Alexandre Dumas — Contele de Monte-Cristo 02

ALEXANDRE DUMAS 


Contele de Monte-Cristo 


ALEXANDRE DUMAS 


ontele de Monte-Cristo 


Volumul 2 


Continuarea romanului: "Contele de Monte-Cristo vol. 1". 


Capitolul | Întâlnirea 


A doua zi, la deşteptare, primul cuvânt a lui Albert a fost 
propunerea de a merge să facă o vizită contelui. li mai 
mulţumise în ajun, dar înţelegea că un serviciu ca acela pe care 
i-l făcuse merita două mulţumiri. 

Franz, pe care o atracţie îmbinată cu spaima îl atrăgea spre 
contele de Monte-Cristo, nu vru să-l lase singur şi-l însoţi. Fură 
introduşi amândoi în salon. Peste cinci minute apăru contele. 

— Domnule conte, îi spuse Albert, înaintând spre el, 
îngăduiţi-mi să vă repet în dimineaţa asta ceea ce noaptea 
trecută am spus nedesluşit: că nu voi uita niciodată în ce 
împrejurare mi-aţi venit în ajutor şi că-mi voi aminti totdeauna 
că vă datorez viaţa sau aproape viaţa. 


— Dragul meu vecin, răspunse contele râzând, exageraţi 
obligaţiile faţă de mine. Imi datoraţi o mică economie de 
douăzeci de mii franci din bugetul dumneavoastră de voiaj, 
atâta tot. Vedeţi bine că lucrul nu merită să vorbim despre el. La 
rândul dumneavoastră, adăugă el, primiţi toate complimentele 
mele, căci aţi fost adorabil în ce priveşte liniştea şi curajul. 

— Ce vreţi, conte? spuse Albert. Mi-am închipuit că m-am 
luat la sfadă cu cineva, că a urmat un duel şi am vrut să-i fac pe 
bandiți să înţeleagă un lucru: că oamenii se bat pretutindeni, 
dar că numai francezii se bat râzând. Cu toate acestea, întrucât 
obligaţia mea faţă de dumneavoastră nu e mai puţin mare, vin 
să vă întreb dacă, prin mine, prin prietenii şi prin cunoştinţele 
mele, nu v-aş putea folosi la ceva. Părintele meu, contele de 
Morcerf, care e de origine spaniolă, are o poziţie înaltă în Franţa 
şi în Spania. Eu şi toţi oamenii care mă iubesc stăm la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Vă mărturisesc, domnule de Morcerf, spuse contele, că 
aşteptam oferta dumnea-voastră şi că o primesc cu dragă inimă. 
Imi şi aruncasem plasa pentru a vă cere un mare serviciu. 

— Care? 

— Nu am fost niciodată la Paris, deci nu cunosc Parisul... 

— Serios? Exclamă Albert. Aţi putut să trăiţi până astăzi 
fără a vedea Parisul? De necrezut. 

— Cu toate acestea este aşa. Simt însă ca şi 
dumneavoastră că o necunoaştere mai îndelungată a capitalei 
lumii inteligente este cu neputinţă. Mai mult decât atât: aş fi 
făcut poate de multă vreme călătoria aceasta atât de necesară, 
dacă cunoşteam pe cineva care să mă poată introduce în lumea 
în care nu aveam nici o legătură. 

— O, un om ca dumneavoastră? Exclamă Albert. 

— Sunteţi foarte bun, dar deoarece nu îmi recunosc alt 
merit decât acela de a putea face concurenţă, ca milionar, 
domnului Aguado sau domnului Rotschild şi pentru că nu merg 
la Paris ca să joc la bursă, această mică împrejurare m-a reţinut. 
Acum, oferta dumneavoastră mă hotărăşte. Haide, vă angajaţi, 
scumpe domnule de Morcerf (contele însoţi cuvintele acestea cu 
un zâmbet ciudat), vă angajaţi, când voi veni în Franţa, să-mi 
deschideţi uşile acestei lumi unde voi fi tot aşa de străin ca un 
chinez? 


— O, de minune şi cu dragă inimă, domnule conte! 
Răspunse Albert, cu atât mai multă plăcere (dragă Franz, nu-ţi 
bate prea tare joc de mine) cu cât sunt rechemat la Paris printr- 
o scrisoare pe care am primit-o în dimineaţa aceasta şi unde e 
vorba, în ce mă priveşte, de o alianţă cu o casă foarte plăcută, 
care are cele mai bune relaţii în lumea pariziană. 

— Alianţă prin căsătorie? întrebă Franz râzând. 

— O, da! Aşadar, când vei reveni la Paris, mă vei găsi om 
aşezat şi poate părinte de familie. Îi va sta bine gravităţii mele 
naturale, nu-i aşa? În orice caz, conte, vă repet, eu şi ai mei 
suntem ai dumneavoastră cu trup şi suflet. 

— Accept, spuse contele, căci vă jur că nu-mi lipsea decât 
ocazia aceasta pentru a realiza proiecte pe care le rumeg de 
multă vreme. 

Franz nu se îndoi o clipă că proiectele acestea erau dintre 
cele în privinţa cărora contele scăpase un cuvânt în peştera din 
Monte-Cristo şi-l privi pe conte în timp ce vorbea, încercând să 
prindă pe fizionomia lui o destăinuire a proiectelor care îl 
îndrumau la Paris. Era însă greu să pătrunzi în sufletul acestui 
om, mai cu seamă când el îl învăluia cu un zâmbet. 

— Dar, conte, reluă Albert, încântat la gândul că va avea să 
prezinte un om ca Monte-Cristo, nu cumva acesta e unul din 
acele proiecte în vânt, aşa cum se fac în călătorie şi care, clădite 
pe nisip, sunt duse de cea dintâi suflare a vântului? 

— Nu, pe onoarea mea, spuse contele. Vreau să merg la 
Paris, trebuie. 

— Şi când? 

— Dar dumneavoastră când veţi fi acolo? 

— Eu? Glăsui Albert, peste cincisprezece zile sau, cel mai 
târziu, peste trei săptămâni. 

— Ei bine, spuse contele, eu vă acord trei luni. Vedeţi că vă 
acord un termen larg. 

— Şi peste trei luni, exclamă Albert cu bucurie, veniţi să 
bateţi la uşa mea? 

— Vreţi o întâlnire la zi, la ceas? întrebă contele. Vă 
înştiinţez că sunt de o exactitate exasperantă. 

— La zi, la ceas, îmi convine de minune, spuse Albert. 

— Ei bine, fie. (Întinse mâna spre un calendar atârnat lângă 
oglindă.) Suntem astăzi, spuse el, în 21 februarie (scoase 


ceasul): e zece jumătate dimineaţa. Vreţi să mă aşteptaţi la 21 
mai, orele zece şi jumătate dimineaţa? 

— De minune, spuse Albert, dejunul va fi gata. 

— Unde locuiţi? 

— În strada Helder numărul 27. 

— Stati singur? Nu vă stingheresc? 

— Locuiesc în palatul părintelui meu, dar într-un pavilion 
din fundul curţii, absolut separat. 

— Bine. 

Contele îşi luă carnetul şi scrise: „Strada Helder numărul 
27, 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa". 

— Şi acum, spuse contele băgând carnetul în buzunar, fiţi 
pe pace. Acul pendulului dumneavoastră nu va fi mai exact 
decât mine. 

— Vă voi revedea înainte de plecare? întrebă Albert. 

— Depinde când plecaţi. 

— Plec mâine, la cinci după-amiază. 

— În cazul acesta vă spun la revedere. Am treabă la 
Neapole şi nu mă pot înapoia aici decât sâmbătă seara sau 
duminică dimineaţa. Plecaţi şi dumneavoastră, domnule baron? 
ÎI întrebă contele pe Franz. 

— Da. 

— În Franţa? 

— Nu, la Veneţia. Eu mai rămân încă un an sau doi în Italia. 

— Aşadar nu ne vom vedea la Paris? 

— Mă tem că n-o să am onoarea aceasta. 

— Atunci, domnilor, călătorie bună, spuse contele celor doi 
prieteni, întinzând fiecăruia câte o mână. 

Franz atingea pentru prima oară mâna acestui om. Tresări, 
căci ea era îngheţată ca o mână de mort. 

— Încă o dată, spuse Albert. E stabilit, nu-i aşa? Strada 
Helder numărul 27, la 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa. 

— La 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa, strada 
Helder numărul 27, repetă contele. 

Tinerii îl salutară pe conte şi ieşiră. 

— Dar ce ai? Îl întrebă Albert pe Franz când intrară la ei. 
Pari îngrijorat. 

— Da, spuse Franz, îţi mărturisesc. Contele e un om ciudat 
şi văd cu nelinişte întâlnirea pe care ţi-a dat-o la Paris. 


— Întâlnirea... cu nelinişte? Ei, dar eşti nebun, dragă Franz! 
Exclamă Albert. 

— Ce vrei? spuse Franz. Nebun sau nu, asta e. 

— Ascultă, reluă Albert, mă bucur că am prilejul să-ţi spun 
aceasta. Mi-ai făcut întruna impresia că te-ai purtat rece cu 
contele pe care l-am găsit totdeauna desăvârşit cu noi. Ai ceva 
împotriva lui? 

— Poate. 

— L-ai mai văzut undeva înainte de a-l întâlni aici? 

— Exact. 

— Unde? 

— Imi făgăduieşti că n-o să spui un cuvânt despre cele ce-ţi 
voi povesti? 

— lţi făgăduiesc. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Bine... Ascultă. 

Şi Franz îi istorisi lui Albert excursia pe insula Monte-Cristo, 
cum a găsit acolo un echipaj de contrabandişti şi, în mijlocul 
echipajului, doi bandiți  corsicani. Zăbovi asupra tuturor 
împrejurărilor ospitalităţii feerice pe care contele i-o dăruise în 
peştera din O mie şi una de nopți. li povesti cina, haşişul, 
statuile, realitatea şi visul şi cum, la trezire, nu mai rămânea ca 
dovadă şi ca amintire a tuturor acestor întâmplări decât micul 
iaht, plutind la orizont, spre Porto-Vecchio. Trecu apoi la Roma, 
la noaptea din Coliseu, la conversaţia pe care o auzise între el şi 
Vampa cu privire la Peppino şi în cursul căreia contele făgăduise 
că va obţine graţierea banditului, făgăduială pe care o 
respectase după cum cititorii noştri şi-au putut da seama. 
Ajunse, în sfârşit, la întâmplarea din noaptea precedentă, la 
încurcătura în care se găsise văzând că îi lipseau pentru 
completarea sumei şase sau şapte sute de piaştri. In sfârşit, la 
ideea de a se adresa contelui, idee care avusese un rezultat, în 
acelaşi timp pitoresc şi mulţumitor. 

Albert îl asculta pe Franz cu încordare. 

— Ei, îi spuse el după ce Franz sfârşi, unde vezi ceva 
suspect în toate astea? Contele e călător, contele are un vas al 
său pentru că e bogat. Du-te la Portsmouth sau la Southampton, 
vei vedea porturile tixite de iahturi care aparţin unor englezi 
bogaţi, înzestrați cu aceeaşi fantezie. Pentru a şti unde să se 


oprească în excursii, pentru a nu se ospăta cu bucătăria aceasta 
oribilă care ne otrăveşte, pe mine de patru luni, pe tine de patru 
ani, pentru a nu se culca în paturile groaznice unde nu poţi 
dormi, el îşi mobilează un adăpost la Monte-Cristo; după ce 
adăpostul e mobilat, se teme ca stăpânirea toscană să nu-l 
trimită la plimbare şi să nu fie pierdute cheltuielile sale; atunci 
cumpără insula şi împrumută numele ei. Dragul meu, scotoceşte 
în memoria ta şi spune-mi câţi oameni pe care îi cunoşti adoptă 
numele unor proprietăţi pe care nu le-au avut niciodată. 

— Dar, spuse Franz, bandiții corsicani din echipajul său? 

— Ei, ce e de mirare? Ştii mai bine decât oricine că bandiții 
corsicani nu sunt hoţi, ci pur şi simplu fugari pe care o vendetă 
i-a exilat din oraşul sau din satul lor. Poţi deci să-i vezi fără să te 
compromiţi. Întrucât mă priveşte, declar că dacă mă duc 
vreodată în Corsica, înainte de a mă prezenta guvernatorului şi 
prefectului, mă voi prezenta bandiţilor. li găsesc încântători. 

— Dar Vampa şi banda lui? Urmă Franz. Aceştia sunt 
bandiți care a-tacă pentru a fura. Nu tăgăduieşti, sper. Ce spui 
despre influenţa contelui asupra acestor oameni? 

— Voi spune, dragul meu, că, deoarece după toate 
probabilitățile da-torez viaţa mea acestei influenţe nu am 
dreptul s-o critic prea tare. Aşadar, în loc de a face ca tine o 
crimă capitală din ea, voi găsi că e natural s-o scuz, dacă nu 
pentru că mi-a salvat viaţa, ceea ce poate e cam exagerat, cel 
puţin pentru că mi-a cruțat patru mii de piaştri care fac, în sumă 
rotundă, 24 mii de livre în moneda noastră. Ceea ce dovedeşte, 
adăugă Albert, râzând, că nimeni nu e profet în ţara lui. 

— Tocmai asta voiam să spun. Din această ţară e contele? 
Ce limbă vorbeşte el? Care sunt mijloacele lui de existenţă? De 
unde îi vine imensa avere? Care a fost prima parte a vieţii sale 
misterioase şi necunoscute, ce a aruncat peste a doua parte 
culoarea sumbră şi mizantropică? lată, în locul tău, ce aş vrea să 
ştiu. 

— Dragă Franz, reluă Albert, când, la primirea scrisorii 
mele, ai văzut că avem nevoie de influenţa contelui, te-ai dus la 
el spunându-i: Albert de Morcerf, prietenul meu, trece printr-un 
pericol. Ajutaţi-mă să-l scap din pericol. Nu e aşa? 

— Da. 


— Te-a întrebat el atunci: cine e domnul Albert de Morcerf? 
De unde îi vine numele? De unde averea? Care e ţara sa? Unde 
s-a născut? Spune mi, te-a întrebat el toate acestea? 

— Nu, mărturisesc. 

— A venit, atâta tot. M-a scos din mâinile domnului Vampa, 
unde, în ciuda aparenţelor mele pline de dezinvoltură, precum 
spui, făceam o foarte proastă figură, mărturisesc. Ei, bine, 
dragul meu, când în schimbul unui asemenea serviciu el îmi 
cere să fac ceea ce se face în fiecare zi pentru cel dintâi prinţ 
rus sau italian care trece prin Paris, adică să-l prezint în lume — 
vrei să-l refuz? Haidade, eşti nebun? 

Trebuie să spunem că, împotriva obiceiului, de data 
aceasta dreptatea era de partea lui Albert. 

— În sfârşit, reluă Franz, oftând, fă cum vei vrea, dragă 
viconte, căci tot ce îmi spui tu este foarte întemeiat, recunosc. 
Nu e însă mai puţin adevărat că domnul de Monte-Cristo e un 
filantrop. Nu ţi-a spus cu ce scop vine la Paris. Ei, bine, vine să 
concureze la premiile Montyon, iar dacă nu-i trebuie decât votul 
meu ca să le obţină şi influenţa domnului acela aşa de urât prin 
care se obţin, ei, bine i-l voi da pe al meu şi i-l voi garanta pe 
celălalt. Cu aceste zise, dragă Franz, să nu mai vorbim şi să ne 
aşezăm la masă, după care să facem o ultimă vizită la Sfântul 
Petru. 

Făcură întocmai, iar a doua zi, la cinci după-amiază, se 
despărţeau: Albert de Morcerf pentru a se înapoia la Paris, Franz 
d'Epinay pentru a petrece două săptămâni la Veneţia. 

Dar, înainte de a se urca în trăsură, Albert înmână 
servitorului de la hotel — căci se temea ca nu cumva musafirul 
să lipsească la întâlnire — o carte de vizită pentru contele de 
Monte-Cristo pe care, dedesubtul cuvintelor „Vicontele Albert de 
Morcerf", scrise cu creionul: 21 mai, orele zece şi jumătate 
dimineaţa, strada Helder numărul 27. 


Capitolul II Comesenii 


În casa din strada Helder, unde Albert de Morcerf îi dăduse, 
la Roma, întâlnire contelui de Monte-Cristo, se făceau mari 


pregătiri în dimineaţa zilei de 21 mai, pentru ca invitaţia 
tânărului să producă bună impresie. 

Albert de Morcerf ocupa un pavilion situat în unghiul unei 
curţi mari, faţă în faţă cu o altă clădire, destinată personalului 
de serviciu. Numai două ferestre ale pavilionului răspundeau 
spre stradă, celelalte dând trei spre curte şi alte două spre 
grădină. 

Intre curte şi grădină se înălța, construită după prostul gust 
al arhitecturii imperiale, locuinţa somptuoasă şi vastă a contelui 
şi contesei de Morcerf. Pe toată lăţimea proprietăţii, domina, 
dând spre stradă, un zid care avea, din loc în loc, vase cu flori şi 
care era tăiat la mijloc de o poartă înaltă, cu suliţi poleite. 
Poarta servea pentru intrările ceremonioase. O portiţă, lipită 
aproape de cabina portarului, lăsa loc de trecere oamenilor de 
serviciu sau stăpânilor, când aceştia intrau sau ieşeau pe jos. 

Ghiceai în alegerea pavilionului, destinat ca locuinţă pentru 
Albert, prevederea delicată a unei mame care, nevoind să se 
despartă de fiul ei, înţelesese totuşi că un tânăr de vârsta 
vicontelui avea nevoie de toată libertatea. Recunoşteai, de 
asemenea, pe de altă parte — se cuvine să spunem —, egoismul 
inteligent al tânărului îndrăgostit de viaţa liberă şi trândavă a 
feciorilor de bani gata, căruia i se poleia, ca şi păsărilor, colivia. 

Prin ferestrele de la stradă, Albert de Morcerf putea să 
exploreze exteriorul. Priveliştea străzii este aşa de necesară 
tinerilor care vor totdeauna să vadă lumea străbătându-le 
orizontul, chiar dacă acest orizont nu e decât al străzii! Apoi, 
după ce făcea explorarea şi dacă aceasta părea că merită un 
examen mai aprofundat, Albert de Morcerf putea, în interesul 
cercetărilor sale, să iasă printr-o portiţă aflată vizavi de aceea 
pe care am arătat-o, lângă cabina portarului şi care merită o 
menţiune specială. 

Era o portiţă uitată parcă de toată lumea chiar din ziua în 
care fusese construită casa şi pe care o credeai condamnată de- 
a pururi, într-atât de discretă şi de prăfuită părea. Dar broasca şi 
țâţânile ei, unse cu grijă, trădau o practică misterioasă şi asiduă. 
Portiţa tainică făcea concurenţă celorlalte două, bătându-şi joc 
de portar, scăpând de sub vigilenţa şi jurisdicţia acestuia, 
deschizându-se ca faimoasa poartă a peşterii din O mie şi una 
de nopți, ca Sesamul vrăjit al lui Ali-Baba, cu ajutorul câtorva 


cuvinte cabalistice sau al câtorva zgârieturi convenite, rostite de 
cele mai potolite glasuri sau operate de cele mai subţiri degete. 

La capătul unui coridor vast şi liniştit cu care comunica 
portita şi care forma o anticameră, se înfăţişa, pe dreapta, sala 
de mâncare a lui Albert, dând spre curte, şi, pe stânga, salonul 
său, dând spre grădină. Plante agăţătoare, desfăcându-se în 
evantai în faţa ferestrelor, ascundeau curţii şi grădinii interiorul 
ambelor încăperi, singurele în care, aşezate la parter, puteau să 
pătrundă privirile indiscrete. 

La primul etaj, cele două încăperi se repetau, îmbogăţite cu 
încă una aflată în locul anticamerei. Cele trei încăperi erau un 
salon, o cameră de culcare şi un buduar. 

Salonul de mai jos nu era decât un fel de divan algerian, 
destinat fumătorilor. 

Buduarul de la primul etaj dădea în dormitor şi comunica, 
printr-o uşă invizibilă, cu scara. Precum vedeţi, erau luate toate 
măsurile de precauţie. 

Deasupra primului etaj se întindea un vast atelier, care 
fusese mărit prin dărâmarea pereţilor — pandemoniul disputat 
de artist dandy-ului. Aci se refugiau şi se îngrămădeau toate 
capriciile succesive ale lui Albert, cornurile de vânătoare, 
basurile, flautele, o orchestră completă, căci Albert avusese, o 
clipă, nu gustul, ci fantezia muzicii. Şevaletele, paletele, 
pastelurile, căci fanteziei muzicii îi urmase îngâmfarea picturii. 
În sfârşit, floretele, mânuşile de box, săbiile late şi bastoanele 
de tot felul, căci, conformându-se tineretului monden din epoca 
la care am ajuns, Albert de Morcerf cultiva cu infinit mai multă 
perseverenţă, decât muzica şi pictura, aceste trei arte care 
completează educaţia leonină, adică scrima, boxul şi bastonul şi 
primea, rând pe rând, în încăperea destinată tuturor exerciţiilor 
corpului, pe Grisier, Cooks şi Charles Leboucher. 

Celelalte mobile ale încăperii privilegiate erau sipete vechi, 
de pe timpul lui François l, pline cu porţelanuri chinezeşti, cu 
vase japoneze, cu faianţe de Luca della Robbia şi tacâmuri de 
Bernard de Palissy. Jilţuri străvechi, în care se aşezaseră, poate, 
Henry IV sau Sully, Ludovic XIII sau Richelieu, căci două din 
acestea, împodobite cu o pajură sculptată unde străluceau, pe 
fond azuriu, cele trei flori de crin ale Franţei, cu o coroană 
regală deasupra, ieşeau în mod vădit din magaziile Luvrului sau 
cel puţin din ale vreunui castel regal. Pe jilţurile acestea cu 


funduri sumbre şi severe, erau zvârlite, claie peste grămadă, 
stofe bogate, în culori vii, colorate în soarele Persiei sau înflorite 
sub degetele femeilor din Calcutta şi din Chandernagor. Nu s-ar 
fi putut spune care era rostul stofelor. Ele aşteptau, desfătând 
ochii, o destinaţie necunoscută de chiar proprietarul lor şi, până 
una alta, iluminau apartamentul cu răsfrângeri catifelate şi aurii. 
In locul cel mai în evidenţă se afla un pian construit de Roller şi 
de Blanchet din lemn de trandafir, pian pe măsura saloanelor 
noastre de liliputani, închizând totuşi o orchestră în cavitatea lui 
sonoră şi îngustă şi gemând sub povara capodoperelor lui 
Beethoven, Weber, Mozart, Heydn, Gretry şi Porpora. 

Apoi, pretutindeni de-a lungul pereţilor, deasupra uşilor, în 
plafon, săbii, pumnale, buzdugane, securi, armuri complete, 
aurite, cu împletituri de aur şi argint, blocuri de minerale, păsări 
împăiate desfăcându-şi, pentru un zbor imobil, aripile de 
culoarea focului şi ciocul pe care nu-l închid niciodată. 

Se înţelege că încăperea aceasta era preferată de Albert. 
Totuşi, în ziua întâlnirii, tânărul, îmbrăcat uşor, îşi stabilise 
cartierul general în salonaşul de la parter. 

Acolo, pe o masă înconjurată la distanţă de un divan larg şi 
moale, toate tutunurile cunoscute, de la tutunul galben de 
Petersburg până la tutunul negru al Sinaiului, trecând prin 
Maryland, Porto-Rico şi Lataquiei, străluceau în borcanele de 
faianţă plesnită pe care le adoră olandezii. Alături de ele, în cutii 
de lemn înmiresmat, erau înşirate, în ordinea mărimii şi a 
calităţii, purasurile, regaliile, havanele şi manilele. În sfârşit, 
într-un dulap deschis larg, o colecţie de pipe nemţeşti, de 
ciubuce cu capete de chihlimbar, împodobit cu mărgean şi 
narghilele încrustate cu aur, cu ţevi lungi, de marochin, răsucite 
ca nişte şerpi, aşteptau capriciul sau simpatia fumătorilor. Albert 
prezidase în persoană la aranjamentul sau, mai binezzis, la 
dezordinea simetrică pe care, după cafea, comesenilor unui 
dejun modern le place s-o contemple prin fumul ce scapă din 
gura lor şi care se înalţă în tavan, în spirale capricioase, lungi. 

La orele zece fără un sfert, un valet intră. Era un mic groom 
de cincisprezece ani, care nu vorbea decât englezeşte şi care 
răspundea la numele de John, singurul servitor al lui Morcerf. 
Bineînţeles că, în zilele obişnuite, bucătarul palatului era la 
dispoziţia sa şi că, la ocaziile mari, avea şi valetul contelui. 


Valetul acesta, care se numea Germain şi se bucura de 
încrederea întreagă a tânărului stăpân, adusese un teanc de 
jurnale, pe care le depuse pe o masă şi un pachet de scrisori, pe 
care le dădu lui Albert. 

Albert aruncă o privire distrată asupra diverselor plicuri, 
alese două cu scrisul fin şi parfumate, le dezlipi şi le citi cu 
oarecare interes. 

— Cum au venit scrisorile acestea? întrebă el. 

— Una a venit cu poşta, cealaltă a fost adusă de valetul 
doamnei Danglars. 

— Comunică-i doamnei Danglars că accept locul pe care 
mi-l oferă în lojă... la stai... vei trece în timpul zilei pe la Rosa. Îi 
vei spune că voi cina cu ea, după cum mă invită, ieşind de la 
Operă şi îi vei duce şase sticle cu vinuri asortate, Cipru, Xeres, 
Malaga şi un butoiaş cu stridii de Ostanda. la stridiile de la Borel 
şi nu uita să-i spui că sunt pentru mine. 

— La ce oră vrea domnul să fie servit? 

— Cât e ceasul acum? 

— Zece fără un sfert. 

— Ei bine, ai să serveşti la zece şi jumătate fix. Poate că 
Debray va fi silit să se ducă la minister... Şi de altminteri (Albert 
îşi consultă carnetul) este chiar ora pe care am indicat-o 
contelui, 21 mai, zece şi jumătate dimineaţa. Cu toate că nu pun 
mare temei pe făgăduiala sa, vreau să fiu exact. Ascultă, nu ştii 
dacă doamna contesă s-a sculat? 

— Dacă domnul viconte doreşte, mă voi interesa. 

— Da... Îi vei cere unul din serviciile de lichioruri al meu e 
incomplet şi îi vei spune că voi avea onoarea să trec pe la dânsa 
pe la orele trei, cerându-i permisiunea de a-i prezenta pe cineva. 

Valetul ieşi, Albert se trânti pe divan, rupse banderola 
câtorva gazete, privi spectacolele, se strâmbă constatând că se 
reprezintă o operă şi nu un balet, căută zadarnic la anunţurile 
de parfumerie un preparat pentru dinţi despre care i se vorbise 
şi aruncă unul după altul trei ziare, cele mai răspândite din 
Paris, murmurând cu un căscat prelung: 

— Nu zău, gazetele astea devin din zi în zi mai plicticoase. 

În acel moment, o trăsurică opri în faţa porţii şi, în clipa 
următoare, valetul reintră anunţându-l pe domnul Lucien 
Debray. Un tânăr înalt, blond, palid, cu ochii cenuşii şi siguri, cu 
buze subţiri, reci, cu haină albastră încheiată cu nasturi de aur, 


cizelaţi, cu cravata albă, cu lornion de baga atârnat de un fir de 
mătase şi pe care, printr-un efort al nervului sprâncenei şi al 
nervului zigomatic, izbutea să-l fixeze din când în când în 
cavitatea ochiului drept, intră fără să zâmbească, fără să 
vorbească şi cu un aer semioficial. 

— Bună ziua, Lucien... Bună ziua! spuse Albert. A, mă 
îngrozeşti, dragul meu, cu exactitatea ta. Ce zic exactitate? Tu, 
pe care nu te aşteptam decât ultimul, soseşti la zece fără cinci, 
când întâlnirea definitivă nu e decât la zece şi jumătate. 
Miraculos! Nu cumva guvernul a fost trântit? 

— Nu, prea scumpule, zise tânărul, fixându-se în jilţ. 
Linişteşte-te, ne clătinăm mereu, însă nu cădem niciodată şi 
încep a crede că devenim de-a binelea inamovibili, fără să mai 
pun la socoteală că treburile Peninsulei ne vor consolida în chip 
absolut. 

— A, da, adevărat! Îl alungaţi pe don Carlos din Spania. 

— Nu, prea scumpule, să nu confundăm. II readucem de 
ceastălaltă parte a frontierei Franţei şi îi oferim o ospitalitate 
regală la Bourges. 

— La Bourges. 

— Da, la naiba, n-are de ce se plânge! Bourges e capitala 
regelui Charles al VIl-lea. Cum, nu ştiai asta? Lucru e cunoscut 
de ieri de întregul Paris, iar alaltăieri transpirase la bursă, căci 
domnul Danglars — nu ştiu prin ce mijloc omul ăsta află 
noutăţile o dată cu noi — a jucat à /a hausse şi a câştigat un 
milion. 

— lar cu o panglică nouă, după câte se pare, căci văd o 
şuviţă albastră adăugată celorlalte. 

— Eh, mi-au trimis decorația Charles al Ill-lea, răspunse 
Debray, cu neglijenţă. 

— Haide, nu mai face pe indiferentul şi mărturiseşte că 
lucrul te-a bucurat. 

— A, da. Ca adaus la toaletă, o decorație stă bine pe o 
haină neagră, încheiată. E elegant. 

— Şi, spuse Morcerf zâmbind, îţi dă aerul prinţului de Galles 
sau al ducelui de Reichstadt. 

— lată de ce mă vezi aşa de dimineaţă, prea scumpule. 

— Pentru că ai decorația lui Charles al Ill-lea şi pentru că 
vroiai să-mi anunţi vestea aceasta bună? 


— Nu. Pentru că am petrecut noaptea expediind scrisori: 
douăzeci şi cinci de depeşe diplomatice. Când am venit acasă, 
azi-dimineaţă, am vrut să dorm, dar m-a apucat durerea de cap, 
aşa că m-am sculat ca să petrec un ceas călărind. La Boulogne 
m-au prins plictiseala şi foamea, doi duşmani care merg rareori 
împreună şi care, totuşi, s-au asociat în contra mea. Un fel de 
alianţă carlo-republicană. Mi-am amintit atunci că e ospăț la tine 
în dimineaţa asta şi iată-mă. Mi-e foame, hrăneşte-mă. Sunt 
plictisit, distrează-mă. 

— Aceasta e datoria mea de amfitrion, dragă prietene, 
spuse Albert, sunând valetul, în timp ce Lucien zvârlea cu vârful 
vărguţei sale cu măciulie de aur, încrustat cu turcoaze, gazetele 
desfăcute, Germain, un pahar cu Xeres şi un pişcot. Până atunci, 
dragă Lucien, uite ţigări, bineînţeles, de contrabandă. Te poftesc 
să le guşti şi să-l inviţi pe ministrul tău să ne vândă ţigări la fel 
în locul foilor de nuc pe care bieţii cetăţeni sunt osândiţi să le 
fumeze. 

— Nici nu-mi trece prin minte! Din momentul în care le-ai 
avea date de guvern, nu le-ai mai vrea şi ţi s-ar părea 
execrabile. De altminteri, asta nu priveşte Internele, ci 
Finanţele, adresează-te domnului Humann, secţia contribuţiilor 
indirecte, coridorul A, numărul 26. 

— Serios, spuse Albert, mă uimeşti cu întinderea 
cunoştinţelor tale. Dar ia o ţigară. 

— A, dragă viconte, glăsui Lucien, aprinzând o manilă de la 
o lumânare roz ce ardea într-un sfeşnic de argint şi răsturnându- 
se pe divan. Dragă viconte, cât eşti de fericit că nu trebuie să 
faci ceva! Nu-ţi dai seama de norocul tău. 

— Şi ce ai face tu, scumpul meu pacificator de regate, 
întrebă Morcerf cu uşoară ironie, dacă nu ai face nimic? Cum? 
Secretarul particular al unui ministru lansat în marea cabală 
europeană şi în micile intrigi ale Parisului, având regi şi mai mult 
decât regi, regine de protejat, partide de reunit, alegeri de 
dirijat, făcând din cabinetul tău mai mult cu pana şi cu telegraful 
decât făcea Napoleon pe câmpurile de bătaie cu spada şi 
victoriile sale, posedând o rentă de douăzeci şi cinci de mii de 
livre, în afară de postul pe care îl ai, un cal pentru care Château- 
Renaud ţi-a oferit patru sute de ludovici şi pe care n-ai vrut să-l 
dai, un croitor care nu-ţi greşeşte niciodată un pantalon, având 
Opera, Jockey-Clubul şi teatrul Variétés — cum nu găseşti în 


toate acestea prilejuri de distracţie? Ei, bine, fie, am să te 
distrez eu. 

— Cum adică? 

— Dându-ţi posibilitatea să faci o cunoştinţă nouă. 

— Bărbat sau femeie? 

— Bărbat. 

— O, cunosc prea mulţi! 

— Dar nu ca acela despre care îţi vorbesc. 

— Şi de unde vine el? De la capătul lumii? 

— Poate de mai departe. 

— Drace, nădăjduiesc că nu el aduce dejunul nostru. 

— Nu, fii pe pace, dejunul nostru se prepară în bucătăriile 
materne. Dar îţi este foame? 

— Da, mărturisesc, oricât de umilitoare ar fi declaraţia asta. 
Dar am cinat ieri la domnul de Villefort şi — ai remarcat, dragă 
prietene? — se cinează foarte prost la oamenii parchetului. S-ar 
zice că totdeauna au remuşcări. 

— Subestimezi mesele altora, măcar că nu se cinează bine 
nici la miniştrii tăi. 

— Da şi cel puţin nu invităm nici oameni cumsecade: iar 
dacă nu am fi obligaţi să facem onorurile mesei pentru câţiva 
mocofani care gândesc şi mai cu seamă care votează bine, ne- 
am feri ca de ciumă să cinăm la noi. Te rog să crezi. 

— In cazul acesta, dragul meu, mai ia un pahar cu Xeres şi 
încă un pişcot. 

— Cu plăcere, vinul tău spaniolesc este excelent. Vezi bine 
că am avut dreptate să pacificăm ţara asta. 

— Da, dar don Carlos? 

— Ei, don Carlos o să bea vin de Bordeaux, iar peste zece 
ani îi vom căsători fiul cu mica regină. 

— Ceea ce îţi va aduce Lâna de aur dacă te mai afli la 
minister. 

— Albert, am impresia că în dimineaţa asta ai adoptat ca 
sistem să mă hrăneşti cu fum. 

— Recunosc că fumul amuză stomacul mai mult decât 
orice, dar uite că tocmai aud glasul lui Beauchamp în 
anticameră. Vă veţi ciondăni amândoi, aşa că o să vă treacă 
timpul mai uşor. 

— În legătură eu ce? 

— Cu ziarele. 


— O, dragă prietene, spuse Lucien cu dispreţ suveran, crezi 
că citesc ziarele? 

— Un motiv în plus ca să vă certaţi şi mai mult. 

— Domnul Beauchamp! Anunţă valetul. 

— Intră, intră, pană teribilă! spuse Albert, sculându-se şi 
venind în întâmpinarea tânărului. Uite-l şi pe Debray, care te 
detestă fără să te citească. Cel puţin aşa spune. 

— Are dreptate, glăsui Beauchamp. Face ca mine: îl critic 
fără să ştiu ce face. Bună ziua, comandorule! 

— A, ai şi aflat? Răspunse secretarul particular, schimbând 
cu ziaristul o strângere de mână şi un zâmbet. 

— La naiba! Exclamă Beauchamp. 

— Şi ce se zice în lume? 

— In care lume? Avem multe lumi în anul de graţie 1838. 

— Eh, în lumea critico-politică al cărei leu eşti. 

— Se spune că este foarte just şi că semeni destul roşu ca 
să crească puţin albastru. 

— Nu e rău zis, glăsui Lucien. Dragă Beauchamp, de ce nu 
eşti tu de ai noştri? Cu inteligenţa ta ai face în trei sau patru ani 
situaţie. 

— De aceea nu aştept decât un lucru ca să-ţi urmez sfatul: 
un minister care să fie asigurat pentru şase luni. Acum, un 
singur cuvânt dragă Albert, căci se impune să-l las pe bietul 
Lucien să respire. Dejunăm sau cinăm? Eu am Camera. Precum 
vezi, meseria noastră nu e trandafirie. 

— Se va dejuna doar. Nu mai aşteptăm decât două 
persoane şi ne vom aşeza la masă de îndată ce vor sosi. 

— Şi ce fel de persoane aşteptaţi la dejun? întrebă 
Beauchamp. 

— Un nobil şi un diplomat, zise Albert. 

— In cazul acesta, nobilul merită două ore şi diplomatul 
două. Voi reveni la desert. Păstrează-mi fragi, cafea şi ţigări. Am 
să mănânc o costiţă la Cameră. 

— Să nu faci asta Beauchamp, căci chiar dacă nobilul ar fi 
un Montmorency şi diplomatul un Metternich, vom dejuna la 
ceasurile zece şi jumătate fix. Până atunci, fă ca Debray: gustă 
X-eresul meu şi pişcoturile. 

— Bine, fie, rămân. Trebuie cu orice preţ să mă distrez în 
dimineaţa asta. 


— Bravo, eşti în situaţia lui Debray! Mi se pare totuşi că, 
atunci când guvernul e trist, se cuvine ca opoziţia să fie veselă. 

— Dragă prietene, tu nu şti ce mă ameninţă. Am să aud în 
dimineaţa asta un discurs al domnului Danglars la Camera 
deputaţilor, iar diseară, la nevastă-sa, tragedia unui pair de 
Franţa. Să-l ia dracu de guvern constituţional! lar pentru că 
aveam putinţa de alegere, după câte se spune, cum de l-am 
preferat pe acesta? 

— Înţeleg. Ai nevoie să faci provizie de ilaritate. 

— Nu vorbiţi rău despre discursurile domnului Danglars, 
spuse Debray. El votează pentru voi, face opoziţie. 

— Tocmai asta e nenorocirea! De aceea aştept să-l trimiteţi 
să pălăvrăgească la Luxemburg ca să râd cu toată pofta. 

— Dragul meu, îi spuse Albert lui Beauchamp, se vede că 
treburile Spaniei sunt aranjate, căci în dimineaţa asta eşti de o 
acrime revoltătoare. Nu uita că la cronica pariziană se vorbeşte 
despre o căsătorie între mine şi domnişoara Eugenie Danglars. 
Nu pot, deci, cu conştiinţa senină, să le las să vorbeşti rău 
despre elocvenţa unui om care îmi va spune într-o zi: „Domnule 
viconte, ştii că dau fiicei mele două milioane?" 

— Haida-de, exclamă Beauchamp, căsătoria asta nu se va 
face niciodată. Regele a putut să-l facă baron, va putea să-l facă 
pair, dar nu-l va face nobil, iar contele de Morcerf e o spadă 
prea aristocratică pentru a consimţi, în schimbul a două 
milioane amărâte, la o mezalianţă. Vicontele de Morcerf nu 
trebuie să se însoare decât cu o marchiză. 

— Două milioane! Cu toate acestea e o sumă frumuşică! 
Reluă Morcerf. 

— E capitalul social al unui teatru de bulevard sau al unui 
drum de fier de la Grădina plantelor la Rapee. 

— Morcerf, lasă-l să spună ce o vrea, replică Debray cu 
moliciune şi însoară-te. Te însori cu eticheta unei pungi, nu-i 
aşa? Ei bine, ce-ţi pasă? E preferabil ca pe eticheta aceasta să 
fie un blazon în minus şi un zero în plus. Ai şapte blazoane pe 
armurile tale, vei da trei nevestei tale şi tot îţi mai rămân patru. 
Adică unul mai mult decât domnului de Guise, care era cât pe- 
aci să fie regele Franţei şi al cărui văr primar era împăratul 
Germaniei. 

— Cred că ai dreptate, Lucien, îi răspunde Albert distrat. 


— Cu siguranţă. De altminteri, orice milionar e nobil, adică 
poate să fie. 

— Sst! Nu spune asta, Debray, zise Beauchamp râzând, 
căci, ca să te vindece de mania ta de a face paradoxuri, 
Château-Renaud te va străpunge cu spada lui Renaud de 
Montauban, strămoşul său. 

— Domnul de Château-Renaud! Domnul Maximilien Morrel! 
Anunţă valetul alţi doi musafiri. 

— În cazul acesta, suntem toţi, aşa că vom începe să 
dejunăm, se bucură Beauchamp. Căci, dacă nu mă înşel, nu mai 
aşteptai decât două persoane, Albert. 

— Morrel? Murmură Albert surprins, Morrel? Ce înseamnă 
asta? 

— Dar, până să termine, domnul de Château-Renaud, un 
tânăr frumos de treizeci de ani, nobil din creştet până în tălpi, 
adică având figura unui de Guiche şi spiritul unui Mortemart, îl 
apucase pe Albert de mână. 

— Permite-mi, dragul meu, îi spuse el, să-ţi prezint pe 
domnul căpitan de spahii Maximilien Morrel, prietenul meu şi, 
mai mult decât atât, salvatorul meu. De altminteri, omul se 
prezintă destul de bine el însuşi. Viconte, salută-l pe eroul meu! 

Şi se dădu la o parte ca să facă loc unui tânăr nobil înalt, cu 
fruntea lată, cu ochi străpungători, cu mustăţi negre, pe care 
cititorii îşi amintesc a-l fi văzut la Marsilia, într-o împrejurare 
îndeajuns de dramatică, poate, ca să nu-l fi uitat. O uniformă 
bogată, semifranţuzească, semiorientală, purtată admirabil, 
scotea în relief pieptul lat, decorat cu crucea Legiunii de Onoare 
şi zvelteţea cutezătoare a taliei. Tânărul ofiţer se înclină cu o 
politeţe elegantă. Morrel era grațios în fiecare mişcare a sa, 
deoarece era puternic. 

— Domnule, spuse Albert cu afectuoasă curtoazie, domnul 
baron de Château-Renaud ştia câtă plăcere îmi va face 
prilejuindu-mi cunoştinţa dumneavoastră. Sunteţi prietenul său, 
domnule, fiţi şi al nostru. 

— Foarte bine, interveni Château-Renaud şi doreşte-ţi 
dragă viconte ca, atunci când se va ivi ocazia, să facă pentru 
tine ce-a făcut pentru mine. 

— Dar ce a făcut? întrebă Albert. 

— O, zise Morrel, nu merită osteneala de a mai vorbi despre 
aceasta, iar domnul exagerează. 


— Cum, nu merită osteneala de a mai vorbi? Exclamă 
Château-Re-naud. Nu merită viaţa osteneala de a vorbi despre 
ea?... Nu, zău, cele ce spui sunt prea filosofice, scumpe domnule 
Morrel... Sunt bune pentru dumneata, care îţi expui viaţa în 
fiecare zi, dar pentru mine, care mi-o expun întâmplător, o 
dată... 

— Ceea ce văd mai limpede în toate acestea, baroane, e că 
domnul căpitan Morrel ţi-a salvat viaţa. 

— O, de bună seamă că da! spuse Château-Renaud. 

— Şi cu ce ocazie? întrebă Beauchamp. 

— Beauchamp, prietene, află că eu mor de foame, spuse 
Debray. Nu te avânta deci în poveşti. 

— Bine, dar eu nu împiedic pe nimeni să se aşeze la masă, 
spuse Beauchamp... Château-Renaud ne va istorisi întâmplarea 
în timpul dejunului. 

— Domnilor, declară Morcerf, nu e decât zece şi un sfert, 
ţineţi seama că mai aşteptăm un musafir. 

— A, într-adevăr, un diplomat, spuse Debray. 

— Un diplomat sau altceva, habar nu am. Ceea ce ştiu este 
că, întrucât mă priveşte, l-am însărcinat cu o misiune de care s- 
a achitat aşa de bine, spre multumirea mea, încât, dacă eram 
rege, l-aş fi făcut în chiar clipa aceea cavaler al tuturor ordinelor 
mele, presupunând că aveam în acelaşi timp la dispoziţie Lâna 
de aur şi Jartiera. 

— In cazul acesta, deoarece nu ne aşezăm încă la masă, 
spuse Debray, baroane, toarnă-ţi un pahar cu Xeres, cum am 
făcut noi şi istoriseşte-ne întâmplarea. 

— Ştiţi cu toţii că îmi venise ideea să merg în Africa. 

— Un drum pe care l-au trasat strămoşii tăi, dragă Château- 
Renaud, răspunse Morcerf cu galanterie. 

— Dar mă îndoiesc că el s-a dus, aşa cum s-au dus ei, 
pentru a elibera mormântul lui lisus. 

— Ai dreptate, Beauchamp, spuse tânărul aristocrat. 
Plecasem pur şi simplu ca să fac exerciţii de pistol, ca amator. 
Duelul îmi repugnă, precum ştiţi, de când doi martori pe care îi 
alesesem ca să rezolve o afacere m-au silit să zdrobesc braţul 
unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, bietul Franz d'Epinay, 
pe care îl cunoaşteţi cu toţii. 

— A, da, adevărat, v-aţi bătut pe vremuri, spuse Debray. Cu 
ce ocazie? 


— Să mă ia dracu dacă îmi amintesc, glăsui Château- 
Renaud. Ceea ce îmi aduc însă perfect aminte e că, fiindu-mi 
ruşine să las un talent ca al meu să doarmă, am vrut să încerc 
asupra arabilor nişte pistoale noi care îmi fuseseră făcute cadou. 
În consecinţă, m-am îmbarcat pentru Oran. De la Oran am ajuns 
la Constantine, exact în momentul în care ne luam tălpăşiţa. M- 
am retras împreună cu ceilalţi. Patruzeci şi opt de ore am 
suportat destul de bine ploaia, în timpul zilei şi zăpada, în timpul 
nopţii. În sfârşit, în a treia dimineaţă, calul meu muri de frig. 
Bietul animal! Deprins cu păturile şi cu soba din grajd... Un cal 
arab care s-a simţit cam dezrădăcinat, întâlnind zece grade de 
frig în Arabia. 

— De aceea vrei să cumperi calul meu englezesc, spuse 
Debray. Îţi închipui că el va suporta frigul mai bine decât arabul 
tău. 

— Te înşeli, căci am jurat să nu mă mai întorc în Africa. 

— Ai tras, va să zică, o frică straşnică? întrebă Beauchamp. 

— Pe cuvântul meu, da, mărturisesc, răspunse Château- 
Renaud; şi aveam motive. Calul meu era mort; mă retrăgeam pe 
jos; şase arabi veniră în galop să-mi taie capul; doborâi doi cu 
două focuri de puşcă, doi cu două focuri de pistol; dar mai 
rămâneau doi, iar eu eram dezarmat. Unul mă apucă de păr — 
de aceea îl port scurt acum, nu se ştie ce se poate întâmpla —, 
altul îmi tăie gâtul cu iataganul şi simţeam frigul de gheaţă al 
fierului, când domnul pe care îl vedeţi se năpusti asupra lor, îl 
ucise pe cel care mă ţinea de păr cu un foc de pistol şi crăpă 
capul cu o lovitură de sabie celui care se pregătea să-mi taie 
gâtul. Domnul îşi propusese să salveze un om în ziua aceea, iar 
hazardul a vrut ca eu să fiu acela; când am să fiu bogat, voi 
pune pe Klagmann sau pe Marochetti să ridice o statuie 
Hazardului. 

— Da, spuse Morrel zâmbind. Era la 5 septembrie, adică 
aniversarea unei zile când părintele meu a fost salvat în chip 
miraculos. De aceea, pe cât stă în puterea mea, celebrez în 
fiecare an ziua asta prin vreo faptă... 

— Eroică, nu-i aşa? Întrerupse Château-Renaud. Pe scurt, 
alesul am fost eu, dar asta nu e totul. După ce m-a salvat de 
fier, m-a salvat de frig, dându-mi, nu jumătate din mantaua sa, 
cum făcea Sfântul Martin, ci dându-mi-o întreagă. Apoi de 
foame, împărțind cu mine — ghiciţi ce? 


— Un pateu de la Felix? întrebă Beauchamp. 

— Nu. Calul său din care mâncarăm fiecare câte o bucată, 
cu multă poftă: era greu. 

— Calul? întrebă Morcerf râzând. A 

— Nu, sacrificiul, răspunse Château-Renaud. Intrebaţi-l pe 
Debray dacă l-ar sacrifica pe englezul său pentru un străin? 

— Pentru un străin, nu, spuse Debray, dar pentru un 
prieten, poate. 

— Eu am ghicit că veţi deveni prietenul meu, domnule 
baron, glumi Morrel. De altminteri, am mai avut onoarea să vă 
spun, eroism sau nu, sacrificiu sau nu, în ziua aceea datoram o 
ofrandă nenorocului ca răsplată pentru favoarea pe care norocul 
ne-a făcut-o cândva. 

— Întâmplarea la care domnul Morrel face aluzie, continuă 
Château-Renaud, este o istorie admirabilă, pe care vă va 
povesti-o într-o zi, după ce veţi face cunoştinţă mai apropiată cu 
el. Pentru astăzi, să ne garnisim stomacul, nu memoria. La ce 
oră dejunezi, Albert? 

— La zece şi jumătate. 

— Exact? întrebă Debray, scoţându-şi ceasul. 

— O, îmi veţi acorda cele cinci minute de graţie, spuse 
Morcerf, căci şi eu aştept un salvator. 

— Al cui? 

— Al meu, răspunse Morcerf. Credeţi că nu pot să fiu şi eu 
salvat şi că numai arabii retează capul? Dejunul nostru este un 
dejun filantropic şi vom avea la masă — cel puţin nădăjduiesc — 
doi binefăcători ai omenirii. 

— Cum o să procedăm, căci n-avem decât un premiu 
Montyon? întrebă Debray. 

— Ei, bine, îl vom da cuiva care n-a făcut nimic ca să-l aibă, 
spuse Beauchamp. De obicei, în felul ăsta, scapă din încurcătură 
şi Academia. 

— Şi de unde vine el? întrebă Debray. Scuză-mi stăruința, 
ştiu că ai răspuns întrebării, dar destul de vag ca să-mi permit a 
o pune din nou. 

— La drept vorbind, spuse Albert, nu ştiu. Când l-am invitat 
acum trei luni, se afla la Roma. Dar cine ar putea să spună unde 
a mai fost de atunci? 

— Şi îl crezi capabil să fie exact? întrebă Debray. 

— Îl cred capabil de orice, răspunse Morcerf. 


— la seama că, împreună cu cele cinci minute de graţie, în 
total mai avem zece minute. 

— Voi profita de ele ca să vă spun un cuvânt despre 
invitatul meu. 

— Pardon, întrebă Beauchamp, e materie pentru un foileton 
în cele ce ne vei povesti? 

— Da, desigur, spuse Morcerf, ba chiar cât se poate de 
interesantă. 

— Spune atunci, căci văd bine că am să lipsesc de la 
Cameră. Trebuie să mă despăgubesc. 

— Mă găseam la Roma în timpul ultimului carnaval. 

— Ştim asta, spuse Beauchamp. 

— Da, dar ceea ce nu ştiţi e că am fost răpit de tâlhari. 

— Nu există tâlhari, declară Debray. 

— Ba da, chiar foarte hidoşi, adică admirabili, căci aceia 
întâlniți de mine înspăimântau prin frumuseţea lor. 

— Dragă Albert, spuse Debray, recunoaşte că bucătarul tău 
e în întârziere, că stridiile n-au sosit de la Marennes sau de la 
Ostanda şi că, după exemplul doamnei de Maintenon, vrei să 
înlocuieşti prânzul printr-o poveste. Spune-o, dragul meu, 
suntem îndeajuns de binevoitori ca să te iertăm şi să-ţi ascultăm 
povestea, oricât de extraordinară făgăduieşte să fie. 

— lar eu vă spun că, oricât de extraordinară este, e 
adevărată de la un capăt la altul. Tâlharii mă răpiseră, deci şi 
mă  duseseră într-un loc foarte trist, care se numeşte 
catacombele de la San-Sebastian. 

— Cunosc locul, spuse Château-Renaud. Era cât pe-aci să 
fac friguri acolo. 

— Mie mi s-a întâmplat mai mult decât atât, zise Morcerf, 
le-am avut cu adevărat. Mi se comunicase că sunt prizonier 
dacă nu achit preţul de răscumpărare, patru mii de taleri 
romani. Din nefericire, nu mai aveam decât o mie cinci sute. 
Eram la capătul călătoriei şi creditul meu era epuizat. Îi scrisei 
lui Franz. Uite, Franz era martor şi puteţi să-l întrebaţi dacă mint 
cu o virgulă. li scrisei lui Franz că, dacă nu vine la şase 
dimineaţa cu cei patru mii de taleri, la şase şi zece minute voi 
întâlni sfinţii prea fericiţi şi pe glorioşii martiri în tovărăşia cărora 
aveam onoarea să mă găsesc. lar domnul Luigi Vampa — acesta 
e numele căpeteniei de tâlhari —, vă rog să credeţi, s-ar fi ţinut 
scrupulos de cuvânt. 


— Dar Franz a sosit cu cei patru mii de taleri? întrebă 
Château-Renaud. Ce dracu, patru mii de taleri nu sunt o 
problemă când te numeşti Franz d'Epinay sau Albert de Morcerf! 

— Nu, a sosit pur şi simplu cu musafirul pe care vi-l anunţ şi 
pe care nădăjduiesc să vi-l prezint. 

— Domnul acesta e, aşadar, un Hercule ce ucide pe Cacus, 
un Perseu care o mântuieşte pe Andromeda? 

— Nu, e un bărbat cam de statura mea. 

— Înarmai până în dinţi? 

— N-avea nici măcar o undrea. 

— A tratat răscumpărarea ta? 

— A şoptit două cuvinte la urechea căpitanului şi am fost 
liber. 

— Te pomeneşti că i s-au cerut chiar scuze pentru faptul că 
le-au arestat! Ricană Beauchamp. 

— Exact, spuse Morcerf. 

— A, va să zică omul acesta era Ariosto. 

— Nu, era pur şi simplu contele de Monte-Cristo. 

— Nu există nici un coate de Monte-Cristo, spuse Debray. 

— Nici eu nu cred, adăugă Château-Renaud, cu calmul celui 
care cunoaşte pe degete nobilimea europeană. Cine a auzit de 
existenţa vreunui conte de Monte-Cristo? 

— Poate că vine din Ţara Sfântă, spuse Beauchamp. 
Vreunul din străbunii săi va fi posedat Calvarul, aşa cum 
Mortemarii au posedat Marea Moartă. 

— Pardon, spuse Maximilien, mi se pare că vă voi scoate eu 
din încurcătură, domnilor. Monte-Cristo e o insulă mică despre 
care i-am auzit deseori vorbind pe marinarii din serviciul 
părintelui meu. Un grăunte de nisip în mijlocul Mediteranei, un 
atom în infinit. 

— Exact aşa e, domnule, spuse Albert; ei, bine, peste acest 
grăunte de nisip, peste acest atom, e senior şi rege cel despre 
care vă vorbesc. Desigur că îşi va fi cumpărat brevetul de conte, 
undeva, prin Toscana. 

— Va să zică, e bogat contele tău? 

— Îmi închipui că da. 

— Dar aşa ceva cred că se vede! 

— Te înşeli, Debray. 

— Nu te mai înţeleg. 

— Ai citit O mie şi una de nopți? 


— Ce întrebare! 

— Ştii oare dacă oamenii de acolo sunt bogaţi sau săraci? 
Dacă boabele lor de grâu nu sunt rubine sau diamante? Au aerul 
unor pescari amărâţi, nu-i aşa? Îi tratezi ca atare şi, deodată, ei 
îţi deschid o peşteră misterioasă unde găseşti o comoară cu 
care poţi cumpăra India. 

— Ei, şi? 

— Contele meu de Monte-Cristo e unul dintre pescarii 
aceştia. Are chiar un nume scos din poveste, se numeşte 
Simbad marinarul şi posedă o peşteră plină cu aur. 

— Morcerf, ai văzut peştera? întrebă Beauchamp. 

— Eu nu, ci Franz. Dar, sst! — nu trebuie spus un cuvânt 
despre asta în faţa lui. Franz a coborât acolo cu ochii legaţi şi a 
fost servit de muţi şi de femei pe lângă care, pare-se, Cleopatra 
nu e decât o zdreanţă. În privinţa femeilor, nu este tocmai sigur, 
deoarece ele au intrat decât după ce consumase haşiş. Aşa că s- 
ar putea prea bine ca aşa-zisele femei să fi fost pur şi simplu un 
cadril de statui. 

Tinerii îl priviră pe Morcerf cu ochi care voiau să spună: 

— Dragul meu, baţi câmpii sau îţi râzi de noi? 

— Într-adevăr, spuse Morrel pe gânduri, am auzit şi eu un 
marinar bătrân, cu numele de Penelon, povestind ceva 
asemănător celor spuse de domnul de Morcerf. 

— E o fericire că domnul Morrel îmi vine în ajutor, exclamă 
Albert. Vă indispune, nu-i aşa, că el aruncă o rază de lumină în 
labirintul meu? 

— Pardon, dragă prietene, spuse Debray, ne povesteşti 
lucruri neverosimile... 

— Asta pentru că ambasadorii şi consulii voştri nu vă 
pomenesc nimic despre ele. N-au timp, ei ţin să-şi molesteze 
compatrioţii care călătoresc. 

— Uite că te superi şi că te năpusteşti asupra bieţilor noştri 
agenţi. Ei, Doamne, cu ce vrei să te protejeze? Camera le 
retează în fiecare zi apuntamentele, de aceea nu mai găseşti 
nici unul dispus să reprezinte ţara. Vrei să fii ambasador, Albert? 
Intervin eu să te numească la Constantinopole. 

— Nu vreau, pentru ca nu cumva, la prima demonstraţie pe 
care o voi face în favoarea lui Mehmed-Ali, sultanul să-mi trimită 
şnurul, iar secretarii să mă stranguleze. 

— Ai dreptate, spuse Debray. 


— Da, dar toate astea nu-l împiedică pe contele meu de 
Monte-Cristo să existe. 

— La naiba, toată lumea există! 

— Nici vorbă, toată lumea există, dar nu în astfel de 
condiţii. Nu toată lumea are sclavi negri, galerii princiare, cai de 
şase mii de franci bucata, metrese grecoaice. 

— Ai văzut-o pe grecoaică? 

— Da, am văzut-o şi am auzit-o, am văzut-o la teatrul Valle 
şi am auzit-o într-o zi când am dejunat la conte. 

— Prin urmare, omul tău extraordinar mănâncă? 

— Da, dar mănâncă aşa de puţin încât nici nu merită să 
vorbim despre asta. 

— Veţi vedea că este un vampir. 

— Râzi dacă vrei. La fel spunea şi contesa G. care, precum 
ştiţi, l-a cunoscut pe lordul Ruthwen. 

— Straşnic! spuse Beauchamp. lată, pentru un om care nu 
este ziarist, pandantul faimosului şarpe de mare din 
Constituţionalul. Un vampir, admirabil subiect! 

— Ochiul sălbatic, a cărui lumină se micşorează şi se 
măreşte după voinţă, peroră Debray. Unghiul facial dezvoltat, 
fruntea magnifică, tenul livid, barba neagră, dinţii albi şi ascuţiţi, 
politeţea la fel. 

— Exact aşa, Lucien, spuse Morcerf. Semnalmentele sunt 
schiţate întocmai. Da, politeţe ascuţită şi incisivă. Omul acesta 
mi-a dat de multe ori fiori. Într-o zi, de exemplu, când priveam 
împreună o execuţie, am avut senzaţia că mă simt rău, mai mult 
pentru că îl vedeam şi-l auzeam vorbind cu răceală despre toate 
supliciile pământului, decât pentru că îl vedeam pe călău 
făcându-şi datoria şi auzeam strigătele osânditului. 

— Nu te-a dus cumva în ruinele Coliseului ca să-ţi sugă 
sângele, Morcerf? întrebă Beauchamp. 

— Sau, după ce te-a scăpat, nu te-a pus să iscăleşti vreun 
pergament roşu, prin care îi cedai sufletul, ca Esau, dreptul 
primului născut pentru un blid de linte? 

— Râdeţi! Râdeţi cât vreţi, domnilor! spuse Morcerf cam 
jignit. Când vă privesc pe voi, frumoşii parizieni, deprinşi cu 
bulevardul Gand, plimbăreţi prin Bois de Boulogne, şi-mi 
amintesc de omul acesta, ei bine, am impresia că nu facem 
parte din aceeaşi specie. 

— Sunt mândru de asta! spuse Beauchamp. 


— Fapt este că, interveni Château-Renaud, contele tău de 
Monte-Cristo e un bărbat galant în momentele lui libere, 
exceptând totuşi micile sale aranjamente cu bandiții italieni. 

— Eh, nu există bandiți italieni! spuse Debray. 

— Nici vampiri! Adăugă Beauchamp. 

— Şi nici vreun conte de Monte-Cristo, adăugă Debray. 
Dragă Albert, uite că sună zece şi jumătate. 

— Mărturiseşte că ai avut un coşmar şi să trecem la masă, 
spuse Beauchamp. 

Dar vibrația pendulului încă nu se stinsese, când uşa se 
deschise şi Germain anunţă: 

— Excelenţa sa, contele de Monte-Cristo! 

Auditorii tresăriră fără să vrea, ceea ce arătă preocuparea 
strecurată de povestirea lui Morcerf în sufletul lor. Nici Albert 
nu-şi putu înfrâna o emotie subită. 

Nu se auzise nici o trăsură în stradă, nici paşi în 
anticameră. Chiar uşa se deschisese fără zgomot. 

Contele apăru în prag, îmbrăcat cu cea mai mare 
simplitate, dar nici cel mai pretenţios /eu n-ar fi putut găsi un 
cusur acestei toalete. Totul era de un gust rafinat, totul ieşea 
din mâinile celor mai eleganţi furnizori: haine, pălărie, rufărie. 

Părea în vârstă de abia treizeci şi cinci de ani, iar ceea ce îi 
izbi pe toţi fu extrema lui asemănare cu portretul pe care îl 
schiţase Debray. 

Contele înaintă zâmbind în mijlocul salonului şi veni drept 
spre Albert, care, venind în întâmpinarea lui, îi întinse mâna 
grăbit. 

— Exactitatea, spuse contele de Monte-Cristo, e politeţea 
regilor, după câte a susţinut, cred, un suveran al nostru. Dar, cu 
toată bunăvoința, ea nu e totdeauna şi-a călătorilor. Cu toate 
acestea, nădăjduiesc, dragă viconte, că vei scuza cele două, trei 
secunde de întârziere a mea. Cinci sute de leghe nu se fac fără 
anumite dificultăţi, mai cu seamă în Franţa, unde este, pare-se, 
interzisă îmboldirea surugiilor. 

— Domnule conte, răspunse Albert, tocmai anunţam vizita 
dumneavoastră câtorva prieteni invitaţi de mine cu prilejul 
făgăduielii ce aţi binevoit să-mi faceţi şi pe care am onoarea să 
vi-i prezint. Ei sunt domnul conte de Château-Renaud, a cărui 
nobleţe numără doisprezece pairi şi ai cărui strămoşi au avut 
locul lor la Masa Rotundă; domnul Lucien Debray, secretar 


particular al ministrului de interne; domnul Beauchamp, ziarist 
teribil, spaima guvernului francez, dar de care, cu toată faima sa 
naţională, n-aţi auzit, poate, vorbindu-se în Italia, dat fiind că 
ziarul său nu pătrunde acolo; în sfârşit, domnul Maximilien 
Morrel, căpitan de spahii. 

La auzul acestui nume, contele care, până atunci, salutase 
curtenitor, dar cu o răceală şi o impasibilitate specific 
englezeşti, făcu fără să vrea un pas înainte şi o îmbujorare 
uşoară trecu fulgerător pe obrajii săi palizi. 

— Domnul poartă uniforma noilor biruitori francezi, spuse 
el. Frumoasă uniformă. 

Nu s-ar fi putut exprima sentimentul care dădea glasului 
contelui o vibraţie atât de profundă şi care făcea să-i 
strălucească, parcă fără de voie, ochii atât de frumoşi, de calmi 
şi de limpezi când nu avea vreun motiv să-i voaleze. 

— Nu-i văzuserăţi niciodată pe africanii noştri, întrebă 
Albert. 

— Niciodată, răspunse contele, recăpătându-şi complet 
stăpânirea de sine. 

— Domnule, sub uniforma aceasta bate una din inimile cele 
mai brave şi mai nobile ale armatei. 

— O, domnule conte! Întrerupse Morrel. 

— Daţi-mi voie, căpitane... Şi noi am aflat, continuă Albert, 
în legătură cu domnul, o faptă atât de eroică încât, deşi l-am 
văzut astăzi pentru prima oară, îi cer favoarea de a vi-l prezenta 
ca pe prietenul meu. 

Şi se puteau remarca încă o dată la contele de Monte- 
Cristo, auzind aceste cuvinte, privirea ciudată de fixitate, 
roşeaţa fugară şi uşoara tremurare a pleoapelor, care îi trădau 
de obicei emoția. 

— A, domnul e o inimă nobilă? Cu atât mai bine! Remarcă 
contele. Exclamaţia aceasta, care răspundea mai degrabă 
propriei gândiri, decât cuvintelor lui Albert, îi surprinse pe toţi şi 
în special pe Morrel. Acesta îl privi mirat pe contele de Monte- 
Cristo. Dar în acelaşi timp intonaţia era aşa de blândă şi de 
suavă că, oricât de ciudată fu exclamaţia, nu puteai să te superi. 

— De ce s-ar îndoi oare? întrebă Beauchamp pe Château- 
Renaud. 

— Într-adevăr, răspunse acesta, care, cu deprinderea lumii 
şi cu precizia ochiului său aristocratic, pătrunsese din Monte- 


Cristo tot ce se putea pătrunde, într-adevăr, Albert nu ne-a 
amăgit. Contele e un personaj ciudat. Ce spui, Morrel? 

— Pe cuvântul meu, spuse acesta, are ochi sinceri şi glas 
simpatic. Îmi place, cu toate că a făcut o reflexie bizară pe 
seama mea. 

— Domnilor, li se adresă Albert, Germain mă anunţă că 
sunteţi serviţi. Scumpe conte, permiteţi-mi să vă arăt drumul. 

Trecură tăcuţi în sala de mâncare. Işi ocupă fiecare locul. 

— Domnilor, spuse contele, aşezându-se, permiteţi-mi o 
mărturisire care va fi scuza mea pentru toate abaterile pe care 
poate le voi face: eu sunt străin, dar în aşa măsură străin, încât 
mă aflu pentru întâia oară la Paris. Viaţa franceză mi-e deci pe 
de-a-ntregul necunoscută şi n-am trăit până în prezent decât 
viaţa orientală, cea mai antipatică bunelor tradiţii pariziene. Vă 
rog, deci, să mă scuzaţi dacă veţi găsi la mine deprinderi prea 
turceşti, prea napolitane sau prea arabe. Cu aceste zise, 
domnilor, să mâncăm. 

— Cum rosteşte toate acestea! Murmură Beauchamp. 
Hotărât lucru, e un mare senior. 

— Un mare senior! Repetă Debray. 

— Un mare senior al lumii, domnule Debray, spuse 
Château-Renaud. 


Capitolul III Dejunul 


Contele era, vă amintiţi, un comesean sobru. Albert făcu 
remarca aceasta, mărturisind temerea că, de la început, viaţa 
pariziană va displăcea călătorului prin latura ei cea mai 
materială, dar totodată şi cea mai necesară. 

— Dragă conte, spuse el, mă vedeţi cuprins de-o temere: că 
bucătăria din strada Herdel nu vă va fi pe plac, la fel ca cea din 
piaţa Spaniei. Ar fi trebuit să vă întreb ce doriţi şi să prepar 
câteva bucate pe gustul dumneavoastră. 

— Dacă m-aţi cunoaşte mai bine, domnule, răspunse 
contele zâmbind, nu v-ar preocupa o grijă aproape umilitoare 
pentru un călător ca mine care a trăit, rând pe rând, cu 
macaroane la Neapole, cu polenta la Milano, cu ghiveci la 
Valencia, cu pilaf la Constantinopol, cu orez în India şi cu cuiburi 


de rândunele în China. Bucătăria, nu există pentru un 
cosmopolit ca mine. Mănânc de toate şi pretutindeni, însă 
mănânc puţin. lar astăzi, când îmi reproşaţi sobrietatea, mă 
găsesc într-un moment cu poftă de mâncare, căci de ieri- 
dimineaţă nu am gustat nimic. 

— Cum, de ieri-dimineaţă? Exclamară tovarăşii de masă. N- 
aţi mâncat nimic de douăzeci şi patru de ore? 

— Nu, răspunse contele de Monte-Cristo. Fusesem obligat 
să mă abat din drum şi să iau informaţii în împrejurimile 
localităţii Nimes, astfel că eram oarecum în întârziere şi n-am 
vrut să mă opresc. 

— Şi aţi mâncat în trăsura dumneavoastră? întrebă Morcerf. 

— Nu, am dormit, aşa cum mi se întâmplă când mă 
plictisesc, fără să am curajul a mă distra, sau când mi-e foame, 
fără să am poftă de mâncare. 

— Dar dumneavoastră comandaţi somnului, domnule? 
întrebă Morrel. 

— Aproape. 

— Aveţi o reţetă pentru aceasta? 

— Infailibilă. 

— Ea ar fi excelentă pentru noi, africanii, care nu avem 
totdeauna ce să mâncăm şi care avem rareori ce să bem, spuse 
Morrel. 

— Da, îl aprobă Monte-Cristo. Din păcate, reţeta mea, 
excelentă pentru un om ca mine, care duce o viaţă cu totul 
excepţională, ar fi foarte primejdioasă aplicată unei armate care 
nu s-ar mai trezi când ai avea nevoie de ea. 

— Şi se poate şti reţeta aceasta? Intreabă Debray. 

— O, Doamne, da, spuse Monte-Cristo. Nu fac dintr-însa nici 
un secret. E un amestec de opiu excelent, pe care m-am dus eu 
însumi să-l caut la Canton, pentru a fi sigur că-l am pur şi din cel 
mai bun haşiş care se recoltează în Orient, adică între Tigru şi 
Eufrat. Se amestecă în părţi egale şi se fac nişte pilule pe care le 
înghiţi când ai nevoie. Efectul se arată după zece minute. 
Întrebaţi-l pe domnul baron Franz d'Epinay. Mi se pare că ela 
gustat într-o zi. 

— Da, răspunse Morcerf, mi-a spus câte ceva în privinţa 
aceasta, ba chiar a păstrat o foarte plăcută amintire. 

— Dar, întrebă Beauchamp, care, ca ziarist, era foarte 
incredul, purtaţi totdeauna drogul acesta la dumneavoastră? 


— Totdeauna, răspunse Monte-Cristo. 

— Ar fi o indiscreţie dacă v-aş cere să-mi arătaţi preţioasele 
pilule? Continuă Beauchamp, nădăjduind că-l va înfunda pe 
străin. 

— Nu, domnule, răspunse contele. Şi scoase din buzunar o 
admirabilă bombonieră scobită într-un singur smarald şi închisă 
printr-un zăvor de aur care, desfăcându-se, arăta o ghiulea 
mică, de culoare verzuie şi de mărimea unui bob de mazăre. 
Bobul avea un miros acru, pătrunzător. Se aflau patru sau cinci 
la fel în smaraldul care putea să cuprindă o duzină. 

Bomboniera făcu ocolul mesei, dar mai mult pentru a fi 
examinat minunatul smarald decât pentru a vedea sau mirosi 
pilulele. 

— Desfătarea aceasta V-O prepară bucătarul 
dumneavoastră? întrebă Beauchamp. 

— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, nu las desfătările 
mele reale la cheremul mâinilor nevrednice. Sunt un chimist 
îndeajuns de bun, astfel că îmi prepar singur pilulele. 

— Smaraldul este admirabil şi este cel mai mare pe care l- 
am văzut vreodată, cu toate că mama are câteva bijuterii de 
familie remarcabile, spuse Château-Renaud. 

— Aveam trei la fel, declară Monte-Cristo: am dat unul 
Marelui Senior, care şi l-a montat pe sabie; altul, Sfântului 
Părinte, care şi l-a încrustat pe mitră în faţa altui smarald, 
aproape asemănător, dar mai puţin frumos, care fusese dat 
predecesorului, Pius al Vil-lea, de către împăratul Napoleon; l- 
am păstrat pe al treilea pentru mine şi l-am scobit, ceea ce i-a 
luat jumătate din valoare însă l-a făcut mai util pentru 
întrebuinţarea pe care voiam să i-o dau. 

Toţi îl priveau pe Monte-Cristo cu uimire. Vorbea cu atâta 
simplitate încât era vădit că spunea adevărul sau că era nebun. 
Cu toate acestea, smaraldul din mâna sa te făcea să înclini spre 
prima ipoteză. 

— Şi ce v-au dat cei doi suverani în schimbul magnificului 
cadou? întrebă Debray. 

— Marele Senior, libertatea unei femei, răspunse contele, 
Sfântul Părinte, viaţa unui bărbat. Astfel că, o dată în existenţa 
mea, am fost atât de puternic ca şi când Dumnezeu mi-ar fi dat 
să mă nasc pe treptele unui tron. 


— Omul pe care l-aţi eliberat e Peppino, nu-i aşa? Exclamă 
Morcerf. Pentru el aţi folosit dreptul dumneavoastră de graţie? 

— Poate, rosti Monte-Cristo, zâmbind. 

— Domnule conte, nu vă închipuiţi plăcerea pe care o simt 
când vă aud vorbind astfel, spuse Morcerf. Vă anunţasem mai 
înainte prietenilor mei ca pe un om legendar, ca pe un vrăjitor 
din O mie şi una de nopți, ca pe un vrăjitor din evul mediu; dar 
parizienii sunt aşa de subtili în paradoxuri, încât consideră drept 
capricii ale imaginaţiei adevărurile cele mai incontestabile, când 
aceste adevăruri nu intră în toate condiţiile existenţei lor 
cotidiene. lată-i, de exemplu, pe Debray, care citeşte şi pe 
Beauchamp, care tipăreşte în fiecare zi că a fost arestat şi jefuit 
pe bulevard un membru întârziat al Jockey-Clubului; că au fost 
asasinate patru persoane în strada Saint-Denis sau în foburgul 
Saint-Germain; că au fost arestaţi zece-cincisprezece-douăzeci 
de hoţi, fie într-o cafenea de pe bulevardul Temple, fie în 
Termele lui Julien şi care tăgăduiesc existenţa bandiţilor din 
bălți, din câmpia Romei sau din mlaştinile Pontinus. Spuneţi-le 
dumneavoastră, vă rog, domnule conte, că am fost prins de 
bandiții aceştia şi că, fără generoasa dumneavoastră 
intervenţie, aş aştepta, după toate probabilitățile, astăzi, 
reînvierea veşnică în catacombele San-Sebastian, în loc să le 
ofer un prânz în nevrednica mea căsuţă din strada Helder. 

— Eh, mi-aţi făgăduit că nu-mi veţi mai vorbi niciodată 
despre mizeria aceea, spuse Monte-Cristo. 

— Eu, nu, domnule conte! Exclamă Morcerf. Altcineva, 
poate, căruia îi veţi fi făcut acelaşi serviciu şi pe care îl 
confundați cu mine. Din contră, să vorbim, vă rog. Căci dacă vă 
hotărâți să vorbiţi despre împrejurarea aceea, poate îmi veţi 
repeta nu numai ceva din ce ştiu, dar şi multe din ce nu ştiu. 

— Mi se pare, zise contele zâmbind, că în afacerea aceea 
aţi jucat un rol destul de important, ca să ştiţi tot aşa de bine ce 
s-a întâmplat. 

— Îmi făgăduiţi, dacă spun tot ce ştiu, spuse Morcerf, că 
veţi spune şi dumneavoastră tot ce nu ştiu? 

— Nici vorbă, răspunse Monte-Cristo. 

— Ei, bine, reluă Morcerf, chiar dacă amorul meu propriu ar 
avea de suferit, voi mărturisi că m-am crezut timp de trei zile 
obiectul tachineriilor unei măşti pe care o socoteam urmaşa 
Tulliei sau a Popeei, în timp ce eram pur şi simplu obiectul 


tachineriilor unei ţărănci. Ceea ce ştiu e că am confundat-o, ca 
un nărod, mai nărod chiar decât cel despre care pomeneam 
adineauri, pe ţăranca aceasta cu un tânăr bandit de 15, 16 ani, 
cu barba neră-sărită încă, cu talia fină care, în momentul când 
voiam să mă emancipez până la a depune un sărut pe umăru-i 
cast, mi-a pus pistolul în piept şi, cu ajutorul a şapte sau opt 
tovarăşi ai săi, m-a dus sau, mai bine-zis, m-a târât în fundul 
catacombelor San-Sebastian, unde am găsit un căpitan de 
bandiți foarte instruit, care citea Comentariile lui Cezar şi care a 
catadicsit să-şi întrerupă lectura pentru a-mi spune că, dacă a 
doua zi, la şase dimineaţa, nu vărs patru mii de taleri în casa sa, 
la şase şi un sfert voi înceta să exist. Scrisoarea există, se 
găseşte în mâna lui Franz, semnată de mine, cu un post- 
scriptum al maestrului Luigi Vampa. Dacă vă îndoiţi, îi scriu lui 
Franz care va interveni pentru legalizarea iscăliturilor. lată ce 
ştiu. Acum, ceea ce nu ştiu, este cum aţi izbutit dumneavoastră, 
domnule conte, să insuflaţi un respect atât de mare bandiţilor 
Romei, care sunt prea puţin respectuoşi. Vă mărturisesc că 
Franz şi eu am fost cuprinşi de o admiraţie negrăită. _ 

— Nimic mai simplu, domnule, răspunse contele. |l 
cunoşteam pe faimosul Vampa de mai bine de zece ani. Pe când 
era încă foarte tânăr şi se ocupa cu păstoritul, i-am dat într-o zi 
nu mai ştiu ce monedă de aur, deoarece îmi arătase drumul. El 
mi-a dăruit, ca să nu aibă nici o obligaţie, un pumnal sculptat de 
el însuşi şi pe care l-aţi văzut, desigur, în colecţia mea de arme. 
Mai târziu, fie că uitase schimbul de mici cadouri care ar fi 
trebuit să întreţină prietenia noastră, fie că nu mă recunoscuse, 
a încercat să mă aresteze; dar, dimpotrivă, l-am prins eu pe el şi 
pe doisprezece oameni ai săi. Puteam să-l predau justiţiei 
romane care este expeditivă şi care, de hatârul lui, s-ar fi grăbit 
şi mai mult, dar nu făcui nimic. Le dădui drumul lui şi alor săi. 

— Cu condiţia să nu mai păcătuiască, spuse ziaristul 
râzând. Văd cu plăcere că şi-au respectat cu sfinţenie cuvântul. 

— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, cu simpla condiţie 
să mă respecte întotdeauna pe mine şi pe ai mei. Poate că ce vă 
spun vi se va părea ciudat dumneavoastră, domnilor socialişti, 
progresişti, umanitarişti, dar eu nu mă ocup niciodată de 
semenul meu, nu încerc niciodată să ocrotesc societatea care 
nu mă ocroteşte ea pe mine şi — voi spune chiar — care, în 
genere, nu se ocupă de mine decât pentru a-mi face rău. 


Suprimându-i din stima mea şi păstrând neutralitatea faţă de ei, 
societatea şi semenul meu îmi sunt încă datori. 

— Bravo! Exclamă Château-Renaud. lată primul om curajos 
pe care îl aud predicând cu loialitate şi cu brutalitate egoismul. 
Bravo, domnule conte, este foarte frumos ce spuneţi. 

— În orice caz, e sincer, spuse Morrel. Sunt însă sigur că 
domnului conte nu i-a părut rău că s-a abătut o dată de la 
principiile pe care ni le-a expus, totuşi, în mod aşa de absolut. 

— Cum, m-am abătut de la aceste principii, domnule? 
întrebă Monte-Cristo, care, din când în când, nu se putea 
împiedica de a-l privi pe Maximilien cu atâta luare-aminte încât, 
în două sau trei rânduri, cutezătorul tânăr îşi coborâse ochii din 
faţa privirii clare şi limpezi a contelui. 

— Cred, reluă Morrel, că, eliberându-l pe domnul de Morcerf 
pe care nu îl cunoşteaţi, aţi servit semenul dumneavoastră şi 
societatea. 

— Al cărei frumos ornament este el, spuse Beauchamp cu 
gravitate, golind dintr-o singură înghiţitură un pahar de 
şampanie. 

— Domnule conte, exclamă Morcerf, sunteţi prins în plasa 
raţionamentului — dumneavoastră, unul dintre cei mai severi 
logicieni pe care îi cunosc; şi veţi vedea că vi se va demonstra 
limpede, în curând, că, departe de a fi un egoist, sunteţi, 
dimpotrivă, un filantrop. O, domnule conte, dumneavoastră vă 
declaraţi oriental, levantin, malaiez, indian, chinez, sălbatic. Vă 
numiţi Monte-Cristo după numele de familie, Simbad marinarul 
după numele de botez şi iată că, din ziua când puneţi piciorul în 
Paris, posedaţi instinctiv cel mai mare merit sau cel mai mare 
defect al parizienilor noştri excentrici, adică uzurpaţi vicii pe 
care nu le aveţi şi tăinuiţi virtuţi pe care le aveţi. 

— Dragă viconte, spuse Monte-Cristo, nu văd în tot ce am 
declarat sau am făcut un singur cuvânt pentru care să merit din 
partea dumneavoastră şi din partea acestor domni aşa-zisul 
elogiu pe care l-am primit. Dumneavoastră nu eraţi un străin 
pentru mine, deoarece vă cunoşteam, deoarece vă cedasem 
două camere, deoarece vă invitasem la dejun, deoarece am 
privit împreună măştile pe Corso şi deoarece am contemplat de 
la o fereastră a pieţei del Popolo execuţia aceea care v-a 
impresionat aşa de puternic încât v-aţi simţit rău. De aceea, Îi 
întreb pe toţi domnii de aici dacă puteam să-l las pe oaspetele 


meu în mâinile acelor groaznici bandiți, cum îi denumiți 
dumneavoastră? Ştiţi de altminteri că, salvându-vă, nutream un 
gând ascuns; acela de a mă servi de dumneavoastră pentru a 
mă introduce în saloanele din Paris când voi veni să vizitez 
Franţa. O vreme aţi putut să consideraţi hotărârea aceea ca pe 
un proiect vag şi fugitiv; dar astăzi, vedeţi, el e o bună şi 
frumoasă realitate, căreia trebuie să vă supuneţi dacă nu vreţi 
să vă călcaţi cuvântul. 

— Şi mi-l voi respecta, spuse Morcerf. Mă tem, totuşi, să nu 
fiţi foarte dezamăgit, scumpe conte, dumneavoastră, deprins cu 
poziţiile accidentate, cu evenimentele pitoreşti, cu orizonturile 
fantastice. La noi nu se găseşte cel mai mărunt episod în genul 
acelora cu care viaţa aventuroasă pe care aţi dus-o v-a obişnuit. 
Chimborazzo al nostru e Montmartre; Himalaia noastră e colina 
Valerien; Marele Pustiu e câmpia Grenelle, cu toate că o 
străpunge un puț artezian pentru caravanele care au nevoie de 
apă. Avem hoţi, foarte mulţi chiar, cu toate că nu atâţia pe cât 
se spune, dar hoţii aceştia se tem, infinit mai mult decât cel mai 
mare senior, de ultimul copoi. În sfârşit, Franţa e o ţară aşa de 
prozaică şi Parisul un oraş aşa de civilizat încât nu veţi găsi 
căutând în cele 85 de departamente ale noastre, spun 85 de 
departamente căci, bineînţeles, fac abstracţie de Corsica Franţei 
— cel mai însemnat munte pe care să nu fie un telefon şi cea 
mai neînsemnată peşteră în care un comisar de poliţie să nu fi 
pus un bec de gaz. Un singur serviciu vă pot face, scumpe conte 
şi pentru aceasta mă pun la dispoziţia dumneavoastră, să vă 
prezint pretutindeni sau, se înţelege, să-i însărcinez pe prietenii 
mei să vă prezinte. De altminteri, pentru aceasta nu aţi avea 
nevoie de nimeni. Cu numele, cu averea şi cu spiritul 
dumneavoastră (Monte-Cristo se înclină cu un zâmbet uşor 
ironic), cineva se prezintă, oriunde, singur şi e bine primit. Nu 
pot, prin urmare, să vă fiu bun decât pentru un lucru: dacă o 
oarecare obişnuinţă a vieţii pariziene, oarecare experienţă a 
confortabilului, oarecare cunoaştere a bazarelor noastre pot să 
mă recomande dumneavoastră, vă stau la dispoziţie pentru a vă 
găsi o casă convenabilă. Nu îndrăznesc să vă propun să împărţiţi 
locuinţa mea cu mine, aşa cum am împărţit-o pe a 
dumneavoastră la Roma, eu care nu profesez egoismul, dar care 
sunt egoist prin excelenţă. Căci, la mine, afară de mine, n-ar 


putea să stea o umbră, afară doar de cazul în care umbra ar fi a 
unei femei. 

— Rezerva aceasta, spuse contele, este de natură strict 
conjugală. Intr-adevăr, mi-aţi spus, domnule, câteva cuvinte la 
Roma despre o căsătorie în perspectivă. Pot să vă felicit pentru 
viitoarea dumneavoastră fericire? 

— Lucrul e tot în stare de proiect, domnule conte. 

— lar cine spune proiect, interveni Debray, vrea să spună 
eventualitate. 

— Nu, glăsui Morcerf. Tatăl meu ţine la această căsătorie şi 
nădăjduiesc să vă pot prezenta în curând, dacă nu pe soţia mea, 
cel puţin pe viitoarea mea soţie: domnişoara Eugenie Danglars. 

— Eugénie Danglars? întrebă Monte-Cristo. la staţi, 
părintele ei nu e domnul baron Danglars? 

— Ba da, răspunse Morcerf, dar baron de creație nouă. 

— O, ce-are a face? spuse Monte-Cristo. Dacă a făcut 
statului servicii pentru care să i se cuvină distincția... 

— Enorme, declară Beauchamp. Deşi liberal cu sufletul, el a 
completat, în 1829, un împrumut de şase milioane pentru regele 
Charles X, care l-a făcut baron şi cavaler al Legiunii de Onoare, 
astfel că poartă panglica nu la buzunarul vestei, cum s-ar putea 
crede, ci la butoniera fracului. 

— Beauchamp, Beauchamp, spuse  Morcerf râzând, 
păstrează astea pentru Corsarul şi pentru Charivari. În faţa mea, 
însă, cruţă-l pe viitorul socru. Apoi, întorcându-se spre Monte- 
Cristo: 

— Dar dumneavoastră aţi pronunţat adineauri numele lui, 
ca şi cum l-aţi cunoaşte pe baron! Glăsui el. 

— Nu-l cunosc, spuse Monte-Cristo, cu neglijenţă. Probabil 
însă că nu voi întârzia să-i fac cunoştinţa, dat fiind că am un 
credit deschis asupra lui de către casele Richard şi Blount din 
Londra, Arstein şi Eskeles din Viena şi Thomson şi French din 
Roma. Rostind ultimele două nume, Monte-Cristo privi cu coada 
ochiului pe Maximilien Morrel. 

Dacă străinul s-a aşteptat să producă o impresie asupra lui 
Maximilien Morrel, el nu s-a înşelat. Maximilien tresări, ca şi cum 
ar fi primit un şoc electric. 

— Thomson şi French? întrebă el. Cunoaşteţi casa aceasta? 

— Sunt bancherii mei în capitala lumii creştine, răspunse 
contele cu linişte. Pot să vă fiu de folos cu ceva pe lângă ei? 


— O, domnule conte, aţi putea să ne ajutaţi în cercetări 
rămase până în prezent infructuoase. Casa aceasta a făcut 
altădată un serviciu casei noastre şi, nu ştiu pentru ce, a 
tăgăduit întotdeauna aceasta. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule, răspunse Monte- 
Cristo, înclinându-se. 

— Dar, exclamă Morcerf, în legătură cu domnul Danglars 
ne-am depărtat foarte mult de subiectul conversaţiei noastre. 
Era vorba să găsim o locuinţă convenabilă contelui de Monte- 
Cristo; domnilor, să ne coalizăm pentru a găsi o idee. Unde ÎI 
vom găzdui pe acest nou oaspete al marelui Paris? 

— În foburgul Saint-Germain, spuse Château-Renaud. 
Domnul va găsi acolo un imobil fermecător, situat între o curte 
şi o grădină. 

— Eh, Château-Renaud, spuse Debray, tu nu cunoşti decât 
tristul şi posacul tău foburg Saint-Germain. Nu-l ascultați 
domnule conte, mutaţi-vă pe Chaussee-d'Antin: e adevăratul 
centru al Parisului. 

— Pe bulevardul Operei, interveni Beauchamp, la primul 
etaj, o casă cu balcon. Domnul conte îşi va aduce acolo perne 
împletite în argint şi va vedea, fumându-şi ciubucul sau 
înghiţindu-şi pilulele, cum toată capitala îi defilează pe sub ochi. 

— Morrel, dumneata n-ai nici o idee? intreabă Château- 
Renaud. Nu propui nimic? 

— Ba da, spuse tânărul, zâmbind. Dimpotrivă, am una, dar 
aşteptam ca domnul să se lase ispitit de vreuna din ofertele 
sclipitoare ce i s-au făcut. Acum, pentru că n-a răspuns, cred că 
pot să-i ofer un apartament într-un mic palat fermecător, stil 
Pompadour, pe care sora mea l-a închiriat de un an în rue 
Meslay. 

— Aveţi o soră? întrebă Monte-Cristo. 

— Da, domnule, o soră admirabilă. 

— Căsătorită? 

— De aproape nouă ani. 

— Fericită? întrebă din nou contele. 

— Atât cât îi e îngăduit unei făpturi omeneşti să fie, 
răspunse Maximilien. S-a măritat cu un bărbat pe care îl iubea, 
cel care ne-a rămas devotat în nenorocire: Emmanuel Herbaut. 

Monte-Cristo zâmbi imperceptibil. 


— Eu locuiesc acolo pe timpul concediului meu, continuă 
Maximilien şi, împreună cu cumnatul meu, Emmanuel, voi sta la 
dispoziţia domnului conte pentru toate lămuririle de care va 
avea nevoie. 

— Un moment, exclamă Albert, mai înainte ca Monte-Cristo 
să fi putut răspunde. la seama la ce faci, domnule Morrel, veţi 
claustra un călător, pe Simbad marinarul, în viaţa de familie. 
Dintr-un om care a venit să vadă Parisul veţi face un patriarh. 

— A, nu! Răspunse Morrel zâmbind. Sora mea are 25 de 
ani, cumnatul meu 30. Sunt tineri, veseli şi fericiţi. De altminteri, 
domnul conte va fi la domnia-sa acasă şi nu-şi va întâlni gazdele 
atâta timp cât nu va voi să coboare la ele. 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc, spuse Monte-Cristo. 
Mă voi mărgini să fiu prezentat sorei şi cumnatului 
dumneavoastră dacă binevoiţi să-mi faceţi această onoare. Dar 
nu am acceptat oferta nici unuia dintre domnii de faţă, deoarece 
am locuinţa pregătită. 

— Cum? Exclamă Morcerf, trageţi la hotel? Va fi foarte 
plictisitor pentru dumneavoastră. 

— Stăteam aşa de rău la Roma? întrebă Monte-Cristo. 

— O, la Roma aţi cheltuit cincizeci de mii de piaştri ca să vi 
se mobileze un apartament; presupun însă că nu sunteţi dispus 
să repetaţi în fiecare zi o atare cheltuială. 

— Nu asta m-a oprit, răspunse Monte-Cristo. Eram însă 
hotărât să am o casă la Paris, o casă a mea, vreau să spun. Mi- 
am trimis înainte valetul şi el mi-a cumpărat, desigur, casa şi o 
mobilează. 

— Prin urmare, aveţi un valet care cunoaşte Parisul? 
Exclamă Beauchamp. 

— EIl vine, ca şi mine, pentru prima oară în Franţa. E negru 
şi nu vorbeşte, spuse Monte-Cristo. 

— Nu cumva e Ali? întrebă Albert în mijlocul surprizei 
generale. 

— Da, domnule, Ali, nubianul, mutul, pe care dacă nu mă 
înşel, l-aţi văzut la Roma. 

— Da, desigur, răspunse Morcerf, mi-l amintesc de minune. 
Dar cum de aţi însărcinat pe un nubian să vă cumpere o casă la 
Paris şi pe un mut să v-o mobileze? 

— Desigur că nenorocitul a făcut totul pe dos. 


— Vă înşelaţi, domnule. Dimpotrivă, sunt sigur că a ales 
toate lucrurile pe gustul meu, căci, ştiţi, gustul meu nu se 
aseamănă cu al altora. A venit acum opt zile şi va fi alergat prin 
tot oraşul cu instinctul pe care ar putea să-l aibă un câine ce 
vânează singur. Îmi cunoaşte capriciile, fanteziile, nevoile. Cred 
că a organizat totul pe placul meu. Ştia că voi sosi astăzi la 
zece; mă aştepta de la orele nouă la bariera Fontainebleau, mi-a 
înmânat hârtia aceasta; e noua mea adresă. Poftim, citiţi-o: şi 
Monte-Cristo întinse lui Albert o hârtie. 

— Champs-Elysées, 30, citi Morcerf. 

— Ceva cu adevărat original! Nu se putu împiedica 
Beauchamp să spună. 

— Şi foarte princiar, adăugă Château-Renaud. 

— Cum, nu vă cunoaşteţi casa? întrebă Debray. 

— Nu, zise Monte-Cristo. V-am spus că nu voiam să 
depăşesc ora. Mi-am făcut toaleta în trăsură şi am coborât la 
poarta vicontelui. 

Tinerii se priviră. Nu ştiau dacă Monte-Cristo joacă o 
comedie; dar tot ce ieşea din gura omului acestuia avea, în 
ciuda caracterului său original, un caracter de o simplitate atât 
de mare încât nu se putea presupune că minte. De altminteri, 
de ce ar fi minţit? 

— Prin urmare, va trebui să ne mulţumim a face domnului 
conte toate micile servicii care vor sta în puterea noastră, spuse 
Beauchamp. Eu, ca ziarist, îi deschid toate teatrele Parisului. 

— Vă mulţumesc, domnule, declară Monte-Cristo, zâmbind. 
Administratorul meu a şi primit ordinul să-mi închirieze o lojă la 
fiecare dintre ele. 

— Administratorul dumneavoastră este şi el un nubian, un 
mut? întrebă Debray. 

— Nu, domnule, e pur şi simplu un compatriot al 
dumneavoastră, dacă într-adevăr un corsican e compatriotul 
cuiva. Domnule de Morcerf, îl cunoaşteţi. 

— Nu cumva o fi bravul signor Bertuccio care se pricepe 
aşa de bine la închiriatul ferestrelor? 

— Exact şi l-aţi văzut la mine în ziua când am avut onoarea 
să vă primesc la dejun. E un om foarte de ispravă, care a fost 
întrucâtva soldat, întrucâtva contrabandist, câte puţin din toate. 
N-aş jura că n-a avut niscai încurcături şi cu poliţia pentru vreun 
fleac, vreo lovitură de cuţit. 


— Şi l-aţi ales pe acest cinstit cetăţean al lumii ca 
administrator al dumneavoastră, domnule conte? întrebă 
Debray. Cu cât vă fură pe an? 

— Pe cuvântul meu de onoare, spuse contele, nu mai mult 
decât altul, sunt sigur. Mă serveşte însă, nu cunoaşte obstacole 
şi îl păstrez. 

— În cazul acesta sunteţi cu casa aranjată, spuse Château- 
Renaud. Aveţi un palat pe Champs-Elysées, servitori, 
administrator. Nu vă mai lipseşte decât o metresă. 

Albert zâmbi. Se gândi la frumoasa grecoaică pe care o 
văzuse în loja contelui, la teatrul Valle şi la teatrul Argentina. 

— Am mai mult decât atât, spuse Monte-Cristo: am o 
sclavă. Dumneavoastră vă închiriaţi metresele de la teatrul 
Operei, de la Vaudeville, de la Varietes: eu mi-am cumpărat-o 
pe a mea de la Constantinopol. M-a costat mai scump, însă nu 
mai duc nici o grijă. 

— Dar uitaţi, glăsui Debray râzând, că noi suntem aşa cum 
a spus regele Charles, franci cu numele, franci prin natură, că, 
punând piciorul pe pământul Franţei, sclava dumneavoastră a 
devenit liberă? 

— Cine îi va spune aceasta? întrebă Monte-Cristo. 

— Eh, primul venit! 

— Ea nu vorbeşte decât greceşte. 

— Atunci e altceva. 

— Vom putea să o vedem? întrebă Beauchamp. Sau, pentru 
că aveţi un mut, aveţi şi eunuci? 

— A, nu, declară Monte-Cristo, nu împing orientalismul 
până acolo. Toţi cei care mă înconjură sunt liberi să mă 
părăsească şi, părăsindu-mă, nu vor mai avea nevoie nici de 
mine, nici de nimeni. lată, poate, de ce nu mă părăsesc. 

Trecuseră de multă vreme la desert şi la ţigări. 

— Dragul meu, spuse Debray sculându-se, ceasul e două şi 
jumătate, musafirul tău este fermecător, dar sunt nevoit să mă 
înapoiez la minister. Îi voi vorbi ministrului despre conte şi vom 
afla cine e el. 

— la seama, îl sfătui Morcerf, au renunţat la asta alţii mult 
mai şireţi. 

— Eh, avem trei milioane pentru poliţie. E drept că ele sunt 
cheltuite aproape totdeauna de mai înainte, dar n-are a face. Se 
vor găsi oricând cincizeci de mii de franci pentru scopul acesta. 


— lar când veţi afla cine este, îmi veţi spune şi mie? 

— Iti făgăduiesc. La revedere, Albert. Domnilor, prea umilul 
dumneavoastră... 

Şi, ieşind, Debray strigă tare din anticameră: 

— Trage la poartă! 

— Eu nu mă duc la Cameră, îi spuse Beauchamp lui Albert, 
dar voi avea de oferit cititorilor mei mai mult decât un discurs al 
domnului Danglars. 

— Beauchamp, te implor, nici un cuvânt, i se adresă 
Morcerf, nu-mi răpi meritul de a-l prezenta şi a-l comenta. Nu-i 
aşa că e curios? 

— Mai mult decât atât, răspunse Château-Renaud. E unul 
dintre cei mai extraordinari oameni pe care i-am văzut în viaţa 
mea. Vii, Morrel? 

— Să dau numai cartea mea de vizită domnului conte, care 
binevoieşte să-mi promită că ne va face o mică vizită în strada 
Meslay numărul 14. 

— Fiţi sigur că nu voi lipsi, domnule, îl asigură contele, 
înclinându-se. 

Şi Maximilien Morrel ieşi cu baronul de Château-Renaud, 
lăsându-l pe Monte-Cristo singur cu Morcerf. 


Capitolul IV Prezentarea 


Când rămase între patru ochi cu Monte-Cristo, Albert îi 
spuse: 

— Domnule conte, permiteţi-mi să încep cu meseria mea de 
cicerone, arătându-vă mostra unui apartament de celibatar. 
Obişnuit cu palatele din ltalia, veţi avea un studiu de făcut, 
calculând pe câte picioare pătrate poate să trăiască unul dintre 
tinerii Parisului, care nu e socotit totuşi că stă prea rău. Pe 
măsură ce vom trece dintr-o cameră într-alta, vom deschide 
ferestrele să respiraţi. 

Monte-Cristo cunoştea sala de mâncare şi salonul de la 
parter. Albert îl conduse mai întâi în atelier; acesta era, vă 
amintiţi, încăperea sa preferată. 

Monte-Cristo era un vrednic preţuitor al tuturor lucrurilor 
grămădite de Albert în încăperea aceasta: sipeturi vechi, 


porţelanuri japoneze, stofe din Orient, mărgelării venețiene, 
arme din toate ţările lumii, totul îi era familiar şi recunoştea de 
la prima ochire secolul, ţara şi obârşia. Morcerf crezuse că îi va 
da explicaţii şi, dimpotrivă, el făcea, sub direcţia contelui, un 
curs de arheologie, de mineralogie şi de istorie naturală. 
Coborâră la primul etaj. Albert îşi introduse musafirul în salon. 
Salonul era tapetat cu opere de pictori moderni; vedeai, acolo 
peisaje de Dupré, cu trestii lungi, cu arbori zvelţi, cu vaci care 
mugeau şi cu ceruri minunate; vedeau călăreţi arabi de 
Delacroix cu burnusuri lungi, albe, cu centuri sclipitoare, cu 
arme împletite în argint, cu cai care se muşcau înverşunaţi, în 
timp ce oamenii se sfâşiau cu buzdugane de fier; acuarele de 
Boulanger reprezentând Notre Dame de Paris, cu acea vigoare 
care face din pictor emulul poetului; vedeai pânze de Diaz, care 
fac florile mai frumoase decât în realitate şi soarele mai 
strălucitor decât e; desene de Decamps, la fel de colorate ca şi 
acelea ale lui Salvator Rosa, dar mai poetice; pasteluri de Giraud 
şi Muler înfăţişând copii cu capete de îngeri, femei cu trăsături 
de fecioară; crochiuri desprinse din albumul de călătorie în 
Orient al lui Dauzats, care fuseseră creionate, în câteva 
secunde, pe şaua unei cămile sau sub domul unei moschei; în 
sfârşit, tot ce arta modernă poate să dea în schimb şi ca 
despăgubire pentru arta pierdută şi risipită o dată cu scurgerea 
veacurilor. 

Albert se aştepta să arate, măcar de data aceasta, ceva 
nou ciudatului călător; dar, spre marea sa uimire, acesta, fără a 
avea nevoie să caute semnăturile dintre care, de altminteri, 
câteva nu figurau decât cu iniţiale, aplică îndată numele fiecărui 
autor pe opera sa, încât se vedea lesne că nu numai fiecare 
nume îi era cunoscut, dar şi că fiecare talent fusese apreciat şi 
studiat de el. 

Trecură din salon în dormitor. Acesta era totodată un model 
de eleganţă şi de gust sever: un singur portret, dar semnat 
Leopold Robert, strălucea în rama sa de aur mat. 

Portretul atrase de la început privirile contelui de Monte- 
Cristo, căci el făcu trei paşi repezi în cameră şi se opri deodată 
în faţa lui. 

Reprezenta o tânără femeie de 25, 26 de ani, cu tenul brun, 
cu privirea de foc voalată sub o pleoapă nostalgică. Purta 
costumul pitoresc al pescăriţelor catalane, cu corset roşu şi 


negru şi cu agrafe de aur înfipte în păr. Privea marea, iar silueta 
ei elegantă se desprindea pe îndoitul azur al valurilor şi cerului. 

În cameră era penumbră, altminteri Albert ar fi putut să 
vadă paloarea care se aşternu pe obrajii contelui şi să surprindă 
fiorul nervos care îi mişcă umerii şi pieptul. 

Se făcu o clipă de tăcere, în răstimpul căreia Monte-Cristo 
rămase cu ochii aţintiţi asupra picturii. 

— Viconte, aveţi o frumoasă metresă, observă Monte-Cristo 
cu vocea perfect calmă; iar costumul acesta, costum de bal fără 
îndoială, îi vine admirabil. 

— O, domnule, spuse Albert, nu v-aş ierta eroarea pe care o 
faceţi dacă, alături de portretul acesta, aţi mai fi văzut altul. N-o 
cunoaşteţi pe mama, domnule. Pe ea o vedeţi în rama aceasta. 
Ea a pozat astfel acum vreo şase sau opt ani. Costumul este un 
costum fantezist, pare-se, iar asemănarea este aşa de mare 
încât parcă o văd pe mama mea aşa cum era ea la 1830. 
Contesa a pus să i se facă portretul în timpul unei absenţe a 
contelui. Îşi închipuia, fără îndoială, că-i pregăteşte, la înapoiere, 
o surpriza plăcută. Dar, lucru ciudat, portretul a displăcut 
părintelui meu, iar valoarea picturii, care este, precum vedeţi, 
una din pânzele frumoase ale lui Leopold Robert, nu-i putu frâna 
antipatia. Intre noi fie zis, scumpe conte, domnul de Morcerf 
este unul dintre pairii cei mai asidui la Luxemburg, un general 
renumit ca teoretician, dar un amator de artă cât se poate de 
mediocru. Nu acelaşi lucru se poate spune despre mama mea 
care pictează într-un mod remarcabil şi care, preţuind prea mult 
o atare operă, pentru a se despărţi cu totul de ea, mi-a dat-o 
mie, astfel ca la mine ea să fie mai puţin expusă antipatiei 
domnului de Morcerf, al cărui portret pictat de Gros vi-l voi arăta 
numaidecât. lertaţi-mă dacă vă vorbesc astfel despre lucruri de 
menaj şi familie, dar, deoarece voi avea onoarea să vă conduc 
la conte, vă spun acestea pentru ca nu cumva să lăudaţi 
portretul în faţa lui. Portretul exercită, de altminteri, o influenţă 
funestă, căci foarte rar se întâmplă ca mama să vină la mine 
fără a-l privi şi mai rar se întâmplă ca ea să-l privească fără a 
plânge. Norul adus de apariţia acestei picturi în palat este de 
altfel singurul ridicat între conte şi contesă, care, deşi căsătoriţi 
de mai bine de 20 de ani, sunt încă strâns uniţi ca în prima zi. 


Monte-Cristo aruncă o privire fulgerătoare asupra lui Albert, 
căutând parcă o intenţie ascunsă în cuvintele lui. Se vedea însă 
că tânărul le rostise cu toată sinceritatea. 

— Acum, spuse Albert, aţi văzut toate bogăţiile mele, 
domnule conte. Ingăduiţi-mi să vi le ofer, oricât de neînsemnate 
ar fi. Socotiţi-vă aici ca la dumneavoastră, iar pentru a vă simţi 
şi mai bine, vă rog să mă întovărăşiţi până la domnul Morcerf 
căruia i-am scris de la Roma, comunicându-i binele ce mi-aţi 
făcut şi anunţându-i vizita pe care mi-aţi făgăduit-o. Pot spune 
că, atât contele, cât şi contesa, aşteptau cu nerăbdare să vă 
poată mulţumi. Ştiu, domnule conte, că sunteţi cam blazat în 
privinţa aceasta şi că scenele de familie n-au asupra lui Simbad 
marinarul prea multă trecere: aţi văzut atâtea alte scene! Cu 
toate acestea, acceptaţi ceea ce vă propun, ca o iniţiere în viaţa 
pariziană, viaţă de politeţe, de vizite şi de prezentări. 

Monte-Cristo se înclină fără să răspundă. Acceptă 
propunerea, fără entuziasm şi fără regrete, ca pe una din 
convenienţele de societate față de care orice om distins e dator 
să se supună. 

Albert chemă valetul şi îi porunci să îi înştiinţeze pe domnul 
şi doamna de Morcerf de apropiata sosire a contelui de Monte- 
Cristo. 

Albert îl urmă împreună cu contele. 

În anticamera contelui se vedea, deasupra uşii ce dădea în 
salon, o pajură care arăta importanţa acordată de proprietarul 
palatului acestui blazon. 

Monte-Cristo se opri în faţa blazonului, examinându-l cu 
luare aminte. 

— Azur cu şapte mierle de aur aşezate în şir. Fără îndoială, 
acesta e blazonul familiei dumneavoastră, domnule, observă el. 
Exceptând cunoaşterea pieselor blazonului, care îmi permite să-l 
descifrez, sunt ignorant în materie heraldică, eu, conte 
întâmplător, fabricat de Toscana cu ajutorul unui decret. E 
necesar să ai ceva pe panourile trăsurii, fie şi numai pentru ca 
vameşii să nu te cerceteze. Scuzaţi-mă, deci, dacă vă pun 
această întrebare. 

— Ea nu e câtuşi de puţin indiscretă, domnule, spuse 
Morcerf cu modestie şi aţi ghicit: sunt armele noastre, adică 
acelea ale străbunului părintelui meu; dar ele sunt, precum 
vedeţi, ataşate de o pajură care aparţine străbunului mamei 


mele. Prin femei eu sunt spaniol, dar casa de Morcerf e franceză 
şi, după câte am auzit, una dintre cele mai vechi din sudul 
Franţei. 

— Da, zise Monte-Cristo, aşa arată şi blazoanele. Aproape 
toţi pelerinii înarmaţi care au încercat sau care au izbutit să 
cucerească Tara Sfântă au luat ca blazoane cruci, semnul 
misiunii căreia se consacraseră, sau păsări călătoare, simbolul 
călătoriei lungi ce o întreprindeau şi pe care nădăjduiau s-o ducă 
la capăt pe aripile credinţei. Desigur că unul dintre străbunii 
dumneavoastră paterni a făcut parte din cruciade şi, 
presupunând că n-a fost cruciada Sfântului Ludovic, ajungem 
totuşi în secolul al XIII-lea, ceea ce e încă destul. 

— Se poate, spuse Morcerf. Se găseşte undeva, în cabinetul 
părintelui meu, un arbore genealogic care ne va lămuri şi asupra 
căruia aveam altă-dată comentarii care ar fi edificat pe Hozier şi 
Jaucourt. În prezent lucrul nu mă mai preocupă. Cu toate 
acestea vă voi spune, domnule conte, iar lucrul intră în 
atribuţiile mele de cicerone, că actualmente, sub guvernul 
popular, lumea începe să se intereseze mult de chestiile astea. 

— Guvernul dumneavoastră ar fi trebuit să găsească în 
trecut ceva mai bun decât cele două pancarte pe care le-am 
remarcat pe monumente şi care n-au nici un sens heraldic. 
Întrucât vă priveşte, viconte, reluă Monte-Cristo revenind la 
Morcerf, dumneavoastră sunteţi mai fericit decât guvernul, căci 
armele dumneavoastră sunt cu adevărat frumoase şi vorbesc 
imaginaţiei. Da, într-adevăr, sunteţi din Provența şi Spania 
totodată, ceea ce explică, dacă portretul ce mi l-aţi arătat e 
exact, culoarea frumoasă, creolă, pe care o admiram aşa de 
mult pe chipul nobilei catalane. 

Ar fi trebuit să fii Oedip sau Sfinxul pentru a ghici ironia 
pusă de conte în cuvintele-i străbătute aparent de cea mai mare 
politeţe. De aceea, Morcerf îi mulţumi cu un zâmbet şi, pornind 
înainte ca să-i arate drumul, împinse uşa ce se deschidea sub 
blazoane şi care, cum am spus, dădea în salon. 

În locul cel mai luminos al salonului se afla de asemenea un 
portret; era al unui bărbat între 35 şi 38 de ani, îmbrăcat cu o 
uniformă de ofiţer general, purtând epoletul dublu al gradelor 
superioare, panglica Legiunii de Onoare la gât, ceea ce arăta că 
era comandor, iar pe piept, în dreapta, decorația de mare ofiţer 
al Ordinului Mântuitorului şi în stânga Marea Cruce a lui Charles 


III, ceea ce arăta că persoana înfăţişată de portret făcuse 
războaiele din Grecia şi Spania sau — ceea ce este acelaşi lucru 
în materie de cordoane — îndeplinise o misiune diplomatică în 
ambele ţări. 

Monte-Cristo examină portretul cu nu mai puţină atenţie 
decât făcuse în faţa celuilalt, când o uşă laterală se deschise şi 
se pomeni faţă în faţă cu contele de Morcerf. 

Era un bărbat între 40 şi 45 de ani, dar care părea de cel 
puţin 50, a cărui mustață şi ale cărui sprâncene negre 
contrastau ciudat cu părul aproape alb, tuns scurt, milităreşte. 
Era îmbrăcat ca un burghez şi purta la butonieră o panglică ale 
cărei diverse culori aminteau ordinele cu care era decorat. 
Bărbatul intră cu paşi destul de eleganţi şi cu un fel de grabă. 
Monte-Cristo îl privi fără să se clintească; picioarele sale păreau 
pironite în parchet, iar ochii, pironiţi asupra figurii contelui de 
Morcerf. 

— Tată, spuse tânărul, am onoarea să-ţi prezint pe domnul 
conte de Monte-Cristo, generosul prieten pe care am avut 
norocul să-l întâlnesc în împrejurările grele ce-ţi sunt cunoscute. 

— Domnul este binevenit printre noi, spuse contele de 
Morcerf, salutându-l pe Monte-Cristo cu un zâmbet. A făcut casei 
noastre, păstrându-i unicul moştenitor, un serviciu care va 
solicita recunoştinţa noastră veşnică. 

Şi, spunând cuvintele acestea, contele de Morcerf indică lui 
Monte-Cristo un jilţ, în timp ce el se aşeza în dreptul ferestrei. 

Ocupând jilţul arătat de contele de Morcerf, Monte-Cristo se 
aşeză în aşa fel încât să rămână ascuns în umbra perdelelor 
mari de pluş şi să citească de acolo, pe trăsăturile obosite, 
trudite, ale contelui o întreagă poveste de dureri tainice scrise în 
fiecare zbârcitură venită o dată cu timpul. 

— Doamna contesă, continuă Morcerf, era ocupată cu 
toaleta când vicontele a înştiinţat-o de vizita pe care va avea 
onoarea s-o primească. Va cobori şi, peste zece minute, va fi în 
salon. 

— Este o onoare prea mare pentru mine, spuse Monte- 
Cristo, să mă găsesc astfel, din ziua sosirii mele la Paris, pus în 
legătură cu un bărbat ale cărui merite îi egalează reputaţia şi cu 
care norocul nu a greşit. Dar nu s-a găsit până acum, pe şesurile 
Mitidjei sau în munţii Atlasului, un baston de mareşal care să vă 
fie oferit? 


— O, domnule, am părăsit serviciul! Replică Morcerf, roşind 
puţin. Numit pair sub Restauraţie, luam parte la prima campanie 
şi serveam sub ordinele mareşalului de Bourmont. Puteam deci 
să aspir la un comandament superior şi cine ştie ce s-ar fi 
întâmplat dacă ramura principală rămânea pe tron! Dar 
revoluţia din iulie era, pare-se, destul de glorioasă pentru a-şi 
permite să fie ingrată. A fost, faţă de orice serviciu care nu data 
din perioada imperială. Imi dădui deci demisia căci, când ţi-ai 
câştigat epoleţii pe câmpul de bătaie, nu te pricepi să manevrezi 
pe terenul lunecos al saloanelor. Am lepădat spada, m-am 
aruncat în politică, mă consacru industriei, studiez artele utile. 
Avusesem dorinţa aceasta în cei douăzeci de ani de serviciu, dar 
îmi lipsise timpul. 

— Astfel de idei  întreţin superioritatea națiunii 
dumneavoastră asupra celorlalte ţări, domnule, răspunse 
Monte-Cristo. Nobil de casă mare, posedând o frumoasă avere, 
dumneavoastră aţi consimţit mai întâi să câştigaţi primele grade 
ca soldat obscur. E un lucru foarte rar. Apoi, deveniți general, 
pair de Franţa, comandor al Legiunii de Onoare, consimţiţi să 
reîncepeţi o a doua ucenicie, fără altă nădejde, fără altă răsplată 
decât aceea de a fi într-o zi folositor semenilor dumneavoastră... 
O, domnule, fapta aceasta e cu adevărat frumoasă. Mai mult 
decât atât: e sublimă. 

Albert privea şi asculta pe Monte-Cristo cu uimire, nu era 
deprins să-l vadă exprimând asemenea idei entuziaste. 

— Din păcate, continuă străinul (desigur, pentru a alunga 
norul imperceptibil pe care cuvintele sale îl aduseseră pe 
fruntea lui Morcerf), noi nu facem la fel în Italia, creştem după 
rasa şi specia noastră şi păstrăm, sub acelaşi frunziş, aceeaşi 
talie şi aceeaşi zădărnicie întreaga viaţă. 

— Dar, domnule, răspunse contele de Morcerf, pentru un 
om cu meritele dumnea-voastră, Italia nu, e o patrie. Franţa vă 
întinde braţele, răspundeţi chemării sale. Poate că Franţa nu va 
fi ingrată ca toată lumea. Ea îşi tratează rău copiii dar de obicei 
primeşte cu dragoste pe străini. 

— Tată, se vede că nu-l cunoşti pe domnul conte de Monte- 
Cristo, spuse Albert cu un zâmbet. Satisfacţiile sale trec dincolo 
de sfera acestei lumi. Nu aspiră câtuşi de puţin la onoruri şi, din 
ele, reţine doar pe acelea care pot să figureze într-un paşaport. 


— Cuvintele dumneavoastră sunt cea mai justă 
caracterizare a mea, răspunse străinul. 

— Domnul a fost liber pe viitorul dumisale, observă contele 
de Morcerf, cu un oftat şi a ales drumul înflorit. 

—  Întocmai, domnule, replică Monte-Cristo, cu unul din 
acele zâmbete pe care un pictor nu le va zugrăvi niciodată şi pe 
care un fizionomist nu le poate analiza niciodată. 

— Dacă nu mi-ar fi teamă că-l obosesc pe domnul conte, 
spuse generalul, vădit încântat de manierele lui Monte-Cristo, l- 
aş duce la Cameră; e astăzi o şedinţă curioasă pentru cine nu-i 
cunoaşte pe senatorii noştrii moderni. 

— Vă voi fi foarte recunoscător, domnule, dacă binevoiţi să- 
mi faceţi propunerea aceasta altă dată; dar astăzi mi s-a făcut 
onoarea promisiunii că voi fi prezentat doamnei contese, aşa că 
voi aştepta. 

— A, iat-o pe mama! Exclamă vicontele. 

Întorcându-se repede, Monte-Cristo o văzu pe doamna de 
Morcerf în pragul uşii din faţa aceleia pe unde intrase soţul ei: 
dreaptă şi palidă, braţul sprijinit, nu se ştie de ce, de tocul aurit, 
îi căzu în momentul în care Monte-Cristo se întoarse spre ea. 
Stătea acolo de câteva clipe şi auzise ultimele cuvinte ale 
musafirului. Acesta se ridică şi o salută cu un gest adânc pe 
contesa care se înclină, la rându-i, tăcută, ceremonioasă. 

— O, ce aveţi, doamnă? întrebă contele. Nu cumva căldura 
salonului vă face rău? 

— Eşti suferindă mamă? Strigă vicontele, repezindu-se spre 
Mercedes. 

Ea le mulţumi amândurora cu un zâmbet. 

— Nu, spuse, dar am simţit o oarecare emoție văzându-l 
pentru prima oară pe cel fără de a cărui intervenţie am fi astăzi 
înlăcrimaţi şi îndoliaţi. Domnule, continuă contesa, înaintând cu 
măreţia unei regine, vă datorez viaţa fiului meu şi vă 
binecuvântez pentru această binefacere. Acum vă sunt 
recunoscătoare pentru plăcerea ce-mi faceţi, dându-mi prilejul 
să vă mulţumesc tot aşa cum v-am binecuvântat, adică din 
adâncul inimii. 

Contele se înclină din nou, dar mai profund decât întâia 
oară. Era şi mai palid decât Mercedes. 

— Doamnă, spuse el, domnul conte şi dumneavoastră mă 
răsplătiți cu prea multă generozitate pentru o faptă foarte 


simplă. Să salvezi un om, să cruţi zbuciumul unui părinte, să 
menajezi sensibilitatea unei femei nu înseamnă a face o faptă 
bună, ci un act de umanitate. 

Doamna de Morcerf răspunse cu un suspin profund 
cuvintelor acestea rostite cu o blândeţe şi o politeţe aleasă: 

— E o mare fericire pentru fiul meu, domnule, că vă are 
prieten şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a orânduit lucrurile 
astfel. 

Şi Mercedes îşi înălţă ochii frumoşi spre cer cu o 
recunoştinţă infinită, încât contelui i se păru că vede tremurând 
două lacrimi. Domnul de Morcerf se apropie de ea. 

— Doamnă, spuse el, i-am cerut scuze domnului conte că 
sunt obligat să-l părăsesc şi vă rog pe dumneavoastră să le 
repetaţi. Şedinţa se deschide la orele două. E trei şi trebuie să 
vorbesc. 

— Du-te, domnule, voi căuta să-l fac pe oaspetele nostru să 
uite absenţa dumitale, zise contesa cu acelaşi accent de 
sensibilitate. Domnul conte ne va face onoarea să petreacă 
restul zilei cu noi? Continuă ea, întorcându-se spre Monte-Cristo. 

— Vă mulţumesc, doamnă şi vă rog să credeţi că sunt cum 
nu se poate mai recunoscător pentru invitaţia ce-mi faceţi, dar 
am coborât azi-dimineaţă, la poarta dumnea-voastră, din 
trăsura mea de voiaj. Nu ştiu deocamdată cum sunt instalat la 
Paris. Abia ştiu unde stau. Neliniştea nu e gravă, îmi dau seama, 
dar e apreciabilă. 

— Vom avea cel puţin altădată plăcerea aceasta? Ne 
îngăduiţi? întrebă contesa. 

Monte-Cristo se înclină fără să răspundă, însă gestul putea 
să pară o consimţire. 

— În cazul acesta, nu vă rețin, domnule, spuse contesa, 
căci nu vreau ca recunoştinţa mea să devină indiscretă sau 
inoportună. 

— Scumpe conte, interveni Albert, dacă îmi daţi voie, voi 
încerca să vă înapoiez la Paris politeţea graţioasă de la Roma şi 
să vă pun cupeul meu la dispoziţie până când vă veţi aranja 
echipajele. 

— Vă mulţumesc de o mie de ori pentru amabilitate, 
viconte, spuse Monte-Cristo, dar îmi închipui că domnul 
Bertuccio a întrebuințat cu folos cele patru ceasuri şi jumătate 


pe care i le-am lăsat şi că voi găsi la poartă o trăsură înhămată 
gata. 

Albert se obişnuise cu felul de a fi al contelui. Ştia că acesta 
era, ca şi Nero, în căutarea imposibilului şi nu se mai mira de 
nimic. Vru numai să se convingă singur în ce mod ordinele lui au 
fost executate. Îl însoţi deci până la uşa palatului. 

Monte-Cristo nu se înşelase. De îndată ce apăru în 
anticamera contelui de Morcerf, un valet, acelaşi care la Roma 
adusese cartea de vizită a contelui celor doi tineri şi le anunţase 
vizita lui, dădu buzna din peristil, astfel că, ajungând pe peron, 
ilustrul călător găsi într-adevăr trăsura care îl aştepta. 

Era un cupeu scos din atelierele Keller, cu o pereche de cai 
pentru care Drake refuzase abia în ajun 18 000 de franci. 

— Domnule, îi spuse, contele lui Albert, nu vă propun să mă 
însoţiţi până la mine, căci n-aş putea să vă arăt decât o casă 
improvizată şi ştiţi că sub raportul improvizaţiilor am de apărat o 
reputaţie. Acordaţi-mi o zi şi permiteţi-mi să vă poftesc atunci. 
Voi fi mai sigur că nu mă abat de la legile ospitalităţii. 

— Dacă îmi cereţi o zi, domnule conte, sunt liniştit: nu-mi 
veţi mai arăta o casă, ci un palat. Hotărât, aveţi un anume geniu 
la dispoziţie. 

„Lasă-l să creadă, gândi Monte-Cristo, punând piciorul pe 
treptele garnisite cu pluş ale splendidului său echipaj. Mă va 
pune într-o situaţie frumoasă pe lângă doamne". Sări în trăsura 
a cărei uşă se închise în urma lui şi porni în galop, dar nu aşa de 
repede încât să nu zărească mişcarea imperceptibilă care 
clătină perdeaua salonului unde o lăsase pe doamna de Morcerf. 

Când Albert reveni la mama sa, o găsi pe contesă în 
buduar, cufundată într-un jilt mare de catifea; camera 
întunecată nu lăsa să se zărească decât paieta sclipitoare 
ataşată ici-colo de unghiul vreunei rame de aur. 

Albert nu putu să vadă chipul contesei, pierdut într-un nor 
de voal pe care ea îl răsucise în jurul părului, ca pe o aureolă. | 
se păru însă că avea glasul alterat; distinse, de asemenea, 
printre miresmele trandafirilor şi heliotropilor din jardinieră, 
mirosul aspru, înţepător al sărurilor. Pe una din cupele cizelate 
ale căminului, flaconul contesei, scos din teaca de piele, atrase 
atenţia neliniştită a tânărului. 

— Nu te simţi bine, mamă? Exclamă el intrând. Nu cumva 
ţi-a fost rău în lipsa mea? 


— Eu? Nu, Albert. Dar, înţelegi, trandafirii, tuberozele şi 
florile de portocal răspândesc în zilele acestea călduroase, cu 
care nu suntem încă obişnuiţi, parfumuri atât de violente... 

— În cazul acesta, să le ducă în anticameră, spuse Morcerf, 
întinzând mâna spre sonerie. Eşti într-adevăr indispusă. Incă de 
adineauri, când ai intrat, erai foarte palidă. 

— Eram palidă, Albert? 

— O paloare care îţi şade de minune, mamă, dar care nu 
ne-a speriat mai puţin pe tata şi pe mine. 

— Ţi-a pomenit ceva tatăl tău? întrebă repede Mercédès. 

— Nu, doamnă, dar aminteşte-ţi că faţă de dumneata însăţi 
a făcut această observaţie. 

— Nu-mi amintesc, spuse contesa. 

Intră un valet; auzise soneria trasă de Albert. 

— Du florile în anticameră sau în cabinetul de toaletă, 
spuse vicontele. Îi fac rău doamnei contese. 

Valetul execută porunca. Cât dură mutatul, se instală 
tăcerea. 

— Ce nume e acesta, Monte-Cristo? întrebă contesa, după 
ce servitorul ieşi cu ultima vază de flori. E un nume de familie, 
un nume de ţinut, un simplu titlu? 

— Cred că e un titlu, mamă, atâta tot. Contele a cumpărat 
o insulă în arhipelagul toscan şi a întemeiat, după cum spunea 
singur azi-dimineaţă, un ordin. Ştii că aşa se face cu Sfântul 
Ştefan din Florenţa, cu Sfântul George Constantinianul din 
Parma şi chiar cu Ordinul de Malta. De altminteri, el n-are nici-o 
pretenţie de nobleţe şi se numeşte conte întâmplător, cu toate 
că opinia generală din Roma îl consideră un foarte mare nobil. 

— Manierele lui sunt excelente, spuse contesa, cel puţin 
după câte am putut să judec în cele câteva clipe câta stat aici. 

— O, desăvârşite, mamă, aşa de desăvârşite încât întrec cu 
mult tot ce am cunoscut mai aristocratic în cele mai mândre 
nobilimi ale Europei, adică nobilimea engleză, nobilimea 
spaniolă şi nobilimea germană. 

Contesa medită o clipă, apoi reluă după o scurtă ezitare: 

— Albert, îţi pun o întrebare de mamă: l-ai văzut pe domnul 
conte de Monte-Cristo în interiorul său; tu eşti înzestrat cu 
perspicacitate, ai deprinderea lumii, ai mai mult tact decât alţii 
la vârsta ta; crezi că este, într-adevăr, ceea ce arată a fi? 

— Şi ce arată? 


— Ai spus singur adineauri: un mare nobil. 

— Ţi-am spus mamă că aşa era considerat. 

— Dar tu ce gândeşti, Albert? 

— Îţi voi mărturisi că nu am o părere bine fixată asupra lui. 
Îl cred maltez. 

— Nu te întreb asupra originii, te întreb asupra persoanei 
sale. 

— A, asupra persoanei sale? Se schimbă lucrurile şi am 
văzut atâtea ciudăţenii la el, încât, dacă vrei să-ţi spun ce 
gândesc, îţi voi răspunde că-l consider ca pe unul din eroii lui 
Byron, însemnați de nenorocire cu o pecete fatală. Un Manfred, 
un Lara, un Werner. În sfârşit, ca pe una din acele rămăşiţe ale 
unei familii vechi care, dezmoştenită de averea paternă, a găsit 
alta prin forţa geniului său aventuros ce a aşezat-o deasupra 
legilor societăţii. 

— Spui, adică... 

— Spun că Monte-Cristo e o insulă în mijlocul Mediteranei, 
fără locuitori, fără garnizoană, cuib de contrabandişti ai tuturor 
naţiunilor, de pirați ai tuturor ţărilor. Cine ştie dacă vrednicii 
industriaşi nu plătesc seniorului lor drept de azil? 

— Se poate, spuse contesa îngândurată. 

— Dar nu are a face, continuă tânărul. Contrabandist sau 
nu, vei recunoaşte, mamă — deoarece l-ai văzut —, că domnul 
conte de Monte-Cristo e un om remarcabil, care va culege cele 
mai mari succese în saloanele din Paris. Şi, uite, chiar 
dimineaţă, la mine, şi-a făcut intrarea în lume uimindu-l chiar pe 
Château-Renaud. 

— Şi ce vârstă poate să aibă contele? întrebă Mercedes 
acordând în chip vădit o mare importanţă acestei întrebări. 

— Trezeci şi cinci, treizeci şi şase de ani, mamă. 

— Aşa de tânăr? Cu neputinţă, se îndoi Mercédès, 
răspunzând în acelaşi timp spuselor lui Albert şi propriilor 
gânduri. 

— Cu toate acestea este adevărat. Mi-a declarat în trei sau 
patru rânduri — şi, desigur, fără premeditare — că în cutare 
epocă aveam cinci ani, în cutare alta aveam zece ani, 
doisprezece ani; şi, atent la aceste amănunte, apropiam datele 
şi nu l-am prins niciodată cu un neadevăr. Vârsta acestui om 
ciudat, fără vârstă, e deci, sunt sigur, treizeci şi cinci de ani. In 
plus, aminteşte-ţi mamă, cât de vii îi sunt ochii, cât de negru îi 


este părul şi cât de netedă, măcar că palidă, îi e fruntea. O fiinţă 
nu numai viguroasă, dar încă tânără. 

Contesa cobori capul ca sub un val prea greu de gânduri 
amare. 

— Şi omul acesta ţi-a arătat prietenie, Albert? întrebă ea cu 
o înfiorare nervoasă. 

— Aşa cred, mamă. 

— ŞI... îl iubeşti şi tu? 

— Îmi place, mamă, orice ar spune Franz d'Epinay care voia 
să mi-l înfăţişeze ca pe un om întors din altă lume. 

Contesa făcu o mişcare de groază. 

— Albert, reluă ea cu voce tulburată, te-am pus 
întotdeauna în gardă împotriva cunoştinţelor noi. Acum eşti 
bărbat şi ai putea să mă sfătuieşti tu. Cu toate acestea, îţi repet: 
fii prudent, Albert. 

— Dragă mamă, pentru ca sfatul tău să-mi folosească, ar 
trebui să ştiu dinainte de ce să mă păzesc. Contele nu joacă 
niciodată; nu bea decât apă aurită cu un strop de vin spaniolesc; 
contele s-a prezentat aşa de bogat încât n-ar putea, fără să i se 
râdă în nas, să-mi ceară bani cu împrumut. Prin urmare, cum să 
mă tem de conte? 

— Ai dreptate, spuse contesa, iar spaimele mele sunt 
necugetate, mai cu seamă că e vorba de un om care ţi-a salvat 
viaţa. Dar ascultă, Albert, tatăl tău l-a primit bine? Se impune să 
fim mai mult decât convenţionali cu contele. Domnul de Morcerf 
este uneori ocupat, afacerile îi dau nelinişti şi s-ar putea ca fără 
să vrea... 

— Tata a fost desăvârşit, doamnă, o întrerupse Albert. Mai 
mult decât atât: a părut nespus de măgulit pentru două sau trei 
complimente îndemânatice, strecurate de conte, ca şi cum 
contele l-ar fi cunoscut de treizeci de ani. Desigur că fiecare din 
aceste mici săgeți elogioase l-a gâdilat pe tata, adăugă râzând, 
căci s-au despărţit ca prietenii cei mai buni, iar domnul de 
Morcerf voia să-l ia la Cameră să-i asculte discursul. 

Contesa nu răspunse. Era cufundată într-o reverie aşa de 
profundă încât ochii ei se închideau puţin câte puţin. În picioare, 
în faţa ei, tânărul, o privea cu iubirea aceea filială care e mai 
duioasă şi mai afectuoasă la copiii ale căror mame sunt încă 
tinere şi frumoase. Apoi, după ce văzu că ochii ei s-au închis, îi 


ascultă o clipă respiraţia şi, crezând-o aţipită, se depărtă în 
vârful picioarelor şi trase încetişor uşa. 

— Îndrăcit om, murmură el, clătinând din cap. l-am prezis 
că va stârni senzaţie în lume. Imi dau seama de efect după un 
termometru ce nu dă greş. Mama l-a remarcat. Cu siguranţă e 
remarcabil. 

Şi cobori la grajd, nu fără o ciudă ascunsă că, fără să fi 
gândit măcar, contele de Monte-Cristo pusese mâna pe o 
pereche de cai care îi lăsau pe ai săi mai prejos în ochii 
cunoscătorilor. Hotărât lucru, îşi spuse, oamenii nu sunt egali. Îl 
voi ruga pe tata să dezvolte teoria aceasta la Cameră. 


Capitolul V Bertuccio 


Contele sosise între timp la el acasă; făcuse drumul în şase 
minute. Cele şase minute i-au fost de-ajuns ca să fie văzut de 
douăzeci de tineri care, cunoscând preţul cailor ce nu putuseră 
fi cumpăraţi de ei, dăduseră galop cailor lor pentru a-l întrezări 
pe splendidul senior ce-şi permitea să aibă cai de zece mii de 
franci unul. 

Casa găsită de Ali şi care urma să-i servească drept 
reşedinţă în oraş lui Monte-Cristo, era situată pe dreapta când 
urci spre Champs-Elysées, având o curte şi o grădină; o colină 
foarte stufoasă, în mijlocul curţii, masca o parte din faţadă; în 
jurul colinei înaintau, ca două braţe, două alei, care, întinzându- 
se la dreapta şi la stânga, duceau trăsurile la un dublu peron, pe 
a cărui fiecare treaptă se găsea câte un vas de porțelan cu flori. 
Izolată în mijlocul unui spaţiu larg, casa avea, în afară de 
intrarea principală, încă una ce răspundea în strada Ponthieu. 

Mai înainte ca vizitiul să-l strige pe portar, poarta masivă se 
răsuci în ţâţâni. Contele fusese văzut venind şi, la Paris ca şi la 
Roma, ca pretutindeni, era servit cu iuţeala fulgerului. Vizitiul 
intră, deschise semicercul fără să-şi încetinească mersul şi 
poarta era închisă când roţile scârţâiau încă pe nisipul aleii. 

Trăsura se opri în partea stângă a peronului; doi oameni 
apărură la portieră: unul era Ali, care îi zâmbi stăpânului său cu 
o izbucnire de bucurie, care fu răsplătită de Monte-Cristo cu o 


simplă privire. Celălalt salută smerit şi-i oferi contelui braţul 
pentru a-l ajuta să coboare din trăsură. 

— Îţi mulţumesc, domnule Bertuccio, spuse contele sărind 
cu sprinteneală cele trei trepte ale scării cupeului. Unde-i 
notarul? 

— În salon, Excelenţă, răspunse Bertuccio. 

— Dar cărţile de vizită pe care ţi-am spus să le comanzi de 
îndată ce vei avea numărul casei? 

— Domnule conte, s-a făcut. Am fost la cel mai bun gravor 
de la Palais-Royal, care a executat planşa în faţa mea. Prima 
carte trasă a fost dusă îndată, precum a-ţi poruncit, domnului 
baron Danglars, deputat, Chauss6âe-d'Antin numărul 7; celelalte 
se găsesc pe căminul din dormitorul Excelenței voastre. 

— Bine, cât e ceasul? 

— Patru. 

Monte-Cristo dădu mănuşile, pălăria şi bastonul lacheului 
francez, care se năpustise din anticamera contelui de Morcerf să 
cheme trăsura, apoi, condus de Bertuccio, care-i arăta drumul, 
trecu în salonaş. 

—  Marmurele din anticamera asta sunt sărăcăcioase, 
observă Monte-Cristo. Nădăjduiesc că au să fie ridicate. 

Bertuccio se înclină. 

Aşa cum spusese administratorul, notarul aştepta în 
salonaş. O figură onestă, crescută în demnitatea rigidă a 
notarului de la periferie. 

— Domnul este notarul însărcinat să vândă casa de ţară pe 
care vreau s-o cumpăr? întrebă Monte-Cristo. 

— Da, domnule conte, răspunse notarul. 

— Actul de vânzare e gata? 

— Da, domnule conte. 

— L-ai adus? 

— Poftim. 

— Perfect. Şi unde e casa pe care o cumpăr? întrebă Monte- 
Cristo cu neglijenţă, adre-sându-se pe jumătate lui Bertuccio şi 
jumătate notarului. 

Administratorul făcu un gest care însemna: nu ştiu. 

Notarul îl privi pe Monte-Cristo cu uimire. 

— Cum, întrebă el, domnul conte nu ştie unde se află casa 
pe care o cumpără? 

— Pe onoarea mea, nu, spuse contele. 


— Domnul conte nu o cunoaşte? 

— Cum naiba s-o cunosc? Am sosit din Cadix azi-dimineaţă, 
nu am fost niciodată la Paris, ba pun piciorul pentru prima oară 
în Franţa. 

— Atunci e altceva, răspunse notarul. Casa pe care domnul 
conte o cumpără se găseşte în Auteuil. 

La auzul cuvintelor acestora Bertuccio păli. 

— Şi unde a Auteuil? întrebă Monte-Cristo. 

— La doi paşi de aici, domnule conte, spuse notarul. Îndată 
după Passy, într-o poziţie încântătoare, în Bois de Boulogne. 

— Aşa de aproape? întrebă Monte-Cristo. Dar acolo nu e la 
ţară. Cum dracu de mi-ai ales o casă la poarta Parisului, 
domnule Bertuccio? 

— Eu? Exclamă administratorul, cu o grabă ciudată. Nu pe 
mine m-a însărcinat domnul conte cu alegerea casei. Rog pe 
domnul conte să-şi aducă aminte, să-şi scormonească memoria. 

— A, da, zise Monte-Cristo. Îmi amintesc acum. Am citit 
anunţul într-un ziar şi m-am lăsat sedus de titlul mincinos: Casă 
de țară. 

— E încă timp, spuse Bertuccio, iar dacă Excelenţa voastră 
mă însărcinează să caut. In altă parte îi voi găsi tot ce va fi mai 
bun, fie la Enghien, fie la Fontenay-aux-Rosse, fie la Bellevue. 

— Ba nu, spuse Monte-Cristo cu nepăsare. Din moment ce- 
o am pe aceasta, o păstrez. 

— Şi domnul are dreptate, spuse repede notarul care se 
temea că va pierde onorariul, e o proprietate încântătoare. Apă 
curgătoare, pădure stufoasă, locuinţă confortabilă, deşi părăsită 
de multă vreme. Nu mai pun la socoteală mobilierul care, deşi 
vechi, are mare valoare, în special astăzi când sunt căutate 
antichităţile. Mă iertaţi, mi se pare că domnul conte preferă 
moda epocii. 

— Spune, continuă Monte-Cristo, e convenabilă? 

— O, domnule, mai mult decât atât. E magnifică. 

— Drace, să nu pierdem o atare ocazie, declară Monte- 
Cristo. Ai contractul, domnule notar? 

Şi semnă repede, după ce aruncă o privire în punctul unde 
erau consemnate situaţia casei şi numele proprietarilor. 

— Bertuccio, spuse el, dă domnului 55.000 de franci. 


Administratorul ieşi cu paşi şovăitori şi reveni cu un teanc 
de bancnote pe care notarul le numără cu deprinderea omului 
care nu-şi primeşte dreptul decât după o cercetare atentă. 

— Sunt îndeplinite toate formalităţile? întrebă contele. 

— Toate, domnule conte. 

— Ai cheile? 

— Sunt în mâinile portarului care păzeşte casa. Poftim însă 
ordinul ce i-am dat, să-l instaleze pe domnul în proprietatea sa. 

— Prea bine, Şi Monte-Cristo făcu notarului un semn din cap 
care voia să spună: „Nu mai am nevoie de dumneata şi pleacă". 

— Mi se pare însă că domnul s-a înşelat, se încumetă 
cinstitul notar. Suma datorată e numai 50.000 de franci, iar în 
ea intră totul. 

— Şi onorariul dumitale? 

— Se găseşte în suma aceasta, domnule conte. 

— Dar ai venit din Auteuil aici? 

— Da, fără îndoială. 

— Ei bine, trebuie, să fii plătit pentru deranj, spuse contele. 

Şi îl concedie cu un gest. Notarul ieşi de-a-ndăratelea, 
salutând până la pământ. 

Pentru prima oară în cariera sa întâlnea un asemenea 
client. 

— Condu-l pe domnul, îi spuse contele lui Bertuccio. 

Şi administratorul ieşi după notar. 

De îndată ce rămase singur, contele scoase din buzunar un 
portofel cu încuietoare, pe care o deschise cu o cheiţă legată la 
gât şi de care nu se despărţea niciodată. După ce căută o clipă, 
se opri la o filă pe care se aflau câteva însemnări, le confruntă 
cu actul de vânzare, şi, adunându-şi amintirile, murmură: 
Auteuil, rue de la Fontaine numărul 28. Chiar asta e. Să mă 
încred oare într-o mărturie smulsă prin teroare religioasă sau 
prin teroare fizică? De altminteri, într-un ceas voi şti totul. 

— Bertuccio, strigă izbind cu un ciocănaş într-o placă, ce 
scoase un sunet ascuţit şi prelung, ca acela al unui tam-tam. 
Bertuccio! 

Administratorul se arătă în prag. 

— Domnule Bertuccio, îl întrebă contele, parcă mi-ai spus 
cândva că ai călătorit în Franţa? 

— Da, în anumite părţi ale Franţei. 

— Cunoşti împrejurimile Parisului, nu-i aşa? 


— Nu, Excelenţă, nu, răspunse administratorul cu un tremur 
nervos, pe care Monte-Cristo, cunoscător în materie de emoţii, îl 
puse cu drept cuvânt în seama unei nelinişti vii. 

— Păcat, spuse el, că n-ai vizitat niciodată împrejurimile 
Parisului, căci seara asta vreau să îmi văd noua proprietate şi, 
venind cu mine, mi-ai fi dat, fără îndoială, informaţii utile. 

— La Auteuil? Exclamă Bertuccio a cărui culoare arămie 
deveni aproape lividă. Eu să merg la Auteuil? 

— Ei, dar ce este de mirare dacă ai veni la Auteuil? Când 
voi locui acolo, va trebui să vii, deoarece aparţii casei mele. 

Bertuccio cobori capul sub privirea aspră a stăpânului şi 
rămase neclintit, fără să răspundă. 

— Dar ce-i cu dumneata? Mă faci să sun a doua oară pentru 
trăsură? Se miră Monte-Cristo, cu tonul pe care Ludovic al XIV- 
lea l-a întrebuințat rostind faimosul: „Era cât pe-aci să aştept". 

Bertuccio făcu un singur salt din salonaş în anticameră şi 
strigă cu voce răguşită: 

— Caii Excelenței sale! 

Monte-Cristo scrise două sau trei scrisori. Când pecetluia 
ultima scrisoare, administratorul reapăru. 

— Trăsura Excelenței sale e la poartă. 

— Bine, ia-ţi mănuşile şi pălăria, spuse Monte-Cristo. 

— Trebuie să merg cu domnul conte? Exclamă Bertuccio. 

— Fără îndoială, e nevoie să dai ordine acolo, căci cred că 
am să locuiesc în casa aceea. 

Nu se mai pomenise ca cineva să aibă replică la o poruncă 
a contelui; de aceea, fără să schiţeze vreo obiecţie, 
administratorul îşi ascultă stăpânul, care se urcă în trăsură şi îi 
făcu semn să-l urmeze. Administratorul se aşeză respectuos pe 
bancheta din faţă. 

Capitolul VI Casa din Auteuil 


Monte-Cristo remarcase că, atunci când a coborât de pe 
peron, Bertuccio se închinase aşa cum se închină corsicanii, 
adică tăind aerul în formă de cruce cu degetul şi că, suindu-se în 
trăsură, mormăise în şoaptă o rugăciune scurtă. Oricine altul s- 
ar fi înduioşat de temerea ciudată pe care vrednicul 
administrator o manifestase pentru promenada plănuită de 


conte extra muros. Dar, după cât se pare, acesta era prea curios 
pentru a-l scuti pe Bertuccio de micul voiaj. 

In douăzeci de minute ajunseră la Auteuil. Emoţia 
administratorului sporise. Intrând în sat, Bertuccio, care se 
ghemuise în colţul trăsurii, începu să examineze cu emoție 
înfrigurată casele pe dinaintea cărora treceau. 

— Să spui să oprească pe rue de la Fontaine numărul 28, îi 
spuse contele, fixându-şi privirea fără milă asupra celui căruia îi 
dădea acest ordin. 

Sudoarea se ivi pe chipul lui Bertuccio. Totuşi el se supuse 
şi, aplecându-se afară din trăsură, strigă vizitiului: 

— Rue de la Fontaine, numărul 28! ă 

Numărul 28 se găsea în capătul satului. Intre timp, noaptea 
venise sau, mai bine-zis, un nor negru, încărcat de electricitate, 
dădea întunericului prematur aparenţa şi solemnitatea unui 
episod dramatic. Trăsura se opri şi valetul se repezi să deschidă 
uşa. 

— Domnule Bertuccio, dumneata nu cobori? Rămâi în 
trăsură? Dar la ce naiba te gândeşti astă-seară? 

Bertuccio se năpusti afară şi îşi întinse umărul contelui 
care, de data aceasta, se sprijini de el coborând una câte una 
cele trei trepte ale scării cupeului. 

— Bate, spuse contele şi anunţă-mă. 

Bertuccio bătu, poarta se deschise şi portarul se arătă. 

— Ce e? întrebă el. 

— Noul dumitale stăpân, spuse valetul şi întinse portarului 
hârtia dată de notar. 

— Cum, casa e vândută? întrebă portarul. Domnul vine să 
locuiască aici? 

— Da, prietene, spuse contele şi voi căuta să nu ai motive 
să-l regreţi pe fostul dumitale stăpân. 

— O, domnule, spuse portarul, nu voi avea motive să-l 
regret prea mult, căci îl vedeam foarte rar. De mai bine de cinci 
ani n-a venit şi a făcut bine vânzând o casă care nu-i producea 
nimic. 

— Dar cum se numeşte fostul dumitale stăpân? întrebă 
Monte-Cristo. 

— Domnul marchiz de Saint-Méran. Sunt sigur că nu a 
vândut casa cu cât l-a costat. 


— Marchizul de Saint-Meran? întrebă Monte-Cristo. Mi se 
pare că acest nume nu mi-e necunoscut, spuse contele. 
Marchizul de Saint-Meran... Şi păru că se străduieşte să-şi aducă 
aminte. 

— Un nobil bătrân, continuă portarul, un slujitor credincios 
al Bourbonilor. Avea o singură fiică, pe care o măritase cu 
domnul de Villefort, fost procuror regal la Nimes şi apoi la 
Versailles. 

Monte-Cristo îi aruncă o privire lui Bertuccio, care era mai 
livid decât zidul de care se rezema să nu cadă. 

— Şi fiica aceasta nu a murit? întrebă Monte-Cristo. Mi se 
pare că am auzit vorbindu-se. 

— Da, domnule, acum 21 de ani, iar de atunci noi nu l-am 
mai văzut nici de trei ori pe sărmanul marchiz. 

— Mulţumesc, mulţumesc, spuse Monte-Cristo, judecând 
după înmărmurirea administratorului că nu putea să întindă 
coarda mai mult fără riscul de a se rupe. Mulţumesc. Fă lumină! 

— Să-l însoțesc pe domnul? 

— Nu e nevoie. Domnul Bertuccio îmi va lumina. Şi Monte- 
Cristo îşi însoţi cuvintele cu două piese de aur care stârniră o 
explozie de binecuvântări şi suspine. 

— Mă iertaţi, domnule, n-am lumânări aici, spuse portarul, 
după ce căută zadarnic pe marginea căminului şi pe laviţele 
înconjurătoare. 

— Bertuccio, ia una din lanternele trăsurii şi arată-mi 
apartamentele, spuse contele. 

Administratorul se supuse fără cârtire, dar se vedea lesne, 
după tremurul mânii care ţinea lanterna, cât de greu îi era să 
îndeplinească ordinul. 

Străbătură un parter vast. Apoi primul etaj, compus dintr-un 
salon, o sala de baie şi două camere de culcare. Printr-unul din 
dormitoare, ajungeai la o scară răsucită, al cărei capăt dădea în 
grădină. 

— O scară de ieşire, spuse contele, destul de comodă. 
Luminează-mi, domnule Bertuccio. la-o înainte şi să mergem 
acolo unde ne va duce scara aceasta. 

— Duce în grădină, domnule, suspină Bertuccio. 

— Dar de unde ştii dumneata, rogu-te? 

— Vreau să spun că e firesc să ducă. 


Bertuccio scoase un oftat şi merse înainte. Scara ducea în 
adevăr, în grădină. 

La uşa de afară, administratorul se opri. 

— Haide, domnule Bertuccio, spuse contele. 

Dar acesta era năucit, prostit, zdrobit. Ochii lui rătăciţi 
căutau în juru-i urmele unui trecut grozav, iar cu mâinile 
crispate încerca parcă să alunge amintiri înfricoşătoare. 

— Ei? Stărui contele. 

— Nu, nu, strigă Bertuccio, punând mâna pe colţul peretelui 
interior. Nu, domnule, mai departe nu merg, este cu neputinţă. 

— Ce înseamnă asta? Se auzi vocea poruncitoare a lui 
Monte-Cristo. 

— Domnule, vedeţi bine că ceea ce se întâmplă nu este 
natural, exclamă administratorul. Că, având de cumpărat o casă 
la Paris, o cumpăraţi exact la Auteuil şi cumpărând-o la Auteuil, 
casa se găseşte în rue de la Fontaine numărul 28. O, de ce nu v- 
am spus totul acolo, Monseniore! Nu mi-aţi fi pretins, desigur, să 
vin. Nădăjduiam că locuinţa va fi alta. Parcă n-ar mai exista la 
Auteuil altă casă decât aceea a crimei. 

— Oho, exclamă Monte-Cristo oprindu-se brusc. Ce cuvânt 
greu ai rostit! Om afurisit! Corsican încăpățânat, umbli tot cu 
mistere şi superstiții? Haide, ia lanterna şi să vizităm grădina. 
Nădăjduiesc că, fiind cu mine, n-o să-ţi fie frică. 

Bertuccio ridică lanterna şi se supuse. Deschizând uşa, 
zăriră un cer alburiu pe care luna se străduia zadarnic să lupte 
împotriva norilor ce o acopereau cu valurile lor sumbre. Ea le 
lumină o clipă, iar ele se pierdeau apoi şi mai posomorâte în 
adâncurile infinitului. 

Administratorul vru să apuce la stânga. 

— Nu, domnule, îi spuse Monte-Cristo. De ce să mergem 
de-a lungul aleilor? Uite o peluză frumoasă, s-o luăm înainte. 

Bertuccio îşi şterse sudoarea care curgea pe fruntea sa, dar 
nu se supuse; continuă s-o ia spre stânga. Monte-Cristo se 
abătea, dimpotrivă, la dreapta. Când ajunse lângă un pâlc de 
arbori, se opri. 

Administratorul nu putu să se stăpânească. 

— Depărtaţi-vă, domnule! Strigă el. Vă implor, depărtaţi-vă! 
Staţi exact în locul acela. 

— În ce loc? 

— În locul în care ela căzut... 


— Dragă domnule Bertuccio, râse Monte-Cristo. Vino-ţi în 
fire, te rog. Nu ne găsim aci la Sartena sau la Corte. Aici nu sunt 
mărăcinişurile Corsicii, ci e o grădină englezească, rău 
întreţinută, recunosc, dar care nu trebuie calomniată pentru 
asta. 

— Domnule, nu rămâneţi acolo, nu rămâneţi acolo, vă 
implor! 

— Mi se pare că îţi pierzi mintea, Bertuccio, zise contele cu 
răceală. Dacă este aşa, înştiinţează-mă, căci te voi interna într-o 
casă de sănătate mai înainte de a se întâmpla o nenorocire. 

— Oh, Excelenţă, nenorocirea s-a întâmplat, gemu 
Bertuccio, clătinând din cap şi împreunându-şi mâinile într-o 
atitudine care l-ar fi făcut pe conte să râdă, dacă gândul unui 
interes superior nu-l subjuga în momentul acela şi nu-l făcea 
foarte atent la cele mai neînsemnate izbucniri ale unei 
conştiinţe înfricoşate. 

— Domnule Bcrtuccio, spuse contele, mi-e foarte uşor să-ţi 
spun că, tot gesticulând, îţi suceşti braţele şi că rostogoleşti 
nişte ochi ca un posedat din al cărui trup diavolul nu vrea să 
iasă; dar mai totdeauna am băgat de seamă că diavolul cel mai 
îndărătnic în a rămâne la postul său e un secret. Te ştiam 
corsican, te ştiam sumbru şi rumegând totdeauna o poveste 
veche privitoare la o vendetă, şi-ţi treceam cu vederea acestea 
în Italia, deoarece în Italia lucrurile acestea sunt obişnuite, dar 
în Franţa asasinatul e considerat în genere ca un lucru de foarte 
prost-gust. De el se ocupă jandarmii, judecătorii îl condamnă, iar 
eşafoadele îl răzbună. 

Bertuccio îşi împreună mâinile şi, deoarece în timp ce făcea 
diferite gesturi, nu se despărţea de lanternă, lumina îi lumină 
chipul tulburat. 

Monte-Cristo îl observă aşa cum la Roma observase 
supliciul lui Andrea; apoi, cu un ton care strecură un fior nou în 
corpul bietului administrator, continuă: 

— Aşadar, abatele Busoni m-a minţit, când, după călătoria 
sa în Franţa, în 1829, te-a trimis la mine cu o scrisoare de 
recomandare în care îmi lăuda preţioasele dumitale calităţi. 
Uite, îi voi scrie abatelui. Am să-l trag la răspundere pentru 
protejatul său şi am să aflu, fără îndoială, ce e cu afacerea asta 
a asasinatului. Te previn însă, domnule Bertuccio, că, atunci 
când trăiesc într-o ţară, sunt obişnuit să mă conformez legilor ei 


şi că nu am poftă să mă cert pentru dumneata cu justiţia 
Franţei. 

— O, să nu faceţi asta, Excelenţă. V-am servit cu credinţă, 
nu e aşa? Exclamă Bertuccio deznădăjduit, am fost totdeauna 
un om cinstit şi am făcut fapte bune mai mult decât mi-a stat în 
putinţă. 

— Nu tăgăduiesc, consimţi contele, dar de ce dracu te agiţi 
aşa? E semn rău. O conştiinţă curată nu pune atâta paloare pe 
obraji, atâta febră în mâinile unui om... 

— Dar, domnule conte, reluă Bertuccio şovăielnic, nu mi-aţi 
spus chiar dumneavoastră că domnul abate Busoni, care a auzit 
spovedania mea în închisoarea din Nimes, v-a avertizat, 
trimiţându-mă la dumneavoastră, că am un păcat greu pe 
suflet? 

— Da, dar deoarece el mi te trimitea spunându-mi că vei fi 
un administrator excelent, am crezut că ai furat. Atâta tot. 

— O, domnule conte! Glăsui Bertuccio cu resemnare. 

— Sau că, întrucât erai corsican, n-ai putut să rezişti 
dorinţei de a găuri o piele, aşa cum se spune în ţara voastră. 

— Ei, da, Monseniore, da, bunul meu nobil, acesta-i 
adevărul! Strigă Bertuccio, aruncându-se la picioarele contelui. 
Da, o răzbunare, o simplă răzbunare, jur. 

— Inţeleg, dar ceea ce nu înţeleg e că tocmai casa aceasta 
te-a tulburat aşa de mult. 

— Dar nu e oare firesc, Monseniore, dacă răzbunarea a fost 
săvârşită în casa aceasta? întrebă Bertuccio. 

— Cum în casa mea? 

— O, Monseniore, ca nu era încă a dumneavoastră, 
răspunse Bertuccio cu naivitate. 

— Dar a cui era? A domnului marchiz de Saint-Meran, după 
cum îmi pare că ne-a spus notarul? Ce naiba ai avut să te 
răzbuni împotriva marchizului de Saint-Meran? 

— Nu de el era vorba, Monseniore, ci de altcineva. 

— Ciudată întâlnire, spuse Monte-Cristo, cedând parcă 
reflexiilor sale, să te găseşti aşa, din întâmplare, fără vreo 
pregătire, într-o casă unde s-a întâmplat o scenă ce-ţi trezeşte 
remuşcări grozave! 

—  Monseniore, se lamentă administratorul, fatalitatea 
orânduieşte toate acestea, sunt sigur. Mai întâi, dumneavoastră 
cumpăraţi o casă exact la Auteuil, iar casa e aceea unde eu am 


săvârşit un asasinat. Coborâţi în grădină exact pe scara pe unde 
a coborât el, vă opriţi exact în locul unde el a primit lovitura. La 
doi paşi, sub platanul acesta, era groapa unde el şi-a îngropat 
copilul. Toate acestea nu sunt întâmplare, nu, căci în acest caz, 
întâmplarea prea ar semăna Providenţei. 

— Ei, bine, domnule corsican, să presupunem că este 
Providența; eu presupun totdeauna ceea ce alţii vor. De 
altminteri, minţilor bolnave trebuie să li se facă concesii. Haide, 
adună-ţi minţile şi povesteşte-mi. 

— Nu am povestit întâmplarea decât o dată şi atunci am 
povestit-o abatelui Busoni. Astfel de lucruri, adăugă Bertuccio, 
clătinând din cap, nu se spun decât sub pecetea spovedaniei. 

— În cazul acesta, dragă Bertuccio, spuse contele, te voi 
trimite înapoi la duhovnicul dumitale să vorbiţi despre tainele 
voastre. Mie însă mi-e frică de o gazdă înspăimântată de astfel 
de fantome. Nu-mi place ca oamenii mei să nu aibă curajul de a 
se plimba seara prin grădina mea. Apoi, mărturisesc, nu prea ţin 
la vizita vreunui comisar de poliţie. Căci află de la mine, maestre 
Bertuccio, în Italia justiţia nu e plătită decât dacă tace, dar în 
Franţa, dimpotrivă, n-o plăteşti decât dacă vorbeşte. La naiba, 
te credeam întrucâtva corsican, foarte mult contrabandist, un 
administrator iscusit, dar văd că mai ai şi alte coarde la arcul 
dumitale. Nu-mi mai aparţii, domnule Bertuccio. 

— O, Monseniore, Monseniore, exclamă administratorul 
înfricoşat la auzul amenințării. Dacă e nevoie numai de atât 
pentru a rămâne în serviciul dumneavoastră, am să vorbesc, am 
să spun totul, iar dacă vă părăsesc, vă voi părăsi pentru a 
merge la eşafod. 

— În cazul acesta, se schimbă lucrurile, spuse Monte-Cristo. 
Dar dacă vrei să minţi, ia seama: e mai bine să nu mai vorbeşti 
deloc. 

— Nu, domnule, vă jur pe sufletul meu că vă voi spune 
totul. Nici chiar abatele Busoni n-a ştiut decât o parte din taina 
mea. Mai întâi însă, vă implor, depărtaţi-vă de platanul acela. 
Uite, luna înăbuşe norul şi acolo, aşezat cum sunteţi, înfăşurat 
cu o manta ca aceasta, care ascunde statura dumneavoastră şi 
care seamănă cu a domnului de Villefort... 

— Cum, exclamă Monte-Cristo, domnul de Villefort... 

— Excelenţa voastră îl cunoaşte? 

— Fostul procuror regal din Nimes? 


— Da. 

— Care se însurase cu fiica marchizului de Saint-Meran? 

— Da. 

— Care avea în barou reputaţia celui mai onest, mai sever, 
mai rigid magistrat? 

— Ei, bine, domnule, exclamă Bertuccio, omul acela cu 
reputaţia fără cusur... Era un infam. 

— Eh, nu se poate, spuse Monte-Cristo. 

— E totuşi cum vă spun. 

— Adevărat? întrebă Monte-Cristo. Şi ai dovada? 

— Cel puţin am avut-o. 

— Şi ai pierdut-o, nătărăule? 

— Da, dar căutând bine, poate fi regăsită. 

— la, povesteşte-mi, domnule Bertuccio, căci lucrul începe 
să mă intereseze cu adevărat, spuse contele. Şi, fredonând o 
arie din Lucia, contele se aşeză pe bancă, în timp ce Bertuccio îl 
urma, rechemându-şi amintirile. 

Bertuccio rămase în picioare, în faţa lui. 


Capitolul VII Vendeta 


— De unde doreşte domnul conte să reiau firul? întrebă 
Bertuccio. 

— De unde vrei, spuse Monte-Cristo, deoarece nu ştiu 
absolut nimic. 

— Îmi închipuiam totuşi că domnul abate Busoni i-a spus 
Excelenței voastre. 

— Da, câteva amănunte, fără îndoială, dar de atunci au 
trecut şapte, opt ani şi am uitat totul. 

— În cazul acesta pot, fără teamă că o voi plictisi pe 
Excelenţa voastră... 

— Haide, domnule Bertuccio, haide, îmi vei ţine loc de 
gazetă de seară. 

— Lucrurile datează din 1815. 

— Aha, este cam mult de atunci, remarcă Monte-Cristo. 


— Da, domnule şi cu toate acestea cele mai mărunte detalii 
sunt aşa de vii în memoria mea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. 
Aveam un frate, un frate mai mare, care era în serviciul 
împăratului. Ajunsese locotenent într-un regiment format în 
întregime din corsicani. Fratele acesta era singurul meu prieten. 
Rămaăsesem orfani, eu la 5 ani, el la 18. Mă crescuse ca şi cum 
aş fi fost fiul lui. În 1814, sub Bourboni, el se însurase. Împăratul 
se înapoia din insula Elba, fratele meu reintră îndată în servici şi, 
rănit uşor la Waterloo, se retrase împreună cu armata dincolo de 
Loira. 

— Dar dumneata îmi povesteşti istoria celor O sută de zi/e, 
domnule Bertuccio şi ea e încheiată dacă nu mă înşel. 

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, însă aceste prime amănunte sunt 
necesare şi mi-aţi făgăduit că veţi asculta cu răbdare. 

— Haide, haide, am spus numai o vorbă. 

— Într-o zi primirăm o scrisoare. Trebuie să vă spun că noi 
locuiam în cătunul Rogliano, la marginea capului Cersica. 
Scrisoarea venea de la fratele meu, care ne spunea că armata 
era concediată şi că se înapoia prin Châteauroux, Clairmont- 
Ferrand, Le Puy şi Nimes. Mă ruga ca, dacă am ceva bani, să-i 
trimit la Nimes unui cunoscut al nostru, hangiu, cu care aveam 
oarecare legături. 

— De contrabandă. 

— O, domnule conte, omul trebuie să trăiască. 

— Desigur, continuă. 

— ÎI iubeam din tot sufletul pe fratele meu, v-am mai spus, 
Excelenţă. De aceea, mă hotărâi nu să-i trimit banii, ci să-i duc 
eu însumi. Aveam o mie de franci. Lăsai cinci sute Assuntei, 
cumnata mea, luai celelalte cinci sute şi pornii la drum spre 
Nimes. Era lucru uşor, aveam barca, o încărcătură de tutun pe 
mare, totul venea în ajutorul planului meu. Dar, după ce făcui 
încărcătura, vântul deveni potrivnic, astfel că, timp de patru sau 
cinci zile, n-am putut să intrăm în Rhône. În sfârşit, izbutirăm. 
Urcarăm până la Arles, lăsai barca între Bellegarde şi Beaucaire 
şi pornii spre Nimes. 

— Ajungem, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Scuzaţi-mă, dar precum Excelenţa voastră 
va vedea, nu-i povestesc decât lucrurile absolut necesare. 
Tocmai atunci aveau loc faimoasele masacre din sud. Doi-trei 
tâlhari care se numeau Treistaillon, Truphemy şi Graffan, 


ucideau pe străzi pe toţi cei bănuiţi de bonapartism. Domnul 
conte a auzit, desigur, despre aceste asasinate. 

— Vag. În epoca aceea mă aflam, foarte departe de Franţa. 
Urmează. 

— Când intrai în Nimes, căleai pur şi simplu în sânge. 
Întâlneai la fiecare pas cadavre: asasinii, organizaţi în bande, 
ucideau, jefuiau şi ardeau. La vederea acestui carnagiu, mă 
trecu un fior, nu pentru mine. Eu, simplu pescar corsican, nu 
prea aveam motive să mă tem. Dimpotrivă, epoca aceea era 
favorabilă nouă, contrabandiştilor. Mă temeam însă pentru 
fratele meu, soldat al Imperiului, revenit din armata Loirei cu 
uniformă şi epoleţi. 

Alergai la hangiul nostru. Presimţirile nu mă înşelaseră: 
fratele meu sosise în ajun la Nimes şi, chiar la poarta celui la 
care venea să ceară ospitalitate, a fost asasinat. Mă străduii din 
răsputeri să-i aflu pe ucigaşi, dar nimeni nu îndrăzni să-mi spună 
numele lor, într-atât se temea de ei lumea. Mă gândii atunci la 
justiţia franceză despre care mi se vorbise aşa de mult, care nu 
se teme de nimic şi mă înfăţişai procurorului regal. 

— lar procurorul regal se numea Villefort, nu-i aşa? întrebă 
Monte-Cristo cu neglijenţă. 

— Da, Excelenţă; venea din Marsilia, unde fusese substituit. 
Căpătase avansarea graţie zelului său. Se spunea că era unul 
dintre cei dintâi care anunţaseră guvernului debarcarea din 
insula Elba. 

— Prin urmare, te-ai prezentat la el. 

— Domnule, îi spusei, fratele meu a fost asasinat ieri pe 
străzile oraşului, nu ştiu de cine, dar misiunea dumneavoastră e 
să aflaţi. Sunteţi aici şeful justiţiei şi justiţiei îi revine datoria de 
a răzbuna pe cei pe care n-a ştiut să-i apere. 

— Şi ce era fratele dumitale? întrebă procurorul regal. 

— Locotenent în batalionul corsican. 

— Prin urmare, un soldat al uzurpatorului. 

— Un soldat al armatei franceze. 

— Ei bine, răspunse el, s-a servit de sabie şi a pierit prin 
sabie. 

— Vă înşelaţi, domnule, a pierit prin pumnal. 

— Ce vrei să fac eu? Mă întrebă magistratul. 

— Dar v-am spus: vreau să-l răzbunaţi. 

— Împotriva cui? 


— A asasinilor săi. 

— Dar ce, eu îi cunosc? 

— Căutaţi-i. 

— Pentru ce? Fratele dumitale s-o fi certat cu cineva şi s-o fi 
bătut în duel. Toţi foştii ostaşi se dedau la excese care le 
izbuteau sub Imperiu, dar cu care li se înfundă acum. Oamenilor 
noştri din sud nu le plac nici soldaţii, nici excesele. 

— Domnule, reluai eu, nu vă rog pentru mine, eu voi plânge 
şi mă voi răzbuna; dar bietul meu frate avea o soţie. Dacă mi s- 
ar întâmpla o nenorocire şi mie, biata fiinţă va muri de foame, 
căci ea trăia numai prin munca fratelui meu. Cereţi pentru ea o 
mică pensie de la guvern. 

— Fiecare revoluţie are catastrofele ei, răspunse domnul de 
Villefort. Fratele dumitale a fost victima acesteia. E o 
nenorocire, dar guvernul nu datorează pentru asta nimic familiei 
dumitale. Dacă ar trebui să judecăm toate răzbunările pe care 
partizanii uzurpatorului le-au săvârşit împotriva partizanilor 
regelui când, la rândul lor, dispuneau de putere, poate că astăzi 
fratele dumitale ar fi condamnat la moarte. Ceea ce se întâmplă 
e foarte natural, căci e legea represaliilor. 

— Cum, domnule, strigai eu, e cu putinţă să-mi vorbiţi aşa, 
dumneavoastră, un magistrat? 

— Toţi corsicanii sunt nebuni, pe onoarea mea! Răspunse 
domnul Villefort. Ei cred că şi acum compatriotul lor e împărat. 
Eşti în întârziere, dragă. Trebuia să vii să-mi spui asta acum 
două luni. Astăzi e prea târziu. Pleacă, iar dacă nu pleci, dau 
ordin să fii alungat. 

ÎI privii o clipă să văd dacă mai puteam nădăjdui ceva de la 
o nouă rugăminte. Omul era de piatră. M-apropiai de el: 

— Ei bine, îi spusei în şoaptă, deoarece îi cunoaşteţi pe 
corsicani, ştiţi desigur cum îşi ţin ei cuvântul. Socotiţi că s-a 
făcut bine cu răpunerea fratelui meu care era bonapartist, 
deoarece dumneavoastră sunteţi regalist. Uite, eu, care de 
asemeni sunt bonapartist, vă declar un lucru: că vă voi ucide. Vă 
declar din momentul acesta vendeta. Aşadar, ţineţi seama şi 
păziţi-vă. Căci, la prima ocazie când ne vom găsi faţă în faţă, 
ultimul dumneavoastră ceas va fi sunat. Şi, mai înainte ca el să 
se trezească din uimire, deschisei uşa şi fugii. 


— Hm, cu figura dumitale cinstită faci lucrurile astea, 
domnule Bertuccio? Ba încă unui procuror regal? Se miră Monte- 
Cristo. Mă rog, ştia el măcar ce înseamnă cuvântul vendeta? 

— Ştia aşa de bine, că, din clipa aceea, nu mai ieşi singur. 
Se zăvori în casă şi mă puse în urmărire. Din fericire, stăteam 
aşa de bine ascuns încât nu putu să mă găsească. Îl cuprinse 
frica. Tremura la gândul de a mai întârzia în Nimes. Solicită 
mutarea şi, deoarece era într-adevăr un om influent, fu numit la 
Versailles. Dumneavoastră ştiţi însă că distanţa nu există pentru 
un corsican care a jurat să se răzbune pe duşmanul său, iar 
trăsura sa, oricât de bine condusă, n-a fost niciodată cu mai 
mult de jumătate de zi înaintea mea care, totuşi, o urmăream 
pe jos. 

... Important nu era să-l ucid. Găsisem prilejul de o sută de 
ori; trebuia să-l ucid fără ca să fiu descoperit şi, mai cu seamă, 
fără să fiu arestat. De acum încolo nu-mi mai aparţineam: 
trebuia să o ocrotesc şi s-o hrănesc pe cumnata mea. Il pândii 
pe domnul de Villefort timp de trei luni. Timp de trei luni el nu 
făcu un pas, o plimbare, fără ca privirea mea să nu-l însoţească 
în tot locul. Aflai în cele din urmă că venea în taină la Auteuil. Il 
însoţii şi aici şi-l văzui intrând în casa unde ne aflăm acum. Atât 
numai că, în loc să intre ca toată lumea prin poarta cea mare de 
la stradă, venea, fie călare, fie cu trăsura, lăsa trăsura sau calul 
la han şi intra prin portiţa pe care o vedeţi colo. 

Monte-Cristo făcu din cap un semn care dovedea că 
distinge, într-adevăr, în întuneric intrarea indicată de Bertuccio. 

— Nu mai aveam treabă la Versailles, aşa că mă stabilii la 
Auteuil şi mă informai. Dacă voiam să-l prind, de bunăseamă că 
aici trebuia să întind cursa. Casa aparţinea, după cum portarul i- 
a spus Excelenței voastre, domnului de Saint-Meran, socrul lui 
Villefort. Domnul de Saint-Meran locuia la Marsilia, ca atare 
locuinţa aceasta nu-i folosea. De aceea se spunea că o 
închiriase unei tinere văduve, care nu era cunoscută decât sub 
numele de Baroana. 

Într-adevăr, într-o seară, privind pe deasupra zidului, văzui 
o femeie tânără şi frumoasă care se plimba singură prin grădina 
pe care nici o fereastră străină n-o domina. Privea mereu spre 
portiţă şi înţelesei că în seara aceea îl aştepta pe domnul de 
Villefort. Când fu îndeajuns de aproape de mine, pentru ca, în 
ciuda întunericului, să-i pot distinge trăsăturile, văzui o femeie 


tânără, frumoasă, de 18, 19 ani, înaltă şi blondă. Deoarece era 
îmbrăcată cu un capot simplu şi nimic nu-i ascundea talia, 
observai că era însărcinată şi că sarcina părea destul de 
înaintată. După câteva momente se deschise portiţa. Intră un 
bărbat şi tânăra femeie alergă cât putu mai repede în 
întâmpinarea lui. Se îmbrăţişară, se sărutară cu dragoste şi 
intra-ră împreună în casă. 

Bărbatul era domnul de Villefort. Socotii că la ieşire, mai cu 
seamă dacă ieşea noaptea, avea să străbată singur grădina în 
toată lungimea ei. 

— Ai aflat apoi numele femeii? întrebă contele. 

— Nu, Excelenţă, răspunse Bertuccio. Veţi vedea că n-am 
avut timp să-l aflu. 

— Urmează. 

— Poate că în seara aceea, reluă Bertuccio, aş fi putut să-l 
ucid pe procurorul regal; dar nu cunoşteam încă destul de bine 
grădina în toate amănuntele ei. Mă temui că n-am să-l pot ucide 
fulgerător şi că, dacă alerga cineva la strigătele lui, n-am să pot 
fugi. Amânai hotărârea pentru întâlnirea viitoare şi, pentru ca 
nimic să nu-mi scape, închiriai o odăiţă ce dădea spre stradă. 
Peste trei zile, pe la şapte seara, văzui ieşind din casă un 
servitor călare ce porni pe drumul spre Sèvres. Imi închipuii că 
se ducea la Versailles. Nu mă înşelam. După trei ceasuri, omul 
se înapoia acoperit de praf. Mesajul său era terminat. După zece 
minute, un alt bărbat, pe jos, înfăşurat într-o manta, deschise 
portita grădinii, portiţă care fu încuiată în urma lui. Coborâi 
repede. Măcar că nu văzusem chipul lui Villefort, îl recunoscui 
după bătaia inimii mele. Străbătui strada, ajunsei la o piatră 
pusă în colţul zidului şi de pe care privisem în grădină întâia 
oară. De data aceasta, nu mă mulţumii să privesc, scosei cuțitul 
din buzunar, mă încredinţai că vârful era ascuţit bine şi sării 
peste zid. Prima mea grijă a fost să alerg la poartă. El lăsase 
cheia înăuntru, împingând numai zăvorul. Nimic nu-mi împiedica 
deci fuga înspre partea aceasta. Mă apucai să studiez 
împrejurimile. Grădina forma un dreptunghi, la mijloc se 
întindea o peluză de iarbă fină englezească, la colţurile peluzei 
erau pâlcuri de copaci cu frunzişul stufos, toate acestea laolaltă 
cu flori de toamnă. Pentru a merge din casă la portiţă, sau de la 
portiţă la casă, fie că intra, fie că ieşea, domnul Villefort era 
obligat să treacă pe lângă unul din aceste pâlcuri. 


Era sfârşitul lui septembrie. Vântul sufla cu putere, luna 
palidă, acoperită în fiecare clipă de nori groşi ce lunecau repede 
pe cer, înălbea nisipul aleilor care duceau spre casă, dar nu 
putea să străpungă întunericul copacilor stufoşi printre care un 
om putea rămâne ascuns fără teama de a fi zărit. 

Mă ascunsei lângă copacii cei mai apropiaţi pe lingă care 
Villefort avea să treacă. Abia mă furişasem şi, printre răbufnirile 
vântului care încovoia copacii deasupra frunţii mele, mi se păru 
că disting nişte gemete. Ştiţi însă sau, mai bine-zis, nu ştiţi 
domnule conte, că celui care aşteaptă momentul săvârşirii unui 
asasinat i se pare totdeauna că aude strigăte înăbuşite. Trecură 
două ceasuri în răstimpul cărora avui în mai multe rânduri 
impresia că aud aceleaşi gemete. Miezul nopţii sună. Pe când 
ultima bătaie vibra încă lugubru şi puternic, zării o licărire 
luminând ferestrele scării tăinuite pe unde am coborât adineauri 
şi noi. Uşa se deschise, omul cu manta reapăru. Momentul 
grozav sosie; dar mă pregătisem atâta vreme pentru acest 
moment încât nimic din mine nu şovăi. Scosei cuțitul, îl desfăcui 
şi mă pregăti. 

Omul cu manta veni drept spre mine, dar, pe măsură ce 
înainta în spa-ţiul descoperit, mi se părea că în mâna dreaptă 
ţinea o armă. Îmi fu frică nu de luptă, ci de un insucces. Când 
ajunse la câţiva paşi de mine, văzui că ceea ce socotisem o 
armă nu era decât o cazma. Nu putusem încă ghici în ce scop 
ţinea o cazma în mână domnul de Villefort, când se opri la 
marginea pâlcului de copaci, aruncă o privire în juru-i şi începu 
să sape o groapă. Abia atunci observai că avea ceva în manta şi 
că aşezase obiectul pe peluză, ca să fie mai liber în mişcări. 
Mărturisesc că puţină curiozitate se strecură în ura mea: vrui să 
văd ce face acolo Villefort. Rămăsei nemişcat, cu răsuflarea 
tăiată. Aşteptai... Apoi îmi veni o idee care se confirmă, 
văzându-l pe procurorul regal scoțând de sub manta o lădiţă. 

Îl lăsai să aşeze lădiţa în groapă şi să tragă pământul peste 
ea. După aceea, el călcă peste pământul proaspăt, pentru a 
şterge urma operei noc-turne. Mă năpustii atunci asupra lui şi-i 
împlântai cuțitul în piept, spunându-i: 

— Eu sunt Giovani Bertuccio! Moartea ta pentru fratele 
meu, comoara ta pentru văduva lui; precum vezi, răzbunarea 
mea e mai desăvârşită decât nădăjduiam. 


Nu ştiu dacă el mi-a auzit cuvintele. Nu cred, căci a căzut 
fără să scoată un strigăt. Simţii valurile sângelui său ţâşnind 
fierbinţi pe mâinile şi pe chipul meu; dar eram ametit, în delir. 
Sângele mă răcorea în loc să mă ardă. Într-o clipă, dezgropai 
lădiţa cu ajutorul cazmalei. Apoi, ca să nu se vadă că am scos-o, 
acoperii la rândul meu groapa, aruncai cazmaua peste zid, mă 
năpustii prin poarta pe care o încuiai de două ori, luând cheia cu 
mine. 

— Bravo, spuse Monte-Cristo, a fost, după câte văd, un mic 
asasinat însoţit de furt. 

— Nu, Excelenţă, răspunse Bertuccio, o vendeta urmată de 
despăgubire. 

— Dar suma era cel puţin însemnată? 

— Nu erau bani acolo. 

— A, da, mi-aduc aminte, zise Monte-Cristo. Mi-ai vorbit îmi 
pare de un copil. 

— Intocmai, Excelenţă. Alergai la râu, mă aşezai pe parapet 
şi, zorit să aflu conţinutul lădiţei, smulsei broasca cu cuțitul. Într- 
un scutec fin era înfăşurat un copil nou-născut; faţa lui 
congestionată, mâinile vinete anunțau că sucombase, desigur în 
urma unei asfixii, pricinuite de cordonul ombilical înfăşurat de 
după gât; cu toate acestea, pentru că încă nu era rece, şovăii 
să-l arunc în apa care curgea la picioarele mele. Într-adevăr, 
peste o clipă, mi se păru că simt o bătaie uşoară în piept. 
Eliberai gâtul de cordonul care îl înfăşura şi, deoarece fusesem 
infirmier la spitalul din Bastia, făcui ce ar fi putut să facă un 
medic în împrejurarea aceasta, adică îi suflai, plin de curaj, aer 
în plămâni, astfel că, după un sfert de oră de sforţări 
extraordinare, îl văzui respirând şi auzii un țipăt ieşind din 
pieptul lui. Scosei la rândul meu un strigăt, dar un strigăt de 
bucurie. Dumnezeu nu mă blesteamă deci, îmi spusei, căci 
îngăduie să redau viaţa unei făpturi omeneşti în schimbul vieţii 
pe care am răpit-o alteia. 

— Şi ce ai făcut cu copilul? întrebă Monte-Cristo. Era un 
bagaj destul de împovărător pentru un om care avea nevoie să 
fugă. 

— De aceea, nu mă gândii nici o clipă măcar să-l păstrez. 
Ştiam însă că există la Paris un azil unde aceste biete fiinţe sunt 
primite. Trecând dincolo de barieră, declarai că am găsit copilul 
pe drum şi mă informai. Lădiţa era convingătoare. Scutecele 


fine arătau că micuțul aparţinea unor părinţi bogaţi. Sângele cu 
care eram acoperit putea să aparţină tot aşa de bine copilului, 
ca şi altei făpturi. Nu mi se făcu nici o obiecţie. Mi se indică 
azilul care se afla la capătul străzii Enfer şi, după ce avui grijă să 
tai scutecul în două, astfel ca una din cele două litere care îl 
însemnau să rămână la copil, pe când cealaltă va fi păstrată de 
mine, depusei povara în turn, sunai şi o rupsei la fugă. După 15 
zile mă găseam la Rogliano şi îi spuneam Assuntei: 

— Consolează-te, surioară; Israel e mort, dar l-am răzbunat. 
Ea îmi ceru ex-plicaţii şi îi povestii totul. 

— Giovanni, îmi spuse Assunta, ar fi trebuit să aduci copilul. 
l-am fi ţinut noi loc de părinţii pe care i-a pierdut, l-am fi botezat 
Benedetto şi, pentru fapta aceasta bună, Dumnezeu ne-ar fi 
binecuvântat. 

Drept orice răspuns, îi dădui jumătate din scutecul pe care 
îl păstrasem; ca să poată cere copilul dacă vom deveni mai 
bogaţi. 

— Şi ce litere se aflau pe scutec? întrebă Monte-Cristo. 

— Un H şi un N, având deasupra un şirag de baron. 

— Dacă nu mă înşel, vrei să spui blazon, domnule 
Bertuccio. Unde naiba ţi-ai făcut studiile heraldice? 

— În serviciul dumneavoastră, domnule conte, se învaţă 
orice. 

— Urmează, sunt curios să ştiu două lucruri. 

— Care, Monseniore? 

— Ce a devenit băieţaşul. Nu mi-ai spus că era un băieţaş, 
domnule Bertuccio? 

— Nu, Excelenţă. Nu-mi amintesc să vă fi vorbit despre 
asta. 

— A, mi s-a părut. Poate m-am înşelat. 

— Nu, nu v-aţi înşelat, căci era într-adevăr un băieţaş; dar 
Excelenţa voastră spunea că doreşte să ştie două lucruri: care 
este al doilea? 

— Al doilea era crima de care ai fost acuzat când ai cerut 
un duhovnic şi când abatele Busoni a venit în urma acestei 
cereri la închisoarea din Nimes. 

— Poate că istoria va fi prea lungă, Excelenţă. 

— Ce-are a face? Ceasul e abia zece. Ştii că eu nu dorm şi 
îmi închipui că nici dumneata nu prea simţi nevoia somnului. 

Bertuccio se înclină şi reluă istorisirea. 


— Pe jumătate ca să alung amintirile care mă asaltau, pe 
jumătate ca să fac faţă nevoilor bietei văduve, mă apucai din 
nou, cu ardoare, de meseria de contrabandist, devenită mai 
uşoară prin slăbirea legilor, slăbire ce urmează totdeauna 
revoluțiilor. In special coastele sudului erau prost păzite din 
cauza eternelor răzmeriţe care aveau loc când la Avignon, când 
la Nimes, când la Uzès. Ne folosirăm de armistițiul acesta 
acordat de stăpânire, ca să legăm relaţii cu întregul litoral. De la 
asasinarea fratelui meu, pe străzile din Nimes nu mai voisem să 
mă înapoiez în oraşul acesta. De aceea, hangiul cu care făceam 
afaceri, văzând că nu mai voiam să vin la el, venise el la noi şi 
întemeiase o sucursală a hanului său pe drumul dintre 
Bellegarde şi Beaucaire, cu firma La Pont du Gard, aveam astfel, 
fie în direcţia Aigues-Mortes, fie la Martigues, fie la Bouc o 
duzină de antrepozite unde depuneam mărfurile şi unde, la 
nevoie, găseam un refugiu faţă de vameşi şi jandarmi. O 
meserie care produce mult mai mult decât aceea de 
contrabandist când o faci cu oarecare inteligenţă şi cu oarecare 
vigoare. In ce mă priveşte, trăiam în munţi, având acum un 
îndoit motiv să mă tem de jandarmi şi de vameşi, deoarece 
aducerea în faţa judecătorilor putea să provoace o anchetă, 
deoarece ancheta este totdeauna o excursie în trecut şi 
deoarece în trecutul meu, acum, se putea găsi ceva mai grav 
decât nişte ţigări intrate prin contrabandă sau niscaiva butoaie 
cu rachiu circulând fără permisiune. De aceea, preferând de o 
mie de ori moartea unei arestări, săvârşeam lucruri uimitoare, 
care în mai multe rânduri îmi dovediră că grija prea mare pentru 
corpul nostru e aproape singurul obstacol în calea izbândirii 
acelor proiecte ce au nevoie de o hotărâre rapidă şi de o 
executare viguroasă. Într-adevăr, după ce ţi-ai jertfit viaţa, nu 
mai eşti egalul altor oameni sau, mai bine-zis, ceilalţi oameni nu 
mai sunt egalii tăi şi oricine a luat hotărârea aceasta simte pe 
dată că forţele i se înzecesc şi că orizontul i se măreşte. 

— Filosofie, domnule Bertuccio, îl întrerupse contele. Dar 
văd că ai făcut aproape de toate în viaţa dumitale. 

— O, iertaţi-mă, Excelenţă! 

— Nu, nu, filosofia la ceasurile zece şi jumătate seara e 
cam întârziată. Dar eu n-am altă observaţie de făcut, deoarece o 
găsesc întemeiată, ceea ce nu se poate spune despre toate 
filosofiile. 


—  Isprăvile mele deveniră deci tot mai întinse, tot mai 
fructuoase. Assunta era gospodină, iar mica noastră avere se 
rotunjea. Într-o zi, când plecam într-o expediţie, îmi spuse: 

— Du-te şi îţi voi pregăti la întoarcere o surpriză. 

O întrebai zadarnic, căci nu vru să-mi spună nimic şi plecai. 

Expediția dură aproape şase săptămâni. Fusesem la 
Lacques să încărcăm untdelemn şi la Livorno să luăm bumbacuri 
englezeşti. Debarcarea noastră se făcu fără neplăceri, 
câştigasem şi ne înapoiam voioşi. 

Când intrai în casă, primul lucru pe care îl văzui în partea 
cea mai arătoasă a camerei Assuntei, într-un leagăn somptuos 
în comparaţie cu restul mobilei, fu un copil cam de şapte, opt 
luni. Scosei un strigăt de bucurie. Singurele momente de tristeţe 
pe care le avusesem după asasinarea procurorului regal mi-au 
fost pricinuite de părăsirea copilului. Se înţelege că remuşcări 
pentru asasinat în sine nu am avut. Biata Assunta ghicise totul: 
profitase de absenţa mea şi, având jumătatea scutecului 
împreună cu însemnarea zilei şi orei precise a depunerii copilului 
la azil, plecase la Paris şi-l ceruse. N-a întâmpinat nici o 
împotrivire, copilul i-a fost dat. 

O, mărturisesc, domnule conte, că, văzând cum biata 
făptură dormea în leagăn, pieptul mi s-a umflat şi lacrimile mi- 
au năpădit ochii! 

— Assunta, exclamai, eşti o femeie vrednică şi Providența 
te va binecuvânta. 

— Lucrul acesta, spuse Monte-Cristo, e mai puţin adevărat 
decât filosofia dumitale. E drept, nu e decât credinţă. 

— Excelenţă, urmă Bertuccio, aveţi dreptate, căci 
Dumnezeu l-a însărcinat chiar pe copilul acesta cu pedepsirea 
mea. Niciodată o fire mai perversă nu s-a manifestat mai de 
timpuriu şi, cu toate acestea, nu se va putea spune că a fost 
prost crescut, căci cumnata mea îl trata ca pe un fecior de prinţ. 
Era un băiat cu figura încântătoare, cu ochii senini, albaştri, cum 
sunt tonurile faianţelor chinezeşti care se armonizează aşa de 
bine cu albul lăptos al tonului general. Numai părul de un blond 
prea aprins dădea chipului său un caracter ciudat, care sporea 
vioiciunea privirii şi viclenia zâmbetului. Din păcate, un proverb 
spune că roşcovanul este foarte bun sau foarte rău. E drept, de 
asemeni, că blândeţea mamei sale i-a încurajat primele înclinări. 
Copilul, pentru care biata mea cumnată se ducea la târgul din 


oraş, cale de patru sau cinci leghe, să cumpere primele fructe şi 
dul-ciurile cele mai fine, prefera portocalelor de Parma şi 
conservelor de Genova castanele furate de la vecin, sărind 
gardurile, sau merele uscate în podul acestuia, deşi avea la 
dispoziţie castanele şi merele din livada noastră. 

Într-o zi — Benedetto putea să aibă cinci sau şase ani —, 
vecinul Vasilio, care, potrivit obiceiurilor ţării noastre, nu-şi 
încuia nici punga, nici bijuteriile, căci domnul conte ştie foarte 
bine că în Corsica nu sunt hoţi — vecinul Vasilio ni se plânse că 
i-a dispărut un ludovic din pungă. Crezurăm că el a socotit 
greşit, dar pretindea că e sigur de ce spune. In ziua aceea, 
Benedetto plecase de acasă de dimineaţă, iar noi eram foarte 
neliniştiţi. Seara se înapoie târând o maimuţă pe care, spunea, o 
găsise legată la tulpina unui copac. De o lună de zile, pasiunea 
copilului rău, care nu mai ştia ce să născocească, era să aibă o 
maimuţă. Un barcagiu care trecuse prin Rogliano şi care avea 
mai multe maimuțe îi inspirase, fără îndoială, fantezia asta 
nenorocită. 

— În pădurile noastre, îi spusei eu, nu se găsesc maimute şi 
încă maimute legate. Mărturiseşte-mi, deci, cum ţi-ai procurat-o 
pe asta. 

Benedetto stărui în minciună, însoţind-o cu amănunte care 
făceau cinste mai mult închipuirii sale decât sincerităţii. Mă 
enervai, el începu să râdă. Îl ameninţai, el făcu doi paşi înapoi. 

— Nu poţi să mă baţi, spuse el, n-ai dreptul fiindcă nu eşti 
părintele meu. 

N-am aflat niciodată cine îi destăinuise secretul fatal pe 
care noi îl păstrasem cu atâta grijă. In orice caz, răspunsul, în 
care copilul se arătă pe deplin aşa cum era, mă înfricoşă 
aproape şi braţul meu căzu fără să-l atingă pe vinovat. Copilul 
triumfă, iar victoria îi dădu o cutezanţă aşa de mare încât, din 
momentul acela, toţi banii Assuntei, a cărei dragoste sporea 
parcă pe măsură ce el era mai puţin vrednic, fură cheltuiţi pe 
capricii pe care ea nu ştia cum să le astâmpere, pe nebunii pe 
care nu avea curajul să le împiedice. Când eu mă găseam la 
Rogliano, lucrurile mai mergeau cum mergeau; dar de îndată ce 
plecam, Benedetto devenea stăpânul casei şi lucrurile luau o 
întorsătură rea. La doar 11 ani, avea, ca tovarăşi, tineri între 18 
şi 20 de ani, elementele cele mai rele din Bastia şi din Corte şi 
încă de pe atunci, pentru câteva pozne care meritau o denumire 


mai serioasă, justiţia ne dăduse avertismente. Mă înspăimântai. 
Orice informaţie putea să aibă urmări nefaste. Tocmai atunci 
eram nevoit să mă depărtez de Corsica, în interesul unei 
expediţii importante. Chibzuii îndelung şi, pentru a evita 
anumite nenorociri pe care le presimţeam, mă hotărâi să-l iau 
pe Benedetto cu mine. Nădăjduiam că viaţa activă şi grea de 
contrabandist, disciplina aspră de la bord vor schimba caracterul 
acesta pe cale de corupere, dacă deja nu era prea corupt. |! luai 
deci pe Benedetto la o parte şi îi propusei să mă însoţească, 
învăluind propunerea în tot felul de făgăduieli care pot să 
cucerească un copil de 12 ani. 

El mă lăsă să vorbesc, iar după ce sfârşii, izbucni în râs: 

— Eşti nebun, unchiule? — aşa îmi spunea când era în bune 
dispoziţii. Să-mi schimb viaţa pe care o duc cu aceea pe care o 
duci dumneata, trândăvia mea bună şi plăcută cu munca 
groaznică a dumitale? Să îndur noaptea frigul şi ziua căldura? Să 
mă ascund întruna? Când te arăţi să primeşti focuri de puşcă şi 
toate astea ca să câştigi câţiva bani? Bani am câţi vreau. Mama 
Assunta îmi dă când îi cer. Vezi bine că aş fi un nătărău primind 
propunerea dumitale. 

Eram buimăcit de cutezanţa şi de judecata lui. Benedetto 
plecă să se joace cu tovarăşii săi şi-l văzui de departe cum mă 
arăta lor ca pe un idiot. 

— Încântător copil! Murmură Monte-Cristo. 

— O, dacă ar fi fost al meu, răspunse Bertuccio, dacă ar fi 
fost fiul sau cel puţin nepotul meu, l-aş fi adus pe calea cea 
bună, căci conştiinţa dă puterea. Dar ideea de a bate un copil pe 
al cărui părinte îl ucisesem făcea, orice îndreptare cu neputinţă. 
Dădui poveţi bune cumnatei mele, care, în discuţiile noastre, lua 
mereu apărarea micului nenorocit, şi, deoarece îmi mărturisi că 
de mai multe ori i-au lipsit sume destul de însemnate, îi arătai 
un loc unde putea să ascundă mica noastră comoară. In ce mă 
privea hotărârea mea era luată. Benedetto ştia la perfecţie să 
citească, să scrie şi să socotească, deoarece, când voia să se 
apuce de lucru, învăţa într-o zi ceea ce alţii învățau într-o 
săptămână. Hotărârea mea, zic, era luată. Trebuia să-l angajez 
ca secretar pe vreo navă de cursă lungă şi, fără să-l înştiinţez, 
să-l iau într-o zi şi să-l transport pe bord. In chipul acesta şi 
recomandându-l căpitanului, viitorul său depindea doar de el. 
După ce făurii acest plan, plecai în Franţa. 


Operaţiile noastre urmau să se desfăşoare acum în golful 
Lyonului şi ele deveneau tot mai anevoioase, căci ne aflam în 
1829. Liniştea era perfect restabilită şi serviciul de coastă 
devenise din nou mai regulat şi mai sever decât oricând. 
Supravegherea era sporită momentan şi din cauza târgului care 
se deschisese la Beaucaire. 

Începuturile expediţei noastre decurseră fără piedici. 
Priponirăm barca — ea avea un fund dublu în care ascundeam 
mărfurile de contrabandă — printre alte vapoare care străjuiau 
țărmurile Rhônului, de la Beaucaire până la Arles. Ajunşi aici, 
începurăm să descărcăm pe înnoptate mărfurile prohibite şi să 
le introducem în oraş prin mijlocirea oamenilor care erau în 
legături cu noi sau a hangiilor la care făceam depozite. Fie că 
izbânda ne făcuse imprudenţi, fie că am fost trădaţi, într-o zi, pe 
la cinci după-amiaza, pe când ne pregăteam să ne aşezăm la 
masă, băieţaşul din serviciul nostru apăru înspăimântat, 
spunând că a văzut un grup de vameşi venind spre noi. Propriu- 
zis, nu grupul ne înfricoşa: în fiecare clipă, mai cu seamă atunci, 
companii întregi dădeau târcoale pe malurile Rh6nului; dar ne 
îngrijorau precauţiile pe care, după spusa copilului, grupul le lua 
ca să nu fie văzut. Cât ai clipi, furăm în picioare, dar era prea 
târziu; barca noastră, evident obiectul cercetărilor lor, era 
înconjurată. Zării printre vameşi câţiva jandarmi; şi pe atât de 
timid la vederea acestora, pe cât eram de curajos de obicei la 
vederea altor militari, coborâi în hruba bărcii şi-mi dădui drumul 
în fluviu, apoi înotai între două ape, nerespirând decât la 
intervale lungi, astfel că ajunsei fără să fiu văzui într-un şanţ ce 
dădea din Rhône în canalul care ducea de la Beaucaire la 
Aigues-Mortes. Ajuns aici, eram salvat, căci puteam să merg de- 
a lungul șanțului fără să fiu văzut. Intrai deci în canal, fără să 
întâmpin vreun obstacol. Nu la voia întâmplării apucasem pe 
drumul acesta. Am mai vorbit Excelenței voastre de un hangiu 
din Nimes, care deschise un mic han pe şoseaua Bellegarde- 
Beaucaire. 

— Da, spuse Monte-Cristo, mi-aduc foarte bine aminte. 
Dacă nu mă înşel, vrednicul om era chiar tovarăşul 
dumneavoastră. 

— Da, răspunse Bertuccio, dar de şapte, opt ani el cedase 
întreprinderea sa unui fost croitor din Marsilia care, după ce s-a 
ruinat cu meseria lui, a încercat să facă avere cu alta. Se 


înţelege că micile învoieli pe care le făcusem cu primul 
proprietar au fost menținute cu al doilea. Prin urmare, omului 
acestuia mă gândeam să-i cer adăpost. 

— Şi cum se numea omul? întrebă contele care părea că 
începe să acorde oarecare interes povestirii lui Bertuccio. 

— ÎI chema Gaspard Caderousse, era însurat cu o femeie 
din satul Carconta şi pe care noi nu o cunoşteam decât după 
numele satului ei. O biată femeie bolnavă de friguri de baltă, 
care se stingea încet-încet. Bărbatul era un vlăjgan voinic, între 
40 şi 45 de ani, care, de mai multe ori, în împrejurări dificile, ne 
dovedise curajul şi prezenţa sa de spirit. 

— Şi spui, întrebă Monte-Cristo, că lucrurile acestea se 
petreceau prin anul... 

— 1829, domnule conte. 

— În ce lună? 

— În luna iunie. 

— La început sau la sfârşit? 

— La 3 iunie, seara. 

— Aha, 3 iunie 1829... Bine, continuă. 

— Mă gândeam, aşadar, să cer adăpost lui Caderousse. 
Dar, cum de obicei şi chiar în împrejurări banale, noi nu intram 
la el prin uşa de la stradă, mă hotărâi să nu mă abat de la 
regulă, sării peste gardul grădinii, mă furişai târându-mă printre 
măslinii chirciţi şi printre smochinii sălbatici şi intrai, de teamă 
ca nu cumva Caderousse să aibă vreun călător în han, într-o 
odăiţă de sub scară unde, în multe rânduri, petrecusem noaptea 
la fel de bine ca şi în cel mai bun pat. Odăiţa nu era despărțită 
de sala de la parterul hanului decât printr-un perete de scânduri 
în care fuseseră făcute găuri, astfel ca, de acolo, să putem pândi 
momentul potrivit pentru a ne semnala prezenţa. Mă gândeam, 
în cazul când Caderousse era singur, să-l înştiinţez că am sosit, 
să termin la el ospăţul întrerupt de ivirea vameşilor şi să profit 
de furtuna care ameninţa pentru a ajunge înapoi pe malurile 
Rh6nului şi pentru a afla ce au devenit barca şi conducătorii ei. 
Mă furişai deci în odăiţă şi făcui bine căci, în momentul acela, 
Caderousse se înapoia de la drum cu un necunoscut. 

Stătui pitit şi aşteptai, nu cu scopul de a afla secretele 
amfitrionului, ci pentru că nu aveam încotro, de altminteri în mai 
multe rânduri făcusem la fel. 


Omul care îl însoțea pe Caderousse era de bună-seamă un 
străin din sudul Franţei, unul din acei negustori de bâlci care vin 
să vândă bijuterii la târgul din Beaucaire şi care, în timp de o 
lună cât ţine târgul, unde mişună negustori şi cumpărători din 
toate părţile Europei, fac uneori afaceri de o sută, până la o sută 
cinzeci de mii de franci. 

Caderousse intră repede înaintea străinului. Apoi, văzând 
sala de jos goală ca de obicei, păzită numai de câinele său, îşi 
chemă nevasta. 

— Carconta, spuse el, preotul acela cumsecade nu ne-a 
înşelat, diamantul era bun. 

Se auzi o exclamaţie voioasă şi aproape imediat scara 
trosni sub un pas îngreuiat de slăbiciune şi de boală. 

— Ce spui? întrebă femeia mai palidă decât o moartă. 

— Spun că diamantul era bun, că dumnealui, unul dintre cei 
mai de seamă bijutieri din Paris, e gata să ne dea pentru el 
cincizeci de mii de franci. Însă, pentru a fi siguri că diamantul e 
într-adevăr al nostru, vrea să-i povesteşti, aşa cum i-am povestit 
şi eu, prin ce minune a ajuns diamantul în mâinile noastre. Până 
una alta, domnule, luaţi loc, vă rog, şi, pentru că e zăduf, vă voi 
aduce ceva răcoritor. 

Bijutierul examina cu luare-aminte interiorul hanului şi 
sărăcia vădită a celor care voiau să-i vândă un diamant ce părea 
ieşit din sipetul unui prinţ. 

— Povestiţi-mi, doamnă, să văd dacă istorisirile se potrivesc 
una cu alta, spuse el vrând, desigur, să profite de lipsa 
bărbatului pentru ca femeia să nu fie influenţată de vreun semn 
al acestuia. 

O, Doamne, începu guraliva femeie, e vorba de o 
binefacere cerească la care nu ne aşteptam câtuşi de puţin. 
Inchipuiţi-vă, scumpe domn, că soţul meu a fost prieten prin 
1814 sau 1815 cu un marinar, anume Edmond Dantès; bietul 
băiat, pe care Caderousse îl uitase cu totul, nu l-a uitat şi i-a 
lăsat pe patul de moarte diamantul pe care l-aţi văzut. 

— Dar cum de ajunsese el în stăpânirea diamantului? 
întrebă bijutierul. Îl avea înainte de a intra în închisoare? 

— Nu, domnule, răspunse femeia. Se pare însă că în 
închisoare a făcut cunoştinţă cu un englez foarte bogat, iar 
pentru că tovarăşul său de cameră s-a îmbolnăvit şi pentru că 
Dantes l-a îngrijit ca un frate, englezul i-a lăsat diamantul 


acesta, când a scăpat de captivitate, bietului Dantès care, mai 
puţin norocos decât el, a murit în temniţă. La rândul lui, el ni l-a 
lăsat nouă înainte de a muri, prin vrednicul preot care a venit 
azi-dimineaţă să mi-l dea. 

— Povestirile nu se bat cap în cap, murmură bijutierul; şi, la 
urma-urmei, întâmplarea poate să fie adevărată, oricât de 
curioasă pare la prima vedere. Doar asupra preţului nu suntem 
de acord. 

— Cum, nu suntem de acord? Se miră Caderousse. 
Credeam că v-aţi învoit la preţul pe care îl cerem. 

— Eu am oferit patruzeci de mii de franci, spuse bijutierul. 

— Patruzeci de mii? Exclamă Carconta. A, nu, cu preţul ăsta 
nu-l dăm. Preotul ne-a spus că valorează cincizeci de mii de 
franci fără montu-ră. 

— Dar cum îl cheamă pe preot? întrebă neobositul iscoditor. 

— Abatele Busoni, răspunse femeia. 

— Va să zică era străin? 

— Îmi pare că era un italian de prin împrejurimile Mantovei. 

— Arată-mi diamantul să-l mai văd o dată, spuse bijutierul. 
De multe ori cu pietrele te înşeli la prima vedere. 

Caderousse scoase din buzunar o cutiuţă de piele neagră, o 
deschise şi o dădu bijutierului. La vederea diamantului mare cât 
o nucă — mi-l amintesc de parcă l-aş vedea şi acum —, ochii 
Carcontei scânteiară de lăcomie. 

— Dar dumneata ce gândeai despre toate acestea, 
domnule care asculţi la uşi? întrebă Monte-Cristo. Credeai în 
povestea asta frumoasă? 

— Da, Excelenţă. Eu nu-l priveam pe Caderousse ca pe un 
om rău şi nu-l socoteam în stare de o crimă sau de un furt. 

— Credinţa aceasta onorează mai mult inima decât 
experienţa dumitale, domnule Bertuccio. Il cunoscuseşi pe acel 
Edmond Dantès despre care era vorba? 

— Nu, Excelenţă. Nu auzisem niciodată până atunci de el şi 
după aceea n-am mai auzit decât o singură dată, din gura 
abatelui Busoni, când | am văzut în închisoarea din Nimes. 

— Bine, urmează. 

— Bijutierul a luat inelul din mâna lui Caderousse şi a scos 
din buzunar un cleşte mic de oţel şi două balanţe de aramă; 
apoi a îndepărtat cârligele de aur care fixau piatra în inel, a scos 
diamantul din alveolă şi l-a cântărit cu luare-aminte în balanţă. 


— Merg până la patruzeci şi cinci de mii de franci, spuse el, 
dar mai mult nu dau o centimă. De altminteri, pentru că atâta 
valorează diamantul, am luat cu mine exact suma asta. 

— O, n-are a face, spuse Caderousse, mă înapoiez cu 
dumneata la Beaucaire pentru restul de cinci mii de franci. 

— Nu, se împotrivi bijutierul, înapoind inelul şi diamantul lui 
Caderousse. Mai mult nu merită, ba chiar îmi pare rău că am 
oferit suma asta, deoarece piatra are un cusur pe care nu-l 
văzusem la început; n-are a face însă, eu mă ţin de cuvânt. Am 
spus 45.000 de franci şi nu-mi iau vorba înapoi. 

— Puneţi cel puţin diamantul la loc în inel, spuse Caraconta 
înăcrită. 

— Adevărat, o aprobă bijutierul şi aşeză piatra la locul ei. _ 

— Bine, bine, spuse Caderousse, băgând cutia în buzunar. Il 
vom vinde altuia. 

— Da, reluă bijutierul, dar cu altul n-o să meargă aşa de 
uşor. Altul nu se va mulţumi cu lămuririle pe care mi le-aţi dat. 
Nu e firesc ca un om cum eşti dumneata să aibă un diamant de 
50.000 de franci. El o să-i înştiinţeze pe magistrați, va trebui 
găsit abatele Busoni, iar preoţii care dau diamante de 2.000 de 
ludovici sunt rari. Justiţia va începe prin a te aresta, a te trimite 
la închisoare, iar dacă se ajunge la constatarea că eşti 
nevinovat, vei fi scos după o şedere de trei, patru luni, inelul se 
va fi rătăcit pe la grefă sau ţi se va da o piatră falsă care va 
preţui trei franci, în locul unui diamant în valoare de 55.000, 
poate, însă a cărui cumpărare — vei recunoaşte şi dumneata — 
e legată de anumite riscuri. 

Caderousse şi nevasta se cercetară din ochi. 

— Nu, spuse Caderousse, nu suntem îndestul de bogaţi ca 
să pierdem 5.000 de franci. 

— Cum vrei, scumpe prieten, spuse bijutierul. Adusesem 
totuşi, cum vezi, bănetul. Şi scoase dintr-un buzunar un pumn 
de aur, trecându-l pe dinaintea ochilor uluiţi ai hangiului, iar 
dintr-altul, un pachet cu bancnote. 

O luptă grea se dădea în mintea lui Caderousse: cutiuţa de 
piele pe care o tot întorcea în mână nu corespundea parcă 
pentru el, ca valoare, sumei enorme ce îi lua ochii. Se întoarse 
spre nevastă. 

— Tu ce zici? O întrebă în şoaptă. 


— Dă-l, dă-l, spuse ea. Dacă se înapoiază la Beaucaire fără 
diamant, o să ne denunte; şi cum spune, cine ştie dacă îl mai 
găsim vreodată pe abatele Busoni. 

— Bine, fie acceptă Caderousse; poftim, luaţi diamantul 
pentru 45.000 de franci; nevastă-mea vrea însă un lanţ de aur şi 
eu o pereche de cercei. 

Bijutierul scoase din buzunar o cutie lungă, turtită, care 
conţinea mai multe mostre din obiectele cerute. 

— Poftim, spuse el, eu sunt darnic în afaceri. Alegeţi. 

Femeia alese un lanţ de aur care putea să valoreze cinci 
ludovici, iar soţul o pereche de cercei care puteau să valoreze 
15 franci. 

— Nădăjduiesc că n-o să vă pară rău, spuse bijutierul. 

— Abatele spusese că preţuia 50.000 de franci, murmură 
Caderousse. 

— Haide-haide, dă-mi-l odată. Ce om! spuse bijutierul, 
smulgându-i diamantul din mână. Eu îi număr 45.000 de franci, 
adică o avere pe care aş fi mulţumit s-o am şi el încă nu e 
mulţumit. 

— Dar cei 45.000 de franci unde sunt? întrebă Caderousse 
cu voce răguşită. 

— lată-le, spuse bijutierul. 

Numără pe masă cinsprezece mii de franci în aur şi treizeci 
de mii de franci în bancnote. 

— Staţi să aprind lampa, spuse Carconta. Nu se mai vede 
bine şi s-ar putea să ne înşelăm. 

Intr-adevăr noaptea se lăsase cât ţinuse discuţia şi, o dată 
cu noaptea, se stârnise furtuna care ameninţa de o jumătate de 
ceas. Tunetul mugea departe, dar nici bijutierul, nici 
Caderousse, nici Carconta nu păreau că se sinchisesc de ea, 
căci erau posedaţi tustrei de demonul câştigului. Eu însumi 
simţeam o fascinaţie ciudată la vederea grămezii de aur şi a 
hârtiilor. Visam parcă şi, aşa cum se întâmplă în vis, mă 
simţeam pironit în loc. 

Caderousse numără şi răsnumără aurul şi hârtiile, apoi le 
dădu nevestii, care la rându-i le numără şi le răsnumără şi ea. 

Între timp, bijutierul oglindea diamantul sub razele lămpii şi 
diamantul zvârlea fulgere care îl făceau să le uite pe acelea ce, 
prevestind furtuna, începeau să învăpăieze ferestrele. 

— Ei, e bună socoteala? întrebă bijutierul. 


— Da, spuse Caderousse; Carconta, dă-mi portofelul şi 
caută o pungă. 

Carconta se duse la un dulap şi se înapoie cu un portofel 
vechi de piele, din care scoase câteva scrisori unsuroase, 
punând în locul lor bancnotele. Aduse de asemeni o pungă în 
care se găseau doi sau trei taleri, probabil, întreaga avere a 
jalnicului menaj. 

— Acum, glăsui Caderousse, măcar că ne-aţi păgubit cu 
zece mii de franci, poate vreţi să cinaţi cu noi? Vă poftim la 
masă din toată inima. 

— Mulţumesc, spuse bijutierul, de bună-seamă că e târziu şi 
trebuie să mă întorc la Beaucaire. Nevastă-mea o fi neliniştită 
(scoase ceasul). Drace, exclamă el, aproape nouă, aşa că n-o să 
ajung la Beaucaire înainte de miezul nopţii. Adio, copii. Dacă 
mai vin la voi din întâmplare niscaiva preoţi Busoni, gândiţi-vă la 
mine. 

— Peste opt zile n-o să mai fiţi la Beaucaire, spuse 
Caderousse, căci târgul se încheie săptămâna viitoare. 

— Nu, dar n-are a face. Scrieţi-mi la Paris: domnul Joannès, 
Palais-Royal, Galeria Pierre numărul 45. Vin special dacă lucrul 
merită osteneală. 

Răsună o detunătură de tunet, însoţită de un fulger atât de 
violent încât aproape acoperi lumina lămpii. 

— Oho, exclamă Caderousse, vreţi să plecaţi pe o vreme ca 
asta? 

— A, nu mi-e frică de tunet, spuse bijutierul. 

— Nici de hoţi? întrebă Carconta. Drumul nu e niciodată 
sigur cât ţine bâlciul. 

— Cât priveşte pe hoţi, spuse Joannès, uite ce am pentru ei. 

Şi scoase din buzunar o pereche de pistoale mici, încărcate 
până la gura ţevii. 

— Armele astea sunt câini care latră şi totodată muşcă: le 
am pentru primii doi indivizi care ar râvni la diamantul dumitale, 
tată Caderousse. 

Caderousse şi nevastă-sa schimbară o privire posomorâtă. 
Se pare că un gând cumplit trecuse în acelaşi timp prin mintea 
amândurora. 

— In cazul ăsta, călătorie bună, spuse Caderousse. 

— Mulţumesc, spuse bijutierul. 


Îşi luă bastonul pe care îl lăsase lângă un dulap vechi şi ieşi. 
În momentul în care a deschis uşa, răzbi înăuntru o răbufnire 
aşa de puternică de vânt, încât fu gata să stingă lampa. 

— Frumoasă vreme, se necăji el. Şi când te gândeşti că am 
două leghe de mers... 

— Rămâneţi să vă culcaţi aici, spuse Caderousse. 

— Da, rămâneţi, spuse Carconta cu voce tremurândă. 

— Nu, trebuie să mă culc la Beaucaire. Cu bine. 

Caderousse merse agale până în prag. 

— Nu se vede nici cerul, nici pământul, spuse bijutierul, 
care ieşise din casă. S-o iau la dreapta sau la stânga? 

— La dreapta, spuse Caderousse. Nu vă puteţi rătăci, căci 
drumul e mărginit de copaci pe-o parte şi pe alta. 

— Bine, am înţeles, rosti glasul pierdut aproape în 
depărtare. 

— Închide uşa, spuse Carconta. Nu-mi place să fie uşile 
deschise când tună. 

— Şi nici când sunt bani în casă, nu-i aşa? Răspunse 
Caderousse, întorcând de două ori cheia în broască. 

Se duse la dulap, scoase punga şi portofelul şi se apucară 
să numere pentru a treia oară aurul şi bancnotele. N-am văzut 
niciodată o expresie ca aceea a ambelor figuri, a căror lăcomie o 
lumina lampa amărâtă. În special femeia era hidoasă. 
Tremurătura înfrigurată care o zgâlţâia de obicei sporise. Din 
palid, chipul ei devenise livid, ochii adânciţi ardeau. 

— De ce îl invitaseşi să se culce aici? întrebă ea cu glas 
înăbuşit. 

— Păi, răspunse Caderousse tresărind, păi... ca să nu se 
mai ostenească până la Beaucaire. 

— Aha, făcu femeia cu o expresie ce nu se poate reda. Eu 
credeam că pentru altceva. 

— Femeie, femeie, strigă Caderousse, de ce îţi vin astfel de 
gânduri şi de ce, dacă îţi vin, nu le ţii pentru tine? 

— Eh, tu nu eşti bărbat! spuse Carconta, după un moment 
de tăcere. 

— Cum adică? întrebă Caderousse. 

— Dacă erai bărbat, n-ar mai fi ieşit de aici. 

— Femeie! 

— Sau n-ar mai ajunge la Beaucaire. 

— Femeie! 


— Drumul face un cot şi el e nevoit să meargă de-a lungul 
drumului, în timp ce, de-a lungul canalului, e un drum care 
scurtează distanţa. 

— Femeie, tu îl mâhneşti pe bunul Dumnezeu! la stai, 
ascultă... 

Se auzi, într-adevăr, o detunătură năprasnică de tunet, în 
timp ce un fulger albăstrui învăpăia întreaga sală, iar tunetul, 
descrescând încet-încet, păru că se depărtează cu părere de rău 
de casa blestemată. 

— Doamne, lisuse! spuse Carconta, închinându-se. 

În aceeaşi clipă, în mijlocul tăcerii înfricoşate care urmează 
de obicei detunăturilor de tunet, se auzi o bătaie în uşă. 

Caderousse şi  nevastă-sa tresăriră şi se  priviră 
înspăimântați. 

— Cine-i acolo? Strigă Caderousse, ridicându-se şi 
strângând într-o singură grămadă aurul şi bancnotele 
împrăştiate pe masă şi acoperindu-le apoi cu mâinile. 

— Eu, rosti o voce. 

— Care eu? 

— Ei, la naiba! Joannès, bijutierul. 

— Vezi, ce tot spuneai, declară Carconta, cu un zâmbet 
fioros, că îl mâhnesc pe bunul Dumnezeu?... Uite că bunul 
Dumnezeu ni-l trimite înapoi. 

Caderousse recăzu palid şi agitat pe scaun. Dimpotrivă, 
Carconta se sculă şi se duse cu paşi hotărâți la uşă, deschizând- 
O. 

— Intraţi, scumpe domnule Joannès, spuse ea. 

— Pe legea mea, se văită bijutierul ud leoarcă, s-ar părea 
că diavolul nu vrea să mă înapoiez în seara asta la Beaucaire. 
Nebuniile cele mai scurte sunt şi cele mai bune, scumpe 
domnule Caderousse. Mi-ai oferit găzduire, o primesc şi vin şi 
mă culc la dumneata. 

Caderousse îngăimă câteva cuvinte, ştergându-şi sudoarea 
de pe frunte. Carconta încuie uşa de două ori în urma 
bijutierului. 


Capitolul VIII Ploaia de sânge 


În momentul în care intră, bijutierul aruncă o privire 
cercetătoare în juru-i. Nimic nu părea însă de natură să-i 
trezească bănuieli, dacă nu le avea şi nimic nu părea să le 
confirme, în cazul când nu le avea. 

Caderousse continua să-şi ţină mâinile deasupra 
bancnotelor şi a aurului. Carconta zâmbea musafirului cât putea 
mai plăcut. 

— Aha, observă bijutierul, s-ar părea că v-a fost frică să nu 
vă înşelaţi la numărătoare şi că ați socotit din nou comoara 
după plecarea mea. 

— Nu, spuse Caderousse; dar întâmplarea care ne-a 
îmbogăţit e aşa de neaşteptată încât nu ne vine să credem şi, 
dacă n-am avea dovada sub ochi, ni s-ar părea că încă visăm. 

Bijutierul zâmbi. 

— Aveţi niscai călători în han? întrebă el. 

— Nu, răspunse Caderousse, nu dăm găzduire pentru 
noapte. Ne găsim prea aproape de oraş, aşa că nu trage nimeni 
la noi. . 

— In cazul ăsta nu vă stânjenesc prea mult? 

— Să ne stingheriţi, scumpe domn? Făcu Carconta cu 
graţie; câtuşi de puţin, vă jur. 

— Bine, unde mă culcaţi? 

— In odaia de sus. 

— Dar ea nu e camera dumneavoastră? 

— O, n-are a face. Mai avem un pat în încăperea de alături. 

Caderousse îşi privi nevasta cu uimire. Bijutierul fredona un 
cântec, încălzindu-şi spinarea la un foc pe care Carconta îl 
aprinse în cămin. 

Intre timp, ea puse pe un colţ al mesei, unde întinse un 
şervet, resturile sărăcăcioase ale unei cine căreia îi adăugă 
două sau trei ouă proaspete. 

Caderousse închisese din nou bancnotele în portofel, aurul 
într-o pungă şi le băgase în dulap. Se plimba de colo până colo, 
posomorât şi îngândurat, ridicând din când în când capul spre 
bijutierul care fuma în faţa căminului şi care pe măsură ce se 
zvânta pe o parte se întorcea pe alta. 


— Când veţi vrea să cinaţi, e totul pregătit, spuse Carconta, 
punând o sticlă cu vin pe masă. 

— Dar dumneavoastră? întrebă Joannes. 

— Eu nu cinez, răspunse Caderousse. 

— Am mâncat foarte târziu, se grăbi Carconta să adauge. 

— Adică o să cinez singur? întrebă bijutierul. 

— Noi vă vom servi, răspunse Carconta cu o grabă 
neobişnuită la ea, chiar faţă de muşterii platnici. 

Din când în când, Caderousse zvârlea asupra ei o privire 
zorită ca un fulger. 

Furtuna bântuia mai departe. 

— Auziţi, auziţi? spuse Carconta. Nu zău, aţi făcut bine că v- 
aţi înapoiat. 

— Ceea ce nu mă împiedică, spuse bijutierul, să pornesc iar 
la drum dacă, în timp ce mănânc, uraganul se domoleşte. 

— Acesta e mistralul, spuse Caderousse, clătinând din cap. 
O să bată până mâine. 

Şi scoase un oftat. 

— Vai de cei care sunt pe afară, se tângui bijutierul 
aşezându-se la masă. 

— Da, reluă Carconta, au să petreacă o noapte rea. 

Bijutierul începu să mănânce şi Carconta continuă să aibă 
pentru el toate micile atenţii ale unei gazde amabile. Ea, de 
obicei, aşa de posacă, devenise un model de atenţie şi de 
politeţe. Dacă bijutierul ar fi cunoscut-o mai înainte, desigur că o 
schimbare aşa de mare l-ar fi mirat, trezind întrânsul oarecare 
bănuieli. Caderousse nu rostea un cuvânt, ci îşi continua 
plimbarea părând chiar că şovăie să se uite la musafirul său. 

După ce ospăţul fu încheiat, Caderousse se duse singur la 
uşă şi o deschise. 

— Mi se pare că furtuna se domoleşte, observă el. Dar în 
momentul acela, ca pentru a-i da o dezminţire, un tunet 
năprasnic zgudui casa şi o răbufnire de vânt, amestecată cu 
ploaie, intră stingând lampa. 

Caderousse încuie uşa. Nevastă-sa aprinse o lumânare de 
la jeratecul care agoniza. 

— De bună-seamă că sunteţi ostenit, îi spuse ea 
bijutierului. Am pus cearceafuri curate pe pat, duceţi-vă la 
culcare şi somn bun. 


Joannes mai rămase o clipă ca pentru a se încredința că 
uraganul nu se linişteşte, iar după ce căpătă certitudinea că 
tunelul şi ploaia sporeau, spuse bună seara gazdelor şi urcă 
scara. 

Trecea pe deasupra capului meu, aşa că auzeam cum 
trosneşte fiecare treaptă sub picioarele lui. 

Carconta îl urmări cu ochi lacomi, în timp ce Caderousse 
întoarse spatele fără să se uite la el. 

Toate aceste amănunte care mi-au revenit în minte mai 
târziu nu mă izbiră de loc în momentul în care se petreceau sub 
ochii mei. La urma-urmei, ceea ce se întâmpla era foarte firesc, 
exceptând povestea cu diamantul care mi se părea cam 
ciudată. De aceea, pentru că eram zdrobit de oboseală şi pentru 
că voiam să profit de primul răgaz pe care furtuna îl va da 
stihiilor, mă hotărâi să dorm câteva ceasuri şi să plec la miezul 
nopţii. 

Il auzeam în încăperea de sus pe bijutier care îşi lua toate 
măsurile ca să petreacă noaptea cât mai bine. In curând, patul 
trosni. Se culcase. 

Simţeam că ochii mi se închid fără voie şi, deoarece nu se 
născuse nici o bănuială în sufletul meu, nu încercai să lupt 
contra somnului. Mai zvârlii o privire în bucătărie. Caderousse 
stătea la o masă lungă, pe una din băncile de lemn care la 
hanurile de ţară înlocuiesc scaunele. Era cu spatele spre mine 
aşa că nu puteam să-i văd figura; chiar dacă stătea în poziţie 
opusă, mi-ar fi fost cu neputinţă să-l văd, deoarece îşi ţinea 
capul în palmă. 

Carconta îl privi o bucată de vreme, înălţă din umeri şi se 
aşeză în faţa lui. 

In momentul acela, flacăra muribundă ajunse la un ciot de 
lemn uscat. O licărire mai vie lumină încăperea întunecată. 
Carconta stătea cu ochii fixaţi asupra soţului ei, iar pentru că 
acesta rămânea în aceeaşi poziţie, o văzui întinzând spre el 
mâna ei ciolănoasă şi atingându-i fruntea. 

Caderousse tresări. Mi se păru că femeia mişca buzele, dar 
fie că vorbea foarte încet, fie că simţurile mele erau amorţite de 
somn, cuvintele ei nu ajunseră până la mine. Nu mai vedeam 
decât ca printr-o ceaţă, cu acea îndoială premergătoare 
somnului când ai impresia că începi să visezi. În sfârşit, ochii mi 
se închiseră şi nu mai ştiui nimic. 


Dormeam profund, când mă trezi un foc de pistol, urmat de 
un răcnet grozav. Câţiva paşi şovăielnici răsunară pe podeaua 
camerei şi un trup ţeapăn se prăbuşi pe scară, exact deasupra 
capului meu. 

Nu-mi venisem încă bine în fire. Auzeam gemete urmate de 
strigăte înăbuşite, asemănătoare celor ce însoțesc o luptă. 

Încă un strigăt, mai prelung decât celelalte şi care se 
transformă în gemete, mă smulse complet din letargie. 

Mă proptii într-un cot, deschisei ochii care nu văzură nimic 
în beznă şi dusei mâna la frunte peste care mi se părea că 
picură, printre scândurile scării o ploaie călduţă, îmbelşugată. 

Tăcerea cea mai adâncă urmă gălăgiei năprasnice. Auzii 
paşii unui om care călca deasupra capului meu. Scara trosni sub 
el. Omul cobori în sala de jos, se apropie de cămin şi aprinse o 
lumânare. 

Omul era Caderousse. Avea figura palidă şi cămaşa 
însângerată. 

După ce aprinse lumânarea, urcă repede scara şi auzii din 
nou paşii repezi, neliniştiţi. 

Peste o clipă cobori iarăşi. Ţinea în mână cutiuţa. Se 
încredinţă că diamantul e înăuntru şi căută o clipă în care 
buzunar să-l pună. Apoi, desigur, socotind că buzunarele nu sunt 
o ascunzătoare destul de bună, îl înfăşură în basmaua roşie pe 
care o petrecu în jurul gâtului. 

Alergă pe urmă la dulap, scoase bancnotele şi aurul, băgă 
hârtiile în buzunarul pantalonului, aurul în buzunarul hainei, luă 
două-trei cămăşi, se năpusti spre uşă şi dispăru în beznă. Atunci 
totul deveni limpede pentru mine. Mă dojenii pentru cele 
întâmplate, ca şi cum adevăratul vinovat aş fi fost eu. Mi se păru 
că aud gemete. Poate că nenorocitul bijutier nu era mort, poate 
că stătea în putinţa mea, dându-i ajutor, să repar o parte din 
răul, nu pe care îl făcusem eu, dar pe care îl lăsasem să fie 
făcut. Mă proptii cu umerii într-una din scândurile prost 
încheiate ce despărţeau vizuina unde dormisem de sala de jos. 
Scândurile cedară, aşa că mă pomenii în casă. 

Luai repede lumânarea şi mă repezii pe scară. Un trup o 
împiedica de a curmezişul: era cadavrul Carcontei. 

Focul de pistol pe care îl auzisem fusese tras asupra ei: 
avea gâtul străpuns dintr-o parte într-alta şi, în afară de rana din 


care curgea în valuri, îi ieşea sânge şi pe gură. Era moartă. Sării 
peste corpul ei şi trecui mai departe. 

Camera înfăţişa o dezordine groaznică. Două sau trei 
mobile erau răsturnate, cearceafurile de care nefericitul bijutier 
se agăţase, zăceau pe jos, el însuşi era lungit pe podea, cu 
capul rezemat de perete, într-o baltă de sânge care îi ţâşnea din 
trei răni mari făcute în piept. 

În a patra rană rămăsese un cuţit lung de bucătărie din 
care nu se vedea decât mânerul. 

Călcai peste al doilea pistol, care nu se descărcase, 
pulberea fiind, probabil, umezită. 

Mă apropiai de bijutier. Într-adevăr, nu era mort. Auzind 
zgomotul pe care îl făcui şi mai cu seamă pârâitul podelei, el 
deschise nişte ochi buimaci, izbuti să-i aţintească o clipă asupra 
mea, mişcă buzele de parcă ar fi vrut să vorbească şi îşi dădu 
sufletul. 

Năprasnicul spectacol îmi luase aproape mintea. Din 
moment ce nu mai puteam să vin în ajutorul nimănui, simţeam 
nevoia să fug. Mă năpustii pe scară cu mâinile în păr, scoțând 
un răget de groază. 

În sala de jos erau cinci, şase vameşi şi doi sau trei 
jandarmi, toţi înarmaţi. 

Mă înhăţară. Nu încercai deloc să mă opun, nu mai eram 
stăpân pe simţurile mele. Încercai să vorbesc, scosei câteva 
strigăte nearticulate şi atâta. 

Văzui că vameşii şi jandarmii mă arătau cu degetul; coborâi 
ochii asupra mea: eram plin de sânge. Ploaia călduţă pe care o 
simţisem  picurând printre scândurile scării era sângele 
Carcontei. 

Arătai cu degetul locul unde stătusem ascuns. 

— Ce vrea să spună? întrebă un jandarm. 

Un vameş se duse să vadă. 

— Vrea să spună că a trecut pe acolo, răspunse el. 

Şi arătă spărtura prin care într-adevăr trecusem. 

Atunci înţelesei că mă luau drept asasinul. Imi recăpătai 
glasul, puterea. Mă smulsei din mâinile celor doi care mă ţineau 
şi strigai: 

— Nu sunt eu, nu sunt eu! 

Doi jandarmi îmi puseră carabinele în piept. 

— Dacă faci o mişcare, strigară ei, eşti mort! 


— Dar vă repet că nu-s eu! 

— Ai să spui povestea asta judecătorilor din Nimes. Până 
una alta, urmează-ne. lar dacă e să-ţi dăm un sfat, este să nu te 
împotriveşti. 

Nici nu-mi trecea prin minte. Eram zdrobit de uimire şi 
groază. Îmi puseră cătuşele, mă legară de coada unui cal şi mă 
duseră la Nimes. 

Fusesem urmărit de un vameş. Mă pierduse din vedere în 
împrejurimile casei şi îşi închipuise că am să petrec noaptea 
acolo. Dăduse de veste tovarăşilor săi şi sosiseră exact ca să 
audă focul de pistol şi ca să mă prindă cu atare dovezi de 
culpabilitate, încât înţelesei pe dată greutatea de a-i convinge 
că sunt nevinovat. 

De aceea, nu mă agăţai decât de un lucru: prima cerere pe 
care am făcut-o judecătorului de instrucţie a fost pentru a-l ruga 
să caute peste tot pe un oarecare preot Busoni, care se oprise în 
timpul zilei la hanul Pont-du-Gard. |n cazul în care Caderousse 
născocise o poveste, în cazul în care abatele nu exista, eram 
pierdut, afară doar dacă va fi prins Caderousse şi va mărturisi 
totul. 

Trecură două luni, răstimp în care — se cuvine să spun, 
spre lauda judecătorului meu — fură întreprinse toate 
cercetările pentru găsirea celui cerut de mine. Pierdusem orice 
speranţă. Caderousse nu fusese prins. Urma să fiu judecat în 
prima sesiune, când, la 8 septembrie, adică după trei luni şi 
cinci zile de la întâmplare, abatele Busoni, pe care pierdusem 
speranţa să-l mai văd, se prezentă la temniţă, spunând că a 
aflat că un arestat doreşte să-i vorbească. Auzise, spunea el, 
despre lucrul acesta la Marsilia şi se grăbea să-mi satisfacă 
dorinţa. 

Înţelegeţi cu câtă bucurie îl primii. Îi povestii lucrurile al 
căror martor fusesem, adusei vorba cu nelinişte despre diamant. 
Impotriva aşteptării mele, întâmplarea era adevărată de la 
început până la sfârşit. De asemenea, împotriva aşteptării mele, 
acordă încredere deplină celor ce-i spusei. Atunci, cucerit de 
bunătatea lui, recunoscând în el o cunoaştere profundă a 
moravurilor din ţara mea, gândind că de pe buzele lui atât de 
milostive putea să coboare iertarea singurei crime ce-o 
săvârşisem, îi istorisii sub pecetea spovedaniei, în toate 
amănuntele întâmplarea de la Auteuil. Ceea ce făcusem fără 


premeditare obţinu acelaşi rezultat ca şi cum aş fi urmărit un 
calcul. Mărturisirea primului asasinat, pe care nimic nu mă silea 
să i-l destăinuiesc, îi dovedi că nu l-am săvârşit pe al doilea şi 
mă părăsi sfătuindu-mă să nutresc speranţe şi făgăduindu-mi că 
va face tot ce-i va sta în putinţă să-i convingă pe judecători de 
nevinovăția mea. 

Avusei dovada că într-adevăr s-a ocupat de mine, când 
văzui că regimul din închisoare se îmblânzeşte treptat, treptat şi 
când aflai că sunt aşteptaţi, pentru a mă judeca, alţi juraţi. 

Între timp, mulţumită Providenţei, Caderousse fu prins în 
străinătate şi adus în Franţa. El mărturisi totul, aruncând vina 
premeditării şi mai cu seamă a instigării asupra nevestei sale. 
Fu condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar pe mine mă puseră 
în libertate. 

— Şi atunci, întrebă Monte-Cristo, te-ai prezentat la mine cu 
scrisoarea din partea abatelui Busoni? 

— Da, Excelenţă, el îmi purta o grijă vădită. Meseria de 
contrabandist, îmi spuse el, te va duce la pieire. Dacă ieşi de 
aici, las-o. 

— Părinte, îl întrebai eu, cum vreţi să trăiesc şi s-o întreţin 
şi pe biata mea cumnată? 

— Unul dintre credincioşii mei, îmi răspunse el, care îmi 
poartă o stimă deosebită, m-a rugat să-i caut un om de 
încredere. Vrei să fii omul acesta? Te voi recomanda lui. 

— O, părinte, cât de bun eşti! Exclamai eu. 

— Îmi juri însă că n-o să-mi dai niciodată motive de regret? 

Întinsei mâna să jur. ) 

— Nu-i nevoie, îmi spuse el. li cunosc pe corsicani şi îi 
iubesc. Uite recomandarea mea. 

Şi scrise cele câteva rânduri pe care vi le-am înmânat şi pe 
baza cărora Excelenţa voastră a avut bunătatea să mă 
angajeze. O întreb acum cu mândrie pe Excelenţa voastră dacă 
a avut vreodată motive să se plângă de mine? 

— Nu, răspunse contele şi mărturisesc cu plăcere, eşti un 
servitor bun, Bertuccio, cu toate că nu ai încredere. 

— Eu, domnule conte? 

— Da, dumneata. Cum se face că ai o cumnată şi un fiu 
adoptiv şi că totuşi nu mi-ai pomenit niciodată de ei? 

— Oh, Excelenţă, rămâne să vă povestesc acum partea cea 
mai tristă din viaţa mea! Plecai în Corsica. Mă grăbeam, 


înţelegeţi, s-o revăd şi s-o mângâi pe biata mea cumnată. Dar 
când ajunsei la Rogliano găsii casa în doliu. Se petrecuse acolo o 
întâmplare groaznică a cărei amintire vecinii nu au uitat-o încă. 
După sfaturile mele, sărmana mea cumnată, se împotrivise 
pretențiilor lui Benedetto, care mereu voia să i se dea toţi banii 
din casă. Într-o dimineaţă, el o ameninţă şi dispăru întreaga zi. 
Ea plânse, căci scumpa Assunta avea pentru ticălos o inimă de 
mamă. Veni seara. Ea îl aşteptă fără să se culce. Când, la 
ceasurile unsprezece, el se înapoie cu doi prieteni, tovarăşi ai 
tuturor nebuniilor lui, ea întinse braţul spre el, aceştia o 
înşfăcară şi unul dintre cei trei — tremur la gândul că o fi fost 
copilul in-fernului —, unul dintre cei trei strigă: 

— Să ne jucăm de-a interogatoriul şi va trebui să 
mărturisească unde îşi ţine banii. 

Vecinul Vasilio se găsea tocmai atunci la Bastia. Rămăsese 
acasă numai nevastă-sa. Nimeni afară de ea nu putea să vadă şi 
să audă cele ce se întâmplau la cumnată-mea. Doi o ţinură pe 
biata Assunta, care, neputând crede într-o atare crimă, le 
zâmbea celor ce aveau să devină călăii ei. Al treilea baricadă 
uşile şi ferestrele, apoi reveni şi tustrei, laolaltă, înăbuşind 
strigătele pe care groaza i le smulgea în faţa pregătirilor 
acestea, apropiară picioarele Assuntei de jăratic, nădăjduind că 
astfel o vor sili să mărturisească locul unde era ascunsă mica 
noastră comoară; dar, în timpul luptei, focul îi aprinse 
îmbrăcămintea; ei abandonară victima, ca să nu ardă şi ei. 
Cuprinsă de flăcări, ea alergă la uşă, dar uşa era încuiată. 

Se năpusti spre fereastră. Fereastra era însă baricadată. 
Vecina auzi atunci strigăte înfricoşătoare: Assunta chema ajutor. 
Curând, glasul ei fu înăbuşit, strigătele deveniră gemete, iar a 
doua zi, după o noapte de groază şi de zbucium, când nevasta 
lui Vasilio se încumetă să iasă şi chemă judecătorul, care 
deschise uşa, o găsiră pe Assunta arsă pe jumătate, dar încă 
respirând. Găsiră sertarele forţate şi banii dispăruţi. Benedetto 
plecase din Rogliano pentru totdeauna. Din ziua aceea nu l-am 
mai văzut şi nici n-am mai auzit de el. 

După ce am aflat aceste triste veşti, am venit la Excelenţa 
voastră, reluă Bertuccio. Nu mai aveam motive să vă vorbesc 
despre Benedetto, deoarece dispăruse şi nici despre cumnata 
mea, deoarece murise. 


— Şi ce ai gândit despre întâmplarea aceasta? întrebă 
Monte-Cristo. 

— Că era pedeapsa crimei ce-o săvârşisem, răspunse 
Bertuccio. Oh, neamul acesta al Villefortilor era un neam 
blestemat! 

— Cred, murmură contele cu accent lugubru. 

— Şi acum, Excelenţa voastră înțelege, nu-i aşa, că locuinţa 
pe care n-am mai văzut-o de atunci, grădina în care m-am 
regăsit deodată, locul unde am ucis un om au putut să-mi 
pricinuiască aceste sumbre emoţii a căror cauză aţi vrut s-o 
cunoaşteţi; căci nu sunt sigur dacă în faţa mea, aici, la 
picioarele mele, domnul de Villefort nu e culcat în groapa care o 
săpase pentru copilul lui. 

— Într-adevăr, totul e cu putinţă, îl aprobă Monte-Cristo, 
ridicându-se de pe banca unde stătea. Se poate chiar, adăugă el 
în şoaptă, ca procurorul regal să nu fie mort. Abatele Busoni a 
făcut bine trimiţându-te la mine. De asemeni, ai făcut bine 
povestindu-mi viaţa dumitale, căci nu voi mai avea motive să te 
suspectez. În ce-l priveşte pe acest Benedetto, cu nume aşa de 
nepotrivit, n-ai încercat niciodată să dai de urma lui? N-ai căutat 
niciodată să afli ce a devenit? 

— Niciodată. Dacă aş fi ştiut unde e, în loc să mă duc la el, 
aş fi fugit ca din faţa unui monstru. Nu, din fericire n-am mai 
auzit despre el; nădăjduiesc că e mort. 

— Nu nădăjdui, Bertuccio, spuse contele. Oamenii răi nu 
mor aşa, căci Dumnezeu pare să-i ia sub pază pentru a face din 
ei instrumentul răzbunării sale. 

— Se poate, răspunse Bertuccio. Tot ce îi cer eu Domnului e 
doar să nu-l mai văd. Acum, continuă administratorul plecându- 
şi capul, ştiţi totul, domnule conte. Sunteţi judecătorul meu aici, 
aşa cum Dumnezeu va fi sus; nu-mi spuneţi câteva cuvinte de 
mângâiere? 

— Da, ai dreptate şi pot să-ţi spun ce ţi-ar spune abatele 
Busoni: acela pe care l-ai lovit, Villefort, merita o pedeapsă 
pentru ceea ce îţi făcuse şi poate şi pentru altceva. Benedetto, 
dacă trăieşte, va servi, cum ţi-am spus, la o altă răzbunare 
divină, pe urmă va fi pedepsit şi el. Dumneata nu ai decât un 
reproş să-ţi faci: întreabă-te de ce, scăpându-l pe copil de la 
moarte, nu l-ai înapoiat mamei sale. Asta este crima Bertuccio. 


— Da, domnule, asta e crima, adevărata crimă, căci am fost 
un laş. După ce-l readusesem pe copil la viaţă nu aveam decât 
un lucru de făcut. Aţi spus, să-l redau mamei sale. Pentru 
aceasta însă trebuia să fac cercetări, să atrag luarea-aminte, să 
mă predau poate. N-am vrut să mor, ţineam la viaţă pentru 
cumnată-mea şi din cauza mândriei înnăscute în noi de a 
rămâne întregi şi victorioşi în răzbunarea noastră şi, apoi, în 
sfârşit, ţineam poate la viaţă numai din dragoste de viaţă. Oh, 
eu nu sunt un viteaz ca bietul meu frate! 

Bertuccio îşi ascunse faţa în mâini. Monte-Cristo fixă asupra 
lui o privire îndelungă, nedefinită. 

Apoi, după o clipă de tăcere devenită şi mai solemnă prin 
ora şi prin locul unde se aflau, spuse cu un accent de melancolie 
neobişnuit la el: 

— Ca să încheiem cu demnitate conversaţia aceasta, 
domnule Bertuccio, reţine bine cuvintele mele, căci le-am auzit 
de multe ori rostite şi de abatele Busoni: pentru orice rău există 
două leacuri: timpul şi tăcerea. Acum, lasă-mă să mă plimb o 
clipă prin grădina aceasta. Ceea ce e o emoție sfâşietoare 
pentru dumneata, actor în scena asta, va fi pentru mine o 
senzaţie aproape plăcută, care va da un preţ îndoit proprietăţii. 
Arborii nu plac decât pentru că fac umbră, iar umbra nu place 
decât pentru că e plină de reverii şi de viziuni. Am cumpărat o 
grădină, crezând că-mi cumpăr un simplu loc împrejmuit de 
ziduri şi deodată locul acesta se întâmplă să fie o grădină plină 
de fantome, care nu figurau în contract. lar mie îmi plac 
fantomele; n-am auzit niciodată spunându-se că morţii au făcut 
în şase mii de ani atâta rău cât fac viii într-o zi. Întoarce-te, 
domnule Bertuccio şi dormi în pace. Dacă duhovnicul dumitale, 
în momentul suprem, va fi mai puţin îngăduitor decât a fost 
abatele Busoni, cheamă-mă pe mine, de voi mai fi în viaţă şi voi 
găsi cuvinte care-ţi vor mângâia sufletul în clipa în care va fi 
gata să pornească la drum în călătoria grea numită eternitate. 

Bertuccio se înclină cu respect în faţa contelui şi se depărtă 
cu un oftat. 

Monte-Cristo rămase singur, apoi făcu patru paşi înainte, 
murmurând: 

— Aici, lângă platanul acesta, groapa unde a fost depus 
copilul; acolo, portiţa prin care se intra în grădină: în colţul 
acela, scara tăinuită care duce la dormitor. Nu cred să am 


motive să trec toate astea în carnetul meu, căci am în faţa 
ochilor, în jurul meu, sub picioarele mele, planul în relief, planul 
însufleţit. 

Şi după ce făcu un ocol prin grădină, contele se duse la 
trăsură. Bertuccio, care îl vedea îngândurat, urcă în tăcere pe 
capră lângă vizitiu. 

Trăsura porni spre Paris. 

În seara aceea, sosind în palatul Champs-Elysées, contele 
de Monte-Cristo vizită întreaga locuinţă aşa cum ar fi făcut 
cineva familiarizat cu ea de ani îndelungi; nici o singură dată, 
deşi călca pentru întâia oară, nu deschise o uşă în locul alteia şi 
nu apucă pe o scară sau printr-un coridor care să nu-l ducă 
direct acolo unde voia. Ali îl însoțea în această vizită nocturnă. 
Contele dădu lui Bertuccio mai multe ordine pentru 
înfrumusețarea sau noua împărţire a locuinţei şi, scoţându-şi 
ceasul, îi spuse nubianului care îl însoțea atent: 

— E unsprezece şi jumătate; Haydee va sosi curând. Au fost 
înştiinţate cameristele franceze? 

Ali întinse mâna spre apartamentul destinat frumoasei 
grecoaice şi care era atât de izolat încât, tăinuind uşa cu o 
tapiserie, se putea vizita toată casa, fără a bănui că acolo erau 
un salon şi două camere locuite; aşadar, Ali întinse mâna spre 
apartament, arătă numărul trei cu degetele mâinii stângi şi pe 
această mână el îşi rezemă capul închizând ochii în semn de 
somn. 

— Aha, desluşi Monte-Cristo deprins cu limbajul acesta. 
Cele care aşteaptă în dormitor sunt trei, nu-i aşa? 

— Da, spuse Ali dând din cap. 

— Doamna va fi obosită în seara asta, continuă Monte- 
Cristo şi, fără îndoială, va vrea să doarmă. Să nu fie silită să 
vorbească: cameristele franceze o vor saluta numai pe noua lor 
stăpână şi se vor retrage. Vei veghea ca însoţitoarea greacă să 
nu comunice cu franţuzoaicele. 

Ali se înclină. 

Curând fu auzit cineva strigând portarul; poarta se 
deschise, o trăsură hurui pe alee şi se opri dinaintea peronului. 
Contele cobori. Uşa cupeului era deschisă. Intinse mâna unei 
tinere înfăşurate într-o manta verde de mătase brodată cu aur, 
care îi acoperea capul. Tânăra femeie luă mâna ce i se întindea, 
o sărută cu iubire şi respect şi rosti câteva cuvinte drăgăstoase. 


Contele răspunse cu blândeţe gravă în limba sonoră pusă de 
bătrânul Homer în gura zeilor săi. 

Cu Ali înainte, ducând o torţă de ceară roz, tânăra, care nu 
era alta decât frumoasa grecoaică, însoţitoarea lui Monte-Cristo 
în Italia, fu condusă în apartamentul ei, apoi contele se retrase 
în pavilionul rezervat sieşi. 

La unsprezece şi jumătate, toate luminile erau stinse în 
casă şi s-ar fi putut crede că dormea toată lumea. 


Capitolul IX Credit nelimitat 


A doua zi, pe la două după-amiază, o caleaşcă la care erau 
înhămaţi doi admirabili cai englezeşti, se opri în faţa porţii lui 
Monte-Cristo. Un bărbat îmbrăcat într-un frac albastru, cu 
nasturi de mătase de aceeaşi culoare, cu vestă albă brăzdată de 
un lanţ enorm de aur şi cu pantaloni de culoarea alunei, cu părul 
atât de negru, căzând peste sprâncene încât ai fi ezitat să-l crezi 
natural, într-atât de armonizat părea cu un bărbat între 50 şi 55 
de ani şi care căuta să pară de 40, îşi băgă capul prin portiera 
unui cupeu pe panoul căreia era zugrăvită o coroană de baron, 
îşi trimise groomul să întrebe pe portar dacă domnul conte de 
Monte-Cristo este acasă. 

În aşteptare, insul examină cu atenţie atât de minuțioasă, 
încât devenea aproape impertinent, exteriorul casei, atât cât se 
poate distinge din grădină şi livreaua celor câţiva servitori care 
se zăreau. Ochii omului erau vii, dar mai de grabă şireţi decât 
spirituali. Buzele lui erau aşa de subţiri încât, în loc să se 
proiecteze în afară, intrau în gură. În sfârşit, lăţimea şi 
proeminenţa pomeţilor, semn sigur de viclenie, prăbuşirea 
frunţii, umflăturile tâmplelor care, depăşind cu mult urechile late 
ale fiinţelor de rând, vădeau pentru orice fizionomist un caracter 
aproape respingător al personajului foarte recomandabil pentru 
ochii lumii prin caii admirabili, prin diamantul enorm pe care-l 
purta la cămaşă şi prin panglica roşie care se întindea de la o 
butonieră la alta a fracului. 

Groomul bătu în fereastra portarului şi întrebă: 

— Aici locuieşte domnul conte de Monte-Cristo? 

— Excelenţa sa locuieşte aci, răspunse portarul, dar... 


ÎI întrebă pe Ali din ochi. 

Ali făcu un semn negativ. 

— Dar?..., întrebă groomul. 

— Dar Excelenţa sa nu primeşte, răspunse portarul. 

— Poftim, în cazul ăsta, cartea de vizită a stăpânului meu, 
domnul baron Danglars. Predă-o contelui de Monte-Cristo şi 
spune-i că, mergând la Cameră, stăpânul meu s-a abătut din 
drum, pentru a avea onoarea să-l vadă. 

— Eu nu vorbesc Excelenței sale, spuse portarul. 
Comisionul îl face valetul. 

Groomul se întoarse la trăsură. 

— Ei, ce e? întrebă Danglars. 

Ruşinat de lecţia pe care o primise, copilul îi comunică 
stăpânului răspunsul dat de portar. 

— A, va să zică domnul acesta e un prinţ căruia i se spune 
Excelenţă şi cu care numai valetul are dreptul să vorbească. Nu 
e nimic, de vreme ce are credit la mine, am să-l văd când va 
avea nevoie de bani. 

Şi Danglars se trânti în fundul trăsurii, strigând vizitiului 
astfel ca să se poată auzi în partea cealaltă a drumului: 

— La Camera deputaţilor. 

Printr-un transperant al pavilionului său, Monte-Cristo, 
înştiinţat la timp, îl văzuse pe baron şi-l studiase printr-un 
ochean din cele mai bune nu cu mai puţină atenţie decât 
domnul Danglars când analizase casa, grădina şi livrelele. 

— Hotărât lucru, spuse el băgând ocheanul în cutia de 
fildeş, cu un gest de dezgust — hotărât lucru, urâtă creatură 
este omul acesta. Cum de nu se recunoaşte în el, de la prima 
vedere, şarpele cu fruntea turtită, uliul cu craniul bombat şi 
pasărea de pradă cu ciocul ascuţit? Ali! Strigă el, apoi bătu într- 
un gong de aramă. — Ali apăru. — Cheamă-l pe Bertuccio. 

În aceeaşi clipă, Bertuccio intră. 

— Excelenţa voastră m-a chemat? întrebă administratorul. 

— Da, domnule, spuse contele. Ai văzut caii care s-au oprit 
în faţa porţii mele? 

— Desigur, Excelenţă, sunt chiar foarte frumoşi. 

— Cum se face, spuse Monte-Cristo,  încruntând 
sprâncenele, că după cum ţi-am cerut cei mai frumoşi cai din 
Paris, mai există alţi doi cai tot atât de frumoşi ca ai mei şi nu se 
găsesc în grajdurile mele? 


Văzând încruntarea sprâncenelor şi auzind tonul sever al 
vocii, Ali plecă capul. 

— Nu e vina ta, bunul meu Ali, îi spuse contele în limba 
arabă, cu o blândeţe pe care n-ai fi crezut că o poţi întâlni, nici 
în glasul şi nici pe chipul său. Tu nu te pricepi la cai englezeşti. 

Chipul lui Ali se însenină. 

— Domnule conte, spuse Bertuccio, caii despre care vorbiţi 
nu erau de vânzare. 

Monte-Cristo înălţă din umeri: 

— Află, domnule administrator, că orice şi oricând e de 
vânzare pentru cine ştie să ofere preţul. 

— Domnul Danglars i-a plătit cu 16.000 de franci, domnule 
conte. 

— Ei bine, trebuia să oferi 32 000; el e bancher şi un 
bancher nu pierde niciodată ocazia de a-şi dubla capitalul. 

— Domnul conte vorbeşte serios? întrebă Bertuccio. 

Monte-Cristo îl privi pe administrator uimit că cineva 
îndrăzneşte să-i pună o întrebare. 

— Astă-seară, spuse el, am de făcut o vizită. Vreau ca 
aceşti doi cai să fie puşi, cu hamuri noi, la trăsura mea. 

Bertuccio se retrase, salutând; se opri lângă uşă: 

— La ce oră face Excelenţa sa vizita, întrebă el. 

— La cinci. 

— Voi atrage Excelenței voastre atenţia că sunt orele două, 
se încumetă administratorul. 

— Ştiu, se mulţumi să răspundă Monte-Cristo. 

Apoi, întorcându-se spre Ali: 

— Plimbă toţi caii prin faţa doamnei; să aleagă perechea 
care îi va plăcea şi să-mi trimită vorbă dacă vrea să cineze cu 
mine: în cazul acesta, masa se va servi la domnia-sa. Du-te. 
Când cobori, trimite-mi valetul. 

Ali abia dispăruse şi valetul intră. 

— Domnule Baptistin, îi spuse contele, eşti în serviciul meu 
de un an. E timpul de încercare pe care îl impun de obicei 
oamenilor mei. Eşti pe placul meu. 

Baptistin se înclină. 

— Rămâne de ştiut dacă şi eu îţi sunt pe plac. 

— O, domnule conte! Se grăbi Baptistin să spună. 

— Ascultă până la capăt, reluă contele. Câştigi o mie cinci 
sute de franci pe an, adică salariul unui bun şi brav ofiţer care îşi 


riscă viaţa în fiecare zi; ai o masă pe care mulţi şefi de birou, 
servitori nenorociţi, infinit mai ocupați decât dumneata, şi-ar 
dori-o. Eşti servitor, dar ai la dispoziţie alţi servitori care se 
îngrijesc de rufăria şi îmbrăcămintea dumitale. In afară de 
câştigul de 1.500 de franci, mai furi din cumpărăturile pe care le 
faci pentru toaleta mea aproape alţi 1.500 de franci pe an. 

— O, Excelenţă! 

— Nu mă plâng, domnule Baptistin, este firesc ce faci, dar 
doresc să te opreşti aici. Nu vei găsi nicăieri un post la fel cu 
acela pe care norocul ţi l-a dat. Nu-mi bat niciodată slugile, nu 
înjur niciodată, nu mă înfurii niciodată, iert totdeauna o 
greşeală, însă niciodată o neglijenţă sau o uitare. Ordinele mele 
sunt de obicei scurte, dar limpezi şi precise. Prefer să le repet de 
două şi chiar de trei ori, decât să le văd rău interpretate. Sunt 
destul de bogat ca să ştiu tot ce vreau şi foarte serios te previn. 
Dacă aş afla că ai vorbit despre mine, în bine sau în rău, că ai 
comentat faptele mele, că ai supravegheat conduita mea, ai 
pleca de la mine imediat. Eu nu-mi avertizez servitorii decât o 
dată. Eşti avertizat, pleacă. 

Baptistin se înclină şi făcu trei sau patru paşi înapoi. 

— la, stai, reluă contele. Uitasem să-ţi spun că, în fiecare 
an, eu pun o anumită sumă pe numele oamenilor mei. Cei pe 
care îi concediez pierd fatalmente banii aceştia, care revin celor 
ce rămân şi care vor avea drept asupra lor după moartea mea. 
Eşti de un an la mine, averea dumitale a început să se formeze. 
Inmulţeşte-o. 

Cuvântarea aceasta ţinută de faţă cu Ali, care rămânea 
impasibil, deoarece nu înţelegea un cuvânt franțuzesc, produse 
asupra domnului Baptistin un efect pe care îl vor înţelege toţi 
cei care au studiat fiziologia servitorului francez. 

— Voi căuta să mă conformez întru totul dorințelor 
Excelenței voastre, spuse el. Mă voi modela, de altminteri, după 
Ali. 

— O, nu, spuse contele cu o răceală de marmură. Ali are 
multe defecte în afară de calităţile sale. Nu îl lua ca exemplu, 
căci este o excepţie. El n-are leafă, nu e servitor, e sclavul, e 
câinele meu. Dacă s-ar abate de la datoria sa, nu l-aş alunga, l- 
aş ucide. 

Baptistin făcu ochii mari. 

— Te îndoieşti? întrebă Monte-Cristo. 


Şi îi repetă lui Ali cuvintele pe care le spusese în 
franţuzeşte lui Baptistin. 

Ali ascultă, zâmbi, se apropie de stăpân, puse un genunchi 
în pământ şi îi sărută cu respect mâna. 

Acest mic corolar al lecţiei puse capac uimirii valetului. 

Contele îi făcu semn lui Baptistin să iasă şi lui Ali să-l 
urmeze. Trecură amândoi în cabinetul său şi acolo vorbiră 
îndelung. 

La orele cinci, contele bătu de trei ori în gong. O bătaie îi 
chema pe Ali, două pe Baptistin, trei pe Bertuccio. 

Administratorul intră. 

— Caii mei, spuse Monte-Cristo. 

— Sunt la trăsură, Excelenţă, răspunse Bertuccio. Să-l 
însoțesc pe domnul conte? 

— Nu. Vizitiul, Baptistin şi Ali. Numai ei. 

Contele cobori şi văzu înhămaţi la trăsura sa caii pe care îi 
admirase de dimineaţă la trăsura lui Danglars. 

Când trecu pe lângă ei le aruncă o privire. 

— Într-adevăr, sunt frumoşi şi ai făcut bine că i-ai 
cumpărat. Atât numai că ai fost în oarecare întârziere. 

— Excelenţă, spuse Bertuccio, am întâmpinat dificultăţi 
până să-i am şi au costat foarte scump. 

— Dar nu sunt frumoşi? întrebă contele. 

— Dacă Excelenţa voastră e mulţumită, spuse Bertuccio, 
totul e bine. Unde merge Excelenţa voastră? 

— În strada Chausse-d'Antin, la domnul baron Danglars. 

Conversaţia avu loc pe peron. Bertuccio făcu un pas pentru 
a cobori prima treaptă. 

— Aşteaptă, domnule, spuse Monte-Cristo, oprindu-l. Am 
nevoie de un teren pe malul mării, în Normandia de exemplu, 
între Le Hâvre şi Boulogne. Precum vezi, îţi dau spaţiu. Ar trebui 
ca pe domeniul acesta să fie un mic port, un mic golf unde să 
poată intra şi să stea corveta mea. Ea nu pluteşte decât la 
cincisprezece picioare de apă. Vasul va fi gata să pornească în 
larg la orice oră din zi sau noapte când voi da semnalul. Te vei 
informa la toţi notarii în privinţa unei proprietăţi în condiţiile pe 
care ţi le explic. După ce vei lua cunoştinţă, te vei duce s-o 
vizitezi, iar dacă eşti mulţumit o vei cumpăra pe numele 
dumitale. Corveta e în drum spre Fécamp, nu-i aşa? 


— In seara în care am părăsit Marsilia, am văzut-o pornind 
în larg. 

— Şi iahtul? 

— lahtul are ordin să rămână la Martigues. 

— Bine. Vei coresponda din timp în timp cu căpitanii care le 
comandă, ca să n-adoarmă. 

— lar în ce priveşte corabia cu aburi? 

— Care e la Châlons? 

— Da. 

— Aceleaşi ordine ca şi pentru vasele cu pânze. 

— Bine. 

— Îndată după cumpărarea proprietăţii, vei rândui popasuri 
din zece în zece leghe pe drumul spre nord şi spre sud. 

— Excelenţa voastră poate să conteze pe mine. 

Contele făcu un semn de mulţumire, cobori treptele, sări în 
trăsura care, purtată în trapul cailor minunaţi, nu se opri decât 
în faţa palatului bancherului. 

Danglars prezida o comisie numită pentru o cale ferată 
când i se anunţă vizita contelui de Monte-Cristo. Şedinţa era de 
altminteri aproape terminată. 

Auzind numele contelui, se ridică. 

— Domnilor, spuse, adresându-se colegilor săi, dintre care 
câţiva erau membri onorabili ai uneia sau ai celeilalte Camere, 
iertaţi-mă dacă vă părăsesc astfel: închipuiţi-vă însă că firma 
Thomson şi French din Roma îmi trimite pe un anume conte de 
Monte-Cristo, deschizându-i la mine credit nelimitat. E gluma 
cea mai nostimă pe care corespondenţii mei din străinătate şi- 
au îngăduit-o până acum cu mine. Înţelegeţi că mi-au stârnit 
curiozitatea şi că mă aflu încă sub imperiul ei. Am trecut azi- 
dimineaţă pe la aşa-zisul conte. Dacă ar fi un conte adevărat, 
înţelegeţi că n-ar fi aşa de bogat. Domnul nu era vizibil. Ce 
ziceţi: nu e aşa că maestrul Monte-Cristo îşi dă aere de alteţă 
sau de femeie frumoasă? De altminteri casa, situată pe Champs- 
Elysées şi care este a lui — m-am informat —, mi s-a părut 
curată. Dar un credit nelimitat, reluă Danglars, râzând cu 
viclenia-i caracteristică, îl face pretenţios pe bancherul la care e 
deschis creditul. Mă grăbesc deci să-l văd pe omul nostru. Am 
impresia unei mistificări. Ei însă nu ştiu cu cine au de-a face; 
cine va râde la urmă va râde mai bine. 


Mântuind cuvintele acestea şi dându-le o emfază care îi 
umflă nările, domnul baron se despărţi de musafirii săi şi trecu 
într-un salon pictat în alb şi aur, salon ce stârnea multă vâlvă pe 
Chauss6e-d'Antin. 

Aici poruncise el să fie introdus vizitatorul pentru a-i lua 
ochii de la primă vedere. 

Contele stătea în picioare, examinând câteva copii de 
Albane şi Fattore, care fuseseră vândute bancherului ca fiind 
originale şi care, deşi copii, erau mult superioare zorzoanelor de 
pe plafon. 

La zgomotul pe care Danglars îl făcu intrând, contele se 
întoarse. 

Danglars salută uşor din cap şi făcu semn contelui să se 
aşeze într un jilt de lemn poleit, căptușit cu satin alb-auriu. 

Contele luă loc. 

— Cu domnul de Monte-Cristo am cinstea să vorbesc? 

— lar eu, răspunse contele, cu domnul baron Danglars, 
cavaler al Legiunii de Onoare, membru al Camerei deputaţilor. 

Monte-Cristo repetă toate titlurile pe care le găsise pe 
cartea de vizită a baronului. 

Danglars simţi lovitura şi îşi muşcă buzele. 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse el, că v-am acordat de la 
început titlul sub care mi-aţi fost anunţat. Ştiţi însă că noi trăim 
sub un regim popular şi că eu sunt un reprezentant al 
intereselor poporului. 

— Astfel că, răspunse Monte-Cristo, rămânând cu 
deprinderea de a vi se spune baron, aţi pierdut-o pe aceea de a 
spune altora conte. 

— A, întrucât mă priveşte, nu ţin câtuşi de puţin la titlu, 
răspunse Danglars cu neglijenţă. M-au numit baron şi m-au 
făcut cavaler al Legiunii de Onoare pentru câteva servicii care... 

— Dar aţi abdicat de la titlurile dumneavoastră aşa cum au 
făcut altădată domnii de Montmorency şi Lafayette? Era un 
frumos exemplu de urmat, domnule. _ 

— Nu prea, glăsui Danglars stânjenit. Inţelegeţi că pentru 
servitori... 

— Da, pentru oamenii dumneavoastră vă numiţi monsenior; 
pentru ziarişti vă numiţi domn; şi pentru mai marii 
dumneavoastră, cetăţean. Nuanţe foarte aplicabile stăpânirii 
constituţionale. Inţeleg perfect. 


Danglars îşi strânse buzele: văzu că pe terenul acesta nu se 
poate măsura cu Monte-Cristo. Incercă deci să revină pe un 
teren care-i era mai familiar. 

— Domnule conte, spuse el înclinându-se, am primit un aviz 
al casei Thomson şi French. 

— Sunt încântat, domnule baron. Permiteţi-mi să vă tratez 
aşa cum vă tratează oamenii dumneavoastră. Este un obicei 
rău, căpătat în ţări unde sunt încă baroni, tocmai pentru că nu 
se mai fac baroni. Zic, sunt încântat, nemaifiind nevoie să mă 
mai prezint singur, lucru care e totdeauna stânjenitor. Spuneaţi, 
deci, că aţi primit un aviz... 

— Da, confirmă Danglars. Vă mărturisesc însă că nu am 
înţeles bine sensul. 

— Hm! 

— Şi am avut onoarea să trec pe la dumneavoastră, spre a 
vă cere câteva explicaţii. 

— Cereţi-le, domnule, vă ascult. 

— Scrisoarea, spuse Danglars, e la mine îmi pare (scotoci în 
buzunar). Da, iat-o. Scrisoarea deschide domnului conte de 
Monte-Cristo un credit nelimitat asupra casei mele. 

— Şi ce vedeţi nelămurit într-asta, domnule baron? 

— Nimic, domnule, dar cuvântul nelimitat... 

— Ei, bine, cuvântul acesta nu-i franțuzesc? Înţelegeţi, e 
scris de anglo-germani. 

— O, ba da, domnule şi nu e nimic de obiectat în privinţa 
gramaticii, dar nu tot aşa este în privinţa contabilităţii. 

— Casa Thomson şi French, întrebă Monte-Cristo, cu aerul 
cel mai naiv pe care putu să-l ia, nu e oare după părerea 
dumneavoastră, domnule baron, absolut sigură? La naiba, lucrul 
m-ar indispune, căci am oarecare fonduri plasate la ea! 

— Este absolut sigură, răspunse Danglars cu un zâmbet 
aproape  batjocoritor. Dar, în materie de finanţe, sensul 
cuvântului ne/imitat atât de vag... 

— Pe cât e de... nelimitat? 

— Tocmai asta voiam să spun domnule. lar vagul e îndoială 
şi — spune înțeleptul — când eşti în îndoială, abţine-te. 

— Ceea ce înseamnă, reluă Monte-Cristo, că dacă firma 
Thomson şi French e dispusă la nebunii, casa Danglars nu e 
dispusă să-i urmeze exemplul. 

— Cum adică, domnule conte? 


— Da, nici vorbă. Domnii Thomson şi French îşi fac afacerile 
fără chibzuinţă, domnul Danglars are însă o limită. El e un 
înţelept, cum spu-nea adineauri. 

— Domnule, răspunse orgolios bancherul, nimeni nu se 
poate încă măsura cu casa mea. 

— In cazul acesta se pare că voi începe eu, răspunse 
Monte-Cristo cu răceală. 

— Ce vă îndreptăţeşte? 

— Explicaţiile pe care mi le cereţi, domnule şi care aduc a 
ezitări. 

Danglars îşi muşcă buzele. Pentru a doua oară era bătut şi, 
de data aceasta, pe terenul său. Politeţea sa ironică era 
prefăcută şi atingea extrema apropiată, care este impertinenţa. 

Dimpotivă, Monte-Cristo zâmbea cu cea mai desăvârşită 
graţie şi lua când voia un aer naiv ce-i asigura multe avantaje. 

— In sfârşit, domnule, spuse Danglars, după un moment de 
tăcere, voi încerca să mă fac înţeles, rugându-vă să fixaţi 
dumneavoastră înşivă suma pe care vă propuneţi s-o ridicaţi de 
la mine. 

— Dar, domnule, reluă Monte-Cristo, hotărât să nu piardă 
un deget de teren în discuţie, dacă am cerut un credit nelimitat 
asupra dumneavoastră, e că tocmai nu ştiam de ce sume voi 
avea nevoie. 

Bancherul socoti că, în sfârşit, venise momentul să ia 
ofensiva. Se răsturnă în jilţu-i şi, cu un zâmbet greoi, orgolios, 
zise fără ezitare: 

— O, domnule. Vă veţi putea convinge că cifra casei 
Danglars, deşi limitată, poate satisface exigenţele cele mai largi 
şi chiar dacă aţi cere un milion... 

— Poftim? 

— Spuneam un milion, repetă Danglars cu siguranţa 
prostiei. 

— Ce să fac cu un milion? întrebă contele. O, domnule, 
dacă nu mi-ar fi trebuit decât un milion, nu ceream să mi se 
deschidă un credit pentru atâta lucru. Un milion? Dar eu am 
întotdeauna un milion în portofel sau în trusa mea de voiaj. 

Şi Monte-Cristo scoase dintr-un carneţel, unde ţinea cărţile 
de vizită, două bonuri a câte cinci sute de mii de franci asupra 
tezaurului, plătibile la purtător. Un om ca Danglars trebuia 
răpus, nu pişcat. Lovitura de măciucă îşi făcu efectul: bancherul 


se clătină simțind că-i vine ameţeală. Holbă asupra lui Monte- 
Cristo nişte ochi buimăciţi, ale căror lumini se dilatară peste 
măsură. 

— Haide, mărturisiţi-mi, spuse Monte-Cristo, că suspectaţi 
casa Thomson şi French. Doamne, e cât se poate de simplu. Am 
prevăzut cazul şi, deşi străin în afaceri, mi-am luat precauţii. 
Poftim alte două scrisori la fel cu cea care vă este adresată. Una 
e a casei Arstein şi Eskeles din Viena, asu-pra domnului baron 
de Rotschild, alta a casei Baryng din Londra, asupra domnului 
Laffitte. Spuneţi un cuvânt, domnule şi vă voi scuti de orice 
grijă, prezentându-mă la una sau alta din aceste două case. 

Danglars era învins. Deschise tremurând vizibil scrisoarea 
din Germania şi pe cea din Londra, pe care contele i le întindea 
cu vârful degetelor, verifică autenticitatea semnăturilor cu o 
minuţiozitate care ar fi fost insultătoare pentru Monte-Cristo 
dacă n-ar fi ţinut seama de buimăceala bancherului. 

O, domnule, sunt aici trei semnături care valorează 
milioane, spuse Danglars, sculându-se ca pentru a saluta 
puterea aurului personificată în omul din faţa sa. Trei credite 
nelimitate asupra caselor noastre! lertaţi-mă, domnule conte, 
dar, încetând să fiu neîncrezător, pot rămâne încă uimit. 

— O casă ca a dumneavoastră n-ar putea să se mire, spuse 
Monte-Cristo cu toată politeţea. Veţi putea, deci, să-mi trimiteţi 
niscai bani, nu-i aşa? 

—  Vorbiţi, domnule, conte. Sunt la dispoziția 
dumneavoastră. 

— Ei bine, reluă Monte-Cristo, acum când ne înţelegem — 
căci ne înţelegem, nu-i aşa? 

Danglars făcu un semn afirmativ din cap. 

— Şi când nu mai aveţi îndoieli... continuă Monte-Cristo. 

— O, domnule conte, exclamă bancherul, n-am avut nici o 
clipă. 

— Nu. Doreaţi o dovadă, atâta tot. Ei bine, repetă contele, 
acum când ne înţelegem, când nu mai aveţi îndoieli, să fixăm, 
dacă vreţi, o sumă generală pentru primul an: de exemplu, şase 
milioane. 

— Fie şase milioane, spuse Danglars sufocat. 

— Dacă am nevoie de mai mult, reluă maşinal Monte-Cristo, 
vom adăuga. Nu cred însă că voi rămâne decât un an în Franţa 
şi nu cred să depă-şesc cifra în decursul acestui an... In sfârşit, 


vom vedea... Pentru început, vă rog să-mi trimiteţi cinci sute de 
mii de franci mâine — voi fi acasă până la amiază — şi, de 
altminteri, dacă nu sunt, voi lăsa o chitanţă administratorului 
meu. 

— Banii vor fi la dumneavoastră mâine, la zece dimineaţa, 
domnule conte, răspunse Danglars. Vreţi aur, bilete de bancă 
sau argint? 

— Jumătate aur şi jumătate bancnote. 

Şi contele se ridică. 

— Sunt dator să vă mărturisesc un lucru, domnule conte, 
spuse Dan-glars la rându-i. Îmi închipui că am noţiuni exacte 
asupra tuturor marilor averi din Europa şi totuşi averea 
dumneavoastră, care îmi pare considerabilă, mi-era, vă declar, 
absolut necunoscută. E de dată recentă? 

— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, dimpotrivă, este de 
dată foarte veche. Ea era un tezaur de familie care nu putea fi 
atins şi ale cărui dobânzi acumulate au triplat capitalul; epoca 
fixată de testator s-a împlinit numai de câţiva ani: prin urmare, 
numai de câţiva ani mă folosesc de el, iar neştiinţa 
dumneavoastră în această privinţă este cât se poate de 
firească. Îl veţi cunoaşte de altminteri mai bine, în scurtă vreme. 

Şi contele îşi însoţi cuvintele cu unul din acele surâsuri 
palide care îl înspăimântau aşa de mult pe Franz d'Epinay. 

— Cu gusturile şi cu intenţiile dumneavoastră, continuă 
Danglars, veţi desfăşura în capitală un lux ce ne va strivi pe noi, 
toţi milionarii aceştia mici. Cu toate acestea, deoarece îmi păreţi 
amator, căci îmi priveaţi tablourile când am intrat, vă cer 
permisiunea de a vă arăta galeria mea: numai tablouri vechi, 
tablouri de maeştri garantaţi; nu-mi plac modernii. 

— Aveţi dreptate, domnule, căci ei au, în genere, un mare 
defect: acela de a nu fi avut încă timpul să devină vechi. 

— Pot să vă arăt câteva statui de Thorwaldsen, de 
Bartoloni, de Cano-va, toţi artişti străini. Precum vedeţi, nu 
apreciez artiştii francezi. 

— Aveţi dreptul să fiţi nedrept cu ei, domnule, sunt 
compatrioţii dumneavoastră. 

— Toate acestea însă pentru mai târziu, după ce vom fi 
făcut o cunoştinţă mai strânsă. Pentru astăzi mă mulţumesc, 
dacă îmi permiteţi, să vă prezint doamnei baroane Danglars. 


Scuzaţi-mi stăruința, domnule conte, dar un client ca 
dumneavoastră face aproape parte din familie. 

Monte-Cristo se înclină în semn că accepta onoarea pe care 
financiarul voia să i-o facă. 

Danglars sună. Apăru un lacheu îmbrăcat cu o livrea 
strălucitoare. 

— Doamna baroană e acasă? întrebă Danglars. 

— Da, domnule baron, răspunse lacheul. 

— Singură? 

— Nu, doamna are lume. 

— Nu e indiscret să vă prezint societăţii, domnule conte? 
Sunteţi incognito? 

— Nu, domnule baron, spuse Monte-Cristo, zâmbind. Nu-mi 
recunosc acest drept. 

— Şi cine e la doamna? Domnul Debray? întrebă Danglars 
cu o bonomie care îl informă pe Monte-Cristo asupra secretelor 
transparente de interior ale financiarului şi îl făcu să zâmbească 
în sine. 

— Da, domnule baron, domnul Debray, răspunse lacheul. 

Danglars făcu un semn din cap. 

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Domnul Lucien Debray e un vechi prieten al nostru, 
secretar intim al ministrului de interne. Soţia mea a făcut un 
compromis căsătorindu-se cu mine, căci ea aparţine unei vechi 
familii: e o domnişoară de Servieres, văduvă din prima căsătorie 
a domnului colonel marchiz de Nargonne. 

— Nu am avut onoarea să o cunosc pe doamna Danglars; |- 
am întâlnit însă pe domnul Lucien Debray. 

— Aha, exclamă Danglars, dar unde? 

— La domnul de Morcerf. 

— A, îl cunoaşteţi pe micul viconte? întrebă Danglars. 

— Ne-am cunoscut la Roma, în timpul carnavalului. 

— A, da, spuse Danglars. Am auzit, îmi pare, de o aventură 
ciudată cu nişte bandiți, nişte hoţi, în ruine. A fost salvat de 
acolo în chip miraculos. Dacă nu mă înşel a povestit ceva soţiei 
şi fiicei mele când s-a înapoiat din Italia. 

— Doamna baroană îi aşteaptă pe domni, spuse lacheul 
înapoindu-se. 

— Pornesc înaintea dumneavoastră pentru a vă arăta 
drumul, spuse Danglars, înclinându-se. 


— lar eu vă urmez, îi răspunse Monte-Cristo. 


Capitolul X Caii sur-rotaţi 


Baronul, urmat de conte, străbătu un şir lung de încăperi 
remarcabile prin somptuozitatea lor greoaie şi prin prostul gust 
fastuos şi ajunse până în budoarul doamnei Danglars — o 
cameră mică, octogonală, tapetată cu atlas roz, acoperit de 
dantelă. Fotoliile erau de lemn vechi poleit, cu stofe vechi. 
Partea de deasupra uşilor înfăţişa scene pastorale în genul lui 
Boucher. În sfârşit, două pasteluri drăguţe în medalion, 
armonizate cu restul mobilei, făceau din odăiţa aceasta singura 
din palat cu o notă deosebită. E drept că scăpase planului 
general întocmit de domnul Danglars şi de arhitectul său, una 
dintre cele mai de seamă celebrităţi ale Imperiului; şi că de- 
corarea ei şi-o rezervaseră numai baroana şi Lucien Debray. De 
aceea, domnul Danglars, mare admirator al antichităţii în 
maniera în care o înţel-egea Directoratul, dispreţuia cămăruţa 
cochetă unde de altminteri el nu era admis decât cu condiţia că- 
şi va justifica prezenţa cu o altă persoană. In realitate, nu 
Danglars prezenta, ci dimpotrivă el era prezentat şi era bine sau 
rău primit după cum figura musafirului îi era baroanei plăcută 
sau nu. 

Doamna Danglars, a cărei frumuseţe putea să fie încă 
amintită în ciuda celor 36 de ani ai ei, se afla la pian, o 
capodoperă micuță de lemn mozaicat, în timp ce Lucien Debray, 
stând în faţa unei mese de lucru, frunzărea un album. 

Înainte de sosirea contelui, Lucien avusese timpul să-i 
istorisească baroanei multe lucruri în legătură cu acesta. Se ştie 
ce puternică impresie făcuse Monte-Cristo asupra comesenilor la 
dejunul oferit de Albert. Impresia aceasta nu i se ştersese încă 
lui Debray, iar informaţiile date baroanei asupra contelui se 
făceau simţite. Curiozitatea doamnei Danglars, stârnită de 
amănuntele mai vechi aflate de la Morcerf şi de cele noi aflate 
de la Lucien, atinsese culmea. De aceea, scena cu pianul şi 
albumul nu era decât una din micile mici şmecherii mondene, 
graţie cărora sunt voalate cele mai puternice precauţiuni. In 
consecinţă, baroana îl primi pe Danglars cu zâmbetul pe buze. 


Contele primi, în schimbul salutului său, o reverență 
ceremonioasă, dar în acelaşi timp plină de graţie. 

La rându-i, Lucien schimbă cu contele un salut de 
semicunoştinţă şi cu Danglars, un semn de intimitate. 

— Doamnă baroană, spuse Danglars, permiteţi-mi să vă 
prezint pe domnul conte de Monte-Cristo, care mi-a fost trimis 
de corespondenţii mei din Roma cu cele mai strălucitoare 
recomandări. N-am decât un cuvânt de spus, care va face într-o 
clipă din domnia sa slăbiciunea tuturor frumoaselor noastre. 
Vine la Paris cu intenţia să stea un an şi să cheltuiască şase 
milioane în răstimpul acestui an. Hotărârea domniei sale 
făgăduieşte o serie de baluri, de dineuri, de festivaluri la care 
nădăjduiesc că domnul conte nu ne va uita, aşa cum nu-l vom 
uita nici noi la micile noastre petreceri. 

Deşi prezentarea era grosolan elogioasă, în genere e un 
lucru atât de rar ca un bărbat să vină la Paris pentru a cheltui 
într-un an averea unui prinţ, încât doamna Danglars zvârli 
asupra contelui o ocheadă nu lipsită de oarecare interes. 

— Şi când aţi sosit, domnule? întrebă baroana. 

— leri-dimineaţă, doamnă. 

— Şi veniţi potrivit obiceiului dumneavoastră, după câte mi 
s-a spus, de la capătul lumii? 

— De data aceasta, doamnă, pur şi simplu de la Cadix. 

— Oh, sosiți într-un anotimp groaznic! Parisul e nesuferit 
vara. Nici baluri, nici reuniuni, nici serbări. Opera italiană e la 
Londra, opera franceză pretutindeni, afară de Paris. lar despre 
teatrul francez, ştiţi că el nu mai e nicăieri. Nu ne rămân deci ca 
distracţie decât câteva nefericite curse în Champs-de-Mars şi la 
Satory. Veţi avea cai la curse, domnule conte? 

— Doamnă, voi face tot ce se face la Paris dacă am norocul 
să găsesc pe cineva care să mă informeze cum trebuie asupra 
deprinderilor franţuzeşti. 

— Sunteţi amator de cai, domnule conte? 

— Mi-am petrecut o parte din viaţă în Orient, doamnă, iar 
orientalii nu preţuiesc decât două lucruri pe lume: noblețea 
cailor şi frumuseţea femeilor. 

— O, domnule conte, spuse baroana, ar fi trebuit să aveţi 
galanteria de a le pune pe femei în primul rând. 


— Vedeţi, doamnă, că aveam dreptate adineauri când 
doream un perceptor care să mă poată călăuzi în obiceiurile 
franţuzeşti? 

In momentul acela, camerista favorită a doamnei baroane 
Danglars intră şi, apropiindu-se de stăpână, îi şopti câteva 
cuvinte la ureche. 

Doamna Danglars păli. 

— Cu neputinţă, spuse ea. 

— Cu toate acestea, este adevărul exact, doamnă, 
răspunse camerista. 

Doamna Danglars se întoarse spre soţul ei. 

— E adevărat, domnule? 

— Ce anume, doamnă? întrebă Danglars vizibil agitat. 

— Ce spune fata... 

— Şi ce spune ea? 

— Că vizitiul, ducându-se să-mi înhame caii la trăsură, nu i- 
a găsit în grajd. Vă întreb ce înseamnă asta? 

— Doamnă, spuse Danglars, ascultaţi-mă. 

— O, vă ascult, domnule, căci sunt curioasă să ştiu ce îmi 
veţi spune. li voi aduce pe domnii judecători între noi şi le voi 
spune din capul locului cum stau lucrurile. Domnilor, continuă 
baroana, domnul baron Danglars are zece cai în grajd. Printre 
aceşti zece cai, doi sunt ai mei, cai fermecători, cei mai frumoşi 
din Paris. Îi cunoaşteţi, domnule Debray, vânăt-rotaţii mei. Ei 
bine, doamna de Villefort mă roagă să-i împrumut trăsura ca să 
meargă mâine la Bois, eu i-o făgăduiesc, iar Domnul Danglars a 
avut, desigur, ocazia să câştige câteva mii de franci şi i-a 
vândut. Oh, Doamne, oribilă rasă — rasa speculanţilor! 

— Doamnă, răspunse Danglars, caii erau prea năvalnici, 
aveau abia patru ani, mă  îngrijoram cumplit pentru 
dumneavoastră. 

— Domnule, ştiţi bine că de o lună de zile am în serviciul 
meu pe cel mai bun vizitiu din Paris, dacă nu cumva l-aţi vândut 
şi pe el o dată cu caii. 

— Scumpă prietenă, vă voi găsi alţii la fel, chiar mai 
frumoşi, dacă e cu putinţă; dar cai blânzi, liniştiţi, care să nu-mi 
mai inspire atâta groază. 

Baroana înălţă din umeri cu aer de profund dispreţ. 

Danglars nu păru că observă gestul acesta mai mult decât 
conjugal şi, întorcându-se spre Monte-Cristo, îi spuse: 


— Regret că nu v-am cunoscut mai demult, domnule conte, 
spuse el. Vă aranjaţi casa? 

— O, da! Recunoscu contele. A 

— Vi i-aş fi propus dumneavoastră. Inchipuiţi-vă că i-am dat 
pe nimic. Aceasta însă pentru că, după cum v-am spus, voiam 
să scap de ei: sunt cai pentru un bărbat tânăr. 

— Domnule, spuse contele, vă mulţumesc. Am cumpărat 
azi dimineaţă doi cai destul de buni şi nu prea scumpi. Domnul 
Debray, sunteţi cunoscător, nu-i aşa? la priviţi! 

În timp ce Debray se apropie de fereastră, Danglars se 
apropie de soţia sa: 

— Închipuiţi-vă, doamnă, îi spuse el în şoaptă, că mi s-a 
oferit un preţ exorbitant pentru caii aceştia. Nu ştiu ce nebun 
care vrea să se ruineze mi-a trimis azi pe administratorul său, 
dar fapt e că am câştigat 16.000 de franci. Nu mă certa, îţi voi 
da patru mii dumitale şi două mii Eugeniei. 

Doamna Danglars aruncă asupra soţului ei o privire 
zdrobitoare. 

— A! Exclamă Debray. 

— Ce e? întrebă baroana. 

— Dar nu mă înşel, la trăsura contelui sunt înhămaţi caii 
dumneavoastră, propriii dumneavoastră cai! 

— Vânăt-rotaţii mei? Exclamă doamna Danglars. 

Şi se repezi la fereastră. 

— Într-adevăr, ei sunt, spuse ea. 

Danglars era înmărmurit. 

— E cu putinţă? întrebă Monte-Cristo, afectând uimirea. 

— De necrezut! Murmură bancherul. 

Baroana îi şopti două cuvinte lui Debray, care se apropie de 
Monte-Cristo. 

— Baroana vă întreabă cu cât v-a vândut soţul ei caii 
aceştia? 

— Exact nu ştiu. E o surpriză pe care mi-a făcut-o 
administratorul şi care m-a costat, îmi pare, treizeci de mii de 
franci. 

Debray se duse să comunice baroanei răspunsul. 

Danglars era aşa de palid şi de încurcat încât contele păru 
înduioşat de el. 

— Vedeţi ce ingrate sunt femeile? Atenţia dumneavoastră 
nu a mişcat-o o clipă pe baroană. Dar ce vreţi? lubim totdeauna 


ceea ce ne face rău; de aceea, lucrul cel mai nimerit, crede-mă 
scumpe baroane, este să le laşi totdeauna să-şi facă de cap. 
Dacă şi-l sparg, nu se pot supăra decât pe ele înşile. 

Danglars nu răspunse nimic. Prevedea într-un viitor 
apropiat o scenă dezastruoasă. Sprâncenele doamnei baroane 
se încruntaseră şi, asemenea acelora ale lui Jupiter Olimpianul, 
prevesteau furtună. Debray care o simţea, pretextă o treabă şi 
plecă. Monte-Cristo care nu voia, rămânând, să strice poziţia pe 
care nădăjduia s-o cucerească, o salută pe doamna Danglars şi 
se retrase, lăsându-l pe baron pradă furiei nevestii. 

— Bun, gândi Monte-Cristo, retrăgându-se. Am ajuns unde 
voiam. Am în mâinile mele liniştea menajului şi voi câştiga dintr- 
o singură lovitură inima domnului şi inima doamnei. Ce noroc! 
Dar n-am fost prezentat domnişoarei Eugenie Danglars, pe care 
aş fi ţinut totuşi s-o cunosc. Ne găsim încă la Paris şi avem 
timpul în faţa noastră... Pe mai târziu... 

Cu această reflexie, contele se urcă în trăsură şi se înapoie 
acasă. 

Peste două ceasuri, doamna Danglars primi o scrisoare 
fermecătoare de la contele de Monte-Cristo prin care îi declara 
că, nevoind să debuteze în lumea pariziană mâhnind o femeie 
frumoasă, o ruga să primească înapoi caii. 

Aveau acelaşi harnaşament pe care ea îl văzuse de 
dimineaţă. Atât numai că, în mijlocul fiecărei rozete de la 
ureche, contele pusese să se coasă un diamant. 

Danglars primi şi el o scrisoare. 

Contele îi cerea permisiunea să explice baroanei capriciul 
acesta de milionar, rugându-l să scuze maniera orientală care 
însoțea înapoierea cailor. 

În timpul serii, Monte-Cristo plecă la Auteuil întovărăşit de 
Ali. 

A doua zi, chemat, pe la orele trei, Ali, intră în cabinetul 
contelui. 

— Ali, îi spuse el, mi-ai vorbit deseori despre iscusinţa ta în 
aruncarea laţului. 

Ali făcu semn că da şi se îndreptă mândru. 

— Bine. Aşadar, cu laţul ai putea să opreşti un bou? 

Ali făcu semn din cap că da. 

— Un tigru? 

Ali făcu acelaşi semn. 


— Un leu? 

Ali făcu gestul cuiva care aruncă laţul şi imită un muget 
gâtuit. 

— Bine, înţeleg, spuse Monte-Cristo. Ai vânat lei? 

Ali făcu din cap un semn orgolios. 

— Dar ai putea să opreşti din goană doi cai? 

Ali zâmbi. 

— Ei, bine, ascultă. În curând va trece o trăsură purtată de 
doi cai, vânăt-rotaţi, aceeaşi pe care îi aveam eu ieri. Chiar de ar 
fi să te zdrobească, trebuie să opreşti trăsura asta în dreptul 
porţii mele. 

Ali cobori în stradă şi desenă în faţa porţii, pe caldarâm, o 
linie: intră apoi şi arătă linia contelui care-l urmărise din ochi. 

Contele îl bătu blând pe umăr: aşa îi mulțumea lui Ali. 
Nubianul se duse să-şi fumeze ciubucul pe piatra care se afla la 
colţul casei şi al străzii, în timp ce Monte-Cristo se depărta, fără 
să se mai sinchisească de ceva. 

Totuşi, pe la orele cinci, adică ora când contele aştepta 
trăsura, se puteau vedea încolţind întrânsul semnele aproape 
imperceptibile ale unei uşoare nelinişti. Se plimba într-o cameră 
care dădea spre stradă, trăgând, din când în când, cu urechea şi 
apropiindu-se de fereastra prin care îl zărea pe Ali fumând cu o 
regularitate ce arăta că nubianul nu avea altă grijă. 

Deodată se auzi un huruit îndepărtat, care se apropia însă 
cu iuţeala fulgerului. Apoi apăru o caleaşcă, al cărei vizitiu 
încerca zadarnic să stăpânească caii care înaintau furioşi, 
zburliţi, năpustindu-se cu salturi smintite. 

În caleaşcă, o tânără femeie şi un copil de şapte, opt ani, 
ţinându-se îmbrăţişaţi, pierduseră din cauza spaimei până şi 
puterea de a scoate un strigăt; era de ajuns un bolovan sub 
roată sau un copac în cale pentru a sfărâma complet trăsura 
care trosnea. Trăsura gonea prin mijlocul străzii şi se auzeau 
strigătele de groază ale celor ce o vedeau. 

Ali îşi puse deodată ciubucul la o parte, scoase din buzunar 
latul, îl aruncă, înfăşură de trei ori picioarele de dinainte ale 
calului din stânga, se lăsă târât trei, patru paşi de violenţa 
goanei, dar, după aceşti trei, patru paşi calul înlănţuit se 
prăbuşise. Căzu peste oişte, pe care o frânse şi paraliză astfel 
sforţările calului rămas în picioare. Vizitiul se folosi de momentul 
acesta pentru a sări de pe capră; dar Ali a şi înşfăcat nările celui 


de-al doilea cal cu degete de fier, iar animalul, nechezând de 
durere, s-a lungit, zvârcolindu-se, lângă tovarăşul său. 

Pentru toate acestea nu a fost nevoie decât de timpul care-i 
trebuie glonţului să atingă ţinta. 

A fost însă de-ajuns pentru ca, din casa în faţa căreia s-a 
întâmplat accidentul, un bărbat să alerge urmat de mai mulţi 
servitori. În momentul în care vizitiul deschise portiera, el 
scoase din caleaşcă pe doamna care, cu o mână se ţinea de 
pernă, iar cu cealaltă îşi strângea la piept copilul leşinat. Monte- 
Cristo îi duse pe amândoi în salon, aşezându-i pe o canapea. 

— Nu vă mai temeţi, doamnă. Sunteţi salvată. 

Femeia îşi veni în fire şi, în locul oricărui răspuns, îl arătă pe 
fiul ei cu o privire mai elocventă decât toate rugăciunile. 

Într-adevăr, copilul era tot leşinat. 

— Da, doamnă, înţeleg, spuse contele examinând copilul. 
Fiţi însă liniştită, nu i s-a întâmplat nimic şi numai frica l-a adus 
în starea aceasta. 

— O, domnule, exclamă mama, nu cumva îmi spuneţi aşa 
ca să mă liniştiţi? Priviţi cât e de palid. Fiul meu, copilul meu, 
Edouard, răspunde mamei tale! O, domnule, trimiteţi după un 
medic. Dau toată averea mea celui care îmi readuce copilul la 
viaţă. 

Monte-Cristo făcu un gest cu mâna pentru a o calma pe 
mama înlăcrimată şi, deschizând o casetă, scoase din ea un 
flacon de Boemia încrustat cu aur, conţinând o licoare roşie ca 
sângele, din care picură un strop pe buzele copilului. 

Deşi tot palid, copilul deschise îndată ochii. 

Bucuria mamei deveni aproape un delir. 

— Unde mă aflu? Exclamă ca. Şi cui datorez atâta noroc 
după o încercare aşa de crudă? 

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, vă aflaţi în casa celui 
mai fericit om care a putut să vă cruţe o mâhnire! 

— O, blestemată curiozitate! spuse doamna. Tot Parisul 
vorbea despre minunaţii cai ai doamnei Danglars şi am avut 
nebunia de a vrea să-i încerc. 

— Cum, exclamă contele, cu o uimire admirabil jucată, caii 
aceştia sunt ai baroanei? 

— Da, domnule, o cunoaşteţi? 

— Pe doamna Danglars? Am avut cinstea, iar bucuria mea 
este îndoită că vă văd salvată din pericolul prin care caii v-au 


făcut să treceţi. Căci în sarcina mea aţi fi putut să puneţi 
pericolul acesta: eu cumpărasem ieri caii de la baron; dar 
baroana a părut că îi regretă aşa de mult încât i-am înapoiat, 
rugând-o să-i accepte din partea mea. 

— In cazul acesta, dumneavoastră sunteţi contele de 
Monte-Cristo, despre care Hermine mi-a vorbit atâta ieri? 

— Da, doamnă, o aprobă contele. 

— Domnule, eu sunt doamna Héloïse de Villefort. 

Contele se înclină ca unul în faţa căruia se pronunţă un 
nume absolut necunoscut. 

— O, cât de recunoscător va fi domnul de Villefort! Urmă 
Héloïse; şi dumneavoastră vă va datora viaţa noastră: i-aţi redat 
soţia şi fiul. De bună seamă că, fără servitorul dumneavoastră 
generos, scumpul meu copil şi cu eram ucişi. 

— O, doamnă, mă înfior şi acum de pericolul prin care aţi 
trecut! 

—  Nădăjduiesc că îmi veţi permite să răsplătesc cu 
vrednicie devotamentul omului... 

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, nu mi-l răsfăţaţi pe Ali, 
vă rog, nici prin laude, nici prin recompense; acestea sunt 
deprinderi pe care nu vreau să le capete. Ali e sclavul meu. 
Salvându-vă viaţa, mă slujeşte pe mine şi este dator să mă 
slujească. 

— Dar şi-a riscat viaţa sa, spuse doamna de Villefort căreia 
tonul de stăpân al lui Monte-Cristo îi impunea în chip deosebit. 

— Eu i-am salvat viaţa, doamnă, răspunse Monte-Cristo. În 
consecinţă, ea îmi aparţine. 

Doamna de Villefort tăcu. Se gândea poate la omul acesta 
care, din primul moment, producea o impresie profundă asupra 
tuturora. 

În răstimpul clipei de tăcere, contele examină în voie copilul 
pe care mama îl acoperea cu sărutări. Era mic, plăpând, cu 
pielea albă, aşa cum o au copiii roşcaţi şi totuşi o claie de păr 
negru, potrivnic oricărei pieptănături, îi acoperea fruntea 
bombată şi, căzând pe umeri, îi înconjura figura, accentuând 
vioiciunea ochilor plini de şiretenie şi de copilărească răutate, 
gura abia reînsufleţită era mare, iar buzele erau subţiri. 
Trăsăturile copilului de opt ani îi dădeau cel puţin doisprezece. 
Cea dintâi mişcare a fost de a se smulge, printr-o mişcare 
bruscă, din braţele mamei şi de a deschide caseta din care 


contele scosese flaconul cu elixir; apoi, fără să ceară voie cuiva, 
ca un copil obişnuit să-şi satisfacă orice capriciu, se apucă să 
destupe fiolele. 

— Nu pune mâna, dragul meu, spuse repede contele. 
Câteva din lichidele acestea sunt periculoase, nu numai bându- 
le, dar chiar respirându-le. 

Doamna de Villefort se îngălbeni şi opri braţul fiului său pe 
care îl trase spre ea. După ce temerea i se potoli, aruncă îndată 
asupra casetei o privire scurtă, dar expresivă, pe care contele o 
remarcă. 

În momentul acela intră Ali. 

Doamna de Villefort schiţă o mişcare de bucurie şi, 
trăgându-l pe copil aproape de ea, îi spuse: 

— Edouard, îi spuse, vezi pe servitorul acesta bun? A fost 
foarte curajos căci şi-a expus viaţa pentru a opri caii care ne 
târau şi trăsura care era să se sfărâme. Mulţumeşte-i, căci, 
probabil, fără el, în momentul acesta amândoi am fi fost morţi. 

Copilul îşi lungi buzele şi întoarse capul cu dispreţ. 

— E prea urât! Glăsui el. 

Contele zâmbi, ca şi cum copilul îi satisfăcuse o speranţă. 
Doamna de Villefort îşi dojeni fiul cu o moderație, desigur, care 
n-ar fi fost pe placul lui Jean-Jacques Rousseau dacă micul 
Edouard s-ar fi numit Emil. 

— Vezi, îi spuse în limba arabă contele lui Ali, doamna îl 
roagă pe fiul ei să-ţi mulţumească pentru viaţa pe care le-ai 
salvat-o şi copilul răspunde că eşti prea urât. 

Ali îşi întoarse o clipă capul şi-l privi pe copil fără să trădeze 
vreun gând. Dar o simplă înfiorare a nărilor arătă lui Monte- 
Cristo că arabul fusese jignit adânc. 

— Domnule, întrebă doamna de Villefort ridicându-se 
pentru plecare, casa aceasta este locuinţa dumneavoastră 
obişnuită? 

— Nu, doamnă, răspunse contele, e un fel de popas pe care 
l-am cumpărat; cu stau pe Avenue des Champs-Elysées, la 
numărul 30. Văd însă că v-aţi calmat pe deplin şi că doriţi să vă 
retrageţi. Am poruncit să fie înhămaţi aceiaşi cai la trăsura mea, 
iar Ali, băiatul acesta aşa de urât — spuse el, zâmbind copilului 
—, va avea onoarea să vă conducă acasă, în timp ce vizitiul 
dumneavoastră va rămâne aici, să repare caleaşca. După 


terminarea reparaţiei, va duce trăsura la doamna Danglars, cu 
una din perechile mele de cai. 

— Dar nu voi cuteza niciodată să mai merg cu caii aceia, 
spuse doamna de Villefort. 

— O, veţi vedea, doamnă, că în mâna lui Ali au să devină 
blânzi ca nişte mieluşei. 

Intr-adevăr, Ali se apropiase de caii care se ridicaseră pe 
picioare cu multă anevoinţă. Ţinea în mână un mic burete 
îmbibat în oţet aromatic. Frecă nările şi tâmplele cailor acoperiţi 
de sudoare şi spumă şi aproape imediat ei începură să sufle 
zgomotos şi să se înfioare timp de câteva secunde. 

Apoi, în mijlocul mulţimii, pe care sfărâmăturile trăsurii şi 
zvonul accidentului o atrăseseră în faţa casei, Ali înhămă caii la 
cupeul contelui, luă hăţurile, se urcă pe capră şi, spre marea 
mirare a asistenţilor care văzură caii năpustindu-se ca duşi de 
vârtej, el fu obligat să recurgă la bici pentru a-i îndemna să 
pornească. Mai mult decât atât, nu putu obţine de la faimoşii 
vineţi-rotaţi, care acum erau prostiţi, împietriţi, morţi, decât un 
trap şovăielnic şi molatic, încât doamnei de Villefort îi trebuiră 
aproape două ceasuri ca să se înapoieze în foburgul Saint- 
Honore unde locuia. 

De îndată ce ajunse acasă şi după ce primele emoţii ale 
familiei se domoliră, ea îi scrise doamnei Danglars următorul 
bilet: 


„Dragă Herminie, 

Am fost salvată în chip miraculos, împreună cu fiul meu, de 
către contele acela de Monte-Cristo, despre care am vorbit atât 
de mult aseară şi pe care nu bănuiam câtuşi de puțin că îl voi 
vedea astăzi. Mi-ai vorbit ieri despre el cu un entuziasm pe care 
nu m-am putut impiedica să-l persiflez în taina minţii mele 
sărace, dar astăzi găsesc entuziasmul acesta mult mai prejos de 
omul care îl inspira. 

Caii tăi işi luaseră vânt la Ranelagh, ca şi cum ar fi fost 
prinşi de frenezie şi era cât pe-aci să fim prefăcuți în bucăți, 
bietul meu Edouard şi eu, de primul copac din drum sau de 
prima piatră de hotar, când un arab, un negru, un nubian, în 
sfârşit, un om negru în serviciul contelui a oprit la un semn al 
acestuia, cred, avântul cailor, cu riscul de a fi zdrobit el însuşi şi 
e într-adevăr o minune că a scăpat. Atunci, contele a alergat, 


ne-a dus la el, pe Edouard şi pe mine, iar acolo mi-a readus fiul 
la viață. Am venit acasă cu trăsura lui. A ta iţi va fi trimisă 
mâine. Vei găsi caii mult slăbiți după accidentul acesta. Sunt 
parcă prostiţi. S-ar zice că nu-şi pot ierta că s-au lăsat îmblânziţi 
de un om. Contele m-a rugat să-ți spun că două zile de odihnă, 
dându-le ca singură hrană orz, îi vor readuce într-o stare tot aşa 
de înfloritoare, adică la fel de înfricoşătoare ca ieri. 

Cu bine! Nu-ţi mulțumesc pentru plimbarea mea, însă, 
chibzuind bine, îmi dau seama că aş fi ingrată să-ți păstrez pică 
pentru toanele cailor tăi. Căci uneia din aceste toane datorez 
împrejurarea de-al fi văzut pe contele de Monte-Cristo, iar 
ilustrul străin îmi pare, exceptând milioanele de care dispune, o 
problemă aşa de curioasă şi de interesantă incât mă gândesc 
să-l studiez cu orice pret, chiar de ar fi să repet plimbarea la 
Bois cu caii tăi. 

Edouard a suportat accidentul cu un curaj minunat. 

A leşinat, dar n-a scos un strigăt înainte şi nu a vărsat o 
lacrimă după accident. Îmi vei spune iarăşi că dragostea 
maternă mă orbeşte. Este însă în trupul acesta atât de plăpâna 
un suflet de fier. 

Scumpa noastră Valentine trimite multe urări de bine 
scumpei voastre Eugenie; eu le îmbrăţişez din tot sufletul. 

HELOISE DE VILLEFORT" 


P.S. Caută un mijloc de a veni la mine cu contele de Monte- 
Cristo. Vreau neapărat să-l mai văd. De altminteri l-am convins 
pe domnul de Villefort să-i facă o vizită. Nădăjduiesc că el i-o va 
înapoia. 


În timpul serii, evenimentul de la Auteuil forma subiectul 
conversaţiilor; Albert îi istorisise mamei sale, Chăteau-Renaud la 
Jockey-Club, Debray în salonul ministrului. In ziarul său, 
Beauchamp făcu contelui cinstea de a scrie un fapt divers de 
douăzeci de rânduri care îl puse pe nobilul străin în lumină de 
erou fată de toate femeile din aristocrație. 

Mulţi bărbaţi se înscriseră pe lista de vizite a doamnei de 
Villefort ca să aibă dreptul de a repeta vizita în timp util şi de 
auzi din gura ei amănuntele pitoreştii aventuri. 

Domnul de Villefort, aşa cum spusese Héloïse, îmbrăcă un 
frac negru, îşi puse mănuşi albe şi urcă în cupeul său care în 


aceeaşi seară se opri la poarta cu numărul 30 a casei de pe 
Champs-Elysées. 


Capitolul XI Ideologie 


Dacă Monte-Cristo ar fi trăit de mai multă vreme în lumea 
pariziană, el ar fi apreciat la valoarea sa gestul domnului de 
Villefort. 

Bine văzut la curte, indiferent dacă regele făcea parte din 
ramura mare sau din ramura mică a dinastiei, indiferent dacă 
ministrul care guverna era liberal sau conservator. Bucurându- 
se de reputaţia istețimii în rândurile tuturor, aşa cum se bucură, 
în general, oamenii care n-au suferit vreodată un eşec politic; 
duşmănit de mulţi, dar protejat de câţiva, fără să fie totuşi iubit, 
domnul de Villefort avea una din acele înalte poziţii în 
magistratură şi se menținea la această înălţime ca un Harloy 
sau ca un Mol€. Salonul său reîntinerit de o soţie tânără şi de o 
fiică de abia 18 ani, din prima căsătorie, nu era mai puţin unul 
din acele saloane severe din Paris unde se respectă tradiţiile şi 
religia etichetei. Politeţea rece, fidelitatea absolută în principiile 
guvernării, un dispreţ profund pentru teorii şi teoreticieni, ura 
profundă împotriva ideologilor, iată elementele vieţii interioare 
şi publice afişate de domnul de Villefort. 

Domnul de Villefort nu era numai magistrat, era aproape 
diplomat. Relaţiile sale cu vechea curte, despre care vorbea 
întotdeauna cu demnitate şi deferenţă, îl făceau respectat de 
curtea cea nouă şi ştia atâtea lucruri încât nu numai că era 
menajat totdeauna, dar uneori era şi consultat. Poate că situaţia 
era alta dacă ei ar fi putut să se descotorosească de domnul de 
Villefort. El ocupa însă, ca acei seniori feudali, rebeli faţă de 
suzeranul lor, o fortăreață inexpugnabilă. Fortăreaţa aceasta era 
funcţia sa de procuror regal, ale cărei avantaje le exploata de 
minune şi pe care n-ar fi părăsit-o decât pentru a se alege 
deputat şi a înlocui astfel neutralitatea cu opoziţia. 

În general, domnul de Villefort primea sau făcea puţine 
vizite. Soţia sa îndeplinea obligaţia aceasta pentru el, lucru 
cunoscut în lumea unde rezerva lui era atribuită îndeletnicirilor 
grave şi numeroase de magistrat, când în realitate nu era decât 


un calcul orgolios şi o chintesenţă de aristocrație sau aplicarea 
axiomei: Prefă-te că te stimezi şi vei fi stimat, axiomă de o sută 
de ori mai folositoare în societatea noastră decât aceea a 
grecilor: Cunoaşte-te pe tine însuți, înlocuită azi prin arta mai 
puţin anevoioasă şi mai avantajoasă de a-i cunoaşte pe alţii. 

Pentru prietenii săi, domnul de Villefort era un protector 
puternic. Pentru duşmani, un adversar surd, dar înverşunat; 
pentru indiferenți, statuia legii întruchipată în om: atitudine 
semeaţă, fizionomie impasibilă, privire cenuşie şi scrutătoare, 
iată omul al cărui piedestal, patru revoluţii îngrămădite cu 
iscusinţă una peste alta, mai întâi îl construiseră şi pe urmă îl 
cimentaseră. 

Domnul de Villefort avea reputaţia de a fi omul cel mai 
puţin curios şi mai puţin banal din Franţa. Dădea în fiecare an 
câte un bal şi nu se arăta decât un sfert de oră, adică mai puţin 
de patruzeci şi cinci de minute decât se arăta regele alor săi. Nu 
era văzut niciodată, nici la teatre, nici la concerte, nici în vreun 
local public. Uneori, dar foarte rar, făcea o partidă de whist şi 
lumea avea grijă atunci să-i aleagă jucători vrednici de el: vreun 
ambasador, vreun arhiepiscop, vreun prinţ, vreun prezident sau, 
în sfârşit, vreo ducesă. 

Acesta era omul a cărui trăsură se oprise dinaintea porţii lui 
Monte-Cristo. 

Valetul îl anunţă pe domnul de Villefort în momentul în care 
contele, aplecat peste o masă mare, urmărea pe o hartă un 
itinerariu de la Saint-Petersburg în China. 

Procurorul regal intră cu pasul grav şi apăsat cu care intra 
în tribunal: era acelaşi om sau, mai bine-zis, continuarea 
aceluiaşi om pe care l-am văzut altădată substituit la Marsilia. 
Natura, consecventă cu exemplarele ei rare, nu schimbase 
nimic într-însul. Din subţire, el devenise slab, din palid devenise 
galben. Ochii erau adânciţi în fundul capului, iar ochelarii de aur 
păreau să facă parte din figură. Exceptând cravata albă, restul 
costumului său era absolut negru, iar culoarea funebră nu era 
brăzdată decât de panglica roşie, subţire, ce trecea 
imperceptibil prin butonieră şi care părea o linie de sânge 
schiţată cu penelul. 

Oricât de stăpân fu pe sine, Monte-Cristo, răspunzându-i la 
salut, examină, cu vădită curiozitate, pe magistratul care, 
bănuitor din deprindere şi oarecum neîncrezător în minunile 


sociale, era mai dispus să vadă un nobil străin — aşa fusese 
denumit Monte-Cristo —, un cavaler de industrie venit să 
exploateze un nou teatru sau un răufăcător evadat, decât un 
prinţ al Sfântului Scaun sau un sultan din O mie și una de nopți. 

— Domnule, începu Villefort cu tonul acela chelălăitor, 
folosit de magistrați în perioadele lor oratorice şi de care nu pot 
sau nu vor să se lepede în conversaţie. Domnule, serviciul pe 
care l-aţi făcut ieri soţiei şi fiului meu îmi impun datoria de a vă 
mulţumi. Vin deci să mă achit de această datorie şi să exprim 
toată recunoştinţa. 

Rostind cuvintele acestea, ochiul sever al magistratului nu 
pierduse nimic din aroganţa-i obişnuită. Articulase vorbele cu 
glasul său de procuror general, cu înţepeneala inflexibilă a 
gâtului şi a umerilor care-i făcea — repetăm — pe linguşitorii săi 
să spună că era statuia însufleţită a legii. 

— Domnule, răspunse contele, la rându-i cu răceală, sunt 
foarte fericit că am putut să păstrez un fiu mamei sale, căci se 
zice că sentimentul matern este cel mai sfânt dintre toate, iar 
fericirea aceasta vă va dispensa, domnule, de îndeplinirea unei 
datorii a cărei executare mă onorează — fără îndoială — căci 
ştiu că domnul de Villefort nu e darnic cu favoarea ce mi face — 
dar care, oricât de prețioasă ar fi, nu valorează pentru mine cât 
satisfacția interioară. 

Uimit de ieşirea aceasta la care nu se aştepta, Villefort 
tresări ca un soldat ce simte lovitura sub armura ce-l acoperă şi 
o cută a buzei dispreţuitoare arătă că, din capul locului, nu-l 
socotea pe contele de Monte-Cristo un gentilom adevărat. 

Aruncă ochii în juru-i pentru a lega de un subiect 
conversaţia căzută, care părea că, în cădere, s-a sfărâmat. 

Văzu harta pe care Monte-Cristo o cerceta când intrase el şi 
reluă: 

— Vă ocupați de geografie, domnule? E un studiu bogat, în 
special pentru dumneavoastră care, după câte se spun, aţi 
văzut tot atâtea ţări câte se găsesc pe atlasul acesta. 

— Da, domnule, răspunse contele, am vrut să fac asupra 
speciei umane, în totalitatea ei, ceea ce dumneavoastră 
practicaţi zilnic pe excepţii, adică un studiu fiziologic. Am gândit 
că mi-ar fi mai uşor să descind apoi de la tot la parte, decât de 
la parte la tot. O axiomă algebrică vrea să se procedeze de la 


cunoscut la necunoscut şi nu de la necunoscut la cunoscut... Dar 
luaţi loc, domnule, vă rog. 

Şi Monte-Cristo arătă cu mâna procurorului regal un jilţ spre 
care acesta fu obligat să înainteze, în timp ce el nu avu nevoie 
decât să se aşeze în cel peste care stătea îngenuncheat în 
momentul în care procurorul regal intrase. Contele se găsi astfel 
întors pe jumătate spre vizitatorul său, cu spatele la fereastră şi 
cu cotul sprijinit pe harta geografică ce forma deocamdată 
obiectul conversaţiei, conversaţie care lua, aşa cum făcuse la 
Morcerf şi la Danglars, o întorsătură cu totul analoagă, dacă nu 
situaţiei, cel puţin personajelor. 

— A, filosofaţi! Reluă Villefort după o clipă de tăcere în 
răstimpul căreia, ca un atlet ce întâlneşte un adversar tare, 
făcuse provizie de forţă. Domnule, vă dau cuvântul meu de 
onoare că dacă, asemeni dumneavoastră, n-aş avea nimic de 
făcut, aş căuta o îndeletnicire mai puţin tristă. 

— Aveţi dreptate, domnule, zise Monte-Cristo, iar omul este 
o omidă urâtă pentru cel care îl studiază la microscopul solar. 
Aţi spus însă, îmi pare, că eu nu am ce face. Dumneavoastră 
credeţi că aveţi ceva de făcut? Sau, pentru a vorbi mai limpede, 
credeţi că ceea ce faceţi merită osteneala de a se numi ceva? 

Uimirea lui Villefort spori la această a doua lovitură dată de 
ciudatul adversar. De multă vreme magistratul nu auzise 
spunându-i-se un astfel de paradox sau, mai bine-zis, pentru 
prima oară îl auzea. 

Procurorul regal ţinu să răspundă. 

— Domnule, sunteţi străin şi — aţi spus singur, îmi pare — o 
parte din viaţa dumneavoastră s-a scurs în ţări orientale; nu ştiţi 
deci cât de prudentă şi de cântărită e la noi justiţia care, în 
ţinuturile barbare, este expeditivă. 

— Ba da, domnule; pede claudo antic. Ştiu, căci, în special, 
m-am ocupat de justiţia tuturor ţărilor, făcând o comparaţie 
între justiţia naturală şi procedura criminală a naţiunilor. Trebuie 
să spun, domnule, că am găsit mai apropiată de inima lui 
Dumnezeu legea aceasta a popoarelor primitive, adică legea 
talionului. 

— Domnule, dacă legea aceasta ar fi adoptată, spuse 
procurorul regal, ea ar simplifica foarte mult codurile noastre şi 
dintr-o dată magistraţii noştri n-ar mai avea de făcut mare lucru. 


— Poate că lucrul se va întâmpla; ştiţi că invențiile merg de 
la compus la simplu şi că simplu este întotdeauna perfecțiunea. 

— Până atunci, domnule, spuse magistratul, codurile 
noastre există cu articolele lor contradictorii scoase din obiceiuri 
galice, din legi romane, din aplicări france; iar cunoaşterea 
tuturor acestor legi nu se capătă, veţi recunoaşte, fără lucrări 
îndelungi şi e nevoie de studiu pentru a dobândi cunoaşterea 
aceasta. lar pentru a nu uita cunoştinţele o dată dobândite, e 
nevoie de o mare putere a minţii. 

— Sunt de aceeaşi părere, domnule. Dar ceea ce 
dumneavoastră ştiţi în legătură cu codul francez, eu ştiu nu 
numai în legătură cu acest cod, dar în legătură cu codurile 
tuturor naţiunilor: legile engleze, turceşti, japoneze, hinduse îmi 
sunt la fel de familiare ca şi legile franceze şi aveam deci 
dreptate să spun că relativ (ştiţi că totul e relativ, domnule) la 
tot ce am făcut aveţi puţin de făcut şi că relativ la ce am învăţat 
mai aveţi încă multe de învăţat. 

— În ce scop însă aţi învăţat toate acestea? întrebă 
Villefort, uimit. 

Monte-Cristo zâmbi. 

— Văd că, în ciuda reputației de om superior care vi s-a 
creat, dumneavoastră vedeţi orice lucru din punctul de vedere 
material şi vulgar al societăţii, începând cu omul şi sfârşind cu 
omul, adică din punctul de vedere cel mai restrâns şi mai îngust 
care a fost permis inteligenţei umane să-l îmbrăţişeze. 

— Explicaţi-vă, domnule, spuse Villefort, din ce în ce mai 
uimit; nu vă înţeleg... tocmai bine. 

— Spun, domnule, că având ochii fixaţi asupra organizării 
sociale a naţiunilor, nu vedeţi decât resorturile maşinii şi nu pe 
lucrătorul sublim care o pune în mişcare. Spun că nu 
recunoaşteţi în faţa şi în jurul dumneavoastră decât pe titularii 
locurilor ale căror brevete au fost semnate de miniştri sau de un 
rege şi că oameni pe care Dumnezeu i-a pus deasupra 
titulaturilor, miniştri şi regi, dându-le să urmărească o misiune în 
loc să umple un loc, spun că aceştia scapă scurtei 
dumneavoastră vederi. Caracteristica slăbiciunii omeneşti cu 
organe debile şi incomplete. Tobias vedea îngerul care îi aducea 
vederea sub forma unui tânăr obişnuit. Naţiunile considerau pe 
Atila, care avea să le nimicească, drept un cuceritor ca toţi 
cuceritorii şi a trebuit ca ei să-şi destăinuiască misiunile lor 


cereşti pentru a fi recunoscute. A trebuit ca unul să spună: „Eu 
sunt îngerul Domnului" şi altul: „Eu sunt biciul lui Dumnezeu", 
pentru ca esenţa divină a amândurora să fie revelată. 

— In cazul acesta, spuse Villefort, tot mai uimit şi crezând 
că vorbeşte cu un iluminat sau cu un nebun, dumneavoastră vă 
socotiți una din aceste făpturi extraordinare pe care le-aţi 
amintit? 

— De ce nu? spuse cu răceală Monte-Cristo. 

— Mă iertaţi, domnule, reluă Villefort buimăcit, dar mă veţi 
scuza dacă, prezentându-mă la dumneavoastră, nu ştiam că mă 
prezint unui om ale cărui cunoştinţe şi al cărui spirit depăşesc 
cunoştinţele obişnuite şi spiritul obişnuit al oamenilor. Nu e 
obiceiul la noi, nefericiţi corupți de civilizaţie, ca nobilii care 
posedă, ca dumneavoastră, o avere imensă, cel puţin aşa se 
spune — remarcaţi că eu nu întreb, ci numai repet — nu e 
obiceiul, spun, ca privilegiaţii bogățiilor să-şi piardă timpul cu 
speculaţii sociale, cu visuri filosofice făcute cel mult pentru 
consolarea celor pe care soarta i-a dezmoştenit de bunurile 
pământului. 

— O, domnule, aţi ajuns va să zică la situaţia eminentă pe 
care o ocupați, fără a admite şi chiar fără a fi întâlnit excepţii şi 
nu vă exersaţi niciodată privirea, care ar avea, totuşi, atâta 
nevoie de fineţe şi de siguranţă, să ghicească dintr-o dată 
asupra cărui om a căzut? Un magistrat n-ar trebui să fie, nu cel 
mai bun aplicator al legii, nu cel mai şiret interpret al 
obscurităţilor şicanei, ci o sondă de oţel pentru încercarea 
inimilor, o piatră pentru încercarea aurului din al cărui aliaj, în 
proporţie mai mare sau mai mică, este făurit totdeauna un 
suflet? 

— Domnule, spuse Villefort, pe cuvântul meu de onoare, 
mă copleşiţi, căci n-am auzit niciodată pe cineva vorbind astfel. 

— Aceasta pentru că aţi rămas închis, în permanenţă, în 
cercul condiţiunilor generale şi pentru că nu aţi îndrăznit 
niciodată să vă înălţaţi cu un fâlfâit de aripă în sferele 
superioare pe care Dumnezeu le-a populat cu făpturi invizibile 
sau excepţionale. 

— Şi admiteţi, domnule, că sferele acestea există şi că 
făpturile excepţionale şi invizibile se amestecă printre noi? 

— De ce nu? Vedeţi oare aerul pe care îl respiraţi şi fără de 
care n-aţi putea să trăiţi? 


— În cazul acesta nu vedem nici făpturile despre care 
pomeniţi? 

— Ba da, le vedeţi, când Dumnezeu îngăduie ca ele să se 
materializeze. Le atingeţi, le loviți cu cotul, le vorbiţi şi ele vă 
răspund. 

— O, mărturisesc, spuse Villefort zâmbind, că aş vrea tare 
mult să fiu prevenit când una dintre aceste fiinţe se va găsi în 
contact cu mine. 

— Aţi fost servit după plac, domnule; căci aţi fost prevenit 
adineauri şi chiar acum vă previn eu. 

— Aşadar, dumneavoastră? 

— Sunt una dintre aceste făpturi excepţionale, da, domnule 
şi cred că până astăzi nici un om nu s-a găsit într-o situaţie 
asemănătoare cu a mea. Regatele regilor sunt limitate, fie prin 
munţi, fie prin râuri, fie printr-o schimbare de moravuri, fie 
printr-o mutație de limbaj. Regatul meu e mare cât lumea, căci 
eu nu sunt nici italian, nici francez, nici hindus, nici american, 
nici spaniol: sunt cosmopolit. Nici o ţară nu poate să spună că 
m-am născut într-însa. Numai Dumnezeu ştie ce ţinut mă va 
vedea murind. Adopt toate obiceiurile, vorbesc toate limbile, mă 
credeţi francez — nu-i aşa? — căci vorbesc franceza cu aceeaşi 
uşurinţă şi puritate ca dumneavoastră. Ei, bine, Ali, nubianul 
meu, mă crede arab. Bertuccio, administratorul meu, mă crede 
italian; Haydée, sclava mea; mă crede grec. Inţelegeţi deci că, 
nefiind al nici unei ţări, necerând protecţia nici unei stăpâniri, 
nerecunoscând nici un om ca frate al meu, nu mă paralizează 
sau nu mă opreşte nici unul din scrupulele sau obstacolele care 
îi opresc pe puternici. Nu am decât doi adversari, nu voi spune 
învingători, căci prin stăruinţă îi supun: distanţa şi timpul. Al 
treilea şi cel mai cumplit, e condiţia mea de om muritor. Numai 
aceasta mă poate opri în drumul pe care merg şi mai înainte de 
a fi atins ţinta spre care tind; restul e calculat de mine. Ceea ce 
oamenii numesc şansele soartei, adică ruina, schimbarea, 
eventualităţile, le-am prevăzut pe toate, iar dacă unele mă pot 
atinge, nici una nu mă poate răsturna. Exceptând doar cazul că 
voi muri, am să fiu totdeauna ceea ce sunt. De aceea vă spun 
lucruri pe care nu le-aţi auzit niciodată, nici chiar din gura 
regilor, căci regii au nevoie de dumneavoastră, iar celorlalţi 
oameni le este frică. Cine nu-şi spune într-o societate aşa de 


ridicol organizată ca a noastră: „Poate că într-o zi voi avea dea 
face cu procurorul regal?" 

— Dar, dumneavoastră puteţi să spuneţi, domnule, căci, din 
moment ce locuiţi în Franţa, sunteţi în mod firesc supus legilor 
franceze. 

— Ştiu, răspunse Monte-Cristo. Dar când mă duc într-o ţară, 
încep să studiez, prin mijloace proprii, toţi oamenii de la care 
pot avea ceva de nădăjduit sau de temut şi ajung să-i cunosc tot 
aşa de bine şi poate chiar mai bine decât se cunosc ei. 
Rezultatul este că procurorul regal cu care aş avea de a face, 
oricare ar fi acesta, va fi cu siguranţă mai stânjenit decât mine. 

— Ceea ce înseamnă, zise Villefort cu ezitare, că natura 
omenească fiind slabă, socotiți că orice om a săvârşit... greşeli. 

— Greşeli... sau crime, răspunse Monte-Cristo cu neglijenţă. 

— Şi că numai dumneavoastră, printre oamenii pe care nu-i 
recunoaşteţi fraţi — aţi spus-o singur, reluă Villefort cu glasul 
uşor alterat —, sunteţi desăvârşit? 

— Nu desăvârşit, răspunse contele. Impenetrabil, atâta tot. 
Dar să lăsăm aceasta, domnule, dacă discuţia vă displace. Eu nu 
sunt mai ameninţat de justiţia dumneavoastră decât sunteţi 
dumneavoastră de puterea mea de previziune. 

— Nu, nu, spuse cu însufleţire Villefort, care se temea, 
desigur, să nu arate că părăseşte terenul, nu. Prin conversaţia 
dumneavoastră, sclipitoare şi aproape sublimă, m-aţi ridicat 
deasupra nivelului comun. Noi nu mai vorbim, ci dizertăm. Ştiţi 
ce adevăruri crude îşi spun uneori teologii pe catedrele Sorbonei 
sau filosofii în disputele lor. Să presupunem că facem teologie 
socială şi filosofic teologică. Vă voi spune următoarele, oricât de 
grele vi s-ar părea: frate, te jertfeşti orgoliului; te afli deasupra 
altora, dar deasupra dumitale e Dumnezeu. 

— Deasupra tuturora, domnule! Răspunse Monte-Cristo, cu 
un accent aşa de profund încât Villefort se înfioră fără voie. 
Orgoliul meu este pentru oameni şerpi totdeauna gata să se 
ridice împotriva celui care îi întrece cu fruntea fără a-i strivi cu 
piciorul. Depun însă acest orgoliu în faţa lui Dum-nezeu, care m- 
a scos din neant pentru a mă face ceea ce sunt. 

— In cazul acesta, domnule conte, vă admir, spuse Villefort 
care, pentru prima dată în decursul ciudatului dialog, întrebuința 
formula aristocratică faţă de străinul căruia până atunci nu-i 
spusese decât domnule. Da, vă spun, dacă sunteţi într-adevăr 


tare, într-adevăr superior, într-adevăr sfânt sau impenetrabil — 


ceea ce, aveţi dreptate, e aproape tot una —, fiţi superb, 
domnule; e legea dominaţiilor. Aveţi cu toate acestea vreo 
ambiţie? 

— Am una, domnule. 

— Care? 


— Am fost şi eu o dată, aşa cum aceasta i s-a întâmplat 
oricui, înălţat de Satan pe muntele cel mai înalt al pământului; 
când am ajuns acolo, el mi-a arătat lumea întreagă şi, aşa cum 
spusese cândva lui Christ, mi-a spus şi mie: „Copil al oamenilor, 
ce vrei tu pentru a mă adora?" Am meditat atunci îndelung, căci 
de multă vreme o ambiţie grozavă îmi devora cu adevărat 
inima; pe urmă i-am răspuns: „Ascultă, am auzit vorbindu-se 
totdeauna de Providenţă şi cu toate astea nu am văzut-o 
niciodată şi nici n am văzut altceva care să-i semene. De aceea 
cred că ea nu există. Vreau să fiu Providența, căci ceea ce 
cunosc mai frumos, mai mare şi mai sublim pe lume este a 
răsplăti şi a pedepsi". Dar Satan cobori capul şi scoase un 
suspin. „Te înşeli, spuse el. Providența există. Atât numai că tu 
n-o vezi, deoarece — fiică a lui Dumnezeu — ca este invizibilă ca 
părintele ei. N-ai văzut nimic care să-i semene, deoarece ea 
procedează prin mijloace ascunse şi merge pe căi întunecoase. 
Tot ce pot să fac pentru tine e să-ţi dau unul din agenţii acestei 
Providenţe". Târgul fu încheiat. Poate că îmi voi pierde sufletul, 
dar nu are a face, reluă Monte-Cristo şi chiar dacă târgul s-ar 
strica, l-aş încheia din nou. 

Villefort îl privea pe Monte-Cristo cu uimire. 

— Domnule conte, întrebă el, aveţi rude? 

— Nu, domnule, sunt singur pe lume. 

— Foarte rău. 

— De ce? întrebă Monte-Cristo. 

— Pentru că aţi fi putut vedea un spectacol de natură să vă 
zdrobească orgoliul. Spuneţi că nu vă temeţi decât de moarte? 

— Nu spun că mă tem, spun că numai ea mă poate opri. 

— Dar bătrâneţea? 

— Misiunea mea va fi îndeplinită înainte de a îmbătrâni. 

— Şi nebunia? 

— Era să devin nebun şi cunoaşteţi axioma: non bis in 
idem. O axiomă criminală care, în consecinţă, este de resortul 
dumneavoastră. 


— Domnule, continuă Villefort, mai este ceva de temut în 
afară de moarte, de bătrâneţe sau de nebunie: de exemplu, 
apoplexia, lovitura aceasta de trăsnet care vă izbeşte fără să vă 
distrugă şi după care, totuşi, totul s-a sfârşit. Sunteţi încă 
dumneavoastră şi cu toate acestea nu mai sunteţi. 
Dumneavoastră care semănaţi ca Ariel cu îngerul, nu mai 
sunteţi decât o masă inertă care, asemeni lui Calibanoa, 
seamănă cu bestia. Aceasta se numeşte, după cum vă spuneam 
în limba omenească, apoplexie. Veniţi, vă rog, să continuaţi 
conversaţia la mine, domnule conte, într-o zi când veţi dori să 
întâlniți un adversar capabil de a vă înţelege şi lacom de a vă 
combate. Vi-l voi arăta pe părintele meu, domnul Noirtier de 
Villefort, unul dintre cei mai aprinşi iacobini ai revoluţiei 
franceze, adică cea mai sclipitoare cutezanţă pusă în serviciul 
celei mai viguroase organizaţii. Un om care nu văzuse, poate, ca 
dumneavoastră, toate regatele pământului, dar ajutase la 
zguduirea unuia dintre cele mai puternice, un om care, ca 
dumneavoastră, se pretindea trimisul, nu al lui Dumnezeu, ci al 
Fiinţei supreme, nu al Providenţei, ci al Fatalităţii. Ei bine, 
domnule, ruperea unui vas sanguin într-un lob al creierului a 
nimicit totul, nu într-o zi, nu într-o oră, ci într-o secundă. În ajun, 
domnul Noirtier, fost iacobin, fost senator, fost carbonar, râzând 
de ghilotină, de puşcă, de pumnal, domnul Noirtier care se juca 
cu revoluțiile, domnul Noirtier, pentru care Franţa nu era decât 
un vast joc de şah ai cărui pioni, ale cărui tunuri, ai cărui 
cavaleri şi a cărui regină trebuiau să dispară numai pentru ca 
regele să fie mat, domnul Noirtier aşa de temut era a doua zi, 
bietul domn Noirtier, un bătrân nemişcat, supus voinţei celei 
mai slabe făpturi din casă, adică nepoatei sale Valentine. Un 
cadavru mut şi îngheţat, care nu trăieşte fără suferinţă decât 
pentru a da timpului răgazul să ajungă, fără zguduituri, la 
descompunerea-i totală. 

— Oh, domnule, spectacolul acesta nu e ciudat, nici pentru 
ochii, nici pentru cugetul meu. Sunt întrucâtva medic şi, 
asemeni confraţilor mei, am căutat în multe rânduri sufletul în 
materia vie sau în materia moartă; şi, ca şi Providența, cl a 
rămas invizibil ochilor mei, deşi prezent în inima mea. O sută de 
autori, de la Socrate, Seneca, Sfântul Augustin, Gall, au făcut, în 
proză sau în versuri, apropierea pe care aţi făcut-o 
dumneavoastră: înţeleg cu toate acestea că suferinţele unui 


părinte pot să opereze mari schimbări în spiritul fiului său. Voi 
veni, domnule, deoarece binevoiţi să mă invitaţi, pentru a 
contempla în folosul smereniei mele cumplitul spectacol care 
întristează, desigur, foarte mult casa dumneavoastră. 

— Aşa ar fi, desigur, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat o largă 
compensație. În faţa bătrânului care coboară, târându-se spre 
mormânt, sunt doi copii care intră în viaţă: Valentine, o fiică din 
prima mea căsătorie cu domnişoara Renée de Saint-Meran şi 
Edouard, fiul căruia i-aţi salvat viaţa. 

— Ce concluzie trageţi din compensaţia aceasta, domnule? 
întrebă Monte-Cristo. 

— Conchid, domnule, răspunse Villefort, că părintele meu, 
rătăcit de pasiuni, a săvârşit câteva din acele greşeli care scapă 
justiţiei omeneşti, dar care cheamă justiţia lui Dumnezeu şi că 
Dumnezeu, nevoind să pedepsească decât o persoană, l-a lovit 
doar pe el. 

Cu zâmbetul pe buze, Monte-Cristo gemu din adâncul 
inimii, încât, dacă Villefort ar fi putut să-l audă, l-ar fi pus pe 
goană. 

— Cu bine, domnule, reluă magistratul, care se sculase şi 
vorbea în picioare. Vă părăsesc, ducând cu mine o amintire de 
stimă care, nădăjduiesc, va putea să vă fie plăcută când mă veţi 
cunoaşte mai bine. Căci eu nu sunt, orice s-ar zice, un om banal. 
De altminteri, v-aţi făcut în doamna Villefort o prietenă eternă. 

Contele salută şi se mărgini să-l însoţească până la uşa 
cabinetului pe Villefort, care ajunse la trăsura sa precedat de doi 
lachei care, la un semnal al stăpânului lor, se grăbeau să o 
deschidă. 

Apoi, după ce procurorul regal dispăru: 

— Ajunge cu atâta otravă, spuse Monte-Cristo, scoțând cu 
eforturi un zâmbet. Acum, când inima mea e plină de ea, să 
căutăm antidotul. 

Şi, bătând o dată în gong, îi spuse lui Ali: 

— Eu urc la doamna, peste o jumătate de oră trăsura să fie 
gata. 


Capitolul XII Haydée 


Vă amintiţi de noile sau, mai bine-zis, vechile cunoştinţe ale 
contelui de Monte-Cristo, care locuiau în strada Meslay: 
Maximilien, Julie şi Emmanuel. 

Gândul la vizita plăcută pe care avea s-o facă, la cele 
câteva momente fericite pe care le va petrece, la licărirea de 
paradis strecurată în infernul unde se afundase într-adins 
răspândise, din momentul în care l-a pierdut pe Villefort din 
vedere, cea mai fermecătoare seninătate pe chipul contelui, iar 
Ali, care alergase la sunetul semnalului, văzând figura aceasta 
strălucind de o bucurie aşa de rară, s-a retras în vârful 
picioarelor cu respiraţia tăiată ca pentru a nu înfricoşa bunele 
gânduri pe care i se părea că le vede zburdând în stol în jurul 
stăpânului. 

Era amiaza: contele îşi rezervase o oră pentru a urca la 
Haydée. S-ar fi zis că bucuria nu putea să reintre deodată în 
sufletul zdrobit de multă vreme şi că el avea nevoie să se 
pregătească pentru emoţiile violente. 

Tânăra grecoaică se afla, cum am spus, într-un apartament 
despărţit complet de apartamentul contelui, în întregime 
mobilat în chip oriental. Parchetele erau acoperite cu covoare 
groase, turceşti, stofe de brocart cădeau de-a lungul pereţilor şi, 
în fiecare încăpere, un divan larg făcea înconjurul camerei cu 
teancuri de perne ce se mişcau după voinţa celor care se 
foloseau de ele. 

Haydée avea trei franţuzoaice şi o grecoaică. Cele trei 
franţuzoaice stăteau în prima încăpere, gata să alerge la sunetul 
unui clopoțel de aur şi să execute ordinele sclavei grecoaice, 
care ştia îndeajuns franceza pentru a transmite dorinţele 
stăpânei celor trei  cameriste, cărora Monte-Cristo le 
recomandase să aibă pentru Haydée atenţiile cuvenite unei 
regine. 

Fata se găsea în încăperea cea mai retrasă a 
apartamentului, adică într-un buduar rotund, luminat numai pe 
sus şi în care lumina nu pătrundea decât prin ferestruici de 
sticlă roz. Stătea culcată pe pernele de atlas albastru brodate cu 
argint, răsturnată pe jumătate în spatele divanului, încadrându- 
şi capul cu braţul drept, molatec rotunjit, în timp ce cu stângul 
fixa între buze tubul de mărgean în care se găsea ţeava flexibilă 
a unei narghilele ce nu lăsa fumul să ajungă la gura ei decât 
înmiresmat de apă de smirnă. 


Ţinuta ei cât se poate de firească pentru o femeie din 
Orient, ar fi părut unei franţuzoaice de o cochetărie afectată. 

Toaleta era aceea a femeilor din Epir, adică şalvari de atlas 
alb, brodat cu flori roz, din care ieşeau două picioare de copil pe 
care le-ai fi crezut de marmură de Paros dacă nu le-ai fi văzut 
jucându-se cu două mici sandale, încovoiate la vârf, brodate cu 
aur şi cu perle. O vestă cu dungi albastre, cu mâneci largi, 
despicate pentru braţe, cu butoniere de argint şi cu nasturi de 
perle; în sfârşit, un fel de corset prin deschizătura căruia, în 
formă de inimă, se vedeau gâtul şi partea de sus a pieptului, 
încheindu-se sub sâni cu trei nasturi de diamant. Partea de jos a 
corsetului şi partea de sus a şalvarilor se pierdeau într-una din 
acele centuri cu culori vii şi cu franjuri lungi, mătăsoase, care 
stârnesc ambiția parizienelor noastre elegante. 

Pe cap avea un fes mic de aur, brodat cu perle, înclinat într- 
o parte, iar dedesubtul fesului, în partea unde se înclina, un 
trandafir purpuriu ieşea din părul aşa de negru încât părea 
albastru. 

Frumuseţea figurii era frumuseţea greacă în toată 
desăvârşirea tipului ei, cu ochi mari, negri, catifelaţi, cu nasul 
drept, cu buzele de mărgean şi cu dinţii de perle. Peste acest 
ansamblu fermecător, floarea tinereţii era răspândită cu toată 
strălucirea şi tot parfumul ei. Haydee putea să aibă 19 sau 20 
de ani. 

Monte-Cristo o chemă pe camerista grecoaică să ceară 
Haydeei permisiunea de a intra la ea. 

In locul oricărui alt răspuns, Haydée făcu semn cameristei 
să ridice tapiseria ce atârna dinaintea uşii. În cadrul pătrat, fata 
culcată se arătă ca un tablou fermecător. Monte-Cristo înaintă. 

Haydée se înălţă în cotul care ţinea narghileaua şi întinse 
mâna contelui în timp ce-l primea cu un zâmbet: 

— De ce îmi ceri permisiunea de a intra la mine? Îl întrebă 
ea în limba sonoră a fiicelor Spartei şi Atenei. Nu mai eşti tu 
stăpânul meu, nu mai sunt eu sclava ta? 

Monte-Cristo zâmbi. 

— Haydée, dumneata ştii... 

— De ce nu îmi spui tu ca de obicei? ÎI întrerupse tânăra 
greacă. Am greşit cumva? In cazul acesta trebuie să mă 
pedepseşti, nu să-mi spui dumneata. 


— Haydée, îi spuse contele, tu ştii că ne aflăm în Franţa şi 
că, prin urmare, eşti liberă. 

— Liberă să fac ce? întrebă fata. 

— Liberă să mă părăseşti. 

— Să te părăsesc? De ce te-aş părăsi? 

— Nu ştiu. Vom vedea lume. 

— Nu vreau să văd pe nimeni. 

— lar dacă, printre tinerii frumoşi pe care îi vei întâlni, ai să 
găseşti pe vreunul care îţi place, n-am să fiu într-atât de 
nedrept... 

— N-am văzut niciodată bărbaţi mai frumoşi decât eşti tu şi 
niciodată n-am iubit decât pe părintele meu şi pe tine. 

— Biată copilă! Aceasta pentru că n-ai vorbit decât cu 
părintele tău şi cu mine. 

— Ce nevoie am să vorbesc cu alţii? Tatăl meu îmi spunea 
bucuria mea, tu îmi spui dragostea mea şi amândoi îmi spuneţi 
copila mea. 

— Îţi aminteşti de tatăl tău, Haydée? 

Fata zâmbi. 

— El e aici şi aici, spuse ea punând mâna pe ochi şi pe 
inimă. 

— Dar eu unde sunt? întrebă Monte-Cristo zâmbind. 

— Tu eşti peste tot. 

Monte-Cristo îi luă mâna s-o sărute, dar copila, naivă, îşi 
trase mâna şi îşi întinse fruntea. 

— Haydée, îi spuse el, acum tu ştii că eşti liberă, că eşti 
stăpână, că eşti regină. Poţi să-ţi păstrezi costumul sau să-l 
părăseşti, după plac. Vei rămâne aici cât vei vrea să rămâi, vei 
ieşi, când vei vrea să ieşi. În orice moment o trăsură va fi 
pregătită pentru tine. Ali şi Mirto te vor însoţi pretutindeni şi vor 
fi la ordinele tale. Te rog numai un lucru. 

— Spune. 

— Păstrează secretul asupra naşterii tale, nu spune un 
cuvânt despre trecutul tău, nu rosti în nici o împrejurare numele 
părintelui tău ilustru şi nici pe acela al bietei tale mame. 

— Ţi-am mai spus, stăpâne, că n-am să văd pe nimeni. 

— Ascultă, Haydee, poate că arestul acesta oriental va fi cu 
neputinţă la Paris. Continuă să înveţi viaţa ţărilor de la nord aşa 
cum ai făcut la Roma, la Florenţa, la Milano şi la Madrid. Îţi va 


servi totdeauna, fie că ai să trăieşti aici, fie că ai să te întorci în 
Orient. 

Fata ridică ochii ei mari, umezi şi răspunse: 

— Vrei să spui, nu-i aşa stăpâne, că ne vom întoarce în 
Orient? 

— Da, copila mea; ştii bine că eu nu te voi părăsi niciodată. 
Nu copacul părăseşte floarea, ci floarea părăseşte copacul. 

— Eu nu te voi părăsi niciodată, stăpâne, spuse Haydee, 
căci sunt sigură că n-am să pot trăi fără tine. 

— Biată copilă! Peste zece ani eu voi fi bătrân şi peste zece 
ani tu vei fi încă tânără. 

— Tatăl meu avea o barbă lungă, albă, ceea ce nu mă 
împiedica să-l iubesc; tatăl meu avea 60 de ani şi mi se părea 
mai frumos decât toţi tinerii pe care îi vedeam. 

— Spune-mi, crezi că ai să te obişnuieşti aici? 

— Pe tine am să te văd? 

— În fiecare zi. 

— Atunci de ce mă mai întrebi, stăpâne? 

— Mă tem să nu te plictiseşti. 

— Nu stăpâne, căci dimineaţa mă voi gândi că vei veni, iar 
seara îmi voi aminti că ai fost. De altminteri, când sunt singură, 
am amintiri frumoase, revăd tablouri imense, orizonturi mari, cu 
Pindul şi Olimpul în depărtare. Apoi am în inimă trei sentimente 
cu care cineva nu se plictiseşte niciodată; tristeţe, iubire şi 
recunoştinţă. 

— Haydée, tu eşti o vrednică fiică a Epirului, graţioasă şi 
poetică şi se vede că descinzi din familia aceea a zeiţelor din 
ţara ta. Fii deci liniştită, copila mea, voi căuta ca tinereţea ta să 
nu fie pierdută, căci dacă tu mă iubeşti ca pe părintele tău, eu 
te iubesc ca pe copila mea. 

— Te înşeli, stăpâne. Nu-l iubeam pe tatăl meu cum te 
iubesc pe tine. Dragostea pentru tine e alta: părintele meu a 
murit şi eu nu am murit. În timp ce dacă tu ai muri, aş muri şi 
eu. 

Contele întinse mâna fetei cu un zâmbet de profundă 
duioşie. Ea i-o sărută ca de obicei. 

Şi contele, pregătit astfel pentru întrevederea ce urma s-o 
aibă cu Morrel şi familia lui, plecă murmurând versurile lui 
Pindar. 


„Tinereţea e o floare al cărei fruct e dragostea... Fericit 
grădinarul care-o culege după ce a văzut-o înmugurind încet." 

Conform ordinelor sale, trăsura era gata. Se urcă şi, ca de 
obicei, trăsura porni în galop. 


Capitolul XIII Familia Morrel 


Contele ajunse în câteva minute în strada Meslay, numărul 
14. 

Casa era albă, zâmbitoare, în faţă cu o curte cu două mici 
tufişuri pline de flori destul de frumoase. 

In portarul care îi deschise poarta, contele recunoscu pe 
bătrânul Coclès. Dar pentru că, vă reamintiţi, n-avea decât un 
ochi şi pentru că în nouă ani ochiul slăbise şi mai mult, Cocles 
nu-l recunoscu pe conte. 

Ca să se oprească în faţa intrării, trăsurile trebuiau să facă 
un ocol pentru a evita un mic havuz ce ţâşnea dintr-un bazin de 
scoici şi pietre, minunăţie care stârnise multe gelozii în cartier şi 
datorită căreia casa era botezată Micul Versailles. 

De prisos să spunem că în bazin se mişcau o sumedenie de 
peşti roşii şi galbeni. 

Casa, ridicată deasupra unui etaj de bucătării şi de pivnițe, 
avea, în afară de parter, două etaje. Tinerii o cumpăraseră cu 
dependinţele, care constau dintr-un atelier imens, din două 
pavilioane în fundul unei grădini şi din grădină Emmanuel 
văzuse, de la prima ochire, o mică afacere în aranjamentul 
acesta. lşi rezervase casa, jumătate din grădină şi trăsese o 
linie, cu alte cuvinte construise un zid între el şi atelierele pe 
care le închiriase împreună cu pavilioanele şi cu porţiunea de 
grădină aferentă lor; în chipul acesta locuia pentru o sumă 
neînsemnată şi era tot aşa de zăvorât la el ca şi la cel mai 
pretenţios proprietar al unui palat din foburgul Saint-Germain. 

Sufrageria era de stejar; salonul, de mahon, cu catifea 
albastră; dormitorul, de lămâi, cu damasc verde; mai era acolo 
un cabinet de lucru pentru Emmanuel, care nu lucra şi un salon 
de muzică pentru Julie, care nu era muziciană. 

Al doilea etaj era rezervat în întregime lui Maximilien. El 
avea aici repetarea exactă a locuinţei surorii sale. Numai 


sufrageria fusese transformată într-o sală de biliard, unde îşi 
aducea prietenii. 

Supraveghea pansarea calului său şi îşi fuma ţigara în faţa 
grădinii când trăsura contelui se opri la poartă. 

Cocles deschise poarta, iar Baptisin, sărind de pe capră, 
întrebă dacă domnul şi doamna Herbault şi domnul Maximilien 
Morrel sunt vizibili pentru contele de Monte-Cristo. 

— Pentru contele de Monte-Cristo? Exclamă Morrel, zvârlind 
ţigara şi alergând în întâmpinarea vizitatorului său. Bineînţeles 
că suntem vizibili pentru el. Oh, vă mulţumesc, vă mulţumesc 
de o sută de ori, domnule conte, că nu aţi uitat făgăduiala 
făcută! 

Şi tânărul ofiţer strânse aşa de călduros mâna contelui 
încât acesta nu se înşelă asupra sincerităţii manifestării şi îşi 
dădu seama că fusese aşteptat cu nerăbdare şi că era primit cu 
dragoste. 

— Veniţi, veniţi, zise Maximilien. Vreau să vă prezint eu. Un 
om ca dumneavoastră nu trebuie anunţat de un servitor. Sora 
mea e în grădină, taie trandafirii veştejiţi. Cumnatul meu citeşte 
cele două jurnale ale sale, La Presse şi Les Débats la şase paşi 
de ea, căci oriunde e văzută doamna Herbault n-ai decât să 
priveşti pe o rază de patru metri: domnul Emmanuel se găseşte 
acolo şi reciproc, cum se spune la Şcoala Politehnică. 

Zgomotul paşilor o făcu pe tânăra femeie între 20 şi 25 de 
ani, îmbrăcată cu un capot de mătase şi curăţind cu grijă 
specială un lăstar, să înalțe capul. 

Femeia era mica noastră Julie, devenită, aşa cum îi 
prezisese  mandatarul casei Thomson şi French, doamna 
Emmanuel Herbault. 

Ea scoase un strigăt văzând un străin. Maximilien începu să 
râdă. 

— Nu te deranja, surioară, îi spuse el, domnul conte nu se 
află decât de două sau trei zile la Paris, dar ştie ce înseamnă o 
rentieră din Marais, iar dacă nu ştie, îi vei arăta tu. 

— O, domnule, se scuză Julie, să vă aducă astfel e o trădare 
din partea fratelui meu care nu are pentru biata lui soră nici o 
cochetărie... Penelon! Penelon! 

Un bătrân care săpa o brazdă de trandafiri de Bengal 
înfipse sapa şi se apropie cu şapca în mâini, ascunzând cât 
putea mai bine o bucată de tutun, înfundată pentru moment în 


adâncimile obrajilor. Câteva şuviţe albe îi argintau părul des 
încă, în timp ce tenul bronzat şi ochii îndrăzneţi, vii, anunțau pe 
bătrânul marinar, ars de soarele ecuatorului şi bătut de vântul 
furtunilor. 

— Mi se pare că m-aţi strigat, domnişoară Julie, spuse el. 
lată-mă. 

Penelon păstrase deprinderea de a o numi pe fiica 
patronului său domnişoara Julie şi nu putuse niciodată să se 
deprindă a-i spune doamna Herbault. 

— Penelon, strigă Julie, du-te de-l înştiinţează pe domnul 
Emmanuel de vizita plăcută care ni se face, în timp ce 
Maximilien îl va conduce pe domnul în salon. 

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Domnul îmi va permite, nu-i aşa, să dispar un minut? 

Şi fără să aştepte încuviințarea contelui, fugi prin spatele 
unui tufiş şi intră în casă printr-o alee laterală. 

— Scumpe domnule Morrel, zise Monte-Cristo, observ cu 
durere că stârnesc revoluţie în familia dumitale. 

— la uite, spuse Maximilien râzând, ia uite-l şi pe soţ, care 
îşi schimbase haina cu o redingotă. O, sunteţi cunoscut în strada 
Meslay. Eraţi a-nunţat, vă rog să credeţi. 

— Îmi faceţi impresia, domnule, că aveţi o familie fericită, 
spuse contele răspunzând propriului gând. 

— O, da, vă asigur, domnule conte. Ce vreţi, nu le lipseşte 
nimic pentru a fi fericiţi: sunt tineri, voioşi, se iubesc şi cu renta 
lor de douăzeci şi cinci de mii de lire îşi închipuie — ei care au 
trecut totuşi pe lângă atâtea averi imense — că posedă bogăţia 
Rotschilzilor. 

— Renta de 25.000 de lire înseamnă totuşi puţin, spuse 
Monte-Cristo, cu o blândeţe aşa de suavă încât pătrunse inima 
lui Maximilien ca o voce de părinte duios; nu se vor opri însă aici 
tinerii noştri, vor deveni şi ei milionari. Domnule, cumnatul 
dumneavoastră este avocat... medic...? 

— Era negustor, domnule conte şi luase casa bietului meu 
părinte. Domnul Morrel a murit, lăsând o avere de cinci sute de 
mii de franci. Eu aveam jumătate din ea şi sora mea cealaltă 
jumătate, căci nu eram decât doi copii. Soţul ei, care o luase 
fără să aibă alt patrimoniu decât probitatea lui nobilă, 
inteligenţa şi reputaţia fără pată, a vrut să posede tot atâta cât 
şi nevastă-sa. A lucrat până când a strâns două sute cincizeci de 


mii de franci. Şase ani au fost de ajuns pentru asta. Vă jur, era 
mişcător spectacolul celor doi copii aşa de harnici, aşa de uniţi, 
hărăziţi prin capacitatea lor celei mai mari averi şi care, nevoind 
să schimbe nimic din obiceiurile casei părinteşti, au fost nevoiţi 
să facă abia în şase ani ceea ce novatorii ar fi putut să facă în 
doi sau trei. Marsilia răsună şi acum de laudele care n au putut fi 
refuzate unei abnegaţii atât de curajoase. In sfârşit, într-o zi, 
Emmanuel veni la nevastă-sa: 

— Julie, îi spuse, iată ultimul fişic de o sută de franci pe 
care mi l-a predat Cocle&s şi care completează cele două sute 
cincizeci de mii de franci ce fixasem ca limită a câştigului 
nostru. Te mulţumeşti cu puţinul acesta? Ascultă, casa face 
afaceri de un milion pe an şi poate să producă beneficii de 
patruzeci de mii franci. Dacă vrem, vom vinde clientela cu trei 
sute de mii de franci. lată o scrisoare din partea domnului 
Delaunay, care ne oferă aceşti bani pentru întreprinderea 
noastră, pe care s-o contopească cu a sa. Gândeşte-te ce este 
de făcut. 

— Dragul meu, spuse sora mea, casa Morrel nu poate să fie 
ţinută decât de un Morrel. A salva pentru totdeauna numele 
părintelui nostru nu preţuieşte oare trei sute de mii de franci? 

— La fel gândeam şi eu, răspunse Emmanuel. Cu toate 
acestea, voiam să cer părerea ta. 

— Dragul meu, iat-o. Încasările noastre sunt făcute, poliţele 
sunt plătite, putem să tragem o linie sub contul chenzinei 
acesteia şi să închidem ghişeele. Să tragem linia şi să închidem. 

Ceea ce şi făcură pe dată. Erau orele trei: la trei şi un sfert, 
un client se prezintă să-şi asigure cursa a două vase. Un câştig 
net de cincisprezece mii de franci, bani gheaţă. 

— Domnule, spuse Emmanuel, vă rog să vă adresaţi pentru 
asigurarea aceasta confratelui nostru, domnul Delaunay. Noi ne- 
am retras din afaceri. 

— De când? întrebă clientul uimit. 

— De un sfert de oră. 

— Şi iată, domnule, continuă Maximilien zâmbind, de ce 
sora mea şi cumnatul meu n-au decât o rentă de douăzeci şi 
cinci de mii de lire. 

Maximilien abia terminase istorisirea în decursul căreia 
inima contelui se emoţionase din ce în ce mai mult — când 
Emmanuel apăru gătit cu pălărie şi cu redingotă. Salută ca unul 


care cunoaşte calitatea vizitatorului. Apoi, după ce îl plimbară 
pe conte de jur-împrejurul micului domeniu înflorit, îl conduseră 
spre casă. 

Salonul era înmiresmat de flori care abia încăpeau într-o 
imensă vază japoneză. Ilmbrăcată corect şi pieptănată cu 
cochetărie (realizase recordul în zece minute), Julie se înfăţişă la 
intrare în întâmpinarea contelui. 

Se auzea ciripitul păsărelelor într-o colivie din apropiere; 
ramurile de lemnul bobului şi de salcâmi trandafirii mărgineau 
cu chiorchinii lor perdelele de catifea albastră: totul respira 
calmul, de la cântul păsărelelor, până la zâmbetul stăpânilor. 

Din momentul intrării în casă, contele fusese pătruns de 
fericirea lor. De aceea, rămăsese tăcut, îngândurat, uitând că 
era aşteptat pentru a relua conversaţia întreruptă după primele 
complimente. 

Remarcă tăcerea devenită aproape stânjenitoare şi, 
smulgându-se din reverie, spuse: 

— Doamnă, iertaţi-mi emoția care vă va mira, desigur, pe 
dumneavoastră, deprinsă cu tihna şi cu fericirea de aici; dar 
pentru mine e un lucru aşa de nou mulţumirea pe un chip 
omenesc, încât nu mă satur privindu-vă, pe dumneavoastră şi 
pe soţul dumneavoastră. 

— Intr-adevăr, suntem foarte fericiţi, domnule, răspunse 
Julie; dar am suferit îndelung şi puţini oameni şi-au cumpărat 
fericirea cu preţ aşa de scump ca noi. 

Curiozitatea se zugrăvi pe trăsăturile contelui. 

— O, e o întreagă poveste de familie, cum vă spunea 
deunăzi Château-Renaud, spuse Maximilien. Pentru 
dumneavoastră, domnule conte, deprins să vedeţi nenorociri 
ilustre şi bucurii sublime, tabloul acesta de interior ar prezenta 
prea puţin interes. Cu toate acestea, aşa cum v-a spus Julie, noi 
am trecut prin mari suferinţe, deşi au fost cuprinse într-un cadru 
Mic... 

— Şi Dumnezeu a turnat, precum face cu toţi, consolarea 
peste suferinţă? întrebă Monte-Cristo. 

— Da, domnule conte, spuse Julie. Putem spune aceasta, 
căci a făcut pentru noi ceea ce nu face decât pentru aleşii săi: 
ne-a trimis un înger. 

Pe obrajii contelui se arătă îmbujorarea şi el tuşi, ca să-şi 
poată ascunde emoția ducând batista la gură. 


— Cei care s-au născut într-un leagăn de purpură şi care n- 
au dorit niciodată nimic, spuse Emmanuel, nu ştiu ce înseamnă 
fericirea de a trăi; la fel cu ei, nu cunosc preţul unui cer senin 
cei care nu şi-au lăsat niciodată viaţa în voia a patru scânduri 
aruncate pe o mare furioasă. 

Monte-Cristo se ridică şi, fără să rostească un cuvânt căci 
tremuratul glasului i-ar fi trădat emoția, începu să străbată cu 
paşi înceţi salonul. 

— Măreţia noastră vă face să zâmbiţi, domnule conte? 
spuse Maximilien, care îl urmărea din ochi pe Monte-Cristo. 

— Nu, nu! Răspunse Monte-Cristo, foarte palid, apăsându-şi 
cu o mână bătăile inimii, în timp ce cu cealaltă arăta tânărului 
un glob de cristal sub care se vedea o pungă de mătase întinsă 
cu grijă pe o pernă neagră de catifea. Mă întrebam numai la ce 
serveşte punga aceasta, care într-o parte conţine o hârtie îmi 
pare, iar în cealaltă un frumos diamant. 

Maximilien luă un aer grav şi răspunse: 

— Domnule conte, acesta e cel mai preţios tezaur al 
familiei noastre. 

— Intr-adevăr, diamantul e destul de frumos. 

— O, fratele meu nu vă vorbeşte despre valoarea pietrei, 
deşi ea e preţuită la o sută de mii de franci, domnule conte. 
Vrea numai să vă spună că obiectele pe care le cuprinde punga 
aceasta sunt relicvele îngerului despre care pomeneam 
adineauri. 

— Nu pot înţelege şi, cu toate acestea, n-am dreptul să 
întreb, doamnă, răspunse Monte-Cristo, înclinându-se. lertaţi- 
mă, n-am vrut să fiu indiscret. 

— Indiscret, spuneţi? O, dimpotrivă, cât de fericiţi ne faceţi, 
domnule conte, dându-ne prilejul să stăruim asupra subiectului 
acesta! Dacă am tăinui ca un secret fapta frumoasă evocată de 
pungă, nu am expune-o astfel la vedere. Am vrea s-o putem 
publica în tot universul, pentru ca o tresărire a binefăcătorului 
nostru necunoscut să ne arate prezenţa sa. 

— A, da, murmură Monte-Cristo cu glas înăbuşit. 

— Domnule, spuse Maximilien, ridicând globul de cristal şi 
sărutând cu religiozitate punga de mătase, obiectul acesta a 
atins mâna unui om graţie căruia părintele meu a fost salvat de 
la moarte, noi de la ruină şi numele nostru de la ruşine, de un 
om graţie căruia noi, bieţi copii sortiţi mizeriei şi lacrimilor, 


astăzi putem auzi oameni care se extaziază de fericirea noastră. 
Scrisoarea aceasta — şi Maximilien, scoțând o hârtie din pungă, 
o înfăţişă contelui —, scrisoarea aceasta a fost scrisă de el, într- 
o zi când părintele meu luase o hotărâre disperată, iar 
diamantul a fost dat ca zestre surorii mele de generosul 
necunoscut. 

Monte-Cristo deschise scrisoarea şi o citi cu o negrăită 
expresie de fericire; era biletul pe care cititorii noştri îl cunosc, 
adresat Juliei şi semnat Simbad marinarul. 

— Necunoscut, spuneţi? Aşadar, omul care v-a făcut acest 
serviciu v a rămas necunoscut? 

— Da, domnule, n-am avut niciodată fericirea de a-i strânge 
mâna, nu pentru că nu am cerut lui Dumnezeu favoarea 
aceasta, spuse Maximilien; dar în aventura despre care vă 
vorbim, a fost o direcţie misterioasă pe care încă n-o putem 
înţelege; totul a fost condus de o mână invizibilă, puternică, 
asemenea aceleia a unui vrăjitor. 

— O, spuse Julie, eu n-am pierdut orice speranţă de a 
săruta într-o zi mâna asta, aşa cum sărut punga pe care eaa 
atins-o. Acum patru ani, Penelon se găsea la Triest. Penelon, 
domnule conte, e bravul marinar pe care l-aţi văzut cu o sapă în 
mână şi care, din contramaistru, s-a făcut grădinar. Penelon, 
aflându-se deci la Triest, văzu pe chei un englez care tocmai se 
îmbarca într-un iaht şi-l recunoscu pe cel ce venise la tatăl meu 
în ziua de 5 iunie 1829 şi care îmi scrisese biletul acesta, la 5 
septembrie. Era acelaşi, după câte afirmă el, dar n-a îndrăznit 
să-i vorbească. 

— Un englez? întrebă Monte-Cristo visător, neliniştindu-se 
la fiecare privire a Juliei; un englez, spuneţi? 

— Da, reluă Maximilien, un englez care s-a prezentat la noi 
ca mandatar al casei Thomson şi French din Roma. De aceea, 
când aţi spus deunăzi, la domnul de Morcerf, că domnii 
Thomson şi French erau bancherii dumneavoastră, m-aţi văzut 
tresărind. Pentru numele cerului, domnule, lucrurile acestea s- 
au întâmplat, după cum v-am spus, în 1829. L-aţi cunoscut pe 
englez? 

— Dar nu mi-aţi spus că şi casa Thomson şi French a 
tăgăduit întruna serviciul pe care vi l-a făcut? 

— Da. 


— În cazul acesta, nu cumva englezul va fi fost un om care, 
recunoscător faţă de părintele dumneavoastră pentru vreo faptă 
bună uitată de el însuşi, a recurs la un pretext pentru a-i face un 
serviciu? 

— Totul e cu putinţă într-o astfel de împrejurare, chiar şi o 
minune. 

— Cum spuneai că se numea? întrebă Monte-Cristo. 

— N-a lăsat alt nume, răspunse Julie, privindu-l pe conte cu 
o mai profundă luare-aminte, decât semnătura de pe bilet: 
Simbad marinarul. 

— Care, evident, nu e un nume, ci un pseudonim. 

Apoi, pentru că Julie îl privea cu tot mai multă atenţie, 
încercând să prindă din zbor câteva note ale glasului său. 

— Nu cumva, continuă el, este un bărbat cam de talia mea, 
ceva mai înalt poate, ceva mai subţire, strâns, încorsetat şi 
mereu cu creionul în mână? 

— İl cunoaşteri? Exclamă Julie, cu ochii scânteietori de 
bucurie. 

— Nu, spuse Monte-Cristo, presupun numai. Am cunoscut 
un lord Wilmore, care semăna astfel de fapte generoase. 

— Fără să se trădeze! 

— Era un om bizar care nu credea în recunoştinţă. 

— O, exclamă Julie cu un accent sublim, împreunându-şi 
mâinile; dar în ce crede nefericitul? 

— Nu credea, cel puţin pe vremea când l-am cunoscut eu, 
spuse Monte-Cristo, răscolit până în ultima fibră de vocea ei 
pornită din adâncul sufletului. Între timp, poate, va fi căpătat 
vreo dovadă că recunoştinţa există. 

— Şi îl cunoaşteţi pe acest om, domnule? întrebă 
Emmanuel. 

— Dacă îl cunoaşteţi, domnule, exclamă Julie, spuneţi-ne, 
spuneţi ne! Puteţi să ne duceţi la el, să ni-l arătaţi, să ne 
comunicaţi unde este? Spune Maximilien, spune Emmanuel, 
dacă îl vom găsi vreodată, va trebui să-l facem să creadă în 
memoria inimii. 

Monte-Cristo simţi două lacrimi în ochi. Mai făcu câţiva paşi 
în salon. 

— Pentru numele cerului, domnule, îl imploră Maximilien, 
dacă ştiţi ceva despre omul acesta, spuneţi-ne ce ştiţi. 


— Oh, spuse Monte-Cristo înfrânându-şi emoția glasului, 
dacă binefăcătorul dumneavoastră e lord Wilmore, mă tem că 
nu-l veţi mai întâlni. L am părăsit acum doi sau trei ani la 
Palermo şi pleca spre ţările cele mai îndepărtate, încât mă 
îndoiesc că va mai veni vreodată. 

— Domnule, sunteţi crud! Strigă Julie înspăimântată. Şi 
lacrimile umplură ochii tinerei femei. 

— Doamnă, spuse Monte-Cristo cu gravitate, sorbind din 
ochi cele două perle lichide care se rostogoleau pe obrajii Juliei, 
dacă lord Wilmore ar fi văzut ceea ce am văzut eu aici, ar iubi 
încă viaţa, căci lacrimile pe care le vărsaţi l-ar fi împăcat cu 
speța omenească. 

Şi întinse mâna Juliei, care i-o dădu pe a sa, fascinată de 
privirea şi de accentul contelui. 

— Dar lordul Wilmore, întrebă ea, agăţându-se de-o ultimă 
speranţă, avea o ţară, o familie, rude, era cunoscut, în sfârşit... 
N-am putea... 

— O, nu căutaţi, doamnă, spuse contele, nu clădiţi dulci 
himere pe cuvântul ce mi-a scăpat. Nu, lord Wilmore, nu e, 
probabil, omul pe care îl căutaţi: mi-era prieten, îi cunoşteam 
toate secretele, mi l-ar fi fi povestit pe acesta. 

— Şi nu v-a spus nimic? Exclamă Julie. 

— Nimic. 

— Niciodată un cuvânt după care să bănuiţi?... 

— Niciodată. 

— Cu toate acestea aţi pomenit de el numaidecât. 

— Ştiţi... în asemenea caz presupui. 

— Dragă surioară, spuse Maximilien venind în ajutorul 
contelui, domnul are dreptate. Aminteşte-ţi ce ne-a spus de 
atâtea ori bunul nostru părinte: „Nu un englez ne-a dăruit 
fericirea aceasta." 

Monte-Cristo tresări. 

— Ce vă spunea tatăl dumneavoastră... domnule Morrel?... 

— Tatăl meu, domnule, vedea în acţiunea aceasta un 
miracol. Tata credea într-un binefăcător ieşit pentru noi din 
mormânt. Superstiţia aceasta era mişcătoare şi, deşi nu 
credeam în ea, nu-mi trecea prin minte să distrug credinţa din 
inima lui nobilă. De aceea, de câte ori n-a visat el, rostind încet 
un nume de prieten scump, un nume de prieten pierdut; iar 
când a fost pe punctul de a muri, când apropierea eternității 


dăduse spiritu-lui său ceva din iluminarea mormântului, gândul 
care nu fusese până atunci decât o îndoială deveni o 
convingere, iar ultimele cuvinte rostite în clipa morţii au fost 
acestea: „Maximilien, era Edmond Dantès!" 

Paloarea contelui, care sporea într-una de câteva secunde, 
deveni în-fricoşetoare, tot sângele îi năvălise în inimă; nu putea 
să vorbească; scoase ceasul ca şi cum ar fi uitat ora, îşi luă 
pălăria, prezentă doamnei Herbault un compliment brusc, 
încurcat, şi, strângând mâinile lui Emmanuel şi ale lui 
Maximilien, spuse: 

— Doamnă, îngăduiţi-mi să mai vin din când în când pentru 
a vă înfăţişa omagiile mele. Mi-e dragă casa dumneavoastră şi 
vă sunt recunoscă-tor pentru felul în care m-aţi primit, căci 
pentru prima oară, de ani de zile, am uitat de trecerea timpului. 

Şi ieşi cu paşi mari. 

— Contele acesta de Monte-Cristo e un om ciudat, spuse 
Emmanuel. 

— Da, răspunse Maximilien, dar cred că are o inimă 
admirabilă şi sunt sigur că ne iubeşte. 

— Şi eu sunt sigură, spuse Julie; glasul lui m-a pătruns în 
inimă, iar în două sau trei rânduri am avut impresia că nu-l 
auzeam pentru întâia oară. 


Capitolul XIV Pyram şi Thisbee 


Pe două treimi ale foburgului Saint-Honor6, în spatele unui 
palat mai frumos decât toate celelalte locuinţe ale bogatului 
cartier, se întinde o grădină vastă, ai cărei castani stufoşi întrec 
zidurile enorme, înalte ca nişte parapete, lăsându-şi florile 
trandafirii şi albe să cadă, când vine primăvara, în două vase de 
piatră scobită, aşezate paralel pe doi pilaştri dreptunghiulari, în 
care e fixată o poartă de fier de pe timpul lui Ludovic al XIII-lea. 

Grandioasa intrare e condamnată, în ciuda splendidelor 
muşcate care cresc în cele două vase şi care îşi leagănă în vânt 
frunzele mamorcene şi florile purpurii de pe vremea când 
proprietarii palatului — şi lucrul datează demult — s-au restrâns 
la posesiunea palatului, a curţii, plantate cu arbori, ce dă spre 
foburg şi a grădinii închise de poarta care răspundea altădată în 


magnifica grădină de legume, de un pogon întindere, anexată 
proprietăţii. Dar demonul banilor, trăgând o linie, adică o stradă, 
la extremitatea grădinii de legume, iar strada având, înainte de 
a exista, graţie unei plăci de fier cafenii, un nume, ei se gândiră 
că pot să vândă grădina de legume pentru a clădi la stradă şi a 
face concurenţă marii artere pariziene care se numeşte foburgul 
Saint-Honor€. 

Dar, în materie de afaceri, omul propune şi banul dispune; 
strada botezată muri în leagăn. Cumpărătorul grădinii de 
legume, după ce o plăti în întregime, nu putu să găsească pe 
cineva pentru a o revinde cu suma pe care o voia şi, aşteptând o 
urcare de preţ care să-l despăgubească într-o zi sau într-alta de 
pierderile suferite şi de capitalul imobilizat, se mulţumi, să 
închirieze locul unor precupeţi pentru suma de cinci sute de 
franci pe an. 

Banii erau plasați cu unu şi jumătate la sută, ceea ce nu e 
mult în vremurile noastre când atâţia oameni îi plasează cu 
cincizeci şi totuşi găsesc că banii dau un venit sărac. 

Cu toate acestea, cum am spus, poarta grădinii care, 
altădată, dădea spre grădina de legume, e condamnată, iar 
rugina îi roade balamalele; mai mult decât atât: pentru ca 
nevrednicii precupeţi să nu întineze cu privirile lor vulgare 
interiorul domeniului aristocratic, un paravan de scânduri e 
aplicat gratiilor până la înălţimea de şase picioare. E drept că 
scândurile nu sunt aşa de bine legate încât să nu se poată 
strecura printre crăpături o privire furişă; dar casa e o casă 
severă şi nu se teme de indiscreţii. 

În grădina de legume, în loc de varză, morcovi, ridichi, 
mazăre şi pepeni, creşte lucernă înaltă, singura cultură care 
trădează locul părăsit. O portiţă scundă, răspunzând spre strada 
proiectată, lasă loc liber pe terenul împrejmuit de ziduri, părăsit 
de locatari din pricina aridităţii lui şi care de opt zile, în loc să 
producă unu şi jumătate la sută, ca în trecut, nu mai produce 
nimic. 

Dinspre partea palatului, castanii de care am pomenit 
încoronează zidul, ceea ce nu împiedică alţi arbori stufoşi şi 
înfloriţi să-şi strecoare printre goluri crengile lacome de aer. Intr- 
un ungher, unde frunzişul devine aşa de stufos încât lumina abia 
poate pătrunde, o bancă de piatră şi câteva scaune de gradină 
indică un loc de adunare sau refugiu preferat al vreunui locuitor 


al palatului situat la o sută de paşi şi pe care abia îl zăreşti prin 
parapetul de verdeață ce-l înconjură. In sfârşit, alegerea 
refugiului misterios e justificată totodată de absenţa soarelui, de 
răcoarea plăcută chiar în zilele cele mai dogoritoare ale verii, de 
ciripitul păsărilor şi de depărtarea casei şi a străzii, adică a 
afacerilor şi a zgomotului. 

În amurgul uneia din cele mai fierbinţi zile pe care 
primăvara le hărăzise până atunci locuitorilor Parisului, se aflau 
pe banca de piatră o carte, o umbrelă, un coş de lucru şi o 
batistă de olandă cu broderie începută. Nu departe de bancă, 
lângă poartă, în faţa scândurilor, cu privirea apropiată de 
paravanul cu crăpături, o tânără femeie îşi afunda ochii în 
grădina pustie pe care o cunoaştem. 

Aproape în acelaşi moment, portita terenului se închidea 
fără zgomot şi un tânăr înalt, viguros, îmbrăcat cu o bluză de 
culoare gălbuie, cu o şapcă de catifea, dar ale cărui mustăţi, a 
cărui barbă şi al cărui păr negru, extrem de îngrijit, nu se prea 
potriveau cu veşmântul popular, se îndrepta cu paşi zoriţi spre 
poarta cea mare, după ce aruncase o privire în juru-i ca să se 
asigure că nu-l pândeşte nimeni. 

La vederea celui pe care îl aştepta, dar probabil nu cu 
îmbrăcămintea aceasta, fata se sperie şi se trase înapoi. 

Şi totuşi, prin crăpăturile porţii, tânărul cu privirea aceea 
care nu aparţine decât amanţilor, văzuse fluturând rochia albă şi 
centura lungă, albastră. Se repezi spre peretele de scânduri şi, 
lipindu-şi gura de o deschizătură, spuse: 

— Nu-ţi fie frică Valentine, eu sunt. 

Fata se apropie. 

— O, dragul meu, spuse ea, de ce ai venit aşa de târziu 
astăzi? Ştii că se ia masa devreme şi că am avut nevoie de 
multă diplomaţie şi dibăcie pentru a scăpa de mama mea 
vitregă, care mă pândeşte, de camerista care mă spionează şi 
de fratele meu care mă necăjeşte, pentru a veni să lucrez aici, 
să lucrez la broderia care mi-e frică că nu se va termina aşa 
curând? După ce îţi vei fi scuzat întârzierea, ai să-mi spui ce e 
cu costumul acesta pe care ai avut capriciul să-l îmbraci şi din 
cauza căruia nu te-am recunoscut. 

— Scumpa mea Valentine, spuse tânărul, eşti mai presus 
de dragostea mea pentru a îndrăzni să-ţi vorbesc şi, totuşi, ori 
de câte ori te văd, simt nevoia să-ţi spun că te ador, pentru ca 


ecoul cuvintelor mele să-mi dezmierde inima când nu te mai 
văd. Acum îţi mulţumesc pentru dojana ta: este fermecătoare, 
căci ea îmi dovedeşte nu îndrăznesc să spun că mă aşteptai, dar 
că te gândeai la mine. Voiai să ştii cauza întârzierii şi motivul 
deghizării; ţi le voi spune şi nădăjduiesc că le vei scuza: mi-am 
ales o meserie. 

— O meserie? Ce vrei să spui, Maximilien? Suntem într- 
atâta de fericiţi, încât să glumeşti cu lucrurile care ne privesc? 

— O, ferească Dumnezeu să glumesc cu ceea ce este viaţa 
mea, zise tânărul. Dar, obosit să mai bat câmpii şi să escaladez 
zidurile, înfricoşat serios de temerea pe care mi-ai strecurat-o 
serile trecute că tatăl tău mă va judeca într-o zi ca hoţ, ceea ce 
ar compromite onoarea întregii armate franceze, nu mai puţin 
înfricoşat de teama că lumea se va mira văzând că un căpitan 
de spahii dă mereu târcoale terenului acesta unde nu se 
găseşte nici cea mai mică citadelă de asaltat sau cel mai mic 
fort de apărat, m-am făcut cultivator şi am adoptat costumul 
profesiunii mele. 

— Ce nebunie!. 

— Dimpotrivă, cred că e lucrul cel mai cuminte pe care l-am 
făcut în viaţă, căci el ne dă toată liniştea. 

— Explică-te. 

— Uite, am fost la proprietarul terenului acestuia, 
contractul cu vechii locatari expirase şi i l-am luat eu cu chirie. 
Toată lucerna pe care o vezi e a mea, Valentine, nimic nu mă 
împiedică să-mi construiesc o colibă în fân şi să trăiesc de-acum 
încolo la douăzeci de paşi de tine. Oh, nu pot să-mi înfrânez 
bucuria şi fericirea! Îţi închipui, Valentine, că lucrurile acestea se 
pot plăti? Cu neputinţă, nu-i aşa? Ei bine, toată fericirea, tot 
norocul, toată bucuria aceasta, pentru care mi-aş fi dat zece ani 
din viaţă, mă costă — ghiceşti cât? — cinci sute de franci pe an, 
plătibili trimestrial. Precum vezi, nici o teamă de-acum încolo. 
Mă găsesc la mine acasă, pot să pun scări lângă zidul meu şi să 
privesc pe deasupra şi am dreptul, fără teamă că vreo patrulă 
mă va deranja, să-ţi spun că te iubesc, atâta vreme cât mândria 
ta nu va fi jignită auzind cuvântul acesta ieşit din gura unui biet 
muncitor cu bluză şi cu şapcă. 

Valentine scoase un strigăt de plăcută surpriză, apoi spuse 
cu tristeţe, ca şi cum un nor invidios acoperise subit raza de 
soare ce-i ilumina inima: 


— Vai, Maximilien, acum vom fi prea liberi, vom abuza de 
siguranţa noastră şi siguranţa noastră ne va fi fatală. 

— Draga mea, poţi să-mi spui asta mie care, de când te 
cunosc, îţi dovedesc în fiecare zi că mi-am subordonat gândurile 
şi viaţa vieţii şi gândurilor tale? Ce ţi-a dat încredere în mine? 
Fericirea mea, nu-i aşa? Când mi ai spus că un vag instinct te 
încredința că treci printr-o mare primejdie, mi-am pus tot 
devotamentul în serviciul tău, fără a-ţi cere altă răsplată decât 
fericirea de a te servi. Ti-am dat de atunci prilejul, printr-un 
cuvânt, printr-un semn, să-ţi pară rău că m-ai remarcat pe mine 
printre cei care ar fi fost fericiţi să moară pentru tine? Mi-ai 
spus, biată copilă, că eşti logodită cu domnul d'Epinay, că tatăl 
tău a hotărât legătura aceasta, cu alte cuvinte că e sigură, căci 
tot ce vrea domnul de Villefort se întâmplă neapărat. Eu am 
rămas în umbră, aşteptând totul, nu de la voinţa mea, nu de la a 
ta, ci de la întâmplările Providenţei, ale lui Dumnezeu şi cu toate 
acestea mă iubeşti, ţi-a fost milă de mine, Valentine şi mi-ai 
spus, îţi mulţumesc pentru cuvântul dulce pe care nu-ţi cer 
decât să mi-l repeţi din când în când şi care mă face să uit totul. 

— Şi aceasta ţi-a dat curaj, Maximilien, aceasta mă face 
totdeodată foarte fericită şi foarte nefericită, astfel că mă întreb 
deseori care viaţă e mai bună: mâhnirea pe care mi-o pricinuia 
altădată asprimea mamei mele vitrege şi preferința oarbă 
pentru copilul ei sau fericirea plină de primejdii pe care o gust 
când te văd. 

— Primejdie? Exlamă Maximilien, poţi să rosteşti un cuvânt 
aşa de tare şi de nedrept? Ai văzut vreodată un sclav mai supus 
decât mine? Mi-ai îngăduit să-ţi vorbesc din când în când, 
Valentine, dar mi-ai interzis să te urmez. M-am supus. De când 
am găsit mijlocul să mă furişez aici, să vorbesc cu tine prin 
poartă aceasta, să fiu aşa de aproape de tine fără să te văd, am 
cerut eu vreodată — spune-mi — să ating poala rochiei tale 
printre zăbrele? Am făcut eu vreun pas pentru a sări zidul, 
obstacol ridicol în calea tinereţii şi-a forţei mele? Niciodată o 
dojană pentru asprimea ta, niciodată o dorinţă rostită cu glas 
tare; m-am ţinut de cuvânt ca un cavaler din trecut. 
Mărturiseşte, ca să nu te cred nedreaptă. 

— Este adevărat, şopti Valentine, trecând printre cele două 
scânduri vârful unuia dintre degetele ei subţiri, de care 
Maximilien îţi apropie buzele, este adevărat, eşti un prieten 


cinstit. Dar nu ai procedat astfel decât în interesul tău, dragul 
meu Maximilien. Ştiai bine că, din clipa în care sclavul va deveni 
pretenţios, ar pierde totul. Mi-ai făgăduit prietenia unui frate, 
mie, care nu am prieteni, mie, pe care tatăl meu mă uită, pe 
care mama mea vitregă mă persecută şi care nu am ca 
mângâiere decât pe bătrânul nemişcat, mut, îngheţat, a cărui 
mână nu-mi poate strânge mâna, care nu-mi poate vorbi decât 
cu ochii şi a cărui inimă bate, fără îndoială, pentru mine cu 
rămăşiţele căldurii ei. Batjocura amară a soartei care mă face 
duşmană şi victimă a tuturor celor ce sunt mai tari decât mine şi 
care îmi dă un cadavru ca sprijin şi prieten! Oh, Maximilien, îţi 
repet, sunt foarte nefericită şi faci bine că mă iubeşti pentru 
mine, nu pentru tine. 

— Valentine, răspunse tânărul cu profundă emoție, nu voi 
spune că te iubesc doar pe tine pe lume, căci îi iubesc şi pe sora 
şi pe cumnatul meu, însă cu o dragoste blândă, calmă, care nu 
seamănă câtuşi de puţin cu sentimentele ce încerc pentru tine 
când mă gândesc la tine, sângele meu clocoteşte, pieptul se 
umflă, inima mi se zbate, dar voi întrebuința forţa, înflăcărarea, 
puterea aceasta supraomenească, iubindu-te numai până în 
ziua când îmi vei spune să le pun în serviciul tău. Se zice că 
domnul Franz d'Epinay va mai lipsi un an. Într-un an, câte şanse 
ne pot sluji, câte evenimente ne pot ajuta! Să nădăjduim deci, 
speranţa e aşa de bună şi plăcută! Dar până atunci, tu, 
Valentine, care îmi reproşezi egoismul, ce ai fost pentru mine? 
Statuia frumoasă şi rece a pudicei Venere. Ce mi-ai făgăduit în 
schimbul devotamentului, supunerii, rezervei? Nimic. Ce mi-ai 
dăruit? Prea puţin. Îmi vorbeşti de domnul d'Epinay, logodnicul 
tău şi suspini la gândul că vei fi într-o zi a lui. Valentine, asta e 
tot cei ai în suflet? Cum, eu îţi pun viaţa mea la dispoziţie, îţi 
dau sufletul meu, îţi dăruiesc până şi cea mai neînsemnată 
bătaie a inimii mele şi când eu sunt cu totul al tău, când îmi 
spun în şoaptă că voi muri dacă te pierd, tu nu te în-spăimânţi 
decât la gândul că vei aparţine altuia? O, Valentine, Valentine, 
dacă aş fi în locul tău, dacă m-aş simţi iubit aşa cum tu eşti 
sigură că te iubesc, mi-aş fi trecut de o sută de ori mâna printre 
gratiile acestei porţi şi aş fi strâns mâna bietului Maximilien, 
spunându-i: „A ta, numai a ta, Maximilien, pe lumea aceasta şi 
pe cealaltă". 


Valentine nu răspunse nimic, dar tânărul o auzi suspinând 
şi plângând. 

Reacţia lui fu promptă. 

— O, Valentine, Valentine uita cuvintele mele, dacă în ele a 
fost ceva care să te poată jigni. 

— Nu, spuse ea, ai dreptate, dar nu vezi că sunt o biată 
fiinţă părăsită, într-o casă aproape străină, căci tatăl meu îmi 
este aproape un străin, iar voinţa mea a fost zdrobită în zece 
ani, zi cu zi, ceas cu ceas, minut cu minut, de voinţa de fier a 
stăpânilor care mă apasă? Nu vede nimeni ce sufăr şi n-am spus 
nimănui afară de tine. În aparenţă şi în ochii întregii lumi, toţi 
sunt buni cu mine, toţi sunt afectuoşi. În realitate, toţi sunt ostili. 
Lumea spune: „Domnul de Villefort e prea grav şi prea sever ca 
să fie deosebit de drăgăstos cu fiica sa. Ea a avut însă cel puţin 
norocul să găsească în doamna de Villefort o a doua mamă." Ei, 
bine, lumea se înşeală, părintele meu mă părăseşte cu 
indiferenţă, iar mama mea vitregă mă urăşte cu o înverşunare 
cu atât mai cumplită, cu cât o învăluie într-un zâmbet etern. 

— Te urăşte, Valentine? Cum te poate uri? 

— O, dragul meu, sunt nevoită să mărturisesc că duşmănia 
împotriva mea se trage dintr-un sentiment aproape natural. Ea 
îşi adoră fiul, pe fratele meu Edouard. 

— Ei şi? 

— Şi mi se pare bizar să amestec, în ceea ce spuneam, o 
chestie de bani. Ei bine, dragul meu, cred că ura ei vine de aici. 
Deoarece ea n-a avut avere, deoarece eu sunt de pe acum 
bogată, iar averea mea va fi mai mult decât dublată cu aceea a 
domnului şi doamnei de Saint-Meran, care îmi va reveni într-o zi 
— ei bine, cred că ea este invidioasă. Doamne, dacă aş putea 
să-i dau jumătate din această avere şi să mă simt la domnul 
Villefort ca o fiică în casa părintelui ei, aş face-o pe loc! 

— Biata Valentine! 

— Da, mă simt înlănţuită şi în acelaşi timp mă simt aşa de 
slabă, încât am impresia că legăturile acestea mă susţin şi că 
mi-e frică să le rup. De altminteri, tatăl meu nu e omul ale cărui 
ordine să le poţi înfrânge fără a fi pedepsit: el e puternic 
împotriva mea, ar fi în contra ta, ar fi chiar contra regelui, căci îl 
ocroteşte un trecut fără pată şi o situaţie aproape inatacabilă. O, 
Maximilien, îţi jur, nu lupt, deoarece mă tem tot atât cât şi tine 
să nu cad zdrobită în luptă. 


— Dar, Valentine, reluă Maximilien, de ce deznădăjduieşti 
astfel şi vezi viitorul mereu întunecat? 

— Dragul meu, pentru că îl judec prin prisma trecutului. 

— Uite, dacă eu nu sunt o partidă ilustră din punct de 
vedere aristocratic, aparţin totuşi, în multe privinţe, lumii tale. 
Timpul în care în Franţa erau două Franţe s-a dus, cele mai 
înalte familii ale monarhiei s-au topit în familiile Imperiului: 
aristocrația de spadă s-a unit cu nobilimea puştii. Ei, bine, eu 
aparţin acesteia din urmă: am un viitor frumos în armată, mă 
bucur de o situaţie limitată, dar independentă; în sfârşit, 
memoria părintelui meu e venerată în ţara noastră, ca a unuia 
dintre cei mai cinstiţi negustori din câţi au existat. Spun ţara 
noastră, Valentine, pentru că şi tu eşti oarecum din Marsilia. 

— Nu vorbi de Marsilia, Maximilien. Singur cuvântul acesta 
îmi aduce aminte de buna mea mamă, îngerul pe care toată 
lumea l-a regretat şi care, după ce a vegheat asupra fiicei sale 
în timpul scurtei şederi pe pământ, veghează încă asupra ei — 
nădăjduiesc cel puţin — de-a lungul şederii ei eterne în cer. O, 
dacă biata mama ar trăi, nu m-aş teme de nimic, Maximi-lien, i- 
aş spune că te iubesc şi ea ne-ar ocroti. 

— Valentine, dacă ea ar trăi, nu te-aş fi cunoscut, desigur, 
căci ai spus că ai fi fericită dacă ca ar trăi, iar Valentine fiind 
fericită, m-ar privi cu dispreţ de pe înălţimea măreției sale. 

— Dragul meu, exclamă Valentine, acum eşti tu nedrept... 
Dar spune-mi... 

— Ce vrei să-ţi spun? întrebă Maximilien văzând că şovăie. 

— Spune-mi, continuă fata, dacă pe vremuri, la Marsilia, a 
fost vreun prilej de neînțelegere între tatăl tău şi al meu? 

— Nu ştiu, răspunse Maximilien, afară poate de cazul în 
care tatăl tău era un partizan mai mult decât zelos al 
Bourbonilor, iar al meu era un om devotat împăratului. Imi 
închipui că aceasta a fost singura neînțelegere dintre ei. Dar de 
ce mă întrebi, Valentine? 

— Îţi voi spune, spuse fata, căci trebuie să ştii totul. Era în 
ziua când în ziar a fost publicată numirea ta ca ofiţer al Legiunii 
de Onoare. Ne aflam toţi la bunicul meu, domnul Noirtier şi era 
şi domnul Danglars, ştii, bancherul ai cărui cai erau cât pe-aci să 
ucidă alaltăieri pe mama şi pe fratele meu. Citeam ziarul cu glas 
tare bunicului, în timp ce ei vorbeau despre căsătoria 
domnişoarei Danglars. Când ajunsei la pasajul care te privea şi 


pe care îl mai citisem — căci îmi comunicaseşi din ajun vestea 
bună —, când ajunsei, zic, la pasajul care te privea, eram foarte 
fericită... dar şi tremuram la gândul că trebuia să pronunţ cu 
glas tare numele tău şi cu siguranţă că l-aş fi omis de nu mă 
temeam să nu se interpreteze greşit tăcerea mea mi-adunai 
deci tot curajul şi citii. 

— Scumpă Valentine! 

— De îndată ce a auzit numele tău, tatăl meu a întors 
capul. Eram aşa de încredinţată (vezi, ce nebună sunt!) că toată 
lumea va fi izbită de numele acesta ca de o lovitură de trăsnet, 
încât mi se păru că-l văd pe tata tresărind şi chiar (a fost însă o 
iluzie, sunt sigură), chiar pe domnul Danglars. 

— Morrel? întrebă tata. la stai (îşi încruntă sprâncenele). N- 
o fi unul din Morreli de la Marsilia, unul din acei bonapartişti 
înverşunaţi care ne au dat atâta de furcă în 1815? 

— Da, răspunse domnul Danglars, mi se pare că este chiar 
fiul fostului armator. 

— Adevărat, spuse Maximilien. Şi ce a răspuns tatăl tău, 
Valentine? 

— O, ceva groaznic, pe care nu îndrăznesc să ţi-l repet! 

— Hai, spune-mi, stărui Maximilien, zâmbind. 

— Împăratul lor, a continuat el încruntând sprâncenele, ştia 
să-i pună la locul lor pe fanaticii aceştia: îi numea carne de tun 
şi acesta era singurul nume pe care îl meritau. Văd că noua 
stăpânire repune în vigoare principiul acesta salutar. Dacă n-ar 
fi să păstreze Algeria fie şi pentru atâta, aş felicita stăpânirea, 
măcar că ne costă cam scump. 

— Adevărat, o concepţie politică destul de brutală, spuse 
Maximilien. Dar nu roşi, scumpă prietenă, de cele spuse de 
domnul de Villefort. Bravul meu părinte nu era cu nimic mai 
prejos decât părintele tău în privinţa aceasta şi repeta întruna: 
„De ce Împăratul, care face lucruri aşa de frumoase, nu face un 
regiment de judecători şi de avocaţi, să-i trimită în prima linie?" 
Precum vezi, scumpă prietenă, partidele se aseamănă prin 
pitorescul expresiei şi prin blândeţea gândirii. Dar ce a spus 
domnul Danglars după această ieşire a procurorului regal? 

— O, el a început să râdă, cu râsul lui viclean, care îi e 
caracteristic şi pe care eu îl găsesc feroce, pe urmă s-au ridicat 
şi au plecat. Văzui abia atunci că bunul meu bunic era foarte 
agitat. Trebuie să-ţi spun, Maximilien, că numai eu ghicesc 


agitaţiile bietului paralitic şi bănuiam că discuţia care avusese 
loc în faţa lui (căci nu mai e luat în seamă bietul bunic!) îl 
impresionase puternic, deoarece se vorbise de rău despre 
împăratul său şi deoarece, pare-se, el a fost un fanatic al 
împăratului. 

— Într-adevăr, spuse Maximilien, e unul din numele 
cunoscute ale Imperiului: a fost senator şi, după cum ştii, sau 
după cum nu ştii, a participat la aproape toate conspiraţiile 
bonapartiste de sub Restauraţie. 

— Da, aud uneori vorbindu-se în şoaptă despre lucrurile 
acestea, care mi se par ciudate: bunicul bonapartist, părintele 
regalist; în sfârşit, ce vrei?... Mă întorsei deci spre el. Mi-arătă 
ziarul cu privirea. 

— Ce ai, papa? ÎI întrebai; eşti mulţumit? 

Îmi făcu semn din cap că da. 

— De cele ce a spus tata? Intrebai eu. 

Făcu semn că nu. 

— De cele ce a spus domnul Danglars? 

Făcu semn iar că nu. 

— De faptul că domnul Morrel — n-am îndrăznit să spun 
Maximilien — e numit ofițer al Legiunii de Onoare? 

Făcu semn că da. 

— Îți poţi închipui, Maximilien? Era mulţumit că ai fost 
numit ofiţer al Legiunii de Onoare, el care nu te cunoaşte. Poate 
e o nebunie la el, căci se zice că dă în mintea copilului, mie însă 
mi-e tare drag pentru acest dar al lui. 

— Ciudat, gândi Maximilien. Tatăl tău mă urăşte, în timp ce 
bunicul dimpotrivă... Curioase lucruri iubirile şi duşmăniile de 
partid! 

— Sst! Strigă deodată Valentine. Ascunde-te, fugi, vine 
cineva. 

Maximilien se repezi la o cazma şi începu să dea peste cap, 
fără milă, lucerna. 

— Domnişoară! Domnişoară! Strigă un glas de dincolo de 
copaci, doamna de Villefort vă caută peste tot şi vă cheamă, eo 
vizită în salon. 

— O vizită? întrebă Valentine agitată, cine ne face vizita? 

— Un nobil mare, un prinţ după cât se spune, domnul conte 
de Monte-Cristo! 

— Vin, strigă Valentine. 


Numele îl făcu să tresară, în partea cealaltă a porţii, pe cel 
căruia cuvântul vin al Valentinei îi servea de despărţire la 
sfârşitul fiecărei întrevederi. 

— Aha, îşi spuse Maximilien pe gânduri, apăsând în cazma, 
contele de Monte-Cristo îl cunoaşte, aşadar, pe domnul de 
Villefort? 


Capitolul XV Toxicologie 


Într-adevăr, domnul conte de Monte-Cristo sosise la 
doamna de Villefort cu intenţia de a înapoia domnului procuror 
general vizita pe care i-o făcuse şi, se înţelege, la auzul numelui 
său toată casa fusese cuprinsă de emoție. 

Doamna de Villefort care se afla în salon când fu anunţat 
contele, chemă îndată pe fiul ei pentru ca el să repete 
mulţumirile sale contelui, iar Edouard care, de două zile, auzise 
vorbindu-se întruna despre marele personaj, se grăbi să alerge, 
nu din supunere faţă de mamă, nici pentru a mulţumi contelui, 
ci din curiozitate şi pentru a face vreo observaţie care să-i dea 
prilejul să poată plasa vreuna din răutăţile ce o sileau pe mama 
sa să spună: „Răutăcios copil! Dar merită iertarea, căci are atâta 
spirit". 

După primele politeţi de rigoare, contele se interesă de 
domnul de Villefort. 

— Soţul meu cinează la domnul Cancelar, răspunse tânăra 
femeie, a plecat chiar adineauri şi va regreta, sunt sigură, că a 
fost lipsit de fericirea de a vă vedea. 

Doi musafiri care îl precedaseră pe conte în salon şi care 
nu-l pierdeau din ochi, se retraseră după timpul obligatoriu cerut 
de politeţe şi de curiozitate totodată. 

— Ascultă, ce face sora ta Valentine? ÎI întreabă doamna de 
Villefort pe Edouard. Să i se dea de veste, pentru a avea cinstea 
s-o prezint domnului conte. 

— Aveţi o fiică, doamnă? întrebă contele, de bună seamă că 
e mică de tot. 

— E fiica domnului de Villefort, răspunse tânăra femeie, o 
fată de măritat, o fiinţă înaltă şi frumoasă. 


— Dar melancolică, întrerupse tânărul Edouard, smulgând, 
pentru a-şi face un moţ la pălărie, penele cozii unui splendid 
papagal ce striga de durere cocoţat pe prăjina sa aurită. 

Doamna de Villefort se mărgini să spună: 

— Tăcere, Edouard! Tânărul acesta zăpăcit aproape că are 
dreptate şi repetă ceea ce de multe ori m-a auzit spunând cu 
durere, căci domnişoara de Villefort are, în ciuda tuturor 
încercărilor ce le facem pentru a o distra, un caracter trist şi o 
dispoziţie  posomorâtă, care, de multe ori, strică efectul 
frumuseţii sale. Dar de ce nu vine? Edouard, du-te de vezi ce 
este. 

— Pentru că e căutată acolo unde nu-i. 

— Unde e căutată? 

— La bunicul Noirtier. 

— Şi crezi că nu e acolo? 

— Nu, nu, nu, nu, nu e acolo! Răspunse Edouard, 
fredonând. 

— Dar unde e? Dacă ştii, spune. 

— E sub castanul cel mare, continuă răutăciosul băiat, 
întinzându-i, în ciuda strigătelor mamei, muşte vii papagalului 
care părea foarte ahtiat după soiul acesta de vânat. 

Doamna de Villefort întinse mâna să sune pentru a indica 
servitoarei locul unde ar găsi-o pe Valentine, când fata intră. Ea 
părea într-adevăr tristă şi, privind-o cu atenţie, ai fi putut să vezi 
în ochii ei urme de lacrimi. 

Valentine pe care, purtaţi de repeziciunea povestirii, am 
prezentat-o cititorilor noştri fără să o descriem, era o fată înaltă 
şi zveltă, în vârstă de 19 ani, cu păr castaniu, deschis, cu ochi 
albaştri, cu mersul molatec, pătruns de acea delicată distincţie 
care o caracteriza pe mama ei. Mâinile-i albe şi subţiri, gâtul de 
culoarea sidefului, obrajii nuanţaţi în culori fugitive îi dădeau la 
prima vedere aerul uneia din acele frumoase englezoaice care 
au fost comparate poetic, pentru ţinuta lor, cu lebedele care se 
oglindesc în apă. 

Intră deci şi, văzându-l lângă mama sa pe străinul de care 
auzise vorbindu-se atâta, salută fără mofturi de fată şi fără să-şi 
plece ochii, cu o graţie care spori atenţia contelui. 

Acesta se sculă. 


— Domnişoara de Villefort, fiica mea, spuse doamna de 
Villefort aplecându-se pe sofa şi arătând-o cu mâna pe 
Valentine. 

— Şi domnul conte de Monte-Cristo, regele Chinei, 
împăratul Cochinchinei, spuse tânărul obraznic, aruncând o 
privire piezişă surorii sale. 

Doamna de Villefort se îngălbeni şi fu pe punctul să se 
enerveze pe pacostea care răspundea la numele de Edouard. 

Contele zâmbi însă şi păru că-l priveşte pe copil cu 
simpatie, ceea ce o bucură şi o entuziasmă nespus pe mamă. 

— Doamnă, reluă contele conversaţia, uitându-se rând pe 
rând la doamna de Villefort şi la Valentine, n-am mai avut 
cinstea să vă văd undeva pe dumneavoastră şi pe domnişoara? 
Mă gândeam încă de adineauri, iar când domnişoara a intrat, 
am avut parcă o licărire în plus zvârlită peste o amintire 
confuză, iertaţi-mi cuvântul. 

— Nu cred, domnule, domnişoarei de Villefort îi place foarte 
puţin lumea şi ieşim rareori, spuse tânăra femeie. 

— De aceea nu în lume am văzut-o pe domnişoara, pe 
dumneavoastră, doamnă şi pe încântătorul ştrengar. Lumea 
pariziană mi-e de altminteri absolut necunoscută, căci, cred că 
am avut onoarea să vă spun, mă aflu la Paris doar de câteva 
zile. Nu, dacă îmi permiteţi să-mi reamintesc... staţi... 

Contele duse mâna la frunte ca pentru a-şi concentra toate 
amintirile. 

— Nu, în altă parte..., în... nu ştiu... dar am impresia că 
amintirea aceasta e nedespărţită de un soare frumos şi o 
sărbătoare religioasă... Domnişoara ţinea flori în mână, copilul 
alerga după un păun frumos într-o grădină, iar dumneavoastră 
vă aflaţi sub o boltă de viţă... ajutaţi-mă; lucrurile pe care vi le 
spun nu vă reamintesc nimic? 

— Nu, răspunse doamna de Villefort, şi, totuşi, cred că dacă 
vă întâlneam undeva, amintirea dumneavoastră mi-ar fi rămas 
în memorie. 

— Poate că domnul conte ne-a întâlnit în Italia, spuse 
Valentine cu sfială. 

— Da, în Italia... e posibil. Aţi călătorit în Italia, domnişoară? 

— Doamna şi eu am fost acolo acum doi ani. Medicii se 
temeau pentru pieptul meu şi îmi recomandaseră aerul din 
Neapole. Am trecut prin Bologna, prin Perugia şi Roma. 


— A, adevărat, domnişoară! Exclamă Monte-Cristo, ca şi 
cum această simplă indicație ajungea să-i fixeze toate 
amintirile. Îmi amintesc că am avut onoarea să vă văd la 
Perugia în Joia Verde, în grădina hanului poştei, unde hazardul 
ne reunise, pe dumneavoastră, pe domnişoara, pe copil şi pe 
mine. 

— Îmi amintesc perfect Perugia, domnule şi hanul poştei şi 
sărbătoarea despre care îmi vorbiţi, spuse doamna de Villefort. 
Oricât mi-aş cerceta, însă, amintirile — şi mi-e ruşine de 
memoria mea slabă —, nu ştiu să fi avut onoarea dea vă vedea. 

— Ciudat că nici eu, adăugase Valentine, înălţându-şi ochii 
frumoşi spre Monte-Cristo. 

— A, eu îmi aduc aminte! spuse Edouard. 

— Vă voi ajuta, doamnă, reluă contele. Ziua fusese 
dogorâtoare, aş-teptaţi caii care nu soseau din cauza serbării. 
Domnişoara s-a depărtat în fundul grădinii, iar băiatul a dispărut 
alergând după pasăre. 

— Am prins-o, mamă, ştii că i-am smuls trei pene din coadă 
— strigă Edouard. 

— Dumneavoastră, doamnă, aţi rămas sub bolta de viţă. Nu 
vă mai amintiţi că, în timp ce stăteaţi pe o bancă de piatră şi în 
timp ce, după cum v-am spus, domnişoara de Villefort şi fiul 
dumneavoastră lipseau, aţi vorbit multă vreme cu cineva? 

— Da, într-adevăr, spuse tânăra femeie roşind, mi-aduc 
aminte: cu un bărbat înfăşurat într-o manta lungă de lână... cu 
un medic, îmi pare. 

— Exact, doamnă: bărbatul acela eram eu. Locuiam de 15 
zile în han, îl vindecasem pe valetul meu de friguri şi pe 
hotelierul meu de gălbenare, astfel că eram privit ca un doctor 
mare. Am vorbit îndelung, doamnă, despre lucruri diferite, 
despre Perugino, Rafael, moravuri, costume, despre faimoasa 
aqua-tofana a cărei taină — vi se spusese, dacă, nu mă înşel — 
câteva persoane o păstrau încă la Perugia. 

— O, într-adevăr! spuse repede doamna de Villefort cu o 
oarecare nelinişte, îmi amintesc. 

— Nu mai ştiu în amănunt ce mi-aţi spus, reluă contele cu 
linişte perfectă, dar mi-aduc foarte bine aminte că, împărtăşind 
în legătură cu mine eroarea generală, m-aţi consultat asupra 
sănătăţii domnişoarei de Villefort. 


— Dar, domnule, dumneavoastră eraţi cu adevărat medic, 
zise doamna de Villefort, deoarece aţi vindecat bolnavi. 

— Moliere sau Beaumarchais v-ar răspunde, doamnă, că 
tocmai pentru că nu eram medic, bolnavii mei s-au vindecat 
singuri. Eu vă voi spune doar că am studiat profund chimia şi 
ştiinţele naturale, însă numai ca amator. 

In momentul acela sunară orele şase. 

— E şase, spuse doamna de Villefort vădit agitată. 
Valentine, nu vrei să vezi dacă bunicul e gata pentru masă? 

Valentine se ridică şi, salutându-l pe conte, ieşi din cameră 
fără să rostească un cuvânt. 

— Vai, doamnă, nu cumva din cauza mea aţi concediat-o pe 
domnişoara de Villefort? întrebă contele după plecarea 
Valentinei. 

— Câtuşi de puţin, se grăbi să răspundă tânăra femeie, dar 
e ora la care noi oferim domnului Noirtier trista masă care îi 
susţine trista existenţă. Ştiţi, domnule, în ce stare jalnică e 
părintele soţului meu? 

— Da, doamnă, mi-a vorbit domnul de Villefort. O paralizie, 
dacă nu mă înşel. 

— O, da, bietul bătrân nu se poate mişca deloc, numai 
sufletul mai veghează în maşina aceasta omenească, palidă şi 
plăpândă încă ca o lampă gata să se stingă. Dar, iertaţi-mă, 
domnule, că vă întreţin cu necazurile noastre. V-am întrerupt în 
momentul în care îmi spuneaţi că aţi fost un chimist iscusit. 

— Nu spuneam asta, doamnă, răspunse contele cu un 
zâmbet. Dimpotrivă, am studiat chimia, deoarece, hotărându- 
mă să trăiesc mai mult în Orient, am vrut să urmez exemplul 
regelui Mithridate. 

— Mithiridates, rex Ponticus, spuse ştrengarul, tăind siluete 
dintr-un album splendid, cel care se ospăta în fiecare dimineaţă 
cu o ceaşcă de otravă cu smântână. 

— Edouard! Copil răutăcios! Strigă doamna de Villefort, 
smulgând cartea mutilată din mâna fiului ei, eşti nesuferit, ne 
ameţeşti. Lasă-ne şi du-te după sora ta la bunicul Noirtier. 

— Albumul... spuse Edouard... 

— Cum, albumul? 

— Da, vreau albumul... 

— De ce ai tăiat desenele? 

— Pentru că mă amuză. 


— Haide, pleacă! 

— Nu plec dacă nu mi se dă albumul, declară copilul, 
aşezându-se într-un jilt mare, credincios obiceiului său de a nu 
ceda niciodată. 

— la-l şi lasă-ne în pace! Se învoi doamna de Villefort. 

Edouard luă albumul şi plecă însoţit de mama sa. 

Contele o urmări pe doamna de Villefort din ochi. 

„Să vedem dacă ea va închide uşa în urma lui", murmură 
el. 

Doamna de Villefort închise uşa cu cea mai mare grijă după 
copil. Contele se făcu că nu observă. 

Apoi, mai aruncând o privire în juru-i, tânăra femeie se 
aşeză pe canapeluţă. 

— Permiteţi-mi să vă atrag atenţia, spuse contele cu voioşia 
pe care i-o cunoşteam, că sunteţi foarte severă cu fermecătorul 
ştrengar. 

— Trebuie, răspunse doamna de Villefort cu autoritate de 
mamă. 

— Domnul Edouard recita din Cornalius Nepos vorbind 
despre regele Mithridate şi l-aţi întrerupt la un citat care 
dovedeşte că dascălul său nu şi-a pierdut vremea cu el şi că fiul 
dumneavoastră e foarte avansat pentru vârsta lui. 

— Fapt este, domnule conte, răspunse mama uşor 
măgulită, că el e foarte inteligent şi că învaţă tot ce vrea. Are un 
singur cusur: e foarte voluntar. Dar, în legătură cu ce spunea el, 
credeţi că Mithridate recurgea la aceste precauţii şi că ele pot fi 
folositoare? 

— Cred aşa de mult, încât am recurs la ele ca să nu fiu 
otrăvit în trei rânduri, la Neapole, la Palermo şi la Smyrna, adică 
în trei ocazii când, fără această măsură de prevedere, mi-aş fi 
putut pierde viaţa. 

— Şi mijlocul v-a izbutit? 

— Perfect. 

— Da, este adevărat, mi-aduc aminte că mi-aţi mai povestit 
ceva asemănător la Perugia. 

— Serios? spuse contele cu o uimire admirabil jucată, nu-mi 
aduc aminte. 

— Vă întrebam dacă otrăvurile au acelaşi efect şi aceeaşi 
putere asupra oamenilor de la nord şi de la sud şi mi-aţi răspuns 
că temperamentele reci şi limfatice ale septentrionalilor nu 


prezintă aceeaşi aptitudine ca natura bogată şi energică a celor 
din sud. 

— Adevărat, am văzut ruşi devorând, fără să fie stânjeniţi, 
substanţe vegetale care ar fi ucis cu siguranţă un napolitan sau 
un arab. 

— Credeţi, aşadar, că rezultatul ar fi mai sigur la noi decât 
în Orient şi că sub negurile şi ploile noastre un om s-ar deprinde 
mai lesne, decât la o latitudine mai caldă, cu absorbirea treptată 
a otrăvii? 

— Neapărat, bineînţeles însă că nu va fi apărat decât 
împotriva otrăvii cu care se va fi deprins. 

— Da, înţeleg. Şi cum v-aţi deprinde dumneavoastră, de 
exemplu, sau, mai bine-zis, cum v-aţi deprins? 

— Foarte uşor. Închipuiţi-vă că ştiaţi dinainte la ce otravă se 
va recurge contra dumneavoastră... Închipuiţi-vă că, de 
exemplu, otrava aceasta este brucina. 

— Brucina se extrage, mi se pare, din bruceea ferrugineea, 
spuse doamna de Villefort. 

— Exact, doamnă, răspunse Monte-Cristo, am impresia că 
mare lucru nu vă mai pot învăţa; primiţi complimentele mele: 
atare cunoştinţe sunt rare la femei. 

— O, mărturisesc, spuse doamna de Villefort, am o pasiune 
pentru ştiinţele oculte, care vorbesc imaginaţiei ca o poezie şi 
se rezolvă în cifre ca o ecuaţie algebrică. Dar continuaţi, vă rog, 
ceea ce îmi spuneţi mă interesează în gradul cel mai înalt. 

— Ei bine, reluă Monte-Cristo, închipuiţi-vă că, de exemplu, 
otrava aceasta e brucină şi că aţi lua un miligram în prima zi, 
două miligrame în a doua. După zece zile veţi fi luat un 
centigram, după douăzeci de zile, sporind cu un alt miligram, 
veţi avea trei centigrame, adică o doză pe care o veţi suporta 
fără neajunsuri şi care ar fi foarte periculoasă pentru o persoană 
ce n-ar fi luat aceleaşi precauţii ca dumneavoastră. In sfârşit, 
după o lună, bând apă din aceeaşi cană, veţi ucide persoana 
care a băut apa odată cu dumneavoastră, fără ca 
dumneavoastră să fi remarcat altfel decât printr-o simplă 
indispoziţie că o substanţă veninoasă fusese turnată acolo. 

— Altă contraotravă nu cunoaşteţi? 

— Nu cunosc. 

— Citisem deseori şi recitisem istoria lui Mithridate şi o 
socotisem un basm, spuse doamna de Villefort pe gânduri. 


— Nu, doamnă, contrar obiceiului istoriei este un adevăr. 
Dar ceea ce îmi spuneţi şi ceea ce mă întrebaţi nu sunt 
rezultatul unui capriciu, deoarece şi acum doi ani mi-aţi pus 
întrebări asemănătoare şi mi-aţi declarat că povestea lui 
Mithridate vă frământă de mult. 

— Într-adevăr, domnule, cele două studii favorite ale 
tinereţii mele au fost botanica şi mineralogia, iar apoi, când mai 
târziu am aflat că întrebuinţarea buruienilor explica deseori 
toată istoria popoarelor şi toată viaţa indivizilor din Orient, aşa 
cum florile explică toate gândurile amoroase, am regretat că nu 
sunt bărbat pentru a deveni un Flamei, un Fontana sau un 
Cabanis. 

— Cu atât mai mult, doamnă, cu cât orientalii nu se 
mărginesc, ca Mithridate, să-şi facă din otrăvuri o platoşă. Ei îşi 
fac din ele şi un pumnal, ştiinţa devine în mâinile lor nu numai o 
armă defensivă, dar de foarte multe ori şi una ofensivă, una 
serveşte Împotriva suferințelor lor fizice, alta împotriva 
duşmanilor; cu opium, cu belladona, cu falsa angostură, cu lemn 
de şopârlă, ei adorm pe cei ce ar vrea să-i trezească. Nu există 
egipteancă, turcoaică sau grecoaică, denumite moaşă aici, care 
să nu ştie, în materie de chimie, atâta cât să buimăcească un 
medic şi, în materie de psihologie, atâta cât să înfricoşeze un 
duhovnic. 

— Serios? Exclamă doamna de Villefort, în ai cărei ochi 
sclipea un foc ciudat. 

— O, da! Continuă Monte-Cristo, dramele secrete ale 
Orientului se înnoadă şi se deznoadă astfel de la planta care 
face să iubeşti până la planta care ucide; de la băutura care 
deschide cerul până la aceea care afundă un om în infern. Sunt 
tot atâtea nuanţe câte capricii şi bizarerii există în firea 
omenească, fizică şi morală; mai mult, arta acestor chimişti ştie 
să acomodeze admirabil leacul şi răul la nevoile ei de dragoste 
sau la dorinţele ei de răzbunare. 

— Domnule, întrebă tânăra femeie, societăţile acestea 
orientale în mijlocul cărora aţi trăit sunt, aşadar, tot aşa de 
fantastice ca şi poveştile care ne vin din frumoasa lor ţară? Un 
om poate să fie suprimat acolo fără pedeapsă? Bagdadul sau 
Basora domnului Galland există în realitate? Sultanii şi vizirii 
care cârmuiesc aceste societăţi şi care formează ceea ce în 
Franţa se numeşte guvern sunt cu adevărat Harun-al-Raşizi şi 


Giafari care nu numai că iartă un otrăvitor, dar îl fac prim- 
ministru dacă crima a fost ingenioasă şi care, în acest caz, 
tipăresc istoria ei în litere de aur, ca să se distreze când se 
plictisesc? 

— Nu, doamnă, fantasticul nu mai există nici în Orient. Sunt 
şi acolo, deghizați sub alte nume şi ascunşi sub alte costume, 
comisari de poliţie, judecători de instrucţie, procurori regali şi 
experţi. Criminalii sunt spânzurați, decapitaţi şi traşi în ţeapă cu 
multă plăcere; dar aceştia, fraudatori îndemânatici, au ştiut să 
înşele justiţia omenească şi să asigure succesul isprăvilor lor 
prin combinaţii iscusite. La noi, un nătărău posedat de demonul 
urii sau lăcomiei, care are un duşman de distrus sau vreo rudă 
de anihilat, se duce la un băcan, îşi dă un nume fals care face să 
fie descoperit mai repede decât sub numele veritabil şi 
cumpără, sub pretextul că şoarecii nu-l lasă să doarmă, cinci 
până la şase grame de arsenic. Dacă e foarte îndemânatic, se 
duce la cinci sau la şase băcani şi este de cinci sau şase ori mai 
sigur recunoscut; apoi, după ce obţine otrava, administrează 
duşmanului sau rudei sale o doză de arsenic cu care ar ucide un 
mamut sau un mastodont şi care, fără motive, sileşte victima să 
scoată urlete ce pun tot cartierul în mişcare. Sosesc atunci o 
puzderie de agenţi de poliţie şi de jandarmi; se trimite după un 
medic care deschide mortul şi recoltează din stomac şi din 
măruntaie arsenicul cu lingura. A doua zi, o sută de ziare 
povestesc faptul cu numele victimei şi al ucigaşului. In seara 
aceea chiar băcanul sau băcanii vin să spună: „Eu am vândut 
domnului arsenicul." Atunci criminalul nătâng e prins, e închis, 
interogat, confruntat, condamnat şi ghilotinat sau dacă e o 
femeie de oarecare rang, e închisă pe viaţă. lată, doamnă, cum 
înţeleg chimia septentrionalii. Desrues era, totuşi, mai iscusit, 
trebuie să mărturisesc. 

— Ce vreţi, domnule, spuse tânăra femeie râzând, face 
omul ce poate. Nu toată lumea deţine secretul familiei Medicis 
sau Borgia. 

— Vreţi să vă spun, întrebă contele, de unde se trag toate 
aceste inepţii? În teatrele dumneavoastră, după cât am putut să 
judec citind piesele care se joacă, se văd totdeauna oameni care 
înghit conţinutul unei fiole sau muşcă piatra unui inel şi cad 
înţepeniţi. Peste cinci minute cortina se lasă, spectatorii se 
risipesc. Urmările crimei rămân necunoscute; nu se arată nici 


comisarul de poliţie cu eşarfă, nici caporalul cu cei patru oameni 
ai săi, astfel că multe minţi sărace se cred îndreptăţite să-şi 
spună că aşa decurg lucrurile. leşiţi însă puţin din Franţa, duceţi- 
vă fie la Alep, fie la Cairo, fie numai la Neapole sau la Roma şi 
veţi vedea trecând pe stradă oameni drepţi, sănătoşi şi rumeni, 
despre care Diavolul Şchiop dacă v-ar a-tinge cu mantaua ar 
putea să vă spună: „Domnul acesta e otrăvit de trei săptămâni 
şi într-o lună va fi mort." 

— În cazul acesta, spuse doamna de Villefort, ei au găsit 
secretul faimoasei agua-tofana care mi se spunea la Perugia că 
a fost pierdut. 

— O, doamnă, pierd oare vreodată ceva oamenii? Artele se 
deplasează şi fac ocolul lumii, lucrurile îşi schimbă numele, 
atâta tot şi fiinţa de rând se înşeală, rezultatul e însă totdeauna 
acelaşi. Otrava se îndreaptă în special asupra cutărui sau 
cutărui organ; una asupra stomacului, alta asupra creierului, 
alta asupra intestinelor. Otrava pricinuieşte o tuse, tusea un 
junghi sau o altă boală catalogată în cartea ştiinţei, ceea ce n-o 
împiedică să fie absolut ucigătoare şi chiar de n-ar fi, ar deveni, 
graţie leacurilor ce-i administrează medicii naivi, îndeobşte 
foarte proşti chimişti şi care se vor întoarce în favoarea sau 
contra bolii, cum voiţi. lată un om ucis cu artă şi după toate 
regulile, de la care justiţia n-are ce învăţa, precum spunea un 
oribil chimist, prieten al meu, excelentul abate Adelmonte din 
Taormina, din Sicilia, care studiase foarte mult aceste fenomene 
naturale. 

— E înfricoşător, dar este admirabil, spuse tânăra femeie, 
încremenită de atenţie: mărturisesc că eu credeam toate aceste 
poveşti cu privire la născocirile evului mediu. 

— Da, fără îndoială, dar care s-au perfecţionat mult în zilele 
noastre. La ce vreţi să servească timpul, încurajările, medaliile, 
crucile, premiile Montyon dacă nu pentru a duce societatea spre 
cea mai mare desăvârşire, iar omul nu va fi perfect decât atunci 
când va şti să creeze şi să distrugă ca Dumnezeu. Ştie de altfel 
de pe acum să distrugă, ceea ce înseamnă că jumătate din 
drum e parcurs. 

— Astfel că, reluă doamna de Villefort revenind întruna la 
ideea ei, otrăvurile familiei Borgia, Medicis, René, Ruggieri şi 
mai târziu, probabil, ale baronului de Trenk de care au abuzat 
atâta drama modernă şi romanul... 


— Erau obiecte de artă, doamnă, nu altceva, răspunse 
contele. Credeţi că adevăratul savant se adresează în chip banal 
individului? Nu. Ştiinţei îi plac ricoşările, tururile de forţă, 
fantezia, dacă se poate spune astfel. De exemplu, admirabilul 
abate Adelmonte despre care vă pomeneam adineauri, făcuse în 
această privinţă experienţe uimitoare. 

— Serios? 

— Da, vă voi cita una singură. Avea o grădină foarte 
frumoasă, plină de legume, de flori şi fructe. Alegea dintre 
legume pe cea mai inofensivă, de exemplu o varză. Stropea 
timp de trei zile varza cu o soluţie de arsenic. In a treia zi, varza 
se îmbolnăvea şi se îngălbenea; era momentul în care trebuia 
tăiată; pentru toată lumea ea părea coaptă şi păstra aparenţa 
onestă: numai pentru abatele Adelmonte era otrăvită. Ducea 
atunci varza acasă, lua un iepure — abatele Adelmonte avea o 
colecţie de iepuri, de pisici şi de porci de India, întru nimic mai 
prejos de colecţia sa de legume, de flori şi fructe —, lua deci un 
iepure şi îi dădea să mănânce o foaie de varză. lepurele murea. 
Care judecător de instrucţie ar îndrăzni să cârtească şi care 
procuror regal s-a gândit vreodată să rostească împotriva 
domnului Magendie sau Flourens un rechizitoriu în legătură cu 
iepurii, cu porcii de India şi cu pisicile, animale pe care ei le-au 
ucis? Nici unul. lepurele a murit, deci, fără ca justiţia să se 
neliniştească. După moartea iepurelui, abatele Adelmonte o 
pune pe bucătăreasă să-l desfacă şi aceasta aruncă intestinele 
pe un gunoi. Pe gunoiul acesta e o găină; ea ciuguleşte 
intestinele, se îmbolnăveşte la rându-i şi moare a doua zi. In 
momentul în care se zbate în spasmele agoniei, trece un vultur 
(sunt mulţi vulturi în ţinutul lui Adelmonte), se năpusteşte 
asupra cadavrului, îl duce pe o stâncă şi se ospătează cu el. 
Peste trei zile, bietul vultur care, după ospăţul acesta, s-a simţit 
indispus, e cuprins de ameţeală în slava cerului; se rostogoleşte 
în gol şi cade greoi în heleşteul dumneavoastră; ştiuca şi ţiparul 
mănâncă lacom, căci ştiţi că ei muşcă din vultur. Ei bine, 
închipuiţi-vă că a doua zi vi se serveşte la masă ţiparul sau 
ştiuca otrăvită la a patra generaţie; musafirul dumneavoastră va 
fi otrăvit la a cincea mână şi va muri după opt sau zece zile de 
dureri în măruntaie, de inimă, de abces la stomac. Se va face 
autopsia şi medicii vor spune: „Persoana a murit de o tumoare 
la ficat sau de o febră tifoidă." 


— Dar, toate aceste împrejurări în lanţ pot fi ratate de cel 
mai mărunt accident; s-ar putea ca vulturul să nu treacă la timp 
sau să cadă la o sută de paşi de heleşteu. 

— Tocmai aici e arta: ca să fii un mare chimist în Orient, 
trebuie să dirijezi hazardul; numai astfel izbuteşti. 

Doamna de Villefort asculta visătoare. 

— Dar, spuse ea, arsenicul lasă urme; oricum l-ai absorbi, el 
se va găsi în corpul omului de îndată ce va fi intrat în cantitate 
suficientă pentru a pricinui moartea. 

— Exact acestea i le-am spus şi eu bunului Adelmonte, 
exclamă Monte-Cristo. El medită, zâmbi şi îmi răspunse printr-un 
proverb sicilian care e, mi se pare şi proverb franțuzesc: „Copilul 
meu, lumea nu a fost făcută într-o zi, ci în şapte, revino 
duminică să stăm de vorbă". 

Revenii în duminica următoare. În loc să fi stropit varza cu 
arsenic, el o stropise cu o soluţie de sare, pe bază de stricnină, 
stiychnos calubrina, cum spun savanții. De data aceasta, varza 
nu părea câtuşi de puţin bolnavă, de aceea iepurele nu se păzi 
de ea şi, de aceea, după cinci minute, iepurele era mort; găina 
mâncă iepurele, iar a doua zi răposă. Atunci, noi făcurăm pe 
vulturii, luarăm găina şi o spintecarăm. Toate simptomele 
generale dispăruseră. Nici o indicație deosebită în vreun organ: 
exasperarea sistemului nervos, atâta tot şi o urmă de congestie 
cerebrală, mai mult nu; găina nu fusese otrăvită, murise de 
apoplexie. Ştiu că e un caz rar la găini, dar foarte obişnuit la 
oameni. 

Doamna de Villefort părea tot mai îngândurată. 

— Noroc că astfel de substanţe nu pot fi pregătite decât de 
chimişti, că altminteri jumătate din lume ar otrăvi-o pe cealaltă. 

— De chimişti sau de persoane care se ocupă cu chimia, 
răspunse neglijent Monte-Cristo. 

— Şi apoi, spuse doamna de Villefort, smulgându-se cu o 
sforţare din gânduri, oricât de savant ar fi pregătită crima, e 
totdeauna crimă, iar dacă scapă investigaţiei omeneşti, nu 
scapă privirii lui Dumnezeu. Orientalii sunt mai tari decât noi în 
materie de conştiinţă, căci, din prudenţă, au suprimat infernul. 

— Doamnă, acesta e un scrupul, care se naşte firesc într-un 
suflet cinstit cum e al dumneavoastră, dar pe care judecata îl 
smulge curând. Latura rea a gândirii omeneşti va fi totdeauna 
rezumată de paradoxul acesta al lui Jean-Jacques Rousseau, îl 


ştiţi: „Mandarinul pe care îl ucizi de la cinci mii de leghe, doar 
ridicând vârful degetului". Viaţa omului de dispensează de 
lucrurile astea, iar inteligenţa lui se istoveşte visându-le. Foarte 
puţini oameni înfig cu brutalitate un cuţit în inima semenului lor 
sau administrează, pentru a-l face să dispară de pe suprafaţa 
globului, cantitatea de arsenic pe care o aminteam adineauri. 
Aceasta e, într-adevăr, o excentricitate sau o prostie. Pentru a 
ajunge aici e nevoie ca sângele să se încălzească la treizeci şi 
opt de grade, ca pulsul să bată cu nouăzeci de pulsaţii pe minut 
şi ca sufletul să iasă din limitele lui obişnuite. Dar dacă, trecând, 
aşa cum se procedează în filologie, de la cuvânt la sinonimul 
atenuat, faceţi o simplă eliminare, în loc să săvârşiţi un asasinat 
ignobil, dacă îndepărtați pur şi simplu din cale pe cel ce vă 
stânjeneşte şi asta fără violenţă, fără cortegiul acelor suferinţe 
care, devenind un chin, fac din victimă un martir şi din cel ce 
procedează astfel, o bestie în toată puterea cuvântului, dacă nu 
există nici sânge, nici urlete, nici zvârcoliri, nici, mai cu seamă, 
oribila şi compromiţătoarea instantaneitate a săvârşirii, atunci 
scăpaţi de lovitura legii omeneşti care spune: „Să nu tulburaţi 
societatea". lată cum procedează şi izbutesc orientalii, 
personaje grave şi flegmatice, care se sinchisesc prea puţin de 
chestiunile timpului în conjuncturile de o anumită importanţă. 

— Rămâne conştiinţa, spuse doamna de Villefort, cu glas 
mişcat şi cu un suspin înăbuşit. 

— Da, din fericire rămâne conştiinţa, fără de care ne-am 
simţi foarte nenorociţi. După orice acţiune mai viguroasă, 
conştiinţa ne salvează, căci ne oferă o sumedenie de scuze pe 
care noi singuri le putem aprecia, iar scuzele acestea, oricât de 
admirabile pentru a ne păstra somnul, ar fi poate mediocre în 
faţa unui tribunal pentru a ne păstra viaţa. Astfel, Richard al IIl- 
lea, de exemplu, a fost, desigur, admirabil servit de conştiinţa sa 
după suprimarea celor doi copii ai lui Eduard al IV-lea. Într- 
adevăr, el îşi putea spune: „Copiii aceştia ai unui rege crud şi 
persecutor, care moşteniseră viciile părintelui lor şi pe care 
numai eu le-am putut recunoaşte în înclinările lor juvenile, copiii 
aceştia mă stinghereau în asigurarea fericirii poporului englez 
pe care ei, cu siguranţă, l-ar fi nenorocit". Aşa a fost servită de 
conştiinţa sa lady Macbeth care voia, orice ar fi spus 
Shakespeare, să dea un tron, nu soţului, ci fiului. Dragostea de 
mamă este o virtute atât de mare, un impuls atât de puternic, 


încât scuză multe. De aceea, după moartea lui Duncan, lady 
Macbeth ar fi fost foarte nefericită dacă n-ar fi avut conştiinţă. 

Doamna de Villefort sorbea cu lăcomie înfricoşătoarele 
maxime şi oribilele paradoxuri debitate de conte cu ironia naivă 
care-i era specifică. 

Apoi, după un moment de tăcere, spuse: 

— Domnule conte, ştiţi că sunteţi un pledant teribil şi că 
vedeţi lumea într-o lumină cam lividă? Privind omenirea prin 
alambicuri şi cornute, aţi judecat-o astfel? Căci, aveaţi dreptate, 
sunteţi un mare chimist, iar elixirul pe care l-aţi dat fiului meu şi 
care l-a readus la viaţă aşa de repede... 

— O, să nu vă încredeţi în el! O picătură din acest elixir a 
fost de-ajuns pentru a rechema la viaţă copilul care se stingea, 
dar trei picături ar fi alungat sângele în plămâni, dându-i bătăi 
de inimă, şase i-ar fi tăiat respiraţia, pricinuindu-i o sincopă mult 
mai gravă decât aceea în care se găsea, în sfârşit, zece l-ar fi 
fulgerat. Vă amintiţi, doamnă, cât de repede l-am îndepărtat de 
la flacoanele pe care făcea imprudenţa să le atingă? 

— Aşadar, o otravă cumplită? 

— O, nu! Să admitem, în primul rând, că nu există cuvântul 
otravă, deoarece în medicină sunt servite cele mai violente 
otrăvuri care, prin modul de administrare, devin remedii 
salutare. 

— În cazul acesta ce era? 

— Un preparat savant al prietenului meu, admirabilul abate 
Adelmonte, care m-a învăţat cum să mă servesc de el. 

— De bună seamă că este un excelent antispasmodic. 

— Neiîntrecut, doamnă. L-aţi văzut şi îl întrebuinţez deseori 
— bineînţeles, cu toată prudenţa, adăugă el râzând. 

— Îmi închipui, replică pe acelaşi ton doamna de Villefort. 
Eu, care sunt aşa de nervoasă şi gata să leşin, aş avea nevoie 
de un doctor Adelmonte ca să-mi născocească niscaiva mijloace 
de a respira în voie şi de a mă linişti în ce priveşte teama pe 
care o am că, într-o bună zi, am să mor sufocată. Până atunci, 
deoarece remediul se găseşte cu greu în Franţa şi pentru că 
abatele probabil nu este dispus să facă pentru mine voiajul la 
Paris, rămân la antispasmodicele domnului Planche; iar menta şi 
picăturile lui Hoffmann joacă la mine un mare rol. Priviţi pastilele 
pe care le comand în mod special: au doza dublă. 


Monte-Cristo luă cutia de baga pe care tânăra femeie i-o 
dădu şi respiră pastilele ca un cunoscător în stare să aprecieze 
preparatul acesta. 

— Sunt fine, spuse el, dar supuse necesităţii înghiţirii, 
funcţiune care deseori nu poate fi obţinută din partea persoanei 
leşinate. Prefer specificul meu. 

— Bineînţeles că şi eu l-aş prefera, după efectele pe care 
le-am văzut; fără îndoială, însă, el este un secret şi nu sunt aşa 
de indiscretă încât să vi-l cer. 

— Dar eu, doamnă, sunt destul de galant ca să vi-l ofer, 
spuse Monte-Cristo, ridicându-se. 

— O, domnule! 

— Amintiţi-vă numai un lucru: că, în doză mică, ele un 
remediu şi, în doză mare, e o otravă. O picătură dă viaţă, 
precum aţi văzut; cinci sau şase ar ucide negreşit, în mod cu 
atât mai grozav cu cât, turnate într-un pahar de vin, nu i-ar 
schimba deloc gustul. Mă opresc însă, doamnă, am aerul 
aproape că vă sfătuiesc. 

Sunaseră ceasurile şase şi jumătate. Doamnei de Villefort îi 
fu anunţată o prietenă care venea să ia masa la ea. 

— Dacă aveam onoarea să vă văd pentru a treia sau a 
patra oară, domnule conte, în loc de a vă revedea pentru a doua 
oară, spuse doamna de Villefort, dacă aveam onoarea să vă fiu 
prietenă, în loc de a avea numai norocul să vă fiu obligată, aş 
stărui să vă opresc la masă şi nu m-aş lăsa învinsă de primul 
refuz. 

— Mii de mulţumiri, doamnă, răspunse Monte-Cristo; am o 
obligaţie de la care nu pot lipsi. Am făgăduit să însoțesc la 
spectacol o principesă greacă, prietenă a mea, care n-a văzut 
încă Opera Mare şi care contează pe mine s-o duc. 

— Duceţi-vă, domnule, dar nu uitaţi reţeta mea. 

— Se poate, doamnă? Pentru aceasta ar trebui să uit ora de 
conversaţie petrecută împreună, ceea ce este absolut imposibil. 

Monte-Cristo salută şi ieşi. 

Doamna de Villefort rămase pe gânduri. 

„Ciudat om, îşi spuse ea şi care îmi face impresia că se 
cheamă pe numele de botez Adelmonte." 

Pentru Monte-Cristo rezultatul întrecuse aşteptarea. 

„Admirabil teren, îşi spuse el plecând, sunt convins că 
sămânţa care cade întrânsul nu se pierde." 


lar a doua zi, credincios făgăduielii, trimise reţeta cerută. 
Capitolul XVI Robert diavolul 


Motivul operei era cu atât mai nimerit cu cât, în seara 
aceea, avea loc o solemnitate la Academia regală de muzică. 
După o lungă indispoziţie, Levasseur reintra cu rolul lui Bertrand 
şi, ca totdeauna, opera maestrului la modă atrăsese cea mai 
strălucită societate a Parisului. 

Ca majoritatea tinerilor bogaţi, Morcerf îşi avea scaunul său 
de orchestră, plus zece loji ale cunoştinţelor sale cărora le putea 
cere un loc, fără să mai socotim locul la care avea drept în loja 
tinerilor. 

Château-Renaud avea scaunul învecinat cu al lui. 

Beauchamp, în calitate de ziarist, era regele sălii şi avea 
pretutindeni un loc. 

In seara aceea, Lucien Debray dispunea de loja ministrului 
şi o oferise contelui de Morcerf, care, în urma refuzului lui 
Mercedes, o trimise lui Danglars, comunicându-i că va veni 
probabil în timpul serii să facă o vizită baroanei şi fiicei sale, 
dacă doamnele nu se gândiseră să refuze. Nimeni nu e mai 
ahtiat de loji care nu costă nimic decât un milionar. 

Danglars declarase că principiile sale politice şi calitatea de 
deputat al opoziţiei nu-i permiteau să meargă în loja ministrului. 
In consecinţă, baroana scrise lui Lucien să vină, deoarece nu 
putea merge la Operă numai ea cu Eugenie. 

Intr-adevăr, dacă femeile s-ar fi dus singure, lumea le-ar fi 
luat în nume de rău; în timp ce, dacă domnişoara Danglars 
venea la Operă cu mama şi cu amantul mamei, nu mai avea 
nimeni ce cârti: trebuie să luăm lumea aşa cum este. 

Cortina se ridică ca de obicei în faţa unei săli aproape 
goale. Un obicei al elitei pariziene este de a veni la spectacol 
după ce a început: de aceea, primul act trece, în ce-i priveşte pe 
spectatorii sosiți, nu privind sau ascultând piesa, ci uitându-se la 
spectatorii care vin şi neauzind altceva decât zgomotul uşilor şi 
al conversaţiilor. 

— la uite, spuse deodată Albert, văzând că se deschide o 
lojă alăturată, ia uite, contesa G. 

— Cine-i contesa G? întrebă Château-Renaud. 


— Baroane, îmi pui o întrebare pe care nu ţi-o iert. Întrebi 
cine-i contesa G? 

— A da; nu e fermecătoarea venețiană? 

— Exact. 

În momentul acela, contesa G îl zări pe Albert şi schimbă cu 
el un salut însoţit de un zâmbet. 

— O cunoşti? întrebă Château-Renaud. 

— Da, declară Albert, i-am fost prezentat la Roma, de către 
Franz. 

— Vrei să-mi faci la Paris serviciul pe care Franz ţi l-a făcut 
la Roma? 

— Cu plăcere. 

— Ssst! Făcu publicul. 

Tinerii continuară conversaţia fără să arate că se sinchisesc 
câtuşi de puţin de dorinţa partenerului de a auzi muzica. 

— Era la cursele din Champs-de-Mars, spuse Château- 
Renaud. 

— Astăzi? 

— Da. 

— Adevărat, au fost curse. Ai jucat şi tu? 

— O, o sumă neînsemnată, cincizeci de ludovici. 

— Şi ai câştigat? 

— Nautilus, pariam pe el. 

— Dar au fost trei curse? 

— Da. Era premiul Jockey-Clubului, o cupă de aur. S-a 
petrecut chiar un lucru destul de bizar. 

— Anume? 

— Ei, sst! Strigă publicul. 

— Anume? Repetă Albert. 

— Un cal şi un jocheu complet necunoscuţi au câştigat 
cursa. 

— Cum? 

— Ei, da, nimeni nu dăduse atenţie unui cal înscris sub 
numele de Vampa şi unui jocheu înscris sub numele de Job, 
când, deodată, au fost văzuţi înaintând un admirabil alezan şi un 
jocheu cât pumnul. A trebuit să i se vâre în buzunare douăzeci 
de lire de plumb, ceea ce nu l-a împiedicat să ajungă la ţintă cu 
trei lungimi de cal înaintea lui Ariel şi a lui Barbaro, care goneau 
împreună cu el. 

— Şi nu s-a aflat cui aparţineau calul şi jocheul? 


— Nu. 

— Spui că animalul era înscris sub numele de... 

— Vampa. 

— In cazul acesta, spuse Albert, eu sunt mai avansat decât 
tine. Ştiu cui aparţinea. 

— Tăcere odată! Strigă pentru a treia oară parterul. 

De data aceasta protestele erau aşa de mari încât tinerii îşi 
dădură în sfârşit seama că publicul li se adresa lor. Se întoarseră 
o clipă căutând în mulţime pe cineva care să poarte 
răspunderea a ceea ce ei socoteau o impertinenţă, dar nimeni 
nu repetă invitaţia, astfel că se întoarseră spre scenă. 

In momentul acela se deschidea loja ministrului, iar 
doamna Danglars, fiica ei şi Lucien Debray îşi ocupau locurile. 

— Aha, ia uite, cunoştinţele tale, viconte! spuse Château- 
Renaud. Ce dracu te tot uiţi la dreapta? Eşti căutat. 

Albert se întoarse şi, într-adevăr, ochii săi îi întâlniră pe ai 
baroanei Danglars, care îi făcu un mic salut cu evantaiul. 
Domnişoara Eugenie catadixi abia să-şi coboare ochii mari, 
negri, până la orchestră. 

— Dragul meu, spuse Château-Renaud, nu înţeleg nimic, 
exceptând mezalianţa şi nu cred că ea te preocupă mult; nu 
înţeleg, zic, exceptând mezalianţa, ce poţi să ai împotriva 
domnişoarei Danglars; e o fiinţă foarte frumoasă. 

— Desigur că e foarte frumoasă, îţi mărturisesc însă că, în 
materie de frumuseţe, aş prefera ceva mai blând, mai suav, în 
sfârşit, mai felin. 

— Ce-ţi este şi cu tinerii! spuse Château-Renaud, care, în 
calitatea sa de bărbat de treizeci de ani, lua faţă de Morcerf 
aere paterne; nu sunt mulţumiţi niciodată. Cum, dragul meu, ţi 
se găseşte o logodnică plăsmuită după modelul Dianei şi nu eşti 
mulţumit? 

— Tocmai! Aş fi preferat ceva în genul Venerei din Milo sau 
Capua. Diana aceasta, mereu printre nimfele ei, mă cam 
înspăimântă, mi-e frică să nu mă trateze ca pe Acteon. 

Intr-adevăr, o ochire aruncată asupra fetei, putea să explice 
sentimentul mărturisit de Morcerf. Domnişoara Danglars era 
frumoasă, dar, aşa cum spusese Albert, o frumuseţe cam rigidă: 
părul, de un negru frumos, dar în ale cărui unde naturale se 
remarca o anume răzvrătire împotriva mâinii care voia să le 
impună voinţa sa; ochii, negri ca şi părul, sub sprâncenele 


magnifice, care n-aveau decât un defect — că se încruntau 
uneori —, erau remarcabili, în special printr-o expresie de 
energie pe care te mirai că o găseşti în privirea unei femei; 
nasul avea proporţiile exacte, pe care un sculptor le-ar fi dat 
celui al lunonei; gura era prea mare, dar împodobită cu dinţi 
frumoşi pe care îi scoteau şi mai mult în evidenţă buzele al căror 
carmin prea viu contrasta cu paloarea tenului; în sfârşit, un 
semn negru plasat în colţul gurii şi mai mare decât sunt de 
obicei aceste capricii ale naturii, completa fizionomia feţii cu 
caracterul hotărât, care îl speria oarecum pe Morcerf. 

De altminteri, întreaga fiinţă a Eugeniei se armoniza cu 
capul pe care am încercat să-l descriem. Era, precum spusese 
Château-Renaud, într-adevăr Diana, dar cu ceva mai ferm şi mai 
musculos în frumuseţea ei. 

Educaţiei pe care o primise i se putea aduce imputarea că, 
după anumite trăsături din fizionomia sa, părea că aparţine, 
întrucâtva, celuilalt sex. Vorbea două, trei limbi, desena cu 
uşurinţă, făcea versuri şi compunea muzică. Era pasionată în 
special de această ultimă artă, pe care a studia cu o prietenă 
din pension, o tânără fiinţă fără avere, dar având toate însuşirile 
pentru a deveni, după câte se spunea, o cântăreaţă excelentă. 
Se afirmă că un mare compozitor purta acestei fete un interes 
aproape părintesc şi o îndemna să lucreze, cu speranţa că va 
găsi într-o zi o comoară în glasul ei. 

Eventualitatea că domnişoara Louisa d'Armilly — acesta era 
numele tinerei virtuoase — va intra într-o zi în teatru făcea ca 
domnişoara Danglars, deşi o primea acasă, să nu se arate cu ea 
niciodată în public. De altminteri, fără să aibă în casa 
bancherului situaţia independentă a unei prietene, Louise avea 
o situaţie superioară celei a institutoarelor obişnuite. 

După câteva secunde de la intrarea doamnei Danglars în 
lojă, cortina căzuse şi, graţie facultăţii lăsate de lungimea 
antractelor, de a plimba prin foaier sau de a face vizite timp de 
o jumătate de oră, orchestra se descompletase treptat-treptat. 

Morcerf şi Château-Renaud ieşiră printre primii. O clipă, 
doamna Danglars crezuse că graba lui Albert avea ca scop să 
vină să-i prezinte complimente, astfel că se plecase la urechea 
fiicei pentru a anunţa vizita; dar fata se mulţumi să clatine din 
cap, zâmbind, şi, în acelaşi timp, ca pentru a dovedi cât de 


întemeiată era neîncrederea Eugeniei, Morcerf apăru într-o lojă 
din primul rând. Loja era a contesei G. 

— A, iată-te, domnule călător! spuse aceasta, întinzându-i 
mâna cu toată cordialitatea unei vechi cunoştinţe. E foarte 
amabil din partea dumitale că m-ai recunoscut şi, mai cu seamă, 
că mi-ai dat întâietate. 

— Credeţi-mă, doamnă, răspunse Albert, că dacă aş fi ştiut 
de venirea dumneavoastră la Paris şi dacă v-aş fi cunoscut 
adresa, nu întârziam atâta. Permiteţi-mi să vă prezint însă pe 
domnul baron de Château-Renaud, prietenul meu, unul din rarii 
nobili care se mai găsesc în Franţa şi de la care am aflat că aţi 
fost la cursele din Champs-de-Mars. 

Château-Renaud salută. 

— A, eraţi la curse, domnule? întrebă cu vioiciune contesa. 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, reluă doamna G, puteţi să-mi spuneţi al cui era 
calul care a câştigat premiul Jockey-Clubului? 

— Nu, doamnă, spuse Château-Renaud şi puneam 
adineauri aceeaşi întrebare lui Albert. 

— Ţineţi mult, doamnă contesă? întrebă Albert. 

— La ce? 

— Să cunoaşteţi pe stăpânul calului? 

— Nespus de mult. Închipuiţi-vă... Dar nu cumva ştii 
dumneata, viconte? 

— Doamnă, aţi vrut să povestiţi un lucru; aţi spus: 
închipuiţi-vă. 

— Ei bine, închipuiţi-vă că fermecătorul cal alezan şi jocheul 
drăguţ cu bluză roz îmi inspiraseră de la prima vedere o 
simpatie aşa de vie, încât le uram izbândă, ca şi cum aş fi 
angajat pe ei jumătate din averea mea. De aceea, când i-am 
văzut ajungând la potou înaintea celorlalţi, cu trei lungimi de 
cal, am fost aşa de bucuroasă, încât m-am pornit să aplaud ca o 
nebună. Închipuiţi-vă uimirea mea când, înapoindu-mă acasă, l- 
am întâlnit pe scară pe micul jocheu roz. Crezui că învingătorul 
cursei locuia, din întâmplare, în aceeaşi casă cu mine când, 
deschizând uşa salonului meu, primul lucru pe care îl văzui a 
fost cupa de aur, premiul câştigat de calul şi jocheul 
necunoscut. În cupă era un petec de hârtie pe care se aflau 
scrise cuvintele: „Contesei G — Lord Ruthwen". 

— Exact! spuse Morcerf. 


— Cum exact? Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că e lordul Ruthwen în persoană. 

— Care lord Ruthwen? 

— Al nostru, vampirul, cel de la teatrul Argentina. 

— Adevărat? Exclamă contesa. El este aici? 

— Absolut! 

— Şi îl vezi? ÎI primeşti? Mergi la el? 

— E prietenul meu intim, iar domnul de Château-Renaud a 
avut onoarea să-l cunoască. 

— Ce te face să crezi că el a câştigat? 

— Calul său înscris sub numele de Vampa. 

— Ei şi? 

— Şi nu vă amintiţi de numele faimosului bandit care mă 
luase prizonier? 

— A, da, adevărat! 

— Şi din mâinile căruia contele m-a scos în chip miraculos? 

— Ba da. 

— Se numea Vampa. Vedeţi bine că el este. 

— Dar de ce mi-a trimis mie cupa? 

— În primul rând, doamnă contesă, pentru că, după cum vă 
închipuiţi, i-am vorbit foarte mult de dumneavoastră; apoi, 
pentru că va fi fost încântat să găsească o compatrioată şi fericit 
de interesul pe care compatrioata i-l arăta. 

— Nădăjduiesc că nu i-ai povestit niciodată năzbâtiile pe 
care le-am spus despre el. 

— N-aş putea să jur pentru asta, iar modul de a oferi cupa 
sub numele de lord Ruthwen... 

— Dar e groaznic! O să-mi poarte ură de moarte. 

— Procedeul său e acela al unui duşman? 

— Nu, mărturisesc. 

— Ei, vedeţi? 

— Va să zică e la Paris? 

— Da. 

— Şi ce senzaţie a stârnit? 

— S-a vorbit opt zile despre el. Pe urmă a venit încoronarea 
reginei Angliei şi furtul diamantelor domnişoarei Mars, aşa că nu 
s-a mai pomenit decât despre acestea. 

— Dragul meu, spuse Château-Renaud, se vede bine că 
Monte-Cristo e prietenul tău şi de aceea îl tratezi în consecinţă. 
să nu credeţi, doamnă contesă, ce vă spune Albert; dimpotrivă, 


la Paris nu e vorba decât de contele de Monte-Cristo. A debutat 
trimițând doamnei Danglars cai de treizeci de mii de franci; apoi 
a salvat viaţa doamnei de Villefort; pe urmă a câştigat cursa 
Jockey-Clubului, după câte se pare. Eu menţin, dimpotrivă, orice 
ar spune Morcerf, că lumea se ocupă încă de conte în momentul 
acesta şi că se va ocupa tot de el peste o lună, dacă va continua 
să facă excentricităţi, ceea ce se pare de altminteri că e în firea 
lui. 

— Se pare, zise Morcerf; până una alta, cine a ocupat loja 
ambasadorului Rusiei? 

— Care? întrebă contesa. 

— Cea dintre coloanele de rangul întâi; mi se pare tapetată 
complet, din nou. 

— Intr-adevăr, spuse Château-Renaud. O fi fost cineva în 
timpul primului act? 

— Unde? 

— In loja aceea? 

— Nu, n-am văzut pe nimeni, spuse contesa; aşadar, 
continuă ea revenind la prima conversaţie, crezi că premiul a 
fost câştigat de contele dumitale de Monte-Cristo? 

— Sunt sigur. 

— Şi el mi-a trimis cupa? 

— Fără nici o îndoială. 

— Dar nu-l cunosc, spuse contesa şi ţin foarte mult să i-o 
înapoiez. 

— O, să nu faceţi asta; v-ar trimite alta, tăiată în vreun safir 
sau scobită în vreun rubin. Aşa procedează; ce vreţi, trebuie luat 
aşa cum este. 

In momentul acela se auzi soneria anunțând actul al doilea. 
Albert se ridică să-şi reia locul. 

— Te mai văd? întrebă contesa. 

— Dacă îmi permiteţi, voi veni în antract să mă informez 
dacă vă pot fi cu ceva de folos la Paris. 

— Domnilor, spuse contesa, eu sunt acasă pentru prieteni 
în fiecare sâmbătă seara, strada Rivoli numărul 22. Sunteţi 
înştiinţaţi. 

Tinerii salutară şi ieşiră. 

Când intrară în sală, văzură parterul ridicat în picioare cu 
privirile aţintite asupra unui singur punct: se uitară în direcţia 
generală şi se opriră asupra fostei loji a ambasadorului Rusiei. 


Un bărbat îmbrăcat în negru, între 35 şi 40 de ani, intrase cu o 
femeie îmbrăcată cu un costum oriental. Femeia era nespus de 
frumoasă, iar costumul aşa de bogat încât, precum am spus, toţi 
ochii se îndreptară imediat spre ea. 

— Hm, făcu Albert. Monte-Cristo cu grecoaica lui. 

Într-adevăr, era contele cu Haydée. 

După o clipă, tânăra femeie era nu numai obiectul atenţiei 
parterului, ci al întregii săli; femeile se plecau peste loji să vadă 
scânteind, sub luminile candelabrelor, cascade de diamante. 

Al doilea act trecu în zumzetul înăbuşit ce indică în mulţime 
un eveniment. Nu se gândi nimeni să strige linişte. Femeia, aşa 
de tânără, de frumoasă şi de superbă, era cel mai curios 
spectacol ce se poate vedea. 

De data asta, un semn al doamnei Danglars arătă limpede 
lui Albert că baroana dorea să-l vadă în antractul următor. 

Morcerf era prea bine crescut pentru a se lăsa aşteptat 
când i se arăta limpede că e dorit. Se grăbi deci, după finalul 
actului, să urce în avanscenă. 

Le salută pe doamne şi întinse mâna lui Debray. 

Baroana îl primi cu un zâmbet fermecător, iar Eugenie, cu 
răceala ei obişnuită. 

— Dragul meu, spuse Debray, ai un om la strâmtoare care 
te cheamă să-l salvezi. Doamna mă copleşeşte cu întrebări 
asupra contelui, vrea să ştie unde este, de unde vine, unde se 
duce onoarea mea, eu nu sunt Cagliostro şi, ca să scap din 
încurcătură, am spus: „întrebaţi-l pe Morcerf, el îl cunoaşte pe 
Monte-Cristo al său până în albul ochilor". Atunci ţi s-a făcut 
semn. 

— Nu, e de neînchipuit, zise baroana, că atunci când ai o 
jumătate de milion pentru fonduri secrete la dispoziţie să nu fii 
mai bine informat? 

— Doamnă, spuse Lucien, vă rog să credeţi că, dacă aş 
avea la dispoziţie o jumătate de milion de franci, i-aş întrebuința 
pentru altceva decât să mă informez asupra domnului de Monte- 
Cristo care n-are în ochii mei alt merit decât că e de două ori 
mai bogat ca un nabab. Am dat însă cuvântul prietenului meu 
Morcerf, aranjaţi-vă cu el, nu mă mai priveşte. 

— Un nabab nu mi-ar fi trimis, desigur, o pereche de cai de 
treizeci de mii de franci, cu patru diamante la urechi a câte cinci 
mii de franci fiecare. 


— O, diamantele sunt mania lui! spuse Morcerf râzând. 
Cred că, asemeni lui Potemkin, are totdeauna diamante în 
buzunar şi că le seamănă pe drum, aşa cum Degețel o făcea cu 
pietricelele. 

— O fi găsit vreo mină, spuse doamna Danglars. Ştiţi că are 
un credit nelimitat la casa baronului? 

— Nu, nu ştiam, răspunse Albert, dar e posibil. 

— Şi că l-a ameninţat pe domnul Danglars că speră să 
rămână un an la Paris si să cheltuiască şase milioane? 

— E şahul Persici şi călătoreşte incognito. 

— Aţi remarcat ce frumoasă e femeia aceea, domnule 
Lucien? întrebă Eugenie. 

— Domnişoară, nu vă cunosc decât pe dumneavoastră 
pentru a mă pronunţa obiectiv în legătură cu persoanele de 
sexul dumneavoastră. 

Lucien îşi apropie lornionul de ochi. 

— Încântătoare! Exclamă el. 

— Domnul de Morcerf ştie cine e femeia? 

— Domnişoară, spuse Albert răspunzând întrebării aproape 
directe ce i se pusese, ştiu aproape totul în legătură cu 
personajul misterios de care ne ocupăm. Femeia aceasta e o 
grecoaică. 

— Se vede lesne după costumul ei, astfel că nu spuneţi 
decât ceea ce toată sala ştie ca şi noi. 

— Îmi pare rău că sunt un cicerone aşa de ignorant; dar 
trebuie să mărturisesc că la atât se limitează cunoştinţele mele; 
mai ştiu că e muziciană căci, într-o zi, când am dejunat la conte, 
am auzit sunetele unei guz/a care nu puteau să vină decât de la 
ea. 

— Aşadar, contele dumneavoastră primeşte? întrebă 
doamna Danglars. 

— Şi, vă asigur, într-un mod splendid. 

— Trebuie să-l îndemn pe Danglars să-i ofere un dineu, un 
bal, pentru ca să ne invite şi el. 

— Cum, vă veţi duce la el? întrebă Debray râzând. 

— De ce nu? Cu soţul meu! 

— Dar contele acesta misterios e celibatar. 

— Vedeţi bine că nu, spuse baroana râzând la rândul ei şi 
arătând-o pe frumoasa grecoaică. 


— Femeia aceasta e o sclavă, după câte mi-a spus el singur 
— îţi aminteşti Morcerf? — la dejunul tău. 

— Recunoaşte, dragul meu Lucien, spuse baroana că ea are 
mai degrabă aerul unei prințese. 

— Din O mie şi una de nopți, nu zic ba, dar ce le face pe 
prințese, dragul meu? Diamantele! Şi ea e acoperită de 
diamante. 

— Are chiar prea multe, spuse Eugenie, ar fi mai frumoasă 
fără ele, căci i s-ar vedea gâtul şi mâinile, care au forme 
încântătoare. 

— O, artista! O vedeţi cum se pasionează? 

— lubesc tot ce e frumos, declară Eugenie. 

— Dar în cazul acesta ce spuneţi de conte? întrebă Debray; 
mi se pare că nici el nu e rău. 

— Contele? întrebă Eugenie ca şi cum nu se gândise încă 
să-l privească, e foarte palid. 

— Tocmai că în paloarea aceasta e secretul pe care îl 
căutăm, spuse Morcerf. Contesa G pretinde că el e un vampir. 

— Contesa G s-a înapoiat aşadar? întrebă baroana. 

— În loja de alături, spuse Eugénie, aproape faţă în faţă cu 
noi, mamă, femeia aceea cu păr blond, admirabil, e ea. 

— O, da, spuse doamna Danglars, ştiţi ce ar trebui să 
faceţi, Morcerf? 

— Porunciţi, doamnă. 

— Ar trebui să faceţi o vizită contelui de Monte-Cristo şi să 
ni-l aduceţi. 

— De ce? întrebă Eugenie. 

— Ca să vorbim cu el; nu eşti curioasă să-l vezi? 

— Câtuşi de puţin. 

— Ciudat copil! Murmură baroana. 

— De bună-seamă că va veni el singur, spuse Morcerf. Uite, 
v-a văzut, doamnă şi vă salută. 

Baroana înapoie contelui salutul, însoţindu-l cu un zâmbet 
fermecător. 

— Uite, mă sacrific, spuse Morcerf, vă părăsesc şi mă duc 
să văd dacă nu există un mijloc să-i vorbesc. 

— Duceţi-vă în loja lui, e simplu. 

— Dar nu sunt prezentat. 

— Cui? 

— Frumoasei grecoaice. 


— Aţi spus că e sclavă. 

— Da, dar susţineţi că e o prinţesă... Nu! Nădăjduiesc că, 
atunci când mă va vedea plecând din loja dumneavoastră, va 
ieşi din a sa. 

— Se poate. Duceţi-vă. 

— Mă duc. 

Morcerf salută şi ieşi. Într-adevăr, în momentul în care 
trecea prin faţa lojei contelui, uşa se deschise, contele spuse 
câteva cuvinte în limba arabă lui Ali care sta în coridor şi îl luă 
pe Morcerf de braţ. 

Ali închise uşa şi rămase în picioare în faţa ei; în coridor se 
adunase lume în jurul nubianului. 

— Parisul, începu Monte-Cristo, e un oraş ciudat, iar 
parizienii un popor curios. S-ar zice că ei văd pentru prima oară 
un nubian. Priviţi-i cum se înghesuie în jurul bietului Ali, care nu 
ştie ce înseamnă asta. Vă asigur de un lucru: că un parizian 
poate să meargă la Tunis, la Constantinopol, la Bagdad sau la 
Cairo fără să se formeze un cerc în jurul lui. 

— Aceasta, pentru că orientalii sunt oameni aşezaţi, care 
văd ceea ce merită să fie văzut. Credeţi-mă însă că Ali nu se 
bucură de popularitate, decât pentru că vă aparţine şi pentru că 
în momentul acesta sunteţi omul la modă. 

— Serios? Şi cărui fapt datorez favoarea aceasta? 

— Dumneavoastră înşivă. Dăruiţi cai de o mie de ludovici; 
salvaţi viaţa nevestelor de procurori regali; puneţi să alerge, sub 
numele de major Brack, cai pur-sânge şi jochei mici ca o 
maimuţă; în sfârşit, câştigaţi cupe de aur şi le trimiteţi femeilor 
frumoase. 

— Dar cine naiba ţi-a povestit aceste nebunii? 

— Pe cea dintâi, doamna Danglars, care moare de dorinţa 
de a vă vedea în loja ei sau, mai bine-zis, de a fi văzută de lume; 
pe a doua, ziarul lui Beauchamp, iar pe a treia propria mea 
imaginaţie. De ce îi spuneţi calului dumneavoastră Vampa, dacă 
vreţi să păstraţi incognito-ul? 

— Adevărat, este o imprudenţă. Dar, ia spune-mi, contele 
de Morcerf nu vine din când în când la Operă? L-am căutat din 
ochi şi nu l-am zărit nicăieri. 

— Va veni astă-seară. 

— Unde? 

— Cred că în loja baroanei. 


— Fermecătoarea fiinţă care este cu ea e fiica ei? 

— Da. 

— Complimentele mele. 

Morcerf zâmbi. 

— Vom mai vorbi despre asta mai târziu şi pe larg, spuse el. 
Ce spuneţi despre muzică? 

— Despre care muzică? 

— Despre cea care aţi auzit-o. 

— Spun că este o muzică foarte frumoasă, compusă de un 
compozitor omenesc, cântată de păsări cu două picioare şi fără 
pene, cum spunea răposatul Diogene. 

— Scumpe conte, s-ar părea că puteţi auzi dacă vreţi şi cele 
şapte coruri din paradis. 

— Când vreau o muzică admirabilă, viconte, muzică aşa 
cum urechea omului nu a ascultat niciodată, dorm. 

— În cazul acesta vă simţiţi de minune aici; dormiţi, 
scumpe conte, dormiţi. Opera nu a fost născocită pentru 
altceva. 

— Nu, pentru că orchestra face un zgomot prea mare. Ca 
să dorm somnul de care îţi vorbesc, am nevoie de linişte şi calm 
şi apoi de o anume preparaţie. 

— A, faimosul haşiş! 

— Exact, viconte. Când vei vrea să auzi muzică, vino să 
cinezi cu mine. 

— Am mai auzit, când am dejunat la dumneavoastră, spuse 
Morcerf. 

— La Roma? 

— Da. 

— A, era guzla Haydeei. Da, biata exilată se amuză uneori 
cântându-mi arii din ţara ei. 

Morcerf nu mai stărui. Tăcu şi contele. 

În momentul acela se auzi soneria. 

— Mă scuzi, spuse contele luând-o spre loja sa. 

— Cum să nu! 

— Transmite complimentele mele contesei G din partea 
vampirului ei. 

— Dar baroanei! 

— Spune-i că voi avea onoarea, dacă îmi permite, să vin 
pentru a-i prezenta omagiile mele în timpul serii. 


Începu al treialea act. Contele de Morcerf veni, aşa cum 
făgăduise, la doamna Danglars. 

Contele nu era unul dintre oamenii care stârnesc revoluţie 
într-o sală, de aceea sosirea lui o remarcară doar persoanele din 
loja unde ocupase un loc. 

Monte-Cristo îl văzu totuşi şi un zâmbet uşor îi flutură pe 
buze. 

Haydée nu vedea nimic altceva, atâta vreme cât cortina era 
ridicată; ca toate firile primitive, ea adora tot ceea ce este 
frumos. 

Actul al treilea se scurse ca de obicei. Domnişoarele Noblet, 
Julie şi Leroux interpretară ariile lor obişnuite. Prinţul de 
Grenada fu provocat de Robert-Mario, în sfârşit, impunătorul 
rege pe care-l ştiţi, făcu ocolul scenei pentru a-şi arăta mantia 
de catifea, ţinând-o pe fiica sa de mână, apoi cortina căzu şi sala 
se revărsă îndată în foaier şi pe coridoare. 

Contele ieşi din lojă, iar peste o clipă apăru în loja baroanei 
Danglars. 

Baroana nu-şi putu înfrâna un strigăt de uimire, amestecat 
uşor cu bucurie. 

— A, poftiţi, domnule conte! Exclamă ea, căci eram 
nerăbdătoare să adaug mulţumirile mele verbale la acelea 
scrise pe care vi le-am trimis. 

— O, doamnă, spuse contele, vă mai amintiţi de moftul 
acela? Eu îl uitasem. 

— Da, dar ceea ce nu se uită, domnule conte, e că a doua zi 
aţi salvat o pe buna mea prietenă, doamna Villefort, din 
primejdia în care se aflase din pricina aceloraşi cai. 

— Nici de data aceasta, doamnă, nu merit mulţumirile 
dumneavoastră. Ali, nubianul meu, a avut fericirea să aducă 
doamnei de Villefort acest serviciu deosebit. 

— Şi tot Ali l-a scăpat pe fiul meu din mâinile bandiţilor 
romani? întrebă contele de Morcerf. 

— Nu, domnule conte, spuse Monte-Cristo, strângând mâna 
pe care generalul i-o întindea, nu, de data aceasta accept 
mulţumirile pentru mine; dar mi le-aţi mai adresat, iar eu le-am 
primit, astfel că sunt stânjenit când vă văd manifestând atâta 
recunoştinţă. Doamnă baroană, faceţi-mi, vă rog, cinstea de a 
mă prezenta domnişoarei, fiica dumneavoastră. 


— O, sunteţi prezentat, cel puţin după mine, căci, de două 
sau trei zile, nu mai vorbim decât de dumneavoastră. Eugenie, 
continuă baroana întorcându-se spre fiica ei, domnul conte de 
Monte-Cristo! 

Contele se înclină; domnişoara Danglars schiţă o uşoară 
mişcare din cap. 

— Sunteţi aici cu o admirabilă persoană, domnule conte, 
spuse Eugénie. E fiica dumneavoastră? 

— Nu domnişoară, spuse Monte-Cristo uimit de 
ingeniozitatea extremă a fetei sau de uimitoarea ei 
impertinenţă, e o biată grecoaică al cărei tutore sunt. 

— Şi cum se numeşte? 

— Haydée, răspunse Monte-Cristo. 

— Grecoaică? Murmură contele de Morcerf. 

— Da, conte, spuse doamna Danglars; şi spune-mi dacă ai 
văzut vreodată la curtea lui Ali-Tebelin, pe care l-ai servit cu 
atâta glorie, un costum admirabil ca acela din faţa ochilor noştri. 

— A, aţi servit la lanina, domnule conte? întrebă Monte- 
Cristo. 

— Am fost general-inspector al trupelor paşei, răspunse 
Morcerf, iar modesta mea avere, nu tăgăduiesc, se datorează 
dărniciei ilustrului şef albanez. 

— la priviţi! Stărui doamna Danglars. 

— Unde? Îngăimă Morcerf. 

— Colo, spuse Monte-Cristo. 

Şi, cuprinzându-l pe conte cu braţul, se plecă dimpreună cu 
el în afara lojei. 

În momentul acela, Haydée, care îl căuta pe conte din ochi, 
îi zări capul palid lângă acela al lui Morcerf. 

Spectacolul produse asupra fetei efectul capului Meduzei; 
schiţă o mişcare înainte ca pentru a-i mistui pe amândoi cu 
privirea, apoi, aproape numaidecât, se trase îndărăt scoțând un 
țipăt slab, care totuşi fu auzit de persoanele mai apropiate de ea 
şi de Ali, care deschise îndată uşa. 

— Domnule conte, ce i s-a întâmplat copilei 
dumneavoastră? întrebă Eugenie. S-ar părea că nu se simte 
bine. 

— Într-adevăr, însă nu vă speriaţi, domnişoară: Haydée e 
foarte nervoasă şi, în consecinţă, foarte sensibilă la mirosuri; un 


parfum care îi este antipatic ajunge să-i provoace leşin. Dar, 
adăugă scoțând din buzunar un flacon, am leacul aici. 

După ce le salută pe baroană şi pe fiica ei cu un singur 
gest, schimbă cu contele şi cu Debray o strângere de mână şi 
ieşi din loja doamnei Danglars. 

Când reintră într-a sa, Haydee era încă foarte palidă el îi luă 
cu greu mâna. 

Monte-Cristo băgă de seamă că mâinile fetei erau umede şi 
reci totodată. 

— Cu cine vorbeai acolo, stăpâne? întrebă fata. 

— Cu contele de Morcerf, care a fost în serviciul ilustrului 
tău părinte şi care mărturi-seşte că lui îi datorează averea sa, 
răspunse Monte-Cristo. 

— O, ticălosul! Exclamă Haydée, el l-a vândut turcilor, iar 
averea este preţul trădării. Nu ştiai acestea, scumpul meu 
stăpân? 

— Auzisem ceva cu privire la istoria asta în Epir, spuse 
Monte-Cristo, însă nu cunosc amănuntele. Vino, copila mea, mi 
le vei spune tu; sunt, desigur, interesante. 

— Da, vin. Cred că aş muri dacă aş mai rămâne multă 
vreme în faţa acestui om. 

Şi, sculându-se repede, Haydee se înfăşură în burnusul ei 
de caşmir alb, brodat cu perle şi cu mărgean şi ieşi în momentul 
în care cortina se ridica. A 

— Spuneţi dacă omul acesta nu este curios? li spuse 
contesa G lui Albert, care se înapoiase la ea; ascultă cu 
religiozitate actul al treilea din Robert şi pleacă în momentul în 
care începe al patrulea. 


Capitolul XVII Speculaţii la bursă 


După câteva zile de la întâlnirea aceasta, Albert de Morcerf 
veni să facă o vizită contelui de Monte-Cristo în casa de pe 
Champs-Elisee ce căpătase aerul de palat pe care, graţie 
imensei sale averi, contele îl dădea chiar celor mai efemere 
locuinţe ale sale. 


Venea să-i repete mulţumirile doamnei Danglars, pe care i 
le mai adusese o scrisoare semnată baroana Danglars, născută 
Herminie de Servieux. 

Albert era însoţit de Lucien Debray, care asocie cuvintelor 
prietenului său câteva complimente neoficiale, fără îndoială, dar 
a căror sursă contele nu putea să nu o suspecteze. 

| se păru chiar că Lucien venea să-l vadă mânat de un 
dublu sentiment de curiozitate şi că jumătate din acest 
sentiment pornea din Chaussee-d'Antin. Putea presupune, într- 
adevăr, fără teama de a se înşela, că doamna Danglars, 
neputând cunoaşte cu propriii ei ochi interiorul unui bărbat care 
dăruia cai de treizeci de mii de franci şi care venea la Operă cu 
o sclavă greacă, purtând diamante de un milion, dăduse 
delegaţie ochilor prin care avea obiceiul să vadă pentru a-i 
împărtăşi informaţii în legătură cu acest interior. 

Dar contele nu arăta că bănuieşte cea mai mică legătură 
între vizita lui Lucien şi curiozitatea baroanei. 

— Eşti în relaţii aproape permanente cu baronul Danglars? 
ÎI întrebă el pe Albert de Morcerf. 

— O, da, domnule conte, ştiţi ce v-am spus. 

— Situaţia se menţine deci? 

— Mai mult decât oricând, răspunse Lucien, este o afacere 
aranjată. 

Şi, socotind, fără îndoială că acest cuvânt amestecat în 
conversaţie îi dădea dreptul să rămână, Lucien îşi puse lornionul 
de baga în ochi şi, muşcând măciulia de aur a bastonului, începu 
să facă ocolul camerei examinând armele şi tablourile. 

— După cât te auzisem, spuse Monte-Cristo, nu mi-aş fi 
închipuit că e posibilă o soluţie aşa de urgentă. _ 

— Ce vreţi? Lucrurile merg fără să ne dăm seama. In timp 
ce noi nu ne gândim la ele, ele se gândesc la noi, iar când 
întoarcem capul, suntem uimiţi cât de departe au ajuns. 
Părintele meu şi domnul Danglars au servit împreună în Spania, 
părintele meu în armată, domnul Danglars la intendenţă. Acolo, 
tatăl meu, ruinat de revoluţie şi domnul Danglars, care n- 
avusese niciodată o situaţie, au pus bazele, părintele meu 
carierei sale politice şi militare, care este frumoasă, domnul 
Danglars carierei politice şi financiare, care e admirabilă. 

— Da, într-adevăr, spuse Monte-Cristo, îmi pare că domnul 
Danglars mi-a vorbit despre asta cu prilejul vizitei ce i-am făcut 


şi continuă, aruncând o privire asupra lui Lucien care frunzărea 
un album, domnişoara Eugenie e drăguță? Căci, dacă nu mă 
înşel, se numeşte Eugenie. 

— Foarte drăguță sau, mai bine-zis, foarte frumoasă, 
răspunse Albert, de o frumuseţe pe care nu o apreciez. Sunt un 
netrebnic. 

— Vorbeşti ca şi cum ai fi soţul ei. 

— O, protestă Albert, privind în juru-i ca să vadă şi el ce 
făcea Lucien. 

— Ştii, spuse Monte-Cristo, coborând glasul, că nu-mi pari 
entuziasmat de căsătoria aceasta? 

— Domnişoara Danglars este prea bogată pentru mine, 
spuse Morcerf şi asta mă înspăimântă. 

— Nu-i un motiv serios! Dumneata nu eşti bogat? 

— Tata are o rentă cam de cinzeci de mii de lire şi îmi va da 
poate zece sau douăsprezece căsătorindu-mă. 

— Într-adevăr, e un venit modest, mai ales la Paris, spuse 
contele, dar averea nu e totul pe lume, iar un nume frumos şi o 
poziţie socială înaltă înseamnă ceva. Numele dumitale e 
celebru, poziţia minunată şi apoi contele de Morcerf e soldat şi 
este plăcut să vezi asociindu-se integritatea lui Bayard cu 
sărăcia lui Duguesdin. Dezinteresarea e cea mai frumoasă rază 
de soare la care poate sclipi o spadă nobilă. Eu, dimpotrivă, 
găsesc cum nu se poate mai potrivită căsătoria asta. 
Domnişoara Danglars te va îmbogăţi, iar dumneata o vei 
înnobila. 

Albert clătină din cap şi rămase pe gânduri. 

— Mai e ceva, spuse el. 

— Mărturisesc, reluă Monte-Cristo, că îmi vine greu să 
înţeleg sila aceasta pentru o fată bogată şi frumoasă. 

— O, Doamne, spuse Morcerf, sila aceasta, dacă într-adevăr 
e silă, nu vine întreagă de la mine. 

— Dar de unde? Mi-ai spus doar că părintele dumitale dorea 
căsătoria. 

— Din partea mamei mele, iar mama e un ochi prudent şi 
sigur. Ei, bine, ca nu se bucură, are un fel de pornire împotriva 
familiei Danglars. 

— O, este explicabil! Glăsui contele cu tonul întrucâtva 
forţat, doamna contesă de Morcerf, care e distincţia, 


aristocrația, fineţea în persoană, ezită oarecum să atingă o 
mână mojică, groasă şi brutală; e natural. 

— Nu ştiu dacă aşa o fi, spuse Albert, ceea ce ştiu însă e că 
dacă această căsătorie se face, am impresia că va fi nefericită. 
Urmau să se adune pentru a discuta chestiunea încă de acum 
şase săptămâni; eu am avut însă nişte migrene... 

— Reale? întrebă contele, zâmbind. 

— O, cât se poate de reale, fără îndoială, frica... Aşa că 
întâlnirea a fost amânată cu două luni. Nu e nici o grabă, 
înţelegeţi; eu n-am încă douăzeci şi unu de ani; ea, Eugenie n- 
are decât şaptesprezece, dar cele două luni se termină 
săptămâna viitoare. Vor fi nevoiţi să se execute. Nu vă puteţi 
închipui, scumpe conte, cât de încurcat sunt... Oh, ce fericit 
sunteţi că sunteţi liber. 

— Ei, bine, fii şi dumneata; mă rog, cine te împiedică? 

— Ar fi o deceptie prea mare pentru tata dacă nu mă însor 
cu domnişoara Danglars. 

— Atunci, însoară-te, spuse contele cu o ciudată mişcare 
din umeri. 

— Da, însă, pentru mama, aceasta nu va fi decepţie, ci 
durere. 

— Atunci nu te însura, spuse contele. 

— Voi vedea, voi încerca, îmi veţi da un sfat, nu-i aşa? lar 
dacă este cu putinţă, mă veţi scoate din încurcătură. Cred că m- 
aş certa cu contele, numai să n-o mâhnesc pe admirabila mea 
mamă. 

Monte-Cristo întoarse capul, părea mişcat. 

— Ei, ce faceţi acolo? Un crochiu după Poussin? Îl întrebă el 
pe Debray care stătea într-un jilt adânc în capătul salonului, 
ţinând în mâna dreaptă un creion şi în stânga un carnet. 

— Eu? Zise acesta liniştit; ţin prea mult la pictură ca să 
încerc. Nu, fac cu totul altceva: cifre. 

— Cifre? 

— Da, calculez. Calculul te priveşte pe tine indirect, 
viconte; socotesc ce a câştigat casa Danglars de pe urma 
ultimei creşteri a acţiunilor Haiti: de la două sute şase, renta s-a 
urcat în trei zile la 409, iar prudentul bancher cumpărase mult la 
206. De bună seamă că a câştigat trei sute de mii de lire. 

— Nu e ăsta lovitura lui cea mai bună, spuse Morcerf, nu a 
câştigat el anul acesta un milion cu bonurile Spaniei? 


— Ascultă, dragul meu, glăsui Lucien, domnul conte de 
Monte-Cristo îţi va spune ca italienii: 


Danaro e santia 
Meta délia meta! 


Şi încă este mult. De aceea, când mi se îndrugă astfel de 
poveşti, eu ridic din umeri. 

— Dar vorbeaţi de Haiti? întrebă Monte-Cristo. 

— O, cu Haiti e altceva; Haiti este ecarté-ul jucătorilor de 
bursă francezi. Poate să-ţi placă tabinetul, să adori whistul, să te 
înnebuneşti după boston şi să te saturi totuşi de toate acestea; 
dar revii totdeauna la écarté: e un hors-d'oewvre. In chipul 
acesta domnul Danglars a vândut ieri la 406 şi a băgat în 
buzunar 300.000 de franci; dacă ar fi aşteptat până astăzi, cota 
cădea la 208-205 şi, în loc să câştige 300.000 de franci, ar fi 
pierdut 20.000 sau 25.000. 

— Şi de ce a căzut cota, de la 409 la 205? întrebă Monte- 
Cristo. Vă cer iertare, sunt ignorant în materie de bursă. 

— Pentru că, răspunse Albert râzând, ştirile se succed şi nu 
se aseamănă. 

— La naiba! Exclamă contele; domnul Danglars joacă 
pentru a câştiga sau pentru a pierde trei sute de mii de franci 
într-o zi. In cazul acesta e, desigur, enorm de bogat. 

— Nu el joacă, exclamă cu aprindere Lucien, ci doamna 
Danglars; ea este cu adevărat întreprinzătoare. 

— Dar tu, care eşti chibzuit, Lucien şi care cunoşti 
nestabilitatea ştirilor, deoarece te găseşti la sursă, ar trebui s-o 
împiedici, spuse Morcerf cu un zâmbet. 

— Cum aş putea s-o împiedic eu dacă nu izbuteşte bărbatul 
ei? întrebă Lucien. Cunoşti caracterul baroanei; nu are nimeni 
influenţă asupra ei şi nu face decât ceea ce vrea. 

— O, dacă aş fi în locul tău! spuse Albert. 

— Ei şi? 

— Aş vindeca-o, i-aş face astfel un serviciu viitorului ei 
ginere. 

— Cum adică? 

— Ei, la naiba, foarte lesne. l-aş da o lecţie. 


1 Banul şi sfinţenia, /jumătatea jumătăţii. 


— O lecţie? 

— Da. Situaţia ta de secretar al ministrului îţi dă o mare 
autoritate în ce priveşte informaţiile. Nu deschizi gura fără ca 
agenţii de schimb să nu-ţi stenografieze, în cea mai mare grabă, 
cuvintele. Fă-o să piardă o sută de mii de franci la repezeală şi 
va deveni prudentă. 

— Nu înţeleg, îngăimă Lucien. 

— Cu toate acestea e limpede, răspunse tânărul cu o 
naivitate câtuşi de puţin prefăcută; anunţă-i într-o zi ceva 
extraordinar, o ştire telegrafică pe care numai tu ai putea s-o 
afli; că Henri al IV-lea, de exemplu, a fost văzut ieri la Gabrielle; 
în chipul acesta acţiunile se vor urca, ea îşi va fixa lovitura de 
bursă şi va pierde cu siguranţă când Beauchamp va scrie a doua 
zi în ziarul său. 

„Cercurile bine informate pretind că regele Henri al IV-lea a 
fost văzut alaltăieri la Gabrielle; faptul este absolut inexact, 
regele Henri al IV-lea n-a părăsit Pont-Neuf." 

Lucien râse din vârful buzelor. Deşi indiferent în aparenţă, 
Monte-Cristo nu pierduse un cuvânt din discuţie, iar ochii săi 
sfredelitori citiseră un secret în încurcătura secretarului intim. 

Consecința încurcăturii lui Lucien, care îi scăpase complet 
lui Albert, fu că Lucien îşi scurtă vizita. 

Evident, se simţea stânjenit. Contele îi şopti, conducându-l, 
câteva cuvinte la care el răspunse: 

— Cu multă plăcere, domnule conte, accept. 

Contele reveni la tânărul Morcerf. 

— Nu crezi, îi spuse el, că ai făcut rău vorbind aşa cum ai 
vorbit despre soacra dumitale în faţa domnului Debray? 

— Conte, vă rog, nu pronunţaţi cuvântul acesta. 

— Serios, contesa este aşa de categoric împotriva 
căsătoriei? 

— Aşa de mult, încât baroana vine foarte rar la noi, iar 
mama nu a fost, cred, nici de două ori până acum la doamna 
Danglars. 

— În cazul acesta, mă simt tentat să-ţi vorbesc pe şleau: 
domnul Danglars este bancherul meu, domnul de Villefort m-a 
copleşit cu politeţea mulţumindu-mi pentru un serviciu pe care, 
printr-o fericită întâmplare, am putut să i-l fac. Mă aştept la o 
avalanşă de dineuri. lar ca să nu rămân mai prejos şi ca să am 
meritul de a le-o lua înainte, am proiectat să reunesc în casa 


mea de ţară de la Auteuil pe domnul şi doamna Danglars, 
precum şi pe domnul şi doamna de Villefort. Dacă te invit la 
dineul acesta, aşa cum invit pe domnul conte şi pe doamna 
contesă de Morcerf, invitaţia n-o să aibă aerul unei întâlniri 
matrimoniale sau cel puţin doamna contesă de Morcerf nu va 
interpreta lucrul astfel, mai cu seamă dacă domnul baron 
Danglars îmi va face onoarea de a o aduce pe fiica sa? În cazul 
acesta, mama dumitale îmi va purta pică şi nu vreau câtuşi de 
puţin asta; dimpotrivă, ţin şi spune-i, ori de câte ori ai prilejul, să 
aibă cea mai bună părere despre mine. 

— Conte, spuse Morcerf, vă mulţumesc pentru sinceritate şi 
accept să nu mă invitaţi. Spuneţi că ţineţi la părerea bună a 
mamei mele de care vă pot spune că vă bucurati. 

— Crezi? întrebă Monte-Cristo cu interes. 

— O, sunt sigur! Când aţi plecat de la noi, deunăzi, am 
vorbit un ceas despre dumneavoastră; revin însă la ce spuneam. 
Dacă mama ar putea să afle intenţia dumneavoastră — şi mă 
voi încumeta să i-o comunic —, sunt sigur că v-ar fi cât se poate 
de recunoscătoare. E drept că, la rându-i, tata va fi furios. 

Contele începu să râdă. 

— Ei, bine, îi spuse el lui Morcerf, eşti prevenit. Îmi închipui 
însă că nu numai părintele dumitale va fi furios; domnul şi 
doamna Danglars mă vor considera ca pe un om foarte 
nemanierat. Ei ştiu că te văd îndeaproape, că eşti cea mai veche 
cunoştinţă pariziană a mea şi nu te vor găsi la mine. Mă vor 
întreba de ce nu te-am invitat. Gândeşte-te să pretextezi vreo 
obligaţie anterioară, cu oarecare aparenţe de verosimilitate şi 
pe care mi-o vei împărtăşi printr-un bileţel. Cu bancherii ştii că 
numai scrisul este valabil. 

— Voi face mai mult decât atât, domnule conte, spuse 
Albert. Mama vrea să se ducă să respire aerul mării. Pentru ce zi 
e fixat dineul dumneavoastră? 

— Pentru sâmbătă. 

— Astăzi e marţi. Bun, mâine seară plecăm, poimâine 
dimineaţă vom fi la Treport. Domnule conte, sunteţi un om 
fermecător, căci nu-i puneţi pe oameni în încurcătură. 

— Serios vorbind, mă preţuieşti mai mult decât merit. 
Doresc să vă fiu agreabil, atâta tot. 

— În ce zi aţi făcut invitaţiile? 

— Chiar astăzi. 


— Bine. Alerg la domnul Danglars şi îl anunţ că, mâine, 
mama şi cu mine părăsim Parisul. Nu v-am văzut, în consecinţă 
nu ştiu nimic de dineul dumneavoastră. 

— Nebun ce eşti! Dar domnul Debray care te-a văzut la 
mine? 

— A, adevărat! 

— Dimpotrivă, te-am văzut şi te-am invitat aici, fără 
ceremonie, dar mi-ai răspuns cu naivitate că nu poţi fi musafirul 
meu, deoarece plecaţi la Treport... 

— Foarte bine, suntem înţeleşi. Dar până mâine veţi veni să 
o vedeţi pe mama? 

— Până mâine e greu şi aş nimeri în toiul pregătirilor de 
plecare. 

— Ei bine, faceţi mai mult decât atât; nu eraţi decât un om 
fermecător, veţi fi un om adorabil. 

— Ce trebuie să fac pentru asta? 

— Ce trebuie să faceţi? 

— Întreb. 

— Astăzi sunteţi absolut liber. Veniţi să luaţi masa cu mine. 
Vom fi între noi: dumnea-voastră, mama şi cu mine. Abia aţi 
zărit-o pe mama, o veţi vedea de aproape. E o femeie 
remarcabilă şi nu regret decât un lucru: că nu există cu 
douăzeci de ani mai puţin perechea ei; ar fi, în curând, vă jur, o 
contesă şi o vicontesă de Morcerf. Pe tata nu-l veţi găsi: ele 
astă-seară ocupat şi cinează la preşedintele Curţii de conturi. 
Veniţi, vom vorbi despre călătorii. Aţi văzut lumea întreagă, ne 
veţi povesti aventurile dumneavoastră, ne veţi spune istoria 
frumoasei grecoaice cu care eraţi deunăzi seara la Operă, pe 
care o numiţi sclavă şi pe care o trataţi ca pe o prinţesă. Vom 
vorbi italieneşte, spanioleşte. Haide, acceptaţi, mama vă va 
mulţumi. 

— Toate mulţumirile mele spuse contele. Invitaţia este cât 
se poate de atrăgătoare şi regret din suflet că n-o pot accepta. 
Nu sunt liber, cum credeai, dimpotrivă, am o întâlnire dintre cele 
mai importante. 

— A, luaţi seama, mi-aţi arătat adineauri cum scapă cineva 
de un lucru neplăcut. Am nevoie de o dovadă. Din fericire, nu 
sunt bancher ca domnul Danglars, dar sunt, vă previn, tot aşa 
de neîncrezător ca şi el. 

— i-o voi da, spuse contele. 


Şi sună. 

— Hm, exclamă Morcerf, până acum aţi refuzat de două ori 
să luaţi masa cu mama. Este cu intenţie, conte? 

Monte-Cristo tresări. 

— O, să nu crezi asta! spuse el, de altminteri, uite dovada 
mea. 

Baptistin intră şi rămase în picioare la uşă, aşteptând. 

— Nu eram înştiinţat despre vizita dumitale, nu e aşa? 

— Sunteţi un om atât de extraordinar, încât n-aş garanta. 

— Nu puteam bănui cel puţin că mă vei invita la masă. 

— Cât despre asta este probabil. 

— Ei bine, ascultă, Baptistin... ce ţi-am spus azi-dimineaţă 
când te-am chemat în cabinetul meu de lucru? 

— Să încui poarta de îndată ce sună ora cinci. 

— Pe urmă? 

— O, domnule conte... spuse Albert. 

— Nu, nu, vreau cu orice preţ să scap de reputaţia 
misterioasă pe care mi-ai făcut-o, dragă conte. E prea greu 
pentru cineva să joace la infinit rolul lui Manfred. Vreau să 
trăiesc într-o casă de sticlă. Pe urmă... Urmează, Baptistin! 

— Pe urmă să nu primesc decât pe domnul maior 
Bartolomeo Cavalcanti şi fiul său. 

— Ai auzit, domnul maior Bartolomeo Cavalcanti, un om din 
cea mai veche nobleţe a Italiei şi pentru care Dante şi-a dat 
osteneala să-i pomenească spiţa... Iti aminteşti sau nu-ţi mai 
aminteşti, în cântecul X al /nfernului; fiul său e un tânăr 
fermecător, cam de vârsta dumitale, viconte, purtând acelaşi 
titlu ca dumneata şi care îşi face intrarea în lumea pariziană cu 
milioanele părintelui său. Maiorul mi-l aduce în astă-seară pe fiul 
său, Andrea. Mi-l încredinţează. Îl voi îndruma, dacă are vreun 
merit. Ai să mă ajuţi, nu-i aşa? 

— Fără îndoială! Va să zică maiorul Cavalcanti e un vechi 
prieten al dumneavoastră? întrebă Albert. 

— Câtuşi de puţin. E un senior demn, foarte politicos, foarte 
modest, foarte discret, aşa cum sunt sumedenie în Italia, urmaşi 
din familii străvechi. L-am văzut de mai multe ori, fie la Florenţa, 
fie la Bologna, fie la Lucca şi m-a anunţat că vine. Cunoştinţele 
făcute în călătorie sunt preţioase: reclamă de la sine, în orice 
loc, prietenia pe care le-ai arătat-o cândva, din întâmplare; ca şi 
omul civilizat, care ştie să trăiască un ceas cu cineva, n-ar avea 


totdeauna un gând ascuns. Bunul maior Cavalcanti vine să 
revadă Parisul pe care nu l-a văzut decât în treacăt, sub 
Imperiu, când s-a dus să îngheţe la Moscova. Îi voi da o masă 
bună, mi-l va lăsa fiul său, îi voi făgădui că am să veghez asupra 
lui, îl voi lăsa să facă toate nebuniile şi vom fi chit. 

— Admirabil, spuse Albert, văd că sunteţi un mentor 
preţios. Cu bine, deci. Duminică vom fi înapoi. Ascultaţi, am 
primit veşti de la Franz. 

— Serios? Se miră Monte-Cristo. Se simte încă bine în Italia? 

— Îmi închipui că da, cu toate acestea vă regretă. Spune că 
eraţi soarele Romei şi că, fără dumneavoastră, totul e mohorât. 
Nu ştiu dacă n-o să meargă până la a spune că plouă. 

— Şi-a schimbat, aşadar, părerea despre mine, prietenul 
dumitale Franz? 

— Dimpotrivă, stăruieşte în a vă crede fantastic de primul 
rang, de aceea vă regretă 

— Încântător tânăr, spuse Monte-Cristo şi pentru care am 
simţit o vie simpatie din prima seară când l-am văzut căutând o 
cină şi când a binevoit să o accepte pe a mea. Mi se pare că ele 
fiul generalului d'Epinay. 

— Exact. 

— Cel care a fost asasinat mişeleşte la 1815? 

— De bonapartişti. 

— Întocmai! Pe cinstea mea, îmi este drag. Nu se fac şi 
pentru el proiecte de căsătorie? 

— Da, urmează să se însoare cu domnişoara de Villefort. 

— Este adevărat? 

— Aşa cum eu urmez să mă însor cu domnişoara Danglars, 
continuă Albert râzând. 

— Râzi? 

— Da. 

— De ce? 

— Râd, pentru că mi se pare că văd aici tot atâta simpatie 
pentru mariaj câtă este între domnişoara Danglars şi mine. Dar, 
dragă conte, noi vorbim despre femei, aşa cum femeile vorbesc 
despre bărbaţi, e de neiertat. 

Albert se ridică. 

— Pleci? 

— Mai întrebaţi? Vă bat la cap de două ceasuri şi aveţi 
politeţea să mă întrebaţi dacă plec. Nu zău, conte, sunteţi cel 


mai politicos om de pe lume. Şi cum sunt dresați servitorii 
dumneavoastră! Mai ales Baptistin! Eu n-am putut avea 
niciodată unul ca el. Ai mei fac impresia că-şi iau exemplu pe cei 
de la Teatrul francez, care, tocmai pentru că n-au decât un 
cuvânt de spus, vin totdeauna să-l spună la rampă. Aşa că, dacă 
vă despărțiți de Baptistin, vă rog să-mi daţi întâietate. 

— Ne-am înţeles, viconte. 

— Nu-i totul, aşteptaţi; transmiteţi complimentele mele 
seniorului Cavalcante del Cavalcanti; iar dacă tine cumva să-şi 
căpătuiască fiul, găsiţi-i o femeie bogată, nobilă, cel puţin 
dinspre partea mamei şi baroană dinspre partea tatălui. Vă voi 
ajuta eu. 

— Oho, aici ai ajuns? Răspunse Monte-Cristo. 

— Da. 

— Nu trebuie să pui mâna în foc pentru nimic. 

— O conte, exclamă Morcerf, ce serviciu mi-aţi face şi cum 
v-aş iubi de o sută de ori mai mult dacă, graţie dumneavoastră, 
aş rămâne celibatar cel puţin zece ani. 

— Totul este posibil, răspunse Monte-Cristo cu gravitate. 
Apoi, luându-și bun rămas de la Albert, lovi de trei ori gongul. 

Bertuccio apăru. 

— Bertuccio, îi spuse, sâmbătă primesc în casa de la 
Auteuil. 

Bertuccio, se înfioră uşor. 

— Bine, domnule, îngăimă el. 

— Am nevoie de dumneata, continuă contele, pentru ca 
totul să fie pregătit cum trebuie. Casa e foarte frumoasă sau cel 
puțin poate fi foarte frumoasă. 

— Pentru aceasta ar trebui să schimbăm totul, domnule 
conte, căci tapetele s-au învechit. 

— Schimbă totul, cu excepția unuia singur, cel din camera 
de culcare cu damasc roşu: îl vei lăsa aşa cum e. 

Bertuccio se înclină. 

— Să nu te atingi nici de grădină: din curte poţi face ce vrei, 
chiar îmi va plăcea să n-o poată recunoaşte nimeni. 

— Mă voi sili ca domnul conte să fie mulţumit. Voi fi şi mai 
liniştit dacă domnul conte îmi va spune intenţiile acestei mese. 

— Dragă Bertuccio, spuse contele, de când eşti te Paris te 
găsesc foarte schimbat. Nu mă mai cunoşti? 

— Excelenţa sa ar putea să-mi spună pe cine primeşte. 


— Nu ştiu nici eu încă şi nici dumneata n-ai nevoie să ştii. 
Lucullus ia masa la Lucullus, atâta tot. 
Bertuccio se înclină şi ieşi. 


Capitolul XVIII Maiorul Cavalcanti 


Nici contele, nici Baptistin nu minţiseră anunțând lui 
Morcerf vizita maiorului italian care îi servea lui Monte-Cristo ca 
pretext pentru a refuza invitaţia la masă. 

Sunaseră ceasurile şapte şi Bertuccio, conformându-se 
ordinului primit, plecase de două ore la Auteuil, când o trăsură 
se opri la poarta palatului şi păru că fuge ruşinată de îndată ce 
lăsă lângă poartă un bărbat cam de 52 de ani, îmbrăcat cu o 
redingotă verde cu brandenburguri negre, a căror specie e, 
pare-se, nepieritoare în Europa. Pantaloni largi de postav 
albastru, cizme destul de curate, deşi de un lac nesigur şi cu 
tălpi cam groase, mănuşi de piele, o pălărie asemănătoare, ca 
formă, cu o pălărie de jandarm, un guler negru brodat cu o 
şuviţă albă, pe care, dacă insul n-ar fi purtat-o de bună-voie, ar 
fi putut să pară un ştreang — acesta era costumul pitoresc al 
personajului ce a sunat la poartă, întrebând dacă locuieşte pe 
Champs-Elisees, numărul 30 domnul conte de Monte-Cristo. 
După răspunsul afirmativ al portarului, intră, închise poarta şi se 
îndreptă spre peron. 

Capul mic şi colţuros al omului albit, mustaţa stufoasă şi 
căruntă îi ajutară lui Baptistin să-l recunoască, deoarece 
Baptistin căpătase semnalmentele musafirului şi-l aştepta în 
faţa vestibulului. De aceea, de cum îşi rosti numele, Monte- 
Cristo fu anunţat despre sosirea lui. 

Străinul fu introdus în salonul cel mai simplu. Contele îl 
aştepta aici şi îl întâmpină cu o mină zâmbitoare. 

— A, scumpe domn, fiţi binevenit! spuse el. Vă aşteptam. 

— Adevărat? Excelenţa voastră mă aşteaptă? 

— Da, fusesem înştiinţat că sosiți azi la şapte. 

— Că sosesc? Eraţi aşadar înştiinţat? 

— Absolut. 

— O, cu atât mai bine! Mă temeam, mărturisesc, să nu se fi 
uitat mica măsură de precauţie. 


— Care? 

— De-a vă înştiinţa. 

— O, nu! 

— Dar sunteţi sigur că nu vă înşelaţi? 

— Sunt sigur. 

— Pe mine mă aştepta Excelenţa voastră astăzi la şapte. 

— Chiar pe dumneavoastră. De altminteri să verificăm. 

— A, dacă mă aşteptaţi nu mai este nevoie. 

— Ba da, ba da, spuse Monte-Cristo. 

Musafirul păru cam neliniştit. 

— Nu sunteţi domnul marchiz Bartolomeo Cavalcanti? 

— Exact, Bartolomeo Cavalcanti, repetă străinul cu voioşie. 

— Ex maior în serviciul Austriei? 

— Am fost maior? întrebă cu sfială bătrânul militar. 

— Da, spuse Monte-Cristo, maior. Numele acesta se dă în 
Franţa gradului pe care l-aţi avut în Italia. 

— Bine, mai mult nu întreb, înţelegeţi... 

— De altminteri, nu veniţi aici din proprie iniţiativă, reluă 
Monte-Cristo. 

— O, desigur! 

— Aţi fost trimis de cineva la mine. 

— Da. 

— De admirabilul abate Busoni. 

— Întocmai! Exclamă maiorul cu voioşie. 

— Şi aveţi o scrisoare. 

— Poftim. 

— Ei, vedeţi? Daţi-mi-o. 

Şi Monte-Cristo luă scrisoarea, o deschise şi o citi. Maiorul îl 
privea pe conte cu ochi mari, uimiţi, care se îndreptau plini de 
curiozitate asupra fiecărui colţişor din apartament, dar care 
reveneau mereu asupra proprietarului. 

— Exact... scumpul abate; „Maiorul Cavalcanti, un vrednic 
patrician, descendent al familiei Cavalcanti din Florenţa, 
bucurându-se de un venit de o jumătate de milion", continuă 
Monte-Cristo citind. 

Monte-Cristo îşi înălţă ochii pe deasupra hârtiei şi salută. 

— O jumătate de milion. Bravo, scumpe domnule 
Cavalcanti. 

— Scrie o jumătate de milion? întrebă acesta. 


— Absolut şi, de bună seamă că aşa este, deoarece abatele 
Busoni cunoaşte mai bine decât oricine toate marile averi din 
Europa. 

— Fie şi o jumătate de milion, aprobă musafirul, dar, pe 
cuvântul meu de onoare, nu credeam că se urcă la atâta. 

— Pentru că aveţi un administrator care vă fură; ce vreţi, 
scumpe domnule Cavalcanti, trebuie să treceţi şi prin asta. 

— M-aţi lămurit, spuse musafirul cu gravitate. Am să-l 
concediez pe ticălos. 

Monte-Cristo continuă: 

— „Şi căruia nu i-ar lipsi decât un lucru ca să fie fericit." 

— O, da, numai unul! spuse musafirul cu un suspin. 

— „Să regăsească un fiu adorat." 

— Un fiu adorat. 

— „Răpit în tinereţe, fie de un duşman al nobilei sale familii, 
fie de ţigani." 

— La vârsta de cinci ani, domnule, oftă străinul, înălţând 
ochii la cer. 

— Bietul părinte! Îl compătimi Monte-Cristo. 

Contele continuă: 

— „li redau speranţa, îi redau viaţa, domnule conte, 
anunţându-l că, prin dumnea-voastră, îl poate regăsi pe fiul 
căutat zadarnic de cincisprezece ani." 

Străinul îl privi pe Monte-Cristo cu o expresie de negrăită 
nelinişte. 

— Pot face asta, spuse Monte-Cristo. 

Maiorul se ridică. 

— Va să zică, scrisoarea era adevărată până la capăt? 

— Vă îndoiţi, scumpe domnule Bartolomeo? 

— Nu, niciodată. Cum să mă îndoiesc? Un om grav, ca 
abatele Busoni, îmbrăcat în veşminte religioase, nu şi-ar fi 
îngăduit o astfel de glumă; dar nu aţi citit totul, Excelenţă. 

— A, da, e un post-scriptum, spuse Monte-Cristo. 

— Da, repetă străinul... e un... post-scriptum. 

— „Ca să nu pricinuiesc maiorului Cavalcanti încurcătura de 
a-şi strămuta capitalul de la bancherul său, îi trimit o poliţă de 
două mii de franci pentru cheltuieli de voiaj şi creditul sumei de 
patruzeci şi opt de mii de franci, pe care dumneavoastră mi-o 
mai datoraţi." 


Maiorul urmări din ochi, cu vădită încordare, post- 
scriptumul. 

— Bun, se mărgini contele să spună. 

— A spus bun, murmură musafirul. Aşadar, domnule... reluă 
el. 

— Aşadar?..., întrebă Monte-Cristo. 

— Aşadar post-scriptumul... 

— Ei, ce e cu post-scriptumul? 

— Il acceptaţi tot aşa de binevoitor ca restul scrisorii? 

— Desigur. Abatele Busoni şi eu aveam un cont. Nu ştiu 
dacă îi mai datorez exact patruzeci şi opt de mii de lire. Dar n-o 
să discutăm pentru câţiva bani. Daţi o importanţă prea mare 
acestui post-scriptum, scumpe domnule Cavalcanti. 

— Vă mărturisesc, răspunse străinul, că, încrezător în 
semnătura abatelui Busoni, nu luasem asupra mea alte fonduri, 
aşa că, dacă îmi lipsea această resursă, m-aş fi simţit foarte 
stânjenit la Paris. 

— Un om ca dumneavoastră se poate simţi stânjenit 
undeva? întrebă Monte-Cristo, haida-de! 

— Ei, necunoscând pe nimeni... 

— Dar sunteţi dumneavoastră cunoscut. 

— Da, sunt cunoscut, astfel că... 

— Spuneţi, scumpe domnule Cavalcanti. 

— Astfel că îmi veţi înmâna cele patruzeci şi opt de mii de 
lire? 

— La prima cerere. 

Maiorul rostogolea ochii mari, holbaţi. 

— Dar luaţi loc, spuse Monte-Cristo, nu zău, nu ştiu ce fac... 
vă ţin în picioare de-un sfert de ceas. 

— Nu e nimic. 

Maiorul trase un jilţ şi se aşeză. 

— Acum vreţi să luaţi ceva? Un pahar de Xeres, de Porto, 
de Alicante? întrebă contele. 

— De Alicanti. E vinul meu preferat. 

— Am unul admirabil; cu un pişcot, nu-i aşa? 

— Cu un pişcot, de vreme ce mă siliţi. 

Monte-Cristo sună, apăru Baptistin. 

Contele înaintă spre el. 

— Ei, ce e? Îl întrebă el în şoaptă. 

— Tânărul e aici, răspunse valetul, pe acelaşi ton. 


— Bine. Unde l-ai introdus? 

— In salonul albastru, aşa cum poruncise Excelenţa sa. 

— Bravo! Adu vin de Alicanti şi pişcoturi. 

Baptistin ieşi. 

— Vă pricinuiesc osteneli pentru care îmi fac multe 
mustrări, spuse străinul. 

— O, nu e nimic, zise Monte-Cristo. 

Baptistin reveni cu paharele, cu vinul şi pişcoturile. Contele 
umplu un pahar şi turnă în al doilea numai câteva picături din 
lichidul rubiniu din sticla acoperită de pânze de păianjen şi de 
toate celelalte semne ce indică bătrâneţea vinului, mult mai 
sigur decât zbârciturile care trădează bătrâneţea omului. 

Maiorul nu se înşelă asupra paharelor, căci îl luă pe cel plin 
şi un pişcot. 

Contele îi porunci lui Baptistin să aşeze tava la îndemâna 
musafirului, care începu prin a gusta Alicantul din vârful buzelor, 
făcu o strâmbătură de mulţumire şi muie delicat pişcotul în 
pahar. 

— Aşadar, domnule, spuse Monte-Cristo, dumneavoastră 
locuiţi la Lucea, sunteţi bogat, nobil, vă bucuraţi de consideraţia 
generală, aveţi tot ce poate face fericit pe un om? 

— Totul, Excelenţă, spuse maiorul, înghițind pişcotul, 
absolut totul. 

— Şi îi lipsea fericirii dumneavoastră doar un lucru? 

— Numai unul, spuse străinul. 

— Să vă regăsiţi copilul. 

— O, da, asta îmi lipsea mult, spuse maiorul luând încă un 
pişcot. 

Vrednicul musafir ridică ochii la cer şi se căzni să ofteze. 

— Ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastră atât de regretat, 
scumpe domnule Cavalcanti? întrebă Monte-Cristo, căci mi se 
spusese că aţi rămas celibatar. 

— Aşa se credea, domnule, îl aprobă maiorul şi-aşa 
credeam şi eu... 

— Da, urmă Monte-Cristo, chiar dumneavoastră aţi 
răspândit zvonul. Un păcat din tinereţe pe care voiaţi să-l 
ascundeţi de ochii lumii. 

Străinul se ridică, îşi luă aerul cel mai calm şi mai demn, în 
timp ce-şi cobora cu modestie ochii, fie pentru a-şi asigura 
stăpânirea de sine, fie pentru a da ajutor imaginaţiei, privindu-l 


pe sub gene pe conte, al cărui zâmbet stereotip indica aceeaşi 
binevoitoare curiozitate. 

— Da, domnule, voiam să ascund greşeala aceasta de ochii 
lumii. 

— Nu în ceea ce vă priveşte, căci un bărbat stă deasupra 
acestor lu-cruri. 

— O, nu pentru mine, desigur! Declară maiorul zâmbind şi 
clătinând din cap. 

— Ci pentru mama lui, spuse contele. 

— Pentru mama lui, exclamă străinul, luând al treilea 
pişcot, pentru biata lui mamă. 

— Mai beţi, scumpe domnule Cavalcanti, îl îndeamnă 
Monte-Cristo, turnându-i al doilea pahar de vin; emoția vă 
înăbuşă. 

— Pentru biata lui mamă, murmură musafirul, încercând să 
vadă de nu cumva puterea voinţei, activând asupra glandei 
lacrimale, ar putea să-i ude colţul ochiului cu o lacrimă falsă. 

— Care aparţinea uneia dintre primele familii din Italia, mi 
se pare... 

— Patriciană din Fiesole, domnule conte, patriciană din 
Fiesole. 

— Şi care se numea... 

— Doriţi să-i ştiţi numele? 

— O, e de prisos să mi-l spuneţi, căci îl cunosc, spuse 
Monte-Cristo. 

— Domnul conte ştie totul, declară străinul, înclinându-se. 

— Olivia Corsinari, nu-i aşa? 

— Olivia Corsinari. 

— Marchiză? 

— Marchiză. 

— Şi, în cele din urmă, v-aţi căsătorit cu ea în ciuda 
împotrivirilor familiei? 

— Da, în cele din urmă. 

— Şi, reluă Monte-Cristo, aveţi la dumneavoastră hârtiile în 
regulă? 

— Care hârtii? 

— Actul de căsătorie cu Olivia Corsinari şi actul de naştere 
al copilului. 

— Actul de naştere al copilului? 


— Actul de naştere al lui Andrea Cavalcanti, fiul 
dumneavoastră; nu îl cheamă Andrea? 

— Cred că da. 

— Cum credeţi? 

— Oh, nu îndrăznesc să afirm, l-am pierdut de atâta vreme! 

— Adevărat, în sfârşit, aveţi toate hârtiile acestea? 

— Domnule conte, recunosc cu părere de rău că 
nespunându-mi-se să mă înarmez cu piesele acestea, am 
neglijat să le iau. 

— La naiba! Exclamă Monte-Cristo. 

— Erau absolut necesare? 

— Cât se poate de necesare. 

Străinul se scărpină pe frunte. _ 

— Ah, per Bacco, cât se poate de necesare! Ingăimă el! 

— Fără îndoială; dacă se va ridica aici vreo obiecţie asupra 
temeiniciei căsătoriei dumneavoastră, asupra legitimităţii 
copilului? 

— Adevărat, s-ar putea formula îndoieli. 

— Ar fi neplăcut pentru tânăr. 

— Ar fi fatal. 

— Din cauza aceasta ar putea să piardă o căsătorie 
splendidă. 

— O, peccato! 

— În Franta, înţelegeţi, lumea este austeră; nu e de-ajuns, 
ca în Italia, să te duci la un preot şi să-i spui: „Ne iubim, uniți- 
ne". În Franţa există căsătoria civilă, iar ca să te căsătoreşti civil 
ai nevoie de piese care dovedesc identitatea. 

— Ce nenorocire că nu am hârtiile acestea! 

— Noroc că le am eu, declară Monte-Cristo. 

— Dumneavoastră? 

— Da. 

— Le aveţi? 

— Le am. 

— O, bravo, spuse musafirul care, văzând că ţinta călătoriei 
sale e zădărnicită de lipsa hărtiilor, se temea că neglijenţa 
aceasta va pune vreo piedică în calea celor patruzeci şi opt de 
mii de lire. Ce fericire! Da, reluă el, este o fericire căci eu nu mă 
gândisem. 

— Îmi închipui că omul nu se poate gândi la toate. Din 
fericire, însă, abatele Busoni s-a gândit în locul dumneavoastră. 


— Scumpul abate! 

— E un om prevăzător. 

— Un om admirabil! Exclamă străinul şi vi le-a trimis? 

— Uite-le. 

Străinul îşi împreună mâinile în semn de admiraţie. 

— V-aţi căsătorit cu Olivia Corsinari la biserica Sfânta Paula 
din Monte-Cattini; uite certificatul preotului. 

— Da, uite-l, spuse maiorul privind cu uimire. 

— Şi uite actul de botez al lui Andrea Cavalcanti, eliberat de 
preotul din Saravezza. 

— Totul este în regulă, spuse maiorul. 

— Luaţi hârtiile acestea cu care nu am ce face şi daţi-le 
fiului dumneavoastră, care le va păstra cu grijă. 

— Bineînţeles... dacă le-ar pierde... 

— Ei şi dacă le-ar pierde? întrebă Monte-Cristo. 

— AŞ fi obligat să scriu acolo şi ar trece mult până să 
procurăm altele. 

— Într-adevăr, ar fi anevoios, spuse Monte-Cristo. 

— Aproape imposibil, răspunse străinul. 

— Îmi pare bine că vă daţi seama de valoarea hârtiilor. 

— Le consider ca pe nişte lucruri nepreţuite. 

— Acum, în ce o priveşte pe mama tânărului?..., întrebă 
Monte-Cristo. 

— În ce-o priveşte pe mama tânărului... repetă maiorul cu 
îngrijorare. 

— Marchiza Corsinari... 

— Vom avea nevoie de ea? Se sperie străinul, simțind că 
dificultăţile se ivesc sub paşii săi. 

— Nu, domnule, reluă Monte-Cristo; de altminteri n-a... 

— Ba da, ba da, spuse maiorul; a... 

— A plătit tributul său naturii... 

— O da, spuse străinul cu însufleţire. 

— Eu am ştiut asta, reluă Monte-Cristo, a murit de-acum 
zece ani. 

— Şi îi plâng încă moartea, domnule, spuse maiorul, 
scoțând din buzunar o batistă cu pătrăţele şi ştergându-şi, pe 
rând, mai întâi ochiul stâng, pe urmă ochiul drept. 

— Ce vreţi? spuse Monte-Cristo, suntem toţi muritori. 
Înţelegeţi acum, scumpe domnule Cavalcanti, înţelegeţi că nu-i 
nevoie să se ştie în Franţa că sunteţi despărțiți de fiul 


dumneavoastră de cincisprezece ani. Toate aceste poveşti cu 
ţigani care răpesc copii n-au trecere la noi. L-aţi trimis să-şi facă 
educaţia într-un colegiu de provincie şi vreţi să-şi termine 
educaţia în lumea pariziană. De aceea aţi părăsit Via-Reggio 
unde locuiţi de la moartea soţiei. Va fi de-ajuns. 

— Credeţi? 

— Desigur. 

— Foarte bine atunci. 

— Dacă s-ar afla ceva cu privire la despărţire... 

— A, da! Ce am să spun? 

— Că un perceptor infidel, vândut duşmanilor familiei 
dumneavoastră... 

— Corsinari? 

— Desigur... răpise copilul pentru ca să vi se stingă numele. 

— Intr-adevăr, deoarece este singurul fiu. 

— Acum când totul e pus la punct, când amintirile 
reîmprospătate nu vă vor trăda, aţi ghicit, fără îndoială, că v-am 
rezervat o surpriză? 

— Plăcută? întrebă musafirul. 

— O, văd bine că ochiul şi inima unui părinte nu pot fi 
înşelate, spuse Monte-Cristo. 

— Hm, făcu maiorul. 

— Vi s-a făcut vreo indiscreţie sau aţi ghicit că era aici? 

— Cine? 

— Copilul dumneavoastră, fiul dumneavoastră, Andrea. 

— Am ghicit, răspunse musafirul cu cel mai desăvârşit 
calm: aşadar e aici? 

— Aici, valetul m-a înştiinţai adineauri despre sosirea lui. 

— A, foarte bine, foarte bine! spuse maiorul, strângând la 
fiecare exclamaţie branden-burgurile. 

— Scumpe domn, vă înţeleg emoția, aveţi nevoie de un 
răgaz pentru a vă veni în fire, vreau să-l pregătesc şi pe tânăr 
pentru întrevederea atât de dorită, căci îmi închipui că şi ele la 
fel de nerăbdător. 

— Cred, spuse Cavalcanti. 

— Peste un sfert de oră suntem ai dumneavoastră. 

— Mi-l aduceţi? Impingeţi bunătatea până la a mi-l prezenta 
dumneavoastră? 

— Nu, nu vreau să mă plasez între un părinte şi fiul său. 
Veţi fi singuri, domnule maior, fiţi însă pe pace, în chiar cazul în 


care vocea sângelui va rămâne mută, nu vă veţi înşela: va intra 
pe uşa aceasta. E un tânăr frumos, blond, cam prea blond 
poate, cu maniere foarte politicoase, veţi vedea. 

— Un moment, spuse maiorul; ştiţi că n-am luat cu mine 
decât cele două mii de franci pe care bunul abate Busoni mi le 
dăduse. Am făcut călătoria şi... 

— Şi aveţi nevoie de bani... Este cât se poate de firesc, 
scumpe domnule Cavalcanti, poftim, pentru a face o sumă 
rotundă, opt hârtii a o mie de franci. 

Ochii maiorului scânteiară. 

— Vă mai datorez patruzeci de mii de franci, spuse Monte- 
Cristo. 

— Excelenţa voastră vrea o chitanţă? Întreabă maiorul, 
vârând hârtiile în buzunarul dinăuntrul hainei. 

— La ce bun? întrebă contele. 

— Ca să vă descărcaţi fată de abatele Busoni. 

— Bine, îmi veţi da o chitanţă generală când veţi încasa 
ultimii patruzeci de mii de franci. Între oameni cinstiţi astfel de 
precauţii sunt inutile. 

— A, da, adevărat, între oameni cinstiţi... 

— Acum încă un cuvânt, marchize. 

— Spuneţi. 

— Imi îngăduiţi o mică recomandare? 

— Cum să nu? Vă rog. 

— N-ar fi rău să lepădaţi redingota aceasta. 

— Adevărat, spuse maiorul privind veşmântul cu un 
zâmbet. 

— Da, costumul acesta se mai poartă la Via-Reggio, dar, 
oricât de elegant ar fi, la Paris moda lui a trecut. 

— Păcat! spuse străinul. 

— O, dacă ţineţi, o veţi relua la plecare. 

— Dar ce să îmbrac? 

— Ceea ce veţi găsi în geamantanele dumneavoastră. 

— Cum, în geamantanele mele? N-am decât un 
portmantou. 

— Cu dumneavoastră, fără îndoială. Ce nevoie să vă 
împovăraţi? De altminteri, unui ostaş bătrân îi place să meargă 
cu bagaj uşor. 

— Tocmai de aceea. 


— Dumneavoastră sunteţi însă prevăzător şi aţi trimis 
geamantanele înainte. Ele au sosit ieri la Hôtel des Princes, pe 
strada Richelieu. Aţi reţinut acolo un apartament. 

— Aşadar, în geamantane... 

— Îmi închipui că aţi avut prevederea de a-l pune pe valet 
să împacheteze tot ce vă trebuie: haine de oraş, uniforma. Nu 
uitaţi crucea. Lumea îşi mai bate încă joc de ea în Franţa, dar cu 
toate acestea, se poartă. 

— Foarte bine, foarte bine, foarte bine, spuse maiorul care 
mergea din uimire în uimire. 

— Şi acum, încheie Monte-Cristo, pentru că inima vă e 
întărită contra emoţiilor prea vii, pregătiţi-vă, scumpe domnule 
Cavalcanti, să revedeţi pe fiul dumneavoastră Andrea. 

Şi, salutându-l cu eleganţă pe străinul uluit, Monte-Cristo 
dispăru în spatele perdelei. 


Capitolul XIX Andrea Cavalcanti 


Contele de Monte-Cristo intră în salonul vecin, pe care 
Baptistin îl subnumise salonul albastru şi unde fusese precedat 
de un tânăr cu aere dezgheţate, destul de elegant şi pe care o 
trăsurică de piaţă îl lăsase cu o jumătate de oră mai înainte la 
poarta palatului. Lui Baptistin nu i-a fost greu să-l recunoască; 
era într-adevăr tânărul cu păr blond, cu barbă roşcată, cu ochi 
negri, al cărui ten rumen îi fusese descris de către stăpân. 

Când contele intră în salon, tânărul stătea lungit pe o sofa, 
plesnin-du-şi distrat cizma cu o biciuşcă. 

Zărindu-l pe Monte-Cristo, se ridică repede. 

— Domnul e contele de Monte-Cristo? întrebă el. 

— Da, domnule, răspunse acesta şi am, mi se pare, 
onoarea să vorbesc cu domnul viconte Andrea Cavalcanti? 

— Vicontele Andrea Cavalcanti, repetă tânărul însoţind 
cuvintele cu un salut plin de dezinvoltură. 

— Aveţi, desigur, o scrisoare pentru mine? Îl întrebă Monte- 
Cristo. 

— Nu v-am vorbit despre ea din cauza semnăturii, care mi 
s-a părut ciudată. 

— Simbad marinarul, nu-i aşa? 


—  Întocmai. lar pentru că nu am cunoscut alt Simbad 
marinarul decât pe acela din O mie şi una de nopți... 

— Ei, bine, e unul dintre urmaşii săi, un prieten al meu 
foarte bogat, un englez mai mult decât original, aproape nebun, 
al cărui nume adevărat este lordul Wilmore. 

— Atunci îmi explic totul, spuse Andrea. Lucrurile merg de 
minune. E acelaşi englez pe care l-am cunoscut... a, da... foarte 
bine... Domnule conte, sunt servitorul dumneavoastră. 

— Dacă cele ce-mi faceţi onoarea de a-mi spune sunt 
adevărate, răspunse contele zâmbind, nădăjduiesc că veţi avea 
bunătatea să-mi daţi câteva detalii asupra dumneavoastră şi a 
familiei dumneavoastră. 

— Cu plăcere, domnule conte, spuse tânărul cu o 
volubilitate care dovedea tăria memoriei sale. Cum aţi spus, 
sunt vicontele Andrea Cavalcanti, fiul maiorului Bartolomeo 
Cavalcanti, urmaşul familiei Cavalcanti, înscrisă în cartea de aur 
a Florenței. Familia noastră, deşi încă foarte bogată, deoarece 
tatăl meu posedă un venit de o jumătate de milion, a trecut prin 
multe nenorociri, iar eu, domnule, am fost răpit la vârsta de 
cinci sau şase ani de un educator necredincios; astfel că, de 
cincisprezece ani, nu l-am mai văzut pe autorul zilelor mele. De 
când am ajuns la vârsta raţiunii, de când sunt liber şi stăpân pe 
mine îl caut, însă zadarnic. În sfârşit, scrisoarea prietenului 
dumneavoastră Simbad cum că el e la Paris mă autoriză să mă 
adresez dumneavoastră pentru a căpăta veşti. 

— Într-adevăr, domnule, cele ce îmi povestiţi sunt foarte 
interesante, spuse contele privind cu sumbră satisfacţie figura 
degajată care avea întipărită pe ea o frumuseţe asemănătoare 
aceleia a îngerului păcatului şi aţi făcut foarte bine că v-aţi 
conformat întru totul invitaţiei prietenului meu Simbad, căci 
tatăl dumneavoastră este aici şi vă caută. 

De când intrase în salon, contele nu-l pierduse din ochi pe 
tânăr; admirase siguranţa privirii şi siguranţa vocii; dar la auzul 
cuvintelor acestea aşa de naturale: tată/ dumneavoastră este 
aici şi vă caută, tânărul făcu un salt şi strigă: 

— Tata? Tata este aici? 

— Fără îndoială, răspunse Monte-Cristo. Tatăl 
dumneavoastră, maiorul Bartolomeo Cavalcanti. 

Impresia de groază întipărită pe trăsăturile tânărului 
dispăru aproape imediat. 


— A, da, aşa e, spuse el, maiorul Bartolomeo Cavalcanti. ŞI 
spuneţi, domnule conte, că scumpul meu tată este aici? 

— Da, domnule. Voi adăuga chiar că tocmai m-am despărţit 
de el, că istoria pe care mi-a povestit-o cu privire la fiul adorat, 
pierdut cândva, m-a mişcat foarte mult; durerile, temerile, 
speranţele sale în această privinţă ar alcătui un poem 
înduioşetor. In sfârşit, într-o zi, a primit veşti care îl anunțau că 
răpitorii fiului său se ofereau să i-l redea sau să-i arate unde 
este în schimbul unei sume destul de mari. Nimic nu l-a oprit pe 
bunul părinte, suma a fost trimisă la frontiera Piemontului, 
împreună cu un paşaport vizat pentru ltalia. Vă aflaţi în sudul 
Franţei, nu? 

— Da, domnule, răspunse Andrea cu aer încurcat, da, mă 
aflam în sudul Franţei. 

— O trăsură urma să vă aştepte la Nisa? 

— Exact, domnule, ea m-a adus de la Nisa la Genova, de la 
Genova la Torino, de la Torino la Chambery, de la Chambery la 
Pont-de-Bcauvoisin şi de la Pont-de-Beauvoisin la Paris. 

— Admirabil! Nădăjduia să vă întâlnească în cale, căci pe 
acelaşi drum mergea şi el; de aceea itinerariul dumneavoastră 
fusese stabilit astfel. 

— Mă îndoiesc însă că, întâlnindu-mă, scumpul meu tată m- 
ar fi recunoscut, spuse Andrea. De când l-am pierdut din vedere, 
m-am mai schimbat. 

— O, glasul sângelui! spuse Monte-Cristo. 

— A, da, adevărat! Il aprobă tânărul, nu mă gândeam la 
glasul sângelui. 

— Acum, reluă Monte-Cristo, un singur lucru îl nelinişteşte 
pe marchizul Cavalcanti; ce-aţi făcut cât timp aţi fost departe de 
el; cum aţi fost tratat de persecutorii dumneavoastră; dacă v-au 
respectat obârşia. In sfârşit, dacă nu aţi rămas de pe urma 
acestei suferinţe morale, de o sută de ori mai cruntă decât 
suferinţa fizică, cu vreo slăbire a facultăţilor pe care natura vi le- 
a dăruit în chip aşa de larg şi dacă puteţi relua şi susţine cu 
vrednicie, în lume, rangul ce vă aparţine. 

— Domnule, îngăimă tânărul uluit, nădăjduiesc că nici un... 

— L-am auzit vorbind întâia oară despre dumneavoastră pe 
prietenul meu Wilmore, filantropul. Am aflat că el v-a găsit într-o 
situaţie neplăcută, nu ştiu care şi nu l-am întrebat: nu sunt 
curios. Nenorocirile dumneavoastră l-au interesat. Aşadar, 


prezentaţi interes. Mi-a spus că voia să vă redea în lume poziţia 
pe care aţi pierdut-o, că îl va căuta pe tatăl dumneavoastră, că îl 
va găsi; l-a căutat şi, pare-se, l-a găsit, de vreme ce este aici; în 
sfârşit m-a înştiinţat ieri despre sosirea dumneavoastră; atâta 
tot. Ştiu că prietenul meu Wilmore e un original, dar, în acelaşi 
timp, deoarece e un om sigur, bogat ca o mină de aur şi care 
deci îşi poate permite originalităţile fără ca ele să-l ruineze, am 
făgăduit că mă voi conforma instrucţiunilor sale. Acum, 
domnule, întrebarea mea să nu vă jignească; deoarece voi fi 
obligat să vă patronez câtva timp, aş dori să ştiu dacă 
nenorocirile care vi s-au întâmplat, independent de voinţa 
dumneavoastră şi care nu scad câtuşi de puţin consideraţia ce 
vă port, nu v-au înstrăinat oarecum de lumea în care averea şi 
numele vă îndreptăţeau să faceţi o figură aşa de frumoasă. 

— Domnule, răspunse tânărul, recăpătându-şi cutezanţa pe 
măsură ce contele vorbea, fiţi liniştit în această privinţă; răpitorii 
care m-au îndepărtat de părintele meu şi care, fără îndoială, 
urmăreau scopul de a mă vinde mai târziu lui, aşa cum au făcut, 
calculaseră că, pentru a obţine un câştig bun, trebuia să-mi lase 
întreaga valoare personală, ba chiar să o sporească, dacă era 
posibil. Am primit deci o educaţie destul de bună şi am fost 
tratat de hoţii de copii aproape cum erau trataţi sclavii în Asia 
Mică, ai căror stăpâni îi făceau dascăli, medici şi filosofi, pentru 
a-i vinde mai scump la târgul din Roma. 

Monte-Cristo zâmbi cu satisfacţie; nu se aşteptase la atâta, 
pare-se, din partea domnului Andrea Cavalcanti. 

— De altminteri, reluă tânărul, dacă se va observa la mine 
vreun cusur de educaţie sau, mai bine-zis, de bune maniere, 
lumea va avea, cred, indulgenţa să-l scuze ţinând seama de 
nenorocirile care au însoţit naşterea şi au urmărit tinereţea mea. 

— Bine, viconte, veţi face ce veţi vrea, căci sunteţi stăpân 
şi lucrul vă priveşte, spuse Monte-Cristo cu neglijenţă; dinspre 
partea mea, însă, vă asigur că nu voi spune un cuvânt despre 
toate aceste aventuri. Povestea dumneavoastră e un roman, iar 
lumea care adoră romanele strânse între două coperte de hârtie 
galbenă se fereşte ciudat de cele pe care le vede legate în 
scoarţe vii, chiar de ar fi aurite, aşa cum puteţi fi 
dumneavoastră. Aceasta e dificultatea pe care îmi voi permite 
să v-o semnalez, domnule viconte. De îndată ce veţi fi povestit 
cuiva mişcătoarea dumneavoastră istorie, ea va goni în lume 


complet denaturată. Veţi fi obligat să pozaţi în Antony şi timpul 
lui Antony a cam trecut. Veţi repurta poate un succes de 
curiozitate, dar nu oricui îi place să devină centru de observaţii 
şi ţintă pentru comentarii. Lucrul vă va obosi, poate. 

— Cred că aveţi dreptate, domnule conte, spuse tânărul, 
îngălbenindu-se fără să vrea sub privirea neînduplecată a lui 
Monte-Cristo, e un grav neajuns. 

— O, nu trebuie nici să-l exageraţi! Căci, pentru a evita o 
greşeală, aţi săvârşi o nebunie. Nu, e vorba de un simplu plan 
de purtare, iar pentru un om inteligent ca dumneavoastră, 
planul poate fi adoptat cu atât mai multă uşurinţă cu cât e 
conform intereselor dumneavoastră. Va trebui să combateţi prin 
mărturii şi prin prietenii onorabile tot ce poate fi întunecos în 
trecutul dumneavoastră. 

Andrea îşi pierdu, vădit, cumpătul. 

— M-aş oferi eu ca garant, dar la mine e o deprindere 
morală de a mă îndoi de cei mai buni prieteni şi o nevoie dea 
căuta să-i fac şi pe alţii să se îndoiască, de aceea voi juca un rol 
nepotrivit, cum spun tragedienii şi aş risca să fiu fluierat, ceea 
ce nu-i nevoie. 

— Cu toate acestea, domnule conte, spuse Andrea cu 
îndrăzneală, din consideraţie pentru lordul Wilmore care m-a 
recomandat. 

— Da, desigur, reluă Monte-Cristo, dar lordul Wilmore nu 
mi-a ascuns, scumpe domnule Andrea, că aţi avut o tinereţe 
cam furtunoasă. O, nu vă cer să vă destăinuiţi, spuse contele, 
văzând mişcarea lui Andrea, de altminteri nu aveţi nevoie. Îl veţi 
vedea pe domnul marchiz Cavalcanti, părintele dumneavoastră. 
Îl veţi vedea. E cam rigid, cam înţelept, dar e o chestiune de 
uniformă, iar când se va şti că de optsprezece ani el e în 
serviciul Austriei, totul va fi scuzat; îndeobşte noi nu suntem 
pretenţioşi cu austriecii. Pe scurt, un părinte destul de bine, vă 
asigur. 

— Mă liniştiţi, domnule, fusesem despărțiți de atâta vreme 
încât nu păstrez nici o amintire despre el. 

— Şi apoi, ştiţi, graţie unei averi mari, multe lucruri trec 
neobservate... 

— Tatăl meu este, aşadar, bogat, domnule? 

— Milionar... un venit de cinci sute de mii de lire. 


— În cazul acesta, întrebă tânărul cu încordare, mă voi găsi 
într-o situaţie... plăcută? 

— Dintre cele mai plăcute, scumpe domn, el vă acordă o 
rentă de cincizeci de mii de lire pe an pentru tot timpul cât veţi 
rămâne la Paris. 

— Dar, în cazul acesta, voi rămâne pentru totdeauna. 

— Eh, cine poate să fie sigur de împrejurări, scumpe domn? 
Omul propune şi Dumnezeu dispune... 

Andrea oftă. 

— Dar, în sfârşit, pentru timpul cât voi rămâne la Paris şi în 
cazul când nici o împrejurare nu mă va depărta, banii despre 
care îmi pomeneaţi adineauri îmi sunt asiguraţi? 

— O, bineînţeles! 

— De către părintele meu? întrebă Andrea neîncrezător. 

— Da, dar garantaţi de lordul Wilmore, care, în urma cererii 
părintelui dumneavoastră, v-a deschis un credit de cinci mii de 
franci pe lună la domnul Danglars, unul dintre cei mai siguri 
bancheri din Paris. 

— Şi părintele meu are de gând să stea mult la Paris? 
întrebă Andrea cu nelinişte. 

— Câteva zile numai, răspunse Monte-Cristo. Serviciul nu-i 
permite să lipsească mai mult de două sau trei săptămâni. 

— Scumpul meu părinte! spuse Andrea, vădit încântat de 
plecarea urgentă. 

— De aceea, continuă Monte-Cristo, prefăcându-se că se 
înşeală asupra accentului cuvintelor, de aceea, nu vreau să 
întârzii cu o clipă momentul întâlnirii. Sunteţi pregătit să-l 
îmbrăţişaţi pe vrednicul domn Cavalcanti? 

— Îmi închipui că nu vă îndoiţi. 

— Bine, scumpe prietene, intraţi în salon şi-l veţi găsi pe 
tatăl dumneavoastră, care vă aşteaptă. 

Andrea făcu o plecăciune adâncă în faţa contelui şi intră în 
salon. 

Contele îl urmări din ochi şi după ce îl văzu dispărând, 
apăsă pe un resort în legătură cu un tablou care, depărtându-se 
de ramă, lăsa să se vadă în salon, printr-o scobitură făcută cu 
iscusinţă. 

Andrea închise uşa în urma lui şi înaintă spre maiorul care 
se ridică de îndată ce auzi zgomotul paşilor. 


— Oh, domnule şi iubite părinte, dumneata eşti? | se adresă 
Andrea cu voce tare, astfel încât contele să-l audă prin uşa 
închisă. 

— Bună ziua, scumpul meu fiu, spuse maiorul cu gravitate. 

— Ce fericire să ne revedem după atâţia ani de despărţire! 
spuse Andrea, continuând să privească spre uşă. 

— Într-adevăr, despărţirea a fost lungă. 

— Nu ne îmbrăţişăm, domnule? Reluă Andrea. 

— Cum vrei, fiul meu, spuse maiorul. 

Şi cei doi se îmbrăţişară, aşa cum se îmbrăţişează la Teatrul 
francez, adică trecându-şi capul peste umăr. 

— Aşadar, iată-ne împreună, spuse Andrea. 

— lată-ne împreună, repetă maiorul. 

— Pentru a nu ne mai despărţi niciodată? 

— Ba da; cred, scumpul meu fiu, că priveşti acum Franţa ca 
pe o a doua patrie. 

— Adevărat, spuse tânărul. Aş fi deznădăjduit să părăsesc 
Parisul. 

— lar eu, înţelegi, n-aş putea să trăiesc în altă parte decât 
la Lucea. Mă voi întoarce deci în Italia, de îndată ce voi putea. 

— Dar, înainte de a pleca, scumpul meu părinte, îmi vei da 
— nu-i aşa? — hârtiile cu ajutorul cărora să dovedesc sângele 
din care mă trag? 

— Fără îndoială, căci pentru asta am venit şi am întâmpinat 
toate greutăţile, să te întâlnesc pentru a ţi le da, ca să nu mai 
fim nevoiţi să ne căutăm iarăşi; lucrul acesta mi-ar lua şi restul 
vieţii. 

— Dar hârtiile? 

— Uite-le. 

Andrea luă cu lăcomie actul de căsătorie al tatălui său, 
certificatul său de botez şi, după ce le desfăcu cu o grabă 
firească unui fiu bun, parcurse ambele piese cu o iuţeală şi o 
deprindere care trădau privirea cea mai isteaţă şi intereseul cel 
mai viu. 

După aceea, o expresie de bucurie extraordinară sclipi pe 
fruntea sa; şi, privindu-l pe maior cu un zâmbet ciudat: 

— Va să zică, nu mai sunt galere în ltalia?... 

Maiorul tresări. 

— De ce? întrebă acesta. 

— Pentru că astfel de piese se fabrică în chip nepedepsit. 


— Pentru jumătate doar din vina asta, scumpul meu 
părinte, în Franţa ne-ar trimite să luăm aer pe cinci ani la 
Toulon. 

— Mă rog? întrebă maiorul încercând să ia un aer 
maiestuos. 

—  Scumpe domnule Cavalcanti, îl întrebă Andrea, 
strângându-i braţul, cât ţi se dă ca să fii tatăl meu? 

Maiorul vru să vorbească. 

— Ssst! Andrea coborând glasul, îţi voi da dovada 
încrederii; mie mi se dau cincizeci de mii de franci pe an ca să 
fiu fiul dumitale. Înţelegi dar că nu eu voi fi dispus să tăgăduiesc 
că-mi eşti părinte. 

Maiorul privi cu nelinişte în jur. 

— Fii pe pace, suntem singuri, spuse Andrea, de altminteri 
vorbim italieneşte. 

— Mi se dau cincizeci de mii de franci o dată pentru 
totdeauna, spuse maiorul. 

— Domnule Cavalcanti, zise Andrea, crezi în poveşti? 

— Altădată nu, dar acum sunt nevoit să cred. 

— Ai avut deci dovezi? 

Maiorul scoase din buzunar un pumn de aur. 

— Precum vezi, pipăibile. 

— Socoteşti deci că pot să mă încred în făgăduielile ce mi s- 
au dat? 

— Cred că da. 

— Şi că admirabilul conte le va respecta? 

— Absolut. Înţelegi însă că, pentru asta, trebuie să ne 
jucăm rolul. 

— Cum adică? 

— Eu de tată duios... 

— Eu de fiu respectuos... 

— Deoarece ei doresc să te tragi din mine... 

— Care ei? 

— Eh, nu ştiu, cei care ţi-au scris; n-ai primit o scrisoare? 

— De la un anume abate Busoni. 

— Pe care nu-l cunoşti? 

— Pe care nu l-am văzut niciodată. 

— Ce-ţi spunea scrisoarea? 

— Nu mă trădezi? 

— Câtuşi de puţin, avem aceleaşi interese. 


— Atunci citeşte. 
Şi maiorul dădu tânărului o scrisoare. 
Andrea citi cu glas încet: 


„Eşti sărac, te aşteaptă o bătrâneţe nenorocită. Vrei să 
devii, dacă nu bogat cel puțin independent? 

Pleacă la Paris imediat şi du-te de cere domnului conte de 
Monte-Cristo, Avenue des Champs-Elis6âes numărul 30, pe fiul pe 
care l-ai avut cu marchiza de Corsinari şi care ţi-a fost răpit la 
vârsta de cinci ani. 

Pe fiu îl cheamă Andrea Cavalcanti. 

Ca să nu te îndoieşti de atenţia pe care subsemnatul o are 
pentru a-ți fi pe plac, vei găsi alăturat: 

1. Un bon de două mii patru sute de lire toscane, plătibil la 
domnul Gozi din Florenţa; 

2. O scrisoare de introducere la domnul conte de Monte- 
Cristo asupra căruia creditez cu o sumă de patruzeci şi opt de 
mii franci. 

Fii la conte la 26 mai, orele şapte seara. 

Abatele Busoni" 


— Exact. 

— Cum exact? Ce vrei să spui? întrebă maiorul. 

— Spun că şi eu am primit una aproape la fel. 

— Dumneata? 

— Da, eu. 

— De la abatele Busoni? 

— Nu. 

— Dar de la cine? 

— De la un englez, un oarecare lord Wilmore, care poartă 
numele de Simbad marinarul. 

— Şi pe care nu-l cunoşti, aşa cum nici eu nu-l cunosc pe 
abatele Bu-soni? 

— Ba da, eu sunt mai avansat decât dumneata. 

— L-ai văzut? 

— Da, o dată. 

— Unde? 

— Tocmai asta nu pot să spun, ai fi tot aşa de savant ca 
mine şi nu-i nevoie. 

— Şi ce-ţi spunea scrisoarea? 


— Citeşte. 


„Eşti sărac şi n-ai decât un viitor mizerabil; vrei să ai un 
nume, să fii liber, să fii bogat?" 


— Ba bine că nu! spuse tânărul legănându-se pe călcâie. Se 
mai poate pune o astfel de întrebare? 


„la poştalionul pe care îl vei găsi când ieşi din Nisa prin 
poarta Genovei. Treci prin Torino, Chambéry şi Pont-de- 
Beauvoisin. Prezintă-te domnului conte de Monte-Cristo, Avenue 
des Champs-Elisees, la 26 mai, orele şapte seara şi întreabă-l de 
părintele dumitale. 

Eşti fiul marchizului Bartolomeo Cavalcanti şi al marchizei 
Olivia Corsinari, aşa cum vor constata hârtiile ce-ţi vor fi predate 
de marchiz şi care iți vor permite să te prezinti sub numele 
acesta în lumea pariziană. 

Cât priveşte rangul dumitale, un venit de cincizeci de mii de 
lire pe an îti va da putinţa să-l sustii. 

Alătur un bon de cinci mii de lire, plătibil asupra domnului 
Ferrea, bancher din Nisa şi o scrisoare de recomandare către 
contele de Monte-Cristo, însărcinat de mine să facă față nevoilor 
dumitale. 

Simbad marinarul". 


— Hm, foarte frumos! 

— Nu-i aşa? 

— L-ai văzut pe conte? 

— Acum m-am despărţit de el. 

— Şi a întărit? 

— Totul. 

— Înţelegi ceva din chestia asta? 

— Nimic. 

— Cineva este păcălit... 

— În orice caz, nici dumneata, nici eu. 

— Nu, desigur. 

— Ei bine, atunci? 

— Prea puţin ne interesează, nu-i aşa? 

— Tocmai asta voiam să spun, să mergem până la capăt şi 
să jucăm cum trebuie. 


— Bun, vei vedea că sunt vrednic să-ţi fiu partener. 

— Nu m-am îndoit o singură clipă, dragă tată. 

— Imi faci onoare, scumpul meu fiu. 

Monte-Cristo alese momentul acesta pentru a reintra în 
salon. Auzind zgomotul paşilor lui, cei doi se aruncară unul în 
braţele celuilalt. Contele îi găsi îmbrăţişaţi. 

— Domnule marchiz, s-ar părea că aţi regăsit un fiu după 
dorinţa dumneavoastră, spuse Monte-Cristo. 

— O, domnule conte, mă înăbuş de bucurie. 

— Şi dumneata, tinere? 

— O, domnule conte, mă înăbuş de fericire. 

— Fericit părinte! Fericit copil! spuse contele. 

— Un singur lucru mă mâhneşte, spuse maiorul: obligaţia 
pe care o am de a părăsi Parisul aşa de repede. 

— O, scumpe domnule Cavalcanti, spuse Monte-Cristo, 
nădăjduiesc că nu vei pleca mai înainte de a vă fi prezentat 
câtorva prieteni. 

— Sunt la ordinele domnului conte, spuse maiorul. 

— Haide, tinere, destăinuieşte-le acum. 

— Cui? 

— Părintelui dumitale, spune-i câteva cuvinte în legătură cu 
situaţia dumitale materială. 

— Atingeţi coarda sensibilă, exclamă Andrea. 

— Aţi auzit, maiorule? întrebă Monte-Cristo. 

— Nici vorbă că aud. 

— Dar, dar înţelegeţi? 

— Cât se poate de bine. 

— Dragul copil spune că are nevoie de bani. 

— Ce vreti să fac eu? 

— Ei, la naiba, să-i daţi. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră. 

Monte-Cristo trecu între cei doi. 

— Uite, îi spuse el lui Andrea, strecurându-i în mână un 
pachet cu bancnote. 

— Ce-i asta? 

— Răspunsul părintelui dumitale. 

— Al părintelui meu? 

— Da. Nu i-aţi dat de înţeles că aveţi nevoie de bani? 

— Da. ŞI? 


— Şi mă însărcinează să vi-i predau eu. 

— Avans asupra veniturilor mele? 

— Nu, pentru cheltuielile de instalare. 

— O, dragul meu părinte! 

— Tăcere, spuse Monte-Cristo, vezi bine că nu vrea să spun 
că-s de la el. 

— Apreciez delicateţea aceasta, zâmbi Andrea, înfundându- 
şi bancnotele în buzunarul pantalonilor. 

— Acum plecaţi! 

— Şi când vom avea onoarea să revedem pe domnul conte? 
întrebă Cavalcanti. 

— A, da, întrebă Andrea, când vom avea onoarea? 

— Sâmbătă, dacă vreţi... da, sâmbătă. Am la masă, la casa 
mea din Auteuil, rue de la Fontaine numărul 28, mai multe 
persoane, printre care domnul Danglars, bancherul 
dumneavoastră; vă voi prezenta lui, e nevoie să vă cunoască pe 
amândoi ca să vă poată face plățile. 

— In mare ţinută? întrebă cu jumătate de glas maiorul. 

— În mare ţinută: uniformă, cruce, pantaloni bufanţi, strânşi 
la genunchi. 

— lar eu? întrebă Andrea. 

— O, dumneata foarte simplu: pantalon negru, cizme de 
lac, vestă albă, frac negru sau albastru; du-te pe Blin sau la 
Véronique să te îmbrace. Dacă nu cunoşti adresele lor, ţi le va 
da Baptistin. Cu cât vei fi mai puţin pretențios în ţinută, dată 
fiind bogăţia pe care o posezi, cu atât efectul va fi mai mare. In 
cazul în care cumperi cai, ia-i de la Devedeux, în cazul în care 
cumperi trăsură, du-te la Baptiste. 

— La ce oră să ne prezentăm? întrebă tânărul. 

— Pe la şase şi jumătate. 

— Vom fi punctuali, spuse maiorul, ducând mâna la pălărie. 

Cei doi Cavalcanti îl salutară pe conte şi ieşiră. 

Contele se apropie de fereastră şi îi văzu străbătând curtea 
la braţ. 

— Doi mari mizerabili, murmură el. Păcat că nu sunt într- 
adevăr tată şi fiu. 

Apoi, după o clipă de întunecată meditaţie. 

— Să mergem la Morreli, spuse el. Am impresia că 
dezgustul mă îngreţoşează mai mult decât ura. 


Capitolul XX Locul cu lucernă 


Cititorii să ne îngăduie a-i readuce la locul învecinat cu casa 
domnului de Villefort, unde, în spatele porţii năpădite de 
castani, vom regăsi persoane cunoscute. 

De data aceasta, Maximilien a sosit primul. Şi-a lipit ochiul 
de paravan şi pândeşte în grădina adâncă o umbră printre 
copaci şi scârţâitul unui pantofior de mătase pe nisipul aleilor. 

În sfârşit, scârţâitul atât de mult dorit se auzi, iar în locul 
unei umbre se-apropiară două. Întârzierea Valentinei fusese 
pricinuită de o vizită a doamnei Danglars şi a Memorandum 
Eugeniei, vizită care se prelungise dincolo de ora la care 
Valentine era aşteptată. Atunci, ca să nu lipsească de la 
întâlnire, fata propusese domnişoarei Danglars o plimbare prin 
grădină, vrând să-i arate lui Maximilien că n-avea nici o vină 
pentru întârzierea de care el, fără-ndoială, suferea. 

Tânărul înţelese totul cu iuţimea intuiţiei amanţilor şi îşi 
simţi inima uşurată. De altminteri, Valentine conduse plimbarea 
în aşa fel ca Maximilien s-o poată vedea trecând în sus şi în jos 
şi, de fiecare dată, o privire neobservată de tovarăşa ei, dar 
zvârlită peste poartă şi culeasă de tânăr, îi spunea: 

„Răbdare, dragul meu, vezi că nu sunt eu de vină". 

Şi, într-adevăr, Maximilien se înarmă cu răbdare, admirând 
totodată contrastul dintre cele două fete; blonda cu ochi 
nostalgici şi cu talia înclinată ca o salcie frumoasă şi bruna cu 
ochi mândri, cu talia dreaptă ca un plop; se înţelege că în 
compararea celor două firi opuse, câştigul, cel puţin în inima 
tânărului, îl avea Valentine. 

După o jumătate de oră de plimbare, fetele se depărtară. 
Maximilien înţelese că vizita doamnei Danglars se sfârşea. 

Într-adevăr, în clipa următoare, Valentine reapăru singură. 
De teamă ca o privire indiscretă să nu-i urmărească întoarcerea, 
venea agale. Şi, în loc să înainteze direct spre poartă, se aşeză 
pe o bancă după ce, fără prefăcătorie, scotocise fiecare tufiş şi 
scrutase aleile cu privirea. 

Apoi alergă la poartă. 

— Bună ziua, Valentine, spuse un glas. 


— Bună ziua, Maximilien, te-am făcut să aştepţi, dar ai 
văzut cauza. 

— Da, am recunoscut-o pe domnişoara Danglars; nu te 
credeam aşa de intimă cu tânăra aceasta. 

— Cine ţi-a spus că suntem intime, Maximilien? 

— Nimeni. Mi s-a părut însă că asta reiese din felul în care 
mergeaţi la braţ şi cum vorbeaţi: păreaţi două tovarăşe de 
pension care îşi fac confidenţe. 

— Intr-adevăr, ne făceam confidenţe, spuse Valentine. Ea 
îmi destăinuia sila pentru o căsătorie cu domnul de Morcerf, iar 
eu îi destăinuiam, la rându-mi, că priveam ca o nenorocire 
căsătoria cu domnul d'Epinay. 

— Scumpa mea Valentine! 

— De aceea, dragul meu, continuă fata, ai văzut aparenţa 
aceea de intimitate între mine şi Eugenie. Vorbind despre omul 
pe care nu-l pot iubi, mă gândeam la omul pe care îl iubesc. 

— Cât eşti de bună, Valentine şi ai ceva ce domnişoara 
Danglars nu va avea niciodată: farmecul nedefinit care pentru o 
femeie e ceea ce e parfumul pentru floare, ceea ce e gustul 
pentru fruct; căci pentru o floare nu e totul să fie frumoasă şi 
pentru un fruct nu ajunge să fie frumos. 

— Dragostea te face să vezi lucrurile astfel, Maximilien. 

— Nu, Valentine, îţi jur. Uite, vă priveam pe amândouă 
adineauri şi, pe onoarea mea, recunoscând frumuseţea 
domnişoarei Danglars, nu înţelegeam cum se poate îndrăgosti 
de ea un bărbat. 

— Asta, pentru că, aşa cum spuneai, Maximilien, eram şi cu 
ea şi pentru că prezenţa mea le făcea nedrept. 

— Nu... dar spune-mi o chestiune de simplă curiozitate şi 
care se desprinde din anumite idei ce mi le-am făcut asupra 
domnişoarei Danglars. 

— O, foarte nedrepte, fără să le cunosc anume! Când ne 
judecaţi pe noi, bietele femei, nu putem să ne aşteptăm la 
indulgență. 

— Cu adausul că voi între voi sunteţi nedrepte unele faţă 
de altele. 

— Pentru că, aproape totdeauna, în judecăţile noastre e 
pasiune. Dar revino la întrebarea dumitale. 

— Nu cumva domnişoara Danglars iubeşte pe cineva, de 
vreme ce respinge căsătoria cu domnul Morcerf? 


— Maximilien, ţi-am spus că nu sunt prietenă cu Eugenie. 

— Ei, Doamne, spuse Morrel, fetele îşi fac confidenţe fără 
să fie prietene; recunoaşte că i-ai pus câteva întrebări în privinţa 
aceasta. Uite, văd că zâmbeşti. 

— Dacă este aşa Maximilien, paravanul de scânduri dintre 
noi nu are nici un rost. 

— Ei, ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că nu iubeşte pe nimeni, că îi e groază de 
căsătorie, că bucuria ei cea mai mare ar fi fost să ducă o viaţă 
liberă şi independentă şi aproape că ar dori ca părintele ei să-şi 
piardă averea, pentru a se face artistă ca prietena sa, 
domnişoara Louise d'Armilly. 

— Ei, vezi? 

— Dar, dar ce dovedeşte asta? întrebă Valentine. 

— Nimic, răspunse Maximilien, zâmbind. 

— Atunci, de ce zâmbeşti? 

— A, Valentine, vezi că şi dumneata priveşti printre 
scânduri? 

— Vrei să mă depărtez? 

— O, nu, nu! Dar să revenim la dumneata. 

— A, da, adevărat, căci avem numai zece minute de stat 
împreună. 

— Doamne! Exclamă Maximilien consternat. 

— Da, Maximilien, ai dreptate, spuse Valentine cu 
melancolie, ai în faţa dumitale o biată prietenă. Ce existenţă îţi 
ofer eu, bietul meu Maximilien, dumitale care eşti făcut să fii 
fericit îmi reproşez amarnic, crede-mă. 

— Ce-ţi pasă, Valentine, dacă eu sunt fericit şi aşa; dacă 
aşteptarea mi se pare plăcută prin cinci minute în răstimpul 
cărora te văd, prin două cuvinte pe care mi le spui şi prin 
convingerea profundă că Dumnezeu n-a plăsmuit două inimi mai 
în armonie ca ale noastre. 

— iți mulţumesc. Nutreşte speranţa pentru noi amândoi, 
Maximilien: speranţa dumitale mă face pe jumătate fericită. 

— Dar ce s-a mai întâmplat, Valentino, de mă părăseşti aşa 
de repede? 

— Nu ştiu, doamna de Villefort m-a rugat să vin la ea 
pentru o comunicare de care depinde, mi s-a spus, o parte din 
averea mea. Oh, s-o ia, sunt prea bogată, iar după ce vor lua-o, 


să mă lase liniştită şi liberă. Mă vei iubi tot aşa de mult fiind 
săracă, nu e aşa, Maximilien? 

— Oh, te voi iubi totdeauna; bogăţia sau sărăcia nu mă 
interesează dacă Valentine ar fi lângă mine, iar eu aş fi sigur că 
nimeni nu mi-o poate răpi. Nu ţi-e teamă că această comunicare 
e în legătură cu căsătoria proiectată? 

— Nu cred. 

— Cu toate acestea, ascultă-mă şi nu te speria, căci câtă 
vreme am să trăiesc n-am să aparţin alteia. 

— Crezi că mă linişteşti spunându-mi asta, Maximilien? 

— lartă-mă, ai dreptate, sunt brutal. Voiam să-ţi spun că 
deunăzi | am întâlnit pe domnul de Morcerf. 

— Şi? 

— Domnul Franz e prietenul său, precum ştii. 

— Da, şi? 

— Şi a primit o scrisoare de la Franz, care îi anunţă 
înapoierea sa apropiată. 

Valentine se îngălbeni şi se rezemă cu mâna de poartă. 

— Oh, Doamne, n-o fi asta? Dar nu, comunicarea n-ar veni 
din partea doamnei de Villefort. 

— Pentru ce? 

— Pentru că... nu ştiu... dar am impresia că, deşi nu se 
împotriveşte făţiş, doamna de Villefort nu priveşte cu ochi buni 
această căsătorie. 

— Valentine, simt că în cazul acesta o ador pe doamna de 
Villefort. 

— O, nu te grăbi, Maximilien, spuse Valentine cu un zâmbet 
trist. 

— În sfârşit, dacă e potrivnică acestei căsătorii, măcar 
pentru a o rupe va fi dispusă poate să asculte altă propunere. 

— Să nu-ţi închipui asta, Maximilien, nu pe soţi îi respinge 
doamna de Villefort, ea respinge căsătoria. 

— Cum? Căsătoria? Dacă detestă aşa de mult căsătoria, de 
ce s-a măritat? 

— Nu mă înţelegi, Maximilien. Când acum un an i-am spus 
că mă retrag într-o mânăstire, ea, în ciuda observaţiilor pe care 
s-a crezut datoare să le facă, a primit propunerea mea. 

Chiar tatăl meu consimţise, în urma îndemnului ei, sunt 
sigură; numai sărmanul meu bunic m-a reţinut. Nu-ţi poţi 
închipui, Maximilien, ce expresie e în ochii bietului bătrân, care 


nu mă iubeşte decât pe mine şi care — Dumnezeu să mă ierte 
dacă păcătuiesc — nu este iubit pe lume decât de mine. Dacă ai 
şti cum m-a privit când a aflat de hotărârea mea, câtă dojană 
era în privirea lui şi câtă deznădejde în lacrimile care se 
rostogoleau fără tânguiri, fără suspine, pe obrajii lui încremeniţi! 
O, Maximilien, am simţit parcă o remuşcare; m-am aruncat la 
picioarele lui, strigându-i: „lartă-mă, iartă-mă bunicule, facă ce 
vor vrea cu mine, dar nu te voi părăsi niciodată". Atunci, el a 
înălţat ochii la cer... Maximilien, pot să sufăr mult; privirea 
bunicului bătrân m-a răsplătit dinainte pentru ceea ce voi suferi. 

— Scumpa mea Valentine, eşti un înger şi nu ştiu cum de 
am meritat, omorând fără milă în dreapta şi în stânga beduini, 
afară doar de cazul în care Dumnezeu a socotit că sunt 
necredincioşi — nu ştiu cum de am meritat să mi te arăţi. Dar, în 
sfârşit, Valentine, ce interes are doamna de Villefort să nu te 
măriţi? 

— N-ai auzit adineauri, când îţi spuneam că sunt bogată, 
Maximilien, prea bogată. Am dinspre partea mamei o rentă de 
aproape cincizeci de mii de lire, bunicul şi bunica, marchizul şi 
marchiza de Saint-Meran, îmi vor lăsa la fel, domnul Noirtier 
intenţionează să mă facă singura lui moştenitoare. De aceea, în 
comparaţie cu mine, fratele meu, Edouard, care nu se aşteaptă, 
dinspre partea doamnei de Villefort la nici o avere, este sărac. 
lar doamna de Villefort îl iubeşte pe copil cu adoraţie şi dacă eu 
intram la mânăstire, întreaga mea avere, concentrată asupra 
părintelui meu care moştenea pe marchiz, pe marchiză şi pe 
mine, revenea fiului ei. 

— Oh, ce ciudată este lăcomia aceasta la o femeie tânără şi 
frumoasă! 

— Ţine seama că nu e vorba de ea, Maximilien, ci de fiul ei 
şi că ceea ce îi reproşezi ca un defect este aproape o virtute din 
punct de vedere al iubirii materne. 

— Dar dacă ai ceda o parte din averea aceasta fiului ei? 
întrebă Morrel. 

— Cum să fac o astfel de propunere, mai cu seamă unei 
femei care are neîncetat în gură cuvântul dezinteresare? 

— Valentine, dragostea mi-a rămas întotdeauna sfântă şi, 
ca pe orice lucru sfânt, am învăluit-o în respect şi am tăinuit-o în 
inima mea. Nimeni pe lume, nici măcar sora mea, nu bănuieşte 


iubirea aceasta pe care n-am încredinţat-o nimănui pe lume. 
Valentine, îmi îngădui să vorbesc despre ea unui prieten? 

Valentine tresări. 

— Unui prieten? întrebă ea. O, Doamne, mă înfior, 
Maximilien, numai când te aud. Unui prieten? Cine este? 

— Ascultă, Valentine: ai simţit vreodată pentru cineva una 
din acele simpatii irezistibile, datorită căreia, văzând persoana 
pentru întâia oară, să crezi că o cunoşti de multă vreme şi să te 
întrebi unde şi când ai mai întâlnit-o, astfel că, neputându-ţi 
aminti nici locul, nici timpul, ajungi să-ţi închipui că ai cunoscut- 
o într-o lume anterioară şi că simpatia aceasta nu e decâto 
amintire care se redeşteaptă? 

— Da. 

— Această senzaţie am încercat-o eu când am văzut pentru 
prima dată un om extraordinar. 

— Un om extraordinar? 

— Da. 

— Pe care îl cunoşti de mult timp? 

— Abia de opt sau zece zile. 

— Şi numeşti prieten un om pe care îl cunoşti de opt zile? 
O, Maximilien, te credeam mai zgârcit cu frumosul nume de 
prieten. 

— Logic, ai dreptate, dar spune ce vrei, nimic nu mă va 
face să revin asupra acestui sentiment instinctiv. Cred că omul 
acesta va fi amestecat în tot ce mi se va întâmpla bun în viitorul 
pe care uneori privirea lui profundă pare că-l cunoaşte şi mâna 
lui puternică că îl dirijează. 

— E deci un ghicitor? întrebă Valentine zâmbind. 

— Sunt ispitit deseori să cred că el ghiceşte... mai cu 
seamă binele. 

— O, spuse Valentine cu tristeţe, prezintă-mi-l pe omul 
acesta, Maximilien, ca să aflu de la el dacă voi fi iubită îndeajuns 
pentru a mă despăgubi de tot ce-am suferit. 

— Draga mea, îl cunoşti. 

— Eu? 

— Da. E cel care a salvat viaţa mamei dumitale şi a fiului ei. 

— Contele de Monte-Cristo? 

— Chiar el. 

— O, el nu poate să fie niciodată prietenul meu, căci e prea 
mult al mamei mele. 


— Contele, prietenul mamei dumitale? Sunt sigur că te 
înşeli. 

— Dacă ai şti! Acum nu mai tronează Edouard în casă, ci 
contele: căutat de doamna de Villefort care vede întrânsul 
rezumatul cunoştinţelor omeneşti; admirat — auzi? — admirat 
de părintele meu care spune că n-a auzit niciodată pe cineva 
formulând cu mai multă elocvenţă idei mai înalte; idolatrizat de 
Edouard, care, deşi înfricoşat de ochii mari, negri ai contelui, 
aleargă la el de îndată ce îl vede sosind şi îi deschide palma 
unde totdeauna găseşte o jucărie admirabilă: domnul de Monte- 
Cristo nu e aici la părintele meu; domnul de Monte-Cristo nu e 
aici la doamna de Villefort; domnul de Monte-Cristo este la el 
acasă. 

— Draga mea Valentine, dacă lucrurile sunt precum spui, ai 
simţit, desigur, sau vei simţi în curând efectele prezenţei sale. Îl 
întâlneşte pe Albert de Morcerf în Italia şi îl scapă din mâinile 
tâlharilor; o zăreşte pe doamna Danglars şi îi face un cadou 
regal; mama şi fratele dumitale trec pe dinaintea porţii lui şi 
nubianul său le salvează viaţa. Omul acesta a primit, evident, 
puterea de-a influenţa lucrurile. N-am văzut niciodată gusturi 
mai simple însoţite de o mai mare distincţie. Zâmbetul lui este 
aşa de blând încât uit cât de amar i-l găsesc alţii. Spune-mi, 
Valentine, ţi-a zâmbit el aşa? Dacă da, ai să fii fericită. 

— Mie? Nu numai că nu mă priveşte, dar dacă trec, din 
întâmplare, prin faţa lui, întoarce capul. O, nu e generos sau n- 
are privirea aceea profundă ce citeşte în adâncul inimilor şi pe 
care dumneata i-o atribui fără motiv, căci dacă ar fi fost 
generos, văzându-mă singură şi tristă în casa aceasta, m-ar fi 
ocrotit cu influenţa pe care o exercită; şi, deoarece joacă, după 
câte pretinzi, rolul soarelui, mi-ar fi încălzit inima cu o rază de-a 
lui. Spui că te iubeşte? Ce ştii dumneata? Oamenii arată o figură 
zâmbitoare unui ofiţer ca dumneata înalt, cu o mustață lungă şi 
o sabie mare, dar cred că pot să strivească fără de teamă o 
biată fată care plânge. 

— Valentine, îţi jur că te înşeli. 

— Dacă ar fi altfel, Maximilien, dacă m-ar trata diplomatic 
— cu alte cuvinte, ca un om care, într-un fel sau altul, vrea să 
devină stăpân în casă —, m-ar fi onorat măcar o dată cu 
zâmbetul pe care i-l lauzi aşa de mult; dar nu; el m-a văzut 
nefericită, îşi dă seama că nu-i pot fi cu nimic de folos şi nu-mi 


acordă nici o atenţie. Cine ştie dacă, pentru a se pune bine cu 
tatăl meu, cu doamna de Villefort sau cu fratele meu, nu mă va 
persecuta şi el în măsura posibilităţilor sale? Nu, eu nu sunt o 
femeie care trebuie dispreţuită fără motiv; mi-ai spus. lartă-mă, 
continuă fata văzând impresia pe care cuvintele ei o produceau 
asupra lui Maximilien, sunt răutăcioasă şi-ţi spun despre omul 
acesta lucruri pe care nu bănuiam că le am în inimă. Uite, nu 
tăgăduiesc că influenţa despre care îmi vorbeşti există şi că o 
exercită chiar asupra mea, dar, precum vezi, o exercită într-un 
mod dăunător şi corupător de gânduri bune. 

— Bine, oftă Morrel, să nu mai vorbim, nu-i voi spune nimic. 

— Dragul meu, văd că te mâhnesc. Oh, de ce nu-ți pot 
strânge mâna ca să-ţi cer iertare? În definitiv, nu vreau decât să 
fiu convinsă spune-mi ce a făcut pentru dumneata contele de 
Monte-Cristo? 

— Mă pui într-o mare încurcătură, Valentine. Mărturisesc, 
întrebându-mă ce-a făcut contele pentru mine, că nimic evident, 
ştiu. De aceea, cum ţi-am mai spus, afecțiunea mea pentru el 
este absolut instinctivă şi nu are nimic premeditat. Soarele mi-a 
făcut ceva oare? Nu. El mă încălzeşte si la lumina lui văd, atâta 
tot. Cutare sau cutare parfum a făcut pentru mine ceva? Nu. 
Mireasma lui desfată în chip plăcut unul din simţurile mele. N- 
am altceva să spun când sunt întrebat de ce laud parfumul 
acesta. Prietenia mea pentru el e ciudată, aşa cum şi a lui e 
pentru mine. Un glas tainic mă înştiinţează că în prietenia 
noastră, neprevăzută şi reciprocă, este mai mult decât o 
întâmplare. Găsesc legătura până în cele mai simple acţiuni ale 
lui, până în cele mai mici gânduri ale sale. Vei râde iarăşi de 
mine, dar de când îl cunosc pe omul acesta mi-a venit ideea 
absurdă că tot ce se mai întâmplă bun de la el mi se trage. Cu 
toate acestea, am trăit treizeci de ani fără să fi avut nevoie de 
acest protector, nu-i aşa? N-are a face. Uite un exemplu: m-a 
invitat la masă pentru sâmbătă. E firesc — nu-i aşa? — dată fiind 
prietenia noastră. Ei bine, ce am aflat apoi? Că părintele 
dumitale e invitat la masa aceasta, că va veni şi mama dumitale 
Mă voi întâlni cu ei şi cine ştie ce va rezulta în viitor din 
întrevederea aceasta? Împrejurări foarte simple în aparenţă; cu 
toate acestea văd în ele ceva ce mă uimeşte, sper în ele. Imi 
spun: contele, un om curios care ghiceşte totul; a vrut să mă 


pună în prezenţa domnului şi doamnei de Villefort şi caut une- 
ori, îţi jur, să citesc în ochii lui dacă mi-a ghicit dragostea. 

— Bunul meu prieten, spuse Valentine, te-aş socoti un 
vizionar şi mi ar fi într-adevăr frică pentru bunul-simţ al 
dumitale, dacă te-aş auzi spunând numai lucruri de acestea. 
Cum vezi altceva decât întâmplarea în întâlnirea despre care 
vorbeşti? Nu zău, gândeşte-te. Părintele meu, care nu iese 
niciodată, a fost de zece ori pe punctul să refuze această 
invitaţie doamnei de Villefort, care, dimpotrivă, arde de dorinţa 
de a-l vedea la ea pe extraordinarul nabab şi cu mare trudă l-a 
convins s-o însoţească. Nu, nu, crede-mă, nu am în afară de 
dumneata, Maximilien, alt ajutor de cerut pe lumea aceasta 
decât bunicului meu, un cadavru, alt sprijin de căutat, decât în 
biata mea mamă, o umbră. 

— Simt că ai dreptate şi că logica este de partea dumitale, 
spuse Maximilien, dar glasul dumitale, dulce totdeauna, aşa de 
puternic pentru mine, astăzi nu mă convinge. 

— Nici al dumitale pe mine şi mărturisesc că dacă n-ai alt 
exemplu să-mi dai... 

— Am unul, spuse Maximilien şovăind; sunt însă nevoit să 
mărturisesc că e şi mai absurd decât primul. 

— Atâta pagubă, spuse Valentine zâmbind. 

— Şi cu toate acestea, continuă Morrel, el nu e mai puţin 
concludent pentru mine, om al inspiraţiei şi al sentimentului şi 
care, de zece ani, de când sunt militar, datorez viaţa uneia 
dintre aceste fulgerări interioare care îţi comandă o mişcare 
înainte şi înapoi, pentru ca glonţul care urma să te ucidă să 
treacă pe de lături. 

— Dragul meu Maximilien, de ce nu pui în seama 
rugăciunilor mele devierile gloanţelor? Când eşti acolo, eu nu 
mă mai rog lui Dumnezeu pentru mine şi pentru mama mea, ci 
pentru dumneata. 

— Da, de când te cunosc, spuse Morrel zâmbind. Dar 
înainte de a te fi cunoscut? 

— Haide, răutăciosule, deoarece nu vrei să-mi datorezi 
nimic, revino la exemplul pe care singur îl recunoşti absurd. 

— Uită-te printre scânduri şi priveşte colo, lângă pomul 
acela, calul cel nou cu care am venit. 

— O, admirabil animal! De ce nu l-ai adus lângă poartă? l- 
aş fi vorbit şi m-ar fi înţeles. 


— Cum vezi, este un animal destul de scump, spuse 
Maximilien. Ei, bine, ştii că averea mea e limitată şi că eu sunt 
ceea ce se cheamă un om chibzuit. ÎI văzusem la un negustor de 
cai pe splendidul Médéah — aşa | am numit eu. Întrebai cât 
costă: mi se răspunse: patru mii cinci sute de franci. lţi închipui 
că mi-am interzis să-l mai admir şi am plecat, mărturisesc, cu 
inima tristă, deoarece calul mă privise cu duioşie şi mă 
mângâiase cu capul. In seara aceea aveam câţiva prieteni 
acasă, domnul de Château-Renaud, domnul Debray şi alte cinci 
sau şase specimene pe care ai fericirea să nu le cunoşti nici 
măcar după nume. Se propuse să jucăm cărţi. Eu nu joc 
niciodată, căci nu sunt îndeajuns de bogat să pot pierde şi nici 
într atât de sărac încât să doresc să câştig. Dar, înţelegi, mă 
aflam la mine, astfel că nu aveam altceva de făcut decât să 
trimit după cărţi, ceea ce şi făcui. Ș 

Când ne aşezam la masă, domnul de Monte-Cristo sosi. Işi 
ocupă locul, jucarăm şi câştigai. Abia îndrăznesc să-ţi spun, 
Valentine, am câştigat cinci mii de franci. Ne despărţirăm la 
miezul nopţii. Nu putui să mă stăpânesc, luai o trăsurică şi cerui 
să merg la negustorul meu de cai. Sunai înfrigurat; desigur că 
cel care a venit să-mi deschidă m-a socotit nebun. Mă năpustii 
prin poarta abia deschisă. Intrai în grajd, privii. O, fericire! 
Medeah ronţăia fân. Mă năpustesc spre o şa, i-o arunc în spate, 
îi pun frâul, Médéah se lasă cu blândeţe. Apoi, depunând cele 
patru mii cinci sute de franci în mâna negustorului buimăcit, 
revin sau, mai bine-zis, îmi petrec noaptea plimbându-mă pe 
Champs-Elisees. Ei bine, am văzut lumină la fereastra contelui, 
mi s-a părut că îi zăresc umbra dinapoia perdelelor. Valentine, 
aş jura că Monte-Cristo a ştiut că doresc calul şi că a pierdut într 
adins pentru ca eu să-l pot câştiga. 

— Dragul meu Maximilien, eşti într-adevăr prea fantastic, n- 
ai să mă iubeşti multă vreme... Un om care face poezie în chipul 
acesta nu va vrea să agonizeze într-o pasiune monotonă ca a 
noastră... Dar, vai, auzi, mă cheamă. 

— Valentine, dă-mi o dovadă a iubirii tale: vreau să-ţi sărut 
degetul. 

— Maximilien, ne făgăduisem că vom fi unul pentru altul 
două voci, două umbre. 

— Cum vrei. 

— Ai să fi fericit dacă îţi satisfac dorinţa? 


— O, da! 

Valentine se urcă pe o bancă şi îşi trecu, nu degetul mic 
prin deschizătură, ci mâna întreagă, pe deasupra peretelui. 

Maximilien scoase un strigăt şi, repezindu-se pe un 
bolovan, prinse mâna adorată şi îşi puse pe ea buzele-i 
arzătoare; dar, îndată, mânuţa lunecă din mâinile sale şi tânărul 
o auzi fugind pe Valentine, care era, poate, înfricoşată de 
senzaţia ce o simţise. 


Capitolul XXI Domnul Noirtier de Villefort 


lată ce se petrecuse în casa procurorului regal după 
plecarea doamnei Danglars şi a fiicei sale şi în timpul 
conversaţiei pe care am povestit-o. 

Domnul de Villefort intrase la părintele său, urmat de 
doamna de Villefort; cât priveşte pe Valentine, ştim unde se 
afla. 

După ce îl salutară pe bătrân, după ce îl concediară pe 
Barrois, servitor bătrân de mai bine de douăzeci şi cinci de ani în 
serviciul lui, se aşezară alături de el. 

Domnul Noirtier, stând în fotoliul mare cu rotile unde era 
pus dimineaţa şi de unde îl scoteau seara şi aflându-se în 
dreptul unei oglinzi care reflecta întregul apartament, 
îngăduindu-i să vadă — fără să schiţeze măcar o mişcare, de 
altminteri imposibilă — cine intra în camera sa, cine ieşea şi ce 
făcea în juru-i; nemişcat ca un cadavru, domnul Noirtier se uita 
cu ochii inteligenţi şi vii la copiii săi, a căror ceremonioasă 
reverență îi anunţa o intervenţie oficială, neaşteptată. 

Văzul şi auzul erau singurele simţuri care însufleţeau încă, 
asemeni unor scântei, materia omenească modelată pe trei 
sferturi pentru mormânt, iar din ambele simţuri, numai unul 
putea să indice viaţa interioară care însufleţea statuia; şi 
privirea care denunța viaţa interioară semăna cu una din acele 
minuni îndepărtate care, noaptea, arată călătorului pierdut într- 
un pustiu că mai există o fiinţă ce veghează în linişte şi în 
beznă. 


De aceea, în ochii negri ai bătrânului Noirtier, dominați de 
sprâncene negre, în timp ce părul pe care îl purta lung, 
atârnând pe umeri, era alb, în ochii aceştia, aşa cum se 
întâmplă cu orice organ al omului, dezvoltat pe seama altor 
organe, se concentrase toată activitatea, toată iscusinţa, toată 
forţa, toată inteligenţa, răspândite altădată în trupul şi în spiritul 
său. Desigur, gestul braţului, sunetul glasului, atitudinea 
corpului lipseau, dar ochii puternici înlocuiau totul; el comanda 
cu ochii, mulțumea cu ochii: un cadavru cu ochi vii — şi nimic nu 
era mai înfricoşător uneori decât chipul de marmură, deasupra 
căruia se aprindea o mânie sau licărea o bucurie. Doar trei 
persoane ştiau să înţeleagă limbajul bietului paralitic: Villefort, 
Valentine şi bătrânul servitor, despre care am pomenit. 
Deoarece însă Villefort nu-l vedea decât foarte rar pe părintele 
său, adică, pentru a spune astfel, când n-avea încotro; deoarece 
când îl vedea nu căuta să-i facă pe plac, înţelegându-l — toată 
fericirea bătrânului se rezema pe nepoata lui şi Valentine 
izbutise, prin devotament, iubire şi răbdare, să înţeleagă dintr-o 
privire toate gândurile lui Noirtier. Limbajului mut sau 
neinteligibil pentru altcineva, ea răspundea cu tot glasul, cu 
toată fizionomia, cu tot sufletul, astfel că se iscau dialoguri 
însufleţite între fată şi aşa-zisa argilă redevenită aproape 
pulbere, dar care era încă un om înzestrat cu o ştiinţă imensă, 
cu o pătrundere extraordinară şi cu o voinţă puternică, atâta cât 
poate să fie sufletul închis într-o materie din cauza căreia a 
pierdut puterea de a se face ascultat. 

Valentine rezolvase deci problema ciudată de a înţelege 
gândul bătrânului, făcându-l să-i înţeleagă gândul ei; şi, graţie 
acestui studiu, foarte rar se întâmpla ca, în chestiunile obişnuite 
ale vieţii, ea să nu ghicească dorinţa sufletului viu sau nevoia 
stârvului insensibil pe jumătate. 

Servitorul care, precum am spus, îşi servea de douăzeci şi 
cinci de ani stăpânul, îi cunoştea aşa de bine toate obiceiurile, 
încât foarte rar Noirtier avea nevoie să-i ceară vreun lucru. 

Villefort nu era obligat, deci, să ceară ajutorul unuia sau 
altuia, pentru a începe cu părintele său ciudata conversaţie pe 
care venea s-o provoace. Cunoştea, am spus, cât se poate de 
bine vocabularul bătrânului, iar dacă nu se servea mai des de el 
era din plictiseală şi din indiferenţă. O lăsă deci pe Valentine să 
coboare în grădină, îl îndepărtă deci pe Barrois şi, după ce îşi 


ocupă locul în dreapta părintelui, în timp ce doamna de Villefort 
se aşeză în stânga, spuse: 

— Domnule, să nu te miri că Valentine nu a venit cu noi şi 
că l-am îndepărtat pe Barrois, căci discuţia pe care o vom avea 
împreună este dintre acelea ce nu se pot ţine în prezenţa unei 
fete sau a unui servitor. Doamna de Villefort şi eu avem a-ţi face 
o comunicare. 

Chipul lui Noirtier rămase neclintit în răstimpul acestui 
preambul, pe când, dimpotrivă, ochii lui Villefort voiau parcă să 
se împlânte în străfundul inimii bătrânului. 

— Suntem siguri, doamna de Villefort şi eu, că această 
comunicare îţi va fi pe plac, urmă procurorul regal cu tonul său 
îngheţat, care părea că nu admite niciodată cârtire. 

Ochii bătrânului continuară să rămână sterşi, asculta doar. 

— Domnule, reluă Villefort, o căsătorim pe Valentine. 

O figură de ceară n-ar fi rămas mai rece decât figura 
bătrânului la auzul acestei veşti. 

— Căsătoria va avea loc până în trei luni, glăsui Villefort. 

Ochii bătrânului rămaseră neînsufleţiţi. 

Doamna de Villefort luă, la rândul ei, cuvântul şi se grăbi să 
adauge: 

— Ne-am gândit că vestea aceasta va prezenta interes 
pentru dumneata, domnule. De altminteri, Valentine a făcut 
totdeauna impresia că se bucură de afecțiunea dumitale; ne 
rămâne deci să-ţi împărtăşim numai numele tânărului care-i e 
destinat. E una dintre cele mai onorabile partide la care 
Valentine poate râvni; avere, nume frumos şi garanţii perfecte 
de fericire în conduita şi gusturile celui pe care i-l hărăzim şi al 
cărui nume nu vă e, desigur, necunoscut. E vorba de domnul 
Franz de Quesnel, baron d'Epinay. 

In timpul micului discurs al nevestei sale, Villefort, fixa 
asupra bătrânului o privire mai atentă decât oricând. Când 
doamna de Villefort rosti numele lui Franz, ochii lui Noirtier, pe 
care fiul său îi cunoştea aşa de bine, se înfiorară, iar prin 
pleoapele dilatate trecu un fulger aşa cum de pe buze ar fi putut 
să iasă un cuvânt. 

Procurorul regal, care cunoştea vechile raporturi de 
vrăjmăşie publică ce existaseră intre părintele său şi părintele 
lui Franz, îşi explică fulgerarea şi agitația, se prefăcu totuşi că 
nu observă şi reluă vorba de unde o lăsase soţia sa: 


— Domnule, glăsui el, înţelegi că este important ca 
Valentine, care împlineşte în curând nouăsprezece ani, să aibă, 
în sfârşit, un rost. Cu toate acestea nu te-am uitat în convorbirile 
avute şi am căutat să ne asigurăm dinainte dacă soţul 
Valentinei ar accepta, nu să trăiască lângă noi, deoarece am 
putea să stingherim un menaj tânăr, dar cel puţin ca dumneata, 
pe care Valentine te adoră în chip deosebit şi care, la rându-ţi, îi 
porţi aceeaşi afecţiune, să trăieşti lângă ei; în chipul acesta nu 
vei pierde nici una din deprinderile dumitale şi, în loc de un 
copil, vei avea doi, pentru a te îngriji. 

Fulgerul din privirea lui Noirtier deveni însângerat. 

Se petrecea, de bună seamă, ceva groaznic în sufletul 
bătrânului, de bună seamă strigătul durerii şi mâniei urca în 
gâtlejul său şi, neputând să explodeze, îl înăbuşea, căci chipul i 
se împurpură şi buzele i se învineţiră. 

Villefort deschise liniştit o fereastră, spunând: 

— E foarte cald aici şi căldura îi face rău domnului Noirtier. 

Apoi reveni, dar fără să se mai aşeze. 

— Căsătoria aceasta, adăugă doamna de Villefort, e pe 
placul domnului d'Epinay şi al familiei sale; de altminteri, familia 
lui nu se compune decât dintr-un unchi şi o mătuşă. Mama lui 
murind în momentul în care îl aducea pe lume, iar tatăl lui fiind 
asasinat în 1815, adică atunci când copilul avea abia doi ani, el 
nu depinde decât de propria voinţă. 

— Asasinat misterios, spuse Villefort, ai cărui autori au 
rămas necunoscuţi, deşi bănuiala planase, fără să se abată, pe 
capul multor oameni. 

Noirtier făcu o sforţare, încât buzele i se contractară ca 
pentru a zâmbi. 

— lar adevărații culpabili, continuă Villefort, cei care ştiu că 
ei au săvârşit crima, cei asupra cărora poate să cadă justiţia 
oamenilor în timpul vieţii şi justiţia lui Dumnezeu după moarte, 
s-ar bucura să fie în locul nostru şi să aibă o fiică de oferit 
domnului Franz d'Epinay, pentru a stinge până şi umbra 
bănuielii. 

Noirtier se calmase cu o putere pe care n-ai fi putut-o 
aştepta de la organismul lui frânt. 

— Da, înţeleg, răspunse el din ochi lui Villefort şi privirea lui 
exprima laolaltă disprețul profund şi mânia inteligentă. 


Villefort răspunse la rându-i privirii acesteia, pe care o 
pricepu, cu o uşoară mişcare din umeri. 

Apoi făcu semn soţiei sale să se ridice. 

— Domnule, spuse doamna de Villefort, primeşte toate 
respectele mele. Vrei ca Edouard să vină şi să-ţi prezinte 
respectele lui? 

Se stabilise că bătrânul îşi exprima aprobarea închizând 
ochii, refuzul clipind de mai multe ori, iar dorinţele înălţându-i la 
cer. 

Dacă o chema pe Valentine, închidea numai ochiul drept. 

Dacă îl chema pe Barrois, închidea ochiul stâng. 

La propunerea doamnei de Villefort el clipi repede din ochi. 

Întâmpinată cu un refuz evident, doamna de Villefort îşi 
strânse buzele. 

— Să ţi-o trimit în cazul acesta pe Valentine? întrebă ea. 

— Da, făcu bătrânul închizând ochii cu vioiciune. 

Domnul şi doamna de Villefort salutară şi ieşiră, poruncind 
să fie chemată Valentine care fusese de altminteri prevenită că 
va avea treabă în timpul zilei la domnul Noirtier. 

În urma lor, Valentine intră la bătrân, îmbujorată încă de 
emoție. Nu-i trebui decât o privire ca să înţeleagă cât suferea 
bătrânul şi câte lucruri avea a-i spune. 

— O, bunul meu papa, exclamă fata, ce ţi s-a întâmplat? 
Te-au supărat, nu-i aşa şi eşti mânios? 

— Da, făcu el închizând ochii. 

— Pe cine? Pe tata? Pe doamna de Villefort? Pe mine? 

Bătrânul făcu semn că da. 

— Pe mine? Repetă Valentine cu uimire. 

Bătrânul repetă semnul. 

— Dar ce ţi-am făcut, bunul meu papa? Exclamă Valentine. 

Nici un răspuns. Ea continuă: 

— Nu te-am văzut toată ziua, ţi s-o fi spus ceva de mine? 

— Da, rosti privirea bătrânului cu vioiciune. 

— la spune-mi. Oh, îţi jur, bunicule... A, domnul şi doamna 
de Villefort au ieşit de aici, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ţi-au spus lucruri care te supără? Dar ce? Vrei să-i 
întreb ca să ţi pot cere pe urmă scuze? 

— Nu, nu, făcu privirea. 

— O, dar mă înfricoşezi! Doamne, ce au putut să-ţi spună? 


Şi căută. 

— A, ştiu! Glăsui ea, coborând glasul şi apropiindu-se de 
bătrân. Ţi-au vorbit poate despre căsătoria mea? 

— Da, răspunse privirea mâniată. 

— Înţeleg, îmi iei în nume de rău faptul că am tăcut. Ei mă 
sfătuiseră să nu-ţi spun nimic, nu mi-au spus de altminteri nimic 
nici mie şi le-am surprins întrucâtva secretul printr-o indiscreţie, 
de aceea am fost aşa de rezervată cu tine. lartă-mă, bunul meu 
papa Noirtier. 

Redevenită fixă şi ştearsă, privirea păru că răspunde: „Nu 
mă mâhneşte numai tăcerea ta". 

— Dar ce mai e? întrebă fata; crezi poate că am să te 
părăsesc, bunicule şi că, măritându-mă, am să devin ingrată? 

— Nu, spuse bătrânul. i 

— Ţi-au spus în cazul ăsta că domnul D'Epinay acceptă să 
rămânem împreună? 

— Da. 

— Atunci de ce eşti supărat? 

Ochii bătrânului căpătară o expresie de  blândeţe 
nemărginită. 

— Da, înţeleg, spuse Valentine, pentru că mă iubeşti? 

Bătrânul făcu semn că da. 

— Şi ţi-e frică să nu fiu nenorocită? 

— Da. 

— Nu-l iubeşti pe domnul Franz? 

Ochii repetară de trei sau patru ori: 

— Nu, nu, nu. 

— În cazul acesta eşti tare mâhnit, bunicule? Atunci 
ascultă, glăsui Valentine, aşezându-se în genunchi dinaintea lui 
Noirtier şi înlăţuindu-i gâtul cu braţele, sunt şi eu tare mâhnită, 
căci nici eu nu-l iubesc pe domnul Franz d'Epinay. 

Un fulger de bucurie trecu prin ochii bunicului. 

— Când am vrut să mă retrag la mânăstire, îţi aduci aminte 
că ai fost foarte supărat pe mine? 

O lacrimă umezi pleoapa uscată a bătrânului. 

— Ei bine, continuă Valentine, am vrut să mă retrag ca să 
scap de căsătoria aceasta, care mă împinge la deznădejde. 

Respirația lui Noirtier deveni gâfâitoare. 

— Aşadar, căsătoria mea te mâhneşte aşa de mult, 
bunicule? O, Doamne, dacă ai putea să mă ajuţi, dacă am putea 


să zădărnicim planul lor! Dar tu eşti fără puteri, tu a cărui minte 
e totuşi aşa de vie şi a cărui voinţă este aşa de fermă, când însă 
e vorba de luptă eşti la fel de slab şi chiar mai slab decât mine. 
Oh, ai fost pentru mine un ocrotitor aşa de puternic în zilele 
când erai sănătos, dar astăzi nu mai poţi decât să mă înţelegi şi 
să te bucuri sau să te întristezi cu mine. E ultima fericire pe care 
Dumnezeu a uitat să mi-o răpească o dată cu celelalte. 

Ochii lui Noirtier arătară o astfel de expresie de ironie şi de 
profunzime, încât fata avu impresia că citeşte în ei: 

— Te înşeli, pot încă să fac mult pentru tine. 

— Poţi să faci ceva pentru mine, scumpul meu papa? 
Tălmăci Valentine. 

— Da. 

Noirtier înălţă ochii la cer. Era semnul convenit între el şi 
Valentine când dorea ceva. 

— Ce vrei, dragă bunicule? Spune. 

Valentine cugetă o clipă, apoi exprimă cu glas tare 
gândurile pe măsură ce îi veneau, văzând că la tot ce putea 
spune bătrânul răspundea mereu nu. 

— Să recurgem atunci la mijloacele mari, dacă sunt aşa de 
nătângă. 

Rosti una după alta literele alfabetului, de la A până la N, în 
timp ce zâmbetul ei cerceta ochii paraliticului; la N, Noirtier făcu 
semn că da. 

— Aha, spuse Valentine, lucrul pe care îl doreşti începe cu 
litera N; cu N avem a face? Ei bine, ce vrem cu N? Na, ne, ni, no. 

— Da, da, da, făcu bătrânul. 

— Aşa dar, no? 

— Da. 

Valentine căută un dicţionar pe care îl puse pe un pupitru, 
dinaintea lui Noirtier, ea îl deschise şi, când văzu ochii 
bătrânului fixaţi asupra filelor, degetul ei alergă repede de-a 
lungul coloanelor. 

De şase ani, de când Noirtier căzuse în nefericita stare în 
care se găsea, exerciţiul o făcuse pe fată să ghicească gândul 
bătrânului cu repeziciunea cu care el însuşi ar fi putut să caute 
în dicţionar. 

La cuvântul notar, Noirtier făcu semn să se oprească. 

— Notar? întrebă ea; vrei un notar, bunicule? 

Bătrânul făcu semn că, într-adevăr, dorea un notar. 


— Să trimit, aşadar, după un notar? întrebă Valentine. 

— Da, făcu paraliticul. 

— Tata poate să ştie? 

— Da. 

— ii să vină notarul repede? 

— Da. 

— În cazul acesta trimit îndată după el, bunicule. Numai 
atâta vrei? 

— Da. 

Valentine alergă la sonerie şi chemă un servitor, rugându-l 
să poftească pe domnul sau pe doamna de Villefort la bunicul. 

— Eşti mulţumit? Glăsui Valentine; da, cred şi eu: nu-i aşa 
că am ghicit uşor? 

Şi fata zâmbi bunicului ca unui copil. 

Domnul de Villefort intră, adus de Barrois. 

— Ce doreşti, domnule? Îl întrebă el pe paralitic. 

— Domnule, spuse Valentine, bunicul doreşte un notar. 

Auzind cererea aceasta bizară şi mai cu seamă 
neaşteptată, domnul de Villefort schimbă o privire cu paraliticul. 

— Da, făcu cu o tărie care arăta că, ajutat de Valentine şi 
de servitorul bătrân, care îi cunoştea acum dorinţa, era gata să 
înfrunte lupta. 

— Ceri un notar? Repetă Villefort. 

— Da. 

— De ce? 

Noirtier nu răspunse. 

— Dar, ce nevoie ai de notar? întrebă Villefort. 

Privirea paraliticului rămase neclintită şi, prin urmare, 
mută, ceea ce însemna: stăruiesc în voinţa mea. 

— Ca să ne faci vreo festă? întrebă Villefort; merită 
osteneala? 

— Dacă domnul vrea un notar, e de bună seamă pentru că 
are nevoie, spuse Barrois cu stăruința caracteristică servitorilor 
bătrâni. Mă duc după notar. 

Barrois nu cunoştea alt stăpân decât pe Noirtier şi nu 
admitea ca voinţa acestuia să fie tăgăduită. 

— Da, vreau un notar, făcu bătrânul, închizând ochii cu un 
aer sfidă tor, ca şi cum ar fi spus: să vedem dacă veţi cuteza să- 
mi refuzaţi ceea ce vreau. 


— Vei avea un notar, de vreme ce voieşti neapărat unul, 
domnule, eu însă voi cere scuze şi te voi scuza şi pe dumneata, 
căci scena va fi nespus de ridicolă. 

— N-are a face, glăsui Barrois, eu mă duc să caut. 

Şi bătrânul servitor ieşi triumfător. 


Capitolul XXII Testamentul 


În momentul în care Barrois ieşi, Noirtier o privi pe 
Valentine cu o ironie care anunţa multe lucruri. Fata înţelese 
privirea şi o înţelese şi Villefort, căci fruntea lui se întunecă, iar 
sprâncenele i se încruntară. 

Luă un scaun, se aşeză în camera paraliticului şi aşteptă. 

Noirtier se uită la el cu totală indiferenţă, dar, cu coada 
ochiului, îi poruncise Valentinei să nu se neliniştească şi să 
rămână şi ea. 

Peste trei sferturi de ceas, servitorul reveni cu notarul. 

— Domnule, spuse Villefort după salutul de rigoare, sunteţi 
chemat de domnul Noirtier pe care-l vedeţi prezent; o paralizie 
generală i-a răpit putinţa de a se folosi de membre şi de glas, 
astfel că numai noi izbutim, cu multă greutate, să prindem 
câteva crâmpeie ale gândurilor sale. 

Noirtier făcu din ochi un apel către Valentine, apel aşa de 
serios şi de imperativ încât ea răspunse pe dată. 

— Domnule, eu înţeleg tot ce bunicul meu vrea să spună. 

— E adevărat, adăugă Barrois, totul, absolut totul, aşa cum 
îi spuneam domnului când am venit. 

— Permiteţi-mi, domnule şi dumneavoastră domnişoară, 
glăsui notarul, adresându-se lui Villefort şi Valentinei, ne găsim 
în faţa unuia din acele cazuri când ofiţerul public nu poate să 
procedeze fără de chibzuinţă, dacă nu vrea să-şi asume o 
răspundere periculoasă. Prima necesitate pentru valabilitatea 
unui act e ca notarul să fie încredinţat că a tălmăcit cu fidelitate 
voinţa celui ce o dictează. lar eu nu pot să fiu sigur de 
aprobarea sau tăgăduirea unui client care nu vorbeşte; şi, 
deoarece obiectul dorințelor şi respingerilor sale nu-mi poate fi 
dovedit limpede din cauza mutismului său, serviciul meu este 
mai mult decât inutil şi s-ar exercita ilegal. 


Notarul făcu un pas pentru a se retrage. Pe buzele 
procurorului regal se schiţă un zâmbet imperceptibil de triumf. 
Noirtier o privi pe Valentine cu o atare expresie de durere încât 
ea se aşeză în calea notarului. 

— Domnule, spuse ea, limba pe care o vorbesc cu bunicul 
meu se poate învăţa lesne şi, după cum eu o înţeleg, vă pot face 
şi pe dumneavoastră s-o înţelegeţi în câteva minute. Ce vă 
trebuie, domnule, pentru a ajunge la împăcarea perfectă a 
conştiinţei dumneavoastră? 

— Ceea ce e necesar pentru ca actele noastre să fie 
valabile, domnişoară, răspunse notarul, adică certitudinea 
aprobării sau a tăgăduirii. O persoană bolnavă trupeşte poate 
să-şi facă testamentul, dar ca trebuie să aibă mintea sănătoasă! 

— Domnule, cu ajutorul a două semne, veţi căpăta 
certitudinea că bunicul meu nu s-a bucurat niciodată mai mult 
decât în momentul acesta de plenitudinea inteligenţei sale, 
Lipsit de glas, lipsit de mişcare, domnul Noirtier închide ochii 
când vrea să spună da şi clipeşte de mai multe ori când vrea să 
spună nu. Ştiţi acum îndeajuns pentru a vorbi cu domnul 
Noirtier, încercaţi. 

Privirea aruncată de bătrân Valentinei era aşa de umedă de 
duioşie şi de recunoştinţă, încât fu înţeleasă chiar de notar. 

— Aţi auzit şi aţi înţeles, domnule, ce a spus nepoata 
dumneavoastră? întrebă notarul. 

Noirtier închise încet ochii şi îi redeschise după o clipă. 

— Şi aprobaţi spusele ei? Semnele indicate de ea sunt într- 
adevăr acelea cu ajutorul cărora vă exprimaţi gândirea? 

— Da, făcu iar bătrânul. 

— Dumneavoastră m-aţi chemat? 

— Da. 

— Pentru a vă face testamentul? 

— Da. 

— Şi nu vreţi să plec fără a vă face testamentul? 

Paraliticul clipi repede şi de mai multe ori din ochi. 

— Domnule, acum înţelegeţi, iar conştiinţa dumneavoastră 
va fi împăcată? întrebă fata. 

Mai înainte însă ca notarul să fi putut răspunde, Villefort îl 
luă la o parte: 

— Domnule, îi spuse el, crezi dumneata că un om poate să 
suporte o zguduitură fizică aşa de cumplită cum e aceea pe care 


domnul Noirtier de Villefort a încercat-o, fără ca moralul să fi 
suferit o atingere gravă? 

— Nu mă nelinişteşte aceasta, domnule, răspunse notarul, 
dar mă întreb cum vom izbuti să ghicim gândurile pentru a 
provoca răspunsurile. 

— Vedeţi deci că e cu neputinţă, spuse Villefort. 

Valentine şi bătrânul auzeau conversaţia. Noirtier îşi 
îndreptă privirea aşa de fixă şi de fermă asupra Valentinei, încât 
privirea aceasta reclama, evident, ripostă. 

— Domnule, glăsui ea, nu vă neliniştiţi, oricât de greu va fi, 
sau, mai bine-zis, oricât de grea vi se va părea că este munca 
de a cunoaşte gândul bunicului meu, vi-l voi destăinui eu în aşa 
fel încât să nu rămâneţi cu nici o îndoială. Stau de şase ani în 
apropierea domnului Noirtier şi vă poate spune singur dacă în 
şase ani o singură dorinţă a lui i-a rămas îngropată în inimă, 
neputându-mă face s-o înţeleg. 

— Nu, făcu bătrânul. 

— Să încercăm, spuse notarul. O acceptaţi pe domnişoara 
ca interpretă? 

Paraliticul făcu semn că da. 

— Bine, ce doriţi, domnule, de la mine şi ce act doriţi să 
faceţi? 

Valentine numi toate literele alfabetului până la litera T. 

La litera aceasta privirea elocventă a lui Noirtier o opri. 

— Domnul cere litera T, spuse notarul, lucrul este vădit. 

— Aşteptaţi, glăsui Valentine. Apoi, întorcându-se spre 
bunicul ei: Ta... te. 

Bătrânul o opri la a doua silabă. 

Atunci Valentine luă dicţionarul şi, sub ochii notarului atent, 
frunzări paginile. 

— Testament, spuse degetul ei oprit de privirea lui Noirtier. 

— Testament! Exclamă notarul, lucrul este vădit. Domnul 
vrea să-şi facă testamentul. 

— Da, făcu Noirtier în mai multe rânduri. 

— Recunoaşteţi că metoda este minunată, domnule, îi 
spuse notarul lui Villefort, care era buimăcit. 

—  Intr-adevăr, răspunse acesta şi mai minunat decât 
metoda va fi testamentul, căci nu-mi închipui că articolele se vor 
orândui pe hârtie cuvânt cu cuvânt fără inspiraţia inteligentă a 
fiicei mele. lar Valentine va fi poate cam prea interesată la 


testamentul acesta pentru a tălmăci cum trebuie voinţa obscură 
a domnului Noirtier de Villefort. 

— Nu, nu! Făcu paraliticul. 

— Cum? Glăsui domnul de Villefort. Valentine nu e 
interesată de testamentul dumitale? 

— Nu, făcu Noirtier. 

— Domnule, spuse notarul care, încântat de încercarea 
aceasta, îşi făgăduia să istorisească în societate amănuntele 
pitorescului episod, domnule, nimic nu mi se pare mai uşor 
acum decât ceea ce adineauri priveam ca o imposibilitate, iar 
testamentul va fi pur şi simplu un testament mistic, adică 
prevăzut şi autorizat de lege cu condiţia să fie citit faţă de şapte 
martori, aprobat de testator în faţa lor şi închis în faţa lor de 
notar. Timpul pe care îl va lua operaţia depăşeşte cu puţin 
timpul cerut de un testament obişnuit. Formulele consacrate 
sunt întotdeauna aceleaşi, iar majoritatea detaliilor va fi 
furnizată de situația materială a  testatorului şi de 
dumneavoastră care, administrând-o, o cunoaşteţi. Dar, pentru 
ca actul să rămână inatacabil, îi vom da cea mai completă 
autenticitate. Unul dintre confrații mei mă va ajuta şi, contrar 
obiceiului, va asista la dictarea testamentului. Sunteţi satisfăcut, 
domnule? Continuă notarul adresându-se bătrânului. 

— Da, răspunse Noirtier, radios că este înţeles. 

— Ce are de gând să facă? Se întrebă Villefort, a cărui 
înaltă poziţie îi impunea rezervă şi care, de altminteri, nu putea 
să ghicească scopul părintelui său. 

Se întoarse deci pentru a trimite pe cineva după al doilea 
notar, dar Barrois, care auzise totul şi ghicise dorinţa stăpânului, 
plecase. 

Procurorul regal trimise atunci vorbă soţiei sale să vină. 

Peste un sfert de oră toată lumea se găsea strânsă în 
camera paraliticului, venise şi al doilea notar. 

Ambii ofiţeri ministeriali se puseră de acord în câteva 
cuvinte. | se citi lui Noirtier o formulă de testament, vagă, 
banală, apoi, pentru a începe investigarea inteligenţei sale, 
primul notar îi spuse: 

— Domnule, când se face un testament, se face în favoarea 
cuiva. 

— Da, făcu Noirtier. 


— Aveţi vreo idee de cifra la care se urcă averea 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Vă voi spune câteva cifre care vor urca treptat. Mă veţi 
opri când voi ajunge la aceea pe care o credeţi a 
dumneavoastră. 

— Da. 

Interogatoriul avea un caracter oarecum solemn; niciodată, 
de altminteri, lupta inteligenţei împotriva materiei nu fusese 
poate mai vizibilă; şi, dacă spectacolul nu era sublim, aşa cum 
am fi ispitiţi să spunem, el era puţin curios. 

Se făcuse cerc în jurul lui Villefort, al doilea notar stătea la 
o masă, gata să scrie, primul notar stătea în picioare şi întreba: 

— Averea dumneavoastră trece de trei sute de mii de 
franci, nu-i aşa? întrebă el. 

Noirtier făcu semn că da. 

— Posedaţi patru sute de mii de franci? întrebă notarul. 

Noirtier rămase nemişcat. 

— Cinci sute de mii? 

Aceeaşi nemişcare. 

— Şase sute de mii? Şapte sute de mii? Opt sute de mii? 
Nouă sute de mii? 

Noirtier făcu semn că da. 

— Posedaţi nouă sute de mii de franci? 

— Da. 

— În imobile? întrebă notarul. 

Noirtier făcu semn că nu. 

— În inscripţii de rentă? 

Noirtier făcu semn că da. 

— Inscripţiile sunt în mâna dumneavoastră? 

O ochire adresată lui Barrois îl făcu pe bătrânul servitor să 
iasă. Barrois reveni peste o clipă cu o casetă mică. 

— Permiteţi să se deschidă caseta? întrebă notarul. 

Noirtier făcu semn că da. 

Caseta fu deschisă şi se găsiră inscripţii în sumă de nouă 
sute de mii de franci. 

Primul notar trecu rând pe rând fiecare inscripţie colegului 
său, cifra era aşa cum o declarase Noirtier. 

— Bun, glăsui primul notar, e vădit că inteligenţa este 
neatinsă. 


Apoi, întorcându-se spre paralitic: 

— Aşadar, îi spuse el, posedaţi un capital de nouă sute de 
mii de franci care, prin felul în care e plasat, vă produce o rentă 
de patruzeci de mii de lire? 

— Da, făcu Noirtier. 

— Cui doriţi să lăsaţi averea? 

— O, glăsui doamna de Villefort, nu încape îndoială, domnul 
Noirtier iubeşte numai pe nepoata sa, domnişoara Valentine de 
Villefort, ea îl îngrijeşte de şase ani, ea a ştiut să cucerească, 
prin îngrijiri atente, afecțiunea bunicului şi, voi spune, chiar 
recunoştinţa lui. Este deci drept ca ea să primească răsplata 
devotamentului. 

Ochii lui Noirtier zvârliră un fulger, ca şi cum ar fi vrut să 
arate că nu-l înşela falsul asentiment dat de doamna de Villefort 
intenţiilor ce-i atribuia. 

— Domnişoarei Valentine de Villefort îi lăsaţi aceste nouă 
sute de mii de franci? întrebă notarul, care credea că nu mai are 
decât de înregistrat clauza, dar care ţinea să se încredinţeze de 
asentimentul lui Noirtier şi vroia ca asentimentul să fie constatat 
de toţi martorii ciudatei scene. 

Valentine făcuse un pas înapoi şi plângea cu ochii plecaţi, 
bătrânul o privi o clipă cu expresia unei afecţiuni profunde, apoi, 
întorcându-se spre notar, clipi din ochi în modul cel mai 
semnificativ. 

— Nu? întrebă notarul. Cum, n-o instituiţi pe domnişoara 
Valentine de Villefort legatară universală? 

Noirtier făcu semn că nu. 

— Nu vă înşelaţi? Exclamă notarul cu uimire. Spuneţi într- 
adevăr nu? 

— Nu, repetă Noirtier, nu. 

Valentine  înălţă capul, era uluită, nu din cauza 
dezmoştenirii, dar pentru că provocase sentimentul ce dictează 
de obicei astfel de hotărâri. 

Noirtier o privi însă cu o expresie de afecţiune aşa de 
profundă, încât ea exclamă: 

— O, bunicule, văd bine că-mi răpeşti numai averea 
dumitale şi că îmi laşi inima. 

— O, da, desigur! Rostiră ochii paraliticului, închizându-se 
cu o expresie asupra căreia Valentine nu putea să se înşele. 

— Mulţumesc! Mulţumesc! Murmură fata. 


Între timp, refuzul făcuse să încolţească în inima doamnei 
de Villefort o speranţă neaşteptată. Se apropie de bătrân. 

— În cazul acesta, dragă domnule Noirtier, laşi averea 
nepotului dumitale Edouard de Villefort? întrebă mama. 

Ochii clipiră grozav: aproape că exprimau ura. 

— Nu, glăsui notarul, o lăsaţi atunci fiului dumneavoastră 
aici prezent? 

— Nu, replică bătrânul. 

Notarii se priviră uluiţi, Villefort şi soţia sa se simțeau 
îmbujoraţi, el de ruşine, ca de mânie. 

— Dar ce ţi-am făcut noi, bunicule? întrebă Valentine, nu ne 
mai iubeşti? 

Privirea bătrânului trecu repede de la fiul său la noră şi se 
opri asupra Valentinei cu o expresie de profundă dragoste. 

— Bunicule, dacă mă iubeşti, caută de uneşte iubirea ta cu 
ceea ce faci în momentul acesta. Mă cunoşti, ştii că nu m-am 
gândit niciodată la averea ta; de altminteri se spune că sunt 
bogată dinspre partea mamei, că sunt prea bogată, explică-te. 

Noirtier îşi aţinti privirea arzătoare asupra mâinii Valentinei. 

— Mâna mea? întrebă ca. 

— Da, făcu Noirtier. 

— Mâna ei! Repetară toţi cei de faţă. 

— Domnilor, vedeţi prin urmare că totul e zadarnic şi că 
bietul meu părinte este nebun, spuse Villefort. 

— O, exclamă deodată Valentine, înţeleg! Căsătoria mea, 
nu e aşa, bunicule? 

— Da, da, da, repetă de trei ori paraliticul, zvârlind câte un 
fulger ori de câte ori i se ridica pleoapa. 

— Ne iei în nume de rău căsătoria, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dar e absurd! spuse Villefort. 

— Pardon, domnule, glăsui notarul, dimpotrivă, totul e 
foarte logic şi îmi face impresia că se înlănţueşte perfect. 

— Nu vrei să mă mărit cu domnul Franz d'Epinay? 

— Nu, nu vreau! Exprimară ochii bătrânului. 

— Şi o dezmoşteniţi pe nepoata dumneavoastră pentru că 
face o căsătorie care nu vă e pe plac? Exclamă notarul. 

— Da, răspunse Noirtier. 

— Dacă n-ar fi căsătoria aceasta, aţi lăsa-o moştenitoare? 

— Da. 


Se aşternu atunci în jurul bătrânului o tăcere profundă. 

Notarii se  consultau, Valentine stătea cu mâinile 
împreunate, uitându-se la bunicul ei cu un zâmbet recunoscător. 
Villefort îşi muşca buzele subţiri, doamna de Villefort nu putea 
să-şi înfrâneze un sentiment voios, care, fără de voia ei, i se 
împrăştia pe figură. 

— Cred însă, glăsui în cele din urmă Villefort, destrămând 
cel dintâi tăcerea, că sunt singurul în măsură să mă pronunt în 
favoarea acestei căsătorii. Singur stăpân pe mâna fiicei mele, 
vreau ca ea să se mărite cu domnul Franz d'Epinay şi se va 
mărita. 

Valentine căzu plângând într-un jilţ. 

— Domnule, întrebă notarul adresându-se bătrânului, ce 
aveţi de gând să faceţi cu averea dumneavoastră în cazul în 
care domnişoara Valentine s-ar căsători cu domnul Franz? 

Bătrânul rămase nemişcat. 

— Vă gândiţi să dispuneţi totuşi de ea? 

— Da, făcu Noirtier. 

— În favoarea cuiva din familia dumneavoastră? 

— Nu. 

— În favoarea săracilor, atunci? 

— Da. 

— Ştiţi însă că legea se opune să dezmoşteniţi complet pe 
fiul dumneavoastră. 

— Da. 

— Aşa că nu veţi dispune decât de partea la care legea vă 
dă dreptul. 

Noirtier rămase nemişcat. 

— Vreţi cu toate acestea să dispuneţi de întreaga avere? 

— Da. 

— Dar, după moartea dumneavoastră, testamentul va fi 
atacat. 

— Nu. 

— Tata mă cunoaşte, domnule, spuse domnul de Villefort, 
el ştie că voinţa lui va fi pentru mine sfântă, înţelege de 
altminteri că, în situaţia în care mă găsesc, nu pot pleda 
împotriva săracilor. 

Ochii lui Noirtier exprimară triumful. 

— Ce hotărâți, domnule? întrebă notarul pe Villefort. 


— Nimic, domnule, hotărârea e luată de părintele meu şi 
ştiu că el nu şi-o schimbă. Prin urmare mă resemnez. Cele nouă 
sute de mii de franci vor ieşi din familie pentru a îmbogăţi 
spitalele; eu însă nu voi ceda unui capriciu de bătrân şi voi face 
după cum îmi dictează conştiinţa. 

Villefort se retrase dimpreună cu soţia sa, lăsându-şi 
părintele să facă testamentul cum va voi. 

In ziua aceea testamentul a fost făcut, fură aduşi martorii, 
bătrânul îl aprobă, testamentul fu închis în prezenţa lor şi depus 
la domnul Deschamps, notarul familiei. 


Capitolul XXIII Telegraful 


Domnul şi doamna de Villefort aflară, intrând în 
apartamentul lor, că domnul conte de Monte-Cristo venise în 
vizită şi că fusese introdus în salon, unde îi aştepta; prea 
emoţionată ca să intre imediat, doamna de Villefort trecu prin 
camera sa de culcare, în timp ce procurorul regal, mai sigur de 
sine, înaintă direct spre salon. 

Dar, oricât de stăpân pe senzațiile sale, oricât de bine se 
pricepu să-şi compună figura, domnul de Villefort nu putu să 
înlăture cu totul norii de pe frunte pentru ca Monte-Cristo, al 
cărui zâmbet scânteia radios, să nu remarce aerul lui sumbru şi 
visător. 

— O, Doamne, dar ce aveţi, domnule de Villefort? întrebă 
Monte-Cristo după primele complimente, nu cumva am sosit în 
momentul în care rosteaţi vreo acuzare oarecum capitală? 

Villefort încercă să zâmbească. 

— Nu, domnule conte, spuse el, nu e nici o altă victimă aici 
în afară de mine. Procesul îl pierd eu, iar rechizitoriul a fost 
rostit de hazard, de încăpățânare, de nebunie. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întreabă Monte-Cristo, cu un interes 
afectat admirabil. Vi s-a întâmplat într-adevăr vreo nenorocire 
gravă? 

— O, domnule, spuse Villefort cu un calm plin de 
amărăciune, nu merită să vorbim despre ea; aproape nimic, o 
simplă pierdere de bani. 


— La drept vorbind, răspunse Monte-Cristo, o pierdere de 
bani înseamnă puţin lucru pentru o avere ca aceea pe care o 
posedaţi şi pentru spiritul filosofic superior pe care îl aveţi. 

— De aceea, răspunse Villefort, nu chestiunea banilor mă 
preocupă, deşi în definitiv nouă sute de mii de franci merită un 
regret sau, cel puţin, o pornire de ciudă. Mă mâhneşte însă 
hotărârea soartei, a hazardului, a fatalităţii, nu ştiu cum să 
numesc puterea care îndreaptă lovitura în contra mea şi care-mi 
răstoarnă speranţele de bogăţie şi distruge, poate, viitorul fiicei 
mele prin capriciul unui bătrân căzut în mintea copilului. 

— Dar ce este? Exclamă contele. Aţi spus nouă sute de mii 
de franci? Într-adevăr, suma merită să fie regretată chiar de un 
filosof. Şi cine vă pricinuieşte mâhnirea? 

— Părintele meu despre care v-am vorbit. 

— Serios? Domnul Noirtier? Dar mi-aţi spus, mi se pare, că 
el este paralizat complet şi că toate facultăţile lui sunt distruse. 

— Da, facultăţile lui fizice, căci nu poate să se mişte, nu 
poate să vorbească şi cu toate acestea gândeşte, vrea, 
acţionează, precum vedeţi. Am plecat de la el acum cinci minute 
şi, în momentul acesta, e ocupat cu dictarea unui testament faţă 
de doi notari. 

— Dar în cazul acesta a vorbit? 

— Mai mult decât atât: s-a făcut înţeles. 

— Cum? 

— Ajutându-se cu privirea, ochii lui au continuat să trăiască, 
şi, vedeţi, ei ucid. 

— Dragul meu, poate că exagerezi situaţia, spuse doamna 
de Villefort, care tocmai intra-se. 

— Doamnă... glăsui contele, înclinându-se. 

Doamna de Villefort răspunse cu cel mai grațios zâmbet. 

— Dar ce îmi spuse domnul de Villefort şi cum se explică 
dizgraţia aceasta de neînțeles? Intreabă Monte-Cristo. 

— Într-adevăr de neînțeles, un capriciu de bătrân, reluă 
procurorul regal înălţând din umeri. 

— Şi nu există mijlocul de a-l face să revină asupra 
hotărârii? 

— Ba da, spuse doamna de Villefort; şi depinde chiar de 
soţul meu ca testamentul, în loc de a fi făcut în detrimentul 
Valentinei, să fie făcut, dimpotrivă, în favoarea ei. 


Văzând că soţii începeau să vorbească în parabole, contele 
luă un aer distrat şi privi cu atenţia cea mai profundă şi cu 
aprobarea cea mai vădită pe Edouard, care turna cerneală în 
vasul de băut al păsărilor. 

— Draga mea, glăsui Villefort răspunzând soţiei sale, ştii că 
nu prea ţin să pozez la mine acasă în patriarh şi că nu mi-am 
închipuit niciodată că soarta universului depinde de un semn 
făcut de mine. Cu toate acestea e necesar ca hotărârile mele să 
fie respectate în familia mea şi ca nebunia unui bătrân şi 
capriciul unui copil să nu zădărnicească un proiect hotărât în 
mintea mea de mulţi ani. Baronul d'Epinay mi-era prieten, ştii şi 
o alianţă cu fiul lui era cât se poate de convenabilă. 

— Crezi că Valentine e de acord cu el? întrebă doamna de 
Villefort. Într-adevăr, ea s-a împotrivit totdeauna acestei 
căsătorii şi nu m-aş mira dacă cele ce am văzut şi am auzit nu 
sunt decât executarea unui plan stabilit între ei. 

— Doamnă, spuse Villefort, nu se renunţă aşa de lesne, 
crede-mă, la o avere de nouă sute de mii de franci. 

— Ea ar renunţa şi la lume, domnule, deoarece acum un an 
voia să intre într-o mânăstire. 

— N-are a face, reluă de Villefort, spun că această căsătorie 
trebuie să se facă, doamnă! 

— Împotriva voinţei părintelui dumitale? întrebă doamna de 
Villefort, atacând altă coardă; e grav. 

Monte-Cristo se prefăcea că nu ascultă, dar nu pierdea o 
iotă. 

— Doamnă, continuă Villefort, pot spune că l-am respectat 
totdeauna pe părintele meu, deoarece simţământului natural al 
descendenţei se alătura, la mine, conştiinţa superiorității lui 
morale; pentru că, în sfârşit, un părinte e sacru din două motive: 
sacru ca făuritor al nostru, sacru ca dascăl al nostru; astăzi însă 
sunt nevoit să renunţ a recunoaşte o inteligenţă în bătrânul 
care, pentru o simplă amintire de ură faţă de părinte, urmăreşte 
astfel pe fiu; ar fi deci ridicol să-mi adaptez conduita după 
toanele lui. Voi continua să am cel mai mare respect pentru 
domnul Noirtier, voi suferi, fără să mă plâng, pedeapsa 
pecuniară cu care mă loveşte; dar voi rămâne neclintit în voinţa 
mea şi lumea va aprecia de care parte este raţiunea sănătoasă. 
În consecinţă, o voi căsători pe fiica mea cu baronul Franz 
d'Epinay, pentru că această căsătorie este, după părerea mea, 


bună şi onorabilă şi pentru că, în definitiv, vreau să-mi 
căsătoresc fata cu cine îmi place. 

— Dar cum, întrebă contele, a cărui aprobare procurorul 
regal o solicitase mereu din ochi, spuneţi că domnul Noirtier o 
dezmoşteneşte pe domnişoara Valentine fiindcă ea se va 
căsători cu domnul Franz d'Epinay? 

— Da, domnule; poftim motiv! spuse Villefort, înălţând din 
umeri. 

— Motiv cel puţin vizibil, adăugă doamna de Villefort. 

— Motiv real, doamnă; crede-mă, îl cunosc pe părintele 
meu. 

— Se poate concepe aşa ceva? Răspunse tânăra femeie; 
pentru ce domnul d'Epinay îi displace domnului Noirtier mai 
mult decât altcineva? 

— Eu l-am cunoscut pe domnul Franz d'Epinay, fiul 
generalului de Quesnel — nu-i aşa? —, care a fost făcut baron 
d'Epinay de regele Charles X, glăsui contele. 

— Exact, declară Villefort. 

— Bine, dar e un tânăr încântător, îmi pare. 

— De aceea nu e vorba decât de un pretext, sunt sigură, 
spuse doamna de Villefort; bătrânii sunt tirani cu afecțiunile lor; 
domnul Noirtier nu vrea ca nepoata lui să se mărite. 

— Dar nu cunoaşteţi vreo explicaţie a acestei duşmănii? 
întrebă Mon-te-Cristo. 

— Ei, Doamne, cine poate să ştie? 

— Vreo antipatie politică, poate? 

— Într-adevăr, părintele meu şi părintele domnului d'Epinay 
au trăit în timpuri furtunoase pe care eu nu le-am cunoscut 
decât atunci când ele erau pe sfârşite, spuse Villefort. 

— Părintele dumneavoastră nu era bonapartist? întrebă 
Monte-Cristo. Imi amintesc, îmi pare, că mi-aţi spus ceva în 
privinţa aceasta. 

— Tata a fost în primul rând iacobin, glăsui Villefort, împins 
de emoția sa dincolo de limitele prudenţei, iar roba de senator 
pe care Napoleon i o zvârlise pe umeri nu făcea decât să 
deghizeze omul de altădată, fără să | schimbe însă. Când 
părintele meu conspira, nu conspira pentru împărat, ci contra 
Bourbonilor; căci tatăl meu avea această trăsătură 
caracteristică; el n-a luptat niciodată pentru utopii irealizabile, ci 
pentru lucruri posibile şi a aplicat izbânzii acestor lucruri posibile 


cumplitele teorii ale celor care nu dădeau înapoi în faţa nici unui 
mijloc. 

— Ei, vedeţi, asta e! spuse Monte-Cristo; domnul Noirtier şi 
domnul d'Epinay se vor fi întâlnit pe terenul politicii. Domnul 
general d'Epinay, deşi servise sub Napoleon, nu păstrase cumva 
în adâncul inimii sentimentele regaliste şi nu a fost asasinat într- 
o seară când ieşea de la un club napoleonian, unde fusese atras 
în speranţa că se va găsi într-însul un frate? 

Villefort îl privi pe conte aproape cu groază. 

— Mă înşel, oare? întrebă Monte-Cristo. 

— Nu, domnule, glăsui doamna de Villefort; dimpotrivă, 
chiar aşa este; şi tocmai din cauza aceasta, pentru a stinge 
vrăjmăşii vechi, domnul de Villefort s-a gândit să insufle iubire 
celor doi copii ai căror părinţi se urâseră. 

— Idee sublimă, idee plină de caritate şi pe care lumea ar 
trebui s-o aplaude! Exclamă Monte-Cristo. Într-adevăr, e frumos 
s-o vezi pe domnişoara Noirtier de Villefort numindu-se doamna 
Franz d'Epinay. 

Villefort tresări şi se uită la Monte-Cristo ca şi cum ar fi vrut 
să-i citească în adâncul inimii intenţia care-i dictase cuvintele. 

Dar contele păstră pe buze binevoitoru-i surâs şi, din nou, 
în ciuda privirii sale iscoditoare, procurorul regal nu văzu dincolo 
de epidermă. 

— De aceea, reluă Villefort, măcar că pentru Valentine e o 
mare nenorocire să piardă averea bunicului, nu cred că, din 
această cauză, căsătoria trebuie zădărnicită. Nu-mi închipui că 
domnul d'Epinay, va da înapoi din faţa unui eşec pecuniar. Va 
vedea că eu preţuiesc poate mai mult decât banii, eu care îi 
sacrific dorinţei de a-mi ţine cuvântul, va calcula că, de 
altminteri, Valentine posedă bunurile mamei sale, administrate 
de domnul şi doamna de Saint-Meran, bunicii ei materni care o 
adoră. 

— Şi care merită să fie iubiţi şi îngrijiţi aşa cum Valentine a 
făcut cu domnul Noirtier, spuse doamna de Villefort. De 
altminteri, ei vor veni ia Paris peste cel mult o lună şi, după un 
atare afront, Valentine va fi scutită să se îngroape alături de 
domnul Noirtier, aşa cum a făcut până acum. 

Contele asculta amuzat glasul discordant al orgoliilor rănite 
şi al intereselor lovite. 


— Mi se pare însă, glăsui Monte-Cristo, după o clipă de 
tăcere şi vă rog dinainte să mă iertaţi pentru cele ce voi spune, 
mi se pare însă că dacă domnul Noirtier o dezmoşteneşte pe 
domnişoara de Villefort, care e vinovată că vrea să se mărite cu 
un tânăr pe al cărui părinte l-a duşmănit, nu are aceleaşi motive 
de reproşat scumpului Edouard. 

— Nu-i aşa, domnule? Exclamă doamna de Villefort, cu o 
intonaţie care nu se poate descrie, nu-i aşa că e nedrept, odios 
de nedrept? Bietul Edouard este deopotrivă, ca şi Valentine, 
nepotul domnului Noirtier şi, cu toate acestea, dacă Valentine n- 
ar fi trebuit să se mărite cu domnul Franz, domnul Noirtier i-ar fi 
lăsat ei toată averea; mai mult decât atât, Edouard poartă 
numele familiei şi, cu toate acestea, chiar în ipoteza că 
Valentine e, într-adevăr, dezmoştenită de bunicul ei, ea va fi 
totuşi de trei ori mai bogată decât fratele. 

Contele ascultă şi nu mai vorbi. 

— Domnule conte, interveni Villefort, să nu ne mai ocupăm, 
vă rog, de aceste mizerii de familie. Da, într-adevăr, averea mea 
va îngroşa venitul săracilor care sunt astăzi adevărații bogaţi. 
Da, tatăl meu îmi va fi răpit o speranţă legitimă şi asta fără 
motiv, eu însă voi proceda ca un om chibzuit, ca un om cu 
inimă. Domnul d'Epinay, căruia îi făgăduisem venitul acestei 
sume, îl va primi chiar dacă ar trebui să-mi impun cele mai 
crude lipsuri. 

— Cu toate acestea, reluă doamna de Villefort, revenind la 
singura idee care murmura neîncetat în taina inimii ei, poate că 
ar fi mai bine să se destăinuiască domnului d'Epinay 
întâmplarea aceasta neplăcută şi să-şi retragă singur cuvântul. 

— O, ar fi o mare nenorocire! Exclamă Villefort. 

— O mare nenorocire! Repetă Monte-Cristo. 

— Fără îndoială, reluă Villefort potolindu-se, o căsătorie 
zădărnicită, chiar pentru motive băneşti, aruncă discreditul 
asupra unei fete; apoi zvonurile vechi, pe care voiam să le sting, 
ar recăpăta consistenţă. Nu, nu! Domnul d'Epinay, dacă este 
cinstit, se va simţi şi mai mult obligat decât înainte, prin 
dezmoştenirea Valentinei, altminteri înseamnă că s-a condus 
numai după interese materiale. Nu, e cu neputinţă. 

— Sunt de părerea domnului de Villefort, spuse Monte- 
Cristo, aţintindu-şi privirea asupra doamnei de Villefort, iar dacă 
aş fi cu domnia sa în legătură de prietenie, care să-mi permită 


să-i dau un sfat, l-aş povăţui — întrucât domnul d'Epinay 
urmează să sosească, după câte mi s-a spus — să lege aşa de 
strâns proiectul, încât el să nu se mai poată desface. 

Domnul de Villefort se ridică, transportat de o bucurie 
vizibilă, în timp ce nevasta lui pălea uşor. 

— Bine, glăsui el, nu ceream decât asta şi mă voi prevala 
de opinia unui sfetnic ca dumneavoastră, adăugă Villefort, 
întinzând lui Monte-Cristo mâna. Aşadar, toată lumea de aici să 
considere ca neavenit incidentul de astăzi, proiectele noastre nu 
s-au schimbat. 

— Domnule, spuse contele, lumea — oricât de nedreaptă — 
vă va mulţumi, vă asigur, pentru hotărârea ce aţi luat, prietenii 
vor fi mândri, iar domnul d'Epinay, chiar de va trebui s-o ia pe 
domnişoara de Villefort fără zestre, ceea ce nu e cazul, se va 
simţi încântat să intre într-o familie unde sacrificiile sunt ridicate 
la o atare înălţime de dragul cuvântului şi al împlinirii datoriei. 

Rostind cuvintele acestea, contele se sculase şi se pregătea 
de plecare. 

— Ne părăsiţi, domnule conte? întrebă doamna de Villefort. 

— Sunt obligat, doamnă, venisem numai să vă reamintesc 
promisiunea pentru sâmbătă. 

— Vă temeti că am uitat-o? 

— Sunteţi prea bună, doamnă, dar domnul de Villefort are 
ocupaţiuni aşa de grave şi uneori aşa de urgente... 

— Soţul meu şi-a dat cuvântul, domnule, spuse doamna de 
Villefort, aţi văzut că îl ţine atunci când are totul de pierdut, cu 
atât mai mult când are totul de câştigat. 

— Reuniunea are loc în casa dumneavoastră de pe 
Champs-Elisees? întrebă Villefort. 

— Nu, spuse Monte-Cristo şi aceasta face ca devotamentul 
dumneavoastră să fie mai vrednic de laudă: la ţară. 

— La ţară? 

— Da. 

— Şi unde, în apropiere de Paris, nu-i aşa? 

— La porţile lui, la o jumătate de oră de barieră, la Auteuil. 

— La Auteuil? Exclamă Villefort. A, da, doamna mi-a spus că 
locuiţi la Auteuil, deoarece a fost transportată în casa 
dumneavoastră. Şi în ce loc la Auteuil? 

— Rue de la Fontaine. 


— Rue de la Fontaine? Stărui Villefort, cu o voce 
sugrumată; şi la ce număr? 

— La numărul 28. 

— Va să zică, dumneavoastră v-a fost vândută casa 
domnului de Saint-Meran? 

— A domnului de Saint-M&ran? Întreabă Monte-Cristo. Casa 
aparţinea deci domnului de Saint-Meran? 

— Da, glăsui doamna de Villefort şi vă puteţi închipui un 
lucru, domnule conte? 

— Care? 

— Casa vi se pare frumoasă, nu-i aşa? 

— Încântătoare. 

— Ei bine, soţul meu n-a vrut niciodată să stea într-însa. 

— Vă mărturisesc, domnule, declară Monte-Cristo, că nu 
înţeleg motivul dumnea-voastră. 

— Nu-mi place Auteuil-ul, domnule, răspunse procurorul 
regal cu o sforţare. 

— Nădăjduiesc însă, spuse Monte-Cristo cu nelinişte, că nu 
voi avea nenorocul ca acea-stă antipatie să mă lipsească de 
fericirea de-a vă primi. 

— Nu, domnule conte... nădăjduiesc... credeţi-mă că-mi voi 
da toată silinţa, îngăimă Villefort. 

— O, nu admit scuze, răspunse Monte-Cristo. Sâmbătă la 
şase vă aştept, iar dacă nu veniţi, îmi voi închipui că aspura 
acestei case, nelocuită de mai bine de douăzeci de ani, planează 
cine ştie ce lugubră tradiţie, cine ştie ce sângeroasă legendă. 

— Voi veni, domnule conte, voi veni, spuse cu repeziciune 
Villefort. _ 

— Mulţumesc, glăsui Monte-Cristo. Ingăduiţi-mi acum să-mi 
iau rămas bun de la dumneavoastră. 

— Intr-adevăr, domnule conte, aţi spus că sunteţi nevoit să 
ne părăsiţi, spuse doamna de Villefort şi eraţi, îmi pare, pe 
punctul de a ne împărtăşi motivul, când v-aţi întrerupt pentru a 
trece la altă idee. 

— Doamnă, nu ştiu dacă voi îndrăzni să vă spun unde 
merg. 

— Hai, spuneţi. 

— Mă duc, ca un adevărat cască-gură ce sunt, să vizitez un 
lucru care m-a pus de multe ori pe gânduri ceasuri întregi. 

— Anume? 


— Un telegraf. Hait, am scăpat cuvântul! 

— Un telegraf? Repetă doamna de Villefort. 

— Da, un telegraf. Am văzut adesea, la capătul unui drum, 
pe o movilă, sub un soare frumos, înălțându-se braţele acelea 
negre, încovoiate ca nişte labe de imensă coleopteră şi 
întotdeauna ele mi-au trezit emoția, vă jur, căci mă gândeam că 
semnele acestea bizare, spintecând aerul cu precizie şi ducând 
la trei sute de leghe voinţa necunoscută a unui om ce stă 
dinaintea unei mese, altui om aşezat la extremitatea liniei, în 
faţa altei mese, se schiţau pe cenuşiul norului sau pe azurul 
cerului prin singura forţă a acestui conducător atotputernic. 
Credeam atunci în duhuri, în silfe, în puteri oculte şi râdeam. 
Niciodată nu-mi venise însă ideea de a vedea de aproape 
insectele mari, cu pântec alb, cu labe negre şi subţiri, căci mă 
te-meam că voi găsi sub aripa lor de piatră micul geniu uman, 
înţelept, pedant, ghiftuit de ştiinţă, de cabală şi de vrăjitorie. 
Dar, într-o bună dimineaţă, am aflat că motorul fiecărui telegraf 
era un nenorocit de slujbaş plătit cu 1.200 de franci pe an, 
ocupat toată ziua să privească nu cerul, ca un astronom, nu 
apa, ca un pescar, nu peisajul, ca un creier sterp, ci insecta cu 
pântec alb, cu labe negre, corespondentul său plasat la patru 
sau cinci leghe de el. Am simţit atunci dorinţa curioasă de a 
vedea de aproape crisalida aceasta vie şi de a asista la comedia 
pe care, din adâncul carapacei ei, o dă celeilalte crisalide, 
trăgând unele după altele câteva crâmpeie de sfoară. 

— Şi vă duceţi acolo? 

— Mă duc. 

— La care telegraf, la al Ministerului de interne sau al 
Observatorului? 

— O, nu. Voi găsi acolo oameni care vor vrea să mă 
silească să înţeleg lucruri pe care ţin să le ignorez şi care îmi vor 
explica, fără să vreau, un mister pe care nu îl cunosc nici ei. Nu, 
vreau să păstrez iluziile pe care încă le am asupra insectelor, 
mi-e de-ajuns că le-am pierdut pe acelea pe care le aveam 
asupra oamenilor. Nu mă voi duce deci nici la telegraful 
Ministerului de interne, nici la telegraful Observatorului. Ţin să 
văd telegraful din câmp, ca să găsesc acolo pe slujbaşul candid, 
împietrit în turnul lui. 

— Sunteţi un senior ciudat, spuse Villefort. 

— Ce linie mă sfătuiţi să studiez? 


— Cea mai ocupată la ora aceasta. 

— Aceea a Spaniei? 

— Exact. Vreţi o scrisoare din partea Ministerului ca să vi se 
explice... 

— A, nu, glăsui Monte-Cristo, deoarece, dimpotrivă, v-am 
spus că nu vreau să înţeleg nimic. Din momentul în care voi 
înţelege ceva, nu va mai exista pentru mine telegraf, nu va mai 
fi decât un semn al domnului Duchâtel, sau al domnului de 
Montalivet, transmis prefectului din Bayonne şi travestit în două 
cuvinte greceşti. Vreau să păstrez, în toată puritatea ei şi în 
toată veneraţia mea, gângania cu labe neagre şi cuvântul 
înfricoşător. 

— Atunci duceţi-vă, căci peste două ore va fi întuneric şi nu 
veţi mai vedea nimic. 

— La naiba, mă înfricoşaţi! Care e cel mai apropiat? 

— Pe drumul Bayonne? 

— Da, pe drumul Bayonne. 

— E cel de la Châtillon. 

— Şi după cel de la Châtillon? 

— Cel din turnul de la Montlhery, mi se pare. 

— Vă mulţumesc, la revedere! Sâmbătă vă voi istorisi 
impresiile mele. 

La poartă, contele se întâlni cu cei doi notari care o 
dezmoşteniseră pe Valentine şi care se retrăgeau încântați că 
încheiaseră un act care desigur le va face onoare. 


Capitolul XXIV Mijlocul de a scăpa pe un 
grădinar de trântorii care îi mănâncă piersicile 


Nu în seara aceea, cum spusese, ci a doua zi dimineaţa, 
contele de Monte-Cristo ieşi prin bariera Enfer, apucă pe drumul 
spre Orleans, trecu prin satul Linas, fără să se oprească la 
telegraful care, exact în momentul în care contele ajunsese 
acolo, îşi mişca braţele lungi, descărnate şi ajunse la turnul 
Montlhery situat, precum ştiţi, în locul cel mai înalt al câmpiei cu 
acest nume. 


La poalele colinei, contele cobori şi începu să urce pe o 
potecă circulară, îngustă. Când ajunse pe culme se văzu oprit de 
un gard peste care fructele verzi urmaseră florilor roz şi albe. 

Monte-Cristo căută poarta micii îngrădiri şi o găsi curând. O 
portiţă de lemn care se mişca pe ţâţâni de răchită şi se închidea 
cu un piron şi o sfoară. Contele găsi cât ai clipi mecanismul şi 
poarta se deschise. 

Se pomeni atunci într-o grădiniţă lungă de douăzeci de 
picioare şi lată de douăsprezece, mărginită într-o parte de 
gardul unde se afla ingeniosul aparat pe care l-am descris sub 
numele de poartă, iar în partea cealaltă de turnul vechi, 
încercuit cu iederă. 

N-ai fi crezul, văzându-l aşa zbârcit şi împodobit cu flori, ca 
o bunicuţă căreia nepoţii au venit să-i ureze la mulţi ani, că el ar 
putea să istorisească multe drame cumplite dacă urechilor 
amenințătoare, pe care un vechi proverb le dă zidurilor ei, s-ar 
adăuga un glas. Străbăteai grădina mergând pe o alee cu nisip 
roşu, pe care o puncta, cu tonuri ce ar fi încântat ochiul lui 
Delacroix, Rubensul nostru modern, o bordură veche, de cimişir. 
Aleea avea forma unui 8 şi se răsucea, prilejuind astfel, într-o 
grădină de douăzeci de picioare, o preumblare de şaizeci. 

Nicicând Flora, zeiţa zâmbitoare şi gingaşă a bunilor 
grădinari latini, nu fusese onorată cu un cult mai minuţios şi mai 
pur decât acela care i se aduce în cuprinsul acesta mic. 

Din douăzeci de trandafiri, nici o foaie nu purta urma 
muştei, nici un muşchi ciorchinul de gângănii verzi care pustiesc 
plantele crescute pe un teren jilav. Cu toate acestea, umezeala 
nu lipsea grădinii: pământul negru ca funinginea, frunzişul opac 
al copacilor spuneau de-ajuns. De altminteri, umezeala 
artificială ar fi înlocuit repede umezeala naturală, graţie 
butoiului plin cu apă vărât într-un colţ al grădinii şi în care 
staţionau, pe o pânză verde, o broască şi un broscoi care, 
neînţelegându-se desigur, stăteau cu spatele la cele două 
puncte opuse. 

De altminteri, nici o buruiană pe alei, nici un lăstar parazit 
în brazde; o femeiuşcă de salon îngrijeşte cu mai puţină grijă 
muşcatele, cactuşii şi rododendronii decât îngrijea stăpânul, 
invizibil deocamdată, al petecului de loc. 


Monte-Cristo se opri după ce închise poarta, petrecând o 
sfoară în jurul pironului şi îmbrăţişă dintr-o privire toată 
proprietatea. 

— S-ar părea, îşi spuse el, că omul de la telegraf are 
grădinari cu anul, sau că se consacră agriculturii cu pasiune. 

Deodată se împiedică de ceva ghemuit dinapoia unei roabe 
încărcată cu frunziş: acest ceva se ridică, scoțând o exclamaţie 
care îi trăda uimirea şi Monte-Cristo se pomeni faţă în faţă cu un 
omuleţ ca de cincizeci de ani care culegea căpşuni, punându-le 
pe foi de viţă. Douăsprezece foi de viţă şi aproape tot atâtea 
căpşuni. 

Când se ridică, omul fu cât pe-aci să scape căpşunile, 
frunzele de viţă şi farfuria. 

— Culegi recolta, domnule? întrebă Monte-Cristo, zâmbind. 

— lertaţi-mă, domnule, răspunse omuleţul, ducând mâna la 
şapcă, nu sunt la post, e drept, dar am venit abia acum. 

— Nu te simţii câtuşi de puţin stingherit, prietene, glăsui 
contele, culege-ţi căpşunile dacă mai ai. 

— Am încă zece, spuse omul şi aveam douăzeci şi una, 
adică cu cinci mai multe decât anul trecut. Nu e însă de mirare, 
căci primăvara a fost călduroasă anul acesta, iar ce le trebuie 
căpşunilor — vedeţi dumneavoastră, domnule, — este căldura. 
De aceea, în loc, de şaisprezece câte am avut anul trecut, am 
anul acesta unsprezece culese, douăsprezece, treisprezece, 
paisprezece, cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece, 
optsprezece. A, dar uite, îmi lipsesc două, ieri erau încă, sânt 
sigur, le-am numărat. De bună seamă că mi le-a şterpelit fiul 
bătrânei Simona, l-am văzut azi-dimineaţă dând târcoale pe aici. 
l-auzi, derbedeul, să fure dintr-o grădină! Nu-şi dă seama unde o 
să-l ducă năravul ăsta... 

— Într-adevăr, spuse Monte-Cristo, e grav, dar ţine seama 
de vârsta vinovatului şi de lăcomia lui. 

— Desigur, glăsui grădinarul, cu toate acestea, lucrul nu e 
mai puţin neplăcut. Încă o dată, însă, domnule, vă rog să mă 
iertaţi, poate că am făcut pe un şef să aştepte. 

Şi se uita cu o privire temătoare la conte şi la haina lui 
albastră. 

—  Linişteşte-te, prietene, spuse contele cu zâmbetul pe 
care îl făcea după voinţă aşa de cumplit şi aşa de binevoitor şi 
care de data aceasta exprima numai bunăvoință, nu sunt un şef 


care a venit să te inspecteze, ci un simplu călător mânat de 
curiozitate şi care îşi ia de pe acum în nume de rău vizita 
văzând că te face să-ţi pierzi timpul. 

— O, timpul meu nu e scump! Răspunse omuleţul cu un 
zâmbet melancolic. Cu toate acestea, timpul este al stăpânirii şi 
n-ar trebui să-l pierd, însă am primit semnalul care îmi vestea că 
pot să mă odihnesc un ceas (aruncă ochii asupra unui cadran 
solar, căci în cuprinsul grădinii erau de toate, chiar şi un cadran 
solar) şi, vedeţi, mai avem încă zece minute, apoi căpşunile 
mele erau coapte şi încă o zi... De altminteri, vă puteţi închipui, 
domnule, că trântorii mi le mănâncă? 

— Nu, nu mi-aş fi închipuit, răspunse Monte-Cristo, cu 
gravitate, e o proastă vecinătate aceea a trântorilor pentru noi 
care nu-i mâncăm în mie-re, cum făceau romanii. 

— Aha, romanii îi mâncau? întrebă grădinarul. 

— Am citit asta în Petronius, spuse contele. 

— Adevărat? De bună seamă că nu-s ceva de soi, măcar că 
se zice: Gras ca un trântor. Şi nu e de mirare, domnule, că 
trântorii sunt graşi, deoarece ei dorm cât e ziulica de mare şi nu 
se scoală decât ca să dea târcoale, noaptea. Vedeţi, anul trecut 
aveam patru caişi; mi-au atacat unul. Aveam un piersic golaş; e 
drept că e un fruct rar; ei bine, domnule, mi l-au mâncat pe 
jumătate de dincolo de zid; un piersic golaş, superb şi care era 
cât se poate de bun la gust. Niciodată n-am mâncat ceva mai 
bun. 

— Şi ai mâncat din el? întrebă Monte-Cristo. 

— Adică jumătatea ce rămăsese. Era foarte bun, domnule. 
Hei, domnii ăştia nu aleg ce e mai rău. Tot aşa fiul bătrânei 
Simona n-a ales căpşunile cele mai proaste. Anul acesta însă, 
continuă horticultorul, fiţi pe pace, n-o să mi se întâmple nimic, 
chiar de ar fi, când s-or coace fructele, să stau noaptea de pază. 

Monte-Cristo văzuse îndeajuns. Fiecare om are pasiunea lui 
care îi muşcă inima, după cum fiecare fruct are viermele lui; 
pasiunea omului de la telegraf era horticultura. Se apucă să 
culeagă frunzele de viţă care fereau ciorchinii de soare şi îşi 
cuceri în chipul acesta simpatia grădinarului. 

— Domnul a venit să vadă telegraful? întrebă acesta. 

— Da, domnule, dacă nu cumva este oprit de regulamente. 


— O, câtuşi de puţin, glăsui grădinarul, nu e nimic periculos 
în asta, fiindcă nimeni nu ştie şi nici nu poate să ştie, ce spunem 
noi. 

— Mi s-a povestit într-adevăr, reluă contele, că 
dumneavoastră repetaţi semnale pe care alţii nu le pricep. 

— Desigur, domnule şi îmi pare foarte bine că e aşa, spuse 
telegrafistul râzând. 

— De ce îţi pare bine? 

— Pentru că, în felul acesta, n-am nici o răspundere. Eu 
sunt doar o maşină şi nu mi se cere decât să funcţionez. 

— Drace, gândi Monte-Cristo, nu cumva am nimerit peste 
unul fără ambiţie? 

— Domnule, spuse grădinarul aruncând o ochire asupra 
cadranului solar, cele zece minute au trecut, mă întorc la postul 
meu. Vreţi să urcați cu mine? 

— Te urmez. 

Monte-Cristo intră în turnul împărţit în trei etaje. Cel de jos 
conţinea câteva instrumente agricole de arat: cazmale, greble, 
stropitori, rezemate de zid, acesta era tot mobilierul. Al doilea 
era locuinţa obişnuită, sau, mai bine-zis, ustensile de menaj, un 
pat, o masă, două scaune, o găleată de apă, plus câteva ierburi 
uscate atârnând de tavan. 

— E nevoie de mult timp, domnule, ca să înveţe cineva 
telegrafia? întrebă Monte-Cristo. 

— Nu învățătura e grea, ci starea de provizorat. 

— Şi ce leafă se dă? 

— O mie de franci, domnule. 

— Nimica toată. 

— Aşa e, dar am adăpost, cum vedeţi. 

Monte-Cristo privi încăperea. 

— Numai de n-ar ţine la locuinţa lui, murmură el. 

Trecură la etajul al treilea: aici era camera telegrafistului. 
Monte-Cristo privi rând pe rând cele două mânere de fier cu 
ajutorul cărora slujbaşul manevra aparatul. 

— Foarte interesant, spuse el, dar de bună seamă că viaţa 
asta pare, cu timpul, cam plictisitoare. 

— Da, la început înţepeneşti privind, după un an sau doi te 
obişnuieşti însă, pe urmă avem orele noastre de recreaţie şi 
zilele de concediu. 

— Zile de concediu? 


— Da. 

— Care? 

— Cele în care este ceaţă. 

— Aha! 

— Acestea sunt zilele mele de sărbătoare, cobor atunci în 
grădină şi plantez, tund, tai, curăţ de omizi, în sfârşit timpul 
trece. 

— De câtă vreme eşti aici? 

— De zece ani; şi cu cinci ani provizoratul, cincisprezece. 

— Ce vârstă ai? 

— Cincizeci şi cinci de ani. 

— Cât timp de serviciu îţi trebuie ca să ieşi la pensie? 

— O, domnule, douăzeci şi cinci de ani. 

— Şi ce pensie iei? 

— O sută de taleri. 

— Biată omenire! Murmură Monte-Cristo. 

— Aţi spus ceva, domnule? întrebă slujbaşul. 

— Am spus că e foarte interesant. 

— Ce? 

— Tot ce-mi arăţi... Şi nu înţelegi absolut nimic din 
semnalele dumitale? 

— Nimic. 

— N-ai încercat niciodată să înţelegi? 

— Niciodată. De ce aş fi încercat? 

— Cu toate astea sunt semnale care ţi se adresează direct. 

— Fără îndoială. 

— Şi pe acelea le înţelegi? 

— Ele sunt totdeauna la fel. 

— Şi ce spun? 

— Nimic nou... Ai o oră... sau pe mâine... 

— Intr-adevăr, cât se poate de simplu, glăsui contele; dar, 
ia te uită, corespondentul dumitale nu se pune în mişcare? 

— A, da, vă mulţumesc, domnule. 

— Şi ce îţi spune el? E ceva ce înţelegi? 

— Da, mă întreabă dacă sunt gata. 

— Şi cum îi răspunzi? 

— Printr-un semn care arată corespondentului meu din 
dreapta că sunt gata şi îl invită în acelaşi timp pe 
corespondentul din stânga să se pregătească şi el. 

— Foarte ingenios, spuse contele. 


— Veţi vedea, reluă bătrânul cu mândrie, că peste cinci 
minute vorbeşte. 

— Am, în cazul acesta, cinci minute, îşi spuse Monte-Cristo, 
mai mult decât îmi trebuie. Dragă, domnule, dă-mi voie să-ţi 
pun o întrebare. 

— Spuneţi. 

— Îţi place grădinăritul? 

— Cu patimă. 

— Şi ai fii bucuros ca, în locul unei grădiniţe de douăzeci de 
picioare, să ai un loc de două pogoane? 

— Domnule, aş face din el un paradis pământesc. 

— Cu cei o mie de franci ai dumitale trăieşti prost? 

— Destul de prost, dar, în sfârşit, trăiesc. 

— Da, dar nu ai decât o amărâtă de grădină. 

— Într-adevăr, grădina nu e mare. 

— Ba, chiar aşa cum este, o bântuie trântorii care mănâncă 
totul. 

— Ei sunt pacostea mea. 

— la spune-mi, dacă ai avea nenorocirea să întorci capul 
când corespondentul din dreapta este în funcţiune? 

— Nu l-aş vedea. 

— Ce s-ar întâmpla atunci? 

— N-aş putea să repet semnalele lui. 

— Şi? 

— Nerepetându-le din neglijenţă, aş căpăta amendă. 

— Cât? 

— O sută de franci... 

— A zecea parte din venitul dumitale, frumos! 

— Să vedeţi... glăsui slujbaşul. 

— i s-a întâmplat vreodată? întrebă Monte-Cristo. 

— Odată, domnule, pe când altoiam un lăstar... 

— Bine. Acum, dacă ţi s-ar întâmpla să schimbi ceva din 
semnal sau să transmiţi altul? 

— În cazul ăsta se schimbă chestia: m-ar da afară şi aş 
pierde pensia. 

— Trei sute de franci? 

— Da, domnule, o sută de taleri; de aceea înţelegeţi că n-aş 
face niciodată aceasta. 


— Nici măcar pentru o sumă care să însemne leafa 
dumitale pe cincisprezece ani? Ce zici? Lucrul merită să te 
gândeşti la el. 

— Pentru cincisprezece mii de franci? 

— Da. 

— Domnule, mă înfricoşaţi! 

— Eh! 

— Domnule, vreţi să mă ispitiţi? 

— Exact! Înţelegeţi, cincisprezece mii de franci... 

— Domnule, daţi-mi voie să mă uit la corespondentul din 
dreapta. 

— Dimpotrivă nu te uita la el, uită-te aici. 

— Ce-i asta? 

— Cum, nu cunoşti hârtiile astea? 

— Bancnote. 

— Şi ale cui sunt? 

— Ale dumitale, dacă vrei. 

— Ale mele? Exclamă slujbaşul gâtuit. 

— Ei da, ale dumitale, în deplină stăpânire. 

— Domnule, priviţi, corespondentul meu din dreapta 
funcţionează. 

— Lasă-l în voia lui. 

— Domnule, m-aţi ţinut cu vorba şi-o să fiu amendat. 

— Are să te coste o sută de franci, vezi deci că ai tot 
interesul să iei cele cincisprezece bancnote ale mele. 

— Domnule, corespondentul din dreapta se supără, repetă 
semnalele. 

— Lasă-l să le repete şi ia hârtiile. 

Contele puse pachetul în mâna slujbaşului. 

— Asta nu e totul: cu cei cincisprezece mii de franci n-o să 
poţi trăi. 

— Îmi păstrez locul. 

— Nu, ai să-l pierzi, căci vei face alt semnal decât cel pe 
care îl face corespondentul dumitale. 

— Vai, domnule, ce mă îndemnați să fac? 

— O copilărie! 

— Domnule, numai dacă aş fi forţat... 

— Cred că într-adevăr am să te forţez. 

Şi Monte-Cristo scoase din buzunar încă un pachet. 


— Uite alţi zece mii de franci, spuse el, cu cei cincisprezece 
din buzunar fac douăzeci şi cinci de mii. Cumperi cu cinci mii de 
franci o căsuţă frumoasă şi două pogoane de pământ, cu ceilalţi 
douăzeci de mii vei avea o rentă de o mie de franci. 

— O grădină de două pogoane? 

— Şi o rentă de o mie de franci. 

— Doamne! Doamne! 

— Haide, ia-i. 

Şi Monte-Cristo puse cu de-a sila în mâna slujbaşului cei 
zece mii de franci. 

— Ce trebuie să fac? 

— Nimic greu. 

— Dar? 

— Să repeţi semnalele acestea. 

Monte-Cristo scoase din buzunar o hârtie pe care se aflau 
trei semne cu numere ce indicau ordinea în care ele trebuiau 
făcute. 

— Nu e greu, precum vezi. 

— Da, dar... 

Imbujorat la faţă şi năduşind, bătrânul execută unul după 
altul cele trei semnale date de conte, în ciuda înfricoşătoarelor 
dislocări ale corespondentului din dreapta, care, neînţelegând 
rostul schimbării, începea a crede că omul şi-a pierdut mintea. 

Corespondentul din stânga repetă însă, conştiincios, 
semnale, care fură înregistrate definitiv la Ministerul de interne. 

— Acum eşti bogat, spuse Monte-Cristo. 

— Da, dar cu ce preţ! Răspunse slujbaşul. 

— Prietene, glăsui Monte-Cristo, nu vreau să ai remuşcări, 
crede-mă deci, îţi jur, că n-ai făcut nimănui vreun rău şi că ai 
servit gândurile lui Dumnezeu. 

Slujbaşul privea bancnotele, le pipăia, le număra, era palid, 
era îmbujorat, în sfârşit, se năpusti spre camera sa să bea un 
pahar cu apă, nu putu însă să ajungă până la găleată şi căzu 
leşinat în mijlocul odăii. 

La cinci minute după ce ştirea telegrafică ajunse la Minister, 
Debray puse caii la cupeu şi alergă la Danglars. 

— Soţul dumitale are cupoane ale împrumutului spaniol? O 
întrebă el pe baroană. 

— Bineînţeles, are în sumă de şase milioane. 

— Să le vândă cu orice preţ. 


— De ce? 

— Pentru că don Carlos a evadat din Bourges şi s-a întors în 
Spania. 

— De unde ştii? 

— Pentru că ştiu noutăţile telegrafice, răspunse Debray 
înălţând din umeri. 

Baroana nu aşteptă să i se repete de două ori: dădu fuga la 
soţul ei care, la rându-i, alergă la agentul de schimb şi îi porunci 
să vândă neapărat. 

Când se văzu că domnul Danglars vinde — bonurile 
spaniole coboară îndată. Danglars pierdu cinci sute de mii de 
franci, dar scăpă de toate cupoanele. 

Seara se citi în Mesagerul: 


Depeşă telegrafică 

„Regele don Carlos a scăpat de sub supravegherea 
exercitată asupra lui la Bourges şi a intrat în Spania prin punctul 
Cataloniei. Barcelona s-a ridicat în favoarea lui". 


Toată seara nu se vorbi decât despre prevederea lui 
Danglars, care îşi vânduse cupoanele şi despre norocul omului 
de afaceri care nu pierdea decât cinci sute de mii de franci la o 
astfel de lovitură. 

Cei care îşi păstraseră cupoanele sau le cumpăraseră pe 
ale lui Danglars se considerară ruinaţi petrecură o noapte foarte 
rea. 

A doua zi se citi în Monitor. 


“Mesagerul a anunţat ieri, fără nici un temei, fuga lui don 
Carlos şi revolta Barcelonei. 

Regele don Carlos nu a părăsit Bourges, iar Peninsula se 
bucură de cea mai desăvârşită linişte. 

Un semnal telegrafic, interpretat greşit din cauza ceții, a 
dat loc la această eroare". 


Bonurile urcară la o cifră îndoită în comparaţie cu aceea la 
care coborâseră. 

Danglars înregistră deci o diferenţă de un milion prin 
pierderea pe care o suferise şi prin faptul că nu putuse câştiga. 


— Bun, glăsui Monte-Cristo, adresându-se lui Morrel, care 
se afla la el în momentul în care se anunţa ciudatul reviriment 
de bursă a cărui victimă a fost Danglars, pentru douăzeci şi cinci 
de mii de franci am făcut o descoperire pe care aş fi plătit-o cu o 
sută de mii. 

— Dar ce aţi descoperit? întrebă Maximilien. 

— Mijlocul de a scăpa pe un grădinar de trântorii care îi 
mâncau piersicile. 


Capitolul XXV Fantomele 


La prima vedere şi examinată de afară, casa din Auteuil nu 
prezenta nimic deosebit, nimic din ce ai putea să aştepţi de la o 
locuinţă destinată admirabilului conte de Monte-Cristo; dar 
simplicitatea se explica prin dorinţa stăpânului care poruncise 
categoric să nu se schimbe nimic pe dinafară; pentru a te 
convinge, era de ajuns să priveşti interiorul. Intr-adevăr de cum 
deschideai poarta, spectacolul se schimba. 

Domnul Bertuccio se întrecuse pe sine în ce priveşte gustul 
mobilatului şi iuţeala execuţiei: aşa cum altădată ducele d'Antin 
doborâse, într-o noapte, o alee de arbori care stânjenea privirea 
lui Ludovic al XIV-lea, la fel, în trei zile, domnul Bertuccio 
plantase o curte, în întregime stearpă şi plopi frumoşi, sicomori, 
aduşi cu blocurile lor enorme de rădăcini, umbreau faţada 
principală a casei dinaintea căreia, în locul pietrelor pe jumătate 
ascunse de bălării, se întindea o peluză de gazon ale cărei plăci 
fuse-seră puse chiar în dimineaţa aceea, formând un vast covor 
îmbrobonat încă de apa cu care fusese stropit. 

De altminteri, ordinele veneau de la conte, el înmânase lui 
Bertuccio un plan în care erau indicate numărul şi locul copacilor 
ce urmau să fie plantați, forma şi spaţiul peluzei ce avea să ia 
locul pietrelor. 


Văzută astfel, casa devenise de nerecunoscut şi însuşi 
Bertuccio declară că nu o mai recunoaşte în cadrul ei de 
verdeață. 

Administratorului nu i-ar fi părut rău să facă unele 
transformări şi grădinii; contele interzisese însă categoric să se 
atingă de ea. Bertuccio se despăgubi încărcând cu flori 
anticamerele, scările şi căminurile. 

Cea ce dovedea iscusinţa extremă a administratorului şi 
ştiinţa profundă a stăpânului — unul în a servi, altul în a se face 
servit — e că locuinţa aceasta, pustie de douăzeci de ani, aşa de 
mohorâtă şi de tristă în ajun încă, îmbâăcsită de mirosul sălciu 
care s-ar putea numi mirosul timpului, căpătase într-o zi, o dată 
cu înfăţişarea vieţii, miresmele preferate de stăpân, ba chiar 
lumina lui favorită. Venind aici, contele avea la îndemână cărţile 
şi armele sale, în faţa ochilor, tablourile preferate, în 
anticamere, câinii, ale căror dezmierdări îi erau dragi, păsările, 
ale căror cântec îi plăcea; toată casa aceasta, trezită din somnul 
ei lung, asemenea palatului Frumoasei din pădurea adormită, 
trăia, cânta, înflorea, ca acele case care ne-au fost scumpe 
vreme îndelungată şi în care, atunci când nenorocirea ne sileşte 
să le părăsim, lăsăm fără să vrem o parte din sufletul nostru. 

Servitorii umblau de colo până colo, voioşi, prin curtea 
frumoasă: unii, stăpâni pe bucătării, lunecând ca şi când ar fi 
locuit din totdeauna în casa aceasta, pe scări reparate în ajun, 
alţii populând şoproanele, unde echipajele numerotate şi 
orânduite păreau instalate de cincizeci de ani; în grajduri, caii 
răspundeau nechezând grăjdarilor care le vorbeau cu infinit mai 
mult respect decât vorbesc mulţi servitori stăpânilor. 

Biblioteca era aşezată în două corpuri, pe ambele părţi ale 
peretelui, cuprinzând aproape două mii de volume. Un 
compartiment întreg era destinat romanelor moderne şi cel 
apărut în ajun se găsea la locul lui, mândru în legătura cu roşu şi 
aur. 

In partea cealaltă a casei, faţă în faţă cu biblioteca, se afla 
sera împodobită cu plante rare, iar în mijlocul serei — minune 
totodată pentru ochi şi miros — un biliard pe care l-ai fi crezut 
părăsit de cel mult o oră de către jucătorii care lăsaseră bilele să 
moară pe postav. 

O singură cameră fusese respectată de admirabilul 
Bertuccio. În faţa acestei camere, situată în colţul stâng al 


primului etaj, la care puteai să urci pe scara principală şi de 
unde puteai ieşi pe scara mascată, servitorii treceau plini de 
curiozitate, iar Bertuccio plin de spaimă. 

La orele cinci fix, contele sosi, însoţit de Ali, în faţa casei din 
Auteuil. Bertuccio îl aştepta cu nerăbdare şi cu nelinişte, 
nădăjduia la unele complimente şi se temea de o încruntare a 
sprâncenelor. 

Monte-Cristo descinse în curte, străbătu toată casa şi făcu 
ocolul grădinii, tăcut, fără a trăda cel mai mic semn de aprobare 
sau de nemulţumire. 

Dar când intră în camera sa de culcare, situată în partea 
opusă încăperii încuiate, întinse mâna spre sertarul unei mobile 
mici din lemn de trandafir pe care o remarcase încă de la prima 
călătorie. 

— Obiectul acesta nu poate să servească decât pentru 
mănuşi, glăsui el. 

— Într-adevăr, Excelenţă, răspunse Bertuccio încântat, 
deschideţi şi veţi găsi mănuşi. 

În celelalte mobile contele găsi, de asemenea, ceea ce se 
aştepta să găsească: flacoane, ţigări, bijuterii. 

— Bine! spuse el iarăşi. 

Şi domnul Bertuccio se retrase cu sufletul încântat, într-atât 
de mare, de puternică şi de reală era influenţa exercitată de 
acest om în juru-i. 

La şase fix se auzi tropotul unui cal în faţa porţii. Era 
căpitanul nostru de spahii care sosea pe Medean. 

Monte-Cristo îl aştepta pe peron, cu zâmbetul pe buze. 

— Am convingerea că sunt cel dintâi, îi striga Morrel, într- 
adins am venit, pentru a dispune singur de o clipă înaintea 
celorlalţi. Julie şi Emmanuel vă spun milioane de lucruri. A, dar 
ştiţi ce minunat e aici?  Spuneţi-mi, conte, oamenii 
dumneavoastră vor avea grijă de calul meu? 

— Fii pe pace, dragul meu Maximilien, se pricep. 

— Pentru că are nevoie să fie frecat cu şomoiogul. Dacă aţi 
şti cu ce viteză a mers! O adevărată trombă. 

— Ei, îmi închipui, un cal de cinci mii de franci! Glăsui 
Monte-Cristo cu tonul pe care un părinte l-ar avea faţă de fiul 
său. 

— Vă pare rău? întrebă Morrel cu zâmbetu-i deschis. 


— Mie? Doamne-fereşte! Răspunse contele. Nu. Mi-ar părea 
rău numai dacă animalul nu ar fi bun. 

— E aşa de bun, scumpe conte, încât domnul de Château- 
Renaud, cel mai reputat cunoscător din Franţa şi Domnul 
Debray, care încalecă pe arabii Ministerului, gonesc după mine 
în momentul acesta şi sunt oarecum distanţaţi, după cum 
vedeţi, ba sunt urmăriţi îndeaproape şi de caii baroanei 
Danglars, care merg într-un trap de şase leghe pe oră. 

— Aşadar, ei te urmează? întrebă Monte-Cristo. 

— Priviţi-i. 

Într-adevăr, în momentul acela, un cupeu cu caii leoarcă de 
năduşeală şi doi cai de călărie cu răsuflarea tăiată sosiră în faţa 
porţii care se deschise numaidecât. In clipa următoare, cupeul 
descrise un cerc şi se opri lângă peron urmat de doi călăreţi. 

Debray cobori îndată şi se înfiinţă la uşa cupeului. Oferi 
mâna baroanei, care îi adresă, coborând, un gest imperceptibil 
pentru oricine altul în afară de Monte-Cristo. 

Dar contele nu pierdea nimic din vedere şi văzu lucind un 
bileţel alb, imperceptibil ca şi gestul, care trecu, cât ai clipi din 
ochi, din mâna doamnei Danglars într-a secretarului ministrului. 

În urma femeii, coborî bancherul, palid, ca şi cum ar fi ieşit 
din mormânt în loc să iasă din cupeu. 

Doamna Danglars aruncă în juru-i o privire zorită şi 
iscoditoare, pe care numai Monte-Cristo putu s-o înţeleagă şi în 
care ea îmbrăţişă curtea, peristilul, faţada casei; apoi, 
stăpânindu-şi o uşoară emoție, care s-ar fi tradus, desigur, pe 
chipul ei, dacă acestui chip îi era îngăduit să pălească, urcă 
peronul, spunându-i lui Morrel: 

— Domnule, dacă mi-aţi fi prieten v-aş întreba de este de 
vânzare calul dumneavoastră. 

Morrel schiţă un zâmbet care aducea mult cu o strâmbătură 
şi se întoarse spre Monte-Cristo ca pentru a-l ruga să-l scoată 
din încurcătură. 

Contele înţelese. 

— O, doamnă, răspunse el, de ce nu mi se adresează mie 
întrebarea aceasta? 

— Cu dumneavoastră, domnule, spuse baroana, omul n-are 
dreptul să dorească nimic deoarece e sigur că obţine. De aceea 
îi vorbisem domnului Morrel. 


— Din păcate, reluă contele, sunt martor că domnul Morrel 
nu poate să cedeze calul, deoarece e obligat să-l păstreze. 

— Cum adică? 

— A făcut prinsoare că-l domesticeşte pe Médéah în 
interval de şase luni. Inţelegeţi acum, baroană, că, dacă s-ar 
despărţi de el înainte de termenul stabilit prin prinsoare, nu 
numai că ar pierde-o, dar s-ar spune că i-a fost frică şi un 
căpitan de spahii, chiar pentru a satisface capriciul unei femei 
frumoase — ceea ce, după părerea mea, este unul dintre cele 
mai sacre lucruri din lume — nu poate lăsa un asemenea zvon 
să circule. 

— Vedeţi, doamnă? Glăsui Morrel, adresând în acelaşi timp 
lui Monte-Cristo un zâmbet recunoscător. 

— Mi se pare de altminteri, spuse Danglars cu ton 
posomorât, ne-îndeajuns deghizat de zâmbetu-i greoi, că îţi 
ajung caii pe care îi ai. 

Doamna Danglars nu era obişnuită să lase astfel de atacuri 
fără a riposta şi, cu toate acestea, spre marea uimire a tinerilor, 
se prefăcu că nu aude şi nu răspunse. 

Monte-Cristo zâmbea văzând tăcerea aceasta care trăda o 
umilinţă neobişnuită, arătând totodată baroanei două glastre 
imense de porțelan chinezesc, pe care şerpuiau vegetaţii marine 
de o grosime şi de o formă aşa cum numai natura poate fi 
înzestrată. 

Baroana era înmărmurită. 

— Ei, dar s-ar putea planta aici şi un castan de la Tuilleries! 
spuse ea. Cum de s-au putut fabrica atare enormităţi? 

— O, doamnă, să nu ne întrebaţi pe noi, ticluitori de 
statuete şi de sticlă dantelată, declară Monte-Cristo; aici e opera 
altei epoci, un fel de operă a geniilor pământului şi mării. 

— Din ce epocă ar putea să fie? 

— Nu ştiu. Am auzit numai că un împărat al Chinei pusese 
să se construiască un cuptor special; că în cuptor fuseseră 
băgate, unul după altul, douăsprezece glastre asemănătoare 
acestora. Două se sparseră sub puterea focului; celelalte zece 
au fost coborâte la trei sute de stânjeni în fundul mării. Marea, 
care ştia ce i se cere, zvârli asupra lor lianele ei, îşi încolăci 
mărgeanurile, îşi încrustă scoicile; totul fu cimentat de două 
sute de ani în adâncimile ameţitoare, căci o revoluţie îl alungară 
pe împăratul care voise să facă încercarea, nelăsând decât 


procesul-verbal ce constata arderea vaselor şi coborârea în 
fundul mării. După două sute de ani procesul-verbal fu regăsit şi 
oamenii se gândiră să scoată vasele. Cu aparate făcute special, 
scufundătorii porniră să descopere locul unde au fost aruncate; 
dar din zece nu mai regăsiră decât trei, celelalte fiind 
împrăştiate şi sfărâmate de valuri. Imi plac vasele acestea 
înlăuntrul cărora îmi închipui uneori că monştri informi, 
înfricoşători,  misterioşi, la fel cu aceia pe care numai 
scufundătorii îi văd, şi-au fixat uimiţi privirea cenuşie şi rece şi 
în care au dormit miriade de peşti ce se refugiau să scape de 
urmărirea vrăjmaşilor. 

Între timp, nu prea amator de curiozităţi, Danglars smulgea 
maşinal, una după alta, florile unui splendid portocal; după ce 
sfârşi cu portocalul, se adresă unui cactus, dar cactusul, mai 
puţin prietenos decât portocalul, îl înţepă. 

Atunci el tresări şi se frecă la ochi, ca şi cum s-ar fi trezit 
dintr-un vis. 

— Domnule, îi spuse Monte-Cristo zâmbind, 
dumneavoastră, care sunteţi amator de tablouri şi aveţi lucruri 
aşa de minunate, nu vi le recomand pe ale mele. Cu toate 
acestea, priviți două Hobbema un Paul Potter, un Mieris, două 
Gérard Dow, un Rafaël, un Van Dick, un Zurbaran şi două sau 
trei Murillo, vrednice de a fi prezentate. 

— Aha, uite un Hobbema pe care îl recunosc! Exclamă 
Debray. 

— Serios? 

— Da, a fost propus Muzeului. 

— Care nu posedă aşa ceva, dacă nu mă înşel, se încumetă 
Monte-Cristo. 

— Nu şi care totuşi a refuzat să-l cumpere. 

— De ce? întrebă Château-Renaud. 

— Ai haz, pentru că guvernul nu e îndeajuns de bogat. 

— A, pardon, spuse Château-Renaud. Aud totuşi spunându- 
se aceasta în fiecare zi, de opt ani şi nu mă pot încă obişnui. 

— Te vei obişnui, spuse Debray. 

— Nu cred, răspunse Château-Renaud. 

— Domnul maior Bartolomeo Cavalcanti! Domnul viconte 
Andrea Cavalcanti! Anunţă Baptistin. 

Un guler de atlas, nou-nouţ, o barbă proaspătă, mustăţi 
cărunte, ochii siguri, o haină de maior împodobită cu trei plăci şi 


cu cinci cruci, pe scurt o ţinută ireproşabilă de ostaş bătrân, aşa 
se prezentă maiorul Bartolomeo Cavalcanti, afectuosul părinte 
pe care îl cunoaştem. 

Lângă el, în veşminte nou-nouţe, înainta cu zâmbetul pe 
buze vicontele Andrea Cavalcanti, respectuosul fiu pe care de 
asemenea îl cunoaştem. 

Cei trei tineri vorbeau împreună, privirile lor se îndreptau 
de la tată la fiu şi se opriră, fireşte, mai îndelung asupra 
acestuia din urmă, pe care îl examinară. 

— Cavalcanti! Glăsui Debray. 

— Frumos nume! spuse Morrel. 

— Da, declară Château-Renaud. E drept, italienii aceştia au 
nume frumoase, dar se îmbracă prost. 

— Eşti pretenţios, Château-Renaud, reluă Debray, hainele 
sunt făcute de un croitor excelent şi nou-nouţe. 

— Tocmai asta le reproşez. Domnul are aerul că se îmbracă 
astăzi pentru întâia oară. 

— Cine-s domnii aceştia? întrebă Danglars pe contele de 
Monte-Cristo. 

— Aţi auzit, familia Cavalcanti. 

— Am aflat numele lor, atâta tot. 

— A, da, aveţi dreptate, dumneavoastră nu sunteţi la 
curent cu nobilimea italiană, cine spune Cavalcanti, spune rasă 
de prinţ. 

— Avere frumoasă? întrebă bancherul. 

— Fabuloasă. 

— Cu ce se îndeletnicesc ei? 

— Încearcă s-o mănânce fără să izbutească. Au de 
altminteri credite şi asupra dumneavoastră, după câte mi-au 
spus când au venit alaltăieri să mă vadă. l-am invitat într-adins. 
Vi-i voi prezenta. 

— Am însă impresia că vorbesc foarte curat franceza, glăsui 
Danglars. 

— Fiul a fost crescut într-un colegiu de la Sud, la Marsilia 
sau prin împrejurimi, mi se pare. Îi veţi găsi entuziasmați. 

— Entuziasmaţi, de ce? întrebă baroana. 

— De franţuzoaice, doamnă. Tânărul vrea cu orice preţ să 
se însoare cu o femeie din Paris! 

— Frumoasă idee! spuse Danglars înălţând din umeri. 


Doamna Danglars îşi privi soţul cu o privire care, în orice alt 
moment, ar fi prevestit o furtună, dar pentru a doua oară ea 
tăcu. 

— Baronul pare foarte posomorât astăzi, îi spuse Monte- 
Cristo doamnei Danglars, nu cumva au de gând să-l facă 
ministru? 

— Nu încă, după câte ştiu. Cred mai de grabă că a jucat la 
bursă, că a pierdut şi că nu ştie de cine să se agaţe. 

— Domnul şi doamna de Villefort! Strigă Baptistin. 

Cele două persoane anunţate intrară. In ciuda puterii sale 
de stăpânire, domnul de Villefort era vădit emoţionat. Când îi 
întinse mâna, Monte-Cristo o simţi tremurând. Ș 

— Hotărât lucru, numai femeile ştiu să se ascundă! Işi 
spuse Monte-Cristo privind-o pe doamna Danglars, care zâmbea 
procurorului regal şi îi îmbrăţişa nevasta. 

După primele complimente, contele îl văzu pe Bertuccio 
care, ocupat până atunci la oficiu, se furişa într-un salonaş de 
alături. 

Se duse la el. 

— Ce doreşti, domnule Bertuccio? 

— Excelenţa sa nu mi-a spus numărul musafirilor. 

— Ada! 

— Câte tacâmuri? 

— Numără singur. 

— A sosit toată lumea, Excelenţă? 

— Da. 

Bertuccio îşi furişă privirea prin uşa întredeschisă. Monte- 
Cristo îl urmărea din ochi. 

— O, Doamne! Exclamă el. 

— Ei, ce e? întrebă contele. 

— Femeia aceea... femeia aceea... 

— Care? 

— Aceea cu rochie albă şi cu multe diamante... blonda... 

— Doamna Danglars? 

— Nu ştiu cum o cheamă. Dar ea e, domnule, ea e... 

— Care ea? 

— Femeia din grădină. Aceea care era însărcinată. Care se 
plimba aşteptând... aşteptând... 

Bertuccio rămase cu gura căscată, palid, cu părul zbârlit. 

— Aşteptând pe cine? 


Fără să răspundă, Bertuccio îl arătă pe Villefort cu degetul, 
aproape cu gestul cu care Macbeth l-a arătat pe Banco. 

— Oh! Murmură el, în sfârşit, vedeţi? 

— Ce? Pe cine? 

— Peel. 

— Pe el. Pe domnul procuror regal de Villefort? Bineînţeles 
că îl văd. 

— Dar nu l-am ucis? 

— Ei, bunul meu domn Bertuccio, glăsui contele, mi se pare 
că îţi pierzi mintea. 

— Cum, n-a murit? 

— Vezi bine că nu. În loc să izbeşti între a şasea şi a şaptea 
coastă din stânga, cum e obiceiul compatrioţilor voştri, ai izbit, 
desigur, mai sus sau mai jos ori poate că nimic din ce mi-ai 
povestit nu e adevărat, ci un vis al imaginaţiei dumitale, o 
halucinație a minţii; vei fi adormit digerându-ţi prost răzbunarea, 
ea te-a apăsat pe stomac, ai avut un coşmar, atâta tot. Haide, 
revino-ţi în fire şi numără: doamna şi domnul de Villefort, doi; 
domnul şi doamna Danglars, patru; domnul de Château-Renaud, 
domnul Debray, domnul Morrel, şapte; domnul maior 
Bartolomeo Cavalcanti, opt. 

— Opt! Repetă Bertuccio. 

— Stai, stai, ce dracu eşti aşa de grăbit? Uiţi pe unul din 
musafirii mei. Priveşte mai la stânga. Domnul Andrea 
Cavalcanti, tânărul în frac negru care se uită la Fecioara lui 
Murillo, cel care se întoarce. 

De data aceasta Bertuccio scoase un strigăt pe care 
privirea lui Monte-Cristo i-l stinse pe buze. 

— Benedetto! Şopti el. Ce fatalitate! 

— Domnule Bertuccio, sună orele şase şi jumătate, spuse 
contele cu asprime; e ora la care am dat ordin să se aducă la 
masă; ştii că nu-mi place să aştept. 

Şi Monte-Cristo reintră în salonul în care musafirii îl 
aşteptau, în timp ce Bertuccio ajungea în sufragerie, 
rezemându-se de pereţi. 

Peste cinci minute uşile salonului se deschiseră. Bertuccio 
apăru, făcând asemeni lui Vatel la Chantilly un ultim şi eroic 
efort: 

— Domnul conte e servit, spuse el. 

Monte-Cristo oferi doamnei de Villefort braţul. 


— Domnul de Villefort, spuse el, fiţi vă rog cavalerul 
doamnei baroane Danglars. 
Villefort se supuse şi trecură în sufragerie. 


Capitolul XXVI Dineul 


Era vădit că, trecând în sala de mâncare, acelaşi sentiment 
însufleţea pe toţi musafirii. Se întrebau ce bizară influenţă îi 
adusese pe toţi în casa asta şi totuşi, măcar că unii se mirau şi 
erau neliniştiţi găsindu-se aici, n ar fi voit să pară. 

Relaţii de dată recentă, poziţia excentrică şi izolată, averea 
necunoscută şi aproape fabuloasă a contelui impuneau ca pe o 
datorie bărbaţilor să fie circumspecţi şi ca pe o lege femeilor să 
nu intre în casa în care nici o femeie nu le putea primi; cu toate 
acestea ei trecuseră, bărbaţii peste prudenţă, femeile peste 
convenienţă, iar curiozitatea, care îi îmboldea cu acul ei 
irezistibil, învinsese. 

Nici măcar familia Cavalcanti, tatăl şi fiul, unul în ciuda 
rigidităţii, altul în ciuda dezinvolturii, nu păreau preocupaţi de 
gândul că se găsesc reuniți la omul a cărui ţintă nu o puteau 
concepe, dimpreună cu alţi oameni pe care îi vedeau pentru 
întâia oară. 

Doamna Danglars schiţase o mişcare văzând că, la invitaţia 
lui Monte-Cristo, domnul de Villefort se apropie de ea pentru a-i 
oferi braţul, iar domnul de Villefort îşi simţise privirea 
tulburându-se sub ochelarii de aur la atingerea braţului 
baroanei. 

Contelui nu-i scăpase nici o mişcare, iar simpla alăturare a 
indivizilor prezenta pentru observatorul scenei un interes 
excepţional. 

Domnul de Villefort avea la dreapta pe doamna Danglars şi 
la stânga pe Morrel. 

Contele se afla între doamna de Villefort şi Danglars. 

Celelalte locuri erau ocupate de Debray, aşezat între 
Cavalcanti tatăl şi Cavalcanti fiul şi de Château-Renaud, aşezat 
între doamna de Villefort şi Morrel. 

Masa fu minunată: Monte-Cristo îşi impusese să răstoarne 
complet simetria pariziană şi să dea curiozităţii musafirilor, mai 


mult decât apetitului lor, alimentul dorit. Li se oferi un festin 
oriental, dar oriental în felul în care puteau să fie festinurile 
zânelor arabe. 

Toate fructele pe care cele patru părţi ale lumii pot să le 
reverse, intacte şi savuroase, în cornul abundenței europene, se 
aflau grămădite în piramide, în vase chinezeşti şi în cupe 
japoneze. Păsările rare, peştii monstruoşi, întinşi pe tăvi de 
argint, toate vinurile Arhipelagului, Asiei Mici şi de la Cap, 
închise în sticle cu forme bizare, a căror vedere sporea parcă 
savoarea vinurilor, defilară ca una din acele reviste pe care 
Apicius le trecea, dimpreună cu comesenii săi, pe dinaintea 
parizienilor care înțelegeau că se poate cheltui o mie de ludovici 
la un dineu de şase persoane, cu condiţia însă ca, asemenea 
Cleopatrei, să se mănânce perle sau, asemenea lui Lorenzo de 
Medicis, să se bea aur topit. 

Monte-Cristo văzu uimirea generală şi începu să râdă şi să 
facă haz cu glas tare. 

— Domnilor, spuse el, veţi recunoaşte — nu-i aşa? — că, 
pentru cine a ajuns la un anume grad de bogăţie, nu există ceva 
mai necesar decât inutilul, după cum doamnele vor admite că, 
la un anume grad de exaltare, nu există ceva mai pozitiv decât 
idealul. Mergând mai departe pe calea raţionamentului, ce e 
minunea? Ceea ce nu înţelegem. Ce e un bun dorit într-adevăr? 
Un bun pe care nu putem să-l avem. Or, scopul întregii mele 
vieţi e să văd lucruri pe care nu le pot înţelege şi să-mi procur 
lucruri care nu se pot avea. Izbutesc, cu două mijloace: banul şi 
voinţa. Pun, în urmărirea unei fantezii, de exemplu, aceeaşi 
stăruinţă pe care dumneavoastră, domnule Danglars, o puneţi în 
crearea unei linii de drum de fier; pe care dumneavoastră, 
domnule de Villefort, o puneţi în condamnarea unui om la 
moarte; dumneavoastră, domnule Debray, în pacificarea unui 
regat; dum-neavoastră, domnule de Château-Renaud, în a fi pe 
placul unei femei; şi dumneata domnule Morrel, în a îmblânzi un 
cal pe care nu îl poate încăleca nimeni. De exemplu, vedeţi 
aceşti doi peşti născuţi unul la cincizeci de leghe de Saint- 
Petersburg, altul la cinci leghe de Neapole; nu e amuzant să fie 
reuniți pe aceeaşi masă? A 

— Ce peşti sunt aceştia? Intreabă Danglars. 


— Domnul de Château-Renaud, care a trăit în Rusia, vă va 
spune numele unuia, răspunse Monte-Cristo, iar domnul maior 
Cavalcanti, care este italian, vă va spune numele celuilalt. 

— Acesta este, mi se pare, o cegă, spuse Château-Renaud. 

— Perfect. 

— lar acesta este, dacă nu mă înşel, glăsui Cavalcanti, o 
mreană. 

— Exact. Acum, domnule Danglars, întrebaţi-i pe dumnealor 
unde se pescuiesc peştii aceştia. 

— Cega nu se pescuieşte decât din Volga, spuse Château- 
Renaud. 

— Eu nu cunosc decât lacul Fusare care furnizează mrene 
de mărimea aceasta, glăsui Cavalcanti. 

— Aşadar, unul vine din Volga şi altul din lacul Fusare. 

— Cu neputinţă! Exclamară musafirii. 

— Tocmai aceasta mă amuză, glăsui Monte-Cristo. Eu sunt 
ca Nerone: cupitor impossi-bilium; şi asta vă amuză şi pe 
dumneavoastră în momentul de faţă; carnea care poate, în 
realitate, nu e mai bună decât a şalăului vi se va părea în 
curând excelentă, deoarece vă închipuiaţi că nu se poate 
procura şi pentru că totuşi o aveţi. 

— Dar cum au fost transportaţi ambii peşti la Paris? 

— O, doamne, nimic mai simplu: peştii au fost aduşi fiecare 
în câte un butoi căptuşit, unul cu răchită şi ierburi de fluviu, altul 
cu pipirig şi cu plante de lac; au fost puşi într-un furgon special; 
au trăit, astfel, cega douăsprezece zile şi mreana opt; şi erau în 
viaţă amândoi când bucătarul meu i-a ucis, pe unul în lapte, pe 
altul în vin. Nu credeţi, domnule Danglars? 

— In orice caz, mă îndoiesc, răspunse Danglars zâmbind. 

— Baptistin, spuse Monte-Cristo, adu cealaltă cegă şi 
mreana; cele care au venit în alte butoaie şi care încă trăiesc. 

Danglars holbă ochii. Societatea bătu din palme. 

Patru servitori aduseră două butoaie căptuşite cu plante şi 
în fiecare se zbătea câte un peşte la fel cu cei serviţi pe masă. 

— Dar de ce câte doi de fiecare specie? întrebă Danglars. 

— Pentru că se putea ca unul să moară, răspunse Monte- 
Cristo. 

— Sunteţi, într-adevăr, un om extraordinar, glăsui Danglars, 
şi, orice ar spune filosofii, e superb lucru să fii bogat. 

— Şi mai cu seamă să ai idei, spuse doamna Danglars. 


— O, nu-mi faceţi onoarea de a-mi atribui originalitatea 
aceasta, doamnă; ea ocupa loc de cinste, la romani; iar Pliniu 
istoriseşte că se trimitea, de la Ostia la Roma, cu şiruri de sclavi, 
care îi purtau pe cap, peşti de specia celui denumit de el mulus 
şi care, după descrierea ce o face, e probabil peştele auriu. De 
asemeni era un lux să-l aibă viu şi un spectacol foarte amuzant 
să-l vadă murind, căci murind, el îşi schimba de trei patru ori 
culoarea şi, ca un curcubeu care se evaporează, trecea prin 
toate nuanțele prismei, după ce-l trimiteau la bucătărie. Agonia 
lui îi sporea meritul. Dacă nu era văzut viu, îl dispreţuiau mort. 

— Da, spuse Debray; dar, de la Ostia la Roma nu sunt decât 
şapte sau opt leghe. 

— Într-adevăr, răspunse Monte-Cristo. Dar unde ar fi 
meritul de a veni la 1 800 de ani după Lucullus, dacă nu am face 
mai mult decât el? 

Cei doi Cavalcanti holbau ochi enormi, însă aveau 
inteligenţa să nu scoată o vorbă. 

— Toate acestea sunt foarte plăcute, glăsui Château- 
Renaud; totuşi ceea ce admir mai mult, mărturisesc, este 
admirabila promptitudine cu care sunteţi servit. Nu-i aşa, 
domnule conte, că n-aţi cumpărat casa aceasta decât acum 
cinci-şase zile? 

— Cel mult, spuse Monte-Cristo. 

— Ei bine, sunt sigur că în acest timp ea a suferit o 
transformare completă, căci, dacă nu mă înşel, avea altă 
intrare, iar curtea era pavată şi goală, în timp ce astăzi ea e un 
splendid gazon, mărginit de arbori care par să aibă o sută de 
ani. 

— Ce vreţi? Ador verdeaţa şi umbra, spuse Monte-Cristo. 

— Într-adevăr, declară doamna de Villefort, altădată se 
intra printr-o poartă ce dădea spre drum şi îmi amintesc că, în 
ziua miraculoasei mele salvări, m-aţi introdus în casă prin şosea. 

— Da, doamnă, declară Monte-Cristo; dar am preferat pe 
urmă o intrare care să-mi permită să văd prin poartă Bois de 
Boulogne. 

— În patru zile? E o minune! Glăsui Morrel. 

— Într-adevăr, e miraculos lucru să faci dintr-o casă veche 
una nouă, spuse Château-Renaud; căci casa era foarte veche şi 
chiar foarte tristă. Mi-aduc aminte că am fost însărcinat de 


mama mea s-o vizitez acum doi sau trei ani, când domnul de 
Saint-Meran a scos-o în vânzare. 

— Domnul de Saint-Meran? întrebă doamna de Villefort. 
Casa aparţinea, aşadar, domnului de Saint-Meran înainte de a o 
cumpăra dumneavoastră? 

— Se pare că da, răspunse Monte-Cristo. 

— Cum se pare? Nu ştiţi de la cine aţi cumpărat casa? 

— Pe cuvântul meu nu, căci de toate aceste amănunte se 
ocupă administratorul. 

— E adevărat că, de cel puţin zece ani, ea nu fusese 
locuită, spuse Château-Renaud şi era o mare tristeţe s-o vezi cu 
persienele lăsate, cu uşile închise şi cu bălăriile în curte. Dacă 
nu ar fi aparţinut socrului unui procuror regal, puteai crede că e 
una din casele blestemate unde a fost săvârşită o crimă. 

Villefort, care până atunci nu se atinsese de cele trei-patru 
pahare cu vinuri extraordinare puse în faţa sa, luă unul la voia 
întâmplării şi-l goli dintr-o dată. 

Monte-Cristo lăsă să se scurgă o clipă. Apoi, în mijlocul 
tăcerii care urmase cuvintelor lui Château-Renaud, spuse: 

— E ciudat, domnule baron, dar acelaşi gând mi-a venit şi 
mie când am intrat aici pentru prima oară; iar casa mi s-a părut 
aşa de lugubră încât n-aş fi cumpărat-o niciodată dacă 
administratorul meu nu o lua. Probabil că ticălosul primise un 
bacşiş din partea notarului. 

— Probabil, îngăimă Villefort, încercând să zâmbească. 
Credeţi-mă însă că eu n-am nici un amestec. Domnul de Saint- 
Me&ran a vrut ca locuinţa aceasta, care face parte din zestrea 
nepoatei sale, să fie vândută deoarece, dacă mai rămânea încă 
trei sau patru ani pustie, s-ar fi ruinat. 

De data aceasta se îngălbeni Morrel. 

— Era mai cu seamă, continuă Monte-Cristo, o cameră 
foarte simplă în aparenţă, o cameră ca toate camerele, tapetată 
cu damasc roşu, care m a impresionat enorm. 

— De ce? întrebă Debray. De ce v-a impresionat? 

— Ne putem explica oare lucrurile instinctive? Glăsui 
Monte-Cristo; nu există locuri unde ai impresia că aspiri, în mod 
firesc, tristeţea? De ce? Nu ştim. Printr-o înlănţuire de amintiri, 
printr-un capriciu al cugetului care ne duce la alte timpuri, la 
alte locuri ce n-au poate nici o legătură cu timpurile şi locurile în 
care ne aflăm; fapt e că încăperea aceasta îmi evoca admirabil 


camera marchizei de Granges sau a Desdemonef. Dar, ia staţi, 
deoarece am terminat cu masa, ţin să v-o arăt şi pe urmă vom 
cobori să luăm cafeaua în grădină. 

Monte-Cristo făcu un semn pentru a cere părerea 
musafirilor. Doamna de Villefort se ridică, Monte-Cristo făcu la 
fel şi toată lumea le imită exemplul. 

Villefort şi doamna Danglars rămaseră o clipă pironiţi, parcă 
se întrebau din ochi, reci, tăcuţi, îngheţaţi. 

— Ai auzit? Glăsui doamna Danglars. 

— Trebuie să mergem, răspunse Villefort, sculându-se şi 
oferindu-i braţul. 

Lumea se împrăştiase prin casă, mânată de curiozitate, căci 
fiecare îşi închipuia că vizita nu se va mărgini la camera aceea 
şi că, în acelaşi timp, vor parcurge restul hardughiei din care 
Monte-Cristo făcuse un palat. Se năpustiră deci prin uşile 
deschise. Monte-Cristo îi aştepta pe cei doi întârziaţi; apoi după 
ce trecură şi ei, îi urmă cu un zâmbet care, dacă musafirii l-ar fi 
văzut, i-ar fi înspăimântat mai mult decât camera în care intrau. 

Străbătură apartamentele, camere mobilate în stil oriental, 
cu divane şi perne în loc de pat, cu pipe şi arme în loc de 
mobilă; saloane tapetate cu cele mai frumoase tablouri ale 
vechilor maeştri; buduaruri tapetate cu stofe chinezeşti în culori 
capricioase, cu desene fantastice, cu ţesături minunate; 
ajunseră, în sfârşit, în camera faimoasă. 

Ea nu prezenta nimic deosebit, în afară de faptul că, deşi 
asfinţea, nu era luminată şi păstra un caracter de vechime, pe 
când toate celelalte camere îmbrăcaseră o găteală nouă. 

Ambele motive erau suficiente, într-adevăr, pentru a-i da o 
notă lugubră. 

—  Phii, înfricoşătoare, într-adevăr! Exclamă doamna de 
Villefort. 

Doamna Danglars încercă să îngâne câteva cuvinte care nu 
se auziră. 

Se încrucişară mai multe observaţii al căror rezultat fu că, 
într-adevăr, camera cu damasc roşu avea un aspect sinistru. 

— Nu-i aşa? Glăsui Monte-Cristo. la priviţi ce bizar este 
aşezat patul, ce tapet sumbru, însângerat! lar portretele acestea 
în pastel, pe care umezeala le-a îngălbenit, nu par a spune cu 
buzele lor vinete şi cu ochii înfricoşaţi: am văzut? 


Villefort deveni livid, doamna Danglars căzu într-un şezlong 
aflat lângă cămin. 

— O, aveţi curajul să vă aşezaţi pe scaunul acesta unde 
poate a fost comisă crima? întrebă doamna de Villefort, 
zâmbind. 

Doamna Danglars se ridică repede. 

— Dar asta nu e totul, spuse Monte-Cristo. 

— Ce mai este? întrebă Debray, căruia nu-i scăpă emoția 
doamnei Danglars. 

— A, da, ce mai este? întrebă Danglars, căci mărturisesc că 
până în prezent nu văd mare lucru; dumneavoastră ce spuneţi, 
domnule Cavalcanti? 

— O, noi avem la Pisa turnul lui Ugolino, la Ferrara 
închisoarea lui Tasso şi la Rimini camera Francescăi şi a lui 
Paulo. 

— Da, dar nu aveţi scăriţa aceasta, spuse Monte-Cristo, 
deschizând o uşă pierdută în tapet, priviţi-o şi spuneţi-mi ce 
credeţi. 

— Ce sinistră răsucire! spuse Château-Renaud râzând. 

— Nu ştiu dacă vinul de Chio dispune la melancolie, spuse 
Debray, dar fapt e că văd toată casa în negru. 

De când fusese vorba de zestrea Valentinei, Morrel 
rămăsese trist, nu mai rostise un cuvânt. 

—  Închipuiţi-vă, spuse Monte-Cristo, un Othello sau un 
abate de Granges coborând, pas cu pas, într-o noapte mohorâtă 
şi vijelioasă, scara aceasta, cu o povară lugubră pe care se 
grăbeşte s-o ascundă de vederea oamenilor, dacă nu de privirea 
lui Dumnezeu. 

Doamna Danglars leşină pe jumătate la braţul lui Villefort, 
care fu o-bligat, la rându-i, să se sprijine de perete. 

— O, doamnă, ce aveţi? Cum v-aţi îngălbenit! Exclamă 
Debray. 

— Ce are? Foarte simplu, glăsui doamna de Villefort; 
domnul de Monte-Cristo ne povesteşte lucruri înfricoşătoare cu 
intenţia, desigur, de a ne face să murim de spaimă. 

— O, da, spuse Villefort. Într-adevăr, conte, le înfricoşaţi pe 
doamne. 

— Ce ai? Şopti Debray doamnei Danglars. 

— Nimic, nimic, spuse aceasta cu o sforţare, am nevoie de 
aer, atâta tot. 


— Vrei să cobori în grădină? întrebă Debray, oferind 
doamnei Danglars braţul şi înaintând spre scara mascată. 

— Nu spuse ea, nu, prefer să rămân aici. 

— E serioasă spaima aceasta, doamnă? întrebă Monte- 
Cristo. 

— Nu, domnule, declară doamna Danglars, dar aveţi un 
mod de a imagina lucrurile care dă iluziei aspectul realităţii. 

— O, da, spuse Monte-Cristo zâmbind, toate acestea sunt 
chestiuni de imaginaţie, căci la urma-urmei de ce nu ne-am 
închipui camera aceasta ca o bună şi onestă cameră de mamă 
de familie? Patul purpuriu ca pe un pat vizitat de zeiţa Lucina şi 
scara misterioasă ca pe un loc pe unde, încetişor, să nu tulbure 
somnul odihnitor al lehuzei, trece medicul, sau doica, sau 
părintele cu copilul care doarme? 

De data aceasta, în loc ca evocarea s-o liniştească, doamna 
Danglars scoase un geamăt şi leşină de-a binelea. 

— Doamna Danglars se simte rău, îngăimă Villefort, poate 
că ar trebui transportată la trăsură. 

— O, Doamne şi eu care mi-am uitat flaconul... spuse 
Monte-Cristo. 

— Îl am pe al meu, glăsui doamna de Villefort. 

Şi întinse lui Monte-Cristo un flacon plin cu un lichid roşu, 
asemănător celui cu care contele încercase asupra lui Edouard 
influenţa binefăcătoare. 

— O! Exclamă Monte-Cristo, luându-l din mâna doamnei de 
Villefort. 

— Da, murmură aceasta, în urma indicațiilor 
dumneavoastră am încercat. 

— ŞI aţi izbutit? 

— Îmi închipui că da. 

Doamna Danglars fusese transportată în camera de alături. 
Monte-Cristo turnă pe buzele ei o picătură din lichidul roşu şi ea 
îşi reveni. 

— Vai, ce vis groaznic! spuse ea. 

Villefort îi strânse mâna puternic ca să-i arate că n-a visat. 

Îl căutară pe domnul Danglars, dar, prea puţin dispus 
pentru impresiile poetice, el coborâse în grădină şi vorbea cu 
domnul Cavalcanti-tatăl despre un proiect de cale ferată de la 
Livorno la Florenţa. 


Monte-Cristo părea deznădăjduit, o luă pe doamna 
Danglars la braţ şi o conduse în grădină, unde îl găsiră pe 
domnul Danglars bând cafeaua între domnii Cavalcanti, tatăl şi 
fiul. 

— Într-adevăr, doamnă, v-am înfricoşat tare? O întrebă el. 

— Nu, domnule, dar, ştiţi, lucrurile ne impresionează după 
starea de spirit în care ne aflăm. 

Villefort se strădui să râdă. 

— Şi atunci, înţelegeţi, spuse el, e de ajuns o supoziţie, o 
himeră... 

— Ei bine, credeţi-mă, eu am convingerea că în casa 
aceasta a fost săvârşită o crimă, declară Monte-Cristo. 

— Luaţi seama, spuse doamna de Villefort, avem aici pe 
procurorul regal. 

— Uite, pentru că ne găsim adunaţi laolaltă, eu aş profita 
pentru a face o declaraţie, răspunse Monte-Cristo. 

— O declaraţie? întrebă Villefort. 

— Da şi faţă de martori. 

— Toată chestia aceasta este foarte interesantă, spuse 
Debray, iar dacă, într-adevăr, a fost o crimă, ne vom face 
admirabil digestia. 

— A fost o crimă, spuse Monte-Cristo. Poftiţi pe aici, 
domnilor, poftim, domnule de Villefort, pentru ca declaraţia să 
fie valabilă, ea trebuie făcută autorităţilor competente. 

Monte-Cristo îl luă pe Villefort de braţ şi, în timp ce 
strângea braţul doamnei Danglars, îl târî pe procurorul regal 
până sub platanul unde umbra era mai deasă. 

Toţi ceilalţi invitaţi îi urmau. 

— Uite, spuse Monte-Cristo, aici, în locul acesta (şi lovea 
pământul cu piciorul), aici, pentru a reîntineri copacii bătrâni, 
am pus să se sape şi să se pună pământ vegetal; ei bine, 
lucrătorii mei, săpând, au dezgropat o lădiţă, sau mai bine-zis 
fierăriile de lădiţă, în mijlocul cărora era scheletul unui prunc. 
Nădăjduiesc că aceasta nu e fantasmagorie, nu-i aşa? 

Monte-Cristo simţi că braţul doamnei Danglars se 
înţepeneşte şi că mâna lui Villefort se înfioară. 

— Un prunc? Repetă Debray. Drace, lucrul devine serios! 

— Vedeţi, nu mă înşelam, spuse Château-Renaud, când 
susţineam adineauri că locuinţele au un suflet şi o figură ca 
oamenii şi că poartă pe fizionomia lor reflexul întâmplărilor 


trăite. Casa era tristă pentru că avea remuşcări; avea remuşcări 
pentru că tăinuia o crimă. 

— O, cine spune că e o crimă? Reluă Villefort, încercând o 
ultimă sforţare. 

— Cum, un copil îngropat de viu într-o grădină, nu eo 
crimă? Exclamă Monte-Cristo. Dar cum numiţi dumneavoastră 
fapta aceasta, domnule procuror regal? 

— Cine spune însă că a fost îngropat de viu? 

— De ce l-ar fi îngropat aici, dacă era mort? Grădina n-a 
fost niciodată un cimitir. 

— Ce li se face în ţara asta infanticizilor? întrebă cu 
naivitate maiorul Cavalcanti. 

— O, li se taie pur şi simplu capul, răspunse Danglars. 

— A, li se taie capul? Exclamă Cavalcanti. 

— Aşa mi se pare... E adevărat, domnule de Villefort? 
întrebă Monte-Cristo. 

— Da, domnule conte, răspunse acesta cu un accent care 
nu mai avea nimic omenesc. 

Monte-Cristo îşi dădu seama că mai mult decât atât nu 
puteau să suporte cele două persoane pentru care pregătise 
scena; şi, nevoind să împingă lucrurile prea departe, spuse: 

— Domnilor, mi se pare că am uitat cafeaua. 

Şi îşi readuse invitaţii spre masa aşezată în mijlocul peluzei. 

— Într-adevăr, domnule conte, spuse doamna Danglars, mi- 
e ruşine să-mi mărturisesc slăbiciunea, dar istoriile acestea 
groaznice m-au tulburat; daţi-mi voie, vă rog, să iau loc. 

Şi căzu pe un scaun. 

Monte-Cristo o salută şi se apropie de doamna de Villefort. 

— Mi se pare că doamna Danglars mai are nevoie de 
flaconul dumneavoastră, spuse el. 

Dar, mai înainte ca doamna de Villefort să se apropie de 
prietena ei, procurorul regal îi şoptise doamnei Danglars: 

— Trebuie să-ţi vorbesc. 

— Când? 

— Mâine. 

— Unde? 

— La biroul meu... la parchet, dacă vrei, e locul cel mai 
sigur. 

— Voi veni. 

În momentul acela doamna de Villefort se apropie. 


— Îți mulţumesc, scumpă prietenă, spuse doamna Danglars 
încercând să zâmbească, nu mai am nimic, mă simt cât se poate 
de bine. 


Capitolul XXVII Cerşetorul 


Timpul trecea. Doamna de Villefort manifestase dorinţa de 
a se înapoia la Paris, ceea ce doamna Danglars nu avusese 
cutezanţa să facă, în ciuda indispoziţiei vădite pe care o încerca. 

La cererea soţiei sale, domnul de Villefort dădu deci cel 
dintâi semnalul de plecare. Oferi un loc în landoul său doamnei 
Danglars, pentru ca aceasta să fie sub îngrijirile nevesti-si. 
Cufundat într-o conversaţie industrială, cât se poate de 
interesantă, cu domnul Cavalcanti, domnul Danglars nu dădea 
nici o atenţie la tot ce se întâmpla în juru-i. 

Când a cerut doamnei de Villefort flaconul, Monte-Cristo 
observase că domnul de Villefort s-a apropiat de doamna 
Danglars; călăuzit de intuiţia sa, ghicise ce i-a spus, deşi domnul 
de Villefort vorbise aşa de încet încât abia fu auzit de doamna 
Danglars. 

Lăsă fără să intervină ca Morrel, Debray şi Château-Renaud 
să plece călare şi ca doamnele să se urce în landoul domnului 
de Villefort. La rându-i, tot mai încântat de Cavalcanti-tatăl, 
Danglars îl invită pe acesta cu el în cupeu. 

Andrea Cavalcanti se duse la trăsurica ce-l aştepta în faţa 
porţii şi al cărei cal sur era ţinut de un groom. 

Andrea nu vorbise mult la masă, tocmai pentru că era un 
băiat foarte inteligent şi pentru că se temuse să nu spună vreo 
prostie în mijlocul invitaţilor bogaţi şi puternici, printre care ochii 
lui holbaţi nu zăreau, poate, fără teamă un procuror regal. 

Fusese apoi acaparat de domnul Danglars, care, după o 
rapidă ochire aruncată bătrânului maior cu gât ţeapăn şi fiului 
acestuia încă sfios, făcând o legătură între toate aceste 
simptome şi ospitalitatea lui Monte-Cristo, se gândise că avea 
de-a face cu vreun nabab venit la Paris să-şi desăvârşească fiul 
în viaţa mondenă. 

Contemplase, deci, cu plăcere nespusă diamantul enorm 
care sclipea în degetul cel mic al maiorului, căci, prudent şi 


experimentat, de teamă să nu se întâmple vreun accident 
bancnotelor, maiorul le convertise pe dată într-un obiect de 
valoare. Apoi, după masă, tot sub pretextul industriei şi al 
călătoriilor, de scosese pe părinte şi pe fiu asupra felului lor de 
viaţă; iar părintele şi fiul — preveniţi că la Danglars urma să le 
fie deschis, unuia creditul de patruzeci şi opt de mii de franci 
daţi o dată pentru totdeauna, altuia creditul anual de cincizeci 
de mii de lire — fuseseră încântători şi plini de amabilitate cu 
bancherul. Şi, dacă nu s-ar fi stăpânit, ei ar fi strâns mâna 
servitorilor acestuia, într-atât de mult recunoştinţa lor încerca 
nevoia expansiunii. 

În special un lucru spori consideraţia, ba, am putea să 
spunem, veneraţia lui Danglars pentru Cavalcanti. Credincios 
principiului lui Horaţiu: nil admirari, acesta se mărginise, precum 
aţi văzut, să dea dovadă de ştiinţă, spunând din ce lac se scot 
cele mai bune mrene. Apoi, mâncase partea sa de peşte fără să 
rostească un cuvânt. Danglars trăsese de aici concluzia că 
bunătăţile acestea erau familiare ilustrului descendent al 
Cavalcantilor, care se hrănea probabil la el acasă cu păstrăvi 
aduşi din Elveţia şi cu languste care i se trimiteau din Bretania 
prin aceleaşi mijloace de care se slu-jise contele pentru a aduce 
mrene din lacul Fusare şi cegă din fluviul Volga. De aceea 
primise cu o foarte pronunţată bunăvoință cuvintele lui 
Cavalcanti: 

— Mâine, domnule, voi avea cinstea să vă fac o vizită în 
interes de afaceri. 

— lar eu, domnule, răspunse Danglars, voi fi fericit să vă 
primesc. 

Îi propusese apoi lui Cavalcanti să-l conducă la Hôtel des 
Princes, dacă nu îi venea prea greu să se despartă de fiul său. 

Cavalcanti răspunse că de multă vreme fiul său era deprins 
să ducă viaţa de tânăr; că, în consecinţă, avea caii şi echipajul 
propriu şi, deoarece n-au venit împreună, nu vedea nici o 
dificultate în a pleca separat. 

Maiorul se urcase deci în trăsura lui Danglars, iar bancherul 
se aşezase alături, tot mai încântat de ideile de ordine şi de 
economie ale acestui om, care totuşi dădea fiului său cincizeci 
de mii de franci pe an, ceea ce presupunea o avere de cinci sau 
şase sute de mii de lire venit. 


Andrea începu, pentru a-şi da aere, să-şi certe groomul că, 
în loc să vină să-l ia de la peron, îl aştepta la poarta de ieşire, 
silindu-l astfel să se ostenească a face treizeci de paşi pe jos. 

Groomul primi dojana cu smerenie, apucă, pentru a stăpâni 
calul care izbea nerăbdător în pământ, zăbala cu mâna stângă, 
întinse cu dreapta frânele lui Andrea, iar acesta le luă şi puse 
cizma de lac pe scară. 

În momentul acela o mână se aşeză pe umărul lui. Tânărul 
întoarse capul, închipuindu-şi că Danglars sau Monte-Cristo 
uitase ceva să-i spună. 

Dar, în locul unuia şi al altuia, nu zări decât o figură 
ciudată, arsă de soare, încadrată într-o barbă de model, nişte 
ochi sclipitori şi un zâmbet ironic luminând o gură în care 
străluceau în ordine, fără să lipsească vreunul, treizeci şi doi de 
dinţi albi, ascuţiţi şi flămânzi ca aceia ai unui lup sau ai unui 
şacal. 

O basma cu pătrăţele roşii acoperea capul cu păr cărunt; o 
bluză nespus de soioasă şi ruptă îmbrăca trupul slăbănog şi osos 
ale cărui ciolane păreau că se ciocnesc între ele în mers, ca ale 
unui schelet. În sfârşit, mâna care se aşeză pe umărul lui Andrea 
şi care fu cel dintâi lucru văzut de tânăr, i se păru de o mărime 
gigantică. A recunoscut tânărul, la lumina felinarului trăsuricii, 
figura aceasta, sau a fost numai izbit de înfăţişarea oribilă a 
omului? Nu am putea să spunem, fapt este însă că tresări şi se 
trase înapoi. 

— Ce pofteşti? spuse el. 

— lertaţi-mă, domnule, răspunse omul, ducând mâna la 
basmaua roşie; poate vă deranjez, dar am să vă vorbesc. 

— Nu se cerşeşte seara, spuse groomul, făcând o mişcare 
pentru a-l descotorosi pe stăpân de nepoftit. 

— Eu nu cerşesc, băieţelule,  glăsui necunoscutul, 
adresându-se servitorului cu un zâmbet ironic, un zâmbet aşa 
de înfricoşător încât acesta se dădu la o parte. Doresc numai să 
spun două cuvinte burghezului dumitale care m-a însărcinat cu 
un comision acum vreo cincisprezece zile. 

— Haide, ce vrei, spune repede, prietene, glăsui Andrea, 
stăpânindu-se îndeajuns pentru ca servitorul să nu-i observe 
tulburarea. 

— AŞ vrea... aş vrea... şopti omul cu basma roşie, să 
binevoiţi a mă cruța de osteneala de a mă întoarce la Paris pe 


jos. Sunt foarte obosit şi, deoarece nu m-am ospătat aşa de bine 
ca tine, abia pot să mă mai ţin. 

Tânărul tresări la auzul ciudatei familiarităţi. 

— Ei, haide, ce vrei? 

— Uite, vreau să mă laşi să mă urc în trăsura ta frumoasă şi 
să mă conduci tu. 

Andrea se îngălbeni, dar nu răspunse. 

— O, da, glăsui omul cu basma roşie vârându-şi mâinile în 
buzunare şi privindu-l pe tânăr cu ochi provocatori; mi-a venit 
aşa, o idee; auzi, micul meu Benedetto? 

La auzul acestui nume, tânărul medită, desigur, căci se 
apropie de groom şi îi spuse: 

— Omul acesta a fost însărcinat, într-adevăr, de mine cu un 
comision şi trebuie să-mi dea socoteală. Du-te pe jos până la 
barieră; ai să iei acolo o cabrioletă ca să nu întârzii prea mult. 

Valetul se depărtă uimit. 

— Lasă-mă cel puţin să merg pe unde e întuneric, spuse 
Andrea. 

— In privinţa asta, dă-mi voie să te duc eu pe unde este 
bine, glăsui omul cu basmaua roşie. 

Luă calul de căpăstru şi duse trăsurica într-un loc unde într- 
adevăr nu putea să vadă nimeni onoarea pe care i-o acorda 
Andrea. 

— O, eu nu mă urc din vanitate într-o trăsură frumoasă, îi 
spuse el; nu, ci doar pentru că sunt obosit şi apoi pentru că mai 
am de vorbit şi cu tine. 

— Haide, urcă-te, glăsui tânărul. 

Păcat că nu era ziuă, căci ar fi un spectacol curios acela al 
zdrenţărosului aşezat comod pe pernele brodate, lângă tânărul 
şi elegantul conducător al trăsuricii. 

Andrea mână calul până la ultima casă din sat, fără a spune 
un cuvânt tovarăşului său care, la rându-i, zâmbea şi tăcea ca şi 
cum ar fi fost încântat că se plimbă într-o trăsură aşa de bună. 

După ce ieşiră din Auteuil, Andrea privi în juru-i pentru a se 
încredința, desigur, că nu putea nimeni nici să-i vadă, nici să-i 
audă; şi atunci, oprind calul şi încrucişându-şi braţele în faţa 
omului cu basma roşie, spuse: 

— Ascultă, de ce vii să-mi strici liniştea? 

— Dar tu, flăcăule, de ce te păzeşti de mine? 

— Cu ce m-am păzit de dumneata? 


— Cu ce? Mai întrebi? Ne despărţim la podul Varului, îmi 
spui că te duci să călătoreşti în Piemont şi în Toscana şi, când 
colo, vii la Paris. 

— Ce te deranjează pe dumneata? 

— Nimic. Dimpotrivă, nădăjduiesc că o să-mi prindă bine. 

— Aha, asta înseamnă că mă speculezi, spune Andrea. 

— O, ce vorbe mari! 

— Faci rău, jupâne Caderousse, te înştiinţez. 

— Ei, Doamne, nu te supăra, mititelule; tu ştii, desigur, ce 
înseamnă nenorocirea: ei bine, nenorocirea îl face pe om 
pizmuitor. Eu te cred alergând prin Piemonte şi Toscana, obligat 
să fii faccino sau cicerone şi te deplâng din inimă ca pe copilul 
meu, Ştii că ţi-am spus totdeauna copilul meu... 

— Ei şi? Ei şi? 

— Răbdare, spiriduşule! 

— Eu am răbdare: hai, isprăveşte. 

— Şi, când colo, te văd deodată trecând bariera cu un 
groom, cu o trăsurică, cu straie nou-nouţe. Nu cumva ai 
descoperit o mină, sau ai preluat dugheana vreunui agent de 
schimb? 

— Aşadar, după cum mărturiseşti, eşti pizmuitor? 

— Nu, sunt mulţumit, aşa de mulţumit încât am vrut să te 
felicit, micule; dar deoarece nu eram îmbrăcat cum trebuie, mi- 
am luat toate măsurile ca să nu te compromit. 

— Frumoase măsuri! spuse Andrea; mi te adresezi în faţa 
servitorului meu. 

— Ei, ce vrei fiule, mă adresez ţie atunci când pot să te 
prind. Ai un cal foarte iute, o trăsurică foarte uşoară; luneci ca 
un ţipar; dacă te pierdeam astă-seară, riscam să nu te mai 
întâlnesc. 

— Vezi bine că nu mă ascund. 

— Eşti fericit şi aş vrea să spun şi eu despre mine la fel; eu 
mă ascund; unde mai pui că mi-era teamă că n-ai să mă 
recunoşti; dar m-ai recunoscut, adăugă Caderousse cu zâmbetul 
lui rău; eşti foarte drăguţ. 

— Mă rog, ce doreşti dumneata? spuse Andrea. 

— Benedetto, faci rău că nu mă mai tutuieşti, pe mine, 
vechiul tău tovarăş; ia seama, mă faci să devin pretenţios. 

Amenințarea domoli mânia tânărului; vântul constrângerii 
suflase peste ea. 


Îşi îndemnă din nou calul la trap. 

— Faci rău, Caderousse, că te agăţi astfel de un fost 
tovarăş, cum spuneai adineauri; tu eşti marsiliez, eu sunt... 

— Va să zică, ştii ce eşti acum? 

— Nu, dar am fost crescut în Corsica; tu eşti bătrân şi 
încăpățânat, eu sunt tânăr şi îndărătnic. Între oameni ca noi 
ameninţarea nu-şi are rostul şi totul trebuie să se facă prin bună 
înţelegere. Sunt eu de vină dacă soarta, care continuă să fie rea 
cu tine, este, dimpotrivă, bună cu mine? 

— Aşadar, soarta ta e bună? Groomul nu e de împrumut, 
trăsurica nu e de împrumut, hainele pe care le avem nu sunt de 
împrumut? Bravo, cu atât mai bine! spuse Caderousse, cu ochii 
strălucitori de lăcomie. 

— Vezi bine şi ştii bine, deoarece mi te adresezi, glăsui 
Andrea, aprinzându-se din ce în ce mai mult. Dacă aş avea o 
basma ca a ta pe cap, o bluză soioasă pe umeri şi încălţăminte 
găurită în picioare, nu m-ai recunoaşte. 

— Micule, mă dispreţuieşti şi faci rău; acum, că te-am 
regăsit, nu mă împiedică nimic să fiu îmbrăcat ca oricare altul, 
dat fiindcă-ţi cunosc inima bună: dacă ai două haine, îmi vei da 
una; eu îţi dădeam porţia mea de supă şi de fasole când erai 
prea flămând. 

— Adevărat, spuse Andrea. 

— Ce poftă aveai! Mai ai o poftă aşa de bună? 

— O, da! Răspunse Andrea râzând. 

— Cum te vei fi ospătat la prinţul de unde ieşişi! 

— Nu e un prinţ, ci pur şi simplu un conte. 

— Un conte? Şi bogat, nu? 

— Da, dar să nu-ţi faci speranţe; e un domn nu prea comod. 

— O, fii pe pace! N-am nici un gând cu privire la contele 
tău, şi-l las în seama ta. Dar, adăugă Caderousse, reluând 
zâmbetul rău care îi mai înflorise pe buze, trebuie să dai ceva 
pentru asta, pricepi. 

— Cât îţi trebuie? 

— Cred că cu o sută de franci pe lună... 

— Ei! 

— Aş trăi... 

— Cu o sută de franci? 

— Dar prost, înţelegi; însă cu... 

— Cu? 


— Cu o sută cincizeci de franci aş fi foarte fericit. 

— Na două sute, spuse Andrea. 

Şi puse în mâna lui Caderousse zece ludovici de aur. 

— Bun! Făcu Caderousse. 

— Prezintă-te la portar, la fiecare zi întâi de lună şi ai să 
găseşti tot atâta. 

— Ei, vezi că iar mă umileşti? 

— Cum aşa? 

— Mă pui în legături cu slugile; a, nu! Eu nu vreau să am 
de-a face decât cu tine. 

— Ei bine, cheamă-mă şi în fiecare zi întâi de lună, cel puţin 
câtă vreme îmi încasez renta, ai să ţi-o încasezi şi tu pe-a ta. 

— Haide-haide, văd că nu m-am înşelat, că eşti un băiat de 
treabă şi e o binefacere când oameni ca tine dau de noroc. la 
povesteşte-mi norocul care a dat peste tine. 

— Ce nevoie ai să ştii? întrebă Cavalcanti. 

— Hm, iarăşi neîncredere! 

— Nu. Uite, mi-am regăsit părintele. 

— Un părinte adevărat? 

— Eh, atâta vreme câtva plăti... 

— Ai să crezi şi ai să-l onorezi, e drept. Cum îi spune 
părintelui tău? 

— Maiorul Cavalcanti. 

— Şi e mulţumit de tine? 

— Până în prezent se pare că da. 

— Şi prin cine l-ai regăsit pe părintele ăsta? 

— Prin contele de Monte-Cristo. 

— Acela de la care vii? 

— Da. 

— Ascultă, caută de mă plasează şi pe mine la el ca pe-o 
rudă mai mare. 

— Bine, am să-i vorbesc, dar până atunci ce ai de gând să 
faci? 

— Eu? 

— Da, tu. 

— Eşti tare bun că te ocupi de mine, spuse Caderousse. 

— Din moment ce şi tu te interesezi de mine, reluă Andrea, 
cred că pot să cer câteva informaţii. 

— E drept... Am să închiriez o cameră într-o casă cinstită, 
am să mă îmbrac cuviincios, am să mă bărbieresc în fiecare zi şi 


am să mă duc să citesc ziarele la cafenea. Seara am să intru la 
vreun spectacol cu o căpetenie de clacă şi o să am aerul unui 
brutar retras din afaceri; ăsta e visul meu. 

— Foarte bine! Dacă vrei să pui planul ăsta în aplicare şi să 
fii cuminte, totul o să meargă de minune. 

— Dar tu ce ai de gând să devii? Pair de Franţa? 

— Eh, cine ştie? spuse Andrea. 

— Poate că domnul maior Cavalcanti este... Din nenorocire 
însă ereditatea e desfiinţată. 

— Caderousse, să nu facem politică... Şi acum, că ai 
căpătat ceea ce vrei şi pentru că am ajuns, dă-te jos din trăsură 
şi şterge-o! 

— A, nu, scumpe prietene! 

— Cum, nu? 

— la gândeşte-te, puişor, că, aşa cum sunt, c-o basma roşie 
pe cap, desculţ aproape, fără nici o hârtie la mine şi cu zece 
napoleoni de aur în buzunar, fără a mai pune la socoteală ceea 
ce mai aveam şi care face două sute de franci, m-ar aresta la 
barieră neapărat. Ca să scap, aş fi nevoit atunci să spun că tu 
mi-ai dat aceşti zece napoleoni: ţine-te informaţii, an-chetă, se 
va afla că am plecat de la Toulon fără să mi se dea concediu şi, 
din brigadă în brigadă, am să fiu dus înapoi până pe malul 
Mediteranei. Redevin atunci, pur şi simplu, numărul 106 — şi 
adio visul meu de a semăna cu un brutar retras din afaceri. 

Andrea încruntă sprâncenele: presupusul fiu al domnului 
maior Cavalcanti avea, aşa cum se lăudase singur, o minte 
încăpăţânată. Se opri o clipă, zvârli o ochire în juru-i şi, în 
momentul în care privirea sa terminase cercul investigator, 
mâna cobori inocent în buzunar, unde începu să dezmierde 
patul unui pistol. 

Dar, între timp, Caderousse, care nu-şi pierdea tovarăşul 
din vedere, ducea mâinile la spate şi deschidea încetişor un 
cuţit lung, spaniolesc, pe care îl purta cu el în orice moment. 

Precum se vede, prietenii erau vrednici de a se înţelege şi 
se înţeleseră; mâna lui Andrea ieşi inofensivă din buzunar şi 
urcă până la mustaţa roşcată pe care o dezmierdă câtva timp. 

— Aşadar, Caderousse, spuse el, ai să fii fericit? 

— Imi voi da toată silinţa, răspunse hangiul de la Pont du 
Gard, vârându-şi cuțitul în teacă. 


— Atunci să ne înapoiem în Paris. Dar cum o să treci bariera 
fără să stârneşti bănuieli? Cred că, îmbrăcat aşa cum eşti, rişti 
mai mult cu trăsura, decât pe jos. 

— Aşteaptă, ai să vezi, spuse Caderousse. 

Luă pălăria lui Andrea, haina lungă cu guler înalt pe care 
groomul exilat din trăsurică o lăsase la locul ei şi şi-o puse pe 
spate, după care împrumută ţinuta îmbufnată a unui servitor de 
casă bună al cărui stăpân conduce singur. 

— Şi eu să rămân cu capul gol? întrebă Andrea. 

— Eh, vântul bate aşa de tare încât se prea poate să-ţi fi 
luat pălăria, spuse Caderousse. 

— Haide, să isprăvim odată! Glăsui Andrea. 

— Păi cine te opreşte? Nădăjduiesc că nu eu, spuse 
Caderousse. 

— Sst! Şopti Cavalcanti. 

Trecură bariera fără nici o piedică. 

În dreptul primei străzi care se încrucişa, Andrea opri calul 
şi Caderousse sări jos. 

— Ei, dar mantaua servitorului şi pălăria mea? 

— N-o să vrei să capăt guturai! Răspunse Caderousse. 

— Dar eu? 

— Tu eşti tânăr, pe câtă vreme eu încep să îmbătrânesc; la 
revedere, Benedetto! 

Şi, afundându-se în ulicioară, dispăru. 

— Oh, cum nu poate omul să fie pe deplin fericit! Glăsui 
Andrea cu un suspin. 


Capitolul XXVIII Scenă conjugală 


În piaţa Ludovic al XV-lea, cei trei tineri se despărţiră — 
Morrel apucând pe bulevard, Château-Renaud pe podul 
Revoluţiei şi Debray mergând înainte pe chei. 

După toate probabilitățile, Morrel şi Château-Renaud 
ajunseră la căminele lor domestice — aşa se spune încă la 
tribuna Camerei, în discursurile bine alcătuite şi la teatrul din 
strada Richelieu, în piesele bine scrise; Debray nu făcu însă la 


fel. Când ajunse la ghereta Luvrului, coti la stânga, străbătu în 
goană Caruselul, apucă pe strada Saint-Roch, dădu în strada 
Michodiere şi sosi la poarta domnului Danglars în momentul în 
care landoul domnului de Villefort — după ce-i depusese pe 
aceasta şi pe soţia lui în foburgul Saint-Honore — o lăsă pe 
baroană acasă. 

În calitate de intim, Debray intră cel dintâi în curte, zvârli 
frâul în mâna unui valet, apoi reveni la uşa landoului pentru a o 
primi pe doamna Danglars, căreia îi oferi braţul, conducând-o în 
apartamentele ei. 

După ce poarta fu închisă, iar baroana şi Debray rămaseră 
în curte, Debray glăsui: 

— Dar ce ai, Herminie? Şi de ce te-ai simţit rău când 
contele a istorisit întâmplarea, sau mai bine-zis povestea aceea? 

— Pentru că eram oribil de prost dispusă în seara asta, 
dragul meu, răspunse baroana. 

— Ba nu, Herminie, stărui Debray, nu mă poţi face să cred 
aşa ceva. Dimpotrivă, erai în dispoziţii excelente când ai sosit la 
conte. E drept, domnul Danglars arăta cum posac, dar ştiu cât 
de puţin preţ pui pe toanele lui. Ţi-a făcut cineva ceva. 
Istoriseşte-mi; ştii bine că n-aş suferi niciodată să ţi se facă o 
necuviinţă. 

— Te înşeli, Lucien, te asigur, declară doamna Danglars; 
lucrurile sunt aşa cum ţi le-am spus şi la ele se adaugă 
indispoziţia pe care ai observat-o şi de care nu socoteam că 
merită să-ţi vorbesc. 

Era vădit că doamna Danglars se găsea sub influenţa uneia 
din acele iritaţii nervoase de care deseori femeile nu-şi pot da 
seama, sau că, precum ghicise Debray, suferise o zguduitură 
tăinuită pe care nu voia s-o mărturisească nimănui. Deprins cu 
toanele femeilor, el nu mai stărui, aşteptând momentul prielnic, 
fie al unei cercetări noi, fie al unei mărturisiri proprio motu. 

La uşa camerei sale, baroana o întâlni pe domnişoara 
Cornelia. 

Domnişoara Cornelia era camerista de încredere a 
baroanei. 

— Ce face fiica mea? întrebă doamna Danglars. 

— A studiat toată seara, răspunse domnişoara Cornelia şi 
apoi s-a culcat. 

— Cu toate acestea, parcă aud pianul. 


— Face muzică domnişoara Louise d'Armilly, în timp ce 
domnişoara stă în pat. 

— Bine, spuse doamna Danglars; vino de mă dezbracă. 

Intrară în dormitor, Debray se lungi pe o canapea, iar 
doamna Danglars trecu în cabinetul de toaletă împreună cu 
domnişoara Cornelia. 

— Dragă domnule Lucien, spuse doamna Danglars, prin uşa 
cabinetului, tot te mai plângi că Eugenie nu-ţi face cinstea de a- 
ţi vorbi? 

— Doamnă, spuse Lucien jucându-se cu căţeluşul baroanei, 
care,  re-cunoscându-i calitatea de prieten al casei, se 
deprinsese să se joace cu dânsul, nu numai eu vă adresez 
aceste reclamaţii, căci îmi pare că l-am auzit pe Morcerf 
plângându-vi-se deunăzi că nu poate să scoată un cuvânt de la 
logodnica lui. 

— Adevărat, glăsui doamna Danglars; cred însă că într-una 
din dimineţile acestea lucrurile se vor schimba şi că ai s-o vezi 
pe Eugenie intrând în cabinetul dumitale. 

— În cabinetul meu? 

— Adică, în acela al ministrului. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru a-ţi cere un angajament la Operă. N-am văzut o 
mai mare pasiune pentru muzică; e ridicol din partea unei 
persoane de lume bună. 

Debray zâmbi. 

— Ei bine, spuse el, să vină cu consimţământul baronului şi 
al dum-neavoastră şi îi vom face angajamentul, căutând ca el să 
fie în conformitate cu meritul ei, măcar că sunt prea săraci 
pentru a răsplăti un talent aşa de frumos. 

— Du-te, Cornelia, spuse doamna Danglars, nu mai am 
nevoie de dumneata. 

Cornelia dispăru şi, în clipa următoare, doamna Danglars 
ieşi din cabinetul ei într-o fermecătoare ţinută de interior şi se 
aşeză lângă Lucien. 

Apoi, îngândurată, începu să dezmierde căţeluşul. 

Lucien o privi o clipă în tăcere. 

— Ascultă, Herminie, îi spuse el după o clipă, răspunde-mi 
sincer: ai ceva pe suflet, nu-i aşa? 

— Nimic, declară baroana. 


Şi totuşi, pentru că se înăbuşea, ea se ridică, încercă să 
respire şi se privi într-o oglindă. 

— Sunt înspăimântătoare în seara asta. 

Debray se sculă zâmbind pentru a se duce s-o liniştească 
pe baroană în privinţa aceasta, când deodată, uşa se deschise. 

Apăru domnul Danglars. Debray se aşeză la loc. 

Auzind zgomotul uşii, doamna Danglars se întoarse şi îşi 
privi soţul cu o uimire pe care nu se osteni măcar s-o tăinuiască. 

— Bună seara, doamnă, spuse bancherul, bună seara, 
domnule Debray. 

Baroana îşi închipui, desigur, că vizita aceasta neprevăzută 
însemna ceva, o dorinţă de a repara cuvintele amare care 
scăpaseră baronului în timpul zilei. 

Se înarmă cu un aer demn şi, întorcându-se spre Lucien, 
fără a răspunde soţului, spuse: 

— Citeşte-mi ceva, domnule Debray. 

Debray, pe care vizita îl neliniştise uşor la început, îşi reveni 
în fire văzând calmul baroanei şi întinse mâna spre o carte 
despărțită printr-un cuţit cu lamă de sidef, încrustată cu aur. 

— Pardon, spuse bancherul, ai să oboseşti, baroană, stând 
aşa de târziu, ceasurile sunt unsprezece şi domnul Debray stă 
tare departe. 

Debray rămase uluit, nu pentru că tonul lui Danglars nu era 
perfect calm şi politicos, dar pentru că, în liniştea şi în politeţea 
lui, distingea o anume dorinţă, neobişnuită, de a face în seara 
aceasta altceva decât voia nevastă-sa. 

Baroana fu de asemeni surprinsă şi îşi mărturisi uimirea 
printr-o privire care, fără îndoială, ar fi dat de gândit soţului, 
dacă el nu avea ochii fixaţi asupra unui ziar unde căuta 
închiderea Bursei. 

De aceea, privirea ei, aşa de mândră, fu lansată în gol şi îşi 
pierdu efectul. 

— Domnule Lucien, spuse baroana, îţi declar că nu simt 
câtuşi de puţin dorinţa de a dormi, că am multe lucruri să-ţi 
istorisesc în seara aceasta şi că îţi vei trece noaptea ascultându- 
mă, chiar de va trebui să dormi de-a-npicioarelea. 

— La ordinele dumneavoastră, doamnă, răspunse Lucien 
netulburat. 

— Dragă domnule Debray, glăsui la rândul său bancherul, 
nu te omori, rogu-te, ascultând în noaptea aceasta nebuniile 


doamnei Danglars, căci le vei asculta tot aşa de bine mâine. 
Seara aceasta e însă a mea, mi-o rezerv şi o voi consacra, dacă 
binevoieşti să-mi dai voie, discutând chestiuni grave cu soţia 
mea. 

De data aceasta lovitura era aşa de directă şi cădea aşa de 
în plin încât ameţi şi pe Lucien şi pe baroană. Se priviră amândoi 
ca pentru a găsi unul la celălalt un ajutor împotriva agresiunii, 
dar irezistibila putere a stăpânului casei triumfă şi soţul câştigă 
lupta. 

— Să nu-ți închipui cumva că te alung, dragă Debray, 
continuă Danglars; nu, câtuşi de puţin; o împrejurare 
neprevăzută mă sileşte să doresc a avea chiar astă-seară o 
conversaţie cu baroana; lucrul mi se întâmplă destul de rar ca 
să mi se poată lua în nume de rău. 

Debray îngăimă câteva cuvinte, salută şi ieşi izbindu-se de 
colţuri ca Nathan în Athalia. 

— E de necrezut, spuse el după ce uşa se închise în urma 
sa, cât de uşor se înfundă soţii aceştia pe care noi îi socotim 
totuşi aşa de ridicoli! 

După plecarea lui Lucien, Danglars îi luă locul pe canapea, 
închise cartea care rămăsese deschisă şi, adoptând o poză oribil 
de pretențioasă, continuă să se joace cu câinele. Pentru că însă 
câinele, care nu avea pentru el aceeaşi simpatie ca pentru 
Debray, voia să-l muşte, îl apucă de ceafă şi îl expedie, în partea 
cealaltă a camerei, pe un şezlong. 

Animalul scoase un urlet ce străbătu spaţiul; dar când 
ajunse la destinaţie, se ghemui dinapoia unei perne şi, buimăcit 
de tratamentul cu care nu era deprins, rămase tăcut fără să mai 
mişte. 

— Domnule, ştii că faci progrese? Glăsui baroana fără să 
clipească. De obicei nu erai decât grosolan, astă-seară eşti 
brutal. 

— Pentru că astă-seară sunt într-o mai proastă dispoziţie 
decât de obicei, răspunse Danglars. _ 

Herminie îl privi pe bancher cu suprem dispreţ. Indeobşte, 
aruncăturile acestea de ochi îl scoteau pe orgoliosul Danglars 
din sărite. În seara aceasta însă abia păru că le dă atenţie. 

— Şi ce-mi pasă mie de proasta dumitale dispoziţie, ce mă 
privesc lucrurile astea? Răspunse baroana, iritată de calmul 
soţului. Închide-ţi indispoziţiile în dumneata sau consumă-ţi-le în 


birourile dumitale; şi, deoarece ai funcţionari pe care îi plăteşti, 
revarsă-ţi asupra lor toanele. 

— Nu, răspunse Danglars, te înşeli în sfaturile dumitale, 
doamnă, de aceea nu le voi urma. Birourile mele sunt Pactolul 
meu, cum spune, dacă nu mă înşel, domnul Desmeutiers şi nu 
vreau să-i abat cursul şi să-i tulbur calmul. Funcţionarii mei sunt 
oameni cumsecade, cărora le datorez averea mea şi pe care îi 
plătesc cu un procent infinit mai mic decât cel meritat, dacă e 
să-i preţuiesc după ceea ce aduc; nu mă voi înfuria deci pe ei; 
cei împotriva cărora mă voi ridica sunt oamenii care mănâncă la 
masa mea, care îmi ostenesc caii şi îmi ruinează casa. 

— Şi care sunt oamenii ce îţi ruinează casa? Explică-te mai 
lămurit, te rog. 

— O, fii liniştită, dacă vorbesc în enigme nu înseamnă că te 
voi lăsa multă vreme să cauţi tâlcul lor, spuse Danglars. 
Oamenii care îmi ruinează casa sunt cei care scot din ea, într-un 
ceas, cinci sute de mii de franci. 

— Nu te înţeleg, domnule, glăsui baroana încercând să 
ascundă totodată emoția glasului şi îmbujorarea fizicului. 

— Dimpotrivă, înţelegi foarte bine, spuse Danglars, dar 
dacă reaua voinţă a dumitale continuă, îţi voi spune că am 
pierdut şapte sute de mii de franci la Împrumutul spaniol. 

— Aha şi mă faci pe mine responsabilă de pierderea 
aceasta? Declară baroana cu ironie. 

— De ce nu? 

— E vina mea că ai pierdut şapte sute de mii de franci? 

— In orice caz, nu a mea. 

— O dată pentru totdeauna, domnule, reluă cu ton 
muşcător baroana, ţi-am spus să nu-mi mai vorbeşti de afaceri; 
e un limbaj pe care nu | am învăţat nici la părinţii mei, nici în 
casa primului meu soţ. 

— Cred şi eu, spuse Danglars, căci nici unii, nici alţii nu 
aveau o leţcaie. 

— Un motiv în plus pentru ca eu să nu fi învăţat la ei argoul 
băncii care îmi împuiază urechile de dimineaţă până seara, aici. 
Sunetul monedelor numărate şi răsnumărate mi-e odios şi nu 
cunosc decât sunetul glasului dumitale care îmi este şi mai 
neplăcut. 

— Ciudat, spuse Danglars; şi eu care crezusem că 
urmăreşti cu cel mai viu interes operaţiile mele... 


— Eu? Şi cine te-a putut face să crezi o asemenea prostie? 

— Chiar dumneata. 

— Aha! 

— Fără îndoială. 

— AŞ vrea să-mi spui cu ce ocazie. 

— O, Doamne, este lucru uşor! În luna februarie mi-ai vorbit 
cea dintâi despre titlurile din Haiti: visaseşi că un vas intra în 
portul Havre şi că vasul aducea vestea că o plată, despre care 
se credea că e amânată la calendele greceşti, se va efectua. 
Cunosc luciditatea somnului dumitale; am dat deci ordin să se 
cumpere, pe sub mână, toate cupoanele pe care le-am putut 
găsi din datoria insulei şi am câştigat patru sute de mii de 
franci, din care o sută de mii ţi-au fost înmânaţi cu sfinţenie. Ai 
făcut cu ei ce ai vrut, nu mă priveşte. 

În martie era vorba de o concesiune pentru o cale ferată. 
Se înfăţişau trei societăţi, oferind garanţii egale. Mi-ai spus că 
instinctul dumitale — şi, măcar că pretinzi că eşti străină în 
speculaţii, cred, dimpotrivă, că ai un instinct foarte dezvoltat în 
unele materii —, mi-ai spus că instinctul te îndemna să crezi că 
privilegiul va fi acordat societăţii aşa-zisă a Sudului. 

M-am înscris îndată cu două treimi din acţiunile acestei 
societăţi. Într-adevăr, i-a fost acordat privilegiul; aşa cum 
prevăzuseşi, acţiunile şi-au triplat valoarea şi eu am încasat un 
milion, din care dumitale ţi-au fost predaţi două sute cincizeci 
de mii de franci. Cum ai întrebuințat aceşti două sute cincizeci 
de mii de franci? 

— Dar unde vrei să ajungi, domnule? Exclamă baroana, 
înfiorată de ciudă şi de enervare. 

— Răbdare, doamnă, am ajuns. 

— Slavă Domnului! 

— În aprilie ai fost la masă la ministru, s-a vorbit despre 
Spania şi ai auzit o conversaţie secretă, era vorba de expulzarea 
lui don Carlos; am cumpărat bonuri spaniole. Expulzarea s-a 
produs şi am câştigat şase sute de mii de franci în ziua în care 
Carol al V-lea a trecut dincolo de Bidassoa. Din aceşti şase sute 
de mii de franci ai încasat cincizeci de mii de taleri, erau ai 
dumitale, ai dispus de ei după plac şi nu-ţi cer socoteală, nu e 
însă mai puţin adevărat că anul acesta ai primit cinci sute de mii 
de lire. 

— Ei şi după? 


— A, da, ei şi exact după aceea, lucrurile se strică. 

— Nu zău, ai un mod de-a vorbi... 

— Ei îmi redă ideea şi mai mult n-am nevoie... Acest după a 
fost acum trei zile. Aşadar, acum trei zile ai discutat chestiuni 
politice cu domnul Debray şi ai reţinut, pare-se, din cuvintele lui 
că don Carlos s-a înapoiat în Spania: atunci mi-am vândut renta, 
ştirea s-a răspândit, a fost panică, n-am mai vândut-o, am dat-o 
şi a doua zi se constată că ştirea era falsă şi din cauza acestei 
ştiri false am pierdut şapte sute de mii de franci. 

— Ei şi? 

— Ei şi? Pentru că îţi dau un sfert atunci când câştig, îmi 
datorezi şi dumneata un sfert când pierd; a patra parte din 
şapte sute de mii de franci înseamnă o sută şaptezeci şi cinci de 
mii de franci. 

— Dar ceea ce îmi spui este extravagant şi nu văd pentru 
ce amesteci numele domnului Debray în toată istoria aceasta. 

— Pentru că, dacă nu ai cumva cei o sută şaptezeci şi cinci 
de mii de franci pe care îi reclam, îi vei împrumuta de la 
prietenii dumitale, iar domnul Debray face parte din numărul 
acestora. 

— l-auzi! Exclamă baroana. 

— O, fără gesturi, fără strigăte, fără dramă, stimată 
doamnă, dacă nu vrei să mă sileşti a-ţi spune că îl văd parcă pe 
domnul Debray rânjind lângă cei cinci sute de mii de franci pe 
care dumneata i-ai dat anul acesta, spunându-şi că a găsit, în 
sfârşit, ceea ce nici cei mai iscusiţi jucători n-au putut vreodată 
să descopere: adică o ruletă unde se câştigă fără să pui miză şi 
unde nu pierzi atunci când se pierde. 

Baroana vru să izbucnească. 

— Mizerabile, spuse ea, îndrăzneşti să spui că nu ştiai ceea 
ce cutezi să-mi reproşezi astăzi? 

— Nu-ţi spun că ştiam, nu-ţi spun că nu ştiam, îţi spun doar: 
observă conduita mea de, patru ani, de când nu îmi mai eşti 
femeie şi de când nu îţi mai sunt soţ şi spune-mi dacă nu a fost 
totdeauna consecventă cu sine. Scurt timp înaintea rupturii 
noastre, ai dorit să studiezi muzica dimpreună cu faimosul 
bariton care a debutat cu atâta succes la Teatrul italian: eu am 
vrut să studiez dansul cu dansatoarea aceea care îşi făcuse o 
reputaţie aşa de mare la Londra. Lucrul m-a costat atât pentru 
dumneata cât şi pentru mine cam o sută de mii de franci. N-am 


spus nimic, deoarece armonia trebuie să domnească în menaj. 
O sută de mii de franci, pentru ca bărbatul şi femeia să 
cunoască bine dansul şi muzica, nu înseamnă prea mult. Curând 
te-ai dezgustat de cântec şi ţi-a venit ideea să studiezi 
diplomaţia cu un secretar de ministru — te las să studiezi. 
Inţelegi: ce-mi pasă mie din moment ce dumneata plăteşti din 
caseta dumitale lecţiile pe care le iei? Astăzi însă observ că scoţi 
dintr-a mea şi că ucenicia dumitale poate să ma coste şapte 
sute de mii de franci pe luna. Opreşte-te, doamnă, lucrul nu mai 
poate să dureze! Ori diplomatul va da lecţii gratuite şi îl voi 
tolera, ori nu va mai pune piciorul în casa mea: auzi, doamnă? 

— E prea mult, domnule, strigă Herminie sufocată şi 
depăşeşti limitele josniciei. 

— Văd cu plăcere, continuă Danglars, că te-ai supus 
axiomei codului: „Femeia trebuie să-şi urmeze bărbatul". 

— Injurii. 

— Ai dreptate: să lăsăm faptele noastre şi să judecăm rece. 
Eu nu m-am amestecat niciodată în chestiunile dumitale decât 
pentru că ţi-am vrut binele; fă la fel. Spui că nu te priveşte casa 
mea? Bine; operează cu a dumitale, dar nu o umple, nici n-o goli 
pe a mea. De altminteri, cine ştie dacă toată chestia nu eo 
lovitură de Jarnac politic; dacă, furios că mă vede făcând parte 
din opoziţie şi gelos pe simpatiile populare pe care le stârnesc, 
ministrul nu se înţelege cu domnul Debray pentru a mă ruina... 

— Se prea poate! 

— Da, fără îndoială, cine a mai văzut o ştire telegrafică 
falsă, adică imposibilul sau aproape; semne cu totul diferite date 
de ultimele două telegrafe... Lucrul e făcut într-adins pentru 
mine. 

— Domnule, spuse baroana cu ton mai potolit, ştii, cred că 
slujbaşul a fost alungat, că s-a vorbit să i se facă proces, că se 
dăduse ordin să fie arestat şi că ordinul ar fi fost îndeplinit dacă 
el nu se sustrăgea de la primele cercetări printr-o fugă care 
dovedeşte nebunia sau culpabilitatea lui... E o eroare. 

— Da, care îi face pe nătărăi să râdă, care îi face pe domnii 
secretari de stat să înnegrească hârtie, dar care pe mine mă 
costă şapte sute de mii de franci. 

— Domnule, spuse deodată Herminie, deoarece toate 
acestea spui că ţi se trag de la domnul Debray, de ce, în loc dea 


le spune direct domnului Debray, mi le spui mie? De ce îl acuzi 
pe bărbat şi te legi de femeie? 

— Dar ce, eu îl cunosc pe domnul Debray? Glăsui Danglars, 
vreau oare să-l cunosc? Vreau să ştiu că el dă sfaturi? Eu le 
urmez? Eu joc? Nu, dumneata faci toate acestea şi nu eu. 

— Cred însă că deoarece profiţi... 

Danglars înălţă din umeri. 

— Ce creaturi smintite femeile acestea care se cred genii 
pentru că au condus o intrigă sau zece, în aşa fel încât să nu fie 
afişate în tot Parisul. Gândeşte-te însă că, în chiar ipoteza când 
ai fi tăinuit soţului dumitale abaterile — ceea ce este un ABC al 
artei —, deoarece în majoritatea cazurilor soţii nu vor să vadă, 
n-ai fi fost decât o copie palidă a ceea ce fac jumătate din 
prietenele dumitale, femei de lume. Cu mine însă n-a fost aşa, 
am văzut şi am auzit totdeauna, în aproape şaisprezece ani mi- 
ai ascuns un gând poate, dar nu o faptă, nu o greşeală. În timp 
ce te felicitai de iscusinţa dumitale şi credeai cu tărie că mă 
înşeli, ce-a rezultat? Aceea că, graţie pretinsei mele ignorante, 
n-a fost unul din prietenii dumitale, de la domnul de Villefort 
până la domnul Debray, care să nu fi tremurat în faţa mea. Nu e 
unul care să nu mă fi tratat ca pe stăpân al casei, singura mea 
pretenţie în legătură cu dumneata, nu e unul, în sfârşit, care să 
fi cutezat a-ţi spune despre mine ceea ce îţi spun eu singur 
astăzi. iți permit să mă faci odios, dar te voi împiedica să mă 
faci ridicol şi, mai cu seamă, îţi interzic categoric şi mai presus 
de orice, să mă ruinezi. 

Până în momentul în care numele lui Villefort fusese 
pronunţat, baroana se ţinuse destul de bine, dar la auzul acestui 
nume ea îngălbenise şi, ridicându-se mişcată parcă de un resort, 
întinse braţele ca pentru a alunga o vedenie şi făcuse trei paşi 
spre soţul ei vrând parcă să-i smulgă sfârşitul secretului pe care 
el nu-l cunoştea, sau pe care, poate, dintr-un calcul odios, aşa 
cum erau aproape toate calculele lui Danglars, nu voia să-l 
trădeze complet. 

— Domnul de Villefort? Ce înseamnă asta, ce vrei să spui? 

— Asta înseamnă, doamnă, că domnul de Nargonne, primul 
dumitale soţ, nefiind nici filosof, nici bancher, sau fiind poate şi 
una şi alta şi văzând că nu se putea pune cu un procuror regal, 
a murit de mâhnire sau de furie după ce te-a găsit însărcinată în 
şase luni după o absenţă de nouă. Sunt brutal, nu numai că ştiu, 


dar mă laud cu aceasta: e unul din mijloacele mele de succes în 
operaţiile comerciale. De ce în loc să ucidă, s-a sinucis? Pentru 
că nu avea o casă de salvat. Eu însă am obligaţii faţă de casa 
mea. Domnul Debray, asociatul meu, mă face să pierd şapte 
sute de mii de franci: să-şi suporte partea de pierdere şi vom 
continua afacerile; de nu, să se declare în neputinţă de a plăti 
aceşti o sută şaptezeci şi cinci de mii de franci şi să facă ce fac 
faliţii: să dispară. Eh, e un băiat încântător, ştiu, când ştirile lui 
sunt exacte; dar când nu sunt exacte, se găsesc cincizeci pe 
lume care preţuiesc mai mult decât el. 

Doamna Danglars era înmărmurită; cu toate acestea făcu o 
sforţare supremă pentru a răspunde ultimului atac. Căzu pe un 
fotoliu, gândindu-se la Villefort, la scena dineului, la ciudata 
serie de nenorociri care se abăteau de câteva zile, una după 
alta, asupra casei ei, schimbând în scandaloase dezbateri 
calmul vătuit al menajului. Danglars nici n-o privi, măcar că ea 
făcu totul ca să leşine. Smuci uşa dormitorului fără să mai 
adauge un cuvânt şi reintră la el, astfel că doamna Danglars, 
revenindu-şi din semileşinul ei, îşi putu închipui că a avut un vis 
rău. 


Capitolul XXIX Proiecte de căsătorie 


A doua zi după scena aceasta, la ora pe care Debray o 
alegea de obicei pentru a face, în drum spre birou, o mică vizită 
doamnei Danglars, cupeul lui nu apăru în curte. 

La ora aceasta, adică pe la douăsprezece şi jumătate, 
doamna Danglars ceru să i se aducă trăsura şi ieşi. 

De dinapoia unei perdele, Danglars pândise ieşirea la care 
se aştepta. Dădu ordin să fie înştiinţat de îndată ce doamna se 
va înapoia; dar, la orele două, ea nu sosise încă. 

La orele două el ceru caii, se duse la Cameră şi se înscrise 
pentru a vorbi împotriva bugetului. 

Între orele douăsprezece şi două, Danglars rămăsese în 
cabinetul său, desfăcând depeşele, posomorându-se tot mai 
mult, grămădind cifre după cifre şi primind, între alte vizite, 
vizita maiorului Cavalcanti care, tot aşa de rigid şi de exact, se 


înfăţişă la ora anunţată în ajun pentru a lichida afacerea sa cu 
bancherul. 

leşind de la Cameră, Danglars, care dăduse violente semne 
de agitaţie în timpul şedinţei şi care, în special, fusese mai 
pornit decât oricând împotriva guvernului, se urcă în trăsură, 
poruncind vizitiului să-l ducă în Avenue des Champs-Elysées 
numărul 30. 

Monte-Cristo era acasă, era însă cu cineva, astfel că îl rugă 
pe Danglars să aştepte o clipă în salon. 

In timp ce bancherul aştepta, uşa se deschise şi văzu 
intrând un bărbat îmbrăcat ca preot care, mai intim, desigur, 
decât el în casă, în loc să aştepte, îl salută, intră înlăuntrul 
apartamentelor şi dispăru. 

Peste o clipă, uşa pe care preotul intrase se redeschise şi 
Monte-Cristo apăru. 

— lartă-mă, scumpe baroane, spuse el, dar un bun prieten 
al meu, abatele Busoni, pe care ai putut să-l vezi, a sosit la 
Paris. Nu ne văzusem de foarte multă vreme şi n-am avut 
curajul să-l părăsesc îndată. Nădăjduiesc că aceasta fiind 
motivul, mă vei scuza. 

— O, dar e foarte firesc, spuse Danglars, dimpotrivă, eu am 
ales rău momentul, astfel că mă retrag. 

— Câtuşi de puţin, ia loc. Dar ce ai? Pari foarte îngrijorat, nu 
zău, mă înfricoşezi. Un capitalist mâhnit e asemenea cometelor: 
prevesteşte totdeauna o nenorocire mare lumii. 

— Scumpe domn, glăsui Danglars, ghinionul se ţine de 
mine în ultimele zile şi nu aflu decât catastrofe. 

— O, Doamne, ai avut cumva o nouă prăbuşire la Bursă? 

— Nu, sunt vindecat de ea, cel puţin pentru câteva zile, e 
vorba pur şi simplu de un faliment la Triest. 

— Serios? Nu cumva falitul dumitale este Jacopo Manfredi? 

— Exact. Inchipuiţi-vă, un om care făcea de nu ştiu câtă 
vreme afaceri de opt până la nouă sute de mii franci pe an cu 
mine. Niciodată o nemulţumire, niciodată o întârziere, plătea ca 
un prinţ... care plăteşte. Avansez un milion şi mă pomenesc 
deodată că afurisitul de Jacopo Manfredi îşi suspendă plăţile. 

— Serios? 

— O fatalitate nemaipomenită! Emit asupra lui şase sute de 
mii de lire care îmi revin neplătite; sunt purtătorul unor titluri în 
valoare de patru sute de mii de franci, plătibile la sfârşitul lunii 


la corespondentul lui din Paris. Ne găsim în 30 ale lunii, trimit să 
le încaseze şi corespondentul a dispărut. Dimpreună cu afacerea 
din Spania, am un foarte plăcut sfârşit de lună. 

— Dar afacerea din Spania înseamnă într-adevăr, o 
pierdere? 

— Desigur, şapte sute de mii de franci scoşi din casa mea. 

— Cum dracu de aţi făcut o asemenea imprudenţă? 

— Eh, de vină este nevastă-mea! Ea a visat că don Carlos s- 
a înapoiat în Spania, crede în visuri. Magnetism, zice ca şi când 
visează un lucru — lucrul acesta, după câte asigură, se va 
întâmpla neapărat. Întemeiat pe convingerea ei, îi dau voie să 
joace: are caseta ei şi agentul ei de schimb, joacă şi pierde. E 
drept că nu joacă banul meu, ci pe al ei. Cu toate acestea n-are 
a face, veţi înţelege că atunci când din buzunarul nevestei ies 
şapte sute de mii de franci, soţul se resimte întrucâtva. Cum, nu 
ştiaţi? Dar chestia a stârnit o senzaţie enormă. 

— Ba da, am auzit vorbindu-se, însă nu cunoşteam detaliile; 
pe urmă sunt cât se poate de ignorant în materie de Bursă. 

— Dumneavoastră nu jucaţi? 

— Eu? Dar cum să joc? Eu care abia izbutesc să pun ordine 
în veniturile mele, aş fi nevoit ca, în afară de administratori, să 
mai iau un funcţionar şi un casier. Dar, în legătură cu Spania, 
cred că baroana n-a visat pe de-a-ntregul istoria cu întoarcerea 
lui don Carlos. Au spus şi ziarele ceva în privinţa aceasta. 

— Dumneavoastră credeţi în ziare? 

— Câtuşi de puţin, îmi închipui însă că onestul Messager 
face excepţie de la regulă şi că el nu anunţă decât ştirile sigure, 
ştirile telegrafice. 

— Ei bine, tocmai asta este inexplicabil, reluă Danglars, 
întoarcerea lui don Carlos era într-adevăr o ştire telegrafică. 

— Va să zică, pierdeţi luna aceasta cam un milion şapte 
sute de mii de franci? 

— Nu cam, ci exact atâta. 

— Drace, pentru o avere de al treilea ordin, spuse Monte- 
Cristo cu compătimire, lovitura e grea. 

— De al treilea ordin? întrebă Danglars, oarecum ofensat, 
ce înţelegeţi prin asta? 

— lată ce înţeleg, continuă Monte-Cristo, eu împart averile 
în trei categorii: avere de primul ordin, avere de al doilea ordin, 
avere de al treilea ordin. Numesc avere de primul ordin ceea ce 


se compune din comori pe care le ai la îndemână, pământuri, 
mine, venituri de state, ca Franţa, Austria şi Anglia, cu condiţia 
ca aceste comori, mine, venituri, să formeze un total de o sută 
de milioane; numesc avere de al doilea ordin exploatările 
manufacturiere, întreprinderile asociate, vice-regalităţile şi 
principatele care nu depăşesc un venit de un milion jumătate de 
franci — totul formând un capital de cincizeci de milioane; 
numesc, în sfârşit, avere de al treilea ordin capitalurile care 
sporesc prin dobânzi compuse, câştigurile ce depind de voinţa 
altuia sau de şansele hazardului şi pe care o bancrută le 
vatămă, o ştire telegrafică le clatină; speculaţiile eventuale, 
operaţiile supuse, în sfârşit, şanselor acestei fatalităţi, care ar 
putea fi denumită forţă minoră în comparaţie cu forţa majoră 
care este forţa naturală; totul formând un capital fictiv sau real 
de cincisprezece milioane. Spuneţi-mi, nu e aceasta situaţia 
dumneavoastră? 

— O, da! Răspunse Danglars. 

— Prin urmare, cu şase încheieri de lună de felul acesteia, 
continuă Monte-Cristo netulburat, o casă de al treilea ordin ar fi 
în agonie. 

— O ce departe mergeţi! Glăsui Danglars cu un zâmbet 
foarte palid. 

— Să zicem şapte luni, replică Monte-Cristo pe acelaşi ton. 
Spune-ţi mi, v-aţi gândit uneori că de şapte ori un milion şapte 
sute de mii de franci fac aproximativ douăsprezece milioane? 
Nu? Intr-adevăr, aveţi dreptate, căci cu astfel de reflexii oamenii 
nu şi-ar mai angaja niciodată capitalurile care sunt pentru 
financiari ceea ce pielea este pentru omul civilizat. Avem 
veşmintele noastre mai mult sau mai puţin somptuoase, adică 
creditul nostru; dar când omul moare, nu mai are decât pielea 
pe el, după cum — ieşind din afaceri — dumneavoastră nu aveţi 
decât averea reală, adică cinci sau şase milioane cel mult; căci 
averile de al treilea ordin nu reprezintă decât a treia sau a patra 
parte din aparenţa lor, precum locomotiva unui tren nu este, în 
mijlocul fumului care o învăluie si o măreşte, decât o maşină 
mai mult sau mai puţin puternică. Ei bine, din cele cinci milioane 
care formează activul dumneavoastră real aţi pierdut aproape 
două, care scad cu tot atâta averea dumneavoastră fictivă sau 
creditul. Cu alte cuvinte, scumpe domnule Danglars, pielea 
dumneavoastră a fost deschisă printr-o sângerare care, repetată 


de patru ori, ar aduce moartea. He-he, luaţi seama, scumpe 
domnule Danglars. Aveţi nevoie de bani? Vreţi să vă împrumut 
eu? 

— Ce rău calculator sunteţi! Exclamă Danglars, chemând în 
ajutorul său toată filosofia şi toată ipocrizia aparenţei: în 
momentul de faţă banii au reintrat în casa mea de fier, prin alte 
speculaţii care au izbutit. Sângele, ieşit prin sângerare, a 
reintrat prin nutriţie. Am pierdut o bătălie în Spania, am fost 
bătut la Triest, dar armata mea navală din India va fi cucerit 
câteva corăbii, pionierii mei din Mexic vor fi descoperit o mină. 

— Foarte bine, foarte bine, însă cicatricea rămâne şi, la 
prima pierdere, se va redeschide. 

— Nu, căci eu merg pe certitudini, continuă Danglars cu 
îngâmfarea banală a şarlatanului care îşi proslăveşte creditul. 
Ca să fiu răsturnat, ar trebui să se prăbuşească trei guverne. 

— Oh, s-a mai văzut! 

— Ca pământul să fie lipsit de recoltă. 

— Reamintiţi-vă cele şapte vaci grase şi cele şapte vaci 
slabe. 

— Ca marea să se retragă, aşa cum s-a întâmplat pe 
vremea Faraonu-lui, dar mai sunt alte mări şi vasele vor putea 
să umble. 

— Mă bucur, mă bucur foarte mult, scumpe domnule 
Danglars, glăsui Monte-Cristo, văd că m-am înşelat şi că 
dumneavoastră intraţi în categoria averilor de al doilea ordin. 

— Cred că pot năzui la onoarea aceasta, spuse Danglars cu 
unul din acele zâmbete stereotipe care evocau lui Monte-Cristo 
luna îmbâcsită cu care zugravii de rând îşi măzgălesc ruinele. 
Deoarece vorbim însă de afaceri, adăugă el încântat că găseşte 
un motiv pentru a schimba conversaţia, spuneţi-mi ce pot face 
pentru domnul Cavalcanti. 

— Foarte simplu, să-i daţi bani dacă are credit la 
dumneavoastră şi dacă creditul vi se pare bun. 

— Excelent! S-a prezentat azi-dimineaţă cu un bon de 
patruzeci de mii de franci, plătibil la vedere asupra 
dumneavoastră, semnat Busoni. Înţelegeţi că i-am numărat pe 
dată cele patruzeci de bancnote. 

Monte-Cristo făcu un semn din cap care indica toată 
aprobarea sa. 


— Dar asta nu e totul, continuă Danglars, a deschis fiului 
său un credit la mine. 

— Fără indiscreţie, cât îi dă tânărului? 

— Cinci mii de franci pe lună. 

— Şaizeci de mii de franci pe an! Eram sigur, glăsui Monte- 
Cristo. Cavalcantii aceştia sunt nişte cărpănoşi. Ce vrea el să 
facă un tânăr cu cinci mii de franci pe lună? 

— Inţelegeţi, însă, că dacă tânărul are nevoie de câteva mii 
de franci în plus... 

— Să nu vă hazardaţi, căci părintele vi i-ar pune la 
socoteală, nu-i cunoaşteţi pe milionarii aceştia: sunt adevăraţi 
harpagoni. Şi prin cine îi e deschis creditul? 

— O, de casa Fenzi, una dintre cele mai bune din Florenţa. 

— Nu vreau să spun că veţi pierde, însă menţineţi-vă în 
limitele scrisorii. 

— N-aveţi cumva încredere în Cavalcanti? 

— Eu i-aş da şi zece milioane pe semnătură. Semnătura lui 
intră în categoria averilor de al doilea ordin, despre care vă 
vorbeam adineauri, scumpe domnule Danglars. 

— Şi cu toate acestea, cât e de simplu! L-aş fi luat drept un 
maior, nimic mai mult. 

— Şi i-aţi făcut onoare, căci aveţi dreptate, figura lui nu 
spune nimic. Când l-am văzut pentru întâia oară, mi-a făcut 
impresia unui locotenent bătrân, mucegăit în grad. Dar toţi 
italienii sunt la fel: seamănă cu nişte evrei bătrâni, atunci când 
nu înmărmuresc ca nişte magi din Orient. 

— Tânărul e mai bine, spuse Danglars. 

— Da, poate cam timid, în linii generale, însă, mi-a făcut 
impresie bună. Eram neliniştit. 

— De ce? 

— Pentru că l-aţi văzut la mine oarecum debutând în lume, 
după câte mi s-a spus cel puţin. A călătorit cu un preceptor 
foarte sever şi nu fusese niciodată la Paris. 

— Toţi italienii aceştia de marcă au obiceiul să se 
căsătorească între ei, ţin să-şi contopească averile, nu-i aşa? 
întrebă Danglars cu neglijenţă. 

— E drept că aşa fac îndeobşte, Cavalcanti e însă un 
original care nu face nimic ca toată lumea. Nu va fi în stare 
nimeni să-mi zdruncine ideea că el îşi trimite fiul în Franţa 
tocmai pentru a-şi găsi aici o femeie. 


— Credeţi? 

— Sunt sigur. 

— Şi aţi auzit vorbindu-se de averea lui? 

— Nu e vorba decât de asta, atât numai că unii îi acordă 
milioane, iar alţii pretind că nu posedă o leţcaie. 

— Dar părerea dumneavoastră? 

— Nu trebuie să vă bizuiţi pe ea, este absolut personală. 

— Dar, în sfârşit... 

— Părerea mea este că toţi condotierii aceştia de altădată 
— căci Cavalcantii au comandat armate, au guvernat provincii 
—, părerea mea, spun, e că ei au îngropat milioane în unghere 
pe care numai strămoşii lor le cunosc şi pe care le trimit din 
generaţie în generaţie, dovadă că toate sunt galbene şi uscate 
ca florinii de pe timpul Republicii, a cărei imagine se oglindeşte 
în ochii lor. 

— Absolut, spuse Danglars şi lucrul e cu atât mai adevărat 
cu cât nu se ştie dacă oamenii aceştia au un petic de pământ. 

— Sau, în cel mai bun caz, foarte puţin. În ce mă priveşte, 
ştiu că nu-l cunosc pe Cavalcanti decât din palatul său. 

— A, are un palat? spuse Danglars râzând, e ceva. 

— Da şi îl închiriază ministrului finanţelor, în timp ce el 
locuieşte într-o căsuţă. V-am mai spus că bătrânul mi se pare 
tare zgârcit. 

— Oho, nu-l prezentaţi într-o lumină bună! 

— İl cunosc foarte puţin: cred că l-am văzut de trei ori în 
viaţa mea. Ceea ce ştiu, ştiu de la abatele Busoni şi din gura lui. 
Imi vorbea azi-dimineaţă despre proiectele sale în privinţa fiului 
şi îmi dădea de înţeles că, plictisit de a vedea capitaluri 
considerabile dormind în Italia, care este o ţară moartă, ar vrea 
să găsească, fie în Franţa, fie în Anglia, un mijloc de a-şi 
fructifica milioanele. Nu uitaţi însă că, deşi am cea mai mare 
încredere în abatele Busoni, nu-mi iau nici o răspundere. 

— N-are a face, vă mulţumesc pentru clientul pe care mi l- 
aţi trimis, e un nume foarte frumos de trecut în registrele mele, 
iar casierul meu, căruia i-am explicat cine sunt Cavalcantii, este 
cât se poate de mândru. 

Dar ascultați — un simplu detaliu de turist —, când oamenii 
aceştia îşi căsătoresc fiii, le dau zestre? 

— Depinde! Am cunoscut un prinţ italian, bogat ca o mină 
de aur, unul din primele nume al Toscanei, care, atunci când fiii 


săi se căsătoreau după voia lui, le dădea milioane, iar când se 
căsătoreau fără voia lui, se mulțumea să le facă o rentă de 
treizeci de taleri pe lună. În ipoteza că Andrea se însoară potrivit 
vederilor părintelui său, acesta îi va da poate un milion, două 
sau trei: dacă, de exemplu, s-ar însura cu fiica unui bancher va 
participa poate la afacerile casei socrului fiului sau, 
presupunând însă că nora îi displace, atunci — bună seara! 
Bătrânul Cavalcanti încuie de două ori casa de bani şi tânărul 
Andrea este obligat să trăiască asemenea unui fiu de familie 
pariziană. 

— Dar poate că băiatul va găsi o prinţesă bavareză sau 
peruviană; va voi o coroană. 

— Nu, toţi seniorii aceştia de peste munţi se însoară 
îndeobşte cu simple muritoare, ci sunt cu Jupiter, le place să 
încrucişeze rasele. Ei, dar parcă aţi vrea să-l însuraţi pe Andrea, 
dragă domnule Danglars, de-mi puneţi toate întrebările astea? 

— Serios vorbind, spuse Danglars, nu mi s-ar părea o 
afacere proastă şi eu sunt un om de afaceri. 

— Îmi închipui că nu cu domnişoara Danglars. N-o să vreţi 
cumva ca bietul Andrea să fie înjunghiat de Albert? 

— Albert? spuse Danglars, înălţând din umeri. O, el nu se 
prea sinchiseşte! 

— Îmi pare însă că este logodit cu fiica dumneavoastră. 

— Adevărul este că domnul de Morcerf şi eu am discutat în 
mai multe rânduri căsătoria aceasta, dar doamna de Morcerf şi 
Albert... 

— N-o să-mi spuneţi că el nu e o partidă bună... 

— Eh, dar cred că şi domnişoara Danglars preţuieşte cât 
domnul Morcerf. 

— Zestrea domnişoarei Danglars va fi într-adevăr frumoasă 
şi nu mă îndoiesc de ea, mai cu seamă dacă telegraful nu face 
alte pozne. 

— O, nu e numai zestrea. Dar, ia spuneţi-mi în legătură cu 
asta... 

— Anume?... 

— De ce nu l-aţi invitat şi pe Morcerf cu familia lui la masă? 

— ÎI invitasem, dar a obiectat o călătorie la Dieppe cu 
doamna de Morcerf, căreia i s-a recomandat aerul de mare. 

— Da, da de bună-seamă că-i face bine, spuse Danglars 
râzând. 


— De ce? 

— Pentru că e aerul pe care l-a respirat când era tânără. 

Monte-Cristo trecu peste aluzie, prefăcându-se că nu-i dă 
atenţie. 

— Dar, în sfârşit, spuse contele, dacă Albert nu e aşa de 
bogat ca domnişoara Danglars, nu puteţi tăgădui că poartă un 
nume frumos. 

— Da, dar şi eu ţin la al meu, declară Danglars. 

— Desigur, numele dumneavoastră e popular şi a 
împodobit titlul cu care aţi fost cinstit, sunteţi însă un om prea 
inteligent pentru a nu înţelege că, după anume prejudecăţi prea 
adânc înrădăcinate spre a putea fi smulse, noblețea de cinci 
veacuri preţuieşte cel puţin cât noblețea de douăzeci de ani. 

— Tocmai de aceea, spuse Danglars cu un zâmbet pe care 
încerca să-l facă sardonic, l-aş prefera pe domnul Andrea 
Cavalcanti domnului Albert de Morcerf. 

— Îmi închipui totuşi, spuse Monte-Cristo, că Morcerfii nu 
stau mai prejos decât Cavalcantii. 

— Morcerfii? Scumpe conte, reluă Danglars, sunteţi un om 
de onoare, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Şi de asemeni cunoscător în blazoane? 

— Oarecum. 

— Ei bine, priviţi culoarea blazonului meu, este mai solidă 
decât aceea a blazonului lui Morcerf. 

— De ce? 

— Pentru că eu, dacă nu sunt baron din naştere, mă 
numesc cel puţin Danglars. 

— Şi? 

— Pe câtă vreme el nu se numeşte Morcerf. 

— Cum, nu se numeşte Morcerf? 

— Câtuşi de puţin. 

— Haida-de! 

— Pe mine m-a făcut baron cineva, astfel că sunt, el s-a 
făcut singur conte, astfel că nu e. 

— Cu neputinţă! 

— Ascultă, dragă conte, continuă Danglars, domnul de 
Morcerf mi-e prieten sau, mai bine-zis, cunoscut de treizeci de 
ani. Eu nu prea pun preţ pe blazoanele mele, deoarece n-am 
uitat niciodată de unde am pornit. 


— Aceasta e dovada unei mari modestii sau a unui mare 
orgoliu, spuse Monte-Cristo. 

— Ei bine, pe vremea când cu eram un mic funcţionar, 
Morcerf era simplu pescar. 

— Şi cum se numea pe atunci? 

— Fernand. 

— Pur şi simplu? 

— Fernand Mondego. 

— Sunteţi sigur? 

— Eh, mi-a vândut destul peşte ca să-l cunosc! 

— Atunci de ce nu i-o daţi pe fiica dumneavoastră? 

— Pentru că Fernand şi Danglars, fiind doi parveniţi, doi 
înnobilaţi, doi îmbogăţiţi, îşi sunt egali în fond, cu excepţia 
anumitor lucruri, totuşi, care s-au spus despre el şi nu s-au spus 
niciodată despre mine. 

— Ce anume? 

— Nimic. 

— A, da, înțeleg, cuvintele dumneavoastră îmi 
reîmprospătează în minte numele de Fernand Mondego; am 
auzit despre el în Grecia. 

— În legătură cu cazul lui Ali-Paşa? 

— Exact. 

— Acesta e misterul, reluă Danglars şi mărturisesc că aş fi 
dat mult să-l aflu. 

— Nu era greu dacă aţi fi ţinut. 

— Cum adică? 

— De bună seamă că aveţi vreun corespondent în Grecia. 

— Bineînţeles. 

— La lanina? 

— Am pretutindeni... 

— Ei bine, scrieţi-i corespondentului dumneavoastră din 
lanina şi întrebaţi-l ce rol a jucat în catastrofa lui Ali-Tebelin un 
francez cu numele de Fernand. 

— Aveţi dreptate, exclamă Danglars, ridicându-se repede, 
am să scriu chiar astăzi. 

— Scrieţi. 

— Mă şi duc. 

— lar dacă primiţi vreo veste scandaloasă... 

— V-o voi comunica. 

— O să-mi faceţi plăcere. 


Danglars se năpusti din apartament şi nu făcu decât un salt 
până la trăsură. 


Capitolul XXX Cabinetul procurorului regal 


Să-l lăsăm pe bancher să se înapoieze în galopul cailor şi s- 
o însoţim pe doamna Danglars în excursia ei matinală. 

Am spus că la douăsprezece şi jumătate doamna Danglars 
ceruse caii şi că ieşise în trăsură. 

Se îndreptă spre foburgul Saint-Germain, apucă pe strada 
Mazarin şi spusese să se oprească la Pont-Neuf. 

Cobori şi străbătu pasajul. Era îmbrăcată foarte simplu, aşa 
cum îi stă bine unei femei de gust ce iese dimineaţa. 

In strada Gugenegaud se urcă într-o birjă cerând să fie dusă 
în strada Harlay. 

De îndată ce se găsi în trăsură, scoase din buzunar un voal 
negru, foarte des, pe care îl prinse pe pălăria de pai; îşi aşeză 
apoi pălăria pe cap şi constată cu plăcere, privind într-o 
oglinjoară de buzunar, că nu i se pot vedea decât pieliţa albă şi 
luminile scânteictoare ale ochilor. 

Birja apuca pe Pont-Neuf şi intră prin piaţa Dauphine în 
curtea din Harlay. Plăti birjarului, după care doamna Danglars 
apucă repede spre scară, o străbătu cu sprinteneală şi ajunse 
curând în sala Paşilor Pierduţi. 

Dimineaţa sunt multe afaceri şi foarte mulţi oameni 
preocupaţi la Palatul justiţiei, iar oamenii preocupaţi nu se uită 
mult la femei. Doamna Danglars străbătu deci sala Paşilor 
Pierduţi fără să fie remarcată mai mult decât alte zece femei 
care îşi aşteptau avocatul. 

În anticamera domnului de Villefort, lume multă. Doamna 
Danglars nu avu însă nevoie nici să-şi rostească numele. De 
îndată ce sosi, un uşier se ridică, veni în calea ei, o întrebă dacă 
nu e persoana căreia domnul procuror regal îi dăduse întâlnire 
şi, la răspunsul ei afirmativ, o conduse printr-un coridor rezervat 
în cabinetul domnului de Villefort. 

Magistratul scria, stând în jilţul său cu spatele spre uşă; 
auzi uşa deschizându-se, pe uşier pronunţând cuvintele: „Intraţi, 
doamnă" şi uşa se închise fără ca el să facă o mişcare. De 


îndată ce simţi paşii uşierului depărtându-se, el se întoarse 
repede, împinse zăvoarele, cobori perdelele şi examină toate 
ungherele cabinetului. 

Apoi după ce căpătă certitudinea că nu putea să fie nici 
văzut, nici auzit şi după ce, în consecinţă, se linişti, spuse: 

— iți mulțumesc, doamnă, îţi mulțumesc pentru 
punctualitatea dumitale. 

Şi îi oferi un scaun pe care doamna Danglars îi acceptă, 
căci inima îi bătea aşa de tare încât simţea aproape că se 
sufocă. 

— E multă vreme, doamnă, de când nu am avut fericirea de 
a vorbi singur cu dumneata, spuse procurorul regal, aşezându- 
se la rându-i şi descriind cu jilţul un semicerc pentru a se găsi, în 
faţa doamnei Danglars, şi, spre marele meu regret, ne revedem 
pentru a întreţine o conversaţie foarte penibilă. 

— Cu toate acestea, domnule, vezi că am venit la prima 
dumitale chemare, deşi cu siguranţă conversaţia aceasta este şi 
mai penibilă pentru mine decât pentru dumneata. 

Villefort zâmbi cu amărăciune. 

— Aşadar, este adevărat, spuse el, răspunzând cugetului 
său mai mult decât cuvintelor doamnei Danglars, aşadar, este 
adevărat că toate faptele noastre din trecut lasă urme, unele 
întunecate, altele luminoase. E, deci, adevărat că toţi paşii 
noştri în viaţă seamănă cu mersul reptilei pe nisip şi că lasă o 
dâră? Oh, pentru mulţi dâra aceasta este dâra lacrimilor lor! 

— Domnule, glăsui doamna Danglars, înţelegi emoția mea, 
nu-i aşa? Menajează-mă deci, te rog. Camera aceasta în care 
atâţi vinovaţi au intrat tremurând şi ruşinaţi, jilţul în care, la 
rându-mi, mă aşez ruşinată şi tre-murândă... Oh, am nevoie de 
toată judecata pentru a nu vedea în mine o femeie culpabilă şi 
în dumneata un judecător ameninţător. 

Villefort clătină din cap şi oftă. 

— lar eu, reluă el, îmi spun că locul meu nu e în jilţul 
judecătorului, ci pe bancheta acuzatului. 

— Dumneata? Exclamă doamna Danglars uimită. 

— Da, eu. 

— Cred că, întrucât te priveşte, domnule, puritanismul 
dumitale exagerează situaţia, spuse doamna Danglars, ai cărei 
ochi frumoşi fură iluminaţi de o lumină fugară. Dârele despre 
care pomeneai adineauri au fost lăsate de toate tinereţile 


aprinse. În adâncul pasiunilor, dincolo de plăcere, este 
totdeauna un dram de remuşcare. De aceea, Evanghelia, 
resursa eternă a nenorociţilor, ne-a dat ca sprijin nouă, bietelor 
femei, admirabila parabolă a fetei păcătoase şi-a femeii 
adultere. Pentru aceasta, ducându-mă cu mintea la delirurile 
tinereţii mele, cuget uneori că Dumnezeu mi le va ierta, căci 
dacă nu scuza, cel puţin compensaţia s-a găsit în suferinţele 
mele; dar dumneavoastră, întrucât vă puteţi teme, 
dumneavoastră, bărbaţi pe care toată lumea îi scuză şi pe care 
scandalul îi înnobilează? 

— Doamnă, ripostă Villefort, mă cunoşti, nu sunt un ipocrit 
sau, cel puţin, nu fac ipocrizie fără motiv. Fruntea mea e severă, 
pentru că au posomorât-o multe nenorociri, inima mea s-a 
împietrit ca să poată suporta loviturile pe care le-a primit. Nu 
eram astfel în tinereţe, nu eram astfel în seara logodnei, când 
stăteam cu toţii în jurul unei mese la Marsilia. De atunci însă 
totul s-a schimbat în mine şi în juru-mi; viaţa mea s-a tocit, 
urmărind lucruri anevoioase şi zdrobindu-i pe cei care, voluntar 
sau involuntar, prin liberul lor arbitru sau din întâmplare, se 
găseau în calea mea, stânjenindu-mi poftele. Rar se întâmplă ca 
lucrul pe care îl dorim cu înflăcărare să nu fie interzis cu 
desăvârşire acelora de la care vrem să-l obţinem, sau cărora 
încercăm să i-l smulgem. Astfel, cele mai multe fapte rele ale 
oamenilor vin în calea lor deghizate sub forma necesităţii. Apoi 
după ce fapta rea a fost săvârşită într-un moment de exaltare, 
de teamă şi delir, vedem că am fi putut să trecem pe lângă ea 
ocolind-o. Mijlocul care s-ar fi cuvenit să fie întrebuințat şi pe 
care nu l-am văzut din cauza orbirii, se înfăţişează ochilor uşor şi 
simplu; îţi spui: cum de n-am făcut aşa, în loc să fac altfel? 
Dumneavoastră, doamnelor, sunteţi, dimpotrivă, foarte rar 
chinuite de remuşcări, căci foarte rar hotărârea vine de la 
dumneavoastră, nenorocirile vă sunt aproape totdeauna 
impuse, greşelile sunt aproape întotdeauna crima altora. 

— În orice caz, domnule, recunoaşte, răspunse doamna 
Danglars, că dacă am săvârşit o greşeală, oricât de personală a 
fost ea, am primit aseară o pedeapsă severă. 

— Biată femeie! Glăsui Villefort, strângându-i mâna, prea 
severă pentru puterea dumitale, căci de două ori era să sucombi 
şi cu toate acestea... 

— Cu toate acestea... 


— Ei bine, trebuie să-ţi spun... Adună-ţi tot curajul, doamnă, 
că nu eşti încă la capăt. 

— Vai dar ce mai este? Exclamă doamna Danglars 
înspăimântată. 

— Dumneata nu vezi decât trecutul, doamnă şi desigur el e 
posomorât. Ei bine, închipuieşte-ţi un viitor şi mai posomorât, un 
viitor... cu siguranţă groaznic... sângeros poate. 

Baroana, care cunoştea calmul lui Villefort, fu aşa de 
înspăimântată de exaltarea lui, încât deschise gura să strige, 
dar strigătul i se stinse în gâtlej. 

— Cum a reînviat acest trecut grozav? Exclamă Villefort, 
cum de a ieşit el ca o fantomă din adâncul mormântului şi al 
inimilor noastre pentru a ne îngălbeni obrajii şi a ne îmbujora 
frunţile? 

— Fără îndoială, hazardul! spuse Herminie. 

— Hazardul? Reluă Villefort, nu, nu, doamnă, nu e hazard. 

— Ba da: nu un hazard — fatal, este adevărat —, dar un 
hazard a făcut toate astea. Nu graţie hazardului a cumpărat 
contele de Monte-Cristo casa? Nu printr-un hazard a pus el să se 
sape pământul? Nu printr-un hazard nefericitul copil a fost 
dezgropat de la tulpina copacilor? Biată creatură nevinovată, 
căreia n-am putut niciodată să-i dau o sărutare, dar căreia i-am 
dat multe lacrimi! Oh, inima mea a luat-o înaintea contelui, când 
a vorbit despre rămăşiţele scumpe, găsite sub flori! 

— Ei nu, doamnă şi asta-i grozăvia ce aveam a-ţi spune, 
răspunse Villefort cu glas înăbuşit; nu, sub flori nu s-a găsit 
nimic; nu, n-a fost nici un copil dezgropat; nu, nu trebuie să 
plângi; nu, nu trebuie să gemi; trebuie să tremuri. 

— Ce vrei să spui? Exclamă doamna Danglars înfiorată. 

— Vreau să spun că domnul de Monte-Cristo, săpând la 
tulpina copacilor, n-a putut să găsească nici un schelet de copil, 
nici fierării de cufăr, pentru că sub arbori nu se găsea nimic. 

— Nu se găsea nimic? Repetă doamna Danglars, fixând 
asupra procurorului regal ochi a căror lumină groaznic de 
dilatată indica spaima; nu s-a găsit nimic? Repetă ea ca o 
persoană care încearcă să fixeze prin sunetul cuvintelor şi prin 
zgomot idei gata să-i scape! 

— Nu, spuse Villefort, lăsându-şi fruntea în palme; nu, de o 
sută de ori nu. 


— Dar nu l-ai depus acolo pe bietul copil, domnule? De ce 
m-ai înşelat? In ce scop, spune-mi? 

— Ba da, însă ascultă-mă, ascultă-mă, doamnă şi mă vei 
plânge pe mine care am purtat douăzeci de ani, fără să arunc 
asupra dumitale cea mai mică parte, povara durerilor pe care ţi 
le voi destăinui. 

— Oh, mă înfricoşezi! Dar n-are a face, vorbeşte-mi, te 
ascult. 

— Ştii cum s-a sfârşit noaptea aceea dureroasă când 
dumneata agonizai pe pat, în camera cu damasc roşu, în timp 
ce eu, trăgându-mi sufletul aproape ca şi dumneata, aşteptam 
să fii uşurată. Copilul veni, îmi fu încredinţat fără mişcare, fără 
suflu, fără glas: îl crezurăm mort. 

Doamna Danglars făcu o mişcare grăbită, ca şi cum ar fi 
vrut să se năpustească din scaun. 

Villefort o opri însă, împreunându-şi mâinile ca pentru a-i 
implora luarea-aminte. 

— L-am crezut mort, repetă el. L-am pus într-un cufăr care 
urma să înlocuiască sicriul, am coborât în grădină, am săpat o 
groapă şi l-am îngropat repede. Abia îl acoperisem cu pământ, 
când braţul corsicanului se întinse spre mine. Văzui parcă o 
umbră înălțându-se, un fulger lucind. Simţii o durere, vrusei să 
strig, un fior îngheţat îmi străbătu tot corpul şi mă strânse de 
gât... Căzui sfârşit şi mă crezui ucis. N-am să uit niciodată 
sublimul dumitale curaj când, venindu-mi în fire, mă târâi 
agonizând, până la scară, unde dumneata în agonie mi-ai ieşit în 
întâmpinare. Trebuia să păstrăm tăcerea asupra cumplitei 
catastrofe. Ai avut curajul să te duci la dumneata acasă, 
sprijinită de doică. Un duel a fost pretextul rănirii mele. 
Împotriva oricărei aşteptări, am păstrat amândoi secretul. Am 
fost transportat la Versailles, unde timp de trei luni m-am luptat 
cu moartea. Când, în cele din urmă, revenii la viaţă, mi se 
recomandă soarele şi aerul Sudului. Patru oameni mă duseră de 
la Paris la Châlons, făcând şase leghe pe zi. Doamna de Villefort 
urma brancarda în trăsura ei. De la Châlons am fost dus pe 
Saone, apoi trecui pe Rhôn şi, dus de curent, coborâi până la 
Arles, apoi de la Arles reluai litiera şi-mi continuai drumul spre 
Marsilia. Convalescenţa mea dură şase luni. Nu mai auzeam 
vorbindu-se despre dumneata, nu îndrăznii să mă interesez ce ai 


devenit. Când mă înapoiai la Paris, aflai că, rămânând văduvă 
după domnul de Nargonne, te-ai căsătorit cu domnul Danglars. 

La ce mă gândisem din momentul în care mi-a revenit 
cunoştinţa? Totdeauna la acelaşi lucru, la cadavrul de copil care, 
în fiecare noapte, în visurile mele, zbura dinlăuntrul pământului 
şi plutea deasupra gropii, ameninţându-mă cu privirea şi cu 
gestul. De aceea, de cum mă înapoiai la Paris, mă informai. 
Casa nu mai fusese locuită de la plecarea noastră, dar fusese 
închiriată pe nouă ani. Il căutai pe locatar, mă prefăcui că ţin 
foarte mult să nu văd casa intrând în mâini străine, casa care 
aparţinea părintelui şi mamei soţiei mele, oferii o despăgubire 
pentru stricarea contractului, mi se cerură şase mii de franci, aş 
fi dat zece mii, aş fi dat douăzeci de mii. li aveam la mine, 
obţinui îndată rezilierea, pe urmă, după ce avui cesiunea atât de 
mult dorită, plecai în galop la Auteuil. Nu mai intrase nimeni în 
casă. 

Erau orele cinci după-amiază, mă urcai în camera roşie şi 
aşteptai să se înnopteze. 

Aici tot ce-mi spuneam de un an de zile, în agonia mea 
continuă, se înfăţişă gândului meu în chip mai ameninţător 
decât oricând. 

Corsicanul care îmi declarase vendeta, care mă urmărise 
de la Nimes la Paris, corsicanul ascuns în grădină, mă văzuse 
săpând groapa, mă văzuse înmormântând copilul — putea să te 
cunoască, poate că te cunoştea... Nu va cere el să i se plătească 
într-o zi secretul cumplitei afaceri? Nu va fi pentru el o 
răzbunare şi mai plăcută când va afla că nu am murit după 
lovitura lui de pumnal? Se impunea deci, în primul rând şi cu 
orice preţ, să distrug urmele acestui trecut, să nimicesc orice 
vestigiu material; în amintirea mea va fi totdeauna cât se poate 
de multă realitate. 

De aceea anulasem contractul, de aceea venisem, de 
aceea aşteptasem. 

Veni noaptea, lăsai să se întunece bine. N-aveam lumină în 
camera unde adierile vântului mişcau perdelele, dinapoia cărora 
aveam impresia că văd mereu un spion tăinuit. Din când în când 
tresăream, mi se părea că aud dinapoia mea, în pat, tânguirile 
dumitale şi nu cutezam să întorc capul. Inima îmi bătea în 
mijlocul liniştii şi o simţeam bătând aşa de violent încât aveam 
impresia că rana mi se va redeschide; auzii în cele din urmă 


stingându-se, unul după altul, toate zgomotele satului. Îmi dădui 
seama că nu mai am motive să mă tem, că nu mai pot să fiu nici 
văzut, nici auzit şi mă hotărâi să cobor. 

Ascultă, Herminie: mă socotesc tot aşa de brav ca oricare 
alt om, dar când scosei de la piept cheiţa scării, cheiţă dragă 
nouă şi pe care dumneata vruseseşi s-o ataşezi de o verigă de 
aur, când deschisei uşa, când prin ferestre văzui luna palidă 
aruncând pe treptele în spirală o fâşie lungă de lumină albă ca 
un spectru, mă ţinui de zid şi îmi veni să strig, aveam impresia 
că îmi pierd mintea. 

Izbutii în sfârşit să mă stăpânesc. Coborâi scara, treaptă cu 
treaptă; ceea ce nu putusem înfrâna era o tremurătură ciudată 
în genunchi. Mă agăţai de rampă, dacă i-aş fi dat drumul, o 
clipă, mă prăvăleam. 

Ajunsei la uşa de jos; dincolo de uşă, o cazma era rezemată 
de zid. Mă aprovizionasem cu o lanternă oarbă, în mijlocul 
peluzei mă oprii s-o aprind, apoi îmi continuai drumul. 

Noiembrie era pe sfârşite, verdeaţa grădinii dispăruse, 
arborii nu mai erau decât schelete cu braţe lungi descărnate, iar 
frunzele moarte trosneau dimpreună cu nisipul sub paşii mei. 

Spaima îmi încleşta aşa de puternic inima încât, apropiindu- 
mă de copaci, scosei din buzunar un pistol şi-l încărcai. Mi se 
părea mereu că văd arătându-se printre crengi figura 
corsicanului. 

Luminai pâlcul de copaci cu lanterna oarbă, nu era nimeni. 
Mi-aruncai privirea în jur, eram singur; nici un zgomot nu tulbura 
liniştea nopţii, afară de cântecul unei bufniţe care îşi zvârlea 
strigătul ascuţit şi lugubru ca o chemare către umbrele nopţii. 

Prinsei lanterna de o creangă cu două braţe pe care o 
remarcasem cu un an înainte în chiar locul unde m-am oprit să 
sap groapa. 

În timpul verii iarba crescuse deasă în locul acela şi, o dată 
cu venirea toamnei, n-o mai cosise nimeni. Cu toate acestea un 
loc mai puţin acoperit îmi atrase atenţia; de bună seamă că aici 
răscolisem pământul. Mă aşezai la lucru. 

Ajunsesem deci să trăiesc momentul pe care-l aşteptam de 
mai bine de un an. 

De aceea munceam, săpam, aşteptându-mă să întâlnesc 
rezistenţă în vârful cazmalei nimic; şi, cu toate acestea, făcui o 
gaură de două ori mai mare decât prima. Mi se păru că m-am 


înşelat, că am greşit locul, mă orientai, privii arborii, căutai să 
recunosc detaliile locului. Un vânt rece, pătrunzător, şuiera 
printre crengile despuiate şi totuşi sudoarea curgea lac de pe 
fruntea mea. Îmi reamintii că am primit lovitura de pumnal în 
momentul în care bătătorisem pământul să acopăr groapa; 
bătătorind pământul, mă sprijineam de lemnul bobului. Dinapoia 
mea era o stâncă artificială destinată să servească de bancă, în 
cădere mâna mea, care părăsise lemnul bobului, simţise răceala 
pietrei. În dreapta mea era lemnul bobului, dinapoia mea 
stânca; şi căzui, aşezându-mă în aceeaşi poziţie, apoi mă ridicai 
şi mă apucai să sap şi să lărgesc groapa; nimic, nimic. Cufărul 
nu era! 

— Nu era? Murmură doamna Danglars gâtuită de spaimă. 

— Să nu-ţi închipui că m-am mărginit la această încercare, 
continuă Villefort; nu. Scotocii tot locul. Mă gândii că asasinul, 
dezgropând cufărul şi crezând că este o comoară întrânsul, a 
pus mâna pe el şi l-a luat. Apoi, dându-şi seama de eroare, a 
făcut la rându-i o groapă şi l-a îngropat; nimic! Îmi veni apoi 
ideea că el nu a luat atâtea precauţiuni şi că, pur şi simplu, l-a 
zvârlit în vreun colţ. În această ultimă ipoteză trebuia, pentru a 
face cercetări, să aştept ziua. Urcai în cameră şi aşteptai. 

— O, Doamne! 

— Când se lumină de ziuă, coborâi din nou. Am făcut vizită 
la pâlcul de copaci, nădăjduiam să găsesc urme care, poate, îmi 
scăpaseră în întuneric. Răscolisem pământul pe o suprafaţă de 
mai bine de douăzeci de picioare pătrate şi la o adâncime de 
mai mult de două picioare. O zi abia ar fi fost de-ajuns unui 
salahor să facă ce făcusem eu într-un ceas. Nimic; nu văzui 
absolut nimic. 

Pornii atunci în căutarea cufărului, potrivit supoziţiei că a 
fost aruncat într-un colţ. De bună seamă putea să fie aruncat pe 
drumul ce ducea la portiţă; dar investigația nouă fu la fel de 
inutilă, astfel că mă înapoiai cu inima strânsă la copacii care nici 
ei nu-mi mai dădeau vreo speranţă. 

— Oh, exclamă doamna Danglars, era un motiv îndestulător 
pentru ca cineva să-şi piardă mintea! 

— Am nădăjduit o clipă în aceasta, spuse Villefort, dar nu 
am avut fericirea; cu toate acestea, rechemându-mi puterile şi, 
în consecinţă, ideile, mă întrebai: de ce o fi luat omul acela 
cadavrul? 


— Dar ai spus singur, glăsui doamna Danglars; ca să aibă o 
dovadă. 

— Nu, doamnă, nu mai putea să fie cazul; un cadavru nu se 
păstrează timp de un an, ci îl arăţi unui magistrat şi îţi faci 
depoziţia. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplase. 

— Şi atunci? întrebă Herminie înfiorată. 

— Atunci e ceva mai grozav, mai fatal, mai înfricoşător 
pentru noi: că anume copilul era viu şi că asasinul l-a salvat. 

Doamna Danglars scoase un strigăt cumplit şi apucă 
mâinile lui Villefort: 

— Copilul meu era viu? Rosti ea. Domnule, mi-ai îngropat 
de viu copilul? Nu era sigur că pruncul meu era mort şi l-ai 
îngropat totuşi... 

Doamna Danglars se ridicase şi stătea în faţa procurorului 
regal, strângându-i mâinile în mâinile ei delicate, dreaptă şi 
aproape amenințătoare. 

— Nu ştiu. Îţi spun asta aşa cum aş spune altceva, răspunse 
Villefort cu limitele deznădejdii şi nebuniei. 

— Oh, copilul meu! Bietul meu copil! Strigă baroana 
recăzând pe scaun şi înăbuşindu-şi hohotele în batistă. 

Villefort îşi reveni şi înţelese că, pentru a abate furtuna 
maternă ce se grămădea pe capul lui, se impunea să transmită 
doamnei Danglars spaima pe care o încerca singur. 

— Înţelegi atunci că dacă lucrurile stau astfel, spuse el, 
ridicându-se la rându-i şi apropiindu-se de baroană pentru a-i 
vorbi mai în şoaptă, suntem pierduţi: copilul trăieşte şi cineva 
ştie că trăieşte, cineva cunoaşte secretul nostru; şi, de vreme ce 
Monte-Cristo vorbeşte în faţa noastră de un copil dezgropat, 
înseamnă că el cunoaşte taina. 

— Dumnezeule! Dumnezeule drept! Dumnezeule 
răzbunător! Murmură doamna Danglars. 

Villefort nu răspunse decât printr-un fel de muget. 

— Dar copilul, copilul, domnule? Reluă mama cu 
îndărătnicie. 

— Oh, cât l-am căutat! Continuă Villefort frământându-şi 
braţele. De câte ori l-am chemat în nopţile mele lungi de 
insomnie; de câte ori am dorit o bogăţie regală ca să cumpăr un 
milion de secrete, de la un milion de oameni şi să găsesc 
secretul meu printre tainele lor! În sfârşit, într-o zi, când, pentru 
a suta oară, puneam mâna pe cazma, mă întrebai pentru a suta 


oară ce a putut face corsicanul cu copilul: un copil stânjeneşte 
pe un fugar; poate că, dându-şi seama că pruncul trăia încă, l-a 
aruncat în râu. 

— Oh, cu neputinţă! Strigă doamna Danglars, poţi să 
asasinezi un om din răzbunare, dar nu îneci cu sânge rece un 
copil. 

— Poate că l-a internat la Copiii-Găsiţi, continuă Villefort. 

— O, da, da! Exclamă baroana, copilul meu este acolo, 
domnule. 

— Alergai la azil şi aflai că, în noaptea aceea, noaptea de 
20 septembrie, un copil a fost depus în turn; era înfăşurat într-o 
jumătate de prosop fin, rupt într-adins. Jumătatea de prosop 
avea o jumătate de coroană de baron şi litera H. 

— Exact! Exact! Strigă doamna Danglars; toată rufăria mea 
era marcată astfel: domnul de Nargonne era baron, iar eu mă 
numesc Herminie. Slavă Domnului, copilul meu nu era mort! 

— Nu, nu era mort. 

— Şi îmi spui asta, îmi spui fără teamă că mă vei face să 
mor de bucurie, domnule? Unde e? Unde-i copilul meu? 

Villefort dădu din umeri. 

— Cine ştie? Glăsui el; şi-ţi închipui că dacă aş şti, te-aş 
face să treci prin toate aceste gradaţii cum ar proceda un 
dramaturg sau un romancier? Oh, nu, nu ştiu nici eu! O femeie 
venise după vreo şase luni cu cealaltă jumătate de prosop să 
reclame copilul. Femeia furnizase toate garanţiile cerute de lege 
şi copilul i-a fost încredinţat. 

— Dar trebuia să te interesezi de femeia aceea, trebuia s-o 
descoperi. 

— Şi de ce îţi închipui că nu m-am interesat, doamnă? Am 
pretextat o instrucţie criminală şi am pus în căutarea ei pe toţi 
copoii iscusiţi ai poliţiei. Urmele ei au fost regăsite până la 
Châlons, de acolo s-au pierdut. 

— Pierdut? 

— Da, s-au pierdut pentru totdeauna. 

Doamna Danglars ascultase istorisirea cu un suspin, o 
lacrimă, un strigăt pentru fiecare împrejurare. 

— Şi asta este totul, întrebă ea, te-ai mărginit la atâta? 

— O, nu, spuse Villefort, am căutat întruna, m-am interesat, 
m-am informat. Cu toate acestea, în ultimii doi-trei ani îmi 
acordasem o oarecare vacanţă. Astăzi însă reîncep cu mai multă 


stăruinţă şi cu mai multă încăpățânare decât oricând; şi voi 
izbuti, te asigur, căci nu numai conştiinţa mă împinge, ci şi frica. 

— Dar contele de Monte-Cristo nu ştie nimic, glăsui doamna 
Danglars, altminteri cred că nu ne-ar căuta aşa cum ne caută. 

— Oh, răutatea oamenilor este foarte profundă, spuse 
Villefort, deoarece e mai profundă decât bunătatea lui 
Dumnezeu! Ai observat ochii acestui om în timp ce ne vorbea? 

— Nu. 

— Dar l-ai examinat cu atenţie, uneori? 

— Fără îndoială. E bizar, însă atâta tot. Un lucru care m-a 
izbit cu deosebire e că nu s-a atins de masa excelentă pe care 
ne-a oferit-o, că nu s-a împărtăşit din nici un fel de bucate. 

— Da, da, am remarcat şi eu, spuse Villefort. Dacă ştiam ce 
ştiu acum, nu m-aş fi atins nici eu, mi-aş fi închipuit că vrea să 
ne otrăvească. 

— Şi te-ai înşelat, vezi bine. 

— Da, fără îndoială, crede-mă însă, omul acesta are alte 
proiecte. De aceea am vrut să te văd, de aceea te-am chemat 
să-ţi vorbesc, de aceea am vrut să te pun în gardă faţă de toată 
lumea şi, în special, faţă de el. Spune-mi, continuă Villefort 
aţintindu-şi şi mai adânc ochii asupra baroanei, n-ai vorbit 
despre legătura noastră cu nimeni? 

— Niciodată, cu nimeni. 

— Mă înţelegi, reluă cu afecţiune Villefort, că, atunci când 
spun cu nimeni, spun, iartă-mi stăruința, absolut cu nimeni? 

— Da, da, înţeleg foarte bine, glăsui baroana roşind, 
niciodată, îţi jur. 

— N-ai cumva obiceiul să scrii seara întâmplările din timpul 
zilei? Nu-ţi scrii jurnalul? 

— Nu! Viaţa mea trece purtată pe aripile frivolităţii, o uit eu 
însămi. 

— Nu cumva visezi cu glas tare? 

— Am un somn de copil, nu-ţi mai aduci aminte? 

Îmbujorarea urcă pe chipul baroanei şi paloarea năpădi 
figura lui Vil-lefort. 

— Într-adevăr, spuse el aşa de încet încât abia se auzi. 

— Ei şi? întrebă baroana. 

— Ei şi, înţeleg ce-mi rămâne de făcut, reluă Villefort. Până 
în opt zile am să ştiu cine este domnul de Monte-Cristo, de unde 


vine, unde se duce şi pentru ce vorbeşte în faţa noastră de copii 
dezgropaţi în grădina lui. 

Villefort rosti cuvintele acestea cu un accent care l-ar fi 
înfiorat pe conte dacă acesta îl putea auzi. 

Strânse apoi mâna pe care baroana se sfia să i-o dea şi o 
conduse cu respect până la uşă. 

Doamna Danglars luă o altă birjă care o duse la pasajul 
dincolo de care îşi regăsi şi vizitiul ei. Aşteptând-o, vizitiul 
dormea tihnit pe capră. 


Capitolul XXXI Un bal de vară 


În aceeaşi zi, la ora când doamna Danglars ţinea şedinţa 
din cabinetul domnului procuror regal, o caleaşcă de călătorie, 
intrând în strada Helder, trecea prin poarta de la numărul 27 şi 
se oprea în curte. 

După o clipă, uşa cupeului se deschidea şi doamna de 
Morcerf cobora la braţul fiului ei. 

De îndată ce îşi conduse mama în apartament, Albert 
comandă o baie, ceru să i se pună caii şi dădu ordin să fie dus 
pe Champs-Elysées la contele de Monte-Cristo. 

Contele îl primi cu zâmbetu-i obişnuit. Ciudat lucru: nu 
aveai niciodată impresia că înaintezi cu un pas în inima sau în 
spiritul acestui om. Cei care vroiau să forţeze, dacă se poate 
spune astfel, calea spre intimitatea sa, găseau un zid. Morcerf, 
care alerga la el cu braţele deschise, le lasă să cadă când îl 
văzu, cu tot zâmbetul prietenos al contelui şi abia cuteză să-i 
întindă mâna. 

La rându-i, Monte-Cristo i-o atinse cum făcea totdeauna, 
dar fără să i-o strângă. 

— lartă-mă, dragă conte! spuse el. 

— Am sosit de un ceas. 

— De la Dieppe? 

— De la Treport. 

— A, da! 

— Şi am făcut prima vizită la dumneavoastră. 

— E încântător din partea dumitale, glăsui Monte-Cristo, 
aşa cum ar fi spus orice alt lucru. 


— Ei, ce veşti mai sunt? 

— Veşti? Mă întrebi pe mine, un străin? 

— Să mă explic: când întreb ce veşti sunt, întreb dacă aţi 
făcut ceva pentru mine? 

— M-ai însărcinat cu vreun comision? Glăsui Monte-Cristo 
afectând îngrijorarea. 

— Haide-haide, spuse Albert, nu simulaţi indiferența. Se 
zice că există semnale simpatice, care străbat distanţa; ei bine, 
am primit la Tréport o atingere electrică. Dacă n-aţi lucrat 
pentru mine, v-aţi gândit cel puţin. i 

— Asta se poate, spuse Monte-Cristo. Intr-adevăr, m-am 
gândit la dumneata. Dar curentul magnetic al cărui conducător 
eram lucra — mărturisesc — independent de voinţa mea. 

— Serios? Povestiţi-mi, vă rog. 

— E simplu: domnul Danglars a luat masa la mine. 

— Ştiu, deoarece — ca să-i evităm prezenţa — am plecat, 
mama mea şi cu mine. 

— Dar el a luat masa cu domnul Andrea Cavalcanti. 

— Prinţul dumneavoastră italian? 

— Să nu exagerăm, domnul Andrea îşi dă numai titlul de 
viconte. 

— Spuneţi că îşi dă? 

— Spun: îşi dă. 

— Va să zică, nu e? 

— Ei, de unde să ştiu eu? El şi-l dă, eu i-l dau, lumea i-l dă; 
nu e ca şi cum l-ar avea? 

— Ce ciudat om sunteţi! Ei, şi? 

— Şi ce? 

— Domnul Danglars a luat, va să zică, masa aici? 

— Da. 

— Cu vicontele dumneavoastră Andrea Cavalcanti? 

— Cu vicontele Andrea Cavalcanti, cu tatăl său marchizul, 
cu doamna Danglars, cu domnul şi doamna de Villefort, care 
sunt persoane încântătoare, cu domnul Debray, cu Maximilien 
Morrel şi cu... a, da!... cu domnul Château-Renaud. 

— S-a vorbit despre mine? 

— Nu s-a spus un cuvânt. 

— Atâta pagubă! 

— De ce? Cred că dacă ai fost dat uitării, nu s-a făcut decât 
ceea ce doreai. 


— Dragă conte, înseamnă că, dacă nu s-a vorbit despre 
mine, se gândeau mult la mine şi, în cazul acesta, sunt 
deznădăjduit. 

— Ce-ţi pasă, din moment ce domnişoara Danglars nu se 
afla printre cei care se gândeau la dumneata? A, da! Este 
adevărat că ca putea să se gândească acasă. 

— Despre asta sunt sigur că nu; sau, dacă se gândea, cu 
siguranţă că se gândea aşa cum cuget eu despre ea. 

—  Mişcătoare simpatie! Glăsui contele. Va să zică, vă 
detaşaţi? 

— Ascultaţi, spuse Morcerf, dacă domnişoara Danglars ar fi 
capabilă să se înduioşeze de chinul pe care nu-l sufăr pentru ca 
şi să mă răsplătească trecând peste convențiile matrimoniale 
stabilite între familiile noastre, m-ar bucura nespus. Pe scurt, 
cred că domnişoara Danglars ar fi o metresă încântătoare, dar 
ca nevastă nu... 

— Aşa gândeşti despre viitoarea dumitale soţie? Glăsui 
Monte-Cristo râzând. 

— O, da, cam brutal este drept, însă exact. Deoarece nu se 
poate face însă din visul acesta o realitate, deoarece pentru a 
ajunge la un anume scop trebuie ca domnişoara Danglars să 
devină soţia mea, adică să trăiască cu mine, să gândească 
lângă mine, să cânte lângă mine, să facă versuri şi muzică la 
zece paşi de mine şi asta pe toată durata vieţii mele — lucrul 
mă înspăimântă. De o metresă, dragă conte, te desparţi, dar cu 
o nevastă — la naiba! — e altceva: o păstrezi veşnic. Şi e 
îngrozitor s-o păstrezi totdeauna pe domnişoara Danglars, chiar 
la distanţă. 

— Eşti pretenţios, viconte. 

— Da, căci de multe ori mă gândesc la ceva imposibil. 

— Anume? 

— Să găsesc pentru mine o femeie aşa cum tata a găsit 
pentru el. 

Monte-Cristo se îngălbeni şi-l privi pe Albert, jucându-se cu 
nişte pistoale minunate ale căror resorturi le mişca repede. 

— Aşadar, tatăl dumitale a fost fericit? întrebă el. 

— Cunoaşteţi părerea mea asupra mamei, domnule conte: 
un înger din cer. O vedeţi, încă frumoasă, spirituală totdeauna, 
mai admirabilă decât oricând. Vin din Treport, pentru orice alt 
fiu întovărăşirea unei mame ar fi o politeţă sau o corvoadă, eu 


însă am petrecut patru zile, între patru ochi cu ea, mai 
satisfăcut, mai odihnit, mai poetic aş spune, decât dacă aş fi 
luat la Treport pe regina Mad sau pe Titania. 

— O perfecţiune deznădăjduitoare; insufli tuturor celor care 
te aud dorinţa profundă de-a rămâne celibatari. 

— Tocmai de aceea, reluă Morcerf, pentru că ştiu că există 
în lume o femeie desăvârşită, nu ţin să mă însor cu domnişoara 
Danglars. Aţi remarcat vreodată în ce culori strălucitoare 
îmbracă egoismul nostru tot ce ne aparţine? Diamantul care 
dezmiardă privirea în vitrina lui Marie sau Fossin devine mult 
mai frumos din clipa când ne aparţine. Dar dacă evidenţa vă 
sileşte să recunoaşteţi că există unul cu ape mai curate şi 
sunteţi totuşi condamnat să purtaţi veşnic un diamant inferior, 
vă daţi seama de suferinţă? 

— Mondenule! Murmură contele. 

— De aceea voi sări de bucurie în ziua când domnişoara 
Eugenie va observa că eu nu sunt decât un atom neînsemnat şi 
că am abia tot atâtea sute de mii de franci câte milioane are 
dânsa. 

Monte-Cristo zâmbi. 

— Mă gândisem la altceva, continuă Albert, lui Franz îi plac 
lucrurile excentrice, am vrut să-l fac să se îndrăgostească de 
domnişoara Danglars, dar la patru scrisori pe care i le-am scris 
în cel mai ispititor stil, Franz mi-a răspuns netulburat: „E drept 
că sunt excentric, însă excentricitatea mea nu merge până la a- 
mi retrage cuvântul atunci când l-am dat". 

— Asta numesc şi eu devotament prietenesc: să dai 
altcuiva femeia pe care n-ai voit-o pentru tine decât cu titlul de 
metresă. 

Albert zâmbi. 

— Am uitat să vă spun, continuă el, că scumpul nostru 
Franz soseşte. Pe dumneavoastră însă nu prea vă interesează, 
căci nu ţineţi la el, nu-i aşa? 

— Eu? spuse Monte-Cristo. Dragă viconte, ce-ţi dă dreptul 
să crezi că domnul Franz nu mi-e drag? Mie îmi este dragă toată 
lumea. 

— Şi eu fac parte din toată lumea... Vă mulţumesc. 

— O, să nu confundăm, glăsui Monte-Cristo, iubesc pe toată 
lumea în felul în care Dumnezeu ne porunceşte să iubim pe 
semenul nostru, adică creştineşte; nu urăsc însă decât anumite 


persoane. Să revenim la domnul Franz d'Epinay. Spui deci că 
vine? 

— Da, chemat de domnul de Villefort care e la fel de 
înverşunat, după câte se pare, s-o căsătorească pe domnişoara 
Valentine, precum domnul Danglars se înverşunează s-o 
căsătorească pe domnişoara Eugenie. Hotărât lucru, pare-se că 
este una dintre cele mai obositoare situaţii aceea de părinte de 
fete mari; am impresia că situaţia le dă febră şi că pulsul lor 
bate cu nouăzeci pe minut până când se descotorosesc de ele. 

— Domnul d'Epinay nu seamănă însă cu dumneavoastră; el 
îşi suportă nenorocirea cu linişte. 

— Mai mult decât atât: o ia în serios; poartă cravate albe şi 
vorbeşte de pe acum de familia sa. Are de altminteri pentru 
Villefort multă consideraţie. 

— Merită, nu-i aşa? 

— Cred că da. Domnul de Villefort a fost socotit totdeauna 
un om sever, dar drept. 

— Bravo, spuse Monte-Cristo; iată cel puţin unul pe care nu- 
| tratezi ca pe bietul domnul Danglars. 

— Lucrul se explică poate prin aceea că nu sunt obligat să 
mă însor cu fiica lui, răspunse Albert râzând. 

— Nu zău, scumpe domn, eşti de o trufie revoltătoare, 
glăsui Monte-Cristo. 

— Eu? 

— Da, dumneata. la o ţigară. 

— Cu plăcere. Şi de ce sunt trufaş? 

— Pentru că te aperi, te agiţi, declarând că n-o vrei pe 
domnişoara Danglars. Lasă lucrurile să meargă în voia lor şi 
poate că nu dumneata ai să-ţi retragi cuvântul. 

— Credeţi? Exclamă Albert cu ochi mari. 

— Fără îndoială, domnule viconte, că n-o să ţi se pună jugul 
cu de-a sila, ce dracu! Haide, să vorbim serios, reluă Monte- 
Cristo schimbând tonul; doreşti să rupi legătura? 

— AŞ da o sută de mii de franci pentru asta. 

— Ei bine, fii fericit; domnul Danglars e gata să dea încă o 
dată pe atât pentru a ajunge la acelaşi scop. 

— Să fie adevărat norocul ăsta? întrebă Albert, care totuşi, 
vorbind astfel, nu putu opri un nor imperceptibil pe fruntea sa. 
Scumpe conte, domnul Danglars are anumite motive? 


— A, te-am prins, natură orgolioasă şi egoistă. Regăsesc în 
dumneata pe omul care vrea să găurească amorul propriu al 
altuia cu lovituri de topor, dar care strigă atunci când mândria 
sa e străpunsă cu un ac. 

— Nu, dar cred că domnul Danglars... 

— Trebuia să fie încântat de dumneata, nu-i aşa? Ei bine, 
domnul Danglars e un om de prost-gust — lucru este ştiut —, 
astfel că e mult mai încântat de altcineva... 

— De cine? 

— Nu ştiu; studiază, priveşte, reţine aluziile şi fă cum ai să 
crezi. 

— Bun, înţeleg; ascultați: mama mea... nu, mă înşel, nu 
mama, Ci tatăl meu a avut ideea dea da un bal. 

— Un bal în momentul acesta al anului? 

— Balurile de vară sunt la modă. Înţelegeţi, acestea sunt 
baluri de elită; cei care rămân la Paris în iulie sunt adevărații 
parizieni. Vreţi să vă însărcinaţi cu o invitaţie pentru domnii 
Cavalcanti? 

— Peste câte zile are loc balul? 

— Sâmbătă. 

— Domnul Cavalcanti-tatăl va fi plecat. 

— Dar domnul Cavalcanti-fiul rămâne. Vreţi să-l aduceţi pe 
domnul Cavalcanti-fiul. 

— Ascultă viconte, eu nu-l cunosc. 

— Nu-l cunoaşteţi? 

— Nu, l-am văzut pentru prima oară acum trei-patru zile şi 
nu garantez pentru el. 

— Dar, cu toate acestea, îl primiţi! 

— Cu mine e altceva; mi-a fost recomandat de un bun 
abate care poate se va fi înşelat. Invită-l direct dacă vrei, dar nu- 
mi spune mie să ţi-l prezint; dacă mai târziu el s-ar însura cu 
domnişoara Danglars, m-ai învinui de duplicitate şi o să-ţi vină 
pofta să te încaieri cu mine; de altminteri, nu ştiu de voi veni şi 
eu. 

— Unde? 

— La balul dumneavoastră. 

— De ce să nu veniţi? 

— İn primul rând pentru că nu m-aţi invitat încă. 

— Vin anume pentru a vă aduce, personal, invitaţia. 

— Oh, prea încântător; dar s-ar putea să fiu împiedicat. 


— Când vă voi spune ceva, veţi fi îndeajuns de amabil ca să 
jertfiți pentru noi toate piedicile. 

— Spune-mi. 

— Vă roagă mama. 

— Doamna contesă de Morcerf? Glăsui Monte-Cristo 
tresărind. 

— O, conte, vă înştiinţez că doamna de Morcerf vorbeşte cu 
mine în toată voia, spuse Albert; iar dacă nu aţi simţit trosnind 
în dumneavoastră fibrele simpatice, despre care vă pomeneam 
adineauri, e pentru că fibrele acestea vă lipsesc complet, căci 
timp de patru zile n-am vorbit decât despre dumneavoastră. 

— Despre mine? Nu zău, mă copleşeşti. 

— Aşa se vorbeşte despre o problemă vie. 

— A, eu sunt o problemă pentru mama dumitale? O 
crezusem prea rezonabilă pentru a se lăsa în voia imaginaţiei. 

— Problemă, scumpe conte, problemă pentru toţi, pentru 
mama ca şi pentru alţii, problemă acceptată, dar neghicită, 
dumneavoastră rămâneţi totdeauna în stare de enigmă; liniştiţi- 
vă, mama nu se întreabă decât cum se face că sunteţi aşa de 
tânăr. Cred că, în fond, în timp ce contesa G vă ia drept lordul 
Ruthwen, mama vă priveşte drept Cagliostro sau contele de 
Saint-Germain. Întăriţi-o în această părere, la prima ocazie, când 
veţi veni s-o vedeţi pe doamna de Morcerf. Nu vă va fi greu; 
posedaţi piatra filosofală a unuia şi inteligenţa altuia. 

— Îţi mulţumesc că m-ai prevenit, spuse contele zâmbind; 
îmi voi da silinţa să fac faţă tuturor supoziţiilor. 

— Aşadar, veţi veni sâmbătă? 

— Din moment ce doamna de Morcerf mă roagă... 

— Sunteţi încântător. 

— Dar domnul Danglars? 

— O, el a şi primit trei invitaţii; şi-a luat tatăl meu sarcina 
asta. Vom căuta să-l avem şi pe marele d'Aguessau, domnul de 
Villefort; sunteţi însă deznădăjduiţi de un lucru. 

— Proverbul spune că nu trebuie să deznădăjduieşti pentru 
nimic. 

— Dansaţi, dragă conte? 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră! De ce ar fi de mirare să dansaţi? 


— Într-adevăr, câtă vreme cineva n-a trecut de patruzeci de 
ani... Nu, nu dansez, îmi place însă să privesc. Dar doamna de 
Morcerf dansează? 

— Nu, nici ea, veţi sta de vorbă, ţine aşa de mult să 
vorbească cu dumneavoastră. 

— Adevărat? 

— Pe cuvântul meu de onoare şi vă declar că sunteţi primul 
om pentru care mama mea a manifestat curiozitatea aceasta. 

Albert îşi luă pălăria şi se sculă; contele îl conduse până la 
uşă. 

— Îmi fac un reproş, zise el, oprindu-l pe peron. 

— Care? 

— Am fost indiscret. Nu trebuia să-ţi vorbesc despre 
domnul Danglars. 

— Dimpotrivă, mai vorbiţi-mi, vorbiţi-mi des, vorbiţi-mi 
mereu, dar în acelaşi chip. 

— Bine, mă linişteşti. Ascultă, când soseşte domnul 
d'Epinay? 

— Peste cel mult cinci sau şase zile. 

— Şi când se însoară? 

— Îndată după sosirea domnului şi doamnei de Saint- 
Meran. 

— Adu-l la mine când va fi la Paris. Măcar că pretinzi că nu 
ţin la el, îţi declar că voi fi fericit să-l văd. 

— Bine, ordinele dumneavoastră vor fi executate, seniore. 

— La revedere! 

— Sâmbătă, în orice caz; e lucru stabilit nu-i aşa? 

— Nu mai încape vorbă, ţi-am dat cuvântul. 

Contele îl urmări din ochi pe Albert, salutându-l cu mâna. 
Apoi, după ce acesta se urcă în faitonul său, se întoarse şi dând 
cu ochii de Bertuccio, îl întrebă: 

— Ei, ce e? 

— S-a dus la palatul justiţiei, răspunse administratorul. 

— A rămas mult acolo? 

— Un ceas şi jumătate. 

— Şi s-a înapoiat acasă? 

— Direct. 

— Dragă domnule Bertuccio, spuse contele, dacă am acum 
un sfat să-ţi dau e să te duci să vezi în Normandia de nu găseşti 
cumva petecul de pământ despre care ţi-am vorbit. 


Bertuccio salută şi, deoarece dorinţele sale se armonizau 
perfect cu ordinul primit, plecă în chiar seara aceea. 


Capitolul XXXII Informaţiile 


Domnul de Villefort se tinu de cuvântul dat doamnei 
Danglars şi mai cu seamă sieşi, căutând să afle în ce chip 
domnul conte de Monte-Cristo a putut să cunoască istoria casei 
din Auteuil. 

Scrise în chiar ziua aceea unui oarecare domn de Boville, 
care, după ce fusese cândva inspector al închisorilor, a fost 
ataşat cu grad superior la poliţia de siguranţă, rugându-l să-i 
dea informaţii ce-l interesau, iar acesta ceru un răgaz de două 
zile pentru a-şi da seama de la cine anume ar putea să se 
informeze. 

După două zile domnul de Villefort primi nota următoare: 


„Persoana care se numeşte domnul conte de Monte-Cristo e 
cunoscută în special de lordul Wilmore, un străin bogat văzut 
uneori la Paris şi care se găseşte aici în momentul acesta; este 
de asemeni cunoscută de abatele Busoni, un preot sicilian cu 
mare reputație în Orient, unde a făcut multe fapte bune." 


Domnul de Villefort răspunse printr-un ordin să se ia de la 
ambii străini informaţiile cele mai prompte şi mai precise; în 
seara următoare, ordinele erau executate şi iată lămuririle pe 
care le primea: 

Abatele, care nu se găsea decât pentru o lună la Paris, 
locuia dincolo de Saint-Sulpice, într-o căsuţă compusă dintr-un 
singur etaj, deasupra unui parter; patru încăperi, două sus şi 
două jos, formau întreaga locuinţă al cărei unic locatar era el. 

Incăperile de jos se compuneau dintr-o sufragerie, cu masă, 
scaune şi bufet de nuc şi dintr-un salon cu tapet de lemn alb, 
fără ornamente, fără covoare şi fără pendulă. Pentru el, 
personal, abatele se mărginea la obiectele de strictă necesitate. 

E drept că abatele ocupa de preferinţă salonul de la primul 
etaj. Mobilat cu cărţi de teologie şi cu pergamente, în mijlocul 
cărora îl vedeai îngropându-se — spunea valetul său — luni de-a 


rândul, salonul era în realitate mai mult o bibliotecă decât un 
salon. 

Valetul îi privea pe vizitatori printr-un fel de ghişeu, iar 
când figura lor îi era necunoscută sau antipatică, răspundea că 
domnul abate nu se află la Paris, răspuns care mulțumea pe 
foarte mulţi, întrucât se ştia că abatele călătoreşte des şi că 
întârzie uneori îndelung. 

De altminteri, indiferent dacă se afla acasă sau nu, dacă se 
găsea la Paris sau la Cairo, abatele făcea totdeauna pomeni, iar 
ghişeul servea de lăcaş pentru ajutoarele pe care valetul le 
împărțea întruna, în numele stăpânului. 

Cealaltă cameră, situată lângă bibliotecă, era dormitorul. 
Un pat fără perdele, patru jilţuri şi o canapea cu catifea de 
Utrecht, galbenă, formau împreună cu un scăunaş pentru 
închinat întreg mobilierul. 

Lordul Wilmore locuia în strada Fontaine-Saint-George. Era 
unul dintre acei englezi turişti care îşi toacă toată averea în 
călătorii. Avea cu chirie apartamentul mobilat pe care îl ocupa, 
unde stătea numai două sau trei ceasuri pe zi şi unde nu se 
culca decât foarte rar. Una din maniile lui era de a nu voi cu nici 
un preţ să vorbească limba franceză, pe care o scria totuşi — se 
spunea — foarte corect. 

În ziua următoare aceleia când preţioasele informaţii 
parveniseră domnului procuror regal, un bărbat care cobora din 
trăsură la colţul străzii Ferou bătu la o uşă vopsită verde- 
măsliniu şi întrebă de abatele Busoni. 

— Domnul abate a ieşit de dimineaţă, răspunse valetul. 

— Aş putea să nu mă mulţumesc cu răspunsul acesta, 
spuse vizitatorul, căci vin din partea unei persoane pentru care 
stăpânul dumitale este totdeauna acasă. Te rog să înmânezi 
însă abatelui Busoni... 

— V-am mai spus că nu este aici, repetă valetul. 

— Atunci, când se va înapoia, înmânează-i cartea aceasta 
de vizită şi hârtia cu sigiliu. Diseară, la opt, domnul abate va fi 
acasă? 

— O, negreşit, domnule, afară doar de cazul când domnul 
abale va lucra, căci atunci este ca şi cum nu ar fi. 

— Voi reveni diseară la ora stabilită, continuă vizitatorul. 

Şi se retrase. 


Într-adevăr, la ora indicată, acelaşi bărbat reveni în aceeaşi 
trăsură, care de data aceasta, în loc să se oprească la colţul 
străzii Ferou, se opri în dreptul uşii verzi. Bătu, i se deschise şi 
intră. 

După ploconelile respectuoase ale valetului, înţelese că 
scrisoarea avusese efectul dorit. 

— Domnul abate este acasă? întrebă el. 

— Da, lucrează în bibliotecă; însă îl aşteaptă pe domnul, 
răspunse servitorul. 

Străinul urcă o scară destul de grea şi, la o masă a cărei 
suprafaţă era năpădită de lumina pe care o concentra un vast 
abajur, în timp ce restul apartamentului se găsea în umbră, îl 
zări pe abate în veşminte ecleziastice, purtând pe cap scufa 
care acoperea craniul savanților din evul mediu. 

— Am onoarea să vorbesc cu domnul Busoni? întrebă 
vizitatorul. 

— Da, domnule, răspunse abatele, iar dumneavoastră 
sunteţi persoana pe care domnul de Boville, fost intendent al 
închisorilor, mi-o trimite din partea domnului prefect de poliţie? 

— Exact, domnule. 

— Unul din agenţii detaşaţi la siguranţa din Paris? 

— Da, domnule, răspunse străinul cu oarecare ezitare şi 
mai cu seamă roşind puţin. 

Abatele îşi potrivi ochelarii mari care îi acopereau nu numai 
ochii, ci şi tâmplele şi, aşezându-se din nou, făcu semn 
musafirului să ia loc. 

— Vă ascult, domnule, spuse abatele cu un accent italian 
foarte pronunţat. 

— Misiunea cu care sunt însărcinat, glăsui musafirul 
apăsând pe fiecare cuvânt ca şi cum îi venea greu să-l scoată, e 
o misiune de încredere pentru cel ce o îndeplineşte şi pentru cel 
pe lângă care e îndeplinită. 

Abatele se înclină. 

— Da, reluă străinul, probitatea dumneavoastră, domnule 
abate, este aşa de cunoscută de domnul prefect al poliţiei încât, 
ca magistrat, el vrea să ştie de la dumneavoastră un lucru ce 
interesează siguranţa publică, în numele căreia sunt trimis. 
Nădăjduim deci, domnule abate, că nici o legătură de prietenie 
şi nici o consideraţie omenească nu vă va împiedica să tăinuiţi 
faţă de justiţie adevărul. 


— Cu condiţia ca lucrurile care vă interesează să nu atingă 
cu nimic scrupulele conştiinţei mele, domnule. Eu sunt preot, iar 
tainele spovedaniei, de exemplu, rămân între mine şi justiţia lui 
Dumnezeu, iar nu între mine şi justiţia omenească. 

— O, fiţi pe pace, domnule abate! spuse străinul; vom ţine 
seama de conştiinţa dumneavoastră. 

Aplecând spre partea sa abajurul, abatele îl ridică dinspre 
partea opusă, astfel că, luminând din plin figura străinului, a sa 
rămânea totdeauna în umbră. 

—  lertaţi-mă, domnule abate, spuse trimisul domnului 
prefect al poliţiei, dar lumina îmi oboseşte groaznic vederea. 

Abatele cobori cartonul verde. 

— Acum, domnule, vă ascult, vorbiţi. 

— Vin la fapt, îl cunoaşteţi pe domnul conte de Monte- 
Cristo? 

— Vă referiţi la domnul Zaccone, nu-i aşa? 

— Zaccone? Nu-l cheamă Monte-Cristo? 

— Monte-Cristo e un nume de pământ sau, mai bine-zis, un 
nume de stâncă, nu unul de familie. 

— Ei bine, fie; nu zăbovim asupra cuvintelor şi deoarece 
domnul de Monte-Cristo şi domnul Zaccone sunt aceeaşi 
persoană... 

— Absolut aceeaşi. 

— Să vorbim despre domnul Zaccone. 

— Bine. 

— Vă întrebăm dacă îl cunoaşteţi? 

— Foarte mult. 

— Cine e el? 

— E fiul unui bogat armator din Malta. 

— Da, ştiu, aşa se spune; înţelegeţi însă că poliţia nu se 
poate mulţumi cu un se spune. 

— Cu toate acestea, declară abatele cu un zâmbet foarte 
afabil, când acest se spune e adevărul, e nevoie ca toată lumea 
să se mulţumească cu el şi ca poliţia să facă la fel. 

— Dar sunteţi sigur? 

— Nu mai încape vorbă. 

— Ţineţi seama, domnule, că nu suspectez întru nimic buna 
dumneavoastră credinţă. Vă spun: sunteţi sigur? 

— Ascultati, l-am cunoscut pe domnul Zaccone-tatăl. 

— Aha! 


— Da şi m-am jucat de nenumărate ori cu fiul său, pe când 
era copil în şantierele de construcţie. 

— Cu toate acestea, titlul de conte... 

— Ştiţi că titlurile se cumpără. 

— În Italia? 

— Pretutindeni. 

— Dar bogăţiile care sunt imense, după câte de asemeni se 
spune... 

— În privinţa aceasta cuvântul imens este bine găsit, 
răspunse abate-le. 

— Cât credeţi că posedă, dumneavoastră care îl 
cunoaşteţi? 

— O, are cu siguranţă un venit de o sută cincizeci de mii 
până la două sute de mii de lire. 

— Lucrul este în cazul acesta mai de înţeles, glăsui 
musafirul; se vorbeşte însă de trei, de patru milioane! 

— Domnule, un venit de două sute de mii de lire înseamnă 
un capital de patru milioane. 

— Se vorbea însă de un venit de trei sau patru milioane. 

— O, aşa ceva nu este de crezut! 

— Şi îi cunoaşteţi insula Monte-Cristo? 

— Desigur; oricine a venit din Palermo, din Neapole sau din 
Roma în Franţa, pe mare, o cunoaşte, deoarece a trecut pe 
lângă ea şi a văzut-o din mers. 

— Un loc fermecător după câte se spune. 

— O stâncă. 

— Şi de ce a cumpărat contele o stâncă? 

— Tocmai pentru ca să fie conte. În Italia pentru a fi conte, 
ai însă nevoie de un ţinut. 

— Aţi auzit, fără îndoială, vorbindu-se despre aventurile din 
tinereţe ale domnului Zaccone? 

— Tatăl? 

— Nu, fiul. 

— A, de aici încep incertitudinile mele, căci atunci l-am 
pierdut din vedere pe tânărul meu camarad. 

— A făcut războiul? 

— Cred că da. 

— În ce armă? 

— În marină. 

— Nu sunteţi duhovnicul lui? 


— Nu domnule; cred că e luteran. 

— Cum, luteran? 

— Spun că aşa cred; nu afirm. Credeam, de altminteri, că 
libertatea cultelor este stabilită în Franţa. 

— Fără îndoială; de aceea nu de credinţele lui ne ocupăm în 
momentul acesta, ci de faptele lui; în numele domnului prefect 
al poliţiei, vă oblig să spuneţi ce ştiţi. 

— E socotit ca un om foarte caritabil. Sfântul nostru părinte 
Papa l-a făcut cavaler al lui Crist, favoare pe care n-o acordă 
decât principilor pentru serviciile eminente aduse de el 
creştinilor din Orient. Are cinci sau şase cordoane mari, cucerite 
prin servicii aduse astfel principilor sau statelor. 

— Şi le poartă? 

— Nu, dar este mândru de ele. Spune că preferă 
recompensele acordate binefăcătorilor omenirii în locul acelora 
acordate distrugătorilor oamenilor. 

— Va să zică, e un predicator... 

— Da, un predicator fără pălărie mare şi fără sutană 
cafenie, bineînţeles. 

— Are prieteni? 

— Da, căci prietenii săi sunt toţi aceia care îl cunosc. 

— Dar are şi vreun duşman? 

— Unul singur. 

— Cum îl cheamă? 

— Lordul Wilmore. 

— Unde e el? 

— În momentul de faţă e la Paris. 

— Şi îmi poate da niscaiva informaţii? 

— Preţioase. Se găsea în India o dată cu Zaccone. 

— Ştiţi unde locuieşte? 

— Undeva, pe Chausâe-d'Antin, nu cunosc însă strada şi 
numărul. 

— Nu sunteţi în termeni buni cu englezul? 

— Eu îl iubesc pe Zaccone şi el nu mă poate suferi; din 
cauza aceasta suntem supăraţi. 

— Domnule abate, credeţi că contele de Monte-Cristo a mai 
fost vreodată în Franţa înainte de călătoria pe care a făcut-o 
acum la Paris? 

— În privinţa aceasta vă pot răspunde cu siguranţă. Nu, 
domnule, n-a mai fost niciodată, deoarece acum şase luni mi s-a 


adresat mie pentru a căpăta informaţiile care îl interesau. La 
rându-mi, deoarece nu ştiam când anume mă voi înapoia la 
Paris, l-am trimis la el pe domnul Cavalcanti. 

— Pe Andrea? 

— Nu, pe Bartolomeo-tatăl. 

— Foarte bine, domnule, nu mai am decât un lucru să vă 
întreb şi vă oblig în numele onoarei, omeniei şi religiei să-mi 
răspundeţi fără ocol. 

— Spuneţi, domnule. 

— Ştiţi în ce scop a cumpărat domnul conte de Monte-Cristo 
o casă la Auteuil? 

— Desigur, căci mi-a spus. 

— În ce scop, domnule? 

— Ca să facă acolo un ospiciu de alienaţi, în genul celui 
întemeiat de baronul de Pisani la Palermo. Cunoaşteţi ospiciul 
acesta? 

— Da, din reputaţie, domnule. 

— E o instituţie magnifică. 

Şi abatele îl salută pe străin, dând de înţeles că ţine să nu 
mai fie întrerupt de la lucru. 

Fie că a priceput dorinţa abatelui, fie că terminase 
întrebările, vizitatorul se ridică. 

Abatele îl petrecu până la uşă. 

— Dumneavoastră împărţiţi pomeni mari, glăsui vizitatorul 
şi deşi se spune că sunteţi bogat, voi îndrăzni să vă ofer ceva 
pentru săraci; binevoiţi să-mi acceptaţi ofranda? 

— Vă mulţumesc, domnule, dar nu ţin decât la un lucru pe 
lume: ca binele pe care îl fac să vină de la mine. 

— Cu toate acestea... 

— Hotărârea e neclintită. Dar căutaţi, domnule şi veţi găsi; 
vai, în ca-lea fiecărui om bogat se pot întâlni atâtea mizerii! 

Abatele mai salută o dată, deschizând uşa; străinul salută 
la rându-i şi ieşi. 

Trăsura îl conduse direct la domnul de Villefort. 

Peste un ceas trăsura ieşi din nou şi se îndreptă, de data 
aceasta, spre strada Fontaine-Saint-George. La numărul 5 se 
opri. Aici locuia lordul Wilmore. 

Străinul scrisese lordului Wilmore, cerându-i o întâlnire pe 
care acesta o fixase la orele zece. De aceea, pentru că trimisul 
domnului prefect al poliţiei veni la zece fără zece minute, i se 


răspunse că lordul Wilmore, care era exactitatea şi 
punctualitatea în persoană, nu se înapoiase încă, dar că se va 
înapoia cu siguranţă la zece fix. 

Vizitatorul aşteptă în salon. Salonul nu avea nimic deosebit, 
căci era ca toate saloanele de apartament mobilat. 

Un cămin cu două vase de Sèvres moderne, o pendulă cu 
un Amor întinzând arcul, o oglindă în două părţi; de fiecare parte 
a oglinzii o gravură, reprezentând una pe Homer, purtându-şi 
călăuza, alta pe Belizariu, cerând pomană; un tapet cenuşiu, o 
mobilă de postav roşu imprimată cu negru: acesta era salonul 
lordului Wilmore. 

Era luminat de globuri de sticlă mată care nu răspândeau 
decât o lumină slabă, amenajată parcă într-adins pentru ochii 
obosiţi ai trimisului domnului prefect de poliţie. 

După zece minute de aşteptare pendula sună orele zece; la 
a cincea bătaie uşa se deschise şi lordul Wilmore apăru. 

Lordul Wilmore era un bărbat mai de grabă înalt decât 
scund, cu favoriţi rari şi roşii, cu tenul alb şi cu părul blond 
încărunţit. Era îmbrăcat cu toată excentricitatea engleză, adică 
purta un frac albastru cu nasturi de aur şi cu guler înalt, aşa 
cum poruncea moda în 1811; o vestă albă şi un pantalon de 
nankin cu trei degete prea scurt. 

Primele sale cuvinte, intrând, fură: 

— Domnule, să ştiţi că eu nu vorbesc franţuzeşte. 

— Ştiu în orice caz că nu vă place să vorbiţi limba noastră, 
răspunse trimisul domnului prefect de poliţie. 

— Dar dumneavoastră puteţi să vorbiţi, reluă lordul 
Wilmore, căci dacă n-o vorbesc, o înţeleg. 

— lar eu, declară vizitatorul schimbând idiomul, vorbesc cu 
destulă uşurinţă engleza pentru a susţine conversaţia în această 
limbă. Nu vă jenaţi, deci, domnule. 

— Hao! Exclamă lordul Wilmore, cu intonaţia aceea care nu 
aparţine decât celor mai puri englezi. 

Trimisul prefectului de poliţie prezentă lordului Wilmore 
scrisoarea de recomandare. Acesta o citi cu un calm absolut 
anglican; apoi, după ce termină lectura: 

— Înţeleg, spuse el în englezeşte, înţeleg foarte bine. 

Atunci începură întrebările. 

Ele fură aproape aceleaşi ca şi întrebările adresate abatelui 
Busoni. 


Deoarece lordul Wilmore nu păstra, în calitate de duşman 
al contelui de Monte-Cristo, rezerva abatelui, răspunsurile fură 
mult mai intense; istorisi tinereţea lui Monte-Cristo care, după 
el, intrase la vârsta de zece ani în serviciul unuia din acei mici 
suverani ai Indiei ce duc război împotriva englezilor; aici, el, 
Wilmore, l-a întâlnit pentru întâia oară şi au luptat unul în contră 
altuia. In războiul acesta, Zaccone fusese făcut prizonier, trimis 
în Anglia şi pus pe pontoane de unde evadase înot. Atunci 
începură călătoriile, duelurile, pasiunile lui; atunci izbucnise 
insurecția din Grecia şi servise în rândurile grecilor. În timp ce 
era în serviciul lor descoperise o mină de argint în munţii 
Thesaliei, dar se ferise să vorbească despre descoperirea 
aceasta cuiva. După Navarin şi când guvernul grec fu 
consolidat, el ceru regelui Othon un privilegiu de exploatare a 
minei; privilegiul îi fu acordat. Aşa se explică averea lui imensă 
care, după lordul Wilmore, putea să se urce la un venit de unul 
sau două milioane, avere ce totuşi putea dintr-odată să sece 
dacă şi mina va seca. 

— Dar, întrebă vizitatorul, ştiţi de ce a venit în Franţa? 

— Vrea să facă tranzacţii cu căile ferate, spuse lordul 
Wilmore; şi apoi, pentru că e un chimist iscusit şi un fizician nu 
mai puţin distins, a descoperit un nou telegraf a cărui aplicare o 
urmăreşte. 

— Cam cât cheltuieşte pe an? întrebă trimisul domnului 
prefect de poliţie. 

— O, cel mult cinci sau şase sute de mii de franci, declară 
lordul Wil-more; e avar. 

Era vădit că ura îl făcea pe englez să vorbească şi că, 
neştiind ce să reproşeze contelui, îi reproşa avariţia. 

— Ştiţi ceva despre casa lui din Auteuil? 

— Da, desigur. 

— Şi ce ştiţi? 

— Întrebaţi în ce scop a cumpărat-o? 

— Da. 

— Uite, contele e un afacerist care se va ruina, desigur, în 
încercări şi în utopii; pretinde că la Auteuil, în împrejurimile 
casei pe care a cumpărat-o, e un curent de apă minerală care 
poate rivaliza cu apele de la Bag-neres-de-Luchon şi de la 
Cautorets. Vrea să facă din achiziţia lui un bad-haus, cum spun 
germanii. A răscolit până acum de două sau de trei ori toată 


grădina pentru a da de urma faimosului izvor; iar pentru că n-a 
putut să-l descopere, veţi vedea că în curând o să cumpere 
casele din vecinătatea sa. Şi, pentru că eu îi port pică, 
nădăjduiesc că se va ruina cu calea sa ferată, cu telegraful său 
electric sau cu exploatarea de băi; mă găsesc aici pentru a mă 
bucura de prăbuşirea sa care se va produce de la o zi la alta. 

— Şi de ce îi purtaţi pică? întrebă vizitatorul. 

— li port pentru că, trecând prin Anglia, a sedus femeia 
unui prieten al meu, răspunse lordul Wilmore. 

— Dar dacă îi purtaţi pică, de ce nu căutaţi să vă răzbunaţi? 

— M-am bătut până acum în trei rânduri cu contele, glăsui 
englezul; prima dată cu pistolul, a doua cu spada, a treia cu 
sabia cea mare. 

— Şi care a fost rezultatul acestor dueluri? 

— Prima dată mi-a rupt braţul, a doua dată mi-a străpuns 
plămânul, iar a treia oară mi-a făcut rana aceasta. 

Englezul cobori gulerul cămăşii care urca până la urechi şi 
arătă o cicatrice a cărei roşeaţă indica data nu prea veche. 

— De aceea îl urăsc mult, repetă englezul şi, cu siguranţă, 
nu va muri decât de mâna mea. 

— Cu toate acestea am impresia că nu faceţi nimic pentru 
a-l ucide, spuse trimisul prefecturii. 

— Hao! Făcu englezul; mă duc în fiecare zi la tir şi, din două 
în două zile, Grisier vine la mine. 

Mai mult nu voia să ştie vizitatorul sau, la drept vorbind, 
mai mult nu părea să ştie englezul. Agentul se sculă deci şi, 
după ce îl salută pe lordul Wilmore, care îi răspunse cu 
rigiditatea şi cu politeţea engleză, se retrase. 

La rându-i, după ce auzi închizându-se uşa de la stradă, 
lordul Wilmore reintră în camera de culcare, unde, cât ai clipi 
din ochi, lepădă părul blond, favoriţii roşii şi cicatricea, 
regăsindu-şi părul negru, tenul mat şi dinţii de perle ai contelui 
de Monte-Cristo. 

E drept că, la rându-i, nu trimisul domnului prefect de 
poliţie, ci domnul de Villefort reintră la domnul de Villefort. 

Procurorul regal era întrucâtva liniştit după cele două vizite 
care, în fond, nu-i comunicaseră nimic liniştitor, dar de asemeni 
nimic alarmant. De aceea, pentru prima oară după cina de la 
Auteuil, el dormi noaptea cu oarecare tihnă. 


Capitolul XXXIII Balul 


Veniseră cele mai calde zile din iulie când, în ordinea 
timpului, sosi sorocul sâmbetei fixate pentru balul domnului de 
Morcerf. 

Erau orele zece seara: copacii mari din grădina palatului se 
desprindeau viguroşi pe un cer pe care lunecau, dezvăluind un 
tapet de azur cu stele aurii, ultimii nori ai unei furtuni ce mugise 
amenințătoare toată ziua. 

În sălile de la parter se auzea zumzetul muzicii şi vârtejul 
valsului şi galopului, în timp ce fâşii strălucitoare de lumină 
treceau tăioase printre deschizăturile persienelor. 

Grădina se afla, în momentul acela, în voia servitorilor 
cărora stăpâna casei, liniştită de timpul ce se însenina tot mai 
mult, le poruncise să aşeze masa. 

Şovăise până atunci dacă masa va fi servită în sufragerie 
sau sub un cort lung, întins pe peluză. Cerul frumos, albastru, 
presărat cu stele, fusese hotărâtor în alegerea cortului şi a 
peluzei. 

Aleile grădinii erau iluminate cu lanterne multicolore, aşa 
cum se obişnuieşte în Italia, iar pe masă erau puse lumânări şi 
flori aşa cum se obişnuieşte în toate ţările unde se înţelege luxul 
acesta al ospăţului, cel mai rar dintre toate. 

In momentul în care contesa de Morcerf se înapoia în 
saloane, după ce dăduse ultimele ordine, saloanele începeau să 
se umple cu invitaţi pe care îi atrăgea fermecătoarea 
ospitalitate a contesei mult mai mult decât situaţia distinsă a 
contelui, fiind siguri dinainte că serbarea va oferi, graţie bunului 
gust al amfitrioanei, câteva detalii vrednice să fie povestite sau 
copiate la nevoie. 

Doamna Danglars, căreia întâmplările povestite de noi îi 
inspiraseră o profundă nelinişte, şovăia să meargă la doamna de 
Morcerf când, în timpul dimineţii, trăsura ei se încrucişase cu a 
lui Villefort. Villefort i-a făcut un semn, trăsurile s-au apropiat şi 
prin uşi: 

— Veniţi, nu-i aşa, la doamna de Morcerf? A întrebat-o 
procurorul regal. 

— Nu, a răspuns doamna Danglars, sunt prea indispusă. 


— Faceţi rău, declară Villefort cu o privire semnificativă, s- 
ar impune să fiţi văzută. 

— A, credeţi? întrebă baroana. 

— Da. 

— În cazul acesta voi veni. 

Şi ambele trăsuri îşi reluaseră drumul în direcţii opuse. 
Doamna Danglars sosise deci, frumoasă prin frumuseţea ei 
naturală şi uluitoare prin luxul ei. Intra pe o uşă în chiar 
momentul când Mercédès intra pe alta. 

Contesa îl trimise pe Albert în întâmpinarea doamnei 
Danglars. Albert  înaintă, adresă baroanei complimentele 
meritate cu privire la toaleta ei şi îi luă braţul pentru a o 
conduce la locul pe care ea va voi să-l aleagă. 

Albert privi în juru-i. 

— O cauţi pe fiica mea? spuse zâmbind baroana. 

— Într-adevăr, mărturisi Albert, nu cumva aţi avut cruzimea 
să nu ne-o aduceţi? 

— Linişteşte-te, s-a întâlnit cu domnişoara de Villefort şi vin 
împreună, uite-le, ne urmează amândouă în rochii albe, una cu 
un buchet de cameilii, alta cu un buchet de miozotis. Dar ia 
spune-mi... 

— Ce căutaţi acum şi dumneavoastră? întrebă Albert 
zâmbind. 

— Nu cumva contele de Monte-Cristo lipseşte în seara asta? 

— Şaptesprezece! Răspunse Albert. 

— Ce vrei să spui? 

— Că totul e în ordine, glăsui contele râzând şi că sunteţi a 
şaptesprezecea persoană care îmi pune aceeaşi întrebare; stă 
bine contele... complimentele mele... 

— Şi răspunzi tuturora aşa cum mi-ai răspuns mie? 

— A, da, într-adevăr nu v-am răspuns, liniştiţi-vă, doamnă, 
îl vom avea pe omul la modă, suntem privilegiați. 

— Ai fost ieri la Operă? 

— Nu. 

— El era! 

— Adevărat? Şi a făcut vreo nouă originalitate? 

— Ar putea să se arate el altfel? Elssler dansa în Diavolul 
şchiop; principesa greacă era cuprinsă de încântare. După 
dansul spaniol, el a introdus un inel splendid în coada buchetului 
şi l-a aruncat fermecătoarei dansatoare, care a reapărut în actul 


al treilea, în cinstea lui, cu inelul pe deget. Va veni şi principesa 
greacă? 

— Nu veţi fi lipsită de ea, poziţia ei în casa contelui nu-i 
îndeajuns fixată. 

— Stai, lasă-mă şi du-te de o salută pe doamna de Villefort, 
spuse baroana, văd că moare de dorinţa de a-ţi vorbi. 

Albert o salută pe doamna Danglars şi înaintă spre doamna 
de Villefort care deschise gura pe măsură ce el se apropia. 

— Mă prind, spuse Albert întrerupând-o, că ştiu ce o să-mi 
spuneţi. 

— Serios? Glăsui doamna de Villefort. 

— Dacă ghicesc, veţi recunoaşte? 

— Da. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Mă veţi întreba dacă contele de Monte-Cristo a venit sau 
va veni. 

— Câtuşi de puţin! Nu de el mă ocup în momentul acesta. 
Voiam să te întreb dacă ai primit veşti de la domnul Franz. 

— Da, ieri. 

— Ce-ţi spunea? 

— Că pleacă o dată cu scrisoarea. 

— Bine. Şi acum — contele? 

— Contele va veni, fiţi pe pace. 

— Ştii că el are şi un alt nume în afară de Monte-Cristo? 

— Nu, nu ştiam. 

— Monte-Cristo e un nume de insulă şi el poartă un nume 
de familie. 

— Nu l-am auzit niciodată. 

— E bine, eu sunt mai informată decât dumneata; se 
numeşte Zaccone. 

— Se poate. 

— E maltez. 

— Se poate şi aceasta. 

— Fiul unui armator. 

— O, dar ar trebui să povestiţi lucrurile acestea cu glas 
tare, aţi avea cel mai mare succes. 

— A servit în India, exploatează o mină de argint în Thesalia 
şi vine la Paris să creeze o staţiune de ape minerale la Auteuil. 


— Bravo, straşnice noutăţi! spuse Morcerf. Îmi daţi voie să 
le repet? 

— Da, dar una câte una, fără să spui că vin de la mine. 

— De ce? 

— Pentru că ele sunt oarecum un secret aflat prin 
surprindere. 

— De unde? 

— De la poliţie. 

— În cazul acesta amănuntele erau debitate... 

— Aseară la prefect. Parisul s-a emoţionat, îţi dai seama, 
văzând luxul neobişnuit desfăşurat de el, astfel că poliţia a cules 
informaţii. 

— Bun. Nu mai lipsea decât să-l aresteze pe conte, ca 
vagabond, sub pretextul că este prea bogat. 

— Asta ar fi putut prea bine să i se întâmple, dacă 
informaţiile nu erau aşa de favorabile. 

— Bietul conte! Şi bănuieşte el pericolul prin care a trecut? 

— Nu cred. 

— În cazul acesta este o faptă bună să-l avertizăm. Când va 
sosi, îl voi informa. 

În momentul acela, un tânăr frumos, cu ochii vii, cu păr 
negru, cu mustaţa lucioasă, veni şi o salută cu respect pe 
doamna de Villefort. Albert îi întinse mâna. 

— Doamnă, spuse Albert, am onoarea să vi-l prezint pe 
domnul Maximilien Morrel, căpitan de spahii, unul din bunii şi 
mai cu seamă bravii noştri ofiţeri. 

— Am mai avut plăcerea să-l întâlnesc pe domnul la 
Auteuil, la domnul conte de Monte-Cristo, răspunse doamna de 
Villefort, întorcându-se cu o răceală pronunţată. 

Răspunsul şi mai cu seamă tonul răspunsului strânseră 
inima bietului Morrel; îi era însă rezervată o compensație. Când 
întoarse capul, văzu în cadrul uşii o albă şi frumoasă figură ai 
cărei ochi albaştri, dilataţi şi fără expresie aparentă, se fixau 
asupra lui, în timp ce buchetul de miozotis urca încet la buze. 

Salutul fu aşa de bine înţeles încât, cu aceeaşi expresie în 
privire, Morrel apropie la rându-i batista de gură; şi ambele 
statui vii, a căror inimă bătea aşa de repede sub marmura 
aparentă a chipului lor, despărțite una de alta prin întreaga 
întindere a sălii, se uitară o clipă sau, mai bine-zis, uitară o clipă 
în contemplarea lor mută de toată lumea. 


Ar fi putut să rămână astfel mult timp pierdute una într- 
alta, fără ca cineva să remarce, dar intrase contele de Monte- 
Cristo. 

Am mai spus că, prin prestigiul său căutat, sau prin 
prestigiu-i natural, contele atrăgea luarea-aminte ori unde se 
ivea. Nu fracu-i negru — e drept, ireproşabil prin tăietura lui, dar 
simplu şi fără decoraţii — nu vesta i albă fără nici-o broderie, nu 
pantalonu-i care acoperea un picior cu formă delicată atrăgeau 
luarea-aminte, ci tenul mat, părul negru, ondulat, chipul calm şi 
pur, ochii profunzi şi melancolici, în sfârşit, gura desenată cu o 
minunată fineţe şi care căpăta aşa de uşor expresia unui înalt 
dispreţ, îndemnau toţi ochii să se fixeze asupra lui. 

Existau poate bărbaţi mai frumoşi, dar cu siguranţă nu 
existau mai semnificativi, ierte-ni-se expresia; totul în fiinţa 
contelui voia să spună ceva şi prezenta valoare. Căci, 
deprinderea cugetării utile dăduse trăsăturilor expresia chipului 
său şi celui mai neînsemnat gest o mlădiere şi o tărie 
incomparabile. 

Şi apoi lumea noastră pariziană e aşa de ciudată, încă n-ar 
fi dat poate atenţie tuturor acestor particularităţi dacă ele n-ar fi 
fost învăluite într-o poveste misterioasă, aureolată de o imensă 
avere. 

Oricum ar fi, el înaintă sub povara privirilor, schimbând mici 
saluturi, până la doamna de Morcerf care, stând în faţa 
căminului împodobit cu flori, îl văzuse printr-o oglindă din 
dreptul uşii şi se pregătise să-l primească. 

Ea se înturnă deci spre el cu un zâmbet compus, în chiar 
momentul în care contele se înclina în faţa ei. 

Îşi închipui că el îi va vorbi, fără îndoială; la rându-i, contele 
îşi închipui că ea îi va adresa un cuvânt; dar rămaseră amândoi 
muţi, într-atât rostirea unei banalităţi li se părea desigur 
amândurora nevrednică; şi, după un schimb de saluturi, Monte- 
Cristo se îndreptă spre Albert care venea la el cu mâna 
deschisă. 

— Aţi văzut-o pe mama? întrebă Albert. 

— Am avut onoarea s-o salut, spuse contele, dar nu l-am 
zărit pe părintele dumitale. 

— Uite-l, discută politică în grupul acela mic de mari 
celebrităţi. 


— Domnii de acolo sunt celebrităţi? întrebă Monte-Cristo, 
nu aş fi bănuit. Şi de ce gen? După cum ştii, există tot felul de 
celebrităţi. 

— Mai întâi e un savant, domnul acela înalt, uscat. A 
descoperit în câmpia Romei o specie de şopârlă care are o 
vertebră mai mult decât altele şi s-a înapoiat să împărtăşească 
Institutului descoperirea sa. Lucrul a fost contestat multă vreme; 
până la urmă, însă, câştigul de cauză l-a avut domnul acesta 
înalt şi uscat. Vertebra stârnise multă vâlvă în lumea savantă; 
domnul înalt, uscat, nu era decât cavaler al Legiunii de Onoare; 
a fost numit ofiţer. 

— Bravo! Cred că decorația a fost acordată în chip înţelept, 
spuse Monte-Cristo; aşadar, dacă o să mai găsească o vertebră, 
va fi comandor... 

— Probabil, spuse Morcerf. 

— Dar celălalt care a avut curioasa idee să îmbrace un frac 
albastru brodat cu verde, cine o fi? 

— Nu el a avut ideea să îmbrace fracul; după cum ştiţi, 
Republica e întrucâtva artistă şi, vrând să dăruiască 
academicienilor o uniformă, l-a rugat pe David să le deseneze 
un frac. 

— Aha! Glăsui Monte-Cristo, va să zică, domnul e 
academician? 

— Face de opt zile parte din adunare. 

— Şi care e meritul, specialitatea lui? 

— Specialitatea lui? Mi se pare că înfige ace în capul 
iepurilor, că dă găinilor să mănânce buruieni roşii şi că reface cu 
balene măduva spinării câinilor. 

— Şi pentru asta face parte din Academia de ştiinţe? 

— Nu, din Academia franceză. 

— Dar ce are a face Academia franceză cu preocupările lui? 

— Vă voi spune: se pare... 

— Că experienţele lui au însemnat un mare pas în ştiinţă, 
fără îndoială. 

— Nu, ci pentru că scrie într-un stil foarte frumos. 

— De bună seamă că aceasta măguleşte enorm amorul 
propriu al iepurilor, cărora le înfige ace în cap, al găinilor, cărora 
le colorează oasele în roşu şi al câinilor, cărora le reface măduva 
spinării. 

Albert începu să râdă. 


— Dar celălalt? întrebă contele. 

— Celălalt? 

— Da, al treilea. 

— A, fracul albastru? 

— Da. 

— E un coleg al contelui care s-a împotrivit cu cea mai 
mare înverşunare ca Adunarea pairilor să aibă o uniformă. A 
repurtat un mare succes de tribună în chestia aceasta, se afla la 
cuțite cu gazetele liberale, însă nobila lui opoziţie faţă de 
dorinţele Curţii l-a împăcat cu ele. Se vorbeşte că va fi numit 
ambasador. 

— Şi care sunt titlurile lui de nobleţe? 

— A compus două sau trei opere comice, a luat patru sau 
cinci acţiuni la Secolul şi a votat de cinci sau şase ori pentru 
guvern. 

— Bravo, viconte, spuse Monte-Cristo, eşti un cicerone 
fermecător, acum îmi vei face un serviciu, nu-i aşa? 

— Care? 

— Nu mă vei prezenta acestor domni, iar dacă ei cer să-mi 
fie prezentaţi-mă vei preveni. 

În momentul acela vicontele simţi o mână pe braţ. Se 
întoarse: era Danglars. 

— A dumneata, baroane? spuse el. 

— De ce îmi spui baron? Glăsui Danglars. Ştii bine că nu ţin 
la titlul meu. Nu sunt ca dumneata, viconte, ţii la titlul pe care ÎI 
ai, nu-i aşa? 

— Desigur, răspunse Albert, deoarece dacă n-aş fi viconte 
nu aş mai fi nimic, în timp ce dumneata poţi să sacrifici titlul de 
baron căci vei rămâne totuşi milionar. 

— Care e, mi se pare, titlul cel mai frumos sub regimul din 
iulie, reluă Danglars. 

— Din nefericire, spuse Monte-Cristo, nu poate să fie cineva 
milionar pe viaţă aşa cum este baron, pair al Franţei sau 
academician. Dovadă — milionarii Frank şi Pulmann din 
Frankfurt care au dat faliment. 

— Adevărat? Exclamă Danglars, îngălbenindu-se. 

— Da, am primit ştirea aseară printr-un curier, aveam la ei 
cam un milion, însă, înștiințat la timp, am cerut rambursarea 
acum vreo lună. 


— Oh, Doamne! Glăsui Danglars, m-au păcălit cu două sute 
de mii de franci. 

— Uite, acum eşti înştiinţat, semnătura lor valorează cinci 
la sută. 

— Da, dar sunt înştiinţat prea târziu, spuse Danglars, am 
onorat semnătura lor. 

— Bravo! Încă două sute de mii de franci care se duc 
după... 

— Sst! spuse Danglars, nu mai pomeniţi despre lucrurile 
acelea... (apoi, apropiindu-se de Monte-Cristo) în special faţă de 
domnul Cavalcanti-fiul, adăugă bancherul care, rostind cuvintele 
acestea, se întoarse zâmbind spre tânăr. 

Morcerf se depărtase de conte, îndreptându-se spre mama 
sa. Danglars se depărtă şi el să-l salute pe Cavalcanti-fiul. 
Monte-Cristo rămase o clipă singur. 

Căldura începea între timp să devină nesuferită. 

Valeţii circulau prin saloane, cu tăvi încărcate de fructe şi 
îngheţate. 

Monte-Cristo îşi şterse cu batista figura muiată de sudoare. 
Dar se trase în lături când tava trecu pe dinaintea lui şi nu luă 
nimic pentru a se răcori. 

Doamna de Morcerf nu-l pierdea din ochi pe Monte-Cristo. 
Văzu tava trecând fără ca el să se atingă de ea, observă chiar 
mişcarea cu care el s-a depărtat. 

— Albert, ai remarcat ceva? 

— Ce anume mamă? 

— Că domnul conte n-a primit niciodată să ia masa la 
domnul de Morcerf. 

— Da, dar a primit să dejuneze la mine, deoarece cu 
dejunul acesta şi-a făcut intrarea în lume. 

— La tine nu-i la conte, murmură Mercédès şi de când e aci 
îl examinez. 

— Şi? 

— Şi încă nu a luat nimic. 

— Contele e foarte sobru. 

Mercedes zâmbi cu tristeţe. 

— Apropie-te de el, spuse ea şi când va trece o tavă — 
insistă. 

— De ce, mamă? 

— Fă-mi plăcerea aceasta, Albert, spuse Mercédès. 


Albert sărută mâna mamei şi veni iar lângă conte. 

Mai trecu o tavă, încărcată ca şi celelalte. Il văzu pe Albert 
stăruind pe lângă conte, luând chiar o îngheţată şi prezentându- 
i-o; dar el refuză categoric. 

Albert se înapoie la mama sa; contesa era foarte palidă. 

— Ei vezi, a refuzat, spuse ea. 

— Da, dar pentru ce te preocupă refuzul lui? 

— Ştii, Albert, că femeile sunt ciudate. Mi-ar fi făcut plăcere 
să-l văd pe conte luând ceva la mine, măcar un bob de rodie. 
Dar poate că nu se împacă cu obiceiurile franceze, poate că are 
preferinţe pentru ceva. 

— O, nu, l-am văzut în Italia luând orice. Fără îndoială că e 
indispus astă-seară. 

— Poate, pe de altă parte, continuă contesa, obişnuit 
mereu cu climate arzătoare e mai puţin sensibil decât altcineva 
la căldură... 

— Nu cred, căci se plângea că se înăbuşe şi întreba de ce, 
din moment ce ferestrele au fost deschise, nu au fost deschise 
şi jaluzelele. 

— Într-adevăr, glăsui Mercédès, am să mă pot încredința 
dacă abstinenţa are un tâlc. 

Şi ieşi din salon. 

În clipa următoare ferestrele se deschiseră, astfel că, 
printre iasomiile şi clematitele care împodobeau ferestrele, 
puteau fi văzute grădina iluminată cu lanterne şi masa aranjată 
sub cort. 

Dansatorii şi dansatoarele, persoanele care jucau şi cele 
care discutau scoaseră un strigăt de bucurie: plămânii însetaţi 
aspirau cu deliciu aerul care năvălea. 

În momentul acela Mercédès reapăru, mai palidă decât la 
ieşire, dar cu acea tărie pe figură care se remarca la ea în 
anume împrejurări. Merse drept spre grupul în al cărui centru se 
afla soţul ei: 

— Nu-i pironi pe domni aici, domnule conte, glăsui ea, căci 
vor prefera desigur, dacă nu joacă, să respire în grădină, iar nu 
să se înăbuşe. 

— O, doamnă! spuse un general bătrân, foarte galant, care 
cântase Să plecăm în Siria, la 1809, nu mergem singuri în 
grădină. 

— Bine, vă voi da eu exemplul, spuse Mercedes. 


Şi întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Domnule conte, glăsui ea, faceţi-mi onoarea de a-mi 
oferi braţul. 

Contele aproape că se clătină la auzul acestor simple 
cuvinte, apoi o privi pe Mercédès o clipă. Clipa avu repeziciunea 
unui fulger şi totuşi contesei i s-a părut un secol, atât de multe 
gânduri pusese Monte-Cristo într-o privire. 

Oferi contesei braţul, ea se sprijini de el, sau mai bine-zis, îl 
atinse cu mâna ei micuță şi coborâră amândoi pe una din scările 
peronului străjuit de rododendroni şi de camelii. 

În urma lor, pe scara cealaltă, se năpustiră în grădină, cu 
exclamaţii zgomotoase de plăcere, vreo douăzeci de persoane. 


Capitolul XXXIV Pâinea şi sarea 


Doamna de Morcerf intră cu însoţitorul ei sub bolta de 
frunziş; bolta era o alee de tei care conducea la o seră. 

— Era prea cald în salon, nu-i aşa, domnule conte? Glăsui 
ea. 

— Da, doamnă şi ideea de a da ordin să se deschidă uşile şi 
persienele e admirabilă. 

Contele simţi, când termină cuvintele, că mâna femeii 
tremura. 

— Dar dumneavoastră, cu rochia aceasta uşoară şi fără alte 
măsuri de prevedere în jurul gâtului, afară de eşarfa de dantelă, 
n-o să vă fie frig? 

— Ştiţi unde vă duc? Glăsui contesa fără a răspunde 
întrebării lui Monte-Cristo. 

— Nu, doamnă, răspunse acesta, dar vedeţi, nu opun nici o 
rezistenţă. 

— La sera pe care o vedeţi colo, în capătul aleii. 

Contele se uită la Mercédès ca pentru a o întreba, ea însă 
îşi continuă drumul în tăcere şi, la rândul său, Monte-Cristo tăcu. 

Ajunseră în clădirea împodobită cu fructe minunate care, de 
la începutul lui iulie, se coceau sub temperatura calculată 
întotdeauna astfel încât să ţină locul căldurii soarelui, aşa de des 
absent la noi. 


Contesa lăsă braţul lui Monte-Cristo şi se duse să culeagă 
de pe un butuc un ciorchine de strugure tămâios. 

— Uite, domnule conte, spuse ea cu un zâmbet aşa de trist 
încât te-ai fi putut aştepta să vezi lacrimile răsărind în colţul 
ochilor; uite, ştiu că strugurii noştri din Franţa nu se compară cu 
strugurii din Sicilia şi din Cipru, dar veţi arăta îngăduinţă bietului 
nostru soare de la Nord. 

Contele se înclină şi făcu un pas înapoi. 

— Mă refuzati? întrebă Mercédès cu voce tremurândă. 

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, vă rog cu umilinţă să 
mă scuzaţi, dar nu mănânc niciodată struguri tămâioşi. 

Mercedes dădu drumul ciorchinelui cu un oftat. O piersică 
minunată spânzura de un spalier vecin, încălzit ca şi butucul de 
viţă graţie căldurii artificiale din seră. Mercedes se apropie de 
fructul catifelat şi-l culese. 

— Luaţi atunci piersica aceasta, spuse ea. 

Dar contele făcu acelaşi gest de refuz. 

— O, iarăşi? spuse ea cu un accent aşa de îndurerat încât 
simţeai că accentul înăbuşe un suspin, într-adevăr mă 
urmăreşte nenorocirea. 

O tăcere îndelungată urmă acestei scene. Ca şi ciorchinele 
de strugure, piersica se rostogolise pe nisip. 

— Domnule conte, reluă în sfârşit Mercedes, privindu-l pe 
Monte-Cristo cu ochi imploratori, un mişcător obicei arab 
împrieteneşte de-a pururi pe cei ce-au împărţit pâinea şi sarea 
sub acelaşi acoperiş. 

— Îl cunosc, doamnă, răspunse contele, noi însă ne aflăm în 
Franţa, nu în Arabia. Şi în Franţa nu există prietenii eterne prin 
împărţirea sării şi a pâinii. 

— Dar noi suntem prieteni, nu-i aşa? Rosti contesa 
înfiorată, cu ochii aţintiţi spre ochii lui Monte-Cristo şi apucându- 
i aproape convulsiv braţul cu mâinile. 

Sângele năpădi în inima contelui, care deveni palid ca 
moartea, apoi, urcând din inimă la gât, năpădi obrajii şi ochii lui 
înotară câteva secunde în vag, ca ochii cuiva lovit de o lumină 
prea tare. 

— De bună seamă că suntem prieteni, doamnă, răspunse 
el, de ce n-am fi, de altminteri? 


Tonul era aşa de departe de acela pe care îl dorea doamna 
de Morcerf, încât ea întoarse capul scoțând un oftat care 
semăna cu un geamăt. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Şi porni mai departe. Ocoliră astfel grădina, fără să mai 
scoată o vorbă. 

— Domnule, reluă deodată contesa după zece minute de 
plimbare tăcută, e adevărat că aţi văzut, că aţi călătorit, că aţi 
suferit atâta? 

— Da, doamnă, am suferit mult, răspunse Monte-Cristo. 

— Dar acum sunteţi fericit? 

— Fără îndoială, răspunse contele, căci nu mă aude nimeni 
plângându-mă. 

— Şi fericirea prezentă vă face sufletul mai bun? 

— Fericirea prezentă egalează mizeria trecută, spuse 
contele. 

— Nu sunteţi căsătorit? întrebă contesa. 

— Eu, căsătorit? Răspunse Monte-Cristo tresărind, cine v-a 
putut spune asta? 

— Nu mi s-a spus, dar aţi fost văzut în mai multe rânduri 
însoţind la Operă o tânără şi frumoasă persoană. 

— E o sclavă pe care am cumpărat-o la Constantinopol, o 
fiică de prinţ pe care am făcut-o fiica mea, neavând pe lume 
altă afecţiune. 

— Trăiţi, aşadar, singur? 

— Trăiesc singur. 

— Nu aveţi o soră... un fiu... un părinte? 

— N-am pe nimeni. 

— Cum puteţi trăi singur, astfel, fără nimic care să vă lege 
de viaţă? 

— Nu este vina mea, doamnă. La Malta am iubit o fată şi 
era s-o iau de soţie, când a izbucnit războiul şi m-a smuls 
departe de ea ca un vârtej. Mi se păruse că ea mă iubeşte de- 
ajuns pentru a mă aştepta, pentru a rămâne fidelă mormântului 
meu. Când am revenit, se măritase. Aceasta e povestea oricărui 
bărbat care a trecut prin vârsta de douăzeci de ani. Aveam 
poate inima mai slabă decât alţii, aşa că am suferit mai mult 
decât ei, atâta tot. 

Contesa se opri un moment ca şi cum ar fi avut nevoie de 
popasul acesta pentru a respira. 


— Da, spuse ea şi iubirea v-a rămas în inimă... Nu se 
iubeşte cu adevărat decât o dată... Şi aţi mai văzut-o pe femeia 
aceea? 

— Niciodată. 

— Niciodată? 

— Nu m-am mai înapoiat în ţinutul ei. 

— La Malta? 

— Da, la Malta. 

— Aşadar, e la Malta? 

— Îmi închipui. 

— Şi aţi iertat-o pentru că v-a făcut să suferiţi? 

— Pe ea, da. p 

— A, numai pe ea? li duşmăniţi, va să zică, pe cei care v-au 
despărţit de ea? 

Contesa se aşeză în faţa lui Monte-Cristo, ţinea încă în 
mână un crâmpei din ciorchinele parfumat. 

— Luaţi, spuse ea. 

— Nu mănânc niciodată strugure tămâios, doamnă, 
răspunse Monte-Cristo ca şi cum nu mai discutaseră în privinţa 
aceasta. 

Contesa aruncă ciorchinele, cu un gest de deznădejde, în 
tufişul cel mai apropiat. 

— Neclintit! Murmură ea. 

Monte-Cristo rămase la fel de netulburat ca şi cum 
mustrarea nu îi era adresată. 

Albert alerga în momentul acela. 

— O, mamă, o mare nenorocire! spuse el. 

— Cum, ce s-a întâmplat? întrebă contesa tresărind ca şi 
cum, după vis, ar fi fost adusă la realitate. O nenorocire? Într- 
adevăr, e fatal să se întâmple nenorociri. 

— Domnul de Villefort e aici. 

— Ei, şi? 

— Îşi caută nevasta şi fiica. 

— Dar de ce? 

— Pentru că doamna marchiză de Saint-Meran a sosit la 
Paris cu vestea că domnul de Saint-Meran a murit, plecând din 
Marsilia, la primul popas. Doamna de Villefort, care era foarte 
veselă, nu voia nici să înţeleagă, nici să dea crezare nenorocirii; 
dar, de la primele cuvinte şi oricâte precauţiuni luase părintele 


ei, domnişoara Valentine a ghicit totul; lovitura a zdrobit-o ca un 
trăsnet şi a căzut leşinată. 

— Dar ce e domnul Saint-Meran cu domnişoara de Villefort? 
întrebă contele. 

— Bunicul ei dinspre partea mamei. El venea să grăbească 
nunta lui Franz cu nepoata lui. 

— Serios? 

— Şi Franz este în întârziere. De ce nu e şi domnul de Saint- 
Meran un bunic al domnişoarei Danglars? 

— Albert! Albert! Ce spui? Glăsui doamna de Morcerf cu 
tonul unei blânde mustrări. O, domnule conte, dumneavoastră 
pentru care el are aşa de multă consideraţie, spuneţi-i că a 
vorbit cu păcat. 

Făcu câţiva paşi înainte. 

Monte-Cristo o privi aşa de ciudat, cu o privire totodată 
îngândurată şi străbătută de admiraţie afectuoasă, încât ea se 
dădu înapoi... 

Atunci contesa îi luă mâna, în timp ce o strângea pe a fiului 
ei, şi, îm-preunându-le, spuse: 

— Suntem prieteni, nu-i aşa? 

— O, prietenul dumneavoastră, doamnă? N-am această 
pretenţie, spuse contele, în orice caz, însă, sunt prea 
respectuosul dumneavoastră servitor. 

Contesa se îndepărtă cu o strângere de inimă care nu se 
poate exprima prin cuvinte; şi, mai înainte ca să facă zece paşi, 
contele o văzu ducându-şi batista la ochi. 

— Nu sunteţi cumva de acord, mama şi dumneavoastră? 
întrebă Albert cu uimire. 

— Dimpotrivă, răspunse contele, din moment ce mi-a spus 
în faţa dumitale că suntem prieteni. 

Şi intrară în salonul din care atunci ieşise Valentine cu 
domnul şi doamna de Villefort. 

Se înţelege că Morrel plecase în urma lor. 


Capitolul XXXV Doamna de Saint-Meran 


Într-adevăr, se petrecuse o scenă lugubră în casa domnului 
de Villefort. 


După plecarea femeilor la balul unde toate stăruinţele 
doamnei de Villefort nu l-au putut determina pe soţul ei s-o 
întovărăşească, procurorul regal se închisese, potrivit obiceiului, 
în cabinet cu un teanc de dosare care ar fi înfricoşat pe oricine 
altul, dar care, în timpurile obişnuite ale vieţii sale, abia 
izbuteau să-i satisfacă apetitul robust de muncitor. 

De data asta însă dosarele constituiau un pretext. Villefort 
nu se zăvora să lucreze, ci să cugete; şi, cu uşa încuiată, după 
ce dăduse ordin să nu fie deranjat decât pentru lucruri 
importante, el se aşeză în jilţ şi începu să se gândească încă o 
dată la toate întâmplările care, de şapte-opt zile, revărsau cupa 
mâhnirilor sumbre şi a amintirilor amare. 

Atunci, în loc să pună mâna pe dosarele grămădite în faţă-i, 
deschise un sertar al biroului, mişcă un resort şi scoase teancul 
notelor sale personale, manuscrise de preţ printre care clasase 
şi etichetase cu cifre cunoscute numai de el numele tuturor 
celor care, în cariera sa politică, în chestiuni băneşti, în urmăriri 
de barou sau în misterioase iubiri, îi deveniseră duşmani. 

Numărul lor era formidabil astăzi, când începuse să 
tremure; şi, cu toate acestea, numele acestea, oricât de 
puternice şi de formidabile erau, îl făcuseră de multe ori să 
zâmbească, aşa cum zâmbeşte călătorul care, de pe culmea 
muntelui, priveşte la picioare piscurile ascuţite, drumurile 
impracticabile şi marginile prăpăstiilor pe lângă care, ca să 
ajungă sus, s-a căţărat îndelung şi greu. 

După ce trecu toate numele acestea în revistă, după ce le 
reciti, le studie, le comentă pe liste, clătină din cap. 

— Nu, murmură el, nici unul dintre duşmani n-ar fi aşteptat 
răbdător până astăzi, ca să mă strivească acum cu secretul lui. 
Uneori, precum spune Hamlet, zvonul celor mai adânc îngropate 
lucruri iese din pământ şi, asemeni luminilor fosforului, aleargă 
jucăuşe prin aer; dar ele sunt flăcări care luminează un moment 
şi se pierd. Corsicanul va fi istorisit întâmplarea aceea vreunui 
preot care, la rându-i, a povestit-o. Domnul de Monte-Cristo a 
aflat-o, desigur. Şi pentru a se lămuri... 

Dar ce interes avea să se lămurească? Reluă Villefort după 
o clipă de reflexie; ce interes are domnul de Monte-Cristo, 
domnul Zaccone, fiul unui armator din Malta, exploatatorul unei 
mine de argint în Thesalia, venit pentru prima oară în Franţa, să 
se lămurească în privinţa unui fapt sumbru, misterios şi inutil ca 


acesta? Din informaţiile incoerente care mi-au fost date de 
abatele Busoni şi de lordul Wilmore, de prieten şi de duşman, un 
singur lucru reiese limpede, precis, categoric: că niciodată, în 
nici un caz, în nici o împrejurare, n-a putut să existe cel mai 
neînsemnat contact între mine şi el. 

Villefort îşi spunea însă cuvintele acestea fără să le dea 
crezare. Lucrul cel mai cumplit pentru el nu era totuşi revelaţia, 
căci putea să tăgăduiască sau să răspundă, se neliniştea prea 
puţin de acel Mane, Thekel, Phares care se arăta deodată, cu 
litere de sânge, pe perete; ceea ce îl neliniştea era să cunoască 
făptura a cărui mână le scrisese. 

In momentul în care încerca să se liniştească şi când, în 
locul viitorului politic pe care, în visurile sale ambiţioase, îl 
întrevăzuse uneori, îşi făurea, cu teama de a nu trezi inamicul 
adormit de atât de multă vreme, un viitor restrâns la bucuriile 
căminului, răsună în curte huruitul unei trăsuri. Auzi apoi, pe 
scară, mersul unei persoane vârstnice, apoi nişte bocete şi nişte 
exclamaţii pe care servitorii le scot de obicei când vor să devină 
interesaţi prin durerea stăpânilor. 

Se grăbi să tragă zăvorul cabinetului şi, curând, fără să fie 
anunţată, o doamnă bătrână intră cu şalul pe braţ şi cu pălăria 
în mână. Părul alb dezvăluia o frunte mată ca fildeşul îngălbenit, 
iar ochii, la colţurile cărora vârsta săpase zbârcituri profunde, 
dispăreau aproape sub năvala lacrimilor. 

— O, domnule, spuse ea, o domnule, ce nenorocire! Am să 
mor şi eu... Da, cu siguranţă că am să mor. 

Şi căzând în jilţul cel mai apropiat de uşă, izbucni în 
suspine. 

Servitorii stăteau în prag şi, neîndrăznind să meargă mai 
departe, se uitau la bătrânul servitor al lui Noirtier care, auzind 
din camera stăpânului zgomotul, alergase şi el. Villefort se sculă 
şi veni repede în întâmpinarea soacrei sale, căci ea era. 

— Vai, Doamne, întrebă el, ce s-a întâmplat, ce vă zguduie 
astfel? De ce nu vă însoţeşte domnul de Saint-Meran? 

— Domnul de Saint-Meran a murit, rosti bătrâna marchiză 
fără introducere, fără expresie şi oarecum buimacă. 

Villefort se trase înapoi un pas şi îşi bătu mâinile una de 
alta. 

— A murit? Îngăimă el, a murit aşa... subit? 


— Acum opt zile, continuă doamna de Saint-Meran, ne-am 
urcat împreună în trăsură, după masă. Domnul de Saint-Meran 
era suferind de câteva zile; cu toate acestea gândul de a o 
revedea pe scumpa noastră Valentine îi dădea curaj şi, în ciuda 
durerilor, a ţinut să plece, dar la şase leghe de Marsilia a fost 
cuprins, după ce luase pastilele lui obişnuite, de un somn aşa de 
adânc încât nu mi se părea natural. Şovăiam totuşi să-l trezesc, 
când mi se păru că figura lui se roşeşte şi că vinele de la tâmple 
bat mai tare ca de obicei. Cu toate acestea, pentru că se 
întuneca şi nu mai vedeam nimic, îl lăsai să doarmă. Curând 
apoi, el scoase un strigăt înăbuşit, sfâşietor, ca al cuiva care 
suferă în vis şi îşi răsturnă cu o mişcare capul pe spate. Strigai 
valetul, dădui ordin să se oprească poştalionul, îl strigai pe 
domnul de Saint-Meran, îi dădui să respire din flaconul cu săruri, 
dar totul se sfârşise; era mort şi aşa, alături de cadavrul lui, 
ajunsei la Aix. 

Villefort stătea buimăcit, cu gura căscată. 

— Şi aţi chemat un medic, fără îndoială... 

— Imediat, dar, după cum ţi-am spus, era prea târziu. 

— Nici vorbă. Cel puţin a putut să constate boala de care 
bietul marchiz murise? 

— O, da, domnule, mi-a spus, se pare că e vorba de o 
apoplexie fulgerătoare. 

— Şi ce aţi făcut atunci? 

— Domnul de Saint-Meran spusese totdeauna că, dacă 
moare departe de Paris, doreşte ca trupul său să fie adus în 
cavoul familiei. Am dat dispoziţii să fie pus într-un sicriu de 
plumb, iar eu îl premerg cu câteva zile. 

— Biata mamă! spuse Villefort, astfel de lovituri la vârsta 
dumneavoastră... 

— Dumnezeu mi-a dat puteri până la capăt, de altminteri, 
scumpul marchiz ar fi făcut desigur pentru mine ceea ce am 
făcut eu pentru el. E drept că, de când l-am lăsat acolo, am 
impresia că sunt nebună. Nu mai pot plânge, e drept, se spune 
că la vârsta mea omul nu mai are lacrimi, cred cu toate acestea 
că, atâta vreme cât suferim, ar trebui să putem plânge. Unde e 
Valentine, domnule? Pentru ea veneam noi, vreau s-o văd pe 
Valentine. 


Villefort gândi că ar fi groaznic să răspundă că Valentine 
este la bal, spuse marchizei numai că nepoata ei a ieşit cu 
mama vitregă şi că va fi înştiinţată. 

— Îndată, domnule, îndată, te rog! Glăsui bătrâna. 

Villefort o luă de braţ pe doamna de Saint-Me&ran şi o 
conduse în apartamentul ei. 

— Odihneşte-te, mamă, îi spuse el. 

Marchiza îşi înălţă capul la auzul acestui cuvânt şi văzându-l 
pe omul care îi reamintea de fiica atât de regretată şi care, 
pentru ea, retrăia în Valentine, se simţi zguduită de cuvântul 
mamă, începu să plângă şi căzu în genunchi, într-un jilţ, unde îşi 
îngropă capul, suspinând. 

Villefort o lăsă în grija femeilor, în timp ce bătrânul Barrois 
urca înspăimântat la stăpânul său; căci nimic nu înspăimântă 
mai mult pe bătrâni decât moartea care se depărtează o clipă 
de ei, lovind un alt bătrân. Apoi, în vreme ce doamna de Saint- 
Meran, îngenuncheată încă, se ruga din inimă, domnul de 
Villefort trimise după o trăsură de piaţă şi veni el însuşi la 
doamna de Morcerf să-şi ia nevasta şi fiica. Era aşa de palid 
când se ivi în uşa salonului, încât Valentine alergă la el, 
strigând: 

— Tată, s-a întâmplat vreo nenorocire? 

— Valentine, a sosit bunica ta, spuse domnul de Villefort. 

— Dar bunicul? întrebă fata tremurând. 

Domnul de Villefort nu răspunse decât oferind fiicei sale 
braţul. 

Era şi timpul: cuprinsă de ameţeală, Valentine se clătină, 
doamna de Villefort se grăbi s-o susţină şi îşi ajută soţul s-o 
ducă spre trăsură, spunând: 

— Ciudat! Cine şi-ar fi putut închipui? Da, ciudat! 

Şi familia dezolată fugi astfel, întinzându-şi tristeţea ca un 
zăbranic peste restul seratei. 

La piciorul scării Valentine îl găsi pe Barrois care o aştepta: 

— Domnul Noirtier doreşte să vă vadă în seara aceasta, 
şopti el. 

— Spune-i că am să vin când am să ies de la bunica, glăsui 
Valentine. 

Fata înţelesese, cu gingăşia sufletului ei, că doamna de 
Saint-Meran avea în momentul acela mai multă nevoie de 
dânsa. 


Valentine îşi găsi bunica în pat; mângâieri mute, îndurerări 
ale inimii, suspine întretăiate, lacrimi arzătoare — iată singurele 
amănunte ce pot fi istorisite în legătură cu întrevederea 
aceasta, la care asista, lângă braţul soţului ei, doamna de 
Villefort, plină de respect, aparent cel puţin, pentru biata 
văduvă. 

După o clipă ea se plecă la urechea soţului: 

— Cu îngăduinţa dumitale, şopti ea, e mai bine să mă 
retrag, căci vederea mea pare s-o mâhnească şi mai mult pe 
soacra dumitale. 

Doamna de Saint-Meran o auzi. 

— Da, da, şopti ea la urechea Valentinei, să se ducă, dar tu 
rămâi. 

Doamna de Villefort ieşi şi Valentine rămase singură lângă 
patul bunicii, căci, consternat de moartea aceea neprevăzută, 
procurorul regal îşi urmă soţia. 

Între timp Barrois se urcase la bătrânul Noirtier, acesta 
auzise gălăgia din casă şi îl trimisese, precum am spus, pe 
servitor să se intereseze. 

La întoarcerea lui, ochii vii şi mai cu seamă inteligenţi îl 
cercetară pe mesager: 

— Vai, domnule, spuse Barrois, s-a întâmplat o mare 
nenorocire: doamna de Saint-Meran e aici, iar soţul ei a murit. 

Domnul de Saint-Meran şi Noirtier nu fuseseră legaţi 
niciodată printr-o prietenie profundă, cu toate acestea se 
cunoaşte efectul pe care îl face totdeauna asupra unui bătrân 
vestea morţii altui bătrân. 

Noirtier îşi lăsă capul în piept ca un om copleșit, sau ca un 
om care gândeşte, apoi închise un singur ochi. 

— Domnişoara Valentine? întrebă Barrois. 

Noirtier făcu semn că da. 

— E la bal, domnul ştie aceasta, deoarece domnişoara a 
venit să-şi ia rămas bun în mare toaletă. 

Noirtier închise din nou ochiul stâng. 

— Da, vreţi s-o vedeţi? 

Bătrânul făcu semn că aceasta dorea. 

— S-au dus, fără îndoială, s-o caute la doamna de Morcerf. 
Am s-o aştept la întoarcere şi am să-i spun să vină la 
dumneavoastră. Da? 

— Da, răspunse paraliticul. 


Barrois pândi deci întoarcerea Valentinei şi, precum am 
văzut, îi expuse dorinţa bunicului. 

Pe temeiul acestei dorinţi, Valentine se urcă la Noirtier 
după ce ieşi de la doamna de Saint-Meran, care, deşi agitată, 
cedase în cele din urmă oboselii şi dormea un somn tulburat. 

Fusese pusă la îndemâna ei o mescioară pe care era o 
carafă cu oranjadă, băutura ei obişnuită şi un pahar. 

Apoi, precum am spus, fata se depărtase de patul 
marchizei ducându se la Noirtier. 

Valentine îl îmbrăţişă pe bătrânul care o privi cu atâta 
duioşie încât fata simţi din nou ţâşnind din ochii ei lacrimi al 
căror izvor îl credea secat. 

Bătrânul stăruia cu privirea. 

— Da, da, glăsui Valentine, vrei să spui că totuşi am un 
bunic bun, nu-i aşa? 

Bătrânul făcu semn că într-adevăr aceasta voia să exprime 
privirea sa. 

— Din fericire, reluă Valentine, căci altminteri, vai, ce aş 
deveni? 

Era ora unu noaptea. Barrois, care simţea nevoia să se 
culce şi el, atrase atenţia că, după o seară aşa de dureroasă, 
toată lumea trebuia să se odihnească. Bătrânul nu voi să spună 
că el se odihnea văzându-şi copila. O concedie pe Valentine, 
căreia durerea şi oboseala îi dădeau într-adevăr un aer suferind. 

A doua zi, intrând la bunica sa, Valentine o găsi pe aceasta 
în pat; febra nu se calmase; dimpotrivă, o lumină sumbră 
strălucea în ochii bătrânei marchize, care părea stăpânită de o 
violentă iritare nervoasă. 

— O, Doamne, îţi este şi mai rău, bunicuţo? Exclamă 
Valentine, observând simptomele agitaţiei. 

— Nu, copila mea, nu, glăsui doamna de Saint-Meran, dar 
aşteptam cu nerăbdare să vii pentru a trimite după tatăl tău. 

— Tatăl meu? întrebă Valentine îngrijorată. 

— Da, vreau să-i vorbesc. 

Valentine nu îndrăzni să se împotrivească dorinţei bunicii, 
dorinţă a cărei cauză n-o cunoştea de altminteri, iar peste o 
clipă Villefort intră. 

— Domnule, spuse doamna de Saint-Meran, fără vreo 
introducere şi ca şi cum s-ar fi temut că n-are timp de ajuns, mi- 
ai scris că e vorba de o partidă pentru copilă. 


— Da, doamnă, răspunse Villefort, e mai mult decât un 
proiect, e un lucru aranjat. 

— Pe ginerele dumneavoastră îl cheamă Franz d'Epinay? 

— Da, doamnă. j 

— E fiul generalului d'Epinay care era de-ai noştri şi care a 
fost asasinat cu câteva zile înainte de întoarcerea uzurpatorului 
din insula Elba? 

— Exact. 

— Căsătoria cu nepoata unui iacobin nu-i repugnă? 

— Din fericire, disensiunile noastre civile s-au stins, mamă, 
spuse Villefort. Domnul d'Epinay era aproape un copil la 
moartea părintelui său, îl cunoaşte foarte puţin pe domnul 
Noirtier şi-l va vedea, dacă nu cu plăcere, cel puţin cu 
indiferenţă. 

— Este o partidă potrivită? 

— Sub toate raporturile. 

— Tânărul... 

— Se bucură de consideraţia generală. 

— E simpatic? 

— E unul dintre cei mai distinşi oameni pe care îi cunosc. În 
cazul acesta, domnule, spuse doamna de Saint-Meran după 
câteva secunde de gândire, trebuie să vă grăbiţi căci mai am 
puţin timp de trăit. 

— Dumneavoastră, doamnă? Dumneata, bunico? Exclamară 
domnul de Villefort şi Valentine. 

— Eu ştiu ce spun, reluă marchiza; trebuie deci să vă grăbiţi 
căci, nemaiavând mamă, s-o aibă cel puţin pe bunica ei pentru 
a-i binecuvânta căsătoria. Eu sunt singura care îi rămân dinspre 
partea bietei mele Renee pe care ai uitat-o aşa de iute, 
domnule. 

— O, doamnă, spuse Villefort, uitaţi că trebuia să dau o 
mamă bietei copile care era orfană. 

— O mamă vitregă nu e niciodată o mamă, domnule. Dar 
nu despre aceasta e vorba, ci despre Valentine, să lăsăm morţii 
în pace. 

Rostise cuvintele cu atâta volubilitate şi cu un atare accent 
încât, în conversaţia aceasta, era ceva ce semăna cu un început 
de delir. 

— Se va face după dorinţa dumneavoastră, doamnă, glăsui 
Villefort şi aceasta cu atât mai mult cu cât dorinţa 


dumneavoastră e în armonie cu a mea. Îndată după sosirea 
domnului d'Epinay la Paris... 

— Bunico, spuse Valentine, convenienţele, doliul aşa de 
recent... vrei să mă căsătoresc sub auspicii aşa de triste? 

—  Copila mea, o întrerupse repede bunica, să lăsăm 
motivele acestea banale care împiedică spiritele slabe să-şi 
construiască trainic viitorul. M-am căsătorit şi eu la patul morţii 
mamei mele şi, de bună seamă, n-am fost nefericită din cauza 
aceasta. 

— lar ideea de moarte, doamnă? spuse Villefort. 

— larăşi şi iarăşi... Vă spun că am să mor. Dar, înainte de a 
muri, vreau să-l văd pe ginerele meu; vreau să-i poruncesc s-o 
facă pe nepoata mea fericită, vreau să citesc în ochii lui dacă 
are de gând să mă asculte, în sfârşit, vreau să-l cunosc, 
continuă bătrâna cu o expresie înfricoşătoare, ca să pot veni la 
el din fundul mormântului meu dacă nu o fi aşa cum se cuvine 
să fie şi aşa cum trebuie. 

— Doamnă, glăsui Villefort, alungaţi ideile exaltate care se 
apropie de nebunie. Morţii, odată culcaţi în mormântul lor, dorm 
acolo fără să se mai scoale. 

— Da, da, bunicuţo, linişteşte-te, spuse Valentine. 

— lar eu, domnule, îţi spun că te înşeli. Am dormit azi 
noapte şi am avut un somn cumplit. Mă vedeam întrucâtva 
dormind, ca şi cum sufletul meu plutea deasupra corpului; ochii 
pe care mă străduiam să-i deschid, se închideau fără de voia 
mea şi, cu toate acestea, ştiu bine că lucrul vi se părea 
imposibil, mai cu seamă dumitale, domnule, ei bine, cu ochii 
închişi am văzut chiar în locul unde te afli, venind din colţul 
unde este o uşă ce dă în cabinetul de toaletă al doamnei de 
Villefort, am văzut intrând fără zgomot o formă albă. 

Valentine scoase un strigăt. 

— Febra vă neliniştea, doamnă, spuse Villefort. 

— Îndoiţi-vă dacă vreţi, dar eu sunt sigură de ce spun: am 
văzut o formă albă şi, ca şi cum Dumnezeu s-ar fi temut că mă 
voi îndoi de mărturia vreunui simţ al meu, am auzit mişcându-se 
paharul — uite chiar acesta de pe masă. 

— O, bunico, era un vis! 

— Era aşa de puţin un vis încât am întins mâna spre 
sonerie, iar la gestul acesta umbra a dispărut. Camerista a intrat 
atunci cu o lumină. Fantomele nu se arată decât celor care 


trebuie să le vadă: era sufletul soţului meu. Ei bine, dacă 
sufletul soţului meu vine să mă cheme, de ce sufletul meu n-ar 
veni s-o apere pe fiica mea? Cred că legătura este şi mai 
directă. 

— O, doamnă, spuse Villefort tulburat fără să vrea până în 
adânc, nu daţi crezare acestor idei lugubre, veţi trăi cu noi, veţi 
trăi îndelung, fericită, iubită, onorată şi vă vom face să uitaţi... 

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! Exclamă marchiza. Când 
revine domnul d'Epinay? 

— ÎI aşteptăm dintr-un moment într-altul. 

— Bine, de îndată ce va sosi, daţi-mi de veste. Să ne 
grăbim, să ne grăbim. Aş vrea apoi să văd un notar ca să mă 
încredinţez că tot avutul nostru revine Valentinei. 

— O, mamă, vrei să mă ucizi? Murmură Valentine 
apăsându-şi buzele pe fruntea arzândă a bunicii. Doamne, ai 
febră? Nu un notar trebuie să chemăm, ci un medic. 

— Un medic? spuse ea cu indiferenţă; nu mă doare nimic, 
mi-e sete, atâta tot. 

— Ce bei, bunico? 

— Ca întotdeauna, ştii bine, oranjada mea. Paharul e colo, 
pe masă, dă-mi-l, Valentine. 

Valentine turnă oranjada din carafă în pahar şi-l luă cu 
oarecare spaimă pentru a-l da bunicii, căci ea pretindea că 
paharul acesta a fost atins de umbră. 

Marchiza goli paharul dintr-o înghiţitură. 

Apoi se întoarse pe pernă, repetând: 

— Notarul! Notarul! 

Domnul de Villefort ieşi. Valentine se aşeză lângă patul 
bunicii. Biata copilă părea să aibă multă nevoie, ea însăşi, de 
medicul pe care îl recomandase bunicii. O roşeaţă ca flacăra îi 
ardea pomeţii obrajilor, respiraţia îi era scurtă, gâfâitoare, iar 
pulsul ei bătea ca şi cum avea febră. 

Biata copilă se gândea la deznădejdea lui Maximilien când 
va afla că doamna de Saint-Me&ran, în loc să fie o aliată, se 
purta, fără să-l cunoască, de parcă i-ar fi fost duşmană. 

În mai multe rânduri Valentine se gândise să spună totul 
bunicii şi n-ar fi şovăit o clipă dacă pe Maximilien Morrel îl 
chema Albert de Morcerf sau Raoul de Château-Renaud. Dar 
Morrel era de extracţie plebeiană şi Valentine cunoştea disprețul 
pe care orgolioasa marchiză de Saint-Meran îl avea pentru tot ce 


nu era rasă. Taina ei fusese deci, în momentul în care urma să 
iasă la lumină, alungată în inimă de trista certitudine că o va 
destăinui inutil şi că, din moment ce părintele şi bunica vor 
cunoaşte secretul, totul va fi pierdut. 

Se scurseră astfel cam două ore. Doamna de Saint-Meran 
dormea un somn aprins şi agitat. Fu anunţat notarul. 

Deşi vestea fusese comunicată în şoaptă, doamna de Saint- 
Meran se ridică pe pernă. 

— Notarul? întrebă ea, să vină, să vină! 

Notarul se afla la uşă, intră. 

— Du-te Valentine, spuse doamna de Saint-Meran şi lasă- 
mă cu domnul. 

— Dar, bunico... 

— Du-te, du-te. 

Fata îşi sărută bunica pe frunte şi ieşi cu batista la ochi. 

Îl găsi la uşă pe valetul care îi spuse că medicul aştepta în 
salon. 

Valentine cobori repede. Medicul era un prieten al familiei 
şi totodată unul dintre oamenii cei mai pricepuţi ai epocii; o 
iubea foarte mult pe Valentine, pe care o văzuse venind pe 
lume. Avea o fiică de vârsta domnişoarei de Villefort, dar 
născută dintr-o mamă ftizică; viaţa lui era o teamă continuă în 
legătură cu copila. 

— Oh, scumpe domnule d'Avrigny, vă aşteptam cu multă 
nerăbdare! Exclamă Valentine. Dar, mai întâi, cum se simt 
Madeleine şi Antoinette? 

Madeleine era fiica domnului d'Avrigny, iar Antoinette 
nepoata. 

Domnul d'Avrigny zâmbi cu tristeţe. 

— Antoinette foarte bine, Madeleine binişor, spuse el. Dar 
ai trimis după mine, scumpă copilă. Nici tatăl, nici doamna de 
Villefort nu sunt bolnavi. Întrucât ne priveşte, deşi e vădit că nu 
ne putem lepăda de nervii noştri, nu-mi închipui că ai nevoie de 
mine altfel decât pentru a-ţi recomanda să nu laşi imaginaţiei 
câmp prea liber. 

Valentine se îmbujoră. Domnul d'Avrigny ducea ştiinţa 
ghicitului aproape până la miracol; căci era dintre medicii care 
tratează totdeauna fizicul prin moral. 

— Nu, spuse ea, v-am chemat pentru biata mea bunică. 
Cunoaşteţi nenorocirea care ne-a lovit, nu-i aşa? 


— Nu ştiu nimic, spuse domnul d'Avrigny. 

— Oh, glăsui Valentine înfrânându-şi suspinele, bunicul a 
murit. 

— Domnul de Saint-Meran? 

— Da. 

— Subit? 

— De un atac de apoplexie fulgerătoare. 

— De o apoplexie? Repetă medicul. 

— Da. Astfel că biata bunică e lovită de ideea că soțul ei, pe 
care nula părăsit niciodată, o cheamă şi că se va întâlni cu el. 
O, domnule d'Avrigny, o recomand îngrijirilor dumneavoastră. 

— Unde e? 

— In camera ei, cu notarul. 

— Şi domnul Noirtier? 

— Totdeauna la fel: o luciditate de spirit desăvârşită, 
aceeaşi nemişcare, acelaşi mutism. 

— Şi aceeaşi dragoste pentru dumneata, nu-i aşa, scumpă 
copilă? 

— Da, spuse Valentine oftând, el mă iubeşte mult. 

— Cine nu te-ar iubi? 

Valentine zâmbi cu tristeţe. 

— Şi ce simte bunica dumitale? 

— O excitație nervoasă ciudată, un somn agitat şi bizar. 
Pretindea azi-dimineaţă că, în timpul somnului, sufletul ei plutea 
deasupra corpului pe care îl privea dormind; este delir, pretinde 
că a văzut o fantomă intrând în camera ei şi că a auzit zgomotul 
pe care îl făcea aşa-zisa fantomă atingându-i paharul. 

— Curios, spuse doctorul, n-o ştiam pe doamna de Saint- 
Meran predispusă la halucinaţii. 

— Pentru prima oară am văzut-o şi eu astfel, glăsui 
Valentine, iar azi-dimineaţă m-a speriat; am avut impresia că şi- 
a pierdut mintea, iar tatăl meu — domnule d'Avrigny, ştiţi că 
tatăl meu e un spirit serios —, ei bine, tatăl meu a părut şi el 
foarte impresionat. 

— Vom vedea, glăsui domnul d'Avrigny, cele ce îmi spui mi 
se par ciudate. 

Notarul cobora. 

Valentine fu înştiinţată că bunica ei era singură. 

— Duceţi-vă, spuse ea doctorului. 

— Dar dumneata? 


— O, eu nu îndrăznesc, mi-a interzis să vă chem, apoi, după 
cum spuneţi, eu însumi sunt agitată, indispusă, astfel că voi da 
o raită prin grădină ca să mă liniştesc. 

Doctorul strânse mâna Valentinei şi, în timp ce urca la 
bunica ei, fata cobori pe peron. 

Nu-i nevoie să spunem care anume parte din grădină era 
promenada favorită a Valentinei. După ce făcea două-trei ocoluri 
în jurul casei, după ce culegea un trandafir pentru a şi-l pune la 
centură sau în păr, ea se afunda sub aleea posomorâtă care 
ducea la bancă, apoi de la bancă se îndrepta spre grilaj. 

De data aceasta Valentine făcu, potrivit obiceiului, două- 
trei ocoluri printre flori, dar fără să culeagă vreuna: doliul inimii 
sale, care nu avusese încă timpul să se întindă, respingea 
simpla găteală, apoi se îndreptă spre alee. Pe măsură ce înainta, 
i se părea că aude un glas rostindu-i numele. Se opri uimită. 

Atunci glasul ajunse mai lămurit la urechea ei şi recunoscu 
vocea lui Maximilien. 


Capitolul XXXVI Făgăduiala 


Era, într-adevăr, Morrel care, din ajun, nu mai trăia. Cu 
instinctul amanţilor şi mamelor, el ghicise că, în urma sosirii 
doamnei de Saint-Meran şi a morţii marchizului, se va petrece la 
Villefort ceva în legătură cu dragostea lui pentru Valentine. 

Precum se va vedea, presimţirile se realizaseră şi nu o 
simplă nelinişte îl călăuzea acum, aşa de înspăimântat şi de 
tremurând, la grilajul cu castani. 

Valentine nu era însă înştiinţată că Morrel o aşteaptă, nu 
era ora când el venea de obicei; un simplu hazard sau, dacă 
vreţi, o fericită simpatie o duse în grădină. Când ea se arătă, 
Morrel o strigă. Valentine alergă la grilaj. 

— Dumneata la ora asta? spuse ea. 

— Da, biata mea prietenă, răspunse Morrel, am venit să 
aflu şi să aduc veşti rele. 

— Aşadar, aceasta este casa nenorocirii? Exclamă 
Valentine. Vorbeşte, Maximilien. Dar şi aşa cupa durerilor s-a 
umplut. 


— Draga mea Valentine, spuse Morrel încercând să-şi 
înfrâneze emoția pentru a vorbi calm, ascultă-mă, te rog, căci 
tot ce îţi voi spune este solemn. Când şi-au propus ai dumitale 
să te mărite? 

— Uite, spuse la rându-i Valentine, nu vreau să-ţi ascund 
nimic, Maximilien. Azi-dimineaţă s-a vorbit despre căsătoria 
mea, iar bunica pe care contasem ca pe un sprijin sigur, nu 
numai că s-a declarat pentru căsătoria aceasta, dar o doreşte 
aşa de mult încât numai lipsa domnului d'Epinay o întârzie, iar a 
doua zi după sosirea lui contractul va fi semnat. 

Un oftat greu ieşi din pieptul tânărului care o privi îndelung 
şi trist. 

— Oh, spuse el în şoaptă, e groaznic să auzi pe femeia pe 
care o iubeşti spunând cu linişte: „Momentul chinului tău e fixat: 
peste câteva ore va avea loc; dar nu are a a face, aşa trebuie să 
se întâmple, iar eu nu voi formula nici o împotrivire". Ei bine, de 
vreme ce spui că nu se mai aşteaptă decât sosirea domnului 
d'Epinay pentru semnarea contractului, de vreme ce îi vei 
aparţine a doua zi după venirea lui, află că mâine vei fi dată 
domnului d'Epinay, căci el a sosit în dimineaţa asta la Paris. 

Valentine scoase un strigăt. 

— Mă găseam la contele de Monte-Cristo acum o oră, spuse 
Morrel. Discutam despre durerea din casa dumitale, eu despre 
durerea dumitale, când deodată o trăsură se aude în curte. 
Ascultă. Nu credeam până atunci în presimţiri, Valentine, acum 
însă sunt nevoit să cred. Auzind huruitul trăsurii, m-a cuprins un 
fior, curând apoi am auzit paşi pe scară. Paşii răsunători ai 
comandorului nu l-au înspăimântat pe Don Juan mai mult decât 
m-au înspăimântat pe mine paşii aceştia. In sfârşit se deschide 
uşa, Albert de Morcerf intră cel dintâi, începeam să mă îndoiesc 
de mine, eram gata să cred că m-am înşelat, când dinapoia lui 
înaintează alt tânăr şi contele exclamă: „A, domnul baron Franz 
d'Epinay!" Am făcut apel la toate puterile mele şi la tot curajul 
ca să mă stăpânesc. Poate m-am îngălbenit, poate am tremurat; 
cu siguranţă însă că am rămas cu zâmbetul pe buze. Dar, peste 
cinci minute, am ieşit fără să fi auzit un cuvânt din ce s-a spus în 
aste cinci minute; eram zdrobit. 

— Bietul Maximilien! Murmură Valentine. 


— lată-mă, Valentine. Haide, răspunde-mi ca unui om 
căruia răspun-sul dumitale îi va da moartea sau viaţa. Ce ai de 
gând să faci? 

Valentine cobori capul; era copleşită. 

— Ascultă, spuse Morrel, nu te gândeşti pentru prima oară 
la situaţia în care ne găsim; e gravă, e apăsătoare, supremă. Nu 
cred că e momentul să ne lăsăm în voia unei dureri sterpe; 
aceasta este bine pentru cei care vor să sufere în voie şi să-şi 
bea lacrimile în tihnă. Există astfel de oameni şi Dumnezeu va 
ţine seamă desigur, în cer, de resemnarea lor pe pământ. Dar 
cine simte întrânsul voinţa de luptă nu pierde un timp preţios şi 
înapoiază imediat soartei lovitura pe care a primit-o. Valentine, 
vrei să lupţi împotriva soartei rele? Spune-mi, căci pentru 
aceasta am venit. 

Valentine tresări şi îl privi pe Morrel cu ochi înfricoşaţi. 
Gândul de a rezista părintelui, bunicii întregii familii, în sfârşit, 
nu-i venise în minte. 

— Ce spui, Maximilien? întrebă Valentine şi ce înţelegi tu 
prin luptă? O, e un sacrilegiu! Cum, să lupt împotriva ordinului 
părintelui meu, împotriva dorinţei bunicii mele care trage să 
moară? Cu neputinţă. 

Morrel făcu o mişcare. 

— Eşti o inimă prea nobilă ca să nu mă înţelegi şi mă 
înţelegi aşa de bine, dragul meu Maximilien, încât te văd redus 
la tăcere. Să lupt eu? Ferească Dumnezeu! Nu, nu, îmi păstrez 
toată forţa ca să lupt împotriva mea şi să-mi beau lacrimile, 
după cum spui. Dar să-l mâhnesc pe părintele meu, să tulbur 
ultimele momente ale bunicii mele — niciodată. 

— Ai dreptate, glăsui calm Morrel. 

— Cu ce ton îmi spui acestea! Exclamă Valentine jignită. 

— Îţi spun ca un bărbat care te admiră, domnişoară, reluă 
Maximilien. 

—  Domnişoară? Exclamă Valentine. Domnişoară? O, 
egoistul! Mă vede în culmea deznădejdii şi se preface că nu mă 
înţelege... 

— Te înşeli şi dimpotrivă te înţeleg perfect; nu vrei să-l 
contrariezi pe domnul de Villefort, nu vrei să nu o asculţi pe 
marchiză şi mâine vei semna contractul care te va lega de soţul 
dumitale. 

— Dar, Dumnezeule, pot să fac altfel? 


— Nu trebuie să mă întrebi pe mine, domnişoară, căci eu 
sunt un rău judecător în cauza aceasta, iar egoismul mă va orbi, 
răspunse Morrel a cărui voce înăbușită şi ai cărui pumni strânşi 
trădau exasperarea crescândă. 

— Dar ce mi-ai fi propus, Morrel, dacă eram dispusă să 
accept propunerea dumitale? Haide, răspunde-mi. Nu e locul să- 
mi spui că fac rău, ci trebuie să-mi dai un sfat. 

— Mă întrebi serios, Valentine şi vrei să-ţi dau sfatul? 

— Desigur, dragul meu Maximilien, căci dacă este bun, îl 
voi urma, Ştii bine că eu sunt devotată simţămintelor dumitale. 

— Valentine, spuse Morrel izbutind să înlăture o scândură 
care era desprinsă de mai înainte, dă-mi mâna în semn că-mi 
ierţi mânia, uite, mi e capul tulburat şi, de un ceas întreg, cele 
mai nesăbuite idei au trecut, rând pe rând, prin mintea mea. O, 
în cazul când îmi vei refuza sfatul... 

— Să aud sfatul. 

— Uite-l, Valentine. 

Fata înălţă ochii la cer şi scoase un oftat. 

— Sunt liber, reluă Maximilien, sunt îndeajuns de bogat 
pentru noi amândoi, îţi jur că vei fi soţia mea mai înainte ca 
buzele mele să-ţi fi sărutat fruntea. 

— Mă înfiori, glăsui fata. 

— Ascultă-mă, continuă Morrel; te duc la sora mea care e 
vrednică să fie şi sora dumitale; ne vom îmbarca pentru Alger, 
pentru Anglia sau pentru America, dacă nu preferi să ne 
retragem în vreo provincie unde vom aştepta, pentru a reveni la 
Paris, ca prietenii noştri să înfrângă rezistenţa familiei dumitale. 

Valentine clătină din cap. 

— Mă aşteptam la asta, Maximilien, spuse ea, e un sfat de 
om nechibzuit şi aş fi mai nechibzuită decât dumneata dacă nu 
te-aş opri îndată cu un singur cuvânt: imposibil, Morrel, 
imposibil. 

— Te vei supune soartei aşa cum ea îţi dictează fără să 
încerci măcar s-o combati? întrebă Morrel întunecat. 

— Da, chiar de-ar fi să mor. 

— Valentine, reluă Maximilien, îţi voi repeta încă o dată că 
ai dreptate. Într-adevăr, eu sunt un nebun, iar dumneata îmi 
dovedeşti că pasiunea orbeşte cele mai echilibrate minţi. Iți 
mulţumesc deci dumitale care judeci fără pasiune. Fie, ne-am 
înţeles; mâine vei fi neapărat a domnului Franz d'Epinay, nu prin 


formalitatea de teatru născocită pentru a rezolva comediile şi 
care se numeşte semnarea contractului, ci prin propria dumitale 
voinţă. 

— Încă o dată mă împingi la disperare, Maximilien, spuse 
Valentine; încă o dată răsuceşti pumnalul în rană. Ce ai face 
dacă sora dumitale ar asculta un sfat ca acela pe care mi-l dai? 

— Domnişoară, glăsui Morrel cu un zâmbet amar, eu sunt 
un egoist, mi-ai spus şi în calitatea mea de egoist nu mă 
gândesc la ce ar face alţii în locul meu, ci la ce îmi propun să fac 
eu. Imi închipui că te cunosc de un an, că am pus din ziua în 
care te-am cunoscut toate şansele fericirii mele pe iubirea 
aceasta, că a venit o zi când mi-ai spus că mă iubeşti; că, din 
ziua aceea, am pus toate şansele mele de viitor pe fiinţa 
dumitale; erai viaţa mea. Acum nu mă mai gândesc la nimic, îmi 
spun numai că şansele s-au schimbat, că am crezut că voi 
câştiga cerul şi că l-am pierdut. Se întâmplă în fiecare zi ca un 
jucător să piardă nu numai ce are, dar şi ce n-are. 

Morrel rosti cuvintele de mai sus cu linişte perfectă. 
Valentine îl privi o clipă cu ochi mari, scrutători, încercând să 
nu-i lase pe ai lui Morrel să pătrundă până în inima ei 
zbuciumată. 

— Dar ce ai de gând să faci? întrebă Valentine. 

— Voi avea onoarea să-ţi spun adio, domnişoară, luând ca 
martor pe Dumnezeu care îmi aude vorbele şi citeşte în adâncul 
inimii mele că îţi doresc o viaţă îndeajuns de calmă, de fericită şi 
de plină, pentru ca într-însa să nu mai fie loc pentru amintirea 
mea. 

— O! Murmură Valentine. 

— Adio, Valentine, adio! spuse Morrel înclinându-se. 

— Unde te duci? Strigă, întinzând mâna prin grilaj şi 
apucându-l pe Maximilien de haină, înțelegând din agitația ei 
interioară că liniştea iubitului nu putea fi reală. Unde te duci? 

— Voi căuta să nu aduc o tulburare nouă în familia dumitale 
şi să dau un exemplu pe care vor putea să-l urmeze toţi bărbaţii 
cinstiţi şi devotați, în situaţia mea. 

— Maximilien, spune-mi, înainte de a mă părăsi, ce ai de 
gând să faci? 

Tânărul zâmbi cu tristeţe. 

— O, vorbeşte, vorbeşte, te rog! Stărui Valentine. 

— Valentine, ţi-ai schimbat hotărârea? 


— Nefericitule, ştii bine că nu se poate schimba! Exclamă 
fata. 

— Atunci adio, Valentine! 

Valentine zgâlţâi grilajul cu o putere de care n-ai fi socotit-o 
în stare, iar pentru că Morrel se depărta, ea îşi trecu mâinile prin 
grilaj şi le împreună: 

— Ce ai de gând să faci? Vreau să ştiu. Unde te duci? 
Exclamă ea. 

— O, fii liniştită, spuse Maximilien, oprindu-se la trei paşi de 
poartă, nu mă gândesc să fac pe altcineva responsabil de 
vitregiile soartei mele. Altul te va ameninţa poate că se va duce 
la domnul Franz, că-l va provoca şi se va bate cu el, fapta 
aceasta ar fi nesăbuită. Ce vină are domnul Franz? El m-a văzut 
azi-dimineaţă pentru întâia oară şi a uitat, desigur, că m-a 
văzut; nici nu ştia măcar că exist atunci când înțelegerile 
stabilite între familiile voastre au hotărât să vă aparţineţi. N-am 
deci nimic cu domnul Franz şi îţi jur că nu-i voi purta ciudă. 

— Dar cui? Mie? 

— Dumitale, Valentine? O, ferească-mă Dumnezeu! Femeia 
e sacră. Femeia pe care o iubim e sfântă! 

— Atunci dumitale, nefericitule? 

— Vinovatul sunt eu, nu-i aşa? întrebă Morrel. 

— Maximilien, spuse Valentine, Maximilien, vino încoa, 
vreau! 

Maximilien se apropie din nou, cu zâmbetul lui blând, şi, 
dacă n-ar fi fost palid, puteai crede că e în dispoziţii obişnuite. 

— Ascultă-mă, scumpa, adorata mea Valentine, spuse el cu 
glasu-i melodios şi grav. Oameni ca noi care n-au plăsmuit 
niciodată un gând de care să roşească în faţa lumii, în faţa 
părinţilor şi-n faţa lui Dumnezeu, oameni ca noi pot să citească 
unul în inima celuilalt ca într-o carte deschisă. Eu n-am făcu 
niciodată romane, nu sunt erou melancolic, nu pozez nici în 
Manfred, nici în Antony, dar, fără cuvinte, fără proteste, fără 
jurăminte, mi-am pus viaţa în dumneata, îmi lipseşti şi ai 
dreptate că procedezi astfel. Mi-am pus viaţa în dumneata. Ti- 
am spus şi îţi repet, cu toate acestea îmi lipseşti şi viaţa mea e 
pierdută. Din clipa în care te depărtezi de mine, rămân singur pe 
lume. Sora mea e fericită lângă soţul ei. Soţul ei nu e decât 
cumnatul meu, adică un om pe care numai convenţiunile sociale 
îl leagă de mine, nimeni n-are deci nevoie pe pământ de 


existenţa mea devenită inutilă. lată ce voi face: voi aştepta 
până în ultima clipă să te măriţi, căci nu vreau să pierd umbra 
uneia din acele şanse neaşteptate pe care hazardul ni le rezervă 
din când în când, căci în definitiv s-ar putea ca între timp 
domnul Franz d'Epinay să moară. S-ar putea ca, în momentul 
când vă veţi apropia de altar, trăsnetul să cadă asupra altarului; 
totul îi pare cu putinţă condamnatului la moarte şi pentru el 
miracolele intră în categoria posibilităţilor de îndată ce e vorba 
de mântuirea vieţii. Voi aştepta deci până în ultimul moment, iar 
când nenorocirea mea va fi sigură, fără remediu, fără speranţă, 
voi scrie o scrisoare confidențială cumnatului meu şi una 
prefectului poliţiei, comunicându-le intenţia mea, iar la colţul 
unei păduri, pe panta vreunui şanţ, pe malul vreunui rău, îmi voi 
zbura creierii; hotărârea aceasta e tot aşa de adevărată după 
cum e adevărat că sunt fiul celui mai cinstit om care a trăit 
vreodată în Franţa. 

Un tremur convulsiv scutură membrele Valentinei, lăsă 
poarta pe care o ţinea cu mâinile, braţele îi recăzură de-a lungul 
corpului şi două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii ei. 

Tânărul rămase în faţa ei, sumbru şi hotărât. 

— O, fie-ţi milă! Fie-ţi milă! Vei trăi, nu-i aşa? spuse ea. 

— Nu, pe cuvântul meu de cinste! Glăsui Maximilien, dar 
ce-ţi pasă dumitale? Iți vei fi făcut datoria şi conştiinţa dumitale 
va fi împăcată. 

Valentine căzu în genunchi, apăsându-şi inima care se 
spărgea. 

— Maximilien, spuse ea, Maximilien, dragul meu, fratele 
meu pe pământ, adevăratul meu soţ în cer, te rog fă ca mine, 
trăieşte cu suferinţa: într-o zi poate ne vom uni. 

— Adio, Valentine! Repetă Morrel. 

— Dumnezeule! spuse Valentine înălţându-şi mâinile la cer 
cu o expresie sublimă, tu vezi, am făcut tot ce am putut ca să 
rămân o fiică ascultătoare: m-am rugat, am implorat, el nu mi-a 
ascultat nici rugile, nici implorările, nici lacrimile. Ei bine, 
continuă ea, ştergându-şi lacrimile şi recăpătându-şi tăria, nu 
vreau să mor de remuşcări, vreau să mor de ruşine. Maximilien, 
vei trăi şi nu voi fi a altuia decât a dumitale. La ce ceas? În ce 
moment? Vrei numaidecât? Vorbeşte, porunceşte, sunt gata! 


Morrel care se depărtase din nou câţiva paşi, revenise din 
nou şi, palid de bucurie, cu inima bătând cumplit, întinse printre 
zăbrele mâinile Valentinei. 

— Valentine, spuse el, draga mea, nu îmi vorbi astfel, 
prefer să mă laşi să mor. De ce să te am graţie violenţei, dacă 
mă iubeşti aşa cum te iubesc eu? Mă sileşti să trăiesc din 
omenie numai? In cazul acesta prefer să mor. 

— La urma urmei, murmură Valentine, cine mă iubeşte pe 
lume? Cine m-a mângâiat pentru toate durerile mele? El! Pe cine 
se întemeiază speranţele mele, asupra cui se opreşte privirea 
mea rătăcită, pe cine se odihneşte inima mea sângerândă? Pe 
el, numai pe el. Ei bine, ai dreptate şi tu; Maximilien, te voi 
urma, voi părăsi casa părintească, voi părăsi totul. O, ingrată ce 
sunt! Exclamă Valentine hohotind. Totul? Îl uitam până şi pe 
bunul meu bunic. 

— Nu, spuse Maximilien, nu-l vei părăsi. Spui că domnul 
Noirtier mi a arătat simpatie; ei bine, înainte de a fugi ai să-i 
spui totul, ai să-ţi faci din consimţirea lui o egidă în faţa lui 
Dumnezeu; apoi, de îndată ce ne vom căsători, el va veni cu noi: 
în loc de un copil va avea doi. Mi-ai spus cum îţi vorbea şi cum îi 
răspundeai, am să învăţ repede limbajul mişcător al semnelor, 
Valentine. O, îţi jur, în locul deznădejdii care ne aşteaptă, eu îţi 
făgăduiesc fericirea! 

— Priveşte, Maximilien, priveşte ce mare e puterea ta 
asupra mea, aproape că mă faci să cred în ce-mi spui şi cu toate 
acestea cuvintele tale sunt nechibzuite, căci tatăl meu va 
blestema, eu îi cunosc inima neînduplecată şi nu mă va ierta. De 
aceea, ascultă-mă Maximilien; dacă printr-un artificiu, prin 
rugăciuni, prin vreun accident — cine ştie —, dacă, în sfârşit, 
prin vreun mijloc oarecare am să pot întârzia căsătoria, ai să 
aştepţi nu-i aşa? 

— Da, îţi jur, după cum dumneata îmi juri că această 
căsătorie groaznică nu se va face niciodată şi că dacă vrei fi 
târâtă în faţa magistratului, în faţa preotului vei spune nu. 

— ţi jur, Maximilien, pe ce am mai scump pe lume: pe 
mama mea. 

— Atunci să aşteptăm, spuse Morrel. 

— Da, să aşteptăm, glăsui Valentine respirând la auzul 
acestui cuvânt, sunt atâtea lucruri care pot să salveze pe nişte 
nefericiţi ca noi. 


— Mă încred în dumneata, Valentine, spuse Morrel, tot ce 
vei face va fi bine făcut, dacă însă se va trece peste rugăciunile 
dumitale, dacă părintele dumitale, dacă doamna de Saint-Meran 
cer ca domnul d'Epinay să fie chemat mâine pentru a semna 
contractul... 

— Atunci ai cuvântul meu, Morrel. 

— În loc să semnezi... 

— Vin la dumneata şi fugim, dar până atunci să nu-l 
supărăm pe Dumnezeu, Morrel, să nu ne vedem; dacă ne-ar 
surprinde cineva, dacă s ar şti în ce fel ne vedem, n-am mai 
avea nici o scăpare. 

— Ai dreptate, Valentine, dar cum să aflu... 

— Prin domnul Deschamps, notarul. 

— Îl cunosc. 

— Şi prin mine. Îţi voi scrie, te rog să crezi. Oh, căsătoria 
aceasta, Maximilien, mi-este tot aşa de odioasă ca şi dumitale! 

— Bine, îţi mulţumesc, Valentine a mea adorată, glăsui 
Morrel. Aşadar, ne-am înţeles. De îndată ce ştiu ora, alerg aici, 
sări peste zid în braţele mele: lucrul îţi va fi uşor, o trăsură te va 
aştepta la poartă, urci cu mine, te duc la sora mea, acolo, 
necunoscuţi dacă vrei, dând totul pe faţă dacă doreşti, vom 
avea conştiinţa tăriei şi a voinţei noastre şi nu ne vom lăsa 
gâtuiţi ca mielul care nu se apără decât cu suspinele sale. 

— Bine, spuse Valentine; la rândul meu îţi voi spune: 
Maximilien, ce faci va fi bine făcut! 

— O! 

— Ei, eşti mulţumit de femeia dumitale? întrebă fata cu 
tristeţe. 

— Valentine a mea adorată, a spune da este prea puţin... 

— Cu toate acestea, spune-mi. 

Valentine se apropiase, sau mai bine-zis îşi apropiase 
buzele de grilaj şi cuvintele ei se furişau, o dată cu respiraţia-i 
parfumată, până la buzele lui Morrel care îşi lipea gura de 
partea cealaltă a îngrădirii reci, neînduplecate. 

— La revedere, spuse Valentine, smulgându-se din fericirea 
ce gusta, la revedere. 

— O să am o scrisoare de la dumneata? 

— Da. 

— Îţi mulţumesc, femeie adorată, la revedere. 


Susurul unei sărutări nevinovate şi pierdute răsună şi 
Valentine fugi pe sub tei. 

Morrel ascultă ultimele fremătări ale rochiei care atingea 
bolta, ultimele zgomote ale paşilor ei sub care scârţâia nisipul, 
îşi ridică ochii la cer cu un zâmbet de nedescris pentru a 
mulţumi cerului că îngăduie să fie iubit astfel şi dispăru şi el. 

Tânărul se înapoie acasă şi aşteptă toată seara şi întreaga 
zi următoare fără să primească ceva. În sfârşit, abia a treia zi pe 
la zece dimineaţa, pe când se îndrepta spre domnul Deschamps, 
notarul, primi prin poştă un bileţel pe care îl recunoscu, măcar 
că nu văzuse niciodată scrisul Valentinei. 

Bileţelul avea următorul cuprins: 


„Lacrimile, implorările, rugămințile n-au avut nici un efect. 
leri, timp de două ceasuri, am fost la biserica Saint-Philippe du 
Roule şi m-am rugat lui Dumnezeu din tot sufletul. Dumnezeu 
este nesimțitor ca oamenii, astfel că semnarea contractului e 
fixată pentru astă-seară la nouă. 

Nu am decât un cuvânt, aşa cum nu am decât o inimă, 
Morrel şi cuvântul acesta îţi este dat: inima îti aparține. 

Aşadar, astă-seară la nouă fără un sfert la grilaj. 

Soția ta, 

Valentine de Villefort 


P.S. Biata mea bunică se simte din ce în ce mai rău, ieri 
exaltarea ei a devenit delir; astăzi delirul ei este aproape 
nebunie. 

Mă vei iubi, Morrel, nu-i aşa, indeajuns ca să pot uita că am 
părăsit-o în starea aceasta? 

Cred că bunicului Noirtier i se ascunde că semnarea 
contractului urmează să aibă loc astă-seară." 


Morrel nu se mărgini la informaţiile date de Valentine; se 
duse la notar, care îi confirmă ştirea că semnarea contractului 
era fixată pentru orele nouă scara. 

Trecu apoi pe la Monte-Cristo, aici află şi mai mult: Franz 
venise să-i anunţe solemnitatea, la rândul ei doamna de Villefort 
scrisese contelui, rugându-l s-o scuze că nu-l invită. Dar moartea 
domnului de Saint-Meran şi starea văduvei lui aruncau asupra 


reuniunii un văl de tristeţe cu care ea nu voia să întunece 
fruntea contelui căruia îi dorea toate fericirile. 

Franz fusese în ajun prezentat doamnei de Saint-Meran, 
care părăsise patul pentru această prezentare, dar care imediat 
se urcase din nou. 

Morrel — lucrul este firesc — se afla într-o stare de agitaţie 
care nu putea să scape unui ochi pătrunzător ca acela al 
contelui; de aceea Monte-Cristo se arătă mai afectuos decât 
oricând; aşa de afectuos încât, în două sau trei rânduri, Morrel 
fu pe punctul de a-i spune totul. Îşi aminti însă de făgăduiala 
categorică făcută Valentinei, astfel că secretul său rămase în 
adâncul inimii. 

Tânărul reciti de douăzeci de ori, în timpul zilei, scrisoarea 
Valentinei. 

Ea îi scria pentru întâia oară — dar în ce împrejurare? Ori 
de câte ori recitea scrisoarea, Maximilien îşi repeta jurământul 
de a o face pe Valentine fericită. Într-adevăr, câtă autoritate nu 
are fata care ia o hotărâre aşa de curajoasă? Ea e totodată 
regina şi femeia şi nu-i de ajuns un suflet pentru a-i mulţumi şi-a 
o iubi. 

Morrel se gândea cu o tulburare de negrăit la momentul în 
care Valentine va sosi spunând: 

— lată-mă, Maximilien, ia-mă! 

El organizase în toate amănuntele fuga, două scări fuseseră 
tăinuite în lucerna curţii, o cabrioletă, pe care urma s-o conducă 
Maximilien în persoană, aştepta; nici un servitor, nici o lumină. 

La răspântia primei străzi vor aprinde lanterne, căci nu 
trebuiau să cadă dintr-un exces de precauţii în mâinile poliţiei. 

Din timp în timp Morrel se simţea străbătut de fiori, se 
gândea la momentul în care de pe înălţimea zidului, va ajuta la 
coborârea Valentinei şi când o va simţi tremurândă în voia 
braţelor sale pe aceea căreia nu-i strânsese niciodată decât 
mâna şi căreia nu-i sărutase decât vârful degetelor. 

Dar când veni după-amiaza, când Morrel simţi apropiindu- 
se ora, încercă nevoia de a fi singur. Sângele îi clocotea, 
întrebări simple, sau numai glasul unui prieten l-ar fi iritat. Se 
zăvori în cameră încercând să citească, dar privirea lunecă 
peste pagini fără să înţeleagă ceva şi, în cele din urmă, zvârli 
cartea revenind pentru a doua oară la planul său, la scările sale 
şi la terenul său. 


În sfârşit se apropie ora. 

Niciodată îndrăgostitul n-a lăsat orologiul să-şi urmeze în 
tihnă drumul. Morrel îl chinui atâta pe al său încât, până la 
urmă, el arătă orele opt şi jumătate la şase. Işi spuse atunci că 
era timp să plece, că ora nouă era, într-adevăr, ora semnării 
contractului, dar că, după toate probabilitățile, Valentine nu va 
aştepta inutila semnătură, în consecinţă Morrel, după ce plecă 
din strada Meslay la opt şi jumătate după pendula sa, intră în 
terenul îngrădit în momentul când orele opt sunară la Saint- 
Philippe du Roule. 

Calul şi cabrioleta fură tăinuite dinapoia unei cocioabe 
ruinate în care Morrel se ascundea de obicei. 

Puțin câte puţin ziua asfinţi şi frunzişul grădinii se grămădi 
în stufişurile mari de un negru-opac. 

Atunci Morrel ieşi din ascunzătoare şi se duse să privească, 
prin gura porții, cu inima zbuciumată: nu era încă nimeni. 

Sunară orele opt şi jumătate. 

O jumătate de oră trecu în aşteptare. Morrel se plimba în 
lung şi în lat; apoi, la intervale tot mai apropiate, venea să 
iscodească printre scânduri. Grădina se posomora tot mai mult; 
dar, căuta zadarnic în întuneric rochia albă, asculta zadarnic 
zgomotul paşilor. 

Casa care se zărea prin frunziş rămânea posomorâtă, 
neprezentând nici unul din caracterele unei case ce se deschide 
pentru un eveniment aşa de important cum e acela al semnării 
contractului de căsătorie. 

Morrel îşi consultă ceasornicul care sună nouă şi trei 
sferturi, dar aproape imediat glasul orologiului, auzit până 
atunci în două sau trei rânduri, rectifică eroarea ceasornicului 
sunând nouă şi jumătate. 

Trecuse o jumătate de ceas de aşteptare peste ora stabilită 
de Valentine; ea spusese orele nouă şi chiar mai devreme. 

A fost momentul cel mai cumplit pentru inima tânărului, 
peste care fiece secundă cădea ca un ciocan de plumb. 

Foşnetul cel mai slab al frunzişului, strigătul cel mai 
neînsemnat al vântului îi încordau urechea şi îi îmbrobodeau 
fruntea cu sudoare; atunci, înfiorat, el proptea scara şi, ca să nu 
piardă timp, aşeza piciorul pe prima treaptă. 

În alternativele de teamă şi speranţă, în dilatările şi 
încleştările de inimă, sună la biserică orele zece. 


— O, e cu neputinţă — murmură Maximilien — ca semnarea 
unui contract să dureze aşa de mult, afară numai dacă nu se 
întâmplă evenimente neprevăzute. Am cântărit toate şansele, 
am calculat timpul cât durează toate formalităţile. S-a întâmplat 
ceva. 

Şi atunci se plimba agitat pe dinaintea grilajului, sau se 
înapoia şi îşi rezema fruntea încinsă pe fierul îngheţat. Valentine 
a leşinat poate după contract, sau a fost împiedicată să fugă. 
Acestea erau singurele două ipoteze la care tânărul putea să se 
oprească, ambele deznădăjduitoare. 

Se opri la presupunerea că, în chiar timpul fugii, Valentine a 
fost părăsită de puteri şi că a căzut leşinată la jumătatea 
vreunei alei. 

— O, dacă e aşa, exclamă el, repezindu-se sus pe scară, am 
s-o pierd şi va fi din vina mea. 

Demonul care îi şoptise gândul nu-l mai părăsi şi îi vâjâi la 
ureche cu stăruința datorită căreia anumite îndoieli devin, după 
o clipă, prin tăria judecății, convingeri. Ochii lui, care căutau să 
străpungă întunericul tot mai mare, vedeau parcă, pe aleea 
posomorâtă, un obiect ce zăcea; Morrel se încumetă chiar să 
strige şi avu impresia că vântul aduce până la el o tânguire 
nearticulată. 

În sfârşit, sunase jumătatea de oră; cu neputinţă să se mai 
stăpânească; totul era posibil; tâmplele lui Maximilien zvâcneau 
cu putere, pe dinaintea ochilor lui treceau nori; încălecă zidul şi 
sări. 

Se afla la Villefort, pătrunsese prin escaladare; se gândi la 
urmările pe care putea să le aibă o atare faptă, dar nu venise 
aici ca să dea înapoi. 

Cât ai clipi fu la capătul stufişului. Din locul unde ajunsese 
se vedea casa. 

Atunci Morrel se încredinţă de un lucru pe care îl mai 
bănuise când a încercat să-şi strecoare privirea printre arbori: 
că, în loc de luminile pe care îşi închipuia că le va vedea 
strălucind la fiece fereastră, aşa cum e firesc în zilele de 
ceremonie, nu văzu decât forma cenuşie, voalată şi mai mult de 
o mare perdea de umbră pe care un nor imens, împrăştiat peste 
lună, o proiecta. 


O lumină alerga din când în când, năucă, trecând pe 
dinaintea celor trei ferestre de la primul etaj. Ferestrele erau 
acelea ale apartamentului doamnei de Saint-Meran. 

O altă lumină rămânea nemişcată dinapoia perdelelor roşii. 
Perdelele se aflau la camera de culcare a doamnei de Villefort. 

Morrel ghici totul. De atâtea ori, urmărind-o pe Valentine cu 
gândul, la ori ce oră din zi, de atâtea ori îşi întruchipase planul 
casei încât, fără a o fi văzut vreodată, o cunoştea. 

Tânărul fu şi mai înspăimântat de întuneric şi de tăcere 
decât îl înspăimântase absenţa Valentinei. 

Zăpăcit, nebun de durere, hotărât să înfrunte orice pentru a 
o revedea pe Valentine şi să se convingă de nenorocirea pe care 
o presimţea, indiferent care, Morrel se pregătea să străbată cât 
mai grabnic grădina, când sunetul unui glas destul de depărtat, 
dar pe care vântul i-l aducea, ajunse până la el. 

Făcu un pas înapoi; se afundă complet în frunziş şi rămase 
nemişcat, mut, îngropat în întuneric. 

Hotărârea lui era luată: dacă Valentine era singură, îi va da 
de veste printr-un cuvânt; dacă era însoţită, o va vedea cel 
puţin şi se va încredința că nu i s-a întâmplat nici o nenorocire; 
dacă erau niscai străini, va prinde câteva cuvinte din 
conversaţia lor şi va izbuti să înţeleagă misterul. 

Luna ieşi atunci din norul care o tăinuia şi, în uşa peronului, 
Morrel îl văzu pe Villefort urmat de un om în negru. Coborâră 
treptele şi înaintară spre stufişuri. Nu făcuseră nici patru paşi, 
când Morrel recunoscu în omul îmbrăcat în negru pe doctorul 
d'Avrigny. 

Văzându-l venind spre el, tânărul se trase maşinal înapoi 
până când întâlni trunchiul unui sicomor care forma centrul 
stufişului; aici fu nevoit să se oprească. 

În curând nisipul nu mai scârţâi sub paşii celor doi drumeţi. 

— O, dragă doctore, spuse procurorul regal, cerul se 
declară hotărât în contra casei noastre. Ce moarte oribilă! Ce 
lovitură de trăsnet! Nu încerca să mă consolezi; rana e prea vie 
şi prea adâncă. A murit! A murit! 

O sudoare rece îngheţă fruntea tânărului şi îi făcu dinţii să 
clănţănească. Cine murise în casa pe care însuşi Villefort o 
numea blestemată? 


— Dragă domnule de Villefort, răspunse medicul cu un 
accent care spori înfricoşarea tânărului, nu te-am adus aici să te 
consolez, ci dimpotrivă. 

— Ce vrei să spui? întrebă procurorul regal înspăimântat. 

— Că, dincolo de nenorocirea care ţi s-a întâmplat, este 
încă una mai mare poate. 

— Dumnezeule, dar ce îmi mai spui? Murmură Villefort 
împreunându-şi mâinile. 

— Suntem absolut singuri, prietene? 

— Da, absolut singuri. Dar ce înseamnă toate aceste 
precauţiuni? 

— Inseamnă că am a-ţi face o destăinuire penibilă, spuse 
doctorul; să ne aşezăm. 

Villefort mai mult căzu decât se aşeză pe-o bancă. Doctorul 
rămase în picioare în faţa lui, cu o mână pe umăr. Îngheţat de 
spaimă, Morrel îşi ţinea fruntea cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă îşi apăsa inima, temându-se să nu se audă bătăile ei. 

— A murit! A murit! Repeta el în gând cu glasul inimii. 

Şi simţea că îşi dă sfârşitul. 

— Vorbeşte, doctore, te ascult, spuse Villefort; loveşte, sunt 
pregătit pentru toate. 

— Doamna de Saint-Me&ran era desigur înaintată în vârstă, 
însă se bucura de o sănătate excelentă. 

Morrel respiră pentru prima oară după zece minute. 

— Mâhnirea a ucis-o, spuse Villefort; da, doctore, mâhnirea. 
Deprinderea de a trăi timp de patruzeci de ani lângă marchiz... 

— Nu mâhnirea, dragă Villefort, glăsui doctorul. Mâhnirea 
poate să ucidă, deşi cazurile sunt rare, dar ea nu ucide într-o zi, 
nu ucide într-un ceas, nu ucide în zece minute. 

Villefort nu răspunse nimic; îşi înălţă doar capul pe care îl 
ţinuse până atunci plecat şi se uită la doctor cu ochi 
înspăimântați. 

— Ai stat lângă ea în timpul agoniei? întrebă domnul 
d'Avrigny. 

— Fără îndoială, răspunse procurorul regal, mi-ai şoptit să 
nu mă depărtez. 

— Ai remarcat simptomele răului din a cărui cauză doamna 
de Saint-Meran a sucombat? 

— Desigur, doamna de Saint-Meran a avut trei atacuri 
succesive, la câteva minute unul de altul, de fiecare dată mai 


apropiate şi mai grave. Când dumneata ai sosit, doamna de 
Saint-Meran gâfâia de câteva minute; a avut atunci o criză pe 
care eu am socotit-o un simplu atac de nervi, dar n-am început 
să mă înfricoşez cu adevărat decât când o văzui ridicându-se în 
pat, cu braţele ei şi cu gâtul întinse. Atunci, din figura dumitale, 
am înţeles că situaţia era mai gravă decât îmi închipuiam. După 
trecerea crizei am căutat ochii dumitale, dar nu i-am întâlnit. 
Ţineai pulsul, îi numărai bătăile şi a doua criză a fost mai 
grozavă decât întâia. Aceleaşi mişcări nervoase se repetară, 
gura se strâmbă şi deveni vânătă. La a treia îşi dădu sufletul. 
Incă de la sfârşitul primei crize eu recunoscusem tetanosul, 
dumneata mi-ai confirmat părerea. 

— Da, în faţa lumii, glăsui doctorul, dar acum suntem 
singuri. 

— Doamne, ce vrei să-mi spui? 

— Că simptomele tetanosului şi ale otrăvirii cu materii 
vegetale sunt absolut la fel. 

Domnul de Villefort sări în picioare, apoi, după o clipă de 
nemişcare şi de tăcere, căzu iarăşi pe bancă. 

— Doctore, îţi dai seama ce-mi spui? 

Morrel nu ştia dacă visează sau dacă este treaz. 

— Ascultă, glăsui doctorul, cunosc importanţa declaraţiei 
mele şi caracterul omului căruia i-o fac. 

— Te adresezi magistratului sau prietenului? întrebă 
Villefort. 

— Prietenului, numai prietenului în momentul acesta; 
raporturile între simptomele tetanosului şi simptomele otrăvirii 
cu substanțe vegetale sunt aşa de identice, încât dacă ar trebui 
să iscălesc ce-ţi spun, îţi declar că aş ezita. De aceea, îţi repet, 
nu mă adresez magistratului, ci prietenului. Ei bine, prietenului îi 
spun: în cele trei sferturi de oră cât ea a durat, eu am studiat 
agonia, convulsiunile, moartea doamnei de Saint-Meran: ei bine, 
sunt convins nu numai că doamna de Saint-Meran a murit 
otrăvită, dar voi spune şi ce otravă a ucis-o. 

— Domnule! Domnule! 

— Totul vine în sprijinul spuselor mele: somnolenţă 
întreruptă de crize nervoase, supraexcitare a creierului, 
toropeala centrilor. Doamna de Saint-Meran a sucombat în urma 
unei doze violente de brucină sau de stricnină care, întâmplător, 
desigur, sau poate din greşeală, i s-a administrat. 


Villefort apucă mâna doctorului. 

— O, e cu neputinţă! spuse el. Dumnezeule, visez! E 
groaznic să audă cineva pe un om ca dumneata spunând astfel 
de lucruri. Pentru numele cerului, te implor, dragă doctore, 
spune-mi că poate te înşeli. 

— Nici vorbă că se poate, dar... 

— Dar? 

— Dar nu cred. 

— Doctore, fie-ţi, milă de mine, mi se întâmplă de câteva 
zile atâtea lucruri extraordinare încât mi-e teamă că 
înnebunesc. 

— Altcineva, afară de mine, a mai văzut-o pe doamna de 
Saint-Meran? 

— Nimeni. 

— A fost trimisă la farmacie vreo reţetă ce nu mi s-a arătat? 

— Nici una. 

— Doamna de Saint-Meran avea duşmani? 

— Nu ştiu. 

— Avea cineva interes ca ea să moară? 

— O, nu! Fiica mea Valentine este singura ei 
moştenitoare... O, dacă un astfel de gând ar putea să îmi vină, 
m-aş înjunghia ca să pedepsesc inima că a putut adăposti 
măcar o clipă un astfel de gând. 

— Scumpe prietene, exclamă la rându-i domnul d'Avrigny, 
mi-este frică de Dumnezeu să acuz pe cineva; eu nu vorbesc 
decât de un accident, înţelegi, de o eroare. Dar, accident sau 
eroare, faptul şopteşte conştiinţei mele şi cere conştiinţei mele 
să vorbească tare. Informează-te. 

— La cine? Cum? Despre ce? 

— Uite: nu cumva Barrois, bătrânul servitor, se va fi înşelat 
dând doamnei de Saint-Meran vreo doctorie pregătită pentru 
stăpânul lui? 

— Pentru tatăl meu? 

— Da. 

— Dar cum poate să otrăvească pe doamna de Saint-Meran 
o doctorie pregătită pentru domnul Noirtier? 

— Nimic mai simplu: ştii că, în anumite boli, otrăvurile 
devin un remediu, paralizia e una dintre bolile acestea. Acum 
vreo trei luni, după ce am întrebuințat totul pentru a reda 
domnului Noirtier mişcarea şi cuvântul, m-am hotărât să încerc 


un ultim mijloc; de trei luni îl tratez cu brucină; astfel, în ultima 
doctorie pe care am comandat-o pentru el, intrau şase 
centigrame; şase centigrame lipsite de acţiune asupra organelor 
paralizate ale domnului Noirtier, cu care de altminteri el s-a 
obişnuit în doze succesive, şase centigrame ajung pentru a 
ucide orice persoană. 

— Dragă doctore, nu există nici o comunicaţie între 
apartamentul domnului de Noirtier şi acela al doamnei de Saint- 
Meran — şi Barrois nu intră niciodată la soacra mea. În sfârşit, îţi 
voi spune, doctore, deşi te ştiu omul cel mai iscusit şi în special 
cel mai conştiincios din lume, deşi în orice împrejurare cuvântul 
dumitale e pentru mine o făclie ce mă călăuzeşte ca şi lumina 
soarelui — ei bine, în ciuda acestei convingeri am nevoie să mă 
sprijin pe axioma: errare humanum est. 

— Ascultă, Villefort, întrebă doctorul, mai există vreun 
confrate al meu în care să ai tot atâta încredere? 

— De ce mă întrebi? Unde vrei să ajungi? 

— Cheamă-l şi îi voi spune ce am văzut, ce am constatat, 
vom face autopsia. 

— Şi veţi găsi urmele otrăvii? 

— Nu, nu ale otrăvii, n-am spus asta, dar vom constata 
exasperarea sistemului nervos, vom recunoaşte asfixia patentă, 
incontestabilă, şi-ţi vom spune: Dragă Villefort, dacă lucrul s-a 
întâmplat din neglijenţă, fii cu ochii deschişi asupra servitorilor 
dumitale; dacă s-a întâmplat din ură, fii cu ochii deschişi asupra 
duşmanilor. 

— O, ce îmi propui, d'Avrigny? Răspunse Villefort abătut; 
din moment ce va mai cunoaşte şi altcineva secretul, va deveni 
necesară o anchetă şi o anchetă la mine acasă este cu 
neputinţă. Cu toate acestea, continuă procurorul regal, 
înfrânându-se şi privindu-l pe medic cu nelinişte, cu toate 
acestea dacă vrei, dacă pretinzi neapărat, mă supun. În 
definitiv, poate că sunt dator să dau curs afacerii; caracterul 
meu mă obligă. Dar, doctore, mă vezi străbătut de tristeţe: 
introduc în casa mea atâta scandal după atâta durere! Oh, 
nevasta şi fiica mea vor muri; iar eu, eu, doctore — ştii bine că 
un om nu ajunge unde mă găsesc eu, un om nu a fost procuror 
regal timp de 25 de ani fără să-şi fi atras nenumărați duşmani; 
ai mei sunt numeroşi. Afacerea aceasta va fi pentru ei un triumf 
care îi va umple de bucurie, iar pe mine mă va copleşi de ruşine. 


Doctore, iartă-mi ideile mondene. Dacă ai fi preot, n-aş cuteza 
să-ţi spun; dar dumneata eşti om şi îi cunoşti pe oameni; 
doctore, doctore, nu mi-ai spus nimic, nu-i aşa? 

— Dragă domnule de Villefort, răspunse doctorul 
zdruncinat, prima mea datorie este umanitatea. Aş fi salvat-o pe 
doamna de Saint-Meran dacă ştiinţei i-ar fi fost cu putinţă, dar 
ea a murit, astfel că eu am acum obligaţii faţă de cei vii. Să 
îngropăm în străfundul inimilor noastre teribilul secret. Voi 
permite, dacă ochii anumitor persoane se deschid, să se pună în 
seama ignoranței mele tăcerea ce-am păstrat-o. Cu toate 
acestea, domnule, caută cu stăruinţă, cercetează, căci lucrul nu 
se va opri aici... lar după ce îl vei găsi pe vinovat — dacă îi 
găseşti — îţi voi spune: Eşti magistrat, fă ce vei vrea! 

— iți mulţumesc, îţi mulţumesc, doctore, exclamă Villefort 
cu o bucurie de negrăit; n-am avut niciodată un mai bun prieten 
decât eşti dumneata. 

Şi, ca şi cum s-ar fi temut ca doctorul d'Avrigny să nu 
revină asupra concesiei, se sculă şi îl luă pe doctor, 
îndepărtându-se cu el spre casă. 

Se depărtară. 

Ca şi cum ar fi avut nevoie să respire, Morrel îşi scoase 
capul din stufiş, iar luna lumină figura lui aşa de palidă încât ai fi 
putut s-o iei drept o fantomă. 

— Să mă păzească Dumnezeu de o mai teribilă revelaţie! 
Glăsui el. Dar, Valentine, Valentine, biata fiinţă, va rezista ea 
atâtor dureri? 

Rostind cuvintele acestea, el privea rând pe rând fereastra 
cu perdele roşii şi cele trei ferestre cu perdele albe. 

Lumina dispăruse aproape complet de la fereastra cu 
perdele roşii. Fără îndoială, doamna de Villefort stinsese lampa 
şi numai veioza îşi trimitea răsfrângerea în geam. 

Dimpotrivă, la capătul celălalt al clădirii, văzu deschizându- 
se una dintre cele trei ferestre cu perdele albe. O lumânare pusă 
pe cămin zvârli afară câteva raze din lumina ei palidă şi o umbră 
se rezemă o clipă de balcon. 

Morrel se înfioră, i se părea că a auzit un hohotit de plâns. 

N-ar fi fost de mirare ca făptura aceasta, de obicei aşa de 
curajoasă şi de puternică, tulburată şi exaltată acum de cele 
mai puternice pasiuni omeneşti — dragostea şi frica — să se fi 
zdruncinat până la a suferi halucinaţii. 


Deşi, tăinuit cum era, ar fi fost imposibil ca ochii Valentinei 
să-l distingă, i se păru că se vede chemat de umbra din 
fereastră; mintea lui tulburată îi spunea, inima lui aprinsă îi 
repeta. Dubla eroare devenea o realitate irezistibilă şi, mânat de 
unul din acele ciudate elanuri ale tinereţii, se năpusti din 
ascunzătoare; din două sărituri, cu riscul de a fi văzut, cu riscul 
de a o înfricoşa pe Valentine, cu riscul de a provoca alarma prin 
vreun strigăt involuntar scăpat fetei, străbătu grădina pe care 
luna o arăta largă şi albă ca un lac, şi, ajungând lângă şirul de 
lădiţe de portocali din faţa casei, urcă repede treptele peronului 
şi împinse uşa care se deschise fără împotrivire. 

Valentine nu îl văzuse; ochii ei ridicaţi spre cer urmăreau un 
nor argintiu care luneca pe azur, având forma unei umbre ce se 
înalţă în slavă; spiritul ei poetic şi exaltat îi spunea că umbra era 
sufletul bunicii. 

Intre timp, Morrel străbătuse anticamera şi găsise rampa 
scării. Covoarele întinse pe trepte îi înăbuşeau paşii; Morrel 
ajunsese de altminteri la gradul acela de exaltare când nici chiar 
prezenţa domnului de Villefort nu l-ar fi înspăimântat. În cazul în 
care domnul de Villefort se arăta, hotărârea lui era luată: se va 
apropia de el şi va mărturisi totul, rugându-l să scuze şi să 
aprobe dragostea care îl lega de fiica lui şi care o lega pe fiica 
lui de el. Morrel era nebun. 

Din fericire, nu văzu pe nimeni. 

Acum îi folosi descrierea interiorului casei, făcută de 
Valentine; ajunse fără nici o poticnire în capătul scării şi, în 
momentul în care căuta să se orienteze aici, un hohotit de plâns 
îi indică drumul ce avea de urmat; se întoarse; printr-o uşă 
întredeschisă ajungea până la el răsfrângerea unei lumini şi 
sunetul glasului ce gemea. 

Deschise uşa şi intră. 

In fundul unui alcov, sub postavul alb care îi acoperea capul 
şi îi desena forme, zăcea moarta, mai înfricoşătoare în ochii lui 
Morrel după aflarea prin hazard a secretului. 

Lângă pat, în genunchi, cu capul în pernele unui fotoliu 
larg, Valentine, înfiorată şi zguduită de plâns, întindea deasupra 
capului care nu se vedea mâinile-i împreunate şi înţepenite. 

Plecase de la fereastra ce rămăsese deschisă şi se ruga cu 
accente care ar fi mişcat cea mai nesimţitoare inimă. Cuvintele 
se  desprindeau de pe buzele ei, repezi, incoerente, 


neinteligibile, căci durerea îi strângea gâtul cu încleştările ei 
arzânde. 

Luna, strecurată prin deschizătura persienelor, înălbea 
lumina lumânării şi colora cu trăsăturile ei funebre tabloul 
dezolant. 

Morrel nu putu să reziste priveliştii, nu era de o pietate 
exemplară, nu se lăsa lesne impresionat, dar îi era peste putinţă 
să suporte în tăcere vederea Valentinei, care suferea, plângea şi 
îşi frământa braţele. Scoase un oftat, murmură un nume şi capul 
înecat în lacrimi — un cap de Magdalenă de Corregio — se ridică 
şi rămase îndreptat spre el. 

Valentine îl văzu, dar nu trădă nici o uimire. Nu mai există 
emoţii in-termediare în inima năpădită de o deznădejde 
supremă. 

Morrel întinse prietenei sale mâna. Ca scuză că nu a venit 
la întâlnire, Valentine îi arătă cadavrul ce zăcea sub postavul 
funebru şi începu iar să plângă. 

Nici unul, nici altul nu îndrăznea să vorbească în camera 
aceasta. Ezita fiecare să rupă tăcerea impusă parcă de Moartea 
ce stătea în vreun colţ, cu degetul la buze. 

În sfârşit, Valentine cuteză cea dintâi. 

— Dragul meu, spuse ea, cum de-ai venit aici? Oh, ţi-aş 
spune: bine ai venit, dacă moartea nu ti-ar fi deschis uşa casei. 

— Valentine, glăsui Morrel cu voce tremurândă şi cu mâinile 
împreunate, mă aflu aici de la opt şi jumătate; vedeam că nu vii 
şi atunci m-a cuprins neliniştea, am sărit peste zid, am pătruns 
în grădină; am auzit nişte glasuri care discutau în legătură cu 
fatalul accident... 

— Care glasuri? întrebă Valentine. 

Morrel se înfioră, căci îi reveni în minte întreaga conversaţie 
dintre doctor şi domnul de Villefort şi avea impresia că vede prin 
postav braţele chircite, gâtul înţepenit, buzele vinete. 

—  Glasurile servitorilor dumitale mi-au destăinuit totul, 
spuse el. 

— Dar venirea dumitale până aici înseamnă pierzania 
noastră, dragul meu, glăsui Valentine fără spaimă şi fără mânie. 
— lartă-mă, răspunse Morrel cu acelaşi ton, mă retrag. 

— Nu, spuse Valentine, te-ar întâlni cineva, rămâi. 

— Dar dacă vine? 

Fata clătină din cap. 


— Nu va veni nimeni, spuse ea, fii pe pace, iată paznica 
noastră. 

Şi arătă forma cadavrului, modelată de postav. 

— Dar ce e cu d'Epinay? Te implor, spune-mi, reluă Morrel. 

— Domnul Franz a venit să semneze contractul în 
momentul în care biata bunică îşi dădea ultima suflare. 

— Oh! Exclamă Morrel cu un simţământ de bucurie egoistă, 
căci se gândea că moartea bătrânei amâna la infinit căsătoria 
Valentinei. 

— Ceea ce însă îmi măreşte durerea, continuă fata ca şi 
cum simţământul lui Morrel ar fi trebuit să-şi primească pe loc 
pedeapsa, e că biata bunică a poruncit, murind, să se termine 
căsătoria cât mai curând; închipuindu-şi că mă ocroteşte, lucra 
şi ea contra mea. 

— Ascultă! spuse Morrel. 

Tinerii tăcură. Se auzi deschizându-se uşa, parchetul 
coridorului şi treptele scării trosniră sub greutatea unor paşi. 

— E tata care iese din cabinetul lui, spuse Valentine. 

— Şi care îl conduce pe doctor, adăugă Morrel. 

— De unde ştii că e doctorul? întrebă Valentine. 

— Îmi închipui, glăsui Morrel. 

Valentine se uită la tânăr. 

Intre timp se auzi închizându-se poarta de la stradă. 
Domnul de Villefort se duse să învârtească cheia în poarta 
grădinii, apoi urcă pe scară. 

Când ajunse în anticameră se opri un moment ca şi cum 
ezita dacă să intre la el sau în camera doamnei de Saint-Meran. 
Morrel se trase repede dinapoia unei perdele. Valentine nu făcu 
o mişcare, o durere supremă părea că o aşează deasupra 
temerilor obişnuite. 

— Acum nu mai poţi să ieşi nici prin poarta grădinii, nici 
prin aceea de la stradă, spuse Valentine. 

Morrel o privi pe fată cu mirare. 

— Acum, continuă ea, nu mai e decât o ieşire permisă şi 
sigură: aceea de la apartamentul bunicului meu. 

Se ridică. 

— Vino, spuse ea. 

— Unde? întrebă Maximilien. 

— La bunicul meu. 

— Eu, la domnul Noirtier? 


— Da. 

— Te gândeşti la ce spui, Valentine? 

— Mă gândesc şi de mult. Nu-l mai am decât pe prietenul 
acesta pe lume şi avem nevoie amândoi de el... Vino. 

— Valentine, ia seama, spuse Morrel şovăind să dea 
ascultare fetei, ia seama, legătura a căzut de pe ochii mei: 
venind aici am săvârşit un act de demenţă, scumpa mea, ţi-ai 
păstrat toată mintea? 

— Da, spuse Valentine şi nu mai am decât un scrupul pe 
lume: să las singure rămăşiţele bielei mele bunici pe care mi-am 
luat obligaţia s-o păzesc. 

— Valentine, glăsui Morrel, moartea e sacră prin ea însăşi. 

— Da, răspunse fata, de altminteri, n-o să stăm mult. Vino. 

Valentine străbătu coridorul şi cobori pe o mică scară care 
ducea la Noirtier. Morrel o urmă în vârful picioarelor. Când 
ajunseră pe palierul apartamentului, îl găsiră pe bătrânul 
servitor. 

Trecu cea dintâi. 

Noirtier, în fotoliul său, atent la cel mai neînsemnat zgomot, 
informat de servitorul bătrân cu privire la tot ce se petrecea în 
casă, ațintea priviri lacome spre uşă; o văzu pe Valentine şi ochii 
lui străluciră. 

În mersul şi în atitudinea fetei era ceva grav şi solemn care 
îl izbi pe bătrân. De aceea, din strălucitori, ochii săi deveniră 
cercetători. 

— Dragă papa, spuse ea cu glas răspicat, ascultă-mă: ştii 
că buna mea bunică Saint-Meran a murit acum un ceas şi că în 
momentul acesta, în afară de tine, nu mai am pe nimeni care să 
mă iubească? 

O expresie de dragoste nespusă trecu prin ochii bătrânului. 

— Nu-i aşa că numai ţie sunt datoare să-ţi încredinţez 
mâhnirile sau speranţele mele? 

Paraliticul făcu semn că da. 

Valentine îl luă pe Maximilien de mână. 

— In cazul acesta, îi spuse ea, priveşte-l bine pe domnul 
acesta, îi spuse ea, priveşte-l bine pe domnul acesta. 

Bătrânul îşi fixă ochii scrutători şi uşor uimiţi asupra lui 
Morrel. 

— E domnul Maximilien Morrel, fiul acelui negustor cinstit 
din Marsilia despre care, desigur, ai auzit. 


— Da, făcu bătrânul. 

— E un nume neîntinat pe care Maximilien e pe cale să-l 
facă glorios căci, la 30 de ani, este căpitan de spahii, ofiţer al 
Legiunii de Onoare. 

Bătrânul făcu semn că şi-l reamintea. 

— Ei bine, bunul meu papa, glăsui Valentine îngenunchind 
în faţa bătrânului şi arătându-l pe Maximilien cu o mână, îl 
iubesc şi nu voi fi decât a lui. Dacă ai mei mă obligă să mă mărit 
cu altul, mor sau mă omor. 

Ochii paraliticului exprimau o lume de gânduri tumultuoase. 

— Ţie ţi-e drag domnul Maximilien Morrel, nu-i aşa bunul 
meu papa? întrebă fata. 

— Da, făcu bătrânul nemişcat. 

— Şi poţi să ne ocroteşti pe noi, care suntem copiii tăi, 
împotriva voinţei tatălui meu? 

Noirtier îşi aţinti privirea inteligentă asupra lui Morrel ca 
pentru a-i spune: 

— Depinde. 

Maximilien înţelese. 

— Domnişoară, spuse el, ai de îndeplinit o datorie sacră în 
camera bunicii dumitale; îmi permiteţi să am cinstea de a vorbi 
o clipă cu domnul Noirtier? 

— Da, da, aşa! Făcu ochiul bătrânului. 

Apoi o privi pe Valentine cu nelinişte. 

— Bunul meu papa, vrei să spui cum o să te înţeleagă? 

— Da. 

— O, fii pe pace, am vorbit aşa de des de tine, încât ştie 
cum să converseze cu dumn-eata. 

Apoi, întorcându-se spre Maximilien cu un zâmbet adorabil, 
deşi zâmbetul era voalat de-o tristeţe profundă: 

— Ştie tot ce ştiu eu, glăsui ea. 

Valentine se ridică, apropie un scaun pentru Morrel, îi 
recomandă lui Barrois să nu lase pe nimeni să intre, apoi, după 
ce îşi îmbrăţişă cu dragoste bunicul şi îşi luă cu tristeţe rămas- 
bun de la Morrel, plecă. 

Atunci, pentru a dovedi lui Noirtier că se bucura de 
încrederea Valentinei şi cunoştea toate secretele lor, Morrel luă 
dicţionarul, condeiul şi hârtia şi le aşeză pe-o masă unde era o 
lampă. 


— Mai întâi, spuse Morrel, îngăduiţi-mi, domnule, să vă 
povestesc cine sunt, cum o iubesc pe domnişoara Valentine şi 
care sunt intenţiile mele. 

— Ascult, făcu Noirtier. 

Era impresionant spectacolul bătrânului — povară inutilă în 
aparenţă — care devenise singurul ocrotitor, singurul sprijin, 
singurul judecător al iubiţilor tineri, frumoşi, puternici, ce intrau 
în viaţă. 

Figura lui, străbătută de o nobleţe şi de o austeritate 
remarcabile, impunea lui Morrel, care îşi începu istorisirea cu 
glas tremurat. 

Povesti cum a cunoscut-o, cum s-a îndrăgostit de Valentine 
şi cum, în izolarea şi în nenorocirea ei, Valentine a primit 
devotamentul lui. li spuse din cine se trage, care-i este situaţia, 
averea; şi în mai multe rânduri, când cercetă privirea 
paraliticului, privirea îi răspunse: 

— Bine, continuă. 

— Acum, glăsui Morrel după ce închise prima parte a 
povestirii sale, acum după ce v-am spus, domnule, iubirea şi 
speranţele mele, e nevoie să vă destăinuiesc şi proiectele 
noastre? 

— Da, făcu bătrânul. 

— Uite ce hotărâsem. 

Şi istorisi atunci totul lui Noirtier: cum o cabrioletă aştepta 
în curtea de alături, cum se gândea s-o răpească pe Valentine, 
s-o ducă la sora lui, să se căsătorească cu ea şi, cu 
respectuoasă aşteptare, să nădăjduiască în iertarea domnului 
de Villefort. 

— Nu, spuse Noirtier. 

— Nu? întrebă Morrel, nu trebuie să procedăm astfel? 

— Nu. 

— Aşadar, proiectul acesta nu are încuviințarea 
dumneavoastră? 

— Nu. 

— Atunci mai e un mijloc, spuse Morrel. 

Privirea cercetătoare a bătrânului întrebă: care? 

„__— Mă voi duce, continuă Maximilien, la domnul Franz 
d'Epinay — sunt fericit că vă pot spune aceasta în absenţa 
domnişoarei de Villefort — şi voi proceda cu el în aşa fel încât 
să-l silesc să fie cavaler. 


Privirea lui Noirtier rămase întrebătoare. 

— Ce voi face? 

— Da. 

— Vă spun. Mă voi duce la el, îi voi povesti legăturile care 
mă leagă de domnişoara Valentine; dacă e un bărbat delicat, va 
dovedi delicateţea sa renunțând de bună-voie la mâna 
logodnicei, iar prietenia şi devotamentul meu îl vor însoţi până 
la moarte; dacă refuză, fie că îl împinge interesul, fie că un 
orgoliu ridicol îl face să stăruiască după ce îi voi fi dovedit că ar 
constrânge-o pe femeia mea, că Valentine mă iubeşte pe mine 
şi că nu poate iubi pe altcineva, am să mă bat cu el dându-i 
toate avantajele şi îl voi ucide sau mă va ucide; dacă îl ucid nu 
se va însura cu Valentine, dacă mă ucide voi fi sigur că 
Valentine nu îl va lua de soţ. 

Noirtier examina cu nespusă plăcere fizionomia nobilă şi 
sinceră pe care se zugrăveau toate sentimentele exprimate de 
limbajul ei, adăugând prin expresia unui chip frumos ceea ce 
culoarea adaugă unui desen solid şi adevărat. 

Totuşi, după ce Morrel tăcu, Noirtier închise ochii de mai 
multe ori, ceea ce era, după cum ştiţi, felul său de a spune nu. 

— Nu? Glăsui Morrel. Aşadar, dezaprobaţi şi al doilea 
proiect, după cum l-aţi dezaprobat pe primul? 

— Da, îl dezaprob, făcu bătrânul. 

— Atunci ce să fac? întrebă Morrel. Ultimele cuvinte ale 
doamnei de Saint-Meran au fost pentru înfăptuirea neîntârziată 
a căsătoriei nepoatei sale, să las lucrurile în voia lor? 

Noirtier rămase nemişcat. 

— Da, înţeleg, spuse Morrel, trebuie să aştept. 

— Da. 

— Dar orice zăbavă va fi spre nenorocirea noastră, 
domnule, reluă tânărul. Singură, Valentine este fără putere şi o 
vor constrânge ca pe un copil. Intrând aici în chip miraculos ca 
să aflu ce se petrece, primit în faţa dumneavoastră în chip 
miraculos, nu pot nutri nădejdea că norocul se va repeta. Vă rog 
să iertaţi trufia tinereţii mele, dar cred că numai una sau alta din 
propunerile pe care vi le-am spus este bună; spuneţi-mi pe care 
o preferaţi. li îngăduiţi domnişoarei Valentine să se încreadă în 
cinstea mea? 

— Nu. i 

— Preferaţi să mă duc la domnul d'Epinay? 


— Nu. 

— Dar, în cazul acesta, de la cine ne va veni ajutorul pe 
care îl aşteptăm, de la cer? 

Bătrânul zâmbi din ochi aşa cum zâmbea de obicei când i 
se vorbea despre cer. Rămăsese încă un dram de ateism în 
ideile bătrânului iacobin. 

— De la hazard? Continuă Morrel. 

— Nu. 

— De la dumneavoastră? 

— Da. 

— De la dumneavoastră? 

— Da, repetă bătrânul. 

— Înţelegeţi ce vă întreb, domnule? Scuzaţi-mi stăruința, 
căci viaţa mea stă în răspunsul dumneavoastră, mântuirea 
noastră va veni de la dumneavoastră? 

— Da. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

— Garantaţi? 

— Da. 

Şi, în privirea care dădea răspunsul era atâta hotărâre încât 
nu te puteai îndoi de voinţa, ci poate de puterea ei. 

— O, vă mulţumesc, domnule, vă mulţumesc nespus! Dar 
cum veţi putea dumneavoastră — afară numai dacă o minune 
dumnezeiască vă va reda cuvântul, gestul, mişcarea —, cum 
veţi putea dumneavoastră, înlănţuit în jilt, mut şi nemişcat, să 
vă împotriviţi căsătoriei? 

Un zâmbet lumină chipul bătrânului, zâmbet ciudat pe un 
chip neclintit. 

— Aşadar, să aştept? întrebă tânărul. 

— Da. 

— Dar contractul? 

Acelaşi zâmbet reapăru. 

— Vreţi să-mi spuneţi că nu va fi semnat? 

— Da, spuse Noirtier. 

— Prin urmare contractul nu va fi semnat? Exclamă Morrel. 
O, iertaţi-mă domnule; când ni se vesteşte o mare fericire, 
îndoiala este îngăduită; contractul nu va fi semnat? 

— Nu, spuse paraliticul. 


În ciuda asigurării, Morrel şovăia să creadă. Făgăduiala unui 
bătrân neputincios era aşa de ciudată încât, în loc să se explice 
printr-o putere de voinţă, putea să se datoreze unei slăbiciuni a 
organelor; nu este natural ca smintitul ce nu-şi dă seama de 
nebunia sa să susţină că va realiza lucruri mai presus de 
puterile sale? Slăbănogul vorbeşte de poveri pe care le ridică, 
timidul de uriaşi pe cari îi înfruntă, săracul de comori, ţăranul cel 
mai umil se crede Jupiter. 

Fie că Noirtier înţelesese nehotărârea tânărului, fie că nu 
punea completă încredere în supunerea acestuia, paraliticul îl 
privi fix. 

— Ce doriţi, domnule? întrebă Morrel. Să vă repet 
făgăduiala că nu voi face nimic? 

Privirea lui Noirtier rămase aţintită şi fermă ca pentru a 
spune că o făgăduială nu-i ajungea; trecu apoi de la figură la 
mână. 

— Vreţi să jur? întrebă Maximilien. 

— Da, făcu paraliticul cu aceeaşi solemnitate; vreau. 

Morrel înţelese că bătrânul dădea o mare importanţă 
jurământului. 

Întinse mâna. 

— Pe onoarea mea, spuse el, vă jur că am să aştept 
hotărârea dumneavoastră în legătură cu domnul d'Epinay. 

— Bine, făcu bătrânul din ochi. 

— Acum domnule, întrebă Morrel, îmi porunciţi să mă 
retrag? 

— Da. 

— Fără s-o mai văd pe domnişoara? 

— Da. 

Morrel făcu un semn că e gata să se supună. 

—  Îngăduiţi, domnule, continuă Morrel, ca fiul 
dumneavoastră să vă îmbrăţişeze aşa cum v-a îmbrăţişat 
adineauri fiica dumneavoastră? 

Nu încăpea îndoială asupra expresiei ochilor lui Noirtier. 

Tânărul îşi depuse pe fruntea bătrânului buzele în acelaşi 
loc în care fata le depusese pe ale ei. 

Îl salută apoi o dată pe bătrân şi ieşi. 

Pe palier dădu cu ochii de bătrânul servitor prevenit de 
Valentine; acesta îl aştepta pe Morrel şi îl călăuzi printre 


cotiturile unui coridor sumbru ce ducea la o uşă mică dinspre 
grădină. 

De aici Morrel ajunse la poartă, într-o clipă fu deasupra 
zidului şi, coborând pe scara sa, ajunse îndată în curtea cu 
lucernă unde cabrioleta îl aştepta. 

Se urcă şi, zdrobit de atâtea emoţii, dar cu inima mai 
uşurată, reveni pe la miezul nopţii în strada Meslay, se trânti în 
pat şi dormi ca şi cum ar fi fost scufundat într-o beţie grea. 


Capitolul XXXVII Cavoul familiei de Villefort 


Peste două zile, o mulţime considerabilă se găsea strânsă, 
pe la orele zece dimineaţa, la poarta domnului de Villefort şi un 
şir lung de cupeuri îndoliate şi de trăsuri particulare fu văzut 
înaintând de-a lungul foburgului Saint-Honore şi al străzii 
Pépinière. 

Printre trăsuri se găsea una de o formă ciudată, care părea 
a fi făcut o călătorie lungă. Un fel de furgon vopsit în negru, care 
venise printre cele dintâi la funebra întâlnire. 

Lumea se informase şi aflase că, printr-o coincidență 
ciudată, trăsura cuprindea corpul domnului marchiz de Saint- 
Méran, astfel că cei care veniseră pentru un singur mort vor 
însoţi două cadavre: 

Numărul asistenţilor era mare; domnul marchiz de Saint- 
Meran, unul dintre cei mai zeloşi şi mai fideli demnitari ai regelui 
Ludovic al XVIII-lea şi ai regelui Charles al X-lea, păstrase mulţi 
prieteni care, alăturaţi persoanelor aflate în legături de 
convenienţe sociale cu Villefort, alcătuiau o mulţime însemnată. 

Autorităţile fură înştiinţate numaidecât şi se obţinu ca 
ambele înmormântări să aibă loc în acelaşi timp. A doua trăsură, 
împodobită cu aceeaşi pompă mortuară, fu adusă în faţa porţii 
domnului de Villefort şi sicriul din furgon fu aşezat pe ea. 

Ambele corpuri urmau să fie înhumate în cimitirul Père- 
Lachaise unde, de multă vreme, domnul de Villefort construise 
cavoul destinat ca veş-nică odihnă pentru întreaga familie. 

In cavoul acesta fusese depus corpul bietei Renee lângă 
care părintele şi mama ei se alăturau după o despărţire de zece 
ani. 


Totdeauna curios, totdeauna mişcat de pompele funerare, 
Parisul privi cu religioasă tăcere cortegiul splendid ce însoțea la 
ultimul lăcaş două dintre numele vechii aristocrații, cele mai 
celebre din punctul de vedere al spiritului tradiţional şi al 
devotamentului dârz pentru principii. 

În acelaşi cupeu îndoliat, Beauchamp, Albert şi Château- 
Renaud discutau despre moartea aproape subită a bătrânei. 

— Am văzut-o pe doamna de Saint-Meran nu mai departe 
de anul trecut, la Marsilia, când mă înapoiam din Algeria, spuse 
Château-Renaud; era o femeie sortită să trăiască o sută de ani, 
graţie sănătăţii ei perfecte, spiritului ei totdeauna prezent şi 
activităţii ei totdeauna harnice. Ce vârstă avea? 

— Şaizeci şi şase de ani, răspunse Albert; cel puţin aşa m-a 
asigurat Franz. Dar nu vârsta a ucis-o, ci mâhnirea pe care a 
resimţit-o din cauza morţii marchizului; se pare că, după 
moartea aceasta, care a zguduit-o puternic, nu şi-a mai revenit 
complet în fire. 

— Dar, în definitiv, de ce a murit? întrebă Beauchamp. 

— De o congestie cerebrală, se pare, sau de o apoplexie 
fulgerătoare. Nu e tot una? 

— Oarecum. 

— De apoplexie? Glăsui Beauchamp. Este greu de crezut. 
Doamna de Saint-Meran, pe care şi eu am văzut-o o dată sau de 
două ori în viaţă, era micuță, plăpândă, de o constituţie mai 
mult nervoasă decât sanguină; sunt rare apoplexiile produse de 
mâhnire asupra unui corp de constituţia doamnei de Saint- 
Meran. 

— În tot cazul, spuse Albert, indiferent de boala sau de 
medicul care a ucis-o, iată-l pe domnul de Villefort sau, mai bine 
zis, pe domnişoara Va-lentine, ori mai de grabă, pe prietenul 
nostru Franz în posesiunea unei moşteniri splendide: o rentă de 
optzeci de mii de lire, mi se pare. 

—  Moştenire care va fi aproape dublată la moartea 
bătrânului iacobin Noirtier. 

— Stăruitor bunic! Glăsui Beauchamp. Tenace propositi 
virum. Cred că a făcut prinsoare cu moartea să-şi îngroape toţi 
moştenitorii. Va izbuti, sunt sigur. El e vechiul convenţional de la 
'93 care îi spunea lui Napoleon în 1814: 

„Sunteţi în declin, pentru că imperiul dumneavoastră e o 
tulpină tânără, obosită de creştere; luaţi ca tutore Republica şi 


să ne înapoiem cu o bună constituţie pe câmpurile de bătaie 
unde vă făgăduiesc cinci sute de mii de soldaţi, un alt Marengo 
şi un al doilea Austerlitz. Ideile nu mor, Sire, ele dormitează 
uneori, dar se trezesc mai puternice decât înainte de a adormi." 

— Se pare că pentru el oamenii sunt ca ideile, glăsui Albert; 
un singur lucru mă nelinişteşte: cum se va împăca Franz 
d'Epinay cu un bunic care nu se poate lipsi de nepoată. Dar 
unde este Franz? 

— E în primul cupeu cu domnul de Villefort, care îl 
consideră de pe acum ca făcând parte din familie. 

In fiecare trăsură din cortegiu conversaţia decurgea 
aproape asemănător; lumea se mira de cele două morţi, aşa de 
apropiate şi de rapide, însă nimeni nu bănuia secretul cumplit 
pe care, în plimbarea nocturnă, domnul d'Avrigny îl destăinuise 
domnului de Villefort. 

După vreun ceas de mers, ajunseră la poarta cimitirului: 
era o vreme calmă, dar mohorâtă şi, deci, armonizată cu 
funebra ceremonie care se îndeplinea. Printre grupele ce se 
îndreptară spre cavoul familiei, Château-Re-naud îl recunoscu 
pe Morrel, care venise singur cu cabrioleta, mergea singur, 
foarte palid şi tăcut pe o mică potecă. 

— Dumneata aici? întrebă Château-Renaud, luându-l pe 
tânărul căpitan la braţ; aşadar, îl cunoaşteţi pe domnul de 
Villefort? Cum se face aceasta, că nu te-am văzut niciodată la 
el? 

— Nu pe domnul de Villefort îl cunosc, răspunse Morrel, ci o 
cunoşteam pe doamna de Saint-Meran. 

In momentul acela Albert se apropie de ei, împreună cu 
Franz. 

— Locul nu e bine ales pentru o prezentare, spuse Albert; 
dar n-are a face, nu suntem superstiţioşi. Domnule Morrel, dă-mi 
voie să-ţi prezint pe domnul Franz d'Epinay, un admirabil 
tovarăş de călătorie cu care am făcut ocolul Italiei. Dragă Franz 
— domnul Maximilien Morrel, un excelent prieten pe care mi l- 
am făcut în lipsa ta şi al cărui nume îl vei mai auzi ori de câte ori 
am să-ţi vorbesc despre inimă, spirit şi amabilitate. 

Morrel avu un moment de nehotărâre. Se întrebă dacă 
salutul aproape amical adresat omului pe care îl combătea într- 
ascuns, nu era o condamnabilă făţărnicie; dar îşi reaminti 


jurământul şi gravitatea împrejurărilor; se strădui să nu trădeze 
nimic pe chipul său şi îl salută pe Franz reţinându-se. 

— Domnişoara de Villefort e tare tristă, nu e aşa? ÎI întrebă 
Debray pe Franz. 

O, domnule, e de o tristeţe inexplicabilă! Răspunse 
Franz. Azi-dimineaţă era aşa de descompusă, încât abia am 
recunoscut-o. 

Cuvintele acestea, în aparenţă aşa de simple, zdrobiră 
inima lui Morrel. Prin urmare, Franz d'Epinay a văzut-o pe 
Valentine, i-a vorbit? 

Tânărul şi clocotitorul ofiţer avu atunci nevoie de toate 
puterile sale pentru a rezista dorinţei de-a călca jurământul. 

Îl luă pe Château-Renaud la braţ şi-l purtă repede spre 
cavoul dinaintea căruia oamenii pompelor funebre depuseseră 
cele două sicrie. 

— Splendidă locuinţă, spuse Beauchamp, aruncându-şi 
ochii asupra mausoleului; palat de vară, palat de iarnă. Aici vei 
locui şi tu, dragă d'Epinay, căci în curând vei face parte din 
familie. Eu, ca filosof, doresc o căsuţă de ţară, o mică vilă sub 
arbori, iar nu atâtea cărămizi peste bietul meu corp. Am să 
spun, murind, celor ce mă vor înconjura, cuvintele scrise de 
Voltaire lui Piron: Eo rus şi atât... Hai, Franz, curaj: nevasta ta 
este moştenitoare. 

— Beauchamp, eşti nesuferit, glăsui Franz. Chestiile politice 
te-au deprins să râzi de orice, iar politicienii sunt deprinşi să nu 
creadă în nimic. Când însă ai onoarea să fii cu oameni obişnuiţi 
şi norocul de a părăsi o clipă politica, dă-ţi silinţa, Beauchamp, 
să-ţi reiei inima pe care o laşi la vestiarul Camerei deputaţilor 
sau la al Camerei pairilor. 

— Eh, ce e viaţa? Exclamă Beauchamp; un popas în 
anticamera morţii. 

— Îmi este nesuferit, Beauchamp! spuse Albert. 

Şi se retrase cu patru paşi în urmă, dimpreună cu Franz, 
lăsându-l pe Beauchamp să-şi continue cu Debray dizertaţiile 
filosofice. 

Cavoul familiei de Villefort forma un pătrat de pietre albe, 
înalt ca de douăzeci de picioare; un perete interior despărţea în 
două compartimente familia Saint-Meran de familia Villefort şi 
fiecare compartiment îşi avea intrarea sa. 


Nu se vedeau aici, ca în alte cavouri, netrebnicele sertare 
suprapuse în care o distribuţie economă închide morţii cu o 
inscripţie ce seamănă cu o etichetă; prin uşa de bronz zăreai, în 
primul rând, o anticameră severă şi sumbră, despărțită printr-un 
zid de mormântul adevărat. 

În mijlocul zidului se deschideau cele două uşi despre care 
pomeneam adineauri şi care dădeau la mormintele Villefort şi 
Saint-Meran. 

Aici durerile puteau să-şi dea drumul în toată voia, fără ca 
persoanele deşuchiate, care fac din vizita la Père-Lachaise o 
excursie, sau o întâlnire de dragoste, să tulbure, prin cântecele, 
strigătele sau alergăturile lor, contemplarea mută sau ruga 
scăldată în lacrimi din cavou. 

Cele două sicrie intrară în cavoul din dreapta al familiei de 
Saint-Me-ran; fură aşezate pe estrade pregătite dinainte; în 
sanctuar pătrunseră numai Villefort, Franz şi câteva rude 
apropiate. 

Deoarece slujba religioasă fusese oficiată la poartă şi 
pentru că nu se ţinea nici un discurs, asistenții se despărţiseră 
imediat; Château-Renaud, Albert şi Morrel se retraseră formând 
un grup aparte, iar Debray şi Beau-champ formând un alt grup. 
Franz rămase cu domnul de Villefort la poarta cimitirului. Morrel 
se opri cu un pretext. Il văzu pe Franz ieşind cu domnul de 
Villefort într-un cupeu îndoliat şi avu o presimţire tristă. 

Se înapoie deci la Paris şi, cu toate că se găsea în aceeaşi 
trăsură cu Château-Renaud şi Albert, n-auzi un cuvânt din 
conversaţia ambilor tineri. 

In momentul în care Franz se pregătise să se despartă de 
domnul de Villefort, acesta îl întrebă: 

— Domnule baron, când te mai văd? 

— Când veţi voi, domnule, a răspuns Franz. 

— Cât mai curând posibil. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule; vreţi să 
plecăm împreună? 

— Dar lucrul nu-ţi pricinuieşte nici un deranj... 

— Nici unul. 

In chipul acesta, viitorul socru şi viitorul ginere se urcară în 
aceeaşi trăsură, iar Morrel, văzându-i trecând, pe bună dreptate 
trase concluzii îngrijorătoare. 


Villefort şi Franz reveniră în foburgul Saint-Honore. Fără să 
intre la cineva, fără să vorbească cu soţia şi fiica sa, procurorul 
regal îl pofti pe tânăr în cabinet, arătându-i un scaun; 

— Domnule d'Epinay, îi spuse el, sunt dator să-ţi 
reamintesc — şi momentul nu e poate aşa de rău ales, cum s-ar 
crede la prima vedere, căci ascultarea dată morţilor este prima 
ofrandă care se cuvine să fie depusă pe sicriu —, sunt deci dator 
să-ţi reamintesc dorinţa pe care o exprima alaltăieri doamna de 
Saint-Meran pe patul de agonie: că nunta Valentinei nu trebuie 
să sufere nici o întârziere. Ştii că situaţia defunctei este perfect 
în regulă; că testamentul ei asigură Valentinei întreaga avere a 
familiei Saint-Meran; notarul mi-a arătat ieri actele care permit 
să se întocmească în mod definitiv contractul de căsătorie. Poţi 
să-l vezi pe notar şi să-i ceri din partea mea să-ţi comunice 
actele. Notarul e domnul Deschamps, Place Beauvau, foburgul 
Saint-Honore€. i 

— Domnule, răspunse d'Epinay, poate că nu e momentul 
pentru domnişoara Valentine, cufundată cum este în durere, să 
se gândească la un soţ; m-aş teme. 

— Valentine, întrerupse domnul de Villefort, nu va avea o 
dorinţă mai vie decât să îndeplinească ultimele intenţii ale 
bunicii sale. lţi garantez deci că obstacolele nu vor veni dinspre 
partea aceasta. 

— In cazul acesta, domnule, răspunse Franz, deoarece ele 
nu vor veni nici dinspre partea mea, puteţi să faceţi precum 
voiţi; cuvântul meu e dat şi îl voi respecta nu numai cu plăcere, 
dar şi cu bucurie. 

— Atunci nu ne mai opreşte nimic, spuse Villefort; 
contractul urma să fie semnat de acum trei zile, aşa că îl vom 
găsi pregătit gata: poate să fie semnat şi astăzi. 

— Dar doliul? Mai zise Franz şovăielnic. 

— Fii pe pace, domnule, reluă Villefort, nu în casa mea sunt 
neglijate convenienţele. Domnişoara de Villefort va putea să se 
retragă pentru cele trei luni de doliu la domeniul ei Saint-Meran; 
spun domeniul ei, căci îi aparţine. Acolo, dacă eşti de acord, 
peste opt zile, fără zgomot, fără tămbălău, fără fast, va fi 
încheiată căsătoria civilă. Dorinţa doamnei de Saint-Meran era 
ca nepoata ei să se căsătorească pe domeniul acesta. După 
căsăto-rie, domnule, vei putea să te înapoiezi la Paris, în timp ce 
soţia dumitale îşi va trece doliul cu mama ei vitregă. 


— Cum vreţi, domnule, spuse Franz. 

— In cazul acesta, urmă domnul de Villefort, fii te rog bun şi 
aşteaptă o jumătate de oră; Valentine va veni în salon. Voi 
trimite după domnul Deschamps, vom citi şi vom semna imediat 
contractul, iar diseară doamna de Villefort o va conduce pe 
Valentine la moşia ei, unde vom veni şi noi peste opt zile. 

— Domnule, spuse Franz, am o singură rugăminte de făcut. 

— Care? 

— Doresc ca Albert de Morcerf şi Raoul de Château-Renaud 
să fie prezenţi la semnarea contractului; ştiţi că ei sunt martorii 
mei. 

— O jumătate de oră ajunge pentru a-i înştiinţa; vreţi să-i 
căutaţi? Vreţi să trimit eu după ei? 

— Prefer să mă duc eu, domnule. 

— Baroane, te aştept deci peste o jumătate de ceas şi într-o 
jumătate de ceas Valentine va fi gata. 

Franz îl salută pe domnul de Villefort şi ieşi. 

De îndată ce poarta de la stradă se închise în urma 
tânărului, Villefort trimise s-o înştiinţeze pe Valentine că va 
trebui să coboare în salon peste o jumătate de ceas, deoarece 
notarul şi martorii domnului d'Epinay erau aşteptaţi. 

Neaşteptata veste produse o mare senzaţie în casă. 
Doamnei de Villefort nu-i veni să creadă, iar Valentine fu 
zdrobită ca de o lovitură de trăsnet. 

Privi în juru-i, întrebându-se parcă de la cine să ceară 
ajutor. 

Vru să coboare la bunicul ei, dar îl întâlni pe scară pe 
domnul de Villefort, care o luă de braţ şi o duse în salon. 

In anticameră, Valentine se întâlni cu Barrois şi aruncă 
bătrânului servitor o privire disperată. 

Imediat după Valentine, doamna de Villefort intră în salon 
cu micul Edouard. Se vedea că tânăra femeie luase parte la 
mâhnirile familiei, era palidă şi părea groaznic de obosită. 

Se aşeză, îl luă pe Edouard pe genunchi şi, din când în 
când, cu miş-cări aproape convulsive, îl strângea la piept pe 
copilul asupra căruia părea că se concentrează viaţa ei întreagă. 

Curând, se auzi huruitul a două trăsuri care intrau în curte. 

Una era a notarului, alta a lui Franz şi a prietenilor săi. 

Cât ai clipi, toată lumea se afla în salon. 


Valentine era aşa de palidă încât vinele albastre de la 
tâmple se desenau în jurul ochilor, coborând de-a lungul 
obrajilor. 

Franz nu putea să-şi înfrâneze o emoție vie. 

Château-Renaud şi Albert se priveau cu mirare: ceremonia 
care se sfârşise nu li se părea mai tristă decât aceea care 
începea. 

Doamna de Villefort se aşezase în umbră, în spatele unei 
perdele de pluş şi, deoarece stătea mereu aplecată asupra ei, 
era greu să citeşti pe chipu-i ce anume se petrecea în inimă. 

Domnul de Villefort era, ca totdeauna, netulburat. 

După ce, cu tipicul oamenilor de lege, îşi aranjă hârtiile pe 
masă, luă loc în jilţ şi îşi ridică ochelarii, notarul se întoarse spre 
Franz: 

___— Dumneavoastră sunteţi domnul Franz de Quesnel, baron 
d'Epinay? întrebă el, deşi ştia perfect. 

— Da, domnule, răspunse Franz. 

Notarul se înclină. 

— Sunt dator, domnule, sa vă înştiinţez, spuse el, din 
partea domnului de Villefort, că proiectata dumneavoastră 
căsătorie cu domnişoara de Villefort a schimbat dispoziţiile 
domnului Noirtier faţa de nepoata lui şi că el înstrăinează 
întreaga avere ce urma să-i transmită. Ne grăbim să adăugăm, 
continuă notarul, că, întrucât testatorul n-are drept să 
înstrăineze decât o parte din averea sa şi deoarece el a 
înstrăinat totul, testamentul nu va rezista atacului, ci va fi 
declarat nul şi neavenit. 

__— Da, spuse Villefort; îl înştiinţez însă dinainte pe domnul 
d'Epinay că, atâta vreme cât voi trăi eu, testamentul părintelui 
meu nu va fi atacat, situaţia pe care o am interzicându-mi până 
şi umbra unui scandal. 

— Domnule, spuse Franz, îmi pare că s-a ridicat o astfel de 
chestiune în faţa domnişoarei Valentine. Nu m-am interesat 
niciodată de cifra averii sale care, oricât de redusă este, va fi 
totuşi mai mare decât a mea. Ceea ce a căutat familia mea în 
alianţa cu domnul de Villefort este consideraţia; ceea ce caut eu 
e fericirea. 

Valentine făcu un semn imperceptibil de mulţumire, în timp 
ce două lacrimi tăcute se rostogoleau pe obrajii ei. 


— De altminteri, domnule, spuse Villefort adresându-se 
viitorului ginere, în afară de pierderea unei părţi din avere, 
neaşteptatul testament nu cuprinde nimic de natură să vă 
jignească personal; el se explică prin slăbiciunea de minte a 
domnului Noirtier. Ceea ce îi displace părintelui meu nu e că 
domnişoara de Villefort se căsătoreşte cu dumneavoastră: e că 
Valentine se mărită, căsătoria cu oricare altul l-ar fi mâhnit la 
fel. Bătrâneţea e egoistă, domnule şi domnişoara de Villefort 
ţinea domnului Noirtier o tovărăşie credincioasă, pe care 
doamna baroană d'Epinay nu va mai putea să i-o ţină. Din cauza 
stării nenorocite în care se află tatăl meu, chestiunile serioase 
nu se mai discută cu el decât foarte rar şi sunt perfect convins 
că, în momentul acesta, deşi n-a uitat că nepoata lui se mărită, 
domnul Noirtier nu mai ştie totuşi nici măcar numele celui ce îi 
va deveni nepot. 

Domnul de Villefort abia terminase cuvintele acestea cărora 
Franz le răspundea printr-un salut — când uşa salonului se 
deschise şi Barrois apăru. 

— Domnilor, spuse el cu voce ciudat de răspicată la un 
servitor care se adresează stăpânilor săi într-o împrejurare aşa 
de solemnă, domnilor, domnul Noirtier de Villefort doreşte să 
vorbească numaidecât cu domnul Franz de Quesnel, baron 
d'Epinay. 

Şi el, ca şi notarul, ca să nu poată încăpea vreo eroare, 
dădea logodnicului toate titlurile. 

Villefort tresări. Doamna de Villefort îşi lăsă fiul jos. 
Valentine se ridică palidă, tăcută ca o statuie. 

Albert şi Château-Renaud schimbară încă o privire, mai 
uimită chiar decât prima. 

Notarul îl privi pe Villefort. 

— E cu neputinţă, spuse procurorul regal; de altminteri, 
domnul d'Epinay nu poate părăsi în momentul acesta salonul. 

— Tocmai în momentul acesta, reluă Barrois la fel de 
răspicat, doreşte domnul Noirtier, stăpânul meu, să discute cu 
domnul Franz d'Epinay chestiuni importante. 

— Cum, bunicul Noirtier vorbeşte acum? întrebă Edouard cu 
impertinenţa lui de totdeauna. 

Dar ieşirea băiatului n-o făcu nici măcar pe doamna de 
Villefort să zâmbească, într-atât de încordate erau spiritele, într- 
atât de gravă părea situaţia. 


— Spune-i domnului Noirtier, reluă Villefort, că dorinţa 
domniei sale nu poate fi satisfăcută. 

— În cazul acesta, declară Barrois, domnul Noirtier îi 
înştiinţează pe domni că va cere să fie adus aici în salon. 

Uimirea atinse culmea. 

Un zâmbet se schiţă pe chipul doamnei de Villefort. 
Aproape fără să vrea, Valentine îşi înălţă ochii spre tavan, 
pentru a mulţumi cerului. 

— Valentine, spuse domnul de Villefort, du-te, te rog, de 
vezi ce e cu această nouă fantezie a bunicului dumitale. 

Valentine făcu repede câţiva paşi spre ieşire, dar domnul 
de Villefort îşi luă seama. 

— Stai, te însoțesc, zise el. 

— lertaţi-mă, domnule, spuse la rându-i Franz, cred că, 
deoarece domnul Noirtier mă cheamă pe mine, eu sunt dator să 
răspund mai întâi dorințelor sale; de altminteri, voi fi fericit să-i 
prezint respectele mele, căci până acum n-am avut prilejul să-i 
solicit această onoare. 

— O, nu te deranja! spuse Villefort cu vădită îngrijorare. 

— Scuzaţi-mă, domnule, declară Franz cu tonul celui care s- 
a hotărât. Doresc să nu pierd ocazia de a dovedi domnului 
Noirtier cât de mult a greşit având rezerve în ceea ce mă 
priveşte, rezerve pe care sunt hotărât să le înving, indiferent de 
natura lor, prin profundul meu devotament. 

Şi, fără a se mai lăsa reţinut de Villefort, Franz se sculă şi o 
urmă pe Valentine care cobora scara cu bucuria unui naufragiat 
ce se agaţă de o stâncă. 

Domnul de Villefort îi însoţi pe amândoi. 

Château-Renaud şi Morcerf schimbară încă o privire, mai 
uimită decât celelalte două. 


Sfârşitul volumului I