Alexandre Dumas — Contele De Monte Cristo Vol 2

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Contele de Monte-Cristo 


Volumul 2 


Capitolul 1. 

Întâlnirea. 

A doua zi, la deşteptare, primul cuvânt a lui Albert a fost 
propunerea de a merge să facă o vizită contelui. Îi mai 
mulţumise în ajun, dar înţelegea că un serviciu ca acela pe 
care i-l făcuse merita două mulţumiri. 

Franz, pe care o atracţie îmbinată cu spaima îl atrăgea 
spre contele de Monte-Cristo, nu vru să-l lase singur şi-l 
însoţi. Fură introduşi amândoi în salon. Peste cinci minute 
apăru contele. 

— Domnule conte, îi spuse Albert, înaintând spre el, 
îngăduiţi-mi să vă repet în dimineaţa asta ceea ce noaptea 
trecută am spus nedesluşit: că nu voi uita niciodată în ce 
împrejurare mi-aţi venit în ajutor şi că-mi voi aminti 
totdeauna că vă datorez viaţa sau aproape viaţa. 

— Dragul meu vecin, răspunse contele râzând, exageraţi 
obligaţiile faţă de mine. Îmi datoraţi o mică economie de 
douăzeci de mii franci din bugetul dumneavoastră de voiaj, 
atâta tot. Vedeţi bine că lucrul nu merită să vorbim despre 
el. La rândul dumneavoastră, adăugă el, primiţi toate 
complimentele mele, căci aţi fost adorabil în ce priveşte 
liniştea şi curajul. 

— Ce vreţi, conte? Spuse Albert. Mi-am închipuit că m-am 
luat la sfadă cu cineva, că a urmat un duel şi am vrut să-i 
fac pe bandiți să înţeleagă un lucru: că oamenii se bat 
pretutindeni, dar că numai francezii se bat râzând. Cu toate 
acestea, întrucât obligaţia mea faţă de dumneavoastră nu e 
mai puţin mare, vin să vă întreb dacă, prin mine, prin 


prietenii şi prin cunoştinţele mele, nu v-aş putea folosi la 
ceva. Părintele meu, contele de Morcerf, care e de origine 
spaniolă, are o poziţie înaltă în Franţa şi în Spania. Eu şi toţi 
oamenii care mă iubesc stăm la dispoziţia dumneavoastră. 

— Vă mărturisesc, domnule de Morcerf, spuse contele, că 
aşteptam oferta dumneavoastră şi că o primesc cu dragă 
inimă. Îmi şi aruncasem plasa pentru a vă cere un mare 
serviciu. 

— Care? 

— Nu am fost niciodată la Paris, deci nu cunosc Parisul... 

— Serios? Exclamă Albert. Aţi putut să trăiţi până astăzi 
fără a vedea Parisul? De necrezut. 

— Cu toate acestea este aşa. Simt însă ca şi 
dumneavoastră că o necunoaştere mai îndelungată a 
capitalei lumii inteligente este cu neputinţă. Mai mult decât 
atât: aş fi făcut poate de multă vreme călătoria aceasta atât 
de necesară, dacă cunoşteam pe cineva care să mă poată 
introduce în lumea în care nu aveam nici o legătură. 

— O, un om ca dumneavoastră? Exclamă Albert. 

— Sunteţi foarte bun, dar deoarece nu îmi recunosc alt 
merit decât acela de a putea face concurenţă, ca milionar, 
domnului Aguado sau domnului Rotschild şi pentru că nu 
merg la Paris ca să joc la bursă, această mică împrejurare 
m-a reţinut. Acum, oferta dumneavoastră mă hotărăşte. 
Haide, vă angajaţi, scumpe domnule de Morcert (contele 
însoţi cuvintele acestea cu un zâmbet ciudat), vă angajaţi, 
când voi veni în Franţa, să-mi deschideţi uşile acestei lumi 
unde voi fi tot aşa de străin ca un chinez? 

— O, de minune şi cu dragă inimă, domnule conte! 
Răspunse Albert, cu atât mai multă plăcere (dragă Franz, 
nu-ţi bate prea tare joc de mine) cu cât sunt rechemat la 
Paris printr-o scrisoare pe care am primit-o în dimineaţa 
aceasta şi unde e vorba, în ce mă priveşte, de o alianţă cu o 
casă foarte plăcută, care are cele mai bune relaţii în lumea 
pariziană. 

— Alianţă prin căsătorie? Întrebă Franz râzând. 


— O, da! Aşadar, când vei reveni la Paris, mă vei găsi om 
aşezat şi poate părinte de familie. Îi va sta bine gravităţii 
mele naturale, nu-i aşa? În orice caz, conte, vă repet, eu şi 
ai mei suntem ai dumneavoastră cu trup şi suflet. 

— Accept, spuse contele, căci vă jur că nu-mi lipsea decât 
ocazia aceasta pentru a realiza proiecte pe care le rumeg 
de multă vreme. 

Franz nu se îndoi o clipă că proiectele acestea erau dintre 
cele în privinţa cărora contele scăpase un cuvânt în peştera 
din Monte-Cristo şi-l privi pe conte în timp ce vorbea, 
încercând să prindă pe fizionomia lui o destăinuire a 
proiectelor care îl îndrumau la Paris. Era însă greu să 
pătrunzi în sufletul acestui om, mai cu seamă când el îl 
învăluia cu un zâmbet. 

— Dar, conte, reluă Albert, încântat la gândul că va avea să 
prezinte un om ca Monte-Cristo, nu cumva acesta e unul din 
acele proiecte în vânt, aşa cum se fac în călătorie şi care, 
clădite pe nisip, sunt duse de cea dintâi suflare a vântului? 

— Nu, pe onoarea mea, spuse contele. Vreau să merg la 
Paris, trebuie. 

— Şi când? 

— Dar dumneavoastră când veţi fi acolo? 

— Eu? Glăsui Albert, peste cincisprezece zile sau, cel mai 
târziu, peste trei săptămâni. 

— Ei bine, spuse contele, eu vă acord trei luni. Vedeţi că vă 
acord un termen larg. 

— Şi peste trei luni, exclamă Albert cu bucurie, veniţi să 
bateţi la uşa mea? 

— Vreţi o întâlnire la zi, la ceas? Întrebă contele. Vă 
înştiinţez că sunt de o exactitate exasperantă. 

— La zi, la ceas, îmi convine de minune, spuse Albert. 

— Ei bine, fie. (Întinse mâna spre un calendar atârnat 
lângă oglindă.) Suntem astăzi, spuse el, în 21 februarie 
(scoase ceasul): e zece jumătate dimineaţa. Vreţi să mă 
aşteptaţi la 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa? 

— De minune, spuse Albert, dejunul va fi gata. 


— Unde locuiţi? 

— În strada Helder numărul 27. 

— Staţi singur? Nu vă stingheresc? 

— Locuiesc în palatul părintelui meu, dar într-un pavilion 
din fundul curţii, absolut separat. 

— Bine. 

Contele îşi luă carnetul şi scrise: „Strada Helder numărul 
27, 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa”. 

— Şi acum, spuse contele băgând carnetul în buzunar, fiţi 
pe pace. Acul pendulului dumneavoastră nu va fi mai exact 
decât mine. 

— Vă voi revedea înainte de plecare? Întrebă Albert. 

— Depinde când plecaţi. 

— Plec mâine, la cinci după-amiază. 

— În cazul acesta vă spun la revedere. Am treabă la 
Neapole şi nu mă pot înapoia aici decât sâmbătă seara sau 
duminică dimineaţa. Plecaţi şi dumneavoastră, domnule 
baron? Îl întrebă contele pe Franz. 

— Da. 

— În Franţa? 

— Nu, la Veneţia. Eu mai rămân încă un an sau doi în 
Italia. 

— Aşadar nu ne vom vedea la Paris? 

— Mă tem că n-o să am onoarea aceasta. 

— Atunci, domnilor, călătorie bună, spuse contele celor doi 
prieteni, întinzând fiecăruia câte o mână. 

Franz atingea pentru prima oară mâna acestui om. 
Tresări, căci ea era îngheţată ca o mână de mort. 

— Încă o dată, spuse Albert. E stabilit, nu-i aşa? Strada 
Helder numărul 27, la 21 mai, orele zece şi jumătate 
dimineaţa. 

— La 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa, strada 
Helder numărul 27, repetă contele. 

Tinerii îl salutară pe conte şi ieşiră. 

— Dar ce ai? Îl întrebă Albert pe Franz când intrară la ei. 
Pari îngrijorat. 


— Da, spuse Franz, îţi mărturisesc. Contele e un om ciudat 
şi văd cu nelinişte întâlnirea pe care ţi-a dat-o la Paris. 

— Întâlnirea... cu nelinişte? Ei, dar eşti nebun, dragă 
Franz! Exclamă Albert. 

— Ce vrei? Spuse Franz. Nebun sau nu, asta e. 

— Ascultă, reluă Albert, mă bucur că am prilejul să-ţi spun 
aceasta. Mi-ai făcut întruna impresia că te-ai purtat rece cu 
contele pe care l-am găsit totdeauna desăvârşit cu noi. Ai 
ceva împotriva lui? 

— Poate. 

— L-ai mai văzut undeva înainte de a-l întâlni aici? 

— Exact. 

— Unde? 

— Îmi făgăduieşti că n-o să spui un cuvânt despre cele ce- 
ţi voi povesti? 

— Îţi făgăduiesc. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Bine... Ascultă. 

Şi Franz îi istorisi lui Albert excursia pe insula Monte- 
Cristo, cum a găsit acolo un echipaj de contrabandişti şi, în 
mijlocul echipajului, doi bandiți corsicani. Zăbovi asupra 
tuturor împrejurărilor ospitalităţii feerice pe care contele i- 
o dăruise în peştera din O mie şi una de nopţi. Îi povesti 
cina, haşişul, statuile, realitatea şi visul şi cum, la trezire, nu 
mai rămânea ca dovadă şi ca amintire a tuturor acestor 
întâmplări decât micul iaht, plutind la orizont, spre Porto- 
Vecchio. Trecu apoi la Roma, la noaptea din Coliseu, la 
conversaţia pe care o auzise între el şi Vampa cu privire la 
Peppino şi în cursul căreia contele făgăduise că va obţine 
graţierea banditului, făgăduială pe care o respectase după 
cum cititorii noştri şi-au putut da seama. Ajunse, în sfârşit, 
la întâmplarea din noaptea precedentă, la încurcătura în 
care se găsise văzând că îi lipseau pentru completarea 
sumei şase sau şapte sute de piaştri. În sfârşit, la ideea de a 


se adresa contelui, idee care avusese un rezultat, în acelaşi 
timp pitoresc şi mulţumitor. 

Albert îl asculta pe Franz cu încordare. 

— Ei, îi spuse el după ce Franz sfârşi, unde vezi ceva 
suspect în toate astea? Contele e călător, contele are un vas 
al său pentru că e bogat. Du-te la Portsmouth sau la 
Southampton, vei vedea porturile tixite de iahturi care 
aparţin unor englezi bogaţi, înzestrați cu aceeaşi fantezie. 
Pentru a şti unde să se oprească în excursii, pentru a nu se 
ospăta cu bucătăria aceasta oribilă care ne otrăveşte, pe 
mine de patru luni, pe tine de patru ani, pentru a nu se 
culca în paturile groaznice unde nu poţi dormi, el îşi 
mobilează un adăpost la Monte-Cristo; după ce adăpostul e 
mobilat, se teme ca stăpânirea toscană să nu-l trimită la 
plimbare şi să nu fie pierdute cheltuielile sale; atunci 
cumpără insula şi împrumută numele ei. Dragul meu, 
scotoceşte în memoria ta şi spune-mi câţi oameni pe care îi 
cunoşti adoptă numele unor proprietăţi pe care nu le-au 
avut niciodată. 

— Dar, spuse Franz, bandiții corsicani din echipajul său? 

— Ei, ce e de mirare? Ştii mai bine decât oricine că 
bandiții corsicani nu sunt hoţi, ci pur şi simplu fugari pe 
care o vendetă i-a exilat din oraşul sau din satul lor. Poţi 
deci să-i vezi fără să te compromiţi. Întrucât mă priveşte, 
declar că dacă mă duc vreodată în Corsica, înainte dea mă 
prezenta guvernatorului şi prefectului, mă voi prezenta 
bandiţilor. Îi găsesc încântători. 

— Dar Vampa şi banda lui? Urmă Franz. Aceştia sunt 
bandiți care a-tacă pentru a fura. Nu tăgăduieşti, sper. Ce 
spui despre influenţa contelui asupra acestor oameni? 

— Voi spune, dragul meu, că, deoarece după toate 
probabilitățile datorez viaţa mea acestei influenţe nu am 
dreptul s-o critic prea tare. Aşadar, în loc de a face ca tine o 
crimă capitală din ea, voi găsi că e natural s-o scuz, dacă nu 
pentru că mi-a salvat viaţa, ceea ce poate e cam exagerat, 
cel puţin pentru că mi-a cruțat patru mii de piaştri care fac, 


în sumă rotundă, 24 mii de livre în moneda noastră. Ceea ce 
dovedeşte, adăugă Albert, râzând, că nimeni nu e profet în 
ţara lui. 

— "Tocmai asta voiam să spun. Din această ţară e contele? 
Ce limbă vorbeşte el? Care sunt mijloacele lui de existenţă? 
De unde îi vine imensa avere? Care a fost prima parte a 
vieţii sale misterioase şi necunoscute, ce a aruncat peste a 
doua parte culoarea sumbră şi mizantropică? Iată, în locul 
tău, ce aş vrea să ştiu. 

— Dragă Franz, reluă Albert, când, la primirea scrisorii 
mele, ai văzut că avem nevoie de influenţa contelui, te-ai 
dus la el spunându-i: Albert de Morcerf, prietenul meu, 
trece printr-un pericol. Ajutaţi-mă să-l scap din pericol. Nu 
e aşa? 

— Da. 

— Te-a întrebat el atunci: cine e domnul Albert de 
Morcerf? De unde îi vine numele? De unde averea? Care e 
ţara sa? Unde s-a născut? Spune mi, te-a întrebat el toate 
acestea? 

— Nu, mărturisesc. 

— A venit, atâta tot. M-a scos din mâinile domnului Vampa, 
unde, în ciuda aparenţelor mele pline de dezinvoltură, 
precum spui, făceam o foarte proastă figură, mărturisesc. 
Ei, bine, dragul meu, când în schimbul unui asemenea 
serviciu el îmi cere să fac ceea ce se face în fiecare zi 
pentru cel dintâi prinţ rus sau italian care trece prin Paris, 
adică să-l prezint în lume - vrei să-l refuz? Haidade, eşti 
nebun? 

Trebuie să spunem că, împotriva obiceiului, de data 
aceasta dreptatea era de partea lui Albert. 

— În sfârşit, reluă Franz, oftând, fă cum vei vrea, dragă 
viconte, căci tot ce îmi spui tu este foarte întemeiat, 
recunosc. Nu e însă mai puţin adevărat că domnul de 
Monte-Cristo e un filantrop. Nu ţi-a spus cu ce scop vine la 
Paris. Ei, bine, vine să concureze la premiile Montyon, iar 
dacă nu-i trebuie decât votul meu ca să le obţină şi influenţa 


domnului acela aşa de urât prin care se obţin, ei, bine i-l voi 
da pe al meu şi i-l voi garanta pe celălalt. Cu aceste zise, 
dragă Franz, să nu mai vorbim şi să ne aşezăm la masă, 
după care să facem o ultimă vizită la Sfântul Petru. 

Făcură întocmai, iar a doua zi, la cinci după-amiază, se 
despărţeau: Albert de Morcerf pentru a se înapoia la Paris, 
Franz d'Epinay pentru a petrece două săptămâni la Veneţia. 

Dar, înainte de a se urca în trăsură, Albert înmână 
servitorului de la hotel - căci se temea ca nu cumva 
musafirul să lipsească la întâlnire - o carte de vizită pentru 
contele de Monte-Cristo pe care, dedesubtul cuvintelor 
„Vicontele Albert de Morcerf”, scrise cu creionul: 21 mai, 
orele zece şi jumătate dimineaţa, strada Helder numărul 
27. 


Capitolul Il Comesenii 


În casa din strada Helder, unde Albert de Morcerf îi 
dăduse, la Roma, întâlnire contelui de Monte-Cristo, se 
făceau mari pregătiri în dimineaţa zilei de 21 mai, pentru 
ca invitaţia tânărului să producă bună impresie. 

Albert de Morcerf ocupa un pavilion situat în unghiul unei 
curţi mari, faţă în faţă cu o altă clădire, destinată 
personalului de serviciu. Numai două ferestre ale 
pavilionului răspundeau spre stradă, celelalte dând trei 
spre curte şi alte două spre grădină. 

Între curte şi grădină se înălța, construită după prostul 
gust al arhitecturii imperiale, locuinţa somptuoasă şi vastă a 
contelui şi contesei de Morcertf. Pe toată lăţimea 
proprietăţii, domina, dând spre stradă, un zid care avea, din 
loc în loc, vase cu flori şi care era tăiat la mijloc de o poartă 
înaltă, cu suliţi poleite. Poarta servea pentru intrările 
ceremonioase. O portiţă, lipită aproape de cabina 
portarului, lăsa loc de trecere oamenilor de serviciu sau 
stăpânilor, când aceştia intrau sau ieşeau pe jos. 


Ghiceai în alegerea pavilionului, destinat ca locuinţă 
pentru Albert, prevederea delicată a unei mame care, 
nevoind să se despartă de fiul ei, înţelesese totuşi că un 
tânăr de vârsta vicontelui avea nevoie de toată libertatea. 
Recunoşteai, de asemenea, pe de altă parte - se cuvine să 
spunem —, egoismul inteligent al tânărului îndrăgostit de 
viaţa liberă şi trândavă a feciorilor de bani gata, căruia i se 
poleia, ca şi păsărilor, colivia. 

Prin ferestrele de la stradă, Albert de Morcerf putea să 
exploreze exteriorul. Priveliştea străzii este aşa de necesară 
tinerilor care vor totdeauna să vadă lumea străbătându-le 
orizontul, chiar dacă acest orizont nu e decât al străzii! 
Apoi, după ce făcea explorarea şi dacă aceasta părea că 
merită un examen mai aprofundat, Albert de Morcerf putea, 
în interesul cercetărilor sale, să iasă printr-o portiţă aflată 
vizavi de aceea pe care am arătat-o, lângă cabina portarului 
şi care merită o menţiune specială. 

Era o portiţă uitată parcă de toată lumea chiar din ziua în 
care fusese construită casa şi pe care o credeai condamnată 
de-a pururi, într-atât de discretă şi de prăfuită părea. Dar 
broasca şi ţâţânile ei, unse cu grijă, trădau o practică 
misterioasă şi asiduă. Portiţa tainică făcea concurenţă 
celorlalte două, bătându-şi joc de portar, scăpând de sub 
vigilenţa şi jurisdicţia acestuia, deschizându-se ca faimoasa 
poartă a peşterii din O mie şi una de nopţi, ca Sesamul 
vrăjit al lui Ali-Baba, cu ajutorul câtorva cuvinte cabalistice 
sau al câtorva zgârieturi convenite, rostite de cele mai 
potolite glasuri sau operate de cele mai subţiri degete. 

La capătul unui coridor vast şi liniştit cu care comunica 
portiţa şi care forma o anticameră, se înfăţişa, pe dreapta, 
sala de mâncare a lui Albert, dând spre curte, şi, pe stânga, 
salonul său, dând spre grădină. Plante agăţătoare, 
desfăcându-se în evantai în faţa ferestrelor, ascundeau 
curții şi grădinii interiorul ambelor încăperi, singurele în 
care, aşezate la parter, puteau să pătrundă privirile 
indiscrete. 


La primul etaj, cele două încăperi se repetau, îmbogăţite 
cu încă una aflată în locul anticamerei. Cele trei încăperi 
erau un salon, o cameră de culcare şi un buduar. 

Salonul de mai jos nu era decât un fel de divan algerian, 
destinat fumătorilor. 

Buduarul de la primul etaj dădea în dormitor şi comunica, 
printr-o uşă invizibilă, cu scara. Precum vedeţi, erau luate 
toate măsurile de precauţie. 

Deasupra primului etaj se întindea un vast atelier, care 
fusese mărit prin dărâmarea pereţilor - pandemoniul 
disputat de artist dandy-ului. Aci se refugiau şi se 
îngrămădeau toate capriciile succesive ale lui Albert, 
cornurile de vânătoare, basurile, flautele, o orchestră 
completă, căci Albert avusese, o clipă, nu gustul, ci fantezia 
muzicii. Şevaletele, paletele, pastelurile, căci fanteziei 
muzicii îi urmase îngâmfarea picturii. În sfârşit, floretele, 
mânuşile de box, săbiile late şi bastoanele de tot felul, căci, 
conformându-se tineretului monden din epoca la care am 
ajuns, Albert de Morcert cultiva cu infinit mai multă 
perseverenţă, decât muzica şi pictura, aceste trei arte care 
completează educaţia leonină, adică scrima, boxul şi 
bastonul şi primea, rând pe rând, în încăperea destinată 
tuturor exerciţiilor corpului, pe Grisier, Cooks şi Charles 
Leboucher. 

Celelalte mobile ale încăperii privilegiate erau sipete 
vechi, de pe timpul lui Frangois I, pline cu porţelanuri 
chinezeşti, cu vase japoneze, cu faianţe de Luca della 
Robbia şi tacâmuri de Bernard de Palissy. Jilţuri străvechi, 
în care se aşezaseră, poate, Henry IV sau Sully, Ludovic XIII 
sau Richelieu, căci două din acestea, împodobite cu o pajură 
sculptată unde străluceau, pe fond azuriu, cele trei flori de 
crin ale Franţei, cu o coroană regală deasupra, ieşeau în 
mod vădit din magaziile Luvrului sau cel puţin din ale 
vreunui castel regal. Pe jilţurile acestea cu funduri sumbre 
şi severe, erau zvârlite, claie peste grămadă, stofe bogate, 
în culori vii, colorate în soarele Persiei sau înflorite sub 


degetele femeilor din Calcutta şi din Chandernagor. Nu s-ar 
fi putut spune care era rostul stofelor. Ele aşteptau, 
desfătând ochii, o destinaţie necunoscută de chiar 
proprietarul lor şi, până una alta, iluminau apartamentul cu 
răsfrângeri catifelate şi aurii. În locul cel mai în evidenţă se 
afla un pian construit de Roller şi de Blanchet din lemn de 
trandafir, pian pe măsura saloanelor noastre de liliputani, 
închizând totuşi o orchestră în cavitatea lui sonoră şi 
îngustă şi gemând sub povara capodoperelor lui Beethoven, 
Weber, Mozart, Heydn, Gretry şi Porpora. 

Apoi, pretutindeni de-a lungul pereţilor, deasupra uşilor, în 
plafon, săbii, pumnale, buzdugane, securi, armuri complete, 
aurite, cu împletituri de aur şi argint, blocuri de minerale, 
păsări împăiate desfăcându-şi, pentru un zbor imobil, 
aripile de culoarea focului şi ciocul pe care nu-l închid 
niciodată. 

Se înţelege că încăperea aceasta era preferată de Albert. 
Totuşi, în ziua întâlnirii, tânărul, îmbrăcat uşor, îşi stabilise 
cartierul general în salonaşul de la parter. 

Acolo, pe o masă înconjurată la distanţă de un divan larg şi 
moale, toate tutunurile cunoscute, de la tutunul galben de 
Petersburg până la tutunul negru al Sinaiului, trecând prin 
Maryland, Porto-Rico şi Latagquiei, străluceau în borcanele 
de faianţă plesnită pe care le adoră olandezii. Alături de ele, 
în cutii de lemn înmiresmat, erau înşirate, în ordinea 
mărimii şi a calităţii, purasurile, regaliile, havanele şi 
manilele. În sfârşit, într-un dulap deschis larg, o colecţie de 
pipe nemţegşti, de ciubuce cu capete de chihlimbar, 
împodobit cu mărgean şi narghilele încrustate cu aur, cu 
ţevi lungi, de marochin, răsucite ca nişte şerpi, aşteptau 
capriciul sau simpatia fumătorilor. Albert prezidase în 
persoană la aranjamentul sau, mai bine-zis, la dezordinea 
simetrică pe care, după cafea, comesenilor unui dejun 
modern le place s-o contemple prin fumul ce scapă din gura 
lor şi care se înalţă în tavan, în spirale capricioase, lungi. 


La orele zece fără un sfert, un valet intră. Era un mic 
groom de cincisprezece ani, care nu vorbea decât 
englezeşte şi care răspundea la numele de John, singurul 
servitor al lui Morcerf. Bineînţeles că, în zilele obişnuite, 
bucătarul palatului era la dispoziţia sa şi că, la ocaziile mari, 
avea şi valetul contelui. 

Valetul acesta, care se numea Germain şi se bucura de 
încrederea întreagă a tânărului stăpân, adusese un teanc 
de jurnale, pe care le depuse pe o masă şi un pachet de 
scrisori, pe care le dădu lui Albert. 

Albert aruncă o privire distrată asupra diverselor plicuri, 
alese două cu scrisul fin şi parfumate, le dezlipi şi le citi cu 
oarecare interes. 

— Cum au venit scrisorile acestea? Întrebă el. 

— Una a venit cu poşta, cealaltă a fost adusă de valetul 
doamnei Danglars. 

— Comunică-i doamnei Danglars că accept locul pe care 
mi-l oferă în lojă... Ia stai... Vei trece în timpul zilei pe la 
Rosa. Îi vei spune că voi cina cu ea, după cum mă invită, 
ieşind de la Operă şi îi vei duce şase sticle cu vinuri 
asortate, Cipru, Xeres, Malaga şi un butoiaş cu stridii de 
Ostanda. la stridiile de la Borel şi nu uita să-i spui că sunt 
pentru mine. 

— La ce oră vrea domnul să fie servit? 

— Cât e ceasul acum? 

— Zece fără un sfert. 

— Ei bine, ai să serveşti la zece şi jumătate fix. Poate că 
Debray va fi silit să se ducă la minister... Şi de altminteri 
(Albert îşi consultă carnetul) este chiar ora pe care am 
indicat-o contelui, 21 mai, zece şi jumătate dimineaţa. Cu 
toate că nu pun mare temei pe făgăduiala sa, vreau să fiu 
exact. Ascultă, nu ştii dacă doamna contesă s-a sculat? 

— Dacă domnul viconte doreşte, mă voi interesa. 

— Da... Îi vei cere unul din serviciile de lichioruri al meu e 
incomplet şi îi vei spune că voi avea onoarea să trec pe la 


dânsa pe la orele trei, cerându-i permisiunea de a-i 
prezenta pe cineva. 

Valetul ieşi, Albert se trânti pe divan, rupse banderola 
câtorva gazete, privi spectacolele, se strâmbă constatând că 
se reprezintă o operă şi nu un balet, câută zadarnic la 
anunţurile de parfumerie un preparat pentru dinţi despre 
care i se vorbise şi aruncă unul după altul trei ziare, cele 
mai răspândite din Paris, murmurând cu un căscat prelung: 

— Nu zău, gazetele astea devin din zi în zi mai plicticoase. 

În acel moment, o trăsurică opri în faţa porţii şi, în clipa 
următoare, valetul reintră anunţându-l pe domnul Lucien 
Debray. Un tânăr înalt, blond, palid, cu ochii cenuşii şi 
siguri, cu buze subţiri, reci, cu haină albastră încheiată cu 
nasturi de aur, cizelaţi, cu cravata albă, cu lornion de baga 
atârnat de un fir de mătase şi pe care, printr-un efort al 
nervului sprâncenei şi al nervului zigomatic, izbutea să-l 
fixeze din când în când în cavitatea ochiului drept, intră 
fără să zâmbească, fără să vorbească şi cu un aer 
semioficial. 

— Bună ziua, Lucien... Bună ziua! Spuse Albert. A, mă 
îngrozeşti, dragul meu, cu exactitatea ta. Ce zic exactitate? 
Tu, pe care nu te aşteptam decât ultimul, soseşti la zece 
fără cinci, când întâlnirea definitivă nu e decât la zece şi 
jumătate. Miraculos! Nu cumva guvernul a fost trântit? 

— Nu, prea scumpule, zise tânărul, fixându-se în jilţ. 
Linişteşte-te, ne clătinăm mereu, însă nu cădem niciodată şi 
încep a crede că devenim de-a binelea inamovibili, fără să 
mai pun la socoteală că treburile Peninsulei ne vor 
consolida în chip absolut. 

— A, da, adevărat! Îl alungaţi pe don Carlos din Spania. 

— Nu, prea scumpule, să nu confundăm. Îl readucem de 
ceastălaltă parte a frontierei Franţei şi îi oferim o 
ospitalitate regală la Bourges. 

— La Bourges. 

— Da, la naiba, n-are de ce se plânge! Bourges e capitala 
regelui Charles al VII-lea. Cum, nu ştiai asta? Lucru e 


cunoscut de ieri de întregul Paris, iar alaltăieri transpirase 
la bursă, căci domnul Danglars - nu ştiu prin ce mijloc omul 
ăsta află noutăţile o dată cu noi -a jucată la hausse şia 
câştigat un milion. 

— Iar cu o panglică nouă, după câte se pare, căci văd o 
şuviţă albastră adăugată celorlalte. 

— Eh, mi-au trimis decorația Charles al III-lea, răspunse 
Debray, cu neglijenţă. 

— Haide, nu mai face pe indiferentul şi mărturiseşte că 
lucrul te-a bucurat. 

— A, da. Ca adaus la toaletă, o decorație stă bine pe o 
haină neagră, încheiată. E elegant. 

— Şi, spuse Morcerf zâmbind, îţi dă aerul prinţului de 
Galles sau al ducelui de Reichstadt. 

— lată de ce mă vezi aşa de dimineaţă, prea scumpule. 

— Pentru că ai decorația lui Charles al III-lea şi pentru că 
vroiai să-mi anunţi vestea aceasta bună? 

— Nu. Pentru că am petrecut noaptea expediind scrisori: 
douăzeci şi cinci de depeşe diplomatice. Când am venit 
acasă, azi-dimineaţă, am vrut să dorm, dar m-a apucat 
durerea de cap, aşa că m-am sculat ca să petrec un ceas 
călărind. La Boulogne m-au prins plictiseala şi foamea, doi 
duşmani care merg rareori împreună şi care, totuşi, s-au 
asociat în contra mea. Un fel de alianţă carlo-republicană. 
Mi-am amintit atunci că e ospăț la tine în dimineaţa asta şi 
iată-mă. Mi-e foame, hrâăneşte-mă. Sunt plictisit, distrează- 
mă. 

— Aceasta e datoria mea de amfitrion, dragă prietene, 
spuse Albert, sunând valetul, în timp ce Lucien zvârlea cu 
vârful vărguţei sale cu măciulie de aur, încrustat cu 
turcoaze, gazetele desfăcute, Germain, un pahar cu Xeres 
şi un pişcot. Până atunci, dragă Lucien, uite ţigări, 
bineînţeles, de contrabandă. Te poftesc să le guşti şi să-l 
inviţi pe ministrul tău să ne vândă ţigări la fel în locul foilor 
de nuc pe care bieţii cetăţeni sunt osândiţi să le fumeze. 


— Nici nu-mi trece prin minte! Din momentul în care le-ai 
avea date de guvern, nu le-ai mai vrea şi ţi s-ar părea 
execrabile. De altminteri, asta nu priveşte Internele, ci 
Finanţele, adresează-te domnului Humann, secţia 
contribuţiilor indirecte, coridorul A, numărul 26. 

— Serios, spuse Albert, mă uimeşti cu întinderea 
cunoştinţelor tale. Dar ia o ţigară. 

— A, dragă viconte, glăsui Lucien, aprinzând o manilă de 
la o lumânare roz ce ardea într-un sfeşnic de argint şi 
răsturnându-se pe divan. Dragă viconte, cât eşti de fericit 
că nu trebuie să faci ceva! Nu-ţi dai seama de norocul tău. 

— Şi ce ai face tu, scumpul meu pacificator de regate, 
întrebă Morcerf cu uşoară ironie, dacă nu ai face nimic? 
Cum? Secretarul particular al unui ministru lansat în marea 
cabală europeană şi în micile intrigi ale Parisului, având 
regi şi mai mult decât regi, regine de protejat, partide de 
reunit, alegeri de dirijat, făcând din cabinetul tău mai mult 
cu pana şi cu telegraful decât făcea Napoleon pe câmpurile 
de bătaie cu spada şi victoriile sale, posedând o rentă de 
douăzeci şi cinci de mii de livre, în afară de postul pe care îl 
ai, un cal pentru care Château-Renaud ţi-a oferit patru sute 
de ludovici şi pe care n-ai vrut să-l dai, un croitor care nu-ţi 
greşeşte niciodată un pantalon, având Opera, Jockey-Clubul 
şi teatrul Varietes - cum nu găseşti în toate acestea prilejuri 
de distracţie? Ei, bine, fie, am să te distrez eu. 

— Cum adică? 

— Dânduc-ţi posibilitatea să faci o cunoştinţă nouă. 

— Bărbat sau femeie? 

— Bărbat. 

— O, cunosc prea mulţi! 

— Dar nu ca acela despre care îţi vorbesc. 

— Şi de unde vine el? De la capătul lumii? 

— Poate de mai departe. 

— Drace, nădăjduiesc că nu el aduce dejunul nostru. 

— Nu, fii pe pace, dejunul nostru se prepară în bucătăriile 
materne. Dar îţi este foame? 


— Da, mărturisesc, oricât de umilitoare ar fi declaraţia 
asta. Dar am cinat ieri la domnul de Villefort şi - ai 
remarcat, dragă prietene? 

— Se cinează foarte prost la oamenii parchetului. S-ar zice 
că totdeauna au remuşcări. 

— Subestimezi mesele altora, măcar că nu se cinează bine 
nici la miniştrii tăi. 

— Da şi cel puţin nu invităm nici oameni cumsecade: iar 
dacă nu am fi obligaţi să facem onorurile mesei pentru 
câţiva mocofani care gândesc şi mai cu seamă care votează 
bine, ne-am feri ca de ciumă să cinăm la noi. le rog să crezi. 

— În cazul acesta, dragul meu, mai ia un pahar cu Xeres şi 
încă un pişcot. 

— Cu plăcere, vinul tău spaniolesc este excelent. Vezi bine 
că am avut dreptate să pacificăm ţara asta. 

— Da, dar don Carlos? 

— Ei, don Carlos o să bea vin de Bordeaux, iar peste zece 
ani îi vom căsători fiul cu mica regină. 

— Ceea ce îţi va aduce Lâna de aur dacă te mai afli la 
minister. 

— Albert, am impresia că în dimineaţa asta ai adoptat ca 
sistem să mă hrăneşti cu fum. 

— Recunosc că fumul amuză stomacul mai mult decât 
orice, dar uite că tocmai aud glasul lui Beauchamp în 
anticameră. Vă veţi ciondăni amândoi, aşa că o să vă treacă 
timpul mai uşor. 

— În legătură eu ce? 

— Cu ziarele. 

— O, dragă prietene, spuse Lucien cu dispreţ suveran, 
crezi că citesc ziarele? 

— Un motiv în plus ca să vă certaţi şi mai mult. 

— Domnul Beauchamp! Anunţă valetul. 

— Intră, intră, pană teribilă! Spuse Albert, sculându-se şi 
venind în întâmpinarea tânărului. Uite-l şi pe Debray, care 
te detestă fără să te citească. Cel puţin aşa spune. 


— Are dreptate, glăsui Beauchamp. Face ca mine: îl critic 
fără să ştiu ce face. Bună ziua, comandorule! 

— A, ai şi aflat? Răspunse secretarul particular, schimbând 
cu ziaristul o strângere de mână şi un zâmbet. 

— La naiba! Exclamă Beauchamp. 

— Şi ce se zice în lume? 

— În care lume? Avem multe lumi în anul de graţie 1838. 

— Eh, în lumea critico-politică al cărei leu eşti. 

— Se spune că este foarte just şi că semeni destul roşu ca 
să crească puţin albastru. 

— Nu e rău zis, glăsui Lucien. Dragă Beauchamp, de ce nu 
eşti tu de ai noştri? Cu inteligenţa ta ai face în trei sau 
patru ani situaţie. 

— De aceea nu aştept decât un lucru ca să-ţi urmez sfatul: 
un minister care să fie asigurat pentru şase luni. Acum, un 
singur cuvânt dragă Albert, căci se impune să-l las pe bietul 
Lucien să respire. Dejunăm sau cinăm? Eu am Camera. 
Precum vezi, meseria noastră nu e trandafirie. 

— Se va dejuna doar. Nu mai aşteptăm decât două 
persoane şi ne vom aşeza la masă de îndată ce vor sosi. 

— Şi ce fel de persoane aşteptaţi la dejun? Întrebă 
Beauchamp. 

— Un nobil şi un diplomat, zise Albert. 

— În cazul acesta, nobilul merită două ore şi diplomatul 
două. Voi reveni la desert. Păstrează-mi fragi, cafea şi ţigări. 
Am să mănânc o costiţă la Cameră. 

— Să nu faci asta Beauchamp, căci chiar dacă nobilul ar fi 
un Montmorency şi diplomatul un Metternich, vom dejuna 
la ceasurile zece şi jumătate fix. Până atunci, fă ca Debray: 
gustă X-eresul meu şi pişcoturile. 

— Bine, fie, rămân. Trebuie cu orice preţ să mă distrez în 
dimineaţa asta. 

— Bravo, eşti în situaţia lui Debray! Mi se pare totuşi că, 
atunci când guvernul e trist, se cuvine ca opoziţia să fie 
veselă. 


— Dragă prietene, tu nu şti ce mă ameninţă. Am să aud în 
dimineaţa asta un discurs al domnului Danglars la Camera 
deputaţilor, iar diseară, la nevastă-sa, tragedia unui pair de 
Franţa. Să-l ia dracu de guvern constituţional! lar pentru că 
aveam putinţa de alegere, după câte se spune, cum de l-am 
preferat pe acesta? 

— Înţeleg. Ai nevoie să faci provizie de ilaritate. 

— Nu vorbiţi rău despre discursurile domnului Danglars, 
spuse Debray. El votează pentru voi, face opoziţie. 

— Tocmai asta e nenorocirea! De aceea aştept să-l trimiteţi 
să pălăvrăgească la Luxemburg ca să râd cu toată pofta. 

— Dragul meu, îi spuse Albert lui Beauchamp, se vede că 
treburile Spaniei sunt aranjate, căci în dimineaţa asta eşti 
de o acrime revoltătoare. Nu uita că la cronica pariziană se 
vorbeşte despre o căsătorie între mine şi domnişoara 
Eugenie Danglars. Nu pot, deci, cu conştiinţa senină, să le 
las să vorbeşti rău despre elocvenţa unui om care îmi va 
spune într-o zi: „Domnule viconte, ştii că dau fiicei mele 
două milioane?” 

— Haidade, exclamă Beauchamp, căsătoria asta nu se va 
face niciodată. Regele a putut să-l facă baron, va putea să-l 
facă pair, dar nu-l va face nobil, iar contele de Morcerf e o 
spadă prea aristocratică pentru a consimţi, în schimbul a 
două milioane amărâte, la o mezalianţă. Vicontele de 
Morcerf nu trebuie să se însoare decât cu o marchiză. 

— Două milioane! Cu toate acestea e o sumă frumuşică! 
Reluă Morcerf. 

— E capitalul social al unui teatru de bulevard sau al unui 
drum de fier de la Grădina plantelor la Rapee. 

— Morcerf, lasă-l să spună ce o vrea, replică Debray cu 
moliciune şi însoară-te. Te însori cu eticheta unei pungi, nu-i 
aşa? Ei bine, ce-ţi pasă? E preferabil ca pe eticheta aceasta 
să fie un blazon în minus şi un zero în plus. Ai şapte 
blazoane pe armurile tale, vei da trei nevestei tale şi tot îţi 
mai rămân patru. Adică unul mai mult decât domnului de 


Guise, care era cât pe-aci să fie regele Franţei şi al cărui 
văr primar era împăratul Germaniei. 

— Cred că ai dreptate, Lucien, îi răspunde Albert distrat. 

— Cu siguranţă. De altminteri, orice milionar e nobil, adică 
poate să fie. 

— Sst! Nu spune asta, Debray, zise Beauchamp râzând, 
căci, ca să te vindece de mania ta de a face paradoxuri, 
Château-Renaud te va străpunge cu spada lui Renaud de 
Montauban, strămoşul său. 

— Domnul de Château-Renaud! Domnul Maximilien 
Morrel! Anunţă valetul alţi doi musafiri. 

— În cazul acesta, suntem toţi, aşa că vom începe să 
dejunăm, se bucură Beauchamp. Căci, dacă nu mă înşel, nu 
mai aşteptai decât două persoane, Albert. 

— Morrel? Murmură Albert surprins, Morrel? Ce 
înseamnă asta? 

— Dar, până să termine, domnul de Château-Renaud, un 
tânăr frumos de treizeci de ani, nobil din creştet până în 
tălpi, adică având figura unui de Guiche şi spiritul unui 
Mortemart, îl apucase pe Albert de mână. 

— Permite-mi, dragul meu, îi spuse el, să-ţi prezint pe 
domnul căpitan de spahii Maximilien Morrel, prietenul meu 
şi, mai mult decât atât, salvatorul meu. De altminteri, omul 
se prezintă destul de bine el însuşi. Viconte, salută-l pe 
eroul meu! 

Şi se dădu la o parte ca să facă loc unui tânăr nobil înalt, 
cu fruntea lată, cu ochi străpungători, cu mustăţi negre, pe 
care cititorii îşi amintesc a-l fi văzut la Marsilia, într-o 
împrejurare îndeajuns de dramatică, poate, ca să nu-l fi 
uitat. O uniformă bogată, semifranţuzească, semiorientală, 
purtată admirabil, scotea în relief pieptul lat, decorat cu 
crucea Legiunii de Onoare şi zvelteţea cutezătoare a taliei. 
Tânărul ofiţer se înclină cu o politeţe elegantă. Morrel era 
grațios în fiecare mişcare a sa, deoarece era puternic. 

— Domnule, spuse Albert cu afectuoasă curtoazie, domnul 
baron de Château-Renaud ştia câtă plăcere îmi va face 


prilejuindu-mi cunoştinţa dumneavoastră. Sunteţi prietenul 
său, domnule, fiţi şi al nostru. 

— Foarte bine, interveni Château-Renaud şi doreşte-ţi 
dragă viconte ca, atunci când se va ivi ocazia, să facă 
pentru tine ce-a făcut pentru mine. 

— Dar ce a făcut? Întrebă Albert. 

— O, zise Morrel, nu merită osteneala de a mai vorbi 
despre aceasta, iar domnul exagerează. 

— Cum, nu merită osteneala de a mai vorbi? Exclamă 
Château-Re-naud. Nu merită viaţa osteneala de a vorbi 
despre ea?... Nu, zău, cele ce spui sunt prea filosofice, 
scumpe domnule Morrel... Sunt bune pentru dumneata, 
care îţi expui viaţa în fiecare zi, dar pentru mine, care mi-o 
expun întâmplător, o dată... 

— Ceea ce văd mai limpede în toate acestea, baroane, e că 
domnul căpitan Morrel ţi-a salvat viaţa. 

— O, de bună seamă că da! Spuse Château-Renaud. 

— Şi cu ce ocazie? Întrebă Beauchamp. 

— Beauchamp, prietene, află că eu mor de foame, spuse 
Debray. Nu te avânta deci în poveşti. 

— Bine, dar eu nu împiedic pe nimeni să se aşeze la masă, 
spuse Beauchamp... Château-Renaud ne va istorisi 
întâmplarea în timpul dejunului. 

— Domnilor, declară Morcerf, nu e decât zece şi un sfert, 
ţineţi seama că mai aşteptăm un musafir. 

— A, într-adevăr, un diplomat, spuse Debray. 

— Un diplomat sau altceva, habar nu am. Ceea ce ştiu este 
că, întrucât mă priveşte, l-am însărcinat cu o misiune de 
care s-a achitat aşa de bine, spre mulţumirea mea, încât, 
dacă eram rege, l-aş fi făcut în chiar clipa aceea cavaler al 
tuturor ordinelor mele, presupunând că aveam în acelaşi 
timp la dispoziţie Lâna de aur şi Jartiera. 

— În cazul acesta, deoarece nu ne aşezăm încă la masă, 
spuse Debray, baroane, toarnă-ţi un pahar cu Xeres, cum 
am făcut noi şi istoriseşte-ne întâmplarea. 

— Ştiţi cu toţii că îmi venise ideea să merg în Africa. 


— Un drum pe care l-au trasat strămoşii tăi, dragă 
Château-Renaud, răspunse Morcerf cu galanterie. 

— Dar mă îndoiesc că el s-a dus, aşa cum s-au dus ei, 
pentru a elibera mormântul lui lisus. 

— Ai dreptate, Beauchamp, spuse tânărul aristocrat. 
Plecasem pur şi simplu ca să fac exerciţii de pistol, ca 
amator. Duelul îmi repugnă, precum ştiţi, de când doi 
martori pe care îi alesesem ca să rezolve o afacere m-au 
silit să zdrobesc braţul unuia dintre cei mai buni prieteni ai 
mei, bietul Franz d'Epinay, pe care îl cunoaşteţi cu toţii. 

— A, da, adevărat, v-aţi bătut pe vremuri, spuse Debray. 
Cu ce ocazie? 

— Să mă ia dracu dacă îmi amintesc, glăsui Château- 
Renaud. Ceea ce îmi aduc însă perfect aminte e că, fiindu- 
mi ruşine să las un talent ca al meu să doarmă, am vrut să 
încerc asupra arabilor nişte pistoale noi care îmi fuseseră 
făcute cadou. În consecinţă, m-am îmbarcat pentru Oran. 
De la Oran am ajuns la Constantine, exact în momentul în 
care ne luam tălpăşiţa. M-am retras împreună cu ceilalţi. 
Patruzeci şi opt de ore am suportat destul de bine ploaia, în 
timpul zilei şi zăpada, în timpul nopţii. În sfârşit, în a treia 
dimineaţă, calul meu muri de frig. Bietul animal! Deprins cu 
păturile şi cu soba din grajd... Un cal arab care s-a simţit 
cam dezrădăcinat, întâlnind zece grade de frig în Arabia. 

— De aceea vrei să cumperi calul meu englezesc, spuse 
Debray. Îţi închipui că el va suporta frigul mai bine decât 
arabul tău. 

— "Te înşeli, căci am jurat să nu mă mai întorc în Africa. 

— Ai tras, va să zică, o frică straşnică? Întrebă 
Beauchamp. 

— Pe cuvântul meu, da, mărturisesc, răspunse Château- 
Renaud; şi aveam motive. Calul meu era mort; mă 
retrăgeam pe jos; şase arabi veniră în galop să-mi taie 
capul; doborâi doi cu două focuri de puşcă, doi cu două 
focuri de pistol; dar mai rămâneau doi, iar eu eram 
dezarmat. Unul mă apucă de păr - de aceea îl port scurt 


acum, nu se ştie ce se poate întâmpla —, altul îmi tăie gâtul 
cu iataganul şi simţeam frigul de gheaţă al fierului, când 
domnul pe care îl vedeţi se năpusti asupra lor, îl ucise pe cel 
care mă ţinea de păr cu un foc de pistol şi crăpă capul cu o 
lovitură de sabie celui care se pregătea să-mi taie gâtul. 
Domnul îşi propusese să salveze un om în ziua aceea, iar 
hazardul a vrut ca eu să fiu acela; când am să fiu bogat, voi 
pune pe Klagmann sau pe Marochetti să ridice o statuie 
Hazardului. 

— Da, spuse Morrel zâmbind. Era la 5 septembrie, adică 
aniversarea unei zile când părintele meu a fost salvat în 
chip miraculos. De aceea, pe cât stă în puterea mea, 
celebrez în fiecare an ziua asta prin vreo faptă... 

— Eroică, nu-i aşa? Întrerupse Château-Renaud. Pe scurt, 
alesul am fost eu, dar asta nu e totul. După ce m-a salvat de 
fier, m-a salvat de frig, dându-mi, nu jumătate din mantaua 
sa, cum făcea Sfântul Martin, ci dându-mi-o întreagă. Apoi 
de foame, împărțind cu mine - ghiciţi ce? 

— Un pateu de la Felix? Întrebă Beauchamp. 

— Nu. Calul său din care mâncarăm fiecare câte o bucată, 
cu multă poftă: era greu. 

— Calul? Întrebă Morcerf râzând. 

— Nu, sacrificiul, răspunse Château-Renaud. Întrebaţi-l pe 
Debray dacă l-ar sacrifica pe englezul său pentru un străin? 

— Pentru un străin, nu, spuse Debray, dar pentru un 
prieten, poate. 

— Eu am ghicit că veţi deveni prietenul meu, domnule 
baron, glumi Morrel. De altminteri, am mai avut onoarea să 
vă spun, eroism sau nu, sacrificiu sau nu, în ziua aceea 
datoram o ofrandă nenorocului ca răsplată pentru favoarea 
pe care norocul ne-a făcut-o cândva. 

— Întâmplarea la care domnul Morrel face aluzie, continuă 
Château-Renaud, este o istorie admirabilă, pe care vă va 
povesti-o într-o zi, după ce veţi face cunoştinţă mai 
apropiată cu el. Pentru astăzi, să ne garnisim stomacul, nu 
memoria. La ce oră dejunezi, Albert? 


— La zece şi jumătate. 

— Exact? Întrebă Debray, scoţându-şi ceasul. 

— O, îmi veţi acorda cele cinci minute de graţie, spuse 
Morcerf, căci şi eu aştept un salvator. 

— Al cui? 

— Al meu, răspunse Morcertf. Credeţi că nu pot să fiu şi eu 
salvat şi că numai arabii retează capul? Dejunul nostru este 
un dejun filantropic şi vom avea la masă - cel puţin 
nădăjduiesc - doi binefăcători ai omenirii. 

— Cum o să procedăm, căci n-avem decât un premiu 
Montyon? Întrebă Debray. 

— Ei, bine, îl vom da cuiva care n-a făcut nimic ca să-l aibă, 
spuse Beauchamp. De obicei, în felul ăsta, scapă din 
încurcătură şi Academia. 

— Şi de unde vine el? Întrebă Debray. Scuză-mi stăruința, 
ştiu că ai răspuns întrebării, dar destul de vag ca să-mi 
permit a o pune din nou. 

— La drept vorbind, spuse Albert, nu ştiu. Când l-am 
invitat acum trei luni, se afla la Roma. Dar cine ar putea să 
spună unde a mai fost de atunci? 

— Şi îl crezi capabil să fie exact? Întrebă Debray. 

— Îl cred capabil de orice, răspunse Morcerf. 

— Ia seama că, împreună cu cele cinci minute de graţie, în 
total mai avem zece minute. 

— Voi profita de ele ca să vă spun un cuvânt despre 
invitatul meu. 

— Pardon, întrebă Beauchamp, e materie pentru un 
foileton în cele ce ne vei povesti? 

— Da, desigur, spuse Morcerf, ba chiar cât se poate de 
interesantă. 

— Spune atunci, căci văd bine că am să lipsesc de la 
Cameră. Trebuie să mă despăgubesc. 

— Mă găseam la Roma în timpul ultimului carnaval. 

— Ştim asta, spuse Beauchamp. 

— Da, dar ceea ce nu ştiţi e că am fost răpit de tâlhari. 

— Nu există tâlhari, declară Debray. 


— Ba da, chiar foarte hidoşi, adică admirabili, căci aceia 
întâlniți de mine înspăimântau prin frumuseţea lor. 

— Dragă Albert, spuse Debray, recunoaşte că bucătarul 
tău e în întârziere, că stridiile n-au sosit de la Marennes sau 
de la Ostanda şi că, după exemplul doamnei de Maintenon, 
vrei să înlocuieşti prânzul printr-o poveste. Spune-o, dragul 
meu, suntem îndeajuns de binevoitori ca să te iertăm şi să-ţi 
ascultăm povestea, oricât de extraordinară făgăduieşte să 
fie. 

— Iar eu vă spun că, oricât de extraordinară este, e 
adevărată de la un capăt la altul. Tâlharii mă răpiseră, deci 
şi mă duseseră într-un loc foarte trist, care se numeşte 
catacombele de la San-Sebastian. 

— Cunosc locul, spuse Château-Renaud. Era cât pe-aci să 
fac friguri acolo. 

— Mie mi s-a întâmplat mai mult decât atât, zise Morcerf, 
le-am avut cu adevărat. Mi se comunicase că sunt prizonier 
dacă nu achit preţul de răscumpărare, patru mii de taleri 
romani. Din nefericire, nu mai aveam decât o mie cinci sute. 
Eram la capătul călătoriei şi creditul meu era epuizat. Îi 
scrisei lui Franz. Uite, Franz era martor şi puteţi să-l 
întrebaţi dacă mint cu o virgulă. Îi scrisei lui Franz că, dacă 
nu vine la şase dimineaţa cu cei patru mii de taleri, la şase 
şi zece minute voi întâlni sfinţii prea fericiţi şi pe glorioşii 
martiri în tovărăşia cărora aveam onoarea să mă găsesc. lar 
domnul Luigi Vampa - acesta e numele căpeteniei de tâlhari 
—, vă rog să credeţi, s-ar fi ţinut scrupulos de cuvânt. 

— Dar Franz a sosit cu cei patru mii de taleri? Întrebă 
Château-Renaud. Ce dracu, patru mii de taleri nu sunt o 
problemă când te numeşti Franz d'Epinay sau Albert de 
Morcerf! 

— Nu, a sosit pur şi simplu cu musafirul pe care vi-l anunţ 
şi pe care nădăjduiesc să vi-l prezint. 

— Domnul acesta e, aşadar, un Hercule ce ucide pe Cacus, 
un Perseu care o mântuieşte pe Andromeda? 

— Nu, e un bărbat cam de statura mea. 


— Înarmai până în dinţi? 

— N-avea nici măcar o undrea. 

— A tratat răscumpărarea ta? 

— A şoptit două cuvinte la urechea căpitanului şi am fost 
liber. 

— Te pomeneşti că i s-au cerut chiar scuze pentru faptul 
că le-au arestat! Ricană Beauchamp. 

— Exact, spuse Morcert. 

— A, va să zică omul acesta era Ariosto. 

— Nu, era pur şi simplu contele de Monte-Cristo. 

— Nu există nici un coate de Monte-Cristo, spuse Debray. 

— Nici eu nu cred, adăugă Château-Renaud, cu calmul 
celui care cunoaşte pe degete nobilimea europeană. Cine a 
auzit de existenţa vreunui conte de Monte-Cristo? 

— Poate că vine din "Ţara Sfântă, spuse Beauchamp. 
Vreunul din străbunii săi va fi posedat Calvarul, aşa cum 
Mortemarii au posedat Marea Moartă. 

— Pardon, spuse Maximilien, mi se pare că vă voi scoate eu 
din încurcătură, domnilor. Monte-Cristo e o insulă mică 
despre care i-am auzit deseori vorbind pe marinarii din 
serviciul părintelui meu. Un grăunte de nisip în mijlocul 
Mediteranei, un atom în infinit. 

— Exact aşa e, domnule, spuse Albert; ei, bine, peste acest 
grăunte de nisip, peste acest atom, e senior şi rege cel 
despre care vă vorbesc. Desigur că îşi va fi cumpărat 
brevetul de conte, undeva, prin Toscana. 

— Va să zică, e bogat contele tău? 

— Îmi închipui că da. 

— Dar aşa ceva cred că se vede! 

— 'Te înşeli, Debray. 

— Nu te mai înţeleg. 

— Ai citit O mie şi una de nopți? 

— Ce întrebare! 

— Ştii oare dacă oamenii de acolo sunt bogaţi sau săraci? 
Dacă boabele lor de grâu nu sunt rubine sau diamante? Au 
aerul unor pescari amărâţi, nu-i aşa? Îi tratezi ca atare şi, 


deodată, ei îţi deschid o peşteră misterioasă unde găseşti o 
comoară cu care poţi cumpăra India. 

— Ei, şi? 

— Contele meu de Monte-Cristo e unul dintre pescarii 
aceştia. Are chiar un nume scos din poveste, se numeşte 
Simbad marinarul şi posedă o peşteră plină cu aur. 

— Morcerf, ai văzut peştera? Întrebă Beauchamp. 

— Eu nu, ci Franz. Dar, sst! 

— Nu trebuie spus un cuvânt despre asta în faţa lui. Franz 
a coborât acolo cu ochii legaţi şi a fost servit de muţi şi de 
femei pe lângă care, pare-se, Cleopatra nu e decât o 
zdreanţă. În privinţa femeilor, nu este tocmai sigur, 
deoarece ele au intrat decât după ce consumase haşiş. Aşa 
că s-ar putea prea bine ca aşa-zisele femei să fi fost pur şi 
simplu un cadril de statui. 

Tinerii îl priviră pe Morcerf cu ochi care voiau să spună: 

— Dragul meu, baţi câmpii sau îţi râzi de noi? 

— Într-adevăr, spuse Morrel pe gânduri, am auzit şi eu un 
marinar bătrân, cu numele de Penelon, povestind ceva 
asemănător celor spuse de domnul de Morcerf. 

— E o fericire că domnul Morrel îmi vine în ajutor, exclamă 
Albert. Vă indispune, nu-i aşa, că el aruncă o rază de lumină 
în labirintul meu? 

— Pardon, dragă prietene, spuse Debray, ne povesteşti 
lucruri neverosimile... 

— Asta pentru că ambasadorii şi consulii voştri nu vă 
pomenesc nimic despre ele. N-au timp, ei ţin să-şi 
molesteze compatrioţii care călătoresc. 

— Uite că te superi şi că te năpusteşti asupra bieţilor 
noştri agenţi. Ei, Doamne, cu ce vrei să te protejeze? 
Camera le retează în fiecare zi apuntamentele, de aceea nu 
mai găseşti niciunul dispus să reprezinte ţara. Vrei să fii 
ambasador, Albert? Intervin eu să te numească la 
Constantinopole. 

— Nu vreau, pentru ca nu cumva, la prima demonstraţie 
pe care o voi face în favoarea lui Mehmed-Ali, sultanul să-mi 


trimită şnurul, iar secretarii să mă stranguleze. 

— Ai dreptate, spuse Debray. 

— Da, dar toate astea nu-l împiedică pe contele meu de 
Monte-Cristo să existe. 

— La naiba, toată lumea există! 

— Nici vorbă, toată lumea există, dar nu în astfel de 
condiţii. Nu toată lumea are sclavi negri, galerii princiare, 
cai de şase mii de franci bucata, metrese grecoaice. 

— Ai văzut-o pe grecoaică? 

— Da, am văzut-o şi am auzit-o, am văzut-o la teatrul Valle 
şi am auzit-o într-o zi când am dejunat la conte. 

— Prin urmare, omul tău extraordinar mănâncă? 

— Da, dar mănâncă aşa de puţin încât nici nu merită să 
vorbim despre asta. 

— Veţi vedea că este un vampir. 

— Râzi dacă vrei. La fel spunea şi contesa G. Care, precum 
ştiţi, l-a cunoscut pe lordul Ruthwen. 

— Straşnic! Spuse Beauchamp. lată, pentru un om care nu 
este ziarist, pandantul faimosului şarpe de mare din 
Constituţionalul. Un vampir, admirabil subiect! 

— Ochiul sălbatic, a cărui lumină se micşorează şi se 
măreşte după voinţă, peroră Debray. Unghiul facial 
dezvoltat, fruntea magnifică, tenul livid, barba neagră, 
dinţii albi şi ascuţiţi, politeţea la fel. 

— Exact aşa, Lucien, spuse Morcerf. Semnalmentele sunt 
schiţate întocmai. Da, politeţe ascuţită şi incisivă. Omul 
acesta mi-a dat de multe ori fiori. Într-o zi, de exemplu, 
când priveam împreună o execuţie, am avut senzaţia că mă 
simt rău, mai mult pentru că îl vedeam şi-l auzeam vorbind 
cu răceală despre toate supliciile pământului, decât pentru 
că îl vedeam pe călău făcându-şi datoria şi auzeam 
strigătele osânditului. 

— Nu te-a dus cumva în ruinele Coliseului ca să-ţi sugă 
sângele, Morcerf? Întrebă Beauchamp. 

— Sau, după ce te-a scăpat, nu te-a pus să iscăleşti vreun 
pergament roşu, prin care îi cedai sufletul, ca Esau, dreptul 


primului născut pentru un blid de linte? 

— Râdeţi! Râdeţi cât vreţi, domnilor! Spuse Morcerf cam 
jignit. Când vă privesc pe voi, frumoşii parizieni, deprinşi cu 
bulevardul Gand, plimbăreţi prin Bois de Boulogne, şi-mi 
amintesc de omul acesta, ei bine, am impresia că nu facem 
parte din aceeaşi specie. 

— Sunt mândru de asta! Spuse Beauchamp. 

— Fapt este că, interveni Château-Renaud, contele tău de 
Monte-Cristo e un bărbat galant în momentele lui libere, 
exceptând totuşi micile sale aranjamente cu bandiții italieni. 

— Eh, nu există bandiți italieni! Spuse Debray. 

— Nici vampiri! Adăugă Beauchamp. 

— Şi nici vreun conte de Monte-Cristo, adăugă Debray. 
Dragă Albert, uite că sună zece şi jumătate. 

— Mărturiseşte că ai avut un coşmar şi să trecem la masă, 
spuse Beauchamp. 

Dar vibrația pendulului încă nu se stinsese, când uşa se 
deschise şi Germain anunţă: 

— Excelenţa sa, contele de Monte-Cristo! 

Auditorii tresăriră fără să vrea, ceea ce arătă preocuparea 
strecurată de povestirea lui Morcerf în sufletul lor. Nici 
Albert nu-şi putu înfrâna o emoție subită. 

Nu se auzise nici o trăsură în stradă, nici paşi în 
anticameră. Chiar uşa se deschisese fără zgomot. 

Contele apăru în prag, îmbrăcat cu cea mai mare 
simplitate, dar nici cel mai pretenţios leu n-ar fi putut găsi 
un cusur acestei toalete. Totul era de un gust rafinat, totul 
ieşea din mâinile celor mai eleganţi furnizori: haine, pălărie, 
rufărie. 

Părea în vârstă de abia treizeci şi cinci de ani, iar ceea ce îi 
izbi pe toţi fu extrema lui asemănare cu portretul pe care îl 
schiţase Debray. 

Contele înaintă zâmbind în mijlocul salonului şi veni drept 
spre Albert, care, venind în întâmpinarea lui, îi întinse mâna 
grăbit. 


— Exactitatea, spuse contele de Monte-Cristo, e politeţea 
regilor, după câte a susţinut, cred, un suveran al nostru. 
Dar, cu toată bunăvoința, ea nu e totdeauna şi-a călătorilor. 
Cu toate acestea, nădâăjduiesc, dragă viconte, că vei scuza 
cele două, trei secunde de întârziere a mea. Cinci sute de 
leghe nu se fac fără anumite dificultăţi, mai cu seamă în 
Franţa, unde este, pare-se, interzisă îmboldirea surugiilor. 

— Domnule conte, răspunse Albert, tocmai anunţam vizita 
dumneavoastră câtorva prieteni invitaţi de mine cu prilejul 
făgăduielii ce aţi binevoit să-mi faceţi şi pe care am onoarea 
să vi-i prezint. Ei sunt domnul conte de Château-Renaud, a 
cărui nobleţe numără doisprezece pairi şi ai cărui strămoşi 
au avut locul lor la Masa Rotundă; domnul Lucien Debray, 
secretar particular al ministrului de interne; domnul 
Beauchamp, ziarist teribil, spaima guvernului francez, dar 
de care, cu toată faima sa naţională, n-aţi auzit, poate, 
vorbindu-se în Italia, dat fiind că ziarul său nu pătrunde 
acolo; în sfârşit, domnul Maximilien Morrel, căpitan de 
spahii. 

La auzul acestui nume, contele care, până atunci, salutase 
curtenitor, dar cu o răceală şi o impasibilitate specific 
englezeşti, făcu fără să vrea un pas înainte şi o îmbujorare 
uşoară trecu fulgerător pe obrajii săi palizi. 

— Domnul poartă uniforma noilor biruitori francezi, spuse 
el. Frumoasă uniformă. 

Nu s-ar fi putut exprima sentimentul care dădea glasului 
contelui o vibraţie atât de profundă şi care făcea să-i 
strălucească, parcă fără de voie, ochii atât de frumoşi, de 
calmi şi de limpezi când nu avea vreun motiv să-i voaleze. 

— Nu-i văzuserăţi niciodată pe africanii noştri, întrebă 
Albert. 

— Niciodată, răspunse contele, recăpătându-şi complet 
stăpânirea de sine. 

— Domnule, sub uniforma aceasta bate una din inimile 
cele mai brave şi mai nobile ale armatei. 

— O, domnule conte! Întrerupse Morrel. 


— Daţi-mi voie, căpitane... Şi noi am aflat, continuă Albert, 
în legătură cu domnul, o faptă atât de eroică încât, deşi l-am 
văzut astăzi pentru prima oară, îi cer favoarea de avi-l 
prezenta ca pe prietenul meu. 

Şi se puteau remarca încă o dată la contele de Monte- 
Cristo, auzind aceste cuvinte, privirea ciudată de fixitate, 
roşeaţa fugară şi uşoara tremurare a pleoapelor, care îi 
trădau de obicei emoția. 

— A, domnul e o inimă nobilă? Cu atât mai bine! Remarcă 
contele. Exclamaţia aceasta, care răspundea mai degrabă 
propriei gândiri, decât cuvintelor lui Albert, îi surprinse pe 
toţi şi în special pe Morrel. Acesta îl privi mirat pe contele 
de Monte-Cristo. Dar în acelaşi timp intonaţia era aşa de 
blândă şi de suavă că, oricât de ciudată fu exclamaţia, nu 
puteai să te superi. 

— De ce s-ar îndoi oare? Întrebă Beauchamp pe Château- 
Renaud. 

— Într-adevăr, răspunse acesta, care, cu deprinderea lumii 
şi cu precizia ochiului său aristocratic, pătrunsese din 
Monte-Cristo tot ce se putea pătrunde, într-adevăr, Albert 
nu ne-a amăgit. Contele e un personaj ciudat. Ce spui, 
Morrel? 

— Pe cuvântul meu, spuse acesta, are ochi sinceri şi glas 
simpatic. Îmi place, cu toate că a făcut o reflexie bizară pe 
seama mea. 

— Domnilor, li se adresă Albert, Germain mă anunţă că 
sunteţi serviţi. Scumpe conte, permiteţi-mi să vă arăt 
drumul. 

Trecură tăcuţi în sala de mâncare. Îşi ocupă fiecare locul. 
— Domnilor, spuse contele, aşezându-se, permiteţi-mi o 
mărturisire care va fi scuza mea pentru toate abaterile pe 
care poate le voi face: eu sunt străin, dar în aşa măsură 

străin, încât mă aflu pentru întâia oară la Paris. Viaţa 
franceză mi-e deci pe de-a-ntregul necunoscută şi n-am 
trăit până în prezent decât viaţa orientală, cea mai 
antipatică bunelor tradiţii pariziene. Vă rog, deci, să mă 


scuzaţi dacă veţi găsi la mine deprinderi prea turceşti, prea 
napolitane sau prea arabe. Cu aceste zise, domnilor, să 
mâncăm. 

— Cum rosteşte toate acestea! Murmură Beauchamp. 
Hotărât lucru, e un mare senior. 

— Un mare senior! Repetă Debray. 

— Un mare senior al lumii, domnule Debray, spuse 
Château-Renaud. 


Capitolul III Dejunul 


Contele era, vă amintiţi, un comesean sobru. Albert făcu 
remarca aceasta, mărturisind temerea că, de la început, 
viaţa pariziană va displăcea călătorului prin latura ei cea 
mai materială, dar totodată şi cea mai necesară. 

— Dragă conte, spuse el, mă vedeţi cuprins de-o temere: 
că bucătăria din strada Herdel nu vă va fi pe plac, la fel ca 
cea din piaţa Spaniei. Ar fi trebuit să vă întreb ce doriţi şi să 
prepar câteva bucate pe gustul dumneavoastră. 

— Dacă m-aţi cunoaşte mai bine, domnule, răspunse 
contele zâmbind, nu v-ar preocupa o grijă aproape 
umilitoare pentru un călător ca mine care a trăit, rând pe 
rând, cu macaroane la Neapole, cu polenta la Milano, cu 
ghiveci la Valencia, cu pilaf la Constantinopol, cu orez în 
India şi cu cuiburi de rândunele în China. Bucătăria, nu 
există pentru un cosmopolit ca mine. Mănânc de toate şi 
pretutindeni, însă mănânc puţin. lar astăzi, când îmi 
reproşaţi sobrietatea, mă găsesc într-un moment cu poftă 
de mâncare, căci de ieri-dimineaţă nu am gustat nimic. 

— Cum, de ieri-dimineaţă? Exclamară tovarăşii de masă. 
N-aţi mâncat nimic de douăzeci şi patru de ore? 

— Nu, răspunse contele de Monte-Cristo. Fusesem obligat 
să mă abat din drum şi să iau informaţii în împrejurimile 
localităţii Nimes, astfel că eram oarecum în întârziere şi n- 
am vrut să mă opresc. 


— Şi aţi mâncat în trăsura dumneavoastră? Întrebă 
Morcerf. 

— Nu, am dormit, aşa cum mi se întâmplă când mă 
plictisesc, fără să am curajul a mă distra, sau când mi-e 
foame, fără să am poftă de mâncare. 

— Dar dumneavoastră comandaţi somnului, domnule? 
Întrebă Morrel. 

— Aproape. 

— Aveţi o reţetă pentru aceasta? 

— Infailibilă. 

— Ea ar fi excelentă pentru noi, africanii, care nu avem 
totdeauna ce să mâncăm şi care avem rareori ce să bem, 
spuse Morrel. 

— Da, îl aprobă Monte-Cristo. Din păcate, reţeta mea, 
excelentă pentru un om ca mine, care duce o viaţă cu totul 
excepţională, ar fi foarte primejdioasă aplicată unei armate 
care nu s-ar mai trezi când ai avea nevoie de ea. 

— Şi se poate şti reţeta aceasta? Întreabă Debray. 

— O, Doamne, da, spuse Monte-Cristo. Nu fac dintr-însa 
nici un secret. E un amestec de opiu excelent, pe care m-am 
dus eu însumi să-l caut la Canton, pentru a fi sigur că-lam 
pur şi din cel mai bun haşiş care se recoltează în Orient, 
adică între Tigru şi Eufrat. Se amestecă în părţi egale şi se 
fac nişte pilule pe care le înghiţi când ai nevoie. Efectul se 
arată după zece minute. Întrebaţi-l pe domnul baron Franz 
d'Epinay. Mi se pare că ela gustat într-o zi. 

— Da, răspunse Morcerf, mi-a spus câte ceva în privinţa 
aceasta, ba chiar a păstrat o foarte plăcută amintire. 

— Dar, întrebă Beauchamp, care, ca ziarist, era foarte 
incredul, purtaţi totdeauna drogul acesta la 
dumneavoastră? 

— Totdeauna, răspunse Monte-Cristo. 

— Ar fi o indiscreţie dacă v-aş cere să-mi arătaţi 
preţioasele pilule? Continuă Beauchamp, nădăjduind că-l va 
înfunda pe străin. 


— Nu, domnule, răspunse contele. Şi scoase din buzunar o 
admirabilă bombonieră scobită într-un singur smarald şi 
închisă printr-un zăvor de aur care, desfăcându-se, arăta o 
ghiulea mică, de culoare verzuie şi de mărimea unui bob de 
mazăre. Bobul avea un miros acru, pătrunzător. Se aflau 
patru sau cinci la fel în smaraldul care putea să cuprindă o 
duzină. 

Bomboniera făcu ocolul mesei, dar mai mult pentru a fi 
examinat minunatul smarald decât pentru a vedea sau 
mirosi pilulele. 

— Desfătarea aceasta v-o prepară bucătarul 
dumneavoastră? Întrebă Beauchamp. 

— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, nu las desfătările 
mele reale la cheremul mâinilor nevrednice. Sunt un 
chimist îndeajuns de bun, astfel că îmi prepar singur 
pilulele. 

— Smaraldul este admirabil şi este cel mai mare pe care l- 
am văzut vreodată, cu toate că mama are câteva bijuterii de 
familie remarcabile, spuse Château-Renaud. 

— Aveam trei la fel, declară Monte-Cristo: am dat unul 
Marelui Senior, care şi l-a montat pe sabie; altul, Sfântului 
Părinte, care şi l-a încrustat pe mitră în faţa altui smarald, 
aproape asemănător, dar mai puţin frumos, care fusese dat 
predecesorului, Pius al VII-lea, de către împăratul 
Napoleon; l-am păstrat pe al treilea pentru mine şi l-am 
scobit, ceea ce i-a luat jumătate din valoare însă l-a făcut 
mai util pentru întrebuinţarea pe care voiam să i-o dau. 

Toţi îl priveau pe Monte-Cristo cu uimire. Vorbea cu atâta 
simplitate încât era vădit că spunea adevărul sau că era 
nebun. Cu toate acestea, smaraldul din mâna sa te făcea să 
înclini spre prima ipoteză. 

— Şi ce v-au dat cei doi suverani în schimbul magnificului 
cadou? Întrebă Debray. 

— Marele Senior, libertatea unei femei, răspunse contele, 
Sfântul Părinte, viaţa unui bărbat. Astfel că, o dată în 


existenţa mea, am fost atât de puternic ca şi când 
Dumnezeu mi-ar fi dat să mă nasc pe treptele unui tron. 

— Omul pe care l-aţi eliberat e Peppino, nu-i aşa? Exclamă 
Morcerf. Pentru el aţi folosit dreptul dumneavoastră de 
graţie? 

— Poate, rosti Monte-Cristo, zâmbind. 

— Domnule conte, nu vă închipuiţi plăcerea pe care o simt 
când vă aud vorbind astfel, spuse Morcerf. Vă anunţasem 
mai înainte prietenilor mei ca pe un om legendar, ca pe un 
vrăjitor din O mie şi una de nopţi, ca pe un vrăjitor din evul 
mediu; dar parizienii sunt aşa de subitili în paradoxuri, încât 
consideră drept capricii ale imaginaţiei adevărurile cele mai 
incontestabile, când aceste adevăruri nu intră în toate 
condiţiile existenţei lor cotidiene. lată-i, de exemplu, pe 
Debray, care citeşte şi pe Beauchamp, care tipăreşte în 
fiecare zi că a fost arestat şi jefuit pe bulevard un membru 
întârziat al Jockey-Clubului; că au fost asasinate patru 
persoane în strada Saint-Denis sau în foburgul Saint- 
Germain; că au fost arestaţi zece-cincisprezece-douăzeci de 
hoţi, fie într-o cafenea de pe bulevardul Temple, fie în 
Termele lui Julien şi care tăgăduiesc existenţa bandiţilor din 
bălți, din câmpia Romei sau din mlaştinile Pontinus. 
Spuneţi-le dumneavoastră, vă rog, domnule conte, că am 
fost prins de bandiții aceştia şi că, fără generoasa 
dumneavoastră intervenţie, aş aştepta, după toate 
probabilitățile, astăzi, reînvierea veşnică în catacombele 
San-Sebastian, în loc să le ofer un prânz în nevrednica mea 
căsuţă din strada Helder. 

— Eh, mi-aţi făgăduit că nu-mi veţi mai vorbi niciodată 
despre mizeria aceea, spuse Monte-Cristo. 

— Eu, nu, domnule conte! Exclamă Morcerf. Altcineva, 
poate, căruia îi veţi fi făcut acelaşi serviciu şi pe care îl 
confundați cu mine. Din contră, să vorbim, vă rog. Căci dacă 
vă hotărâți să vorbiţi despre împrejurarea aceea, poate îmi 
veţi repeta nu numai ceva din ce ştiu, dar şi multe din ce nu 
ştiu. 


— Mi se pare, zise contele zâmbind, că în afacerea aceea 
aţi jucat un rol destul de important, ca să ştiţi tot aşa de 
bine ce s-a întâmplat. 

— Îmi făgăduiţi, dacă spun tot ce ştiu, spuse Morcerf, că 
veţi spune şi dumneavoastră tot ce nu ştiu? 

— Nici vorbă, răspunse Monte-Cristo. 

— Ei, bine, reluă Morcerf, chiar dacă amorul meu propriu 
ar avea de suferit, voi mărturisi că m-am crezut timp de trei 
zile obiectul tachineriilor unei măşti pe care o socoteam 
urmaşa Tulliei sau a Popeei, în timp ce eram pur şi simplu 
obiectul tachineriilor unei ţărănci. Ceea ce ştiu e că am 
confundat-o, ca un nărod, mai nărod chiar decât cel despre 
care pomeneam adineauri, pe ţăranca aceasta cu un tânăr 
bandit de 15, 16 ani, cu barba neră-sărită încă, cu talia fină 
care, în momentul când voiam să mă emancipez până la a 
depune un sărut pe umăru-i cast, mi-a pus pistolul în piept 
şi, cu ajutorul a şapte sau opt tovarăşi ai săi, m-a dus sau, 
mai bine-zis, m-a târât în fundul catacombelor San- 
Sebastian, unde am găsit un căpitan de bandiți foarte 
instruit, care citea Comentariile lui Cezar şi care a 
catadicsit să-şi întrerupă lectura pentru a-mi spune că, dacă 
a doua zi, la şase dimineaţa, nu vărs patru mii de taleri în 
casa sa, la şase şi un sfert voi înceta să exist. Scrisoarea 
există, se găseşte în mâna lui Franz, semnată de mine, cu 
un post-scriptum al maestrului Luigi Vampa. Dacă vă îndoiţi, 
îi scriu lui Franz care va interveni pentru legalizarea 
iscăliturilor. lată ce ştiu. Acum, ceea ce nu ştiu, este cum aţi 
izbutit dumneavoastră, domnule conte, să insuflaţi un 
respect atât de mare bandiţilor Romei, care sunt prea puţin 
respectuoşi. Vă mărturisesc că Franz şi eu am fost cuprinşi 
de o admiraţie negrăită. 

— Nimic mai simplu, domnule, răspunse contele. Îl 
cunoşteam pe faimosul Vampa de mai bine de zece ani. Pe 
când era încă foarte tânăr şi se ocupa cu păstoritul, i-am 
dat într-o zi nu mai ştiu ce monedă de aur, deoarece îmi 
arătase drumul. El mi-a dăruit, ca să nu aibă nici o 


obligaţie, un pumnal sculptat de el însuşi şi pe care l-aţi 
văzut, desigur, în colecţia mea de arme. Mai târziu, fie că 
uitase schimbul de mici cadouri care ar fi trebuit să 
întreţină prietenia noastră, fie că nu mă recunoscuse, a 
încercat să mă aresteze; dar, dimpotrivă, l-am prins eu pe el 
şi pe doisprezece oameni ai săi. Puteam să-l predau justiţiei 
romane care este expeditivă şi care, de hatârul lui, s-ar fi 
grăbit şi mai mult, dar nu făcui nimic. Le dădui drumul lui şi 
alor săi. 

— Cu condiţia să nu mai păcătuiască, spuse ziaristul 
râzând. Văd cu plăcere că şi-au respectat cu sfinţenie 
cuvântul. 

— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, cu simpla condiţie 
să mă respecte întotdeauna pe mine şi pe ai mei. Poate că 
ce vă spun vi se va părea ciudat dumneavoastră, domnilor 
socialişti, progresişti, umanitarişti, dar eu nu mă ocup 
niciodată de semenul meu, nu încerc niciodată să ocrotesc 
societatea care nu mă ocroteşte ea pe mine şi - voi spune 
chiar - care, în genere, nu se ocupă de mine decât pentru a- 
mi face rău. Suprimându-i din stima mea şi păstrând 
neutralitatea faţă de ei, societatea şi semenul meu îmi sunt 
încă datori. 

— Bravo! Exclamă Château-Renaud. Iată primul om 
curajos pe care îl aud predicând cu loialitate şi cu 
brutalitate egoismul. Bravo, domnule conte, este foarte 
frumos ce spuneţi. 

— În orice caz, e sincer, spuse Morrel. Sunt însă sigur că 
domnului conte nu i-a părut rău că s-a abătut o dată de la 
principiile pe care ni le-a expus, totuşi, în mod aşa de 
absolut. 

— Cum, m-am abătut de la aceste principii, domnule? 
Întrebă Monte-Cristo, care, din când în când, nu se putea 
împiedica de a-l privi pe Maximilien cu atâta luare-aminte 
încât, în două sau trei rânduri, cutezătorul tânăr îşi 
coborâse ochii din faţa privirii clare şi limpezi a contelui. 


— Cred, reluă Morrel, că, eliberându-l pe domnul de 
Morcerf pe care nu îl cunoşteaţi, aţi servit semenul 
dumneavoastră şi societatea. 

— Al cărei frumos ornament este el, spuse Beauchamp cu 
gravitate, golind dintr-o singură înghiţitură un pahar de 
şampanie. 

— Domnule conte, exclamă Morcerf, sunteţi prins în plasa 
raţionamentului - dumneavoastră, unul dintre cei mai 
severi logicieni pe care îi cunosc; şi veţi vedea că vi se va 
demonstra limpede, în curând, că, departe de a fi un egoist, 
sunteţi, dimpotrivă, un filantrop. O, domnule conte, 
dumneavoastră vă declaraţi oriental, levantin, malaiez, 
indian, chinez, sălbatic. Vă numiţi Monte-Cristo după 
numele de familie, Simbad marinarul după numele de botez 
şi iată că, din ziua când puneţi piciorul în Paris, posedaţi 
instinctiv cel mai mare merit sau cel mai mare defect al 
parizienilor noştri excentrici, adică uzurpaţi vicii pe care nu 
le aveţi şi tăinuiţi virtuţi pe care le aveţi. 

— Dragă viconte, spuse Monte-Cristo, nu văd în tot ce am 
declarat sau am făcut un singur cuvânt pentru care să 
merit din partea dumneavoastră şi din partea acestor 
domni aşa-zisul elogiu pe care l-am primit. Dumneavoastră 
nu eraţi un străin pentru mine, deoarece vă cunoşteam, 
deoarece vă cedasem două camere, deoarece vă invitasem 
la dejun, deoarece am privit împreună măştile pe Corso şi 
deoarece am contemplat de la o fereastră a pieţei del 
Popolo execuţia aceea care v-a impresionat aşa de puternic 
încât v-aţi simţit rău. De aceea, îi întreb pe toţi domnii de 
aici dacă puteam să-l las pe oaspetele meu în mâinile acelor 
groaznici bandiți, cum îi denumiți dumneavoastră? Ştiţi de 
altminteri că, salvându-vă, nutream un gând ascuns; acela 
de a mă servi de dumneavoastră pentru a mă introduce în 
saloanele din Paris când voi veni să vizitez Franţa. O vreme 
aţi putut să consideraţi hotărârea aceea ca pe un proiect 
vag şi fugitiv; dar astăzi, vedeţi, el e o bună şi frumoasă 


realitate, căreia trebuie să vă supuneţi dacă nu vreţi să vă 
călcaţi cuvântul. 

— Şi mi-l voi respecta, spuse Morcerf. Mă tem, totuşi, să 
nu fiţi foarte dezamăgit, scumpe conte, dumneavoastră, 
deprins cu poziţiile accidentate, cu evenimentele pitoreşti, 
cu orizonturile fantastice. La noi nu se găseşte cel mai 
mărunt episod în genul acelora cu care viaţa aventuroasă 
pe care aţi dus-o v-a obişnuit. Chimborazzo al nostru e 
Montmartre; Himalaia noastră e colina Valerien; Marele 
Pustiu e câmpia Grenelle, cu toate că o străpunge un puţ 
artezian pentru caravanele care au nevoie de apă. Avem 
hoţi, foarte mulţi chiar, cu toate că nu atâţia pe cât se 
spune, dar hoţii aceştia se tem, infinit mai mult decât cel 
mai mare senior, de ultimul copoi. În sfârşit, Franţa e o ţară 
aşa de prozaică şi Parisul un oraş aşa de civilizat încât nu 
veţi găsi căutând în cele 85 de departamente ale noastre, 
spun 85 de departamente căci, bineînţeles, fac abstracţie 
de Corsica Franţei - cel mai însemnat munte pe care să nu 
fie un telefon şi cea mai neînsemnată peşteră în care un 
comisar de poliţie să nu fi pus un bec de gaz. Un singur 
serviciu vă pot face, scumpe conte şi pentru aceasta mă pun 
la dispoziţia dumneavoastră, să vă prezint pretutindeni sau, 
se înţelege, să-i însărcinez pe prietenii mei să vă prezinte. 
De altminteri, pentru aceasta nu aţi avea nevoie de nimeni. 
Cu numele, cu averea şi cu spiritul dumneavoastră (Monte- 
Cristo se înclină cu un zâmbet uşor ironic), cineva se 
prezintă, oriunde, singur şi e bine primit. Nu pot, prin 
urmare, să vă fiu bun decât pentru un lucru: dacă o 
oarecare obişnuinţă a vieţii pariziene, oarecare experienţă 
a confortabilului, oarecare cunoaştere a bazarelor noastre 
pot să mă recomande dumneavoastră, vă stau la dispoziţie 
pentru a vă găsi o casă convenabilă. Nu îndrăznesc să vă 
propun să împărţiţi locuinţa mea cu mine, aşa cum am 
împărţit-o pe a dumneavoastră la Roma, eu care nu 
profesez egoismul, dar care sunt egoist prin excelenţă. 


Căci, la mine, afară de mine, n-ar putea să stea o umbră, 
afară doar de cazul în care umbra ar fi a unei femei. 

— Rezerva aceasta, spuse contele, este de natură strict 
conjugală. Într-adevăr, mi-aţi spus, domnule, câteva cuvinte 
la Roma despre o căsătorie în perspectivă. Pot să vă felicit 
pentru viitoarea dumneavoastră fericire? 

— Lucrul e tot în stare de proiect, domnule conte. 

— lar cine spune proiect, interveni Debray, vrea să spună 
eventualitate. 

— Nu, glăsui Morcerf. Tatăl meu ţine la această căsătorie 
şi nădăjduiesc să vă pot prezenta în curând, dacă nu pe 
soţia mea, cel puţin pe viitoarea mea soţie: domnişoara 
Eugenie Danglars. 

— Eugenie Danglars? Întrebă Monte-Cristo. Ia staţi, 
părintele ei nu e domnul baron Danglars? 

— Ba da, răspunse Morcerf, dar baron de creaţie nouă. 

— O, ce-are a face? Spuse Monte-Cristo. Dacă a făcut 
statului servicii pentru care să i se cuvină distincţia... 

— Enorme, declară Beauchamp. Deşi liberal cu sufletul, el 
a completat, în 1829, un împrumut de şase milioane pentru 
regele Charles X, care l-a făcut baron şi cavaler al Legiunii 
de Onoare, astfel că poartă panglica nu la buzunarul vestei, 
cum s-ar putea crede, ci la butoniera fracului. 

— Beauchamp, Beauchamp, spuse Morcerf râzând, 
păstrează astea pentru Corsarul şi pentru Charivari. În faţa 
mea, însă, cruţă-l pe viitorul socru. Apoi, întorcându-se spre 
Monte-Cristo: 

— Dar dumneavoastră aţi pronunţat adineauri numele lui, 
ca şi cum l-aţi cunoaşte pe baron! Glăsui el. 

— Nu-l cunosc, spuse Monte-Cristo, cu neglijenţă. Probabil 
însă că nu voi întârzia să-i fac cunoştinţa, dat fiind că am un 
credit deschis asupra lui de către casele Richard şi Blount 
din Londra, Arstein şi Eskeles din Viena şi Thomson şi 
French din Roma. Rostind ultimele două nume, Monte- 
Cristo privi cu coada ochiului pe Maximilien Morrel. 


Dacă străinul s-a aşteptat să producă o impresie asupra lui 
Maximilien Morrel, el nu s-a înşelat. Maximilien tresări, ca 
şi cum ar fi primit un şoc electric. 

— Thomson şi French? Întrebă el. Cunoaşteţi casa 
aceasta? 

— Sunt bancherii mei în capitala lumii creştine, răspunse 
contele cu linişte. Pot să vă fiu de folos cu ceva pe lângă ei? 

— O, domnule conte, aţi putea să ne ajutaţi în cercetări 
rămase până în prezent infructuoase. Casa aceasta a făcut 
altădată un serviciu casei noastre şi, nu ştiu pentru ce, a 
tăgăduit întotdeauna aceasta. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule, răspunse Monte- 
Cristo, înclinându-se. 

— Dar, exclamă Morcerf, în legătură cu domnul Danglars 
ne-am depărtat foarte mult de subiectul conversaţiei 
noastre. Era vorba să găsim o locuinţă convenabilă contelui 
de Monte-Cristo; domnilor, să ne coalizăm pentru a găsi o 
idee. Unde îl vom găzdui pe acest nou oaspete al marelui 
Paris? 

— În foburgul Saint-Germain, spuse Château-Renaud. 
Domnul va găsi acolo un imobil fermecător, situat între o 
curte şi o grădină. 

— Eh, Château-Renaud, spuse Debray, tu nu cunoşti decât 
tristul şi posacul tău foburg Saint-Germain. Nu-l ascultați 
domnule conte, mutaţi-vă pe Chaussee-d'Antin: e 
adevăratul centru al Parisului. 

— Pe bulevardul Operei, interveni Beauchamp, la primul 
etaj, o casă cu balcon. Domnul conte îşi va aduce acolo 
perne împletite în argint şi va vedea, fumându-şi ciubucul 
sau înghiţindu-şi pilulele, cum toată capitala îi defilează pe 
sub ochi. 

— Morrel, dumneata n-ai nici o idee? Întreabă Château- 
Renaud. Nu propui nimic? 

— Ba da, spuse tânărul, zâmbind. Dimpotrivă, am una, dar 
aşteptam ca domnul să se lase ispitit de vreuna din ofertele 
sclipitoare ce i s-au făcut. Acum, pentru că n-a răspuns, 


cred că pot să-i ofer un apartament într-un mic palat 
fermecător, stil Pompadour, pe care sora mea l-a închiriat 
de un an în rue Meslay. 

— Aveţi o soră? Întrebă Monte-Cristo. 

— Da, domnule, o soră admirabilă. 

— Căsătorită? 

— De aproape nouă ani. 

— Fericită? Întrebă din nou contele. 

— Atât cât îi e îngăduit unei făpturi omeneşti să fie, 
răspunse Maximilien. S-a măritat cu un bărbat pe care îl 
iubea, cel care ne-a rămas devotat în nenorocire: 
Emmanuel Herbaut. 

Monte-Cristo zâmbi imperceptibil. 

— Eu locuiesc acolo pe timpul concediului meu, continuă 
Maximilien şi, împreună cu cumnatul meu, Emmanuel, voi 
sta la dispoziţia domnului conte pentru toate lămuririle de 
care va avea nevoie. 

— Un moment, exclamă Albert, mai înainte ca Monte- 
Cristo să fi putut răspunde. la seama la ce faci, domnule 
Morrel, veţi claustra un călător, pe Simbad marinarul, în 
viaţa de familie. Dintr-un om care a venit să vadă Parisul 
veţi face un patriarh. 

— A, nu! Răspunse Morrel zâmbind. Sora mea are 25 de 
ani, cumnatul meu 30. Sunt tineri, veseli şi fericiţi. De 
altminteri, domnul conte va fi la domnia-sa acasă şi nu-şi va 
întâlni gazdele atâta timp cât nu va voi să coboare la ele. 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc, spuse Monte-Cristo. 
Mă voi mărgini să fiu prezentat sorei şi cumnatului 
dumneavoastră dacă binevoiţi să-mi faceţi această onoare. 
Dar nu am acceptat oferta nici unuia dintre domnii de faţă, 
deoarece am locuinţa pregătită. 

— Cum? Exclamă Morcerf, trageţi la hotel? Va fi foarte 
plictisitor pentru dumneavoastră. 

— Stăteam aşa de rău la Roma? Întrebă Monte-Cristo. 

— O, la Roma aţi cheltuit cincizeci de mii de piaştri ca să vi 
se mobileze un apartament; presupun însă că nu sunteţi 


dispus să repetaţi în fiecare zi o atare cheltuială. 

— Nu asta m-a oprit, răspunse Monte-Cristo. Eram însă 
hotărât să am o casă la Paris, o casă a mea, vreau să spun. 
Mi-am trimis înainte valetul şi el mi-a cumpărat, desigur, 
casa şi o mobilează. 

— Prin urmare, aveţi un valet care cunoaşte Parisul? 
Exclamă Beauchamp. 

— El vine, ca şi mine, pentru prima oară în Franţa. E 
negru şi nu vorbeşte, spuse Monte-Cristo. 

— Nu cumva e Ali? Întrebă Albert în mijlocul surprizei 
generale. 

— Da, domnule, Ali, nubianul, mutul, pe care dacă nu mă 
înşel, l-aţi văzut la Roma. 

— Da, desigur, răspunse Morcerf, mi-l amintesc de 
minune. Dar cum de aţi însărcinat pe un nubian să vă 
cumpere o casă la Paris şi pe un mut să v-o mobileze? 

— Desigur că nenorocitul a făcut totul pe dos. 

— Vă înşelaţi, domnule. Dimpotrivă, sunt sigur că a ales 
toate lucrurile pe gustul meu, căci, ştiţi, gustul meu nu se 
aseamănă cu al altora. A venit acum opt zile şi va fi alergat 
prin tot oraşul cu instinctul pe care ar putea să-l aibă un 
câine ce vânează singur. Îmi cunoaşte capriciile, fanteziile, 
nevoile. Cred că a organizat totul pe placul meu. Ştia că voi 
sosi astăzi la zece; mă aştepta de la orele nouă la bariera 
Fontainebleau, mi-a înmânat hârtia aceasta; e noua mea 
adresă. Poftim, citiţi-o: şi Monte-Cristo întinse lui Albert o 
hârtie. 

— Champs-Elysees, 30, citi Morcerf. 

— Ceva cu adevărat original! Nu se putu împiedica 
Beauchamp să spună. 

— Şi foarte princiar, adăugă Château-Renaud. 

— Cum, nu vă cunoaşteţi casa? Întrebă Debray. 

— Nu, zise Monte-Cristo. V-am spus că nu voiam să 
depăşesc ora. Mi-am făcut toaleta în trăsură şi am coborât 
la poarta vicontelui. 


Tinerii se priviră. Nu ştiau dacă Monte-Cristo joacă o 
comedie; dar tot ce ieşea din gura omului acestuia avea, în 
ciuda caracterului său original, un caracter de o simplitate 
atât de mare încât nu se putea presupune că minte. De 
altminteri, de ce ar fi minţit? 

— Prin urmare, va trebui să ne mulţumim a face domnului 
conte toate micile servicii care vor sta în puterea noastră, 
spuse Beauchamp. Eu, ca ziarist, îi deschid toate teatrele 
Parisului. 

— Vă mulţumesc, domnule, declară Monte-Cristo, 
zâmbind. Administratorul meu a şi primit ordinul să-mi 
închirieze o lojă la fiecare dintre ele. 

— Administratorul dumneavoastră este şi el un nubian, un 
mut? Întrebă Debray. 

— Nu, domnule, e pur şi simplu un compatriot al 
dumneavoastră, dacă într-adevăr un corsican e 
compatriotul cuiva. Domnule de Morcerf, îl cunoaşteţi. 

— Nu cumva o fi bravul signor Bertuccio care se pricepe 
aşa de bine la închiriatul ferestrelor? 

— Exact şi l-aţi văzut la mine în ziua când am avut onoarea 
să vă primesc la dejun. E un om foarte de ispravă, care a 
fost întrucâtva soldat, întrucâtva contrabandist, câte puţin 
din toate. N-aş jura că n-a avut niscai încurcături şi cu 
poliţia pentru vreun fleac, vreo lovitură de cuţit. 

— Şi l-aţi ales pe acest cinstit cetăţean al lumii ca 
administrator al dumneavoastră, domnule conte? Întrebă 
Debray. Cu cât vă fură pe an? 

— Pe cuvântul meu de onoare, spuse contele, nu mai mult 
decât altul, sunt sigur. Mă serveşte însă, nu cunoaşte 
obstacole şi îl păstrez. 

— În cazul acesta sunteţi cu casa aranjată, spuse Château- 
Renaud. Aveţi un palat pe Champs-Elysees, servitori, 
administrator. Nu vă mai lipseşte decât o metresă. 

Albert zâmbi. Se gândi la frumoasa grecoaică pe care o 
văzuse în loja contelui, la teatrul Valle şi la teatrul 
Argentina. 


— Am mai mult decât atât, spuse Monte-Cristo: am o 
sclavă. Dumneavoastră vă închiriaţi metresele de la teatrul 
Operei, de la Vaudeville, de la Varietes: eu mi-am cumpărat- 
o pe a mea de la Constantinopol. M-a costat mai scump, însă 
nu mai duc nici o grijă. 

— Dar uitaţi, glăsui Debray râzând, că noi suntem aşa cum 
a spus regele Charles, franci cu numele, franci prin natură, 
că, punând piciorul pe pământul Franţei, sclava 
dumneavoastră a devenit liberă? 

— Cine îi va spune aceasta? Întrebă Monte-Cristo. 

— Eh, primul venit! 

— Ea nu vorbeşte decât greceşte. 

— Atunci e altceva. 

— Vom putea să o vedem? Întrebă Beauchamp. Sau, 
pentru că aveţi un mut, aveţi şi eunuci? 

— A, nu, declară Monte-Cristo, nu împing orientalismul 
până acolo. Toţi cei care mă înconjură sunt liberi să mă 
părăsească şi, părăsindu-mă, nu vor mai avea nevoie nici de 
mine, nici de nimeni. lată, poate, de ce nu mă părăsesc. 

Trecuseră de multă vreme la desert şi la ţigări. 

— Dragul meu, spuse Debray sculându-se, ceasul e două şi 
jumătate, musafirul tău este fermecător, dar sunt nevoit să 
mă înapoiez la minister. Îi voi vorbi ministrului despre conte 
şi vom afla cine e el. 

— Ia seama, îl sfătui Morcerf, au renunţat la asta alţii mult 
mai şireţi. 

— Eh, avem trei milioane pentru poliţie. E drept că ele 
sunt cheltuite aproape totdeauna de mai înainte, dar n-are 
a face. Se vor găsi oricând cincizeci de mii de franci pentru 
scopul acesta. 

— Iar când veţi afla cine este, îmi veţi spune şi mie? 

— Îţi făgăduiesc. La revedere, Albert. Domnilor, prea 
umilul dumneavoastră... 

Şi, ieşind, Debray strigă tare din anticameră: 

— Trage la poartă! 


— Eu nu mă duc la Cameră, îi spuse Beauchamp lui Albert, 
dar voi avea de oferit cititorilor mei mai mult decât un 
discurs al domnului Danglars. 

— Beauchamp, te implor, nici un cuvânt, i se adresă 
Morcerf, nu-mi răpi meritul de a-l prezenta şi a-l comenta. 
Nu-i aşa că e curios? 

— Mai mult decât atât, răspunse Château-Renaud. E unul 
dintre cei mai extraordinari oameni pe care i-am văzut în 
viaţa mea. Vii, Morrel? 

— Să dau numai cartea mea de vizită domnului conte, care 
binevoieşte să-mi promită că ne va face o mică vizită în 
strada Meslay numărul 14. 

— Fiţi sigur că nu voi lipsi, domnule, îl asigură contele, 
înclinându-se. 

Şi Maximilien Morrel ieşi cu baronul de Château-Renaud, 
lăsându-l pe Monte-Cristo singur cu Morcerf. 


Capitolul IV Prezentarea 


Când rămase între patru ochi cu Monte-Cristo, Albert îi 
spuse: 

— Domnule conte, permiteţi-mi să încep cu meseria mea 
de cicerone, arătându-vă mostra unui apartament de 
celibatar. Obişnuit cu palatele din Italia, veţi avea un studiu 
de făcut, calculând pe câte picioare pătrate poate să 
trăiască unul dintre tinerii Parisului, care nu e socotit totuşi 
că stă prea rău. Pe măsură ce vom trece dintr-o cameră 
într-alta, vom deschide ferestrele să respiraţi. 

Monte-Cristo cunoştea sala de mâncare şi salonul de la 
parter. Albert îl conduse mai întâi în atelier; acesta era, vă 
amintiţi, încăperea sa preferată. 

Monte-Cristo era un vrednic preţuitor al tuturor lucrurilor 
grămădite de Albert în încăperea aceasta: sipeturi vechi, 
porţelanuri japoneze, stofe din Orient, mărgelării 
venețiene, arme din toate ţările lumii, totul îi era familiar şi 
recunoştea de la prima ochire secolul, ţara şi obârşia. 


Morcerf crezuse că îi va da explicaţii şi, dimpotrivă, el 
făcea, sub direcţia contelui, un curs de arheologie, de 
mineralogie şi de istorie naturală. Coborâră la primul etaj. 
Albert îşi introduse musafirul în salon. Salonul era tapetat 
cu opere de pictori moderni; vedeai, acolo peisaje de 
Dupre, cu trestii lungi, cu arbori zvelţi, cu vaci care mugeau 
şi cu ceruri minunate; vedeau călăreţi arabi de Delacroix cu 
burnusuri lungi, albe, cu centuri sclipitoare, cu arme 
împletite în argint, cu cai care se muşcau înverşunaţi, în 
timp ce oamenii se sfâşiau cu buzdugane de fier; acuarele 
de Boulanger reprezentând Notre Dame de Paris, cu acea 
vigoare care face din pictor emulul poetului; vedeai pânze 
de Diaz, care fac florile mai frumoase decât în realitate şi 
soarele mai strălucitor decât e; desene de Decamps, la fel 
de colorate ca şi acelea ale lui Salvator Rosa, dar mai 
poetice; pasteluri de Giraud şi Muler înfăţişând copii cu 
capete de îngeri, femei cu trăsături de fecioară; crochiuri 
desprinse din albumul de călătorie în Orient al lui Dauzats, 
care fuseseră creionate, în câteva secunde, pe şaua unei 
cămile sau sub domul unei moschei; în sfârşit, tot ce arta 
modernă poate să dea în schimb şi ca despăgubire pentru 
arta pierdută şi risipită o dată cu scurgerea veacurilor. 

Albert se aştepta să arate, măcar de data aceasta, ceva 
nou ciudatului călător; dar, spre marea sa uimire, acesta, 
fără a avea nevoie să caute semnăturile dintre care, de 
altminteri, câteva nu figurau decât cu iniţiale, aplică îndată 
numele fiecărui autor pe opera sa, încât se vedea lesne că 
nu numai fiecare nume îi era cunoscut, dar şi că fiecare 
talent fusese apreciat şi studiat de el. 

Trecură din salon în dormitor. Acesta era totodată un 
model de eleganţă şi de gust sever: un singur portret, dar 
semnat Leopold Robert, strălucea în rama sa de aur mat. 

Portretul atrase de la început privirile contelui de Monte- 
Cristo, căci el făcu trei paşi repezi în cameră şi se opri 
deodată în faţa lui. 


Reprezenta o tânără femeie de 25, 26 de ani, cu tenul 
brun, cu privirea de foc voalată sub o pleoapă nostalgică. 
Purta costumul pitoresc al pescăriţelor catalane, cu corset 
roşu şi negru şi cu agrafe de aur înfipte în păr. Privea 
marea, iar silueta ei elegantă se desprindea pe îndoitul azur 
al valurilor şi cerului. 

În cameră era penumbră, altminteri Albert ar fi putut să 
vadă paloarea care se aşternu pe obrajii contelui şi să 
surprindă fiorul nervos care îi mişcă umerii şi pieptul. 

Se făcu o clipă de tăcere, în răstimpul căreia Monte-Cristo 
rămase cu ochii aţintiţi asupra picturii. 

— Viconte, aveţi o frumoasă metresă, observă Monte- 
Cristo cu vocea perfect calmă; iar costumul acesta, costum 
de bal fără îndoială, îi vine admirabil. 

— O, domnule, spuse Albert, nu v-aş ierta eroarea pe care 
o faceţi dacă, alături de portretul acesta, aţi mai fi văzut 
altul. N-o cunoaşteţi pe mama, domnule. Pe ea o vedeţi în 
rama aceasta. Ea a pozat astfel acum vreo şase sau opt ani. 
Costumul este un costum fantezist, pare-se, iar asemănarea 
este aşa de mare încât parcă o văd pe mama mea aşa cum 
era ea la 1830. Contesa a pus să i se facă portretul în timpul 
unei absenţe a contelui. Îşi închipuia, fără îndoială, că-i 
pregăteşte, la înapoiere, o surpriza plăcută. Dar, lucru 
ciudat, portretul a displăcut părintelui meu, iar valoarea 
picturii, care este, precum vedeţi, una din pânzele frumoase 
ale lui Leopold Robert, nu-i putu frâna antipatia. Între noi 
fie zis, scumpe conte, domnul de Morcert este unul dintre 
pairii cei mai asidui la Luxemburg, un general renumit ca 
teoretician, dar un amator de artă cât se poate de 
mediocru. Nu acelaşi lucru se poate spune despre mama 
mea care pictează într-un mod remarcabil şi care, preţuind 
prea mult o atare operă, pentru a se despărţi cu totul de ea, 
mi-a dat-o mie, astfel ca la mine ea să fie mai puţin expusă 
antipatiei domnului de Morcerf, al cărui portret pictat de 
Gros vi-l voi arăta numaidecât. lertaţi-mă dacă vă vorbesc 
astfel despre lucruri de menaj şi familie, dar, deoarece voi 


avea onoarea să vă conduc la conte, vă spun acestea pentru 
ca nu cumva să lăudaţi portretul în faţa lui. Portretul 
exercită, de altminteri, o influenţă funestă, căci foarte rar 
se întâmplă ca mama să vină la mine fără a-l privi şi mai rar 
se întâmplă ca ea să-l privească fără a plânge. Norul adus 
de apariţia acestei picturi în palat este de altfel singurul 
ridicat între conte şi contesă, care, deşi căsătoriţi de mai 
bine de 20 de ani, sunt încă strâns uniţi ca în prima zi. 

Monte-Cristo aruncă o privire fulgerătoare asupra lui 
Albert, căutând parcă o intenţie ascunsă în cuvintele lui. Se 
vedea însă că tânărul le rostise cu toată sinceritatea. 

— Acum, spuse Albert, aţi văzut toate bogăţiile mele, 
domnule conte. Îngăduiţi-mi să vi le ofer, oricât de 
neînsemnate ar fi. Socotiţi-vă aici ca la dumneavoastră, iar 
pentru a vă simţi şi mai bine, vă rog să mă întovărăşiţi până 
la domnul Morcerf căruia i-am scris de la Roma, 
comunicându-i binele ce mi-aţi făcut şi anunţându-i vizita pe 
care mi-aţi făgăduit-o. Pot spune că, atât contele, cât şi 
contesa, aşteptau cu nerăbdare să vă poată mulţumi. Ştiu, 
domnule conte, că sunteţi cam blazat în privinţa aceasta şi 
că scenele de familie n-au asupra lui Simbad marinarul 
prea multă trecere: aţi văzut atâtea alte scene! Cu toate 
acestea, acceptaţi ceea ce vă propun, ca o iniţiere în viaţa 
pariziană, viaţă de politeţe, de vizite şi de prezentări. 

Monte-Cristo se înclină fără să răspundă. Acceptă 
propunerea, fără entuziasm şi fără regrete, ca pe una din 
convenienţele de societate faţă de care orice om distins e 
dator să se supună. 

Albert chemă valetul şi îi porunci să îi înştiinţeze pe 
domnul şi doamna de Morcerf de apropiata sosire a contelui 
de Monte-Cristo. 

Albert îl urmă împreună cu contele. 

În anticamera contelui se vedea, deasupra uşii ce dădea în 
salon, o pajură care arăta importanţa acordată de 
proprietarul palatului acestui blazon. 


Monte-Cristo se opri în faţa blazonului, examinându-l cu 
luare aminte. 

— Azur cu şapte mierle de aur aşezate în şir. Fără îndoială, 
acesta e blazonul familiei dumneavoastră, domnule, observă 
el. Exceptând cunoaşterea pieselor blazonului, care îmi 
permite să-l descifrez, sunt ignorant în materie heraldică, 
eu, conte întâmplător, fabricat de Toscana cu ajutorul unui 
decret. E necesar să ai ceva pe panourile trăsurii, fie şi 
numai pentru ca vameşii să nu te cerceteze. Scuzaţi-mă, 
deci, dacă vă pun această întrebare. 

— Ea nu e câtuşi de puţin indiscretă, domnule, spuse 
Morcerf cu modestie şi aţi ghicit: sunt armele noastre, adică 
acelea ale străbunului părintelui meu; dar ele sunt, precum 
vedeţi, ataşate de o pajură care aparţine străbunului mamei 
mele. Prin femei eu sunt spaniol, dar casa de Morcerf e 
franceză şi, după câte am auzit, una dintre cele mai vechi 
din sudul Franţei. 

— Da, zise Monte-Cristo, aşa arată şi blazoanele. Aproape 
toţi pelerinii înarmaţi care au încercat sau care au izbutit să 
cucerească Ţara Sfântă au luat ca blazoane cruci, semnul 
misiunii căreia se consacraseră, sau păsări călătoare, 
simbolul călătoriei lungi ce o întreprindeau şi pe care 
nădăjduiau s-o ducă la capăt pe aripile credinţei. Desigur că 
unul dintre străbunii dumneavoastră paterni a făcut parte 
din cruciade şi, presupunând că n-a fost cruciada Sfântului 
Ludovic, ajungem totuşi în secolul al XIII-lea, ceea ce e încă 
destul. 

— Se poate, spuse Morcerf. Se găseşte undeva, în 
cabinetul părintelui meu, un arbore genealogic care ne va 
lămuri şi asupra căruia aveam altă-dată comentarii care ar 
fi edificat pe Hozier şi Jaucourt. În prezent lucrul nu mă mai 
preocupă. Cu toate acestea vă voi spune, domnule conte, iar 
lucrul intră în atribuţiile mele de cicerone, că actualmente, 
sub guvernul popular, lumea începe să se intereseze mult 
de chestiile astea. 


— Guvernul dumneavoastră ar fi trebuit să găsească în 
trecut ceva mai bun decât cele două pancarte pe care le-am 
remarcat pe monumente şi care n-au nici un sens heraldic. 
Întrucât vă priveşte, viconte, reluă Monte-Cristo revenind la 
Morcerf, dumneavoastră sunteţi mai fericit decât guvernul, 
căci armele dumneavoastră sunt cu adevărat frumoase şi 
vorbesc imaginaţiei. Da, într-adevăr, sunteţi din Provența şi 
Spania totodată, ceea ce explică, dacă portretul ce mi l-aţi 
arătat e exact, culoarea frumoasă, creolă, pe care o 
admiram aşa de mult pe chipul nobilei catalane. 

Ar fi trebuit să fii Oedip sau Sfinxul pentru a ghici ironia 
pusă de conte în cuvintele-i străbătute aparent de cea mai 
mare politeţe. De aceea, Morcerf îi mulţumi cu un zâmbet 
şi, pornind înainte ca să-i arate drumul, împinse uşa ce se 
deschidea sub blazoane şi care, cum am spus, dădea în 
salon. 

În locul cel mai luminos al salonului se afla de asemenea 
un portret; era al unui bărbat între 35 şi 38 de ani, 
îmbrăcat cu o uniformă de ofiţer general, purtând epoletul 
dublu al gradelor superioare, panglica Legiunii de Onoare 
la gât, ceea ce arăta că era comandor, iar pe piept, în 
dreapta, decorația de mare ofiţer al Ordinului 
Mântuitorului şi în stânga Marea Cruce a lui Charles III, 
ceea ce arăta că persoana înfăţişată de portret făcuse 
războaiele din Grecia şi Spania sau - ceea ce este acelaşi 
lucru în materie de cordoane - îndeplinise o misiune 
diplomatică în ambele ţări. 

Monte-Cristo examină portretul cu nu mai puţină atenţie 
decât făcuse în faţa celuilalt, când o uşă laterală se deschise 
şi se pomeni faţă în faţă cu contele de Morcerf. 

Era un bărbat între 40 şi 45 de ani, dar care părea de cel 
puţin 50, a cărui mustață şi ale cărui sprâncene negre 
contrastau ciudat cu părul aproape alb, tuns scurt, 
milităreşte. Era îmbrăcat ca un burghez şi purta la 
butonieră o panglică ale cărei diverse culori aminteau 
ordinele cu care era decorat. Bărbatul intră cu paşi destul 


de eleganţi şi cu un fel de grabă. Monte-Cristo îl privi fără 
să se clintească; picioarele sale păreau pironite în parchet, 
iar ochii, pironiţi asupra figurii contelui de Morcerif. 

— Tată, spuse tânărul, am onoarea să-ţi prezint pe domnul 
conte de Monte-Cristo, generosul prieten pe care am avut 
norocul să-l întâlnesc în împrejurările grele ce-ţi sunt 
cunoscute. 

— Domnul este binevenit printre noi, spuse contele de 
Morcerf, salutându-l pe Monte-Cristo cu un zâmbet. A făcut 
casei noastre, păstrându-i unicul moştenitor, un serviciu 
care va solicita recunoştinţa noastră veşnică. 

Şi, spunând cuvintele acestea, contele de Morcerf indică 
lui Monte-Cristo un jilţ, în timp ce el se aşeza în dreptul 
ferestrei. 

Ocupând jilţul arătat de contele de Morcerf, Monte-Cristo 
se aşeză în aşa fel încât să rămână ascuns în umbra 
perdelelor mari de pluş şi să citească de acolo, pe 
trăsăturile obosite, trudite, ale contelui o întreagă poveste 
de dureri tainice scrise în fiecare zbârcitură venită o dată 
cu timpul. 

— Doamna contesă, continuă Morcerf, era ocupată cu 
toaleta când vicontele a înştiinţat-o de vizita pe care va avea 
onoarea s-o primească. Va cobori şi, peste zece minute, va fi 
în salon. 

— Este o onoare prea mare pentru mine, spuse Monte- 
Cristo, să mă găsesc astfel, din ziua sosirii mele la Paris, pus 
în legătură cu un bărbat ale cărui merite îi egalează 
reputaţia şi cu care norocul nu a greşit. Dar nu s-a găsit 
până acum, pe şesurile Mitidjei sau în munţii Atlasului, un 
baston de mareşal care să vă fie oferit? 

— O, domnule, am părăsit serviciul! Replică Morcerf, 
roşind puţin. Numit pair sub Restauraţie, luam parte la 
prima campanie şi serveam sub ordinele mareşalului de 
Bourmont. Puteam deci să aspir la un comandament 
superior şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ramura 
principală rămânea pe tron! Dar revoluţia din iulie era, 


pare-se, destul de glorioasă pentru a-şi permite să fie 
ingrată. A fost, faţă de orice serviciu care nu data din 
perioada imperială. Îmi dădui deci demisia căci, când ţi-ai 
câştigat epoleţii pe câmpul de bătaie, nu te pricepi să 
manevrezi pe terenul lunecos al saloanelor. Am lepădat 
spada, m-am aruncat în politică, mă consacru industriei, 
studiez artele utile. Avusesem dorinţa aceasta în cei 
douăzeci de ani de serviciu, dar îmi lipsise timpul. 

— Astfel de idei întreţin superioritatea naţiunii 
dumneavoastră asupra celorlalte ţări, domnule, răspunse 
Monte-Cristo. Nobil de casă mare, posedând o frumoasă 
avere, dumneavoastră aţi consimţit mai întâi să câştigaţi 
primele grade ca soldat obscur. E un lucru foarte rar. Apoi, 
deveniți general, pair de Franţa, comandor al Legiunii de 
Onoare, consimţiţi să reîncepeţi o a doua ucenicie, fără altă 
nădejde, fără altă răsplată decât aceea de a fi într-o zi 
folositor semenilor dumneavoastră... O, domnule, fapta 
aceasta e cu adevărat frumoasă. Mai mult decât atât: e 
sublimă. 

Albert privea şi asculta pe Monte-Cristo cu uimire, nu era 
deprins să-l vadă exprimând asemenea idei entuziaste. 

— Din păcate, continuă străinul (desigur, pentru a alunga 
norul imperceptibil pe care cuvintele sale îl aduseseră pe 
fruntea lui Morcerf), noi nu facem la fel în Italia, creştem 
după rasa şi specia noastră şi păstrăm, sub acelaşi frunziş, 
aceeaşi talie şi aceeaşi zădărnicie întreaga viaţă. 

— Dar, domnule, răspunse contele de Morcerf, pentru un 
om cu meritele dumneavoastră, Italia nu, e o patrie. Franţa 
vă întinde braţele, răspundeţi chemării sale. Poate că 
Franţa nu va fi ingrată ca toată lumea. Ea îşi tratează rău 
copiii dar de obicei primeşte cu dragoste pe străini. 

— Tată, se vede că nu-l cunoşti pe domnul conte de Monte- 
Cristo, spuse Albert cu un zâmbet. Satisfacţiile sale trec 
dincolo de sfera acestei lumi. Nu aspiră câtuşi de puţin la 
onoruri şi, din ele, reţine doar pe acelea care pot să 
figureze într-un paşaport. 


— Cuvintele dumneavoastră sunt cea mai justă 
caracterizare a mea, răspunse străinul. 

— Domnul a fost liber pe viitorul dumisale, observă contele 
de Morcerf, cu un oftat şi a ales drumul înflorit. 

— Întocmai, domnule, replică Monte-Cristo, cu unul din 
acele zâmbete pe care un pictor nu le va zugrăvi niciodată 
şi pe care un fizionomist nu le poate analiza niciodată. 

— Dacă nu mi-ar fi teamă că-l obosesc pe domnul conte, 
spuse generalul, vădit încântat de manierele lui Monte- 
Cristo, l-aş duce la Cameră; e astăzi o şedinţă curioasă 
pentru cine nu-i cunoaşte pe senatorii noştrii moderni. 

— Vă voi fi foarte recunoscător, domnule, dacă binevoiţi 
să-mi faceţi propunerea aceasta altă dată; dar astăzi mi s-a 
făcut onoarea promisiunii că voi fi prezentat doamnei 
contese, aşa că voi aştepta. 

— A, iat-o pe mama! Exclamă vicontele. 

Întorcându-se repede, Monte-Cristo o văzu pe doamna de 
Morcerf în pragul uşii din faţa aceleia pe unde intrase soţul 
ei: dreaptă şi palidă, braţul sprijinit, nu se ştie de ce, de 
tocul aurit, îi căzu în momentul în care Monte-Cristo se 
întoarse spre ea. Stătea acolo de câteva clipe şi auzise 
ultimele cuvinte ale musafirului. Acesta se ridică şi o salută 
cu un gest adânc pe contesa care se înclină, la rându-i, 
tăcută, ceremonioasă. 

— O, ce aveţi, doamnă? Întrebă contele. Nu cumva căldura 
salonului vă face rău? 

— Eşti suferindă mamă? Strigă vicontele, repezindu-se 
spre Mercedes. 

Ea le mulţumi amândurora cu un zâmbet. 

— Nu, spuse, dar am simţit o oarecare emoție văzându-l 
pentru prima oară pe cel fără de a cărui intervenţie am fi 
astăzi înlăcrimaţi şi îndoliaţi. Domnule, continuă contesa, 
înaintând cu măreţia unei regine, vă datorez viaţa fiului 
meu şi vă binecuvântez pentru această binefacere. Acum vă 
sunt recunoscătoare pentru plăcerea ce-mi faceţi, dându-mi 


prilejul să vă mulţumesc tot aşa cum v-am binecuvântat, 
adică din adâncul inimii. 

Contele se înclină din nou, dar mai profund decât întâia 
oară. Era şi mai palid decât Mercedes. 

— Doamnă, spuse el, domnul conte şi dumneavoastră mă 
răsplătiți cu prea multă generozitate pentru o faptă foarte 
simplă. Să salvezi un om, să cruţi zbuciumul unui părinte, 
să menajezi sensibilitatea unei femei nu înseamnă a face o 
faptă bună, ci un act de umanitate. 

Doamna de Morcerf răspunse cu un suspin profund 
cuvintelor acestea rostite cu o blândeţe şi o politeţe aleasă: 

— E o mare fericire pentru fiul meu, domnule, că vă are 
prieten şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a orânduit lucrurile 
astfel. 

Şi Mercedes îşi înălţă ochii frumoşi spre cer cu o 
recunoştinţă infinită, încât contelui i se păru că vede 
tremurând două lacrimi. Domnul de Morcerf se apropie de 
ea. 

— Doamnă, spuse el, i-am cerut scuze domnului conte că 
sunt obligat să-l părăsesc şi vă rog pe dumneavoastră să le 
repetaţi. Şedinţa se deschide la orele două. E trei şi trebuie 
să vorbesc. 

— Du-te, domnule, voi căuta să-l fac pe oaspetele nostru să 
uite absenţa dumitale, zise contesa cu acelaşi accent de 
sensibilitate. Domnul conte ne va face onoarea să petreacă 
restul zilei cu noi? Continuă ea, întorcându-se spre Monte- 
Cristo. 

— Vă mulţumesc, doamnă şi vă rog să credeţi că sunt cum 
nu se poate mai recunoscător pentru invitaţia ce-mi faceţi, 
dar am coborât azi-dimineaţă, la poarta dumneavoastră, din 
trăsura mea de voiaj. Nu ştiu deocamdată cum sunt instalat 
la Paris. Abia ştiu unde stau. Neliniştea nu e gravă, îmi dau 
seama, dar e apreciabilă. 

— Vom avea cel puţin altădată plăcerea aceasta? Ne 
îngăduiţi? Întrebă contesa. 


Monte-Cristo se înclină fără să răspundă, însă gestul putea 
să pară o consimţire. 

— În cazul acesta, nu vă rețin, domnule, spuse contesa, 
căci nu vreau ca recunoştinţa mea să devină indiscretă sau 
inoportună. 

— Scumpe conte, interveni Albert, dacă îmi daţi voie, voi 
încerca să vă înapoiez la Paris politeţea graţioasă de la 
Roma şi să vă pun cupeul meu la dispoziţie până când vă 
veţi aranja echipajele. 

— Vă mulţumesc de o mie de ori pentru amabilitate, 
viconte, spuse Monte-Cristo, dar îmi închipui că domnul 
Bertuccio a întrebuințat cu folos cele patru ceasuri şi 
jumătate pe care i le-am lăsat şi că voi găsi la poartă o 
trăsură înhămată gata. 

Albert se obişnuise cu felul de a fi al contelui. Ştia că 
acesta era, ca şi Nero, în căutarea imposibilului şi nu se mai 
mira de nimic. Vru numai să se convingă singur în ce mod 
ordinele lui au fost executate. Îl însoţi deci până la uşa 
palatului. 

Monte-Cristo nu se înşelase. De îndată ce apăru în 
anticamera contelui de Morcerf, un valet, acelaşi care la 
Roma adusese cartea de vizită a contelui celor doi tineri şi 
le anunţase vizita lui, dădu buzna din peristil, astfel că, 
ajungând pe peron, ilustrul călător găsi într-adevăr trăsura 
care îl aştepta. 

Era un cupeu scos din atelierele Keller, cu o pereche de 
cai pentru care Drake refuzase abia în ajun 18 000 de 
franci. 

— Domnule, îi spuse, contele lui Albert, nu vă propun să 
mă însoţiţi până la mine, căci n-aş putea să vă arăt decât o 
casă improvizată şi ştiţi că sub raportul improvizaţiilor am 
de apărat o reputaţie. Acordaţi-mi o zi şi permiteţi-mi să vă 
poftesc atunci. Voi fi mai sigur că nu mă abat de la legile 
ospitalităţii. 

— Dacă îmi cereţi o zi, domnule conte, sunt liniştit: nu-mi 
veţi mai arăta o casă, ci un palat. Hotărât, aveţi un anume 


geniu la dispoziţie. 

„Lasă-l să creadă, gândi Monte-Cristo, punând piciorul pe 
treptele garnisite cu pluş ale splendidului său echipaj. Mă 
va pune într-o situaţie frumoasă pe lângă doamne”. Sări în 
trăsura a cărei uşă se închise în urma lui şi porni în galop, 
dar nu aşa de repede încât să nu zărească mişcarea 
imperceptibilă care clătină perdeaua salonului unde o 
lăsase pe doamna de Morcert. 

Când Albert reveni la mama sa, o găsi pe contesă în 
buduar, cufundată într-un jilţ mare de catifea; camera 
întunecată nu lăsa să se zărească decât paieta sclipitoare 
ataşată ici-colo de unghiul vreunei rame de aur. 

Albert nu putu să vadă chipul contesei, pierdut într-un nor 
de voal pe care ea îl răsucise în jurul părului, ca pe o 
aureolă. I se păru însă că avea glasul alterat; distinse, de 
asemenea, printre miresmele trandafirilor şi heliotropilor 
din jardinieră, mirosul aspru, înţepător al sărurilor. Pe una 
din cupele cizelate ale căminului, flaconul contesei, scos din 
teaca de piele, atrase atenţia neliniştită a tânărului. 

— Nu te simţi bine, mamă? Exclamă el intrând. Nu cumva 
ţi-a fost rău în lipsa mea? 

— Eu? Nu, Albert. Dar, înţelegi, trandafirii, tuberozele şi 
florile de portocal răspândesc în zilele acestea călduroase, 
cu care nu suntem încă obişnuiţi, parfumuri atât de 
violente... 

— În cazul acesta, să le ducă în anticameră, spuse 
Morcerf, întinzând mâna spre sonerie. Eşti într-adevăr 
indispusă. Încă de adineauri, când ai intrat, erai foarte 
palidă. 

— Eram palidă, Albert? 

— O paloare care îţi şade de minune, mamă, dar care nu 
ne-a speriat mai puţin pe tata şi pe mine. 

— Ţi-a pomenit ceva tatăl tău? Întrebă repede Merced&s. 

— Nu, doamnă, dar aminteşte-ţi că faţă de dumneata însăţi 
a făcut această observaţie. 

— Nu-mi amintesc, spuse contesa. 


Intră un valet; auzise soneria trasă de Albert. 

— Du florile în anticameră sau în cabinetul de toaletă, 
spuse vicontele. Îi fac rău doamnei contese. 

Valetul execută porunca. Cât dură mutatul, se instală 
tăcerea. 

— Ce nume e acesta, Monte-Cristo? Întrebă contesa, după 
ce servitorul ieşi cu ultima vază de flori. E un nume de 
familie, un nume de ţinut, un simplu titlu? 

— Cred că e un titlu, mamă, atâta tot. Contele a cumpărat 
o insulă în arhipelagul toscan şi a întemeiat, după cum 
spunea singur azi-dimineaţă, un ordin. Ştii că aşa se face cu 
Sfântul Ştefan din Florenţa, cu Sfântul George 
Constantinianul din Parma şi chiar cu Ordinul de Malta. De 
altminteri, el n-are nici-o pretenţie de nobleţe şi se numeşte 
conte întâmplător, cu toate că opinia generală din Roma îl 
consideră un foarte mare nobil. 

— Manierele lui sunt excelente, spuse contesa, cel puţin 
după câte am putut să judec în cele câteva clipe cât a stat 
aici. 

— O, desăvârşite, mamă, aşa de desăvârşite încât întrec cu 
mult tot ce am cunoscut mai aristocratic în cele mai mândre 
nobilimi ale Europei, adică nobilimea engleză, nobilimea 
spaniolă şi nobilimea germană. 

Contesa medită o clipă, apoi reluă după o scurtă ezitare: 

— Albert, îţi pun o întrebare de mamă: l-ai văzut pe 
domnul conte de Monte-Cristo în interiorul său; tu eşti 
înzestrat cu perspicacitate, ai deprinderea lumii, ai mai 
mult tact decât alţii la vârsta ta; crezi că este, într-adevăr, 
ceea ce arată a fi? 

— Şi ce arată? 

— Ai spus singur adineauri: un mare nobil. 

— 'Ţi-am spus mamă că aşa era considerat. 

— Dar tu ce gândeşti, Albert? 

— Îţi voi mărturisi că nu am o părere bine fixată asupra 
lui. Îl cred maltez. 


— Nu te întreb asupra originii, te întreb asupra persoanei 
sale. 

— A, asupra persoanei sale? Se schimbă lucrurile şi am 
văzut atâtea ciudăţenii la el, încât, dacă vrei să-ţi spun ce 
gândesc, îţi voi răspunde că-l consider ca pe unul din eroii 
lui Byron, însemnați de nenorocire cu o pecete fatală. Un 
Manfred, un Lara, un Werner. În sfârşit, ca pe una din acele 
rămăşiţe ale unei familii vechi care, dezmoştenită de averea 
paternă, a găsit alta prin forţa geniului său aventuros ce a 
aşezat-o deasupra legilor societăţii. 

— Spui, adică... 

— Spun că Monte-Cristo e o insulă în mijlocul Mediteranei, 
fără locuitori, fără garnizoană, cuib de contrabandişti ai 
tuturor naţiunilor, de pirați ai tuturor ţărilor. Cine ştie dacă 
vrednicii industriaşi nu plătesc seniorului lor drept de azil? 

— Se poate, spuse contesa îngândurată. 

— Dar nu are a face, continuă tânărul. Contrabandist sau 
nu, vei recunoaşte, mamă - deoarece l-ai văzut —, că 
domnul conte de Monte-Cristo e un om remarcabil, care va 
culege cele mai mari succese în saloanele din Paris. Şi, uite, 
chiar dimineaţă, la mine, şi-a făcut intrarea în lume 
uimindu-l chiar pe Château-Renaud. 

— Şi ce vârstă poate să aibă contele? Întrebă Mercedă&s 
acordând în chip vădit o mare importanţă acestei întrebări. 

— 'Trezeci şi cinci, treizeci şi şase de ani, mamă. 

— Aşa de tânăr? Cu neputinţă, se îndoi Mercedes, 
răspunzând în acelaşi timp spuselor lui Albert şi propriilor 
gânduri. 

— Cu toate acestea este adevărat. Mi-a declarat în trei sau 
patru rânduri - şi, desigur, fără premeditare - că în cutare 
epocă aveam cinci ani, în cutare alta aveam zece ani, 
doisprezece ani; şi, atent la aceste amănunte, apropiam 
datele şi nu l-am prins niciodată cu un neadevăr. Vârsta 
acestui om ciudat, fără vârstă, e deci, sunt sigur, treizeci şi 
cinci de ani. În plus, aminteşte-ţi mamă, cât de vii îi sunt 
ochii, cât de negru îi este părul şi cât de netedă, măcar că 


palidă, îi e fruntea. O fiinţă nu numai viguroasă, dar încă 
tânără. 

Contesa cobori capul ca sub un val prea greu de gânduri 
amare. 

— Şi omul acesta ţi-a arătat prietenie, Albert? Întrebă ea 
cu o înfiorare nervoasă. 

— Aşa cred, mamă. 

— Şi... Îl iubeşti şi tu? 

— Îmi place, mamă, orice ar spune Franz d'Epinay care 
voia să mi-l înfăţişeze ca pe un om întors din altă lume. 

Contesa făcu o mişcare de groază. 

— Albert, reluă ea cu voce tulburată, te-am pus 
întotdeauna în gardă împotriva cunoştinţelor noi. Acum eşti 
bărbat şi ai putea să mă sfătuieşti tu. Cu toate acestea, îţi 
repet: fii prudent, Albert. 

— Dragă mamă, pentru ca sfatul tău să-mi folosească, ar 
trebui să ştiu dinainte de ce să mă păzesc. Contele nu joacă 
niciodată; nu bea decât apă aurită cu un strop de vin 
spaniolesc; contele s-a prezentat aşa de bogat încât n-ar 
putea, fără să i se râdă în nas, să-mi ceară bani cu 
împrumut. Prin urmare, cum să mă tem de conte? 

— Ai dreptate, spuse contesa, iar spaimele mele sunt 
necugetate, mai cu seamă că e vorba de un om care ţi-a 
salvat viaţa. Dar ascultă, Albert, tatăl tău l-a primit bine? Se 
impune să fim mai mult decât convenţionali cu contele. 
Domnul de Morcerf este uneori ocupat, afacerile îi dau 
nelinişti şi s-ar putea ca fără să vrea... 

— Tata a fost desăvârşit, doamnă, o întrerupse Albert. Mai 
mult decât atât: a părut nespus de măgulit pentru două sau 
trei complimente îndemânatice, strecurate de conte, ca şi 
cum contele l-ar fi cunoscut de treizeci de ani. Desigur că 
fiecare din aceste mici săgeți elogioase l-a gâdilat pe tata, 
adăugă râzând, căci s-au despărţit ca prietenii cei mai buni, 
iar domnul de Morcertf voia să-l ia la Cameră să-i asculte 
discursul. 


Contesa nu răspunse. Era cufundată într-o reverie aşa de 
profundă încât ochii ei se închideau puţin câte puţin. În 
picioare, în faţa ei, tânărul, o privea cu iubirea aceea filială 
care e mai duioasă şi mai afectuoasă la copiii ale căror 
mame sunt încă tinere şi frumoase. Apoi, după ce văzu că 
ochii ei s-au închis, îi ascultă o clipă respiraţia şi, crezând-o 
aţipită, se depărtă în vârful picioarelor şi trase încetişor 
uşa. 

— Îndrăcit om, murmură el, clătinând din cap. l-am prezis 
că va stârni senzaţie în lume. Îmi dau seama de efect după 
un termometru ce nu dă greş. Mama l-a remarcat. Cu 
siguranţă e remarcabil. 

Şi cobori la grajd, nu fără o ciudă ascunsă că, fără să fi 
gândit măcar, contele de Monte-Cristo pusese mâna pe o 
pereche de cai care îi lăsau pe ai săi mai prejos în ochii 
cunoscătorilor. Hotărât lucru, îşi spuse, oamenii nu sunt 
egali. Îl voi ruga pe tata să dezvolte teoria aceasta la 
Cameră. 


Capitolul V Bertuccio 


Contele sosise între timp la el acasă; făcuse drumul în şase 
minute. Cele şase minute i-au fost deajuns ca să fie văzut de 
douăzeci de tineri care, cunoscând preţul cailor ce nu 
putuseră fi cumpăraţi de ei, dăduseră galop cailor lor 
pentru a-l întrezări pe splendidul senior ce-şi permitea să 
aibă cai de zece mii de franci unul. 

Casa găsită de Ali şi care urma să-i servească drept 
reşedinţă în oraş lui Monte-Cristo, era situată pe dreapta 
când urci spre Champs-Elysees, având o curte şi o grădină; 
o colină foarte stufoasă, în mijlocul curţii, masca o parte din 
faţadă; în jurul colinei înaintau, ca două braţe, două alei, 
care, întinzându-se la dreapta şi la stânga, duceau trăsurile 
la un dublu peron, pe a cărui fiecare treaptă se găsea câte 
un vas de porțelan cu flori. Izolată în mijlocul unui spaţiu 


larg, casa avea, în afară de intrarea principală, încă una ce 
răspundea în strada Ponthieu. 

Mai înainte ca vizitiul să-l strige pe portar, poarta masivă 
se răsuci în ţâţâni. Contele fusese văzut venind şi, la Paris 
ca şi la Roma, ca pretutindeni, era servit cu iuţeala 
fulgerului. Vizitiul intră, deschise semicercul fără să-şi 
încetinească mersul şi poarta era închisă când roţile 
scârţâiau încă pe nisipul aleii. 

Trăsura se opri în partea stângă a peronului; doi oameni 
apărură la portieră: unul era Ali, care îi zâmbi stăpânului 
său cu o izbucnire de bucurie, care fu răsplătită de Monte- 
Cristo cu o simplă privire. Celălalt salută smerit şi-i oferi 
contelui braţul pentru a-l ajuta să coboare din trăsură. 

— Îţi mulţumesc, domnule Bertuccio, spuse contele sărind 
cu sprinteneală cele trei trepte ale scării cupeului. Unde-i 
notarul? 

— În salon, Excelenţă, răspunse Bertuccio. 

— Dar cărţile de vizită pe care ţi-am spus să le comanzi de 
îndată ce vei avea numărul casei? 

— Domnule conte, s-a făcut. Am fost la cel mai bun gravor 
de la Palais-Royal, care a executat planşa în faţa mea. Prima 
carte trasă a fost dusă îndată, precum a-ţi poruncit, 
domnului baron Danglars, deputat, Chaussee-d'Antin 
numărul 7; celelalte se găsesc pe căminul din dormitorul 
Excelenței voastre. 

— Bine, cât e ceasul? 

— Patru. 

Monte-Cristo dădu mănuşile, pălăria şi bastonul lacheului 
francez, care se năpustise din anticamera contelui de 
Morcerf să cheme trăsura, apoi, condus de Bertuccio, care-i 
arăta drumul, trecu în salonaş. 

— Marmurele din anticamera asta sunt sărăcăcioase, 
observă Monte-Cristo. Nădăjduiesc că au să fie ridicate. 

Bertuccio se înclină. 

Aşa cum spusese administratorul, notarul aştepta în 
salonaş. O figură onestă, crescută în demnitatea rigidă a 


notarului de la periferie. 

— Domnul este notarul însărcinat să vândă casa de ţară pe 
care vreau s-o cumpăr? Întrebă Monte-Cristo. 

— Da, domnule conte, răspunse notarul. 

— Actul de vânzare e gata? 

— Da, domnule conte. 

— L-ai adus? 

— Poftim. 

— Perfect. Şi unde e casa pe care o cumpăr? Întrebă 
Monte-Cristo cu neglijenţă, adre-sându-se pe jumătate lui 
Bertuccio şi jumătate notarului. 

Administratorul făcu un gest care însemna: nu ştiu. 

Notarul îl privi pe Monte-Cristo cu uimire. 

— Cum, întrebă el, domnul conte nu ştie unde se află casa 
pe care o cumpără? 

— Pe onoarea mea, nu, spuse contele. 

— Domnul conte nu o cunoaşte? 

— Cum naiba s-o cunosc? Am sosit din Cadix azi-dimineaţă, 
nu am fost niciodată la Paris, ba pun piciorul pentru prima 
oară în Franţa. 

— Atunci e altceva, răspunse notarul. Casa pe care domnul 
conte o cumpără se găseşte în Auteuil. 

La auzul cuvintelor acestora Bertuccio păli. 

— Şi unde a Auteuil? Întrebă Monte-Cristo. 

— La doi paşi de aici, domnule conte, spuse notarul. Îndată 
după Passy, într-o poziţie încântătoare, în Bois de Boulogne. 

— Aşa de aproape? Întrebă Monte-Cristo. Dar acolo nu e la 
ţară. Cum dracu de mi-ai ales o casă la poarta Parisului, 
domnule Bertuccio? 

— Eu? Exclamă administratorul, cu o grabă ciudată. Nu pe 
mine m-a însărcinat domnul conte cu alegerea casei. Rog pe 
domnul conte să-şi aducă aminte, să-şi scormonească 
memoria. 

— A, da, zise Monte-Cristo. Îmi amintesc acum. Am citit 
anunţul într-un ziar şi m-am lăsat sedus de titlul mincinos: 
Casă de ţară. 


— E încă timp, spuse Bertuccio, iar dacă Excelenţa voastră 
mă însărcinează să caut. În altă parte îi voi găsi tot ce va fi 
mai bun, fie la Enghien, fie la Fontenay-aux-Rosse, fie la 
Bellevue. 

— Ba nu, spuse Monte-Cristo cu nepăsare. Din moment ce- 
o am pe aceasta, o păstrez. 

— Şi domnul are dreptate, spuse repede notarul care se 
temea că va pierde onorariul, e o proprietate încântătoare. 
Apă curgătoare, pădure stufoasă, locuinţă confortabilă, deşi 
părăsită de multă vreme. Nu mai pun la socoteală 
mobilierul care, deşi vechi, are mare valoare, în special 
astăzi când sunt căutate antichităţile. Mă iertaţi, mi se pare 
că domnul conte preferă moda epocii. 

— Spune, continuă Monte-Cristo, e convenabilă? 

— O, domnule, mai mult decât atât. E magnifică. 

— Drace, să nu pierdem o atare ocazie, declară Monte- 
Cristo. Ai contractul, domnule notar? 

Şi semnă repede, după ce aruncă o privire în punctul unde 
erau consemnate situaţia casei şi numele proprietarilor. 

— Bertuccio, spuse el, dă domnului 55.000 de franci. 

Administratorul ieşi cu paşi şovăitori şi reveni cu un teanc 
de bancnote pe care notarul le numără cu deprinderea 
omului care nu-şi primeşte dreptul decât după o cercetare 
atentă. 

— Sunt îndeplinite toate formalităţile? Întrebă contele. 

— Toate, domnule conte. 

— Ai cheile? 

— Sunt în mâinile portarului care păzeşte casa. Poftim însă 
ordinul ce i-am dat, să-l instaleze pe domnul în proprietatea 
sa. 

— Prea bine, Şi Monte-Cristo făcu notarului un semn din 
cap care voia să spună: „Nu mai am nevoie de dumneata şi 
pleacă”. 

— Mi se pare însă că domnul s-a înşelat, se încumetă 
cinstitul notar. Suma datorată e numai 50.000 de franci, iar 
în ea intră totul. 


— Şi onorariul dumitale? 

— Se găseşte în suma aceasta, domnule conte. 

— Dar ai venit din Auteuil aici? 

— Da, fără îndoială. 

— Ei bine, trebuie, să fii plătit pentru deranj, spuse 
contele. 

Şi îl concedie cu un gest. Notarul ieşi de-a-ndăratelea, 
salutând până la pământ. 

Pentru prima oară în cariera sa întâlnea un asemenea 
client. 

— Condu-l pe domnul, îi spuse contele lui Bertuccio. 

Şi administratorul ieşi după notar. 

De îndată ce rămase singur, contele scoase din buzunar un 
portofel cu încuietoare, pe care o deschise cu o cheiţă 
legată la gât şi de care nu se despărţea niciodată. După ce 
căută o clipă, se opri la o filă pe care se aflau câteva 
însemnări, le confruntă cu actul de vânzare, şi, adunându-şi 
amintirile, murmură: Auteuil, rue de la Fontaine numărul 
28. Chiar asta e. Să mă încred oare într-o mărturie smulsă 
prin teroare religioasă sau prin teroare fizică? De 
altminteri, într-un ceas voi şti totul. 

— Bertuccio, strigă izbind cu un ciocănaş într-o placă, ce 
scoase un sunet ascuţit şi prelung, ca acela al unui tam-tam. 
Bertuccio! 

Administratorul se arătă în prag. 

— Domnule Bertuccio, îl întrebă contele, parcă mi-ai spus 
cândva că ai călătorit în Franţa? 

— Da, în anumite părţi ale Franţei. 

— Cunogşti împrejurimile Parisului, nu-i aşa? 

— Nu, Excelenţă, nu, răspunse administratorul cu un 
tremur nervos, pe care Monte-Cristo, cunoscător în materie 
de emoţii, îl puse cu drept cuvânt în seama unei nelinişti vii. 

— Păcat, spuse el, că n-ai vizitat niciodată împrejurimile 
Parisului, căci seara asta vreau să îmi văd noua proprietate 
şi, venind cu mine, mi-ai fi dat, fără îndoială, informaţii utile. 


— La Auteuil? Exclamă Bertuccio a cărui culoare arămie 
deveni aproape lividă. Eu să merg la Auteuil? 

— Ei, dar ce este de mirare dacă ai veni la Auteuil? Când 
voi locui acolo, va trebui să vii, deoarece aparţii casei mele. 
Bertuccio cobori capul sub privirea aspră a stăpânului şi 

rămase neclintit, fără să răspundă. 

— Dar ce-i cu dumneata? Mă faci să sun a doua oară 
pentru trăsură? Se miră Monte-Cristo, cu tonul pe care 
Ludovic al XIV-lea l-a întrebuințat rostind faimosul: „Era cât 
pe-aci să aştept”. 

Bertuccio făcu un singur salt din salonaş în anticameră şi 
strigă cu voce răguşită: 

— Caii Excelenței sale! 

Monte-Cristo scrise două sau trei scrisori. Când pecetluia 
ultima scrisoare, administratorul reapăru. 

— Trăsura Excelenței sale e la poartă. 

— Bine, ia-ţi mănuşile şi pălăria, spuse Monte-Cristo. 

— Trebuie să merg cu domnul conte? Exclamă Bertuccio. 

— Fără îndoială, e nevoie să dai ordine acolo, căci cred că 
am să locuiesc în casa aceea. 

Nu se mai pomenise ca cineva să aibă replică la o poruncă 
a contelui; de aceea, fără să schiţeze vreo obiecţie, 
administratorul îşi ascultă stăpânul, care se urcă în trăsură 
şi îi făcu semn să-l urmeze. Administratorul se aşeză 
respectuos pe bancheta din faţă. 

Capitolul VI Casa din Auteuil 


Monte-Cristo remarcase că, atunci când a coborât de pe 
peron, Bertuccio se închinase aşa cum se închină corsicanii, 
adică tăind aerul în formă de cruce cu degetul şi că, suindu- 
se în trăsură, mormăise în şoaptă o rugăciune scurtă. 
Oricine altul s-ar fi înduioşat de temerea ciudată pe care 
vrednicul administrator o manifestase pentru promenada 
plănuită de conte extra muros. Dar, după cât se pare, 
acesta era prea curios pentru a-l scuti pe Bertuccio de 
micul voiaj. 


În douăzeci de minute ajunseră la Auteuil. Emoţia 
administratorului sporise. Intrând în sat, Bertuccio, care se 
ghemuise în colţul trăsurii, începu să examineze cu emoție 
înfrigurată casele pe dinaintea cărora treceau. 

— Să spui să oprească pe rue de la Fontaine numărul 28, îi 
spuse contele, fixându-şi privirea fără milă asupra celui 
căruia îi dădea acest ordin. 

Sudoarea se ivi pe chipul lui Bertuccio. Totuşi el se supuse 
şi, aplecându-se afară din trăsură, strigă vizitiului: 

— Rue de la Fontaine, numărul 28! 

Numărul 28 se găsea în capătul satului. Între timp, 
noaptea venise sau, mai bine-zis, un nor negru, încărcat de 
electricitate, dădea întunericului prematur aparenţa şi 
solemnitatea unui episod dramatic. Trăsura se opri şi 
valetul se repezi să deschidă uşa. 

— Domnule Bertuccio, dumneata nu cobori? Rămâi în 
trăsură? Dar la ce naiba te gândeşti astă-seară? 

Bertuccio se năpusti afară şi îşi întinse umărul contelui 
care, de data aceasta, se sprijini de el coborând una câte 
una cele trei trepte ale scării cupeului. 

— Bate, spuse contele şi anunţă-mă. 

Bertuccio bătu, poarta se deschise şi portarul se arătă. 

— Ce e? Întrebă el. 

— Noul dumitale stăpân, spuse valetul şi întinse portarului 
hârtia dată de notar. 

— Cum, casa e vândută? Întrebă portarul. Domnul vine să 
locuiască aici? 

— Da, prietene, spuse contele şi voi căuta să nu ai motive 
să-l regreţi pe fostul dumitale stăpân. 

— O, domnule, spuse portarul, nu voi avea motive să-l 
regret prea mult, căci îl vedeam foarte rar. De mai bine de 
cinci ani n-a venit şi a făcut bine vânzând o casă care nu-i 
producea nimic. 

— Dar cum se numeşte fostul dumitale stăpân? Întrebă 
Monte-Cristo. 


— Domnul marchiz de Saint-Meran. Sunt sigur că nu a 
vândut casa cu cât l-a costat. 

— Marchizul de Saint-Meran? Întrebă Monte-Cristo. Mi se 
pare că acest nume nu mi-e necunoscut, spuse contele. 
Marchizul de Saint-Meran... Şi păru că se străduieşte să-şi 
aducă aminte. 

— Un nobil bătrân, continuă portarul, un slujitor 
credincios al Bourbonilor. Avea o singură fiică, pe care o 
măritase cu domnul de Villefort, fost procuror regal la 
Nimes şi apoi la Versailles. 

Monte-Cristo îi aruncă o privire lui Bertuccio, care era mai 
livid decât zidul de care se rezema să nu cadă. 

— Şi fiica aceasta nu a murit? Întrebă Monte-Cristo. Mi se 
pare că am auzit vorbindu-se. 

— Da, domnule, acum 21 de ani, iar de atunci noi nu l-am 
mai văzut nici de trei ori pe sărmanul marchiz. 

— Mulţumesc, mulţumesc, spuse Monte-Cristo, judecând 
după înmărmurirea administratorului că nu putea să 
întindă coarda mai mult fără riscul de a se rupe. 
Mulţumesc. Fă lumină! 

— Să-l însoțesc pe domnul? 

— Nu e nevoie. Domnul Bertuccio îmi va lumina. Şi Monte- 
Cristo îşi însoţi cuvintele cu două piese de aur care stârniră 
o explozie de binecuvântări şi suspine. 

— Mă iertaţi, domnule, n-am lumânări aici, spuse portarul, 
după ce căută zadarnic pe marginea căminului şi pe laviţele 
înconjurătoare. 

— Bertuccio, ia una din lanternele trăsurii şi arată-mi 
apartamentele, spuse contele. 

Administratorul se supuse fără cârtire, dar se vedea lesne, 
după tremurul mânii care ţinea lanterna, cât de greu îi era 
să îndeplinească ordinul. 

Străbătură un parter vast. Apoi primul etaj, compus dintr- 
un salon, o sala de baie şi două camere de culcare. Printr- 
unul din dormitoare, ajungeai la o scară răsucită, al cărei 
capăt dădea în grădină. 


— O scară de ieşire, spuse contele, destul de comodă. 
Luminează-mi, domnule Bertuccio. la-o înainte şi să 
mergem acolo unde ne va duce scara aceasta. 

— Duce în grădină, domnule, suspină Bertuccio. 

— Dar de unde ştii dumneata, rogu-te? 

— Vreau să spun că e firesc să ducă. 

Bertuccio scoase un oftat şi merse înainte. Scara ducea în 
adevăr, în grădină. 

La uşa de afară, administratorul se opri. 

— Haide, domnule Bertuccio, spuse contele. 

Dar acesta era năucit, prostit, zdrobit. Ochii lui rătăciţi 
căutau în juru-i urmele unui trecut grozav, iar cu mâinile 
crispate încerca parcă să alunge amintiri înfricoşătoare. 

— Ei? Stărui contele. 

— Nu, nu, strigă Bertuccio, punând mâna pe colţul 
peretelui interior. Nu, domnule, mai departe nu merg, este 
cu neputinţă. 

— Ce înseamnă asta? Se auzi vocea poruncitoare a lui 
Monte-Cristo. 

— Domnule, vedeţi bine că ceea ce se întâmplă nu este 
natural, exclamă administratorul. Că, având de cumpărat o 
casă la Paris, o cumpăraţi exact la Auteuil şi cumpărând-o la 
Auteuil, casa se găseşte în rue de la Fontaine numărul 28. 
O, de ce nu v-am spus totul acolo, Monseniore! Nu mi-aţi fi 
pretins, desigur, să vin. Nădăjduiam că locuinţa va fi alta. 
Parcă n-ar mai exista la Auteuil altă casă decât aceea a 
crimei. 

— Oho, exclamă Monte-Cristo oprindu-se brusc. Ce cuvânt 
greu ai rostit! Om afurisit! Corsican încăpățânat, umbli tot 
cu mistere şi superstiții? Haide, ia lanterna şi să vizităm 
grădina. Nădăjduiesc că, fiind cu mine, n-o să-ţi fie frică. 

Bertuccio ridică lanterna şi se supuse. Deschizând uşa, 
zăriră un cer alburiu pe care luna se străduia zadarnic să 
lupte împotriva norilor ce o acopereau cu valurile lor 
sumbre. Ea le lumină o clipă, iar ele se pierdeau apoi şi mai 
posomorâte în adâncurile infinitului. 


Administratorul vru să apuce la stânga. 

— Nu, domnule, îi spuse Monte-Cristo. De ce să mergem 
de-a lungul aleilor? Uite o peluză frumoasă, s-o luăm 
înainte. 

Bertuccio îşi şterse sudoarea care curgea pe fruntea sa, 
dar nu se supuse; continuă s-o ia spre stânga. Monte-Cristo 
se abătea, dimpotrivă, la dreapta. Când ajunse lângă un 
pâlc de arbori, se opri. 

Administratorul nu putu să se stăpânească. 

— Depărtaţi-vă, domnule! Strigă el. Vă implor, depărtaţi- 
vă! Staţi exact în locul acela. 

— În ce loc? 

— În locul în care ela căzut... 

— Dragă domnule Bertuccio, râse Monte-Cristo. Vino-ţi în 
fire, te rog. Nu ne găsim aci la Sartena sau la Corte. Aici nu 
sunt mărăcinişurile Corsicii, ci e o grădină englezească, rău 
întreţinută, recunosc, dar care nu trebuie calomniată 
pentru asta. 

— Domnule, nu rămâneţi acolo, nu rămâneţi acolo, vă 
implor! 

— Mi se pare că îţi pierzi mintea, Bertuccio, zise contele 
cu răceală. Dacă este aşa, înştiinţează-mă, căci te voi 
interna într-o casă de sănătate mai înainte de a se întâmpla 
o nenorocire. 

— Oh, Excelenţă, nenorocirea s-a întâmplat, gemu 
Bertuccio, clătinând din cap şi îimpreunându-şi mâinile într- 
o atitudine care l-ar fi făcut pe conte să râdă, dacă gândul 
unui interes superior nu-l subjuga în momentul acela şi nu-l 
făcea foarte atent la cele mai neînsemnate izbucniri ale 
unei conştiinţe înfricoşate. 

— Domnule Bcrtuccio, spuse contele, mi-e foarte uşor să-ţi 
spun că, tot gesticulând, îţi suceşti braţele şi că rostogoleşti 
nişte ochi ca un posedat din al cărui trup diavolul nu vrea să 
iasă; dar mai totdeauna am băgat de seamă că diavolul cel 
mai îndărătnic în a rămâne la postul său e un secret. Te 
ştiam corsican, te ştiam sumbru şi rumegând totdeauna o 


poveste veche privitoare la o vendetă, şi-ţi treceam cu 
vederea acestea în Italia, deoarece în Italia lucrurile 
acestea sunt obişnuite, dar în Franţa asasinatul e 
considerat în genere ca un lucru de foarte prost-gust. De el 
se ocupă jandarmii, judecătorii îl condamnă, iar eşafoadele 
îl răzbună. 

Bertuccio îşi împreună mâinile şi, deoarece în timp ce 
făcea diferite gesturi, nu se despărţea de lanternă, lumina îi 
lumină chipul tulburat. 

Monte-Cristo îl observă aşa cum la Roma observase 
supliciul lui Andrea; apoi, cu un ton care strecură un fior 
nou în corpul bietului administrator, continuă: 

— Aşadar, abatele Busoni m-a minţit, când, după călătoria 
sa în Franţa, în 1829, te-a trimis la mine cu o scrisoare de 
recomandare în care îmi lăuda preţioasele dumitale calităţi. 
Uite, îi voi scrie abatelui. Am să-l trag la răspundere pentru 
protejatul său şi am să aflu, fără îndoială, ce e cu afacerea 
asta a asasinatului. 'Te previn însă, domnule Bertuccio, că, 
atunci când trăiesc într-o ţară, sunt obişnuit să mă 
conformez legilor ei şi că nu am poftă să mă cert pentru 
dumneata cu justiţia Franţei. 

— O, să nu faceţi asta, Excelenţă. V-am servit cu credinţă, 
nu e aşa? Exclamă Bertuccio deznădăjduit, am fost 
totdeauna un om cinstit şi am făcut fapte bune mai mult 
decât mi-a stat în putinţă. 

— Nu tăgăduiesc, consimţi contele, dar de ce dracu te 
agiţi aşa? E semn rău. O conştiinţă curată nu pune atâta 
paloare pe obraji, atâta febră în mâinile unui om... 

— Dar, domnule conte, reluă Bertuccio şovâăielnic, nu mi- 
aţi spus chiar dumneavoastră că domnul abate Busoni, care 
a auzit spovedania mea în închisoarea din Nimes, v-a 
avertizat, trimiţându-mă la dumneavoastră, că am un păcat 
greu pe suflet? 

— Da, dar deoarece el mi te trimitea spunându-mi că vei fi 
un administrator excelent, am crezut că ai furat. Atâta tot. 

— O, domnule conte! Glăsui Bertuccio cu resemnare. 


— Sau că, întrucât erai corsican, n-ai putut să rezişti 
dorinţei de a găuri o piele, aşa cum se spune în ţara 
voastră. 

— Ei, da, Monseniore, da, bunul meu nobil, acesta-i 
adevărul! Strigă Bertuccio, aruncându-se la picioarele 
contelui. Da, o răzbunare, o simplă răzbunare, jur. 

— Înţeleg, dar ceea ce nu înţeleg e că tocmai casa aceasta 
te-a tulburat aşa de mult. 

— Dar nu e oare firesc, Monseniore, dacă răzbunarea a 
fost săvârşită în casa aceasta? Întrebă Bertuccio. 

— Cum în casa mea? 

— O, Monseniore, ca nu era încă a dumneavoastră, 
răspunse Bertuccio cu naivitate. 

— Dar a cui era? A domnului marchiz de Saint-Meran, 
după cum îmi pare că ne-a spus notarul? Ce naiba ai avut să 
te răzbuni împotriva marchizului de Saint-Meran? 

— Nu de el era vorba, Monseniore, ci de altcineva. 

— Ciudată întâlnire, spuse Monte-Cristo, cedând parcă 
reflexiilor sale, să te găseşti aşa, din întâmplare, fără vreo 
pregătire, într-o casă unde s-a întâmplat o scenă ce-ţi 
trezeşte remuşcări grozave! 

— Monseniore, se lamentă administratorul, fatalitatea 
orânduieşte toate acestea, sunt sigur. Mai întâi, 
dumneavoastră cumpăraţi o casă exact la Auteuil, iar casa e 
aceea unde eu am săvârşit un asasinat. Coborâţi în grădină 
exact pe scara pe unde a coborât el, vă opriţi exact în locul 
unde el a primit lovitura. La doi paşi, sub platanul acesta, 
era groapa unde el şi-a îngropat copilul. Toate acestea nu 
sunt întâmplare, nu, căci în acest caz, întâmplarea prea ar 
semăna Providenţei. 

— Ei, bine, domnule corsican, să presupunem că este 
Providența; eu presupun totdeauna ceea ce alţii vor. De 
altminteri, minţilor bolnave trebuie să li se facă concesii. 
Haide, adună-ţi minţile şi povesteşte-mi. 

— Nu am povestit întâmplarea decât o dată şi atunci am 
povestit-o abatelui Busoni. Astfel de lucruri, adăugă 


Bertuccio, clătinând din cap, nu se spun decât sub pecetea 
spovedaniei. 

— În cazul acesta, dragă Bertuccio, spuse contele, te voi 
trimite înapoi la duhovnicul dumitale să vorbiţi despre 
tainele voastre. Mie însă mi-e frică de o gazdă 
înspăimântată de astfel de fantome. Nu-mi place ca oamenii 
mei să nu aibă curajul de a se plimba seara prin grădina 
mea. Apoi, mărturisesc, nu prea ţin la vizita vreunui 
comisar de poliţie. Căci află de la mine, maestre Bertuccio, 
în Italia justiţia nu e plătită decât dacă tace, dar în Franţa, 
dimpotrivă, n-o plăteşti decât dacă vorbeşte. La naiba, te 
credeam întrucâtva corsican, foarte mult contrabandist, un 
administrator iscusit, dar văd că mai ai şi alte coarde la 
arcul dumitale. Nu-mi mai aparţii, domnule Bertuccio. 

— O, Monseniore, Monseniore, exclamă administratorul 
înfricoşat la auzul amenințării. Dacă e nevoie numai de atât 
pentru a rămâne în serviciul dumneavoastră, am să 
vorbesc, am să spun totul, iar dacă vă părăsesc, vă voi 
părăsi pentru a merge la eşafod. 

— În cazul acesta, se schimbă lucrurile, spuse Monte- 
Cristo. Dar dacă vrei să minţi, ia seama: e mai bine să nu 
mai vorbeşti deloc. 

— Nu, domnule, vă jur pe sufletul meu că vă voi spune 
totul. Nici chiar abatele Busoni n-a ştiut decât o parte din 
taina mea. Mai întâi însă, vă implor, depărtaţi-vă de platanul 
acela. Uite, luna înăbuşe norul şi acolo, aşezat cum sunteţi, 
înfăşurat cu o manta ca aceasta, care ascunde statura 
dumneavoastră şi care seamănă cu a domnului de 
Villefort... 

— Cum, exclamă Monte-Cristo, domnul de Villefort... 

— Excelenţa voastră îl cunoaşte? 

— Fostul procuror regal din Nimes? 

— Da. 

— Care se însurase cu fiica marchizului de Saint-Meran? 

— Da. 


— Care avea în barou reputaţia celui mai onest, mai sever, 
mai rigid magistrat? 

— Ei, bine, domnule, exclamă Bertuccio, omul acela cu 
reputaţia fără cusur... Era un infam. 

— Eh, nu se poate, spuse Monte-Cristo. 

— E totuşi cum vă spun. 

— Adevărat? Întrebă Monte-Cristo. Şi ai dovada? 

— Cel puţin am avut-o. 

— Şi ai pierdut-o, nătărăule? 

— Da, dar căutând bine, poate fi regăsită. 

— Ia, povesteşte-mi, domnule Bertuccio, căci lucrul începe 
să mă intereseze cu adevărat, spuse contele. Şi, fredonând 
o arie din Lucia, contele se aşeză pe bancă, în timp ce 
Bertuccio îl urma, rechemându-şi amintirile. 

Bertuccio rămase în picioare, în faţa lui. 


Capitolul VII Vendeta 

— De unde doreşte domnul conte să reiau firul? Întrebă 
Bertuccio. 

— De unde vrei, spuse Monte-Cristo, deoarece nu ştiu 
absolut nimic. 

— Îmi închipuiam totuşi că domnul abate Busoni i-a spus 
Excelenței voastre. 

— Da, câteva amănunte, fără îndoială, dar de atunci au 
trecut şapte, opt ani şi am uitat totul. 

— În cazul acesta pot, fără teamă că o voi plictisi pe 
Excelenţa voastră... 

— Haide, domnule Bertuccio, haide, îmi vei ţine loc de 
gazetă de seară. 

— Lucrurile datează din 1815. 

— Aha, este cam mult de atunci, remarcă Monte-Cristo. 

— Da, domnule şi cu toate acestea cele mai mărunte 
detalii sunt aşa de vii în memoria mea, de parcă s-ar fi 
întâmplat ieri. Aveam un frate, un frate mai mare, care era 
în serviciul împăratului. Ajunsese locotenent într-un 
regiment format în întregime din corsicani. Fratele acesta 


era singurul meu prieten. Rămăsesem orfani, eu la 5 ani, el 
la 18. Mă crescuse ca şi cum aş fi fost fiul lui. În 1814, sub 
Bourboni, el se însurase. Împăratul se înapoia din insula 
Elba, fratele meu reintră îndată în servici şi, rănit uşor la 
Waterloo, se retrase împreună cu armata dincolo de Loira. 

— Dar dumneata îmi povesteşti istoria celor O sută de zile, 
domnule Bertuccio şi ea e încheiată dacă nu mă înşel. 

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, însă aceste prime amănunte 
sunt necesare şi mi-aţi făgăduit că veţi asculta cu răbdare. 

— Haide, haide, am spus numai o vorbă. 

— Într-o zi primirăm o scrisoare. Trebuie să vă spun că noi 
locuiam în cătunul Rogliano, la marginea capului Cersica. 
Scrisoarea venea de la fratele meu, care ne spunea că 
armata era concediată şi că se înapoia prin Châteauroux, 
Clairmont-Ferrand, Le Puy şi Nimes. Mă ruga ca, dacă am 
ceva bani, să-i trimit la Nimes unui cunoscut al nostru, 
hangiu, cu care aveam oarecare legături. 

— De contrabandă. 

— O, domnule conte, omul trebuie să trăiască. 

— Desigur, continuă. 

— Îl iubeam din tot sufletul pe fratele meu, v-am mai spus, 
Excelenţă. De aceea, mă hotărâi nu să-i trimit banii, ci să-i 
duc eu însumi. Aveam o mie de franci. Lăsai cinci sute 
Assuntei, cumnata mea, luai celelalte cinci sute şi pornii la 
drum spre Nimes. Era lucru uşor, aveam barca, o 
încărcătură de tutun pe mare, totul venea în ajutorul 
planului meu. Dar, după ce făcui încărcătura, vântul deveni 
potrivnic, astfel că, timp de patru sau cinci zile, n-am putut 
să intrăm în Rh6ne. În sfârşit, izbutirăm. Urcarăm până la 
Arles, lăsai barca între Bellegarde şi Beaucaire şi pornii 
spre Nimes. 

— Ajungem, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Scuzaţi-mă, dar precum Excelenţa voastră 
va vedea, nu-i povestesc decât lucrurile absolut necesare. 
Tocmai atunci aveau loc faimoasele masacre din sud. Doi- 
trei tâlhari care se numeau Treistaillon, Truphemy şi 


Graffan, ucideau pe străzi pe toţi cei bănuiţi de 
bonapartism. Domnul conte a auzit, desigur, despre aceste 
asasinate. 

— Vag. În epoca aceea mă aflam, foarte departe de Franţa. 
Urmează. 

— Când intrai în Nimes, căleai pur şi simplu în sânge. 
Întâlneai la fiecare pas cadavre: asasinii, organizaţi în 
bande, ucideau, jefuiau şi ardeau. La vederea acestui 
carnagiu, mă trecu un fior, nu pentru mine. Eu, simplu 
pescar corsican, nu prea aveam motive să mă tem. 
Dimpotrivă, epoca aceea era favorabilă nouă, 
contrabandiştilor. Mă temeam însă pentru fratele meu, 
soldat al Imperiului, revenit din armata Loirei cu uniformă 
şi epoleţi. 

Alergai la hangiul nostru. Presimţirile nu mă înşelaseră: 
fratele meu sosise în ajun la Nimes şi, chiar la poarta celui 
la care venea să ceară ospitalitate, a fost asasinat. Mă 
străduii din răsputeri să-i aflu pe ucigaşi, dar nimeni nu 
îndrăzni să-mi spună numele lor, într-atât se temea de ei 
lumea. Mă gândii atunci la justiţia franceză despre care mi 
se vorbise aşa de mult, care nu se teme de nimic şi mă 
înfăţişai procurorului regal. 

— Iar procurorul regal se numea Villefort, nu-i aşa? 
Întrebă Monte-Cristo cu neglijenţă. 

— Da, Excelenţă; venea din Marsilia, unde fusese 
substituit. Căpătase avansarea graţie zelului său. Se spunea 
că era unul dintre cei dintâi care anunţaseră guvernului 
debarcarea din insula Elba. 

— Prin urmare, te-ai prezentat la el. 

— Domnule, îi spusei, fratele meu a fost asasinat ieri pe 
străzile oraşului, nu ştiu de cine, dar misiunea 
dumneavoastră e să aflaţi. Sunteţi aici şeful justiţiei şi 
justiţiei îi revine datoria de a răzbuna pe cei pe care n-a 
ştiut să-i apere. 

— Şi ce era fratele dumitale? Întrebă procurorul regal. 

— Locotenent în batalionul corsican. 


— Prin urmare, un soldat al uzurpatorului. 

— Un soldat al armatei franceze. 

— Ei bine, răspunse el, s-a servit de sabie şi a pierit prin 
sabie. 

— Vă înşelaţi, domnule, a pierit prin pumnal. 

— Ce vrei să fac eu? Mă întrebă magistratul. 

— Dar v-am spus: vreau să-l răzbunaţi. 

— Împotriva cui? 

— A asasinilor săi. 

— Dar ce, eu îi cunosc? 

— Căutaţi-i. 

— Pentru ce? Fratele dumitale s-o fi certat cu cineva şi s-o 
fi bătut în duel. Toţi foştii ostaşi se dedau la excese care le 
izbuteau sub Imperiu, dar cu care li se înfundă acum. 
Oamenilor noştri din sud nu le plac nici soldaţii, nici 
excesele. 

— Domnule, reluai eu, nu vă rog pentru mine, eu voi 
plânge şi mă voi răzbuna; dar bietul meu frate avea o soţie. 
Dacă mi s-ar întâmpla o nenorocire şi mie, biata fiinţă va 
muri de foame, căci ea trăia numai prin munca fratelui meu. 
Cereţi pentru ea o mică pensie de la guvern. 

— Fiecare revoluţie are catastrofele ei, răspunse domnul 
de Villefort. Fratele dumitale a fost victima acesteia. E o 
nenorocire, dar guvernul nu datorează pentru asta nimic 
familiei dumitale. Dacă ar trebui să judecăm toate 
răzbunările pe care partizanii uzurpatorului le-au săvârşit 
împotriva partizanilor regelui când, la rândul lor, dispuneau 
de putere, poate că astăzi fratele dumitale ar fi condamnat 
la moarte. Ceea ce se întâmplă e foarte natural, căci e legea 
represaliilor. 

— Cum, domnule, strigai eu, e cu putinţă să-mi vorbiţi aşa, 
dumneavoastră, un magistrat? 

— "Toţi corsicanii sunt nebuni, pe onoarea mea! Răspunse 
domnul Villefort. Ei cred că şi acum compatriotul lor e 
împărat. Eşti în întârziere, dragă. Trebuia să vii să-mi spui 


asta acum două luni. Astăzi e prea târziu. Pleacă, iar dacă 
nu pleci, dau ordin să fii alungat. 

Îl privii o clipă să văd dacă mai puteam nădăjdui ceva de la 
o nouă rugăminte. Omul era de piatră. M-apropiai de el: 

— Ei bine, îi spusei în şoaptă, deoarece îi cunoaşteţi pe 
corsicani, ştiţi desigur cum îşi ţin ei cuvântul. Socotiţi că s-a 
făcut bine cu răpunerea fratelui meu care era bonapartist, 
deoarece dumneavoastră sunteţi regalist. Uite, eu, care de 
asemeni sunt bonapartist, vă declar un lucru: că vă voi 
ucide. Vă declar din momentul acesta vendeta. Aşadar, 
ţineţi seama şi păziţi-vă. Căci, la prima ocazie când ne vom 
găsi faţă în faţă, ultimul dumneavoastră ceas va fi sunat. Şi, 
mai înainte ca el să se trezească din uimire, deschisei uşa şi 
fugii. 

— Hm, cu figura dumitale cinstită faci lucrurile astea, 
domnule Bertuccio? Ba încă unui procuror regal? Se miră 
Monte-Cristo. Mă rog, ştia el măcar ce înseamnă cuvântul 
vendeta? 

— Ştia aşa de bine, că, din clipa aceea, nu mai ieşi singur. 
Se zăvori în casă şi mă puse în urmărire. Din fericire, 
stăteam aşa de bine ascuns încât nu putu să mă găsească. Îl 
cuprinse frica. Tremura la gândul de a mai întârzia în 
Nimes. Solicită mutarea şi, deoarece era într-adevăr un om 
influent, fu numit la Versailles. Dumneavoastră ştiţi însă că 
distanţa nu există pentru un corsican care a jurat să se 
răzbune pe duşmanul său, iar trăsura sa, oricât de bine 
condusă, n-a fost niciodată cu mai mult de jumătate de zi 
înaintea mea care, totuşi, o urmăream pe jos. 

„.„„Important nu era să-l ucid. Găsisem prilejul de o sută de 
ori; trebuia să-l ucid fără ca să fiu descoperit şi, mai cu 
seamă, fără să fiu arestat. De acum încolo nu-mi mai 
aparţineam: trebuia să o ocrotesc şi s-o hrănesc pe 
cumnata mea. Îl pândii pe domnul de Villefort timp de trei 
luni. Timp de trei luni el nu făcu un pas, o plimbare, fără ca 
privirea mea să nu-l însoţească în tot locul. Aflai în cele din 
urmă că venea în taină la Auteuil. Îl însoţii şi aici şi-l văzui 


intrând în casa unde ne aflăm acum. Atât numai că, în loc să 
intre ca toată lumea prin poarta cea mare de la stradă, 
venea, fie călare, fie cu trăsura, lăsa trăsura sau calul la han 
şi intra prin portiţa pe care o vedeţi colo. 

Monte-Cristo făcu din cap un semn care dovedea că 
distinge, într-adevăr, în întuneric intrarea indicată de 
Bertuccio. 

— Nu mai aveam treabă la Versailles, aşa că mă stabilii la 
Auteuil şi mă informai. Dacă voiam să-l prind, de 
bunăseamă că aici trebuia să întind cursa. Casa aparţinea, 
după cum portarul i-a spus Excelenței voastre, domnului de 
Saint-Meran, socrul lui Villefort. Domnul de Saint-Meran 
locuia la Marsilia, ca atare locuinţa aceasta nu-i folosea. De 
aceea se spunea că o închiriase unei tinere văduve, care nu 
era cunoscută decât sub numele de Baroana. 

Într-adevăr, într-o seară, privind pe deasupra zidului, 
văzui o femeie tânără şi frumoasă care se plimba singură 
prin grădina pe care nici o fereastră străină n-o domina. 
Privea mereu spre portiţă şi înţelesei că în seara aceea îl 
aştepta pe domnul de Villefort. Când fu îndeajuns de 
aproape de mine, pentru ca, în ciuda întunericului, să-i pot 
distinge trăsăturile, văzui o femeie tânără, frumoasă, de 18, 
19 ani, înaltă şi blondă. Deoarece era îmbrăcată cu un 
capot simplu şi nimic nu-i ascundea talia, observai că era 
însărcinată şi că sarcina părea destul de înaintată. După 
câteva momente se deschise portiţa. Intră un bărbat şi 
tânăra femeie alergă cât putu mai repede în întâmpinarea 
lui. Se îmbrăţişară, se sărutară cu dragoste şi intra-ră 
împreună în casă. 

Bărbatul era domnul de Villefort. Socotii că la ieşire, mai 
cu seamă dacă ieşea noaptea, avea să străbată singur 
grădina în toată lungimea ei. 

— Ai aflat apoi numele femeii? Întrebă contele. 

— Nu, Excelenţă, răspunse Bertuccio. Veţi vedea că n-am 
avut timp să-l aflu. 

— Urmează. 


— Poate că în seara aceea, reluă Bertuccio, aş fi putut să-l 
ucid pe procurorul regal; dar nu cunoşteam încă destul de 
bine grădina în toate amănuntele ei. Mă temui că n-am să-l 
pot ucide fulgerător şi că, dacă alerga cineva la strigătele 
lui, n-am să pot fugi. Amânai hotărârea pentru întâlnirea 
viitoare şi, pentru ca nimic să nu-mi scape, închiriai o odăiţă 
ce dădea spre stradă. Peste trei zile, pe la şapte seara, 
văzui ieşind din casă un servitor călare ce porni pe drumul 
spre Sevres. Îmi închipuii că se ducea la Versailles. Nu mă 
înşelam. După trei ceasuri, omul se înapoia acoperit de praf. 
Mesajul său era terminat. După zece minute, un alt bărbat, 
pe jos, înfăşurat într-o manta, deschise portiţa grădinii, 
portiţă care fu încuiată în urma lui. Coborâi repede. Măcar 
că nu văzusem chipul lui Villefort, îl recunoscui după bătaia 
inimii mele. Străbătui strada, ajunsei la o piatră pusă în 
colţul zidului şi de pe care privisem în grădină întâia oară. 
De data aceasta, nu mă mulţumii să privesc, scosei cuțitul 
din buzunar, mă încredinţai că vârful era ascuţit bine şi sării 
peste zid. Prima mea grijă a fost să alerg la poartă. El 
lăsase cheia înăuntru, împingând numai zăvorul. Nimic nu- 
mi împiedica deci fuga înspre partea aceasta. Mă apucai să 
studiez împrejurimile. Grădina forma un dreptunghi, la 
mijloc se întindea o peluză de iarbă fină englezească, la 
colţurile peluzei erau pâlcuri de copaci cu frunzişul stufos, 
toate acestea laolaltă cu flori de toamnă. Pentru a merge 
din casă la portiţă, sau de la portiţă la casă, fie că intra, fie 
că ieşea, domnul Villefort era obligat să treacă pe lângă 
unul din aceste pâlcuri. 

Era sfârşitul lui septembrie. Vântul sufla cu putere, luna 
palidă, acoperită în fiecare clipă de nori groşi ce lunecau 
repede pe cer, înălbea nisipul aleilor care duceau spre casă, 
dar nu putea să străpungă întunericul copacilor stufoşi 
printre care un om putea rămâne ascuns fără teama de a fi 
zărit. 

Mă ascunsei lângă copacii cei mai apropiaţi pe lingă care 
Villefort avea să treacă. Abia mă furişasem şi, printre 


răbufnirile vântului care încovoia copacii deasupra frunţii 
mele, mi se păru că disting nişte gemete. Ştiţi însă sau, mai 
bine-zis, nu ştiţi domnule conte, că celui care aşteaptă 
momentul săvârşirii unui asasinat i se pare totdeauna că 
aude strigăte înăbuşite. Trecură două ceasuri în răstimpul 
cărora avui în mai multe rânduri impresia că aud aceleaşi 
gemete. Miezul nopţii sună. Pe când ultima bătaie vibra încă 
lugubru şi puternic, zării o licărire luminând ferestrele 
scării tăinuite pe unde am coborât adineauri şi noi. Uşa se 
deschise, omul cu manta reapăru. Momentul grozav sosie; 
dar mă pregătisem atâta vreme pentru acest moment încât 
nimic din mine nu şovăi. Scosei cuțitul, îl desfăcui şi mă 
pregătii. 

Omul cu manta veni drept spre mine, dar, pe măsură ce 
înainta în spa-ţiul descoperit, mi se părea că în mâna 
dreaptă ţinea o armă. Îmi fu frică nu de luptă, ci de un 
insucces. Când ajunse la câţiva paşi de mine, văzui că ceea 
ce socotisem o armă nu era decât o cazma. Nu putusem 
încă ghici în ce scop ţinea o cazma în mână domnul de 
Villefort, când se opri la marginea pâlcului de copaci, 
aruncă o privire în juru-i şi începu să sape o groapă. Abia 
atunci observai că avea ceva în manta şi că aşezase obiectul 
pe peluză, ca să fie mai liber în mişcări. Mărturisesc că 
puţină curiozitate se strecură în ura mea: vrui să văd ce 
face acolo Villefort. Rămăsei nemişcat, cu răsuflarea tăiată. 
Aşteptai... Apoi îmi veni o idee care se confirmă, văzându-l 
pe procurorul regal scoțând de sub manta o lădiţă. 

Îl lăsai să aşeze lădiţa în groapă şi să tragă pământul peste 
ea. După aceea, el călcă peste pământul proaspăt, pentru a 
şterge urma operei noc-turne. Mă năpustii atunci asupra lui 
şi-i împlântai cuțitul în piept, spunându-i: 

— Eu sunt Giovani Bertuccio! Moartea ta pentru fratele 
meu, comoara ta pentru văduva lui; precum vezi, 
răzbunarea mea e mai desăvârşită decât nădăjduiam. 

Nu ştiu dacă el mi-a auzit cuvintele. Nu cred, căci a căzut 
fără să scoată un strigăt. Simţii valurile sângelui său 


ţâşnind fierbinţi pe mâinile şi pe chipul meu; dar eram 
ameţit, în delir. Sângele mă răcorea în loc să mă ardă. Într- 
o clipă, dezgropai lădiţa cu ajutorul cazmalei. Apoi, ca să nu 
se vadă că am scos-o, acoperii la rândul meu groapa, 
aruncai cazmaua peste zid, mă năpustii prin poarta pe care 
o încuiai de două ori, luând cheia cu mine. 

— Bravo, spuse Monte-Cristo, a fost, după câte văd, un mic 
asasinat însoţit de furt. 

— Nu, Excelenţă, răspunse Bertuccio, o vendeta urmată 
de despăgubire. 

— Dar suma era cel puţin însemnată? 

— Nu erau bani acolo. 

— A, da, mi-aduc aminte, zise Monte-Cristo. Mi-ai vorbit 
îmi pare de un copil. 

— Întocmai, Excelenţă. Alergai la râu, mă aşezai pe 
parapet şi, zorit să aflu conţinutul lădiţei, smulsei broasca 
cu cuțitul. Într-un scutec fin era înfăşurat un copil nou- 
născut; faţa lui congestionată, mâinile vinete anunțau că 
sucombase, desigur în urma unei asfixii, pricinuite de 
cordonul ombilical înfăşurat de după gât; cu toate acestea, 
pentru că încă nu era rece, şovăii să-l arunc în apa care 
curgea la picioarele mele. Într-adevăr, peste o clipă, mi se 
păru că simt o bătaie uşoară în piept. Eliberai gâtul de 
cordonul care îl înfăşura şi, deoarece fusesem infirmier la 
spitalul din Bastia, făcui ce ar fi putut să facă un medic în 
împrejurarea aceasta, adică îi suflai, plin de curaj, aer în 
plămâni, astfel că, după un sfert de oră de sforţări 
extraordinare, îl văzui respirând şi auzii un țipăt ieşind din 
pieptul lui. Scosei la rândul meu un strigăt, dar un strigăt 
de bucurie. Dumnezeu nu mă blesteamă deci, îmi spusei, 
căci îngăduie să redau viaţa unei făpturi omeneşti în 
schimbul vieţii pe care am răpit-o alteia. 

— Şi ce ai făcut cu copilul? Întrebă Monte-Cristo. Era un 
bagaj destul de împovărător pentru un om care avea nevoie 
să fugă. 


— De aceea, nu mă gândii nici o clipă măcar să-l păstrez. 
Ştiam însă că există la Paris un azil unde aceste biete fiinţe 
sunt primite. Trecând dincolo de barieră, declarai că am 
găsit copilul pe drum şi mă informai. Lădiţa era 
convingătoare. Scutecele fine arătau că micuțul aparţinea 
unor părinţi bogaţi. Sângele cu care eram acoperit putea să 
aparţină tot aşa de bine copilului, ca şi altei făpturi. Nu mi 
se făcu nici o obiecţie. Mi se indică azilul care se afla la 
capătul străzii Enfer şi, după ce avui grijă să tai scutecul în 
două, astfel ca una din cele două litere care îl însemnau să 
rămână la copil, pe când cealaltă va fi păstrată de mine, 
depusei povara în turn, sunai şi o rupsei la fugă. După 15 
zile mă găseam la Rogliano şi îi spuneam Assuntei: 

— Consolează-te, surioară; Israel e mort, dar l-am 
răzbunat. Ea îmi ceru explicaţii şi îi povestii totul. 

— Giovanni, îmi spuse Assunta, ar fi trebuit să aduci 
copilul. I-am fi ţinut noi loc de părinţii pe care i-a pierdut, l- 
am fi botezat Benedetto şi, pentru fapta aceasta bună, 
Dumnezeu ne-ar fi binecuvântat. 

Drept orice răspuns, îi dădui jumătate din scutecul pe care 
îl păstrasem; ca să poată cere copilul dacă vom deveni mai 
bogaţi. 

— Şi ce litere se aflau pe scutec? Întrebă Monte-Cristo. 

— Un H şi un N, având deasupra un şirag de baron. 

— Dacă nu mă înşel, vrei să spui blazon, domnule 
Bertuccio. Unde naiba ţi-ai făcut studiile heraldice? 

— În serviciul dumneavoastră, domnule conte, se învaţă 
orice. 

— Urmează, sunt curios să ştiu două lucruri. 

— Care, Monseniore? 

— Ce a devenit băieţaşul. Nu mi-ai spus că era un băieţaş, 
domnule Bertuccio? 

— Nu, Excelenţă. Nu-mi amintesc să vă fi vorbit despre 
asta. 

— A, mi s-a părut. Poate m-am înşelat. 


— Nu, nu v-aţi înşelat, căci era într-adevăr un băieţaş; dar 
Excelenţa voastră spunea că doreşte să ştie două lucruri: 
care este al doilea? 

— Al doilea era crima de care ai fost acuzat când ai cerut 
un duhovnic şi când abatele Busoni a venit în urma acestei 
cereri la închisoarea din Nimes. 

— Poate că istoria va fi prea lungă, Excelenţă. 

— Ce-are a face? Ceasul e abia zece. Ştii că eu nu dorm şi 
îmi închipui că nici dumneata nu prea simţi nevoia 
somnului. 

Bertuccio se înclină şi reluă istorisirea. 

— Pe jumătate ca să alung amintirile care mă asaltau, pe 
jumătate ca să fac faţă nevoilor bietei văduve, mă apucai 
din nou, cu ardoare, de meseria de contrabandist, devenită 
mai uşoară prin slăbirea legilor, slăbire ce urmează 
totdeauna revoluțiilor. În special coastele sudului erau prost 
păzite din cauza eternelor răzmeriţe care aveau loc când la 
Avignon, când la Nimes, când la Uzes. Ne folosirăm de 
armistițiul acesta acordat de stăpânire, ca să legăm relaţii 
cu întregul litoral. De la asasinarea fratelui meu, pe străzile 
din Nimes nu mai voisem să mă înapoiez în oraşul acesta. 
De aceea, hangiul cu care făceam afaceri, văzând că nu mai 
voiam să vin la el, venise el la noi şi întemeiase o sucursală a 
hanului său pe drumul dintre Bellegarde şi Beaucaire, cu 
firma La Pont du Gard, aveam astfel, fie în direcţia Aigues- 
Mortes, fie la Martigues, fie la Bouc o duzină de antrepozite 
unde depuneam mărfurile şi unde, la nevoie, găseam un 
refugiu faţă de vameşi şi jandarmi. O meserie care produce 
mult mai mult decât aceea de contrabandist când o faci cu 
oarecare inteligenţă şi cu oarecare vigoare. În ce mă 
priveşte, trăiam în munţi, având acum un îndoit motiv să mă 
tem de jandarmi şi de vameşi, deoarece aducerea în faţa 
judecătorilor putea să provoace o anchetă, deoarece 
ancheta este totdeauna o excursie în trecut şi deoarece în 
trecutul meu, acum, se putea găsi ceva mai grav decât nişte 
țigări intrate prin contrabandă sau niscaiva butoaie cu 


rachiu circulând fără permisiune. De aceea, preferând de o 
mie de ori moartea unei arestări, săvârşeam lucruri 
uimitoare, care în mai multe rânduri îmi dovediră că grija 
prea mare pentru corpul nostru e aproape singurul 
obstacol în calea izbândirii acelor proiecte ce au nevoie de o 
hotărâre rapidă şi de o executare viguroasă. Într-adevăr, 
după ce ţi-ai jertfit viaţa, nu mai eşti egalul altor oameni 
sau, mai bine-zis, ceilalţi oameni nu mai sunt egalii tăi şi 
oricine a luat hotărârea aceasta simte pe dată că forţele i se 
înzecesc şi că orizontul i se măreşte. 

— Filosofie, domnule Bertuccio, îl întrerupse contele. Dar 
văd că ai făcut aproape de toate în viaţa dumitale. 

— O, iertaţi-mă, Excelenţă! 

— Nu, nu, filosofia la ceasurile zece şi jumătate seara e 
cam întârziată. Dar eu n-am altă observaţie de făcut, 
deoarece o găsesc întemeiată, ceea ce nu se poate spune 
despre toate filosofiile. 

— Isprăvile mele deveniră deci tot mai întinse, tot mai 
fructuoase. Assunta era gospodină, iar mica noastră avere 
se rotunjea. Într-o zi, când plecam într-o expediţie, îmi 
spuse: 

— Du-te şi îţi voi pregăti la întoarcere o surpriză. 

O întrebai zadarnic, căci nu vru să-mi spună nimic şi 
plecai. 

Expediția dură aproape şase săptămâni. Fusesem la 
Lacques să încărcăm untdelemn şi la Livorno să luăm 
bumbacuri englezeşti. Debarcarea noastră se făcu fără 
neplăceri, câştigasem şi ne înapoiam voioşi. 

Când intrai în casă, primul lucru pe care îl văzui în partea 
cea mai arătoasă a camerei Assuntei, într-un leagăn 
somptuos în comparaţie cu restul mobilei, fu un copil cam 
de şapte, opt luni. Scosei un strigăt de bucurie. Singurele 
momente de tristeţe pe care le avusesem după asasinarea 
procurorului regal mi-au fost pricinuite de părăsirea 
copilului. Se înţelege că remuşcări pentru asasinat în sine 
nu am avut. Biata Assunta ghicise totul: profitase de 


absenţa mea şi, având jumătatea scutecului împreună cu 
însemnarea zilei şi orei precise a depunerii copilului la azil, 
plecase la Paris şi-l ceruse. N-a întâmpinat nici o 
împotrivire, copilul i-a fost dat. 

O, mărturisesc, domnule conte, că, văzând cum biata 
făptură dormea în leagăn, pieptul mi s-a umflat şi lacrimile 
mi-au năpădit ochii! 

— Assunta, exclamai, eşti o femeie vrednică şi Providența 
te va binecuvânta. 

— Lucrul acesta, spuse Monte-Cristo, e mai puţin adevărat 
decât filosofia dumitale. E drept, nu e decât credinţă. 

— Excelenţă, urmă Bertuccio, aveţi dreptate, căci 
Dumnezeu l-a însărcinat chiar pe copilul acesta cu 
pedepsirea mea. Niciodată o fire mai perversă nu s-a 
manifestat mai de timpuriu şi, cu toate acestea, nu se va 
putea spune că a fost prost crescut, căci cumnata mea îl 
trata ca pe un fecior de prinţ. Era un băiat cu figura 
încântătoare, cu ochii senini, albaştri, cum sunt tonurile 
faianţelor chinezeşti care se armonizează aşa de bine cu 
albul lăptos al tonului general. Numai părul de un blond 
prea aprins dădea chipului său un caracter ciudat, care 
sporea vioiciunea privirii şi viclenia zâmbetului. Din păcate, 
un proverb spune că roşcovanul este foarte bun sau foarte 
rău. E drept, de asemeni, că blândeţea mamei sale i-a 
încurajat primele înclinări. Copilul, pentru care biata mea 
cumnată se ducea la târgul din oraş, cale de patru sau cinci 
leghe, să cumpere primele fructe şi dul-ciurile cele mai fine, 
prefera portocalelor de Parma şi conservelor de Genova 
castanele furate de la vecin, sărind gardurile, sau merele 
uscate în podul acestuia, deşi avea la dispoziţie castanele şi 
merele din livada noastră. 

Într-o zi - Benedetto putea să aibă cinci sau şase ani —, 
vecinul Vasilio, care, potrivit obiceiurilor ţării noastre, nu-şi 
încuia nici punga, nici bijuteriile, căci domnul conte ştie 
foarte bine că în Corsica nu sunt hoţi - vecinul Vasilio ni se 
plânse că i-a dispărut un ludovic din pungă. Crezurăm că el 


a socotit greşit, dar pretindea că e sigur de ce spune. În 
ziua aceea, Benedetto plecase de acasă de dimineaţă, iar 
noi eram foarte neliniştiţi. Seara se înapoie târând o 
maimuţă pe care, spunea, o găsise legată la tulpina unui 
copac. De o lună de zile, pasiunea copilului râu, care nu mai 
ştia ce să născocească, era să aibă o maimuţă. Un barcagiu 
care trecuse prin Rogliano şi care avea mai multe maimuțe 
îi inspirase, fără îndoială, fantezia asta nenorocită. 

— În pădurile noastre, îi spusei eu, nu se găsesc maimuțe 
şi încă maimuțe legate. Mărturiseşte-mi, deci, cum ţi-ai 
procurat-o pe asta. 

Benedetto stărui în minciună, însoţind-o cu amănunte care 
făceau cinste mai mult închipuirii sale decât sincerităţii. Mă 
enervai, el începu să râdă. Îl ameninţai, el făcu doi paşi 
înapoi. 

— Nu poţi să mă baţi, spuse el, n-ai dreptul fiindcă nu eşti 
părintele meu. 

N-am aflat niciodată cine îi destăinuise secretul fatal pe 
care noi îl păstrasem cu atâta grijă. În orice caz, răspunsul, 
în care copilul se arătă pe deplin aşa cum era, mă înfricoşă 
aproape şi braţul meu căzu fără să-l atingă pe vinovat. 
Copilul triumfă, iar victoria îi dădu o cutezanţă aşa de mare 
încât, din momentul acela, toţi banii Assuntei, a cărei 
dragoste sporea parcă pe măsură ce el era mai puţin 
vrednic, fură cheltuiţi pe capricii pe care ea nu ştia cum să 
le astâmpere, pe nebunii pe care nu avea curajul să le 
împiedice. Când eu mă găseam la Rogliano, lucrurile mai 
mergeau cum mergeau; dar de îndată ce plecam, 
Benedetto devenea stăpânul casei şi lucrurile luau o 
întorsătură rea. La doar 11 ani, avea, ca tovarăşi, tineri 
între 18 şi 20 de ani, elementele cele mai rele din Bastia şi 
din Corte şi încă de pe atunci, pentru câteva pozne care 
meritau o denumire mai serioasă, justiţia ne dăduse 
avertismente. Mă înspăimântai. Orice informaţie putea să 
aibă urmări nefaste. Tocmai atunci eram nevoit să mă 
depărtez de Corsica, în interesul unei expediţii importante. 


Chibzuii îndelung şi, pentru a evita anumite nenorociri pe 
care le presimţeam, mă hotărâi să-l iau pe Benedetto cu 
mine. Nădăjduiam că viaţa activă şi grea de contrabandist, 
disciplina aspră de la bord vor schimba caracterul acesta pe 
cale de corupere, dacă deja nu era prea corupt. Îl luai deci 
pe Benedetto la o parte şi îi propusei să mă însoţească, 
învăluind propunerea în tot felul de făgăduieli care pot să 
cucerească un copil de 12 ani. 

Elmă lăsă să vorbesc, iar după ce sfârşii, izbucni în râs: 

— Eşti nebun, unchiule? 

— Aşa îmi spunea când era în bune dispoziţii. Să-mi 
schimb viaţa pe care o duc cu aceea pe care o duci 
dumneata, trândăvia mea bună şi plăcută cu munca 
groaznică a dumitale? Să îndur noaptea frigul şi ziua 
căldura? Să mă ascund întruna? Când te arăţi să primeşti 
focuri de puşcă şi toate astea ca să câştigi câţiva bani? Bani 
am câţi vreau. Mama Assunta îmi dă când îi cer. Vezi bine că 
aş fi un nătărău primind propunerea dumitale. 

Eram buimăcit de cutezanţa şi de judecata lui. Benedetto 
plecă să se joace cu tovarăşii săi şi-l văzui de departe cum 
mă arăta lor ca pe un idiot. 

— Încântător copil! Murmură Monte-Cristo. 

— O, dacă ar fi fost al meu, răspunse Bertuccio, dacă ar fi 
fost fiul sau cel puţin nepotul meu, l-aş fi adus pe calea cea 
bună, căci conştiinţa dă puterea. Dar ideea de a bate un 
copil pe al cărui părinte îl ucisesem făcea, orice îndreptare 
cu neputinţă. Dădui poveţi bune cumnatei mele, care, în 
discuţiile noastre, lua mereu apărarea micului nenorocit, şi, 
deoarece îmi mărturisi că de mai multe ori i-au lipsit sume 
destul de însemnate, îi arătai un loc unde putea să ascundă 
mica noastră comoară. În ce mă privea hotărârea mea era 
luată. Benedetto ştia la perfecţie să citească, să scrie şi să 
socotească, deoarece, când voia să se apuce de lucru, 
învăţa într-o zi ceea ce alţii învățau într-o săptămână. 
Hotărârea mea, zic, era luată. Trebuia să-l angajez ca 
secretar pe vreo navă de cursă lungă şi, fără să-l înştiinţez, 


să-l iau într-o zi şi să-l transport pe bord. În chipul acesta şi 
recomandându-l căpitanului, viitorul său depindea doar de 
el. După ce făurii acest plan, plecai în Franţa. 

Operaţiile noastre urmau să se desfăşoare acum în golful 
Lyonului şi ele deveneau tot mai anevoioase, căci ne aflam 
în 1629. Liniştea era perfect restabilită şi serviciul de 
coastă devenise din nou mai regulat şi mai sever decât 
oricând. Supravegherea era sporită momentan şi din cauza 
târgului care se deschisese la Beaucaire. 

Începuturile expediţei noastre decurseră fără piedici. 
Priponirăm barca - ea avea un fund dublu în care 
ascundeam mărfurile de contrabandă - printre alte vapoare 
care străjuiau țărmurile RhOnului, de la Beaucaire până la 
Arles. Ajunşi aici, începurăm să descărcăm pe înnoptate 
mărfurile prohibite şi să le introducem în oraş prin 
mijlocirea oamenilor care erau în legături cu noi sau a 
hangiilor la care făceam depozite. Fie că izbânda ne făcuse 
imprudenţi, fie că am fost trădaţi, într-o zi, pe la cinci după- 
amiaza, pe când ne pregăteam să ne aşezăm la masă, 
băieţaşul din serviciul nostru apăru înspăimântat, spunând 
că a văzut un grup de vameşi venind spre noi. Propriu-zis, 
nu grupul ne înfricoşa: în fiecare clipă, mai cu seamă 
atunci, companii întregi dădeau târcoale pe malurile 
RhOnului; dar ne îngrijorau precauţiile pe care, după spusa 
copilului, grupul le lua ca să nu fie văzut. Cât ai clipi, furăm 
în picioare, dar era prea târziu; barca noastră, evident 
obiectul cercetărilor lor, era înconjurată. Zării printre 
vameşi câţiva jandarmi; şi pe atât de timid la vederea 
acestora, pe cât eram de curajos de obicei la vederea altor 
militari, coborâi în hruba bărcii şi-mi dădui drumul în fluviu, 
apoi înotai între două ape, nerespirând decât la intervale 
lungi, astfel că ajunsei fără să fiu văzui într-un şanţ ce 
dădea din Rh6One în canalul care ducea de la Beaucaire la 
Aigues-Mortes. Ajuns aici, eram salvat, căci puteam să merg 
de-a lungul şanţului fără să fiu văzut. Intrai deci în canal, 
fără să întâmpin vreun obstacol. Nu la voia întâmplării 


apucasem pe drumul acesta. Am mai vorbit Excelenței 
voastre de un hangiu din Nimes, care deschise un mic han 
pe şoseaua Bellegarde-Beaucaire. 

— Da, spuse Monte-Cristo, mi-aduc foarte bine aminte. 
Dacă nu mă înşel, vrednicul om era chiar tovarășul 
dumneavoastră. 

— Da, răspunse Bertuccio, dar de şapte, opt ani el cedase 
întreprinderea sa unui fost croitor din Marsilia care, după 
ce s-a ruinat cu meseria lui, a încercat să facă avere cu alta. 
Se înţelege că micile învoieli pe care le făcusem cu primul 
proprietar au fost menținute cu al doilea. Prin urmare, 
omului acestuia mă gândeam să-i cer adăpost. 

— Şi cum se numea omul? Întrebă contele care părea că 
începe să acorde oarecare interes povestirii lui Bertuccio. 

— Îl chema Gaspard Caderousse, era însurat cu o femeie 
din satul Carconta şi pe care noi nu o cunoşteam decât 
după numele satului ei. O biată femeie bolnavă de friguri de 
baltă, care se stingea încet-încet. Bărbatul era un vlăjgan 
voinic, între 40 şi 45 de ani, care, de mai multe ori, în 
împrejurări dificile, ne dovedise curajul şi prezenţa sa de 
spirit. 

— Şi spui, întrebă Monte-Cristo, că lucrurile acestea se 
petreceau prin anul... 

— 1829, domnule conte. 

— În ce lună? 

— În luna iunie. 

— La început sau la sfârşit? 

— La 3 iunie, seara. 

— Aha, 3 iunie 1829... Bine, continuă. 

— Mă gândeam, aşadar, să cer adăpost lui Caderousse. 
Dar, cum de obicei şi chiar în împrejurări banale, noi nu 
intram la el prin uşa de la stradă, mă hotărâi să nu mă abat 
de la regulă, sării peste gardul grădinii, mă furişai târându- 
mă printre măslinii chirciţi şi printre smochinii sălbatici şi 
intrai, de teamă ca nu cumva Caderousse să aibă vreun 
călător în han, într-o odăiţă de sub scară unde, în multe 


rânduri, petrecusem noaptea la fel de bine ca şi în cel mai 
bun pat. Odăiţa nu era despărțită de sala de la parterul 
hanului decât printr-un perete de scânduri în care fuseseră 
făcute găuri, astfel ca, de acolo, să putem pândi momentul 
potrivit pentru a ne semnala prezenţa. Mă gândeam, în 
cazul când Caderousse era singur, să-l înştiinţez că am 
sosit, să termin la el ospăţul întrerupt de ivirea vameşilor şi 
să profit de furtuna care ameninţa pentru a ajunge înapoi 
pe malurile RhOnului şi pentru a afla ce au devenit barca şi 
conducătorii ei. Mă furişai deci în odăiţă şi făcui bine căci, 
în momentul acela, Caderousse se înapoia de la drum cu un 
necunoscut. 

Stătui pitit şi aşteptai, nu cu scopul de a afla secretele 
amfitrionului, ci pentru că nu aveam încotro, de altminteri 
în mai multe rânduri făcusem la fel. 

Omul care îl însoțea pe Caderousse era de bună-seamă un 
străin din sudul Franţei, unul din acei negustori de bâlci 
care vin să vândă bijuterii la târgul din Beaucaire şi care, în 
timp de o lună cât ţine târgul, unde mişună negustori şi 
cumpărători din toate părţile Europei, fac uneori afaceri de 
o sută, până la o sută cinzeci de mii de franci. 

Caderousse intră repede înaintea străinului. Apoi, văzând 
sala de jos goală ca de obicei, păzită numai de câinele său, 
îşi chemă nevasta. 

— Carconta, spuse el, preotul acela cumsecade nu ne-a 
înşelat, diamantul era bun. 

Se auzi o exclamaţie voioasă şi aproape imediat scara 
trosni sub un pas îngreuiat de slăbiciune şi de boală. 

— Ce spui? Întrebă femeia mai palidă decât o moartă. 

— Spun că diamantul era bun, că dumnealui, unul dintre 
cei mai de seamă bijutieri din Paris, e gata să ne dea pentru 
el cincizeci de mii de franci. Însă, pentru a fi siguri că 
diamantul e într-adevăr al nostru, vrea să-i povesteşti, aşa 
cum i-am povestit şi eu, prin ce minune a ajuns diamantul în 
mâinile noastre. Până una alta, domnule, luaţi loc, vă rog, şi, 
pentru că e zăduf, vă voi aduce ceva răcoritor. 


Bijutierul examina cu luare-aminte interiorul hanului şi 
sărăcia vădită a celor care voiau să-i vândă un diamant ce 
părea ieşit din sipetul unui prinţ. 

— Povestiţi-mi, doamnă, să văd dacă istorisirile se 
potrivesc una cu alta, spuse el vrând, desigur, să profite de 
lipsa bărbatului pentru ca femeia să nu fie influenţată de 
vreun semn al acestuia. 

— O, Doamne, începu guraliva femeie, e vorba de o 
binefacere cerească la care nu ne aşteptam câtuşi de puţin. 
Închipuiţi-vă, scumpe domn, că soţul meu a fost prieten prin 
1814 sau 1815 cu un marinar, anume Edmond Dantes; 
bietul băiat, pe care Caderousse îl uitase cu totul, nu l-a 
uitat şi i-a lăsat pe patul de moarte diamantul pe care l-aţi 
văzut. 

— Dar cum de ajunsese el în stăpânirea diamantului? 
Întrebă bijutierul. Îl avea înainte de a intra în închisoare? 

— Nu, domnule, răspunse femeia. Se pare însă că în 
închisoare a făcut cunoştinţă cu un englez foarte bogat, iar 
pentru că tovarăşul său de cameră s-a îmbolnăvit şi pentru 
că Dantes l-a îngrijit ca un frate, englezul i-a lăsat 
diamantul acesta, când a scăpat de captivitate, bietului 
Dantes care, mai puţin norocos decât el, a murit în temniţă. 
La rândul lui, el ni l-a lăsat nouă înainte de a muri, prin 
vrednicul preot care a venit azi-dimineaţă să mi-l dea. 

— Povestirile nu se bat cap în cap, murmură bijutierul; şi, 
la urma-urmei, întâmplarea poate să fie adevărată, oricât 
de curioasă pare la prima vedere. Doar asupra preţului nu 
suntem de acord. 

— Cum, nu suntem de acord? Se miră Caderousse. 
Credeam că v-aţi învoit la preţul pe care îl cerem. 

— Eu am oferit patruzeci de mii de franci, spuse bijutierul. 

— Patruzeci de mii? Exclamă Carconta. A, nu, cu preţul 
ăsta nu-l dăm. Preotul ne-a spus că valorează cincizeci de 
mii de franci fără montu-ră. 

— Dar cum îl cheamă pe preot? Întrebă neobositul 
iscoditor. 


— Abatele Busoni, răspunse femeia. 

— Va să zică era străin? 

— Îmi pare că era un italian de prin împrejurimile 
Mantovei. 

— Arată-mi diamantul să-l mai văd o dată, spuse bijutierul. 
De multe ori cu pietrele te înşeli la prima vedere. 

Caderousse scoase din buzunar o cutiuţă de piele neagră, 
o deschise şi o dădu bijutierului. La vederea diamantului 
mare cât o nucă - mi-l amintesc de parcă l-aş vedea şi acum 
—, ochii Carcontei scânteiară de lăcomie. 

— Dar dumneata ce gândeai despre toate acestea, 
domnule care asculţi la uşi? Întrebă Monte-Cristo. Credeai 
în povestea asta frumoasă? 

— Da, Excelenţă. Eu nu-l priveam pe Caderousse ca pe un 
om rău şi nu-l socoteam în stare de o crimă sau de un furt. 

— Credinţa aceasta onorează mai mult inima decât 
experienţa dumitale, domnule Bertuccio. Îl cunoscuseşi pe 
acel Edmond Dantes despre care era vorba? 

— Nu, Excelenţă. Nu auzisem niciodată până atunci de el 
şi după aceea n-am mai auzit decât o singură dată, din gura 
abatelui Busoni, când l am văzut în închisoarea din Nimes. 

— Bine, urmează. 

— Bijutierul a luat inelul din mâna lui Caderousse şi a scos 
din buzunar un cleşte mic de oţel şi două balanţe de aramă; 
apoi a îndepărtat cârligele de aur care fixau piatra în inel, a 
scos diamantul din alveolă şi l-a cântărit cu luare-aminte în 
balanţă. 

— Merg până la patruzeci şi cinci de mii de franci, spuse 
el, dar mai mult nu dau o centimă. De altminteri, pentru că 
atâta valorează diamantul, am luat cu mine exact suma 
asta. 

— O, n-are a face, spuse Caderousse, mă înapoiez cu 
dumneata la Beaucaire pentru restul de cinci mii de franci. 

— Nu, se împotrivi bijutierul, înapoind inelul şi diamantul 
lui Caderousse. Mai mult nu merită, ba chiar îmi pare rău 
că am oferit suma asta, deoarece piatra are un cusur pe 


care nu-l văzusem la început; n-are a face însă, eu mă ţin de 
cuvânt. Am spus 45.000 de franci şi nu-mi iau vorba înapoi. 

— Puneţi cel puţin diamantul la loc în inel, spuse 
Caraconta înăcrită. 

— Adevărat, o aprobă bijutierul şi aşeză piatra la locul ei. 

— Bine, bine, spuse Caderousse, băgând cutia în buzunar. 
Îl vom vinde altuia. 

— Da, reluă bijutierul, dar cu altul n-o să meargă aşa de 
uşor. Altul nu se va mulţumi cu lămuririle pe care mi le-aţi 
dat. Nu e firesc ca un om cum eşti dumneata să aibă un 
diamant de 50.000 de franci. Elo să-i înştiinţeze pe 
magistrați, va trebui găsit abatele Busoni, iar preoţii care 
dau diamante de 2.000 de ludovici sunt rari. Justiţia va 
începe prin a te aresta, a te trimite la închisoare, iar dacă 
se ajunge la constatarea că eşti nevinovat, vei fi scos după o 
şedere de trei, patru luni, inelul se va fi rătăcit pe la grefă 
sau ţi se va da o piatră falsă care va preţui trei franci, în 
locul unui diamant în valoare de 55.000, poate, însă a cărui 
cumpărare - vei recunoaşte şi dumneata - e legată de 
anumite riscuri. 

Caderousse şi nevasta se cercetară din ochi. 

— Nu, spuse Caderousse, nu suntem îndestul de bogaţi ca 
să pierdem 5.000 de franci. 

— Cum vrei, scumpe prieten, spuse bijutierul. Adusesem 
totuşi, cum vezi, bănetul. Şi scoase dintr-un buzunar un 
pumn de aur, trecându-l pe dinaintea ochilor uluiţi ai 
hangiului, iar dintr-altul, un pachet cu bancnote. 

O luptă grea se dădea în mintea lui Caderousse: cutiuţa de 
piele pe care o tot întorcea în mână nu corespundea parcă 
pentru el, ca valoare, sumei enorme ce îi lua ochii. Se 
întoarse spre nevastă. 

— Tu ce zici? O întrebă în şoaptă. 

— Dă-l, dă-l, spuse ea. Dacă se înapoiază la Beaucaire fără 
diamant, o să ne denunțe; şi cum spune, cine ştie dacă îl 
mai găsim vreodată pe abatele Busoni. 


— Bine, fie acceptă Caderousse; poftim, luaţi diamantul 
pentru 45.000 de franci; nevastă-mea vrea însă un lanţ de 
aur şi eu o pereche de cercei. 

Bijutierul scoase din buzunar o cutie lungă, turtită, care 
conţinea mai multe mostre din obiectele cerute. 

— Poftim, spuse el, eu sunt darnic în afaceri. Alegeţi. 

Femeia alese un lanţ de aur care putea să valoreze cinci 
ludovici, iar soţul o pereche de cercei care puteau să 
valoreze 15 franci. 

— Nădăjduiesc că n-o să vă pară rău, spuse bijutierul. 

— Abatele spusese că preţuia 50.000 de franci, murmură 
Caderousse. 

— Haide-haide, dă-mi-l odată. Ce om! Spuse bijutierul, 
smulgându-i diamantul din mână. Eu îi număr 45.000 de 
franci, adică o avere pe care aş fi mulţumit s-o am şi el încă 
nu e mulţumit. 

— Dar cei 45.000 de franci unde sunt? Întrebă Caderousse 
cu voce răguşită. 

— lată-le, spuse bijutierul. 

Numără pe masă cinsprezece mii de franci în aur şi 
treizeci de mii de franci în bancnote. 

— Staţi să aprind lampa, spuse Carconta. Nu se mai vede 
bine şi s-ar putea să ne înşelăm. 

Într-adevăr noaptea se lăsase cât ţinuse discuţia şi, o dată 
cu noaptea, se stârnise furtuna care ameninţa de o 
jumătate de ceas. Tunetul mugea departe, dar nici 
bijutierul, nici Caderousse, nici Carconta nu păreau că se 
sinchisesc de ea, căci erau posedaţi tustrei de demonul 
câştigului. Eu însumi simţeam o fascinaţie ciudată la 
vederea grămezii de aur şi a hârtiilor. Visam parcă şi, aşa 
cum se întâmplă în vis, mă simţeam pironit în loc. 

Caderousse numără şi răsnumără aurul şi hârtiile, apoi le 
dădu nevestii, care la rându-i le numără şi le răsnumără şi 
ea. 

Între timp, bijutierul oglindea diamantul sub razele lămpii 
şi diamantul zvârlea fulgere care îl făceau să le uite pe 


acelea ce, prevestind furtuna, începeau să învăpăieze 
ferestrele. 

— Ei, e bună socoteala? Întrebă bijutierul. 

— Da, spuse Caderousse; Carconta, dă-mi portofelul şi 
caută o pungă. 

Carconta se duse la un dulap şi se înapoie cu un portofel 
vechi de piele, din care scoase câteva scrisori unsuroase, 
punând în locul lor bancnotele. Aduse de asemeni o pungă 
în care se găseau doi sau trei taleri, probabil, întreaga 
avere a jalnicului menaj. 

— Acum, glăsui Caderousse, măcar că ne-aţi păgubit cu 
zece mii de franci, poate vreţi să cinaţi cu noi? Vă poftim la 
masă din toată inima. 

— Mulţumesc, spuse bijutierul, de bună-seamă că e târziu 
şi trebuie să mă întorc la Beaucaire. Nevastă-mea o fi 
neliniştită (scoase ceasul). Drace, exclamă el, aproape nouă, 
aşa că n-o să ajung la Beaucaire înainte de miezul nopţii. 
Adio, copii. Dacă mai vin la voi din întâmplare niscaiva 
preoţi Busoni, gândiţi-vă la mine. 

— Peste opt zile n-o să mai fiţi la Beaucaire, spuse 
Caderousse, căci târgul se încheie săptămâna viitoare. 

— Nu, dar n-are a face. Scrieţi-mi la Paris: domnul 
Joannes, Palais-Royal, Galeria Pierre numărul 45. Vin 
special dacă lucrul merită osteneală. 

Răsună o detunătură de tunet, însoţită de un fulger atât de 
violent încât aproape acoperi lumina lămpii. 

— Oho, exclamă Caderousse, vreţi să plecaţi pe o vreme ca 
asta? 

— A, nu mi-e frică de tunet, spuse bijutierul. 

— Nici de hoţi? Întrebă Carconta. Drumul nu e niciodată 
sigur cât ţine bâlciul. 

— Cât priveşte pe hoţi, spuse Joannes, uite ce am pentru 
ei. 

Şi scoase din buzunar o pereche de pistoale mici, 
încărcate până la gura ţevii. 


— Armele astea sunt câini care latră şi totodată muşcă: le 
am pentru primii doi indivizi care ar râvni la diamantul 
dumitale, tată Caderousse. 

Caderousse şi nevastă-sa schimbară o privire posomorâtă. 
Se pare că un gând cumplit trecuse în acelaşi timp prin 
mintea amândurora. 

— În cazul ăsta, călătorie bună, spuse Caderousse. 

— Mulţumesc, spuse bijutierul. 

Îşi luă bastonul pe care îl lăsase lângă un dulap vechi şi 
ieşi. În momentul în care a deschis uşa, răzbi înăuntru o 
răbufnire aşa de puternică de vânt, încât fu gata să stingă 
lampa. 

— Frumoasă vreme, se necăji el. Şi când te gândeşti că am 
două leghe de mers... 

— Rămâneţi să vă culcaţi aici, spuse Caderousse. 

— Da, rămâneţi, spuse Carconta cu voce tremurândă. 

— Nu, trebuie să mă culc la Beaucaire. Cu bine. 

Caderousse merse agale până în prag. 

— Nu se vede nici cerul, nici pământul, spuse bijutierul, 
care ieşise din casă. S-o iau la dreapta sau la stânga? 

— La dreapta, spuse Caderousse. Nu vă puteţi rătăci, căci 
drumul e mărginit de copaci pe-o parte şi pe alta. 

— Bine, am înţeles, rosti glasul pierdut aproape în 
depărtare. 

— Închide uşa, spuse Carconta. Nu-mi place să fie uşile 
deschise când tună. 

— Şi nici când sunt bani în casă, nu-i aşa? Răspunse 
Caderousse, întorcând de două ori cheia în broască. 

Se duse la dulap, scoase punga şi portofelul şi se apucară 
să numere pentru a treia oară aurul şi bancnotele. N-am 
văzut niciodată o expresie ca aceea a ambelor figuri, a 
căror lăcomie o lumina lampa amărâtă. În special femeia 
era hidoasă. Tremurătura înfrigurată care o zgălţâia de 
obicei sporise. Din palid, chipul ei devenise livid, ochii 
adânciţi ardeau. 


— De ce îl invitaseşi să se culce aici? Întrebă ea cu glas 
înăbuşit. 

— Păi, răspunse Caderousse tresărind, păi... ca să nu se 
mai ostenească până la Beaucaire. 

— Aha, făcu femeia cu o expresie ce nu se poate reda. Eu 
credeam că pentru altceva. 

— Femeie, femeie, strigă Caderousse, de ce îţi vin astfel de 
gânduri şi de ce, dacă îţi vin, nu le ţii pentru tine? 

— Eh, tu nu eşti bărbat! Spuse Carconta, după un moment 
de tăcere. 

— Cum adică? Întrebă Caderousse. 

— Dacă erai bărbat, n-ar mai fi ieşit de aici. 

— Femeie! 

— Sau n-ar mai ajunge la Beaucaire. 

— Femeie! 

— Drumul face un cot şi el e nevoit să meargă de-a lungul 
drumului, în timp ce, de-a lungul canalului, e un drum care 
scurtează distanţa. 

— Femeie, tu îl mâhneşti pe bunul Dumnezeu! Ia stai, 
ascultă... 

Se auzi, într-adevăr, o detunătură năprasnică de tunet, în 
timp ce un fulger albăstrui învăpăia întreaga sală, iar 
tunetul, descrescând încet-încet, păru că se depărtează cu 
părere de rău de casa blestemată. 

— Doamne, lisuse! Spuse Carconta, închinându-se. 

În aceeaşi clipă, în mijlocul tăcerii înfricoşate care 
urmează de obicei detunăturilor de tunet, se auzi o bătaie 
în uşă. 

Caderousse şi nevastă-sa tresăriră şi se priviră 
înspăimântați. 

— Cine-i acolo? Strigă Caderousse, ridicându-se şi 
strângând într-o singură grămadă aurul şi bancnotele 
împrăştiate pe masă şi acoperindu-le apoi cu mâinile. 

— Eu, rosti o voce. 

— Care eu? 

— Ei, la naiba! Joannes, bijutierul. 


— Vezi, ce tot spuneai, declară Carconta, cu un zâmbet 
fioros, că îl mâhnesc pe bunul Dumnezeu?... Uite că bunul 
Dumnezeu ni-l trimite înapoi. 

Caderousse recăzu palid şi agitat pe scaun. Dimpotrivă, 
Carconta se sculă şi se duse cu paşi hotărâți la uşă, 
deschizând-o. 

— Intraţi, scumpe domnule Joannes, spuse ea. 

— Pe legea mea, se văită bijutierul ud leoarcă, s-ar părea 
că diavolul nu vrea să mă înapoiez în seara asta la 
Beaucaire. Nebuniile cele mai scurte sunt şi cele mai bune, 
scumpe domnule Caderousse. Mi-ai oferit găzduire, o 
primesc şi vin şi mă culc la dumneata. 

Caderousse îngăimă câteva cuvinte, ştergându-şi sudoarea 
de pe frunte. Carconta încuie uşa de două ori în urma 
bijutierului. 


Capitolul VIII Ploaia de sânge 


În momentul în care intră, bijutierul aruncă o privire 
cercetătoare în juru-i. Nimic nu părea însă de natură să-i 
trezească bănuieli, dacă nu le avea şi nimic nu părea să le 
confirme, în cazul când nu le avea. 

Caderousse continua să-şi ţină mâinile deasupra 
bancnotelor şi a aurului. Carconta zâmbea musafirului cât 
putea mai plăcut. 

— Aha, observă bijutierul, s-ar părea că v-a fost frică să nu 
vă înşelaţi la numărătoare şi că aţi socotit din nou comoara 
după plecarea mea. 

— Nu, spuse Caderousse; dar întâmplarea care ne-a 
îmbogăţit e aşa de neaşteptată încât nu ne vine să credem 
şi, dacă n-am avea dovada sub ochi, ni s-ar părea că încă 
visăm. 

Bijutierul zâmbi. 

— Aveţi niscai călători în han? Întrebă el. 

— Nu, răspunse Caderousse, nu dăm găzduire pentru 
noapte. Ne găsim prea aproape de oraş, aşa că nu trage 


nimeni la noi. 

— În cazul ăsta nu vă stânjenesc prea mult? 

— Să ne stingheriţi, scumpe domn? Făcu Carconta cu 
graţie; câtuşi de puţin, vă jur. 

— Bine, unde mă culcaţi? 

— În odaia de sus. 

— Dar ea nu e camera dumneavoastră? 

— O, n-are a face. Mai avem un pat în încăperea de alături. 
Caderousse îşi privi nevasta cu uimire. Bijutierul fredona 
un cântec, încălzindu-şi spinarea la un foc pe care Carconta 

îl aprinse în cămin. 

Între timp, ea puse pe un colţ al mesei, unde întinse un 
şervet, resturile sărăcăcioase ale unei cine căreia îi adăugă 
două sau trei ouă proaspete. 

Caderousse închisese din nou bancnotele în portofel, aurul 
într-o pungă şi le băgase în dulap. Se plimba de colo până 
colo, posomorât şi îngândurat, ridicând din când în când 
capul spre bijutierul care fuma în faţa căminului şi care pe 
măsură ce se zvânta pe o parte se întorcea pe alta. 

— Când veţi vrea să cinaţi, e totul pregătit, spuse 
Carconta, punând o sticlă cu vin pe masă. 

— Dar dumneavoastră? Întrebă Joannes. 

— Eu nu cinez, răspunse Caderousse. 

— Am mâncat foarte târziu, se grăbi Carconta să adauge. 

— Adică o să cinez singur? Întrebă bijutierul. 

— Noi vă vom servi, răspunse Carconta cu o grabă 
neobişnuită la ea, chiar faţă de mugşterii platnici. 

Din când în când, Caderousse zvârlea asupra ei o privire 
zorită ca un fulger. 

Furtuna bântuia mai departe. 

— Auziţi, auziţi? Spuse Carconta. Nu zău, aţi făcut bine că 
v-aţi înapoiat. 

— Ceea ce nu mă împiedică, spuse bijutierul, să pornesc 
iar la drum dacă, în timp ce mănânc, uraganul se 
domoleşte. 


— Acesta e mistralul, spuse Caderousse, clătinând din cap. 
O să bată până mâine. 

Şi scoase un oftat. 

— Vai de cei care sunt pe afară, se tângui bijutierul 
aşezându-se la masă. 

— Da, reluă Carconta, au să petreacă o noapte rea. 

Bijutierul începu să mănânce şi Carconta continuă să aibă 
pentru el toate micile atenţii ale unei gazde amabile. Ea, de 
obicei, aşa de posacă, devenise un model de atenţie şi de 
politeţe. Dacă bijutierul ar fi cunoscut-o mai înainte, desigur 
că o schimbare aşa de mare l-ar fi mirat, trezind întrânsul 
oarecare bănuieli. Caderousse nu rostea un cuvânt, ci îşi 
continua plimbarea părând chiar că şovăie să se uite la 
musafirul său. 

După ce ospăţul fu încheiat, Caderousse se duse singur la 
uşă şi o deschise. 

— Mi se pare că furtuna se domoleşte, observă el. Dar în 
momentul acela, ca pentru a-i da o dezminţire, un tunet 
năprasnic zgudui casa şi o răbufnire de vânt, amestecată cu 
ploaie, intră stingând lampa. 

Caderousse încuie uşa. Nevastă-sa aprinse o lumânare de 
la jeratecul care agoniza. 

— De bună-seamă că sunteţi ostenit, îi spuse ea 
bijutierului. Am pus cearceafuri curate pe pat, duceţi-vă la 
culcare şi somn bun. 

Joannes mai rămase o clipă ca pentru a se încredința că 
uraganul nu se linişteşte, iar după ce căpătă certitudinea că 
tunelul şi ploaia sporeau, spuse bună seara gazdelor şi urcă 
scara. 

Trecea pe deasupra capului meu, aşa că auzeam cum 
trosneşte fiecare treaptă sub picioarele lui. 

Carconta îl urmări cu ochi lacomi, în timp ce Caderousse 
întoarse spatele fără să se uite la el. 

Toate aceste amănunte care mi-au revenit în minte mai 
târziu nu mă izbiră de loc în momentul în care se petreceau 
sub ochii mei. La urma-urmei, ceea ce se întâmpla era 


foarte firesc, exceptând povestea cu diamantul care mi se 
părea cam ciudată. De aceea, pentru că eram zdrobit de 
oboseală şi pentru că voiam să profit de primul răgaz pe 
care furtuna îl va da stihiilor, mă hotărâi să dorm câteva 
ceasuri şi să plec la miezul nopţii. 

Îl auzeam în încăperea de sus pe bijutier care îşi lua toate 
măsurile ca să petreacă noaptea cât mai bine. În curând, 
patul trosni. Se culcase. 

Simţeam că ochii mi se închid fără voie şi, deoarece nu se 
născuse nici o bănuială în sufletul meu, nu încercai să lupt 
contra somnului. Mai zvârlii o privire în bucătărie. 
Caderousse stătea la o masă lungă, pe una din băncile de 
lemn care la hanurile de ţară înlocuiesc scaunele. Era cu 
spatele spre mine aşa că nu puteam să-i văd figura; chiar 
dacă stătea în poziţie opusă, mi-ar fi fost cu neputinţă să-l 
văd, deoarece îşi ţinea capul în palmă. 

Carconta îl privi o bucată de vreme, înălţă din umeri şi se 
aşeză în faţa lui. 

În momentul acela, flacăra muribundă ajunse la un ciot de 
lemn uscat. O licărire mai vie lumină încăperea întunecată. 
Carconta stătea cu ochii fixaţi asupra soţului ei, iar pentru 
că acesta rămânea în aceeaşi poziţie, o văzui întinzând spre 
el mâna ei ciolănoasă şi atingându-i fruntea. 

Caderousse tresări. Mi se păru că femeia mişca buzele, 
dar fie că vorbea foarte încet, fie că simţurile mele erau 
amorţite de somn, cuvintele ei nu ajunseră până la mine. 
Nu mai vedeam decât ca printr-o ceaţă, cu acea îndoială 
premergătoare somnului când ai impresia că începi să 
visezi. În sfârşit, ochii mi se închiseră şi nu mai ştiui nimic. 

Dormeam profund, când mă trezi un foc de pistol, urmat 
de un răcnet grozav. Câţiva paşi şovăielnici răsunară pe 
podeaua camerei şi un trup ţeapăn se prăbuşi pe scară, 
exact deasupra capului meu. 

Nu-mi venisem încă bine în fire. Auzeam gemete urmate 
de strigăte înăbugşite, asemănătoare celor ce însoțesc o 
luptă. 


Încă un strigăt, mai prelung decât celelalte şi care se 
transformă în gemete, mă smulse complet din letargie. 

Mă proptii într-un cot, deschisei ochii care nu văzură nimic 
în beznă şi dusei mâna la frunte peste care mi se părea că 
picură, printre scândurile scării o ploaie călduţă, 
îmbelşugată. 

Tăcerea cea mai adâncă urmă gălăgiei năprasnice. Auzii 
paşii unui om care călca deasupra capului meu. Scara 
trosni sub el. Omul cobori în sala de jos, se apropie de 
cămin şi aprinse o lumânare. 

Omul era Caderousse. Avea figura palidă şi cămaşa 
însângerată. 

După ce aprinse lumânarea, urcă repede scara şi auzii din 
nou paşii repezi, neliniştiţi. 

Peste o clipă cobori iarăşi. Ţinea în mână cutiuţa. Se 
încredinţă că diamantul e înăuntru şi căută o clipă în care 
buzunar să-l pună. Apoi, desigur, socotind că buzunarele nu 
sunt o ascunzătoare destul de bună, îl înfăşură în basmaua 
roşie pe care o petrecu în jurul gâtului. 

Alergă pe urmă la dulap, scoase bancnotele şi aurul, băgă 
hârtiile în buzunarul pantalonului, aurul în buzunarul 
hainei, luă două-trei cămăşi, se năpusti spre uşă şi dispăru 
în beznă. Atunci totul deveni limpede pentru mine. Mă 
dojenii pentru cele întâmplate, ca şi cum adevăratul vinovat 
aş fi fost eu. Mi se păru că aud gemete. Poate că nenorocitul 
bijutier nu era mort, poate că stătea în putinţa mea, dându-i 
ajutor, să repar o parte din răul, nu pe care îl făcusem eu, 
dar pe care îl lăsasem să fie făcut. Mă proptii cu umerii într- 
una din scândurile prost încheiate ce despărţeau vizuina 
unde dormisem de sala de jos. Scândurile cedară, aşa că mă 
pomenii în casă. 

Luai repede lumânarea şi mă repezii pe scară. Un trup o 
împiedica de a curmezişul: era cadavrul Carcontei. 

Focul de pistol pe care îl auzisem fusese tras asupra ei: 
avea gâtul străpuns dintr-o parte într-alta şi, în afară de 


rana din care curgea în valuri, îi ieşea sânge şi pe gură. Era 
moartă. Sării peste corpul ei şi trecui mai departe. 

Camera înfăţişa o dezordine groaznică. Două sau trei 
mobile erau răsturnate, cearceafurile de care nefericitul 
bijutier se agăţase, zăceau pe jos, el însuşi era lungit pe 
podea, cu capul rezemat de perete, într-o baltă de sânge 
care îi ţâşnea din trei răni mari făcute în piept. 

În a patra rană rămăsese un cuţit lung de bucătărie din 
care nu se vedea decât mânerul. 

Călcai peste al doilea pistol, care nu se descărcase, 
pulberea fiind, probabil, umezită. 

Mă apropiai de bijutier. Într-adevăr, nu era mort. Auzind 
zgomotul pe care îl făcui şi mai cu seamă pârâitul podelei, 
el deschise nişte ochi buimaci, izbuti să-i aţintească o clipă 
asupra mea, mişcă buzele de parcă ar fi vrut să vorbească 
şi îşi dădu sufletul. 

Năprasnicul spectacol îmi luase aproape mintea. Din 
moment ce nu mai puteam să vin în ajutorul nimănui, 
simţeam nevoia să fug. Mă năpustii pe scară cu mâinile în 
păr, scoțând un răget de groază. 

În sala de jos erau cinci, şase vameşi şi doi sau trei 
jandarmi, toţi înarmaţi. 

Mă înhăţară. Nu încercai deloc să mă opun, nu mai eram 
stăpân pe simţurile mele. Încercai să vorbesc, scosei câteva 
strigăte nearticulate şi atâta. 

Văzui că vameşii şi jandarmii mă arătau cu degetul; 
coborâi ochii asupra mea: eram plin de sânge. Ploaia 
călduţă pe care o simţisem picurând printre scândurile 
scării era sângele Carcontei. 

Arătai cu degetul locul unde stătusem ascuns. 

— Ce vrea să spună? Întrebă un jandarm. 

Un vameş se duse să vadă. 

— Vrea să spună că a trecut pe acolo, răspunse el. 

Şi arătă spărtura prin care într-adevăr trecusem. 

Atunci înţelesei că mă luau drept asasinul. Îmi recăpătai 
glasul, puterea. Mă smulsei din mâinile celor doi care mă 


ţineau şi strigai: 

— Nu sunt eu, nu sunt eu! 

Doi jandarmi îmi puseră carabinele în piept. 

— Dacă faci o mişcare, strigară ei, eşti mort! 

— Dar vă repet că nu-s eu! 

— Ai să spui povestea asta judecătorilor din Nimes. Până 
una alta, urmează-ne. lar dacă e să-ţi dăm un sfat, este să 
nu te împotriveşti. 

Nici nu-mi trecea prin minte. Eram zdrobit de uimire şi 
groază. Îmi puseră cătuşele, mă legară de coada unui cal şi 
mă duseră la Nimes. 

Fusesem urmărit de un vameş. Mă pierduse din vedere în 
împrejurimile casei şi îşi închipuise că am să petrec noaptea 
acolo. Dăduse de veste tovarăşilor săi şi sosiseră exact ca să 
audă focul de pistol şi ca să mă prindă cu atare dovezi de 
culpabilitate, încât înţelesei pe dată greutatea de a-i 
convinge că sunt nevinovat. 

De aceea, nu mă agăţai decât de un lucru: prima cerere pe 
care am făcut-o judecătorului de instrucţie a fost pentru a-l 
ruga să caute peste tot pe un oarecare preot Busoni, care 
se oprise în timpul zilei la hanul Pont-du-Gard. În cazul în 
care Caderousse născocise o poveste, în cazul în care 
abatele nu exista, eram pierdut, afară doar dacă va fi prins 
Caderousse şi va mărturisi totul. 

Trecură două luni, răstimp în care - se cuvine să spun, 
spre lauda judecătorului meu - fură întreprinse toate 
cercetările pentru găsirea celui cerut de mine. Pierdusem 
orice speranţă. Caderousse nu fusese prins. Urma să fiu 
judecat în prima sesiune, când, la 8 septembrie, adică după 
trei luni şi cinci zile de la întâmplare, abatele Busoni, pe 
care pierdusem speranţa să-l mai văd, se prezentă la 
temniţă, spunând că a aflat că un arestat doreşte să-i 
vorbească. Auzise, spunea el, despre lucrul acesta la 
Marsilia şi se grăbea să-mi satisfacă dorinţa. 

Înţelegeţi cu câtă bucurie îl primii. Îi povestii lucrurile al 
căror martor fusesem, adusei vorba cu nelinişte despre 


diamant. Împotriva aşteptării mele, întâmplarea era 
adevărată de la început până la sfârşit. De asemenea, 
împotriva aşteptării mele, acordă încredere deplină celor 
ce-i spusei. Atunci, cucerit de bunătatea lui, recunoscând în 
el o cunoaştere profundă a moravurilor din ţara mea, 
gândind că de pe buzele lui atât de milostive putea să 
coboare iertarea singurei crime ce-o săvârşisem, îi istorisii 
sub pecetea spovedaniei, în toate amănuntele întâmplarea 
de la Auteuil. Ceea ce făcusem fără premeditare obţinu 
acelaşi rezultat ca şi cum aş fi urmărit un calcul. 
Mărturisirea primului asasinat, pe care nimic nu mă silea să 
i-l destăinuiesc, îi dovedi că nu l-am săvârşit pe al doilea şi 
mă părăsi sfătuindu-mă să nutresc speranţe şi făgăduindu- 
mi că va face tot ce-i va sta în putinţă să-i convingă pe 
judecători de nevinovăția mea. 

Avusei dovada că într-adevăr s-a ocupat de mine, când 
văzui că regimul din închisoare se îmblânzeşte treptat, 
treptat şi când aflai că sunt aşteptaţi, pentru a mă judeca, 
alţi juraţi. 


Între timp, mulţumită Providenţei, Caderousse fu prins în 
străinătate şi adus în Franţa. El mărturisi totul, aruncând 
vina premeditării şi mai cu seamă a instigării asupra 
nevestei sale. Fu condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar 
pe mine mă puseră în libertate. 

— Şi atunci, întrebă Monte-Cristo, te-ai prezentat la mine 
cu scrisoarea din partea abatelui Busoni? 

— Da, Excelenţă, el îmi purta o grijă vădită. Meseria de 
contrabandist, îmi spuse el, te va duce la pieire. Dacă ieşi 
de aici, las-o. 

— Părinte, îl întrebai eu, cum vreţi să trăiesc şi s-o întreţin 
şi pe biata mea cumnată? 

— Unul dintre credincioşii mei, îmi răspunse el, care îmi 
poartă o stimă deosebită, m-a rugat să-i caut un om de 
încredere. Vrei să fii omul acesta? Te voi recomanda lui. 

— O, părinte, cât de bun eşti! Exclamai eu. 

— Îmi juri însă că n-o să-mi dai niciodată motive de regret? 

Întinsei mâna să jur. 

— Nu-i nevoie, îmi spuse el. Îi cunosc pe corsicani şi îi 
iubesc. Uite recomandarea mea. 

Şi scrise cele câteva rânduri pe care vi le-am înmânat şi pe 
baza cărora Excelenţa voastră a avut bunătatea să mă 
angajeze. O întreb acum cu mândrie pe Excelenţa voastră 
dacă a avut vreodată motive să se plângă de mine? 

— Nu, răspunse contele şi mărturisesc cu plăcere, eşti un 
servitor bun, Bertuccio, cu toate că nu ai încredere. 

— Eu, domnule conte? 

— Da, dumneata. Cum se face că ai o cumnată şi un fiu 
adoptiv şi că totuşi nu mi-ai pomenit niciodată de ei? 

— Oh, Excelenţă, rămâne să vă povestesc acum partea cea 
mai tristă din viaţa mea! Plecai în Corsica. Mă grăbeam, 
înţelegeţi, s-o revăd şi s-o mângâi pe biata mea cumnată. 
Dar când ajunsei la Rogliano găsii casa în doliu. Se 
petrecuse acolo o întâmplare groaznică a cărei amintire 
vecinii nu au uitat-o încă. După sfaturile mele, sărmana mea 
cumnată, se împotrivise pretențiilor lui Benedetto, care 


mereu voia să i se dea toţi banii din casă. Într-o dimineaţă, 
el o ameninţă şi dispăru întreaga zi. Ea plânse, căci scumpa 
Assunta avea pentru ticălos o inimă de mamă. Veni seara. 
Ea îl aşteptă fără să se culce. Când, la ceasurile unsprezece, 
el se înapoie cu doi prieteni, tovarăşi ai tuturor nebuniilor 
lui, ea întinse braţul spre el, aceştia o înşfăcară şi unul 
dintre cei trei - tremur la gândul că o fi fost copilul in- 
fernului —, unul dintre cei trei strigă: 

— Să ne jucăm de-a interogatoriul şi va trebui să 
mărturisească unde îşi ţine banii. 

Vecinul Vasilio se găsea tocmai atunci la Bastia. Rămăsese 
acasă numai nevastă-sa. Nimeni afară de ea nu putea să 
vadă şi să audă cele ce se întâmplau la cumnată-mea. Doi o 
ţinură pe biata Assunta, care, neputând crede într-o atare 
crimă, le zâmbea celor ce aveau să devină călăii ei. Al 
treilea baricadă uşile şi ferestrele, apoi reveni şi tustrei, 
laolaltă, înăbuşind strigătele pe care groaza i le smulgea în 
faţa pregătirilor acestea, apropiară picioarele Assuntei de 
jăratic, nădăjduind că astfel o vor sili să mărturisească locul 
unde era ascunsă mica noastră comoară; dar, în timpul 
luptei, focul îi aprinse îmbrăcămintea; ei abandonară 
victima, ca să nu ardă şi ei. Cuprinsă de flăcări, ea alergă la 
uşă, dar uşa era încuiată. 

Se năpusti spre fereastră. Fereastra era însă baricadată. 
Vecina auzi atunci strigăte înfricoşătoare: Assunta chema 
ajutor. Curând, glasul ei fu înăbuşit, strigătele deveniră 
gemete, iar a doua zi, după o noapte de groază şi de 
zbucium, când nevasta lui Vasilio se încumetă să iasă şi 
chemă judecătorul, care deschise uşa, o găsiră pe Assunta 
arsă pe jumătate, dar încă respirând. Găsiră sertarele 
forţate şi banii dispăruţi. Benedetto plecase din Rogliano 
pentru totdeauna. Din ziua aceea nu l-am mai văzut şi nici 
n-am mai auzit de el. 

După ce am aflat aceste triste veşti, am venit la Excelenţa 
voastră, reluă Bertuccio. Nu mai aveam motive să vă 


vorbesc despre Benedetto, deoarece dispăruse şi nici 
despre cumnata mea, deoarece murise. 

— Şi ce ai gândit despre întâmplarea aceasta? Întrebă 
Monte-Cristo. 

— Că era pedeapsa crimei ce-o săvârşisem, răspunse 
Bertuccio. Oh, neamul acesta al Villefortilor era un neam 
blestemat! 

— Cred, murmură contele cu accent lugubru. 

— Şi acum, Excelenţa voastră înţelege, nu-i aşa, că 
locuinţa pe care n-am mai văzut-o de atunci, grădina în care 
m-am regăsit deodată, locul unde am ucis un om au putut 
să-mi pricinuiască aceste sumbre emoţii a căror cauză aţi 
vrut s-o cunoaşteţi; căci nu sunt sigur dacă în faţa mea, aici, 
la picioarele mele, domnul de Villefort nu e culcat în groapa 
care o săpase pentru copilul lui. 

— Într-adevăr, totul e cu putinţă, îl aprobă Monte-Cristo, 
ridicându-se de pe banca unde stătea. Se poate chiar, 
adăugă el în şoaptă, ca procurorul regal să nu fie mort. 
Abatele Busoni a făcut bine trimiţându-te la mine. De 
asemeni, ai făcut bine povestindu-mi viaţa dumitale, căci nu 
voi mai avea motive să te suspectez. În ce-l priveşte pe 
acest Benedetto, cu nume aşa de nepotrivit, n-ai încercat 
niciodată să dai de urma lui? N-ai căutat niciodată să afli ce 
a devenit? 

— Niciodată. Dacă aş fi ştiut unde e, în loc să mă duc la el, 
aş fi fugit ca din faţa unui monstru. Nu, din fericire n-am 
mai auzit despre el; nădăjduiesc că e mort. 

— Nu nădăjdui, Bertuccio, spuse contele. Oamenii răi nu 
mor aşa, căci Dumnezeu pare să-i ia sub pază pentru a face 
din ei instrumentul răzbunării sale. 

— Se poate, răspunse Bertuccio. 'Tot ce îi cer eu Domnului 
e doar să nu-l mai văd. Acum, continuă administratorul 
plecându-şi capul, ştiţi totul, domnule conte. Sunteţi 
judecătorul meu aici, aşa cum Dumnezeu va fi sus; nu-mi 
spuneţi câteva cuvinte de mângâiere? 


— Da, ai dreptate şi pot să-ţi spun ce ţi-ar spune abatele 
Busoni: acela pe care l-ai lovit, Villefort, merita o pedeapsă 
pentru ceea ce îţi făcuse şi poate şi pentru altceva. 
Benedetto, dacă trăieşte, va servi, cum ţi-am spus, la o altă 
răzbunare divină, pe urmă va fi pedepsit şi el. Dumneata nu 
ai decât un reproş să-ţi faci: întreabă-te de ce, scăpându-l 
pe copil de la moarte, nu l-ai înapoiat mamei sale. Asta este 
crima Bertuccio. 

— Da, domnule, asta e crima, adevărata crimă, căci am 
fost un laş. După ce-l readusesem pe copil la viaţă nu aveam 
decât un lucru de făcut. Aţi spus, să-l redau mamei sale. 
Pentru aceasta însă trebuia să fac cercetări, să atrag 
luarea-aminte, să mă predau poate. N-am vrut să mor, 
ţineam la viaţă pentru cumnată-mea şi din cauza mândriei 
înnăscute în noi de a rămâne întregi şi victorioşi în 
răzbunarea noastră şi, apoi, în sfârşit, ţineam poate la viaţă 
numai din dragoste de viaţă. Oh, eu nu sunt un viteaz ca 
bietul meu frate! 

Bertuccio îşi ascunse faţa în mâini. Monte-Cristo fixă 
asupra lui o privire îndelungă, nedefinită. 

Apoi, după o clipă de tăcere devenită şi mai solemnă prin 
ora şi prin locul unde se aflau, spuse cu un accent de 
melancolie neobişnuit la el: 

— Ca să încheiem cu demnitate conversaţia aceasta, 
domnule Bertuccio, reţine bine cuvintele mele, căci le-am 
auzit de multe ori rostite şi de abatele Busoni: pentru orice 
rău există două leacuri: timpul şi tăcerea. Acum, lasă-mă să 
mă plimb o clipă prin grădina aceasta. Ceea ce e o emoție 
sfâşietoare pentru dumneata, actor în scena asta, va fi 
pentru mine o senzaţie aproape plăcută, care va da un preţ 
îndoit proprietăţii. Arborii nu plac decât pentru că fac 
umbră, iar umbra nu place decât pentru că e plină de 
reverii şi de viziuni. Am cumpărat o grădină, crezând că-mi 
cumpăr un simplu loc împrejmuit de ziduri şi deodată locul 
acesta se întâmplă să fie o grădină plină de fantome, care 
nu figurau în contract. lar mie îmi plac fantomele; n-am 


auzit niciodată spunându-se că morţii au făcut în şase mii 
de ani atâta rău cât fac viii într-o zi. Întoarce-te, domnule 
Bertuccio şi dormi în pace. Dacă duhovnicul dumitale, în 
momentul suprem, va fi mai puţin îngăduitor decât a fost 
abatele Busoni, cheamă-mă pe mine, de voi mai fi în viaţă şi 
voi găsi cuvinte care-ţi vor mângăia sufletul în clipa în care 
va fi gata să pornească la drum în călătoria grea numită 
eternitate. 

Bertuccio se înclină cu respect în faţa contelui şi se 
depărtă cu un oftat. 

Monte-Cristo rămase singur, apoi făcu patru paşi înainte, 
murmurând: 

— Aici, lângă platanul acesta, groapa unde a fost depus 
copilul; acolo, portiţa prin care se intra în grădină: în colţul 
acela, scara tăinuită care duce la dormitor. Nu cred să am 
motive să trec toate astea în carnetul meu, căci am în faţa 
ochilor, în jurul meu, sub picioarele mele, planul în relief, 
planul însufleţit. 

Şi după ce făcu un ocol prin grădină, contele se duse la 
trăsură. Bertuccio, care îl vedea îngândurat, urcă în tăcere 
pe capră lângă vizitiu. 

Trăsura porni spre Paris. 

În seara aceea, sosind în palatul Champs-Elys6es, contele 
de Monte-Cristo vizită întreaga locuinţă aşa cum ar fi făcut 
cineva familiarizat cu ea de ani îndelungi; nici o singură 
dată, deşi călca pentru întâia oară, nu deschise o uşă în 
locul alteia şi nu apucă pe o scară sau printr-un coridor 
care să nu-l ducă direct acolo unde voia. Ali îl însoțea în 
această vizită nocturnă. Contele dădu lui Bertuccio mai 
multe ordine pentru înfrumusețarea sau noua împărţire a 
locuinţei şi, scoţându-şi ceasul, îi spuse nubianului care îl 
însoțea atent: 

— E unsprezece şi jumătate; Haydee va sosi curând. Au 
fost înştiinţate cameristele franceze? 

Ali întinse mâna spre apartamentul destinat frumoasei 
grecoaice şi care era atât de izolat încât, tăinuind uşa cu o 


tapiserie, se putea vizita toată casa, fără a bănui că acolo 
erau un salon şi două camere locuite; aşadar, Ali întinse 
mâna spre apartament, arătă numărul trei cu degetele 
mâinii stângi şi pe această mână el îşi rezemă capul 
închizând ochii în semn de somn. 

— Aha, desluşi Monte-Cristo deprins cu limbajul acesta. 
Cele care aşteaptă în dormitor sunt trei, nu-i aşa? 

— Da, spuse Ali dând din cap. 

— Doamna va fi obosită în seara asta, continuă Monte- 
Cristo şi, fără îndoială, va vrea să doarmă. Să nu fie silită să 
vorbească: cameristele franceze o vor saluta numai pe noua 
lor stăpână şi se vor retrage. Vei veghea ca însoţitoarea 
greacă să nu comunice cu franţuzoaicele. 

Ali se înclină. 

Curând fu auzit cineva strigând portarul; poarta se 
deschise, o trăsură hurui pe alee şi se opri dinaintea 
peronului. Contele coborî. Uşa cupeului era deschisă. 
Întinse mâna unei tinere înfăşurate într-o manta verde de 
mătase brodată cu aur, care îi acoperea capul. Tânăra 
femeie luă mâna ce i se întindea, o sărută cu iubire şi 
respect şi rosti câteva cuvinte drăgăstoase. Contele 
răspunse cu blândeţe gravă în limba sonoră pusă de 
bătrânul Homer în gura zeilor săi. 

Cu Ali înainte, ducând o torţă de ceară roz, tânăra, care nu 
era alta decât frumoasa grecoaică, însoţitoarea lui Monte- 
Cristo în Italia, fu condusă în apartamentul ei, apoi contele 
se retrase în pavilionul rezervat sieşi. 

La unsprezece şi jumătate, toate luminile erau stinse în 
casă şi s-ar fi putut crede că dormea toată lumea. 


Capitolul IX Credit nelimitat 


A doua zi, pe la două după-amiază, o caleaşcă la care erau 
înhămaţi doi admirabili cai englezeşti, se opri în faţa porţii 
lui Monte-Cristo. Un bărbat îmbrăcat într-un frac albastru, 
cu nasturi de mătase de aceeaşi culoare, cu vestă albă 


brăzdată de un lanţ enorm de aur şi cu pantaloni de 
culoarea alunei, cu părul atât de negru, căzând peste 
sprâncene încât ai fi ezitat să-l crezi natural, într-atât de 
armonizat părea cu un bărbat între 50 şi 55 de ani şi care 
căuta să pară de 40, îşi băgă capul prin portiera unui cupeu 
pe panoul căreia era zugrăvită o coroană de baron, îşi 
trimise groomul să întrebe pe portar dacă domnul conte de 
Monte-Cristo este acasă. 

În aşteptare, insul examină cu atenţie atât de minuțioasă, 
încât devenea aproape impertinent, exteriorul casei, atât 
cât se poate distinge din grădină şi livreaua celor câţiva 
servitori care se zăreau. Ochii omului erau vii, dar mai de 
grabă şireţi decât spirituali. Buzele lui erau aşa de subţiri 
încât, în loc să se proiecteze în afară, intrau în gură. În 
sfârşit, lăţimea şi proeminenţa pomeţilor, semn sigur de 
viclenie, prăbuşirea frunţii, umflăturile tâmplelor care, 
depăşind cu mult urechile late ale fiinţelor de rând, vădeau 
pentru orice fizionomist un caracter aproape respingător al 
personajului foarte recomandabil pentru ochii lumii prin 
caii admirabili, prin diamantul enorm pe care-l purta la 
cămaşă şi prin panglica roşie care se întindea de la o 
butonieră la alta a fracului. 

Groomul bătu în fereastra portarului şi întrebă: 

— Aici locuieşte domnul conte de Monte-Cristo? 

— Excelenţa sa locuieşte aci, răspunse portarul, dar... 

Îl întrebă pe Ali din ochi. 

Ali făcu un semn negativ. 

— Dar?... întrebă groomul. 

— Dar Excelenţa sa nu primeşte, răspunse portarul. 

— Poftim, în cazul ăsta, cartea de vizită a stăpânului meu, 
domnul baron Danglars. Predă-o contelui de Monte-Cristo şi 
spune-i că, mergând la Cameră, stăpânul meu s-a abătut 
din drum, pentru a avea onoarea să-l vadă. 

— Eu nu vorbesc Excelenței sale, spuse portarul. 
Comisionul îl face valetul. 

Groomul se întoarse la trăsură. 


— Ei, ce e? Întrebă Danglars. 

Ruşinat de lecţia pe care o primise, copilul îi comunică 
stăpânului răspunsul dat de portar. 

— A, va să zică domnul acesta e un prinţ căruia i se spune 
Excelenţă şi cu care numai valetul are dreptul să vorbească. 
Nu e nimic, de vreme ce are credit la mine, am să-l văd 
când va avea nevoie de bani. 

Şi Danglars se trânti în fundul trăsurii, strigând vizitiului 
astfel ca să se poată auzi în partea cealaltă a drumului: 

— La Camera deputaţilor. 

Printr-un transperant al pavilionului său, Monte-Cristo, 
înştiinţat la timp, îl văzuse pe baron şi-l studiase printr-un 
ochean din cele mai bune nu cu mai puţină atenţie decât 
domnul Danglars când analizase casa, grădina şi livrelele. 

— Hotărât lucru, spuse el băgând ocheanul în cutia de 
fildeş, cu un gest de dezgust - hotărât lucru, urâtă creatură 
este omul acesta. Cum de nu se recunoaşte în el, de la 
prima vedere, şarpele cu fruntea turtită, uliul cu craniul 
bombat şi pasărea de pradă cu ciocul ascuţit? Ali! Strigă el, 
apoi bătu într-un gong de aramă. 

— Ali apăru. 

— Cheamă-l pe Bertuccio. 

În aceeaşi clipă, Bertuccio intră. 

— Excelenţa voastră m-a chemat? Întrebă administratorul. 

— Da, domnule, spuse contele. Ai văzut caii care s-au oprit 
în faţa porţii mele? 

— Desigur, Excelenţă, sunt chiar foarte frumoşi. 

— Cum se face, spuse Monte-Cristo, încruntând 
sprâncenele, că după cum ţi-am cerut cei mai frumoşi cai 
din Paris, mai există alţi doi cai tot atât de frumoşi ca ai mei 
şi nu se găsesc în grajdurile mele? 

Văzând încruntarea sprâncenelor şi auzind tonul sever al 
vocii, Ali plecă capul. 

— Nu e vina ta, bunul meu Ali, îi spuse contele în limba 
arabă, cu o blândeţe pe care n-ai fi crezut că o poţi întâlni, 


nici în glasul şi nici pe chipul său. Tu nu te pricepi la cai 
englezeşti. 

Chipul lui Ali se însenină. 

— Domnule conte, spuse Bertuccio, caii despre care 
vorbiţi nu erau de vânzare. 

Monte-Cristo înălţă din umeri: 

— Află, domnule administrator, că orice şi oricând e de 
vânzare pentru cine ştie să ofere preţul. 

— Domnul Dangilars i-a plătit cu 16.000 de franci, domnule 
conte. 

— Ei bine, trebuia să oferi 32 000; el e bancher şi un 
bancher nu pierde niciodată ocazia de a-şi dubla capitalul. 

— Domnul conte vorbeşte serios? Întrebă Bertuccio. 

Monte-Cristo îl privi pe administrator uimit că cineva 
îndrăzneşte să-i pună o întrebare. 

— Astă-seară, spuse el, am de făcut o vizită. Vreau ca 
aceşti doi cai să fie puşi, cu hamuri noi, la trăsura mea. 

Bertuccio se retrase, salutând; se opri lângă uşă: 

— La ce oră face Excelenţa sa vizita, întrebă el. 

— La cinci. 

— Voi atrage Excelenței voastre atenţia că sunt orele două, 
se încumetă administratorul. 

— Ştiu, se mulţumi să răspundă Monte-Cristo. 

Apoi, întorcându-se spre Ali: 

— Plimbă toţi caii prin faţa doamnei; să aleagă perechea 
care îi va plăcea şi să-mi trimită vorbă dacă vrea să cineze 
cu mine: în cazul acesta, masa se va servi la domnia-sa. Du- 
te. Când cobori, trimite-mi valetul. 

Ali abia dispăruse şi valetul intră. 

— Domnule Baptistin, îi spuse contele, eşti în serviciul meu 
de un an. E timpul de încercare pe care îl impun de obicei 
oamenilor mei. Eşti pe placul meu. 

Baptistin se înclină. 

— Rămâne de ştiut dacă şi eu îţi sunt pe plac. 

— O, domnule conte! Se grăbi Baptistin să spună. 


— Ascultă până la capăt, reluă contele. Câştigi o mie cinci 
sute de franci pe an, adică salariul unui bun şi brav ofiţer 
care îşi riscă viaţa în fiecare zi; ai o masă pe care mulţi şefi 
de birou, servitori nenorociţi, infinit mai ocupați decât 
dumneata, şi-ar dori-o. Eşti servitor, dar ai la dispoziţie alţi 
servitori care se îngrijesc de rufăria şi îmbrăcămintea 
dumitale. În afară de câştigul de 1.500 de franci, mai furi 
din cumpărăturile pe care le faci pentru toaleta mea 
aproape alţi 1.500 de franci pe an. 

— O, Excelenţă! 

— Nu mă plâng, domnule Baptistin, este firesc ce faci, dar 
doresc să te opreşti aici. Nu vei găsi nicăieri un post la fel 
cu acela pe care norocul ţi l-a dat. Nu-mi bat niciodată 
slugile, nu înjur niciodată, nu mă înfurii niciodată, iert 
totdeauna o greşeală, însă niciodată o neglijenţă sau o 
uitare. Ordinele mele sunt de obicei scurte, dar limpezi şi 
precise. Prefer să le repet de două şi chiar de trei ori, decât 
să le văd rău interpretate. Sunt destul de bogat ca să ştiu 
tot ce vreau şi foarte serios te previn. Dacă aş afla că ai 
vorbit despre mine, în bine sau în rău, că ai comentat 
faptele mele, că ai supravegheat conduita mea, ai pleca de 
la mine imediat. Eu nu-mi avertizez servitorii decât o dată. 
Eşti avertizat, pleacă. 

Baptistin se înclină şi făcu trei sau patru paşi înapoi. 

— Ia, stai, reluă contele. Uitasem să-ţi spun că, în fiecare 
an, eu pun o anumită sumă pe numele oamenilor mei. Cei 
pe care îi concediez pierd fatalmente banii aceştia, care 
revin celor ce rămân şi care vor avea drept asupra lor după 
moartea mea. Eşti de un an la mine, averea dumitale a 
început să se formeze. Înmulţeşte-o. 

Cuvântarea aceasta ţinută de faţă cu Ali, care rămânea 
impasibil, deoarece nu înţelegea un cuvânt franțuzesc, 
produse asupra domnului Baptistin un efect pe care îl vor 
înţelege toţi cei care au studiat fiziologia servitorului 
francez. 


— Voi căuta să mă conformez întru totul dorințelor 
Excelenței voastre, spuse el. Mă voi modela, de altminteri, 
după Ali. 

— O, nu, spuse contele cu o răceală de marmură. Ali are 
multe defecte în afară de calităţile sale. Nu îl lua ca 
exemplu, căci este o excepţie. El n-are leafă, nu e servitor, e 
sclavul, e câinele meu. Dacă s-ar abate de la datoria sa, nu 
l-aş alunga, l-aş ucide. 

Baptistin făcu ochii mari. 

— Te îndoieşti? Întrebă Monte-Cristo. 

Şi îi repetă lui Ali cuvintele pe care le spusese în 
franţuzeşte lui Baptistin. 

Ali ascultă, zâmbi, se apropie de stăpân, puse un genunchi 
în pământ şi îi sărută cu respect mâna. 

Acest mic corolar al lecţiei puse capac uimirii valetului. 

Contele îi făcu semn lui Baptistin să iasă şi lui Ali să-l 
urmeze. Trecură amândoi în cabinetul său şi acolo vorbiră 
îndelung. 

La orele cinci, contele bătu de trei ori în gong. O bătaie îl 
chema pe Ali, două pe Baptistin, trei pe Bertuccio. 

Administratorul intră. 

— Caii mei, spuse Monte-Cristo. 

— Sunt la trăsură, Excelenţă, răspunse Bertuccio. Sa-l 
însoțesc pe domnul conte? 

— Nu. Vizitiul, Baptistin şi Ali. Numai ei. 

Contele cobori şi văzu înhămaţi la trăsura sa caii pe care îi 
admirase de dimineaţă la trăsura lui Danglars. 

Când trecu pe lângă ei le aruncă o privire. 

— Într-adevăr, sunt frumoşi şi ai făcut bine că i-ai 
cumpărat. Atât numai că ai fost în oarecare întârziere. 

— Excelenţă, spuse Bertuccio, am întâmpinat dificultăţi 
până să-i am şi au costat foarte scump. 

— Dar nu sunt frumoşi? Întrebă contele. 

— Dacă Excelenţa voastră e mulţumită, spuse Bertuccio, 
totul e bine. Unde merge Excelenţa voastră? 

— În strada Chaussâe-d'Antin, la domnul baron Danglars. 


Conversaţia avu loc pe peron. Bertuccio făcu un pas 
pentru a cobori prima treaptă. 

— Aşteaptă, domnule, spuse Monte-Cristo, oprindu-l. Am 
nevoie de un teren pe malul mării, în Normandia de 
exemplu, între Le Hâvre şi Boulogne. Precum vezi, îţi dau 
spaţiu. Ar trebui ca pe domeniul acesta să fie un mic port, 
un mic golf unde să poată intra şi să stea corveta mea. Ea 
nu pluteşte decât la cincisprezece picioare de apă. Vasul va 
fi gata să pornească în larg la orice oră din zi sau noapte 
când voi da semnalul. 'Te vei informa la toţi notarii în 
privinţa unei proprietăţi în condiţiile pe care ţi le explic. 
După ce vei lua cunoştinţă, te vei duce s-o vizitezi, iar dacă 
eşti mulţumit o vei cumpăra pe numele dumitale. Corveta e 
în drum spre Fecamp, nu-i aşa? 

— In seara în care am părăsit Marsilia, am văzut-o pornind 
în larg. 

— Şi iahtul? 

— Iahtul are ordin să rămână la Martigues. 

— Bine. Vei coresponda din timp în timp cu căpitanii care 
le comandă, ca să n-adoarmă. 

— Iar în ce priveşte corabia cu aburi? 

— Care e la Châlons? 

— Da. 

— Aceleaşi ordine ca şi pentru vasele cu pânze. 

— Bine. 

— Îndată după cumpărarea proprietăţii, vei rândui 
popasuri din zece în zece leghe pe drumul spre nord şi spre 
sud. 

— Excelenţa voastră poate să conteze pe mine. 

Contele făcu un semn de mulţumire, cobori treptele, sări 
în trăsura care, purtată în trapul cailor minunaţi, nu se opri 
decât în faţa palatului bancherului. 

Danglars prezida o comisie numită pentru o cale ferată 
când i se anunţă vizita contelui de Monte-Cristo. Şedinţa 
era de altminteri aproape terminată. 

Auzind numele contelui, se ridică. 


— Domnilor, spuse, adresându-se colegilor săi, dintre care 
câţiva erau membri onorabili ai uneia sau ai celeilalte 
Camere, iertaţi-mă dacă vă părăsesc astfel: închipuiţi-vă 
însă că firma Thomson şi French din Roma îmi trimite pe un 
anume conte de Monte-Cristo, deschizându-i la mine credit 
nelimitat. E gluma cea mai nostimă pe care corespondenţii 
mei din străinătate şi-au îngăduit-o până acum cu mine. 
Înţelegeţi că mi-au stârnit curiozitatea şi că mă aflu încă 
sub imperiul ei. Am trecut azi-dimineaţă pe la aşa-zisul 
conte. Dacă ar fi un conte adevărat, înţelegeţi că n-ar fi aşa 
de bogat. Domnul nu era vizibil. Ce ziceţi: nu e aşa că 
maestrul Monte-Cristo îşi dă aere de alteţă sau de femeie 
frumoasă? De altminteri casa, situată pe Champs-Elysees şi 
care este a lui - m-am informat —, mi s-a părut curată. Dar 
un credit nelimitat, reluă Danglars, râzând cu viclenia-i 
caracteristică, îl face pretenţios pe bancherul la care e 
deschis creditul. Mă grăbesc deci să-l văd pe omul nostru. 
Am impresia unei mistificări. Ei însă nu ştiu cu cine au de-a 
face; cine va râde la urmă va râde mai bine. 

Mântuind cuvintele acestea şi dându-le o emfază care îi 
umflă nările, domnul baron se despărţi de musafirii săi şi 
trecu într-un salon pictat în alb şi aur, salon ce stârnea 
multă vâlvă pe Chaussee-d'Antin. 

Aici poruncise el să fie introdus vizitatorul pentru a-i lua 
ochii de la primă vedere. 

Contele stătea în picioare, examinând câteva copii de 
Albane şi Fattore, care fuseseră vândute bancherului ca 
fiind originale şi care, deşi copii, erau mult superioare 
zorzoanelor de pe plafon. 

La zgomotul pe care Danglars îl făcu intrând, contele se 
întoarse. 

Danglars salută uşor din cap şi făcu semn contelui să se 
aşeze într un jilţ de lemn poleit, căptuşit cu satin alb-auriu. 

Contele luă loc. 

— Cu domnul de Monte-Cristo am cinstea să vorbesc? 


— Iar eu, răspunse contele, cu domnul baron Danglars, 
cavaler al Legiunii de Onoare, membru al Camerei 
deputaţilor. 

Monte-Cristo repetă toate titlurile pe care le găsise pe 
cartea de vizită a baronului. 

Danglars simţi lovitura şi îşi muşcă buzele. 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse el, că v-am acordat de la 
început titlul sub care mi-aţi fost anunţat. Ştiţi însă că noi 
trăim sub un regim popular şi că eu sunt un reprezentant al 
intereselor poporului. 

— Astfel că, răspunse Monte-Cristo, rămânând cu 
deprinderea de a vi se spune baron, aţi pierdut-o pe aceea 
de a spune altora conte. 

— A, întrucât mă priveşte, nu ţin câtuşi de puţin la titlu, 
răspunse Danglars cu neglijenţă. M-au numit baron şi m-au 
făcut cavaler al Legiunii de Onoare pentru câteva servicii 
care... 

— Dar aţi abdicat de la titlurile dumneavoastră aşa cum au 
făcut altădată domnii de Montmorency şi Lafayette? Era un 
frumos exemplu de urmat, domnule. 

— Nu prea, glăsui Danglars stânjenit. Înţelegeţi că pentru 
servitori... 

— Da, pentru oamenii dumneavoastră vă numiţi 
monsenior; pentru ziarişti vă numiţi domn; şi pentru mai 
marii dumneavoastră, cetăţean. Nuanţe foarte aplicabile 
stăpânirii constituţionale. Înţeleg perfect. 

Danglars îşi strânse buzele: văzu că pe terenul acesta nu 
se poate măsura cu Monte-Cristo. Încercă deci să revină pe 
un teren care-i era mai familiar. 

— Domnule conte, spuse el înclinându-se, am primit un 
aviz al casei Thomson şi French. 

— Sunt încântat, domnule baron. Permiteţi-mi să vă tratez 
aşa cum vă tratează oamenii dumneavoastră. Este un obicei 
rău, căpătat în ţări unde sunt încă baroni, tocmai pentru că 
nu se mai fac baroni. Zic, sunt încântat, nemaifiind nevoie 


să mă mai prezint singur, lucru care e totdeauna 
stânjenitor. Spuneaţi, deci, că aţi primit un aviz... 

— Da, confirmă Danglars. Vă mărturisesc însă că nu am 
înţeles bine sensul. 

— Hm! 

— Şi am avut onoarea să trec pe la dumneavoastră, spre a 
vă cere câteva explicaţii. 

— Cereţi-le, domnule, vă ascult. 

— Scrisoarea, spuse Danglars, e la mine îmi pare (scotoci 
în buzunar). Da, iat-o. Scrisoarea deschide domnului conte 
de Monte-Cristo un credit nelimitat asupra casei mele. 

— Şi ce vedeţi nelămurit întrasta, domnule baron? 

— Nimic, domnule, dar cuvântul nelimitat... 

— Ei, bine, cuvântul acesta nu-i franțuzesc? Înţelegeţi, e 
scris de anglo-germani. 

— O, ba da, domnule şi nu e nimic de obiectat în privinţa 
gramaticii, dar nu tot aşa este în privinţa contabilităţii. 

— Casa Thomson şi French, întrebă Monte-Cristo, cu aerul 
cel mai naiv pe care putu să-l ia, nu e oare după părerea 
dumneavoastră, domnule baron, absolut sigură? La naiba, 
lucrul m-ar indispune, căci am oarecare fonduri plasate la 
ea! 

— Este absolut sigură, răspunse Danglars cu un zâmbet 
aproape batjocoritor. Dar, în materie de finanţe, sensul 
cuvântului nelimitat atât de vag... 

— Pe cât e de... Nelimitat? 

— Tocmai asta voiam să spun domnule. Iar vagul e îndoială 
şi - spune înțeleptul - când eşti în îndoială, abţine-te. 

— Ceea ce înseamnă, reluă Monte-Cristo, că dacă firma 
Thomson şi French e dispusă la nebunii, casa Danglars nu e 
dispusă să-i urmeze exemplul. 

— Cum adică, domnule conte? 

— Da, nici vorbă. Domnii Thomson şi French îşi fac 
afacerile fără chibzuinţă, domnul Danglars are însă o limită. 
El e un înţelept, cum spu-nea adineauri. 


— Domnule, răspunse orgolios bancherul, nimeni nu se 
poate încă măsura cu casa mea. 

— În cazul acesta se pare că voi începe eu, răspunse 
Monte-Cristo cu răceală. 

— Ce vă îndreptăţeşte? 

— Explicaţiile pe care mi le cereţi, domnule şi care aduc a 
ezitări. 

Danglars îşi muşcă buzele. Pentru a doua oară era bătut şi, 
de data aceasta, pe terenul său. Politeţea sa ironică era 
prefăcută şi atingea extrema apropiată, care este 
impertinenţa. 

Dimpotivă, Monte-Cristo zâmbea cu cea mai desăvârşită 
graţie şi lua când voia un aer naiv ce-i asigura multe 
avantaje. 

— În sfârşit, domnule, spuse Danglars, după un moment 
de tăcere, voi încerca să mă fac înţeles, rugându-vă să fixaţi 
dumneavoastră înşivă suma pe care vă propuneţi s-o 
ridicaţi de la mine. 

— Dar, domnule, reluă Monte-Cristo, hotărât să nu piardă 
un deget de teren în discuţie, dacă am cerut un credit 
nelimitat asupra dumneavoastră, e că tocmai nu ştiam de ce 
sume voi avea nevoie. 

Bancherul socoti că, în sfârşit, venise momentul să ia 
ofensiva. Se răsturnă în jilţu-i şi, cu un zâmbet greoi, 
orgolios, zise fără ezitare: 

— O, domnule. Vă veţi putea convinge că cifra casei 
Danglars, deşi limitată, poate satisface exigenţele cele mai 
largi şi chiar dacă aţi cere un milion... 

— Poftim? 

— Spuneam un milion, repetă Danglars cu siguranţa 
prostiei. 

— Ce să fac cu un milion? Întrebă contele. O, domnule, 
dacă nu mi-ar fi trebuit decât un milion, nu ceream să mi se 
deschidă un credit pentru atâta lucru. Un milion? Dar eu 
am întotdeauna un milion în portofel sau în trusa mea de 
voiaj. 


Şi Monte-Cristo scoase dintr-un carneţel, unde ţinea 
cărţile de vizită, două bonuri a câte cinci sute de mii de 
franci asupra tezaurului, plătibile la purtător. Un om ca 
Danglars trebuia răpus, nu pişcat. Lovitura de măciucă îşi 
făcu efectul: bancherul se clătină simțind că-i vine 
ameţeală. Holbă asupra lui Monte-Cristo nişte ochi 
buimăciţi, ale căror lumini se dilatară peste măsură. 

— Haide, mărturisiţi-mi, spuse Monte-Cristo, că suspectaţi 
casa Thomson şi French. Doamne, e cât se poate de simplu. 
Am prevăzut cazul şi, deşi străin în afaceri, mi-am luat 
precauţii. Poftim alte două scrisori la fel cu cea care vă este 
adresată. Una e a casei Arstein şi Eskeles din Viena, asu-pra 
domnului baron de Rotschild, alta a casei Baryng din 
Londra, asupra domnului Laffitte. Spuneţi un cuvânt, 
domnule şi vă voi scuti de orice grijă, prezentându-mă la 
una sau alta din aceste două case. 

Danglars era învins. Deschise tremurând vizibil scrisoarea 
din Germania şi pe cea din Londra, pe care contele i le 
întindea cu vârful degetelor, verifică autenticitatea 
semnăturilor cu o minuţiozitate care ar fi fost insultătoare 
pentru Monte-Cristo dacă n-ar fi ţinut seama de buimăceala 
bancherului. 

— O, domnule, sunt aici trei semnături care valorează 
milioane, spuse Danglars, sculându-se ca pentru a saluta 
puterea aurului personificată în omul din faţa sa. Trei 
credite nelimitate asupra caselor noastre! lertaţi-mă, 
domnule conte, dar, încetând să fiu neîncrezător, pot 
rămâne încă uimit. 

— O casă ca a dumneavoastră n-ar putea să se mire, spuse 
Monte-Cristo cu toată politeţea. Veţi putea, deci, să-mi 
trimiteţi niscai bani, nu-i aşa? 

— Vorbiţi, domnule, conte. Sunt la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Ei bine, reluă Monte-Cristo, acum când ne înţelegem - 
căci ne înţelegem, nu-i aşa? 

Danglars făcu un semn afirmativ din cap. 


— Şi când nu mai aveţi îndoieli... Continuă Monte-Cristo. 

— O, domnule conte, exclamă bancherul, n-am avut nici o 
clipă. 

— Nu. Doreaţi o dovadă, atâta tot. Ei bine, repetă contele, 
acum când ne înţelegem, când nu mai aveţi îndoieli, să 
fixăm, dacă vreţi, o sumă generală pentru primul an: de 
exemplu, şase milioane. 

— Fie şase milioane, spuse Danglars sufocat. 

— Dacă am nevoie de mai mult, reluă maşinal Monte- 
Cristo, vom adăuga. Nu cred însă că voi rămâne decât un 
an în Franţa şi nu cred să depă-şesc cifra în decursul 
acestui an... În sfârşit, vom vedea... Pentru început, vă rog 
să-mi trimiteţi cinci sute de mii de franci mâine - voi fi acasă 
până la amiază - şi, de altminteri, dacă nu sunt, voi lăsa o 
chitanţă administratorului meu. 

— Banii vor fi la dumneavoastră mâine, la zece dimineaţa, 
domnule conte, răspunse Danglars. Vreţi aur, bilete de 
bancă sau argint? 

— Jumătate aur şi jumătate bancnote. 

Şi contele se ridică. 

— Sunt dator să vă mărturisesc un lucru, domnule conte, 
spuse Danglars la rându-i. Îmi închipui că am noţiuni exacte 
asupra tuturor marilor averi din Europa şi totuşi averea 
dumneavoastră, care îmi pare considerabilă, mi-era, vă 
declar, absolut necunoscută. E de dată recentă? 

— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, dimpotrivă, este 
de dată foarte veche. Ea era un tezaur de familie care nu 
putea fi atins şi ale cărui dobânzi acumulate au triplat 
capitalul; epoca fixată de testator s-a împlinit numai de 
câţiva ani: prin urmare, numai de câţiva ani mă folosesc de 
el, iar neştiinţa dumneavoastră în această privinţă este cât 
se poate de firească. Îl veţi cunoaşte de altminteri mai bine, 
în scurtă vreme. 

Şi contele îşi însoţi cuvintele cu unul din acele surâsuri 
palide care îl înspăimântau aşa de mult pe Franz d'Epinay. 


— Cu gusturile şi cu intenţiile dumneavoastră, continuă 
Danglars, veţi desfăşura în capitală un lux ce ne va strivi pe 
noi, toţi milionarii aceştia mici. Cu toate acestea, deoarece 
îmi păreţi amator, căci îmi priveaţi tablourile când am 
intrat, vă cer permisiunea de a vă arăta galeria mea: numai 
tablouri vechi, tablouri de maeştri garantaţi; nu-mi plac 
modernii. 

— Aveţi dreptate, domnule, căci ei au, în genere, un mare 
defect: acela de a nu fi avut încă timpul să devină vechi. 

— Pot să vă arăt câteva statui de Thorwaldsen, de 
Bartoloni, de Cano-va, toţi artişti străini. Precum vedeţi, nu 
apreciez artiştii francezi. 

— Aveţi dreptul să fiţi nedrept cu ei, domnule, sunt 
compatrioţii dumneavoastră. 

— Toate acestea însă pentru mai târziu, după ce vom fi 
făcut o cunoştinţă mai strânsă. Pentru astăzi mă mulţumesc, 
dacă îmi permiteţi, să vă prezint doamnei baroane 
Danglars. Scuzaţi-mi stăruința, domnule conte, dar un 
client ca dumneavoastră face aproape parte din familie. 

Monte-Cristo se înclină în semn că accepta onoarea pe 
care financiarul voia să i-o facă. 

Danglars sună. Apăru un lacheu îmbrăcat cu o livrea 
strălucitoare. 

— Doamna baroană e acasă? Întrebă Danglars. 

— Da, domnule baron, răspunse lacheul. 

— Singură? 

— Nu, doamna are lume. 

— Nu e indiscret să vă prezint societăţii, domnule conte? 
Sunteţi incognito? 

— Nu, domnule baron, spuse Monte-Cristo, zâmbind. Nu- 
mi recunosc acest drept. 

— Şi cine e la doamna? Domnul Debray? Întrebă Danglars 
cu o bonomie care îl informă pe Monte-Cristo asupra 
secretelor transparente de interior ale financiarului şi îl 
făcu să zâmbească în sine. 

— Da, domnule baron, domnul Debray, răspunse lacheul. 


Danglars făcu un semn din cap. 

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Domnul Lucien Debray e un vechi prieten al nostru, 
secretar intim al ministrului de interne. Soţia mea a făcut 
un compromis căsătorindu-se cu mine, căci ea aparţine unei 
vechi familii: e o domnişoară de Servieres, văduvă din 
prima căsătorie a domnului colonel marchiz de Nargonne. 

— Nu am avut onoarea să o cunosc pe doamna Danglars; l- 
am întâlnit însă pe domnul Lucien Debray. 

— Aha, exclamă Danglars, dar unde? 

— La domnul de Morcerf. 

— A, îl cunoaşteţi pe micul viconte? Întrebă Danglars. 

— Ne-am cunoscut la Roma, în timpul carnavalului. 

— A, da, spuse Danglars. Am auzit, îmi pare, de o aventură 
ciudată cu nişte bandiți, nişte hoţi, în ruine. A fost salvat de 
acolo în chip miraculos. Dacă nu mă înşel a povestit ceva 
soţiei şi fiicei mele când s-a înapoiat din Italia. 

— Doamna baroană îi aşteaptă pe domni, spuse lacheul 
înapoindu-se. 

— Pornesc înaintea dumneavoastră pentru a vă arăta 
drumul, spuse Danglars, înclinându-se. 

— Iar eu vă urmez, îi răspunse Monte-Cristo. 


Capitolul X Caii sur-rotaţi 


Baronul, urmat de conte, străbătu un şir lung de încăperi 
remarcabile prin somptuozitatea lor greoaie şi prin prostul 
gust fastuos şi ajunse până în budoarul doamnei Danglars - 
o cameră mică, octogonală, tapetată cu atlas roz, acoperit 
de dantelă. Fotoliile erau de lemn vechi poleit, cu stofe 
vechi. Partea de deasupra uşilor înfăţişa scene pastorale în 
genul lui Boucher. În sfârşit, două pasteluri drăguţe în 
medalion, armonizate cu restul mobilei, făceau din odăiţa 
aceasta singura din palat cu o notă deosebită. E drept că 
scăpase planului general întocmit de domnul Danglars şi de 
arhitectul său, una dintre cele mai de seamă celebrităţi ale 


Imperiului; şi că de-corarea ei şi-o rezervaseră numai 
baroana şi Lucien Debray. De aceea, domnul Danglars, 
mare admirator al antichităţii în maniera în care o înţel- 
egea Directoratul, dispreţuia cămăruţa cochetă unde de 
altminteri el nu era admis decât cu condiţia că-şi va justifica 
prezenţa cu o altă persoană. În realitate, nu Danglars 
prezenta, ci dimpotrivă el era prezentat şi era bine sau rău 
primit după cum figura musafirului îi era baroanei plăcută 
sau nu. 

Doamna Danglars, a cărei frumuseţe putea să fie încă 
amintită în ciuda celor 36 de ani ai ei, se afla la pian, o 
capodoperă micuță de lemn mozaicat, în timp ce Lucien 
Debray, stând în faţa unei mese de lucru, frunzărea un 
album. 

Înainte de sosirea contelui, Lucien avusese timpul să-i 
istorisească baroanei multe lucruri în legătură cu acesta. Se 
ştie ce puternică impresie făcuse Monte-Cristo asupra 
comesenilor la dejunul oferit de Albert. Impresia aceasta nu 
i se ştersese încă lui Debray, iar informaţiile date baroanei 
asupra contelui se făceau simţite. Curiozitatea doamnei 
Danglars, stârnită de amănuntele mai vechi aflate de la 
Morcerf şi de cele noi aflate de la Lucien, atinsese culmea. 
De aceea, scena cu pianul şi albumul nu era decât una din 
micile mici şmecherii mondene, graţie cărora sunt voalate 
cele mai puternice precauţiuni. În consecinţă, baroana îl 
primi pe Danglars cu zâmbetul pe buze. Contele primi, în 
schimbul salutului său, o reverență ceremonioasă, dar în 
acelaşi timp plină de graţie. 

La rându-i, Lucien schimbă cu contele un salut de 
semicunoştinţă şi cu Danglars, un semn de intimitate. 

— Doamnă baroană, spuse Danglars, permiteţi-mi să vă 
prezint pe domnul conte de Monte-Cristo, care mi-a fost 
trimis de corespondenţii mei din Roma cu cele mai 
strălucitoare recomandări. N-am decât un cuvânt de spus, 
care va face într-o clipă din domnia sa slăbiciunea tuturor 
frumoaselor noastre. Vine la Paris cu intenţia să stea un an 


şi să cheltuiască şase milioane în răstimpul acestui an. 
Hotărârea domniei sale făgăduieşte o serie de baluri, de 
dineuri, de festivaluri la care nădăjduiesc că domnul conte 
nu ne va uita, aşa cum nu-l vom uita nici noi la micile 
noastre petreceri. 

Deşi prezentarea era grosolan elogioasă, în genere e un 
lucru atât de rar ca un bărbat să vină la Paris pentru a 
cheltui într-un an averea unui prinţ, încât doamna Danglars 
zvârli asupra contelui o ocheadă nu lipsită de oarecare 
interes. 

— Şi când aţi sosit, domnule? Întrebă baroana. 

— leri-dimineaţă, doamnă. 

— Şi veniţi potrivit obiceiului dumneavoastră, după câte mi 
s-a spus, de la capătul lumii? 

— De data aceasta, doamnă, pur şi simplu de la Cadix. 

— Oh, sosiți într-un anotimp groaznic! Parisul e nesuferit 
vara. Nici baluri, nici reuniuni, nici serbări. Opera italiană e 
la Londra, opera franceză pretutindeni, afară de Paris. lar 
despre teatrul francez, ştiţi că el nu mai e nicăieri. Nu ne 
rămân deci ca distracţie decât câteva nefericite curse în 
Champs-de-Mars şi la Satory. Veţi avea cai la curse, 
domnule conte? 

— Doamnă, voi face tot ce se face la Paris dacă am norocul 
să găsesc pe cineva care să mă informeze cum trebuie 
asupra deprinderilor franţuzeşti. 

— Sunteţi amator de cai, domnule conte? 

— Mi-am petrecut o parte din viaţă în Orient, doamnă, iar 
orientalii nu preţuiesc decât două lucruri pe lume: noblețea 
cailor şi frumuseţea femeilor. 

— O, domnule conte, spuse baroana, ar fi trebuit să aveţi 
galanteria de a le pune pe femei în primul rând. 

— Vedeţi, doamnă, că aveam dreptate adineauri când 
doream un perceptor care să mă poată călăuzi în 
obiceiurile franţuzeşti? 

În momentul acela, camerista favorită a doamnei baroane 
Danglars intră şi, apropiindu-se de stăpână, îi şopti câteva 


cuvinte la ureche. 

Doamna Danglars păli. 

— Cu neputinţă, spuse ea. 

— Cu toate acestea, este adevărul exact, doamnă, 
răspunse camerista. 

Doamna Danglars se întoarse spre soţul ei. 

— E adevărat, domnule? 

— Ce anume, doamnă? Întrebă Danglars vizibil agitat. 

— Ce spune fata... 

— Şi ce spune ea? 

— Că vizitiul, ducându-se să-mi înhame caii la trăsură, nu 
i-a găsit în grajd. Vă întreb ce înseamnă asta? 

— Doamnă, spuse Danglars, ascultaţi-mă. 

— O, vă ascult, domnule, căci sunt curioasă să ştiu ce îmi 
veţi spune. Îi voi aduce pe domnii judecători între noi şi le 
voi spune din capul locului cum stau lucrurile. Domnilor, 
continuă baroana, domnul baron Danglars are zece cai în 
grajd. Printre aceşti zece cai, doi sunt ai mei, cai 
fermecători, cei mai frumoşi din Paris. Îi cunoaşteţi, 
domnule Debray, vânăt-rotaţii mei. Ei bine, doamna de 
Villefort mă roagă să-i împrumut trăsura ca să meargă 
mâine la Bois, eu i-o făgăduiesc, iar Domnul Danglars a 
avut, desigur, ocazia să câştige câteva mii de franci şi i-a 
vândut. Oh, Doamne, oribilă rasă - rasa speculanţilor! 

— Doamnă, răspunse Danglars, caii erau prea năvalnici, 
aveau abia patru ani, mă îngrijoram cumplit pentru 
dumneavoastră. 

— Domnule, ştiţi bine că de o lună de zile am în serviciul 
meu pe cel mai bun vizitiu din Paris, dacă nu cumva l-aţi 
vândut şi pe el o dată cu caii. 

— Scumpă prietenă, vă voi găsi alţii la fel, chiar mai 
frumoşi, dacă e cu putinţă; dar cai blânzi, liniştiţi, care să 
nu-mi mai inspire atâta groază. 

Baroana înălţă din umeri cu aer de profund dispreţ. 

Danglars nu păru că observă gestul acesta mai mult decât 
conjugal şi, întorcându-se spre Monte-Cristo, îi spuse: 


— Regret că nu v-am cunoscut mai demult, domnule conte, 
spuse el. Vă aranjaţi casa? 

— O, da! Recunoscu contele. 

— Vi i-aş fi propus dumneavoastră. Închipuiţi-vă că i-am 
dat pe nimic. Aceasta însă pentru că, după cum v-am spus, 
voiam să scap de ei: sunt cai pentru un bărbat tânăr. 

— Domnule, spuse contele, vă mulţumesc. Am cumpărat 
azi dimineaţă doi cai destul de buni şi nu prea scumpi. 
Domnul Debray, sunteţi cunoscător, nu-i aşa? Ia priviţi! 

În timp ce Debray se apropie de fereastră, Danglars se 
apropie de soţia sa: 

— Închipuiţi-vă, doamnă, îi spuse el în şoaptă, că mi s-a 
oferit un preţ exorbitant pentru caii aceştia. Nu ştiu ce 
nebun care vrea să se ruineze mi-a trimis azi pe 
administratorul său, dar fapt e că am câştigat 16.000 de 
franci. Nu mă certa, îţi voi da patru mii dumitale şi două mii 
Eugeniei. 

Doamna Danglars aruncă asupra soţului ei o privire 
zdrobitoare. 

— A! Exclamă Debray. 

— Ce e? Întrebă baroana. 

— Dar nu mă înşel, la trăsura contelui sunt înhămaţi caii 
dumneavoastră, propriii dumneavoastră cai! 

— Vânăt-rotaţii mei? Exclamă doamna Danglars. 

Şi se repezi la fereastră. 

— Într-adevăr, ei sunt, spuse ea. 

Danglars era înmărmurit. 

— E cu putinţă? Întrebă Monte-Cristo, afectând uimirea. 

— De necrezut! Murmură bancherul. 

Baroana îi şopti două cuvinte lui Debray, care se apropie 
de Monte-Cristo. 

— Baroana vă întreabă cu cât v-a vândut soţul ei caii 
aceştia? 

— Exact nu ştiu. E o surpriză pe care mi-a făcut-o 
administratorul şi care m-a costat, îmi pare, treizeci de mii 
de franci. 


Debray se duse să comunice baroanei răspunsul. 

Danglars era aşa de palid şi de încurcat încât contele păru 
înduioşat de el. 

— Vedeţi ce ingrate sunt femeile? Atenţia dumneavoastră 
nu a mişcat-o o clipă pe baroană. Dar ce vreţi? lubim 
totdeauna ceea ce ne face rău; de aceea, lucrul cel mai 
nimerit, crede-mă scumpe baroane, este să le laşi 
totdeauna să-şi facă de cap. Dacă şi-l sparg, nu se pot 
supăra decât pe ele înşile. 

Danglars nu răspunse nimic. Prevedea într-un viitor 
apropiat o scenă dezastruoasă. Sprâncenele doamnei 
baroane se încruntaseră şi, asemenea acelora ale lui Jupiter 
Olimpianul, prevesteau furtună. Debray care o simţea, 
pretextă o treabă şi plecă. Monte-Cristo care nu voia, 
rămânând, să strice poziţia pe care nădăjduia s-o 
cucerească, o salută pe doamna Danglars şi se retrase, 
lăsându-l pe baron pradă furiei nevestii. 

— Bun, gândi Monte-Cristo, retrăgându-se. Am ajuns unde 
voiam. Am în mâinile mele liniştea menajului şi voi câştiga 
dintr-o singură lovitură inima domnului şi inima doamnei. 
Ce noroc! Dar n-am fost prezentat domnişoarei Eugenie 
Danglars, pe care aş fi ţinut totuşi s-o cunosc. Ne găsim 
încă la Paris şi avem timpul în faţa noastră... Pe mai târziu... 

Cu această reflexie, contele se urcă în trăsură şi se înapoie 
acasă. 

Peste două ceasuri, doamna Danglars primi o scrisoare 
fermecătoare de la contele de Monte-Cristo prin care îi 
declara că, nevoind să debuteze în lumea pariziană 
mâhnind o femeie frumoasă, o ruga să primească înapoi 
caii. 

Aveau acelaşi harnaşament pe care ea îl văzuse de 
dimineaţă. Atât numai că, în mijlocul fiecărei rozete de la 
ureche, contele pusese să se coasă un diamant. 

Danglars primi şi el o scrisoare. 

Contele îi cerea permisiunea să explice baroanei capriciul 
acesta de milionar, rugându-l să scuze maniera orientală 


care însoțea înapoierea cailor. 

În timpul serii, Monte-Cristo plecă la Auteuil întovărăşit de 
Ali. 

A doua zi, chemat, pe la orele trei, Ali, intră în cabinetul 
contelui. 

— Ali, îi spuse el, mi-ai vorbit deseori despre iscusinţa ta în 
aruncarea laţului. 

Ali făcu semn că da şi se îndreptă mândru. 

— Bine. Aşadar, cu laţul ai putea să opreşti un bou? 

Ali făcu semn din cap că da. 

— Un tigru? 

Ali făcu acelaşi semn. 

— Un leu? 

Ali făcu gestul cuiva care aruncă laţul şi imită un muget 
gâtuit. 

— Bine, înţeleg, spuse Monte-Cristo. Ai vânat lei? 

Ali făcu din cap un semn orgolios. 

— Dar ai putea să opreşti din goană doi cai? 

Ali zâmbi. 

— Ei, bine, ascultă. În curând va trece o trăsură purtată de 
doi cai, vânăt-rotaţi, aceeaşi pe care îi aveam eu ieri. Chiar 
de ar fi să te zdrobească, trebuie să opreşti trăsura asta în 
dreptul porţii mele. 

Ali cobori în stradă şi desenă în faţa porţii, pe caldarâm, o 
linie: intră apoi şi arătă linia contelui care-l urmărise din 
ochi. 

Contele îl bătu blând pe umăr: aşa îi mulțumea lui Ali. 
Nubianul se duse să-şi fumeze ciubucul pe piatra care se 
afla la colţul casei şi al străzii, în timp ce Monte-Cristo se 
depărta, fără să se mai sinchisească de ceva. 

Totuşi, pe la orele cinci, adică ora când contele aştepta 
trăsura, se puteau vedea încolţind întrânsul semnele 
aproape imperceptibile ale unei uşoare nelinişti. Se plimba 
într-o cameră care dădea spre stradă, trăgând, din când în 
când, cu urechea şi apropiindu-se de fereastra prin care îl 


zărea pe Ali fumând cu o regularitate ce arăta că nubianul 
nu avea altă grijă. 

Deodată se auzi un huruit îndepărtat, care se apropia însă 
cu iuţeala fulgerului. Apoi apăru o caleaşcă, al cărei vizitiu 
încerca zadarnic să stăpânească caii care înaintau furioşi, 
zburliţi, năpustindu-se cu salturi smintite. 

În caleaşcă, o tânără femeie şi un copil de şapte, opt ani, 
ţinându-se îmbrăţişaţi, pierduseră din cauza spaimei până 
şi puterea de a scoate un strigăt; era de ajuns un bolovan 
sub roată sau un copac în cale pentru a sfărâma complet 
trăsura care trosnea. Trăsura gonea prin mijlocul străzii şi 
se auzeau strigătele de groază ale celor ce o vedeau. 

Ali îşi puse deodată ciubucul la o parte, scoase din 
buzunar laţul, îl aruncă, înfăşură de trei ori picioarele de 
dinainte ale calului din stânga, se lăsă târât trei, patru paşi 
de violenţa goanei, dar, după aceşti trei, patru paşi calul 
înlănţuit se prăbuşise. Căzu peste oişte, pe care o frânse şi 
paraliză astfel sforţările calului rămas în picioare. Vizitiul se 
folosi de momentul acesta pentru a sări de pe capră; dar Ali 
a şi înşfăcat nările celui de-al doilea cal cu degete de fier, 
iar animalul, nechezând de durere, s-a lungit, zvârcolindu- 
se, lângă tovarăşul său. 

Pentru toate acestea nu a fost nevoie decât de timpul care- 
i trebuie glonţului să atingă ţinta. 

A fost însă deajuns pentru ca, din casa în faţa căreia s-a 
întâmplat accidentul, un bărbat să alerge urmat de mai 
mulţi servitori. În momentul în care vizitiul deschise 
portiera, el scoase din caleaşcă pe doamna care, cu o mână 
se ţinea de pernă, iar cu cealaltă îşi strângea la piept copilul 
leşinat. Monte-Cristo îi duse pe amândoi în salon, aşezându- 
i pe o canapea. 

— Nu vă mai temeţi, doamnă. Sunteţi salvată. 

Femeia îşi veni în fire şi, în locul oricărui răspuns, îl arătă 
pe fiul ei cu o privire mai elocventă decât toate rugăciunile. 

Într-adevăr, copilul era tot leşinat. 


— Da, doamnă, înţeleg, spuse contele examinând copilul. 
Fiţi însă liniştită, nu i s-a întâmplat nimic şi numai frica l-a 
adus în starea aceasta. 

— O, domnule, exclamă mama, nu cumva îmi spuneţi aşa 
ca să mă liniştiţi? Priviţi cât e de palid. Fiul meu, copilul 
meu, Edouard, răspunde mamei tale! O, domnule, trimiteţi 
după un medic. Dau toată averea mea celui care îmi 
readuce copilul la viaţă. 

Monte-Cristo făcu un gest cu mâna pentru a o calma pe 
mama înlăcrimată şi, deschizând o casetă, scoase din ea un 
flacon de Boemia încrustat cu aur, conţinând o licoare roşie 
ca sângele, din care picură un strop pe buzele copilului. 

Deşi tot palid, copilul deschise îndată ochii. 

Bucuria mamei deveni aproape un delir. 

— Unde mă aflu? Exclamă ca. Şi cui datorez atâta noroc 
după o încercare aşa de crudă? 

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, vă aflaţi în casa celui 
mai fericit om care a putut să vă cruţe o mâhnire! 

— O, blestemată curiozitate! Spuse doamna. Tot Parisul 
vorbea despre minunaţii cai ai doamnei Danglars şi am avut 
nebunia de a vrea să-i încerc. 

— Cum, exclamă contele, cu o uimire admirabil jucată, caii 
aceştia sunt ai baroanei? 

— Da, domnule, o cunoaşteţi? 

— Pe doamna Danglars? Am avut cinstea, iar bucuria mea 
este îndoită că vă văd salvată din pericolul prin care caii v- 
au făcut să treceţi. Căci în sarcina mea aţi fi putut să puneţi 
pericolul acesta: eu cumpărasem ieri caii de la baron; dar 
baroana a părut că îi regretă aşa de mult încât i-am 
înapoiat, rugând-o să-i accepte din partea mea. 

— În cazul acesta, dumneavoastră sunteţi contele de 
Monte-Cristo, despre care Hermine mi-a vorbit atâta ieri? 

— Da, doamnă, o aprobă contele. 

— Domnule, eu sunt doamna Heloise de Villefort. 

Contele se înclină ca unul în faţa căruia se pronunţă un 
nume absolut necunoscut. 


— O, cât de recunoscător va fi domnul de Villefort! Urmă 
Heloise; şi dumneavoastră vă va datora viaţa noastră: i-aţi 
redat soţia şi fiul. De bună seamă că, fără servitorul 
dumneavoastră generos, scumpul meu copil şi cu eram 
ucişi. 

— O, doamnă, mă înfior şi acum de pericolul prin care aţi 
trecut! 

— Nădăjduiesc că îmi veţi permite să răsplătesc cu 
vrednicie devotamentul omului... 

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, nu mi-l răsfăţaţi pe Ali, 
vă rog, nici prin laude, nici prin recompense; acestea sunt 
deprinderi pe care nu vreau să le capete. Ali e sclavul meu. 
Salvându-vă viaţa, mă slujeşte pe mine şi este dator să mă 
slujească. 

— Dar şi-a riscat viaţa sa, spuse doamna de Villefort căreia 
tonul de stăpân al lui Monte-Cristo îi impunea în chip 
deosebit. 

— Eu i-am salvat viaţa, doamnă, răspunse Monte-Cristo. În 
consecinţă, ea îmi aparţine. 

Doamna de Villefort tăcu. Se gândea poate la omul acesta 
care, din primul moment, producea o impresie profundă 
asupra tuturora. 

În răstimpul clipei de tăcere, contele examină în voie 
copilul pe care mama îl acoperea cu sărutări. Era mic, 
plăpând, cu pielea albă, aşa cum o au copiii roşcaţi şi totuşi 
o claie de păr negru, potrivnic oricărei pieptănături, îi 
acoperea fruntea bombată şi, căzând pe umeri, îi înconjura 
figura, accentuând vioiciunea ochilor plini de şiretenie şi de 
copilărească răutate, gura abia reînsufleţită era mare, iar 
buzele erau subţiri. Trăsăturile copilului de opt ani îi 
dădeau cel puţin doisprezece. Cea dintâi mişcare a fost de a 
se smulge, printr-o mişcare bruscă, din braţele mamei şi de 
a deschide caseta din care contele scosese flaconul cu 
elixir; apoi, fără să ceară voie cuiva, ca un copil obişnuit să- 
şi satisfacă orice capriciu, se apucă să destupe fiolele. 


— Nu pune mâna, dragul meu, spuse repede contele. 
Câteva din lichidele acestea sunt periculoase, nu numai 
bându-le, dar chiar respirându-le. 

Doamna de Villefort se îngălbeni şi opri braţul fiului său pe 
care îl trase spre ea. După ce temerea i se potoli, aruncă 
îndată asupra casetei o privire scurtă, dar expresivă, pe 
care contele o remarcă. 

În momentul acela intră Ali. 

Doamna de Villefort schiţă o mişcare de bucurie şi, 
trăgându-l pe copil aproape de ea, îi spuse: 

— Edouard, îi spuse, vezi pe servitorul acesta bun? A fost 
foarte curajos căci şi-a expus viaţa pentru a opri caii care 
ne târau şi trăsura care era să se sfărâme. Mulţumeşte-i, 
căci, probabil, fără el, în momentul acesta amândoi am fi 
fost morţi. 

Copilul îşi lungi buzele şi întoarse capul cu dispreţ. 

— E prea urât! Glăsui el. 

Contele zâmbi, ca şi cum copilul îi satisfăcuse o speranţă. 
Doamna de Villefort îşi dojeni fiul cu o moderație, desigur, 
care n-ar fi fost pe placul lui Jean-Jacques Rousseau dacă 
micul Edouard s-ar fi numit Emil. 

— Vezi, îi spuse în limba arabă contele lui Ali, doamna îl 
roagă pe fiul ei să-ţi mulţumească pentru viaţa pe care le-ai 
salvat-o şi copilul răspunde că eşti prea urât. 

Ali îşi întoarse o clipă capul şi-l privi pe copil fără să 
trădeze vreun gând. Dar o simplă înfiorare a nărilor arătă 
lui Monte-Cristo că arabul fusese jignit adânc. 

— Domnule, întrebă doamna de Villefort ridicându-se 
pentru plecare, casa aceasta este locuinţa dumneavoastră 
obişnuită? 

— Nu, doamnă, răspunse contele, e un fel de popas pe 
care l-am cumpărat; cu stau pe Avenue des Champs- 
Elysees, la numărul 30. Văd însă că v-aţi calmat pe deplin şi 
că doriţi să vă retrageţi. Am poruncit să fie înhămaţi aceiaşi 
cai la trăsura mea, iar Ali, băiatul acesta aşa de urât - spuse 
el, zâmbind copilului —, va avea onoarea să vă conducă 


acasă, în timp ce vizitiul dumneavoastră va rămâne aici, să 
repare caleaşca. După terminarea reparaţiei, va duce 
trăsura la doamna Danglars, cu una din perechile mele de 
cai. 

— Dar nu voi cuteza niciodată să mai merg cu caii aceia, 
spuse doamna de Villefort. 

— O, veţi vedea, doamnă, că în mâna lui Ali au să devină 
blânzi ca nişte mieluşei. 

Într-adevăr, Ali se apropiase de caii care se ridicaseră pe 
picioare cu multă anevoinţă. Ţinea în mână un mic burete 
îmbibat în oţet aromatic. Frecă nările şi tâmplele cailor 
acoperiţi de sudoare şi spumă şi aproape imediat ei 
începură să sufle zgomotos şi să se înfioare timp de câteva 
secunde. 

Apoi, în mijlocul mulţimii, pe care sfărâmăturile trăsurii şi 
zvonul accidentului o atrăseseră în faţa casei, Ali înhămă 
caii la cupeul contelui, luă hăţurile, se urcă pe capră şi, spre 
marea mirare a asistenţilor care văzură caii năpustindu-se 
ca duşi de vârtej, el fu obligat să recurgă la bici pentru a-i 
îndemna să pornească. Mai mult decât atât, nu putu obţine 
de la faimogşii vineţi-rotaţi, care acum erau prostiţi, 
împietriţi, morţi, decât un trap şovăielnic şi molatic, încât 
doamnei de Villefort îi trebuiră aproape două ceasuri ca să 
se înapoieze în foburgul Saint-Honore unde locuia. 

De îndată ce ajunse acasă şi după ce primele emoţii ale 
familiei se domoliră, ea îi scrise doamnei Danglars 
următorul bilet: 


„Dragă Herminie, 

Am fost salvată în chip miraculos, împreună cu fiul meu, de 
către contele acela de Monte-Cristo, despre care am vorbit 
atât de mult aseară şi pe care nu bănuiam câtuşi de puţin 
că îl voi vedea astăzi. Mi-ai vorbit ieri despre el cu un 
entuziasm pe care nu m-am putut împiedica să-l persiflez în 
taina minţii mele sărace, dar astăzi găsesc entuziasmul 
acesta mult mai prejos de omul care îl inspira. 


Caii tăi îşi luaseră vânt la Ranelagh, ca şi cum ar fi fost 
prinşi de frenezie şi era cât pe-aci să fim prefăcuţi în bucăţi, 
bietul meu Edouard şi eu, de primul copac din drum sau de 
prima piatră de hotar, când un arab, un negru, un nubian, 
în sfârşit, un om negru în serviciul contelui a oprit la un 
semn al acestuia, cred, avântul cailor, cu riscul de a fi 
zdrobit el însuşi şi e într-adevăr o minune că a scăpat. 
Atunci, contele a alergat, ne-a dus la el, pe Edouard şi pe 
mine, iar acolo mi-a readus fiul la viaţă. Am venit acasă cu 
trăsura lui. A ta îţi va fi trimisă mâine. Vei găsi caii mult 
slăbiţi după accidentul acesta. Sunt parcă prostiţi. S-ar zice 
că nu-şi pot ierta că s-au lăsat îmblânziţi de un om. Contele 
m-a rugat să-ţi spun că două zile de odihnă, dându-le ca 
singură hrană orz, îi vor readuce într-o stare tot aşa de 
înfloritoare, adică la fel de înfricoşătoare ca ieri. 

Cu bine! Nu-ţi mulţumesc pentru plimbarea mea, însă, 
chibzuind bine, îmi dau seama că aş fi ingrată să-ţi păstrez 
pică pentru toanele cailor tăi. Căci uneia din aceste toane 
datorez împrejurarea de-al fi văzut pe contele de Monte- 
Cristo, iar ilustrul străin îmi pare, exceptând milioanele de 
care dispune, o problemă aşa de curioasă şi de interesantă 
încât mă gândesc să-l studiez cu orice preţ, chiar de ar fi să 
repet plimbarea la Bois cu caii tăi. 

Edouard a suportat accidentul cu un curaj minunat. 

A leşinat, dar n-a scos un strigăt înainte şi nu a vărsat o 
lacrimă după accident. Îmi vei spune iarăşi că dragostea 
maternă mă orbeşte. Este însă în trupul acesta atât de 
plăpând un suflet de fier. 

Scumpa noastră Valentine trimite multe urări de bine 
scumpei voastre Eugenie; eu le îmbrăţişez din tot sufletul. 

HELOISE DE VILLEFORT” 


P. S. Caută un mijloc de a veni la mine cu contele de 
Monte-Cristo. Vreau neapărat să-l mai văd. De altminteri l- 
am convins pe domnul de Villefort să-i facă o vizită. 
Nădăjduiesc că eli-o va înapoia. 


În timpul serii, evenimentul de la Auteuil forma subiectul 
conversaţiilor; Albert îi istorisise mamei sale, Château- 
Renaud la Jockey-Club, Debray în salonul ministrului. În 
ziarul său, Beauchamp făcu contelui cinstea de a scrie un 
fapt divers de douăzeci de rânduri care îl puse pe nobilul 
străin în lumină de erou fată de toate femeile din 
aristocrație. 

Mulţi bărbaţi se înscriseră pe lista de vizite a doamnei de 
Villefort ca să aibă dreptul de a repeta vizita în timp util şi 
de auzi din gura ei amănuntele pitoreştii aventuri. 

Domnul de Villefort, aşa cum spusese Heloise, îmbrăcă un 
frac negru, îşi puse mănuşi albe şi urcă în cupeul său care 
în aceeaşi seară se opri la poarta cu numărul 30 a casei de 
pe Champs-Elysees. 


Capitolul XI Ideologie 


Dacă Monte-Cristo ar fi trăit de mai multă vreme în lumea 
pariziană, el ar fi apreciat la valoarea sa gestul domnului de 
Villefort. 

Bine văzut la curte, indiferent dacă regele făcea parte din 
ramura mare sau din ramura mică a dinastiei, indiferent 
dacă ministrul care guverna era liberal sau conservator. 
Bucurându-se de reputaţia isteţimii în rândurile tuturor, aşa 
cum se bucură, în general, oamenii care n-au suferit 
vreodată un eşec politic; duşmănit de mulţi, dar protejat de 
câţiva, fără să fie totuşi iubit, domnul de Villefort avea una 
din acele înalte poziţii în magistratură şi se menținea la 
această înălţime ca un Harloy sau ca un Mole. Salonul său 
reîntinerit de o soţie tânără şi de o fiică de abia 18 ani, din 
prima căsătorie, nu era mai puţin unul din acele saloane 
severe din Paris unde se respectă tradiţiile şi religia 
etichetei. Politeţea rece, fidelitatea absolută în principiile 
guvernării, un dispreţ profund pentru teorii şi teoreticieni, 


ura profundă împotriva ideologilor, iată elementele vieţii 
interioare şi publice afişate de domnul de Villefort. 

Domnul de Villefort nu era numai magistrat, era aproape 
diplomat. Relaţiile sale cu vechea curte, despre care vorbea 
întotdeauna cu demnitate şi deferenţă, îl făceau respectat 
de curtea cea nouă şi ştia atâtea lucruri încât nu numai că 
era menajat totdeauna, dar uneori era şi consultat. Poate că 
situaţia era alta dacă ei ar fi putut să se descotorosească de 
domnul de Villefort. El ocupa însă, ca acei seniori feudali, 
rebeli faţă de suzeranul lor, o fortăreață inexpugnabilă. 
Fortăreaţa aceasta era funcţia sa de procuror regal, ale 
cărei avantaje le exploata de minune şi pe care n-ar fi 
părăsit-o decât pentru a se alege deputat şi a înlocui astfel 
neutralitatea cu opoziţia. 

În general, domnul de Villefort primea sau făcea puţine 
vizite. Soţia sa îndeplinea obligaţia aceasta pentru el, lucru 
cunoscut în lumea unde rezerva lui era atribuită 
îndeletnicirilor grave şi numeroase de magistrat, când în 
realitate nu era decât un calcul orgolios şi o chintesenţă de 
aristocrație sau aplicarea axiomei: Prefă-te că te stimezi şi 
vei fi stimat, axiomă de o sută de ori mai folositoare în 
societatea noastră decât aceea a grecilor: Cunoaşte-te pe 
tine însuţi, înlocuită azi prin arta mai puţin anevoioasă şi 
mai avantajoasă de a-i cunoaşte pe alţii. 

Pentru prietenii săi, domnul de Villefort era un protector 
puternic. Pentru duşmani, un adversar surd, dar 
înverşunat; pentru indiferenți, statuia legii întruchipată în 
om: atitudine semeaţă, fizionomie impasibilă, privire 
cenuşie şi scrutătoare, iată omul al cărui piedestal, patru 
revoluţii îngrămădite cu iscusinţă una peste alta, mai întâi îl 
construiseră şi pe urmă îl cimentaseră. 

Domnul de Villefort avea reputaţia de a fi omul cel mai 
puţin curios şi mai puţin banal din Franţa. Dădea în fiecare 
an câte un bal şi nu se arăta decât un sfert de oră, adică 
mai puţin de patruzeci şi cinci de minute decât se arăta 
regele alor săi. Nu era văzut niciodată, nici la teatre, nici la 


concerte, nici în vreun local public. Uneori, dar foarte rar, 
făcea o partidă de whist şi lumea avea grijă atunci să-i 
aleagă jucători vrednici de el: vreun ambasador, vreun 
arhiepiscop, vreun prinţ, vreun prezident sau, în sfârşit, 
vreo ducesă. 

Acesta era omul a cărui trăsură se oprise dinaintea porţii 
lui Monte-Cristo. 

Valetul îl anunţă pe domnul de Villefort în momentul în 
care contele, aplecat peste o masă mare, urmărea pe o 
hartă un itinerariu de la Saint-Petersburg în China. 

Procurorul regal intră cu pasul grav şi apăsat cu care intra 
în tribunal: era acelaşi om sau, mai bine-zis, continuarea 
aceluiaşi om pe care l-am văzut altădată substituit la 
Marsilia. Natura, consecventă cu exemplarele ei rare, nu 
schimbase nimic într-însul. Din subţire, el devenise slab, din 
palid devenise galben. Ochii erau adânciţi în fundul capului, 
iar ochelarii de aur păreau să facă parte din figură. 
Exceptând cravata albă, restul costumului său era absolut 
negru, iar culoarea funebră nu era brăzdată decât de 
panglica roşie, subţire, ce trecea imperceptibil prin 
butonieră şi care părea o linie de sânge schiţată cu penelul. 

Oricât de stăpân fu pe sine, Monte-Cristo, răspunzându-i 
la salut, examină, cu vădită curiozitate, pe magistratul care, 
bănuitor din deprindere şi oarecum neîncrezător în 
minunile sociale, era mai dispus să vadă un nobil străin - 
aşa fusese denumit Monte-Cristo —, un cavaler de industrie 
venit să exploateze un nou teatru sau un răufăcător evadat, 
decât un prinţ al Sfântului Scaun sau un sultan din O mie şi 
una de nopți. 

— Domnule, începu Villefort cu tonul acela chelălăitor, 
folosit de magistrați în perioadele lor oratorice şi de care nu 
pot sau nu vor să se lepede în conversaţie. Domnule, 
serviciul pe care l-aţi făcut ieri soţiei şi fiului meu îmi impun 
datoria de a vă mulţumi. Vin deci să mă achit de această 
datorie şi să exprim toată recunoştinţa. 


Rostind cuvintele acestea, ochiul sever al magistratului nu 
pierduse nimic din aroganţa-i obişnuită. Articulase vorbele 
cu glasul său de procuror general, cu înţepeneala inflexibilă 
a gâtului şi a umerilor care-i făcea - repetăm - pe 
linguşitorii săi să spună că era statuia însufleţită a legii. 

— Domnule, răspunse contele, la rându-i cu răceală, sunt 
foarte fericit că am putut să păstrez un fiu mamei sale, căci 
se zice că sentimentul matern este cel mai sfânt dintre 
toate, iar fericirea aceasta vă va dispensa, domnule, de 
îndeplinirea unei datorii a cărei executare mă onorează - 
fără îndoială - căci ştiu că domnul de Villefort nu e darnic 
cu favoarea ce mi face - dar care, oricât de prețioasă ar fi, 
nu valorează pentru mine cât satisfacția interioară. 

Uimit de ieşirea aceasta la care nu se aştepta, Villefort 
tresări ca un soldat ce simte lovitura sub armura ce-l 
acoperă şi o cută a buzei dispreţuitoare arătă că, din capul 
locului, nu-l socotea pe contele de Monte-Cristo un gentilom 
adevărat. 

Aruncă ochii în juru-i pentru a lega de un subiect 
conversaţia căzută, care părea că, în cădere, s-a sfărâmat. 

Văzu harta pe care Monte-Cristo o cerceta când intrase el 
şi reluă: 

— Vă ocupați de geografie, domnule? E un studiu bogat, în 
special pentru dumneavoastră care, după câte se spun, aţi 
văzut tot atâtea ţări câte se găsesc pe atlasul acesta. 

— Da, domnule, răspunse contele, am vrut să fac asupra 
speciei umane, în totalitatea ei, ceea ce dumneavoastră 
practicaţi zilnic pe excepţii, adică un studiu fiziologic. Am 
gândit că mi-ar fi mai uşor să descind apoi de la tot la parte, 
decât de la parte la tot. O axiomă algebrică vrea să se 
procedeze de la cunoscut la necunoscut şi nu de la 
necunoscut la cunoscut... Dar luaţi loc, domnule, vă rog. 

Şi Monte-Cristo arătă cu mâna procurorului regal un jilţ 
spre care acesta fu obligat să înainteze, în timp ce el nu avu 
nevoie decât să se aşeze în cel peste care stătea 
îngenuncheat în momentul în care procurorul regal intrase. 


Contele se găsi astfel întors pe jumătate spre vizitatorul 
său, cu spatele la fereastră şi cu cotul sprijinit pe harta 
geografică ce forma deocamdată obiectul conversaţiei, 
conversaţie care lua, aşa cum făcuse la Morcerf şi la 
Danglars, o întorsătură cu totul analoagă, dacă nu situaţiei, 
cel puţin personajelor. 

— A, filosofaţi! Reluă Villefort după o clipă de tăcere în 
răstimpul căreia, ca un atlet ce întâlneşte un adversar tare, 
făcuse provizie de forţă. Domnule, vă dau cuvântul meu de 
onoare că dacă, asemeni dumneavoastră, n-aş avea nimic 
de făcut, aş căuta o îndeletnicire mai puţin tristă. 

— Aveţi dreptate, domnule, zise Monte-Cristo, iar omul 
este o omidă urâtă pentru cel care îl studiază la 
microscopul solar. Aţi spus însă, îmi pare, că eu nu am ce 
face. Dumneavoastră credeţi că aveţi ceva de făcut? Sau, 
pentru a vorbi mai limpede, credeţi că ceea ce faceţi merită 
osteneala de a se numi ceva? 

Uimirea lui Villefort spori la această a doua lovitură dată 
de ciudatul adversar. De multă vreme magistratul nu auzise 
spunându-i-se un astfel de paradox sau, mai bine-zis, pentru 
prima oară îl auzea. 

Procurorul regal ţinu să răspundă. 

— Domnule, sunteţi străin şi - aţi spus singur, îmi pare - o 
parte din viaţa dumneavoastră s-a scurs în ţări orientale; nu 
ştiţi deci cât de prudentă şi de cântărită e la noi justiţia 
care, în ţinuturile barbare, este expeditivă. 

— Ba da, domnule; pede claudo antic. Ştiu, căci, în special, 
m-am ocupat de justiţia tuturor ţărilor, făcând o comparaţie 
între justiţia naturală şi procedura criminală a naţiunilor. 
Trebuie să spun, domnule, că am găsit mai apropiată de 
inima lui Dumnezeu legea aceasta a popoarelor primitive, 
adică legea talionului. 

— Domnule, dacă legea aceasta ar fi adoptată, spuse 
procurorul regal, ea ar simplifica foarte mult codurile 
noastre şi dintr-o dată magistraţii noştri n-ar mai avea de 
făcut mare lucru. 


— Poate că lucrul se va întâmpla; ştiţi că invențiile merg de 
la compus la simplu şi că simplu este întotdeauna 
perfecțiunea. 

— Până atunci, domnule, spuse magistratul, codurile 
noastre există cu articolele lor contradictorii scoase din 
obiceiuri galice, din legi romane, din aplicări france; iar 
cunoaşterea tuturor acestor legi nu se capătă, veţi 
recunoaşte, fără lucrări îndelungi şi e nevoie de studiu 
pentru a dobândi cunoaşterea aceasta. lar pentru a nu uita 
cunoştinţele o dată dobândite, e nevoie de o mare putere a 
minţii. 

— Sunt de aceeaşi părere, domnule. Dar ceea ce 
dumneavoastră ştiţi în legătură cu codul francez, eu ştiu nu 
numai în legătură cu acest cod, dar în legătură cu codurile 
tuturor naţiunilor: legile engleze, turceşti, japoneze, 
hinduse îmi sunt la fel de familiare ca şi legile franceze şi 
aveam deci dreptate să spun că relativ (ştiţi că totul e 
relativ, domnule) la tot ce am făcut aveţi puţin de făcut şi că 
relativ la ce am învăţat mai aveţi încă multe de învăţat. 

— În ce scop însă aţi învăţat toate acestea? Întrebă 
Villefort, uimit. 

Monte-Cristo zâmbi. 

— Văd că, în ciuda reputației de om superior care vi s-a 
creat, dumneavoastră vedeţi orice lucru din punctul de 
vedere material şi vulgar al societăţii, începând cu omul şi 
sfârşind cu omul, adică din punctul de vedere cel mai 
restrâns şi mai îngust care a fost permis inteligenţei umane 
să-l îmbrăţişeze. 

— Explicaţi-vă, domnule, spuse Villefort, din ce în ce mai 
uimit; nu vă înţeleg... Tocmai bine. 

— Spun, domnule, că având ochii fixaţi asupra organizării 
sociale a naţiunilor, nu vedeţi decât resorturile maşinii şi nu 
pe lucrătorul sublim care o pune în mişcare. Spun că nu 
recunoaşteţi în faţa şi în jurul dumneavoastră decât pe 
titularii locurilor ale căror brevete au fost semnate de 
miniştri sau de un rege şi că oameni pe care Dumnezeu i-a 


pus deasupra titulaturilor, miniştri şi regi, dându-le să 
urmărească o misiune în loc să umple un loc, spun că 
aceştia scapă scurtei dumneavoastră vederi. Caracteristica 
slăbiciunii omeneşti cu organe debile şi incomplete. Tobias 
vedea îngerul care îi aducea vederea sub forma unui tânăr 
obişnuit. Naţiunile considerau pe Atila, care avea să le 
nimicească, drept un cuceritor ca toţi cuceritorii şi a trebuit 
ca ei să-şi destăinuiască misiunile lor cereşti pentru a fi 
recunoscute. A trebuit ca unul să spună: „Eu sunt îngerul 
Domnului” şi altul: „Eu sunt biciul lui Dumnezeu”, pentru ca 
esenţa divină a amândurora să fie revelată. 

— În cazul acesta, spuse Villefort, tot mai uimit şi crezând 
că vorbeşte cu un iluminat sau cu un nebun, dumneavoastră 
vă socotiți una din aceste făpturi extraordinare pe care le- 
aţi amintit? 

— De ce nu? Spuse cu răceală Monte-Cristo. 

— Mă iertaţi, domnule, reluă Villefort buimăcit, dar mă veţi 
scuza dacă, prezentându-mă la dumneavoastră, nu ştiam că 
mă prezint unui om ale cărui cunoştinţe şi al cărui spirit 
depăşesc cunoştinţele obişnuite şi spiritul obişnuit al 
oamenilor. Nu e obiceiul la noi, nefericiţi corupți de 
civilizaţie, ca nobilii care posedă, ca dumneavoastră, o 
avere imensă, cel puţin aşa se spune - remarcaţi că eu nu 
întreb, ci numai repet - nu e obiceiul, spun, ca privilegiaţii 
bogățiilor să-şi piardă timpul cu speculaţii sociale, cu visuri 
filosofice făcute cel mult pentru consolarea celor pe care 
soarta i-a dezmoştenit de bunurile pământului. 

— O, domnule, aţi ajuns va să zică la situaţia eminentă pe 
care o ocupați, fără a admite şi chiar fără a fi întâlnit 
excepţii şi nu vă exersaţi niciodată privirea, care ar avea, 
totuşi, atâta nevoie de fineţe şi de siguranţă, să ghicească 
dintr-o dată asupra cărui om a căzut? Un magistrat n-ar 
trebui să fie, nu cel mai bun aplicator al legii, nu cel mai 
şiret interpret al obscurităţilor şicanei, ci o sondă de oţel 
pentru încercarea inimilor, o piatră pentru încercarea 


aurului din al cărui aliaj, în proporţie mai mare sau mai 
mică, este făurit totdeauna un suflet? 

— Domnule, spuse Villefort, pe cuvântul meu de onoare, 
mă copleşiţi, căci n-am auzit niciodată pe cineva vorbind 
astfel. 

— Aceasta pentru că aţi rămas închis, în permanenţă, în 
cercul condiţiunilor generale şi pentru că nu aţi îndrăznit 
niciodată să vă înălţaţi cu un fâlfâit de aripă în sferele 
superioare pe care Dumnezeu le-a populat cu făpturi 
invizibile sau excepţionale. 

— Şi admiteţi, domnule, că sferele acestea există şi că 
făpturile excepţionale şi invizibile se amestecă printre noi? 
— De ce nu? Vedeţi oare aerul pe care îl respiraţi şi fără 

de care n-aţi putea să trăiţi? 

— În cazul acesta nu vedem nici făpturile despre care 
pomeniţi? 

— Ba da, le vedeţi, când Dumnezeu îngăduie ca ele să se 
materializeze. Le atingeţi, le loviți cu cotul, le vorbiţi şi ele 
vă răspund. 

— O, mărturisesc, spuse Villefort zâmbind, că aş vrea tare 
mult să fiu prevenit când una dintre aceste fiinţe se va găsi 
în contact cu mine. 

— Aţi fost servit după plac, domnule; căci aţi fost prevenit 
adineauri şi chiar acum vă previn eu. 

— Aşadar, dumneavoastră? 

— Sunt una dintre aceste făpturi excepţionale, da, 
domnule şi cred că până astăzi nici un om nu s-a găsit într-o 
situaţie asemănătoare cu a mea. Regatele regilor sunt 
limitate, fie prin munţi, fie prin râuri, fie printr-o schimbare 
de moravuri, fie printr-o mutație de limbaj. Regatul meu e 
mare cât lumea, căci eu nu sunt nici italian, nici francez, 
nici hindus, nici american, nici spaniol: sunt cosmopolit. Nici 
o ţară nu poate să spună că m-am născut într-însa. Numai 
Dumnezeu ştie ce ţinut mă va vedea murind. Adopt toate 
obiceiurile, vorbesc toate limbile, mă credeţi francez - nu-i 
aşa? 


— Căci vorbesc franceza cu aceeaşi uşurinţă şi puritate ca 
dumneavoastră. Ei, bine, Ali, nubianul meu, mă crede arab. 
Bertuccio, administratorul meu, mă crede italian; Haydee, 
sclava mea; mă crede grec. Înţelegeţi deci că, nefiind al nici 
unei ţări, necerând protecţia nici unei stăpâniri, 
nerecunoscând nici un om ca frate al meu, nu mă 
paralizează sau nu mă opreşte niciunul din scrupulele sau 
obstacolele care îi opresc pe puternici. Nu am decât doi 
adversari, nu voi spune învingători, căci prin stăruinţă îi 
supun: distanţa şi timpul. Al treilea şi cel mai cumplit, e 
condiţia mea de om muritor. Numai aceasta mă poate opri 
în drumul pe care merg şi mai înainte de a fi atins ţinta spre 
care tind; restul e calculat de mine. Ceea ce oamenii 
numesc şansele soartei, adică ruina, schimbarea, 
eventualităţile, le-am prevăzut pe toate, iar dacă unele mă 
pot atinge, niciuna nu mă poate răsturna. Exceptând doar 
cazul că voi muri, am să fiu totdeauna ceea ce sunt. De 
aceea vă spun lucruri pe care nu le-aţi auzit niciodată, nici 
chiar din gura regilor, căci regii au nevoie de 
dumneavoastră, iar celorlalţi oameni le este frică. Cine nu-şi 
spune într-o societate aşa de ridicol organizată ca a 
noastră: „Poate că într-o zi voi avea de a face cu procurorul 
regal?” 

— Dar, dumneavoastră puteţi să spuneţi, domnule, căci, 
din moment ce locuiţi în Franţa, sunteţi în mod firesc supus 
legilor franceze. 

— Ştiu, răspunse Monte-Cristo. Dar când mă duc într-o 
ţară, încep să studiez, prin mijloace proprii, toţi oamenii de 
la care pot avea ceva de nădâjduit sau de temut şi ajung să-i 
cunosc tot aşa de bine şi poate chiar mai bine decât se 
cunosc ei. Rezultatul este că procurorul regal cu care aş 
avea de a face, oricare ar fi acesta, va fi cu siguranţă mai 
stânjenit decât mine. 

— Ceea ce înseamnă, zise Villefort cu ezitare, că natura 
omenească fiind slabă, socotiți că orice om a săvârşit... 
Greşeli. 


— Greşeli... Sau crime, răspunse Monte-Cristo cu 
neglijenţă. 

— Şi că numai dumneavoastră, printre oamenii pe care nu- 
i recunoaşteţi fraţi - aţi spus-o singur, reluă Villefort cu 
glasul uşor alterat —, sunteţi desăvârşit? 

— Nu desăvârşit, răspunse contele. Impenetrabil, atâta 
tot. Dar să lăsăm aceasta, domnule, dacă discuţia vă 
displace. Eu nu sunt mai ameninţat de justiţia 
dumneavoastră decât sunteţi dumneavoastră de puterea 
mea de previziune. 

— Nu, nu, spuse cu însufleţire Villefort, care se temea, 
desigur, să nu arate că părăseşte terenul, nu. Prin 
conversaţia dumneavoastră, sclipitoare şi aproape sublimă, 
m-aţi ridicat deasupra nivelului comun. Noi nu mai vorbim, 
ci dizertăm. Ştiţi ce adevăruri crude îşi spun uneori teologii 
pe catedrele Sorbonei sau filosofii în disputele lor. Să 
presupunem că facem teologie socială şi filosofic teologică. 
Vă voi spune următoarele, oricât de grele vi s-ar părea: 
frate, te jertfeşti orgoliului; te afli deasupra altora, dar 
deasupra dumitale e Dumnezeu. 

— Deasupra tuturora, domnule! Răspunse Monte-Cristo, 
cu un accent aşa de profund încât Villefort se înfioră fără 
voie. Orgoliul meu este pentru oameni şerpi totdeauna gata 
să se ridice împotriva celui care îi întrece cu fruntea fără a-i 
strivi cu piciorul. Depun însă acest orgoliu în faţa lui 
Dumnezeu, care m-a scos din neant pentru a mă face ceea 
ce sunt. 

— În cazul acesta, domnule conte, vă admir, spuse Villefort 
care, pentru prima dată în decursul ciudatului dialog, 
întrebuința formula aristocratică faţă de străinul căruia 
până atunci nu-i spusese decât domnule. Da, vă spun, dacă 
sunteţi într-adevăr tare, într-adevăr superior, într-adevăr 
sfânt sau impenetrabil - ceea ce, aveţi dreptate, e aproape 
tot una —, fiţi superb, domnule; e legea dominaţiilor. Aveţi 
cu toate acestea vreo ambiţie? 

— Am una, domnule. 


— Care? 

— Am fost şi eu o dată, aşa cum aceasta i s-a întâmplat 
oricui, înălţat de Satan pe muntele cel mai înalt al 
pământului; când am ajuns acolo, el mi-a arătat lumea 
întreagă şi, aşa cum spusese cândva lui Christ, mi-a spus şi 
mie: „Copil al oamenilor, ce vrei tu pentru a mă adora?” Am 
meditat atunci îndelung, căci de multă vreme o ambiţie 
grozavă îmi devora cu adevărat inima; pe urmă i-am 
răspuns: „Ascultă, am auzit vorbindu-se totdeauna de 
Providenţă şi cu toate astea nu am văzut-o niciodată şi nici 
n am văzut altceva care să-i semene. De aceea cred că ea 
nu există. Vreau să fiu Providența, căci ceea ce cunosc mai 
frumos, mai mare şi mai sublim pe lume este a răsplăti şi a 
pedepsi”. Dar Satan cobori capul şi scoase un suspin. „le 
înşeli, spuse el. Providența există. Atât numai că tu n-o vezi, 
deoarece - fiică a lui Dumnezeu - ca este invizibilă ca 
părintele ei. N-ai văzut nimic care să-i semene, deoarece ea 
procedează prin mijloace ascunse şi merge pe căi 
întunecoase. Tot ce pot să fac pentru tine e să-ţi dau unul 
din agenţii acestei Providenţe”. Târgul fu încheiat. Poate că 
îmi voi pierde sufletul, dar nu are a face, reluă Monte-Cristo 
şi chiar dacă târgul s-ar strica, l-aş încheia din nou. 

Villefort îl privea pe Monte-Cristo cu uimire. 

— Domnule conte, întrebă el, aveţi rude? 

— Nu, domnule, sunt singur pe lume. 

— Foarte rău. 

— De ce? Întrebă Monte-Cristo. 

— Pentru că aţi fi putut vedea un spectacol de natură să vă 
zdrobească orgoliul. Spuneţi că nu vă temeţi decât de 
moarte? 

— Nu spun că mă tem, spun că numai ea mă poate opri. 

— Dar bătrâneţea? 

— Misiunea mea va fi îndeplinită înainte de a îmbătrâni. 

— Şi nebunia? 

— Era să devin nebun şi cunoaşteţi axioma: non bis în 
idem. O axiomă criminală care, în consecinţă, este de 


resortul dumneavoastră. 

— Domnule, continuă Villefort, mai este ceva de temut în 
afară de moarte, de bătrâneţe sau de nebunie: de exemplu, 
apoplexia, lovitura aceasta de trăsnet care vă izbeşte fără 
să vă distrugă şi după care, totuşi, totul s-a sfârşit. Sunteţi 
încă dumneavoastră şi cu toate acestea nu mai sunteţi. 
Dumneavoastră care semănaţi ca Ariel cu îngerul, nu mai 
sunteţi decât o masă inertă care, asemeni lui Calibanoa, 
seamănă cu bestia. Aceasta se numeşte, după cum vă 
spuneam în limba omenească, apoplexie. Veniţi, vă rog, să 
continuaţi conversaţia la mine, domnule conte, într-o zi 
când veţi dori să întâlniți un adversar capabil de a vă 
înţelege şi lacom de a vă combate. Vi-l voi arăta pe părintele 
meu, domnul Noirtier de Villefort, unul dintre cei mai 
aprinşi iacobini ai revoluţiei franceze, adică cea mai 
sclipitoare cutezanţă pusă în serviciul celei mai viguroase 
organizaţii. Un om care nu văzuse, poate, ca 
dumneavoastră, toate regatele pământului, dar ajutase la 
zguduirea unuia dintre cele mai puternice, un om care, ca 
dumneavoastră, se pretindea trimisul, nu al lui Dumnezeu, 
ci al Fiinţei supreme, nu al Providenţei, ci al Fatalităţii. Ei 
bine, domnule, ruperea unui vas sanguin într-un lob al 
creierului a nimicit totul, nu într-o zi, nu într-o oră, ci într-o 
secundă. În ajun, domnul Noirtier, fost iacobin, fost senator, 
fost carbonar, râzând de ghilotină, de puşcă, de pumnal, 
domnul Noirtier care se juca cu revoluțiile, domnul Noirtier, 
pentru care Franţa nu era decât un vast joc de şah ai cărui 
pioni, ale cărui tunuri, ai cărui cavaleri şi a cărui regină 
trebuiau să dispară numai pentru ca regele să fie mat, 
domnul Noirtier aşa de temut era a doua zi, bietul domn 
Noirtier, un bătrân nemişcat, supus voinţei celei mai slabe 
făpturi din casă, adică nepoatei sale Valentine. Un cadavru 
mut şi îngheţat, care nu trăieşte fără suferinţă decât pentru 
a da timpului răgazul să ajungă, fără zguduituri, la 
descompunerea-i totala. 


— Oh, domnule, spectacolul acesta nu e ciudat, nici pentru 
ochii, nici pentru cugetul meu. Sunt întrucâtva medic şi, 
asemeni confraţilor mei, am căutat în multe rânduri sufletul 
în materia vie sau în materia moartă; şi, ca şi Providența, cl 
a rămas invizibil ochilor mei, deşi prezent în inima mea. O 
sută de autori, de la Socrate, Seneca, Sfântul Augustin, 
Gall, au făcut, în proză sau în versuri, apropierea pe care 
aţi făcut-o dumneavoastră: înţeleg cu toate acestea că 
suferinţele unui părinte pot să opereze mari schimbări în 
spiritul fiului său. Voi veni, domnule, deoarece binevoiţi să 
mă invitaţi, pentru a contempla în folosul smereniei mele 
cumplitul spectacol care întristează, desigur, foarte mult 
casa dumneavoastră. 

— Aşa ar fi, desigur, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat o largă 
compensație. În faţa bătrânului care coboară, târându-se 
spre mormânt, sunt doi copii care intră în viaţă: Valentine, o 
fiică din prima mea căsătorie cu domnişoara Ren6e de 
Saint-Meran şi Edouard, fiul căruia i-aţi salvat viaţa. 

— Ce concluzie trageţi din compensaţia aceasta, domnule? 
Întrebă Monte-Cristo. 

— Conchid, domnule, răspunse Villefort, că părintele meu, 
rătăcit de pasiuni, a săvârşit câteva din acele greşeli care 
scapă justiţiei omeneşti, dar care cheamă justiţia lui 
Dumnezeu şi că Dumnezeu, nevoind să pedepsească decât 
o persoană, l-a lovit doar pe el. 

Cu zâmbetul pe buze, Monte-Cristo gemu din adâncul 
inimii, încât, dacă Villefort ar fi putut să-l audă, l-ar fi pus pe 
goană. 

— Cu bine, domnule, reluă magistratul, care se sculase şi 
vorbea în picioare. Vă părăsesc, ducând cu mine o amintire 
de stimă care, nădăjduiesc, va putea să vă fie plăcută când 
mă veţi cunoaşte mai bine. Căci eu nu sunt, orice s-ar zice, 
un om banal. De altminteri, v-aţi făcut în doamna Villefort o 
prietenă eternă. 

Contele salută şi se mărgini să-l însoţească până la uşa 
cabinetului pe Villefort, care ajunse la trăsura sa precedat 


de doi lachei care, la un semnal al stăpânului lor, se 
grăbeau să o deschidă. 

Apoi, după ce procurorul regal dispăru: 

— Ajunge cu atâta otravă, spuse Monte-Cristo, scoțând cu 
eforturi un zâmbet. Acum, când inima mea e plină de ea, să 
căutăm antidotul. 

Şi, bătând o dată în gong, îi spuse lui Ali: 

— Eu urc la doamna, peste o jumătate de oră trăsura să fie 
gata. 


Capitolul XII Haydee 


Vă amintiţi de noile sau, mai bine-zis, vechile cunoştinţe 
ale contelui de Monte-Cristo, care locuiau în strada Meslay: 
Maximilien, Julie şi Emmanuel. 

Gândul la vizita plăcută pe care avea s-o facă, la cele 
câteva momente fericite pe care le va petrece, la licărirea 
de paradis strecurată în infernul unde se afundase într- 
adins răspândise, din momentul în care l-a pierdut pe 
Villefort din vedere, cea mai fermecătoare seninătate pe 
chipul contelui, iar Ali, care alergase la sunetul semnalului, 
văzând figura aceasta strălucind de o bucurie aşa de rară, 
s-a retras în vârful picioarelor cu respiraţia tăiată ca pentru 
a nu înfricoşa bunele gânduri pe care i se părea că le vede 
zburdând în stol în jurul stăpânului. 

Era amiaza: contele îşi rezervase o oră pentru a urca la 
Haydee. S-ar fi zis că bucuria nu putea să reintre deodată 
în sufletul zdrobit de multă vreme şi că el avea nevoie să se 
pregătească pentru emoţiile violente. 

Tânăra grecoaică se afla, cum am spus, într-un apartament 
despărţit complet de apartamentul contelui, în întregime 
mobilat în chip oriental. Parchetele erau acoperite cu 
covoare groase, turceşti, stofe de brocart cădeau de-a 
lungul pereţilor şi, în fiecare încăpere, un divan larg făcea 
înconjurul camerei cu teancuri de perne ce se mişcau după 
voinţa celor care se foloseau de ele. 


Haydee avea trei franţuzoaice şi o grecoaică. Cele trei 
franţuzoaice stăteau în prima încăpere, gata să alerge la 
sunetul unui clopoțel de aur şi să execute ordinele sclavei 
grecoaice, care ştia îndeajuns franceza pentru a transmite 
dorinţele stăpânei celor trei cameriste, cărora Monte-Cristo 
le recomandase să aibă pentru Haydee atenţiile cuvenite 
unei regine. 

Fata se găsea în încăperea cea mai retrasă a 
apartamentului, adică într-un buduar rotund, luminat 
numai pe sus şi în care lumina nu pătrundea decât prin 
ferestruici de sticlă roz. Stătea culcată pe pernele de atlas 
albastru brodate cu argint, răsturnată pe jumătate în 
spatele divanului, încadrându-şi capul cu braţul drept, 
molatec rotunjit, în timp ce cu stângul fixa între buze tubul 
de mărgean în care se găsea ţeava flexibilă a unei 
narghilele ce nu lăsa fumul să ajungă la gura ei decât 
înmiresmat de apă de smirnă. 

Ţinuta ei cât se poate de firească pentru o femeie din 
Orient, ar fi părut unei franţuzoaice de o cochetărie 
afectată. 

Toaleta era aceea a femeilor din Epir, adică şalvari de atlas 
alb, brodat cu flori roz, din care ieşeau două picioare de 
copil pe care le-ai fi crezut de marmură de Paros dacă nu 
le-ai fi văzut jucându-se cu două mici sandale, încovoiate la 
vârf, brodate cu aur şi cu perle. O vestă cu dungi albastre, 
cu mâneci largi, despicate pentru braţe, cu butoniere de 
argint şi cu nasturi de perle; în sfârşit, un fel de corset prin 
deschizătura căruia, în formă de inimă, se vedeau gâtul şi 
partea de sus a pieptului, încheindu-se sub sâni cu trei 
nasturi de diamant. Partea de jos a corsetului şi partea de 
sus a şalvarilor se pierdeau într-una din acele centuri cu 
culori vii şi cu franjuri lungi, mătăsoase, care stârnesc 
ambiția parizienelor noastre elegante. 

Pe cap avea un fes mic de aur, brodat cu perle, înclinat 
într-o parte, iar dedesubtul fesului, în partea unde se 


înclina, un trandafir purpuriu ieşea din părul aşa de negru 
încât părea albastru. 

Frumuseţea figurii era frumuseţea greacă în toată 
desăvârşirea tipului ei, cu ochi mari, negri, catifelaţi, cu 
nasul drept, cu buzele de mărgean şi cu dinţii de perle. 
Peste acest ansamblu fermecător, floarea tinereţii era 
răspândită cu toată strălucirea şi tot parfumul ei. Haydee 
putea să aibă 19 sau 20 de ani. 

Monte-Cristo o chemă pe camerista grecoaică să ceară 
Haydeei permisiunea de a intra la ea. 

În locul oricărui alt răspuns, Haydee făcu semn cameristei 
să ridice tapiseria ce atârna dinaintea uşii. În cadrul pătrat, 
fata culcată se arătă ca un tablou fermecător. Monte-Cristo 
înaintă. 

Haydee se înălţă în cotul care ţinea narghileaua şi întinse 
mâna contelui în timp ce-l primea cu un zâmbet: 

— De ce îmi ceri permisiunea de a intra la mine? Îl întrebă 
ea în limba sonoră a fiicelor Spartei şi Atenei. Nu mai eşti tu 
stăpânul meu, nu mai sunt eu sclava ta? 

Monte-Cristo zâmbi. 

— Haydee, dumneata ştii... 

— De ce nu îmi spui tu ca de obicei? Îl întrerupse tânăra 
greacă. Am greşit cumva? În cazul acesta trebuie să mă 
pedepseşti, nu să-mi spui dumneata. 

— Haydee, îi spuse contele, tu ştii că ne aflăm în Franţa şi 
că, prin urmare, eşti liberă. 

— Liberă să fac ce? Întrebă fata. 

— Liberă să mă părăseşti. 

— Să te părăsesc? De ce te-aş părăsi? 

— Nu ştiu. Vom vedea lume. 

— Nu vreau să văd pe nimeni. 

— Iar dacă, printre tinerii frumoşi pe care îi vei întâlni, ai 
să găseşti pe vreunul care îţi place, n-am să fiu într-atât de 
nedrept... 

— N-am văzut niciodată bărbaţi mai frumoşi decât eşti tu 
şi niciodată n-am iubit decât pe părintele meu şi pe tine. 


— Biată copilă! Aceasta pentru că n-ai vorbit decât cu 
părintele tău şi cu mine. 

— Ce nevoie am să vorbesc cu alţii? Tatăl meu îmi spunea 
bucuria mea, tu îmi spui dragostea mea şi amândoi îmi 
spuneţi copila mea. 

— Îţi aminteşti de tatăl tău, Haydee? 

Fata zâmbi. 

— Ele aici şi aici, spuse ea punând mâna pe ochi şi pe 
inimă. 

— Dar eu unde sunt? Întrebă Monte-Cristo zâmbind. 

— Tu eşti peste tot. 

Monte-Cristo îi luă mâna s-o sărute, dar copila, naivă, îşi 
trase mâna şi îşi întinse fruntea. 

— Haydee, îi spuse el, acum tu ştii că eşti liberă, că eşti 
stăpână, că eşti regină. Poţi să-ţi păstrezi costumul sau să-l 
părăseşti, după plac. Vei rămâne aici cât vei vrea să rămâi, 
vei ieşi, când vei vrea să ieşi. În orice moment o trăsură va fi 
pregătită pentru tine. Ali şi Mirto te vor însoţi pretutindeni 
şi vor fi la ordinele tale. Te rog numai un lucru. 

— Spune. 

— Păstrează secretul asupra naşterii tale, nu spune un 
cuvânt despre trecutul tău, nu rosti în nici o împrejurare 
numele părintelui tău ilustru şi nici pe acela al bietei tale 
mame. 

— 'Ţi-am mai spus, stăpâne, că n-am să văd pe nimeni. 

— Ascultă, Haydee, poate că arestul acesta oriental va fi cu 
neputinţă la Paris. Continuă să înveţi viaţa ţărilor de la nord 
aşa cum ai făcut la Roma, la Florenţa, la Milano şi la 
Madrid. Îţi va servi totdeauna, fie că ai să trăieşti aici, fie că 
ai să te întorci în Orient. 

Fata ridică ochii ei mari, umezi şi răspunse: 

— Vrei să spui, nu-i aşa stăpâne, că ne vom întoarce în 
Orient? 

— Da, copila mea; ştii bine că eu nu te voi părăsi niciodată. 
Nu copacul părăseşte floarea, ci floarea părăseşte copacul. 


— Eu nu te voi părăsi niciodată, stăpâne, spuse Haydee, 
căci sunt sigură că n-am să pot trăi fără tine. 

— Biată copilă! Peste zece ani eu voi fi bătrân şi peste zece 
ani tu vei fi încă tânără. 

— Tatăl meu avea o barbă lungă, albă, ceea ce nu mă 
împiedica să-l iubesc; tatăl meu avea 60 de ani şi mi se 
părea mai frumos decât toţi tinerii pe care îi vedeam. 

— Spune-mi, crezi că ai să te obişnuieşti aici? 

— Pe tine am să te văd? 

— În fiecare zi. 

— Atunci de ce mă mai întrebi, stăpâne? 

— Mă tem să nu te plictiseşti. 

— Nu stăpâne, căci dimineaţa mă voi gândi că vei veni, iar 
seara îmi voi aminti că ai fost. De altminteri, când sunt 
singură, am amintiri frumoase, revăd tablouri imense, 
orizonturi mari, cu Pindul şi Olimpul în depărtare. Apoi am 
în inimă trei sentimente cu care cineva nu se plictiseşte 
niciodată; tristeţe, iubire şi recunoştinţă. 

— Haydee, tu eşti o vrednică fiică a Epirului, graţioasă şi 
poetică şi se vede că descinzi din familia aceea a zeiţelor 
din ţara ta. Fii deci liniştită, copila mea, voi căuta ca 
tinereţea ta să nu fie pierdută, căci dacă tu mă iubeşti ca pe 
părintele tău, eu te iubesc ca pe copila mea. 

— Te înşeli, stăpâne. Nu-l iubeam pe tatăl meu cum te 
iubesc pe tine. Dragostea pentru tine e alta: părintele meu 
a murit şi eu nu am murit. În timp ce dacă tu ai muri, aş 
muri şi eu. 

Contele întinse mâna fetei cu un zâmbet de profundă 
duioşie. Ea i-o sărută ca de obicei. 

Şi contele, pregătit astfel pentru întrevederea ce urma s-o 
aibă cu Morrel şi familia lui, plecă murmurând versurile lui 
Pindar. 

„Tinereţea e o floare al cărei fruct e dragostea... Fericit 
grădinarul care-o culege după ce a văzut-o înmugurind 
încet.” 


Conform ordinelor sale, trăsura era gata. Se urcă şi, ca de 
obicei, trăsura porni în galop. 


Capitolul XIII Familia Morrel 


Contele ajunse în câteva minute în strada Meslay, numărul 
14. 

Casa era albă, zâmbitoare, în faţă cu o curte cu două mici 
tufişuri pline de flori destul de frumoase. 

În portarul care îi deschise poarta, contele recunoscu pe 
bătrânul Cocles. Dar pentru că, vă reamintiţi, n-avea decât 
un ochi şi pentru că în nouă ani ochiul slăbise şi mai mult, 
Cocles nu-l recunoscu pe conte. 

Ca să se oprească în faţa intrării, trăsurile trebuiau să facă 
un ocol pentru a evita un mic havuz ce ţâşnea dintr-un 
bazin de scoici şi pietre, minunăţie care stârnise multe 
gelozii în cartier şi datorită căreia casa era botezată Micul 
Versailles. 

De prisos să spunem că în bazin se mişcau o sumedenie de 
peşti roşii şi galbeni. 

Casa, ridicată deasupra unui etaj de bucătării şi de pivnițe, 
avea, în afară de parter, două etaje. Tinerii o cumpăraseră 
cu dependinţele, care constau dintr-un atelier imens, din 
două pavilioane în fundul unei grădini şi din grădină 
Emmanuel văzuse, de la prima ochire, o mică afacere în 
aranjamentul acesta. Îşi rezervase casa, jumătate din 
grădină şi trăsese o linie, cu alte cuvinte construise un zid 
între el şi atelierele pe care le închiriase împreună cu 
pavilioanele şi cu porţiunea de grădină aferentă lor; în 
chipul acesta locuia pentru o sumă neînsemnată şi era tot 
aşa de zăvorât la el ca şi la cel mai pretenţios proprietar al 
unui palat din foburgul Saint-Germain. 

Sufrageria era de stejar; salonul, de mahon, cu catifea 
albastră; dormitorul, de lămâi, cu damasc verde; mai era 
acolo un cabinet de lucru pentru Emmanuel, care nu lucra 
şi un salon de muzică pentru Julie, care nu era muziciană. 


Al doilea etaj era rezervat în întregime lui Maximilien. El 
avea aici repetarea exactă a locuinţei surorii sale. Numai 
sufrageria fusese transformată într-o sală de biliard, unde 
îşi aducea prietenii. 

Supraveghea pansarea calului său şi îşi fuma ţigara în faţa 
grădinii când trăsura contelui se opri la poartă. 

Cocles deschise poarta, iar Baptisin, sărind de pe capră, 
întrebă dacă domnul şi doamna Herbault şi domnul 
Maximilien Morrel sunt vizibili pentru contele de Monte- 
Cristo. 

— Pentru contele de Monte-Cristo? Exclamă Morrel, 
zvârlind ţigara şi alergând în întâmpinarea vizitatorului său. 
Bineînţeles că suntem vizibili pentru el. Oh, vă mulţumesc, 
vă mulţumesc de o sută de ori, domnule conte, că nu aţi 
uitat făgăduiala făcută! 

Şi tânărul ofiţer strânse aşa de călduros mâna contelui 
încât acesta nu se înşelă asupra sincerităţii manifestării şi 
îşi dădu seama că fusese aşteptat cu nerăbdare şi că era 
primit cu dragoste. 

— Veniţi, veniţi, zise Maximilien. Vreau să vă prezint eu. 
Un om ca dumneavoastră nu trebuie anunţat de un servitor. 
Sora mea e în grădină, taie trandafirii veştejiţi. Cumnatul 
meu citeşte cele două jurnale ale sale, La Presse şi Les 
Debats la şase paşi de ea, căci oriunde e văzută doamna 
Herbault n-ai decât să priveşti pe o rază de patru metri: 
domnul Emmanuel se găseşte acolo şi reciproc, cum se 
spune la Şcoala Politehnică. 

Zgomotul paşilor o făcu pe tânăra femeie între 20 şi 25 de 
ani, îmbrăcată cu un capot de mătase şi curăţind cu grijă 
specială un lăstar, să înalțe capul. 

Femeia era mica noastră Julie, devenită, aşa cum îi 
prezisese mandatarul casei Thomson şi French, doamna 
Emmanuel Herbault. 

Ea scoase un strigăt văzând un străin. Maximilien începu 
să râdă. 


— Nu te deranja, surioară, îi spuse el, domnul conte nu se 
află decât de două sau trei zile la Paris, dar ştie ce 
înseamnă o rentieră din Marais, iar dacă nu ştie, îi vei arăta 
tu. 

— O, domnule, se scuză Julie, să vă aducă astfel e o 
trădare din partea fratelui meu care nu are pentru biata lui 
soră nici o cochetărie... Penelon! Penelon! 

Un bătrân care săpa o brazdă de trandafiri de Bengal 
înfipse sapa şi se apropie cu şapca în mâini, ascunzând cât 
putea mai bine o bucată de tutun, înfundată pentru moment 
în adâncimile obrajilor. Câteva şuviţe albe îi argintau părul 
des încă, în timp ce tenul bronzat şi ochii îndrăzneţi, vii, 
anunțau pe bătrânul marinar, ars de soarele ecuatorului şi 
bătut de vântul furtunilor. 

— Mi se pare că m-aţi strigat, domnişoară Julie, spuse el. 
lată-mă. 

Penelon păstrase deprinderea de a o numi pe fiica 
patronului său domnişoara Julie şi nu putuse niciodată să se 
deprindă a-i spune doamna Herbault. 

— Penelon, strigă Julie, du-te de-l înştiinţează pe domnul 
Emmanuel de vizita plăcută care ni se face, în timp ce 
Maximilien îl va conduce pe domnul în salon. 

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Domnul îmi va permite, nu-i aşa, să dispar un minut? 

Şi fără să aştepte încuviințarea contelui, fugi prin spatele 
unui tufiş şi intră în casă printr-o alee laterală. 

— Scumpe domnule Morrel, zise Monte-Cristo, observ cu 
durere că stârnesc revoluţie în familia dumitale. 

— Ia uite, spuse Mazximilien râzând, ia uite-l şi pe soţ, care 
îşi schimbase haina cu o redingotă. O, sunteţi cunoscut în 
strada Meslay. Eraţi a-nunţat, vă rog să credeţi. 

— Îmi faceţi impresia, domnule, că aveţi o familie fericită, 
spuse contele răspunzând propriului gând. 

— O, da, vă asigur, domnule conte. Ce vreţi, nu le lipseşte 
nimic pentru a fi fericiţi: sunt tineri, voioşi, se iubesc şi cu 
renta lor de douăzeci şi cinci de mii de lire îşi închipuie - ei 


care au trecut totuşi pe lângă atâtea averi imense - că 
posedă bogăţia Rotschilzilor. 

— Renta de 25.000 de lire înseamnă totuşi puţin, spuse 
Monte-Cristo, cu o blândeţe aşa de suavă încât pătrunse 
inima lui Maximilien ca o voce de părinte duios; nu se vor 
opri însă aici tinerii noştri, vor deveni şi ei milionari. 
Domnule, cumnatul dumneavoastră este avocat... Medic...? 

— Era negustor, domnule conte şi luase casa bietului meu 
părinte. Domnul Morrel a murit, lăsând o avere de cinci 
sute de mii de franci. Eu aveam jumătate din ea şi sora mea 
cealaltă jumătate, căci nu eram decât doi copii. Soţul ei, 
care o luase fără să aibă alt patrimoniu decât probitatea lui 
nobilă, inteligenţa şi reputaţia fără pată, a vrut să posede 
tot atâta cât şi nevastă-sa. A lucrat până când a strâns două 
sute cincizeci de mii de franci. Şase ani au fost de ajuns 
pentru asta. Vă jur, era mişcător spectacolul celor doi copii 
aşa de harnici, aşa de uniţi, hărăziţi prin capacitatea lor 
celei mai mari averi şi care, nevoind să schimbe nimic din 
obiceiurile casei părinteşti, au fost nevoiţi să facă abia în 
şase ani ceea ce novatorii ar fi putut să facă în doi sau trei. 
Marsilia răsună şi acum de laudele care n au putut fi 
refuzate unei abnegaţii atât de curajoase. În sfârşit, într-o 
zi, Emmanuel veni la nevastă-sa: 

— Julie, îi spuse, iată ultimul fişic de o sută de franci pe 
care mi l-a predat Cocles şi care completează cele două 
sute cincizeci de mii de franci ce fixasem ca limită a 
câştigului nostru. Te mulţumeşti cu puţinul acesta? Ascultă, 
casa face afaceri de un milion pe an şi poate să producă 
beneficii de patruzeci de mii franci. Dacă vrem, vom vinde 
clientela cu trei sute de mii de franci. lată o scrisoare din 
partea domnului Delaunay, care ne oferă aceşti bani pentru 
întreprinderea noastră, pe care s-o contopească cu a sa. 
Gândegşte-te ce este de făcut. 

— Dragul meu, spuse sora mea, casa Morrel nu poate să 
fie ţinută decât de un Morrel. A salva pentru totdeauna 


numele părintelui nostru nu preţuieşte oare trei sute de mii 
de franci? 

— La fel gândeam şi eu, răspunse Emmanuel. Cu toate 
acestea, voiam să cer părerea ta. 

— Dragul meu, iat-o. Încasările noastre sunt făcute, 
poliţele sunt plătite, putem să tragem o linie sub contul 
chenzinei acesteia şi să închidem ghişeele. Să tragem linia 
şi să închidem. 

Ceea ce şi făcură pe dată. Erau orele trei: la trei şi un 
sfert, un client se prezintă să-şi asigure cursa a două vase. 
Un câştig net de cincisprezece mii de franci, bani gheaţă. 

— Domnule, spuse Emmanuel, vă rog să vă adresaţi 
pentru asigurarea aceasta confratelui nostru, domnul 
Delaunay. Noi ne-am retras din afaceri. 

— De când? Întrebă clientul uimit. 

— De un sfert de oră. 

— Şi iată, domnule, continuă Mazximilien zâmbind, de ce 
sora mea şi cumnatul meu n-au decât o rentă de douăzeci şi 
cinci de mii de lire. 

Maximilien abia terminase istorisirea în decursul căreia 
inima contelui se emoţionase din ce în ce mai mult - când 
Emmanuel apăru gătit cu pălărie şi cu redingotă. Salută ca 
unul care cunoaşte calitatea vizitatorului. Apoi, după ce îl 
plimbară pe conte de jur-împrejurul micului domeniu 
înflorit, îl conduseră spre casă. 

Salonul era înmiresmat de flori care abia încăpeau într-o 
imensă vază japoneză. Îmbrăcată corect şi pieptănată cu 
cochetărie (realizase recordul în zece minute), Julie se 
înfăţişă la intrare în întâmpinarea contelui. 

Se auzea ciripitul păsărelelor într-o colivie din apropiere; 
ramurile de lemnul bobului şi de salcâmi trandafirii 
mărgineau cu chiorchinii lor perdelele de catifea albastră: 
totul respira calmul, de la cântul păsărelelor, până la 
zâmbetul stăpânilor. 

Din momentul intrării în casă, contele fusese pătruns de 
fericirea lor. De aceea, rămăsese tăcut, îngândurat, uitând 


că era aşteptat pentru a relua conversaţia întreruptă după 
primele complimente. 

Remarcă tăcerea devenită aproape stânjenitoare şi, 
smulgându-se din reverie, spuse: 

— Doamnă, iertaţi-mi emoția care vă va mira, desigur, pe 
dumneavoastră, deprinsă cu tihna şi cu fericirea de aici; dar 
pentru mine e un lucru aşa de nou mulţumirea pe un chip 
omenesc, încât nu mă satur privindu-vă, pe dumneavoastră 
şi pe soţul dumneavoastră. 

— Într-adevăr, suntem foarte fericiţi, domnule, răspunse 
Julie; dar am suferit îndelung şi puţini oameni şi-au 
cumpărat fericirea cu preţ aşa de scump ca noi. 

Curiozitatea se zugrăvi pe trăsăturile contelui. 

— O, e o întreagă poveste de familie, cum vă spunea 
deunăzi Château-Renaud, spuse Maximilien. Pentru 
dumneavoastră, domnule conte, deprins să vedeţi 
nenorociri ilustre şi bucurii sublime, tabloul acesta de 
interior ar prezenta prea puţin interes. Cu toate acestea, 
aşa cum v-a spus Julie, noi am trecut prin mari suferinţe, 
deşi au fost cuprinse într-un cadru mic... 

— Şi Dumnezeu a turnat, precum face cu toţi, consolarea 
peste suferinţă? Întrebă Monte-Cristo. 

— Da, domnule conte, spuse Julie. Putem spune aceasta, 
căci a făcut pentru noi ceea ce nu face decât pentru aleşii 
săi: ne-a trimis un înger. 

Pe obrajii contelui se arătă îmbujorarea şi el tuşi, ca să-şi 
poată ascunde emoția ducând batista la gură. 

— Cei care s-au născut într-un leagăn de purpură şi care 
n-au dorit niciodată nimic, spuse Emmanuel, nu ştiu ce 
înseamnă fericirea de a trăi; la fel cu ei, nu cunosc preţul 
unui cer senin cei care nu şi-au lăsat niciodată viaţa în voia 
a patru scânduri aruncate pe o mare furioasă. 

Monte-Cristo se ridică şi, fără să rostească un cuvânt căci 
tremuratul glasului i-ar fi trădat emoția, începu să străbată 
cu paşi înceţi salonul. 


— Măreţia noastră vă face să zâmbiţi, domnule conte? 
Spuse Maximilien, care îl urmărea din ochi pe Monte-Cristo. 

— Nu, nu! Răspunse Monte-Cristo, foarte palid, apăsându- 
şi cu o mână bătăile inimii, în timp ce cu cealaltă arăta 
tânărului un glob de cristal sub care se vedea o pungă de 
mătase întinsă cu grijă pe o pernă neagră de catifea. Mă 
întrebam numai la ce serveşte punga aceasta, care într-o 
parte conţine o hârtie îmi pare, iar în cealaltă un frumos 
diamant. 

Mazximilien luă un aer grav şi răspunse: 

— Domnule conte, acesta e cel mai preţios tezaur al 
familiei noastre. 

— Într-adevăr, diamantul e destul de frumos. 

— O, fratele meu nu vă vorbeşte despre valoarea pietrei, 
deşi ea e preţuită la o sută de mii de franci, domnule conte. 
Vrea numai să vă spună că obiectele pe care le cuprinde 
punga aceasta sunt relicvele îngerului despre care 
pomeneam adineauri. 

— Nu pot înţelege şi, cu toate acestea, n-am dreptul să 
întreb, doamnă, răspunse Monte-Cristo, înclinându-se. 
lertaţi-mă, n-am vrut să fiu indiscret. 

— Indiscret, spuneţi? O, dimpotrivă, cât de fericiţi ne 
faceţi, domnule conte, dându-ne prilejul să stăruim asupra 
subiectului acesta! Dacă am tăinui ca un secret fapta 
frumoasă evocată de pungă, nu am expune-o astfel la 
vedere. Am vrea s-o putem publica în tot universul, pentru 
ca o tresărire a binefăcătorului nostru necunoscut să ne 
arate prezenţa sa. 

— A, da, murmură Monte-Cristo cu glas înăbuşit. 

— Domnule, spuse Mazximilien, ridicând globul de cristal şi 
sărutând cu religiozitate punga de mătase, obiectul acesta 
a atins mâna unui om graţie căruia părintele meu a fost 
salvat de la moarte, noi de la ruină şi numele nostru de la 
ruşine, de un om graţie căruia noi, bieţi copii sortiţi mizeriei 
şi lacrimilor, astăzi putem auzi oameni care se extaziază de 
fericirea noastră. Scrisoarea aceasta - şi Maximilien, 


scoțând o hârtie din pungă, o înfăţişă contelui —, scrisoarea 
aceasta a fost scrisă de el, într-o zi când părintele meu 
luase o hotărâre disperată, iar diamantul a fost dat ca 
zestre surorii mele de generosul necunoscut. 

Monte-Cristo deschise scrisoarea şi o citi cu o negrăită 
expresie de fericire; era biletul pe care cititorii noştri îl 
cunosc, adresat Juliei şi semnat Simbad marinarul. 

— Necunoscut, spuneţi? Aşadar, omul care v-a făcut acest 
serviciu v a rămas necunoscut? 

— Da, domnule, n-am avut niciodată fericirea de a-i 
strânge mâna, nu pentru că nu am cerut lui Dumnezeu 
favoarea aceasta, spuse Maximilien; dar în aventura despre 
care vă vorbim, a fost o direcţie misterioasă pe care încă n- 
o putem înţelege; totul a fost condus de o mână invizibilă, 
puternică, asemenea aceleia a unui vrăjitor. 

— O, spuse Julie, eu n-am pierdut orice speranţă de a 
săruta într-o zi mâna asta, aşa cum sărut punga pe care ea 
a atins-o. Acum patru ani, Penelon se găsea la Triest. 
Penelon, domnule conte, e bravul marinar pe care l-aţi 
văzut cu o sapă în mână şi care, din contramaistru, s-a făcut 
grădinar. Penelon, aflându-se deci la Triest, văzu pe chei un 
englez care tocmai se îmbarca într-un iaht şi-l recunoscu pe 
cel ce venise la tatăl meu în ziua de 5 iunie 1829 şi care îmi 
scrisese biletul acesta, la 5 septembrie. Era acelaşi, după 
câte afirmă el, dar n-a îndrăznit să-i vorbească. 

— Un englez? Întrebă Monte-Cristo visător, neliniştindu-se 
la fiecare privire a Juliei; un englez, spuneţi? 

— Da, reluă Maximilien, un englez care s-a prezentat la 
noi ca mandatar al casei Thomson şi French din Roma. De 
aceea, când aţi spus deunăzi, la domnul de Morcerf, că 
domnii Thomson şi French erau bancherii dumneavoastră, 
m-aţi văzut tresărind. Pentru numele cerului, domnule, 
lucrurile acestea s-au întâmplat, după cum v-am spus, în 
1829. L-aţi cunoscut pe englez? 

— Dar nu mi-aţi spus că şi casa Thomson şi French a 
tăgăduit întruna serviciul pe care vi l-a făcut? 


— Da. 

— În cazul acesta, nu cumva englezul va fi fost un om care, 
recunoscător faţă de părintele dumneavoastră pentru vreo 
faptă bună uitată de el însuşi, a recurs la un pretext pentru 
a-i face un serviciu? 

— Totul e cu putinţă într-o astfel de împrejurare, chiar şi o 
minune. 

— Cum spuneai că se numea? Întrebă Monte-Cristo. 

— N-a lăsat alt nume, răspunse Julie, privindu-l pe conte 
cu o mai profundă luare-aminte, decât semnătura de pe 
bilet: Simbad marinarul. 

— Care, evident, nu e un nume, ci un pseudonim. 

Apoi, pentru că Julie îl privea cu tot mai multă atenţie, 
încercând să prindă din zbor câteva note ale glasului său. 

— Nu cumva, continuă el, este un bărbat cam de talia mea, 
ceva mai înalt poate, ceva mai subţire, strâns, încorsetat şi 
mereu cu creionul în mână? 

— Îl cunoaşteri? Exclamă Julie, cu ochii scânteietori de 
bucurie. 

— Nu, spuse Monte-Cristo, presupun numai. Am cunoscut 
un lord Wilmore, care semăna astfel de fapte generoase. 

— Fără să se trădeze! 

— Era un om bizar care nu credea în recunoştinţă. 

— O, exclamă Julie cu un accent sublim, împreunându-şi 
mâinile; dar în ce crede nefericitul? 

— Nu credea, cel puţin pe vremea când l-am cunoscut eu, 
spuse Monte-Cristo, răscolit până în ultima fibră de vocea ei 
pornită din adâncul sufletului. Între timp, poate, va fi 
căpătat vreo dovadă că recunoştinţa există. 

— Şi îl cunoaşteţi pe acest om, domnule? Întrebă 
Emmanuel. 

— Dacă îl cunoaşteţi, domnule, exclamă Julie, spuneţi-ne, 
spuneţi ne! Puteţi să ne duceţi la el, să ni-l arătaţi, să ne 
comunicaţi unde este? Spune Mazximilien, spune Emmanuel, 
dacă îl vom găsi vreodată, va trebui să-l facem să creadă în 
memoria inimii. 


Monte-Cristo simţi două lacrimi în ochi. Mai făcu câţiva 
paşi în salon. 

— Pentru numele cerului, domnule, îl imploră Maximilien, 
dacă ştiţi ceva despre omul acesta, spuneţi-ne ce ştiţi. 

— Oh, spuse Monte-Cristo înfrânându-şi emoția glasului, 
dacă binefăcătorul dumneavoastră e lord Wilmore, mă tem 
că nu-l veţi mai întâlni. L am părăsit acum doi sau trei ani la 
Palermo şi pleca spre ţările cele mai îndepărtate, încât mă 
îndoiesc că va mai veni vreodată. 

— Domnule, sunteţi crud! Strigă Julie înspăimântată. Şi 
lacrimile umplură ochii tinerei femei. 

— Doamnă, spuse Monte-Cristo cu gravitate, sorbind din 
ochi cele două perle lichide care se rostogoleau pe obrajii 
Juliei, dacă lord Wilmore ar fi văzut ceea ce am văzut eu 
aici, ar iubi încă viaţa, căci lacrimile pe care le vărsaţi l-ar fi 
împăcat cu speța omenească. 

Şi întinse mâna Juliei, care i-o dădu pe a sa, fascinată de 
privirea şi de accentul contelui. 

— Dar lordul Wilmore, întrebă ea, agăţându-se de-o ultimă 
speranţă, avea o ţară, o familie, rude, era cunoscut, în 
sfârşit... N-am putea... 

— O, nu căutaţi, doamnă, spuse contele, nu clădiţi dulci 
himere pe cuvântul ce mi-a scăpat. Nu, lord Wilmore, nu e, 
probabil, omul pe care îl căutaţi: mi-era prieten, îi 
cunoşteam toate secretele, mi l-ar fi fi povestit pe acesta. 

— Şi nu v-a spus nimic? Exclamă Julie. 

— Nimic. 

— Niciodată un cuvânt după care să bănuiţi...? 

— Niciodată. 

— Cu toate acestea aţi pomenit de el numaidecât. 

— Ştiţi... În asemenea caz presupui. 

— Dragă surioară, spuse Maximilien venind în ajutorul 
contelui, domnul are dreptate. Aminteşte-ţi ce ne-a spus de 
atâtea ori bunul nostru părinte: „Nu un englez ne-a dăruit 
fericirea aceasta.” 

Monte-Cristo tresări. 


— Ce vă spunea tatăl dumneavoastră... Domnule 
Morrel...? 

— Tatăl meu, domnule, vedea în acţiunea aceasta un 
miracol. Tata credea într-un binefăcător ieşit pentru noi din 
mormânt. Superstiţia aceasta era mişcătoare şi, deşi nu 
credeam în ea, nu-mi trecea prin minte să distrug credinţa 
din inima lui nobilă. De aceea, de câte ori n-a visat el, 
rostind încet un nume de prieten scump, un nume de 
prieten pierdut; iar când a fost pe punctul de a muri, când 
apropierea eternității dăduse spiritu-lui său ceva din 
iluminarea mormântului, gândul care nu fusese până atunci 
decât o îndoială deveni o convingere, iar ultimele cuvinte 
rostite în clipa morţii au fost acestea: „Maximilien, era 
Edmond Dantes!” 

Paloarea contelui, care sporea într-una de câteva secunde, 
deveni în-fricoşetoare, tot sângele îi năvălise în inimă; nu 
putea să vorbească; scoase ceasul ca şi cum ar fi uitat ora, 
îşi luă pălăria, prezentă doamnei Herbault un compliment 
brusc, încurcat, şi, strângând mâinile lui Emmanuel şi ale 
lui Maximilien, spuse: 

— Doamnă, îngăduiţi-mi să mai vin din când în când 
pentru a vă înfăţişa omagiile mele. Mi-e dragă casa 
dumneavoastră şi vă sunt recunoscă-tor pentru felul în care 
m-aţi primit, căci pentru prima oară, de ani de zile, am uitat 
de trecerea timpului. 

Şi ieşi cu paşi mari. 

— Contele acesta de Monte-Cristo e un om ciudat, spuse 
Emmanuel. 

— Da, răspunse Maximilien, dar cred că are o inimă 
admirabilă şi sunt sigur că ne iubeşte. 

— Şi eu sunt sigură, spuse Julie; glasul lui m-a pătruns în 
inimă, iar în două sau trei rânduri am avut impresia că nu-l 
auzeam pentru întâia oară. 


Capitolul XIV Pyram şi Thisbee 


Pe două treimi ale foburgului Saint-Honore, în spatele unui 
palat mai frumos decât toate celelalte locuinţe ale bogatului 
cartier, se întinde o grădină vastă, ai cărei castani stufoşi 
întrec zidurile enorme, înalte ca nişte parapete, lăsându-şi 
florile trandafirii şi albe să cadă, când vine primăvara, în 
două vase de piatră scobită, aşezate paralel pe doi pilaştri 
dreptunghiulari, în care e fixată o poartă de fier de pe 
timpul lui Ludovic al XIII-lea. 

Grandioasa intrare e condamnată, în ciuda splendidelor 
muşcate care cresc în cele două vase şi care îşi leagănă în 
vânt frunzele mamorcene şi florile purpurii de pe vremea 
când proprietarii palatului - şi lucrul datează demult - s-au 
restrâns la posesiunea palatului, a curţii, plantate cu arbori, 
ce dă spre foburg şi a grădinii închise de poarta care 
răspundea altădată în magnifica grădină de legume, de un 
pogon întindere, anexată proprietăţii. Dar demonul banilor, 
trăgând o linie, adică o stradă, la extremitatea grădinii de 
legume, iar strada având, înainte de a exista, graţie unei 
plăci de fier cafenii, un nume, ei se gândiră că pot să vândă 
grădina de legume pentru a clădi la stradă şi a face 
concurenţă marii artere pariziene care se numeşte foburgul 
Saint-Honore. 

Dar, în materie de afaceri, omul propune şi banul dispune; 
strada botezată muri în leagăn. Cumpărătorul grădinii de 
legume, după ce o plăti în întregime, nu putu să găsească 
pe cineva pentru a o revinde cu suma pe care 0 voia şi, 
aşteptând o urcare de preţ care să-l despăgubească într-o 
zi sau într-alta de pierderile suferite şi de capitalul 
imobilizat, se mulţumi, să închirieze locul unor precupeţi 
pentru suma de cinci sute de franci pe an. 

Banii erau plasați cu unu şi jumătate la sută, ceea cenue 
mult în vremurile noastre când atâţia oameni îi plasează cu 
cincizeci şi totuşi găsesc că banii dau un venit sărac. 

Cu toate acestea, cum am spus, poarta grădinii care, 
altădată, dădea spre grădina de legume, e condamnată, iar 
rugina îi roade balamalele; mai mult decât atât: pentru ca 


nevrednicii precupeţi să nu întineze cu privirile lor vulgare 
interiorul domeniului aristocratic, un paravan de scânduri e 
aplicat gratiilor până la înălţimea de şase picioare. E drept 
că scândurile nu sunt aşa de bine legate încât să nu se 
poată strecura printre crăpături o privire furişă; dar casa e 
o casă severă şi nu se teme de indiscreţii. 

În grădina de legume, în loc de varză, morcovi, ridichi, 
mazăre şi pepeni, creşte lucernă înaltă, singura cultură 
care trădează locul părăsit. O portiţă scundă, răspunzând 
spre strada proiectată, lasă loc liber pe terenul împrejmuit 
de ziduri, părăsit de locatari din pricina aridităţii lui şi care 
de opt zile, în loc să producă unu şi jumătate la sută, ca în 
trecut, nu mai produce nimic. 

Dinspre partea palatului, castanii de care am pomenit 
încoronează zidul, ceea ce nu împiedică alţi arbori stufoşi şi 
înfloriţi să-şi strecoare printre goluri crengile lacome de 
aer. Într-un ungher, unde frunzişul devine aşa de stufos 
încât lumina abia poate pătrunde, o bancă de piatră şi 
câteva scaune de gradină indică un loc de adunare sau 
refugiu preferat al vreunui locuitor al palatului situat la o 
sută de paşi şi pe care abia îl zăreşti prin parapetul de 
verdeață ce-l înconjură. În sfârşit, alegerea refugiului 
misterios e justificată totodată de absenţa soarelui, de 
răcoarea plăcută chiar în zilele cele mai dogoritoare ale 
verii, de ciripitul păsărilor şi de depărtarea casei şi a străzii, 
adică a afacerilor şi a zgomotului. 

În amurgul uneia din cele mai fierbinţi zile pe care 
primăvara le hărăzise până atunci locuitorilor Parisului, se 
aflau pe banca de piatră o carte, o umbrelă, un coş de lucru 
şi o batistă de olandă cu broderie începută. Nu departe de 
bancă, lângă poartă, în faţa scândurilor, cu privirea 
apropiată de paravanul cu crăpături, o tânără femeie îşi 
afunda ochii în grădina pustie pe care o cunoaştem. 

Aproape în acelaşi moment, portiţa terenului se închidea 
fără zgomot şi un tânăr înalt, viguros, îmbrăcat cu o bluză 
de culoare gălbuie, cu o şapcă de catifea, dar ale cărui 


mustăţi, a cărui barbă şi al cărui păr negru, extrem de 
îngrijit, nu se prea potriveau cu veşmântul popular, se 
îndrepta cu paşi zoriţi spre poarta cea mare, după ce 
aruncase o privire în juru-i ca să se asigure că nu-l 
pândeşte nimeni. 

La vederea celui pe care îl aştepta, dar probabil nu cu 
îmbrăcămintea aceasta, fata se sperie şi se trase înapoi. 

Şi totuşi, prin crăpăturile porţii, tânărul cu privirea aceea 
care nu aparţine decât amanţilor, văzuse fluturând rochia 
albă şi centura lungă, albastră. Se repezi spre peretele de 
scânduri şi, lipindu-şi gura de o deschizătură, spuse: 

— Nu-ţi fie frică Valentine, eu sunt. 

Fata se apropie. 

— O, dragul meu, spuse ea, de ce ai venit aşa de târziu 
astăzi? Ştii că se ia masa devreme şi că am avut nevoie de 
multă diplomaţie şi dibăcie pentru a scăpa de mama mea 
vitregă, care mă pândeşte, de camerista care mă spionează 
şi de fratele meu care mă necăjeşte, pentru a veni să lucrez 
aici, să lucrez la broderia care mi-e frică că nu se va 
termina aşa curând? După ce îţi vei fi scuzat întârzierea, ai 
să-mi spui ce e cu costumul acesta pe care ai avut capriciul 
să-l îmbraci şi din cauza căruia nu te-am recunoscut. 

— Scumpa mea Valentine, spuse tânărul, eşti mai presus 
de dragostea mea pentru a îndrăzni să-ţi vorbesc şi, totuşi, 
ori de câte ori te văd, simt nevoia să-ţi spun că te ador, 
pentru ca ecoul cuvintelor mele să-mi dezmierde inima 
când nu te mai văd. Acum îţi mulţumesc pentru dojana ta: 
este fermecătoare, căci ea îmi dovedeşte nu îndrăznesc să 
spun că mă aşteptai, dar că te gândeai la mine. Voiai să ştii 
cauza întârzierii şi motivul deghizării; ţi le voi spune şi 
nădăjduiesc că le vei scuza: mi-am ales o meserie. 

— O meserie? Ce vrei să spui, Maximilien? Suntem într- 
atâta de fericiţi, încât să glumeşti cu lucrurile care ne 
privesc? 

— O, ferească Dumnezeu să glumesc cu ceea ce este viaţa 
mea, zise tânărul. Dar, obosit să mai bat câmpii şi să 


escaladez zidurile, înfricoşat serios de temerea pe care mi- 
ai strecurat-o serile trecute că tatăl tău mă va judeca într-o 
zi ca hoţ, ceea ce ar compromite onoarea întregii armate 
franceze, nu mai puţin înfricoşat de teama că lumea se va 
mira văzând că un căpitan de spahii dă mereu târcoale 
terenului acesta unde nu se găseşte nici cea mai mică 
citadelă de asaltat sau cel mai mic fort de apărat, m-am 
făcut cultivator şi am adoptat costumul profesiunii mele. 

— Ce nebunie! 

— Dimpotrivă, cred că e lucrul cel mai cuminte pe care l- 
am făcut în viaţă, căci el ne dă toată liniştea. 

— Explică-te. 

— Uite, am fost la proprietarul terenului acestuia, 
contractul cu vechii locatari expirase şi i l-am luat eu cu 
chirie. Toată lucerna pe care o vezi e a mea, Valentine, 
nimic nu mă împiedică să-mi construiesc o colibă în fân şi să 
trăiesc de-acum încolo la douăzeci de paşi de tine. Oh, nu 
pot să-mi înfrânez bucuria şi fericirea! Îţi închipui, 
Valentine, că lucrurile acestea se pot plăti? Cu neputinţă, 
nu-i aşa? Ei bine, toată fericirea, tot norocul, toată bucuria 
aceasta, pentru care mi-aş fi dat zece ani din viaţă, mă 
costă - ghiceşti cât? 

— Cinci sute de franci pe an, plătibili trimestrial. Precum 
vezi, nici o teamă de-acum încolo. Mă găsesc la mine acasă, 
pot să pun scări lângă zidul meu şi să privesc pe deasupra 
şi am dreptul, fără teamă că vreo patrulă mă va deranja, să- 
ţi spun că te iubesc, atâta vreme cât mândria ta nu va fi 
jignită auzind cuvântul acesta ieşit din gura unui biet 
muncitor cu bluză şi cu şapcă. 

Valentine scoase un strigăt de plăcută surpriză, apoi spuse 
cu tristeţe, ca şi cum un nor invidios acoperise subit raza de 
soare ce-i ilumina inima: 

— Vai, Maximilien, acum vom fi prea liberi, vom abuza de 
siguranţa noastră şi siguranţa noastră ne va fi fatală. 

— Draga mea, poţi să-mi spui asta mie care, de când te 
cunosc, îţi dovedesc în fiecare zi că mi-am subordonat 


gândurile şi viaţa vieţii şi gândurilor tale? Ce ţi-a dat 
încredere în mine? Fericirea mea, nu-i aşa? Când mi ai spus 
că un vag instinct te încredința că treci printr-o mare 
primejdie, mi-am pus tot devotamentul în serviciul tău, fără 
a-ţi cere altă răsplată decât fericirea de a te servi. Ţi-am dat 
de atunci prilejul, printr-un cuvânt, printr-un semn, să-ţi 
pară rău că m-ai remarcat pe mine printre cei care ar fi fost 
fericiţi să moară pentru tine? Mi-ai spus, biată copilă, că 
eşti logodită cu domnul d'Epinay, că tatăl tău a hotărât 
legătura aceasta, cu alte cuvinte că e sigură, căci tot ce 
vrea domnul de Villefort se întâmplă neapărat. Eu am 
rămas în umbră, aşteptând totul, nu de la voinţa mea, nu de 
la a ta, ci de la întâmplările Providenţei, ale lui Dumnezeu şi 
cu toate acestea mă iubeşti, ţi-a fost milă de mine, Valentine 
şi mi-ai spus, îţi mulţumesc pentru cuvântul dulce pe care 
nu-ţi cer decât să mi-l repeţi din când în când şi care mă 
face să uit totul. 

— Şi aceasta ţi-a dat curaj, Maximilien, aceasta mă face 
totdeodată foarte fericită şi foarte nefericită, astfel că mă 
întreb deseori care viaţă e mai bună: mâhnirea pe care mi-o 
pricinuia altădată asprimea mamei mele vitrege şi 
preferința oarbă pentru copilul ei sau fericirea plină de 
primejdii pe care o gust când te văd. 

— Primejdie? Exlamă Maximilien, poţi să rosteşti un 
cuvânt aşa de tare şi de nedrept? Ai văzut vreodată un sclav 
mai supus decât mine? Mi-ai îngăduit să-ţi vorbesc din când 
în când, Valentine, dar mi-ai interzis să te urmez. M-am 
supus. De când am găsit mijlocul să mă furişez aici, să 
vorbesc cu tine prin poartă aceasta, să fiu aşa de aproape 
de tine fără să te văd, am cerut eu vreodată - spune-mi - să 
ating poala rochiei tale printre zăbrele? Am făcut eu vreun 
pas pentru a sări zidul, obstacol ridicol în calea tinereţii şi-a 
forţei mele? Niciodată o dojană pentru asprimea ta, 
niciodată o dorinţă rostită cu glas tare; m-am ţinut de 
cuvânt ca un cavaler din trecut. Mărturiseşte, ca să nu te 
cred nedreaptă. 


— Este adevărat, şopti Valentine, trecând printre cele 
două scânduri vârful unuia dintre degetele ei subţiri, de 
care Maximilien îţi apropie buzele, este adevărat, eşti un 
prieten cinstit. Dar nu ai procedat astfel decăt în interesul 
tău, dragul meu Maximilien. Ştiai bine că, din clipa în care 
sclavul va deveni pretenţios, ar pierde totul. Mi-ai făgăduit 
prietenia unui frate, mie, care nu am prieteni, mie, pe care 
tatăl meu mă uită, pe care mama mea vitregă mă persecută 
şi care nu am ca mângâiere decât pe bătrânul nemişcat, 
mut, îngheţat, a cărui mână nu-mi poate strânge mâna, 
care nu-mi poate vorbi decât cu ochii şi a cărui inimă bate, 
fără îndoială, pentru mine cu rămăşiţele căldurii ei. 
Batjocura amară a soartei care mă face duşmană şi victimă 
a tuturor celor ce sunt mai tari decât mine şi care îmi dă un 
cadavru ca sprijin şi prieten! Oh, Maximilien, îţi repet, sunt 
foarte nefericită şi faci bine că mă iubeşti pentru mine, nu 
pentru tine. 

— Valentine, răspunse tânărul cu profundă emoție, nu voi 
spune că te iubesc doar pe tine pe lume, căci îi iubesc şi pe 
sora şi pe cumnatul meu, însă cu o dragoste blândă, calmă, 
care nu seamănă câtuşi de puţin cu sentimentele ce încerc 
pentru tine când mă gândesc la tine, sângele meu 
clocoteşte, pieptul se umflă, inima mi se zbate, dar voi 
întrebuința forţa, înflăcărarea, puterea aceasta 
supraomenească, iubindu-te numai până în ziua când îmi 
vei spune să le pun în serviciul tău. Se zice că domnul Franz 
d'Epinay va mai lipsi un an. Într-un an, câte şanse ne pot 
sluji, câte evenimente ne pot ajuta! Să nădăjduim deci, 
speranţa e aşa de bună şi plăcută! Dar până atunci, tu, 
Valentine, care îmi reproşezi egoismul, ce ai fost pentru 
mine? Statuia frumoasă şi rece a pudicei Venere. Ce mi-ai 
făgăduit în schimbul devotamentului, supunerii, rezervei? 
Nimic. Ce mi-ai dăruit? Prea puţin. Îmi vorbeşti de domnul 
d'Epinay, logodnicul tău şi suspini la gândul că vei fi într-o zi 
a lui. Valentine, asta e tot cei ai în suflet? Cum, eu îţi pun 
viaţa mea la dispoziţie, îţi dau sufletul meu, îţi dăruiesc 


până şi cea mai neînsemnată bătaie a inimii mele şi când eu 
sunt cu totul al tău, când îmi spun în şoaptă că voi muri 
dacă te pierd, tu nu te în-spăimânţi decât la gândul că vei 
aparţine altuia? O, Valentine, Valentine, dacă aş fi în locul 
tău, dacă m-aş simţi iubit aşa cum tu eşti sigură că te 
iubesc, mi-aş fi trecut de o sută de ori mâna printre gratiile 
acestei porţi şi aş fi strâns mâna bietului Maximilien, 
spunându-i: „A ta, numai a ta, Maximilien, pe lumea aceasta 
şi pe cealaltă”. 

Valentine nu răspunse nimic, dar tânărul o auzi suspinând 
şi plângând. 

Reacţia lui fu promptă. 

— O, Valentine, Valentine uita cuvintele mele, dacă în ele a 
fost ceva care să te poată jigni. 

— Nu, spuse ea, ai dreptate, dar nu vezi că sunt o biată 
fiinţă părăsită, într-o casă aproape străină, căci tatăl meu 
îmi este aproape un străin, iar voinţa mea a fost zdrobită în 
zece ani, zi cu zi, ceas cu ceas, minut cu minut, de voinţa de 
fier a stăpânilor care mă apasă? Nu vede nimeni ce sufăr şi 
n-am spus nimănui afară de tine. În aparenţă şi în ochii 
întregii lumi, toţi sunt buni cu mine, toţi sunt afectuoşi. În 
realitate, toţi sunt ostili. Lumea spune: „Domnul de Villefort 
e prea grav şi prea sever ca să fie deosebit de drăgăstos cu 
fiica sa. Ea a avut însă cel puţin norocul să găsească în 
doamna de Villefort o a doua mamă.” Ei, bine, lumea se 
înşeală, părintele meu mă părăseşte cu indiferenţă, iar 
mama mea vitregă mă urăşte cu o înverşunare cu atât mai 
cumplită, cu cât o învăluie într-un zâmbet etern. 

— Te urăşte, Valentine? Cum te poate uri? 

— O, dragul meu, sunt nevoită să mărturisesc că duşmănia 
împotriva mea se trage dintr-un sentiment aproape natural. 
Ea îşi adoră fiul, pe fratele meu Edouard. 

— Ei şi? 

— Şi mi se pare bizar să amestec, în ceea ce spuneam, o 
chestie de bani. Ei bine, dragul meu, cred că ura ei vine de 
aici. Deoarece ea n-a avut avere, deoarece eu sunt de pe 


acum bogată, iar averea mea va fi mai mult decât dublată 
cu aceea a domnului şi doamnei de Saint-Meran, care îmi va 
reveni într-o zi - ei bine, cred că ea este invidioasă. 
Doamne, dacă aş putea să-i dau jumătate din această avere 
şi să mă simt la domnul Villefort ca o fiică în casa părintelui 
ei, aş face-o pe loc! 

— Biata Valentine! 

— Da, mă simt înlănţuită şi în acelaşi timp mă simt aşa de 
slabă, încât am impresia că legăturile acestea mă susţin şi 
că mi-e frică să le rup. De altminteri, tatăl meu nu e omul 
ale cărui ordine să le poţi înfrânge fără a fi pedepsit: ele 
puternic împotriva mea, ar fi în contra ta, ar fi chiar contra 
regelui, căci îl ocroteşte un trecut fără pată şi o situaţie 
aproape inatacabilă. O, Maximilien, îţi jur, nu lupt, deoarece 
mă tem tot atât cât şi tine să nu cad zdrobită în luptă. 

— Dar, Valentine, reluă Maximilien, de ce deznădăjduieşti 
astfel şi vezi viitorul mereu întunecat? 

— Dragul meu, pentru că îl judec prin prisma trecutului. 

— Uite, dacă eu nu sunt o partidă ilustră din punct de 
vedere aristocratic, aparţin totuşi, în multe privinţe, lumii 
tale. Timpul în care în Franţa erau două Franţe s-a dus, cele 
mai înalte familii ale monarhiei s-au topit în familiile 
Imperiului: aristocrația de spadă s-a unit cu nobilimea 
puştii. Ei, bine, eu aparţin acesteia din urmă: am un viitor 
frumos în armată, mă bucur de o situaţie limitată, dar 
independentă; în sfârşit, memoria părintelui meu e 
venerată în ţara noastră, ca a unuia dintre cei mai cinstiţi 
negustori din câţi au existat. Spun ţara noastră, Valentine, 
pentru că şi tu eşti oarecum din Marsilia. 

— Nu vorbi de Marsilia, Maximilien. Singur cuvântul 
acesta îmi aduce aminte de buna mea mamă, îngerul pe 
care toată lumea l-a regretat şi care, după ce a vegheat 
asupra fiicei sale în timpul scurtei şederi pe pământ, 
veghează încă asupra ei - nădăjduiesc cel puţin - de-a 
lungul şederii ei eterne în cer. O, dacă biata mama ar trăi, 


nu m-aş teme de nimic, Maximilien, i-aş spune că te iubesc 
şi ea ne-ar ocroti. 

— Valentine, dacă ea ar trăi, nu te-aş fi cunoscut, desigur, 
căci ai spus că ai fi fericită dacă ca ar trăi, iar Valentine fiind 
fericită, m-ar privi cu dispreţ de pe înălţimea măreției sale. 

— Dragul meu, exclamă Valentine, acum eşti tu nedrept... 
Dar spune-mi... 

— Ce vrei să-ţi spun? Întrebă Maximilien văzând că şovăie. 

— Spune-mi, continuă fata, dacă pe vremuri, la Marsilia, a 
fost vreun prilej de neînțelegere între tatăl tău şi al meu? 

— Nu ştiu, răspunse Maximilien, afară poate de cazul în 
care tatăl tău era un partizan mai mult decât zelos al 
Bourbonilor, iar al meu era un om devotat împăratului. Îmi 
închipui că aceasta a fost singura neînțelegere dintre ei. 
Dar de ce mă întrebi, Valentine? 

— Îţi voi spune, spuse fata, căci trebuie să ştii totul. Era în 
ziua când în ziar a fost publicată numirea ta ca ofiţer al 
Legiunii de Onoare. Ne aflam toţi la bunicul meu, domnul 
Noirtier şi era şi domnul Danglars, ştii, bancherul ai cărui 
cai erau cât pe-aci să ucidă alaltăieri pe mama şi pe fratele 
meu. Citeam ziarul cu glas tare bunicului, în timp ce ei 
vorbeau despre căsătoria domnişoarei Danglars. Când 
ajunsei la pasajul care te privea şi pe care îl mai citisem - 
căci îmi comunicaseşi din ajun vestea bună —, când ajunsei, 
Zic, la pasajul care te privea, eram foarte fericită... Dar şi 
tremuram la gândul că trebuia să pronunţ cu glas tare 
numele tău şi cu siguranţă că l-aş fi omis de nu mă temeam 
să nu se interpreteze greşit tăcerea mea mi-adunai deci tot 
curajul şi citii. 

— Scumpă Valentine! 

— De îndată ce a auzit numele tău, tatăl meu a întors 
capul. Eram aşa de încredinţată (vezi, ce nebună sunt!) că 
toată lumea va fi izbită de numele acesta ca de o lovitură de 
trăsnet, încât mi se păru că-l văd pe tata tresărind şi chiar 
(a fost însă o iluzie, sunt sigură), chiar pe domnul Danglars. 


— Morrel? Întrebă tata. Ia stai (îşi încruntă sprâncenele). 
N-o fi unul din Morreli de la Marsilia, unul din acei 
bonapartişti înverşunaţi care ne au dat atâta de furcă în 
1815? 

— Da, răspunse domnul Danglars, mi se pare că este chiar 
fiul fostului armator. 

— Adevărat, spuse Maximilien. Şi ce a răspuns tatăl tău, 
Valentine? 

— O, ceva groaznic, pe care nu îndrăznesc să ţi-l repet! 

— Hai, spune-mi, stărui Maximilien, zâmbind. 

— Împăratul lor, a continuat el încruntând sprâncenele, 
ştia să-i pună la locul lor pe fanaticii aceştia: îi numea carne 
de tun şi acesta era singurul nume pe care îl meritau. Văd 
că noua stăpânire repune în vigoare principiul acesta 
salutar. Dacă n-ar fi să păstreze Algeria fie şi pentru atâta, 
aş felicita stăpânirea, măcar că ne costă cam scump. 

— Adevărat, o concepţie politică destul de brutală, spuse 
Maximilien. Dar nu roşi, scumpă prietenă, de cele spuse de 
domnul de Villefort. Bravul meu părinte nu era cu nimic mai 
prejos decât părintele tău în privinţa aceasta şi repeta 
întruna: „De ce Împăratul, care face lucruri aşa de 
frumoase, nu face un regiment de judecători şi de avocaţi, 
să-i trimită în prima linie?” Precum vezi, scumpă prietenă, 
partidele se aseamănă prin pitorescul expresiei şi prin 
blândeţea gândirii. Dar ce a spus domnul Danglars după 
această ieşire a procurorului regal? 

— O, ela început să râdă, cu râsul lui viclean, care îi e 
caracteristic şi pe care eu îl găsesc feroce, pe urmă s-au 
ridicat şi au plecat. Văzui abia atunci că bunul meu bunic 
era foarte agitat. Trebuie să-ţi spun, Maximilien, că numai 
eu ghicesc agitaţiile bietului paralitic şi bănuiam că discuţia 
care avusese loc în faţa lui (căci nu mai e luat în seamă 
bietul bunic!) îl impresionase puternic, deoarece se vorbise 
de rău despre împăratul său şi deoarece, pare-se, el a fost 
un fanatic al împăratului. 


— Într-adevăr, spuse Maximilien, e unul din numele 
cunoscute ale Imperiului: a fost senator şi, după cum ştii, 
sau după cum nu ştii, a participat la aproape toate 
conspiraţiile bonapartiste de sub Restauraţie. 

— Da, aud uneori vorbindu-se în şoaptă despre lucrurile 
acestea, care mi se par ciudate: bunicul bonapartist, 
părintele regalist; în sfârşit, ce vrei?... Mă întorsei deci spre 
el. Mi-arătă ziarul cu privirea. 

— Ce ai, papa? Îl întrebai; eşti mulţumit? 

Îmi făcu semn din cap că da. 

— De cele ce a spus tata? Întrebai eu. 

Făcu semn că nu. 

— De cele ce a spus domnul Danglars? 

Făcu semn iar că nu. 

— De faptul că domnul Morrel - n-am îndrăznit să spun 
Maximilien - e numit ofiţer al Legiunii de Onoare? 

Făcu semn că da. 

— Îţi poţi închipui, Maximilien? Era mulţumit că ai fost 
numit ofiţer al Legiunii de Onoare, el care nu te cunoaşte. 
Poate e o nebunie la el, căci se zice că dă în mintea 
copilului, mie însă mi-e tare drag pentru acest dar al lui. 

— Ciudat, gândi Maximilien. Tatăl tău mă urăşte, în timp 
ce bunicul dimpotrivă... Curioase lucruri iubirile şi 
duşmăniile de partid! 

— Sst! Strigă deodată Valentine. Ascunde-te, fugi, vine 
cineva. 

Maximilien se repezi la o cazma şi începu să dea peste cap, 
fără milă, lucerna. 

— Domnişoară! Domnişoară! Strigă un glas de dincolo de 
copaci, doamna de Villefort vă caută peste tot şi vă cheamă, 
e o vizită în salon. 

— O vizită? Întrebă Valentine agitată, cine ne face vizita? 

— Un nobil mare, un prinţ după cât se spune, domnul 
conte de Monte-Cristo! 

— Vin, strigă Valentine. 


Numele îl făcu să tresară, în partea cealaltă a porţii, pe cel 
căruia cuvântul vin al Valentinei îi servea de despărţire la 
sfârşitul fiecărei întrevederi. 

— Aha, îşi spuse Maximilien pe gânduri, apăsând în cazma, 
contele de Monte-Cristo îl cunoaşte, aşadar, pe domnul de 
Villefort? 


Capitolul XV Toxicologie 


Într-adevăr, domnul conte de Monte-Cristo sosise la 
doamna de Villefort cu intenţia de a înapoia domnului 
procuror general vizita pe care i-o făcuse şi, se înţelege, la 
auzul numelui său toată casa fusese cuprinsă de emoție. 

Doamna de Villefort care se afla în salon când fu anunţat 
contele, chemă îndată pe fiul ei pentru ca el să repete 
mulţumirile sale contelui, iar Edouard care, de două zile, 
auzise vorbindu-se întruna despre marele personaj, se 
grăbi să alerge, nu din supunere faţă de mamă, nici pentru 
a mulţumi contelui, ci din curiozitate şi pentru a face vreo 
observaţie care să-i dea prilejul să poată plasa vreuna din 
răutăţile ce o sileau pe mama sa să spună: „Răutăcios copil! 
Dar merită iertarea, căci are atâta spirit”. 

După primele politeţi de rigoare, contele se interesă de 
domnul de Villefort. 

— Soţul meu cinează la domnul Cancelar, răspunse tânăra 
femeie, a plecat chiar adineauri şi va regreta, sunt sigură, 
că a fost lipsit de fericirea de a vă vedea. 

Doi musafiri care îl precedaseră pe conte în salon şi care 
nu-l pierdeau din ochi, se retraseră după timpul obligatoriu 
cerut de politeţe şi de curiozitate totodată. 

— Ascultă, ce face sora ta Valentine? Îl întreabă doamna 
de Villefort pe Edouard. Să i se dea de veste, pentru a avea 
cinstea s-o prezint domnului conte. 

— Aveţi o fiică, doamnă? Întrebă contele, de bună seamă 
că e mică de tot. 


— E fiica domnului de Villefort, răspunse tânăra femeie, o 
fată de măritat, o fiinţă înaltă şi frumoasă. 

— Dar melancolică, întrerupse tânărul Edouard, 
smulgând, pentru a-şi face un moţ la pălărie, penele cozii 
unui splendid papagal ce striga de durere cocoţat pe 
prăjina sa aurită. 

Doamna de Villefort se mărgini să spună: 

— Tăcere, Edouard! Tânărul acesta zăpăcit aproape că are 
dreptate şi repetă ceea ce de multe ori m-a auzit spunând 
cu durere, căci domnişoara de Villefort are, în ciuda tuturor 
încercărilor ce le facem pentru a o distra, un caracter trist 
şi o dispoziţie posomorâtă, care, de multe ori, strică efectul 
frumuseţii sale. Dar de ce nu vine? Edouard, du-te de vezi 
ce este. 

— Pentru că e căutată acolo unde nu-i. 

— Unde e căutată? 

— La bunicul Noirtier. 

— Şi crezi că nu e acolo? 

— Nu, nu, nu, nu, nu e acolo! Răspunse Edouard, 
fredonând. 

— Dar unde e? Dacă ştii, spune. 

— E sub castanul cel mare, continuă răutăciosul băiat, 
întinzându-i, în ciuda strigătelor mamei, muşte vii 
papagalului care părea foarte ahtiat după soiul acesta de 
vânat. 

Doamna de Villefort întinse mâna să sune pentru a indica 
servitoarei locul unde ar găsi-o pe Valentine, când fata 
intră. Ea părea într-adevăr tristă şi, privind-o cu atenţie, ai 
fi putut să vezi în ochii ei urme de lacrimi. 

Valentine pe care, purtaţi de repeziciunea povestirii, am 
prezentat-o cititorilor noştri fără să o descriem, era o fată 
înaltă şi zveltă, în vârstă de 19 ani, cu păr castaniu, deschis, 
cu ochi albaştri, cu mersul molatec, pătruns de acea 
delicată distincţie care o caracteriza pe mama ei. Mâinile-i 
albe şi subţiri, gâtul de culoarea sidefului, obrajii nuanţaţi 
în culori fugitive îi dădeau la prima vedere aerul uneia din 


acele frumoase englezoaice care au fost comparate poetic, 
pentru ţinuta lor, cu lebedele care se oglindesc în apă. 

Intră deci şi, văzându-l lângă mama sa pe străinul de care 
auzise vorbindu-se atâta, salută fără mofturi de fată şi fără 
să-şi plece ochii, cu o graţie care spori atenţia contelui. 

Acesta se sculă. 

— Domnişoara de Villefort, fiica mea, spuse doamna de 
Villefort aplecându-se pe sofa şi arătând-o cu mâna pe 
Valentine. 

— Şi domnul conte de Monte-Cristo, regele Chinei, 
împăratul Cochinchinei, spuse tânărul obraznic, aruncând o 
privire piezişă surorii sale. 

Doamna de Villefort se îngălbeni şi fu pe punctul să se 
enerveze pe pacostea care răspundea la numele de 
Edouard. 

Contele zâmbi însă şi păru că-l priveşte pe copil cu 
simpatie, ceea ce o bucură şi o entuziasmă nespus pe 
mamă. 

— Doamnă, reluă contele conversaţia, uitându-se rând pe 
rând la doamna de Villefort şi la Valentine, n-am mai avut 
cinstea să vă văd undeva pe dumneavoastră şi pe 
domnişoara? Mă gândeam încă de adineauri, iar când 
domnişoara a intrat, am avut parcă o licărire în plus zvârlită 
peste o amintire confuză, iertaţi-mi cuvântul. 

— Nu cred, domnule, domnişoarei de Villefort îi place 
foarte puţin lumea şi ieşim rareori, spuse tânăra femeie. 

— De aceea nu în lume am văzut-o pe domnişoara, pe 
dumneavoastră, doamnă şi pe încântătorul ştrengar. Lumea 
pariziană mi-e de altminteri absolut necunoscută, căci, cred 
că am avut onoarea să vă spun, mă aflu la Paris doar de 
câteva zile. Nu, dacă îmi permiteţi să-mi reamintesc... 
Staţi... 

Contele duse mâna la frunte ca pentru a-şi concentra toate 
amintirile. 

— Nu, în altă parte..., în... Nu ştiu... Dar am impresia că 
amintirea aceasta e nedespărţită de un soare frumos şi o 


sărbătoare religioasă... Domnişoara ţinea flori în mână, 
copilul alerga după un păun frumos într-o grădină, iar 
dumneavoastră vă aflaţi sub o boltă de viţă... Ajutaţi-mă; 
lucrurile pe care vi le spun nu vă reamintesc nimic? 

— Nu, răspunse doamna de Villefort, şi, totuşi, cred că 
dacă vă întâlneam undeva, amintirea dumneavoastră mi-ar 
fi rămas în memorie. 

— Poate că domnul conte ne-a întâlnit în Italia, spuse 
Valentine cu sfială. 

— Da, în Italia... E posibil. Aţi călătorit în Italia, 
domnişoară? 

— Doamna şi eu am fost acolo acum doi ani. Medicii se 
temeau pentru pieptul meu şi îmi recomandaseră aerul din 
Neapole. Am trecut prin Bologna, prin Perugia şi Roma. 

— A, adevărat, domnişoară! Exclamă Monte-Cristo, ca şi 
cum această simplă indicație ajungea să-i fixeze toate 
amintirile. Îmi amintesc că am avut onoarea să vă văd la 
Perugia în Joia Verde, în grădina hanului poştei, unde 
hazardul ne reunise, pe dumneavoastră, pe domnişoara, pe 
copil şi pe mine. 

— Îmi amintesc perfect Perugia, domnule şi hanul poştei şi 
sărbătoarea despre care îmi vorbiţi, spuse doamna de 
Villefort. Oricât mi-aş cerceta, însă, amintirile - şi mi-e 
ruşine de memoria mea slabă —, nu ştiu să fi avut onoarea 
de a vă vedea. 

— Ciudat că nici eu, adăugase Valentine, înălţându-şi ochii 
frumoşi spre Monte-Cristo. 

— A, eu îmi aduc aminte! Spuse Edouard. 

— Vă voi ajuta, doamnă, reluă contele. Ziua fusese 
dogorâtoare, aş-teptaţi caii care nu soseau din cauza 
serbării. Domnişoara s-a depărtat în fundul grădinii, iar 
băiatul a dispărut alergând după pasăre. 

— Am prins-o, mamă, ştii că i-am smuls trei pene din coadă 
- strigă Edouard. 

— Dumneavoastră, doamnă, aţi rămas sub bolta de viţă. 
Nu vă mai amintiţi că, în timp ce stăteaţi pe o bancă de 


piatră şi în timp ce, după cum v-am spus, domnişoara de 
Villefort şi fiul dumneavoastră lipseau, aţi vorbit multă 
vreme cu cineva? 

— Da, într-adevăr, spuse tânăra femeie roşind, mi-aduc 
aminte: cu un bărbat înfăşurat într-o manta lungă de lână... 
cu un medic, îmi pare. 

— Exact, doamnă: bărbatul acela eram eu. Locuiam de 15 
zile în han, îl vindecasem pe valetul meu de friguri şi pe 
hotelierul meu de gălbenare, astfel că eram privit ca un 
doctor mare. Am vorbit îndelung, doamnă, despre lucruri 
diferite, despre Perugino, Rafael, moravuri, costume, 
despre faimoasa aqua-tofana a cărei taină - vi se spusese, 
dacă, nu mă înşel - câteva persoane o păstrau încă la 
Perugia. 

— O, într-adevăr! Spuse repede doamna de Villefort cu o 
oarecare nelinişte, îmi amintesc. 

— Nu mai ştiu în amănunt ce mi-aţi spus, reluă contele cu 
linişte perfectă, dar mi-aduc foarte bine aminte că, 
împărtăşind în legătură cu mine eroarea generală, m-aţi 
consultat asupra sănătăţii domnişoarei de Villefort. 

— Dar, domnule, dumneavoastră eraţi cu adevărat medic, 
zise doamna de Villefort, deoarece aţi vindecat bolnavi. 

— Moliere sau Beaumarchais v-ar răspunde, doamnă, că 
tocmai pentru că nu eram medic, bolnavii mei s-au vindecat 
singuri. Eu vă voi spune doar că am studiat profund chimia 
şi ştiinţele naturale, însă numai ca amator. 

În momentul acela sunară orele şase. 

— E şase, spuse doamna de Villefort vădit agitată. 
Valentine, nu vrei să vezi dacă bunicul e gata pentru masă? 

Valentine se ridică şi, salutându-l pe conte, ieşi din cameră 
fără să rostească un cuvânt. 

— Vai, doamnă, nu cumva din cauza mea aţi concediat-o pe 
domnişoara de Villefort? Întrebă contele după plecarea 
Valentinei. 

— Câtuşi de puţin, se grăbi să răspundă tânăra femeie, dar 
e ora la care noi oferim domnului Noirtier trista masă care 


îi susţine trista existenţă. Ştiţi, domnule, în ce stare jalnică e 
părintele soţului meu? 

— Da, doamnă, mi-a vorbit domnul de Villefort. O paralizie, 
dacă nu mă înşel. 

— O, da, bietul bătrân nu se poate mişca deloc, numai 
sufletul mai veghează în maşina aceasta omenească, palidă 
şi plăpândă încă ca o lampă gata să se stingă. Dar, iertaţi- 
mă, domnule, că vă întreţin cu necazurile noastre. V-am 
întrerupt în momentul în care îmi spuneaţi că aţi fost un 
chimist iscusit. 

— Nu spuneam asta, doamnă, răspunse contele cu un 
zâmbet. Dimpotrivă, am studiat chimia, deoarece, 
hotărându-mă să trăiesc mai mult în Orient, am vrut să 
urmez exemplul regelui Mithridate. 

— Mithiridates, rex Ponticus, spuse ştrengarul, tăind 
siluete dintr-un album splendid, cel care se ospăta în 
fiecare dimineaţă cu o ceaşcă de otravă cu smântână. 

— Edouard! Copil răutăcios! Strigă doamna de Villefort, 
smulgând cartea mutilată din mâna fiului ei, eşti nesuferit, 
ne ameţeşti. Lasă-ne şi du-te după sora ta la bunicul 
Noirtier. 

— Albumul... Spuse Edouard... 

— Cum, albumul? 

— Da, vreau albumul... 

— De ce ai tăiat desenele? 

— Pentru că mă amuză. 

— Haide, pleacă! 

— Nu plec dacă nu mi se dă albumul, declară copilul, 
aşezându-se într-un jilţ mare, credincios obiceiului său de a 
nu ceda niciodată. 

— Ia-l şi lasă-ne în pace! Se învoi doamna de Villefort. 

Edouard luă albumul şi plecă însoţit de mama sa. 

Contele o urmări pe doamna de Villefort din ochi. 

„Să vedem dacă ea va închide uşa în urma lui”, murmură 
el. 


Doamna de Villefort închise uşa cu cea mai mare grijă 
după copil. Contele se făcu că nu observă. 

Apoi, mai aruncând o privire în juru-i, tânăra femeie se 
aşeză pe canapeluţă. 

— Permiteţi-mi să vă atrag atenţia, spuse contele cu 
voioşia pe care i-o cunoşteam, că sunteţi foarte severă cu 
fermecătorul ştrengar. 

— Trebuie, răspunse doamna de Villefort cu autoritate de 
mamă. 

— Domnul Edouard recita din Cornalius Nepos vorbind 
despre regele Mithridate şi l-aţi întrerupt la un citat care 
dovedeşte că dascălul său nu şi-a pierdut vremea cu el şi că 
fiul dumneavoastră e foarte avansat pentru vârsta lui. 

— Fapt este, domnule conte, răspunse mama uşor 
măgulită, că el e foarte inteligent şi că învaţă tot ce vrea. 
Are un singur cusur: e foarte voluntar. Dar, în legătură cu 
ce spunea el, credeţi că Mithridate recurgea la aceste 
precauţii şi că ele pot fi folositoare? 

— Cred aşa de mult, încât am recurs la ele ca să nu fiu 
otrăvit în trei rânduri, la Neapole, la Palermo şi la Smyrna, 
adică în trei ocazii când, fără această măsură de prevedere, 
mi-aş fi putut pierde viaţa. 

— Şi mijlocul v-a izbutit? 

— Perfect. 

— Da, este adevărat, mi-aduc aminte că mi-aţi mai povestit 
ceva asemănător la Perugia. 

— Serios? Spuse contele cu o uimire admirabil jucată, nu- 
mi aduc aminte. 

— Vă întrebam dacă otrăvurile au acelaşi efect şi aceeaşi 
putere asupra oamenilor de la nord şi de la sud şi mi-aţi 
răspuns că temperamentele reci şi limfatice ale 
septentrionalilor nu prezintă aceeaşi aptitudine ca natura 
bogată şi energică a celor din sud. 

— Adevărat, am văzut ruşi devorând, fără să fie stânjeniţi, 
substanţe vegetale care ar fi ucis cu siguranţă un napolitan 
sau un arab. 


— Credeţi, aşadar, că rezultatul ar fi mai sigur la noi decât 
în Orient şi că sub negurile şi ploile noastre un om s-ar 
deprinde mai lesne, decât la o latitudine mai caldă, cu 
absorbirea treptată a otrăvii? 

— Neapărat, bineînţeles însă că nu va fi apărat decât 
împotriva otrăvii cu care se va fi deprins. 

— Da, înţeleg. Şi cum v-aţi deprinde dumneavoastră, de 
exemplu, sau, mai bine-zis, cum v-aţi deprins? 

— Foarte uşor. Închipuiţi-vă că ştiaţi dinainte la ce otravă 
se va recurge contra dumneavoastră... Închipuiţi-vă că, de 
exemplu, otrava aceasta este brucina. 

— Brucina se extrage, mi se pare, din bruceea 
ferrugineea, spuse doamna de Villefort. 

— Exact, doamnă, răspunse Monte-Cristo, am impresia că 
mare lucru nu vă mai pot învăţa; primiţi complimentele 
mele: atare cunoştinţe sunt rare la femei. 

— O, mărturisesc, spuse doamna de Villefort, am o pasiune 
pentru ştiinţele oculte, care vorbesc imaginaţiei ca o poezie 
şi se rezolvă în cifre ca o ecuaţie algebrică. Dar continuaţi, 
vă rog, ceea ce îmi spuneţi mă interesează în gradul cel mai 
înalt. 

— Ei bine, reluă Monte-Cristo, închipuiţi-vă că, de 
exemplu, otrava aceasta e brucină şi că aţi lua un miligram 
în prima zi, două miligrame în a doua. După zece zile veţi fi 
luat un centigram, după douăzeci de zile, sporind cu un alt 
miligram, veţi avea trei centigrame, adică o doză pe care o 
veţi suporta fără neajunsuri şi care ar fi foarte periculoasă 
pentru o persoană ce n-ar fi luat aceleaşi precauţii ca 
dumneavoastră. În sfârşit, după o lună, bând apă din 
aceeaşi cană, veţi ucide persoana care a băut apa odată cu 
dumneavoastră, fără ca dumneavoastră să fi remarcat altfel 
decât printr-o simplă indispoziţie că o substanţă veninoasă 
fusese turnată acolo. 

— Altă contraotravă nu cunoaşteţi? 

— Nu cunosc. 


— Citisem deseori şi recitisem istoria lui Mithridate şi o 
socotisem un basm, spuse doamna de Villefort pe gânduri. 

— Nu, doamnă, contrar obiceiului istoriei este un adevăr. 
Dar ceea ce îmi spuneţi şi ceea ce mă întrebaţi nu sunt 
rezultatul unui capriciu, deoarece şi acum doi ani mi-aţi pus 
întrebări asemănătoare şi mi-aţi declarat că povestea lui 
Mithridate vă frământă de mult. 

— Într-adevăr, domnule, cele două studii favorite ale 
tinereţii mele au fost botanica şi mineralogia, iar apoi, când 
mai târziu am aflat că întrebuinţarea buruienilor explica 
deseori toată istoria popoarelor şi toată viaţa indivizilor din 
Orient, aşa cum florile explică toate gândurile amoroase, 
am regretat că nu sunt bărbat pentru a deveni un Flamei, 
un Fontana sau un Cabanis. 

— Cu atât mai mult, doamnă, cu cât orientalii nu se 
mărginesc, ca Mithridate, să-şi facă din otrăvuri o platoşă. 
Ei îşi fac din ele şi un pumnal, ştiinţa devine în mâinile lor 
nu numai o armă defensivă, dar de foarte multe ori şi una 
ofensivă, una serveşte împotriva suferințelor lor fizice, alta 
împotriva duşmanilor; cu opium, cu belladona, cu falsa 
angostură, cu lemn de şopârlă, ei adorm pe cei ce ar vrea 
să-i trezească. Nu există egipteancă, turcoaică sau 
grecoaică, denumite moaşă aici, care să nu ştie, în materie 
de chimie, atâta cât să buimăcească un medic şi, în materie 
de psihologie, atâta cât să înfricoşeze un duhovnic. 

— Serios? Exclamă doamna de Villefort, în ai cărei ochi 
sclipea un foc ciudat. 

— O, da! Continuă Monte-Cristo, dramele secrete ale 
Orientului se înnoadă şi se deznoadă astfel de la planta care 
face să iubeşti până la planta care ucide; de la băutura care 
deschide cerul până la aceea care afundă un om în infern. 
Sunt tot atâtea nuanţe câte capricii şi bizarerii există în 
firea omenească, fizică şi morală; mai mult, arta acestor 
chimişti ştie să acomodeze admirabil leacul şi răul la nevoile 
ei de dragoste sau la dorinţele ei de răzbunare. 


— Domnule, întrebă tânăra femeie, societăţile acestea 
orientale în mijlocul cărora aţi trăit sunt, aşadar, tot aşa de 
fantastice ca şi poveştile care ne vin din frumoasa lor ţară? 
Un om poate să fie suprimat acolo fără pedeapsă? Bagdadul 
sau Basora domnului Galland există în realitate? Sultanii şi 
vizirii care cârmuiesc aceste societăţi şi care formează ceea 
ce în Franţa se numeşte guvern sunt cu adevărat Harun-al- 
Raşizi şi Giafari care nu numai că iartă un otrăvitor, dar îl 
fac prim-ministru dacă crima a fost ingenioasă şi care, în 
acest caz, tipăresc istoria ei în litere de aur, ca să se 
distreze când se plictisesc? 

— Nu, doamnă, fantasticul nu mai există nici în Orient. 
Sunt şi acolo, deghizați sub alte nume şi ascunşi sub alte 
costume, comisari de poliţie, judecători de instrucţie, 
procurori regali şi experţi. Criminalii sunt spânzurați, 
decapitaţi şi traşi în ţeapă cu multă plăcere; dar aceştia, 
fraudatori îndemânatici, au ştiut să înşele justiţia 
omenească şi să asigure succesul isprăvilor lor prin 
combinaţii iscusite. La noi, un nătărău posedat de demonul 
urii sau lăcomiei, care are un duşman de distrus sau vreo 
rudă de anihilat, se duce la un băcan, îşi dă un nume fals 
care face să fie descoperit mai repede decât sub numele 
veritabil şi cumpără, sub pretextul că şoarecii nu-l lasă să 
doarmă, cinci până la şase grame de arsenic. Dacă e foarte 
îndemânatic, se duce la cinci sau la şase băcani şi este de 
cinci sau şase ori mai sigur recunoscut; apoi, după ce obţine 
otrava, administrează duşmanului sau rudei sale o doză de 
arsenic cu care ar ucide un mamut sau un mastodont şi 
care, fără motive, sileşte victima să scoată urlete ce pun tot 
cartierul în mişcare. Sosesc atunci o puzderie de agenţi de 
poliţie şi de jandarmi; se trimite după un medic care 
deschide mortul şi recoltează din stomac şi din măruntaie 
arsenicul cu lingura. A doua zi, o sută de ziare povestesc 
faptul cu numele victimei şi al ucigaşului. În seara aceea 
chiar băcanul sau băcanii vin să spună: „Eu am vândut 
domnului arsenicul.” Atunci criminalul nătâng e prins, e 


închis, interogat, confruntat, condamnat şi ghilotinat sau 

dacă e o femeie de oarecare rang, e închisă pe viaţă. Iată, 
doamnă, cum înţeleg chimia septentrionalii. Desrues era, 
totuşi, mai iscusit, trebuie să mărturisesc. 

— Ce vreţi, domnule, spuse tânăra femeie râzând, face 
omul ce poate. Nu toată lumea deţine secretul familiei 
Medicis sau Borgia. 

— Vreţi să vă spun, întrebă contele, de unde se trag toate 
aceste inepţii? În teatrele dumneavoastră, după cât am 
putut să judec citind piesele care se joacă, se văd totdeauna 
oameni care înghit conţinutul unei fiole sau muşcă piatra 
unui inel şi cad înţepeniţi. Peste cinci minute cortina se lasă, 
spectatorii se risipesc. Urmările crimei rămân necunoscute; 
nu se arată nici comisarul de poliţie cu eşarfă, nici caporalul 
cu cei patru oameni ai săi, astfel că multe minţi sărace se 
cred îndreptăţite să-şi spună că aşa decurg lucrurile. Ieşiţi 
însă puţin din Franţa, duceţi-vă fie la Alep, fie la Cairo, fie 
numai la Neapole sau la Roma şi veţi vedea trecând pe 
stradă oameni drepţi, sănătoşi şi rumeni, despre care 
Diavolul Şchiop dacă v-ar a-tinge cu mantaua ar putea să vă 
spună: „Domnul acesta e otrăvit de trei săptămâni şi într-o 
lună va fi mort.” 

— În cazul acesta, spuse doamna de Villefort, ei au găsit 
secretul faimoasei agqua-tofana care mi se spunea la Perugia 
că a fost pierdut. 

— O, doamnă, pierd oare vreodată ceva oamenii? Artele se 
deplasează şi fac ocolul lumii, lucrurile îşi schimbă numele, 
atâta tot şi fiinţa de rând se înşeală, rezultatul e însă 
totdeauna acelaşi. Otrava se îndreaptă în special asupra 
cutărui sau cutărui organ; una asupra stomacului, alta 
asupra creierului, alta asupra intestinelor. Otrava 
pricinuieşte o tuse, tusea un junghi sau o altă boală 
catalogată în cartea ştiinţei, ceea ce n-o împiedică să fie 
absolut ucigătoare şi chiar de n-ar fi, ar deveni, graţie 
leacurilor ce-i administrează medicii naivi, îndeobşte foarte 
proşti chimişti şi care se vor întoarce în favoarea sau contra 


bolii, cum voiţi. lată un om ucis cu artă şi după toate 
regulile, de la care justiţia n-are ce învăţa, precum spunea 
un oribil chimist, prieten al meu, excelentul abate 
Adelmonte din Taormina, din Sicilia, care studiase foarte 
mult aceste fenomene naturale. 

— E înfricoşător, dar este admirabil, spuse tânăra femeie, 
încremenită de atenţie: mărturisesc că eu credeam toate 
aceste poveşti cu privire la născocirile evului mediu. 

— Da, fără îndoială, dar care s-au perfecţionat mult în 
zilele noastre. La ce vreţi să servească timpul, încurajările, 
medaliile, crucile, premiile Montyon dacă nu pentru a duce 
societatea spre cea mai mare desăvârşire, iar omul nu va fi 
perfect decât atunci când va şti să creeze şi să distrugă ca 
Dumnezeu. Ştie de altfel de pe acum să distrugă, ceea ce 
înseamnă că jumătate din drum e parcurs. 

— Astfel că, reluă doamna de Villefort revenind întruna la 
ideea ei, otrăvurile familiei Borgia, Medicis, Rene, Ruggieri 
şi mai târziu, probabil, ale baronului de Trenk de care au 
abuzat atâta drama modernă şi romanul... 

— Erau obiecte de artă, doamnă, nu altceva, răspunse 
contele. Credeţi că adevăratul savant se adresează în chip 
banal individului? Nu. Ştiinţei îi plac ricoşările, tururile de 
forţă, fantezia, dacă se poate spune astfel. De exemplu, 
admirabilul abate Adelmonte despre care vă pomeneam 
adineauri, făcuse în această privinţă experienţe uimitoare. 

— Serios? 

— Da, vă voi cita una singură. Avea o grădină foarte 
frumoasă, plină de legume, de flori şi fructe. Alegea dintre 
legume pe cea mai inofensivă, de exemplu o varză. Stropea 
timp de trei zile varza cu o soluţie de arsenic. În a treia zi, 
varza se îmbolnăvea şi se îngălbenea; era momentul în care 
trebuia tăiată; pentru toată lumea ea părea coaptă şi păstra 
aparenţa onestă: numai pentru abatele Adelmonte era 
otrăvită. Ducea atunci varza acasă, lua un iepure - abatele 
Adelmonte avea o colecţie de iepuri, de pisici şi de porci de 
India, întru nimic mai prejos de colecţia sa de legume, de 


flori şi fructe —, lua deci un iepure şi îi dădea să mănânce o 
foaie de varză. lepurele murea. Care judecător de instrucţie 
ar îndrăzni să cârtească şi care procuror regal s-a gândit 
vreodată să rostească împotriva domnului Magendie sau 
Flourens un rechizitoriu în legătură cu iepurii, cu porcii de 
India şi cu pisicile, animale pe care ei le-au ucis? Niciunul. 
Iepurele a murit, deci, fără ca justiţia să se neliniştească. 
După moartea iepurelui, abatele Adelmonte o pune pe 
bucătăreasă să-l desfacă şi aceasta aruncă intestinele pe un 
gunoi. Pe gunoiul acesta e o găină; ea ciuguleşte intestinele, 
se îmbolnăveşte la rându-i şi moare a doua zi. În momentul 
în care se zbate în spasmele agoniei, trece un vultur (sunt 
mulţi vulturi în ţinutul lui Adelmonte), se năpusteşte asupra 
cadavrului, îl duce pe o stâncă şi se ospătează cu el. Peste 
trei zile, bietul vultur care, după ospăţul acesta, s-a simţit 
indispus, e cuprins de ameţeală în slava cerului; se 
rostogoleşte în gol şi cade greoi în heleşteul 
dumneavoastră; ştiuca şi ţiparul mănâncă lacom, căci ştiţi 
că ei muşcă din vultur. Ei bine, închipuiţi-vă că a doua zi vi 
se serveşte la masă ţiparul sau ştiuca otrăvită la a patra 
generaţie; musafirul dumneavoastră va fi otrăvit la a cincea 
mână şi va muri după opt sau zece zile de dureri în 
măruntaie, de inimă, de abces la stomac. Se va face 
autopsia şi medicii vor spune: „Persoana a murit de o 
tumoare la ficat sau de o febră tifoidă.” 

— Dar, toate aceste împrejurări în lanţ pot fi ratate de cel 
mai mărunt accident; s-ar putea ca vulturul să nu treacă la 
timp sau să cadă la o sută de paşi de heleşteu. 

— Tocmai aici e arta: ca să fii un mare chimist în Orient, 
trebuie să dirijezi hazardul; numai astfel izbuteşti. 

Doamna de Villefort asculta visătoare. 

— Dar, spuse ea, arsenicul lasă urme; oricum l-ai absorbi, 
el se va găsi în corpul omului de îndată ce va fi intrat în 
cantitate suficientă pentru a pricinui moartea. 

— Exact acestea i le-am spus şi eu bunului Adelmonte, 
exclamă Monte-Cristo. El medită, zâmbi şi îmi răspunse 


printr-un proverb sicilian care e, mi se pare şi proverb 
franțuzesc: „Copilul meu, lumea nu a fost făcută într-o zi, ci 
în şapte, revino duminică să stăm de vorbă”. 

Revenii în duminica următoare. În loc să fi stropit varza cu 
arsenic, el o stropise cu o soluţie de sare, pe bază de 
stricnină, stiychnos calubrina, cum spun savanții. De data 
aceasta, varza nu părea câtuşi de puţin bolnavă, de aceea 
iepurele nu se păzi de ea şi, de aceea, după cinci minute, 
iepurele era mort; găina mâncă iepurele, iar a doua zi 
răposă. Atunci, noi făcurăm pe vulturii, luarăm găina şi o 
spintecarăm. Toate simptomele generale dispăruseră. Nici o 
indicație deosebită în vreun organ: exasperarea sistemului 
nervos, atâta tot şi o urmă de congestie cerebrală, mai mult 
nu; găina nu fusese otrăvită, murise de apoplexie. Ştiu că e 
un caz rar la găini, dar foarte obişnuit la oameni. 

Doamna de Villefort părea tot mai îngândurată. 

— Noroc că astfel de substanţe nu pot fi pregătite decât de 
chimişti, că altminteri jumătate din lume ar otrăvi-o pe 
cealaltă. 

— De chimişti sau de persoane care se ocupă cu chimia, 
răspunse neglijent Monte-Cristo. 

— Şi apoi, spuse doamna de Villefort, smulgându-se cu o 
sforţare din gânduri, oricât de savant ar fi pregătită crima, 
e totdeauna crimă, iar dacă scapă investigaţiei omeneşti, nu 
scapă privirii lui Dumnezeu. Orientalii sunt mai tari decât 
noi în materie de conştiinţă, căci, din prudenţă, au suprimat 
infernul. 

— Doamnă, acesta e un scrupul, care se naşte firesc într- 
un suflet cinstit cum e al dumneavoastră, dar pe care 
judecata îl smulge curând. Latura rea a gândirii omeneşti 
va fi totdeauna rezumată de paradoxul acesta al lui Jean- 
Jacques Rousseau, îl ştiţi: „Mandarinul pe care îl ucizi de la 
cinci mii de leghe, doar ridicând vârful degetului”. Viaţa 
omului de dispensează de lucrurile astea, iar inteligenţa lui 
se istoveşte visându-le. Foarte puţini oameni înfig cu 
brutalitate un cuţit în inima semenului lor sau 


administrează, pentru a-l face să dispară de pe suprafaţa 
globului, cantitatea de arsenic pe care o aminteam 
adineauri. Aceasta e, într-adevăr, o excentricitate sau o 
prostie. Pentru a ajunge aici e nevoie ca sângele să se 
încălzească la treizeci şi opt de grade, ca pulsul să bată cu 
nouăzeci de pulsaţii pe minut şi ca sufletul să iasă din 
limitele lui obişnuite. Dar dacă, trecând, aşa cum se 
procedează în filologie, de la cuvânt la sinonimul atenuat, 
faceţi o simplă eliminare, în loc să săvârşiţi un asasinat 
ignobil, dacă îndepărtați pur şi simplu din cale pe cel ce vă 
stânjeneşte şi asta fără violenţă, fără cortegiul acelor 
suferinţe care, devenind un chin, fac din victimă un martir 
şi din cel ce procedează astfel, o bestie în toată puterea 
cuvântului, dacă nu există nici sânge, nici urlete, nici 
zvârcoliri, nici, mai cu seamă, oribila şi compromiţătoarea 
instantaneitate a săvârşirii, atunci scăpaţi de lovitura legii 
omeneşti care spune: „Să nu tulburaţi societatea”. lată cum 
procedează şi izbutesc orientalii, personaje grave şi 
flegmatice, care se sinchisesc prea puţin de chestiunile 
timpului în conjuncturile de o anumită importanţă. 

— Rămâne conştiinţa, spuse doamna de Villefort, cu glas 
mişcat şi cu un suspin înăbuşit. 

— Da, din fericire rămâne conştiinţa, fără de care ne-am 
simţi foarte nenorociţi. După orice acţiune mai viguroasă, 
conştiinţa ne salvează, căci ne oferă o sumedenie de scuze 
pe care noi singuri le putem aprecia, iar scuzele acestea, 
oricât de admirabile pentru a ne păstra somnul, ar fi poate 
mediocre în faţa unui tribunal pentru a ne păstra viaţa. 
Astfel, Richard al III-lea, de exemplu, a fost, desigur, 
admirabil servit de conştiinţa sa după suprimarea celor doi 
copii ai lui Eduard al IV-lea. Într-adevăr, el îşi putea spune: 
„Copiii aceştia ai unui rege crud şi persecutor, care 
moşteniseră viciile părintelui lor şi pe care numai eu le-am 
putut recunoaşte în înclinările lor juvenile, copiii aceştia mă 
stinghereau în asigurarea fericirii poporului englez pe care 
ei, cu siguranţă, l-ar fi nenorocit”. Aşa a fost servită de 


conştiinţa sa lady Macbeth care voia, orice ar fi spus 
Shakespeare, să dea un tron, nu soţului, ci fiului. Dragostea 
de mamă este o virtute atât de mare, un impuls atât de 
puternic, încât scuză multe. De aceea, după moartea lui 
Duncan, lady Macbeth ar fi fost foarte nefericită dacă n-ar fi 
avut conştiinţă. 

Doamna de Villefort sorbea cu lăcomie înfricoşătoarele 
maxime şi oribilele paradoxuri debitate de conte cu ironia 
naivă care-i era specifică. 

Apoi, după un moment de tăcere, spuse: 

— Domnule conte, ştiţi că sunteţi un pledant teribil şi că 
vedeţi lumea într-o lumină cam lividă? Privind omenirea 
prin alambicuri şi cornute, aţi judecat-o astfel? Căci, aveaţi 
dreptate, sunteţi un mare chimist, iar elixirul pe care l-aţi 
dat fiului meu şi care l-a readus la viaţă aşa de repede... 

— O, să nu vă încredeţi în el! O picătură din acest elixir a 
fost deajuns pentru a rechema la viaţă copilul care se 
stingea, dar trei picături ar fi alungat sângele în plămâni, 
dându-i bătăi de inimă, şase i-ar fi tăiat respiraţia, 
pricinuindu-i o sincopă mult mai gravă decât aceea în care 
se găsea, în sfârşit, zece l-ar fi fulgerat. Vă amintiţi, 
doamnă, cât de repede l-am îndepărtat de la flacoanele pe 
care făcea imprudenţa să le atingă? 

— Aşadar, o otravă cumplită? 

— O, nu! Să admitem, în primul rând, că nu există cuvântul 
otravă, deoarece în medicină sunt servite cele mai violente 
otrăvuri care, prin modul de administrare, devin remedii 
salutare. 

— În cazul acesta ce era? 

— Un preparat savant al prietenului meu, admirabilul 
abate Adelmonte, care m-a învăţat cum să mă servesc de el. 

— De bună seamă că este un excelent antispasmodic. 

— Neîntrecut, doamnă. L-aţi văzut şi îl întrebuinţez 
deseori - bineînţeles, cu toată prudenţa, adăugă el râzând. 

— Îmi închipui, replică pe acelaşi ton doamna de Villefort. 
Eu, care sunt aşa de nervoasă şi gata să leşin, aş avea 


nevoie de un doctor Adelmonte ca să-mi născocească 
niscaiva mijloace de a respira în voie şi de a mă linişti în ce 
priveşte teama pe care o am că, într-o bună zi, am să mor 
sufocată. Până atunci, deoarece remediul se găseşte cu 
greu în Franţa şi pentru că abatele probabil nu este dispus 
să facă pentru mine voiajul la Paris, rămân la 
antispasmodicele domnului Planche; iar menta şi picăturile 
lui Hoffmann joacă la mine un mare rol. Priviţi pastilele pe 
care le comand în mod special: au doza dublă. 

Monte-Cristo luă cutia de baga pe care tânăra femeie i-o 
dădu şi respiră pastilele ca un cunoscător în stare să 
aprecieze preparatul acesta. 

— Sunt fine, spuse el, dar supuse necesităţii înghiţirii, 
funcţiune care deseori nu poate fi obţinută din partea 
persoanei leşinate. Prefer specificul meu. 

— Bineînţeles că şi eu l-aş prefera, după efectele pe care 
le-am văzut; fără îndoială, însă, el este un secret şi nu sunt 
aşa de indiscretă încât să vi-l cer. 

— Dar eu, doamnă, sunt destul de galant ca să vi-l ofer, 
spuse Monte-Cristo, ridicându-se. 

— O, domnule! 

— Amintiţi-vă numai un lucru: că, în doză mică, ele un 
remediu şi, în doză mare, e o otravă. O picătură dă viaţă, 
precum aţi văzut; cinci sau şase ar ucide negreşit, în mod 
cu atât mai grozav cu cât, turnate într-un pahar de vin, nu i- 
ar schimba deloc gustul. Mă opresc însă, doamnă, am aerul 
aproape că vă sfătuiesc. 

Sunaseră ceasurile şase şi jumătate. Doamnei de Villefort 
îi fu anunţată o prietenă care venea să ia masa la ea. 

— Dacă aveam onoarea să vă văd pentru a treia sau a 
patra oară, domnule conte, în loc de a vă revedea pentru a 
doua oară, spuse doamna de Villefort, dacă aveam onoarea 
să vă fiu prietenă, în loc de a avea numai norocul să vă fiu 
obligată, aş stărui să vă opresc la masă şi nu m-aş lăsa 
învinsă de primul refuz. 


— Mii de mulţumiri, doamnă, răspunse Monte-Cristo; am o 
obligaţie de la care nu pot lipsi. Am făgăduit să însoțesc la 
spectacol o principesă greacă, prietenă a mea, care n-a 
văzut încă Opera Mare şi care contează pe mine s-o duc. 

— Duceţi-vă, domnule, dar nu uitaţi reţeta mea. 

— Se poate, doamnă? Pentru aceasta ar trebui să uit ora 
de conversaţie petrecută împreună, ceea ce este absolut 
imposibil. 

Monte-Cristo salută şi ieşi. 

Doamna de Villefort rămase pe gânduri. 

„Ciudat om, îşi spuse ea şi care îmi face impresia că se 
cheamă pe numele de botez Adelmonte.” 

Pentru Monte-Cristo rezultatul întrecuse aşteptarea. 

„Admirabil teren, îşi spuse el plecând, sunt convins că 
sămânţa care cade întrânsul nu se pierde.” 

lar a doua zi, credincios făgăduielii, trimise reţeta cerută. 

Capitolul XVI Robert diavolul 


Motivul operei era cu atât mai nimerit cu cât, în seara 
aceea, avea loc o solemnitate la Academia regală de muzică. 
După o lungă indispoziţie, Levasseur reintra cu rolul lui 
Bertrand şi, ca totdeauna, opera maestrului la modă 
atrăsese cea mai strălucită societate a Parisului. 

Ca majoritatea tinerilor bogaţi, Morcerf îşi avea scaunul 
său de orchestră, plus zece loji ale cunoştinţelor sale cărora 
le putea cere un loc, fără să mai socotim locul la care avea 
drept în loja tinerilor. 

Château-Renaud avea scaunul învecinat cu al lui. 

Beauchamp, în calitate de ziarist, era regele sălii şi avea 
pretutindeni un loc. 

În seara aceea, Lucien Debray dispunea de loja ministrului 
şi o oferise contelui de Morcerf, care, în urma refuzului lui 
Mercedes, o trimise lui Danglars, comunicându-i că va veni 
probabil în timpul serii să facă o vizită baroanei şi fiicei sale, 
dacă doamnele nu se gândiseră să refuze. Nimeni nu e mai 
ahtiat de loji care nu costă nimic decât un milionar. 


Danglars declarase că principiile sale politice şi calitatea 
de deputat al opoziţiei nu-i permiteau să meargă în loja 
ministrului. În consecinţă, baroana scrise lui Lucien să vină, 
deoarece nu putea merge la Operă numai ea cu Eugenie. 

Într-adevăr, dacă femeile s-ar fi dus singure, lumea le-ar fi 
luat în nume de rău; în timp ce, dacă domnişoara Danglars 
venea la Operă cu mama şi cu amantul mamei, nu mai avea 
nimeni ce cârti: trebuie să luăm lumea aşa cum este. 

Cortina se ridică ca de obicei în faţa unei săli aproape 
goale. Un obicei al elitei pariziene este de a veni la 
spectacol după ce a început: de aceea, primul act trece, în 
ce-i priveşte pe spectatorii sosiți, nu privind sau ascultând 
piesa, ci uitându-se la spectatorii care vin şi neauzind 
altceva decât zgomotul uşilor şi al conversaţiilor. 

— Ia uite, spuse deodată Albert, văzând că se deschide o 
lojă alăturată, ia uite, contesa G. 

— Cine-i contesa G? Întrebă Château-Renaud. 

— Baroane, îmi pui o întrebare pe care nu ţi-o iert. Întrebi 
cine-i contesa G? 

— A da; nu e fermecătoarea venețiană? 

— Exact. 

În momentul acela, contesa G îl zări pe Albert şi schimbă 
cu el un salut însoţit de un zâmbet. 

— O cunoşti? Întrebă Château-Renaud. 

— Da, declară Albert, i-am fost prezentat la Roma, de 
către Franz. 

— Vrei să-mi faci la Paris serviciul pe care Franz ţi l-a făcut 
la Roma? 

— Cu plăcere. 

— Ssst! Făcu publicul. 

Tinerii continuară conversaţia fără să arate că se 
sinchisesc câtuşi de puţin de dorinţa partenerului de a auzi 
muzica. 

— Era la cursele din Champs-de-Mars, spuse Château- 
Renaud. 

— Astăzi? 


— Da. 

— Adevărat, au fost curse. Ai jucat şi tu? 

— O, o sumă neînsemnată, cincizeci de ludovici. 

— Şi ai câştigat? 

— Nautilus, pariam pe el. 

— Dar au fost trei curse? 

— Da. Era premiul Jockey-Clubului, o cupă de aur. S-a 
petrecut chiar un lucru destul de bizar. 

— Anume? 

— Ei, sst! Strigă publicul. 

— Anume? Repetă Albert. 

— Un cal şi un jocheu complet necunoscuţi au câştigat 
cursa. 

— Cum? 

— Ei, da, nimeni nu dăduse atenţie unui cal înscris sub 
numele de Vampa şi unui jocheu înscris sub numele de Job, 
când, deodată, au fost văzuţi înaintând un admirabil alezan 
şi un jocheu cât pumnul. A trebuit să i se vâre în buzunare 
douăzeci de lire de plumb, ceea ce nu l-a împiedicat să 
ajungă la ţintă cu trei lungimi de cal înaintea lui Ariel şi a lui 
Barbaro, care goneau împreună cu el. 

— Şi nu s-a aflat cui aparţineau calul şi jocheul? 

— Nu. 

— Spui că animalul era înscris sub numele de... 

— Vampa. 

— În cazul acesta, spuse Albert, eu sunt mai avansat decât 
tine. Ştiu cui aparţinea. 

— Tăcere odată! Strigă pentru a treia oară parterul. 

De data aceasta protestele erau aşa de mari încât tinerii 
îşi dădură în sfârşit seama că publicul li se adresa lor. Se 
întoarseră o clipă căutând în mulţime pe cineva care să 
poarte răspunderea a ceea ce ei socoteau o impertinenţă, 
dar nimeni nu repetă invitaţia, astfel că se întoarseră spre 
scenă. 

În momentul acela se deschidea loja ministrului, iar 
doamna Danglars, fiica ei şi Lucien Debray îşi ocupau 


locurile. 

— Aha, ia uite, cunoştinţele tale, viconte! Spuse Château- 
Renaud. Ce dracu te tot uiţi la dreapta? Eşti căutat. 

Albert se întoarse şi, într-adevăr, ochii săi îi întâlniră pe ai 
baroanei Danglars, care îi făcu un mic salut cu evantaiul. 
Domnişoara Eugenie catadixi abia să-şi coboare ochii mari, 
negri, până la orchestră. 

— Dragul meu, spuse Château-Renaud, nu înţeleg nimic, 
exceptând mezalianţa şi nu cred că ea te preocupă mult; nu 
înţeleg, zic, exceptând mezalianţa, ce poţi să ai împotriva 
domnişoarei Danglars; e o fiinţă foarte frumoasă. 

— Desigur că e foarte frumoasă, îţi mărturisesc însă că, în 
materie de frumuseţe, aş prefera ceva mai blând, mai suav, 
în sfârşit, mai felin. 

— Ce-ţi este şi cu tinerii! Spuse Château-Renaud, care, în 
calitatea sa de bărbat de treizeci de ani, lua faţă de Morcerf 
aere paterne; nu sunt mulţumiţi niciodată. Cum, dragul 
meu, ţi se găseşte o logodnică plăsmuită după modelul 
Dianei şi nu eşti mulţumit? 

— Tocmai! Aş fi preferat ceva în genul Venerei din Milo sau 
Capua. Diana aceasta, mereu printre nimfele ei, mă cam 
înspăimântă, mi-e frică să nu mă trateze ca pe Acteon. 

Într-adevăr, o ochire aruncată asupra fetei, putea să 
explice sentimentul mărturisit de Morcerf. Domnişoara 
Danglars era frumoasă, dar, aşa cum spusese Albert, o 
frumuseţe cam rigidă: părul, de un negru frumos, dar în ale 
cărui unde naturale se remarca o anume răzvrătire 
împotriva mâinii care voia să le impună voinţa sa; ochii, 
negri ca şi părul, sub sprâncenele magnifice, care n-aveau 
decât un defect - că se încruntau uneori —, erau 
remarcabili, în special printr-o expresie de energie pe care 
te mirai că o găseşti în privirea unei femei; nasul avea 
proporţiile exacte, pe care un sculptor le-ar fi dat celui al 
lunonei; gura era prea mare, dar împodobită cu dinţi 
frumoşi pe care îi scoteau şi mai mult în evidenţă buzele al 
căror carmin prea viu contrasta cu paloarea tenului; în 


sfârşit, un semn negru plasat în colţul gurii şi mai mare 
decât sunt de obicei aceste capricii ale naturii, completa 
fizionomia feţii cu caracterul hotărât, care îl speria oarecum 
pe Morcerf. 

De altminteri, întreaga fiinţă a Eugeniei se armoniza cu 
capul pe care am încercat să-l descriem. Era, precum 
spusese Château-Renaud, într-adevăr Diana, dar cu ceva 
mai ferm şi mai musculos în frumuseţea ei. 

Educaţiei pe care o primise i se putea aduce imputarea că, 
după anumite trăsături din fizionomia sa, părea că aparţine, 
întrucâtva, celuilalt sex. Vorbea două, trei limbi, desena cu 
uşurinţă, făcea versuri şi compunea muzică. Era pasionată 
în special de această ultimă artă, pe care a studia cu o 
prietenă din pension, o tânără fiinţă fără avere, dar având 
toate însuşirile pentru a deveni, după câte se spunea, o 
cântăreaţă excelentă. Se afirmă că un mare compozitor 
purta acestei fete un interes aproape părintesc şi o 
îndemna să lucreze, cu speranţa că va găsi într-o zi o 
comoară în glasul ei. 

Eventualitatea că domnişoara Louisa d'Armilly - acesta era 
numele tinerei virtuoase - va intra într-o zi în teatru făcea 
ca domnişoara Danglars, deşi o primea acasă, să nu se 
arate cu ea niciodată în public. De altminteri, fără să aibă în 
casa bancherului situaţia independentă a unei prietene, 
Louise avea o situaţie superioară celei a institutoarelor 
obişnuite. 

După câteva secunde de la intrarea doamnei Danglars în 
lojă, cortina căzuse şi, graţie facultăţii lăsate de lungimea 
antractelor, de a plimba prin foaier sau de a face vizite timp 
de o jumătate de oră, orchestra se descompletase treptat- 
treptat. 

Morcerf şi Château-Renaud ieşiră printre primii. O clipă, 
doamna Danglars crezuse că graba lui Albert avea ca scop 
să vină să-i prezinte complimente, astfel că se plecase la 
urechea fiicei pentru a anunţa vizita; dar fata se mulţumi să 
clatine din cap, zâmbind, şi, în acelaşi timp, ca pentru a 


dovedi cât de întemeiată era neîncrederea Eugeniei, 
Morcerf apăru într-o lojă din primul rând. Loja era a 
contesei G. 

— A, iată-te, domnule călător! Spuse aceasta, întinzându-i 
mâna cu toată cordialitatea unei vechi cunoştinţe. E foarte 
amabil din partea dumitale că m-ai recunoscut şi, mai cu 
seamă, că mi-ai dat întâietate. 

— Credeţi-mă, doamnă, răspunse Albert, că dacă aş fi ştiut 
de venirea dumneavoastră la Paris şi dacă v-aş fi cunoscut 
adresa, nu întârziam atâta. Permiteţi-mi să vă prezint însă 
pe domnul baron de Château-Renaud, prietenul meu, unul 
din rarii nobili care se mai găsesc în Franţa şi de la care am 
aflat că aţi fost la cursele din Champs-de-Mars. 

Château-Renaud salută. 

— A, eraţi la curse, domnule? Întrebă cu vioiciune contesa. 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, reluă doamna G, puteţi să-mi spuneţi al cui era 
calul care a câştigat premiul Jockey-Clubului? 

— Nu, doamnă, spuse Château-Renaud şi puneam 
adineauri aceeaşi întrebare lui Albert. 

— 'Ţineţi mult, doamnă contesă? Întrebă Albert. 

— La ce? 

— Să cunoaşteţi pe stăpânul calului? 

— Nespus de mult. Închipuiţi-vă... Dar nu cumva ştii 
dumneata, viconte? 

— Doamnă, aţi vrut să povestiţi un lucru; aţi spus: 
închipuiţi-vă. 

— Ei bine, închipuiţi-vă că fermecătorul cal alezan şi 
jocheul drăguţ cu bluză roz îmi inspiraseră de la prima 
vedere o simpatie aşa de vie, încât le uram izbândă, ca şi 
cum aş fi angajat pe ei jumătate din averea mea. De aceea, 
când i-am văzut ajungând la potou înaintea celorlalţi, cu trei 
lungimi de cal, am fost aşa de bucuroasă, încât m-am pornit 
să aplaud ca o nebună. Închipuiţi-vă uimirea mea când, 
înapoindu-mă acasă, l-am întâlnit pe scară pe micul jocheu 
roz. Crezui că învingătorul cursei locuia, din întâmplare, în 


aceeaşi casă cu mine când, deschizând uşa salonului meu, 
primul lucru pe care îl văzui a fost cupa de aur, premiul 
câştigat de calul şi jocheul necunoscut. În cupă era un petec 
de hârtie pe care se aflau scrise cuvintele: „Contesei G - 
Lord Ruthwen”. 

— Exact! Spuse Morceri. 

— Cum exact? Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că e lordul Ruthwen în persoană. 

— Care lord Ruthwen? 

— Al nostru, vampirul, cel de la teatrul Argentina. 

— Adevărat? Exclamă contesa. El este aici? 

— Absolut! 

— Şi îl vezi? Îl primeşti? Mergi la el? 

— E prietenul meu intim, iar domnul de Château-Renaud a 
avut onoarea să-l cunoască. 

— Ce te face să crezi că el a câştigat? 

— Calul său înscris sub numele de Vampa. 

— Ei şi? 

— Şi nu vă amintiţi de numele faimosului bandit care mă 
luase prizonier? 

— A, da, adevărat! 

— Şi din mâinile căruia contele m-a scos în chip miraculos? 

— Ba da. 

— Se numea Vampa. Vedeţi bine că el este. 

— Dar de ce mi-a trimis mie cupa? 

— În primul rând, doamnă contesă, pentru că, după cum 
vă închipuiţi, i-am vorbit foarte mult de dumneavoastră; 
apoi, pentru că va fi fost încântat să găsească o 
compatrioată şi fericit de interesul pe care compatrioata i-l 
arăta. 

— Nădăjduiesc că nu i-ai povestit niciodată năzbâtiile pe 
care le-am spus despre el. 

— N-aş putea să jur pentru asta, iar modul de a oferi cupa 
sub numele de lord Ruthwen... 

— Dar e groaznic! O să-mi poarte ură de moarte. 

— Procedeul său e acela al unui duşman? 


— Nu, mărturisesc. 

— Ei, vedeţi? 

— Va să zică e la Paris? 

— Da. 

— Şi ce senzaţie a stârnit? 

— S-a vorbit opt zile despre el. Pe urmă a venit 
încoronarea reginei Angliei şi furtul diamantelor 
domnişoarei Mars, aşa că nu s-a mai pomenit decât despre 
acestea. 

— Dragul meu, spuse Château-Renaud, se vede bine că 
Monte-Cristo e prietenul tău şi de aceea îl tratezi în 
consecinţă. Să nu credeţi, doamnă contesă, ce vă spune 
Albert; dimpotrivă, la Paris nu e vorba decât de contele de 
Monte-Cristo. A debutat trimițând doamnei Danglars cai de 
treizeci de mii de franci; apoi a salvat viaţa doamnei de 
Villefort; pe urmă a câştigat cursa Jockey-Clubului, după 
câte se pare. Eu menţin, dimpotrivă, orice ar spune 
Morcerf, că lumea se ocupă încă de conte în momentul 
acesta şi că se va ocupa tot de el peste o lună, dacă va 
continua să facă excentricităţi, ceea ce se pare de altminteri 
că e în firea lui. 

— Se pare, zise Morcerf; până una alta, cine a ocupat loja 
ambasadorului Rusiei? 

— Care? Întrebă contesa. 

— Cea dintre coloanele de rangul întâi; mi se pare 
tapetată complet, din nou. 

— Într-adevăr, spuse Château-Renaud. O fi fost cineva în 
timpul primului act? 

— Unde? 

— În loja aceea? 

— Nu, n-am văzut pe nimeni, spuse contesa; aşadar, 
continuă ea revenind la prima conversaţie, crezi că premiul 
a fost câştigat de contele dumitale de Monte-Cristo? 

— Sunt sigur. 

— Şi el mi-a trimis cupa? 

— Fără nici o îndoială. 


— Dar nu-l cunosc, spuse contesa şi ţin foarte mult să i-o 
înapoiez. 

— O, să nu faceţi asta; v-ar trimite alta, tăiată în vreun 
safir sau scobită în vreun rubin. Aşa procedează; ce vreţi, 
trebuie luat aşa cum este. 

În momentul acela se auzi soneria anunțând actul al 
doilea. Albert se ridică să-şi reia locul. 

— Te mai văd? Întrebă contesa. 

— Dacă îmi permiteţi, voi veni în antract să mă informez 
dacă vă pot fi cu ceva de folos la Paris. 

— Domnilor, spuse contesa, eu sunt acasă pentru prieteni 
în fiecare sâmbătă seara, strada Rivoli numărul 22. Sunteţi 
înştiinţaţi. 

Tinerii salutară şi ieşiră. 

Când intrară în sală, văzură parterul ridicat în picioare cu 
privirile aţintite asupra unui singur punct: se uitară în 
direcţia generală şi se opriră asupra fostei loji a 
ambasadorului Rusiei. Un bărbat îmbrăcat în negru, între 
35 şi 40 de ani, intrase cu o femeie îmbrăcată cu un costum 
oriental. Femeia era nespus de frumoasă, iar costumul aşa 
de bogat încât, precum am spus, toţi ochii se îndreptară 
imediat spre ea. 

— Hm, făcu Albert. Monte-Cristo cu grecoaica lui. 

Într-adevăr, era contele cu Haydee. 

După o clipă, tânăra femeie era nu numai obiectul atenţiei 
parterului, ci al întregii săli; femeile se plecau peste loji să 
vadă scânteind, sub luminile candelabrelor, cascade de 
diamante. 

Al doilea act trecu în zumzetul înăbuşit ce indică în 
mulţime un eveniment. Nu se gândi nimeni să strige linişte. 
Femeia, aşa de tânără, de frumoasă şi de superbă, era cel 
mai curios spectacol ce se poate vedea. 

De data asta, un semn al doamnei Danglars arătă limpede 
lui Albert că baroana dorea să-l vadă în antractul următor. 

Morcerf era prea bine crescut pentru a se lăsa aşteptat 
când i se arăta limpede că e dorit. Se grăbi deci, după 


finalul actului, să urce în avanscenă. 

Le salută pe doamne şi întinse mâna lui Debray. 

Baroana îl primi cu un zâmbet fermecător, iar Eugenie, cu 
răceala ei obişnuită. 

— Dragul meu, spuse Debray, ai un om la strâmtoare care 
te cheamă să-l salvezi. Doamna mă copleşeşte cu întrebări 
asupra contelui, vrea să ştie unde este, de unde vine, unde 
se duce onoarea mea, eu nu sunt Cagliostro şi, ca să scap 
din încurcătură, am spus: „întrebaţi-l pe Morcerf, el îl 
cunoaşte pe Monte-Cristo al său până în albul ochilor”. 
Atunci ţi s-a făcut semn. 

— Nu, e de neînchipuit, zise baroana, că atunci când ai o 
jumătate de milion pentru fonduri secrete la dispoziţie să 
nu fii mai bine informat? 

— Doamnă, spuse Lucien, vă rog să credeţi că, dacă aş 
avea la dispoziţie o jumătate de milion de franci, i-aş 
întrebuința pentru altceva decât să mă informez asupra 
domnului de Monte-Cristo care n-are în ochii mei alt merit 
decât că e de două ori mai bogat ca un nabab. Am dat însă 
cuvântul prietenului meu Morcerf, aranjaţi-vă cu el, nu mă 
mai priveşte. 

— Un nabab nu mi-ar fi trimis, desigur, o pereche de cai de 
treizeci de mii de franci, cu patru diamante la urechi a câte 
cinci mii de franci fiecare. 

— O, diamantele sunt mania lui! Spuse Morcerf râzând. 
Cred că, asemeni lui Potemkin, are totdeauna diamante în 
buzunar şi că le seamănă pe drum, aşa cum Degețel o făcea 
cu pietricelele. 

— O fi găsit vreo mină, spuse doamna Danglars. Ştiţi că 
are un credit nelimitat la casa baronului? 

— Nu, nu ştiam, răspunse Albert, dar e posibil. 

— Şi că l-a ameninţat pe domnul Danglars că speră să 
rămână un an la Paris şi să cheltuiască şase milioane? 

— E şahul Persici şi călătoreşte incognito. 

— Aţi remarcat ce frumoasă e femeia aceea, domnule 
Lucien? Întrebă Eugenie. 


— Domnişoară, nu vă cunosc decât pe dumneavoastră 
pentru a mă pronunţa obiectiv în legătură cu persoanele de 
sexul dumneavoastră. 

Lucien îşi apropie lornionul de ochi. 

— Încântătoare! Exclamă el. 

— Domnul de Morcerf ştie cine e femeia? 

— Domnişoară, spuse Albert răspunzând întrebării 
aproape directe ce i se pusese, ştiu aproape totul în 
legătură cu personajul misterios de care ne ocupăm. 
Femeia aceasta e o grecoaică. 

— Se vede lesne după costumul ei, astfel că nu spuneţi 
decât ceea ce toată sala ştie ca şi noi. 

— Îmi pare rău că sunt un cicerone aşa de ignorant; dar 
trebuie să mărturisesc că la atât se limitează cunoştinţele 
mele; mai ştiu că e muziciană căci, într-o zi, când am 
dejunat la conte, am auzit sunetele unei guzla care nu 
puteau să vină decât de la ea. 

— Aşadar, contele dumneavoastră primeşte? Întrebă 
doamna Danglars. 

— Şi, vă asigur, într-un mod splendid. 

— Trebuie să-l îndemn pe Danglars să-i ofere un dineu, un 
bal, pentru ca să ne invite şi el. 

— Cum, vă veţi duce la el? Întrebă Debray râzând. 

— De ce nu? Cu soţul meu! 

— Dar contele acesta misterios e celibatar. 

— Vedeţi bine că nu, spuse baroana râzând la rândul ei şi 
arătând-o pe frumoasa grecoaică. 

— Femeia aceasta e o sclavă, după câte mi-a spus el singur 
- îţi aminteşti Morcerf? 

— La dejunul tău. 

— Recunoaşte, dragul meu Lucien, spuse baroana că ea 
are mai degrabă aerul unei prințese. 

— Din O mie şi una de nopţi, nu zic ba, dar ce le face pe 
prințese, dragul meu? Diamantele! Şi ea e acoperită de 
diamante. 


— Are chiar prea multe, spuse Eugenie, ar fi mai frumoasă 
fără ele, căci i s-ar vedea gâtul şi mâinile, care au forme 
încântătoare. 

— O, artista! O vedeţi cum se pasionează? 

— Iubesc tot ce e frumos, declară Eugenie. 

— Dar în cazul acesta ce spuneţi de conte? Întrebă 
Debray; mi se pare că nici el nu e rău. 

— Contele? Întrebă Eug6nie ca şi cum nu se gândise încă 
să-l privească, e foarte palid. 

— Tocmai că în paloarea aceasta e secretul pe care îl 
căutăm, spuse Morcerf. Contesa G pretinde că ele un 
vampir. 

— Contesa G s-a înapoiat aşadar? Întrebă baroana. 

— În loja de alături, spuse Eug6nie, aproape faţă în faţă cu 
noi, mamă, femeia aceea cu păr blond, admirabil, e ea. 

— O, da, spuse doamna Danglars, ştiţi ce ar trebui să 
faceţi, Morcert? 

— Porunciţi, doamnă. 

— Ar trebui să faceţi o vizită contelui de Monte-Cristo şi să 
ni-l aduceţi. 

— De ce? Întrebă Eugenie. 

— Ca să vorbim cu el; nu eşti curioasă să-l vezi? 

— Câtuşi de puţin. 

— Ciudat copil! Murmură baroana. 

— De bună-seamă că va veni el singur, spuse Morceri. 
Uite, v-a văzut, doamnă şi vă salută. 

Baroana înapoie contelui salutul, însoţindu-l cu un zâmbet 
fermecător. 

— Uite, mă sacrific, spuse Morcerf, vă părăsesc şi mă duc 
să văd dacă nu există un mijloc să-i vorbesc. 

— Duceţi-vă în loja lui, e simplu. 

— Dar nu sunt prezentat. 

— Cui? 

— Frumoasei grecoaice. 

— Aţi spus că e sclavă. 


— Da, dar susţineţi că e o prinţesă... Nu! Nădăjduiesc că, 
atunci când mă va vedea plecând din loja dumneavoastră, 
va ieşi din a sa. 

— Se poate. Duceţi-vă. 

— Mă duc. 

Morcerf salută şi ieşi. Într-adevăr, în momentul în care 
trecea prin faţa lojei contelui, uşa se deschise, contele 
spuse câteva cuvinte în limba arabă lui Ali care sta în 
coridor şi îl luă pe Morcerf de braţ. 

Ali închise uşa şi rămase în picioare în faţa ei; în coridor se 
adunase lume în jurul nubianului. 

— Parisul, începu Monte-Cristo, e un oraş ciudat, iar 
parizienii un popor curios. S-ar zice că ei văd pentru prima 
oară un nubian. Priviţi-i cum se înghesuie în jurul bietului 
Ali, care nu ştie ce înseamnă asta. Vă asigur de un lucru: că 
un parizian poate să meargă la Tunis, la Constantinopol, la 
Bagdad sau la Cairo fără să se formeze un cerc în jurul lui. 

— Aceasta, pentru că orientalii sunt oameni aşezaţi, care 
văd ceea ce merită să fie văzut. Credeţi-mă însă că Ali nu se 
bucură de popularitate, decât pentru că vă aparţine şi 
pentru că în momentul acesta sunteţi omul la modă. 

— Serios? Şi cărui fapt datorez favoarea aceasta? 

— Dumneavoastră înşivă. Dăruiţi cai de o mie de ludovici; 
salvaţi viaţa nevestelor de procurori regali; puneţi să 
alerge, sub numele de major Brack, cai pur-sânge şi jochei 
mici ca o maimuţă; în sfârşit, câştigaţi cupe de aur şi le 
trimiteţi femeilor frumoase. 

— Dar cine naiba ţi-a povestit aceste nebunii? 

— Pe cea dintâi, doamna Danglars, care moare de dorinţa 
de a vă vedea în loja ei sau, mai bine-zis, de a fi văzută de 
lume; pe a doua, ziarul lui Beauchamp, iar pe a treia 
propria mea imaginaţie. De ce îi spuneţi calului 
dumneavoastră Vampa, dacă vreţi să păstraţi incognito-ul? 

— Adevărat, este o imprudenţă. Dar, ia spune-mi, contele 
de Morcerf nu vine din când în când la Operă? L-am căutat 
din ochi şi nu l-am zărit nicăieri. 


— Va veni astă-seară. 

— Unde? 

— Cred că în loja baroanei. 

— Fermecătoarea fiinţă care este cu ea e fiica ei? 

— Da. 

— Complimentele mele. 

Morcerf zâmbi. 

— Vom mai vorbi despre asta mai târziu şi pe larg, spuse 
el. Ce spuneţi despre muzică? 

— Despre care muzică? 

— Despre cea care aţi auzit-o. 

— Spun că este o muzică foarte frumoasă, compusă de un 
compozitor omenesc, cântată de păsări cu două picioare şi 
fără pene, cum spunea răposatul Diogene. 

— Scumpe conte, s-ar părea că puteţi auzi dacă vreţi şi 
cele şapte coruri din paradis. 

— Când vreau o muzică admirabilă, viconte, muzică aşa 
cum urechea omului nu a ascultat niciodată, dorm. 

— În cazul acesta vă simţiţi de minune aici; dormiţi, 
scumpe conte, dormiţi. Opera nu a fost născocită pentru 
altceva. 

— Nu, pentru că orchestra face un zgomot prea mare. Ca 
să dorm somnul de care îţi vorbesc, am nevoie de linişte şi 
calm şi apoi de o anume preparaţie. 

— A, faimosul haşiş! 

— Exact, viconte. Când vei vrea să auzi muzică, vino să 
cinezi cu mine. 

— Am mai auzit, când am dejunat la dumneavoastră, spuse 
Morcerf. 

— La Roma? 

— Da. 

— A, era guzla Haydeei. Da, biata exilată se amuză uneori 
cântându-mi arii din ţara ei. 

Morcerf nu mai stărui. Tlăcu şi contele. 

În momentul acela se auzi soneria. 

— Mă scuzi, spuse contele luând-o spre loja sa. 


— Cum să nu! 

— Transmite complimentele mele contesei G din partea 
vampirului ei. 

— Dar baroanei! 

— Spune-i că voi avea onoarea, dacă îmi permite, să vin 
pentru a-i prezenta omagiile mele în timpul serii. 

Începu al treialea act. Contele de Morcerf veni, aşa cum 
făgăduise, la doamna Danglars. 

Contele nu era unul dintre oamenii care stârnesc revoluţie 
într-o sală, de aceea sosirea lui o remarcară doar 
persoanele din loja unde ocupase un loc. 

Monte-Cristo îl văzu totuşi şi un zâmbet uşor îi flutură pe 
buze. 

Haydee nu vedea nimic altceva, atâta vreme cât cortina 
era ridicată; ca toate firile primitive, ea adora tot ceea ce 
este frumos. 

Actul al treilea se scurse ca de obicei. Domnişoarele 
Noblet, Julie şi Leroux interpretară ariile lor obişnuite. 
Prinţul de Grenada fu provocat de Robert-Mario, în sfârşit, 
impunătorul rege pe care-l ştiţi, făcu ocolul scenei pentru a- 
şi arăta mantia de catifea, ţinând-o pe fiica sa de mână, apoi 
cortina căzu şi sala se revărsă îndată în foaier şi pe 
coridoare. 

Contele ieşi din lojă, iar peste o clipă apăru în loja 
baroanei Danglars. 

Baroana nu-şi putu înfrâna un strigăt de uimire, amestecat 
uşor cu bucurie. 

— A, poftiţi, domnule conte! Exclamă ea, căci eram 
nerăbdătoare să adaug mulţumirile mele verbale la acelea 
scrise pe care vi le-am trimis. 

— O, doamnă, spuse contele, vă mai amintiţi de moftul 
acela? Eu îl uitasem. 

— Da, dar ceea ce nu se uită, domnule conte, e că a doua 
zi aţi salvat o pe buna mea prietenă, doamna Villefort, din 
primejdia în care se aflase din pricina aceloraşi cai. 


— Nici de data aceasta, doamnă, nu merit mulţumirile 
dumneavoastră. Ali, nubianul meu, a avut fericirea să aducă 
doamnei de Villefort acest serviciu deosebit. 

— Şi tot Ali l-a scăpat pe fiul meu din mâinile bandiţilor 
romani? Întrebă contele de Morcerf. 

— Nu, domnule conte, spuse Monte-Cristo, strângând 
mâna pe care generalul i-o întindea, nu, de data aceasta 
accept mulţumirile pentru mine; dar mi le-aţi mai adresat, 
iar eu le-am primit, astfel că sunt stânjenit când vă văd 
manifestând atâta recunoştinţă. Doamnă baroană, faceţi-mi, 
vă rog, cinstea de a mă prezenta domnişoarei, fiica 
dumneavoastră. 

— O, sunteţi prezentat, cel puţin după mine, căci, de două 
sau trei zile, nu mai vorbim decât de dumneavoastră. 
Eugenie, continuă baroana întorcându-se spre fiica ei, 
domnul conte de Monte-Cristo! 

Contele se înclină; domnişoara Danglars schiţă o uşoară 
mişcare din cap. 


— Sunteţi aici cu o admirabilă persoană, domnule conte, 
spuse Eugenie. E fiica dumneavoastră? 

— Nu domnişoară, spuse Monte-Cristo uimit de 
ingeniozitatea extremă a fetei sau de uimitoarea ei 
impertinenţă, e o biată grecoaică al cărei tutore sunt. 

— Şi cum se numeşte? 

— Haydee, răspunse Monte-Cristo. 

— Grecoaică? Murmură contele de Morcerif. 

— Da, conte, spuse doamna Danglars; şi spune-mi dacă ai 
văzut vreodată la curtea lui Ali-lebelin, pe care l-ai servit cu 
atâta glorie, un costum admirabil ca acela din faţa ochilor 
noştri. 

— A, aţi servit la Ianina, domnule conte? Întrebă Monte- 
Cristo. 

— Am fost general-inspector al trupelor paşei, răspunse 
Morcerf, iar modesta mea avere, nu tăgăduiesc, se 
datorează dărniciei ilustrului şef albanez. 

— Ia priviţi! Stărui doamna Danglars. 

— Unde? Îngăimă Morcerf. 

— Colo, spuse Monte-Cristo. 

Şi, cuprinzându-l pe conte cu braţul, se plecă dimpreună 
cu el în afara lojei. 

În momentul acela, Haydee, care îl căuta pe conte din 
ochi, îi zări capul palid lângă acela al lui Morcerf. 

Spectacolul produse asupra fetei efectul capului Meduzei; 
schiţă o mişcare înainte ca pentru a-i mistui pe amândoi cu 
privirea, apoi, aproape numaidecât, se trase îndărăt 
scoțând un țipăt slab, care totuşi fu auzit de persoanele mai 
apropiate de ea şi de Ali, care deschise îndată uşa. 

— Domnule conte, ce i s-a întâmplat copilei 
dumneavoastră? Întrebă Eugânie. S-ar părea că nu se 
simte bine. 

— Într-adevăr, însă nu vă speriaţi, domnişoară: Haydee e 
foarte nervoasă şi, în consecinţă, foarte sensibilă la 
mirosuri; un parfum care îi este antipatic ajunge să-i 


provoace leşin. Dar, adăugă scoțând din buzunar un flacon, 
am leacul aici. 

După ce le salută pe baroană şi pe fiica ei cu un singur 
gest, schimbă cu contele şi cu Debray o strângere de mână 
şi ieşi din loja doamnei Danglars. 

Când reintră într-a sa, Haydee era încă foarte palidă el îi 
luă cu greu mâna. 

Monte-Cristo băgă de seamă că mâinile fetei erau umede 
şi reci totodată. 

— Cu cine vorbeai acolo, stăpâne? Întrebă fata. 

— Cu contele de Morcerf, care a fost în serviciul ilustrului 
tău părinte şi care mărturiseşte că lui îi datorează averea 
sa, răspunse Monte-Cristo. 

— O, ticălosul! Exclamă Haydee, el l-a vândut turcilor, iar 
averea este preţul trădării. Nu ştiai acestea, scumpul meu 
stăpân? 

— Auzisem ceva cu privire la istoria asta în Epir, spuse 
Monte-Cristo, însă nu cunosc amănuntele. Vino, copila mea, 
mi le vei spune tu; sunt, desigur, interesante. 

— Da, vin. Cred că aş muri dacă aş mai rămâne multă 
vreme în faţa acestui om. 

Şi, sculându-se repede, Haydee se înfăşură în burnusul ei 
de caşmir alb, brodat cu perle şi cu mărgean şi ieşi în 
momentul în care cortina se ridica. 

— Spuneţi dacă omul acesta nu este curios? Îi spuse 
contesa G lui Albert, care se înapoiase la ea; ascultă cu 
religiozitate actul al treilea din Robert şi pleacă în 
momentul în care începe al patrulea. 


Capitolul XVII Speculaţii la bursă 


După câteva zile de la întâlnirea aceasta, Albert de 
Morcerf veni să facă o vizită contelui de Monte-Cristo în 
casa de pe Champs-Elisee ce căpătase aerul de palat pe 
care, graţie imensei sale averi, contele îl dădea chiar celor 
mai efemere locuinţe ale sale. 


Venea să-i repete mulţumirile doamnei Danglars, pe care i 
le mai adusese o scrisoare semnată baroana Danglars, 
născută Herminie de Servieux. 

Albert era însoţit de Lucien Debray, care asocie cuvintelor 
prietenului său câteva complimente neoficiale, fără îndoială, 
dar a căror sursă contele nu putea să nu o suspecteze. 

I se păru chiar că Lucien venea să-l vadă mânat de un 
dublu sentiment de curiozitate şi că jumătate din acest 
sentiment pornea din Chaussee-d'Antin. Putea presupune, 
într-adevăr, fără teama de a se înşela, că doamna Danglars, 
neputând cunoaşte cu propriii ei ochi interiorul unui bărbat 
care dăruia cai de treizeci de mii de franci şi care venea la 
Operă cu o sclavă greacă, purtând diamante de un milion, 
dăduse delegaţie ochilor prin care avea obiceiul să vadă 
pentru a-i împărtăşi informaţii în legătură cu acest interior. 

Dar contele nu arăta că bănuieşte cea mai mică legătură 
între vizita lui Lucien şi curiozitatea baroanei. 

— Eşti în relaţii aproape permanente cu baronul 
Danglars? Îl întrebă el pe Albert de Morcerf. 

— O, da, domnule conte, ştiţi ce v-am spus. 

— Situaţia se menţine deci? 

— Mai mult decât oricând, răspunse Lucien, este o afacere 
aranjată. 

Şi, socotind, fără îndoială că acest cuvânt amestecat în 
conversaţie îi dădea dreptul să rămână, Lucien îşi puse 
lornionul de baga în ochi şi, muşcând măciulia de aura 
bastonului, începu să facă ocolul camerei examinând armele 
şi tablourile. 

— După cât te auzisem, spuse Monte-Cristo, nu mi-aş fi 
închipuit că e posibilă o soluţie aşa de urgentă. 

— Ce vreţi? Lucrurile merg fără să ne dăm seama. În timp 
ce noi nu ne gândim la ele, ele se gândesc la noi, iar când 
întoarcem capul, suntem uimiţi cât de departe au ajuns. 
Părintele meu şi domnul Danglars au servit împreună în 
Spania, părintele meu în armată, domnul Danglars la 
intendenţă. Acolo, tatăl meu, ruinat de revoluţie şi domnul 


Danglars, care n-avusese niciodată o situaţie, au pus bazele, 
părintele meu carierei sale politice şi militare, care este 
frumoasă, domnul Danglars carierei politice şi financiare, 
care e admirabilă. 

— Da, într-adevăr, spuse Monte-Cristo, îmi pare că domnul 
Danglars mi-a vorbit despre asta cu prilejul vizitei ce i-am 
făcut şi continuă, aruncând o privire asupra lui Lucien care 
frunzărea un album, domnişoara Eugenie e drăguță? Căci, 
dacă nu mă înşel, se numeşte Eugenie. 

— Foarte drăguță sau, mai bine-zis, foarte frumoasă, 
răspunse Albert, de o frumuseţe pe care nu o apreciez. 
Sunt un netrebnic. 

— Vorbeşti ca şi cum ai fi soţul ei. 

— O, protestă Albert, privind în juru-i ca să vadă şi el ce 
făcea Lucien. 

— Ştii, spuse Monte-Cristo, coborând glasul, că nu-mi pari 
entuziasmat de căsătoria aceasta? 

— Domnişoara Danglars este prea bogată pentru mine, 
spuse Morcerf şi asta mă înspăimântă. 

— Nu-i un motiv serios! Dumneata nu eşti bogat? 

— Tata are o rentă cam de cinzeci de mii de lire şi îmi va 
da poate zece sau douăsprezece căsătorindu-mă. 

— Într-adevăr, e un venit modest, mai ales la Paris, spuse 
contele, dar averea nu e totul pe lume, iar un nume frumos 
şi o poziţie socială înaltă înseamnă ceva. Numele dumitale e 
celebru, poziţia minunată şi apoi contele de Morcerf e 
soldat şi este plăcut să vezi asociindu-se integritatea lui 
Bayard cu sărăcia lui Duguesdin. Dezinteresarea e cea mai 
frumoasă rază de soare la care poate sclipi o spadă nobilă. 
Eu, dimpotrivă, găsesc cum nu se poate mai potrivită 
căsătoria asta. Domnişoara Danglars te va îmbogăţi, iar 
dumneata o vei înnobila. 

Albert clătină din cap şi rămase pe gânduri. 

— Mai e ceva, spuse el. 

— Mărturisesc, reluă Monte-Cristo, că îmi vine greu să 
înţeleg sila aceasta pentru o fată bogată şi frumoasă. 


— O, Doamne, spuse Morcerf, sila aceasta, dacă într- 
adevăr e silă, nu vine întreagă de la mine. 

— Dar de unde? Mi-ai spus doar că părintele dumitale 
dorea căsătoria. 

— Din partea mamei mele, iar mama e un ochi prudent şi 
sigur. Ei, bine, ca nu se bucură, are un fel de pornire 
împotriva familiei Danglars. 

— O, este explicabil! Glăsui contele cu tonul întrucâtva 
forţat, doamna contesă de Morcerf, care e distincţia, 
aristocrația, fineţea în persoană, ezită oarecum să atingă o 
mână mojică, groasă şi brutală; e natural. 

— Nu ştiu dacă aşa o fi, spuse Albert, ceea ce ştiu însă e că 
dacă această căsătorie se face, am impresia că va fi 
nefericită. Urmau să se adune pentru a discuta chestiunea 
încă de acum şase săptămâni; eu am avut însă nişte 
migrene... 

— Reale? Întrebă contele, zâmbind. 

— O, cât se poate de reale, fără îndoială, frica... Aşa că 
întâlnirea a fost amânată cu două luni. Nu e nicio grabă, 
înţelegeţi; eu n-am încă douăzeci şi unu de ani; ea, Eugenie 
n-are decât şaptesprezece, dar cele două luni se termină 
săptămâna viitoare. Vor fi nevoiţi să se execute. Nu vă 
puteţi închipui, scumpe conte, cât de încurcat sunt... Oh, ce 
fericit sunteţi că sunteţi liber. 

— Ei, bine, fii şi dumneata; mă rog, cine te împiedică? 

— Ar fi o decepţie prea mare pentru tata dacă nu mă însor 
cu domnişoara Danglars. 

— Atunci, însoară-te, spuse contele cu o ciudată mişcare 
din umeri. 

— Da, însă, pentru mama, aceasta nu va fi decepţie, ci 
durere. 

— Atunci nu te însura, spuse contele. 

— Voi vedea, voi încerca, îmi veţi da un sfat, nu-i aşa? lar 
dacă este cu putinţă, mă veţi scoate din încurcătură. Cred 
că m-aş certa cu contele, numai să n-o mâhnesc pe 
admirabila mea mamă. 


Monte-Cristo întoarse capul, părea mişcat. 

— Ei, ce faceţi acolo? Un crochiu după Poussin? Îl întrebă 
el pe Debray care stătea într-un jilţ adânc în capătul 
salonului, ţinând în mâna dreaptă un creion şi în stânga un 
carnet. 

— Eu? Zise acesta liniştit; ţin prea mult la pictură ca să 
încerc. Nu, fac cu totul altceva: cifre. 

— Cifre? 

— Da, calculez. Calculul te priveşte pe tine indirect, 
viconte; socotesc ce a câştigat casa Danglars de pe urma 
ultimei creşteri a acţiunilor Haiti: de la două sute şase, 
renta s-a urcat în trei zile la 409, iar prudentul bancher 
cumpărase mult la 206. De bună seamă că a câştigat trei 
sute de mii de lire. 

— Nu e ăsta lovitura lui cea mai bună, spuse Morcerf, nu a 
câştigat el anul acesta un milion cu bonurile Spaniei? 

— Ascultă, dragul meu, glăsui Lucien, domnul conte de 
Monte-Cristo îţi va spune ca italienii: 

Danaro e santia Meta delia meta 41) 

Şi încă este mult. De aceea, când mi se îndrugă astfel de 
poveşti, eu ridic din umeri. 

— Dar vorbeaţi de Haiti? Întrebă Monte-Cristo. 

— O, cu Haiti e altceva; Haiti este ecarte-ul jucătorilor de 
bursă francezi. Poate să-ţi placă tabinetul, să adori whistul, 
să te înnebuneşti după boston şi să te saturi totuşi de toate 
acestea; dar revii totdeauna la €ecarte: e un hors-d'oeuvre. 
În chipul acesta domnul Danglars a vândut ieri la 406 şi a 
băgat în buzunar 300.000 de franci; dacă ar fi aşteptat 
până astăzi, cota cădea la 208-205 şi, în loc să câştige 
300.000 de franci, ar fi pierdut 20.000 sau 25.000. 

— Şi de ce a căzut cota, de la 409 la 205? Întrebă Monte- 
Cristo. Vă cer iertare, sunt ignorant în materie de bursă. 

— Pentru că, răspunse Albert râzând, ştirile se succed şi 
nu se aseamănă. 

— La naiba! Exclamă contele; domnul Danglars joacă 
pentru a câştiga sau pentru a pierde trei sute de mii de 


franci într-o zi. În cazul acesta e, desigur, enorm de bogat. 

— Nu el joacă, exclamă cu aprindere Lucien, ci doamna 
Danglars; ea este cu adevărat întreprinzătoare. 

— Dar tu, care eşti chibzuit, Lucien şi care cunoşti 
nestabilitatea ştirilor, deoarece te găseşti la sursă, ar trebui 
s-o împiedici, spuse Morcerf cu un zâmbet. 

— Cum aş putea s-o împiedic eu dacă nu izbuteşte 
bărbatul ei? Întrebă Lucien. Cunoşti caracterul baroanei; 
nu are nimeni influenţă asupra ei şi nu face decât ceea ce 
vrea. 

— O, dacă aş fi în locul tău! Spuse Albert. 

— Ei şi? 

— Aş vindeca-o, i-aş face astfel un serviciu viitorului ei 
ginere. 

— Cum adică? 

— Ei, la naiba, foarte lesne. I-aş da o lecţie. 

— O lecţie? 

— Da. Situaţia ta de secretar al ministrului îţi dă o mare 
autoritate în ce priveşte informaţiile. Nu deschizi gura fără 
ca agenţii de schimb să nu-ţi stenografieze, în cea mai mare 
grabă, cuvintele. Fă-o să piardă o sută de mii de franci la 
repezeală şi va deveni prudentă. 

— Nu înţeleg, îngăimă Lucien. 

— Cu toate acestea e limpede, răspunse tânărul cu o 
naivitate câtuşi de puţin prefăcută; anunţă-i într-o zi ceva 
extraordinar, o ştire telegrafică pe care numai tu ai putea s- 
o afli; că Henri al IV-lea, de exemplu, a fost văzut ieri la 
Gabrielle; în chipul acesta acţiunile se vor urca, ea îşi va 
fixa lovitura de bursă şi va pierde cu siguranţă când 
Beauchamp va scrie a doua zi în ziarul său. 

„Cercurile bine informate pretind că regele Henri al IV-lea 
a fost văzut alaltăieri la Gabrielle; faptul este absolut 
inexact, regele Henri al IV-lea n-a părăsit Pont-Neuf.” 

Lucien râse din vârful buzelor. Deşi indiferent în aparenţă, 
Monte-Cristo nu pierduse un cuvânt din discuţie, iar ochii 


săi sfredelitori citiseră un secret în încurcătura secretarului 
intim. 

Consecința încurcăturii lui Lucien, care îi scăpase complet 
lui Albert, fu că Lucien îşi scurtă vizita. 

Evident, se simţea stânjenit. Contele îi şopti, conducându-l, 
câteva cuvinte la care el răspunse: 

— Cu multă plăcere, domnule conte, accept. 

Contele reveni la tânărul Morcerfi. 

— Nu crezi, îi spuse el, că ai făcut rău vorbind aşa cum ai 
vorbit despre soacra dumitale în faţa domnului Debray? 

— Conte, vă rog, nu pronunţaţi cuvântul acesta. 

— Serios, contesa este aşa de categoric împotriva 
căsătoriei? 

— Aşa de mult, încât baroana vine foarte rar la noi, iar 
mama nu a fost, cred, nici de două ori până acum la doamna 
Danglars. 

— În cazul acesta, mă simt tentat să-ţi vorbesc pe şleau: 
domnul Danglars este bancherul meu, domnul de Villefort 
m-a copleşit cu politeţea mulţumindu-mi pentru un serviciu 
pe care, printr-o fericită întâmplare, am putut să i-l fac. Mă 
aştept la o avalanşă de dineuri. lar ca să nu rămân mai 
prejos şi ca să am meritul de a le-o lua înainte, am proiectat 
să reunesc în casa mea de ţară de la Auteuil pe domnul şi 
doamna Danglars, precum şi pe domnul şi doamna de 
Villefort. Dacă te invit la dineul acesta, aşa cum invit pe 
domnul conte şi pe doamna contesă de Morcerf, invitaţia n- 
o să aibă aerul unei întâlniri matrimoniale sau cel puţin 
doamna contesă de Morcerf nu va interpreta lucrul astfel, 
mai cu seamă dacă domnul baron Danglars îmi va face 
onoarea de a o aduce pe fiica sa? În cazul acesta, mama 
dumitale îmi va purta pică şi nu vreau câtuşi de puţin asta; 
dimpotrivă, ţin şi spune-i, ori de câte ori ai prilejul, să aibă 
cea mai bună părere despre mine. 

— Conte, spuse Morcerf, vă mulţumesc pentru sinceritate 
şi accept să nu mă invitaţi. Spuneţi că ţineţi la părerea bună 
a mamei mele de care vă pot spune că vă bucuraţi. 


— Crezi? Întrebă Monte-Cristo cu interes. 

— O, sunt sigur! Când aţi plecat de la noi, deunăzi, am 
vorbit un ceas despre dumneavoastră; revin însă la ce 
spuneam. Dacă mama ar putea să afle intenţia 
dumneavoastră - şi mă voi încumeta să i-o comunic —, sunt 
sigur că v-ar fi cât se poate de recunoscătoare. E drept că, 
la rându-i, tata va fi furios. 

Contele începu să râdă. 

— Ei, bine, îi spuse el lui Morcerf, eşti prevenit. Îmi 
închipui însă că nu numai părintele dumitale va fi furios; 
domnul şi doamna Danglars mă vor considera ca pe un om 
foarte nemanierat. Ei ştiu că te văd îndeaproape, că eşti cea 
mai veche cunoştinţă pariziană a mea şi nu te vor găsi la 
mine. Mă vor întreba de ce nu te-am invitat. Gândeşte-te să 
pretextezi vreo obligaţie anterioară, cu oarecare aparenţe 
de verosimilitate şi pe care mi-o vei împărtăşi printr-un 
bileţel. Cu bancherii ştii că numai scrisul este valabil. 

— Voi face mai mult decât atât, domnule conte, spuse 
Albert. Mama vrea să se ducă să respire aerul mării. Pentru 
ce zi e fixat dineul dumneavoastră? 

— Pentru sâmbătă. 

— Astăzi e marţi. Bun, mâine seară plecăm, poimâine 
dimineaţă vom fi la Treport. Domnule conte, sunteţi un om 
fermecător, căci nu-i puneţi pe oameni în încurcătură. 

— Serios vorbind, mă preţuieşti mai mult decât merit. 
Doresc să vă fiu agreabil, atâta tot. 

— În ce zi aţi făcut invitaţiile? 

— Chiar astăzi. 

— Bine. Alerg la domnul Danglars şi îl anunţ că, mâine, 
mama şi cu mine părăsim Parisul. Nu v-am văzut, în 
consecinţă nu ştiu nimic de dineul dumneavoastră. 

— Nebun ce eşti! Dar domnul Debray care te-a văzut la 
mine? 

— A, adevărat! 

— Dimpotrivă, te-am văzut şi te-am invitat aici, fără 
ceremonie, dar mi-ai răspuns cu naivitate că nu poţi fi 


musafirul meu, deoarece plecaţi la Treport... 

— Foarte bine, suntem înţeleşi. Dar până mâine veţi veni 
să o vedeţi pe mama? 

— Până mâine e greu şi aş nimeri în toiul pregătirilor de 
plecare. 

— Ei bine, faceţi mai mult decât atât; nu eraţi decât un om 
fermecător, veţi fi un om adorabil. 

— Ce trebuie să fac pentru asta? 

— Ce trebuie să faceţi? 

— Întreb. 

— Astăzi sunteţi absolut liber. Veniţi să luaţi masa cu mine. 
Vom fi între noi: dumneavoastră, mama şi cu mine. Abia aţi 
zărit-o pe mama, o veţi vedea de aproape. E o femeie 
remarcabilă şi nu regret decât un lucru: că nu există cu 
douăzeci de ani mai puţin perechea ei; ar fi, în curând, vă 
jur, o contesă şi o vicontesă de Morceri. Pe tata nu-l veţi 
găsi: el e astă-seară ocupat şi cinează la preşedintele Curţii 
de conturi. Veniţi, vom vorbi despre călătorii. Aţi văzut 
lumea întreagă, ne veţi povesti aventurile dumneavoastră, 
ne veţi spune istoria frumoasei grecoaice cu care eraţi 
deunăzi seara la Operă, pe care o numiţi sclavă şi pe care o 
trataţi ca pe o prinţesă. Vom vorbi italieneşte, spanioleşte. 
Haide, acceptaţi, mama vă va mulţumi. 

— Toate mulţumirile mele spuse contele. Invitaţia este cât 
se poate de atrăgătoare şi regret din suflet că n-o pot 
accepta. Nu sunt liber, cum credeai, dimpotrivă, am o 
întâlnire dintre cele mai importante. 

— A, luaţi seama, mi-aţi arătat adineauri cum scapă cineva 
de un lucru neplăcut. Am nevoie de o dovadă. Din fericire, 
nu sunt bancher ca domnul Danglars, dar sunt, vă previn, 
tot aşa de neîncrezător ca şi el. 

— 'Ţi-o voi da, spuse contele. 

Şi sună. 

— Hm, exclamă Morcerf, până acum aţi refuzat de două 
ori să luaţi masa cu mama. Este cu intenţie, conte? 

Monte-Cristo tresări. 


— O, să nu crezi asta! Spuse el, de altminteri, uite dovada 
mea. 

Baptistin intră şi rămase în picioare la uşă, aşteptând. 

— Nu eram înştiinţat despre vizita dumitale, nu e aşa? 

— Sunteţi un om atât de extraordinar, încât n-aş garanta. 

— Nu puteam bănui cel puţin că mă vei invita la masă. 

— Cât despre asta este probabil. 

— Ei bine, ascultă, Baptistin... Ce ţi-am spus azi-dimineaţă 
când te-am chemat în cabinetul meu de lucru? 

— Să încui poarta de îndată ce sună ora cinci. 

— Pe urmă? 

— O, domnule conte... Spuse Albert. 

— Nu, nu, vreau cu orice preţ să scap de reputaţia 
misterioasă pe care mi-ai făcut-o, dragă conte. E prea greu 
pentru cineva să joace la infinit rolul lui Manfred. Vreau să 
trăiesc într-o casă de sticlă. Pe urmă... Urmează, Baptistin! 

— Pe urmă să nu primesc decât pe domnul maior 
Bartolomeo Cavalcanti şi fiul său. 

— Ai auzit, domnul maior Bartolomeo Cavalcanti, un om 
din cea mai veche nobleţe a Italiei şi pentru care Dante şi-a 
dat osteneala să-i pomenească spiţa... Îţi aminteşti sau nu-ţi 
mai aminteşti, în cântecul X al Infernului; fiul său e un tânăr 
fermecător, cam de vârsta dumitale, viconte, purtând 
acelaşi titlu ca dumneata şi care îşi face intrarea în lumea 
pariziană cu milioanele părintelui său. Maiorul mi-l aduce în 
astă-seară pe fiul său, Andrea. Mi-l încredinţează. Îl voi 
îndruma, dacă are vreun merit. Ai să mă ajuţi, nu-i aşa? 

— Fără îndoială! Va să zică maiorul Cavalcanti e un vechi 
prieten al dumneavoastră? Întrebă Albert. 

— Câtuşi de puţin. E un senior demn, foarte politicos, 
foarte modest, foarte discret, aşa cum sunt sumedenie în 
Italia, urmaşi din familii străvechi. L-am văzut de mai multe 
ori, fie la Florenţa, fie la Bologna, fie la Lucca şi m-a anunţat 
că vine. Cunoştinţele făcute în călătorie sunt preţioase: 
reclamă de la sine, în orice loc, prietenia pe care le-ai 
arătat-o cândva, din întâmplare; ca şi omul civilizat, care 


ştie să trăiască un ceas cu cineva, n-ar avea totdeauna un 
gând ascuns. Bunul maior Cavalcanti vine să revadă Parisul 
pe care nu l-a văzut decât în treacăt, sub Imperiu, când s-a 
dus să îngheţe la Moscova. Îi voi da o masă bună, mi-l va 
lăsa fiul său, îi voi făgădui că am să veghez asupra lui, îl voi 
lăsa să facă toate nebuniile şi vom fi chit. 

— Admirabil, spuse Albert, văd că sunteţi un mentor 
preţios. Cu bine, deci. Duminică vom fi înapoi. Ascultaţi, am 
primit veşti de la Franz. 

— Serios? Se miră Monte-Cristo. Se simte încă bine în 
Italia? 

— Îmi închipui că da, cu toate acestea vă regretă. Spune 
că eraţi soarele Romei şi că, fără dumneavoastră, totul e 
mohorât. Nu ştiu dacă n-o să meargă până la a spune că 
plouă. 

— Şi-a schimbat, aşadar, părerea despre mine, prietenul 
dumitale Franz? 

— Dimpotrivă, stăruieşte în a vă crede fantastic de primul 
rang, de aceea vă regretă 

— Încântător tânăr, spuse Monte-Cristo şi pentru care am 
simţit o vie simpatie din prima seară când l-am văzut 
căutând o cină şi când a binevoit să o accepte pe a mea. Mi 
se pare că ele fiul generalului d'Epinay. 

— Exact. 

— Cel care a fost asasinat mişeleşte la 1815? 

— De bonapartişti. 

— Întocmai! Pe cinstea mea, îmi este drag. Nu se fac şi 
pentru el proiecte de căsătorie? 

— Da, urmează să se însoare cu domnişoara de Villefort. 

— Este adevărat? 

— Aşa cum eu urmez să mă însor cu domnişoara Danglars, 
continuă Albert râzând. 

— Râzi? 

— Da. 

— De ce? 


— Râd, pentru că mi se pare că văd aici tot atâta simpatie 
pentru mariaj câtă este între domnişoara Danglars şi mine. 
Dar, dragă conte, noi vorbim despre femei, aşa cum femeile 
vorbesc despre bărbaţi, e de neiertat. 

Albert se ridică. 

— Pleci? 

— Mai întrebaţi? Vă bat la cap de două ceasuri şi aveţi 
politeţea să mă întrebaţi dacă plec. Nu zău, conte, sunteţi 
cel mai politicos om de pe lume. Şi cum sunt dresați 
servitorii dumneavoastră! Mai ales Baptistin! Eu n-am putut 
avea niciodată unul ca el. Ai mei fac impresia că-şi iau 
exemplu pe cei de la Teatrul francez, care, tocmai pentru că 
n-au decât un cuvânt de spus, vin totdeauna să-l spună la 
rampă. Aşa că, dacă vă despărțiți de Baptistin, vă rog să-mi 
daţi întâietate. 

— Ne-am înţeles, viconte. 

— Nu-i totul, aşteptaţi; transmiteţi complimentele mele 
seniorului Cavalcante del Cavalcanti; iar dacă tine cumva 
să-şi căpătuiască fiul, găsiţi-i o femeie bogată, nobilă, cel 
puţin dinspre partea mamei şi baroană dinspre partea 
tatălui. Vă voi ajuta eu. 

— Oho, aici ai ajuns? Răspunse Monte-Cristo. 

— Da. 

— Nu trebuie să pui mâna în foc pentru nimic. 

— O conte, exclamă Morcertf, ce serviciu mi-aţi face şi cum 
v-aş iubi de o sută de ori mai mult dacă, graţie 
dumneavoastră, aş rămâne celibatar cel puţin zece ani. 

— Totul este posibil, răspunse Monte-Cristo cu gravitate. 
Apoi, luându-şi bun rămas de la Albert, lovi de trei ori 
gongul. 

Bertuccio apăru. 

— Bertuccio, îi spuse, sâmbătă primesc în casa de la 
Auteuil. 

Bertuccio, se înfioră uşor. 

— Bine, domnule, îngăimă el. 


— Am nevoie de dumneata, continuă contele, pentru ca 
totul să fie pregătit cum trebuie. Casa e foarte frumoasă 
sau cel puţin poate fi foarte frumoasă. 

— Pentru aceasta ar trebui să schimbăm totul, domnule 
conte, căci tapetele s-au învechit. 

— Schimbă totul, cu excepţia unuia singur, cel din camera 
de culcare cu damasc roşu: îl vei lăsa aşa cum e. 

Bertuccio se înclină. 

— Să nu te atingi nici de grădină: din curte poţi face ce 
vrei, chiar îmi va plăcea să n-o poată recunoaşte nimeni. 

— Mă voi sili ca domnul conte să fie mulţumit. Voi fi şi mai 
liniştit dacă domnul conte îmi va spune intenţiile acestei 
mese. 

— Dragă Bertuccio, spuse contele, de când eşti te Paris te 
găsesc foarte schimbat. Nu mă mai cunoşti? 

— Excelenţa sa ar putea să-mi spună pe cine primeşte. 

— Nu ştiu nici eu încă şi nici dumneata n-ai nevoie să ştii. 
Lucullus ia masa la Lucullus, atâta tot. 

Bertuccio se înclină şi ieşi. 


Capitolul XVIII Maiorul Cavalcanti 


Nici contele, nici Baptistin nu minţiseră anunțând lui 
Morcerf vizita maiorului italian care îi servea lui Monte- 
Cristo ca pretext pentru a refuza invitaţia la masă. 

Sunaseră ceasurile şapte şi Bertuccio, conformându-se 
ordinului primit, plecase de două ore la Auteuil, când o 
trăsură se opri la poarta palatului şi păru că fuge ruşinată 
de îndată ce lăsă lângă poartă un bărbat cam de 52 de ani, 
îmbrăcat cu o redingotă verde cu brandenburguri negre, a 
căror specie e, pare-se, nepieritoare în Europa. Pantaloni 
largi de postav albastru, cizme destul de curate, deşi de un 
lac nesigur şi cu tălpi cam groase, mănuşi de piele, o pălărie 
asemănătoare, ca formă, cu o pălărie de jandarm, un guler 
negru brodat cu o şuviţă albă, pe care, dacă insul n-ar fi 
purtat-o de bună-voie, ar fi putut să pară un ştreang - 


acesta era costumul pitoresc al personajului ce a sunat la 
poartă, întrebând dacă locuieşte pe Champs-Elisees, 
numărul 30 domnul conte de Monte-Cristo. După răspunsul 
afirmativ al portarului, intră, închise poarta şi se îndreptă 
spre peron. 

Capul mic şi colţuros al omului albit, mustaţa stufoasă şi 
căruntă îi ajutară lui Baptistin să-l recunoască, deoarece 
Baptistin căpătase semnalmentele musafirului şi-l aştepta în 
faţa vestibulului. De aceea, de cum îşi rosti numele, Monte- 
Cristo fu anunţat despre sosirea lui. 

Străinul fu introdus în salonul cel mai simplu. Contele îl 
aştepta aici şi îl întâmpină cu o mină zâmbitoare. 

— A, scumpe domn, fiţi binevenit! Spuse el. Vă aşteptam. 

— Adevărat? Excelenţa voastră mă aşteaptă? 

— Da, fusesem înştiinţat că sosiți azi la şapte. 

— Că sosesc? Eraţi aşadar înştiinţat? 

— Absolut. 

— O, cu atât mai bine! Mă temeam, mărturisesc, să nu se fi 
uitat mica măsură de precauţie. 

— Care? 

— De-a vă înştiinţa. 

— O, nu! 

— Dar sunteţi sigur că nu vă înşelaţi? 

— Sunt sigur. 

— Pe mine mă aştepta Excelenţa voastră astăzi la şapte. 

— Chiar pe dumneavoastră. De altminteri să verificăm. 

— A, dacă mă aşteptaţi nu mai este nevoie. 

— Ba da, ba da, spuse Monte-Cristo. 

Musafirul păru cam neliniştit. 

— Nu sunteţi domnul marchiz Bartolomeo Cavalcanti? 

— Exact, Bartolomeo Cavalcanti, repetă străinul cu 
voioşie. 

— Ex maior în serviciul Austriei? 

— Am fost maior? Întrebă cu sfială bătrânul militar. 

— Da, spuse Monte-Cristo, maior. Numele acesta se dă în 
Franţa gradului pe care l-aţi avut în Italia. 


— Bine, mai mult nu întreb, înţelegeţi... 

— De altminteri, nu veniţi aici din proprie iniţiativă, reluă 
Monte-Cristo. 

— O, desigur! 

— Aţi fost trimis de cineva la mine. 

— Da. 

— De admirabilul abate Busoni. 

— Întocmai! Exclamă maiorul cu voioşie. 

— Şi aveţi o scrisoare. 

— Poftim. 

— Ei, vedeţi? Daţi-mi-o. 

Şi Monte-Cristo luă scrisoarea, o deschise şi o citi. Maiorul 
îl privea pe conte cu ochi mari, uimiţi, care se îndreptau 
plini de curiozitate asupra fiecărui colţişor din apartament, 
dar care reveneau mereu asupra proprietarului. 

— Exact... Scumpul abate; „Maiorul Cavalcanti, un vrednic 
patrician, descendent al familiei Cavalcanti din Florenţa, 
bucurându-se de un venit de o jumătate de milion”, 
continuă Monte-Cristo citind. 

Monte-Cristo îşi înălţă ochii pe deasupra hârtiei şi salută. 

— O jumătate de milion. Bravo, scumpe domnule 
Cavalcanti. 

— Scrie o jumătate de milion? Întrebă acesta. 

— Absolut şi, de bună seamă că aşa este, deoarece abatele 
Busoni cunoaşte mai bine decât oricine toate marile averi 
din Europa. 

— Fie şi o jumătate de milion, aprobă musafirul, dar, pe 
cuvântul meu de onoare, nu credeam că se urcă la atâta. 

— Pentru că aveţi un administrator care vă fură; ce vreţi, 
scumpe domnule Cavalcanti, trebuie să treceţi şi prin asta. 

— M-aţi lămurit, spuse musafirul cu gravitate. Am să-l 
concediez pe ticălos. 

Monte-Cristo continuă: 

— Şi căruia nu i-ar lipsi decât un lucru ca să fie fericit.” 

— O, da, numai unul! Spuse musafirul cu un suspin. 

— Să regăsească un fiu adorat.” 


— Un fiu adorat. 

— Răpit în tinereţe, fie de un duşman al nobilei sale familii, 
fie de ţigani.” 

— La vârsta de cinci ani, domnule, oftă străinul, înălţând 
ochii la cer. 

— Bietul părinte! Îl compătimi Monte-Cristo. 

Contele continuă: 

— Îi redau speranţa, îi redau viaţa, domnule conte, 
anunţându-l că, prin dumneavoastră, îl poate regăsi pe fiul 
căutat zadarnic de cincisprezece ani.” 

Străinul îl privi pe Monte-Cristo cu o expresie de negrăită 
nelinişte. 

— Pot face asta, spuse Monte-Cristo. 

Maiorul se ridică. 

— Va să zică, scrisoarea era adevărată până la capăt? 

— Vă îndoiţi, scumpe domnule Bartolomeo? 

— Nu, niciodată. Cum să mă îndoiesc? Un om grav, ca 
abatele Busoni, îmbrăcat în veşminte religioase, nu şi-ar fi 
îngăduit o astfel de glumă; dar nu aţi citit totul, Excelenţă. 

— A, da, e un post-scriptum, spuse Monte-Cristo. 

— Da, repetă străinul... E un... Post-scriptum. 

— Ca să nu pricinuiesc maiorului Cavalcanti încurcătura 
de a-şi strămuta capitalul de la bancherul său, îi trimit o 
poliţă de două mii de franci pentru cheltuieli de voiaj şi 
creditul sumei de patruzeci şi opt de mii de franci, pe care 
dumneavoastră mi-o mai datoraţi.” 

Maiorul urmări din ochi, cu vădită încordare, post- 
scriptumul. 

— Bun, se mărgini contele să spună. 

— A spus bun, murmură musafirul. Aşadar, domnule... 
Reluă el. 

— Aşadar?... întrebă Monte-Cristo. 

— Aşadar post-scriptumul... 

— Ei, ce e cu post-scriptumul? 

— Îl acceptaţi tot aşa de binevoitor ca restul scrisorii? 


— Desigur. Abatele Busoni şi eu aveam un cont. Nu ştiu 
dacă îi mai datorez exact patruzeci şi opt de mii de lire. Dar 
n-o să discutăm pentru câţiva bani. Daţi o importanţă prea 
mare acestui post-scriptum, scumpe domnule Cavalcanti. 

— Vă mărturisesc, răspunse străinul, că, încrezător în 
semnătura abatelui Busoni, nu luasem asupra mea alte 
fonduri, aşa că, dacă îmi lipsea această resursă, m-aş fi 
simţit foarte stânjenit la Paris. 

— Un om ca dumneavoastră se poate simţi stânjenit 
undeva? Întrebă Monte-Cristo, haida-de! 

— Ei, necunoscând pe nimeni... 

— Dar sunteţi dumneavoastră cunoscut. 

— Da, sunt cunoscut, astfel că... 

— Spuneţi, scumpe domnule Cavalcanti. 

— Astfel că îmi veţi înmâna cele patruzeci şi opt de mii de 
lire? 

— La prima cerere. 

Maiorul rostogolea ochii mari, holbaţi. 

— Dar luaţi loc, spuse Monte-Cristo, nu zău, nu ştiu ce 
fac... Vă ţin în picioare de-un sfert de ceas. 

— Nu e nimic. 

Maiorul trase un jilţ şi se aşeză. 

— Acum vreţi să luaţi ceva? Un pahar de Xeres, de Porto, 
de Alicante? Întrebă contele. 

— De Alicanti. E vinul meu preferat. 

— Am unul admirabil; cu un pişcot, nu-i aşa? 

— Cu un pişcot, de vreme ce mă siliţi. 

Monte-Cristo sună, apăru Baptistin. 

Contele înaintă spre el. 

— Ei, ce e? Îl întrebă el în şoaptă. 

— Tânărul e aici, răspunse valetul, pe acelaşi ton. 

— Bine. Unde l-ai introdus? 

— În salonul albastru, aşa cum poruncise Excelenţa sa. 

— Bravo! Adu vin de Alicanti şi pişcoturi. 

Baptistin ieşi. 


— Vă pricinuiesc osteneli pentru care îmi fac multe 
mustrări, spuse străinul. 

— O, nu e nimic, zise Monte-Cristo. 

Baptistin reveni cu paharele, cu vinul şi pişcoturile. 
Contele umplu un pahar şi turnă în al doilea numai câteva 
picături din lichidul rubiniu din sticla acoperită de pânze de 
păianjen şi de toate celelalte semne ce indică bătrâneţea 
vinului, mult mai sigur decât zbârciturile care trădează 
bătrâneţea omului. 

Maiorul nu se înşelă asupra paharelor, căci îl luă pe cel 
plin şi un pişcot. 

Contele îi porunci lui Baptistin să aşeze tava la îndemâna 
musafirului, care începu prin a gusta Alicantul din vârful 
buzelor, făcu o strâmbătură de mulţumire şi muie delicat 
pişcotul în pahar. 

— Aşadar, domnule, spuse Monte-Cristo, dumneavoastră 
locuiţi la Lucea, sunteţi bogat, nobil, vă bucuraţi de 
consideraţia generală, aveţi tot ce poate face fericit pe un 
om? 

— Totul, Excelenţă, spuse maiorul, înghițind pişcotul, 
absolut totul. 

— Şi îi lipsea fericirii dumneavoastră doar un lucru? 

— Numai unul, spuse străinul. 

— Să vă regăsiţi copilul. 

— O, da, asta îmi lipsea mult, spuse maiorul luând încă un 
pişcot. 

Vrednicul musafir ridică ochii la cer şi se căzni să ofteze. 

— Ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastră atât de regretat, 
scumpe domnule Cavalcanti? Întrebă Monte-Cristo, căci mi 
se spusese că aţi rămas celibatar. 

— Aşa se credea, domnule, îl aprobă maiorul şi-aşa 
credeam şi eu... 

— Da, urmă Monte-Cristo, chiar dumneavoastră aţi 
răspândit zvonul. Un păcat din tinereţe pe care voiaţi să-l 
ascundeţi de ochii lumii. 


Străinul se ridică, îşi luă aerul cel mai calm şi mai demn, în 
timp ce-şi cobora cu modestie ochii, fie pentru a-şi asigura 
stăpânirea de sine, fie pentru a da ajutor imaginaţiei, 
privindu-l pe sub gene pe conte, al cărui zâmbet stereotip 
indica aceeaşi binevoitoare curiozitate. 

— Da, domnule, voiam să ascund greşeala aceasta de ochii 
lumii. 

— Nu în ceea ce vă priveşte, căci un bărbat stă deasupra 
acestor lucruri. 

— O, nu pentru mine, desigur! Declară maiorul zâmbind şi 
clătinând din cap. 

— Ci pentru mama lui, spuse contele. 

— Pentru mama lui, exclamă străinul, luând al treilea 
pişcot, pentru biata lui mamă. 

— Mai beţi, scumpe domnule Cavalcanti, îl îndeamnă 
Monte-Cristo, turnându-i al doilea pahar de vin; emoția vă 
înăbuşă. 

— Pentru biata lui mamă, murmură musafirul, încercând 
să vadă de nu cumva puterea voinţei, activând asupra 
glandei lacrimale, ar putea să-i ude colţul ochiului cu o 
lacrimă falsă. 

— Care aparţinea uneia dintre primele familii din Italia, mi 
se pare... 

— Patriciană din Fiesole, domnule conte, patriciană din 
Fiesole. 

— Şi care se numea... 

— Doriţi să-i ştiţi numele? 

— O, e de prisos să mi-l spuneţi, căci îl cunosc, spuse 
Monte-Cristo. 

— Domnul conte ştie totul, declară străinul, înclinându-se. 

— Olivia Corsinari, nu-i aşa? 

— Olivia Corsinari. 

— Marchiză? 

— Marchiză. 

— Şi, în cele din urmă, v-aţi căsătorit cu ea în ciuda 
împotrivirilor familiei? 


— Da, în cele din urmă. 

— Şi, reluă Monte-Cristo, aveţi la dumneavoastră hârtiile 
în regulă? 

— Care hârtii? 

— Actul de căsătorie cu Olivia Corsinari şi actul de naştere 
al copilului. 

— Actul de naştere al copilului? 

— Actul de naştere al lui Andrea Cavalcanti, fiul 
dumneavoastră; nu îl cheamă Andrea? 

— Cred că da. 

— Cum credeţi? 

— Oh, nu îndrăznesc să afirm, l-am pierdut de atâta 
vreme! 

— Adevărat, în sfârşit, aveţi toate hârtiile acestea? 

— Domnule conte, recunosc cu părere de rău că 
nespunându-mi-se să mă înarmez cu piesele acestea, am 
neglijat să le iau. 

— La naiba! Exclamă Monte-Cristo. 

— Erau absolut necesare? 

— Cât se poate de necesare. 

Străinul se scărpină pe frunte. 

— Ah, per Bacco, cât se poate de necesare! Îngăimă el! 

— Fără îndoială; dacă se va ridica aici vreo obiecţie asupra 
temeiniciei căsătoriei dumneavoastră, asupra legitimităţii 
copilului? 

— Adevărat, s-ar putea formula îndoieli. 

— Ar fi neplăcut pentru tânăr. 

— Ar fi fatal. 

— Din cauza aceasta ar putea să piardă o căsătorie 
splendidă. 

— O, peccato! 

— În Franţa, înţelegeţi, lumea este austeră; nu e deajuns, 
ca în Italia, să te duci la un preot şi să-i spui: „Ne iubim, 
uniţi-ne”. În Franţa există căsătoria civilă, iar ca să te 
căsătoreşti civil ai nevoie de piese care dovedesc 
identitatea. 


— Ce nenorocire că nu am hârtiile acestea! 

— Noroc că le am eu, declară Monte-Cristo. 

— Dumneavoastră? 

— Da. 

— Le aveţi? 

— Le am. 

— O, bravo, spuse musafirul care, văzând că ţinta 
călătoriei sale e zădărnicită de lipsa hârtiilor, se temea că 
neglijenţa aceasta va pune vreo piedică în calea celor 
patruzeci şi opt de mii de lire. Ce fericire! Da, reluă el, este 
o fericire căci eu nu mă gândisem. 

— Îmi închipui că omul nu se poate gândi la toate. Din 
fericire, însă, abatele Busoni s-a gândit în locul 
dumneavoastră. 

— Scumpul abate! 

— E un om prevăzător. 

— Un om admirabil! Exclamă străinul şi vi le-a trimis? 

— Uite-le. 

Străinul îşi împreună mâinile în semn de admiraţie. 

— V-aţi căsătorit cu Olivia Corsinari la biserica Sfânta 
Paula din Monte-Cattini; uite certificatul preotului. 

— Da, uite-l, spuse maiorul privind cu uimire. 

— Şi uite actul de botez al lui Andrea Cavalcanti, eliberat 
de preotul din Saravezza. 

— Totul este în regulă, spuse maiorul. 

— Luaţi hârtiile acestea cu care nu am ce face şi daţi-le 
fiului dumneavoastră, care le va păstra cu grijă. 

— Bineînţeles... Dacă le-ar pierde... 

— Ei şi dacă le-ar pierde? Întrebă Monte-Cristo. 

— Aş fi obligat să scriu acolo şi ar trece mult până să 
procurăm altele. 

— Într-adevăr, ar fi anevoios, spuse Monte-Cristo. 

— Aproape imposibil, răspunse străinul. 

— Îmi pare bine că vă daţi seama de valoarea hârtiilor. 

— Le consider ca pe nişte lucruri nepreţuite. 


— Acum, în ce o priveşte pe mama tânărului?... întrebă 
Monte-Cristo. 

— În ce-o priveşte pe mama tânărului... Repetă maiorul cu 
îngrijorare. 

— Marchiza Corsinari... 

— Vom avea nevoie de ea? Se sperie străinul, simțind că 
dificultăţile se ivesc sub paşii săi. 

— Nu, domnule, reluă Monte-Cristo; de altminteri n-a... 

— Ba da, ba da, spuse maiorul; a... 

— A plătit tributul său naturii... 

— O da, spuse străinul cu însufleţire. 

— Eu am ştiut asta, reluă Monte-Cristo, a murit de-acum 
zece ani. 

— Şi îi plâng încă moartea, domnule, spuse maiorul, 
scoțând din buzunar o batistă cu pătrăţele şi ştergându-şi, 
pe rând, mai întâi ochiul stâng, pe urmă ochiul drept. 

— Ce vreţi? Spuse Monte-Cristo, suntem toţi muritori. 
Înţelegeţi acum, scumpe domnule Cavalcanti, înţelegeţi că 
nu-i nevoie să se ştie în Franţa că sunteţi despărțiți de fiul 
dumneavoastră de cincisprezece ani. Toate aceste poveşti 
cu ţigani care răpesc copii n-au trecere la noi. L-aţi trimis 
să-şi facă educaţia într-un colegiu de provincie şi vreţi să-şi 
termine educaţia în lumea pariziană. De aceea aţi părăsit 
Via-Reggio unde locuiţi de la moartea soţiei. Va fi deajuns. 

— Credeţi? 

— Desigur. 

— Foarte bine atunci. 

— Dacă s-ar afla ceva cu privire la despărţire... 

— A, da! Ce am să spun? 

— Că un perceptor infidel, vândut duşmanilor familiei 
dumneavoastră... 

— Corsinari? 

— Desigur... Răpise copilul pentru ca să vi se stingă 
numele. 

— Într-adevăr, deoarece este singurul fiu. 


— Acum când totul e pus la punct, când amintirile 
reîmprospătate nu vă vor trăda, aţi ghicit, fără îndoială, că 
v-am rezervat o surpriză? 

— Plăcută? Întrebă musafirul. 

— O, văd bine că ochiul şi inima unui părinte nu pot fi 
înşelate, spuse Monte-Cristo. 

— Hm, făcu maiorul. 

— Vi s-a făcut vreo indiscreţie sau aţi ghicit că era aici? 

— Cine? 

— Copilul dumneavoastră, fiul dumneavoastră, Andrea. 

— Am ghicit, răspunse musafirul cu cel mai desăvârşit 
calm: aşadar e aici? 

— Aici, valetul m-a înştiinţai adineauri despre sosirea lui. 

— A, foarte bine, foarte bine! Spuse maiorul, strângând la 
fiecare exclamaţie branden-burgurile. 

— Scumpe domn, vă înţeleg emoția, aveţi nevoie de un 
răgaz pentru a vă veni în fire, vreau să-l pregătesc şi pe 
tânăr pentru întrevederea atât de dorită, căci îmi închipui 
că şi el e la fel de nerăbdător. 

— Cred, spuse Cavalcanti. 

— Peste un sfert de oră suntem ai dumneavoastră. 

— Mi-l aduceţi? Împingeţi bunătatea până la a mi-l 
prezenta dumneavoastră? 

— Nu, nu vreau să mă plasez între un părinte şi fiul său. 
Veţi fi singuri, domnule maior, fiţi însă pe pace, în chiar 
cazul în care vocea sângelui va rămâne mută, nu vă veţi 
înşela: va intra pe uşa aceasta. E un tânăr frumos, blond, 
cam prea blond poate, cu maniere foarte politicoase, veţi 
vedea. 

— Un moment, spuse maiorul; ştiţi că n-am luat cu mine 
decât cele două mii de franci pe care bunul abate Busoni mi 
le dăduse. Am făcut călătoria şi... 

— Şi aveţi nevoie de bani... Este cât se poate de firesc, 
scumpe domnule Cavalcanti, poftim, pentru a face o sumă 
rotundă, opt hârtii a o mie de franci. 

Ochii maiorului scânteiară. 


— Vă mai datorez patruzeci de mii de franci, spuse Monte- 
Cristo. 

— Excelenţa voastră vrea o chitanţă? Întreabă maiorul, 
vârând hârtiile în buzunarul dinăuntrul hainei. 

— La ce bun? Întrebă contele. 

— Ca să vă descărcaţi fată de abatele Busoni. 

— Bine, îmi veţi da o chitanţă generală când veţi încasa 
ultimii patruzeci de mii de franci. Între oameni cinstiţi astfel 
de precauţii sunt inutile. 

— A, da, adevărat, între oameni cinstiţi... 

— Acum încă un cuvânt, marchize. 

— Spuneţi. 

— Îmi îngăduiţi o mică recomandare? 

— Cum să nu? Vă rog. 

— N-ar fi rău să lepădaţi redingota aceasta. 

— Adevărat, spuse maiorul privind veşmântul cu un 
zâmbet. 

— Da, costumul acesta se mai poartă la Via-Reggio, dar, 
oricât de elegant ar fi, la Paris moda lui a trecut. 

— Păcat! Spuse străinul. 

— O, dacă ţineţi, o veţi relua la plecare. 

— Dar ce să îmbrac? 

— Ceea ce veţi găsi în geamantanele dumneavoastră. 

— Cum, în geamantanele mele? N-am decât un 
portmantou. 

— Cu dumneavoastră, fără îndoială. Ce nevoie să vă 
împovăraţi? De altminteri, unui ostaş bătrân îi place să 
meargă cu bagaj uşor. 

— Tocmai de aceea. 

— Dumneavoastră sunteţi însă prevăzător şi aţi trimis 
geamantanele înainte. Ele au sosit ieri la H6tel des Princes, 
pe strada Richelieu. Aţi reţinut acolo un apartament. 

— Aşadar, în geamantane... 

— Îmi închipui că aţi avut prevederea de a-l pune pe valet 
să împacheteze tot ce vă trebuie: haine de oraş, uniforma. 


Nu uitaţi crucea. Lumea îşi mai bate încă joc de ea în 
Franţa, dar cu toate acestea, se poartă. 

— Foarte bine, foarte bine, foarte bine, spuse maiorul care 
mergea din uimire în uimire. 

— Şi acum, încheie Monte-Cristo, pentru că inima vă e 
întărită contra emoţiilor prea vii, pregătiţi-vă, scumpe 
domnule Cavalcanti, să revedeţi pe fiul dumneavoastră 
Andrea. 

Şi, salutându-l cu eleganţă pe străinul uluit, Monte-Cristo 
dispăru în spatele perdelei. 


Capitolul XIX Andrea Cavalcanti 


Contele de Monte-Cristo intră în salonul vecin, pe care 
Baptistin îl subnumise salonul albastru şi unde fusese 
precedat de un tânăr cu aere dezgheţate, destul de elegant 
şi pe care o trăsurică de piaţă îl lăsase cu o jumătate de oră 
mai înainte la poarta palatului. Lui Baptistin nu i-a fost greu 
să-l recunoască; era într-adevăr tânărul cu păr blond, cu 
barbă roşcată, cu ochi negri, al cărui ten rumen îi fusese 
descris de către stăpân. 

Când contele intră în salon, tânărul stătea lungit pe o sofa, 
plesnin-du-şi distrat cizma cu o biciuşcă. 

Zărindu-l pe Monte-Cristo, se ridică repede. 

— Domnul e contele de Monte-Cristo? Întrebă el. 

— Da, domnule, răspunse acesta şi am, mi se pare, 
onoarea să vorbesc cu domnul viconte Andrea Cavalcanti? 

— Vicontele Andrea Cavalcanti, repetă tânărul însoţind 
cuvintele cu un salut plin de dezinvoltură. 

— Aveţi, desigur, o scrisoare pentru mine? Îl întrebă 
Monte-Cristo. 

— Nu v-am vorbit despre ea din cauza semnăturii, care mi 
s-a părut ciudată. 

— Simbad marinarul, nu-i aşa? 

— Întocmai. Iar pentru că nu am cunoscut alt Simbad 
marinarul decât pe acela din O mie şi una de nopţi... 


— Ei, bine, e unul dintre urmaşii săi, un prieten al meu 
foarte bogat, un englez mai mult decât original, aproape 
nebun, al cărui nume adevărat este lordul Wilmore. 

— Atunci îmi explic totul, spuse Andrea. Lucrurile merg de 
minune. E acelaşi englez pe care l-am cunoscut... A, da... 
Foarte bine... Domnule conte, sunt servitorul 
dumneavoastră. 

— Dacă cele ce-mi faceţi onoarea de a-mi spune sunt 
adevărate, răspunse contele zâmbind, nădăjduiesc că veţi 
avea bunătatea să-mi daţi câteva detalii asupra 
dumneavoastră şi a familiei dumneavoastră. 

— Cu plăcere, domnule conte, spuse tânărul cu o 
volubilitate care dovedea tăria memoriei sale. Cum aţi spus, 
sunt vicontele Andrea Cavalcanti, fiul maiorului Bartolomeo 
Cavalcanti, urmaşul familiei Cavalcanti, înscrisă în cartea de 
aur a Florenței. Familia noastră, deşi încă foarte bogată, 
deoarece tatăl meu posedă un venit de o jumătate de 
milion, a trecut prin multe nenorociri, iar eu, domnule, am 
fost răpit la vârsta de cinci sau şase ani de un educator 
necredincios; astfel că, de cincisprezece ani, nu l-am mai 
văzut pe autorul zilelor mele. De când am ajuns la vârsta 
raţiunii, de când sunt liber şi stăpân pe mine îl caut, însă 
zadarnic. În sfârşit, scrisoarea prietenului dumneavoastră 
Simbad cum că el e la Paris mă autoriză să mă adresez 
dumneavoastră pentru a căpăta veşti. 

— Într-adevăr, domnule, cele ce îmi povestiţi sunt foarte 
interesante, spuse contele privind cu sumbră satisfacţie 
figura degajată care avea întipărită pe ea o frumuseţe 
asemănătoare aceleia a îngerului păcatului şi aţi făcut 
foarte bine că v-aţi conformat întru totul invitaţiei 
prietenului meu Simbad, căci tatăl dumneavoastră este aici 
şi vă caută. 

De când intrase în salon, contele nu-l pierduse din ochi pe 
tânăr; admirase siguranţa privirii şi siguranţa vocii; dar la 
auzul cuvintelor acestea aşa de naturale: tatăl 


dumneavoastră este aici şi vă caută, tânărul făcu un salt şi 
strigă: 

— Tata? Iata este aici? 

— Fără îndoială, răspunse Monte-Cristo. Tatăl 
dumneavoastră, maiorul Bartolomeo Cavalcanti. 

Impresia de groază întipărită pe trăsăturile tânărului 
dispăru aproape imediat. 

— A, da, aşa e, spuse el, maiorul Bartolomeo Cavalcanti. Şi 
spuneţi, domnule conte, că scumpul meu tată este aici? 

— Da, domnule. Voi adăuga chiar că tocmai m-am 
despărţit de el, că istoria pe care mi-a povestit-o cu privire 
la fiul adorat, pierdut cândva, m-a mişcat foarte mult; 
durerile, temerile, speranţele sale în această privinţă ar 
alcătui un poem înduioşetor. În sfârşit, într-o zi, a primit 
veşti care îl anunțau că răpitorii fiului său se ofereau să i-l 
redea sau să-i arate unde este în schimbul unei sume destul 
de mari. Nimic nu l-a oprit pe bunul părinte, suma a fost 
trimisă la frontiera Piemontului, împreună cu un paşaport 
vizat pentru Italia. Vă aflaţi în sudul Franţei, nu? 

— Da, domnule, răspunse Andrea cu aer încurcat, da, mă 
aflam în sudul Franţei. 

— O trăsură urma să vă aştepte la Nisa? 

— Exact, domnule, ea m-a adus de la Nisa la Genova, de la 
Genova la 'Torino, de la Torino la Chambery, de la Chambery 
la Pont-de-Bcauvoisin şi de la Pont-de-Beauvoisin la Paris. 

— Admirabil! Nădăjduia să vă întâlnească în cale, căci pe 
acelaşi drum mergea şi el; de aceea itinerariul 
dumneavoastră fusese stabilit astfel. 

— Mă îndoiesc însă că, întâlnindu-mă, scumpul meu tată 
m-ar fi recunoscut, spuse Andrea. De când l-am pierdut din 
vedere, m-am mai schimbat. 

— O, glasul sângelui! Spuse Monte-Cristo. 

— A, da, adevărat! Îl aprobă tânărul, nu mă gândeam la 
glasul sângelui. 

— Acum, reluă Monte-Cristo, un singur lucru îl nelinişteşte 
pe marchizul Cavalcanti; ce-aţi făcut cât timp aţi fost 


departe de el; cum aţi fost tratat de persecutorii 
dumneavoastră; dacă v-au respectat obârşia. În sfârşit, 
dacă nu aţi rămas de pe urma acestei suferinţe morale, de o 
sută de ori mai cruntă decât suferinţa fizică, cu vreo slăbire 
a facultăţilor pe care natura vi le-a dăruit în chip aşa de 
larg şi dacă puteţi relua şi susţine cu vrednicie, în lume, 
rangul ce vă aparţine. 

— Domnule, îngăimă tânărul uluit, nădăjduiesc că niciun. 

— L-am auzit vorbind întâia oară despre dumneavoastră 
pe prietenul meu Wilmore, filantropul. Am aflat că el v-a 
găsit într-o situaţie neplăcută, nu ştiu care şi nu l-am 
întrebat: nu sunt curios. Nenorocirile dumneavoastră l-au 
interesat. Aşadar, prezentaţi interes. Mi-a spus că voia să vă 
redea în lume poziţia pe care aţi pierdut-o, că îl va căuta pe 
tatăl dumneavoastră, că îl va găsi; l-a căutat şi, pare-se, l-a 
găsit, de vreme ce este aici; în sfârşit m-a înştiinţat ieri 
despre sosirea dumneavoastră; atâta tot. Ştiu că prietenul 
meu Wilmore e un original, dar, în acelaşi timp, deoarece e 
un om sigur, bogat ca o mină de aur şi care deci îşi poate 
permite originalităţile fără ca ele să-l ruineze, am făgăduit 
că mă voi conforma instrucţiunilor sale. Acum, domnule, 
întrebarea mea să nu vă jignească; deoarece voi fi obligat 
să vă patronez câtva timp, aş dori să ştiu dacă nenorocirile 
care vi s-au întâmplat, independent de voinţa 
dumneavoastră şi care nu scad câtuşi de puţin consideraţia 
ce vă port, nu v-au înstrăinat oarecum de lumea în care 
averea şi numele vă îndreptăţeau să faceţi o figură aşa de 
frumoasă. 

— Domnule, răspunse tânărul, recăpătându-şi cutezanţa 
pe măsură ce contele vorbea, fiţi liniştit în această privinţă; 
răpitorii care m-au îndepărtat de părintele meu şi care, fără 
îndoială, urmăreau scopul de a mă vinde mai târziu lui, aşa 
cum au făcut, calculaseră că, pentru a obţine un câştig bun, 
trebuia să-mi lase întreaga valoare personală, ba chiar să o 
sporească, dacă era posibil. Am primit deci o educaţie 
destul de bună şi am fost tratat de hoţii de copii aproape 


cum erau trataţi sclavii în Asia Mică, ai căror stăpâni îi 
făceau dascăli, medici şi filosofi, pentru a-i vinde mai scump 
la târgul din Roma. 

Monte-Cristo zâmbi cu satisfacţie; nu se aşteptase la atâta, 
pare-se, din partea domnului Andrea Cavalcanti. 

— De altminteri, reluă tânărul, dacă se va observa la mine 
vreun cusur de educaţie sau, mai bine-zis, de bune maniere, 
lumea va avea, cred, indulgenţa să-l scuze ţinând seama de 
nenorocirile care au însoţit naşterea şi au urmărit tinereţea 
mea. 

— Bine, viconte, veţi face ce veţi vrea, căci sunteţi stăpân 
şi lucrul vă priveşte, spuse Monte-Cristo cu neglijenţă; 
dinspre partea mea, însă, vă asigur că nu voi spune un 
cuvânt despre toate aceste aventuri. Povestea 
dumneavoastră e un roman, iar lumea care adoră romanele 
strânse între două coperte de hârtie galbenă se fereşte 
ciudat de cele pe care le vede legate în scoarţe vii, chiar de 
ar fi aurite, aşa cum puteţi fi dumneavoastră. Aceasta e 
dificultatea pe care îmi voi permite să v-o semnalez, 
domnule viconte. De îndată ce veţi fi povestit cuiva 
mişcătoarea dumneavoastră istorie, ea va goni în lume 
complet denaturată. Veţi fi obligat să pozaţi în Antony şi 
timpul lui Antony a cam trecut. Veţi repurta poate un succes 
de curiozitate, dar nu oricui îi place să devină centru de 
observaţii şi ţintă pentru comentarii. Lucrul vă va obosi, 
poate. 

— Cred că aveţi dreptate, domnule conte, spuse tânărul, 
îngălbenindu-se fără să vrea sub privirea neînduplecată a 
lui Monte-Cristo, e un grav neajuns. 

— O, nu trebuie nici să-l exageraţi! Căci, pentru a evita o 
greşeală, aţi săvârşi o nebunie. Nu, e vorba de un simplu 
plan de purtare, iar pentru un om inteligent ca 
dumneavoastră, planul poate fi adoptat cu atât mai multă 
uşurinţă cu cât e conform intereselor dumneavoastră. Va 
trebui să combateţi prin mărturii şi prin prietenii onorabile 
tot ce poate fi întunecos în trecutul dumneavoastră. 


Andrea îşi pierdu, vădit, cumpătul. 

— M-aş oferi eu ca garant, dar la mine e o deprindere 
morală de a mă îndoi de cei mai buni prieteni şi o nevoie de 
a căuta să-i fac şi pe alţii să se îndoiască, de aceea voi juca 
un rol nepotrivit, cum spun tragedienii şi aş risca să fiu 
fluierat, ceea ce nu-i nevoie. 

— Cu toate acestea, domnule conte, spuse Andrea cu 
îndrăzneală, din consideraţie pentru lordul Wilmore care m- 
a recomandat. 

— Da, desigur, reluă Monte-Cristo, dar lordul Wilmore nu 
mi-a ascuns, scumpe domnule Andrea, că aţi avut o tinereţe 
cam furtunoasă. O, nu vă cer să vă destăinuiţi, spuse 
contele, văzând mişcarea lui Andrea, de altminteri nu aveţi 
nevoie. Îl veţi vedea pe domnul marchiz Cavalcanti, 
părintele dumneavoastră. Îl veţi vedea. E cam rigid, cam 
înţelept, dar e o chestiune de uniformă, iar când se va şti că 
de optsprezece ani el e în serviciul Austriei, totul va fi 
scuzat; îndeobşte noi nu suntem pretenţioşi cu austriecii. Pe 
scurt, un părinte destul de bine, vă asigur. 

— Mă liniştiţi, domnule, fusesem despărțiți de atâta vreme 
încât nu păstrez nici o amintire despre el. 

— Şi apoi, ştiţi, graţie unei averi mari, multe lucruri trec 
neobservate... 

— Tatăl meu este, aşadar, bogat, domnule? 

— Milionar... Un venit de cinci sute de mii de lire. 

— În cazul acesta, întrebă tânărul cu încordare, mă voi 
găsi într-o situaţie... Plăcută? 

— Dintre cele mai plăcute, scumpe domn, elvă acordă o 
rentă de cincizeci de mii de lire pe an pentru tot timpul cât 
veţi rămâne la Paris. 

— Dar, în cazul acesta, voi rămâne pentru totdeauna. 

— Eh, cine poate să fie sigur de împrejurări, scumpe 
domn? Omul propune şi Dumnezeu dispune... 

Andrea oftă. 

— Dar, în sfârşit, pentru timpul cât voi rămâne la Paris şi în 
cazul când nici o împrejurare nu mă va depărta, banii 


despre care îmi pomeneaţi adineauri îmi sunt asiguraţi? 

— O, bineînţeles! 

— De către părintele meu? Întrebă Andrea neîncrezător. 

— Da, dar garantaţi de lordul Wilmore, care, în urma 
cererii părintelui dumneavoastră, v-a deschis un credit de 
cinci mii de franci pe lună la domnul Danglars, unul dintre 
cei mai siguri bancheri din Paris. 

— Şi părintele meu are de gând să stea mult la Paris? 
Întrebă Andrea cu nelinişte. 

— Câteva zile numai, răspunse Monte-Cristo. Serviciul nu-i 
permite să lipsească mai mult de două sau trei săptămâni. 

— Scumpul meu părinte! Spuse Andrea, vădit încântat de 
plecarea urgentă. 

— De aceea, continuă Monte-Cristo, prefăcându-se că se 
înşeală asupra accentului cuvintelor, de aceea, nu vreau să 
întârzii cu o clipă momentul întâlnirii. Sunteţi pregătit să-l 
îmbrăţişaţi pe vrednicul domn Cavalcanti? 

— Îmi închipui că nu vă îndoiţi. 

— Bine, scumpe prietene, intraţi în salon şi-l veţi găsi pe 
tatăl dumneavoastră, care vă aşteaptă. 

Andrea făcu o plecăciune adâncă în faţa contelui şi intră în 
salon. 

Contele îl urmări din ochi şi după ce îl văzu dispărând, 
apăsă pe un resort în legătură cu un tablou care, 
depărtându-se de ramă, lăsa să se vadă în salon, printr-o 
scobitură făcută cu iscusinţă. 

Andrea închise uşa în urma lui şi înaintă spre maiorul care 
se ridică de îndată ce auzi zgomotul paşilor. 

— Oh, domnule şi iubite părinte, dumneata eşti? I se 
adresă Andrea cu voce tare, astfel încât contele să-l audă 
prin uşa închisă. 

— Bună ziua, scumpul meu fiu, spuse maiorul cu gravitate. 

— Ce fericire să ne revedem după atâţia ani de despărţire! 
Spuse Andrea, continuând să privească spre uşă. 

— Într-adevăr, despărţirea a fost lungă. 

— Nu ne îmbrăţişăm, domnule? Reluă Andrea. 


— Cum vrei, fiul meu, spuse maiorul. 

Şi cei doi se îmbrăţişară, aşa cum se îmbrăţişează la 
Teatrul francez, adică trecându-şi capul peste umăr. 

— Aşadar, iată-ne împreună, spuse Andrea. 

— Iată-ne împreună, repetă maiorul. 

— Pentru a nu ne mai despărţi niciodată? 

— Ba da; cred, scumpul meu fiu, că priveşti acum Franţa 
ca pe oa doua patrie. 

— Adevărat, spuse tânărul. Aş fi deznădăjduit să părăsesc 
Parisul. 

— Iar eu, înţelegi, n-aş putea să trăiesc în altă parte decât 
la Lucea. Mă voi întoarce deci în Italia, de îndată ce voi 
putea. 

— Dar, înainte de a pleca, scumpul meu părinte, îmi vei da 
- nu-i aşa? 

— Hârtiile cu ajutorul cărora să dovedesc sângele din care 
mă trag? 

— Fără îndoială, căci pentru asta am venit şi am 
întâmpinat toate greutăţile, să te întâlnesc pentru a ţi le da, 
ca să nu mai fim nevoiţi să ne căutăm iarăşi; lucrul acesta 
mi-ar lua şi restul vieţii. 

— Dar hârtiile? 

— Uite-le. 

Andrea luă cu lăcomie actul de căsătorie al tatălui său, 
certificatul său de botez şi, după ce le desfăcu cu o grabă 
firească unui fiu bun, parcurse ambele piese cu o iuţeală şi 
o deprindere care trădau privirea cea mai isteaţă şi 
intereseul cel mai viu. 

După aceea, o expresie de bucurie extraordinară sclipi pe 
fruntea sa; şi, privindu-l pe maior cu un zâmbet ciudat: 

— Va să zică, nu mai sunt galere în Italia...? 

Maiorul tresări. 

— De ce? Întrebă acesta. 

— Pentru că astfel de piese se fabrică în chip nepedepsit. 

— Pentru jumătate doar din vina asta, scumpul meu 
părinte, în Franţa ne-ar trimite să luăm aer pe cinci ani la 


Toulon. 

— Mă rog? Întrebă maiorul încercând să ia un aer 
maiestuos. 

— Scumpe domnule Cavalcanti, îl întrebă Andrea, 
strângându-i braţul, cât ţi se dă ca să fii tatăl meu? 

Maiorul vru să vorbească. 

— Ssst! Andrea coborând glasul, îţi voi da dovada 
încrederii; mie mi se dau cincizeci de mii de franci pe an ca 
să fiu fiul dumitale. Înţelegi dar că nu eu voi fi dispus să 
tăgăduiesc că-mi eşti părinte. 

Maiorul privi cu nelinişte în jur. 

— Fii pe pace, suntem singuri, spuse Andrea, de altminteri 
vorbim italieneşte. 

— Mi se dau cincizeci de mii de franci o dată pentru 
totdeauna, spuse maiorul. 

— Domnule Cavalcanti, zise Andrea, crezi în poveşti? 

— Altădată nu, dar acum sunt nevoit să cred. 

— Ai avut deci dovezi? 

Maiorul scoase din buzunar un pumn de aur. 

— Precum vezi, pipăibile. 

— Socoteşti deci că pot să mă încred în făgăduielile ce mi 
s-au dat? 

— Cred că da. 

— Şi că admirabilul conte le va respecta? 

— Absolut. Înţelegi însă că, pentru asta, trebuie să ne 
jucăm rolul. 

— Cum adică? 

— Eu de tată duios... 

— Eu de fiu respectuos... 

— Deoarece ei doresc să te tragi din mine... 

— Care ei? 

— Eh, nu ştiu, cei care ţi-au scris; n-ai primit o scrisoare? 

— De la un anume abate Busoni. 

— Pe care nu-l cunoşti? 

— Pe care nu l-am văzut niciodată. 

— Ce-ţi spunea scrisoarea? 


— Nu mă trădezi? 

— Câtuşi de puţin, avem aceleaşi interese. 
— Atunci citeşte. 

Şi maiorul dădu tânărului o scrisoare. 
Andrea citi cu glas încet: 


„Eşti sărac, te aşteaptă o bătrâneţe nenorocită. Vrei să 
devii, dacă nu bogat cel pu ţin independent? 

Pleacă la Paris imediat şi du-te de cere domnului conte de 
Monte-Cristo, Avenue des Champs-Elisees numărul 30, pe 
fiul pe care l-ai avut cu marchiza de Corsinari şi care ţi-a 
fost r ăpit la vârsta de cinci ani. 

Pe fiu îl cheamă Andrea Cavalcanti. 

Ca să nu te îndoieşti de atenţia pe care subsemnatul o are 
pentru a-ţi fi pe plac, vei g ăsi al ăturat: 1. Un bon de două 
mii patru sute de lire toscane, plătibil la domnul Gozi din 
Florenţa; 2. O scrisoare de introducere la domnul conte de 
Monte-Cristo asupra căruia creditez cu o sumă de patruzeci 
şi opt de mii franci. 

Fii la conte la 26 mai, orele şapte seara. 

Abatele Busoni” 

— Exact. 

— Cum exact? Ce vrei să spui? Întrebă maiorul. 

— Spun că şi eu am primit una aproape la fel. 

— Dumneata? 

— Da, eu. 

— De la abatele Busoni? 

— Nu. 

— Dar de la cine? 

— De la un englez, un oarecare lord Wilmore, care poartă 
numele de Simbad marinarul. 

— Şi pe care nu-l cunoşti, aşa cum nici eu nu-l cunosc pe 
abatele Bu-soni? 

— Ba da, eu sunt mai avansat decât dumneata. 

— L-ai văzut? 

— Da, o dată. 


— Unde? 

— "Tocmai asta nu pot să spun, ai fi tot aşa de savant ca 
mine şi nu-i nevoie. 

— Şi ce-ţi spunea scrisoarea? 

— Citeşte. 


„Eşti sărac şi n-ai decât un viitor mizerabil; vrei să ai un 
nume, să fii liber, să fii bogat?” 

— Ba bine că nu! Spuse tânărul legănându-se pe călcâie. 
Se mai poate pune o astfel de întrebare? 


„la poştalionul pe care îl vei găsi când ieşi din Nisa prin 

poarta Genovei. Treci prin Torino, Chambery şi Pont-de- 
Beauvoisin. Prezint ă-te domnului conte de Monte-Cristo, 
Avenue des Champs-Elisees, la 26 mai, orele şapte seara şi 
întreab ă-l de p ărintele dumitale. 

Eşti fiul marchizului Bartolomeo Cavalcanti şi al marchizei 
Olivia Corsinari, aşa cum vor constata hârtiile ce-ţi vor fi 
predate de marchiz şi care î ţi vor permite să te prezin ţi 
sub numele acesta în lumea parizian ă. 

Cât priveşte rangul dumitale, un venit de cincizeci de mii 
de lire pe an îţi va da putinţa să-l sus ţii. 

Alătur un bon de cinci mii de lire, plătibil asupra domnului 
Ferrea, bancher din Nisa şi o scrisoare de recomandare c 
ătre contele de Monte-Cristo, îns ărcinat de mine să facă 
fa ţă nevoilor dumitale. 

Simbad marinarul”. 

— Hm, foarte frumos! 

— Nu-i aşa? 

— L-ai văzut pe conte? 

— Acum m-am despărţit de el. 

— Şi a întărit? 

— “Totul. 

— Înţelegi ceva din chestia asta? 

— Nimic. 

— Cineva este păcălit... 


— În orice caz, nici dumneata, nici eu. 

— Nu, desigur. 

— Ei bine, atunci? 

— Prea puţin ne interesează, nu-i aşa? 

— Tocmai asta voiam să spun, să mergem până la capăt şi 
să jucăm cum trebuie. 

— Bun, vei vedea că sunt vrednic să-ţi fiu partener. 

— Nu m-am îndoit o singură clipă, dragă tată. 

— Îmi faci onoare, scumpul meu fiu. 

Monte-Cristo alese momentul acesta pentru a reintra în 
salon. Auzind zgomotul paşilor lui, cei doi se aruncară unul 
în braţele celuilalt. Contele îi găsi îmbrăţişaţi. 

— Domnule marchiz, s-ar părea că aţi regăsit un fiu după 
dorinţa dumneavoastră, spuse Monte-Cristo. 

— O, domnule conte, mă înăbuş de bucurie. 

— Şi dumneata, tinere? 

— O, domnule conte, mă înăbuş de fericire. 

— Fericit părinte! Fericit copil! Spuse contele. 

— Un singur lucru mă mâhneşte, spuse maiorul: obligaţia 
pe care o am de a părăsi Parisul aşa de repede. 

— O, scumpe domnule Cavalcanti, spuse Monte-Cristo, 
nădăjduiesc că nu vei pleca mai înainte de a vă fi prezentat 
câtorva prieteni. 

— Sunt la ordinele domnului conte, spuse maiorul. 

— Haide, tinere, destăinuieşte-le acum. 

— Cui? 

— Părintelui dumitale, spune-i câteva cuvinte în legătură 
cu situaţia dumitale materială. 

— Atingeţi coarda sensibilă, exclamă Andrea. 

— Aţi auzit, maiorule? Întrebă Monte-Cristo. 

— Nici vorbă că aud. 

— Dar, dar înţelegeţi? 

— Cât se poate de bine. 

— Dragul copil spune că are nevoie de bani. 

— Ce vreţi să fac eu? 

— Ei, la naiba, să-i daţi. 


— Eu? 

— Da, dumneavoastră. 

Monte-Cristo trecu între cei doi. 

— Uite, îi spuse el lui Andrea, strecurându-i în mână un 
pachet cu bancnote. 

— Ce-i asta? 

— Răspunsul părintelui dumitale. 

— Al părintelui meu? 

— Da. Nu i-aţi dat de înţeles că aveţi nevoie de bani? 

— Da. Şi? 

— Şi mă însărcinează să vi-i predau eu. 

— Avans asupra veniturilor mele? 

— Nu, pentru cheltuielile de instalare. 

— O, dragul meu părinte! 

— Tăcere, spuse Monte-Cristo, vezi bine că nu vrea să 
spun că-s de la el. 

— Apreciez delicateţea aceasta, zâmbi Andrea, 
înfundându-şi bancnotele în buzunarul pantalonilor. 

— Acum plecaţi! 

— Şi când vom avea onoarea să revedem pe domnul 
conte? Întrebă Cavalcanti. 

— A, da, întrebă Andrea, când vom avea onoarea? 

— Sâmbătă, dacă vreţi... Da, sâmbătă. Am la masă, la casa 
mea din Auteuil, rue de la Fontaine numărul 28, mai multe 
persoane, printre care domnul Danglars, bancherul 
dumneavoastră; vă voi prezenta lui, e nevoie să vă cunoască 
pe amândoi ca să vă poată face plăţile. 

— În mare ţinută? Întrebă cu jumătate de glas maiorul. 

— În mare ţinută: uniformă, cruce, pantaloni bufanţi, 
strânşi la genunchi. 

— Iar eu? Întrebă Andrea. 

— O, dumneata foarte simplu: pantalon negru, cizme de 
lac, vestă albă, frac negru sau albastru; du-te pe Blin sau la 
Veronique să te îmbrace. Dacă nu cunoşti adresele lor, ţi le 
va da Baptistin. Cu cât vei fi mai puţin pretenţios în ţinută, 
dată fiind bogăţia pe care o posezi, cu atât efectul va fi mai 


mare. În cazul în care cumperi cai, ia-i de la Devedeux, în 
cazul în care cumperi trăsură, du-te la Baptiste. 

— La ce oră să ne prezentăm? Întrebă tânărul. 

— Pe la şase şi jumătate. 

— Vom fi punctuali, spuse maiorul, ducând mâna la 
pălărie. 

Cei doi Cavalcanti îl salutară pe conte şi ieşiră. 

Contele se apropie de fereastră şi îi văzu străbătând 
curtea la braţ. 

— Doi mari mizerabili, murmură el. Păcat că nu sunt într- 
adevăr tată şi fiu. 

Apoi, după o clipă de întunecată meditaţie. 

— Să mergem la Morreli, spuse el. Am impresia că 
dezgustul mă îngreţoşează mai mult decât ura. 


Capitolul XX Locul cu lucernă 


Cititorii să ne îngăduie a-i readuce la locul învecinat cu 
casa domnului de Villefort, unde, în spatele porţii năpădite 
de castani, vom regăsi persoane cunoscute. 

De data aceasta, Maximilien a sosit primul. Şi-a lipit ochiul 
de paravan şi pândeşte în grădina adâncă o umbră printre 
copaci şi scârţâitul unui pantofior de mătase pe nisipul 
aleilor. 

În sfârşit, scârţâitul atât de mult dorit se auzi, iar în locul 
unei umbre se-apropiară două. Întârzierea Valentinei fusese 
pricinuită de o vizită a doamnei Danglars şi a Memorandum 
Eugeniei, vizită care se prelungise dincolo de ora la care 
Valentine era aşteptată. Atunci, ca să nu lipsească de la 
întâlnire, fata propusese domnişoarei Danglars o plimbare 
prin grădină, vrând să-i arate lui Maximilien că n-avea nici o 
vină pentru întârzierea de care el, fără-ndoială, suferea. 

Tânărul înţelese totul cu iuţimea intuiţiei amanţilor şi îşi 
simţi inima uşurată. De altminteri, Valentine conduse 
plimbarea în aşa fel ca Maximilien s-o poată vedea trecând 
în sus şi în jos şi, de fiecare dată, o privire neobservată de 


tovarăşa ei, dar zvârlită peste poartă şi culeasă de tânăr, îi 
spunea: „Răbdare, dragul meu, vezi că nu sunt eu de vină”. 

Şi, într-adevăr, Maximilien se înarmă cu răbdare, 
admirând totodată contrastul dintre cele două fete; blonda 
cu ochi nostalgici şi cu talia înclinată ca o salcie frumoasă şi 
bruna cu ochi mândri, cu talia dreaptă ca un plop; se 
înţelege că în compararea celor două firi opuse, câştigul, 
cel puţin în inima tânărului, îl avea Valentine. 

După o jumătate de oră de plimbare, fetele se depărtară. 
Maximilien înţelese că vizita doamnei Danglars se sfârşea. 

Într-adevăr, în clipa următoare, Valentine reapăru singură. 
De teamă ca o privire indiscretă să nu-i urmărească 
întoarcerea, venea agale. Şi, în loc să înainteze direct spre 
poartă, se aşeză pe o bancă după ce, fără prefăcătorie, 
scotocise fiecare tufiş şi scrutase aleile cu privirea. 

Apoi alergă la poartă. 

— Bună ziua, Valentine, spuse un glas. 

— Bună ziua, Maximilien, te-am făcut să aştepţi, dar ai 
văzut cauza. 

— Da, am recunoscut-o pe domnişoara Danglars; nu te 
credeam aşa de intimă cu tânăra aceasta. 

— Cine ţi-a spus că suntem intime, Maximilien? 

— Nimeni. Mi s-a părut însă că asta reiese din felul în care 
mergeaţi la braţ şi cum vorbeaţi: păreaţi două tovarăşe de 
pension care îşi fac confidenţe. 

— Într-adevăr, ne făceam confidenţe, spuse Valentine. Ea 
îmi destăinuia sila pentru o căsătorie cu domnul de Morcerf, 
iar eu îi destăinuiam, la rându-mi, că priveam ca o 
nenorocire căsătoria cu domnul d'Epinay. 

— Scumpa mea Valentine! 

— De aceea, dragul meu, continuă fata, ai văzut aparenţa 
aceea de intimitate între mine şi Eugenie. Vorbind despre 
omul pe care nu-l pot iubi, mă gândeam la omul pe care îl 
iubesc. 

— Cât eşti de bună, Valentine şi ai ceva ce domnişoara 
Danglars nu va avea niciodată: farmecul nedefinit care 


pentru o femeie e ceea ce e parfumul pentru floare, ceea ce 
e gustul pentru fruct; căci pentru o floare nu e totul să fie 
frumoasă şi pentru un fruct nu ajunge să fie frumos. 

— Dragostea te face să vezi lucrurile astfel, Maximilien. 

— Nu, Valentine, îţi jur. Uite, vă priveam pe amândouă 
adineauri şi, pe onoarea mea, recunoscând frumuseţea 
domnişoarei Danglars, nu înţelegeam cum se poate 
îndrăgosti de ea un bărbat. 

— Asta, pentru că, aşa cum spuneai, Maximilien, eram şi 
cu ea şi pentru că prezenţa mea le făcea nedrept. 

— Nu... Dar spune-mi o chestiune de simplă curiozitate şi 
care se desprinde din anumite idei ce mi le-am făcut asupra 
domnişoarei Danglars. 

— O, foarte nedrepte, fără să le cunosc anume! Când ne 
judecaţi pe noi, bietele femei, nu putem să ne aşteptăm la 
indulgență. 

— Cu adausul că voi între voi sunteţi nedrepte unele faţă 
de altele. 

— Pentru că, aproape totdeauna, în judecăţile noastre e 
pasiune. Dar revino la întrebarea dumitale. 

— Nu cumva domnişoara Danglars iubeşte pe cineva, de 
vreme ce respinge căsătoria cu domnul Morcerf? 

— Maximilien, ţi-am spus că nu sunt prietenă cu Eugenie. 

— Ei, Doamne, spuse Morrel, fetele îşi fac confidenţe fără 
să fie prietene; recunoaşte că i-ai pus câteva întrebări în 
privinţa aceasta. Uite, văd că zâmbeşti. 

— Dacă este aşa Maximilien, paravanul de scânduri dintre 
noi nu are nici un rost. 

— Ei, ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că nu iubeşte pe nimeni, că îi e groază de 
căsătorie, că bucuria ei cea mai mare ar fi fost să ducă o 
viaţă liberă şi independentă şi aproape că ar dori ca 
părintele ei să-şi piardă averea, pentru a se face artistă ca 
prietena sa, domnişoara Louise d'Armilly. 

— Ei, vezi? 

— Dar, dar ce dovedeşte asta? Întrebă Valentine. 


— Nimic, răspunse Maximilien, zâmbind. 

— Atunci, de ce zâmbeşti? 

— A, Valentine, vezi că şi dumneata priveşti printre 
scânduri? 

— Vrei să mă depărtez? 

— O, nu, nu! Dar să revenim la dumneata. 

— A, da, adevărat, căci avem numai zece minute de stat 
împreună. 

— Doamne! Exclamă Maximilien consternat. 

— Da, Maximilien, ai dreptate, spuse Valentine cu 
melancolie, ai în faţa dumitale o biată prietenă. Ce existenţă 
îţi ofer eu, bietul meu Maximilien, dumitale care eşti făcut 
să fii fericit îmi reproşez amarnic, crede-mă. 

— Ce-ţi pasă, Valentine, dacă eu sunt fericit şi aşa; dacă 
aşteptarea mi se pare plăcută prin cinci minute în răstimpul 
cărora te văd, prin două cuvinte pe care mi le spui şi prin 
convingerea profundă că Dumnezeu n-a plăsmuit două 
inimi mai în armonie ca ale noastre. 

— Îţi mulţumesc. Nutreşte speranţa pentru noi amândoi, 
Maximilien: speranţa dumitale mă face pe jumătate fericită. 

— Dar ce s-a mai întâmplat, Valentino, de mă părăseşti aşa 
de repede? 

— Nu ştiu, doamna de Villefort m-a rugat să vin la ea 
pentru o comunicare de care depinde, mi s-a spus, o parte 
din averea mea. Oh, s-o ia, sunt prea bogată, iar după ce 
vor lua-o, să mă lase liniştită şi liberă. Mă vei iubi tot aşa de 
mult fiind săracă, nu e aşa, Maximilien? 

— Oh, te voi iubi totdeauna; bogăţia sau sărăcia nu mă 
interesează dacă Valentine ar fi lângă mine, iar eu aş fi 
sigur că nimeni nu mi-o poate răpi. Nu ţi-e teamă că 
această comunicare e în legătură cu căsătoria proiectată? 

— Nu cred. 

— Cu toate acestea, ascultă-mă şi nu te speria, căci câtă 
vreme am să trăiesc n-am să aparţin alteia. 

— Crezi că mă linişteşti spunându-mi asta, Maximilien? 


— lartă-mă, ai dreptate, sunt brutal. Voiam să-ţi spun că 
deunăzi | am întâlnit pe domnul de Morcerf. 

— Şi? 

— Domnul Franz e prietenul său, precum ştii. 

— Da, şi? 

— Şi a primit o scrisoare de la Franz, care îi anunţă 
înapoierea sa apropiată. 

Valentine se îngălbeni şi se rezemă cu mâna de poartă. 

— Oh, Doamne, n-o fi asta? Dar nu, comunicarea n-ar veni 
din partea doamnei de Villefort. 

— Pentru ce? 

— Pentru că... Nu ştiu... Dar am impresia că, deşi nu se 
împotriveşte făţiş, doamna de Villefort nu priveşte cu ochi 
buni această căsătorie. 

— Valentine, simt că în cazul acesta o ador pe doamna de 
Villefort. 

— O, nu te grăbi, Maximilien, spuse Valentine cu un 
zâmbet trist. 

— În sfârşit, dacă e potrivnică acestei căsătorii, măcar 
pentru a o rupe va fi dispusă poate să asculte altă 
propunere. 

— Să nu-ţi închipui asta, Maximilien, nu pe soţi îi respinge 
doamna de Villefort, ea respinge căsătoria. 

— Cum? Căsătoria? Dacă detestă aşa de mult căsătoria, de 
ce s-a măritat? 

— Nu mă înţelegi, Maximilien. Când acum un an i-am spus 
că mă retrag într-o mânăstire, ea, în ciuda observaţiilor pe 
care s-a crezut datoare să le facă, a primit propunerea mea. 

Chiar tatăl meu consimţise, în urma îndemnului ei, sunt 
sigură; numai sărmanul meu bunic m-a reţinut. Nu-ţi poţi 
închipui, Maximilien, ce expresie e în ochii bietului bătrân, 
care nu mă iubeşte decât pe mine şi care - Dumnezeu să 
mă ierte dacă păcătuiesc - nu este iubit pe lume decât de 
mine. Dacă ai şti cum m-a privit când a aflat de hotărârea 
mea, câtă dojană era în privirea lui şi câtă deznădejde în 
lacrimile care se rostogoleau fără tânguiri, fără suspine, pe 


obrajii lui încremeniţi! O, Maximilien, am simţit parcă o 
remuşcare; m-am aruncat la picioarele lui, strigându-i: 
„lartă-mă, iartă-mă bunicule, facă ce vor vrea cu mine, dar 
nu te voi părăsi niciodată”. Atunci, el a înălţat ochii la cer... 
Maximilien, pot să sufăr mult; privirea bunicului bătrân m-a 
răsplătit dinainte pentru ceea ce voi suferi. 

— Scumpa mea Valentine, eşti un înger şi nu ştiu cum de 
am meritat, omorând fără milă în dreapta şi în stânga 
beduini, afară doar de cazul în care Dumnezeu a socotit că 
sunt necredincioşi - nu ştiu cum de am meritat să mite 
arăţi. Dar, în sfârşit, Valentine, ce interes are doamna de 
Villefort să nu te măriţi? 

— N-ai auzit adineauri, când îţi spuneam că sunt bogată, 
Maximilien, prea bogată. Am dinspre partea mamei o rentă 
de aproape cincizeci de mii de lire, bunicul şi bunica, 
marchizul şi marchiza de Saint-Meran, îmi vor lăsa la fel, 
domnul Noirtier intenţionează să mă facă singura lui 
moştenitoare. De aceea, în comparaţie cu mine, fratele 
meu, Edouard, care nu se aşteaptă, dinspre partea doamnei 
de Villefort la nici o avere, este sărac. lar doamna de 
Villefort îl iubeşte pe copil cu adoraţie şi dacă eu intram la 
mânăstire, întreaga mea avere, concentrată asupra 
părintelui meu care moştenea pe marchiz, pe marchiză şi 
pe mine, revenea fiului ei. 

— Oh, ce ciudată este lăcomia aceasta la o femeie tânără şi 
frumoasă! 

— Ţine seama că nu e vorba de ea, Maximilien, ci de fiul ei 
şi că ceea ce îi reproşezi ca un defect este aproape o virtute 
din punct de vedere al iubirii materne. 

— Dar dacă ai ceda o parte din averea aceasta fiului ei? 
Întrebă Morrel. 

— Cum să fac o astfel de propunere, mai cu seamă unei 
femei care are neîncetat în gură cuvântul dezinteresare? 

— Valentine, dragostea mi-a rămas întotdeauna sfântă şi, 
ca pe orice lucru sfânt, am învăluit-o în respect şi am 
tăinuit-o în inima mea. Nimeni pe lume, nici măcar sora 


mea, nu bănuieşte iubirea aceasta pe care n-am 
încredinţat-o nimănui pe lume. Valentine, îmi îngădui să 
vorbesc despre ea unui prieten? 

Valentine tresări. 

— Unui prieten? Întrebă ea. O, Doamne, mă înfior, 
Maximilien, numai când te aud. Unui prieten? Cine este? 

— Ascultă, Valentine: ai simţit vreodată pentru cineva una 
din acele simpatii irezistibile, datorită căreia, văzând 
persoana pentru întâia oară, să crezi că o cunoşti de multă 
vreme şi să te întrebi unde şi când ai mai întâlnit-o, astfel 
că, neputându-ţi aminti nici locul, nici timpul, ajungi să-ţi 
închipui că ai cunoscut-o într-o lume anterioară şi că 
simpatia aceasta nu e decât o amintire care se redeşteaptă? 

— Da. 

— Această senzaţie am încercat-o eu când am văzut 
pentru prima dată un om extraordinar. 

— Un om extraordinar? 

— Da. 

— Pe care îl cunoşti de mult timp? 

— Abia de opt sau zece zile. 

— Şi numeşti prieten un om pe care îl cunoşti de opt zile? 
O, Maximilien, te credeam mai zgârcit cu frumosul nume de 
prieten. 

— Logic, ai dreptate, dar spune ce vrei, nimic nu mă va 
face să revin asupra acestui sentiment instinctiv. Cred că 
omul acesta va fi amestecat în tot ce mi se va întâmpla bun 
în viitorul pe care uneori privirea lui profundă pare că-l 
cunoaşte şi mâna lui puternică că îl dirijează. 

— E deci un ghicitor? Întrebă Valentine zâmbind. 

— Sunt ispitit deseori să cred că el ghiceşte... Mai cu 
seamă binele. 

— O, spuse Valentine cu tristeţe, prezintă-mi-l pe omul 
acesta, Maximilien, ca să aflu de la el dacă voi fi iubită 
îndeajuns pentru a mă despăgubi de tot ce-am suferit. 

— Draga mea, îl cunoşti. 

— Eu? 


— Da. E cel care a salvat viaţa mamei dumitale şi a fiului 
ei. 

— Contele de Monte-Cristo? 

— Chiar el. 

— O, el nu poate să fie niciodată prietenul meu, căci e prea 
mult al mamei mele. 

— Contele, prietenul mamei dumitale? Sunt sigur că te 
înşeli. 

— Dacă ai şti! Acum nu mai tronează Edouard în casă, ci 
contele: căutat de doamna de Villefort care vede întrânsul 
rezumatul cunoştinţelor omeneşti; admirat - auzi? 

— Admirat de părintele meu care spune că n-a auzit 
niciodată pe cineva formulând cu mai multă elocvenţă idei 
mai înalte; idolatrizat de Edouard, care, deşi înfricoşat de 
ochii mari, negri ai contelui, aleargă la el de îndată ce îl 
vede sosind şi îi deschide palma unde totdeauna găseşte o 
jucărie admirabilă: domnul de Monte-Cristo nu e aici la 
părintele meu; domnul de Monte-Cristo nu e aici la doamna 
de Villefort; domnul de Monte-Cristo este la el acasă. 

— Draga mea Valentine, dacă lucrurile sunt precum spui, 
ai simţit, desigur, sau vei simţi în curând efectele prezenţei 
sale. Îl întâlneşte pe Albert de Morcerf în Italia şi îl scapă 
din mâinile tâlharilor; o zăreşte pe doamna Danglars şi îi 
face un cadou regal; mama şi fratele dumitale trec pe 
dinaintea porţii lui şi nubianul său le salvează viaţa. Omul 
acesta a primit, evident, puterea de-a influenţa lucrurile. N- 
am văzut niciodată gusturi mai simple însoţite de o mai 
mare distincţie. Zâmbetul lui este aşa de blând încât uit cât 
de amar i-l găsesc alţii. Spune-mi, Valentine, ţi-a zâmbit el 
aşa? Dacă da, ai să fii fericită. 

— Mie? Nu numai că nu mă priveşte, dar dacă trec, din 
întâmplare, prin faţa lui, întoarce capul. O, nu e generos sau 
n-are privirea aceea profundă ce citeşte în adâncul inimilor 
şi pe care dumneata i-o atribui fără motiv, căci dacă ar fi 
fost generos, văzându-mă singură şi tristă în casa aceasta, 
m-ar fi ocrotit cu influenţa pe care o exercită; şi, deoarece 


joacă, după câte pretinzi, rolul soarelui, mi-ar fi încălzit 
inima cu o rază de-a lui. Spui că te iubeşte? Ce ştii 
dumneata? Oamenii arată o figură zâmbitoare unui ofiţer ca 
dumneata înalt, cu o mustață lungă şi o sabie mare, dar 
cred că pot să strivească fără de teamă o biată fată care 
plânge. 

— Valentine, îţi jur că te înşeli. 

— Dacă ar fi altfel, Maximilien, dacă m-ar trata diplomatic 
- cu alte cuvinte, ca un om care, într-un fel sau altul, vrea să 
devină stăpân în casă —, m-ar fi onorat măcar o dată cu 
zâmbetul pe care i-l lauzi aşa de mult; dar nu; el m-a văzut 
nefericită, îşi dă seama că nu-i pot fi cu nimic de folos şi nu- 
mi acordă nici o atenţie. Cine ştie dacă, pentru a se pune 
bine cu tatăl meu, cu doamna de Villefort sau cu fratele 
meu, nu mă va persecuta şi el în măsura posibilităţilor sale? 
Nu, eu nu sunt o femeie care trebuie dispreţuită fără motiv; 
mi-ai spus. lartă-mă, continuă fata văzând impresia pe care 
cuvintele ei o produceau asupra lui Maximilien, sunt 
răutăcioasă şi-ţi spun despre omul acesta lucruri pe care nu 
bănuiam că le am în inimă. Uite, nu tăgăduiesc că influenţa 
despre care îmi vorbeşti există şi că o exercită chiar asupra 
mea, dar, precum vezi, o exercită într-un mod dăunător şi 
corupător de gânduri bune. 

— Bine, oftă Morrel, să nu mai vorbim, nu-i voi spune 
NIMIC. 

— Dragul meu, văd că te mâhnesc. Oh, de ce nu-ţi pot 
strânge mâna ca să-ţi cer iertare? În definitiv, nu vreau 
decât să fiu convinsă spune-mi ce a făcut pentru dumneata 
contele de Monte-Cristo? 

— Mă pui într-o mare încurcătură, Valentine. Mărturisesc, 
întrebându-mă ce-a făcut contele pentru mine, că nimic 
evident, ştiu. De aceea, cum ţi-am mai spus, afecțiunea mea 
pentru el este absolut instinctivă şi nu are nimic 
premeditat. Soarele mi-a făcut ceva oare? Nu. Elmă 
încălzeşte şi la lumina lui văd, atâta tot. Cutare sau cutare 
parfum a făcut pentru mine ceva? Nu. Mireasma lui desfată 


în chip plăcut unul din simţurile mele. N-am altceva să spun 
când sunt întrebat de ce laud parfumul acesta. Prietenia 
mea pentru el e ciudată, aşa cum şi a lui e pentru mine. Un 
glas tainic mă înştiinţează că în prietenia noastră, 
neprevăzută şi reciprocă, este mai mult decât o întâmplare. 
Găsesc legătura până în cele mai simple acţiuni ale lui, până 
în cele mai mici gânduri ale sale. Vei râde iarăşi de mine, 
dar de când îl cunosc pe omul acesta mi-a venit ideea 
absurdă că tot ce se mai întâmplă bun de la el mi se trage. 
Cu toate acestea, am trăit treizeci de ani fără să fi avut 
nevoie de acest protector, nu-i aşa? N-are a face. Uite un 
exemplu: m-a invitat la masă pentru sâmbătă. E firesc - nu-i 
aşa? 

— Dată fiind prietenia noastră. Ei bine, ce am aflat apoi? 
Că părintele dumitale e invitat la masa aceasta, că va veni şi 
mama dumitale Mă voi întâlni cu ei şi cine ştie ce va rezulta 
în viitor din întrevederea aceasta? Împrejurări foarte 
simple în aparenţă; cu toate acestea văd în ele ceva ce mă 
uimeşte, sper în ele. Îmi spun: contele, un om curios care 
ghiceşte totul; a vrut să mă pună în prezenţa domnului şi 
doamnei de Villefort şi caut une-ori, îţi jur, să citesc în ochii 
lui dacă mi-a ghicit dragostea. 

— Bunul meu prieten, spuse Valentine, te-aş socoti un 
vizionar şi mi ar fi într-adevăr frică pentru bunul-simţ al 
dumitale, dacă te-aş auzi spunând numai lucruri de acestea. 
Cum vezi altceva decât întâmplarea în întâlnirea despre 
care vorbeşti? Nu zău, gândeşte-te. Părintele meu, care nu 
iese niciodată, a fost de zece ori pe punctul să refuze 
această invitaţie doamnei de Villefort, care, dimpotrivă, 
arde de dorinţa de a-l vedea la ea pe extraordinarul nabab 
şi cu mare trudă l-a convins s-o însoţească. Nu, nu, crede- 
mă, nu am în afară de dumneata, Maximilien, alt ajutor de 
cerut pe lumea aceasta decât bunicului meu, un cadavru, 
alt sprijin de căutat, decât în biata mea mamă, o umbră. 

— Simt că ai dreptate şi că logica este de partea dumitale, 
spuse Maximilien, dar glasul dumitale, dulce totdeauna, aşa 


de puternic pentru mine, astăzi nu mă convinge. 

— Nici al dumitale pe mine şi mărturisesc că dacă n-ai alt 
exemplu să-mi dai... 

— Am unul, spuse Maximilien şovăind; sunt însă nevoit să 
mărturisesc că e şi mai absurd decât primul. 

— Atâta pagubă, spuse Valentine zâmbind. 

— Şi cu toate acestea, continuă Morrel, el nu e mai puţin 
concludent pentru mine, om al inspiraţiei şi al sentimentului 
şi care, de zece ani, de când sunt militar, datorez viaţa 
uneia dintre aceste fulgerări interioare care îţi comandă o 
mişcare înainte şi înapoi, pentru ca glonţul care urma să te 
ucidă să treacă pe de lături. 

— Dragul meu Maximilien, de ce nu pui în seama 
rugăciunilor mele devierile gloanţelor? Când eşti acolo, eu 
nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru mine şi pentru mama 
mea, ci pentru dumneata. 

— Da, de când te cunosc, spuse Morrel zâmbind. Dar 
înainte de a te fi cunoscut? 

— Haide, răutăciosule, deoarece nu vrei să-mi datorezi 
nimic, revino la exemplul pe care singur îl recunoşti absurd. 

— Uită-te printre scânduri şi priveşte colo, lângă pomul 
acela, calul cel nou cu care am venit. 

— O, admirabil animal! De ce nu l-ai adus lângă poartă? I- 
aş fi vorbit şi m-ar fi înţeles. 

— Cum vezi, este un animal destul de scump, spuse 
Maximilien. Ei, bine, ştii că averea mea e limitată şi că eu 
sunt ceea ce se cheamă un om chibzuit. Îl văzusem la un 
negustor de cai pe splendidul Medeah - aşa lam numit eu. 
Întrebai cât costă: mi se răspunse: patru mii cinci sute de 
franci. Îţi închipui că mi-am interzis să-l mai admir şi am 
plecat, mărturisesc, cu inima tristă, deoarece calul mă 
privise cu duioşie şi mă mângâiase cu capul. În seara aceea 
aveam câţiva prieteni acasă, domnul de Château-Renaud, 
domnul Debray şi alte cinci sau şase specimene pe care ai 
fericirea să nu le cunoşti nici măcar după nume. Se propuse 
să jucăm cărţi. Eu nu joc niciodată, căci nu sunt îndeajuns 


de bogat să pot pierde şi nici într atât de sărac încât să 
doresc să câştig. Dar, înţelegi, mă aflam la mine, astfel că 
nu aveam altceva de făcut decât să trimit după cărţi, ceea 
ce şi făcui. 

Când ne aşezam la masă, domnul de Monte-Cristo sosi. Îşi 
ocupă locul, jucarăm şi câştigai. Abia îndrăznesc să-ţi spun, 
Valentine, am câştigat cinci mii de franci. Ne despărţirăm la 
miezul nopţii. Nu putui să mă stăpânesc, luai o trăsurică şi 
cerui să merg la negustorul meu de cai. Sunai înfrigurat; 
desigur că cel care a venit să-mi deschidă m-a socotit 
nebun. Mă năpustii prin poarta abia deschisă. Intrai în 
grajd, privii. O, fericire! Medeah ronţăia fân. Mă năpustesc 
spre o şa, i-o arunc în spate, îi pun frâul, Medeah se lasă cu 
blândeţe. Apoi, depunând cele patru mii cinci sute de franci 
în mâna negustorului buimăcit, revin sau, mai bine-zis, îmi 
petrec noaptea plimbându-mă pe Champs-Elisees. Ei bine, 
am văzut lumină la fereastra contelui, mi s-a părut că îi 
zăresc umbra dinapoia perdelelor. Valentine, aş jura că 
Monte-Cristo a ştiut că doresc calul şi că a pierdut într 
adins pentru ca eu să-l pot câştiga. 

— Dragul meu Maximilien, eşti într-adevăr prea fantastic, 
n-ai să mă iubeşti multă vreme... Un om care face poezie în 
chipul acesta nu va vrea să agonizeze într-o pasiune 
monotonă ca a noastră... Dar, vai, auzi, mă cheamă. 

— Valentine, dă-mi o dovadă a iubirii tale: vreau să-ţi sărut 
degetul. 

— Maximilien, ne făgăduisem că vom fi unul pentru altul 
două voci, două umbre. 

— Cum vrei. 

— Ai să fi fericit dacă îţi satisfac dorinţa? 

— O, da! 

Valentine se urcă pe o bancă şi îşi trecu, nu degetul mic 
prin deschizătură, ci mâna întreagă, pe deasupra peretelui. 

Mazximilien scoase un strigăt şi, repezindu-se pe un 
bolovan, prinse mâna adorată şi îşi puse pe ea buzele-i 
arzătoare; dar, îndată, mânuţa lunecă din mâinile sale şi 


tânărul o auzi fugind pe Valentine, care era, poate, 
înfricoşată de senzaţia ce o simţise. 


Capitolul XXI Domnul Noirtier de Villefort 


lată ce se petrecuse în casa procurorului regal după 
plecarea doamnei Danglars şi a fiicei sale şi în timpul 
conversaţiei pe care am povestit-o. 

Domnul de Villefort intrase la părintele său, urmat de 
doamna de Villefort; cât priveşte pe Valentine, ştim unde se 
afla. 

După ce îl salutară pe bătrân, după ce îl concediară pe 
Barrois, servitor bătrân de mai bine de douăzeci şi cinci de 
ani în serviciul lui, se aşezară alături de el. 

Domnul Noirtier, stând în fotoliul mare cu rotile unde era 
pus dimineaţa şi de unde îl scoteau seara şi aflându-se în 
dreptul unei oglinzi care reflecta întregul apartament, 
îngăduindu-i să vadă - fără să schiţeze măcar o mişcare, de 
altminteri imposibilă - cine intra în camera sa, cine ieşea şi 
ce făcea în juru-i; nemişcat ca un cadavru, domnul Noirtier 
se uita cu ochii inteligenţi şi vii la copiii săi, a căror 
ceremonioasă reverență îi anunţa o intervenţie oficială, 
neaşteptată. 

Văzul şi auzul erau singurele simţuri care însufleţeau încă, 
asemeni unor scântei, materia omenească modelată pe trei 
sferturi pentru mormânt, iar din ambele simţuri, numai 
unul putea să indice viaţa interioară care însufleţea statuia; 
şi privirea care denunța viaţa interioară semăna cu una din 
acele minuni îndepărtate care, noaptea, arată călătorului 
pierdut într-un pustiu că mai există o fiinţă ce veghează în 
linişte şi în beznă. 

De aceea, în ochii negri ai bătrânului Noirtier, dominați de 
sprâncene negre, în timp ce părul pe care îl purta lung, 
atârnând pe umeri, era alb, în ochii aceştia, aşa cum se 
întâmplă cu orice organ al omului, dezvoltat pe seama altor 
organe, se concentrase toată activitatea, toată iscusinţa, 


toată forţa, toată inteligenţa, răspândite altădată în trupul 
şi în spiritul său. Desigur, gestul braţului, sunetul glasului, 
atitudinea corpului lipseau, dar ochii puternici înlocuiau 
totul; el comanda cu ochii, mulțumea cu ochii: un cadavru 
cu ochi vii - şi nimic nu era mai înfricoşător uneori decât 
chipul de marmură, deasupra căruia se aprindea o mânie 
sau licărea o bucurie. Doar trei persoane ştiau să înţeleagă 
limbajul bietului paralitic: Villefort, Valentine şi bătrânul 
servitor, despre care am pomenit. Deoarece însă Villefort 
nu-l vedea decât foarte rar pe părintele său, adică, pentru a 
spune astfel, când n-avea încotro; deoarece când îl vedea 
nu căuta să-i facă pe plac, înţelegându-l - toată fericirea 
bătrânului se rezema pe nepoata lui şi Valentine izbutise, 
prin devotament, iubire şi răbdare, să înţeleagă dintr-o 
privire toate gândurile lui Noirtier. Limbajului mut sau 
neinteligibil pentru altcineva, ea răspundea cu tot glasul, cu 
toată fizionomia, cu tot sufletul, astfel că se iscau dialoguri 
însufleţite între fată şi aşa-zisa argilă redevenită aproape 
pulbere, dar care era încă un om înzestrat cu o ştiinţă 
imensă, cu o pătrundere extraordinară şi cu o voinţă 
puternică, atâta cât poate să fie sufletul închis într-o 
materie din cauza căreia a pierdut puterea de a se face 
ascultat. 

Valentine rezolvase deci problema ciudată de a înţelege 
gândul bătrânului, făcându-l să-i înţeleagă gândul ei; şi, 
graţie acestui studiu, foarte rar se întâmpla ca, în 
chestiunile obişnuite ale vieţii, ea să nu ghicească dorinţa 
sufletului viu sau nevoia stârvului insensibil pe jumătate. 

Servitorul care, precum am spus, îşi servea de douăzeci şi 
cinci de ani stăpânul, îi cunoştea aşa de bine toate 
obiceiurile, încât foarte rar Noirtier avea nevoie să-i ceară 
vreun lucru. 

Villefort nu era obligat, deci, să ceară ajutorul unuia sau 
altuia, pentru a începe cu părintele său ciudata conversaţie 
pe care venea s-o provoace. Cunoştea, am spus, cât se 
poate de bine vocabularul bătrânului, iar dacă nu se servea 


mai des de el era din plictiseală şi din indiferenţă. O lăsă 
deci pe Valentine să coboare în grădină, îl îndepărtă deci pe 
Barrois şi, după ce îşi ocupă locul în dreapta părintelui, în 
timp ce doamna de Villefort se aşeză în stânga, spuse: 

— Domnule, să nu te miri că Valentine nu a venit cu noi şi 
că l-am îndepărtat pe Barrois, căci discuţia pe care o vom 
avea împreună este dintre acelea ce nu se pot ţine în 
prezenţa unei fete sau a unui servitor. Doamna de Villefort 
şi eu avem a-ţi face o comunicare. 

Chipul lui Noirtier rămase neclintit în răstimpul acestui 
preambul, pe când, dimpotrivă, ochii lui Villefort voiau 
parcă să se împlânte în străfundul inimii bătrânului. 

— Suntem siguri, doamna de Villefort şi eu, că această 
comunicare îţi va fi pe plac, urmă procurorul regal cu tonul 
său îngheţat, care părea că nu admite niciodată cârtire. 

Ochii bătrânului continuară să rămână şterşi, asculta doar. 

— Domnule, reluă Villefort, o căsătorim pe Valentine. 

O figură de ceară n-ar fi rămas mai rece decât figura 
bătrânului la auzul acestei veşti. 

— Căsătoria va avea loc până în trei luni, glăsui Villefort. 

Ochii bătrânului rămaseră neînsufleţiţi. 

Doamna de Villefort luă, la rândul ei, cuvântul şi se grăbi 
să adauge: 

— Ne-am gândit că vestea aceasta va prezenta interes 
pentru dumneata, domnule. De altminteri, Valentine a făcut 
totdeauna impresia că se bucură de afecțiunea dumitale; ne 
rămâne deci să-ţi împărtăşim numai numele tânărului care-i 
e destinat. E una dintre cele mai onorabile partide la care 
Valentine poate râvni; avere, nume frumos şi garanţii 
perfecte de fericire în conduita şi gusturile celui pe care i-l 
hărăzim şi al cărui nume nu vă e, desigur, necunoscut. E 
vorba de domnul Franz de Quesnel, baron d'Epinay. 

În timpul micului discurs al nevestei sale, Villefort, fixa 
asupra bătrânului o privire mai atentă decât oricând. Când 
doamna de Villefort rosti numele lui Franz, ochii lui 
Noirtier, pe care fiul său îi cunoştea aşa de bine, se 


înfiorară, iar prin pleoapele dilatate trecu un fulger aşa 
cum de pe buze ar fi putut să iasă un cuvânt. 

Procurorul regal, care cunoştea vechile raporturi de 
vrăjmăşie publică ce existaseră intre părintele său şi 
părintele lui Franz, îşi explică fulgerarea şi agitația, se 
prefăcu totuşi că nu observă şi reluă vorba de unde o lăsase 
soţia sa: 

— Domnule, glăsui el, înţelegi că este important ca 
Valentine, care împlineşte în curând nouăsprezece ani, să 
aibă, în sfârşit, un rost. Cu toate acestea nu te-am uitat în 
convorbirile avute şi am căutat să ne asigurăm dinainte 
dacă soţul Valentinei ar accepta, nu să trăiască lângă noi, 
deoarece am putea să stingherim un menaj tânăr, dar cel 
puţin ca dumneata, pe care Valentine te adoră în chip 
deosebit şi care, la rânduc-ţi, îi porţi aceeaşi afecţiune, să 
trăieşti lângă ei; în chipul acesta nu vei pierde niciuna din 
deprinderile dumitale şi, în loc de un copil, vei avea doi, 
pentru a te îngriji. 

Fulgerul din privirea lui Noirtier deveni însângerat. 

Se petrecea, de bună seamă, ceva groaznic în sufletul 
bătrânului, de bună seamă strigătul durerii şi mâniei urca 
în gâtlejul său şi, neputând să explodeze, îl înăbuşea, căci 
chipul i se împurpură şi buzele i se învineţiră. 

Villefort deschise liniştit o fereastră, spunând: 

— E foarte cald aici şi căldura îi face rău domnului 
Noirtier. 

Apoi reveni, dar fără să se mai aşeze. 

— Căsătoria aceasta, adăugă doamna de Villefort, e pe 
placul domnului d'Epinay şi al familiei sale; de altminteri, 
familia lui nu se compune decât dintr-un unchi şi o mătuşă. 
Mama lui murind în momentul în care îl aducea pe lume, iar 
tatăl lui fiind asasinat în 1815, adică atunci când copilul 
avea abia doi ani, el nu depinde decât de propria voinţă. 

— Asasinat misterios, spuse Villefort, ai cărui autori au 
rămas necunoscuţi, deşi bănuiala planase, fără să se abată, 
pe capul multor oameni. 


Noirtier făcu o sforţare, încât buzele i se contractară ca 
pentru a zâmbi. 

— lar adevărații culpabili, continuă Villefort, cei care ştiu 
că ei au săvârşit crima, cei asupra cărora poate să cadă 
justiţia oamenilor în timpul vieţii şi justiţia lui Dumnezeu 
după moarte, s-ar bucura să fie în locul nostru şi să aibă o 
fiică de oferit domnului Franz d'Epinay, pentru a stinge 
până şi umbra bănuielii. 

Noirtier se calmase cu o putere pe care n-ai fi putut-o 
aştepta de la organismul lui frânt. 

— Da, înţeleg, răspunse el din ochi lui Villefort şi privirea 
lui exprima laolaltă disprețul profund şi mânia inteligentă. 

Villefort răspunse la rându-i privirii acesteia, pe care o 
pricepu, cu o uşoară mişcare din umeri. 

Apoi făcu semn soţiei sale să se ridice. 

— Domnule, spuse doamna de Villefort, primeşte toate 
respectele mele. Vrei ca Edouard să vină şi să-ţi prezinte 
respectele lui? 

Se stabilise că bătrânul îşi exprima aprobarea închizând 
ochii, refuzul clipind de mai multe ori, iar dorinţele 
înălţându-i la cer. 

Dacă o chema pe Valentine, închidea numai ochiul drept. 

Dacă îl chema pe Barrois, închidea ochiul stâng. 

La propunerea doamnei de Villefort el clipi repede din 
ochi. 

Întâmpinată cu un refuz evident, doamna de Villefort îşi 
strânse buzele. 

— Să ţi-o trimit în cazul acesta pe Valentine? Întrebă ea. 

— Da, făcu bătrânul închizând ochii cu vioiciune. 

Domnul şi doamna de Villefort salutară şi ieşiră, poruncind 
să fie chemată Valentine care fusese de altminteri prevenită 
că va avea treabă în timpul zilei la domnul Noirtier. 

În urma lor, Valentine intră la bătrân, îmbujorată încă de 
emoție. Nu-i trebui decât o privire ca să înţeleagă cât 
suferea bătrânul şi câte lucruri avea a-i spune. 


— O, bunul meu papa, exclamă fata, ce ţi s-a întâmplat? 'Te- 
au supărat, nu-i aşa şi eşti mânios? 

— Da, făcu el închizând ochii. 

— Pe cine? Pe tata? Pe doamna de Villefort? Pe mine? 

Bătrânul făcu semn că da. 

— Pe mine? Repetă Valentine cu uimire. 

Bătrânul repetă semnul. 

— Dar ce ţi-am făcut, bunul meu papa? Exclamă Valentine. 

Nici un răspuns. Ea continuă: 

— Nu te-am văzut toată ziua, ţi s-o fi spus ceva de mine? 

— Da, rosti privirea bătrânului cu vioiciune. 

— Ia spune-mi. Oh, îţi jur, bunicule... A, domnul şi doamna 
de Villefort au ieşit de aici, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ţi-au spus lucruri care te supără? Dar ce? Vrei să-i 
întreb ca să ţi pot cere pe urmă scuze? 

— Nu, nu, făcu privirea. 

— O, dar mă înfricoşezi! Doamne, ce au putut să-ţi spună? 

Şi căută. 

— A, ştiu! Glăsui ea, coborând glasul şi apropiindu-se de 
bătrân. 'Ți-au vorbit poate despre căsătoria mea? 

— Da, răspunse privirea mâniată. 

— Înţeleg, îmi iei în nume de rău faptul că am tăcut. Eimă 
sfătuiseră să nu-ţi spun nimic, nu mi-au spus de altminteri 
nimic nici mie şi le-am surprins întrucâtva secretul printr-o 
indiscreţie, de aceea am fost aşa de rezervată cu tine. lartă- 
mă, bunul meu papa Noirtier. 

Redevenită fixă şi ştearsă, privirea păru că răspunde: „Nu 
mă mâhneşte numai tăcerea ta”. 

— Dar ce mai e? Întrebă fata; crezi poate că am să te 
părăsesc, bunicule şi că, măritându-mă, am să devin 
ingrată? 

— Nu, spuse bătrânul. 

— 'Ţi-au spus în cazul ăsta că domnul D'Epinay acceptă să 
rămânem împreună? 

— Da. 


— Atunci de ce eşti supărat? 

Ochii bătrânului căpătară o expresie de blândeţe 
nemărginită. 

— Da, înţeleg, spuse Valentine, pentru că mă iubeşti? 

Bătrânul făcu semn că da. 

— Şi ţi-e frică să nu fiu nenorocită? 

— Da. 

— Nu-l iubeşti pe domnul Franz? 

Ochii repetară de trei sau patru ori: 

— Nu, nu, nu. 

— În cazul acesta eşti tare mâhnit, bunicule? Atunci 
ascultă, glăsui Valentine, aşezându-se în genunchi dinaintea 
lui Noirtier şi înlăţuindu-i gâtul cu braţele, sunt şi eu tare 
mâhnită, căci nici eu nu-l iubesc pe domnul Franz d'Epinay. 

Un fulger de bucurie trecu prin ochii bunicului. 

— Când am vrut să mă retrag la mânăstire, îţi aduci 
aminte că ai fost foarte supărat pe mine? 

O lacrimă umezi pleoapa uscată a bătrânului. 

— Ei bine, continuă Valentine, am vrut să mă retrag ca să 
scap de căsătoria aceasta, care mă împinge la deznădejde. 

Respirația lui Noirtier deveni gâfâitoare. 

— Aşadar, căsătoria mea te mâhneşte aşa de mult, 
bunicule? O, Doamne, dacă ai putea să mă ajuţi, dacă am 
putea să zădărnicim planul lor! Dar tu eşti fără puteri, tu a 
cărui minte e totuşi aşa de vie şi a cărui voinţă este aşa de 
fermă, când însă e vorba de luptă eşti la fel de slab şi chiar 
mai slab decât mine. Oh, ai fost pentru mine un ocrotitor 
aşa de puternic în zilele când erai sănătos, dar astăzi nu 
mai poţi decât să mă înţelegi şi să te bucuri sau să te 
întristezi cu mine. E ultima fericire pe care Dumnezeu a 
uitat să mi-o răpească o dată cu celelalte. 

Ochii lui Noirtier arătară o astfel de expresie de ironie şi 
de profunzime, încât fata avu impresia că citeşte în ei: 

— Te înşeli, pot încă să fac mult pentru tine. 

— Poţi să faci ceva pentru mine, scumpul meu papa? 
Tălmăci Valentine. 


— Da. 

Noirtier înălţă ochii la cer. Era semnul convenit între el şi 
Valentine când dorea ceva. 

— Ce vrei, dragă bunicule? Spune. 

Valentine cugetă o clipă, apoi exprimă cu glas tare 
gândurile pe măsură ce îi veneau, văzând că la tot ce putea 
spune bătrânul răspundea mereu nu. 

— Să recurgem atunci la mijloacele mari, dacă sunt aşa de 
nătângă. 

Rosti una după alta literele alfabetului, de la A până la N, 
în timp ce zâmbetul ei cerceta ochii paraliticului; la N, 
Noirtier făcu semn că da. 

— Aha, spuse Valentine, lucrul pe care îl doreşti începe cu 
litera N; cu N avem a face? Ei bine, ce vrem cu N? Na, ne, 
Ni, N0. 

— Da, da, da, făcu bătrânul. 

— Aşa dar, no? 

— Da. 

Valentine căută un dicţionar pe care îl puse pe un pupitru, 
dinaintea lui Noirtier; ea îl deschise şi, când văzu ochii 
bătrânului fixaţi asupra filelor, degetul ei alergă repede de- 
a lungul coloanelor. 

De şase ani, de când Noirtier căzuse în nefericita stare în 
care se găsea, exerciţiul o făcuse pe fată să ghicească 
gândul bătrânului cu repeziciunea cu care el însuşi ar fi 
putut să caute în dicţionar. 

La cuvântul notar, Noirtier făcu semn să se oprească. 

— Notar? Întrebă ea; vrei un notar, bunicule? 

Bătrânul făcu semn că, într-adevăr, dorea un notar. 

— Să trimit, aşadar, după un notar? Întrebă Valentine. 

— Da, făcu paraliticul. 

— Tata poate să ştie? 

— Da. 

— 'Ţii să vină notarul repede? 

— Da. 


— În cazul acesta trimit îndată după el, bunicule. Numai 
atâta vrei? 

— Da. 

Valentine alergă la sonerie şi chemă un servitor, rugându-l 
să poftească pe domnul sau pe doamna de Villefort la 
bunicul. 

— Eşti mulţumit? Glăsui Valentine; da, cred şi eu: nu-i aşa 
că am ghicit uşor? 

Şi fata zâmbi bunicului ca unui copil. 

Domnul de Villefort intră, adus de Barrois. 

— Ce doreşti, domnule? Îl întrebă el pe paralitic. 

— Domnule, spuse Valentine, bunicul doreşte un notar. 

Auzind cererea aceasta bizară şi mai cu seamă 
neaşteptată, domnul de Villefort schimbă o privire cu 
paraliticul. 

— Da, făcu cu o tărie care arăta că, ajutat de Valentine şi 
de servitorul bătrân, care îi cunoştea acum dorinţa, era 
gata să înfrunte lupta. 

— Ceri un notar? Repetă Villefort. 

— Da. 

— De ce? 

Noirtier nu răspunse. 

— Dar, ce nevoie ai de notar? Întrebă Villefort. 

Privirea paraliticului rămase neclintită şi, prin urmare, 
mută, ceea ce însemna: stăruiesc în voinţa mea. 

— Ca să ne faci vreo festă? Întrebă Villefort; merită 
osteneala? 

— Dacă domnul vrea un notar, e de bună seamă pentru că 
are nevoie, spuse Barrois cu stăruința caracteristică 
servitorilor bătrâni. Mă duc după notar. 

Barrois nu cunoştea alt stăpân decât pe Noirtier şi nu 
admitea ca voinţa acestuia să fie tăgăduită. 

— Da, vreau un notar, făcu bătrânul, închizând ochii cu un 
aer sfidă tor, ca şi cum ar fi spus: să vedem dacă veţi cuteza 
să-mi refuzaţi ceea ce vreau. 


— Vei avea un notar, de vreme ce voieşti neapărat unul, 
domnule, eu însă voi cere scuze şi te voi scuza şi pe 
dumneata, căci scena va fi nespus de ridicolă. 

— N-are a face, glăsui Barrois, eu mă duc să caut. 

Şi bătrânul servitor ieşi triumfător. 


Capitolul XXII Testamentul 


În momentul în care Barrois ieşi, Noirtier o privi pe 
Valentine cu o ironie care anunţa multe lucruri. Fata 
înţelese privirea şi o înţelese şi Villefort, căci fruntea lui se 
întunecă, iar sprâncenele i se încruntară. 

Luă un scaun, se aşeză în camera paraliticului şi aşteptă. 

Noirtier se uită la el cu totală indiferenţă, dar, cu coada 
ochiului, îi poruncise Valentinei să nu se neliniştească şi să 
rămână şi ea. 

Peste trei sferturi de ceas, servitorul reveni cu notarul. 

— Domnule, spuse Villefort după salutul de rigoare, sunteţi 
chemat de domnul Noirtier pe care-l vedeţi prezent; o 
paralizie generală i-a răpit putinţa de a se folosi de membre 
şi de glas, astfel că numai noi izbutim, cu multă greutate, să 
prindem câteva crâmpeie ale gândurilor sale. 

Noirtier făcu din ochi un apel către Valentine, apel aşa de 
serios şi de imperativ încât ea răspunse pe dată. 

— Domnule, eu înţeleg tot ce bunicul meu vrea să spună. 

— E adevărat, adăugă Barrois, totul, absolut totul, aşa cum 
îi spuneam domnului când am venit. 

— Permiteţi-mi, domnule şi dumneavoastră domnişoară, 
glăsui notarul, adresându-se lui Villefort şi Valentinei, ne 
găsim în faţa unuia din acele cazuri când ofiţerul public nu 
poate să procedeze fără de chibzuinţă, dacă nu vrea să-şi 
asume o răspundere periculoasă. Prima necesitate pentru 
valabilitatea unui act e ca notarul să fie încredinţat că a 
tălmăcit cu fidelitate voinţa celui ce o dictează. lar eu nu 
pot să fiu sigur de aprobarea sau tăgăduirea unui client 
care nu vorbeşte; şi, deoarece obiectul dorințelor şi 


respingerilor sale nu-mi poate fi dovedit limpede din cauza 
mutismului său, serviciul meu este mai mult decât inutil şi s- 
ar exercita ilegal. 

Notarul făcu un pas pentru a se retrage. Pe buzele 
procurorului regal se schiţă un zâmbet imperceptibil de 
triumf. Noirtier o privi pe Valentine cu o atare expresie de 
durere încât ea se aşeză în calea notarului. 

— Domnule, spuse ea, limba pe care o vorbesc cu bunicul 
meu se poate învăţa lesne şi, după cum eu o înţeleg, vă pot 
face şi pe dumneavoastră s-o înţelegeţi în câteva minute. Ce 
vă trebuie, domnule, pentru a ajunge la împăcarea perfectă 
a conştiinţei dumneavoastră? 

— Ceea ce e necesar pentru ca actele noastre să fie 
valabile, domnişoară, răspunse notarul, adică certitudinea 
aprobării sau a tăgăduirii. O persoană bolnavă trupeşte 
poate să-şi facă testamentul, dar ca trebuie să aibă mintea 
sănătoasă! 

— Domnule, cu ajutorul a două semne, veţi căpăta 
certitudinea că bunicul meu nu s-a bucurat niciodată mai 
mult decât în momentul acesta de plenitudinea inteligenţei 
sale, Lipsit de glas, lipsit de mişcare, domnul Noirtier 
închide ochii când vrea să spună da şi clipeşte de mai multe 
ori când vrea să spună nu. Ştiţi acum îndeajuns pentru a 
vorbi cu domnul Noirtier, încercaţi. 

Privirea aruncată de bătrân Valentinei era aşa de umedă 
de duioşie şi de recunoştinţă, încât fu înţeleasă chiar de 
notar. 

— Aţi auzit şi aţi înţeles, domnule, ce a spus nepoata 
dumneavoastră? Întrebă notarul. 

Noirtier închise încet ochii şi îi redeschise după o clipă. 

— Şi aprobaţi spusele ei? Semnele indicate de ea sunt într- 
adevăr acelea cu ajutorul cărora vă exprimaţi gândirea? 

— Da, făcu iar bătrânul. 

— Dumneavoastră m-aţi chemat? 

— Da. 

— Pentru a vă face testamentul? 


— Da. 

— Şi nu vreţi să plec fără a vă face testamentul? 

Paraliticul clipi repede şi de mai multe ori din ochi. 

— Domnule, acum înţelegeţi, iar conştiinţa dumneavoastră 
va fi împăcată? Întrebă fata. 

Mai înainte însă ca notarul să fi putut răspunde, Villefort îl 
luă la o parte: 

— Domnule, îi spuse el, crezi dumneata că un om poate să 
suporte o zguduitură fizică aşa de cumplită cum e aceea pe 
care domnul Noirtier de Villefort a încercat-o, fără ca 
moralul să fi suferit o atingere gravă? 

— Nu mă nelinişteşte aceasta, domnule, răspunse notarul, 
dar mă întreb cum vom izbuti să ghicim gândurile pentru a 
provoca răspunsurile. 

— Vedeţi deci că e cu neputinţă, spuse Villefort. 

Valentine şi bătrânul auzeau conversaţia. Noirtier îşi 
îndreptă privirea aşa de fixă şi de fermă asupra Valentinei, 
încât privirea aceasta reclama, evident, ripostă. 

— Domnule, glăsui ea, nu vă neliniştiţi, oricât de greu va fi, 
sau, mai bine-zis, oricât de grea vi se va părea că este 
munca de a cunoaşte gândul bunicului meu, vi-l voi 
destăinui eu în aşa fel încât să nu rămâneţi cu nici o 
îndoială. Stau de şase ani în apropierea domnului Noirtier 
şi vă poate spune singur dacă în şase ani o singură dorinţă 
a lui i-a rămas îngropată în inimă, neputându-mă face s-o 
înţeleg. 

— Nu, făcu bătrânul. 

— Să încercăm, spuse notarul. O acceptaţi pe domnişoara 
ca interpretă? 

Paraliticul făcu semn că da. 

— Bine, ce doriţi, domnule, de la mine şi ce act doriţi să 
faceţi? 

Valentine numi toate literele alfabetului până la litera T. 

La litera aceasta privirea elocventă a lui Noirtier o opri. 

— Domnul cere litera TI, spuse notarul, lucrul este vădit. 


— Aşteptaţi, glăsui Valentine. Apoi, întorcându-se spre 
bunicul ei: Ta... Ie. 

Bătrânul o opri la a doua silabă. 

Atunci Valentine luă dicţionarul şi, sub ochii notarului 
atent, frunzări paginile. 

— Testament, spuse degetul ei oprit de privirea lui 
Noirtier. 

— Testament! Exclamă notarul, lucrul este vădit. Domnul 
vrea să-şi facă testamentul. 

— Da, făcu Noirtier în mai multe rânduri. 

— Recunoaşteţi că metoda este minunată, domnule, îi 
spuse notarul lui Villefort, care era buimăcit. 

— Într-adevăr, răspunse acesta şi mai minunat decât 
metoda va fi testamentul, căci nu-mi închipui că articolele 
se vor orândui pe hârtie cuvânt cu cuvânt fără inspiraţia 
inteligentă a fiicei mele. lar Valentine va fi poate cam prea 
interesată la testamentul acesta pentru a tălmăci cum 
trebuie voinţa obscură a domnului Noirtier de Villefort. 

— Nu, nu! Făcu paraliticul. 

— Cum? Glăsui domnul de Villefort. Valentine nu e 
interesată de testamentul dumitale? 

— Nu, făcu Noirtier. 

— Domnule, spuse notarul care, încântat de încercarea 
aceasta, îşi făgăduia să istorisească în societate amănuntele 
pitorescului episod, domnule, nimic nu mi se pare mai uşor 
acum decât ceea ce adineauri priveam ca o imposibilitate, 
iar testamentul va fi pur şi simplu un testament mistic, 
adică prevăzut şi autorizat de lege cu condiţia să fie citit 
faţă de şapte martori, aprobat de testator în faţa lor şi 
închis în faţa lor de notar. Timpul pe care îl va lua operaţia 
depăşeşte cu puţin timpul cerut de un testament obişnuit. 
Formulele consacrate sunt întotdeauna aceleaşi, iar 
majoritatea detaliilor va fi furnizată de situaţia materială a 
testatorului şi de dumneavoastră care, administrând-o, o 
cunoaşteţi. Dar, pentru ca actul să rămână inatacabil, îi vom 
da cea mai completă autenticitate. Unul dintre confrații mei 


mă va ajuta şi, contrar obiceiului, va asista la dictarea 
testamentului. Sunteţi satisfăcut, domnule? Continuă 
notarul adresându-se bătrânului. 

— Da, răspunse Noirtier, radios că este înţeles. 

— Ce are de gând să facă? Se întrebă Villefort, a cărui 
înaltă poziţie îi impunea rezervă şi care, de altminteri, nu 
putea să ghicească scopul părintelui său. 

Se întoarse deci pentru a trimite pe cineva după al doilea 
notar, dar Barrois, care auzise totul şi ghicise dorinţa 
stăpânului, plecase. 

Procurorul regal trimise atunci vorbă soţiei sale să vină. 

Peste un sfert de oră toată lumea se găsea strânsă în 
camera paraliticului, venise şi al doilea notar. 

Ambii ofiţeri ministeriali se puseră de acord în câteva 
cuvinte. 1 se citi lui Noirtier o formulă de testament, vagă, 
banală, apoi, pentru a începe investigarea inteligenţei sale, 
primul notar îi spuse: 

— Domnule, când se face un testament, se face în favoarea 
cuiva. 

— Da, făcu Noirtier. 

— Aveţi vreo idee de cifra la care se urcă averea 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Vă voi spune câteva cifre care vor urca treptat. Mă veţi 
opri când voi ajunge la aceea pe care o credeţi a 
dumneavoastră. 

— Da. 

Interogatoriul avea un caracter oarecum solemn; 
niciodată, de altminteri, lupta inteligenţei împotriva 
materiei nu fusese poate mai vizibilă; şi, dacă spectacolul 
nu era sublim, aşa cum am fi ispitiţi să spunem, el era puţin 
curios. 

Se făcuse cerc în jurul lui Villefort, al doilea notar stătea la 
o masă, gata să scrie, primul notar stătea în picioare şi 
întreba: 


— Averea dumneavoastră trece de trei sute de mii de 
franci, nu-i aşa? Întrebă el. 

Noirtier făcu semn că da. 

— Posedaţi patru sute de mii de franci? Întrebă notarul. 

Noirtier rămase nemişcat. 

— Cinci sute de mii? 

Aceeaşi nemişcare. 

— Şase sute de mii? Şapte sute de mii? Opt sute de mii? 
Nouă sute de mii? 

Noirtier făcu semn că da. 

— Posedaţi nouă sute de mii de franci? 

— Da. 

— În imobile? Întrebă notarul. 

Noirtier făcu semn că nu. 

— În inscripţii de rentă? 

Noirtier făcu semn că da. 

— Inscripţiile sunt în mâna dumneavoastră? 

O ochire adresată lui Barrois îl făcu pe bătrânul servitor să 
iasă. Barrois reveni peste o clipă cu o casetă mică. 

— Permiteţi să se deschidă caseta? Întrebă notarul. 

Noirtier făcu semn că da. 

Caseta fu deschisă şi se găsiră inscripţii în sumă de nouă 
sute de mii de franci. 

Primul notar trecu rând pe rând fiecare inscripţie 
colegului său, cifra era aşa cum o declarase Noirtier. 

— Bun, glăsui primul notar, e vădit că inteligenţa este 
neatinsă. 

Apoi, întorcându-se spre paralitic: 

— Aşadar, îi spuse el, posedaţi un capital de nouă sute de 
mii de franci care, prin felul în care e plasat, vă produce o 
rentă de patruzeci de mii de lire? 

— Da, făcu Noirtier. 

— Cui doriţi să lăsaţi averea? 

— O, glăsui doamna de Villefort, nu încape îndoială, 
domnul Noirtier iubeşte numai pe nepoata sa, domnişoara 
Valentine de Villefort, ea îl îngrijeşte de şase ani, ea a ştiut 


să cucerească, prin îngrijiri atente, afecțiunea bunicului şi, 
voi spune, chiar recunoştinţa lui. Este deci drept ca ea să 
primească răsplata devotamentului. 

Ochii lui Noirtier zvârliră un fulger, ca şi cum ar fi vrut să 
arate că nu-l înşela falsul asentiment dat de doamna de 
Villefort intenţiilor ce-i atribuia. 

— Domnişoarei Valentine de Villefort îi lăsaţi aceste nouă 
sute de mii de franci? Întrebă notarul, care credea că nu 
mai are decât de înregistrat clauza, dar care ţinea să se 
încredinţeze de asentimentul lui Noirtier şi vroia ca 
asentimentul să fie constatat de toţi martorii ciudatei scene. 

Valentine făcuse un pas înapoi şi plângea cu ochii plecaţi, 
bătrânul o privi o clipă cu expresia unei afecţiuni profunde, 
apoi, întorcându-se spre notar, clipi din ochi în modul cel 
mai semnificativ. 

— Nu? Întrebă notarul. Cum, n-o instituiţi pe domnişoara 
Valentine de Villefort legatară universală? 

Noirtier făcu semn că nu. 

— Nu vă înşelaţi? Exclamă notarul cu uimire. Spuneţi într- 
adevăr nu? 

— Nu, repetă Noirtier, nu. 

Valentine înălţă capul, era uluită, nu din cauza 
dezmoştenirii, dar pentru că provocase sentimentul ce 
dictează de obicei astfel de hotărâri. 

Noirtier o privi însă cu o expresie de afecţiune aşa de 
profundă, încât ea exclamă: 

— O, bunicule, văd bine că-mi răpeşti numai averea 
dumitale şi că îmi laşi inima. 

— O, da, desigur! Rostiră ochii paraliticului, închizându-se 
cu 0 expresie asupra căreia Valentine nu putea să se înşele. 

— Mulţumesc! Mulţumesc! Murmură fata. 

Între timp, refuzul făcuse să încolţească în inima doamnei 
de Villefort o speranţă neaşteptată. Se apropie de bătrân. 

— În cazul acesta, dragă domnule Noirtier, laşi averea 
nepotului dumitale Edouard de Villefort? Întrebă mama. 

Ochii clipiră grozav: aproape că exprimau ura. 


— Nu, glăsui notarul, o lăsaţi atunci fiului dumneavoastră 
aici prezent? 

— Nu, replică bătrânul. 

Notarii se priviră uluiţi, Villefort şi soţia sa se simțeau 
îmbujoraţi, el de ruşine, ca de mânie. 

— Dar ce ţi-am făcut noi, bunicule? Întrebă Valentine, nu 
ne mai iubeşti? 

Privirea bătrânului trecu repede de la fiul său la noră şi se 
opri asupra Valentinei cu o expresie de profundă dragoste. 

— Bunicule, dacă mă iubeşti, caută de uneşte iubirea ta cu 
ceea ce faci în momentul acesta. Mă cunoşti, ştii că nu m- 
am gândit niciodată la averea ta; de altminteri se spune că 
sunt bogată dinspre partea mamei, că sunt prea bogată, 
explică-te. 

Noirtier îşi aţinti privirea arzătoare asupra mâinii 
Valentinei. 

— Mâna mea? Întrebă ca. 

— Da, făcu Noirtier. 

— Mâna ei! Repetară toţi cei de faţă. 

— Domnilor, vedeţi prin urmare că totul e zadarnic şi că 
bietul meu părinte este nebun, spuse Villefort. 

— O, exclamă deodată Valentine, înţeleg! Căsătoria mea, 
nu e aşa, bunicule? 

— Da, da, da, repetă de trei ori paraliticul, zvârlind câte un 
fulger ori de câte ori i se ridica pleoapa. 

— Ne iei în nume de rău căsătoria, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dar e absurd! Spuse Villefort. 

— Pardon, domnule, glăsui notarul, dimpotrivă, totul e 
foarte logic şi îmi face impresia că se înlănţueşte perfect. 

— Nu vrei să mă mărit cu domnul Franz d'Epinay? 

— Nu, nu vreau! Exprimară ochii bătrânului. 

— Şi o dezmoşteniţi pe nepoata dumneavoastră pentru că 
face o căsătorie care nu vă e pe plac? Exclamă notarul. 

— Da, răspunse Noirtier. 

— Dacă n-ar fi căsătoria aceasta, aţi lăsa-o moştenitoare? 


— Da. 

Se aşternu atunci în jurul bătrânului o tăcere profundă. 

Notarii se consultau, Valentine stătea cu mâinile 
împreunate, uitându-se la bunicul ei cu un zâmbet 
recunoscător. Villefort îşi muşca buzele subţiri, doamna de 
Villefort nu putea să-şi înfrâneze un sentiment voios, care, 
fără de voia ei, i se împrăştia pe figură. 

— Cred însă, glăsui în cele din urmă Villefort, destrămând 
cel dintâi tăcerea, că sunt singurul în măsură să mă 
pronunţ în favoarea acestei căsătorii. Singur stăpân pe 
mâna fiicei mele, vreau ca ea să se mărite cu domnul Franz 
d'Epinay şi se va mărita. 

Valentine căzu plângând într-un jilţ. 

— Domnule, întrebă notarul adresându-se bătrânului, ce 
aveţi de gând să faceţi cu averea dumneavoastră în cazul în 
care domnişoara Valentine s-ar căsători cu domnul Franz? 

Bătrânul rămase nemişcat. 

— Vă gândiţi să dispuneţi totuşi de ea? 

— Da, făcu Noirtier. 

— În favoarea cuiva din familia dumneavoastră? 

— Nu. 

— În favoarea săracilor, atunci? 

— Da. 

— Ştiţi însă că legea se opune să dezmoşteniţi complet pe 
fiul dumneavoastră. 

— Da. 

— Aşa că nu veţi dispune decât de partea la care legea vă 
dă dreptul. 

Noirtier rămase nemişcat. 

— Vreţi cu toate acestea să dispuneţi de întreaga avere? 

— Da. 

— Dar, după moartea dumneavoastră, testamentul va fi 
atacat. 

— Nu. 

— Tata mă cunoaşte, domnule, spuse domnul de Villefort, 
el ştie că voinţa lui va fi pentru mine sfântă, înţelege de 


altminteri că, în situaţia în care mă găsesc, nu pot pleda 
împotriva săracilor. 

Ochii lui Noirtier exprimară triumful. 

— Ce hotărâți, domnule? Întrebă notarul pe Villefort. 

— Nimic, domnule, hotărârea e luată de părintele meu şi 
ştiu că el nu şi-o schimbă. Prin urmare mă resemnez. Cele 
nouă sute de mii de franci vor ieşi din familie pentru a 
îmbogăţi spitalele; eu însă nu voi ceda unui capriciu de 
bătrân şi voi face după cum îmi dictează conştiinţa. 

Villefort se retrase dimpreună cu soţia sa, lăsându-şi 
părintele să facă testamentul cum va voi. 

În ziua aceea testamentul a fost făcut, fură aduşi martorii, 
bătrânul îl aprobă, testamentul fu închis în prezenţa lor şi 
depus la domnul Deschamps, notarul familiei. 


Capitolul XXIII Telegraful 


Domnul şi doamna de Villefort aflară, intrând în 
apartamentul lor, că domnul conte de Monte-Cristo venise 
în vizită şi că fusese introdus în salon, unde îi aştepta; prea 
emoţionată ca să intre imediat, doamna de Villefort trecu 
prin camera sa de culcare, în timp ce procurorul regal, mai 
sigur de sine, înaintă direct spre salon. 

Dar, oricât de stăpân pe senzațiile sale, oricât de bine se 
pricepu să-şi compună figura, domnul de Villefort nu putu 
să înlăture cu totul norii de pe frunte pentru ca Monte- 
Cristo, al cărui zâmbet scânteia radios, să nu remarce aerul 
lui sumbru şi visător. 

— O, Doamne, dar ce aveţi, domnule de Villefort? Întrebă 
Monte-Cristo după primele complimente, nu cumva am sosit 
în momentul în care rosteaţi vreo acuzare oarecum 
capitală? 

Villefort încercă să zâmbească. 

— Nu, domnule conte, spuse el, nu e nici o altă victimă aici 
în afară de mine. Procesul îl pierd eu, iar rechizitoriul a fost 
rostit de hazard, de încăpățânare, de nebunie. 


— Ce vreţi să spuneţi? Întreabă Monte-Cristo, cu un 
interes afectat admirabil. Vi s-a întâmplat într-adevăr vreo 
nenorocire gravă? 

— O, domnule, spuse Villefort cu un calm plin de 
amărăciune, nu merită să vorbim despre ea; aproape nimic, 
o simplă pierdere de bani. 

— La drept vorbind, răspunse Monte-Cristo, o pierdere de 
bani înseamnă puţin lucru pentru o avere ca aceea pe care 
o posedaţi şi pentru spiritul filosofic superior pe care îl 
aveţi. 

— De aceea, răspunse Villefort, nu chestiunea banilor mă 
preocupă, deşi în definitiv nouă sute de mii de franci merită 
un regret sau, cel puţin, o pornire de ciudă. Mă mâhneşte 
însă hotărârea soartei, a hazardului, a fatalităţii, nu ştiu 
cum să numesc puterea care îndreaptă lovitura în contra 
mea şi care-mi răstoarnă speranţele de bogăţie şi distruge, 
poate, viitorul fiicei mele prin capriciul unui bătrân căzut în 
mintea copilului. 

— Dar ce este? Exclamă contele. Aţi spus nouă sute de mii 
de franci? Într-adevăr, suma merită să fie regretată chiar 
de un filosof. Şi cine vă pricinuieşte mâhnirea? 

— Părintele meu despre care v-am vorbit. 

— Serios? Domnul Noirtier? Dar mi-aţi spus, mi se pare, că 
el este paralizat complet şi că toate facultăţile lui sunt 
distruse. 

— Da, facultăţile lui fizice, căci nu poate să se mişte, nu 
poate să vorbească şi cu toate acestea gândeşte, vrea, 
acţionează, precum vedeţi. Am plecat de la el acum cinci 
minute şi, în momentul acesta, e ocupat cu dictarea unui 
testament faţă de doi notari. 

— Dar în cazul acesta a vorbit? 

— Mai mult decât atât: s-a făcut înţeles. 

— Cum? 

— Ajutându-se cu privirea, ochii lui au continuat să 
trăiască, şi, vedeţi, ei ucid. 


— Dragul meu, poate că exagerezi situaţia, spuse doamna 
de Villefort, care tocmai intrase. 

— Doamnă... Glăsui contele, înclinându-se. 

Doamna de Villefort răspunse cu cel mai grațios zâmbet. 

— Dar ce îmi spuse domnul de Villefort şi cum se explică 
dizgraţia aceasta de neînțeles? Întreabă Monte-Cristo. 

— Într-adevăr de neînțeles, un capriciu de bătrân, reluă 
procurorul regal înălţând din umeri. 

— Şi nu există mijlocul de a-l face să revină asupra 
hotărârii? 

— Ba da, spuse doamna de Villefort; şi depinde chiar de 
soţul meu ca testamentul, în loc de a fi făcut în detrimentul 
Valentinei, să fie făcut, dimpotrivă, în favoarea ei. 

Văzând că soţii începeau să vorbească în parabole, contele 
luă un aer distrat şi privi cu atenţia cea mai profundă şi cu 
aprobarea cea mai vădită pe Edouard, care turna cerneală 
în vasul de băut al păsărilor. 

— Draga mea, glăsui Villefort răspunzând soţiei sale, ştii 
că nu prea ţin să pozez la mine acasă în patriarh şi că nu 
mi-am închipuit niciodată că soarta universului depinde de 
un semn făcut de mine. Cu toate acestea e necesar ca 
hotărârile mele să fie respectate în familia mea şi ca 
nebunia unui bătrân şi capriciul unui copil să nu 
zădărnicească un proiect hotărât în mintea mea de mulţi 
ani. Baronul d'Epinay mi-era prieten, ştii şi o alianţă cu fiul 
lui era cât se poate de convenabilă. 

— Crezi că Valentine e de acord cu el? Întrebă doamna de 
Villefort. Într-adevăr, ea s-a împotrivit totdeauna acestei 
căsătorii şi nu m-aş mira dacă cele ce am văzut şi am auzit 
nu sunt decât executarea unui plan stabilit între ei. 

— Doamnă, spuse Villefort, nu se renunţă aşa de lesne, 
crede-mă, la o avere de nouă sute de mii de franci. 

— Ea ar renunţa şi la lume, domnule, deoarece acum un 
an voia să intre într-o mânăstire. 

— N-are a face, reluă de Villefort, spun că această 
căsătorie trebuie să se facă, doamnă! 


— Împotriva voinţei părintelui dumitale? Întrebă doamna 
de Villefort, atacând altă coardă; e grav. 

Monte-Cristo se prefăcea că nu ascultă, dar nu pierdea o 
iotă. 

— Doamnă, continuă Villefort, pot spune că l-am respectat 
totdeauna pe părintele meu, deoarece simţământului 
natural al descendenţei se alătura, la mine, conştiinţa 
superiorității lui morale; pentru că, în sfârşit, un părinte e 
sacru din două motive: sacru ca făuritor al nostru, sacru ca 
dascăl al nostru; astăzi însă sunt nevoit să renunţ a 
recunoaşte o inteligenţă în bătrânul care, pentru o simplă 
amintire de ură faţă de părinte, urmăreşte astfel pe fiu; ar fi 
deci ridicol să-mi adaptez conduita după toanele lui. Voi 
continua să am cel mai mare respect pentru domnul 
Noirtier, voi suferi, fără să mă plâng, pedeapsa pecuniară 
cu care mă loveşte; dar voi rămâne neclintit în voinţa mea şi 
lumea va aprecia de care parte este raţiunea sănătoasă. În 
consecinţă, o voi căsători pe fiica mea cu baronul Franz 
d'Epinay, pentru că această căsătorie este, după părerea 
mea, bună şi onorabilă şi pentru că, în definitiv, vreau să-mi 
căsătoresc fata cu cine îmi place. 

— Dar cum, întrebă contele, a cărui aprobare procurorul 
regal o solicitase mereu din ochi, spuneţi că domnul 
Noirtier o dezmoşteneşte pe domnişoara Valentine fiindcă 
ea se va căsători cu domnul Franz d'Epinay? 

— Da, domnule; poftim motiv! Spuse Villefort, înălţând din 
umeri. 

— Motiv cel puţin vizibil, adăugă doamna de Villefort. 

— Motiv real, doamnă; crede-mă, îl cunosc pe părintele 
meu. 

— Se poate concepe aşa ceva? Răspunse tânăra femeie; 
pentru ce domnul d'Epinay îi displace domnului Noirtier 
mai mult decât altcineva? 

— Eu l-am cunoscut pe domnul Franz d'Epinay, fiul 
generalului de Quesnel - nu-i aşa? —, care a fost făcut 
baron d'Epinay de regele Charles X, glăsui contele. 


— Exact, declară Villefort. 

— Bine, dar e un tânăr încântător, îmi pare. 

— De aceea nu e vorba decât de un pretext, sunt sigură, 
spuse doamna de Villefort; bătrânii sunt tirani cu afecțiunile 
lor; domnul Noirtier nu vrea ca nepoata lui să se mărite. 

— Dar nu cunoaşteţi vreo explicaţie a acestei duşmânii? 
Întrebă Mon-te-Cristo. 

— Ei, Doamne, cine poate să ştie? 

— Vreo antipatie politică, poate? 

— Într-adevăr, părintele meu şi părintele domnului 
d'Epinay au trăit în timpuri furtunoase pe care eu nu le-am 
cunoscut decât atunci când ele erau pe sfârşite, spuse 
Villefort. 

— Părintele dumneavoastră nu era bonapartist? Întrebă 
Monte-Cristo. Îmi amintesc, îmi pare, că mi-aţi spus ceva în 
privinţa aceasta. 

— Tata a fost în primul rând iacobin, glăsui Villefort, 
împins de emoția sa dincolo de limitele prudenţei, iar roba 
de senator pe care Napoleon i o zvârlise pe umeri nu făcea 
decât să deghizeze omul de altădată, fără să 1 schimbe însă. 
Când părintele meu conspira, nu conspira pentru împărat, 
ci contra Bourbonilor; căci tatăl meu avea această trăsătură 
caracteristică; el n-a luptat niciodată pentru utopii 
irealizabile, ci pentru lucruri posibile şi a aplicat izbânzii 
acestor lucruri posibile cumplitele teorii ale celor care nu 
dădeau înapoi în faţa nici unui mijloc. 

— Ei, vedeţi, asta e! Spuse Monte-Cristo; domnul Noirtier 
şi domnul d'Epinay se vor fi întâlnit pe terenul politicii. 
Domnul general d'Epinay, deşi servise sub Napoleon, nu 
păstrase cumva în adâncul inimii sentimentele regaliste şi 
nu a fost asasinat într-o seară când ieşea de la un club 
napoleonian, unde fusese atras în speranţa că se va găsi 
într-însul un frate? 

Villefort îl privi pe conte aproape cu groază. 

— Mă înşel, oare? Întrebă Monte-Cristo. 


— Nu, domnule, glăsui doamna de Villefort; dimpotrivă, 
chiar aşa este; şi tocmai din cauza aceasta, pentru a stinge 
vrăjmăşii vechi, domnul de Villefort s-a gândit să insufle 
iubire celor doi copii ai căror părinţi se urâseră. 

— Idee sublimă, idee plină de caritate şi pe care lumea ar 
trebui s-o aplaude! Exclamă Monte-Cristo. Într-adevăr, e 
frumos s-o vezi pe domnişoara Noirtier de Villefort 
numindu-se doamna Franz d'Epinay. 

Villefort tresări şi se uită la Monte-Cristo ca şi cum ar fi 
vrut să-i citească în adâncul inimii intenţia care-i dictase 
cuvintele. 

Dar contele păstră pe buze binevoitoru-i surâs şi, din nou, 
în ciuda privirii sale iscoditoare, procurorul regal nu văzu 
dincolo de epidermă. 

— De aceea, reluă Villefort, măcar că pentru Valentine e o 
mare nenorocire să piardă averea bunicului, nu cred că, din 
această cauză, căsătoria trebuie zădărnicită. Nu-mi închipui 
că domnul d'Epinay, va da înapoi din faţa unui eşec 
pecuniar. Va vedea că eu preţuiesc poate mai mult decât 
banii, eu care îi sacrific dorinţei de a-mi ţine cuvântul, va 
calcula că, de altminteri, Valentine posedă bunurile mamei 
sale, administrate de domnul şi doamna de Saint-Meran, 
bunicii ei materni care o adoră. 

— Şi care merită să fie iubiţi şi îngrijiţi aşa cum Valentine a 
făcut cu domnul Noirtier, spuse doamna de Villefort. De 
altminteri, ei vor veni ia Paris peste cel mult o lună şi, după 
un atare afront, Valentine va fi scutită să se îngroape alături 
de domnul Noirtier, aşa cum a făcut până acum. 

Contele asculta amuzat glasul discordant al orgoliilor 
rănite şi al intereselor lovite. 

— Mi se pare însă, glăsui Monte-Cristo, după o clipă de 
tăcere şi vă rog dinainte să mă iertaţi pentru cele ce voi 
spune, mi se pare însă că dacă domnul Noirtier o 
dezmoşteneşte pe domnişoara de Villefort, care e vinovată 
că vrea să se mărite cu un tânăr pe al cărui părinte l-a 


duşmănit, nu are aceleaşi motive de reproşat scumpului 
Edouard. 

— Nu-i aşa, domnule? Exclamă doamna de Villefort, cu o 
intonaţie care nu se poate descrie, nu-i aşa că e nedrept, 
odios de nedrept? Bietul Edouard este deopotrivă, ca şi 
Valentine, nepotul domnului Noirtier şi, cu toate acestea, 
dacă Valentine n-ar fi trebuit să se mărite cu domnul Franz, 
domnul Noirtier i-ar fi lăsat ei toată averea; mai mult decât 
atât, Edouard poartă numele familiei şi, cu toate acestea, 
chiar în ipoteza că Valentine e, într-adevăr, dezmoştenită de 
bunicul ei, ea va fi totuşi de trei ori mai bogată decât 
fratele. 

Contele ascultă şi nu mai vorbi. 

— Domnule conte, interveni Villefort, să nu ne mai 
ocupăm, vă rog, de aceste mizerii de familie. Da, într- 
adevăr, averea mea va îngroşa venitul săracilor care sunt 
astăzi adevărații bogaţi. Da, tatăl meu îmi va fi răpit o 
speranţă legitimă şi asta fără motiv, eu însă voi proceda ca 
un om chibzuit, ca un om cu inimă. Domnul d'Epinay, căruia 
îi făgăduisem venitul acestei sume, îl va primi chiar dacă ar 
trebui să-mi impun cele mai crude lipsuri. 

— Cu toate acestea, reluă doamna de Villefort, revenind la 
singura idee care murmura neîncetat în taina inimii ei, 
poate că ar fi mai bine să se destăinuiască domnului 
d'Epinay întâmplarea aceasta neplăcută şi să-şi retragă 
singur cuvântul. 

— O, ar fi o mare nenorocire! Exclamă Villefort. 

— O mare nenorocire! Repetă Monte-Cristo. 

— Fără îndoială, reluă Villefort potolindu-se, o căsătorie 
zădărnicită, chiar pentru motive băneşti, aruncă discreditul 
asupra unei fete; apoi zvonurile vechi, pe care voiam să le 
sting, ar recăpăta consistenţă. Nu, nu! Domnul d'Epinay, 
dacă este cinstit, se va simţi şi mai mult obligat decât 
înainte, prin dezmoştenirea Valentinei, altminteri înseamnă 
că s-a condus numai după interese materiale. Nu, e cu 
neputinţă. 


— Sunt de părerea domnului de Villefort, spuse Monte- 
Cristo, aţintindu-şi privirea asupra doamnei de Villefort, iar 
dacă aş fi cu domnia sa în legătură de prietenie, care să-mi 
permită să-i dau un sfat, l-aş povăţui - întrucât domnul 
d'Epinay urmează să sosească, după câte mi s-a spus - să 
lege aşa de strâns proiectul, încât el să nu se mai poată 
desface. 

Domnul de Villefort se ridică, transportat de o bucurie 
vizibilă, în timp ce nevasta lui pălea uşor. 

— Bine, glăsui el, nu ceream decât asta şi mă voi prevala 
de opinia unui sfetnic ca dumneavoastră, adăugă Villefort, 
întinzând lui Monte-Cristo mâna. Aşadar, toată lumea de 
aici să considere ca neavenit incidentul de astăzi, proiectele 
noastre nu s-au schimbat. 

— Domnule, spuse contele, lumea - oricât de nedreaptă - 
vă va mulţumi, vă asigur, pentru hotărârea ce aţi luat, 
prietenii vor fi mândri, iar domnul d'Epinay, chiar de va 
trebui s-o ia pe domnişoara de Villefort fără zestre, ceea ce 
nu e cazul, se va simţi încântat să intre într-o familie unde 
sacrificiile sunt ridicate la o atare înălţime de dragul 
cuvântului şi al împlinirii datoriei. 

Rostind cuvintele acestea, contele se sculase şi se 
pregătea de plecare. 

— Ne părăsiţi, domnule conte? Întrebă doamna de 
Villefort. 

— Sunt obligat, doamnă, venisem numai să vă reamintesc 
promisiunea pentru sâmbătă. 

— Vă temeţi că am uitat-o? 

— Sunteţi prea bună, doamnă, dar domnul de Villefort are 
ocupaţiuni aşa de grave şi uneori aşa de urgente... 

— Soţul meu şi-a dat cuvântul, domnule, spuse doamna de 
Villefort, aţi văzut că îl ţine atunci când are totul de pierdut, 
cu atât mai mult când are totul de câştigat. 

— Reuniunea are loc în casa dumneavoastră de pe 
Champs-Elisces? Întrebă Villefort. 


— Nu, spuse Monte-Cristo şi aceasta face ca devotamentul 
dumneavoastră să fie mai vrednic de laudă: la ţară. 

— La ţară? 

— Da. 

— Şi unde, în apropiere de Paris, nu-i aşa? 

— La porţile lui, la o jumătate de oră de barieră, la Auteuil. 

— La Auteuil? Exclamă Villefort. A, da, doamna mi-a spus 
că locuiţi la Auteuil, deoarece a fost transportată în casa 
dumneavoastră. Şi în ce loc la Auteuil? 

— Rue de la Fontaine. 

— Rue de la Fontaine? Stărui Villefort, cu o voce 
sugrumată; şi la ce număr? 

— La numărul 28. 

— Va să zică, dumneavoastră v-a fost vândută casa 
domnului de Saint-Meran? 

— A domnului de Saint-Meran? Întreabă Monte-Cristo. 
Casa aparţinea deci domnului de Saint-Meran? 

— Da, glăsui doamna de Villefort şi vă puteţi închipui un 
lucru, domnule conte? 

— Care? 

— Casa vi se pare frumoasă, nu-i aşa? 

— Încântătoare. 

— Ei bine, soţul meu n-a vrut niciodată să stea într-însa. 

— Vă mărturisesc, domnule, declară Monte-Cristo, că nu 
înţeleg motivul dumneavoastră. 

— Nu-mi place Auteuil-ul, domnule, răspunse procurorul 
regal cu o sforţare. 

— Nădăjduiesc însă, spuse Monte-Cristo cu nelinişte, că nu 
voi avea nenorocul ca acea-stă antipatie să mă lipsească de 
fericirea de-a vă primi. 

— Nu, domnule conte... Nădăjduiesc... Credeţi-mă că-mi 
voi da toată silinţa, îngăimă Villefort. 

— O, nu admit scuze, răspunse Monte-Cristo. Sâmbătă la 
şase vă aştept, iar dacă nu veniţi, îmi voi închipui că aspura 
acestei case, nelocuită de mai bine de douăzeci de ani, 


planează cine ştie ce lugubră tradiţie, cine ştie ce 
sângeroasă legendă. 

— Voi veni, domnule conte, voi veni, spuse cu repeziciune 
Villefort. 

— Mulţumesc, glăsui Monte-Cristo. Îngăduiţi-mi acum să- 
mi iau rămas bun de la dumneavoastră. 

— Într-adevăr, domnule conte, aţi spus că sunteţi nevoit să 
ne părăsiţi, spuse doamna de Villefort şi eraţi, îmi pare, pe 
punctul de a ne împărtăşi motivul, când v-aţi întrerupt 
pentru a trece la altă idee. 

— Doamnă, nu ştiu dacă voi îndrăzni să vă spun unde 
merg. 

— Hai, spuneţi. 

— Mă duc, ca un adevărat cască-gură ce sunt, să vizitez un 
lucru care m-a pus de multe ori pe gânduri ceasuri întregi. 

— Anume? 

— Un telegraf. Hait, am scăpat cuvântul! 

— Un telegraf? Repetă doamna de Villefort. 

— Da, un telegraf. Am văzut adesea, la capătul unui drum, 
pe o movilă, sub un soare frumos, înălțându-se braţele 
acelea negre, încovoiate ca nişte labe de imensă coleopteră 
şi întotdeauna ele mi-au trezit emoția, vă jur, căci mă 
gândeam că semnele acestea bizare, spintecând aerul cu 
precizie şi ducând la trei sute de leghe voinţa necunoscută 
a unui om ce stă dinaintea unei mese, altui om aşezat la 
extremitatea liniei, în faţa altei mese, se schiţau pe cenuşiul 
norului sau pe azurul cerului prin singura forţă a acestui 
conducător atotputernic. Credeam atunci în duhuri, în silfe, 
în puteri oculte şi râdeam. Niciodată nu-mi venise însă 
ideea de a vedea de aproape insectele mari, cu pântec alb, 
cu labe negre şi subţiri, căci mă te-meam că voi găsi sub 
aripa lor de piatră micul geniu uman, înţelept, pedant, 
ghiftuit de ştiinţă, de cabală şi de vrăjitorie. Dar, într-o bună 
dimineaţă, am aflat că motorul fiecărui telegraf era un 
nenorocit de slujbaş plătit cu 1.200 de franci pe an, ocupat 
toată ziua să privească nu cerul, ca un astronom, nu apa, ca 


un pescar, nu peisajul, ca un creier sterp, ci insecta cu 
pântec alb, cu labe negre, corespondentul său plasat la 
patru sau cinci leghe de el. Am simţit atunci dorinţa 
curioasă de a vedea de aproape crisalida aceasta vie şi de a 
asista la comedia pe care, din adâncul carapacei ei, o dă 
celeilalte crisalide, trăgând unele după altele câteva 
crâmpeie de sfoară. 

— Şi vă duceţi acolo? 

— Mă duc. 

— La care telegraf, la al Ministerului de interne sau al 
Observatorului? 

— O, nu. Voi găsi acolo oameni care vor vrea să mă silească 
să înţeleg lucruri pe care ţin să le ignorez şi care îmi vor 
explica, fără să vreau, un mister pe care nu îl cunosc nici ei. 
Nu, vreau să păstrez iluziile pe care încă le am asupra 
insectelor, mi-e deajuns că le-am pierdut pe acelea pe care 
le aveam asupra oamenilor. Nu mă voi duce deci nici la 
telegraful Ministerului de interne, nici la telegraful 
Observatorului. "Ţin să văd telegraful din câmp, ca să găsesc 
acolo pe slujbaşul candid, împietrit în turnul lui. 

— Sunteţi un senior ciudat, spuse Villefort. 

— Ce linie mă sfătuiţi să studiez? 

— Cea mai ocupată la ora aceasta. 

— Aceea a Spaniei? 

— Exact. Vreţi o scrisoare din partea Ministerului ca să vi 
se explice... 

— A, nu, glăsui Monte-Cristo, deoarece, dimpotrivă, v-am 
spus că nu vreau să înţeleg nimic. Din momentul în care voi 
înţelege ceva, nu va mai exista pentru mine telegraf, nu va 
mai fi decât un semn al domnului Duchătel, sau al domnului 
de Montalivet, transmis prefectului din Bayonne şi travestit 
în două cuvinte greceşti. Vreau să păstrez, în toată 
puritatea ei şi în toată veneraţia mea, gângania cu labe 
neagre şi cuvântul înfricoşător. 

— Atunci duceţi-vă, căci peste două ore va fi întuneric şi nu 
veţi mai vedea nimic. 


— La naiba, mă înfricoşaţi! Care e cel mai apropiat? 

— Pe drumul Bayonne? 

— Da, pe drumul Bayonne. 

— E cel de la Châtillon. 

— Şi după cel de la Châtillon? 

— Cel din turnul de la Montlhery, mi se pare. 

— Vă mulţumesc, la revedere! Sâmbătă vă voi istorisi 
impresiile mele. 

La poartă, contele se întâlni cu cei doi notari care o 
dezmoşteniseră pe Valentine şi care se retrăgeau încântați 
că încheiaseră un act care desigur le va face onoare. 


Capitolul XXIV Mijlocul de a scăpa pe un grădinar de 
trântorii care îi mănâncă piersicile 


Nu în seara aceea, cum spusese, ci a doua zi dimineaţa, 
contele de Monte-Cristo ieşi prin bariera Enfer, apucă pe 
drumul spre Orleans, trecu prin satul Linas, fără să se 
oprească la telegraful care, exact în momentul în care 
contele ajunsese acolo, îşi mişca braţele lungi, descărnate şi 
ajunse la turnul Montlhery situat, precum ştiţi, în locul cel 
mai înalt al câmpiei cu acest nume. 

La poalele colinei, contele cobori şi începu să urce pe o 
potecă circulară, îngustă. Când ajunse pe culme se văzu 
oprit de un gard peste care fructele verzi urmaseră florilor 
roz şi albe. 

Monte-Cristo căută poarta micii îngrădiri şi o găsi curând. 
O portiţă de lemn care se mişca pe ţâţâni de răchită şi se 
închidea cu un piron şi o sfoară. Contele găsi cât ai clipi 
mecanismul şi poarta se deschise. 

Se pomeni atunci într-o grădiniţă lungă de douăzeci de 
picioare şi lată de douăsprezece, mărginită într-o parte de 
gardul unde se afla ingeniosul aparat pe care l-am descris 
sub numele de poartă, iar în partea cealaltă de turnul vechi, 
încercuit cu iederă. 


N-ai fi crezul, văzându-l aşa zbârcit şi împodobit cu flori, 
ca o bunicuţă căreia nepoţii au venit să-i ureze la mulţi ani, 
că el ar putea să istorisească multe drame cumplite dacă 
urechilor amenințătoare, pe care un vechi proverb le dă 
zidurilor ei, s-ar adăuga un glas. Străbăteai grădina 
mergând pe o alee cu nisip roşu, pe care o puncta, cu tonuri 
ce ar fi încântat ochiul lui Delacroix, Rubensul nostru 
modern, o bordură veche, de cimişir. Aleea avea forma unui 
8 şi se răsucea, prilejuind astfel, într-o grădină de douăzeci 
de picioare, o preumblare de şaizeci. 

Nicicând Flora, zeiţa zâmbitoare şi gingaşă a bunilor 
grădinari latini, nu fusese onorată cu un cult mai minuţios şi 
mai pur decât acela care i se aduce în cuprinsul acesta mic. 

Din douăzeci de trandafiri, nici o foaie nu purta urma 
muştei, nici un muşchi ciorchinul de gângănii verzi care 
pustiesc plantele crescute pe un teren jilav. Cu toate 
acestea, umezeala nu lipsea grădinii: pământul negru ca 
funinginea, frunzişul opac al copacilor spuneau deajuns. De 
altminteri, umezeala artificială ar fi înlocuit repede 
umezeala naturală, graţie butoiului plin cu apă vârât într-un 
colţ al grădinii şi în care staţionau, pe o pânză verde, o 
broască şi un broscoi care, neînţelegându-se desigur, 
stăteau cu spatele la cele două puncte opuse. 

De altminteri, nici o buruiană pe alei, nici un lăstar parazit 
în brazde; o femeiuşcă de salon îngrijeşte cu mai puţină 
grijă muşcatele, cactuşii şi rododendronii decât îngrijea 
stăpânul, invizibil deocamdată, al petecului de loc. 

Monte-Cristo se opri după ce închise poarta, petrecând o 
sfoară în jurul pironului şi îmbrăţişă dintr-o privire toată 
proprietatea. 

— S-ar părea, îşi spuse el, că omul de la telegraf are 
grădinari cu anul, sau că se consacră agriculturii cu 
pasiune. 

Deodată se împiedică de ceva ghemuit dinapoia unei roabe 
încărcată cu frunziş: acest ceva se ridică, scoțând o 
exclamaţie care îi trăda uimirea şi Monte-Cristo se pomeni 


faţă în faţă cu un omuleţ ca de cincizeci de ani care culegea 
căpşuni, punându-le pe foi de viţă. Douăsprezece foi de viţă 
şi aproape tot atâtea căpşuni. 

Când se ridică, omul fu cât pe-aci să scape căpşunile, 
frunzele de viţă şi farfuria. 

— Culegi recolta, domnule? Întrebă Monte-Cristo, 
zâmbind. 

— Iertaţi-mă, domnule, răspunse omuleţul, ducând mâna 
la şapcă, nu sunt la post, e drept, dar am venit abia acum. 

— Nu te simţii câtuşi de puţin stingherit, prietene, glăsui 
contele, culege-ţi căpşunile dacă mai ai. 

— Am încă zece, spuse omul şi aveam douăzeci şi una, 
adică cu cinci mai multe decât anul trecut. Nu e însă de 
mirare, căci primăvara a fost călduroasă anul acesta, iar ce 
le trebuie căpşunilor - vedeţi dumneavoastră, domnule. 

— Este căldura. De aceea, în loc, de şaisprezece câte am 
avut anul trecut, am anul acesta unsprezece culese, 
douăsprezece, treisprezece, paisprezece, cincisprezece, 
şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece. A, dar uite, îmi 
lipsesc două, ieri erau încă, sânt sigur, le-am numărat. De 
bună seamă că mi le-a şterpelit fiul bătrânei Simona, l-am 
văzut azi-dimineaţă dând târcoale pe aici. I-auzi, derbedeul, 
să fure dintr-o grădină! Nu-şi dă seama unde o să-l ducă 
năravul ăsta... 

— Într-adevăr, spuse Monte-Cristo, e grav, dar ţine seama 
de vârsta vinovatului şi de lăcomia lui. 

— Desigur, glăsui grădinarul, cu toate acestea, lucrul nu e 
mai puţin neplăcut. Încă o dată, însă, domnule, vă rog să mă 
iertaţi, poate că am făcut pe un şef să aştepte. 

Şi se uita cu o privire temătoare la conte şi la haina lui 
albastră. 

— Linişteşte-te, prietene, spuse contele cu zâmbetul pe 
care îl făcea după voinţă aşa de cumplit şi aşa de binevoitor 
şi care de data aceasta exprima numai bunăvoință, nu sunt 
un şef care a venit să te inspecteze, ci un simplu călător 


mânat de curiozitate şi care îşi ia de pe acum în nume de 
rău vizita văzând că te face să-ţi pierzi timpul. 

— O, timpul meu nu e scump! Răspunse omuleţul cu un 
zâmbet melancolic. Cu toate acestea, timpul este al 
stăpânirii şi n-ar trebui să-l pierd, însă am primit semnalul 
care îmi vestea că pot să mă odihnesc un ceas (aruncă ochii 
asupra unui cadran solar, căci în cuprinsul grădinii erau de 
toate, chiar şi un cadran solar) şi, vedeţi, mai avem încă 
zece minute, apoi căpşunile mele erau coapte şi încă o zi... 
De altminteri, vă puteţi închipui, domnule, că trântorii mi le 
mănâncă? 

— Nu, nu mi-aş fi închipuit, răspunse Monte-Cristo, cu 
gravitate, e o proastă vecinătate aceea a trântorilor pentru 
noi care nu-i mâncăm în mie-re, cum făceau romanii. 

— Aha, romanii îi mâncau? Întrebă grădinarul. 

— Am citit asta în Petronius, spuse contele. 

— Adevărat? De bună seamă că nu-s ceva de soi, măcar că 
se zice: Gras ca un trântor. Şi nu e de mirare, domnule, că 
trântorii sunt graşi, deoarece ei dorm cât e ziulica de mare 
şi nu se scoală decât ca să dea târcoale, noaptea. Vedeţi, 
anul trecut aveam patru caişi; mi-au atacat unul. Aveam un 
piersic golaş; e drept că e un fruct rar; ei bine, domnule, mi 
l-au mâncat pe jumătate de dincolo de zid; un piersic golaş, 
superb şi care era cât se poate de bun la gust. Niciodată n- 
am mâncat ceva mai bun. 

— Şi ai mâncat din el? Întrebă Monte-Cristo. 

— Adică jumătatea ce rămăsese. Era foarte bun, domnule. 
Hei, domnii ăştia nu aleg ce e mai rău. Tot aşa fiul bătrânei 
Simona n-a ales căpşunile cele mai proaste. Anul acesta 
însă, continuă horticultorul, fiţi pe pace, n-o să mi se 
întâmple nimic, chiar de ar fi, când s-or coace fructele, să 
stau noaptea de pază. 

Monte-Cristo văzuse îndeajuns. Fiecare om are pasiunea 
lui care îi muşcă inima, după cum fiecare fruct are viermele 
lui; pasiunea omului de la telegraf era horticultura. Se 


apucă să culeagă frunzele de viţă care fereau ciorchinii de 
soare şi îşi cuceri în chipul acesta simpatia grădinarului. 

— Domnul a venit să vadă telegraful? Întrebă acesta. 

— Da, domnule, dacă nu cumva este oprit de regulamente. 

— O, câtuşi de puţin, glăsui grădinarul, nu e nimic 
periculos în asta, fiindcă nimeni nu ştie şi nici nu poate să 
ştie, ce spunem noi. 

— Mi s-a povestit într-adevăr, reluă contele, că 
dumneavoastră repetaţi semnale pe care alţii nu le pricep. 

— Desigur, domnule şi îmi pare foarte bine că e aşa, spuse 
telegrafistul râzând. 

— De ce îţi pare bine? 

— Pentru că, în felul acesta, n-am nici o răspundere. Eu 
sunt doar o maşină şi nu mi se cere decât să funcţionez. 

— Drace, gândi Monte-Cristo, nu cumva am nimerit peste 
unul fără ambiţie? 

— Domnule, spuse grădinarul aruncând o ochire asupra 
cadranului solar, cele zece minute au trecut, mă întorc la 
postul meu. Vreţi să urcați cu mine? 

— Te urmez. 

Monte-Cristo intră în turnul împărţit în trei etaje. Cel de 
jos conţinea câteva instrumente agricole de arat: cazmale, 
greble, stropitori, rezemate de zid, acesta era tot 
mobilierul. Al doilea era locuinţa obişnuită, sau, mai bine- 
zis, ustensile de menaj, un pat, o masă, două scaune, o 
găleată de apă, plus câteva ierburi uscate atârnând de 
tavan. 

— E nevoie de mult timp, domnule, ca să înveţe cineva 
telegrafia? Întrebă Monte-Cristo. 

— Nu învăţătura e grea, ci starea de provizorat. 

— Şi ce leafă se dă? 

— O mie de franci, domnule. 

— Nimica toată. 

— Aşa e, dar am adăpost, cum vedeţi. 

Monte-Cristo privi încăperea. 

— Numai de n-ar ţine la locuinţa lui, murmură el. 


Trecură la etajul al treilea: aici era camera telegrafistului. 
Monte-Cristo privi rând pe rând cele două mânere de fier 
cu ajutorul cărora slujbaşul manevra aparatul. 

— Foarte interesant, spuse el, dar de bună seamă că viaţa 
asta pare, cu timpul, cam plictisitoare. 

— Da, la început înţepeneşti privind, după un an sau doite 
obişnuieşti însă, pe urmă avem orele noastre de recreaţie şi 
zilele de concediu. 

— Zile de concediu? 

— Da. 

— Care? 

— Cele în care este ceaţă. 

— Aha! 

— Acestea sunt zilele mele de sărbătoare, cobor atunci în 
grădină şi plantez, tund, tai, curăţ de omizi, în sfârşit timpul 
trece. 

— De câtă vreme eşti aici? 

— De zece ani; şi cu cinci ani provizoratul, cincisprezece. 

— Ce vârstă ai? 

— Cincizeci şi cinci de ani. 

— Cât timp de serviciu îţi trebuie ca să ieşi la pensie? 

— O, domnule, douăzeci şi cinci de ani. 

— Şi ce pensie iei? 

— O sută de taleri. 

— Biată omenire! Murmură Monte-Cristo. 

— Aţi spus ceva, domnule? Întrebă slujbaşul. 

— Am spus că e foarte interesant. 

— Ce? 

— Tot ce-mi arăţi... Şi nu înţelegi absolut nimic din 
semnalele dumitale? 

— Nimic. 

— N-ai încercat niciodată să înţelegi? 

— Niciodată. De ce aş fi încercat? 

— Cu toate astea sunt semnale care ţi se adresează direct. 

— Fără îndoială. 

— Şi pe acelea le înţelegi? 


— Ele sunt totdeauna la fel. 

— Şi ce spun? 

— Nimic nou... Ai o oră... Sau pe mâine... 

— Într-adevăr, cât se poate de simplu, glăsui contele; dar, 
ia te uită, corespondentul dumitale nu se pune în mişcare? 

— A, da, vă mulţumesc, domnule. 

— Şi ce îţi spune el? E ceva ce înţelegi? 

— Da, mă întreabă dacă sunt gata. 

— Şi cum îi răspunzi? 

— Printr-un semn care arată corespondentului meu din 
dreapta că sunt gata şi îl invită în acelaşi timp pe 
corespondentul din stânga să se pregătească şi el. 

— Foarte ingenios, spuse contele. 

— Veţi vedea, reluă bătrânul cu mândrie, că peste cinci 
minute vorbeşte. 

— Am, în cazul acesta, cinci minute, îşi spuse Monte- 
Cristo, mai mult decât îmi trebuie. Dragă, domnule, dă-mi 
voie să-ţi pun o întrebare. 

— Spuneţi. 

— Îţi place grădinăritul? 

— Cu patimă. 

— Şi ai fii bucuros ca, în locul unei grădiniţe de douăzeci 
de picioare, să ai un loc de două pogoane? 

— Domnule, aş face din el un paradis pământesc. 

— Cu cei o mie de franci ai dumitale trăieşti prost? 

— Destul de prost, dar, în sfârşit, trăiesc. 

— Da, dar nu ai decât o amărâtă de grădină. 

— Într-adevăr, grădina nu e mare. 

— Ba, chiar aşa cum este, o bântuie trântorii care 
mănâncă totul. 

— Ei sunt pacostea mea. 

— Ia spune-mi, dacă ai avea nenorocirea să întorci capul 
când corespondentul din dreapta este în funcţiune? 

— Nu l-aş vedea. 

— Ce s-ar întâmpla atunci? 

— N-aş putea să repet semnalele lui. 


— Şi? 

— Nerepetându-le din neglijenţă, aş căpăta amendă. 

— Cât? 

— O sută de franci... 

— A zecea parte din venitul dumitale, frumos! 

— Să vedeţi... Glăsui slujbaşul. 

— 'Ţi s-a întâmplat vreodată? Întrebă Monte-Cristo. 

— Odată, domnule, pe când altoiam un lăstar... 

— Bine. Acum, dacă ţi s-ar întâmpla să schimbi ceva din 
semnal sau să transmiţi altul? 

— În cazul ăsta se schimbă chestia: m-ar da afară şi aş 
pierde pensia. 

— Trei sute de franci? 

— Da, domnule, o sută de taleri; de aceea înţelegeţi că n- 
aş face niciodată aceasta. 

— Nici măcar pentru o sumă care să însemne leafa 
dumitale pe cincisprezece ani? Ce zici? Lucrul merită să te 
gândeşti la el. 

— Pentru cincisprezece mii de franci? 

— Da. 

— Domnule, mă înfricoşaţi! 

— Eh! 

— Domnule, vreţi să mă ispitiţi? 

— Exact! Înţelegeţi, cincisprezece mii de franci... 

— Domnule, daţi-mi voie să mă uit la corespondentul din 
dreapta. 

— Dimpotrivă nu te uita la el, uită-te aici. 

— Ce-i asta? 

— Cum, nu cunoşti hârtiile astea? 

— Bancnote. 

— Şi ale cui sunt? 

— Ale dumitale, dacă vrei. 

— Ale mele? Exclamă slujbaşul gâtuit. 

— Ei da, ale dumitale, în deplină stăpânire. 

— Domnule, priviţi, corespondentul meu din dreapta 
funcţionează. 


— Lasă-l în voia lui. 

— Domnule, m-aţi ţinut cu vorba şi-o să fiu amendat. 

— Are să te coste o sută de franci, vezi deci că ai tot 
interesul să iei cele cincisprezece bancnote ale mele. 

— Domnule, corespondentul din dreapta se supără, repetă 
semnalele. 

— Lasă-l să le repete şi ia hârtiile. 

Contele puse pachetul în mâna slujbaşului. 

— Asta nu e totul: cu cei cincisprezece mii de franci n-o să 
poţi trăi. 

— Îmi păstrez locul. 

— Nu, ai să-l pierzi, căci vei face alt semnal decât cel pe 
care îl face corespondentul dumitale. 

— Vai, domnule, ce mă îndemnați să fac? 

— O copilărie! 

— Domnule, numai dacă aş fi forţat... 

— Cred că într-adevăr am să te forţez. 

Şi Monte-Cristo scoase din buzunar încă un pachet. 

— Uite alţi zece mii de franci, spuse el, cu cei 
cincisprezece din buzunar fac douăzeci şi cinci de mii. 
Cumperi cu cinci mii de franci o căsuţă frumoasă şi două 
pogoane de pământ, cu ceilalţi douăzeci de mii vei avea o 
rentă de o mie de franci. 

— O grădină de două pogoane? 

— Şi o rentă de o mie de franci. 

— Doamne! Doamne! 

— Haide, ia-i. 

Şi Monte-Cristo puse cu de-a sila în mâna slujbaşului cei 
zece mii de franci. 

— Ce trebuie să fac? 

— Nimic greu. 

— Dar? 

— Să repeţi semnalele acestea. 

Monte-Cristo scoase din buzunar o hârtie pe care se aflau 
trei semne cu numere ce indicau ordinea în care ele 
trebuiau făcute. 


— Nu e greu, precum vezi. 

— Da, dar... 

Îmbujorat la faţă şi năduşind, bătrânul execută unul după 
altul cele trei semnale date de conte, în ciuda 
înfricoşătoarelor dislocări ale corespondentului din dreapta, 
care, neînţelegând rostul schimbării, începea a crede că 
omul şi-a pierdut mintea. 

Corespondentul din stânga repetă însă, conştiincios, 
semnale, care fură înregistrate definitiv la Ministerul de 
interne. 

— Acum eşti bogat, spuse Monte-Cristo. 

— Da, dar cu ce preţ! Răspunse slujbaşul. 

— Prietene, glăsui Monte-Cristo, nu vreau să ai remuşcări, 
crede-mă deci, îţi jur, că n-ai făcut nimănui vreun rău şi că 
ai servit gândurile lui Dumnezeu. 

Slujbaşul privea bancnotele, le pipăia, le număra, era 
palid, era îmbujorat, în sfârşit, se năpusti spre camera sa să 
bea un pahar cu apă, nu putu însă să ajungă până la găleată 
şi căzu leşinat în mijlocul odăii. 

La cinci minute după ce ştirea telegrafică ajunse la 
Minister, Debray puse caii la cupeu şi alergă la Danglars. 

— Soţul dumitale are cupoane ale împrumutului spaniol? O 
întrebă el pe baroană. 

— Bineînţeles, are în sumă de şase milioane. 

— Să le vândă cu orice preţ. 

— De ce? 

— Pentru că don Carlos a evadat din Bourges şi s-a întors 
în Spania. 

— De unde ştii? 

— Pentru că ştiu noutăţile telegrafice, răspunse Debray 
înălţând din umeri. 

Baroana nu aşteptă să i se repete de două ori: dădu fuga 
la soţul ei care, la rându-i, alergă la agentul de schimb şi îi 
porunci să vândă neapărat. 

Când se văzu că domnul Danglars vinde - bonurile 
spaniole coboară îndată. Danglars pierdu cinci sute de mii 


de franci, dar scăpă de toate cupoanele. 
Seara se citi în Mesagerul: 


Depeşă telegrafică „Regele don Carlos a scăpat de sub 
supravegherea exercitată asupra lui la Bourges şi a intrat 
în Spania prin punctul Cataloniei. Barcelona s-a ridicat în 
favoarea lui”. 


Toată seara nu se vorbi decât despre prevederea lui 
Danglars, care îşi vânduse cupoanele şi despre norocul 
omului de afaceri care nu pierdea decât cinci sute de mii de 
franci la o astfel de lovitură. 

Cei care îşi păstraseră cupoanele sau le cumpăraseră pe 
ale lui Danglars se considerară ruinaţi petrecură o noapte 
foarte rea. 

A doua zi se citi în Monitor: 


„Mesagerul a anunţat ieri, fără nici un temei, fuga lui don 
Carlos şi revolta Barcelonei. 

Regele don Carlos nu a părăsit Bourges, iar Peninsula se 
bucură de cea mai desăvârşit ă lini şte. 

Un semnal telegrafic, interpretat greşit din cauza ceţii, a 
dat loc la această eroare”. 


Bonurile urcară la o cifră îndoită în comparaţie cu aceea la 
care coborâseră. 

Danglars înregistră deci o diferenţă de un milion prin 
pierderea pe care o suferise şi prin faptul că nu putuse 
câştiga. 

— Bun, glăsui Monte-Cristo, adresându-se lui Morrel, care 
se afla la el în momentul în care se anunţa ciudatul 
reviriment de bursă a cărui victimă a fost Danglars, pentru 
douăzeci şi cinci de mii de franci am făcut o descoperire pe 
care aş fi plătit-o cu o sută de mii. 

— Dar ce aţi descoperit? Întrebă Maximilien. 


— Mijlocul de a scăpa pe un grădinar de trântorii care îi 
mâncau piersicile. 


Capitolul XXV Fantomele 


La prima vedere şi examinată de afară, casa din Auteuil nu 
prezenta nimic deosebit, nimic din ce ai putea să aştepţi de 
la o locuinţă destinată admirabilului conte de Monte-Cristo; 
dar simplicitatea se explica prin dorinţa stăpânului care 
poruncise categoric să nu se schimbe nimic pe dinafară; 
pentru a te convinge, era de ajuns să priveşti interiorul. 
Într-adevăr de cum deschideai poarta, spectacolul se 
schimba. 

Domnul Bertuccio se întrecuse pe sine în ce priveşte 
gustul mobilatului şi iuţeala execuţiei: aşa cum altădată 
ducele d'Antin doborâse, într-o noapte, o alee de arbori 
care stânjenea privirea lui Ludovic al XIV-lea, la fel, în trei 
zile, domnul Bertuccio plantase o curte, în întregime 
stearpă şi plopi frumoşi, sicomori, aduşi cu blocurile lor 
enorme de rădăcini, umbreau faţada principală a casei 
dinaintea căreia, în locul pietrelor pe jumătate ascunse de 
bălării, se întindea o peluză de gazon ale cărei plăci 
fuseseră puse chiar în dimineaţa aceea, formând un vast 
covor îmbrobonat încă de apa cu care fusese stropit. 

De altminteri, ordinele veneau de la conte, el înmânase lui 
Bertuccio un plan în care erau indicate numărul şi locul 
copacilor ce urmau să fie plantați, forma şi spaţiul peluzei 
ce avea să ia locul pietrelor. 

Văzută astfel, casa devenise de nerecunoscut şi însuşi 
Bertuccio declară că nu o mai recunoaşte în cadrul ei de 
verdeață. 

Administratorului nu i-ar fi părut rău să facă unele 
transformări şi grădinii; contele interzisese însă categoric 
să se atingă de ea. Bertuccio se despăgubi încărcând cu 
flori anticamerele, scările şi căminurile. 


Cea ce dovedea iscusinţa extremă a administratorului şi 
ştiinţa profundă a stăpânului - unul în a servi, altul în a se 
face servit - e că locuinţa aceasta, pustie de douăzeci de 
ani, aşa de mohorâtă şi de tristă în ajun încă, îmbâăcsită de 
mirosul sălciu care s-ar putea numi mirosul timpului, 
căpătase într-o zi, o dată cu înfăţişarea vieţii, miresmele 
preferate de stăpân, ba chiar lumina lui favorită. Venind 
aici, contele avea la îndemână cărţile şi armele sale, în faţa 
ochilor, tablourile preferate, în anticamere, câinii, ale căror 
dezmierdări îi erau dragi, păsările, ale căror cântec îi 
plăcea; toată casa aceasta, trezită din somnul ei lung, 
asemenea palatului Frumoasei din pădurea adormită, trăia, 
cânta, înflorea, ca acele case care ne-au fost scumpe vreme 
îndelungată şi în care, atunci când nenorocirea ne sileşte să 
le părăsim, lăsăm fără să vrem o parte din sufletul nostru. 

Servitorii umblau de colo până colo, voioşi, prin curtea 
frumoasă: unii, stăpâni pe bucătării, lunecând ca şi când ar 
fi locuit din totdeauna în casa aceasta, pe scări reparate în 
ajun, alţii populând şoproanele, unde echipajele numerotate 
şi orânduite păreau instalate de cincizeci de ani; în 
grajduri, caii răspundeau nechezând grăjdarilor care le 
vorbeau cu infinit mai mult respect decât vorbesc mulţi 
servitori stăpânilor. 

Biblioteca era aşezată în două corpuri, pe ambele părţi ale 
peretelui, cuprinzând aproape două mii de volume. Un 
compartiment întreg era destinat romanelor moderne şi cel 
apărut în ajun se găsea la locul lui, mândru în legătura cu 
Toşu şi aur. 

În partea cealaltă a casei, faţă în faţă cu biblioteca, se afla 
sera împodobită cu plante rare, iar în mijlocul serei - 
minune totodată pentru ochi şi miros - un biliard pe care l- 
ai fi crezut părăsit de cel mult o oră de către jucătorii care 
lăsaseră bilele să moară pe postav. 

O singură cameră fusese respectată de admirabilul 
Bertuccio. În faţa acestei camere, situată în colţul stâng al 
primului etaj, la care puteai să urci pe scara principală şi de 


unde puteai ieşi pe scara mascată, servitorii treceau plini 
de curiozitate, iar Bertuccio plin de spaimă. 

La orele cinci fix, contele sosi, însoţit de Ali, în faţa casei 
din Auteuil. Bertuccio îl aştepta cu nerăbdare şi cu 
nelinişte, nădăjduia la unele complimente şi se temea de o 
încruntare a sprâncenelor. 

Monte-Cristo descinse în curte, străbătu toată casa şi făcu 
ocolul grădinii, tăcut, fără a trăda cel mai mic semn de 
aprobare sau de nemulţumire. 

Dar când intră în camera sa de culcare, situată în partea 
opusă încăperii încuiate, întinse mâna spre sertarul unei 
mobile mici din lemn de trandafir pe care o remarcase încă 
de la prima călătorie. 

— Obiectul acesta nu poate să servească decât pentru 
mănuşi, glăsui el. 

— Într-adevăr, Excelenţă, răspunse Bertuccio încântat, 
deschideţi şi veţi găsi mănuşi. 

În celelalte mobile contele găsi, de asemenea, ceea ce se 
aştepta să găsească: flacoane, ţigări, bijuterii. 

— Bine! Spuse el iarăşi. 

Şi domnul Bertuccio se retrase cu sufletul încântat, într- 
atât de mare, de puternică şi de reală era influenţa 
exercitată de acest om în juru-i. 

La şase fix se auzi tropotul unui cal în faţa porţii. Era 
căpitanul nostru de spahii care sosea pe Medeah. 

Monte-Cristo îl aştepta pe peron, cu zâmbetul pe buze. 

— Am convingerea că sunt cel dintâi, îi striga Morrel, într- 
adins am venit, pentru a dispune singur de o clipă înaintea 
celorlalţi. Julie şi Emmanuel vă spun milioane de lucruri. A, 
dar ştiţi ce minunat e aici? Spuneţi-mi, conte, oamenii 
dumneavoastră vor avea grijă de calul meu? 

— Fii pe pace, dragul meu Maximilien, se pricep. 

— Pentru că are nevoie să fie frecat cu şomoiogul. Dacă aţi 
şti cu ce viteză a mers! O adevărată trombă. 

— Ei, îmi închipui, un cal de cinci mii de franci! Glăsui 
Monte-Cristo cu tonul pe care un părinte l-ar avea faţă de 


fiul său. 

— Vă pare rău? Întrebă Morrel cu zâmbetu-i deschis. 

— Mie? Doamne-fereşte! Răspunse contele. Nu. Mi-ar 
părea rău numai dacă animalul nu ar fi bun. 

— E aşa de bun, scumpe conte, încât domnul de Château- 
Renaud, cel mai reputat cunoscător din Franţa şi Domnul 
Debray, care încalecă pe arabii Ministerului, gonesc după 
mine în momentul acesta şi sunt oarecum distanţaţi, după 
cum vedeţi, ba sunt urmăriţi îndeaproape şi de caii 
baroanei Danglars, care merg într-un trap de şase leghe pe 
oră. 

— Aşadar, ei te urmează? Întrebă Monte-Cristo. 

— Priviţi-i. 

Într-adevăr, în momentul acela, un cupeu cu caii leoarcă 
de năduşeală şi doi cai de călărie cu răsuflarea tăiată sosiră 
în faţa porţii care se deschise numaidecât. În clipa 
următoare, cupeul descrise un cerc şi se opri lângă peron 
urmat de doi călăreţi. 

Debray cobori îndată şi se înfiinţă la uşa cupeului. Oferi 
mâna baroanei, care îi adresă, coborând, un gest 
imperceptibil pentru oricine altul în afară de Monte-Cristo. 

Dar contele nu pierdea nimic din vedere şi văzu lucind un 
bileţel alb, imperceptibil ca şi gestul, care trecu, cât ai clipi 
din ochi, din mâna doamnei Danglars într-a secretarului 
ministrului. 

În urma femeii, cobori bancherul, palid, ca şi cum ar fi ieşit 
din mormânt în loc să iasă din cupeu. 

Doamna Danglars aruncă în juru-i o privire zorită şi 
iscoditoare, pe care numai Monte-Cristo putu s-o înţeleagă 
şi în care ea îmbrăţişă curtea, peristilul, faţada casei; apoi, 
stăpânindu-şi o uşoară emoție, care s-ar fi tradus, desigur, 
pe chipul ei, dacă acestui chip îi era îngăduit să pălească, 
urcă peronul, spunându-i lui Morrel: 

— Domnule, dacă mi-aţi fi prieten v-aş întreba de este de 
vânzare calul dumneavoastră. 


Morrel schiţă un zâmbet care aducea mult cu o 
strâmbătură şi se întoarse spre Monte-Cristo ca pentru a-l 
ruga să-l scoată din încurcătură. 

Contele înţelese. 

— O, doamnă, răspunse el, de ce nu mi se adresează mie 
întrebarea aceasta? 

— Cu dumneavoastră, domnule, spuse baroana, omul n- 
are dreptul să dorească nimic deoarece e sigur că obţine. 
De aceea îi vorbisem domnului Morrel. 

— Din păcate, reluă contele, sunt martor că domnul 
Morrel nu poate să cedeze calul, deoarece e obligat să-l 
păstreze. 

— Cum adică? 

— A făcut prinsoare că-l domesticeşte pe Medeah în 
interval de şase luni. Înţelegeţi acum, baroană, că, dacă s-ar 
despărţi de el înainte de termenul stabilit prin prinsoare, nu 
numai că ar pierde-o, dar s-ar spune că i-a fost frică şi un 
căpitan de spahii, chiar pentru a satisface capriciul unei 
femei frumoase - ceea ce, după părerea mea, este unul 
dintre cele mai sacre lucruri din lume - nu poate lăsa un 
asemenea zvon să circule. 

— Vedeţi, doamnă? Glăsui Morrel, adresând în acelaşi timp 
lui Monte-Cristo un zâmbet recunoscător. 

— Mi se pare de altminteri, spuse Danglars cu ton 
posomorât, ne-îndeajuns deghizat de zâmbetu-i greoi, că îţi 
ajung caii pe care îi ai. 

Doamna Danglars nu era obişnuită să lase astfel de atacuri 
fără a riposta şi, cu toate acestea, spre marea uimire a 
tinerilor, se prefăcu că nu aude şi nu răspunse. 

Monte-Cristo zâmbea văzând tăcerea aceasta care trăda o 
umilinţă neobişnuită, arătând totodată baroanei două 
glastre imense de porțelan chinezesc, pe care şerpuiau 
vegetaţii marine de o grosime şi de o formă aşa cum numai 
natura poate fi înzestrată. 

Baroana era înmărmurită. 


— Ei, dar s-ar putea planta aici şi un castan de la 
Tuilleries! Spuse ea. Cum de s-au putut fabrica atare 
enormităţi? 

— O, doamnă, să nu ne întrebaţi pe noi, ticluitori de 
statuete şi de sticlă dantelată, declară Monte-Cristo; aici e 
opera altei epoci, un fel de operă a geniilor pământului şi 
mării. 

— Din ce epocă ar putea să fie? 

— Nu ştiu. Am auzit numai că un împărat al Chinei pusese 
să se construiască un cuptor special; că în cuptor fuseseră 
băgate, unul după altul, douăsprezece glastre 
asemănătoare acestora. Două se sparseră sub puterea 
focului; celelalte zece au fost coborâte la trei sute de 
stânjeni în fundul mării. Marea, care ştia ce i se cere, zvârli 
asupra lor lianele ei, îşi încolăci mărgeanurile, îşi încrustă 
scoicile; totul fu cimentat de două sute de ani în adâncimile 
ameţitoare, căci o revoluţie îl alungară pe împăratul care 
voise să facă încercarea, nelăsând decât procesul-verbal ce 
constata arderea vaselor şi coborârea în fundul mării. După 
două sute de ani procesul-verbal fu regăsit şi oamenii se 
gândiră să scoată vasele. Cu aparate făcute special, 
scufundătorii porniră să descopere locul unde au fost 
aruncate; dar din zece nu mai regăsiră decât trei, celelalte 
fiind împrăştiate şi sfărâmate de valuri. Îmi plac vasele 
acestea înlăuntrul cărora îmi închipui uneori că monştri 
informi, înfricoşători, misterioşi, la fel cu aceia pe care 
numai scufundătorii îi văd, şi-au fixat uimiţi privirea cenuşie 
şi rece şi în care au dormit miriade de peşti ce se refugiau 
să scape de urmărirea vrăjmaşilor. 

Între timp, nu prea amator de curiozităţi, Danglars 
smulgea maşinal, una după alta, florile unui splendid 
portocal; după ce sfârşi cu portocalul, se adresă unui 
cactus, dar cactusul, mai puţin prietenos decât portocalul, îl 
înţepă. 

Atunci el tresări şi se frecă la ochi, ca şi cum s-ar fi trezit 
dintr-un vis. 


— Domnule, îi spuse Monte-Cristo zâmbind, 
dumneavoastră, care sunteţi amator de tablouri şi aveţi 
lucruri aşa de minunate, nu vi le recomand pe ale mele. Cu 
toate acestea, priviţi două Hobbema un Paul Potter, un 
Mieris, două Gerard Dow, un Rafael, un Van Dick, un 
Zurbaran şi două sau trei Murillo, vrednice de a fi 
prezentate. 

— Aha, uite un Hobbema pe care îl recunosc! Exclamă 
Debray. 

— Serios? 

— Da, a fost propus Muzeului. 

— Care nu posedă aşa ceva, dacă nu mă înşel, se încumetă 
Monte-Cristo. 

— Nu şi care totuşi a refuzat să-l cumpere. 

— De ce? Întrebă Château-Renaud. 

— Ai haz, pentru că guvernul nu e îndeajuns de bogat. 

— A, pardon, spuse Château-Renaud. Aud totuşi 
spunându-se aceasta în fiecare zi, de opt ani şi nu mă pot 
încă obişnui. 

— Te vei obişnui, spuse Debray. 

— Nu cred, răspunse Château-Renaud. 

— Domnul maior Bartolomeo Cavalcanti! Domnul viconte 
Andrea Cavalcanti! Anunţă Baptistin. 

Un guler de atlas, nou-nouţ, o barbă proaspătă, mustăţi 
cărunte, ochii siguri, o haină de maior împodobită cu trei 
plăci şi cu cinci cruci, pe scurt o ţinută ireproşabilă de ostaş 
bătrân, aşa se prezentă maiorul Bartolomeo Cavalcanti, 
afectuosul părinte pe care îl cunoaştem. 

Lângă el, în veşminte nou-nouţe, înainta cu zâmbetul pe 
buze vicontele Andrea Cavalcanti, respectuosul fiu pe care 
de asemenea îl cunoaştem. 

Cei trei tineri vorbeau împreună, privirile lor se îndreptau 
de la tată la fiu şi se opriră, fireşte, mai îndelung asupra 
acestuia din urmă, pe care îl examinară. 

— Cavalcanti! Glăsui Debray. 

— Frumos nume! Spuse Morrel. 


— Da, declară Château-Renaud. E drept, italienii aceştia 
au nume frumoase, dar se îmbracă prost. 

— Eşti pretenţios, Château-Renaud, reluă Debray, hainele 
sunt făcute de un croitor excelent şi nou-nouțe. 

— Tocmai asta le reproşez. Domnul are aerul că se 
îmbracă astăzi pentru întâia oară. 

— Cine-s domnii aceştia? Întrebă Danglars pe contele de 
Monte-Cristo. 

— Aţi auzit, familia Cavalcanti. 

— Am aflat numele lor, atâta tot. 

— A, da, aveţi dreptate, dumneavoastră nu sunteţi la 
curent cu nobilimea italiană, cine spune Cavalcanti, spune 
rasă de prinţ. 

— Avere frumoasă? Întrebă bancherul. 

— Fabuloasă. 

— Cu ce se îndeletnicesc ei? 

— Încearcă s-o mănânce fără să izbutească. Au de 
altminteri credite şi asupra dumneavoastră, după câte mi- 
au spus când au venit alaltăieri să mă vadă. l-am invitat 
într-adins. Vi-i voi prezenta. 

— Am însă impresia că vorbesc foarte curat franceza, 
glăsui Danglars. 

— Fiul a fost crescut într-un colegiu de la Sud, la Marsilia 
sau prin împrejurimi, mi se pare. Îi veţi găsi entuziasmați. 

— Entuziasmaţi, de ce? Întrebă baroana. 

— De franţuzoaice, doamnă. Tânărul vrea cu orice preţ să 
se însoare cu o femeie din Paris! 

— Frumoasă idee! Spuse Danglars înălţând din umeri. 

Doamna Danglars îşi privi soţul cu o privire care, în orice 
alt moment, ar fi prevestit o furtună, dar pentru a doua 
oară ea tăcu. 

— Baronul pare foarte posomorât astăzi, îi spuse Monte- 
Cristo doamnei Danglars, nu cumva au de gând să-l facă 
ministru? 

— Nu încă, după câte ştiu. Cred mai de grabă că a jucat la 
bursă, că a pierdut şi că nu ştie de cine să se agaţe. 


— Domnul şi doamna de Villefort! Strigă Baptistin. 

Cele două persoane anunţate intrară. În ciuda puterii sale 
de stăpânire, domnul de Villefort era vădit emoţionat. Când 
îi întinse mâna, Monte-Cristo o simţi tremurând. 

— Hotărât lucru, numai femeile ştiu să se ascundă! Îşi 
spuse Monte-Cristo privind-o pe doamna Danglars, care 
zâmbea procurorului regal şi îi îmbrăţişa nevasta. 

După primele complimente, contele îl văzu pe Bertuccio 
care, ocupat până atunci la oficiu, se furişa într-un salonaş 
de alături. 

Se duse la el. 

— Ce doreşti, domnule Bertuccio? 

— Excelenţa sa nu mi-a spus numărul musafirilor. 

— Ada! 

— Câte tacâmuri? 

— Numără singur. 

— A sosit toată lumea, Excelenţă? 

— Da. 

Bertuccio îşi furişă privirea prin uşa întredeschisă. Monte- 
Cristo îl urmărea din ochi. 

— O, Doamne! Exclamă el. 

— Ei, ce e? Întrebă contele. 

— Femeia aceea... Femeia aceea... 

— Care? 

— Aceea cu rochie albă şi cu multe diamante... Blonda... 

— Doamna Danglars? 

— Nu ştiu cum o cheamă. Dar ea e, domnule, ea e... 

— Care ea? 

— Femeia din grădină. Aceea care era însărcinată. Care se 
plimba aşteptând... Aşteptând... 

Bertuccio rămase cu gura căscată, palid, cu părul zbărlit. 

— Aşteptând pe cine? 

Fără să răspundă, Bertuccio îl arătă pe Villefort cu 
degetul, aproape cu gestul cu care Macbeth l-a arătat pe 
Banco. 

— Oh! Murmură el, în sfârşit, vedeţi? 


— Ce? Pe cine? 

— Pe el. 

— Pe el. Pe domnul procuror regal de Villefort? Bineînţeles 
că îl văd. 

— Dar nu l-am ucis? 

— Ei, bunul meu domn Bertuccio, glăsui contele, mi se 
pare că îţi pierzi mintea. 

— Cum, n-a murit? 

— Vezi bine că nu. În loc să izbeşti între a şasea şi a şaptea 
coastă din stânga, cum e obiceiul compatrioţilor voştri, ai 
izbit, desigur, mai sus sau mai jos ori poate că nimic din ce 
mi-ai povestit nu e adevărat, ci un vis al imaginaţiei 
dumitale, o halucinație a minţii; vei fi adormit digerânduc-ţi 
prost răzbunarea, ea te-a apăsat pe stomac, ai avut un 
coşmar, atâta tot. Haide, revino-ţi în fire şi numără: doamna 
şi domnul de Villefort, doi; domnul şi doamna Danglars, 
patru; domnul de Château-Renaud, domnul Debray, domnul 
Morrel, şapte; domnul maior Bartolomeo Cavalcanti, opt. 

— Opt! Repetă Bertuccio. 

— Stai, stai, ce dracu eşti aşa de grăbit? Uiţi pe unul din 
musafirii mei. Priveşte mai la stânga. Domnul Andrea 
Cavalcanti, tânărul în frac negru care se uită la Fecioara lui 
Murillo, cel care se întoarce. 

De data aceasta Bertuccio scoase un strigăt pe care 
privirea lui Monte-Cristo i-l stinse pe buze. 

— Benedetto! Şopti el. Ce fatalitate! 

— Domnule Bertuccio, sună orele şase şi jumătate, spuse 
contele cu asprime; e ora la care am dat ordin să se aducă 
la masă; ştii că nu-mi place să aştept. 

Şi Monte-Cristo reintră în salonul în care musafirii îl 
aşteptau, în timp ce Bertuccio ajungea în sufragerie, 
rezemându-se de pereţi. 

Peste cinci minute uşile salonului se deschiseră. Bertuccio 
apăru, făcând asemeni lui Vatel la Chantilly un ultim şi eroic 
efort: 

— Domnul conte e servit, spuse el. 


Monte-Cristo oferi doamnei de Villefort braţul. 

— Domnul de Villefort, spuse el, fiţi vă rog cavalerul 
doamnei baroane Danglars. 

Villefort se supuse şi trecură în sufragerie. 


Capitolul XXVI Dineul 


Era vădit că, trecând în sala de mâncare, acelaşi sentiment 
însufleţea pe toţi musafirii. Se întrebau ce bizară influenţă îi 
adusese pe toţi în casa asta şi totuşi, măcar că unii se mirau 
şi erau neliniştiţi găsindu-se aici, n ar fi voit să pară. 

Relaţii de dată recentă, poziţia excentrică şi izolată, 
averea necunoscută şi aproape fabuloasă a contelui 
impuneau ca pe o datorie bărbaţilor să fie circumspecţi şi 
ca pe o lege femeilor să nu intre în casa în care nici o 
femeie nu le putea primi; cu toate acestea ei trecuseră, 
bărbaţii peste prudenţă, femeile peste convenienţă, iar 
curiozitatea, care îi îmboldea cu acul ei irezistibil, învinsese. 

Nici măcar familia Cavalcanti, tatăl şi fiul, unul în ciuda 
rigidităţii, altul în ciuda dezinvolturii, nu păreau preocupaţi 
de gândul că se găsesc reuniți la omul a cărui ţintă nu o 
puteau concepe, dimpreună cu alţi oameni pe care îi 
vedeau pentru întâia oară. 

Doamna Danglars schiţase o mişcare văzând că, la 
invitaţia lui Monte-Cristo, domnul de Villefort se apropie de 
ea pentru a-i oferi braţul, iar domnul de Villefort îşi simţise 
privirea tulburându-se sub ochelarii de aur la atingerea 
braţului baroanei. 

Contelui nu-i scăpase nici o mişcare, iar simpla alăturare a 
indivizilor prezenta pentru observatorul scenei un interes 
excepţional. 

Domnul de Villefort avea la dreapta pe doamna Danglars şi 
la stânga pe Morrel. 

Contele se afla între doamna de Villefort şi Danglars. 

Celelalte locuri erau ocupate de Debray, aşezat între 
Cavalcanti tatăl şi Cavalcanti fiul şi de Château-Renaud, 


aşezat între doamna de Villefort şi Morrel. 

Masa fu minunată: Monte-Cristo îşi impusese să răstoarne 
complet simetria pariziană şi să dea curiozităţii musafirilor, 
mai mult decât apetitului lor, alimentul dorit. Li se oferi un 
festin oriental, dar oriental în felul în care puteau să fie 
festinurile zânelor arabe. 

Toate fructele pe care cele patru părţi ale lumii pot să le 
reverse, intacte şi savuroase, în cornul abundenței 
europene, se aflau grămădite în piramide, în vase chinezeşti 
şi în cupe japoneze. Păsările rare, peştii monstruoşi, întinşi 
pe tăvi de argint, toate vinurile Arhipelagului, Asiei Mici şi 
de la Cap, închise în sticle cu forme bizare, a căror vedere 
sporea parcă savoarea vinurilor, defilară ca una din acele 
reviste pe care Apicius le trecea, dimpreună cu comesenii 
săi, pe dinaintea parizienilor care înțelegeau că se poate 
cheltui o mie de ludovici la un dineu de şase persoane, cu 
condiţia însă ca, asemenea Cleopatrei, să se mănânce perle 
sau, asemenea lui Lorenzo de Medicis, să se bea aur topit. 

Monte-Cristo văzu uimirea generală şi începu să râdă şi să 
facă haz cu glas tare. 

— Domnilor, spuse el, veţi recunoaşte - nu-i aşa? 

— Că, pentru cine a ajuns la un anume grad de bogăţie, nu 
există ceva mai necesar decât inutilul, după cum doamnele 
vor admite că, la un anume grad de exaltare, nu există ceva 
mai pozitiv decât idealul. Mergând mai departe pe calea 
raţionamentului, ce e minunea? Ceea ce nu înţelegem. Ce e 
un bun dorit într-adevăr? Un bun pe care nu putem să-l 
avem. Or, scopul întregii mele vieţi e să văd lucruri pe care 
nu le pot înţelege şi să-mi procur lucruri care nu se pot 
avea. Izbutesc, cu două mijloace: banul şi voinţa. Pun, în 
urmărirea unei fantezii, de exemplu, aceeaşi stăruinţă pe 
care dumneavoastră, domnule Danglars, o puneţi în 
crearea unei linii de drum de fier; pe care dumneavoastră, 
domnule de Villefort, o puneţi în condamnarea unui om la 
moarte; dumneavoastră, domnule Debray, în pacificarea 
unui regat; dumneavoastră, domnule de Château-Renaud, 


în a fi pe placul unei femei; şi dumneata domnule Morrel, în 
a îmblânzi un cal pe care nu îl poate încăleca nimeni. De 
exemplu, vedeţi aceşti doi peşti născuţi unul la cincizeci de 
leghe de Saint-Petersburg, altul la cinci leghe de Neapole; 
nu e amuzant să fie reuniți pe aceeaşi masă? 

— Ce peşti sunt aceştia? Întreabă Danglars. 

— Domnul de Château-Renaud, care a trăit în Rusia, vă va 
spune numele unuia, răspunse Monte-Cristo, iar domnul 
maior Cavalcanti, care este italian, vă va spune numele 
celuilalt. 

— Acesta este, mi se pare, o cegă, spuse Château-Renaud. 

— Perfect. 

— Iar acesta este, dacă nu mă înşel, glăsui Cavalcanti, o 
mreană. 

— Exact. Acum, domnule Danglars, întrebaţi-i pe 
dumnealor unde se pescuiesc peştii aceştia. 

— Cega nu se pescuieşte decât din Volga, spuse Château- 
Renaud. 

— Eu nu cunosc decât lacul Fusare care furnizează mrene 
de mărimea aceasta, glăsui Cavalcanti. 

— Aşadar, unul vine din Volga şi altul din lacul Fusare. 

— Cu neputinţă! Exclamară musafirii. 

— Tocmai aceasta mă amuză, glăsui Monte-Cristo. Eu sunt 
ca Nerone: cupitor impossi-bilium; şi asta vă amuză şi pe 
dumneavoastră în momentul de faţă; carnea care poate, în 
realitate, nu e mai bună decât a şalăului vi se va părea în 
curând excelentă, deoarece vă închipuiaţi că nu se poate 
procura şi pentru că totuşi o aveţi. 

— Dar cum au fost transportaţi ambii peşti la Paris? 

— O, doamne, nimic mai simplu: peştii au fost aduşi fiecare 
în câte un butoi căptuşit, unul cu răchită şi ierburi de fluviu, 
altul cu pipirig şi cu plante de lac; au fost puşi într-un 
furgon special; au trăit, astfel, cega douăsprezece zile şi 
mreana opt; şi erau în viaţă amândoi când bucătarul meu i- 
a ucis, pe unul în lapte, pe altul în vin. Nu credeţi, domnule 
Danglars? 


— În orice caz, mă îndoiesc, răspunse Danglars zâmbind. 

— Baptistin, spuse Monte-Cristo, adu cealaltă cegă şi 
mreana; cele care au venit în alte butoaie şi care încă 
trăiesc. 

Danglars holbă ochii. Societatea bătu din palme. 

Patru servitori aduseră două butoaie căptuşite cu plante şi 
în fiecare se zbătea câte un peşte la fel cu cei serviţi pe 
masă. 

— Dar de ce câte doi de fiecare specie? Întrebă Danglars. 

— Pentru că se putea ca unul să moară, răspunse Monte- 
Cristo. 

— Sunteţi, într-adevăr, un om extraordinar, glăsui 
Danglars, şi, orice ar spune filosofii, e superb lucru să fii 
bogat. 

— Şi mai cu seamă să ai idei, spuse doamna Danglars. 

— O, nu-mi faceţi onoarea de a-mi atribui originalitatea 
aceasta, doamnă; ea ocupa loc de cinste, la romani; iar 
Pliniu istoriseşte că se trimitea, de la Ostia la Roma, cu 
şiruri de sclavi, care îi purtau pe cap, peşti de specia celui 
denumit de el mulus şi care, după descrierea ce o face, e 
probabil peştele auriu. De asemeni era un lux să-l aibă viu şi 
un spectacol foarte amuzant să-l vadă murind, căci murind, 
el îşi schimba de trei patru ori culoarea şi, ca un curcubeu 
care se evaporează, trecea prin toate nuanțele prismei, 
după ce-l trimiteau la bucătărie. Agonia lui îi sporea 
meritul. Dacă nu era văzut viu, îl dispreţuiau mort. 

— Da, spuse Debray; dar, de la Ostia la Roma nu sunt 
decât şapte sau opt leghe. 

— Într-adevăr, răspunse Monte-Cristo. Dar unde ar fi 
meritul de a veni la 1 800 de ani după Lucullus, dacă nu am 
face mai mult decât el? 

Cei doi Cavalcanti holbau ochi enormi, însă aveau 
inteligenţa să nu scoată o vorbă. 

— 'Toate acestea sunt foarte plăcute, glăsui Château- 
Renaud; totuşi ceea ce admir mai mult, mărturisesc, este 
admirabila promptitudine cu care sunteţi servit. Nu-i aşa, 


domnule conte, că n-aţi cumpărat casa aceasta decât acum 
cinci-şase zile? 

— Cel mult, spuse Monte-Cristo. 

— Ei bine, sunt sigur că în acest timp ea a suferit o 
transformare completă, căci, dacă nu mă înşel, avea altă 
intrare, iar curtea era pavată şi goală, în timp ce astăzi ea e 
un splendid gazon, mărginit de arbori care par să aibă o 
sută de ani. 

— Ce vreţi? Ador verdeaţa şi umbra, spuse Monte-Cristo. 

— Într-adevăr, declară doamna de Villefort, altădată se 
intra printr-o poartă ce dădea spre drum şi îmi amintesc că, 
în ziua miraculoasei mele salvări, m-aţi introdus în casă prin 
şosea. 

— Da, doamnă, declară Monte-Cristo; dar am preferat pe 
urmă o intrare care să-mi permită să văd prin poartă Bois 
de Boulogne. 

— În patru zile? E o minune! Glăsui Morrel. 

— Într-adevăr, e miraculos lucru să faci dintr-o casă veche 
una nouă, spuse Château-Renaud; căci casa era foarte 
veche şi chiar foarte tristă. Mi-aduc aminte că am fost 
însărcinat de mama mea s-o vizitez acum doi sau trei ani, 
când domnul de Saint-Meran a scos-o în vânzare. 

— Domnul de Saint-Meran? Întrebă doamna de Villefort. 
Casa aparţinea, aşadar, domnului de Saint-Meran înainte de 
a o cumpăra dumneavoastră? 

— Se pare că da, răspunse Monte-Cristo. 

— Cum se pare? Nu ştiţi de la cine aţi cumpărat casa? 

— Pe cuvântul meu nu, căci de toate aceste amănunte se 
ocupă administratorul. 

— E adevărat că, de cel puţin zece ani, ea nu fusese 
locuită, spuse Château-Renaud şi era o mare tristeţe s-o 
vezi cu persienele lăsate, cu uşile închise şi cu bălăriile în 
curte. Dacă nu ar fi aparţinut socrului unui procuror regal, 
puteai crede că e una din casele blestemate unde a fost 
săvârşită o crimă. 


Villefort, care până atunci nu se atinsese de cele trei-patru 
pahare cu vinuri extraordinare puse în faţa sa, luă unul la 
voia întâmplării şi-l goli dintr-o dată. 

Monte-Cristo lăsă să se scurgă o clipă. Apoi, în mijlocul 
tăcerii care urmase cuvintelor lui Château-Renaud, spuse: 

— E ciudat, domnule baron, dar acelaşi gând mi-a venit şi 
mie când am intrat aici pentru prima oară; iar casa mi s-a 
părut aşa de lugubră încât n-aş fi cumpărat-o niciodată 
dacă administratorul meu nu o lua. Probabil că ticălosul 
primise un bacşiş din partea notarului. 

— Probabil, îngăimă Villefort, încercând să zâmbească. 
Credeţi-mă însă că eu n-am nici un amestec. Domnul de 
Saint-Meran a vrut ca locuinţa aceasta, care face parte din 
zestrea nepoatei sale, să fie vândută deoarece, dacă mai 
rămânea încă trei sau patru ani pustie, s-ar fi ruinat. 

De data aceasta se îngălbeni Morrel. 

— Era mai cu seamă, continuă Monte-Cristo, o cameră 
foarte simplă în aparenţă, o cameră ca toate camerele, 
tapetată cu damasc roşu, care m a impresionat enorm. 

— De ce? Întrebă Debray. De ce v-a impresionat? 

— Ne putem explica oare lucrurile instinctive? Glăsui 
Monte-Cristo; nu există locuri unde ai impresia că aspiri, în 
mod firesc, tristeţea? De ce? Nu ştim. Printr-o înlănţuire de 
amintiri, printr-un capriciu al cugetului care ne duce la alte 
timpuri, la alte locuri ce n-au poate nici o legătură cu 
timpurile şi locurile în care ne aflăm; fapt e că încăperea 
aceasta îmi evoca admirabil camera marchizei de Granges 
sau a Desdemonef. Dar, ia staţi, deoarece am terminat cu 
masa, ţin să v-o arăt şi pe urmă vom cobori să luăm cafeaua 
în grădină. 

Monte-Cristo făcu un semn pentru a cere părerea 
musafirilor. Doamna de Villefort se ridică, Monte-Cristo făcu 
la fel şi toată lumea le imită exemplul. 

Villefort şi doamna Danglars rămaseră o clipă pironiţi, 
parcă se întrebau din ochi, reci, tăcuţi, îngheţaţi. 

— Ai auzit? Glăsui doamna Danglars. 


— Trebuie să mergem, răspunse Villefort, sculându-se şi 
oferindu-i braţul. 

Lumea se împrăştiase prin casă, mânată de curiozitate, 
căci fiecare îşi închipuia că vizita nu se va mărgini la 
camera aceea şi că, în acelaşi timp, vor parcurge restul 
hardughiei din care Monte-Cristo făcuse un palat. Se 
năpustiră deci prin uşile deschise. Monte-Cristo îi aştepta 
pe cei doi întârziaţi; apoi după ce trecură şi ei, îi urmă cu 
un zâmbet care, dacă musafirii l-ar fi văzut, i-ar fi 
înspăimântat mai mult decât camera în care intrau. 

Străbătură apartamentele, camere mobilate în stil 
oriental, cu divane şi perne în loc de pat, cu pipe şi arme în 
loc de mobilă; saloane tapetate cu cele mai frumoase 
tablouri ale vechilor maeştri; buduaruri tapetate cu stofe 
chinezeşti în culori capricioase, cu desene fantastice, cu 
ţesături minunate; ajunseră, în sfârşit, în camera faimoasă. 

Ea nu prezenta nimic deosebit, în afară de faptul că, deşi 
asfinţea, nu era luminată şi păstra un caracter de vechime, 
pe când toate celelalte camere îmbrăcaseră o găteală nouă. 

Ambele motive erau suficiente, într-adevăr, pentru a-i da o 
notă lugubră. 

— Phii, înfricoşătoare, într-adevăr! Exclamă doamna de 
Villefort. 

Doamna Danglars încercă să îngâne câteva cuvinte care 
nu se auziră. 

Se încrucişară mai multe observaţii al căror rezultat fu că, 
într-adevăr, camera cu damasc roşu avea un aspect sinistru. 

— Nu-i aşa? Glăsui Monte-Cristo. la priviţi ce bizar este 
aşezat patul, ce tapet sumbru, însângerat! Iar portretele 
acestea în pastel, pe care umezeala le-a îngălbenit, nu par a 
spune cu buzele lor vinete şi cu ochii înfricoşaţi: am văzut? 

Villefort deveni livid, doamna Danglars căzu într-un 
şezlong aflat lângă cămin. 

— O, aveţi curajul să vă aşezaţi pe scaunul acesta unde 
poate a fost comisă crima? Întrebă doamna de Villefort, 
zâmbind. 


Doamna Danglars se ridică repede. 

— Dar asta nu e totul, spuse Monte-Cristo. 

— Ce mai este? Întrebă Debray, căruia nu-i scăpă emoția 
doamnei Danglars. 

— A, da, ce mai este? Întrebă Danglars, căci mărturisesc 
că până în prezent nu văd mare lucru; dumneavoastră ce 
spuneţi, domnule Cavalcanti? 

— O, noi avem la Pisa turnul lui Ugolino, la Ferrara 
închisoarea lui Tasso şi la Rimini camera Francescăi şi a lui 
Paulo. 

— Da, dar nu aveţi scăriţa aceasta, spuse Monte-Cristo, 
deschizând o uşă pierdută în tapet, priviţi-o şi spuneţi-mi ce 
credeţi. 

— Ce sinistră răsucire! Spuse Château-Renaud râzând. 

— Nu ştiu dacă vinul de Chio dispune la melancolie, spuse 
Debray, dar fapt e că văd toată casa în negru. 

De când fusese vorba de zestrea Valentinei, Morrel 
rămăsese trist, nu mai rostise un cuvânt. 

— Închipuiţi-vă, spuse Monte-Cristo, un Othello sau un 
abate de Granges coborând, pas cu pas, într-o noapte 
mohorâtă şi vijelioasă, scara aceasta, cu o povară lugubră 
pe care se grăbeşte s-o ascundă de vederea oamenilor, dacă 
nu de privirea lui Dumnezeu. 

Doamna Danglars leşină pe jumătate la braţul lui Villefort, 
care fu obligat, la rându-i, să se sprijine de perete. 

— O, doamnă, ce aveţi? Cum v-aţi îngălbenit! Exclamă 
Debray. 

— Ce are? Foarte simplu, glăsui doamna de Villefort; 
domnul de Monte-Cristo ne povesteşte lucruri 
înfricoşătoare cu intenţia, desigur, de a ne face să murim de 
spaimă. 

— O, da, spuse Villefort. Într-adevăr, conte, le înfricoşaţi pe 
doamne. 

— Ce ai? Şopti Debray doamnei Danglars. 

— Nimic, nimic, spuse aceasta cu o sforţare, am nevoie de 
aer, atâta tot. 


— Vrei să cobori în grădină? Întrebă Debray, oferind 
doamnei Danglars braţul şi înaintând spre scara mascată. 

— Nu spuse ea, nu, prefer să rămân aici. 

— E serioasă spaima aceasta, doamnă? Întrebă Monte- 
Cristo. 

— Nu, domnule, declară doamna Danglars, dar aveţi un 
mod de a imagina lucrurile care dă iluziei aspectul realităţii. 
— O, da, spuse Monte-Cristo zâmbind, toate acestea sunt 
chestiuni de imaginaţie, căci la urma-urmei de ce nu ne-am 

închipui camera aceasta ca o bună şi onestă cameră de 
mamă de familie? Patul purpuriu ca pe un pat vizitat de 
zeiţa Lucina şi scara misterioasă ca pe un loc pe unde, 
încetişor, să nu tulbure somnul odihnitor al lehuzei, trece 
medicul, sau doica, sau părintele cu copilul care doarme? 

De data aceasta, în loc ca evocarea s-o liniştească, doamna 
Danglars scoase un geamăt şi leşină de-a binelea. 

— Doamna Danglars se simte rău, îngăimă Villefort, poate 
că ar trebui transportată la trăsură. 

— O, Doamne şi eu care mi-am uitat flaconul... Spuse 
Monte-Cristo. 

— Îl am pe al meu, glăsui doamna de Villefort. 

Şi întinse lui Monte-Cristo un flacon plin cu un lichid roşu, 
asemănător celui cu care contele încercase asupra lui 
Edouard influenţa binefăcătoare. 

— O! Exclamă Monte-Cristo, luându-l din mâna doamnei 
de Villefort. 

— Da, murmură aceasta, în urma indicaţiilor 
dumneavoastră am încercat. 

— Şi aţi izbutit? 

— Îmi închipui că da. 

Doamna Danglars fusese transportată în camera de 
alături. Monte-Cristo turnă pe buzele ei o picătură din 
lichidul roşu şi ea îşi reveni. 

— Vai, ce vis groaznic! Spuse ea. 

Villefort îi strânse mâna puternic ca să-i arate că n-a visat. 


Îl căutară pe domnul Danglars, dar, prea puţin dispus 
pentru impresiile poetice, el coborâse în grădină şi vorbea 
cu domnul Cavalcanti-tatăl despre un proiect de cale ferată 
de la Livorno la Florenţa. 

Monte-Cristo părea deznădăjduit, o luă pe doamna 
Danglars la braţ şi o conduse în grădină, unde îl găsiră pe 
domnul Danglars bând cafeaua între domnii Cavalcanti, 
tatăl şi fiul. 

— Într-adevăr, doamnă, v-am înfricoşat tare? O întrebă el. 

— Nu, domnule, dar, ştiţi, lucrurile ne impresionează după 
starea de spirit în care ne aflăm. 

Villefort se strădui să râdă. 

— Şi atunci, înţelegeţi, spuse el, e de ajuns o supoziţie, o 
himeră... 

— Ei bine, credeţi-mă, eu am convingerea că în casa 
aceasta a fost săvârşită o crimă, declară Monte-Cristo. 

— Luaţi seama, spuse doamna de Villefort, avem aici pe 
procurorul regal. 

— Uite, pentru că ne găsim adunaţi laolaltă, eu aş profita 
pentru a face o declaraţie, răspunse Monte-Cristo. 

— O declaraţie? Întrebă Villefort. 

— Da şi faţă de martori. 

— Toată chestia aceasta este foarte interesantă, spuse 
Debray, iar dacă, într-adevăr, a fost o crimă, ne vom face 
admirabil digestia. 

— A fost o crimă, spuse Monte-Cristo. Poftiţi pe aici, 
domnilor, poftim, domnule de Villefort, pentru ca declaraţia 
să fie valabilă, ea trebuie făcută autorităţilor competente. 

Monte-Cristo îl luă pe Villefort de braţ şi, în timp ce 
strângea braţul doamnei Danglars, îl târî pe procurorul 
regal până sub platanul unde umbra era mai deasă. 

Toţi ceilalţi invitaţi îi urmau. 

— Uite, spuse Monte-Cristo, aici, în locul acesta (şi lovea 
pământul cu piciorul), aici, pentru a reîntineri copacii 
bătrâni, am pus să se sape şi să se pună pământ vegetal; ei 
bine, lucrătorii mei, săpând, au dezgropat o lădiţă, sau mai 


bine-zis fierăriile de lădiţă, în mijlocul cărora era scheletul 
unui prunc. Nădăjduiesc că aceasta nu e fantasmagorie, nu- 
i aşa? 

Monte-Cristo simţi că braţul doamnei Danglars se 
înţepeneşte şi că mâna lui Villefort se înfioară. 

— Un prunc? Repetă Debray. Drace, lucrul devine serios! 

— Vedeţi, nu mă înşelam, spuse Château-Renaud, când 
susţineam adineauri că locuinţele au un suflet şi o figură ca 
oamenii şi că poartă pe fizionomia lor reflexul întâmplărilor 
trăite. Casa era tristă pentru că avea remuşcări; avea 
remuşcări pentru că tăinuia o crimă. 

— O, cine spune că e o crimă? Reluă Villefort, încercând o 
ultimă sforţare. 

— Cum, un copil îngropat de viu într-o grădină, nu e o 
crimă? Exclamă Monte-Cristo. Dar cum numiţi 
dumneavoastră fapta aceasta, domnule procuror regal? 

— Cine spune însă că a fost îngropat de viu? 

— De ce l-ar fi îngropat aici, dacă era mort? Grădina n-a 
fost niciodată un cimitir. 

— Ce li se face în ţara asta infanticizilor? Întrebă cu 
naivitate maiorul Cavalcanti. 

— O, li se taie pur şi simplu capul, răspunse Danglars. 

— A, li se taie capul? Exclamă Cavalcanti. 

— Aşa mi se pare... E adevărat, domnule de Villefort? 
Întrebă Monte-Cristo. 

— Da, domnule conte, răspunse acesta cu un accent care 
nu mai avea nimic omenesc. 

Monte-Cristo îşi dădu seama că mai mult decât atât nu 
puteau să suporte cele două persoane pentru care 
pregătise scena; şi, nevoind să împingă lucrurile prea 
departe, spuse: 

— Domnilor, mi se pare că am uitat cafeaua. 

Şi îşi readuse invitaţii spre masa aşezată în mijlocul 
peluzei. 

— Într-adevăr, domnule conte, spuse doamna Danglars, 
mi-e ruşine să-mi mărturisesc slăbiciunea, dar istoriile 


acestea groaznice m-au tulburat; daţi-mi voie, vă rog, să iau 
loc. 

Şi căzu pe un scaun. 

Monte-Cristo o salută şi se apropie de doamna de Villefort. 

— Mi se pare că doamna Danglars mai are nevoie de 
flaconul dumneavoastră, spuse el. 

Dar, mai înainte ca doamna de Villefort să se apropie de 
prietena ei, procurorul regal îi şoptise doamnei Danglars: 

— Trebuie să-ţi vorbesc. 

— Când? 

— Mâine. 

— Unde? 

— La biroul meu... la parchet, dacă vrei, e locul cel mai 
sigur. 

— Voi veni. 

În momentul acela doamna de Villefort se apropie. 

— Îţi mulţumesc, scumpă prietenă, spuse doamna 
Danglars încercând să zâmbească, nu mai am nimic, mă 
simt cât se poate de bine. 


Capitolul XXVII Cerşetorul 


Timpul trecea. Doamna de Villefort manifestase dorinţa de 
a se înapoia la Paris, ceea ce doamna Danglars nu avusese 
cutezanţa să facă, în ciuda indispoziţiei vădite pe care o 
încerca. 

La cererea soţiei sale, domnul de Villefort dădu deci cel 
dintâi semnalul de plecare. Oferi un loc în landoul său 
doamnei Danglars, pentru ca aceasta să fie sub îngrijirile 
nevesti-şi. Cufundat într-o conversaţie industrială, cât se 
poate de interesantă, cu domnul Cavalcanti, domnul 
Danglars nu dădea nici o atenţie la tot ce se întâmpla în 
juru-i. 

Când a cerut doamnei de Villefort flaconul, Monte-Cristo 
observase că domnul de Villefort s-a apropiat de doamna 
Danglars; călăuzit de intuiţia sa, ghicise ce i-a spus, deşi 
domnul de Villefort vorbise aşa de încet încât abia fu auzit 
de doamna Danglars. 

Lăsă fără să intervină ca Morrel, Debray şi Château- 
Renaud să plece călare şi ca doamnele să se urce în landoul 
domnului de Villefort. La rându-i, tot mai încântat de 
Cavalcanti-tatăl, Danglars îl invită pe acesta cu el în cupeu. 

Andrea Cavalcanti se duse la trăsurica ce-l aştepta în faţa 
porţii şi al cărei cal sur era ţinut de un groom. 

Andrea nu vorbise mult la masă, tocmai pentru că era un 
băiat foarte inteligent şi pentru că se temuse să nu spună 
vreo prostie în mijlocul invitaţilor bogaţi şi puternici, printre 
care ochii lui holbaţi nu zăreau, poate, fără teamă un 
procuror regal. 

Fusese apoi acaparat de domnul Danglars, care, după o 
rapidă ochire aruncată bătrânului maior cu gât ţeapăn şi 
fiului acestuia încă sfios, făcând o legătură între toate 
aceste simptome şi ospitalitatea lui Monte-Cristo, se 
gândise că avea de-a face cu vreun nabab venit la Paris să-şi 
desăvârşească fiul în viaţa mondenă. 

Contemplase, deci, cu plăcere nespusă diamantul enorm 
care sclipea în degetul cel mic al maiorului, căci, prudent şi 
experimentat, de teamă să nu se întâmple vreun accident 


bancnotelor, maiorul le convertise pe dată într-un obiect de 
valoare. Apoi, după masă, tot sub pretextul industriei şi al 
călătoriilor, de scosese pe părinte şi pe fiu asupra felului lor 
de viaţă; iar părintele şi fiul - preveniţi că la Danglars urma 
să le fie deschis, unuia creditul de patruzeci şi opt de mii de 
franci daţi o dată pentru totdeauna, altuia creditul anual de 
cincizeci de mii de lire - fuseseră încântători şi plini de 
amabilitate cu bancherul. Şi, dacă nu s-ar fi stăpânit, ei ar fi 
strâns mâna servitorilor acestuia, într-atât de mult 
recunoştinţa lor încerca nevoia expansiunii. 

În special un lucru spori consideraţia, ba, am putea să 
spunem, veneraţia lui Danglars pentru Cavalcanti. 
Credincios principiului lui Horaţiu: nil admirări, acesta se 
mărginise, precum aţi văzut, să dea dovadă de ştiinţă, 
spunând din ce lac se scot cele mai bune mrene. Apoi, 
mâncase partea sa de peşte fără să rostească un cuvânt. 
Danglars trăsese de aici concluzia că bunătăţile acestea 
erau familiare ilustrului descendent al Cavalcantilor, care se 
hrănea probabil la el acasă cu păstrăvi aduşi din Elveţia şi 
cu languste care i se trimiteau din Bretania prin aceleaşi 
mijloace de care se slu-jise contele pentru a aduce mrene 
din lacul Fusare şi cegă din fluviul Volga. De aceea primise 
cu o foarte pronunţată bunăvoință cuvintele lui Cavalcanti: 

— Mâine, domnule, voi avea cinstea să vă fac o vizită în 
interes de afaceri. 

— lar eu, domnule, răspunse Danglars, voi fi fericit să vă 
primesc. 

Îi propusese apoi lui Cavalcanti să-l conducă la Hâtel des 
Princes, dacă nu îi venea prea greu să se despartă de fiul 
său. 

Cavalcanti răspunse că de multă vreme fiul său era 
deprins să ducă viaţa de tânăr; că, în consecinţă, avea caii şi 
echipajul propriu şi, deoarece n-au venit împreună, nu 
vedea nici o dificultate în a pleca separat. 

Maiorul se urcase deci în trăsura lui Danglars, iar 
bancherul se aşezase alături, tot mai încântat de ideile de 


ordine şi de economie ale acestui om, care totuşi dădea 
fiului său cincizeci de mii de franci pe an, ceea ce 
presupunea o avere de cinci sau şase sute de mii de lire 
venit. 

Andrea începu, pentru a-şi da aere, să-şi certe groomul că, 
în loc să vină să-lia de la peron, îl aştepta la poarta de 
ieşire, silindu-l astfel să se ostenească a face treizeci de paşi 
pe jos. 

Groomul primi dojana cu smerenie, apucă, pentru a 
stăpâni calul care izbea nerăbdător în pământ, zăbala cu 
mâna stângă, întinse cu dreapta frânele lui Andrea, iar 
acesta le luă şi puse cizma de lac pe scară. 

În momentul acela o mână se aşeză pe umărul lui. Tânărul 
întoarse capul, închipuindu-şi că Danglars sau Monte-Cristo 
uitase ceva să-i spună. 

Dar, în locul unuia şi al altuia, nu zări decât o figură 
ciudată, arsă de soare, încadrată într-o barbă de model, 
nişte ochi sclipitori şi un zâmbet ironic luminând o gură în 
care străluceau în ordine, fără să lipsească vreunul, treizeci 
şi doi de dinţi albi, ascuţiţi şi flămânzi ca aceia ai unui lup 
sau ai unui şacal. 

O basma cu pătrăţele roşii acoperea capul cu păr cărunt; o 
bluză nespus de soioasă şi ruptă îmbrăca trupul slăbănog şi 
osos ale cărui ciolane păreau că se ciocnesc între ele în 
mers, ca ale unui schelet. În sfârşit, mâna care se aşeză pe 
umărul lui Andrea şi care fu cel dintâi lucru văzut de tânăr, i 
se păru de o mărime gigantică. A recunoscut tânărul, la 
lumina felinarului trăsuricii, figura aceasta, sau a fost numai 
izbit de înfăţişarea oribilă a omului? Nu am putea să 
spunem, fapt este însă că tresări şi se trase înapoi. 

— Ce pofteşti? Spuse el. 

— Iertaţi-mă, domnule, răspunse omul, ducând mâna la 
basmaua roşie; poate vă deranjez, dar am să vă vorbesc. 

— Nu se cerşeşte seara, spuse groomul, făcând o mişcare 
pentru a-l descotorosi pe stăpân de nepoftit. 


— Eu nu cerşesc, băieţelule, glăsui necunoscutul, 
adresându-se servitorului cu un zâmbet ironic, un zâmbet 
aşa de înfricoşător încât acesta se dădu la o parte. Doresc 
numai să spun două cuvinte burghezului dumitale care m-a 
însărcinat cu un comision acum vreo cincisprezece zile. 

— Haide, ce vrei, spune repede, prietene, glăsui Andrea, 
stăpânindu-se îndeajuns pentru ca servitorul să nu-i 
observe tulburarea. 

— Aş vrea... Aş vrea... Şopti omul cu basma roşie, să 
binevoiţi a mă cruța de osteneala de a mă întoarce la Paris 
pe jos. Sunt foarte obosit şi, deoarece nu m-am ospătat aşa 
de bine ca tine, abia pot să mă mai ţin. 

Tânărul tresări la auzul ciudatei familiarităţi. 

— Ei, haide, ce vrei? 

— Uite, vreau să mă laşi să mă urc în trăsura ta frumoasă 
şi să mă conduci tu. 

Andrea se îngălbeni, dar nu răspunse. 

— O, da, glăsui omul cu basma roşie vârându-şi mâinile în 
buzunare şi privindu-l pe tânăr cu ochi provocatori; mi-a 
venit aşa, o idee; auzi, micul meu Benedetto? 

La auzul acestui nume, tânărul medită, desigur, căci se 
apropie de groom şi îi spuse: 

— Omul acesta a fost însărcinat, într-adevăr, de mine cu un 
comision şi trebuie să-mi dea socoteală. Du-te pe jos până la 
barieră; ai să iei acolo o cabrioletă ca să nu întârzii prea 
mult. 

Valetul se depărtă uimit. 

— Lasă-mă cel puţin să merg pe unde e întuneric, spuse 
Andrea. 

— În privinţa asta, dă-mi voie să te duc eu pe unde este 
bine, glăsui omul cu basmaua roşie. 

Luă calul de căpăstru şi duse trăsurica într-un loc unde 
într-adevăr nu putea să vadă nimeni onoarea pe care i-o 
acorda Andrea. 

— O, eu nu mă urc din vanitate într-o trăsură frumoasă, îi 
spuse el; nu, ci doar pentru că sunt obosit şi apoi pentru că 


mai am de vorbit şi cu tine. 

— Haide, urcă-te, glăsui tânărul. 

Păcat că nu era ziuă, căci ar fi un spectacol curios acela al 
zdrenţărosului aşezat comod pe pernele brodate, lângă 
tânărul şi elegantul conducător al trăsuricii. 

Andrea mână calul până la ultima casă din sat, fără a 
spune un cuvânt tovarăşului său care, la rându-i, zâmbea şi 
tăcea ca şi cum ar fi fost încântat că se plimbă într-o trăsură 
aşa de bună. 

După ce ieşiră din Auteuil, Andrea privi în juru-i pentru a 
se încredința, desigur, că nu putea nimeni nici să-i vadă, nici 
să-i audă; şi atunci, oprind calul şi încrucişându-şi braţele în 
faţa omului cu basma roşie, spuse: 

— Ascultă, de ce vii să-mi strici liniştea? 

— Dar tu, flăcăule, de ce te păzeşti de mine? 

— Cu ce m-am păzit de dumneata? 

— Cu ce? Mai întrebi? Ne despărţim la podul Varului, îmi 
spui că te duci să călătoreşti în Piemont şi în Toscana şi, 
când colo, vii la Paris. 

— Ce te deranjează pe dumneata? 

— Nimic. Dimpotrivă, nădăjduiesc că o să-mi prindă bine. 

— Aha, asta înseamnă că mă speculezi, spune Andrea. 

— O, ce vorbe mari! 

— Faci rău, jupâne Caderousse, te înştiinţez. 

— Ei, Doamne, nu te supăra, mititelule; tu ştii, desigur, ce 
înseamnă nenorocirea: ei bine, nenorocirea îl face pe om 
pizmuitor. Eu te cred alergând prin Piemonte şi Toscana, 
obligat să fii faccino sau cicerone şi te deplâng din inimă ca 
pe copilul meu, ştii că ţi-am spus totdeauna copilul meu... 

— Ei şi? Ei şi? 

— Răbdare, spiriduşule! 

— Eu am răbdare: hai, isprăveşte. 

— Şi, când colo, te văd deodată trecând bariera cu un 
groom, cu o trăsurică, cu straie nou-nouţe. Nu cumva ai 
descoperit o mină, sau ai preluat dugheana vreunui agent 
de schimb? 


— Aşadar, după cum mărturiseşti, eşti pizmuitor? 

— Nu, sunt mulţumit, aşa de mulţumit încât am vrut să te 
felicit, micule; dar deoarece nu eram îmbrăcat cum trebuie, 
mi-am luat toate măsurile ca să nu te compromit. 

— Frumoase măsuri! Spuse Andrea; mi te adresezi în faţa 
servitorului meu. 

— Ei, ce vrei fiule, mă adresez ţie atunci când pot să te 
prind. Ai un cal foarte iute, o trăsurică foarte uşoară; luneci 
ca un ţipar; dacă te pierdeam astă-seară, riscam să nu te 
mai întâlnesc. 

— Vezi bine că nu mă ascund. 

— Eşti fericit şi aş vrea să spun şi eu despre mine la fel; eu 
mă ascund; unde mai pui că mi-era teamă că n-aisă mă 
recunoşti; dar m-ai recunoscut, adăugă Caderousse cu 
zâmbetul lui rău; eşti foarte drăguţ. 

— Mă rog, ce doreşti dumneata? Spuse Andrea. 

— Benedetto, faci rău că nu mă mai tutuieşti, pe mine, 
vechiul tău tovarăş; ia seama, mă faci să devin pretenţios. 

Amenințarea domoli mânia tânărului; vântul constrângerii 
suflase peste ea. 

Îşi îndemnă din nou calul la trap. 

— Faci rău, Caderousse, că te agăţi astfel de un fost 
tovarăş, cum spuneai adineauri; tu eşti marsiliez, eu sunt... 

— Va să zică, ştii ce eşti acum? 

— Nu, dar am fost crescut în Corsica; tu eşti bătrân şi 
încăpățânat, eu sunt tânăr şi îndărătnic. Între oameni ca noi 
ameninţarea nu-şi are rostul şi totul trebuie să se facă prin 
bună înţelegere. Sunt eu de vină dacă soarta, care continuă 
să fie rea cu tine, este, dimpotrivă, bună cu mine? 

— Aşadar, soarta ta e bună? Groomul nu e de împrumut, 
trăsurica nu e de împrumut, hainele pe care le avem nu 
sunt de împrumut? Bravo, cu atât mai bine! Spuse 
Caderousse, cu ochii strălucitori de lăcomie. 

— Vezi bine şi ştii bine, deoarece mi te adresezi, glăsui 
Andrea, aprinzându-se din ce în ce mai mult. Dacă aş avea o 


basma ca a ta pe cap, o bluză soioasă pe umeri şi 
încălţăminte găurită în picioare, nu m-ai recunoaşte. 

— Micule, mă dispreţuieşti şi faci rău; acum, că te-am 
regăsit, nu mă împiedică nimic să fiu îmbrăcat ca oricare 
altul, dat fiindcă-ţi cunosc inima bună: dacă ai două haine, 
îmi vei da una; eu îţi dădeam porţia mea de supă şi de 
fasole când erai prea flămând. 

— Adevărat, spuse Andrea. 

— Ce poftă aveai! Mai ai o poftă aşa de bună? 

— O, da! Răspunse Andrea râzând. 

— Cum te vei fi ospătat la prinţul de unde ieşişi! 

— Nu e un prinţ, ci pur şi simplu un conte. 

— Un conte? Şi bogat, nu? 

— Da, dar să nu-ţi faci speranţe; e un domn nu prea 
comod. 

— O, fii pe pace! N-am nici un gând cu privire la contele 
tău, şi-l las în seama ta. Dar, adăugă Caderousse, reluând 
zâmbetul rău care îi mai înflorise pe buze, trebuie să dai 
ceva pentru asta, pricepi. 

— Cât îţi trebuie? 

— Cred că cu o sută de franci pe lună... 

— Ei! 

— Aş trăi... 

— Cu o sută de franci? 

— Dar prost, înţelegi; însă cu... 

— Cu? 

— Cu o sută cincizeci de franci aş fi foarte fericit. 

— Na două sute, spuse Andrea. 

Şi puse în mâna lui Caderousse zece ludovici de aur. 

— Bun! Făcu Caderousse. 

— Prezintă-te la portar, la fiecare zi întâi de lună şi ai să 
găseşti tot atâta. 

— Ei, vezi că iar mă umileşti? 

— Cum aşa? 

— Mă pui în legături cu slugile; a, nu! Eu nu vreau să am 
de-a face decât cu tine. 


— Ei bine, cheamă-mă şi în fiecare zi întâi de lună, cel 
puţin câtă vreme îmi încasez renta, ai să ţi-o încasezi şi tu 
pe-a ta. 

— Haide-haide, văd că nu m-am înşelat, că eşti un băiat de 
treabă şi e o binefacere când oameni ca tine dau de noroc. 
la povesteşte-mi norocul care a dat peste tine. 

— Ce nevoie ai să ştii? Întrebă Cavalcanti. 

— Hm, iarăşi neîncredere! 

— Nu. Uite, mi-am regăsit părintele. 

— Un părinte adevărat? 

— Eh, atâta vreme cât va plăti... 

— Ai să crezi şi ai să-l onorezi, e drept. Cum îi spune 
părintelui tău? 

— Maiorul Cavalcanti. 

— Şi e mulţumit de tine? 

— Până în prezent se pare că da. 

— Şi prin cine l-ai regăsit pe părintele ăsta? 

— Prin contele de Monte-Cristo. 

— Acela de la care vii? 

— Da. 

— Ascultă, caută de mă plasează şi pe mine la el ca pe-o 
rudă mai mare. 

— Bine, am să-i vorbesc, dar până atunci ce ai de gând să 
faci? 

— Eu? 

— Da, tu. 

— Eşti tare bun că te ocupi de mine, spuse Caderousse. 

— Din moment ce şi tu te interesezi de mine, reluă Andrea, 
cred că pot să cer câteva informaţii. 

— E drept... Am să închiriez o cameră într-o casă cinstită, 
am să mă îmbrac cuviincios, am să mă bărbieresc în fiecare 
zi şi am să mă duc să citesc ziarele la cafenea. Seara am să 
intru la vreun spectacol cu o căpetenie de clacă şi o să am 
aerul unui brutar retras din afaceri; ăsta e visul meu. 

— Foarte bine! Dacă vrei să pui planul ăsta în aplicare şi 
să fii cuminte, totul o să meargă de minune. 


— Dar tu ce ai de gând să devii? Pair de Franţa? 

— Eh, cine ştie? Spuse Andrea. 

— Poate că domnul maior Cavalcanti este... Din nenorocire 
însă ereditatea e desfiinţată. 

— Caderousse, să nu facem politică... Şi acum, că ai 
căpătat ceea ce vrei şi pentru că am ajuns, dă-te jos din 
trăsură şi şterge-o! 

— A, nu, scumpe prietene! 

— Cum, nu? 

— Ia gândeşte-te, puişor, că, aşa cum sunt, c-o basma roşie 
pe cap, desculţ aproape, fără nici o hârtie la mine şi cu zece 
napoleoni de aur în buzunar, fără a mai pune la socoteală 
ceea ce mai aveam şi care face două sute de franci, m-ar 
aresta la barieră neapărat. Ca să scap, aş fi nevoit atunci să 
spun că tu mi-ai dat aceşti zece napoleoni: ţine-te 
informaţii, an-chetă, se va afla că am plecat de la Toulon 
fără să mi se dea concediu şi, din brigadă în brigadă, am să 
fiu dus înapoi până pe malul Mediteranei. Redevin atunci, 
pur şi simplu, numărul 106 - şi adio visul meu de a semăna 
cu un brutar retras din afaceri. 

Andrea încruntă sprâncenele: presupusul fiu al domnului 
maior Cavalcanti avea, aşa cum se lăudase singur, o minte 
încăpăţânată. Se opri o clipă, zvârli o ochire în juru-i şi, în 
momentul în care privirea sa terminase cercul investigator, 
mâna cobori inocent în buzunar, unde începu să dezmierde 
patul unui pistol. 

Dar, între timp, Caderousse, care nu-şi pierdea tovarăşul 
din vedere, ducea mâinile la spate şi deschidea încetişor un 
cuţit lung, spaniolesc, pe care îl purta cu el în orice 
moment. 

Precum se vede, prietenii erau vrednici de a se înţelege şi 
se înţeleseră; mâna lui Andrea ieşi inofensivă din buzunar şi 
urcă până la mustaţa roşcată pe care o dezmierdă câtva 
timp. 

— Aşadar, Caderousse, spuse el, ai să fii fericit? 


— Îmi voi da toată silinţa, răspunse hangiul de la Pont du 
Gard, vârându-şi cuțitul în teacă. 

— Atunci să ne înapoiem în Paris. Dar cum o să treci 
bariera fără să stârneşti bănuieli? Cred că, îmbrăcat aşa 
cum eşti, rişti mai mult cu trăsura, decât pe jos. 

— Aşteaptă, ai să vezi, spuse Caderousse. 

Luă pălăria lui Andrea, haina lungă cu guler înalt pe care 
groomul exilat din trăsurică o lăsase la locul ei şi şi-o puse 
pe spate, după care împrumută ţinuta îmbufnată a unui 
servitor de casă bună al cărui stăpân conduce singur. 

— Şi eu să rămân cu capul gol? Întrebă Andrea. 

— Eh, vântul bate aşa de tare încât se prea poate să-ţi fi 
luat pălăria, spuse Caderousse. 

— Haide, să isprăvim odată! Glăsui Andrea. 

— Păi cine te opreşte? Nădăjduiesc că nu eu, spuse 
Caderousse. 

— Sst! Şopti Cavalcanti. 

Trecură bariera fără nici o piedică. 

În dreptul primei străzi care se încrucişa, Andrea opri 
calul şi Caderousse sări jos. 

— Ei, dar mantaua servitorului şi pălăria mea? 

— N-o să vrei să capăt guturai! Răspunse Caderousse. 

— Dar eu? 

— Tu eşti tânăr, pe câtă vreme eu încep să îmbătrânesc; la 
revedere, Benedetto! 

Şi, afundându-se în ulicioară, dispăru. 

— Oh, cum nu poate omul să fie pe deplin fericit! Glăsui 
Andrea cu un suspin. 


Capitolul XXVIII Scenă conjugală 


În piaţa Ludovic al XV-lea, cei trei tineri se despărţiră - 
Morrel apucând pe bulevard, Château-Renaud pe podul 
Revoluţiei şi Debray mergând înainte pe chei. 

După toate probabilitățile, Morrel şi Château-Renaud 
ajunseră la căminele lor domestice - aşa se spune încă la 


tribuna Camerei, în discursurile bine alcătuite şi la teatrul 
din strada Richelieu, în piesele bine scrise; Debray nu făcu 
însă la fel. Când ajunse la ghereta Luvrului, coti la stânga, 
străbătu în goană Caruselul, apucă pe strada Saint-Roch, 
dădu în strada Michodiere şi sosi la poarta domnului 
Danglars în momentul în care landoul domnului de Villefort 
- după ce-i depusese pe aceasta şi pe soţia lui în foburgul 
Saint-Honore - o lăsă pe baroană acasă. 

În calitate de intim, Debray intră cel dintâi în curte, zvârli 
frâul în mâna unui valet, apoi reveni la uşa landoului pentru 
a o primi pe doamna Danglars, căreia îi oferi braţul, 
conducând-o în apartamentele ei. 

După ce poarta fu închisă, iar baroana şi Debray rămaseră 
în curte, Debray glăsui: 

— Dar ce ai, Herminie? Şi de ce te-ai simţit rău când 
contele a istorisit întâmplarea, sau mai bine-zis povestea 
aceea? 

— Pentru că eram oribil de prost dispusă în seara asta, 
dragul meu, răspunse baroana. 

— Ba nu, Herminie, stărui Debray, nu mă poţi face să cred 
aşa ceva. Dimpotrivă, erai în dispoziţii excelente când ai 
sosit la conte. E drept, domnul Danglars arăta cum posac, 
dar ştiu cât de puţin preţ pui pe toanele lui. Ţi-a făcut 
cineva ceva. Istoriseşte-mi; ştii bine că n-aş suferi niciodată 
să ţi se facă o necuviinţă. 

— 'Te înşeli, Lucien, te asigur, declară doamna Danglars; 
lucrurile sunt aşa cum ţi le-am spus şi la ele se adaugă 
indispoziţia pe care ai observato şi de care nu socoteam că 
merită să-ţi vorbesc. 

Era vădit că doamna Dangilars se găsea sub influenţa 
uneia din acele iritaţii nervoase de care deseori femeile nu- 
şi pot da seama, sau că, precum ghicise Debray, suferise o 
zguduitură tăinuită pe care nu voia s-o mărturisească 
nimănui. Deprins cu toanele femeilor, el nu mai stărui, 
aşteptând momentul prielnic, fie al unei cercetări noi, fie al 
unei mărturisiri proprio motu. 


La uşa camerei sale, baroana o întâlni pe domnişoara 
Cornelia. 

Domnişoara Cornelia era camerista de încredere a 
baroanei. 

— Ce face fiica mea? Întrebă doamna Danglars. 

— A studiat toată seara, răspunse domnişoara Cornelia şi 
apoi s-a culcat. 

— Cu toate acestea, parcă aud pianul. 

— Face muzică domnişoara Louise d'Armilly, în timp ce 
domnişoara stă în pat. 

— Bine, spuse doamna Danglars; vino de mă dezbracă. 

Intrară în dormitor, Debray se lungi pe o canapea, iar 
doamna Danglars trecu în cabinetul de toaletă împreună cu 
domnişoara Cornelia. 

— Dragă domnule Lucien, spuse doamna Danglars, prin 
uşa cabinetului, tot te mai plângi că Eugenie nu-ţi face 
cinstea de a-ţi vorbi? 

— Doamnă, spuse Lucien jucându-se cu căţeluşul 
baroanei, care, recunoscându-i calitatea de prieten al casei, 
se deprinsese să se joace cu dânsul, nu numai eu vă adresez 
aceste reclamaţii, căci îmi pare că l-am auzit pe Morcerf 
plângându-vi-se deunăzi că nu poate să scoată un cuvânt de 
la logodnica lui. 

— Adevărat, glăsui doamna Danglars; cred însă că într-una 
din dimineţile acestea lucrurile se vor schimba şi că ai s-o 
vezi pe Eugenie intrând în cabinetul dumitale. 

— În cabinetul meu? 

— Adică, în acela al ministrului. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru a-ţi cere un angajament la Operă. N-am văzut o 
mai mare pasiune pentru muzică; e ridicol din partea unei 
persoane de lume bună. 

Debray zâmbi. 

— Ei bine, spuse el, să vină cu consimţământul baronului şi 
al dumneavoastră şi îi vom face angajamentul, căutând ca el 


să fie în conformitate cu meritul ei, măcar că sunt prea 
săraci pentru a răsplăti un talent aşa de frumos. 

— Du-te, Cornelia, spuse doamna Danglars, nu mai am 
nevoie de dumneata. 

Cornelia dispăru şi, în clipa următoare, doamna Danglars 
ieşi din cabinetul ei într-o fermecătoare ţinută de interior şi 
se aşeză lângă Lucien. 

Apoi, îngândurată, începu să dezmierde căţeluşul. 

Lucien o privi o clipă în tăcere. 

— Ascultă, Herminie, îi spuse el după o clipă, răspunde-mi 
sincer: ai ceva pe suflet, nu-i aşa? 

— Nimic, declară baroana. 

Şi totuşi, pentru că se înăbuşea, ea se ridică, încercă să 
respire şi se privi într-o oglindă. 

— Sunt înspăimântătoare în seara asta. 

Debray se sculă zâmbind pentru a se duce s-o liniştească 
pe baroană în privinţa aceasta, când deodată, uşa se 
deschise. 

Apăru domnul Danglars. Debray se aşeză la loc. 

Auzind zgomotul uşii, doamna Danglars se întoarse şi îşi 
privi soţul cu o uimire pe care nu se osteni măcar s-o 
tăinuiască. 

— Bună seara, doamnă, spuse bancherul, bună seara, 
domnule Debray. 

Baroana îşi închipui, desigur, că vizita aceasta 
neprevăzută însemna ceva, o dorinţă de a repara cuvintele 
amare care scăpaseră baronului în timpul zilei. 

Se înarmă cu un aer demn şi, întorcându-se spre Lucien, 
fără a răspunde soţului, spuse: 

— Citeşte-mi ceva, domnule Debray. 

Debray, pe care vizita îl neliniştise uşor la început, îşi 
reveni în fire văzând calmul baroanei şi întinse mâna spre o 
carte despărțită printr-un cuţit cu lamă de sidef, încrustată 
cu aur. 

— Pardon, spuse bancherul, ai să oboseşti, baroană, stând 
aşa de târziu, ceasurile sunt unsprezece şi domnul Debray 


stă tare departe. 

Debray rămase uluit, nu pentru că tonul lui Danglars nu 
era perfect calm şi politicos, dar pentru că, în liniştea şi în 
politeţea lui, distingea o anume dorinţă, neobişnuită, de a 
face în seara aceasta altceva decât voia nevastă-sa. 

Baroana fu de asemeni surprinsă şi îşi mărturisi uimirea 
printr-o privire care, fără îndoială, ar fi dat de gândit 
soţului, dacă el nu avea ochii fixaţi asupra unui ziar unde 
căuta închiderea Bursei. 

De aceea, privirea ei, aşa de mândră, fu lansată în gol şi îşi 
pierdu efectul. 

— Domnule Lucien, spuse baroana, îţi declar că nu simt 
câtuşi de puţin dorinţa de a dormi, că am multe lucruri să-ţi 
istorisesc în seara aceasta şi că îţi vei trece noaptea 
ascultându-mă, chiar de va trebui să dormi de-a- 
npicioarelea. 

— La ordinele dumneavoastră, doamnă, răspunse Lucien 
netulburat. 

— Dragă domnule Debray, glăsui la rândul său bancherul, 
nu te omori, rogu-te, ascultând în noaptea aceasta nebuniile 
doamnei Danglars, căci le vei asculta tot aşa de bine mâine. 
Seara aceasta e însă a mea, mi-o rezerv şi o voi consacra, 
dacă binevoieşti să-mi dai voie, discutând chestiuni grave cu 
soţia mea. 

De data aceasta lovitura era aşa de directă şi cădea aşa de 
în plin încât ameţi şi pe Lucien şi pe baroană. Se priviră 
amândoi ca pentru a găsi unul la celălalt un ajutor 
împotriva agresiunii, dar irezistibila putere a stăpânului 
casei triumfă şi soţul câştigă lupta. 

— Să nu-ţi închipui cumva că te alung, dragă Debray, 
continuă Danglars; nu, câtuşi de puţin; o împrejurare 
neprevăzută mă sileşte să doresc a avea chiar astă-seară o 
conversaţie cu baroana; lucrul mi se întâmplă destul de rar 
ca să mi se poată lua în nume de rău. 

Debray îngăimă câteva cuvinte, salută şi ieşi izbindu-se de 
colţuri ca Nathan în Athalia. 


— E de necrezut, spuse el după ce uşa se închise în urma 
sa, cât de uşor se înfundă soţii aceştia pe care noi îi socotim 
totuşi aşa de ridicoli! 

După plecarea lui Lucien, Danglars îi luă locul pe canapea, 
închise cartea care rămăsese deschisă şi, adoptând o poză 
oribil de pretențioasă, continuă să se joace cu câinele. 
Pentru că însă câinele, care nu avea pentru el aceeaşi 
simpatie ca pentru Debray, voia să-l muşte, îl apucă de 
ceafă şi îl expedie, în partea cealaltă a camerei, pe un 
şezlong. 

Animalul scoase un urlet ce străbătu spaţiul; dar când 
ajunse la destinaţie, se ghemui dinapoia unei perne şi, 
buimăcit de tratamentul cu care nu era deprins, rămase 
tăcut fără să mai mişte. 

— Domnule, ştii că faci progrese? Glăsui baroana fără să 
clipească. De obicei nu erai decât grosolan, astă-seară eşti 
brutal. 

— Pentru că astă-seară sunt într-o mai proastă dispoziţie 
decât de obicei, răspunse Danglars. 

Herminie îl privi pe bancher cu suprem dispreţ. Îndeobşte, 
aruncăturile acestea de ochi îl scoteau pe orgoliosul 
Danglars din sărite. În seara aceasta însă abia păru că le dă 
atenţie. 

— Şi ce-mi pasă mie de proasta dumitale dispoziţie, ce mă 
privesc lucrurile astea? Răspunse baroana, iritată de calmul 
soţului. Închide-ţi indispoziţiile în dumneata sau consumă-ţi- 
le în birourile dumitale; şi, deoarece ai funcţionari pe care îi 
plăteşti, revarsă-ţi asupra lor toanele. 

— Nu, răspunse Danglars, te înşeli în sfaturile dumitale, 
doamnă, de aceea nu le voi urma. Birourile mele sunt 
Pactolul meu, cum spune, dacă nu mă înşel, domnul 
Desmeutiers şi nu vreau să-i abat cursul şi să-i tulbur 
calmul. Funcţionarii mei sunt oameni cumsecade, cărora le 
datorez averea mea şi pe care îi plătesc cu un procent 
infinit mai mic decât cel meritat, dacă e să-i preţuiesc după 
ceea ce aduc; nu mă voi înfuria deci pe ei; cei împotriva 


cărora mă voi ridica sunt oamenii care mănâncă la masa 
mea, care îmi ostenesc caii şi îmi ruinează casa. 

— Şi care sunt oamenii ce îţi ruinează casa? Explică-te mai 
lămurit, te rog. 

— O, fii liniştită, dacă vorbesc în enigme nu înseamnă că te 
voi lăsa multă vreme să cauţi tâlcul lor, spuse Danglars. 
Oamenii care îmi ruinează casa sunt cei care scot din ea, 
într-un ceas, cinci sute de mii de franci. 

— Nu te înţeleg, domnule, glăsui baroana încercând să 
ascundă totodată emoția glasului şi îmbujorarea fizicului. 

— Dimpotrivă, înţelegi foarte bine, spuse Danglars, dar 
dacă reaua voinţă a dumitale continuă, îţi voi spune că am 
pierdut şapte sute de mii de franci la Împrumutul spaniol. 

— Aha şi mă faci pe mine responsabilă de pierderea 
aceasta? Declară baroana cu ironie. 

— De ce nu? 

— E vina mea că ai pierdut şapte sute de mii de franci? 

— În orice caz, nu a mea. 

— O dată pentru totdeauna, domnule, reluă cu ton 
muşcător baroana, ţi-am spus să nu-mi mai vorbeşti de 
afaceri; e un limbaj pe care nu lam învăţat nici la părinţii 
mei, nici în casa primului meu soţ. 

— Cred şi eu, spuse Danglars, căci nici unii, nici alţii nu 
aveau o leţcaie. 

— Un motiv în plus pentru ca eu să nu fi învăţat la ei 
argoul băncii care îmi împuiază urechile de dimineaţă până 
seara, aici. Sunetul monedelor numărate şi răsnumărate 
mi-e odios şi nu cunosc decât sunetul glasului dumitale care 
îmi este şi mai neplăcut. 

— Ciudat, spuse Danglars; şi eu care crezusem că 
urmăreşti cu cel mai viu interes operaţiile mele... 

— Eu? Şi cine te-a putut face să crezi o asemenea prostie? 

— Chiar dumneata. 

— Aha! 

— Fără îndoială. 

— Aş vrea să-mi spui cu ce ocazie. 


— O, Doamne, este lucru uşor! În luna februarie mi-ai 
vorbit cea dintâi despre titlurile din Haiti: visaseşi că un vas 
intra în portul Havre şi că vasul aducea vestea că o plată, 
despre care se credea că e amânată la calendele greceşti, 
se va efectua. Cunosc luciditatea somnului dumitale; am dat 
deci ordin să se cumpere, pe sub mână, toate cupoanele pe 
care le-am putut găsi din datoria insulei şi am câştigat 
patru sute de mii de franci, din care o sută de mii ţi-au fost 
înmânaţi cu sfinţenie. Ai făcut cu ei ce aivrut, nu mă 
priveşte. 

În martie era vorba de o concesiune pentru o cale ferată. 
Se înfăţişau trei societăţi, oferind garanţii egale. Mi-ai spus 
că instinctul dumitale - şi, măcar că pretinzi că eşti străină 
în speculaţii, cred, dimpotrivă, că ai un instinct foarte 
dezvoltat în unele materii —, mi-ai spus că instinctul te 
îndemna să crezi că privilegiul va fi acordat societăţii aşa- 
zisă a Sudului. 

M-am înscris îndată cu două treimi din acţiunile acestei 
societăţi. Într-adevăr, i-a fost acordat privilegiul; aşa cum 
prevăzuseşi, acţiunile şi-au triplat valoarea şi eu am încasat 
un milion, din care dumitale ţi-au fost predaţi două sute 
cincizeci de mii de franci. Cum ai întrebuințat aceşti două 
sute cincizeci de mii de franci? 

— Dar unde vrei să ajungi, domnule? Exclamă baroana, 
înfiorată de ciudă şi de enervare. 

— Răbdare, doamnă, am ajuns. 

— Slavă Domnului! 

— În aprilie ai fost la masă la ministru, s-a vorbit despre 
Spania şi ai auzit o conversaţie secretă, era vorba de 
expulzarea lui don Carlos; am cumpărat bonuri spaniole. 
Expulzarea s-a produs şi am câştigat şase sute de mii de 
franci în ziua în care Carol al V-lea a trecut dincolo de 
Bidassoa. Din aceşti şase sute de mii de franci ai încasat 
cincizeci de mii de taleri, erau ai dumitale, ai dispus de ei 
după plac şi nu-ţi cer socoteală, nu e însă mai puţin 
adevărat că anul acesta ai primit cinci sute de mii de lire. 


— Ei şi după? 

— A, da, ei şi exact după aceea, lucrurile se strică. 

— Nu zău, ai un mod de-a vorbi... 

— Ei îmi redă ideea şi mai mult n-am nevoie... Acest după 
a fost acum trei zile. Aşadar, acum trei zile ai discutat 
chestiuni politice cu domnul Debray şi ai reţinut, pare-se, 
din cuvintele lui că don Carlos s-a înapoiat în Spania: atunci 
mi-am vândut renta, ştirea s-a răspândit, a fost panică, n- 
am mai vândut-o, am dat-o şi a doua zi se constată că ştirea 
era falsă şi din cauza acestei ştiri false am pierdut şapte 
sute de mii de franci. 

— Ei şi? 

— Ei şi? Pentru că îţi dau un sfert atunci când câştig, îmi 
datorezi şi dumneata un sfert când pierd; a patra parte din 
şapte sute de mii de franci înseamnă o sută şaptezeci şi 
cinci de mii de franci. 

— Dar ceea ce îmi spui este extravagant şi nu văd pentru 
ce amesteci numele domnului Debray în toată istoria 
aceasta. 

— Pentru că, dacă nu ai cumva cei o sută şaptezeci şi cinci 
de mii de franci pe care îi reclam, îi vei împrumuta de la 
prietenii dumitale, iar domnul Debray face parte din 
numărul acestora. 

— l-auzi! Exclamă baroana. 

— O, fără gesturi, fără strigăte, fără dramă, stimată 
doamnă, dacă nu vrei să mă sileşti a-ţi spune că îl văd parcă 
pe domnul Debray rânjind lângă cei cinci sute de mii de 
franci pe care dumneata i-ai dat anul acesta, spunându-şi că 
a găsit, în sfârşit, ceea ce nici cei mai iscusiţi jucători n-au 
putut vreodată să descopere: adică o ruletă unde se câştigă 
fără să pui miză şi unde nu pierzi atunci când se pierde. 

Baroana vru să izbucnească. 

— Mizerabile, spuse ea, îndrăzneşti să spui că nu ştiai ceea 
ce cutezi să-mi reproşezi astăzi? 

— Nu-ţi spun că ştiam, nu-ţi spun că nu ştiam, îţi spun 
doar: observă conduita mea de, patru ani, de când nu îmi 


mai eşti femeie şi de când nu îţi mai sunt soţ şi spune-mi 
dacă nu a fost totdeauna consecventă cu sine. Scurt timp 
înaintea rupturii noastre, ai dorit să studiezi muzica 
dimpreună cu faimosul bariton care a debutat cu atâta 
succes la Teatrul italian: eu am vrut să studiez dansul cu 
dansatoarea aceea care îşi făcuse o reputaţie aşa de mare 
la Londra. Lucrul m-a costat atât pentru dumneata cât şi 
pentru mine cam o sută de mii de franci. N-am spus nimic, 
deoarece armonia trebuie să domnească în menaj. O sută 
de mii de franci, pentru ca bărbatul şi femeia să cunoască 
bine dansul şi muzica, nu înseamnă prea mult. Curând te-ai 
dezgustat de cântec şi ţi-a venit ideea să studiezi diplomaţia 
cu un secretar de ministru - te las să studiezi. Înţelegi: ce- 
mi pasă mie din moment ce dumneata plăteşti din caseta 
dumitale lecţiile pe care le iei? Astăzi însă observ că scoţi 
dintr-a mea şi că ucenicia dumitale poate să ma coste şapte 
sute de mii de franci pe luna. Opreşte-te, doamnă, lucrul nu 
mai poate să dureze! Ori diplomatul va da lecţii gratuite şi îl 
voi tolera, ori nu va mai pune piciorul în casa mea: auzi, 
doamnă? 

— E prea mult, domnule, strigă Herminie sufocată şi 
depăşeşti limitele josniciei. 

— Văd cu plăcere, continuă Danglars, că te-ai supus 
axiomei codului: „Femeia trebuie să-şi urmeze bărbatul”. 

— Injurii. 

— Ai dreptate: să lăsăm faptele noastre şi să judecăm rece. 
Eu nu m-am amestecat niciodată în chestiunile dumitale 
decât pentru că ţi-am vrut binele; fă la fel. Spui că nu te 
priveşte casa mea? Bine; operează cu a dumitale, dar nu o 
umple, nici n-o goli pe a mea. De altminteri, cine ştie dacă 
toată chestia nu e o lovitură de Jarnac politic; dacă, furios 
că mă vede făcând parte din opoziţie şi gelos pe simpatiile 
populare pe care le stârnesc, ministrul nu se înţelege cu 
domnul Debray pentru a mă ruina... 

— Se prea poate! 


— Da, fără îndoială, cine a mai văzut o ştire telegrafică 
falsă, adică imposibilul sau aproape; semne cu totul diferite 
date de ultimele două telegrafe... Lucrul e făcut într-adins 
pentru mine. 

— Domnule, spuse baroana cu ton mai potolit, ştii, cred că 
slujbaşul a fost alungat, că s-a vorbit să i se facă proces, că 
se dăduse ordin să fie arestat şi că ordinul ar fi fost 
îndeplinit dacă el nu se sustrăgea de la primele cercetări 
printr-o fugă care dovedeşte nebunia sau culpabilitatea 
lui... E o eroare. 

— Da, care îi face pe nătărăi să râdă, care îi face pe domnii 
secretari de stat să înnegrească hârtie, dar care pe mine 
mă costă şapte sute de mii de franci. 

— Domnule, spuse deodată Herminie, deoarece toate 
acestea spui că ţi se trag de la domnul Debray, de ce, în loc 
de a le spune direct domnului Debray, mi le spui mie? De ce 
îl acuzi pe bărbat şi te legi de femeie? 

— Dar ce, eu îl cunosc pe domnul Debray? Glăsui 
Danglars, vreau oare să-l cunosc? Vreau să ştiu că el dă 
sfaturi? Eu le urmez? Eu joc? Nu, dumneata faci toate 
acestea şi nu eu. 

— Cred însă că deoarece profiţi... 

Danglars înălţă din umeri. 

— Ce creaturi smintite femeile acestea care se cred genii 
pentru că au condus o intrigă sau zece, în aşa fel încât să nu 
fie afişate în tot Parisul. Gândeşte-te însă că, în chiar 
ipoteza când ai fi tăinuit soţului dumitale abaterile - ceea ce 
este un ABC al artei —, deoarece în majoritatea cazurilor 
soţii nu vor să vadă, n-ai fi fost decât o copie palidă a ceea 
ce fac jumătate din prietenele dumitale, femei de lume. Cu 
mine însă n-a fost aşa, am văzut şi am auzit totdeauna, în 
aproape şaisprezece ani mi-ai ascuns un gând poate, dar nu 
o faptă, nu o greşeală. În timp ce te felicitai de iscusinţa 
dumitale şi credeai cu tărie că mă înşeli, ce-a rezultat? 
Aceea că, graţie pretinsei mele ignoranţe, n-a fost unul din 
prietenii dumitale, de la domnul de Villefort până la domnul 


Debray, care să nu fi tremurat în faţa mea. Nu e unul care 
să nu mă fi tratat ca pe stăpân al casei, singura mea 
pretenţie în legătură cu dumneata, nu e unul, în sfârşit, 
care să fi cutezat a-ţi spune despre mine ceea ce îţi spun eu 
singur astăzi. Îţi permit să mă faci odios, dar te voi 
împiedica să mă faci ridicol şi, mai cu seamă, îţi interzic 
categoric şi mai presus de orice, să mă ruinezi. 

Până în momentul în care numele lui Villefort fusese 
pronunţat, baroana se ţinuse destul de bine, dar la auzul 
acestui nume ea îngălbenise şi, ridicându-se mişcată parcă 
de un resort, întinse braţele ca pentru a alunga o vedenie şi 
făcuse trei paşi spre soţul ei vrând parcă să-i smulgă 
sfârşitul secretului pe care el nu-l cunoştea, sau pe care, 
poate, dintr-un calcul odios, aşa cum erau aproape toate 
calculele lui Danglars, nu voia să-l trădeze complet. 

— Domnul de Villefort? Ce înseamnă asta, ce vrei să spui? 

— Asta înseamnă, doamnă, că domnul de Nargonne, 
primul dumitale soţ, nefiind nici filosof, nici bancher, sau 
fiind poate şi una şi alta şi văzând că nu se putea pune cu 
un procuror regal, a murit de mâhnire sau de furie după ce 
te-a găsit însărcinată în şase luni după o absenţă de nouă. 
Sunt brutal, nu numai că ştiu, dar mă laud cu aceasta: e 
unul din mijloacele mele de succes în operaţiile comerciale. 
De ce în loc să ucidă, s-a sinucis? Pentru că nu avea o casă 
de salvat. Eu însă am obligaţii faţă de casa mea. Domnul 
Debray, asociatul meu, mă face să pierd şapte sute de mii 
de franci: să-şi suporte partea de pierdere şi vom continua 
afacerile; de nu, să se declare în neputinţă de a plăti aceşti 
o sută şaptezeci şi cinci de mii de franci şi să facă ce fac 
faliţii: să dispară. Eh, e un băiat încântător, ştiu, când ştirile 
lui sunt exacte; dar când nu sunt exacte, se găsesc cincizeci 
pe lume care preţuiesc mai mult decât el. 

Doamna Danglars era înmărmurită; cu toate acestea făcu 
o sforţare supremă pentru a răspunde ultimului atac. Căzu 
pe un fotoliu, gândindu-se la Villefort, la scena dineului, la 
ciudata serie de nenorociri care se abăteau de câteva zile, 


una după alta, asupra casei ei, schimbând în scandaloase 
dezbateri calmul vătuit al menajului. Danglars nici n-o privi, 
măcar că ea făcu totul ca să leşine. Smuci uşa dormitorului 
fără să mai adauge un cuvânt şi reintră la el, astfel că 
doamna Danglars, revenindu-şi din semileşinul ei, îşi putu 
închipui că a avut un vis rău. 


Capitolul XXIX Proiecte de căsătorie 


A doua zi după scena aceasta, la ora pe care Debray o 
alegea de obicei pentru a face, în drum spre birou, o mică 
vizită doamnei Danglars, cupeul lui nu apăru în curte. 

La ora aceasta, adică pe la douăsprezece şi jumătate, 
doamna Danglars ceru să i se aducă trăsura şi ieşi. 

De dinapoia unei perdele, Danglars pândise ieşirea la care 
se aştepta. Dădu ordin să fie înştiinţat de îndată ce doamna 
se va înapoia; dar, la orele două, ea nu sosise încă. 

La orele două el ceru caii, se duse la Cameră şi se înscrise 
pentru a vorbi împotriva bugetului. 

Între orele douăsprezece şi două, Danglars rămăsese în 
cabinetul său, desfăcând depeşele, posomorându-se tot mai 
mult, grămădind cifre după cifre şi primind, între alte vizite, 
vizita maiorului Cavalcanti care, tot aşa de rigid şi de exact, 
se înfăţişă la ora anunţată în ajun pentru a lichida afacerea 
sa cu bancherul. 

leşind de la Cameră, Danglars, care dăduse violente 
semne de agitaţie în timpul şedinţei şi care, în special, 
fusese mai pornit decât oricând împotriva guvernului, se 
urcă în trăsură, poruncind vizitiului să-l ducă în Avenue des 
Champs-Elysees numărul 30. 

Monte-Cristo era acasă, era însă cu cineva, astfel că îl rugă 
pe Danglars să aştepte o clipă în salon. 

În timp ce bancherul aştepta, uşa se deschise şi văzu 
intrând un bărbat îmbrăcat ca preot care, mai intim, 
desigur, decât el în casă, în loc să aştepte, îl salută, intră 
înlăuntrul apartamentelor şi dispăru. 


Peste o clipă, uşa pe care preotul intrase se redeschise şi 
Monte-Cristo apăru. 

— lartă-mă, scumpe baroane, spuse el, dar un bun prieten 
al meu, abatele Busoni, pe care ai putut să-l vezi, a sosit la 
Paris. Nu ne văzusem de foarte multă vreme şi n-am avut 
curajul să-l părăsesc îndată. Nădăjduiesc că aceasta fiind 
motivul, mă vei scuza. 

— O, dar e foarte firesc, spuse Danglars, dimpotrivă, eu 
am ales rău momentul, astfel că mă retrag. 

— Câtuşi de puţin, ia loc. Dar ce ai? Pari foarte îngrijorat, 
nu zău, mă înfricoşezi. Un capitalist mâhnit e asemenea 
cometelor: prevesteşte totdeauna o nenorocire mare lumii. 

— Scumpe domn, glăsui Danglars, ghinionul se ţine de 
mine în ultimele zile şi nu aflu decât catastrofe. 

— O, Doamne, ai avut cumva o nouă prăbuşire la Bursă? 

— Nu, sunt vindecat de ea, cel puţin pentru câteva zile, e 
vorba pur şi simplu de un faliment la Triest. 

— Serios? Nu cumva falitul dumitale este Jacopo 
Manfredi? 

— Exact. Închipuiţi-vă, un om care făcea de nu ştiu câtă 
vreme afaceri de opt până la nouă sute de mii franci pe an 
cu mine. Niciodată o nemulţumire, niciodată o întârziere, 
plătea ca un prinţ... Care plăteşte. Avansez un milion şi mă 
pomenesc deodată că afurisitul de Jacopo Manfredi îşi 
suspendă plăţile. 

— Serios? 

— O fatalitate nemaipomenită! Emit asupra lui şase sute 
de mii de lire care îmi revin neplătite; sunt purtătorul unor 
titluri în valoare de patru sute de mii de franci, plătibile la 
sfârşitul lunii la corespondentul lui din Paris. Ne găsim în 30 
ale lunii, trimit să le încaseze şi corespondentul a dispărut. 
Dimpreună cu afacerea din Spania, am un foarte plăcut 
sfârşit de lună. 

— Dar afacerea din Spania înseamnă într-adevăr, o 
pierdere? 

— Desigur, şapte sute de mii de franci scoşi din casa mea. 


— Cum dracu de aţi făcut o asemenea imprudenţă? 

— Eh, de vină este nevastă-mea! Ea a visat că don Carlos 
s-a înapoiat în Spania, crede în visuri. Magnetism, zice ca şi 
când visează un lucru - lucrul acesta, după câte asigură, se 
va întâmpla neapărat. Întemeiat pe convingerea ei, îi dau 
voie să joace: are caseta ei şi agentul ei de schimb, joacă şi 
pierde. E drept că nu joacă banul meu, ci pe alei. Cu toate 
acestea n-are a face, veţi înţelege că atunci când din 
buzunarul nevestei ies şapte sute de mii de franci, soţul se 
resimte întrucâtva. Cum, nu ştiaţi? Dar chestia a stârnit o 
senzaţie enormă. 

— Ba da, am auzit vorbindu-se, însă nu cunoşteam 
detaliile; pe urmă sunt cât se poate de ignorant în materie 
de Bursă. 

— Dumneavoastră nu jucaţi? 

— Eu? Dar cum să joc? Eu care abia izbutesc să pun 
ordine în veniturile mele, aş fi nevoit ca, în afară de 
administratori, să mai iau un funcţionar şi un casier. Dar, în 
legătură cu Spania, cred că baroana n-a visat pe de-a- 
ntregul istoria cu întoarcerea lui don Carlos. Au spus şi 
ziarele ceva în privinţa aceasta. 

— Dumneavoastră credeţi în ziare? 

— Câtuşi de puţin, îmi închipui însă că onestul Messager 
face excepţie de la regulă şi că el nu anunţă decât ştirile 
sigure, ştirile telegrafice. 

— Ei bine, tocmai asta este inexplicabil, reluă Danglars, 
întoarcerea lui don Carlos era într-adevăr o ştire 
telegrafică. 

— Va să zică, pierdeţi luna aceasta cam un milion şapte 
sute de mii de franci? 

— Nu cam, ci exact atâta. 

— Drace, pentru o avere de al treilea ordin, spuse Monte- 
Cristo cu compătimire, lovitura e grea. 

— De al treilea ordin? Întrebă Danglars, oarecum ofensat, 
ce înţelegeţi prin asta? 


— Iată ce înţeleg, continuă Monte-Cristo, eu împart averile 
în trei categorii: avere de primul ordin, avere de al doilea 
ordin, avere de altreilea ordin. Numesc avere de primul 
ordin ceea ce se compune din comori pe care le ai la 
îndemână, pământuri, mine, venituri de state, ca Franţa, 
Austria şi Anglia, cu condiţia ca aceste comori, mine, 
venituri, să formeze un total de o sută de milioane; numesc 
avere de al doilea ordin exploatările manufacturiere, 
întreprinderile asociate, vice-regalităţile şi principatele care 
nu depăşesc un venit de un milion jumătate de franci - totul 
formând un capital de cincizeci de milioane; numesc, în 
sfârşit, avere de al treilea ordin capitalurile care sporesc 
prin dobânzi compuse, câştigurile ce depind de voinţa altuia 
sau de şansele hazardului şi pe care o bancrută le vatămă, o 
ştire telegrafică le clatină; speculaţiile eventuale, operaţiile 
supuse, în sfârşit, şanselor acestei fatalităţi, care ar putea fi 
denumită forţă minoră în comparaţie cu forţa majoră care 
este forţa naturală; totul formând un capital fictiv sau real 
de cincisprezece milioane. Spuneţi-mi, nu e aceasta situaţia 
dumneavoastră? 

— O, da! Răspunse Danglars. 

— Prin urmare, cu şase încheieri de lună de felul acesteia, 
continuă Monte-Cristo netulburat, o casă de al treilea ordin 
ar fi în agonie. 

— O ce departe mergeţi! Glăsui Danglars cu un zâmbet 
foarte palid. 

— Să zicem şapte luni, replică Monte-Cristo pe acelaşi ton. 
Spune-ţi mi, v-aţi gândit uneori că de şapte ori un milion 
şapte sute de mii de franci fac aproximativ douăsprezece 
milioane? Nu? Într-adevăr, aveţi dreptate, căci cu astfel de 
reflexii oamenii nu şi-ar mai angaja niciodată capitalurile 
care sunt pentru financiari ceea ce pielea este pentru omul 
civilizat. Avem veşmintele noastre mai mult sau mai puţin 
somptuoase, adică creditul nostru; dar când omul moare, 
nu mai are decât pielea pe el, după cum - ieşind din afaceri 
- dumneavoastră nu aveţi decât averea reală, adică cinci 


sau şase milioane cel mult; căci averile de al treilea ordin 
nu reprezintă decât a treia sau a patra parte din aparenţa 
lor, precum locomotiva unui tren nu este, în mijlocul fumului 
care o învăluie şi o măreşte, decât o maşină mai mult sau 
mai puţin puternică. Ei bine, din cele cinci milioane care 
formează activul dumneavoastră real aţi pierdut aproape 
două, care scad cu tot atâta averea dumneavoastră fictivă 
sau creditul. Cu alte cuvinte, scumpe domnule Dangilars, 
pielea dumneavoastră a fost deschisă printr-o sângerare 
care, repetată de patru ori, ar aduce moartea. He-he, luaţi 
seama, scumpe domnule Danglars. Aveţi nevoie de bani? 
Vreţi să vă împrumut eu? 

— Ce rău calculator sunteţi! Exclamă Danglars, chemând 
în ajutorul său toată filosofia şi toată ipocrizia aparenţei: în 
momentul de faţă banii au reintrat în casa mea de fier, prin 
alte speculaţii care au izbutit. Sângele, ieşit prin sângerare, 
a reintrat prin nutriţie. Am pierdut o bătălie în Spania, am 
fost bătut la Triest, dar armata mea navală din India va fi 
cucerit câteva corăbii, pionierii mei din Mexic vor fi 
descoperit o mină. 

— Foarte bine, foarte bine, însă cicatricea rămâne şi, la 
prima pierdere, se va redeschide. 

— Nu, căci eu merg pe certitudini, continuă Danglars cu 
îngâmfarea banală a şarlatanului care îşi proslăveşte 
creditul. Ca să fiu răsturnat, ar trebui să se prăbuşească 
trei guverne. 

— Oh, s-a mai văzut! 

— Ca pământul să fie lipsit de recoltă. 

— Reamintiţi-vă cele şapte vaci grase şi cele şapte vaci 
slabe. 

— Ca marea să se retragă, aşa cum s-a întâmplat pe 
vremea Faraonu-lui, dar mai sunt alte mări şi vasele vor 
putea să umble. 

— Mă bucur, mă bucur foarte mult, scumpe domnule 
Danglars, glăsui Monte-Cristo, văd că m-am înşelat şi că 


dumneavoastră intraţi în categoria averilor de al doilea 
ordin. 

— Cred că pot năzui la onoarea aceasta, spuse Danglars 
cu unul din acele zâmbete stereotipe care evocau lui 
Monte-Cristo luna îmbâcsită cu care zugravii de rând îşi 
mâzgălesc ruinele. Deoarece vorbim însă de afaceri, 
adăugă el încântat că găseşte un motiv pentru a schimba 
conversaţia, spuneţi-mi ce pot face pentru domnul 
Cavalcanti. 

— Foarte simplu, să-i daţi bani dacă are credit la 
dumneavoastră şi dacă creditul vi se pare bun. 

— Excelent! S-a prezentat azi-dimineaţă cu un bon de 
patruzeci de mii de franci, plătibil la vedere asupra 
dumneavoastră, semnat Busoni. Înţelegeţi că i-am numărat 
pe dată cele patruzeci de bancnote. 

Monte-Cristo făcu un semn din cap care indica toată 
aprobarea sa. 

— Dar asta nu e totul, continuă Danglars, a deschis fiului 
său un credit la mine. 

— Fără indiscreţie, cât îi dă tânărului? 

— Cinci mii de franci pe lună. 

— Şaizeci de mii de franci pe an! Eram sigur, glăsui 
Monte-Cristo. Cavalcantii aceştia sunt nişte cărpânoşi. Ce 
vrea el să facă un tânăr cu cinci mii de franci pe lună? 

— Înţelegeţi, însă, că dacă tânărul are nevoie de câteva mii 
de franci în plus... 

— Să nu vă hazardaţi, căci părintele vi i-ar pune la 
socoteală, nu-i cunoaşteţi pe milionarii aceştia: sunt 
adevăraţi harpagoni. Şi prin cine îi e deschis creditul? 

— O, de casa Fenzi, una dintre cele mai bune din Florenţa. 

— Nu vreau să spun că veţi pierde, însă menţineţi-vă în 
limitele scrisorii. 

— N-aveţi cumva încredere în Cavalcanti? 

— Eu i-aş da şi zece milioane pe semnătură. Semnătura lui 
intră în categoria averilor de al doilea ordin, despre care vă 
vorbeam adineauri, scumpe domnule Danglars. 


— Şi cu toate acestea, cât e de simplu! L-aş fi luat drept un 
maior, nimic mai mult. 

— Şi i-aţi făcut onoare, căci aveţi dreptate, figura lui nu 
spune nimic. Când l-am văzut pentru întâia oară, mi-a făcut 
impresia unui locotenent bătrân, mucegăit în grad. Dar toţi 
italienii sunt la fel: seamănă cu nişte evrei bătrâni, atunci 
când nu înmărmuresc ca nişte magi din Orient. 

— Tânărul e mai bine, spuse Danglars. 

— Da, poate cam timid, în linii generale, însă, mi-a făcut 
impresie bună. Eram neliniştit. 

— De ce? 

— Pentru că l-aţi văzut la mine oarecum debutând în lume, 
după câte mi s-a spus cel puţin. A călătorit cu un preceptor 
foarte sever şi nu fusese niciodată la Paris. 

— "Toţi italienii aceştia de marcă au obiceiul să se 
căsătorească între ei, ţin să-şi contopească averile, nu-i aşa? 
Întrebă Danglars cu neglijenţă. 

— E drept că aşa fac îndeobşte, Cavalcanti e însă un 
original care nu face nimic ca toată lumea. Nu va fi în stare 
nimeni să-mi zdruncine ideea că el îşi trimite fiul în Franţa 
tocmai pentru a-şi găsi aici o femeie. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. 

— Şi aţi auzit vorbindu-se de averea lui? 

— Nu e vorba decât de asta, atât numai că unii îi acordă 
milioane, iar alţii pretind că nu posedă o leţcaie. 

— Dar părerea dumneavoastră? 

— Nu trebuie să vă bizuiţi pe ea, este absolut personală. 

— Dar, în sfârşit... 

— Părerea mea este că toţi condotierii aceştia de altădată 
- căci Cavalcantii au comandat armate, au guvernat 
provincii —, părerea mea, spun, e că ei au îngropat milioane 
în unghere pe care numai strămoşii lor le cunosc şi pe care 
le trimit din generaţie în generaţie, dovadă că toate sunt 
galbene şi uscate ca florinii de pe timpul Republicii, a cărei 
imagine se oglindeşte în ochii lor. 


— Absolut, spuse Danglars şi lucrul e cu atât mai adevărat 
cu cât nu se ştie dacă oamenii aceştia au un petic de 
pământ. 

— Sau, în cel mai bun caz, foarte puţin. În ce mă priveşte, 
ştiu că nu-l cunosc pe Cavalcanti decât din palatul său. 

— A, are un palat? Spuse Danglars râzând, e ceva. 

— Da şi îl închiriază ministrului finanţelor, în timp ce el 
locuieşte într-o căsuţă. V-am mai spus că bătrânul mi se 
pare tare zgârcit. 

— Oho, nu-l prezentaţi într-o lumină bună! 

— Îl cunosc foarte puţin: cred că l-am văzut de trei ori în 
viaţa mea. Ceea ce ştiu, ştiu de la abatele Busoni şi din gura 
lui. Îmi vorbea azi-dimineaţă despre proiectele sale în 
privinţa fiului şi îmi dădea de înţeles că, plictisit de a vedea 
capitaluri considerabile dormind în Italia, care este o ţară 
moartă, ar vrea să găsească, fie în Franţa, fie în Anglia, un 
mijloc de a-şi fructifica milioanele. Nu uitaţi însă că, deşi am 
cea mai mare încredere în abatele Busoni, nu-mi iau nici o 
răspundere. 

— N-are a face, vă mulţumesc pentru clientul pe care mi l- 
aţi trimis, e un nume foarte frumos de trecut în registrele 
mele, iar casierul meu, căruia i-am explicat cine sunt 
Cavalcantii, este cât se poate de mândru. 

Dar ascultați - un simplu detaliu de turist —, când oamenii 
aceştia îşi căsătoresc fiii, le dau zestre? 

— Depinde! Am cunoscut un prinţ italian, bogat ca o mină 
de aur, unul din primele nume al Toscanei, care, atunci când 
fiii săi se căsătoreau după voia lui, le dădea milioane, iar 
când se căsătoreau fără voia lui, se mulțumea să le facă o 
rentă de treizeci de taleri pe lună. În ipoteza că Andrea se 
însoară potrivit vederilor părintelui său, acesta îi va da 
poate un milion, două sau trei: dacă, de exemplu, s-ar 
însura cu fiica unui bancher va participa poate la afacerile 
casei socrului fiului sau, presupunând însă că nora îi 
displace, atunci - bună seara! Bătrânul Cavalcanti încuie de 


două ori casa de bani şi tânărul Andrea este obligat să 
trăiască asemenea unui fiu de familie pariziană. 

— Dar poate că băiatul va găsi o prinţesă bavareză sau 
peruviană; va voi o coroană. 

— Nu, toţi seniorii aceştia de peste munţi se însoară 
îndeobşte cu simple muritoare, ci sunt cu Jupiter, le place să 
încrucişeze rasele. Ei, dar parcă aţi vrea să-l însuraţi pe 
Andrea, dragă domnule Danglars, de-mi puneţi toate 
întrebările astea? 

— Serios vorbind, spuse Danglars, nu mi s-ar părea o 
afacere proastă şi eu sunt un om de afaceri. 

— Îmi închipui că nu cu domnişoara Danglars. N-o să vreţi 
cumva ca bietul Andrea să fie înjunghiat de Albert? 

— Albert? Spuse Danglars, înălţând din umeri. O, el nu se 
prea sinchiseşte! 

— Îmi pare însă că este logodit cu fiica dumneavoastră. 

— Adevărul este că domnul de Morcerf şi eu am discutat în 
mai multe rânduri căsătoria aceasta, dar doamna de 
Morcerf şi Albert... 

— N-o să-mi spuneţi că el nu e o partidă bună... 

— Eh, dar cred că şi domnişoara Danglars preţuieşte cât 
domnul Morcerif. 

— Zestrea domnişoarei Danglars va fi într-adevăr 
frumoasă şi nu mă îndoiesc de ea, mai cu seamă dacă 
telegraful nu face alte pozne. 

— O, nu e numai zestrea. Dar, ia spuneţi-mi în legătură cu 
asta... 

— Anume...? 

— De ce nu l-aţi invitat şi pe Morcert cu familia lui la 
masă? 

— Îl invitasem, dar a obiectat o călătorie la Dieppe cu 
doamna de Morcerf, căreia i s-a recomandat aerul de mare. 

— Da, da de bună-seamă că-i face bine, spuse Danglars 
râzând. 

— De ce? 

— Pentru că e aerul pe care l-a respirat când era tânără. 


Monte-Cristo trecu peste aluzie, prefăcându-se că nu-i dă 
atenţie. 

— Dar, în sfârşit, spuse contele, dacă Albert nu e aşa de 
bogat ca domnişoara Danglars, nu puteţi tăgădui că poartă 
un nume frumos. 

— Da, dar şi eu ţin la al meu, declară Danglars. 

— Desigur, numele dumneavoastră e popular şi a 
împodobit titlul cu care aţi fost cinstit, sunteţi însă un om 
prea inteligent pentru a nu înţelege că, după anume 
prejudecăţi prea adânc înrădăcinate spre a putea fi smulse, 
noblețea de cinci veacuri preţuieşte cel puţin cât noblețea 
de douăzeci de ani. 

— Tocmai de aceea, spuse Danglars cu un zâmbet pe care 
încerca să-l facă sardonic, l-aş prefera pe domnul Andrea 
Cavalcanti domnului Albert de Morcerif. 

— Îmi închipui totuşi, spuse Monte-Cristo, că Morcerfii nu 
stau mai prejos decât Cavalcantii. 

— Morcerfii? Scumpe conte, reluă Danglars, sunteţi un om 
de onoare, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Şi de asemeni cunoscător în blazoane? 

— Oarecum. 

— Ei bine, priviţi culoarea blazonului meu, este mai solidă 
decât aceea a blazonului lui Morcerf. 

— De ce? 

— Pentru că eu, dacă nu sunt baron din naştere, mă 
numesc cel puţin Danglars. 

— Şi? 

— Pe câtă vreme el nu se numeşte Morcerf. 

— Cum, nu se numeşte Morcert? 

— Câtuşi de puţin. 

— Haida-de! 

— Pe mine m-a făcut baron cineva, astfel că sunt, el s-a 
făcut singur conte, astfel că nu e. 

— Cu neputinţă! 


— Ascultă, dragă conte, continuă Danglars, domnul de 
Morcert mi-e prieten sau, mai bine-zis, cunoscut de treizeci 
de ani. Eu nu prea pun preţ pe blazoanele mele, deoarece 
n-am uitat niciodată de unde am pornit. 

— Aceasta e dovada unei mari modestii sau a unui mare 
orgoliu, spuse Monte-Cristo. 

— Ei bine, pe vremea când cu eram un mic funcţionar, 
Morcerf era simplu pescar. 

— Şi cum se numea pe atunci? 

— Fernand. 

— Pur şi simplu? 

— Fernand Mondego. 

— Sunteţi sigur? 

— Eh, mi-a vândut destul peşte ca să-l cunosc! 

— Atunci de ce nu i-o daţi pe fiica dumneavoastră? 

— Pentru că Fernand şi Danglars, fiind doi parveniţi, doi 
înnobilaţi, doi îmbogăţiţi, îşi sunt egali în fond, cu excepţia 
anumitor lucruri, totuşi, care s-au spus despre el şi nu s-au 
spus niciodată despre mine. 

— Ce anume? 

— Nimic. 

— A, da, înţeleg, cuvintele dumneavoastră îmi 
reîmprospătează în minte numele de Fernand Mondego; am 
auzit despre el în Grecia. 

— În legătură cu cazul lui Ali-Paşa? 

— Exact. 

— Acesta e misterul, reluă Danglars şi mărturisesc că aş fi 
dat mult să-l aflu. 

— Nu era greu dacă aţi fi ţinut. 

— Cum adică? 

— De bună seamă că aveţi vreun corespondent în Grecia. 

— Bineînţeles. 

— La lanina? 

— Am pretutindeni... 

— Ei bine, scrieţi-i corespondentului dumneavoastră din 
Ianina şi întrebaţi-l ce rola jucat în catastrofa lui Ali-Tebelin 


un francez cu numele de Fernand. 

— Aveţi dreptate, exclamă Danglars, ridicându-se repede, 
am să scriu chiar astăzi. 

— Scrieţi. 

— Mă şi duc. 

— lar dacă primiţi vreo veste scandaloasă... 

— V-o voi comunica. 

— O să-mi faceţi placere. 

Danglars se năpusti din apartament şi nu făcu decât un 
salt până la trăsură. 


Capitolul XXX Cabinetul procurorului regal 


Să-l lăsăm pe bancher să se înapoieze în galopul cailor şi s- 
o însoţim pe doamna Danglars în excursia ei matinală. 

Am spus că la douăsprezece şi jumătate doamna Danglars 
ceruse caii şi că ieşise în trăsură. 

Se îndreptă spre foburgul Saint-Germain, apucă pe strada 
Mazarin şi spusese să se oprească la Pont-Neuf. 

Cobori şi străbătu pasajul. Era îmbrăcată foarte simplu, 
aşa cum îi stă bine unei femei de gust ce iese dimineaţa. 

În strada Gugenâgaud se urcă într-o birjă cerând să fie 
dusă în strada Harlay. 

De îndată ce se găsi în trăsură, scoase din buzunar un voal 
negru, foarte des, pe care îl prinse pe pălăria de pai; îşi 
aşeză apoi pălăria pe cap şi constată cu plăcere, privind 
într-o oglinjoară de buzunar, că nu i se pot vedea decât 
pieliţa albă şi luminile scânteictoare ale ochilor. 

Birja apuca pe Pont-Neuf şi intră prin piaţa Dauphine în 
curtea din Harlay. Plăti birjarului, după care doamna 
Danglars apucă repede spre scară, o străbătu cu 
sprinteneală şi ajunse curând în sala Paşilor Pierduţi. 

Dimineaţa sunt multe afaceri şi foarte mulţi oameni 
preocupaţi la Palatul justiţiei, iar oamenii preocupaţi nu se 
uită mult la femei. Doamna Danglars străbătu deci sala 


Paşilor Pierduţi fără să fie remarcată mai mult decât alte 
zece femei care îşi aşteptau avocatul. 

În anticamera domnului de Villefort, lume multă. Doamna 
Danglars nu avu însă nevoie nici să-şi rostească numele. De 
îndată ce sosi, un uşier se ridică, veni în calea ei, o întrebă 
dacă nu e persoana căreia domnul procuror regal îi dăduse 
întâlnire şi, la răspunsul ei afirmativ, o conduse printr-un 
coridor rezervat în cabinetul domnului de Villefort. 

Magistratul scria, stând în jilţul său cu spatele spre uşă; 
auzi uşa deschizându-se, pe uşier pronunţând cuvintele: 
„Intraţi, doamnă” şi uşa se închise fără ca el să facă o 
mişcare. De îndată ce simţi paşii uşierului depărtându-se, el 
se întoarse repede, împinse zăvoarele, cobori perdelele şi 
examină toate ungherele cabinetului. 

Apoi după ce căpătă certitudinea că nu putea să fie nici 
văzut, nici auzit şi după ce, în consecinţă, se linişti, spuse: 

— Îţi mulţumesc, doamnă, îţi mulţumesc pentru 
punctualitatea dumitale. 

Şi îi oferi un scaun pe care doamna Danglars îi acceptă, 
căci inima îi bătea aşa de tare încât simţea aproape că se 
sufocă. 

— E multă vreme, doamnă, de când nu am avut fericirea 
de a vorbi singur cu dumneata, spuse procurorul regal, 
aşezându-se la rându-i şi descriind cu jilţul un semicerc 
pentru a se găsi, în faţa doamnei Danglars, şi, spre marele 
meu regret, ne revedem pentru a întreţine o conversaţie 
foarte penibilă. 

— Cu toate acestea, domnule, vezi că am venit la prima 
dumitale chemare, deşi cu siguranţă conversaţia aceasta 
este şi mai penibilă pentru mine decât pentru dumneata. 

Villefort zâmbi cu amărăciune. 

— Aşadar, este adevărat, spuse el, răspunzând cugetului 
său mai mult decât cuvintelor doamnei Danglars, aşadar, 
este adevărat că toate faptele noastre din trecut lasă urme, 
unele întunecate, altele luminoase. E, deci, adevărat că toţi 
paşii noştri în viaţă seamănă cu mersul reptilei pe nisip şi că 


lasă o dâră? Oh, pentru mulţi dâra aceasta este dâra 
lacrimilor lor! 

— Domnule, glăsui doamna Danglars, înţelegi emoția mea, 
nu-i aşa? Menajează-mă deci, te rog. Camera aceasta în 
care atâţi vinovaţi au intrat tremurând şi ruşinaţi, jilţul în 
care, la rându-mi, mă aşez ruşinată şi tre-murândă... Oh, 
am nevoie de toată judecata pentru a nu vedea în mine o 
femeie culpabilă şi în dumneata un judecător ameninţător. 

Villefort clătină din cap şi oftă. 

— Iar eu, reluă el, îmi spun că locul meu nu e în jilţul 
judecătorului, ci pe bancheta acuzatului. 

— Dumneata? Exclamă doamna Danglars uimită. 

— Da, eu. 

— Cred că, întrucât te priveşte, domnule, puritanismul 
dumitale exagerează situaţia, spuse doamna Danglars, ai 
cărei ochi frumoşi fură iluminaţi de o lumină fugară. Dârele 
despre care pomeneai adineauri au fost lăsate de toate 
tinereţile aprinse. În adâncul pasiunilor, dincolo de plăcere, 
este totdeauna un dram de remuşcare. De aceea, 
Evanghelia, resursa eternă a nenorociţilor, ne-a dat ca 
sprijin nouă, bietelor femei, admirabila parabolă a fetei 
păcătoase şi-a femeii adultere. Pentru aceasta, ducându-mă 
cu mintea la delirurile tinereţii mele, cuget uneori că 
Dumnezeu mi le va ierta, căci dacă nu scuza, cel puţin 
compensaţia s-a găsit în suferinţele mele; dar 
dumneavoastră, întrucât vă puteţi teme, dumneavoastră, 
bărbaţi pe care toată lumea îi scuză şi pe care scandalul îi 
înnobilează? 

— Doamnă, ripostă Villefort, mă cunoşti, nu sunt un ipocrit 
sau, cel puţin, nu fac ipocrizie fără motiv. Fruntea mea e 
severă, pentru că au posomorât-o multe nenorociri, inima 
mea s-a împietrit ca să poată suporta loviturile pe care le-a 
primit. Nu eram astfel în tinereţe, nu eram astfel în seara 
logodnei, când stăteam cu toţii în jurul unei mese la 
Marsilia. De atunci însă totul s-a schimbat în mine şi în juru- 
mi; viaţa mea s-a tocit, urmărind lucruri anevoioase şi 


zdrobindu-i pe cei care, voluntar sau involuntar, prin liberul 
lor arbitru sau din întâmplare, se găseau în calea mea, 
stânjenindu-mi poftele. Rar se întâmplă ca lucrul pe care îl 
dorim cu înflăcărare să nu fie interzis cu desăvârşire 
acelora de la care vrem să-l obţinem, sau cărora încercăm 
să li-l smulgem. Astfel, cele mai multe fapte rele ale 
oamenilor vin în calea lor deghizate sub forma necesităţii. 
Apoi după ce fapta rea a fost săvârşită într-un moment de 
exaltare, de teamă şi delir, vedem că am fi putut să trecem 
pe lângă ea ocolind-o. Mijlocul care s-ar fi cuvenit să fie 
întrebuințat şi pe care nu l-am văzut din cauza orbirii, se 
înfăţişează ochilor uşor şi simplu; îţi spui: cum de n-am 
făcut aşa, în loc să fac altfel? Dumneavoastră, doamnelor, 
sunteţi, dimpotrivă, foarte rar chinuite de remuşcări, căci 
foarte rar hotărârea vine de la dumneavoastră, nenorocirile 
vă sunt aproape totdeauna impuse, greşelile sunt aproape 
întotdeauna crima altora. 

— În orice caz, domnule, recunoaşte, răspunse doamna 
Danglars, că dacă am săvârşit o greşeală, oricât de 
personală a fost ea, am primit aseară o pedeapsă severă. 

— Biată femeie! Glăsui Villefort, strângându-i mâna, prea 
severă pentru puterea dumitale, căci de două ori era să 
sucombi şi cu toate acestea... 

— Cu toate acestea... 

— Ei bine, trebuie să-ţi spun... Adună-ţi tot curajul, 
doamnă, că nu eşti încă la capăt. 

— Vai dar ce mai este? Exclamă doamna Danglars 
înspăimântată. 

— Dumneata nu vezi decât trecutul, doamnă şi desigur ele 
posomorât. Ei bine, închipuieşte-ţi un viitor şi mai 
posomorât, un viitor... cu siguranţă groaznic... Sângeros 
poate. 

Baroana, care cunoştea calmul lui Villefort, fu aşa de 
înspăimântată de exaltarea lui, încât deschise gura să 
strige, dar strigătul i se stinse în gâtlej. 


— Cum a reînviat acest trecut grozav? Exclamă Villefort, 
cum de a ieşit el ca o fantomă din adâncul mormântului şi al 
inimilor noastre pentru a ne îngălbeni obrajii şi a ne 
îmbujora frunţile? 

— Fără îndoială, hazardul! Spuse Herminie. 

— Hazardul? Reluă Villefort, nu, nu, doamnă, nu e hazard. 

— Ba da: nu un hazard - fatal, este adevărat —, dar un 
hazard a făcut toate astea. Nu graţie hazardului a 
cumpărat contele de Monte-Cristo casa? Nu printr-un 
hazard a pus el să se sape pământul? Nu printr-un hazard 
nefericitul copil a fost dezgropat de la tulpina copacilor? 
Biată creatură nevinovată, căreia n-am putut niciodată să-i 
dau o sărutare, dar căreia i-am dat multe lacrimi! Oh, inima 
mea a luat-o înaintea contelui, când a vorbit despre 
rămăşiţele scumpe, găsite sub flori! 

— Ei nu, doamnă şi asta-i grozăvia ce aveam a-ţi spune, 
răspunse Villefort cu glas înăbuşit; nu, sub flori nu s-a găsit 
nimic; nu, n-a fost nici un copil dezgropat; nu, nu trebuie să 
plângi; nu, nu trebuie să gemi; trebuie să tremuri. 

— Ce vrei să spui? Exclamă doamna Danglars înfiorată. 

— Vreau să spun că domnul de Monte-Cristo, săpând la 
tulpina copacilor, n-a putut să găsească nici un schelet de 
copil, nici fierării de cufăr, pentru că sub arbori nu se găsea 
nimic. 

— Nu se găsea nimic? Repetă doamna Danglars, fixând 
asupra procurorului regal ochi a căror lumină groaznic de 
dilatată indica spaima; nu s-a găsit nimic? Repetă ea cao 
persoană care încearcă să fixeze prin sunetul cuvintelor şi 
prin zgomot idei gata să-i scape! 

— Nu, spuse Villefort, lăsându-şi fruntea în palme; nu, de o 
sută de ori nu. 

— Dar nu l-ai depus acolo pe bietul copil, domnule? De ce 
m-ai înşelat? În ce scop, spune-mi? 

— Ba da, însă ascultă-mă, ascultă-mă, doamnă şi mă vei 
plânge pe mine care am purtat douăzeci de ani, fără să 


arunc asupra dumitale cea mai mică parte, povara durerilor 
pe care ţi le voi destăinui. 

— Oh, mă înfricoşezi! Dar n-are a face, vorbeşte-mi, te 
ascult. 

— Ştii cum s-a sfârşit noaptea aceea dureroasă când 
dumneata agonizai pe pat, în camera cu damasc roşu, în 
timp ce eu, trăgându-mi sufletul aproape ca şi dumneata, 
aşteptam să fii uşurată. Copilul veni, îmi fu încredinţat fără 
mişcare, fără suflu, fără glas: îl crezurăm mort. 

Doamna Danglars făcu o mişcare grăbită, ca şi cum ar fi 
vrut să se năpustească din scaun. 

Villefort o opri însă, împreunându-şi mâinile ca pentru a-i 
implora luarea-aminte. 

— L-am crezut mort, repetă el. L-am pus într-un cufăr care 
urma să înlocuiască sicriul, am coborât în grădină, am săpat 
o groapă şi l-am îngropat repede. Abia îl acoperisem cu 
pământ, când braţul corsicanului se întinse spre mine. 
Văzui parcă o umbră înălțându-se, un fulger lucind. Simţii o 
durere, vrusei să strig, un fior îngheţat îmi străbătu tot 
corpul şi mă strânse de gât... Căzui sfârşit şi mă crezui ucis. 
N-am să uit niciodată sublimul dumitale curaj când, 
venindu-mi în fire, mă târâi agonizând, până la scară, unde 
dumneata în agonie mi-ai ieşit în întâmpinare. Trebuia să 
păstrăm tăcerea asupra cumplitei catastrofe. Ai avut curajul 
să te duci la dumneata acasă, sprijinită de doică. Un duela 
fost pretextul rănirii mele. Împotriva oricărei aşteptări, am 
păstrat amândoi secretul. Am fost transportat la Versailles, 
unde timp de trei luni m-am luptat cu moartea. Când, în 
cele din urmă, revenii la viaţă, mi se recomandă soarele şi 
aerul Sudului. Patru oameni mă duseră de la Paris la 
Châlons, făcând şase leghe pe zi. Doamna de Villefort urma 
brancarda în trăsura ei. De la Châlons am fost dus pe 
Saone, apoi trecui pe Rh6n şi, dus de curent, coborâi până 
la Arles, apoi de la Arles reluai litiera şi-mi continuai drumul 
spre Marsilia. Convalescenţa mea dură şase luni. Nu mai 
auzeam vorbindu-se despre dumneata, nu îndrăznii să mă 


interesez ce ai devenit. Când mă înapoiai la Paris, aflai că, 
rămânând văduvă după domnul de Nargonne, te-ai 
căsătorit cu domnul Danglars. 

La ce mă gândisem din momentul în care mi-a revenit 
cunoştinţa? Totdeauna la acelaşi lucru, la cadavrul de copil 
care, în fiecare noapte, în visurile mele, zbura dinlăuntrul 
pământului şi plutea deasupra gropii, ameninţându-mă cu 
privirea şi cu gestul. De aceea, de cum mă înapoiai la Paris, 
mă informai. Casa nu mai fusese locuită de la plecarea 
noastră, dar fusese închiriată pe nouă ani. Îl căutai pe 
locatar, mă prefăcui că ţin foarte mult să nu văd casa 
intrând în mâini străine, casa care aparţinea părintelui şi 
mamei soţiei mele, oferii o despăgubire pentru stricarea 
contractului, mi se cerură şase mii de franci, aş fi dat zece 
mii, aş fi dat douăzeci de mii. Îi aveam la mine, obţinui 
îndată rezilierea, pe urmă, după ce avui cesiunea atât de 
mult dorită, plecai în galop la Auteuil. Nu mai intrase 
nimeni în casă. 

Erau orele cinci după-amiază, mă urcai în camera roşie şi 
aşteptai să se înnopteze. 

Aici tot ce-mi spuneam de un an de zile, în agonia mea 
continuă, se înfăţişă gândului meu în chip mai ameninţător 
decât oricând. 

Corsicanul care îmi declarase vendeta, care mă urmărise 
de la Nimes la Paris, corsicanul ascuns în grădină, mă 
văzuse săpând groapa, mă văzuse înmormântând copilul - 
putea să te cunoască, poate că te cunoştea... Nu va cere el 
să i se plătească într-o zi secretul cumplitei afaceri? Nu va fi 
pentru el o răzbunare şi mai plăcută când va afla că nu am 
murit după lovitura lui de pumnal? Se impunea deci, în 
primul rând şi cu orice preţ, să distrug urmele acestui 
trecut, să nimicesc orice vestigiu material; în amintirea mea 
va fi totdeauna cât se poate de multă realitate. 

De aceea anulasem contractul, de aceea venisem, de 
aceea aşteptasem. 


Veni noaptea, lăsai să se întunece bine. N-aveam lumină în 
camera unde adierile vântului mişcau perdelele, dinapoia 
cărora aveam impresia că văd mereu un spion tăinuit. Din 
când în când tresăream, mi se părea că aud dinapoia mea, 
în pat, tânguirile dumitale şi nu cutezam să întorc capul. 
Inima îmi bătea în mijlocul liniştii şi o simţeam bătând aşa 
de violent încât aveam impresia că rana mi se va 
redeschide; auzii în cele din urmă stingându-se, unul după 
altul, toate zgomotele satului. Îmi dădui seama că nu mai 
am motive să mă tem, că nu mai pot să fiu nici văzut, nici 
auzit şi mă hotărâi să cobor. 

Ascultă, Herminie: mă socotesc tot aşa de brav ca oricare 
alt om, dar când scosei de la piept cheiţa scării, cheiţă 
dragă nouă şi pe care dumneata vruseseşi s-o ataşezi de o 
verigă de aur, când deschisei uşa, când prin ferestre văzui 
luna palidă aruncând pe treptele în spirală o fâşie lungă de 
lumină albă ca un spectru, mă ţinui de zid şi îmi veni să 
strig, aveam impresia că îmi pierd mintea. 

Izbutii în sfârşit să mă stăpânesc. Coborâi scara, treaptă 
cu treaptă; ceea ce nu putusem înfrâna era o tremurătură 
ciudată în genunchi. Mă agăţai de rampă, dacă i-aş fi dat 
drumul, o clipă, mă prăvăleam. 

Ajunsei la uşa de jos; dincolo de uşă, o cazma era 
rezemată de zid. Mă aprovizionasem cu o lanternă oarbă, în 
mijlocul peluzei mă oprii s-o aprind, apoi îmi continuai 
drumul. 

Noiembrie era pe sfârşite, verdeaţa grădinii dispăruse, 
arborii nu mai erau decât schelete cu braţe lungi 
descărnate, iar frunzele moarte trosneau dimpreună cu 
nisipul sub paşii mei. 

Spaima îmi încleşta aşa de puternic inima încât, 
apropiindu-mă de copaci, scosei din buzunar un pistol şi-l 
încărcai. Mi se părea mereu că văd arătându-se printre 
crengi figura corsicanului. 

Luminai pâlcul de copaci cu lanterna oarbă, nu era nimeni. 
Mi-aruncai privirea în jur, eram singur; nici un zgomot nu 


tulbura liniştea nopţii, afară de cântecul unei bufniţe care 
îşi zvârlea strigătul ascuţit şi lugubru ca o chemare către 
umbrele nopţii. 

Prinsei lanterna de o creangă cu două braţe pe care o 
remarcasem cu un an înainte în chiar locul unde m-am oprit 
să sap groapa. 

În timpul verii iarba crescuse deasă în locul acela şi, o dată 
cu venirea toamnei, n-o mai cosise nimeni. Cu toate acestea 
un loc mai puţin acoperit îmi atrase atenţia; de bună seamă 
că aici răscolisem pământul. Mă aşezai la lucru. 

Ajunsesem deci să trăiesc momentul pe care-l aşteptam de 
mai bine de un an. 

De aceea munceam, săpam, aşteptându-mă să întâlnesc 
rezistenţă în vârful cazmalei nimic; şi, cu toate acestea, 
făcui o gaură de două ori mai mare decât prima. Mi se păru 
că m-am înşelat, că am greşit locul, mă orientai, privii 
arborii, căutai să recunosc detaliile locului. Un vânt rece, 
pătrunzător, şuiera printre crengile despuiate şi totuşi 
sudoarea curgea lac de pe fruntea mea. Îmi reamintii că am 
primit lovitura de pumnal în momentul în care bătătorisem 
pământul să acopăr groapa; bătătorind pământul, mă 
sprijineam de lemnul bobului. Dinapoia mea era o stâncă 
artificială destinată să servească de bancă, în cădere mâna 
mea, care părăsise lemnul bobului, simţise răceala pietrei. 
În dreapta mea era lemnul bobului, dinapoia mea stânca; şi 
căzui, aşezându-mă în aceeaşi poziţie, apoi mă ridicai şi mă 
apucai să sap şi să lărgesc groapa; nimic, nimic. Cufărul nu 
era! 

— Nu era? Murmură doamna Danglars gâtuită de spaimă. 

— Să nu-ţi închipui că m-am mărginit la această încercare, 
continuă Villefort; nu. Scotocii tot locul. Mă gândii că 
asasinul, dezgropând cufărul şi crezând că este o comoară 
întrânsul, a pus mâna pe el şi l-a luat. Apoi, dându-şi seama 
de eroare, a făcut la rându-i o groapă şi l-a îngropat; nimic! 
Îmi veni apoi ideea că el nu a luat atâtea precauţiuni şi că, 
pur şi simplu, l-a zvârlit în vreun colţ. În această ultimă 


ipoteză trebuia, pentru a face cercetări, să aştept ziua. 
Urcai în cameră şi aşteptai. 

— O, Doamne! 

— Când se lumină de ziuă, coborâi din nou. Am făcut vizită 
la pâlcul de copaci, nădăjduiam să găsesc urme care, poate, 
îmi scăpaseră în întuneric. Răscolisem pământul pe o 
suprafaţă de mai bine de douăzeci de picioare pătrate şi la 
o adâncime de mai mult de două picioare. O zi abia ar fi fost 
deajuns unui salahor să facă ce făcusem eu într-un ceas. 
Nimic; nu văzui absolut nimic. 

Pornii atunci în căutarea cufărului, potrivit supoziţiei că a 
fost aruncat într-un colţ. De bună seamă putea să fie 
aruncat pe drumul ce ducea la portiţă; dar investigația 
nouă fu la fel de inutilă, astfel că mă înapoiai cu inima 
strânsă la copacii care nici ei nu-mi mai dădeau vreo 
speranţă. 

— Oh, exclamă doamna Danglars, era un motiv 
îndestulător pentru ca cineva să-şi piardă mintea! 

— Am nădăjduit o clipă în aceasta, spuse Villefort, dar nu 
am avut fericirea; cu toate acestea, rechemându-mi puterile 
şi, în consecinţă, ideile, mă întrebai: de ce o fi luat omul 
acela cadavrul? 

— Dar ai spus singur, glăsui doamna Danglars; ca să aibă o 
dovadă. 

— Nu, doamnă, nu mai putea să fie cazul; un cadavru nu 
se păstrează timp de un an, ci îl arăţi unui magistrat şi îţi 
faci depoziţia. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplase. 

— Şi atunci? Întrebă Herminie înfiorată. 

— Atunci e ceva mai grozav, mai fatal, mai înfricoşător 
pentru noi: că anume copilul era viu şi că asasinul l-a salvat. 

Doamna Danglars scoase un strigăt cumplit şi apucă 
mâinile lui Villefort: 

— Copilul meu era viu? Rosti ea. Domnule, mi-ai îngropat 
de viu copilul? Nu era sigur că pruncul meu era mort şi l-ai 
îngropat totuşi... 


Doamna Danglars se ridicase şi stătea în faţa procurorului 
regal, strângându-i mâinile în mâinile ei delicate, dreaptă şi 
aproape amenințătoare. 

— Nu ştiu. Îţi spun asta aşa cum aş spune altceva, 
răspunse Villefort cu limitele deznădejdii şi nebuniei. 

— Oh, copilul meu! Bietul meu copil! Strigă baroana 
recăzând pe scaun şi înăbuşindu-şi hohotele în batistă. 

Villefort îşi reveni şi înţelese că, pentru a abate furtuna 
maternă ce se grămădea pe capul lui, se impunea să 
transmită doamnei Danglars spaima pe care o încerca 
singur. 

— Înţelegi atunci că dacă lucrurile stau astfel, spuse el, 
ridicându-se la rându-i şi apropiindu-se de baroană pentru 
a-i vorbi mai în şoaptă, suntem pierduţi: copilul trăieşte şi 
cineva ştie că trăieşte, cineva cunoaşte secretul nostru; şi, 
de vreme ce Monte-Cristo vorbeşte în faţa noastră de un 
copil dezgropat, înseamnă că el cunoaşte taina. 

— Dumnezeule! Dumnezeule drept! Dumnezeule 
răzbunător! Murmură doamna Danglars. 

Villefort nu răspunse decât printr-un fel de muget. 

— Dar copilul, copilul, domnule? Reluă mama cu 
îndărătnicie. 

— Oh, cât l-am căutat! Continuă Villefort frământându-şi 
braţele. De câte ori l-am chemat în nopţile mele lungi de 
insomnie; de câte ori am dorit o bogăţie regală ca să 
cumpăr un milion de secrete, de la un milion de oameni şi 
să găsesc secretul meu printre tainele lor! În sfârşit, într-o 
zi, când, pentru a suta oară, puneam mâna pe cazma, mă 
întrebai pentru a suta oară ce a putut face corsicanul cu 
copilul: un copil stânjeneşte pe un fugar; poate că, dându-şi 
seama că pruncul trăia încă, l-a aruncat în râu. 

— Oh, cu neputinţă! Strigă doamna Danglars, poţi să 
asasinezi un om din răzbunare, dar nu îneci cu sânge rece 
un copil. 

— Poate că l-a internat la Copiii-Găsiţi, continuă Villefort. 


— O, da, da! Exclamă baroana, copilul meu este acolo, 
domnule. 

— Alergai la azil şi aflai că, în noaptea aceea, noaptea de 
20 septembrie, un copil a fost depus în turn; era înfăşurat 
într-o jumătate de prosop fin, rupt într-adins. Jumătatea de 
prosop avea o jumătate de coroană de baron şi litera H. 

— Exact! Exact! Strigă doamna Danglars; toată rufăria 
mea era marcată astfel: domnul de Nargonne era baron, iar 
eu mă numesc Herminie. Slavă Domnului, copilul meu nu 
era mort! 

— Nu, nu era mort. 

— Şi îmi spui asta, îmi spui fără teamă că mă vei face să 
mor de bucurie, domnule? Unde e? Unde-i copilul meu? 

Villefort dădu din umeri. 

— Cine ştie? Glăsui el; şi-ţi închipui că dacă aş şti, te-aş 
face să treci prin toate aceste gradaţii cum ar proceda un 
dramaturg sau un romancier? Oh, nu, nu ştiu nici eu! O 
femeie venise după vreo şase luni cu cealaltă jumătate de 
prosop să reclame copilul. Femeia furnizase toate garanţiile 
cerute de lege şi copilul i-a fost încredinţat. 

— Dar trebuia să te interesezi de femeia aceea, trebuia s-o 
descoperi. 

— Şi de ce îţi închipui că nu m-am interesat, doamnă? Am 
pretextat o instrucţie criminală şi am pus în căutarea ei pe 
toţi copoii iscusiţi ai poliţiei. Urmele ei au fost regăsite până 
la Châlons, de acolo s-au pierdut. 

— Pierdut? 

— Da, s-au pierdut pentru totdeauna. 

Doamna Danglars ascultase istorisirea cu un suspin, o 
lacrimă, un strigăt pentru fiecare împrejurare. 

— Şi asta este totul, întrebă ea, te-ai mărginit la atâta? 

— O, nu, spuse Villefort, am căutat întruna, m-am 
interesat, m-am informat. Cu toate acestea, în ultimii doi- 
trei ani îmi acordasem o oarecare vacanţă. Astăzi însă 
reîncep cu mai multă stăruinţă şi cu mai multă 


încăpățânare decât oricând; şi voi izbuti, te asigur, căci nu 
numai conştiinţa mă împinge, ci şi frica. 

— Dar contele de Monte-Cristo nu ştie nimic, glăsui 
doamna Danglars, altminteri cred că nu ne-ar căuta aşa 
cum ne caută. 

— Oh, răutatea oamenilor este foarte profundă, spuse 
Villefort, deoarece e mai profundă decât bunătatea lui 
Dumnezeu! Ai observat ochii acestui om în timp ce ne 
vorbea? 

— Nu. 

— Dar l-ai examinat cu atenţie, uneori? 

— Fără îndoială. E bizar, însă atâta tot. Un lucru care m-a 
izbit cu deosebire e că nu s-a atins de masa excelentă pe 
care ne-a oferit-o, că nu s-a împărtăşit din nici un fel de 
bucate. 

— Da, da, am remarcat şi eu, spuse Villefort. Dacă ştiam ce 
ştiu acum, nu m-aş fi atins nici eu, mi-aş fi închipuit că vrea 
să ne otrăvească. 

— Şi te-ai înşelat, vezi bine. 

— Da, fără îndoială, crede-mă însă, omul acesta are alte 
proiecte. De aceea am vrut să te văd, de aceea te-am 
chemat să-ţi vorbesc, de aceea am vrut să te pun în gardă 
faţă de toată lumea şi, în special, faţă de el. Spune-mi, 
continuă Villefort aţintindu-şi şi mai adânc ochii asupra 
baroanei, n-ai vorbit despre legătura noastră cu nimeni? 

— Niciodată, cu nimeni. 

— Mă înţelegi, reluă cu afecţiune Villefort, că, atunci când 
spun cu nimeni, spun, iartă-mi stăruința, absolut cu nimeni? 

— Da, da, înţeleg foarte bine, glăsui baroana roşind, 
niciodată, îţi jur. 

— N-ai cumva obiceiul să scrii seara întâmplările din 
timpul zilei? Nu-ţi scrii jurnalul? 

— Nu! Viaţa mea trece purtată pe aripile frivolităţii, o uit 
eu însămi. 

— Nu cumva visezi cu glas tare? 

— Am un somn de copil, nu-ţi mai aduci aminte? 


Îmbujorarea urcă pe chipul baroanei şi paloarea năpădi 
figura lui Villefort. 

— Într-adevăr, spuse el aşa de încet încât abia se auzi. 

— Ei şi? Întrebă baroana. 

— Ei şi, înţeleg ce-mi rămâne de făcut, reluă Villefort. Până 
în opt zile am să ştiu cine este domnul de Monte-Cristo, de 
unde vine, unde se duce şi pentru ce vorbeşte în faţa 
noastră de copii dezgropaţi în grădina lui. 

Villefort rosti cuvintele acestea cu un accent care l-ar fi 
înfiorat pe conte dacă acesta îl putea auzi. 

Strânse apoi mâna pe care baroana se sfia să i-o dea şi o 
conduse cu respect până la uşă. 

Doamna Danglars luă o altă birjă care o duse la pasajul 
dincolo de care îşi regăsi şi vizitiul ei. Aşteptând-o, vizitiul 
dormea tihnit pe capră. 


Capitolul XXXI Un bal de vară 


În aceeaşi zi, la ora când doamna Danglars ţinea şedinţa 
din cabinetul domnului procuror regal, o caleaşcă de 
călătorie, intrând în strada Helder, trecea prin poarta de la 
numărul 27 şi se oprea în curte. 

După o clipă, uşa cupeului se deschidea şi doamna de 
Morcerf cobora la braţul fiului ei. 

De îndată ce îşi conduse mama în apartament, Albert 
comandă o baie, ceru să i se pună caii şi dădu ordin să fie 
dus pe Champs-Elysees la contele de Monte-Cristo. 

Contele îl primi cu zâmbetu-i obişnuit. Ciudat lucru: nu 
aveai niciodată impresia că înaintezi cu un pas în inima sau 
în spiritul acestui om. Cei care vroiau să forţeze, dacă se 
poate spune astfel, calea spre intimitatea sa, găseau un zid. 
Morcerf, care alerga la el cu braţele deschise, le lasă să 
cadă când îl văzu, cu tot zâmbetul prietenos al contelui şi 
abia cuteză să-i întindă mâna. 

La rându-i, Monte-Cristo i-o atinse cum făcea totdeauna, 
dar fără să i-o strângă. 


— lartă-mă, dragă conte! Spuse el. 

— Am sosit de un ceas. 

— De la Dieppe? 

— De la Treport. 

— A, da! 

— Şi am făcut prima vizită la dumneavoastră. 

— E încântător din partea dumitale, glăsui Monte-Cristo, 
aşa cum ar fi spus orice alt lucru. 

— Ei, ce veşti mai sunt? 

— Veşti? Mă întrebi pe mine, un străin? 

— Să mă explic: când întreb ce veşti sunt, întreb dacă aţi 
făcut ceva pentru mine? 

— M-ai însărcinat cu vreun comision? Glăsui Monte-Cristo 
afectând îngrijorarea. 

— Haide-haide, spuse Albert, nu simulaţi indiferența. Se 
zice că există semnale simpatice, care străbat distanţa; ei 
bine, am primit la Treport o atingere electrică. Dacă n-aţi 
lucrat pentru mine, v-aţi gândit cel puţin. 

— Asta se poate, spuse Monte-Cristo. Într-adevăr, m-am 
gândit la dumneata. Dar curentul magnetic al cărui 
conducător eram lucra - mărturisesc - independent de 
voinţa mea. 

— Serios? Povestiţi-mi, vă rog. 

— E simplu: domnul Danglars a luat masa la mine. 

— Ştiu, deoarece - ca să-i evităm prezenţa - am plecat, 
mama mea şi cu mine. 

— Dar el a luat masa cu domnul Andrea Cavalcanti. 

— Prinţul dumneavoastră italian? 

— Să nu exagerăm, domnul Andrea îşi dă numai titlul de 
viconte. 

— Spuneţi că îşi dă? 

— Spun: îşi dă. 

— Va să zică, nu e? 

— Ei, de unde să ştiu eu? El şi-l dă, eu i-l dau, lumea i-l dă; 
nu e ca şi cum l-ar avea? 

— Ce ciudat om sunteţi! Ei, şi? 


— Şi ce? 

— Domnul Danglars a luat, va să zică, masa aici? 

— Da. 

— Cu vicontele dumneavoastră Andrea Cavalcanti? 

— Cu vicontele Andrea Cavalcanti, cu tatăl său marchizul, 
cu doamna Danglars, cu domnul şi doamna de Villefort, care 
sunt persoane încântătoare, cu domnul Debray, cu 
Maximilien Morrel şi cu... A, da!... Cu domnul Château- 
Renaud. 

— S-a vorbit despre mine? 

— Nu s-a spus un cuvânt. 

— Atâta pagubă! 

— De ce? Cred că dacă ai fost dat uitării, nu s-a făcut decât 
ceea ce doreai. 

— Dragă conte, înseamnă că, dacă nu s-a vorbit despre 
mine, se gândeau mult la mine şi, în cazul acesta, sunt 
deznădăjduit. 

— Ce-ţi pasă, din moment ce domnişoara Danglars nu se 
afla printre cei care se gândeau la dumneata? A, da! Este 
adevărat că ca putea să se gândească acasă. 

— Despre asta sunt sigur că nu; sau, dacă se gândea, cu 
siguranţă că se gândea aşa cum cuget eu despre ea. 

— Mişcătoare simpatie! Glăsui contele. Va să zică, vă 
detaşaţi? 

— Ascultaţi, spuse Morcerf, dacă domnişoara Danglars ar 
fi capabilă să se înduioşeze de chinul pe care nu-l sufăr 
pentru ca şi să mă răsplătească trecând peste convențiile 
matrimoniale stabilite între familiile noastre, m-ar bucura 
nespus. Pe scurt, cred că domnişoara Danglars ar fi o 
metresă încântătoare, dar ca nevastă nu... 

— Aşa gândeşti despre viitoarea dumitale soţie? Glăsui 
Monte-Cristo râzând. 

— O, da, cam brutal este drept, însă exact. Deoarece nu se 
poate face însă din visul acesta o realitate, deoarece pentru 
a ajunge la un anume scop trebuie ca domnişoara Danglars 
să devină soţia mea, adică să trăiască cu mine, să 


gândească lângă mine, să cânte lângă mine, să facă versuri 
şi muzică la zece paşi de mine şi asta pe toată durata vieţii 
mele - lucrul mă înspăimântă. De o metresă, dragă conte, te 
desparţi, dar cu o nevastă - la naiba! 

— E altceva: o păstrezi veşnic. Şi e îngrozitor s-o păstrezi 
totdeauna pe domnişoara Danglars, chiar la distanţă. 

— Eşti pretenţios, viconte. 

— Da, căci de multe ori mă gândesc la ceva imposibil. 

— Anume? 

— Să găsesc pentru mine o femeie aşa cum tata a găsit 
pentru el. 

Monte-Cristo se îngălbeni şi-l privi pe Albert, jucându-se 
cu nişte pistoale minunate ale căror resorturi le mişca 
repede. 

— Aşadar, tatăl dumitale a fost fericit? Întrebă el. 

— Cunoaşteţi părerea mea asupra mamei, domnule conte: 
un înger din cer. O vedeţi, încă frumoasă, spirituală 
totdeauna, mai admirabilă decât oricând. Vin din Treport, 
pentru orice alt fiu întovărăşirea unei mame ar fi o politeţă 
sau o corvoadă, eu însă am petrecut patru zile, între patru 
ochi cu ea, mai satisfăcut, mai odihnit, mai poetic aş spune, 
decât dacă aş fi luat la Treport pe regina Mad sau pe 
Titania. 

— O perfecţiune deznădăjduitoare; insufli tuturor celor 
care te aud dorinţa profundă de-a rămâne celibatari. 

— 'Tocmai de aceea, reluă Morcerf, pentru că ştiu că există 
în lume o femeie desăvârşită, nu ţin să mă însor cu 
domnişoara Danglars. Aţi remarcat vreodată în ce culori 
strălucitoare îmbracă egoismul nostru tot ce ne aparţine? 
Diamantul care dezmiardă privirea în vitrina lui Marie sau 
Fossin devine mult mai frumos din clipa când ne aparţine. 
Dar dacă evidenţa vă sileşte să recunoaşteţi că există unul 
cu ape mai curate şi sunteţi totuşi condamnat să purtaţi 
veşnic un diamant inferior, vă daţi seama de suferinţă? 

— Mondenule! Murmură contele. 


— De aceea voi sări de bucurie în ziua când domnişoara 
Eugenie va observa că eu nu sunt decât un atom 
neînsemnat şi că am abia tot atâtea sute de mii de franci 
câte milioane are dânsa. 

Monte-Cristo zâmbi. 

— Mă gândisem la altceva, continuă Albert, lui Franz îi 
plac lucrurile excentrice, am vrut să-l fac să se 
îndrăgostească de domnişoara Danglars, dar la patru 
scrisori pe care i le-am scris în cel mai ispititor stil, Franz 
mi-a răspuns netulburat: „E drept că sunt excentric, însă 
excentricitatea mea nu merge până la a-mi retrage 
cuvântul atunci când l-am dat”. 

— Asta numesc şi eu devotament prietenesc: să dai 
altcuiva femeia pe care n-ai voit-o pentru tine decât cu titlul 
de metresă. 

Albert zâmbi. 

— Am uitat să vă spun, continuă el, că scumpul nostru 
Franz soseşte. Pe dumneavoastră însă nu prea vă 
interesează, căci nu ţineţi la el, nu-i aşa? 

— Eu? Spuse Monte-Cristo. Dragă viconte, ce-ţi dă dreptul 
să crezi că domnul Franz nu mi-e drag? Mie îmi este dragă 
toată lumea. 

— Şi eu fac parte din toată lumea... Vă mulţumesc. 

— O, să nu confundăm, glăsui Monte-Cristo, iubesc pe 
toată lumea în felul în care Dumnezeu ne porunceşte să 
iubim pe semenul nostru, adică creştineşte; nu urăsc însă 
decât anumite persoane. Să revenim la domnul Franz 
d'Epinay. Spui deci că vine? 

— Da, chemat de domnul de Villefort care e la fel de 
înverşunat, după câte se pare, s-o căsătorească pe 
domnişoara Valentine, precum domnul Danglars se 
înverşunează s-o căsătorească pe domnişoara Eugenie. 
Hotărât lucru, pare-se că este una dintre cele mai 
obositoare situaţii aceea de părinte de fete mari; am 
impresia că situaţia le dă febră şi că pulsul lor bate cu 
nouăzeci pe minut până când se descotorosesc de ele. 


— Domnul d'Epinay nu seamănă însă cu dumneavoastră; 
el îşi suportă nenorocirea cu linişte. 

— Mai mult decât atât: o ia în serios; poartă cravate albe şi 
vorbeşte de pe acum de familia sa. Are de altminteri pentru 
Villefort multă consideraţie. 

— Merită, nu-i aşa? 

— Cred că da. Domnul de Villefort a fost socotit totdeauna 
un om sever, dar drept. 

— Bravo, spuse Monte-Cristo; iată cel puţin unul pe care 
nu-l tratezi ca pe bietul domnul Danglars. 

— Lucrul se explică poate prin aceea că nu sunt obligat să 
mă însor cu fiica lui, răspunse Albert râzând. 

— Nu zău, scumpe domn, eşti de o trufie revoltătoare, 
glăsui Monte-Cristo. 

— Eu? 

— Da, dumneata. la o ţigară. 

— Cu plăcere. Şi de ce sunt trufaş? 

— Pentru că te aperi, te agiţi, declarând că n-o vrei pe 
domnişoara Danglars. Lasă lucrurile să meargă în voia lor şi 
poate că nu dumneata ai să-ţi retragi cuvântul. 

— Credeţi? Exclamă Albert cu ochi mari. 

— Fără îndoială, domnule viconte, că n-o să ţi se pună 
jugul cu de-a sila, ce dracu! Haide, să vorbim serios, reluă 
Monte-Cristo schimbând tonul; doreşti să rupi legătura? 

— Aş da o sută de mii de franci pentru asta. 

— Ei bine, fii fericit; domnul Danglars e gata să dea încă o 
dată pe atât pentru a ajunge la acelaşi scop. 

— Să fie adevărat norocul ăsta? Întrebă Albert, care totuşi, 
vorbind astfel, nu putu opri un nor imperceptibil pe fruntea 
sa. Scumpe conte, domnul Danglars are anumite motive? 

— A, te-am prins, natură orgolioasă şi egoistă. Regăsesc în 
dumneata pe omul care vrea să găurească amorul propriu 
al altuia cu lovituri de topor, dar care strigă atunci când 
mândria sa e străpunsă cu un ac. 

— Nu, dar cred că domnul Danglars... 


— Trebuia să fie încântat de dumneata, nu-i aşa? Ei bine, 
domnul Danglars e un om de prost-gust - lucru este ştiut —, 
astfel că e mult mai încântat de altcineva... 

— De cine? 

— Nu ştiu; studiază, priveşte, reţine aluziile şi fă cum ai să 
crezi. 

— Bun, înţeleg; ascultați: mama mea... Nu, mă înşel, nu 
mama, Ci tatăl meu a avut ideea de adaun bal. 

— Un bal în momentul acesta al anului? 

— Balurile de vară sunt la modă. Înţelegeţi, acestea sunt 
baluri de elită; cei care rămân la Paris în iulie sunt 
adevărații parizieni. Vreţi să vă însărcinaţi cu o invitaţie 
pentru domnii Cavalcanti? 

— Peste câte zile are loc balul? 

— Sâmbătă. 

— Domnul Cavalcanti-tatăl va fi plecat. 

— Dar domnul Cavalcanti-fiul rămâne. Vreţi să-l aduceţi pe 
domnul Cavalcanti-fiul. 

— Ascultă viconte, eu nu-l cunosc. 

— Nu-l cunoaşteţi? 

— Nu, l-am văzut pentru prima oară acum trei-patru zile şi 
nu garantez pentru el. 

— Dar, cu toate acestea, îl primiţi! 

— Cu mine e altceva; mi-a fost recomandat de un bun 
abate care poate se va fi înşelat. Invită-l direct dacă vrei, 
dar nu-mi spune mie să ţi-l prezint; dacă mai târziu el s-ar 
însura cu domnişoara Danglars, m-ai învinui de duplicitate 
şi o să-ţi vină pofta să te încaieri cu mine; de altminteri, nu 
ştiu de voi veni şi eu. 

— Unde? 

— La balul dumneavoastră. 

— De ce să nu veniţi? 

— În primul rând pentru că nu m-aţi invitat încă. 

— Vin anume pentru a vă aduce, personal, invitaţia. 

— Oh, prea încântător; dar s-ar putea să fiu împiedicat. 


— Când vă voi spune ceva, veţi fi îndeajuns de amabil ca să 
jertfiți pentru noi toate piedicile. 

— Spune-mi. 

— Vă roagă mama. 

— Doamna contesă de Morcerf? Glăsui Monte-Cristo 
tresărind. 

— O, conte, vă înştiinţez că doamna de Morcerf vorbeşte 
cu mine în toată voia, spuse Albert; iar dacă nu aţi simţit 
trosnind în dumneavoastră fibrele simpatice, despre care vă 
pomeneam adineauri, e pentru că fibrele acestea vă lipsesc 
complet, căci timp de patru zile n-am vorbit decât despre 
dumneavoastră. 

— Despre mine? Nu zău, mă copleşeşti. 

— Aşa se vorbeşte despre o problemă vie. 

— A, eu sunt o problemă pentru mama dumitale? O 
crezusem prea rezonabilă pentru a se lăsa în voia 
imaginaţiei. 

— Problemă, scumpe conte, problemă pentru toţi, pentru 
mama ca şi pentru alţii, problemă acceptată, dar neghicită, 
dumneavoastră rămâneţi totdeauna în stare de enigmă; 
liniştiţi-vă, mama nu se întreabă decât cum se face că 
sunteţi aşa de tânăr. Cred că, în fond, în timp ce contesa G 
vă ia drept lordul Ruthwen, mama vă priveşte drept 
Cagliostro sau contele de Saint-Germain. Întăriţi-o în 
această părere, la prima ocazie, când veţi veni s-o vedeţi pe 
doamna de Morcerf. Nu vă va fi greu; posedaţi piatra 
filosofală a unuia şi inteligenţa altuia. 

— Îţi mulţumesc că m-ai prevenit, spuse contele zâmbind; 
îmi voi da silinţa să fac faţă tuturor supoziţiilor. 

— Aşadar, veţi veni sâmbătă? 

— Din moment ce doamna de Morcerf mă roagă... 

— Sunteţi încântător. 

— Dar domnul Danglars? 

— O, ela şi primit trei invitaţii; şi-a luat tatăl meu sarcina 
asta. Vom căuta să-l avem şi pe marele d'Aguessau, domnul 
de Villefort; sunteţi însă deznădăjduiţi de un lucru. 


— Proverbul spune că nu trebuie să deznădăjduieşti 
pentru Nimic. 

— Dansaţi, dragă conte? 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră! De ce ar fi de mirare să dansaţi? 

— Într-adevăr, câtă vreme cineva n-a trecut de patruzeci 
de ani... Nu, nu dansez, îmi place însă să privesc. Dar 
doamna de Morcerf dansează? 

— Nu, nici ea, veţi sta de vorbă, ţine aşa de mult să 
vorbească cu dumneavoastră. 

— Adevărat? 

— Pe cuvântul meu de onoare şi vă declar că sunteţi 
primul om pentru care mama mea a manifestat curiozitatea 
aceasta. 

Albert îşi luă pălăria şi se sculă; contele îl conduse până la 
uşă. 

— Îmi fac un reproş, zise el, oprindu-l pe peron. 

— Care? 

— Am fost indiscret. Nu trebuia să-ţi vorbesc despre 
domnul Dangilars. 

— Dimpotrivă, mai vorbiţi-mi, vorbiţi-mi des, vorbiţi-mi 
mereu, dar în acelaşi chip. 

— Bine, mă linişteşti. Ascultă, când soseşte domnul 
d'Epinay? 

— Peste cel mult cinci sau şase zile. 

— Şi când se însoară? 

— Îndată după sosirea domnului şi doamnei de Saint- 
Meran. 

— Adu-l la mine când va fi la Paris. Măcar că pretinzi că nu 
ţin la el, îţi declar că voi fi fericit să-l văd. 

— Bine, ordinele dumneavoastră vor fi executate, seniore. 

— La revedere! 

— Sâmbătă, în orice caz; e lucru stabilit nu-i aşa? 

— Nu mai încape vorbă, ţi-am dat cuvântul. 

Contele îl urmări din ochi pe Albert, salutându-l cu mâna. 
Apoi, după ce acesta se urcă în faitonul său, se întoarse şi 


dând cu ochii de Bertuccio, îl întrebă: 

— Ei, ce e? 

— S-a dus la palatul justiţiei, răspunse administratorul. 

— A rămas mult acolo? 

— Un ceas şi jumătate. 

— Şi s-a înapoiat acasă? 

— Direct. 

— Dragă domnule Bertuccio, spuse contele, dacă am acum 
un sfat să-ţi dau e să te duci să vezi în Normandia de nu 
găseşti cumva petecul de pământ despre care ţi-am vorbit. 

Bertuccio salută şi, deoarece dorinţele sale se armonizau 
perfect cu ordinul primit, plecă în chiar seara aceea. 


Capitolul XXXII Informaţiile 


Domnul de Villefort se ţinu de cuvântul dat doamnei 
Danglars şi mai cu seamă sieşi, căutând să afle în ce chip 
domnul conte de Monte-Cristo a putut să cunoască istoria 
casei din Auteuil. 

Scrise în chiar ziua aceea unui oarecare domn de Boville, 
care, după ce fusese cândva inspector al închisorilor, a fost 
ataşat cu grad superior la poliţia de siguranţă, rugându-l 
să-i dea informaţii ce-l interesau, iar acesta ceru un răgaz 
de două zile pentru a-şi da seama de la cine anume ar putea 
să se informeze. 

După două zile domnul de Villefort primi nota următoare: 


„Persoana care se numeşte domnul conte de Monte-Cristo 
e cunoscută în special de lordul Wilmore, un străin bogat 
văzut uneori la Paris şi care se găseşte aici în momentul 
acesta; este de asemeni cunoscută de abatele Busoni, un 
preot sicilian cu mare reputaţie în Orient, unde a făcut 
multe fapte bune.” 


Domnul de Villefort răspunse printr-un ordin să se ia de la 
ambii străini informaţiile cele mai prompte şi mai precise; în 


seara următoare, ordinele erau executate şi iată lămuririle 
pe care le primea: 

Abatele, care nu se găsea decât pentru o lună la Paris, 
locuia dincolo de Saint-Sulpice, într-o căsuţă compusă dintr- 
un singur etaj, deasupra unui parter; patru încăperi, două 
sus şi două jos, formau întreaga locuinţă al cărei unic 
locatar era el. 

Încăperile de jos se compuneau dintr-o sufragerie, cu 
masă, scaune şi bufet de nuc şi dintr-un salon cu tapet de 
lemn alb, fără ornamente, fără covoare şi fără pendulă. 
Pentru el, personal, abatele se mărginea la obiectele de 
strictă necesitate. 

E drept că abatele ocupa de preferinţă salonul de la 
primul etaj. Mobilat cu cărţi de teologie şi cu pergamente, 
în mijlocul cărora îl vedeai îngropându-se - spunea valetul 
său - luni de-a rândul, salonul era în realitate mai mult o 
bibliotecă decât un salon. 

Valetul îi privea pe vizitatori printr-un fel de ghişeu, iar 
când figura lor îi era necunoscută sau antipatică, răspundea 
că domnul abate nu se află la Paris, răspuns care mulțumea 
pe foarte mulţi, întrucât se ştia că abatele călătoreşte des şi 
că întârzie uneori îndelung. 

De altminteri, indiferent dacă se afla acasă sau nu, dacă se 
găsea la Paris sau la Cairo, abatele făcea totdeauna pomeni, 
iar ghişeul servea de lăcaş pentru ajutoarele pe care valetul 
le împărțea întruna, în numele stăpânului. 

Cealaltă cameră, situată lângă bibliotecă, era dormitorul. 
Un pat fără perdele, patru jilţuri şi o canapea cu catifea de 
Utrecht, galbenă, formau împreună cu un scăunaş pentru 
închinat întreg mobilierul. 

Lordul Wilmore locuia în strada Fontaine-Saint-George. 
Era unul dintre acei englezi turişti care îşi toacă toată 
averea în călătorii. Avea cu chirie apartamentul mobilat pe 
care îl ocupa, unde stătea numai două sau trei ceasuri pe zi 
şi unde nu se culca decât foarte rar. Una din maniile lui era 


de a nu voi cu nici un preţ să vorbească limba franceză, pe 
care o scria totuşi - se spunea - foarte corect. 

În ziua următoare aceleia când preţioasele informaţii 
parveniseră domnului procuror regal, un bărbat care 
cobora din trăsură la colţul străzii Ferou bătu la o uşă 
vopsită verde-măsliniu şi întrebă de abatele Busoni. 

— Domnul abate a ieşit de dimineaţă, răspunse valetul. 

— Aş putea să nu mă mulţumesc cu răspunsul acesta, 
spuse vizitatorul, căci vin din partea unei persoane pentru 
care stăpânul dumitale este totdeauna acasă. Te rog să 
înmânezi însă abatelui Busoni... 

— V-am mai spus că nu este aici, repetă valetul. 

— Atunci, când se va înapoia, înmânează-i cartea aceasta 
de vizită şi hârtia cu sigiliu. Diseară, la opt, domnul abate va 
fi acasă? 

— O, negreşit, domnule, afară doar de cazul când domnul 
abale va lucra, căci atunci este ca şi cum nu ar fi. 

— Voi reveni diseară la ora stabilită, continuă vizitatorul. 

Şi se retrase. 

Într-adevăr, la ora indicată, acelaşi bărbat reveni în 
aceeaşi trăsură, care de data aceasta, în loc să se oprească 
la colţul străzii Ferou, se opri în dreptul uşii verzi. Bătu, i se 
deschise şi intră. 

După ploconelile respectuoase ale valetului, înţelese că 
scrisoarea avusese efectul dorit. 

— Domnul abate este acasă? Întrebă el. 

— Da, lucrează în bibliotecă; însă îl aşteaptă pe domnul, 
răspunse servitorul. 

Străinul urcă o scară destul de grea şi, la o masă a cărei 
suprafaţă era năpădită de lumina pe care o concentra un 
vast abajur, în timp ce restul apartamentului se găsea în 
umbră, îl zări pe abate în veşminte ecleziastice, purtând pe 
cap scufa care acoperea craniul savanților din evul mediu. 

— Am onoarea să vorbesc cu domnul Busoni? Întrebă 
vizitatorul. 


— Da, domnule, răspunse abatele, iar dumneavoastră 
sunteţi persoana pe care domnul de Boville, fost intendent 
al închisorilor, mi-o trimite din partea domnului prefect de 
poliţie? 

— Exact, domnule. 

— Unul din agenţii detaşaţi la siguranţa din Paris? 

— Da, domnule, răspunse străinul cu oarecare ezitare şi 
mai cu seamă roşind puţin. 

Abatele îşi potrivi ochelarii mari care îi acopereau nu 
numai ochii, ci şi tâmplele şi, aşezându-se din nou, făcu 
semn musafirului să ia loc. 

— Vă ascult, domnule, spuse abatele cu un accent italian 
foarte pronunţat. 

— Misiunea cu care sunt însărcinat, glăsui musafirul 
apăsând pe fiecare cuvânt ca şi cum îi venea greu să-l 
scoată, e o misiune de încredere pentru cel ce o 
îndeplineşte şi pentru cel pe lângă care e îndeplinită. 

Abatele se înclină. 

— Da, reluă străinul, probitatea dumneavoastră, domnule 
abate, este aşa de cunoscută de domnul prefect al poliţiei 
încât, ca magistrat, el vrea să ştie de la dumneavoastră un 
lucru ce interesează siguranţa publică, în numele căreia 
sunt trimis. Nădăjduim deci, domnule abate, că nici o 
legătură de prietenie şi nici o consideraţie omenească nu vă 
va împiedica să tăinuiţi faţă de justiţie adevărul. 

— Cu condiţia ca lucrurile care vă interesează să nu atingă 
cu nimic scrupulele conştiinţei mele, domnule. Eu sunt 
preot, iar tainele spovedaniei, de exemplu, rămân între 
mine şi justiţia lui Dumnezeu, iar nu între mine şi justiţia 
omenească. 

— O, fiţi pe pace, domnule abate! Spuse străinul; vom ţine 
seama de conştiinţa dumneavoastră. 

Aplecând spre partea sa abajurul, abatele îl ridică dinspre 
partea opusă, astfel că, luminând din plin figura străinului, 
a sa rămânea totdeauna în umbră. 


— lertaţi-mă, domnule abate, spuse trimisul domnului 
prefect al poliţiei, dar lumina îmi oboseşte groaznic 
vederea. 

Abatele cobori cartonul verde. 

— Acum, domnule, vă ascult, vorbiţi. 

— Vin la fapt, îl cunoaşteţi pe domnul conte de Monte- 
Cristo? 

— Vă referiţi la domnul Zaccone, nu-i aşa? 

— Zaccone? Nu-l cheamă Monte-Cristo? 

— Monte-Cristo e un nume de pământ sau, mai bine-zis, un 
nume de stâncă, nu unul de familie. 

— Ei bine, fie; nu zăbovim asupra cuvintelor şi deoarece 
domnul de Monte-Cristo şi domnul Zaccone sunt aceeaşi 
persoană... 

— Absolut aceeaşi. 

— Să vorbim despre domnul Zaccone. 

— Bine. 

— Vă întrebăm dacă îl cunoaşteţi? 

— Foarte mult. 

— Cine e el? 

— E fiul unui bogat armator din Malta. 

— Da, ştiu, aşa se spune; înţelegeţi însă că poliţia nu se 
poate mulţumi cu un se spune. 

— Cu toate acestea, declară abatele cu un zâmbet foarte 
afabil, când acest se spune e adevărul, e nevoie ca toată 
lumea să se mulţumească cu el şi ca poliţia să facă la fel. 

— Dar sunteţi sigur? 

— Nu mai încape vorbă. 

— Ţineţi seama, domnule, că nu suspectez întru nimic 
buna dumneavoastră credinţă. Vă spun: sunteţi sigur? 

— Ascultaţi, l-am cunoscut pe domnul Zaccone-tatăl. 

— Aha! 

— Da şi m-am jucat de nenumărate ori cu fiul său, pe când 
era copil în şantierele de construcţie. 

— Cu toate acestea, titlul de conte... 

— Ştiţi că titlurile se cumpără. 


— În Italia? 

— Pretutindeni. 

— Dar bogăţiile care sunt imense, după câte de asemeni se 
spune... 

— În privinţa aceasta cuvântul imens este bine găsit, 
răspunse abatele. 

— Cât credeţi că posedă, dumneavoastră care îl 
cunoaşteţi? 

— O, are cu siguranţă un venit de o sută cincizeci de mii 
până la două sute de mii de lire. 

— Lucrul este în cazul acesta mai de înţeles, glăsui 
musafirul; se vorbeşte însă de trei, de patru milioane! 

— Domnule, un venit de două sute de mii de lire înseamnă 
un capital de patru milioane. 

— Se vorbea însă de un venit de trei sau patru milioane. 

— O, aşa ceva nu este de crezut! 

— Şi îi cunoaşteţi insula Monte-Cristo? 

— Desigur; oricine a venit din Palermo, din Neapole sau 
din Roma în Franţa, pe mare, o cunoaşte, deoarece a trecut 
pe lângă ea şi a văzut-o din mers. 

— Un loc fermecător după câte se spune. 

— O stâncă. 

— Şi de ce a cumpărat contele o stâncă? 

— Tocmai pentru ca să fie conte. În Italia pentru a fi conte, 
ai însă nevoie de un ţinut. 

— Aţi auzit, fără îndoială, vorbindu-se despre aventurile 
din tinereţe ale domnului Zaccone? 

— Tatăl? 

— Nu, fiul. 

— A, de aici încep incertitudinile mele, căci atunci l-am 
pierdut din vedere pe tânărul meu camarad. 

— A făcut războiul? 

— Cred că da. 

— În ce armă? 

— În marină. 

— Nu sunteţi duhovnicul lui? 


— Nu domnule; cred că e luteran. 

— Cum, luteran? 

— Spun că aşa cred; nu afirm. Credeam, de altminteri, că 
libertatea cultelor este stabilită în Franţa. 

— Fără îndoială; de aceea nu de credinţele lui ne ocupăm 
în momentul acesta, ci de faptele lui; în numele domnului 
prefect al poliţiei, vă oblig să spuneţi ce ştiţi. 

— E socotit ca un om foarte caritabil. Sfântul nostru 
părinte Papa l-a făcut cavaler al lui Crist, favoare pe care n- 
o acordă decât principilor pentru serviciile eminente aduse 
de el creştinilor din Orient. Are cinci sau şase cordoane 
mari, cucerite prin servicii aduse astfel principilor sau 
statelor. 

— Şi le poartă? 

— Nu, dar este mândru de ele. Spune că preferă 
recompensele acordate binefăcătorilor omenirii în locul 
acelora acordate distrugătorilor oamenilor. 

— Va să zică, e un predicator... 

— Da, un predicator fără pălărie mare şi fără sutană 
cafenie, bineînţeles. 

— Are prieteni? 

— Da, căci prietenii săi sunt toţi aceia care îl cunosc. 

— Dar are şi vreun duşman? 

— Unul singur. 

— Cum îl cheamă? 

— Lordul Wilmore. 

— Unde eel? 

— În momentul de faţă e la Paris. 

— Şi îmi poate da niscaiva informaţii? 

— Preţioase. Se găsea în India o dată cu Zaccone. 

— Ştiţi unde locuieşte? 

— Undeva, pe Chausee-d'Antin, nu cunosc însă strada şi 
numărul. 

— Nu sunteţi în termeni buni cu englezul? 

— Eu îl iubesc pe Zaccone şi el nu mă poate suferi; din 
cauza aceasta suntem supăraţi. 


— Domnule abate, credeţi că contele de Monte-Cristo a 
mai fost vreodată în Franţa înainte de călătoria pe care a 
făcut-o acum la Paris? 

— În privinţa aceasta vă pot răspunde cu siguranţă. Nu, 
domnule, n-a mai fost niciodată, deoarece acum şase luni mi 
s-a adresat mie pentru a căpăta informaţiile care îl 
interesau. La rându-mi, deoarece nu ştiam când anume mă 
voi înapoia la Paris, l-am trimis la el pe domnul Cavalcanti. 

— Pe Andrea? 

— Nu, pe Bartolomeo-tatăl. 

— Foarte bine, domnule, nu mai am decât un lucru să vă 
întreb şi vă oblig în numele onoarei, omeniei şi religiei să-mi 
răspundeţi fără ocol. 

— Spuneţi, domnule. 

— Ştiţi în ce scop a cumpărat domnul conte de Monte- 
Cristo o casă la Auteuil? 

— Desigur, căci mi-a spus. 

— În ce scop, domnule? 

— Ca să facă acolo un ospiciu de alienaţi, în genul celui 
întemeiat de baronul de Pisani la Palermo. Cunoaşteţi 
ospiciul acesta? 

— Da, din reputaţie, domnule. 

— E o instituţie magnifică. 

Şi abatele îl salută pe străin, dând de înţeles că ţine să nu 
mai fie întrerupt de la lucru. 

Fie că a priceput dorinţa abatelui, fie că terminase 
întrebările, vizitatorul se ridică. 

Abatele îl petrecu până la uşă. 

— Dumneavoastră împărţiţi pomeni mari, glăsui vizitatorul 
şi deşi se spune că sunteţi bogat, voi îndrăzni să vă ofer 
ceva pentru săraci; binevoiţi să-mi acceptaţi ofranda? 

— Vă mulţumesc, domnule, dar nu ţin decât la un lucru pe 
lume: ca binele pe care îl fac să vină de la mine. 

— Cu toate acestea... 

— Hotărârea e neclintită. Dar căutaţi, domnule şi veţi găsi; 
vai, în ca-lea fiecărui om bogat se pot întâlni atâtea mizerii! 


Abatele mai salută o dată, deschizând uşa; străinul salută 
la rându-i şi ieşi. 

Trăsura îl conduse direct la domnul de Villefort. 

Peste un ceas trăsura ieşi din nou şi se îndreptă, de data 
aceasta, spre strada Fontaine-Saint-George. La numărul 5 
se opri. Aici locuia lordul Wilmore. 

Străinul scrisese lordului Wilmore, cerându-i o întâlnire pe 
care acesta o fixase la orele zece. De aceea, pentru că 
trimisul domnului prefect al poliţiei veni la zece fără zece 
minute, i se răspunse că lordul Wilmore, care era 
exactitatea şi punctualitatea în persoană, nu se înapoiase 
încă, dar că se va înapoia cu siguranţă la zece fix. 

Vizitatorul aşteptă în salon. Salonul nu avea nimic 
deosebit, căci era ca toate saloanele de apartament mobilat. 

Un cămin cu două vase de Sevres moderne, o pendulă cu 
un Amor întinzând arcul, o oglindă în două părţi; de fiecare 
parte a oglinzii o gravură, reprezentând una pe Homer, 
purtându-şi călăuza, alta pe Belizariu, cerând pomană; un 
tapet cenuşiu, o mobilă de postav roşu imprimată cu negru: 
acesta era salonul lordului Wilmore. 

Era luminat de globuri de sticlă mată care nu răspândeau 
decât o lumină slabă, amenajată parcă într-adins pentru 
ochii obosiţi ai trimisului domnului prefect de poliţie. 

După zece minute de aşteptare pendula sună orele zece; 
la a cincea bătaie uşa se deschise şi lordul Wilmore apăru. 

Lordul Wilmore era un bărbat mai de grabă înalt decât 
scund, cu favoriţi rari şi roşii, cu tenul alb şi cu părul blond 
încărunţit. Era îmbrăcat cu toată excentricitatea engleză, 
adică purta un frac albastru cu nasturi de aur şi cu guler 
înalt, aşa cum poruncea moda în 1811; o vestă albă şi un 
pantalon de nankin cu trei degete prea scurt. 

Primele sale cuvinte, intrând, fură: 

— Domnule, să ştiţi că eu nu vorbesc franţuzeşte. 

— Ştiu în orice caz că nu vă place să vorbiţi limba noastră, 
răspunse trimisul domnului prefect de poliţie. 


— Dar dumneavoastră puteţi să vorbiţi, reluă lordul 
Wilmore, căci dacă n-o vorbesc, o înţeleg. 

— Iar eu, declară vizitatorul schimbând idiomul, vorbesc 
cu destulă uşurinţă engleza pentru a susţine conversaţia în 
această limbă. Nu vă jenaţi, deci, domnule. 

— Hao! Exclamă lordul Wilmore, cu intonaţia aceea care 
nu aparţine decât celor mai puri englezi. 

Trimisul prefectului de poliţie prezentă lordului Wilmore 
scrisoarea de recomandare. Acesta o citi cu un calm absolut 
anglican; apoi, după ce termină lectura: 

— Înţeleg, spuse el în englezeşte, înţeleg foarte bine. 

Atunci începură întrebările. 

Ele fură aproape aceleaşi ca şi întrebările adresate 
abatelui Busoni. 

Deoarece lordul Wilmore nu păstra, în calitate de duşman 
al contelui de Monte-Cristo, rezerva abatelui, răspunsurile 
fură mult mai intense; istorisi tinereţea lui Monte-Cristo 
care, după el, intrase la vârsta de zece ani în serviciul unuia 
din acei mici suverani ai Indiei ce duc război împotriva 
englezilor; aici, el, Wilmore, l-a întâlnit pentru întâia oară şi 
au luptat unul în contră altuia. În războiul acesta, Zaccone 
fusese făcut prizonier, trimis în Anglia şi pus pe pontoane 
de unde evadase înot. Atunci începură călătoriile, duelurile, 
pasiunile lui; atunci izbucnise insurecția din Grecia şi 
servise în rândurile grecilor. În timp ce era în serviciul lor 
descoperise o mină de argint în munţii Thesaliei, dar se 
ferise să vorbească despre descoperirea aceasta cuiva. 
După Navarin şi când guvernul grec fu consolidat, el ceru 
regelui Othon un privilegiu de exploatare a minei; 
privilegiul îi fu acordat. Aşa se explică averea lui imensă 
care, după lordul Wilmore, putea să se urce la un venit de 
unul sau două milioane, avere ce totuşi putea dintr-odată să 
sece dacă şi mina va seca. 

— Dar, întrebă vizitatorul, ştiţi de ce a venit în Franţa? 

— Vrea să facă tranzacţii cu căile ferate, spuse lordul 
Wilmore; şi apoi, pentru că e un chimist iscusit şi un fizician 


nu mai puţin distins, a descoperit un nou telegrafa cărui 
aplicare o urmăreşte. 

— Cam cât cheltuieşte pe an? Întrebă trimisul domnului 
prefect de poliţie. 

— O, cel mult cinci sau şase sute de mii de franci, declară 
lordul Wilmore; e avar. 

Era vădit că ura îl făcea pe englez să vorbească şi că, 
neştiind ce să reproşeze contelui, îi reproşa avariţia. 

— Ştiţi ceva despre casa lui din Auteuil? 

— Da, desigur. 

— Şi ce ştiţi? 

— Întrebaţi în ce scop a cumpărat-o? 

— Da. 

— Uite, contele e un afacerist care se va ruina, desigur, în 
încercări şi în utopii; pretinde că la Auteuil, în împrejurimile 
casei pe care a cumpărat-o, e un curent de apă minerală 
care poate rivaliza cu apele de la Bag-neres-de-Luchon şi 
de la Cautorets. Vrea să facă din achiziţia lui un bad-haus, 
cum spun germanii. A răscolit până acum de două sau de 
trei ori toată grădina pentru a da de urma faimosului izvor; 
iar pentru că n-a putut să-l descopere, veţi vedea că în 
curând o să cumpere casele din vecinătatea sa. Şi, pentru 
că eu îi port pică, nădăjduiesc că se va ruina cu calea sa 
ferată, cu telegraful său electric sau cu exploatarea de băi; 
mă găsesc aici pentru a mă bucura de prăbuşirea sa care se 
va produce de la o zi la alta. 

— Şi de ce îi purtaţi pică? Întrebă vizitatorul. 

— Îi port pentru că, trecând prin Anglia, a sedus femeia 
unui prieten al meu, răspunse lordul Wilmore. 

— Dar dacă îi purtaţi pică, de ce nu căutaţi să vă 
răzbunaţi? 

— M-am bătut până acum în trei rânduri cu contele, glăsui 
englezul; prima dată cu pistolul, a doua cu spada, a treia cu 
sabia cea mare. 

— Şi care a fost rezultatul acestor dueluri? 


— Prima dată mi-a rupt braţul, a doua dată mi-a străpuns 
plămânul, iar a treia oară mi-a făcut rana aceasta. 

Englezul cobori gulerul cămăşii care urca până la urechi şi 
arătă o cicatrice a cărei roşeaţă indica data nu prea veche. 

— De aceea îl urăsc mult, repetă englezul şi, cu siguranţă, 
nu va muri decât de mâna mea. 

— Cu toate acestea am impresia că nu faceţi nimic pentru 
a-l ucide, spuse trimisul prefecturii. 

— Hao! Făcu englezul; mă duc în fiecare zi la tir şi, din 
două în două zile, Grisier vine la mine. 

Mai mult nu voia să ştie vizitatorul sau, la drept vorbind, 
mai mult nu părea să ştie englezul. Agentul se sculă deci şi, 
după ce îl salută pe lordul Wilmore, care îi răspunse cu 
rigiditatea şi cu politeţea engleză, se retrase. 

La rându-i, după ce auzi închizându-se uşa de la stradă, 
lordul Wilmore reintră în camera de culcare, unde, cât ai 
clipi din ochi, lepădă părul blond, favoriţii roşii şi cicatricea, 
regăsindu-şi părul negru, tenul mat şi dinţii de perle ai 
contelui de Monte-Cristo. 

E drept că, la rându-i, nu trimisul domnului prefect de 
poliţie, ci domnul de Villefort reintră la domnul de Villefort. 

Procurorul regal era întrucâtva liniştit după cele două 
vizite care, în fond, nu-i comunicaseră nimic liniştitor, dar 
de asemeni nimic alarmant. De aceea, pentru prima oară 
după cina de la Auteuil, el dormi noaptea cu oarecare tihnă. 


Capitolul XXXIII Balul 


Veniseră cele mai calde zile din iulie când, în ordinea 
timpului, sosi sorocul sâmbetei fixate pentru balul domnului 
de Morcerf. 

Erau orele zece seara: copacii mari din grădina palatului 
se desprindeau viguroşi pe un cer pe care lunecau, 
dezvăluind un tapet de azur cu stele aurii, ultimii nori ai 
unei furtuni ce mugise amenințătoare toată ziua. 


În sălile de la parter se auzea zumzetul muzicii şi vârtejul 
valsului şi galopului, în timp ce fâşii strălucitoare de lumină 
treceau tăioase printre deschizăturile persienelor. 

Grădina se afla, în momentul acela, în voia servitorilor 
cărora stăpâna casei, liniştită de timpul ce se însenina tot 
mai mult, le poruncise să aşeze masa. 

Şovăise până atunci dacă masa va fi servită în sufragerie 
sau sub un cort lung, întins pe peluză. Cerul frumos, 
albastru, presărat cu stele, fusese hotărâtor în alegerea 
cortului şi a peluzei. 

Aleile grădinii erau iluminate cu lanterne multicolore, aşa 
cum se obişnuieşte în Italia, iar pe masă erau puse lumânări 
şi flori aşa cum se obişnuieşte în toate ţările unde se 
înţelege luxul acesta al ospăţului, cel mai rar dintre toate. 

În momentul în care contesa de Morcerf se înapoia în 
saloane, după ce dăduse ultimele ordine, saloanele 
începeau să se umple cu invitaţi pe care îi atrăgea 
fermecătoarea ospitalitate a contesei mult mai mult decât 
situaţia distinsă a contelui, fiind siguri dinainte că serbarea 
va oferi, graţie bunului gust al amfitrioanei, câteva detalii 
vrednice să fie povestite sau copiate la nevoie. 

Doamna Danglars, căreia întâmplările povestite de noi îi 
inspiraseră o profundă nelinişte, şovăia să meargă la 
doamna de Morcerf când, în timpul dimineţii, trăsura ei se 
încrucişase cu a lui Villefort. Villefort i-a făcut un semn, 
trăsurile s-au apropiat şi prin uşi: 

— Veniţi, nu-i aşa, la doamna de Morcerf? A întrebat-o 
procurorul regal. 

— Nu, a răspuns doamna Danglars, sunt prea indispusă. 

— Faceţi rău, declară Villefort cu o privire semnificativă, s- 
ar impune să fiţi văzută. 

— A, credeţi? Întrebă baroana. 

— Da. 

— În cazul acesta voi veni. 

Şi ambele trăsuri îşi reluaseră drumul în direcţii opuse. 
Doamna Danglars sosise deci, frumoasă prin frumuseţea ei 


naturală şi uluitoare prin luxul ei. Intra pe o uşă în chiar 
momentul când Mercedes intra pe alta. 

Contesa îl trimise pe Albert în întâmpinarea doamnei 
Danglars. Albert înaintă, adresă baroanei complimentele 
meritate cu privire la toaleta ei şi îi luă braţul pentru a o 
conduce la locul pe care ea va voi să-l aleagă. 

Albert privi în juru-i. 

— O cauţi pe fiica mea? Spuse zâmbind baroana. 

— Într-adevăr, mărturisi Albert, nu cumva aţi avut 
cruzimea să nu ne-o aduceţi? 

— Linişteşte-te, s-a întâlnit cu domnişoara de Villefort şi 
vin împreună, uite-le, ne urmează amândouă în rochii albe, 
una cu un buchet de camelii, alta cu un buchet de miozotis. 
Dar ia spune-mi... 

— Ce căutaţi acum şi dumneavoastră? Întrebă Albert 
zâmbind. 

— Nu cumva contele de Monte-Cristo lipseşte în seara 
asta? 

— Şaptesprezece! Răspunse Albert. 

— Ce vrei să spui? 

— Că totul e în ordine, glăsui contele râzând şi că sunteţi a 
şaptesprezecea persoană care îmi pune aceeaşi întrebare; 
stă bine contele... Complimentele mele... 

— Şi răspunzi tuturora aşa cum mi-ai răspuns mie? 

— A, da, într-adevăr nu v-am răspuns, liniştiţi-vă, doamnă, 
îl vom avea pe omul la modă, suntem privilegiați. 

— Ai fost ieri la Operă? 

— Nu. 

— Elera! 

— Adevărat? Şi a făcut vreo nouă originalitate? 

— Ar putea să se arate el altfel? Elssler dansa în Diavolul 
şchiop; principesa greacă era cuprinsă de încântare. După 
dansul spaniol, el a introdus un inel splendid în coada 
buchetului şi l-a aruncat fermecătoarei dansatoare, care a 
reapărut în actul al treilea, în cinstea lui, cu inelul pe deget. 
Va veni şi principesa greacă? 


— Nu veţi fi lipsită de ea, poziţia ei în casa contelui nu-i 
îndeajuns fixată. 

— Stai, lasă-mă şi du-te de o salută pe doamna de Villefort, 
spuse baroana, văd că moare de dorinţa de a-ţi vorbi. 

Albert o salută pe doamna Danglars şi înaintă spre 
doamna de Villefort care deschise gura pe măsură ce el se 
apropia. 

— Mă prind, spuse Albert întrerupând-o, că ştiu ce o să-mi 
spuneţi. 

— Serios? Glăsui doamna de Villefort. 

— Dacă ghicesc, veţi recunoaşte? 

— Da. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Mă veţi întreba dacă contele de Monte-Cristo a venit 
sau va veni. 

— Câtuşi de puţin! Nu de el mă ocup în momentul acesta. 
Voiam să te întreb dacă ai primit veşti de la domnul Franz. 

— Da, ieri. 

— Ce-ţi spunea? 

— Că pleacă o dată cu scrisoarea. 

— Bine. Şi acum - contele? 

— Contele va veni, fiţi pe pace. 

— Ştii că el are şi un alt nume în afară de Monte-Cristo? 

— Nu, nu ştiam. 

— Monte-Cristo e un nume de insulă şi el poartă un nume 
de familie. 

— Nu l-am auzit niciodată. 

— E bine, eu sunt mai informată decât dumneata; se 
numeşte Zaccone. 

— Se poate. 

— E maltez. 

— Se poate şi aceasta. 

— Fiul unui armator. 

— O, dar ar trebui să povestiţi lucrurile acestea cu glas 
tare, aţi avea cel mai mare succes. 


— A servit în India, exploatează o mină de argint în 
Thesalia şi vine la Paris să creeze o staţiune de ape 
minerale la Auteuil. 

— Bravo, straşnice noutăţi! Spuse Morcerf. Îmi daţi voie să 
le repet? 

— Da, dar una câte una, fără să spui că vin de la mine. 

— De ce? 

— Pentru că ele sunt oarecum un secret aflat prin 
surprindere. 

— De unde? 

— De la poliţie. 

— În cazul acesta amănuntele erau debitate... 

— Aseară la prefect. Parisul s-a emoţionat, îţi dai seama, 
văzând luxul neobişnuit desfăşurat de el, astfel că poliţia a 
cules informaţii. 

— Bun. Nu mai lipsea decât să-l aresteze pe conte, ca 
vagabond, sub pretextul că este prea bogat. 

— Asta ar fi putut prea bine să i se întâmple, dacă 
informaţiile nu erau aşa de favorabile. 

— Bietul conte! Şi bănuieşte el pericolul prin care a 
trecut? 

— Nu cred. 

— În cazul acesta este o faptă bună să-l avertizăm. Când 
va sosi, îl voi informa. 

În momentul acela, un tânăr frumos, cu ochii vii, cu păr 
negru, cu mustaţa lucioasă, veni şi o salută cu respect pe 
doamna de Villefort. Albert îi întinse mâna. 

— Doamnă, spuse Albert, am onoarea să vi-l prezint pe 
domnul Maximilien Morrel, căpitan de spabhii, unul din bunii 
şi mai cu seamă bravii noştri ofiţeri. 

— Am mai avut plăcerea să-l întâlnesc pe domnul la 
Auteuil, la domnul conte de Monte-Cristo, răspunse doamna 
de Villefort, întorcându-se cu o răceală pronunţată. 

Răspunsul şi mai cu seamă tonul răspunsului strânseră 
inima bietului Morrel; îi era însă rezervată o compensație. 
Când întoarse capul, văzu în cadrul uşii o albă şi frumoasă 


figură ai cărei ochi albaştri, dilataţi şi fără expresie 
aparentă, se fixau asupra lui, în timp ce buchetul de 
miozotis urca încet la buze. 

Salutul fu aşa de bine înţeles încât, cu aceeaşi expresie în 
privire, Morrel apropie la rându-i batista de gură; şi ambele 
statui vii, a căror inimă bătea aşa de repede sub marmura 
aparentă a chipului lor, despărțite una de alta prin întreaga 
întindere a sălii, se uitară o clipă sau, mai bine-zis, uitară o 
clipă în contemplarea lor mută de toată lumea. 

Ar fi putut să rămână astfel mult timp pierdute una într- 
alta, fără ca cineva să remarce, dar intrase contele de 
Monte-Cristo. 

Am mai spus că, prin prestigiul său căutat, sau prin 
prestigiu-i natural, contele atrăgea luarea-aminte ori unde 
se ivea. Nu fracu-i negru - e drept, ireproşabil prin tăietura 
lui, dar simplu şi fără decoraţii - nu vesta i albă fără nici-o 
broderie, nu pantalonu-i care acoperea un picior cu formă 
delicată atrăgeau luarea-aminte, ci tenul mat, părul negru, 
ondulat, chipul calm şi pur, ochii profunzi şi melancolici, în 
sfârşit, gura desenată cu o minunată fineţe şi care căpăta 
aşa de uşor expresia unui înalt dispreţ, îndemnau toţi ochii 
să se fixeze asupra lui. 

Existau poate bărbaţi mai frumoşi, dar cu siguranţă nu 
existau mai semnificativi, ierte-ni-se expresia; totul în fiinţa 
contelui voia să spună ceva şi prezenta valoare. Căci, 
deprinderea cugetării utile dăduse trăsăturilor expresia 
chipului său şi celui mai neînsemnat gest o mlădiere şi o 
tărie incomparabile. 

Şi apoi lumea noastră pariziană e aşa de ciudată, încă n-ar 
fi dat poate atenţie tuturor acestor particularităţi dacă ele 
n-ar fi fost învăluite într-o poveste misterioasă, aureolată de 
o imensă avere. 

Oricum ar fi, el înaintă sub povara privirilor, schimbând 
mici saluturi, până la doamna de Morcerf care, stând în faţa 
căminului împodobit cu flori, îl văzuse printr-o oglindă din 
dreptul uşii şi se pregătise să-l primească. 


Ea se înturnă deci spre el cu un zâmbet compus, în chiar 
momentul în care contele se înclina în faţa ei. 

Îşi închipui că el îi va vorbi, fără îndoială; la rându-i, 
contele îşi închipui că ea îi va adresa un cuvânt; dar 
rămaseră amândoi muţi, într-atât rostirea unei banalităţi li 
se părea desigur amândurora nevrednică; şi, după un 
schimb de saluturi, Monte-Cristo se îndreptă spre Albert 
care venea la el cu mâna deschisă. 

— Aţi văzut-o pe mama? Întrebă Albert. 

— Am avut onoarea s-o salut, spuse contele, dar nu l-am 
zărit pe părintele dumitale. 

— Uite-l, discută politică în grupul acela mic de mari 
celebrităţi. 

— Domnii de acolo sunt celebrităţi? Întrebă Monte-Cristo, 
nu aş fi bănuit. Şi de ce gen? După cum ştii, există tot felul 
de celebrităţi. 

— Mai întâi e un savant, domnul acela înalt, uscat. A 
descoperit în câmpia Romei o specie de şopârlă care are o 
vertebră mai mult decât altele şi s-a înapoiat să 
împărtăşească Institutului descoperirea sa. Lucrul a fost 
contestat multă vreme; până la urmă, însă, câştigul de 
cauză l-a avut domnul acesta înalt şi uscat. Vertebra 
stârnise multă vâlvă în lumea savantă; domnul înalt, uscat, 
nu era decât cavaler al Legiunii de Onoare; a fost numit 
ofiţer. 

— Bravo! Cred că decorația a fost acordată în chip 
înţelept, spuse Monte-Cristo; aşadar, dacă o să mai 
găsească o vertebră, va fi comandor... 

— Probabil, spuse Morcerf. 

— Dar celălalt care a avut curioasa idee să îmbrace un frac 
albastru brodat cu verde, cine o fi? 

— Nu ela avut ideea să îmbrace fracul; după cum ştiţi, 
Republica e întrucâtva artistă şi, vrând să dăruiască 
academicienilor o uniformă, l-a rugat pe David să le 
deseneze un frac. 


— Aha! Glăsui Monte-Cristo, va să zică, domnul e 
academician? 

— Face de opt zile parte din adunare. 

— Şi care e meritul, specialitatea lui? 

— Specialitatea lui? Mi se pare că înfige ace în capul 
iepurilor, că dă găinilor să mănânce buruieni roşii şi că 
reface cu balene măduva spinării câinilor. 

— Şi pentru asta face parte din Academia de ştiinţe? 

— Nu, din Academia franceză. 

— Dar ce are a face Academia franceză cu preocupările 
lui? 

— Vă voi spune: se pare... 

— Că experienţele lui au însemnat un mare pas în ştiinţă, 
fără îndoială. 

— Nu, ci pentru că scrie într-un stil foarte frumos. 

— De bună seamă că aceasta măguleşte enorm amorul 
propriu al iepurilor, cărora le înfige ace în cap, al găinilor, 
cărora le colorează oasele în roşu şi al câinilor, cărora le 
reface măduva spinării. 

Albert începu să râdă. 

— Dar celălalt? Întrebă contele. 

— Celălalt? 

— Da, al treilea. 

— A, fracul albastru? 

— Da. 

— E un coleg al contelui care s-a împotrivit cu cea mai 
mare înverşunare ca Adunarea pairilor să aibă o uniformă. 
A repurtat un mare succes de tribună în chestia aceasta, se 
afla la cuțite cu gazetele liberale, însă nobila lui opoziţie 
faţă de dorinţele Curţii l-a împăcat cu ele. Se vorbeşte că va 
fi numit ambasador. 

— Şi care sunt titlurile lui de nobleţe? 

— A compus două sau trei opere comice, a luat patru sau 
cinci acţiuni la Secolul şi a votat de cinci sau şase ori pentru 
guvern. 


— Bravo, viconte, spuse Monte-Cristo, eşti un cicerone 
fermecător, acum îmi vei face un serviciu, nu-i aşa? 

— Care? 

— Nu mă vei prezenta acestor domni, iar dacă ei cer să-mi 
fie prezentaţi-mă vei preveni. 

În momentul acela vicontele simţi o mână pe braţ. Se 
întoarse: era Danglars. 

— A dumneata, baroane? Spuse el. 

— De ce îmi spui baron? Glăsui Danglars. Ştii bine că nu 
ţin la titlul meu. Nu sunt ca dumneata, viconte, ţii la titlul pe 
care îl ai, nu-i aşa? 

— Desigur, răspunse Albert, deoarece dacă n-aş fi viconte 
nu aş mai fi nimic, în timp ce dumneata poţi să sacrifici titlul 
de baron căci vei rămâne totuşi milionar. 

— Care e, mi se pare, titlul cel mai frumos sub regimul din 
iulie, reluă Dangilars. 

— Din nefericire, spuse Monte-Cristo, nu poate să fie 
cineva milionar pe viaţă aşa cum este baron, pair al Franţei 
sau academician. Dovadă - milionarii Frank şi Pulmann din 
Frankfurt care au dat faliment. 

— Adevărat? Exclamă Danglars, îngălbenindu-se. 

— Da, am primit ştirea aseară printr-un curier, aveam la ei 
cam un milion, însă, înştiinţat la timp, am cerut 
rambursarea acum vreo lună. 

— Oh, Doamne! Glăsui Danglars, m-au păcălit cu două sute 
de mii de franci. 

— Uite, acum eşti înştiinţat, semnătura lor valorează cinci 
la sută. 

— Da, dar sunt înştiinţat prea târziu, spuse Danglars, am 
onorat semnătura lor. 

— Bravo! Încă două sute de mii de franci care se duc 
după... 

— Sst! Spuse Danglars, nu mai pomeniţi despre lucrurile 
acelea... (apoi, apropiindu-se de Monte-Cristo) în special 
faţă de domnul Cavalcanti-fiul, adăugă bancherul care, 
rostind cuvintele acestea, se întoarse zâmbind spre tânăr. 


Morcerf se depărtase de conte, îndreptându-se spre mama 
sa. Danglars se depărtă şi el să-l salute pe Cavalcanti-fiul. 
Monte-Cristo rămase o clipă singur. 

Căldura începea între timp să devină nesuferită. 

Valeţii circulau prin saloane, cu tăvi încărcate de fructe şi 
îngheţate. 

Monte-Cristo îşi şterse cu batista figura muiată de 
sudoare. Dar se trase în lături când tava trecu pe dinaintea 
lui şi nu luă nimic pentru a se răcori. 

Doamna de Morcerf nu-l pierdea din ochi pe Monte-Cristo. 
Văzu tava trecând fără ca el să se atingă de ea, observă 
chiar mişcarea cu care el s-a depărtat. 

— Albert, ai remarcat ceva? 

— Ce anume mamă? 

— Că domnul conte n-a primit niciodată să ia masa la 
domnul de Morcerf. 

— Da, dar a primit să dejuneze la mine, deoarece cu 
dejunul acesta şi-a făcut intrarea în lume. 

— La tine nu-i la conte, murmură Mercedes şi de când e 
aci îl examinez. 

— Şi? 

— Şi încă nu a luat nimic. 

— Contele e foarte sobru. 

Mercedes zâmbi cu tristeţe. 

— Apropie-te de el, spuse ea şi când va trece o tavă - 
insistă. 

— De ce, mamă? 

— Fă-mi plăcerea aceasta, Albert, spuse Mercedes. 

Albert sărută mâna mamei şi veni iar lângă conte. 

Mai trecu o tavă, încărcată ca şi celelalte. Îl văzu pe Albert 
stăruind pe lângă conte, luând chiar o îngheţată şi 
prezentându-i-o; dar el refuză categoric. 

Albert se înapoie la mama sa; contesa era foarte palidă. 

— Ei vezi, a refuzat, spuse ea. 

— Da, dar pentru ce te preocupă refuzul lui? 


— Ştii, Albert, că femeile sunt ciudate. Mi-ar fi făcut 
plăcere să-l văd pe conte luând ceva la mine, măcar un bob 
de rodie. Dar poate că nu se împacă cu obiceiurile franceze, 
poate că are preferinţe pentru ceva. 

— O, nu, l-am văzut în Italia luând orice. Fără îndoială că e 
indispus astă-seară. 

— Poate, pe de altă parte, continuă contesa, obişnuit 
mereu cu climate arzătoare e mai puţin sensibil decât 
altcineva la căldură... 

— Nu cred, căci se plângea că se înăbugşe şi întreba de ce, 
din moment ce ferestrele au fost deschise, nu au fost 
deschise şi jaluzelele. 

— Într-adevăr, glăsui Mercâd&s, am să mă pot încredința 
dacă abstinenţa are un tâlc. 

Şi ieşi din salon. 

În clipa următoare ferestrele se deschiseră, astfel că, 
printre iasomiile şi clematitele care împodobeau ferestrele, 
puteau fi văzute grădina iluminată cu lanterne şi masa 
aranjată sub cort. 

Dansatorii şi dansatoarele, persoanele care jucau şi cele 
care discutau scoaseră un strigăt de bucurie: plămânii 
însetaţi aspirau cu deliciu aerul care năvălea. 

În momentul acela Mercâdes reapăru, mai palidă decât la 
ieşire, dar cu acea tărie pe figură care se remarca la ea în 
anume împrejurări. Merse drept spre grupul în al cărui 
centru se afla soţul ei: 

— Nu-i pironi pe domni aici, domnule conte, glăsui ea, căci 
vor prefera desigur, dacă nu joacă, să respire în grădină, iar 
nu să se înăbuşe. 

— O, doamnă! Spuse un general bătrân, foarte galant, 
care cântase Să plecăm în Siria, la 1809, nu mergem 
singuri în grădină. 

— Bine, vă voi da eu exemplul, spuse Mercedes. 

Şi întorcându-se spre Monte-Cristo: 

— Domnule conte, glăsui ea, faceţi-mi onoarea de a-mi 
oferi braţul. 


Contele aproape că se clătină la auzul acestor simple 
cuvinte, apoi o privi pe Mercedes o clipă. Clipa avu 
repeziciunea unui fulger şi totuşi contesei i s-a părut un 
secol, atât de multe gânduri pusese Monte-Cristo într-o 
privire. 

Oferi contesei braţul, ea se sprijini de el, sau mai bine-zis, 
îl atinse cu mâna ei micuță şi coborâră amândoi pe una din 
scările peronului străjuit de rododendroni şi de camelii. 

În urma lor, pe scara cealaltă, se năpustiră în grădină, cu 
exclamaţii zgomotoase de plăcere, vreo douăzeci de 
persoane. 


Capitolul XXXIV Pâinea şi sarea 


Doamna de Morcerf intră cu însoţitorul ei sub bolta de 
frunziş; bolta era o alee de tei care conducea la o seră. 

— Era prea cald în salon, nu-i aşa, domnule conte? Glăsui 
ea. 

— Da, doamnă şi ideea de a da ordin să se deschidă uşile şi 
persienele e admirabilă. 

Contele simţi, când termină cuvintele, că mâna femeii 
tremura. 

— Dar dumneavoastră, cu rochia aceasta uşoară şi fără 
alte măsuri de prevedere în jurul gâtului, afară de eşarfa de 
dantelă, n-o să vă fie frig? 

— Ştiţi unde vă duc? Glăsui contesa fără a răspunde 
întrebării lui Monte-Cristo. 

— Nu, doamnă, răspunse acesta, dar vedeţi, nu opun nici o 
rezistenţă. 

— La sera pe care o vedeţi colo, în capătul aleii. 

Contele se uită la Mercedes ca pentru a o întreba, ea însă 
îşi continuă drumul în tăcere şi, la rândul său, Monte-Cristo 
tăcu. 

Ajunseră în clădirea împodobită cu fructe minunate care, 
de la începutul lui iulie, se coceau sub temperatura 


calculată întotdeauna astfel încât să ţină locul căldurii 
soarelui, aşa de des absent la noi. 

Contesa lăsă braţul lui Monte-Cristo şi se duse să culeagă 
de pe un butuc un ciorchine de strugure tămâios. 

— Uite, domnule conte, spuse ea cu un zâmbet aşa de trist 
încât te-ai fi putut aştepta să vezi lacrimile răsărind în colţul 
ochilor; uite, ştiu că strugurii noştri din Franţa nu se 
compară cu strugurii din Sicilia şi din Cipru, dar veţi arăta 
îngăduinţă bietului nostru soare de la Nord. 

Contele se înclină şi făcu un pas înapoi. 

— Mă refuzaţi? Întrebă Mercedes cu voce tremurândă. 

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, vă rog cu umilinţă să 
mă scuzaţi, dar nu mănânc niciodată struguri tămâioşi. 

Mercedes dădu drumul ciorchinelui cu un oftat. O piersică 
minunată spânzura de un spalier vecin, încălzit ca şi 
butucul de viţă graţie căldurii artificiale din seră. Mercedes 
se apropie de fructul catifelat şi-l culese. 

— Luaţi atunci piersica aceasta, spuse ea. 

Dar contele făcu acelaşi gest de refuz. 

— O, iarăşi? Spuse ea cu un accent aşa de îndurerat încât 
simţeai că accentul înăbuşe un suspin, într-adevăr mă 
urmăreşte nenorocirea. 

O tăcere îndelungată urmă acestei scene. Ca şi ciorchinele 
de strugure, piersica se rostogolise pe nisip. 

— Domnule conte, reluă în sfârşit Mercedes, privindu-l pe 
Monte-Cristo cu ochi imploratori, un mişcător obicei arab 
împrieteneşte de-a pururi pe cei ce-au împărţit pâinea şi 
sarea sub acelaşi acoperiş. 

— Îl cunosc, doamnă, răspunse contele, noi însă ne aflăm 
în Franţa, nu în Arabia. Şi în Franţa nu există prietenii 
eterne prin împărţirea sării şi a pâinii. 

— Dar noi suntem prieteni, nu-i aşa? Rosti contesa 
înfiorată, cu ochii aţintiţi spre ochii lui Monte-Cristo şi 
apucându-i aproape convulsiv braţul cu mâinile. 

Sângele năpădi în inima contelui, care deveni palid ca 
moartea, apoi, urcând din inimă la gât, năpădi obrajii şi 


ochii lui înotară câteva secunde în vag, ca ochii cuiva lovit 
de o lumină prea tare. 

— De bună seamă că suntem prieteni, doamnă, răspunse 
el, de ce n-am fi, de altminteri? 

Tonul era aşa de departe de acela pe care îl dorea doamna 
de Morcerf, încât ea întoarse capul scoțând un oftat care 
semăna cu un geamăt. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Şi porni mai departe. Ocoliră astfel grădina, fără să mai 
scoată o vorbă. 

— Domnule, reluă deodată contesa după zece minute de 
plimbare tăcută, e adevărat că aţi văzut, că aţi călătorit, că 
aţi suferit atâta? 

— Da, doamnă, am suferit mult, răspunse Monte-Cristo. 

— Dar acum sunteţi fericit? 

— Fără îndoială, răspunse contele, căci nu mă aude nimeni 
plângându-mă. 

— Şi fericirea prezentă vă face sufletul mai bun? 

— Fericirea prezentă egalează mizeria trecută, spuse 
contele. 

— Nu sunteţi căsătorit? Întrebă contesa. 

— Eu, căsătorit? Răspunse Monte-Cristo tresărind, cine v- 
a putut spune asta? 

— Nu mi s-a spus, dar aţi fost văzut în mai multe rânduri 
însoţind la Operă o tânără şi frumoasă persoană. 

— E o sclavă pe care am cumpărat-o la Constantinopol, o 
fiică de prinţ pe care am făcut-o fiica mea, neavând pe lume 
altă afecţiune. 

— Trăiţi, aşadar, singur? 

— Trăiesc singur. 

— Nu aveţi o soră... Un fiu... Un părinte? 

— N-am pe nimeni. 

— Cum puteţi trăi singur, astfel, fără nimic care să vă lege 
de viaţă? 

— Nu este vina mea, doamnă. La Malta am iubit o fată şi 
era s-o iau de soţie, când a izbucnit războiul şi m-a smuls 


departe de ea ca un vârtej. Mi se păruse că ea mă iubeşte 
deajuns pentru a mă aştepta, pentru a rămâne fidelă 
mormântului meu. Când am revenit, se măritase. Aceasta e 
povestea oricărui bărbat care a trecut prin vârsta de 
douăzeci de ani. Aveam poate inima mai slabă decât alţii, 
aşa că am suferit mai mult decât ei, atâta tot. 

Contesa se opri un moment ca şi cum ar fi avut nevoie de 
popasul acesta pentru a respira. 

— Da, spuse ea şi iubirea v-a rămas în inimă... Nu se 
iubeşte cu adevărat decât o dată... Şi aţi mai văzut-o pe 
femeia aceea? 

— Niciodată. 

— Niciodată? 

— Nu m-am mai înapoiat în ţinutul ei. 

— La Malta? 

— Da, la Malta. 

— Aşadar, e la Malta? 

— Îmi închipui. 

— Şi aţi iertat-o pentru că v-a făcut să suferiţi? 

— Pe ea, da. 

— A, numai pe ea? Îi duşmăniţi, va să zică, pe cei care v-au 
despărţit de ea? 

Contesa se aşeză în faţa lui Monte-Cristo, ţinea încă în 
mână un crâmpei din ciorchinele parfumat. 

— Luaţi, spuse ea. 

— Nu mănânc niciodată strugure tămâios, doamnă, 
răspunse Monte-Cristo ca şi cum nu mai discutaseră în 
privinţa aceasta. 

Contesa aruncă ciorchinele, cu un gest de deznădejde, în 
tufişul cel mai apropiat. 

— Neclintit! Murmură ea. 

Monte-Cristo rămase la fel de netulburat ca şi cum 
mustrarea nu îi era adresată. 

Albert alerga în momentul acela. 

— O, mamă, o mare nenorocire! Spuse el. 


— Cum, ce s-a întâmplat? Întrebă contesa tresărind ca şi 
cum, după vis, ar fi fost adusă la realitate. O nenorocire? 
Într-adevăr, e fatal să se întâmple nenorociri. 

— Domnul de Villefort e aici. 

— Ei, şi? 

— Îşi caută nevasta şi fiica. 

— Dar de ce? 

— Pentru că doamna marchiză de Saint-Meran a sosit la 
Paris cu vestea că domnul de Saint-Meran a murit, plecând 
din Marsilia, la primul popas. Doamna de Villefort, care era 
foarte veselă, nu voia nici să înţeleagă, nici să dea crezare 
nenorocirii; dar, de la primele cuvinte şi oricâte precauţiuni 
luase părintele ei, domnişoara Valentine a ghicit totul; 
lovitura a zdrobit-o ca un trăsnet şi a căzut leşinată. 

— Dar ce e domnul Saint-Meran cu domnişoara de 
Villefort? Întrebă contele. 

— Bunicul ei dinspre partea mamei. El venea să grăbească 
nunta lui Franz cu nepoata lui. 

— Serios? 

— Şi Franz este în întârziere. De ce nu e şi domnul de 
Saint-Meran un bunic al domnişoarei Danglars? 

— Albert! Albert! Ce spui? Glăsui doamna de Morcert cu 
tonul unei blânde mustrări. O, domnule conte, 
dumneavoastră pentru care el are aşa de multă 
consideraţie, spuneţi-i că a vorbit cu păcat. 

Făcu câţiva paşi înainte. 

Monte-Cristo o privi aşa de ciudat, cu o privire totodată 
îngândurată şi străbătută de admiraţie afectuoasă, încât ea 
se dădu înapoi... 

Atunci contesa îi luă mâna, în timp ce o strângea pe a fiului 
ei, şi, îm-preunându-le, spuse: 

— Suntem prieteni, nu-i aşa? 

— O, prietenul dumneavoastră, doamnă? N-am această 
pretenţie, spuse contele, în orice caz, însă, sunt prea 
respectuosul dumneavoastră servitor. 


Contesa se îndepărtă cu o strângere de inimă care nu se 
poate exprima prin cuvinte; şi, mai înainte ca să facă zece 
paşi, contele o văzu ducându-şi batista la ochi. 

— Nu sunteţi cumva de acord, mama şi dumneavoastră? 
Întrebă Albert cu uimire. 

— Dimpotrivă, răspunse contele, din moment ce mi-a spus 
în faţa dumitale că suntem prieteni. 

Şi intrară în salonul din care atunci ieşise Valentine cu 
domnul şi doamna de Villefort. 

Se înţelege că Morrel plecase în urma lor. 


Capitolul XXXV Doamna de Saint-Meran 


Într-adevăr, se petrecuse o scenă lugubră în casa 
domnului de Villefort. 

După plecarea femeilor la balul unde toate stăruinţele 
doamnei de Villefort nu l-au putut determina pe soţul ei s-o 
întovărăşească, procurorul regal se închisese, potrivit 
obiceiului, în cabinet cu un teanc de dosare care ar fi 
înfricoşat pe oricine altul, dar care, în timpurile obişnuite 
ale vieţii sale, abia izbuteau să-i satisfacă apetitul robust de 
muncitor. 

De data asta însă dosarele constituiau un pretext. Villefort 
nu se zăvora să lucreze, ci să cugete; şi, cu uşa încuiată, 
după ce dăduse ordin să nu fie deranjat decât pentru 
lucruri importante, el se aşeză în jilţ şi începu să se 
gândească încă o dată la toate întâmplările care, de şapte- 
opt zile, revărsau cupa mâhnirilor sumbre şi a amintirilor 
amare. 

Atunci, în loc să pună mâna pe dosarele grămădite în faţă- 
i, deschise un sertar al biroului, mişcă un resort şi scoase 
teancul notelor sale personale, manuscrise de preţ printre 
care clasase şi etichetase cu cifre cunoscute numai de el 
numele tuturor celor care, în cariera sa politică, în chestiuni 
băneşti, în urmăriri de barou sau în misterioase iubiri, îi 
deveniseră duşmani. 


Numărul lor era formidabil astăzi, când începuse să 
tremure; şi, cu toate acestea, numele acestea, oricât de 
puternice şi de formidabile erau, îl făcuseră de multe ori să 
zâmbească, aşa cum zâmbeşte călătorul care, de pe culmea 
muntelui, priveşte la picioare piscurile ascuţite, drumurile 
impracticabile şi marginile prăpăstiilor pe lângă care, ca să 
ajungă sus, s-a căţărat îndelung şi greu. 

După ce trecu toate numele acestea în revistă, după ce le 
reciti, le studie, le comentă pe liste, clătină din cap. 

— Nu, murmură el, niciunul dintre duşmani n-ar fi aşteptat 
răbdător până astăzi, ca să mă strivească acum cu secretul 
lui. Uneori, precum spune Hamlet, zvonul celor mai adânc 
îngropate lucruri iese din pământ şi, asemeni luminilor 
fosforului, aleargă jucăuşe prin aer; dar ele sunt flăcări 
care luminează un moment şi se pierd. Corsicanul va fi 
istorisit întâmplarea aceea vreunui preot care, la rându-i, a 
povestit-o. Domnul de Monte-Cristo a aflat-o, desigur. Şi 
pentru a se lămuri... 

Dar ce interes avea să se lămurească? Reluă Villefort după 
o clipă de reflexie; ce interes are domnul de Monte-Cristo, 
domnul Zaccone, fiul unui armator din Malta, exploatatorul 
unei mine de argint în Thesalia, venit pentru prima oară în 
Franţa, să se lămurească în privinţa unui fapt sumbru, 
misterios şi inutil ca acesta? Din informaţiile incoerente 
care mi-au fost date de abatele Busoni şi de lordul Wilmore, 
de prieten şi de duşman, un singur lucru reiese limpede, 
precis, categoric: că niciodată, în nici un caz, în nici o 
împrejurare, n-a putut să existe cel mai neînsemnat contact 
între mine şi el. 

Villefort îşi spunea însă cuvintele acestea fără să le dea 
crezare. Lucrul cel mai cumplit pentru el nu era totuşi 
revelaţia, căci putea să tăgăduiască sau să răspundă, se 
neliniştea prea puţin de acel Mane, Thekel, Phares care se 
arăta deodată, cu litere de sânge, pe perete; ceea ce îl 
neliniştea era să cunoască făptura a cărui mână le scrisese. 


În momentul în care încerca să se liniştească şi când, în 
locul viitorului politic pe care, în visurile sale ambiţioase, îl 
întrevăzuse uneori, îşi făurea, cu teama de a nu trezi 
inamicul adormit de atât de multă vreme, un viitor restrâns 
la bucuriile căminului, răsună în curte huruitul unei trăsuri. 
Auzi apoi, pe scară, mersul unei persoane vârstnice, apoi 
nişte bocete şi nişte exclamaţii pe care servitorii le scot de 
obicei când vor să devină interesaţi prin durerea stăpânilor. 

Se grăbi să tragă zăvorul cabinetului şi, curând, fără să fie 
anunţată, o doamnă bătrână intră cu şalul pe braţ şi cu 
pălăria în mână. Părul alb dezvăluia o frunte mată ca 
fildeşul îngălbenit, iar ochii, la colţurile cărora vârsta 
săpase zbârcituri profunde, dispăreau aproape sub năvala 
lacrimilor. 

— O, domnule, spuse ea, o domnule, ce nenorocire! Am să 
mor şi eu... Da, cu siguranţă că am să mor. 

Şi căzând în jilţul cel mai apropiat de uşă, izbucni în 
suspine. 

Servitorii stăteau în prag şi, neîndrăznind să meargă mai 
departe, se uitau la bătrânul servitor al lui Noirtier care, 
auzind din camera stăpânului zgomotul, alergase şi el. 
Villefort se sculă şi veni repede în întâmpinarea soacrei 
sale, căci ea era. 

— Vai, Doamne, întrebă el, ce s-a întâmplat, ce vă zguduie 
astfel? De ce nu vă însoţeşte domnul de Saint-Meran? 

— Domnul de Saint-Meran a murit, rosti bătrâna marchiză 
fără introducere, fără expresie şi oarecum buimacă. 

Villefort se trase înapoi un pas şi îşi bătu mâinile una de 
alta. 

— A murit? Îngăimă el, a murit aşa... Subit? 

— Acum opt zile, continuă doamna de Saint-Meran, ne-am 
urcat împreună în trăsură, după masă. Domnul de Saint- 
Meran era suferind de câteva zile; cu toate acestea gândul 
de a o revedea pe scumpa noastră Valentine îi dădea curaj 
şi, în ciuda durerilor, a ţinut să plece, dar la şase leghe de 
Marsilia a fost cuprins, după ce luase pastilele lui obişnuite, 


de un somn aşa de adânc încât nu mi se părea natural. 
Şovăiam totuşi să-l trezesc, când mi se păru că figura lui se 
roşeşte şi că vinele de la tâmple bat mai tare ca de obicei. 
Cu toate acestea, pentru că se întuneca şi nu mai vedeam 
nimic, îl lăsai să doarmă. Curând apoi, el scoase un strigăt 
înăbuşit, sfâşietor, ca al cuiva care suferă în vis şi îşi 
răsturnă cu o mişcare capul pe spate. Strigai valetul, dădui 
ordin să se oprească poştalionul, îl strigai pe domnul de 
Saint-Meran, îi dădui să respire din flaconul cu săruri, dar 
totul se sfârşise; era mort şi aşa, alături de cadavrul lui, 
ajunsei la Aix. 

Villefort stătea buimăcit, cu gura căscată. 

— Şi aţi chemat un medic, fără îndoială... 

— Imediat, dar, după cum ţi-am spus, era prea târziu. 

— Nici vorbă. Cel puţin a putut să constate boala de care 
bietul marchiz murise? 

— O, da, domnule, mi-a spus, se pare că e vorba deo 
apoplexie fulgerătoare. 

— Şi ce aţi făcut atunci? 

— Domnul de Saint-Meran spusese totdeauna că, dacă 
moare departe de Paris, doreşte ca trupul său să fie adus în 
cavoul familiei. Am dat dispoziţii să fie pus într-un sicriu de 
plumb, iar eu îl premerg cu câteva zile. 

— Biata mamă! Spuse Villefort, astfel de lovituri la vârsta 
dumneavoastră... 

— Dumnezeu mi-a dat puteri până la capăt, de altminteri, 
scumpul marchiz ar fi făcut desigur pentru mine ceea ce am 
făcut eu pentru el. E drept că, de când l-am lăsat acolo, am 
impresia că sunt nebună. Nu mai pot plânge, e drept, se 
spune că la vârsta mea omul nu mai are lacrimi, cred cu 
toate acestea că, atâta vreme cât suferim, ar trebui să 
putem plânge. Unde e Valentine, domnule? Pentru ea 
veneam noi, vreau s-o văd pe Valentine. 

Villefort gândi că ar fi groaznic să răspundă că Valentine 
este la bal, spuse marchizei numai că nepoata ei a ieşit cu 
mama vitregă şi că va fi înştiinţată. 


— Îndată, domnule, îndată, te rog! Glăsui bătrâna. 

Villefort o luă de braţ pe doamna de Saint-Meran şi o 
conduse în apartamentul ei. 

— Odihneşte-te, mamă, îi spuse el. 

Marchiza îşi înălţă capul la auzul acestui cuvânt şi 
văzându-l pe omul care îi reamintea de fiica atât de 
regretată şi care, pentru ea, retrăia în Valentine, se simţi 
zguduită de cuvântul mamă, începu să plângă şi căzu în 
genunchi, într-un jilţ, unde îşi îngropă capul, suspinând. 

Villefort o lăsă în grija femeilor, în timp ce bătrânul Barrois 
urca înspăimântat la stăpânul său; căci nimic nu 
înspăimântă mai mult pe bătrâni decât moartea care se 
depărtează o clipă de ei, lovind un alt bătrân. Apoi, în 
vreme ce doamna de Saint-Meran, îngenuncheată încă, se 
ruga din inimă, domnul de Villefort trimise după o trăsură 
de piaţă şi veni el însuşi la doamna de Morcerf să-şi ia 
nevasta şi fiica. Era aşa de palid când se ivi în uşa salonului, 
încât Valentine alergă la el, strigând: 

— Tată, s-a întâmplat vreo nenorocire? 

— Valentine, a sosit bunica ta, spuse domnul de Villefort. 

— Dar bunicul? Întrebă fata tremurând. 

Domnul de Villefort nu răspunse decât oferind fiicei sale 
braţul. 

Era şi timpul: cuprinsă de ameţeală, Valentine se clătină, 
doamna de Villefort se grăbi s-o susţină şi îşi ajută soţul s-o 
ducă spre trăsură, spunând: 

— Ciudat! Cine şi-ar fi putut închipui? Da, ciudat! 

Şi familia dezolată fugi astfel, întinzându-şi tristeţea ca un 
zăbranic peste restul seratei. 

La piciorul scării Valentine îl găsi pe Barrois care o 
aştepta: 

— Domnul Noirtier doreşte să vă vadă în seara aceasta, 
şopti el. 

— Spune-i că am să vin când am să ies de la bunica, glăsui 
Valentine. 


Fata înţelesese, cu gingăşia sufletului ei, că doamna de 
Saint-Meran avea în momentul acela mai multă nevoie de 
dânsa. 

Valentine îşi găsi bunica în pat; mângâieri mute, îndurerări 
ale inimii, suspine întretăiate, lacrimi arzătoare - iată 
singurele amănunte ce pot fi istorisite în legătură cu 
întrevederea aceasta, la care asista, lângă braţul soţului ei, 
doamna de Villefort, plină de respect, aparent cel puţin, 
pentru biata văduvă. 

După o clipă ea se plecă la urechea soţului: 

— Cu îngăduinţa dumitale, şopti ea, e mai bine să mă 
retrag, căci vederea mea pare s-o mâhnească şi mai mult pe 
soacra dumitale. 

Doamna de Saint-Meran o auzi. 

— Da, da, şopti ea la urechea Valentinei, să se ducă, dar tu 
rămâi. 

Doamna de Villefort ieşi şi Valentine rămase singură lângă 
patul bunicii, căci, consternat de moartea aceea 
neprevăzută, procurorul regal îşi urmă soţia. 

Între timp Barrois se urcase la bătrânul Noirtier, acesta 
auzise gălăgia din casă şi îl trimisese, precum am spus, pe 
servitor să se intereseze. 

La întoarcerea lui, ochii vii şi mai cu seamă inteligenţi îl 
cercetară pe mesager: 

— Vai, domnule, spuse Barrois, s-a întâmplat o mare 
nenorocire: doamna de Saint-Meran e aici, iar soţul ei a 
murit. 

Domnul de Saint-Meran şi Noirtier nu fuseseră legaţi 
niciodată printr-o prietenie profundă, cu toate acestea se 
cunoaşte efectul pe care îl face totdeauna asupra unui 
bătrân vestea morţii altui bătrân. 

Noirtier îşi lăsă capul în piept ca un om copleşit, sau ca un 
om care gândeşte, apoi închise un singur ochi. 

— Domnişoara Valentine? Întrebă Barrois. 

Noirtier făcu semn că da. 


— E la bal, domnul ştie aceasta, deoarece domnişoara a 
venit să-şi ia rămas bun în mare toaletă. 

Noirtier închise din nou ochiul stâng. 

— Da, vreţi s-o vedeţi? 

Bătrânul făcu semn că aceasta dorea. 

— S-au dus, fără îndoială, s-o caute la doamna de Morcerf. 
Am s-o aştept la întoarcere şi am să-i spun să vină la 
dumneavoastră. Da? 

— Da, răspunse paraliticul. 

Barrois pândi deci întoarcerea Valentinei şi, precum am 
văzut, îi expuse dorinţa bunicului. 

Pe temeiul acestei dorinţi, Valentine se urcă la Noirtier 
după ce ieşi de la doamna de Saint-Meran, care, deşi 
agitată, cedase în cele din urmă oboselii şi dormea un somn 
tulburat. 

Fusese pusă la îndemâna ei o mescioară pe care era o 
carafă cu oranjadă, băutura ei obişnuită şi un pahar. 

Apoi, precum am spus, fata se depărtase de patul 
marchizei ducându se la Noirtier. 

Valentine îl îmbrăţişă pe bătrânul care o privi cu atâta 
duioşie încât fata simţi din nou ţâşnind din ochii ei lacrimi al 
căror izvor îl credea secat. 

Bătrânul stăruia cu privirea. 

— Da, da, glăsui Valentine, vrei să spui că totuşi am un 
bunic bun, nu-i aşa? 

Bătrânul făcu semn că într-adevăr aceasta voia să exprime 
privirea sa. 

— Din fericire, reluă Valentine, căci altminteri, vai, ce aş 
deveni? 

Era ora unu noaptea. Barrois, care simţea nevoia să se 
culce şi el, atrase atenţia că, după o seară aşa de 
dureroasă, toată lumea trebuia să se odihnească. Bătrânul 
nu voi să spună că el se odihnea văzându-şi copila. O 
concedie pe Valentine, căreia durerea şi oboseala îi dădeau 
într-adevăr un aer suferind. 


A doua zi, intrând la bunica sa, Valentine o găsi pe aceasta 
în pat; febra nu se calmase; dimpotrivă, o lumină sumbră 
strălucea în ochii bătrânei marchize, care părea stăpânită 
de o violentă iritare nervoasă. 

— O, Doamne, îţi este şi mai rău, bunicuţo? Exclamă 
Valentine, observând simptomele agitaţiei. 

— Nu, copila mea, nu, glăsui doamna de Saint-Meran, dar 
aşteptam cu nerăbdare să vii pentru a trimite după tatăl 
tău. 

— Tatăl meu? Întrebă Valentine îngrijorată. 

— Da, vreau să-i vorbesc. 

Valentine nu îndrăzni să se împotrivească dorinţei bunicii, 
dorinţă a cărei cauză n-o cunoştea de altminteri, iar peste o 
clipă Villefort intră. 

— Domnule, spuse doamna de Saint-Meran, fără vreo 
introducere şi ca şi cum s-ar fi temut că n-are timp de ajuns, 
mi-ai scris că e vorba de o partidă pentru copilă. 

— Da, doamnă, răspunse Villefort, e mai mult decât un 
proiect, e un lucru aranjat. 

— Pe ginerele dumneavoastră îl cheamă Franz d'Epinay? 

— Da, doamnă. 

— E fiul generalului d'Epinay care era de-ai noştri şi care 
a fost asasinat cu câteva zile înainte de întoarcerea 
uzurpatorului din insula Elba? 

— Exact. 

— Căsătoria cu nepoata unui iacobin nu-i repugnă? 

— Din fericire, disensiunile noastre civile s-au stins, mamă, 
spuse Villefort. Domnul d'Epinay era aproape un copil la 
moartea părintelui său, îl cunoaşte foarte puţin pe domnul 
Noirtier şi-l va vedea, dacă nu cu plăcere, cel puţin cu 
indiferenţă. 

— Este o partidă potrivită? 

— Sub toate raporturile. 

— Tânărul... 

— Se bucură de consideraţia generală. 

— E simpatic? 


— E unul dintre cei mai distinşi oameni pe care îi cunosc. 
În cazul acesta, domnule, spuse doamna de Saint-Mâran 
după câteva secunde de gândire, trebuie să vă grăbiţi căci 
mai am puţin timp de trăit. 

— Dumneavoastră, doamnă? Dumneata, bunico? 
Exclamară domnul de Villefort şi Valentine. 

— Eu ştiu ce spun, reluă marchiza; trebuie deci să vă 
grăbiţi căci, nemaiavând mamă, s-o aibă cel puţin pe bunica 
ei pentru a-i binecuvânta căsătoria. Eu sunt singura care îi 
rămân dinspre partea bietei mele Renee pe care ai uitat-o 
aşa de iute, domnule. 

— O, doamnă, spuse Villefort, uitaţi că trebuia să dau o 
mamă bietei copile care era orfană. 

— O mamă vitregă nu e niciodată o mamă, domnule. Dar 
nu despre aceasta e vorba, ci despre Valentine, să lăsăm 
morţii în pace. 

Rostise cuvintele cu atâta volubilitate şi cu un atare accent 
încât, în conversaţia aceasta, era ceva ce semăna cu un 
început de delir. 

— Se va face după dorinţa dumneavoastră, doamnă, glăsui 
Villefort şi aceasta cu atât mai mult cu cât dorinţa 
dumneavoastră e în armonie cu a mea. Îndată după sosirea 
domnului d'Epinay la Paris... 

— Bunico, spuse Valentine, convenienţele, doliul aşa de 
recent... Vrei să mă căsătoresc sub auspicii aşa de triste? 

— Copila mea, o întrerupse repede bunica, să lăsăm 
motivele acestea banale care împiedică spiritele slabe să-şi 
construiască trainic viitorul. M-am căsătorit şi eu la patul 
morţii mamei mele şi, de bună seamă, n-am fost nefericită 
din cauza aceasta. 

— lar ideea de moarte, doamnă? Spuse Villefort. 

— Iarăşi şi iarăşi... Vă spun că am să mor. Dar, înainte dea 
muri, vreau să-l văd pe ginerele meu; vreau să-i poruncesc 
s-o facă pe nepoata mea fericită, vreau să citesc în ochii lui 
dacă are de gând să mă asculte, în sfârşit, vreau să-l 
cunosc, continuă bătrâna cu o expresie înfricoşătoare, ca să 


pot veni la el din fundul mormântului meu dacă nu o fi aşa 
cum se cuvine să fie şi aşa cum trebuie. 

— Doamnă, glăsui Villefort, alungaţi ideile exaltate care se 
apropie de nebunie. Morţii, odată culcaţi în mormântul lor, 
dorm acolo fără să se mai scoale. 

— Da, da, bunicuţo, linişteşte-te, spuse Valentine. 

— Iar eu, domnule, îţi spun că te înşeli. Am dormit azi 
noapte şi am avut un somn cumplit. Mă vedeam întrucâtva 
dormind, ca şi cum sufletul meu plutea deasupra corpului; 
ochii pe care mă străduiam să-i deschid, se închideau fără 
de voia mea şi, cu toate acestea, ştiu bine că lucrul vi se 
părea imposibil, mai cu seamă dumitale, domnule, ei bine, 
cu ochii închişi am văzut chiar în locul unde te afli, venind 
din colţul unde este o uşă ce dă în cabinetul de toaletă al 
doamnei de Villefort, am văzut intrând fără zgomot o formă 
albă. 

Valentine scoase un strigăt. 

— Febra vă neliniştea, doamnă, spuse Villefort. 

— Îndoiţi-vă dacă vreţi, dar eu sunt sigură de ce spun: am 
văzut o formă albă şi, ca şi cum Dumnezeu s-ar fi temut că 
mă voi îndoi de mărturia vreunui simţ al meu, am auzit 
mişcându-se paharul - uite chiar acesta de pe masă. 

— O, bunico, era un vis! 

— Era aşa de puţin un vis încât am întins mâna spre 
sonerie, iar la gestul acesta umbra a dispărut. Camerista a 
intrat atunci cu o lumină. Fantomele nu se arată decât celor 
care trebuie să le vadă: era sufletul soţului meu. Ei bine, 
dacă sufletul soţului meu vine să mă cheme, de ce sufletul 
meu n-ar veni s-o apere pe fiica mea? Cred că legătura este 
şi mai directă. 

— O, doamnă, spuse Villefort tulburat fără să vrea până în 
adânc, nu daţi crezare acestor idei lugubre, veţi trăi cu noi, 
veţi trăi îndelung, fericită, iubită, onorată şi vă vom face să 
uitaţi... 

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! Exclamă marchiza. 
Când revine domnul d'Epinay? 


— Îl aşteptăm dintr-un moment într-altul. 

— Bine, de îndată ce va sosi, daţi-mi de veste. Să ne 
grăbim, să ne grăbim. Aş vrea apoi să văd un notar ca să mă 
încredinţez că tot avutul nostru revine Valentinei. 

— O, mamă, vrei să mă ucizi? Murmură Valentine 
apăsându-şi buzele pe fruntea arzândă a bunicii. Doamne, 
ai febră? Nu un notar trebuie să chemăm, ci un medic. 

— Un medic? Spuse ea cu indiferenţă; nu mă doare nimic, 
mi-e sete, atâta tot. 

— Ce bei, bunico? 

— Ca întotdeauna, ştii bine, oranjada mea. Paharul e colo, 
pe masă, dă-mi-l, Valentine. 

Valentine turnă oranjada din carafă în pahar şi-l luă cu 
oarecare spaimă pentru a-l da bunicii, căci ea pretindea că 
paharul acesta a fost atins de umbră. 

Marchiza goli paharul dintr-o înghiţitură. 

Apoi se întoarse pe pernă, repetând: 

— Notarul! Notarul! 

Domnul de Villefort ieşi. Valentine se aşeză lângă patul 
bunicii. Biata copilă părea să aibă multă nevoie, ea însăşi, 
de medicul pe care îl recomandase bunicii. O roşeaţă ca 
flacăra îi ardea pomeţii obrajilor, respiraţia îi era scurtă, 
gâfâitoare, iar pulsul ei bătea ca şi cum avea febră. 

Biata copilă se gândea la deznădejdea lui Maximilien când 
va afla că doamna de Saint-Meran, în loc să fie o aliată, se 
purta, fără să-l cunoască, de parcă i-ar fi fost duşmană. 

În mai multe rânduri Valentine se gândise să spună totul 
bunicii şi n-ar fi şovăit o clipă dacă pe Maximilien Morrel îl 
chema Albert de Morcerf sau Raoul de Château-Renaud. 
Dar Morrel era de extracţie plebeiană şi Valentine cunoştea 
disprețul pe care orgolioasa marchiză de Saint-Meran îl 
avea pentru tot ce nu era rasă. Taina ei fusese deci, în 
momentul în care urma să iasă la lumină, alungată în inimă 
de trista certitudine că o va destăinui inutil şi că, din 
moment ce părintele şi bunica vor cunoaşte secretul, totul 
va fi pierdut. 


Se scurseră astfel cam două ore. Doamna de Saint-Meran 
dormea un somn aprins şi agitat. Fu anunţat notarul. 

Deşi vestea fusese comunicată în şoaptă, doamna de Saint- 
Meran se ridică pe pernă. 

— Notarul? Întrebă ea, să vină, să vină! 

Notarul se afla la uşă, intră. 

— Du-te Valentine, spuse doamna de Saint-Meran şi lasă- 
mă cu domnul. 

— Dar, bunico... 

— Du-te, du-te. 

Fata îşi sărută bunica pe frunte şi ieşi cu batista la ochi. 

Îl găsi la uşă pe valetul care îi spuse că medicul aştepta în 
salon. 

Valentine cobori repede. Medicul era un prieten al familiei 
şi totodată unul dintre oamenii cei mai pricepuţi ai epocii; o 
iubea foarte mult pe Valentine, pe care o văzuse venind pe 
lume. Avea o fiică de vârsta domnişoarei de Villefort, dar 
născută dintr-o mamă ftizică; viaţa lui era o teamă continuă 
în legătură cu copila. 

— Oh, scumpe domnule d'Avrigny, vă aşteptam cu multă 
nerăbdare! Exclamă Valentine. Dar, mai întâi, cum se simt 
Madeleine şi Antoinette? 

Madeleine era fiica domnului d'Avrigny, iar Antoinette 
nepoata. 

Domnul d'Avrigny zâmbi cu tristeţe. 

— Antoinette foarte bine, Madeleine binişor, spuse el. Dar 
ai trimis după mine, scumpă copilă. Nici tatăl, nici doamna 
de Villefort nu sunt bolnavi. Întrucât ne priveşte, deşi e 
vădit că nu ne putem lepăda de nervii noştri, nu-mi închipui 
că ai nevoie de mine altfel decât pentru a-ţi recomanda să 
nu laşi imaginaţiei câmp prea liber. 

Valentine se îmbujoră. Domnul d'Avrigny ducea ştiinţa 
ghicitului aproape până la miracol; căci era dintre medicii 
care tratează totdeauna fizicul prin moral. 

— Nu, spuse ea, v-am chemat pentru biata mea bunică. 
Cunoaşteţi nenorocirea care ne-a lovit, nu-i aşa? 


— Nu ştiu nimic, spuse domnul d'Avrigny. 

— Oh, glăsui Valentine înfrânându-şi suspinele, bunicul a 
murit. 

— Domnul de Saint-Meran? 

— Da. 

— Subit? 

— De un atac de apoplexie fulgerătoare. 

— De o apoplexie? Repetă medicul. 

— Da. Astfel că biata bunică e lovită de ideea că soţul ei, 
pe care nu la părăsit niciodată, o cheamă şi că se va întâlni 
cu el. O, domnule d'Avrigny, o recomand îngrijirilor 
dumneavoastră. 

— Unde e? 

— În camera ei, cu notarul. 

— Şi domnul Noirtier? 

— Totdeauna la fel: o luciditate de spirit desăvârşită, 
aceeaşi nemişcare, acelaşi mutism. 

— Şi aceeaşi dragoste pentru dumneata, nu-i aşa, scumpă 
copilă? 

— Da, spuse Valentine oftând, el mă iubeşte mult. 

— Cine nu te-ar iubi? 

Valentine zâmbi cu tristeţe. 

— Şi ce simte bunica dumitale? 

— O excitație nervoasă ciudată, un somn agitat şi bizar. 
Pretindea azi-dimineaţă că, în timpul somnului, sufletul ei 
plutea deasupra corpului pe care îl privea dormind; este 
delir, pretinde că a văzut o fantomă intrând în camera ei şi 
că a auzit zgomotul pe care îl făcea aşa-zisa fantomă 
atingându-i paharul. 

— Curios, spuse doctorul, n-o ştiam pe doamna de Saint- 
Meran predispusă la halucinaţii. 

— Pentru prima oară am văzut-o şi eu astfel, glăsui 
Valentine, iar azi-dimineaţă m-a speriat; am avut impresia 
că şi-a pierdut mintea, iar tatăl meu - domnule d'Avrigny, 
ştiţi că tatăl meu e un spirit serios —, ei bine, tatăl meu a 
părut şi el foarte impresionat. 


— Vom vedea, glăsui domnul d'Avrigny, cele ce îmi spui mi 
se par ciudate. 

Notarul cobora. 

Valentine fu înştiinţată că bunica ei era singură. 

— Duceţi-vă, spuse ea doctorului. 

— Dar dumneata? 

— O, eu nu îndrăznesc, mi-a interzis să vă chem, apoi, 
după cum spuneţi, eu însumi sunt agitată, indispusă, astfel 
că voi da o raită prin grădină ca să mă liniştesc. 

Doctorul strânse mâna Valentinei şi, în timp ce urca la 
bunica ei, fata cobori pe peron. 

Nu-i nevoie să spunem care anume parte din grădină era 
promenada favorită a Valentinei. După ce făcea două-trei 
ocoluri în jurul casei, după ce culegea un trandafir pentru a 
şi-l pune la centură sau în păr, ea se afunda sub aleea 
posomorâtă care ducea la bancă, apoi de la bancă se 
îndrepta spre grilaj. 

De data aceasta Valentine făcu, potrivit obiceiului, două- 
trei ocoluri printre flori, dar fără să culeagă vreuna: doliul 
inimii sale, care nu avusese încă timpul să se întindă, 
respingea simpla găteală, apoi se îndreptă spre alee. Pe 
măsură ce înainta, i se părea că aude un glas rostindu-i 
numele. Se opri uimită. 

Atunci glasul ajunse mai lămurit la urechea ei şi recunoscu 
vocea lui Maximilien. 


Capitolul XXXVI Făgăduiala 


Era, într-adevăr, Morrel care, din ajun, nu mai trăia. Cu 
instinctul amanţilor şi mamelor, el ghicise că, în urma sosirii 
doamnei de Saint-Meran şi a morţii marchizului, se va 
petrece la Villefort ceva în legătură cu dragostea lui pentru 
Valentine. 

Precum se va vedea, presimţirile se realizaseră şi nu o 
simplă nelinişte îl călăuzea acum, aşa de înspăimântat şi de 
tremurând, la grilajul cu castani. 


Valentine nu era însă înştiinţată că Morrel o aşteaptă, nu 
era ora când el venea de obicei; un simplu hazard sau, dacă 
vreţi, o fericită simpatie o duse în grădină. Când ea se 
arătă, Morrel o strigă. Valentine alergă la grilaj. 

— Dumneata la ora asta? Spuse ea. 

— Da, biata mea prietenă, răspunse Morrel, am venit să 
aflu şi să aduc veşti rele. 

— Aşadar, aceasta este casa nenorocirii? Exclamă 
Valentine. Vorbeşte, Maximilien. Dar şi aşa cupa durerilor s- 
a umplut. 

— Draga mea Valentine, spuse Morrel încercând să-şi 
înfrâneze emoția pentru a vorbi calm, ascultă-mă, te rog, 
căci tot ce îţi voi spune este solemn. Când şi-au propus ai 
dumitale să te mărite? 

— Uite, spuse la rându-i Valentine, nu vreau să-ţi ascund 
nimic, Maximilien. Azi-dimineaţă s-a vorbit despre căsătoria 
mea, iar bunica pe care contasem ca pe un sprijin sigur, nu 
numai că s-a declarat pentru căsătoria aceasta, dar o 
doreşte aşa de mult încât numai lipsa domnului d'Epinay o 
întârzie, iar a doua zi după sosirea lui contractul va fi 
semnat. 

Un oftat greu ieşi din pieptul tânărului care o privi 
îndelung şi trist. 

— Oh, spuse el în şoaptă, e groaznic să auzi pe femeia pe 
care o iubeşti spunând cu linişte: „Momentul chinului tău e 
fixat: peste câteva ore va avea loc; dar nu are a a face, aşa 
trebuie să se întâmple, iar eu nu voi formula nici o 
împotrivire”. Ei bine, de vreme ce spui că nu se mai 
aşteaptă decât sosirea domnului d'Epinay pentru semnarea 
contractului, de vreme ce îi vei aparţine a doua zi după 
venirea lui, află că mâine vei fi dată domnului d'Epinay, căci 
el a sosit în dimineaţa asta la Paris. 

Valentine scoase un strigăt. 

— Mă găseam la contele de Monte-Cristo acum o oră, 
spuse Morrel. Discutam despre durerea din casa dumitale, 
eu despre durerea dumitale, când deodată o trăsură se 


aude în curte. Ascultă. Nu credeam până atunci în 
presimţiri, Valentine, acum însă sunt nevoit să cred. Auzind 
huruitul trăsurii, m-a cuprins un fior, curând apoi am auzit 
paşi pe scară. Paşii răsunători ai comandorului nu l-au 
înspăimântat pe Don Juan mai mult decât m-au 
înspăimântat pe mine paşii aceştia. În sfârşit se deschide 
uşa, Albert de Morcerf intră cel dintâi, începeam să mă 
îndoiesc de mine, eram gata să cred că m-am înşelat, când 
dinapoia lui înaintează alt tânăr şi contele exclamă: „A, 
domnul baron Franz d'Epinay!” Am făcut apel la toate 
puterile mele şi la tot curajul ca să mă stăpânesc. Poate m- 
am îngălbenit, poate am tremurat; cu siguranţă însă că am 
rămas cu zâmbetul pe buze. Dar, peste cinci minute, am 
ieşit fără să fi auzit un cuvânt din ce s-a spus în aste cinci 
minute; eram zdrobit. 

— Bietul Maximilien! Murmură Valentine. 

— lată-mă, Valentine. Haide, răspunde-mi ca unui om 
căruia răspunsul dumitale îi va da moartea sau viaţa. Ce ai 
de gând să faci? 

Valentine cobori capul; era copleşită. 

— Ascultă, spuse Morrel, nu te gândeşti pentru prima oară 
la situaţia în care ne găsim; e gravă, e apăsătoare, 
supremă. Nu cred că e momentul să ne lăsăm în voia unei 
dureri sterpe; aceasta este bine pentru cei care vor să 
sufere în voie şi să-şi bea lacrimile în tihnă. Există astfel de 
oameni şi Dumnezeu va ţine seamă desigur, în cer, de 
resemnarea lor pe pământ. Dar cine simte întrânsul voinţa 
de luptă nu pierde un timp preţios şi înapoiază imediat 
soartei lovitura pe care a primit-o. Valentine, vrei să lupţi 
împotriva soartei rele? Spune-mi, căci pentru aceasta am 
venit. 

Valentine tresări şi îl privi pe Morrel cu ochi înfricoşaţi. 
Gândul de a rezista părintelui, bunicii întregii familii, în 
sfârşit, nu-i venise în minte. 

— Ce spui, Maximilien? Întrebă Valentine şi ce înţelegi tu 
prin luptă? O, e un sacrilegiu! Cum, să lupt împotriva 


ordinului părintelui meu, împotriva dorinţei bunicii mele 
care trage să moară? Cu neputinţă. 

Morrel făcu o mişcare. 

— Eşti o inimă prea nobilă ca să nu mă înţelegi şi mă 
înţelegi aşa de bine, dragul meu Maximilien, încât te văd 
redus la tăcere. Să lupt eu? Ferească Dumnezeu! Nu, nu, 
îmi păstrez toată forţa ca să lupt împotriva mea şi să-mi 
beau lacrimile, după cum spui. Dar să-l mâhnesc pe 
părintele meu, să tulbur ultimele momente ale bunicii mele 
- niciodată. 

— Ai dreptate, glăsui calm Morrel. 

— Cu ce ton îmi spui acestea! Exclamă Valentine jignită. 

— Îţi spun ca un bărbat care te admiră, domnişoară, reluă 
Maximilien. 

— Domnişoară? Exclamă Valentine. Domnişoară? O, 
egoistul! Mă vede în culmea deznădejdii şi se preface că nu 
mă înţelege... 

— Te înşeli şi dimpotrivă te înţeleg perfect; nu vrei să-l 
contrariezi pe domnul de Villefort, nu vrei să nu o asculţi pe 
marchiză şi mâine vei semna contractul care te va lega de 
soţul dumitale. 

— Dar, Dumnezeule, pot să fac altfel? 

— Nu trebuie să mă întrebi pe mine, domnişoară, căci eu 
sunt un rău judecător în cauza aceasta, iar egoismul mă va 
orbi, răspunse Morrel a cărui voce înăbugşită şi ai cărui 
pumni strânşi trădau exasperarea crescândă. 

— Dar ce mi-ai fi propus, Morrel, dacă eram dispusă să 
accept propunerea dumitale? Haide, răspunde-mi. Nu e 
locul să-mi spui că fac rău, ci trebuie să-mi dai un sfat. 

— Mă întrebi serios, Valentine şi vrei să-ţi dau sfatul? 

— Desigur, dragul meu Maximilien, căci dacă este bun, îl 
voi urma, ştii bine că eu sunt devotată simţămintelor 
dumitale. 

— Valentine, spuse Morrel izbutind să înlăture o scândură 
care era desprinsă de mai înainte, dă-mi mâna în semn că- 
mi ierţi mânia, uite, mi e capul tulburat şi, de un ceas 


întreg, cele mai nesăbuite idei au trecut, rând pe rând, prin 
mintea mea. O, în cazul când îmi vei refuza sfatul... 

— Să aud sfatul. 

— Uite-l, Valentine. 

Fata înălţă ochii la cer şi scoase un oftat. 

— Sunt liber, reluă Maximilien, sunt îndeajuns de bogat 
pentru noi amândoi, îţi jur că vei fi soţia mea mai înainte ca 
buzele mele să-ţi fi sărutat fruntea. 

— Mă înfiori, glăsui fata. 

— Ascultă-mă, continuă Morrel; te duc la sora mea care e 
vrednică să fie şi sora dumitale; ne vom îmbarca pentru 
Alger, pentru Anglia sau pentru America, dacă nu preferi să 
ne retragem în vreo provincie unde vom aştepta, pentru a 
reveni la Paris, ca prietenii noştri să înfrângă rezistenţa 
familiei dumitale. 

Valentine clătină din cap. 

— Mă aşteptam la asta, Maximilien, spuse ea, e un sfat de 
om nechibzuit şi aş fi mai nechibzuită decât dumneata dacă 
nu te-aş opri îndată cu un singur cuvânt: imposibil, Morrel, 
imposibil. 

— Te vei supune soartei aşa cum ea îţi dictează fără să 
încerci măcar s-o combaţi? Întrebă Morrel întunecat. 

— Da, chiar de-ar fi să mor. 

— Valentine, reluă Maximilien, îţi voi repeta încă o dată că 
ai dreptate. Într-adevăr, eu sunt un nebun, iar dumneata 
îmi dovedeşti că pasiunea orbeşte cele mai echilibrate 
minţi. Îţi mulţumesc deci dumitale care judeci fără pasiune. 
Fie, ne-am înţeles; mâine vei fi neapărat a domnului Franz 
d'Epinay, nu prin formalitatea de teatru născocită pentru a 
rezolva comediile şi care se numeşte semnarea 
contractului, ci prin propria dumitale voinţă. 

— Încă o dată mă împingi la disperare, Maximilien, spuse 
Valentine; încă o dată răsuceşti pumnalul în rană. Ce ai face 
dacă sora dumitale ar asculta un sfat ca acela pe care mi-l 
dai? 


— Domnişoară, glăsui Morrel cu un zâmbet amar, eu sunt 
un egoist, mi-ai spus şi în calitatea mea de egoist nu mă 
gândesc la ce ar face alţii în locul meu, ci la ce îmi propun 
să fac eu. Îmi închipui că te cunosc de un an, că am pus din 
ziua în care te-am cunoscut toate şansele fericirii mele pe 
iubirea aceasta, că a venit o zi când mi-ai spus că mă 
iubeşti; că, din ziua aceea, am pus toate şansele mele de 
viitor pe fiinţa dumitale; erai viaţa mea. Acum nu mă mai 
gândesc la nimic, îmi spun numai că şansele s-au schimbat, 
că am crezut că voi câştiga cerul şi că l-am pierdut. Se 
întâmplă în fiecare zi ca un jucător să piardă nu numai ce 
are, dar şi ce n-are. 

Morrel rosti cuvintele de mai sus cu linişte perfectă. 
Valentine îl privi o clipă cu ochi mari, scrutători, încercând 
să nu-i lase pe ai lui Morrel să pătrundă până în inima ei 
zbuciumată. 

— Dar ce ai de gând să faci? Întrebă Valentine. 

— Voi avea onoarea să-ţi spun adio, domnişoară, luând ca 
martor pe Dumnezeu care îmi aude vorbele şi citeşte în 
adâncul inimii mele că îţi doresc o viaţă îndeajuns de calmă, 
de fericită şi de plină, pentru ca într-însa să nu mai fie loc 
pentru amintirea mea. 

— O! Murmură Valentine. 

— Adio, Valentine, adio! Spuse Morrel înclinându-se. 

— Unde te duci? Strigă, întinzând mâna prin grilaj şi 
apucându-l pe Maximilien de haină, înțelegând din agitația 
ei interioară că liniştea iubitului nu putea fi reală. Unde te 
duci? 

— Voi căuta să nu aduc o tulburare nouă în familia 
dumitale şi să dau un exemplu pe care vor putea să-l 
urmeze toţi bărbaţii cinstiţi şi devotați, în situaţia mea. 

— Mazximilien, spune-mi, înainte de a mă părăsi, ce ai de 
gând să faci? 

Tânărul zâmbi cu tristeţe. 

— O, vorbeşte, vorbeşte, te rog! Stărui Valentine. 

— Valentine, ţi-ai schimbat hotărârea? 


— Nefericitule, ştii bine că nu se poate schimba! Exclamă 
fata. 

— Atunci adio, Valentine! 

Valentine zgâlţâi grilajul cu o putere de care n-ai fi socotit- 
o în stare, iar pentru că Morrel se depărta, ea îşi trecu 
mâinile prin grilaj şi le împreună: 

— Ce ai de gând să faci? Vreau să ştiu. Unde te duci? 
Exclamă ea. 

— O, fii liniştită, spuse Maximilien, oprindu-se la trei paşi 
de poartă, nu mă gândesc să fac pe altcineva responsabil de 
vitregiile soartei mele. Altul te va ameninţa poate că se va 
duce la domnul Franz, că-l va provoca şi se va bate cu el, 
fapta aceasta ar fi nesăbuită. Ce vină are domnul Franz? El 
m-a văzut azi-dimineaţă pentru întâia oară şi a uitat, 
desigur, că m-a văzut; nici nu ştia măcar că exist atunci 
când înțelegerile stabilite între familiile voastre au hotărât 
să vă aparţineţi. N-am deci nimic cu domnul Franz şi îţi jur 
că nu-i voi purta ciudă. 

— Dar cui? Mie? 

— Dumitale, Valentine? O, ferească-mă Dumnezeu! Femeia 
e sacră. Femeia pe care o iubim e sfântă! 

— Atunci dumitale, nefericitule? 

— Vinovatul sunt eu, nu-i aşa? Întrebă Morrel. 

— Mazximilien, spuse Valentine, Maximilien, vino încoa, 
vreau! 

Maximilien se apropie din nou, cu zâmbetul lui blând, şi, 
dacă n-ar fi fost palid, puteai crede că e în dispoziţii 
obişnuite. 

— Ascultă-mă, scumpa, adorata mea Valentine, spuse el cu 
glasu-i melodios şi grav. Oameni ca noi care n-au plăsmuit 
niciodată un gând de care să roşească în faţa lumii, în faţa 
părinţilor şi-n faţa lui Dumnezeu, oameni ca noi pot să 
citească unul în inima celuilalt ca într-o carte deschisă. Eu 
n-am făcu niciodată romane, nu sunt erou melancolic, nu 
pozez nici în Manfred, nici în Antony, dar, fără cuvinte, fără 
proteste, fără jurăminte, mi-am pus viaţa în dumneata, îmi 


lipseşti şi ai dreptate că procedezi astfel. Mi-am pus viaţa în 
dumneata. 'Ţi-am spus şi îţi repet, cu toate acestea îmi 
lipseşti şi viaţa mea e pierdută. Din clipa în care te 
depărtezi de mine, rămân singur pe lume. Sora mea e 
fericită lângă soţul ei. Soţul ei nu e decât cumnatul meu, 
adică un om pe care numai convenţiunile sociale îl leagă de 
mine, nimeni n-are deci nevoie pe pământ de existenţa mea 
devenită inutilă. lată ce voi face: voi aştepta până în ultima 
clipă să te măriţi, căci nu vreau să pierd umbra uneia din 
acele şanse neaşteptate pe care hazardul ni le rezervă din 
când în când, căci în definitiv s-ar putea ca între timp 
domnul Franz d'Epinay să moară. S-ar putea ca, în 
momentul când vă veţi apropia de altar, trăsnetul să cadă 
asupra altarului; totul îi pare cu putinţă condamnatului la 
moarte şi pentru el miracolele intră în categoria 
posibilităţilor de îndată ce e vorba de mântuirea vieţii. Voi 
aştepta deci până în ultimul moment, iar când nenorocirea 
mea va fi sigură, fără remediu, fără speranţă, voi scrie o 
scrisoare confidențială cumnatului meu şi una prefectului 
poliţiei, comunicându-le intenţia mea, iar la colţul unei 
păduri, pe panta vreunui şanţ, pe malul vreunui rău, îmi voi 
zbura creierii; hotărârea aceasta e tot aşa de adevărată 
după cum e adevărat că sunt fiul celui mai cinstit om care a 
trăit vreodată în Franţa. 

Un tremur convulsiv scutură membrele Valentinei, lăsă 
poarta pe care o ţinea cu mâinile, braţele îi recăzură de-a 
lungul corpului şi două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii 
ei. 

Tânărul rămase în faţa ei, sumbru şi hotărât. 

— O, fie-ţi milă! Fie-ţi milă! Vei trăi, nu-i aşa? Spuse ea. 

— Nu, pe cuvântul meu de cinste! Glăsui Maximilien, dar 
ce-ţi pasă dumitale? Îţi vei fi făcut datoria şi conştiinţa 
dumitale va fi împăcată. 

Valentine căzu în genunchi, apăsându-şi inima care se 
spărgea. 


— Maximilien, spuse ea, Maximilien, dragul meu, fratele 
meu pe pământ, adevăratul meu soţ în cer, te rog fă ca 
mine, trăieşte cu suferinţa: într-o zi poate ne vom uni. 

— Adio, Valentine! Repetă Morrel. 

— Dumnezeule! Spuse Valentine înălţându-şi mâinile la cer 
cu o expresie sublimă, tu vezi, am făcut tot ce am putut ca 
să rămân o fiică ascultătoare: m-am rugat, am implorat, el 
nu mi-a ascultat nici rugile, nici implorările, nici lacrimile. 
Ei bine, continuă ea, ştergându-şi lacrimile şi recăpătându- 
şi tăria, nu vreau să mor de remuşcări, vreau să mor de 
ruşine. Maximilien, vei trăi şi nu voi fi a altuia decât a 
dumitale. La ce ceas? În ce moment? Vrei numaidecât? 
Vorbeşte, porunceşte, sunt gata! 

Morrel care se depărtase din nou câţiva paşi, revenise din 
nou şi, palid de bucurie, cu inima bătând cumplit, întinse 
printre zăbrele mâinile Valentinei. 

— Valentine, spuse el, draga mea, nu îmi vorbi astfel, 
prefer să mă laşi să mor. De ce să te am graţie violenţei, 
dacă mă iubeşti aşa cum te iubesc eu? Mă sileşti să trăiesc 
din omenie numai? În cazul acesta prefer să mor. 

— La urma urmei, murmură Valentine, cine mă iubeşte pe 
lume? Cine m-a mângâiat pentru toate durerile mele? El! Pe 
cine se întemeiază speranţele mele, asupra cui se opreşte 
privirea mea rătăcită, pe cine se odihneşte inima mea 
sângerândă? Pe el, numai pe el. Ei bine, ai dreptate şi tu; 
Maximilien, te voi urma, voi părăsi casa părintească, voi 
părăsi totul. O, ingrată ce sunt! Exclamă Valentine hohotind. 
Totul? Îl uitam până şi pe bunul meu bunic. 

— Nu, spuse Maximilien, nu-l vei părăsi. Spui că domnul 
Noirtier mi a arătat simpatie; ei bine, înainte de a fugi ai să- 
i spui totul, ai să-ţi faci din consimţirea lui o egidă în faţa lui 
Dumnezeu; apoi, de îndată ce ne vom căsători, el va veni cu 
noi: în loc de un copil va avea doi. Mi-ai spus cum îţi vorbea 
şi cum îi răspundeai, am să învăţ repede limbajul mişcător 
al semnelor, Valentine. O, îţi jur, în locul deznădejdii care ne 
aşteaptă, eu îţi făgăduiesc fericirea! 


— Priveşte, Maximilien, priveşte ce mare e puterea ta 
asupra mea, aproape că mă faci să cred în ce-mi spui şi cu 
toate acestea cuvintele tale sunt nechibzuite, căci tatăl meu 
va blestema, eu îi cunosc inima neînduplecată şi nu mă va 
ierta. De aceea, ascultă-mă Maximilien; dacă printr-un 
artificiu, prin rugăciuni, prin vreun accident - cine ştie —, 
dacă, în sfârşit, prin vreun mijloc oarecare am să pot 
întârzia căsătoria, ai să aştepţi nu-i aşa? 

— Da, îţi jur, după cum dumneata îmi juri că această 
căsătorie groaznică nu se va face niciodată şi că dacă vrei fi 
târâtă în faţa magistratului, în faţa preotului vei spune nu. 

— Îţi jur, Maximilien, pe ce am mai scump pe lume: pe 
mama mea. 

— Atunci să aşteptăm, spuse Morrel. 

— Da, să aşteptăm, glăsui Valentine respirând la auzul 
acestui cuvânt, sunt atâtea lucruri care pot să salveze pe 
nişte nefericiţi ca noi. 

— Mă încred în dumneata, Valentine, spuse Morrel, tot ce 
vei face va fi bine făcut, dacă însă se va trece peste 
rugăciunile dumitale, dacă părintele dumitale, dacă doamna 
de Saint-Meran cer ca domnul d'Epinay să fie chemat 
mâine pentru a semna contractul... 

— Atunci ai cuvântul meu, Morrel. 

— În loc să semnezi... 

— Vin la dumneata şi fugim, dar până atunci să nu-l 
supărăm pe Dumnezeu, Morrel, să nu ne vedem; dacă ne-ar 
surprinde cineva, dacă s ar şti în ce fel ne vedem, n-am mai 
avea nici o scăpare. 

— Ai dreptate, Valentine, dar cum să aflu... 

— Prin domnul Deschamps, notarul. 

— Îl cunosc. 

— Şi prin mine. Îţi voi scrie, te rog să crezi. Oh, căsătoria 
aceasta, Maximilien, mi-este tot aşa de odioasă ca şi 
dumitale! 

— Bine, îţi mulţumesc, Valentine a mea adorată, glăsui 
Morrel. Aşadar, ne-am înţeles. De îndată ce ştiu ora, alerg 


aici, sări peste zid în braţele mele: lucrul îţi va fi uşor, o 
trăsură te va aştepta la poartă, urci cu mine, te duc la sora 
mea, acolo, necunoscuţi dacă vrei, dând totul pe faţă dacă 
doreşti, vom avea conştiinţa tăriei şi a voinţei noastre şi nu 
ne vom lăsa gâtuiţi ca mielul care nu se apără decât cu 
suspinele sale. 

— Bine, spuse Valentine; la rândul meu îţi voi spune: 
Maximilien, ce faci va fi bine făcut! 

— 0! 

— Ei, eşti mulţumit de femeia dumitale? Întrebă fata cu 
tristeţe. 

— Valentine a mea adorată, a spune da este prea puţin... 

— Cu toate acestea, spune-mi. 

Valentine se apropiase, sau mai bine-zis îşi apropiase 
buzele de grilaj şi cuvintele ei se furişau, o dată cu 
respiraţia-i parfumată, până la buzele lui Morrel care îşi 
lipea gura de partea cealaltă a îngrădirii reci, 
neînduplecate. 

— La revedere, spuse Valentine, smulgându-se din 
fericirea ce gusta, la revedere. 

— O să am o scrisoare de la dumneata? 

— Da. 

— Îţi mulţumesc, femeie adorată, la revedere. 

Susurul unei sărutări nevinovate şi pierdute răsună şi 
Valentine fugi pe sub tei. 

Morrel ascultă ultimele fremătări ale rochiei care atingea 
bolta, ultimele zgomote ale paşilor ei sub care scârţâia 
nisipul, îşi ridică ochii la cer cu un zâmbet de nedescris 
pentru a mulţumi cerului că îngăduie să fie iubit astfel şi 
dispăru şi el. 

Tânărul se înapoie acasă şi aşteptă toată seara şi întreaga 
zi următoare fără să primească ceva. În sfârşit, abia a treia 
zi pe la zece dimineaţa, pe când se îndrepta spre domnul 
Deschamps, notarul, primi prin poştă un bileţel pe care îl 
recunoscu, măcar că nu văzuse niciodată scrisul Valentinei. 

Bileţelul avea următorul cuprins: 


„Lacrimile, implorările, rugăminţile n-au avut nici un efect. 
Ieri, timp de două ceasuri, am fost la biserica Saint-Philippe 
du Roule şi m-am rugat lui Dumnezeu din tot sufletul. 
Dumnezeu este nesimţitor ca oamenii, astfel că semnarea 
contractului e fixată pentru astă-seară la nouă. 

Nu am decât un cuvânt, aşa cum nu am decât o inimă, 
Morrel şi cuvântul acesta îţi este dat: inima îţi aparţine. 

Aşadar, astă-seară la nouă fără un sfert la grilaj. 

Soţia ta, 

Valentine de Villefort 


P S. Biata mea bunică se simte din ce în ce mai rău; ieri 
exaltarea ei a devenit delir; astăzi delirul ei este aproape 
nebunie. 

Mă vei iubi, Morrel, nu-i aşa, îndeajuns ca să pot uita că 
am părăsit-o în starea aceasta? 

Cred că bunicului Noirtier i se ascunde că semnarea 
contractului urmează să aibă loc astă-seară.” 


Morrel nu se mărgini la informaţiile date de Valentine; se 
duse la notar, care îi confirmă ştirea că semnarea 
contractului era fixată pentru orele nouă scara. 

Trecu apoi pe la Monte-Cristo, aici află şi mai mult: Franz 
venise să-i anunţe solemnitatea, la rândul ei doamna de 
Villefort scrisese contelui, rugându-l s-o scuze că nu-l invită. 
Dar moartea domnului de Saint-Meran şi starea văduvei lui 
aruncau asupra reuniunii un văl de tristeţe cu care ea nu 
voia să întunece fruntea contelui căruia îi dorea toate 
fericirile. 

Franz fusese în ajun prezentat doamnei de Saint-Meran, 
care părăsise patul pentru această prezentare, dar care 
imediat se urcase din nou. 

Morrel - lucrul este firesc - se afla într-o stare de agitaţie 
care nu putea să scape unui ochi pătrunzător ca acela al 
contelui; de aceea Monte-Cristo se arătă mai afectuos decât 


oricând; aşa de afectuos încât, în două sau trei rânduri, 
Morrel fu pe punctul de a-i spune totul. Îşi aminti însă de 
făgăduiala categorică făcută Valentinei, astfel că secretul 
său rămase în adâncul inimii. 

Tânărul reciti de douăzeci de ori, în timpul zilei, scrisoarea 
Valentinei. 

Ea îi scria pentru întâia oară - dar în ce împrejurare? Ori 
de câte ori recitea scrisoarea, Maximilien îşi repeta 
jurământul de a o face pe Valentine fericită. Într-adevăr, 
câtă autoritate nu are fata care ia o hotărâre aşa de 
curajoasă? Ea e totodată regina şi femeia şi nu-i de ajuns un 
suflet pentru a-i mulţumi şi-a o iubi. 

Morrel se gândea cu o tulburare de negrăit la momentul în 
care Valentine va sosi spunând: 

— lată-mă, Maximilien, ia-mă! 

El organizase în toate amănuntele fuga, două scări 
fuseseră tăinuite în lucerna curţii, o cabrioletă, pe care 
urma s-o conducă Maximilien în persoană, aştepta; nici un 
servitor, nici o lumină. 

La răspântia primei străzi vor aprinde lanterne, căci nu 
trebuiau să cadă dintr-un exces de precauţii în mâinile 
poliţiei. 

Din timp în timp Morrel se simţea străbătut de fiori, se 
gândea la momentul în care de pe înălţimea zidului, va 
ajuta la coborârea Valentinei şi când o va simţi tremurândă 
în voia braţelor sale pe aceea căreia nu-i strânsese 
niciodată decât mâna şi căreia nu-i sărutase decât vârful 
degetelor. 

Dar când veni după-amiaza, când Morrel simţi apropiindu- 
se ora, încercă nevoia de a fi singur. Sângele îi clocotea, 
întrebări simple, sau numai glasul unui prieten l-ar fi iritat. 
Se zăvori în cameră încercând să citească, dar privirea 
lunecă peste pagini fără să înţeleagă ceva şi, în cele din 
urmă, zvârli cartea revenind pentru a doua oară la planul 
său, la scările sale şi la terenul său. 

În sfârşit se apropie ora. 


Niciodată îndrăgostitul n-a lăsat orologiul să-şi urmeze în 
tihnă drumul. Morrel îl chinui atâta pe al său încât, până la 
urmă, el arătă orele opt şi jumătate la şase. Îşi spuse atunci 
că era timp să plece, că ora nouă era, într-adevăr, ora 
semnării contractului, dar că, după toate probabilitățile, 
Valentine nu va aştepta inutila semnătură, în consecinţă 
Morrel, după ce plecă din strada Meslay la opt şi jumătate 
după pendula sa, intră în terenul îngrădit în momentul când 
orele opt sunară la Saint-Philippe du Roule. 

Calul şi cabrioleta fură tăinuite dinapoia unei cocioabe 
ruinate în care Morrel se ascundea de obicei. 

Puțin câte puţin ziua asfinţi şi frunzişul grădinii se grămădi 
în stufişurile mari de un negru-opac. 

Atunci Morrel ieşi din ascunzătoare şi se duse să 
privească, prin gura porţii, cu inima zbuciumată: nu era 
încă nimeni. 

Sunară orele opt şi jumătate. 

O jumătate de oră trecu în aşteptare. Morrel se plimba în 
lung şi în lat; apoi, la intervale tot mai apropiate, venea să 
iscodească printre scânduri. Grădina se posomora tot mai 
mult; dar, căuta zadarnic în întuneric rochia albă, asculta 
zadarnic zgomotul paşilor. 

Casa care se zărea prin frunziş rămânea posomorâtă, 
neprezentând niciunul din caracterele unei case ce se 
deschide pentru un eveniment aşa de important cum e 
acela al semnării contractului de căsătorie. 

Morrel îşi consultă ceasornicul care sună nouă şi trei 
sferturi, dar aproape imediat glasul orologiului, auzit până 
atunci în două sau trei rânduri, rectifică eroarea 
ceasornicului sunând nouă şi jumătate. 

Trecuse o jumătate de ceas de aşteptare peste ora 
stabilită de Valentine; ea spusese orele nouă şi chiar mai 
devreme. 

A fost momentul cel mai cumplit pentru inima tânărului, 
peste care fiece secundă cădea ca un ciocan de plumb. 


Foşnetul cel mai slab al frunzişului, strigătul cel mai 
neînsemnat al vântului îi încordau urechea şi îi 
îmbrobodeau fruntea cu sudoare; atunci, înfiorat, el 
proptea scara şi, ca să nu piardă timp, aşeza piciorul pe 
prima treaptă. 

În alternativele de teamă şi speranţă, în dilatările şi 
încleştările de inimă, sună la biserică orele zece. 

— O, e cu neputinţă - murmură Maximilien - ca semnarea 
unui contract să dureze aşa de mult, afară numai dacă nu 
se întâmplă evenimente neprevăzute. Am cântărit toate 
şansele, am calculat timpul cât durează toate formalităţile. 
S-a întâmplat ceva. 

Şi atunci se plimba agitat pe dinaintea grilajului, sau se 
înapoia şi îşi rezema fruntea încinsă pe fierul îngheţat. 
Valentine a leşinat poate după contract, sau a fost 
împiedicată să fugă. Acestea erau singurele două ipoteze la 
care tânărul putea să se oprească, ambele 
deznădăjduitoare. 

Se opri la presupunerea că, în chiar timpul fugii, Valentine 
a fost părăsită de puteri şi că a căzut leşinată la jumătatea 
vreunei alei. 

— O, dacă e aşa, exclamă el, repezindu-se sus pe scară, am 
s-o pierd şi va fi din vina mea. 

Demonul care îi şoptise gândul nu-l mai părăsi şi îi vâjâi la 
ureche cu stăruința datorită căreia anumite îndoieli devin, 
după o clipă, prin tăria judecății, convingeri. Ochii lui, care 
căutau să străpungă întunericul tot mai mare, vedeau 
parcă, pe aleea posomorâtă, un obiect ce zăcea; Morrel se 
încumetă chiar să strige şi avu impresia că vântul aduce 
până la el o tânguire nearticulată. 

În sfârşit, sunase jumătatea de oră; cu neputinţă să se mai 
stăpânească; totul era posibil; tâmplele lui Maximilien 
zvâcneau cu putere, pe dinaintea ochilor lui treceau nori; 
încălecă zidul şi sări. 

Se afla la Villefort, pătrunsese prin escaladare; se gândi la 
urmările pe care putea să le aibă o atare faptă, dar nu 


venise aici ca să dea înapoi. 

Cât ai clipi fu la capătul stufişului. Din locul unde ajunsese 
se vedea casa. 

Atunci Morrel se încredinţă de un lucru pe care îl mai 
bănuise când a încercat să-şi strecoare privirea printre 
arbori: că, în loc de luminile pe care îşi închipuia că le va 
vedea strălucind la fiece fereastră, aşa cum e firesc în zilele 
de ceremonie, nu văzu decât forma cenuşie, voalată şi mai 
mult de o mare perdea de umbră pe care un nor imens, 
împrăştiat peste lună, o proiecta. 

O lumină alerga din când în când, năucă, trecând pe 
dinaintea celor trei ferestre de la primul etaj. Ferestrele 
erau acelea ale apartamentului doamnei de Saint-Meran. 

O altă lumină rămânea nemişcată dinapoia perdelelor 
roşii. Perdelele se aflau la camera de culcare a doamnei de 
Villefort. 

Morrel ghici totul. De atâtea ori, urmărind-o pe Valentine 
cu gândul, la ori ce oră din zi, de atâtea ori îşi întruchipase 
planul casei încât, fără a o fi văzut vreodată, o cunoştea. 

Tânărul fu şi mai înspăimântat de întuneric şi de tăcere 
decât îl înspăimântase absenţa Valentinei. 

Zăpăcit, nebun de durere, hotărât să înfrunte orice pentru 
a o revedea pe Valentine şi să se convingă de nenorocirea 
pe care o presimţea, indiferent care, Morrel se pregătea să 
străbată cât mai grabnic grădina, când sunetul unui glas 
destul de depărtat, dar pe care vântul i-l aducea, ajunse 
până la el. 

Făcu un pas înapoi; se afundă complet în frunziş şi rămase 
nemişcat, mut, îngropat în întuneric. 


Hotărârea lui era luată: dacă Valentine era singură, îi va 
da de veste printr-un cuvânt; dacă era însoţită, o va vedea 
cel puţin şi se va încredința că nu i s-a întâmplat nici o 
nenorocire; dacă erau niscai străini, va prinde câteva 
cuvinte din conversaţia lor şi va izbuti să înţeleagă misterul. 

Luna ieşi atunci din norul care o tăinuia şi, în uşa 
peronului, Morrel îl văzu pe Villefort urmat de un om în 
negru. Coborâră treptele şi înaintară spre stufişuri. Nu 
făcuseră nici patru paşi, când Morrel recunoscu în omul 
îmbrăcat în negru pe doctorul d'Avrigny. 

Văzându-l venind spre el, tânărul se trase maşinal înapoi 
până când întâlni trunchiul unui sicomor care forma centrul 
stufişului; aici fu nevoit să se oprească. 

În curând nisipul nu mai scârţâi sub paşii celor doi 
drumeţi. 

— O, dragă doctore, spuse procurorul regal, cerul se 
declară hotărât în contra casei noastre. Ce moarte oribilă! 
Ce lovitură de trăsnet! Nu încerca să mă consolezi; rana e 
prea vie şi prea adâncă. A murit! A murit! 

O sudoare rece îngheţă fruntea tânărului şi îi făcu dinţii să 
clănţănească. Cine murise în casa pe care însuşi Villefort o 
numea blestemată? 

— Dragă domnule de Villefort, răspunse medicul cu un 
accent care spori înfricoşarea tânărului, nu te-am adus aici 
să te consolez, ci dimpotrivă. 

— Ce vrei să spui? Întrebă procurorul regal înspăimântat. 

— Că, dincolo de nenorocirea care ţi s-a întâmplat, este 
încă una mai mare poate. 

— Dumnezeule, dar ce îmi mai spui? Murmură Villefort 
împreunându-şi mâinile. 

— Suntem absolut singuri, prietene? 

— Da, absolut singuri. Dar ce înseamnă toate aceste 
precauţiuni? 

— Înseamnă că am a-ţi face o destăinuire penibilă, spuse 
doctorul; să ne aşezăm. 


Villefort mai mult căzu decât se aşeză pe-o bancă. Doctorul 
rămase în picioare în faţa lui, cu o mână pe umăr. Îngheţat 
de spaimă, Morrel îşi ţinea fruntea cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă îşi apăsa inima, temându-se să nu se audă bătăile 
ei. 

— A murit! A murit! Repeta el în gând cu glasul inimii. 

Şi simţea că îşi dă sfârşitul. 

— Vorbeşte, doctore, te ascult, spuse Villefort; loveşte, 
sunt pregătit pentru toate. 

— Doamna de Saint-Meran era desigur înaintată în vârstă, 
însă se bucura de o sănătate excelentă. 

Morrel respiră pentru prima oară după zece minute. 

— Mâhnirea a ucis-o, spuse Villefort; da, doctore, 
mâhnirea. Deprinderea de a trăi timp de patruzeci de ani 
lângă marchiz... 

— Nu mâhnirea, dragă Villefort, glăsui doctorul. Mâhnirea 
poate să ucidă, deşi cazurile sunt rare, dar ea nu ucide într- 
O zi, nu ucide într-un ceas, nu ucide în zece minute. 

Villefort nu răspunse nimic; îşi înălţă doar capul pe care îl 
ţinuse până atunci plecat şi se uită la doctor cu ochi 
înspăimântați. 

— Ai stat lângă ea în timpul agoniei? Întrebă domnul 
d'Avrigny. 

— Fără îndoială, răspunse procurorul regal, mi-ai şoptit să 
nu mă depărtez. 

— Ai remarcat simptomele răului din a cărui cauză 
doamna de Saint-Meran a sucombat? 

— Desigur, doamna de Saint-Meran a avut trei atacuri 
succesive, la câteva minute unul de altul, de fiecare dată 
mai apropiate şi mai grave. Când dumneata ai sosit, 
doamna de Saint-Meran gâfâia de câteva minute; a avut 
atunci o criză pe care eu am socotit-o un simplu atac de 
nervi, dar n-am început să mă înfricoşez cu adevărat decât 
când o văzui ridicându-se în pat, cu braţele ei şi cu gâtul 
întinse. Atunci, din figura dumitale, am înţeles că situaţia 
era mai gravă decât îmi închipuiam. După trecerea crizei 


am căutat ochii dumitale, dar nu i-am întâlnit. Ţineai pulsul, 
îi numărai bătăile şi a doua criză a fost mai grozavă decât 
întâia. Aceleaşi mişcări nervoase se repetară, gura se 
strâmbă şi deveni vânătă. La a treia îşi dădu sufletul. Încă 
de la sfârşitul primei crize eu recunoscusem tetanosul, 
dumneata mi-ai confirmat părerea. 

— Da, în faţa lumii, glăsui doctorul, dar acum suntem 
singuri. 

— Doamne, ce vrei să-mi spui? 

— Că simptomele tetanosului şi ale otrăvirii cu materii 
vegetale sunt absolut la fel. 

Domnul de Villefort sări în picioare, apoi, după o clipă de 
nemişcare şi de tăcere, căzu iarăşi pe bancă. 

— Doctore, îţi dai seama ce-mi spui? 

Morrel nu ştia dacă visează sau dacă este treaz. 

— Ascultă, glăsui doctorul, cunosc importanţa declaraţiei 
mele şi caracterul omului căruia i-o fac. 

— Te adresezi magistratului sau prietenului? Întrebă 
Villefort. 

— Prietenului, numai prietenului în momentul acesta; 
raporturile între simptomele tetanosului şi simptomele 
otrăvirii cu substanţe vegetale sunt aşa de identice, încât 
dacă ar trebui să iscălesc ce-ţi spun, îţi declar că aş ezita. 
De aceea, îţi repet, nu mă adresez magistratului, ci 
prietenului. Ei bine, prietenului îi spun: în cele trei sferturi 
de oră cât ea a durat, eu am studiat agonia, convulsiunile, 
moartea doamnei de Saint-Meran: ei bine, sunt convins nu 
numai că doamna de Saint-Meran a murit otrăvită, dar voi 
spune şi ce otravă a ucis-o. 

— Domnule! Domnule! 

— Totul vine în sprijinul spuselor mele: somnolenţă 
întreruptă de crize nervoase, supraexcitare a creierului, 
toropeala centrilor. Doamna de Saint-Meran a sucombat în 
urma unei doze violente de brucină sau de stricnină care, 
întâmplător, desigur, sau poate din greşeală, i s-a 
administrat. 


Villefort apucă mâna doctorului. 

— O, e cu neputinţă! Spuse el. Dumnezeule, visez! E 
groaznic să audă cineva pe un om ca dumneata spunând 
astfel de lucruri. Pentru numele cerului, te implor, dragă 
doctore, spune-mi că poate te înşeli. 

— Nici vorbă că se poate, dar... 

— Dar? 

— Dar nu cred. 

— Doctore, fie-ţi, milă de mine, mi se întâmplă de câteva 
zile atâtea lucruri extraordinare încât mi-e teamă că 
înnebunesc. 

— Altcineva, afară de mine, a mai văzut-o pe doamna de 
Saint-Meran? 

— Nimeni. 

— A fost trimisă la farmacie vreo reţetă ce nu mi s-a 
arătat? 

— Niciuna. 

— Doamna de Saint-Meran avea duşmani? 

— Nu ştiu. 

— Avea cineva interes ca ea să moară? 

— O, nu! Fiica mea Valentine este singura ei 
moştenitoare... O, dacă un astfel de gând ar putea să îmi 
vină, m-aş înjunghia ca să pedepsesc inima că a putut 
adăposti măcar o clipă un astfel de gând. 

— Scumpe prietene, exclamă la rându-i domnul d'Avrigny, 
mi-este frică de Dumnezeu să acuz pe cineva; eu nu vorbesc 
decât de un accident, înţelegi, de o eroare. Dar, accident 
sau eroare, faptul şopteşte conştiinţei mele şi cere 
conştiinţei mele să vorbească tare. Informează-te. 

— La cine? Cum? Despre ce? 

— Uite: nu cumva Barrois, bătrânul servitor, se va fi înşelat 
dând doamnei de Saint-Meran vreo doctorie pregătită 
pentru stăpânul lui? 

— Pentru tatăl meu? 

— Da. 


— Dar cum poate să otrăvească pe doamna de Saint- 
Meran o doctorie pregătită pentru domnul Noirtier? 

— Nimic mai simplu: ştii că, în anumite boli, otrăvurile 
devin un remediu, paralizia e una dintre bolile acestea. 
Acum vreo trei luni, după ce am întrebuințat totul pentru a 
reda domnului Noirtier mişcarea şi cuvântul, m-am hotărât 
să încerc un ultim mijloc; de trei luni îl tratez cu brucină; 
astfel, în ultima doctorie pe care am comandat-o pentru el, 
intrau şase centigrame; şase centigrame lipsite de acţiune 
asupra organelor paralizate ale domnului Noirtier, cu care 
de altminteri el s-a obişnuit în doze succesive, şase 
centigrame ajung pentru a ucide orice persoană. 

— Dragă doctore, nu există nici o comunicaţie între 
apartamentul domnului de Noirtier şi acela al doamnei de 
Saint-Meran - şi Barrois nu intră niciodată la soacra mea. 
În sfârşit, îţi voi spune, doctore, deşi te ştiu omul cel mai 
iscusit şi în special cel mai conştiincios din lume, deşi în 
orice împrejurare cuvântul dumitale e pentru mine o făclie 
ce mă călăuzeşte ca şi lumina soarelui - ei bine, în ciuda 
acestei convingeri am nevoie să mă sprijin pe axioma: 
errare humanum est. 

— Ascultă, Villefort, întrebă doctorul, mai există vreun 
confrate al meu în care să ai tot atâta încredere? 

— De ce mă întrebi? Unde vrei să ajungi? 

— Cheamă-l şi îi voi spune ce am văzut, ce am constatat, 
vom face autopsia. 

— Şi veţi găsi urmele otrăvii? 

— Nu, nu ale otrăvii, n-am spus asta, dar vom constata 
exasperarea sistemului nervos, vom recunoaşte asfixia 
patentă, incontestabilă, şi-ţi vom spune: Dragă Villefort, 
dacă lucrul s-a întâmplat din neglijenţă, fii cu ochii deschişi 
asupra servitorilor dumitale; dacă s-a întâmplat din ură, fii 
cu ochii deschişi asupra duşmanilor. 

— O, ce îmi propui, d'Avrigny? Răspunse Villefort abătut; 
din moment ce va mai cunoaşte şi altcineva secretul, va 
deveni necesară o anchetă şi o anchetă la mine acasă este 


cu neputinţă. Cu toate acestea, continuă procurorul regal, 
înfrânându-se şi privindu-l pe medic cu nelinişte, cu toate 
acestea dacă vrei, dacă pretinzi neapărat, mă supun. În 
definitiv, poate că sunt dator să dau curs afacerii; caracterul 
meu mă obligă. Dar, doctore, mă vezi străbătut de tristeţe: 
introduc în casa mea atâta scandal după atâta durere! Oh, 
nevasta şi fiica mea vor muri; iar eu, eu, doctore - ştii bine 
că un om nu ajunge unde mă găsesc eu, un om nu a fost 
procuror regal timp de 25 de ani fără să-şi fi atras 
nenumărați duşmani; ai mei sunt numeroşi. Afacerea 
aceasta va fi pentru ei un triumf care îi va umple de 
bucurie, iar pe mine mă va copleşi de ruşine. Doctore, iartă- 
mi ideile mondene. Dacă ai fi preot, n-aş cuteza să-ţi spun; 
dar dumneata eşti om şi îi cunoşti pe oameni; doctore, 
doctore, nu mi-ai spus nimic, nu-i aşa? 

— Dragă domnule de Villefort, răspunse doctorul 
zdruncinat, prima mea datorie este umanitatea. Aş fi salvat- 
o pe doamna de Saint-Meran dacă ştiinţei i-ar fi fost cu 
putinţă, dar ea a murit, astfel că eu am acum obligaţii faţă 
de cei vii. Să îngropăm în străfundul inimilor noastre 
teribilul secret. Voi permite, dacă ochii anumitor persoane 
se deschid, să se pună în seama ignoranței mele tăcerea ce- 
am păstrat-o. Cu toate acestea, domnule, caută cu 
stăruinţă, cercetează, căci lucrul nu se va opri aici... lar 
după ce îl vei găsi pe vinovat - dacă îl găseşti - îţi voi spune: 
Eşti magistrat, fă ce vei vrea! 

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, doctore, exclamă Villefort 
cu o bucurie de negrăit; n-am avut niciodată un mai bun 
prieten decât eşti dumneata. 

Şi, ca şi cum s-ar fi temut ca doctorul d'Avrigny să nu 
revină asupra concesiei, se sculă şi îl luă pe doctor, 
îndepărtându-se cu el spre casă. 

Se depărtară. 

Ca şi cum ar fi avut nevoie să respire, Morrel îşi scoase 
capul din stufiş, iar luna lumină figura lui aşa de palidă 
încât ai fi putut s-o iei drept o fantomă. 


— Să mă păzească Dumnezeu de o mai teribilă revelaţie! 
Glăsui el. Dar, Valentine, Valentine, biata fiinţă, va rezista ea 
atâtor dureri? 

Rostind cuvintele acestea, el privea rând pe rând fereastra 
cu perdele roşii şi cele trei ferestre cu perdele albe. 

Lumina dispăruse aproape complet de la fereastra cu 
perdele roşii. Fără îndoială, doamna de Villefort stinsese 
lampa şi numai veioza îşi trimitea răsfrângerea în geam. 

Dimpotrivă, la capătul celălalt al clădirii, văzu 
deschizându-se una dintre cele trei ferestre cu perdele 
albe. O lumânare pusă pe cămin zvârli afară câteva raze din 
lumina ei palidă şi o umbră se rezemă o clipă de balcon. 

Morrel se înfioră, i se părea că a auzit un hohotit de plâns. 

N-ar fi fost de mirare ca făptura aceasta, de obicei aşa de 
curajoasă şi de puternică, tulburată şi exaltată acum de cele 
mai puternice pasiuni omeneşti - dragostea şi frica - să se fi 
zdruncinat până la a suferi halucinaţii. 

Deşi, tăinuit cum era, ar fi fost imposibil ca ochii Valentinei 
să-l distingă, i se păru că se vede chemat de umbra din 
fereastră; mintea lui tulburată îi spunea, inima lui aprinsă îi 
repeta. Dubla eroare devenea o realitate irezistibilă şi, 
mânat de unul din acele ciudate elanuri ale tinereţii, se 
năpusti din ascunzătoare; din două sărituri, cu riscul de a fi 
văzut, cu riscul de a o înfricoşa pe Valentine, cu riscul de a 
provoca alarma prin vreun strigăt involuntar scăpat fetei, 
străbătu grădina pe care luna o arăta largă şi albă ca un 
lac, şi, ajungând lângă şirul de lădiţe de portocali din faţa 
casei, urcă repede treptele peronului şi împinse uşa care se 
deschise fără împotrivire. 

Valentine nu îl văzuse; ochii ei ridicaţi spre cer urmăreau 
un nor argintiu care luneca pe azur, având forma unei 
umbre ce se înalţă în slavă; spiritul ei poetic şi exaltat îi 
spunea că umbra era sufletul bunicii. 

Între timp, Morrel străbătuse anticamera şi găsise rampa 
scării. Covoarele întinse pe trepte îi înăbuşeau paşii; Morrel 
ajunsese de altminteri la gradul acela de exaltare când nici 


chiar prezenţa domnului de Villefort nu l-ar fi înspăimântat. 
În cazul în care domnul de Villefort se arăta, hotărârea lui 
era luată: se va apropia de el şi va mărturisi totul, rugându-l 
să scuze şi să aprobe dragostea care îl lega de fiica lui şi 
care o lega pe fiica lui de el. Morrel era nebun. 

Din fericire, nu văzu pe nimeni. 

Acum îi folosi descrierea interiorului casei, făcută de 
Valentine; ajunse fără nici o poticnire în capătul scării şi, în 
momentul în care căuta să se orienteze aici, un hohotit de 
plâns îi indică drumul ce avea de urmat; se întoarse; printr- 
o uşă întredeschisă ajungea până la el răsfrângerea unei 
lumini şi sunetul glasului ce gemea. 

Deschise uşa şi intră. 

În fundul unui alcov, sub postavul alb care îi acoperea 
capul şi îi desena forme, zăcea moarta, mai înfricoşătoare în 
ochii lui Morrel după aflarea prin hazard a secretului. 

Lângă pat, în genunchi, cu capul în pernele unui fotoliu 
larg, Valentine, înfiorată şi zguduită de plâns, întindea 
deasupra capului care nu se vedea mâinile-i împreunate şi 
înţepenite. 

Plecase de la fereastra ce rămăsese deschisă şi se ruga cu 
accente care ar fi mişcat cea mai nesimţitoare inimă. 
Cuvintele se desprindeau de pe buzele ei, repezi, 
incoerente, neinteligibile, căci durerea îi strângea gâtul cu 
încleştările ei arzânde. 

Luna, strecurată prin deschizătura persienelor, înălbea 
lumina lumânării şi colora cu trăsăturile ei funebre tabloul 
dezolant. 

Morrel nu putu să reziste priveliştii, nu era de o pietate 
exemplară, nu se lăsa lesne impresionat, dar îi era peste 
putinţă să suporte în tăcere vederea Valentinei, care 
suferea, plângea şi îşi frământa braţele. Scoase un oftat, 
murmură un nume şi capul înecat în lacrimi - un cap de 
Magdalenă de Corregio - se ridică şi rămase îndreptat spre 
el. 


Valentine îl văzu, dar nu trădă nici o uimire. Nu mai există 
emoţii in-termediare în inima năpădită de o deznădejde 
supremă. 

Morrel întinse prietenei sale mâna. Ca scuză că nu a venit 
la întâlnire, Valentine îi arătă cadavrul ce zăcea sub 
postavul funebru şi începu iar să plângă. 

Niciunul, nici altul nu îndrăznea să vorbească în camera 
aceasta. Ezita fiecare să rupă tăcerea impusă parcă de 
Moartea ce stătea în vreun colţ, cu degetul la buze. 

În sfârşit, Valentine cuteză cea dintâi. 

— Dragul meu, spuse ea, cum de-ai venit aici? Oh, ţi-aş 
spune: bine ai venit, dacă moartea nu ţi-ar fi deschis uşa 
casei. 

— Valentine, glăsui Morrel cu voce tremurândă şi cu 
mâinile împreunate, mă aflu aici de la opt şi jumătate; 
vedeam că nu vii şi atunci m-a cuprins neliniştea, am sărit 
peste zid, am pătruns în grădină; am auzit nişte glasuri 
care discutau în legătură cu fatalul accident... 

— Care glasuri? Întrebă Valentine. 

Morrel se înfioră, căci îi reveni în minte întreaga 
conversaţie dintre doctor şi domnul de Villefort şi avea 
impresia că vede prin postav braţele chircite, gâtul 
înţepenit, buzele vinete. 

— Glasurile servitorilor dumitale mi-au destăinuit totul, 
spuse el. 

— Dar venirea dumitale până aici înseamnă pierzania 
noastră, dragul meu, glăsui Valentine fără spaimă şi fără 
mânie. 

— lartă-mă, răspunse Morrel cu acelaşi ton, mă retrag. 

— Nu, spuse Valentine, te-ar întâlni cineva, rămâi. 

— Dar dacă vine? 

Fata clătină din cap. 

— Nu va veni nimeni, spuse ea, fii pe pace, iată paznica 
noastră. 

Şi arătă forma cadavrului, modelată de postav. 

— Dar ce e cu d'Epinay? Te implor, spune-mi, reluă Morrel. 


— Domnul Franz a venit să semneze contractul în 
momentul în care biata bunică îşi dădea ultima suflare. 

— Oh! Exclamă Morrel cu un simţământ de bucurie 
egoistă, căci se gândea că moartea bătrânei amâna la infinit 
căsătoria Valentinei. 

— Ceea ce însă îmi măreşte durerea, continuă fata ca şi 
cum simţământul lui Morrel ar fi trebuit să-şi primească pe 
loc pedeapsa, e că biata bunică a poruncit, murind, să se 
termine căsătoria cât mai curând; închipuindu-şi că mă 
ocroteşte, lucra şi ea contra mea. 

— Ascultă! Spuse Morrel. 

Tinerii tăcură. Se auzi deschizându-se uşa, parchetul 
coridorului şi treptele scării trosniră sub greutatea unor 
paşi. 

— E tata care iese din cabinetul lui, spuse Valentine. 

— Şi care îl conduce pe doctor, adăugă Morrel. 

— De unde ştii că e doctorul? Întrebă Valentine. 

— Îmi închipui, glăsui Morrel. 

Valentine se uită la tânăr. 

Între timp se auzi închizându-se poarta de la stradă. 
Domnul de Villefort se duse să învârtească cheia în poarta 
grădinii, apoi urcă pe scară. 

Când ajunse în anticameră se opri un moment ca şi cum 
ezita dacă să intre la el sau în camera doamnei de Saint- 
Meran. Morrel se trase repede dinapoia unei perdele. 
Valentine nu făcu o mişcare, o durere supremă părea că o 
aşează deasupra temerilor obişnuite. 

— Acum nu mai poţi să ieşi nici prin poarta grădinii, nici 
prin aceea de la stradă, spuse Valentine. 

Morrel o privi pe fată cu mirare. 

— Acum, continuă ea, nu mai e decât o ieşire permisă şi 
sigură: aceea de la apartamentul bunicului meu. 

Se ridică. 

— Vino, spuse ea. 

— Unde? Întrebă Maximilien. 

— La bunicul meu. 


— Eu, la domnul Noirtier? 

— Da. 

— Te gândeşti la ce spui, Valentine? 

— Mă gândesc şi de mult. Nu-l mai am decât pe prietenul 
acesta pe lume şi avem nevoie amândoi de el... Vino. 

— Valentine, ia seama, spuse Morrel şovâind să dea 
ascultare fetei, ia seama, legătura a căzut de pe ochii mei: 
venind aici am săvârşit un act de demenţă, scumpa mea, ţi- 
ai păstrat toată mintea? 

— Da, spuse Valentine şi nu mai am decât un scrupul pe 
lume: să las singure rămăşiţele bielei mele bunici pe care 
mi-am luat obligaţia s-o păzesc. 

— Valentine, glăsui Morrel, moartea e sacră prin ea însăşi. 

— Da, răspunse fata, de altminteri, n-o să stăm mult. Vino. 

Valentine străbătu coridorul şi cobori pe o mică scară care 
ducea la Noirtier. Morrel o urmă în vârful picioarelor. Când 
ajunseră pe palierul apartamentului, îl găsiră pe bătrânul 
servitor. 

Trecu cea dintâi. 

Noirtier, în fotoliul său, atent la cel mai neînsemnat 
zgomot, informat de servitorul bătrân cu privire la tot ce se 
petrecea în casă, aţintea priviri lacome spre uşă; o văzu pe 
Valentine şi ochii lui străluciră. 

În mersul şi în atitudinea fetei era ceva grav şi solemn 
care îl izbi pe bătrân. De aceea, din strălucitori, ochii săi 
deveniră cercetători. 

— Dragă papa, spuse ea cu glas răspicat, ascultă-mă: ştii 
că buna mea bunică Saint-Meran a murit acum un ceas şi 
că în momentul acesta, în afară de tine, nu mai am pe 
nimeni care să mă iubească? 

O expresie de dragoste nespusă trecu prin ochii 
bătrânului. 

— Nu-i aşa că numai ţie sunt datoare să-ţi încredinţez 
mâhnirile sau speranţele mele? 

Paraliticul făcu semn că da. 

Valentine îl luă pe Maximilien de mână. 


— În cazul acesta, îi spuse ea, priveşte-l bine pe domnul 
acesta, îi spuse ea, priveşte-l bine pe domnul acesta. 

Bătrânul îşi fixă ochii scrutători şi uşor uimiţi asupra lui 
Morrel. 

— E domnul Maximilien Morrel, fiul acelui negustor cinstit 
din Marsilia despre care, desigur, ai auzit. 

— Da, făcu bătrânul. 

— E un nume neîntinat pe care Maximilien e pe cale să-l 
facă glorios căci, la 30 de ani, este căpitan de spahii, ofiţer 
al Legiunii de Onoare. 

Bătrânul făcu semn că şi-l reamintea. 

— Ei bine, bunul meu papa, glăsui Valentine îngenunchind 
în faţa bătrânului şi arătându-l pe Maximilien cu o mână, îl 
iubesc şi nu voi fi decât a lui. Dacă ai mei mă obligă să mă 
mărit cu altul, mor sau mă omor. 

Ochii paraliticului exprimau o lume de gânduri 
tumultuoase. 

— Ţie ţi-e drag domnul Maximilien Morrel, nu-i aşa bunul 
meu papa? Întrebă fata. 

— Da, făcu bătrânul nemişcat. 

— Şi poţi să ne ocroteşti pe noi, care suntem copiii tăi, 
împotriva voinţei tatălui meu? 

Noirtier îşi aţinti privirea inteligentă asupra lui Morrel ca 
pentru a-i spune: 

— Depinde. 

Maximilien înţelese. 

— Domnişoară, spuse el, ai de îndeplinit o datorie sacră în 
camera bunicii dumitale; îmi permiteţi să am cinstea de a 
vorbi o clipă cu domnul Noirtier? 

— Da, da, aşa! Făcu ochiul bătrânului. 

Apoi o privi pe Valentine cu nelinişte. 

— Bunul meu papa, vrei să spui cum o să te înţeleagă? 

— Da. 

— O, fii pe pace, am vorbit aşa de des de tine, încât ştie 
cum să converseze cu dumneata. 


Apoi, întorcându-se spre Maximilien cu un zâmbet 
adorabil, deşi zâmbetul era voalat de-o tristeţe profundă: 

— Ştie tot ce ştiu eu, glăsui ea. 

Valentine se ridică, apropie un scaun pentru Morrel, îi 
recomandă lui Barrois să nu lase pe nimeni să intre, apoi, 
după ce îşi îmbrăţişă cu dragoste bunicul şi îşi luă cu 
tristeţe rămas-bun de la Morrel, plecă. 

Atunci, pentru a dovedi lui Noirtier că se bucura de 
încrederea Valentinei şi cunoştea toate secretele lor, Morrel 
luă dicţionarul, condeiul şi hârtia şi le aşeză pe-o masă unde 
era o lampă. 

— Mai întâi, spuse Morrel, îngăduiţi-mi, domnule, să vă 
povestesc cine sunt, cum o iubesc pe domnişoara Valentine 
şi care sunt intenţiile mele. 

— Ascult, făcu Noirtier. 

Era impresionant spectacolul bătrânului - povară inutilă în 
aparenţă - care devenise singurul ocrotitor, singurul sprijin, 
singurul judecător al iubiţilor tineri, frumoşi, puternici, ce 
intrau în viaţă. 

Figura lui, străbătută de o nobleţe şi de o austeritate 
remarcabile, impunea lui Morrel, care îşi începu istorisirea 
cu glas tremurat. 

Povesti cum a cunoscut-o, cum s-a îndrăgostit de Valentine 
şi cum, în izolarea şi în nenorocirea ei, Valentine a primit 
devotamentul lui. Îi spuse din cine se trage, care-i este 
situaţia, averea; şi în mai multe rânduri, când cercetă 
privirea paraliticului, privirea îi răspunse: 

— Bine, continuă. 

— Acum, glăsui Morrel după ce închise prima parte a 
povestirii sale, acum după ce v-am spus, domnule, iubirea şi 
speranţele mele, e nevoie să vă destăinuiesc şi proiectele 
noastre? 

— Da, făcu bătrânul. 

— Uite ce hotărâsem. 

Şi istorisi atunci totul lui Noirtier: cum o cabrioletă aştepta 
în curtea de alături, cum se gândea s-o răpească pe 


Valentine, s-o ducă la sora lui, să se căsătorească cu ea şi, 
cu respectuoasă aşteptare, să nădăjduiască în iertarea 
domnului de Villefort. 

— Nu, spuse Noirtier. 

— Nu? Întrebă Morrel, nu trebuie să procedăm astfel? 

— Nu. 

— Aşadar, proiectul acesta nu are încuviințarea 
dumneavoastră? 

— Nu. 

— Atunci mai e un mijloc, spuse Morrel. 

Privirea cercetătoare a bătrânului întrebă: care? 

— Mă voi duce, continuă Maximilien, la domnul Franz 
d'Epinay - sunt fericit că vă pot spune aceasta în absenţa 
domnişoarei de Villefort - şi voi proceda cu el în aşa fel încât 
să-l silesc să fie cavaler. 

Privirea lui Noirtier rămase întrebătoare. 

— Ce voi face? 

— Da. 

— Vă spun. Mă voi duce la el, îi voi povesti legăturile care 
mă leagă de domnişoara Valentine; dacă e un bărbat 
delicat, va dovedi delicateţea sa renunțând de bună-voie la 
mâna logodnicei, iar prietenia şi devotamentul meu îl vor 
însoţi până la moarte; dacă refuză, fie că îl împinge 
interesul, fie că un orgoliu ridicol îl face să stăruiască după 
ce îi voi fi dovedit că ar constrânge-o pe femeia mea, că 
Valentine mă iubeşte pe mine şi că nu poate iubi pe 
altcineva, am să mă bat cu el dându-i toate avantajele şi îl 
voi ucide sau mă va ucide; dacă îl ucid nu se va însura cu 
Valentine, dacă mă ucide voi fi sigur că Valentine nu îl va lua 
de soţ. 

Noirtier examina cu nespusă plăcere fizionomia nobilă şi 
sinceră pe care se zugrăveau toate sentimentele exprimate 
de limbajul ei, adăugând prin expresia unui chip frumos 
ceea ce culoarea adaugă unui desen solid şi adevărat. 

Totuşi, după ce Morrel tăcu, Noirtier închise ochii de mai 
multe ori, ceea ce era, după cum ştiţi, felul său de a spune 


nu. 

— Nu? Glăsui Morrel. Aşadar, dezaprobaţi şi al doilea 
proiect, după cum l-aţi dezaprobat pe primul? 

— Da, îl dezaprob, făcu bătrânul. 

— Atunci ce să fac? Întrebă Morrel. Ultimele cuvinte ale 
doamnei de Saint-Meran au fost pentru înfăptuirea 
neîntârziată a căsătoriei nepoatei sale, să las lucrurile în 
voia lor? 

Noirtier rămase nemişcat. 

— Da, înţeleg, spuse Morrel, trebuie să aştept. 

— Da. 

— Dar orice zăbavă va fi spre nenorocirea noastră, 
domnule, reluă tânărul. Singură, Valentine este fără putere 
şi o vor constrânge ca pe un copil. Intrând aici în chip 
miraculos ca să aflu ce se petrece, primit în faţa 
dumneavoastră în chip miraculos, nu pot nutri nădejdea că 
norocul se va repeta. Vă rog să iertaţi trufia tinereţii mele, 
dar cred că numai una sau alta din propunerile pe care vi 
le-am spus este bună; spuneţi-mi pe care o preferaţi. Îi 
îngăduiţi domnişoarei Valentine să se încreadă în cinstea 
mea? 

— Nu. 

— Preferaţi să mă duc la domnul d'Epinay? 

— Nu. 

— Dar, în cazul acesta, de la cine ne va veni ajutorul pe 
care îl aşteptăm, de la cer? 

Bătrânul zâmbi din ochi aşa cum zâmbea de obicei când i 
se vorbea despre cer. Rămăsese încă un dram de ateism în 
ideile bătrânului iacobin. 

— De la hazard? Continuă Morrel. 

— Nu. 

— De la dumneavoastră? 

— Da. 

— De la dumneavoastră? 

— Da, repetă bătrânul. 


— Înţelegeţi ce vă întreb, domnule? Scuzaţi-mi stăruința, 
căci viaţa mea stă în răspunsul dumneavoastră, mântuirea 
noastră va veni de la dumneavoastră? 

— Da. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

— Garantaţi? 

— Da. 

Şi, în privirea care dădea răspunsul era atâta hotărâre 
încât nu te puteai îndoi de voinţa, ci poate de puterea ei. 

— O, vă mulţumesc, domnule, vă mulţumesc nespus! Dar 
cum veţi putea dumneavoastră - afară numai dacă o 
minune dumnezeiască vă va reda cuvântul, gestul, mişcarea 
—, cum veţi putea dumneavoastră, înlănţuit în jilţ, mut şi 
nemişcat, să vă împotriviţi căsătoriei? 

Un zâmbet lumină chipul bătrânului, zâmbet ciudat pe un 
chip neclintit. 

— Aşadar, să aştept? Întrebă tânărul. 

— Da. 

— Dar contractul? 

Acelaşi zâmbet reapăru. 

— Vreţi să-mi spuneţi că nu va fi semnat? 

— Da, spuse Noirtier. 

— Prin urmare contractul nu va fi semnat? Exclamă 
Morrel. O, iertaţi-mă domnule; când ni se vesteşte o mare 
fericire, îndoiala este îngăduită; contractul nu va fi semnat? 

— Nu, spuse paraliticul. 

În ciuda asigurării, Morrel şovăia să creadă. Făgăduiala 
unui bătrân neputincios era aşa de ciudată încât, în loc să 
se explice printr-o putere de voinţă, putea să se datoreze 
unei slăbiciuni a organelor; nu este natural ca smintitul ce 
nu-şi dă seama de nebunia sa să susţină că va realiza 
lucruri mai presus de puterile sale? Slăbănogul vorbeşte de 
poveri pe care le ridică, timidul de uriaşi pe cari îi înfruntă, 
săracul de comori, ţăranul cel mai umil se crede Jupiter. 


Fie că Noirtier înţelesese nehotărârea tânărului, fie că nu 
punea completă încredere în supunerea acestuia, 
paraliticul îl privi fix. 

— Ce doriţi, domnule? Întrebă Morrel. Să vă repet 
făgăduiala că nu voi face nimic? 

Privirea lui Noirtier rămase aţintită şi fermă ca pentru a 
spune că o făgăduială nu-i ajungea; trecu apoi de la figură 
la mână. 

— Vreţi să jur? Întrebă Maximilien. 

— Da, făcu paraliticul cu aceeaşi solemnitate; vreau. 

Morrel înţelese că bătrânul dădea o mare importanţă 
jurământului. 

Întinse mâna. 

— Pe onoarea mea, spuse el, vă jur că am să aştept 
hotărârea dumneavoastră în legătură cu domnul d'Epinay. 

— Bine, făcu bătrânul din ochi. 

— Acum domnule, întrebă Morrel, îmi porunciţi să mă 
retrag? 

— Da. 

— Fără s-o mai văd pe domnişoara? 

— Da. 

Morrel făcu un semn că e gata să se supună. 

— Îngăduiţi, domnule, continuă Morrel, ca fiul 
dumneavoastră să vă îmbrăţişeze aşa cum v-a îmbrăţişat 
adineauri fiica dumneavoastră? 

Nu încăpea îndoială asupra expresiei ochilor lui Noirtier. 

Tânărul îşi depuse pe fruntea bătrânului buzele în acelaşi 
loc în care fata le depusese pe ale ei. 

Îl salută apoi o dată pe bătrân şi ieşi. 

Pe palier dădu cu ochii de bătrânul servitor prevenit de 
Valentine; acesta îl aştepta pe Morrel şi îl călăuzi printre 
cotiturile unui coridor sumbru ce ducea la o uşă mică 
dinspre grădină. 

De aici Morrel ajunse la poartă, într-o clipă fu deasupra 
zidului şi, coborând pe scara sa, ajunse îndată în curtea cu 
lucernă unde cabrioleta îl aştepta. 


Se urcă şi, zdrobit de atâtea emoţii, dar cu inima mai 
uşurată, reveni pe la miezul nopţii în strada Meslay, se 
trânti în pat şi dormi ca şi cum ar fi fost scufundat într-o 
beţie grea. 


Capitolul XXXVII Cavoul familiei de Villefort 


Peste două zile, o mulţime considerabilă se găsea strânsă, 
pe la orele zece dimineaţa, la poarta domnului de Villefort şi 
un şir lung de cupeuri îndoliate şi de trăsuri particulare fu 
văzut înaintând de-a lungul foburgului Saint-Honore şi al 
străzii Pepiniere. 

Printre trăsuri se găsea una de o formă ciudată, care 
părea a fi făcut o călătorie lungă. Un fel de furgon vopsit în 
negru, care venise printre cele dintâi la funebra întâlnire. 

Lumea se informase şi aflase că, printr-o coincidenţă 
ciudată, trăsura cuprindea corpul domnului marchiz de 
Saint-Meran, astfel că cei care veniseră pentru un singur 
mort vor însoţi două cadavre: 

Numărul asistenţilor era mare; domnul marchiz de Saint- 
Meran, unul dintre cei mai zeloşi şi mai fideli demnitari ai 
regelui Ludovic al XVIII-lea şi ai regelui Charles al X-lea, 
păstrase mulţi prieteni care, alăturaţi persoanelor aflate în 
legături de convenienţe sociale cu Villefort, alcătuiau o 
mulţime însemnată. 

Autorităţile fură înştiinţate numaidecât şi se obţinu ca 
ambele înmormântări să aibă loc în acelaşi timp. A doua 
trăsură, împodobită cu aceeaşi pompă mortuară, fu adusă 
în faţa porţii domnului de Villefort şi sicriul din furgon fu 
aşezat pe ea. 

Ambele corpuri urmau să fie înhumate în cimitirul Pere- 
Lachaise unde, de multă vreme, domnul de Villefort 
construise cavoul destinat ca veş-nică odihnă pentru 
întreaga familie. 

În cavoul acesta fusese depus corpul bietei Renee lângă 
care părintele şi mama ei se alăturau după o despărţire de 


zece ani. 

Totdeauna curios, totdeauna mişcat de pompele funerare, 
Parisul privi cu religioasă tăcere cortegiul splendid ce 
însoțea la ultimul lăcaş două dintre numele vechii 
aristocrații, cele mai celebre din punctul de vedere al 
spiritului tradiţional şi al devotamentului dârz pentru 
principii. 

În acelaşi cupeu îndoliat, Beauchamp, Albert şi Château- 
Renaud discutau despre moartea aproape subită a 
bătrânei. 

— Am văzut-o pe doamna de Saint-Meran nu mai departe 
de anul trecut, la Marsilia, când mă înapoiam din Algeria, 
spuse Château-Renaud; era o femeie sortită să trăiască o 
sută de ani, graţie sănătăţii ei perfecte, spiritului ei 
totdeauna prezent şi activităţii ei totdeauna harnice. Ce 
vârstă avea? 

— Şaizeci şi şase de ani, răspunse Albert; cel puţin aşa m-a 
asigurat Franz. Dar nu vârsta a ucis-o, ci mâhnirea pe care 
a resimţit-o din cauza morţii marchizului; se pare că, după 
moartea aceasta, care a zguduit-o puternic, nu şi-a mai 
revenit complet în fire. 

— Dar, în definitiv, de ce a murit? Întrebă Beauchamp. 

— De o congestie cerebrală, se pare, sau de o apoplexie 
fulgerătoare. Nu e tot una? 

— Oarecum. 

— De apoplexie? Glăsui Beauchamp. Este greu de crezut. 
Doamna de Saint-Meran, pe care şi eu am văzut-o o dată 
sau de două ori în viaţă, era micuță, plăpândă, de o 
constituţie mai mult nervoasă decât sanguină; sunt rare 
apoplexiile produse de mâhnire asupra unui corp de 
constituţia doamnei de Saint-Meran. 

— În tot cazul, spuse Albert, indiferent de boala sau de 
medicul care a ucis-o, iată-l pe domnul de Villefort sau, mai 
bine zis, pe domnişoara Valentine, ori mai de grabă, pe 
prietenul nostru Franz în posesiunea unei moşteniri 
splendide: o rentă de optzeci de mii de lire, mi se pare. 


— Mogştenire care va fi aproape dublată la moartea 
bătrânului iacobin Noirtier. 

— Stăruitor bunic! Glăsui Beauchamp. Tenace propositi 
virum. Cred că a făcut prinsoare cu moartea să-şi îngroape 
toţi moştenitorii. Va izbuti, sunt sigur. El e vechiul 
convenţional de la '93 care îi spunea lui Napoleon în 1814: 
„Sunteţi în declin, pentru că imperiul dumneavoastră e o 
tulpină tânără, obosită de creştere; luaţi ca tutore 
Republica şi să ne înapoiem cu o bună constituţie pe 
câmpurile de bătaie unde vă făgăduiesc cinci sute de mii de 
soldaţi, un alt Marengo şi un al doilea Austerlitz. Ideile nu 
mor, Sire, ele dormitează uneori, dar se trezesc mai 
puternice decât înainte de a adormi.” 

— Se pare că pentru el oamenii sunt ca ideile, glăsui 
Albert; un singur lucru mă nelinişteşte: cum se va împăca 
Franz d'Epinay cu un bunic care nu se poate lipsi de 
nepoată. Dar unde este Franz? 

— E în primul cupeu cu domnul de Villefort, care îl 
consideră de pe acum ca făcând parte din familie. 

În fiecare trăsură din cortegiu conversaţia decurgea 
aproape asemănător; lumea se mira de cele două morţi, aşa 
de apropiate şi de rapide, însă nimeni nu bănuia secretul 
cumplit pe care, în plimbarea nocturnă, domnul d'Avrigny îl 
destăinuise domnului de Villefort. 

După vreun ceas de mers, ajunseră la poarta cimitirului: 
era o vreme calmă, dar mohorâtă şi, deci, armonizată cu 
funebra ceremonie care se îndeplinea. Printre grupele ce se 
îndreptară spre cavoul familiei, Château-Re-naud îl 
recunoscu pe Morrel, care venise singur cu cabrioleta, 
mergea singur, foarte palid şi tăcut pe o mică potecă. 

— Dumneata aici? Întrebă Château-Renaud, luându-l pe 
tânărul căpitan la braţ; aşadar, îl cunoaşteţi pe domnul de 
Villefort? Cum se face aceasta, că nu te-am văzut niciodată 
la el? 

— Nu pe domnul de Villefort îl cunosc, răspunse Morrel, ci 
o cunoşteam pe doamna de Saint-Meran. 


În momentul acela Albert se apropie de ei, împreună cu 
Franz. 

— Locul nu e bine ales pentru o prezentare, spuse Albert; 
dar n-are a face, nu suntem superstiţioşi. Domnule Morrel, 
dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul Franz d'Epinay, un 
admirabil tovarăş de călătorie cu care am făcut ocolul 
Italiei. Dragă Franz - domnul Maximilien Morrel, un 
excelent prieten pe care mi l-am făcut în lipsa ta şi al cărui 
nume îl vei mai auzi ori de câte ori am să-ţi vorbesc despre 
inimă, spirit şi amabilitate. 

Morrel avu un moment de nehotărâre. Se întrebă dacă 
salutul aproape amical adresat omului pe care îl combătea 
într-ascuns, nu era o condamnabilă făţărnicie; dar îşi 
reaminti jurământul şi gravitatea împrejurărilor; se strădui 
să nu trădeze nimic pe chipul său şi îl salută pe Franz 
reţinându-se. 

— Domnişoara de Villefort e tare tristă, nu e aşa? Îl întrebă 
Debray pe Franz. 

— O, domnule, e de o tristeţe inexplicabilă! Răspunse 
Franz. Azi-dimineaţă era aşa de descompusă, încât abia am 
recunoscut-o. 

Cuvintele acestea, în aparenţă aşa de simple, zdrobiră 
inima lui Morrel. Prin urmare, Franz d'Epinay a văzut-o pe 
Valentine, i-a vorbit? 

Tânărul şi clocotitorul ofiţer avu atunci nevoie de toate 
puterile sale pentru a rezista dorinţei de-a călca 
jurământul. 

Îl luă pe Château-Renaud la braţ şi-l purtă repede spre 
cavoul dinaintea căruia oamenii pompelor funebre 
depuseseră cele două sicrie. 

— Splendidă locuinţă, spuse Beauchamp, aruncându-şi 
ochii asupra mausoleului; palat de vară, palat de iarnă. Aici 
vei locui şi tu, dragă d'Epinay, căci în curând vei face parte 
din familie. Eu, ca filosof, doresc o căsuţă de ţară, o mică 
vilă sub arbori, iar nu atâtea cărămizi peste bietul meu 
corp. Am să spun, murind, celor ce mă vor înconjura, 


cuvintele scrise de Voltaire lui Piron: Eo rus şi atât... Hai, 
Franz, curaj: nevasta ta este moştenitoare. 

— Beauchamp, eşti nesuferit, glăsui Franz. Chestiile 
politice te-au deprins să râzi de orice, iar politicienii sunt 
deprinşi să nu creadă în nimic. Când însă ai onoarea să fii 
cu oameni obişnuiţi şi norocul de a părăsi o clipă politica, 
dă-ţi silinţa, Beauchamp, să-ţi reiei inima pe care o laşi la 
vestiarul Camerei deputaţilor sau la al Camerei pairilor. 

— Eh, ce e viaţa? Exclamă Beauchamp; un popas în 
anticamera morţii. 

— Îmi este nesuferit, Beauchamp! Spuse Albert. 

Şi se retrase cu patru paşi în urmă, dimpreună cu Franz, 
lăsându-l pe Beauchamp să-şi continue cu Debray 
dizertaţiile filosofice. 

Cavoul familiei de Villefort forma un pătrat de pietre albe, 
înalt ca de douăzeci de picioare; un perete interior 
despărţea în două compartimente familia Saint-Meran de 
familia Villefort şi fiecare compartiment îşi avea intrarea sa. 

Nu se vedeau aici, ca în alte cavouri, netrebnicele sertare 
suprapuse în care o distribuţie economă închide morţii cu o 
inscripţie ce seamănă cu o etichetă; prin uşa de bronz 
zăreai, în primul rând, o anticameră severă şi sumbră, 
despărțită printr-un zid de mormântul adevărat. 

În mijlocul zidului se deschideau cele două uşi despre care 
pomeneam adineauri şi care dădeau la mormintele Villefort 
şi Saint-Meran. 

Aici durerile puteau să-şi dea drumul în toată voia, fără ca 
persoanele deşuchiate, care fac din vizita la Pere-L.achaise o 
excursie, sau o întâlnire de dragoste, să tulbure, prin 
cântecele, strigătele sau alergăturile lor, contemplarea 
mută sau ruga scăldată în lacrimi din cavou. 

Cele două sicrie intrară în cavoul din dreapta al familiei de 
Saint-Me-ran; fură aşezate pe estrade pregătite dinainte; în 
sanctuar pătrunseră numai Villefort, Franz şi câteva rude 
apropiate. 


Deoarece slujba religioasă fusese oficiată la poartă şi 
pentru că nu se ţinea nici un discurs, asistenții se 
despărţiseră imediat; Château-Renaud, Albert şi Morrel se 
retraseră formând un grup aparte, iar Debray şi 
Beauchamp formând un alt grup. Franz rămase cu domnul 
de Villefort la poarta cimitirului. Morrel se opri cu un 
pretext. Îl văzu pe Franz ieşind cu domnul de Villefort într- 
un cupeu îndoliat şi avu o presimţire tristă. 

Se înapoie deci la Paris şi, cu toate că se găsea în aceeaşi 
trăsură cu Château-Renaud şi Albert, n-auzi un cuvânt din 
conversaţia ambilor tineri. 

În momentul în care Franz se pregătise să se despartă de 
domnul de Villefort, acesta îl întrebă: 

— Domnule baron, când te mai văd? 

— Când veţi voi, domnule, a răspuns Franz. 

— Cât mai curând posibil. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule; vreţi să 
plecăm împreună? 

— Dar lucrul nu-ţi pricinuieşte nici un deranj... 

— Niciunul. 

În chipul acesta, viitorul socru şi viitorul ginere se urcară 
în aceeaşi trăsură, iar Morrel, văzându-i trecând, pe bună 
dreptate trase concluzii îngrijorătoare. 

Villefort şi Franz reveniră în foburgul Saint-Honore. Fără 
să intre la cineva, fără să vorbească cu soţia şi fiica sa, 
procurorul regal îl pofti pe tânăr în cabinet, arătându-i un 
scaun; 

— Domnule d'Epinay, îi spuse el, sunt dator să-ţi 
reamintesc - şi momentul nu e poate aşa de rău ales, cum s- 
ar crede la prima vedere, căci ascultarea dată morţilor este 
prima ofrandă care se cuvine să fie depusă pe sicriu —, sunt 
deci dator să-ţi reamintesc dorinţa pe care o exprima 
alaltăieri doamna de Saint-Meran pe patul de agonie: că 
nunta Valentinei nu trebuie să sufere nici o întârziere. Ştii 
că situaţia defunctei este perfect în regulă; că testamentul 
ei asigură Valentinei întreaga avere a familiei Saint-Meran; 


notarul mi-a arătat ieri actele care permit să se 
întocmească în mod definitiv contractul de căsătorie. Poţi 
să-l vezi pe notar şi să-i ceri din partea mea să-ţi comunice 
actele. Notarul e domnul Deschamps, Place Beauvau, 
foburgul Saint-Honore. 

— Domnule, răspunse d'Epinay, poate că nu e momentul 
pentru domnişoara Valentine, cufundată cum este în 
durere, să se gândească la un soţ; m-aş teme. 

— Valentine, întrerupse domnul de Villefort, nu va avea o 
dorinţă mai vie decât să îndeplinească ultimele intenţii ale 
bunicii sale. Îţi garantez deci că obstacolele nu vor veni 
dinspre partea aceasta. 

— În cazul acesta, domnule, răspunse Franz, deoarece ele 
nu vor veni nici dinspre partea mea, puteţi să faceţi precum 
voiţi; cuvântul meu e dat şi îl voi respecta nu numai cu 
plăcere, dar şi cu bucurie. 

— Atunci nu ne mai opreşte nimic, spuse Villefort; 
contractul urma să fie semnat de acum trei zile, aşa că îl 
vom găsi pregătit gata: poate să fie semnat şi astăzi. 

— Dar doliul? Mai zise Franz şovâăielnic. 

— Fii pe pace, domnule, reluă Villefort, nu în casa mea 
sunt neglijate convenienţele. Domnişoara de Villefort va 
putea să se retragă pentru cele trei luni de doliu la 
domeniul ei Saint-Meran; spun domeniul ei, căci îi aparţine. 
Acolo, dacă eşti de acord, peste opt zile, fără zgomot, fără 
tămbălău, fără fast, va fi încheiată căsătoria civilă. Dorinţa 
doamnei de Saint-Meran era ca nepoata ei să se 
căsătorească pe domeniul acesta. După căsăto-rie, 
domnule, vei putea să te înapoiezi la Paris, în timp ce soţia 
dumitale îşi va trece doliul cu mama ei vitregă. 

— Cum vreţi, domnule, spuse Franz. 

— În cazul acesta, urmă domnul de Villefort, fii te rog bun 
şi aşteaptă o jumătate de oră; Valentine va veni în salon. Voi 
trimite după domnul Deschamps, vom citi şi vom semna 
imediat contractul, iar diseară doamna de Villefort o va 


conduce pe Valentine la moşia ei, unde vom veni şi noi peste 
opt zile. 

— Domnule, spuse Franz, am o singură rugăminte de 
făcut. 

— Care? 

— Doresc ca Albert de Morcerf şi Raoul de Château- 
Renaud să fie prezenţi la semnarea contractului; ştiţi că ei 
sunt martorii mei. 

— O jumătate de oră ajunge pentru a-i înştiinţa; vreţi să-i 
căutaţi? Vreţi să trimit eu după ei? 

— Prefer să mă duc eu, domnule. 

— Baroane, te aştept deci peste o jumătate de ceas şi într- 
o jumătate de ceas Valentine va fi gata. 

Franz îl salută pe domnul de Villefort şi ieşi. 

De îndată ce poarta de la stradă se închise în urma 
tânărului, Villefort trimise s-o înştiinţeze pe Valentine că va 
trebui să coboare în salon peste o jumătate de ceas, 
deoarece notarul şi martorii domnului d'Epinay erau 
aşteptaţi. 

Neaşteptata veste produse o mare senzaţie în casă. 
Doamnei de Villefort nu-i veni să creadă, iar Valentine fu 
zdrobită ca de o lovitură de trăsnet. 

Privi în juru-i, întrebându-se parcă de la cine să ceară 
ajutor. 

Vru să coboare la bunicul ei, dar îl întâlni pe scară pe 
domnul de Villefort, care o luă de braţ şi o duse în salon. 

În anticameră, Valentine se întâlni cu Barrois şi aruncă 
bătrânului servitor o privire disperată. 

Imediat după Valentine, doamna de Villefort intră în salon 
cu micul Edouard. Se vedea că tânăra femeie luase parte la 
mâhnirile familiei, era palidă şi părea groaznic de obosită. 

Se aşeză, îl luă pe Edouard pe genunchi şi, din când în 
când, cu miş-cări aproape convulsive, îl strângea la piept pe 
copilul asupra căruia părea că se concentrează viaţa ei 
întreagă. 


Curând, se auzi huruitul a două trăsuri care intrau în 
curte. 

Una era a notarului, alta a lui Franz şi a prietenilor săi. 

Cât ai clipi, toată lumea se afla în salon. 

Valentine era aşa de palidă încât vinele albastre de la 
tâmple se desenau în jurul ochilor, coborând de-a lungul 
obrajilor. 

Franz nu putea să-şi înfrâneze o emoție vie. 

Château-Renaud şi Albert se priveau cu mirare: ceremonia 
care se sfârşise nu li se părea mai tristă decât aceea care 
începea. 

Doamna de Villefort se aşezase în umbră, în spatele unei 
perdele de pluş şi, deoarece stătea mereu aplecată asupra 
ei, era greu să citeşti pe chipu-i ce anume se petrecea în 
inimă. 

Domnul de Villefort era, ca totdeauna, netulburat. 

După ce, cu tipicul oamenilor de lege, îşi aranjă hârtiile pe 
masă, luă loc în jilţ şi îşi ridică ochelarii, notarul se întoarse 
spre Franz: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Franz de Quesnel, 
baron d'Epinay? Întrebă el, deşi ştia perfect. 

— Da, domnule, răspunse Franz. 

Notarul se înclină. 

— Sunt dator, domnule, sa vă înştiinţez, spuse el, din 
partea domnului de Villefort, că proiectata dumneavoastră 
căsătorie cu domnişoara de Villefort a schimbat dispoziţiile 
domnului Noirtier faţa de nepoata lui şi că el înstrăinează 
întreaga avere ce urma să-i transmită. Ne grăbim să 
adăugăm, continuă notarul, că, întrucât testatorul n-are 
drept să înstrăineze decât o parte din averea sa şi deoarece 
el a înstrăinat totul, testamentul nu va rezista atacului, ci va 
fi declarat nul şi neavenit. 

— Da, spuse Villefort; îl înştiinţez însă dinainte pe domnul 
d'Epinay că, atâta vreme cât voi trăi eu, testamentul 
părintelui meu nu va fi atacat, situaţia pe care o am 
interzicându-mi până şi umbra unui scandal. 


— Domnule, spuse Franz, îmi pare că s-a ridicat o astfel de 
chestiune în faţa domnişoarei Valentine. Nu m-am interesat 
niciodată de cifra averii sale care, oricât de redusă este, va 
fi totuşi mai mare decât a mea. Ceea ce a căutat familia mea 
în alianţa cu domnul de Villefort este consideraţia; ceea ce 
caut eu e fericirea. 

Valentine făcu un semn imperceptibil de mulţumire, în 
timp ce două lacrimi tăcute se rostogoleau pe obrajii ei. 

— De altminteri, domnule, spuse Villefort adresându-se 
viitorului ginere, în afară de pierderea unei părţi din avere, 
neaşteptatul testament nu cuprinde nimic de natură să vă 
jignească personal; el se explică prin slăbiciunea de minte a 
domnului Noirtier. Ceea ce îi displace părintelui meu nu e 
că domnişoara de Villefort se căsătoreşte cu 
dumneavoastră: e că Valentine se mărită, căsătoria cu 
oricare altul l-ar fi mâhnit la fel. Bătrâneţea e egoistă, 
domnule şi domnişoara de Villefort ţinea domnului Noirtier 
o tovărăşie credincioasă, pe care doamna baroană d'Epinay 
nu va mai putea să i-o ţină. Din cauza stării nenorocite în 
care se află tatăl meu, chestiunile serioase nu se mai 
discută cu el decât foarte rar şi sunt perfect convins că, în 
momentul acesta, deşi n-a uitat că nepoata lui se mărită, 
domnul Noirtier nu mai ştie totuşi nici măcar numele celui 
ce îi va deveni nepot. 

Domnul de Villefort abia terminase cuvintele acestea 
cărora Franz le răspundea printr-un salut - când uşa 
salonului se deschise şi Barrois apăru. 

— Domnilor, spuse el cu voce ciudat de răspicată la un 
servitor care se adresează stăpânilor săi într-o împrejurare 
aşa de solemnă, domnilor, domnul Noirtier de Villefort 
doreşte să vorbească numaidecât cu domnul Franz de 
Quesnel, baron d'Epinay. 

Şi el, ca şi notarul, ca să nu poată încăpea vreo eroare, 
dădea logodnicului toate titlurile. 

Villefort tresări. Doamna de Villefort îşi lăsă fiul jos. 
Valentine se ridică palidă, tăcută ca o statuie. 


Albert şi Château-Renaud schimbară încă o privire, mai 
uimită chiar decât prima. 

Notarul îl privi pe Villefort. 

— E cu neputinţă, spuse procurorul regal; de altminteri, 
domnul d'Epinay nu poate părăsi în momentul acesta 
salonul. 

— Tocmai în momentul acesta, reluă Barrois la fel de 
răspicat, doreşte domnul Noirtier, stăpânul meu, să discute 
cu domnul Franz d'Epinay chestiuni importante. 

— Cum, bunicul Noirtier vorbeşte acum? Întrebă Edouard 
cu impertinenţa lui de totdeauna. 

Dar ieşirea băiatului n-o făcu nici măcar pe doamna de 
Villefort să zâmbească, într-atât de încordate erau spiritele, 
într-atât de gravă părea situaţia. 

— Spune-i domnului Noirtier, reluă Villefort, că dorinţa 
domniei sale nu poate fi satisfăcută. 

— În cazul acesta, declară Barrois, domnul Noirtier îi 
înştiinţează pe domni că va cere să fie adus aici în salon. 

Uimirea atinse culmea. 

Un zâmbet se schiţă pe chipul doamnei de Villefort. 
Aproape fără să vrea, Valentine îşi înălţă ochii spre tavan, 
pentru a mulţumi cerului. 

— Valentine, spuse domnul de Villefort, du-te, te rog, de 
vezi ce e cu această nouă fantezie a bunicului dumitale. 

Valentine făcu repede câţiva paşi spre ieşire, dar domnul 
de Villefort îşi luă seama. 

— Stai, te însoțesc, zise el. 

— Iertaţi-mă, domnule, spuse la rându-i Franz, cred că, 
deoarece domnul Noirtier mă cheamă pe mine, eu sunt 
dator să răspund mai întâi dorințelor sale; de altminteri, voi 
fi fericit să-i prezint respectele mele, căci până acum n-am 
avut prilejul să-i solicit această onoare. 

— O, nu te deranja! Spuse Villefort cu vădită îngrijorare. 
— Scuzaţi-mă, domnule, declară Franz cu tonul celui care 
s-a hotărât. Doresc să nu pierd ocazia de a dovedi domnului 

Noirtier cât de mult a greşit având rezerve în ceea ce mă 


priveşte, rezerve pe care sunt hotărât să le înving, 
indiferent de natura lor, prin profundul meu devotament. 

Şi, fără a se mai lăsa reţinut de Villefort, Franz se sculă şi 
o urmă pe Valentine care cobora scara cu bucuria unui 
naufragiat ce se agaţă de o stâncă. 

Domnul de Villefort îi însoţi pe amândoi. 

Château-Renaud şi Morcerf schimbară încă o privire, mai 
uimită decât celelalte două. 


SFÂRŞIT 


11) Banul şi sfinţenia, /Jumătatea jumătăţi.