procuror regal este înştiințat de un prieten al 
tronului şi al religiei că numitul Edmond Dantes, secund pe vasul 
Faraonul sosit azi-dimineață din Smirna, după ce oprise la 
Neapole şi la Porto-Ferrajo, a fost însărcinat de către Murat cu o 
scrisoare pentru uzurpator şi de uzurpator cu o scrisoare pentru 
comitetul bonapartist din Paris. 

Veti avea dovada crimei arestându-l, căci scrisoarea se va 
găsi sau asupra lui, sau la părintele său, sau în cabina sa de la 
bordul Faraonului" 


— O, doamne, făcu Mercédès trecându-şi mâna pe fruntea 
muiată de sudoare; şi scrisoarea aceasta... 

— Am cumpărat-o cu două sute de mii de franci, doamnă, 
spuse Monte-Cristo; dar încă este ieftină, deoarece îmi permite 
astăzi să mă disculp în ochii dumneavoastră. 

— Şi rezultatul scrisorii? 

— ÎI ştiţi, doamnă: a fost arestarea mea; dar ceea ce nu 
ştiţi, doamnă, e cât a durat arestarea. Ceea ce nu ştiţi e că am 
stat paisprezece ani la un sfert de leghe de dumneavoastră, 
într-o carceră a castelului If. Ceea ce nu ştiţi e că, zilnic, în 
aceşti patrusprezece ani, am repetat jurământul de răzbunare 
pe care îl făcusem din prima zi şi totuşi nu ştiam că v-aţi 
căsătorit cu Fernand, denunţătorul meu şi că tatăl meu era mort 
de foame! 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă Mercedes clătinându-se. 


— Am aflat însă asta ieşind din închisoare, după 
patrusprezece ani. Şi pe Mercédès care trăia şi pe părintele meu 
mort, am jurat că mă voi răzbuna pe Fernand; şi... mă răzbun. 

— Şi, eşti sigur că nefericitul Fernand a făcut asta? 

— Pe sufletul meu, doamnă, aşa cum vă spun: de altminteri 
nu e mult mai odios decât alte fapte ale lui: fiind francez prin 
adopţiune, să treacă în lagărul englezilor; spaniol prin naştere, 
să lupte în contra spaniolilor; plătit de Ali, să-l trădeze şi să-l 
asasineze pe Ali. Faţă de atari fapte ce înseamnă scrisoarea pe 
care aţi citit-o? O mistificare galantă, iertată — mărturisesc şi 
înţeleg — de femeia care l-a luat de soţ pe omul acesta, dar pe 
care n-o iartă iubitul ce urma s-o ia de soţie. Ei bine, francezii nu 
s-au răzbunat pe trădător, spaniolii nu l-au împuşcat pe 
trădător, Ali, culcat în mormânt, l-a lăsat nepedepsit pe trădător; 
eu însă, trădat, asasinat, zvârlit de asemeni într-un mormânt, 
am ieşit din mormânt prin graţia lui Dumnezeu şi îi datorez lui 
Dumnezeu răzbunarea; mă trimite pentru aceasta şi iată-mă. 

Biata femeie îşi lăsă capul în mâini; picioarele se frânseră 
sub ea şi căzu în genunchi. 

— lartă, Edmond, spuse ea, iartă pentru mine care te 
iubesc încă! 

Demnitatea soţiei opri elanul iubitei şi al mamei... Fruntea i 
se înclină până aproape de covor. 

Contele se repezi la ea şi o ridică. 

Atunci, stând într-un jilţ, Mercedes putu să privească printre 
lacrimi chipul bărbătesc al lui Monte-Cristo, pe care durerea şi 
ura întipăreau încă un caracter ameninţător. 

— Să nu strivesc neamul acesta blestemat? murmură el; să 
nu dau ascultare lui Dumnezeu care m-a stârnit pentru 
pedeapsa lui? cu neputinţă doamnă, cu neputinţă! 

— Edmond, glăsui biata mamă punând la contribuţie toate 
mijloacele; de ce, când eu îţi spun Edmond, nu îmi spui 
Mercédès? 

— Mercédès? repetă Monte-Cristo: Mercédès? Ei bine, da, ai 
dreptate, mi-e drag încă să rostesc acest nume şi, pentru prima 
oară după atâta timp, el răsună limpede ieşind de pe buzele 
mele. O, Mercédès, am rostit numele dumitale cu suspinele 
melancoliei, cu gemetele durerii, cu horcăitul deznădejii: l-am 
rostit înghețat de frig, ghemuit pe paiele carcerii mele; l-am 
rostit devorat de căldură, tăvălindu-mă pe lespezile temniței. 


Merce-des, trebuie să mă răzbun, căci paisprezece ani am 
suferit, paisprezece ani am plâns, am blestemat; acum — îţi 
spun, Mercedes — trebuie să mă răzbun. 

Şi, tremurând de teamă că va ceda rugăminţilor aceleia pe 
care o iubise atâta, contele îşi chema amintirile în ajutorul urii. 

— Răzbună-te, Edmond, strigă biata mamă, dar răzbună-te 
asupra vinovaţilor; răzbună-te pe el, răzbună-te pe mine, dar nu 
te răzbuna pe fiul meu. 

— E scris în Cartea Sfântă, răspunse Monte-Cristo, că 
"greşelile părinţilor vor cădea asupra copiilor până la a treia şi a 
patra generaţie". Deoarece Dumnezeu a dictat cuvintele 
acestea profetului său, de ce aş fi eu mai bun decât Dumnezeu? 

— Pentru că Dumnezeu are timpul şi eternitatea, aceste 
două lucruri care scapă oamenilor. 

Monte-Cristo scoase un oftat care semăna cu un muget şi 
îşi înfipse mâinile în păru-i frumos. 

— Edmond, continuă Mercedes cu braţele întinse spre 
conte; Edmond, de când te cunosc, am adorat numele dumitale, 
ţi-am respectat memoria. Edmond, dragul meu, nu mă sili să 
întunec imaginea aceasta nobilă şi pură, răsfrântă neîncetat în 
oglinda inimii mele. Edmond, dacă ai ştii toate rugăciunile pe 
care le-am adresat pentru dumneata lui Dumnezeu, câtă vreme 
am nădăjduit că eşti în viaţă şi apoi după ce te-am crezut mort 
— da, mort! Îmi închipuiam cadavrul dumitale înmormântat în 
vreun turn mohorât; îmi închipuiam trupul dumitale aruncat în 
adâncul vreuneia din prăpăstiile unde temnicerii dau drumul 
prizonierilor morţi şi plângeam. Ce puteam să fac eu pentru 
dumneata, Edmond, decât să mă rog sau să plâng? Ascultă-mă; 
timp de zece ani am avut în fiecare noapte acelaşi vis. S-a spus 
că ai vrut să fugi, că ai luat locul unui prizonier, că te-ai furişat 
în giulgiul unui mort şi că, atunci, cadavrul viu a fost aruncat de 
la înălţimea castelului If; şi că numai strigătul pe care l-ai scos, 
zdrobindu-te de stânci, a trădat cioclilor dumitale deveniți călăii 
dumitale, substituirea. Ei bine, Edmond, timp de zece ani am 
văzut în fiecare noapte oameni care legănau ceva inform şi 
necunoscut pe înălţimea unei stânci; timp de zece ani, în fiecare 
noapte, am auzit un strigăt grozav care m-a trezit înfiorată şi 
îngheţată. Şi eu, Edmond, oricât de criminală am fost, da, crede- 
mă, am suferit şi eu mult. 


— L-aţi simţit pe părintele dumneavoastră murind în lipsa 
dumneavoastră? exclamă Monte-Cristo înfundându-şi mâinile în 
păr: aţi văzut-o pe femeia pe care o iubeaţi întinzând mâna 
rivalului dumneavoastră, în timp ce gemeaţi în fundul 
prăpastiei? 

— Nu, întrerupse Mercédès; dar l-am văzut pe cel pe care îl 
iubeam, gata să devină ucigaşul fiului meu! 

Mercedes rosti cuvintele acestea cu o durere aşa de 
puternică, cu un accent aşa de deznădăjduit, încât un suspin 
sfâşie gâtlejul contelui. 

Leul era îmblânzit; răzbunătorul era învins. 

— Ce ceri dumneata? întrebă el; ca fiul dumitale să 
trăiască? Ei bine, va trăi! 

Mercedes scoase un strigăt care smulse două lacrimi de 
sub pleoapele lui Monte-Cristo, dar lacrimile dispărură aproape 
imediat căci, fără îndoială, Dumnezeu trimisese un înger să le 
culeagă, ele fiind mult mai preţioase în ochii Domnului decât 
cele mai bogate perle. 

— O, exclamă ea apucând mâna contelui şi ducând-o la 
buze; o, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, Edmond! Eşti într-adevăr 
aşa cum te-am visat, aşa cum te-am iubit totdeauna. O, acum 
pot să spun! 

— Cu atât mai mult cu cât bietul Edmond nu va mai avea 
mult timp să fie iubit de dumneata, răspunse Monte-Cristo. 
Moartea va reintra în mormânt, fantoma va reintra în noapte. 

— Edmond, ce spui? 

— Spun că, deoarece dumneata porunceşti, Mercédès, se 
impune să mor. 

— Să mori? Şi cine spune asta? cine vorbeşte de moarte? 
de unde îţi vin ideile acestea? 

— Nucţi închipui doar că, ultragiat în mod public în faţa unei 
săli întregi, în prezenţa prietenilor dumitale şi a acelora ai fiului 
dumitale, provocat de un copil care se va mândri cu iertarea 
mea ca de o victorie, nu-ţi închipui, spun, că voi mai avea o clipă 
dorinţa să trăiesc. Ceea ce am iubit mai mult după dumneata, 
Mercedes, am fost eu, adică demnitatea mea, adică forţa care 
mă făcea superior altor oameni; forţa aceasta era viaţa mea. O 
zdrobeşti cu un cuvânt. Mor. 

— Dar duelul nu va avea loc, Edmond, devreme ce ierţi. 


— Va avea loc, doamnă, spuse Monte-Cristo solemn: atât 
numai că, în locul sângelui fiului dumitale pe care urma să-l 
soarbă pământul, va curge al meu. 

Mercedes scoase un strigăt puternic şi se repezi spre 
Monte-Cristo; deodată se opri. 

— Edmond, glăsui ea, există un Dumnezeu deasupra 
noastră, deoarece dumneata trăieşti, deoarece te-am revăzut şi 
mă încredinţez lui din tot sufletul. În aşteptarea sprijinului său, 
mă încred în cuvântul dumitale. Ai spus că fiul meu va trăi; va 
trăi, nu-i aşa? 

— Da, doamnă, va trăi, declară Monte-Cristo uimit că, fără 
vreo exclamaţie, fără vreo mirare, Mercedes acceptase jertfa 
eroică ce i se oferea. 

Mercedes întinse contelui mâna. 

— Edmond, spuse ea în timp ce ochii i se umpleau de 
lacrimi privindu-l pe cel căruia îi vorbea; cât de frumos, cât de 
măreț este ceea ce ai făcut, cât de sublim e că ţi-a fost milă de 
o biată femeie care se dăruia dumitale, cu toate şansele 
potrivnice speranţelor ei. Vai, sunt îmbătrânită mai mult de 
necazuri decât de vârstă şi nu pot să i-o mai reamintesc dra- 
gului meu Edmond, printr-un zâmbet, printr-o privire, pe acea 
Mercedes pe care altădată el a contemplat-o de atâtea ori. 
Crede-mă, Edmond, ţi-am spus că am suferit şi eu mult; îţi 
repet, e amar să vezi cum viaţa trece fără să-ţi aminteşti o 
singură bucurie, fără să păstrezi o singură speranţă; dar asta 
dovedeşte că nu s-a sfârşit pe pământ totul. Nu, nu s-a sfârşit 
totul, simt după ce mi-a mai rămas în inimă. Îţi repet, Edmond, e 
frumos, e măreț, e sublim să ierţi, aşa cum ai iertat dumneata! 

— Asta o spui dumneata. Mercedes; dar ce ai spune dacă ai 
ştii întinderea sacrificiului pe care îl fac? Închipuieşte-ţi că 
stăpânul suprem, după ce a creat lumea, după ce a fertilizat 
haosul, s-ar fi oprit la a treia parte din opera sa, pentru a cruța 
unui înger lacrimile pe care crimele noastre le-ar fi stârnit 
cândva în ochii lui nemuritori; închipuieşte-ţi că, după ce a 
pregătit totul, după ce a plămădit, după ce a fecundat totul, în 
momentul când să-şi admire opera, Dumnezeu ar fi stins soarele 
şi ar fi zvârnlit cu piciorul lumea în noaptea veşnică; atunci vei 
avea o idee sau, mai bine zis, nu, încă nu-ţi vei putea face o 
idee despre ce pierd, pierzându-mi viaţa în momentul acesta. 


Mercedes îl privi pe conte cu un aer care zugrăvea totodată 
uimirea, admiraţia, recunoştinţa. 

Monte-Cristo îşi rezemă fruntea în mâinile-i arzânde, ca şi 
cum fruntea nu mai putea să poarte singură povara gândurilor. 

— Edmond, glăsui Mercedes, nu mai am a-ţi spune decât un 
cuvânt. 

Contele zâmbi cu amărăciune. 

— Edmond, continuă ea, vei vedea că dacă fruntea mea e 
palidă, că dacă ochii mei sunt stinşi, dacă frumuseţea mea e 
pierdută, dacă, în sfârşit, Mercedes nu mai seamănă cu ea însăşi 
în ce priveşte trăsăturile chipului, vei vedea că are aceeaşi 
inimă... Te-am revăzut tot aşa de nobil şi de mare ca altădată. 
Adio, Edmond... adio şi îţi mulţumesc! 

Dar contele nu răspunse. 

Mercedes deschisese uşa cabinetului şi dispăruse mai 
înainte ca el să-şi fi revenit din reveria dureroasă, profundă, în 
care îl cufundase răzbunarea pierdută. 

Suna ora unu la orologiul Domului Invalizilor când trăsura 
care o ducea pe doamna de Morcerf, huruind pe caldarâmul de 
pe Champs-Elysées, îl sili pe contele de Monte-Cristo să înalțe 
capul. 

— Nechibzuit ce am fost, glăsui el, că nu mi-am smuls 
inima în ziua când hotărâsem să mă răzbun! 


Capitolul XVI Întâlnirea 


După plecarea ei, totul intră în umbră; în jurul şi înlăuntrul 
lui. Gândirea-i se opri; spiritu-i energic adormi aşa cum adoarme 
corpul după o oboseală supremă. 

"Cum, îşi spunea Monte-Cristo în timp ce lampa şi 
lumânările se mistuiau cu tristeţe, iar servitorii aşteptau cu 
nerăbdare în anticameră; cum, edificiul aşa de încet pregătit, 
înălţat cu atâta trudă şi atâtea griji, e năruit deodată cu un 
singur cuvânt, sub o adiere? Cum, eu care mă credeam ceva, de 


care eram aşa de mândru, care mă văzusem aşa de mic în 
carcerele castelului If şi ştiusem să devin aşa de mare, voi fi 
mâine un pumn de ţărână? Oh, nu regret moartea trupului; 
nimicirea principiului vital nu e oare odihna spre care totul tinde, 
spre care orice nefericit năzuieşte, calmul materiei după care 
am oftat atât de îndelung, spre care mă îndrumam pe drumul 
dureros al foamei, când Faria s-a ivit în celula mea? Ce e 
moartea? O treaptă mai mult în calm şi poate două în linişte. Nu, 
nu existenţa regret, ci năruirea proiectelor mele, aşa de încet 
elaborate, aşa de harnic făurite. Providența, pe care o crezusem 
de partea lor, era, aşadar, potrivnică! Dumnezeu nu vroia ca ele 
să se înfăptuiască. 

Povara pe care am ridicat-o, apăsătoare aproape cât o lume 
şi pe care îmi închipuisem c-o duc până la capăt, era conformă 
cu dorinţa, nu şi cu forţa mea; conformă cu voinţa, nu cu 
puterea mea, astfel că voi fi silit s-o depun abia la jumătatea 
drumului. Oh, voi deveni deci fatalist, eu, pe care patrusprezece 
ani de deznădejde şi zece ani de speranţă, mă făcuseră 
providenţial? 

Şi toate acestea, Doamne, pentru că inima mea pe care o 
credeam moartă nu era decât amorţită; pentru că ea s-a trezit, 
pentru că a bătut, pentru că am cedat durerii acestei bătăi 
stârnită în adâncul pieptului meu de un glas de femeie." 

"Şi cu toate acestea, continuă contele prăbuşindu-se tot 
mai mult în perspectiva zilei de mâine, acceptată de Mercedes, 
cu toate acestea e cu neputinţă ca femeia cu o inimă aşa de 
nobilă să fi consimţit din egoism să mă las ucis, eu, plin de forţă 
şi de viaţă! E cu neputinţă ca ea să ducă aşa de departe iubirea 
sau, mai bine zis, delirul matern. Sunt virtuţi a căror exagerare 
ar fi o crimă. Nu; ea va fi pus la cale o scenă patetică, ea va veni 
să se arunce între săbii şi spectacolul, sublim aici, va fi ridicol pe 
teren". 

Îmbujorarea orgoliului coloră obrajii contelui. 

"Ridicol, repetă el şi ridicolul se va revărsa asupra mea... 
Eu, ridicol? A, nu, prefer să mor." Şi exagerând dinainte 
neplăcerile zilei de mâine la care se condamnase făgăduind 
mamei că-i va lăsa fiul în viaţă, contele se pomeni spunându-şi: 

"Prostie, prostie, prostie! să fii generos aşezându-te ca o 
ţintă inertă în bătaia pistolului acestui tânăr. Niciodată el nu va 
crede că moartea mea este o sinucidere şi, cu toate acestea, se 


impune pentru onoarea memoriei mele... (nu e o vanitate, 
Doamne, ci o mândrie întemeiată); se impune pentru onoarea 
memoriei mele ca lumea să ştie că am consimţit de bună voie, 
prin voinţa liberului meu arbitru, să opresc braţul ridicat pentru 
a lovi şi că eu, cu acest braţ înarmat aşa de puternic în contra 
altora, m-am lovit singur: trebuie şi o voi face." 

Luă o pană, scoase o hârtie din sertarul secret al biroului şi 
scrise dedesubtul hârtiei care nu era altceva decât testamentul 
său făcut în momentul sosirii la Paris, un fel de codicil prin care 
lăsa să se înţeleagă moartea sa oamenilor clarvăzători. 

"Fac asta, Doamne, spuse el cu ochii înălţaţi la cer, atât 
"pentru onoarea Ta, cât şi pentru a mea. Doamne, m-am socotit 
de zece ani de zile trimisul răzbunării tale şi nu trebuie ca alţi 
ticăloşi, în afară de acest Morcerf, nu trebuie ca un Danglars, un 
Villefort, în sfârşit, ca şi acest Morcerf să-şi închipuie că hazardul 
i-a scăpat de duşmanul lor. Să ştie dimpotrivă că Providenta, 
care decretase pedepsirea lor, a fost corijată prin singura putere 
a voinţei mele; că pedeapsa, evitată pe lumea aceasta, îi 
aşteaptă pe lumea cealaltă şi că n-au schimbat timpul decât cu 
eternitatea." 

În timp ce plutea între sumbrele incertitudini — coşmarul 
omului trezit de durere — ziua înălbi geamurile şi lumina sub 
mâinile lui hârtia palidă, azurie, pe care aşternuse justificarea 
supremă a Providenţei. 

Era cinci dimineaţa. 

Deodată un zgomot uşor îi ajunse la ureche. Lui Monte- 
Cristo i se păru că a auzit un suspin înăbuşit; întoarse capul, 
privi în juru-i şi nu văzu pe nimeni. Dar zgomotul se repetă 
destul de lămurit pentru ca îndoielii să-i ia loc certitudinea. 

Atunci contele se ridică, deschise încetişor uşa salonului şi, 
într-un jilţ, cu braţele molatece în jos, cu capul frumos, palid, dat 
pe spate, o văzu pe Haydée care se aşezase de-a-curmezişul 
uşii pentru ca el să nu poată ieşi fără s-o vadă, dar pe care 
somnul, aşa de puternic în contra tinereţii, o prinsese după 
oboseala unei îndelungi vegheri. 

Zgomotul uşii deschise nu putu s-o trezească pe Haydee. 

Monte-Cristo fixă asupra ei o privire plină de blândeţe şi de 
regret. 

"Ea şi-a amintit că are un fiu, spuse el şi eu am uitat că am 
o fiică." 


Apoi, clătinând cu tristeţe din cap: 

— Biata Haydee! spuse el; a vrut să mă vadă, a vrut să-mi 
vorbească, s-a temut sau a ghicit ceva... O, nu pot să plec fără 
a-i spune adio, nu pot să mor fără a o încredința cuiva. 

Se întoarse încetişor la locul lui şi scrise dedesubtul 
primelor rânduri: 

“Las lui Maximilien Morrel, căpitan de spahii şi fiul fostului 
meu patron Pierre Morrel, armator din Marsilia, suma de 
douăzeci de milioane, din care o parte va fi oferită de el surorii 
sale Julia şi cumnatului său Emmanuel, dacă nu crede totuşi că 
acest surplus de avere va dăuna fericirii lor. Cele douăzeci de 
milioane sunt îngropate în peştera mea de pe Monte- Cristo, al 
cărei secret îl cunoaşte Bertuccio. 

Dacă inima lui e liberă şi vrea să se însoare cu Haydee, fiica 
lui Ali- Paşa din lanina, pe care am crescut-o cu iubirea unui 
părinte şi care a avut pentru mine dragostea unei fiice, va 
îndeplini, nu ultima mea voinţă, ci ultima-mi dorinţă. 

Prezentul testament a făcut-o pe Haydée moştenitoarea 
restului averii mele, formată din terenuri, din rente asupra 
Angliei, Austriei şi Olandei, din mobilier în diversele mele palate 
şi case şi care, în afară de cele douăzeci milioane, precum şi 
diferitele legate făcute servitorilor mei, vor putea să se urce la 
şaizeci de milioane". 

Scrisese ultimul rând, când un strigăt scos dinapoia lui îl 
făcu să dea drumul condeiului din mână. 

— Haydée, glăsui el, ai citit? 

Într-adevăr, tânăra femeie, trezită de lumina care bătuse în 
pleoapele ei, se sculase şi se apropiase de conte fără ca paşii ei 
uşori, înăbuşiţi de covor, să fi fost auziţi. 

— O, stăpâne, glăsui ea împreunându-şi mâinile, de ce scrii 
astfel, la o atare oră? De ce-mi laşi toată averea ta, stăpâne? Mă 
părăseşti? 

— Fac o călătorie, înger scump, spuse Monte-Cristo cu o 
expresie de melancolie şi de duioşie infinită şi dacă mi s-ar 
întâmpla o nenorocire... 

Contele se opri. 

— Ei bine? întrebă fata cu un accent de autoritate, pe care 
contele nu i-l cunoştea şi care îl făcu să tresară. 

— Ei bine, dacă mi se întâmplă o nenorocire, reluă Monte- 
Cristo, vreau ca fiica mea să fie fericită. 


Haydée zâmbi cu tristeţe, clătinând din cap. 

— Stăpâne, te gândeşti să mori? întrebă ea. 

— E un gând mântuitor acesta, copila mea, a spus 
înțeleptul. 

— Dacă mori, glăsui ea, lasă-ţi averea altora, căci dacă 
mori... n-o să mai am nevoie de nimic. 

Şi, luând hârtia, o rupse în patru bucăţi pe care le zvârli în 
mijlocul salonului. Apoi, pentru că energia aceasta, aşa de puţin 
obişnuită la o sclavă, îi istovise forţele, căzu de data aceasta, nu 
adormită, ci leşinată pe parchet. 

Monte-Cristo se plecă spre ca, o ridică în braţe; şi văzându-i 
chipul palid, frumos, ochii frumoşi închişi, corpul frumos 
neînsufleţit, parcă abandonat, se gândi pentru întâia oară că ea 
îl iubea poate altfel decât aşa cum o fiică îşi iubeşte părintele. 

"O, murmură el cu profundă descurajare, aş fi putut aşadar 
să mai fiu fericit!" 

O duse apoi pe Haydée până la apartamentul ei, o 
încredinţă leşinată în mâinile femeilor; şi întorcându-se în 
cabinetul său pe care îl zăvori de data aceasta, retranscrise 
testamentul distrus. 

În momentul când termina, se auzi huruitul unei cabriolete 
intrând în curte. Monte-Cristo se apropie de fereastră şi îi văzu 
pe Maximilien şi pe Emmanuel coborând. 

— Bun, spuse el, era timpul! 

Şi aplică pe testament trei peceţi. 

În clipa următoare auzi un zgomot de paşi în salon. Se duse 
să deschidă singur. Morrel apăru în prag. 

Venise mai devreme cu aproape douăzeci de minute. 

— Vin prea devreme poate, domnule conte, glăsui el; vă 
mărturisesc însă sincer că n-am putut să dorm un minut şi că tot 
aşa n-a dormit toată casa. Aveam nevoie să vă văd pentru ca, în 
faţa siguranţei dumneavoastră curajoase, să redevin stăpân pe 
mine. 

Monte-Cristo nu putu să reziste acestei dovezi de afecţiune, 
astfel că nu întinse spre tânăr mâna, ci îşi deschise ambele 
braţe. 

— Morrel, îi spuse el cu glas mişcat, e o zi frumoasă pentru 
mine, aceasta când mă simt iubit de un om ca dumneata. Bună 
dimineaţa, domnule Emmanuel. Maximilien, vii cu mine? 

— V-aţi îndoit cumva? întrebă tânărul căpitan. 


— Dacă totuşi m-aş fi îndoit... 

— Ascultaţi; v-am privit ieri în tot timpul scenei aceleia de 
provocare, m-am gândit la siguranţa dumneavoastră toată 
noaptea şi mi-am spus că dreptatea era, desigur, de partea 
dumneavoastră, dacă nu cumva chipul oamenilor nu mai 
prezintă nici un temei. 

— Morrel, cu toate acestea, Albert e prietenul dumitale. 

— O simplă cunoştinţă, conte. 

— L-ai văzut pentru întâia oară în ziua când m-ai văzut şi pe 
mine. 

— Da, e adevărat; dar ce vreţi? trebuia să-mi amintiţi 
dumneavoastră ca să-mi reamintesc şi eu. 

— Îţi mulţumesc, Morrel. 

Apoi, bătând o dată în placa de metal: 

— Ascultă, îi spuse el lui Ali, care se arătă numaidecât, du 
asta la notarul meu. Morrel, e testamentul meu. Dacă mor, te 
vei duce să iei cunoştinţă de conţinutul lui. 

— Cum să muriţi dumneavoastră? exclamă Morrel. 

— Eh, nu trebuie prevăzut totul, dragă prietene? Dar ce ai 
făcut aseară, după ce te-ai despărţit de mine? 

— Am fost la Tortoni unde, precum mă aşteptam, am găsit 
pe Beauchamp şi pe Château-Renaud. Vă mărturisesc că îi 
căutam. 

— De ce, dacă totul era stabilit? 

— Conte, afacerea e gravă, inevitabilă. 

— Te îndoiai? 

— Nu. Ofensa a fost publică şi toată lumea vorbea de ea. 

— Ei, şi? 

— Nădăjduiam să schimb armele, să înlocuiesc pistolul cu 
spada. Pistolul este orb. 

— Ai izbutit? întrebă repede Monte-Cristo cu o licărire 
imperceptibilă de speranţă. 

— Nu, căci se cunoaşte măiestria dumneavoastră în spadă. 

— Eh, cine m-a trădat? 

— Maeştrii de arme pe care i-aţi bătut. 

— Şi ai eşuat? 

— Au refuzat categoric. 

— Morrel, întrebă contele, m-ai văzut vreodată trăgând cu 
pistolul? 

— Niciodată. 


— Ei bine, avem timp; priveşte. 

Monte-Cristo luă pistoalele pe care le ţinea când Mercedes 
intrase şi, lipind un as de treflă pe placă smulse rând pe rând, 
din patru lovituri, cele patru ramuri ale treflei. 

La fiecare lovitură, Morrel se îngălbenea. 

Examină gloanţele cu care Monte-Cristo execută turul de 
forţă şi văzu că nu erau mai mari decât nişte alice. 

— E groaznic, spuse el; ia te uită, Emmanuel! 

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Conte, pentru numele Cerului nu-l ucideţi pe Albert! 
Nefericitul are o mamă! 

— Într-adevăr, glăsui Monte-Cristo; iar eu nu am. 

Cuvintele fură rostite cu o intonaţie care îl înfioră pe Morrel. 

— Dumneavoastră sunteţi cel ofensat, conte. 

— Fără îndoială: şi ce înseamnă asta? 

— Că trageţi cel dintâi. 

— Eu trag întâiul? 

— Am obţinut sau, mai bine zis, am pretins asta; le făceam 
destule concesii pentru ca şi ei să ne facă una. 

— Şi de la câţi paşi? 

— De la douăzeci. 

Un zâmbet înfricoşător trecu peste buzele contelui. 

— Morrel, glăsui el, nu uita ce-ai văzut. 

— De aceea, spuse tânărul, nu mă gândesc decât la emoția 
dumneavoastră pentru ca Albert să fie salvat. 

— Eu, emoţionat? întrebă Monte-Cristo. 

— Sau pe generozitatea dumneavoastră, prietene; sigur de 
lovitură cum sunteţi, pot să vă spun un lucru care ar fi ridicol 
dacă l-aş spune altuia. 

— Anume? 

— Frângeţi-i un braţ, răniţi-l, dar nu-l ucideţi. 

— Morrel, ascultă ce-ţi mai spun, glăsui contele; n-am 
nevoie să fiu îndemnat pentru a-l menaja pe domul de Morcerf; 
te anunţ că domnul de Morcerf va fi aşa de bine menajat încât 
se va înapoia liniştit cu ambele mâini, în timp ce eu... 

— Da, dumneavoastră... 

— Cu mine e altceva: eu voi fi transportat. 

— Haida-de! exclamă Maximilien scos din fire. 

— Aşa cum te anunţ, dragul meu Morrel; domnul de Morcerf 
mă va ucide. 


Morrel se uită la conte, buimăcit. 

— Conte, ce vi s-a întâmplat între timp? 

— Ce i s-a întâmplat lui Brutus în ajunul bătăliei: am văzut o 
fantomă. 

— Şi fantoma? 

— Morrel, fantoma mi-a spus că am trăit destul. 

Maximilien şi Emmanuel se priviră; Monte-Cristo îşi scoase 
ceasul. 

— Să plecăm, spuse el; e şapte şi cinci, iar întâlnirea e 
fixată pentru orele opt fix. 

O trăsură aştepta înhămată; Monte-Cristo se urcă împreună 
cu martorii. 

Străbătând coridorul, Monte-Cristo se oprise să asculte în 
faţa unei uşi, iar Maximilien şi Emmanuel care, din discreţie, 
făcuseră câţiva paşi mai departe, avură impresia că-l aud 
răspunzând unui hohot de plâns printr-un suspin. 

La opt fix erau la întâlnire. 

— lată-ne sosiți, glăsui Morrel scoțând capul prin uşă şi 
suntem cei dintâi. 

— Domnul mă va scuza, spuse Baptistin care îşi urmase 
stăpânul cu o spaimă de negrăit, dar văd parcă sub arbori o 
trăsură. 

Monte-Cristo sări sprinten din caleaşca şi dădu mâna lui 
Emmanuel şi lui Maximilien, ajutându-i să coboare. 

Maximilien reţinu mâna contelui într-ale sale. 

— Bravo, spuse el, iată o mână aşa cum îmi place s-o văd la 
un bărbat a cărui viaţă stă în bunătatea cauzei sale! 

— Într-adevăr, zăresc doi tineri care se plimbă în aşteptare 
parcă, spuse Emmanuel. 

Monte-Cristo îl trase pe Morrel, nu la o parte, ci un pas sau 
doi în urma cumnatului său. 

— Maximilien, îl întrebă el, inima dumitale e liberă? 

Morrel îl privi pe Monte-Cristo cu uimire. 

— Nu-ţi cer o confidenţă, dragul meu, îţi adresez o simplă 
întrebare. Răspunde-mi da sau nu. Atâta tot. 

— Conte, iubesc o fată. 

— O iubeşti mult? 

— Mai mult decât viaţa mea. 

— Încă o speranţă care se spulberă! murmură Monte-Cristo. 

Apoi, cu un oftat: 


— Biata Haydee! 

— Conte, dacă v-aş cunoaşte mai puţin, v-aş crede mai 
puţin curajos decât sunteţi, exclamă Morrel. 

— Oftez pentru că mă gândesc la o fiinţă pe care o las. 
Haida-de, Morrel, aşa de puţin se pricepe un soldat în materie 
de curaj? Crezi că eu regret viaţa? Ce înseamnă pentru mine, 
care am trăit douăzeci de ani între viaţă şi moarte, viaţa sau 
moartea? De altminteri, fii pe pace, Morrel, slăbi-ciunea aceasta, 
dacă e slăbiciune, este numai faţă de dumneata. Ştiu că lumea 
e un salon din care trebuie să ieşi politicos şi cinstit, adică 
salutând şi plătindu-ţi datoriile de joc. 

— Bravo, spuse Morrel, îmi place! Aţi adus armele? 

— Eu? de ce? nădăjduiesc că domnii le au pe ale lor. 

— Mă duc să mă informez, spuse Morrel. 

— Da, dar fără tratative, mă înţelegi? 

— O, fiţi pe pace! 

Morrel înaintă spre Beauchamp şi Château-Renaud. Aceştia, 
văzând mişcarea lui Maximilien, făcură câţiva paşi în 
întâmpinarea lui. 

Cei trei salutară, dacă nu cu afabilitate, cel puţin cu 
curtoazie. 

— lertaţi-mă, domnilor, spuse Morrel, însă nu-l zăresc pe 
domnul de Morcerf. 

— Ne-a înştiinţat azi-dimineaţă, răspunse Château-Renaud, 
că va veni singur pe teren. 

— Aha! făcu Morrel. 

Beauchamp îşi scoase ceasul. 

— Opt fără cinci; nu e târziu, domnule Morrel, spuse el. 

— O, nu cu gândul acesta întrebam! răspunse Maximilien. 

— De altminteri, întrerupse Château-Renaud, uite o trăsură. 

Într-adevăr, o trăsură înainta în trap mare, pe una din aleile 
ce duceau la răspântia unde se aflau ei. 

— Domnilor, desigur că sunteţi prevăzuţi cu pistoale, glăsui 
Morrel. Domnul de Monte-Cristo declară că renunţă la dreptul de 
a se servi de ale sale. 

— Noi am prevăzut delicateţea aceasta din partea contelui, 
domnule Morrel, răspunse Beauchamp şi am adus arme pe care 
eu le cumpărasem acum opt sau zece zile crezând că o să am 
nevoie pentru o afacere asemănătoare. Sunt perfect noi şi încă 
n-au servit nimănui. Vreţi să le vedeţi? 


— O, domnule Beauchamp, spuse Morrel înclinându-se; 
atunci când mă asiguraţi că domnul de Morcerf nu cunoaşte 
armele acestea, vă închipuiţi, nu-i aşa, că îmi este de ajuns 
cuvântul dumneavoastră. 

— Domnilor, spuse Château-Renaud, nu Morcerf a sosit cu 
trăsura, ci Franz şi Debray. 

Într-adevăr, cei doi înaintară. 

— Dumneavoastră aici, domnilor? spuse Château-Renaud 
schimbând cu fiecare o strângere de mână; prin ce întâmplare? 

— Pentru că, spuse Debray, Albert ne-a rugat în dimineaţa 
asta să fim pe teren. 

Beauchamp şi Château-Renaud se priviră uimiţi. 

— Îmi pare că înţeleg, domnilor, glăsui Morrel. 

— Să auzim. 

— leri după-amiază am primit o scrisoare din partea 
domnului de Morcerf, care mă ruga să fiu la operă. 

— Şi eu, spuse Debray. 

— Şi eu, spuse Franz. 

— Şi noi, declarară Château-Renaud şi Beauchamp. 

— Vroia să fiţi prezenţi la provocare, spuse Morrel, vrea să 
fiţi prezenţi şi la luptă. 

— Da, glăsuiră tinerii, asta este, domnule Maximilien; după 
toate probabilitățile, aţi ghicit. 

— Cu toate acestea, murmură Château-Renaud, Albert nu 
vine; e în întârziere cu zece minute. 

— lată-l, spuse Beauchamp; e călare; priviţi, vine în goană 
urmat de servitorul său. 

— Ce imprudenţă, spuse Château-Renaud, să vină călare 
pentru a se bate cu pistolul. Şi eu care îi predasem aşa de bine 
lecţia! 

— Şi apoi, uite-l, spuse Beauchamp, cu guler la cravată, cu 
haina deschisă, cu vesta albă; de ce nu şi-a desenat şi un punct 
pe stomac? Ar fi fost mai simplu şi s-ar fi sfârşit mai repede. 

Albert ajunse în vremea asta la zece paşi de grupul celor 
cinci tineri; îşi opri calul, sări jos şi zvârli hăţul în mâna 
servitorului. 

Se apropie. 

Era palid, avea ochii roşii şi umflaţi. Se vedea că nu 
dormise o clipă toată noaptea. 


Pe întreaga lui figură era o nuanţă de gravitate tristă, 
neobişnuită. 

— Vă mulţumesc, domnilor, spuse el, că aţi binevoit să 
răspundeţi invitaţiei mele; vă rog să credeţi că sunt nespus de 
recunoscător pentru dovada aceasta de prietenie. 

La apropierea lui Morcerf, Morrel se dăduse cu vreo zece 
paşi înapoi şi stătea deoparte. 

— Şi dumitale, domnule Morrel, glăsui Albert, se adresează 
mulţumirile mele. Apropie-te, nu eşti de prisos. 

— Domnule, glăsui Maximilien, uiţi că eu sunt martorul 
domnului de Monte-Cristo? 

— Nu eram sigur, dar bănuiam. Foarte bine; cu cât vor fi 
mai mulţi oameni de onoare aci, cu atât voi fi mai mulţumit. 

— Domnule Morrel, spuse Château-Renaud, poţi să-l anunţi 
pe domnul conte de Monte-Cristo că domnul de Morcerf a sosit 
şi că stăm la dispoziţia domniei sale. 

Morrel făcu o mişcare pentru a se achita de misiunea sa. 

În vremea asta Beauchamp scotea cutia cu pistoale din 
trăsură. 

— Aşteptaţi, domnilor, spuse Albert, am două cuvinte de 
spus domnului conte de Monte-Cristo. 

— În particular? întrebă Morrel. 

— Nu, domnule, faţă de toată lumea. 

Martorii lui Albert se priviră nespus de uimiţi; Franz şi 
Debray schimbară câteva cuvinte în şoaptă, iar Morrel, bucuros 
de incidentul neaşteptat, se duse la conte care se plimba pe o 
altă alee cu Emmanuel. 

— Ce doreşte? întrebă Monte-Cristo. 

— Nu ştiu, dar vrea să vă vorbească. 

— O, să nu încerce cumva un nou ultragiu! exclamă Monte- 
Cristo. 

— Nu cred că asta îi e intenţia, spuse Morrel. 

Contele înaintă, însoţit de Maximilien şi de Emmanuel; 
chipu-i calm şi senin contrasta foarte mult cu chipul turburat al 
lui Albert care se apropia la rându-i, urmat de cei patru tineri. 

Când ajunseră la trei paşi unul de altul, Albert şi contele se 
opriră. 

— Domnilor, spuse Albert, apropiaţi-vă; doresc ca nici un 
cuvânt din cele ce voi avea onoarea să spun domnului conte de 
Monte-Cristo să nu se piardă; căci ce voi avea onoarea să-i spun 


trebuie repetat de dumneavoastră oricui va vrea să audă, oricât 
de ciudate vi se vor părea cuvintele mele. 

— Aştept, domnule, spuse contele. 

— Domnule, spuse Albert cu o voce tremurând la început, 
dar care deveni din ce în ce mai sigură; domnule, vă reproşam 
că aţi divulgat purtarea domnului de Morcerf în Epir; căci, oricât 
de vinovat ar fi fost domnul conte de Morcerf, nu credeam că 
dumneavoastră aveaţi dreptul să-l pedepsiţi. Astăzi însă, 
domnule, ştiu că aveaţi dreptul. Nu trădarea lui Fernand 
Mondego faţă de Ali-Paşa mă îndeamnă cu atâta grabă să vă 
scuz, ci trădarea pescarului Fernand faţă de dumneavoastră şi 
nenorocirile groaznice care au fost urmarea acestei trădări. De 
aceea spun, de aceea proclam cu glas tare: da, domnule aţi 
avut dreptate că v-aţi răzbunat pe părintele meu şi eu, fiul lui, 
vă mulţumesc. 

Dacă trăsnetul ar fi căzut în mijlocul spectatorilor 
neaşteptatei scene, nu i-ar fi uimit mai mult decât declaraţia lui 
Albert. 

Ochii lui Monte-Cristo se înălţaseră încet spre cer, cu o 
expresie de recunoştinţă infinită şi nu putea să admire îndestul 
cum firea furtunoasă a lui Albert, al cărui curaj îl cunoscuse în 
mijlocul bandiţilor romani, se încovoiase deodată pentru atâta 
umilire. De aceea recunoscu influenţa mamei lui şi înţelese că 
inima lui nobilă nu se împotrivise jertfei pe care ea o bănuia, 
desigur, inutilă. 

— Acum, domnule, spuse Albert, dacă socotiți că scuzele pe 
care vi le-am cerut sunt îndestulătoare, daţi-mi mâna vă rog. 
După meritul aşa de rar al certitudinii, care pare să fie cel dintâi 
dintre toate meritele dumneavoastră, următorul e de a şti să-şi 
mărturisească cineva greşeala. Mărturia aceasta mă priveşte, 
însă, numai pe mine. Procedăm în conformitate cu oamenii, dar 
dumneavoastră aţi procedat în conformitate cu Dumnezeu. 
Numai un înger putea să salveze pe unul dintre noi de la moarte 
şi îngerul a coborât din cer, dacă nu pentru a face din noi doi 
prieteni, — oh, fatalitatea interzice lucrul acesta! — cel puţin 
pentru a face doi oameni care se stimează. 

Cu ochii umezi, cu pieptul palpitând, emoţionat, Monte- 
Cristo întinse lui Albert o mână pe care acesta o apucă şi o 
strânse cu un simţământ ce semăna unei respectuoase 
înfricoşări. 


— Domnilor, spuse el, domnul de Monte-Cristo binevoieşte 
să primească scuzele mele. Mă purtasem necugetat cu domnia 
sa. Graba este un sfetnic rău: am procedat greşit. Vina mea este 
reparată acum. Nădăjduiesc că lumea nu mă va socoti un laş 
fiindcă am făcut ceea ce mi-a poruncit conştiinţa. In orice caz 
însă, dacă cineva s-ar înşela asupra mea, adăugă tânărul 
înălţând capul cu mândrie ca şi cum ar fi adresat o sfidare şi 
prietenilor şi duşmanilor, voi căuta să modific părerile. 

— Dar ce s-a petrecut azi-noapte? întrebă Beauchamp pe 
Château- Renaud; am impresia că jucăm un rol trist. 

— Într-adevăr, fapta lui Albert este foarte josnică sau foarte 
frumoasă, răspunse baronul. 

— Ce înseamnă asta? întreabă Debray pe Franz. Cum? 
contele de Monte-Cristo îl dezonorează pe domnul de Morcerf şi 
în ochii fiului acestuia el a avut dreptate? Eu puteam să am zece 
lanine în familia mea şi nu m-aş fi crezut obligat decât la un 
lucru: să mă bat de zece ori. 

Cu fruntea plecată, cu braţele ţepene, strivit sub povara a 
douăzeci şi patru de ani de amintiri, Monte-Cristo nu se gândea 
nici la Albert, nici la Beauchamp, nici la Château-Renaud, nici la 
altcineva de acolo: se gândea la curajoasa femeie care venise 
să-i ceară viaţa fiului ei, căreia el i-o oferise pe-a sa şi care îl 
salvase prin destăinuirea cumplită a unui secret de familie în 
stare să ucidă pentru de-a pururi, la tânăr, sentimentul pietăţii 
filiale. 

— Tot Providența! murmură el; o, abia de astăzi am 
siguranţa că sunt trimisul Domnului! 


Capitolul XVII Mama şi fiul 


Contele de Monte-Cristo îi salută pe cei cinci tineri cu un 
zâmbet plin de melancolie şi demnitate şi se urcă din nou în 
trăsura sa, împreună cu Maximilien şi cu Emmanuel. 

Albert, Beauchamp şi Château-Renaud rămaseră singuri pe 
câmpul de bătaie. 

Tânărul aţinti asupra martorilor o privire care, fără a fi 
timidă, le cerea parcă părerea asupra scenei de adineauri. 


— Scumpe prieten — glăsui Beauchamp cel dintâi, fie că 
era mai sensibil, fie că era mai spontan — dă-mi voie să te 
felicit: iată un deznodământ neaşteptat la o afacere destul de 
neplăcută. 

Albert rămase mut şi concentrat în reveria sa. Château- 
Renaud se mulţumi să-şi bată cizma cu cravaşa. 

— Nu plecăm? întrebă el după tăcerea aceasta 
stânjenitoare. 

— Când vreţi, răspunse Beauchamp; lăsaţi-mi numai 
răgazul de a aduce laude domnului de Morcerf; a făcut azi 
dovada unei generozităţi aşa de cavalereşti... de rare! 

— O, da! spuse Château-Renaud. 

— E minunat lucru, continuă Beauchamp, să poţi păstra 
asupra ta o stăpânire aşa de mare! 

— De bună seamă: în ceea ce mă priveşte, eu n-aş fi fost în 
stare, declară Château-Renaud cu o răceală cât se poate de 
semnificativă. 

— Domnilor, întrerupse. Albert, cred că n-aţi înţeles că între 
domnul de Monte-Cristo şi mine s-a petrecut ceva foarte grav... 

— Ba da, ba da, spuse imediat Beauchamp, dar nu toate 
hahalerele noastre vor fi capabile să înţeleagă eroismul 
dumitale şi, mai curând sau mai târziu, vei fi nevoit să le explici 
într-un mod mai energic decât îi convine sănătăţii trupului 
dumitale şi duratei vieţii dumitale. Vrei să-ţi dau un sfat 
prietenesc? Pleacă la Neapole, la Haga sau la Saint-Petersburg, 
unde oamenii sunt mai inteligenţi în ce priveşte onoarea decât 
parizienii noştri smintiţi şi revino apoi în Franţa, peste câţiva ani, 
sau destul de uitat, sau destul de respectabil pentru a-ţi 
recăpăta liniştea. Nu-i aşa, domnule de Château-Renaud că am 
dreptate? 

— Aceasta e şi părerea mea, spuse nobilul. Nimic nu atrage 
mai mult duelurile serioase decât un duel fără rezultat. 

— Vă mulţumesc, domnilor, răspunse Albert cu un zâmbet 
rece; voi urma sfatul dumneavoastră, nu pentru că mi-l daţi, dar 
pentru că aveam de gând să părăsesc Franţa. Vă mulţumesc de 
asemeni pentru serviciul ce mi-aţi făcut, slujindu-mi de martori. 
El e săpat adânc în inima mea de vreme ce, după cuvintele pe 
care le-am auzit, nu-mi mai aduc aminte decât de el. 

Château-Renaud şi Beauchamp se priviră. Impresia produsă 
asupra amândurora era aceeaşi, iar accentul cu care Morcerf 


mulţumise trăda o atare hotărâre încât situaţia ar fi devenit 
delicată pentru toţi în cazul când conversaţia continua. 

— Cu bine, Albert, glăsui deodată Beauchamp întinzând cu 
neglijenţă mâna tânărului fără ca acesta să pară ieşit din 
letargie. 

Într-adevăr, nu răspunse nimic mâinii întinse. 

— Cu bine, spuse la rându-i Château-Renaud, ţinând în 
mâna stângă cravaşa şi salutând cu dreapta. 

Buzele lui Albert murmurară slab: Cu bine! Privirea lui era 
mai explicită: ea închidea un poem de mânii reţinute, de 
dispreţuri trufaşe, de indignare generoasă. 

După ce martorii săi se urcară în trăsură, mai stătu câtva 
timp în atitudinea-i neclintită şi melancolică: apoi, deodată, 
dezlegându-şi calul de arbustul în jurul căruia servitorul 
înfăşurase căpăstrul, sări sprinten în şa şi porni în galop spre 
Paris. Peste un sfert de oră intra în palatul din strada Helder. 

Când cobori de pe cal i se păru că zăreşte în spatele 
perdelei de la camera de culcare a contelui chipul palid al 
părintelui său. 

Albert întoarse capul cu un suspin şi intră în micul său 
pavilion. 

Zvârli aci o ultimă privire asupra tuturor bogățiilor care îi 
făcuseră viaţa aşa de plăcută şi de fericită până atunci; privi 
încă o dată tablourile ale căror figuri păreau că îi zâmbesc şi ale 
căror peisaje se însufleţiră parcă. 

Scoase apoi, din rama de stejar, portretul mamei sale pe 
care îl înfăşură, lăsând goală şi neagră rama aurită. 

Işi puse după aceea în ordine armele-i frumoase turceşti, 
puştile englezeşti, porţelanurile japoneze, cupele, bronzurile 
artistice semnate de Feaucheres sau Barye; inspectă dulapurile 
şi puse chei la fiecare; zvârli într-un sertar al biroului său, pe 
care îl lăsă deschis, toţi banii din buzunar şi adăugă bijuteriile 
fanteziste, nenumărate, care-i populau cupele, casetele, 
etajerele; făcu un inventar exact şi precis şi puse inventarul în 
locul cel mai la vedere al unei mese, după ce curăţă masa de 
cărţile şi de hârtiile care o încărcau. 

La începutul operaţiei, în ciuda ordinului pe care Albert i l-a 
dat să-l lase singur, servitorul intrase în cameră. 

— Ce vrei? îl întrebă Morcerf cu un accent mai mult trist 
decât mâniat. 


— lertaţi-mă, domnule, spuse valetul; e adevărat că domnul 
mi-a interzis să-l deranjez, dar m-a chemat domnul conte de 
Morcerf. 

— Ei şi? întrebă Albert. 

— N-am vrut să mă duc la domnul conte fără să primesc 
ordinele domnului. 

— De ce? 

— Pentru că domnul conte ştie, desigur, că l-am însoţit pe 
domnul pe teren. 

— Probabil, spuse Albert. 

— Şi mă cheamă, fără îndoială, ca să mă întrebe ce-a fost 
acolo. Ce să-i răspund? 

— Adevărul. 

— Îi voi spune atunci că întâlnirea n-a avut loc? 

— Îi vei spune că am cerut scuze domnului conte de Monte- 
Cristo; du-te. 

Valetul se înclină şi ieşi. 

Albert se apucă din nou de inventar. 

În momentul când termina lucrul, îi atrase atenţia tropotul 
unor cai în curte şi roţile unei trăsuri care zguduiau geamurile; 
se apropie de fereastră şi-l văzu pe părintele său urcându-se în 
caleaşcă şi plecând. 

De îndată ce poarta palatului se închise în urma contelui, 
Albert porni spre apartamentul mamei sale şi, deoarece n-avea 
cine să-l anunţe, pătrunse până în dormitorul ei; se opri în prag, 
cu inima zvâcnindu-i de cele ce vedea şi ghicea. 

Ca şi cum acelaşi suflet ar fi pus în mişcare ambele trupuri, 
Mercedes făcea la ea ce făcuse Albert la el. 

Totul era pus în ordine: dantelele, podoabele, bijuteriile, 
rufăria, banii se orânduiau pe fundul sertarelor ale căror chei 
contesa le aduna cu grijă. 

Albert văzu preparativele, înţelese tâlcul lor şi strigând: 
"Mamă", îşi înfăşură braţele pe după gâtul ei. 

Pictorul care ar fi putut să redea expresia ambelor figuri, ar 
fi realizat desigur un tablou frumos. 

— Ce faci? o întrebă el. 

— Tu ce făceai? răspunse ea. 

— O, mamă! exclamă Albert neputând să vorbească de 
emoție, cu dumneata nu e acelaşi lucru! Nu, nu poţi să iei 


hotărârea pe care am luat-o eu, deoarece eu vin să te anunţ că 
spun rămas-bun casei dumitale şi... dumitale. 

— Şi eu, Albert, răspunse Mercedes, plec şi eu. 
Nădăjduisem, mărturisesc, că fiul meu mă va însoţi; m-am 
înşelat? 

— Mamă, spuse Albert cu tărie, nu te pot face să 
împărtăşeşti soarta pe care mi-o hărăzesc: de acum încolo 
trebuie să trăiesc fără nume şi fără avere; pentru a începe 
ucenicia acestei existenţe aspre, trebuie să împrumut de la un 
prieten pâinea pe care voi mânca-o până în momentul când am 
să câştig alta. Aşadar, bună mamă, eu mă duc la Franz să-l rog 
să-mi împrumute mica sumă pe care am socotit-o necesară. 

— Tu, bietul meu copil, să suferi mizeria, foamea? exclamă 
Mercedes. O, nu spune asta, mi-ai zdrobi toate hotărârile! 

— Nu însă pe-ale mele, mamă, răspunse Albert. Sunt tânăr, 
sunt puternic, cred că sunt curajos; şi am învăţat de ieri de ce-i 
în stare voinţa. O, mamă, sunt oameni care au suferit atâta şi 
care nu numai că n-au murit, dar au ridicat o nouă avere pe 
ruina tuturor făgăduielilor de fericire pe care li le făcuse cerul, 
pe rămăşiţele tuturor speranţelor care li le dăduse Dumnezeu. 
Am aflat asta, mamă şi am văzut pe oameni; ştiu că, din 
adâncul prăpastiei, unde-i cufundase duşmanul, s-au ridicat cu 
atâta vigoare şi atâta glorie încât l-au dominat pe învingătorul 
de ieri şi l-au zvârilit la rându-le în abis. Nu, mamă, nu; începând 
de astăzi am rupt cu trecutul şi nu mai accept nimic, nici măcar 
numele meu, deoarece, — înţelegi, mamă, nu e aşa? — fiul 
dumitale nu poate să poarte numele unui om care e obligat să 
roşească în faţa altui om. 

— Albert, copilul meu, spuse Mercédès, acesta e sfatul pe 
care ţi l-aş fi dat dacă aveam o inimă mai tare; conştiinţa ta a 
vorbit când glasul meu stins tăcea; ascultă-ţi conştiinţa, fiul 
meu. Albert, aveai prieteni; rupe cu ei, pentru moment, dar nu 
deznădăjdui. Viaţa e încă frumoasă la vârsta ta, dragul meu 
Albert, căci abia ai douăzeci şi doi de ani; şi, deoarece unei inimi 
curate ca a ta îi trebuie un nume fără pată, ia-l pe al părintelui 
meu: îl chema Herrera. Te cunosc, Albert; orice carieră vei 
urma, ai să faci curând numele acesta ilustru. Atunci, dragul 
meu, revino în lume şi vei străluci şi mai mult prin nenorocirile 
tale de altădată; iar dacă, în ciuda tuturor prevederilor mele, nu 
va fi aşa, lasă-mi cel puţin speranţa mie, care nu voi mai avea 


decât acest gând, mie, care nu mai am viitor şi pentru care 
mormântul începe în pragul acestei case. 

— Îți voi face pe plac, mamă, glăsui tânărul; da, 
împărtăşesc speranţa dumitale: mânia cerului nu ne va urmări, 
pe dumneata aşa de pură, pe mine aşa de inocent. Dar, 
deoarece suntem hotărâți — să procedăm cu grabă! Domnul de 
Morcerf a plecat acum o jumătate de ceas; prilejul, precum vezi, 
este favorabil pentru a evita zgomotul şi explicaţia. 

— Te aştept, fiul meu, spuse Mercédès. 

Albert alergă îndată până în bulevard, de unde aduse o 
trăsură care avea să-i scoată din palat; îşi amintea de o căsuţă 
mobilată în strada Saint -Pères unde mama lui va găsi adăpost 
modest, dar decent; reveni deci la contesă. 

În momentul când trăsura se opri în dreptul uşii şi Albert 
cobora, un om se apropie de el înmânându-i o scrisoare. 

Albert îl recunoscu pe administrator. 

— Din partea contelui, spuse Bertuccio. 

Albert luă scrisoarea, o deschise, o citi. 

După ce o citi, îl căută din ochi pe Bertuccio, dar, în timp ce 
tânărul citea, Bertuccio dispăruse. 

Atunci, cu lacrimile în ochi, cu pieptul zvâcnind de emotie, 
Albert intră la Mercedes şi, fără să rostească un cuvânt, îi 
prezentă scrisoarea. 

Mercédès citi: 


"Albert, 

Arătându-ti că am ghicit proiectul în voia căruia eşti pe 
punctul de a te lăsa, cred că iţi arăt că iţi înțeleg delicateţțea. 
Eşti liber, părăseşti palatul contelui şi te retragi cu mama 
dumitale, liberă ca şi dumneata; gândeşte-te însă, Albert, că-i 
datorezi mai mult decât îi poți plăti — biată inimă nobilă ce eşti. 
Păstrează pentru dumneata lupta, reclamă pentru dumneata 
suferința, dar cruță-i prima mizerie care va însoți inevitabil cele 
dintâi sforțări ale dumitale; căci ea nu merită nici măcar 
răsfrângerea nenorocirii care o izbeşte astăzi şi Providența nu 
vrea ca nevinovatul să plătească pentru vinovat. 

Știu că veti părăsi amândoi casa din strada Helder fără să 
luaţi ceva. Nu căuta să descoperi cum am aflat. 

Știu; atâta tot. 

Ascultă, Albert. 


Acum douăzeci şi patru de ani mă înapoiam voios şi 
mândru în patria mea. Aveam o logodnică, Albert, o fată sfântă 
pe care o adoram şi aduceam logodnicei mele o sută cincizeci 
de ludovici agonisiți cu greu printr-o muncă fără preget. Banii 
erau pentru ea, îi hărăzeam ei şi, ştiind cât de perfidă e marea, 
îngropasem comoara noastră în grădinița casei părintelui meu, 
la Marsilia, pe Allée de Meilhan. 

Albert, mama dumitale cunoaşte bine căsuţa dragă şi 
săracă. 

De curând, venind la Paris, am trecut prin Marsilia, m-am 
dus să văd casa cu amintiri dureroase; iar seara, cu un hârleţ în 
mână, am cercetat ungherul unde îngropasem comoara. Caseta 
de fier era încă acolo, nu se atinsese nimeni de ea; se găseşte în 
unghiul pe care un smochin frumos, plantat de părintele meu în 
ziua când m-am născut, îl acoperă cu umbra lui. 

Albert, banii aceştia care altădată aveau să ajute la viaţa şi 
la liniştea femeii pe care o adoram — astăzi, printr-o întâmplare 
ciudată şi dureroasă, şi-au regăsit aceeaşi întrebuințare. 
Înțelege-mi bine gândul; eu, care aş putea să ofer milioane 
bietei femei, îi dau numai bucata de pâine neagră uitată sub 
bietul meu acoperiş din ziua când am fost despărțit de aceea pe 
care o iubeam. 

Eşti un om generos, Albert, dar poate eşti orbit de mânarie 
sau de resentiment; dacă mă refuzi, dacă ceri altuia ceea ce am 
dreptul să-ți ofer, voi spune că e foarte puțin generos din partea 
dumitale să refuzi mamei viața oferită de un om pe al cărui 
părinte, părintele dumitale, l-a lăsat să moară în grozăviile 
foamei şi deznădejdlii". 


După sfârşitul lecturii, Albert rămase palid şi nemişcat, 
aşteptând hotărârea mamei. 

Mercedes înălţă spre cer o privire în care era o expresie cu 
neputinţă de redat. 

— Accept, spuse ea; are dreptul să plătească zestrea pe 
care o voi duce într-o mănăstire. 

Şi, punând scrisoarea pe inimă, luă braţul fiului său şi, cu 
paşi mai siguri decât se aştepta, poate, porni pe scară. 


Capitolul XVIII Sinuciderea 


Între timp Monte-Cristo se înapoiase şi el în oraş, cu 
Emmanuel şi cu Maximilien. 

Intoarcerea fu veselă. Emmanuel nu-şi ascundea bucuria de 
a fi văzut pacea urmând războiului, şi-şi destăinuia cu glas tare 
înclinările filantropice. Într-un colţ al trăsurii, Morrel lăsa ca 
voioşia cumnatului său să se evapore în cuvinte, păstrând 
pentru sine o bucurie tot aşa de sinceră, dar care strălucea 
numai în priviri. 

Îl întâlniră la bariera Trône pe Bertuccio: el aştepta acolo, 
neclintit ca o santinelă la post. 

Monte-Cristo îşi scoase capul prin uşă, schimbă cu el câteva 
cuvinte în şoaptă şi administratorul dispăru. 

— Domnule conte, spuse Emmanuel ajungând în dreptul 
pieţei Royale, lăsaţi-mă, vă rog, la poarta mea pentru ca soţia 
mea să nu aibă un singur moment de nelinişte, nici pentru 
dumneavoastră, nici pentru mine. 

— Dacă n-ar fi ridicol să facem paradă de triumf, spuse 
Morrel, l-aş invita pe domnul conte la noi; dar şi domnul conte 
are, desigur, câteva inimi tremurânde care trebuie liniştite. 
Emmanuel, am ajuns; să-l salutăm pe prietenul nostru şi să-l 
lăsăm să-şi continue drumul. 

— Un moment, spuse Monte-Cristo, nu mă lipsiţi dintr-o 
dată de doi tovarăşi; dumneata du-te la încântătoarea dumitale 
soţie, căreia te rog să-i prezinţi complimentele mele, iar 
dumneata, Morrel, însoţeşte-mă până la Champs-Elysées. 

— Admirabil! spuse Maximilien; cu atât mai mult cu cât am 
treabă în cartierul dumneavoastră, conte. 

— Să te aşteptăm la masă? întrebă Emmanuel. 

— Nu, spuse tânărul. 

Uşa se închise, trăsura îşi continuă drumul. 

— Vedeţi că eu v-am adus noroc, glăsui Morrel când fu 
singur cu contele. Nu v-aţi gândit niciodată la asta? 


— Ba da, spuse Monte-Cristo şi de aceea aş vrea să te am 
totdeauna lângă mine. 

— Miraculos lucru! continuă Morrel răspunzând propriilor 
sale gânduri. 

— Ce? întrebă Monte-Cristo. 

— Ce s-a întâmplat. 

— Da, răspunse contele cu un zâmbet; ai spus bine, Morrel: 
miraculos. 

— Căci, în sfârşit, reluă Morrel, Albert e curajos. 

— Foarte curajos, spuse Monte-Cristo; l-am văzut dormind 
cu pumnalul suspendat deasupra capului. 

— Şi eu ştiu că s-a bătut de două ori şi că s-a bătut foarte 
bine, spuse Morrel. Cum se împacă asta cu purtarea de azi- 
dimineaţă? 

— Tot influenţa dumitale, spuse Monte-Cristo zâmbind. 

— E o fericire pentru Albert că nu-i deloc soldat, glăsui 
Morrel. 

— De ce? 

— Cine a mai pomenit scuze pe teren? făcu tânărul căpitan 
clătinând din cap. 

— Haida-de! spuse contele cu blândeţe; nu cumva o să cazi 
şi dumneata în prejudecățile oamenilor de rând, Morrel? Nu 
recunoşti că, întrucât Albert e curajos, el nu poate fi laş? Că, de 
bună seamă, a avut vreun motiv să procedeze aşa cum a 
procedat azi-dimineaţă şi că, prin urmare, conduita lui este mai 
degrabă eroică decât altfel? 

— Fără îndoială, fără îndoială, răspunse Morrel; dar voi 
spune ca spaniolul: a fost mai puţin viteaz astăzi decât ieri. 

— lei masa cu mine, nu e aşa, Morrel? întrebă contele 
pentru a curma conversaţia. 

— Nu; la zece vă părăsesc. 

— Aşadar, întâlnirea dumitale era pentru dejun? 

Morrel zâmbi şi clătină din cap. 

— In sfârşit, undeva trebuie să iei masa... 

— Cu toate acestea, dacă nu mi-e foame? glăsui tânărul. 

— O, eu nu cunosc decât două sentimente care taie astfel 
pofta, spuse contele: durerea (şi cum din fericire te văd foarte 
vesel, nu e asta) şi dragostea. lar după cele ce mi-ai spus în 
legătură cu inima dumitale, mi-este permis să cred... 

— Conte, replică Morrel cu voioşie, nu zic ba. 


— Şi nu-mi povesteşti mie, Maximilien? întrebă contele cu 
ton aşa de viu încât se vedea cât de curios e să cunoască 
secretul. 

— V-am arătat azi-dimineaţă că am o inimă, nu e aşa, 
conte? 

În locul oricărui alt răspuns Monte-Cristo întinse tânărului 
mâna. 

— Ei bine, continuă Morrel, din momentul când inima 
aceasta nu mai e cu dumneavoastră în pădurea Vincennes, este 
în altă parte şi mă duc după ea. 

— Du-te, spuse contele cu glas tărăgănat, du-te dragul meu 
prieten; dar dacă întâmpini vreun obstacol, aminteşte-ţi că eu 
am o oarecare putere pe lumea asta, că sunt fericit s-o pun în 
serviciul oamenilor pe care îi iubesc şi că pe dumneata eu te 
iubesc, Morrel. 

— Bine, spuse tânărul, îmi voi aminti, aşa cum copiii egoişti 
îşi aduc aminte de părinţii lor când au nevoie de ei. Când voi 
avea nevoie de dumneavoastră, — şi poate că momentul acela 
va veni — am să mă adresez dumneavoastră, conte. 

— Bine, rețin cuvântul dumitale. La revedere. 

— La revedere. 

Ajunseră la poarta casei din Champs-Elysées. Monte-Cristo 
deschise uşa, Morrel sări. 

Bertuccio aştepta pe peron. Morrel dispăru pe avenue de 
Marigny, iar Monte-Cristo porni repede în întâmpinarea lui 
Bertuccio. 

— Ei, ce e? întrebă el. 

— Ce să fie? răspunse administratorul; părăseşte casa. 

— ŞI fiul ei? 

— Florentin, valetul lui, gândeşte că şi el va face la fel. 

— Vino încoace. 

Monte-Cristo îl luă pe Bertuccio în cabinet, scrise scrisoarea 
pe care am văzut-o şi o dădu administratorului. 

— Du-te degrabă, îi spuse el; ascultă, înştiinţeaz-o pe 
Haydée că am venit. 

— lată-mă, spuse fata care, auzind zgomotul trăsurii, 
coborâse şi a cărei figură strălucea de bucurie revăzându-l pe 
conte teafăr. 

Bertuccio ieşi. 


Haydée încercă toate elanurile unei fiice care îşi revede 
părintele drag, toate delirurile unei amante care îşi revede 
amantul, în primele clipe ale reîntoarcerii aşteptată de ea cu 
atâta nerăbdare. 

Desigur că, deşi mai puţin expansivă, bucuria lui Monte- 
Cristo nu era mai puţin mare; bucuria pentru inimile care au 
suferit îndelung se aseamănă cu roua pentru pământurile 
uscate de soare: inima şi pământul absorb ploaia binefăcătoare 
ce cade peste ele şi nimic nu se vede pe dinafară. Monte-Cristo 
înţelegea în ultimele zile un lucru: un lucru pe care, de multă 
vreme, nu mai îndrăznea să-l creadă: că există două Mercedes 
pe lume, că el mai putea să fie fericit. 

Ochii aprinşi de fericire se scufundau cu nesaţ în privirile 
umede ale Hayd6ei, când uşa se deschise deodată. Contele 
încruntă sprâncenele. 

— Domnul de Morcerf! spuse Baptistin ca şi cum cuvântul 
acesta cuprindea o scuză. 

Într-adevăr, chipul contelui se lumină. 

— Care? întrebă el; vicontele sau contele? 

— Contele. 

— O, nu s-a isprăvit încă? exclamă Haydée. 

— Nu ştiu dacă s-a isprăvit, copilă adorată, spuse Monte- 
Cristo luând mâinile fetei, dar ceea ce ştiu e că tu n-ai nici un 
motiv de teamă. 

— Cu toate acestea, mizerabilul... 

— Omul acesta nu îmi poate face nimic, Haydee, spuse 
Monte-Cristo; trebuia să mă tem numai când aveam de-a face 
cu fiul lui. 

— De aceea n-o să-ţi închipui niciodată, stăpâne, cât am 
suferit, spuse fata. 

Monte-Cristo zâmbi. 

— Îți jur pe mormântul părintelui meu, glăsui Monte-Cristo 
întinzând mâna pe capul fetei, că, dacă se întâmplă o 
nenorocire, nu eu am să fiu victima. 

— Te cred, stăpâne, ca şi cum Dumnezeu mi-ar vorbi, spuse 
fata întinzându-şi fruntea spre conte. 

Monte-Cristo depuse, pe fruntea aşa de candidă şi de 
frumoasă, o sărutare care făcu două inimi să bată în acelaşi 
timp: una cu violenţă, alta înăbuşit. 


— O, Doamne, murmură contele, îmi îngădui tu să mai pot 
iubi? Pofteşte-l în salon pe domnul conte de Morcerf! îi spuse el 
lui Baptistin în timp ce o conducea pe frumoasa grecoaică spre o 
scară secretă. 

Un cuvânt de explicaţie cu privire la vizita aceasta 
aşteptată poate de Monte-Cristo, dar fără îndoială, neaşteptată 
pentru cititorii noştri. 

In timp ce, precum am arătat, Mercedes făcea în 
apartamentul ei inventarul pe care Albert îl făcuse la el, în timp 
ce ea îşi punea în ordine bijuteriile, îşi închidea sertarele, aduna 
cheile pentru a lăsa totul în perfectă ordine, Mercedes nu 
băgase de seamă că un cap palid şi sinistru se arătase în 
geamul unei uşi prin care lumina pătrundea în coridor; de aci nu 
numai că se putea vedea, dar se şi putea auzi. Cel care privea 
astfel, după toate probabilitățile, văzu deci şi auzi, fără ca el să 
fie văzut sau auzit, tot ce se petrecea la doamna de Morcerf. 

De la uşa de sticlă omul cu chipul palid se transportă în 
camera de culcare a contelui de Morcerf şi ajungând aci, ridică 
cu o mână contractată perdeaua unei ferestre care dădea spre 
curte. Rămase acolo zece minute, nemişcat, mut, ascultându-şi 
bătăile inimii. Pentru el zece minute însemnau mult. 

Atunci, înapoindu-se de la întâlnire, Albert l-a zărit pe 
părintele său care îi pândea întoarcerea de după o perdea şi a 
întors capul. 

Ochii contelui se dilatară: ştia că insulta adresată de Albert 
lui Monte- Cristo fusese grozavă, că în toate ţările lumii o astfel 
de insultă aducea după sine un duel pe moarte. Dar Albert se 
înapoiase teafăr; prin urmare, contele era răzbunat. 

Un fulger de negrăită bucurie lumină chipul lugubru, 
asemeni unei ultime raze de soare, înainte de a se pierde în 
norii care nu par atât culcuşul, cât mormântul lui. 

Dar, am spus, el aşteptă zadarnic ca tânărul să vină în 
apartamentul lui şi să-i povestească triumful. Că, înainte de a se 
bate, tânărul n-a vroit să-l vadă pe părintele a cărui onoare 
pleca să o răzbune, se înţelege; dar după ce răzbunase onoarea 
părintelui, de ce nu venea fiul să se arunce în braţele sale? 

Atunci, neputând să-l vadă pe Albert, contele trimise după 
servitorul acestuia. Se ştie că Albert l-a autorizat pe servitor să 
nu ascundă contelui nimic. 


Peste zece minute generalul de Morcerf apăru pe peron, 
îmbrăcat cu o redingotă neagră, cu guler militar, cu pantaloni 
negri, cu mănuşi negre. Dăduse, după câte se pare, ordine 
anterioare; căci abia ajunse pe ultima treaptă a peronului şi 
trăsura sa, înhămată gata, ieşi din şopron, oprindu-se în faţa lui. 

Valetul aruncă în trăsură o manta cu glugă în care erau 
înfăşurate două săbii; apoi, se aşeză lângă vizitiu. 

Vizitiul se plecă dinaintea caleştii pentru a aştepta ordinul. 

— În Champs-Elysées, spuse generalul, la contele de 
Monte-Cristo. Repede! 

Caii se năpustiră sub lovitura de bici care îi învălui; peste 
cinci minute se opriră în faţa casei contelui. 

Domnul de Morcerf deschise singur uşa şi sări din mers, ca 
un tânăr, sună şi dispăru prin poarta căscată, împreună cu 
servitorul său. 

În clipa următoare Baptistin anunţa domnului de Monte- 
Cristo pe contele de Morcerf, iar Monte-Cristo, după ce o 
conduse pe Haydée, porunci să fie introdus contele de Morcerf 
în salon. 

Generalul măsura pentru a treia oară salonul în toată 
lungimea lui, când, întorcându-se, îl zări pe Monte-Cristo în prag. 

— A, domnul de Morcerf! spuse liniştit Monte-Cristo; mi se 
păruse că nu am auzit bine. 

— Da, eu, glăsui contele cu o înfricoşătoare contracție a 
buzelor, care îl împiedica să articuleze precis. 

— Nu-mi mai rămâne decât să aflu acum motivul care-mi 
oferă plăcerea de a vedea, la o oră aşa de matinală, pe domnul 
conte de Morcerf, spuse Monte-Cristo. 

— Domnule, aţi avut azi-dimineaţă o întâlnire cu fiul meu, 
spuse generalul. 

— Ştiţi asta, răspunse contele. 

— Şi mai ştiu că fiul meu avea motive temeinice să se bată 
cu dumneavoastră şi să-şi dea toate silinţele pentru a vă ucide. 

— Într-adevăr, avea motive foarte temeinice. Vedeţi însă 
că, în ciuda acestor motive, nu m-a ucis şi nici măcar nu s-a 
bătut. 

— Şi cu toate acestea vă socotea drept cauza dezonorării 
părintelui său, drept cauza năpraznicei ruini care, în momentul 
de faţă, îmi copleşeşte casa. 


— Într-adevăr, domnule, spuse Monte-Cristo cu liniştea-i 
cumplită; dar cauza secundară, nu principală. 

— Fără îndoială, i-aţi cerut scuze sau i-aţi dat o explicaţie. 

— Nu i-am dat nici o explicaţie şi, dimpotrivă, scuze mi-a 
cerut el. 

— Dar cărui motiv atribuiţi aceasta? 

— Probabil convingerii că, în întâmplarea prezentă, există 
un om mai vinovat decât mine. 

— Şi cine era omul acesta? 

— Părintele lui. 

— Fie! spuse contele îngălbenindu-se; ştiţi însă că 
vinovatului nu-i place să-şi recunoască vinovăția. 

— Ştiu... De aceea mă aşteptam la scena de acum. 

— Vă aşteptaţi ca fiul meu să fie un laş? exclamă contele. 

— Domnul Albert de Morcerf nu e un laş, spuse Monte- 
Cristo. 

— Un om care ţine o spadă în mână, un om care are în faţa 
acestei spade un duşman de moarte — dacă nu se bate, omul 
acesta este un laş! Păcat că nu e aci să-i spun! 

— Domnule, răspunse Monte-Cristo cu răceală, nu-mi 
închipui că aţi venit la mine să-mi  povestiţi micile 
dumneavoastră chestii de familie. Spuneţi-i acestea domnului 
Albert; el va şti poate ce să vă răspundă. 

— O, nu, nu! glăsui generalul cu un zâmbet care apăru şi 
dispăru îndată; nu, aveţi dreptate, n-am venit pentru asta! Am 
venit să vă spun că şi eu vă privesc ca pe duşmanul meu. Am 
venit să vă spun că vă urăsc din instinct, că am impresia că v- 
am cunoscut totdeauna şi v-am urât totdeauna. Şi că, în sfârşit, 
din moment ce tinerii veacului nostru nu se mai bat, e de 
datoria noastră să ne batem... Sunteţi de aceeaşi părere, 
domnule! 

— Absolut! De aceea, când v-am spus că am prevăzut 
scena de acum, mă refeream la onoarea vizitei dumneavoastră. 

— Foarte bine... V-aţi făcut toate preparativele? 

— Ele sunt totdeauna puse la punct. 

— Ştiţi că ne vom bate până când unul dintre noi va muri? 
întrebă generalul cu dinţii încleştaţi de furie. 

— Până când unul dintre noi va muri, repetă contele de 
Monte-Cristo cu o uşoară înclinare din cap. 

— Atunci să plecăm, nu avem nevoie de martori. 


— Într-adevăr, spuse Monte-Cristo, e de prisos: ne 
cunoaştem aşa de bine. 

— Dimpotrivă, spuse contele, nu ne cunoaştem. 

— Hm, ia să vedem! glăsui Monte-Cristo cu acelaşi calm 
nimicitor. Nu sunteţi dumneavoastră soldatul Fernand care a 
dezertat în ajunul bătăliei de la Waterloo? Nu sunteţi 
dumneavoastră locotenentul Fernand care a servit de călăuză şi 
de spion armatei franceze în Spania? Nu sunteţi dumneavoastră 
colonelul Fernand care a trădat, a vândut, a asasinat pe 
binefăcătorul său, Ali? Şi toţi aceşti Fernanzi la un loc n-au dat 
pe locotenentul-general, conte de Morcerf, pair de Franţa? 

— O, exclamă generalul, izbit de cuvintele acestea ca de un 
fier roşu; o, mizerabile care îmi reproşezi ruşinea în momentul 
poate când mă vei ucide, nu, n-am spus că-ţi sunt necunoscut; 
ştiu bine, demonule, că ai pătruns în noaptea trecutului şi ai citit 
în ea, la lumina nu ştiu cărei făclii; fiecare pagină a vieţii mele. 
Dar poate că e mai multă onoare în mine, în oprobiul meu, decât 
în tine, sub aparențele tale pompoase. Nu, nu, ştiu că îţi sunt 
cunoscut, însă nu te cunosc eu pe tine, aventurierule, doldora 
de aur şi nestemate. [i-ai spus, la Paris, Contele de Monte- 
Cristo; în Italia, Simbad marinarul; la Malta, nu mai ştiu, am 
uitat. Dar te întreb de numele tău real, vreau să ştiu adevăratul 
tău nume dintre cele o sută, ca să-l pot rosti pe terenul luptei, în 
momentul când îţi voi înfunda spada în inimă. 

Contele de Monte-Cristo păli într-un mod groaznic; ochii lui 
fură aprinşi de un foc mistuitor; făcu un salt spre cabinetul de 
alături şi, în mai puţin de-o secundă, smulgându-şi cravata, 
redingota şi vesta, îmbrăcă o mică haină de marinar şi îşi puse 
pe cap o pălărie de matelot sub care se desfăcu păru-i negru şi 
lung. 

Reveni astfel,  înfricoşător,  implacabil, cu brațele 
încrucişate, în faţa generalului care nu înţelesese motivul 
dispariţiei, care îl aştepta şi care, simțind că dinţii îi clănţănesc 
şi că picioarele i se taie, se trase înapoi şi nu se opri decât când 
găsi o masă ca punct de sprijin pentru mâna crispată. 

— Fernand! îi strigă el; din cele o sută de nume ale mele n- 
aş avea nevoie să-ţi spun decât unul singur pentru a te trăsni; 
dar tu ghiceşti numele acesta, nu e aşa? Sau, mai bine zis, îţi 
aminteşti de el? Căci, în ciuda tuturor necazurilor mele, a tuturor 
chinurilor mele, îţi arăt astăzi o figură pe care bucuria răzbunării 


o întinereşte, o figură pe care, desigur, ai văzut-o de multe ori în 
visele tale, după căsătoria... cu Mercedes, logodnica mea. 

Cu capul pe spate, cu mâinile întinse, cu privirea fixă, 
generalul mistui în tăcere  groaznicul spectacol; apoi, 
îndreptându-se spre perete pentru a căuta un reazim, se 
strecură încetişor până la uşa prin care ieşi de-a-ndăratelea, 
lăsând să-i scape un singur strigăt lugubru, jalnic, sfâşietor: 

— Edmond Dantès. 

Apoi, cu hohotiri care n-aveau nimic omenesc, se târî până 
în peristilul casei, străbătu curtea ca un om beat şi căzu în 
braţele valetului său, murmurând cu glas împleticit doar atât: 

— La palat! la palat! 

Pe drum, aerul proaspăt şi ruşinea pe care i-o stârnea 
atenţia oamenilor săi îl repuseră în starea de a-şi aduna ideile; 
dar cursa fu scurtă şi, pe măsură ce se apropia de casă, contele 
simţea că durerile pun din nou stăpânire pe el. 

La câţiva paşi de casă contele dădu ordin să oprească şi 
cobori. Poarta palatului era dată în lături; o trăsură de piaţă, 
care pentru prima oară se afla chemată la o asemenea 
splendidă locuinţă, stătea în mijlocul curţii; contele se uită la 
trăsură cu spaimă, dar fără să îndrăznească să întrebe pe cineva 
şi se năpusti în apartamentul său. 

Două persoane coborau scara; abia a avut timp să se 
refugieze într-un cabinet pentru a le evita. 

Era Mercedes, rezemată de braţul fiului ei şi amândoi 
părăseau palatul. 

Trecură la doi paşi de nenorocitul care, ascuns după 
perdeaua de damasc, fu atins parcă de rochia de mătase a 
femeii şi care simţi răsuflarea caldă a cuvintelor rostite de fiul 
său: 

— Curaj, mamă! Vino, vino, aici nu mai suntem la noi. 

Cuvintele se stinseră, paşii se depărtară. 

Generalul tresări, suspendat cu mâinile crispate de perdea; 
îşi stăpânea cel mai năpraznic hohot de plâns care a ieşit 
vreodată din pieptul unui părinte părăsit în acelaşi timp de soţie 
şi de fiu. 

Auzi curând pocnetul uşii de fier a trăsurii, apoi glasul 
birjarului, apoi huruitura birjei greoaie zgudui geamurile; se 
năpusti atunci în dormitorul său ca să vadă încă o dată tot ce 
iubise pe lume; dar trăsura plecă fără ca Mercedes sau Albert să 


întoarcă capul spre casa pustiită pentru a-i dărui ei, pentru a-i 
dărui părintelui şi soţului părăsit, ultima privire, rămasul- bun şi 
regretul, adică iertarea. 

De aceea, în momentul când roţile trăsurii zguduiau 
caldarâmul, o detunătură răsună şi o dâră de fum cenuşiu ieşi 
printr-unul din geamurile ferestrei dormitorului, spartă de 
puterea detunăturii. 


Capitolul XIX Valentine 


Aţi ghicit unde avea treabă Morrel şi la cine se ducea. 

De aceea, despărţindu-se de Monte-Cristo, Morrel porni 
agale spre casa Villefort. 

Spunem agale pentru că Morrel avea mai mult de o 
jumătate de oră în faţa sa pentru a străbate cinci sute de paşi; 
dar, cu toate că timpul îi era mai mult decât îndestulător, se 
grăbise să se despartă de Monte-Cristo, ţinând mult să rămână 
singur cu gândurile sale. 

Işi cunoştea ora, ora la care Valentine, asistând la dejunul 
lui Noirtier, era sigură că nu va fi tulburată. Noirtier şi Valentine 
îi dăruiseră două vizite pe săptămână şi el venea să profite de 
dreptul acordat. 

Sosi. Valentine îl aştepta. Neliniştită, aproape buimăcită, ea 
îi luă mâna şi îl duse în faţa bunicului. 

Neliniştea, împinsă precum spuneam aproape până la 
buimăcire, se explica prin vâlva pe care cazul Morcerf o stârnise 
în societate; se ştia (lumea ştie întotdeauna) întâmplarea de la 
operă. In casa Villefort nu se îndoia nimeni că un duel va fi 
consecinţa fatală a întâmplării; Valentine ghicise, cu instinctul ei 
de femeie, că Morrel va fi martorul lui Monte-Cristo şi se temea, 
ţinând seamă de curajul bine cunoscut al tânărului, de prietenia 
profundă a acestuia pentru conte, că el n-o să aibă puterea dea 
se mărgini la rolul pasiv ce-i era rezervat. 

E explicabil deci cu câtă lăcomie amănuntele fură cerute, 
date şi primite, iar Morrel putu să citească o bucurie de negrăit 
în ochii iubitei sale când ea află că grozava afacere avusese un 
deznodământ deopotrivă de fericit şi neaşteptat. 


— Acum, spuse Valentine făcând semn lui Morrel să ia loc 
alături de bătrân şi aşezându-se la rându-i pe taburetul pe care 
se odihneau picioarele lui, acum, ca să vorbim puţin despre ale 
noastre. Maximilien, ştii că bunicul avusese un moment ideea de 
a pleca din casă şi de a lua un apartament în afară de palatul 
domnului de Villefort? 

— Da, desigur, spuse Maximilien, mi-aduc aminte de 
proiectul acesta, ba chiar îl aplaudasem din suflet. 

— Ei bine, glăsui Valentine, aplaudă-l încă o dată, 
Maximilien, căci bunicul revine la el. 

— Bravo! spuse Maximilien. 

— Şi ştii ce motiv invocă bunicul pentru a părăsi casa? 
întreabă Valentine. 

Noirtier îşi privea nepoata pentru a-i impune tăcere din 
ochi; Valentine nu se uita însă la Noirtier; ochii, privirea, 
zâmbetul ei, totul era pentru Morrel. 

— Oricare ar fi motivul domnului Noirtier, strigă Morrel, 
declar că este bun. 

— Admirabil! spuse Valentine; susţine că aerul din foburgul 
Saint-Honore nu-mi face bine. 

— Într-adevăr, glăsui Morrel; ascultă, Valentine, domnul 
Noirtier ar putea să aibă dreptate: constat că în ultimile 
cincisprezece zile sănătatea dumitale e zdruncinată. 

— Da, întrucâtva este drept, răspunse Valentine; de aceea 
bunicul şi-a luat rolul de medic şi, deoarece bunicul ştie totul, 
am cea mai mare încredere în el. 

— Dar e adevărat că suferi, Valentine? întrebă Morrel 
repede. 

— O, Doamne, asta nu se cheamă suferinţă: simt o 
indispoziţie generală, atâta tot; am pierdut pofta de mâncare şi 
am impresia că stomacul meu dă o luptă pentru a se obişnui cu 
ceva. 

Noirtier nu pierdea un cuvânt din spusele Valentinei. 

— Şi ce tratamente urmezi pentru boala asta necunoscută? 

— O, foarte simplu! glăsui Valentine; iau în fiecare 
dimineaţă o linguriţă din medicamentul care se aduce pentru 
bunicul; când spun o lingură, înseamnă că am început cu una şi 
că acum sunt la patru. Bunicul pretinde că e o doctorie cu efecte 
universale. 


Valentine zâmbea, dar în zâmbetul ei era ceva trist şi 
suferind. 

Ameţit de iubire, Maximilien o privea în tăcere; ea era tare 
frumoasă, dar paloarea ei căpătase un ton mat, ochii scânteiau 
mai aprinşi decât de obicei, iar mâinile-i, care altădată erau de 
un alb de sidef, păreau mâini de ceară pe care o nuanţă gălbuie 
le năpădeşte cu timpul. 

De la Valentine tânărul îşi îndreptă ochii spre Noirtier; 
acesta o examina, cu inteligenţa-i bizară şi profundă, pe fata 
absorbită în dragostea ei; dar şi el, ca şi Morrel, urmărea 
semnele unei suferinţe înăbuşite, aşa de puţin vizibilă, de 
altminteri, încât scăpase privirii tuturora afară de a părintelui şi 
a iubitului. 

— Dar eu credeam că doctoria din care ai ajuns să iei patru 
linguri e preparată pentru domnul Noirtier. 

— Ştiu că e foarte amară, glăsui Valentine, aşa de amară 
încât tot ce beau pe urmă îmi pare a avea acelaşi gust. 

Noirtier îşi privi nepoata cu ton cercetător. 

— Da, bunicule, aşa e, glăsui Valentine. Adineauri, înainte 
de a cobori la dumneata, am băut un pahar cu apă îndulcită; ei 
bine, am lăsat jumătate din ea, într-atât mi s-a părut de amară. 

Noirtier se îngălbeni şi făcu semn că vrea să vorbească. 

Valentine se ridică să ia dicţionarul. 

Noirtier o urmărea din ochi cu o vădită nelinişte. 

Intr-adevăr, sângele urca în capul fetei, obrajii ei se 
colorară. 

— la uite ce curios este: am ameţeală! exclamă fără să 
piardă nimic din voioşia sa. Nu cumva soarele m-a lovit în ochi? 

Şi se rezemă de fereastră. 

— Nu e soare, spuse Morrel neliniştit mai mult de expresia 
figurii lui Noirtier decât de indispoziţia Valentinei. 

Şi alergă la Valentine. 

Fata zâmbi. 

— Linişteşte-te, bunicule, îi spuse ea lui Noirtier; linişteşte- 
te, Maximilien, nu e nimic, mi-a trecut; dar ascultați; nu se aude 
în curte huruitul unei trăsuri? 

Deschise uşa lui Noirtier, alergă la o fereastră din coridor şi 
se întoarse repede. 

— Da, spuse ea, e doamna Danglars şi fiica ei care vin în 
vizită. La revedere, fug căci au să vină să mă caute; domnule 


Maximilien, dumneata rămâi lângă bunicul meu; îţi făgăduiesc 
că n-am să le rețin. 

Morrel o urmări din ochi, o văzu închizând uşa şi o auzi 
urcând pe scara mică ce ducea în acelaşi timp la doamna de 
Villefort şi la ea. 

De îndată ce Valentine dispăru, Noirtier făcu semn lui 
Morrel să ia dicţionarul. Morrel se supuse; îndrumat de 
Valentine, se deprinsese repede să-l înţeleagă pe bătrân. 

Cu toate acestea, oricât de obişnuit era, deoarece trebuia 
să treacă în revistă o parte din cele douăzeci şi patru de litere 
ale alfabetului şi să găsească fiecare cuvânt în dicţionar, abia 
după zece minute izbuti să tălmăcească gândirea bătrânului 
prin aceste cuvinte: 

"Caută paharul de apă şi carafa din camera Valentinei". 

Morrel sună îndată pe servitorul care luase locul lui Barrois 
şi îi dădu ordin în numele lui Noirtier. 

Servitorul reveni în clipa următoare. 

Carafa şi paharul erau absolut goale. 

Noirtier făcu semn că vrea să vorbească. 

— De ce sunt goale paharul şi carafa? întrebă el. Valentine 
spusese că n-a băut decât jumătate de pahar. 

Tălmăcirea noii întrebări luă încă cinci minute. 

— MNu ştiu, spuse servitorul; dar camerista e în 
apartamentul domnişoarei Valentine; poate l-a golit ea. 

— Intreab-o, spuse Morrel traducând de data aceasta 
gândirea lui Noirtier din privire. 

Servitorul ieşi şi reveni aproape imediat. 

— Domnişoara Valentine a trecut prin camera sa pentru a 
se duce în camera doamnei de Villefort; şi în treacăt, deoarece îi 
era sete, a băut restul paharului; cât priveşte carafa, a golit-o 
domnul Edouard ca să facă un heleşteu pentru rațele sale. 

Noirtier înălţă ochii la cer ca un jucător care pune pe o 
lovitură tot ce posedă. 

Din momentul acela ochii bătrânului se fixară asupra uşii şi 
nu mai părăsiră direcţia. 

Valentine văzuse, într-adevăr, pe doamna Danglars şi pe 
fiica acesteia: le condusese în camera doamnei de Villefort care 
spusese că le va primi la ea, camera sa nefiind despărțită de a 
mamei sale vitrege decât prin aceea a lui Edouard. 


Cele două femei intrară în salon cu rigiditatea oficială care 
dă de gândit că este vorba de o comunicare. 

Între oamenii din aceeaşi lume o nuanţă este îndată prinsă. 
Doamna de Villefort răspunse solemnităţii prin solemnitate. In 
momentul acela intră Valentine şi reverenţele reîncepură. 

— Scumpă prietenă, glăsui baroana în timp ce fetele îşi 
luau mâinile, veneam cu Eugenie să-ţi anunţăm, înaintea 
tuturora, foarte apropiata căsătorie a fiicei mele cu prinţul 
Cavalcanti. 

Danglars menţinuse titlul de prinţ. Bancherul popular 
găsise că titlul acesta face o mai bună impresie decât cel de 
conte. 

— În cazul acesta, daţi-mi voie să vă adresez 
complimentele mele sincere, răspunse doamna de Villefort. 
Prințul Cavalcanti pare un tânăr înzestrat cu rare calități. 

— Ascultă, glăsui baroana zâmbind; dacă vorbim ca două 
prietene, sunt datoare să-ți spun că prințul nu ni se pare încă să 
fie ce va fi. Are în el ceva din ciudățenia aceea care ne dă 
putință nouă, francezilor, să recunoaştem de la prima vedere un 
nobil italian sau german. Cu toate acestea anunță o inimă foarte 
bună, multă fineţe de spirit, iar în ce priveşte convenientțele, 
domnul Danglars susţine că averea e maiestuoasă; acesta e 
cuvântul lui. 

— Şi apoi, spuse Eugenie frunzărind albumul doamnei de 
Villefort, adăugaţi, doamnă, că aveţi o înclinare specială pentru 
tânărul acesta. 

— N-am nevoie să te întreb dacă împărtăşeşti această 
înclinare, spuse doamna de Villefort. 

— Eu? răspunse Eugenie cu dârzenia ei obişnuită; o, câtuşi 
de puţin, doamnă; vocaţia mea nu era să intru în jugul unui 
menaj sau în al capriciilor unui bărbat, oricare ar fi fost acesta. 
Vocaţia mea era să fiu artistă şi, în consecinţă, liberă pe inima, 
pe persoana şi pe gândirea mea. 

Eugenie rosti cuvintele acestea cu un accent aşa de vibrant 
şi de categoric încât figura Valentinei se împurpură. Sfioasa fată 
nu putea înţelege firea viguroasă a Eugeniei, care nu părea să 
aibă nici una din timidităţile femeii. 

— De altminteri, continuă ea, deoarece sunt sortită să mă 
mărit de voie sau nevoie, trebuie să mulţumesc Providenţei care 


mi-a dăruit cel puţin disprețul domnului Albert de Morcerf; de nu 
era Providenta, aş fi fost astăzi soţia unui om dezonorat. 

— Cu toate acestea, aşa e, spuse baroana cu acea naivitate 
ciudată pe care o găsim uneori la doamnele din lumea înaltă; cu 
toate acestea, este adevărat; dacă Morcerfii nu ezitau, fiica mea 
se mărita cu domnul Albert; generalul ţinea mult, ba chiar 
venise să forţeze mâna domnului Danglars; am scăpat ieftin. 

— Dar ruşinea părintelui se revarsă asupra fiului? întrebă 
Valentine cu timiditate. Cred că domnul Albert nu e câtuşi de 
puţin vinovat de trădările generalului. 

— Pardon, scumpă prietenă, spuse neînduplecata fată; 
domnul Albert îşi reclamă şi îşi merită partea: se pare că după 
ce l-a provocat ieri pe domnul de Monte-Cristo la operă, i-a cerut 
astăzi scuze pe teren. 

— Cu neputinţă, spuse doamna de Villefort. 

— O, scumpă prietenă, lucrul e sigur, glăsui doamna 
Danglars cu naivitatea pe care am mai semnalat-o; ştiu de la 
domnul Debray care era de faţă în momentul explicaţiei. 

Ştia şi Valentine adevărul, însă nu răspundea. Cu gândul, 
ea se regăsea în camera lui Noirtier, unde o aştepta Morrel. 

Cufundată în contemplarea lăuntrică, Valentine nu mai lua 
parte la conversaţie; i-ar fi fost cu neputinţă să repete ce se 
spusese în ultimele minute când, deodată, mâna doamnei 
Danglars, rezemându-se de braţul ei, o scoase din reverie. 

— Ce e, doamnă? întrebă Valentine tresărind la atingerea 
degetelor doamnei Danglars ca la o atingere electrică. 

— Draga mea Valentine, desigur, nu ţi-e bine, zise baroana. 

— Mie? întrebă fata trecându-şi mâna peste fruntea care îi 
ardea. 

— Da, uită-te în oglindă; te-ai îmbujorat şi te-ai îngălbenit 
de trei patru ori într-un minut. 

— Intr-adevăr, exclamă Eugenie, eşti foarte palidă! 

— O, nu te nelinişti, Eugenie; sunt aşa de câteva zile. 

Şi, oricât de puţin şireată ar fi fost, fata înţelese că avea 
ocazia să iasă. De altminteri doamna de Villefort îi veni în ajutor: 

— Retrage-te, Valentine, îi spuse ea: într-adevăr, nu te 
simţi bine şi doamnele vor binevoi să te ierte; bea un pahar cu 
apă curată şi îţi vei reveni. 

Valentine o îmbrăţişă pe Eugenie, o salută pe doamna 
Danglars care se sculase să plece şi ieşi. 


— Biata copilă, spuse doamna de Villefort după ce 
Valentine dispăru, mă îngrijorez în chip serios şi nu m-aş mira să 
i se întâmple vreun accident grav. 

În vremea asta, stăpânită de o exaltare de care nu-şi dădea 
seama, Valentine străbătuse camera lui Edouard, fără a 
răspunde unei răutăţi a copilului şi, din camera ei, ajunse la o 
scară mică. Coborâse toate treptele, afară de ultimele trei; 
auzea glasul lui Morrel când, deodată, un nor trecu pe dinaintea 
ochilor ei, picioru-i ţeapăn pierdu treapta, mâinile-i nu mai avură 
puterea să se ţină de rampă şi, atingând peretele, mai mult se 
rostogoli de pe ultimele trei trepte decât le cobori. 

Morrel nu făcu decât un salt: deschise uşa şi o găsi pe 
Valentine lungită pe palier. 

Repede ca fulgerul o luă în braţe şi o aşeză într-un jilţ. 
Valentine redeschise ochii. 

— O, ce neîndemânatecă sunt! spuse ea cu volubilitate 
înfrigurată; nu mai ştiu să merg, uit că până la palier sunt trei 
trepte. 

— Poate te-ai rănit, Valentine? exclamă Morrel. O Doamne, 
Doamne! 

Valentine privi în jurul ei: văzu spaima cea mai profundă 
zugrăvită în ochii lui Noirtier. 

—  Linişteşte-te,  bunicule, spuse ea încercând să 
zâmbească; nu e nimic, nu e nimic... am avut numai o ameţeală. 

— larăşi ameţeală! spuse Morrel împreunându-şi mâinile. O, 
Valentine, te implor, ia seama! 

— Ba nu, spuse Valentine, îţi spun că a trecut şi că nu mai e 
nimic. Lasă-mă acum să-ţi comunic o veste. Eugenie se mărită 
peste opt zile, iar peste trei zile e un fel de petrecere, un ospăț 
de logodnă. Suntem invitaţi cu toţii, tata, doamna de Villefort şi 
eu... din câte am înţeles cel puţin. 

— Când o să vină şi rândul nostru să ne ocupăm de 
amănuntele acestea? O, Valentine, dumneata care ai atâta 
influenţă asupra bunicului nostru, convinge-l să-ţi răspundă 
curând. 

— Contezi aşadar pe mine pentru a stimula încetineala şi a 
trezi memoria bunicului? întrebă Valentine. 

— Da, exclamă Morrel. O, repede, te rog! Câtă vreme nu 
vei fi a mea, Valentine, mă voi teme totdeauna că-mi scapi. 


— Nu, zău, Maximilien, răspunse Valentine cu o mişcare 
convulsivă, eşti prea fricos pentru un ofiţer, pentru un soldat 
despre care se zice că nu a cunoscut niciodată teama. Ha ha ha! 

Şi izbucni într-un râs strident şi dureros; braţele îi 
înţepeniră şi se chirciră, capul i se răsturnă peste jilţ şi rămase 
nemişcată. 

Strigătul de groază pe care Dumnezeu îl înlănţuia pe buzele 
lui Noirtier ţâşni din privirea lui. 

Morrel înţelese; trebuia să cheme în ajutor. 

Tânărul se năpusti la sonerie; camerista, care se afla în 
apartamentul Valentinei şi servitorul care înlocuise pe Barrais, 
alergară în acelaşi timp. 

Valentine era aşa de palidă, de rece, de neînsufleţită încât 
fără să asculte ce li se spunea, îi cuprinse spaima care domnea 
mereu în casa aceasta blestemată şi dădură buzna pe coridoare 
strigând după ajutor. 

Doamna Danglars şi Eugenie ieşeau în momentul acela; 
mai putură să afle cauza panicii. 

— Vă spuneam eu! exclamă doamna de Villefort; biata 
copilă! 


Capitolul XX  Mărturisirea 


În momentul acela se auzi glasul domnului de Villefort, care 
striga din cabinetul său: 

— Ce este? 

Morrel îl consultă cu privirea pe Noirtier care îşi recăpătase 
tot sângele rece şi care, cu un semn din ochi îi arătă cabinetul 
unde se mai refugiase o dată, într-o împrejurare aproape la fel. 

Abia a avut timp să-şi ia pălăria şi să se năpustească acolo, 
gâfâind. Paşii procurorului regal se auzeau pe coridor. 

Villefort dădu buzna în cameră, alergă la Valentine şi o luă 
în braţe. 

— Un medic! un medic! Domnul d'Avrigny! strigă Villefort. 
Sau nu — mă duc eu. 

Şi ieşi în goană din apartament. 

Pe uşa cealaltă dădea buzna Morrel. 


Fusese izbit în inimă de o amintire năpraznică: discuţia 
dintre Villefort şi doctor, pe care o auzise în noaptea când 
doamna de Saint-Meran a murit, îi revenea în memorie; 
simptomele de acum, ajunse la un grad mai puţin înfricoşător, 
erau aceleaşi care precedaseră moartea lui Barrois. 

În acelaşi timp i se păruse că aude la ureche glasul lui 
Monte-Cristo care i-a spus abia acum două ceasuri: 

— Dacă ai nevoie de ceva, Morrel, vino la mine; eu pot 
multe. 

Mai repede decât gândul, el se năpusti deci, din foburgul 
Saint-Honore în strada Matignon şi din strada Matignon în 
avenue des Champs-Elysées. 

În vremea asta domnul de Villefort sosea, într-o trăsură de 
piaţă la poarta domnului d'Avrigny; sună cu atâta violenţă, încât 
portarul veni înfricoşat să deschidă. Villefort se repezi pe scară, 
fără să aibă puterea de a spune ceva. Portarul îl cunoştea, astfel 
că îl lăsă să treacă, strigând numai: 

— În cabinet, domnule procuror regal, în cabinet! 

Villefort împingea uşa sau, mai bine zis, se năpustea în ea. 

— A, dumneata eşti? glăsui doctorul. 

— Da, spuse Villefort închizând uşa în urma lui; da, doctore, 
eu sunt şi te întreb la rândul meu dacă ne aflăm singuri. 
Doctore, casa mea e o casă blestemată! 

— Ce, mai ai pe cineva bolnav? întrebă acesta, rece în 
aparenţă, dar cu profundă emoție lăuntrică. 

— Da, doctore, strigă Villefort apucându-şi cu o mână 
convulsivă câteva şuviţe de păr; da! 

Privirea lui d'Avrigny arătă: 

— Ţi-am prezis eu! 

Apoi buzele lui accentuară, pe îndelete, cuvintele acestea: 

— Dar cine moare la dumneata şi care nouă victimă ne va 
acuza de slăbiciune în faţa Domnului? 

Un hohot dureros ţâşni din inima lui Villefort; se apropie de 
medic şi apucându-i braţul: 

— Valentine! spuse el; e rândul Valentinei! 

— Fiica dumitale? strigă d'Avrigny cuprins de durere şi 
uimire. 

— Precum vezi, te înşelai, murmură magistratul; vino s-o 
vezi şi cere-i iertare, pe patul ei de durere, că ai bănuit-o. 


— Ori de câte ori mi-ai dat de veste, spuse domnul 
d'Avrigny, era prea târziu: n-are a face, merg; dar să ne grăbim, 
domnule; cu duşmanii care bat la uşa dumitale nu e timp de 
pierdut. 

— O, de data asta, doctore, nu-mi vei mai lua în nume de 
rău slăbiciunea. De data asta îl voi cunoaşte pe asasin şi îl voi 
lovi! 

— Înainte de a ne gândi la răzbunare, să încercăm să 
salvăm victima, spuse d'Avrigny. Haidem. 

Şi cabrioleta cu care Villefort venise îl readuse în goană, 
însoţit de d'Avrigny, chiar în momentul când, la rându-i, Morrel 
bătea la uşa lui Monte-Cristo. 

Contele se afla în cabinetul său şi citea foarte îngrijorat un 
bilet pe care Bertuccio i-l trimisese în grabă. 

Auzind că e anunţat Morrel, care se despărţise de el abia 
acum două ceasuri, contele înălţă capul. 

Pentru Morrel ca şi pentru conte se petrecuseră în aceste 
două ceasuri multe lucruri, căci tânărul care îl părăsise cu 
zâmbetul pe buze revenea cu chipul descompus. 

Se ridică şi veni repede în întâmpinarea lui Morrel. 

— Ce e, Maximilien? îl întrebă; eşti palid şi fruntea îţi este 
lac de sudoare. 

Morrel mai mult căzu într-un jilt decât se aşeză. 

— Da, spuse el, am venit repede, aveam nevoie să vă 
vorbesc 

— Toţi ai dumitale sunt bine? întrebă contele cu un ton de 
bunăvoință afectuoasă de a cărei sinceritate nu s-ar fi îndoit 
nimeni. 

— Vă mulţumesc, conte, vă mulţumesc, spuse tânărul vădit 
încurcat; da, toţi ai mei se simt bine. 

— Mă bucur; cu toate acestea ai a-mi spune ceva, reluă 
contele tot mai îngrijorat. 

— Da, spuse Morrel aşa e, am ieşit dintr-o casă unde 
intrase moartea ca să alerg la dumneavoastră. 

— Vii, vasăzică, de la domnul de Morcerf? întrebă Monte- 
Cristo. 

— Nu, spuse Morrel; a murit cineva la domnul de Morcerf? 

— Generalul şi-a zburat creierii, răspunse Monte-Cristo. 

— Ce nenorocire groaznică! exclamă Maximilien. 


— Nu pentru contesă şi nici pentru Albert, spuse Monte- 
Cristo; e preferabil un părinte şi un soţ mort, unui părinte şi unui 
soţ dezonorat; sângele va spăla ruşinea. 

— Biata contesă! spuse Maximilien; pe ea, o femeie aşa de 
nobilă, o plâng îndeosebi. 

— Plânge-l şi pe Albert, Maximilien; căci, crede-mă, el e 
vrednicul fiu al contesei. Dar să revenim la dumneata: mi-ai 
spus că ai alergat la mine; am cumva norocul să-ţi fiu de folos? 

— Da, am nevoie de dumneavoastră, adică mi-am închipuit 
ca un smintit că aţi putea să-mi veniţi în ajutor, într-o 
împrejurare unde numai Dumnezeu mă poate ajuta. 

— la spune-mi! răspunse Monte-Cristo. 

— Nu ştiu dacă mi-e îngăduit să destăinuiesc un astfel de 
secret, dar fatalitatea mă împinge, necesitatea mă constrânge, 
conte, glăsui Morrel. 

Se opri ezitând. 

— Crezi că te iubesc? întrebă Monte-Cristo luând cu 
dragoste mâna tânărului într-ale sale. 

— O, mă încurajați şi apoi ceva îmi spune (Morrel duse 
mâna la inimă) că nu trebuie să am secrete faţă de 
dumneavoastră. 

— Ai dreptate, Morrel; Dumnezeu vorbeşte inimii dumitale 
şi inima dumitale îţi vorbeşte. Repetă-mi ce-ţi spune inima. 

— Conte, îmi permiteţi să trimit pe Baptistin ca să ceară din 
partea dumneavoastră veşti de la o persoană pe care o 
cunoaşteţi? 

— Sunt la dispoziţia dumitale şi cu atât mai mult îi pun pe 
servitorii mei. 

— O, nu pot trăi câtă vreme n-o să am certitudinea că ea se 
simte mai bine! 

— Vrei să-l sun pe Baptistin? 

— Nu, mă duc să-i vorbesc eu. 

Morrel ieşi, chemă pe Baptistin şi îi spuse ceva în şoaptă. 

Valetul plecă în goană. 

— Ei, s-a făcut? întrebă Monte-Cristo văzându-l pe Morrel 
reapărând. 

— Da şi voi fi ceva mai liniştit. 

— Ştii că aştept, spuse Monte-Cristo zâmbind. 


— Da şi eu vorbesc. Ascultaţi; într-o seară mă găseam într- 
o grădină; stăteam ascuns în spatele unui pâlc de arbori şi 
nimeni nu putea bănui că sunt acolo. 

Două persoane au trecut pe lângă mine; daţi-mi voie să nu 
spun deocamdată numele lor; vorbeau în şoaptă şi, cu toate 
acestea, mă interesa aşa de mult să aud ce vorbesc, încât nu 
pierdeam un cuvânt din spusele lor. 

— Povestea se anunţă lugubră, dacă e să ţin seama de 
paloarea şi de înfiorarea dumitale, Morrel. 

— O, da, foarte lugubră, prietene! Murise cineva la stăpânul 
grădinii unde mă găseam; una dintre persoanele a căror 
conversaţie o ascultam era stăpânul grădinii, cealaltă era 
medicul. Cel dintâi destăinuia celui de al doilea temerile şi 
durerile sale; căci pentru a doua oară, într-o lună de zile, 
moartea se abătea fulgerătoare şi neprevăzută asupra casei 
sale, care părea arătată de către un înger distrugător mâniei 
Domnului. 

— Aha! spuse Monte-Cristo privindu-l fix pe tânăr şi 
întorcându-şi jilţul printr-o mişcare imperceptibilă, astfel ca să 
stea în umbră, în timp ce lumina cădea peste chipul lui 
Maximilien. 

— Da, continuă acesta, într-o lună de zile moartea intrase 
de două ori în casa aceea. 

— Şi ce răspundea doctorul? întrebă Monte-Cristo. 

— Răspundea... răspundea că moartea nu era naturală şi că 
trebuia pusă... 

— Pusă? 

— În seama otrăvii. 

— Serios? întrebă Monte-Cristo cu tusea aceea uşoară care, 
în momentele de supremă emotie, îi servea să-şi deghizeze fie 
roşeala, fie paloarea, fie atenţia cu care asculta; serios, 
Maximilien, ai auzit lucrurile acestea? 

— Da, dragă conte, le-am auzit şi doctorul a adăugat că, 
dacă întâmplarea se repetă, va fi nevoit să anunţe justiţia. 

Monte-Cristo asculta sau părea că ascultă cu cel mai mare 
calm. 

— Ei bine, spuse Maximilien, moartea a lovit pentru a treia 
oară şi nici stăpânul casei, nici doctorul n-au spus nimic: poate 
că moartea va lovi pentru a patra oară. Conte, în ce fel credeţi 
că mă angajează cunoaşterea acestui secret? 


— Scumpe prieten, glăsui Monte-Cristo, am impresia că 
povesteşti o întâmplare pe care cu toţii o cunoaştem pe 
dinafară. Ştiu casa unde ai auzit-o sau, cel puţin, cunosc una la 
fel; o casă unde au fost trei decese ciudate şi neaşteptate. Uită- 
te la mine, eu care nu am interceptat nici o confidenţă şi care 
cunosc totuşi întâmplarea tot aşa de bine ca dumneata, — îţi 
închipui că am scrupule de conştiinţă? Nu, lucrul nu mă priveşte. 
Spui că un înger nimicitor pare să arate casa aceasta mâniei 
Domnului; cine îţi spune că supoziţia dumitale nu-i o realitate? 
Nu te uita la lucrurile pe care nu vor să le vadă cei ce au interes 
s-o facă. Maximilien, dacă justiţia şi nu mânia lui Dumnezeu se 
plimbă prin casa aceasta, întoarce capul şi lasă să treacă justiţia 
Domnului. 

Morrel se înfioră. În accentul contelui era ceva totodată 
lugubru, solemn şi grozav. 

— De altminteri, continuă el cu o schimbare în glas aşa de 
pronunţată încât ai fi spus că ultimele cuvinte nu ieşeau din 
gura aceluiaşi om, de altminteri, cine îţi spune că lucrul se va 
repeta? 

— Se repetă, conte, exclamă Morrel şi de aceea alerg la 
dumneavoas-tră. 

— Ce vrei se fac eu, Morrel? Nu cumva să dau de veste 
domnului procuror regal? 

Monte-Cristo articulă ultimele cuvinte aşa de răspicat şi cu 
un accent aşa de vibrant, încât Morrel strigă ridicându-se 
deodată: 

— Conte, conte, ştiţi despre cine vreau să vorbesc, nu e 
aşa? 

— O, da, bunul meu prieten şi îţi voi dovedi punând 
accentul pe i sau, mai bine zis, pe numele oamenilor. Te-ai 
plimbat într-o seară prin grădina domnului de Villefort; după 
cele ce mi-ai spus, îmi închipui că a fost în seara morţii doamnei 
de Saint-Meran. L-ai auzit pe domnul de Villefort vorbind cu 
domnul d'Avrigny despre moartea domnului de Saint-Meran şi 
despre aceea nu mai puţin uimitoare a marchizei. Domnul 
d'Avrigny spunea că crede într-o otrăvire şi chiar în două; şi 
dumneata, om cumsecade prin excelenţă, te preocupi din 
momentul acela să-ţi pipăi inima, să-ţi întrebi conştiinţa pentru a 
şti dacă e bine să destăinuieşti secretul, sau nu. Scumpe 
prieten, nu mai suntem în evul mediu; ce naiba vrei să ceri 


acestor oameni? Conştiinţă? cum spune Sterne. Dragul meu, 
lasă-i să doarmă dacă dorm, lasă-i să plătească în insomniile lor 
dacă au insomnii şi pentru numele lui Dumnezeu, dormi — 
dumneata care nu ai remuşcări care să-ţi împiedice somnul. 

O durere năprasnică se întipări în trăsăturile lui Morrel; 
apucă mâna lui Monte-Cristo. 

— Dar lucrul se repetă, vă spun. 

— Bine, lasă-l, să se repete, glăsui contele uimit de 
insistența pe care nu o înţelegea. Şi, privindu-l pe Maximilien cu 
atenţie, zise: Familia asta e o familie de Atrizi; Dumnezeu i-a 
condamnat şi vor suferi sentinţa; au să dispară toţi, asemenea 
figurilor acelea pe care copiii le întocmesc din cărţi de joc şi care 
cad, unele după altele, la suflarea creatorului lor, chiar de ar fi 
două sute la număr. Acum trei luni era rândul domnului de 
Saint-Meran; acum două luni rândul doamnei de Saint-Meran; 
deunăzi Barrois; astăzi bătrânul Noirtier sau tânăra Valentine. 

— Ştiţi? strigă Morrel într-un atare paroxism de groază încât 
Monte- Cristo, pe care şi prăbuşirea cerului l-ar fi lăsat 
netulburat, tresări; ştiaţi şi nu spuneaţi nimic? 

— Dar ce-mi pasă mie? glăsui Monte-Cristo înălţând din 
umeri; ce, eu îi cunosc pe oamenii aceia şi sunt obligat să arunc 
pierzaniei pe unul şi să salvez pe altul? O, nu, căci între vinovat 
şi victimă nu prefer pe nici unul. 

— Dar eu eu iubesc pe cineva! strigă Morrel urlând de 
durere. 

— Pe cine iubeşti? exclamă Monte-Cristo năpustindu-se în 
picioare şi apucând mâinile pe care Morrel le înălța încleştate 
spre cer. 

— lubesc nebuneşte, iubesc ca un smintit, ca unul ce şi-ar 
da tot sângele ca să-i cruţe o lacrimă; o iubesc pe Valentine de 
Villefort care-i asasinată în momentul acesta, auziţi? O iubesc şi 
întreb pe Dumnezeu şi pe dumneavoastră cum pot să o salvez! 

Monte-Cristo scoase un strigăt sălbatic despre care îşi pot 
face o idee numai cei care au auzit mugetul leului rănit. 

— Nenorocitule! strigă el frângându-şi mâinile la rândul 
său; nenorocitule, o iubeşti pe Valentine? pe fata unui neam 
blestemat? 

Niciodată Morrel nu văzuse o expresie la fel; niciodată ochi 
mai grozavi nu pâlpâiseră în faţa sa, niciodată geniul groazei pe 
care îl văzuse de atâtea ori, fie pe câmpurile de bătaie, fie în 


nopţile ucigătoare din Algeria, nu stârnise în juru-i lumini mai 
sinistre. 

Se trase înapoi înspăimântat. 

După izbucnirea aceea Monte-Cristo închise un moment 
ochii, orbit parcă de fulgerări lăuntrice: se reculese cu atâta 
putere încât vedeai cum se domoleşte, puţin câte puţin, 
mişcarea unduioasă a pieptului umflat de furtuni, aşa cum vezi 
topindu-se sub soare valurile turbulente şi spumegânde. 

Liniştea, reculegerea, lupta, durară cam douăzeci de 
secunde. 

Contele îşi înălţă apoi fruntea palidă. 

— Vezi, spuse el cu glasul uşor tulburat, vezi, scumpe 
prieten, cum ştie Dumnezeu să pedepsească pentru indiferența 
lor pe oamenii cei mai fanfaroni şi pe cei mai reci în faţa 
spectacolelor cumplite date de el? Eu, care priveam, impasibil şi 
curios, desfăşurarea lugubrei tragedii; eu care, asemeni 
îngerului rău, râdeam de răul pe care îl fac oamenii, adăpostit 
dinapoia secretului (iar bogaţii şi puternicii pot păstra cu 
uşurinţă secretul), iată că la rândul meu mă simt muşcat de 
şarpele al cărui mers întortocheat îl priveam — muşcat de 
inimă. 

Morrel scoase un geamăt surd. 

— Haide, haide, continuă contele, destul cu tânguirile; fii 
bărbat, fii tare, fii plin de speranţă, căci eu sunt aici şi veghez 
asupra dumitale. 

Morrel clătină cu tristeţe din cap. 

— lţi spun să nădăjduieşti, mă înţelegi? exclamă Monte- 
Cristo. Află că eu niciodată nu mint, că niciodată nu mă înşel. E 
la amiază, Maximilien; mulţumeşte cerului că ai venit la amiază 
în loc să vii deseară, în loc să vii mâine de dimineaţă. Ascultă 
deci ce-ţi spun, Morrel; e la amiază; dacă Valentine nu a murit în 
ceasul acesta, nu va muri. 

— Doamne! Doamne! exclamă Morrel; eu, care am lăsat-o 
muribundă... 

Monte-Cristo îşi duse o mână la frunte. 

Ce s-a petrecut în capul aşa de plin de groaznice secrete? 
Ce a spus minţii lui, neînduplecată şi în acelaşi timp omenească, 
îngerul luminos sau îngerul tenebrelor? 

Numai Dumnezeu ştie. 


Monte-Cristo înălţă din nou fruntea şi, de data aceasta, era 
calm ca un copil care se trezeşte din somn. 

— Maximilien, glăsui el, întoarce-te liniştit la dumneata; îţi 
ordon să nu faci un pas, să nu încerci o intervenţie, să nu laşi să 
fluture pe chipul dumitale umbra vreunei preocupări; îţi voi 
comunica veşti; du-te. 

— Doamne! Doamne! mă înspăimântați, conte, cu sângele 
dumneavoastră rece, spuse Morrel. Puteţi face ceva în contra 
morţii? Sunteţi mai mult decât un om? Sunteţi un înger? Sunteţi 
un Dumnezeu? 

Şi tânărul, care nu dăduse înapoi din faţa nici unui pericol, 
dădea înapoi, cuprins de o groază de negrăit, în faţa lui Monte- 
Cristo. 

Dar Monte-Cristo îl privi cu un zâmbet totodată aşa de 
melancolic şi de blând, încât Maximilien simţi că îl podidesc 
lacrimile. 

— Pot mult, dragul meu, răspunse contele. Du-te, am 
nevoie să fiu singur. 

Subjugat de autoritatea prodigioasă pe care Monte-Cristo o 
exercita asupra tuturora, Morrel nu încercă să i se sustragă. 
Strânse mâna contelui şi ieşi. 

Dar, la poartă, el se opri să-l aştepte pe Baptistin care 
apăruse la col-ţul străzii Matignon şi care venea în goană. 

Între timp Villefort şi d'Avrigny sosiseră. La venirea lor, 
Valentine era încă leşinată, iar medicul o examinase pe bolnavă 
cu atenţia pe care o cereau împrejurările şi cu o profunzime 
dublată de cunoaşterea secretului. 

Suspendat de privirea şi de buzele lui, Villefort aştepta 
rezultatul examenului. Mai palid decât fata, mai nerăbdător 
decât Villefort, Noirtier aştepta de asemeni şi totul într-însul 
devenea inteligenţă şi sensibilitate. 

În sfârşit, d'Avrigny murmură agale: 

— Trăieşte încă. 

— Incă? exclamă Villefort; o, doctore, ce cuvânt cumplit ai 
pronunţat? 

— Da, spuse medicul, repet fraza: trăieşte încă şi mă mir 
foarte mult. 

— Dar e salvată? întrebă tatăl. 

— Da, din moment ce trăieşte. 


În clipa aceea privirea lui d'Avrigny întâlni ochii lui Noirtier: 
ei scânteiau de o bucurie aşa de extraordinară, de un gând într- 
atâta de bogat şi fecund, încât medicul fu izbit. 

O lăsă în jilţ pe fata ale cărei buze abia se desenau, într- 
atât de palide şi de albe erau, deopotrivă de altminteri cu figura 
şi rămase nemişcat, privindu-l pe Noirtier pentru care orice 
mişcare a doctorului era aşteptată şi comentată. 

— Domnule, îi spuse atunci d'Avrigny lui Villefort, cheam-o, 
te rog, pe camerista domnişoarei Valentine. 

Villefort lăsă jos capul fetei şi alergă s-o cheme pe 
cameristă. 

De îndată ce Villefort închise uşa, d'Avrigny se apropie de 
Noirtier. 

— Aveţi ceva să-mi spuneţi? întrebă el. 

Bătrânul clipi expresiv din ochi; era, vă amintiţi, singurul 
semn afirmativ pe care îl putea face. 

— Numai mie? 

— Da, făcu Noirtier. 

— Bine, voi rămâne cu dumneavoastră. 

În momentul acela Villefort reintră, urmat de cameristă; în 
urma cameristei venea doamna de Villefort. 

— Dar ce e cu scumpa mea copilă? exclamă ea. A ieşit de la 
mine şi s-a plâns într-adevăr că este indispusă, dar nu-mi 
închipuiam că e ceva serios. 

Şi tânăra femeie se apropie cu lacrimile în ochi, cu toate 
dovezile de afecţiune ale unei mame adevărate, de Valentine, 
luându-i mâna. 

D'Avrigny continua să-l privească pe Noirtier; văzu că ochii 
bătrânului se dilată şi se rotunjesc, că obrajii lui se învineţesc şi 
tremură; sudoarea îi îmbrobonă fruntea. 

— Aha! făcu el fără de voie, urmărind direcţia privirii lui 
Noirtier, adică aţintindu-şi ochii asupra doamnei de Villefort care 
repeta: 

— Biata copilă se va simţi mai bine în pat. Vino, Fanny, s-o 
culcăm. 

Domnul d'Avrigny, care vedea în propunerea aceasta 
mijlocul de a rămâne singur cu Noirtier, aprobă din cap, dar 
interzise categoric să se dea bolnavei altceva decât va porunci 
el. 


O luară pe Valentine care îşi venise în fire, dar care era 
incapabilă să facă ceva şi aproape să vorbească, într-atât de 
zdrobită era din cauza zguduiturii prin care trecuse. Avu totuşi 
puterea să-l salute cu o privire pe bunicul ei al cărui suflet părea 
că se smulge din piept în clipa când o luau. 

D'Avrigny o urmă pe bolnavă, termină prescripţiile, porunci 
lui Villefort să ia o cabrioletă, să se ducă în persoană la 
farmacist pentru a-i cere să prepare în faţa lui doctoriile din 
reţetă, să le aducă singur şi să-l aştepte în camera fiicei sale. 

Apoi, după ce repetă recomandaţia de a nu i se da nimic 
Valentinei, cobori la Noirtier, încuie uşile şi, după ce se 
încredinţă că nu asculta nimeni: 

— Haide, glăsui el, ştiţi ceva cu privire la boala nepoatei 
dumneavoastră? 

— Da, făcu bătrânul. 

— Ascultaţi, n-avem timp de pierdut; eu voi întreba şi 
dumneavoastră îmi veţi răspunde. 

Noirtier făcu semn că-i gata să răspundă. 

— Aţi prevăzut accidentul care s-a întâmplat astăzi 
Valentinei? 

— Da. 

D'Avrigny medită o clipă; apoi, apropiindu-se de Noirtier: 

— lertaţi-mă pentru cele ce vă voi spune, adăugă el, dar în 
situaţia cumplită în care ne găsim nu trebuie neglijat nici un 
indiciu. L-aţi văzut pe bietul Barrois murind? 

Noirtier înălţă ochii la cer. 

— Ştiţi din ce cauză a murit? întrebă d'Avrigny punând 
mâna pe umărul lui Noirtier. 

— Da, răspunse bătrânul. 

— Credeţi că moartea lui a fost naturală? 

Umbra unui zâmbet se schiţă pe buzele ţepene ale lui 
Noirtier. 

— V-aţi gândit atunci că Barrois a fost otrăvit? 

— Da. 

— Credeţi că otrava îi era destinată lui? 

— Nu. 

— Vă închipuiţi acum că mâna care l-a lovit pe Barrois, 
vrând să lovească pe altcineva, loveşte astăzi pe Valentine? 

— Da. 


— Va sucomba şi ea? întrebă d'Avrigny fixându-şi privirea 
profundă asupra lui Noirtier. 

Şi aşteptă efectul frazei. 

— Nu, răspunse bătrânul cu un aer de triumf care ar fi putut 
să deruteze deducţiile celui mai iscusit vraci. 

— În cazul acesta nădăjduiţi? întrebă d'Avrigny cu mirare. 

— Da. 

— Ce nădăjduiţi? 

Bătrânul arătă din ochi că nu putea răspunde. 

— A, da, aşa e! murmură d'Avrigny. 

Apoi revenind la Noirtier: 

— Nădăjduiţi, spuse el, că asasinul va renunţa? 

— Nu. 

— Atunci nădăjduiţi că otrava nu va avea efect asupra 
Valentinei? 

— Da. 

— Căci eu nu vă comunic nici o noutate — nu-i aşa — 
spunându-vă că s-a încercat otrăvirea ei? adăugă d'Avrigny. 

Bătrânul făcu semn din ochi că nu avea nici o îndoială în 
această privinţă. 

— In cazul acesta cum nădâăjduiţi că Valentine va scăpa? 

Noirtier rămase cu privirea fixată într-o direcţie; d'Avrigny 
urmări direcţia cu ochii şi văzu că privirea bătrânului era fixată 
asupra unei sticle în care se afla doctoria ce i se aducea în toate 
dimineţile. 

— Aha! exclamă d'Avrigny izbit de o idee subită; v-aţi 
gândit cumva... 

Noirtier nu-l lăsă să termine. 

— Da, făcu el. 

— S-o imunizaţi împotriva otrăvii... 

— Da. 

— Deprinzând-o puţin câte puţin. 

— Da, da, da, făcu Noirtier că este înţeles. 

— M-aţi auzit spunând că în doctoriile pe care vi le dau se 
găseşte brucină? 

— Da. 

— Şi, obişnuind-o cu otrava aceasta, aţi vrut să neutralizaţi 
efectele unei otrăvi? 

Aceeaşi bucurie triumfă pe chipul lui Noirtier. 


— Şi într-adevăr aţi izbutit! exclamă d'Avrigny. Dacă n-aţi fi 
luat măsura aceasta de precauţiune, Valentine era ucisă astăzi, 
ucisă fără să i se mai poată da vreun ajutor, ucisă fără milă: 
zguduitura a fost aşa de violentă însă ea a fost doar 
zdruncinată, astfel că cel puţin de data aceasta Valentine nu va 
muri. 

O bucurie supraomenească lumină ochii bătrânului, înălţaţi 
la cer cu o expresie de infinită recunoştinţă. 

Villefort reintră in momentul acela. 

— Poftim, doctore, ce ai cerut, spuse el. 

— Doctoria a fost preparată în faţa dumitale? 

— Da, răspunse procurorul regal. 

— Nu i-ai dat drumul din mână? 

— Nu. 

D'Avrigny luă sticla, turnă câteva picături în podul palmei şi 
le înghiţi. 

— Bine, spuse el, să urcăm la Valentine; voi da instrucţiuni 
tuturor, iar dumneata, domnule de Villefort, vei veghea ca 
nimeni să nu se abată de la ele. 

In momentul când d'Avrigny intra, însoţit de Villefort, în 
camera Valentinei, un preot italian, cu ţinută severă, cu vorbe 
calme şi hotărâte, închiria casa învecinată cu palatul domnului 
de Villefort. 

Nu s-a putut afla pe temeiul cărei tranzacţii cei trei locatari 
ai casei se mutară după două ore; se zvoni însă în cartier că 
imobilul nu era clădit solid pe temelii şi că ameninţa cu ruina, 
ceea ce nu îl împiedică pe noul locatar să se mute acolo cu 
modestul lui mobilier, în chiar ziua aceea, pe la cinci. Contractul 
fu făcut pe trei, pe şase sau pe nouă ani, de noul locatar care, în 
conformitate cu cererea proprietarilor, plăti înainte pe şase luni; 
noul locatar care, precum am spus, era italian, se numea il 
signor Giacomo Busoni. 

Fură chemaţi îndată nişte lucrători şi, în chiar noaptea 
aceea, rarii drumeţi întârziaţi prin foburg vedeau cu mirare cum 
dulgherii şi zidarii consolidează casa. 


Capitolul XXI Tatăl şi fiica 


Am văzut în capitolul precedent că doamna Danglars venise 
să anunţe oficial doamnei de Villefort căsătoria apropiată a 
domnişoarei Eugenie Danglars cu domnul Andrea Cavalcanti. 

Anunţarea oficială, care indica sau părea să indice o 
hotărâre luată de toate persoanele interesate, fusese totuşi 
precedată de o scenă pe care o vom relata cititorilor noştri. 

Îi rugăm deci să facă un pas înapoi şi să se transporte, în 
dimineaţa zilei aceleia cu mari catastrofe, în frumosul salon aurit 
despre care le-am vorbit şi care constituia orgoliul proprietarului 
său, domnul baron Danglars. 

În salonul acesta, pe la zece dimineaţa, se plimba de 
câteva minute, îngândurat şi vizibil îngrijorat, privind la fiecare 
uşă şi oprindu-se la fiecare zgomot, însuşi baronul. 

După ce capacitatea sa de răbdare s-a consumat, îl chemă 
pe valet. 

— Etienne, îi spuse el, ia vezi pentru ce m-a rugat 
domnişoara Eugenie s-o aştept în salon şi interesează-te de ce 
mă face să aştept atâta. 

După răbufnirea de ciudă, baronul deveni mai calm. 

Într-adevăr, după ce se trezise, domnişoara Danglars a 
cerut o audienţă părintelui ei şi a fixat salonul ca loc de 
întâlnire. Ciudăţenia intervenţiei, cu deosebire caracterul ei 
oficial, îl uimise pe bancher, care satisfăcuse imediat dorinţa 
fiicei sale venind cel dintâi în salon. 

Etienne se înapoie curând. 

—  Camerista domnişoarei m-a anunţat că domnişoara 
termină toaleta şi că vine fără întârziere, glăsui el. 

Danglars făcu un semn din cap arătând că este mulţumit. 
Faţă de lume şi chiar faţă de oamenii săi, Danglars ţinea să se 
arate ca un om binevoitor şi ca un părinte slab; era o faţetă a 
rolului pe care şi-l impusese în comedia populară ce juca. O 
fizionomie pe care o adoptase şi care i se părea potrivită, aşa 
cum profilurilor din dreapta ale mâăştilor străbunilor teatrului 
antic le stătea bine să aibă buza sumeasă şi zâmbitoare, în timp 
ce partea stângă avea buza lăsată şi plângăreaţă. 

Ne grăbim să spunem că, în intimitate, buza sumeasă şi 
zâmbitoare cobora la nivelul buzei lăsate şi plângăreţe; astfel 
că, de cele mai multe ori, omul binevoitor dispărea făcând loc 
soţului brutal şi părintelui neînduplecat. 


— De ce dracu nebuna asta, care vrea să-mi vorbească, 
după cum pretinde, murmura Danglars, nu vine pur şi simplu în 
cabinetul meu? Şi despre ce o fi vrând să-mi vorbească? 

Frământa pentru a douăzecea oară gândul acesta, 
îngrijorător, în minte, când uşa se deschise şi Eugenie apăru, 
îmbrăcată într-o rochie neagră de satin şi flori mate, de aceeaşi 
culoare şi înmănuşată ca şi cum s-ar fi pregătit să ia loc în 
fotoliul ei de la Teatrul Italian. 

— Ei, ce este, Eugenie? exclamă părintele; şi de ce salonul 
solemn, când e aşa de bine în cabinetul meu particular? 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule, răspunse Eugenie 
făcând semn tatălui ei că poate să se aşeze, aţi pus două 
întrebări ce rezumă dinainte întreaga conversaţie pe care o vom 
avea. Am să răspund deci amândurora; şi, împotriva legilor 
obişnuite, mai întâi celei de a doua, deoarece e mai puţin 
complexă. Am ales salonul, domnule, ca loc de întâlnire pentru a 
evita impresiile dezagreabile şi influenţele cabinetului unui 
bancher. Registrele de casă, oricât de poleite ar fi, sertarele 
închise ca nişte porţi de fortărețe, teancurile de bancnote care 
vin nu se ştie de unde şi scrisorile care vin din Anglia, din 
Olanda, din Spania, din Indii, din China şi din Peru influenţează 
de obicei ciudat asupra spiritului unui părinte şi-l fac să uite că 
există pe lume un interes mai mare şi mai sacru decât acela al 
poziţiei sociale şi al opiniei clienţilor săi. Am ales deci salonul 
acesta unde vezi, zâmbitoare şi fericite, în ramele lor splendide, 
portretele dumitale, al meu, al mamei şi tot felul de peisaje 
pastorale, înduioşătoare. Mă încred mult în puterea impresiilor 
exterioare. Poate că, în special faţă de dumneata, este o 
greşeală: Dar ce vrei? n-aş fi artistă dacă nu mi-ar rămâne 
câteva iluzii. 

— Foarte bine, răspunse domnul Danglars, care ascultase 
tirada cu netulburat sânge rece, dar fără să înţeleagă o iotă, 
cufundat cum era, ca orice om plin de gânduri ascunse, să caute 
firul propriei sale idei în ideile interlocutorului. 

— lată deci al doilea punct lămurit, sau aproape! glăsui 
Eugenie fără cea mai mică tulburare, cu acel curaj bărbătesc 
care-i caracteriza gestul şi cuvântul; am impresia că sunteţi 
mulţumit de explicaţie. Să revenim acum la primul. M-aţi 
întrebat de ce am solicitat audiența; domnule, vă voi spune în 


două cuvinte: nu vreau să mă mărit cu domnul conte Andrea 
Cavalcanti. 

Danglars făcu un salt din fotoliu, ridicând în acelaşi timp 
ochii şi brațele la cer. 

— O, da, domnule, continuă Eugenie la fel de calmă. 
Sunteţi uimit, văd bine, căci de când mica afacere e pusă pe 
tapet eu nu am manifestat nici o împotrivire, fiind sigură, aşa 
cum sunt întotdeauna că, atunci când va veni momentul, mă voi 
împotrivi categoric oamenilor care nu m-au consultat şi 
lucrurilor care displac unor voințe făţişe şi absolute. Totuşi, de 
data aceasta, liniştea, pasivitatea mea, cum spun filozofii, aveau 
alt tâlc; ca fiică supusă şi devotată... (un zâmbet uşor se schiţă 
pe buzele împurpurate ale fetei) încercam să mă deprind cu 
supunerea. 

— Ei şi? întrebă Danglars. 

— Domnule, reluă Eugenie, am încercat până la capătul 
forţelor mele, iar acum, când a sosit momentul, în ciuda 
sforţărilor pe care le-am făcut, mă simt incapabilă de supunere. 

— Dar, în sfârşit, motivul refuzului acesta, Eugenie, 
motivul? întrebă Danglars care, spirit inferior, părea de la 
început năucit sub povara logicii nemiloase. 

— Motivul? răspunse fata. O, Doamne, nu e acela că 
bărbatul ar fi mai urât, mai prost sau mai antipatic decât altul; 
nu, domnul Andrea Cavalcanti poate să treacă drept un model 
destul de frumos în ochii celor care privesc oamenii după figură 
şi după statură; nici pentru că inima mea e mai puţin atinsă de 
acesta decât de altul; nu iubesc absolut pe nimeni, domnule, 
ştiţi bine, nu-i aşa? Nu văd deci pentru ce, fără o necesitate 
absolută, mi-aş încurca viaţa cu un tovarăş veşnic. Nu a glăsuit 
undeva înțeleptul: "Nimic de prisos"; iar în altă parte: "Poartă 
totul cu tine"? Am învăţat aceste două aforisme şi în latină şi în 
greacă: unul e, mi se pare, de Phedru şi altul de Bias. Ei bine, 
dragă tată, în naufragiul vieţii, căci viaţa e un naufragiu veşnic 
al speranţelor noastre, arunc în mare bagajul inutil şi rămân cu 
voinţa mea, hotărâtă să trăiesc absolut singură, şi, în 
consecinţă, absolut liberă. 

— Nefericito! nefericito! murmură Danglars îngălbenindu- 
se, căci el cunoştea printr-o lungă experienţă tăria obstacolului 
pe care îl întâlnea aşa de brusc. 


— Nefericită? nefericită, ai spus, domnule? glăsui Eugenie. 
O, nu şi exclamaţia mi se pare teatrală şi afectată. Din contră, 
fericită, căci te întreb: ce-mi lipseşte? Lumea mă găseşte 
frumoasă; e ceva pentru a fi primită în chip favorabil. Imi plac 
primirile bune: ele înfrumuseţează chipurile, iar persoanele din 
jurul meu îmi par mai puţin urâte. Sunt înzestrată cu oarecare 
spirit şi cu o anume sensibilitate care îmi permite să iau din 
existenţa generală şi să introduc într-a mea ceea ce găseşte 
bun, aşa cum face maimuța când sparge nuca verde pentru a-i 
scoate miezul. Sunt bogată, căci ai una dintre cele mai 
frumoase averi din Franţa, căci sunt unica dumitale fiică şi nu 
eşti încăpățânat aşa cum sunt părinţii din Porte-Saint-Martin şi 
Gaite care îşi dezmoştenesc fiicele pentru că ele nu vor să le 
dăruiască nepoți. De altminteri legea prevăzătoare ţi-a răpit 
dreptul de a mă dezmoşteni, cel puţin pe de-a-ntregul, aşa cum 
ţi-a răpit puterea de a mă constrânge să mă căsătoresc cu 
domnul cutare sau cutare. Aşadar, frumoasă, spirituală, 
împodobită cu oarecare talent, cum se zice în operele comice şi 
bogată — asta e fericirea, domnule! De ce îmi spui nefericită? 

Văzându-şi fiica zâmbitoare şi trufaşă până la obrăznicie, 
Danglars nu-şi putea stăpâni o mişcare de brutalitate care se 
trădă printr-o explozie a glasului, însă numai atât. Sub privirea 
scrutătoare a fiicei, în faţa sprâncenelor negre, frumoase, 
încruntate întrebător, el se întoarse cu prudenţă şi se potoli 
îndată, îmblânzit de mâna de fier a prevederii. 

— Într-adevăr, copila mea, răspunse el cu un zâmbet, eşti 
tot ce te lauzi că eşti, afară de un singur lucru, copila mea; nu 
vreau să-ţi spun cu prea multă brutalitate care. Prefer să te las 
să ghiceşti. 

Eugenie îl privi pe Danglars, nespus de uimită că i se 
contestă una din florile cununei de orgoliu pe care şi-o pusese 
aşa de superb pe cap. 

— Copila mea, continuă bancherul, mi-ai explicat perfect 
care sentimente prezidează hotărârile unei fete ca tine când ea 
a decis să nu se mărite. E rândul meu să-ţi spun acum care sunt 
motivele unui părinte ca mine când el a decis ca fiica lui să se 
mărite. 

Eugenie se înclină, dar nu ca o fiică supusă care ascultă, ci 
ca un adversar gata să discute, care aşteaptă. 


— Copila mea, continuă Danglars, când un părinte cere 
fiicei sale să ia un soţ, el are totdeauna un motiv pentru a dori 
căsătoria ei. Unii sunt atinşi de mania pe care o admiteai 
adineauri: adică de a se vedea retrăind în nepoţii lor. Îţi spun de 
la început: cu nu am această slăbiciune, bucuriile de familie îmi 
sunt aproape indiferente. Pot mărturisi lucrul acesta unei fiice 
pe care o ştiu de ajuns de filozoafă ca să înţeleagă indiferenta şi 
să nu-mi facă din ea o crimă. 

— Minunat! glăsui Eugenie; să vorbim deschis, domnule; 
prefer. 

— Vezi deci, spuse Danglars, că, fără a împărtăşi ca teză 
generală simpatia ta pentru sinceritate, mă conformez ei atunci 
când cred că împrejurarea îmi dă ghes. Voi continua. Ti-am 
propus un soţ, nu pentru tine căci, la drept vorbind, nu mă 
gândeam câtuşi de puţin la tine în momentul acela — preferi 
sinceritatea, poftim sinceritate! — ci pentru că aveam nevoie ca 
tu să-l iei pe soţul acesta cât mai curând posibil, în interesul 
anumitor combinaţii comerciale pe care le pun la cale în 
momentul de faţă. 

Eugenie făcu o mişcare. 

— E aşa cum am onoarea să-ţi spun, copila mea şi nu 
trebuie să-mi iei în nume de rău, căci mă sileşti; fără să vreau, 
înţelegi, intru în aceste explicaţii aritmetice cu o artistă ca tine, 
care se teme să intre în cabinetul unui bancher pentru a primi 
impresii sau senzaţii neplăcute şi antipatice. 

Dar în cabinetul de bancher, în care totuşi, scumpă 
domnişoară, ai binevoit să intri alaltăieri pentru a-mi cere cei o 
mie de franci pe care ţi-i acord în fiecare lună pentru fanteziile 
dumitale, se învaţă foarte multe lucruri pentru uzul tinerelor 
persoane care nu vor să se mărite. Se află, de exemplu — şi, din 
menajament pentru susceptibilitatea dumitale nervoasă, îţi voi 
comunica lucrul acesta aci în salon, — se află că creditul unui 
bancher este viaţa lui fizică şi morală, că creditul îl susţine pe 
om aşa cum respiraţia însufleţeşte corpul, iar domnul de Monte- 
Cristo mi-a ţinut într-o zi, în privinţa aceasta, un discurs pe care 
nu l-am uitat. Se află că pe măsură ce creditul e retras, corpul 
devine cadavru şi că aceasta se va întâmpla în foarte scurtă 
vreme bancherului care se onorează a fi părintele unei fete care 
e o aşa de bună logiciană. 

Dar, în loc să se încovoaie, Eugenie zvâcni sub lovitură. 


— Ruinat? exclamă ea. 

— Ai găsit expresia justă, copila mea, expresia cea bună, 
spuse Danglars scormonindu-şi pieptul cu unghiile şi păstrând 
pe figura-i aspră zâmbetul omului fără inimă, însă nu fără spirit. 
Ruinat, acesta e cuvântul! 

— A! făcu Eugenie. 

— Da, ruinat! lată deci că secretul acesta, plin de grozăvie, 
cum spune poetul tragic, e cunoscut. Acum, copila mea, află de 
la mine cum prin tine poate să devină mai mică nenorocirea 
asta, nu voi spune pentru mine, ci pentru tine. 

— O, eşti slab analist, domnule, dacă îţi închipui că eu 
deplâng pentru mine catastrofa pe care mi-o înfăţişezi! exclamă 
Eugenie. Eu ruinată? Ei şi? Nu-mi rămâne talentul? Nu pot ca la 
Pasta, ca Malibran, ca Grisi, să-mi creez ceea ce dumneata nu 
mi-ai fi dat niciodată, indiferent de averea pe care ai fi avut-o, 
adică un venit de o sută, de o sută cincizeci de mii de livre şi 
care, în loc să-mi vină, cum îmi veneau cele douăsprezece mii 
de franci amărâţi pe care mi-i dădeai cu priviri îmbufnate şi cu 
mustrări că sunt risipitoare, îmi vor veni însoţit de aclamații şi 
de flori? lar când nu va avea talentul acesta de care, prin 
zâmbetul dumitale văd că te îndoieşti, nu-mi va rămâne furioasa 
dragoste de independenţă care îmi va ţine întotdeauna loc de 
comori şi care domină în mine până şi instinctul conservării? 

Nu, nu pentru mine mă întristez; eu voi şti totdeauna să ies 
din încurcătură; cărţile, creioanele, pianul, lucruri care nu costă 
scump şi pe care voi putea oricând să mi le procur, îmi vor 
rămâne. Îţi închipui poate că mă întristez pentru doamna 
Danglars; te înşeli încă o dată: ori eu mă înşel grosolan, ori 
mama şi-a luat toate precauţiunile împotriva catastrofei care te 
ameninţă şi care n-o va atinge. S-a pus la adăpost nădăjduiesc 
şi nu veghind asupra mea a putut să se distragă de la 
preocupările ei băneşti; căci, slavă Domnului, mi-a lăsat toată 
independenţa sub pretextul că-mi place libertatea. 

O, nu, domnule, am văzut de când eram copilă petrecându- 
se prea multe lucruri în jurul meu; le-am înţeles pe toate prea 
bine pentru ca nenorocirea să mă impresioneze mai mult decât 
trebuie; de când mă cunosc nu am fost iubită de nimeni. Atâta 
pagubă! Asta m-a îndemnat în mod firesc să nu iubesc pe 
nimeni. Cu atât mai bine! cunoşti acum profesia mea de 
credinţă. 


— Aşadar, domnişoară, stăruieşti în a vrea să-mi 
desăvârşeşti ruina? întrebă Danglars plin de o mânie care nu-şi 
găsea izvorul în iubirea paternă ofensată. 

— Ruina dumitale? Eu să-ţi desăvârşesc ruina? întrebă 
Eugenie. Ce vrei să spui? Nu pricep. 

— Cu atât mai bine, îmi rămâne o rază de speranţă; 
ascultă. 

— Ascult, glăsui Eugenie privindu-l pe părintele ei aşa de fix 
încât fu nevoit să facă o sforţare pentru a nu-şi pleca ochii sub 
privirea puternică a fetei. 

— Domnul Cavalcanti, continuă Danglars, te ia de soţie şi 
căsătorindu-se cu tine îţi aduce o zestre de trei milioane pe care 
o plasează la mine. 

— A, foarte bine! făcu Eugenie cu dispreţ suveran, 
netezindu-şi mănuşile una de alta. 

— Îţi închipui că te voi păgubi cu aceste trei milioane? 
întrebă Danglars; câtuşi de puţin; cele trei milioane au să 
producă cel puţin zece. Am obţinut împreună cu un confrate al 
meu, bancher, concesiunea unui drum de fier, singura industrie 
care, în zilele noastre, prezintă şanse fabuloase de succes 
imediat. Până în opt zile sunt dator să depun, pe numele meu, 
patru milioane. Aceste patru milioane, îţi spun, vor produce zece 
sau douăsprezece. 

— Dar cu prilejul vizitei pe care ţi-am făcut-o alaltăieri, 
domnule şi de care binevoieşti să-ţi aduci aminte, reluă Eugenie, 
te-am văzut încasând — aceasta e termenul, nu e aşa? — cinci 
milioane şi jumătate; mi-ai arătat chiar suma în două bonuri 
asupra Tezaurului şi te mirai că o hârtie de o aşa de mare 
valoare nu-mi ia ochii ca un fulger. 

— Da, dar cele cinci milioane şi jumătate nu sunt ale mele, 
ci constituie numai o dovadă a încrederii de care mă bucur; titlul 
meu de bancher popular mi-a atras încrederea spitalelor şi cele 
cinci milioane şi jumătate sunt ale spitalelor. În orice altă 
împrejurare n-aş ezita să mă servesc de ele, dar astăzi se 
cunosc pierderile mari pe care le-am suferit şi, precum ţi-am 
spus, creditul începe să mă lase. Dintr-un moment într-altul 
administraţia poate reclama depozitul, iar dacă i-am dat altă 
întrebuințare sunt nevoit să fac o bancrută ruşinoasă. Nu 
dispreţuiesc bancrutele, te asigur, însă acele care îmbogăţesc, 
nu care ruinează. Dacă te măriţi cu domnul Cavalcanti, dacă 


încasez zestrea de trei milioane sau măcar se crede că o 
încasez, creditul meu se reîntăreşte, iar averea mea care, de o 
lună sau două, s-a prăbuşit în prăpăstii săpate sub paşii mei de 
o fatalitate neînchipuită, se restabileşte. Mă înţelegi? 

— Perfect; mă pui în gaj pentru trei milioane, nu-i aşa? 

__. — Cu cât suma este mai mare, cu atât e mai măgulitoare. 
Iti dă o idee despre valoarea ta. 

— Mulţumesc. Un ultim cuvânt, domnule; îmi făgăduieşti că 
te vei servi cât vei vrea de cifra zestrei domnului Cavalcanti, dar 
că nu te vei atinge de sumă? Nu e o chestiune de egoism, ci de 
delicateţă. Primesc să ajut la refacerea averii dumitale, dar nu 
vreau să fiu complicea dumitale în ruinarea altora. 

— Dar dacă îţi spun, exclamă Danglars, că cu aceste trei 
milioane... 

— Crezi că vei ieşi din încurcătură, domnule, fără să ai 
nevoie să te atingi de aceste trei milioane? 

— Nădăjduiesc, însă cu condiţia ca, făcându-se căsătoria, 
să-mi consolideze creditul. 

— Vei putea să plăteşti domnului Cavalcanti cele cinci sute 
de mii de franci pe care mi le dai la căsătorie? 

— Le va încasa când va veni de la primărie. 

— Bine! 

— Cum bine? ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, cerând semnătura mea, îmi permiteţi 
să rămân liberă pe mine, nu e aşa? 

— Absolut. 

— Atunci, bine; precum îţi spuneam, domnule, sunt gata să 
mă mărit cu domnul Cavalcanti. 

— Dar ce proiecte ai? 

— A, acesta este secretul meu. Unde ar fi superioritatea 
mea dacă, având secretul dumitale, ţi l-aş preda pe-al meu? 

Danglars îşi muşcă buzele. 

— Aşadar, spuse el, eşti gata să faci cele câteva vizite 
oficiale care sunt absolut indispensabile? 

— Da, răspunse Eugenie. 

— Şi să semnezi contractul peste trei zile? 

— Da. 

— In cazul acesta e rândul meu să-ţi spun: bine! 

Şi Danglars luă mâna fiicei sale, strângând-o. 


Dar, lucru extraordinar, strângându-i mâna, părintele nu 
îndrăzni să spună: "lţi mulţumesc, copila mea"; fata nu avu un 
zâmbet pentru părintele ei. 

— S-a sfârşit conferinţa? întrebă Eugenie ridicându-se. 

Danglars făcu un semn din cap că nu mai are nimic de 
spus. 

Peste cinci minute pianul răsuna sub degetele domnişoarei 
d'Armilly, iar domnişoara Danglars cânta blestemul lui Brabantio 
adresat Desdemonei. 

La sfârşitul bucății Etienne intră şi o anunţă pe Eugenie că 
trăsura e pregătită şi că baroana o aşteaptă pentru a pleca în 
vizită. 

Le-am văzut pe cele două femei ducându-se la Villefort de 
unde au ieşit pentru a-şi continua cursele. 


Capitolul XXII Contractul 


La trei zile după scena pe care am povestit-o, adică pe la 
orele cinci, în după-amiaza zilei fixată pentru semnarea 
contractului dintre domnişoara Eugenie Danglars şi Andrea 
Cavalcanti pe care bancherul se încăpăţânase să-l menţină 
prinţ, când o adiere răcoroasă înfiora frunzele grădiniţei din faţa 
casei contelui de Monte-Cristo, pe când acesta se pregătea să 
iasă, iar caii îl aşteptau nechezând, ţinuţi în frâu de mâna 
vizitiului urcat de un sfert de ceas pe capră, elegantul faeton cu 
care am mai făcut în câteva rânduri cunoştinţă, şi, mai cu 
seamă, în seara de la Auteuil, coti repede unghiul porţii şi mai 
mult îl zvârli decât îl depuse, pe treptele peronului, pe domnul 
Andrea Cavalcanti care era tot aşa de aurit, de strălucitor, de 
parcă s-ar fi însurat cu o prinţesă. 

Se interesă de sănătatea contelui cu familiaritatea care îi 
era obişnuită şi, urcând sprinten la primul etaj, îl întâlni chiar pe 
acesta în capul scării. 

Când îl văzu pe tânăr, contele de opri. Andrea Cavalcanti îşi 
luase însă vânt, iar când îşi lua vânt nu-l mai oprea nimic. 

— Hei, bună ziua, scumpe domnule de Monte-Cristo! îi 
spuse el contelui. 


— A, domnul Andrea! glăsui acesta cu  glasu-i 
semibatjocoritor; cum te simţi? 

— De minune, precum vedeţi. Vin să vorbesc cu 
dumneavoastră despre o mulţime de lucruri; dar, în primul rând, 
ieşeaţi sau soseaţi? 

— leşeam, domnule. 

— In cazul acesta, ca să nu vă rețin, voi urca dacă binevoiţi, 
în caleaşca dumneavoastră, iar Tom ne va urma, conducând 
faetonul meu în urmă. 

— Nu, spuse cu un imperceptibil zâmbet de dispreţ contele, 
care nu ţinea câtuşi de puţin să fie în tovărăşia tânărului; nu, 
prefer să-ţi acord audienţă aici, scumpe domnule Andrea. Se 
vorbeşte mai bine într-o cameră, iar vizitiul nu poate să prindă 
cuvintele din zbor. 

Contele reintră deci într-un salonaş de la primul etaj, se 
aşeză şi, încrucişându-şi picioarele, făcu semn tânărului să ia 
loc. 

Andrea adoptă aerul cel mai zâmbitor. 

— Ştiţi, scumpe conte, glăsui el, că ceremonia are loc astă- 
seară; la orele nouă se semnează contractul la socrul meu. 

— Serios? întrebă Monte-Cristo. 

— Cum, vă comunic o noutate? Domnul Danglars nu vă 
înştiinţase în privinţa solemnităţii? 

— Ba da, glăsui contele, am primit o scrisoare din partea 
lui, ieri; îmi pare însă că ora nu era indicată. 

— Se poate; socrul meu s-o fi bizuit pe notorietatea publică. 

— Domnule Cavalcanti, iată-te fericit, exclamă Monte- 
Cristo: contractezi o căsătorie cât se poate de convenabilă; şi 
apoi domnişoara Danglars e drăguță. 

— O, da! răspunse Cavalcanti cu un accent plin de 
modestie. 

— In special este foarte bogată, după câte cred cel puţin, 
spuse Monte-Cristo. 

— Foarte bogată? credeţi? repetă tânărul. 

— Fără îndoială; se zice că domnul Danglars ascunde cel 
puţin jumătate din averea sa. 

— Şi el mărturiseşte cincisprezece sau douăzeci de 
milioane, spuse Andrea cu o privire scânteietoare de bucurie. 


— Unde mai pui, adăugă Monte-Cristo, că este gata să intre 
într-un gen de speculație întrucâtva uzitat în Statele Unite şi 
Anglia, dar cu totul nou în Franţa. 

— Da, da, ştiu despre ce vreţi să vorbiţi: drumul de fier a 
cărui adjudecare a obținut-o, nu e aşa? 

— Exact; va câştiga — cel puţin aceasta e părerea generală 
— zece milioane. 

— Zece milioane? credeţi? E minunat! exclamă Cavalcanti 
care ameţea la sunetul metalic al cuvintelor aurite. 

— Fără a pune la socoteală, reluă Monte-Cristo, că toată 
averea aceasta îţi va reveni şi că este drept să-ţi revină 
deoarece Eugenie e unica lui fiică. De altminteri averea 
dumitale — cel puţin aşa mi-a spus părintele dumitale — e 
aproape egală cu a logodnicei. Dar să lăsăm un moment 
chestiunile băneşti. Domnule Andrea, ştii că ai pus pe roate 
chestia aceasta destul de sprinten şi de isteţ? 

— Da, nu prea rău, glăsui tânărul; nu mă născusem ca să 
fiu diplomat. 

— Ei bine, ai să intri în diplomaţie; diplomaţia nu se învaţă; 
e ceva instinctiv... Inima e, aşadar, cucerită? 

— La drept vorbind mi-e frică, răspunse Andrea cu tonul cu 
care îi auzise la Teatrul francez pe Dorante sau Valere 
răspunzând Alcestei. 

— Te iubeşte întrucâtva? 

— Trebuie să mă iubească, devreme ce mă ia de soţ, spuse 
Andrea cu un zâmbet biruitor. Să nu uităm totuşi un lucru 
important. 

— Care? 

— Că am fost foarte mult ajutat în toate acestea. 

— Eh! 

— Desigur. 

— De împrejurări? 

— Nu, de dumneavoastră. 

— De mine? la taci din gură, principe! spuse Monte-Cristo 
apăsând cu afectare asupra titlului. Ce am putut să fac eu 
pentru dumneata? Numele, poziţia socială şi meritul dumitale n- 
ajungeau oare? 

— Nu, spuse Andrea, nu; şi orice aţi spune, domnule conte, 
eu susţin că situaţia unui om ca dumneavoastră a făcut mai 
mult decât numele, poziţia mea socială şi meritul meu. 


— Abuzezi complet, domnule, spuse Monte-Cristo care simţi 
iscusinţa perfidă a tânărului şi înţelese tâlcul vorbelor lui; 
protecţia mea nu ţi-a fost acordată decât după ce m-am 
informat asupra influenţei şi averii părintelui dumitale; căci, în 
definitiv, cine mi-a procurat mie, care nu te văzusem niciodată, 
nici pe dumneata, nici pe ilustrul autor al zilelor dumitale, 
fericirea de a vă cunoaşte? Doi buni prieteni ai mei, lordul 
Wilmore şi abatele Busoni. Cine m-a încurajat, nu să-ţi servesc 
de garanţie, dar să te patronez? Numele părintelui dumitale, aşa 
de cunoscut şi de onorat în Italia; personal nu te cunosc. 

Calmul, naturaleţea desăvârşită a contelui îi arătară lui 
Andrea că deocamdată era strâns de o mână mai tare decât a 
sa şi că strângerea nu putea să fie cu uşurinţă frântă. 

— Aşadar, părintele meu are cu adevărat o avere mare, 
domnule conte? 

— Pare-se că da, domnule, răspunse Monte-Cristo. 

— Nu ştiţi, cumva, dacă zestrea pe care mi-a făgăduit-o a 
sosit? 

— Am primit scrisoarea de aviz. 

— Dar cele trei milioane? 

— Cele trei milioane sunt pe drum, după toate 
probabilitățile. 

— Le voi încasa într-adevăr? 

— O, dar cred că nici până acum, domnule, n-ai dus lipsă 
de bani, glăsui contele. 

Andrea fu aşa de uimit încât nu se putu împiedica de-a visa 
un moment. 

— În cazul acesta, spuse el smulgându-se din reverie, îmi 
rămâne, domnule, să vă adresez o întrebare chiar dacă ea v-ar 
fi dezagreabilă. 

— Vorbeşte, spuse Monte-Cristo. 

— Am intrat în legătură, graţie averii mele, cu mulţi oameni 
distinşi şi am, cel puţin deocamdată, o sumedenie de prieteni, 
Dar, căsătorindu-mă aşa cum mă căsătoresc eu, în prezenţa 
întregii societăţi pariziene, trebuie să fiu susţinut de un nume 
ilustru şi, în lipsa mâinii paterne, e nevoie să mă însoţească la 
altar o mână puternică; iar tatăl meu nu vine la Paris, nu-i aşa? 

— E bătrân, acoperit de răni şi suferă de moarte ori de câte 
ori călătoreşte. 

— Înţeleg. Ei bine, vin să vă fac o cerere. 


— Mie? 

— Da, dumneavoastră. 

— Vai şi anume? 

— Uite, să-l înlocuiţi. 

— O, scumpe domn, după numeroasele relaţii pe care am 
avut fericirea să le am cu dumneata, cum mă cunoşti aşa de 
puţin încât să îmi faci o astfel de cerere? Cere-mi să-ţi împrumut 
o jumătate de milion şi, pe onoarea mea, cu toate că un astfel 
de împrumut e rar, mă vei vedea mai puţin stânjenit. Află deci, 
îmi închipuiam că ţi-am mai spus, că în participarea morală, mai 
cu seamă la chestiunile lumeşti, contele de Monte-Cristo n-a 
încetat niciodată să aducă scrupule, ba chiar superstiţiile unui 
oriental. Eu, care am un serai la Cairo, unul la Smirna şi unul la 
Constantinopol — să prezidez o căsătorie? Niciodată! 

— Aşadar, mă refuzaţi? 

— Categoric: şi te-aş refuza chiar de-ai fi fiul sau fratele 
meu. 

— O, dar cum să fac atunci? exclamă dezamăgit Andrea. 

— Spuneai singur că ai o sută de prieteni. 

— De acord, dar dumneavoastră m-aţi prezentat domnului 
Danglars. 

— Câtuşi de puţin! Să restabilim faptele în adevărul lor: eu 
ţi-am dat prilejul să cinezi cu el la Auteuil şi te-ai prezentat 
singur; drace, asta e cu totul altceva. 

— Da, dar aţi ajutat la căsătoria mea... 

— Eu? Câtuşi de puţin, te rog să mă crezi; aminteşte-ţi ce 
ţi-am răspuns când ai venit să mă rogi să fac cererea: "Dragă 
principe, eu nu fac niciodată căsătorii, este un principiu al meu." 

Andrea îşi muşcă buzele. 

— Dar, în sfârşit, glăsui el, veţi lua parte măcar? 

— Va lua parte întreaga societate? 

— O, desigur! 

— Ei bine, am să particip şi eu ca întreaga societate, spuse 
contele. 

— Veţi semna în contract? 

— Nu văd nici un inconvenient în asta, iar scrupulele mele 
nu merg aşa departe. 

— In sfârşit, de vreme ce nu vreţi să-mi acordaţi mai mult, 
sunt nevoit să mă mulţumesc cu ce-mi daţi. Dar, un ultim 
cuvânt, conte. 


— Cum ai spus? 

— Un sfat. 

— la seama; un sfat e mai mult decât un serviciu. 

— O, pe acesta puteţi să mi-l daţi fără a vă compromite. 

— Spune. 

— Zestrea soţiei mele e de cinci sute de mii de livre. 

— Mi-a anunţat şi mie domnul Danglars suma aceasta. 

— Trebuie s-o primesc, sau s-o las în mâinile notarului? 

— lată cum se petrec în genere lucrurile, când vrei ca ele să 
se petreacă în chip galant: cei doi notari ai dumitale îşi dau 
întâlnire la contract, pentru a doua sau a treia zi; a doua sau a 
treia zi ei schimbă ambele dote pentru care dau reciproc 
chitanţă; apoi, după celebrarea cununiei, pun milioanele la 
dispoziţia dumitale ca şef al căminului. 

— Mie mi s-a părut că îl aud pe socrul meu spunând, glăsui 
Andrea cu o nelinişte rău ascunsă, că are de gând să plaseze 
bunurile noastre în faimoasa afacere de drum de fier despre 
care mi-aţi vorbit adineauri. 

— O, dar acesta este, după câte asigură toată lumea — 
spuse Monte- Cristo — un mijloc ca bunurile dumitale să fie 
triplate într-un an. Domnul baron Danglars e bun părinte şi se 
pricepe la socoteli. 

— În cazul acesta, spuse Andrea, totul e în regulă, afară de 
refuzul dumneavoastră care îmi străpunge inima. 

— Nu îl pune decât în seama unor scrupule foarte fireşti 
într-o împrejurare ca aceasta. 

— Facă-se precum vreţi, glăsui Andrea; deseară la nouă. 

— Deseară. 

Şi, în ciuda unei uşoare rezistenţe a lui Monte-Cristo, ale 
cărui buze păliră, dar care îşi păstra zâmbetul de ceremonie, 
Andrea apucă mâna contelui, o strânse, sări în faeton şi dispăru. 

Andrea  întrebuinţă cele patru sau cinci ore, care îi 
rămâneau până la nouă, în curse, în vizite destinate să convingă 
pe prietenii despre care pomenise să vină la bancher cu tot 
luxul echipajelor lor. 

Într-adevăr, la opt şi jumătate seara, salonul principal a lui 
Danglars, galeria legată de salon şi celelalte trei saloane ale 
etajului erau pline de o mulţime parfumată, pe care o atrăgea 
prea puţin simpatia, dar foarte mult nevoia irezistibilă de a fi 
acolo unde se ştie că este ceva nou. 


Un academician ar spune că seratele elitei sunt colecţii de 
flori care atrag fluturi nestatornici, albine înfometate şi bondari 
bâzâitori. 

Se înţelege, saloanele scânteiau de lumânări, lumina 
rostogolea valuri aurii pe tapetele de mătase — şi tot prostul 
gust al mobilierului, care nu avea decât meritul bogăției, 
strălucea. 

Domnişoara Eugénie era îmbrăcată cu cea mai elegantă 
simplitate: o rochie albă de mătase, cu flori albe, un trandafir 
alb pierdut pe jumătate în părul negru alcătuiau întreaga ei 
găteală pe care n-o îmbogăţea nici cea mai mică bijuterie. 

Se putea însă citi, în ochii ei, siguranța aceea desăvârşită, 
destinată să desmintă ceea ce toaleta candidă avea, o notă 
vulgar de feciorelnică în chiar ochii ei. 

La treizeci de paşi de ea doamna Danglars vorbea cu 
Debray, cu Beauchamp şi cu Château-Renaud. Debray îşi făcuse 
reintrarea în casă cu prilejul acestei mari solemnităţi, însă ca 
toată lumea şi fără nici un privilegiu particular. 

inconjurat de deputaţi, de oameni de finanţe, domnul 
Danglars explica o teorie de contribuţii noi pe care se gândea s- 
o pună în exerciţiu atunci când împrejurările vor constrânge 
guvernul să-l cheme la minister. 

La braţ cu unul dintre cei mai năbădăioşi dandy ai Operei, 
Andrea îi explica în termeni destul de impertinenţi, deoarece 
avea nevoie să fie îndrăzneţ pentru a părea la largul său, 
proiectele de viitor şi progresele de lux pe care plănuia să le 
impună eleganţei pariziene cu venitul său de o sută şaptezeci şi 
cinci de mii de lire. 

Mulțimea se rostogolea prin saloane ca un flux şi reflux de 
turcoaze, de rubine, de smaralde, de opaluri şi de diamante. 

Ca pretutindeni, se observa că femeile cele mai bătrâne 
erau cele mai gătite, iar cele mai urâte se arătau cu mai multă 
îndărătnicie. 

Dacă exista vreun crin alb, vreo roză suavă şi parfumată, 
trebuia s-o cauţi şi s-o descoperi, tăinuită în vreun ungher de o 
mamă cu turban sau de o mătuşă cu "pasărea paradisului”. 

In fiecare clipă, în mijlocul gloatei, al zumzetului, al 
râsetelor, glasul uşierilor lansa un nume cunoscut în finanţe, 
respectat în armată, sau ilustru în literatură. Atunci o slabă 
mişcare printre grupuri întâmpina numele. 


Dar, pentru unul care avea privilegiul de a înfiora oceanul 
de valuri omeneşti, nenumărați treceau, primiţi cu indiferenţă 
sau cu rânjetul dispreţului. 

In momentul când acul pendulei masive — pendulă 
reprezentându-l pe Endymion — arăta orele nouă pe un cadran 
de aur şi când sunetul, reproducător fidel al gândirii maşinii, 
răsuna de nouă ori — numele contelui de Monte-Cristo răsuna la 
rându-i şi, ca împinsă de flacăra electrică, întreaga adunare se 
întoarse spre uşă. 

Contele era îmbrăcat în negru, cu simplitatea lui obişnuită; 
haina-i albă desena pieptul lat şi frumos; gulerul negru părea de 
o frăgezime ciudată, scos în evidenţă de paloarea masculină a 
tenului; în locul oricărei alte bijuterii purta un lanţ aşa de fin, 
încât firul subţire de aur abia se vedea pe pieptul alb. 

Se făcu îndată un cerc în jurul uşii. 

Dintr-o singură ochire contele zări pe doamna Danglars la 
un capăt al salonului, pe domnul Danglars la altul şi pe 
domnişoara Eugenie în faţa lui. 

Se apropie mai întâi de baroană care vorbea cu doamna de 
Villefort ce venise singură — Valentine fiind încă suferindă; şi 
fără să se abată, deoarece drumul se deschidea singur în faţa 
lui, trecu de la baroană la Euge&-nie, complimentând-o în termeni 
aşa de repezi şi rezervaţi încât mândra artistă fu izbită. 

Lângă ea se afla domnişoara Louise d'Armilly care mulţumi 
contelui pentru scrisorile de recomandare date cu atâta graţie 
pentru Italia şi de care nădăjduia să se folosească în curând. 

Despărţindu-se de ele se întoarse şi se pomeni lângă 
Danglars, care se apropiase să-i dea mâna. 

După îndeplinirea acestor trei datorii sociale, Monte-Cristo 
se opri plimbând în juru-i o privire sigură, pătrunsă de acea 
expresie caracteristică oamenilor dintr-o anumită lume, privire 
care părea a spune: 

"Am făcut ce eram dator; acum să facă şi alţii ce-mi 
datorează". 

Andrea, care se afla într-un salon de alături, simţi înfiorarea 
pe care Monte-Cristo o imprimase mulţimii şi alergă să-l salute 
pe conte. 

II găsi înconjurat complet; cuvintele lui erau discutate, aşa 
cum se întâmplă totdeauna cu oamenii care vorbesc puţin şi nu 
spun niciodată un cuvânt fără valoare. 


Notarii intrară în momentul acela şi îşi aşezară pancartele 
mâzgălite pe catifeaua brodată cu aur care acoperea masa 
preparată pentru semnătură — o masă de lemn poleit. 

Unul dintre notari se aşeză, celălalt rămase în picioare. 

Urma să se procedeze la citirea contractului pe care 
jumătate din societatea pariziană la solemnitate avea să-l 
iscălească. 

Luară loc cu toţii sau, mai bine zis, femeile făcură un cerc, 
în vreme ce bărbaţii, mai indiferenți faţă de stilul energic, cum 
spune Boileau, comentară agitația febrilă a lui Andrea, atenţia 
domnului Danglars, impasibilitatea Eugeniei şi sprinteneala cu 
care baroana trata importanta afacere. 

Contractul fu citit în mijlocul unei tăceri profunde. Dar, de 
îndată ce lectura fu încheiată, zvonul reîncepu în saloane încă o 
dată pe atât mai mare decât înainte: sumele strălucitoare, 
milioanele care se rostogoleau în viitorul ambilor tineri şi care 
completau expoziţia ce fusese făcută într-o cameră consacrată 
exclusiv  trusoului miresei şi diamantelor tinerei femei, 
răsunaseră cu tot prestigiul lor în auzul adunării invidioase. 

Farmecele domnişoarei Danglars se dublau în ochii tinerilor 
şi deocamdată ele ştergeau strălucirea soarelui. 

Se înţelege că, deşi pizmuind milioanele, femeile nu 
credeau că, întrucât le priveşte, au nevoie de ele pentru a fi 
frumoase. 

Îmbrăţişat de prieteni, complimentat, măgulit, începând să 
creadă în realitatea visului, Andrea era pe punctul de a-şi pierde 
capul. 

Notarul luă cu solemnitate pana, o ridică deasupra capului 
şi spuse: 

— Domnilor, să iscălim contractul. 

Baronul urma să semneze cel dintâi, apoi împuternicitul 
domnului Cavalcanti-tatăl, apoi baroana, apoi viitorii soţi cum se 
spune în acel groaznic stil care îşi are locul pe hârtia timbrată. 

Baronul luă pana şi semnă, apoi semnă şi împuternicitul. 

Baroana se apropie de braţul doamnei de Villefort. 

— Dragul meu, spuse ea lui Danglars, luând pana, nu-i aşa 
că e un lucru sfâşietor acesta? Un incident neaşteptat, întâmplat 
în chestiunea de asasinat şi de furt a cărei victimă era să cadă 
domnul conte de Monte-Cristo, ne lipseşte de plăcerea de a-l 
vedea pe domnul de Villefort. 


— O, da! făcu Danglars cu tonul cu care ar fi spus: lucrul 
îmi este indiferent! 

— Mi-e teamă, spuse Monte-Cristo apropiindu-se, că eu 
sunt cauza involuntară a acestei absenţe. 

— Cum, dumneavoastră conte? întrebă doamna Danglars 
semnând. Dacă este aşa, luaţi seama, nu vă voi ierta niciodată. 

Andrea ciuli urechile. 

— Nu e totuşi vina mea, glăsui contele; ţin să constat. 

Lumea îl asculta cu aviditate; Monte-Cristo, care îşi 
descleşta aşa de rar buzele, începea să vorbească. 

— Vă amintiţi, spuse contele în mijlocul celei mai profunde 
tăceri, că la mine a murit nenorocitul care venise să mă fure şi 
care, ieşind din casa mea, a fost ucis, pare-se, de complicele 
său? 

— Da, spuse Danglars. 

— Ei bine, ca să i se dea ajutor a fost dezbrăcat, iar hainele 
lui fuseseră zvârlite într-un ungher de unde justiţia le-a ridicat; 
dar, luând haina şi pantalonii ca să le depună la grefă, justiţia 
uitase vesta. 

Andrea se îngălbeni în chip vădit şi se trase uşurel spre uşă; 
vedea apărând un nor la orizont şi avea impresia că norul 
închide în el furtuna. 

— Ei bine, vesta aceea nenorocită a fost găsită astăzi, plină 
de sânge şi găurită în dreptul inimii. 

Femeile scoaseră un strigăt, iar două sau trei se pregătiră 
să leşine. 

— Mi-a a fost adusă. Nu putea să bănuiască nimeni de unde 
venea zdreanţă; numai eu m-am gândit că, probabil, era vesta 
victimei. Deodată, scotocind cu dezgust şi prudenţă relicva 
funebră, valetul meu a simţit o hârtie în buzunar şi a scos-o: era 
o scrisoare adresată, — cui? dumitale, baroane. 

— Mie? exclamă Danglars. 

— O, da, dumitale, am izbutit să-ţi citesc numele sub 
sângele care murdărise hârtia, răspunse Monte-Cristo în 
exclamaţiile de surpriză generală. 

— Dar care-i explicaţia că lucrurile astea îl împiedică pe 
domnul de Villefort? întrebă doamna Danglars privindu-şi 
bărbatul cu nelinişte. 

— E foarte simplă, doamnă, răspunse Monte-Cristo; vesta şi 
scrisoarea erau ceea ce se cheamă piese de vinovăţie; am trimis 


domnului procuror regal scrisoarea şi vesta. Dragă baroane, 
înţelegi, în cazuri de acţiuni criminale, calea legală e cea mai 
sigură: poate că era vreo uneltire în contra dumitale. 

Andrea îl privi ţintă pe Monte-Cristo şi dispăru în salonul al 
doilea. 

— Se poate, spuse Danglars; nu cumva omul asasinat era 
un fost ocnaş? 

— Da, răspunse contele, un fost ocnaş cu numele 
Caderousse. 

Danglars păli uşor. Andrea părăsi al doilea salon şi ajunse în 
anticameră. 

— Dar semnaţi, vă rog, semnaţi, glăsui Monte-Cristo; 
observ că povestirea mea a emoţionat toată lumea şi vă cer cu 
smerenie iertare, dumneavoastră, doamnă baroană şi 
domnişoară Danglars. 

Baroana care semnase dădu notarului pana. 

— Domnul prinţ Cavalcanti, spuse notarul; domnule prinţ 
Cavalcanti, unde sunteţi? 

— Andrea! Andrea! repetară mai multe voci de tineri care 
ajunseră cu nobilul italian la gradul de intimitate al chemării pe 
numele de botez. 

— Dar chemaţi-l pe prinţ, înştiinţaţi-l că trebuie să 
semneze! strigă Danglars unui uşier. 

Insă în aceeaşi clipă mulţimea se dădu înapoi, înmărmurită, 
în salonul principal, ca şi cum în apartament intrase un monstru 
înfricoşător, quaerens, quem devoret. 

Intr-adevăr, lumea avea motive să se tragă înapoi, să se 
înfricoşeze, să strige. 

Un ofiţer de jandarmerie punea câte doi jandarmi la uşa 
fiecărui salon şi înainta spre Danglars, precedat de un comisar 
de poliţie încins cu eşarfa. 

Doamna Danglars scoase un strigăt şi leşină. 

Danglars, care se credea ameninţat (unele conştiinţe nu 
sunt niciodată calme), înfăţişă ochilor musafirilor săi un chip 
descompus de groază. 

— Dar ce este, domnilor? întrebă Monte-Cristo venind în 
întâmpinarea comisarului. 


1 Căutând pe cine să-l mănânce - (lat.). 


— Care dintre dumneavoastră, domnilor, întrebă 
magistratul fără să răspundă contelui, se numeşte Andrea 
Cavalcanti? 

Un strigăt de buimăcire porni din toate colțurile salonului. 
Căutară, întrebară. 

— Dar cine-i acest Andrea Cavalcanti? întrebă Danglars 
aproape rătăcit. 

— Un fost ocnaş evadat din ocna de la Toulon. 

— Şi ce crimă a comis? 

— E învinuit, spuse comisarul cu voce impasibilă, că a 
asasinat pe individul Caderousse, fostul lui tovarăş de lanţ, în 
momentul când ieşea de la contele de Monte-Cristo. 

Monte-Cristo azvârli o privire fulgerătoare în juru-i. 

Andrea dispăruse. 


Capitolul XXIII Drumul spre Belgia 


La câteva clipe după scena de confuzie produsă în 
saloanele domnului Danglars, prin apariţia neaşteptată a 
brigadierului de jandarmerie şi prin destăinuirea ce urmase, 
vastul palat se golise cu o iuţeală asemănătoare aceleia pe care 
ar fi pricinuit-o anunţarea unui caz de ciumă sau holeră printre 
invitaţi: în câteva minute, prin toate uşile, pe toate scările, prin 
toate ieşirile, lumea se grăbise să se retragă sau, mai bine zis, 
să fugă; căci era una din acele împrejurări când nu eşti obligat 
nici măcar să încerci a exprima banalele consolări care în marile 
catastrofe fac inoportuni pe cei mai buni prieteni. 

În palatul bancherului Danglars, încuiat în cabinetul său, îşi 
făcea depoziţia în faţa ofițerului de jandarmerie; doamna 
Danglars sta înmărmurită în budoarul pe care-l cunoaştem şi 
Eugenie care, cu ochi semeţi şi cu buze dispreţuitoare, se 
retrăsese în camera sa cu tovarăşa ei nedespărţită, Louise 
d'Armilly. 

Numeroşii servitori, mai numeroşi încă în seara aceea decât 
de obicei, căci li se adăugaseră, în vederea serbării, cofetarii, 
bucătarii şi chelnerii de la Cafe de Paris, îndreptând împotriva 
stăpânilor furia aşa-zisului afront făcut lor, staţionau în grupuri 
la oficiu, la bucătării, în camere, sinchisindu-se prea puţin de 


serviciul care, de altminteri, era în mod cât se poate de natural 
întrerupt. 

Printre diferitele personaje care fremătau sub imperiul 
diverselor interese, numai două merită să ne ocupăm de ele; 
domnişoara Eugenie Danglars şi domnişoara Louise d'Armilly. 

Tânăra logodnică, am spus, se retrăsese cu aerul trufaş, cu 
buzele dispreţuitoare şi cu mersul unei regine ofensate, urmată 
de tovarăşa ei, mai palidă şi mai tulburată decât ea. 

Când ajunse în camera sa, Eugenie încuie uşa pe dinăuntru, 
în timp ce Louise cădea pe un scaun. 

— O, Doamne!. Doamne! oribil lucru! spuse tânăra 
muziciană; cine putea să-şi închipuie? Domnul Andrea 
Cavalcanti... un asasin... un evadat din ocnă... un ocnaş... 

Un zâmbet ironic crispă buzele Eugeniei. 

— Eram predestinată, spuse ea. Nu scap de Morcerf decât 
ca să dau peste Cavalcanti! 

— O, nu confunda pe unul cu altul, Eugenie! 

— Taci! Toţi bărbaţii sunt nişte ticăloşi şi mă bucur că pot 
face mai mult decât să îi detest; acum îi dispreţuiesc. 

— Ce facem? întrebă Louise. 

— Ce facem? Ceea ce urma să facem peste trei zile: să 
plecăm. 

— Aşadar, cu toate că nu te mai măriţi, rămâi la aceeaşi 
hotărâre? 

— Ascultă, Louise, mi-e groază de viaţa aceasta ordonată, 
afectată, liniată ca notele noastre de muzică. Ceea ce am dorit 
totdeauna, ceea ce am năzuit, am vrut, e viaţa de artistă, viaţa 
liberă, independentă, unde nu te ridici decât prin tine, unde nu 
ai a da socoteală decât ţie. Pentru ce să rămân? Pentru ca, după 
o lună, să încerc a mă căsători din nou; cu cine? Poate cu 
domnul Debray, aşa cum fusese vorba o clipă. Nu, Louise, nu; 
aventura de astă-seară îmi va fi o scuză: n-o căutam, n-o 
ceream: Dumnezeu mi-o trimite şi e bine venită. 

— Cât de puternică şi curajoasă eşti tu! spuse blonda şi 
firava fată tovarăşei ei brune. 

— Nu mă cunoşteai încă? Haide, Louise, să discutăm despre 
chestiunile noastre. Trăsura... 

— Din fericire este cumpărată de trei zile. 

— Ai dat ordin să fie dusă acolo unde urma s-o luăm? 

— Da. 


— Paşaportul nostru? 

— lată-l. 

Şi cu energia ei obişnuită; Eugenie desfăcu o hârtie şi citi: 

— "Domnul Léon d'Armilly, în vârstă de douăzeci de ani, de 
profesie artist, păr negru, ochi negri, călătorind cu sora lui". 

— Bravo! Prin cine ţi-ai procurat paşaportul? 

—  Ducându-mă să cer domnului Monte-Cristo scrisori 
pentru directorii teatrelor din Roma şi Neapole, i-am exprimat 
temerile mele de a călători ca femeie; el le-a înţeles perfect, s-a 
pus la dispoziţia mea pentru a-mi face rost de un paşaport de 
bărbat, iar peste două zile l-am primit pe acesta şi am adăugat 
cu mâna mea: Călătorind cu sora lui. 

— Bine, spuse Eugenie cu voioşie; nu ne mai rămâne decât 
să ne facem bagajele; vom pleca în seara semnării contractului, 
în loc să plecăm în seara nunţii. Atâta tot. 

— Chibzuieşte bine, Eugenie. 

— O, am chibzuit îndeajuns! Sunt sătulă de a nu auzi 
vorbindu-se decât despre reporturi, încheieri de lună, hausse, 
baisse, bonuri-spaniole, efecte haitiene. In loc de toate astea, 
Louise — înţelegi tu — aerul, libertatea, cântecul păsărilor, 
câmpiile Lombardiei, canalele Veneţiei, palatele Romei, plaja din 
Neapole. Cât avem Louise? 

Fata scoase dintr-un scrin încrustat un mic portofel cu 
încuietoare, pe care o deschise; numără douăzeci şi trei de 
bancnote. 

— Douăzeci şi trei de mii de franci, spuse ca. 

— Şi cel puţin tot pe atâtea perle, diamante şi alte bijuterii, 
glăsui Eugenie. Suntem bogate. Cu patruzeci şi cinci de mii de 
franci putem trăi ca nişte principese doi ani de zile sau, în mod 
convenabil, patru. Dar, până în şase luni, tu cu muzica ta, eu cu 
glasul meu, vom dubla capitalul. Haide, ia banii, eu iau caseta 
cu bijuterii; astfel că dacă una dintre noi ar avea nenorocirea să 
piardă comoara, cealaltă va rămâne cu a sa. Acum valiza: să ne 
grăbim, valiza. 

— Aşteaptă, spuse Louise ducându-se să asculte la uşa 
doamnei Danglars. 

— De ce te temi? 

— Să nu ne prindă cineva. 

— Uşa e încuiată. 

— Să nu ni se spună să deschidem. 


— Să ni se spună dacă vor; nu vom deschide. 

— Eugenie, eşti o adevărată amazoană! 

Şi fetele  începură cu o minunată  vrednicie să 
îngrămădească într-un geamantan toate obiectele de călătorie 
de care îşi închipuiau că vor avea nevoie. 

— Acum, în timp ce eu schimb costumul, glăsui Eugenie, tu 
închide valiza. 

Louise apăsă cu toată puterea mânuţelor ei albe pe capacul 
cufărului. 

— Dar nu pot, spuse ea, nu sunt destul de tare; închide-l tu. 

— A, aşa e! glăsui Eugenie râzând; uitasem că eu sunt 
Hercule şi că tu nu eşti decât palida Omphala. 

Şi, apăsând cu genunchiul pe cufăr, fata îşi înţepeni braţele 
albe şi musculoase până când ambele compartimente ale valizei 
se împreunară, iar domnişoara d'Armilly vâri lacătul între cele 
două verigi. 

După terminarea acestei operaţii, Eugénie deschise un 
scrin a cărui cheie o avea la ea şi scoase dinăuntru o manta de 
călătorie de mătase violetă, vătuită. 

— Uite, vezi că m-am gândit la toate? spuse ea; cu 
mantaua asta n-o să-ţi fie frig. 

— Dar tu? 

— O, mie nu mi-e niciodată frig, ştii bine; de altminteri, cu 
hainele astea bărbăteşti... 

— Te îmbraci aici? 

— Evident. 

— Dar o să ai timp? 

— Nu-mi duce nici o grijă, fricoaso; oamenii noştri sunt 
ocupați cu scandalul. De altminteri, ce este de mirare, când se 
ţine seama de deznădejdea în care desigur, mă găsesc, ca eu să 
mă fi zăvorât aci? 

— Nu, într-adevăr, mă linişteşti. 

— Haide, ajută-mă. 

Şi, din sertarul din care scosese mantaua dată domnişoarei 
d'Armilly şi cu care aceasta îşi acoperise umerii, mai scoase un 
costum bărbătesc, complet, de la încălţăminte până la 
redingotă, cu o provizie de lenjerie unde nimic nu era de prisos, 
dar unde se găsea strictul necesar. 

Atunci, cu o promptitudine care arăta că, fără îndoială, nu 
pentru prima dată a îmbrăcat în glumă vestmintele celuilalt sex, 


Eugenie se încălţă, trase pantalonii, încheie până la gât o vestă 
şi îmbrăcă o redingotă care îi scotea în relief talia plină şi 
cambrată. 

— O, foarte bine! nu zău, foarte bine! spuse Louise privind- 
o cu admiraţie; dar o să stea sub pălăria bărbătească, pe care o 
zăresc aci, părul negru, frumos, cozile minunate care stârneau 
oftatul de invidie al tuturor femeilor? 

— Ai să vezi, spuse Eugénie. 

Şi, apucând cu mâna stângă părul des pe care degetele ei 
subţiri abia îl cuprindeau, luă cu dreapta o pereche de foarfeci 
lungi şi, în curând, oţelul scrâşni în podoaba splendidă şi bogată 
care căzu întreagă la picioarele fetei, ce se dădu pe spate 
pentru a-şi feri redingota. 

Apoi, după ce coada principală căzu, Eugenie trecu la 
şuviţele de pe tâmple pe care le dobori rând pe rând, fără cea 
mai mică părere de rău; dimpotrivă, ochii ei sclipiră mai 
scânteietori şi mai voioşi decât de obicei, sub sprâncenele negre 
ca abanosul.' 

— O, minunat păr! exclamă Louise cu regret. 

— Nu sunt de o sută de ori mai bine aşa? strigă Eugenie 
netezindu-şi buclele răvăşite ale părului şi nu ţi se pare că sunt 
mai frumoasă astfel? 

— O, tu eşti frumoasă, totdeauna frumoasă! exclamă 
Louise. Şi acum, unde mergem? 

— La Bruxelles, dacă vrei; este frontiera cea mai apropiată. 
Vom ajunge la Bruxelles, la Liege, la Aix-la-Chapelle; vom urca 
pe Rin până la Strasbourg, vom străbate Elveţia şi vom cobori în 
Italia prin Saint-Gothard. Îţi convine? 

— Da. 

— La ce te uiţi? 

— La tine. Serios, eşti admirabilă aşa; s-ar zice că mă 
răpeşti. 

— Ei, la dracu; şi pe bună dreptate! 

— Mi se pare că ai înjurat, Eugenie? 

Şi fetele, pe care oricine le-ar fi putut bănui cufundate în 
lacrimi, una pentru propria-i soartă, alta din devotament pentru 
prietena ei, izbucniră în râs, ascunzând urmele mai vizibile ale 
dezordinii care însoţise în chip firesc pregătirile de evadare. 

Apoi, după ce stinseră luminile, cu ochi cercetători, cu 
urechea la pândă, cu gâtul încordat, deschiseră uşa unui cabinet 


de toaletă ce dădea spre o scară de serviciu care cobora până la 
curte, Eugenie mergând înainte şi ţinând cu un braţ valiza pe 
care domnişoara d'Armilly abia o ridica cu ambele mâini. 

Curtea era pustie. Bătea miezul nopţii. 

Portarul veghea încă. 

Eugenie se apropie încetişor şi-l văzu pe vrednicul portar 
dormind în fundul gheretei, lungit în jilţ. 

Se întoarse spre Louise, apucă din nou valiza pe care o 
pusese un moment jos şi amândouă, ocrotite de umbra pe care 
o proiecta peretele, ajunseră sub boltă. 

Eugenie o ascunse pe Louise în ungherul porţii, astfel ca 
portarul, dacă îi va veni cumva gustul să se trezească, să nu 
vadă decât o persoană. 

După aceea, hazardându-se în bătaia lămpii care lumina 
curtea: 

— Poarta! strigă ea cu frumosu-i glas de contraaltă, bătând 
în geam. 

Portarul se sculă, aşa cum Eugenie prevăzuse şi făcu chiar 
câţiva paşi pentru a recunoaşte persoana care ieşea; dar, 
văzând un tânăr care şfichiuia nerăbdător cu cravaşa peste 
pantaloni, deschise îndată. 

Louise se strecură numaidecât, ca o şopârlă, prin poarta 
întredeschisă şi ţâşni repede afară. Calmă în aparenţă, deşi, 
după toate probabilitățile, inima ei număra mai multe pulsaţii 
decât în stare obişnuită, Eugenie ieşi la rându-i. 

Trecea un comisionar. Il încărcară cu valiza, apoi, 
indicându-i ca ţintă a cursei lor strada Victoire nr. 36, fetele 
merseră în urma omului a cărui prezenţă o liniştea pe Louise; 
Eugenie era însă curajoasă ca o Judith sau o Dalilă. 

Ajunseră la numărul indicat. Eugenie porunci comisionarului 
să pună jos valiza, îi dădu câteva monede şi, după ce bătu în 
oblon, îl concedie. 

Oblonul în care Eugénie bătuse era de la casa unei 
cusătorese înştiinţată mai înainte: aceasta nu se culcase încă, 
deschise. 

— Domnişoară, spuse Eugenie, pune-l pe portar să scoată 
caleaşca din şopron şi trimite-l după cai. Poftim cinci franci 
pentru osteneala lui. 

— Nu zău, spuse Louise, te admir, ba aş spune chiar că te 
respect. 


Cusătoreasa se uita cu mirare; deoarece se stabilise însă că 
va căpăta douăzeci de ludovici, nu făcu cea mai mică 
observaţie. 

Peste un sfert de ceas portarul se înapoia cu surugiul şi cu 
caii care, cât ai clipi, fură înhămaţi la trăsura pe care portarul 
legă valiza cu o frânghie. 

— Poftim paşaportul, spuse surugiul; ce drum apucăm, 
tinere burghez? 

— Drumul Fontainebleau, răspunse Eugenie cu voce 
aproape masculină. 

— Ce tot spui? întrebă Louise. 

— Îmi iau măsurile de prevedere, glăsui Eugenie; femeia 
căreia îi dăm douăzeci de ludovici ar putea să ne trădeze pentru 
patruzeci: vom lua pe bulevard altă direcţie. 

Şi fata se aruncă în trăsura confortabilă, aproape fără să 
atingă scara. 

— Eugenie, tu ai totdeauna dreptate, spuse profesoara de 
canto luând loc lângă prietena ei. 

Peste un sfert de ceas surugiul, readus pe calea cuvenită, 
trecea pocnind din bici dincolo de bariera Saint-Martin. 

— O, iată-ne în sfârşit ieşite din Paris! glăsui Louise 
respirând. 

— Da, draga mea şi răpirea este consumată de-a binelea, 
răspunse Eugenie. 

— Da, dar fără violenţe, spuse Louise. 

— Mă voi prevala de aceasta ca de o circumstanţă 
atenuantă. 

Cuvintele se pierdură în huruitul pe care îl făcea trăsura 
gonind pe caldarâmul şoselei Villette. 

Domnul Danglars îşi pierduse fiica. 


Capitolul XXIV Hanul "La Clopotul şi Clondirul" 


Şi acum s-o lăsăm pe domnişoara Danglars să gonească 
împreună cu prietena ei pe drumul spre Bruxelles şi să ne 
întoarcem la bietul Andrea Cavalcanti, oprit în chip aşa de 
nefericit pe drumul carierei sale. 


În ciuda tinereţii, el era un flăcău foarte îndemânatic şi 
inteligent. 

De aceea l-am văzut, după primele zvonuri care 
pătrunseseră în salon, apropiindu-se treptat-treptat de uşă, 
străbătând o cameră sau două şi, în sfârşit, dispărând. 

O împrejurare pe care am uitat s-o menţionăm şi care totuşi 
nu trebuie omisă, e că într-una din camerele străbătute de 
Cavalcanti se afla expus trusoul miresei, caseta cu diamante, 
şaluri din caşmir, dantele de Valenciennes, voaluri din Anglia, 
tot ce alcătuieşte, în sfârşit, lumea obiectelor ispititoare la al 
căror nume inima fetelor tresaltă de bucurie. 

Trecând prin camera aceasta, fapt care dovedeşte că 
Andrea era nu numai un flăcău foarte inteligent şi foarte 
îndemânatic, dar şi prevăzător, el puse mâna pe cea mai bogată 
dintre podoabele expuse. 

înzestrat cu această pleaşcă, Andrea se simţise pe 
jumătate mai uşor sărind prin fereastră şi furişându-se printre 
mâinile jandarmilor. 

Înalt şi sprinten ca un luptător antic, vânjos ca un spartan, 
Andrea gonise un sfert de ceas fără să ştie încotro merge, cu 
singurul scop de a se depărta de locul unde era să fie prins. 

Pornind din strada Mont-Blanc se pomenise, cu instinctul 
acela al barierelor pe care hoţii îl posedă aşa cum iepurele are 
instinctul cuibului, la capătul străzii Lafayette. 

Aici, sufocat, gâfâind, se opri. 

Era absolut singur şi avea la stânga terenul Saint-Lazare, 
vast şi pustiu, iar la dreapta Parisul în toată profunzimea lui. 

— Sunt pierdut? se întrebă el. Nu, dacă pot fugi mai repede 
decât duşmanii mei. 

În momentul acela zări venind dinspre partea de sus a 
foburgului Poissoiniere o cabrioletă de piaţă al cărei vizitiu 
posac, fumându-şi pipa, se înapoia pare-se, în foburgul Saint- 
Denis unde, fără îndoială, îşi avea staţia. 

— Ei, prietene! strigă Benedetto. 

— Ce e, burghezule? întrebă vizitiul. 

— Ţi-este ostenit calul? 

— Ostenit? Cum naiba să fie dacă n-a făcut nimic toată 
ziulica? Patru amărâte de curse şi un franc bacşiş, cu totul şapte 
franci; trebuie să-i duc patronului zece. 

— Vrei ca, pe lângă aceşti franci, să mai câştigi douăzeci? 


— Cu plăcere, burghezule; douăzeci de franci nu sunt de 
lepădat. Ce trebuie să fac pentru asta? Să auzim. 

— Un lucru uşor în cazul când calul dumitale nu este 
ostenit. 

— Vă spun că o să meargă ca un zefir: totul este să spuneţi 
încotro să apuce. 

— Spre Luvru. 

— Aha, am înţeles. 

— Întocmai. E vorba pur şi simplu să prind pe un prieten al 
meu cu care urmează să vâneze la Chapelle-en-Serval. Trebuia 
să mă aştepte aici cu cabrioleta lui până la unsprezece şi 
jumătate: e miezul nopţii; o fi obosit aşteptându-mă şi a plecat 
singur. 

— De bună seamă. 

— Vrei să încerci să-l ajungem? 

— Nici nu vreau altceva. 

— Dar dacă nu-l ajungem până la Bourget, capeţi douăzeci 
de franci; dacă nu-l ajungem până la Luvru, treizeci. 

— Şi dacă îl ajungem? 

— Patruzeci, apuse Andrea care şovăise un moment, dar 
care chibzuise că nu riscă nimic făgăduind. 

— Bun! spuse vizitiul. Urcaţi-vă — şi la drum. 

Andrea se urcă în cabrioleta care străbătu în goană 
foburgul Saint- Denis, o luă de-a lungul foburgului Saint-Martin, 
trecu dincolo de barieră şi apucă pe nesfârşita Violette. 

N-avea nici un interes să-şi ajungă himericul prieten; cu 
toate acestea, din când în când, Cavalcanti se adresa drumeţilor 
întârziaţi sau cârciumilor deschise încă, întrebând dacă n-a fost 
văzută o cabrioletă verde cu un cal murg-cafeniu; iar pentru că 
pe şosea circulă multe cabriolete şi pentru că, din zece 
cabriolete, nouă sunt verzi, lămuririle plouau la fiecare pas. 

Totdeauna o văzuse cineva; nu era cu mai mult de cinci 
sute, de două sute, de o sută de paşi înainte; în sfârşit, treceau 
pe lângă ea. 

Intr-un rând, porni înaintea cabrioletei un alt vehicul; era o 
caleaşcă purtată în galop de doi cai de poştă. 

— Dacă aş avea caleaşca asta, caii ei zdraveni şi mai cu 
seamă paşaportul celor dinăuntru! îşi spuse Cavalcanti. 

Şi oftă adânc. 


În caleaşcă se găseau domnişoara Danglars şi domnişoara 
d'Armilly. 

— La drum! la drum! spuse Andrea; nu se poate să nu-l 
ajungem. 

Şi bietul cal reluă trapul înverşunat cu care mergea de la 
barieră, ajungând lac de năduşeală la Luvru. 

— Hotărât lucru, glăsui Andrea, văd că n-o să-l mai ajung 
pe prietenul meu şi c-o să-ţi omor calul. Prin urmare e mai bine 
să mă opresc. Poftim treizeci de franci; mă duc să mă culc la 
"Calul Roşu" şi, în prima trăsură unde voi găsi un loc, am să mă 
urc. Bună seara, prietene. 

Şi, după ce puse şase piese a câte cinci franci în palma 
vizitiului, Andrea sări sprinten pe caldarâm. 

Vizitiul înşfăcă plin de bucurie banii şi se înapoie la pas pe 
şoseaua Parisului; Andrea se prefăcu a intra la hotelul Calul 
Roşu; dar, după ce se oprise o clipă lângă poartă, auzind 
zgomotul cabrioletei care pornea şi se pierdea în zare, îşi reluă 
cursa şi, în pas de atlet, făcu vreo două leghe. 

Apoi se odihni; se găsea, de bună seamă, foarte aproape de 
Chapelle-en-Serval unde spusese că merge. 

Nu oboseala îl oprea pe Andrea Cavalcanti, ci nevoia de a 
lua o hotărâre, necesitatea de a adopta un plan. 

Să se urce în diligenţă era cu neputinţă. Pentru a călători, 
într-un fel sau într-altul, un paşaport este absolut necesar. 

să rămână în departamentul Oise, adică într-unul din 
departamentele cele mai descoperite şi supravegheate ale 
Franţei, era un lucru iarăşi cu neputinţă, în special pentru un om 
expert ca Andrea în materie de ilegalităţi. 

Andrea se aşeză pe marginea şanţului, îşi lăsă capul în 
palme şi chibzui. 

Peste zece minute înălţă capul; hotărârea sa era luată. 

Acoperi cu ţărână o parte a paltonului pe care avusese 
timpul să-l smulgă din antecameră şi să-l îmbrace peste toaleta 
de bal şi, ajungând la Chapelle-en-Serval, bătu cu îndrăzneală în 
uşa singurului han de prin partea aceea. 

Hangiul veni să deschidă. 

— Prietene, spuse Andrea, mergeam de la Montrefontaine 
la Senlis când calul meu, care e un animal nărăvaş, m-a trântit. 
Trebuie să ajung în noaptea asta la Compiegne, altminteri 


familia mea o să fie foarte neliniştită. Poţi să-mi închiriezi un 
cal? 

Bun sau rău, un hangiu are totdeauna un cal. 

Hangiul din Chapelle-en-Serval chemă argatul, îi porunci să 
pună şaua pe Bă/an şi îşi trezi fiul, un copil de şapte ani, care 
urma să încalece la spatele domnului şi să aducă înapoi 
patrupedul. 

Andrea dădu douăzeci de franci hangiului, iar când îi scoase 
din buzunar lăsă o carte de vizită. 

Cartea de vizită era a unuia dintre prietenii săi de la Cafe 
de Paris; astfel că hangiul, după ce Andrea plecă, ridică de jos 
cartonul căzut şi fu încredinţat că închiriase calul său domnului 
conte de Mauleon, strada Saint-Dominique, 25; numele şi adresa 
aceasta se găseau pe cartea de vizită. 

Bălanul nu mergea repede, însă mergea cu paşi egali şi 
stăruitori; în trei ceasuri şi jumătate Andrea făcu cele două 
leghe care îl despărţeau de Compiègne; sunau orele patru la 
orologiul primăriei când ajunse în piaţa unde se opresc 
diligenţele. 

La Compiegne se găseşte un hotel admirabil de care îşi 
aduc aminte chiar şi cei care nu au tras la el decât o dată... 

Andrea, care mai poposise aici cu prilejul uneia din cursele 
pe care le făcuse prin împrejurimile Parisului, îşi aminti de 
hotelul "La clopotul şi clondirul"; se îndreptă într-acolo, văzu la 
lumina unui felinar firma indicatoare şi după ce concedie copilul 
dându-i toate monedele mărunte pe care le avea la el, bătu în 
uşă socotind cu multă dreptate că dispunea de trei sau patru 
ceasuri şi că lucrul cel mai bun era să se pregătească, printr-un 
somn bun şi o cină bună, împotriva oboselilor de mâine. 

Deschise un servitor. 

— Prietene, spuse Andrea, vin de la Saint-jean-au-Bois unde 
am prânzit; socoteam să iau trăsura de la miezul nopţii; dar m- 
am rătăcit ca un prost şi de patru ceasuri tot umblu prin pădure. 
Dă-mi una din cămăruţele frumoase dinspre curte şi trimite-mi 
un pui rece şi o sticlă cu vin de Bordeaux. 

Servitorul nu avu nici o bănuială: Andrea vorbea cu liniştea 
cea mai desăvârşită, ţinea ţigara în gură si mâinile în buzunarele 
paltonului; hainele lui erau elegante, barba îngrijită, cizmele fără 
cusur; avea aerul unui vecin întârziat, atâta tot. 


În timp ce servitorul îi pregătea camera, gazda se sculă; 
Andrea o întâmpină cu cel mai fermecător zâmbet şi o întrebă 
dacă nu poate să aibă numărul 3 pe care îl mai avusese când a 
trecut ultima oară prin Compiegne; din nefericire, numărul trei 
era ocupat de un tânăr care călătorea cu sora lui. 

Andrea părea deznădăjduit; nu se mângâie decât când 
gazda îl asigură că numărul 7 care i se pregătea avea întru totul 
aceeaşi aşezare ca şi numărul 3; în timp ce îşi încălzea 
picioarele şi vorbea despre ultimele curse de la Chantilliy, 
aşteptă să i se anunţe că odaia e gata. 

Andrea nu pomenise fără motiv de apartamentele drăguţe 
care dădeau spre curte; curtea hotelului "La clopotul“, cu 
întreitul ei şir de galerii care îi dau aerul unei săli de spectacol, 
cu iasomiile şi clematitele care urcă de-a lungul coloanelor sale, 
sprintenă ca o decorație naturală, e una dintre cele mai 
încântătoare intrări de han ce există pe lume. 

Puiul era fraged, vinul era vechi, focul scăpăra: Andrea se 
pomeni cinând cu tot atâta poftă de parcă nu i se întâmplase 
nimic. 

Pe urmă se culcă şi adormi aproape numaidecât somnul 
acela neînduplecat pe care omul îl găseşte totdeauna la 
douăzeci de ani, chiar când are remuşcări. 

Suntem nevoiţi să mărturisim că Andrea ar fi putut să aibă 
remuşcări, însă nu avea. 

lată planul lui Andrea, plan care îi dăruise cea mai mare 
parte din liniştea sa. 

O dată cu venirea zilei, el se va scula, va ieşi din hotel după 
ce va plăti cu scrupulozitate datoria; va ajunge în pădure, va 
cere, sub pretext că face studii de pictură, ospitalitatea unui 
ţăran; îşi va cumpăra un costum de tăietor şi o secure, va da jos 
îmbrăcămintea elegantă şi o va lua pe a lucrătorului; apoi, cu 
mâinile pline de pământ, cu părul făcut castaniu graţie unui 
pieptene de plumb, cu obrazul bronzat graţie unui preparat a 
cărui reţetă i-o dăduseră foştii lui tovarăşi, va ajunge, dintr-o 
pădure într-alta, până la frontiera cea mai apropiată, mergând 
noaptea, adormind ziua prin păduri sau prin cariere şi 
neapropiindu-se de locurile cu oameni decât pentru a-şi 
cumpăra din când în când o pâine. 

După ce va trece frontiera, Andrea îşi va transforma 
diamantele în bani, va transforma banii în zece bancnote pe 


care le va purta totdeauna la el în caz de accident şi se va afla 
astfel posesorul unei sume de cincizeci de mii de lire, ceea ce 
filozofiei sale nu i se părea o situaţie de moment prea aspră. 

Se bizuia de altminteri, mult, pe interesul Danglarsilor de a 
potoli larma neplăcerii lor. 

De aceea, abstracţie făcând de oboseală, Andrea adormi 
aşa de repede şi de bine. 

De altminteri, pentru a se trezi mai devreme, nu închise 
obloanele şi se mulţumise doar să tragă zăvoarele uşii şi să 
păstreze, pe masa de noapte, un cuţit foarte ascuţit de care nu 
se despărţea niciodată. 

Pe la şapte dimineaţa Andrea fu deşteptat de o rază de 
soare, care licărea călduţă şi strălucitoare pe chipul lui. 

In orice minte bine organizată ideea dominantă — şi există 
întotdeauna una — ideea dominantă, spuneam, e aceea care, 
după ce a adormit cea din urmă, iluminează cea dintâi trezirea 
gândirii. 

Andrea nu deschise încă pe deplin ochii şi gândul dominant 
îl stăpânea, şoptindu-i la ureche că a dormit prea mult. 

Sări din pat şi alergă la fereastră. 

Un jandarm străbătea curtea. 

Jandarmul este unul dintre cele mai izbitoare creaturi de pe 
lume, chiar pentru ochiul unui om liniştit: dar pentru o conştiinţă 
fricoasă şi care are anumite motive să fie, galbenul, albastrul şi 
albul din care se compune uniforma lui capătă tonuri 
înfricoşătoare. 

— De ce un jandarm? se întrebă Andrea. 

Işi răspunse pe dală, cu logica pe care cititorul a mai 
remarcat-o desigur la el: 

— Un jandarm n-are de ce să stârnească mirare la un han; 
dar să ne îmbrăcăm. 

Şi tânărul se îmbrăcă cu o repeziciune pe care valetul său 
nu i-o răpise în cele câteva luni de viaţă elegantă trăită la Paris. 

— Bun, glăsui Andrea îmbrăcându-se, am să aştept până 
pleacă şi, după ce o pleca, mă furişez. 

Şi, spunând cuvintele acestea, Andrea, încălţat şi îmbrăcat, 
se duse binişor la fereastră unde ridică pentru a doua oară 
perdeaua de muselină. 

Nu numai că primul jandarm nu plecase, dar tânărul zări 
încă o uniformă albastră, galbenă şi albă la piciorul scării, 


singura pe care putea cobori, în timp ce al treilea jandarm, 
călare şi cu arma în mână, stătea de santinelă la poarta dinspre 
stradă, singura pe unde putea ieşi. 

Al treilea jandarm era cât se poate de incomod; căci 
dinaintea lui se desfăşura un semicerc de curioşi care astupau 
ermetic poarta hotelului. 

— Drace, mă caută! fu primul gând al lui Andrea. 

Paloarea năpădi fruntea tânărului; privi cu încordare în juru- 


Camera lui, ca toate celelalte de la etaj, nu răspundea 
decât spre galeria exterioară, deschisă tuturor privirilor. 

— Sunt pierdut! fu al doilea cuvânt al său. 

Într-adevăr, pentru un om în situaţia lui Andrea, arestarea 
însemna: juraţii, judecata, moartea — moartea fără milă şi fără 
amânare. 

Îşi strânse o clipă, convulsiv, capul în mâini. 

Simţi în clipa asta că e pe punctul de a înnebuni de frică. 

Dar curând, din lumea de gânduri care se ciocneau în capu- 
i, ţâşni un gând de speranţă; un zâmbet palid se desenă pe 
buzele lui vinete şi pe obrajii crispaţi. 

Privi în juru-i; obiectele pe care le căuta se aflau laolaltă pe 
marmura unui birou; o pană, cerneală şi o hârtie. 

Muie pana în cerneală şi scrise, cu o mână căreia îi porunci 
să fie fermă, următoarele rânduri pe prima foaie de caiet: 

"N-am bani să plătesc, dar nu sunt un om necinstit; las ca 
amanet acul acesta care preţuieşte de zece ori mai mult decât 
suma ce datorez. Rog să fiu iertat că am fugit în zori; mi-era 
ruşine!" 

Scoase acul din cravată şi-l puse pe hârtie. 

După aceea, în loc să lase zăvoarele în uşă, le trase înapoi, 
ba chiar întredeschise uşa ca şi cum ar fi ieşit din cameră uitând 
s-o închidă şi, strecurându-se în cămin ca unul deprins cu acest 
fel de gimnastică, trase spre el paravanul de hârtie 
reprezentând pe Achille la Deidame, şterse cu picioarele urma 
paşilor în cenuşă şi începu să se caţere pe coşul ce îi oferea 
singura cale de salvare în care nădăjduia încă. 

În momentul acela primul jandarm, care izbise vederea lui 
Andrea, urca scara, precedat de comisarul polițienesc şi susţinut 
de al doilea jandarm care păzea partea de jos a scării şi care, la 
rându-i, putea să aştepte ajutorul celui ce staţiona la poartă. 


lată cărei împrejurări Andrea datora vizita aceasta pe care 
cu atâta trudă el se pregătea s-o primească în felul său. 

În zorii zilei telegrafele bătuseră în toate direcţiile şi fiecare 
localitate, înştiinţată aproape imediat, trezise autorităţile 
punând forţa publică pe urma ucigaşului lui Caderousse. 

Compiègne, reşedinţă regală, Compiègne, oraş de 
vânătoare, Compiegne, oraş de garnizoană este înzestrat din 
belşug cu autorităţi, jandarmi şi comisari; vizitele începuseră 
deci îndată după sosirea ordinului telegrafic, iar pentru că 
hotelul "La clopotul şi clondirul", era primul hotel al oraşului, se 
începuse în mod firesc cu el. 

De altminteri, după raportul santinelelor care făcuseră de 
gardă în noaptea aceea la primărie (primăria este învecinată cu 
hanul "La clopotul"), după raportul santinelelor, spuneam, se 
constatase că mai mulţi călători au tras în timpul nopţii la hotel. 

Santinela, care fusese schimbată la şase dimineaţa îşi 
amintea chiar că, în momentul când a fost pusă la post, adică la 
patru şi câteva minute, văzuse un tânăr călare pe un cal alb, cu 
un copil de ţăran în spate şi că tânărul coborâse în piaţă, dăduse 
drumul ţăranului şi calului şi a bătut la hotelul a cărui uşă se 
deschisese în faţa lui şi se închisese în urma lui. 

Bănuielile se opriseră asupra acestui tânăr întârziat în mod 
aşa de curios. 

lar tânărul nu era altul decât Andrea. 

Întemeiaţi pe aceste date, comisarul de poliţie şi jandarmul, 
care era un brigadier, se îndreptau spre uşa lui Andrea; uşa era 
întredeschisă. 

— Hm, uşa deschisă e semn rău! spuse brigadierul, vulpe 
bătrână, hrănită cu vicleşugurile meseriei; aş prefera-o închisă 
cu trei rânduri de zăvoare. 

Într-adevăr, scrisorica şi acul lăsate de Andrea pe masă 
confirmară sau, mai bine zis, sprijiniră tristul adevăr. Andrea 
fugise. 

Spuneam sprijiniră, deoarece brigadierul nu era omul care 
să se lase convins de-o singură dovadă. 

Privi în juru-i, îşi afundă ochii sub pat, întoarse perdelele pe 
dos, deschise dulapurile şi în sfârşit, se opri la cămin. Graţie 
precauţiunilor lui Andrea, nu rămăsese în cenuşă nici o urmă 
despre trecerea sa. 


Cu toate acestea căminul însemna o ieşire, iar în 
împrejurările de faţă orice ieşire trebuia să fie obiectul unei 
serioase investigaţii. 

Brigadierul ceru deci să i se aducă un tăciune şi nişte paie; 
îndopă căminul aşa cum ar fi făcut cu un tun şi dădu foc. 

Pereţii de cărămidă trosniră; o coloană opacă de fum se 
întinse prin coş şi urcă spre cer ca o sumbră ţâşnire de vulcan, 
dar prizonierul nu căzu precum se aştepta. 

Aceasta pentru că Andrea preţuia încă, din tinereţea sa 
trăită în luptă cu societatea, cât un jandarm, chiar dacă 
jandarmul acesta ar fi fost ridicat la rangul respectabil de 
brigadier; prevăzând prin urmare incendiul, ajunsese pe 
acoperiş şi stătea ghemuit lângă burlan. 

Nădăjdui o clipă că e salvat căci îl auzi pe brigadier 
chemându-i pe ceilalţi doi jandarmi şi strigându-le cu glas tare: 

— Nu mai este! 

Dar, întinzând binişor gâtul, văzu că, în loc să se retragă 
aşa cum era natural, cei doi jandarmi iscodeau cu mai multă 
luare aminte. 

La rându-i privi în jur-împrejur: primăria, o construcţie 
colosală din secolul al XVI-lea, se înălța ca o fortăreață sumbră; 
la dreapta, prin deschizăturile edificiului, te puteai cufunda în 
toate ungherele acoperişului aşa cum, de pe înălțimile unui 
munte, te cufunzi în vale. 

Andrea înţelese că va vedea în curând ivindu-se capul 
brigadierului de jandarmerie la vreuna din aceste deschizături. 

Descoperirea însemna şi pierzania; o vânătoare pe 
acoperişuri nu-i oferea nici o şansă de succes. 

Se hotărî deci să coboare, nu pe unde venise, ci pe un drum 
analog. 

Cercetă din ochi coşul din care nu vedea ieşind nici un fum, 
ajunse la el târându-se pe acoperiş şi dispăru prin gaura lui, fără 
să-l fi văzut cineva. 

In clipa aceea se deschidea o ferestruică a primăriei şi, prin 
ferestruică, ieşea capul brigadierului din jandarmerie. 

Capul rămase un moment nemişcat, ca unul din reliefurile 
de piatră care decorează clădirea; apoi, cu un oftat lung de 
dezamăgire, dispăru. 


Calm şi demn ca legea al cărei reprezentant era, 
brigadierul trecu fără să răspundă nenumăratelor întrebări ale 
mulţimii îngrămădite în piaţă şi reintră în hotel. 

— Ei, ce e? întrebară la rândul lor cei doi jandarmi. 

— Ce să fie, băieţi! răspunse brigadierul; de bună seamă 
tâlharul a şters-o cu adevărat, din zori; vom trimite însă în 
urmărirea lui pe şoseaua Villers-Cotterets, pe şoseaua Noyon şi 
vom scotoci pădurea unde îl vom înhăţa negreşit. 

Onorabilul slujbaş abia rostise, cu intonaţia caracteristică 
brigadierilor din jandarmerie, adverbul acesta sonor, când un 
strigăt prelung de spaimă, urmat de ţârâitul unei sonerii, răsună 
în curtea hotelului. 

— O, ce e asta? exclamă brigadierul. 

— Un călător care pare tare grăbit, spuse hotelierul. La ce 
număr se sună? 

— La nr. 3. 

— la aleargă, băiete! 

În momentul acela strigătele şi zgomotul soneriei se 
înteţiră. Servitorul porni în goană. 

— A, nu! spuse brigadierul oprindu-l; cel care sună îmi face 
impresia că cere pe altcineva decât pe servitor, astfel că îi vom 
pune la dispoziţie un jandarm. Cine stă la nr. 3? 

— Tinerelul sosit cu sora lui azi noapte şi care a cerut o 
cameră cu două paturi. 

Soneria răsună pentru a treia oară cu o intonaţie plină de 
nelinişte. 

— Încoa, domnule comisar! strigă brigadierul; urmaţi-mă şi 
grăbiţi pasul. 

— O clipă, glăsui hotelierul; la camera nr. 3 sunt două scări: 
una exterioară, una interioară. 

— Bun, spuse brigadierul; eu apuc pe cea interioară, este 
departamentul meu. Carabinele sunt încărcate? 

— Da, domnule brigadier. 

— Ei bine, voi vegheaţi la scara de afară şi, dacă vrea să 
fugă, trageţi; după câte spune telegraful, e un criminal 
periculos. 

Brigadierul dispăru îndată, urmat de comisar, pe scara 
interioară; îl însoțea larma pe care destăinuirile cu privire la 
Andrea o stârniseră în mulţime. 

lată ce se întâmplase: 


Andrea coborâse cu foarte multă îndemânare până la două 
treimi din coş, dar, ajungând aci, piciorul îi scăpase, astfel că a 
venit jos cu mai multă viteză şi în special cu mai mult zgomot 
decât ar fi vroit. Nu era nimic dacă odaia ar fi fost pustie; din 
păcate, însă, ea era locuită. 

Două femei dormeau într-un pat; zgomotul le trezise. 

Privirile lor se aţintiseră asupra punctului de unde venea 
zgomotul şi văzuseră, prin deschizătura căminului, apărând un 
bărbat. 

Una dintre cele două femei, femeia blondă, scosese 
strigătul cumplit care a cutremurat toată casa, pe când cealaltă, 
care era brună, repezindu-se la şnurul soneriei, dăduse alarma 
scuturându-l din toate puterile. 

Pe Andrea îl păştea, după cum se vede, nenorocirea. 

— Fie-vă milă, strigă el palid, buimăcit, fără să vadă 
persoanele cărora li se adresa; fie-vă milă, nu chemaţi, salvați- 
mă! Nu vreau să vă fac rău. 

— Andrea, asasinul! strigă una dintre tinerele femei. 

— Eugénie! domnişoara Danglars! murmură Cavalcanti 
trecând de la înfricoşare la buimăcire. 

— Ajutor! ajutor! strigă domnişoara d'Armilly luând soneria 
din mâinile ţepene ale Eugeniei şi sunând cu mai multă putere 
chiar decât tovarăşa ei. 

— Salvaţi-mă, sunt urmărit! spuse Andrea împreunându-şi 
mâinile; fie-vă milă, nu mă predaţi. 

— E prea târziu, se aud paşi! răspunse Eugenie. 

— Ascundeţi-mă undeva; o să spuneţi că v-aţi speriat fără 
vreun motiv; veţi îndepărta bănuielile şi îmi veţi fi salvat viaţa. 

Strânse una într-alta, înfăşurându-se în pături, femeile 
rămaseră mute în faţa glasului implorator; toate temerile, toate 
dezgusturile se ciocneau în mintea lor. 

— Bine, fie! spuse Eugenie; întoarce-te pe unde ai venit, 
nenorocitule; pleacă şi nu vom spune nimic. 

— Uite-l! uite-l! strigă un glas pe palier. Uite-l, îl văd! 

Într-adevăr, brigadierul îşi apropiase ochiul de broască şi îl 
zărise pe Andrea în picioare, implorând. 

O lovitură violentă cu patul puştii zvârli în lături broasca, 
alte două aruncară zăvoarele; uşa sfărâmată căzu înăuntru. 

Andrea alergă la cealaltă uşă care dădea spre galeria curţii 
şi o deschise, gata să se năpustească pe acolo. 


Cei doi jandarmi se aflau la pândă cu carabinele lor şi îl 
luară la ochi. 

Andrea încremenise; palid, cu trupul dat puţin pe spate, 
ţinea cuțitul inutil în mâna crispată. 

— Fugi! strigă domnişoara d'Armilly în inima căreia intra 
mila pe măsură ce ieşea spaima; fugi! 

— Sau omoară-te! spuse Eugenie cu tonul şi cu poza uneia 
dintre vestalele care, în circ, porunceau cu degetul gladiatorului 
victorios să dea adversarului lovitura de graţie. 

Andrea se înfioră şi o privi pe fată cu un zâmbet de dispreţ 
care dovedi că ticăloşia lui nu înţelegea cruzimea sublimă a 
onoarei. 

— Să mă omor? întrebă el aruncând cuțitul; de ce? 

— Ai spus singur, exclamă domnişoara Danglars, că te vor 
condamna la moarte, că te vor executa ca pe cel mai decăzut 
criminal. 

— Eh, avem prieteni! răspunse Cavalcanti încrucişându-şi 
braţele. 

Brigadierul înaintă spre el cu sabia în mână. 

— Haide, haide, glăsui Cavalcanti; bagă sabia în teacă, 
prietene; nu e nevoie de atâta tămbălău, devreme ce mă 
predau. 

Şi îşi întinse mâinile spre cătuşe. 

Fetele priveau cu groază metamorfoza hidoasă care se 
desfăşura sub ochii lor; omul de lume lepădându-şi aparențele şi 
devenind iarăşi omul din ocnă. 

Andrea se întoarse spre ele şi întrebă cu un zâmbet 
obraznic: 

— Domnişoară Eugenie, ai vreun comision pentru părintele 
dumitale? Căci, după toate probabilitățile, mă înapoiez la Paris. 

Eugenie îşi ascunse capul în palme. 

— O, n-aveţi de ce vă ruşina şi nu vă iau în nume de rău că 
v-aţi urcat în trăsură ca să alergaţi după mine, spuse Andrea. Nu 
eram eu aproape soţul dumitale? 

Şi Andrea ieşi după ce plasă ironia aceasta, lăsându-le pe 
fugare în prada suferințelor, ruşinii şi a comentariilor mulţimii. 

Peste un ceas, îmbrăcate amândouă în straiele lor de 
femei, se urcau în caleaşca de călătorie. 

Poarta hotelului fusese închisă pentru a le pune la adăpost 
de privirile lumii; cu toate acestea, când poarta fu redeschisă, 


trebuiră să treacă printre două rânduri de curioşi cu ochi 
învăpăiaţi, cu buze murmurânde. 

Eugenie cobori perdelele; dar dacă nu mai vedea, auzea 
totuşi, iar sunetul batjocurilor răzbea până la ea. 

— O, de ce nu e lumea un pustiu? exclamă dânsa 
aruncându-se în braţele domnişoarei d'Armilly cu ochi care 
scânteiau de ciuda aceea care îl făcea pe Neron să dorească un 
singur cap lumii romane pentru a-l tăia dintr-o singură lovitură. 

A doua zi trăgeau la hotelul Flandra din Bruxelles. 

Andrea fusese întemnițat din ajun la Conciergerie. 


Capitolul XXV Legea 


Aţi văzut cu câtă linişte putuseră îndeplini domnişoara 
Danglars şi domnişoara d'Armilly transformarea şi fuga lor: 
fiecare din casă era prea ocupat cu treburile-i proprii ca să se 
mai gândească la ale lor. 

II vom lăsa pe bancher, cu sudoarea pe frunte, să înşire, în 
faţa fantomei bancrutei, coloanele enorme ale pasivului şi o 
vom însoţi pe baroana care, după ce a rămas zdrobită un 
moment, sub violenţa loviturii, se dusese la consilierul ei 
obişnuit, adică la Lucien Debray. 

Baroana îşi pusese, într-adevăr, speranţe în căsătoria fetei, 
pentru a scăpa în sfârşit de o tutelă care, având de-a face cu un 
caracter ca al Eugeniei, era cât se poate de stânjenitoare; în 
contractele tacite care menţin linia ierarhică a familiei, mama 
nefiind, la drept vorbind, stăpâna fiicei sale decât cu condiţia de 
a fi în permanenţă pentru ca un exemplu de cuminţenie şi un 
model de perfecţiune. 

lar doamna Danglars se temea de pătrunderea Eugeniei şi 
de sfaturile domnişoarei d'Armilly; surprinse anumite priviri 
dispreţuitoare zvârlite de fiica ei lui Debray, priviri care păreau 
să arate că fata cunoştea întregul mister al relaţiilor amoroase şi 
pecuniare cu secretarul intim. Dar o interpretare mai 
pătrunzătoare şi mai aprofundată ar fi demonstrat, dimpotrivă, 
baroanei că Eugenie îl detesta pe Debray, nu pentru că el era în 
casa părintească o piatră de obstacol şi de scandal, ci pentru că 
îl punea pur şi simplu în categoria acelor bipezi pe care Diogene 


încerca să nu-i mai numească oameni şi pe care Platon îi 
desemna, prin perifrază, animale cu două picioare şi fără pene. 

Din punctul ei de vedere şi, din păcate, în lumea aceasta 
fiecare are punctul său de vedere care îl împiedică să vadă 
punctul de vedere al altora, doamna Danglars regreta infinit că 
nunta Eugeniei a fost zădărnicită, nu pentru că nunta era 
convenabilă şi urma să asigure fericirea copilei sale, ci pentru că 
mariajul îi dădea ei libertatea. 

Alergă deci, după cum am spus, la Debray care, după ce 
asistase ca toţi ceilalţi la semnarea contractului şi la scandalul 
ce se stârnise apoi, s-a grăbit să se retragă la club unde discuta 
cu câţiva prieteni despre evenimentul care, în momentul de 
faţă, constituia subiectul de conversaţie pentru trei sferturi din 
oraşul acesta eminamente intrigant, ce se numeşte capitala 
lumii. 

In momentul când, îmbrăcată cu o rochie neagră şi ascunsă 
sub un voal, doamna Danglars urca scara apartamentului lui 
Debray, în ciuda asigurărilor date de portar că tânărul nu este 
acasă, Debray respingea insinuările unui prieten care încerca 
să-l convingă că, după scandalul cumplit care avusese loc, era 
de datoria lui ca prieten al casei să se însoare cu domnişoara 
Eugenie Danglars şi cu cele două milioane ale ei. 

Debray se împotrivea, asemeni omului care n-ar vrea decât 
să fie învins; căci de multe ori se gândise şi el la aceasta; apoi, 
deoarece o cunoştea pe Eugénie şi îi ştia caracterul independent 
şi mândru, lua din când în când o atitudine absolut defensivă, 
spunând că legătura era cu neputinţă, dar lăsându-se în taină 
gâdilat de ideea răutăcioasă care, după spusa tuturor 
moraliştilor, preocupă neîncetat pe omul cel mai corect şi mai 
curat — idee ce veghează în adâncul sufletului aşa cum Satan 
veghează  dinapoia crucii. Ceaiul, jocul, conversaţia — 
interesantă precum vedeţi deoarece se discutau chestiuni aşa 
de grave — ţinură până la ora unu noaptea. 

In vremea asta, introdusă de valetul lui Lucien, doamna 
Danglars aştepta voalată şi palpitândă în salonaşul verde, între 
două coşuri cu flori trimise chiar de ea în timpul dimineţii şi pe 
care Debray — trebuie să recunoaştem — le orânduise, le plivise 
cu o grijă care o făcu pe biata femeie să îi ierte absenţa. 


La unsprezece şi patruzeci de minute, sătulă de aşteptare 
inutilă, doamna Danglars se urcă din nou în trăsură şi se înapoie 
acasă. 

Femeile dintr-o anumită lume au comun cu cochetele bine 
situate faptul că, de obicei, nu se înapoiază acasă după miezul 
nopţii! Baroana reintră în palat cu exact precauţiunile pe care 
Eugenie le luase la plecare; urcă încetişor, cu inima strânsă, 
scara apartamentului ei, învecinat, după cum ştim, cu acela al 
Eugeniei. 

Se temea aşa de mult să nu provoace vreun comentariu; 
credea aşa de puternic, biata femeie — respectabilă cel puţin 
din acest punct de vedere — în inocenţa fiicei sale şi în 
fidelitatea ei pentru căminul părintesc! 

Ascultă la uşa Eugeniei, apoi, neauzind nici un zgomot, 
încercă să intre; dar zăvoarele erau puse. 

Doamna Danglars îşi închipui că, obosită de emoţiile 
cumplite ale serii, Eugenie se culcase şi că dormea. 

O chemă pe cameristă şi o cercetă. 

— Domnişoara Eugenie a intrat în apartamentul ei cu 
domnişoara d'Armilly, răspunse camerista; pe urmă au luat 
ceaiul împreună; după aceea m-au concediat spunându-mi că 
nu mai au nevoie de mine. 

Din momentul acela camerista se dusese la oficiu şi îşi 
închipuia, ca toată lumea, că fetele se găsesc în apartament. 

Doamna Danglars se culcă deci fără vreo umbră de 
bănuială; dar, liniştită asupra fiinţelor, mintea ei reveni asupra 
evenimentului. 

Pe măsură ce ideile se limpezeau în cap, proporţiile scenei 
contractului sporeau; nu mai era un scandal, era un vacarm; nu 
mai era o ruşine, era o ticăloşie. 

Atunci, fără să vrea, baroana îşi reaminti că a fost fără milă 
cu biata Mercedes, lovită altădată prin soţul şi fiul ei de o 
nenorocire la fel de mare. 

— Eugenie e pierdută, îşi spuse ea şi noi de asemeni. 
Chestiunea, aşa cum va fi prezentată, ne acoperă de ruşine; 
căci, într-o societate ca a noastră, anumite lucruri ridicole sunt 
plăgi vii, sângerânde, de nelecuit. 

"Ce noroc, murmură ea, că Dumnezeu a dăruit Eugeniei 
caracterul acela ciudat de care eu m-am cutremurat de atâtea 
ori! 


Şi privirea i se înălţă recunoscătoare spre cerul a cărui 
misterioasă providenţă orânduieşte totul dinainte, potrivit cu 
evenimentele care urmează să se întâmple şi pe care un cusur, 
un viciu chiar, le transformă câteodată în fericire. 

Gândul ei străbătu apoi spaţiul — aşa cum face, întinzându- 
şi aripile, pasărea peste o prăpastie — şi se opri asupra lui 
Cavalcanti. 

"Acest Andrea era un mizerabil, un hoţ, un asasin; şi totuşi 
Andrea poseda maniere care arătau o semi educaţie, dacă nu o 
educaţie completă; Andrea se înfăţişase în lume cu aparențele 
unei mari averi, cu sprijinul unor nume onorabile." 

Cum să vadă limpede în acest labirint? Cui să se adreseze 
pentru a ieşi din cruda situaţie? 

Debray, la care alergase cu primul elan al femeii ce caută 
un sprijin în omul pe care îl iubeşte şi care uneori o duce la 
pierzanie, Debray nu putea să-i dea decât un sfat: altuia mai 
puternic decât el trebuia să se adreseze. 

Baroana se gândi atunci la domnul de Villefort. 

Domnul de Villefort a vrut să-l aresteze pe Cavalcanti; 
domnul de Villefort a adus, fără milă, tulburarea în familia ei, ca 
şi cum ar fi fost o familie străină. 

Dar nu; cugetând bine, procurorul regal nu era un om fără 
milă; era magistrat, sclav al îndatoririlor sale, un prieten loial şi 
ferm care, brutal dar cu mână sigură, înfipsese scalpetul în 
corupţie: nu era un călău, ci un chirurg, un chirurg care a vrut să 
izoleze în ochii lumii onoarea Danglarsilor de ticăloşia tânărului 
pierdut pe care ei îl prezentaseră în lume ca pe ginerele lor. 

Din moment ce domnul de Villefort, prietenul familiei 
Danglars, proceda astfel, nu se mai putea presupune că 
procurorul regal a ştiut ceva dinainte şi că s-a pretat la vreuna 
din manoperele lui Andrea. 

Reflectând bine, purtarea lui Villefort i se înfăţişa prin 
urmare baroanei într-o lumină favorabilă lor. 

Dar inflexibilitatea procurorului regal trebuia să se oprească 
aici; se va duce a doua zi la el şi îl va convinge, dacă nu să se 
abată de la îndatoririle sale de magistrat, cel puţin să le lase 
latitudinea indulgenţei. 

Baroana va invoca trecutul; va reîmprospăta amintirile lui, 
va implora în numele unui timp vinovat, dar fericit; domnul de 
Villefort va cocoloşi afacerea sau cel puţin va lăsa (iar pentru 


aceasta n-avea decât să-şi întoarcă ochii într-altă parte) cel 
puţin îl va lăsa pe Cavalcanti să fugă şi nu va urmări crima decât 
socotindu-l pe criminal în contumacie. 

Abia atunci ea adormi ceva mai liniştită. 

A doua zi, la nouă, se sculă şi, fără să-şi sune camerista, 
fără să dea un semn de viaţă cuiva, se îmbrăcă şi — 
înveşmântată cu aceeaşi simplitate ca şi în ajun — cobori scara, 
ieşi din palat, merse până în strada Provence, urcă într-o trăsură 
şi ceru să fie dusă la casa domnului de Villefort. 

De o lună de zile casa blestemată prezenta aspectul 
lugubru al unui lazaret unde se declarase ciuma: câteva 
apartamente erau închise pe dinăuntru şi pe dinafară; obloanele 
lăsate nu se deschideau decât o clipă, ca să intre aerul; vedeai 
atunci apărând la fereastră capul înfricoşat al unui lacheu; apoi 
fereastra se închidea, aşa cum lespedea unui mormânt recade, 
iar vecinii îşi şopteau: 

— Nu cumva o să vedem astăzi ieşind încă un sicriu din 
casa domnului procuror regal? 

Doamna Danglars fu cuprinsă de un fior văzând înfăţişarea 
casei pustii, cobori din trăsură şi, cu genunchii tăiaţi, se apropie 
de poarta încuiată şi sună. 

Abia după ce soneria, al cărei zornăit lugubru părea că 
participă la tristeţea generală, răsună pentru a treia oară, apăru 
un portar, întredeschizând poarta atât cât să poată spune un 
cuvânt. 

Văzu o femeie, o femeie de lume, o femeie elegant 
îmbrăcată şi, cu toate acestea, poarta continuă să rămână 
aproape închisă. 

— Dar deschide o dată! spuse baroana. 

— Mai întâi, doamnă, cine sunteţi? întrebă portarul. 

— Cine sunt? dar mă cunoşti îndeajuns. 

— Nu mai cunoaştem pe nimeni, doamnă. 

— Dar eşti nebun, prietene! 

— De unde veniţi? 

— O, asta e prea mult! 

— Doamnă, aşa e ordinul,  scuzaţi-mă; numele 
dumneavoastră... 

— Doamna baroană Danglars. M-ai văzut de douăzeci de ori 
până acum. 

— Se poate, doamnă; ce doriţi? 


— Eşti tare ciudat şi am să mă plâng domnului de Villefort 
de obrăznicia oamenilor săi. 

— Doamnă, nu e obrăznicie, e precauţie: nimeni nu intră 
aici fără un cuvânt din partea domnului d'Avrigny, sau fără a 
avea de vorbit cu domnul procuror regal. 

— Tocmai că am treabă cu domnul procuror regal. 

— Chestiune urgentă? 

— Desigur că îţi dai seama, din moment ce nu m-am urcat 
încă în trăsura mea. Dar să sfârşim; uite cartea mea de vizită, 
du-o stăpânului dumitale. 

— Doamna va aştepta până mă întorc? 

— Da, du-te. 

Portarul încuie poarta, lăsând-o pe doamna Danglars în 
stradă. 

E drept, baroana n-aşteptă mult; în clipa următoare poarta 
se redeschise îndeajuns pentru a se lăsa loc baroanei să treacă: 
ea intră şi poarta se încuie în urma ei. 

În curte portarul scoase, fără să piardă din vedere poarta o 
clipă, un fluier din buzunar şi fluieră. 

Valetul domnului de Villefort se arătă pe peron. 

— Doamna îl va scuza pe om, spuse acesta venind în 
întâmpinarea baroanei, dar ordinele lui sunt precise, iar domnul 
de Villefort m-a însărcinat să spun doamnei că portarul nu putea 
face altfel decât a făcut. 

În curte era un furnizor introdus cu aceleaşi precauţiuni şi 
ale cărui mărfuri erau examinate. 

Baroana urcă pe peron: se simţea impresionată profund de 
tristeţea care lărgea, pentru a spune astfel, cercul tristeţii sale şi 
— călăuzită de valet — fu introdusă, fără ca ghidul s-o piardă din 
vedere, în cabinetul magistratului. 

Oricât ar fi fost de preocupată doamna Danglars de motivul 
care o aducea, modul cum o primeau slugile i se păruse aşa de 
nedemn încât începu prin a se plânge. 

Villefort îşi ridică însă capul îngreunat de durere şi o privi cu 
un zâmbet aşa de trist încât tânguirile i se stinseră pe buze. 

— Scuzaţi-i pe servitorii mei de o înfricoşare pe care nu le-o 
pot lua în nume de rău: sunt bănuiţi şi au devenit bănuitori. 

Doamna Danglars auzise de multe ori, în lume, vorbindu-se 
de înfricoşarea pe care o inspira magistratul; n-ar fi putut însă 


niciodată să creadă, dacă nu constata cu proprii ei ochi, că 
sentimentul acesta poate fi dus aşa de departe. 

— Vrasăzică şi dumneata eşti nefericit? întrebă ea. 

— Da doamnă, răspunse magistratul. 

— În cazul acesta mă deplângi? 

— Cu toată sinceritatea, doamnă. 

— Şi înţelegi ce mă aduce la dumneata? 

— Veniţi să-mi vorbiţi despre cele ce vi s-au întâmplat, nu-i 
aşa? 

— Da, domnule, o nenorocire groaznică. 

— Adică o neplăcere. 

— O neplăcere? exclamă baroana. 

— O, doamnă, răspunse procurorul regal cu calmul său 
netulburat; am ajuns să nu consider nenorocire decât lucrurile 
ireparabile. 

— Domnule, crezi că se va uita? 

— Doamnă, totul se uită, spuse Villefort; căsătoria fiicei 
dumneavoastră se va face mâine, dacă nu se face azi, sau peste 
opt zile dacă nu se face mâine. Şi nu cred că regretaţi pe 
pretendentul domnişoarei Eugenie. 

Doamna Danglars îl privi pe Villefort, buimăcită că vede la 
el liniştea aceasta aproape batjocoritoare. 

— Am venit oare la un prieten? întrebă ea cu un ton plin de 
dureroasă demnitate. 

— Doamnă, ştiţi că da, răspunse Villefort ai cărui obraji se 
colorară, rostind asigurarea aceasta, cu o roşeaţă uşoară. 

Asigurarea făcea aluzie la alte întâmplări decât la acelea 
care îi preocupau în momentul acesta pe baroană şi pe el. 

— În cazul acesta, spuse baroana, fii mai afectuos, dragă 
Villefort; vorbeşte-mi ca prieten, iar nu ca magistrat şi când mă 
simt profund nefericită nu-mi spune că trebuie să fiu veselă. 

Villefort se înclină. 

— Doamnă, când aud vorbindu-se despre nenorociri, glăsui 
el, am luat de trei luni neplăcutul obicei de a mă gândi la ale 
mele şi atunci egoista operaţie a paralelei se face în mintea mea 
fără să vreau. De aceea, alături de nenorocirile mele, ale 
dumneavoastră îmi păreau o simplă neplăcere; de aceea, alături 
de situaţia mea funestă, a dumneavoastră mi se părea vrednică 
de invidie; dar asta vă indispune; se schimbăm vorba. Spuneaţi, 
doamnă... 


— Vin să aflu de la dumneata, prietene, glăsui baroana, în 
ce stadiu este chestiunea impostorului. 

— Impostor? repetă Villefort; hotărât lucru, doamnă, v-aţi 
propus să atenuaţi anumite lucruri şi să exageraţi altele; 
impostor domnul Andrea Cavalcanti sau, mai bine zis, domnul 
Benedetto? Vă înşelaţi, doamnă; domnul Benedetto este pur şi 
simplu un asasin. 

— Domnule, nu tăgăduiesc justeţea rectificării dumitale; 
dar, cu cât te vei înarma în chip mai sever împotriva 
nenorocitului, cu atât vei lovi mai tare în familia noastră. Haide, 
uită-l pentru un moment; în loc să-l urmăreşti, lasă-l să fugă. 

— Veniţi prea târziu, doamnă; ordinele au şi fost date. 

— Ei bine, dacă îl arestează... Crezi că îl vor aresta? 

— Nădăjduiesc. 

— Dacă îl arestează (ascultă, aud spunându-se întruna că 
închisorile sunt arhipline), lasă-l în închisoare. 

Procurorul regal făcu o mişcare negativă. 

— Cel puţin până când fiica mea se mărită. 

— Cu neputinţă, doamnă; justiţia are formalităţi de 
îndeplinit. 

— Chiar pentru mine? întrebă baroana pe jumătate 
zâmbind, pe jumătate serioasă. 

— Pentru toţi, răspunse Villefort; şi pentru mine ca şi pentru 
ceilalţi. 

— Aha! făcu baroana fără să adauge în cuvinte ceea ce 
gândul ei trădase prin exclamaţie. 

Villefort o privi cu uitătura aceea cu care el sonda 
gândurile. 

— Da, ştiu ce vreţi să spuneţi, reluă el; faceţi aluzie la 
zvonurile grozave răspândite în lume că toate decesele care, de 
trei luni, mă îndoliază, că moartea din care Valentine a scăpat 
ca prin minune, nu sunt naturale. 

— Nu mă gândeam câtuşi de puţin la asta, spuse doamna 
Danglars cu însufleţire. 

— Ba da, vă gândeaţi, doamnă şi aveţi dreptate, căci nu 
puteaţi face altfel decât să vă gândiţi şi vă spuneţi în gând: "Tu 
care urmăreşti crima, răspunde: De ce rămân în jurul tău crime 
nepedepsite?" 

Baroana păli. 

— Spuneţi asta, nu-i aşa, doamnă? 


— Ei da, mărturisesc. 

— Vă voi răspunde. 

Villefort îşi apropie fotoliul de scaunul doamnei Danglars; 
apoi, sprijinindu-şi mâinile de birou şi cu o voce mai înăbuşită 
decât de obicei: 

— Sunt crime care rămân nepedepsite, spuse el, deoarece 
criminalii nu-s cunoscuţi şi deoarece ne temem să lovim un cap 
nevinovat pentru un cap culpabil; dar când criminalii vor fi 
cunoscuţi (Villefort întinse mâna spre un crucifix aşezat în faţa 
biroului), când criminalii vor fi cunoscuţi — repetă el — vă jur, 
doamnă, că oricine ar fi aceştia, vor muri. Acum, după 
jurământul pe care l-am făcut şi pe care îl voi respecta doamnă, 
mai îndrăzniţi să-mi cereţi îndurare pentru ticălosul acela ? 

— Domnule, glăsui doamna Danglars, eşti sigur că el este 
vinovat aşa cum se spune? 

— Ascultaţi dosarul lui: Benedetto, condamnat mai întâi la 
cinci ani de galere pentru fals la vârsta de 16 ani; tânărul 
făgăduia, precum vedeţi; apoi evadat, apoi asasin. 

— Şi cine e nenorocitul acesta? 

— Cine ştie? un vagabond, un corsican. 

— Nu a fost reclamat de nimeni? 

— De nimeni; nu i se cunosc părinţii. 

— Dar omul care venise din Lucca? 

— Un alt escroc, poate complicele lui. 

Baroana îşi împreună mâinile. 

— Villefort? spuse ca cu intonaţia cea mai blândă şi mai 
mângâietoare. 

— Pentru Dumnezeu, doamnă! răspunse procurorul regal 
cu o tărie care nu era lipsită de uscăciune; pentru Dumnezeu, 
nu-mi cereţi graţie pentru vinovat. Ce sunt eu? Legea. Are ochi 
legea să vadă tristeţea dumneavoastră? Are urechi legea să 
audă glasul dumneavoastră blând? Are o memorie ca s-o aplice 
delicatelor dumneavoastră gânduri? Nu, doamnă, legea 
porunceşte, iar când legea a poruncit, loveşte. 

Îmi veţi spune că eu sunt o fiinţă vie, nu un cod; un om, nu 
un volum. Priviţi-mă, doamnă, priviţi în jurul meu: oamenii m-au 
tratat ca pe-un frate? m-au iubit? m-au menajat? m-au cruțat? a 
cerut cineva graţie pentru domnul de Villefort şi s-a acordat 
cuiva graţierea domnului de Villefort? Nu, nu, nu! Am fost lovit, 
am fost totdeauna lovit! 


Stăruiţi, ca o femeie, adică sirenă ce sunteţi, în a-mi vorbi 
cu ochii fermecători şi expresivi care mi-aduc aminte că trebuie 
să roşesc. Ei da, să roşesc de ceea ce ştiţi şi poate şi de altceva. 

Dar, de când am devenit eu însumi — şi poate mai profund 
decât alţii — de atunci am scuturat veşmintele altuia pentru a 
găsi răul şi l-am găsit întotdeauna, ba, mai mult, am găsit cu 
plăcere, cu bucurie, pecetea slăbiciunii sau  perversităţii 
omeneşti. 

Căci fiecare om pe care îi recunoşteam vinovat şi fiecare 
vinovat pe care îl loveam, mi se părea o dovadă vie, o dovadă 
nouă că eu nu sunt o excepţie hidoasă! Da, doamnă, toată 
lumea e rea; să-l dovedim şi să-l lovim pe cel rău! 

Villefort rosti ultimele cuvinte cu o înverşunare înfrigurată 
care dădea limbajului său o elocvenţă feroce. 

— Dar, reluă doamna Danglars încercând o ultimă sforţare, 
spui că tânărul e vagabond, orfan, părăsit de toţi? 

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău, sau mai degrabă; cu 
atât mai bine; Providenta l-a creat astfel ca nimeni să nu aibă a-l 
plânge. 

— Asta înseamnă să te năpusteşti asupra celui slab, 
domnule. 

— A celui slab care asasinează! 

— Dezonoarea lui se va revărsa asupra casei mele. 

— Eu n-am avut moartea în casa mea? 

— O, domnule, eşti fără milă cu alţii! strigă baroana. Ei 
bine, îţi spun că şi alţii vor fi fără milă cu dumneata! 

— Fie! spuse Villefort înălţând cu un gest de ameninţare 
braţul la cer. 

— Amână cel puţin cazul nenorocitului, dacă e arestat, 
pentru sesiunea viitoare; vom avea astfel şase luni pentru ca 
lumea să uite. 

— Nu, spuse Villefort; mai am cinci zile; instrucţia e făcută; 
cinci zile sunt mai mult decât îmi trebuie; de altminteri nu 
înţelegeţi, doamnă, că şi eu am nevoie să uit? Ei bine, când 
lucrez — şi lucrez zi şi noapte — sunt momente care mă fac să 
nu-mi mai amintesc de nimic, sunt fericit aşa cum sunt morţii: e 
preferabil, însă, decât să sufăr. 

— Domnule, el a fugit, lasă-l să fugă, inerția este o 
clemenţă lesnicioasă. 


— Dar v-am spus că e prea târziu. În zorii zilei telegraful a 
funcţionat, iar în momentul acesta... 

— Domnule, spuse valetul intrând, un soldat aduce depeşa 
acesta de la Ministerul Internelor. 

Villefort luă scrisoarea şi o desfăcu repede. Doamna 
Danglars se înfioră de groază, Villefort tresări de bucurie. 

— E arestat! strigă Villefort; l-au arestat la Compiègne; s-a 
sfârşit. 

Doamna Danglars se ridică rece şi palidă. 

— Adio, domnule, glăsui ea. 

— Adio, doamnă, răspunse procurorul regal aproape voios, 
conducând-o până la uşă. 

Pe urmă, revenind la birou: 

— Aveam un fals, spuse el bătând scrisoarea cu dosul 
mâinii drepte, aveam trei furturi, aveam trei incendii; nu-mi mai 
lipsea decât un asasinat; iată-l: sesiunea va fi frumoasă. 


Capitolul XXVI Apariţia 


Aşa cum procurorul regal declarase doamnei Danglars, 
Valentine nu se reîntremase încă. 

Zdrobită de oboseală, ea stătea într-adevăr în pat. În 
camera ei şi din gura doamnei de Villefort, a aflat ea 
întâmplările pe care le-am povestit, adică fuga Eugeniei şi 
arestarea lui Andrea Cavalcanti sau, mai bine zis, a lui 
Benedetto, precum şi acuzaţia de asasinat adusă contra lui. 

Dar Valentine era aşa de slabă încât istorisirea nu produse 
poate întregul efect pe care l-ar fi produs asupra ei în stare de 
sănătate normală. 

Abia câteva idei vagi, câteva forme nelămurite, învălmăşite 
cu idei ciudate şi cu fantome fugare, pâlpâiau în creierul ei 
bolnav, sau treceau pe dinaintea ochilor; în curând totul se 
şterse, iar senzațiile personale recăpătară întreaga lor putere. 

În timpul zilei Valentine era încă menţinută în realitate de 
prezenţa lui Noirtier care cerea să fie dus la nepoata lui şi 
rămânea acolo învăluind-o pe Valentine în privirea lui paternă; 
apoi, când se înapoia de la Palatul Justiţiei, petrecea şi Villefort 
un ceas sau două între părinte şi copil. 


La orele şase, Villefort se retrăgea în cabinet; la opt sosea 
domnul d'Avrigny care îi aducea doctoria de noapte, preparată 
pentru fată; apoi Noirtier era luat. 

O supraveghetoare, aleasă de doctor, înlocuia pe toţi şi nu 
se retrăgea decât când, pe la orele zece sau unsprezece, 
Valentine adormea. 

La plecare, supraveghetoarea înmâna domnului de Villefort 
în persoană cheile de la camera Valentinei, astfel că nu se putea 
intra la bolnavă decât străbătând apartamentul doamnei de 
Villefort şi camera micului Edouard. 

Morrel venea în fiecare dimineaţă la Noirtier să se 
intereseze despre Valentine; dar, lucru extraordinar, Morrel 
părea din zi în zi mai liniştit. 

În primul rând, din zi în zi, deşi în prada unei violente 
exaltări nervoase, Valentine se simţea mai bine; apoi nu i-a spus 
Monte-Cristo, atunci când a alergat năucit la el, că dacă 
Valentine nu moare în două ceasuri, va fi salvată? 

lar Valentine trăia încă şi de atunci se scurseseră patru zile. 

Exaltarea nervoasă despre care am pomenit o urmărea pe 
Valentine chiar şi în somn sau, mai bine zis în starea de 
somnolenţă ce urma veghei: atunci, în liniştea nopţii şi a 
semiobscurităţii pe care o îngăduia veioza care se găsea pe 
cămin, arzând în învelişul ei de alabastru, vedea trecând 
umbrele acelea care populează camera bolnavilor şi pe care le 
zgâlţâie febra cu aripile ei înfiorate. 

| se părea atunci că vede, când pe mama ei care o 
ameninţa, când pe Morrel care îi întindea braţele, când făpturi 
aproape străine de viaţa ei obişnuită ca, de exemplu, contele de 
Monte-Cristo. Până şi obiectele păreau în momentele de delir 
mişcătoare şi pribege; iar vedeniile durau astfel până la orele 
două sau trei noaptea, când un somn de plumb punea stăpânire 
pe fată şi ţinea până la ziuă. 

În seara ce urmă dimineţii când Valentine aflase de fuga 
Eugeniei şi de arestarea lui Benedetto şi când, după ce se 
amestecară o clipă cu senzațiile propriei sale existenţe, 
întâmplările acestea începură să iasă treptat-treptat din cuget. 
După retragerea lui Villefort, a lui d'Avrigny şi a lui Noirtier, în 
timp ce la Saint-Philippe du Roule sunau orele unsprezece — iar 
supraveghetoarea, care pusese la îndemâna bolnavei băutura 
preparată de doctor şi încuiase uşa, asculta înfiorată la oficiul 


unde se retrăsese comentariile servitorilor, reţinând în minte 
istoriile sumbre care de trei luni formau subiectul serilor în 
anticamera procurorului regal — o scenă neaşteptată se 
petrecea în camera aceasta, zăvorâtă cu atâta grijă. 

Trecuseră cam zece minute de la plecarea 
supraveghetoarei. 

De un ceas, în prada febrei care revenea în fiecare noapte, 
Valentine îşi lăsa capul, nesupus voinţei sale, să continue lucrul 
activ, monoton şi neînduplecat al creierului care se istoveşte, 
reproducând neîncetat aceleaşi gânduri sau zămislind aceleaşi 
imagini. 

Din fitilul veiozei ţâşneau nenumărate raze, desenând 
ramificații ciudate când, deodată, în  răsfrângerea ei 
tremurătoare, Valentinei i se păru că vede biblioteca aşezată 
lângă cămin, într-o firidă a peretelui, deschizându-se încetişor, 
fără ca balamalele să scoată cel mai mic zgomot. 

Intr-alt moment Valentine ar fi apucat soneria şi ar fi tras 
şnurul de mătase, strigând după ajutor; dar, în situaţia în care 
se găsea, n-o mai mira nimic. Avea conştiinţa că toate viziunile 
care o înconjurau erau fiicele delirului ei şi convingerea îi venise 
din faptul că dimineaţa nu rămânea niciodată o urmă a 
fantomelor nopţii, care dispăreau o dată cu sosirea zilei. 

De după uşă apăru o figură omenească. 

Valentine era prea familiarizată, graţie febrei, cu arătările 
de felul acesteia, pentru a se înfricoşa; făcu numai ochii mari, 
nădăjduind că-l va recunoaşte pe Morrel. 

Figura continuă să înainteze spre pat, pe urmă se opri şi 
păru că ascultă cu profundă luare-aminte. 

In momentul acela o răsfrângere a veiozei licării pe chipul 
vizitatorului nocturn. 

— Nu e el, murmură ea. 

Şi aşteptă, convinsă că visa, că, aşa cum se întâmplă în vis, 
omul va dispare sau se va schimba în altă fiinţă. 

Dar îşi pipăi pulsul şi, simțind că el bate cu violenţă, îşi 
aduse aminte că mijlocul cel mai nimerit de a alunga vedeniile 
inoportune, era să bea: răcoarea băuturii, compusă de altminteri 
cu scopul de a potoli agitaţiile de care Valentine se plânse 
doctorului, aducea, izgonind febra, o repetare a senzaţiilor 
creierului; după ce o bea, suferea un moment mai puţin. 


Valentine întinse deci mâna ca să-şi ia paharul de pe tava 
de cristal pe care se afla; dar, în timp ce scotea din aşternut 
braţul înfiorat, arătarea făcu încă doi paşi spre pat, cu mai multă 
vioiciune decât până atunci şi ajunse aşa de aproape de fată 
încât ea îi auzi răsuflarea şi i se păru că simte apăsarea mâinii. 

De data aceasta iluzia sau, mai bine-zis, realitatea depăşea 
tot ce Valentine încercase până atunci; începu să se creadă 
trează şi vie; îşi dădu seama că era în plinătatea judecății şi se 
înfioră. 

Apăsarea pe care Valentine o simţise avea ca scop să 
oprească braţul. 

Valentine şi-l retrase încetişor. 

Atunci figura, de a cărei privire nu se putea desprinde şi 
care de altminteri părea mai degrabă ocrotitoare decât 
amenințătoare, luă paharul, se apropie de veioză şi privi băutura 
ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama de transparenţa şi de 
limpezimea ei. 

Dar primul examen nu ajunse. 

Omul, sau mai bine zis fantoma, căci mergea aşa de uşurel 
încât covorul înăbuşea zgomotul paşilor săi, umplu o linguriţă cu 
băutura din pahar şi o înghiţi. Valentine urmărea scena cu un 
sentiment profund de buimăcire. 

Îşi închipuia că priveliştea e pe punctul să dispară pentru a 
face loc altui tablou; dar, în loc să se evaporeze ca o umbră, 
omul se apropie de ea şi, întinzând Valentinei paharul, spuse cu 
o voce plină de emoție: 

— Acum, bea!... 

Valentine tresări. 

Pentru prima oară una din vedeniile ei îi vorbea cu timbrul 
acesta viu. 

Deschise gura să scoată un strigăt. 

Omul duse un deget la buze. 

— Domnul conte de Monte-Cristo! murmură ea. 

După înfricoşarea care se zugrăvi în ochii fetei, după 
tremurătura mâinilor, după gestul grăbit pe care îl făcu pentru a 
se ghemui sub pături, se putea recunoaşte ultima luptă a 
îndoielii împotriva convingerii; cu toate acestea prezenţa lui 
Monte-Cristo la ea, la o astfel de oră, intrarea lui misterioasă, 
fantastică, inexplicabilă, printr-un perete, păreau imposibilităţi 
pentru mintea zdruncinată a Valentinei. 


— Nu striga, nu te speria, spuse contele; nu avea nici 
măcar fulgerarea unei bănuieli sau umbra unei nelinişti; omul pe 
care îl vezi în faţa dumitale (căci de data aceasta ai dreptate, 
Valentine, nu este o iluzie), omul pe care îl vezi în faţa dumitale 
e cel mai afectuos părinte şi cel mai respectuos prieten pe care 
ai putea să-l visezi. 

Valentine nu găsi ce să răspundă: îi era atât de frică de 
glasul care îi dezvăluia prezenţa reală a celui ce-i vorbea, încât 
se temea să-i asocieze şi glasul său; dar privirea ei înfricoşată 
vroia să spună: "Dacă ai intenţii curate, pentru ce eşti aci?" 

Cu minunatu-i spirit de pătrundere, contele înţelese ce se 
petrecea în inima fetei. 

— Ascultă-mă, spuse el, sau, mai bine zis, priveşte-mă: 
uită-te la ochii mei înroşiţi şi la chipul meu mai palid decât de 
obicei; de patru nopţi n-am închis ochii o clipă; de patru nopţi 
veghez asupra dumitale, te ocrotesc, te păstrez pentru prietenul 
nostru Maximilien. 

Un val de sânge zglobiu urcă repede în obrajii bolnavei; 
căci numele rostit de conte alunga restul de neîncredere pe care 
i-l inspirase. 

— Maximilien? repetă Valentine, într-atât de plăcut îi era să 
pronunţe numele acesta: Maximilien? V-a mărturisit totul? 

— Totul. Mi-a spus că viaţa dumitale e viaţa lui şi i-am 
făgăduit că vei trăi. 

— l-aţi făgăduit că voi trăi? 

— Da. 

— Într-adevăr, domnule, aţi vorbit despre vigilenţă şi 
protecţie. Sunteţi medic? 

— Da şi cel mai bun pe care ţi-l poate trimite cerul în 
momentul acesta, crede-mă. 

— Spuneţi că aţi vegheat? întrebă Valentine îngrijorată. 
Unde? Nu v-am văzut. 

Contele întinse mâna în direcţia bibliotecii. 

— Eram ascuns dinapoia acestei uşi, spuse el, iar uşa 
răspunde în casa vecină pe care am închiriat-o. 

Cu o mişcare de mândrie pudică, Valentine îşi abătu ochii şi 
spuse cu o înfricoşare suverană: 

— Domnule, ceea ce aţi făcut dumneavoastră e de o 
demenţă fără asemănare, iar ocrotirea pe care mi-aţi acordat-o 
seamănă mult cu o insultă. 


— Valentine, glăsui el, iată singurele lucruri pe care le-am 
văzut în timpul lungilor vegheri: ce oameni veneau la dumneata, 
ce alimente ţi se preparau, ce băuturi ţi s-au servit; apoi, când 
băuturile mi se păreau periculoase, intram cum am intrat acum, 
goleam paharul şi înlocuiam otrava cu o băutură binefăcătoare 
care, în locul morţii ce ţi se pregătea, făcea viaţa să circule în 
vinele dumitale. 

— Otravă? moarte? exclamă Valentine crezându-se din nou 
sub stăpânirea unei halucinaţii înfrigurate; ce tot spuneţi, 
domnule? 

— Sst! copila mea, glăsui Monte-Cristo ducând din nou 
degetul la buze; da, am spus otravă; da, am spus moarte şi 
repet cuvântul; dar, mai întâi, bea de aici. Contele scoase din 
buzunar un flacon cu o băutură roşie din care turnă câteva 
picături în pahar. lar după ce vei fi băut, să nu mai iei toată 
noaptea nimic. 

Valentine întinse mâna; dar abia atinse paharul şi o trase 
cu spaimă. 

Monte-Cristo luă paharul, bău jumătate din el şi îl înfăţişă 
Valentinei care înghiţi, zâmbind, restul. 

— O, da! spuse ea; recunosc gustul băuturilor mele 
nocturne, apa care îmi răcorea puţin pieptul şi îmi liniştea puţin 
creierul. Vă mulţumesc, domnule, vă, mulţumesc. 

— lată cum ai trăit patru nopţi, Valentine, glăsui contele. 
Dar cum trăiam eu? O, ce ore crude m-ai silit să trăiesc! O, 
chinurile groaznice pe care m-ai făcut să le sufăr când vedeam 
turnându-se în paharul dumitale otrava ucigătoare, când 
tremuram de teamă să nu bei mai înainte ca eu s-o pot arunca 
în cămin. 

— Domnule, reluă Valentine în culmea groazei, spuneţi că 
aţi trecut prin chinuri nenumărate văzând cum se turna în 
paharul meu otrava ucigătoare? Dar dacă aţi văzut turnându-se 
otrava în pahar, aţi văzut, desigur şi cine o turna. 

— Da. 

Valentine se ridică în capul oaselor şi, potrivindu-şi peste 
pieptul mai palid decât zăpada cămaşa brodată, udă încă de 
sudoarea rece a delirului care începea să se amestece cu 
sudoarea şi mai rece a spaimei, repetă: 

— Aţi văzut? 

— Da, rosti contele pentru a doua oară. 


— Cele ce îmi spuneţi sunt oribile, domnule, deoarece vreţi 
să mă faceţi să cred în ceva infernal. Cum, în casa tatălui meu? 
cum, în camera mea, pe patul meu de suferinţă, continuă să mă 
asasineze? Plecaţi, domnule, îmi puneţi conştiinţa la încercare, 
pângăriţi bunătatea divină, este cu neputinţă, nu se poate. 

— Eşti oare cea dintâi pe care mâna aceasta o loveşte, 
Valentine? n-ai văzut căzând în jurul dumitale pe domnul de 
Saint-Meran, pe doamna de Saint-Meran, pe Barrois? nu l-ai fi 
văzut căzând pe domnul Noirtier, dacă tratamentul pe care îl 
urmează de aproape trei ani nu îl ocrotea, combătând otrava 
prin deprinderea cu otravă? 

— O, Doamne! spuse Valentine; de aceea, de aproape o 
lună bunul meu bunic îmi cere să împart băuturile cu el? 

— lar băuturile acestea, exclamă Monte-Cristo, au un gust 
amar ca de coajă de portocală, pe jumătate uscată, nu e aşa? 

— Da, Doamne, da! 

— Îmi explic totul, glăsui Monte-Cristo; ştie şi el că în casa 
aceasta se otrăveşte şi ştie poate şi cine otrăveşte. Te-a întărit 
pe dumneata, copila lui dragă, împotriva substanţei ucigătoare. 
lată cum se face că trăieşti încă, lucru pe care nu mi-l explicam 
după ce, acum patru zile, ai fost otrăvită cu o otravă care de 
obicei nu iartă. 

— Dar cine-i asasinul, ucigaşul? 

— La rândul meu te voi întreba: n-ai văzut niciodată pe 
cineva intrând noaptea în camera dumitale? 

— Ba da. Mi s-a părut de multe ori că văd trecând nişte 
umbre, apropiindu-se, depărtându-se, dispărând; dar credeam 
că ele sunt vedenii ale febrei mele şi chiar adineauri, când ai 
intrat dumneata, mi s-a părut multă vreme sau că am delir, sau 
că visez. 

— Aşadar, nu cunoşti persoana care vrea să-ţi răpună 
viaţa? 

— Nu, spuse Valentine; de ce mi-ar dori cineva moartea? 

— În cazul acesta ai s-o cunoşti, glăsui Monte-Cristo ciulind 
urechea. 

— Cum? întrebă Valentine privind cu groază în jurul ei. 

— Pentru că astă-seară nu mai ai nici febră, nici delir, 
pentru că astă- 

seară eşti trează, pentru că bate miezul nopţii şi pentru că 
aceasta e ora asasinilor. 


— Doamne! Doamne! exclamă Valentine ştergându-şi cu 
mâna sudoarea care-i îmbrobona fruntea. 

Într-adevăr, bătea miezul nopţii pe îndelete şi trist; fiecare 
lovitură a ciocanului de bronz părea că izbeşte în inima fetei. 

— Valentine, continuă contele, adună-ţi toate forţele, 
stăpâneşte-ţi inima în piept, opreşte-ţi glasul în gâtlej, prefă-te 
că dormi şi vei vedea, vei vedea! 

Valentine apucă mâna contelui. 

— Mi se pare că aud zgomot, spuse ea; depărtaţi-vă. 

— Adio, sau, mai bine zis la revedere, răspunse contele. 

Apoi, cu un zâmbet aşa de trist şi de patern încât inima 
fetei fu pătrunsă de recunoştinţă, el ajunse în vârful picioarelor 
la uşa bibliotecii. 

Dar întorcându-se mai înainte de a închide uşa: 

— Nici un gest, spuse el, nici o vorbă ; să te creadă 
adormită! Altminteri s-ar putea să te ucidă mai înainte ca eu să 
am timp să-ţi vin în ajutor. 

Şi, după sfatul acesta înfricoşător, contele dispăru dinapoia 
uşii care se închise tăcută în urma lui. 


Capitolul XXVII Locusta 


Valentine rămase singură; alte două pendule, în întârziere 
faţă de aceea de la Saint-Philippe du Roule, sunară miezul nopţii 
la intervale deosebite. 

Apoi, în afară de huruitul câtorva trăsuri depărtate, totul 
recăzu în tăcere. 

Atunci luarea-aminte a Valentinei se concentră întreagă 
asupra pendulei din camera ei. 

Incepu să numere secundele şi constată că ele băteau de 
două ori mai încet decât inima ei. Şi cu toate acestea încă se 
îndoia; inofensiva Valentine nu putea să conceapă că îi doreşte 
cineva moartea! de ce? In ce scop? ce rău făcuse ea ca să poată 
stârni un duşman? . 

Nu era nici o teamă că va adormi. 

O singură idee, o idee cumplită, îi ţinea mintea încordată: 
exista o persoană pe lume care încercase s-o asasineze şi care 
va încerca din nou. 


Dar dacă, acum, sătulă să constate ineficacitatea otrăvii, 
fiinţa aceasta va recurge la pumnal, aşa cum spusese Monte- 
Cristo? dacă el nu va avea timp să alerge în ajutor? dacă nu-l va 
mai vedea pe Morrel? 

La gândul acesta, care o acoperea totodată cu o paloare de 
moarte şi cu o sudoare îngheţată, Valentine stătea gata să 
apuce şnurul soneriei şi să cheme în ajutor. 

Dar i se părea că, prin uşa bibliotecii, vede scânteind ochii 
contelui, ochi care apăsau pe amintirea ei şi care, când se 
gândea la ei, o striveau sub o ruşine aşa de mare încât se 
întreba dacă vreodată recunoştinţa va izbuti să şteargă efectul 
penibil al indiscretei prietenii a contelui. 

Douăzeci de minute, douăzeci de eternităţi se scurseră 
astfel, apoi alte zece minute; în sfârşit pendula, înaintând cu 
încă o secundă, dădu o lovitură în timbrul sonor. 

În momentul acela o zgârietură imperceptibilă, cu unghia, 
pe lemnul bibliotecii, arăta Valentinei că Monte-Cristo veghea şi 
că o sfătuia să vegheze. 

Într-adevăr, dinspre partea opusă, adică dinspre camera lui 
Edouard, Valentinei i se păru că aude parchetul scârţâind; ciuli 
urechea, reţinându-şi respiraţia aproape înăbuşită; butonul uşii 
trosni şi uşa se deschise. 

Valentine se săltase în cot; abia avu timp să se culce la loc 
în pat şi să-şi ascundă ochii sub braţ. 

Apoi, tremurândă, agitată, cu inima strânsă de o spaimă de 
negrăit, aşteptă. 

Cineva se apropie de pat şi atinse perdelele. 

Valentine îşi adună toate puterile şi scoase răsuflarea 
aceea regulată a respirației care anunţă un somn liniştit. 

— Valentine! şopti o voce. 

Fata se înfioră până în adâncul inimii, dar nu răspunse. 

— Valentine! repetă aceeaşi voce. 

Aceeaşi tăcere: Valentine făgăduise că nu se va trezi. 

Pe urmă totul rămase în nemişcare. 

Dar Valentine auzi zgomotul aproape nesimţit al unui lichid 
picurat în paharul pe care îl golise. 

Atunci îndrăzni apărată de braţul întins să întredeschidă 
pleoapa. 

Văzu o femeie în capot alb, care turna în pahar un lichid 
pregătit dinainte într-o fiolă. 


În minutul acesta Valentine îşi reţinu, poate, răsuflarea sau 
făcu vreo mişcare, căci femeia se opri neliniştită şi se plecă 
deasupra patului ca să vadă mai bine dacă fata dormea într- 
adevăr: era doamna de Villefort. 

Recunoscând-o pe mama ei vitregă, Valentine fu cuprinsă 
de un fior ascuţit care-i imprimă o mişcare. 

Doamna de Villefort se trase îndată de-a lungul peretelui şi 
aici, adăpostită dinapoia perdelei patului, tăcută, atentă, spiona 
cea mai mică mişcare a Valentinei. 

Aceasta îşi reaminti cuvintele cumplite ale lui Monte-Cristo: 
i se păru că vede sclipind, în mâna care nu mai ţinea fiola, un 
cuţit lung şi ascuţit. Atunci, apelând la toată puterea de voinţă, 
Valentine se strădui să închidă ochii; dar funcțiunea aceasta, 
cea mai uşoară a simţurilor noastre, funcţiune aşa de simplă de 
obicei, devenea acum aproape cu neputinţă de îndeplinit într- 
atât curiozitatea avidă căuta să îndepărteze pleoapa şi să 
atragă adevărul. 

Totuşi, asigurată prin liniştea în care reîncepuse să se audă 
sunetul egal al respirației Valentinei că aceasta dormea, 
doamna de Villefort întinse din nou braţul şi rămânând pe 
jumătate ascunsă de perdelele strânse la căpătâiul patului, goli 
în paharul Valentinei întregul conţinut al fiolei. 

Pe urmă se retrase, fără ca zgomotul cel mai neînsemnat s- 
o înştiinţeze pe Valentine de plecarea ei. 

Văzuse dispărând braţul: braţul fraged şi rotund al unei 
femei de douăzeci şi cinci de ani, tânără şi frumoasă şi care 
picura moartea. 

Nu se poate spune prin cuvinte ce a simţit Valentine în 
minutul şi jumătate cât doamna de Villefort rămăsese în 
cameră. 

Zgârietura unghiei pe bibliotecă o scoase pe fată din 
toropeala în care era îngropată şi care semăna cu amorţeala. 

Inălţă cu greu capul. 

Uşa, tot tăcută, se mişcă pentru a doua oară şi contele de 
Monte-Cristo reapăru. 

— Ei, te mai îndoieşti? întrebă contele. 

— O, Doamne! murmură fata. 

— Ai văzut? 

— Vai, da! 

Valentine scoase un geamăt. 


— Da, spuse ea, dar nu pot crede. 

— În cazul acesta preferi să mori şi să-l faci şi pe Maximilien 
să moară. 

— Doamne! Doamne! repetă fata aproape rătăcită; oare să 
plec din casa asta, să fug? 

— Valentine, mâna care te urmăreşte te va ajunge 
pretutindeni: cu ajutorul aurului, servitorii dumitale vor fi 
corupți, iar moartea ţi se va oferi, deghizată în toate chipurile, în 
apa pe care o vei bea de la izvor, în fructul pe care îl vei culege 
din copac. 

— Dar nu mi-aţi spus că măsura de precauţie a bunicului 
mă apără împotriva otrăvii? 

— Împotriva unei otrăvi şi nu întrebuințată în doză mare; se 
va schimba otrava, sau se va mări doza. 

Luă paharul şi îşi muie buzele. 

— Uite, ce ţi-am spus s-a întâmplat, glăsui el. Nu te mai 
otrăveşte cu brucină, ci cu un simplu narcotic. Recunosc gustul 
alcoolului în care a fost topit. Valentine, Valentine, dacă ai fi 
băut ceea ce doamna de Villefort ţi-a turnat în pahar, erai 
pierdută! 

— Dumnezeule, de ce mă urmăreşte aşa? exclamă fata. 

— Cum eşti aşa de blândă, de bună, de puţin încrezătoare 
în rău, încât n-ai înţeles, Valentine? 

— Nu, spuse fata; nu i-am făcut niciodată vreun rău. 

— Dar eşti bogată, Valentine; dar ai un venit de două sute 
de mii de lire şi acele două sute de mii de franci le răpeşti fiului 
ei. 

— Cum aşa? Averea mea nu îi aparţine, căci o am de la 
părinţi. 

— Fără îndoială şi de aceea domnul şi doamna de Saint- 
Me&ran au murit; pentru că dumneata îţi moşteneai părinţii; de 
aceea, din ziua când te-ai făcut moştenitoarea lui, domnul 
Noirtier a fost condamnat; de aceea, la rândul dumitale, trebuie 
să mori, Valentine; pentru ca părintele dumitale să te 
moştenească pe dumneata şi pentru ca fratele dumitale, 
devenit fiu unic, să moştenească pe părintele dumitale. 

— Edouard? bietul copil; pentru el se săvârşesc toate 
crimele? 

— A, în sfârşit pricepi? 


— Doamne, numai de n-ar cădea toate acestea pe capul 
lui! 

— Valentine, eşti un înger. 

— Dar s-a renunţat la uciderea bunicului meu? 

— S-a făcut reflecţia că, dacă dumneata mori, averea va 
reveni în mod firesc fratelui dumitale şi s-a socotit că, la urma 
urmei, crima fiind inutilă, era un lucru de două ori periculos să o 
mai săvârşească. 

— Şi un astfel de plan s-a născut în mintea unei femei? O, 
Doamne! Doamne! 

— Aminteşte-ţi de Perusa, de umbrarul hanului de poştă, de 
omul cu manta cafenie pe care mama dumitale vitregă îl 
cerceta cu privire la agua-tofana. Ei bine, de pe atunci infernalul 
proiect se plămădea în mintea ei. 

— Domnule, exclamă blânda copilă izbucnind în lacrimi, 
văd bine că, dacă e aşa, sunt condamnată la moarte. 

— Nu, Valentine, nu, căci eu am prevăzut toate 
comploturile; nu, căci duşmanca noastră este învinsă, deoarece 
e ghicită; nu, vei trăi, Valentine, vei trăi ca să iubeşti şi să fii 
iubită, vei trăi ca să fii fericită şi să faci fericit un suflet nobil; 
dar, ca să trăieşti Valentine, trebuie să ai încredere în mine. 

— Porunciţi-mi, domnule, ce să fac? 

— Să iei orbeşte ce-ţi voi da eu. 

— Dumnezeu îmi este martor, exclamă Valentine, că dacă 
aş fi singură, aş prefera să mă las omorâtă. 

— Nu te vei destăinui nimănui, nici măcar părintelui 
dumitale. 

— Nu-i aşa că părintele meu nu este amestecat în 
complotul acesta groaznic? întrebă Valentine împreunându-şi 
mâinile. 

— Nu şi cu toate acestea părintele dumitale, omul obişnuit 
cu acuzaţiile juridice, părintele dumitale bănuieşte desigur că 
toate aceste decese care se abat asupra casei lui nu sunt 
naturale. Părintele ar fi trebuit să vegheze asupra dumitale, era 
dator să se găsească în momentul acesta unde mă aflu eu; ar fi 
trebuit să golească paharul, să se ridice în contra asasinului. 
Spectru contra spectru, murmură el încheindu-şi fraza cu glas 
tare. 


— Domnule, spuse Valentine, îmi voi da toată silinţa să 
trăiesc, deoarece există pe lume două fiinţe care ar fi gata să 
moară dacă eu aş muri: bunicul meu şi Maximilien. 

— Voi veghea asupra lor cum am vegheat asupra dumitale. 

— Bine, domnule, faceţi ce vreţi cu mine, glăsui Valentine. 
Apoi, în şoaptă: O, Doamne! Doamne! Ce o să se mai întâmple? 

— Orice ţi s-ar întâmpla, Valentine, să nu te înspăimânţi; 
dacă suferi, dacă pierzi vederea, auzul, pipăitul, să nu te temi; 
dacă te trezeşti fără să ştii unde te afli, să nu-ţi fie teamă, chiar 
dacă, trezindu-te, te-ai vedea într-un cavou sepulcral sau 
ţintuită într-un coşciug; fă o sforţare şi spune-i: "In momentul 
acesta un prieten, un părinte, un om care îmi vrea fericirea mea 
şi a lui Maximilien, veghează asupra mea". 

— Vai, ce perspectivă cumplită! 

— Valentine, preferi s-o denunţi pe mama dumitale vitregă? 

— Aş prefera să mor de o sută de ori decât să o denunţ! 

— Nu, nu vei muri şi îmi făgăduieşti că, orice ţi s-ar 
întâmpla, n-ai să te plângi, nu ai să pierzi speranţa? 

— Mă voi gândi la Maximilien. 

— Valentine, eşti fiica mea dragă; numai eu pot să te salvez 
şi te voi salva. 

În culmea groazei, Valentine îşi împreună mâinile, (căci 
simţea că a venit momentul să ceară lui Dumnezeu curaj) şi se 
ridică să se roage, murmurând cuvinte fără şir, uitând că umerii 
ei albi nu aveau alt voal decât părul lung şi că inima i se vedea 
bătând sub dantela fină a cămăşii de noapte. 

Contele puse uşurel mâna pe braţul fetei, potrivi până la 
gât pătura şi, cu un zâmbet părintesc, spuse: 

— Copila mea, încrede-te în devotamentul meu aşa cum 
crezi în bunătatea lui Dumnezeu şi în iubirea lui Maximilien. 

Valentine aţinti asupra lui o privire plină de recunoştinţă şi 
rămase supusă ca un copil. 

Atunci contele scoase din buzunarul vestei cutiuţa de 
smarald, deschise capacul de aur şi turnă în mâna dreaptă a 
Valentinei o pastilă mică, rotundă ca un bob de mazăre. 

Valentine o luă cu mâna cealaltă şi se uită la conte cu 
luare-aminte: pe trăsăturile  iscusitului protector era o 
răsfrângere din măreţia şi puterea divină. Valentine îl întrebă 
din ochi. 

— Da, răspunse acesta. 


Valentine duse pastila la gură şi o înghiţi. 

— Şi acum la revedere, copila mea, spuse el; voi încerca să 
dorm, căci eşti salvată. 

— Duceţi-vă, glăsui Valentine; orice mi s-ar întâmpla, vă 
făgăduiesc că n-o să-mi fie frică. 

Monte-Cristo îşi tinu multă vreme ochii fixaţi asupra fetei 
care adormi încet-încet, învinsă de puterea narcoticului dat de 
conte. 

Atunci luă paharul, îl goli pe trei sferturi în cămin ca să se 
creadă că Valentine a băut şi îl aşeză din nou pe masa de 
noapte; pe urmă, ajungând la uşa bibliotecii, mai aruncase o 
privire spre Valentine care adormea cu încrederea şi candoarea 
unui înger culcat la picioarele Domnului. 

Capitolul XXVIII Valentine 


Lampa continua să ardă pe căminul Valentinei, mistuind 
ultimele picături de ulei care pluteau încă deasupra apei ; un 
cerc mai roşiatic colora albastrul globului ; din flacăra devenită 
mai vie se desprindeau ultimele scăpărări care par să fie, la 
obiectele neînsufleţite, ultimele convulsii ale agoniei, comparată 
de atâtea ori cu agonia bietelor făpturi omeneşti ; o lumină 
scăzută şi sinistră colorase, cu răsfrângere de opal, perdelele 
albe şi aşternutul fetei. 

Zgomotele străzii se stinseră de-a binelea, iar liniştea din 
casă era îngrozitoare. 

Uşa camerei lui Edouard se deschise atunci şi un cap pe 
care l-am mai văzut apăru în oglinda aşezată în faţa uşii 
doamna de Villefort se înapoia să vadă efectul băuturii. 

Se opri în prag, ascultă pâlpâitul lămpii, singurul zgomot 
perceptibil în camera pe care ai fi crezut-o pustie, apoi înaintă 
încetişor spre masa de noapte ca să vadă dacă paharul 
Valentinei era golit. 

Precum am spus, conţinutul paharului era încă pe sfert. 

Doamna de Villefort îl luă şi îl deşertă în cenuşa pe care o 
mişcă pentru a înlesni absorbirea lichidului, apoi clăti cu băgare 
de seamă cristalul, îl şterse cu batista şi-l aşeză la loc pe masa 
de noapte. 


Cineva, a cărui privire s-ar fi putut cufunda în interiorul 
camerei, ar fi putut să vadă atunci ezitarea doamnei de Villefort 
în a-şi aţinti ochii asupra Valentinei şi în a se apropia de pat. 

Licărirea lugubră, liniştea, poezia cumplită a nopţii se 
îmbinau fără îndoială cu înspăimântătoarea poemă a conştiinţei 
sale: otrăvitoarei îi era frică de opera sa. 

În sfârşit, îşi luă inima în dinţi, dădu în lături perdeaua, se 
rezemă de căpătâiul patului şi se uită la Valentine. 

Fata nu mai respira, dinţii ei pe jumătate descleştaţi nu 
lăsau să mai scape nici un atom din sufletul care trădează viaţa; 
buzele-i albite nu se mai înfiorau; ochii, înecaţi într-un abur 
violet care părea că fusese filtrat sub piele, formau un relief mai 
alb în locul unde globul umfla pleoapa, iar genele lungi, negre, 
umbreau o piele mată cum e ceara. 

Doamna de Villefort contemplă chipul cu o expresie 
elocventă în neclintirea ei: se încumetă atunci şi, ridicând 
pătura, îşi puse mâna pe inima fetei. 

Inima era mută şi îngheţată. 

Sub mâna ei bătea artera degetelor; îşi retrase mâna cu un 
fior. 

Braţul Valentinei atârna afară din pat; părea modelat după 
acela dintre Graţiile lui Germain Pilon; dar antebraţul era uşor 
deformat de o crispare, iar pumnul de o formă aşa de pură se 
sprijinea uşor înţepenit, cu degetele îndepărtate, pe măsuţa de 
mahon. 

Rădăcina unghiilor era vânătă. 

Pentru doamna de Villefort nu mai încăpea îndoială: se 
sfârşise totul, opera cumplită, ultima, pe care trebuise s-o 
îndeplinească, era terminată. 

Otrăvitoarea nu mai avea ce să caute în cameră; se trase 
înapoi cu atâta precauţiune încât era vădit că se temea de 
zgomotul paşilor pe covor, dar, în timp ce se trăgea înapoi, ţinea 
perdeaua ridicată, absorbind spectacolul morţii care poartă în 
sine  irezistibila-i atracție câtă vreme moartea nu e 
descompunere, ci numai imobilitate, câtă vreme ea rămâne un 
mister şi nu-i încă dezgust. 

Minutele se scurgeau; doamna de Villefort nu putea să dea 
drumul perdelei pe care o ţinea suspendată ca un giulgiu asupra 
capului Valentinei. 


Plăti reveriei tributul: (de bună seamă că remuşcările sunt 
reveria crimei). 

În momentul acela scăpărările veiozei se înteţiră. 

Doamna de Villefort tresări auzind zgomotul şi dădu drumul 
perdelei. 

În clipa aceea veioza se stinse şi camera fu cufundată într-o 
beznă înfricoşătoare. 

În mijlocul beznei, pendula se trezi şi sună orele patru şi 
jumătate. 

Înspăimântată de zguduirile succesive, otrăvitoarea ajunse 
bâjbâind la uşă şi intră în apartamentul ei cu sudoarea neliniştii 
pe frunte. 

Întunericul mai ţinu două ceasuri. 

Apoi, puțin câte puţin, o lumină alburie năpădi 
apartamentul, filtrându-se printre storuri; apoi puţin câte puţin, 
lumina crescu dând culoare şi formă obiectelor şi corpurilor. 

În momentul acesta răsună pe scară tusea infirmierei şi 
femeia intră la Valentine cu o ceaşcă în mână. 

Pentru un părinte, pentru un amant, prima privire ar fi fost 
hotărâtoare: Valentine era moartă; pentru salariată, Valentine 
nu era decât adormită. 

— Bun, spuse apropiindu-se de masa de noapte, a băut o 
parte din doctorie, paharul e pe două treimi gol. 

Se duse pe urmă la cămin, reaprinse focul, se aşeză în jilt 
şi, deşi abia se dăduse jos din pat, profită de somnul Valentinei 
ca să mai doarmă câteva clipe. 

O trezi pendula bătând orele opt. 

Atunci, uimită de somnul îndărătnic în care rămânea fata, 
înfricoşată de braţul ce spânzura din pat, înaintă spre pat şi abia 
atunci remarcă buzele reci şi pieptul îngheţat. 

Vru să readucă braţul lângă corp, dar braţul nu se supuse 
decât cu înţepeneala aceea înspăimântătoare care nu putea s-o 
înşele pe infirmieră. 

Scoase un strigăt oribil. 

Apoi, alergând la uşă: 

— Ajutor! strigă ea: ajutor! 

— Cum, ajutor? răspunse de la piciorul scării glasul 
domnului d'Avrigny. 

Era ora când doctorul venea de obicei. 


— Cum, ajutor? strigă glasul lui Villefort năpustindu-se din 
cabinetul său; doctore, n-ai auzit strigându-se după ajutor? 

— Ba da, ba da; să urcăm, răspunse d'Avrigny, să urcăm 
repede la Valentine. 

Dar, mai înainte ca medicul şi părintele să fi intrat, servitorii 
care se aflau la acelaşi etaj, în camere sau pe coridoare, 
pătrunseră şi văzând-o pe Valentine palidă, nemişcată în pat, 
înălţau mâinile la cer şi se clătinau de parcă ar fi fost loviți de 
ameţeală. 

— Chemaţi-o pe doamna de Villefort! treziţi-o pe doamna 
de Villefort strigă procurorul regal din uşa camerei în care nu 
îndrăznea parcă să intre. 

Dar, în loc să răspundă, servitorii îl priveau pe domnul 
d'Avrigny care intrase, alergase la Valentine şi o ridică în braţe. 

— Şi ea! murmură el dându-i drumul. O, Doamne! Doamne! 
când ai să te saturi? 

Villefort se năpusti în apartament. 

— Ce spui? strigă el înălţând mâinile la cer. Doctore, 
doctore... 

— Spun că Valentine a murit! răspunse d'Avrigny cu glas 
solemn şi cumplit în solemnitatea lui. 

Domnul de Villefort se prăbuşi de parcă picioarele i-ar fi fost 
tăiate şi căzu cu capul pe patul Valentinei. 

La auzul cuvintelor doctorului, la strigătele părintelui, 
servitorii buimăciţi fugiră cu exclamaţii înăbuşite; paşii lor 
precipitaţi se auziră pe scări şi pe coridoare, apoi o mare 
mişcare prin curţi şi zgomotul se stinse; de la primul până la 
ultimul, ei fugiseră din casa blestemată. 

In momentul acela doamna de Villefort, cu braţul trecut pe 
jumătate prin capotul de dimineaţă, ridică perdeaua; rămase o 
clipă în prag, cu aerul că-i întreabă pe cei de faţă şi chemând în 
ajutorul său câteva lacrimi rebele. 

Deodată făcu un pas sau, mai bine zis, un salt înainte, cu 
braţele întinse spre masă. 

Il văzu pe d'Avrigny plecându-se curios asupra mesei şi 
luând paharul pe care ea era sigură că l-a golit în timpul nopţii. 

Paharul conţinea o treime, exact cât avusese când a 
aruncat conţinutul în cenuşă. 

Spectrul Valentinei ridicat în faţa otrăvitoarei ar fi zguduit-o 
mai puţin. 


Într-adevăr, era chiar culoarea băuturii pe care ea a turnat- 
o în paharul Valentinei şi pe care Valentine a băut-o. Era chiar 
otrava care nu poate înşela ochii domnului d'Avrigny şi pe care 
domnul d'Avrigny o priveşte atent: Dumnezeu a făcut, fără 
îndoială, o minune ca să rămână, în ciuda precauţiunilor 
asasinei, o urmă, o dovadă de denunţ al crimei. 

Între timp, pe când doamna de Villefort rămăsese 
nemişcată ca statuia Teroarei, pe când Villefort, cu capul ascuns 
în păturile patului mortuar, nu vedea nimic în jurul său, 
d'Avrigny se apropie de fereastră ca să examineze bine 
cuprinsul paharului şi să guste un strop luat pe vârful degetului. 

— Aha, murmură el, acum nu mai este brucină; să vedem 
ce o fi. 

Alergă atunci la unul din dulapurile din camera Valentinei, 
dulap transformat în farmacie, şi, scoțând din caseta sa mică de 
argint un flacon de acid nitric, picură câţiva stropi în opalul 
lichidului care se schimbă numaidecât într-o jumătate de pahar 
de sânge viu. 

— Aha! făcu d'Avrigny cu groaza judecătorului căruia i se 
arată adevărul, amestecată cu bucuria savantului căruia i se 
dezvăluie o problemă. 

Doamna de Villefort se întoarse o clipă; ochii ei zvârnliră 
flăcări, apoi se stinseră; căută, clătinându-se, uşa cu mâna şi 
dispăru. 

În clipa următoare se auzi zgomotul îndepărtat al unui corp 
ce cădea pe parchet. 

Dar nimeni nu luă seama. Infirmiera privea analiza chimică, 
Villefort stătea zdrobit. 

Numai domnul d'Avrigny o urmărise pe doamna de Villefort 
din ochi şi remarcase ieşirea ei zorită. 

Ridică perdeaua camerei Valentinei şi, străbătând cu 
privirea odaia lui Edouard, până în apartamentul doamnei de 
Villefort, o văzu pe aceasta lungită pe parchet. 

— Du-te de-i dă ajutor doamnei de Villefort, spuse el 
infirmierei; doamna de Villefort se simte rău. 

— Dar domnişoara Valentine? îngăimă aceasta. 

— Domnişoara Valentine nu mai are nevoie de ajutor, spuse 
d'Avrigny, deoarece domnişoara Valentine a murit. 


— A murit? a murit? suspină Villefort în paroxismul unei 
dureri cu atât mai sfâşietoare cu cât era nouă, necunoscută, 
neînchipuită pentru inima lui de bronz. 

— Spuneţi că a murit? strigă al treilea glas; cine a spus că 
Valentine a murit? 

Cei doi bărbaţi întoarseră capul şi-l zăriră în uşă pe Morrel, 
palid, descompus, înfricoşător. 

lată ce se întâmplase: 

Morrel se înfăţişase la ora obişnuită prin portiţa care ducea 
la Noirtier. 

Împotriva obiceiului, găsi poarta deschisă, astfel că nu mai 
avu nevoie să sune şi intră. 

Aşteptă o clipă în vestibul, chemând un servitor care-l 
introducea la bătrânul Noirtier. 

Dar nu răspunse nimeni; servitorii, dună cum ştiţi, 
părăsiseră casa. 

Morrel nu avea în ziua aceea nici un motiv special de 
nelinişte: avea făgăduiala lui Monte-Cristo că Valentine va trăi 
şi, până atunci, făgăduiala fusese respectată cu credinţă. In 
fiecare seară contele îi dăduse veşti bune pe care a doua zi 
Noirtier le confirma. 

Totuşi pustietatea i se păru ciudată; strigă a doua oară, a 
treia oară; aceeaşi linişte. 

Atunci hotărî să urce. 

Uşa lui Noirtier era deschisă ca toate celelalte. 

ÎI văzu din primul moment pe bătrân în jilţul lui, la locul 
obişnuit; ochii dilataţi păreau că exprimă o spaimă interioară, 
confirmată şi de paloarea bizară a chipului său. 

— Cum vă simţiţi, domnule? întrebă tânărul nu fără o 
strângere de inimă. 

— Bine, făcu bătrânul clipind din ochi; bine. 

Dar înfăţişarea lui păru că devine şi mai neliniştită. 

— Sunteţi frământat, continuă Morrel, aveţi nevoie de 
ceva? Vreţi să chem un servitor? 

— Da, făcu Noirtier. 

Morrel apucă şnurul soneriei; dar, cu toate că trase de 
aproape să-l rupă, nu veni nimeni. 

Se întoarse spre Noirtier. 

Paloarea şi neliniştea sporeau pe chipul bătrânului. 


— Doamne! Doamne! de ce n-or fi venind? glăsui Morrel. O 
fi cineva bolnav în casă? 

Ochii lui Noirtier părură pe punctul de-a ieşi din orbite. 

— Dar ce aveţi? continuă Morrel. Mă speriaţi. Valentine! 
Valentine! 

— Da! Da! făcu Noirtier. 

Maximilien deschise gura să vorbească, dar limba nu putu 
să articuleze nici un sunet: se clătină şi se rezemă de perete. 

Apoi întinse mâna spre uşă. 

— Da, da, continuă bătrânul. 

Maximilien se repezi pe scara cea mică pe care o parcurse 
din două salturi, în timp ce Noirtier părea că îl îndeamnă din 
ochi: 

— Mai repede! mai repede! 

Un minut îi ajunse tânărului să străbată mai multe camere, 
pustii ca şi restul casei şi să ajungă până la odaia Valentinei. 

Nu avu nevoie să împingă uşa: era dată în lături. 

Primul sunet pe care îl auzi, fu un suspin. Văzu ca printr-un 
nor o figură neagră, îngenuncheată şi pierdută într-un morman 
de rufărie albă. Teama, înfricoşătoarea teamă, îl ţintuia în prag. 

Atunci auzi un glas spunând: 

— Valentine a murit! 

Şi un al doilea glas care, ca un ecou, răspundea: 

— A murit! A murit! 


Capitolul XXIX Maximilien 


Villefort se ridică, aproape ruşinat că a fost surprins în 
accesul durerii. 

Profesiunea cumplită pe care o exercita de douăzeci şi cinci 
de ani izbutise să facă dintr-însul mai mult sau mai puţin decât 
un bărbat. 

Privirea-i, buimăcită o clipă, se fixă asupra lui Morrel. 

— Cine eşti dumneata, domnule, care uiţi că nu se intră 
astfel într-o casă unde fâlfâie moartea? întrebă el. 

— Pleacă, domnule, pleacă! 


Dar Morrel rămânea neclintit; nu putea să-şi ia ochii de la 
spectacolul înfricoşător al patului mototolit şi al figurii palide, 
culcată într-însul. 

— Pleacă, n-auzi? strigă Villefort în timp ce d'Avrigny 
înainta la rându-i ca să-l dea afară pe Morrel. 

Acesta privi cu un aer rătăcit cadavrul, pe cei doi oameni, 
întreaga cameră, păru că ezită o clipă, deschise gura; apoi, 
negăsind nici un cuvânt pentru a răspunde, în ciuda roiului de 
idei fatale care-i năpădeau mintea, se întoarse, înfundându-şi 
mâinile în păr; astfel că Villefort şi d'Avrigny, abătuţi o clipă din 
gândurile lor, schimbară, după ce l-au petrecut din ochi, o 
privire care vroia să spună: 

— Este nebun! 

Dar, mai înainte de a se fi scurs cinci minute, auziră scara 
gemând sub o povară considerabilă, şi-l văzură pe Morrel care, 
cu o forţă supraomenească, ridicând în braţe jilţul lui Noirtier, îl 
aducea pe bătrân la primul etaj al casei. 

Când ajunse în capul scării, Morrel depuse jilţul jos şi-l 
împinse repede până în camera Valentinei. 

Întreaga operaţie fu executată cu puteri înzecite de 
exaltarea frenetică a tânărului. 

Dar un lucru era cu deosebire înspăimântător; figura lui 
Noirtier, înaintând spre patul Valentinei, împins de Morrel, figura 
lui Noirtier în care inteligenţa îşi desfăşura toate resursele şi ai 
cărei ochi îşi adunau întreaga lor putere pentru a ţine locul 
celorlalte facultăţi. 

De aceea chipul palid, cu privirea înflăcărată, fu pentru 
Villefort o apariţie înfricoşătoare. 

Ori de câte ori se găsise în contact cu părintele său, se 
întâmplase ceva grozav. 

— Uite ce au făcut din ea! strigă Morrel cu o mână 
rezemată încă de spătarul jilţului pe care-l împinsese până la pat 
şi cu cealaltă întinsă spre Valentine; uite, tată, uite! 

Villefort se trase un pas înapoi, privindu-l cu uimire pe 
tânărul care-i era aproape necunoscut şi care îi spunea lui 
Noirtier tată. 

În momentul acela tot sufletul bătrânului păru că trece în 
ochii care se injectau de sânge; apoi vinele gâtului se umflară, o 
culoare vânătă, asemănătoare aceleia care năpădeşte pielea 


epilepticului, îi acoperi gâtul, obrajii, tâmplele; nu-i lipsea 
acestei explozii interioare a întregii fiinţe decât un strigăt. 

Strigătul ieşi, pentru a spune astfel, din toţi porii, 
înfricoşând prin muţenia sa, sfâşiind prin tăcerea sa. 

D'Avrigny se repezi spre bătrân, dându-i să respire un 
revulsiv violet. 

— Domnule, strigă atunci Morrel, apucând mâna ţeapănă a 
paraliticului, mi se pune întrebarea cine sunt şi cu ce drept mă 
găsesc aci... Dumneavoastră care ştiţi, spuneţi-le! spuneţi-le! 

Şi glasul tânărului se stinse în suspine. 

Respirația gâfâitoare zgâlţâia pieptul bătrânului. Părea că 
este în prada agitaţiei care precede agonia. 

În sfârşit, lacrimile ţâşniră din ochii lui Noirtier care era mai 
fericit decât tânărul ce suspina fără să plângă. Deoarece capul 
nu se putea pleca, se închiseră ochii. 

— Spuneţi, continuă Morrel cu voce sugrumată, spuneţi că 
eram logodnicul ei! 

— Spuneţi că era prietena mea nobilă, singura mea iubire 
pe pământ! Spuneţi, spuneţi, spuneţi că acest cadavru îmi 
aparţine! 

Şi, înfăţişând spectacolul cumplit al unei mari forţe care se 
zdrobeşte, tânărul căzu greoi în genunchi, dinaintea patului pe 
care degetele-i crispate îl încleştară cu violenţă. 

Durerea era aşa de sfâşietoare încât d'Avrigny întoarse 
capul pentru a-şi ascunde emoția, iar Villefort fără să mai ceară 
vreo explicaţie, atras de magnetismul care ne împinge spre cei 
ce au iubit fiinţele deplânse de noi, îi întinse tânărului mâna. 

Dar Morrel nu vedea nimic; apucase mâna îngheţată a 
Valentinei şi, neizbutind să plângă, muşca păturile mugind. 

Câtva timp nu se auzi în cameră decât concertul suspinelor, 
al imprecaţiilor şi al rugăciunii. Şi totuşi un zgomot le domina pe 
toate: respiraţia răguşită şi sfâşietoare care părea, cu fiece 
înghiţire de aer, că rupe în pieptul lui Noirtier unul din resorturile 
vieţii. 

În sfârşit, mai stăpân decât toţi, după ce, pentru a spune 
astfel, cedase câtva timp lui Maximilien locul său, Villefort luă 
cuvântul. 

— Domnule, îi spuse el lui Maximilien, spui că o iubeai pe 
Valentine; că erai logodnicul ei; nu cunoşteam iubirea aceasta, 


nu ştiam de legătura aceasta; şi totuşi eu, părintele ei, te iert; 
căci, precum văd, durerea dumitale e mare, reală şi adevărată. 

De altminteri şi durerea mea e prea mare ca să mai rămână 
loc în inimă pentru mânie. 

Dar, după cum vezi, îngerul pe care îl nădăjduiai a părăsit 
pământul: nu mai are ce face cu adoraţiile oamenilor, ea care, în 
momentul acesta, îl adoră pe Dumnezeu; ia-ţi deci rămas bun 
de la tristele rămăşiţe pe care ea le-a uitat printre noi; mai ia-i 
pentru ultima oară mâna pe care o aşteptai şi desparte-te de ea 
pentru totdeauna: Valentine nu mai are nevoie acum decât de 
preotul care s-o binecuvânteze. 

— Te înşeli, domnule, strigă Morrel ridicându-se într-un 
genunchi, cu inima străbătută de o durere mai puternică decât 
toate celelalte pe care le simţise până atunci. Te înşeli; moartă, 
aşa cum a murit, Valentine are nevoie nu numai de un preot, 
dar şi de un răzbunător. Domnule de Villefort, dumneata trimite 
după preot, eu voi fi răzbunătorul. 

— Ce vrei să spui, domnule? murmură Villefort tremurând. 

— Vreau să spun, continuă Morrel, că în dumneata, 
domnule, sunt doi oameni. Părintele a plâns de ajuns, procurorul 
regal să-şi înceapă datoria! 

Ochii lui Noirtier scânteiară; d'Avrigny se apropie. 

— Domnule, continuă tânărul culegând din ochii tuturor 
sentimentele care se zugrăveau pe chipurile celor de faţă, ştiu 
ce spun şi ştii tot aşa de bine ca mine ce vreau să spun: 
Valentine a murit asasinată! 

Villefort îşi cobori capul; d'Avrigny mai înaintă un pas; 
Noirtier făcu da din ochi. 

— Domnule, continuă Morrel, în epoca în care noi trăim, o 
fiinţă, chiar dacă nu ar fi tânără, frumoasă, adorabilă cum era 
Valentine, o fiinţă nu dispare în mod violent din lume fără să se 
ceară socoteală pentru dispariţia ei. 

— Haide, domnule procuror regal, adăugă Morrel cu 
vehemenţă crescândă, nu-ţi fie milă! Eu îţi denunţ crima, 
dumneata caută asasinul! 

Şi ochii lui neînduplecaţi îl cercetau pe Villefort care, la 
rându-i, solicita cu privirea când pe Noirtier, când pe d'Avrigny. 

Dar, în loc să găsească ajutor în părintele său şi în doctor, 
Villefort nu întâlni la ei decât o privire tot aşa de neînduplecată 
ca şi a lui Morrel. 


— Da! făcu bătrânul. 

— Desigur! spuse d'Avrigny. 

— Domnule, replică Villefort încercând să lupte împotriva 
propriei sale emoţii, domnule, te înşeli; la mine nu se săvârşesc 
crime; mă loveşte fatalitatea, mă pune Dumnezeu la încercare; 
gândul este oribil; dar nimeni nu e asasinat. 

Ochii lui Noirtier se învăpăiară, d'Avrigny deschise gura să 
vorbească. 

Morrel întinse braţul, poruncind tăcere. 

— Şi eu îţi spun că aci se ucide! strigă Morrel al cărui glas 
scăzu fără să piardă nimic din vibrația lui cumplită. 

Îţi spun că, în patru luni de zile, aceasta e a patra victimă. 

Îţi spun că se mai încercase o dată, acum patru zile, 
otrăvirea Valentinei şi că încercarea a fost zădărnicită graţie 
precauţiilor domnului Noirtier. 

Îţi spun că doza a fost dublată, sau că s-a schimbat felul 
otrăvii şi că, de data aceasta, încercarea a izbutit. 

Îţi spun că dumneata ştii toate acestea la fel de bine, 
deoarece, domnule, te-a prevenit cineva şi ca medic şi ca 
prieten. 

— Dar dumneata eşti în delir, domnule! spuse Villefort 
încercând zadarnic să se zbată din cercul în care se simţea 
prins. 

— Sunt în delir? strigă Morrel. Ei bine, fac apel la domnul 
d'Avrigny. 

Întreabă-l, domnule, dacă îşi mai aminteşte de cuvintele pe 
care le-a rostit în grădina dumitale, în grădina acestui palat, în 
seara morții doamnei de  Saint-Meran, atunci când 
dumneavoastră amândoi, crezându-vă singuri, discutaţi despre 
moartea aceea tragică în care fatalitatea despre care vorbeşti şi 
Dumnezeu pe care îl acuzi pe nedrept nu pot să aibă decât o 
vină: că l-au creat pe asasinul Valentinei! 

Villefort şi d'Avrigny se priviră. 

— Da, da, amintiţi-vă, spuse Morrel; cuvintele pe care le 
credeaţi încredințate tăcerii şi singurătăţii au căzut în auzul 
meu. De bună seamă că, din seara aceea, văzând culpabila 
bunăvoință a domnului de Villefort pentru membrii familiei sale, 
ar fi trebuit să destăinuiesc totul autorităţii; n-aş mai fi complice, 
aşa cum sunt acum, al morţii tale, Valentine, scumpa mea 
Valentine! Dar complicele va deveni răzbunător. Această a patra 


crimă e flagrantă şi vădită în ochii tuturora, iar dacă părintele 
tău, Valentine, părintele tău te părăseşte — îţi jur că eu voi 
urmări pe asasin. 

Şi, de data aceasta ca şi cum natura s-ar fi înduioşat în 
sfârşit de făptura viguroasă, gata să se zdrobească prin propria 
ei forţă, ultimele cuvinte ale lui Morrel se stinseră în gâtlej. 
Tânărul izbucni în hohote, lacrimile atât de îndelung rebele 
ţâşniră din ochi, se prăbuşi şi căzu în genunchi, plângând, lângă 
palul Valentinei. 

Atunci veni rândul lui d'Avrigny. 

— Mă alătur şi eu, spuse el cu voce puternică, domnului 
Morrel pentru a cere pedepsirea crimei; căci inima mea se 
răzvrăteşte la gândul că bunăvoința mea laşă a încurajat 
asasinul. 

— O, Doamne! Doamne! murmură Villefort nimicit. 

Morrel înălţă capul, citind în ochii bătrânului care azvârleau 
o flacără supranaturală: 

— Priviţi, priviţi; glăsui el; domnul Noirtier vrea să 
vorbească. 

— Da, făcu Noirtier cu o expresie cu atât mai cumplită cu 
cât toate facultăţile bietului bătrân neputincios erau concentrate 
în privirea sa. 

— Îl cunoaşteţi pe asasin? întrebă Morrel. 

— Da, răspunse Noirtier. 

— Şi ne veţi călăuzi! exclamă tânărul. Să ascultăm! 
Domnule d'Avrigny, să ascultăm! 

Noirtier adresă nefericitului Morrel un zâmbet melancolic, 
unul din acele zâmbete blânde ale ochilor care o făcuseră de 
atâtea ori fericită pe Valentine şi îşi fixă atenţia. 

Apoi, conducând, pentru a spune astfel, ochii 
interlocutorului său cu ai săi, îşi abătu privirile spre uşă. 

— Vreţi să ies, domnule? exclamă îndurerat Morrel. 

— Da, făcu Noirtier. 

— Oh, fie-vă milă de mine, domnule! 

Ochii bătrânului rămaseră fixaţi, fără înduplecare, spre uşă. 

— Cel puţin voi putea să revin? întrebă Morrel. 

— Da. 

— Trebuie să ies singur? 

— Nu. 

— Pe cine să iau cu mine? Pe domnul procuror regal? 


— Nu. 

— Pe doctor? 

— Da. 

— Vreţi să rămâneţi singur cu domnul de Villefort? 

— Da. 

— Dar domnia sa va putea să vă înţeleagă? 

— Da. 

— O, fiţi pe pace, îl înţeleg foarte bine pe părintele meu! 
spuse Villefort aproape uşurat că ancheta se va face între patru 
ochi. 

Şi, spunând cuvintele acestea cu expresia de uşurare pe 
care am semnalat-o, dinţii procurorului regal clănţăneau cu 
putere. 

D'Avrigny îl luă pe Morrel de braţ şi îl trase în camera de 
alături. 

Se aşternu atunci, în toată casa, o linişte mai adâncă decât 
aceea a morţii. 

În sfârşit, după un sfert de ceas, se auzi un pas şovăitor şi 
Villefort apăru în pragul salonului unde d'Avrigny şi Morrel 
stăteau, — unul cufundat în gânduri, celălalt sufocându-se. 

— Veniţi, glăsui el. 

Şi-i aduse lângă jilţul lui Noirtier. 

Morrel se uită atunci cu atenţie la Villefort. 

Figura procurorului regal era lividă; pete mari de culoarea 
ruginei îi brăzdau fruntea; între degete o pană răsucită 
scrâşnea, desfăcându-se în bucăţi. 

— Domnilor, spuse el cu o voce gâtuită adresându-se lui 
d'Avrigny şi lui Morrel; domnilor, vă cer cuvântul de onoare că 
oribilul secret va rămâne îngropat între noi. 

Ambii bărbaţi făcură o mişcare. 

— Vă conjur! continuă Villefort. 

— Dar... vinovatul? criminalul? asasinul? glăsui Morrel. 

— Fii pe pace, domnule, se va face dreptate, spuse 
Villefort. Părintele meu mi-a destăinuit numele vinovatului; 
părintele meu e însetat de răzbunare ca şi dumneavoastră şi cu 
toate acestea el vă conjură ca şi mine să păstraţi secretul 
crimei. 

— Nu-i aşa, tată? 

— Da, făcu Noirtier cu hotărâre. 

Morrel făcu o mişcare de groază şi de neîncredere. 


— O, domnule! exclamă Villefort apucându-l pe Maximilien 
de braţ; dacă părintele meu, omul neînduplecat pe care îl 
cunoşti, îţi cere asta, e pentru că el ştie că Valentine va fi 
răzbunată cumplit. 

— Nu-i aşa, tată? 

Bătrânul făcu semn că da. 

Villefort continuă: 

— El mă cunoaşte şi i-am dat cuvântul. Prin urmare liniştiţi- 
vă, domnilor, trei zile vă cer, trei zile, adică mai puţin decât v-ar 
cere justiţia şi, peste trei zile, răzbunarea pe care o voi obţine 
de la ucigaşul copilei mele va înfiora până în adâncul inimii pe 
cei mai nepăsători dintre oameni. 

— Nu-i aşa, tată? 

Şi spunând cuvintele acestea, el scrâşnea din dinţi şi 
scutura mâna amorţită a bătrânului. 

— Domnule Noirtier, tot ce făgăduieşte se va respecta? 
întrebă Morrel, în timp ce d'Avrigny întreba din ochi. 

— Da, făcu Noirtier cu o privire de bucurie sinistră. 

— Juraţi, domnilor, spuse Villefort împreunând mâinile lui 
d'Avrigny şi ale lui Morrel, juraţi că vă va fi milă de onoarea 
casei mele şi că îmi veţi lăsa mie grija să o răzbun. 

D'Avrigny se întoarse şi murmură un da foarte slab, dar 
Morrel îşi smulse mâna dintr-a magistratului, se repezi spre pat, 
îşi apăsă buzele pe buzele îngheţate ale Valentinei şi fugi cu 
geamătul lung al unui suflet care se îngroapă în deznădejde. 

Am spus că toţi servitorii dispăruseră. 

Domnul de Villefort fu deci nevoit să-l roage pe d'Avrigny 
să-şi asume intervenţiile aşa de numeroase şi de delicate pe 
care le impune moartea în oraşele mari şi mai cu seamă 
moartea însoţită de circumstanţe aşa de suspecte. 

Era înfricoşător să vezi la Noirtier durerea fără mişcare, 
deznădejdea fără gesturi, lacrimile fără glas. 

Villefort reintră în cabinetul său; d'Avrigny se duse la 
medicul primăriei care îndeplineşte funcțiunile de inspector al 
deceselor şi căruia i se spune cu un termen cam tare medicul 
morților. 

Noirtier nu vru să se despartă de nepoata sa. 

După o jumătate de oră, domnul d'Avrigny se înapoie cu 
confratele său; porţile de la stradă fuseseră închise şi, deoarece 


portarul dispăruse împreună cu ceilalţi servitori, se duse să 
deschidă Villefort. 

Dar se opri pe palier; nu mai avea curaj să intre în camera 
mortuară. 

Doctorii pătrunseră deci singuri până în odaia Valentinei. 

Noirtier se afla lângă pat, palid ca moarta, nemişcat şi mut 
ca şi ea. 

Medicul morţilor se apropie cu indiferența omului care îşi 
petrece jumătate din viaţă în apropierea cadavrelor, ridică 
pătura care o acoperea pe fată şi-i întredeschise numai buzele. 

— Uite, biata fată este moartă de-a binelea, spuse 
d'Avrigny oftând. 

— Da, răspunse laconic medicul dând drumul păturii care 
acoperea figura Valentinei. 

Noirtier scoase un horcăit înăbuşit. 

D'Avrigny se întoarse, ochii bătrânului scânteiau. 

Bunul doctor înţelese că Noirtier cerea să-şi vadă copila; îl 
apropie din nou de pat şi, în timp ce medicul morţilor îşi muia în 
apă clorurată degetele care atinseseră buzele răposatei, 
dezvălui chipul calm şi palid care părea chipul unui înger 
adormit. 

O lacrimă ivită în colţul ochiului lui Noirtier îl răsplăti pe 
bunul doctor. 

Medicul morţilor redactă procesul-verbal pe colţul unei 
mese, în chiar camera Valentinei şi, după îndeplinirea acestei 
ultime formalităţi, ieşi însoţit de doctor. 

Villefort îi auzi coborând şi se arătă în uşa cabinetului său. 

Mulţumi în câteva cuvinte medicului şi întorcându-se spre 
d'Avrigny: 

— Acum, spuse el, preotul. 

— Ai vreun ecleziarh la care ţii în mod special pentru a se 
ruga la căpătâiul Valentinei? întrebă d'Avrigny. 

— Nu, spuse Villefort, adu-l pe cel mai apropiat. 

— Cel mai apropiat, glăsui medicul morţilor, e un abate 
italian care s-a mutat în casa de alături. Vreţi să-l înştiinţez, în 
trecere? 

— D'Avrigny, spuse Villefort, însoţeşte-l te rog pe domnul. 

— Uite cheia ca să poţi intra şi ieşi după voie. 

— Adu-l pe preot şi introdu-l în camera bietei mele copile. 

— Doreşti să-i vorbeşti, prietene? 


— Doresc să fiu singur. Mă vei scuza, nu-i aşa? Un preot e 
dator să înţeleagă toate durerile, chiar durerea paternă. 

Şi, dându-i lui d'Avrigny un passe-partout, domnul de 
Villefort salută încă o dată pe doctorul străin şi reintră în 
cabinetul său unde se aşeză la lucru. 

Pentru anumite structuri, lucrul e remediul tuturor durerilor. 

În momentul când coborau în stradă zăriră un om îmbrăcat 
cu o sutană, care stătea în pragul porţii vecine. 

— Uite-l pe cel despre care îţi vorbeam, spuse medicul 
morţilor lui d'Avrigny. 

D'Avrigny se adresă ecleziarhului: 

— Domnule, îi spuse el, aţi fi dispus să faceţi un mare 
serviciu unui părinte nefericit care şi-a pierdut fiica, adică 
domnului procuror regal Villefort? 

— Da, ştiu, domnule, răspunse preotul cu un accent 
italienesc foarte pronunţat: moarta e în casa ei. 

— În cazul acesta nu mai am nevoie să vă comunic ce 
anume serviciu îndrăzneşte să aştepte de la dumneavoastră. 

— Eram pe punctul de a mă oferi eu, domnule, glăsui 
preotul; misiunea noastră e de a merge în întâmpinarea 
îndatoririlor. 

— E o fată. 

— Da, ştiu, am aflat de la servitorii pe care i-am văzut 
părăsind casa. Am ştiut că se numea Valentine; şi m-am şi rugat 
pentru ea. 

— Vă mulţumesc, domnule, vă mulțumesc, glăsui 
d'Avrigny; şi deoarece aţi început să exercitaţi sfântul 
dumneavoastră rol, vă rog să-l continuaţi. Poftiţi la căpătâiul 
moartei şi o familie întreagă, îndoliată, vă va fi recunoscătoare. 

— Mă duc, domnule, răspunse abatele şi îndrăznesc să 
spun că niciodată o rugăciune nu va fi fost mai fierbinte decât a 
mea. 

D'Avrigny îl luă pe abate de mână şi, fără să dea ochii cu 
Villefort, care stătea zăvorât în cabinetul său, îl conduse până în 
camera Valentinei al cărei corp cioclii aveau să-l ia în primire 
abia în noaptea următoare. 

Când a intrat în cameră, privirea lui Noirtier a întâlnit-o pe-a 
abatelui şi, fără îndoială, a citit într-însa ceva deosebit căci nu 
şi-a mai luat ochii de la ea. 


D'Avrigny recomandă preotului nu numai pe moartă dar şi 
pe bătrân, iar preotul făgădui că va avea pentru Valentine 
rugăciuni şi pentru Noirtier îngrijiri. 

Abatele se angajă solemn şi, probabil, pentru a nu mai fi 
deranjat în rugăciunile sale şi pentru ca nici Noirtier să nu mai 
fie deranjat în durerea sa, zăvori îndată după plecarea domnului 
d'Avrigny nu numai uşa prin care doctorul ieşise, dar şi uşa care 
ducea la doamna de Villefort. 


Capitolul XXX Semnătura Danglars 


Ziua următoare se arătă tristă şi înnorată. 

Cioclii îşi îndepliniseră în timpul nopţii meseria funebră şi 
cususeră corpul depus pe pat în giulgiul care drapează pe cei 
răposaţi, împrumutându-le — orice s-ar spune despre egalitate 
în faţa morţii — o ultimă mărturie a luxului pe care-l iubeau în 
viaţă. 

Giulgiul nu era altceva decât o bucată de splendidă mătase 
pe care fata o cumpărase cu cincisprezece zile mai înainte. 

Seara, câţiva oameni chemaţi în mod special îl 
transportaseră pe Noirtier din camera Valentinei într-a lui; 
împotriva oricărei aşteptări, bătrânul nu se împotrivise de loc. 

Abatele Busoni veghease până în zori, iar în zori se 
retrăsese la el fără să cheme pe nimeni. 

Pe la opt dimineaţa se înapoiase d'Avrigny; îl întâlnise pe 
Villefort care se ducea la Noirtier şi îl însoţise ca să afle cum a 
petrecut bătrânul noaptea. 

ÎI găsiră în jilţul mare care îi servea de pat, dormind un 
somn blând şi zâmbitor. 

Se opriră amândoi, uimiţi, în prag. 

— Uite cum natura ştie să aline cele mai crâncene dureri, îi 
spuse d'Avrigny lui Villefort care îşi privea părintele adormit; 
desigur nu se va putea spune că domnul Noirtier nu-şi iubea 
nepoata; cu toate acestea, doarme. 

— Da şi ai dreptate, răspunse Villefort cu mirare; doarme şi 
e un lucru ciudat, căci nemulţumirea cea mai mică îl ţine de 
obicei treaz nopţi în şir. 

— L-a răpus durerea, glăsui d'Avrigny. 


Trecură amândoi îngânduraţi în cabinetul procurorului 
regal. 

— Uite, eu n-am dormit, spuse Villefort arătând lui 
d'Avrigny patul intact; pe mine durerea nu mă răpune şi, de 
două nopţi, nu m-am culcat; în schimb, uită-te la biroul meu; am 
scris în aste două zile şi două nopţi, am cercetat dosarul, am 
adnotat actul de acuzare al asasinului Benedetto... O, muncă! 
muncă! Pasiunea, bucuria, furia mea, tu îmi dobori toate 
durerile! 

Şi strânse convulsiv mâna lui d'Avrigny. 

— Ai nevoie de mine? întrebă doctorul. 

— Nu, spuse Villefort; întoarce-te, însă, te rog, la 
unsprezece; la prânz are loc... plecarea... O, Doamne, biata mea 
copilă! biata mea copilă!... 

Şi redevenind om, procurorul regal ridică ochii la cer şi 
scoase un suspin. 

— Vei sta în salonul de recepţie? 

— Nu, am un văr care se însărcinează cu această tristă 
onoare. Eu voi lucra, doctore; când lucrez, totul dispare. 

Într-adevăr, doctorul nici nu ajunsese bine la uşă şi 
procurorul regal se apucase din nou de lucru. 

Pe peron, d'Avrigny întâlni ruda despre care îi vorbise 
Villefort, un personaj neînsemnat în povestirea de faţă ca şi în 
familie, una dintre făpturile sortite să joace, de când se nasc, 
rolul de utilitate în lume. 

Era punctual, îmbrăcat în negru, avea un zăbranic pe braţ şi 
venise la vărul său cu o figură pe care şi-o compusese, pe care 
îşi propusese s-o păstreze câtă vreme va fi nevoie şi s-o 
părăsească apoi. 

La unsprezece trăsurile funebre huruiră pe caldarâmul 
curţii, iar strada din foburgul Saint-Honore se umplu de 
murmurele gloatei, deopotrivă ahtiată după bucuriile sau doliul 
bogaţilor şi care aleargă la o înmormântare pompoasă cu 
aceeaşi grabă ca şi la o nuntă de ducesă. 

Puțin câte puţin, salonul mortuar se umplu şi sosiră mai 
întâi câteva din vechile noastre cunoştinţe, adică Debray, 
Château-Renaud, Beauchamp, apoi toate figurile ilustre ale 
parchetului, literaturii şi armatei; căci domnul de Villefort ocupa, 
nu atât prin poziţia sa socială, cât prin meritu-i personal, unul 
din primele ranguri în societatea pariziană. 


Vărul stătea în prag şi introducea pe toată lumea, iar 
pentru indiferenți era o mare uşurare — trebuie să spunem — 
de a vedea acolo o figură nepăsătoare, care nu pretindea 
musafirilor o fizionomie mincinoasă sau lacrimi false, aşa cum ar 
fi făcut un părinte, un frate sau un logodnic. 

Cei care se cunoşteau se chemau din ochi şi se strângeau 
în grupuri. 

Unul din aceste grupuri era compus din Debray, Château- 
Renaud şi Beauchamp. 

— Biata fată! spuse Debray, plătind, aşa cum fiecare făcea 
de altminteri, fără să vrea, un tribut, durerosului eveniment; 
biata fată, aşa de bogată şi de frumoasă! Ţi-ai fi putut închipui, 
Château-Renaud, când am venit — cât e de atunci? trei 
săptămâni sau o lună cel mult ca să semnăm contractul care n-a 
fost semnat? 

— Pe legea mea, nu! spuse Château-Renaud. 

— O cunoşteai? 

— Am vorbit o dată sau de două ori cu ea, la balul doamnei 
de Morcerf; mi se părea încântătoare, deşi cam melancolică. 
Unde e mama vitregă? ştii? 

— S-a dus să-şi petreacă ziua cu soţia domnului acesta care 
ne primeşte. 

— Cine e ăsta? 

— Care? 

— Domnul care ne primeşte. Un deputat? 

— Nu, spuse Beauchamp; sunt condamnat să-i văd pe 
onorabilii noştri în fiecare zi, dar mutra lui îmi este necunoscută. 
— Ai vorbit despre moartea aceasta în ziarul dumitale? 

— Nu am scris eu articolul, dar s-a vorbit; mă îndoiesc că va 
fi pe placul domnului de Villefort. Se spune, mi se pare, că dacă 
în altă parte decât în casa domnului procuror regal se 
înregistrau patru decese succesive, domnul procuror regal s-ar fi 
alarmat cu siguranţă mai mult. 

— De altminteri,  glăsui  Château-Renaud, doctorul 
d'Avrigny, care e medicul mamei mele, pretinde că domnul de 
Villefort e foarte disperat. 

— Dar pe cine cauţi, Debray? 

— Caut pe domnul de Monte-Cristo, răspunse tânărul. 

— L-am întâlnit pe bulevard, când veneam aci. Cred că se 
ducea la bancherul lui, spuse Beauchamp. 


— La bancherul lui? Bancherul lui nu e Danglars? întrebă 
Château- Renaud pe Debray. 

— Mi se pare că da, răspunse secretarul intim uşor tulburat; 
dar nu lipseşte numai domnul de Monte-Cristo; nu-l văd nici pe 
Morrel. 

— Morrel? Ce, îi cunoştea? întrebă Château-Renaud. 

— Cred că fusese prezentat numai doamnei de Villefort. 

— N-are a face, ar fi trebuit să vină, glăsui Debray; despre 
ce o să vorbească el astă-seară? Inmormântarea este 
evenimentul zilei. Sst, să tăcem! Uite că domnul ministru al 
justiţiei şi cultelor se simte obligat să ţină micul său speech 
vărului înlăcrimat. 

Şi tinerii se apropiară de uşă ca să audă micul speech al 
domnului ministru al justiţiei şi cultelor. 

Beauchamp spusese adevărul; răspunzând  invitaţiei 
mortuare, el îl întâlnise pe Monte-Cristo, care se îndrepta, la 
rându-i, spre palatul Danglars din strada Chaussée-d'Antin. 

Bancherul zărise de la fereastră trăsura contelui intrând în 
curte şi venise în întâmpinarea lui cu un chip întristat, dar 
amabil. 

— Conte, vii să-mi exprimi condoleanţele dumitale, spuse el 
întinzând mâna lui Monte-Cristo. Într-adevăr, nenorocirea şi-a 
făcut cuibul în casa mea; aşa de mult încât, când te-am zărit, 
mă întrebam dacă nu cumva am dorit nenorocirea bieţilor 
Morcerfi, ceea ce ar fi justificat proverbul: cine sapă groapa 
altuia, cade el în ea. Pe cuvântul meu de onoare, nu doream 
răul lui Morcerf, era poate cam trufaş pentru un om pornit de 
jos, ca mine, datorând totul sieşi, ca mine; dar fiecare cu 
metehnele lui. Eh, conte, oamenii din generaţia noastră... Dar 
iertaţi-mă, dumneavoastră nu sunteţi din generaţia noastră, 
sunteţi un bărbat tânăr... Oamenii din generaţia noastră nu sunt 
fericiţi anul acesta: dovadă, procurorul regal puritan, dovadă 
Villefort care şi-a pierdut acum şi fiica. Recapitulează prin 
urmare: Villefort, precum spuneam, pierzându-şi în chip ciudat 
întreaga familie; Morcerf dezonorat şi ucis; eu, acoperit de 
ridicol din cauza mârşăviei acelui Benedetto şi apoi... 

— Apoi ce? întrebă contele. 

— O, nu ştii încă? 

— O nouă nenorocire? 

— Fiica mea... 


— Domnişoara Danglars? 

— Eugenie ne-a părăsit. 

— O, ce tot îmi spui? 

— Adevărul, dragă conte. Cât de fericit eşti dumneata că nu 
ai nici nevastă, nici copii! 

— Crezi? 

— O, da! 

— Şi spui că domnişoara Eugenie... 

— N-a putut să suporte ruşinea pe care ne-a făcut-o 
mizerabilul şi mi-a cerut permisiunea de a pleca în călătorie. 

— Şi a plecat? 

— Noaptea trecută. 

— Cu doamna Danglars? 

— Cu o rudă... Cu toate acestea o pierdem pe scumpa 
Eugenie; căci cu firea pe care i-o cunosc, mă îndoiesc că va mai 
accepta să se înapoieze vreodată în Franţa. 

— Ce vrei, scumpe baroane? glăsui Monte-Cristo; necazuri 
de familie, necazuri care ar fi zdrobitoare pentru un nevoiaş al 
— cărui copil ar însemna pentru el întreaga avuţie, dar 
suportabile pentru un milionar. Orice ar spune filozofii, oamenii 
practici le vor da totdeauna o dezminţire în această privinţă: 
banul consolidează în multe împrejurări; şi de bună seamă că 
dumneata vei fi mai repede consolat decât oricine altul, dacă 
admiţi virtutea acestui balsam suveran; dumneata, regele 
finanţei, punctul de intersecţie al tuturor puterilor. 

Danglars aruncă o privire piezişă contelui ca să vadă dacă 
îşi bătea joc, sau dacă vorbea serios. 

— Da, glăsui el, de bună seamă că dacă averea consolează, 
se poate să fiu şi eu consolat: sunt bogat. 

— Aşa de bogat, dragă baroane, încât averea dumitale 
seamănă cu piramidele; cei care ar vrea s-o dărâme nu 
îndrăznesc; cei care ar îndrăzni, nu pot. 

Danglars zâmbi de încrezătoarea bonomie a contelui. 

— Aceasta îmi aduce aminte, spuse el, că în momentul 
când aţi intrat eram pe cale să fac cinci bonuri mici; semnasem 
două; îmi daţi voie să le fac şi pe celelalte trei? 

— Fă-le, dragă baroane, fă-le! 

Urmă o clipă de tăcere, în răstimpul căreia se auzi scârţâind 
pana bancherului, în timp ce Monte-Cristo privea ciubucurile 
aurite ale plafonului. 


— Bonuri spaniole, întrebă Monte-Cristo, bonuri din Haiti, 
sau bonuri din Neapole? 

— Nu, spuse Danglars râzând cu râsul său suficient, bonuri 
la purtător, bonuri asupra Băncii Franţei. Priveşte, domnule 
conte, adăugă el, dumneata care eşti împăratul finanţei aşa cum 
eu sunt rege, ai văzut multe petice de hârtie de mărimea asta 
valorând fiecare câte un milion? 

Monte-Cristo luă în mână, ca pentru a le cântări, cele cinci 
petice de hârtie pe care Danglars i le prezenta cu îngâmfare şi 
citi: 


“Rog pe domnul regent al Băncii să plătească la ordinul 
meu, din fondurile depuse de mine, suma de un milion, valoare 
în cont. 

Baron Danglars" 


— Unul, două, trei, patru, cinci! exclamă Monte-Cristo. Cinci 
milioane! Drace! 

— Aşa fac eu afacerile, spuse Danglars. 

— E minunat, dacă mai cu seamă — cum nu mă îndoiesc — 
suma este plătită imediat. 

— Va fi, spuse Danglars. 

— E frumos să ai un astfel de credit; la drept vorbind, 
numai în Franţa se văd astfel de lucruri. Cinci petice de hârtie 
valorând cinci milioane; trebuie să vezi ca să crezi. 

— Te îndoieşti? 

— Nu. 

— Spui asta cu un accent... Uite, fă-ţi o plăcere: însoţeşte-l 
pe funcţionarul meu la bancă, şi-l vei vedea ieşind cu bonuri de 
tezaur pentru suma aceasta. 

— Nu, glăsui Monte-Cristo îndoind cele cinci bilete, lucrul 
este prea curios, astfel că voi face experienţa singur. Creditul 
meu la dumneata era de şase milioane; am luat nouă sute de 
mii de franci; îmi mai datorezi cinci milioane o sută de mii de 
franci. lau aceste cinci petice de hârtie pe care le socotesc 
bune, deoarece poartă semnătura dumitale, şi-ţi dau o recipisă 
generală de şase milioane care lichidează contul nostru. O 
pregătisem dinainte, căci trebuie să-ţi spun că am astăzi foarte 
mare nevoie de bani. 


Şi Monte-Cristo puse mâna cu cele cinci hârtii în buzunar, în 
timp ce, cu cealaltă, întindea bancherului recipisă. 

Fulgerul să fi căzut la picioarele lui Danglars şi nu l-ar fi 
zdrobit cu o înfricoşare mai mare. 

— Cum? îngăimă el. Cum, domnule conte, iei banii? Pardon, 
pardon, datorez banii aceştia spitalelor, ei sunt un depozit şi 
făgăduisem că-l plătesc în dimineaţa asta. 

— A, se schimbă lucrul! glăsui Monte-Cristo. Nu ţin 
neapărat la aceste cinci bilete; plăteşte-mi în alte valori; le 
luasem de curiozitate ca să pot spune lumii că, fără vreun aviz, 
fără să mi se ceară măcar un termen de cinci minute, casa 
Danglars mi-a plătit cinci milioane bani gheaţă. Ar fi fost 
deosebit! Poftim valorile; îţi repet însă, dă-mi altele. 

Şi întindea cele cinci efecte lui Danglars care, livid, întinse 
mâna, aşa cum vulturul întinde gheara printre gratiile cuştii ca 
să reţină carnea ce i se răpeşte. 

Deodată îşi luă seama, făcu o sforţare violentă şi se 
stăpâni. 

Pe urmă zâmbi, iar trăsăturile chipului său descompus se 
rotunjiră puţin câte puţin. 

— La drept vorbind, spuse el, recipisa dumitale tot bani 
înseamnă. 

— O, da! lar dacă ai fi la Roma, casa Thomson şi French n- 
ar face mai multe dificultăţi, plătindu-ţi pe baza recipisei mele, 
decât ai făcut dumneata. 

— Pardon, domnule conte, pardon. 

— Pot deci să păstrez banii? 

— Da, spuse Danglars ştergându-şi sudoarea care răsărea 
la rădăcina părului său; păstrează-i, păstrează-i. 

Monte-Cristo băgă din nou cele cinci bilete în buzunar cu 
expresia aceea intraductibilă care vrea să spună: 

— Gândeşte-te, dacă îţi pare rău, mai este timp. 

— Nu, declară Danglars, nu. Păstrează semnăturile mele. 
Ştii însă că nimic nu e mai formalist decât un om de bani; 
destinam suma aceasta spitalelor şi mi s-ar fi părut că le 
jefuiesc nedându-le-o chiar pe aceasta, ca şi cum un taler nu ar 
valora tot atât cât şi altul. Scuză-mă. 

Băgă bonurile în portmoneu. 

— Te scuz şi le iau, răspunse Monte-Cristo cu graţie. 


— Mai avem însă o sumă de o sută de mii de franci, spuse 
Danglars. 

Şi începu să râdă, zgomotos, dar nervos. 

— O, un fleac! glăsui Monte-Cristo. De bună seamă că 
schimbul se apropie de suma aceasta. Păstreaz-o şi vom fi chit. 

— Conte, vorbeşti serios? întrebă Danglars. 

— Eu nu râd niciodată cu bancherii, replică Monte-Cristo cu 
o seriozitate care se apropia de impertinenţă. 

Şi se îndreptă spre uşă, exact în momentul când valetul 
anunţa: 

— Domnul de Boville, perceptorul general al spitalelor. 

— Se pare că am venit la timp ca să am favoarea 
semnăturilor dumitale, care sunt disputate, spuse Monte-Cristo. 

Danglars se îngălbeni încă o dată şi se grăbi să-şi ia rămas 
bun de la conte. 

Contele de Monte-Cristo schimbă un salut ceremonios cu 
domnul de Boville, care stătea în picioare în salonul de 
aşteptare şi care, după ieşirea domnului de Monte-Cristo, fu 
introdus imediat în cabinetul domnului Danglars. 

Chipul aşa de serios al contelui fu luminat de un zâmbet 
fugar, văzând portofelul din mâna domnului perceptor al 
spitalelor. 

La poartă îşi regăsi trăsura şi dădu ordin să fie dus imediat 
la bancă. 

În vremea asta, înfrângându-şi orice emoție, Danglars 
venea în întâmpinarea perceptorului general. 

Se înţelege că zâmbetul şi graţia erau întipărite pe buzele 
lui. 

— Bună ziua, scumpul meu creditor, spuse el, căci mă prind 
că vii în calitate de creditor. 

— Aţi ghicit, domnule baron, spuse domnul de Boville; 
spitalele se prezintă la dumneavoastră în persoana mea; 
văduvele şi orfanii vin, prin mine, să vă ceară o pomană de cinci 
milioane. 

— Şi se mai spune că orfanii sunt de deplâns! glăsui 
Danglars prelungind gluma; bieţii copii! 

— lată-mă deci venind în numele lor, spuse domnul de 
Boville. Desigur că aţi primit scrisoarea mea ieri? 

— Da. 

— Mă înfăţişez cu recipisa. 


— Dragă domnule de Boville, spuse Danglars, văduvele şi 
orfanii dumneavoastră vor avea, dacă binevoieşti, bunătatea să 
aştepte douăzeci şi patru de ore, dat fiind că domnul de Monte- 
Cristo pe care l-ai văzut ieşind de aci... L-ai văzut, nu-i aşa? 

— Da, şi? 

— Domnul de Monte-Cristo ducea cu sine cele cinci 
milioane ale lor. 

— Cum aşa? 

— Contele avea un credit nelimitat la mine, deschis prin 
casa Thomson şi French din Roma. A venit să-mi ceară o sumă 
de cinci milioane dintr-o dată; i-am dat un bon pentru bancă; 
acolo sunt depuse fondurile mele, şi, înţelegi, m-aş teme ca, 
retrăgând din mâinile domnului regent zece milioane în aceeaşi 
zi, să nu i se pară ciudat. In două zile, adăugă Danglars 
zâmbind, nu zic ba. 

— Cum? exclamă domnul de Boville cu tonul celei mai 
desăvârşite neîncrederi; cinci milioane domnului care ieşea 
adineauri şi care plecând m-a salutat ca şi cum l-aş fi cunoscut? 

— Poate că te cunoaşte fără să-l cunoşti dumneata; domnul 
de Monte-Cristo cunoaşte pe toată lumea. 

— Cinci milioane? 

— Poftim recipisa lui. Fă ca Sfântul Toma: vezi şi pipăie. 

Domnul de Boville luă hârtia pe care Danglars i-o prezenta 
şi citi: 


"Am primit de la domnul baron Danglars suma de cinci 
milioane una sută mii franci de care d-sa se va rambursa prin 
casa Thomson şi French din Roma". 


— Da, e adevărat, spuse acesta. 

— Cunoşti casa Thomson şi French? 

— Da, glăsui domnul de Boville, am făcut pe vremuri o 
afacere de două sute de mii de franci cu ea; de atunci însă n-am 
mai auzit vorbindu-se de dânsa. 

— E una din cele mai bune case din Europa, spuse Danglars 
zvârlind cu neglijenţă pe birou recipisa pe care o luase din 
mâinile domnului de Boville. 

— Şi el avea cinci milioane asupra dumneavoastră? O, dar 
contele ăsta de Monte-Cristo e un nabab! 


— La drept vorbind nu ştiu cine este; avea însă trei credite 
nelimitate: unul la mine, unul la Rotschild, unul la Laffite şi, 
adăugă Danglars cu neglijenţă — precum vezi, mi-a acordat 
preferinţă lăsându-mi o sută de mii de franci pentru schimb. 

Domnul de Boville exprimă semnele celei mai mari 
admiraţii. 

— Va trebui să-i fac o vizită, spuse el, ca să obţin o donaţie 
pioasă pentru noi. 

— O, e ca şi cum ai avea-o; numai pomenile lui se urcă la 
peste douăzeci de mii de franci pe lună. 

— Splendid; de altminteri am să-i citez exemplul doamnei 
de Morcerf şi al fiului ei. 

— Ce exemplu? 

— Au dăruit toată averea lor spitalelor. 

— Ce avere? 

— Averea lor, aceea a generalului de Morcerf, a defunctului. 

— Şi în legătură cu ce? 

— În legătură cu faptul că nu voiau o avere dobândită în 
chip aşa de josnic. 

— Cu ce au să trăiască? 

— Mama se retrage în provincie şi fiul se angajează. 

— l-auzi ce scrupule! exclamă Danglars. 

— Am înregistrat ieri actul de donaţie. 

— Şi cât posedau? 

— O, nu mare lucru: între un milion două sute, un milion 
trei sute de mii de franci. Dar să revenim la milioanele noastre. 

— Cu plăcere, spuse Danglars în chipul cel mai natural din 
lume; sunteţi prin urmare grăbit în privinţa banilor? 

— O, da: mâine se face verificarea caselor noastre. 

— Mâine? De ce nu-mi spuneai asta numaidecât? Dar până 
mâine este un secol. La ce oră are loc verificarea? 

— La două. 

— Trimite la amiază, spuse Danglars zâmbind. 

Domnul de Boville nu răspundea mare lucru; făcea da din 
cap şi-şi mişca portofelul. 

— A, stai, fă ceva mai bun! spuse Danglars. 

— Ce să fac? 

— Recipisa domnului de Monte-Cristo are valoare; trece-o la 
Rotschild sau la Laffitte; au să ţi-o ia numaidecât. 

— Măcar că-i rambursabilă asupra Romei? 


— Desigur; te va costa numai un scont de cinci-şase mii de 
franci. 

Perceptorul făcu un salt înapoi. 

— A, nu, prefer să aştept până mâine. 

— Am crezut un moment, iartă-mă, spuse Danglars cu 
neobrăzare supremă, că aveai de acoperit un mic deficit. 

— O, exclamă perceptorul. 

— Ascultă, s-a mai văzut aşa ceva şi, în atari împrejurări se 
face un sacrificiu. 

— Slavă Domnului, nu! spuse domnul de Boville. 

— Atunci pe mâine; nu-i aşa, dragă perceptorule? 

— Da, pe mâine; dar negreşit? 

— O, glumeşti! trimite la amiază şi banca va fi înştiinţată. 

— Voi veni eu. 

— Şi mai bine, deoarece astfel voi avea plăcerea să te văd. 

Îşi strânseră mâna. 

— A, glăsui domnul de Boville, nu vă duceţi la 
înmormântarea bietei domnişoare de Villefort al cărei cortegiu l- 
am văzut trecând pe bulevard? 

— Nu, spuse bancherul, mă simt încă jenat de când cu 
afacerea Benedetto, astfel că stau retras. 

— Faceţi rău; ce vină aveţi dumneavoastră în toată chestia 
asta? 

— Ascultă, scumpul meu perceptor: când cineva poartă un 
nume nepătat ca al meu, e susceptibil. 

— Vă rog să fiţi convins că toată lumea vă deplânge şi că, 
în special, o deplânge pe domnişoara, fiica dumneavoastră. 

— Biata Eugenie! exclamă Danglars cu un oftat adânc. Ştiţi 
că intră la mânăstire, domnule? 

— Nu. 

— Din nefericire, lucrul e cât se poate de adevărat. S-a 
hotărât a doua zi după eveniment să plece cu o prietenă a sa, 
călugăriţă: caută acum o mânăstire foarte severă, în Italia sau în 
Spania. 

— O, e grozav! 

Şi domnul de Boville se retrase cu exclamaţia aceasta, 
adresând părintelui nenumărate condoleanţe. 

Dar abia ajunse afară şi Danglars strigă cu o energie pe 
care o vor înţelege numai cei ce au văzut reprezentat Robert 
Macaire de Frederik: 


— Nătărăule! 

Şi  împăturind chitanţa lui Monte-Cristo într-un mic 
portomoneu: 

— Vino la amiază, adăugă el, căci la amiază am să fiu 
departe. 

Intoarse apoi zăvoarele de două ori, goli toate sertarele 
casei, strânse cincizeci de mii de franci în bancnote, arse diferite 
hârtii, puse altele în evidenţă şi începu să scrie o scrisoare pe 
care o pecetlui şi deasupra căreia aşternu cuvintele acestea: 
"Doamnei baroane Danglars". 

— Am să o pun astă-seară pe toaleta ei, murmură el. 

Apoi scoțând din sertar un paşaport: 

— Bun, e încă valabil pentru două luni. 


Capitolul XXXI Cimitirul Père-Lachaise 


Domnul de Boville întâlnise într-adevăr convoiul funebru 
care o ducea pe Valentine la ultimul lăcaş. 

Timpul era mohorât şi înnorat; un vânt călduţ încă, dar 
ucigător pentru frunzele îngălbenite, le smulgea din crengile 
puţin câte puţin despuiate şi le învârtea deasupra mulţimii 
imense care umplea bulevardele. 

Parizian pur, domnul de Villefort socotea cimitirul Père- 
Lachaise ca pe singurul vrednic să primească rămăşiţele 
pământeşti ale unei familii pariziene; celelalte i se păreau 
cimitire de ţară, hoteluri ale morţii. 

Numai la Père-Lachaise un răposat de bună condiţie se 
putea simţi ca la el acasă. 

Cumpărase, precum am văzut, un teren de veci pe care se 
înălța monumentul populat aşa de grabnic cu toţi membrii 
primei sale familii. 

Pe frontonul mausoleului se citea: Familia Saint Meran şi 
Villefort, căci aşa fusese ultima dorinţă a bietei Renée, mama 
Valentinei. 

Aşadar, spre Père-Lachaise se îndrepta pomposul cortegiu 
pornit din foburgul Saint-Honore. Străbătură întreg Parisul, 
apucară prin foburgul du Temple, apoi pe bulevardele 
exterioare, până la cimitir. Peste cincizeci de trăsuri de casă 


urmau douăzeci de trăsuri de doliu, iar în urma celor cincizeci de 
trăsuri, peste cinci sute de persoane mergeau pe jos. 

Aproape toţi erau tineri; pe ei moartea Valentinei îi lovise 
ca un trăsnet şi, în ciuda aburului glacial al secolului şi a 
prozaismului epocii, sufereau influenţa poetică a frumoasei, 
castei, adorabilei fete răpită în floarea tinereţii. 

La ieşirea din Paris văzură sosind un vehicul, zorit, tras de 
patru cai care se opriră brusc, încordându-şi pulpele nervoase 
ca nişte resorturi de oţel; era domnul de Monte-Cristo. 

Contele cobori din caleaşcă şi se amestecă în mulţimea 
care urma carul funebru pe jos. 

Château-Renaud îl zări; cobori îndată din cupeu şi se 
apropie de el. Beauchamp părăsi de asemeni cabrioleta de piaţă 
în care se găsea. 

Contele privea cu luare-aminte toate golurile mulţimii; vădit 
lucru, căuta pe cineva. 

În sfârşit nu se mai stăpâni. 

— Unde e Morrel? întrebă el. Nu ştiţi careva dintre 
dumneavoastră unde e? 

— Ne-am pus şi noi întrebarea aceasta la locuinţa moartei, 
spuse Château-Renaud, căci nimeni dintre noi nu l-a zărit. 

Contele tăcu, dar continuă să privească în juru-i. 

În sfârşit, ajunseră la cimitir. 

Ochii străpungători ai lui Monte-Cristo cercetară dintr-o 
privire boschetele de tisă şi de pini şi, în curând, îi pieri orice 
nelinişte: o umbră se strecurase pe sub carpenii negri şi Monte- 
Cristo recunoscuse fără îndoială pe cine căuta. 

Ştiţi ce înseamnă o înmormântare în magnifica metropolă: 
grupuri negre, împrăştiate pe aleile albe, liniştea cerului şi a 
pământului tulburată de trosnetul câtorva crengi rupte, un gard 
afundat în jurul unui mormânt; apoi cântecul melancolic al 
preoţilor în care se amestecă, din când în când, un suspin 
desprins dintr-un tufiş de flori sub care se vede o femeie 
prăbuşită cu mâinile împreunate. 

Umbra remarcată de Monte-Cristo păşi repede printre 
copacii de dinapoia mormântului Heloisei şi al lui Abelard, luă 
loc împreună cu valeţii moartei în fruntea cailor care purtau 
corpul şi ajunse până în locul hărăzit pentru îngropăciune. 

Fiecare privea la ceva. 


Monte-Cristo nu privea decât umbra abia remarcată de cei 
din jurul său. 

In două rânduri contele ieşi din şir ca să vadă dacă nu 
cumva mâinile omului căutau vreo armă ascunsă sub haină. 

Când cortegiul stătu, se putu vedea că e Morrel care, cu 
redingota-i neagră încheiată până la bărbie, cu fruntea-i lividă, 
cu obrajii scofâlciţi, cu pălăria mototolită în mâinile convulsive, 
se rezemase de un copac aflat pe o movilă ce domina 
mausoleul, astfel încât să nu piardă nici unul din amănuntele 
ceremoniei funebre ce avea să se împlinească. 

Totul se desfăşură potrivit obiceiului. Câţiva bărbaţi — şi, ca 
întotdeauna, ei erau cei mai puţini impresionați — câţiva bărbaţi 
rostiră discursuri. Unii deplângeau moartea prematură; alţii 
stăruiau asupra durerii părintelui; câţiva găsiră mijlocul să arate 
că fata îl solicitase de mai multe ori pe domnul de Villefort 
pentru vinovaţii deasupra capului cărora el ţinea paloşul 
justiţiei; în sfârşit, fură epuizate metaforele înflorite şi imaginile 
dureroase din versurile lui Malherbe către Duperier. 

Monte-Cristo nu asculta nimic, nu vedea nimic sau, mai 
bine zis, nu-l vedea decât pe Morrel al cărui calm şi a cărui 
încremenire alcătuiau un spectacol înfricoşător pentru cel care, 
singurul, putea să citească în adâncul inimii tânărului ofiţer. 

— A, uite-l pe Morrel! îi spuse deodată Beauchamp lui 
Debray. Pe unde dracu s-a furişat acolo? 

Şi îi atrase atenţia şi lui Château-Renaud. 

— Ce palid! glăsui acesta tresărind. 

— Îi e frig, replică Debray. 

— Nu, spuse Château-Renaud cu ton tărăgănat; cred că 
este emoţionat. Maximilien e un om foarte impresionabil. 

— Eh, abia dacă o cunoştea pe domnişoara de Villefort, 
spuse Debray. Ai declarat singur. 

— Intr-adevăr. Cu toate acestea mi-aduc aminte că, la balul 
doamnei de Morcerf, a dansat de trei ori cu ea; ştiţi, conte, balul 
unde aţi produs atâta efect. 

— Nu, nu ştiu, răspunse Monte-Cristo fără să-şi dea seama 
nici la ce şi nici cui răspundea, ocupat fiind să-l supravegheze 
pe Morrel ai cărui obraji se roşeau aşa cum se întâmplă celor 
care îşi rețin respiraţia. 

— Discursurile s-au terminat cu bine, domnilor, rosti contele 
brusc. 


Şi dădu semnalul plecării, dispărând fără să se ştie pe unde 
a trecut. 

Ceremonia mortuară era încheiată, asistenții porniră înapoi 
spre Paris. 

Numai Château-Renaud îl căută o clipă pe Morrel din ochi; 
dar, în timp ce se uitase după contele care se depărta, Morrel îşi 
părăsise locul, astfel că, după ce l-a căutat zadarnic, Château- 
Renaud s-a luat după Debray şi Beauchamp. 

Monte-Cristo se aruncase într-un tufiş şi, tăinuit dinapoia 
unui mormânt mare, pândea cea mai neînsemnată mişcare a lui 
Morrel care se apropiase, puţin câte puţin, de mausoleul părăsit 
de curioşi şi apoi de gropari. 

Morrel privi în juru-i pe îndelete şi vag; dar, în momentul 
când privirea lui îmbrăţişa porţiunea opusă, Monte-Cristo se 
apropie cu încă vreo zece paşi fără să fie văzut. 

Tânărul îngenunchie. 

Cu gâtul încordat, cu ochii aţintiţi şi dilataţi, cu picioarele 
gata să se arunce la cel dintâi semnal, contele se apropia tot 
mai mult de Morrel. 

Morrel îşi încovoie fruntea până pe piatră, îmbrăţişă grilajul 
cu ambele mâini şi murmură: 

— O, Valentine! 

Inima contelui fu zdrobită de explozia acestor două cuvinte; 
făcu încă un pas şi lovindu-l pe umăr pe Morrel: 

— Dragă prietene, glăsui el, te căutam. 

Monte-Cristo se aştepta la o izbucnire, la reproşuri, la 
învinuiri: se înşela. 

Morrel se întoarse spre el şi spuse cu un calm aparent: 

— Precum vedeţi, mă rugam. 

Privirea cercetătoare a lui Monte-Cristo îl examină pe tânăr 
din creştet până în tălpi. 

Pe urmă păru mai liniştit. 

— Vrei să te duc la Paris? întrebă el. 

— Nu, mulţumesc. 

— În sfârşit, doreşti ceva? 

— Lăsaţi-mă să mă rog. 

Contele se depărtă fără să facă vreo obiecţie, dar se 
depărtă pentru a ocupa un nou post de unde nu pierdea nici un 
gest al lui Morrel; acesta se ridică în sfârşit, îşi şterse genunchii 


înălbiţi de piatră şi porni spre Paris fără să întoarcă o singură 
dată capul înapoi. 

Cobori agale pe strada Roquette. 

Dând drumul trăsurii care staţiona la Père-Lachaise, contele 
îl urmă de la o sută de paşi. Maximilien străbătu canalul şi intră 
în strada Meslay prin bulevarde. 

La cinci minute după ce poarta se închise după Morrel, intră 
Monte- Cristo. 

Julie se afla în faţa grădinii unde privea cu cea mai mare 
atenţie pe meşterul Penelon care, luându-şi în serios meseria de 
grădinar, făcea butaşi de trandafiri de Bengal. 

— A, domnul conte de Monte-Cristo? exclamă ea cu bucuria 
pe care o manifesta de obicei fiecare membru al familiei când 
Monte-Cristo venea în vizită în strada Meslay. 

— Maximilien s-a înapoiat, nu-i aşa, doamnă? întrebă 
contele. 

— Mi se pare că l-am văzut trecând, glăsui tânăra femeie; 
dar, vă rog, chemaţi-l pe Emmanuel. 

— Mă iertaţi, doamnă; trebuie să urc numaidecât la 
Maximilien; am a-i spune ceva de cea mai mare importanţă, 
răspunse Monte-Cristo. 

— Duceţi-vă, spuse ea însoţindu-l cu zâmbetu-i fermecător 
până când el dispăru pe scară. 

Monte-Cristo urcă repede cele două etaje care despărţeau 
parterul de apartamentul lui Maximilien; când ajunse pe palier, 
ascultă; nu se auzea nici un zgomot. 

Ca în cele mai multe case vechi, locuite de un singur 
stăpân, palierul nu era închis decât printr-o uşă de sticlă. 

Dar în uşa de sticlă nu era nici o cheie. Maximilien se 
încuiase pe dinăuntru; dincolo de uşă nu putea să se vadă însă, 
din cauza unei perdele roşii de mătase. 

ingrijorarea contelui se tălmăci printr-o roşeaţă vie, 
simptomul unei emoţii nu prea obişnuită la omul acesta 
netulburat. 

— Ce să fac? murmură el. 

Şi medită o clipă. 

— Să sun? glăsui el; o, nu! De multe ori sunetul unei 
sonerii, adică al unei vizite, accelerează hotărârea celor aflaţi în 
situaţia în care Maximilien se găseşte desigur în momentul 
acesta şi atunci zgomotului soneriei îi răspunde alt zgomot. 


Monte-Cristo se înfioră din cap până în picioare şi, deoarece 
hotărârile lui aveau iuţeala fulgerului, izbi cu cotul într-unul din 
ochiurile uşii de sticlă care zbură în ţăndări; ridică apoi perdeaua 
şi-l văzu pe Morrel care, la birou, cu o pană în mână, sărise de 
pe scaun auzind sfărâmăturile geamului. 

— Nu e nimic, glăsui contele; iartă-mă, scumpe prieten, am 
lunecat şi, lunecând, am dat cu cotul în uşă; deoarece s-a spart, 
profit de ocazie ca să intru la dumneata; nu te deranja, nu te 
deranja. 

Şi, trecând braţul prin geamul spart, contele deschise uşa. 

Morrel se ridică, evident contrariat şi veni în întâmpinarea 
lui Monte- Cristo, nu atât pentru a-l primi, cât pentru a-i ţine 
calea. 

— Nu zău, e vina servitorilor dumitale, spuse Monte-Cristo 
frecându-şi cotul; parchetele lucesc ca oglinda. 

— V-aţi rănit, domnule? întrebă Morrel cu răceală. 

— Nu ştiu. Dar ce făceai acolo? scriai? 

— Eu? 

— Ai degetele pătate de cerneală. 

— Într-adevăr, răspunse Morrel, scriam; mi se întâmplă 
câteodată, deşi sunt militar. 

Monte-Cristo înaintă câţiva paşi în cameră. Maximilien fu 
nevoit să-l lase, dar se luă după el. 

— Scriai? reluă Monte-Cristo eu o privire obositoare prin 
fixitatea ei. 

— Am mai avut onoarea să vă spun că da, glăsui Morrel. 

Contele zvârili o privire în juru-i. 

— Ai pistoale lângă călimară? întrebă el arătând cu degetul, 
lui Morrel, armele puse pe birou. 

— Plec într-o călătorie, răspunse Maximilien. 

— Prietene! exclamă Monte-Cristo cu blândeţe infinită în 
glas. 

— Domnule! 

— Prietene, dragă Maximilien, te rog nu lua hotărâri 
extreme. 

— Eu, hotărâri extreme? întrebă Morrel înălţând din umeri. 
Şi vă rog, o călătorie este o hotărâre extremă? 

— Maximilien, glăsui Monte-Cristo, să punem de o parte 
masca pe care o purtăm. 


Maximilien, nu mă amăgi cu calmul dumitale de comandă 
mai mult decât te amăgesc eu cu solicitudinea mea frivolă. 

Înţelegi, nu-i aşa, că pentru a face ce am făcut, pentru a da 
cu cotul în geamuri, a viola secretul camerei unui prieten, că 
pentru a face toate acestea, trebuia să fiu stăpânit de o nelinişte 
reală sau, mai bine zis, de o convingere cumplită. 

Maximilien, vrei să-ţi iei viaţa! 

— O, dar cum vă vin ideile astea, domnule conte? întrebă 
Morrel tresărind. 

— Îți spun că vrei să-ţi iei viaţa, continuă contele cu acelaşi 
glas şi iată dovada. 

Apropiindu-se de birou ridică fila albă pe care tânărul o 
zvârlise peste o scrisoare începută şi luă scrisoarea. 

Morrel se repezi să i-o smulgă din mâini. 

Monte-Cristo prevedea însă mişcarea şi o preveni, 
apucându-l pe Maximilien de mână şi oprind-o, aşa cum lanţul 
de oţel opreşte resortul în mijlocul evoluţiei sale. 

— Vezi bine că vroiai să-ţi iei viaţa, Morrel, spuse contele; e 
scris aici. 

— Ei şi chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă m-am hotărât să 
îndrept spre mine ţeava pistolului, cine mă va împiedica? strigă 
Morrel trecând fără tranziţie de la aparenţa calmului la expresia 
violenţei. 

Cine va avea curajul să mă împiedice? Când voi spune: 

Toate speranţele mele sunt năruite, inima mea e zdrobită, 
viaţa mea e stinsă, în jurul meu nu am decât doliu şi dezgust; 
pământul a devenit cenuşă; orice glas omenesc mă sfâşie. 

Când voi spune: 

E un act de milă să mă lăsaţi să mor căci, dacă nu mă lăsaţi 
să mor, Îmi voi pierde mintea, voi deveni nebun. 

Haide, spuneţi, domnule, când voi spune acestea, când se 
va vedea că le rostesc cu zbuciumul şi lacrimile inimii mele, mi 
se va mai răspunde: 

Faci rău! 

Voi fi împiedicat să scap de nenorocire? 

Spuneţi, domnule, spuneţi, veţi avea curajul acesta? 

— Da, Morrel, glăsui Monte-Cristo cu un glas al cărui calm 
contrasta în chip ciudat cu exaltarea tânărului; da, voi avea 
curajul. 


— Dumneavoastră? exclamă Morrel cu o expresie 
crescândă de furie şi de mustrări, dumneavoastră care m-aţi 
amăgit cu o speranţă absurdă; care m-aţi ţinut legănat, adormit 
cu făgăduieli sterpe, când aş fi putut, printr-o hotărâre extremă, 
s-o salvez sau cel puţin s-o văd murind în braţele mele; care 
afectaţi toate resursele inteligenţei, toate puterile materiei; care 
jucaţi sau, mai bine zis, vă prefaceţi că jucaţi rolul Providenţei şi 
care n-aţi avut măcar puterea de a da contraotravă unei fete 
otrăvite? O, domnule, mi-aţi inspira milă dacă nu mi-aţi stârni 
oroare! 

— Morrel... 

— Da, mi-ați spus să pun masca jos; ei bine, bucuraţi-vă, o 
pun. 

Da, când m-aţi urmărit la cimitir v-am răspuns, căci am 
inima bună; când aţi intrat, v-am lăsat să veniţi până aici... Dar 
deoarece mi-aduceţi un chin nou, mie care credeam că le-am 
epuizat pe toate — conte de Monte-Cristo, mântuitor al lumii, 
bucuraţi-vă îl veţi vedea pe prietenul dumneavoastră murind. 

Şi cu râsul nebuniei pe buze, Morrel se repezi pentru a doua 
oară spre pistoale. 

Palid ca un spectru dar cu ochii scânteietori de fulgere, 
Monte-Cristo întinse mâna asupra armelor şi îi spuse 
nechibzuitului: 

— Şi eu îţi repet că nu-ţi vei lua viaţa. 

— Poftiţi de mă împiedicaţi, răspunse Morrel cu un ultim 
elan care se frânse ca şi primul de braţul de oţel al contelui. 

— Te voi împiedica! 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră, în definitiv, ca să vă 
asumaţi dreptul acesta tiranic asupra unor fiinţe libere şi 
conştiente? strigă Maximilien. 

— Cine sunt eu? repetă Monte-Cristo. 

Ascultă: 

Eu sunt, urmă Monte-Cristo, singurul om pe lume care are 
dreptul să-ţi spună: Morrel, nu vreau ca fiul părintelui tău să 
moară astăzi! 

Şi, măreț, transfigurat, sublim, Monte-Cristo înaintă cu 
braţele pe piept spre tânărul agitat care, învins fără să vrea de 
semidivinitatea acestui om, se trase un pas înapoi. 


— De ce îmi vorbiţi de părintele meu? îngăimă el; de ce 
amestecați amintirea părintelui meu cu ceea ce mi se întâmplă 
astăzi? 

— Pentru că eu sunt cel care a salvat viaţa părintelui tău 
într-o zi când vroia să se omoare aşa cum tu vrei să te omori 
astăzi; pentru că eu sunt omul care a trimis punga surioarei tale 
şi Faraonul bătrânului Morrel; pentru că eu sunt Edmond Dantès 
care te-a jucat pe genunchi când erai copil! 

Morrel mai făcu un pas înapoi, clătinându-se sufocat, 
gâfâind, strivit; apoi forţele îl părăsiră şi căzu cu un strigăt 
puternic în genunchi, la picioarele lui Monte-Cristo. 

Pe urmă, deodată, în admirabila lui fiinţă se produse o 
mişcare de regenerare subită şi completă: se ridică, se năpusti 
din cameră şi se repezi pe scară, strigând cât îl ţinea glasul: 

— Julie! Julie! Emmanuel! Emmanuel! 

Monte-Cristo vru să se repeadă după el, dar Maximilien şi- 
ar fi dat mai degrabă viaţa decât să deschidă uşa contelui. 

La strigătele lui Maximilien, Julie, Emmanuel, Penelon şi 
câţiva servitori alergară înspăimântați. 

Morrel îl luă de mână şi redeschizând uşa: _ 

— În genunchi! strigă el cu voce sugrumată de plâns: În 
genunchi! El e binefăcătorul, salvatorul părintelui nostru; el e... 

Stătea gata să spună: 

— Edmond Dantès. 

Contele îl opri, prinzându-i braţul. 

Julie se repezi spre mâna contelui, Emmanuel îl sărută ca 
pe un Dumnezeu tutelar; Morrel căzu pentru a doua oară în 
genunchi şi bătu parchetul cu fruntea. 

Atunci omul de bronz simţi că inima i se dilată în piept, îşi 
înclină capul şi plânse. 

Se auzi în cameră, câteva clipe, un concert de lacrimi şi de 
gemete sublime care, desigur, pare armonios chiar celor mai 
dragi îngeri ai Domnului. 

Julie abia îşi reveni din emoția profundă pe care o încercase 
şi se năpusti din cameră, cobori un etaj, alergă în salon cu o 
bucurie copilărească şi ridică globul de cristal care ocrotea 
punga dată de necunoscutul din Allées de Meilhan. 

În vremea asta Emmanuel îi spunea contelui cu glas 
întretăiat: 


— O, domnule conte, cum de aţi putut sta până astăzi fără 
să vă divulgaţi, deşi ne-aţi auzit de atâtea ori vorbind despre 
binefăcătorul nostru necunoscut, deşi ne-aţi văzut înconjurând o 
amintire cu atâta recunoştinţă şi adoraţie? E o cruzime faţă de 
noi şi, aproape că aş îndrăzni să spun, domnule conte, faţă de 
dumneavoastră. 

— Ascultă, prietene, glăsui contele şi pot să te numesc 
astfel căci, fără să bănuieşti, eşti prietenul meu de unsprezece 
ani; descoperirea acestui secret a fost pricinuită de un mare 
eveniment pe care nu trebuie să-l cunoşti. 

Dumnezeu îmi este martor că doream să-l îngrop pentru 
toată viaţa în adâncul sufletului meu; fratele dumitale, 
Maximilien, mi l-a smuls prin violenţe de care se căieşte, sunt 
sigur. 

Apoi, văzând că Maximilien se trântise într-un jilţ, 
rămânând totuşi în genunchi: 

— Veghează asupra lui, adăugă Monte-Cristo în şoaptă, 
strângând în mod semnificativ mâna lui Emmanuel. 

— De ce? întrebă tânărul uimit. 

— Nu pot să-ţi spun; dar veghează asupra lui. 

Emmanuel îşi roti ochii în cameră şi zări pistoalele lui 
Morrel. 

Ochii lui se fixară înfricoşaţi asupra armelor pe care le arătă 
lui Monte-Cristo, ridicând încetişor degetul spre ele. 

Monte-Cristo înclină din cap. 

Emmanuel făcu o mişcare spre pistoale. 

— Lasă-le, spuse contele. 

Apoi îndreptându-se spre Morrel, îi luă mâna; pornirile 
tumultuoase care zgâlţâiseră un moment inima tânărului 
făcuseră loc unei amorţiri profunde. 

Julie urcă; ţinea în mână punga de mătase şi două lacrimi 
strălucitoare, pline de bucurie, se rostogoleau pe obrajii ei, ca 
două picături de rouă matinală. 

— lată relicva, spuse ea; să nu vă închipuiţi că îmi este mai 
puţin scumpă de când salvatorul ni s-a destăinuit. 

— Copila mea, răspunse Monte-Cristo îmbujorându-se, dă- 
mi voie să iau înapoi punga; din momentul când cunoşti 
trăsăturile chipului meu, nu vreau să fiu reamintit amintirii 
dumitale decât prin afecțiunea pe care te rog să mi-o acorzi. 


— O, nu, nu, vă implor! spuse Julie strângând punga la 
inimă: s-ar putea să ne părăsiţi într-o zi; din nefericire, ne veţi 
părăsi într-o zi, nu-i aşa? 

— Ai ghicit, doamnă, răspunse Monte-Cristo zâmbind; peste 
opt zile voi părăsi ţara aceasta unde atâţia oameni care 
meritaseră răzbunarea cerului trăiau fericiţi, în timp ce părintele 
meu se stingea de foame şi durere. 

Anunţându-şi plecarea apropiată, Monte-Cristo îşi fixă ochii 
asupra lui Morrel şi observă că vorbele "voi părăsi ţara aceasta" 
trecuseră fără să-l scoată pe Morrel din letargie; înţelese că 
trebuie să dea o ultimă luptă cu durerea prietenului său şi luând 
mâinile Juliei şi ale lui Emmanuel într-ale sale, le spuse cu 
autoritatea blândă a unui părinte: 

—  Bunii mei prieteni, lăsaţi-mă singur, vă rog, cu 
Maximilien. 

Pentru Julie era un mijloc de a lua cu sine relicva prețioasă 
despre care Monte-Cristo uită să mai vorbească. 

Îl trase repede pe soţul ei. 

— Să-i lăsăm, spuse ea. 

Contele rămase cu Morrel care stătea nemişcat ca o 
statuie. 

— Haide, redevii în sfârşit bărbat, Maximilien? glăsui 
contele atingându-i umărul cu degetul său de foc. 

— Da, căci reîncep să sufăr. 

Fruntea contelui se încreţi, trădând o sumbră ezitare. 

— Maximilien! Maximilien! glăsui el; gândurile în care te 
cufunzi sunt nedemne de un creştin. 

— O, liniştiţi-vă, prietene, spuse Morrel înălţând capul şi 
arătând contelui un zâmbet pătruns de o tristeţe nespusă, nu 
voi mai căuta moartea. 

— Aşadar, fără arme, fără disperare! glăsui Monte-Cristo. 

— Da, căci pentru a mă vindeca de durerea mea am ceva 
mai bun decât ţeava unui pistol sau vârful unui cuţit. 

— Biet nebun! Şi ce ai? 

— Durerea mea care mă va ucide. 

— Dragul meu, spuse Monte-Cristo cu o melancolie egală 
aceleia a lui Morrel, ascultă-mă: 

Dacă i s-ar fi spus părintelui tău, în momentul când îşi 
îndrepta ţeava pistolului spre frunte; dacă mi s-ar fi spus mie, în 
momentul când îndepărtam de lângă patul meu pâinea 


prizonierului pe care n-o atinsesem de trei zile; dacă în sfârşit, ni 
s-ar fi spus nouă amândurora, în momentul acela suprem: 

Trăiţi! Va veni o zi când veţi fi fericiţi şi veţi binecuvânta 
viaţa; de oriunde ar fi venit glasul — l-am fi primit cu zâmbetul 
îndoielii sau cu neliniştea neîncrederii şi totuşi de câte ori, 
îmbrăţişându-te, părintele tău nu a binecuvântat viaţa, de câte 
ori, eu însumi... 

— O! exclamă Morrel  întrerupându-l pe conte, 
dumneavoastră nu ați pierdut decât libertatea; părintele meu 
nu-şi pierduse decât averea; eu am pierdut-o pe Valentine. 

— Priveşte-mă, Morrel, spuse Monte-Cristo cu solemnitatea 
aceea care, în anumite împrejurări, îl făcea aşa de mare şi de 
convingător; priveşte-mă; n-am nici lacrimi în ochi, nici febră în 
vine, nici bătăi funebre în inimă; cu toate acestea te văd 
suferind pe tine, Maximilien, pe care te iubesc cum l-aş fi iubit 
pe fiul meu; ei bine, aceasta nu îţi spune, Morrel, că durerea e 
ca şi viaţa şi că totdeauna există ceva necunoscut dincolo de 
ea? Dacă te rog, dacă îţi poruncesc să trăieşti, Morrel, e din 
convingerea că îmi vei mulţumi într-o zi că ţi-am păstrat viaţa. 

— Doamne, ce-mi spuneţi, conte? exclamă tânărul. Luaţi 
seama; poate că dumneavoastră nu aţi iubit niciodată. 

— Copilule! răspunse contele. 

— Vreau să spun că n-aţi iubit niciodată o femeie, reluă 
Morrel. Uitaţi-vă la mine: de când am devenit bărbat, sunt ostaş; 
am ajuns până la douăzeci şi nouă de ani fără să iubesc, 
deoarece nici unul dintre sentimentele pe care le-am încercat 
până acum nu merită numele de iubire: ei bine, la douăzeci şi 
nouă de ani, am văzut-o pe Valentine; de aproape doi ani o 
iubesc, de aproape doi ani am putut să citesc virtuțile fetei şi ale 
femeii, scrise chiar de mâna lui Dumnezeu în inima ei deschisă 
pentru mine ca o carte. 

Conte, simţeam alături de Valentine o fericire infinită, 
imensă, necunoscută, prea mare, prea completă, prea divină 
pentru lumea aceasta; deoarece lumea nu mi-a dăruit-o, 
înseamnă, conte, că fără Valentine nu există pentru mine, pe 
pământ, decât deznădejde şi mâhnire. 

— Ţi-am spus să nădăjduieşti, Morrel, repetă contele. 

— Şi eu voi repeta să luaţi seama, spuse Morrel: căutaţi să 
mă convingeţi şi dacă mă convingeţi, mă veţi face să-mi pierd 


mintea, mă veţi face să cred că am s-o mai pot vedea pe 
Valentine. 

Contele zâmbi. 

— Prietene, tată! strigă Morrel exaltat; ia seama, îţi voi 
repeta pentru a treia oară, căci autoritatea pe care o ai asupra 
mea mă înspăimântă; ia seama la sensul cuvintelor dumitale, 
căci, uite, ochii mei se reînsufleţesc, inima mea se reaprinde şi 
renaşte; ia seama, căci mă faci să cred în lucruri supranaturale. 

M-aş supune dacă mi-ai porunci să ridic piatra de pe 
mormântul fetei lui lair, aş merge pe valuri ca apostolul dacă mi- 
ai face semn cu mâna să merg pe valuri; ia seama, m-aş 
supune. 

— Nădăjduieşte, prietene! repetă contele. 

— O, vă jucaţi cu mine! spuse Morrel recăzând din 
înălţimea exaltării în abisul tristeţii; faceţi ca mamele acelea 
bune sau, mai bine zis, ca mamele egoiste care calmează, cu 
vorbe mieroase, durerea copilului, deoarece strigătele lui le 
obosesc. Nu prietene, greşeam spunându-vă să luaţi seama; nu 
vă fie teamă, îmi voi îngropa durerea cu atâta grijă în străfundul 
pieptului meu, o voi face aşa de obscură şi de secretă, încât n-o 
să mai fiţi nevoit s-o compătimiţi. Apoi, prietene, adio! 

— Dimpotrivă, spuse contele; din momentul acesta, 
Maximilien, vei trăi lângă şi cu mine, nu mă vei mai părăsi, iar 
peste opt zile vom fi lăsat în urma noastră Franţa. 

— Şi îmi spuneţi să nădăjduiesc? 

— Îţi spun să nădăjduieşti, deoarece ştiu un mijloc de 
vindecare. 

— Conte, mă întristaţi şi mai mult dacă aceasta e cu 
putinţă. Nu vedeţi, ca rezultat al loviturii ce mă izbeşte, decât o 
durere banală şi credeţi că mă consolaţi printr-un mijloc banal: 
călătoria. 

Şi Morrel clătină din cap cu neîncredere dispreţuitoare. 

— Ce vrei să-ţi spun? reluă Monte-Cristo. Eu am încredere 
în făgăduielile mele. Lasă-mă să fac experienţă. 

— Conte, îmi prelungiţi agonia, atâta tot. 

— Vasăzică, inimă slabă ce eşti, n-ai puterea de a da 
prietenului tău câteva zile pentru încercarea pe care o face? Ştii 
tu de ce e capabil contele de Monte-Cristo? Ştii tu că el 
comandă multor puteri pământeşti? Ştii că el are destulă 
credinţă în Dumnezeu pentru a obţine minuni de la Cel care a 


spus că, prin credinţă, omul ar putea să clintească un munte? Ei 
bine, minunea pe care o nădăjduiesc, aşteapt-o, sau... 

— Sau? repetă Morrel. 

— Sau ia seama, Morrel, te voi socoti ingrat. 

— Conte, fie-vă milă de mine! 

— Mi-e atâta milă de tine, Maximilien, ascultă-mă, atâta 
milă încât, dacă nu te vindec într-o lună — ţine bine minte 
cuvintele mele, Morrel, — te voi pune eu însumi în faţa 
pistoalelor acestea încărcate şi a unei cupe cu cea mai sigură 
otravă din Italia, o otravă mai sigură şi mai promptă, crede-mă, 
decât aceea care a ucis-o pe Valentine. 

— Îmi făgăduiţi? 

— Da, căci sunt om, căci şi eu, după cum ţi-am spus, am 
vrut să mor şi de multe ori chiar după ce nenorocirea s-a 
depărtat de mine — am visat deliciile somnului etern. 

— Conte, într-adevăr îmi  făgăduiţi asta? exclamă 
Maximilien ametit. 

— Nu-ţi făgăduiesc, îți jur, spuse Monte-Cristo întinzând 
mâna. 

— Pe cuvântul dumneavoastră de onoare că, dacă peste o 
lună, nu sunt consolat, mă lăsaţi liber pe viaţa mea şi că, orice 
aş face, nu mă veţi numi ingrat? 

— Peste o lună Maximilien; peste o lună şi data este sfântă, 
Maximilien: nu ştiu dacă tu te-ai gândit la ea: suntem astăzi în 
septembrie. Se împlinesc astăzi zece ani de când l-am salvat pe 
părintele tău care vroia să moară. 

Morrel apucă mâinile contelui şi le sărută; contele îl lăsă ca 
şi cum înţelegea că adoraţia i se cuvenea. 

— Peste o lună, continuă Monte-Cristo, vei avea pe masa în 
faţa căreia vom sta amândoi, arme bune şi o moarte uşoară; în 
schimb îmi făgăduieşti că vei aştepta până atunci şi vei trăi? 

— La rândul meu, vă jur! strigă Morrel. 

Monte-Cristo îl atrase pe tânăr la pieptul său şi-l tinu 
îndelung. 

— Şi acum, îi spuse el, începând de astăzi vei veni să 
locuieşti la mine; vei ocupa apartamentul Haydeei şi fiica mea 
va fi înlocuită prin fiul meu. 

— Haydée? întrebă Morrel. Ce-a devenit Haydée? 

— A plecat azi-noapte. 

— V-a părăsit? 


— Nu, mă aşteaptă... Fii prin urmare gata să vii la mine, în 
strada Champs Elisees şi scoate-mă de aici fără să fiu văzut. 

Maximilien îşi cobori capul şi se supuse ca un copil, sau ca 
un apostol. 


Capitolul XXXII Împărţeala 


În imobilul din strada Saint-Germain-des-Prâs, pe care 
Albert de Morcerf îl alesese pentru sine şi pentru mama sa, 
primul etaj, compus dintr-un mic apartament complet, era 
închiriat unui personaj foarte misterios. 

Personajul în chestiune era un bărbat a cărui figură portarul 
n-o putuse vedea niciodată, fie la venire, fie la plecare; căci 
iarna îşi afunda bărbia într-una din acele cravate roşii cum au 
vizitiii de casă care îşi aşteaptă stăpânii la ieşirea de la 
spectacole, iar vara se ştergea totdeauna la nas exact în 
momentul când ar fi putut să fie zărit trecând prin dreptul 
gheretei. 

Trebuie să spunem că, spre deosebire de toate regulile, 
locatarul nu era spionat de nimeni şi că zvonul care circula, că 
incognitoul său ascundea o persoană foarte bine situată, 
impusese respectarea apariţiilor sale misterioase. 

Vizitele îi erau de obicei fixe, deşi uneori în avans sau în 
întârziere; dar aproape totdeauna, iarna sau vara, îşi ocupa, 
cam pe la orele patru după-amiază, apartamentul în care nu 
rămânea niciodată noaptea. 

La trei şi jumătate, iarna, focul era aprins de servitoarea 
discretă care avea grija micului apartament; la trei şi jumătate, 
vara, băuturi răcoritoare erau aduse de aceeaşi servitoare. 

La orele patru, precum am spus, misteriosul personaj 
sosea. 

După douăzeci de minute o trăsură se oprea în faţa casei. O 
femeie îmbrăcată în negru sau în albastru închis, dar totdeauna 
acoperită de un voal mare, cobora, trecea ca o umbră pe 
dinaintea gheretei şi urca scara fără ca o singură treaptă să se 
audă trosnind sub piciorul ei uşor. 

Nu i se întâmplase niciodată să fie întrebată unde se duce. 


Figura ei, ca şi a necunoscutului, era deci absolut străină 
celor doi paznici ai porţii — portari model, singurii poate capabili 
de o atare discreţie în imensa corporație a portarilor capitalei. 

Se înţelege că ea nu trecea dincolo de întâiul etaj. Zgăria la 
o uşă, într-un mod special; uşa se deschidea, apoi se închidea 
ermetic şi atât. 

Când părăsea casa, aceeaşi operaţie. 

Necunoscuta ieşea cea dintâi, tot voalată şi se urca în 
trăsura ei care uneori dispărea pe la un cap al străzii, alteori pe 
la altul; pe urmă, după douăzeci de minute, ieşea şi 
necunoscutul, înfundat în cravata lui sau ascuns de batistă şi 
dispărea de asemeni. 

In ziua următoare aceleia când contele de Monte-Cristo a 
făcut o vizită lui Danglars, ziua înmormântării Valentinei, 
locatarul misterios intră pe la zece dimineaţa în loc de, ca de 
obicei, patru după-amiază. 

Aproape numaidecât, fără să respecte intervalul obişnuit, 
sosi o trăsură de piaţă şi femeia voalată urcă repede scara. 

Uşa se deschise şi se închise. 

Dar, mai înainte ca uşa să se fi închis, femeia exclamase: 

— O, Lucien! o, dragul meu! 

In chipul acesta portarul, care auzise fără să vrea 
exclamaţia, află atunci pentru întâia oară că locatarul său se 
numea Lucien; deoarece însă era un portar model, îşi făgădui să 
nu spună nimic nevestei sale. 

— Ei, ce e, scumpă prietenă? întrebă cel al cărui nume 
fusese dezvăluit de tulburarea sau de graba femeii voalate; 
vorbeşte, spune! 

— Dragul meu, pot să contez pe dumneata? 

— Desigur şi ştii bine. Dar ce e? Biletul dumitale de azi 
dimineaţă m-a tulburat profund. Precipitarea, dezordinea din 
scrisul dumitale... Haide, linişteşte-mă sau înspăimântă-mă de-a 
binelea! 

— Lucien, un mare eveniment! spuse femeia aţintind 
asupra bărbatului o privire cercetătoare; domnul Danglars a 
plecat azi noapte. 

— A plecat? A plecat domnul Danglars? Şi unde s-a dus? 

— Nu ştiu. 

— Cum, nu ştii? A plecat pentru totdeauna? 


— Fără îndoială. La zece seara, caii l-au dus la bariera 
Charenton; aci a găsit o berlină de poştă, pregătită gata; s-a 
urcat înăuntru cu valetul lui, spunându-i vizitiului că merge la 
Fontainebleau. 

— Atunci, ce tot spuneai? 

— Aşteaptă, dragul meu. Mi-a lăsat o scrisoare. 

— O scrisoare? 

— Da, citeşte. 

Şi baroana scoase din buzunar o scrisoare dezlipită pe care 
o prezentă lui Debray. 

Înainte de a o citi, Debray şovăi o clipă, ca şi cum ar fi 
căutat să ghicească ce anume conţinea ea sau, mai bine zis, ca 
şi cum, indiferent de conţinut era hotărât să adopte dinainte o 
atitudine. 

lată ce conţinea biletul care tulburase aşa de adânc inima 
doamnei Danglars: 


“Doamnă şi prea credincioasă sotie". 


Fără să vrea Debray se opri şi o privi pe baroană care se 
roşi până în albul ochilor. 

— Citeşte, spuse ea. 

Debray continuă: 


"Când vei primi scrisoarea aceasta, nu vei mai avea bărbat. 
O, nu te alarma prea repede; nu vei mai avea bărbat, aşa cum 
nu vei mai avea fiică, adică mă voi afla pe unul din cele treizeci 
sau patruzeci de drumuri care duc dincolo de granițele Franţei. 

Îți datorez explicații şi, deoarece eşti în măsură să le 
înţelegi perfect, ţi le voi da. 

Ascultă deci: 

O rambursare de cinci milioane mi-a fost reclamată azi- 
dimineață; am operat-o; alta, pentru aceeaşi sumă, a urmat-o 
imediat; o amân pentru mâine; plec astăzi pentru a evita acest 
mâine care mi-ar fi prea greu de suportat. 

Înțelegi ce spun, nu e aşa, doamnă şi prea scumpă soţie? 

Spun: 

Înțelegi, deoarece dumneata cunoşti tot aşa de bine ca şi 
mine afacerile mele; le ştii chiar mai bine decât mine deoarece, 
dacă ar fi vorba să spun unde s-a dus jumătate din averea mea, 


altădată încă destul de frumoasă, n-aş fi în stare; în timp ce 
dumneata, dimpotrivă, ai putea să răspunzi perfect. 

Căci femeile au instincte care nu dau greş; ele explică, 
printr-o algebră pe care au inventat-o, chiar şi minunea. Eu, 
care nu îmi cunoşteam decât cifrele, n-am mai ştiut nimic din 
ziua când cifrele m-au înşelat. 

Ai admirat uneori repeziciunea prăbuşirii mele, doamnă? 

N-ai fost întrucâtva uluită de topirea incandescentă a 
drugilor mei de aur? 

Eu, mărturisesc, n-am văzut decât focul; să nădăjduim că 
dumneata ai mai găsit puţin aur în scrum. 

Mă depărtez cu această speranță mângâietoare, doamnă şi 
prea prudentă soţie, fără ca, în conştiinţa mea, să-mi reproşez 
câtuşi de puţin că te părăsesc. 

lti rămân prietenii, scrumul în chestiune şi — culmea 
fericirii — libertatea pe care mă grăbesc să ti-o înapoiez. 

Cu toate acestea, doamnă, a venit momentul să plasez aci 
un cuvânt de explicație intimă. 

Câtă vreme am nădăjduit că dumneata lucrai pentru binele 
casei noastre, pentru fericirea fiicei noastre, am închis cu 
filozofie ochii; deoarece însă ai făcut din casă o vastă ruină, nu 
vreau să slujesc de temelie pentru norocul altuia. 

Te-am luat bogată, dar foarte puțin onorată. 

lartă-mă că iţi vorbesc cu sinceritatea aceasta; dar, pentru 
că probabil vorbesc numai pentru noi doi, nu văd de ce mi-aş 
sulemeni cuvintele. 

Am sporit averea noastră, care timp de peste cincisprezece 
ani a mers crescând, până în momentul când catastrofe 
necunoscute şi încă de neînțeles pentru mine au hotărât asupra 
ei, răsturnând-o fără ca eu — pot spune — să fi fost vinovat. 

Dumneata, doamnă, ai lucrat numai pentru sporirea averii 
dumitale şi ai izbutit, sunt convins pe deplin. 

Te las deci, precum te-am luat, bogată dar foarte puțin 
onorabilă. 

Adio. 

Cu începere de astăzi voi lucra şi eu pentru mine. 

Te rog să crezi în recunoştinţa mea pentru exemplul ce mi- 
ai dat şi pe care îl voi urma. 

Soțul dumitale devotat, 

Baron Danglars". 


Baroana îl urmărise pe Debray din ochi, în decursul lungii şi 
penibilei lecturi; îl văzuse pe tânăr cum, în ciuda puterii lui de 
stăpânire, s-a schimbat o dată sau de două ori la faţă. 

După ce termină, el strânse încetişor hârtia şi îşi reluă 
atitudinea îngândurată. 

— Ei, ce e? întrebă doamna Danglars cu o încordare 
firească. 

— Ce să fie, doamnă? glăsui Debray maşinal. 

— Ce idee îţi inspiră scrisoarea?- 

— Foarte simplă, doamnă; ideea că domnul Danglars a 
plecat cu bănuieli. 

— Fără îndoială; dar asta e tot ce ai a-mi spune? 

— Nu înţeleg, declară Debray cu o răceală de gheaţă. 

— A plecat, a plecat de-a binelea, a plecat pentru 
totdeauna! 

— O, să nu crezi, baroană! glăsui Debray. 

— Nu, îţi spun, nu se va mai întoarce: îl cunosc, e un om 
nezdruncinat în toate hotărârile care se leagă de interesul lui. 
Dacă m-ar fi socotit folositoare la ceva, m-ar fi luat. Mă lasă la 
Paris pentru că despărţirea noastră îi poate servi proiectele. Ea 
e deci irevocabilă, astfel că sunt liberă pentru totdeauna, 
adăugă doamna Danglars cu aceeaşi expresie de rugă. 

Dar, în loc să răspundă, Debray o lăsă în încordata 
întrebare a privirii şi a gândirii. 

— Cum, nu-mi răspunzi, domnule? spuse ea în sfârşit. 

— N-am decât o întrebare să vă pun: ce aveţi de gând să 
faceţi? 

— Tocmai asta vroiam să te întreb, răspunse baroana cu 
inima palpitândă. 

— A, îmi ceri un sfat? întrebă Debray. 

— Da, îţi cer un sfat, spuse baroana cu inima încleştată. 

— În cazul acesta, dacă îmi ceri un sfat, răspunse tânărul 
cu răceală, te povăţuiesc să voiajezi. 

— Să voiajez? murmură doamna Danglars. 

— Desigur. Aşa cum a spus domnul Danglars, eşti bogată şi 
perfect liberă. O absenţă din Paris va fi absolut necesară, îmi 
închipui cel puţin, după dubla explozie a ruperii căsătoriei 
domnişoarei Eugenie şi a dispariţiei domnului Danglars. 


Este nevoie numai ca toată lumea să te ştie părăsită şi să 
te creadă săracă; nevestei falitului nu i s-ar ierta bogăţia. 

Pentru primul caz e de ajuns să rămâi numai cincisprezece 
zile la Paris, repetând tuturora că eşti părăsită şi povestind celor 
mai bune prietene ale dumitale, care apoi vor da sfoară în lume, 
cum s-a produs părăsirea. Apoi vei pleca din palat, vei lăsa acolo 
bijuteriile dumitale, vei renunţa la bunurile lăsate de bărbat şi 
toţi au să-ţi laude dezinteresarea şi au să-ţi cânte imnuri. 

Atunci se va şti că eşti părăsită şi se va crede că eşti 
săracă; numai eu cunosc situaţia dumitale financiară şi sunt 
gata să-ţi predau conturile ca un asociat cinstit. 

Palidă, înmărmurită, baroana ascultase discursul cu tot 
atâta spaimă şi deznădejde, câtă linişte şi indiferenţă pusese 
Debray în vorbele lui. 

— Părăsită? repetă ea. O, tare părăsită... Da, ai dreptate 
domnule şi nu se va îndoi nimeni cât sunt de părăsită. 

Acestea au fost singurele cuvinte pe care femeia, aşa de 
mândră şi de puternic îndrăgostită, le-a putut răspunde lui 
Debray. 

— Dar bogată, foarte bogată chiar, urmă Debray scoțând 
din portofel şi întinzând pe masă câteva hârtii. 

Doamna Danglars îl lăsă să facă ce vrea, dându-şi silinţa 
să-şi înăbuşe bătăile inimii şi să-şi reţină lacrimile pe care le 
simţea mijind în colţul pleoapelor. 

Dar, în cele din urmă, sentimentul demnităţii birui; iar dacă 
nu izbuti să-şi înfrâneze inima, putu cel puţin să nu verse o 
lacrimă. 

— Doamnă, spuse Debray, suntem asociaţi cam de şase 
luni. 

Aţi oferit un capital de o sută de mii de franci. 

Asociaţia noastră a luat fiinţă în luna aprilie a anului acesta. 

În mai au început operaţiunile noastre. 

Am câştigat, în mai, 450.000 de franci. 

În iunie, beneficiul s-a urcat la 900.000. 

În iulie am adăugat acestui beneficiu, 1.700.000 de franci; 
este, ştiţi, luna bonurilor Spaniei. 

În august am pierdut, la începutul lunii, 300.000 de franci; 
dar la 15 ale lunii ne-am refăcut, iar la capătul ei am luat 
revanşa; căci conturile noastre, puse la punct din ziua asociaţiei 


şi până ieri, când le-am încheiat, ne dau un activ de 2.400.000 
de franci, adică 1.200.000 pentru fiecare. 

Acum — continuă Debray controlându-şi carnetul, cu 
metoda şi liniştea unui agent de schimb, găsim 80.000 de franci 
pentru dobânzile compuse ale sumei rămase în mâinile mele. 

— Dar, întrerupse baroana, ce rost au dobânzile dacă 
niciodată banii nu au fructificat? 

— Pardon, doamnă, spuse cu răceală Debray; aveam 
autorizaţia dumitale să-i fac să fructifice şi am uzat de ea. 

Aşadar, patruzeci de mii de franci dobânzi partea dumitale, 
plus 100.000 de franci capitalul prim, adică 1.340.000 de franci 
dreptul dumitale. 

Doamnă, continuă Debray, am avut precauţiunea să 
mobilizez banii dumitale alaltăieri, — nu e mult de atunci, 
precum vezi şi parcă aş fi bănuit că mă vei chema să predau 
socotelile. Banii sunt aci, jumătate în bancnote, jumătate în 
bonuri la purtător. 

Îţi spun astea şi sunt adevărate: deoarece nu socoteam 
casa mea destul de sigură, deoarece nu găseam notari destul de 
discreţi şi pentru că proprietăţile vorbesc cu glas mai tare chiar 
decât notarii; deoarece, în sfârşit, nu ai dreptul să cumperi şi 
nici să posezi ceva în afară de comunitatea conjugală, am 
păstrat toată suma aceasta — astăzi singura dumitale avere — 
într-o casetă sigilată, în fundul acestui dulap, iar pentru mai 
multă siguranţă m-am transformat eu însumi în zidar. 

Acum, continuă Debray deschizând mai întâi dulapul şi apoi 
caseta, poftim, doamnă, opt sute de bancnote a câte o mie de 
franci fiecare, care seamănă, precum vezi, cu un album mare 
legat în fier; alături un cupon de rentă de 25.000 de franci; apoi 
un bon la vedere asupra bancherului meu, în valoare de 
aproximativ 110.000 franci şi deoarece bancherul meu nu e 
domnul Danglars, bonul va fi plătit — poţi să fii liniştită. 

Doamna Danglars luă maşinal bonul la vedere, cuponul de 
rente şi teancul de bancnote. 

întinsă pe masă, enorma avere părea un lucru foarte 
neînsemnat. 

Cu ochii uscați dar cu pieptul năpădit de suspine, doamna 
Danglars o adună şi băgă caseta de oţel în poşetă, puse cuponul 
de rente şi bonul la vedere în portofel şi, în picioare, palidă, 


mută, aşteptă un cuvânt bun care s-o consoleze că este aşa de 
bogată. 

Dar aşteptă zadarnic. 

— Acum, doamnă, spuse Debray, ai o existenţă admirabilă, 
o rentă de aproximativ şaizeci de mii de lire, ceea ce e enorm 
pentru o femeie care nu va putea să ţină o casă mare măcar un 
an de zile. Îţi vei putea îndeplini toate fanteziile care vor putea 
să-ţi treacă prin minte; fără a mai pune la socoteală că dacă 
partea dumitale ţi se pare insuficientă, poţi să iei din a mea, 


doamnă; şi sunt dispus să-ţi ofer, — o, cu titlu de împrumut, 
bineînţeles! — tot ce posed, adică un milion şaizeci de mii de 
franci. 


— Mulţumesc, domnule, răspunse baroana; mulţumesc; îmi 
dai mai mult decât îi trebuie unei biete femei care pentru multă 
vreme nu nădăjduieşte să mai reapară în lume. 

Debray fu uimit un moment, dar îşi reveni şi făcu un gest 
care se putea traduce prin formula cea mai politicoasă de-a 
exprima ideea: 

— Cum vrei! 

Poate că doamna Danglars mai nădăjduise până atunci 
ceva; dar când văzu gestul nepăsător care îi scăpase lui Debray 
şi privirea piezişe care însoțea gestul, precum şi reverenţa 
profundă şi tăcerea semnificativă urmate de ele, înălţă capul, 
deschise uşa şi fără furie, fără zguduiri dar şi fără ezitare, se 
năpusti pe scară, nevroind măcar să adreseze un ultim salut 
celui care o lăsa să plece astfel. 

— Eh, frumoase proiecte! ea va rămâne în palatul ei, spuse 
Debray după plecarea doamnei Danglars, va citi romane şi va 
dansa, nemaiputând să joace la bursă. 

Luă carnetul şi şterse cu cea mai mare atenţie sumele pe 
care le plătise. 

— Mai am un milion şaizeci de mii de franci. 

Păcat că domnişoara de Villefort a murit. Femeia asta îmi 
convenea din toate punctele de vedere şi aş fi luat-o de 
nevastă. 

Şi, flegmatic, potrivit obiceiului său, aşteptă să treacă 
douăzeci de minute de la plecarea doamnei Danglars, pentru a 
se hotări să plece şi el. 

În intervalul acestor douăzeci de minute, Debray aşternu 
cifre, cu ceasul lângă el. Diabolicul personaj, pe care orice 


imaginaţie aventuroasă l-ar fi creat cu mai multe sau mai puţine 
şanse dacă Le Sage nu dobândea prioritatea în capodopera sa 
Asmodeea, care smulgea acoperişul caselor ca să vadă 
înăuntru, ar fi gustat un spectacol ciudat dacă smulgea, în 
momentul când Debray aşternea cifrele, acoperişul micului 
edificiu din strada Saint-Germain-des-Pres. 

Deasupra camerei unde Debray împărţise cu doamna 
Danglars două milioane şi jumătate, era o altă cameră, populată 
de asemeni cu persoane pe care le cunoaştem şi care au jucat 
un rol destul de important în evenimentele povestite de noi, ca 
să nu le reîntâlnim cu oarecare interes. 

În camera aceasta se aflau Mercédès şi Albert. 

Mercedes era mult schimbată în ultimele zile, nu pentru că 
pe vremea celei mai splendide situaţii desfăşurase fastul 
orgolios datorită căruia nu o mai recunoşti pe femeie de îndată 
ce ca ţi se prezintă în veşminte mai simple; de asemeni, nu 
pentru că ea căzuse în starea de deprimare în care eşti nevoit 
să îmbraci livreaua mizeriei; Mercedes era schimbată deoarece 
ochii ei nu mai străluceau, deoarece gura ei nu mai zâmbea, 
deoarece, în sfârşit, o stânjenire perpetuă oprea pe buze 
cuvântul rapid, lansat altădată de o minte pregătită în 
permanenţă. 

Nu sărăcia ofilise mintea ei şi nici lipsa de curaj nu îi făcea 
împovărătoare sărăcia. 

Coborâtă din mediul în care trăia, pierdută în noua sferă pe 
care şi-o alesese, asemenea fiinţelor ce ies dintr-un salon 
splendid iluminat pentru a trece subit în beznă, Mercedes părea 
o regină coborâtă din palatul ei într-o colibă şi care, redusă la 
strictul necesar, nu se mai recunoaşte nici în vasele de lut pe 
care e obligată să le pună singură pe masă, nici în patul prost 
care a luat locul patului luxos. 

Frumoasa catalană sau nobila contesă nu mai avea nici 
privirea mândră, nici zâmbetul fermecător, deoarece, oprindu-şi 
ochii asupra lucrurilor înconjurătoare, nu vedea decât obiecte 
care o mâhneau: o cameră tapetată cu acele hârtii cenuşii pe 
care proprietarii economi le aleg de preferinţă, deoarece petele 
nu se cunosc pe ele, o podea fără covoare, mobile care 
atrăgeau atenţia şi sileau ochii să se oprească asupra sărăciei 
unui lux fals, lucruri care, în sfârşit, răneau prin tonurile lor 


ţipătoare armonia aşa de necesară ochilor deprinşi cu un 
ansamblu elegant. 

Doamna de Morcerf trăia aci din ziua când părăsise palatul; 
mintea i se învârtea în faţa veşnicei tăceri, aşa cum se 
învârteşte mintea călătorului pe marginea unei prăpăstii; 
băgând de seamă că, în fiece minut, Albert o privea într-ascuns 
ca să observe starea ei sufletească, Mercedes îşi impusese un 
zâmbet monoton pe buze care, în absenţa luminii aşa plăcute a 
zâmbetului ochilor, pare o simplă răsfrângere, adică o lumină 
fără căldură. 

La rându-i, Albert era preocupat, indispus, stingherit de un 
rest de lux care îl împiedica să fie aşa cum îi dicta situaţia 
actuală: vroia să iasă fără mănuşi şi vedea că are mâini prea 
albe; vroia să meargă prin oraş pe jos şi vedea că încălţămintea 
îi era prea strălucitoare. 

Cu toate acestea, ambele făpturi, aşa de nobile şi de 
inteligente, reunite indisolubil prin legătura dragostei materne şi 
filiale, izbutiseră să se înţeleagă fără a vorbi şi să 
economisească toate acele preparative pe care şi le datorează 
prietenii în interesul stabilirii adevărului material de care 
depinde viaţa. 

Albert a putut în cele din urmă să spună mamei sale, fără 
ca ea să pălească: 

— Mamă, nu mai avem bani. 

Niciodată Mercedes nu cunoscuse cu adevărat mizeria, 
vorbise de multe ori, în tinereţe, de sărăcie, dar nu este acelaşi 
lucru: nevoie şi necesitate sunt două sinonime între care încape 
o lume întreagă. 

La catalani, Mercedes avea nevoie de o mie de lucruri, dar 
nu ducea niciodată lipsă de altele. Câtă vreme plasele erau 
bune, se prindea peşte; câtă vreme peştele se vindea, exista 
sfoară pentru repararea plaselor. 

Şi apoi, izolată de prietene, neavând decât o dragoste care 
nu juca nici un rol în detaliile materiale ale situaţiei, fiecare se 
gândea la sine, numai la sine. 

Din puţinul pe care îl avea, Mercédès îşi rezerva partea ei: 
astăzi avea de făcut două părţi din nimic. 

Se apropia iarna; în camera goală şi rece, Mercedes nu 
avea foc, ea, a cărei casă, de la anticamere până la budoar era 


încălzită altădată de un calorifer cu nenumărate braţe; nu avea 
o biată floare, ea al cărei apartament era o seră caldă. 

Însă îl avea pe fiul ei... 

Exaltarea unei îndatoriri, poate exagerată, îi susţinuse până 
atunci în sferele superioare. 

Exaltarea e aproape entuziasm, iar entuziasmul te face să 
nu simţi lucrurile pământeşti. 

Dar entuziasmul se domolise, astfel că trebuiseră să 
coboare treptat- treptat din ţara visurilor în lumea realităţilor. 

Trebuiau să vorbească despre lucrurile pozitive, după ce 
epuizaseră tot idealul. 

— Mamă, spunea Albert în momentul când doamna 
Danglars cobora scara, să facem, te rog, o socoteală a bogățiilor 
noastre; am nevoie de un total pentru întocmirea planurilor 
mele. 

— Total: nimic, spuse Mercedes cu un zâmbet îndurerat. 

— Ba da, mamă; total: trei mii de franci mai întâi şi cu 
aceşti trei mii de franci am pretenţia de a putea duce împreună 
o viaţă încântătoare. 

— Copilule! oftă Mercedes. 

— Mamă dragă, glăsui tânărul, am cheltuit din păcate 
destui bani ca să cunosc valoarea lor. 

Vezi dumneata, trei mii de franci sunt o sumă enormă şi pe 
ea am clădit un viitor miraculos de eternă linişte. 

— Asta este părerea ta, dragul meu, continuă biata mamă; 
în primul rând însă, acceptăm cele trei mii de franci? întrebă 
Mercedes roşind. 

— Dar cred că ne-am înţeles asupra acestui lucru! spuse 
Albert cu ton hotărât; îi acceptăm, cu atât mai mult cu cât nu-i 
avem, căci, după cum ştii, sunt îngropaţi în grădina căsuţei din 
Ales de Meilhan, din Marsilia. 

Cu două sute de franci, spuse Albert, vom merge amândoi 
la Marsilia. 

— Cu două sute de franci? întrebă Mercedes; crezi, Albert? 

— În privinţa asta m-am informat la diligenţe şi la vapoarele 
cu aburi şi calculele mele sunt făcute. 

Reţin locurile pentru Châlons în cupeu: precum vezi, mamă, 
te tratez ca pe o regină; treizeci şi cinci de franci. 

Albert luă o pană şi scrise: 


CAEN se cca 822 ee îi ea II a n it a i iii da 35 
franci 


De la Châlons la Lyon, mergând cu vaporul cu 
E DIE aie i ae Dion e i iii dt taci 6 

De la Lyon la Avignon, iarăşi vaporul Cu 
= clip) Rote ORE ADN RI DEDEMAN Ie e Ie e are ee A A PORN Au 98 e 16 

Eheituieli ce CIPURI e caca ee ao ze ga ao aaa lil et a a a tel 50 

TOI I aaa tea a aaa a oaia tat del biata a ial d 114 
franci 


Să punem 120, adăugă Albert zâmbind; după cum vezi, 
sunt generos, nu-i aşa mamă? 

— Dar tu, bietul meu copil? 

— N-ai văzut că-mi rezerv 80 de franci? Mamă, un tânăr n- 
are nevoie de tot confortul; de altminteri ştiu ce înseamnă 
călătoria. 

— Cu poştalionul şi cu valetul. 

— În orice fel, mamă. 

— Bine, fie! glăsui Mercedes; dar de unde luăm cei două 
sute de franci? 

— Uite-i, plus alte două sute. 

Mi-am vândut ceasul pentru o sută de franci şi brelocurile 
pentru trei sute. Ce noroc! Brelocuri care preţuiau de trei ori mai 
mult decât ceasul! Veşnica poveste a lucrului de prisos! 

Suntem deci bogaţi căci, în loc de o sută patrusprezece 
franci care îţi trebuiau pentru călătorie, ai două sute cincizeci. 

— Dar datorăm ceva în clădirea aceasta... 

— Treizeci de franci, însă îi plătesc din suma mea de o sută 
cincizeci de franci. Ne-am înţeles; şi deoarece n-am nevoie, la 
urma urmei, decât de optzeci de franci pentru drum, înot, cum 
vezi, în lux. Dar asta nu e totul. Ce spui despre asta, mamă? 

Şi Albert scoase, dintr-un carneţel cu închizătoare de aur, 
rămăşiţa vechilor fantezii sau poate amintirea duioasă a uneia 
dintre femeile misterioase şi voalate care băteau la uşa lui — 
Albert scoase dintr-un carneţel o hârtie de o mie de franci. 

— Ce e asta? întrebă Mercedes. 

— O mie de franci, mamă. O, este veritabilă! 

— Dar de unde îţi vine mia de franci? 

— Mamă, ascultă fără să te emoţionezi prea mult. 


Şi Albert, ridicându-se îşi sărută mama pe amândoi obrajii, 
apoi se opri s-o privească. 

— Mamă, n-ai idee cât de frumoasă îmi pari! spuse tânărul 
cu un sentiment profund de dragoste filială; eşti într-adevăr cea 
mai frumoasă, după cum eşti cea mai nobilă femeie pe care am 
văzut-o vreodată. 

— Copil drag! spuse Mercédès încercând zadarnic să reţină 
o lacrimă care mijea în colţul pleoapelor. 

— La drept vorbind, nu-ţi mai trebuia decât să fii nefericită 
pentru a schimba iubirea mea în adoraţie. 

— Nu sunt nefericită câtă vreme îl am pe fiul meu, glăsui 
Mercedes; nu voi fi nefericită câtă vreme îl voi avea. 

— Da, dar aci începe încercarea, mamă, spuse Albert; ştii 
ce ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles în vreo privinţă? întrebă Mercedes. 

— Da, ne-am înţeles că dumneata vei locui la Marsilia, iar 
eu voi pleca în Africa unde, în locul numelui pe care l-am 
lepădat, îmi voi face numele pe care l-am luat. 

Mercedes oftă. 

— Mamă, de ieri sunt angajat la spahii, adăugă tânărul 
plecându-şi ochii oarecum ruşinat căci nu-şi dădea seama cât de 
sublimă îi era înjosirea; sau, mai bine zis, am socotit că trupul 
meu îmi aparţine şi că îl pot vinde; înlocuiesc de ieri pe cineva. 

M-am vândut, cum se zice şi — adăugă el încercând să 
zâmbească — m-am vândut pe mai mult decât îmi închipuiam 
că merit, adică pe două mii de franci. 

— Aşadar, cei două mii de franci?... spuse Mercedes 
tresărind. 

— Mamă, aceasta este jumătate din sumă; cealaltă va veni 
peste un an. 

Mercedes îşi înălţă ochii la cer cu o expresie pe care nimic 
n-ar putea s-o descrie şi cele două lacrimi oprite în colţul 
pleoapei răbufniră sub emoția lăuntrică şi curseră în tăcere de-a 
lungul obrajilor. 

— Preţul sângelui lui! murmură ea. 

— Da, dacă sunt ucis, spuse Morcerf râzând; dar te asigur, 
buna mea mamă, că am dimpotrivă intenţia să-mi apăr cu 
cruzime pielea; n-am simţit niciodată mai multă poftă de viaţă 
decât acum. 

— Doamne! Doamne! glăsui Mercedes. 


— De altminteri, de ce vrei să fiu neapărat ucis, mamă? 
Lamoriciere, acest alt Ney al Sudului, a fost ucis? Changarnier a 
fost ucis? Bedeau a fost ucis? Morrel, pe care îl cunoaştem, a 
fost ucis? 

Mamă, gândeşte-te la bucuria dumitale când mă vei vedea 
înapoindu-mă cu uniforma brodată. Îţi declar că nădăjduiesc să 
fiu superb în ea şi că am ales regimentul acesta din cochetărie. 

Mercedes oftă, încercând totuşi să zâmbească; mamă 
sfântă, ea înţelegea şi-i venea greu să lase toată povara jertfei 
în spatele copilului său. 

— Precum vezi, mamă, reluă Albert, eşti asigurată cu peste 
patru mii de franci; cu aceşti patru mii de franci vei trăi doi ani 
cât se poate de bine. 

— Aşa crezi? întrebă Mercedes. 

Cuvintele îi scăpaseră contesei cu o durere aşa de 
adevărată încât adevăratul lor sens nu scăpă lui Albert; îşi simţi 
inima încleştată şi strângând cu dragoste mâna mamei într-ale 
sale: 

— Da, vei trăi! spuse el. 

— Voi trăi! exclamă Mercedes; dar nu-i aşa, copilul meu, că 
tu nu ai să pleci? 

— Voi pleca mamă, spuse Albert cu glasul calm şi ferm; mă 
iubeşti prea mult ca să mă laşi să stau lângă dumneata, trândav 
şi inutil; de altminteri, am semnat. 

— Fiul meu, tu vei face după voia ta, iar eu după voia lui 
Dumnezeu. 

— Nu după voia mea mamă, ci după rațiune, după 
necesitate. Suntem două fiinţe deznădăjduite, nu-i aşa? Ce e 
viaţa pentru dumneata, astăzi? Nimic. Ce e viaţa pentru mine? 
Prea puţin lucru fără dumneata, mamă, crede-mă; căci fără 
dumneata, îţi jur că viaţa aceasta ar fi încetat din ziua când m- 
am îndoit de părintele meu şi mi-am renegat numele. In sfârşit, 
trăiesc, dacă îmi făgăduieşti că vei nutri speranţe; dacă îmi laşi 
în seamă grija fericirii dumitale îmi sporeşti forţele. Mă voi duce 
la guvernatorul Algeriei — e o inimă leală şi în primul rând un 
ostaş — îi voi povesti istoria mea tragică, îl voi ruga să-şi 
îndrepte, din când în când, ochii spre locul unde eu voi fi şi dacă 
se ţine de cuvânt, dacă va urmări ce fac, până în şase luni sunt 
ofiţer sau mor. Dacă sunt ofiţer, soarta dumitale este asigurată, 
mamă, căci voi avea bani pentru dumneata şi pentru mine şi, în 


plus, un nume nou de care vom fi amândoi mândri, deoarece va 
fi numele dumitale adevărat. Dacă sunt ucis... Ei, bine, dacă 
sunt ucis, atunci dragă mamă, vei muri dacă vrei, iar 
nenorocirile noastre vor lua sfârşit. 

— Bine, răspunse Mercedes cu privirea ei nobilă şi 
elocventă; ai dreptate, fiul meu; să dovedim anumitor oameni 
care privesc şi care aşteaptă faptele noastre ca să ne judece, să 
le dovedim că suntem cel puţin vrednici de a fi deplânşi. 

— Dar fără idei funebre, scumpă mamă! exclamă tânărul; 
îţi jur că suntem sau cel puţin putem fi foarte fericiţi. Dumneata 
eşti o femeie înzestrată totodată cu spirit şi cu resemnare; eu 
am devenit simplu în gusturi şi — nădăjduiesc — fără pasiune. 
De îndată ce voi fi în servici, sunt bogat; de îndată ce vei fi în 
casa domnul Dantès, te vei linişti. Să încercăm, mamă, te rog, 
să încercăm! 

— Da, să încercăm fiul meu, căci tu trebuie să trăieşti 
fericit, răspunse Mercédès. 

— Prin urmare împărţeala noastră e făcută, mamă, adăugă 
tânărul afectând buna dispoziţie. Putem să plecăm chiar astăzi. 
Uite, eu mă duc să-ţi rețin, cum ne-am înţeles, locul. 

— Dar al tău, fiul meu? 

— Eu mai am nevoie să rămân două sau trei zile, mamă; e 
un început de despărţire şi avem nevoie să ne deprindem cu ea. 
Am nevoie de câteva recomandări, de câteva informaţii asupra 
Africii; te voi întâlni la Marsilia. 

— Bine, să plecăm, spuse Mercedes înfăşurându-se în 
singurul şal pe care-l luase şi care, întâmplător, era un caşmir 
negru de mare preţ; să plecăm! 

Albert îşi strânse în grabă hărtiile, sună pentru a plăti cei 
treizeci de franci pe care îi datora stăpânului casei şi, oferind 
mamei sale braţul, cobori scara. 

Cineva cobora înaintea lor; acest cineva auzind foşnetul 
unei rochii de mătase, întoarse capul. 

— Debray! murmură Albert. 

— Dumneata, Morcef? răspunse secretarul ministrului, 
oprindu-se pe treapta pe care se găsea. 

Curiozitatea înfrânse dorinţa lui Debray de a-şi păstra 
incognitoul; de altminteri, era recunoscut. 


Părea  nostim, într-adevăr, să  regăseşti în clădirea 
necunoscută pe tânărul a cărei nenorocită întâmplare stârnise o 
senzaţie aşa de mare în Paris. 

— Morcerf! repetă Debray. 

Apoi, zărind în semiobscuritate, silueta tânără încă şi voalul 
negru al doamnei de Morcerf: 

— O, iartă-mă, adăugă el cu un zâmbet: te las, Albert. 

Albert înţelese gândul lui Debray. 

— Mamă, spuse el întorcându-se spre Mercedes, domnul 
Debray, secretarul ministrului de interne, un fost prieten al meu. 

— Cum fost? îngăimă Debray; ce vrei să spui? 

— Spun astfel, domnule Debray, pentru că astăzi nu mai 
am prieteni şi nu trebuie să mai am. lţi mulţumesc din suflet că 
ai binevoit să mă recunoşti, domnule. 

Debray urcă două trepte şi strânse zdravăn mâna 
interlocutorului său. 

— Crede-mă, dragă Albert, spuse el cu toată emoția de care 
era capabil, crede-mă că am luat parte la nenorocirea care te-a 
lovit şi că îţi stau la dispoziţie în orice privinţă. 

— Mulţumesc, domnule, glăsui Albert zâmbind, dar în 
nenorocirea noastră am rămas îndeajuns de bogaţi ca să nu 
avem nevoie de a recurge la cineva. Părăsim Parisul şi, în afară 
de cheltuielile călătoriei, ne mai rămân cinci mii de franci. 

Îmbujorarea urcă pe fruntea lui Debray care avea în 
portofel un milion; şi oricât de puţin poetic ar fi fost, spiritul 
acesta exact nu se putu împiedica de a gândi că în aceeaşi casă 
se găseau până adineaori două femei dintre care una pe drept 
dezonorată pleca având un milion cinci sute de mii de franci sub 
haină, iar alta, pe nedrept lovită, dat sublimă în nenorocirea ei, 
se considera bogată cu câţiva taleri. 

Paralela îi derută formulele de politeţe, filozofia exemplului 
îl zdrobi; îngăimă câteva cuvinte convenţionale şi cobori repede. 

In ziua aceea funcţionarii ministerului, subordonații săi, 
avură de suferit mult din pricina indispoziţiei lui. Dar seara el 
deveni proprietarul unei case foarte frumoase, situată în 
bulevardul Madeleine şi producând un venit de cincizeci de mii 
de lire. 

A doua zi, în ceasul când Debray semna actul, adică pe la 
cinci după amiază, doamna de Morcerf se urca în cupeul 


diligenţei, după ce îşi îmbrăţişase cu duioşie fiul şi după ce 
fusese îmbrăţişată de el cu duioşie. 

Un bărbat stătea ascuns în curtea mesageriilor Laffitte, 
dinapoia uneia dintre ferestrele zăbrelite ale mezaninului; o 
văzu pe Mercedes urcând în trăsură; văzu diligenţa plecând; îl 
văzu pe Albert depărtându-se. 

Atunci îşi trecu mâna peste fruntea înnegurată, spunând: 

— O, cum am să pot reda acestor doi nevinovaţi fericirea 
pe care le-am răpit-o? Mă va ajuta Dumnezeu. 


Capitolul XXIII Groapa cu lei 


Unul din compartimentele închisorii Force, cel care cuprinde 
pe deţinuţii cei mai deochiaţi şi mai periculoşi, se numeşte 
curtea Saint-Bernard. 

În limbajul lor energic, prizonierii au poreclit-o Groapa cu 
lei, probabil pentru că deţinuţii au dinţi care muşcă deseori 
gratiile şi câteodată pe gardieni. 

In închisoare ea formează altă închisoare; zidurile au o 
grosime încă o dată mai mare decât a celorlalte. In fiecare zi, un 
temnicer cercetează cu grijă zăbrelele masive şi recunoşti după 
statura herculeană, după privirile reci şi incisive ale gardienilor, 
că ei au fost aleşi pentru a trona asupra poporului lor prin 
teroare şi prin inteligenţă. 

Curtea acestei secţii e încadrată în ziduri enorme peste 
care soarele lunecă pieziş atunci când se hotărăşte să pătrundă 
în abisul urâţeniilor morale şi fizice. Pe caldarâmul acesta 
rătăcesc îngrijoraţi, buimaci, palizi ca nişte umbre, din zori, 
oamenii pe care justiţia îi ţine încovoiaţi sub cuțitul ascuţit de 
ea. 

li vezi lipindu-se, ghemuindu-se de-a lungul zidului, care 
absoarbe şi reține cea mai mare parte din căldură. Stau aici, 
vorbind doi câte doi, de cele mai multe ori izolați, cu ochii 
neîncetat îndreptaţi spre poarta care se deschide să cheme pe 
vreunul dintre ei sau să debordeze în abis o nouă zgură zvârlită 
din cuptorul societăţii. 

Curtea Saint-Bernard îşi are vorbitorul ei special; o încăpere 
lungă, împărţită în două prin două grilaje paralele înfipte la trei 


picioare unul de altul, astfel ca vizitatorul să nu poată strânge 
mâna prizonierului sau să-i dea ceva. Vorbitorul e mohorât, 
umed şi oribil din toate punctele de vedere, mai cu seamă când 
te gândeşti la destăinuirile înfricoşătoare care s-au furişat 
printre gratii şi au ruginit fierul. 

Totuşi, oricât de groaznic ar fi, locul acesta e paradisul 
unde vin să se oţelească într-o societate sperată, preţuită, 
oamenii ale căror zile sunt numărate: aşa de rar iese cineva din 
Groapa cu lei pentru a merge într-altă parte decât la bariera 
Saint-Jacques, la ocnă sau la carcera celulară! 

În curtea pe care am descris-o şi care era pătrunsă de-o 
umezeală rece, se plimba, cu mâinile în buzunarele fracului său, 
un tânăr privit cu multă curiozitate de localnicii Gropii. 

Ar fi trecut drept un om elegant, graţie croielii hainelor, 
dacă hainele n-ar fi fost zdrenţuite; cu toate acestea, ele nu 
fuseseră uzate; postavul, fin şi mătăsos în locurile neatinse, îşi 
recăpăta repede luciul sub mâna dezmierdătoare a prizonierului, 
care încerca să facă din el un veşmânt nou. 

Punea aceeaşi grijă în a încheia o cămaşă de mătase a 
cărei culoare se schimbase enorm de la intrarea lui în 
închisoare, iar peste încălţămintea de lac trecea colţul unei 
batiste brodată cu iniţiale care avea deasupra o coroană 
heraldică. 

Mai mulţi pensionari ai Gropii cu lei urmăreau cu interes viu 
preocupările de toaletă ale prizonierului. 

— la uite-l pe prinţul care se face frumos! spuse un hoţ. 

— E foarte frumos din născare, glăsui altul şi dacă ar avea 
numai un pieptene şi pomadă i-ar face marţ pe toţi domnii cu 
mănuşi albe. 

— Cu siguranţă că fracul lui a fost nou-nouţ, iar 
încălţămintea îi străluceşte straşnic! 

— E o cinste pentru noi să avem confraţi aşa de sus-puşi; 
tâlharii de jandarmi sunt nişte netrebnici. Să ferfeniţească ei o 
astfel de toaletă... 

— Se pare că e unul grozav, spuse altul; a făcut de toate... 
şi în stil mare. E superb să ajungă cineva aici aşa de tânăr! 

Şi obiectul hidoasei admiraţii, gusta parcă elogiile sau 
aburul elogiilor, căci n-auzea cuvintele. 

După ce îşi făcu toaleta, se apropie de ghişeul cantinei 
unde se afla un gardian: 


— Domnule, îi spuse el, împrumută-mi douăzeci de franci; îi 
capeţi în curând înapoi; cu mine, nici o teamă. Am rude care 
posedă mai multe milioane decât taleri ai dumneata... Dă-mi 
douăzeci de franci, te rog, să iau o cameră separată şi să 
cumpăr un halat. Mi-este grozav de greu să stau mereu în haină 
şi cu încălţămintea în picioare. Şi ce haină e asta, domnule, 
pentru un prinţ Cavalcanti? 

Gardianul îi întoarse spatele şi înălţă din umeri. Nici nu râse 
măcar de cuvintele care ar fi descreţit toate frunţile; căci omul 
auzise multe altele sau, mai bine zis, auzise totdeauna acelaşi 
lucru. 

— Eşti un om fără suflet, spuse Andrea şi am să te fac să-ţi 
pierzi locul. 

Atunci gardianul întoarse capul şi scoase un hohot 
zgomotos de râs. 

Prizonierii se apropiară şi făcură cerc. 

— Îţi spun, continuă Andrea, că cu amărâta asta de sumă 
am să-mi pot face rost de un halat şi de o cameră ca să primesc 
cum trebuie vizita ilustră pe care o aştept de pe o zi pe alta. 

— Are dreptate! are dreptate! glăsuiră prizonierii. Se vede 
cât de colo că e un om bine! 

— Atunci împrumutaţi-i voi douăzeci de franci, spuse 
gardianul rezemându-se pe celălalt din umerii lui uriaşi; nu 
sunteţi datori să faceţi asta pentru un tovarăş al vostru? 

— Eu nu sunt tovarăş cu ăştia! declară tânărul cu mândrie; 
nu mă insulta, n-ai drept să mă insulţi. 

Hoţii se priviră cu murmure înăbuşite şi o furtună stârnită 
de provocarea gardianului, mai mult decât de cuvintele lui 
Andrea, începu să mugească peste capul prizonierului aristocrat. 

Având siguranţa că va şti să domolească furtuna când 
valurile vor deveni prea tumultuoase, gardianul îi lăsa să se 
înfurie din ce în ce mai mult pentru a juca o festă solicitatorului 
inoportun şi pentru a-şi oferi o distracţie. 

Hoţii se apropiau de Andrea; unii îşi spuneau: 

— Gheata! gheata! 

Operaţie crudă care constă în a se năpusti, nu cu o gheată 
oarecare, ci una cu ţinte, asupra confratelui căzut în dizgraţia 
lor. 

Alţii propuneau tiparul; alt gen de distracţie, constând în a 
umple cu nisip, cu pietricele, cu monede mari când le au, o 


basma pe care călăii o deschid peste umerii şi capul 
nenorocitului. 

— Să-l biciuim pe frumosul domnişor! spuseră câţiva; pe 
domnişorul cinstit! 

Dar Andrea, întorcându-se spre ei, clipi din ochi, îşi umflă 
obrazul cu limba şi scoase plescăitul acela de buze care 
echivalează cu nenumărate semne convenţionale printre 
bandiții obligaţi la tăcere. 

Un semn masonic pe care îl învățase de la Caderousse. 

Ei îl recunoscură ca pe unul de-al lor. 

Îndată basmalele căzură; gheata ţintuită reintră în piciorul 
călăului principal. Câteva glasuri declarară că domnul avea 
dreptate, că domnul putea să fie cinstit în felul său şi că 
prizonierii vroiau să arate exemplul libertăţii de conştiinţă. 

Răzmeriţa se potoli. Gardianul rămase aşa de buimăcit 
încât îl apucă îndată pe Andrea de mâini şi începu să-l 
percheziţioneze, atribuind unor manifestări mai semnificative 
decât fascinaţiei schimbarea subită a locuitorilor Gropii cu lei. 

Andrea se lăsă cercetat, nu fără a protesta. 

Deodată o voce răsună la ghişeu. 

— Benedetto! striga un inspector. 

Gardianul îşi lăsă prada. 

— Sunt chemat? întrebă Andrea. 

— La vorbitor! spuse vocea. 

— Vezi, mi se face o vizită. Ai să vezi, scumpe domn, dacă 
poate să trateze cineva pe un Cavalcanti ca pe un om de rând! 

Şi strecurându-se prin curte, ca o umbră neagră, Andrea se 
năpusti prin ghişeul întredeschis, lăsând în admiraţie pe confraţi 
şi chiar pe gardian. 

Într-adevăr era chemat la vorbitor şi nu e locul să ne 
minunăm mai puţin decât se minuna Andrea; căci, de când 
intrase la Force, în loc să uzeze ca ceilalţi de beneficiul scrisului 
pentru a se face chemat, şiretul tânăr păstrase cea mai stoică 
tăcere. 

— De bună seamă, spunea el, că eu sunt ocrotit de o 
persoană atotputernică; totul îmi dovedeşte asta; averea subită, 
uşurinţa cu care am trecut peste toate piedicile, o familie 
improvizată, un nume ilustru devenit proprietatea mea, aurul 
planând asupra mea, legăturile cele mai minunate făgăduite 
ambiţiei mele! O nenorocită uitare a norocului meu, o absenţă a 


protectorului meu m-au pierdut — dar nu pe deplin, nu pentru 
totdeauna. Mâna s-a retras pentru un moment, ea se va întinde 
cu siguranţă spre mine şi mă va apuca din nou în momentul 
când am să mă cred gata de-a cădea în prăpastie. 

De ce aş risca o intervenţie imprudentă? să-mi înstrăinez 
poate protectorul? el are două mijloace de a mă scoate din 
încurcătură; evadarea misterioasă cumpărată cu aur şi forțarea 
mâinii judecătorilor pentru a obţine o absolvire. Să aşteptăm 
până când mi se va dovedi că m-a părăsit cu totul şi atunci... 

Andrea făurise un plan care putea fi socotit abil; ticălosul 
era repede la atac şi dârz la apărare. Suportase mizeria 
închisorii comune şi lipsurile de tot felul. Acum însă Andrea 
suferea că e dezbrăcat, că e murdar, că e flămând; timpul îl 
apăsa. 

În momentul acesta de plictiseală îl strigă la vorbitor glasul 
inspectorului. 

Andrea îşi simţi inima năpădită de bucurie. Era prea 
devreme pentru vizita judecătorului de instrucţie şi prea târziu 
ca să fie chemat de directorul închisorii sau de medic. Era deci 
vizita neaşteptată. 

Dinapoia zăbrelelor vorbitorului, unde fu introdus, Andrea 
zări cu ochi dilataţi de o curiozitate avidă chipul sumbru şi 
inteligent al lui Bertuccio care, la rându-i, privea cu o uimire 
îndurerată zăbrelele, uşile zăvorâte şi umbra care se mişca 
dinapoia gratiilor încrucişate. 

— A! făcu Andrea izbit în inimă. 

— Bună ziua Benedetto, spuse Bertuccio cu voce seacă şi 
sonoră. 

— Dumneata? dumneata? glăsui tânărul privind cu spaimă 
în jurul său. 

— Copil nenorocit, nu mă recunoşti? spuse Bertuccio. 

— Tăcere! Tăcere! şopti Andrea care cunoştea auzul fin al 
zidurilor: Doamne! Doamne! nu vorbi aşa de tare. 

— Ai vrea să vorbeşti cu mine între patru ochi, nu-i aşa? 
întrebă Bertuccio. 

— O, da! spuse Andrea. 

— Bine. 

Şi Bertuccio, scotocindu-se în buzunar, făcu semn unui 
gardian care se zărea dinapoia geamului de la ghişeu: 

— Citeşte, spuse el. 


— Ce-i asta? întrebă Andrea. 

— Ordinul de a te duce într-o cameră şi de a fi lăsat să stau 
de vorbă cu tine. 

— O! exclamă Andrea debordând de bucurie. 

Şi îndată, închizându-se în sine, îşi spuse: 

"lară-i protectorul necunoscut! Nu mă uită. Şi vrea să fie 
secretă grija lui, deoarece ţine să vorbim într-o cameră izolată. li 
am în mână... Bertuccio a fost trimis de protector". 

Gardianul se sfătui un moment cu un superior, apoi 
deschise uşile de fier şi-l conduse pe Andrea, care nu mai putea 
de bucurie, într-o cameră de la primul etaj, cu vederea spre 
curte. 

Camera era spoită cu var, aşa cum se obişnuieşte în 
închisori. Avea un aspect vesel, care păru prizonierului 
strălucitor; o sobă, un pat, un scaun, o masă formau mobilierul 
ei somptuos. 

Bertuccio se aşeză pe scaun. Andrea se trânti pe pat. 
Gardianul se retrase. 

— Haide, glăsui administratorul, ce ai a-mi spune? 

— Dar dumneata? întrebă Andrea. 

— Vorbeşti tu întâi... 

— O, nu; dumneata ai multe să-mi spui deoarece ai venit la 
mine. 

— Bine, fie. Ai continuat firul mârşăviilor tale: ai furat, ai 
asasinat. 

— Bun; dacă pentru a-mi spune lucrurile astea m-ai adus 
într-o cameră specială, este păcat de osteneală. Le ştiu. Dar 
sunt şi altele pe care nu le ştiu. Să vorbim despre astea, te rog. 
Cine te-a trimis? 

— Oho, mergi repede, domnule Benedetto! 

— Nu e aşa? şi la ţintă. Să economisim în special vorbele de 
prisos. Cine te trimite? 

— Nimeni. 

— Cum de ştii că sunt în închisoare? 

— Te-am recunoscut de mult în filfizonul obraznic care 
dădea pinteni cu atâta graţie unui cal pe Champs-Elysées. 

— Champs-Elysées? la stai, să vorbim puţin de părintele 
meu, vrei? 

— Adică de mine? 


— Dumneata, bunul meu domn, eşti tatăl meu adoptiv... 
Dar nu dumneata, îmi închipui, ai dispus în favoarea mea deo 
sută de mii de franci pe care i-am mâncat în patru sau cinci luni; 
nu dumneata mi-ai plăsmuit un părinte italian şi gentilom; nu 
dumneata m-ai introdus în lume, invitându-mă la un anumit 
dineu unde mi se pare că mănânc şi acum, la Auteuil, în cea mai 
bună societate a Parisului, cu un anume procuror regal a cărui 
cunoştinţă, care mi-ar fi aşa de utilă în momentul acesta, îmi 
pare foarte rău că nu am cultivat-o; în sfârşit, nu dumneata mă 
garantai pentru un milion sau două când mi s-a întâmplat 
accidentul fatal... Haide, stimabile corsican, vorbeşte... 

— Ce vrei să-ţi spun? 

— Te ajut eu. Vorbeai adineauri despre Champs-Elysee, 
vrednicul meu părinte adoptiv. 

— Ei şi? 

— Ei şi pe Champs-Elysées locuieşte un domn bogat, foarte 
bogat. 

— La care tu ai furat şi ai asasinat, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Domnul conte de Monte-Cristo? 

— l-ai spus pe nume, precum zice domnul Racine. Ascultă, 
trebuie să mă arunc în braţele lui şi să-l sugrum la pieptul meu 
strigând tată! tată! precum spune domnul Pixerecourt? 

— Să nu glumim, răspunse Bertuccio cu gravitate, iar un 
astfel de nume nu trebuie rostit aci, aşa cum îndrăzneşti să-l 
pronunţi tu. 

— Ei, de ce nu? exclamă Andrea uluit oarecum de 
solemnitatea ţinutei lui Bertuccio. 

— Pentru că acela care poartă numele acesta e prea 
favorizat de cer pentru a fi părintele unui ticălos ca tine. 

— Vorbe mari... 

— Şi efecte mari, dacă nu-ţi bagi minţile în cap. 

— Ameninţări... Nu mi-e teamă de ele... am să spun... 

— Crezi că ai de-a face cu netrebnici de teapa ta? întrebă 
Bertuccio cu un ton aşa de calm şi cu o privire aşa de sigură 
încât Andrea fu zdruncinat până în adâncul sufletului; crezi că ai 
de-a face cu netrebnicii tăi din ocnă sau cu naivii din lume?... 
Benedetto, te găseşti într-o mână cumplită. Mâna asta vrea să 
se deschidă pentru tine: profită de ocazie. Să nu te joci cu 


trăsnetul pe care îl lasă o clipă, dar pe care îl poate reapuca 
dacă încerci s-o forţezi. 

— Părintele meu... Vreau să ştiu cine e părintele meu! 
spuse încăpăţânatul. Am să pier dacă trebuie, dar voi afla. Ce-mi 
pasă de scandal... de bine... de reputaţie, de reclamă, cum zice 
Beauchamp, ziaristul! Voi însă, oamenii din lumea bună, aveţi 
totdeauna de pierdut ceva din cauza scandalului, în ciuda 
milioanelor şi-a blazoanelor voastre... Ascultă, cine e tatăl meu? 

— Am venit să-ţi spun... 

— Aha! exclamă Benedetto cu ochi scânteietori de bucurie. 

Uşa se deschise în momentul acela şi temnicerul spuse, 
adresându-se lui Bertuccio: 

—  lertaţi-mă, domnule, dar judecătorul de instrucţie îl 
aşteaptă pe deţinut. 

— Începe interogatoriul meu, spuse Andrea 
administratorului. Să-l ia dracu de inoportun. 

— Voi reveni mâine, spuse Bertuccio. 

— Bine, făcu Andrea. Domnilor jandarmi, la dispoziţia 
dumneavoastră... Scumpe domn, lăsaţi zece taleri la grefă ca să 
mi se dea lucrurile de care am nevoie. 

— Bine, spuse Bertuccio. 

Andrea îi întinse mâna. Bertuccio îşi tinu mâna în buzunar şi 
zornăi numai câteva monede de argint. 

— Exact asta vroiam să spun, glăsui Andrea schimonosind 
un zâmbet, dar subjugat de liniştea ciudată a lui Bertuccio. 

"Să mă fi înşelat oare? îşi spuse el. Vom vedea". 

— Aşadar, pe mâine! adăugă întorcându-se spre Bertuccio. 

— Pe mâine! răspunse administratorul. 


Capitolul XXXIV Judecătorul 


Vă amintiţi că abatele Busoni rămăsese singur cu Noirtier în 
camera mortuară şi că bătrânul, dimpreună cu preotul, se 
constituiseră păzitorii corpului fetei. 

Poate că rugăciunile creştineşti ale abatelui, poate că 
bunătatea lui, poate că vorba-i convingătoare au redat 
bătrânului curaj; căci din momentul când a putut să converseze 
cu preotul, în locul deznădejdii care pusese la început stăpânire 


pe el, totul anunţa acum o mare resemnare, un calm 
surprinzător pentru cei ce îşi reaminteau afecțiunea profundă 
nutrită de el Valentinei. 

Domnul de Villefort nu-l mai văzuse pe bătrân din 
dimineaţa morţii. Toată casa fusese primenită: un alt valet 
fusese angajat pentru el, un alt servitor pentru Noirtier; două 
femei intraseră în serviciul doamnei de Villefort; toţi, până la 
portar şi vizitiu, prezentau chipuri noi care răsăriseră, pentru a 
zice astfel, între stăpânii casei blestemate şi care avuseseră 
timp să remarce relaţiile reci dintre ei. De altminteri sesiunea se 
deschidea peste trei zile şi, închis în cabinetul său, Villefort 
urmărea cu înfrigurată hărnicie procedura întocmită împotriva 
asasinului lui Caderousse. Afacerea aceasta, ca toate acelea în 
care contele de Monte-Cristo era amestecat, stârnise multă 
vâlvă în lumea pariziană. Dovezile nu erau convingătoare 
deoarece se sprijineau pe câteva cuvinte scrise de un ocnaş în 
agonie, fost tovarăş de ocnă cu cel pe care îl acuza şi care putea 
să-şi acuze tovarăşul din ură sau din răzbunare. Numai 
convingerea magistratului se formase; procurorul regal ajunsese 
la convingerea cumplită că Benedetto era culpabil şi urma să 
scoată din victoria aceasta anevoioasă una din acele voluptăţi 
de amor propriu care trezeau puţin fibrele inimii lui îngheţate. 

Procesul se instruia deci, gratie muncii neîncetate a lui 
Villefort, care vroia să deschidă cu el sesiunea apropiată: de 
aceea fusese nevoit să se zăvorască mai mult decât oricând, 
pentru a evita să răspundă nenumăratelor cereri de bilete 
pentru şedinţă. 

Şi apoi se scursese aşa de puţin timp de când biata 
Valentine fusese depusă în mormânt, durerea casei era încă aşa 
de recentă, încât nu se mira nimeni că-l vede pe părinte 
cufundat cu atâta severitate în îndeplinirea datoriei sale, adică 
în unica uitare pe care o putea găsi pentru mâhnirea sa. 

O singură dată — era în ziua următoare aceleia când 
Benedetto primise a doua vizită a lui Bertuccio, cu care ocazie 
acesta a fost obligat să-i comunice numele părintelui său — 
aşadar, în ziua următoare aceleia care era o duminică, Villefort îl 
zărise pe tatăl său. Era într-un moment când magistratul 
coborâse rupt de oboseală în grădina palatului şi, sumbru, 
încovoiat sub povara unui gând neînduplecat, dobora cu 
bastonul tulpinele lungi şi muribunde ale trandafirilor care se 


înălţau de-a lungul aleilor ca nişte spectre ale florilor aşa de 
strălucitoare în anotimpul ce se scursese. 

Ajunsese de mai multe ori în fundul grădinii, adică la 
faimosul grilaj ce dădea spre terenul pustiu, revenind mereu pe 
aceeaşi alee, reluându-şi promenada cu acelaşi pas şi cu acelaşi 
gest — când ochii lui se îndreptară maşinal spre casa în care îl 
auzea jucându-se zgomotos pe fiul său care venise de la 
pension să-şi petreacă duminica şi lunea lângă mama sa. 

Îl văzu în momentul acela, la una din ferestrele deschise, pe 
domnul Noirtier care ceruse să fie adus în jilt până la fereastră 
ca să se bucure de ultimele raze ale unui soare călduţ încă, ce 
salutau florile muribunde şi frunzele ruginite ale viței de vie de 
pe balcon. 

Ochii bătrânului erau aţintiţi asupra unui punct pe care 
Villefort nu-l zărea decât vag. Privirea lui Noirtier era aşa de 
duşmănoasă, de sălbatică şi aprinsă, încât procurorul regal, 
iscusit în a prinde toate impresiile figurii aceleia pe care o 
cunoştea aşa de bine, se abătu puţin ca să vadă asupra cărei 
persoane cădeau apăsătoarele priviri. 

O văzu atunci, sub un pâlc de tei cu crengile aproape 
desfrunzite, pe doamna de Villefort care cu o carte în mână îşi 
întrerupea din când în când lectura ca să-i zâmbească fiului, sau 
să-i trimită mingea zvârlită cu încăpățânare de el, din salon în 
grădină. 

Villefort îngălbeni, căci înţelegea gândul bătrânului. 

Noirtier privea întruna acelaşi obiect; deodată, însă, 
privirea lui se îndreptă de la femeie la soţ şi acum Villefort însuşi 
avu de suferit atacul ochilor fulgerători care, schimbându-şi 
obiectul, schimbaseră şi limbajul fără a pierde totuşi ceva din 
expresia lor amenințătoare. 

Străină de toate aceste pasiuni, ale căror focuri încrucişate 
treceau pe deasupra capului ei, doamna de Villefort ţinea în 
momentul acesta mingea fiului, făcându-i semn cu o sărutare să 
vină la ea; dar Edouard se lăsă rugat îndelung: dezmierdarea 
maternă nu i se părea probabil o recompensă îndestulătoare 
pentru deranjul pe care trebuia să-l facă. Se hotărî în sfârşit, sări 
de pe fereastră într-un grup de heliotropi şi de ochiul-boului şi 
alergă la doamna de Villefort cu fruntea lac de sudoare. Doamna 
de Villefort îi şterse fruntea, îşi depuse buzele pe fildeşul umed 


şi-l concedie pe copil care porni cu mingea într-o mână şi cu o 
grămadă de bomboane într-alta. 

Mânat de o atracţie de neînvins, aşa cum pasărea e atrasă 
de şarpe, Villefort se apropie de casă: pe măsură ce se apropia, 
privirea lui Noirtier se cobora urmărindu-l şi focul luminilor lui 
căpăta parcă un grad aşa de mare de incandescenţă încât 
Villefort se simţea mistuit până în adâncul inimii. Intr-adevăr, în 
privirea bătrânului se citea o mustrare sângeroasă şi totodată o 
ameninţare cumplită. Atunci pleoapele şi ochii lui Noirtier se 
ridicară spre cer ca şi cum reaminteau fiului un jurământ uitat. 

— Domnule, răspunse Villefort pe sub fereastră, mai ai 
răbdare o zi; îmi ţin cuvântul dat! 

Noirtier păru liniştit de vorbele acestea şi ochii lui se 
îndreptară indiferenți într-altă parte. 

Villefort îşi deschise cu violenţă redingota care îl înăbuşea, 
trecu o mână lividă peste frunte şi se înapoie în cabinet. 

Noaptea trecu rece şi liniştită; lumea se culcă şi adormi ca 
de obicei, Villefort nu se culcă o dată cu ceilalţi, ci lucră până la 
cinci dimineaţa, revăzând ultimele interogatorii luate în ajun de 
magistraţii instructori, confruntând depoziţiile martorilor şi 
punând precizie în actul său de acuzare, unul dintre cele mai 
energice şi mai iscusit concepute din câte redactase până 
atunci. 

Prima şedinţă a juraţilor urma să aibă loc a doua zi, luni. 
Villefort văzu ziua aceasta mijind alburie şi sinistră, iar licărirea 
ei vânătă scoase în relief rândurile scrise cu cerneală roşie pe 
hârtie. Magistratul adormise o clipă, în timp ce lampa îşi dădea 
ultimul suflu. Se trezi la auzul pâlpâirilor ei, cu degetele umede 
şi împurpurate de parcă ar fi fost muiate în sânge. 

Deschise fereastra. O fâşie portocalie străbătea în zare 
cerul, retezând în două plopii subţiri care se profilau negri la 
orizont. În câmpul cu lucernă, dincolo de grilajul castanilor, o 
ciocârlie se înălța la cer intonând cântul ei, limpede şi matinal. 

Aerul jilav al zorilor năpădi capul lui Villefort şi-i împrospătă 
memoria. 

— Astăzi, spuse el cu o sforţare, omul care ţine paloşul 
justiţiei e dator să izbească pretutindeni unde sunt vinovaţii. 

Privirile lui se îndreptară atunci fără voie spre fereastra lui 
Noirtier unde îl văzuse pe bătrân în ajun. 

Perdeaua era lăsată. 


Şi cu toate acestea, imaginea părintelui său îi era într-atâta 
de prezentă încât se adresă ferestrei închise ca şi cum ca ar fi 
fost deschisă şi ca şi cum prin deschizătură l-ar fi văzut încă pe 
bătrânul ameninţător. 

— Da, murmură el, da, fii liniştit! 

Capul îi recăzu în piept şi cu capul înclinat astfel, făcu două- 
trei ocoluri prin cabinet, apoi se zvârli îmbrăcat pe o canapea, 
nu atât ca să doarmă cât pentru a-şi mlădia mădularele 
înţepenite de oboseala muncii şi de frigul care-l pătrunsese 
până în măduva oaselor. 

Treptat-treptat se trezi toată lumea. Din cabinet Villefort 
auzi zgomotele succesive care constituie, pentru a spune astfel, 
viaţa casei; uşile trântite, zornăitul soneriei doamnei de Villefort 
care îşi chema camerista, primele strigăte ale copilului, care se 
scula voios aşa cum se scoală de obicei făpturile de vârsta lui. 

Villefort sună la rându-i. Valetul cel nou intră la el şi îi aduse 
ziarele. 

O dată cu ziarele aduse şi o ceaşcă cu ciocolată. 

— Ce mi-ai adus aici? întrebă Villefort. 

— O ceaşcă cu ciocolată. 

— N-am cerut-o. Cine se interesează de mine? 

— Doamna; mi-a spus că domnul va vorbi fără îndoială mult 
astăzi în procesul de asasinat şi că are nevoie să prindă puteri. 

Şi valetul depuse pe masa de lângă canapea, masă ca 
toate celelalte încărcată cu hârtii, ceaşca de argint aurit. 

Valetul ieşi. 

Villefort privi o clipă ceaşca, cu un aer posomorât, apoi, 
deodată, o luă cu o mişcare nervoasă şi sorbi dintr-o înghiţitură 
conţinutul ei. S-ar fi zis că nădăjduia că băutura este ucigătoare 
şi că el chema moartea ca să-l scape de o obligaţie ce-i 
poruncea un lucru mult mai greu decât acela de a muri. Se 
ridică apoi şi se plimbă prin cabinet, cu un zâmbet care i s-ar fi 
părut teribil celui ce l-ar fi privit în momentul acela. 

Ciocolata era inofensivă şi domnul de Villefort nu simţi 
nimic. 

La ora dejunului, domnul de Villefort nu se arătă la masă. 
Valetul intră iarăşi în cabinet. 

— Doamna îl înştiinţează pe domnul, spuse el, că au sunat 
orele unsprezece şi că şedinţa e la amiază. 

— Ei şi? exclamă Villefort. 


— Doamna şi-a făcut toaleta: e gata şi întreabă dacă îl va 
însoţi pe domnul. 

— Unde? 

— La tribunal. 

— De ce? 

— Doamna spune că doreşte foarte mult să asiste la 
şedinţă. 

— A, doreşte asta? spuse Villefort cu un accent aproape 
înfricoşător. 

Servitorul se trase un pas înapoi şi spuse: 

— Dacă domnul doreşte să iasă singur, îi voi comunica 
doamnei. 

Villefort rămase o clipă tăcut; îşi scărpină cu unghiile 
obrazul palid, înconjurat de barba neagră ca abanosul. 

— Spune doamnei, răspunse el în sfârşit, că doresc să-i 
vorbesc şi că o rog să mă aştepte la domnia sa. 

— Da, domnule. 

— Pe urmă înapoiază-te ca să mă razi şi să mă îmbraci. 

— Numaidecât. 

Valetul dispăru, apoi reapăru, îl bărbieri pe Villefort şi-l 
îmbrăcă solemn, în negru. 

Pe urmă, după ce sfârşi: 

— Doamna a spus că îl aşteaptă pe domnul de îndată ce 
termină, glăsui el. 

— Mă duc. 

Şi Villefort se îndreptă, cu dosarele sub braţ, cu pălăria în 
mână, spre apartamentul soţiei sale. 

Se opri un moment la uşă, ştergându-şi cu batista sudoarea 
care curgea de pe fruntea-i lividă. 

Apoi împinse uşa. 

Doamna de Villefort stătea pe o canapea, răsfoind cu 
nerăbdare ziare şi broşuri pe care tânărul Edouard se amuza să 
le rupă înainte ca mama lui să fi avut timp de-a termina lectura. 
Ea era complet îmbrăcată pentru ieşire; pălăria o aştepta pe un 
jilţ; îşi pusese mănuşile. 

— A, iată-te, domnule! glăsui ea cu vocea-i naturală şi 
calmă; vai, eşti palid, domnule. Ai lucrat iarăşi toată noaptea? 
De ce n-ai venit să dejunezi cu noi? Ascultă, mă iei, sau mă duc 
singură cu Edouard? 


Precum vedeţi, doamna de Villefort înmulţise întrebările 
pentru a obţine un răspuns; dar domnul de Villefort rămăsese, la 
toate întrebările ei, rece şi mut ca o statuie. 

— Edouard, spuse Villefort fixând asupra copilului o privire 
poruncitoare, du-te de te joacă în salon, dragul meu; trebuie să 
vorbesc mamei tale. 

Văzând ţinuta lui reţinută, tonul hotărât, introducerea 
ciudată, doamna de Villefort tresări. 

Edouard ridicase capul; se uitase la mama lui şi văzând că 
ea nu confirma ordinul domnului de Villefort, se apucase din nou 
să reteze capul soldaţilor de plumb. 

— Edouard, n-auzi? strigă domnul de Villefort cu atâta 
asprime încât copilul sări în picioare; pleacă! 

Copilul, foarte puţin obişnuit cu acest tratament, îngălbeni; 
ar fi fost greu să spunem dacă îngălbenise de frică sau de 
mânie. Părintele merse la el, îl luă de braţ şi îl sărută pe frunte. 

— Du-te, copilul meu, du-te! îi spuse el. 

Edouard ieşi. 

Domnul de Villefort se îndreptă spre uşă şi puse zăvorul. 

— O, dar ce este? exclamă tânăra femeie privindu-şi soţul 
până în adâncul sufletului şi schiţând un zâmbet pe care 
impasibilitatea lui Villefort îl îngheţă. 

— Doamnă, unde pui dumneata otrava de care te serveşti 
de obicei? articulă răspicat şi fără introducere magistratul, care 
stătea între nevastă şi uşă. 

Doamna de Villefort simţi ceea ce simte, desigur, ciocârlia 
când vede vulturul strângând deasupra capului ei cercurile lui 
ucigătoare. 

Un sunet răguşit, frânt, care nu era nici strigăt, nici suspin, 
scăpă din pieptul doamnei de Villefort; ea deveni lividă. 

— Domnule, spuse ea, nu înţeleg. 

Şi, ca şi cum fusese împinsă dintr-un paroxism al groazei 
într-un al doilea paroxism, mai puternic fără îndoială decât 
primul, recăzu pe pernele sofalei. 

— Te întrebam, continuă Villefort cu vocea perfect calmă, 
unde ascundeai otrava cu care ai ucis pe socrul meu, domnul de 
Saint-Meran, pe soacra mea, pe Barrois şi pe fiica mea 
Valentine. 

— Domnule, ce tot spui dumneata? exclamă doamna 
Villefort împreunându-şi mâinile. 


— Rolul dumitale nu e să mă întrebi pe mine, ci să răspunzi. 

— Soţului sau judecătorului? îngăimă doamna de Villefort. 

— judecătorului, doamnă, judecătorului! 

Paloarea femeii, neliniştea privirii ei, tremurul întregului ei 
corp formau un spectacol înfricoşător. 

— Domnule, domnule! murmură ea şi atât. 

— Nu răspunzi, doamnă? strigă magistratul. 

Adăugă apoi, cu un zâmbet mai grozav decât furia lui: 

— E drept că nu tăgăduieşti! 

Ea făcu o mişcare. 

— Şi nici n-ai putea să tăgăduieşti, adăugă Villefort, 
întinzând mâna spre ea ca pentru a o înhăţa în numele justiţiei; 
ai săvârşit crimele cu o iscusinţă neruşinată, dar care nu putea 
să înşele decât pe oamenii dispuşi prin afecțiunea lor să fie orbi 
în legătură cu dumneata. A, ştiu din momentul morţii doamnei 
de Saint-Meran că există un otrăvitor în casa mea: domnul 
d'Avrigny mă prevenise; după moartea lui Barrois, Dumnezeu să 
mă ierte! 

— bănuielile mele s-au îndreptat asupra cuiva, asupra unui 
înger, bănuielile mele care, chiar acolo unde nu e o crimă, 
veghează neîncetat, aprinse în adâncul inimii mele; dar, după 
moartea Valentinei, n-a mai fost îndoială pentru mine, doamnă 
şi nu numai pentru mine, dar şi pentru alţii; astfel crima 
dumitale cunoscută acum de două persoane, bănuită de mai 
multe, va deveni publică şi — precum îţi spuneam adineauri, 
doamnă — nu-ţi mai vorbeşte un soţ, ci un judecător! 

Tânăra femeie îşi ascunse faţa în palme. 

— O, domnule! îngăimă ea; te implor, nu da crezare 
aparenţelor! 

— Nu cumva eşti laşă? exclamă Villefort cu dispreţ. Într- 
adevăr, am remarcat întotdeauna că otrăvitorii erau laşi. Eşti 
laşă, dumneata care ai avut groaznicul curaj de a vedea murind 
în faţa dumitale doi bătrâni şi o fată? 

— Domnule! domnule! 

— Eşti laşă — continuă Villefort cu tot mai multă exaltare — 
dumneata care ai numărat, unul câte unul, minutele a patru 
agonii, care ţi-ai făurit planurile infernale şi ţi-ai amestecat 
băuturile netrebnice cu o iscusinţă şi o precizie aşa de 
miraculoasă? Dumneata, care ai pus aşa de bine la cale totul, ai 
uitat cumva să calculezi un singur lucru: unde te putea duce 


dezvăluirea crimelor dumitale? O, aceasta este cu neputinţă; şi 
ai păstrat o otravă mai plăcută, mai subtilă, mai ucigătoare 
decât celelalte, pentru a scăpa de pedeapsa ce ţi se cuvenea... 
Nu e aşa că ai făcut asta? 

Doamna de Villefort îşi frământă mâinile şi căzu în 
genunchi. 

— Ştiu bine... ştiu bine, spuse el; mărturiseşti; dar 
mărturisirea făcută judecătorilor, mărturisirea făcută când 
vinovatul nu mai are încotro, nu scade întru nimic pedeapsa! 

— Pedeapsa? exclamă doamna de Villefort. Pedeapsa, 
domnule? Ai rostit cuvântul acesta de două ori. 

— Fără îndoială. Ai crezut că scapi pentru că erai de patru 
ori vinovată? Ai crezut că pedeapsa se va abate de la dumneata 
pentru că eşti femeia celui care o dă? Nu, doamnă, nu! Orice ar 
fi, eşafodul o aşteaptă pe otrăvitoare dacă, mai ales, cum îţi 
spuneam adineauri, otrăvitoarea nu a avut grijă să păstreze 
pentru ea câteva picături din cea mai sigură otravă a ei. 

Doamna de Villefort scoase un strigăt sălbatic; groaza 
hidoasă şi neîmblânzită năpădi trăsăturile ei descompuse. 

— O, nu te teme, doamnă, de eşafod! glăsui magistratul; nu 
vreau să te dezonorez, căci ar însemna să mă dezonorez pe 
mine; nu, dimpotrivă, dacă m-ai înţeles bine, vei înţelege că nu 
poţi muri pe eşafod. 

— Nu, nu am înţeles; ce vrei să spui? bolborosi nenorocita 
femeie complet înmărmurită. 

— Vreau să spun că femeia primului magistrat al capitalei 
nu va încărca un nume rămas fără pată cu infamia ei şi nu-şi va 
dezonora în acelaşi timp soţul şi copilul. 

— Nu, nu! 

— Doamnă, vei face o faptă bună şi pentru fapta aceasta 
bună îţi mulţumesc. 

— Îmi mulţumeşti? Pentru ce? 

— Pentru ce ai spus. 

— Ce-am spus? Mi-e mintea zăpăcită; Doamne! Doamne! 
nu mai înţeleg nimic. 

Şi se sculă cu părul răvăşit, cu buzele înspumate. 

— Doamnă, ai de răspuns întrebării pe care ţi-am pus-o 
intrând aci: unde e otrava de care te serveşti de obicei, 
doamnă? 


Doamna de Villefort îşi ridică braţele la cer şi îşi strânse 
convulsiv mâinile. 

— Nu, nu! vociferă ea; nu, nu vrei asta! 

— Ceea ce nu vreau, doamnă, este să pieri pe un eşafod, 
înţelegi? răspunse Villefort. 

— Domnule, îndurare! 

— Ceea ce vreau este să se facă dreptate. Eu sunt pe 
pământ ca să pedepsesc, doamnă, adăugă el cu o privire 
învăpăiată; oricărei alte femei, fie ea şi o regină, i-aş trimite 
călăul; cu dumneata însă voi fi milostiv. Dumitale îţi spun: nu-i 
aşa, doamnă, că ai păstrat câteva picături din otrava dumitale, 
cea mai plăcută, mai promptă şi mai sigură? 

— O, iartă-mă, domnule, lasă-mă să trăiesc! 

— Eşti laşă! spuse Villefort. 

— Gândeşte-te că sunt soţia dumitale! 

— Eşti o otrăvitoare! 

— Pentru numele cerului... 

— Nu! 

— În numele dragostei ce mi-ai purtat... 

— Nu! nu! 

— În numele copilului nostru! O, lasă-mă să trăiesc pentru 
copilul nostru! 

— Nu, nu, nu, îţi spun! Dacă o zi te-aş lăsa să trăieşti, l-ai 
ucide poate şi pe el ca şi pe ceilalți. 

— Eu să-mi ucid fiul? strigă mama sălbatică năpustindu-se 
spre Villefort; să-l ucid pe Edouard al meu? Hahaha! 

Şi un râs groaznic, un râs de demon, un râs de nebună 
încheie fraza, pierzându-se într-un răget sângeros. 

Doamna de Villefort căzuse la picioarele soţului ei. 

Villefort se apropie de ea. 

— Gândeşte-te, doamnă, spuse el, că dacă la întoarcerea 
mea nu s-a făcut dreptate, te denunţ cu propria mea gură şi te 
arestez cu propriile-mi mâini. 

Ea asculta, clătinându-se, doborâtă, zdrobită; numai ochii 
trăiau într-însa, mocnind un foc cumplit. 

— Mă înţelegi, glăsui Villefort; eu mă duc să cer pedeapsa 
cu moartea contra unui asasin... Dacă te mai găsesc în viaţă, te 
vei culca astă-seară la Conciergerie. 

Doamna de Villefort scoate un oftat, nervii i se destinseră, 
se prăbuşi zdrobită pe covor. 


Procurorul regal avu parcă o pornire de milă, o privi cu mai 
puţină severitate şi înclinându-se uşor în faţa ei: 

— Adio, doamnă! spuse el tărăgănat. Adio. 

Cuvântul căzu asemenea cuţitului ucigător peste doamna 
de Villefort. Ea leşină. 

Procurorul regal ieşi şi, ieşind, încuie uşa de două ori. 


Capitolul XXXV  Juraţii 


Afacerea Benedetto, cum se spunea pe atunci la tribunal şi 
în societate, stârnise o enormă senzaţie. Cunoscut la Cafe de 
Paris, pe bulevardul de Grand şi la Bois de Boulogne, falsul 
Cavalcanti făcuse numeroase relaţii cât stătuse la Paris în cele 
două-trei luni de splendoare. Ziarele istorisiseră diversele 
popasuri ale parvenitului în viaţa elegantă şi în viaţa de ocnă; 
rezulta de aci cea mai vie curiozitate, în special printre cei care 
îl cunoscuseră personal pe prinţul Andrea Cavalcanti; de aceea, 
în special aceştia erau hotărâți să înfrunte orice pentru a-l vedea 
pe banca acuzaților pe domnul Benedetto, asasinul tovarăşului 
său de lanţ. 

Pentru mulţi oameni Benedetto era, dacă nu o victimă, cel 
puţin o eroare a justiţiei: domnul Cavalcanti-tatăl fusese văzut la 
Paris şi se aşteptau toţi să-l vadă arătându-se din nou pentru a- 
şi reclama ilustrul vlăstar. Numeroase persoane care nu 
auziseră niciodată vorbindu-se despre faimoasa îmbrăcăminte 
cu care el debarcase la contele de Monte-Cristo, se simţiseră 
izbiţi de aerul demn, de noblețea şi de ştiinţa într-ale lumii, pe 
care le arătase bătrânul patrician care — trebuie spus — părea 
un senior desăvârşit din toate punctele de vedere ori de câte ori 
nu vorbea şi nu făcea aritmetică. 

In ce-l priveşte pe acuzat, mulţi îşi aminteau că l-au văzut 
aşa de simpatic, de frumos, încât preferau să creadă că la mijloc 
e maşinaţia vreunui duşman, aşa cum se găsesc atâţia în lumea 
asta unde marile averi ridică mijloacele de a face răul şi binele 
la înălţimea minunii şi puterea la înălţimea extraordinarului. 

Alergară deci cu toţii la şedinţa curţii cu juri, unii să guste 
spectacolul, alţii să-l comenteze. De la şapte dimineaţa se făcea 


coadă la poartă şi, cu un ceas înainte de deschiderea şedinţei, 
sala era plină de privilegiați. 

Înainte de intrarea curţii — şi de multe ori chiar după — o 
sală de şedinţe seamănă, în zilele marilor procese, cu un salon 
unde multe persoane se recunosc, se abordează când se găsesc 
unele lângă altele ca să nu-şi piardă locurile, îşi fac semne când 
sunt despărțite de un prea mare număr de asistenţi, avocaţi şi 
jandarmi. 

Era una din acele splendide zile de toamnă care ne 
despăgubesc uneori de o vară absentă sau scurtă; norii pe care 
domnul de Villefort îi văzuse de dimineaţă brăzdând soarele se 
risipiseră ca prin farmec, îngăduind să strălucească în puritatea 
ei una din ultimele şi din cele mai plăcute zile de septembrie. 

Beauchamp, unul din regii presei şi în consecinţă avându-şi 
pretutindeni tronul, privea când în dreapta, când în stânga. Zări 
pe Château-Renaud şi pe Debray care câştigaseră favorurile 
unui gardist şi care-l convinseseră să se aşeze dinapoia lor în loc 
să-i mascheze. Vrednicul agent mirosise pe secretarul 
ministrului şi pe milionar; se arată plin de atenţiuni pentru nobilii 
săi vecini, ba chiar le dădu voie să facă o vizită lui Beauchamp, 
făgăduind că le va păstra locurile. 

— Ei, ce zici? îl vedem pe prietenul nostru? întrebă 
Beauchamp. 

— O, da! răspunse Debray; straşnic prinţ! Să ia dracu pe 
prinții ăştia italieni! 

— Un om despre a cărui spiţă a scris Dante şi care se înălța 
la Divina Comedie! 

— Nobleţe de frânghie! spuse Château-Renaud flegmatic. 

— Va fi condamnat, nu-i aşa? îl întrebă Debray pe 
Beauchamp. 

— Dragul meu, răspunse ziaristul, cred că întrebarea ar 
trebui să ţi se pună dumitale: cunoşti mai bine decât noi acrul 
biroului; l-ai văzut pe prezident la ultima serată a ministrului 
dumitale? 

— Da. 

— Ce ţi-a spus? 

— Un lucru care vă va uimi. 

— Haide, vorbeşte repede, dragă prietene; e aşa de mult de 
când nu mi se mai spune ceva care să-mi stârnească mirarea! 


— Ei bine, mi-a spus că Benedetto, care e privit ca un 
Phenix de subtilitate, ca un gigant al şireteniei, nu e decât un 
şnapan inferior, foarte nerod şi absolut nevrednic de 
experienţele care se vor face după moarte cu organele lui 
frenologice. 

— Juca totuşi cât se poate de bine rolul unui prinţ! spuse 
Beauchamp. 

— Pentru dumneata, Beauchamp, care îi deteşti pe 
nenorociţii de prinți şi care eşti încântat să găseşti pete în soare; 
nu însă pentru mine care îl simt pe gentilom din instinct şi care 
recunosc o familie aristocrată, oricare ar fi ea, ca un adevărat 
copoi al blazonului. 

— Aşadar, n-ai crezut niciodată în noblețea lui? 

— Te asigur totuşi, spuse Debray, că pentru oricine altul 
părea să treacă drept prinţ... L-am văzut la miniştri. 

— A, da! glăsui Château-Renaud, straşnic se mai pricep 
miniştrii voştri în materie de prinți! 

— Dacă eu am vorbit cu prezidentul, spuse Debray lui 
Beauchamp, dumneata ai vorbit, desigur, cu procurorul regal. 

— Cu neputinţă; de opt zile domnul de Villefort se zăvoreşte 
în casă; e foarte natural: şirul ciudat de necazuri domestice, 
încoronat prin moartea ciudată a fiicei sale... 

— Moarte ciudată? Ce tot spui, Beauchamp? 

— O, da, fă pe neştiutorul sub pretextul că toate acestea se 
petrec în rândurile magistraturii înalte! spuse Beauchamp, 
punându-şi lornionul la ochi şi silindu-l să stea acolo. 

— Scumpe domn, spuse Château-Renaud, dă-mi voie să-ţi 
atrag atenţia că, în ce priveşte lornionul nu eşti pe măsura lui 
Debray. Debray, dă-i o lecţie domnului de Beauchamp. 

— la uite, nu mă înşel! exclamă Beauchamp. 

— Dar ce e? 

— Eae. 

— Care ea? 

— Se spunea că-i plecată. 

— Domnişoara Eugénie? întrebă Château-Renaud; s-a şi 
înapoiat? 

— Nu, dar mama ei. 

— Doamna Danglars? 

— Cu neputinţă! exclamă Château-Renaud; la zece zile 
după fuga fiicei ei, la trei zile după falimentul soțului ei! 


Debray se îmbujoră uşor şi urmări direcţia privirii lui 
Beauchamp. 

— Haida-de! spuse el; este o femeie voalată, o doamnă 
necunoscută, vreo prinţesă străină, poate că mama prinţului 
Cavalcanti; dar spuneai sau, mai bine-zis, vroiai să spui lucruri 
foarte interesante, Beauchamp, dacă nu mă înşel. 

— Eu? 

— Da. Vorbeai despre moartea ciudată a Valentinei. 

— A, da, adevărat; dar de ce nu-i aici doamna de Villefort? 

— Biata femeie! spuse Debray; ea este fără îndoială 
ocupată să distileze apa de melisă pentru spitale şi să compună 
cosmetice pentru ea şi pentru prietenele ei. După cât se spune, 
cheltuieşte cu distracţia asta două-trei mii de taleri pe an. În 
definitiv, ai dreptate: de ce nu e aici doamna de Villefort? Mi-ar 
fi făcut multă plăcere s-o văd; ţin mult la femeia asta. 

— lar eu o detest, glăsui Château-Renaud. 

— De ce? 

— Habar nu am. De ce iubim? De ce urâm? O detest din 
antipatie. 

— Sau din instinct. 

— Poate... Dar să revenim la ce spuneai. 

— Ei bine, reluă Beauchamp, nu sunteţi curioşi să ştiţi, 
domnilor, de ce se moare aşa de des în casa Villefort? 

— Des, e bine zis, spuse Château-Renaud. 

— Dragul meu, cuvântul se găseşte în Saint-Simon. 

— Dar lucrul se găseşte la domnul de Villefort; să revenim 
a el. 

— Întrucât mă priveşte, spuse Debray, mărturisesc că nu 
pierd din vedere casa aceasta tapetată de trei luni de zile cu 
doliu şi chiar alaltăieri doamna îmi vorbea în legătură cu 
Valentine. 

— Care doamnă? întrebă Château-Renaud. 

— Ei, nevasta ministrului! 

— A, iartă-mă, spuse Château-Renaud, eu nu merg pe la 
miniştri; las cinstea aceasta prinților. 

— Nu erai decât frumos, baroane; acum devii scânteietor; 
fie-ţi milă de noi că altminteri ne pârjoleşti ca un alt Jupiter. 

— N-am să mai spun nimic, glăsui Château-Renaud; dar, la 
naiba, fie-ţi milă de mine şi nu-mi da replica! 


— Mai bine să încercăm să ajungem la țelul dialogului 
nostru, Beauchamp; îţi spuneam deci că doamna îmi cerea 
alaltăieri informaţii; lămureşte-mă, ca s-o lămuresc şi eu. 

— Domnilor, dacă în casa Villefort se moare aşa de des — 
menţin cuvântul — este pentru că în casă se găseşte un asasin. 

Tinerii tresăriră, căci ideea le venise şi lor în mai multe 
rânduri. 

— Şi cine-i asasinul? întrebară ei. 

— Tânărul Edouard. 

Hohotul de râs al celor doi ascultători nu-l derută câtuşi de 
puţin pe vorbitor, care continuă: 

— Da, domnilor, tânărul Edouard, copil fenomenal care 
ucide de pe acuma ca un om mare. 

— E o glumă? 

— Câtuşi de puţin; am angajat ieri un servitor care a plecat 
de la domnul de Villefort: ascultați cu luare-aminte. 

— Ascultăm. 

— Şi pe care îl voi concedia mâine, deoarece mănâncă 
enorm pentru a-şi scoate paguba postului pe care şi-l impunea 
acolo din pricina groazei. Se pare că adorabilul copil a pus mâna 
pe un flacon de care se foloseşte din când în când împotriva 
celor ce îi displac. Mai întâi i-au displăcut bunicuţul şi bunicuţa 
de Saint-Meran şi le-a turnat câte trei picături din elixirul său: 
trei picături ajung; apoi a venit rândul bunului Barrois, bătrânul 
servitor al bunicului Noirtier, care îl bruftuia din când în când pe 
simpaticul ştrengar. Simpaticul ştrengar i-a turnat trei picături 
din elixirul său. La fel a făcut cu biata Valentine, care nu-l 
bruftuia, dar pe care el o pizmuia: i-a turnat trei picături din 
elixirul său şi ea ca şi ceilalţi s-a dus. 

— Dar ce afurisită de braşoavă ne tot îndrugi? exclamă 
Château-Renaud. 

— Da, spuse Beauchamp, o poveste de pe lumea cealaltă, 
nu-i aşa? 

— E absurdă! spuse Debray. | 

— Aha! reluă Beauchamp. Incepeţi să aveţi îndoieli. 
Întrebaţi-l pe servitorul meu sau, mai bine zis, pe cel care mâine 
nu va mai fi servitorul meu: el era zvonul casei. 

— Dar elixirul? unde e? ce fel e? 

— Copilul îl ascunde. 

— Şi de unde l-a luat? 


— Din laboratorul mamei sale. 

— Dar ce? mama lui are otrăvuri în laboratorul ei? 

— Parcă eu ştiu? Îmi pui nişte întrebări de procuror regal. 
Repet ce mi s-a spus, atâta tot; vi-l citez pe autor: mai mult nu 
pot să fac. Nenorocitul nu mai mânca de spaimă. 

— De necrezut! 

— Ba nu, dragul meu, nu e câtuşi de puţin de necrezut; l-aţi 
văzut anul trecut pe copilul din strada Richelieu care se amuza 
să-şi ucidă fraţii şi surorile, înfigându-le un ac în ureche în timp 
ce ei dormeau. Generaţia care ne urmează este foarte precoce, 
dragul meu. 

— Dragul meu, mă prind că nu crezi o iotă din ce ne 
povesteşti, spuse Château-Renaud. Dar nu-l văd pe contele de 
Monte-Cristo; cum de nu e aci? 

— El e blazat, spuse Debray; şi apoi n-o să vrea să se arate 
în faţa lumii, el care a fost păcălit de toţi Cavalcantii veniţi, după 
câte se pare, la el cu scrisori false de credit; a fost păgubit cu 
vreo sută de mii de franci. 

— Apropo, domnule de  Château-Renaud, întrebă 
Beauchamp, ce face Morrel? 

— Am fost de trei ori la el şi nu l-am găsit. Cu toate acestea 
sora lui, nu mi s-a părut deloc neliniştită şi mi-a spus cu o figură 
foarte senină că nici ea nu l-a văzut de două-trei zile, însă că e 
sigură că e bine. 

— Aha, înţeleg acum de ce contele de Monte-Cristo nu 
poate să vină în sală, spuse Beauchamp. 

— De ce? 

— Pentru că e actor în dramă. 

— Ce, a asasinat şi el pe cineva? întrebă Debray. 

— Dimpotrivă, au vrut să-l asasineze pe el. Ştii bine că 
bunul domn Caderousse a fost asasinat de micul lui prieten 
Benedetto când ieşea de la conte. Ştii bine că la el s-a găsit 
faimoasa vestă cu scrisoarea care a deranjat semnarea 
contractului. Uite, vezi faimoasa vestă? E colo, însângerată, pe 
birou, ca piesă doveditoare. 

— Aha! 

— Ssst! Domnilor, uite curtea; la locurile noastre! 

Într-adevăr, se produse un zgomot mare în pretoriu; 
gardistul îşi chemă protejaţii printr-un hm! energic, iar uşierul, 
arătându-se în pragul sălii de deliberare, strigă cu glasul 


chelălăitor pe care ugşierii îl aveau de pe vremea lui 
Beaumarchais: 
— Domnilor, curtea! 


Capitolul XXXVI Actul de acuzare 


Judecătorii luară loc în mijlocul celei mai profunde tăceri; 
juraţii se aşezară la locurile lor; domnul de Villefort, obiectul 
atenţiei şi aproape, am putea să spunem, al admiraţiei generale, 
se aşeză în fotoliul său, plimbând o privire liniştită în juru-i. 

Toţi se uitau cu mirare la figura gravă şi severă pe a cărei 
neclintire durerile paterne păreau că nu au lăsat nici o urmă, şi-l 
priveau cu un fel de groază pe omul acesta străin de emoţiile 
omenirii. 

— Jandarmi, aduceţi acuzatul! spuse prezidentul. 

Atenţia publicului deveni atunci mai încordată şi toţi ochii 
se fixară asupra uşii prin care urma să intre Benedetto. 

Uşa se deschise curând şi acuzatul apăru. 

Impresia fu aceeaşi asupra tuturora; pe nimeni nu-l înşelă 
expresia fizionomiei lui. 

Trăsăturile sale nu aveau întipărită emoția profundă care 
alungă sângele în inimă şi decolorează fruntea şi obrazul. 
Mâinile puse grațios, una pe pălărie, alta în deschizătura vestei 
de pichet alb, nu erau zgâlţâite de nici un fior: ochii lui erau 
calmi şi chiar strălucitori. De cum intră în sală, privirea tânărului 
începu să parcurgă rândurile judecătorilor şi ale asistenţilor, 
oprindu-se mai îndelung asupra prezidentului şi în special 
asupra procurorului regal. 

Lângă Andrea se plasă avocatul său, avocat numit din oficiu 
(căci Andrea nu vrusese să se ocupe de aceste detalii cărora nu 
le-a dat, pare-se, nici o importanţă), un tânăr cu păr blond, fad, 
cu figura îmbujorată de o emotie mai sensibilă de o sută de ori 
decât a prevenitului. 

Prezidentul ceru să se citească actul de acuzare, întocmit, 
după cum ştiţi, de condeiul aşa de iscusit şi de neîndurător al lui 
Villefort. 

În decursul lecturii, care dură îndelung şi ar fi fost pentru 
oricine altul copleșitoare, atenția publică stătu îndreptată tot 


timpul asupra lui Andrea, care îi suportă povara cu voioşia 
sufletească a unui spartan. 

Niciodată Villefort nu fusese poate mai concis şi mai 
elocvent; crima era înfăţişată în culorile cele mai vii; 
antecedentele acuzatului, transfigurarea lui, filiaţia actelor sale 
de la o vârstă destul de fragedă erau deduse cu talentul pe care 
practica vieţii şi cunoaşterea inimii omeneşti puteau să-l ofere 
unui spirit superior cum era acela al procurorului regal. 

Numai după această introducere Benedetto era pierdut 
pentru de-a pururi în opinia publică, urmând să fie pedepsit în 
chip mai material şi de lege. 

Andrea nu dădu cea mai neînsemnată atenţie şarjelor 
succesive care se ridicau şi cădeau asupra lui: domnul de 
Villefort, care îl examina deseori şi care, fără îndoială, continua 
asupra lui studiile psihologice pe care de atâtea ori avusese 
prilejul să le facă asupra acuzaților, nu-l putu sili măcar o dată 
să-şi plece ochii, oricât de aţintită şi de adâncă i-ar fi fost 
privirea. 

În sfârşit, lectura se termină. 

— Acuzat, numele şi prenumele dumitale! spuse 
prezidentul. 

Andrea se ridică. 

— lertaţi-mă, domnule prezident, spuse el cu o voce al 
cărui timbru vibra perfect curat, dar văd că adoptați o ordine în 
întrebări pe care nu o pot accepta. Am pretenţia că mie îmi 
revine rolul să justific mai târziu că sunt o excepţie faţă de 
acuzaţii de rând. Vă rog deci să-mi îngăduiţi a răspunde, 
urmând o altă ordine; voi răspunde cu toate acestea la toate 
întrebările. 

Prezidentul se uită cu mirare la juraţi care, la rându-le, îl 
priviră pe procurorul regal. 

O mare uimire se manifestă în toată adunarea. Andrea nu 
păru însă câtuşi de puţin tulburat. 

— Vârsta dumitale? spuse prezidentul. La întrebarea 
aceasta ai să răspunzi? 

— La întrebarea aceasta ca şi la altele, am să răspund, 
domnule prezident, dar pe rând. 

— Vârsta dumitale? repetă magistratul. 


— Am douăzeci şi unu de ani sau, mai bine zis, îi voi avea 
peste câteva zile, deoarece sunt născut în noaptea de 27 spre 
28 septembrie 1817. 

Domnul de Villefort, care lua o notă, înălţă la auzul acestei 
date capul. 

— Unde eşti născut? continuă prezidentul. 

— La Auteuil, lângă Paris, răspunse Benedetto. 

Domnul de Villefort ridică pentru a doua oară capul, îl privi 
pe Benedetto aşa cum ar fi privit capul Meduzei şi deveni livid. 

Benedetto îşi trecu în chip grațios, pe buze, colţul brodat al 
unei batiste de mătase fină. 

— Profesia dumitale? întrebă prezidentul. 

— La început eram falsificator, spuse Andrea în chipul cel 
mai liniştit; apoi am fost hoţ şi, de curând, am devenit asasin. 

Un murmur sau, mai bine zis, o furtună de indignare şi de 
surpriză izbucni în toate părţile sălii: judecătorii se priviră 
stupefiaţi, juraţii manifestară cel mai mare dezgust pentru 
cinismul la care se aşteptau aşa de puţin din partea unui om 
elegant. 

Domnul de Villefort îşi puse o mână pe fruntea care, la 
început palidă, devenise roşie şi clocotitoare; deodată se ridică, 
privind în juru-i ca un om rătăcit: se înăbuşea. 

— Căutaţi ceva, domnule procuror regal? întrebă Benedetto 
cu zâmbetul cel mai îndatoritor. 

Domnul de Villefort nu răspunse nimic şi se aşeză la loc 
sau, mai bine zis, recăzu în fotoliu. 

— Acuzat, eşti de acord acum să-ţi spui numele? întrebă 
prezidentul. Afectarea brutală cu care ţi-ai enumerat crimele şi 
pe care le califici drept profesiune, orgoliul pe care îl manifeşti şi 
pentru care curtea e îndreptăţită să te blameze cu severitate, în 
numele moralei şi al respectului datorate umanităţii, explică 
poate întârzierea dumitale în a-ţi spune numele. Vrei ca numele 
să reiasă din titlurile care îl preced. 

— E de neînchipuit, domnule prezident, cum aţi citit în taina 
cugetului meu! spuse Benedetto cu cea mai graţioasă intonaţie 
şi cu cele mai politicoase maniere; într-adevăr, în scopul acesta 
v-am rugat să schimbaţi ordinea întrebărilor. 

Stupoarea atingea culmea; în cuvintele acuzatului nu mai 
era nici fanfaronadă, nici cinism; auditoriul, emoţionat, 
presimţea un trăsnet zguduitor în norul mohorât. 


— Ei, numele dumitale! spuse prezidentul. 

— Nu vă pot spune numele meu, căci nu-l cunosc; îl ştiu 
însă pe al părintelui meu şi vi-l pot spune. 

O fulgerare dureroasă îl orbi pe Villefort; de pe obrajii săi 
căzură picături de sudoare pe hârtiile răsfoite de el cu o mână 
convulsivă, năucă. 

— Spune atunci numele părintelui dumitale, reluă 
prezidentul. 

Nici un suflu, nici o respiraţie nu tulburau liniştea imensei 
adunări: toată lumea aştepta. 

— Tatăl meu e procuror regal, răspunse Andrea liniştit. 

— Procuror regal? exclamă prezidentul cu stupefacţie, fără 
să remarce tulburarea figurii lui Villefort; procuror regal? 

— Da şi deoarece vreţi să ştiţi numele său, vi-l voi spune: 
se numeşte Villefort! 

Explozia, aşa de îndelung reţinută de respectul datorat 
justiţiei în şedinţă, îşi făcu drum ca un tunet din adâncul tuturor 
piepturilor; însă curtea uită să înfrâneze mişcarea aceasta a 
mulţimii. Interjecţiile, injuriile adresate lui Benedetto, care 
rămânea netulburat, gesturi energice, pornirea jandarmilor, 
rânjetul acelei părţi mocirloase care, în orice adunare, urcă la 
suprafaţă în momentele de tulburare şi de scandal durară cinci 
minute, până când magistraţii şi uşierii izbutiră să restabilească 
liniştea. 

In mijlocul vacarmului se auzea glasul prezidentului, 
strigând: 

— Acuzat, îţi baţi joc de justiţie şi îndrăzneşti să dai 
concetăţenilor dumitale spectacolul unei ticăloşii care, într-o 
epocă ce nu lasă totuşi nimic de dorit sub raportul acesta, n-are 
încă egal! 

Zece persoane se îmbulzeau în jurul domnului procuror 
regal, pe jumătate zdrobit în scaunul său, oferindu-i consolări, 
încurajări, asigurări de zel şi simpatie. 

Calmul se restabilise în sală, cu excepţia totuşi a unui punct 
unde un grup destul de numeros se agita şi murmura. 

Se spunea că a leşinat o femeie; i s-au dat să respire săruri 
şi ca şi-a revenit. 

În tot timpul tumultului, Andrea îşi îndreptase figura 
zâmbitoare spre adunare; apoi, sprijinindu-se cu o mână pe 
rampa de stejar a băncii, în atitudinea cea mai graţioasă: 


— Domnilor, spuse el, să mă ferească Dumnezeu de a 
căuta să insult curtea şi de a face în prezenţa onorabilei adunări 
un scandal inutil! Sunt întrebat ce vârstă am, o spun; sunt 
întrebat unde m-am născut, răspund; sunt întrebat cum mă 
cheamă, nu pot spune deoarece părinţii mei m-au părăsit. Pot 
spune, însă, nu numele meu, deoarece nu-l am, ci pe al 
părintelui meu; repet, părintele meu se numeşte domnul de 
Villefort şi sunt gata să dovedesc. 

În accentul tânărului erau o certitudine, o convingere, o 
energie, care reduseră tumultul la tăcere. Privirile se îndreptară 
un moment asupra procurorului regal ce păstra, în scaunul său, 
imobilitatea unui om pe care trăsnetul l-a schimbat în cadavru. 

— Domnilor, continuă Andrea impunând tăcere cu gestul şi 
cu glasul, vă datorez dovada şi explicaţia cuvintelor mele! 

— Dar ai declarat la instrucţie că te numeşti Benedetto! 
strigă prezidentul iritat; ai spus că eşti orfan şi că patria 
dumitale e Corsica. 

— Am spus instrucției ce mi-a convenit, căci nu vroiam să 
se slăbească sau să se oprească — ceea ce cu siguranţă s-ar fi 
întâmplat — răsunetul solemn al cuvintelor mele. 

Acum vă repet că sunt născut la Auteuil, în noaptea de 27 
spre 28 septembrie 1817 şi că sunt fiul domnului procuror regal 
de Villefort. Vreţi amănunte? Vi le voi da. 

M-am născut la primul etaj al casei cu No.28 din strada 
Fontaine, într-o cameră tapetată cu damasc roşu. Tata m-a luat 
în braţe, spunând mamei că am murit, m-a înfăşurat într-un 
şervet cu inițialele H. şi N. şi m-a dus în grădină unde m-a 
îngropat de viu. 

Un fior străbătu întreaga asistenţă când se văzu că 
siguranţa acuzatului sporea pe măsura înfricoşării domnului de 
Villefort. 

— Dar de unde cunoşti toate amănuntele acestea? întrebă 
prezidentul. g 

— Vă voi spune, domnule prezident. In grădina unde tatăl 
meu m-a îngropat se furişase, în noaptea aceea, un om care îl 
duşmănea de moarte şi-l pândea de multă vreme, pentru a 
săvârşi o răzbunare corsicană. Omul stătea ascuns printre 
copaci; l-a văzut pe părintele meu astupând un obiect în pământ 
şi l-a izbit cu o lovitură de cuţit în timpul acestei operaţii; apoi, 
închipuindu-şi că obiectul era o comoară, a destupat groapa şi 


m-a găsit încă în viaţă. Omul m-a dus la Azilul copiilor găsiţi, 
unde am fost înscris sub numărul 57. Peste trei luni, cumnata lui 
a venit de la Rogliano la Paris să mă caute, m-a reclamat ca pe 
fiul ei şi m-a luat. 

lată cum, deşi născut la Auteuil, am fost crescut în Corsica. 

Urmă o clipă de tăcere, dar o tăcere aşa de profundă încât, 
dacă nu era respiraţia încordată a piepturilor, ai fi crezut că sala 
este goală. 

— Continuă, rosti prezidentul. 

— Desigur, continuă Benedetto, că puteam să fiu fericit la 
oamenii aceia cumsecade, care mă adorau; dar firea mea 
perversă a fost mai tare decât virtuțile pe care mama mea 
adoptivă încerca să mi le infiltreze în inimă. Am crescut în păcat 
şi am ajuns la crimă. În sfârşit, într-o, zi când îl blestemam pe 
Dumnezeu că m-a făcut aşa de rău şi mi-a dat un destin aşa de 
hidos, părintele meu adoptiv a venit la mine, spunându-mi: 

"Nenorocitule, nu blestema, căci Dumnezeu te-a adus pe 
lume fără mânie. Crima vine de la tatăl tău, nu de la tine; de la 
tatăl tău care te-a sortit iadului dacă mureai şi mizeriei dacă o 
minune te aducea la lumină!" 

N-am mai blestemat din momentul acela pe Dumnezeu, ci 
pe părintele meu; şi de aceea am rostit aci cuvintele pe care mi 
le-aţi reproşat, domnule prezident; de aceea am stârnit 
scandalul de care freamătă încă această adunare. Dacă am 
săvârşit o crimă în plus pedepsiţi-mă; dar dacă v-am convins că, 
din ziua naşterii mele, destinul meu era fatal, dureros, amar, 
jalnic deplângeţi-mă! 

— Dar mama dumitale? întrebă prezidentul. 

— Mama mă credea mort; mama nu-i vinovată. N-am vrut 
să aflu numele mamei mele; nu o cunosc. 

In momentul acela un strigăt ascuţit, care se sfârşi printr-un 
hohot, răsună în mijlocul grupului ce înconjura, după cum am 
mai spus, o femeie. 

Femeia căzu într-un violent atac de nervi şi fu scoasă din 
sală; în timp ce o luau, voalul des care-i ascundea chipul se 
dădu în lături şi fu recunoscută doamna Danglars. 

În ciuda nervilor întinşi la maximum, în ciuda vâjâiturilor din 
urechi, în ciuda nebuniei care-i răscolea creierul, Villefort o 
recunoscu şi se ridică. 


— Dovezile! dovezile! spuse prezidentul. Prevenit, nu uita 
că țesătura aceasta de grozăvii are nevoie să fie susţinută prin 
dovezile cele mai grăitoare. 

— Dovezi? întrebă Benedetto râzând. Vreţi dovezi? 

— Da. 

— Ei bine, priviţi-l pe domnul de Villefort şi mai cereţi-mi, 
de vreţi, dovezi! 

Toate privirile se îndreptară spre procurorul regal care, sub 
povara nenumăraţilor ochi aţintiţi asupra lui, înaintă în incinta 
tribunalului, clătinându-se, cu părul în dezordine şi cu figura 
învineţită de apăsarea unghiilor. 

Intreaga adunare scoase un murmur prelungit de uimire. 

— Tată, mi se cer dovezi! glăsui Benedetto; vrei să le dau? 

— Nu, nu, îngăimă domnul de Villefort cu voce sugrumată, 
nu; este de prisos. 

— Cum de prisos? exclamă prezidentul; ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, strigă procurorul regal, că m-aş zbate 
zadarnic sub încleştarea mortală care mă striveşte, domnule; 
mă aflu, recunosc, în mâna Dumnezeului răzbunător. Nu e 
nevoie de dovezi; tot ce tânărul acesta a spus este adevărat! 

O linişte mohorâtă şi apăsătoare, ca aceea din preajma 
catastrofelor naturii, învălui în mantia-i de plumb pe asistenţi, 
cărora, li se zbârlea părul pe cap. 

— Domnule de Villefort, exclamă prezidentul, nu sunteţi 
cumva prada unei halucinaţii? Vă bucuraţi de plenitudinea 
facultăţilor dumneavoastră? Nu cumva o acuzaţie aşa de 
ciudată, de neprevăzută, de cumplită, v-a tulburat mintea? 
Haide, veniţi-vă în fire. 

Procurorul regal clătină din cap. Dinţii îi clănţăneau cu 
violenţă, ca ai unui om mistuit de febră şi totuşi era de-o paloare 
mortală. 

— Mă bucur de toate facultăţile mele, domnule, spuse el; 
suferă numai trupul meu şi este explicabil. Mă recunosc vinovat 
de tot ce tânărul acesta a rostit împotriva mea şi stau la mine 
acasă la dispoziţia domnului procuror regal, succesorul meu. 

Pronunţând cuvintele acestea cu glas aproape înăbuşit, 
domnul de Villefort se îndreptă clătinându-se spre uşa pe care 
uşierul de serviciu i-o deschise cu o mişcare maşinală. 

Intreaga adunare rămase mută şi consternată de revelaţie 
şi de mărturisire; ele formau un deznodământ cumplit al 


peripeţiilor care, de cincisprezece zile, agitaseră înalta societate 
pariziană. 

— Să se mai spună acum că drama nu există în natură! 
glăsui Beauchamp. 

— Pe cuvântul meu, glăsui Château-Renaud, aş prefera să 
încheie ca domnul de Morcerf: un foc de pistol pare un sfârşit 
blând faţă de o astfel de catastrofă. 

— Şi apoi focul de pistol ucide, spuse Beauchamp. 

— lar eu care mă gândisem o clipă să o iau pe fiica lui de 
soţie! declară Debray. Biata copilă a făcut bine că a murit. 

— Domnilor, şedinţa e ridicată — spuse prezidentul — şi 
procesul amânat pentru viitoarea sesiune! Afacerea urmează să 
fie instruită din nou şi încredinţată altui magistrat. 

La fel de liniştit şi mult mai interesant, Andrea părăsi sala, 
escortat de jandarmii care se purtau, fără să vrea, cu 
menajamente faţă de el. 

— Ce spui de toate astea, omule? întrebă Debray pe gardist 
strecurându-i un ludovic în palmă. 

— Au să fie circumstanţe atenuante, răspunse acesta. 


Capitolul XXXVII Ispăşirea 


Domnul de Villefort văzu deschizându-se în faţa lui 
rândurile gloatei, oricât de compactă era aceasta. Durerile mari 
sunt într-atâta de venerabile, încât nu există exemplu, chiar în 
epocile cele mai nefericite, ca mişcarea dintâi a maselor să nu fi 
fost o mişcare de simpatie pentru o mare catastrofă. Mulţi 
oameni duşmăniţi au fost asasinați într-o răscoală; rareori pe un 
nenorocit, chiar de ar fi fost criminal, l-au insultat oamenii care 
asistau la condamnarea lui la moarte. 

Villefort străbătu, deci, şirul de spectatori, de soldaţi, de 
oameni de serviciu şi se depărtă, recunoscut vinovat prin 
propria-i mărturie, dar ocrotit de durerea sa. 

Sunt situaţii pe care oamenii le sesizează cu instinctul, dar 
pe care nu le pot comenta cu spiritul; cel mai mare poet, în 
acest caz, e cel care scoate strigătul cel mai vehement şi mai 
natural. Mulțimea ia strigătul acesta drept o povestire întreagă 


şi are dreptate că se mulţumeşte cu el şi are mai multă dreptate 
că-l găseşte sublim când e adevărat. 

De altminteri ar fi greu să arătăm starea de buimăcire în 
care Villefort se găsea, ieşind din palatul justiţiei, să descriem 
febra care făcea să-i zvâcnească fiecare arteră, să-i 
înţepenească fiecare fibră, să-i umfle fiecare venă şi să-i disece 
fiecare punct al trupului în milioane de dureri. 

Villefort se târî de-a lungul coridoarelor, călăuzit numai de 
obişnuinţă; zvârli de pe umeri toga de magistrat, nu pentru că 
se gândea s-o părăsească din convenienţă, ci pentru că ea era 
pe umerii săi o povară copleşitoare, o cămaşă a lui Nessus, 
fecundă în torturi. 

Ajunse, clătinându-se, până în curtea Dauphine, zări trăsura 
sa, îl trezi pe vizitiu deschizând singur uşa şi se trânti pe perne 
arătând cu degetul direcţia foburgului Saint-Honore. Vizitiul 
porni. 

Întreaga povară a carierei sale năruite îi căzuse pe cap; 
povara îl zdrobea, nu-i cunoştea consecinţele; nu le măsurase; 
le simţea. 

Îl avea pe Dumnezeu în adâncul inimii. 

— Doamne! Doamne! Doamne! murmura el fără să-şi dea 
seama ce spunea. 

Nu-l vedea decât pe Dumnezeu înapoia năruirii sale. 

Trăsura gonea cu viteză; agitându-se pe perne, Villefort 
simţi că-l jenează ceva. 

Duse mâna la obiect; era un evantai uitat de doamna de 
Villefort între pernă şi spatele trăsurii; evantaiul trezi o amintire 
şi amintirea fu un fulger în noapte. 

Villefort se gândi la nevastă... 

— O! exclamă el ca şi cum un fier roşu îi străpungea inima. 

Într-adevăr, de un ceas nu mai avea sub ochi decât o faţă a 
mizeriei sale şi iată că deodată se oferea alta, nu mai puţin 
grozavă. 

Făcuse, faţă de femeie, pe judecătorul neînduplecat, o 
condamnase la moarte, iar ea, îngrozită, zdrobită de remuşcări, 
prăbuşită sub ruşinea pe care el i-o arătase cu elocvenţa virtuţii 
sale fără cusur — ea, biată femeie slabă şi fără apărare 
împotriva unei puteri absolute, supreme, se pregătea poate în 
momentul acesta să moară! 


Trecuse un ceas de la condamnarea ei; fără îndoială, în 
momentul de faţă ea trecea în revistă toate crimele săvârşite, 
cerea iertare lui Dumnezeu, scria o scrisoare implorând în 
genunchi iertare virtuosului ei soţ, iertare pe care o plătea cu 
moartea. 

Villefort scoase un al doilea muget de durere şi furie. 

"Femeia asta nu a devenit criminală decât pentru că m-a 
atins pe mine! strigă el frământându-se pe perna cupeului. Din 
mine musteşte crima şi ea a căpătat-o, aşa cum se capătă 
tifosul, holera, ciuma. lar eu o pedepsesc. Am îndrăznit să-i 
spun: căieşte-te şi mori... O, nu, nu, va trăi!... Mă va urma... 

Vom fugi împreună, vom părăsi Franţa, vom merge încotro 
vom vedea cu ochii, câtă vreme pământul va putea să ne țină. li 
vorbeam de eşafod... Dumnezeule mare, cum de am cutezat să 
rostesc cuvântul acesta? Dar şi pe mine mă aşteaptă eşafodul... 
Vom fugi... Da, mă voi destăinui ei; da, îi voi spune în fiecare zi, 
umilindu-mă, că şi eu am săvârşit o crimă... O, alianţa tigrului cu 
şarpele! O, vrednică soţie a unui soţ ca mine!... Trebuie să 
trăiască, trebuie ca infamia mea să o facă pe a ei să pălească!" 

Şi Villefort lasă cu violenţă, în jos, geamul din faţa cupeului. 

— Repede! mai repede! strigă el cu un glas care îl făcu pe 
vizitiu să tresară pe capră. 

Caii, purtaţi de frică, zburară până acasă. 

"Da, da, îşi repetă Villefort pe măsură ce se apropia de 
casă; da, trebuie ca femeia să trăiască, să se pocăiască şi să-l 
crească pe fiul meu, pe bietul meu copil, singurul care, 
dimpreună cu indestructibilul bătrân, a supravieţuit nimicirii 
familiei. Ea îl iubea; pentru el a făcut totul. Să nu deznădăjduim 
niciodată de inima unei mame care îşi iubeşte copilul; se va 
pocăi; nu va şti nimeni că a fost vinovată; crimele săvârşite la 
mine şi de care toată lumea se nelinişteşte, vor fi uitate cu 
timpul, sau dacă îşi mai amintesc de ele câţiva duşmani, ei bine, 
le voi lua asupra mea. Una, două, trei în plus, ce-are a face? 
Soţia mea va fugi, luând banii şi mai cu seamă pe fiul ei, 
departe de abisul unde am impresia că lumea va cădea cu mine. 
Va trăi, va mai fi fericită, deoarece toată iubirea ei este în fiul ei 
şi fiul nu o va părăsi. Voi fi făcut o faptă bună; şi fapta bună 
uşurează inima." 

Procurorul regal respiră mai în voie, aşa cum nu mai 
respirase de mult. 


Trăsura se opri în curtea palatului. 

Villefort sări de pe scara trăsurii pe peron; observă că 
servitorii sunt surprinşi văzându-l înapoindu-se aşa de repede. 
Altceva nu citi pe fizionomia lor; nu-i spuse unul, un cuvânt; se 
opriră în faţa lui, ca de obicei, pentru a-i face loc să treacă; 
atâta tot. 

Trecu pe dinaintea camerei lui Noirtier şi i se păru că 
zăreşte prin uşa întredeschisă două umbre, dar nu se nelinişti de 
persoana care era cu părintele lui; îl sfâşia neliniştea sa proprie. 

— Uite, spuse el urcând scara mică ce ducea la palierul 
unde se găseau apartamentul soţiei sale şi camera goală a 
Velentinei, uite, nu s-a schimbat nimic aci. 

Închise în primul rând uşa palierului. 

— Nu trebuie să ne deranjeze nimeni, spuse el; trebuie să 
pot vorbi în voie, să mă acuz în faţa ei, să-i spun totul... 

Se apropie de uşă, puse mâna pe butonul de cristal, uşa 
cedă. 

— Nu e închisă, murmură el; bine, foarte bine! 

Şi intră în salonaşul unde, seara, se punea un pat pentru 
Edouard; căci, deşi în pension, Edouard venea acasă în fiecare 
seară: mama nu vrusese să se despartă niciodată de el. 

Îmbrăţişă salonaşul dintr-o ochire. 

— Nimeni, glăsui el; fără îndoială e în dormitorul ei. Se 
năpusti spre uşă. Aci zăvorul era pus. Se opri înfiorat. 

— Heloise! strigă el. 

| se păru că aude mişcându-se o mobilă. 

— Heloise! repetă el. 

— Cine-i acolo? întrebă glasul celei pe care o striga. 

| se păru că glasul era mai slab decât de obicei. 

— Deschide! deschide! strigă Villefort; sunt eu! 

Dar, în ciuda acestui ordin, în ciuda tonului neliniştit cu care 
era dat, uşa nu se deschise. 

Villefort zvârli uşa în lături cu o lovitură de picior. 

În fata camerei care dădea în budoarul ei, doamna de 
Villefort stătea în picioare, palidă, cu trăsăturile contractate, 
privindu-l cu ochi de o fixitate înfricoşătoare. 

— Heloise! Heloise! spuse el. Ce ai? vorbeşte! 

Tânăra femeie întinse spre el mâna-i ţeapănă şi lividă. 

— M-am executat, domnule, spuse ea cu un horcăit care 
păru că îi sfâşie gâtlejul; ce mai vrei? 


Şi se prăbuşi pe covor. 

Villefort alergă la ea, îi luă mâna. Mâna strângea convulsiv 
un flacon de cristal cu dop auriu. 

Doamna de Villefort era moartă. 

Ameţit de groază, Villefort se trase înapoi, până în pragul 
camerei şi privi cadavrul. 

— Fiul meu! strigă el deodată; unde e fiul meu? Edouard! 
Edouard! 

Numele era rostit cu un atare accent de nelinişte încât 
servitorii alergară. 

— Fiul meu! unde e fiul meu? întrebă Villefort. Să fie scos 
din casă, să nu vadă... 

— Domnul Edouard nu e jos, domnule. 

— Desigur că se joacă în grădină; vedeţi! vedeţi! 

— Nu, domnule, doamna l-a chemat pe fiul ei acum o 
jumătate de ceas; domnul Edouard a intrat la doamna şi n-a mai 
coborât. 

O sudoare îngheţată năpădi fruntea lui Villefort, picioarele 
lui se împleticiră pe lespezi, ideile începură să se învârtească în 
capu-i ca resorturile dezordonate ale unui ceasornic care se 
sparge. 

— La doamna? murmură el: la doamna? 

Şi se apropie încetişor, ştergându-şi cu o mână fruntea, 
sprijinindu-se cu cealaltă de pereţi. 

Reintrând în cameră, trebuia să revadă corpul nefericitei 
femei. 

Ca să-l strige pe Edouard, trebuia să trezească ecoul 
apartamentului schimbat în sicriu; a vorbi însemna a viola 
tăcerea mormântului. 

Villefort îşi simţi limba paralizată în gâtlej. 

— Edouard! Edouard! îngăimă el. 

Copilul nu răspundea; unde era copilul care, după spusele 
servitorilor, intrase la mama lui şi nu mai ieşise? 

Villefort făcu un pas înainte. 

Cadavrul doamnei de Villefort stătea lungit de-a curmezişul 
uşii budoarului în care, cu siguranţă, se găsea Edouard; cadavrul 
părea că veghează în prag, cu ochii ficşi şi deschişi, cu o ironie 
înspăimântătoare şi misterioasă pe buze. 


Dinapoia cadavrului, prin perdeaua ridicată, se vedea o 
parte din budoar, un pian drept şi capătul unui divan de satin 
albastru. 

Villefort mai înaintă câţiva paşi şi îşi zări copilul culcat pe 
canapea. 

Fără îndoială, copilul dormea. 

Nefericitul avu un elan de bucurie de negrăit; o rază de 
lumină curată cobori în infernul în care se zbătea. 

Nu-i rămânea deci decât să treacă peste cadavru, să intre 
în budoar, să ia copilul în braţe şi să fugă cu el departe, cât mai 
departe. 

Villefort nu mai era omul a cărui rafinată corupţie îl făcea 
să pară tipul civilizatului; era un tigru rănit de moarte care îşi 
lasă colții frânţi în ultima-i rană. 

Nu-i mai era frică de prejudecăţi şi de fantome. Îşi făcu vânt 
şi sări peste cadavru, ca şi cum ar fi fost vorba să treacă peste 
un jar mistuitor. 

Ridică copilul în braţe, strângându-l, zgâlţâindu-l, strigându- 
|; copilul nu răspundea. Îşi lipi buzele lacome de obrajii lui: 
obrajii erau livizi şi îngheţaţi; îi pipăi mădularele ţepene; îşi puse 
mâna pe inima lui. Inima nu mai bătea. 

Copilul era mort. 

O hârtie păturită în patru căzu de pe pieptul lui Edouard. 

Villefort lunecă fulgerător în genunchi; copilul îi scăpă din 
braţele inerte şi se rostogoli spre mama lui. 

Villefort ridică hârtia, recunoscu scrisul nevestei sale şi o 
parcurse cu aviditate. 

lată ce conţinea hârtia: 


"Ştii că eram mamă bună deoarece pentru fiul meu am 
devenit criminală. O mamă bună nu pleacă fără fiul ei". 


Villefort nu-şi putea crede ochilor; Villefort nu-şi putea 
crede minţii. Se târî spre trupul lui Edouard, examinându-l încă o 
dată cu atenţia minuțioasă a leoaicei care îşi priveşte puiul 
mort. 

Apoi un strigăt sfâşietor scăpă din pieptul său. 

— Dumnezeu! murmură el; mâna lui Dumnezeu! 

Cele două victime îl înspăimântau; simţea urcând în el 
grozăvia singurătăţii, populată de două cadavre. 


Adineauri era susţinut de furie, imensa facultate a 
oamenilor tari; de deznădejde, virtutea supremă a agoniei care 
împingea titanii să escaladeze cerul şi pe Ajax să arate zeilor 
pumnul. 

Villefort îşi încovoie capul sub povara durerilor; se ridică în 
genunchi, îşi scutură părul umezit de sudoare, zbârlit de spaimă 
— Şi omul care n-avusese niciodată milă de cineva se duse la 
bătrân, la părintele său, ca să aibă în slăbiciunea sa pe cineva 
căruia să-i povestească nenorocirea, pe cineva lângă care să 
plângă. 

Cobori scara pe care o cunoaştem şi intră la Noirtier. 

Când Villefort intră, Noirtier părea că ascultă cu atenţia şi 
cu afecțiunea pe care nemişcarea sa i le permitea, pe abatele 
Busoni, care era calm şi rece ca de obicei. Ă 

Zărindu-l pe abate, Villefort duse mâna la frunte. In minte îi 
reveni trecutul, ca unul din acele valuri a căror furie stârneşte 
mai multă spumă decât altele. 

Îşi aminti de vizita pe care o făcuse abatelui a treia zi după 
dineul de la Auteuil şi de vizita pe care i-o făcuse abatele în 
chiar ziua morţii Valentinei. 

— Dumneavoastră aci, domnule? întrebă el; dar 
dumneavoastră nu vă arătaţi decât pentru a escorta moartea? 

Busoni se ridică; văzând alterarea figurii magistratului, 
strălucirea sălbatică a ochilor lui, înţelese, sau i se păru că 
înţelege, că scena de la juraţi a avut loc; ignora restul. 

— Am venit aci să mă rog lângă corpul fiicei dumitale! 
răspunse Busoni. 

— Dar azi ce căutaţi? 

— Am venit să-ţi spun că mi-ai plătit îndeajuns datoria şi că, 
începând din momentul acesta, îl voi ruga pe Dumnezeu să se 
mulţumească, aşa cum mă mulţumesc eu. 

— Dumnezeule! exclamă Villefort dându-se înapoi cu 
înfricoşarea zugrăvită pe frunte; glasul acesta nu mai e al 
abatelui Busoni! 

— Nu. 

Abatele îşi smulse falsa tonsură, scutură capul şi păru-i 
lung, negru recăzu pe umeri şi îi încadră chipul viguros. 

— E figura domnului de Monte-Cristo! exclamă Villefort cu 
ochi buimaci. 


— Nu e încă nici ea, domnule procuror regal; caută mai 
bine şi mai departe. 

— Glasul! glasul acesta, — unde l-am auzit eu pentru întâia 
dată? 

— L-ai auzit pentru întâia dată la Marsilia, acum 23 de ani, 
în ziua căsătoriei dumitale cu domnişoara de Saint-Meran. 
Cercetează în dosar. 

— Nu eşti Busoni? nu eşti Monte-Cristo? Doamne, eşti 
duşmanul acela tăinuit, neîndurător, ucigător! Am făcut ceva 
împotriva dumitale, la Marsilia — o, nenorocitul de mine! 

— Da, ai dreptate, aşa este, spuse contele încrucişându-şi 
braţele pe pieptu-i lat; cercetează! cercetează! 

— Dar ce ţi-am făcut? exclamă Villefort a cărui minte 
începea să plutească pe limita unde mintea se confundă cu 
demenţa, în negura care nu mai e vis şi care nu e încă trezire. 
Ce ţi-am făcut? Spune! vorbeşte. 

— M-ai condamnat la moarte înceată şi hidoasă, l-ai ucis pe 
părintele meu, mi-ai răpit iubirea dimpreună cu libertatea şi 
fericirea dimpreună cu iubirea. 

— Cine eşti dumneata? cine eşti? 

— Eu sunt spectrul unui nenorocit pe care l-ai înmormântat 
în carcerile castelului If. Acestui spectru, scăpat în sfârşit din 
mormânt, Dumnezeu i-a pus masca lui Monte-Cristo şi l-a 
acoperit cu diamante şi aur ca să nu-l recunoşti decât astăzi. 

— O, te recunosc! te recunosc! spuse procurorul regal; tu 
eşti... 

— Sunt Edmond Dantès. 

— Eşti Edmond Dantès? strigă procurorul regal apucându-l 
pe conte de mână. Atunci, vino! 

Şi-l trase pe scara pe care Monte-Cristo îl însoţi, uimit, 
neştiind unde îl ducea procurorul regal şi presimţind o nouă 
catastrofă. 

— Uite, Edmond Dantès, spuse acesta arătând contelui 
cadavrul nevestei şi trupul fiului; uite, priveşte: eşti răzbunat? 

Monte-Cristo se îngălbeni în faţa năpraznicei privelişti; 
înţelese că a depăşit drepturile răzbunării; înţelese că nu mai 
putea spune: 

— Dumnezeu este de partea mea şi cu mine. 


Se zvârli, cu un sentiment de nelinişte extraordinară peste 
corpul copilului, îi redeschise ochii, îi pipăi pulsul şi fugi cu el în 
camera Valentinei, pe care o încuie de două ori. 

— Copilul meu! strigă Villefort. A luat cadavrul copilului 
meu! O, blestem! nenorocire! moarte ţie! 

Şi vru să se năpustească pe urma lui Monte-Cristo, dar 
simţi, ca într-un vis, că picioarele sale capătă rădăcini, ochii i se 
dilatară de aproape să-i zdrobească orbitele, degetele înfipte în 
carnea pieptului se afundară treptat până când sângele îi înroşi 
unghiile; vinele tâmplelor se umflară de duhuri clocotitoare care 
ridicară bolta prea strâmtă a craniului înecându-i creierul într-un 
potop de foc. 

Fixitatea dură câteva minute până când năpraznica 
zdruncinare a minţii se desăvârşi. 

Scoase atunci un strigăt puternic, urmat de o lungă 
hohotire de râs şi se repezi pe scări. 

Peste un sfert de ceas camera Valentinei se redeschise şi 
contele de Monte-Cristo se arătă din nou. 

Palid, cu ochi posomorâţi, cu pieptul sugrumat — trăsăturile 
chipului său, de obicei aşa de calm şi nobil, erau descompuse de 
durere. 

Ţinea în braţe copilul, căruia nici un ajutor n-a putut să-i 
redea viaţa. 

Puse un genunchi pe parchet şi-l aşeză cu religiozitate 
lângă mama lui, cu capul pe pieptul ei. 

Apoi, ridicându-se, ieşi şi întâlnind un servitor pe scară, îl 
întrebă: 

— Unde e domnul de Villefort? 

Fără să răspundă, servitorul întinse mâna în direcţia 
grădinii. 

Monte-Cristo cobori peronul, înaintă spre locul arătat şi-l 
văzu pe Villefort, în mijlocul servitorilor săi, cu o cazma în mână 
săpând pământul cu înverşunare. 

— Nu e încă aici, spunea el, nu e încă aci! 

Şi săpa mai departe. 

Monte-Cristo se apropie de el şi spuse în şoaptă, cu tonul 
aproape umil: 

— Domnule, ai pierdut un fiu, dar... 

Villefort îl întrerupse; nici nu ascultase, nici nu auzise. 


— O, îl voi regăsi! spuse el; oricât ai pretinde că nu e aci, îl 
voi regăsi, chiar de ar trebui să-l caut până în ziua judecății din 
urmă. 

Monte-Cristo se trase înapoi cu groază. 

— E nebun! spuse el. 

Şi, ca şi cum s-ar fi temut ca zidurile casei blestemate să nu 
se prăbuşească peste el, fugi în stradă, îndoindu-se pentru 
prima oară că avusese dreptul să facă ce-a făcut. 

— Destul! destul! spuse el; să-l salvăm pe cel din urmă. 

Inapoindu-se acasă, Monte-Cristo îl întâlni pe Morrel care 
rătăcea prin palatul de la Champs-Elysees, tăcut ca o umbră ce 
aşteaptă momentul hotărât de Dumnezeu pentru a reintra în 
mormânt. 

— Pregăteşte-te, Maximilien, îi spuse el zâmbind; mâine 
părăsim Parisul. 

— Nu mai aveţi nimic de făcut aci? întrebă Morrel. 

— Nu, răspunse Monte-Cristo şi să dea Domnul să nu fi 
făcut prea mult. 


Capitolul XXXVIII Plecarea 


Evenimentele care se desfăşuraseră preocupau tot Parisul. 
Emmanuel şi soţia sa şi le istoriseau cu o uimire foarte naturală, 
în salonaşul lor din strada Meslay; ei făceau o apropiere între 
catastrofele, deopotrivă subite şi neaşteptate, care loviseră pe 
Morcerf, pe Danglars şi pe Villefort. 

Maximilien, care venise la ei în vizită, îi asculta sau, mai 
bine zis, asista la conversaţia lor, cufundat în insensibilitatea-i 
obişnuită. 

— Intr-adevăr, spunea Julie, nu s-ar părea, Emmanuel, că 
toţi oamenii aceştia, bogaţi şi aşa de fericiţi ieri, uitaseră — în 
calculul pe care îşi clădiseră norocul, fericirea şi consideraţia — 
rolul geniului rău şi că acesta, ca şi zânele haine din poveştile lui 
Perrault, neglijând să-l invite la o nuntă sau la un botez, s-a ivit 
deodată răzbunător? 

— Câte dezastre! spunea Emmanuel, gândindu-se la 
Morcerf şi la Danglars. 


— Câte suferinţe! spunea Julie amintindu-şi de Valentine pe 
care, cu instinct de femeie, nu vroia s-o numească în faţa 
fratelui său. 

— Dacă Dumnezeu i-a lovit, glăsui Emmanuel, înseamnă că 
Dumnezeu, care este bunătatea supremă, n-a găsit nimic în 
trecutul acestor oameni care să merite uşurarea pedepsei; 
înseamnă că oamenii aceştia erau blestemaţi. 

— Nu eşti prea cutezător în judecata ta, Emmanuel? întrebă 
Julie. Când tatăl meu, cu pistolul în mână, era gata să-şi zboare 
creierii, dacă cineva ar fi spus, cum spui tu acum: "Omul acesta 
şi-a meritat pedeapsa" — acest cineva nu s-ar fi înşelat? 

— Da, dar Dumnezeu nu a îngăduit ca părintele nostru să 
sucombe, aşa cum n-a îngăduit ca Abraham să-şi jertfească fiul. 

Patriarhului, ca şi nouă, el i-a trimis un înger care a retezat 
la jumătatea drumului aripile morţii. 

Abia rostise cuvintele acestea şi clopotul sună. 

Portarul anunţa că soseşte o vizită. 

Aproape în aceeaşi clipă se deschise uşa salonului şi 
contele de Monte-Cristo apăru în prag. 

Cei doi tineri scoaseră un strigăt de bucurie. 

Maximilien îşi înălţă capul şi apoi îl lăsă iarăşi în piept. 

— Maximilien, am venit la tine, spuse contele fără să arate 
că remarcă impresiile felurite pe care prezenţa sa le producea 
amfitrionilor. 

— La mine? întrebă Morrel trezindu-se parcă dintr-un vis. 

— Da, spuse Monte-Cristo; nu ne-am înţeles că te iau cu 
mine şi nu te-am prevenit să fii gata? 

— lată-mă, glăsui Maximilien; venisem să le spun bun 
rămas. 

— Şi unde mergeţi, domnule conte? întrebă Julie. 

— Mai întâi la Marsilia, doamnă. 

— La Marsilia? repetară împreună cei doi tineri. 

— Da, şi-l iau pe fratele dumitale. 

— O, domnule conte, redaţi-ni-l vindecat! exclamă Julie. 

Morrel întoarse capul pentru a-şi ascunde roşeaţa. 

— Aşadar, aţi băgat de seamă că era suferind? întrebă 
contele. 

— Da, răspunse tânăra femeie şi mi-e teamă să nu se 
plictisească cu noi. 

— ÎI voi distra eu, reluă contele. 


— Sunt gata, domnule, spuse Maximilien. Adio, dragii mei; 
adio Emmanuel; adio Julie! 

— Cum, adio? exclamă Julie; pleci aşa, fără pregătiri, fără 
paşaport? 

— Amânările dublează mâhnirea despărţirilor, spuse Monte- 
Cristo şi sunt sigur că Maximilien a avut grijă de toate 
preparativele; îl sfătuisem. 

— Am paşaportul, iar cuferele mele sunt făcute, declară 
Morrel cu liniştea-i monotonă. 

— Prea bine, glăsui Monte-Cristo zâmbind; se recunoaşte 
exactitatea unui bun soldat. 

— Şi ne părăseşti aşa, numaidecât? întrebă Julie. Nu ne 
dăruieşti o zi, un ceas? 

— Trăsura mea aşteaptă la poartă, doamnă; trebuie să fiu 
la Roma peste cinci zile. 

— Dar Maximilien nu merge la Roma? întrebă Emmanuel. 

— Merg oriunde va vroi contele să mă ducă, spuse 
Maximilien cu un zâmbet trist; pentru încă o lună îi aparţin. 

— O, cu ce ton spune el acestea, domnule conte! 

— Maximilien mă însoţeşte, glăsui contele cu amabililatea-i 
convingătoare, aşa că puteţi fi liniştită în privinţa fratelui 
dumneavoastră. 

— Adio, surioară! repetă Morrel Adio, Emmanuel! 

— Îmi sfâşie inima cu nepăsarea lui, spuse Julie. Maximilien, 
Maximilien, tu ne ascunzi ceva. 

— O să-l vedeţi înapoindu-se zglobiu şi bucuros, declară 
Monte-Cristo. 

Maximilien zvârli lui Monte-Cristo o privire aproape 
dispreţuitoare, aproape iritată. 

— Să plecăm! spuse contele. 

— Domnule conte, înainte de a pleca — spuse Julie — 
îngăduiţi-mi să vă spun tot ce deunăzi... 

— Doamnă, răspunse contele luându-i mâinile, tot ce îmi 
vei spune nu va preţui niciodată atât cât citesc în ochii dumitale, 
cât inima dumitale a gândit şi a mea a simţit. Asemenea 
binefăcătorilor din romane, ar fi trebuit să plec fără a vă mai 
vedea; virtutea aceasta era însă mai presus de puterile mele, 
deoarece eu sunt un om slab şi vanitos, deoarece privirea 
umedă, bucuroasă şi iubitoare a semenilor mei, îmi face, bine. 


Acum plec şi împing egoismul până la a vă spune: să nu mă 
uitaţi, dragii mei, căci probabil nu mă veţi mai vedea. 

— Nu vă vom mai vedea? exclamă Emmanuel în timp ce 
două lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Juliei. Nu vă vom mai 
vedea? Dar pe noi nu ne părăseşte un om, ci un Dumnezeu şi 
înseamnă că acest Dumnezeu se urcă la cer după ce s-a arătat 
pe pământ pentru a face bine. 

— Nu spuneţi asta, glăsui repede Monte-Cristo, dragii mei, 
să nu spuneţi niciodată asta; zeii nu fac niciodată rău, zeii se 
opresc acolo unde vor! Hazardul nu este mai tare decât ei, şi, 
dimpotrivă, ei stăpânesc hazardul. Nu, Emmanuel, eu sunt un 
om şi admiraţia dumitale este neîntemeiată, aşa cum cuvintele 
dumitale sunt un sacrilegiu. 

Şi, apăsând pe buze mâna Juliei care se repezi în braţele 
lui, întinse cealaltă mână lui Emmanuel; apoi, smulgându-se din 
casa aceasta, cuib dulce în care fericirea era musafir, îl atrase 
după el, cu un semn, pe Maximilien care porni pasiv, insensibil şi 
consternat, aşa cum era de la moartea Valentinei. 

— Redaţi fratelui meu bucuria! şopti Julie la urechea lui 
Monte-Cristo. 

Monte-Cristo îi strânse mâna, aşa cum i-o strânsese cu 
unsprezece ani înainte, pe scara ce ducea la cabinetul lui 
Morrel. 

— Te mai încrezi în Simbad marinarul? o întrebă el 
zâmbind. 

— O, da! 

— Atunci dormi în tihna şi în încrederea Domnului. 

Precum am spus, trăsura aştepta; patru cai viguroşi îşi 
zburleau coamele şi izbeau în caldarâm cu nerăbdare. 

Ali aştepta lângă peron, cu figura lucie de sudoare; părea 
că vine de la un drum lung. 

— Ei, ai fost la bătrân? îl întrebă contele în limba arabă. 

Ali făcu semn că da. 

— Şi i-ai desfăcut scrisoarea sub ochi, precum îţi 
poruncisem? 

— Da, repetă sclavul cu respect. 

— Şi ce a spus sau, mai bine zis, ce-a făcut? 

Ali se aşeză în bătaia lunii, astfel ca stăpânul să-l poală 
vedea şi, imitând cu inteligenţa-i aşa de devotată fizionomia 


bătrânului, închise ochii cum făcea Noirtier când vroia să spună: 
Da. 

— Bine, acceptă, glăsui Monte-Cristo; să plecăm. 

Abia scosese cuvântul acesta şi trăsura gonea, iar caii 
scoteau din caldarâm o pulbere de scântei. Maximilien se aşeză 
în ungherul său fără să rostească un cuvânt. 

Trecu o jumătate de ceas. Caleaşca se opri deodată; 
contele trăsese de şnurul de mătase care era legat de degetul 
lui Ali. 

Nubianul cobori şi deschise uşa. 

Noaptea scânteia de stele. Se aflau pe dâmbul Villejuif, 
platoul de unde Parisul, ca o mare posomorâtă, îşi agita 
milioanele de lumini ce par valuri fosforescente; valuri într- 
adevăr, valuri mai zgomotoase, mai pasionate, mai mobile, mai 
furioase, mai lacome decât acelea ale oceanului iritat, valuri 
care nu cunosc calmul, aşa cum nu cunosc nici valurile mării 
întinse, valuri care se ciocnesc mereu, care spumegă mereu, 
care se afundă mereu. 

Contele rămase singur şi, la un semn al lui, trăsura înaintă 
câţiva paşi. Atunci privi îndelung, cu braţele pe piept, cuptorul 
unde se topesc, se chircesc şi se modelează acele idei care 
ţâşnesc din abisul clocotitor ca să agite lumea. 

Apoi, după ce-şi aţinti bine privirea puternică asupra 
Babilonului care predispune la vis pe poeţii religioşi ca şi pe 
materialiştii ironici: 

— Oraş mare, sunt mai puţin de şase luni de când am 
străbătut porţile tale! murmură el înclinându-şi capul şi 
împreunându-şi mâinile ca şi cum s-ar fi rugat. Cred că spiritul 
lui Dumnezeu m-adusese aci şi el mă ia acum triumfător; am 
încredinţat taina prezenţei mele între zidurile tale acestui 
Dumnezeu care singur a putut citi în inima mea; numai el ştie că 
mă retrag fără ură şi fără trufie, dar nu fără regrete; numai el 
ştie că n-am întrebuințat nici pentru mine, nici pentru cauze 
sterpe, forţa pe care mi-o încredinţase. Oraş mare, în sânul tău 
palpitând, am găsit ceea ce căutam; miner răbdător, ţi-am 
scormonit măruntaiele ca să scot la iveală răul; acum opera 
mea este îndeplinită, misiunea mea este terminată; acum tu nu- 
mi mai poţi oferi nici bucurii, nici dureri. Adio, Paris, adio! 

Privirea lui se plimbă încă peste vasta câmpie, ca aceea a 
unui geniu nocturn, apoi, trecându-şi mâna pe frunte, se urcă 


din nou în trăsura care se închise şi dispăru curând în partea 
cealaltă a dâmbului, într-un vârtej de pulbere şi zgomot. 

Făcură două leghe fără să rostească un cuvânt. Morrel visa, 
Monte-Cristo se uita la el: 

— Morrel, îi spuse contele, îţi pare rău că m-ai urmat? 

— Nu, domnule conte; dar să părăsesc Parisul... 

— Dacă mi-aş fi închipuit că fericirea te aşteaptă la Paris, 
Morrel, te-aş fi lăsat acolo! 

— La Paris se odihneşte Valentine şi a părăsi Parisul 
înseamnă a o pierde pentru a doua oară. 

— Maximilien, spuse contele, prietenii pe care i-am pierdut 
nu se odihnesc în pământ, ei sunt îngropaţi în inima noastră şi 
Dumnezeu a vroit astfel pentru ca noi sa fim întotdeauna însoţiţi 
de ei. Eu am doi prieteni care mă întovărăşesc totdeauna: unul 
este cel care mi-a dat viaţa, altul e cel care mi-a dat inteligenţa. 
Spiritul amândurora trăieşte în mine. Îi consult când mă îndoiesc 
de ceva, iar dacă am făcut vreun bine, datorez binele acesta 
sfaturilor lor. Consultă glasul inimii dumitale, Morrel şi întreab-o 
dacă ai dreptul să-mi arăţi figura aceasta răutăcioasă. 

— Prietene, spuse Maximilien, glasul inimii mele e tare trist 
şi nu-mi anunţă decât nenorociri. 

— Aceasta e caracteristica spiritelor slăbite; ele văd totul 
printr-un zăbranic; sufletul îşi făureşte singur orizonturile; 
sufletul dumitale este posomorât şi el îţi înfăţişează un cer 
furtunos. 

— Poate că aveţi dreptate, glăsui Maximilien. 

Şi recăzu în reveria lui. 

Călătoria urmă cu acea minunată iuţeală care era una din 
puterile contelui; oraşele treceau ca nişte umbre; arborii 
scuturaţi de primele vânturi ale toamnei veneau parcă în 
întâmpinarea lor ca nişte uriaşi besmetici şi fugeau repede de 
îndată ce-i ajungeau. A doua zi dimineaţa sosiră la Châlons unde 
îi aştepta vaporul contelui; fără să piardă o clipă, transportară 
trăsura pe bord; cei doi călători se îmbarcaseră. 

Vaporul era croit pentru cursă şi semăna cu o pirogă 
indiană; cele două roţi ale lui păreau două aripi cu care atingea 
suprafaţa apei ca o pasăre călătoare; Morrel avea senzaţia de 
beţie a vitezei; şi, uneori, vântul, care îi flutura părul, părea gata 
pentru un moment să-i alunge norii de pe frunte. 


Pe măsură ce contele se depărta de Paris, o seninătate 
aproape supraomenească părea că îl învăluie ca o aureolă. Ai fi 
zis că e un exilat care se înapoiază în patrie. 

Curând, apăru în faţa ochilor lor Marsilia, albă, călduţă, vie; 
Marsilia, sora mai mică a Tyrului şi a Cartaginei şi care a urmat 
acestora în stăpânirea Mediteranei; Marsilia, mereu mai tânără 
în măsura în care îmbătrâneşte. Pentru amândoi turnul rotund, 
fortul Saint-Nicolas, primăria, portul cu cheiuri de cărămizi, unde 
se jucaseră când erau copii, înfăţişa aspecte bogate în amintiri. 

De aceea, de comun acord, se opriră amândoi pe 
Cannebiere. 

O navă pleca spre Alger: coletele, pasagerii îngrămădiţi pe 
punte, mulţimea rudelor, a prietenilor care îşi luau bun rămas, 
care strigau şi plângeau, spectacol totdeauna emotionant chiar 
pentru cei ce asistă zilnic la el — toate acestea nu-l putură 
abate pe Maximilien de la o idee care îi venise în momentul 
când a pus piciorul pe lespezile late ale cheiului. 

— Uite, spuse el apucându-l pe Monte-Cristo de braţ, uite 
locul unde s-a oprit părintele meu când Faraonul a intrat în port; 
aci bunul om pe care l-aţi salvat de la moarte şi de la necinstire 
s-a aruncat în braţele mele; simt încă întipărirea lacrimilor lui pe 
chipul meu şi el nu plângea singur, ci mulţi oameni plângeau 
văzându-ne. 

Monte-Cristo zâmbi. 

— Eu mă aflam acolo, spuse el arătând lui Morrel unghiul 
unei străzi. 

În momentul când rostea cuvintele acestea, se auzi în 
direcţia indicată de conte un geamăt dureros şi văzură o femeie 
care făcea semn unui călător de pe nava ce pleca. Femeia era 
voalată; Monte-Cristo o urmări din ochi cu o emoție cu care 
Morrel ar fi observat-o uşor dacă, spre deosebire de conte, ochii 
lui ar fi fost fixaţi asupra vasului. 

— Doamne, nu mă înşel! exclamă Morrel. Tânărul acela 
care salută, tânărul acela în uniformă, e Albert de Morcerf! 

— Da, spuse Monte-Cristo; îl recunoscusem. 

— Cum l-aţi recunoscut? dumneavoastră priveaţi în direcţia 
opusă. 

Contele zâmbi, aşa cum făcea când nu vroia să răspundă. 

Şi ochii lui se îndreptară iarăşi asupra femeii voalate, care 
dispăru la colţul străzii. 


Atunci se întoarse. 

— Scumpe prietene, îi spuse el lui Maximilien, n-ai nimic de 
făcut în oraşul acesta? 

— Ba da: să plâng la mormântul părintelui meu, răspunse 
Morrel înăbuşit. 

— Ei bine, du-te şi aşteaptă-mă acolo; voi veni să te iau. 

— Mă părăsiţi? 

— Da... Am şi cu de făcut o vizită pioasă. 

Mâna lui Morrel căzu în mâna pe care i-o întindea contele; 
apoi cu o mişcare din cap, a cărei melancolie nu s-ar putea 
exprima, se despărţi de conte şi se îndreptă spre partea de esta 
oraşului. 

Monte-Cristo îl lăsă pe Maximilien să se depărteze, 
rămânând pe loc până când acesta dispăru, apoi se îndreptă 
spre Allées des Meilhan pentru a regăsi căsuţa pe care începutul 
acestei povestiri a făcut-o, desigur, familiară cititorilor noştri. 

Casa se înălța încă la umbra marii alei de tei care serveşte 
de promenadă marsiliezilor, tapetată cu perdele vaste de viţă 
ce-şi încrucişau pe piatra îngălbenită de soarele arzător al 
sudului braţele înnegrite şi uscate de vârstă. Două trepte de 
piatră, tocite de frecarea picioarelor, duceau la poarta 
principală, poartă făcută din trei scânduri care niciodată nu 
cunoscuseră cleiul şi vopseaua, aşteptând cu răbdare ca 
umezeala să le împreune din nou. 

Încântătoare în ciuda vechimii, voioasă în ciuda mizeriei 
vădite, casa era la fel ca pe vremea când locuia într-însa 
bătrânul Dantès. Atât numai că bătrânul locuia la mansardă, iar 
contele pusese acum întreaga casă la dispoziţia lui Mercedes. 

Aici a intrat femeia cu voal lung pe care Monte-Cristo a 
văzut-o depărtându-se de vasul ce pleca; închidea poarta în 
momentul când el apărea la colţul unei străzi, astfel o văzu 
dispărând aproape în clipa când o regăsi. 

Pentru el treptele tocite erau cunoştinţe vechi; ştia mai bine 
decât oricine să deschidă poarta veche a cărei clanţă lăuntrică 
era ridicată de un piron. 

De aceea intră fără să bată, fără să anunţe, ca un prieten, 
ca un musafir. 

La capătul unei alei, pavată cu cărămizi, se deschidea, plină 
de căldură, de soare şi lumină, o grădiniţă — aceeaşi unde, la 


locul indicat, Mercedes găsise suma; din pragul porţii de la 
stradă se zăreau primii arbori ai grădinii. 

Când ajunse în prag, Monte-Cristo auzi un oftat care 
semăna cu o hohotire de plâns: oftatul îi îndrumă privirea şi sub 
o boltă de iasomie cu frunziş des şi cu flori lungi de purpură, o 
zări pe Mercedes stând încovoiată şi plângând. 

Ea îşi ridicase voalul şi singură în faţa cerului, cu chipul 
ascuns în palme, dădea frâu liber suspinelor şi hohotirilor 
înfrânte atâta timp de prezenţa fiului. 

Monte-Cristo  înaintă câţiva paşi; nisipul scârţâi sub 
picioarele lui. 

Mercedes înălţă capul şi scoase un strigăt de spaimă 
văzând în faţa ei un bărbat. 

— Doamnă, glăsui contele, nu mai este în puterea mea să 
vă aduc fericirea, însă vă ofer consolare: veţi binevoi s-o 
acceptaţi ca venind din partea unui prieten? 

— Sunt într-adevăr tare nefericită, răspunse Mercédès. Sunt 
singură pe lume... Nu-l aveam decât pe fiul meu şi el m-a 
părăsit. 

— A făcut bine doamnă, spuse contele; e o inimă nobilă. A 
înţeles că orice om datorează un tribut patriei: unii talentul, alţii 
hărnicia; unii nopţile de veghe, alţii sângele. Rămânând cu 
dumneavoastră şi-ar fi uzat viaţa devenită inutilă şi nu s-ar fi 
putut obişnui cu durerile dumneavoastră. Ar fi devenit 
duşmănos din neputinţă. Va deveni mare şi puternic luptând 
împotriva adversităţii, pe care o va schimba în fericire. Lăsaţi-l 
să construiască viitorul dumneavoastră, al amândorura, 
doamnă; îndrăznesc să vă făgăduiesc că acest viitor e în mâini 
sigure. 

— O, eu n-am să mă bucur de fericirea despre care vorbiţi 
şi pe care mă rog din adâncul sufletului, lui Dumnezeu, să i-o 
acorde! spuse biata femeie clătinând din cap cu tristeţe. Atâtea 
lucruri s-au zdrobit în mine şi în jurul meu încât mă simt aproape 
de mormânt. Aţi făcut bine, domnule conte, că m-aţi reapropiat 
de locul unde am fost aşa de fericită; oamenii trebuie să moară 
acolo unde au fost fericiţi. 

— Doamnă, glăsui Monte-Cristo, cuvintele dumneavoastră 
cad amare şi arzătoare peste inima mea, cu atât mai amare şi 
mai arzătoare cu cât aveţi dreptate să mă urâţi; eu v-am 


pricinuit toate nenorocirile: de ce nu mă deplângeţi în loc să mă 
acuzaţi? M-aţi face în felul acesta şi mai nefericit... 

— Să te urăsc, să te acuz, Edmond?... Să urăsc, să acuz pe 
omul care a salvat viaţa fiului meu, căci, — nu-i aşa? — în 
intenţia dumitale fatală şi sângeroasă era să-i ucizi domnului de 
Morcerf fiul cu care el se mândrea? O, uită-te la mine şi ai să 
vezi dacă găseşti urma unei mustrări! 

Contele îşi înălţă privirea şi o opri asupra lui Mercédès care, 
ridicată pe jumătate, întindea spre el mâinile. 

— O, uită-te la mine! continuă ca cu un simţământ de 
profundă melancolie. Astăzi se poate suporta strălucirea ochilor 
mei; nu mai e vremea când zâmbeam lui Edmond Dantès care 
mă aştepta la fereastra mansardei acesteia unde locuia bătrânul 
lui părinte... De atunci s-au scurs multe zile dureroase, care au 
săpat o prăpastie între mine şi vremea aceea. Să te acuz, 
Edmond, să te urăsc, dragul meu? Nu; pe mine mă acuz şi mă 
urăsc. O, ticăloasă ce sunt! exclamă ea împreunându-şi mâinile 
şi înălţându-şi ochii la cer. Am fost pedepsită... Aveam religia, 
inocenţa, iubirea, aceste întreite fericiri îngereşti — şi, ticăloasă 
ce sunt, m-am îndoit de Dumnezeu! 

Monte-Cristo făcu un pas spre ea şi întinse mâna în tăcere. 

— Nu, spuse ea retrăgându-şi mâna cu blândeţe; nu, dragul 
meu, nu mă atinge. M-ai cruțat şi, cu toate acestea, dintre toţi 
cei pe care i-ai lovit, eu eram cea mai vinovată. Ceilalţi au 
procedat din ură, din lăcomie, din egoism; eu, din laşitate. Ei 
doreau, mie mi-a fost frică. Nu, nu-mi strânge mâna Edmond; te 
gândeşti la un cuvânt afectuos; simt; nu-l spune: păstrează-l 
pentru alta, eu nu mai sunt vrednică. Uite... (îşi descoperi toată 
faţa) uite, nenorocirea mi-a încărunţit părul; ochii mei au vărsat 
atâtea lacrimi încât sunt încercuiți de vine violete; fruntea mea 
se zbârceşte. Dumneata, dimpotrivă, Edmond, eşti tot tânăr, 
frumos, mândru, asta pentru că dumneata ai avut credinţă; 
pentru că ai avut forţă; pentru că te-ai sprijinit în Dumnezeu şi 
Dumnezeu te-a susţinut. Eu am fost laşă, am renegat; 
Dumnezeu m-a părăsit şi iată-mă. 

Mercedes izbucni în lacrimi; inima femeii se zdrobea, 
asaltată de amintiri. 

Monte-Cristo îi luă mâna şi o sărută cu respect; dar ea simţi 
că sărutul era fără ardoare, asemănător celui pe care contele l- 
ar fi depus pe mâna de marmură a statuii unei sfinte. 


— Sunt existenţe predestinate, al căror întreg viitor e 
zdrobit de cea dintâi greşeală, urmă ea. Te credeam mort, ar fi 
trebuit să mor şi eu; căci la ce mi-a slujit viaţa, purtând veşnic 
doliul dumitale în inimă? A făcut dintr-o femeie de 39 de ani, 
una de cincizeci, atâta tot. La ce a servit faptul că, 
recunoscându-te numai eu, am salvat doar viaţa fiului meu? Nu 
trebuia să salvez, oricât de vinovat ar fi fost şi pe omul cu care 
acceptasem să mă mărit? Totuşi l-am lăsat să moară; mai mult 
decât atât, am contribuit la moartea lui prin nesimtirea mea 
laşă, prin disprețul meu, neamintindu-mi, nevroind să-mi 
amintesc că pentru mine devenise sperjur şi trădător. La ce 
serveşte, în sfârşit, că l-am însoţit pe fiul meu până aici, din 
moment ce îl părăsesc, din moment ce îl las să plece singur, din 
moment ce îl predau ținutului mistuitor al Africii? O, îţi spun, am 
fost laşă; mi-am renegat iubirea şi, ca toţi renegaţii, aduc 
nenorocire tuturor celor care mă înconjoară. 

— Nu, Mercedes, glăsui Monte-Cristo; nu; recapătă-ţi, cu 
privire la dumneata, o mai bună părere. Nu; eşti o femeie nobilă 
şi sfântă şi m-ai dezarmat prin durerea dumitale; dar, dinapoia 
mea, invizibil, necunoscut, supărat, se afla Dumnezeu al cărui 
simplu mandatar eram eu şi care n-a vroit să reţină trăsnetul pe 
care îl azvârlisem. O, mă rog fierbinte acestui Dumnezeu, la 
picioarele căruia mă prostern de zece ani, în fiecare zi, îţi jur pe 
acest Dumnezeu că îţi jertfisem viaţa şi, o dată cu ea, proiectele 
mele. Dar — îţi spun cu mândrie Mercedes — Dumnezeu avea 
nevoie de mine şi am trăit. Examinează trecutul, examinează 
prezentul, caută să ghiceşti viitorul şi vezi dacă eu nu sunt 
instrumentul Domnului; cele mai groaznice nenorociri, cele mai 
crude, suferinţe, părăsirea tuturor celor care mă iubeau, 
persecuția celor care nu mă cunoşteau, iată prima parte a vieţii 
mele; apoi, deodată, după captivitate, singurătate, mizerie, — 
aerul, libertatea, o avere aşa de strălucitoare, de considerabilă, 
de nemăsurată încât ar fi trebuit să fiu orb pentru a nu mă gândi 
că Dumnezeu mi-o trimitea cu un scop mare. Din momentul 
acela averea mi s-a părut un sacerdoţiu; din momentul acela 
nici un gând al meu n-a mai fost pentru viaţa aceasta, al cărei 
farmec dumneata, biată femeie, l-ai găsit uneori; nici o oră de 
calm, nici una. Mă simţeam împins ca norul de foc ce trece pe 
cer pentru a se duce să ardă oraşele blestemate. Asemenea 
căpitanilor aventuroşi, care se îmbarcă pentru o călătorie 


primejdioasă, care plănuiesc o expediţie periculoasă, eu 
pregăteam merindele, încărcam armele, grămădeam mijloacele 
de atac şi de apărare, deprinzându-mi trupul cu cele mai 
violente exerciţii, sufletul cu izbiturile cele mai grele, instruindu- 
mi braţul să ucidă, ochii să vadă suferinţa, gura să zâmbească la 
cele mai cumplite înfăţişări; din bun, din încrezător, din uituc ce 
eram, am devenit răzbunător, făţarnic, rău, sau, mai bine zis, 
impasibil ca fatalitatea surdă şi oarbă. Atunci m-am năpustit pe 
drumul ce mi se deschisese, am străbătut spaţiul, am atins 
ţinta: nenorocire celor pe care i-am întâlnit în cale! 

— Destul! destul, Edmond! spuse Mercedes. Te rog să crezi 
că aceea care te-a putut recunoaşte, a putut de asemeni să te 
înţeleagă. Edmond, aceea care a ştiut să te recunoască, care a 
putut să te înţeleagă, te-ar fi admirat chiar dacă, întâlnind-o în 
cale, o striveai ca pe un vierme! Aşa cum o prăpastie este între 
mine şi trecut, tot aşa o prăpastie este între dumneata şi ceilalţi 
oameni, iar cel mai dureros chin pentru mine — îţi spun —e să 
te compar cu ei; căci nu există nimic pe lume deopotrivă cu 
dumneata, nimic care să-ţi semene. Acum, Edmond, spune-mi 
adio şi să ne despărţim. 

— Înainte de a ne despărţi, ce doreşti Mercédès? întrebă 
Monte-Cristo. 

— Nu doresc decât un lucru, Edmond: să fie fericit fiul meu. 

— Roagă-te Domnului care, singur, ţine viaţa oamenilor în 
mână, să abată moartea de la el, iar eu am grijă de rest. 

— iți mulţumesc, Edmond. 

— Dar dumneata, Mercédès? 

— Eu nu am nevoie de nimic, eu trăiesc între două 
morminte: unul al lui Edmond Dantès, mort de mult; îl iubeam. 
Cuvântul acesta nu mai stă bine pe buzele mele ofilite, dar 
inima mea îşi aminteşte încă şi, pentru nimic în lume, n-aş vrea 
să pierd această amintire a inimii. Celălalt este al unui om pe 
care Edmond Dantès l-a ucis; aprob crima, dar sunt datoare să 
mă rog pentru mort. 

— Fiul dumitale va fi fericit, doamnă, repetă contele. 

— În cazul acesta voi fi şi cu fericită, pe cât voi putea. 

— Dar, în sfârşit, ce vei face? 

Mercedes zâmbi cu tristeţe. 

— Dacă ţi-aş spune că voi trăi în locurile acestea, aşa cum 
trăia Mercedes de altădată, adică lucrând, nu m-ai crede; nu mai 


ştiu decât să mă rog, însă n-am nevoie să muncesc; micul 
tezaur îngropat de dumneata a fost regăsit în locul pe care l-ai 
indicat. Că oamenii vor căuta să ştie cine sunt, că se vor întreba 
ce fac, că nu vor şti cum trăiesc, — ce are a face? Aceasta eo 
chestiune care ne priveşte pe noi, pe Dumnezeu, pe dumneata 
şi pe mine. 

— Mercedes, spuse contele, nu te dojenesc, dar ai exagerat 
sacrificiul părăsind toată averea adunată de domnul de Morcerf 
şi din care jumătate revenea de drept economiei şi vigilenţei 
dumitale. 

— Văd ce vrei să-mi propui; dar nu pot accepta. Edmond, 
fiul meu mi-ar interzice. 

— De aceea mă voi feri să fac pentru dumneata ceva care 
să nu aibă aprobarea domnului Albert de Morcerf. Am să aflu 
intenţiile lui şi am să mă supun lor. Dar dacă el acceptă ceea ce 
vreau să fac, îl vei imita fără silă? 

— Edmond, ştii că eu nu mai sunt o făptură care gândeşte; 
în ce priveşte hotărârea, nu am alta decât aceea de a nu lua 
niciodată o hotărâre. Dumnezeu m-a zguduit aşa de puternic în 
vijeliile lui, încât am pierdut voinţa. Mă simt în mâinile lui ca o 
păsărică în ghearele uliului. Devreme ce trăiesc, înseamnă că el 
nu vrea să mor. Dacă îmi trimite ajutoare, înseamnă că El vrea 
şi le voi primi. 

— la seama, doamnă, glăsui Monte-Cristo, nu în felul acesta 
poate fi adorat Dumnezeu. Dumnezeu vrea să fie înţeles şi să i 
se discute puterea: de aceea ne-a dat libera judecată. 

—  Nenorocitule, exclamă Mercedes, nu-mi vorbi astfel; 
dacă mi-aş închipui că Dumnezeu mi-a dat libera judecată, ce 
mi-ar mai rămâne ca să scap de deznădejde? 

Monte-Cristo se îngălbeni uşor şi îşi cobori capul, zdrobit de 
violenţa durerii ei. 

— Nu vrei să-mi spui la revedere? întrebă el întinzându-i 
mâna. 

— Ba da, îţi spun la revedere, răspunse Mercédès arătându- 
i cerul cu solemnitate; asta îţi dovedeşte că mai nădăjduiesc. 

Şi după ce atinse mâna contelui cu mâna ei înfiorată, 
Mercedes fugi pe scară şi dispăru din ochii lui. 

Monte-Cristo ieşi atunci, încetişor, din casă şi porni iar spre 
poartă. 


Dar Mercédès nu-l văzu depărtându-se, deşi stătea la 
fereastra odăiţei părintelui Dantès. Ochii căutau în zare vasul 
care îi ducea fiul spre oceanul imens. 

E drept că glasul ei murmura în şoaptă, parcă fără de voia 
ei: 

— Edmond! Edmond! Edmond! 


Capitolul XXXIX Trecutul 


Contele ieşi cu sufletul mâhnit din casa unde o lăsa pe 
Mercedes, probabil pentru a nu o mai vedea niciodată. 

De la moartea micului Edouard, o mare schimbare se 
produsese în Monte-Cristo. Ajuns în culmea răzbunării, pe panta 
lentă şi întortocheată pe care o urmase, a văzut de partea 
cealaltă a muntelui prăpastia îndoielii. 

Mai mult decât atât; conversaţia pe care o avusese cu 
Mercedes a trezit atâtea amintiri în inima sa, încât şi amintirile 
aveau nevoie să fie combătute. 

Un bărbat de condiţia contelui nu putea să plutească multă 
vreme în melancolia aceasta care poate să fie prielnică spiritelor 
de rând, dându-le o originalitate aparentă, dar ucide sufletele 
superioare. Contele îşi spuse că, dacă a ajuns aproape de 
punctul de a se dojeni singur, înseamnă că în calculele lui s-a 
strecurat o eroare. 

"Privesc greşit trecutul, spuse el şi nu e cu putinţă să mă fi 
înşelat astfel. 

Cum, — continuă el — scopul pe care mi-l propusesem era 
un scop nesăbuit? Cum, timp de zece ani am mers pe un drum 
greşit? Cum, o oră e de ajuns pentru a dovedi arhitectului că 
opera tuturor speranţelor sale a fost o operă, dacă nu 
imposibilă, cel puţin păgână? 

Nu vreau să mă obişnuiesc cu ideea aceasta, ea mi-ar lua 
mintea. Ceea ce lipseşte judecăților mele de astăzi e aprecierea 
exactă a trecutului, deoarece îl revăd la capătul celălalt al 
orizontului. Pe măsură ce înaintăm, trecutul se şterge în urma 
noastră ca un peisaj prin care trecem. Mi se întâmplă ceea ce se 
întâmplă oamenilor care s-au rănit în vis: îşi privesc şi îşi simt 
rana, dar nu-şi aduc aminte că au primit-o. 


Haida-de, omule regenerat; haida-de, bogat extravagant; 
haida-de, adormitule trezit; haida-de, vizionarule atotputernic; 
haida-de, milionarule nebiruit; priveşte pentru o clipă funesta 
perspectivă a vieţii jalnice şi flămânde; porneşte din nou pe 
drumurile pe unde te-a împins fatalitatea, te-a dus nenorocirea, 
te-a primit deznădejdea; prea multe diamante, prea mult aur şi 
prea multă fericire strălucesc astăzi pe sticlele oglinzii prin care 
Monte-Cristo se uită la Dantès; ascunde diamantele, pângăreşte 
aurul, alungă razele; bogat, regăseşte-l pe sărac; liber, 
regăseşte-l pe prizonier; reînviat, regăseşte cadavrul". 

Şi, spunându-şi acestea, Monte-Cristo mergea pe strada 
Caisserie. Era strada prin care acum douăzeci şi patru de ani 
fusese condus de o gardă tăcută şi nocturnă; casele, cu 
înfăţişare zâmbitoare şi însufleţită, erau în noaptea aceea 
mohorâte, mute şi zăvorâte. 

— Cu toate acestea sunt aceleaşi, murmură Monte-Cristo; 
atât numai că atunci era noapte şi azi e plină zi; soarele 
luminează totul şi face ca totul să fie voios. 

Cobori pe chei prin strada Saint-Laurent şi înaintă spre 
depozit; era locul unde fusese îmbarcat. O barcă de promenadă 
trecea cu polog de pânză. Monte-Cristo îl chemă pe patron, care 
înaintă imediat spre el cu graba vâslaşilor care adulmecă un 
chilipir. 

Timpul era minunat, călătoria a fost o sărbătoare... Soarele 
cobora la orizont, roşu şi învăpăiat, în valurile care se incendiau 
la apropierea lui; marea, netedă ca o oglindă, se brăzda uneori 
sub salturile peştilor care, urmăriţi de vreun duşman ascuns, 
zvâcneau din apă spre a cere ajutor altui element; în sfârşit, în 
zare se vedeau trecând, albe şi graţioase ca nişte pescăruşi 
călători, bărcile pescarilor care merg la Martigues, sau corăbiile 
comerciale încărcate pentru Corsica ori pentru Spania. 

In ciuda cerului frumos, a bărcilor cu forme graţioase, a 
luminii aurii care inunda peisajul, contele, înfăşurat în mantaua 
sa, îşi reamintea, unul câte unul, toate amănuntele cumplitei 
călătorii; lumina unică şi izolată arzând la catalani, vederea 
castelului If care îi arăta unde-i dus, lupta cu jandarmii când a 
vrut să se năpustească în mare, deznădejdea când s-a simţit 
învins şi senzaţia rece a ţevii carabinei pusă pe tâmpla lui ca un 
inel de gheaţă. 


Şi, puţin câte puţin, asemenea izvoarelor uscate de vară 
care, când se grămădesc norii toamnei, devin treptat-treptat 
jilave şi încep să mustească picătură cu picătură, contele de 
Monte-Cristo simţi mustind în pieptul său vechea fiere revărsată, 
care năpădise altădată inima lui Edmond Dantes. 

Din momentul acesta dispărură pentru el cerul frumos, 
bărcile graţioase, lumina arzătoare; cerul se acoperi cu un 
zăbranic funebru, iar apariţia uriaşului întunecat care se 
numeşte castelul If îl făcu să tresară de parcă s-ar fi arătat 
deodată ochilor săi fantoma unui duşman de moarte. 

Ajunseră. 

Contele se trase instinctiv până la extremitatea bărcii. 
Oricât îi spusese patronul cu cel mai îmbietor glas: "Coborâm, 
domnule", Monte-Cristo îşi aminti că, în chiar locul acela, pe 
stânca aceea, fusese târât cu violenţă de paznicii Care-l siliseră 
să urce rampa, înţepându-i şalele cu vârful unei baionete. 

Drumul îi păruse altădată foarte lung lui Dantes. Monte- 
Cristo îl găsise foarte scurt; fiecare lovitură de vâslă făcuse să 
ţâşnească, o dată cu pulberea umedă a mării, un milion de 
gânduri şi de amintiri. 

De la revoluţia din iulie nu mai existau în castelul If 
deţinuţi; un singur post, destinat împiedicării contrabandelor, 
ocupa corpurile de gardă; un portar îi aştepta pe curioşi la 
poartă să le arate monumentul acela de groază devenit un 
monument de curiozitate. 

Şi, cu toate acestea, deşi cunoştea toate amănuntele, când 
intră sub boltă, când cobori scara neagră, când fu condus la 
carcerele pe care ceruse să le vadă, o paloare rece îi năpădi 
fruntea, a cărei sudoare îngheţată ajunse până la inimă. 

Contele se interesă dacă mai era acolo vreun temnicer de 
pe timpul Restauraţiei; toţi fuseseră scoşi la pensie sau trecuţi la 
alte servicii. 

Portarul care îl conduse era aci numai din 1830. 

Il conduse în propria lui carceră. 

Revăzu lumina alburie, filtrându-se prin ochiul îngust de 
geam; revăzu locul unde se afla patul care, între timp, fusese 
scos şi dinaintea patului — deşi astupată, dar vizibilă încă prin 
pietrele ei mai noi — deschizătura străpunsă de abatele Faria. 

Monte-Cristo simţi că picioarele i se taie; luă un scăunel de 
lemn şi se aşeză. 


— Se povestesc niscai întâmplări cu privire la castelul 
acesta, altele decât aceea a întemniţării lui Mirabeau? întrebă 
contele; există vreo tradiţie cu privire la locuinţele acestea 
lugubre unde cu greu s-ar crede că oamenii au închis vreodată 
un om viu? 

— Da, domnule, spuse portarul şi chiar în legătură cu 
carcera aceasta mi-a istorisit una temnicerul Antoine. 

Monte-Cristo tresări. Antoine era temnicerul lui. Aproape că 
îi uitase numele şi figura, dar, auzindu-i numele rostit, îl revăzu 
aşa cum era, cu figura încercuită de barbă, cu vesta cafenie şi 
cu legătura de chei al căror zornăit i se părea că încă îl aude. 

Contele întoarse capul şi avu impresia că-l vede, în umbra 
coridorului, devenită mai opacă din cauza luminii torţei care 
ardea în mâinile portarului. 

— Domnul vrea să i-o povestesc? întrebă portarul. 

— Da, spune-o, glăsui Monte-Cristo. 

Şi îşi puse mâna pe piept ca să înfrâneze o violentă bătaie 
de inimă, înfricoşat că va auzi povestindu-se propria lui istorie. 

— Spune, repetă el. 

— Carcera aceasta, reluă portarul, a fost locuită — e mult 
de atunci — de un prizonier, un om foarte primejdios după câte 
se pare, cu atât mai primejdios cu cât era plin de iscusinţă. Un 
alt om se găsea în castel o dată cu el; acesta nu era rău; un biet 
preot nebun. 

— A, da, nebun, repetă Monte-Cristo; şi cum se arăta 
nebunia lui? 

— Oferea milioane ca să i se redea libertatea. 

Monte-Cristo îşi înălţă ochii la cer, însă nu văzu cerul; între 
el şi firmament era un voal de piatră. Se gândi că un voal nu 
mai puţin des fusese între ochii celor cărora abatele Faria le 
oferea comori şi comorile oferite de el. 

— Prizonierii puteau să se vadă? întrebă Monte-Cristo. 

— O, nu, domnule, era absolut interzis; dar ei călcară 
interdicţia, săpând o galerie care mergea de la o carceră la alta. 

— Şi care dintre amândoi a săpat galeria? 

— Cu siguranţă tânărul, spuse portarul; tânărul era iscusit 
şi puternic, în timp ce bietul abate era bătrân şi slab; de 
altminteri mintea lui era prea şubredă ca să urmărească o idee. 

— Orbilor! murmură Monte-Cristo. 


— Fapt e că tânărul a săpat o galerie, continuă portarul; cu 
ce? nu se ştie; dara săpat-o şi ca dovadă, priviţi urma, o vedeţi? 

Apropie torţa de zid. 

— A, da, adevărat! spuse contele cu voce 
emoție. 

— Cei doi prizonieri comunicară deci Împreună. Cât a durat 
legătura dintre ei, nu se ştie. Dar, într-o zi, bătrânul prizonier 
căzu bolnav şi muri. Ghiciţi ce a făcut tânărul? întrebă portarul 
întrerupându-se. 

— Spune. 

— L-a luat pe mort, pe care l-a culcat în propriul lui pat, cu 
nasul la perete, apoi a venit în carcera goală, a astupat gaura şi 
s-a furişat în sacul mortului. Aţi mai pomenit o astfel de idee? 

Monte-Cristo închise ochii şi se simţi trecând prin toate 
impresiile pe care le încercase când pânza grosolană, pătrunsă 
încă de frigul pe care cadavrul i-o transmisese, i-a frecat faţa. 

Temnicerul continuă: 

— Planul lui era acesta: îşi închipuia că morţii sunt îngropaţi 
în castelul If şi deoarece bănuia că nu se cheltuieşte cu 
coşciugele pentru prizonieri, socotea că va ridica pământul cu 
umerii; din nefericire, însă, la castel era, un obicei care îi strica 
proiectul: morţii nu se îngropau; li se lega doar o ghiulea de 
picioare şi erau aruncaţi în mare; aşa s-a şi făcut. Omul nostru 
fu zvârlit în apă, de sus, de pe galerie; a doua zi adevăratul mort 
a fost găsit în patul lui şi s-a ghicit totul, căci cioclii spuseră 
atunci ceea ce încă nu îndrăzniseră: că adică, în momentul când 
trupul fusese zvârlit în gol, au auzit un strigăt grozav, înăbuşit 
pe dată de apa în care dispăruse. 

Contele respira cu greu, sudoarea curgea pe fruntea lui, 
neliniştea îi strângea inima. 

"Nu, murmură el, nu; îndoiala pe care am simţit-o era un 
început de uitare; dar aci inima se întăreşte din nou şi iarăşi e 
flămândă de răzbunare". 

— Dar prizonierul? întrebă el. Nu s-a mai auzit niciodată de 


A 


năbuşită de 


el? 

— Bineînţeles, niciodată; din două, una: ori a căzut de-a 
latul şi deoarece cădea de la cincizeci de picioare, va fi murit pe 
dată... 

— Ai spus că i se legase o ghiulea de picioare: o fi căzut în 
picioare. 


— Ori a căzut în picioare, continuă portarul şi atunci 
greutatea ghiulelei l-a târât la fund, unde bietul om a rămas. 

— Îl deplângi? 

— O, da, măcar că era în elementul lui. 

— Ce vrei să spui? 

— Se zvonea că nenorocitul fusese cândva un ofiţer de 
marină, închis pentru bonapartism. 

"Adevăr, — Dumnezeu te-a făcut să pluteşti deasupra 
valurilor şi a flăcărilor! murmură contele. Aşadar, bietul marinar 
trăieşte în amintirea câtorva povestitori; cumplita lui întâmplare 
e istorisită în faţa focului şi lumea se înfioară în momentul când 
el spintecă spaţiul pentru a cădea la fund în adânca mare". 

— Nu i s-a aflat niciodată numele? întrebă contele cu glas 
tare. 

— Cum să i se afle? glăsui gardianul; nu era cunoscut decât 
sub denumirea de No. 34. 

— Villefort! Villefort! murmură Monte-Cristo; iată ce-ţi vei fi 
spus de multe ori când spectrul meu tulbura insomniile tale. 

— Domnul vrea să continue vizita? întrebă portarul. 

— Da, mai cu seamă dacă vrei să-mi arăţi camera bietului 
abate. 

— A, a numărului 27? 

— Da, a numărului 27, repetă Monte-Cristo. 

Şi i se păru că aude încă glasul abatelui Faria, când l-a 
întrebat cum îl cheamă şi când acesta i-a strigat prin perete 
numărul. 

— Veniti. 

— Stai să mai arunc o privire asupra tuturor pereților 
carcerei acesteia, spuse Monte-Cristo. 

— E tocmai bine, glăsui călăuza, căci am uitat cheia de la 
cealaltă. 

— Du-te de-o caută. 

— Vă las torța. 

— Nu, ia-o. 

— Dar veţi rămâne fără lumină. 

— Eu văd pe întuneric. 

— Întocmai ca el. 

— Care el? 


— Numărul 34. Se zice că se deprinsese aşa de mult cu 
întunericul încât ar fi văzut un ac în colţul cel mai întunecos al 
carcerei. 

— l-au trebuit zece ani pentru asta, murmură contele. 

Călăuza se depărtă cu torţa. 

Contele rostise adevărul: după câteva secunde de şedere în 
întuneric, distinse totul ca în plină lumină. 

Atunci privi în juru-i şi îşi recunoscu pe deplin carcera. 

Da, spuse el, uite piatra pe care mă aşezam; uite urma 
umerilor mei care şi-au săpat forma în perete; uite dâra sângelui 
care a curs de pe fruntea mea, într-o zi când am vrut s-o 
zdrobesc de perete. O, cifrele acestea... mi le reamintesc... le- 
am făcut într-o zi când calculam vârsta părintelui meu, ca să 
ştiu dacă îl mai regăsesc în viaţă şi vârsta lui Mercedes, ca să 
ştiu dacă o mai găsesc liberă... După ce mântuisem calculul am 
avut o clipă de speranţă... Nu ţineam seama de foame şi de 
necredinţă. ` 

Şi un râs amar scăpă din gura contelui. li văzuse, ca într-un 
vis, pe părintele său dus la groapă şi pe Mercedes mergând spre 
altar. 

Pe celălalt perete al zidului o inscripţie îi izbi vederea; ea se 
desprindea, albă încă, pe peretele verzui: 

“Doamne, păstrează- mi memoria!" citi Monte-Cristo. 

— O, da! exclamă el; iată singura rugăciune a ultimelor 
timpuri trăite aci. Nu mai ceream libertatea, ceream memoria, 
mă temeam să nu înnebunesc şi să uit. Doamne, mi-ai păstrat 
memoria şi mi-am amintit! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! 

În momentul acela lumina torţei licări pe ziduri; ciceronele 
cobora. 

Monte-Cristo merse în întâmpinarea lui. 

— Urmează-mă, spuse el. 

Şi, fără să aibă nevoie să urce spre lumină, îi porunci să-l 
urmeze pe un coridor subteran care-l duse la altă intrare. 

Monte-Cristo fu năpădit şi aci de o lume de gânduri. 

Primul lucru care îi izbi ochii fu meridianul desenat pe 
perete, cu ajutorul căruia abatele Faria număra orele; apoi 
resturile patului pe care bietul prizonier murise. 

În locul neliniştilor pe care contele le încercase în carcera 
sa, un sentiment blând şi duios, un sentiment de recunoştinţă îi 
umflă aci inima şi două lacrimi se rostogoliră din ochii săi. 


— Aci se găsea abatele nebun, spuse călăuza; pe aci venea 
la el tânărul. (Şi îi arăta lui Monte-Cristo deschizătura galeriei 
care, înspre partea aceasta, rămăsese căscată). După culoarea 
pietrei, continuă el, un savant a recunoscut că prizonierii 
comunicau între ei cam de zece ani. Bieţii oameni s-or fi plictisit 
tare mult în ăşti zece ani! 

Dantès scoase câţiva ludovici din buzunar şi întinse mâna 
spre omul care îl deplângea fără să-l cunoască. 

Portarul îi primi, crezând că e vorba de câteva monede 
mărunte, dar, la lumina torţei, recunoscu valoarea sumei dăruită 
de vizitator. 

— V-aţi înşelat, domnule, îi spuse el. 


— Cum adică? 

— Mi-aţi dat aur. 

— Ştiu. 

— Cum? ştiţi? 

— Da. 

— Aveţi de gând să-mi daţi aurul acesta? 
— Da. 

— Şi pot să-l păstrez în toată liniştea? 

— Da. 


Portarul se uită la Monte-Cristo cu uimire. 

— Şi în toată cinstea, rosti contele ca Hamlet. 

— Domnule, reluă portarul care nu îndrăznea să-şi creadă 
norocului, nu înţeleg generozitatea dumneavoastră. 

— Cu toate acestea este lesne de înţeles, prietene, spuse 
contele; am fost marinar şi povestea dumitale m-a mişcat 
desigur mai mult decât pe altul. 

— În cazul acesta, domnule, spuse călăuza, deoarece 
sunteţi aşa de generos, meritaţi să vă dau ceva. 

— Ce ai să-mi dai, prietene? scoici? lucruri făcute din pai? 
Îţi mulţumesc. 

— Nu, domnule, nu; ceva în legătură cu povestea de 
adineauri. 

— Adevărat? exclamă contele cu aprindere; ce anume? 

— Să vedeţi ce s-a întâmplat, spuse portarul. Mi-am zis: 
totdeauna se găseşte ceva într-o cameră unde un prizonier a 
stat cincisprezece ani şi m-am apucat să cercetez zidurile. 

— Aha! exclamă Monte-Cristo amintindu-şi de 
ascunzătoarea dublă a abatelui. 


— Tot căutând, continuă portarul, am descoperit că, la 
căpătâiul patului şi sub vatra căminului, suna a gol... 

— Da, da, glăsui Monte-Cristo. 

— Am ridicat pietrele şi am găsit... 

— O scară de frânghie, unelte? exclamă contele. 

— De unde ştiţi? întrebă portarul cu uimire. 

— Nu ştiu, ghicesc, spuse contele; de obicei astfel de lucruri 
se găsesc în ascunzătorile prizonierilor. 

— Da, domnule, declară călăuza; o scară de frânghie, nişte 
unelte. 

— Şi le mai ai? exclamă Monte-Cristo. 

— Nu, domnule; am vândut obiectele astea, care erau 
foarte curioase, unor vizitatori; dar îmi rămâne altceva. 

— Ce? întrebă contele cu nerăbdare. 

— Imi rămâne un fel de carte scrisă pe fâşii de pânză. 

— O, îţi rămâne cartea aceea? strigă Monte-Cristo. 

— Nu ştiu dacă e o carte, rosti portarul, dar îmi rămâne 
ceea ce vă spun. 

— Du-te de mi-o caută, prietene, du-te! îl îndemnă contele; 
iar dacă este ceea ce presupun, fii liniştit! 

— Alerg. 

Şi călăuza ieşi. 

Atunci îngenunche, pios, în faţa rămăşiţelor din care 
moartea făcuse pentru el un altar. 

— O, al doilea părinte al meu, spuse el, tu care mi-ai dat 
libertatea, ştiinţa, bogăţia; tu care, asemeni făpturilor de-o 
esenţă superioară, posedai ştiinţa binelui şi a răului, — dacă 
rămâne în adâncul mormântului ceva din noi ce tresare la glasul 
celor care au rămas pe pământ, dacă în transfigurarea pe care o 
suferă cadavrul pluteşte ceva însufleţit pe locurile unde am iubit 
sau am suferit mult — inimă nobilă, spirit suprem, suflet 
profund, te implor ca, printr-un cuvânt, printr-un semn, printr-o 
revelaţie oarecare, în numele iubirii paterne ce-mi acordai şi al 
respectului filial ce-ţi arătasem, să-mi smulgi restul de îndoială 
care, dacă nu se schimbă în convingere, va deveni o remuşcare. 

Contele cobori capul şi îşi împreună mâinile. 

— Poftim, domnule! spuse o voce dinapoia lui. 

Monte-Cristo tresări şi se întoarse. 


Portarul îi întindea fâşiile de pânză pe care abatele Faria 
revărsase toate comorile ştiinţei sale. Manuscrisul era marea 
operă a abatelui Faria cu privire la regalitate în Italia. 

Contele le luă cu grabă şi, deoarece ochii săi căzură din 
primul moment pe epigraf, citi: 

"Vei smulge dinţii balaurului şi vei călca în picioare leii, a 
spus Domnul”. 

— O, iată răspunsul! exclamă el. Îţi mulţumesc, tată, îţi 
mulţumesc! 

Şi, scoțând din buzunar un portofel mic, cu zece bilele de 
bancă a câte o mie de franci fiecare glăsui: 

— Uite, ia portofelul acesta. 

— Mi-I daţi? 

— Da, dar cu condiţia să nu te uiţi în el decât după plecarea 
mea. 
Şi, punând la piept relicva pe care o regăsise şi care, pentru 
el, avea preţul celei mai mari comori, se năpusti din subterană şi 
urcându-se din nou în barcă spuse: 

— La Marsilia! 

Apoi, depărtându-se, cu ochii aţintiţi asupra temniţei 
mohorâte: 

— Nenorocire celor care m-au închis în închisoarea asta 
sumbră şi celor care au uitat că eram închis aci! 

Când trecu iarăşi prin dreptul catalanilor, contele se înturnă 
şi, înfăşurându-şi capul în manta, murmură numele unei femei. 

Victoria era completă; contele răpusese de două ori 
îndoiala. 

Numele pe care îl pronunţa cu o expresie de afecţiune, ce 
era aproape iubire, numele acesta era al Haydeei. 

Coborând pe uscat, Monte-Cristo se îndreptă spre cimitirul 
unde ştia că-l va găsi pe Morrel. 

Şi el, cu zece ani înainte, căutase plin de pietate un 
mormânt în cimitirul acesta şi îl căutase zadarnic. 

El, care se înapoia în Franţa cu milioane, n-a putut să 
găsească mormântul părintelui său mort de foame. 

Morrel pusese o cruce pe mormântul acesta, însă crucea 
căzuse şi groparul făcuse foc cu ea, aşa cum fac groparii cu 
toate lemnele vechi ce zac în cimitir. 


Vrednicul negustor fusese mai fericit: mort în braţele 
copiilor săi, s-a culcat, condus de ei, lângă soţia lui care îi 
precedase în eternitate cu doi ani. 

Două lespezi mari de marmură, pe care erau scrise numele 
lor, stăteau întinse una lângă alta, pe un mic teren închis de o 
balustradă de fier şi umbrit de patru chiparoşi. 

Maximilien stătea rezemat de un copac şi fixa asupra 
mormintelor ochii lipsiţi de privire. 

Durerea lui era profundă, aproape rătăcită. 

— Maximilien, îi spuse contele, nu aci trebuie să priveşti, ci 
colo! 

Şi îi arătă cerul. 

— Morţii sunt pretutindeni, glăsui Morrel; nu mi-aţi spus 
dumneavoastră asta când m-aţi îndemnat să părăsesc Parisul? 

— Maximilien, declară contele, mi-ai cerut în timpul 
călătoriei să te opreşti la Marsilia câteva zile: mai stăruieşti în 
dorinţa dumitale? 

— Nu, conte; mi se pare însă că aci şederea va fi mai puţin 
grea decât în altă parte. 

— Foarte bine, Maximilien, căci te părăsesc şi am cuvântul 
dumitale, — nu e aşa? 

— O, conte, am să-l uit, am să-l uit! spuse Morrel. 

— Nu, nu-l vei uita deoarece, în primul rând, eşti om de 
onoare, Morrel, deoarece ai jurat şi vei jura din nou. 

— O, conte, fie-vă milă de mine! Conte, sunt aşa de 
nefericit! 

— Am cunoscut un om mai nefericit decât dumneata, 
Morrel. 

— Cu neputinţă. 

— O, unul din orgoliile bietei noastre omeniri, glăsui Monte- 
Cristo, este că fiecare se crede mai nefericit decât alt nefericit 
care plânge şi geme lângă el. 

— Ce poate fi mai nefericit decât omul care a pierdut 
singurul bun pe care îl iubea şi îl dorea pe lume? 

— Ascultă, Morrel şi fii atent o clipă asupra cuvintelor mele, 
spuse Monte-Cristo. Am cunoscut un om care, ca şi dumneata, 
îşi pusese toate speranţele de fericire într-o femeie. Omul 
acesta era tânăr, avea un părinte bătrân pe care îl iubea, o 
logodnică pe care o adora: era gata să o ia de soţie când, 
deodată, unul din capriciile soartei, capriciu care ar face să te 


îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu s-ar 
înfăţişa mai târziu arătând că totul e pentru el un mijloc de a 
duce la unitatea lui infinită — când, deodată, un capriciu al 
soartei îi răpi libertatea, iubita, viitorul pe care îl visa şi îl credea 
al său (căci, orb ce era el, nu putea citi decât în prezent), 
zvârlindu-l în fundul unei carcere. 

— Dintr-o carceră ieşi după opt zile, după o lună, după un 
an, spuse Morrel. 

— El a rămas acolo paisprezece ani, Morrel! declară contele 
punând mâna pe umărul tânărului. 

Maximilien tresări. 

— Paisprezece ani? murmură el. 

— Paisprezece ani, repetă contele; iar în aceşti paisprezece 
ani a avut şi el multe momente de deznădejde; ca şi dumneata, 
Morrel, crezându-se cel mai nefericit dintre oameni, a vrut să se 
omoare. 

— Şi? întrebă Morrel. 

— Şi, în momentul suprem, Dumnezeu i s-a înfăţişat printr- 
un mijloc omenesc; căci Dumnezeu nu mai face minuni; poate 
că la început ochii învăluiţi de lacrimi au nevoie de timp ca să se 
limpezească pe deplin. N-a înţeles milostenia infinită a 
Domnului; pe urmă, însă, el s-a înarmat cu răbdare şi a 
acceptat. Într-o zi a ieşit în chip miraculos din mormânt, 
transfigurat, bogat, puternic, aproape zeu; primul lui strigăt a 
fost pentru părinte: părintele murise. 

— Şi părintele meu este mort, spuse Morrel. 

— Da, dar părintele dumitale a murit în braţele voastre, 
iubit, fericit, onorat, bogat, cu zile; părintele lui murise sărac, 
deznădăjduit, îndoindu-se de Dumnezeu; iar când la zece ani de 
la moartea lui, fiul i-a căutat mormântul, dispăruse până şi 
mormântul şi nimeni nu i-a putut spune: "Aci se odihneşte întru 
Domnul inima care te-a iubit atâta". 

— O! exclamă Morrel. 

— Acela era deci un fiu mai nefericit decât dumneata 
Morrel, căci nu ştia măcar unde să regăsească mormântul 
părintelui său. 

— Dar îi rămânea cel puţin femeia pe care o iubise, spuse 
Morrel. 

— Te înşeli, Morrel; femeia aceea... 

— Era moartă? exclamă Maximilien. 


— Mai rău decât atât: fusese necredincioasă; se căsătorise 
cu unul din duşmanii logodnicului ei. Vezi, deci, Morrel, că omul 
acela era un logodnic mai nefericit decât dumneata. 

— Şi omului acesta Dumnezeu i-a trimis mângâierea? 
întrebă Morrel. 

— l-a trimis cel puţin liniştea. 

— Şi omul acesta va mai putea să fie fericit într-o zi? 

— El nădăjduieşte, Maximilien. 

Tânărul îşi lăsă capul în piept. 

— Aveţi făgăduiala mea, spuse el după o clipă de tăcere, 
întinzând mâna lui Monte-Cristo; amintiţi-vă numai că... 

— Morrel, la 5 octombrie te aştept pe insula Monte-Cristo. 
La 4, un iaht te va aştepta în portul Bastia; iahtul se va numi 
Eurus; îi vei spune cine eşti patronului, care te va aduce la mine. 
Ne-am înţeles, Maximilien, nu-i aşa? 

— Da, conte şi mă voi conforma; amintiţi-vă însă că la 5 
octombrie... 

— Copil, care nu ştie încă ce înseamnă făgăduiala unui 
bărbat!... ţi-am spus de douăzeci de ori că, dacă în ziua aceea ai 
să mai vrei să mori, te voi ajuta eu, Morrel. Cu bine. 

— Mă părăsiţi? 

— Da, am treburi în Italia; te las singur, singur în luptă cu 
nenorocirea, singur cu vulturul cu aripi puternice pe care 
Domnul îl trimite aleşilor săi pentru a-i transporta la picioarele 
lui; istoria lui Ganimede nu e o fabulă, Maximilien, e o alegorie. 

— Când plecaţi? 

— Chiar acum; vaporul mă aşteaptă; peste un ceas voi fi 
departe de dumneata; mă însoţeşti până în port, Morrel? 

— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, conte. 

— Îmbrăţişează-mă. 

Morrel îl însoţi pe conte până în port; fumul ieşea ca un 
panaş imens din coşul negru care-l zvârlea spre cer. Curând 
nava plecă, iar peste un ceas, aşa cum Monte-Cristo spusese, 
egreta de fum alburiu brăzda abia vizibilă orizontul răsăritean, 
posomorât de primele neguri ale nopţii. 


Capitolul XL Peppino 


În momentul când vaporul contelui dispărea pe după capul 
Morgio, un bărbat, gonind cu trăsura pe drumul de la Florenţa la 
Roma, trecuse de orăşelul Aquapendente. Mergea destul de 
repede, căutând să străbată cât mai iute distanţa, fără totuşi să 
devină suspect. 

Îmbrăcat cu o redingotă sau, mai bine zis, cu un surtuc, pe 
care se vedea, încă strălucitoare, o panglică a Legiunii de 
Onoare, repetată la haină, omul părea a fi francez nu numai 
după semnele acestea, ci şi după accentul cu care vorbea 
surugiului. O dovadă în plus că se născuse în ţara limbii 
universale e că nu cunoştea alte cuvinte italieneşti, decât acele 
expresii muzicale care, ca goddamul lui Figaro, înlocuiesc toate 
subtilităţile unei limbi particulare. 

— Allegro! spunea el surugiilor la fiecare urcuş. 

— Moderato! exclama la fiecare coborâre. 

Şi numai Dumnezeu ştie câte urcuşuri sunt, de la Florenţa 
la Roma, pe drumul Aquapendente! 

De altminteri, cele două cuvinte stârneau hazul nespus al 
oamenilor cărora la erau adresate. 

Când ajunse în dreptul oraşului etern, adică la Storta, 
punctul de unde se zăreşte Roma, călătorul nu încercă 
sentimentul acela de curiozitate entuziastă care îi îndeamnă pe 
străini să se ridice din fundul trăsurii pentru a căuta să vadă 
faimosul dom al Sfântului Petru, ce se zăreşte cu mult înainte de 
a distinge altceva. Nu; el scoase numai un portofel din buzunar 
şi, din portofel o hârtie păturită în patru, pe care o desfăcu şi o 
îndoi la loc, cu o atenţie ce semăna a respect, mărginindu-se să 
spună: 

— Bun, o am. 

Trăsura trecu prin poarta del Popolo, apucă la stânga şi se 
opri la hotelul Spaniei. 

Vechea noastră cunoştinţă, Pastrini, îl primi pe călător în 
prag, cu pălăria în mână. 

Călătorul cobori, comandă o masă bună şi se interesă de 
adresa casei Thomson şi French, care-i fu indicată numaidecât, 
casa aceasta fiind una dintre cele mai cunoscute din Roma. 

Se găsea pe via dei Banchi, lângă Sfântul Petru. 

La Roma, ca şi pretutindeni, sosirea unui poştalion e un 
eveniment. Zece tineri urmaşi ai lui Marius şi ai Gracchilor, cu 
coatele găurite, dar cu mâna în şold şi cu braţul pitoresc 


încovoiat deasupra capului, se uitau la călători, la diligentă şi la 
cai; ştrengarilor oraşului li se alăturaseră vreo cincizeci de gură- 
cască ai statelor Sanctităţii sale, aceia care fac ronduri scuipând 
în Tibru de pe podul San Angelo, când Tibrul are apă. 

Şi deoarece ştrengarii şi gură-cască ai Romei, mai norocoşi 
decât cei din Paris, înţeleg toate limbile şi în special limba 
franceză, ei îl auziră pe călător cerând un apartament, cerând să 
i se servească masa şi întrebând, în sfârşit, de adresa casei 
Thomson şi French. 

De aceea, când noul sosit ieşi din hotel cu ciceronele de 
rigoare, un om se desprinse din grupul curioşilor şi, fără a fi 
remarcat de călător, fără să pară a fi remarcat chiar de călăuză, 
merse la o mică distanţă de străin, urmărindu-l cu isteţimea 
unui agent de poliţie parizian. 

Francezul era aşa de grăbit să meargă la casa Thomson şi 
French încât nu avusese timp să aştepte înhămarea cailor, 
trăsura urma să-l ajungă pe drum sau să-l aştepte la uşa 
bancherului. 

Ajunseră fără ca trăsura să-i prindă din urmă. 

Francezul intră, lăsând în anticameră călăuza, care legă 
îndată conversaţie, cu doi-trei dintre oamenii aceia, foarte 
ocupați dar fără ocupaţie, sau, mai bine zis, cu multe ocupaţii, 
care stau în Roma la uşa bancherilor, a bisericilor, a ruinelor, a 
muzeelor sau a teatrelor. 

O dată cu francezul intră şi omul care se desprinsese din 
grupul curioşilor; francezul sună la ghişeul birourilor şi pătrunse 
în prima încăpere; umbra lui făcu la fel. 

— Domnii Thomson şi French? întrebă străinul. 

Un lacheu se ridică la semnul unui funcţionar de încredere, 
paznic solemn al primului birou. 

— Pe cine să anunţ? întrebă lacheul pregătindu-se să 
meargă înaintea străinului. 

— Pe domnul baron Danglars, răspunse călătorul. 

— Poftiţi! spuse lacheul. 

Se deschise o uşă; lacheul şi baronul dispărură. Omul care 
intrase după Danglars, se aşeză pe o bancă de aşteptare. 

Funcţionarul continuă să scrie timp de aproape cinci 
minute; în aceste cinci minute omul de pe bancă păstră cea mai 
profundă tăcere şi cea mai strictă nemişcare. 


Apoi pana funcţionarului nu mai scârţâi pe hârtie; înălţă 
capul, privi cu luare-aminte în juru-i şi, după ce se încredinţă că 
sunt singuri: 

— A, tu eşti, Peppino? spuse el. 

— Da, răspunse acesta laconic. 

— Ai adulmecat ceva bun la dolofanul care a venit? 

— Nu e cine ştie ce merit în asta, căci suntem preveniţi. 

— Curiosule, aşadar ştii pentru ce a venit aci? 

— Eh, a venit s-o încaseze; rămâne doar de ştiut ce sumă. 

— O să ţi se spună îndată, prietene. 

— Prea bine; dar să nu-mi mai dai informaţii false, ca zilele 
trecute. 

— Ce vrei să spui şi de cine vorbeşti? Nu cumva de englezul 
care a ridicat deunăzi trei mii de taleri? 

— Nu, acela avea într-adevăr cei trei mii de taleri şi i-am 
găsit. Vreau să vorbesc de prinţul rus. 

— Ei şi? 

— Tu ne-ai spus că are treizeci de mii de lire şi noi n-am 
găsit decât douăzeci şi două. 

— N-aţi căutat cum trebuie. 

— Percheziţia a făcut-o Luigi Vampa în persoană. 

— In cazul acesta avusese, sau îşi plătise datoriile... 

— Un rus? 

— Ori cheltuise banii. 

— La urma urmei, se poate. 

— Cu siguranţă; dar lasă-mă să mă duc la postul meu de 
observaţie; francezul o să-şi facă treaba fără să pot şti cifra 
exactă. 

Peppino schiţă un semn afirmativ şi, scoțând" un şirag de 
mătănii din buzunar, începu să mormăie o rugăciune, în timp ce 
funcţionarul dispărea prin uşa pe unde trecuse lacheul cu 
baronul. 

După vreo zece minute funcţionarul reapăru radios. 

— Ei? îl întrebă Peppino pe prieten. 

— Repede! repede! spuse funcţionarul; suma e dolofană. 

— Cinci-şase milioane, nu-i aşa? 

— Da, cunoşti cifra? 

— Pe baza unei chitanţe a Excelenței sale contele de 
Monte-Cristo? 

— İl cunoşti pe conte? 


— Şi care i-a fost creditată asupra Romei, Veneţiei şi Vienei. 

— Întocmai! exclamă funcţionarul; cum de eşti aşa de bine 
informat? 

— i-am spus că fusesem înştiinţaţi dinainte. 

— Atunci de ce mi te adresezi mie? 

— Ca să fiu sigur că e chiar omul cu care avem a face. 

— El e... Cinci milioane. Frumuşică sumă, nu e aşa, 
Peppino? 

— Da. 

— Noi n-o să avem niciodată atâta. 

— Cel puţin o să avem câteva firimituri, răspunse Peppino 
filozofic. 

— Ssst! Omul nostru! 

Funcţionarul îşi reluă pana şi Peppino mătăniile: unul scria, 
altul se ruga, când uşa se redeschise. 

Danglars apăru radios, însoţit de bancherul care îl conduse 
până la uşă. 

După Danglars cobori Peppino. 

Potrivit înţelegerii, trăsura care urma să-l ajungă pe 
Danglars aştepta în faţa casei Thomson şi French. Ciceronele 
ţinea uşa deschisă: ciceronele e o fiinţă foarte îndatoritoare, 
bună la orice. 

Danglars sări în trăsură, sprinten ca un tânăr de douăzeci 
de ani. 

Ciceronele închise uşa şi se urcă lângă vizitiu. 

Peppino se urcă pe scaunul de dinapoi. 

— Excelenţa sa vrea să vadă Sfântul Petru? întrebă 
ciceronele. 

— De ce? răspunse baronul. 

— Aşa, ca să vedeţi. 

— N-am venit la Roma să văd, spuse Danglars cu glas tare. 
Apoi adăugă în şoaptă, cu zâmbetu-i hrăpăreţ: Am venit să 
încasez. 

Şi atinse portofelul în care închisese o scrisoare. 

— În cazul acesta, Excelenţa sa merge... 

— La hotel. 

— Casa Pastrini, spuse ciceronele vizitiului. 

Şi trăsura porni repede ca o trăsură de casă. 

Peste zece minute baronul reintrase în apartamentul său, 
iar Peppino se aşeza pe banca lipită de vitrina hotelului, după ce 


spusese câteva cuvinte la urechea unuia din urmaşii lui Marius 
şi ai Gracchilor pe care i-am semnalat la începutul acestui 
capitol şi care, coborând, porni cât îl ţineau picioarele spre 
Capitoliu. 

Danglars era obosit, mulţumit, somnoros. Se culcă, puse 
portofelul sub pernă şi adormi. 

Peppino avea de altminteri timp; juca morra cu nişte 
facchini, pierdu trei taleri şi, ca să se consoleze, bău o sticlă cu 
vin de Orvietto. 

A doua zi Danglars se trezi târziu, măcar că se culcase 
devreme; de cinci sau şase nopţi dormea foarte prost, dacă 
totuşi dormea. 

Dejună zdravăn şi, nesinchisindu-se să vadă frumuseţile 
oraşului etern, ceru caii de poştă pentru amiază. 

Dar Danglars nu pusese la socoteală formalităţile poliţiei şi 
lenevia stăpânului de poştă. 

Caii sosiră la orele două, iar ciceronele nu aduse paşaportul 
vizat decât la trei. 

Pregătirile acestea strânseră în faţa uşii lui Pastrini o 
mulţime de gură-cască. 

Nu lipseau nici urmaşii Gracchilor şi ai lui Marius. 

Baronul străbătu triumfal grupurile, care îi spuneau 
Excelenţă ca să capete un bajocco. 

Deoarece Danglars, om foarte popular precum ştim, se 
mulţumise până atunci să i se spună baron şi nu fusese tratat ca 
Excelenţă, titlul îl măguli, astfel că împărţi o duzină de monede 
gloatei care era gata, pentru o altă duzină, să-i spună Alteță. 

— Ce drum? întrebă surugiul pe italieneşte. 

— Drumul Ancorei, răspunse baronul. 

Pastrini traduse întrebarea şi răspunsul, iar trăsura porni în 
galop. 

Danglars vroia într-adevăr să treacă prin Veneţia şi să ridice 
de acolo o parte din avere, apoi de la Veneţia să meargă la 
Viena, unde se va încasa restul. 

Intenţia lui era să se fixeze în acest din urmă oraş, despre 
care i se spusese că e un oraş al plăcerilor. 

Abia făcu trei leghe prin câmpia romană şi noaptea începu 
să se lase; Danglars nu-şi închipuise că va pleca aşa de târziu, 
altminteri ar fi rămas; îl întrebă pe surugiu cât mai e până la 
oraşul cel mai apropiat. 


— Non capisco, răspunse surugiul. 

Danglars făcu o mişcare din cap, care vroia să spună: 

— Foarte bine! 

Trăsura îşi continuă drumul. 

— La prima staţie, îşi spuse Danglars, voi opri. 

Danglars încerca încă un rest din buna dispoziţie pe care o 
simţise în ajun şi care-i dăruise o noapte aşa de bună. Stătea 
lungit molatec într-o caleaşcă bună, englezească, cu resorturi 
duble; se simţea purtat de galopul unor cai buni; cursa era de 
şapte leghe; ştia. Ce este de făcut atunci când eşti bancher şi ai 
dat un faliment fericit? 

Danglars se gândi zece minute la soţia sa rămasă la Paris, 
alte zece minute la copila care cutreiera prin lume cu 
domnişoara d'Armilly; acordă alte zece minute creditorilor săi şi 
modului cum ei vor întrebuința banii; apoi, nemaiavând la ce să 
se gândească, închise ochii şi adormi. 

Din când în când, totuşi, zgâlţâit de o zdruncinătură mai 
puternică decât altele, Danglars deschidea un moment ochii; se 
simţea purtat, cu aceeaşi viteză, pe aceeaşi câmpie romană cu 
apeducte sfărâmate, care par nişte giganţi de granit împietriţi în 
toiul goanei lor. Dar noaptea era rece, mohorâtă, ploioasă şi era 
mult mai bine, pentru un om pe jumătate aţipit, să rămână în 
fundul trăsurii, cu ochii închişi, decât să scoată capul prin uşă şi 
să întrebe pe un surugiu care nu ştia să răspundă altceva decât: 
Non capisco. 

Danglars continuă deci să doarmă, spunându-şi c-o să aibă 
timp să se trezească la staţie. 

Trăsura se opri; Danglars îşi închipui că a ajuns, în sfârşit, la 
telul atât de mult dorit. 

Redeschise ochii, privi prin geam, aşteptându-se să se 
găsească în mijlocul vreunui oraş sau cel puţin în al vreunui sat; 
dar nu văzu decât o cocioabă răzleaţă şi trei sau patru oameni 
care umblau de colo până colo, asemeni unor umbre. 

Danglars aşteptă o clipă ca surugiul, care îşi făcuse cursa, 
să vină şi să-i ceară plata; îşi propunea să profite de ocazie şi să 
ceară noului vizitiu câteva informaţii, dar caii fură deshămaţi şi 
înlocuiţi fără ca cineva să ceară călătorului bani. Danglars 
deschise uimit uşa; dar o mână viguroasă îl împinse îndărăt şi 
trăsura porni. 

Baronul se trezi complet buimăcit. 


— Hei, mio caro, spuse surugiului. 

O altă expresie, de romanţă, pe care Danglars o reţinuse de 
pe vremea când fiica lui cânta duete cu prinţul Cavalcanti. 

Dar mio caro nu răspunse nimic. 

Danglars se mulţumi atunci să deschidă geamul. 

— Ei, prietene, unde mergem? întrebă el scoțând capul prin 
deschizătură. 

— Dentro la testa! strigă o voce gravă şi poruncitoare, 
însoţită de un gest ameninţător. 

Danglars înţelese că dentro la testa însemna: bagă capul 
înăuntru. 

Precum vedeţi, făcea progrese repezi în limba italiană. 

Se supuse, nu fără îngrijorare; şi, deoarece îngrijorarea 
sporea din minut în minut, după câteva clipe mintea sa, în locul 
vidului pe care l-am semnalat atunci când pornea la drum şi 
care adusese somnul, mintea sa se pomeni năpădită de gânduri 
unul mai potrivit decât altul să ţină treaz interesul unui călător şi 
în special al unui călător aflat în situaţia lui Danglars. 

Ochii săi căpătară în beznă gradul de exerciţiu pe care îl 
comunică în primul moment emoţiile tari şi care se toceşte mai 
târziu prin prea mult exerciţiu. 

Înainte de a-ţi fi frică, vezi just; când ţi-e frică, vezi dublu; 
iar după ce ţi-a fost frică, vezi tulbure. 

Danglars văzu un om înfăşurat într-o manta, care galopa în 
dreptul uşii din dreapta. 

— Un jandarm, spuse el. Nu cumva am fost semnalat de 
telegrafele franceze autorităţilor pontificale? 

Se hotări să iasă din nelinişte. 

— Unde mă duceti? întrebă el. 

— Dentro la testa! repetă aceeaşi voce, cu acelaşi accent 
de ameninţare. 

Danglars se întoarse la uşa din stânga. 

Alt om călare galopa la uşa din stânga. 

— Hotărât lucru, îşi spuse Danglars cu sudoarea pe frunte, 
sunt prins. 

Şi se aruncă în fundul trăsurii, de data asta nu pentru a 
dormi, ci pentru a gândi. 

Peste o clipă răsări luna. 

Din fundul trăsurii îşi adânci privirea în câmpie; revăzu 
atunci marile apeducte, fantome de piatră pe care le remarcase 


în treacăt; atât numai că, în loc să le aibă pe dreapta, le avea 
acum pe stânga. 

Înţelese că făcuse stânga împrejur şi că-l readuceau la 
Roma. 

— O, nenorocitul de mine! murmură el; au obţinut, desigur, 
extrădarea mea! 

Trăsura continua să alerge cu aceeaşi viteză înfricoşătoare. 
Trecu un ceas grozav căci, cu fiecare indiciu zvârlit în cale, 
fugarul recunoştea în chip neîndoielnic că era adus înapoi. 
Revăzu, în sfârşit, o formă sumbră de care avu impresia că 
trăsura se va ciocni. Dar trăsura se dădu în lături, gonind de-a 
lungul formei sumbre care nu era altceva decât centura de 
metereze din jurul Romei. 

— Oho, murmură Danglars, nu ne înapoiem în oraş; 
vasăzică nu mă arestează justiţia. Dumnezeule, nu cumva... 

Părul i se zburli. 

Îşi aminti de interesantele istorii cu bandiți romani, aşa de 
puţin crezute la Paris şi pe care Albert de Morcerf le povestise 
doamnei Danglars şi Eugeniei atunci când se discuta ca tânărul 
viconte să devină fiul uneia şi soţul alteia. 

— Poate că sunt hoţi! murmură el... 

Deodată trăsura hurui pe ceva mai tare decât solul unui 
drum nisipos. Danglars ridică o privire pe o parte şi pe alta a 
drumului; zări monumente de formă ciudată şi cugetu-i 
preocupat de istorisirea lui Morcerf care i se înfăţişa acum în 
toate amănuntele, cugetu-i spuse că se găsea desigur pe Via 
Appia. 

La stânga trăsurii, într-un fel de vale, se vedea o scobitură 
rotundă. 

Era circul lui Caracalla. 

La un cuvânt al omului ce galopa lângă uşa din dreapta, 
trăsura se opri. 

În acelaşi timp se deschise uşa din stânga. 

— Scendi! porunci un glas. 

Danglars cobori îndată; nu vorbea încă italieneşte, dar 
începea să înţeleagă. 

Baronul privi în juru-i, mai mult mort decât viu. 

Îl înconjurau patru inşi, în afară de surugiu. 


— Di qua, spuse unul dintre cei patru oameni, coborând o 
cărăruie ce ducea de pe Via Appia spre câmpiile inegale ale 
câmpiei romane. 

Danglars îşi urmă călăuza fără discuţie, nu avu nevoie să se 
întoarcă pentru a şti că era însoţit de ceilalţi trei. 

| se păru totuşi că oamenii se opreau la distanţe aproape 
egale, ca nişte santinele. 

După vreo zece minute de mers, în răstimpul cărora 
Danglars nu schimbă cu călăuza un singur cuvânt, se pomeni 
între un dâmb şi un tufiş cu ierburi; trei oameni, în picioare, 
tăcuţi, formau un triunghi al cărui centru era el. 

Vru să vorbească; limba i se împletici. 

— Avanti, spuse aceeaşi voce, cu accent răspicat şi 
poruncitor. 

De data asta Danglars înţelese dublu: înţelese din cuvânt şi 
din gest, căci omul care mergea în urma lui îl împinse cu atâta 
asprime încât se ciocni de călăuză. 

Călăuza era prietenul nostru Peppino, care se afundă în 
ierburile înalte într-o potecuţă întortocheată, ce putea fi 
recunoscută numai de dihori şi şopârle. 

Peppino se opri în dreptul unei stânci care avea deasupra 
un tufiş des; prin stânca întredeschisă ca o pleoapă, tânărul 
dispăru, aşa cum dispar în trapele lor diavolii din feerii. 

Glasul şi gestul celui ce-l urma pe Danglars porunciră 
bancherului să facă la fel. 

Nu mai încăpea îndoială, falitul francez avea a face cu 
bandiții romani. 

Danglars se execută, ca un om plasat între două primejdii 
cumplite şi pe care frica îl face curajos. In ciuda pântecului său 
nu prea dispus să pătrundă în crăpăturile Câmpiei romane, se 
strecură pe urma lui Peppino, lunecă închizând ochii şi căzu în 
picioare. 

Când atinse pământul, deschise iarăşi ochii. 

Drumul era larg, dar întunecos. Prea puţin preocupat să se 
ascundă, acum când era la el acasă, Peppino scăpără amnarul şi 
aprinse o torţă. 

Alţi doi oameni coborâră după Danglars, formând 
ariergarda şi — împingându-l pe Danglars când, întâmplător, el 
se oprea — îl duseră pe o pantă uşoară în centrul unei răspântii 
sinistră la vedere. 


A 


Într-adevăr, pereţii zidurilor scobite în sicrie, suprapuse 
unele peste altele, păreau că deschid în mijlocul pietrelor albe 
ochii negri şi adânci pe care îi observăm în capetele de morţi. 

O santinelă zăngăni carabina. 

— Cine e? stai? strigă santinela. 

— Prieten! prieten! spuse Peppino. Unde e căpitanul? 

— Acolo, glăsui santinela arătând peste umăr o sală mare, 
săpată în stâncă, a cărei lumină se răsfrângea în coridor prin 
deschizături mari, ferecate. 

— Bună pradă, căpitane, bună pradă! spuse Peppino în 
italieneşte. 

Şi, apucându-l pe Danglars de gulerul redingotei, îl duse 
spre o deschizătură ce semăna cu o uşă şi prin care se intra în 
sala unde căpitanul părea a-şi fi făcut locuinţa. 

— Acesta este omul? întrebă căpitanul, care citea foarte 
atent, din Plutarch, Viața lui Alexandru. 

— El, căpitane, el. 

— Foarte bine, arată-mi-l. 

In urma acestui ordin destul de obraznic, Peppino apropie 
aşa de brusc torţa de chipul lui Danglars, încât bancherul se 
trase înapoi repede ca să nu i se ardă sprâncenele. 

Figura descompusă prezenta toate simptomele unei spaime 
palide şi hidoase. 

— Omul e obosit, glăsui căpitanul; să fie dus în pat. 

— O, murmură Danglars, patul e probabil unul din sicriile 
scobite în perete; somnul e moartea ce mi-o va hărăzi unul din 
pumnalele pe care le văd sclipind în umbră. 

Intr-adevăr, în ungherele mohorâte ale imensei săli se 
vedeau ridicându-se din culcuşurile de ierburi uscate sau de piei 
de lup tovarăşii omului pe care Albert de Morcerf îl găsise citind 
Comentariile lui Cezar şi pe care Danglars îl regăsea citind Viaţa 
lui Alexandru. 

Bancherul scoase un geamăt înăbuşit şi îşi urmă călăuza; 
nu încercă nici să se roage, nici să strige. 

Nu mai avea nici forţă, nici voinţă, nici putere, nici simţire; 
mergea pentru că era târât. 

Se izbi de o treaptă şi, înțelegând că avea o scară în faţa 
sa, se aplecă instinctiv ca să nu-şi zdrobească fruntea şi se 
pomeni într-o celulă tăiată în piatră. 


Celula era curată, deşi goală; uscată, deşi situată sub 
pământ la o adâncime nemăsurată. 

Un pat din ierburi uscate, acoperit cu piei de capre, era 
întins într-un colţ al celulei. Zărindu-l, Danglars avu impresia că 
vede simbolul radios al mântuirii sale. 

— O, slavă Domnului! murmură el; e într-adevăr un pat. 

Pentru a doua oară, în interval de un ceas, invoca numele 
lui Dumnezeu; nu i se mai întâmplase asta de zece ani. 

— Ecco, spuse călăuza. 

Şi, împingându-l pe Danglars în celulă, închise uşa în urma 
lui. 

Un zăvor scârţâi. Danglars era prizonier. 

De altminteri, chiar de nu era nici un zăvor, ar fi trebuit ca 
el să fie Sfântul Petru şi să aibă drept călăuză un înger din cer 
pentru a trece prin mijlocul garnizoanei care ocupa catacombele 
San-Sebastian şi care stătea strânsă în jurul şefului ei, în care 
cititorii noştri l-au recunoscui desigur pe faimosul Luigi Vampa. 

Îl recunoscuse şi Danglars pe banditul în a cărui existenţă 
n-a vrut să creadă atunci când Morcerf încerca să-l naturalizeze 
în Franţa. Nu numai că îl recunoscuse pe el, dar recunoscuse şi 
celula în care a fost închis Morcerf şi care, după toate 
probabilitățile, era destinată străinilor. 

Amintirile acestea, asupra cărora de altminteri Danglars 
stăruia cu oarecare bucurie, îi dădeau liniştea. Din moment ce 
nu-l uciseseră din capul locului, bandiții n-aveau intenţia să-l 
ucidă deloc. 

Îl capturaseră ca să-l jefuiască şi, deoarece nu avea asupra 
lui decât câţiva ludovici, vor pune un preţ pentru a-i da drumul. 

Îşi reaminti că Morcerf fusese evaluat cam la patru mii de 
taleri; deoarece el îşi acorda un preţ mult mai mare decât 
Morcerf, îşi fixă singur, în minte, răscumpărarea la opt mii de 
taleri. 

Opt mii de taleri făceau patruzeci şi opt de mii de franci. 

Cu averea asta ieşi din încurcătură oriunde. 

Deci, aproape sigur că va scăpa, deoarece nu există 
exemplu ca vreun om să fi fost taxat cândva la cinci milioane 
cinzeci de mii de franci, Danglars se întinse pe patul unde, după 
ce se răsuci de două-trei ori, adormi cu liniştea eroului a cărui 
istorie Luigi Vampa o citea. 


Capitolul XLI Tariful lui Luigi Vampa 


Pentru orice somn, care nu e cel ce inspira temeri lui 
Danglars, există o trezire. 

Danglars se trezi. 

Pentru un parizian deprins cu perdele de mătase, cu pereţi 
tapetaţi, cu parfum ce urcă din pardoseala albă în cămin şi 
coboară din bolți de satin, deşteptarea într-o peşteră de piatră e 
desigur un vis urât. 

Atingând perdelele din piele de ţap ale patului, Danglars se 
gândea desigur la samoiezi şi laponi. 

Dar, într-o împrejurare ca aceasta, o secundă ajunge ca să 
schimbe îndoiala cea mai robustă în certitudine. 

— Da, da, murmură el, mă găsesc în mâinile bandiţilor 
despre care mi-a vorbit Albert de Morcerf. 

Prima lui mişcare fu să respire pentru a se încredința că nu 
este rănit; găsise mijlocul acesta în Don Quijote, singura carte, 
nu pe care o citise, dar din care reţinuse ceva. 

— Nu, spuse el, nici nu m-au ucis, nici nu m-au rănit; poate 
însă că m-au furat. 

Şi duse repede mâinile la buzunare. Erau neatinse: cei o 
sută de ludovici pe care şi-i rezervase pentru călătoria de la 
Roma la Veneţia erau în buzunarul pantalonilor, iar portofelul cu 
scrisoarea de credit de cinci milioane cincizeci de mii de franci 
se afla în buzunarul redingotei. 

—  Curioşi bandiți! îşi spuse el; mi-au lăsat punga şi 
portofelul. Aşa cum spuneam aseară la culcare, au să ceară 
răscumpărarea mea. Uite, am şi ceasul. la să vedem câte! 

Ceasul lui Danglars, o capodoperă de Breguet, pe care îl 
întorsese cu grijă în ajun, înainte de a porni la drum, sună cinci 
şi jumătate dimineaţa. Fără el, Danglars ar fi rămas în completă 
nesiguranţă asupra orei, deoarece lumina nu pătrundea în 
celulă. 

Să provoace o explicaţie a bandiţilor? să aştepte cu răbdare 
ca ei s-o ceară? Ultima alternativă era cea mai prudentă: 
Danglars aşteptă. 

Aşteptă până la amiază. 


În vremea asta o santinelă stătuse de pază la uşa lui. La opt 
dimineaţa santinela fusese schimbată. 

Danglars simţi atunci dorinţa să vadă cine îl păzeşte. 

Observă că, prin crăpăturile uşii prost întocmite, se 
strecurau câteva raze de lumină, dar nu de soare, ci de lampă; 
se apropie de o deschizătură exact în momentul când banditul 
trăgea pe gât câteva înghiţituri de rachiu care, din cauza 
burdufului de piele, răspândeau o duhoare respingătoare. 

— Puah! făcu el trăgându-se până în fundul celulei. 

La amiază, omul cu rachiul fu înlocuit de o altă santinelă. 
Danglars avu curiozitatea să-şi vadă noul paznic; se apropie din 
nou de crăpătură. 

Acesta era un bandit atletic, un Goliat cu ochi mari, cu buze 
groase, cu nasul turtit; păru-i roşcat atârna pe umeri în şuviţe 
răsucite ca nişte şopârle. 

— Oho! spuse Danglars, ăsta seamănă mai mult a căpcăun 
decât a fiinţă omenească; în orice caz, eu sunt bătrân şi destul 
de uscat; albul bătrân nu este bun la gust. 

Precum vedeţi, Danglars avea încă poftă de glume. 

În clipa aceea, ca pentru a-i dovedi că nu e căpcăun, 
paznicul său se aşeză în faţa celulei, scoase din tolbă pâine 
neagră, cepe şi brânză şi începu să înfulece. 

— Să mă ia dracu! spuse Danglars zvârlind printre 
crăpăturile uşii o privire asupra prânzului banditului: să mă ia 
dracu dacă înţeleg cum de se pot mânca astfel de scârnăvii. 

Şi se aşeză pe pieile lui de ţap care îi reaminteau duhoarea 
de rachiu a primei santinele. 

Dar, orice ar fi făcut Danglars — şi secretele naturii rămân 
nelămurite — există o mare elocventă în anume invitaţii 
materiale pe care cele mai grosolane substanţe le adresează 
stomacului lihnit. 

Danglars simţi deodată că stomacul său nu avea în 
momentul acesta fonduri; omul i se păru mai puţin urât, pâinea 
nu chiar atât de neagră, brânza ceva mai proaspătă. 

În sfârşit, cepele crude, alimentaţia groaznică a sălbaticului, 
îi reamintiră anumite sosuri Robert şi anumite bucate cu ceapă 
pe care bucătarul său le executa în chip superior când Danglars 
îi spunea: "Domnule Deniseau, fă-mi pentru azi o mâncare bună, 
populară". 

Se ridică şi bătu la uşă. 


Banditul înălţă capul. 

Danglars văzu că el stătea lungit şi bătu din nou. 

— Che cosa? întrebă banditul. 

— Ascultă, ascultă, prietene! glăsui Danglars bătând 
darabana cu degetul în uşă; mi se pare că ar fi timpul să mă 
ospătaţi şi pe mine. 

Dar, fie că nu înţelese, fie că nu avea ordine cu privire la 
ospătarea lui Danglars, uriaşul se apucă iar să mănânce. 

Danglars îşi simţi mândria umilită şi, nemaivroind să stea 
de vorbă cu bruta, se culcă la loc pe pieile de ţap şi nu mai suflă 
un cuvânt. 

Trecură patru ore; uriaşul fu înlocuit printr-alt bandit. 
Danglars, care simţea ghiorăituri cumplite în stomac, se ridică 
încetişor, îşi lipi ochii de crăpăturile uşii şi recunoscu figura 
inteligentă a călăuzei sale. 

Era într-adevăr Peppino, care se pregătea să facă de pază 
în chipul cel mai plăcut cu putinţă, aşezându-se în faţa uşii şi 
punând între picioare un castron de pământ care conţinea, 
caldă şi aromată, o mâncare de năut cu slănină. 

Lângă castron Peppino puse un coşuleţ cu struguri de 
Velletri şi o sticlă cu vin de Orvietto. 

Hotărât lucru, Peppino avea gust. 

Văzând preparativele gastronomice, lui Danglars îi lăsă 
gura apă. 

— Aha, ia să vedem dacă ăsta nu e mai de înţeles decât 
celălalt! spuse prizonierul. 

Şi bătu uşurel în uşă. 

— On y va! spuse banditul care, frecventând casa lui 
Pastrini, învățase limba franceză până în particularităţile ei. 

Într-adevăr, deschise. 

Danglars îşi dădu seama că acesta era cel care îi strigase în 
chip aşa de furios: "Bagă capul înăuntru!". Dar nu era acum 
momentul pentru incriminări. Luă, dimpotrivă, cea mai agreabilă 
figură şi spuse cu un zâmbet grațios: 

— lartă-mă, domnule, dar mie nu mi se dă de mâncare? 

— Cum să nu! exclamă Peppino. Excelenței voastre îi este 
foame cumva? 

— Cumva e un mod încântător de-a spune, murmură 
Danglars; n-am mâncat de două-zeci şi patru de ore în cap. O 


da, domnule, adăugă el înălţând glasul; mi-e foame şi chiar mi-e 
foame zdravăn. 

— Şi Excelenţa voastră vrea să mănânce? 

— Numaidecât, dacă e cu putinţă. 

— Nimic mai uşor, spuse Peppino; aci se procură orice 
doriţi, plătind, bineînţeles, aşa cum se obişnuieşte în lumea 
cumsecade. 

— Se înţelege, exclamă Danglars deşi, la drept vorbind, 
oamenii care arestează şi închid ar trebui cel puţin să-şi 
hrănească prizonierii. 

— O, Excelenţă, nu este obiceiul! reluă Peppino. 

— Motivul e destul de şubred, glăsui Danglars, care 
urmărea să-şi îmblânzească paznicul prin amabilitatea sa şi 
totuşi mă mulţumesc cu el. Haide, să mi se dea de mâncare. 

— Numaidecât, Excelentă; ce doriţi? 

Şi Peppino îşi puse strachina la pământ astfel că mirodeniile 
urcară direct în nările lui Danglars. 

— Comandaţi, spuse el. 

— Păi, aveţi bucătărie aci? întrebă bancherul. 

— Dacă avem bucătărie? O bucătărie perfectă! 


— Şi bucătari? 

— Admirabili! 

— Ei bine, un pui, un peşte, vânat, orice — numai să 
mănânc. 


— Cum va vrea Excelenţa voastră; să zicem un pui, nu-i 
aşa? 

— Da, un pui. 

Peppino, ridicându-se, strigă din adâncul plămânilor: 

— Un pui pentru Excelenţa sa! 

Glasul lui Peppino vibra încă sub bolți, când un tânăr 
frumos, zvelt şi pe jumătate gol, asemeni purtătorilor de peşti 
din antichitate, se ivi aducând puiul pe o tavă de argint. 

— Parcă aş fi la Cafe de Paris! murmură Danglars. 

— Poftim, Excelenţă, spuse Peppino luând puiul din mâna 
tânărului bandit şi depunân-du-l pe o masă putrezită care forma 
împreună cu un scăunel şi cu patul de piei, întregul mobilier al 
celulei. 

Danglars ceru un cuţit şi o furculiţă. 

— Poftim, Excelenţă, spuse Peppino oferind un cuţitaş cu 
vârful ciuntit şi o furculiţă de lemn. 


Danglars luă cuțitul cu o mână, furculiţa cu alta şi vru să 
desfacă pasărea. 

— lertaţi-mă, Excelenţă, spuse Peppino punând o mână pe 
umărul bancherului; aci se plăteşte înainte de a mânca; s-ar 
putea ca la plecare să nu fiţi mulţumit. 

— Aha, acum nu mai e ca la Paris, în afară de faptul că, 
probabil, mă vor jupui! glăsui Danglars; dar să ne purtăm 
elegant. Am auzit totdeauna vorbindu-se de ieftinătatea vieţii în 
Italia; desigur că un pui valorează şaizeci de centime la Roma. 

— Poftim, spuse el şi îi zvârli lui Peppino un ludovic. 

Peppino ridică ludovicul, Danglars apropie cuțitul de pui. 

— Un moment, Excelenţă, glăsui Peppino ridicându-se; un 
moment; Excelenţa voastră mai îmi datorează ceva. 

— Când spuneam eu că au să mă jupoaie! murmură 
Danglars. 

Apoi, hotărât să se resemneze: 

— Ei, cât îţi mai datorez pentru pasărea asta? întrebă el. 

— Excelenţa voastră a dat un ludovic ca acont. 

— Un ludovic ca acont pe un pui? 

— Fără îndoială, ca acont. 

— Bine... Haide, spune. 

— Excelenţa voastră nu-mi mai datorează decât 4999 de 
ludovici. 

Danglars făcu nişte ochi enormi la auzul giganticei glume. 

— A, foarte nostim! murmură el. 

Şi vru să se apuce din nou să desfacă puiul; dar Peppino îi 
opri mâna dreaptă cu stânga şi întinse mâna cealaltă. 

— Haide, spuse el. 

— Cum, nu glumeşti? întrebă Danglars, 

— Noi nu glumim niciodată, Excelenţă, reluă Peppino serios 
ca un predicator englez. 

— Cum, o sută de mii de franci puiul? 

— Excelenţă, e de neînchipuit cu câtă greutate se cresc 
păsări în peşterile astea blestemate. 

— Nu zău, gluma e foarte amuzantă, spuse Danglars; dar 
deoarece îmi este foame, lasă-mă să mănânc. Mai na un ludovic 
pentru dumneata, prietene. 

— În cazul acesta nu mai datoraţi decât 4998 de ludovici, 
spuse Peppino păstrând acelaşi sânge rece. Cu răbdare vom 
ajunge la înţelegere. 


— A, nu, niciodată! spuse Danglars revoltat de stăruința cu 
care era luat în batjocură. Du-te la dracu, nu ştii cu cine aia 
face! 

Peppino făcu un semn, tânărul întinse mâinile şi ridică la 
iuţeală puiul. 

Danglars se trânti pe patul de piei de ţap, Peppino încuie 
uşa şi se apucă să-şi mănânce năutul cu slănină. 

Danglars nu putea să vadă ce făcea Peppino, dar 
clănţănitul dinţilor banditului nu lăsa prizonierului nici o îndoială 
asupra îndeletnicirii sale. 

Era limpede că mânca şi că mânca zgomotos ca un om 
prost crescut. 

— Bădăran! spuse Danglars. 

Peppino se prefăcu că nu aude; şi, fără să întoarcă măcar 
capul, continuă să mănânce cu o înţeleaptă încetineală. 

Stomacul lui Danglars i se părea acestuia găurit ca butoiul 
Danaidelor; nu-i venea să creadă că va izbuti să-l umple 
vreodată. 

Cu toate acestea îşi impuse răbdare încă o jumătate de oră; 
se cuvine să spunem însă că jumătatea de oră i s-a părut un 
veac. 

Se ridică şi se duse din nou la uşă. 

— Ascultă, domnule, spuse el, nu mă mai necăji şi spune-mi 
pe dată ce vreţi de la mine? 

— Excelenţă, spuneţi dumneavoastră mai bine ce vreţi de 
la noi... Daţi ordine şi le vom executa. 

— În cazul acesta deschide-mi mai întâi. 

Peppino deschise. 

— Vreau, spuse Danglars, vreau să mănânc. 

— Vă e foame? 

— Păi ştii foarte bine. 

— Ce doreşte Excelenţa voastră să mănânce? 

— O bucată de pâine uscată, deoarece de pui nu te poţi 
apropia în beciurile astea afurisite. 

— Pâine? fie! spuse Peppino. Hei, pâine! strigă Peppino. 

Tânărul aduse o pâinişoară. 

— Poftim, glăsui Peppino. 

— Cât costă? întrebă Danglars. 

— 4998 de ludovici. Doi ludovici s-au plătit înainte. 

— Cum, o sută de mii de franci o pâine? 


— O sută de mii de franci, spuse Peppino. 

— Dar pentru un pui nu cereai o sută de mii de franci? 

— Noi nu servim à /a carte, ci cu preţ fix. Fie că se mănâncă 
puţin, fie că se mănâncă mult, fie că se cer zece feluri sau unul 
singur, cifra este aceeaşi. 

— Altă glumă! Scumpe prieten, îţi declar că ceea ce spui e 
absurd, e stupid. Mărturiseşte-mi mai bine că vrei să mor de 
foame şi gata. 

— O, nu, Excelenţă; dumneavoastră vreţi să vă sinucideţi. 
Plătiţi şi mâncaţi. 

— Cu ce să plătesc, animalule? exclamă Danglars scos din 
fire. Crezi că am o sută de mii de franci în buzunar? 

— Aveţi cinci milioane cincizeci de mii de franci, Excelenţă, 
spuse Peppino; ceea ce face cincizeci de pui a o sută de mii de 
franci şi o jumătate a cincizeci de mii. 

Danglars se înfioră; legătura îi căzu de pe ochi: tot o glumă 
era, dar înţelegea în sfârşit. 

Se cuvine să spunem însă că nu o mai găsea nesărată ca 
adineauri. 

— Ascultă, spuse el: dacă dau o sută de mii de franci, mă 
socoteşti cel puţin achitat şi am să pot mânca în voie? 

— Fără-ndoială, glăsui Peppino. 

— Dar cum să-i dau? întrebă Danglars respirând mai liber. 

— Nimic mai uşor; aveţi un credit deschis la domnii 
Thomson şi French, Via dei Banchi din Roma; daţi-mi un bon de 
4998 ludovici asupra acestor domni şi bancherul nostru îi va lua. 

Danglars vru să-şi acorde cel puţin meritul bunăvoinţei; luă 
pana şi hârtia prezentate de Peppino, scrise chitanţa şi semnă. 

— Poftim, spuse el, bonul la purtător. 

— Şi poftim puiul. 

Danglars desfăcu pasărea, oftând: i se părea tare slabă 
pentru o sumă aşa de dolofană. 

Peppino citi cu atenţie hârtia, o băgă în buzunar şi continuă 
să-şi mănânce năutul. 


Capitolul XLII lertarea 


A doua zi lui Danglars îi fu iar foame; acrul peşterii stârnea 
o poftă de mâncare extraordinară; prizonierul socoti că, în ziua 


asta, n-o să aibă de cheltuit nimic: ca om econom, ascunsese 
jumătate din pui şi o bucată de pâine în ungherul celulei. 

Dar abia mâncase şi i se făcu sete: la ea nu se gândise. 

Luptă în contra setei până în momentul când simţi că limba 
uscată i se lipeşte de cerul gurii. Atunci, nemaiputând rezista 
focului care îl mistuia, strigă. 

Santinela deschise uşa, era o mutră nouă. 

Cugetă că era mai bine pentru el să aibă a face cu o 
cunoştinţă veche. 

II chemă pe Peppino. 

— lată-mă, Excelenţă, spuse banditul înfăţişându-se cu o 
grabă care i se păru lui Danglars un semn bun: ce doriţi? 

— Să beau, spuse prizonierul. 

— Excelenţă, spuse Peppino, ştiţi că vinul este extraordinar 
de scump în împrejurimile Romei. 

— In cazul ăsta dă-mi apă, spuse Danglars. 

— O, Excelenţă, apa este mai rară decât vinul; e o secetă 
aşa de mare! 

— Haida-de, iar începem! spuse Danglars. 

Şi în timp ce zâmbea ca să aibă acrul că glumeşte, 
nenorocitul îşi simţea tâmplele umezite de năduşeală. 

— Ascultă, prietene, glăsui Danglars văzând că Peppino 
stătea neclintit ; îţi cer un pahar cu vin; mi-l refuzi? 

— V-am mai spus, Excelenţă, răspunse Peppino cu 
gravitate, că noi nu vindem cu bucata. 

— Atunci dă-mi o sticlă. 

— Din care? 

— Din cel mai ieftin. 

— Au toate acelaşi preţ. 

— Şi ce preţ? 

— Douăzeci şi cinci de mii de franci sticla. 

— Spune-mi că vrei să mă jumuleşti! exclamă Danglars cu 
o amărăciune pe care numai Harpagon ar fi putut-o pune în 
diapazonul vocii omeneşti: şi e preferabil decât să mă devorezi 
aşa, fâşie cu fâşie. 

— Se poate ca ăsta să fie planul stăpânului, spuse Peppino. 

— Şi cine e stăpânul? 

— Cel la care aţi fost dus alaltăieri. 

— Şi unde este el? 

— Aici. 


— Vreau să-l văd. 
— Este simplu. 
clipa următoare Luigi Vampa se afla în faţa lui Danglars. 

— M-aţi chemat? întrebă el pe prizonier. 

— Domnule, dumneata eşti căpetenia persoanelor care m- 
au adus aici? 

— Da, Excelenţă. 

— Ce doreşti de la mine ca răscumpărare? Vorbeşte! 

— Pur şi simplu cele cinci milioane pe care le aveţi la 
dumneavoastră. 

Danglars simţi că un spasm năprasnic îi macină inima. 

— Domnule, n-am decât atâta pe lume şi e restul unei averi 
imense; dacă mi-o iei, ia-mi şi viaţa. 

—  N-avem voie să vărsăm sângele dumneavoastră, 
Excelenţă. 

— Şi cine nu vă dă voie? 

— Cel căruia ne supunem. 

— Aşadar, vă supuneţi cuiva? 

— Da, unui şef. 

— Credeam că dumneata eşti şeful. 

— Eu sunt şeful acestor oameni; însă alt om e şeful meu. 

— Şi şeful acesta se supune cuiva? 

— Da. 

— Cui? 

— Lui Dumnezeu. 

Danglars rămase o clipă îngândurat. 

— Nu te înţeleg, spuse el. 


— 
5 


— Se poate. 

— Şi şeful acesta ţi-a spus să mă tratezi astfel? 
— Da. 

— Ce urmăreşte el? 

— Nu ştiu. 

— Dar punga mea se va slei. 

— Probabil. 

— Ascultă, spuse Danglars, vrei un milion? 
— Nu. 

— Două milioane? 

— Nu. 


— Trei milioane? patru? Ascultă, patru? Ţi le dau, cu 
condiţia să mă laşi să plec. 


— De ce ne oferiţi patru milioane pentru ceea ce valorează 
cinci? întreabă Vampa; asta e speculă, seniore bancher. 

— la tot, ia tot şi ucide-mă! exclamă Danglars. 

— Haide, haide, liniştiţi-vă, Excelenţă; vă veţi tulbura 
sângele şi veţi căpăta o poftă de mâncare de un milion pe zi. La 
naiba, fiţi mai econom! 

— Dar când n-o să mai am bani ca să vă plătesc? exclamă 
Danglars scos din fire. 

— Atunci veţi flămânzi. 

— Voi flămânzi? întrebă Danglars îngălbenindu-se. 

— Probabil, răspunse Vampa flegmatic. 

— Dar spui că nu vrei să mă ucizi? 

— Nu. 

— Şi vrei să mă laşi să mor de foame? 

— Nu e acelaşi lucru. 

— Ei bine, ticăloşilor, vă voi dejuca socotelile infame. Mi-e 
totuna că mor; prefer să isprăvesc pe dată. Chinuieşte-mă, 
ucide-mă, dar semnătura mea n-ai s-o capeti. 

— Cum veţi vrea, Excelenţă! spuse Vampa. 

Şi ieşi din celulă. 

Danglars se aruncă, mugind, pe pieile de ţap. 

Cine erau oamenii aceştia? cine era şeful invizibil? ce 
proiecte urmăreau ei cu privire la el? Şi când toată lumea putea 
să se răscumpere, de ce el nu putea? 

O, desigur, moartea, o moarte urgentă şi violentă era un 
mijloc bun de a-şi înşela vrăjmaşii înverşunaţi care păreau să 
nutrească împotriva lui o răzbunare de neînțeles! 

Da, dar să moară. 

Poate pentru întâia oară în cariera sa aşa de lungă Danglars 
se gândea la moarte cu dorinţa şi, totodată, cu teama de a muri; 
dar venise pentru el momentul de a-şi opri privirea asupra 
spectrului neînduplecat ce trăieşte înlăuntrul oricărei făpturi şi 
care, la fiece pulsaţie a inimii, spune: Ai să mori! 

Danglars semăna cu acele fiare pe care vânătoarea le 
însufleţeşte, apoi le aruncă în deznădejde şi care, din cauza 
deznădejdii, izbutesc uneori să scape. 

Danglars se gândi la o evadare. 

Dar pereţii erau însăşi stânca; dar la singura ieşire ce ducea 
din celulă, un om citea, iar la spatele acestui om se vedeau 
trecând, de colo până colo, umbre înarmate cu puşti. 


Hotărârea lui de a nu iscăli dură două zile, după care ceru 
alimente şi oferi un milion. 

| se servi un prânz splendid şi i se luă milionul. 

Din momentul acela viaţa nenorocitului prizonier fu o 
divagaţie perpetuă. Suferise atât de mult încât nu mai vroia să 
se expună suferinței şi  îndura toate cerinţele; după 
douăsprezece zile, într-o după-amiază, când prânzise ca în zilele 
cele bune, făcu socoteala şi constată că dăduse atâtea tratate la 
purtător încât nu-i mai rămâneau decât cincizeci de mii de 
franci. 

Se produse atunci într-însul o reacţie ciudată: el, care 
părăsise cinci milioane, încercă să salveze cele cincizeci de mii 
de franci ce-i mai rămâneau; decât să dea aceste cincizeci de 
mii de franci, preferă să ducă din nou o viaţă de lipsuri şi avu 
licăriri de speranţă care erau vecine cu nebunia; el care, de 
atâta timp, îl uitase pe Dumnezeu, se gândi la el spunându-şi că 
uneori Dumnezeu făcuse minuni: că peştera putea să se 
scufunde; că ostaşii pontificali puteau să descopere cuibul 
blestemat şi să-i vină în ajutor; că, atunci, îi vor rămâne 
cincizeci de mii de franci; că cincizeci de mii de franci erau o 
sumă îndestulătoare pentru a împiedica un om să moară de 
foame: se rugă lui Dumnezeu să-i păstreze cele cincizeci de mii 
de franci şi, rugându-se, plânse. 

Trecură astfel trei zile în răstimpul cărora numele lui 
Dumnezeu fu permanent, dacă nu în inima lui, cel puţin pe 
buzele lui; avea din când în când clipe de delir când i se părea 
că vede, prin ferestre, într-o odaie săracă, un bătrân agonizând 
pe-un pat. 

Bătrânul acesta murea şi el de foame. 

În a patra zi nu mai era un om, ci un cadavru viu; culesese 
de pe jos ultimele firimituri ale prânzurilor de mai înainte şi 
începuse să mănânce rogojina care acoperea solul. 

Atunci îl imploră pe Peppino, aşa cum cineva îşi implora 
îngerul păzitor, să-i dea ceva de mâncare; îi oferi o mie de franci 
pentru un dumicat de pâine. 

Peppino nu răspunse. 

În a cincea zi se târî la uşa celulei: 

— Dar dumneata nu eşti creştin? spuse el ridicându-se în 
genunchi; vrei să asasinezi un om care, în faţa lui Dumnezeu, ti- 
e frate? 


"O, prietenii de altădată, prietenii de altădată!" murmură el. 

Şi căzu cu faţa la pământ. 

Apoi, ridicându-se cu deznădejde: 

— Şeful! strigă el; şeful! 

— lată-mă, spuse Vampa ivindu-se deodată; ce mai doriţi? 

— la ultimii mei bani, bolborosi Danglars întinzând 
portofelul şi lasă-mă să trăiesc aci, în peştera aceasta; nu mai 
cer libertate, nu cer decât să trăiesc. 

— Aşadar, suferiţi mult? întrebă Vampa. 

— O, da, sufăr şi sufăr îngrozitor! 

— Cu toate acestea sunt oameni care au suferit mai mult 
decât dumneavoastră. 

— Nu cred. 

— Ba da; cei care au murit de foame. 

Danglars se gândi la bătrânul pe care îl vedea în ceasurile 
de halucinație, prin ferestrele bietei lui odăi, gemând în pat. 

Se izbi cu fruntea de pământ scoțând un geamăt. 

— Da, e adevărat, unii au suferit mai mult decât mine, dar 
cel puţin aceia erau martiri. 

— Dar te căieşti măcar? spuse un glas sumbru şi solemn 
care zbârli părul pe capul lui Danglars. 

Privirea lui slăbită încercă să distingă obiectele şi văzu 
dinapoia banditului un bărbat înfăşurat într-o manta, pierdut în 
umbra unui pilastru de piatră. 

— De ce să mă căiesc? îngăimă Danglars. 

— De răul pe care l-ai făcut, spuse acelaşi glas. 

— O, da, mă căiesc! mă căiesc! strigă Danglars. 

Şi se izbi în piept cu pumnul său slăbit. 

— Atunci te iert, spuse omul zvârlind mantaua şi înaintând 
un pas pentru a se aşeza în lumină. 

— Contele de Monte-Cristo! spuse Danglars mai palid de 
groază decât era cu o clipă înainte din cauza foamei şi a 
mizeriei. 

— Te înşeli; nu sunt contele de Monte-Cristo. 

— Dar cine eşti? 

— Sunt cel pe care l-ai vândut, l-ai trădat, l-ai dezonorat; 
sunt cel a cărui logodnică ai prostituat-o; sunt cel peste care ai 
călcat pentru a te ridica până la avere; sunt cel pe al cărui 
părinte l-ai silit să moară de foame; sunt cel care te 


condamnase să mori de foame şi care totuşi te iartă pentru că 
are şi el nevoie să fie iertat; sunt Edmond Dantes. 

Danglars nu scoase decât un strigăt şi căzu prosternat. 

— Ridică-te, spuse contele; viaţa îţi este salvată; norocul 
acesta nu s-a întâmplat celorlalţi doi complici ai dumitale: unul e 
nebun, altul e mort. Păstrează cei cincizeci de mii de franci ce-i 
mai ai; ţi-i dăruiesc; cele cinci milioane furate spitalelor au şi 
fost înapoiate acestora de o mână necunoscută. Şi acum 
mănâncă şi bea; astă-seară eşti invitatul meu. Vampa, după ce 
omul acesta se va sătura, va fi liber! 

Danglars rămase prosternat, în timp ce contele se depărta; 
când înălţă capul nu mai văzu decât o umbră care dispărea pe 
coridor şi în faţa căreia bandiții se înclinau. 

Aşa cum contele poruncise, Danglars fu servit de Vampa 
care îi trimise cel mai bun vin şi cele mai frumoase fructe din 
Italia şi care, după ce-l urcă în poştalion, îl lăsă pe drum, 
rezemat de-un copac. 

Rămase acolo până la ziuă, neştiind unde este. 

În zori băgă de seamă că se află lângă un pârâu: îi era sete; 
se târi până la el. 

Când se plecă să bea, observă că părul îi devenise alb. 


Capitolul XLIII 5 Octombrie 


Era pe la orele şase seara; o lumină de culoarea opalului, în 
care un soare frumos de toamnă îşi infiltra razele aurii, cădea 
din cer pe marea albăstruie. 

Căldura zilei se stinsese treptat şi începeai să simţi adierea 
aceea uşoară care seamănă cu respiraţia naturii ce se trezeşte 
după siesta dogorâtoare a amiezii — suflu delicios ce răcoreşte 
coastele Mediteranei şi poartă de la un țărm la altul mireasma 
arborilor, amestecată cu mirosul pătrunzător al mării. 

Pe lacul imens care se întinde de la Gibraltar la Dardanele 
şi de la Tunis la Veneţia, un iaht uşor, cu formă pură, elegantă, 
luneca în primele neguri ale serii. Mişcarea lui era aceea a 
lebedei ce-şi deschide aripile în vânt şi pare a luneca pe apă. 
Înainta zorit şi grațios totodată, lăsând în urma lui o brazdă 
fosforescentă. 


Puțin câte puţin soarele, ale cărui ultime raze le-am salutat, 
dispăruse în zarea apuseană; dar, ca pentru a da dreptate 
visurilor strălucitoare ale mitologiei, luminile indiscrete, 
arătându-se din nou pe creasta fiecărui val, păreau să dezvăluie 
că zeul focului se ascunsese în sânul Amphitritei, care încerca 
zadarnic să-şi tăinuiască amantul în cutele mantiei azurii. 

lahtul înainta repede, măcar că, în aparenţă, vântul abia 
ajungea să fluture pletele cârlionţate ale unei copile. 

În picioare, la proră, un bărbat înalt de statură, cu tenul 
bronzat, cu ochii măriţi, vedea venind spre el pământul sub 
forma unei mase sumbre, ca un con şi ieşind din mijlocul 
valurilor ca o pălărie imensă de catalan. 

— Acolo e Monte-Cristo? întrebă cu glas grav străbătut de o 
tristeţe profundă călătorul la ale cărui ordine micul iaht părea 
pentru moment pus la dispoziţie. 

— Da, Excelenţă, răspunse patronul; ajungem. 

— Ajungem! murmură călătorul cu un accent de melancolie 
care nu se poate exprima. 

Adăugă apoi, în şoaptă: 

— Da, acolo va fi portul. 

Şi se cufundă iar în gândurile ce se tălmăcesc printr-un 
zâmbet mai trist decât lacrimile. 

După câteva minute se zări pe uscat lumina unei flăcări 
care se stinse îndată şi detunătura unei arme răzbi până la iaht. 

— Excelenţă, spuse patronul, iată semnalul de pe pământ. 
Vreţi să răspundeţi şi dumneavoastră? 

— Ce semnal? întrebă acesta. 

Patronul întinse mâna spre insula din marginile căreia urca, 
răzleţ şi alburiu, un ghemotoc de fum care se destrămă, lăţindu- 
se. 

— A, da, spuse el deşteptându-se parcă dintr-un vis: dă-mi 
arma. 

Patronul îi întinse o carabină încărcată; călătorul o luă, o 
ridică încetişor şi trase în aer. 

Peste zece minute se strângeau pânzele şi se zvârlea 
ancora la cinci sute de paşi de un mic port. 

Barca se şi afla pe mare, cu patru vâslaşi şi cu un cârmaci; 
călătorul cobori, dar în loc să se aşeze la pupa împodobită 
pentru el cu un covor albastru, rămase în picioare cu braţele pe 


piept. 


Văslaşii aşteptau cu vâslele ridicate pe jumătate ca nişte 
păsări care îşi usucă aripile. 

Cele opt lopeţi recăzură în mare cu o singură lovitură, fără 
să împroaşte un singur strop de apă; apoi, cedând impulsului, 
barca lunecă repede. 

— Haidem! glăsui călătorul. 

Ajunseră cât ai clipi într-un mic golf, format de o scobitură 
naturală; barca înaintă pe un fund de nisip fin. 

— Excelenţă, spuse cârmaciul, urcaţi-vă pe umerii a doi 
dintre oamenii noştri; ei vă vor duce pe uscat. 

Tânărul răspunse invitaţiei cu un gest de completă 
indiferenţă, cobori din barcă şi se lăsă să lunece în apa care i se 
urcă până la brâu. 

— Excelenţă, faceţi rău şi o să ne certe stăpânul, murmură 
cârmaciul. 

Tânărul continuă să înainteze spre țărm după doi mateloţi 
care pipăiau fundul. 

După vreo treizeci de paşi ajunseră la țărm; tânărul îşi 
scutură picioarele pe un teren uscat şi căută din ochi, în jurul 
său, drumul probabil care i se va indica, deoarece se întunecase 
complet. 

In momentul când întorcea capul, o mână se aşeză pe 
umărul lui şi un glas îl făcu să tresară. 

— Bună seara, Maximilien, spuse glasul; îţi mulţumesc, eşti 
punctual. 

— Dumneavoastră, conte? exclamă tânărul cu o pornire 
care semăna a bucurie şi strângând cu ambele mâini mâna lui 
Monte-Cristo. 

— Da, precum vezi, exact ca dumneata; dar eşti lac de apă, 
dragul meu: trebuie să te schimbi, cum ar spune Calypso lui 
Telemac. Vino; e prin părţile acestea o locuinţă pregătită pentru 
dumneata şi unde ai să uiţi de osteneli şi frig. 

Monte-Cristo băgă de seamă că Morrel întorcea capul; 
aşteptă. 

Intr-adevăr, tânărul vedea cu uimire că nici un cuvânt nu 
fusese rostit de cei care îl aduseseră, că nu plătise şi că totuşi ei 
plecaseră. Se şi auzea plescăitul vâslelor bărcii care se înapoia 
spre micul iaht. 

— A, da, spuse contele; îţi cauţi mateloţii? 

— Fără îndoială, nu le-am dat nimic şi totuşi au plecat. 


— Nu te ocupa de asta, Maximilien, spuse Monte-Cristo 
râzând; eu am o înţelegere cu marina pentru ca accesul la 
insula mea să fie scutit de orice taxă de transport şi de 
călătorie. Sunt abonat, cum se zice în ţările civilizate. 

Morrel îl privi pe conte cu mirare. 

— Conte, îi spuse el, nu mai sunteţi la fel cu acela de la 
Paris. 

— Cum adică? 

— Da, aci râdeţi. 

Fruntea lui Monte-Cristo se posomori deodată. 

— Faci bine că-mi aduci aminte, Maximilien, spuse el; 
revederea dumitale era o fericire pentru mine şi uitam că orice 
fericire e trecătoare. 

— O, nu; nu, conte! strigă Morrel apucând din nou mâinile 
prietenului său; dimpotrivă, râdeţi, fiţi fericit şi dovediţi-mi prin 
indiferența dumneavoastră că viaţa nu e rea decât pentru cei 
care suferă. O, sunteţi caritabil; sunteţi bun, sunteţi mare şi 
afectaţi voioşia aceasta pentru a-mi da curaj! 

— Te înşeli, Morrel, spuse Monte-Cristo; eram într-adevăr 
fericit. 

— În cazul acesta pe mine mă uitaţi; cu atât mai bine. 

— Cum adică? 

— Da, căci ştiţi, prietene, că, aşa cum gladiatorul spunea 
împăratului intrând în circ, eu vă spun dumneavoastră: "Cel care 
va muri te salută". 

— Nu eşti consolat? întrebă Monte-Cristo cu o privire 
ciudată. 

— O, aţi crezut într-adevăr că aş putea să fiu? spuse Morrel 
cu o privire plină de amărăciune. 

— Ascultă, glăsui contele; mă înţelegi bine, nu-i aşa, 
Maximilien? Nu mă iei drept un om de rând, o morişcă ce scoate 
sunete vagi şi lipsite de sens. Când te întreb dacă eşti consolat, 
îţi vorbesc ca unul pentru care inima omenească nu mai are 
secrete; Morrel, să coborâm împreună în adâncul inimii dumitale 
şi s-o examinăm. Mai e într-însa neastâmpărul înflăcărat al 
durerii care sileşte trupul să se năpustească aşa cum se 
năpusteşte leul înţepat de țânțari? Mai e într-însa setea 
mistuitoare care nu se stinge decât în mormânt? Mai e 
idealismul, regretul care îl aruncă pe cel viu dincolo de viaţă, în 
urmărirea morţii? Ori e numai toropeala curajului sleit, sila care 


înăbuşe raza de speranţă cea ar vrea să lucească? E pierderea 
memoriei care aduce neputinţa lacrimilor? O, dragul meu 
prieten, dacă este aşa, dacă nu mai poţi plânge, dacă îţi crezi 
moartă inima amorţită, dacă nu mai ai putere decât în 
Dumnezeu, priviri decât pentru cer, — dragul meu, să lăsăm la o 
parte cuvintele prea strâmte pentru sensul ce li-l dă sufletul 
nostru. Maximilien, nu te mai plânge, eşti consolat. 

— Conte, spuse Morrel cu glasu-i blând şi totodată ferm; 
conte, ascultaţi-mă aşa cum e ascultat un om care vorbeşte cu 
degetul întins spre pământ şi cu ochii înălţaţi la cer: am venit la 
dumneavoastră ca să mor în braţele unui prieten. Desigur sunt 
fiinţe pe care le iubesc: o iubesc pe sora mea Julie, îl iubesc pe 
soţul ei Emmanuel; dar am nevoie să mi se deschidă braţe 
puternice şi să mi se zâmbească în ultimele clipe; sora mea ar 
izbucni în lacrimi şi-ar leşina; aş vedea-o suferind şi a suferit 
destul; Emmanuel mi-ar smulge arma din mână şi ar umple casa 
cu strigăte. Dumneavoastră conte, al cărui cuvânt îl am, 
dumneavoastră, care sunteţi mai mult decât un om, pe care l-aş 
numi un zeu dacă nu aţi fi muritor, mă veţi însoţi cu blândeţe şi 
cu dragoste — nu-i aşa? — până la porţile morţii. 

— Prietene, glăsui contele, mai am o îndoială: atât de slab 
eşti dumneata încât îţi înfăţişezi durerea cu orgoliu? 

— Nu, vedeţi, sunt simplu! spuse Morrel întinzând mâna 
contelui; iar pulsul meu nu bate nici mai tare, nici mai încet 
decât de obicei. Nu, mă simt la capătul drumului; nu, mai 
departe nu merg. Mi-aţi spus să aştept şi să nădăjduiesc; ştiţi ce 
aţi făcut, înţelept nefericit ce sunteţi? Am aşteptat o lună, adică 
am suferit o lună. Am nădăjduit (omul e o făptură amărâtă şi 
jalnică). Am nădăjduit, — ce? nu ştiu; ceva necunoscut, absurd, 
nesăbuit. Un miracol... Care? Numai Dumnezeu poate să spună, 
el care a pus în judecata noastră nebunia aceea ce se numeşte 
speranţă. Da, am aşteptat; da, am nădăjduit, conte, şi, de un 
sfert de oră de când vorbim, mi-aţi zdrobit de o sută de ori, fără 
să ştiţi, mi-aţi chinuit inima, căci fiecare cuvânt al 
dumneavoastră mi-a arătat că pentru mine nu mai este 
speranţă. O, conte, aş vrea să mă odihnesc cu blândeţe şi cu 
voluptate în moarte! 

Morrel rosti ultimele cuvinte cu o explozie de energie care ÎI 
făcu pe conte să tresară. 


— Prietene, continuă Morrel văzând că Monte-Cristo tăcea, 
mi-aţi fixat ziua de 5 octombrie ca termen al amânării ce îmi 
cereaţi... Prietene, astăzi e 5 octombrie. 

Morrel scoase ceasul. 

— E ora nouă; mai am de trăit trei ore. 

— Fie, vino încoace, răspunse Monte-Cristo. 

Morrel îl urmă pe conte, maşinal şi intrară în peştera pe 
care Maximilien nu o observase încă. 

Găsi covoare sub picioarele sale; se deschise o uşă, îl 
învăluiră parfumuri, o lumină îi izbi ochii. 

Morrel se opri, şovăind să înainteze; se temea de 
enervantele delicii care îl înconjurau. 

Monte-Cristo îl atrase încetişor. 

— Nu se cuvine oare, spuse el, să întrebuinţăm cele trei ore 
ce ne rămân asemenea vechilor romani care, condamnaţi de 
Nero, împăratul şi moştenitorul lor, se aşezau la masă 
încununaţi cu flori, aspirând moartea o dată cu mireasma 
heliotropilor şi-a trandafirilor? 

Morrel zâmbi. 

— Cum veţi vrea, spuse el; moartea e tot moarte, adică 
uitare, adică odihnă, adică absenţa vieţii şi, în consecinţă, a 
durerii. 

Se aşeză. Monte-Cristo luă loc în faţa lui... 

Se găseau în minunata sală de mâncare pe care am mai 
descris-o, unde statui de marmură ţineau pe cap coşuri 
totdeauna pline cu flori şi fructe. 

Morrel privise totul în chip nedesluşit şi probabil nu văzuse 
nimic. 

— Să vorbim ca nişte bărbaţi, spuse el privindu-l ţintă pe 
conte. 

— Vorbeşte, răspunse acesta. 

— Conte, reluă Morrel, dumneavoastră sunteţi sinteza 
tuturor cunoştinţelor omeneşti şi îmi păreţi descins dintr-o lume 
mai avansată şi mai învățată decât a noastră. 

— E ceva adevărat în cele ce spui, Morrel, declară contele 
cu zâmbetul melancolic care îl făcea aşa de frumos; am descins 
dintr-o planetă care se numeşte durere. 

— Cred tot ce îmi spuneţi, conte, fără a căuta să 
aprofundez sensul; şi dovada este că mi-aţi spus să trăiesc şi 
am trăit; că mi-aţi spus să nădăjduiesc şi aproape am nădăjduit. 


Voi cuteza deci să vă întreb, conte, ca şi cum aţi mai fi murit o 
dată: Conte, e o faptă rea să mori? 

Monte-Cristo îl privea pe Morrel cu o afecţiune de negrăit. 

— Da, spuse el; da, fără îndoială e o faptă rea dacă 
zdrobeşti cu brutalitate învelişul muritor care îţi cere cu 
încăpățânare să trăieşti; dacă îţi faci carnea să strige sub dinţii 
imperceptibili ai unui pumnal; dacă străpungi cu un glonte 
neinteligent şi totodată gata să se rătăcească în drum, creierul 
dumitale pe care cea mai mică izbitură îl îndurerează, — desigur 
că vei suferi şi vei părăsi în chip odios viaţa ce ţi se va părea, în 
timpul agoniei deznădăjduite, mai bună decât un repaus 
cumpărat aşa de scump. 

— Da, înţeleg, spuse Morrel; moartea ca şi viaţa are tainele 
ei de durere şi voluptate: esenţialul e să le cunoşti. 

—  Întocmai, Maximilien, ţi-ai rostit cuvântul adevărat. 
Moartea este, după grija cu care căutăm să ne punem bine sau 
rău cu ea, o prietenă care ne leagănă tot aşa de blând ca o 
doică, sau o duşmancă ce ne smulge cu violenţă sufletul din 
corp. Într-o zi când lumea noastră va mai fi trăit o mie de ani, 
când va fi devenit stăpână pe toate forţele nimicitoare ale 
naturii, punându-le în serviciul binelui general al omenirii; când 
omul va fi aflat, cum spuneai adineauri, tainele morţii, moartea 
va deveni la fel de plăcută şi voluptuoasă ca somnul gustat în 
braţele iubitei noastre. 

— Dar dacă dumneavoastră aţi vrea să muriţi, conte, aţi şti 
să muriţi astfel? 

— Da. 

Morrel îi întinse mâna. 

— Înţeleg acum, spuse el, de ce mi-aţi dat întâlnire aci, pe 
insula pustie, în mijlocul unui ocean, în palatul acesta subteran, 
mormânt care ar stârni invidia unui faraon: pentru că mă iubiţi, 
nu-i aşa conte? pentru că mă iubiţi îndeajuns ca să-mi daţi una 
din acele morţi despre care îmi vorbeaţi adineauri, o moarte 
fără agonie, o moarte care să-mi permită să mă sting rostind 
numele Valentinei şi strângându-vă mâna. 

— Da, ai ghicit, Morrel! glăsui contele cu simplitate. 

— Vă mulţumesc; gândul că mâine nu voi mai suferi e 
încântător pentru biata mea inimă. 

— Nu regreţi nimic? întrebă Monte-Cristo. 

— Nu, răspunse Morrel. 


— Nici pe mine nu mă regreţi? întrebă contele cu o emoție 
profundă. 

Morrel se opri; ochii lui, aşa de limpezi, se umbriră deodată, 
apoi străluciră cu o lumină neobişnuită; o lacrimă mare ţâşni din 
ei şi se rostogoli, săpând o brazdă argintie pe obraz. 

— Cum, îţi mai rămâne un regret pe pământ şi mori? glăsui 
contele. 

— O, vă implor! exclamă Morrel cu glas slăbit; nu mai rostiţi 
un cuvânt, conte, nu-mi mai prelungiţi chinul! 

Contele avu impresia că Morrel şovăia. 

Credinţa de o clipă reînvie într-însul îndoiala oribilă pe care 
o mai doborâse o dată la castelul If. 

"Mă silesc, gândi el, să-l redau pe omul acesta fericirii; 
privesc înapoierea aceasta ca o greutate zvărlită în balanţă 
pentru a ţine cumpănă părţii celeilalte unde am lăsat să cadă 
răul. Acum, dacă m-aş înşela, dacă omul acesta nu era 
îndeajuns de nefericit ca să merite fericirea — oh, ce s-ar 
întâmpla cu mine care nu pot să uit răul decât gândindu-mă la 
binele făcut? 

— Ascultă, Morrel, spuse el, durerea dumitale este imensă, 
văd; cu toate acestea crezi în Dumnezeu şi nu vrei să 
primejduieşti mântuirea sufletului. 

Morrel zâmbi cu tristeţe. 

— Conte, ştiţi că eu nu fac poezie calculată, glăsui el; vă jur 
însă că sufletul nu-mi mai aparţine. 

— Ascultă, Morrel, glăsui Monte-Cristo. Eu nu am nici o rudă 
pe lume, ştii asta. M-am obişnuit să te privesc ca pe fiul meu; ei 
bine, ca să-mi salvez fiul mi-aş jertfi viaţa şi cu atât mai mult 
averea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, Morrel, că vrei să părăseşti viaţa 
deoarece nu cunoşti toate desfătările pe care ea le îngăduie 
unei averi mari. Morrel, eu posed aproape o sută de milioane: ţi 
le dăruiesc; cu o astfel de avere vei putea să ajungi la toate 
rezultatele pe care ţi le vei propune. Eşti ambițios? Îți vor fi 
deschise toate carierele. Răscoleşte lumea, schimbă-i faţa, 
dedă-te la practici nechibzuite, fii criminal dacă trebuie, dar 
trăieşte! 


— Conte, am cuvântul dumneavoastră, răspunse Morrel cu 
răceală; şi — adăugă el scoțând ceasul — sunt orele unsprezece 
şi jumătate. 

— Morrel, gândeşte-te: sub ochii mei, în casa mea? 

— Atunci lăsaţi-mă să plec, spuse Maximilien posomorându- 
se; altminteri voi crede că nu mă iubiţi pentru mine, ci pentru 
dumneavoastră. 

Şi se sculă. 

— Bine, glăsui Monte-Cristo al cărui chip se lumină la 
aceste cuvinte; vrei, Morrel şi eşti inflexibil; da, eşti profund 
nefericit şi, precum ai spus, numai o minune ar putea să te 
vindece; ia loc, Morrel şi aşteaptă. 

Morrel se supuse; Monte-Cristo se ridică la rându-i şi scoase 
dintr-un dulap închis cu luare-aminte, a cărui cheie atârnată de 
un lanţ de aur o purta la el, o casetă mică de argint splendid 
sculptată şi cizelată, cu colţuri care înfăţişau patru figuri 
cambrate, asemănătoare unor  cariatide, cu  elanuri 
deznădăjduite, figuri de femei, simboluri de îngeri ce năzuiesc la 
cer. 

Puse caseta pe masă. 

Apoi, deschizând-o, scoase din ea o cutiuţă de aur al cărui 
capac se ridica prin apăsarea unui resort secret. 

Cutiuţa conţinea o substanţă uleioasă, pe jumătate solidă, 
cu o culoare ce nu se putea defini din cauza răsfrângerii aurului 
lucios, a safirelor şi smaraldelor care căptuşeau cutia. 

Era parcă o licărire de azur, de purpură şi aur. 

Contele scoase o cantitate mică din substanţa aceasta, cu o 
lingură de aur argintat şi o oferi lui Morrel fixând asupra lui o 
privire lungă. 

Se putea vedea atunci că substanţa era verzuie. 

— lată ce mi-ai cerut, spuse el, iată ce ţi-am făgăduit. 

— În viaţă fiind încă, glăsui tânărul luând lingura din mâna 
lui Monte-Cristo, vă mulţumesc din adâncul inimii. 

Contele mai luă o lingură şi scoase pentru a doua oară din 
cutia de aur. 

— Ce vreţi să faceţi, prietene? întrebă Morrel oprindu-i 
mâna. 

— Dumnezeu să mă ierte, Morrel, îi spuse el zâmbind, dar 
cred că şi eu sunt tot aşa de sătul de viaţă ca şi dumneata şi 
deoarece prilejul se iveşte... 


— Opriţi-vă! strigă tânărul; o, dumneavoastră, care iubiţi, 
care sunteţi iubit, care aveţi credinţa speranţei, nu faceţi ce fac 
eu; din partea dumneavoastră ar fi o crimă. Adio, nobilul şi 
generosul meu prieten! Am să-i spun Valentinei tot ce aţi făcut 
pentru mine. 

Şi, încetişor, fără altă ezitare decât apăsarea mâinii stângi 
pe care o întindea contelui, Morrel înghiţi sau, mai bine zis, 
savură substanţa misterioasă oferită de Monte-Cristo. 

Atunci amândoi tăcură. Ali aduse, tăcut şi atent, tutunul şi 
narghilele, servi cafeaua şi dispăru. 

Treptat-treptat, lămpile păliră în mâinile statuilor de 
marmură care le susțineau şi mireasma împrăştiată în cameră îi 
păru lui Morrel mai puţin pătrunzătoare. 

Aşezat în faţa lui Monte-Cristo, îl privea în umbră şi Morrel 
nu vedea decât strălucirea ochilor contelui. O durere imensă 
puse stăpânire pe tânăr; simţea că narghileaua îi scapă din 
mâini; obiectele îşi pierdeau, pe nesimţite, forma şi culoarea; 
ochii tulburaţi vedeau deschizându-se parcă, în perete, uşi şi 
perdele. 

— Prietene, spuse el, simt că mor; mulţumesc. 

Făcu o sforţare pentru a-i întinde încă o dată mâna, dar 
mâna recăzu, moale, alături. 

Atunci i se păru că Monte-Cristo zâmbea, dar nu râsul lui 
ciudat şi înfricoşător care îl lăsase de multe ori să întrevadă 
misterele acestui suflet profund, ci cu binevoitoarea compasiune 
pe care părinţii o au pentru copilaşii lor care aiurează. 

În acelaşi timp contele creştea în ochii lui; statura lui 
aproape încă o dată mai mare se desena pe tapetele roşii, îşi 
zvârlise pe spate părul negru şi se arăta, în picioare, mândru ca 
unul din îngerii aceia cu care sunt ameninţaţi păcătoşii în ziua 
Judecăţii din Urmă. 

Răpus, toropit, Morrel se răsturnă în jilt: o moleşeală 
voluptuoasă i se furişă în vine. Alte idei îi mobilară, pentru a 
spune astfel, fruntea, aşa cum o nouă întocmire de desene 
mobilează caleidoscopul. 

Culcat, nervos, gâfâind, Morrel nu mai simţea viu într-însul 
decât visul acesta: i se părea că intră în delirul vag care precede 
celălalt necunoscut ce se numeşte moartea. 

Incercă încă o dată să întindă contelui mâna, dar de data 
aceasta mâna nu i se mai mişcă; vru să articuleze un suprem 


adio, limba i se rostogoli în gâtlej, ca o piatră care ar astupa un 
mormânt. 

Ochii lui încărcaţi de moleşeli se închiseră fără vrere: cu 
toate acestea, dinapoia pleoapelor, se mişca o imagine pe care 
o recunoscu în ciuda întunericului de care se credea învăluit. 

Contele deschisese o uşă. 

Îndată o lumină imensă care strălucea într-o cameră vecină 
sau, mai bine zis, într-un palat din basme, năpădi sala unde 
Morrel se lăsa în voia agoniei plăcute. 

Atunci văzu venind în pragul sălii, la limita dintre ambele 
camere, o femeie minunat de frumoasă. 

Palidă şi blândă, surâzătoare, ea părea îngerul îndurării, 
alungând îngerul răzbunărilor. 

— Se şi deschide cerul pentru mine? gândi muribundul; 
îngerul acesta seamănă cu cel pe care l-am pierdut. 

Monte-Cristo arătă tinerei femei, cu degetul, sofaua unde 
se odihnea Morrel. 

Ea înaintă spre el, cu mâinile pe piept, cu zâmbetul pe 
buze. 

— Valentine! Valentine! strigă Morrel din adâncul sufletului. 

Dar gura lui nu rosti un sunet; şi, ca şi cum toate forţele lui 
erau unite în această emoție lăuntrică, scoase un suspin şi 
închise ochii. 

Valentine se repezi spre el. 

Buzele lui Morrel mai făcură o mişcare. 

— Te cheamă, spuse contele; te cheamă din adâncul 
somnului său, acela căruia ţi-ai încredinţat soarta şi moartea a 
vrut să vă despartă: din fericire, însă, eu eram prezent şi-am 
învins moartea. Valentine, de acum încolo nu trebuie să vă mai 
despărțiți pe pământ; căci, pentru a te regăsi, el se năpusteşte 
în mormânt. De nu eram eu, aţi fi murit amândoi; vă redau unul 
altuia, deie Domnul să se ţină seamă de aceste două existenţe 
pe care le salvez! 

Valentine apucă mâna lui Monte-Cristo şi, într-un elan de 
irezistibilă bucurie, o duse la buze. 

— O, mulţumeşte-mi i spuse contele; repetă-mi întruna, 
repetă-mi că te-am făcut fericită! Nu-ţi dai seama câtă nevoie 
am de această certitudine! 

— Da, da, vă mulţumesc din tot sufletul! spuse Valentine; 
iar dacă vă îndoiţi că mulţumirile mele sunt sincere, întrebaţi-o 


pe Haydée, cercetaţi-o pe sora mea dragă Haydée care, de la 
plecarea noastră din Franţa m-a ajutat să aştept cu răbdare — 
vorbindu-mi despre dumneavoastră — ziua fericită care luceşte 
astăzi pentru mine. 

— Aşadar o iubeşti pe Haydee? întrebă Monte-Cristo cu o 
emoție pe care se străduia zadarnic s-o tăinuiască. 

— O, din tot sufletul. 

— Atunci ascultă, Valentine, glăsui contele; îţi cer o 
favoare. 

— Dumnezeule, mie? Sunt oare aşa de fericită? 

— Da, ai numit-o pe Haydée sora dumitale: să fie într- 
adevăr sora dumitale, Valentine; dă-i ei tot ce crezi că-mi 
datorezi mie. Ocrotiţi-o, Morrel şi dumneata, căci (glasul contelui 
fu gata să se stingă în gâtlej), căci de acum încolo ea va fi 
singură pe lume. 

— Singură pe lume? repetă o voce dinapoia contelui; şi de 
ce? 

Monte-Cristo se întoarse. 

Haydée stătea palidă şi îngheţată privindu-l pe conte cu un 
gest de ucigătoare încremenire. 

— Pentru că mâine, copila mea, vei fi liberă, răspunse 
contele; pentru că îţi vei relua în lume locul ce ţi se cuvine; 
pentru că nu vreau ca destinul meu să-l întunece pe al tău. Fiică 
de prinţ, îţi redau bogăţiile şi numele părintelui tău! 

Haydée se îngălbeni, desfăcu mâinile-i diafane, aşa cum 
face fecioara care se încredinţează Domnului şi întrebă cu glas 
răguşit de lacrimi: 

— Aşadar, stăpâne, mă părăseşti? 

— Haydée! Haydée! eşti tânără, eşti frumoasă; uită chiar şi 
numele meu şi fii fericită. 

— Bine, spuse Haydée, ordinele tale vor fi executate, 
stăpâne; voi uita chiar şi numele tău şi voi fi fericită. 

Şi făcu un pas înapoi pentru a se retrage. 

— O, Doamne! exclamă Valentine sprijinind capul amorţit al 
lui Morrel pe umărul ei; nu vedeţi cât de palidă e, nu înţelegeţi 
cât suferă? 

Haydée îi spuse cu o expresie sfâşietoare: 

— Surioară, de ce vrei să mă înţeleagă? El e stăpânul meu 
şi eu sunt sclava lui; are dreptul să nu vadă nimic. 


Contele se înfioră la accentele glasului care trezi cele mai 
tainice fibre ale inimii sale; ochii lui îi întâlniră pe ai fetei şi nu 
putură să suporte strălucirea lor. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! e adevărat oare ce mă 
lăsaseşi să bănuiesc? întrebă Monte-Cristo. Haydee, ai fi tu 
fericită dacă nu m-ai părăsi? 

— Sunt tânără, răspunse ea cu blândeţe, mi-e dragă viaţa 
pe care mi-ai făcut-o aşa de plăcută şi aş regreta să mor. 

— Prin urmare, asta înseamnă că dacă te-aş părăsi, 
Haydée... 

— Da, aş muri stăpâne! 

— Dar mă iubeşti? 

— O, Valentine, el întreabă dacă îl iubesc! Valentine, spune- 
i tu dacă îl iubeşti pe Maximilien! 

Contele simţi că pieptul i se lărgeşte şi că inima i se dilată; 
deschise braţele, Haydée se aruncă scoțând un strigăt. 

— O, da, te iubesc! spuse ea! te iubesc aşa cum cineva 
iubeşte părintele, fratele, soţul. Te iubesc aşa cum cineva îşi 
iubeşte viaţa, cum îşi iubeşte Dumnezeul, căci tu eşti pentru 
mine cea mai frumoasă, cea mai bună şi cea mai mare dintre 
fiinţele create! 

— Facă-se atunci precum vrei, înger drag! spuse contele. 
Dumnezeu care m-a stârnit împotriva duşmanilor mei şi m-a 
făcut învingător, Dumnezeu, — văd bine — nu vrea să pună 
căinţa la capătul victoriei; vroiam să mă pedepsesc, Dumnezeu 
vrea să mă ierte. lubeşte-mă, Haydée; cine ştie, poate că iubirea 
ta mă va face să uit ce trebuie să uit. 

— Dar ce tot spui, stăpâne? întrebă fata. 

— Spun că un cuvânt al tău, Haydee, m-a luminat mai mult 
decât douăzeci de ani de înţelepciune lentă; nu te am decât pe 
tine în lume, Haydee. Prin tine îmi răscumpăr viaţa, prin tine pot 
să sufăr, prin tine pot să fiu fericit. 

— ÎI auzi Valentine? strigă Haydée; spune că prin mine 
poate să sufere! Prin mine, care mi-aş da viaţa pentru el! 

Contele se reculese o clipă. 

— Am întrevăzut oare adevărul? glăsui el. O, Doamne, n- 
are a face! Răsplată sau pedeapsă, primesc destinul acesta. 
Vino, Haydée, vino... 

Şi, zvârlindu-şi braţul pe după mijlocul fetei, strânse mâna 
Valentinei şi dispăru. 


Aproape un ceas trecu, în răstimpul căruia, suspinând, fără 
glas, cu ochii aţintiţi, Valentine rămase lângă Morrel. In sfârşit, 
ea simţi cum inima lui bate, o adiere imperceptibilă îi deschise 
buzele şi înfiorarea uşoară care anunţă revenirea vieţii trecu 
prin trupul tânărului. 

În sfârşit, ochii lui se redeschiseră, dar aţintiţi şi rătăciţi mai 
întâi; pe urmă vederea lui reveni, precisă, reală; o dată cu 
vederea, simţirea; o dată cu simţirea, durerea. 

— O, exclamă el cu accentul disperării, mai trăiesc? Contele 
m-a înşelat! 

Întinse mâna spre masă şi apucă un cuţit. 

— Dragul meu, spuse Valentine cu zâmbetul ei adorabil, 
trezeşte-te şi uită-te spre mine. 

Morrel scoase un strigăt puternic şi delirând, plin de 
îndoială, orbit ca de o arătare cerească, se prăbuşi în 
genunchi... 

A doua zi, în zori, Morrel şi Valentine se plimbau braţ la braţ 
pe țărm, Valentine povestind lui Morrel cum apăruse Monte- 
Cristo în camera ei, cum i-a destăinuit totul, cum a făcut-o să 
pipăie crima cu degetul şi, în sfârşit, cum a salvat-o ca prin 
minune de la moarte, lăsând să se creadă că era moartă. 

Găsiseră deschisă uşa peşterii şi ieşiră; pe cer luceau, în 
azurul matinal, ultimele stele ale nopţii. 

Atunci Morrel zări, în penumbra unui grup de stânci, un 
bărbat care aştepta un semn să înainteze; îl arătă Valentinei. 

— A, e Jacoppo, căpitanul iahtului. 

Şi îl chemă, cu un gest, spre ea şi spre Maximilien. 

— Ai ceva să ne spui? întrebă Morrel. 

— Aveam să vă înmânez scrisoarea asta din partea 
contelui. 

— A contelui? murmurară împreună cei doi tineri. 

— Da, citiţi. 

Morrel deschise scrisoarea şi citi: 


“Dragul meu Maximilien, 

Este ancorată pentru voi o corabie mică. Jacoppo vă va 
duce la Livorno, unde domnul Noirtier îşi aşteaptă nepoata pe 
care vrea s-o binecuvânteze mai înainte ca ea să te urmeze la 
altar. Tot ce se găseşte în peştera aceasta, prietene, casa mea 
de pe Champs-Elysées şi castelul meu mic de la Treport, sunt 


darul de nuntă pe care Edmond Dantes îl face fiului patronului 
său, Morrel. 

Domnişoara de Villefort va binevoi să ia jumătate, căci o 
rog să dea săracilor din Paris toată averea ce-i revine de la 
părintele ei devenit nebun şi de la fratele ei decedat în luna 
septembrie, o dată cu mama ei vitregă. 

Spune îngerului care va veghea asupra vieții voastre, 
Morrel, să se roage din când în când pentru un om care, 
asemeni lui Satan, s-a crezut o clipă egalul Domnului şi care a 
recunoscut, cu toată smerenia unui creştin, că numai în mâinile 
lui Dumnezeu stau puterea supremă şi înțelepciunea infinită. 

Rugăciunile acestea vor alina, poate, remuşcarea pe care o 
poartă în adâncul inimii sale. 

Întrucât te priveşte, Morrel, iată întreg secretul purtării 
mele față de dumneata; nu există nici fericire, nici nenorocire pe 
lumea aceasta. 

Există comparatia unei stări cu alta. Atâta tot. 

Numai cel care a încercat nefericirea extremă e capabil să 
resimtă fericirea extremă. 

Trebuie să fi vrut să mori, Maximilien, ca să ştii cât de 
plăcut e să trăieşti. 

Trăiți deci şi fiți fericiți, copii dragi ai inimii mele şi nu uitaţi 
niciodată că, până în ziua când Dumnezeu va binevoi să 
dezvăluie omului viitorul, întreaga înțelepciune omenească se 
va cuprinde în aceste cuvinte: 

Aşteaptă şi nădăjduieşte! 

Prietenul vostru, 

Edmond Dantès conte de Monte-Cristo". 


În timpul lecturii scrisorii care-i comunica nebunia părintelui 
şi moartea fratelui, moarte şi nebunie de care nu ştia, Valentine 
se îngălbeni, un oftat dureros scăpă din pieptul ei şi lacrimi care, 
deşi tăcute, nu erau mai puţin sfâşietoare, se rostogoliră pe 
obrajii ei; fericirea ei o costa foarte scump. 

Morrel privi în juru-i cu nelinişte. 

— Ei nu, contele exagerează generozitatea sa, spuse el; 
Valentine se va mulţumi cu averea mea modestă. Unde e 
contele, prietene? Du-mă la el. 

Jacoppo întinse mâna în zare. 


— Cum? ce vrei să spui? întrebă Valentine. Unde e contele? 
Unde e Haydée? 

— Priviţi, spuse Jacoppo. 

Ochii celor doi tineri se fixară asupra liniei indicată de 
marinar şi, pe linia de un albastru închis care despărţea la 
orizont cerul de Mediterana, zăriră un voal alb ca o aripă de 
pescăruş. 

— El a plecat! exclamă Morrel; a plecat! Adio, prietene, 
părinte! 

— Ea a plecat! murmură Valentine. Adio, prietenă! Adio, 
surioară. 

— Cine ştie dacă i-om mai vedea vreodată, glăsui Morrel 
ştergându-şi o lacrimă. 

— Dragul meu, spuse Valentine, nu ne-a spus oare contele 
că înţelepciunea omenească se cuprinde întreagă în cuvintele: 


Aşteaptă şi nădăjduieşte! 


Sfârşitul romanului