Michel Zevaco — Pardaillan — V5 Pardaillan Si Fausta

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 
Vol. 5 - Pardaillan şi Fausta 


CUPRINS: 

Capitolul 1 

Moartea Faustei 3 

Capitolul 2 

Marele inchizitor al Spaniei 11 
Capitolul 3 

Bătrâneţea lui Sixt al V-lea 23 
Capitolul 4 

Trezirea Faustei 32 

Capitolul 5 

Ultimul gând al lui Sixt al V-lea 41 
Capitolul 6 

Cavalerul de Pardaillan 51 
Capitolul 7 

Bussy-Leclerc 76 

Capitolul 8 

Trei vechi cunoştinţe 87 
Capitolul 9 

Întâlnirea lui Pardaillan cu Fausta 112 
Capitolul 10 

Don Quijote 139 

Capitolul 11 

Don Cezar şi Gibalda 168 
Capitolul 12 

Ambasadorul regelui Henric 204 
Capitolul 13 

Documentul 269 

Capitolul 14 

Cei doi diplomaţi 304 

Capitolul 15 


Planul Faustei 326 

Capitolul 16 

Cavoul morţilor care trăiesc 356 
Capitolul 17 

Când Bussy-Leclerc varsă lacrimi 407 
Capitolul 18 

Don Cristobal Centurion 435 
Capitolul 19 

Cina 464 

Capitolul 20 

Casa dintre chiparoşi 499 
Capitolul 21 

Centurion îmblânzit 536 
Capitolul 22 

Piticul la treabă 570 

Capitolul 23 

El Chico şi Juana 616 

Capitolul 24 

Urmarea aventurilor piticului 651 
Capitolul 25 

În care El Chico îşi descoperă un prieten 680 
Capitolul 26 

Conspiratorii 712 


Partea 1 

Capitolul 1 

Moartea Faustei 

În zorii zilei de 21 februarie 1590, dangătul funebru al 
clopotului vestitor de moarte suna deasupra Romei papilor 
- Romei lui Sixt al V-lea. Vuietul surd care se revărsa pe 
străzile încă învăluite în întuneric arăta că mari mulţimi se 
îndreptau spre o întâlnire misterioasă, întâlnirea avea loc în 
Piaţa del Popolo, unde era ridicat un eşafod. Scăpărând în 
mâinile călăului, securea se va ridica deasupra unui cap. 


Capul se va rostogoli. Potrivit sentinţei, călăul îl va apuca de 
păr şi-l va arăta norodului Romei... Şi va fi capul unei femei 
frumoase şi tinere, al cărei nume celebru, evocator al celei 
mai stranii aventuri petrecute în acele vremuri de demult, 
era şoptit cu un fel de admiraţie de câtre mulţimea adunată 
în jurul eşafodului: 

— Fausta! Fausta! Fausta e cea care va muri! 

Principesa Fausta era închisă în castelul Saint-Ange de 
zece luni, de când fusese făcută prizonieră în aceeaşi Romă 
în care-l atrăsese pe cavalerul Pardaillan... Singurul om pe 
care-l iubise... căruia i se dăruise... pe care, în cele din 
urmă, ar fi vrut să-l ucidă, pe care, fără îndoială, acum îl 
credea mort. Şi astfel, nemaipomenita aventurieră, care 
visase să reînnoade tradiţia papesei loanal, aştepta ziua în 
care va fi executată sentinţa de condamnare la moarte 
pronunţată împotriva ei. Fapt cutremurător, execuţia fusese 
amânată pentru că, în momentul când Fausta urma să fie 
dată pe mâna călăului, se aflase că era pe cale să devină 
mamă. Dar acum, când copilul venise pe lume, nimic n-o 
mai putea salva. 

În curând va bate pentru ea ceasul când avea să plătească 
îndrăzneala şi înverşunata-i luptă împotriva lui Sixt al V-lea. 
În dimineaţa aceea Fausta trebuia să moară! 

În dimineaţa aceea, într-una din fastuoasele săli ale 
Vaticanului, doi bărbaţi stând în picioare, faţă în faţă, îşi 
aruncau în obraz cuvinte pline de ură ce păreau şi mai 
înfricoşătoare din pricina atitudinii lor neclintite Şi parcă 
împietrite. Erau bărbaţi în puterea vârstei şi chipeşi 
amândoi. Deşi aparţineau bisericii, purtau cu graţie 
semeaţă armoniosul costum al cavalerilor epocii. Erau mari 
seniori, de bună seamă. lar în inimile lor clocotea aceaşi 
ură, pentru că dragostea pentru aceeaşi femeie îi 
învrăjbise. 

Unul dintre ei se numea Alexandru Peretti! Numele de 
familie al sanctităţii sale Sixt al V-lea! Omul acesta era într- 
adevăr, nepotul papii. locmai fusese numit cardinal de 


Montalta. Era socotit, pe faţă, urmaşul lui Sixt al V-lea, al 
cărui sfetnic şi confident era. Celălalt se numea Hercule 
Sfondrato şi aparţinea uneia dintre cele mai bogate familii 
din Romagna. Îşi îndeplinea funcţia de mare judecător cu o 
severitate care făcea din el unul dintre cei mai straşnici 
executori ai ideilor lui Sixt al V-lea. 

lată ce-şi spuneau cei doi bărbaţi: 

— Ascultă, Montalta, ascultă! lată că sună clopotul... nimic 
n-o mai poate salva acum şi nimeni! 

— Am să mă arunc la picioarele papii, gemu nepotul lui 
Sixt al V-lea şi am să obţin iertarea ei... 

— Papa! Păi, dac-ar avea puterea s-o facă, mai curând ar 
omori-o cu mâinile lui, decât s-o salveze. Ştii Montalta, ştii 
bine că numai eu pot s-o salvez pe Fausta. lerii s-a citit 
sentinţa. Acum eşafodul este ridicat. Într-o oră, Fausta va 
înceta să mai trăiască, dacă nu-mi juri pe Cristos, pe 
cununa lui de spini şi pe rănile lui, că renunţi la ea... 

— Jur... - bâigui Montalta. 

Şi se opri, buimăcit de durere, de furie şi de groază. 

— Ei bine - mârâi Sfondrato - ce juri? 

Erau acum atât de aproape unul de celălalt, încât se 
atingeau. Privirile lor rătăcite îşi aruncară o ultimă 
ameninţare, iar mâinile lor frământară mânerele 
pumnalelor. 

— Jură, hai, jură odată! repetă Sfondrato. 

— Jur - tună Montalta - să-mi smulg mai curând inima 
decât să renunţ la a o iubi pe Fausta, chiar dacă ea mi-ar 
purta o ură la fel de nepieritoare pe cât e dragostea mea. 
Jur că, atâta timp cât voi trăi, nimeni nu se va atinge de 
Fausta, fie el călău, mare judecător sau papa însuşi. Jur s-o 
apăr singur, împotriva întregii Rome, dacă va fi nevoie. Şi 
până una alta, judecătorule, mori tu primul, pentru că tu 
eşti cel care ai rostit sentinţa! 

În aceeaşi clipă, cu o mişcare fulgerătoare, cardinalul 
Montalta, nepotul papii Sixt al V-lea, ridică pumnalul şi-l 
înfipse în umărul lui Hercule Sfondrato. 


Apoi, cu un fel de horcăit, care era poate un blestem sau 
poate o rugăciune, Montalta se repezi afară. 

Primind lovitura, Hercule Sfondrato căzu în genunchi. Dar 
aproape imediat după aceea se ridică, îşi desfăcu tunica şi- 
şi dădu seama că pumnalul lui Montalta nu străbătuse prin 
zalele care-i acopereau pieptul. 

— Câămăşile astea de oţel care se fabrică la Milano sunt 
într-adevăr bine călite - murmură Hercule cu un zâmbet 
sinistru. Consider că am primit lovitura, Montalta! Şi-ţi jur 
că pumnalul meu va şti să găsească drumul spre inima ta. 

Alergând prin labirintul coridoarelor, al sălilor imense, al 
curților şi al scărilor, Montalta pătrunsese în pasajul boltit 
care lega Vaticanul de castelul Saint-Ange şi ajunse la 
temniţa în care Fausta, înfrântă, aştepta clipa morţii. 

Montalta se apropie tremurând de uşa grea păzită de doi 
halebardieri. Cei doi soldaţi schiţară un gest, ca pentru a-şi 
încrucişa halebardele. Dar fie din pricina autorităţii, 
desigur, imense, pe care o avea, la Vatican, nepotul lui Sixt 
al V-lea, fie din pricină că înfăţişarea lui, în momentul acela, 
era înfricoşătoare, cei doi paznici se dădură înapoi. 

Montalta deschise ferestruia prin care se putea vedea ce 
se petrece în interiorul temniţei. 

Şi iată ce văzu atunci cardinalul Montalta prin ferestruie... 
Fugară şi fericită viziune de vis funerar. 

Pe un pat îngust sta culcată o femeie tânără... mama cea 
tânără... Fausta... fiinţă de o frumuseţe orbitoare. A luat 
copilul în braţe şi l-a ridicat cu un gest plin de forţă şi de 
bunătate, privindu-l cu ochii ei mari şi adânci, strălucitori ca 
nişte diamante. Lângă pat se afla confidenta ei. 

lar Fausta, cu un glas ciudat de calm, rosti: 

— Myrthis, îl vei lua şi-l vei duce departe de Roma, departe 
de Italia. Nu-ţi fie teamă, nimeni nu te va împiedica să ieşi 
din castelul Saint-Ange. Am obţinut ca, o dată cu mine, să se 
stingă şi răzbunarea lui Sixt al V-lea. 

— Nu mă voi teme de nimic - răspunse Myrthis cu un zel 
înflăcărat. Căci dacă dumneavoastră veţi muri, eu va trebui 


să trăiesc şi voi trăi pentru el. 

Fausta încuviinţă din cap, ca pentru a lua act de această 
promisiune. După un minut de tăcere, rosti cu ochii aţintiţi 
spre copil: 

— Fiu al Faustei! ... Fiu al lui Pardaillan! ... ce se va 
întâmpla cu tine? ... Mama ta, pe patul de moarte, îţi dă 
sărutul mândriei şi al forţei prin care speră că sufletul ei să 
trăiască în fiinţa ta! ... Fiu al lui Pardaillan şi al Faustei, ce 
se va întâmpla cu tine? ... 

S-a sfârşit. Myrthis l-a luat în braţe pe copilul pe care va 
trebui să-l ducă departe de Roma, departe de Italia, pe fiul 
Faustei şi al lui Pardaillan. Şi se retrase, întorcându-se cu 
spatele, ca pentru a-i ascunde micuţului, nevinovat, de-abia 
intrat în viaţă, vederea mamei sale, ce păşeşte spre moarte. 

Cu un gest de un calm funebru, Fausta deschide 
medalionul de aur, pe care-l poartă la gât şi toarnă într-un 
pocal dinainte pregătit boabele de otravă ascunse în acel 
medalion. 

S-a sfârşit: Fausta goleşte pocalul dintr-o sorbitură şi se 
prăbuşeşte pe pernă... Moartă. 

Capitolul 2 

Marele inchizitor al Spaniei 

De dincolo de uşa grea se auzi un țipăt înfricoşător, de 
spaimă şi de groază. Era Montalta care-şi striga uluirea, 
Montalta care gemea, lovit ca de-un trăsnet de acest 
deznodământ neprevăzut. 

— Moartă? ... Cum?! Ea e moartă! O, nebunie! Cum de nu 
m-am gândit că Fausta, ca să n-o atingă călăul, îşi va lua 
viaţa! 

Şi aproape în aceeaşi clipă se năpusti, cu toată forţa, în 
uşă, izbind-o furios cu pumnii şi bâiguind: 

— Repede, repede! Ajutor! ... Cine ştie, ar mai putea fi 
salvată! 

Apoi, dându-şi seama de zădărnicia acestei încercări, se 
adresă halebardierilor, care asistau nepăsători la 
deznădejdea lui: 


— Deschideţi! Deschideţi o dată! Vă spun că moare... că 
trebuie salvată! 

Unul dintre cei doi paznici răspunse: 

— Uşa aceasta nu poate fi deschisă decât de către 
monseniorul mare judecător. 

— Hercule Sfondrato! ... Blestemat să fiu! ... 

Şi Montalta căzu în genunchi, cu capul în mâini, zguduit 
de hohote de plâns. 

În clipa asta, o voce calmă rosti: 

— Şi eu am dreptul să deschid această uşă... şio şi 
deschid! 

Montalta se ridică dintr-o săritură. Îl privi o clipă pe omul 
care vorbise astfel şi, cu o teamă surdă, amestecată cu 
respect, murmură: 

— Marele inchizitor al Spaniei! 

Inigo de Espinosa, cardinalul arhiepiscop de Toledo, mare 
inchizitor al Spaniei, rudă apropiată şi urmaş al lui Diego de 
Espinosa, era un om de cincizeci de ani, înalt, puternic şi o 
figură aproape blândă, sau, mai bine zis, căruia rar i se 
întâmpla să exprime deschis vreun sentiment. Inchizitorul 
se afla de o lună la Roma. Venise să îndeplinească acolo o 
misiune pe care nimeni nu o cunoştea. Avusese cu Sixt al V- 
lea numeroase întrevederi la care nu mai fusese nimeni de 
faţă. Se observase însă că bătrânul papă, un combatant 
îndeobşte atât de puternic şi de primejdios în discuţiile 
diplomatice, ieşise din întâlnirile sale cu Espinosa din ce în 
ce mai slăbit, din ce în ce mai îmbătrânit. Se mai ştia, de 
asemenea, că inchizitorul trebuia a doua zi să ia din nou 
drumul Spaniei. 

La un gest poruncitor al lui Espinosa, cei doi paznici se 
înclinară tremurând şi merseră tocmai în celălalt capăt al 
îngustului coridor, pentru a-şi relua veghea monotonă. 

Fără să mai rostească vreo vorbă, Espinosa deschise uşa şi 
pătrunse în temniţă, aşa cum spusese. 

Montalta se grăbi să-l urmeze, cu inima plină de o bucurie 
nestăpânită, cu sufletul copleşit de o speranţă pe cât de 


puternică, pe atât de nebunească. Fără să ştie de ce, dar 
având certitudinea că acolo se va produce o minune, sub 
ochii lui şi pentru el, se năpusti spre patul îngust pe care 
zăcea trupul Faustei. 

Şi deodată, rămase pironit în loc... Privirile lui rătăcite se 
aţintiră cu durere, cu furie... cu ură, asupra făpturii micuţe 
din braţele confidentei. 

Simpla vedere a copilului fusese de ajuns ca să dezlănţuie 
în sufletul acestui om puternic o lume întreagă de gânduri 
furtunoase, a căror suflare otrăvită mătura şi nimicea orice 
sentiment omenesc, nelăsând nimic în jur... nimic altceva 
decât o ură de moarte... căci acest copilaş era fiul lui 
Pardaillan! 

Nevinovata făptură, prevenită fără îndoială de vreun 
instinct misterios şi sigur, începu să scâncească şi se 
ghemui în braţele celei care, de aci înainte, avea să-i fie 
mamă. 

Iar Myrthis, stând în picioare, cu ochii aţintiţi pe chipul 
răvăşit al acestui necunoscut, strânse şi mai tare copilul, 
într-o îmbrăţişare aproape maternă, pentru a-l ocroti. 

Nici un amănunt al acestei scene fulgerătoare şi nespus de 
grăitoare prin însuşi mutismul ei nu scapă ochiului ager al 
marelui inchizitor. 

Dar cu o voce calmă, aproape blândă, acesta spuse, 
arătând spre uşa deschisă: 

— Femeie, eşti liberă. Îndeplineşte-ţi misiunea de mamă ce 
ţi-a fost încredinţată. Pleacă şi Dumnezeu să te aibă în 
pază! 

Apoi, poruncitor, către cele două străji, încremenite la 
capătul coridorului: 

— Lăsaţi-o să treacă, din mila mărinimosului Sixt! 

Strângând la pieptul ei, în tăcere, pe fiul lui Pardaillan, 
Myrthis trecu pragul porţii şi se îndepărtă cu paşi repezi. 

Espinosa închise uşa după ea şi se aşeză în linişte la 
căpătâiul Faustei, moartă. 


Când copilul dispăru, cardinalul Montalta se întoarse spre 
Fausta, a cărei faţă, ce începuse să pălească, aureolată de 
splendoarea părului ei lung, ieşea la iveală din albeaţa 
pernei. O privi o clipă, apoi se prăbuşi, luă mâna Faustei, 
care atârna afară din pat, sărută îndelung această mână 
care se şi răcise şi izbucni în hohote de plâns: 

— Fausta! Fausta! ... Să fie oare adevărat că eşti moartă? 


Deodată însă, sări în picioare, cu ochii injectaţi, strângând 
în mână pumnalul şi urlând: 

— Vai de cei care mi-au ucis-o! 

În clipa aceea se trezi faţă în faţă cu inchizitorul şi, 
fulgerător, îşi redobândi simţul realităţii. Cu o voce când 
pătimaşă, când rugătoare, i se adresă astfel lui Espinosa: 

— Monseniore! Monseniore! De ce m-aţi adus aici? De ce? 
„.. Ah, iată, monseniore, nu ştiu dacă nu mi s-au tulburat 
minţile, dar mi se pare... da, ghicesc... simt... văd că sunteţi 
aici ca să faceţi o minune... Mi-o veţi învia, nu-i aşa? ... Vă 
implor, vorbiţi monseniore! ... Dar vorbiţi o dată. Căci altfel, 
pe Dumnezeu, mă duc după ea! 

Cu un gest furios, îşi îndreptă pumnalul spre piept, gata 
să-l străpungă. 

Atunci Espinosa, cu glasul lui mereu potolit, rosti: 

— Domnule, otrava pe care a luat-o sub ochii dumitale, 
principesa Fausta, i-a fost dată de Magni2, negustorul de 
ierburi pe care-l cunoşti... Acest Magni e omul meu... Există 
un singur antidot... Şi acest antidot îl am la mine... Iată-l! 

Şi spunând acestea, Espinosa scotoci prin punga lui şi 
scoase din ea un flacon minuscul. 

Un strigăt de nestăpânită bucurie ţâşni de pe buzele lui 
Montalta. Apucând mâinile inchizitorului, îi spuse cu glas 
plin de emoție: 

— Ah, monseniore, salvaţi-o! ... Salvaţi-o şi apoi luaţi-mi 
mie viaţa... v-o ofer. 

— Domnule cardinal, viaţa dumitale este prea prețioasă 
pentru noi... Ceea ce am să-ţi cer este, slavă Domnului, de 


mai mică însemnătate. 

Aceste cuvinte fură rostite pe un ton foarte simplu şi chiar 
cu blândeţe. 

Montalta avu senzaţia foarte precisă că inchizitorul îi va 
propune un târg înfricoşător, de care va atârna moartea 
Faustei. Dar îl privi pe Espinosa drept în faţă şi-i spuse: 

— Orice, monseniore! Cereţi! 

Espinosa se apropie de el, gata-gata să-l atingă şi, 
dominându-l cu privirea, îi spuse: 

— la aminte, cardinale! ... la aminte! ... O salvez pe femeia 
aceasta pentru că viaţa ei îţi este mai prețioasă decât 
orice... Dar, în schimb, dumneata îmi aparţii... nu uita acest 
lucru... 

Montalta încuviinţă cu furie din cap, în semn că hotărârea 
lui era nestrămutată şi rosti cu o voce aspră: 

— Nu voi uita, monseniore. Salvaţi-o şi sunt al 
dumneavoastră... Dar, pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă - 
adăugă el, ştergându-şi fruntea brobonită de sudoarea 
spaimei. 

— Am luat notă de angajamentul dumitale a spus Espinosa 
cu gravitate. 

Şi adăugă, înaintând spre trupul ţeapăn al Faustei: 

— Ajută-mă! 

Cu gesturi blânde ca nişte mângâieri, Montalta luă în 
mâinile sale tremurătoare capul Faustei şi, fremătând de 
speranţă, îl ridică uşor, în timp ce Espinosa îi turnă pe gură 
conţinutul flaconaşului său. 

— Şi acum, să aşteptăm - spuse inchizitorul. 

După câteva clipe, o uşoară roşeaţă coloră obrajii Faustei. 

Montalta, aplecat deasupra ei, urmărea cu nespusă 
spaimă efectele antidotului, având sentimentul că acesta 
acţiona cu o încetineală ucigătoare. 

În sfârşit, printre buzele întredeschise se strecură o 
răsuflare uşoară, abia perceptibilă, iar Montalta, simțind pe 
obrazul lui acest suflu uşor, suspină şi el adânc, ca şi cum ar 


fi vrut să întărească efortul prea slab depus de organismul 
femeii. 

Îi puse mâna pe piept şi se ridică în picioare, cu ochii 
strălucitori. Inima bate... foarte slab, e drept, dar, în sfârşit, 
bate! 

— Trăieşte! Trăieşte! strigă el, înnebunit de bucurie. 

În aceeaşi clipă, Fausta deschise ochii şi-i îndreptă spre 
Montalta, care stătea aplecat asupra ei. Aproape 
numaidecât îi închise la loc. 

O răsuflare ritmică îi sălta pieptul. Părea să doarmă. 

Atunci Espinosa, care privea nepăsător întreaga această 
scenă, spuse: 

— Nu vor trece nici două ore şi principesa Fausta, îşi va 
recăpăta pe deplin cunoştinţa. 

Încredinţat acum că minunea a fost săvârşită, Montalta 
dădu din cap în semn că lua act de această afirmaţie şi, 
înclinându-se în faţa lui Espinosa, îi spuse: 

— La ordinele dumneavoastră, monseniore! 

— Domnule cardinal - zise inchizitorul - am venit din 
Spania la Roma anume pentru a căuta un document ce 
poartă iscălitura lui Henric al III-lea al Franţei, precum şi 
pecetea lui. Acest document este închis în scrinul ce se află 
în camera sfinţiei sale. În lipsa papii, nimeni nu poate 
pătrunde în camera sa... Nimeni, afară de dumneata, 
Montalta! Documentul acesta - urmă el după o scurtă 
pauză - documentul acesta ne trebuie. 

Şi odată cuvintele rostite, Espinosa îl privi pe Montalta 
drept în ochi. 

— Bine... Am să-l caut - răspunse cu răceală cardinalul. 

Şi ieşi numai decât cu un pas greu şi apăsat. 

Rămas singur, Espinosa păru o clipă cufundat într-o 
adâncă meditaţie. Apoi se apropie de Fausta, îi atinse uşor 
umărul ca s-o trezească şi-i spuse: 

— Aveţi destulă putere, doamnă, ca să mă auziţi şi să mă 
înţelegeţi? 


Fausta deschise ochii aţintindu-şi-i, gravi şi lucizi, asupra 
inchizitorului, care se mulţumi cu acest răspuns mut şi 
continuă: 

— Înainte de a pleca, vreau să vă dau toate asigurările, 
doamnă, cu privire la soarta copilului dumneavoastră... 
Trăieşte... La ora asta confidenta dumneavoastră, Myrthis, 
trebuie să fi părăsit Roma, ducând cu dânsa comoara sfântă 
pe care i-aţi dat-o în păstrare... Totuşi, să nu credeţi că Sixt 
al V-lea a lăsat în viaţă copilul numai pentru a-şi ţine 
jurământul pe care vi l-a făcut... Dacă acest copil trăieşte, 
doamnă, este pentru că Sixt ştie că dumneavoastră aţi 
ascuns într-un loc zece milioane şi că le-aţi lăsat moştenire 
fiului dumneavoastră... Dacă Myrthis a putut să părăsească 
Roma fără nici o piedică, e pentru că Sixt ştie că ea 
cunoaşte locul unde sunt ascunse aceste milioane. 

Espinosa se opri o clipă, ca să-şi dea seama de efectul 
produs de vorbele lui. 

Fausta continuă să-l privească cu ochii ei mari, negri. Dar 
ochiul încercat al inchizitorului nu desluşea pe această faţă 
nemişcată nici cea mai mică urmă de emoție. Vrând să se 
convingă, el stărui: 

— M-aţi auzit? ... M-aţi înţeles bine? ... 

Printr-un semn. Fausta îi dădu a înţelege că da. Espinosa 
se mulţumi încă o dată cu răspunsul acesta mut. 

— Asta e tot ce voiam să vă spun, doamnă. 

Şi cu un soi de plecăciune solemnă se îndreptă încet spre 
uşa pe care o deschise. Dar, înainte de a trece pragul, se 
întoarse şi adăugă: 

— Încă un cuvânt doamnă. Domnul de Pardaillan a reuşit 
să scape din incendiul de la palatul Riant... Pardaillan 
trăieşte, doamnă... Mă auziţi? ... Pardaillan... e viu! 

De data aceasta, Espinosa ieşi liniştit. 

Capitolul 3 

Bătrâneţea lui Sixt al V-lea 

O masă mare de lucru, două fotolii, un scrin, ici-colo câteva 
taburete, un pat îngust şi un scăunaş de rugăciune, 


deasupra căruia se ridica un măreț Cristos în aur masiv, 
admirabil cizelat şi purtând semnătura lui Benvenuto 
Cellini, singurul obiect de podoabă din locul acesta retras. 
Apoi un cămin mare în care pâlpâie un foc luminos, un 
covor gros, perdele grele, trase ca să nu pătrundă nici o 
rază, aceasta era camera sfinţiei sale Sixt al V-lea. 

Uzat de vârstă şi de eforturile depuse de-a lungul anilor, el 
nu mai era omul cu forţa atletică de altădată. Dar după 
fulgerele ce-i mai scăpărau uneori sub sprâncene îl 
recunoşteai pe neobositul luptător. 

Sixt al V-lea stătea dus pe gânduri la masa lui de lucru, cu 
spatele întors către cămin. 

— La ora asta, Fausta a luat otrava. Călăule şi tu, popor 
roman, aflaţi, serbarea s-a sfârşit, Fausta e moartă... 
Myrthis, confidenta, a părăsit castelul Saint-Ange ducându-l 
cu ea pe copilul Faustei... fiul lui Pardaillan. 

Papa se ridică, făcu câţiva paşi ţinându-şi mâinile la spate, 
apoi se întoarse ca să se aşeze din nou în fotoliul său, pe 
care-l puse cu faţa spre cămin şi întinse către foc degetele-i 
slăbite. 

— Da - îşi urmă el gândurile - puţinele zile pe care le mai 
am de trăit vor fi liniştite, căci aventuriera nu mai e... Nu-mi 
mai rămâne, înainte de a muri, decât să-l lovesc pe Filip al 
Spaniei... Să-l lovesc? Pe el? Pe regele catolic? Da, pe 
Dumnezeu Îl voi lovi pentru că a vrut să mă lovească şi 
pentru că nimeni nu l-a înfruntat pe Sixt al V-lea fără să fie 
pedepsit! ... Dar cum să-l lovesc? ... Cum? ... 

Papa întinse mâna spre scrin şi luă de acolo un pergament 
pe care-şi plimbă încet privirea, murmurând: 

— Funestă inspiraţie am avut, smulgând această 
declaraţie bicisnicului Henric al III-lea... inspiraţie mai 
funestă chiar decât aceea de a o fi păstrat atâta vreme. 
Acum Filip cunoaşte existenţa pergamentului, iar marele 
inchizitor a venit aici ca să mă amenințe cu moartea... Pe 
mine! ... 

Sixt al V-lea ridică din umeri: 


— Să mori! ... Asta nu-i nimic... Dar să mor înainte de a-mi 
fi realizat visul: Filip izgonit din Italia! ... Italia unificată de 
la miazănoapte la miazăzi, Italia supusă şi aservită 
papalității, stăpâna întregii omeniri... Ce-i de făcut? ... Să-i 
trimit lui Filip acest pergament? Prin cineva care nu va 
ajunge niciodată? ... Poate că... Să-l distrug? ... Ar fio 
lovitură teribilă pentru Filip... Mai ales că i-am jurat lui 
Espinosa că documentul a fost distrus... Da, un singur gest 
pentru ca pergamentul să cadă pradă acestor flăcări... 

Papa se aplecă şi îndreptă spre cămin pergamentul 
desfăcut pe care se întindea o pecete mare... pecetea lui 
Henric al III-lea al Franţei. 

Flăcările începură să muşte din marginile pergamentului. 
Încă o clipă şi s-ar fi isprăvit cu visurile lui Filip al Spaniei. 

Deodată însă, Sixt al V-lea îndepărtă de foc pergamentul şi 
clătinând din cap, repetă 

— Ce-i de făcut? ... 

În clipa aceea, o mână îi smulse pergamentul cu un gest 
brutal. 

Sixt al V-lea se întoarse furios şi-l zări pe nepotul său, 
cardinalul Montalta. Peste o clipă, cei doi oameni se aflară 
faţă în faţă. 

— Tu! ... Tu!... Cum îndrăzneşti! Am să... 

Şi papa întinse mâna spre ciocanul de abanos de pe masă, 
pe care-l folosea când chema pe cineva sau când voia să dea 
vreun ordin. 

Dintr-un salt, Montalta se aşeză între el şi masă şi spuse cu 
răceală: 

— Pe viaţa voastră, sfinte părinte, nu faceţi nici o mişcare, 
nu chemaţi pe nimeni! 

— Hei! zise bătrânul papă, înălțându-se cât era de lung - 
vei îndrăzni oare să ridici mâna asupra suveranului pontif? 

— Aş îndrăzni orice... dacă nu capăt de la dumneavoastră 
ceea ce am venit să vă cer. 

— Şi ce vrei? 

— Vreau... 


— Hai, îndrăzneşte! Văd că te-a apucat o cutezanţă 
nebună! 

— Vreau... ei bine, vreau graţierea Faustei. 

Papa tresări, uimit, dar apoi, gândindu-se că ea murise, 
întrebă cu un zâmbet: 

— Iertarea Faustei? 

— Da, sfinte părinte - spuse Montalta, încovoindu-şi 
spinarea. 

— Graţierea Faustei? ... Fie! 

Papa alese un pergament dintre numeroasele hârtii aflate 
pe masa lui şi, fără nici o grabă, îl completă şi semnă cu o 
mână hotărâtă. 

În timp ce papa scria, Montalta citi repede pergamentul 
pe care tocmai i-l smulsese. 

— lată graţierea ei - spuse Sixt al V-lea - grațiere deplină 
şi completă. lar acum, când ai obţinut ceea ce doreai, dă-mi 
înapoi acest pergament şi pleacă... pleacă... Şi ţie, fiu a 
mult iubitei mele surori, îţi acord iertarea mea! 

— Sfinte părinte, înainte de a vă da înapoi pergamentul, 
vreau să vă spun doar un cuvânt: aţi semnat această 
grațiere pentru că o credeaţi pe Fausta moartă... Ei bine, 
unchiule, vă înşelaţi, Fausta n-a murit. 

— Fausta trăieşte? 

— Da, căci am salvat-o dându-i chiar eu antidotul care a 
readus-o la viaţă. 

Sixt al V-lea rămase un moment pe gânduri, apoi spuse: 

— Ei bine, fie! La urma urmei, ce-mi pasă că Fausta e în 
viaţă? Ea nu mai poate face nimic împotriva mea. Puterea ei 
religioasă a murit o dată cu naşterea copilului... Dar tu ce 
speri să obţii de la ea? ... [i-ai făurit oare visul nebunesc că 
ai putea să fii iubit de Fausta? ... Eşti de trei ori mai nebun! 
„.. Află, nenorocitule, că mai curând vei îndupleca marmura 
cea mai dură decât inima Faustei. 

Şi adăugă cu gravitate. 

— Nu sunt doi Pardaillan pe lume! 

Montalta închise ochii şi păli. 


Într-adevăr, nu o dată se gândise scrâşnind din dinţi la 
acest Pardaillan necunoscut pe care Fausta îl iubise. Şi de 
fiecare dată se simţea năpădit de o îndârjită ură de moarte. 
Îi veneau atunci pe buze blesteme pline de mânie şi-l 
urmăreau gânduri sângeroase de răzbunare. 

— Nu nădăjduiesc nimic - răspunse el cu o voce sumbră. 
Nu vreau nimic altceva... decât s-o salvez pe Fausta... Cât 
priveşte pergamentul - adăugă el cu asprime - vreau să i-l 
restitui Faustei, iar ea îl va duce lui Filip al Spaniei, căruia îi 
aparţine pergamentul... Şi, pentru mai multă siguranţă, o 
voi însoţi personal pe principesă. 

Sixt al V-lea a făcut un gest plin de mânie. Ideea că putea 
să lase impresia că cedează în faţa unor ameninţări atât de 
străvezii îi era de nesuferit. Înfruntând pumnalul lui 
Montalta, dădu să strige după ajutor, când îşi aminti că, la 
urma urmei, chiar el scosese pergamentul din foc, unde 
şovăise să-l arunce. Cu o clipă înainte fusese nehotărât, 
căutând o soluţie. Poate că Montalta îi indica, fără voia lui, 
una... De ce nu? ... în definitiv, ce importanţă avea persoana 
mesagerului? Putea să fie Fausta sau un om oarecare, 
principalul era să nu ajungă la destinaţie. Hotărârea lui era 
luată. 

— Poate că ai dreptate - răspunse. Şi deoarece v-am iertat 
pe tine şi pe ea, du-te! 

Un sfert de oră mai târziu, Montalta îl întâlni pe Espinosa 
şi-i spuse: 

— Monseniore, pergamentul e la mine. 

Ochiul rece al inchizitorului avu o tresărire, care se stinse 
însă numai decât în clipa când îi spuse, calm ca de obicei: 

— Vă rog să mi-l daţi, domnule. 

— Monseniore, cu voia dumneavoastră, prinţesa Fausta se 
va duce să-l ducă maiestăţii sale Filip al Spaniei... Cred că 
acesta e lucru care vă interesează cel mai mult. 

Espinosa îl întrebă, încruntându-şi uşor sprâncenele: 

— De ce tocmai prinţesa Fausta? 


— Pentru că văd în asta un mijloc de a o apăra de orice 
nouă primejdie - răspunse răspicat Montalta, privindu-l în 
faţă. 

Espinosa chibzui o clipă, apoi spuse: 

— Fie, domnule cardinal. Într-adevăr, esenţialul este, aşa 
cum spuneţi, ca acest document să ajungă la suveranul meu 
cât mai curând cu putinţă. 

— Prinţesa va pleca de îndată ce puterile îi vor îngădui să 
întreprindă călătoria... Vă pot asigura că pergamentul va 
ajunge la destinaţie, căci voi avea onoarea s-o însoțesc chiar 
eu. 

— Într-adevăr - zise Espinosa pe un ton grav - prinţesa va 
fi bine păzită. 

— Şi eu cred la fel, monseniore - răspunse Montalta cu 
răceală. 

Capitolul 4 

Trezirea Faustei 

Când Fausta îşi veni în fire, fu cuprinsă mai întâi de o 
mirare fără margini. Primul ei gând fu că Sixt al V-lea nu 
îngăduise ca ea să scape de securea călăului. Ţipătul lui 
Montalta, în care-şi revărsa bucuria de fi o vedea vie, i se 
păru atât de pătimaş, încât voi să vadă cine era cel ce o 
iubea atât de mult. Deschise ochii şi-l recunoscu pe nepotul 
papii. Îi închise la loc numaidecât, spunându-şi: 

„Acesta a obţinut de la Sixt să-mi dăruiască viaţa... Dar la 
ce-mi mai foloseşte viaţa acum, când opera mea a murit şi 
când Pardaillan nu mai este! ... Ce sunt eu acum? Neant. 
Trebuie să mă întorc în neant. Aceasta se va întâmpla 
înainte de căderea nopţii”. 

Odată luată această hotărâre, ea ciuli urechile şi înţelese 
că s-a înşelat. Nu! Sixt al V-lea nu-i acordase iertarea. 
Montalta singur, cu preţul cine ştie cărei infamii acceptată 
cu eroism, săvârşise miracolul de a o smulge din puterea lui 
Sixt şi a morţii. Şi imediat întrevăzu toate foloasele pe care 
le putea trage dintr-un asemenea devotament. Dar la ce 
bun! ... Ea dorea şi trebuia să moară. 


Totuşi, nu putea să nu se intereseze de ceea ce se spunea 
în apropierea ei. Ce era cu documentul acela? ... Ce 
legătură avea ea cu acest pergament? ... 

Simţi o atingere pe umăr... i se vorbea... Deschise ochii şi-i 
aţinti asupra lui Espinosa, respingând rând pe rând în sinea 
ei argumentele lui. 

Fiul ei? ... Da! Gândul Faustei se îndreptase mai înainte la 
nevinovata făptură. Trăieşte... E liber... Asta-i principalul... 
Cât despre rest, mai bine ca mama lui să fie moartă decât 
îngropată de vie într-o temniţă. 

Şi, deodată, ca o lovitură de trăsnet, cuvintele astea 
sunând mereu în mintea ei înnebunită: 

— Pardaillan viu! 

Două cuvinte care evocau un trecut plin de pasiuni 
ameţitoare... şi de lupte aprige... Trecutul acesta care i se 
părea atât de îndepărtat! ... Şi care, totuşi, era atât de 
apropiat, deoarece de-abia câteva luni o despărţeau de 
clipa când voise să-l facă pe Pardaillan să moară în 
incendiul de la palatul Riant! ... Acest Pardaillan atât de 
detestat... şi atât de iubit! ... Ce trecut! .... 

Ea: bogată, suverană, puternică şi adulată, dar învinsă, 
strivită, zdrobită în toate acţiunile ei. 

EI: sărac, nobil, fără nici un căpătâi, însă victorios prin 
forţa geniului său inventiv şi prin inima-i generoasă. lar 
apoi, suprema umilinţă: dragostea ei de fecioară orgolioasă, 
iubirea ei dispreţuită! ... 

Pardaillan trăieşte! ... Dar atunci pentru Fausta moartea 
ar însemna fuga din faţa duşmanului! lar Fausta n-a fugit 
niciodată! ... Nu, nu mai vrea să moară... 

Va trăi anume pentru a reîncepe tragicul duel întrerupt şi 
pentru a ieşi, în sfârşit, triumfătoare din lupta aceasta 
supremă. 

În clipa aceea Montalta se apropie de ea. 

În timp ce se înclina în faţa ei, Fausta îl cercetă cu o privire 
ageră şi sigură şi, ca şi cum ar fi continuat să fie suverană 
temută - sau poate tocmai pentru a-i arăta, chiar de la 


început, distanţa de netrecut pe care înţelegea s-o 
stabilească între ei - această femeie stranie, care părea să 
fie deasupra tuturor slăbiciunilor, a tuturor oboselilor, se 
ridică într-o atitudine maiestuoasă şi, cu o voce deloc 
tremurătoare, spuse: 

— Doriţi să-mi vorbiţi, cardinale? Vă ascult. 

Ochii ei negri îl fixau pe Montalta cu o privire ciudată, 
dominatoare, dar în acelaşi timp adâncă şi blândă. Iar 
Montalta, care visase s-o cucerească, păru să se încline şi 
mai adânc, învins din capul locului, aproape prosternându- 
se în faţa ei, într-o adorare mută. Fausta înţelese că i se 
dăruia trup şi suflet, fără nici o rezervă şi-i zâmbi, 
repetându-i cu o voce nespus de dulce: 

— Vorbiţi, cardinale. 

Atunci Montalta, cu un glas grav şi tremurător, o anunţă că 
era liberă. 

Fără să vădească nici uimire, nici emoție, Fausta spuse: 

— Aşadar, Sixt al V-lea îmi acordă iertarea lui? Montalta 
clătină din cap: 

— Nu papa v-a acordat graţierea. Papa a cedat în faţa unei 
voințe mai puternice. 

— A dumneavoastră... nu-i aşa? 

Montalta se înclină. 

— Atunci Sixt al V-lea va revoca graţierea pe care a 
semnat-o prin constrângere. 

— Nu, doamnă, căci în acelaşi timp am... obţinut de la 
sfinţia sa un document care va fi scutul dumneavoastră. 

— Ce document? 

— Ilată-l, doamnă. 

Fausta luă perganentul şi citi: 

„Henric, prin graţia lui Dumnezeu, rege al Franţei, 
călăuzit de Domnul şi stăpânul nostru prin glasul vicarului 
său, preasfântul nostru părinte, papa: în scopul de a 
menţine şi de a păstra în regatul nostru religia apostolică 
romano-catolică, având în vedere că Domnul a hotărât 
drept ispăşire a păcatelor noastre să ne lipsească de un 


moştenitor direct, considerându-l pe Henric de Navara 
nedemn să domnească asupra regatului Franţei, ca fiind 
eretic şi aţâţător la erezie, aducem la cunoştinţa tuturor 
supuşilor noştri buni şi leali: Maiestatea sa Filip al II-lea, 
regele Spaniei, este singurul vrednic să ne urmeze la tronul 
Franţei, ca soţ al Elisabetei de Franţa, iubita noastră soră 
decedată. Să cerem tuturor supuşilor noştri rămaşi 
credincioşi sfintei noastre mame, biserica, să-l recunoască 
drept urmaşul şi unicul nostru moştenitor”. 

— Doamnă - spuse Montalta, când văzu că Fausta 
terminase de citit - întrucât cuvântul regelui are în Franţa 
putere de lege, această proclamaţie aruncă de partea lui 
Filip două treimi din Franţa. Ca urmare, Henric de Bearn, 
părăsit de toţi catolicii, îşi vede speranţele pe veci 
spulberate. Armata fiindu-i redusă la o mână de hughenoți, 
el nu are alt mijloc de scăpare decât de a se întoarce cât 
mai repede la el, în regatul Navarei, în cazul fericit când 
Filip va consimţi să i-l lase. Mesagerul care-i va duce acest 
pergament lui Filip îi va aduce în acelaşi timp coroana 
Franţei... Fiind înzestrat cu o inteligenţă superioară ca a 
dumneavoastră, mesagerul acela va putea să trateze cu 
regele Spaniei şi să-şi facă sie însuşi parte... Puterea 
dumneavoastră este năruită în Italia, existenţa 
dumneavoastră este aici primejduită. Cu sprijinul lui Filip, 
vă puteţi dobândi o suveranitate care, chiar dacă n-ar fi 
întocmai cea pe care aţi visat-o, ar putea fi totuşi în măsură 
să satisfacă o mare ambiţie... Vă predau acest pergament şi 
vă rog. Să consimţiţi să-l duceţi lui Filip... 

Fausta luă imediat o hotărâre... Fiul ei? ... Era în paza lui 
Myrthis şi, la ora asta, în afara urmăririi lui Sixt al V-lea. 
Mai târziu va fi ea în stare să-l regăsească! 

Pardaillan? ... Mai târziu îl va regăsi şi pe el. 

Montalta... lată omul asupra căruia trebuia să hotărască 
pe moment. Şi hotări astfel: 

„Omul acesta? ... Omul acesta va fi sclavul meu!” 

Apoi rosti cu glas tare: 


— Când te numeşti Peretti trebuie să ai destulă ambiţie ca 
să acţionezi pe cont propriu... De ce i-aţi impus lui Sixt al V- 
lea graţierea mea? ... De ce m-aţi împiedicat să mor? ... De 
ce mă faceţi să întrevăd acest nou viitor plin de strălucire? 


— Doamnă! gemu Montalta. 

— Am să vă spun eu: pentru că mă iubiţi, cardinale. 

Montalta căzu în genunchi, întinzând mâinile într-un gest 
rugător. 

Poruncitoare, Fausta opri, înainte de a se produce, 
explozia de pasiune provocată tot de ea: 

— Tăceţi, cardinale! Nu rostiţi cuvinte ireparabile... Mă 
iubiţi, fie, ştiu asta. Dar eu, cardinale, nu vă voi iubi 
niciodată. 

— De ce? De ce? bâigui Montalta. 

— Pentru că iubesc pe altul - spuse ea cu gravitate - şi 
pentru că Fausta nu poate nutri două iubiri. 

Montalta se ridică spumegând: 

— Iubiţi? ... lubiţi? ... Şi mi-o spuneţi... mie? ... 

— Da - răspunse simplu Fausta, privindu-l drept în ochi. 

— Iubiţi! ... Pe cine? ... Pe Pardaillan, nu-i aşa? ... Şi 
Montalta îşi scoase pumnalul, într-un gest nebunesc. 

Fausta continua să-l privească liniştită şi-i spuse cu un glas 
care-l îngheţă pe Monta-lta: 

— Aţi spus că-l iubesc pe Pardaillan... Dar credeţi-mă, 
cardinale Montalta... Lăsaţi pumnalul... Dacă e cineva care 
ar trebui să-l ucidă pe Pardaillan, nu dumneavoastră sunteţi 
acela... 

— Dar cine? ... Cine? ... gemu Montalta, căruia i se 
zbârlise părul. 

— Eul... 

— De ce? urlă MontaLta 

— Pentru că-l iubesc - răspunse Fausta cu răceală. 

Capitolul 5 

Ultimul gând al lui Sixt al V-lea 


După plecarea nepotului său, Sixt al V-lea, aşezat la masa 
lui de lucru, rămase multă vreme pe gânduri. 

Meditaţia îi fu întreruptă de intrarea unui secretar care 
veni să-i spună, în şoaptă, că domnul conte Hercule 
Sfondrato solicită, stăruitor, favoarea unei audienţe 
speciale, adăugând că solicitantul părea să fie prada unei 
emoţii violente. 

Numele lui Hercule Sfondrato, auzit brusc în toiul 
meditaţiilor sale, fu ca o rază de lumină, pentru papă, care 
murmură: 

— lată omul pe care-l căutam! Şi cu glas tare rosti: 

— Să intre contele Sfondrato. 

O clipă după aceea, marele judecător, cu faţa răvăşită, 
intră cu paşi apăsaţi, se propti în faţa papii, de partea 
cealaltă a mesei şi aşteptă într-o atitudine furioasă. 

— Ei bine, conte - spuse Sixt al V-lea, fixându-l - ce aia ne 
spune? 

În loc de orice răspuns, Sfondrato îşi descheie cu furie 
tunica, dădu la o parte zalele şi arătă urma pe care o lăsase 
pe pieptul său pumnalul lui Montalta. Papa examina rana cu 
un aer de cunoscător şi rosti glacial: 

— Frumoasă lovitură, pe legea mea! De n-ar fi fost cămaşa 
de oţel... 

— Într-adevăr, sfinte părinte - spuse Sfondrato, zâmbind 
galben. 

Apoi, înlăturând în grabă neorânduiala ţinutei sale şi 
ridicând dispreţuitor din umeri, mârâi printre dinţi, pe un 
ton tăios: 

— Lovitura n-ar fi nimic... Poate i-aş fi iertat-o celui care 
mi-a dat-o. Ceea ce nu-i voi ierta niciodată, ceea ce mă va 
face să-l urăsc de moarte şi să-l urmăresc pretutindeni şi 
mereu, până când pumnalul meu i se va răsuci în inimă, 
este că... amândoi iubim aceeaşi femeie. 

— Foarte bine - rosti Sixt liniştit. Dar de ce-mi spui mie 
asta? 


— Pentru că, sfinte părinte, toate acestea vă privesc 
îndeaproape, pentru că femeia pe care o iubesc se numeşte 
Fausta, iar omul pe care-l urăsc se numeşte Montalta! 

Sixt al V-lea îl privi o clipă, apoi îi răspunse cu răceală: 

— Apreciez valoarea avertismentului pe care mi-l dai. 

Papa luă un pergament de pe masă şi începu să scrie. 

„Mă va azvârli - gândi Sfondrato - în vreo temniţă, dar, la 
naiba! Cel care va îndrăzni să se atingă de marele 
judecător...” 

Sixt al V-lea termină de scris şi spuse: 

— lată ceva pentru tămăduirea rănii pricinuite de lovitura 
de pumnal pe care ai primit-o. Mi-ai cerut ducatul de Ponte 
Maggiore şi Morciana. lată actul... 

Uluit, Sfondrato, cu un gest maşinal, luă pergamentul şi 
începu să urle: 

— Sfinţia voastră n-a auzit? ... Cel pe care vreau să-l ucid e 
Montalta... Montalta, nepotul dumneavoastră! Acelaşi pe 
care, în conclav, l-aţi desemnat drept urmaşul 
dumneavoastră! 

Papa se ridică şi-şi îndreptă spatele încovoiat. Faţa lui 
căpătă o expresie de adâncă amărăciune în clipa când 
spuse: 

— Că vrei să-l loveşti pe Montalta, e o treabă care vă 
priveşte pe dumneata şi pe el. Aşadar, loveşte-l. Dar loveşte- 
l în acţiunile sale, loveşte-l în iubirea lui, luându-i-o pe 
această femeie... ar fi mai interesant, crede-mă, decât o 
stupidă lovitură de pumnal. 

— Vai! exclamă Sfondrato cu răsuflarea întretăiată. 

— Ce crimă a comis, oare, Montalta, pentru că 
dumneavoastră, unchiul lui, să vorbiţi astfel? 

— Montalta - spuse papa cu un calm înfricoşător, Montalta 
nu mai este nepotul meu. Montalta este duşmanul meu. 
Montalta este duşmanul bisericii noastre! Montalta a 
conspirat! Montalta a smuls din mâinile mele arma care 
poate nimici puterea papalității, iar Fausta, graţiată de 


papă, da, graţiată de mine... Fausta, liberă şi vie, va merge 
să ducă această armă blestematului spaniol. 

— Fausta graţiată! urlă Sfondrato, distrus. 

— Da - spuse Sixt - Fausta e liberă! Fausta care peste 
câteva ore poate că va părăsi Roma şi va merge, însoţită de 
Montalta, să ducă la Escurial documentul care-i dă lui Filip 
dreptul la tronul Franţei. lată opera lui Montalta, unealtă 
docilă în mâinile marelui inchizitor! 

— Fausta liberă! scrâşni Sfondrato. Fausta însoţită de 
Montalta! Pe toţi dracii, cât timp voi trăi, asta nu se va 
întâmpla! ... 

Şi cu o hotărâre sălbatică, trântind pe masă brevetul de 
duce, pe care papa tocmai i-l acordase, adăugă: 

— Poftim, sfinte părinte, luaţi-vă înapoi acest brevet, luaţi- 
mi funcţia de mare judecător şi, în schimb, numiţi-mă şeful 
poliţiei dumneavoastră. Într-o oră vă restitui acest 
document, această armă de temut... Eşafodul e pregătit, 
călăul aşteaptă. Ei bine, poate că voi muri de durere, dar 
această femeie aparţine călăului şi capul ei va cădea! ... lar 
pe Montalta îl prind, îl condamn pentru rebeliune şi pentru 
sacrilegiu! Cât despre marele inchizitor, o lovitură de 
pumnal vă va scăpa de el... Un cuvânt, sfinte părinte, un 
ordin! 

— Da - rosti papa, cu o voce sumbră. Iar eu voi înceta să 
mai trăiesc de azi în trei zile! 

Şi cum Sfondrato se dădu înapoi privindu-l cu uimire, Sixt 
îi explică: 

— Crezi oare că Montalta, Fausta şi însuşi marele 
inchizitor cântăresc mult în mâna lui Sixt al V-lea? Pe 
sângele lui Cristos, ar fi de ajuns să strâng această mână ca 
să-i strivesc! Dar deasupra marelui inchizitor se află 
Inchiziția! ... Şi Inchiziția mă are la mână! Dacă-i lovesc... 
dacă încerc să recapăt acest document, Inchiziția mă 
asasinează... Şi nu vreau încă să mor... Am nevoie să mai 
trăiesc încă doi-trei ani ca să asigur triumful deplin al 


papalității... înţelegi de ce Montalta, Fausta şi Espinosa 
trebuie să iasă liberi din statul meu. 

Noul duce de Ponte-Maggiore îl ascultase cu o atenţie 
exaltată pe papă. Când acesta termină de vorbit, îi spuse: 

— Ei bine, fie, sfinte părinte, să plece... Dar când vor fi în 
afara statului dumneavoastră, le voi ieşi în cale şi vă jur că 
din clipa aceea călătoria lor s-a isprăvit. 

— Da! Dar se ştie că dumneata eşti omul meu... Şi apoi, 
duce, eşti sigur de dumneata? 

— Zece ca Montalta! O sută ca Montalta! Nu mă tem de ei! 
urlă ducele. 

— Dar marele inchizitor? 

— Un ordin... şi e mort! 

— Şi Fausta? 

— Fausta! bâigui Ponte-Maggiore livid. 

— Da! Fausta, nenorocitule! Fausta te va ucide! Fausta te 
va zdrobi aşa cum zdrobesc eu această pană! Şi, cu o 
lovitură scurtă, Sixt al V-lea frânse o pană pe care o 
învârtise maşinal în mână, în timp ce vorbea. Nu, nu - 
continuă Sixt autoritar, curmând un gest al ducelui - după 
părerea mea nu există decât un singur om pe lume în stare 
să i se opună Faustei şi s-o înfrângă. Şi acesta e cavalerul 
Pardaillan! 

Ducele tresări şi, pe rând, roşi şi păli. Dar, biruindu-şi 
emoția, întrebă cu o voce aspră: 

— Credeţi, preasfinte părinte, că el va reuşi acolo unde eu 
voi fi zdrobit? 

— L-am văzut izbutind în multe acţiuni temerare. Da, dacă 
Pardaillan ar vrea... dacă cineva ar avea destulă minte şi 
destulă ură ca să pornească în căutarea acestui om, pentru 
a-l convinge... da, ar fi singurul mijloc de a-i opri pe Fausta 
şi Montalta din călătoria lor. 

— Ei bine, eu voi avea atâta minte şi atâta ură! tună Ponte- 
Maggiore. Consimt să rămân în umbră. Şi deoarece există 
pe lumea asta un dulău în stare să-i nimicească dintr-o 


singură muşcătură, mă duc să-l caut şi să vi-l aduc, iar 
dumneavoastră îl veţi asmuţi împotriva lor. 

„Chit că după aceea îi voi rupe colții, dacă va fi nevoie” - 
îşi spuse el în gând. 

— Să-l asmuţi, să-l asmuţi! ... Asta-i uşor de spus şi să ştii, 
duce, că Pardaillan nu e omul pe care să-l asmuţi când vrei 
şi împotriva cui vrei... Nu, pe Cristos, Pardaillan nu se 
aruncă asupra duşmanului decât atunci când îi convine lui... 
şi atunci vai de cei asupra cărora se năpusteşte... Sa-l 
asmuţi pe Pardaillan! repetă papa cu un râs înfricoşător. 

Apoi vorbi din nou, pe un ton serios, ridicându-şi degetul 
arătător: 

— Numai Dumnezeu, duce, poate să slobozească fulgerul! 

— Sfinte părinte, oare despre un om vorbiţi astfel? 

— Duce - zise papa cu gravitate - Pardaillan este poate 
singurul om care a stârnit admiraţia lui Sixt al V-lea... Şi 
deoarece doreşti acest lucru, du-te, duce. Încearcă să-l 
convingi pe Pardaillan. 

— Unde-l pot găsi? 

— În tabăra Bearnezului. a-ţi un cal şi du-te la Henric de 
Navara. Îi voi face cunoscut conţinutul exact al 
documentului pe care Fausta i-l duce lui Filip, document pe 
care noi l-am dat numai sub presiunea violenţei. Misiunea 
dumitale oficială se reduce numai la aceasta. Restul te 
priveşte... Dumitale îţi revine misiunea de a-l găsi pe 
Pardaillan. Şi când îl vei fi găsit, spune-i doar atât: „Fausta 
trăieşte! Fausta îi duce lui Filip un document care-i dă pe 
mână coroana Franţei” 

— Asta-i tot ce voi avea să-i spun, sfinte Părinte? 

— Da, asta-i tot... dar va fi destul! 

— Când trebuie să plec? 

— În clipa aceasta. 

Capitolul 6 

Cavalerul de Pardaillan 

Hercule Sfondrato, duce de Ponte-Maggiore, ieşi din Roma 
şi porni în galop pe drumul ce duce spre Franţa. Sufletul lui 


clocotea de patimi. Mânia, ura şi iubirea se dezlănţuiseră în 
el. La o jumătate de leghe de Cetatea Eternă se opri locului 
şi contemplă îndelung, în tăcere, cu faţa posomorâtă şi 
răvăşită, silueta îndepărtată a castelului Saint-Ange. 

— Montalta, Montalta - murmură el cu pumnii încleştaţi - 
păzeşte-te, căci din clipa asta. Am devenit pentru tine 
duşmanul pe care nimic şi nimeni nu-l va dezarma... 

Apoi, ceva mai încet şi pe un ton mai blajin: 

— Fausta! 

După care, îşi urmă drumul zile în şir, trecu văi şi munţi ca 
un călăreț grăbit, mânat de dorul de răzbunare. 

Ponte-Maggiore străbătu Franţa, schimbând câţiva cai şi 
neoprindu-se decât atunci când era el însuşi doborât de 
oboseală. Lia câteva leghe de Paris îl ajunse din urmă pe un 
gentilom care şi el, mergea spre capitală. Ponte-Maggiore 
intră în vorbă cu acest necunoscut, întrebându-l dacă avea 
veşti despre regele Henric şi dacă ştia în care punct din Île- 
de-France se găsea Bearnezul. 

— Domnule - răspunse călăreţul necunoscut - maiestatea 
sa regele şi-a stabilit cartierul general la mănăstirea 
benedictinelor doamnei Claudine de Beauvilliers, care îşi 
petrece, zice-se, zilele rugându-se, iar nopţile încercând să-l 
convertească la liturghie pe ereticul rege. 

Ponte-Maggiore îl privi cu mai multă atenţie pe străinul 
care vorbea în felul acesta zeflemitor şi nerespectuos şi 
văzu că e un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu trăsături 
fine, cu profil de medalie, îmbrăcat fără nici o căutare, dar 
cu o eleganţă vizibilă din felul în care-şi purta tunica şi 
mantaua cu faldurile căzând grațios pe crupa calului. 

— Dacă doriţi, domnule - continuă necunoscutul - am să 
vă conduc până la rege, care mi-a dat întâlnire pentru seara 
asta. 

Ponte-Maggiore, mirat, aruncă o privire aproape 
dispreţuitoare spre îmbrăcămintea simplă şi lipsită de 
podoabe a necunoscutului. 


— A! continuă acesta zâmbind - vă veţi mira şi mai tare 
când îl veţi vedea pe rege, care poartă un costum atât de 
ponosit - încât îl veţi face să se ruşineze în faţa broderiilor 
dumneavoastră strălucitoare, a acestei superbe mantii din 
catifea de Genua, a mirificei pene de la pălărie, a pintenilor 
de aur... 

— Destul, domnule - îl întrerupse Ponte-Maggiore - nu mă 
copleşiţi, sau, pe Dumnezeu, am să vă arăt că dacă port 
argint la tunică şi aur la tocurile cizmelor, port, de 
asemenea şi oţel în această teacă. 

— Cu adevarat, domnule? Atunci nu vă voi mai copleşi cu 
complimentele mele, căci nu se cade ca un strălucit cavaler 
venit de-a dreptul din adâncul Italiei. 

— De unde ştiţi acest lucru? îl întrerupse mânios Ponte- 
Maggiore. 

— Ei, domnule, dacă nu voiaţi să se ştie, ar fi trebuit să vă 
lăsaţi accentul de partea cealaltă a munţilor! 

Rostind aceste cuvinte, gentilomul salută cu un gest plin 
de graţie şi de eleganţă şi-şi continuă liniştit drumul. 

Ponte-Maggiore îşi duse mâna la mânerul pumnalului. Dar 
privind cu atenţie statura solidă a necunoscutului se potoli. 

„Mai întâi să duc la bun sfârşit misiunea pe care am venit 
s-o îndeplinesc aici. Şi după ce-l voi fi văzut pe rege şi-l voi fi 
găsit pe blestematul acela de Pardaillan, voi avea răgazul 
să-i dau o lecţie acestui obraznic, dacă-l mai întâlnesc în 
calea mea!” 

— Ei, domnule - continuă el cu glas tare - nu vă supăraţi, 
vă rog şi permiteţi-mi să accept oferta binevoitoare pe care 
mi-aţi făcut-o adineauri. 

Necunoscutul salută din nou şi spuse din vârful buzelor: 

— În cazul acesta, domnule, urmaţi-mă! 

Cei doi cavaleri întinseră pasul şi către seară, când apunea 
soarele, se aflau pe colinele din Chaillot. 

Gentilomul francez se opri, întinse braţul şi rosti: 

— Parisul! ... 


Din oraşul învăluit într-o tăcere posomorâtă nu se vedea 
decât îngrămădeala acoperişurilor, printre care se avântau 
săgețile nenumăratelor sale biserici, precum şi masiva 
centură de piatră menită să-l apere şi înconjurată ea însăşi 
de un cerc de pânză: corturile trupelor regale, al căror 
cordon se strângea din ce în ce mai mult. 

În timp ce Ponte-Maggiore contempla priveliştea marelui 
oraş asediat, tovarăşul lui de drum părea că visează la 
lucruri îndepărtate. Fără îndoială că în mintea lui se 
trezeau amintiri, fără îndoială că însuşi locul unde se afla îi 
evoca vreun episod eroic sau fermecător din viaţa lui, care 
trebuie să fi fost aventuroasă, căci un surâs melancolic îi 
flutură pe buze. Asemenea amintiri pline de poezie înfloresc 
pe buzele omului când, întorcându-se către trecut, găseşte 
acolo, din întâmplare, un ceas de bucurie sau de farmec 
lipsit de amărăciune. 

— Ei bine, domnule - spuse Ponte-Maggiore - sunt la 
dispoziţia dumneavoastră. 

Necunoscutul tresări, părând a se întoarce din ţara 
visurilor şi murmură: 

— Să mergem... 

Coborâră aşadar spre Paris, luând-o pieziş în direcţia 
Montmartre. Pe sub ziduri forfoteau aceleaşi trupe 
asediatoare. Pe metereze, câţiva lăncieri nepăsători. O 
sumedenie de preoţi şi călugări, cu sutanele sumese, cu 
glugile lăsate pe spate. Unii purtau căşti, alţii platoşe şi toţi 
erau înarmaţi cu sulițe, cu halebarde, cu săbii late sau cu 
pumnale, cu flinte vechi sau pur şi simplu cu bâte groase. 
Fiecare avea câte un crucifix în mână sau agăţat la brâu. 
Soldaţii aceştia ciudaţi se duceau, veneau, se agitau, 
predicau într-o parte, anatemizau în cealaltă, într-un 
cuvânt, alcătuiau o gardă fără de pereche. 

În jurul lor, o mulţime de nenorociţi în zdrenţe se târau 
anevoie, izgoniți fără încetare de călugării-soldaţi, dar se 
întorceau cu o încăpățânare disperată, ca să ocupe 
crenelurile, de unde strigau, cu glasuri jalnice: 


— Pâine! ... Pâine! ... 

— Se pare - spuse Ponte-Maggiore rânjind - că parizienii 
ar accepta cu plăcere o invitaţie la cină. 

— E adevărat - murmură necunoscutul - sunt flămânzi. 
Bieţii de ei! ... 

— Îi deplângeţi? întrebă Ponte-Maggiore cu acelaşi rânjet. 

— Domnule - răspunse necunoscutul - întotdeauna i-am 
deplâns pe oamenii flămânzi şi însetaţi, căci şi eu, adesea, în 
lungile mele peregrinări prin lume, am fost flămând şi 
însetat. 

— Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată - replică 
dispreţuitor Ponte-Maggiore. 

Necunoscutul îl măsură din cap până în picioare cu o 
privire ciudată şi, cu un surâs încă şi mai ciudat, îi spuse: 

— Asta se vede. 

Oricât de simplu era răspunsul, el sună ca o insultă şi 
Ponte-Maggiore păli. De data asta, nu încăpea îndoială, se 
pregătea să arunce o sfidare directă, când auzi un vuiet 
depărtat care, rostogolindu-se din aproape în aproape, din 
companie în companie, ajunse până la ei: 

— Regele Regele! ... Trăiască regele! ... 

Ca prin minune, o mulţime delirantă se revărsă urlând 
peste metereze, îi împinse cât colo pe călugării-soldaţi şi 
ocupă parapetele strigând: 

— Sire! Sire! ... Pâine! ... 

— lată-mă. Prieteni! strigă Henric al IV-lea. Ei, pe toţi 
dracii, de ce naiba nu-mi deschideţi porţile?! 

Atunci necunoscutul şi Ponte-Maggiore asistară la una din 
acele scene emoţionante pe care istoria le înregistrează cu 
un zâmbet înduioşat. 

Henric al IV-lea, descăleca. Cei două sau trei sute de 
cavaleri din suita lui făcură la fel, lăsând cale liberă unui 
convoi întreg de catâri încărcaţi cu pâine. Henric al IV-lea 
luă primul o pâine, o înfipse în vârful unei prăjini uriaşe şi o 
întinse flămânzilor de pe metereze. Cât ai clipi din ochi, 
pâinea fu împărţită şi înghițită. 


— Dar ce face? exclamă Ponte-Maggiore uluit. 

— Ei, domnule, vezi bine că maiestatea să îi invită pe 
parizieni la masă! 

În acelaşi timp cavalerii din suită urmau exemplul regelui. 
Din toate părţile, cu tot felul de mijloace, ei întindeau pâini 
asediaţilor care le primeau cu entuziasm. Strigătele de 
veselie şi binecuvântările izbucneau pe metereze, urmate 
apoi de lungi aclamații: 

— Trăiască regele! 

După ce toate pâinile fură împărţite, regele rosti: 

— Mâncaţi, prieteni, mâncaţi! Mâine vă voi mai aduce. 

— Bravo, sire! strigă necunoscutul. 

— Intrigantul! murmură Ponte-Maggiore. 

Henric al IV-lea se întoarse spre cel care-şi manifesta atât 
de puternic aprobarea şi-i zâmbi prietenos: 

— A, în sfârşit! ... lată-l pe domnul de Pardaillan! 

— Pardaillan?! tună Ponte-Maggiore. 

— Domnule de Pardaillan - continuă Henric al IV-lea - sunt 
foarte fericit să te văd. lar graba cu care ai răspuns la 
invitaţia mea mă face să presupun că de astă dată vei fi de- 
al nostru. 

— Ştiţi prea bine, maiestate, că sunt de partea 
dumneavoastră! 

Henric al IV-lea îşi aţinti o clipă privirea şireată asupra 
feţei surâzătoare a cavalerului şi spuse: 

— Pe cai, domnilor, ne întoarcem în satul Montmartre. 
Domnule de Pardaillan, binevoieşte să treci lângă mine. 

— Domnule - i se adresă Pardaillan lui Ponte-Maggiore 
înainte de a porni - dacă binevoiţi să-mi spuneţi numele 
dumneavoastră, voi avea onoarea, când sosim la 
Montmartre, să vă prezint maiestăţii sale, aşa cum v-am 
făgăduit. 

— Binevoiţi atunci să-l prezentaţi pe Hercule Sfondrato. 
Duce de Ponte-Maggiore şi Marciano, ambasador al 
sanctităţii sale Sixt al V-lea pe lângă maiestatea sa regele 
Henric şi pe lângă domnul cavaler de Pardaillan! 


Pardaillan avu o uşoară tresărire. Dar firea lui 
nepăsătoare şi zeflemitoare se dovedi a fi mai tare: 

— La dracu'! Nu mă aşteptam la o asemenea cinste! 

Când regele se îndepărtă, în fruntea suitei sale, de pe 
metereze izbucniră aclamații puternice. 

— La revedere, dragi prieteni, la revedere! strigă Henric 
al IV-lea. 

Şi întorcându-se către Pardaillan care călărea alături de 
el, rosti: 

— Ce păcat că oameni atât de vrednici se încăpăţânează să 
nu-mi deschidă porţile! 

— Ei, sire - spuse cavalerul ridicând din umeri - aceste 
porţi vor cădea de la sine atunci când veţi voi 
dumneavoastră. 

— Cum aşa. Domnule? 

— Am mai avut onoarea, maiestate, să vă spun acest lucru. 
Parisul merită din plin o liturghie! 

— Vom vedea... mai târziu - spuse Henric al IV-lea cu un 
zâmbet şiret. 

— Până la urmă tot acolo va trebui să ajungem - murmură 
cavalerul. 

De data aceasta Henric al IV-lea nu răspunse. 

În curând, suita se opri în faţa mănăstirii, în care regele 
pătrunse urmat de Pardaillan, de Ponte-Maggiore şi de alţi 
câţiva nobili. După ce regele descălecă, Pardaillan (care, 
fără îndoială, îl anunţase de sosirea unui sol al papii) îl 
prezentă pe duce: 

— Sire, am onoarea să-l prezint maiestăţii voastre pe 
seniorul Hercule Sfondrato, duce de Ponte-Maggiore şi 
Marciano, ambasador al sfinţiei sale Sixt al V-lea pe lângă 
maiestatea voastră şi pe lângă domnul cavaler de 
Pardaillan... 

— Domnule - spuse regele - te rog să ne urmezi. Domnule 
de Pardaillan, după ce vei primi comunicarea pe care 
domnul duce o însărcinat să ţi-o facă, nu uita că te 
aşteptăm. 


În timp ce cavalerul se înclina, Henric al IV-lea se întoarse 
spre oamenii ocupați cu transportul unor saci. Unul dintre 
saci provocă, în cădere, un zornăit, ce-l făcu pe Bearnez, 
veşnic în criză de bani, să-şi ciulească urechile. Zărind un 
personaj care supraveghea transportul preţioaselor colete, 
regele îi strigă vesel: 

— Hei, Sancy, ai găsit, în sfârşit, un cumpărător pentru 
minunatul dumitale diamant3 şi ne aduci ceva bani ca să ne 
mai umplem un pic vistieria goală? 

— Sire, am găsit, într-adevăr, nu un cumpărător, ci o 
persoană dispusă să ne împrumute şi care, pe garanţia 
acestui diamant, a consimţit să-mi avanseze câteva mii de 
pistoli pe care-i aduc regelui meu. 

— Mulţumesc, bunul meu Sancy. Şi cu o undă de duioşie în 
glas: 

— Nu ştiu când sau dacă voi putea vreodată să ţi-i restitui, 
dar, pe toţi dracii, banii nu sunt nutreţ pentru nobili ca 
dumneata şi ca mine! 

Apoi, către Ponte-Maggiore, care rămăsese cu gura 
căscată: 

— Poftim, domnule! 

Iar când ajunse în sala ce-i servea regelui de cabinet şi 
unde lucrau şi cei doi secretari ai săi, Ruse de Beaulier şi 
Forget de Fresnes, îi spuse: 

— Vorbeşte, domnule! 

— Sire - zise Ponte-Maggiore, înclinându-se - sunt 
însărcinat de sfinţia sa să predau maiestăţii voastre această 
copie a unui document ce vă interesează în cel mai înalt 
grad. 

Henric al IV-lea citi cu cea mai mare atenţie copia 
declaraţiei lui Henric al III-lea, pe care o cunoaştem. După 
ce termină, întrebă cu nepăsare: 

— Dar originalul, domnule? 

— Sunt însărcinat să comunic maiestăţii voastre că 
originalul se află în mâinile principesei Fausta care, însoţită 
de excelența sa cardinalul Montalta, trebuie să fie la ora 


aceasta în drum spre Spania, pentru a-l înmâna maiestăţii 
sale catolice. 

— Şi mai departe, domnule? ... 

— Asta e tot, sire. Suveranul pontif a socotit necesar să-i 
acorde maiestăţii voastre acest semn de prietenie, 
prevenindu-l. Încolo, sfântul părinte cunoaşte prea bine 
marea inteligenţă a maiestăţii voastre ca să fie sigur că veţi 
şti să luaţi măsurile pe care le veţi socoti de cuviinţă. 

Henric al IV-lea îşi înclină capul în semn de aprobare. Apoi, 
după o scurtă tăcere, fixându-l pe Ponte-Maggiore, întrebă: 

— Cardinalul Montalta nu este rudă cu sfinţia sa? 

Ducele se înclină. 

— Atunci? 

— Cardinalul Montalta s-a răzvrătit împotriva sfântului 
părinte! răspunse aspru Ponte-Maggiore. 

— Bine! ... 

Şi adresându-se unuia dintre cei doi secretari: 

— Ruse, îl conduci pe domnul duce la domnul cavaler de 
Pardaillan şi faci în aşa fel ca să poată discuta în voie. După 
ce termină, adu-l la mine pe domnul de Pardaillan. 

Apoi, cu un zâmbet plin de graţie, se întoarse spre italian: 

— Du-te, domnule ambasador şi nu uita că mi-ar face 
plăcere să te revăd înainte de plecarea dumitale. 

Câteva clipe mai târziu, Ponte-Maggiore se află între patru 
ochi cu cavalerul de Pardaillan, destul de nedumerit în fond, 
dar ascunzându-şi curiozitatea sub masca ironiei şi a 
nepăsării. 

— Domnule - începu cavalerul pe un ton foarte firesc - 
doriţi să-mi spuneţi cărui fapt datorez deosebita onoare pe 
care mi-o face sfântul părinte, trimițând la mine, biet 
gentilom fără căpătâi, un personaj ilustru ca domnul duce 
de Ponte-Maggiore şi Marciano? 

— Domnule, sfinţia sa m-a însărcinat să vă aduc la 
cunoştinţă că prinţesa Fausta trăieşte... trăieşte şi e liberă. 

Cavalerul avu o tresărire imperceptibilă, dar răspunse 
numaidecât: 


— Ia te uită! Doamna Fausta trăieşte... Ei bine, dar... în ce 
măsură această noutate mă poate interesa? 

— Ce spuneţi domnule? întrebă Ponte-Maggiore năucit. 

— Spun: ce mă priveşte pe mine că doamna Fausta 
trăieşte? repetă cavalerul, cu un aer atât de mirat şi de 
nevinovat, încât Ponte-Maggiore murmură: 

„Va să zică... n-o iubeşte? ... Ei, asta schimbă mult 
lucrurile!” 

Pardaillan continuă: 

— Unde se află principesa Fausta în momentul acesta? 

— Principesa e în drum spre Spania. 

„Spania! Ţara inchiziţiei! îşi spuse în gând Pardaillan. Era 
fatal ca geniul tenebros al Faustei să se îndrepte către 
această întunecată instituţie a despotismului... da, era 
fatal!” 

— Principesa îi duce maiestăţii sale catolice un document 
menit să-i asigure tronul Franţei lui Filip al Spaniei. 

— Tronul Franţei? ... La naiba, domnule! Şi, mă rog, ce 
reprezintă acest document care dă aşa, pe mâna cuiva, o 
ţară întreagă? 

— O declaraţie a răposatului Henric al III-lea, prin care-l 
recunoaşte pe Filip al II-lea drept unic moştenitor. 

Pardaillan rămase o clipă cufundat în gânduri, apoi, 
înălţându-şi faţa fină şi batjocoritoare, spuse: 

— Asta-i tot ce aveţi să-mi comunicaţi din partea sfinţiei 
sale? 

— Asta-i tot, domnule. 

— În cazul acesta, vă rog să mă scuzaţi, dar maiestatea sa 
regele Henric mă aşteaptă, după cum ştiţi... Fiţi bun, 
aşadar şi transmiteţi sfinţiei sale expresia recunoştinţei 
mele pentru preţioasa înştiinţare pe care a binevoit să mi-o 
dea şi primiţi şi dumneavoastră mulţumirile preaplecatului 
dumneavoastră servitor. 

Henric al IV-lea primise comunicarea lui Ponte-Maggiore 
cu o nepăsare cu adevărat regală, dar, în realitate, ea îl 
zguduise puternic, făcându-l să întrezărească numaidecât 


consecinţele nefaste pe care le putea avea pentru el. De 
aceea convocase grabnic, în consiliu secret, pe aceia dintre 
oamenii săi de încredere pe care-i avea la îndemână, astfel 
încât atunci când cavalerul fu introdus, el îi găsi alături de 
rege pe Rosny, pe du Bartas, pe Sancy şi pe Agrippa 
d'Aubigne care veniseră în pripă. 

Îndată ce luă loc şi cavalerul, regele, care nu-l aşteptase 
decât pe dânsul, făcu un rezumat al întrevederii sale cu 
Ponte-Maggiore şi dădu citire copiei pe care i-o trimisese 
Sixt al V-lea. 

Pardaillan, care ştia despre ce e vorba, rămase impasibil. 

Dar ceilalţi patru cavaleri fură cuprinşi o clipă de o uimire 
de nedescris, urmată numaidecât de exclamaţia: 

— Trebuie să-l distrugem! 

Numai Pardaillan nu spuse nimic. Atunci regele, care nu-l 
slăbea din ochi, îl întrebă: 

— Dar dumneata, domnule de Pardaillan, ce spui? 

— Spun ceea ce spun şi aceşti domni, sire - răspunse cu 
răceală cavalerul - şi anume că trebuie să intrăm în posesia 
acestui document, altminteri speranţele dumneavoastră vor 
fi zădărnicite. 

Regele dădu din cap în semn de aprobare şi, privindu-l 
ţintă pe cavaler, ca şi cum ar fi vrut să-i sugereze răspunsul 
pe care-l dorea, murmură: 

— Care ar fi bărbatul îndeajuns de puternic, de viteaz şi de 
isteţ, pentru a duce la bun sfârşit o asemenea treabă? 

De comun acord, ca şi cum s-ar fi înţeles, Rosny, Sancy, du 
Bartas, d'Aubigne se întoarseră către Pardaillan. Şi acest 
omagiu mut, venit din partea unor bărbaţi vestiți, care-şi 
dovediseră în mod strălucit iscusinţa în războaie sau urzeli, 
acest omagiu era atât de spontan, atât de sincer, încât 
cavalerul se simţi uşor emoţionat. Dar se stăpâni şi 
răspunse cu acea simplitate atât de caracteristică lui: 

— Eu voi fi acela. 

— Consimţi, aşadar? exclamă Bearnezul. Ah, cavalere, 
dacă voi fi vreodată rege... rege al Franţei... dumitale îţi voi 


datora coroana! 

— Nu, sire, nu-mi veţi datora nimic. 

Şi adăugă, cu un surâs straniu: 

— Doamna Fausta, vedeţi dumneavoastră, e o veche 
cunoştinţă de-a mea, căreia nu mi-ar părea deloc rău să-i 
spun vreo două vorbe... Voi încerca deci să fac în aşa fel ca 
acest document să nu ajungă niciodată în mâinile maiestăţii 
sale catolice... Cât priveşte mijloacele pe care le voi folosi... 

— Domnule - îl întrerupse cu vioiciune regele - te 
priveşte... Ai depline puteri. 

Pardaillan zâmbi satisfăcut. Regele chibzui o clipă, apoi 
spuse: 

— Pentru a înlesni pe cât cu putinţă îndeplinirea acestei 
misiuni, secretă prin forţa lucrurilor, dar care trebuie cu 
orice preţ să reuşească, e necesar să fii acoperit cu o altă 
misiune, de astă dată oficială. În consecinţă, te vei duce la 
regele Filip al Spaniei şi-i vei pune în vedere să-şi retragă 
trupele pe care le ţine în Paris. 

Şi, întorcându-se către secretarul său, vorbi: 

— Ruse, pregăteşte scrisorile de acreditare pentru domnul 
cavaler de Pardaillan ca ambasador extraordinar pe lângă 
maiestatea sa Filip al Spaniei. Pregăteşte, de asemenea, 
documentul privind deplinele împuterniciri acordate 
domnului ambasador. 

Pardaillan, melancolic şi resemnat, îşi spunea: 

„Fie şi aşa! Mi-era scris că voi sfârşi prin a intra în pielea 
unui diplomat! Dar ce-ar spune tatăl meu dacă, ieşind din 
mormânt şi-ar vedea fiul avansat la rangul de ambasador 
extraordinar?” 

La gândul acesta, un zâmbet ironic îi înflori în colţul 
buzelor. 

— Câţi oameni ai dori să-ţi pun la dispoziţie? continuă 
regele. 

— Oameni? ... Ce să fac cu ei, sire? ... se miră Pardaillan cu 
naivitate. 


— Cum, ce să faci cu ei? exclamă regele uluit. Doar n-ai 
pretenţia să întreprinzi singur această acţiune? Doar nu 
vrei să lupţi singur împotriva regelui Spaniei şi a inchiziţiei 
sale? Şi să te baţi singur cu Filip pentru coroana Franţei, ca 
să mi-o dai mie? ... 

— Pe legea mea, sire - răspunse cavalerul netulburat - nu 
pretind nimic... Totuşi, e limpede că, dacă e să reuşesc în 
această acţiune, numai singur voi reuşi... Aşadar, voi porni 
singur - adăugă el cu răceală, aţintindu-şi asupra regelui 
ochii scânteietori. 

— Pe toţi dracii! strigă regele, simțind că se înăbuşă. 

Pardaillan se înclină pentru a arăta că hotărârea era de 
nestrămutat. 

Bearnezul îl privi o clipă cu o admiraţie pe care nu încerca 
să şi-o ascundă. Apoi privirea i se îndreptă spre sfetnicii săi, 
muţi de uimire şi, în sfârşit, îşi ridică braţele într-un gest 
care părea a spune: 

„La urma urmelor, cu diavolul ăsta de om trebuie să te 
aştepţi la orice, chiar şi la lucruri imposibile.” 

— Când crezi că vei pleca? îl întrebă el pe Pardaillan, care 
aştepta foarte calm, aproape indiferent. 

— Chiar acum, sire. 

— Uite ce va să zică un om adevărat... lată mâna mea, 
domnule! 

Pardaillan strânse mâna regelui şi ieşi numaidecât, urmat 
îndeaproape de Sancy, căruia regele îi dăduse un ordin în 
şoaptă. 

În clipa când cavalerul se pregătea să încalece, Sancy îi 
înmână scrisorile de acreditare şi împuternicirile şi-i spuse: 

— Domnule de Pardaillan, maiestatea sa m-a însărcinat să 
vă predau această mie de pistoli pentru cheltuielile de 
drum. 

Pardaillan luă cu o vizibilă bucurie punga dolofană şi 
întrebă, cu veşnica lui aplecare spre zeflemea: 

— Aţi spus chiar o mie de pistoli, domnule de Sancy? 

Şi la răspunsul afirmativ al acestuia, îi întoarse vorba: 


— Mii de draci, domnule, regele a făcut totuşi avere până 
la urmă? ... sau te pomeneşti că reputaţia lui de zgârcit nu 
e decât o legendă ca... toate legendele? O mie de pistoli! ... 
E mult! ... Mult prea mult! 

Tot vorbind aşa, îşi ascunse cu grijă pungă în fundul 
sacului de călătorie. 

Când isprăvi cu această operaţie importantă, sări în şa şi, 
strângând mâna lui Sancy, îi spuse: 

— Sfătuiţi-l pe rege ca în viitor să se arate mai grijuliu cu 
bănuţii lui... Dacă nu, bietul meu domn de Sancy, veţi fi 
obligat să vă amanetaţi până şi găietanele tunicii. 

Şi-i întinse mâna lui Sancy, care rămase înmărmurit, 
neştiind ce să admire mai mult la el: îndrăzneala fără 
margini sau nepăsarea nebunească. 

Capitolul 7 

Bussy-Leclerc 

În timp ce regele-l aştepta pe cavalerul de Pardaillan, 
stareţa Claudine de Beauvilliers intră într-o chilie vecină cu 
cabinetul în care Bearnezul se întreținea cu sfetnicii săi. 

Stareţa merse drept la perete, deschise o ferestruie 
ascunsă după perdea şi, prin această deschizătură îngustă, 
ascultă, fără să piardă nici un cuvânt, ceea ce vorbeau cei 
din cabinet. 

Când Pardaillan ieşi din cabinetul regelui, Claudine de 
Beauvilliers închise ferestruia şi ieşi şi dânsa. 

În clipa următoare, se află între patru ochi cu regele, care, 
observând expresia gravă pe care o luase faţa ei, de obicei 
veselă, exclamă curtenitor: 

— Hei, scumpă doamnă, de unde vine norul care-ţi 
întunecă nurii şi care acoperă strălucirea frumoşilor 
dumitale ochi? 

— Vai, sire, vremurile sunt aspre! Iar grijile legate de 
apostolatul nostru ne strivesc uneori umerii slabi de femeie. 
Manevrând astfel discuţia în sensul dorit de ea, Claudine 
se lansă într-o lungă înşiruire a îndatoririlor ce izvorau din 


misiunea ei de stareță şi a greutăților financiare în care se 
zbătea. 

— O sută de mii de livre, sire! Cu suma asta, salvez de la 
ruină lăcaşul dumneavoastră. Îmi veţi refuza oare o biată 
sută de mii de livre? 

Bearnezul deveni mult mai puţin galant la auzul acestei 
sume mai mult decât rotunjoară. Şi cum Claudine stăruia, îi 
răspunse: 

— Vai, drăguţa mea, de unde vrei dumneata să iau această 
sumă uriaşă? ..., dacă parizienii mi-ar deschide, în sfârşit, 
porţile lor! ... Dac-aş fi regele Franţei! ... 

Aceste cuvinte fură rostite fără convingere, din pură 
galanterie. 

Dându-şi foarte bine seama de acest lucru, Claudine îşi 
micşoră pretenţiile: 

— Dac-ar fi vorba numai de o aşteptare, sire, poate aş 
putea să mă descurc... Dacă cel puţin mi-aţi promite o 
abație mai importantă... de exemplu pe cea din Fontevrault. 

— Ehei, scumpa mea, nici să nu-ţi treacă prin minte aşa 
ceva! Abația de Fontevrault este prima din regat. Trebuie 
să fii de sânge regal, sau cel puţin dintr-o familie foarte 
ilustră ca să pretinzi s-o conduci. 

Claudine de Beauvilliers îl părăsi pe regalul său amant 
fără a fi obţinut nimic altceva decât nişte promisiuni foarte 
vagi. De aceea, mergând de-a lungul coridorului ce ducea la 
apartamentele ei, murmură: 

— Deoarece Henric nu vrea să facă nimic pentru mine, am 
să trec de partea Faustei care, cel puţin, ştie să aprecieze 
serviciile ce i se fac. 

Şi urmă cu un rânjet sarcastic: 

— O sută de mii de livre nu era totuşi prea mult! ... lubitul 
meu rege, refuzul acesta o să vă coste scump... foarte 
scump! ... 

Înapoindu-se în camera ei, stareţa rămase mult timp pe 
gânduri, apoi chemă la dânsa o soră de serviciu, căreia, 
după ce-i dădu instrucţiuni amănunțite, îi spuse: 


— Pleacă, soră Mariange şi grăbeşte-te! 

Nu trecuse nici o oră şi sora Mariange îl introducea în 
camera stareţei pe un cavaler învăluit cu grijă într-o mantie 
lungă. 

După ce sora de serviciu trase uşa după dânsa Claudine i 
se adresă cavalerului: 

— Domnule Bussy-Leclerc, vă rog să luaţi loc... Aici vă 
aflaţi în siguranţă. 

Bussy-Leclerc se înclină şi spuse cu patimă: 

— Doamnă, pentru a-l aduce în această casă pe Bussy- 
Leclerc, proscrisul, a fost destul să se rostească în faţa lui 
un nume... 

— Pardaillan? ... 

— Da, doamnă. Ca să-l întâlnească pe omul acesta Bussy- 
Leclerc ar trece prin armatele reunite ale Bearnezului şi ale 
lui Mayenne... Vă spun asta ca să înţelegeţi că nu mă tem 
de nimic atunci când e vorba de ura mea. 

— Bine, domnule - spuse Claudine zâmbind. 

Apoi, după o scurtă pauză: 

— Domnul de Pardaillan se pregăteşte să plece cu intenţia 
de a zădărnici planurile, unei persoane la care ţin mult... 
Trebuie ca această persoană să fie prevenită de pericolul 
care o ameninţă şi, cunoscând ura dumneavoastră 
împotriva domnului de Pardaillan, v-am chemat să vă 
întreb: doriţi să vă satisfaceţi în acelaşi timp şi ura şi 
ambiția dumneavoastră? Doriţi să vă descotorosiţi de cel pe 
care-l urâţi şi să vă asiguraţi, în acelaşi timp, un protector 
puternic? 

— Numele acestui puternic protector? întrebă Bussy, care 
era dus pe gânduri. 

— Fausta! 

— Fausta! ... Aşadar, n-a murit? 

— Trăieşte şi, slavă Domnului, e bine sănătoasă! 

— Dar... scuzaţi-mă, doamnă... ce interes aveţi 
dumneavoastră s-o preveniţi pe Fausta de pericolul care o 
ameninţă? 


— Domnule, aş putea să vă spun că principesa a fost 
binefăcătoare lăcaşului nostru pe vremea, încă destul de 
apropiată, când era atotputernică... Aş putea să vă vorbesc 
despre recunoştinţă, dar văd, după zâmbetul 
dumneavoastră sceptic, că nu mă veţi crede. Am să vă spun 
deci simplu: de reuşita planurilor principesei depinde 
viitorul lăcaşului nostru... Cea pe care vreme atât de 
îndelungată am numit-o regina mea va şti să răsplătească 
regeşte serviciul pe care i-l voi fi făcut. 

— Bine! mormăi Bussy. lată un motiv pe care-l înţeleg... 
Aşadar, doamnă, e vorba de a o preveni pe Fausta că 
domnul de Pardaillan este pe urmele ei şi că vrea să-i 
stingherească niţeluş planurile... Dar care sunt, de fapt, 
aceste planuri? 

— Să aşeze coroana Franţei pe capul lui Filip al Spaniei. 

Bussy-Leclerc tresări şi o întrebă uluit: 

— Şi dumneavoastră vreţi s-o ajutaţi pe Fausta în această 
acţiune, dumneavoastră...? 

Claudine înţelese tâlcul acestor vorbe, dar nu păru 
contrariată. 

— Domnule, am căutat să aflu intenţiile regelui Henric. 
Dacă devine rege al Franţei, abația din Montmartre şi 
stareţa ei nu vor fi nici mai bogate, nici mai favorizate. Şi 
atunci... 

— Perfect, doamnă! Iată încă un motiv pe care-l înţeleg de 
minune. Accept, aşadar, să devin solul dumneavoastră. Şi 
acum, binevoiţi să-mi spuneţi despre ce e vorba. 

— Iată, domnule, în câteva cuvinte: e vorba de o declaraţie 
a lui Henric al III-lea prin care acesta îl recunoaşte pe Filip 
drept singurul lui moştenitor... Pe această declaraţie, pe 
care prinţesa i-o duce regelui Spaniei, vrea să pună mâna 
domnul de Pardaillan, pentru a i-o da lui Henric de Navara, 
dar dumneavoastră trebuie s-o preveniţi pe Fausta, s-o 
ajutaţi şi s-o apăraţi... în legătură cu asta, mă gândesc că 
poate n-ar strica să fiţi ajutat de câţiva buni mânuitori ai 
spadei. 


— M-am gândit şi eu la asta, doamnă - spuse Bussy 
surâzând. Aşadar, voi pleca şi voi încerca să fac rost de 
câţiva tovarăşi voinici. Ce va trebui să-i spun principesei din 
partea dumneavoastră? 

— Îi veţi spune că eu v-am trimis la ea şi că rămân mereu 
umila ei servitoare. 

— Asta-i tot, doamnă? 

— Asta-i tot, domnule Bussy-Leclerc. 

— În cazul acesta, adio, doamnă - zise Bussy înclinându-se. 

În zorii zilei următoare, Bussy-Leclerc călărea pe drumul 
Orleans-ului, spunându-şi în gând: 

„Bussy, ai fost unul din stâlpii Ligii4... unul dintre 
susţinătorii cei mai hotărâți ai ducilor de Guise şi de 
Mayenne... unul dintre conducătorii cei mai activi şi mai 
influenţi ai consiliului Ligii... guvernator al Bastiliei, unde ai 
ştiut să-ţi agoniseşti o avere onorabilă... Ai fost în 
corespondenţă directă cu principalii miniştri ai lui Filip şi 
unul dintre primii care au acceptat şi susţinut pretenţiile 
acestui suveran la tronul Franţei... Într-un cuvânt, ai fost un 
personaj de care ar fi trebuit să se ţină seama”. 

Deodată, se întrerupse din gândul lui ca să înjure: 

— Pe maţele dracului! ... Pe coarnele lui Belzebut! Vântul 
ăsta afurisit mi se pune curmeziş şi-mi ridică mantia! ... Să-l 
ia dracu” pe domnul Boreu5 şi pe turbaţii lui complici! ... 
Pârdalnicul de vânt vrea, pesemne, ca pezevenghiul ăsta 
dat uitării să fie recunoscut de vreun membru al Ligii sau 
de vreun hughenot, lua-i-ar dracii! ... Hm! ... Dar nu-mi 
pasă deloc dacă sunt recunoscut! 

După ce-şi drese ţinuta, îşi continuă gândurile: 

„Gata! ... Aşa mai merge... Spuneam deci că fusesem un 
personaj important... Şi acum? ... în ce hal am ajuns? 
Nenorocirea s-a abătut asupra bietului Leclerc! A trebuit să 
predau postul de guvernator al Bastiliei, să părăsesc în 
grabă Parisul, să mă ascund, să mă vâr sub pământ, eu, 
Bussy, cu perspectiva de a fi spânzurat dac-aş pica în 


mâinile lui Mayenne, sau sfârtecat dac-aş fi prins de 
Bearnez!” 

După o scurtă pauză, urmă: 

„Spânzurat! ... Sfârtecat... Curios, ce cuvinte sucite are 
limba franceză! Spânzurat! Sfârtecat! Niciodată nu 
observasem cât de aspre şi respingătoare sunt aceste două 
cuvinte. Pe bună dreptate se spune că mereu ai câte ceva 
de învăţat! ... Hai să vedem, Bussy, ce preferi tu? Să fii 
spânzurat, sau să fii sfârtecat? ... Ehei! ... Dacă-mi amintesc 
bine, ultimul spânzurat pe care l-am văzut avea o limbă 
care-i atârna lungă de un cot... Era de-a dreptul hidos! ... 
Ultimul om sfârtecat, pe care l-am văzut, avea picioarele şi 
labele smulse... Da, da, îl mai văd încă, nu rămăsese din el 
decât trunchiul şi capul... Dar oare cu, Bussy, dac-aş fi 
sfârtecat, aş deveni schilod? La naiba! Nu vreau să ajung o 
sperietoare de păsări! ... Şi pentru că aşa stau lucrurile, am 
hotărât, nu voi fi nici spânzurat, nici sfârtecat!” 

În clipa aceea, calul lui făcu o săritură neaşteptată. Bussy 
îl dojeni, dar apoi îl mângâie cu blândeţe, reluându-şi şirul 
gândurilor: 

„Aşadar, prăbuşirea mea ca om politic e deplină... E drept 
că mă pot mângăia cu faptul că mi-am salvat o parte din 
avere, pe care, din prevedere, mi-am pus-o la adăpost. E 
ceva, dar prea puţin. Şi iată că tocmai în clipa când totul se 
prăbuşeşte în jurul meu, când nu-mi rămânea nimic altceva 
de făcut decât să mă retrag în străinătate şi să trăiesc acolo 
neştiut de nimeni şi uitat, în clipa asta apare această 
scumpă, această minunată stareță plină de demnitate, 
blagosloveasc-o Domnul cu toate harurile! Şi-mi pune din 
nou piciorul în scară, dându-mi posibilitatea să-mi refac o 
situaţie strălucită pe lângă Filip, căci nu voi avea naivitatea 
să trec de partea Faustei, nu, pe toţi dracii! Bussy se 
adresează întotdeauna direct lui Dumnezeu şi nu sfinţilor 
săi. Şi, pe deasupra, această sfântă stareță îmi mai dă şi 
posibilitatea să mă răzbun pe domnul de Pardaillan! ... M- 
au năpădit toate noroacele deodată, aşa că am dat lovitura, 


dacă nu-s prost şi... nu că mă laud, dar am auzit totdeauna 
spunându-se că Bussy-Leclerc are un cap tot atât de bine 
organizat pe cât de solid îi e pumnul... Mai rămâne să mă 
îngrijesc de blestemaţii care trebuie să mă însoţească, dar 
ăsta-i un fleac! Găsesc eu ce am nevoie, pe drum”. 

Capitolul 8 

Trei vechi cunoştinţe 

Hanul singuratic îşi întindea prispa dărăpănată până la 
marginea drumului desfundat. Înfăţişarea acestui han 
pierdut în câmpie era atât de îmbietoare, încât călătorul cu 
oarecare stare grăbea pasul când trecea prin faţa lui. 

Erau trei tovarăşi, apăruţi nu se ştie de unde. Toţi trei 
tineri - cel mai vârstnic părea să aibă abia douăzeci şi cinci 
de ani - dar în ce hal! ... zdrenţăroşi, boţiţi, jerpeliţi. Şi 
totuşi vădeau un soi de eleganţă, înnăscută în felul lor de a- 
şi purta mantiile şi aveau o ţinută degajată, o dezinvoltură 
ce nu păreau a fi ale unor vagabonzi ordinari. 

Se opriră, şovăind, în faţa hanului. 

— Ce cuib de hoţi! murmură cel mai tânăr. 

Ceilalţi doi ridicară din umeri, iar cel mai vârstnic zise: 

— Întotdeauna delicat, Montsery ăsta! 

— Zău! spuse al treilea. Suntem morţi de oboseală, ne 
chiorăie maţele de foame, să nu facem pe delicaţii - de altfel 
posibilităţile noastre nici nu permit - să intrăm şi, în lipsă de 
altceva, să ne odihnim. 

După ce urcară cele trei trepte ale prispei, ce tremurau 
sub paşii lor, se pomeniră într-o sală mare, pustie. 

— Patru mese, douăsprezece scăunele... Au vrut, chipurile, 
să mobileze deşertul ăsta - zise Saint-Maline. 

— N-ai priceput - spuse Chalabre, arătând spre cele patru 
mese - mobila asta e aşezată ca pentru un joc de copii. 

— Foc! strigă Montsery, arătând spre imensul cămin din 
fundul căruia pâlpâiau tăciuni. Foc şi lemne! 

Şi luând de pe jos un pumn de vrejuri uscate, le aruncă în 
vatră, suflă deasupra lor, ajutat de altfel de ceilalţi doi şi 
făcând o flacără luminoasă ţâşni, pârâind. 


— Asta te mai înveseleşte puţin - spuse el. 

— După grinzi, nimic - rosti Saint-Maline, în urma unei 
cercetări atente a încăperii - nimic în afară de funingine şi 
pânze de păianjen. 

— Şi nu-i nici ţipenie de om - spuse, la rândul său, 
Chalabre. E drept că pentru ce se găseşte pe-aici... 

— Hei, hangiule! strigă Montsery, bătând în masă cu 
mânerul spadei. 

Hangiul apăru fără să se grăbească. Era o namilă de om, 
care, după ce-i măsură cu un ochi expert, mormăi ursuz, 
fără bunăvoință: 

— Ce doriţi? 

— De băut... de băut şi de mâncat. Hangiul întinse o labă 
mare şi păroasă. 

— Plată înainte. 

— Bădărane! tună Montsery. 

În aceeaşi clipă pumnul lui porni şi se abătu drept în 
mutra namilei, care se rostogoli pe podea. Se ridică însă 
numaidecât şi, îmblânzit, ieşi cu o plecăciune, după ce 
murmură: 

— Am să vă servesc, domnilor! 

În clipa următoare, punea pe masă trei pahare, un ulcior, o 
pâine şi o plăcintă. 

— Altceva n-am - zise el şi ieşi. 

Cei trei se uitară în tăcere la plăcinta sărăcăcioasă, apoi se 
priviră cu jale. 

— În fine - oftă Saint-Maline - poate că frumoasele zile vor 
mai reveni... 

Apropiară masa de cămin şi, scoţându-şi mantiile, pe care 
le împăturiră cu grijă şi le aşezară pe scăunele, lângă ei, 
apărură fiecare, cu pumnalul şi cu sabia atârnate într-o 
parte şi cu pistolul la brâu. Apoi, melancoliei şi resemnaţi, 
atacară proviziile mult prea neîndestulătoare pentru burţile 
lor flămânde. 

— Ah - suspină Montsery - unde sunt vremurile când, 
adăpostiţi şi hrăniţi la Luvru, mâncam de patru ori pe zi ca 


orice bun creştin care se respectă! 

— Frumoase vremuri! adeveri Chalabre. Eram nobilii 
maiestăţii sale, oştenii, ba chiar intimii săi... 

— Iar slujba noastră? ... Mereu pe lângă rege, cu misiunea 
de a veghea asupra persoanei sale, nepărăsindu-l niciodată 
decât din ordinul lui. 

— Şi ca să ne menţinem în formă, din când în când câte o 
lovitură de pumnal sau de sabie, bine înfipt între umeri, îl 
scăpa pe rege sau chiar pe noi de vreun duşman prea 
întreprinzător. 

— Guise ştie câte ceva despre asta. 

— E drept că noi l-am servit cum se cuvine. 

— În sfârşit, pe toţi dracii: în ziua aceea, când l-am ucis pe 
Guise, am salvat monarhia! 

— Viitorul ni-era astfel asigurat. 

— Da, dar lovitura de pumnal a călugărului, atingându-l 
mortal pe rege, a spulberat într-o clipă toate speranţele 
noastre - murmură Saint-Maline, visător. 

— Fie ca toţi dracii din iad, cu copita despicată, să-l 
chinuie veşnic pe blestematul acela de Jacques Clement6 
arzându-i sufletul! exclamă Montsery. 

— Grea lovitură a mai fost pentru noi... 

— Îndată după moartea regelui, ni s-a dat limpede a 
înţelege că noi nu existam decât prin el. 

— Toată lumea ne întorcea spatele - scrâşni Montsery. 

— Şi oamenii regelui şi cei ai Ligii, precum şi cei ai 
Bearnezului. 

— Le-am ţinut piept - spuse cu blândeţe Saint-Maline. Şi 
destui au primit, fără multă vorbă, pentru obrăznicia lor, 
câte o lovitură de pumnal bine ţintită. 

— Da, dar acum? ... Ce s-a ales de noi? 

— Mii de draci! Când mestec păsatul ăsta negru pe care 
blestematul de hangiu ni l-a servit drept pâine, când sorb 
băutura asta infectă pe care ne-a dat-o drept vin, ştiţi voi la 
ce mă gândesc? Ei bine, mă gândesc la vremea când eram 
închişi la Bastilia, de unde ne-a scos domnul de Pardaillan şi 


regret timpurile acelea, da, pe toţi dracii, regret vremea 
când eram întreţinuţii lui Bussy-Leclerc, căci el, cel puţin, 
ne hrănea aproape creştineşte... 

— Asta-i adevărat, trebuie să recunoaştem că Bussy- 
Leclerc s-a purtat, tot în tot, fără prea mare asprime cu noi. 
Turbez când mă gândesc că s-a dus vremea straşnicelor 
mese căpătate de pomană şi că, poate, nici nu se va mai 
întoarce. 

— Dac-am avea cel puţin chilipirul să întâlnim vreun 
călător singuratic care să dorească să ne vină în ajutor, de 
bunăvoie... sau cu forţa... 

În clipa aceea, se auzi în depărtare galopul unui cal. 

Cei trei tineri se priviră un moment fără să scoată. O 
vorbă. În sfârşit, Saint-Maline îşi luă mantia, se învălui în ea 
cu repeziciune, scoase din teacă pumnalul şi sabia şi porni 
spre uşă, rostind cu hotărâre: 

— Haidem! 

— Haide! repetă cu aceeaşi hotărâre Chalabre. 

Montsery rămase o clipă nehotărât, apoi îi urmă pe cei doi 
tovarăşi ai săi, cu Saint-Maline în frunte şi cu Montsery în 
coada coloanei, foştii „oşteni” ai lui Henric al III-lea porniră 
de-a lungul gardurilor de mărăcini pe sub plopii falnici, care 
străjuiau drumul. 

Drumeţul înainta în trapul calului, fără să bănuiască 
pericolul ce-l ameninţa şi chiar atunci când cei trei 
spadasini, socotind că e destul de aproape, ocupară drumul, 
îşi struni calul să meargă la pas. 

Când ajunse numai la câţiva paşi de ei, ascunzându-şi 
armele sub mantii, cei trei se opriră, iar Saint-Maline, care 
era fără îndoială, în marile ocazii, şeful şi oratorul bandei, îi 
vorbi, altminteri foarte politicos şi cu pălăria în mână: 

— Fiţi bun, domnule şi staţi pe loc! 

Călătorul se opri supus. 

Cei trei încercară să-i vadă faţa, dar drumeţul şi-o ascunse 
în faldurile mantiei sale. 


— Domnule - zise totuşi Saint-Maline. - văd după ţinuta 
dumneavoastră că sunteţi de bună seamă un nobil înstărit, 
prietenii mei şi cu mine suntem gentilomi cu obârşie aleasă 
şi suntem pătrunşi de respectul pe care trebuie să şi-l 
poarte unii altora oamenii de neam mare. 

Ajuns aici, făcu o scurtă pauză şi-i aruncă drumeţului o 
privire iscoditoare, ca să-şi dea seama de efectul produs. 
Acesta era de un calm impasibil. Saint-Maline făcu o 
reverență de o mare măiestrie şi-şi reluă discursul: 

— Desigur, domnule, dumneavoastră nu ştiţi că drumurile 
sunt bântuite de bande înarmate, membri ai Ligii sau 
regalişti, spanioli sau germani, elveţieni sau englezi, catolici 
sau hughenoți, care-i bat şi-i jefuiesc pe călători, să nu mai 
punem la socoteală nenumăraţii indivizi care sunt din toate 
partidele şi nu aparţin nici unuia, cum ar fi vagabonzii, hoţii 
de drumul mare, tâlharii şi alţi ticăloşi, vrednici de 
spânzurătoare. Probabil că nu ştiţi toate astea, domnule, 
căci altfel n-aţi fi avut nesocotinţa de a porni la drum de 
unul singur, cu un sac de călătorie atât de arătos ca acel pe 
care-l văd atârnat la pe cei care sunt şi pe cei care oblânc. 

— Credeţi-mă, domnule - continuă el după o nouă pauză - 
cel mai bun mijloc de a evita orice întâlnire neplăcută este 
de a călători cu un bagaj modest... aşa cum facem noi. În 
felul acesta, nu sunt aţâţate poftele drumeţilor necinstiţi, 
care sunt feriţi de ispita de a vă sparge capul ca să vă 
jefuiască. Or, domnule, tocmai acest lucru vi s-ar fi 
întâmplat în mod inevitabil dacă steaua cea bună nu ne-ar fi 
adus în calea dumneavoastră la momentul potrivit... în 
consecinţă, dacă doriţi să ne faceţi cinstea de a ne 
încredința punga dumneavoastră, prietenii mei şi cu mine 
vom accepta cu dragă inimă, pentru a vă servi şi a vă face 
un bine, s-o ascundem sub ţoalele noastre... în felul acesta, 
vă veţi putea sfârşi în linişte călătoria. 

— Şi - se amestecă în vorbă Chalabre, scoţându-şi la iveală 
pistolul, cu surâsul său cel mai grațios - fiţi sigur, domnule, 


că vom şti să apărăm cu arma asta punga pe care ne-o veţi 
fi încredinţat. 

— Şi că vom socoti de datoria noastră să v-o înapoiem... 
mai târziu. 

— Mii de draci! La naiba! vocifera Montsery, biciuind aerul 
cu sabia. De ce e nevoie de atâtea politeţuri? 

— Domnule - vorbi din nou Saint-Maline - binevoiţi a-l 
scuza pe amicul nostru: e tânăr, e iute, dar altminteri e 
băiat bun. 

Ca şi cum s-ar fi speriat, călătorul lăsă să-i cadă câteva 
piese de aur pe care cei trei tovarăşi le numărară, ca să 
zicem aşa, din ochi. Dar nu făcură nici un gest ca să le 
ridice. 

— Nu, domnule - grăi Saint-Maline - mă mâhniţi! Numai 
cinci pistoli... Se poate oare ca un nobil de neam mare să fie 
atât de sărac? ... Sau poate că nu aveţi încredere în noi? 

— Pe Dumnezeu! spuse Chalabre cu un aer feroce, 
încărcându-şi arma. Sunt foarte sensibil când e vorba de 
onoare, domnule! 

— Pe legea mea! exclamă Montsery, trăgându-şi sabia din 
teacă. Nu voi îngădui. 

Din ce în ce mai îngrozit, probabil, călătorul lăsă să-i mai 
cadă câteva monede care, ca şi celelalte, rămaseră pe jos. 

— Ei, ei, domnilor - spuse Saint-Maline - calmaţi-vă! 
Nobilul acesta n-a avut intenţia să vă insulte. 

Şi, întorcându-se spre drumeţ: 

— Tovarăşii mei nu sunt chiar atât de afurisiţi pe cât par. 
Ei se vor declara satisfăcuţi dacă veţi binevoi să adăugaţi la 
scuzele pe care le-aţi aruncat adineauri, punga întreagă din 
care le-aţi scos... precum şi sacul de călătorie, care trebuie 
să fie bine căptuşit, dacă judecăm după aparenţe. 

De data aceasta, Saint-Maline îşi întări cererea printr-o 
atitudine amenințătoare. Dar atunci călătorul, care 
rămăsese mut tot timpul, strigă: 

— Destul, destul, domnule de Saint-Maline! 

Şi lăsând să-i cadă mantia, continuă: 


— Bună ziua, domnule de Chalabre. Sluga dumneavoastră, 
domnule de Montsery. 

— Bussy-Leclerc! exclamară toţi trei. 

— Chiar el, domnilor. Încântat să vă revăd sănătoşi! 

Şi adăugă cu o ironie crudă: 

— Va să zică aşa, de îndată ce bietul Valois a dispărut, ne- 
am făcut tâlhari de drumul mare? 

— Ei, ce să-i faci, domnule! spuse liniştit Saint-Maline. 
Suntem sau nu în război? ... Dumneavoastră sunteţi dintr-o 
partidă, noi din alta; noi vă prindem, dumneavoastră plătiţi 
ca să vă răscumpăraţi, totul e în ordine! Nu-i oare în firea 
lucrurilor? 

— Leclerc ăsta n-a ştiut niciodată să spună decât bazaconii 
- zise Chalabre dispreţuitor. 

— N-avem noi oare o veche socoteală cu domnul? ... Am 
putea s-o lichidăm chiar acum - spuse Montsery ascuţindu- 
şi pumnalul cu tăişul săbiei. 

— Încetişor! Nu vă supăraţi! zise batjocoritor Bussy. 

Apoi vorbi din nou, cu asprime: 

— Ştiţi bine că Bussy este în măsură să vă străpungă pe 
toţi trei! ... Mai bine hai să discutăm ca nişte oameni de 
afaceri... Vreţi bani? Ei bine, vă pot face să câştigaţi de o 
mie de ori mai mult decât cele câteva sute de pistoli pe 
care-i veţi găsi în punga mea. Şi apoi, această pungă 
trebuie să mi-o luaţi şi vă previn că n-am să vă las. Pe când 
ceea ce vă ofer eu vă va fi dat de bună voie. 

Cei trei se uitară o clipă unulla altul, vădit descumpăniţi, 
apoi privirile li se mutară asupra lui Bussy-Leclerc, care, 
zâmbind mereu, îi observă fără să se mişte. 

În cele din urmă, Saint-Maline îşi băgă sabia în teacă şi 
spuse: 

— Pe legea mea, domnule, dacă-i aşa hai să stăm de vorbă! 

— Nu va fi niciodată prea târziu ca să revenim la prima 
discuţie, dacă nu ne vom înţelege - adăugă Chalabre. 

Bussy-Leclerc încuviinţă din cap şi spuse: 


— Domnilor, voi adăuga o sută de pistoli la ceea ce v-am 
dat, dacă vă luaţi obligaţia ca mâine să vă aflaţi la Orleans, 
la hanul „La cocoşul îndrăzneţ”, echipați cu tot ce trebuie, 
aşa cum se cuvine să fie nişte gentilomi. Acolo am să vă 
spun ce slujbă veţi căpăta şi ce vi se cere să faceţi. Dar vă 
previn de pe acum că veţi avea de dat şi de primit lovituri. 
Mă pot bizui pe voi? 

— O întrebare, domnule, înainte de a primi suta asta de 
pistoli: dacă slujba pe care ne-o propuneţi, nu ne convine... 

— Fiţi liniştit, domnule de Saint-Maline, vă va conveni. 

— Totuşi, domnule... 

— Da, veţi fi liberi să vă retrageţi, iar ceea ce vă voi da vă 
rămâne la dumneavoastră. În regulă, domnilor? 

— În regulă, pe onoarea noastră de gentilomi! 

— Bine, domnule de Saint-Maline. Poftim sută de pistoli... 
Şi nu-i decât o arvună... La revedere, pe mâine, la Orleans, 
la hanul „La cocoşul îndrăzneţ”! 

— Fiţi liniştit, domnule, vom fi acolo! 

— Mă bizui pe voi - strigă Bussy-Leclerc, îndepărtându-se. 

Cât timp silueta lui Bussy-Leclerc se mai zări, cei trei viteji 
din fosta gardă a lui Henric al III-lea rămaseră nemişcaţi, 
fără să scoată o vorbă. Abia când drumeţul dispăru după o 
cotitură, abia atunci Saint-Maline se aplecă şi luă de pe jos 
piesele de aur rămase acolo. 

— Hei! exclamă el ridicându-se. Pe acest Bussy-Leclerc 
merita să-l cunoşti în altă parte decât la Bastilia! ... Treizeci 
şi cinci de pistoli, başca sută pe care o vedeţi! Fac pentru 
fiecare dintre noi câte patruzeci şi cinci de pistoli. Trăiască 
Dumnezeu, iată-ne din nou bogaţi, domnilor! 

— Vezi, Montsery, că se întoarce vremea petrecerilor? 

— Da. Dar n-aş fi crezut că după ce am fost duşmanii lui 
Leclerc, după ce am fost prizonierii lui, vom deveni tovarăşii 
lui de arme... Căci vom lupta împreună, dacă am înţeles 
bine! 

— "Totul e posibil - spuse sentenţios Saint-Maline. 


A doua zi, la Orleans, trei cavaleri se opreau, făcând mare 
zarvă, în curtea hanului „La cocoşul îndrăzneţ”. 

— Hei! La naiba! Pe toţi dracii! Nu e oare nimeni în acest 
han nenorocit? strigă cel mai tânăr. 

Băieţii de grajd dădură fuga spre ei. 

Hangiul apăru şi el, strigând: 

— lacă vin! lacă vin, domnilor! 

Şi se răsti către cei trei servitori care le luau caii în 
primire, aşa cum obişnuia, fără îndoială: 

— Hei, Perrinet, Bastien, Guiliaume, puturoşilor, bandiţilor, 
beţivanilor! ... Hei, iute, duceţi la grajd caii acestor seniori 
şi aveţi grijă să li se dea porţii bune de ovăz! Poftiţi, domnii 
mei, poftiţi! 

Cei trei cavaleri descălecaseră. Cel mai vârstnic dintre ei 
spuse: 

— Şi mai ales, marţafoilor, vedeţi ca aceste animale 
vrednice să fie bine hrănite şi bine ţesălate. Am să mă duc 
personal să mă încredinţez că le-au fost date cele mai bune 
îngrijiri. 

— Fiţi pe pace, domnule... 

Cei trei cavaleri se priviră zâmbind şi-şi făcură unul altuia 
nişte complimente atât de rafinate, de parc-ar fi fost la 
curtea regelui şi nu în curtea unui han. 

— Domnule de Saint-Maline, al dracului de bine arăţi în 
tunica asta de culoarea cireşii! 

— La naiba, domnule de Chalabre, ce minunate cizme 
aveţi şi ce straşnic vă pun în valoare fineţea piciorului! 

— Zău, domnule de Montsery, aveţi un aer cât se poate de 
măreț în acest elegant costum de catifea cenuşie. Sunteţi, 
pe legea mea, un foarte galant gentilom! 

Râzând, vorbind tare, îmbrâncindu-se, cei trei cavaleri 
pătrunseră în sala pe jumătate plină. Hangiul mergea 
înaintea lor, cu tichia în mână, făcând nenumărate 
plecăciuni, ştergând praful de pe masa de stejar, 
strălucitoare de curăţenie, împingând câte un scaun şi 
repetând într-una: 


— Pe aici... pe aici... Domniile voastre se vor simţi 
admirabil la noi! 

— Domniilor noastre le e foame şi sete... mai ales sete... 
Drumul de azi-dimineaţă ne-a încins gâtlejurile. 

Slujnicele se zoreau, iar hangiul striga la ele: 

— Madelon! Jeanneton! Margoton! Hei, păcătoaselor, iute! 
Puneţi masa pentru aceşti trei seniori, care mor de foame... 
între timp, mă duc chiar eu să scot din pivniţă o sticlă dintr- 
un vin special de Vouvray, foarte rece, pe care domniile- 
voastre au să-l ţină minte! 

— Auzi, Montsery? Domnii mei încoace, domniile voastre 
încolo... Acum nici pomeneală să ni se ceară să plătim 
înainte! 

— Pe toţi dracii, parcă ţi se mai încălzeşte niţel sufletul, 
când te vezi tratat cu respectul ce ţi se cuvine! 

— Asta din pricină că acum ne zornăie bănuţii în 
buzunare. 

— Spune-mi, drăguţa mea, cum te cheamă? 

— Margoton, stimate domn. 

— Ei bine, dragă Margoton, să ne faci o omletă faină, aurie 
şi bine rumenită. 

— Împreună cu una din păsările alea grozave pe care le 
văd acolo, în frigare. 

— Şi nişte pateu uşor, de ciocârlii, mierle sau sitari, fără 
pic de grăsime. 

— Şi ceva dulce, bunăoară: tarte, flancuri, jeleuri de 
fructe... 

— Totul stropit cu trei sticle de Beaugency. 

— Şi încă trei sticle de Vouvray-ul acela care, într-adevăr, 
ni se pare destul de convenabil. 

— Başca trei sticle de Beaujolais. 

— Plus trei sticle din vinişorul acela alb de Saumur, care 
spumegă şi scânteiază, încât îţi vine să crezi că înghiţi perle 
blonde. 

Când fu adusă la masă omleta, bine rumenită, cei trei 
izbucniră: 


— Ah, simt că renasc, că respir! Mi se pare că ultimele 
câteva luni au fost un coşmar îngrozitor şi că, în sfârşit, m- 
am trezit! 

— Să luăm viaţa aşa cum e! Să uităm ziua de ieri cu pâinea 
ei neagră, să facem o primire zâmbitoare norocului nostru, 
să nu fim prea posaci în faţa soartei vitrege şi să atacăm 
omleta! 

Şi vă asigur că atacul a fost impetuos! A urmat o 
memorabilă devastare a tuturor proviziilor, care au fost 
înghiţite cât ai zice peşte, totul fiind stropit cu vin din 
belşug şi însoţit de glume fără perdea şi de ocheade 
aruncate slujnicelor tinere şi nurlii. lar când pe masă nu 
mai rămaseră decât jeleurile şi prăjiturile, pe care le 
ronţăiau ca să le treacă vre-mea, udându-le cu vinişor de 
Saumur, cei trei spuseră, cu un uriaş oftat de mulţumire: 

— Şi acum, să poftească domnul Bussy-Leclerc! Slujba ce 
ne-o oferă ar trebui să fie cu adevărat îngrozitoare, ca să i-o 
refuzăm! 

— Dar iată-l că vine! 

Şi, într-adevăr, Bussy-Leclerc venea spre ei. 

— Bună ziua, domnilor! Punctuali la întâlnire! E semn 
bun... la să vă văd puţin... Perfect! Superbi... Zău, domnii 
mei, v-aţi recăpătat înfăţişarea de gentilomi! Trebuie să 
recunoaşteţi că vă şade mai bine decât în mizerabila 
îmbrăcăminte în care v-am întâlnit eu. Dar, zău, continuaţi- 
vă ospăţul... Voi bea şi eu cu dumneavoastră un pahar din 
vinişorul ăsta alb. 

După ce Bussy-Leclerc se aşeză în faţa paharului plin, unul 
din cei trei îi spuse: 

— Şi acum, domnule Bussy-Leclerc, aşteptăm să ne 
comunici ce slujbă ne-aţi hărăzit. 

— Domnilor, aţi auzit vreodată de principesa Fausta? 

— Fausta! exclamă Saint-Maline cu o voce gâtuită. Cea 
despre care se spune că-l făcea să tremure pe Guise? 

— Papesă, cum i se spunea în şoaptă? 


— Cea care a conceput şi a creat Liga... Cea care era 
supranumită Suverană... într-un cuvânt, Fausta! Asta spune 
tot. La naiba, doar nu sunt două Fauste! ... Ei bine, 
domnilor, vreau să vă fac să intraţi în serviciul ei... Sunteţi 
de acord? 

— Cu bucurie, domnule! Eram în serviciul unui suveran, 
vom fi în serviciul unei suverane. 

— Care va fi rolul nostru pe lângă principesă? 

— Acelaşi ca şi cel de pe lângă Henric de Valois... înainte 
aveaţi misiunea să vegheaţi asupra persoanei regelui, veţi 
veghea acum asupra Faustei; loveaţi la un ordin al regelui, 
veţi lovi acum la un semn al Faustei; eraţi oştenii regelui, 
veţi fi oştenii Faustei. 

— Acceptăm acest rol, domnule de Bussy-Leclerc... dar are 
oare principesa duşmani atât de puternici, atât de teribili, 
încât îi trebuiesc trei apărători de talia noastră? 

— Nu v-am prevenit? ... Va fi o adevărată bătălie! 

— Aşa e, Dumnezeule! Bine, bătălie să fie! 

— Mai rămâne să ne spuneţi cine sunt duşmanii. 

— Principesa n-are decât un singur duşman - spuse Bussy, 
devenind deodată grav. 

— Un singur duşman? ... Şi ne angajaţi pe toţi trei! 
Glumiţi? 

— Principesa, voi trei, eu şi încă alţii, tot n-am fi destui ca 
să-i ţinem piept acestui duşman. 

— O-o! ... Tocmai dumneavoastră, domnule de Bussy- 
Leclerc, să vorbiţi aşa? 

— Da - răspunse Bussy, cu acelaşi glas grav - domnule de 
Chalabre şi chiar adaug: cu toate sforţările unite, nu sunt 
sigur că vom izbuti! 

Cei trei se priviră impresionați. 

— E oare diavolul în persoană? întrebă Saint-Maline. 

— E omul care, închis în Bastilia, l-a băgat pe guvernator 
în locul lui, în celulă şi apoi a pus mâna pe fortăreață şi i-a 
eliberat pe toţi prizonierii. Iar voi îl cunoaşteţi tot atât de 


bine ca şi mine, căci, dacă eu eram guvernatorul, 
dumneavoastră eraţi, domnilor, printre prizonierii aceia. 

— Pardaillan! 

Numele acesta ţâşni în aceeaşi clipă din gâtlejurile celor 
trei, care se ridicară în picioare, privindu-se îngroziţi şi 
încheindu-şi, cu un gest maşinal, centiroanele pe care le 
desfăcuseră, ca şi cum duşmanul ar fi fost acolo, gata să se 
năpustească asupra lor. 

— Văd, domnilor, că începeţi să înţelegeţi că nu mai e de 
glumit. 

— Pardaillan! Împotriva lui va trebui să luptăm? ... Pe el 
trebuie să-l ucidem? 

— Da... Tot mai credeţi că noi patru vom fi prea mulţi? 

— Pardaillan! ... Ei. Drăcie! ... La urma urmei, îi datorăm 
viaţa! 

— Da, dar uiţi că ne-am achitat datoria? ... 

— De fapt, aşa e! 

— Hotărâţi-vă, domnilor! Sunteţi cu Fausta? Mergeţi 
împotriva lui Pardaillan? 

— Ei bine, la dracu”, da, suntem cu Fausta, mergem 
împotriva lui Pardaillan! 

— Reţin acest angajament, domnilor. Şi acum, beau în 
sănătatea principesei Fausta şi a „oştenilor” ei. Beau pentru 
victoria Faustei şi pentru succesul „oştenilor” săi. 

— Pentru Fausta! Pentru „oştenii” Faustei! strigară cei trei 
într-un glas. 

— Şi acum, domnilor, pe cai! 

— Încotro mergem, domnule? 

— Spre Spania. 

Capitolul 9 

Întâlnirea lui Pardaillan cu Fausta 

Bussy-Leclerc, Montsery, Saint-Maline şi Chalabre 
străbătură Franţa, trecură nestingheriţi şi pătrunseră în 
Catalania unde sperau, dacă nu s-o găsească pe Fausta, cel 
puţin să-i afle urma. Se opriră la Lericla atât ca să facă un 
mic popas, cât şi pentru a-şi lua informaţii. La han, chiar 


înainte de a descăleca, Bussy-Leclerc se interesă de Fausta, 
iar hangiul îi răspunse: 

— Ilustra principesă de care vorbeşte domnia-voastră a 
binevoit să se oprească în oraşul nostru. A plecat cam de 
vreo oră, îndreptându-se spre Saragossa, pentru ca, de 
acolo, să meargă la Madrid, reşedinţa obişnuită a curţii 
suveranului nostru, regele Filip, care o preferă celei de la 
Toledo, străveche capitală a Castiliei, astăzi decăzută. 

Iar la o nouă întrebare a lui Bussy, îi răspunse: 

— Principesa călătoreşte în litieră. Nu vă va fi greu s-o 
ajungeţi din urmă. 

După ce căpătară aceste informaţii preţioase, descălecară, 
iar Bussy spuse: 

— Tovarăşii mei şi cu mine suntem flămânzi şi morţi de 
sete. Se găseşte ceva de mâncare la dumneavoastră? ... 
Orice-ar fi... 

— Slavă Domnului, avem, seniore, provizii cu care putem 
satisface şi pe cei mai delicaţi şi pe cei mai înfometați! le 
răspunse hangiul cu mândrie. 

— Slavă Domnului! În cazul acesta, serviţi-ne ce aveţi mai 
bun. Şi nu cruţaţi nici vinul, nici bucățele. 

Peste câteva clipe, hangiul punea pe masă pâine, un 
burduf rotunjor, trei cepe uriaşe, o spinare de oaie fiartă şi 
o farfurie mare, plină cu năut fiert. Întorcându-se către 
călători, îi îmbie: 

— Domniile-voastre sunt servite... Şi, pe Dumnezeu, nu 
servim prea des un asemenea ospăț! 

— Lua-te-ar dracu! bombăni Montsery. Nenorocita asta de 
mâncare se numeşte la el ospăț! 

— Să nu fim prea pretenţioşi - spuse Bussy-Leclerc - şi să 
încercăm să ne obişnuim cu bucătăria asta, căci aşa ceva 
vom întâlni cam peste tot... De altfel, la nevoie ne vom 
scoate pârleala cu plăcintele şi cu prăjiturile care sunt, de 
obicei, delicioase. 

După o oră, cei patru tovarăşi încălecară, porniră pe 
urmele Faustei şi în curând avură satisfacția să-i zărească 


litiera pe care nişte catâri, bogat împodobiţi, o purtau cu 
pas încet, dar sigur. 

Mărginit de o parte şi de alta cu bălării, bătut de razele 
nemiloase ale unui soare orbitor, drumul pietros înainta de- 
a lungul muntelui, trecând peste un fel de mic platou de 
unde se putea vedea până departe, apoi cobora brusc şi 
şerpuia de-a curmezişul câmpiei ce se întindea cât vedeai 
cu ochii, pârjolită, monotonă, fără o luncă, fără o pădurice, 
fără nimic pe care să ţi se poată odihni privirea. Fausta şi 
escorta ei apărură pe platou unde rămaseră o clipă, într-o 
lumină strălucitoare. 

Mai încolo, la mare distanţă, un cavaler, gonind în galop, 
părea că-i aleargă în întâmpinare. În faţa ei, însă, Fausta îl 
recunoscu pe Bussy-Leclerc şi-şi spuse: 

„Bussy-Leclerc, aici! ... Ce caută Bussy-Leclerc în Spania?” 

Făcu imediat un semn şi Montalta, care călărea pe lângă 
litieră, se aplecă peste greabănul calului, ca să audă. 

— Cardinale, lăsaţi-i pe aceşti cavaleri să se apropie... în 
cazul când vor veni să-mi vorbească. 

Montalta salută şi trecu la loc, în fruntea escortei, dând 
ordine. 

Iar Fausta se instală pe pernele litierei, într-o poziţie plină 
de graţie şi de maiestate, în timp ce ochii ei, atraşi parcă 
irezistibil de vreun fluid misterios, se îndreptau către 
cavalerul de colo, din câmpie, punct negru ce creştea din ce 
în ce mai mult. 

Bussy-Leclerc şi „oştenii” se opriră în faţa litierei şi, cu 
pălăria în mână, aşteptară ca Fausta să-i întrebe ce vor. 
Atunci, ea li se adresă: 

— Oare după mine alergaţi, domnule Bussy-Leclerc? 

Bussy se înclină. 

Fausta îl privi preţ de o secundă şi, fără să arate nici 
surpriză şi nici emoție, continuă: 

— Să auzim, domnule, ce aveţi să-mi spuneţi? 

— Am fost trimis la dumneavoastră de către doamna 
stareță a benedictinelor din Montmartre. 


— Aşadar, Claudine de Beauvilliers n-a uitat-o pe Fausta? 

— Pe prinţesa Fausta n-o poţi uita când ai avut cinstea să 
fii în preajma ei, fie măcar şi o singură dată. 

Bussy făcu o pauză ca să-şi dea seama de impresia 
produsă de răspunsul său, foarte galant după părerea lui. 

Nepăsătoare, Fausta continuă: 

— Ce doreşte de la mine doamna stareță? 

— Să vă înştiinţeze că maiestatea sa Henric de Navara 
este la curent cu cele mai mici amănunte ale misiunii pe 
care urmează s-o îndepliniţi pe lângă Filip al Spaniei... Sunt 
mulţi ani, doamnă, de când Bearnezul visează la tronul 
Franţei şi de când îşi face drum spre el. Acum se crede pe 
punctul de a-şi vedea visele schimbându-se în realitate. Şi 
tocmai acum interveniţi dumneavoastră, făcând să apară un 
adversar puternic, care poate să-i spulbere pe veci 
speranţele... Luaţi aminte, doamnă, Henric de Navara nu se 
va da înapoi de la nici un fel de violenţă ca să vă oprească şi 
să vă zdrobească... Luaţi aminte! Ei sunt pe urmele 
dumneavoastră. 

— Claudine de Beauvilliers este cea care v-a trimis la mine 
cu această veste? întrebă Fausta gânditoare. 

— Am mai avut onoarea să vă spun acest lucru, doamnă. 

— Am fost informată că regele Henric şi-a stabilit cartierul 
general la mănăstirea din Montmartre. E adevărat, 
domnule? 

— Exact, doamnă. 

— Se spune că regele se aprinde foarte uşor... Claudine e 
tânără, frumoasă, iar calitatea ei de stareță n-o pune la 
adăpost de ispite, cel puţin aşa se zvoneşte. 

Bussy schiţă un zâmbet: 

— Înţeleg, doamnă... Totuşi, după cum vedeţi, între 
dumneavoastră şi rege, stareţa n-a şovăit... 

— Bine! rosti cu gravitate Fausta. Asta-i tot ce aveţi să-mi 
spuneţi? 

— Scuzaţi-mă, doamnă, dar Claudine de Beauvilliers mi-a 
recomandat în mod special să angajez în serviciul 


dumneavoastră câţiva gentilomi viteji şi devotați şi să-i aduc 
cu mine. 

— Ce să fac cu ei, domnule? întrebă Fausta cu un calm 
care te descumpănea. 

— Păi, doamnă - zise Bussy-Leclerc buimăcit - să vă apere! 
N-aţi înţeles? Veţi fi atacată, chiar violent atacată! 

— Ne aflăm în Spania, unde nimeni n-ar îndrăzni să nu-i 
acorde respectul cuvenit aceleia care călătoreşte sub 
ocrotirea regelui şi a marelui său inchizitor... Pentru rest e 
destul domnul cardinal de Montalta, aici de faţă. 

— Dar, doamnă, nu e vorba de regele Filip şi de supuşii 
săi! ... E vorba de regele Henric şi de solii lui care sunt 
francezi şi care, credeţi-mă, se sinchisesc de ocrotirea 
marelui inchizitor tot atâta pe cât se sinchiseşte Bussy- 
Leclerc de o lovitură de sabie. 

În clipa aceea, călătorul din câmpie, pe care Fausta nu-l 
pierdea din ochi nici o clipă, deşi stătea de vorbă cu 
Leclerc, ajunsese la poalele muntelui şi, luând-o pe drumul 
care mergea în serpentine, dispăru la o cotitură. 

— Cred că aveţi dreptate, domnule - spuse în sfârşit 
Fausta. Accept aşadar ajutorul pe care mi-l aduceţi şi aprob 
dinainte condiţiile pe care le-aţi stabilit în numele meu. Cine 
sunt aceşti bravi gentilomi? 

— Trei dintre cei mai viteji şi mai curajoşi din garda celor 
„Patruzeci şi Cinci”, cunoscuţi sub numele de „oşteni” ai 
regelui. 

Şi-i prezentă pe rând: 

— Domnul de Saint-Maline, domnul de Chalabre, domnul 
de Montsery. 

Cunoştea oare Fausta aceste trei nume? ... Cunoştea ea, 
oare, rolul pe care, după cum spune gura lumii, îl jucaseră 
în moartea tragică a ducelui de Guise? ... E probabil. În 
orice caz, nu ştia că ducele fusese lovit în luptă dreaptă şi 
că lovitură mortală îi fusese dată de către însuşi acela pe 
care ea îl iubea şi-l ura în acelaşi timp. Restul desigur că nu 
avea nici o importanţă în ochii ei. 


De aceea, la salutul plin de respect al celor trei, răspunse 
zâmbind: 

— Voi încerca, domnilor, ca intrarea dumneavoastră în 
serviciul principesei Fausta să nu vă facă să regretaţi prea 
mult slujba pe care aţi avut-o în solda răposatului rege, 
maiestatea sa Henric al III-lea. 

Apoi se adresă lui Bussy-Leclerc: 

— Şi dumneavoastră, domnule? Intraţi şi dumneavoastră 
în serviciul Faustei? 

Această întrebare fusese pusă cu atâta naturaleţe, încât, 
dacă ascundea cumva vreo ironie, Bussy-Leclerc nu 
observă. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, dar în ceea ce mă priveşte, doresc 
să-mi păstrez independenţa pentru o bucată de vreme. Cu 
toate acestea, voi avea onoarea să vă însoțesc până la 
curtea regelui Filip, unde am şi eu nişte treburi, iar până 
acolo spada lui Bussy-Leclerc este la dispoziţia 
dumneavoastră. 

În clipa aceea, cavalerul din depărtare apăru pe coasta 
muntelui. Îşi ţinea calul la pas şi mergea liniştit. 

— Vă mulţumesc, domnule... Dar, Dumnezeule, după spusa 
dumneavoastră, s-ar crede, într-adevăr, că regele Henric a 
asmuţit împotriva mea o bandă de asasini. 

— Doamnă - zise pe un ton grav Bussy - dac-ar fi fost aşa, 
nu m-aţi fi văzut atât de neliniştit şi v-aş fi spus: „Acest 
gentilom (şi arătă spre Montalta) şi servitorii săi vor fi de 
ajuns ca să vă apere”. 

— O - făcu Fausta, altminteri foarte calmă - regele 
Navarei o fi trimis împotriva noastră un corp de armată? ... 
Bine, dar bietul rege n-are destule trupe ca să cucerească 
regatul Franţei care-l ispiteşte atâta! 

— Bine ar fi să fi fost aşa! Nu, nu un corp de armată se 
îndreaptă împotriva dumneavoastră! ... Ci un om, un singur 
om! ... Dar omul acesta care se apropie de dumneavoastră 
cu geniul său diavolesc, este mai de temut decât o armată 


întreagă. Nu e un om, doamnă, ci însuşi fulgerul ce se va 
abate asupra dumneavoastră... e Pardaillan! ... 

— lată-l! spuse Fausta cu răceală. 

— Pe cine? urlă Bussy-Leclerc, cu părul măciucă. 

— Cel a cărui venire mi-aţi vestit-o. 

Şi i-l arătă cu degetul pe cavalerul care înainta spre ei. 

— Pardaillan! urlă Bussy-Leclerc. 

— Pardaillan! În sfârşit! ... tună Montalta. 

— Domnul de Pardaillan! repetară cei trei. 

Se aflau acolo cinci nobili, viteji toţi cinci şi având fiecare 
la activul său multe dueluri şi bătălii câştigate. Erau 
înconjurați de o trupă înarmată. Veneau din inima Franţei 
sau din fundul Italiei ca să se întâlnească cu Pardaillan... 

Pardaillan se apropia, iar ei se uitau unii la alţii şi erau albi 
ca varul. Şi fiecare putea să citească în ochii vecinului său 
acelaşi fior pe care-l simţea strecurându-li-se până-n 
măduva oaselor. Se priviră unii pe alţii şi-şi dădură seama 
că le e frică. 

EI, în timpul acesta, singur, stând în şa, cu un zâmbet şiret 
pe buze, înainta liniştit. Iar când ajunse la doi paşi de 
Fausta, toţi cei cinci puseră mâna pe sabie şi se aşezară în 
poziţie de atac... 

— Înapoi cu toţii! ... strigă Fausta cu un glas atât de aspru, 
cu un gest atât de poruncitor şi cu o atitudine atât de 
maiestuoasă, încât rămaseră pironiţi pe loc, privindu-se 
îngroziţi. 

Iar la un gest şi mai poruncitor şi mai autoritar încă, se 
retraseră, bombănind, până nu-i mai auziră vocea, lăsându-i 
pe cei doi faţă în faţă. 

Pardaillan se înclină cu graţia semeaţă care-l caracteriza 
şi-i spuse cu un zâmbet plin de scânteietoare ironie: 

— Doamnă, sunt bucuros să văd că aţi scăpat cu bine din 
uriaşul pârjol care a mistuit palatul Riant. 

Fausta îl învălui într-o privire pătrunzătoare. 

— Văd că şi dumneavoastră aţi scăpat cu bine. 


— Fiindcă veni vorba, doamnă, nu ştiţi cumva ce mână 
criminală... sau pur şi simplu neîndemânatică, a aprins 
formidabilul incendiu în care, multă vreme, am crezut că v- 
aţi pierdut preţioasa dumneavoastră viaţă? 

— Nu cumva ştiţi dumneavoastră, cavalere? îi întoarse 
vorba Fausta, pe un ton foarte natural. 

— Eu, doamnă? o întrebă Pardaillan, cu aerul cel mai 
nevinovat. Ei, bunule Dumnezeu, de unde vreţi să ştiu?! 

— În cazul acesta, domnule, de unde să ştiu eu ceea ce vă 
este necunoscut dumneavoastră? 

— Pentru că, doamna mea, încă n-am uitat de o numită 
vârşă... îşi aminteşte doamna de acea frumoasă vârşă pusă 
în fundul Senei anume pentru mine şi în care am fost silit să 
stau o noapte întreagă? 

Fausta clipi imperceptibil, ceea ce nu-i scăpă însă lui 
Pardaillan, căci îi spuse: 

— Da, citesc pe faţa dumneavoastră că vă amintiţi de acest 
lucru... Fierul, focul, apa, pe care le-aţi dezlănţuit împotriva 
mea, v-au trădat rând pe rând. Astfel că mă întreb - urmă el 
râzând - ce stihie mai aveţi de gând să dezlănţuiţi astăzi 
împotriva mea? 

O clipă, cavalerul tăcu, gânditor, cu o expresie negrăit de 
melancolică, în timp ce ea-l privea cu o admiraţie ascunsă. 
Apoi, continuă, cu expresia aceea de nepăsare şi batjocură: 

— Asta ca să vă arăt că sunt destul de obişnuit să ies din 
încurcătură... Dar dumneavoastră? ... Veţi crede oare că am 
fost asigurat că v-aţi găsit o moarte îngrozitoare în acel 
incendiu? ... Veţi crede oare că am trecut printr-o spaimă 
de moarte la auzul acestei veşti? 

În ciuda stăpânirii sale de sine, Fausta nu-şi putu reţine o 
mişcare, iar ochii îi scăpărară. Dar el urmă să vorbească: 

— Dumnezeule, aşa e! Îmi spuneam că dac-aş fi fost mai 
puţin grăbit să scap din cuptorul acela, aş fi putut, ar fi 
trebuit să vă salvez şi aveam adevărate remuşcări din cauza 
grabei mele prosteşti care v-a pricinuit moartea. 


Fausta îl privea cu ochii ei ca diamantele negre, a căror 
strălucire era învăluită de o tandră duioşie şi răsuflă grăbit 
sub masca-i impasibilă, căci vorbele acestea, pe care 
Pardaillan le rostea pe un ton detaşat, ca şi cum le-ar fi 
adresat lui însuşi, trezeau în sufletul ei zbuciumat o 
speranţă nesăbuită. 

El izbucni din nou în râs şi spuse: 

— Uitasem că o femeie deşteaptă ca dumneavoastră nu 
putea să omită luarea anumitor măsuri sigure pentru a ieşi 
nevătămată dintr-o situaţie atât de periculoasă... lucru 
pentru care vă felicit. 

Fausta simţi o strângere de inimă la auzul acestor vorbe 
sfidătoare ca o insultă. 

— Oare pentru a-mi spune aceste lucruri aţi venit la mine? 
îl întrebă ea, cu privirea din nou rece şi cu faţa ca de piatră. 
— Nu, Dumnezeu mi-e martor! Şi vă cer iertare că vă ţin 

aşa în soarele ăsta fierbinte ca să ascultați, cu o răbdare 
pentru care vă sunt nesfârşit de recunoscător, neroziile ce 
vi le-am spus până acum. 

Fausta încuviinţă din cap şi-l întrebă: 

— Dar cum se face că vă întâlnesc călărind sub cerul 
strălucitor al Spaniei? 

— Vă căutam - răspunse simplu Pardaillan. 

Pentru a doua oară Fausta nu-şi putu stăpâni o tresărire. 

— Ei bine - îi spuse ea, cu privirea din nou tandră - acum 
că m-aţi găsit, spuneţi-mi, pentru ce mă căutaţi? 

Faţa lui Pardaillan deveni, la rându-i, de nepătruns. 

— Doamnă, maiestatea sa regele Henric m-a însărcinat să- 
i aduc înapoi un anumit document ce se află în posesia 
dumneavoastră şi pe care îl duceţi regelui Spaniei. Şi vă 
căutam să vă întreb dacă doriţi să-mi predaţi mie acest 
document. 

În timp ce vorbea, Fausta părea pierdută într-un vis 
îndepărtat, dar când el tăcu, cu un glas scăzut, pătrunzător, 
îi spuse, aţintindu-şi asupra lui ochii plini de văpăi, ca şi 
cum ar fi vrut să-i transmită voinţa ei: 


— Cavalere, nu prea de mult v-am oferit un regat în Italia, 
iar dumneavoastră aţi refuzat, sub pretext că ar fi trebuit să 
luptaţi împotriva unui bătrân... Cu toate că bătrânul se 
numea Sixt al V-lea, refuzul acela nu m-a mirat venind din 
partea unui spirit cavaleresc ca al dumneavoastră. Planurile 
pe care le făurisem şi pe care refuzul dumneavoastră de 
atunci le nimicea, le-aş putea relua acum, aducându-le 
unele schimbări... De data aceasta nu mai e vorba dea 
ataca un bătrân... E vorba de a încheia o alianţă cu un 
suveran... cel mai puternic de pe pământ... 

Fausta făcu o pauză. 

Atunci el o întrebă din nou, cu un glas liniştit, ca şi cum n- 
ar fi auzit nimic: 

— Doamnă, vreţi să-mi daţi pergamentul? 

Fausta simţi încă o dată împunsătura îndoielii şi a 
descurajării. Dar văzându-l atât de calm şi atât de atent - în 
aparenţă - continuă: 

— Ascultaţi-mă, cavalere... în schimbul acestui pergament, 
veţi obţine postul de comandant suprem al armatei pe care 
Filip o va trimite în Franţa. lar această armată va fi 
formidabilă, aşa cum o cere o asemenea acţiune... Sub 
comanda unui şef ca dumneavoastră, armata aceea va fi 
invincibilă... în fruntea trupelor dumneavoastră vă veţi 
năpusti asupra Franţei, îl veţi bate fără greutate pe 
Bearnez, veţi pune mâna pe el şi apoi va fi judecat şi 
condamnat ca aţâţător la erezie... Filip al II-lea va fi 
recunoscut ca rege al Franţei, iar dumneavoastră... se va 
crea pentru dumneavoastră un post de conducere special, 
ceva cum ar fi viceregele Franţei! ... Vă veţi mulţumi cu 
asta... până când, scurtând titlul cu un cuvânt, veţi putea, în 
virtutea dreptului de cuceritor, să vă puneţi pe cap coroana 
regală... Iată planul meu... Spuneţi doar un cuvânt, 
cavalere de Pardaillan şi vă predau numaidecât 
pergamentul pe care mi-l cereţi pentru Henric de Navara. 

Pardaillan repetă glacial: 


— Doamnă, binevoiţi să-mi predaţi pergamentul pe care 
am promis să-l duc maiestăţii sale Henric, regele Franţei? 

Fausta îl privi o clipă şi, răsturnându-se pe perne, îi 
răspunse cu glas morocănos: 

— V-am oferit pentru dumneavoastră acest preţios 
pergament, însă l-aţi refuzat... îl voi duce, aşadar, lui Filip. 

— Cum doriţi, doamnă - răspunse Pardaillan înclinându-se. 

— Şi atunci, ce veţi face? 

— Eu... doamnă... voi aştepta... Şi deoarece sunteţi 
hotărâtă să mergeţi la Madrid, voi merge şi eu... Nuvă 
spun, deci, adio, ci la revedere, doamnă... 

— La revedere, cavalere - răspunse Fausta cu un ton 
ciudat. 

Pardaillan salută cu un gest larg şi porni din nou liniştit pe 
drumul pe care venise. 

După ce dispăru după prima cotitură, Bussy-Leclerc, 
Chalabre, Montsery, Saint-Maline şi Montalta înconjurară 
litiera, înjurând şi blestemând, iar Montalta izbucni: 

— De ce, doamnă, de ce ne-aţi împiedicat să-l atacăm pe 
acest vagabond? 

— Da! De ce? zise şi Bussy, scrâşnind din dinţi. 

Fausta îi privi o clipă cu un zâmbet plin de dispreţ. 

— De ce? ... Pentru că tremuraţi de frică, domnilor! 

— Pe Cristos! ... Pe toţi dracii! ... 

— Doamnă, mai e timp! O singură vorbă şi omul acesta nu 
mai ajunge până la poalele muntelui! 

— Da? ... Ei bine, încercaţi... 

Şi le arătă cu degetul spre Pardaillan, care îşi făcuse din 
nou apariţia pe drumul şerpuitor. 

Umiliţi de atitudinea ei dispreţuitoare şi înciudaţi de 
disprețul şi mai jignitor al aceluia care plecase fără a-i fi 
luat măcar în seamă, se buluciră, împingându-se unii pe alţii 
şi bombănind tot felul de ameninţări surde. 

Iar Fausta, cu un zâmbet ciudat, se ridică pe perne şi se 
rezemă în coate, luând poziţia cuiva care se pregăteşte să 
asiste comod la un spectacol interesant. 


Spuneam că drumul şerpuia de-a lungul muntelui în aşa 
fel încât, la coborâre, aveai: în dreapta masa granitică ce se 
ridica impunătoare şi feerică prin înfăţişările nesfârşit de 
variate pe care le lua sub razele magice ale unui soare 
orbitor; în stânga, pantele când dulci, când povârnite, 
adesea absolut drepte, pereţi ai unor prăpăstii adânci, gata 
parcă să înghită pe cel ce face un pas greşit - victimă 
schilodită şi ciopârţită de aloeşii uriaşi sau de ghimpii 
cactuşilor. 

Cât despre ceea ce noi numim drum, nu era decât făgaş 
scobit de potcoavele cailor şi ale catârilor care, cu timpul, 
izbutiseră să taie un fel de cărare capricioasă, când destul 
de largă ca să îngăduie mai multor cavaleri s-o abordeze 
frontal, când prea strâmtă pentru a lăsa să treacă un singur 
om. 

Totuşi, pe ici pe colo, oamenii se înduraseră să mai 
îndrepte şi să mai îmbunătăţească drumul tăiat de animale. 

Cei cinci apărători ai Faustei porniseră de-a valma în 
urmărirea lui Pardaillan. Drumul, îngustându-se, îi silea să 
meargă în rând câte unul şi iată care era ordinea de marş 
stabilită de întâmplare în frunte, Bussy-Leclerc, urmat de 
Saint-Maline, Chalabre şi Montsery, iar Montalta încheia 
coloana. Cât despre Pardaillan, se afla la un cot al drumului, 
unde opera animalelor fusese oarecum modelată de 
oameni, în aşa fel, încât există acolo un soi de mică 
platformă. 

Când auzi în spatele lui tropotul cailor, se întoarse: 

— Ia te uită! E viteazul Bussy-Leclerc şi cei trei drăguţi pe 
care i-am scos din Bastilia şi încă unul pe care nu-l cunosc! 
.„. De ce i-o fi împiedicat Fausta să mă atace când eram sus? 
Acolo aveau cel puţin loc, pe când aici... 

Şi clătină cu înţeles din cap, zâmbind şiret, în timp ce 
cerceta terenul. Fără grabă, îşi întoarse calul şi-l băgă într-o 
adâncitură lângă perete, cu crupa aproape lipită de nişte 
uriaşe stânci prăvălite. Astfel aşezat, avea în faţa lui poteca 


pe care venea Bussy; în spate, stâncile ca nişte metereze; la 
stânga, era coasta muntelui, iar în dreapta, prăpastia. 

Nu putea fi atacat, deci, decât din faţă şi numai de câte 
unul dintre ei. 

Aştepta cu sabia scoasă şi abia când Bussy-Leclerc ajunse 
la câţiva paşi de el, i se adresă: 

— Ei, domnule Bussy-Leclerc, încotro alergaţi aşa? ... Oare 
după lecţia de scrimă pe care v-am făgăduit-o acum câteva 
luni? 

— Fanfaron mizerabil! urlă Leclerc, atacând cu sabia 
ridicată. Aşteaptă tu, am să-ţi dau lecţia pe care de mult o 
meriţi! 

— Nici nu vreau altceva - răspunse Pardaillan, apărându- 
se. 

— Omoară-l! Omoară-l! strigară cei trei oşteni ai regelui. 

— Uşurel, domnilor... Dacă vreţi să mă ucideţi, nu trebuia 
să-l puneţi în frunte pe şcolarul ăsta... 

— Pe moartea mamei mele, eu, Bussy, şcolar! ... 

— Şi încă un şcolar prost... care nu ştie nici măcar să-şi 
ţină sabia... Hei! ... Hop! ... În gardă??? 
ăm inversarea caracterelor ___ ??!? 

În aceeaşi clipă, sabia îi sări lui Bussy din mână, căzând în 
prăpastie. 

— Ptiu, drace! mugi Leclerc, smulgându-şi părul din cap... 

Îndărătul lui, Saint-Maline zbiera: 

— Loc! Faceţi-mi loc, pe toţi dracii! 

Bussy, năucit, nu se mişca din loc, barând în continuare 
drumul celorlalţi. Deodată, rotindu-şi privirea ca un nebun, 
îl zări pe Montalta care descălecase, se strecurase în faţă şi- 
i întinsese sabia lui. 

Bussy o apucă cu un răcnet de bucurie şi, fără să şovăie, 
atacă din nou, cu capul în pământ. 

— lar! spuse Pardaillan. Zău, domnule, nu te mai saturi! 

Şi în aceeaşi clipă, sabia lui Bussy descrise o curbă în aer 
şi se duse s-o întâlnească pe prima, în fundul prăpastiei. 


— Ei! zise Pardaillan. Acum eşti mai mulţumit? Dacă 
socotesc bine, este pentru a cincea oară când te 
dezarmez... Hotărât lucru, cu mine n-ai noroc! 

Bussy îşi ridică mâinile spre cer, îşi înăbuşi un blestem şi 
se prăbuşi, copleşit de furie şi de ruşine. 

Ar fi fost pierdut dacă Pardaillan - cu un gest de supremă 
umilire, dar şi de supremă generozitate - nu l-ar fi apucat 
cu mâna lui de fier şi nu i-ar fi proptit în şa trupul leşinat. 

Saint-Maline se căznea în zadar să treacă în locul lui 
Bussy, când Montalta se aşeză în faţa lui şi, cu o voce joasă 
şi şuierătoare, îi spuse: 

— Nu te mişca, domnule, dacă ţii la viaţa dumitale! 

— Pe toţi dracii, eşti nebun?! 

— Nu te mişca, îţi spun... Omul ăsta e un demon! Dacă ne 
luăm după el, ne ucide pe toţi, unul după altul, or ne va 
dezarma... Luaţi-l pe Bussy şi întorceţi-vă la principesă... Vă 
ordon, în numele ei... Haideţi, domnilor! 

Pardaillan se întoarse către cei trei „oşteni” şi-i întrebă cât 
se poate de amabil: 

— Cine urmează, domnilor? 

Dar Saint-Maline, Chalabre şi Montsery se supuseră 
bombănind poruncii cardinalului, aruncând priviri furioase 
atât lui Montalta cât şi lui Pardaillan, descălecară, îl luară 
cu ei pe Bussy şi se căzniră să-l readucă în simţiri. 

Între timp, Montalta se proţăpi în faţa lui Pardaillan şi-i 
spuse, palid de furie stăpânită: 

— Domnule, aflaţi că vă urăsc! 

— Ei şi? ... Dar pe dumneavoastră nici nu vă cunosc! Cine 
sunteţi, domnule? 

— Sunt cardinalul Montalta - răspunse celălalt băţos. 

— Nepotul admirabilului domn Peretti? ... Cum se simte 
unchiul dumneavoastră? zise Pardaillan cu cel mai grațios 
surâs al său. 

— Vă urăsc, domnule... 

— Aţi mai spus-o o dată - observă cavalerul cu răceală. 

— Şi am să vă ucid! 


— Aha, asta e altceva! ... Şi cum vă gândiţi să mă ucideţi? 

— V-am prevenit, domnule - spuse Montalta scrâşnind. Ne 
vom mai întâlni. 

— Chiar acum, dacă doriţi... Nu? Bine, în acest caz, unde 
veţi voi dumneavoastră şi când veţi voi. 

În vremea asta, „oştenii” se depărtaseră, ducându-l cu ei 
pe Bussy-Leclerc, care, revenindu-şi îşi plângea 
înfrângerea, fără să ia în seamă consolările pe care ceilalţi i 
le ofereau cu dărnicie. La o distanţă destul de mare, venea 
după ei Montalta, dus pe gânduri. 

— La revedere, domnilor! le strigă Pardaillan şi, ridicând 
din umeri, îşi continuă drumul fluierând un cântec de 
vânătoare de pe vremea lui Carol al IX-lea. Dar nu făcu nici 
cincizeci de paşi şi auzi un foc de armă. Glonţul căzu la 
câţiva metri de el, pe versantul pe care tocmai trecea. 

Înălţă repede capul. Montalta, singur, aplecat peste 
marginea prăpastiei, deasupra lui, ţinea în mână pistolul 
încă fumegând pe care-l descărcase. Văzând că lovitura a 
dat greş, cardinalul sări pe cal şi, cu un gest ameninţător, 
porni pe urmele tovarăşilor săi. 

Capitolul 10 

Don Quijote 

Continuându-şi drumul spre câmpie, cavalerul îşi spunea: 

„La dracu'! Dacă şi-ar fi calculat mai bine bătaia armei, s- 
ar fi terminat cu domnul ambasador şi cu misiunea lui!” 

Şi, încruntând din sprâncene, îşi urmă gândurile: 

„Bussy-Leclerc şi ceilalţi m-au atacat ca nişte gentilomi, 
spadă contra spadă... Celălalt e omul bisericii şi încearcă să 
mă asasineze... Trebuie supravegheat îndeaproape! Mă 
urăşte, mi-a spus-o, dar de ce? ... Nici nu-l cunosc...” 

Se gândi o clipă şi, ridicând din umeri, gest care-i era 
familiar, spuse cu voce tare: 

— A dracului treabă! Oare voi rămâne aşa toată viaţa? ... 
Bietul meu tată, dac-ar mai trăi, ar putea să mă 
copleşească, pe bună dreptate, cu cele mai grele ocări... 
Bine, iată-mă scăpat din capcanele întinse de muntele ăsta. 


Aici, cel puţin, se vede de departe când vine cineva. Singur, 
la adăpost de orice atac, cu conştiinţa curată, plătindu-mi 
toate datoriile, izvorâte din recunoştinţă sau din ură, 
puteam să privesc evenimentele ca simplu spectator şi să- 
mi îngădui să trăiesc o viaţă liniştită. Da, mii de draci, căci, 
mai la urma urmei, ce-mi pasă mie de afacerile regelui 
Henric şi ale regelui Filip? Şi de doamna Fausta şi de papă? 
Şi de biserică şi de Reformă? Şi de mai ştiu eu ce?.... 

Se întoarse şi-i zări în depărtare pe Fausta şi însoțitorii ei, 
ajunşi la poalele muntelui. Clătină din cap: 

— În loc de asta, iată-mă înţepat de streche, iată că-mi vâr 
din nou nasul unde nu-mi fierbe oala... Din nou zvârilit în 
mijlocul unui joc în care n-am ce căuta şi în care prezenţa 
mea încurcă totul... Şi mă mai mir, prostul de mine, că nişte 
oameni pe care nu-i cunosc îmi vor moartea. Pe Pilat, dar ar 
trebui să mă mir dacă n-ar fi aşa... Unde mai puică 
lucrurile abia sunt la început şi că nu va trece multă vreme 
şi toţi sutangiii din Spania şi Dumnezeu ştie că sunt destui, 
vor tăbări asupră-mi! 

Se mai întoarse o dată, dar nu mai zări escorta Faustei. 

Basta! exclamă el scuturându-se, cu un zâmbet şiret. Am 
intrat în horă... De altfel, am mai văzut eu multe şi, slavă 
Domnului, nu sunt ciung! 

Tot vorbind aşa cu sine însuşi, sosi la Madrid fără să mai 
zărească nici o singură dată escorta Faustei şi fără să i se 
mai întâmple ceva demn de a fi pomenit. 

Pe malul Mancanares-ului, pe o movilă, chiar pe locul unde 
se ridică astăzi palatul regal, se afla pe atunci Alcazarul, 
reşedinţa regelui. 

Pardaillan merse de-a dreptul acolo. Primul ofiţer căruia îi 
ceru informaţii îi răspunse: 

— Maiestatea sa a părăsit Madridul acum câteva zile. 

— Şi unde s-a dus? 

— La Sevilla, în fruntea unui corp de armată castilian, ca 
să supună pe eretici: evrei, musulmani şi ţigani. 


— lată o faptă cu adevărat demnă de acest mare rege - 
spuse Pardaillan cu glasul cel mai mieros. 

Ofiţerul castilian, încântat de această aprobare 
măgulitoare, adăugă: 

— Regele a jurat să curme erezia în tot regatul. Va trebui 
ca evreii şi maurii să se convertească, sau de nu... 

— Vor fi fripţi cu grămada! ... Slavă Domnului! Asta îi va 
învăţa cum să trăiască! ... Şi cum pentru nimic în lume n-aş 
vrea să pierd un spectacol atât de instructiv, îngăduiţi-mi, 
domnule, să vă părăsesc. 

Şi, dând pinteni calului, Pardaillan porni din nou la drum, 
printre munţi şi câmpii. 

Trecând de Cordoba, după ce străbătu adevărate păduri 
de portocali şi măslini, de-a lungul malurilor 
Guadalquivirului, al cărui curs era stăvilit de mii de mori de 
ulei, ajunse la Carmona, oraş fortificat, la câteva leghe de 
Sevilla, unde rămase cu totul surprins văzând că armata 
regală îşi înălța corturile. 

Pardaillan întrebă de ce s-a oprit armata atât de aproape 
de ţintă. 

— Pentru că astăzi e marţi - i se răspunse. 

— Marţi - făcu Pardaillan - zi consacrată lui Marte... 
Prielnică, deci, unei acţiuni războinice ca a voastră. 

— Dimpotrivă, zi nefastă, seniore. Oricine ştie că o acţiune 
începută într-o marţi e menită unei nereuşite sigure. 

— Ca să vezi! La noi, în Franţa, vinerea e cea care are 
neplăcuta faimă de a fi purtătoare de ghinion... Aşadar, 
regele îşi va aşeza tabăra aici? 

— Nu, domnule, regele este un suveran curajos, duşman al 
oricărei superstiții. El şi-a continuat drumul vitejeşte, iar 
astă-seară va dormi la Sevilla. 

— Atunci - spuse Pardaillan cu gravitate - întrucât şi eu 
sunt, în felul meu, duşmanul oricărei superstiții, voi face ca 
şi curajosul dumneavoastră suveran: mă voi duce, vitejeşte, 
să dorm la Sevilla. 

Şi porni din nou la drum. 


Către seară, zări, în sfârşit, escorta regelui, care se târa cu 
sulițe şi steaguri pe drumul prăfuit, străjuit de păduri de 
măslini, arbori de plută, portocali şi palmieri. 

Socotind că n-are rost să se ţină după ei, în pasul ăsta, se 
avântă în galop prin pădure şi în scurt timp le-ar fi luat-o 
înainte, dar se opri şi-şi spuse: 

„Ei, drace! Dacă tot am prilejul, ia să văd ceva mai 
îndeaproape figura acestui suveran curajos, căruia nu-i este 
frică să întreprindă într-o zi de marţi nimicirea unui număr 
de supuşi ai săi!” 

Cocoţaţi pe nişte cai cu găteli scumpe, o sută de seniori, 
îmbrăcaţi în armuri de fier şi cu lancea în mână mergeau 
înaintea unei litiere mari şi elegante, trasă de catări 
împodobiţi cu poclăzi în culori ţipătoare, acoperite cu plase 
încununate de panglicuţe şi funde, ce atârnau până la 
pământ. Hamurile superbe erau împodobite cu rozete, 
ciucuri şi canafuri multicolore, având deasupra multe scoici, 
plăci de metal, inele şi clopoței de argint, ce sunau cu un 
clinchet vesel. 

Îmbrăcat într-o haină bogată, dar sobră, croită din mătase 
şi catifea neagră, regele stătea pe jumătate trântit pe 
pernele de catifea cusute cu fir de aur. 

Cam scund, chel, cu obraji supţi, cu barba şi părul tăiate 
scurt şi cărunte, cu privirea rece, de o fixitate neobişnuită, 
înzestrat mai degrabă cu o morgă dispreţuitoare decât cu o 
adevărată măreție, părea o figură posacă şi glacială... de-a 
dreptul un spectru! ... 

Cel puţin aşa îl văzu Pardaillan pe regele Filip al II-lea, 
maiestatea sa catolică, pe atunci în vârstă de şaizeci şi trei 
de ani. 

Îndărătul litierei se înălța un alt zid viu, făcut din fier şi din 
oţel. 

— Doamne! mormăi Pardaillan îndepărtându-se în goană 
mare - întunecată figură! Şi pe suveranul ăsta întunecat 
visează Fausta să-l impună poporului Franţei, care este atât 
de vioi şi de vesel! ... Pe Pilat, numai vederea acestui 


îngheţat despot şi ar fi de ajuns ca să încremenească pe 
veci râsul pe frumoasele buze ale fetelor din Franţa! 

Sevilla, capitala Andaluziei, avea pe atunci altă importanţă 
decât în zilele noastre. Aşezată în plină câmpie, lipsită de 
orice apărare naturală, afară de cea dinspre Guadalquivir, 
era protejată de un zid crenelat, iar cincisprezece porţi 
principale păzeau intrarea în oraş. 

Pardaillan îşi făcu intrarea prin poarta Macarena, situată 
în nordul oraşului, tocmai când soarele apunea în flăcări de 
purpură şi de aur. 

Pentru cei ce vor să ştie de unde vine numele acesta bizar, 
vom spune că era numele unei infante maure. 

Zărind un călăreț a cărui figură i se păru simpatică, 
Pardaillan îl rugă să-i recomande un han convenabil, care 
să nu fie prea departe de palatul regal. Călărețul îi aruncă o 
privire pătrunzătoare şi-l cercetă o clipă cu o atenţie şi cu o 
stăruinţă care l-ar fi făcut pe Pardaillan să sară în sus, dacă 
în privirea şi zâmbetul acestui necunoscut n-ar fi simţit o 
simpatie sinceră şi un fel admiraţie. În mod vădit, cavalerul 
acesta îl sorbea din ochi cu duioşia unui părinte care-şi 
admiră fiul mult iubit. 

De aceea, neprimind nici un răspuns, Pardaillan, care nu 
era prea răbdător din fire, repetă întrebarea cu un zâmbet 
blajin: 

— Domnule, am avut cinstea să vă rog a-mi recomanda un 
han. 

Necunoscutul tresări şi-i spuse: 

— O, scuzaţi-mă, seniore... Un han? ... În apropiere de 
Alcazar? Păi, „Hanul Turnului” mi se pare foarte potrivit... E 
foarte convenabil şi, apoi, hangiul îmi este prieten... Dar 
sunteţi străin, seniore, francez? ... Da, se vede! ... Dacă mi- 
aţi îngădui, m-aş simţi onorat să vă conduc eu însumi la 
„Hanul Turnului” şi să vă dau în grija hangiului. 

— Domnule, mii de mulţumiri! Primesc foarte bucuros 
propunerea dumneavoastră îndatoritoare, dar vă rog să mă 


credeţi că eu mă voi simţi cel onorat - răspunse Pardaillan, 
examinând, la rându-i, pe călăuza sa dintr-o privire fugară. 

Era un bărbat trecut de patruzeci de ani. Înalt şi slab, 
avea o frunte superbă şi largă de om inteligent, încununată 
de un păr bogat, ondulat natural, dat pe spate şi uşor 
încărunţit la tâmple, nişte ochi vii, pătrunzători, când 
strălucitori de maliţie, când visători, ca de vizionar; un nas 
lung şi coroiat; pomeţii ieşiţi, obrajii supţi, o mustăcioară 
neagră cu vârfurile ridicate şi un barbişon ascuţit... 

Cavalerul observă că necunoscutul purta o îmbrăcăminte 
foarte îngrijită, deşi cam uzată şi că părea să se servească 
anevoie de braţul stâng. În sfârşit, că purta la şold o sabie 
lată şi puternică. 

Porniră la drum, unul lângă celălalt şi, în timp ce mergeau, 
necunoscutul îi dădu, cu o bunăvoință neobosită şi cu o 
pricepere ce-l uimi pe Pardaillan, informaţii clare şi precise 
despre tot ce socotea el că-l poate interesa pe străin. 

Ajunşi în piaţa San-Francisco, Pardaillan întrebă: 

— Ce semnificaţie are altarul ridicat în piaţa asta? 

— Seniore, în faţa acestui altar, sfânta Inchiziţie se 
străduieşte ca, arzându-le trupurile, să salveze sufletele 
acelor mizerabili care se încăpăţânează să nu recunoască 
binefacerile sfintei noastre religii. 

Nimic n-ar putea reda tonul cu care au fost rostite aceste 
vorbe şi care, luate în sine, erau cu totul în spiritul vremii. 
Pardaillan îl fixă o clipă pe interlocutorul său. Acesta îi 
susţinu privirea cu aerul cel mai nevinovat. 

Apoi cavalerul francez şopti cu o melancolie de negrăit: 

— Ce frumoasă, bună şi uşoară ar putea să fie viaţa sub 
cerul acesta strălucitor, în aerul acesta înmiresmat, în 
mijlocul acestei naturi bogate şi încântătoare... Cât de bună 
ar fi viaţa... dacă oamenii s-ar purta ca oameni adevăraţi şi 
nu ca nişte, fiare dezlănţuite! ... Da, dar oamenii sunt aşa 
cum sunt... nişte jivine sălbatice, care, mai mult sau mai 
puţin, îşi ascund adevărata lor înfăţişare. 


Necunoscutul ascultase aceste reflexii cu vădită bucurie şi 
murmură la rându-i nişte vorbe pe care Pardaillan nu le 
înţelesese prea bine. 

Apropiindu-se de fluviu, necunoscutul spuse, arătând spre 
un turn încastrat în incinta palatului regal: 

— Hanul Turnului, către care vă conduc, îşi datorează 
numele vecinătăţii sale cu acest turn. 

— Şi cum se numeşte turnul? 

— Turnul de aur... E lada în care suveranul nostru închide 
bogăţiile ce-i vin din Africa. 

— La naiba, dar mare mai e lada asta! În ce mă priveşte, 
m-aş mulţumi şi cu o lădiţă! făcu Pardaillan. 

— Eu m-aş mulţumi cu şi mai puţin! Puteţi să vă daţi 
seama de asta şi după îmbrăcămintea mea - zise 
necunoscutul, râzând şi el. 

— Domnule - rosti cu gravitate Pardaillan - cât de puţin 
contează că îmbrăcămintea e săracă şi chimirul gol... După 
înfăţişare, văd că aveţi ceea ce regele dumneavoastră n-ar 
putea să dobândească niciodată, cu toate comorile sale, fie 
ele chiar atât de mari, încât să încapă într-o sută de lăzi ca 
turnul ăsta. 

— Nu zău, domnule - zise necunoscutul zeflemitor - dar ce 
găsiţi dumneavoastră atât de preţios la mine? 

— Dumneavoastră aveţi asta şi asta - răspunse Pardaillan 
ducându-şi degetul, pe rând la frunte şi la piept. 

Necunoscutul nu arboră o falsă modestie, ceea ce-l întări 
pe Pardaillan în părerea bună pe care începuse să şi-o facă 
despre el. El se mulţumi doar să murmure ceva, dar de data 
asta cavalerul îl înţelese. 

— Minunat! Ca şi don Quijote! 

Şi, apropiindu-şi calul, se prezentă foarte solemn, cu 
pălăria în mână: 

— Seniore, sunt Miguel de Cervantes de Saavedra, nobil 
castilian şi m-aş simţi onorat mai presus de orice dacă mi- 
aţi îngădui să mă consider prietenul dumneavoastră. 


— Eu, domnule, sunt cavalerul de Pardaillan, nobil francez 
şi mi-am dat seama din capul locului că suntem făcuţi să ne 
înţelegem de minune. Daţi-mi mâna şi vă rog să fiţi convins 
că dacă cineva se simte onorat, acela sunt eu. 

Cei doi prieteni se îmbrăţişară cu căldură, în curând 
ajunseră la han şi, înainte de a descăleca, Pardaillan spuse: 
— Domnule de Cervantes, nu sunteţi de părere că nu ne 

putem rezuma doar la atâta şi că legătura noastră astfel 
începută nu poate continua cum se cuvine decât la o masă 
şi ciocnind un pahar? 

— Asta-i şi părerea mea, domnule - răspunse Cervantes 
zâmbind. 

— Pe Dumnezeu, domnule, îmi înveseliţi inima! Nici nu ştiţi 
cât de odihnitor e să întâlneşti din când în când câte un om 
care dispreţuieşte prefăcătoriile, care-şi arată în mod 
deschis sentimentele şi cu care se poate vorbi de la inimă la 
inimă. 

— Da - spuse Cervantes gânditor. Văd că plăcerea aceasta 
o aveţi destul de rar. 

— Într-adevăr, foarte rar. 

— Asta din pricină că, pentru a înţelege şi a preţui o fire 
atât de simplă şi de dreaptă ca a dumneavoastră, e nevoie 
să fii tu însuţi înzestrat cu un suflet foarte simplu şi foarte 
drept. Or, cavalere, în epoca noastră, îngrozitor de strâmbă 
şi de întortocheată, dreptatea şi simplitatea trec drept 
crime de neiertat. Când nenorocitul atins de această 
monstruoasă meteahnă comite imprudenţa de a şi-o da în 
vileag, oamenii onorabili care alcătuiesc uriaşa turmă a 
ceea ce îndeobşte se numeşte „societate”, se năpustesc 
asupra lui cu sabia în mână, gata să-l taie, iar lucrul cel mai 
puţin grav ce i se poate întâmpla este de a trece drept 
nebun... Cred că dumneavoastră ştiţi câte ceva despre 
aceste lucruri... 

— Pe Dumnezeu, e adevărat! Până astăzi n-am întâlnit 
decât nişte lupi care mi-au arătat colții şi care au încercat, 


să mă sfâşie... Dar, după cum puteţi constata şi 
dumneavoastră, nu arăt prea rău din pricina asta. 

Tot sporovăind aşa, intrară în han şi trebuie să 
recunoaştem că recomandarea lui Cervantes nu era lipsită 
de valoare, căci, lucru cu totul remarcabil într-o ţară unde 
nepăsarea oamenilor nu e întrecută decât de cumpătarea 
lor foarte mare, hangiul se arătă foarte primitor şi se grăbi 
să pregătească ospăţul pe care Pardaillan voia să i-l ofere 
noului său prieten. 

— Vom sta de vorbă - îi zise Pardaillan lui Cervantes - şi în 
timp ce vom bea din vinurile ţării mele, care poate că nu 
sunt chiar aşa de bune ca ale dumneavoastră, dar care ştiu 
să dezlege în chip plăcut limbile cele mai încăpăţânate, îmi 
veţi spune cine sunteţi, iar eu vă voi spune cine sunt eu. 

În aşteptarea cinei se aşezară la o masă în curtea 
interioară a hanului, printre alţi muşterii destul de 
numeroşi, în faţa unei sticle de vin vechi. 

Curtea interioară a Hanului Turnului era, întocmai ca 
toate aceste curţi, pietruită cu lespezi şi sus avea un 
acoperiş făcut din bucăţi de pânză menite s-o ferească de 
soare. Fiind pe înserate, curtea era luminată de şase lămpi 
cu petrol, fixate pe nişte aplice de fier forjat. 

— Vedeţi dumneavoastră, cavalere - îi explică Cervantes - 
ziua, când razele soarelui ard prea tare, te poţi adăposti, 
întinzându-te sub arcadele sprijinite pe aceste coloane 
subţiri. Acest patio7 de han nu e cu nimic mai prejos de 
patio-ul celui mai somptuos palat. El îşi are chiar mică lui 
fântână înconjurată de portocali, de palmieri şi de flori. Apa 
întreţine o răcoare plăcută, iar florile înmiresmează aerul. 
Ce ţi-ai putea dori mai mult? 

În sfârşit, cina fu servită de o fată încântătoare de vreo 
cincisprezece ani. Era chiar fiica hangiului, trimisă de tatăl 
ei să facă onorurile casei faţă de însemnaţii săi oaspeţi. 

Tot mâncând cu nesaţ şi tot dând pe gât pahare pline când 
cu vin de Bordeaux, când cu cele mai bune vinuri spaniole, 


stăteau de vorbă. După ce spaniolul îşi sfârşi povestea, 
Pardaillan îi vorbi astfel: 

— Aşadar, după ce-aţi fost soldat şi v-aţi bătut vitejeşte în 
acea faimoasă bătălie de la Lepante, de unde v-aţi întors 
aproape mutilat, judecând după braţul stâng de care vă 
serviţi atât de greu, iată-vă acum slujbaş al guvernului, în 
administraţia Indiilor! Pe deasupra, ardeţi de nerăbdare să 
deveniți nemuritor, scriind vreo capodoperă nepieritoare? 
Sunt convins că veţi scrie această capodoperă, iar gloria 
dumneavoastră o va egala, dacă n-o va întrece chiar, pe 
aceea a domnului de Ronsard$, pe care l-am cunoscut 
cândva. 

— Vreţi să vă spun ceva, cavalere? Ei bine, până acum am 
fost chinuit de îndoieli. Dar acum cred că într-adevăr voi 
scrie, dacă nu capodopera de care vorbiţi, cel puţin o operă 
demnă de a fi luată în seamă. 

— Sunt sigur de asta! ... Dar, spuneţi, de ce acum nu mai 
aveţi îndoieli? 

— Pentru că am găsit, în sfârşit, modelul pe care-l căutam 
- răspunse Cervantes cu un zâmbet enigmatic. 

— Cu atât mai bine, pe toţi dracii! 

Încet-încet, curtea se golise. Nu mai rămăsese decât un 
grup de muşterii destul de zgomotoşi, adunaţi la aceeaşi 
masă în celălalt capăt al curţii, o duenă9 care mergea de 
colo-colo, precum şi fata care-i servea pe ei. 

Rotindu-şi privirea de jur-împrejur, Cervantes se 
încredința că nu puteau fi auziţi şi-i şopti prietenului său: 

— Iar dumneavoastră, seniore, mi-aţi vorbit de o misiune... 
vă rog să mă scuzaţi şi să nu vedeţi în întrebarea pe care 
vreau să v-o pun nimic altceva decât dorinţa de a vă fi de 
folos... 

— Sunt convins - făcu Pardaillan. Să auzim întrebarea. 

— Această misiune vă va pune, aşadar, în contact cu 
regele? 

— În contact... şi în conflict! rosti răspicat Pardaillan, 
privindu-l drept în faţă. 


Cervantes susţinu privirea cavalerului timp de o clipă, fără 
să spună nimic, apoi, aple-cându-se peste masă, îi şopti: 

— În cazul acesta, vă spun: păziţi-vă, cavalere, păziţi-vă 
bine! ... Dac-aţi venit aici cu intenţia de a vă împotrivi 
politicii regelui, lăsaţi deoparte lealitatea care vi se, citeşte 
în ochi... Ascundeţi-o, puneţi-vă. O mască de nepătruns pe 
faţă, căci aici nu veţi vedea decât măşti acoperite de glugi... 
Supravegheaţi-vă vorbele, gesturile, gândurile, căci aici 
copilul căruia îi veţi arunca un os, pasărea care vă va atinge 
uşor, în treacăt, cu aripa ei, totul, totul vă va trăda şi vă va 
denunța Sfântului Oficiu... Dacă aţi venit ca duşman, nu vă 
încredeţi în forţa dumneavoastră, în curajul şi în inteligenţa 
dumneavoastră... Tremuraţi, cavalere! Şi priviţi, nu înainte, 
ci în dreapta, în stânga, în spate, mai ales în spate, căci pe 
la spate veţi fi lovit. 

— La naiba, iubite domn, mă speriaţi... Spune-mi, 
frumuşico, cum te cheamă? 

— Juana, seniore. 

— Ei bine, frumoasa mea Juana, du-te, te rog şi mai adu-mi 
dulceaţa de portocale pe care ai luat-o cu dumneata, e 
delicioasă, zău aşa! ... Şi cât eşti acolo, vezi dacă nu cumva, 
căutând bine, stimabilul dumitale tată nu va mai găsi pentru 
noi încă vreo sticlă din vinul ăla de Saumur, care-mi place la 
nebunie. 

— Don Quijote! murmură Cervantes. 

Două minute mai târziu, Juana punea pe masă dulceaţa şi 
vinul cerute şi se retrăgea cu pasul ei uşor. 

— Ce spuneai, deci, dragă domnule Cervantes? ... întrebă 
Pardaillan, ungând cu grijă dulceaţa pe o turtă de miere. 

Cervantes îl privi o clipă uluit şi dădu încet din cap. în 
momentul acela se aflau singuri în patio. 

— Îl cunoaşteţi pe regele Filip? reîncepu Cervantes, tot în 
şoaptă. 

— L-am văzut nu de mult, trecând în litiera lui şi, zău, 
impresia pe care mi-a făcut-o nu-i deloc în avantajul său. 


— Regele, cavalere, este omul care a ordonat tăierea 
capului unuia dintre miniştrii săi, pentru singura vină de a fi 
îndrăznit să vorbească în faţa lui înainte de a i se fi dat 
cuvântul... El îşi notează cu minuţiozitate ordinea în care-şi 
lasă hârtiile pe biroul lui, ca să se asigure că nici o mână 
indiscretă nu le va atinge... Elo urmăreşte cuoură 
neînduplecată pe femeia pe care a încetat s-o mai iubească 
şi o lasă să moară încet-încet, în temniţa în care a aruncat- 
0... Tot el vine aici, în fruntea unei armate, ca să ucidă nişte 
cărturari inofensivi şi nişte neguţători paşnici, a căror unică 
vină este că se închină altui Dumnezeu şi a căror singură 
crimă este că posedă bogății uriaşe, bune de confiscat... 
Sub paşii acestui om rugurile se înalţă ca să-i prefacă în 
cenuşă pe cei ce au scăpat de bătaia flintelor... în sfârşit, 
omul acesta e cel care a poruncit din gelozie ca propriul său 
fiu, moştenitorul tronului, infantele don Carlos, să fie 
întemnițat şi ucis în chinuri! Iată cine este regele Spaniei cu 
care vreţi să vă ciocniţi dumneavoastră, cavalere de 
Pardaillan! ... 

— În viaţa mea, destul de lungă - spuse liniştit Pardaillan - 
mi-a fost dat să lupt împotriva unor monştri de aceeaşi 
talie... Totuşi, mărturisesc că n-am întâlnit niciodată unul 
atât de perfect, atât de măreț în hidoşenia lui ca acela al 
cărui portret mi l-aţi înfăţişat. El îmi lipsea din colecţie şi tot 
ce-mi spuneţi mă face să doresc cu patimă să-l văd mai 
îndeaproape... chiar cu riscul de a fi zdrobit, ca un biet 
atom ce sunt. 

— Exact aşa ar fi spus şi don Quijote! exclamă Cervantes 
cu admiraţie. 

— Aţi spus ceva? 

— Nimic, cavalere, vorbeam cu mine însumi. 

Şi adăugă cu seriozitate: 

— Şi totuşi, dacă n-ar fi decât regele, încă n-ar fi nimic... 

— Cum, dragă domnule? Poate fi şi mai rău? ... Dacă-i aşa, 
hai să prindem puteri! ... Hai, ridicaţi paharul... în 
sănătatea dumneavoastră, domnule de Cervantes! 


— În sănătatea dumneavoastră, domnule de Pardaillan! 
răspunse Cervantes cu un aer lugubru. 

— Aşa! făcu Pardaillan punându-şi paharul golit pe masă. 
Şi acum povestiţi-mi, sunt curios să ştiu cu ce monstru şi 
mai îngrozitor mă veţi ameninţa acum. 

— Inchiziția! spuse Cervantes dintr-o suflare. 

— Haida-de! râse Pardaillan... Cum? Dumneavoastră, un 
gentilom, tremuraţi în faţa unor călugări”?! 

— Ehei, cavalere, călugării ăştia îi fac să tremure pe rege 
şi pe însuşi papa! 

— Bine! Dar ce e regele vostru? ... Un fel de fals călugăr 
încoronat... Dar papa ce e? Un fost călugăr, căruia i s-a pus 
mitra pe cap! E lesne de înţeles că, între ei, călugării se pot 
speria unii pe alţii, dar noi? Haida-de! ... De altfel, pe papa 
şi chiar pe papesă, nu ştiţi, desigur, că a existat şi o papesă, 
pe papă şi pe papesă i-am avut, uite, în mâna asta şi vă jur 
că nu cântăreau prea greu, n-am avut eu chef să strâng 
pumnul, căci altfel praf îi făceam... 

— Straşnic! exclamă Cervantes, bătând din palme. Vorbiţi 
exact ca don Quijote! 

— Nu-l cunosc pe acest don Quijote, dar dacă vorbeşte ca 
mine, este un om înţelept, zău aşa! ... Afară de cazul când 
nu-i vreun nebun... Oricum ar fi, înţelept sau nebun, acest 
don Quijote, dacă ar fi aici, v-ar spune ca şi mine: Beţi, 
scumpe domnule de Cervantes, beţi din acest vin limpede, 
atât de scăpărător şi de vesel, care vine din ţara mea şi veţi 
vedea cum fug gândurile negre ce vă frământă. 

— Ah, cavalere! oftă Cervantes posomorât. Nu glumiţi! 

Apoi, cu un fel de spaimă surdă în glas: 

— Dumneavoastră nu ştiţi ce este acest înfricoşător 
tribunal, căruia i se spune Sfântul Oficiu... Căci totul e sfânt 
în această temută instituţie de călăi... Nu ştiţi că ţara 
aceasta, atât de minunat înzestrată de natură, nu de mult 
încă plină de viaţă, strălucind prin gloria artiştilor şi 
cărturarilor ei, care sunt masacrați acum în???: iată, ţara 
aceasta suferă astăzi o agonie lentă sub jugul nemilos al 


unui regim de teroare... da, de teroare... iar teroarea a 
ajuns până acolo încât mii de nenorociţi, înnebuniţi, da, 
înnebuniţi de groază, s-au dus singuri să se denunțe, să se 
arunce de bună voie în flăcările autodafe-urilor! Ferească- 
vă Dumnezeu să aflaţi vreodată ce înseamnă aşa-zisele lor 
„case sfinte”, căsaş santas: nişte celule veşnic pline de 
victime, nişte gropi infecte, lipsite de aer, de lumină... în 
sfârşit, dumneavoastră nu ştiţi nici că, atunci când nu se 
mai găsesc oameni vii care să satisfacă nepotolita-i sete de 
sânge, tribunalul merge până acolo încât dezgroapă morţii 
ca să-i arunce pradă rugului! Cu un asemenea monstru 
vreţi dumneavoastră să vă bateţi? ... Luaţi aminte! Veţi fi 
sfărâmat aşa cum sfărâm eu cupa asta. 

Şi, dintr-o lovitură, Cervantes sparse cupa din faţa lui. 

— Juana! strigă Pardaillan. Fata mea, adu te rog o altă 
cupă pentru domnul de Cervantes. 

După ce aduse o nouă cupă şi o umplu, Juana se retrase, 
iar Pardaillan se întoarse către Cervantes şi-i spuse cu acel 
glas deosebit, pe care-l avea în clipele sale de duioşie: 

— Dragul meu prieten, sunt încântat şi adânc mişcat de 
aleasa prietenie ce mi-o arătaţi mie, unui străin. Când mă 
veţi cunoaşte mai bine, veţi afla că în viaţa mea ar fi trebuit 
să fiu zdrobit de nu ştiu câte ori până acum, dar până la 
urmă, fără să ştiu nici eu de ce, şi nici cum, am văzut că 
întotdeauna cei care credeau că mă vor face fărâme au 
sfârşit prin a fi fi înşişi zdrobiţi. 

— Asta înseamnă că stăruiţi în hotărârea dumneavoastră, 
în ciuda celor ce v-am spus? 

— Mai mult ca oricând! răspunse simplu Pardaillan. 

— Ah, superb don Quijote! exclamă Cervantes cu 
admiraţie. 

— Totuşi - continuă în şoaptă Pardaillan - îi datorez 
prieteniei dumneavoastră o explicaţie. Iat-o: toate câte mi 
le-aţi spus le ştiam tot atât de bine ca şi dumneavoastră. 
Există însă un lucru pe care poate că dumneavoastră nu-l 
ştiţi, dar pe care-l ştiu eu şi anume că ţara mea este 


ameninţată de acest dublu flagel: Filip al II-lea şi Inchiziția 
lui... şi mai ştiu că nu-i cu putinţă că Franţa să fie 
sugrumată, cu încetul, aşa cum s-a întâmplat cu nenorocita 
dumneavoastră ţară. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu vreau eu! răspunse cu răceală Pardaillan. 

— Iar îmi vorbiţi ca don Quijote! Exclamă, nemaiputând de 
bucurie, Cervantes care, la anumite răspunsuri ale lui 
Pardaillan, îşi pierdea simţul realităţii şi părea gata să 
îmbrăţişeze nu se ştie ce himeră. 

— Ştiu - continuă Pardaillan, care poate că nu auzise - ştiu 
că-mi risc viaţa în această acţiune, dar recunoaşteţi şi 
dumneavoastră că este un lucru destul de neînsemnat, 
atunci când e vorba de salvarea a milioane de vieţi 
omeneşti. 

— Idee demnă de don Quijote! se minună Cervantes. 

Pardaillan îl privi o clipă cu un fel de duioşie ironică, dar 
văzându-l pierdut în visare, ridică din umeri şi spuse: 

— Dacă-i aşa, atunci, la naiba, acest don Quijote cu care-mi 
împuiaţi urechile, acest prieten al dumneavoastră e nebun! 

— Nebun? Poate că da! ... Da... mi-aţi dat o idee... va 
trebui să mă mai gândesc... murmură Cervantes. 

Şi, deodată, revenind la realitate, se ridică, se înclină 
adânc în faţa lui Pardaillan, care-l privea uluit şi-i spuse: 

— În orice caz, e un om de treabă şi un viteaz. Şi aş dori să 
vă fac o propunere, cavalere. 

— Vă ascult - răspunse Pardaillan, care-l privea cu un 
început de nelinişte. 

— Aş dori - spuse Cervantes cu ochii strălucind de o 
bucurie maliţioasă - aş dori să închinaţi cu mine în 
sănătatea ilustrului cavaler don Quijote de la Mancha! 

— Pe Dumnezeu - izbucni Pardaillan, ridicându-se cu un 
suspin de uşurare - o doresc din toată inima, deşi nu-l 
cunosc pe acest vrednic senior... 

— Pentru gloria lui don Quijote! zise Cervantes cu o 
ciudată emoție. 


— Pentru nemurirea prietenului dumneavoastră don 
Quijote! supralicită cavalerul ciocnindu-şi paharul de-al lui 
Cervantes, care-şi duse mâna la piept în semn de 
recunoştinţă. 

Iar în sinea lui, cavalerul se gândi: 

„Pe Pilat! Poeţii ăştia sunt cu toţii niţeluş nebuni!” 

Şi imediat, cu un surâs zeflemitor, rosti cu glas tare: 

— Ia te uită! Tocmai eu m-am găsit să arunc cu pietre în 
alţii? 

Capitolul 11 

Don Cezar şi Gibalda 

După ce-şi goliră cupele dintr-o dată, aşa cum se cuvenea, 
se aşezară la loc, faţă în faţă. 

— Cavalere - zise Cervantes cu simplitate - nu mai e 
nevoie să vă spun, nu-i aşa, că sunt cu totul alături de 
dumneavoastră! 

— Contez mult pe asta, să ştiţi! îi răspunse Pardaillan cu 
aceeaşi simplitate. 

Şi, printr-o strângere de mână, îşi pecetluiră legământul 
de prietenie. 

În acest timp, curtea interioară a hanului se umpluse din 
nou de lume. Mai mulţi cavaleri, cu o înfăţişare destul de 
îndoielnică, discutau zgomotos, aşteptând băuturile 
răcoritoare pe care tocmai le comandaseră. 

— Pe Sfânta Treime! spunea unul. Ştiţi dumneavoastră, 
seniori, că de câtva timp Sevilla seamănă cu un cimitir? 

— Nu mai sunt distracţii, nici autodafeuri, nici corride... nu 
mai e nimic... murim de plictiseală! Se vaită un altul. 

— EL Torero, don Cezar, a dispărut... stă retras în 
ganaderias a lui din Sierra... pradă unuia din acele accese 
de melancolie care-l apucă uneori. 

— Giralda nu se mai vede... 

— S-au adunat toate deodată! ... 

— Din fericire, tocmai a sosit suveranul nostru, regele. 
Acum totul o să se schimbe. 


— Slavă Domnului, o să ne fie şi nouă ceva mai bine... Pe 
trupul lui Cristos, va ploua cu lovituri date şi cu vârful şi cu 
tăişul săbiei! 

— Unde mai pui fripturile ce se vor face din cei care, 
întâmplător, vor scăpa din bătaia tunurilor şi a puştilor. 

— Vom regăsi surâsul Giraldei! 

— EL Torero nu va mai fi îmbufnat şi ne va oferi o 
grandioasă corrida! 

— Başca micile ciubucuri pe care le vom face cu prilejul 
expediției! 

— După ciubucurile regelui, seniore şi după cele ale 
granzilor de la curte! ... 

— Vezi-ţi de treabă! Oricât de mare ar fi pofta suveranului 
nostru şi a granzilor săi, bogăţiile acelor păgâni blestemaţi 
sunt destul de mari ca să mai găsim şi noi, slavă Domnului, 
ceva de ciupit. 

— Vom simţi din nou că trăim! 

Toate aceste replici zgomotoase erau amestecate cu uriaşe 
hohote de râs, subliniate prin puternice lovituri de pumn în 
masă. Noii veniţi nu-şi mai încăpeau în piele de mulţumire şi 
ţineau să-şi arate bună dispoziţie. 

— În fond - spuse Pardaillan cu jumătate de glas - după 
câte înţeleg eu, cruciada asta, ca orice cruciadă care se 
respectă, nu e decât o mare împărţeală a prăzii din care 
fiecare, de la rege până la ultimul dintre aceşti... viteji, 
speră să se aleagă cu un profit pe cinste. 

— Dar nu se întâmplă, oare, întotdeauna aşa? zise 
Cervantes, ridicând din umeri. 

— Cine este acest Torero de care vorbesc ei? 

Faţa mobilă a lui Cervantes căpătă o expresie de gravitate 
şi de melancolie care-l impresionară pe cavaler. 

— 1 se spune don Cezar şi n-are alt nume, deoarece nu şi-a 
cunoscut niciodată nici tatăl, nici mama. A fost poreclit El 
Torero şi oamenii îi spun El Torero, tot aşa cum spun 
„regele”. După cum nu există decât un singur rege pentru 
Spania şi toate coloniile sale, nu există decât un singur 


toreador pentru toţi andaluzii: El Torero, atâta tot, dar e de 
ajuns. Omul acesta s-a făcut vestit în toată Andaluzia prin 
felul său original de a lupta cu taurii. El nu coboară în 
arenă, aşa cum fac ceilalţi toreadori, îmbrăcat în zale, cu 
pavăza şi cu lancea în mână, călare pe un cal împopoţonat... 
Vine pe jos, îmbrăcat în mătase şi satin: capa lui, înfăşurată 
în jurul braţului stâng, înlocuieşte scutul greoi. În mână ţine 
o sabie de podoabă... Cu vârful sabiei smulge mănunchiul 
de panglici aşezate între coarnele animalului, pe care nu-l 
loveşte niciodată şi depune acest mănunchi de panglici, 
cucerit cu riscul vieţii, la picioarele celei mai frumoase... E 
un viteaz pe care-l veţi îndrăgi când îl veţi cunoaşte. 

— Va să zică - spuse Pardaillan, întorcându-se la ideea lui 
de mai înainte - regele are atâta nevoie de bani, încât nu-i e 
scârbă să se pună în fruntea unei armate de tâlhari? 

Cervantes răspunse, clătinând din cap: 

— Chestiunile băneşti, reprimarea ereziei, execuțiile în 
masă... dacă n-ar fi decât astea, regele i-ar lăsa pe miniştrii 
şi generalii lui să se ocupe de ele... Toate acestea nu sunt 
decât un pretext ca să mascheze scopul adevărat, pe care 
nu-l cunoaşte nimeni în afară de rege şi de marele 
inchizitor... şi pe care numai eu îl ghicesc... 

— Dumnezeule! Şi eu îmi spuneam că dedesubt se 
ascunde ceva cu mult mai grav! exclamă Pardaillan. 

Şi adăugă cu un soi de curiozitate: 

— la să vedem, nu cumva Elisabeta a Angliei ameninţă să 
cotropească Spania? ... O asemenea perspectivă ar putea să 
favorizeze interesele regelui Henric! Nu... Cu atât mai rău! 
La dracu”! ... Sau nu cumva nişte oameni curajoşi, hotărâți 
să sfărâme jugul de fier sub care geme un popor întreg, au 
pus la cale vreo revoltă bine organizată? Sau vreun complot 
teribil... 

— Nu vă mai bateţi capul, cavalere, căci nu veţi găsi 
răspunsul! ... Această formidabilă expediţie, în cursul căreia 
vor fi sacrificate mii de victime nevinovate, este îndreptată 
împotriva... unui singur om! 


— Ei, drăcie! exclamă Pardaillan înfiorat. E vorba, cumva, 
de vreun fanfaron? Sau de vreun conspirator turbat? Sau 
de vreun personaj puternic? ... 

— E vorba de un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani, care 
n-are nume, nici avere, căci chiar dacă-şi câştigă din plin 
existenţa cu meseria periculoasă pe care şi-a ales-o, 
câştigul lui aparţine mai mult săracilor. E un om care, 
atunci când nu coboară în arenă, îşi petrece timpul în 
ganaderias, unde-i domoleşte pe tauri pentru propria lui 
plăcere. Vedeţi deci că nu e vorba aici de vreun conspirator 
şi nici de un personaj sus-pus. 

— E cumva toreadorul de care mi-aţi vorbit cu atâta 
căldură? ... 

— Chiar el, cavalere. 

— Acum înţeleg de ce mi-aţi spus că l-aş îndrăgi dacă l-aş 
cunoaşte... Dar, spuneţi-mi, vă rog, acest tânăr fără nume 
face parte cumva din vreo familie ilustră? 

Cervantes aruncă în jurul lui. O privire bănuitoare, se 
trase şi mai aproape de Pardaillan şi-i şopti dintr-o suflare: 

— E fiul infantelui don Carlos, care a murit asasinat acum 
douăzeci şi doi de ani. 

— Nepotul regelui Filip! ... Deci moştenitorul coroanei 
spaniole, în locul lui don Filip, actualul infante? ... 

Cervantes aprobă din cap, în tăcere. 

— Aşadar, însuşi bunicul, monarh puternic, este cel ce 
organizează şi conduce o expediţie împotriva propriului său 
nepot, neştiut, sărac şi neputincios... 

— Trebuie să fie la mijloc vreun întunecat secret de familie 
- murmură Pardaillan gânditor. 

— Dacă prinţul, putem să-l numim astfel între noi, ar şti şi 
dacă ar vrea... Andaluzia, care-l adoră sub înfăţişarea lui de 
toreador, s-ar ridica de îndată. El ar avea chiar mâine mii 
de partizani, iar Spania, împărţită în două tabere, s-ar 
sfâşia pe sine... înţelegeţi cum stau lucrurile? Expediția 
urmăreşte două scopuri: să scape de câţiva eretici şi să-l 


învăluie şi pe prinţ în această uriaşă plasă, descotorosindu- 
se astfel de el, fără ca cineva să bănuiască adevărul. 

— Şiel?.... 

— Nimic! ... Nu ştie nimic. 

— Dar dac-ar şti, ia să vedem, dumneavoastră, care păreţi 
să-l cunoaşteţi, ce credeţi c-ar face. 

Cervantes ridică din umeri: 

— Regele îşi va încărca în zadar conştiinţa - răspunse el. 
Mai întâi, pentru că prinţul nu ştie nimic în legătură cu 
obârşia lui şi apoi, pentru că, chiar dac-ar şti, puţin i-ar 
păsa de coroană. 

— Ah-ah! făcu Pardaillan, cu ochii scânteind. De ce? 

— Prinţul are o fire de artist, înflăcărată şi generoasă, iar 
pe deasupra, mai e şi îndrăgostit nebuneşte de Giralda. 

— La naiba! Îmi place prinţul vostru! Dar dacă e atât de 
nebuneşte îndrăgostit de această Giralda, de ce n-o ia de 
nevastă? 

— Ehei, el nici nu doreşte altceva! ... Din nefericire, 
Giralda, nu se ştie de ce, nu vrea să părăsească Spania. 

— Atunci să se căsătorească cu ea aici... Nu lipsesc preoţii 
care să binecuvânteze această căsătorie, iar cât priveşte 
consimţământul familiei, având în vedere că el nu-şi 
cunoaşte nici mama, nici tatăl... 

— Dar uiţi că Giralda e ţigancă? îi răspunse Cervantes. 

— Şi ce-are a face? 

— Cum. Ce are a face? Şi Inchiziția? ... 

— Asta-i bună! Dragă prietene, aţi putea să-mi spuneţi ce 
amestec are Inchiziția în treaba asta? 

— Cum?! ... exclamă Cervantes uluit. Giralda e ţigancă, 
ţigancă, pricepeţi? ... Asta înseamnă că mâine, ba chiar 
astă-seară, în orice clipă, Inchiziția poate să pună mâna pe 
ea şi s-o ardă pe rug... Şi dacă lucrul acesta încă nu s-a 
întâmplat, e pentru că Giralda este, adorată de către 
sevillani şi pentru că inchizitorii se tem de o răscoală. 

— Bine, dar prinţul nu e ţigan - spuse Pardaillan care nu 
voia deloc să cedeze. 


— Nu! ... Dar dacă se căsătoreşte cu o eretică, devine 
pasibil de aceeaşi pedeapsă: focul. 

Şi adăugă, pe tonul cuiva care ar recita: 

— Oricine întreţine relaţii cu un eretic, îi oferă azil sau nu-l 
denunţă... oricine, fie nobil sau om din popor, refuză să dea 
ajutor vreunui agent al Sfântului Oficiu, comite o crimă la 
fel de gravă ca şi erezia şi devine pasibil de aceeaşi 
pedeapsă: focul! Veşnic acelaşi foc! ... lată ce spun 
comandamentele Inchiziției. 

— Dumnezeule! Să-ţi stea mintea-n loc, nu alta! ... La 
naiba cu Inchiziția! La dracu! Nu mai e de trăit cu instituţia 
asta! ... Şi vă previn că numai la auzul acestui subiect, mi se 
revarsă fierea. Cât despre micul dumneavoastră prinţ, vreţi 
să vă spun ceva? ... Ei bine, am o poftă grozavă să mă 
amestec puţin în treburile lui... căci altfel nu se va descurca 
niciodată! 

— Îndrăzneţ! Îndrăzneţ! strigă Cervantes cu admirare. 
Don Quijote intră în acţiune! 

— Dar-ar ciuma în don Quijote ăsta al dumneavoastră, 
bombăni Pardaillan. Mai bine spuneţi-mi povestea acestui 
fiu al infantelui don Carlos. Am impresia că o cunoaşteţi 
bine de tot. 

— E o poveste întunecată şi înfricoşătoare, cavalere - 
murmură Cervantes, a cărui frunte se umbri. 

— Nu mă îndoiesc. Dar fie! Ne-a mai rămas ceva vin, iar 
timp avem berechet înaintea noastră. 

Rotindu-şi privirile, Cervantes se încredinţă că nu-l auzea 
nimeni şi începu: 

— Aflaţi, mai întâi, că toţi cei care au fost amestecați mai 
îndeaproape sau mai de departe în această istorie n-au 
murit de moarte bună... loţi aceia care au cunoscut-o 
numai şi care au avut nesocotinţa să arate că ştiu ceva au 
dispărut în chip misterios şi nu s-a aflat niciodată ce s-a 
întâmplat cu ei. 

— Bine! Dar întrucât noi nu dorim să avem aceeaşi soartă, 
vom face în aşa fel încât nimănui să nu-i treacă prin minte 


că ştim ceva. 

În clipa aceea, fără ca ei doi să-şi dea seama, în patio se 
furişă încetişor o pereche: bărbatul purta o pălărie cu 
marginile lăsate în jos şi capa îi acoperea o parte din faţă, 
iar femeia era învăluită, nu cu mai puţină grijă, într-o 
mantie a cărei glugă îi ascundea în întregime chipul. 

Tăcuţi, ţinându-se de mână, trecură ca nişte umbre şi se 
aşezară sub arcade, unde semiintunericul îi punea la 
adăpost de orice privire indiscretă; erau, desigur, doi 
îndrăgostiţi, dornici de singurătate şi de mister. 

Nici n-apucară bine cei doi nou-veniţi să se aşeze, că un alt 
personaj, intrând pe urmele lor, se strecură cu băgare de 
seamă şi, neobservat de nimeni, se ascunse între doi 
palmieri, la câţiva paşi de cei doi îndrăgostiţi pe care se 
părea că-i pândeşte. 

Dar oricât de îndemânatică i-ar fi fost manevra, ea nu 
scăpă privirii veşnic neadormite a lui Pardaillan. 

„Hm, da! îşi spuse el. S-ar părea că-i vreun păianjen 
scârbos, pitit în fundul unei găuri, gata să se năpustească 
asupra prăzii! ... Dar pe cine dracu' pândeşte astfel? ... Am 
înţeles! ... Pe cei doi îndrăgostiţi de colo... Nu-i observasem 
pe cei doi! ... O fi vreun gelos... vreun rival...” 

Iar către Cervantes: 

— Spuneţi, dragul meu domn, vă ascult. 

— Ştiţi, cavalere, că una din clauzele tratatului de la 
Chateau-Cambresis stipula căsătoria infantelui don Carlos, 
pe atunci în vârstă de cincisprezece ani, cu Elisabeta a 
Franţei, fiica mai mare a regelui Henric al II-lea, ea însăşi în 
vârstă de paisprezece ani. 

— Şi că regele Filip s-a căsătorit chiar el cu femeia pe care 
o hărăzise fiului său... ştiu. 

— Ceea ce nu ştiţi, pentru că, după cum v-am mai spus, cei 
care au ştiut asta au dispărut, este că infantele Carlos se 
îndrăgostise pătimaş de frumoasă-i logodnică... Era una din 
acele pasiuni fulgerătoare, sălbatice, tenace, de care sunt în 
stare or cei foarte tineri, or bătrânii... Prinţul era frumos, 


elegant, spiritual şi iubea nebuneşte... Principesa îl 
îndrăgea. Se putea oare altfel? Şi nu trebuia el, de altfel, să- 
i fie soţ? ... Fatalitatea a făcut ca regele, rămas de curând 
văduv, în urma morţii Mariei Tudor, s-o vadă în clipa aceea 
pe logodnica fiului său... 

— Şi, fireşte, se îndrăgosti de ea... 

— Din nefericire aşa s-a întâmplat - continuă Cervantes. 
Din clipa în care simţi cum clocoteşte pasiunea în el, 
ridicându-se deasupra sentimentelor şi a legilor care-i 
cârmuiesc pe oamenii de rând, regele, cu o superbă 
neruşinare, o dori pentru sine însuşi pe cea pe care o 
destinase fiului său... Principesa îl iubea pe don Carlos... 
Dar era un copil... lar mama ei era Caterina de Medicis... 
Ea îşi înăbuşi sentimentele şi se supuse fără multă vorbă, 
Dar prinţul... 

— Trebuie să-i fi fost greu! ... Ce-a făcut? 

— A implorat, a plâns, a strigat, a ameninţat... A vorbit 
despre dragostea lui în aşa fel încât ar fi înduioşat pe 
oricine în afară de rivalul său, căci acum erau doi rivali care 
se luptau şi în cele din urmă i-a mărturisit cu mândrie 
tatălui său că iubirea lui era împărtăşită, socotind că 
argumentul acesta era hotărâtor. Ideea asta i-a fost fatală... 
în trufia lui fără margini, care-l face să se creadă plămădit 
dintr-un alt aluat decât muritorii de rând şi să-şi închipuie 
că-i o emanaţie a puterii divine, regelui nici nu-i trecuse 
prin cap că fiul său ar putea să fie cel preferat. Naiva 
mărturisire a infantelui, jignindu-i cu brutalitate orgoliul, 
dezlănţui în el toate furiile unei gelozii negre, care se 
prefăcu într-o ură de neîmpăcat... între cei doi avură loc 
atunci scene teribile, al căror secret era păstrat cu 
străşnicie de copacii falnici din grădinile Aranjuezului, 
singurii martori, de altfel muţi, ai acelor scene... Principesa 
Elisabeta deveni regina Isabela, aşa cum spunem noi pe- 
aici... dar tatăl şi fiul rămaseră pentru totdeauna duşmani 
de neîmpăcat. 


Cervantes se opri un moment, goli dintr-o înghiţitură cupă 
pe care Pardaillan tocmai i-o umpluse şi-şi urmă povestirea: 

— Infantele don Carlos a fost în mod sistematic îndepărtat 
de la treburile statului şi ale curții. 

Era, de altfel, mai bine aşa, căci de fiecare dată când 
regele şi infantele se aflau faţă în faţă, schimbau aceleaşi 
priviri sângeroase şi ucigaşe şi cu aceeaşi expresie de ură 
plină de gelozie, cuprinşi de aceeaşi patimă oarbă, care 
ameninţa să-i arunce pe unul împotriva celuilalt, cu 
pumnalul în mână. Lucrurile au mers aşa luni în şir, ani 
întregi, până când într-o zi, ca o lovitură de trăsnet, se auzi 
vestea că infantele a fost arestat, judecat, condamnat la 
moarte... 

— Şi s-a făcut chiar o judecată. 

— Da. S-au găsit trei oameni care, făcându-se 
instrumentele răzbunării josnice a tatălui, au îndrăznit să-l 
condamne pe fiu la moarte: cardinalul Espinosa, mare 
inchizitor, Ruy Gomez de Sylva, prinţ de Eboli şi licenţiatul 
Birviesca, membru al consiliului privat. 

— Dar care a fost pretextul? 

— Complicitate cu duşmanii statului, uneltiri în Flandra, 
iată ce s-a spus sus şi tare. Dar adevărul, mult mai 
înfricoşător, e următorul: infantele Carlos avea o puzderie 
de spioni pe urmele lui. Regina nu era nici ea mai puţin 
supravegheată şi totuşi cei doi îndrăgostiţi, pe care 
pasiunea regelui îi despărţise, găsiră mijlocul de a se întâlni 
şi de a-şi mărturisi iubirea lor. Unde? ... Cum? Asta-i una 
din minunile pe care o iubire arzătoare şi sinceră reuşeşte 
să le înfăptuiască, dar care nu pot fi explicate. Fapt este că 
don Carlos devenise ibovnicul reginei, că regina urma să 
devină mamă şi că pruncul pe care-l aştepta avea drept tată 
nu pe soţ, ci pe ibovnic. Au fost oare neprevăzători în clipa 
aceea? ... Au fost trădaţi de cineva pe care nu-l băgaseră în 
seamă? ... Nimeni n-a ştiut vreodată... în tot cazul, într-o 
bună zi, regina îl anunţă pe amantul ei că regele, cuprins de 
bănuieli, luase în chip inexplicabil măsura ca să fie trimisă 


la o mănăstire. Ea vedea în bruscă şi neprevăzuta hotărâre 
a regalului ei soţ o ameninţare pentru viaţa copilului ce 
urma să vină. Don Carlos îşi luă imediat măsurile sale 
pentru salvarea copilului, iar când emisarii regelui se 
înfăţişară ca să-l ia pe micul prinţ ce tocmai se născuse, ei 
nu-l mai găsiră... A doua zi, infantele a fost arestat. 

— Bietul de el! murmură Pardaillan înduioşat. lată unul 
care ar fi trebuit să urmeze povaţa sărmanului meu tată. El 
spunea întotdeauna: Nu vă încredeţi în femei! 

— Infantele a fost judecat şi condamnat, aşa cum v-am mai 
spus. Dar acest proces nu era decât o comedie menită să 
mascheze drama ce se desfăşura în umbră. lar drama 
aceasta întrecea în grozăvie orice şi-ar putea închipui 
cineva. Regele, în trufia lui, nu putea să creadă că fusese, 
batjocorit până într-atâta... Mai avea îndoieli şi, totuşi, voia 
să ştie... şi ca să ştie, nu s-a dat îndărăt nici de la tortură. 

— Să-l tortureze? ... Pe fiul lui? ... A îndrăznit! 

— Da, lucrul acesta oribil, de neînchipuit: un tată 
torturându-şi copilul, lucrul acesta cumplit s-a petrecut 
aievea! Ah, cavalere, ce scenă înfricoşătoare trebuie să fi 
fost! Închipuiţi-vă, temniţa neagră, ai cărei pereţi groşi 
înăbuşă ţipetele deţinutului, temniţa aceasta luminată 
lugubru, cu torţe fumegânde! ... Victima e întinsă pe 
scaunul de tortură, lângă ea, călăul îşi încinge nepăsător 
fiarele, îşi aranjează instrumentele de tortură. Iar în faţă 
stă regele, singurul martor... Judecător şi călău în acelaşi, 
timp... Şi în vreme ce mădularele sunt zdrobite sub 
loviturile de ciocan, în timp ce carnea sfârâie sub cleştele 
înroşit, tatăl, infamul părinte, aplecat asupra victimei ce 
abia mai gâfâie, repetă cu un glas ce nu mai are nimic 
omenesc: „Vorbeşte! ... Mărturiseşte! ... Mărturiseşte, 
mizerabile! ...” Iar victima, într-un spasm agonic, tăindu-şi 
singură, printr-un zvâcnet furios al dinţilor, o bucată de 
limbă, o scuipă plin de dispreţ în obrazul tatălui său, ca 
pentru a-i spune: „N-am să vorbesc!” Şi atunci, tatăl călău, 
înfrânt poate de acest curaj supraomenesc şi strivit de 


ruşinoasa jignire, îşi şterge faţa pătată şi opreşte cu un gest 
tortura... lată ce s-a petrecut în temniţa aceea, cavalere... 

— Pe toţi dracii! Înfricoşătoare poveste! ... Dar de unde 
ştiţi dumneavoastră toate amănuntele acestea atât de 
precise? ... 

Ca şi cum n-ar fi auzit, Cervantes continuă: 

— Se vesti atunci că regele a acordat graţierea şi că 
pedeapsa cu moartea a fost comutată în închisoare pe viaţă. 
Iar câteva zile mai târziu, în iulie 1568, s-a anunţat că 
infantele a murit. Se mai povestea că nefericitul prinţ 
dusese o viaţă foarte dezordonată, că mânca enorm de 
multe fructe şi alte lucruri care nu-i priau, că bea, pe 
nemâncate, căni mari de apă rece ca gheaţa, că în timpul 
marilor călduri dormea dezvelit sub cerul liber şi că toate 
aceste excese îi şubreziseră sănătatea, făcându-l să moară 
înainte de vreme. 

— Dar regina a fost cruţată? 

— În Spania nu se atinge nimeni de regină. Regina n-a fost 
persecutată. Numai că, la două luni după moartea lui don 
Carlos, murea şi ea, în vârstă de douăzeci şi doi de ani... de 
pe urma naşterii, cică. 

— Da, e o coincidenţă foarte grăitoare, într-adevăr. 

Apoi fără legătură cu cele de mai sus, întrebă: 

— Spuneţi-mi, dumneavoastră, care sunteţi poet, aţi 
observat că, uneori, tăcerea e mai grăitoare decât 
cuvântul? 

Şi făcu semn cu ochiul, arătând spre cavalerii care, doar 
cu o clipă înainte, erau atât de gălăgioşi. 

— Într-adevăr, voinicii ăştia au amuţit dintr-o dală! 

— Linişte! şopti Pardaillan. Aici se ţese ceva care miroase 
de la o poştă a capcană. 

În timp ce Cervantes îi povestea lui Pardaillan, care era 
foarte atent, tragica istorie a infantelui Carlos, personajul 
ascuns între cei doi palmieri se strecurase, pe furiş, până la 
masa gălăgioşilor cavaleri. Ajuns acolo, rosti câteva vorbe, 
arătând un obiect pe care îl ţinea în podul palmei. 


Mugşteriii se înclinară imediat, într-o atitudine plină de 
respect amestecată cu o spaimă surdă. 

Atunci omul le dădu, pe un ton autoritar, nu se ştie ce 
poruncă şi toţi, fără şovăire, i se închinară în semn de 
supunere... Toţi, în afară de doi care păreau, totuşi, să 
ridice unele obiecţii, de altfel timide. Atunci, arătând cu 
degetul spre cer, cu o expresie înfricoşătoare, omul 
pronunţă câteva cuvinte pe un ton ameninţător, iar cei doi 
domoliţi, se înclinară la fel cu ceilalţi. 

După ce isprăvi cu ei, omul o opri în tăcere pe servitoarea 
ce trebăluia de colo până colo şi-i şopti un ordin la ureche 
Iar servitoarea se înclină, ca şi muşteriii, dând aceleaşi 
semne de teamă şi de respect, ieşi repede şi se întoarse 
aproape imediat ca să pună un mănunchi de panglici pe 
masă. După aceea dispăru cu o repeziciune ce vădea o 
mare spaimă. 

Omul se aşeză lângă uşă şi aşteptă cu un aer nepăsător. Şi 
atunci, deasupra curţii interioare, până mai adineauri atât 
de zgomotoasă şi de animată, se aşternu o tăcere 
apăsătoare, prevestind furtuna ce avea să se dezlănţuie în 
curând. 

Între timp, cei doi îndrăgostiţi, adânciţi în convorbirea lor, 
nu observaseră nimic din cele ce se petreceau în jur şi se 
pregăteau să iasă la fel de discret precum intraseră. 

Când ajunseră la doi paşi de uşă, misteriosul personaj le 
ieşi în cale, cu mâna întinsă: 

— În numele Sfântului Oficiu, te arestez, fetiţo! rosti el cu 
un calm lugubru. 

Cu un gest delicat şi iute în acelaşi timp, îndrăgostitul o 
împinse mai încolo pe fată şi, văzând în faţa lui un singur 
bărbat, în aparenţă neînarmat, socoti că ar fi fost nedemn 
din parte-i să-şi scoată sabia pe care o purta la şold şi, 
încrezător în puterea muşchilor săi, se avântă imediat, cu 
pumnul ridicat. 

În aceeaşi clipă, simţi că la picioarele lui se mişcă ceva, în 
timp ce braţul, prins pe neaşteptate într-un laţ, scăpa sabia 


şi fu tras cu putere îndărăt. În mai puţin de o secundă, fu 
legat fedeleş şi redus la neputinţă. Totuşi, spumegând de 
furie, mai avu tăria să zgâlţăie zdravăn droaia de atacatori 
care-l năpădiseră şi-l loviseră pe la spate şi să le strige: 

— Laşilor! ... Nemernicilor! 

În silă, ce-i drept, dar cu o promptitudine şi o precizie 
nemaipomenită, cavalerii executaseră, ca nişte zbiri, 
manevra ordonată de către agentul secret al Inchiziției. 

Spun „în silă”, pentru că, într-adevăr, răspunzând la 
insultele îndrăgostitului, unul dintre ei mârâi: 

— Por Dios! 10 treaba asta nu-i deloc pe gustul nostru. 
Dar, ce să facem... Ni s-a spus: „E ordinul Sfântului Oficiu!” 
Ptiu, drace! ... Nu vrem să ajungem să putrezim în 
închisori, ne supunem... Faceţi ca noi, senor! 

În acest timp, îndrăgostitul, legat zdravăn, era întins pe 
pământ, iar cei patru vlăjgani, care se aşezaseră peste el cu 
toată greutatea lor, se străduiau din răsputeri să-l 
imobilizeze. După ce-şi sfârşiră treaba, avură răgazul să 
privească faţa scânteietoare a celui care, prin forţa lui 
neobişnuită, le inspiră o admiraţie ascunsă. Şi atunci, 
tuturor le scăpă un strigăt: 

— Don Cezar! ... El Torero! ... 

Urmat imediat de exclamaţia: 

— Giralda! ... 

Căci tânăra fată încercase vitejeşte să-i vină în ajutor 
apărătorului ei şi, tot zbătându-se, îşi dezvelise faţa de o 
frumuseţe răpitoare. 

Toate astea se petrecură cu iuţeala fulgerului, iar agentul, 
mereu calm şi nemişcat ca o stană de piatră, urmărise 
scena cu o privire întunecată. 

Când îl auzi pe don Cezar, istovit de atâta zbatere, 
horcăind sub greutatea celor patru atacatori, îşi întinse 
gheara, o apucă pe Giralda de mână şi strigă cu o bucurie 
drăcească: 

— În sfârşit! ... Te-am prins! 


Simţind această atingere, fata avu întâi o tresărire de 
dezgust, apoi sări ca arsă şi, smucindu-se şi opintindu-se 
din răsputeri că să scape de brutală strânsoare, aruncă în 
jurul ei o privire disperată, ca a înecatului care caută în 
zadar ceva de care să se agaţe. Sărăcuţa de ea, se apăra 
cât putea, dar nu prea cântărea mult în mâna grea a 
agresorului, care părea înzestrat cu o forţă neobişnuită, 
judecând după uşurinţa cu care o ţinea cu o singură mână 
şi fără eforturi vizibile. 

— Haide - mârâi el, hotărât să termine - urmează-mă! 

Şi, cu un pas apăsat, se îndreptă spre poartă, trăgând-o 
după el cu brutalitate. 

Dar, ajungând acolo, trebui să se oprească. 

Rezemat de poartă cu braţele încrucişate pe pieptu-i 
vânjos, Pardaillan se uita calm la el. 

Omul Inchiziției îl privi un moment pe acest necunoscut, 
care părea că vrea să-i bareze drumul. Dar Pardaillan îi 
susţinu privirea cu o căutătură atât de nevinovată şi cu un 
surâs atât de naiv, încât era imposibil să-l crezi rău 
intenţionat. 

Şi, de altfel, cum să presupui că cineva putea fi atât de 
nesăbuit încât să îndrăznească a nu arăta respectul cuvenit 
reprezentantului unei puteri în faţa căreia totul se înclină? 
O asemenea idee era atât de nebunească, încât agentul 
Sfântului Oficiu o respinse numaidecât şi, cu conştiinţa 
superiorității pe care i-o conferea temuta lui funcţie, nu 
catadicsi nici măcar să vorbească. Printr-un gest poruncitor, 
el îi ordonă străinului să se dea la o parte. 

Dar străinul nu se clinti şi, zâmbind mereu, îl privi cu nişte 
ochi în care acum se citea o vagă mirare. Cuprins de 
nerăbdare, agentul rosti pe un ton sec: 

— Hai, domnule, fă-mi loc! Vezi bine că vreau să ies! 

— Da? Păi, de ce n-ai spus, omule? Vrei să ieşi? ... leşi, ieşi, 
nu văd nici o piedică! 

Şi spunând acestea, Pardaillan nu se clinti nici măcar cu 
un deget. 


Inchizitorul îşi încruntă sprâncenele. Calmul surâzător al 
acestui necunoscut începea să-l scoată din sărite. 

Totuşi, continuă să se stăpânească şi, cu o voce surdă, i se 
adresă din nou: 

— Domnule, execut un ordin al Sfântului Oficiu şi plăteşte 
cu moartea chiar un străin ca dumneata, dacă împiedică 
executarea acestor ordine. Plăteşti cu moartea dacă nu 
respecţi pe un agent al Sfintei Inchiziţii! 

— A, dar este cu totul altceva! ... Al dracului să fiu, nici 
prin gând nu mi-ar trece să împiedic executarea ordinului 
acestui sfânt... cum îi zice? ... A, da, Sfântul Oficiu... Şi cu 
toate că sunt străin, te voi trata cu toată atenţia cuvenită 
unui agent... ca dumneata. 

Dar cum Pardaillan nu se clinti nici de data asta, 
inchizitorul păli, mai ales că nu încăpea nici o îndoială 
asupra sensului insultător al acestor vorbe, rostite din 
vârful buzelor. 

— Ce pofteşti, domnule? îl întrebă el cu un tremur de furie 
în glas. 

— Am să-ţi spun - răspunse Pardaillan cu blândeţe. Vreau 
- şi apăsă asupra cuvântului - vreau s-o laşi în pace pe 
această tânără pe care o maltratezi... vreau să-i redai 
libertatea acestui tânăr pe care l-ai prins mişeleşte! ... După 
aceea, poţi ieşi... Te-aş sfătui chiar s-o faci cât mai repede! 

Agentul se îndreptă din spate, îl învălui într-o privire 
veninoasă pe acest om ciudat, parcă stăpânit de diavol şi. În 
cele din urmă, bombăni: 

— Ia seama domnule. Îţi pui capul în joc! Refuzi să te supui 
poruncilor Sfântului Oficiu? 

— Dar dumneata? ... Refuzi să te supui ordinelor mele? îl 
înfruntă Pardaillan cu sânge rece. 

Şi cum inchizitorul rămase mut de uimire, cavalerul 
continuă: 

— Te previn că nu sunt prea răbdător, de felul meu. 

O tăcere grea de nelinişte se lăsă peste toţi cei ce asistau 
la această scenă uluitoare. 


Atitudinea nemaiauzită a lui Pardaillan, care îndrăznea să 
opună propria-i voinţă autorităţii supreme a celei mai 
teribile dintre puteri, nu putea trece decât fie drept fapta 
unui nebun, fie drept o pildă minunată de îndrăzneală şi de 
vitejie. Gestul lui nu putea să inspire decât milă sau 
admiraţie. 

În mijlocul spaimei generale, numai Pardaillan rămânea 
perfect liniştit, ca şi cum ar fi spus şi ar fi făcut lucrurile 
cele mai simple şi mai naturale din lume. Deodată, o voce 
răsunătoare sfâşie această tăcere grea şi amenințătoare: 

— O, măreț don Quijote! 

Era Cervantes care, încă o dată, îşi pierdea simţul realităţii 
şi-şi manifesta entuziasta admiraţie pentru modelul pe care 
geniul său avea să-l facă nemuritor. 

Inchizitorul, dezmeticindu-se. În sfârşit şi tremurând de 
furie, se întoarse către cavaler şi, cu o voce albă, le ordonă: 

— Puneţi mâna pe acest eretic! 

Şi-l arătă cu degetul pe Pardaillan. 

Cavalerii erau şase la număr, iar patru dintre ei îl ţineau 
pe prizonier, adică pe don Cezar. Cei doi, cărora li se adresa 
ordinul, se uitară unul la altul, şovăind. 

În faţa acestei şovăieli, agentul ameninţă: 

— Pe Dumnezeu! Supuneţi-vă, căci dacă nu... 

Cei doi oameni se resemnară şi se puseră în mişcare. Dar 
ghicind, pesemne, după expresia străinului că nu-i aştepta 
nimic bun, puseră mâinile deodată pe mânerul spadelor. N- 
avură însă răgazul să şi le scoată din teacă. Cu iuţeala 
fulgerului, Pardaillan făcu un pas înainte, ridicând pumnii. 
Cei doi oameni căzură grămadă. 

Apoi, apropiindu-se de inchizitor, atingându-l aproape, îl 
privi drept în ochi, cu o privire de gheaţă. 

— S-o laşi în pace pe copila asta! 

— Te legi de un familiari 1, domnule, vei plăti scump 
această îndrăzneală! scrâşni omul Inchiziției, aruncându-i o 
privire plină de ură. 


— Chiar prea familiar! ... Eu cred, caraghiosule, că tu-ţi 
permiţi să ameninţi un gentilom! ... Hai, las-o în pace pe 
fata asta, ascultă ce-ţi spun! 

Familiarul se îmbăţoşă şi, cu o înfăţişare sălbatică, urlă: 

— Loveşte-mă, dacă îndrăzneşti! 

— Pe legea mea, aş fi preferat să fiu cruțat de această 
atingere scârboasă, dar, în fine, dacă trebuie... 

Şi în aceeaşi clipă, Pardaillan se aplecă, îl apucă pe 
familiar de centură, îl ridică ca pe un fulg, deşi se zbătea şi 
purtându-l aşa la capătul braţului până la poarta pe care o 
deschise cu piciorul, îl zvârli afară în stradă, spunându-i: 

— Dacă ţii la urechile tale, să nu-ţi treacă prin cap să te 
întorci cât timp mai sunt eu pe-aici! 

Apoi, fără să-i mai pese de el, se întoarse în patio şi, 
adresându-li-se celor patru cavaleri care-l priveau 
înmărmuriţi le spuse cu asprime: 

— Dezlegaţi-l pe acest senior! 

Ei se grăbiră să se supună, tâindu-i funiile. 

— Scuzaţi-ne, don Cezar, împotrivirea dumneavoastră faţă 
de Sfântul Oficiu v-ar fi costat în mod sigur viaţa... Iar noi 
am fi fost mâhniţi să-l pierdem pe El Torero. 

După ce-l dezlegară pe El Torero, Pardaillan le arătă 
poarta cu degetul şi le spuse: 

— Căraţi-vă! 

— Noi suntem cavaleri! protestă unul, mai înfipt. 

— Eu nu ştiu dacă sunteţi cavaleri - spuse liniştit 
Pardaillan - dar ştiu că v-aţi purtat ca nişte zbiri... Căraţi- 
vă, deci! 

Şi le arătă vârful cizmei. 

Cei patru se supuseră, înjurând pe înfundate şi aruncând 
în jur priviri feroce, se îndreptară spre poartă. 

— Uşurel! le strigă Pardaillan - aţi uitat să ne descotorosiţi 
de asta. 

„Asta” erau cei doi pe care-i lăsase în nesimţire. 

Cu o înfăţişare jalnică, cei patru se înhămară la trupurile 
camarazilor lor leşinaţi şi, apucându-i unul de umeri, altul 


de picioare, ieşiră într-un mod care era departe de a fi la fel 
de glorios cum le fusese intrarea. 

Când rămaseră între ei, cu hangiul, cu fiica lui şi cu 
slujnicele, care apărură deodată, nu se ştie din ce colţuri şi 
care acum, resimţeau admiraţie pe de o parte faţă de acest 
om extraordinar şi, pe de alta, teamă de a nu fi acuzaţi de 
complicitate, ceea ce, din neno-rocire, era foarte posibil, 
Pardaillan rosti liniştit: 

— Dumnezeule! Se respiră mai bine acum! 

— Sublim, magnific, admirabil don Quijote! exclamă 
Cervantes, nemaiputând de bucurie. 

— Dragul meu prieten - zise Pardaillan, cu un glas dulce- 
acrişor, pe care-l avea în anumite împrejurări - spuneţi-mi o 
dată cine este acest don Quijote, cu care, nu vă fie cu 
supărare, îmi tot împuiaţi urechile de un ceas încoace! 

— Nu-l cunoaşteţi pe don Quijote! îl compătimi Cervantes, 
ridicându-şi braţele sale lungi, cu un aer de deznădejde 
comică. 

Şi, zărind-o pe mica Juana, îi spuse: 

— Ascultă aici, muneca12! Uită-te puţin şi vezi dacă, 
scotocind bine prin camera ta, nu găseşti vreo oglindă. 

— Nu-i nevoie să mă duc aşa departe, seniore - răspunse 
Juana, râzând. lată oglinda pe care o doriţi. 

Şi căutându-şi în sân, frumoasa andaluză scoase de acolo o 
scoică plată, acoperită cu un strat strălucitor de argint viu. 
Cervantes luă scoica-oglindă şi i-o oferi lui Pardaillan, 
înclinându-se solemn: 

— Priviţi-vă în oglindă, cavalere şi-l veţi cunoaşte pe acest 
admirabil don Quijote, cu care vă împuiez urechile de un 
ceas încoace. 

— Eram sigur - murmură Pardaillan, privindu-l o clipă pe 
Cervantes cu un aer foarte serios. 

Apoi, dând din umeri: 

— Am spus bine: don Quijote al dumneavoastră este un 
nebun şi jumătate! 

— De ce? întrebă Cervantes uluit. 


— Pentru că - răspunse cu răceală Pardaillan - un om cu 
scaun la cap n-ar fi făcut toate nebuniile pe care le-a făcut 
aici nebunul de... don Quijote. 

EI Torero şi Giralda se apropiară atunci de cavaler, iar 
toreadorul rosti cu un glas ce tremura de emoție: 

— Voi binecuvânta clipa în care îmi va fi dat să mor pentru 
cel mai viteaz dintre cavalerii pe care i-am întâlnit 
vreodată! 

Giralda, însă, nu spuse nimic, ci apucând mâna lui 
Pardaillan o duse repede la buzele ei, cu un gest plin de 
graţie nevinovată. 

Aşa cum i se întâmpla întotdeauna, ori de câte orii se 
arăta recunoştinţă sau admiraţie, Pardaillan rămase o clipă 
foarte stingherit, cu siguranţă mai stânjenit în faţa acestei 
explozii de sentimente sincere, decât ar fi fost în faţa 
vârfurilor ascuţite ale unor săbii ce i-ar fi ameninţat viaţa. 

După ce se uită un moment la perechea aceasta atât de 
tânără şi de încântătoare, care-l privea cu sinceră 
admiraţie, izbucni, pe tonul arţăgos, folosit în clipele sale de 
duioşie: 

— La dracu', domnule, nu e vorba să mori! ... Dimpotrivă, 
trebuie să trăieşti pentru această minunată copilă... să 
trăieşti pentru dragoste, care, crede-mă, învinge 
întotdeauna, când ai de partea ta aceste două ajutoare 
puternice, care sunt tinereţea şi frumuseţea. Şi, până una- 
alta, aşezaţi-vă aici, amândoi şi bând din vinul patriei mele, 
să căutăm împreună un mijloc de a scăpa de primejdiile ce 
vă ameninţă. 

Capitolul 12 

Ambasadorul regelui Henric 

Una din camerele anexe ale salonului ambasadorilor, în 
Alcazarul din Sevilla. O cameră mare, cu lambriuri şi cu 
tavanul lucrat dintr-un lemn scump, cioplit în tiparul şi 
fantasticul stil arab. Mobilată sumar: fotolii largi, câteva 
scaune fără spătar, dulapuri uriaşe, o masă de lucru mare şi 


încărcată cu tot felul de hârţoage. Mici ferestre boltite dau 
spre minunatele grădini vestite în toată lumea. 

Ilată-l pe regele Filip al, II-lea aşezat în faţa uneia dintre 
aceste ferestre. Privirea lui rece rătăceşte distrată pe 
deasupra splendorilor unei naturi luxuriante, corectată, 
înfrumuseţată şi domolită de o artă inteligentă, dar prea 
rafinată. 

Marele inchizitor stă în picioare în faţa lui. 

Ceva mai încolo, sprijinit de pervazul altei ferestre, stă 
nemişcat, ca o cariatidă vie, un colos cu braţele încrucişate. 
Un nas lung şi coroiat ca un arc, nişte ochi întunecaţi, fără 
nici o expresie, asta e tot ce se vede prin pădurea de păr 
creţ şi roşu ce-i cade pe frunte până deasupra sprâncenelor 
groase şi stufoase şi prin barbă neptuniană, ce-i năpădeşte 
obrajii până la pomeţi. 

Oriunde se află regele, în consiliu, la serbări, la ceremonii 
religioase, la execuţii, peste tot şi întotdeauna putea fi văzut 
şi Barba Roja, nemişcat, mut, cu ochii aţintiţi asupra 
stăpânului său, nevăzând, neauzind şi neînţelegând nimic 
altceva decât ordinele lui. 

Era un animal superb, ce făcea parte, într-un fel, din 
accesoriile care înconjurau persoana regelui. Dar, la un 
semn, la o privire a stăpânului, animalul acesta devenea 
deosebit de inteligent în executarea ordinului secret pe 
care-l prindea din zbor. Era temut atât pentru forţa lui 
herculeană, cât şi pentru funcţia lui. 

Descendent al unei familii foarte nobile şi foarte vechi din 
Castilia, el ar fi putut să aibă legături de prietenie cu cei 
mai însemnați curteni, dar, fire sălbatică, fugea de orice fel 
de relaţii şi nimeni nu se putea lăuda că l-ar fi auzit vorbind 
pe Barba Roja decât atunci când era vorba de a executa un 
ordin al regelui. Şi chiar atunci se rezuma la strictul 
necesar. 

Regele, în costumul său bogat dar sever, cu obişnuita-i 
expresie posomorâtă şi glacială, asculta atent explicaţiile lui 
Espinosa. 


— Principesa Fausta - spunea marele inchizitor - este cea 
care a visat să reînnoade tradiţia papesei loana. E aceeaşi 
care l-a făcut să tremure pe Sixt al V-lea şi care era cât pe 
ce să-l răstoarne de pe tronul lui pontifical. Este o vizionară, 
de o inteligenţă deosebită... Trebuie să fim atenţi cu ea, 
sprijinul ei ne poate fi preţios. 

— Dar cavalerul Pardaillan? 

— După câte am auzit spunându-se, este o forţă de temut 
pe care va trebui fie s-o câştigăm de partea noastră cu orice 
preţ, fie s-o zdrobim fără milă... Dar ar trebui mai întâi să 
vedem cu ochii noştri de ce-i în stare, pentru a decide... 
Totuşi, se pot stabili anumite fapte: astfel, cavalerul 
Pardaillan este un autentic conte de Margency, deşi el 
dispreţuieşte acest titlu. Poate că e un om de caracter sau 
poate că titlul de conte i se pare prea mărunt. Pe de altă 
parte, chiar în ziua sosirii sale la Sevilla, s-a ciocnit cu unul 
din agenţii mei... Pardaillan l-a azvârlit în stradă aşa cum 
arunci un obiect care te stinghereşte... E, desigur, un 
îndrăzneţ! 

— A îndrăznit să ridice mâna asupra unui agent al 
Inchiziției?! întrebă regele cu îndoială în glas. 

Espinosa se înclină, în semn că aşa stăteau lucrurile. 

— Atunci - spuse Filip pe un ton categoric - trebuie 
pedepsit... oricât ar fi el de ambasador... 

— E necesar să ştim mai întâi ce vrea şi ce poate domnul 
de Pardaillan. 

— Se prea poate - zise regele, mereu glacial. Dar e 
imposibil să lăsăm nepedepsită jignirea adusă unui agent al 
statului... Trebuie să dăm un exemplu. 

— Aparenţele sunt salvate: agentul nu avea ordin... a 
acţionat din propria lui iniţiativă, dintr-un exces de zel... 
Asta-i o abatere gravă de la disciplină, care merită o 
pedeapsă aspră. Îi va fi aplicată cu rigoare... Va fi şi un 
exemplu util pentru aceia dintre agenţii noştri care-şi 
permit să aibă iniţiativă, când ei nu trebuie decât să 
execute, fără să caute a înţelege, ordinele superiorilor... în 


ce-l priveşte pe domnul de Pardaillan. Vom şti să găsim un 
pretext... dacă va fi nevoie. 

— Bine - încuviinţă regele cu nepăsare. 

Şi ridicându-se, se îndreptă cu paşi rari şi maiestuoşi spre 
masa lui de lucru. 

— Introduceţi-o pe doamna principesă Fausta - rosti el cu 
acel aer sumbru care nu-l părăsea niciodată. 

Şi se aşeză în poziţia lui obişnuită: cu piciorul drept peste 
cel stâng, cu cotul pe braţul fotoliului, cu bărbia sprijinită în 
pumn. 

Înclinându-se adânc, Espinosa ieşi pentru a transmite 
ordinele regelui şi se întoarse ca să se aşeze discret într-o 
firidă aproape de Barba Roja. 

În aceeaşi clipă îşi făcu intrarea Fausta. 

Înainta încet, cu o măreție suverană, care făcea să se 
plece în faţa ei toate frunţile. Ochii ei mari şi luminoşi ca 
diamantele negre îşi aţintiră privirea în ochii lui Filip care, 
impasibil, încremenit într-o voită nemişcare, o fixa cu o 
stăruinţă într-adevăr regească. Duelul dintre aceste două 
forţe stăpânite de orgoliu se anunţa de la început 
implacabil. Ca nişte săbii, privirile lor se întâlneau, 
exprimând aceeaşi hotărâre de a da prima lovitură şi 
aceeaşi voinţă de a zdrobi orice rezistenţă. 

Numai că, în timp ce privirea regelui era rece, 
poruncitoare, fulgerătoare ca o lovitură directă care 
ţinteşte să omoare dintr-o dată, privirea Faustei era 
învăluitoare, plină de o nespusă dulceaţă şi în acelaşi timp 
de o forţă irezistibilă, ce tindea doar să-l dezarmeze pe 
celălalt. 

Martor tăcut al acestei lupte aprige dintre două caractere 
la fel de dominatoare, Espinosa, fără a-şi fi trădat prin nimic 
bucuria, înregistra un prim punct câştigat de Fausta. 

Într-adevăr, încet şi parcă părându-i rău, regele îşi plecă 
privirile, iar pe obrajii livizi i se ivi o uşoară roşeaţă. 

Atunci Fausta se înclină, făcând o reverență impecabilă. 


Dar din armonia desăvârşită a gesturilor, din felul mândru 
cum îşi ţinea capul, din privirea ei ce arunca fulgere izvora 
o forţă atât de stăpânitoare, încât părea să-l strivească pe 
cel în faţa căruia se înclina. 

Impresia pe care o făcea era atât de puternică, încât 
Espinosa nu-şi putu înăbuşi un murmur de admiraţie: 

— Ce comediană fără pereche! 

Iar regele, probabil uluit de frumuseţea supraomenească a 
acestei strălucitoare vrăjitoare, simţi cum neîmblânzitu-i 
orgoliu se frânge. 

Se ridică, făcu doi paşi grăbiţi, se descoperi cu un gest plin 
de semeaţă eleganţă spaniolă şi, luându-i mâna, îi curmă 
reverenţa şi o conduse către un fotoliu, spunându-i cu voce 
gravă: 

— Binevoiţi să luaţi loc, doamnă. 

Gestul acesta neprevăzut la un monarh atât de mândru, 
care respecta eticheta cu stricteţe şi în toate amănuntele, 
însemna o victorie strălucită pentru Fausta. 

Cu o seninătate surâzătoare, ea primi ca pe un tribut plătit 
marelui ei geniu ceea ce, poate, nu era decât un omagiu 
adus frumuseţii femeii. 

Cine era regele Filip? 

Era un credincios sincer. 

Încă din copilărie, episcopii, cardinalii, arhiepiscopii, care 
îi prelucraseră mintea şi spiritul cu o răbdătoare abilitate, 
încetul cu încetul îi sădiseră în suflet o spaimă de 
nedezrădăcinat. 

El credea aşa cum respiră. 

Înzestrat cu o inteligenţă superioară, ridicase această 
credinţă până la absolut, îşi făcuse din ea o armă şi un scut 
şi visase ceea ce, odinioară, trebuie să fi visat 
Torquemada13: un univers supus credinţei sale, adică de 
fapt lui însuşi. 

Istoria îl caracterizează astfel: Despot fanatic şi orgolios... 
Se prea poate! ... Noi spunem: CREDEA! Şi acest lucru 
explică tot. 


El era convins de necesitatea credinţei ca omul să trăiască 
o viaţă fericită şi să moară liniştit. A te atinge de religie 
însemna, deci, să te atingi de fericirea oamenilor, să-i 
hărăzeşti unei morţi deznădăjduite, pentru că nimic, nici o 
speranţă nu putea să îndulcească amărăciunea acestui 
ultim moment... Necredincioşii, ereticii apăreau ca nişte 
fiinţe răufăcătoare pe care trebuia să le distrugi. 

De aici, îngrozitoarele hecatombe de vieţi omeneşti. De 
aici, rafinamentele nemaiauzite ale torturii. Fiară? Nu! El le 
va salva sufletele martirizându-le trupurile. 

„„.„El credea. 

Şi cum nu voia cu nici un chip să se lase cuprins de vreun 
sentiment de milă, îşi spunea: 

„Un rege e mai presus de orice, un rege e braţul 
pământesc al lui Dumnezeu, menit să-i ţină pe credincioşi, 
fără nici o cruţare, în respectul religiei”. 

De unde şi orgoliul lui. 

„Sunt regele Spaniei, regele Portugaliei, împăratul 
Indiilor, suveranul 'Ţărilor de Jos, fiul împăratului 
Germaniei, soţul unei regine din Anglia, sunt monarhul cel 
mai puternic din lume, cel pe care Dumnezeu l-a ales 
pentru a impune credinţa în lumea întreagă”. 

Devenind crez politic, credinţa lui se transforma în 
aspirație spre o monarhie universală. 

De aici, uneltirile lui în toate ţările Europei. De aici 
intervenţia lui directă în treburile Franţei. Ţara aceasta 
trebuia, în mod logic, să fie anexată cea dintâi, deoarece ea 
se găsea în calea lui şi, anexând-o, putea uni toate ţările 
într-un formidabil mănunchi. 

Acesta era omul asupra căruia Fausta, prin forţa privirii ei, 
prin strălucirea uimitoarei sale frumuseți, dobândise o 
primă victorie de care avea tot dreptul să fie mândră. 

Fausta se aşeză aşadar, luându-şi una din poziţiile ei pline 
de graţie, al căror secret îl deţinea numai ea. 

Regele se aşeză şi el şi-i spuse cu un soi de respect în glas: 

— Vorbiţi, doamnă. 


Şi ea vorbi atunci, cu glasul armonios al cărui farmec era 
atât de puternic: 

— Aduc maiestăţii voastre declaraţia regelui Henric al III- 
lea, prin care sunteţi recunoscut ca urmaş şi unic 
moştenitor al regelui Franţei. 

Espinosa îşi aţinti privirea de foc asupra Faustei, 
întrebându-se: 

„Îi va preda, într-adevăr, pergamentul?” 

— Permiteţi-mi să văd această declaraţie - i se adresă 
regele. 

Fausta îl privi cu ochii ei ageri, deprinşi să pătrundă prin 
măştile cele mai impasibile, în conştiinţele cele mai 
ferecate; văzând că regele nu ajunsese încă la punctul dorit 
de ea, îi spuse: 

— Înainte de a vă preda acest document, mi se pare 
absolut necesar să vă dau câteva explicaţii şi să mă prezint. 
Trebuie ca maiestatea voastră să ştie cine este principesa 
Fausta, ce a făcut ea până acum, ce poate şi ce vrea să facă 
de aici înainte. 

Espinosa se ghemui în colţul lui şi bombăni: 

— Eram sigur de asta! 

Regele răspunse simplu: 

— Vă ascult, doamnă. 

— Eu sunt aceea pe care douăzeci şi trei de prinți ai 
bisericii, reuniți într-un conclav secret, au socotit-o demnă 
de a purta cheile sfântului Petru, recunoscându-i puterea şi 
voinţa de a reforma cultul. Sunt cea care prin convingere 
sau prin violenţă, va şti să impună lumii întregi credinţa. Eu 
sunt papesa! 

Filip o privi, la rându-i, o clipă. 

O asemenea mărturisire făcută lui, regelui catolic, vădea 
un curaj puţin obişnuit, căci putea să aibă urmări fatale 
pentru ea. 

Deşi îi admiră, poate, îndrăzneala, Filip îi spuse, nu fără 
oarecare asprime: 


— Dumneavoastră sunteţi aceea pe care părintele 
creştinătăţii a alungat-o dintr-o suflare de la treptele 
tronului pontifical pizmuit. Dumneavoastră sunteţi aceea pe 
care papa a condamnat-o la moarte. 

— E drept, eu sunt aceea pe care trădarea a făcut-o să se 
poticnească în drumul ei! ... Dar nici trădarea, nici papa şi 
nici chiar moartea nu m-au putut dobori, pentru că sunt 
aleasa lui Dumnezeu, care mă călăuzeşte spre o inevitabilă 
victorie, în folosul credinţei! 

Rostise aceste cuvinte cu un asemenea accent de 
sinceritate şi pe un ton atât de solemn, încât regele, 
credincios cum era, nu putea să nu rămână impresionat, 
aşa că începu s-o privească cu un respect amestecat cu o 
spaimă surdă. 

Mai puţin încrezător, desigur, Espinosa îşi spuse: 

„Ce forţă! Şi ce admirabil agent al Inchiziției ar fi... dac-aş 
putea...” 

Fausta continuă: 


— Care este legea care îi interzice femeii tronul lui Petru? 
Teologi învăţaţi au făcut cu răbdare cercetări amănunțite. 
Nimic din cărţile sfinte şi din vorbele lui Cristos nu ne 
îndreptăţeşte să credem că ea trebuie să fie exclusă. 
Biserica o admite pe toate treptele ierarhice. Prestând 
jurământul bisericii, ea este purtătoarea cuvântului lui 
Cristos. Există stareţe şi există sfinte. De ce n-ar exista şi o 
papesă? De altfel, s-a creat şi un precedent. Scrierile 
dovedesc că papesa Ioana a domnit cu adevărat. De ce, 
oare, ceea ce s-a putut face o dată nu s-ar mai putea 
repeta? Să fie, cumva, sexul femeiesc un obstacol în calea 
marilor concepţii? Gândiţi-vă la papesa Ioana, la Ioana 
d'Arc, sau la Isabela Catolica din chiar această ţară! Şi 
uitaţi-vă la mine însămi. Ei bine, credeţi dumneavoastră că 
acest cap se va pleca sub greutatea triplei coroane? 

Era plină de îndrăzneală şi de credinţă pătimaşă. 

— Doamnă - rosti cu gravitate Filip - recunosc că focurile 
unei coroane regale ar păli lângă albeaţa strălucitoare a 
acestei frunţi atât de pure... Dar o tiară! ... Scuzaţi-mă, 
doamnă, dar mi se pare că asemenea buze frumoase nu 
sunt făcute pentru vorbe atât de grave. 

De data aceasta, Fausta se simţi lovită. Ea se străduise să-l 
ridice pe interlocutorul ei pe culmi unde singurul lucru de 
care trebuie să te temi este ameţeala şi iată că, prin aceste 
banalităţi el o readucea cu brutalitate pe pământ. Crezuse 
că i se va înfăţişa regelui că o fiinţă excepţională, planând 
deasupra tuturor slăbiciunilor omeneşti şi iată că el nu 
văzuse în ea decât femeia. 

Deşi lovitura fusese crudă, nu-i stătea în fire să se dea 
bătută aşa de uşor. De aceea continuă cu hotărâre: 

— Dacă eu sunt aleasa lui Dumnezeu pentru păstorirea 
sufletelor, dumneavoastră sunteţi alesul lui pentru 
păstorirea popoarelor. Acest vis al monarhiei universale 
nutrit de atâtea minţi puternice, dumneavoastră vă revine 
menirea de a-l realiza... cu ajutorul capului creştinătăţii, 
reprezentantul lui Dumnezeu. Nu vorbesc aici de un papă 


preocupat în primul rând de puterea lui lumească şi care, 
ca să-şi întindă propriul său stat, ia cu o mână ceea ce a dat 
cu cealaltă... Vorbesc de un papă care vă va sprijini în toate 
acţiunile pentru că va avea independenţa necesară, pentru 
că vă avea nevoie de sprijinul dumneavoastră, după cum 
dumneavoastră veţi avea nevoie de reazemul lui moral. Şi 
ca să fie aşa, ce este de făcut? De fapt, foarte puţin: ca 
statul papal să fie suficient de mare pentru a-i îngădui să-şi 
exercite cu demnitate rangul de suveran pontif, daţi-i lui 
Italia, iar el vă va da lumea creştină. Dumneavoastră puteţi 
fi stăpânul acestei lumi... iar eu pot să fiu acest papă. 

Filip o ascultase cu o atenţie susţinută, fără să-şi trădeze 
deloc sentimentele. 

Iar când ea tăcu. Îi răspunse: 

— Dar, doamnă, Italia nu-mi aparţine, ar trebui să fie 
cucerită. 

Fausta zâmbi. 

— N-am decăzut atâta pe cât se crede - spuse ea Am 
partizani numeroşi şi hotărâți cam peste tot. Am şi bani. 
Ceea ce vă cer nu este un ajutor în vederea unei cuceriri. 
Ceea ce vă cer este neutralitatea dumneavoastră în lupta 
mea împotriva papei. Ceea ce vă cer este asigurarea că voi 
fi recunoscută de către maiestatea voastră dacă ies 
victorioasă din această luptă. Restul mă priveşte numai pe 
mine... inclusiv unificarea Italiei. 

Regele păru că meditează adânc şi, cu un aer gânditor, 
murmură: 

— Ar trebui milioane pentru această acţiune, iar vistieria 
noastră e goală. 

Fausta spuse pe un ton dispreţuitor şi cu ochi: aprinşi: 

— Rostiţi doar o singură vorbă, maiestate şi de azi în opt 
zile veţi avea în vistierie zece milioane, ba chiar mai mult 
dacă va fi nevoie! 

Filip o privi un moment şi, clătinând din cap, spuse: 

— Înţeleg ce-mi cereţi, dar n-aş putea să vă ofer aşa ceva, 
deoarece nu-mi aparţine... Nu prea văd însă ce aţi putea să- 


mi oferiţi în schimb. 

— Îi aduc maiestăţii voastre coroana Franţei... Mi se pare 
că asta ar compensa din plin părăsirea statului milanez. 

— Ehei, doamnă, dacă voi dori această coroană, a Franţei, 
va trebui s-o cuceresc. Şi de-o voi lua, nu dumneavoastră, ci 
tunurile şi armatele mele mi-o vor fi adus. 

— Maiestatea voastră uită declaraţia lui Henric al III-lea? 
replică prompt Fausta. 

— Declaraţia lui Henric al III-lea? făcu regele cu aerul că 
nu ştie despre ce e vorba. Mărturisesc că nu înţeleg. 

— Declaraţia aceasta este limpede. În virtutea ei, vi se 
asigură recunoaşterea de către cel puţin două treimi din 
regatul Franţei. 

— În cazul acesta e cu totul altceva. Această declaraţie 
poate avea valoarea de care vorbiţi... Ar trebui însă s-o văd. 
Nu trebuia oare, să mi-o predaţi? rosti regele, pe un ton 
nepăsător, privind-o ţintă. 

Fausta îi susţinu privirea fără să clipească măcar şi îi 
răspunse cât se poate de calm: 

— Maiestatea voastră nu crede că aş fi de-a dreptul 
nebună dac-aş purta asupra mea un document atât de 
preţios? 

— Desigur, doamnă, nu sunteţi femeia care să comiteţi o 
astfel de imprudenţă - răspunse Filip cu gravitatea-i 
obişnuită, sub care nu se putea desluşi nici o intenţie 
ironică. 

Fausta simţi totuşi că se apropie furtuna, dar, îndrăzneață, 
ca de obicei, nu dădu înapoi. Şi, mereu zâmbitoare şi calmă, 
replică: 

— Maiestatea voastră îl va căpăta de îndată ce-mi va 
comunica hotărârea să cu privire la propunerile pe care am 
avut onoarea să i le fac. 

— N-aş putea să iau nici o hotărâre, doamnă, atâta vreme 
cât nu voi fi văzut acel pergament. 

Atunci, privindu-l drept în ochi, ea îi spuse: 


— Fără să vă angajaţi categoric, aţi putea să mă faceţi să 
întrezăresc intenţiile dumneavoastră. 

— Pe Dumnezeul meu, doamnă, tot ce mi-aţi spus în 
legătură cu papesa m-a interesat în mod deosebit... De fapt, 
în ciuda oricăror prevederi ale Sfintelor Scripturi, ideea că 
pe tronul sfântului părinte s-ar putea înscăuna o femeie are 
în ea ceva care-mi contrazice convingerile mai degrabă 
naive... loate acestea ar fi, la nevoie, realizabile dacă aţi 
avea o vârstă respectabilă. Dar tocmai dumneavoastră, 
doamnă, aşa de tânără şi de minunată cum sunteţi?! Păi noi, 
bieţi păcătoşi, n-am îndrăzni niciodată să vă privim în faţă, 
căci n-am mai simţi atunci veneraţia ce o datorăm 
Domnului, ci adoraţia pătimaşă şi plină de gelozie cuvenită 
frumuseţii fără seamăn a femeii. Pentru o privire de-a 
dumneavoastră credincioşii prosternaţi s-ar înjunghia cu 
pumnalul între ei. Pentru un zâmbet de-al dumneavoastră ei 
s-ar vinde Satanei... în loc să mântuiţi sufletele, le-aţi face 
să fie blestemate pe veci. Oare aşa ceva e posibil? Visaţi la 
domnia pontificală! Dar prin graţia, prin farmecul, prin 
frumuseţea dumneavoastră sunteţi regină între regine, iar 
puterea dumneavoastră e atât de uimitoare, încât a mea nu 
şovăie să se încline în faţa ei. 

La început, regele vorbise cu răceala lui obişnuită, încet- 
încet însă, mânat de violenţa sentimentelor sale, se 
însufleţise, pentru a-şi încheia pledoaria pe un ton 
înflăcărat, desigur, mai grăitor decât înseşi cuvintele 
rostite. 

Sub masca ei surâzătoare, Fausta simţi cum creşte în ea o 
mânie surdă. 

Deşi încercase în zadar să-i dovedească acestui rege că 
avea o minte bărbătească, capabilă să se ridice până la cele 
mai îndrăzneţe ambiţii, el nu înţelesese nimic, nu simţise 
nimic. Cu încăpățânare, nu voise să vadă în ea decât femeia 
şi frumuseţea şi chiar terminase printr-o banală declaraţie, 
destul de străvezie. Cruntă dezamăgire! 


Oare de-acum încolo avea să se izbească peste tot şi 
mereu de dragoste? Nu se mai putea adresa unui bărbat 
fără ca acesta să se transforme într-un adorator? Dacă aşa 
stăteau lucrurile, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât 
să dispară. 

Însemna că toate planurile ei erau de pe acum zădărnicite, 
însemna eşecul sigur al tuturor încercărilor ei. 

Aşadar, peste tot să dea de îndrăgostiţi, iar singurul 
bărbat a cărui dragoste ar fi dorit-o pătimaş, Pardaillan, să 
fie singurul care s-o dispreţuiască? 

Se gândea la toate aceste lucruri în timp ce se înclina în 
faţa lui Filip. Iar cu glasul ei armonios îi spuse cu simplitate 
acestuia: 

— Voi aştepta aşadar că maiestatea voastră să binevoiască 
să se pronunţe. 

Filip îi răspunse cu un aer detaşat: 

— Mă voi pronunţa de îndată ce voi fi văzut declaraţia. 

Fausta înţelese că pentru moment nu va obţine nimic mai 
mult. 

„Vom relua discuţia asta mai târziu - îşi spuse ea. Şi pentru 
că acestui rege, pe care-l credeam atât de mult deasupra 
slăbiciunilor omeneşti, îi place să nu vadă în mine decât 
femeia, voi cobori, dacă e nevoie, până la treapta lui şi voi 
întrebuința armele femeii că să-l subjug şi să-mi ating 
scopul”. 

În timp ce ea gândea astfel, Espinosa se dusese în 
anticameră, desigur, ca să transmită un ordin. Tocmai se 
întorcea de acolo, cu paşii lui vătuiţi, ca să se aşeze din nou, 
discret, în colţul lui, când regele îi făcu un semn şi-i zise: 

— Domnule mare inchizitor, ai organizat cumva vreo 
impunătoare manifestaţie religioasă spre a sărbători cu 
pietate ziua Domnului? 

— Mâine, duminică, în faţa altarului din piaţa San 
Francisco, vor fi ridicate tot atâtea ruguri câte zile are 
săptămâna, iar pe aceste ruguri, şapte eretici îndărătnici 


vor fi purificaţi prin foc - îi răspunse Espinosa înclinându- 
se. 

— Bine, domnule - zise cu răceală Filip. 

Şi adresându-se Faustei, îi spuse pe un ton indiferent: 

— Doamnă, dacă vă face plăcere să asistați la această 
sfântă ceremonie, mă voi bucura să vă văd acolo. 

— Deoarece regele binevoieşte să mă invite, nu voi lipsi de 
la un spectacol atât de convingător - răspunse Fausta cu 
gravitate. 

La fel de grav, regele încuviinţă din cap şi, adresându-se 
din nou lui Espinosa, îl întrebă, scurt: 

— Dar corrida? 

— Va avea loc poimâine, luni, în aceeaşi piaţă San 
Francisco. Au fost luate toate măsurile. 

Regele îl fixă pe Espinosa şi-l întrebă, pe un ton ciudat, 
care-o uimi pe Fausta: 

— El Torero? 

— I-a fost adusă la cunoştinţă voinţa regelui. El Iorero va 
participa la întrecere - răspunse Espinosa. cu vocea lui 
calmă. 

Întorcându-se spre Fausta, într-o atitudine galantă care, la 
el, părea sinistră Filip întrebă: 

— Nu-l cunoaşteţi pe El 'Iorero, doamnă? E cel dintâi 
toreador al Spaniei... Un adevărat artist, un inovator în 
genul lui. Întreaga Andaluzie îl admiră. Nu ştiţi ce înseamnă 
o luptă de tauri? Ei bine. Vă rezerv un loc în loja mea... 
Veniţi, doamnă, veţi vedea un spectacol interesant... N-aţi 
văzut niciodată ceva asemănător - adăugă el pe tonul care 
o uimise şi mai înainte. 

Şi-şi însoţi vorbele cu un gest care însemna sfârşitul 
întrevederii, gest plin de graţie, în măsura în care se poate 
vorbi de graţie la un astfel de personaj. 

Fausta se ridică şi spuse simplu: 

— Accept cu plăcere, sire. 

În aceeaşi clipă, uşa se deschise şi un uşier anunţă: 


— Domnul cavaler de Pardaillan, ambasadorul maiestăţii 
sale, regele Henric de Navara. 

Şi în timp ce Fausta, fără voia ei, rămase ţintuită locului 
sub privirea stăruitoare a regelui, privire care-i 
descumpănea pe cei mai curajoşi şi pe cei mai însemnați 
curteni ai regatului său, iar marele inchizitor stătea în 
colţul lui, mereu calm, cercetând-o de acolo cu o atenţie 
susţinută, cavalerul înainta cu un pas sigur, cu capul sus cu 
privirea dreaptă, cu aerul acela de simplitate nevinovată, 
care-i masca adevăratele simţăminte. Ajuns la patru paşi de 
rege, se opri şi se înclină cu graţia semeaţă care-l 
caracteriza. 

Dar, străbătând marea sală, cu ochii în ochii regelui care 
încerca - potrivit obiceiului său - să-l oblige să-şi plece 
privirile, Pardaillan gândea: 

„Pe toţi dracii! lată-l, deci, văzut de aproape, pe acest 
suveran temut... Cum se face că nu sunt înmărmurit? ... 
Rămân la ceea ce am mai spus: e o tristă figură”. 

Şi un surâs fugar îi flutură pe buze, în timp ce cu coada 
ochiului îl privea pe Barba Roja (nemişcat şi gânditor în 
colţul lui) şi pe Espinosa, care stătea ceva mai aproape, la 
vederea feţei calme, aproape surâzătoare a acestuia din 
urmă, îşi spuse: 

„lată-l pe adevăratul duşman cu care va trebui să mă lupt. 
Numai el e periculos”. 

Efectul acestor gânduri ce-i trecură fulgerător prin minte 
fu că Espinosa, observator atent, n-ar fi ştiut să spună dacă 
reverenţa ambasadorului extraordinar i se adresa regelui, 
Faustei - care-l fixă cu privirea ei arzătoare - sau chiar lui. 

„lată un adevărat bărbat!” îşi spuse marele inchizitor. 

Şi privirea lui calmă cântări parcă, pe rând, pe Fausta şi 
pe Filip, apoi se abătu din nou asupra lui Pardaillan, cu un 
surâs abia schiţat, ce părea să însemne: 

„Din fericire, sunt şi eu aici!” 

Şi se trase şi mai mult în colţul lui, rămânând cât mai în 
umbră. 


Înclinându-se cu o eleganţă naturală, puţin cam trufaşă, 
care constituia o vădită abatere de la regulile severei 
etichete spaniole, Pardaillan continuă să-şi spună: 

„Aha! Încerci să mă faci să-mi plec ochii! ... Aha! Te-ai 
descoperit în faţa doamnei Fausta şi-ţi pui la loc pălăria 
când îl primeşti pe trimisul regelui Franţei! ... Aha! Pui săi 
se taie capul viteazului care îndrăzneşte să vorbească în 
faţa ta fără să-ţi ceară permisiunea! Lua-te-ar dracu! Cu 
atât mai rău pentru tine...” 

Şi, făcând doi paşi grăbiţi înspre Fausta, care se retrăgea 
încet, o întrebă, cu un surâs candid, ce nu te putea lămuri 
dacă glumeşte sau nu: 

— Cum?! Plecaţi, doamnă? ... Rămâneţi, vă rog! ... 
Deoarece întâmplarea ne-a adunat pe toţi trei laolaltă, vom 
putea să rezolvăm dintr-o dată toate micile noastre socoteli. 

Aceste vorbe, rostite cu o simplitate ce izvora parcă din 
inimă, avură efectul unui trăsnet. Fausta se opri brusc şi se 
întoarse, uitându-se întâi la Pardaillan, ca şi cum nici nu l-ar 
fi cunoscut şi apoi la rege, ca şi cum ar fi vrut să ghicească 
dacă acesta nu-l va dobori pe loc pe cel care îndrăznea să 
comită o asemenea necuviinţă. 

Regele se făcu şi mai palid decât era, iar ochii lui cenuşii 
scăpărară fulgere. 

„Ce fel de om e ăsta?” păru el să-l întrebe pe Espinosa 
dintr-o privire. 

Însuşi Barba Roja se ridică, duse mâna la gardă spadei şi 
se uită la rege, aşteptând ordinul de a lovi. 

Drept răspuns la întrebarea mută a regelui, Espinosa 
ridică din umeri şi făcu un gest care însemna: 

„V-am prevenit... Lăsaţi lucrurile în voia lor... Vom rezolva 
totul la timpul cuvenit”. 

Iar regele Filip al II-lea tăcu, acceptând povaţa 
inchizitorului său, fiind poate cucerit fără voia lui de 
îndrăzneala şi bravură acestui personaj strălucitor, care 
semăna atât de puţin cu propriii săi curteni, veşnic 
încovoiaţi în faţa lui. Dar în sinea să îşi spunea: 


„Să vedem unde va ajunge obrăznicia acestui hoinar”. 

Ochii lui rămaseră la fel de scăpărători, iar expresia feţei, 
de obicei glacială, devenise de-a dreptul înfricoşătoare. 

Uitând că audiența ei luase sfârşit, uitând chiar şi de rege, 
Fausta îl înfruntă pe Pardaillan cu o privire hotărâtă, gata 
să primească sfidarea - deşi era prea inteligentă ca să nu-l 
admire în sinea ei. 

La Espinosa, admiraţia se traducea prin următoarea 
reflecţie: 

„Irebuie cu orice preţ ca omul acesta să fie de partea 
noastră!” 

Cât despre Barba Roja, se miră că regele încă nu-i făcuse 
semn. 

Numai Pardaillan zâmbea, cu surâsul lui naiv, părând că 
nu bănuieşte câtuşi de puţin furtuna pe care o dezlănţuise 
prin atitudinea lui şi care-i primejduia viaţa. 

Cu aceeaşi simplitate, cu aceeaşi sinceritate surâzătoare, 
rosti, întorcându-se cu faţa spre rege: 

— Vă cer iertare, sire, poate că nu prea mă pricep la 
etichetă, dar am o scuză în faptul că suveranul nostru, 
regele Franţei (şi apăsă asupra acestor ultime cuvinte) ne-a 
obişnuit cu o largă toleranţă în aceste chestiuni, oarecum 
copilăreşti. 

Situaţia ameninţa să devină ridicolă, adică groaznică 
pentru rege. Era cazul să reprime ceea ce îi apărea drept o 
obrăznicie, sau să-l strivească cu disprețul său. Dar, 
întrucât hotărâse să fie răbdător, trebuia neapărat să-i 
răspundă. 

— Domnule, procedaţi ca şi cum v-aţi afla în faţa regelui 
Franţei - spuse el, apăsând la rându-i asupra acestor ultime 
cuvinte, cu o voce egală, plină de o furie concentrată şi pe 
un ton care l-ar fi făcut să intre în pământ pe oricine altul, 
în afară de Pardaillan. 

Dar Pardaillan văzuse şi auzise multe la viaţa lui. Şi pe 
lângă că era foarte bine dispus, se hotărâse să-l umilească 
pe acest rege trufaş, care-i era profund antipatic. 


El nu intră, deci, în pământ, ci se înclină cu graţie. Ochii lui 
străluceau de marea plăcere a omului care se amuză 
COpios. 

— Mulţumesc maiestăţii voastre pentru binevoitoarea 
îngăduinţă ce mi-o arată - spuse el. Închipuiţi-vă că sunt 
curios să văd îndeaproape un anumit pergament care se 
află în posesia doamnei principese Fausta. Sunt atât de 
curios, încât n-am pregetat să străbat Franţa şi Spania, 
înadins pentru a-mi satisface această curiozitate, pe care aş 
jura că o împărtăşiţi şi dumneavoastră, dat fiind că 
pergamentul acesta nu e lipsit de interes pentru maiestatea 
voastră. 

Apoi, cu acel calm glacial pe care-l căpăta uneori glasul lui, 
continuă: 

— Sunt încredinţat că i-aţi cerut doamnei Fausta acest 
pergament şi că dânsa v-a răspuns că nu-l are asupra ei, că 
e pus la loc sigur... Ei bine, nu-i adevărat! ... Pergamentul 
acesta se află acolo... 

Şi întinzând mâna, aproape că atinse sânul principesei cu 
vârful arătătorului său. 

Vorbele astea fuseseră rostite pe un ton de o siguranţă 
atât de irezistibilă şi însoţite de un gest atât de precis şi. de 
neprevăzut, încât tăcerea se aşternu din nou timp de câteva 
clipe, apăsând greu asupra actorilor fulgerătoarei scene. 

Încă o dată, Espinosa fu cuprins de admiraţie: 

„Joacă tare!” 

Fausta primi lovitura în plin. Dar nu făcu nici o mişcare. Îşi 
ridică fruntea cu şi mai multă semeţie, iar privirea ei 
susţinu cu calm privirea scânteietoare a cavalerului, în timp 
ce în sinea ei urla: 

„O, diavole!” 

Cât despre rege, ciudatul ambasador începuse să-l 
intereseze în asemenea măsură, încât uitase de purtarea lui 
necuviincioasă, ce-l jignise atât de adânc. 

Cavalerul urmă: 


— Şi acum, doamnă, vă rog să scoateţi din corsajul 
dumneavoastră faimosul document, arătaţi-ni-l puţin, ca să 
putem discuta asupra valorii lui, căci dacă e interesant 
pentru maiestatea sa regele Spaniei, în aceeaşi măsură îl 
interesează şi pe maiestatea sa regele Franţei, pe care am 
cinstea să-l reprezint aici... 

Şi spunând acestea, Pardaillan luă o poziţie semeaţă. 
Privirea lui avea o asemenea strălucire, iar gestul şi vorba 
lui o asemenea autoritate încât, de astă dată, însuşi regele 
nu se putu abţine să nu-l admire pe omul acesta, pe care, 
parcă, nu-l mai recunoştea, într-atâta îi apărea de 
impunător şi maiestuos. Fausta nu era femeia care să dea 
înapoi în faţa unei asemenea somaţii. 

„Deoarece omul ăsta îi întrece pe diplomaţii cei mai dibaci 
prin sinceritatea lui îndrăzneață - îşi spuse ea - de ce n-aş 
folosi şi eu aceeaşi sinceritate, ca pe o armă periculoasă, ce 
s-ar întoarce împotriva lui?” 

Şi-şi duse mâna la piept, gata să scoată pergamentul, ce se 
afla într-adevăr acolo şi să i-l pună sub ochi cu un gest de 
sfidare. 

Dar regele n-avea, pesemne, de gând să discute asupra 
acestui subiect cu ambasadorul regelui Henric, căci o opri. 
Spunându-i pe un ton poruncitor: 

— Întrevederea mea cu principesa Fausta a luat sfârşit. 

Fausta nu-şi duse gestul până la capăt, ci se înclină în faţa 
regelui, îl privi pe Pardaillan drept în ochi şi spuse cu un 
glas cât se poate de calm: 

— Ne vom mai întâlni, cavalere! 

— Sunt sigur de asta, doamnă - îi răspunse cu gravitate 
Pardaillan. 

Fausta aprobă, cu aceeaşi gravitate, printr-o uşoară 
înclinare a capului şi se retrase încet, maiestuos, aşa cum 
intrase, însoţită de Espinosa care, fie pentru a-i acorda 
toate onorurile, fie pentru cu totul alte motive, o conduse 
până în anticameră, unde o şi lăsă, pentru a putea asista la 
întrevederea dintre rege şi Pardaillan. 


Când marele inchizitor îşi reluă locul, regele spuse: 

— Domnule ambasador, binevoiţi a ne face cunoscut 
obiectul misiunii dumneavoastră. 

Cu privirea lui ageră şi cu admirabila intuiţie care-l 
călăuzea în toate împrejurările grave, când se impunea o 
hotărâre neîntârziată, Pardaillan studiase şi înţelesese într- 
o clipă caracterul lui Filip al II-lea. 

„Minte întunecată şi vicleană, fanatic sincer, peste măsură 
de orgolios, prudent şi răbdător, stăruitor în planurile sale, 
întortocheat în realizarea lor... un popă încoronat. Dacă 
încerc cu el un joc mai fin, nu voi ajunge la nici un rezultat. 
Trebuie să-l dobor, lovindu-l cu adevărul, cu îndrăzneala”. 

După cum s-a văzut, folosise chiar adineauri şi nu fără 
succes, această tactică. lar când Filip îi ceru să-l informeze 
asupra obiectului misiunii sale, Pardaillan îi răspunse, calm, 
susţinându-i netulburat privirea, ca şi cum ar fi tratat de la 
egal la egal cu regele: 

— Maiestatea sa regele Franţei doreşte să vă retrageţi 
trupele spaniole pe care le ţineţi în Paris şi în restul 
regatului. Regele, mânat de cele mai bune intenţii faţă de 
maiestatea voastră şi de poporul dumneavoastră, socoteşte 
că întreţinerea acestor garnizoane în regatul său constituie 
un act neprietenesc din partea dumneavoastră. El este de 
părere că nu aveţi dreptul să vă amestecați în treburile 
interne ale Franţei. 

Ochii reci ai lui Filip se aprinseră o clipă când spuse: 

— Asta-i tot ce doreşte maiestatea sa regele Navarei? 

— Asta-i tot... pentru moment - răspunse cu răceală 
Pardaillan. 

Regele rămase puţin pe gânduri, apoi zise: 

— Cererea pe care ne-o transmiteţi ar fi dreaptă şi 
legitimă dacă maiestatea sa, de Navara, ar fi într-adevăr 
regele Franţei... ceea ce nu e cazul. 

— Aceasta e o problemă pe care n-are rost s-o discutăm 
aici - spuse cu tărie Pardaillan. Nu e vorba sire de a şti dacă 
dumneavoastră consimţiţi să-l recunoaşteţi pe regele 


Navarei drept regele Franţei. E vorba de o chestiune clară 
şi precisă: retragerea trupelor dumneavoastră, care n-au ce 
căuta în Franţa. 

— Ce-ar putea să întreprindă împotriva noastră regele 
Navarei! Ei, el care nici măcar nu e în stare să ia cu asalt 
propria-i capitală? întrebă Filip cu un zâmbet dispreţuitor. 

— Într-adevăr, sire - spuse cu gravitate Pardaillan - e 
vorba de o situaţie extremă la care regele Henric nu se 
poate hotărî. 

Apoi cu un glas jumătate miere, jumătate fiere, adăugă: 

— Ce vreţi, sire, regele doreşte ca supuşii lui să i se 
predea de bună voie. Îi este silă să-i ia cu forţa printr-un 
asalt, ceea ce, în fond, nu i-ar fi aşa de greu. E vorba aici de 
nişte scrupule exagerate, care n-ar putea să fie înţelese de 
un om de rând, dar pe care un rege ca dumneavoastră nu 
poate decât să le admire. 

Regele îşi muşcă buzele. Simţea cum clocoteşte mânia în 
el, dar se stăpânea, nevrând să arate că a înţeles lecţia pe 
care i-o dădea acest gentilom fără căpătâi. Se mulţumi să-i 
răspundă în doi peri: 

— Vom studia cererea maiestăţii sale Henric de Navara. 
Vom vedea! ... 

Din nefericire pentru el, avea de-a face cu un adversar 
hotărât să nu se lase amăgit cu una cu două. 

— Trebuie să tragem concluzia, sire, că dumneavoastră nu 
consimţiţi la cererea dreaptă, legitimă şi politicoasă a 
regelui Franţei? stărui Pardaillan. 

— Şi dacă ar fi aşa, domnule? îl iscodi regele, băţos. 

Pardaillan continuă liniştit: 

— Sire, se spune că îndrăgiţi maximele şi sentinţele. Iată 
un proverb de pe la noi, asupra căruia vă sfătuiesc să 
meditaţi: „Cărbunarul e stăpân la el acasă”. 

— Ce vrea să însemne asta? întrebă regele cu un glas 
tunător. 

— Asta vrea să însemne, sire, că numai dumneavoastră 
veţi purta vina dacă trupele spaniole vor fi pedepsite aşa 


cum merită şi vor fi izgonite din regatul Franţei - spuse 
Pardaillan cu răceală. 

— Pe sfânta Fecioară! Mi se pare că îndrăzniţi să-l 
ameninţaţi pe regele Spaniei, domnule! izbucni Filip, palid 
de furie. 

Iar Pardaillan, dând dovadă de un sânge rece cu totul 
remarcabil în asemenea împre-jurări, îi replică: 

— Nu-l ameninţ pe regele Spaniei... îl previn. 

Regele, care până atunci făcuse un mare efort ca să se 
stăpânească, dădu deodată frâu liber mâniei stârnite de 
purtarea necuviincioasă şi îndrăzneață a acestui ciudat 
ambasador. 

Se şi întorsese către Barba Roja ca să-i facă semn să 
lovească, dar Pardaillan, care nu-l scăpa din ochi, se 
pregătise şi el să-şi scoată din teacă sabia, când Espinosa 
interveni între ei şi spuse, foarte calm, cu o voce aproape 
blinda: 

— Regele, care cere de la slujitorii săi devotament şi 
credinţă absolute, n-ar putea să vă reproşeze că aveţi într- 
un grad atât de înalt calităţile unui excelent slujitor. 
Dimpotrivă, el respectă ardoarea dumneavoastră şi va şti, 
dacă va fi cazul, să arate acest lucru stăpânului 
dumneavoastră. 

— De care stăpân vorbiţi dumneavoastră domnule? 
întrebă liniştit Pardaillan. Făcând numaidecât faţă acestui 
nou adversar, cu tot calmul său, întrebarea aceasta 
neprevăzută îl descumpăni pe marele inchizitor. 

— Păi - bâigui el - vorbesc de regele Navarei. 

— Vreţi să spuneţi, regele Franţei, domnule - preciză 
Pardaillan, netulburat. 

— Fie, regele Franţei - zise Espinosa. Nu e el, oare, 
stăpânul dumneavoastră? 

— Ce-i drept, eu sunt ambasadorul regelui Franţei. Dar 
regele nu este, prin aceasta, stăpânul meu. 

De astă dată Espinosa şi Filip se uitară unul la altul cu o 
uimire pe care nici nu încercară să şi-o ascundă şi 


amândurora le veni în aceeaşi clipă un gând: 

„N-o fi cumva nebun?” 

Iar Pardaillan, care citi pe feţele lor îngrozite acest gând, 
zâmbi cu un aer zeflemitor. Dar cu mintea încordată şi cu 
atenţia trează, se aştepta la orice, căci simţea că lucrurile 
pot lua o întorsătură tragică dintr-o clipă în alta. 

În sfârşit, Espinosa se linişti şi întrebă pe un ton blajin: 

— Dacă regele nu vă e stăpân, atunci ce este el pentru 
dumneavoastră? 

Pardaillan deveni glacial şi, înclinându-se, răspunse cât se 
poate de simplu: 

— E un prieten de care mă interesez. 

Cuvântul era, în sine, colosal. Rostit în faţa unor personaje 
ca Filip al II-lea şi marele inchizitor, care reprezentau 
puterea în forma ei cea mai absolută, el devenea de-a 
dreptul uluitor. 

Dar şi mai uluitor era faptul că, după ce examinase o clipă 
figura aceasta scăpărătoare de îndrăzneală şi inteligenţă, 
după ce admirase atitudinea aceasta de forţă conştientă în 
repaus, Espinosa acceptă, ca pe un lucru foarte firesc, 
cuvântul rostit de cavaler, căci se înclină la rândul lui şi, cu 
toată gravitatea, îi spuse: 

— După înfăţişarea dumneavoastră îmi dau seama, 
domnule, că într-adevăr nu puteţi avea alt stăpân decât pe 
dumneavoastră înşivă şi că prietenia unui om ca 
dumneavoastră este atât de prețioasă, încât ea îl poate 
onora chiar şi pe un rege. 

— Aceste cuvinte mă emoţionează cu atât mai mult, 
domnule, cu cât şi eu văd, după înfăţişarea dumneavoastră, 
că nu sunteţi prea darnic cu dovezile de stimă - răspunse 
Pardaillan. 

Espinosa îl privi o clipă şi clătină din cap aprobator. 

— Ca să revenim la obiectul misiunii dumneavoastră, 
maiestatea sa nu refuză să asculte cererea pe care i-aţi 
transmis-o. Dar trebuie să înţelegeţi că o chestiune atât de 
importantă nu se poate rezolva fără o matură chibzuinţă. 


Mulţumit că a îndepărtat pentru moment furtuna, 
Espinosa se retrase din nou, lăsându-i regelui grijă de a 
continua conversaţia în direcţia spre care o îndreptase el. 
Iar Filip, înțelegând că inchizitorul socotea că nu venise 
momentul să rupă tratativele, rosti: 

— Avem şi noi părerile noastre. 

— Desigur - spuse Pardaillan - tocmai aceste păreri ar fi 
interesant să le discutăm. Dumneavoastră visaţi să ocupați 
tronul Franţei şi vă folosiţi de căsătoria dumneavoastră cu 
Elisabeta a Franţei. Acesta e un drept nou în Franţa şi 
uitaţi, sire, că pentru a consfinţi acest drept, v-ar trebui o 
lege formal adoptată. Or, Parlamentul nu va promulga 
niciodată o asemenea lege. 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre asta, domnule? 

Pardaillan ridică din umeri şi spuse: 

— Ei, sire, de ani de zile agenţii dumneavoastră împart aur 
în dreapta şi-n stânga ca să obţină acest lucru. Aţi reuşit 
oare? De fiecare dată v-aţi izbit de rezistenţa 
Parlamentului... Această rezistenţă n-o veţi zdrobi 
niciodată. 

— Şi cine v-a spus că nu avem şi alte drepturi? 

— Pergamentul doamnei Fausta? Atunci hai să vorbim 
despre acest pergament! Dacă puneţi mâna pe el, Sire, 
publicaţi-l, iar eu vă asigur că imediat Parisul şi Franţa îl 
vor recunoaşte pe Henric de Navara. 

— Cum aşa? Se miră regele. 

— Sire - spuse cu răceală Pardaillan - văd că agenţii 
dumneavoastră vă informează destul de prost asupra stării 
de spirit din Franţa. Franţa s-a săturat să mai fie jefuită şi 
pustiită nelegiuit şi fără ruşine de o mână de descreieraţi 
ambiţioşi. Franţa nu doreşte decât tihnă, linişte, pace. Ca să 
aibă această pace, e gata să-l accepte pe Henric de Navara, 
chiar dacă el va rămâne un eretic... şi cu atât mai mult l-ar 
accepta dacă ar îmbrăţişa religia catolică. Regele încă mai 
şovăie. Publicaţi acest pergament şi atunci şovăielile lui vor 
dispărea. Ca să termine odată, se va hotări să meargă la 


liturghie şi atunci Parisul îi va deschide porţile iar Franţa îl 
va aclama! 

— Aşadar, după părerea dumneavoastră, noi n-avem nici 
un fel de sorţi de izbândă în realizarea planurilor noastre? 

— Cred, într-adevăr - răspunse calm Pardaillan - că nu 
veţi ajunge niciodată regele Franţei. 

— Dar de ce? întrebă cu blândeţe Filip. Pardaillan îşi aţinti 
privirea-i limpede asupra regelui şi, cu un calm netulburat, 
îi răspunse: 

— Franţa, sire, este o ţară, plină de lumină şi de veselie. 
Sinceritatea, lealitatea, curajul, generozitatea, toate 
sentimentele cavalereşti sunt la fel de necesare vieţii 
noastre ca aerul ce-l respirăm E o ţară vie şi fremătătoare, 
deschisă la tot ce este nobil şi frumos, care nu aspiră decât 
la dragostea, adică la viaţă şi la lumină, adică la libertate. 
Ca să poată domni în ţara asta, trebuie neapărat ca regele 
ei să întrunească toate aceste virtuţi, adică să fie cel mai 
frumos, cel mai bun, cel mai viteaz şi cel mai generos dintre 
oameni. 

— Şi oare eu n-aş putea să fiu un asemenea rege? întrebă 
Filip cu sinceritate. 

— Dumneavoastră, sire? replică Pardaillan uluit. Păi, sub 
paşii dumneavoastră rugurile cresc aidoma unor uriaşe 
frigări de carne omenească. Aduceţi cu dumneavoastră 
Inchiziția, regim întunecat, de teroare, care pretinde să 
cârmuiască până şi gândurile oamenilor. Priviţi-vă, sire şi 
veţi vedea că aerul acesta distant pe care-l aveţi ar fi de 
ajuns ca să-i îngheţe până şi pe cei mai veseli şi mai glumeţi 
muritori. În Franţa e cunoscut regimul pe care l-aţi 
instaurat în Frandra. În această ţară a bucuriei şi a luminii 
n-aţi putea aduce decât beznă şi moartea... Dar până şi 
pietrele se vor ridica pentru a vă închide drumul! Ei bine, 
nu, sire, toate astea pot fi bune pentru Spania, dar nu vor fi 
niciodată îngăduite în Franţa! 

— Sinceritatea dumneavoastră e cam brutală, domnule - 
scrâşni Filip. 


Pardaillan îşi luă aerul acela de mirare nevinovată pe care- 
Il arbora ori de câte ori se pregătea să spună vreo grozăvie: 

— De ce? I-am vorbit regelui Franţei cu aceeaşi sinceritate 
pe care dumneavoastră o socotiți brutală, iar el nu s-a simţit 
deloc jignit, ci dimpotrivă... De fapt, noi doi nici nu ne-am 
putea înţelege, căci nu vorbim aceeaşi limbă. În Franţa va fi 
la fel, nu i-aţi înţelege pe supuşii dumneavoastră. Cel mai 
bine ar fi deci, să rămâneţi ceea ce sunteţi. 

Filip zâmbi galben. 

— Vă asigur că voi reflecta la aceste cuvinte - spuse el. 
Între timp aş dori să vă tratez cu atenţia ce se cuvine unui 
om ca dumneavoastră. V-ar face plăcere să asistați la 
autodafeul duminical de mâine? 

— Mii de mulţumiri, sire. Dar fiind cam sensibil din fire, nu 
pot suporta asemenea spectacole. 

— Îmi pare rău domnule - spuse Filip cu o amabilitate 
sinistră. Dar eu voiam doar să vă ofer o distracţie şi nu să vă 
impun asemenea spectacole care, deşi ne plac nouă, 
barbarilor din Spania, s-ar putea să vă jignească 
sensibilitatea de francez rafinat. Corrida vă inspiră aceeaşi 
silă? 

— A, nu! răspunse Pardaillan fără să clipească. 
Mărturisesc chiar că nu m-aş supăra să asist la una din 
aceste faimoase întreceri. De altfel, mi s-a vorbit despre un 
toreador foarte vestit în Andaluzia - adăugă el, privindu-l 
ţintă pe rege. 

— El 'Torero? întrebă acesta calm. Îl veţi vedea... Sunteţi 
invitatul meu la corrida de poimâine, luni. Veţi vedea un 
spectacol extraordinar, care vă va uimi, sunt sigur de asta -— 
adăugă Filip pe acelaşi ton ciudat care, cu o clipă înainte, o 
uluise pe Fausta şi care-l făcu şi pe Pardaillan să ciulească 
urechile. 

— Mulţumesc maiestăţii voastre pentru onoarea pe care 
binevoieşte să mi-o facă - zise cavalerul. Nu voi pierde 
ocazia de a asista la un spectacol atât de deosebit. 


— Bine, domnule ambasador, am să vă aduc la cunoştinţă 
răspunsul meu la cererea maiestăţii sale Henric de 
Navara... Şi nu uitaţi corrida de luni. Veţi vedea ceva 
curios... foarte curios... 

„Da! îşi spunea Pardaillan în gând, înclinându-se. Te 
pomeneşti că-mi întinde vreo cursă! Mii de draci! Totuşi, 
acest sinistru despot nu mă va face să dau înapoi!” 

Apoi, cu privirea scânteietoare, rosti: 

— Cum aş putea să uit aşa ceva, sire? 

„Nu mai mult decât vei putea tu să uiţi cele câteva 
adevăruri cu care te-am fericit!” îşi spuse în sinea lui. 

Şi, cu un pas hotărât, se îndreptă spre anticameră. 

La un semn discret al lui Filip al II-lea, Barba Roja porni 
după el. 

Trecând pe lângă stăpânul lui, Barba Roja se opri o 
secundă. 

— Dă-i o lecţie, fă-l de râs în faţa tuturor... dar nu-l ucide - 
murmură regele. 

Şi dulăul ieşi în urma lui Pardaillan, bombănind: 

„A dracului să fie fantezia regelui! Mi-era aşa de uşor să-l 
apuc de gât şi să-l sugrum ca pe un pui... sau să-l achit cu o 
lovitură bună de pumnal or de spadă! ... Să-i dau o lecţie! 
Asta mai merge, căci ştiu, slavă Domnului, cum să 
procedez... Dar să-l fac de râs! ... Ce dracu” aş putea să-i 
scornesc pentru asta?” 

După ce ieşi Barba Roja, regele se ridică, se aşeză 
îndărătul unei draperii grele de brocart, împinse uşor uşa şi 
de acolo urmări cu atenţie cele ce aveau să se întâmple. 

Pardaillan părea că nu-şi dă seama că o umbră-l urmărea 
pas cu pas. Anticamera în care pătrunsese era o sală mare, 
mobilată numai cu nişte imense bănci aşezate de-a lungul 
pereţilor. Erau acolo o mulţime de curteni, nobili de 
serviciu, ofiţeri de gardă şi lachei galonaţi, care mergeau de 
colo-colo, grăbiţi şi preocupaţi, pe lângă uşieri care stăteau 
nemişcaţi, cu câte un baston de abanos în mână. Dintre 
curteni, unii şedeau pe bănci, alţii se plimbau cu paşi 


mărunți, iar alţii stăteau de vorbă lângă ferestre, în faţa 
anumitor uşi se afla câte un ofiţer de gardă cu sabia în 
mână, în faţa altora, câte un uşier. 

Din când în când, un paj sprinten şi vioi se strecura cu 
îndemânare prin mulţimea aceea zgomotoasă, fără ca 
cineva să-l ia în seamă. Alteori, câte o faţă bisericească 
traversa încet şi grav sala. Orice-ar fi fost - simplu călugăr 
sau ditamai episcop - toţi se dădeau la o parte şi se înclinau, 
căci regele le cerea tuturor, mari şi mici, cel mai adânc 
respect pentru oamenii bisericii. Şi cum regele dădea el 
însuşi exemplu, fiecare se grăbea să-l supraliciteze pentru a 
fi bine văzut. 

În faţa uneia dintre ferestre Pardaillan zări nişte figuri 
cunoscute. 

— Ia te uită! murmură el. Cei trei foşti „oşteni” ai lui 
Valois! Fără îndoială că-şi aşteaptă stăpâna, pe preacinstita 
Fausta. Dar nu-l văd pe viteazul acela de Bussy, nici pe 
strălucitul nepot al domnului Peretti. 

În această sală de aşteptare, în care se îngrămădise atâta 
lume, nu se auzeau decât şoapte vagi sau zgomotul înăbuşit 
al paşilor ce lunecau pe dalele de marmură. le-ai fi putut 
crede într-o biserică. Nimeni n-ar fi îndrăznit să ridice 
glasul aici. 

Fiind curios din fire, cu toate că nu părea, Pardaillan făcu 
de câteva ori ocolul sălii. Deodată îşi dădu seama că 
deasupra acestei mulţimi, până adineauri, zumzăitoare, 
plutea acum o tăcere mormântală şi, lucru şi mai ciudat, 
orice mişcare încetase. S-ar fi spus că deodată toţi 
împietriseră, astfel încât Pardaillan părea că trece printre 
nişte statui. 

Explicaţia acestui fenomen era foarte simplă. 

Barba Roja continua să caute un mijloc de a-l face de râs 
pe Pardaillan în faţa tuturor. Şi cum nu găsise încă nimic, se 
mulțumea să meargă pe urmele cavalerului. Numai că 
manevra lui fusese repede observată. Şi atunci se răspândi 
un murmur, din om în om. Trebuia să se întâmple ceva. Dar 


ce anume? Nimeni nu ştia. Însă fiecare voia să vadă şi să 
audă. Fiecare amuţise, încremenise în aşteptarea 
spectacolului pe care-l presimţea: comedie sau tragedie. 

În mijlocul tăcerii şi al nemişcării generale, Pardaillan 
deveni ţinta tuturor privirilor, ceea ce nu părea să-l 
stânjenească defel. Cu un pas foarte sigur, se îndreptă spre 
ieşire. 

În faţa uşii, un ofiţer stătea ţeapăn, ca la paradă. În 
spatele lui Pardaillan, Barba Roja făcu un semn poruncitor. 
Ofiţerul, în loc să se dea la o parte, întinse sabia de-a 
curmezişul uşii şi spuse, de altfel foarte politicos: 

— Pe aici nu se trece, senor! 

— Ah! zise Pardaillan. În cazul acesta, vă rog să-mi spuneţi 
pe unde aş putea să ies. 

Ofiţerul schiţă un gest vag care se referea la toate ieşirile, 
fără să indice însă vreuna în mod special. 

Pardaillan păru să se mulţumească cu acest răspuns şi, 
fără a mai spune ceva, se îndreptă cu paşi hotărâți spre o 
altă uşă. Acolo se izbi de un uşier care, ca şi ofiţerul, îi bară 
drumul, întinzând bastonul spre el şi spunându-i foarte 
politicos, cu o adâncă plecăciune, că nici pe acolo nu se 
poate trece. 

Pardaillan încruntă uşor din sprâncene şi aruncă o privire 
peste umăr, care i-ar fi dat mult de gândit lui Barba Roja, 
dac-ar fi observat-o. Dar Barba Roja nu văzu nimic. El 
continua să caute mereu un mijloc de a-l face de râs pe 
cavaler... Dar tot nu găsea nimic. 

Pardaillan îşi roti privirea şi-şi spuse: 

„Pe Pilat! Cred că aceşti lachei de lux îşi bat joc de mine! 
Zâmbiţi, nobile slugi, zâmbiţi! ... gândi apoi, cu un surâs 
sardonic. Zâmbetele voastre se vor preface îndată în 
schimonoseli, iar cel care va râde voi fi eu”. 

Şi, la fel de netulburat, îşi reluă plimbarea, care, fie din 
întâmplare, fie intenţionat, îl duse înspre cei trei „oşteni”. 

Atunci Montsery, Chalabre şi Saint-Maline înaintară şi-l 
salutară foarte ceremonios pe cavaler, care le răspunse cu 


graţie. Cu zâmbete politicoase, schimbară repede între ei 
câte-vă vorbe, rostite în şoaptă. 

— Domnule de Pardaillan - spuse Saint-Maline - ştiţi, 
desigur, că avem misiunea să vă ucidem... ceea ce vom şi 
face de îndată ce vom avea posibilitatea. 

— Cu mare regret, totuşi - preciza Montsery cu 
sinceritate. 

— Căci vă stimăm în mod deosebit - adăugă Chalabre cu o 
reverență impecabilă. 

Pardaillan se mulţumi să salute din nou, surâzând. 

— Dar - urmă Saint-Maline - ni se pare că se urmăreşte 
aici să fiţi pus în situaţia de a juca un rol caraghios. lertaţi- 
ne expresia, domnule, dar este o constatare şi nu un 
comentariu jignitor. 

— Spuneţi mai departe ce gândiţi, domnilor - răspunse 
politicos Pardaillan. 

— Ei bine, domnule - exclamă Montsery, care era 
întotdeauna cel mai focos dintre ei - nu putem răbda fără 
împotrivire ca un compatriot de-al nostru să fie batjocorit în 
prezenţa noastră! 

— Mai ales când acest compatriot e un om atât de viteaz 
ca dumneavoastră - adăugă Saint-Maline. 

— Şi atunci? Ce-aţi hotărât? întrebă Pardaillan, crispându- 
se, aşa cum i se întâmpla întotdeauna când era emoţionat. 

— La naiba, domnule! spuse Chalabre, lovindu-şi grăitor 
mânerul spadei. Noi am hotărât să le dăm acestor 
mâncători de ceapă crudă lecţia pe care o merită prin 
obrăznicia lor. 

— Vom fi foarte onoraţi, domnule, de a trage spada alături 
de dumneavoastră - spuse Saint-Maline, salutând 
curtenitor. 

— Toată cinstea va fi de partea mea - zise Pardaillan, 
răspunzând la salut. 

— Chit că după aceea ne vom relua libertatea de acţiune şi 
vă vom ataca atunci când se va ivi prilejul - adăugă 
Montsery. 


— Asta se înţelege de la sine - rosti cu blândeţe Saint- 
Maline. 

Pardaillan aprobă din cap cu gravitate şi-i privi o clipă cu o 
tristeţe de negrăit. Apoi le spuse pe un ton foarte solemn: 

— Domnilor, sunteţi nişte gentilomi de ispravă, iar gestul 
dumneavoastră, pentru care vă exprim din inimă 
mulţumirile mele, nu va rămâne nerăsplătit. În ceea ce mă 
priveşte, orice s-ar întâmpla nu voi uita niciodată acest gest. 
Dar (şi aici îşi recapătă expresia zeflemitoare şi zâmbetul 
ironic) nu vă faceţi nici o grijă în privinţa mea. Puteţi 
rămâne aici fără teama că veţi asista la batjocorirea unui 
compatriot. Poate că se va râde aici în curând, dar vă jur că 
nu se va râde de cel care rămâne sluga dumneavoastră şi 
care vă mulţumeşte din nou, domnilor! 

— Cum doriţi, domnule - spuse Saint-Maline, fără să mai 
insiste. 

— Rămân, totuşi, la dispoziţia dumneavoastră - zise 
Chalabre. 

— Iar la primul semn ce ni-l veţi face, atacăm. - adăugă 
Montsery. 

Avu loc un schimb de plecăciuni politicoase, iar Pardaillan, 
îşi reluă plimbarea. 

Deodată simţi că l-a călcat cineva pe picior. O explozie de 
râsete înăbugşite izbucni în rândul curtenilor. 

Pardaillan se întoarse brusc şi-l zări pe Barba Roja, care-şi 
rotea, îngrozit, privirile. Colosul îl călcase fără voia lui pe 
cavaler. Dar acest incident banal fu pentru el ca o 
străfulgerare, căci lovindu-şi fruntea, murmură: 

— În sfârşit, am găsit! ... Acum ne vom distra puţin. 

Pardaillan îl privi o clipă, surâzând rece şi batjocoritor. 
Barba Roja susţinu privirea cavalerului, cu un zâmbet 
încrezător. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule - făcu Pardaillan foarte 
politicos - sper că nu v-am lovit. 

Şi-şi reluă liniştit plimbarea, în mijlocul râsetelor celorlalţi. 
În clipa aceea tocmai trecea pe lângă uşa cabinetului regal. 


În ochii lui apăru o lucire, care se stinse numaidecât. 

În aceeaşi clipă, Barba Roja îl călcă din nou pe picior. 
Pardaillan întoarse iar capul şi i se adresă cu acelaşi 
zâmbet: 

— Veţi crede, desigur, domnule, că sunt din cale afară de 
stângaci. 

Şi dădu să-şi continue plimbarea, dar Barba Roja îi puse 
mâna pe umăr. Sub puternica apăsare a colosului, 
Pardaillan se încovoie brusc. Dacă Barba Roja l-ar fi 
cunoscut pe Pardaillan, poate că s-ar fi mirat că întâmpină o 
rezistenţă atât de slabă. Dar, din nefericire pentru el, Barba 
Roja nu-l cunoştea pe Pardaillan şi, încrezător în forţa-i 
herculeană, era convins în mod sincer că-l zdrobise. Plin de 
dispreţ, îl ajută să se îndrepte pe acest adversar nedemn de 
el şi, mărinimos, îi dădu brusc drumul, ceea ce-l făcu să se 
clatine. 

Un hohot de râs general, însoţit de exclamaţii admirative, 
gâdila plăcut vanitatea dulăului lui Filip al II-lea. Şi-l 
încuraja în acelaşi timp să-şi continue jocul. 

Curtenii ştiau că Barba Roja nu acţiona niciodată decât din 
porunca regelui. A-l aplauda zgomotos era, deci, un mod, ca 
oricare altul, de a-l linguşi pe rege. N-aveau de gând să 
piardă prilejul, astfel că tăcerea respectuoasă de până 
acum făcu loc unei însufleţiri zgomotoase. 

Pardaillan îşi frecă uşor umărul, care-l durea, desigur, şi-i 
spuse cu un aer jalnic, dar în acelaşi timp turtit de 
admiraţie: 

— Felicitările mele, domnule, aveţi un pumn greu! 

Barba Roja îi făcu semn unui aprod să se apropie şi, 
luându-i din mână bastonul de abanos îl aşeză încet în 
poziţie orizontală, cam la un picior de pământ. 

— "Ţine bastonul în poziţia asta! îi porunci el aprodului. 

Şi în timp ce aprodul se lăsa pe vine ca să execute ordinul 
primit, Barba Roja se întoarse, spre Pardaillan care, 
întocmai ca toţi ceilalţi, urmărea cu atenţie aceste pregătiri. 


— Domnule, am pus rămăşag că veţi sări peste acest 
baston. 

— Peste acest baston? Drace! exclamă Pardaillan 
răsucindu-şi mustaţa, cu o mutră cam încurcată. 

— Sper că nu doriţi să mă faceţi să pierd rămăşagul 
pentru un lucru atât de neînsemnat! 

— Într-adevăr, e un fleac - bâigui Pardaillan, cu acelaşi aer 
încurcat. 

Barba Roja făcu un pas spre el şi, arătându-i bastonul ţinut 
de aprod, îi spuse pe un ton ameninţător, cu un zâmbet care 
exprimă o bucurie sălbatică: 

— Săriţi, domnule! 

Figură jalnică a cavalerului stârni exclamaţii de jur 
împrejur. 

— Va sări! spuse un nobil. 

— Nu va sări! 

— O sută de dubli ducați contra unui maravedis că va sări! 

— Primesc! ... 

— Nu va sări! ... Chiar dacă ar vrea, n-ar avea putere! 

— Săriţi, domnule! repetă Barba Roja. 

— Şi dacă nu vreau? întrebă Pardaillan, cu un glas 
aproape timid. 

— Atunci am să vă silesc cu asta - zise cu răceală Barba 
Roja, punând mâna pe sabie. 

„În sfârşit!” îşi spuse Pardaillan cu un zâmbet de bucurie. 

Şi în aceeaşi clipă îşi trase sabia din teacă. 

Un duel în anticamera regelui. Era ceva nemaiauzit, fără 
precedent, iar Barba Roja era singurul om care-şi 
permisese un asemenea gest! 

Pe lângă că avea o forţă extraordinară, colosul trecea 
drept unul dintre cei mai buni spadasini din Spania, iar 
dacă străinul ştia cât de cât să mânuiască sabia, spectacolul 
urma să fie pasionant în cel mai înalt grad, date fiind 
condiţiile în care avea loc. Şi deodată se făcu linişte. 
Oamenii se înşirară într-un vast semicerc, lăsând cât mai 
mult loc celor doi luptători care se găseau nu departe de 


uşa prin crăpătura căreia Filip al II-lea, nevăzut, urmărea 
această scenă cu ochii strălucind de o bucurie sălbatică. 
Pardaillan îşi jucase grozav de bine rolul de fricos, astfel 
încât pentru rege, ca şi pentru toţi ceilalţi, nu era posibilă 
nici o îndoială: dulăul regelui îi va aplica o aspră pedeapsă 
francezului obraznic. 

Aprodul ar fi vrut să se dea la o parte, dar Barba Roja era 
atât de sigur pe el, încât îi porunci: 

— Nu te mişca! Dumnealui va sări chiar acum. lar aprodul 
se supuse, zâmbind. 

Cei doi adversari îşi încrucişară săbiile, în mijlocul 
spectatorilor ce-i urmăreau cu atenţie. 

A fost o luptă scurtă, fulgerătoare. Doar câteva atingeri, 
câteva încrucişări de spadă şi sabia lui Barbă Roja, smulsă 
ca de o forţă irezistibilă, se rostogoli până în mijlocul 
cercului de privitori, care amuţiseră de spaimă. 

— Luaţi-o de pe jos, domnule! îi spuse Pardaillan cu 
răceală. 

Colosul se şi repezise să-şi ridice sabia. Convins că ceea ce 
i se întâmplase era doar efectul luării prin surprindere, al 
unei slăbiciuni trecătoare, sau chiar al unui accident, care 
nu se va mai repeta, el se năpusti din nou asupra lui 
Pardaillan. 

Dar pentru a doua oară, sabia smulsă cu violenţă se 
rostogoli pe dale, unde de data aceasta se frânse de-a 
binelea. 

— Demonic! urlă Barba Roja, repezindu-se cu pumnalul 
ridicat. 

Cu o mişcare iute ca fulgerul, Pardaillan îşi trecu sabia în 
mâna stângă, prinse din zbor încheietura mâinii colosului şi, 
ţinându-i-o ca într-o menghină, i-o răsuci, i-o zdrobi 
aproape, fără vreun efort aparent, cu un surâs teribil pe 
buze. Barba Roja se opinti printr-o încordare a tuturor 
muşchilor săi întinşi, gata să plesnească... Nu reuşi însă să 
scape din formidabila strânsoare şi, în mijlocul tăcerii 
mormântale ce se lăsase în sală, se auzi un horcăit înăbuşit. 


Pe figura colosului se aşternu o expresie de uluire şi de 
durere sălbatică. Degetele-i amorţite se descleştară fără 
voia lui, pumnalul îi scăpă din mână şi, căzând în vârf, se 
sparse cu un zgomot sec. 

Atunci, făcând un gest neaşteptat, Pardaillan îi răsuci 
mâna şi i-o ţinu la spate, în timp ce cu stânga îşi vâra în 
teacă sabia, devenită de prisos. lar Barba Roja, care simţea 
că-i crapă oasele în cleştele acelor degete de fier, fu silit să 
se aplece. Pardaillan îl împinse, astfel încovoiat, spre aprod, 
care, de uimire sau de spaimă, se prăbuşise pe dale, 
continuând să ţină bastonul cu amândouă mâinile, cu un 
gest maşinal. 

— Sări! porunci Pardaillan, arătând cu degetul spre 
baston. 

Barba Roja schiţă o ultimă împotrivire... 

— Sări! repetă Pardaillan. Sau îţi zdrobesc oasele braţului! 

Şi o pârâitură sinistră, urmată de un geamăt plângăreţ, le 
dovedi curtenilor încremeniţi că ameninţarea nu era vorbă 
goală. 

Simţind cum i se dezarticulează braţul în strânsoarea 
cumplitului cleşte, Barba Roja sări, cu faţa crispată şi palidă 
de ruşine, spumegând de durere şi de furie neputincioasă. 
Necruţător, Pardaillan îl sili să se întoarcă şi să sară şi în 
sens contrar. 

Se găseau tocmai în faţa cabinetului regelui. Gâfâind, 
horcăind, cu faţa scăldată în sudoare, cu ochii ieşiţi din 
orbite, Barba Roja părea gata-gata să leşine. 

Atunci Pardaillan îi dădu drumul. Fără să scoată o vorbă şi 
fără să-l privească, îl apucă pe colos cu mâna stângă de 
barba-i bogată şi-l târî, aproape în nesimţire, spre cabinetul 
regelui, aşa cum duci o vită la abator. 

Iar Filip al II-lea abia avu răgazul să se dea înapoi cu toată 
grabă, căci altfel l-ar fi izbit drept în faţă canatul uşii, pe 
care Pardaillan o împinse cu o puternică lovitură de picior. 

Lăsând în urma lui uşa larg deschisă, Pardaillan îi dădu un 
ultim brânci lui Barbă Roja, care se rostogoli inert la 


picioarele regelui. 

— Sire - tună cavalerul - vi-l aduc înapoi pe acest 
netrebnic... Altă dată nu-l lăsaţi să meargă fără guvernantă, 
căci dacă-i va mai trece vreodată prin gând să-mi joace vreo 
farsă necuviincioasă, mă voi vedea silit să-i smulg barba, fir 
cu fir... ceea ce va fi cam neplăcut pentru el, căci va deveni 
de-a dreptul hidos. 

Şi, spre uimirea şi spaima tuturor, ieşi fără grabă, 
aruncând în jurul lui priviri scăpărătoare. 

Un glas şopti atunci la urechea lui Filip, care rămăsese 
împietrit de groază: 

— V-am spus, sire, că nu e bine ce faceţi... Acum îmi 
permiteţi să acţionez? 

— Aţi avut dreptate, domnule inchizitor - răspunse regele 
tremurând de furie. Fie, faceţi cum credeţi! 

Şi, cu o admiraţie amestecată cu uimire, dar şi cu o spaimă 
surdă, exclamă: 

— Tii, ce mai bărbat! ... Era mai-mai să-l omoare pe bietul 
Barba Roja! 

Când, în cele din urmă, nobilii şi ofiţerii se dezmeticiră din 
buimăceala lor şi se hotărâră să se repeadă asupra 
obraznicului, era prea târziu - Pardaillan dispăruse. 

Capitolul 13 

Documentul 

Apropiindu-se de Fausta, Espinosa îi spuse: 

— Doamnă, doriţi să mă aşteptaţi o clipă în cabinetul meu? 
Voi relua discuţia cu dumneavoastră de acolo de unde a 
lăsat-o regele, poate că vom ajunge la o înţelegere. 

Fausta îl privi drept în ochi şi-l întrebă: 

— Îmi îngăduiţi să fiu însoţită? 

Fără să şovăie, Espinosa îi răspunse: 

— Cred că prezenţa domnului cardinal Montalta, pe care-l 
văd aici, va fi de ajuns ca să vă liniştească. În ceea ce-i 
priveşte pe vitejii care vă escortează, nu-i putem lăsa să 
asiste la o întrevedere atât de importantă. Fausta se gândi o 
clipă. 


— Aveţi dreptate, domnule mare inchizitor, prezenţa 
cardinalului Montalta va fi de ajuns - răspunse ea cu acea 
seninătate gravă care-i dădea un aer atât de impunător. 

— Atunci, pe curând - rosti simplu Espinosa şi, făcând 
semn unui dominican, se înclină şi apoi se întoarse în 
cabinetul regelui. 

Montalta se apropie în grabă. Cei trei „oşteni” făcură la 
fel, pregătindu-se s-o escorteze. 

Dominicanul veni lângă Fausta şi-i spuse, cu o adâncă 
plecăciune: 

— Dacă ilustra principesă şi eminenţa să binevoiesc să mă 
urmeze, voi avea onoarea de a-i conduce până la cabinetul 
monseniorului. 

— Domnilor - se adresă Fausta „oştenilor” - vă rog sămă 
aşteptaţi un moment. Cardinale, dumneavoastră veniţi cu 
mine. Poftim, părinte, vă urmăm. 

Saint-Maline, Chalabre şi Montsery se supuseră oftând şi- 
şi reluară garda plicticoasă, în mijlocul acestei mulţimi 
străine, unde nu cunoşteau pe nimeni şi unde, ceva mai 
târziu, aveau să se pună cu generozitate la dispoziţia lui 
Pardaillan. 

Urmat de Fausta şi de Montalta, dominicanul îşi croi drum 
prin mulţimea care, de altfel, se trăgea deoparte cu respect 
în faţa lui. 

La capătul sălii, călugărul deschise o uşă care dădea într- 
un coridor larg şi se retrase, făcându-i loc Faustei să treacă. 

În clipa când Montalta se pregătea s-o urmeze, o mână i se 
lăsă grea pe umăr. 

— Hercule Sfondrato! exclamă el, întorcându-se brusc. 

— Chiar eu, Montalta! Nu te aşteptai să mă vezi? 
Dominicanul îi privi o clipă, cu o expresie ciudată şi, fără 
să închidă uşa, se îndepărtă discret şi o ajunse din urmă pe 

Fausta. 

— Ce vrei? urlă Montalta, frământând mânerul 

pumnalului. 


— Lasă jucăria asta - spuse ducele de Ponte-Maggiore, 
rânjind... Vezi bine că loviturile tale alunecă pe deasupra 
mea, fără să mă atingă. 

— Ce vrei? repetă Montalta furios. 

— Să-ţi vorbesc... Mi se pare că avem să ne spunem 
lucruri interesante. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Da - zise Montalta, cu o privire sângeroasă - dar... mai 
târziu... Pentru moment am altceva de făcut... 

Şi dădu să treacă mai departe, să alerge după Fausta, 
despre care o presimţire tainică îi spunea că se află în 
primejdie. 

Pentru a doua oară mâna lui Ponte-Maggiore i se lăsă cu 
greutate pe umăr, iar vocea lui albă de mânie îi trânti în 
obraz o ameninţare. 

— Ai să mă urmezi chiar acum, Montalta, sau de nu, pe 
Dumnezeul meu, te pălmuiesc în faţa întregii curţi! 

Şi, cu un gest violent, ducele ridică mâna. 

— Bine - făcu Montalta, livid - te urmez... dar vaiţie! ... 

Şi, bombănind tot felul de ameninţări surde, se smulse din 
strânsoare şi-l urmă pe Ponte-Maggiore, părăsind-o pe 
Fausta într-un moment în care, poate, ea ar fi avut nevoie 
de braţul lui. 

În acest timp, Fausta îşi continuă drumul, fără să observe 
nimic, iar după vreo cincizeci de paşi, dominicanul deschise 
o a doua uşă şi se dădu deoparte, făcându-i loc să treacă, la 
fel ca şi mai înainte. Fausta pătrunse în încăpere şi abia 
atunci îşi dădu seama că Montalta n-o mai însoțea. 

Îşi încruntă sprâncenele imperceptibil şi, privindu-l pe 
dominican drept în faţă, îl întrebă, calmă, ca şi cum lipsa 
cardinalului n-ar fi mirat-o: 

— Unde e cardinalul Montalta? 

— Când să intre în coridor, eminenţa sa a fost oprită de un 
senor care avea, desigur, să-i facă vreo comunicare urgentă 
- îi răspunse dominicanul câtuşi de puţin tulburat. 

— Bine! făcu Fausta. 


Şi privirea ei ageră scrută cu atenţie figura indiferentă a 
călugărului şi cercetă încăperea. 

Era o cameră de lucru de dimensiuni mijlocii, mobilată cu 
câteva fotolii şi cu o masă de lucru aşezată în faţa singurei 
ferestre care o lumină. Un perete întreg al camerei era 
ocupat de o bibliotecă mare, în rafturile căreia erau 
rânduite, într-o ordine perfectă, tomuri groase şi 
manuscrise. 

Pe peretele din faţă atârna un tablou uriaş, încadrat într-o 
ramă masivă de abanos, fără nici o podoabă - tablou 
înfăţişând coborârea de pe cruce. 

Aproape drept în faţa uşii de intrare se mai afla o uşiţă. 

Fausta o deschise fără grabă şi văzu un fel de cameră de 
rugăciune foarte mică şi foarte simplă, care nu părea să 
aibă uşă de ieşire, ci era luminată printr-o fereastră ovală, 
cu vitralii multicolore. 

Închise uşiţa la loc şi merse către fereastră cabinetului. 
Aceasta dădea spre o mică curte interioară. 

Atunci, dominicanul, care asistase nepăsător la această 
inspecţie amănunţită, deşi rapidă, spuse: 

— Dacă ilustra principesă doreşte, mă pot duce în 
căutarea eminenţei sale, cardinalul de Montalta, ca să-l 
aduc aici. 

— Vă rog, stimate reverend - zise Fausta, mulţumindu-i 
printr-un zâmbet. 

Dominicanul ieşi numaidecât şi, ca s-o liniştească, lăsă uşa 
larg deschisă. 

Fausta se duse până-n prag şi constată că dominicanul se 
întorcea liniştit pe drumul pe care veniseră. Făcu un pas pe 
coridor şi văzu că uşa prin care intraseră era încă deschisă. 
Prin faţa ei treceau, încolo şi încoace, tot felul de umbre. 

Liniştită, intră în cabinet, se aşeză într-un fotoliu, foarte 
calmă în aparenţă, dar cu privirea la pândă, aşteptându-se 
la orice. 

Peste câteva minute dominicanul reapăru. Închise uşa în 
urma lui cu un gest foarte natural şi-i spuse, cât se poate de 


respectuos, fără a face nici un pas spre dânsa: 

— Doamnă, mi-a fost imposibil s-o găsesc pe eminenţa sa. 
Cardinalul Montalta a părăsit castelul însoţit, pe cât se pare 
de senorul care l-a oprit. 

— Dacă e aşa - zise Fausta, ridicându-se - mă retrag. 

— Şi ce-am să-i spun domnului mare inchizitor? 

— Îi veţi spune că singură, aici, nu m-am simţit în 
siguranţă şi că am preferat să amân pentru mai târziu 
întrevederea pe care urma s-o am cu dumnealui - răspunse 
Fausta cu răceală. 

Şi pe un ton de o supremă autoritate adăugă: 

— Conduceţi-mă înapoi, stimate reverend! 

Dominicanul nu se mişcă din faţa uşii. Se înclină adânc şi 
întrebă respectuos: 

— Aş putea îndrăzni, doamnă, să vă rog a-mi acorda o 
favoare? 

— Dumneavoastră? întrebă Fausta mirată. Ce vreţi să-mi 
cereţi? 

— Un lucru neînsemnat... să arunc o privire asupra unui 
pergament pe care-l ascundeţi la sânul dumneavoastră - 
spuse dominicanul cu răceală. 

„M-au prins! îşi spuse Fausta. Şi tot lui Pardaillan îi 
datorez această nouă lovitură, căci numai el putea să le 
dezvăluie că pergamentul se află la mine”. 

Şi cu glas tare, cu un calm dispreţuitor, rosti: 

— Dar dacă refuz, ce-o să-mi faceţi? 

— Atunci - răspunse netulburat dominicanul - mă voi 
vedea silit să vi-l iau cu de-a sila. 

— Ei bine, poftiţi de-l luaţi - zise Fausta, ducându-şi mâna 
la sân. 

La fel de liniştit, călugărul se înclină, ca şi cum ar fi luat 
act de aprobarea ei şi făcu doi paşi înainte. 

Fausta ridică braţul înarmat pe neaşteptate cu un mic 
pumnal, pe care-l scoase din corsaj şi-i spuse liniştită: 

— Dacă mai faceţi un pas, vă lovesc! Vă avertizez, părinte, 
că lama acestui pumnal e otrăvită şi că cea mai mică 


zgârietură e de ajuns ca să provoace o moarte fulgerătoare. 

Dominicanul se opri brusc, iar pe buze îi flutură un fel de 
surâs enigmatic. 

Fausta mai mult ghici decât văzu acest zâmbet. Aruncă o 
privire în jur şi se văzu singură, numai cu călugărul, 
dincoace de uşa aceea, pe care o închisese chiar ea. 

Înainta un pas cu braţul ridicat şi, pe un ton poruncitor, îi 
strigă: 

— Fă-mi loc! Sau, pe Dumnezeu, eşti mort! 

— Sfânta Fecioară! exclamă dominicanul. Aţi fi în stare să 
loviți un paşnic slujitor al Domnului? 

— Atunci deschide uşa! spuse cu răceală Fausta. 

— Mă supun, doamnă, mă supun - răspunse călugărul cu 
un glas tremurător, în timp ce, cu o neîndemânare vizibilă, 
se căznea să deschidă uşa. 

— Trădătorule! ţipă Fausta. Ce-ţi închipui? Şi-şi ridică 
braţul cu o mişcare fulgerătoare. 

În aceeaşi secundă, pe la spate, două mâini viguroase 
apucară pumnalul ridicat, în timp ce alţi doi cleşti vii îi 
paralizară braţul stâng. 

Fără să mai opună vreo rezistenţă, căci înţelesese că e de 
prisos, Fausta întoarse capul şi văzu că e în mâinile a doi 
călugări mătăhăloşi. 

Privi de jur împrejurul camerei, în care se afla. Nimic nu 
părea să fi fost clintit de la locul lui. Uşiţa era în continuare 
încuiată. Pe unde intraseră? Cabinetul avea, aşadar, una 
sau poate chiar mai multe ieşiri secrete. De altfel, asta era 
prea puţin important: ceea ce o interesa acum era faptul că 
se afla în mâinile lor şi că, totuşi, trebuia să scape de acolo, 
cu orice preţ. 

Lăsă, de bună voie, pumnalul din mână, căci acum 
devenise inutil. Arma dispăru, apucată şi dosită cu o iuţeală 
şi cu o îndemânare remarcabilă şi în aceeaşi clipă, ca nişte 
automate, cei doi călugări îi dădură drumul Faustei şi, 
retrăgându-se cu doi paşi, îşi vârâră mâinile ciolănoase în 


manşetele lor lungi şi rămaseră nemişcaţi, într-o atitudine 
meditativă. 

Dominicanul făcu o plecăciune, cu un respect în care 
Faustei i se păru că desluşeşte o undă de ironie 
amenințătoare şi-i spuse, cu glasul lui potolit: 

— Rog pe ilustra principesă să binevoiască a scuza 
violenţa la care am fost silit să recurg. Cu marea ei 
inteligenţă, va înţelege, sper, că n-am nici o vină în această 
chestiune, căci ce sunt eu, un om atât de slab şi de umil? O 
unealtă în mâinile superiorilor mei... Ei ordonă, iar eu mă 
supun fără să discut. 

Fără să se arate nici furioasă, nici supărată, cu un dispreţ 
pe care nu încerca să şi-l ascundă, Fausta aprobă din cap. 

„Omul acesta a spus lucrurilor pe nume - reflectă ea. El şi 
cele două ajutoare ale sale nu sunt decât nişte unelte. Ei 
nici nu există pentru mine. Şi atunci, la ce bun să mai discut 
cu ei sau să le mai fac reproşuri? Pe vinovat trebuie să-l 
caut printre superiorii acestor călugări. Nu e regele. Regele 
s-ar fi mulţumit să mă aresteze. Lovitura vine deci din 
partea marelui inchizitor. Cu el va trebui să mă răfuiesc”. 

Şi, adresându-se dominicanului, foarte calmă, îl întrebă: 

— Ce doriţi de la mine? 

— Am avut onoarea să vă mai spun: pergamentul, pe care-l 
aveţi acolo... 

Şi dominicanul arăta cu degetul spre pieptul Faustei. 

— Aveţi ordin să-l luaţi cu forţa, nu-i aşa? 

— Sper că ilustra principesă - mă va scuti de această grea 
obligaţie - zise călugărul înclinându-se. 

Fausta îşi scoase din sân faimosul pergament şi, fără să-l 
dea din mână spuse: 

— Înainte de a mă supune, răspundeţi-mi la următoarea 
întrebare: ce veţi face cu mine după aceea? 

— Veţi fi liberă, doamnă, pe deplin liberă - răspunse 
dominicanul fără să pregete. 

— Juraţi pe acest crucifix? întrebă Fausta, pătrunzându-l 
cu privirea până-n adâncul sufletului. 


— Nu e nevoie de jurăminte - se auzi în spatele ei un glas 
liniştit şi puternic. Cuvântul meu ar trebui să vă ajungă şi-l 
aveţi doamnă! 

Fausta se întoarse repede şi se găsi în faţa lui Espinosa, 
care intrase prin vreo uşă secretă, fără să facă zgomot. 

Privindu-l de sus, ea îi spuse pe un ton şfichiuitor: 

— Ce încredere pot avea în cuvântul dumneavoastră, 
cardinale, atâta timp cât vă purtaţi ca un lacheu? 

— De ce vă plângeţi, doamnă? întrebă Espinosa cu un calm 
înspăimântător. Procedez întocmai cum aţi procedat şi 
dumneavoastră faţă de noi, Montalta, cu aprobarea mea, vă 
încredinţase, sigur de bună dumneavoastră credinţă, acest 
document, iar dumneavoastră trebuia să ni-l restituiţi. 
Dumneavoastră însă, abuzând de încrederea noastră, aţi 
încercat să ne vindeţi ceea, ce ne aparţine şi, dând greş în 
această încercare, aţi hotărât să-l păstraţi, desigur, în 
speranţa că-l veţi vinde altora. Cum calificaţi 
dumneavoastră acest procedeu, doamnă? 

— V-am mai spus, aveţi un suflet de lacheu - rosti Fausta, 
cu un dispreţ strivitor. După ce aţi brutalizat o femeie, acum 
o şi insultaţi! 

— Vorbe goale, doamnă! făcu Espinosa, ridicând din umeri 
în semn de dispreţ. 

Apoi, cu asprime în glas: 

— Vai celui ce încearcă să se împotrivească acţiunilor 
Sfintei Inchiziţii, căci, fie bărbat sau femeie, va fi zdrobit 
fără cruţare! Hai, doamnă, daţi-mi documentul care ne 
aparţine şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu că, din consideraţie 
pentru rege, care vă ocroteşte cu protecţia lui, nu vă fac să 
plătiţi scump îndrăzneala şi necorecta intervenţie! 

— Mă dau bătută - zise Fausta - deşi vă jur că veţi plăti la 
fel de scump şi insultele şi violențele la care mă supuneţi! 

— Ameninţări zadarnice, doamnă - răspunse Espinosa, 
punând mâna pe pergament. Eu acţionez în interesul 
statului, iar regele nu va putea decât să mă aprobe. Cât 
despre acest document, îi datorez mulţumiri domnului de 


Pardaillan care mi-a înlesnit obţinerea lui. Nu voi uita să i le 
adresez cu primul prilej ce mi se va ivi. 

— În cazul acesta, mulţumiţi-i chiar acum - se auzi un glas 
batjocoritor. 

Fausta şi Espinosa se întoarseră în aceeaşi clipă şi-l văzură 
pe Pardaillan, care, stând rezemat cu spatele de uşă, îi 
privea cu zâmbetul lui zeflemitor. 

Nici Fausta, nici Espinosa nu lăsară să le scape vreun gest 
de surpriză. Faustei îi luciră ochii o clipă, iar Espinosa 
încruntă imperceptibil din sprâncene. Atâta tot. 

Dominicanul şi cei doi călugări schimbară pe furiş o 
privire, dar fiind dresați ca să nu aibă altă voinţă, altă 
inteligenţă decât aceea a superiorului lor, rămaseră 
nemişcaţi, însă cei doi călugări mătăhăloşi stăteau la pândă, 
gata de orice. 

În cele din urmă, Espinosa exclamă, pe un ton foarte 
natural: 

— Domnul de Pardaillan! ... Dar cum aţi ajuns până aici? 

— Pe uşă, dragă domnule - îi răspunse Pardaillan cu 
zâmbetul lui cel mai nevinovat. Aţi uitat s-o încuiaţi... Şi asta 
m-a scutit de osteneala de a o sparge. 

— Să spargeţi uşa, Dumnezeule! Dar de ce? 

— Am să vă spun şi, în acelaşi timp, am să vă explic prin ce 
întâmplare am fost pus în situaţia de a mă amesteca în 
convorbirea dumneavoastră cu doamna. Cred că asta îmi 
faceţi onoarea de a mă întreba, domnule - zise Pardaillan cu 
aerul cel mai liniştit din lume. 

— Vă ascult cu interes, domnule - răspunse Espinosa. 
Văzând că cei doi călugări, fie dintr-o oboseală reală, fie la 
un semn al marelui inchizitor, schiţau o mişcare, Pardaillan 
îi spuse lui Espinosa: 

— Domnule, ordonaţi acestor vrednici călugări să stea 
liniştiţi... Nu-mi place să văd agitaţie în jurul meu. 

Espinosa făcu un gest poruncitor, iar călugării 
încremeniră. 


— Perfect! zise Pardaillan. Fiţi buni şi nu mai mişcaţi, căci 
altfel aş fi silit şi eu să mă mişc... şi asta ar putea să nu fie 
tocmai bine pentru venerabilele dumneavoastră spinări. 

Şi întorcându-se spre Fausta şi Espinosa, care aşteptau în 
picioare, în faţa lui, continuă: 

— Ceea ce mi s-a întâmplat, domnule, e foarte simplu: 
după ce l-am adus înapoi regelui pe acest uriaş cu barbă 
roşie, de care curtea a vrut să-şi bată joc şi pe care a 
trebuit să-l ocrotesc, am ieşit, aşa cum aţi putut şi 
dumneavoastră să vedeţi. Dar, ale dracului porţile 
dumneavoastră, seamănă atât de mult între ele, încât m-am 
rătăcit. Curând mi-am dat seama că nimerisem într-un 
coridor ce nu se mai sfârşea şi nu găseam nici un suflet pe 
care să-l întreb pe unde s-o iau. Blestemându-mi din 
răsputeri nepriceperea, rătăceam din coridor în coridor, 
când, trecând prin faţa unei uşi, am recunoscut glasul 
doamnei... Am o meteahnă: sunt curios din fire. M-am oprit 
deci şi am auzit sfârşitul interesantei dumneavoastră 
convorbiri. 

Şi înclinându-se grațios în faţa Faustei, spuse pe un ton 
grav: 

— Doamnă, dacă m-aş fi gândit că oamenii aceştia se vor 
folosi de vorbele mele pentru a vă întinde o cursă şia vă 
smulge pergamentul, la care ţineţi atât de mult, mai bine 
mi-aş fi tăiat limba decât să vorbesc. Dar nimeni nu va 
putea spune că eu, cavalerul de Pardaillan, aş fi în stare să 
comit un act de delaţiune, fie şi fără voia mea. Mă simţeam 
dator să îndrept răul pe care l-am făcut fără să vreau şi de 
aceea am intervenit... lată de ce, domnule, n-aş fi şovăit să 
sparg uşa, precum am avut onoarea să vă spun. 

În timp ce Pardaillan vorbea astfel, cu o bărbătească 
sinceritate, într-o atitudine puţin cam teatrală, ce-i şedea de 
minune, cu pălăria în mâna dreaptă, cu mâna stângă 
sprijinită în garda săbiei, cu privirea blândă şi cu faţa 
strălucind de generozitate, Espinosa chibzuia: 


„Omul acesta e o forţă a naturii. Vom fi de neînvins dacă va 
consimţi să treacă de partea noastră. Dar mijloacele 
noastre obişnuite de intimidare sau de seducţie, rodnice cu 
oricare altul, n-ar avea nici un fel de efect la omul acesta 
ieşit din comun. El întruchipează forţa, curajul, cinstea şi 
generozitatea. Ca să-l câştigi de partea ta, trebuie să te 
arăţi mai cavaler decât el, să-l copleşeşti prin mai multă 
forţă, curaj, cinste şi generozitate decât e în stare el 
însuşi... Dacă nici asta nu dă rezultate... nu-ţi rămâne decât 
să renunţi... şi să te descotoroseşti de el cât mai curând”. 

Fausta primi cuvintele lui Pardaillan cu obişnuita ei 
seninătate maiestuoasă şi-i spuse cu glasu-i armonios şi cu o 
privire negrăit de dulce: 

— Ceea ce spuneţi şi ceea ce faceţi, cavalere, mi se pare 
foarte natural, când vine din partea dumneavoastră. 

— Aceste mustrări de cuget fac cinste omului care are 
inima atât de nobilă de a le nutri - zise Espinosa. 

— Vai, domnule - răspunse cavalerul cu vioiciune - nici nu 
ştiţi cât de bine îmi fac măgulitoarele dumneavoastră laude. 
Ele mă lasă să prevăd că veţi privi cu ochi buni cele două 
hatâruri pe care îmi îngădui să le cer generozităţii 
dumneavoastră. 

— Spuneţi-mi despre ce e vorba, domnule de Pardaillan şi 
dacă aceste hatâruri nu depăşesc limitele posibilului, 
socotiţi-le dinainte acordate. 

— Mii de mulţumiri, domnule - zise Pardaillan înclinându- 
se. lată, deci, despre ce e vorba: doresc să-i restituiţi 
doamnei Fausta documentul pe care i l-aţi luat. Făcând 
acest lucru, mi-aţi uşura sufletul de remuşcările ce m-au 
cuprins la gândul că, prin vorbele mele nesăbuite, am 
denunţat-o, iar dumneavoastră v-aţi câştigat dreptul la 
recunoştinţa mea, căci nu mi-aş putea ierta niciodată o 
asemenea faptă. 

Fausta avu un surâs imperceptibil. Pentru ea nu exista nici 
cea mai mică îndoială: Espinosa va refuza, îl privi pe 
Pardaillan, vrând parcă să-şi dea seama dacă el credea cu 


adevărat că cererea să va fi primită favorabil. Dar 
Pardaillan părea impasibil. 

Espinosa, la rândul lui, rămase de nepătruns. El spuse 
doar: 

— Să auzim şi a doua cerere. 

— A doua - răspunse Pardaillan, cu glasul său dulce- 
acrişor - vi se va părea, desigur, mai puţin dificilă. Doresc 
să-i daţi doamnei toate asigurările că va putea să se retragă 
fără să fie tulburată. 

— Asta-i tot? 

— Pe Dumnezeul meu, da, domnule! 

Fără şovăire, Espinosa răspunse cu amabilitate: 

— Ei bine, domnule de Pardaillan, mi-ar fi greu să vă las 
pradă remuşcărilor şi, ca să vă dovedesc cât de mare e 
stima pe care v-o port, iată documentul pe care mi-l cereţi. 
Vi-l predau dumneavoastră, cel mai viteaz şi mai respectabil 
gentilom pe care l-am cunoscut vreodată. 

Gestul era atât de neaşteptat, încât Fausta tresări, iar 
Pardaillan, luând documentul pe care i-l întindea Espinosa, 
îşi spuse: 

„Ce înseamnă asta? Mă aşteptam să smulg prada unui 
tigru şi mă aflu în faţa unui mieluţ blând şi dezinteresat. Mă 
aşteptam la o bătălie furtunoasă şi înverşunată şi, în locul 
unui schimb de lovituri mortale, primesc un schimb de 
gingăşii şi politeţuri... Mii de draci! Nu-i lucru curat la 
mijloc!” 

Şi, cu glas tare, se adresă lui Espinosa: 

— Domnule, vă exprim sinceră mea recunoştinţă. 

Apoi, întinzându-i Faustei pergamentul dobândit, îi spuse, 
fără măcar s-o privească: 

— lată, doamnă, documentul pe care, din imprudenţa mea, 
era cât pe ce să-l pierdeţi. 

— Cum aşa, domnule, nu-l opriţi dumneavoastră?! întrebă 
Fausta cu un calm regesc. Acest document are pentru 
dumneavoastră aceeaşi valoare că şi pentru mine... Aţi 
străbătut Franţa şi Spania ca să puneţi mâna pe el! 


Documentul v-a fost înmânat personal, domnule Pardaillan! 
Nu socotiți oare că prilejul este unic şi că puteţi să-l păstraţi 
fără să încălcaţi regulile cavalereşti, atât de severe, pe care 
vi le impuneţi? 

— Doamnă - răspunse Pardaillan, burzuluindu-se - am 
cerut acest document pentru dumneavoastră. Trebuie, deci, 
să vi-l predau numaidecât, ceea ce şi fac. A mă crede pe 
mine capabil de calculele la care v-aţi referit, înseamnă să- 
mi aduceţi o insultă nemeritată. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut să-l insult pe unul dintre 
ultimii viteji rămaşi pe lume! zise Fausta. Am vrut doar să vă 
atrag atenţia că o asemenea ocazie nu se va mai ivi 
niciodată. Şi atunci mă întreb, cum veţi proceda ca să vă 
ţineţi cuvântul dat regelui Henric de Navara? 

— Doamnă - replică Pardaillan - am mai avut onoarea să v- 
o spun: voi aştepta până ce-mi veţi da de bună voie peticul 
ăsta de pergament. 

Fausta luă pergamentul fără să mai spună ceva şi rămase 
pe gânduri. 

— Doamnă - spuse atunci Espinosa - vă dau cuvântul meu 
de onoare: puteţi părăsi liberă Alcazarul, însoţită de escorta 
dumneavoastră. 

— Domnule mare inchizitor - rosti pe un ton grav 
Pardaillan - aţi câştigat dreptul la recunoştinţa mea, iar la 
mine acest lucru nu e o formulă banală de politeţe. 

— Ştiu, domnule - spuse pe un ton la fel de grav Espinosa 
- şi sunt cu atât mai fericit, cu cât şi eu am să vă cer un 
anumit lucru. 

„Aha! îşi spuse Pardaillan. Şi eu, care mă gândeam: iată ce 
va să zică adevărata generozitate! Ei! La dracu'! E mai bine 
aşa. Nu mi-ar plăcea să-i rămân îndatorat acestui personaj 
întunecat şi misterios. Dracul să mă ia dacă ştiu măcar 
pentru ce!” 

Şi, cu glas tare, vorbi: 

— Dacă nu depinde decât de mine, vă voi acorda ceea ce- 
mi cereţi cu aceeaşi bunăvoință pe care aţi avut-o 


dumneavoastră când aţi satisfăcut cererile mele, ce-i drept, 
cam mari. 

Espinosa încuviinţă din cap şi spuse: 

— Mai întâi, domnule cavaler, permiteţi-mi să vă dovedesc 
că dacă v-am satisfăcut cererile, am făcut-o numai din stimă 
pe care o port persoanei dumneavoastră şi nu de teamă, 
aşa cum aţi putut să presupuneţi! 

— Domnule - rosti Pardaillan, pe tonul acela respectuos 
care la el avea atâta preţ - niciodată nu mi-ar trece prin 
gând că un om ca dumneavoastră ar putea să cedeze de 
frică. 

Încă o dată, Espinosa încuviinţă din cap, dar stărui: 

— N-are importanţă, domnule, eu însă ţin să vă conving. 

— Faceţi cum credeţi, domnule - răspunse Pardaillan 
politicos. 

Fără să se clintească din loc, Espinosa puse în mişcare, cu 
piciorul, un resort nevăzut şi în aceeaşi clipă biblioteca se 
răsuci în jurul ei, lăsând să se vadă o sală destul de mare, în 
care oameni înarmaţi cu pistoale şi archebuze stăteau 
nemişcaţi şi muţi, gata să tragă la comandă. 

— Douăzeci de ostaşi şi un ofiţer! vesti laconic Espinosa. 

„Uf! îşi spuse Pardaillan. Iată cât sunt de favorizat de 
soartă! ... Şi când mă gândesc că am naivitatea să cred că 
tigrul s-a prefăcut în miel de dragul meu!” 

Şi zâmbi cu milă pentru această naivitate, de care se căia. 

— E puţin, îmi dau seama - spuse pe un ton serios 
Espinosa. Dar mai e şi altceva, ceva şi mai bun. 

Şi la un semn al lui, oamenii se înşirară în dreapta şi în 
stânga, lăsând la mijloc un spaţiu mare liber. Ofiţerul merse 
până la capătul acestui culoar viu şi deschise larg o uşă, ce 
dădea într-un coridor spaţios, ocupat de soldaţi. 

— O sută de oameni! exclamă Espinosa, adresându-se tot 
lui Pardaillan. 

„Prostul de mine!” îşi spuse cavalerul, rămânând totuşi 
netulburat. 


— Escorta doamnei principese Fausta! ordonă scurt 
Espinosa. 

Fausta privea şi ascultă cu calmul ei obişnuit. 

Pardaillan se rezemă nepăsător de uşa prin care intrase, 
iar faţa i se lumină de un surâs plin de mândrie la vederea 
măsurilor extraordinare de precauţie luate împotrivă-i, a 
unui singur om! Şi, totuşi, în sinea să se blestemă de mama 
focului: 

„Pe toţi dracii! Ce nevoie am avut s-o fac pe cavalerul 
servant al afurisitei de Fausta? Şi ce-mi pasă mie de 
certurile ei cu acest şef al inchizitorilor, care-mi face 
impresia unui adversar periculos cu tot aerul lui dulceag şi 
plin de bunăvoință! În orice caz, el nu e un descreierat ca 
mine, dovadă măsurile de precauţie pe care a ştiut să le ia 
până în cele mai mici amănunte. La dracu'! Oare voi fi toată 
viaţa un animal smintit şi capricios, incapabil de o judecată 
sănătoasă, plină de bun simţ? Bată-m-ar frigurile, să mă 
facă să-mi clănţăne dinţii până la sfârşitul zilelor! În ce 
viespar m-am băgat cu obiceiul meu prostesc deamă 
amesteca unde nu-mi fierbe oala! Dacă bietul tată-meu m- 
ar vedea, din propria-mi prostie la ananghie, cum m-ar mai 
certa el şi pe bună dreptate! ... Până şi noul meu prieten, 
Cervantes, dacă m-ar vedea prins în capcană ca un pui de 
vulpe neştiutor, n-ar scăpa ocazia să-mi arunce în faţă 
veşnicul său don Quijote”. 

Dar, aşa cum i se întâmpla adesea, după ce se muştrului 
bine, cavalerul îşi spuse, cu obişnuita lui nepăsare: 

„Haida-de! Mai la urma urmei, n-am murit încă! ... Şiam 
mai trecut eu şi prin altele! ...” 

Şi zâmbi, cu un aer prefăcut. 

Iar Espinosa, interpretând, desigur, greşit înţelesul acestui 
zâmbet, continuă pe acelaşi ton potolit: 

— Sunteţi amabil să deschideţi uşa de care vă sprijiniți, 
domnule de Pardaillan? 

Pardaillan se supuse, fără să scoată o vorbă, îndărătul uşii 
se ridica acum un oblon de fier. Astfel, posibilitatea oricărei 


retrageri îi era tăiată. 

— Mii de draci! murmură Pardaillan şi, fără să vrea, 
aruncă o privire spre fereastră. În aceeaşi clipă, în tăcerea 
ce se aşternuse deasupra acestei scene fantastice, se auzi 
un zgomot sec, iar încăperea se scufundă în semiîntuneric. 

Espinosa făcu un semn. Unul dintre călugări deschise 
fereastra: ca şi uşa, ea era ferecată acum pe dinafară de o 
perdea de fier. 

„Dracu' să-l ia! scrâşni Pardaillan în sinea lui. Tare aş mai 
avea poftă să-l sugrum chiar acum!” 

În clipa aceea apărură pe coridor Chalabre, Montsery şi 
Saint-Maline. 

— Doamnă - spuse Espinosa - iată escorta dumneavoastră, 
sunteţi liberă! 

— La revedere, cavalere - zise Fausta fără pic de emoție. 

— La revedere, doamnă - răspunse Pardaillan privind-o 
drept în faţă. 

Espinosa o conduse şi în timp ce traversa camera secretă 
în care erau înşiraţi zbirii, Fausta îi spuse în şoaptă, cu 
răceală: 

— Sper că nu va mai ieşi viu de-aici! 

Oricât de călit în rele era marele inchizitor, el se 
cutremură la auzul acestor vorbe. 

— Totuşi, pentru dumneavoastră, doamnă, a ajuns în 
situaţia asta critică - îi răspunse el cu o asprime 
neobişnuită. 

— Ce importanţă are? replică Fausta. 

Şi adăugă cu dispreţ: 

— Sunteţi oare atât de slab de înger, încât v-aţi lăsa 
arestat din motive sentimentale? 

— Credeam că-l iubiţi - zise Espinosa, privind-o cu atenţie. 

De astă dată, Fausta fu cea care se cutremură. 

Dar, stăpânindu-se, rosti pe nerăsuflate: 

— Tocmai de aceea îi doresc moartea cu atâta patimă! 

Espinosa o privi o clipă, fără să-i răspundă, apoi 
înclinându-se ceremonios, porunci: 


— Doamna principesă Fausta să fie condusă cu toate 
onorurile ce i se cuvin. 

Şi în timp ce Fausta, urmată de garda ei, trecea cu pas rar 
şi maiestuos prin faţa trupei care-i dădea onorurile, 
Espinosa se întoarse la Pardaillan, care aştepta foarte calm 
şi-i spuse liniştit: 

— Cabinetul în care ne aflăm este o maşinărie admirabilă, 
executată de arabi, care sunt meşteri neîntrecuţi în arta 
mecanicii. Din clipa în care aţi păşit aici, aţi fost în mâna 
mea. În faţa dumneavoastră am putut, fără a vă trezi 
bănuielile, să dau ordine ce au fost executate imediat şi pe 
tăcute. Aş putea să vă fac să dispăreţi într-o secundă, 
printr-un gest al cărui înţeles nici n-aţi putea să-l bănuiţi, 
căci podeaua pe care staţi ascunde şi ea un mecanism, ca 
de altfel tot ce se găseşte aici... Trebuie să recunoaşteţi că 
totul a fost minunat de bine întocmit pentru a nimici orice 
încercare de rezistenţă. 

— Recunosc - spuse Pardaillan din vârful buzelor - că vă 
pricepeţi de minune la pregătirea unei capcane. 

Espinosa avu un zâmbet fin şi, fără să ia în seamă aceste 
vorbe, îi răspunse: 

— Domnule de Pardaillan, vedeţi bine că dacă v-am 
satisfăcut cererile, a fost numai din stimă pentru caracterul 
dumneavoastră. Cât priveşte numărul luptătorilor pe care i- 
am mobilizat împotriva dumneavoastră, el vă dovedeşte cu 
prisosinţă admiraţia mea pentru extraordinara 
dumneavoastră forţă şi vitejie. Şi acum, când v-am dovedit 
că n-am cedat decât ca să vă fiu pe plac, vă întreb: sunteţi 
de acord să discutăm? 

— Ei, domnule - răspunse Pardaillan cu glas batjocoritor - 
vă înverşunaţi să-mi dovediţi limpede ca lumina zilei că sunt 
în puterea dumneavoastră, legat de mâini şi de picioare şi 
mă întrebaţi dacă consimt să stau de vorbă cu 
dumneavoastră? ... Întrebarea e de-a dreptul caraghioasă, 
pe legea mea! ... Dacă refuz, zbirii pe care i-aţi pus ca să 
mă păzească, se vor năpusti asupra mea şi mă vor toca 


mărunt... dacă nu cumva, chiar dumneavoastră, cu un gest 
al cărui înţeles nici măcar nu-l voi ghici, mă veţi trimite de-a 
dreptul ad patres14, făcând să se scufunde această 
duşumea pe care pricepuţi meşteri arabi au înzestrat-o cu 
maşinării vrăjite... Dacă, dimpotrivă, primesc, nu vi se va 
părea oare că am cedat de frică? 

— Aşa e! răspunse simplu Espinosa. 

Şi, întorcându-se către oamenii lui, le porunci: 

— Retrageţi-vă! Nu mai am nevoie de voi. 

În tăcere şi într-o ordine desăvârşită, soldaţii se retraseră 
numaidecât, lăsând toate uşile larg deschise. 

Espinosa făcu un gest poruncitor şi dominicanul, împreună 
cu cei doi călugări, dispărură şi ei. 

În aceeaşi secundă, perdelele de fier care ferecau uşa şi 
fereastra se ridicară ca prin minune. Şi numai deschizătura 
ce dădea spre camera secretă, în care, cu o clipă înainte se 
aflau oamenii lui Espinosa, continua să indice locul unde la 
început fusese biblioteca. 

— Pe toţi dracii! Răsuflă Pardaillan, încep să cred că voi 
scăpa de aici! 

— Domnule de Pardaillan - reluă discuţia Espinosa, pe un 
ton grav, eu n-am încercat să vă intimidez. Asemenea 
metode vulgare n-ar fi avut nici un efect asupra unei firi 
atât de călite ca a dumneavoastră. Am vrut doar să vă 
dovedesc că eram în stare să mă măsor cu dumneavoastră 
fără să mă tem de înfrângere. Acum doriţi să-mi acordaţi 
încrederea pe care v-am cerut-o? 

— De ce nu? răspunse liniştit Pardaillan. 

— Domnule, nu sunt duşmanul dumneavoastră. Poate că 
vom fi chiar în curând prieteni, dacă, aşa cum nădăjduiesc, 
vom ajunge să ne înţelegem... Aceasta depinde de discuţia 
pe care o vom avea... în tot cazul, orice s-ar întâmpla, orice 
aţi fi hotărât, vă dau cuvântul meu de onoare că veţi ieşi din 
palat tot atât de liber precum aţi intrat. Luaţi seama, însă, 
domnule, că mai departe nu-mi iau nici o răspundere... 


Viitorul va depinde de ceea ce veţi hotări dumneavoastră. 
Sper că nu vă îndoiţi de cuvântul meu? 

— Ferească Dumnezeu, domnule! spuse politicos 
Pardaillan. Vă consider drept un gentilom care n-ar fi în 
stare să-şi calce cuvântul. Şi dacă, socotindu-mă ameninţat, 
v-am spus unele lucruri mai degrabă neplăcute, vă exprim 
toată părerea mea de rău. Acestea fiind zise, sunt la 
dispoziţia dumneavoastră. 

Iar în sinea lui îşi spunea: 

„Atenţiune! Să ne ţinem bine! Va fi o luptă periculoasă, în 
alt fel decât aceea cu uriaşul Barba Roja. Duelurile cu 
ascuţişul limbii nu mi-au fost niciodată pe plac”. 

— Aş dori să punem toate lucrurile la punct, aici - spuse 
Espinosa. Nu e bine ca urechi indiscrete să asculte ceea ce 
ne vom spune. 

În clipa aceea, uşa se închise îndărătul lui Pardaillan, 
biblioteca îşi reluă locul şi totul în cabinet redeveni la fel ca 
la început. 

— Luaţi loc, domnule - îi spuse atunci Espinosa - şi să 
discutăm, dacă nu ca doi prieteni, cel puţin ca doi adversari 
care se stimează reciproc şi doresc să nu devină duşmani. 

— Vă ascult, domnule - zise Pardaillan, aşezându-se într- 
un fotoliu. 

Capitolul 14 

Cei doi diplomaţi 

— Cum se face că un om cu meritele dumneavoastră nu 
are alt titlu decât cel de cavaler? îl întrebă brusc Espinosa. 

— Am fost numit conte de Margency - răspunse Pardaillan, 
ridicând din umeri. 

— Cum se face că aţi rămas un biet gentilom fără stare? 

— Mi-au fost dăruite pământurile şi veniturile contelui de 
Margency... Le-am refuzat. Un înger, da, aşa cum vă spun, 
un înger de bunătate, de devotament, de dragoste sinceră 
şi statornică (Pardaillan era gâtuit de emoție) mi-a lăsat 
moştenire averea lui considerabilă, domnule, căci ea se 


ridica la două sute douăzeci de mii de livre. Am dat totul 
săracilor, fără să-mi opresc măcar o livră. 

— Cum se face că un războinic ca dumneavoastră a rămas 
un simplu aventurier? 

— Regele Henric al III-lea a vrut să facă din mine un 
comandant al armatelor sale. Am refuzat. 

— Cum se face, în sfârşit, că un diplomat ca 
dumneavoastră se mulţumeşte cu o misiune ocazională, fără 
prea mare importanţă? 

— Regele Henric de Navara a vrut să facă din mine prim- 
ministrul său... Am refuzat. 

Espinosa păru că stă o clipă să chibzuiască. 

„Fiecare răspuns al acestui om este un atac jignitor - îşi 
spunea el în gând. Fie, să procedăm, deci, ca şi el... Să-l 
doborâm dintr-o singură lovitură!” 

Iar lui Pardaillan, care aştepta liniştit, îi vorbi mai departe: 

— Aţi făcut bine că aţi refuzat. Ceea ce vi se oferea era sub 
meritele dumneavoastră - spuse el cu un aer convins. 

Pardaillan îl privi cu mirare şi-i răspunse calm: 

— Cred că greşiţi, domnule. Tot ce mi s-a oferit era 
dimpotrivă, cu mult peste ceea ce putea să-şi dorească un 
biet aventurier ca mine. 

Pardaillan nu juca deloc comedia modestiei. Era sincer. 

Una din trăsăturile remarcabile ale caracterului său 
excepţional era să considere drept exagerat de mari 
recompensele ce i se ofereau pentru serviciile lui cât se 
poate de reale. 

Espinosa nu putea să priceapă cum un om cutezător şi 
conştient de superioritatea lui, aşa cum părea să fie 
cavalerul, se dovedea în acelaşi timp un om timid şi modest 
în problemele sufleteşti. 

Crezuse că are de-a face cu un orgolios şi că punând 
accentul pe acest lucru, l-ar putea atrage de partea lui. 

Reluă deci discuţia cu o încetineală calculată: 

— Vă ofer titlul de duce, cu rangul de grand de Spania, 
împreună cu o rentă viageră de zece mii de ducați, ce 


urmează s-o primiţi din veniturile realizate în Indii, vă mai 
ofer şi un post de guvernator de prim ordin, cu rang de 
vicerege, depline puteri civile şi militare, precum şi o 
alocaţie anuală de douăzeci de mii de ducați pentru 
întreţinerea casei dumneavoastră. Veţi fi numit căpitanul a 
opt vase sub pavilion spaniol şi veţi primi colierul Ordinului 
Lânei de Aur... Vă convin aceste condiţii? 

— Depinde de ceea ce-mi veţi cere să fac în schimbul a 
ceea ce-mi oferiţi - răspunse Pardaillan cu un calm 
desăvârşit. 

— Va trebui să vă puneţi sabia în serviciul unei cauze 
sfinte, să zicem. 

— Domnule - spuse cavalerul simplu şi fără nici o 
lăudăroşenie - nici un gentilom demn de acest nume n-ar 
şovăi să sprijine cu sabia lui o cauză pe care dumneavoastră 
o socotiți nobilă şi dreaptă. Pentru asta nu e nevoie decât să 
apelaţi la sentimentul onoarei sau, mai simplu, la omenie... 
Păstraţi-vă, deci, titluri, rente, onoruri şi funcțiuni. Sabia 
cavalerului de Pardaillan se oferă, dar nu se vinde. 

— Cum?! exclamă Espinosa uluit. Respingeţi oferta pe 
care v-o fac? 

— O resping - spuse cu răceală cavalerul. Dar accept să 
mă dăruiesc cauzei de care vorbiţi... 

— "Totuşi, drept este să fiţi răsplătit! 

— Nu vă îngrijiţi de asta... Mai bine să vedem care e cauza 
aceasta nobilă şi dreaptă - zise Pardaillan cu aerul său 
zeflemitor. 

— Domnule - răspunse Espinosa, după ce-i aruncă o 
privire admirativă modestului şi paşnicului cavaler - sunteţi 
unul dintre oamenii faţă de care sinceritatea devine 
suprema abilitate. Voi merge, deci, drept la ţintă. 

Espinosa păru că meditează o clipă. 

„Ei, drăcie! îşi spuse Pardaillan. Iată o sinceritate care nu 
prea pare dornică să iasă singură la lumină!” 

— Vă ascultam cu atenţie când vorbeaţi cu regele - 
continuă Espinosa. Fixându-l pe Pardaillan - şi am avut 


impresia că duşmănia ce se pare că i-o purtaţi se trage mai 
ales din zelul pe care-l manifestă în reprimarea ereziei. 
Ceea ce îi reproşaţi cel mai mult şi vi-l face nesuferit, sunt 
hecatombele de vieţi omeneşti, care vă rânesc 
sensibilitatea, după propria dumneavoastră expresie... E 
adevărat? 

— Aşa €... dar mai e şi altceva - spuse cavalerul pe un ton 
enigmatic. 

— Pentru că nu vedeţi decât aparențele şi nu realitatea 
însăşi, pentru că sunteţi izbit de barbaria acestor aparenţe, 
nu mai desluşiţi cauza adânc omenească, generoasă, 
măreaţă... Chiar prea generoasă şi măreaţă, din moment 
ce-i scapă din vedere chiar unui spirit superior ca al 
dumneavoastră, domnule. Dar dacă v-aş explica... 

— Explicaţi-mi, vă rog, nici nu doresc altceva decât să fiu 
convins... Deşi, la drept vorbind, vă va fi destul de greu să 
mă convingeţi că numai din generozitate şi din umanitate îi 
frigeţi pe bieţii nenorociţi care nu doresc altceva decât să-şi 
ducă viaţa paşnic, fără să facă nici un rău aproapelui lor. 

— "Tocmai asta mă voi strădui să vă demonstrez - spuse pe 
un ton solemn Espinosa. 

— Pe Dumnezeu! Sunt curios să văd cum vă veţi pricepe să 
justificaţi fanatismul religios şi prigoana la care dă el 
naştere - zise Pardaillan cu un zâmbet batjocoritor. 

— Fanatism religios! Prigoană! exclamă Espinosa. S-ar 
părea că aceste două vorbe spun totul, explică totul. Să 
vorbim, deci, despre asta. Am observat din prima clipă, 
domnule de Pardaillan, că n-aveţi nici o religie, nu-i aşa? 

— Dacă vă referiţi la cult, la doctrină, atunci aşa e, nu am 
nici o religie. 

— Da, în sensul acesta am înţeles şi eu - zise Espinosa. Ei 
bine, domnule, ca şi dumneavoastră şi în acelaşi fel, n-am 
nici eu vreo religie... Mărturisirea pe care v-o fac şi care ar 
putea, dac-ar ajunge la urechile altora, să mă ducă la rug, 
pe mine, marele inchizitor, vă arată îndeajuns de limpede 


cât e de mare încrederea mea în cinstea dumneavoastră şi 
cât de departe înţeleg eu să împing sinceritatea. 

— Domnule - rosti pe un ton grav cavalerul - primiţi, vă 
TOg, asigurarea mea că, plecând de aici, voi uita tot ceea ce 
veţi fi binevoit să-mi spuneţi. 

— Asta o ştiu prea bine... şi de aceea vorbesc fără nici o 
şovăire şi fără nici o prefăcătorie - spuse cu simplitate 
Espinosa, apoi continuă: acolo unde nu există religie, nu 
poate să existe fanatism. Nu există decât aplicarea 
riguroasă a unui sistem studiat în chip temeinic. 

— Fanatism sau sistem, rezultatul este întotdeauna 
acelaşi: distrugerea a nenumărate vieţi omeneşti. 

— Cum vă puteţi opri la nişte raționamente atât de sărace? 
Ce înseamnă câteva vieţi când e vorba de salvarea şi de 
regenerarea unei rase întregi? Ceea ce apare în ochii 
omului de rând drept o persecuție, nu este în realitate 
decât o vastă şi necesară operaţie chirurgicală... Noi tăiem 
mădularele gangrenate ca să salvăm capul, ardem plăgile 
ca să le cicatrizăm... Călăi, aşa ni se spune! Curată nerozie! 
Rănitul care simte cum cuțitul chirurgului îi taie nemilos în 
carne vie urlă de durere şi-l înjură pe salvatorul său, pe 
care-l consideră, de asemenea, drept un călău. Şi totuşi 
acesta nu se lasă impresionat de ţipetele bolnavului său 
aflat în delir, îşi îndeplineşte cu calm misiunea, îşi face până 
la capăt datoria, care constă în terminarea operaţiei 
binefăcătoare cu toată grija necesară şi-şi scapă pacientul 
adesea fără voia acestuia şi atunci, odată însănătoşit, robust 
şi puternic, operatul nu mai are decât recunoştinţă pentru 
cel pe care-l socotea un călău şi în care vede acum, când e 
în stare să judece mai bine lucrurile, ceea ce este el în 
realitate: un salvator. Noi suntem, domnule, tocmai aceşti 
chirurgi calmi, nemiloşi în aparenţă, dar în fond umani şi 
generoşi. Noi nu ne mai lăsăm impresionați de plânsete, de 
ţipete sau de insulte, după cum nu ne vom lăsa mişcaţi de 
manifestările de recunoştinţă în ziua în care vom fi dus la 
bun sfârşit operaţia făcută, adică în ziua în care vom fi 


salvat omenirea. Ca şi aceşti chirurgi, ne urmărim în mod 
metodic misiunea, ne îndeplinim cu răbdare datoria, fără să 
ne lăsăm descurajaţi de nimic, iar singura noastră răsplată 
va fi mulţumirea pe care ţi-o dă datoria îndeplinită. 

Cavalerul ascultă cu atenţie aceste explicaţii date de 
Espinosa cu o căldură care contrasta ciudat cu calmul 
imperturbabil afectat de el de obicei. 

După ce Espinosa isprăvi, cavalerul rămase o clipă 
gânditor, apoi, ridicându-şi capul frumos, spuse: 

— Nu mă îndoiesc de sinceritatea dumneavoastră. Dar aţi 
mărturisit că sunteţi lipsit de credinţă religioasă, iar eu ştiu 
că medicul de care vorbeaţi este sincer convins de 
rezultatele bune ale operaţiei pe care o va face asupra unui 
trup bolnav. El se poate înşela, dar merită respectul pentru 
că e sincer... Pe când dumneavoastră, domnule, vă legaţi de 
un corp sănătos şi, sub pretextul de a-i da o viaţă nouă, de 
a-l salva - şi mă întreb ce rost are să-l salvaţi dacă nu e 
bolnav - vreţi să-i aplicaţi un leac în care nici măcar 
dumneavoastră nu credeţi... Atunci, domnule, mărturisesc 
că nu mai înţeleg... 

— Ca şi dumneavoastră - reîncepu Espinosa, plin de o 
convingere înflăcărată - sunt cu totul lipsit de credinţa 
aceea care constă în a te închina orbeşte vreunei divinităţi. 
Ca şi dumneavoastră, sunt pătruns de credinţa care nu 
urmează decât glasul inimii şi al raţiunii. Ca şi 
dumneavoastră, mă simt însufleţit de o dragoste mare, 
adâncă, dezinteresată, pentru aproapele meu, care m-a 
făcut să visez la fericirea semenilor. Şi de aceea n-am şovâăit 
să-mi închin toată puterea minţii şi toată energia căutării 
acestei fericiri, ca să le-o pot oferi. Dar, domnule, încercaţi 
să vedeţi câţi oameni sunt în stare să înţeleagă ceea ce v- 
am spus eu... De-abia un număr foarte mic de capete 
înzestrate de la natură, de-abia câteva suflete mari şi 
sincere... Restul, marea masă, se află în situaţia acelui rănit, 
de care vă vorbeam, căruia medicul trebuie să-i impună 
operaţia salvatoare şi care pe moment îl blesteamă pe 


acesta, pentru că nu-i înţelege intenţiile, deşi îl va 
binecuvânta mai târziu, când va simţi cum viaţa începe din 
nou să-i curgă prin vine. 

— Dar sunteţi sigur, domnule, că, acţionând astfel, 
realizaţi fericirea omenirii? 

— Da - răspunse categoric Espinosa. Am meditat îndelung 
asupra acestor probleme şi am judecat lucrurile în 
adâncimea lor. Am ajuns la concluzia că ştiinţa este marele, 
unicul duşman împotriva căruia trebuie dusă o luptă 
stăruitoare şi nemiloasă, pentru că ştiinţa este negarea a 
tot ce există şi pentru că la capătul ei e moartea, adică 
neantul, groaza, deznădejdea, oroarea. Oricine se dedică 
ştiinţei sfârşeşte în mod fatal acolo unde am ajuns eu: la 
îndoială. Fericirea constă aşadar în neştiinţa cea mai 
deplină, absolută, pentru că ea apără credinţa şi pentru că 
numai credinţa poate face că momentul de neînlăturat, 
când totul se încheie, să fie uşor şi paşnic. Dacă ai o 
credinţă, nu-ţi apare totul ca definitiv sfârşit, iar acel 
moment de spaimă devine doar o trecere către o viaţă mai 
bună. lată de ce urmăresc fără cruţare pe toţi cei ce 
manifestă idei de independenţă, pe toţi cei ce practică 
blestemata de ştiinţă. lată de ce vreau să impun omenirii 
întregi credinţa pe care eu însumi am pierdut-o: pentru că, 
fiind sigur că voi muri cuprins de disperare, doresc, în 
dragostea mea pentru oameni, să le evit lor, cel puţin, 
îngrozitoarea mea soartă. 

— Aşadar, le impuneţi o viaţă întreagă de constrângeri, de 
suferinţă şi nenorocire, ca să le asiguraţi, ce? ... O clipă de 
iluzie care va dura cât un suspin! 

— Ce importanţă are? Vă rog să mă credeţi, momentul e 
atât de îngrozitor, încât îndulcirea lui nu e plătită prea 
scump printr-o viaţă mizerabilă, aşa cum îi spuneţi 
dumneavoastră. 

Cavalerul îl privi o clipă uimit şi indignat şi-i răspunse cu 
un glas tunător: 


— Îndrăzniţi să vorbiţi de umanitate în timp ce urmăriţi să- 
i faceţi pe oameni să plătească printr-o întreagă viaţă de 
mizerie îndulcirea problematică a unei clipe fugare! Mie mi 
se pare că e mai bine să trăieşti o viaţă întreagă fericit, 
chiar dacă o plăteşti cu o clipă de groază şi de spaimă. Fiţi 
sigur, domnule, că nenorociţii cărora doriţi să le impuneţi 
înfricoşătoarea tortură numită religie, nu ştiu prin ce 
aberaţie, fericire, v-ar spune şi ei ceea ce vă spun şi eu, 
dacă v-aţi da osteneala să-i consultaţi într-o chestiune care-i 
interesează totuşi şi pe ei într-o măsură, trebuie să 
recunoaşteţi. 

— Ei sunt nişte copii - răspunse Espinosa cu dispreţ. Copiii 
nu sunt consultaţi... îi dojeneşti şi cu asta gata... 

— Copii! Uşor de zis, domnule! Aceşti copii au dreptul să 
vă spună, cu oarecare temei, că dumneavoastră şi cei 
aidoma dumneavoastră sunteţi, din nenorocire, nu nişte 
copii nevinovaţi, ci nişte nebuni furioşi, care ar trebui să fie 
omorâţi fără milă pentru binele tuturor. La dracu”, domnule, 
cu ce drept vă amestecați? Lăsaţi oamenii să trăiască aşa 
cum le place şi nu încercaţi să le impuneţi o fericire pe care, 
dacă greşesc sau nu, ei o consideră o îngrozitoare năpastă. 

— Aşadar, domnule - răspunse Espinosa, pe tonul lui calm 
şi liniştit - dumneavoastră credeţi că fericirea constă în a 
trăi după cum îţi place? 

— Domnule - spuse cu răceală Pardaillan - eu cred că sub 
masca dumneavoastră de omenie şi dezinteresare, 
dumneavoastră căutaţi mai presus de orice propria fericire. 
Ei bine această fericire n-o veţi găsi în înspăimântătoarea 
dominație la care visaţi. De-a lungul drumurilor pe care le- 
am bătut în cea mai mare parte a vieţii mele, am cules idei 
încetăţenite, care ar putea să vă pară ciudate. Şi, totuşi, 
suntem câţiva, mult mai numeroşi decât se crede, care 
dorim să avem partea noastră de soare şi de viaţă. Noi 
socotim că viaţa ar fi frumoasă dac-am trăi-o ca oameni ce 
suntem şi nu ca nişte lupi nesăţioşi. Şi nu vrem să 
sacrificăm partea noastră de fericire pentru pofta unui 


pumn de ambiţioşi cu titlul de regi, prinți sau duci. De 
aceea vă spun: nu vă ocupați atâta de alţii, trăiţi-vă viaţa 
aşa cum este. Luaţi din ea tot ce se poate lua în această 
scurtă trecere. lubiţi soarele şi stelele, căldura verii şi 
zăpezile iernii, iubiţi mai cu seamă dragostea, care este 
însuşi omul. Dar lăsaţi ca fiecare să-şi ia partea ce i se 
cuvine. lată unde veţi afla fericirea... în orice caz, sunteţi 
spaniol, rămâneţi spaniol şi lăsaţi-ne pe noi să ne 
descurcăm cum vom putea... Nu încercaţi să veniţi şi să ne 
impuneţi înspăimântătoarele dumneavoastră idei... Va fi mai 
bine pentru noi... şi pentru dumneavoastră. 

— Fie - răspunse Espinosa, fără să se arate supărat - n-am 
reuşit să vă conving. Dar dac-am dat greş când a fost vorba 
de generalităţi, poate că voi avea mai mult noroc într-un caz 
particular, pe care vreau să vi-l supun. 

— Spuneţi ce-aveţi de spus - făcu Pardaillan, tot rezervat. 

— Domnul? - rosti Espinosa fără pic de ironie - 
dumneavoastră, care sunteţi un viteaz, gata oricând să 
trageţi sabia pentru cel slab împotriva celui puternic, aţi 
putea refuza să sprijiniți cu sabia dumneavoastră o cauză 
dreaptă? 

— Asta depinde, domnule - răspunse cavalerul netulburat. 
Ceea ce vi se pare dumneavoastră nobil şi drept poate să-mi 
pară mie josnic şi mârşav. 

— Domnule - spuse Espinosa privindu-l drept în faţă - aţi fi 
în stare să lăsaţi să se comită, la rece, o crimă sub ochii 
dumneavoastră, fără să încercaţi să interveniţi în favoarea 
victimei? 

— Nu, desigur! 

— Ei bine, domnule - spuse apăsat Espinosa - e vorba de a 
împiedica o crimă. 

— Cine ar urma să fie victima? 

— Regele Filip - zise Espinosa cu o sinceritate 
impresionantă. 

— Pe dracu', domnule! exclamă Pardaillan, arborând din 
nou zâmbetul lui batjocoritor. Mi se pare, totuşi, că 


maiestatea sa este în măsură să se apere! 

— Da, într-o situaţie normală. Nu însă în acest caz cu totul 
special. Maiestatea să se află legat de mâini şi de picioare în 
faţa loviturilor ce-l ameninţă. 

— Vă rog să fiţi mai lămurit, domnule - zise cavalerul, 
cuprins de curiozitate. 

— Un om, un ambițios, a jurat să-l ucidă pe rege. Şi-a 
pregătit trădarea îndelung şi temeinic. La ora asta e gata să 
lovească, iar noi nu putem face nimic împotriva acestui 
mizerabil, pentru că el şi-a câştigat, cu o diabolică dibăcie, 
dragostea întregii Andaluzii, astfel că, ucigându-l, sau 
numai încercând să-l arestăm, am risca să provocăm o 
răscoală de neînvins. Pentru a pune mâna pe el şi pentru a-l 
salva pe rege, va trebui să lovim în mii de piepturi ce se vor 
ridica între omul acesta şi noi. Regele nu este fiinţa 
sângeroasă pe care o credeţi dumneavoastră şi preferă să 
se lase în paza Domnului şi să înfrunte moartea, decât să 
pedepsească o mulţime de nevinovaţi, scoşi din minţi prin 
maşinaţiile acestui ambițios. Dar noi, care avem sfânta 
datorie de a veghea asupra zilelor maiestăţii sale, noi 
căutăm mijlocul de a opri mâna criminală înainte de a-şi 
duce crimă la îndeplinire şi fără să dezlănţuim furia 
poporului. De aceea vă întreb dacă doriţi să împiedicaţi 
această crimă monstruoasă. 

— E de la sine înţeles - spuse Pardaillan, încercând să 
desluşească, din glasul şi din chipul marelui inchizitor, 
adevărul - că, deşi regele nu-mi este deloc simpatic, n-aş 
putea să asist nepăsător la o crimă, ci aş împiedica-o, dac-ar 
depinde de mine. 

— Dacă aşa stau lucrurile - rosti cu însufleţire Espinosa - 
regele e salvat, iar viitorul dumneavoastră e asigurat! 

— Viitorul meu este oricum asigurat, deci nu vă ocupați de 
el - răspunse ironic cavalerul, chibzuind adânc. Mai bine 
explicaţi-mi cum aş putea să îndeplinesc singur ceea ce 
sfântul dumneavoastră oficiu nu poate realiza, cu toată 
forţa extraordinară ce-i stă la dispoziţie. 


— E foarte simplu. Presupuneţi că omul nostru este 
împiedicat să săvârşească asasinatul printr-un accident, 
astfel încât nimeni să nu ne poată acuza că am fi amestecați 
în vreun fel. Regele este salvat fără riscul unor tulburări, 
ceea ce este esenţial. 

— Doar nu vă închipuiţi că am să-l omor eu! făcu 
Pardaillan pe un ton îngheţat. 

— Nu, fireşte că nu - îl asigură Espinosa. Dar 
dumneavoastră puteţi să vă luaţi la ceartă cu el şi să-l 
provocaţi la luptă dreaptă. Acela este viteaz. Dar sabia 
dumneavoastră este invincibilă. Deznodământul ciocnirii e 
garantat. Moartea sigură a adversarului dumneavoastră. 
Cât despre mulţime, ea nu se va răzvrăti din pricină că un 
străin s-a luat la harţă cu El Iorero, punând capăt, printr-o 
nefericită lovitură de sabie, carierei acestui prea dinamic 
personaj... E tocmai accidentul banal de care vă vorbesc. 

„Am ghicit! îşi spuse Pardaillan. E o mişelie împotriva 
acelui prinţ nenorocit, iar acest popă îşi închipuie că eu voi 
accepta să execut lovitura!” 

Şi, zbârlindu-şi mustaţa, îl întrebă: 

— Aţi spus El Torero? 

— Da - răspunse Espinosa cu un început de nelinişte. 
Aveţi, oare, motive personale ca să-l cruţaţi? 

— Domnule - zise Pardaillan cu un aer glacial şi fără să 
răspundă la întrebare - aş putea să vă spun că toată istoria 
asta cu complotul împotriva vieţii regelui nu e decât o 
poveste născocită de la un cap la altul... însă mă voi 
mulţumi să vă spun doar că, de fapt, îmi propuneţi un 
asasinat în lege, la care eu nu vreau să devin complice. 

— De ce? întrebă Espinosa cu un glas mieros. 

— Păi - răspunse Pardaillan din vârful buzelor - mai întâi 
pentru că un asasinat este o acţiune josnică şi mârşavă, iar 
faptul că aţi îndrăznit să-mi faceţi această propunere, că m- 
aţi crezut în stare s-o accept, constituie o insultă gravă, pe 
care ar trebui să vi-o vâr înapoi pe gât, dacă nu mi-aş aminti 
că n-a trecut multă vreme de când mi-aţi cruțat zilele, 


renunțând să mai folosiţi pe asasinii pe care i-aţi pus să mă 
înconjoare. Dar luaţi aminte! Răbdarea n-a fost niciodată 
una dintre virtuțile mele, iar propunerile jignitoare pe care 
mi le faceţi de vreo oră încoace mă îndeamnă să mă 
consider dezlegat de obligaţiile pe care cred că le am faţă 
de dumneavoastră. Dar întrucât s-ar putea să nu înţelegeţi 
aceste explicaţii, mă şi mir că mă simt silit să vi le dau şi vă 
avertizez că don Cezar se numără printre prietenii mei. Şi 
dacă e să vă dau un sfat, dumneavoastră şi stăpânului 
dumneavoastră, e să nu încercaţi să-i căşunaţi neplăceri 
acestui tânăr. 

— De ce? întrebă Espinosa pe acelaşi ton blând. 

— Pentru că pe mine mă interesează soarta lui şi pentru că 
nu vreau să se atingă cineva de el - răspunse cu răceală 
Pardaillan şi se ridică să plece. 

Espinosa zâmbi galben şi, ridicându-se şi el, spuse: 

— Constat cu părere de rău că nu suntem făcuţi să ne 
înţelegem. 

— Mi-am dat seama din prima clipă... şi chiar i-am spus-o 
stăpânului dumneavoastră - făcu Pardaillan, fără să 
schimbe tonul. 

— Domnule - zise Espinosa impasibil - mi-am dat cuvântul 
meu că veţi părăsi nevătămat palatul. Dacă-mi ţin cuvântul, 
e pentru că sunt sigur că o să vă regăsesc şi atunci vă voi 
zdrobi fără cruţare, căci dumneavoastră reprezentaţi o 
piedică în calea unor planuri făurite pe îndelete şi cu 
migală... Plecaţi, deci, domnule şi păziţi-vă bine! 

Pardaillan îl privi drept în faţă şi-i spuse, fără fanfaronadă, 
cu ochii strălucitori şi cu o siguranţă impresionantă: 

— Păziţi-vă dumneavoastră, domnule, căci şi eu mi-am 
propus să dau, peste cap aceste planuri fără pe îndelete şi 
cu migală, iar când făgăduiesc ceva, îmi ţin întotdeauna 
făgăduiala. 

Şi ieşi cu un pas hotărât şi sigur, urmărit cu privirea de 
Espinosa, care zâmbea straniu. 

Capitolul 15 


Planul Faustei 

Ponte-Maggiore îl trase pe Montalta în afara Alcazarului. 
Fără să scoată o vorbă, îl duse pe malurile aproape pustii 
ale Guadalquivirului, nu departe de Turnul Aurului, post 
înaintat la intrarea în oraş. 

Un călugăr, care părea cufundat într-o adâncă meditaţie, 
mergea la câţiva paşi în urma lor şi nu-i pierdea din ochi. 

Când Ponte-Maggiore ajunse pe mal, îşi roti privirile şi, 
nevăzând pe nimeni, se opri locului, se proţăpi în faţa lui 
Montalta şi, gâfâind, i se adresă: 

— Ascultă, Montalta, aici, ca şi la Roma, te întreb pentru 
ultima oară: vrei să renunţi la Fausta? 

— Niciodată! răspunse Montalta cu o hotărâre sumbră. 

Faţa lui Ponte-Maggiore se schimonosi, iar mâna i se 
încleşta pe mânerul pumnalului. Dar, făcând un efort 
supraomenesc, se stăpâni şi puse din nou întrebarea, pe un 
ton aproape rugător: 

— Fără să renunţi la ea, ai putea cel puţin s-o părăseşti... 
pentru moment. Ascultă-mă... eram prieteni, Montalta, am 
putea să redevenim... Dac-ai vrea, am putea pleca, ne-am 
putea reîntoarce împreună în Italia. Ştii că papa e bolnav? 
Unchiul tău e foarte bătrân, istovit... E de temut un 
deznodământ fatal şi amândoi avem un interes capital să ne 
aflăm la Roma în momentul când se va produce acest 
deznodământ: tu, Montalta, pentru tine însuţi, căci erai 
menit să-i urmezi lui Sixt, iar eu, pentru unchiul meu, 
cardinalul de Cremona. 

La vestea bolii lui Sixt al V-lea, Montalta nu-şi putu reţine o 
tresărire. Tiara fusese totdeauna ţinta visurilor lui 
ambiţioase. Se trezi dintr-o dată prins între dragoste şi 
ambiţie. Şi trebuia să aleagă pe loc: sau să alerge la Roma 
pentru a căuta să pună mâna pe coroana pontificală şi să se 
îndepărteze de Fausta, să n-o mai vadă, s-o piardă, poate, 
pentru totdeauna, sau să rămână lângă Fausta şi să renunţe 
la ambițiile sale. Refuzând cu îndârjire, spuse fără să 
şovăie: 


— Minţi, Sfondrato! Ca şi mine, puţin îţi pasă de moartea 
papii şi de urmaşul lui... Ceea ce vrei, este să mă-ndepărtezi 
de ea! 

— Ei bine, da, e adevărat! mârâi Ponte-Maggiore. Gândul 
că trăiesc departe de ea, în timp ce tu poţi s-o vezi, să-i 
vorbeşti, s-o iubeşti... poate chiar să te faci iubit... gândul 
acesta mă scoate din fire, văd roşu şi am o poftă nebună să 
ucid! ... Trebuie să pleci, să vii cu mine! ... N-o voi vedea 
niciodată, dar nici tu n-ai s-o mai vezi... Aş scăpa, cel puţin, 
de chinul acesta înfricoşător, care, până la urmă, mă va face 
să-mi pierd minţile! 

Montalta ridică furios din umeri şi, cu un glas surd, 
răspunse: 

— Nebunule! Nu pot să trăiesc fără ea, aşa cum nu pot să 
trăiesc fără să respir... S-o părăsesc! ... Ar fi ca şi cum mi- 
aţi cere viaţa! ... 

— Atunci mori! mugi Ponte-Maggiore, năpustindu-se cu 
sabia în mână. 

Montalta se feri printr-un salt înapoi şi, scoțând şi el 
repede sabia din teacă, pară lovitura fără să se clintească. 
Săbiile li se încrucişară, gardă lângă gardă. 

Amândoi erau de forţă egală, amândoi erau însufleţiţi de 
aceeaşi ură de moarte, de aceeaşi dorinţă aprigă de a 
ucide. 

Timp de câteva secunde avu loc, sub soarele arzător, o 
luptă îndârjită, lovituri fulgerătoare, urmate de parări 
rapide, sărituri de tigru curmate de fandări bruşte, totul 
fiind însoţit de înjurături, blesteme şi insulte. Niciunul din 
combatanți nu se arătă vreo clipă mai presus de celălalt. 

În sfârşit, Ponte-Moggiore, după câteva fente abile, se 
încordă brusc şi sabia lui se înfipse în umărul adversarului, 
în clipa când se ridică, triumfător, cu un chiot de bucurie, 
Montalta, adunându-şi toate puterile, îl străpunse cu sabia. 
Amândoi bătură o clipă aerul cu mâinile, apoi căzură 
grămadă. Atunci, din colţul întunecos unde se pitise, apăru 
călugărul, care se apropie de cei doi răniţi, îi privi o clipă 


fără nici o emoție şi se îndreptă spre Turnul Aurului, în care 
pătrunse printr-o uşă dosnică, ce se deschise fără zgomot, 
când bătu el într-un anumit fel. 

După câteva secunde reapăru, dând dispoziţii altor 
călugări. Aceştia apucară tărgile pe care fuseseră întinşi cei 
doi, în stare de leşin şi le duseră în turn cu mare atenţie. 

Montalta, mai puţin grav rănit, îşi reveni cel dintâi. Se 
trezi într-o cameră pe care n-o cunoştea, culcat pe un pat 
moale, cu perdeluţele trase cu grijă. La căpătâi, o măsuţă 
pe care se aflau îngrămădite alifii, medicamente, feşe. De 
partea cealaltă a mesei era alt pat cu perdelele complet 
trase. Iar între cele două paturi călugărul mergea de colo- 
colo, cu paşi mărunți şi catifelaţi, măcina nişte ingrediente 
misterioase într-un vas mic de marmură albă, turna tot felul 
de lichide tainice, minuţios dozate, prepara cu o grijă 
meticuloasă un soi de pomadă negricioasă de la care 
aştepta parcă minuni, judecând după satisfacția ce i se citea 
pe faţă. 

Când călugărul îşi dădu seama că rănitul trebuie să se fi 
trezit, se apropie de pat, dădu la o parte perdelele şi, cu un 
glas blând, în care se simţea respectul, întrebă: 

— Cum se simte eminenţa voastră? 

— Bine - răspunse Montalta cu o voce slabă. 

Cu zâmbetul medicului care constată că totul decurgea 
normal, potrivit prevederilor sale, călugărul îi spuse: 

— Eminenţa voastră va fi pe picioare în câteva zile, dacă 
nu va comite cumva vreo imprudenţă gravă. 

Montalta ardea de dorinţa de a întreba ceva. Spera să-l fi 
omorât pe Ponte-Maggiore, dar nu îndrăznea să pună o 
asemenea întrebare. În clipa aceea se auzi un geamăt. 
Călugărul se repezi şi dădu la o parte perdelele celui de-al 
doilea pat, de unde venise geamătul. 

„Hercule Sfondrato! îşi spuse Montalta. Aşadar, nu l-am 
ucis!” Şi pe faţa-i schimonosită se aşternu o expresie de 
furie şi de ură. 


Cât despre Ponte-Maggiore, primul lucru pe care-l zări fu 
figura palidă a lui Montalta şi în ochii lui se citea acum 
aceeaşi ură provocatoare. 

În acest timp, călugărul-medic lucra de zor. Cu o 
remarcabilă pricepere şi îndemânare, obloji rana cu un 
strat gros din pomăda pe care tocmai o preparase şi, 
ridicându-i bolnavului capul, cu nenumărate precauţiuni, îi 
dădu să soarbă dintr-un elixir. Imediat, pe faţa lui Ponte- 
Maggiore se observă o înviorare, iar călugărul, aşezându-i 
capul la loc pe pernă, murmură: 

— Şi, mai ales, domnule duce, nu mişcaţi... Cea mai mică 
mişcare vă poate fi fatală. 

„Duce! îşi spuse Montalta. Întrigantul ăsta a reuşit, aşadar, 
să-i smulgă unchiului meu titlul la care râvnea de atâta 
vreme!” 

Sub efectul binefăcător al oblojelilor făcute cu îndemânare 
şi al puternicelor leacuri întăritoare administrate de către 
călugăr, cei doi răniţi îşi reveniră complet şi începură să-şi 
arunce priviri furioase, pline de ameninţări. lar călugărul, 
care-i privea cu atenţie, îşi spunea: 

„Sfântă Fecioară! Dacă-i las singuri doar un minut, sunt în 
stare să se arunce unul asupra altuia şi să strice într-o clipă 
tot efectul îngrijirilor ce le-am dat cu atâta răbdare.” 

Se îndreptă repede spre o încăpere alăturată, unde 
aştepta un călugăr, cufundat în rugăciune şi în meditaţie... 
Cel puţin aşa părea. Călugărul-medic îi spuse acestuia 
câteva cuvinte în şoaptă şi se întoarse în grabă să-şi reia 
locul între cei doi bolnavi, gata să intervină la cel mai mic 
gest suspect. 

Peste câteva clipe intră în încăpere un bărbat şi se apropie 
de călugărul-medic, care se înclină respectuos, în timp ce 
Montalta şi Ponte-Maggiore, recunoscându-l pe noul venit, 
murmurară cu o spaimă surdă: 

— Marele inchizitor! 

Espinosa îi adresă o întrebare mută medicului, care 
răspunse printr-un gest liniştitor, adăugând în şoaptă: 


— Sunt salvaţi, monseniore! ... Dar priviţi-i... mă tem să nu 
se năpustească unul asupra celuilalt şi să nu se ucidă între 
ei! 

Marele inchizitor îşi aţinti asupra fiecăruia, pe rând, o 
privire scormonitoare şi făcu un gest poruncitor. Călugărul 
se înclină adânc şi se retrase numaidecât cu paşii lui vătuiţi. 

Espinosa luă un scaun şi se aşeză între cele două paturi, 
cu faţa la cei doi răniţi pe care-i ţinea sub privirea lui 
dominatoare. 

— Aşa, va să zică - începu el pe un ton calm - ce sunteţi 
voi, copii sau bărbaţi? ... Sunteţi zdraveni la cap sau nebuni 
de legat? ... Cum! Dumneata, cardinal de Montalta şi 
dumneata, duce de Ponte-Maggiore, care sunteţi socotiți 
oameni superiori, capabili să-şi stăpânească pasiunile! ... Şi 
ce pasiune? ... Gelozia oarbă şi prostească... 

Şi cum din amândouă paturile se auzi un mârâit surd de 
protest, Espinosa repetă cu hotărâre: 

— Am spus: prostească... îmi menţin afirmaţia! ... Cum, nu 
vedeţi oare nimic? Neghiobi ce sunteţi! În timp ce voi vă 
sfâşiaţi unul pe celălalt, cine va câştiga? Cine? ... Pardaillan! 
.„. Pardaillan oare e cel iubit! Pardaillan care, datorită 
orbirii voastre prosteşti, va reuşi să v-o smulgă pe Fausta, în 
timp ce voi veţi fi foarte ocupați să vă muşcaţi unul pe altul 
şi să vă sfâşiaţi între voi! Ce-o să-şi mai bată joc de voi 
atunci şi pe bună dreptate! 

— Ajunge! Ajunge, monseniore! gemu Ponte-Maggiore, în 
timp ce Montalta, cu ochii injectaţi, îşi strângea pumnii cu 
furie. 

Marele inchizitor continuă pe un ton şi mai aspru şi mai 
poruncitor: 

— În loc să vă aruncaţi unul asupra altuia ca două fiare 
dezlănţuite, uniţi-vă forţele şi ura, în numele lui Cristos! Ele 
nu pot fi niciodată prea mari când e vorba de luptă pentru 
distrugerea duşmanului vostru comun. Atacaţi-l fără 
încetare şi fără să-i daţi răgaz, până ce-l veţi birui! Până ce-l 
veţi face să gâfâie şi să horcăie sub loviturile voastre unite... 


Şi atunci după ce-l veţi fi ucis, veţi avea timp să vă omorâţi 
unul pe altul, dacă nu ajungeţi cumva, între timp, la vreo 
înţelegere. 

Montalta şi Ponte-Maggiore se priviră şovăitori şi 
înspăimântați. Niciunul dintre ei nu se gândise la această 
soluţie, care era, totuşi, logică. 

— E drept ceea ce spuneţi, monseniore! murmură 
Montalta. 

— Credeţi în mod sincer că numai de Pardaillan trebuie să 
vă temeţi? 

— Da - gemură cei doi răniţi. 

— Aţi vrea cu adevărat să-l distrugeţi, să-l vedeţi cum 
moare, încet şi fără nici o speranţă? 

— O, mi-aş da tot sângele în schimbul acestei clipe! 

— Ei bine, atunci fiţi prieteni şi aliaţi. Juraţi să vă ajutaţi 
unul pe altul. Juraţi să mergeţi mână în mână până ce 
Pardaillan va fi mort! Juraţi pe Cristos! adăugă Espinosa 
întinzându-le crucea lui pastorală. 

Iar cei doi duşmani, împăcaţi în ura lor comună împotriva 
rivalului preferat de către femeia iubită, puseră mâna pe 
cruce şi mârâiră într-un singur glas: 

— Jur! 

— Bine - spuse Espinosa cu gravitate - iau act de 
jurământul vostru. Vă veţi recăpăta independenţa când vă 
veţi fi descotorosit de duşmanul vostru şi atunci veţi fi liberi 
să vă sfâşiaţi unul pe celălalt, dacă ţineţi neapărat la asta. 
Dar până atunci, alianţă ofensivă şi daţi-vă împotriva lui 
Pardaillan! 

— Împotriva lui Pardaillan! Am jurat, monseniore! 

— Cardinale Montalta - spuse Espinosa ridicându-se să 
plece - dumneata eşti rănit mai puţin grav decât ducele de 
Ponte-Maggiore, ţi-l las în grijă. Nu e de pierdut nici o clipă, 
domnilor. Trebuie să vă puneţi pe picioare cât mai repede 
cu putinţă. Gândiţi-vă că aveţi de-a face cu un luptător 
straşnic, care nu-şi pierde vremea, în timp ce voi staţi, aci, 
ţintuiţi, din propria voastră vină. La revedere, domnilor! 


Şi Espinosa ieşi, cu pasul lui rar şi apăsat. 

Conform promisiunii marelui inchizitor, Fausta, escortată 
de Saint-Maline, Montsery şi Chalabre, părăsise Alcazarul 
cu toate onorurile cuvenite rangului ei. 

Faustei îi plăcea ca peste tot pe unde trecea să se 
înconjoare de un lux nemaipomenit. În acest scop, arunca 
pumni de aur în dreapta şi-n stânga, fără nici o socoteală. 
Pentru această femeie extraordinară, luxul nu era un simplu 
şi vulgar vicleşug al unei cochete dornice să creeze 
uluitoarei sale frumuseți un cadru strălucitor de care s-ar fi 
putut lipsi. Luxul orbitor cu care se înconjura făcea parte 
dintr-un sistem, ce-i drept cam teatral, studiat însă cu toată 
priceperea. Era ca un fel de punere în scenă, strălucitoare, 
menită să izbească imaginaţia celor ce se apropiau de ea, 
oameni importanţi sau mărunți şi să-i pună în valoare 
frumuseţea. 

La Sevilla, Fausta îşi aranjase de cum sosise o locuinţă 
somptuoasă, în care adunase mobilă scumpă, tapete 
sclipitoare, bibelouri rare, pânze ale celor mai vestiți 
maeştri ai vremii, la procurarea cărora nu făcuse nici un fel 
de economie, pentru ca vizitatorul, uluit, să fie adânc 
impresionat. Litiera ei o conduse către această locuinţă. 

Odată reîntoarsă acasă, cameristele o dezbrăcară de 
fastuoasa ei ţinută de curte, pe care o îmbrăcase în vederea 
vizitei sale la Filip al II-lea şi o îmbrăcară într-o rochie de în 
bogată şi fină, simplă şi de un alb imaculat. Înveşmântată 
astfel, se retrase în dormitor, încăpere unde nu pătrundea 
nimeni şi care contrasta în mod ciudat, prin simplitate, cu 
minunăţiile din jur. 

Acolo, sigură că nici o privire indiscretă nu putea s-o 
iscodească, scoase din sân declaraţia lui Henric al III-lea, pe 
care Espinosa fusese cât pe-aci să i-o smulgă, o privi câtva 
timp cu un aer gânditor, apoi o încuie într-o cutioară cu 
închizătoare secretă, pe care o puse într-o despărţitură 
ascunsă în fundul unui cufăr de stejar masiv, ferecat cu 
două rânduri de lacăte complicate. 


— Cutia asta nu poate fi găsită decât dacă spargi lacătele - 
murmură ea. 

După ce-şi luă aceste măsuri de precauţie, se aşeză şi se 
cufundă în gânduri, fără a-şi pierde expresia aceea de calm 
maiestuos pe care o datora unui îndelung exerciţiu. 

„Aşadar, l-am întâlnit pe Pardaillan la Filip şi întâlnirea 
asta a fost de ajuns ca să mă facă să mă poticnesc iar! Era 
cât pe ce să fiu prinsă şi jefuită de către marele inchizitor!” 

Şi, cu un surâs inefabil, gândi mai departe: „E drept că 
însuşi Pardaillan a venit să mă salveze! ... De ce? ... Oare 
mă iubeşte fără să-şi dea seama? Omul acesta face unele 
gesturi care mă zăpăcesc până şi pe mine! ...” 

Şi, cu o expresie înfricoşătoare, continuă: 

„E drept că dacă Espinosa este aşa cum mi-l închipui, 
Pardaillan va plăti cu viaţa gestul său cavaleresc. Dar oare 
Espinosa va îndrăzni să se folosească de cursa pe care i-a 
întins-o cu atâta dibăcie? Nu e sigur. Diplomaţia acestui 
preot e înceată şi întortocheată. Numai eu cutez să vreau 
ceva cu adevărat şi ştiu să merg direct la ţintă... El de 
asemenea! ... De ce nu vrea sau nu poate el să fie de partea 
mea? ... Câte n-am face noi dac-am fi uniţi! De ce nu sunt eu 
bărbat, ca să văd tot universul plecat la picioarele mele?! 
Dar nu sunt decât o biată femeie, iar pentru că nu mi-am 
putut smulge din inimă această iubire, cauza pierzaniei 
mele, voi lovi în cel pe care-l iubesc şi de data aceasta voi 
lua asemenea măsuri de prevedere, încât nu-mi va mai 
scăpa. E în joc propria mea existenţă: ca să trăiesc eu, 
trebuie ca Pardaillan să piară!” 

Amintindu-şi de Filip al II-lea, gândurile ei apucară pe un 
alt făgaş: 

„Mi s-a părut că i-am produs regelui o adâncă impresie... 
Fi-va ea trainică? Speram să-l uluiesc prin superioritatea 
concepţiilor mele, dar se pare că numai frumuseţea mea l-a 
impresionat pe acest bătrân orgolios. Ei bine, fie! Amorul e 
şi el o armă ca oricare alta şi cu ajutorul lui poţi să mâni un 


bărbat... mai ales când vârsta l-a făcut mai slab... Aş fi 
preferat altceva, dar n-am de ales”. 

Şi, revenind la gândurile ei cele mai adânci: 

„Toate întâlnirile cu Pardaillan îmi sunt fatale... Dacă 
Pardaillan se mai întâlneşte cu Filip, dragostea regelui se va 
stinge tot atât de repede pe cât s-a aprins. De ce? ... Cum? 
.„„ Nu-mi dau seama. Dar aşa va fi, cu siguranţă... Trebuie, 
deci, ca Pardaillan să moară! ...” 

Deodată, îşi aminti de ceva: „Myrthis! ... Unde poate fi 
Myrthis în clipa asta? Dar fiul meu? ... Fiul lui! Acum 
trebuie să fie în Franţa. Cum să-i regăsesc? ... Pe cine să 
trimit în căutarea acestui copil, copilul meu! Zadarnic, 
nimeni nu mi se pare destul de sigur, destul de devotat... 
Fiu al lui Pardaillan! ... Dacă tatăl tău nu te cunoaşte, dacă 
mama ta te părăseşte, ce vei ajunge? ... Ce se va întâmpla 
cu tine? ...” 

Multă vreme rămase ea aşa, dusă pe gânduri, făcând tot 
felul de planuri. În cele din urmă, cu o hotărâre 
nestrămutată, ieşi din camera ei şi intră într-un salon 
mobilat cu un lux rafinat. 

Chemându-l pe intendent, îi dădu instrucţiuni şi-l întrebă: 

— Domnul cardinal Montalta e aici? 

— Eminenţa sa nu s-a întors încă, doamnă. 

Fausta îşi încruntă sprâncenele şi rămase pe gânduri. 

„Dispariţia aceasta e stranie... Montalta m-o fi trădat? Nu 
cumva i s-a întins, mai curând, o cursă? ... Trebuie să fie 
Inchiziția la mijloc... Am să mă mai gândesc”. 

Şi, cu glas tare, întrebă: 

— Dar domnii de Saint-Maline, de Chalabre şi de 
Montsery? 

— Domnii aceştia sunt împreună cu domnul Bussy-Leclerc, 
care vă cere favoarea de a fi primit. 

Fausta se gândi o clipă, apoi porunci: 

— Introduceţi pe domnul Bussy-Leclerc împreună cu 
gentilomii mei. 


După ce intendentul ieşi, Fausta se aşeză într-un fotoliu 
monumental şi somptuos ca un tron. Luându-şi una din 
acele atitudini pline de farmec şi de graţie, al căror secret îl 
cunoştea numai ea. 

După câteva secunde, cei trei „oşteni” se înclinară 
respectuos înaintea ei, în timp ce Bussy, cu acea galanterie 
obişnuită în sălile de arme şi pe care el o socotea 
irezistibilă, îşi debită complimentele: 

— Doamnă, am onoarea să depun la picioarele 
strălucitoarei dumneavoastră frumuseți prea smeritele 
omagii ale celui mai pasionat dintre admiratori. 

Spunând acestea, se aşeză, îşi răsuci mustaţa şi aşteptă să 
vadă efectul vorbelor sale galante. Ca întotdeauna, superba 
lui siguranţă se prăbuşi jalnic în faţa rănirii reci a Faustei, 
care, cu un zâmbet fugar, plin de dispreţ, îi răspunse: 

— Bine aţi venit, domnule. 

Şi imediat, fără să se mai ocupe de el, se adresă celorlalţi, 
cu surâsul acela fermecător şi cu glasul acela cald şi 
mângâietor, care-i cucerea chiar şi pe cei mai îndărătnici: 

— Domnilor, luaţi loc. Avem de discutat. Domnule Bussy- 
Leclerc, nu sunteţi de prisos. 

Cei patru gentilomi se înclinară în tăcere şi luară loc în 
nişte fotolii aşezate în jurul unei mese, care-i despărţea de 
prinţesă. 

— Domnilor - continuă Fausta, adresându-se în mod 
deosebit „oştenilor” săi - aţi avut bunăvoința să purcedeţi 
din inima Franţei ca să-mi aduceţi asigurarea 
devotamentului şi sprijinul vitezelor dumneavoastră spade. 
Mi se pare că a venit momentul să apelez la acest 
devotament. Mă pot bizui pe dumneavoastră? 

— Doamnă - răspunse Saint-Maline - vă aparţinem în 
întregime. 

— Până la moarte! adăugă Montsery. 

— Ordonaţi! rosti simplu Chalabre. 

Fausta le mulţumi, încuviinţând din cap şi continuă: 


— Înainte de toate, aş dori să stabilesc limpede condiţiile 
dumneavoastră de angajare. 

— Condiţiile pe care ni le-aţi oferit ni se par foarte 
acceptabile, doamnă - spuse Saint-Maline. 

— Ce venit vă aducea slujba pe care o aveaţi la Henric de 
Valois? întrebă Fausta zâmbind. 

— Maiestatea să ne dădea două mii de livre pe an. 

— Fără să punem la socoteală hrana, locuinţa, 
îmbrăcămintea. 

— Plus gratificaţiile şi ceea ce mai pica. 

— Era cam puţin - spuse Fausta. 

— Domnul Bussy-Leclerc ne-a oferit dublu în numele 
dumneavoastră, doamnă. 

— Domnul Bussy-Leclerc s-a înşelat - zise cu răceală 
Fausta şi sună dintr-un clopoțel. 

La această chemare, intendentul intră, ducând cu el trei 
saci dolofani. Fără să spună un cuvânt, el salută cu 
gravitate, puse sacii pe măsuţă, salută din nou şi dispăru. 

Cei trei spadasini cântăriră sacii din ochi şi se priviră unii 
pe alţii cu zâmbete pline de încântare. 

— Domnilor - spuse Fausta - în fiecare sac sunt câte trei 
mii de livre... E primul sfert din plată care socotesc eu că vi 
se cuvine... fără a pune la socoteală hrana, locuinţa şi 
îmbrăcămintea... şi nici gratificaţiile şi ceea ce o să mai 
pice. 

Cei trei rămaseră buimaci. Totuşi, Saint-Maline exclamă, 
nu fără demnitate: 

— E prea mult, doamnă... mult prea mult! 

Ceilalţi doi încuviinţară din cap, în timp ce mângâiau din 
ochi sacii dolofani. 

— Domnilor - reluă Fausta zâmbind mereu - aţi fost în 
serviciul regelui. lată-vă în serviciul unei principese care 
poate că într-o zi va fi din nou regină... dar care 
deocamdată nu e. Pentru dumneavoastră e un fel de 
decădere... vă datorez deci o compensație. 

Şi, arătând spre saci, adăugă: 


— Luaţi, deci, fără şovâire, ceea ce vi se oferă din toată 
inima. 

— Doamnă - spuse cu căldură Montsery, care era cel mai 
tânăr - vă rog să credeţi că n-am şovăit nici o clipă să fim în 
serviciul principesei Fausta, în loc să ne punem în slujba 
celui mai de seamă rege de pe pământ. 

— Chiar fără nici o compensație! adăugă Saint-Maline, 
făcând să dispară unul din cei trei saci. 

— Şi fără nimic pe deasupra! spuse Chalabre la rândul 
său, ascunzând cu un gest rapid al doilea sac. 

Iar Montsery, ca să nu rămână mai prejos, puse mâna pe 
ultimul sac şi spuse: 

— Mă supun dorinţei dumneavoastră, doamnă. 

Manevra asta fusese executată cu atâta repeziciune şi cu 
un aer plin de atâta nevinovat dezinteres, încât Bussy- 
Leclerc, martor tăcut şi indiferent, nu-şi putu stăpâni un 
zâmbet. 

Fausta, în schimb, nu zâmbi. 

— Va trebui însă să luptaţi, domnilor! Le spuse ea. 

Cei trei ciuliră urechile. 

— La, sfârşitul luptei veţi mai primi încă o dată pe atâta. 

Cei trei se ridicară imediat în picioare. 

— Ura pentru Fausta! Ne vom bate! Pe toţi dracii! Pe 
măruntaiele papii! strigară toţi trei ca electrizaţi. 

Atunci, Fausta, luându-şi deodată un aer foarte grav, le 
dezvălui obiectivul luptei. 

— E vorba de Pardaillan. 

„Vai! îşi spuse Bussy. Şi eu care mă întrebam: Cu preţul 
cărui atac mortal poate fi plătită această generozitate, mai 
mult decât regească?” 

Entuziasmul celor trei spadasini pieri pe loc. Feţele lor 
vesele căpătară o expresie de groază, devenind întunecate 
şi neliniştite; zâmbetul le îngheţă pe buzele strânse, iar 
privirile li se îndreptară spre colţurile întunecoase ale 
încăperii, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca de acolo să-l vadă 


apărând pe omul căruia ajungea să-i fie rostit numele ca să- 
i înspăimânte. 

— "Tot vi se mai pare că serviciul vostru e prea scump 
plătit? întrebă Fausta fără ironie. 

Cei trei bărbaţi dădură din cap. 

— Din moment ce e vorba de Pardaillan, nu la dracu”, nu e 
prea scump! 

— Ei, dar ce e? Şovăiţi? mai întrebă Fausta, de data 
aceasta pe un ton îngheţat. 

— Nu, pe toţi dracii... Dar Pardaillan... Blestemată 
afacere! Doamnă, avem de ce şovăi! 

— Ştiţi oare că înfruntăm riscul de a nu cheltui niciodată 
bănuţii care zornăie aşa de plăcut în sacul ăsta? 

Fausta le răspunse pe acelaşi ton îngheţat: 

— Hotărâţi-vă, domnilor! 

Coborându-şi instinctiv glasul, ca şi cum cel a cărui moarte 
o puneau la cale ar fi fost de faţă şi i-ar fi auzit, Saint-Maline 
spuse: 

— E vorba deci de a... 

Şi cu un gest teribil de grăitor, îşi tălmăci gândul. 

La fel de energică şi de hotărâtă, cu un dispreţ abia 
perceptibil, Fausta rosti cu glas tare ceea ce asasinul plătit 
nu îndrăznise să spună: 

— Pardaillan trebuie ucis! 

Cei trei şovăiră o clipă şi se sfătuiră din priviri. Apoi, 
redobândindu-şi obişnuita nepăsare, ridicară din umeri, ca 
pentru a se lepăda de orice scrupul şi de orice teamă: 

— Ei şi! Mai la urma urmei, nu-i decât un om ca oricare 
altul! se sumeţi Saint-Maline. 

— Cu toţii suntem muritori! anunţă sentenţios Chalabre, 
atingând uşor cu vârful degetului tăişul pumnalului. 

— Începusem să ruginim! constată Montsery, întinzându-şi 
braţele şi făcând să-i trosnească încheieturile. 

Şi toţi trei strigară, arătându-şi colții ca nişte buldogi, gata 
să muşte: 

— Împotriva lui Pardaillan! 


Fausta zâmbi. Şi, odată sigură de cei trei, se întoarse spre 
Bussy: 

— Domnul Bussy-Leclerc se crede un senior prea 
important ca să intre în serviciul principesei Fausta? 

— Doamnă - răspunse cu însufleţire Bussy - vă rog să 
credeţi că m-aş simţi deosebit de onorat să intru în serviciul 
dumneavoastră. 

— În lupta împotriva lui Pardaillan, sprijinul unei săbii ca a 
dumneavoastră ar fi deosebit de preţios. Stabiliţi-vă singur 
condiţiile. Oricare ar fi ele, le primesc. 

Bussy-Leclerc se ridică brusc. Cu un gest violent îşi trase 
sabia şi, pe un ton furios, strigă: 

— Doamnă, ca să am bucuria de a înfige sabia aşa în 
pieptul lui Pardaillan, mi-aş da, fără să şovăi nici o clipă, nu 
numai averea, până la ultima lăscaie, dar chiar sângele, 
până la ultima picătură... Aveţi, deci, tot sprijinul meu... 
Dar, vă rog să înţelegeţi că n-ar putea să fie vorba între noi 
nici de bani, nici de vreun angajament, mai întâi pentru că 
bucuria de a-mi potoli ura îmi ajunge pe deplin şi apoi 
pentru că sunt hotărât să-l consider drept duşman şi să-l 
tratez astfel pe oricine ar încerca să se pună între 
Pardaillan şi mine. Dacă aş fi în solda dumneavoastră şi 
dacă vi s-ar năzări să-l salvaţi pe Pardaillan, n-aş putea să 
mă întorc împotriva dumneavoastră fără sentimentul că mi- 
am călcat jurământul de credinţă. 

Fausta încuviinţă din cap cu gravitate. 

— Mai târziu, doamnă, voi accepta condiţiile generoase pe 
care veţi binevoi să mi le stabiliţi. Pentru moment, însă şi 
pentru această acţiune, e mai bine să-mi păstrez 
independenţa. 

— Domnule, oricând veţi socoti că a venit momentul, mă 
veţi găsi gata să vă ofer aceleaşi condiţii. 

Bussy se înclină şi răspunse cu hotărâre: 

— Până una alta, doamnă, permiteţi-mi să fiu eu 
conducătorul acestei acţiuni... Domnilor, nu vă supăraţi, nu 
mă îndoiesc nici de zelul şi nici de devotamentul 


dumneavoastră, dar dumneavoastră acţionaţi în numele 
doamnei, în timp ce eu acţionez în numele meu personal, 
iar când e vorba de ură şi de răzbunare, Bussy-Leclerc nu 
are încredere decât în sine însuşi. 

— Domnii aceştia vor acţiona la ordinul dumneavoastră - 
hotări Fausta. 

Cei trei se înclinară în tăcere. 

— V-aţi alcătuit un plan, domnule Bussy? întrebă Fausta. 

— Foarte vag, doamnă. 

— Trebuie, totuşi, ca Pardaillan să moară... în timpul cel 
mai scurt cu putinţă - stărui Fausta, ridicându-se. 

— Va muri! scrâşni Bussy, sigur de el. 

Fausta îi întrebă din ochi pe cei trei „oşteni”. 

— Va muri! exclamară aceştia, cu glas de tunet. 

Fausta chibzui o clipă, apoi spuse: 

— Domnilor, vă las să procedaţi cum credeţi. Dar dacă de 
azi până luni nu-l veţi ucide pe Pardaillan... veţi veni toţi 
patru cu mine la corrida regală. Acolo am să vă dau eu 
instrucţiuni şi cred că de astă dată Pardaillan nu va mai 
scăpa. 

— Bine, doamnă - zise Bussy - vom fi acolo cu toţii... dacă 
până atunci nu vom fi reuşit. 

— Şi acum, plecaţi, domnilor - spuse Fausta, concediindu-i 
cu un gest de regină. 

De îndată ce ajunseră în sala mare ce le servea drept 
dormitor, prima grijă a celor trei „oşteni” fu să-şi spintece 
sacii, să-şi numere scuzii şi pistolii şi să-şi înşire grămezile 
de aur şi de argint. Pe feţele lor se citea o mare bucurie. 

— Trei mii de livre! exclamă vesel Montsery, zornăindu-şi 
în palmă un pumn de piese de aur. Niciodată n-aş fi crezut 
că am să fiu aşa de bogat! 

Chalabre se repezi spre cufărul lui. Şi, în timp ce-şi punea 
cu grijă la adăpost banii săi, bombăni: 

— Slujba la Fausta are şi părţile ei bune! 

— Când tot bănetul ăsta va fi băut, mâncat şi jucat aşa cum 
se cuvine, va veni altul - spuse Saint-Maline. 


— Asta-i drept, pe Dumnezeu! Fausta ne-a făgăduit o 
gratificaţie! exclamă bucuros Montsery. 

— După ce-l vom fi ucis pe Pardaillan - spuse Saint-Maline, 
stânjenit. 

Încă o dată, simpla rostire a acestui nume fu de ajuns ca să 
le risipească toată bucuria şi să-i pună pe gânduri. 

— Părerea mea e că n-avem încă în mână gratificaţia - 
murmură Chalabre clătinând din cap. 

Iar Montsery îşi dădu gândul pe faţă: 

— Păcat! ... Mie îmi plăcea diavolul ăsta de om. 

— Straşnic l-a mai scărmănat pe seniorul cu barbă roşie! 

— Şi pe ce ton l-a tratat pe însuşi regele! 

— Şi cum le-a mai dat peste nas acelor seniori castiliani, 
plini de trufie şi neobrăzare! Doamne! Straşnic bărbat! 

— Eram mândru că sunt francez ca şi dânsul! ... Mai la 
urma urmei, aici ne aflăm în ţară duşmană! 

— Şi, totuşi, pe omul acesta trebuie să-l... atacăm... dacă 
nu cumva vrem să renunţăm la strălucita situaţie pe care 
norocul ne-a scos-o în cale - spuse Saint-Maline, care, fiind 
cel mai în vârstă, era şi cel mai serios şi cel mai practic 
dintre ei. 

— La dracu”, îmi pare rău! 

— De, Montsery, nu faci întotdeauna ceea ce vrei... 

— Aşa-i viaţa! 

— Şi deoarece moartea lui Pardaillan trebuie să ne asigure 
nouă bogăţia şi bunăstarea, pe legea mea, cu atât mai rău 
pentru Pardaillan! Hotări Saint-Maline. 

— Să-l ia dracu” pe Pardaillan! mârâi Chalabre. 

— Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi! continuă 
Saint-Maline. 

— Amin! făcură ceilalţi doi, izbucnind în râs. 

Capitolul 16 

Cavoul morţilor care trăiesc 

Când, după ce-l părăsi pe Espinosa, Pardaillan se pomeni 
din nou în coridor, îşi dezmorţi braţele şi, cu un oftat de 
uşurare, exclamă: 


— Uf! lată-mă, în sfârşit, ieşit din cabinetul acela meşterit, 
desigur, cu multă dibăcie, dar cam primejdios cu resorturile 
lui secrete şi cu podelele lui... mişcătoare. Aici, cel puţin, 
ştiu unde-mi pun piciorul. 

Şi, cercetând cu privirea-i ageră terenul din jur, îşi urmă 
gândul: 

„Hm, uşor de spus! Cine-mi garantează că acest coridor 
nu e şi el meşterit ca şi cabinetul din care-am ieşit? Pe unde 
s-o iau? Pe unde să ies? Prin dreapta sau prin stânga? ... 
Generosul domn Espinosa ar fi putut foarte bine să-mi dea 
mai multe deslugşiri... Ce-ar fi să mă întorc să-l întreb pe 
unde s-o iau?” 

Pardaillan dădu să deschidă din nou uşa, dar se răzgândi. 

„Drace! Dar asta nu înseamnă oare să mă bag de bunăvoie 
în gura lupului? ... Şeful ăsta al inchizitorilor mi-a dat 
cuvântul lui că voi putea să ies de aici aşa cum am intrat. Şi- 
l va respecta... sper... Dar, lua-l-ar dracu”, de ce zâmbea el 
aşa de ciudat când ne-am despărţit? ... Nu-mi place deloc 
zâmbetul lui... 

Poate c-ar fi mai înţelept să nu mă încred prea mult în 
buna-credinţă a acestui popă... Să încercăm să ne 
descurcăm încetişor... la să vedem: am venit prin dreapta, 
să mergem deci spre stânga... Ce dracu! Undeva tot voi 
ajunge!” 

Hotărând astfel, porni serios la drum, cu privirea la pândă, 
cu auzul încordat şi cu mâna pe garda săbiei, care era 
aproape scoasă din teacă, gata să iasă cu totul la cea mai 
neînsemnată primejdie. Coridorul în care se găsea era 
foarte larg. Era ca o arteră centrală spre care duceau o 
mulţime de căi transversale, unele doar nişte poteci 
înguste. Câteva ferestre aruncau ici-colo, la mari intervale, 
o undă de lumină cernută prin vitraliile multicolore, încât 
aceste coridoare erau, aproape pe tot parcursul lor, mai 
curând umbrite sau chiar complet întunecate. 

După vreo cincizeci de paşi, coridorul central o cotea 
brusc la stânga. Pardaillan străbătuse fără piedici cea mai 


mare parte a drumului, când, apropiindu-se de cotitură, 
auzi zgomotul pe care-l făcea o trupă numeroasă în marş. 
Zgomotul se apropia cu repeziciune. Spre ghinionul lui, 
tocmai în locul acela se afla o fereastră. Era cu neputinţă să 
treci neobservat. 

Pardaillan se opri. 

În aceeaşi clipă se auzi un ordin scurt: 

— Stai! 

După câteva clipe de linişte, se auzi zăngănitul unor arme 
trântite pe jos şi o larmă de glasuri, urmată de forfotă. 

„Să-i ia dracu”! îşi spuse Pardaillan. Se pregătesc să se 
instaleze aici”. 

Întrebându-se dacă trebuie să se întoarcă sau să-şi vadă 
de drum, murmură, cu zâmbetul acela rece şi hotărât, pe 
care-l avea în momentele grele: 

— Acum vom vedea câte parale face cuvântul domnului 
mare inchizitor al tuturor Şpaniilor... Să mergem... 

Şi continuă să meargă înainte, fără grabă. Dar abia făcu 
câţiva paşi, când un grup de oameni înarmaţi se revărsă pe 
coridor. Oamenii aceştia nu păreau să ia în seamă prezenţa 
cavalerului. Râzând şi glumind, se apropiară de fereastră, 
se aşezară în cerc pe dale şi începură să joace zaruri. 

Dând să cotească spre stânga, Pardaillan se ciocni de un al 
doilea grup care mergea să se întâlnească cu primul, or ca 
să intre şi ei în joc, or ca să fie chibiţi. Pardaillan trecu prin 
mijlocul soldaţilor, care se dădură deoparte în faţa lui, fără 
să zică nimic. 

„Haida-de - îşi spuse el - e sigur că nu pe mine mă caută 

Totuşi, cum coridorul în care tocmai intrase era ocupat de 
vreo cincisprezece oameni ce păreau într-adevăr să se fi 
instalat acolo, cavalerul îşi văzu liniştit de drum, dar 
încordat, gata la orice. Trecuse deja de grupul de oameni 
înarmaţi fără ca cineva să-i dea vreo atenţie. Nu se mai afla 
în faţa lui decât un soldat, care se oprise pe loc şi se 
aşezase pe dale, părând să-şi repare cu multă grijă o 
gheată. 


V 
! 


Pardaillan simţi că-şi recapătă încrederea. 

„Hotărât lucru - îşi spuse - m-am cam grăbit să-l 
calomniez pe acest onorabil inchizitor. De ce mi-ar fi întins 
el o nouă capcană, când i-ar fi fost atât de uşor să mă facă 
să dispar atunci când eram în mâna lui, în cabinetul acela 
atât de bine meşterit? Nu cumva am devenit răutăcios?” se 
mustră el dând din umeri. 

În timp ce gândea astfel, ajunse în dreptul soldatului care 
stătea aplecat şi auzi un glas ce-i şoptea: 

— Păziţi-vă, domnule... Evitaţi patrulele... palatul e păzit 
de soldaţi... vor să vă prindă... Mai cu seamă nu vă 
întoarceţi, căci retragerea vă este tăiată... 

Pardaillan, care tocmai trecuse de soldat, se întoarse 
repede ca să-i răspundă, dar omul pornise în goană să-şi 
ajungă camarazii din urmă. 

„Of! îşi spuse cavalerul înciudat. M-am cam grăbit să 
recunosc că am greşit. Cine e omul acesta şi de ce mă 
previne? ... A spus oare adevărul? ... Da, mii de draci, iată şi 
oamenii care se aliniază şi-mi barează drumul... Unu, doi, 
trei, patru, cinci rânduri în adâncime, toţi înarmaţi cu 
puşti... La naiba! Domnul Espinosa, când face ceva, nu 
glumeşte şi dacă scap cu bine de aici, nu va fi din vina lui. 
Doamna Fausta, care se pricepe, totuşi, de minune să 
întindă o cursă, nu e decât o biată şcolăriţă pe lângă omul 
ăsta... Până una-alta, s-o ştergem, căci dacă vitejilor ăstora 
li se năzare să-şi descarce puştile în mine, s-a zis cu domnul 
ambasador!” 

Şi cavalerul se depărta cu paşi mari, bombănind: 

— Să evit patrulele! ... Uşor de zis! ... Cel puţin dacă aş 
cunoaşte locurile... Cât despre întoarcere, nici nu-mi trece 
prin minte... mi s-a arătat foarte limpede ce mă aşteaptă... 
Dar, pe toţi dracii! ... Dacă scap din viesparul ăsta, nu voi 
mai avea încredere în cuvântul domnului Espinosa. 

Coridorul în care se găsea redevenise întunecos, ceea: ce-i 
îngădui să înainteze cu paşi mari şi sprinteni, fără să facă 


zgomot. Deşi se afla într-o situaţie destul de critică, nu era 
prea speriat. 

Deodată, auzi în faţa lui un zgomot de paşi care-i dădu de 
ştire că soseşte un nou eşalon. 

— Una din patrulele pe care trebuie să le ocolesc - 
murmură el, privind în jurul lui. 

În aceeaşi clipă, patrula năvăli dintr-un coridor lateral şi 
se îndreptă spre el. 

„lată-mă prins între două focuri” - îşi spuse Pardaillan. 
Privind cu luare-aminte, zări în stânga lui o firidă şi, cum 
patrula se apropia, dintr-o săritură ajunse în umbra deasă a 
firidei şi se sprijini de uşa de acolo. Pipăind cu mâna ca să-şi 
dea seama unde se află, simţi că uşa cedează. Împinse ceva 

mai tare şi aruncă o privire fugară prin crăpătura uşii: 
înăuntru nu era nimeni. Se strecură cu abilitate, trânti iute 
uşa în urma lui şi rămase locului, cu urechea la pândă, 
ţinându-şi răsuflarea. 

Patrula trecu. 

Pardaillan răsuflă uşurat. lar cum zgomotul paşilor se 
auzea tot mai stins, dădu să iasă şi trase uşa către el: dar 
uşa rezista. Mai încercă de câteva ori, deodată, uşa pe care 
abia o atinsese se închise singură, acționată de vreun 
mecanism secret şi nu mai putu s-o deschidă. 

— Dracu” s-o ia! murmură el. Se încurcă treaba! 

Spunându-şi că n-avea rost să se încăpăţâneze, părăsi uşa 
şi cercetă mai amănunţit colţul în care se adăpostise pentru 
moment. 

Era un fel de nişă învăluită în beznă, dar cavalerul vedea 
destul de bine ca să se poată orienta, căci de când ieşise din 
cabinetul lui Espinosa mersese aproape tot timpul prin 
semiobscuritate. În faţa uşii desluşi o mică scară în spirală. 

„Bine! îşi spuse el. Voi trece pe acolo... de altfel, nici n-am 
încotro”. 

Plin de hotărâre, începu să urce încet şi cu precauţie scara 
prea strâmtă. Aceasta era dreaptă, fără rampă, fără 
parmalâc şi dădea într-un fel de vestibul. În acest vestibul, 


trei uşi, una în faţă, alta în dreapta şi a treia în stânga 
scării. 

Dintr-o privire, Pardaillan îşi dădu seama de felul cum 
erau dispuse uşile. 

— Dacă uşile astea sunt închise, iată-mă prins ca un 
şoarece în capcană - murmură el cu o strâmbătură 
grăitoare. 

Ca şi jos, pe coridoare aici domnea un semiîntuneric care, 
împreună cu liniştea mormântală, începea să-l apese greu. 
Îl năpădeau senzaţii ciudate, din când în când îl treceau 
fiori. Fără să-şi dea bine seama, se simţea prins în cine ştie 
ce plasă încâlcită. Aproape că-i părea rău că-l ascultase pe 
omul care-l sfătuise să evite patrulele. 

„Ar fi trebuit să atac eu - îşi spuse el mâniat. Ştiu că aveau 
puşti, dar nu m-ar fi nimerit!” 

Se scutură ca să scape de această spaimă care-l apăsa din 
ce în ce mai tare. Tocmai se îndrepta, la întâmplare, spre 
una din cele trei uşi, când i se păru că aude, în stânga lui, 
un murmur înăbuşit. Schimbă direcţia, se apropie şi auzi 
desluşit, o voce care spunea: 

— Ei bine, ce face ăla? 

„Espinosa! îşi spuse Pardaillan, recunoscându-i glasul. Ia 
să vedem ce se mai urzeşte acolo”. 

Şi, cu urechea lipită de uşă, îşi concentră atenţia. 

Un al doilea glas, necunoscut, răspunse: 

— Rătăceşte prin labirintul coridoarelor, din care nu mai 
ştie cum să iasă. 

— Pe coarnele dracilor! marii Pardaillan. Nu mai am nici o 
îndoială. 

Şi, cu un zâmbet înfricoşător: 

— Dacă scap de primejdia asta, îmi veţi plăti scump 
trădarea, domnule Espinosa. 

De după uşă se auzi vocea, ca de obicei poruncitoare, a lui 
Espinosa: 

— Dar trupele? 


— Cinci sute de oameni, înarmaţi toţi cu flinte, ocupă 
partea asta a palatului. Gărzi de câte cincizeci de oameni 
păzesc toate ieşirile. Alte patrule de câte douăzeci până la 
patruzeci de oameni străbat coridoarele în toate direcţiile, 
cotrobăind prin toate încăperile. Dacă omul nostru dă de 
vreuna din aceste gărzi sau patrule, va fi doborât de o 
ploaie de gloanţe... E definitiv pierdut, e ca şi cum l-aţi avea 
în mână, monseniore. Strângeţi pumnul şi-l veţi strivi! 

— Mii de draci! izbucni Pardaillan scos din fire. Vom mai 
vedea noi! 

Iar în mintea lui, cu iuţeala fulgerului, planul de evadare i 
se contura clar şi precis în remarcabila-i simplitate: să intre 
pe neaşteptate, să pună mâna pe Espinosa, să-i atingă gâtul 
cu vârful săbiei şi să-i spună: 

— Scoateţi-mă imediat din cuibul ăsta de tâlhari, 
altminteri, pe cuvântul lui Pardaillan, vă spintec înainte ca 
eu însumi să fiu strivit! 

Toate astea ar fi fost o simplă joacă pentru el, dacă uşa n- 
ar fi fost încuiată cu cheia. 

Şi cum la Pardaillan fapta urma îndată gândului, încercă 
să deschidă uşa fără zgomot. 

„La naiba! se supără în sinea lui Pardaillan. Uşa e 
încuiată... S-o forţez? ... Aş putea, însă nu fără zgomot, iar 
între timp nobilul spaniol nu va sta să mă aştepte ca 
prostul”. 

În vremea asta, Espinosa dădea ordine: 

— Trebuie încolţit de aproape, împins spre camera de 
tortură şi obligat să intre acolo. 

— 'Tortură! se înfioră Pardaillan. 

— Asta-i uşor, monseniore - răspunse glasul necunoscut. 
Individul va fi silit să treacă pe căile pe care i le lăsăm 
libere. Fără ca să-şi dea seama, îl vom împinge într-acolo ca 
şi cum l-am duce de mână şi astfel va cădea singur în 
capcană. 

— Tortură! repetă Pardaillan clocotind de mânie. lată o 
idee demnă de preotul ăsta mieros şi trădător! Dar, pe Pilat, 


încă nu m-a prins! ... 

Acestea fiind spuse, îşi propti umărul în uşă şi se opinti 
zdravăn, împingând din răsputeri. Deodată, îşi înăbuşi un 
strigăt de bucurie şi de triumf. Uşa pe care o crezuse 
încuiată nu era. Abia apucase s-o împingă, că se şi pomeni 
în încăpere. 

Nu era nimeni înăuntru. Dintr-o privire, cercetă camera 
de jur împrejur: nu erau nici uşi, nici ferestre şi nici vreo 
altă ieşire vizibilă, în afara celei prin care intrase. Era 
goală, nemobilată, rece, întunecoasă. lar această pustietate 
rece şi sumbră, ca şi tăcerea care se aşternu brusc, avea 
ceva ameninţător şi sinistru. 

Cum văzu încăperea goală, Pardaillan îşi aminti cu câtă 
uşurinţă se închisese după el uşa de jos, atât de potrivnic şi 
misterios. 

„Dacă şi asta se închide singură după mine, sunt pierdut!” 
îşi spuse. 

Şi, în aceeaşi clipă, dintr-o săritură, ieşi mai iute decât 
intrase. Şi nici n-ajunse bine în vestibul, că uşa, mişcată de 
un mecanism nevăzut, se închise singură. 

— Taman la timp! murmură Pardaillan, ştergându-şi cu 
mâna fruntea brobonită de sudoarea spaimei. 

Împinse uşa ca să se convingă. Era bine închisă şi părea 
destul de solidă ca să reziste la un atac. Fără să vrea, îşi 
aruncă privirile în jur şi rămase uluit de ceea ce văzu: 
încăperea era de nerecunoscut. 

Scara în spirală dispăruse. Deschizătura largă prin care 
intrase era astupată. Cu o clipă înainte, erau acolo trei uşi, 
acum nu se mai aflau decât două: cea de care continua să 
se sprijine şi cea care ar fi trebuit să se găsească în faţa 
scării. Deşi avea nervi atât de tari, Pardaillan simţea că se 
pierde cu firea. Degeaba încerca să se stăpânească, simţea 
cum, încet-încet, îl năpădeşte groaza. 

Mai adăugaţi la asta că era nemâncat şi rătăcea, poate de 
ore întregi, urmărit şi hărțuit din coridor în coridor. 


Nu încăpea îndoială că se afla în primejdie de moarte. De 
unde venea acest pericol? În ce consta el? 

Nimerise pe un teren plin de capcane, asemenea unei 
muşte ce se zbate în mijlocul pânzei ţesute de un păianjen 
nevăzut, pitit în vreo gaură întunecoasă, de unde pândeşte 
cu viclenie, gata să se repeadă asupra prăzii când o va 
vedea sleită de puteri. 

Totul în jurul lui era misterios şi întortocheat. Nu ştia în ce 
măsură coridorul, ce părea că se întinde la infinit în faţa lui, 
nu se va surpa dintr-o dată, dacă podeaua pe care păşea nu 
se va prăbuşi sub el, dacă plafonul nu se va nărui 
îngropându-l sub dărâmături. Cum va fi lovit? Pe unde? Prin 
ce mijloc? Nu ştia nimic. Îl cuprinse ameţeala în faţa 
necunoscutului. 

— Ştiau, aşadar, că eram acolo şi că trăgeam cu urechea? 
bombăni cavalerul, furios. Dar, la urma urmei, ce vor de la 
mine? Să mă oblige să mă refugiez în camera de tortură? 
Sceleratul pe care l-am auzit adineauri ştia ce spune: 
individul va fi silit să treacă pe căile pe care i le vom lăsa 
libere. 

Şi cu calmul care nu-l părăsea niciodată, chiar în situaţiile 
cele mai periculoase, îşi spuse: 

— Individul acela sunt eu! Sfâşia-m-ar câinii iadului! 
Ticălosul! Nu-i ajunge că omoară oamenii, îi mai şi 
batjocoreşte! ... 

Rămase un moment gânditor, apoi murmură: 

— Camera de tortură! ... Ei bine, fie, la naiba, să vedem ce 
mă mai aşteaptă şi acolo! 

Şi cu un pas hotărât se îndreptă spre uşă. Foarte sigur că 
o va găsi deschisă. 

— Mii de draci! rânji el, văzând că cedează sub mâna lui. 
De vreme ce tot trebuie să ajung acolo... 

Trecu pragul şi din nou se pomeni pe un coridor. Acelaşi 
semiîntuneric, aceeaşi tăcere, aceeaşi senzaţie de tristeţe 
apăsătoare, ce părea să se prelingă de-a lungul zidurilor 
goale, aceeaşi atmosferă grea. Plină de mister şi de groază. 


Pardaillan era obişnuit să se stăpânească şi, de altfel, nu 
era la prima lui aventură periculoasă. Puse mâna pe sabie şi 
merse cu un pas hotărât şi egal, străduindu-se, dintr-un soi 
de mândrie, să dea impresia că-şi păstrează sângele rece. 
Dar din pricina încordării la care se supunea, îi curgeau 
broboane de sudoare pe frunte, iar bătăile inimii arătau 
cum curajul începe să-l părăsească, în timp ce-şi spunea: 

„lată ultima mea aventură! Cred că de astă dată nici 
măcar diavolul n-ar şti cum să mă scape de bucluc!” 

Străbătuse până atunci un drum destul de lung, 
învârtindu-se, desigur, prin aceleaşi coridoare, care se 
încâlceau parcă înadins. Scruta toate colţurile mai 
întunecate, dibuia la fiecare pas, căutând zadarnic ieşirea 
din acest fantastic labirint în care rătăcea orbeşte. 

Deodată, mai mult ghici decât văzu o nouă trupă care-i 
ieşea în întâmpinare din umbră. 

Se opri şi ascultă cu atenţie. 

„Sunt cel puţin treizeci - îşi spuse el - şi mi se pare că văd 
strălucind faimoasele puşti, ale căror gloanţe urmează să 
mă râpună”. 

Cu o mişcare rapidă îşi potrivi centironul, se încredinţă că 
avea pumnalul la îndemână şi se încordă, gata să se 
năpustească. Ştiind că, de data asta, avea în faţa lui nişte 
fiinţe plăpânde, din carne şi oase, întocmai ca şi el, îşi 
recăpătase sângele rece. 

— Trebuie să termin o dată - bombăni el. La atac! ... Ce 
dracu”! Voi găsi eu vreun mijloc să trec! Tocmai se pregătea 
să sară şi să atace, aşa cum îşi propusese, când se opri 
deodată, în spatele lui, apărută, nu ştia de unde, o altă 
trupă înainta cu paşi de lup. Din nou era prins între două 
focuri. 

„Ei bine, nu! îşi spuse Pardaillan. Ar fi curată nebunie! La 
naiba! N-are rost să mă las ucis prosteşte... trebuie să ies 
viu de aici! ... Pe măruntaiele papii! Am o socoteală cu prea 
nobilul domn Espinosa!” 

Privi în jurul lui şi văzu în stânga, ca de obicei, o firidă. 


— Aşa-i - bombăni el - era firesc să mi se lase o cale de 
trecere spre camera de tortură, de vreme ce trebuie să 
ajung acolo! 

Şi cu un zâmbet batjocoritor împinse uşa, care cedă, aşa 
cum prevăzuse. Se gândi că soldaţii vor trece fără să se 
oprească, aşa cum făcuseră la celălalt etaj. Plin de furie, 
împinse uşa la loc, înjurând: 

— Încă una pe care n-am s-o mai pot deschide! 

Uşa, împinsă cu violenţă, se trânti, dar nu se mai închise. 

— Poftim! exclamă Pardaillan uluit. A rămas deschisă! Ce-o 
mai fi şi asta? 

Ca şi cum ar fi vrut să-l lămurească, o voce strigă deodată: 

— L-am prins! A intrat acolo! 

În aceeaşi clipă, auzi oameni fugind în dezordine. 

„Uf! îşi spuse Pardaillan. De astă dată vitejii ăştia mă vor 
ataca! Vor lupta? Fie... ba chiar prefer să lupt decât să mă 
simt mereu împins către cine ştie ce ţintă misterioasă”. 

Tot vorbindu-şi astfel, Pardaillan nu-şi pierdea vremea de 
pomană, ci studia locurile. 

— Încă o fundătură! exclamă el. De fapt, poate că e mereu 
aceeaşi, care-şi schimbă înfăţişarea şi în care sunt mereu 
adus, fără să-mi dau seama. 

Nu văzu acolo nimic, în afară de un dulap enorm, aşezat 
drept lângă uşă. 

Fără să piardă o clipă, Pardaillan împinse dulapul, 
trăgându-l în faţa uşii. Era şi timpul: acelaşi glas care se 
auzise şi înainte rosti, izbind în uşă: 

— E acolo! L-am văzut furişându-se! 

— Forţaţi uşa! comandă un alt glas, porunci. E în mâna 
noastră! 

— Nu încă! spuse Pardaillan, batjocoritor, aşezat în faţa 
dulapului: 

Sub ploaia de lovituri uşa începu să se clatine şi, în acelaşi 
timp, se auziră râsete, glume, ameninţări. 

Cavalerul îşi dădu perfect de bine seama că în fundătura 
aceea întunecoasă i-ar fi fost imposibil să ţină piept la 


cincizeci-şaizeci de atacanţi. Tot ceea ce putea să spere era 
că după ce dulapul va fi căzut (ceea ce nu putea să mai 
întârzie), să-i cresteze şi el pe câţiva. Dar, în mod fatal, 
numărul lor l-ar fi copleşit. Continuă deci, instinctiv, să 
caute un loc pe unde să se retragă. 

Şi, aruncând în jurul lui priviri iscoditoare, observă locul 
pe care-l ocupase mai înainte dulapul. Dintr-o săritură, 
ajunse acolo şi zări o deschizătură, care fără îndoială era 
ascunsă de dulap şi pe care n-o băgase în seamă din primul 
moment. Se aplecă şi văzu o scăriţă. Pardaillan rămase o 
clipă pe gânduri şi hotărî pe loc: 

— Pentru că pe-aici vor să trec, voi trece! 

Şi o porni pe îngusta scară în spirală. Cobori pe bâjbâite şi 
numără şaizeci de trepte, la capătul cărora se pomeni într-o 
subterană strâmtă, cufundată în beznă şi atât de joasă, 
încât fu silit să se aplece. 

Dibuind mereu, făcu vreo douăzeci de paşi fără să fie 
urmărit, ceea ce-l uimi. Deodată auzi înapoia lui un zgomot 
care semăna cu scârţiitul unui grilaj tras cu violenţă Se 
întoarse şi braţele lui întinse se loviră, într-adevăr, de un 
grilaj care tocmai se închisese îndărătul lui. 

— Un grilaj ghimpat! murmură Pardaillan. Nu mă 
urmăresc, dar nici nu vor să mă întorc pe drumul pe care 
am venit. 

Şi, cu o nelinişte pe care în zadar încerca să şi-o alunge, îşi 
spuse: 

„Hotărât lucru, cu cât merg mai repede, cu atât mai rău 
mă înfund”. 

Şi, într-adevăr, aşa era. Cavalerului îi mersese strălucit 
când rătăcea prin coridoarele de sus, faţă de soarta lui de 
acum. Acolo se putea mişca în voie, ţinându-se drept, căci 
mai toate coridoarele erau spaţioase. De asemenea, putuse 
să se orienteze şi să respire un aer care, deşi mirosea puţin 
a mucegai, era totuşi respirabil. 

Aici, însă, era cu totul altfel. 


În primul rând, pe jos nu mai erau dale curate şi 
strălucitoare, ci un pământ jilav şi clisos, plin de băltoace în 
care intra până la glezne. Cufundat într-o beznă neagră, 
era silit să umble bâjbâind şi îndoit din şale. În fiece clipă 
simţea atingerea unor jivine scârboase care la început îi 
fugeau printre picioare, pentru ca mai apoi, furioase pe 
intrusul care le tulburase tihna în acest loc înfiorător - 
domeniul lor - să se întoarcă pentru a-l atinge şi a-l mirosi, 
ca şi cum ar fi vrut să ştie cine era îndrăzneţul care venise 
să le supere. 

Aerul era de nerespirat, pereţii jilavi, iar din bolta joasă 
ploua cu stropi de apă sălcie. Un frig de moarte îl 
pătrundea până în măduva oaselor. 

Culmea ghinionului, maţele îi ghiorăiau de foame şi se 
simţea tare istovit de coborâşul acestor trepte ce nu se mai 
isprăveau. Totuşi, nu voia să se oprească. Orice chin i se 
părea mai uşor de îndurat decât fiorii ce-l treceau în clipa 
când se oprea locului. 

Teama făcuse acum loc furiei. Era furios pe Espinosa care- 
şi călcase mişeleşte cuvântul şi care-l supunea la ciudata 
tortură a acestei mârşave urmăriri ce-l prefăcea într-un 
vânat hăituit din toate părţile. Vânătoarea asta îl făcea să-şi 
dea seama ce-l aştepta în camera de tortură, să simtă 
deznodământul fatal al acestei curse nebuneşti, la capătul 
căreia îi erau rezervate cine ştie ce suplicii de un 
rafinament monstruos, cine ştie ce surpriză îngrozitoare 
pregătită de ura lui Espinosa, care se vădea a fiun 
schingiuitor genial, după ce se dovedise a fi un maestru al 
capcanelor. 

Era furios şi pe Fausta, cauza iniţială a tuturor acestor 
întâmplări. 

În sfârşit, era furios pe sine însuşi mustrându-se cu 
amărăciune pentru lipsa de hotărâre. În exasperarea lui, 
era cât pe ce să se acuze de laşitate, căutând să se convingă 
cu toată sinceritatea că ar fi trebuit să se năpustească 
asupra soldaţilor şi că până şi moartea ca de preferat 


situaţiei în care se afla şi mai ales acelui pericol misterios 
care-l pândea şi care avea să se abată asupră-i nu ştia nici 
de unde şi nici cum. Atunci când se va afla în camera de 
tortură. 

Înaintând cât putea de repede pe întuneric, cavalerul 
bombănea: 

— Să mă ia dracu! O dată am vrut s-o fac şi eu pe omul 
cuminte şi să acţionez cu băgare de seamă şi, trebuie s-o 
recunosc, nu mi-a reuşit deloc. Dracu' să mă ia! De ce-a 
trebuit să fac atâtea socoteli? Nu ştiam, oare, că 
întotdeauna loviturile cele mai nesăbuite îmi reuşesc cel 
mai bine? Am vrut să fiu prudent şi să-mi scap pielea de 
câteva cartuşe... lată-mă acum mânat spre camera de 
tortură şi, vreau nu vreau, va trebui să intru acolo, aşa cum 
a hotărât Espinosa! 

În toiul zăpăcelii şi al furiei sale nebuneşti, gândul acesta îi 
dădu un licăr de speranţă şi-l îmbărbăta. 

— Din fericire, domnul de Espinosa, care se gândeşte la 
toate şi-şi potriveşte atât de bine capcanele, a uitat să mă 
dezarmeze. La dracu! Mai am încă pumnalul şi sabia, cu 
astea îl desfid pe domnul Espinosa să mă predea de viu 
călăilor lui! 

În clipa aceea se împiedică de un obstacol. Pipăi cu vârful 
piciorului: era prima treaptă a unei scări. 

„Trebuie oare să urc? Se întrebă el. N-ar fi totuna dacă m- 
aş aşeza aici şi mi-aş aştepta moartea? Aşadar, să mor de 
foame! ...” 

Se simţi scuturat de un fior şi exclamă: 

— Nu! Pe toţi dracii! Atâta timp cât îmi mai rămâne o 
fărâmă de viaţă, atâta timp cât voi mai fi în stare să ţin o 
armă în mână, trebuie să mă apăr! Să urcăm! ... Hai să 
vedem ce ne aşteaptă în camera de tortură! 

Camera de tortură! Cuvintele acestea erau obsesia lui, îl 
urmăreau ca un coşmar. Chiar când. Nu le rostea, ele 
străfulgerau cu litere de foc închipuirea lui cuprinsă de 
nebunie. Camera de tortură însemna pentru el pericolul 


misterios, necunoscut, de care, orice s-ar spune, se temea, 
ceea ce-l făcea să turbeze de mânie. 

Începu să urce. 

Scara ducea spre o încăpere boltită, luminată slab printr-o 
răsuflătoare situată tocmai în tavan. Dar acest palid 
crepuscul care-l întâmpina, după beznă deasă în care se 
zbătuse până acum, i se păru luminos şi vesel ca un 
adevărat cer radios. leşind din mormântul acela în care 
respirase cu greu o duhoare îngheţată, trase în piept cu 
nesaţ aerul jilav şi mucegăit care intră prin răsuflătoare. 

Imediat se simţi ceva mai bine şi-şi recapătă încrederea şi 
curajul. 

Îşi scutură pe dalele strălucitoare tălpile pline de noroiul 
adunat în subterană şi, cu un zâmbet de mulţumire, strigă 
din răsputeri, pentru plăcerea de a auzi un glas omenesc: 

— E minunat, pe toţi dracii! Aici pot să respir, să văd, n-am 
de luptat cu jivinele spurcate care mă asaltau în subterană. 
Arde-le-ar focul! Ce bine e să trăieşti! 

Şi când mă gândesc că adineauri îmi făceam mustrări 
aspre pentru că fusesem prea cuminte şi n-am vrut să 
înfrunt salva de gloanţe a câinilor turbaţi ce-mi închideau 
drumul! Aşa suntem noi, oamenii, e destul un pic de aer şi 
de lumină ca să he facă să judecăm mai drept lucrurile! 

Tot filosofând aşa, cerceta locul cu iuţeala şi cu siguranţa 
lui obişnuite. Deodată, păli şi-şi spuse în şoaptă: 

— Of! lată-mă, aşadar, înghesuit în această vestită cameră 
de tortură, care trebuie să însemne pentru mine sfârşitul! 
Pe buricul papii! Domnul de Espinosa a hotărât că voi intra 
aici şi iată c-am intrat! 

Faţa lui căpătă expresia sumbră şi îngheţată pe care o 
avea în momentele când trecea la acţiune. Buzele lui 
schiţară acel zâmbet ironic, abia perceptibil, iar privirea-i 
rece cercetă şi mai atent locul acesta lugubru ca o 
spânzurătoare. 

Încăperea era oarecum curată. Până la înălţimea unui om 
pereţii erau îmbrăcaţi în plăci de marmură albă, era podită 


tot cu marmură albă, iar numeroasele şănţuleţe care o 
brăzdau în toate direcţiile serveau la scurgerea sângelui 
nenorociţilor asupra cărora se lăsase mâna grea a 
inchizitorului. Se mai aflau acolo, atârnate în cârlige, 
aşezate pe pardoseală sau pe măsuţe, toate instrumentele 
de tortură, cunoscute pe atunci - şi numai Dumnezeu ştie 
cât era de fecundă epoca în invenţii de acest fel. Colecţia 
cuprindea chiar şi piese inedite. Pense, cleşti, drugi de fier, 
cuțite, securi de toate mărimile şi de toate formele, fiare 
înroşite, colace de funii, instrumente ciudate şi 
necunoscute, toate sculele înfricoşătoare pe care imaginaţia 
dementă a unor schingiuitori bestiali le putuse născoci 
pentru provocarea unor chinuri lente, prelungite şi 
rafinate, se găseau acolo, rânduite şi întreţinute cu grijă. 

După ce aruncă o privire asupra diferitelor instrumente, 
întrebându-se care dintre ele îi era hărăzit, Pardaillan făcu 
înconjurul camerei. 

Scara prin care intrase se sfârşea acolo. Nu exista nici o 
uşă, ci doar un fel de gaură neagră care se pierdea în 
întunericul de nepătruns. 

Aproape, în faţa acestei, găuri, se aflau trei trepte şi o 
portiţă îmbrăcată în fier, întărită cu piroane şi prevăzută cu 
un lacăt şi două zăvoare uriaşe. 

Dacă portiţa aceasta s-ar fi aflat în faţa lui Pardaillan în 
timpul goanei lui deznădăjduite, el s-ar fi îndreptat cu 
siguranţă spre ea, fiind aproape sigur că o va găsi deschisă. 

Dar Pardaillan avea un spirit logic. Ştia că trebuie să 
ajungă acolo, ştia că această cameră a groazei era capătul 
drumului, locul unde trebuia să-şi găsească moartea. Cum? 
Prin ce mijloc? Despre asta nu ştia nimic. Dar, aşa cum 
spusese, acolo îl aştepta sfârşitul. Pardaillan era deci 
convins că portiţa asta era straşnic zăvorâtă şi că în zadar 
ar fi încercat s-o zdruncine. Desigur că pe acolo vor veni 
călăul şi ajutoarele sale şi, cine ştie? Poate chiar Espinosa, 
dornic să asiste la agonia lui. 


Pardaillan ridică din umeri şi nu-şi dădu osteneala să se 
apropie de portiţă şi s-o cerceteze cu atenţie. La ce bun să- 
şi mai irosească puterile făcând sforţări de prisos? Căci, 
fără îndoială, în curând va avea nevoie de toate forţele 
pentru a le ţine piept asasinilor săi. 

Datorită experienţei câştigate, mergea pe dibuite, căci se 
temea de vreo surpriză sau de vreo lovitură mişelească pe 
care înseşi maşinaţiile fantastice, urzite împotrivă-i, îl sileau 
să le prevadă. 

Alese din grămadă o bucată grea de fier plină de ţepi 
ascuţiţi, mai luă şi un cuţit cu lama scurtă şi lată - asta 
pentru cazul când pumnalul sau sabia i s-ar fi rupt în 
ciocnirea pe care o simţea de neînlăturat. 

Apucă un scăunel de stejar masiv, de care se servea, 
desigur, călăul, îl trase într-un colţ şi, cu sabia în mână, 
pumnalul şi cuțitul atârnate la brâu, se aşeză în aşteptare. 

„Aşadar, nu vor putea să mă atace decât din faţă! îşi făcu 
el socoteala... Afară de cazul când pereţii ăştia viu se vor 
desface de la sine, îngăduindu-le astfel să mă atace pe la 
spate. Aşa, cel puţin, mă pot odihni o clipă... dacă-mi dau 
răgaz”. 

Cât timp rămase aşa? Ore întregi, poate. Câtă vreme 
umblase, câtă vreme fusese în focul frământărilor, 
mişcarea, neliniştea şi spaima îl făcuseră să nu simtă 
foamea. Acum, când se oprise şi era oarecum liniştit, ea se 
făcea simțită cu violenţă. Probabil că avea şi febră, căci era 
mistuit de o sete aprigă şi chinuitoare. 

Nu îndrăznea să se mişte, nu îndrăznea să facă nimic, 
paralizat de teama de a nu fi atacat pe la spate în clipa când 
s-ar fi aşteptat cel mai puţin, iar pleoapele îi cădeau grele, 
fără voia lui şi trebuia să facă sforţări grozave, ca să reziste 
somnului ce-l cuprindea. 

Şi atunci, pentru întâia oară, îi veni în minte gândul 
înfricoşător că poate Espinosa avusese ideea, curat 
diabolică, de a-l lăsa să moară de foame şi de sete. Gândul 


ăsta îi dădu fiorii morţii şi într-o clipă sări în picioare, 
bombănind: 

— Pe Pilat şi pe Barabas! Nu se va spune că am aşteptat 
prosteşte moartea, fără să încerc s-o înlătur... Să căutăm, 
drace, să căutăm! 

Ochii lui se îndreptară irezistibil spre portiţa al cărei 
aspect formidabil îl descurajase la început. 

— Dar de ce să cred că e încuiată? îşi rosti el gândul cu 
glas tare... De ce nu m-aş convinge? 

Tot vorbind aşa, sări cele trei trepte şi ajunse la portiţă. 

Zăvoarele grele, unse cu grijă, lunecară uşor şi fără 
zgomot. 

Inima-i bătea puternic. Examină broasca: era încuiată şi 
încă bine încuiată. Zăvorul gros şi masiv era bine prins de 
scoaba lui. 

Trase cu putere portiţa către el. Dar ea rezistă. Nici nu se 
clinti măcar. Atunci lăsă broasca şi examina scoaba. Îşi 
înăbuşi un strigăt de bucurie. Scoaba era susţinută de două 
şuruburi mari. Era o nimica toată să le desfacă. În încăpere 
nu lipseau sculele necesare pentru a duce la bun sfârşit o 
asemenea treabă. 

Nu-i trebui mult ca să găsească o lamă ce-i sluji drept 
şurubelniţă. În timp ce meşterea astfel, îşi spunea: 

„Dobitoc mai sunt! Dac-aş fi controlat imediat uşa asta, aş 
fi scăpat de aici! ... Dar de unde să-mi treacă prin minte”... 

Şi, râzând înfundat: 

„Drace! Am descoperit cum stau lucrurile! ... Oamenii 
aduşi aici sunt de obicei puşi în lanţuri şi escortaţi de 
paznici... altfel nu-mi explic de ce lacătul ăsta a fost fixat cu 
atâta neîndemânare... Espinosa a uitat acest amănunt... a 
uitat că am mâinile libere... aşadar, să profit de acest 
avantaj”. 

Într-un timp mai scurt chiar decât e nevoie pentru a 
povesti acest fapt, cele două şuruburi fură scoase. În clipa 
când dădu să tragă portiţa spre el, Pardaillan se opri, 
murmurând, cu fruntea lac de sudoare. 


— Dar dacă e fixată prin zăvoare puse pe dinafară? 

Şi repezindu-se cu furie, apucă cu amândouă mâinile de 
zăvorul uriaş şi trase spre el: scoaba căzu pe trepte, iar 
portiţa se deschise. Pardaillan o zbughi din cameră cu un 
chiot de bucurie. Trase adânc aer în piept. Acum era sigur 
că e salvat. 

Într-adevăr, aşa cum auzise cu urechile lui, Espinosa voise 
să-l silească să intre în camera de tortură. Acolo trebuia să 
se sfârşească totul. Dintr-o pricină ce-i rămânea 
necunoscută, nu intervenise nimic sau poate că Espinosa se 
gândise cu adevărat să-l lase să moară de foame în această 
temniţă. 

lată însă că el ieşise viu din acest loc de groază menit să-i 
slujească drept mormânt. N-avea, deci, să se mai teamă de 
nimic. Maşinaţiile şi capcanele inchizitorului trebuiau să 
înceteze acolo unde Pardaillan urma să-şi găsească 
moartea. Asta i se părea foarte logic şi clar ca lumina zilei. 
De aici şi puternica bucurie care-i tăia acum răsuflarea. 

Desigur, nu era încă liber, mai avea mult până acolo. Dar 
acum, în chip neîndoios, nu mai era ameninţat de o 
primejdie nevăzută, putea pune mâna-n foc că de data asta 
călca pe un teren sigur şi solid. Nu mai mergea, ca înainte, 
împins fără voia lui pe căi dinainte pregătite cu o pricepere 
diavolească, pe un teren plin de capcane şi mânat către o 
ţintă precisă, ca să ajungă la un deznodământ dinainte 
stabilit. Era salvat. Restul, adică libertatea, va veni de la 
sine, judecând cu sânge rece - iar el şi-l recăpătase cu 
iscusinţă şi răbdare. Scoţând un suspin de uşurare, 
murmură: 

— Încep să cred că am să scap de aici. 

După ce trânti portiţa în urma lui, privi în jur. Se găsea 
într-un fel de mic vestibul şi în faţa lui se afla o uşă 
neîncuiată, închisă numai. O trase către el şi intră. Se 
pomeni pe o alee strâmtă, luminată. Lumina venea printr-o 
ferestruie rotundă, aflată sus de tot, în dreapta. 


— Uf! strigă vesel cavalerul. În sfârşit, iată cerul! ... Mii de 
draci! Eram încredinţat că n-am să-l mai văd niciodată! 

Şi, într-adevăr, de astă dată nu mai era o lumină cernută 
dintr-o altă încăpere, ci o lumină plină, strălucitoare. Totul 
era să ajungi până acolo. În acest scop, Pardaillan cercetă 
cu privirea locurile din jur, ceea ce nu apucase încă să facă, 
fiind copleşit de bucuria de a revedea cerul şi lumina zilei. 

— Ptiu, drace! exclamă el, dându-se înapoi. Nu-i un loc 
prea vesel! 

Şi, într-adevăr, nu era prea vesel: se afla într-un cavou. 

— Mormânt provizoriu! murmură el. 

Înfrângându-şi scârba, examina cu atenţie noua lui 
închisoare. 

În stânga se aflau trei despărţituri, fiecare dintre ele 
conţinând câte un sicriu de plumb. 

În dreapta se aflau, de asemenea, trei despărţituri, dar 
numai una, cea de jos, era ocupată. Celelalte două erau larg 
deschise, aşteptând parcă mortul ce urma să le fie 
încredinţat în chip vremelnic. 

Dar - ciudat lucru - aceste despărţituri, în loc să fie zidite, 
cum se obişnuieşte, erau făcute din lemn de stejar masiv. 

Pardaillan nu se opri prea mult asupra acestui amănunt. 
Râse în sinea lui şi, îndreptându-şi privirea către cele două 
despărţituri goale, îşi spuse: 

„ii! lată o scară foarte nimerită, de pe care pot ajunge la 
ferestruia asta!” 

Fără să şovăie, puse piciorul pe sicriul de jos şi se caţără 
până la nişa de sus, unde trebui să se întindă pe burtă cât 
era de lung. 

„Nu-i prea vesel, dar, în sfârşit, n-am încotro şi nu prea e 
momentul să fac nazuri” - îşi spuse el. 

Ferestruia era astupată de două gratii dispuse în cruce. 
Pardaillan îşi scoase capul printre gratii şi privi. 

Ferestruia dădea spre grădini. Măsură din ochi înălţimea 
şi zâmbi: 

— Un fleac de săritură! 


În dreapta, un zid. Nu departe, două ferestre ogivale 
împodobite cu vitralii colorate, înfăţişând scene religioase. 

„Capela palatului! îşi spuse Pardaillan. Şi acum, să ne 
ocupăm de gratii! Se dădu puţin înapoi, se subţie cât putu 
ca să întindă braţul şi să pipăie gratiile. Sunt din lemn!” 

Şi începu să râdă din toată inima. De data asta, era cu 
adevărat salvat. Pentru el era o nimica toată să sfarme 
acest obstacol fragil, să coboare şi să sară peste zidul pe 
care-l zărea colo jos. 

— Pe legea mea! Oftă el. Ce frumoasă pare viaţa când ai 
văzut moartea cu ochii! 

Acum era plin de veselie, de forţă şi de curaj. Eliberarea i 
se părea asigurată şi se vedea povestindu-i această 
fantastică aventură amicului său Cervantes, care nu va 
pierde prilejul să-i arunce în faţă veşnicul său don Quijote. 
Vedea faţa delicată a simpaticului don Cezar urmărind cu 
nelinişte toate fazele povestirii lui. O mai vedea şi pe micuța 
şi atât de drăgălaşa Giralda privindu-l cu ochii ei mari, 
înduioşaţi, în timp ce se lipea înspăimântată de iubitul ei. Şi 
zâmbea la evocarea acestui tablou. 

Trebuia însă să sfărâme mai întâi obstacolul, care nu putea 
rezista multă vreme pumnului său viguros, cu toate că 
poziţia în care se afla nu era de natură să-i uşureze treaba. 

Tocmai apucase zdravăn de una dintre gratii şi trăgea de 
ea din răsputeri, când simţi că ceva îi apasă grumazul. 

Începu să horcăie. 

— Ei! Ce-i asta? Mă sufoc... Şi-şi trase repede capul înapoi. 

În aceeaşi clipă, misteriosul obiect trecu brusc la un deget 
de faţa lui. Auzi un zgomot sec, ca al unui capac care se lasă 
în jos şi se pomeni într-o beznă neagră. 

Îşi zvârli repede picioarele în stânga, ca să coboare. 
Oroare! 

Piciorul i se izbi cu putere de un perete. 

Voi să dea înapoi, să se ridice... Peste tot se izbea de un 
lemn tare ca fierul... Se simţea strivit între pereţi groşi şi 


solizi, deşi foarte scunzi, între care respiră cu greutate, 
strâns din toate părţile. 

Pardaillan fusese vârât de viu într-unul din cele trei sicrie. 

Oftă adânc şi închise ochii, gândindu-se: 

„lată, deci, surpriza pe care mi-o pregătea Espinosa! Iată, 
deci, ultima lui capcană în care am intrat cu capul înainte, 
ca un graur!” 

Deodată, sicriul se învârti încet în jurul lui, iar când se 
opri, în faţa ochilor săi uluiţi sclipiră nenumărate luminiţe. 

Făcând un mare efort de voinţă ca să-şi alunge spaima ce-l 
cuprindea, Pardaillan căută să vadă de unde veneau 
luminiţele acestea. 

Văzu că în interiorul lăzii în care se afla, la înălţimea feţei, 
era o ferestruie... 

— Domnul Espinosa doreşte ca să văd şi să aud... Hai, deci 
să privim şi să ascultăm! 

Şi Pardaillan privi! Şi iată ce văzu: 

Interiorul pustiu al unei capele. O strană luminată feeric. 
În mijlocul aleii centrale, un catafalc în jurul căruia ardeau 
opt lumânări de ceară. 

Cu obişnuita lui intuiţie, Pardaillan ghici că acest catafalc 
era pregătit pentru el şi că acolo urmau să-i ducă sicriul. 

Patru călugări de statură atletică apărură din umbră şi se 
apropiară de sicriu. Şi iată ce auzi Pardaillan: 

— Aşadar, se va oficia slujba pentru morţi? 

— Da, frate. 

— Pentru cine? 

— Pentru cel din sicriu. 

— Omul care a trecut prin camera de tortură? 

— Aşa cum ştii, frate, camera de tortură nu este decât o 
sperietoare menită să-l atragă pe cel condamnat în cavoul 
morţilor vii. 

În aceeaşi clipă începură să bată clopotele. Ambele 
canaturi ale uşii de la capelă regală se deschiseră, făcând 
loc unui lung şir de călugări, acoperiţi cu glugi albe şi 


ţinând în mâini nişte lumânări uriaşe de ceară. Mergând cu 
pas rar şi solemn, în tăcere, se aşezară în faţa altarului. 

Îndărătul călugărilor cu glugi albe, alţi călugări cu glugi 
negre, apoi alţii, cu glugi galbene. Călăul, îmbrăcat de sus 
până jos în roşu, se aşeză singur în faţa catafalcului. 

lar după călău, alţi călugări, cu capul acoperit cu glugi de 
toate culorile, veniră să se aşeze în jurul catafalcului, până 
când mica bisericuţă se umplu de lume. 

Un preot îmbrăcat în haine sacerdotale, cernite, se urcă la 
altar, avându-i în dreapta şi în stânga lui pe parohi şi câţiva 
copii de cor. Ionurile grave ale orgii se dezlănţuiră, 
răspândindu-se în volute sonore pe sub bolțile capelei 
regale, care se umplu de o muzică rând pe rând de jale şi 
ameninţare. Atunci, călugării adunaţi acolo intonară într-un 
cor formidabil De Profundis. 

Şi slujba pentru morţi începu. 

Înnebunit de groază, îngheţat de spaimă, scuturat de fiorii 
morţii, Pardaillan trebui să asiste, viu, la slujbă pentru 
propria lui înmormântare. Se opinti, se zbătu, urlă, bătu cu 
pumnii şi cu picioarele în pereţii strâmtei sale închisori. 

Dar sunetele orgii acoperiră strigătele lui deznădăjduite. 

Tocmai când bătea el mai tare călugării urlau nepăsători: 

— Miserere nobis15... Dies irae! 16 Dies illa! 17 

Iar când lunga slujbă se isprăvi, călugării se retraseră aşa 
cum veniseră: într-o procesiune lentă şi solemnă. Parohii 
stinseră lumânările din altar. Totul redeveni tăcut şi 
întunecat. În jurul catafalcului, slab luminat de câteva 
lămpiţe de argint suspendate de tavan, nu se mai aflau 
decât cei patru călugări care urmau să poarte sicriul... 

Nu se sfârşise încă totul... 

Pardaillan simţi cum i se ridică părul măciucă, iar un fior 
de groază îl trecu din creştet până în tălpi în clipa când îl 
auzi pe unul dintre călugări întrebând, cu o indiferenţă 
blajină: 

— Groapa nenorocitului ăstuia e săpată? 

— E gata de peste o oră. 


— Atunci să ne grăbim să-l îngropăm, căci a sosit ora 
mesei. 

Şi Pardaillan simţi cum îl ridicau pe sus şi cum îl duceau cu 
ei. 

Atunci, adunându-şi toate puterile, cu gura lipită de 
ferestruie, urlă: 

— Dar sunt viu! ... Blestemaţilor, doar n-o să mă îngropaţi 
de viu! 

Ca şi cum ar fi fost surzi, cei patru siniştri purtători ai 
sicriului îşi continuau netulburaţi drumul, zdruncinându-l 
groaznic şi îndeplinându-şi fără pic de grijă pentru el 
funebra şi îngrozitoarea lor misiune, căci erau preocupaţi 
exclusiv să ajungă cât mai repede la sala de mese. 

Dacă Pardaillan şi-ar fi putut scoate pumnalul, fără 
îndoială că în clipa aceea şi-ar fi luat viaţa ca să scape de 
îngrozitorul chin de a fi îngropat de viu. Dar nu fusese vârât 
într-un sicriu oarecare. Sicriul lui era cu mult mai scund şi 
mai strâmt decât cele obişnuite. De aceea, cu toate 
strădaniile sale, nu reuşi să pună mâna pe arma care l-ar fi 
eliberat. 

Curând, simţi o adiere de aer proaspăt mângâindu-i faţa, 
pe care şi-o ţinea lipită cu îndărătnicie de ferestruie. Se 
pomeni deodată afară, într-o grădină. 

— Cimitirul! spuse el înfiorat. 

Dacă slujba de îngropăciune i se păruse de o încetineală 
mortală, în schimb drumul către groapa de veci i se păru 
fantastic de scurt. Nădăjduia totuşi într-o minune 
salvatoare, dându-şi seama că atunci când va fi în groapă şi 
când va fi acoperit cu ţărână rece şi grea, orice nădejde de 
a scăpa va fi definitiv pierdută. 

Cei care purtau sicriul se opriseră. 

Se pomeni aruncat, cu destulă brutalitate, pe un pământ 
mişcător. Simţi apoi cum se mişcă funiile, pe sub sicriu, care 
alunecă uşor şi căzu moale în fundul gropii. 

— Requiescat în pace! 18 tună o voce de bas Iar celelalte 
răspunseră în cor: 


— Amen! 

Şi ţărâna începu să cadă asupra lui cu un zgomot surd, 
care-l tulbură până în adâncul sufletului. 

De data aceasta Pardaillan îşi pierdu curajul. Şi, cu o 
resemnare prin care străbătea totuşi un accent de ironie, 
murmură: 

— Ei, iată-mă mort şi îngropat! 

Accesul acesta de disperare nu dură însă multă vreme. 
Aproape imediat îşi reveni şi începu din nou să vocifereze şi 
să izbească furios în capacul sicriului, învineţindu-şi umerii 
şi coatele în strădania de a scoate din ţâţâni pereţii bătuţi în 
cuie. 

Cât timp trecu astfel? 

Minute sau ore? 

Nu-şi dădea prea bine seama. 

Şi tocmai când, poate, pentru a suta oară, încordându-şi 
toate forţele, înzecite de disperare şi de mânie, încerca să 
ridice capacul, deodată acesta se deschise, parcă de la sine, 
sub atingerea umărului său. Era şi timpul, căci Pardaillan 
începuse să horcăie, descurajat şi la capătul puterilor. 

— Să crape toţi dracii! Pe maţele tuturor sfinţilor! Pe laba 
despicată a lui Satan! Pe burta mamei! Înjură Pardaillan, 
vărsându-şi năduful. 

Era palid, cu privirea rătăcită şi tremura de mânie şi de 
groază. Respiră adânc, ca şi cum nu-şi putea primeni aerul 
din plămâni şi-şi şterse maşinal cu mâna fruntea brobonată 
de sudoare. Şedea în genunchi, în mijlocul sicriului, privind 
în jur, fără să vadă nimic, cu ochi de nebun şi nu-i trecea 
prin gând să fugă. Nici nu-şi dădea seama că se afla într-o 
grădină şi nu într-un cimitir, aşa cum crezuse. Nu vedea nici 
că groapa lui aproape că nu fusese săpată şi că tot 
pământul aruncat peste el, în mare cantitate, se împrăştiase 
în dreapta şi în stânga, printr-un mecanism special, lăsând 
sicriul destul de descoperit. 

Nu observă nimic din toate astea, nu văzu nimic în afară 
de un singur lucru: că era viu şi liber, că în jurul lui era aer 


şi spaţiu. Cuprins de o dorinţă sălbatică de răzbunare, era 
hotărât să-i sucească gâtul netrebnicului de Espinosa, care 
pusese la cale tortura asta fără nume. Cu sabia în mână, se 
simţea în sfârşit în stare să ţină piept tuturor zbirilor 
Inchiziției, de-ar fi fost câtă frunză, câtă iarbă, înfruntând 
focul muschetelor lor. 

Recăpătându-şi oarecum calmul şi simţindu-şi mintea 
limpezită de răcoarea serii ce se lăsa, sări sprinten peste 
groapă şi, cu paşi mari şi îndesaţi, porni drept spre o uşă 
secretă, pe care-o văzu în faţa lui. 

Ajuns acolo, îşi trase sabia, făcând-o să şuiere cumplit şi 
deschise brusc uşa. 

Aceasta dădea într-o curte ocupată de o companie de 
oameni înarmaţi. 

Pardaillan făcu, hotărât, doi paşi înainte şi se ciocni de 
ofiţerul de gardă, comandantul trupei. Acesta exclamă, 
uluit: 

— Domnul de Pardaillan! Dar de unde aţi ieşit? 

Pardaillan nu era sigur dacă auzise sau nu aceste cuvinte. 
Era sigur de un singur lucru - că ofiţerul nu încerca să-l 
oprească. 

Îi răspunse, cu răceală printr-o altă întrebare: 

— Pe unde e ieşirea? 

De fapt, pusese această întrebare nu cu răceală, cum i se 
păruse, ci pe un ton teribil şi ameninţător, ca şi cum ar fi 
strigat: 

— Faceţi loc, sau vă ucid! 

De altfel, fără să mai aştepte răspunsul, porni spre 
dreapta, la întâmplare, fără să ştie de ce şi se îndepărtă cu 
paşi mari. 

La rândul lui, ofiţerul îi strigă: 

— Hei! Domnule de Pardaillan! ... Nu pe acolo! 

Şi cum cavalerul merse mai departe fără să se întoarcă, 
fără să se abată din drumul său măcar cu un regret, ofiţerul 
alergă după el, îl apucă de braţ şi-i puse foarte politicos: 


— Vă înşelaţi, domnule de Pardaillan, nu pe acolo ieşirea, 
pe aici! 

Şi arătă cu degetul în direcţia opusă. 

— Aţi spus ceva, domnule? bâigui Pardaillan, năucit de 
spaimă, fără să-şi dea seama dacă visa sau dacă era treaz. 

Ofiţerul îi răspunse liniştit: 

— Mi-aţi făcut cinstea să mă-ntrebaţi unde e ieşirea. Vă 
atrag atenţia că vă înşelaţi... Ieşirea e prin stânga, nu prin 
dreapta. 

— Aha, asta e! Domnule - bombăni Pardaillan care simţea 
că înnebuneşte - aşadar nu sunteţi aici să mă arestaţi? N- 
aveţi ordin să mă stâlciţi în bătăi? 

— Ce glumă bună, domnule! răspunse ofiţerul zâmbind. E 
drept, am ordin să arestez pe oricine mi-ar ieşi în cale. Dar 
ordinul acesta nu-l priveşte pe domnul de Pardaillan, 
căruia, dimpotrivă, ni s-a ordonat să-i acordăm toată atenţia 
cuvenită ca reprezentant al maiestăţii sale, regele Navarei. 

Cavalerul privi adânc în ochii ofițerului. Văzu că era de 
bună-credinţă, îşi vâri imediat sabia la loc, în teacă şi 
salutându-l pe omul care-i vorbea cu capul descoperit, îi 
răspunse cu blândeţe: 

— Scuzaţi-mă, domnule, cred că am căpătat febră mare... 
acolo... prin culoarele alea. 

— Da, se vede - spuse ofiţerul, mereu zâmbitor şi amabil. 

Şi adăugă, cu un zel care părea sincer: 

— Doriţi să chem pe vreunul din medicii maiestăţii sale? 

— Mii de mulţumiri, domnule - răspunse Pardaillan cu 
acea politeţe aleasă, care, în purtarea sa, avea atâta preţ. 
Mă simt mai bine... O să-mi treacă. 

lar pentru sine murmură printre dinţi: 

„Chiar de mi-ar sfâşia câinii hoitul, tot n-aş primi nimic din 
ceea ce mi se întâmplă!” 

În clipa aceea, un glas, pe care-l recunoscu imediat rosti 
foarte calm: 

— Nu v-am dat oare cuvântul meu că veţi putea să ieşiţi 
aşa cum aţi intrat? 


— Espinosa! bâigui Pardaillan. De unde dracu o fi ieşit? 

Şi, într-adevăr, se părea că marele inchizitor ieşise din 
pământ. 

Pardaillan se apropie de Espinosa, mai-mai să-l atingă şi, 
aruncând fulgere din priviri, îi spuse de la obraz, cu calmul 
glacial care, la el, era semnul unei furii abia stăpânite: 

— Aţi venit tocmai la timp, domnule! Mi se pare că avem o 
răfuială! 

Espinosa nici nu clipi. Ochii lui nu se plecară în faţa 
fulgerelor ce ţâşneau din privirile cavalerului. Cu calmul de 
nezdruncinat care-l caracteriza, continuă liniştit: 

— Dacă nu mi-aţi fi adus insulta de a vă îndoi de cuvântul 
meu, dacă aţi fi păşit cu încredere printre trupele mele, aşa 
cum aţi făcut ceva mai târziu, n-aţi fi trecut timp de câteva 
ceasuri prin spaimele morţii. Am vrut să vă servesc o lecţie, 
domnule. Dar, în acelaşi timp şi un avertisment. Nu uitaţi 
că, orice-aţi face, oricare ar fi aparențele, în acest oraş 
uriaş veţi fi în puterea mea şi în mâna mea, aşa cum aţi fost 
şi în acest palat. 

Şi, pe un ton prin care străbătea, parcă fără voia lui, un fel 
de solicitudine, adăugă: 

— Vă rog să mă credeţi, domnule de Pardaillan, sunteţi 
omul marilor lupte purtate la lumina soarelui strălucitor, 
faţă în faţă cu duşmanul. Dar nu vă pricepeţi deloc la 
luptele viclene şi întortocheate ce se dau în umbră şi-n 
beznă. Întoarceţi-vă acasă, în Franţa, domnule de 
Pardaillan. Aici veţi fi zdrobit, iar eu voi regreta, căci sunteţi 
un adevărat erou. 

Pardaillan tocmai se pregătea să-i spună verde ceea ce 
gândea. Dar Espinosa pierise fără ca el să-şi poată da 
seamă nici unde şi nici cum, uluindu-l cu această dispariţie 
subită, aşa cum îl uluise tot ceea ce i se întâmplase. 

Capitolul 17 

Când Bussy-Leclerc varsă lacrimi 

Pardaillan intrase în palat la ora nouă dimineaţa. Când ieşi 
de acolo, se lăsase noaptea. 


Şi cum era vară, într-o perioadă în care zilele sunt încă 
lungi, îşi făcu socoteala că zăbovise pe acolo cam opt-nouă 
ore, dintre care cel puţin trei sau patru le petrecuse în 
sicriu. 

— Tare-aş mai vrea să văd ce mutră ar face domnul 
Espinosa dac-ar fi supus unui asemenea supliciu - bombăni 
el, întinzând pasul. Plasa metalică în care m-a închis anul 
trecut drăgălaşa de Fausta era un adevărat loc de desfătări 
în comparaţie cu cel în care am stat mai adineauri. Pe toţi 
dracii! Oribilă invenţie! Cum de n-am înnebunit? E oare cu 
putinţă ca unor fiinţe omeneşti să le treacă prin minte să-i 
supună pe semenii lor la asemenea cazne? ... Hotărât lucru, 
tatăl meu avea mare dreptate când îmi spunea: „Mulţi 
dintre oameni, cavalere, nu sunt decât o adevărată haită de 
lupi. Vai de omul cinstit care se aventurează în mijlocul 
acestei haite! Va fi sfâşiat, înghiţit, rupt în bucăţi! ...” 

Faptul că Pardaillan rămăsese întreg la minte după ce 
trecuse printr-o asemenea aventură înfiorătoare, care ar fi 
putut zdruncina chiar şi creierii cei mai zdraveni, era 
vrednic de toată admiraţia. Şi totuşi asemenea lovituri nu se 
suportă fără urmări. 

Cu excepţionala-i tărie de caracter, ce făcea din elo 
făptură într-adevăr fără seamăn, Pardaillan reuşise să-şi 
recapete îndeajuns din calmul şi sângele său rece ca să 
filosofeze, nu fără ironie, dar nu-şi recăpătase cu aceeaşi 
uşurinţă forţele fizice de-a dreptul sleite. 

Galben ca ceară, cu un fel de rătăcire în priviri, mergea 
clătinându-se ca un om beat. 

Grăbindu-se prin străzile pustii şi întunecoase (căci se 
lăsase noaptea), bombaânea: 

— Foamea m-o fi slăbit aşa, de-am ajuns să mi se 
împleticească picioarele? Cred că jupân Manuel, perla 
hangiilor din Spania, nu va avea niciodată în hanul lui 
atâtea provizii câte mi-ar trebui mie acum ca să-mi potolesc 
foamea năprasnică ce mă mistuie. 


Şi-şi alcătuia în gând una din acele mese care l-ar fi făcut 
şi pe Gargantua să se dea bătut. 

Dacă Pardaillan ar fi fost mai puţin lihnit de foame şi mai 
puţin slăbit fiziceşte şi-ar fi dat desigur seama că, de când 
ieşise din palat, patru umbre porniseră după el şi-l 
urmăreau de la o distanţă respectuoasă, dar cu o neobosită 
răbdare. 

Pardaillan, însă, nu visa pentru moment decât ospeţe şi 
chefuri. Adevărul ne obligă să spunem că într-adevăr avea 
nevoie de aşa ceva. Şi astfel, cu cât drumuli se părea mai 
lung şi mai greu, cu atât creştea şi lista de mâncăruri pe 
care o alcătuia în mintea lui. 

Dar dacă Pardaillan nu observase nimic, noi, care ştim 
cum s-au petrecut lucrurile, avem datoria să-l informăm pe 
cititor şi de aceea îl rugăm să se întoarcă în urmă cu câteva 
ore, tocmai la momentul când Bussy-Leclerc se despărţea 
de Fausta, hotărât să-l ucidă pe Pardaillan, după ce 
obținuse de la ea să fie comandantul celor trei oşteni. 

Bussy-Leclerc îşi câştigase faima de meşter în mânuirea 
armelor prin cele peste douăzeci de dueluri în care îşi 
rănise sau îşi ucisese adversarii... fără a mai pune la 
socoteală bătăliile purtate cu toţi maeştrii de scrimă, 
spadasinii şi duelgii cei mai vestiți, bătălii din care ieşea 
întotdeauna învingător. Această faimă de luptător invincibil 
făcea mândria, gloria şi onoarea lui Bussy-Leclerc. Ţinea la 
ea mai mult ca la orice pe lume. Ca să-şi păstreze neatinsă 
această faimă şi-ar fi jertfit fără nici o şovăială averea, 
situaţia politică, viaţa şi chiar onoarea. 

lată însă că faima-i se prăbuşise în mod jalnic în ziua în 
care Pardaillan îl dezarmase, parcă jucându-se cu el, în 
văzul martorilor. 

Dezarmat! El! Invincibilul Bussy-Leclerc! Plânsese atunci 
de ciudă şi de ruşine. 

Totuşi, după ce suferise această dureroasă înfrângere, 
studiase vreme îndelungată şi cu mare râvnă, în 
singurătatea sălii de arme, tehnica doborârii adversarului. 


Încredinţat că şi-a însuşit temeinic această tehnică, 
experimentată în prealabil cu succes, asupra tuturor celor 
care aveau un nume în arta de a mânui spada, se măsurase 
în mai multe rânduri cu învingătorul său - odată chiar în 
condiţii stranii şi fantastice, toate în avantajul lui, al lui 
Bussy-Leclerc, dar, în toate aceste întâlniri, fusese 
dezarmat în chip ruşinos. Ultima păţanie de acest fel 
avusese loc de curând, chiar în Spania, în momentul când, 
întâlnind-o pe Fausta, se ciocnise pe neaşteptate de 
Pardaillan şi-l atacase vitejeşte, căci Bussy era viteaz, foarte 
viteaz. 

Întâlnirea aceasta îl făcuse să sufere chiar mai mult decât 
cele de mai înainte, pentru că, în urma acelei întâlniri - a 
patra la număr - pe care venise s-o caute de atât de 
departe, trebui să-şi mărturisească sie însuşi că niciodată 
nu va fi în stare să-l ucidă pe acest diavol de om, care, pe 
deasupra, găsea o deosebită satisfacţie în a-l cruța. 

Căci, nefiind în stare să-l omoare pe infernalul Pardaillan, 
Bussy-Leclerc ajunsese să-şi dorească ca o lovitură de sabie 
să-l ucidă, preferând moartea a ceea ce socotea el 
„dezonoare”. 

Pardaillan întruchipa aşadar dezonoarea lui Bussy, în 
carne şi oase. 

— Având în vedere că Pardaillan, Dumnezeu ştie din ce 
pricină, se încăpăţânează să nu mă ucidă, trebuie să-l ucid 
eu pe el! Bodogănea plin de mânie Bussy-Leclerc, 
plimbându-se cu paşi mari prin camera lui. Da, dar cum să-l 
omor? De fiecare dată când îmi încrucişez spada cu a lui, 
afurisita zboară de capul ei şi-o ia razna spre nori, ca şi cum 
i-ar veni chef să-şi arate graţia şi uşurinţa. Îţi vine să crezi 
că dracu-i dă aripi şi, de fapt, când stau să mă gândesc... n- 
ar fi de mirare să fie la mijloc o vrăjitorie. 

Cuprins de fiori la gândul amestecului unor puteri 
infernale şi mulţumit în acelaşi timp de a fi găsit această 
explicaţie pentru numeroasele sale înfrângeri, explicaţie ce 


i se părea, sincer, plauzibilă, viteazul Bussy nu încetase 
totuşi să caute un mijloc de a-l ucide pe Pardaillan. 

— Arde-l-ar focul! Bombănea el furios. Lua-l-ar dracu'! O 
să mă silească să ajung şi acolo! 

Bussy-Leclerc era un duelgiu, un spadasin, un om fără 
credinţă şi fără lege... dar nu era un asasin! Or, a ajunge 
acolo” însemna tocmai a comite un asasinat - idee ce-l făcea 
să turbeze de mânie şi să se înverzească de ruşine. 

„Şi totuşi - îşi spunea el înjurând şi izbind furios cu pumnii 
în masă - totuşi nu văd alt mijloc!” 

Încet-încet, ideea aceasta a unui asasinat, care, de fapt, îl 
revolta, i se strecură în minte. De ce încerca el s-o alunge, 
de ce ideea asta revenea, cu atâta îndărătnicie, încât până 
la urmă ajunse să strige: 

— Ei bine, fie! Mă voi înjosi până acolo, dacă nu se poate 
altfel... Căci nu mai e cu putinţă să trăiesc aşa, iar cât timp 
omul acesta va fi în viaţă, gândul că m-a dezonorat mă va 
face să mor de furie! Hai! ... 

Împroşcându-se cu tot felul de înjurături şi insulte, de 
blesteme care-ar fi putut înfiora un întreg corp de gardă, îşi 
încinse sabia şi pumnalul, se învălui în mantie şi, cu paşi 
mari porni să-i caute pe cei trei oşteni, cu care purcese 
numaidecât la drum. 

Pe la orele şapte seara sosiră la Alcazar, unde Bussy îşi luă 
informaţiile necesare. 

— Nu cred că domnul ambasador al maiestăţii sale regele 
Navarei a ieşit din palat - îi răspunse ofiţerul căruia i se 
adresase. 

Bussy avu o tresărire de bucurie şi-şi spuse: 

„Avea-voi, oare, marele noroc de a fi găsit treabă făcută? 
Dacă, totuşi, blestematul de Pardaillan zace pe undeva ucis 
cu adevărat, în vreun colţişor ascuns al palatului? ... Atunci 
n-aş mai fi silit să comit eu, Bussy, un asasinat!” 

Plin de speranţă, îi luă cu el pe cei trei tovarăşi ai săi. Toţi 
patru se pitiră în acel colţ al pieţei ce se numeşte astăzi 
„Piaza del Triumfo” şi aşteptară. Aşteptarea nu le fu prea 


lungă. Cu puţin timp înainte de ora opt, Bussy-Leclerc avu 
neplăcerea să-l vadă pe Pardaillan teafăr, cum trecea, 
clătinându-se, ceea ce-i smulse o înjurătură şi-l făcu să 
scrâşnească. 

— Pe maţele lui jupân Satan! Făţarnicul ăsta de Espinosa 
nu numai că l-a lăsat să scape, dar cred chiar că l-a tratat 
regeşte, căci se pare că diavolul de Pardaillan a băut din 
belşug! 

Urmăritorii îl lăsară, prudenţi, s-o ia o bucată de drum 
înainte, apoi porniră după el, mergând aproape lipiţi de 
zidurile caselor, strecurându-se pe sub bolți, ascunzându-se 
cât puteau mai bine prin unghere. 

Nu o dată ar fi putut să sară asupra lui şi să-l ia prin 
surprindere, cu şansa de a-l dobori. Dar Bussy-Leclerc era 
nehotărât. Oricât ar fi fost de pornit împotriva lui Pardaillan 
şi oricât şi-ar fi aruncat lui însuşi tot felul de înjurături şi de 
îndemnuri furioase, încă mai şovăia să lovească pe la spate. 
Iar când se hotări, în sfârşit, să acţioneze, constată nu fără 
o satisfacţie ascunsă, că, pentru moment, prilejul se 
pierduse. 

În acest timp, fără să-şi dea seama că era obiectul unei 
urmăriri, cavalerul o pornise pe chei, loc foarte favorabil 
pentru executarea unei lovituri mişeleşti. S-ar fi putut 
crede că încerca să le uşureze asasinilor treaba. Adevărul e 
că, sosit de curând în oraş şi necunoscând decât acest 
singur drum, pe care i-l arătase Cervantes, Pardaillan, cu 
obişnuita sa nepăsare faţă de primejdii, nu socotise de 
cuviinţă că ar fi necesar să-şi caute un drum mai sigur. 

De altfel, simţea că turbează de foame şi de sete şi nu 
dorea nimic altceva decât să se aşeze cât mai repede în faţa 
unei mese îmbelşugate. Şi atunci, la ce bun să-şi piardă 
timpul pe căi necunoscute?! Şi cum mergea el aşa, cu un 
pas din ce în ce mai ferm de-a lungul cheiurilor încărcate cu 
tot felul de mărfuri, dar pe care nu se vedea nici ţipenie de 
om, o umbră răsărită dintr-un colţ întunecat se ridică în faţa 
lui şi o voce se auzi schelălăind jalnic: 


— Por Chrislo crucificado, una limona! 19 

La ora asta şi într-un asemenea loc, oricare altul în afară 
de Pardaillan s-ar fi îndepărtat prevăzător. Dar Pardaillan 
nu împărtăşea prejudecățile comune celorlalţi muritori. În 
situaţia de faţă, de-abia scăpat, ca prin minune, de la o 
moarte îngrozitoare, ar fi considerat drept o faptă urâtă să 
nu aline o suferinţă, oricât de neobişnuită ar fi fost 
împrejurările în care această i s-ar fi înfăţişat. 

Se scotoci aşadar cu grabă prin buzunare. Dar făcând 
acest lucru, cu o obişnuinţă devenită la ela doua natură, el 
scrută fizionomia cerşetorului nocturn. 

Acesta, deşi încovoiat şi umil, părea să aibă o statură 
atletică. Era îmbrăcat în zdrenţe murdare. Peste frunte i se 
revărsa o clădărie de păr aspru, iar partea de jos a feţei îi 
era acoperită de o barbă neagră, deasă, neîngrijită. 

Cavalerul avu impresia că mai văzuse undeva ochii aceştia 
care fugeau de privirile altora. Dar nu era decât o impresie 
vagă şi fugitivă. 

„Figura aceasta respingătoare mi-este cu totul 
necunoscută” - îşi spuse el şi-i întinse o piesă de aur 
cerşetorului care, uluit, se aplecă până la pământ, înşirând 
la binecuvântări. 

După ce-şi dădu obolul, Pardaillan trecu mai departe, 
făcând un gest vag de milă. 

De îndată ce cavalerul se întoarse cu spatele, cerşetorul se 
ridică dintr-o singură mişcare. 

Faţa lui umilă şi rugătoare de mai înainte părea acum 
fioroasă. Ochii-i străluceau de o bucurie sălbatică, iar 
buzele i se schimonoseau într-un rânjet de fiară care îşi 
urmăreşte prada. Îşi ridică braţul cu un gest iute ca 
fulgerul şi o lamă scurtă, largă, tăioasă, scapără în noapte. 

Cei patru asasini, care erau pe urmele lui Pardaillan, 
văzură gestul neaşteptat - gest mortal - făcut de cerşetor. 
Rămaseră nemişcaţi, cu răsuflarea tăiată, pitindu-se în 
umbră, martori muţi ai crimei ce urma să se comită sub 


ochii lor. lar Bussy-Leclerc, cuprins de o bucurie 
nebunească, bâigui: 

— La dracu'! Dacă ne scapă de Pardaillan, soarta acestui 
cerşetor e asigurată! 

În aceeaşi clipă, cavalerul îşi spunea în gând: 

„Unde naiba am văzut ochii ăştia? ... Şi glasul! Mi se pare 
că l-am mai auzit undeva! ...” 

Şi se întoarse maşinal. 

Braţul înarmat al cerşetorului nu-şi duse la capăt gestul. 

— Mil gracias, senor! Muchas gracias, senor! 20 îngăimă 
el pe nas, aplecându-se mai mult ca oricând... 

Pardaillan nu observase nimic. Îşi continuă drumul, 
ridicând din umeri şi spuse ca pentru sine: 

— Haida-de! Aici toţi cerşetorii seamănă între ei! 

Bussy-Leclerc trase o înjurătură şi bombăni furios: 

— Dobitocul... îl lasă să scape! 

Şi, însoţit de cei trei oşteni, îşi reluă urmărirea şi în 
treacăt, voia sa dea o corecție exemplară prea stângaciului 
cerşetor, ca să se răzbune pentru dezamăgirea pe care i-o 
provocase. 

Dar degeaba privi şi căută prin întuneric cerşetorul 
dispăruse ca prin minune. 

În acest timp, Pardaillan trecuse de Turnul de Aur şi o 
apucase pe strada îngustă şi întunecată pe care se afla 
hanul „La Turnu”, a cărui intrare, slab luminată dinăuntru, 
se zărea nu departe. 

— Trebuie să termin cu el! mârâi Bussy-Leclerc în culmea 
turbării. 

Pardaillan mergea înainte fără grijă. În spatele lui venea 
Bussy, cu mâna pe pumnal, cu un pas mlădios şi plăcut ca al 
marilor feline când stau la pândă. Îl mai despărţeau doar 
câţiva paşi de omul pe care-l ura. Se ghemui şi apoi, cu 
pumnalul ridicat, străbătu distanţa dintr-o săritură, 
răcnind: 

— În sfârşit, eşti în mâna mea! 


Exact în aceeaşi clipă, un glas tânăr şi răsunător sfâşie 
tăcerea nopţii: 

— Atenţie, domnule de Pardaillan! Luaţi seama! 

În aceeaşi clipă, Bussy-Leclerc primi un pumn zdravăn, 
care-i reteză elanul, făcându-l să se poticnească. Cât despre 
Pardaillan, se azvârli brusc într-o parte, astfel că lovitura, în 
loc să-l nimerească între umeri, nu făcu decât să-i atingă 
uşor braţul. Alături de cavaler apăruse între timp un tânăr, 
acoperindu-l cu sabia lui. Pardaillan îl recunoscu 
numaidecât pe acest viteaz apărător şi, surâzând, pe 
jumătate înduioşat şi pe jumătate batjocoritor, murmură 
trăgându-şi fără grabă sabia: 

— Don Cezar! 

El Torero, căci el era tânărul care sosise într-un moment 
atât de potrivit ca să abată lovitura de pumnal a lui Bussy, 
întrebă cu o nelinişte ce-l mişcă adânc pe cavaler: 

— Nu sunteţi rănit, domnule? 

— Nu, fiule, fii liniştit - îi răspunse cu blândeţe cavalerul. 

— Pe Sfânta Treime! Eram îngrijorat - spuse don Cezar. 

Şi râse din toată inima. 

În timpul acestui scurt dialog, Montsery, Chalabre şi Saint- 
Maline, care-l lăsaseră pe Bussy înainte, alergau cu săbiile 
scoase. lar Bussy care, mânat de clanul lui, se rostogolise 
pe pietrele colţuroase ale caldarâmului, se ridică înjurând 
ca un păgân. Toţi patru se pregătiră deodată de atac. 

Văzându-se cu sabia în mână, în prezenţa unui pericol real 
şi precis, Pardaillan îşi regăsi într-o clipă întreaga vigoare şi 
mai ales calmul şi sângele rece, care-l făceau atât de temut 
în luptă. 

Dintr-o ochire îşi dădu seama cu cine are de-a face şi 
văzându-i pe cei patru gata de atac, îi spuse liniştit lui don 
Cezar: 

— Să ne dăm după colţul casei... vitejii ăştia nu ne vor 
ataca pe la spate. 

Manevra fu executată cu iuţeală şi precizie, iar când cei 
patru se năpustiră asupra lor, se găsiră în faţa a două 


vârfuri de spadă lungi şi ascuţite, care-i primiră fără să 
şovăie. 


Situaţia se schimbase în dezavantajul celor trei oşteni şi al 
lui Bussy, care spumega de mânie. Intervenţia bruscă şi 
neprevăzută a lui don Cezar făcuse ca lovitura plănuită de 
ei să eşueze în mod jalnic. Nu mai putea fi vorba de a-l 
ucide pe Pardaillan şi, deşi erau patru contra doi se simțeau 
totuşi în inferioritate. 

De fapt, oamenii de încredere ai Faustei ştiau că Pardaillan 
ar fi fost în stare să-i învingă şi singur pe toţi patru la un 
loc. Ştiau că nu-l pot birui decât printr-un act mişelesc. 

Acum însă Pardaillan, nu numai că se apăra şi le făcea faţă 
cu obişnuita lui forţă, dar un necunoscut, picat nu se ştie de 
unde, venise să-l sprijine vitejeşte pe cel pe care credeau 
că-l au în mână. Şi, ce era mai rău, acest necunoscut, părea 
să mânuiască spada cu o măiestrie de netăgăduit. Un 
adevărat ghinion pentru ei! 

Astfel, nu numai că Pardaillan le scăpa printre degete, dar 
ei singuri se găseau acum în situaţia de a-şi apăra propria 
piele, căci era evident că Pardaillan nu-i va cruța. Aşa că, 
deşi îl socotiseră pe cavaler ca şi prins, de fapt ei erau cei 
prinşi. 

Acestea erau gândurile destul de triste, care trecură ca un 
fulger prin mintea celor patru atacatori. Şi, totuşi, fiind, la 
urma urmei, nişte viteji şi având în vedere că era în joc 
amorul lor propriu, nu se gândiră nici o clipă să renunţe şi 
atacară impetuos, hotărâți să iasă cât se poate de onorabil 
din acest impas, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. 

Deodată Pardaillan se adresă pe tonul lui batjocoritor: 

— Bună seara, domnilor! ... Doriţi, aşadar, să mă 
scărmănaţi niţel? 

— Domnule - spuse Saint-Maline dându-i o lovitură 
directă, parată, de altfel, cu o admirabilă uşurinţă - noi v- 
am prevenit şi asta chiar azi-dimineaţă. 

— E drept - zise Pardaillan, fără nici o ironie, îmi 
amintesc... îmi amintesc atât de bine, încât, vedeţi 
dumneavoastră, nu mă pot hotări să lovesc nişte gentilomi 


care s-au purtat atât de elegant cu mine chiar azi- 
dimineaţă. 

Şi, într-adevăr, lucru de necrezut, care-l uimi pe don Cezar 
şi-l făcu pe Bussy să urle, sugrumat de furie şi roşu de 
ruşine, Pardaillan nu ataca. Cu ochii la pândă, se apăra, 
parcă în joacă, sabia lui aflându-se pretutindeni în acelaşi 
timp, ca şi cum ar fi fost vrăjită. 

După ce-şi dădu seama că don Cezar era un secondant 
vrednic de el, cavalerul spuse pe un ton de o ironie 
muşcătoare: 

— Scumpe prietene, fă ca mine, cruţă-i pe aceşti domni, 
căci sunt nişte bravi gentilomi. 

Iar toreadorul, amuzat şi el acum, se mulţumi la rându-i să 
se apere, acoperit de altfel, de sabia strălucitoare şi 
miraculoasă a cavalerului, care găsea posibilitatea să 
pareze până şi loviturile ce-l ţinteau pe secundul său. Fără 
el, acesta ar fi fost atins de două ori. 

Pardaillan nu-i adresa nici o vorbă lui Bussy. Părea că nici 
nu-l văzuse. 

Erau aproape de curtea hanului. La auzul gălăgiei, cineva 
deschisese poarta: era Cervantes. Punând numaidecât 
mâna pe sabie, voi să se alăture celor doi prieteni ai săi, dar 
cavalerul îi spuse liniştit: 

— Nu vă mişcaţi, scumpe prietene... Domnii aceştia vor fi 
în curând obosiţi. 

Iar Cervantes, care începuse să-l cunoască pe Pardaillan, 
nu se mişcă din loc. Continuă, totuşi, să-şi ţină sabia în 
mână, gata să intervină la cea mai mică defecţiune. 

La lumina lunii, sub un cer plin de stele, Manuel hangiul şi 
muşteriii aflaţi în local ieşiră în grabă după Cervantes şi 
asistară, îngroziţi, la acest spectacol fantastic în care doi 
oameni - sau mai bine zis unul singur, într-atâta sabia lui 
Pardaillan părea să se multiplice pentru a fi peste tot în 
acelaşi timp - înfruntau patru turbaţi, care urlau, înjurau, 
blestemau, sărind de colo până colo, lovind în dreapta şi în 


stânga cu vârful şi cu latul săbiei, lovituri pline de furie, 
parate cu un calm desăvârşit. 

— Domnilor - rosti Pardaillan adresându-se din nou lui 
Chalabre, Saint-Maline şi Montsery, cu glasul lui liniştit - 
când veţi obosi, ne vom opri. Ţineţi seama, totuşi, că aş 
putea să termin cu voi imediat, dezarmându-vă pe rând 
unul câte unul. Dar ar fi o umilinţă la care n-aş vrea să-i 
supun pe nişte gentilomi ca dumneavoastră. 

Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că cei trei oşteni, 
continuând această luptă stranie, contaseră că Pardaillan va 
sfârşi prin a intra în joc şi a răspunde la lovituri prin 
lovituri. De îndată ce văzură însă că s-au înşelat şi că 
adversarii lor se încăpăţânau într-o atitudine pe care nimic 
n-o putea schimba, zelul li se potoli simţitor şi, în curând, 
Montsery, care fiind cel mai tânăr era întotdeauna şi cel mai 
pripit, îşi plecă sabia. 

— Pe toţi dracii - exclamă el - nu pot să continui lupta în 
aceste condiţii! 

Şi-şi vâri sabia în teacă, fără să mai aştepte 
consimţământul tovarăşilor săi. 

Ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest semnal, Chalabre şi 
Saint-Maline făcură la fel. 

— Ar fi ruşinos să ne încăpăţânăm - spuse Saint-Maline, cu 
o plecăciune galantă. 

— Cu atât mai mult, cu cât luptă asta s-ar putea prelungi 
la nesfârşit - adăugă Chalabre. 

Pardaillan se aşteptase, desigur, la acest gest, căci 
răspunse cu gravitate: 

— Bine, domnilor! 

Abia atunci păru să-l observe pe Bussy care nu dezarmase 
şi, dându-l la o parte pe don Cezar, merse drept către fostul 
guvernator al Bastiliei. În timp ce cavalerul înainta spre el 
parând mereu, cu un calm teribil, Bussy se trăgea înapoi. 
Ochii lui ieşiţi din orbite priveau ţintă în ochii lui Pardaillan, 
citind în ei soarta ce-l aştepta. 


„Asta e! îşi spunea el înnebunit. lar o să mă dezarmeze ca 
de obicei!” 

Acest lucru era fatal. Bussy îşi dădea seama limpede că 
nimic pe lumea asta n-ar putea să-l cu de această ultimă 
umilinţă, încât simţea că-şi pierde minţile. Aruncând în jurul 
lui o privire de fiară încolţită, îşi plecă brusc vârful săbiei şi 
gemu: 

— Asta nu! Asta nu! ... Orice, afară de asta! ... 

Atunci Chalabre, Montsery şi Saint-Maline, care nu-l 
iubeau pe Bussy-Leclerc, dar îl respectau pentru vitejia lui 
neîmblânzită, văzură, cu adâncă emoție, cum spadasinul îşi 
aruncă singur sabia şi cum se năpusteşte din toate puterile, 
cu capul în jos, spre vârful săbiei lui Pardaillan, urlând cu 
disperare: 

— Ucide-mă! ... Ucide-mă odată! 

Dacă Pardaillan nu şi-ar fi retras repede sabia, s-ar fi 
isprăvit cu Bussy-Leclerc! 

Văzând că nici astă dată Pardaillan nu găsea cu cale să-l 
lovească, Bussy-Leclerc, înnebunit, începu să-şi smulgă 
părul din cap şi să-şi zgârâie faţa cu unghiile, urlând ca un 
apucat: 

— Diavolul! Nu vrea să mă ucidă! 

Pardaillan se apropie de el şi-i spuse pe un ton în care se 
desluşea mai multă tristeţe decât furie: 

— Nu, n-am să te omor, Jean Leclerc. 

Iar Bussy îşi muşcă pumnii până la sânge, căci numindu-l 
„Leclerc”, Pardaillan îl supunea la o altă umilinţă 
chinuitoare. De fapt, spadasinul se numea simplu, Leclerc, 
dar îşi adăugase din proprie iniţiativă la numele lui pe cel 
de Bussy, în amintirea celebrului Bussy d'Amboise21. Jean 
Leclerc, devenit Bussy-Leclerc, ţinea foarte mult să i se dea 
acest nume, pe care se fălea că-l făcuse celebru - în felul 
său. lar dacă primea uneori să i se spună Bussy, în schimb 
nu îngăduia să i se spună Leclerc. 

Pardaillan continuă foarte calm: 


— N-am să te ucid, Leclerc, deşi aş avea tot dreptul... De 
fiecare dată când ne-am întâlnit, ai vrut să mă ucizi. Eu am 
acţionat întotdeauna fără ură împotriva dumitale... M-am 
mulţumit să-ţi parez loviturile şi să te dezarmez, ceea ce nu- 
mi poţi ierta. Te-am cunoscut ca temnicer, ţi-am fost 
prizonier. Te-am cunoscut în chip de zbir şi ai vrut să mă 
arestezi ştiind că pe capul meu fusese pus un premiu. Astăzi 
ai mai coborât o treaptă pe scara nemerniciei şi ai vrut să 
mă asasinezi mişeleşte, pe la spate. Da, cu siguranţă, Jean 
Leclerc, aş avea dreptul să te ucid. 

— Dar ucide-mă odată! repetă Bussy, ieşit din minţi. 

Pardaillan clătină din cap şi-i răspunse cu răceală: 

— Înţeleg dorinţa dumitale, dar ar fi într-adevăr prea 
simplu... şi apoi, eu nu sunt un asasin! Dar pentru cruzimea 
şi mişelia cu care m-ai urmărit, când nu ţi-am făcut 
niciodată nimic altceva decât te-am silit să-ţi antrenezi 
picioarele luând-o la sănătoasa, am dreptul la ceva mai mult 
şi mai bun decât la simpla lovitură de pumnal pe care o 
implori. lată răzbunarea mea: te iert, Leclerc... Dar află că 
dacă ai fi avut curajul să-mi înfrunţi sabia, dac-ai fi luptat 
împotriva mea cu lealitate, vitejeşte, ca un gentilom, de 
data aceasta nu te-aş fi dezarmat şi poate că ţi-aş fi făcut 
favoarea de a te ucide... Dar te-ai dezarmat singur, Leclerc, 
te-ai degradat dumneata însuţi... Rămâi, aşadar, ceea ce ai 
dorit să fii. 

Bussy scoase un geamăt înăbuşit şi-şi astupă urechile cu 
pumnii, ca să nu mai audă glasul necruţător care continua 
să-i vorbească: 

— Pleacă, deci, Leclerc, îţi las viaţa cu scopul ca în restul 
zilelor ce-ţi mai rămân de trăit să-ţi repeţi într-una: după ce 
am fost temnicer şi slugă de călău, eu, Leclerc, m-am înjosit 
până la a deveni asasin şi socotindu-mă nedemn de a-mi 
încrucişa spada cu un gentilom, m-am auto-dezarmat... 

Pardaillan ar fi putut să continue multă vreme pe tonul 
ăsta, dar Bussy-Leclerc ascultase mai multe decât putea să 
rabde. El, care se aruncase cu curaj în sabia lui Pardaillan, 


nu putu să mai îndure multă vreme chinul acestor insulte, 
rostite pe îndelete, cu un glas aproape înduioşat. Îşi luă 
capul în mâini şi, lovindu-şi furios fruntea cu pumnii, fugi cu 
un urlet de câine care schelălăie a moarte. 

După ce dispăru Bussy, Pardaillan se întoarse spre cei trei 
oşteni palizi şi încremeniţi de emoție şi le spuse, salutându-i 
cu un gest grațios: 

— Domnilor, pentru că azi-dimineaţă, crezându-mă într-o 
situaţie grea, aţi avut generoasa idee de a-mi oferi serviciile 
dumneavoastră, n-am vrut, în seara asta, să vă tratez ca pe 
nişte duşmani şi să vă ucid, aşa cum aş fi putut s-o fac. Dar - 
adăugă el pe un ton mai aspru şi încruntându-şi 
sprâncenele - nu uitaţi că acum nu mă mai simt obligat faţă 
de dumneavoastră... Domnilor, evitaţi să vă mai ciocniţi cu 
mine... Nemaiavând motive să vă cruţ, mă voi vedea silit să 
vă scarmăn bine, spre regretul meu, vă rog să mă credeţi. 

Martorii acestei scene îl ascultau adânc înmărmuriţi pe 
omul acesta extraordinar care, atacat prin surprindere de 
trei viteji, ce nu păreau deloc ciungi, îndrăznea să le spună 
în faţă, fără fanfaronadă, ca pe lucrul cel mai firesc din 
lume, că voise să-i omoare. Dar ceea ce le sporea şi mai 
mult uimirea era faptul că cei trei viteji acceptau aceste 
vorbe fără să protesteze, ba chiar considerându-le drept 
expresia celui mai riguros adevăr, căci se mulţumiră să 
salute cu graţie. 

— Recunoaştem că v-aţi purtat cu noi cât se poate de 
elegant - spuse Saint-Maline. 

— Chiar prea elegant - adăugă Chalabre - căci 
dumneavoastră nu ne datoraţi nimic, domnule, deşi vă place 
să spuneţi aşa. 

— Cât despre dorinţa dumneavoastră de a nu ne mai 
întâlni, tare mă tem, domnule, că în această privinţă nu vom 
putea să vă facem pe plac - spuse Montsery, dezvelindu-şi 
într-un rânjet dinţii săi albi. 

— Mai bine spune-i, Montsery, că în mod sigur ne vom mai 
întâlni, deoarece tocmai în acest scop am venit în Spania. 


Pardaillan îi asculta foarte serios, încuviinţând din cap. 

— Vă rog să ne credeţi - adăugă Saint-Maline - că vom 
face tot ce ne va sta în putinţă ca să vă scutim de regretul 
de a nu ne fi ucis. 

— Mai spune-i, Saint-Maline, că dacă domnului de 
Pardaillan i-ar părea rău să se vadă silit a ne lua viaţa, noi, 
s-o recunoaştem cinstit, am fi deznădăjduiţi dacă am 
pierde-o. 

La aceste vorbe ale lui Montsery, cei trei oşteni izbucniră 
în râs. 

— La revedere, domnule de Pardaillan! 

— Vă lăsăm terenul liber! 

— La revedere, domnilor - răspunse Pardaillan. la fel de 
solemn. 

Chalabre, Saint-Maline şi Montsery porniră braţ la braţ, 
râzând din toată inima şi glumind cu glas tare, aşa cum le 
şade bine unor favoriţi ai regelui. 

Pardaillan mai auzi un glas pe care-l recunoscu ca fiind al 
lui Montsery şi care, pe un ton teribil de batjocoritor, 
spunea: 

— Pe toţi dracii! Dar jalnică figură mai făcea viteazul 
vitejilor! 

Apoi nu mai auzi nimic. Dând din umeri şi oftând întristat îl 
apucă de braţ pe don Cezar şi-l trase spre han: 

— Hai să mâncăm, ţi-o fi foame! 

Capitolul 18 

Don Cristobal Centurion 

Aşa cum era de aşteptat, Pardaillan găsi hanul în 
neorânduială. Manuel, hangiul, fiică-sa Juana, precum şi 
toate slujnicele se repeziseră buluc la auzul armei şi 
asistaseră la întreaga scenă. Iar locatarii caselor vecine 
priveau şi ei pe ferestrele întredeschise prevăzător. Nici 
unuia dintre aceşti gură-cască nu-i trecuse măcar pentru o 
clipă prin minte să intervină, fie ca să le dea ajutor celor doi 
viteji care-i ţineau pe ceilalţi patru la respect, fie ca să 
încerce să-i despartă. 


Pardaillan avea o înfăţişare care, de obicei, îi făcea pe 
oameni să se grăbească a-l servi cu toată atenţia. Dar în 
seara asta el nu se putu stăpâni să nu zâmbească văzând cu 
câtă repeziciune personalul hanului „La Turnul”, în frunte 
cu patronul, se grăbeau să-i ghicească cele mai mărunte 
dorinţe. 

— Scumpa mea gazdă - rosti cavalerul în timp ce intra - ai 
în faţa dumitale un om care moare de foame şi de sete. 
Daţi-ne ce poftiţi, dar repede pentru numele lui Dumnezeu! 

Cât ai clipi, masa fu aşternută în colţul cel mai adăpostit 
din patio şi încărcată din belşug cu bucate dintre acelea 
care trezesc pofta de mâncare, cum ar fi: măsline verzi, 
piper roşu, marinate de tot felul, cârnaţi şi friptură de porc 
rece. Gustările astea, menite să înşele foamea, erau însoţite 
de un număr impresionant de sticle respectabile, de tot 
felul de forme, puse în linie de bătaie. Totul avea un aspect 
foarte plăcut, mai ales pentru un om care, îngropat de viu, 
avusese toate motivele să creadă că nu va mai putea să se 
bucure niciodată de o privelişte atât de încântătoare. 

În acest timp, gazda, aplecată deasupra cuptorului, lucra 
de zor şi se pregătea să trimită la masă omleta bine 
rumenită, porumbeii fripţi înăbuşit, costiţele de miel fripte, 
başca pateurile de tot felul, hălcile de vânat mare, păstrăvii 
fripţi, stropiţi cu suc de lămâie, toate acestea în aşteptarea 
piesei de rezistenţă, marea noutate, regalul zilei, importat 
din America şi răspândit de preoţii iezuiţi; era vorba de un 
curcănaş umplut şi fript la frigare, la foc tare22. În sfârşit, 
pentru a încununa cum se cuvine tot ce se servise până 
atunci, sosi un regiment de marmelade, compoturi, jeleuri, 
dulceţuri, paste de fructe, însoţit de un escadron de 
flancuri, tarte, prăjiturele, uscatele şi cornete cu fructe 
proaspete de sezon. 

În timp ce personalul hanului se zorea să-l servească. 
Pardaillan umplu trei cupe fără să spună vreo vorbă şi 
invitându-i cu un gest pe Cervantes şi pe don Cezar, o goli 


pe-a sa dintr-o înghiţitură, o umplu şi o goli a doua oară, 
apoi, punând cupă pe masă, spuse: 

— Ah, pe toţi dracii! Zău că te unge pe inimă vinul ăsta de 
Spania! Aveam mare nevoie de aşa ceva, pe legea mea! 

— Într-adevăr - spuse Cervantes care-l observă cu luare- 
aminte - sunteţi palid ca un mort şi păreţi emoţionat... Nu 
cred, totuşi, că lupta pe care aţi dat-o v-a zdruncinat aşa de 
tare... trebuie să fie altceva la mijloc. 

Pardaillan tresări şi-l privi o clipă pe Cervantes drept în 
ochi, fără să răspundă. Apoi, ridicând din umeri, se aşeză şi 
spuse: 

— Şedeţi aici. lar dumneata aici, don Cezar. 

Fără să se lase prea mult rugaţi, Cervantes şi don Cezar 
luară loc pe scaunele spre care arătase cavalerul. 

Pardaillan îi spuse lui don Cezar, făcând aluzie la 
intervenţia lui, care-l apărase de lovitura de pumnal a lui 
Bussy: 

— Te felicit. După câte văd, nu-ţi place să tărăgănezi prea 
mult plata datoriilor. 

Tânărul se îmbujora de plăcere, nu atât pentru vorbele 
acestea cât, mai ales, pentru tonul şi aerul drăgăstos cu 
care fuseseră rostite. Şi, cu sinceritatea şi lealitatea care 
păreau să stea la temelia caracterului său, răspunse: 

— Steaua mea m-a făcut să ajung la timp, ca să vă apăr de 
o lovitură josnică, dar nu m-am achitat faţă de 
dumneavoastră: dimpotrivă, iată că din nou v-am rămas 
dator. 

— Cum asta? 

— Ei, domnule, n-aţi parat dumneavoastră în locul meu 
mai multe lovituri care, fără îndoială, m-ar fi răpus dacă n- 
aţi fi vegheat asupră-mi? 

— Aha! răspunse cu simplitate Pardaillan. Ai observat şi 
asta? 

— Desigur, domnule. 

— Asta dovedeşte că ştii să-ţi păstrezi tot sângele rece în 
luptă, lucru pentru care te felicit din toată inima... E o 


calitate de preţ, care o să-ţi folosească în viitor. 

Apoi, schimbând brusc subiectul, spuse: 

— Şi acum, dacă vreţi să mă ascultați, hai să atacăm toate 
merindele astea ispititoare, care trebuie să fie delicioase, 
dacă judecăm după înfăţişarea lor. Vom discuta în timp ce 
mâncăm. 

Şi cei trei prieteni purceseră vitejeşte la masacrul 
mâncărurilor grămădite în faţa lor. 

Să-l lăsăm pe Pardaillan să-şi refacă puterile sleite de un 
post îndelungat, de oboselile şi de emoţiile unei zile atât de 
bogate în evenimente şi să ne întoarcem pentru o clipă la 
un personaj ale cărui fapte şi gesturi ne-au mai atras 
atenţia. 

Am vrea să vorbim despre ciudatul cerşetor care, drept 
recunoştinţă pentru pomana regească primită de la 
cavalerul de Pardaillan, nu găsise altceva mai bun de făcut 
decât să-l amenințe cu pumnalul, pe la spate, dispărând 
apoi brusc, în timp ce Bussy-Leclerc îl căuta prin întuneric, 
cu intenţia prea puţin caritabilă, dar fermă, de a-i trage o 
bătaie zdravănă. 

Cerşetorul, care, de altfel, nu bănuia deloc ameninţarea ce 
plutea deasupra capului său, se strecurase pur şi simplu 
printre lăzile de mărfuri ce umpleau cheiul, o luase pe una 
din ulicioarele care dădeau spre Guadalquivir şi o rupse la 
fugă în direcţia Alcazarului. 

Ajuns la una din porţile palatului, cerşetorul rosti parola şi 
scoase un fel de medalie pe care o arătă santinelei. Imediat, 
aceasta, fără să pară de altfel mirată, se dădu la o parte cu 
tot respectul. 

Cerşetorul o porni cu pas hotărât prin labirintul curților şi 
al coridoarelor, pe care părea să le cunoască în amănunt şi 
ajunse repede la uşa unui apartament în care bătu într-un 
anumit fel. Un lungan de lacheu veni numaidecăt să-i 
deschidă şi, la auzul câtorva vorbe pe care cerşetorul i le 
şopti la ureche, se înclină cu respect, deschise o uşă şi 
dispăru. 


Cerşetorul pătrunse într-un dormitor. Era camera câinelui 
de pază al lui Filip al II-lea, don Inigo de Almaran, mai 
cunoscut sub numele de Barba Roja; cu braţul drept legat 
în bandaje şi comprese, acesta se plimba ca un turbat, 
bombănind tot felul de ameninţări îngrozitoare la adresa lui 
Pardaillan, acest francez smintit, care aproape că-i 
scrântise braţul. 

Auzind zgomotul, Barba Roja se întoarse. Văzând în faţa 
lui un soi de cerşetor scârbos, îşi încruntă sprâncenele şi 
dădu să-l alunge cu o lovitură de pumn, când cerşetorul, 
apucându-se de barba-i neagră şi deasă, ce-i acoperea 
partea de jos a feţei şi-o smulse cu putere, iar îndată după 
aceea şi peruca ce-i cădea până peste ochi. 

— Cristobal! exclamă Barba Roja. În sfârşit, ai venit! 

Dacă Pardaillan s-ar fi aflat acolo, ar fi recunoscut în 
persoana celui pe care Barba Roja îl numea Cristobal, pe 
acel agent al Inchiziției, pe care-l zvârlise afară din patio, în 
ziua când sosise la han. 

Cine era, aşadar, acest Cristobal? A sosit momentul să 
facem mai bine cunoştinţă cu el. 

Don Cristobal Centurion era un biet tânăr sărac, cum erau 
atâţia în Spania acelei vremi. Tânăr, voinic, inteligent, 
instruit, era hotărât să-şi croiască un drum în viaţă şi să 
ajungă la o situaţie înaltă. Dar e mai uşor să iei hotărâri 
decât să le şi realizezi. Mai ales când nu-ţi cunoşti nici tatăl, 
nici mama şi când ai fost crescut prin mila unui unchi 
bătrân şi cumsecade, el însuşi un biet preot de ţară, într-un 
regat în care preoţii şi călugării sunt puzderie. 

Începu prin a se lepăda de scrupulele inutile care sunt o 
piedică în calea oricărui ambițios hotărât să reuşească în 
viaţă cu orice chip. Tânărului Cristobal îi veni cu atât mai 
uşor să se lepede de aceste scrupule, cu cât conştiinţa nu-l 
prea tulbura. Dar deşi deveni mai ticălos, rămase tot atât de 
sărac pe cât era înainte, atât de sărac, încât ar fi putut 
stârni chiar şi mila lui lov cel de biblică amintire. Cum însă 
lăudabilele strădanii pe care le depusese pentru a ajunge 


să-şi ignore conştiinţa meritau, la urma urmei, o răsplată, 
diavolul i-o oferi băgându-i în cap ideea de a-l uşura pe 
bătrânul său unchi, preotul, de cei câţiva dubloni pe care 
bietul om îi strânsese ban cu ban, făcând ani de-a rândul 
economii, cu preţul unor mari privaţiuni şi pe care îi 
strânsese, prevăzător, într-o ascunzătoare sigură, dar nu 
chiar atât de sigură, căci tânăra secătură o găsi totuşi, după 
îndelungi şi răbdătoare căutări. 

Ca orice bun castilian, Cristobal pretindea că este de 
familie nobilă şi poate că şi era, de ce nu? Fapt este însă că 
i-ar fi fost foarte greu să prezinte dovezi dacă i-ar fi trecut 
cuiva prin minte să i le ceară. 

Înarmat cu acest mic capital, procurat cu dibăciei datorită 
spiritului de economie al unchiului său, tânărul Cristobal, 
devenit don Cristobal Centurion, se grăbi să iasă în larg şi 
porni în căutarea unui protector puternic. Asta făcea parte 
din moravurile vremii. Exista, pe atunci, un don Centurion 
pe care Filip al II-lea tocmai şi înnobilase, făcându-l marchiz 
de Estepa. Don Cristobal Centurion îşi descoperi imediat o 
rudenie de necontestat - cel puţin aşa i se părea lui - cu 
acest senior bogat. Tânărul se duse direct la el şi-i ceru 
asistenţa pe care orice senior aflat în grațiile curţii o 
datorează unei rude sărace şi necunoscute. Marchizul de 
Estepa, fiind un egoist cum mai sunt din nefericire atâţia, 
rămase neînduplecat. Şi nu numai că, nu voi să audă de el, 
dar îi mai puse în vedere categoric nefericitului său omonim 
că dacă-i va mai trece cândva prin minte să revendice o 
rudenie pe care el, marchizul de Estepa, se încăpăţâna s-o 
tăgăduiască, împotriva oricărei evidențe, nimic nu-l va 
împiedica să-i pună pe oamenii lui să-l ciomăgească, în 
scopul de a-i arăta limpede că un Centurion necunoscut şi 
calic, în mod logic, nu putea să fie ruda unui Centurion 
bogat şi nobil. lar dacă ciomăgeala s-ar fi dovedit 
insuficientă, pentru a-l convinge, marchizul avea, slavă 
Domnului, destulă putere ca să-l bage pe supărătorul 
Cristobal în vreo temniţă. 


Amenințarea cu ciomăgeala produse o impresie neplăcută 
asupra lui don Cristobal Centurion. Dar groaza de 
întemniţare, care putea dura eventual o viaţă-ntreagă, îi 
deschise ochii şi-l sili să-şi dea seama că se înşelase şi că, 
într-adevăr, domnul marchiz nu făcea parte din familia sa. 
Renunţă, deci, să mai ceară un ajutor care i se refuza, 
deoarece, pe drept cuvânt, nu i se cuvenea. Vreme de 
câţiva ani, el continuă să trăiască sau, mai bine zis, să 
moară cu încetul de foame, din produsul nesigur al unor 
îndeletniciri cu totul dubioase. Se tocmi soldat şi învăţă să 
mânuiască cu eleganţă spada. Apoi se făcut hoţ la drumul 
mare şi învăţă să mânuiască la fel de elegant pumnalul. 
Dobândind cunoştinţe temeinice despre aproape toate 
armele ce se foloseau pe vremea aceea, îşi puse cu dărnicie 
talentele la dispoziţia celor care nu le aveau sau care, 
avându-le, erau lipsiţi de curajul necesar pentru a le folosi. 
În schimbul unei retribuţii cinstite, te scăpa de vreun 
duşman îndârijit sau răzbuna vreo insultă de moarte or vreo 
onoare jignită. Şi cum, în tot acest timp, continua să 
studieze din plăcerea de a învăţa, fiind de altfel foarte 
înzestrat, devenise un adevărat cunoscător în ale filosofiei 
teologiei şi altor discipline. Şi pentru ca ocupațiile să-i fie 
mai variate şi în acelaşi timp pentru a-şi mai spori câte 
puţin veniturile anemice, între o lovitură de pumnal şi o 
împuşcătură, preda lecţii unuia, trecea un examen în locul 
altuia, scria o predică pentru cutare predicator, ba chiar 
pentru cutare episcop lipsit de harul elocinţei, or redacta 
sentinţele vreunui magistrat sau pledoariile vreunui avocat. 

Pe scurt, era un specimen destul de rar, chiar într-o epocă 
bogată în tot felul de fenomene, pe jumătate asasin plătit, 
pe jumătate preot. 

Într-o zi, scotocind prin amintirile sale din copilărie, sau, 
pentru a folosi propria-i expresie, prin „documentele de 
familie” - îşi aminti că una dintre verişoarele sale se 
căsătorise cândva cu vărul unui văr de-al doilea al lui don 
Inigo de Almaran, personaj deosebit de important, căruia i 


se acordase cinstea de a veghea în mod direct asupra 
zilelor maiestăţii sale catolice şi de a-i curăța fără vâlvă pe 
cei ce-şi atrăseseră ura regelui, atunci când acesta nu 
putea să-i lovească deschis, la lumina zilei. 

Don Centurion îşi spuse că de astă dată rudenia sa era 
limpede, evidentă, palpabilă şi că ilustrul Barba Roja - care, 
la urma urmei, îndeplinea pe treapta de sus a scării sociale 
şi în interesul regelui ceea ce el, Centurion, îndeplinea pe 
treapta de jos, pentru toată lumea - nu se putea să nu-l 
înţeleagă şi să nu-l primească bine. 

Se întâmplă că, într-adevăr, Barba Roja înţelese de minune 
folosul pe care-l putea avea de la un ticălos instruit şi 
puternic, gata la orice, capabil să ţină piept celui mai subtil 
cazuist, sau să-i dea lecţii juristului celui mai şiret şi, în 
acelaşi timp, în stare să conducă şi să execute cu 
îndemânare o lovitură în care devenea necesară folosirea 
forţei. Îşi dădu seama că pentru efectuarea anumitor 
expediţii misterioase, pe care le punea la cale din când în 
când, fie în interesul regelui, fie în propriul său interes, 
omul acesta, picat ca din cer, ar putea deveni locotenentul 
ideal pe care nu îndrăznise măcar să spere că-l va găsi 
vreodată. Fără a mai pune la socoteală că acest secund 
providenţial ar fi putut să-i slujească în acelaşi timp drept 
sfetnic priceput, capabil să-l călăuzească prin hăţişul, foarte 
încâlcit, pentru el, al treburilor de stat, civile, militare şi 
religioase - mai ales religioase - în care risca adesea să se 
poticnească şi să-şi rupă gâtul. 

Don Cristobal Centurion avu deci norocul de a se vedea 
bine primit. Rudenia îi fu recunoscută fără discuţie, iar noul 
său văr îi înlesni intrarea dintr-o dată în „General 
Inquisicion suprema”, de unde primea şi o leafă care, oricât 
ar fi fost de modestă, i se părea uluitoare coţcarului 
obişnuit de multă vreme să trăiască zile întregi cu câţiva 
reali, câştigaţi numai Dumnezeu ştia cum. 

În momentul când îl prezentăm cititorului nostru, don 
Centurion, foarte apreciat de superiorii săi, care fuseseră în 


măsură să-i preţuiască feluritele merite, era pe cale de a 
face încet-încet carieră, nefiind hotărât dacă-i mai bine să 
rămână laic şi să îmbrăţişeze cariera armelor, sau să intre 
în cadrul ordinului, ceea ce i-ar fi permis să aspire la orice 
funcţie, chiar şi la aceea de mare inchizitor, funcţie pe care, 
în mod confuz, o întrevedea în visurile sale, fără a îndrăzni 
însă să şi-o mărturisească nici sie însuşi. 

De fapt, înclina spre această ultimă soluţie, căci dacă viaţa 
îl transformase într-un om de acţiune, prima lui educaţie îl 
făcuse să-şi păstreze o puternică aplicare către studii. 

Acest asasin plătit, care mânuia pumnalul cu o măiestrie 
fără seamăn, îşi păstrase felul de a se purta făţarnic şi 
onctuos al oamenilor bisericii, obişnuiţi să-şi ascundă 
gândurile cu abilitate, gata să se plece umili în faţa unuia 
mai puternic decât ei, dar să se arate, în schimb, plini de 
aroganță în faţa unuia mai slab, răzbunători şi însufleţiţi de 
ură, dar şi capabili să şi-o înfrâneze ani de zile. 

Acesta fiind omul, a spune că don Centurion îi era întru 
totul devotat la Barba Roja ar însemna să exagerăm puţin. 
Se lepădase o dată pentru totdeauna de orice sentiment 
care l-ar fi stânjenit şi recunoştinţa se număra printre 
aceste sentimente. Dar dacă nu-i purta binefăcătorului său 
nici o recunoştinţă, era prea inteligent ca să nu fi înţeles că, 
atâta vreme cât nu se va simţi în stare să zboare cu 
propriile lui aripi, va trebui să se sprijine pe vreun puternic 
al zilei. Înţeles astfel, devotamentul pentru vărul său era 
real şi profund, pentru că, lucrând pentru protectorul său, 
lucra în acelaşi timp în propriul său interes. 

Dacă cineva mai puternic i-ar fi cerut serviciile, n-ar fi 
şovăit să-l părăsească şi, la nevoie, chiar să-l trădeze 
mişeleşte pe încrezătorul Barba Roja. Dar cum nimeni nu se 
gândise încă să-l ademenească, rămânea, deocamdată, cu 
totul legat de vărul său. Căci devotându-se orbeşte acestei 
brute, nu lucra oare pentru propriul său viitor? 

Acesta era omul care tocmai intrase la Barba Roja, în 
momentul în care dulăul învins se învârtea prin camera sa 


ca un leu în cuşcă, pradă negrei mânii provocată de ultima 
sa înfrângere, rostind ameninţări teribile la adresa celui 
care-l umilise într-atâta bătându-l pe el, Barba Roja, 
voinicul-voinicilor, în faţa căruia tremurau toţi şi, culmea, 
învingându-l sub privirile regelui şi ale curtenilor înveseliţi. 

— Ei, ce se aude? întrebă el neliniştit. 

Centurion ridică dispreţuitor din umeri şi-i răspunse pe un 
ton aparent calm, dar din care răzbătea, fără voia lui, o 
enervare surdă şi o ură plină de furie: 

— Ei bine, era de prevăzut! Marele inchizitor, din motive 
pe care nu le pricep, a socotit că e bine să-l lase să scape. 

— Pe sângele lui Cristos! ... Dar-ar frigurile în blestematul 
ăsta de popă căruia i se năzare să se joace de-a generosul! 
„.. Vai mie! Dacă omul acesta continuă să trăiască, eu rămân 
dezonorat, pierd încrederea regelui şi nu-mi mai rămâne 
decât să mă retrag în vreo mănăstire şi să crăp acolo de 
ruşine şi de atâtea posturi! ... îmi trebuie o revanşă, mă 
auzi tu, Cristobal! O revanşă strălucită... Fără de care 
regele mă va chinui ca pe un câine care şi-a pierdut colții... 

Vorbele acestea îl aruncară într-o neagră consternare pe 
devotatul Centurion. Dizgraţia dulăului lui Filip al II-lea 
atrăgea după sine şi falimentul său, căci însemna zdrobirea 
de neînlăturat a măreţelor planuri pe care şi le făurise în 
ambiția lui. Trebuia, deci, să-şi dea toată osteneala ca să 
evite catastrofa ce-l ameninţa pe vărul lui. Şi căreia el însuşi 
i-ar fi căzut, primul, victimă. Astfel că, în mod foarte sincer, 
îi răspunse, nu fără oarecare mâhnire: 

— Înţeleg prea bine, vere. Dar, după părerea mea, cam 
exageraţi. Maiestatea să nu poate, în mod rezonabil, să 
considere drept o crimă faptul că v-aţi găsit naşul. Judecând 
temeinic lucrurile, socot că în toată această nenorocire 
aveţi totuşi noroc. 

— Cum asta? 

— Fără îndoială. S-ar fi putut întâmpla să nimeriţi peste un 
spaniol dornic să vă ia locul pe lângă rege şi atunci aţi fi fost 
iremediabil pierdut. În loc de asta, aţi avut norocul să 


nimeriţi peste un francez şi, mai mult decât atât, peste un 
duşman al maiestăţii sale. Puteţi fi chiar liniştit: omul ăsta 
nu va căuta să vă ia locul... Dumneavoastră rămâneţi în 
ochii regelui, ca şi în ochii tuturor celorlalţi, omul cel mai 
puternic din toată Spania. Şi atunci de ce să se lipsească de 
serviciile dumneavoastră? Pe cine să ia în locul 
dumneavoastră? Nimeni nu schimbă un cal bun pentru unul 
prost. Aţi fost învins? Fie! Cele mai mari căpetenii primesc 
uneori loviturile soartei... 

— Poate că ai, într-adevăr, dreptate - răspunse Barba Roja 
care-l ascultase cu atenţie. Dar, oricum, simt nevoia să mă 
răzbun. 

— O! Cât despre asta, sunt de aceeaşi părere - spuse 
Centurion, din ochii căruia ţâşneau flăcări sălbatice. Şi dacă 
dumneavoastră aveţi un dinte împotriva francezului care v- 
a pus într-o situaţie proastă, am şi eu unul şi încă unul tare 
ascuţit, vă garantez... 

— Dar l-ai văzut? Unde e? Ce face? 

— Acum trebuie să se fi întors la han, unde bănuiesc că 
prinde puteri. L-am văzut şi i-am vorbit. Dovadă, pomana pe 
care mi-a dat-o... Cred că poznaşul ăsta e şi foarte bogat, 
căci mi-a dăruit chiar un pistol, pe legea mea! 

— L-ai văzut - mormăi Barba Roja - i-ai vorbit şi... 

— vă înţeleg, vere - spuse Centurion cu un zâmbet 
strâmb. Fiţi sigur că, dacă a scăpat, nu e din vina mea. 
Pesemne că providenţa veghează asupra lui. Căci, tocmai 
când eram gata să-i înfig între umeri pumnalul, pe care 
vedeţi, el s-a întors taman la timp şi, la dracu', amândoi îi 
cunoaştem forţa de temut! N-am mai aşteptat să mă întrebe 
cum mă cheamă, am şters-o cât am putut de repede şi... 
iată-mă... 

Apoi, cu o explozie de bucurie sălbatică, adăugă: 

— E în mâna noastră, vere, înconjur hanul şi-l prind mort 
sau viu, chiar de-ar trebui să dărâm cocioaba piatră cu 
piatră sau să-i dau foc, mistuind-o din pivniţă până în pod. 


— Bine - mormăi Barba Roja înveselit... Asta €... frige-l ca 
pe un porc! ... la-ţi câţi oameni ai nevoie şi dă fuga. Aş vrea 
să-l văd o dată cu maţele scoase... Ce păcat că blestematul 
aproape că mi-a scos din încheietură braţul! ... N-aş fi lăsat 
pe seama nimănui această treabă... Răzbunarea mea ar fi 
mai deplină dacă aş putea să mi-o aduc singur la 
îndeplinire, dar, în sfârşit, trebuie să ştii să te mulţumeşti cu 
ceea ce ai! 

— Cât priveşte ducerea la bun sfârşit a acestei trebuşoare 
- spuse Centurion cu o bucurie frenetică - vă puteţi bizui pe 
mine. 

Şi, cu un scrâşnet hidos, adăugă: 

— Ura pe care i-o purtaţi domnului de Pardaillan este de-a 
dreptul blândă, în comparaţie cu cea pe care i-o port eu, iar 
dacă dumneavoastră aţi dori să-i vedeţi maţele scoase, eu 
aş vrea să-i mănânc inima. 

— Şi-a bătut joc şi de ţine destul! 

Centurion clătină uşor din cap şi spuse cu un calm 
înfricoşător: 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să-i întorc cu dobândă 
ce mi-a făcut. Dar nu asta e problema. Dacă n-ar fi vorba 
decât de a acţiona, fiţi sigur că n-aş fi pierdut vremea. E 
vorba însă de a şti dacă trebuie să acţionez. 

— Sigur că da - tună Barba Roja. Îţi ordon chiar! 

— Să ne înţelegem, vere - răspunse Centurion cu un 
zâmbet prefăcut. Mi-aţi ordonat s-o caut şi să v-o aduc pe 
mica Giralda de care v-aţi îndrăgostit nebuneşte. M-am 
supus dumneavoastră, aşa cum era firesc şi, desigur, nu e 
vina mea că n-am reuşit. Cine putea să prevadă că se va 
găsi un om atât de îndrăzneţ care să se împotrivească 
ordinelor Sfântului Oficiu? 

Din pricina amestecului acestui Pardaillan, care n-are 
nimic sfânt, trăsni-l-ar cerul, am dat greş şi am fost 
dezaprobat de către superiorii mei... ba, mai mult, am fost 
pedepsit pentru că am acţionat fără ordin... Ordinul era dat 
de dumneavoastră, vere, dar cum dumneavoastră n-aţi 


socotit nimerit să faceţi cunoscut acest lucru şi să mă 
apăraţi, n-am ascultat decât de devotamentul ce vi-l port şi 
am tăcut, acceptând pedeapsa fără murmur, deoarece m- 
am gândit că aveaţi motive temeinice. Să procedaţi astfel. 

— Într-adevăr - spuse Barba Roja, mai curând stânjenit - 
aveam motive cu totul speciale ca să nu mă amestec în 
afacerea aceea. Dar îmi voi aminti de devotamentul tău şi, 
întrucât nu e drept ca tu să fi fost pedepsit din vina mea, 
ține asta. 

„Asta” era o pungă, care i se păru destul de bine garnisită 
devotatului Centurion, căci pe chipul lui se ivi un rânjet de 
bucurie. Ascunzându-şi cu grijă punga sub zdrenţele de 
cerşetor, răspunse: 

— Dacă v-am spus ceea ce v-am spus, vere, e pentru că 
veni vorba, nicidecum pentru a vă îndemna la o asemenea 
mărinimie. 

— Ştiu - rosti Barba Roja, cu semeţie. Dar unde voiai să 
ajungi? 

— La următorul lucru, vere: cine-mi garantează că nu mi 
se va întâmpla cu Pardaillan ceea ce mi s-a întâmplat cu 
Giralda? Fie că reuşesc, aşa cum trag nădejde, fie că dau 
greş, cine-mi garantează că monseniorul Espinosa nu se va 
supăra? Dacă acţiunea mea zădărniceşte planurile sale, s-a 
zis cu mine. De data aceasta mă paşte temniţa şi, e 
cunoscut, vere, în închisoare omul ştie când intră, dar nu şi 
când iese. 

— La urma urmei, exprimă-te mai limpede - spuse Barba 
Roja nerăbdător. Ce doreşti? 

— Doresc - răspunse cu răceală Centurion - un ordin scris 
de mâna dumneavoastră, pentru a fi pe deplin acoperit în 
cazul în care ceea ce vreau să întreprind nu va fi pe placul 
monseniorului mare inchizitor. 

— Numai atât? De ce nu mi-ai spus-o mai repede?! se răţoi 
Barba Roja, îndreptându-se spre un scrin din lemn de 
abanos. 


Şi, după ce deschise scrinul, se opri şi, privindu-şi jalnic 
braţul legat, grăi: 

— De fapt, cum vrei să scriu cu braţul meu bolnav? 

— Ei, drăcie! murmură Centurion, descumpănit. E 
adevărat, uitasem de braţul bolnav. Şi totuşi - continuă el cu 
aceeaşi răceală, care dovedea o hotărâre de neînduplecat - 
totuşi, nu voi acţiona fără un ordin scris. 

— Drace! zise Barba Roja încurcat. Ce să fac în cazul ăsta? 

Centurion păru să se gândească o clipă şi spuse: 

— N-aţi putea să-l faceţi pe rege să semneze acest ordin? 

Barba Roja ridică din umerii puternici. 

— Mă vezi tu pe mine ducându-mă la rege şi spunându-i: 
„Sire, sunteţi amabil să-mi semnaţi ordinul de a-l stâlci în 
bătăi pe domnul de Pardaillan? Bine aş mai fi primit, pe 
legea mea! ... Aş putea să-mi iau numaidecât tălpăşiţa... 
dacă nu cumva aş păţi ceva şi mai rău. 

— E drept! recunoscu Centurion ciupindu-şi lobul urechii, 
gest maşinal pe care-l făcea ori de câte ori era cufundat în 
gânduri. 

Şi, deodată, aruncându-i pe sub gene o privire lui Barbă 
Roja, îi spuse: 

— Ar exista, totuşi, un mijloc. 

— Care? întrebă cu grabă colosul, de bună-credinţă. 

— O hârtie semnată în alb! ... spuse Centurion cu un aer 
foarte detaşat, dar privindu-l mereu cu coada ochiului pe 
Barba Roja, care şovăia. 

— O! exclamă el. O iei cam repede! Ştii tu că hârtiile pe 
care le am aici poartă semnătura regelui? 

— Ştiu... E tocmai ce ne trebuie. 

— Ştii tu că sunt contrasemnate de marele inchizitor? 

— Cu atât mai bine. 

— Ştii tu că, având în mână un asemenea pergament, 
completat cum se cuvine, poţi scăpa pe cineva de orice 
pedeapsă, sau poţi cere sprijinul oricărei autorităţi civile 
sau religioase? 


În ochii lui Centurion se ivi o licărire ce se stinse 
numaidecât. 

— Vere dragă - spuse el cu răceală - mi-aş permite să vă 
atrag atenţia că timpul trece şi că dacă mai întârziem, 
riscăm ca pasărea să ne zboare din cuib. 

Barba Roja făcu un gest de furie stăpânită şi, continuând 
să şovâie, murmură: 

— Ei, drace! O hârtie semnată în alb... 

Rostind aceste cuvinte, îl cercetă pe Cristobal cu o privire 
scormonitoare. 

Atunci, văzându-l că şovăie, Centurion îi spuse pe tonul cel 
mai indiferent: 

— De fapt, poate că aveţi dreptate. La urma urmelor, nu 
eu mă grăbesc. Voi aştepta până ce veţi fi în stare să-mi 
semnaţi ordinul... E drept că o asemenea ocazie nu se va 
mai prezenta, poate, atât de curând şi că domnul de 
Pardaillan va profita, probabil, ca s-o ia din loc, dar eu sunt 
foarte liniştit: pot aştepta cu răbdare ceasul răzbunării. Cât 
despre dumneavoastră, nu vă veţi necâji din cale-afară 
pentru atâta lucru şi sper că veţi reuşi să câştigaţi întreaga 
favoare a regelui... în definitiv, cetăţeanul nostru nu-i chiar 
atât de aprig pe cât vi-l închipuiţi... 

Barba Roja se hotări brusc: 

— Îmi juri să nu foloseşti într-un scop nedemn 
pergamentul acesta? îl întrebă el. 

— Ei, ce profit nelegal credeţi că ar putea să tragă un 
pârlit ca mine din bucata asta nenorocită de pergament? 
Dac-ar fi vreun bon de tezaur, aş mai înţelege... Dar ăsta! ... 

Barba Roja deschise un sertar secret al scrinului şi, luând 
una din hârtiile semnate în alb, de care dispunea pentru 
executarea ordinelor secrete date de rege, i-o întinse lui 
Centurion, spunându-i: 

— Poftim! După executare, să mi-o dai înapoi. 

Centurionul luă pergamentul cu un aer nepăsător, dar 
dacă Barba Roja ar fi putut observa fulgerul de triumf care 
licări deodată în privirea agentului Inchiziției, fără îndoială 


că i-ar fi smuls imediat din mână periculoasă hârtie. Barba 
Roja nu observă însă nimic. Nu văzu decât un singur lucru: 
că se va răzbuna pe Pardaillan şi că-şi va recâştiga cu 
acelaşi prilej şi încrederea regelui, încredere pe care o 
socotea grav ştirbită. 

Centurion îşi ascunse sub zdrenţe preţiosul pergament şi, 
îndreptându-se spre uşă, spuse: 

— Pe curând, vere. Nu mai am nici un minut de pierdut şi 
apoi, trebuie să mă duc să-mi schimb hainele. 

Centurion tocmai deschidea uşa să plece, când Barba 
Roja, cu o sfială ciudată la un colos ca el, murmură: 

— Cristobal! 

Centurion împinse uşa la loc şi aşteptă. Dar văzând că 
Barba Roja, foarte încurcat, nu se putea hotări să 
vorbească, îi spuse pe un ton deodată foarte familiar, pe 
care nu şi-l permitea decât când erau între patru ochi: 

— Clipele sunt preţioase, omul ar putea să ne scape. Hai, 
spuneţi odată ce aveţi de spus, dar repede... 

— Fata aceea... - zise colosul roşind. 

— Giralda? ... Va să zică, asta vă doare! îl luă Centurion 
peste picior. 

Fără să observe ironia, Barba Roja continuă: 

— N-ai putea, oare... dacă se iveşte prilejul... să dai cu 
aceeaşi piatră două lovituri...? 

— Ar fi posibil - răspunse Centurion cu un zâmbet şiret - 
dacă şi fata se află la han... căci, altfel, aminti-ţi-vă că 
oricine vrea să alerge după doi iepuri deodată riscă să nu 
prindă niciunul. 

— Dar dacă e acolo? stărui Barba Roja. 

— Dacă e acolo, îmi voi da toată silinţa şi poate că voi avea 
mai mult noroc decât data trecută. 

— Eşti o rudă bună, Cristobal - spuse Barba Roja, 
luminându-se la faţă. 

Şi adăugă cu un glas sălbatic: 

— Dacă vei izbuti să mi-o aduci pe tânăra aceea, îmi vei 
putea cere tot ce doreşti! 


— N-am să uit promisiunea - mârâi Centurion printre 
dinţi. 

Şi adăugă cu glas tare: 

— Vreau să fac în aşa fel, încât să satisfac în acelaşi timp şi 
ura şi iubirea dumneavoastră. 

Şi, spunând acestea, dispăru. 

Capitolul 19 

Cina 

Centurion se grăbi să iasă din palat. Fremătând de 
bucurie şi mângâindu-şi sub zdrenţe hârtia cu semnătura în 
alb pe care tocmai i-o smulsese naivului Barba Roja, repeta 
într-una, ca şi cum ar fi vrut să se convingă pe sine de un 
lucru de necrezut: 

— Bogat! Sunt bogat! ... Voi putea şi eu, în sfârşit, să-mi 
desfăşor aripile şi să arăt ce pot! 

Şi în timp ce străbătea piaţa palatului făurindu-şi tot felul 
de visuri minunate, ceea ce nu-l împiedica, totuşi, să fie cu 
ochii la pândă, de după un stâlp, o umbră îi apăru deodată 
în faţă. Centurion se opri şi întrebă în şoaptă: 

— Ei bine, ce-i cu omul nostru? 

— A fost atacat de patru gentilomi aproape de poarta 
hanului. I-a pus pe fugă. 

— EI singur? întrebă Centurion nevenindu-i să creadă. 

— I-a sărit cineva în ajutor. 

— Cine? 

— El Torero. 

— Şi acum? 

— Tocmai s-a aşezat la masă cu El Iorero şi cu un lungan 
căruia îi spune Cervantes. 

— Aha! Îl cunosc. 

— Mai are cu ce să se îndoape cel puţin. O oră. 

— Totul e în regulă! Întoarce-te la postul tău şi dacă e ceva 
nou, vino să mă anunţi, la casa dintre chiparoşi. 

Umbra se făcu nevăzută. Centurion îşi continuă drumul în 
noapte, frecându-şi mâinile cu o bucurie intensă şi ajunse 
curând la malul râului. 


La vreo câţiva metri de Guadalqguivir, într-un loc pustiu se 
ascundea o casă singuratică, destul de frumoasă la 
înfăţişare, pitită prevăzător în mijlocul unor desişuri de 
palmieri, portocali, lămâi şi plante cu flori înmiresmate. 

Această primă barieră de flori şi de verdeață era 
înconjurată de un rând dublu de chiparoşi uriaşi, ce-şi 
ridicau frunzişul întunecat şi de nepătruns ca o perdea 
opacă împotriva curiozităţii indiscrete a trecătorilor rătăciţi 
prin meleagurile acelea singuratice. Perdeaua de chiparoşi 
era, la rândul ei, înconjurată de un zid destul de înalt, ce 
apăra misterioasa locuinţă împotriva oricărei încercări de 
atac prin surprindere. 

Centurion se îndreptă spre o portiţă practicată chiar în 
zid, de partea cealaltă a fluviului. Bătu într-un anumit fel şi 
portiţa se deschise numaidecât. Traversă grădina ca un om 
care cunoaşte drumul, ocoli casa şi, după ce urcă scările 
unei intrări monumentale, pătrunse într-un vestibul vast şi 
somptuos. 

Patru lachei, îmbrăcaţi în livrele sobre, de culori discrete 
păreau să facă de gardă în vestibulul în care acest asasin 
plătit era desigur aşteptat, căci fără să se fi rostit măcar o 
vorbă, unul dintre lachei trase o draperie grea de catifea şi- 
l introduse într-un cabinet mobilat cu un lux nemaipomenit. 

Cu siguranţă că agentul Inchiziției nu se afla pentru întâia 
oară în acest cabinet, căci abia catadicsi să arunce o privire 
distrată asupra splendorilor ce-l înconjurau. Se opri în 
mijlocul încăperii, adâncit în gânduri trandafirii, dacă 
judecai după zâmbetul ce-i flutura pe buzele-i subţiri. 
Deodată, de după o minunată perdea de brocart, ridicată 
de o mână nevăzută, se ivi o făptură albă, care înainta cu 
paşi rari şi maiestuoşi. Fra Fausta. 

Centurion făcu o reverență care semăna cu o adevărată 
îngenunchere, apoi, ridicându-se pe jumătate, aşteptă 
respectuos să i se permită să vorbească. 

— Vorbeşte, maestre Centurion - îl pofti Fausta, cu glasul 
ei armonios şi păru să nu observe ciudata lui îmbrăcăminte. 


— Doamnă - spuse spaniolul, mereu plecat - sunt în 
posesia unei hârtii semnate în alb. 

— Dă-mi-o - zise Fausta fără pic de emoție. 

Centurion îi întinse pergamentul primit de la Barba Roja. 

Fausta îl luă, îl examină cu atenţie şi rămase câteva clipe 
pe gânduri. În cele din urmă, îndoi pergamentul, îl puse în 
sân şi, mereu calmă, cu pasul ei uşor şi puţin cam teatral, 
porni către masă. Aşezându-se, aşternu cu scrisul ei fin 
câteva rânduri pe o hârtie pe care-o întinse agentului 
Inchiziției, spunându-i: 

— Oricând vei dori, vei putea trece pe la casa mea din 
oraş, iar în schimbul acestei hârtii intendentul meu îţi va 
înmâna cele douăzeci de mii de livre făgăduite. 

Fremătând de emoție, Centurion luă hârtia şi-o citi dintr-o 
singură privire. 

— Doamnă - spuse el cu tremur în glas - o greşeală, 
desigur... 

— Cum asta? Nu v-am promis douăzeci de mii de livre? 
întrebă Fausta foarte liniştită. 

— Desigur, doamnă... Dar mi-aţi dat un bon de treizeci de 
mii de livre! 

— Cele zece mii de livre în plus reprezintă recompensa 
pentru grabă cu care mi-ai executat ordinele. 

Centurion se înclină mai mult ca oricând. 

— Doamnă - spuse el cu toată sinceritatea - sunteţi 
generoasă ca o adevărată regină. 

Un surâs fugar, dispreţuitor, arcui buzele Faustei. 

— Şi acum poţi pleca, maestre - rosti ea pe un ton 
autoritar. 

Centurion nu se clinti. 

— Ce e? întrebă Fausta, fără să-şi piardă răbdarea. 
Vorbeşte, maestre Centurion. 

— Doamnă - spuse spaniolul cu o bucurie vădită - am 
plăcerea să vă anunţ că îl am în mână pe domnul de 
Pardaillan. 


Fausta rămăsese aşezată în faţa mesei. La auzul acestor 
vorbe, se ridică încet şi îndreptându-şi privirea luminoasă 
spre asasinul plătit care stătea aproape prosternat în faţa 
ei, repetă ca şi cum nu şi-ar fi crezut urechilor. 

— Spui că-l ai în mână pe Pardaillan... dumneata? ... 
Cuvintele n-ar putea reda câtă neîncredere şi cât adânc 
dispreţ se desprindea din tonul ei. 

Totuşi, Centurion îi răspunse cu o siguranţă plină de 
modestie: 

— Am avut onoarea să vă mai spun acest lucru, doamnă. 

Fausta făcu doi paşi în direcţia zbirului şi privindu-l cu 
îndârjire, îi porunci: 

— Explică-te! 

— Iată, doamnă: domnul de Pardaillan stă în clipa aceasta 
la masă într-un han unde toate ieşirile sunt păzite de 
oamenii mei. Plecând de aici, iau cu mine zece băieţi de 
nădejde de care răspund ca de mine însumi, năvălim în 
hanul cu pricina şi punem mâna pe omul nostru... 

— Omul nostru?! ... Cine mai e şi ăsta? îl întrerupse 
Fausta. 

Era o artistă prea rafinată ca să nu fie profund contrariată 
de monstruozitatea acestei situaţii nemaipomenite: 
Pardaillan prins de un asemenea individ, asasin cu simbrie 
şi spion! 

Iar Centurion, descumpănit de tonul violent al acestei 
întreruperi, se bâlbâi: 

— Păi... Pardaillan... 

— Vrei să spui „domnul cavaler de Pardaillan” - îl puse la 
punct Fausta. 

— Aha! făcu Centurion, din ce în ce mai uluit. Fie! Îl 
arestăm pe domnul cavaler de Pardaillan şi vi-l aducem, în 
afară de cazul când nu cumva preferaţi să-l expediem direct 
ad patres... ceea ce ar fi poate mai bine - adăugă el plin de 
ură. 

Fausta îşi spuse în gând: 


„E împotriva ordinei fireşti a lucrurilor ca un zbir 
nemernic, ca un asasin plătit, de cea mai joasă speţă, să-l 
prindă pe un om ca Pardaillan”. 

Şi, cu glas tare, fără nici o urmă de batjocură, vorbi: 

— Şi asta se cheamă să-l ai în mână pe Pardaillan? Veţi fi 
ucişi, dumneata şi cei zece viteji! 

— A! exclamă neîncrezător Centurion. Credeţi, doamnă? 

— Sunt sigură! răspunse Fausta cu răceală. 

— Asta să fie tot necazul! ... Voi lua douăzeci de oameni, 
sau chiar treizeci, la nevoie. 

— Şi o să fiţi bătuţi... Nu-l cunoşti pe cavalerul de 
Pardaillan! 

Centurion era gata să protesteze. Dar Fausta printr-un 
gest imperios, îi porunci să tacă şi, aşezându-se din nou la 
masă, aşternu în grabă câteva rânduri. 

Când termină de scris, îi spuse: 

— Iată încă un bon de douăzeci de mii de livre... dacă 
doreşti, e al dumitale... 

— Al meu?! exclamă Centurion uluit. Ce trebuie să fac? 

— Am să-ţi spun îndată - răspunse Fausta. 

Şi pe un ton calm şi serios îi comunică dispoziţiile sale 
asasinului, care o asculta cu toată atenţia. După ce termină, 
îndoi bonul, îl puse în sân alături de hârtia semnată în alb 
şi-i spuse: 

— În caz de reuşită şi bonul acesta e al dumitale. 

— E ca şi al meu - răspunse Centurion cu un zâmbet 
înfricoşător. 

— Hai, du-te! Nu mai e nici o clipă de pierdut. 

— Doamnă! ... vorbi din nou Centurion, încurcat, cu 
şovăială în glas. 

— Ce mai e? 

— Mi-aţi promis că mica ţigăncuşă nu va fi predată lui don 
Almaran. 

— Şi? ... făcu Fausta, privindu-l cu atenţie. 

— Ei bine, aş dori să ştiu dacă această promisiune stă în 
picioare. Scuzaţi-mă, doamnă - continuă spaniolul cu o 


ciudată emoție - nu sunt decât un biet cărturar, de obârşie 
modestă, care toată viaţa lui n-a făcut decât să tragă mâţa 
de coadă... Trebuie să vă spun că cele 50000 de livre pe 
care le voi avea, datorită generozităţii dumneavoastră, 
reprezintă pentru mine o avere considerabilă, 
nemaiauzită... Şi totuşi aş renunţa cu dragă inimă la 
această avere dacă mi s-ar da asigurarea că niciodată 
Giralda nu va cădea în mâinile acestei brute de Barba Roja. 

— Aşadar, o iubeşti chiar atât de mult? întrebă Fausta cu 
glasul ei calm. 

Fără să răspundă, Centurion îşi împreună mâinile într-un 
gest de extaz mut. 

— Linişteşte-te - îi şopti Fausta - niciodată fata asta nu va 
încăpea, cu voia mea, pe mâna rudei dumitale. Şi acum 
pleacă! 

Centurion se înclină până la pământ şi o zbughi afară, 
năucit de bucurie. 

Fausta rămase pe gânduri câteva clipe, punând la punct 
ultimele amănunte ale capcanei menite să înlăture, în 
sfârşit, din viaţa ei, acest obstacol viu care o făcea să se 
poticnească în toate acţiunile şi care se numea Pardaillan. 

După ce stabili totul până la cele mai mărunte detalii, se 
ridică şi ieşi din cabinet pe coridor. Oprindu-se în faţa unei 
uşi, împinse o ferestruie invizibilă şi privi prin crăpătura 
îngustă. 

O fată, ghemuită într-un fotoliu încăpător, într-o poziţie 
plină de graţie şi farmec, părea să doarmă lin, cu capul 
lăsat pe umăr. Tânăra era Giralda. 

— Doarme - murmură Fausta. Am s-o văd mai târziu. 

Închise uşurel la loc ferestruia şi-şi continuă drumul. 
Ajunsă la capătul coridorului, deschise ultima uşă din 
dreapta şi intră. 

Camera în care se afla acum era situată la parter, un 
parter cu nivelul ridicat, ca un demisol. 

Era un fel de budoar, foarte simplu, luminat printr-o 
fereastră cu obloane de lemn, vechi şi scorojite. 


Fausta lovi un clopoțel şi un lacheu se înfăţişă numaidecât. 

Lacheul scoase toate fotoliile din cameră şi împinse 
celelalte mobile înspre partea opusă ferestrei. După ce 
termină, nu mai rămăseseră decât o măsuţă, un cufăr şi un 
dulap într-un colţ al încăperii. Ca loc de odihnă, doar un 
divan larg, un fel de pat, pe care erau îngrămădite perne de 
mătase şi de catifea. Divanul era aşezat drept în faţa 
ferestrei, în aşa fel încât acum jumătate din cameră era 
mobilată, iar cealaltă jumătate, cea în care se afla fereastra, 
era complet goală. 

Mulțumită de acest aranjament bizar, Fausta ieşi, 
precedată de lacheul care purta un candelabru cu lumânări 
de ceară aprinse. 

Luminându-i drumul Faustei, lacheul ajunse la o uşă pe 
care o deschise şi se găsi în faţa unei scări de piatră ce 
ducea spre pivnițe. El cobori şi, după anumite ocoluri, se 
opri în faţa unei porţi de fier, pe care o deschise. Puse 
candelabrul pe prag şi se dădu deoparte, în timp ce Fausta 
pătrundea într-un cavou cu plafonul scund, fără nici o altă 
deschizătură vizibilă decât uşa. Cavoul era destul de lung. 
Dar foarte strâmt, asemănător ca formă cu o cadă de 
mărime neobişnuită. Pereţii, ca şi pardoseala lui, erau 
acoperiţi cu dale late de marmură albă. 

La lumina tremurândă a candelabrului, Fausta cercetă 
acest cavou care n-avea nimic înfricoşător. Se duse să ia o 
lumânare de ceară din candelabru, o ridică şi cercetă cu 
luare-aminte plafonul. Apoi, mulţumită pesemne de 
inspecția făcută, puse lumânarea la locul ei şi, revenind în 
mijlocul cavoului, scoase din sân o cutie minusculă din care 
luă o pastilă. 

Ţinând pastilă în mână, se gândi: 

„Pastila asta mi-a fost vândută de Magni. Magni este omul 
lui Espinosa. El m-a mai înşelat o dată, dându-mi drept 
otravă ceea ce nu era decât un narcotic. Nu se va întâmpla 
oare la fel şi cu pastila asta? ... Dar n-are importanţă, de 
data asta mi-am luat măsurile de precauţie necesare... Aş fi 


vrut să-l cruţ de o agonie prea lentă, dar nu mai am timp de 
experienţe. Să mergem...” 

Se apropie cu pastila de o lumânare şi puse un capăt la 
flacără. Suflă încetişor, ca să facă focul mai tare, apoi puse 
pastila pe jos, în mijlocul cavoului. Din mica pastilă, care se 
topea încet, ţâşniră rotocoale de fum albastru şi mirositor. 

Fausta ieşi din încăpere. Lacheul se apropie şi încuie uşa 
după ea de două ori. 

— Vei merge imediat să arunci cheia asta în fluviu. Mâine 
dimineaţă, la prima oră, vei chema zidari şi vei lua măsuri 
ca această uşă să fie bine zidită. 

Lacheul se înclină în semn de supunere. 

Urcând din nou scara, Fausta îşi spunea: 

„Numai să vină... şi nimic nu-l va mai putea salva! Nici 
măcar eu, dac-aş dori-o!” 

Şi în timp ce lacheul se ducea, supus, să arunce cheia în 
apele Guadalquivirului ce curgea pe aproape, Fausta se 
îndreptă, spre camera unde dormea Giralda, murmurând: 

— Hai s-o învăţ pe mica ţigancă ce trebuie să facă! 

În vreme ce Fausta îşi punea la punct planul privitor la 
capcana pe care o imaginase, iar Centurion trecea la 
executarea acestui plan, Pardaillan stătea de vorbă liniştit 
cu prietenii săi. 

Primele clipe ale cinei fură tăcute. Cavalerul simţea mai 
ales nevoia de a-şi reface puterile şi, pe legea mea, se 
achita conştiincios de această obligaţie. După ce-şi mai 
potoli foamea năprasnică, întrebă, între două înghiţituri, 
adresându-se lui don Cezar: 

— Cum se face că te aflai pe strada aceea tocmai la 
momentul potrivit? 

— E foarte simplu. Domnul de Cervantes şi cu mine eram 
cam neliniştiţi în legătură cu întrevederea pe care urma s-o 
aveţi cu regele. Fără să ne fi înţeles între noi, ne-am întâlnit 
aici către prânz, socotind că o să vă găsim şi pe 
dumneavoastră. Nezărindu-vă, neliniştea noastră s-a 
transformat în îngrijorare. Văzând că nu mai veniţi de la 


Alcazar, am pornit într-acolo, sperând că, chiar dacă nu vă 
vom întâlni, vom afla cel puţin veşti de natură să ne mai 
liniştească. 

— Aha! exclamă Pardaillan, privindu-l în faţă. V-aţi 
neliniştit din cauza mea? ... Ce-aţi fi făcut dacă nu m-aş fi 
întors? 

— Nu ştiu, domnule - răspunse cu naivitate don Cezar. Dar 
e sigur că n-am fi stat cu mâinile în sân... Am fi căutat să 
pătrundem în palat. 

— Am fi intrat - îl asigură Cervantes. 

— Şi ce-ar fi urmat? Îi întrebă Pardaillan, cu un licăr de 
veselie în ochi. 

— Am fi aflat ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... lar în 
cazul când aţi fi fost arestat, am fi căutat să vă eliberăm... 
Am fi dat chiar foc palatului, nu-i aşa, domnule de 
Cervantes? 

Cervantes aprobă cu gravitate. 

Pardaillan îşi goli paharul dintr-o sorbitură, semn că nu 
voia să arate cât de tulburat şi spuse cu aerul acela naiv şi 
zeflemitor pe care-l avea în momentele sale de bună 
dispoziţie... sau de emoție: 

— Dar, dragul meu, în cazul ăsta aş fi ars şi eu! 

— Aşa-i! exclamă don Cezar cu totul surprins. Nu ne-am 
gândit deloc la asta. 

— Şi apoi, ce idee năstruşnică! ... Să veniţi să mă căutaţi în 
palat... e cea mai mare nebunie pe care aţi fi putut s-o 
faceţi. 

— Trebuia, deci, să vă părăsim? se indignă El Iorero. 

— N-am spus asta... Dar să pătrunzi în palat ca să mă 
scapi, ei, drăcie bombăni Pardaillan. 

Şi, adresându-se lui Cervantes, continuă: 

— Spuneţi-mi, dragul meu, ce credeţi, sunt viu sau mort? 

Cervantes şi don Cezar schimbară între ei priviri pe furiş. 

— Ce întrebare mai e şi asta? făcu Cervantes. 

— Totuşi, răspundeţi-mi - stărui Pardaillan zâmbind. 


— Mi se pare că sunteţi foarte viu, ce naiba! ... Dovadă, 
găina asta pe care, aşa cum văd, nu mai aveţi mult ca s-o 
daţi gata. 

— Ei bine, greşiţi - spuse cu răceală Pardaillan. Eu sunt 
mort... sau, mai curând, sunt un cadavru viu... Dovadă 
faptul că azi-dimineaţă, țintuit între patru scânduri, aşa 
cum scrie la carte, am asistat la slujba propriei mele 
înmormântări, după care am fost coborât de-a binelea în 
groapă... Dar ce-i cu tine, Juana, micuța mea? întrebă el, 
văzând că, ascultând povestirea lui, fata hangiului scăpă din 
mână o sticlă cu vin bun, care se sparse cu zgomot pe 
dalele patio-ului. 

— Vai! oftă Juana, roşie, desigur, de ruşine din pricina 
neîndemânării ei. E chiar adevărat ce spuneţi, domnule 
cavaler? 

— Ce anume, copila mea? 

— Că astăzi aţi fost îngropat de viu? 

— La fel de adevărat, frumoaso, pe cât e de adevărat că va 
trebui să aduci o altă sticlă în locul celei pe care ai spart-o... 
şi paguba-i mare, căci licoarea asta minunată e făcută ca s-o 
bem şi să ne dea puteri şi nu ca să spălăm cu ea dalele 
acestei curţi. 

— E îngrozitor - bâigui Juana, care, sub privirea 
pătrunzătoare a cavalerului, roşea din ce în ce mai tare. 

Cervantes şi don Cezar nu se putură împiedica să nu se- 
nfioare. 

— E într-adevăr îngrozitor! murmură Cervantes. 

Iar don Cezar întrebă, plin de îngrijorare: 

— Şi aţi scăpat de acolo? 

— Fără îndoială... deoarece mă aflu aici! 

— Aşadar, de aceea eraţi atât de palid? întrebă Cervantes. 

— Păi, se-nţelege, prietene, când eşti mort... 

— Maica Domnului! murmură Juana, făcându-şi semnul 
crucii. 

— Nu mai tremura aşa de tare, micuță Juana. Sunt pe cât 
de mort, pe atâta de viu... de vreme ce sunt un mort-viu... 


În faţa unei explicaţii atât de înspăimântătoare, dată pe un 
ton atât de liniştit, Juana socoti că e mai bine să bată 
repede în retragere şi se refugie în bucătărie, fără să mai 
aştepte altceva, în timp ce Cervantes, pe cât de mişcat pe 
atâta de intrigat, spunea: 

— Lămuriţi-ne, cavalere, după aerul dumneavoastră 
înţeleg că de-abia aţi scăpat dintr-o aventură teribilă! 

— Ei, drace! Ce-aţi vrea să vă mai spun în plus? După ce 
am trecut prin cavoul morţilor-vii unde am fost vârât într-un 
coşciug, cam fără voia mea, se-nţelege, am fost îngropat! 
Nu cunoaşteţi acest cavou al morţilor-vii? ... E o invenţie a 
monseniorului Espinosa, pe care aş vrea ca Dumnezeu să 
mi-l ţină în viaţă până în ziua când îi voi spune cele câteva 
cuvinte pe care ard să i le spun... Dar astea sunt poveşti de 
pe lumea cealaltă... Mai bine turnaţi-mi să beau şi spune- 
mi, don Cezar, cum de-ai intervenit tocmai la ţanc, făcând 
să se abată lovitura de pumnal a lui Bussy-Leclerc? 

— Al dracului om! murmură Cervantes. Nu-i chip să-i 
smulgi decât prin frânturi de fraze adevărul asupra 
aventurilor sale. 

Cât despre don Cezar, se mulţumi să răspundă. 

— Aşa cum v-am mai spus, domnule, fiind neliniştit, n- 
aveam astâmpăr să stau locului. În timp ce domnul de 
Cervantes căuta un mijloc care să ne permită să vă 
smulgem din ghearele inchizitorului, eu m-am aşezat în faţa 
porţii din afară a patio-ului. De acolo l-am văzut pe omul 
acela aruncându-se asupra dumneavoastră Şi, nemaiavând 
timpul să-l opresc, am strigat că să vă previn de primejdie. 

Pardaillan păru o clipă absorbit de degustarea unui tort 
delicios. Dar, deodată, ridicându-şi capul, spuse: 

— Dar n-o văd pe logodnica dumitale, preafrumoasa 
Giralda! 

— Giralda a dispărut de ieri, domnule. 

Pardaillan puse jos paharul pe care tocmai se pregătea să-l 
ducă la gură şi spuse, privind cu luare-aminte faţa 
zâmbitoare a tânărului: 


— Drace! ... Spui asta pe un ton destul de calm! 
Mărturisesc că mă surprinde tonul acesta la un îndrăgostit. 

— Domnule - răspunse El Torero continuând să zâmbească 
- nu e ceea ce credeţi. Ştiţi, domnule cavaler, Giralda se 
încăpăţânează să nu părăsească Spania. 

— Nu e cel mai înţelept lucru - zise Pardaillan - şi sunt de 
părere că ar trebui s-o convingi să fugă cât mai repede. Te 
rog să mă crezi, aerul acestei ţări este neprielnic pentru 
dumneata, ca şi pentru ea. 

— Asta îmi tot bat gura să-i spun şi eu - se amestecă în 
vorbă Cervantes, ridicând din umeri. Dar tinerii fac 
întotdeauna după capul lor. 

— Pentru că aici nu e vorba de un simplu capriciu al unei 
femei tinere, aşa cum păreţi să credeţi - replică pe un ton 
serios don Cezar. Giralda, ca şi mine, nu şi-a cunoscut 
niciodată tatăl şi nici mama. Or, de câtva timp, a aflat că 
părinţii ei trăiesc şi crede că le poate da de urmă. 

Şi, cu un accent sfâşietor, adăugă: 

— Căldura căminului, îmbărbătarea pe care ţi-o dau 
mângâierile mamei, iată suprema fericire pentru cei care, 
aidoma nouă, nu le-am cunoscut niciodată. Poate că au fost 
părăsiţi cu bună ştiinţă, poate că părinţii aceştia pe care ei 
doresc fierbinte să-i cunoască sunt nişte nemernici care-i 
vor respinge cu ură... n-are importanţă, ei îi caută totuşi, cu 
riscul de a-şi zdrobi inima... Giralda caută... şi cum aş putea 
s-o împiedic, când şi cu aş căuta, ca şi dânsa... dacă n-aş şti, 
vai că cei cărora nu le cunosc nici măcar numele nu mai 
sunt în viaţă! 

— Drace! Făcu Pardaillan, mişcat fără voia lui. Într- 
adevăr... Dar de ce nu o ajuţi pe logodnica dumitale în 
căutarea ei? 

— Giralda e cam sălbatică, e ţigancă, ştiţi şi 
dumneavoastră, sau cel puţin a fost crescută de ţigani. Are 
ideile ei şi felul ei de a se purta. Nu spune decât ceea ce 
vrea ea cu adevărat să spună... chiar şi mie... Am înţeles din 
spusele ei că e convinsă că cercetările nu pot fi duse la bun 


sfârşit decât dacă le întreprinde personal. Cât despre 
dispariţia ei, nu mă nelinişteşte, pentru că a mai dispărut de 
câteva ori în acest fel. Ştiu că urmăreşte o pistă... De ce s-o 
împiedic? Mâine poate că voi vedea întorcându-se cu o 
dezamăgire în plus... şi mă voi strădui s-o consolez. 

Pardaillan îşi aminti că Espinosa îi propusese să-l ucidă pe 
El 'Torero şi se întrebă dacă această dispariţie a ţigăncii nu 
ascundea vreo capcană pregătită fiului lui don Carlos. 

— Eşti sigur - întrebă el - că Giralda lipseşte din voia ei şi 
în scopul de care mi-ai vorbit? Eşti convins că nu i s-a 
întâmplat nimic neplăcut? 

— M-a anunţat chiar ea. Urma să lipsească o zi sau două. 
Dar - continuă don Cezar cu un început de nelinişte - ce 
credeţi dumneavoastră? 

— Nimic - spuse Pardaillan - de vreme ce logodnica 
dumitale te-a anunţat chiar ea... Numai că, dacă până 
mâine dimineaţă n-o vei revedea, urmează-mi sfatul: vino la 
mine, fără să mai pierzi nici o clipă şi o vom căuta 
împreună. 

— Domnule, mă înspăimântați. 

— Nu te tulbura peste măsură - spuse Pardaillan cu calmul 
său obişnuit. Să aşteptăm ziua de mâine. 

Şi adăugă, schimbând subiectul: 

— E adevărat că vei lua parte la corrida? 

— Da, domnule - răspunse don Cezar cu ochii scăpărători 
parcă adumbrindu-se. 

— Nu s-ar putea să nu iei parte? 

— Cu neputinţă, domnule - răspunse El Iorero pe un ton 
categoric. 

Şi, ca pentru a se scuza, adăugă cu un glas ciudat: 

— Regele mi-a făcut deosebită cinste de a-mi cere să fiu 
acolo... Maiestatea sa a împins insistenţele sale atât de 
departe, încât mi-a trimis vorbă în repetate rânduri şi mi-a 
amintit că se bizuie pe prezenţa mea în arenă... Vedeţi bine, 
deci, că nu pot da înapoi! 


— Aha! exclamă Pardaillan, făcând unele presupuneri. Va 
să zică o asemenea stăruinţă e ceva neobişnuit. 

— Sigur, domnule... De aceea onoarea pe care mi-o face 
maiestatea sa e cu atât mai prețioasă - răspunse don Cezar, 
pe un ton de o ironie mişcătoare. 

Pardaillan îl privi o clipă drept în ochi şi apoi se uită la 
Cervantes, care clătina din cap gânditor. Apoi, aplecându-se 
deasupra mesei, spuse aproape în şoaptă: 

— Ascultă, de mai multe ori am observat la dumneata o 
ciudată emoție când vorbeşti despre rege... Ai fi în stare să 
juri că nu ai vreun resentiment împotriva maiestăţii sale 
Filip? 

— Nu! răspunse categoric don Cezar. N-aş face un 
asemenea jurământ... îl urăsc pe omul ăsta! Mi-am jurat că 
nu va muri decât de mâna mea... şi aţi văzut că ştiu să-mi 
ţin jurămintele. 

Aceste cuvinte fură rostite pe un ton pătimaş, care vădea 
cât se poate de limpede o hotărâre de neînduplecat. 

— Fatalitate! murmură Cervantes ridicând mâinile spre 
cer. Bunicul şi nepotul îşi doresc unul altuia o moarte 
cumplită! 

„Drace! îşi spuse Pardaillan. Iată un lucru care are darul 
să înrăutăţească şi mai mult situaţia.” Şi, cu glas tare: 

— Şi-mi spui ăsta mie, deşi mă cunoşti abia de câteva zile! 
„„„ Admir încrederea pe care mi-o arăţi, mai ales dacă ea se 
manifestă la fel faţă de toată lumea... numai că, dacă aşa 
stau lucrurile, n-aş da doi bani pe pielea dumitale. 

— Vă rog să nu credeţi că aş fi în stare să vorbesc cu 
primul venit despre chestiunile mele intime - protestă 
Torero. Am fost crescut într-o atmosferă de mister şi de 
trădare. La vârsta când alţii trăiesc fericiţi şi fără griji, n-am 
cunoscut decât nenorociri şi catastrofe şi am fost silit să 
rătăcesc prin ganaderias sau prin munţi, ascunzându-mă ca 
un criminal şi având drept însoțitor şi stăpân pe un 
ganadero, pe care-l credeam tatăl meu şi care era omul cel 
mai tăcut şi cel mai bănuitor cu putinţă. Am învăţat, deci şi 


eu să fiu neîncrezător şi să tac. N-am spus nimănui, nici 
măcar domnului Cervantes, care e un prieten încercat, ceea 
ce vă spun acum dumneavoastră, deşi vă cunosc abia de 
câteva zile. 

— De ce tocmai mie? întrebă Pardaillan, cu figura lui cea 
mai nevinovată. 

— Ştiu şi eu? zise don Cezar cu o tinerească încredere. 
Poate că din cauza bunătăţii pe care v-am desluşit-o în ochii 
totuşi atât de ironici. Poate că din cauza generozităţii sau a 
strălucitei dumneavoastră vitejii? Mi se pare că vă cunosc 
dintotdeauna. O pornire irezistibilă mă atrage către 
dumneavoastră şi încerc un sentiment făcut din încredere, 
respect şi afecţiune, aşa cum nu l-am încercat niciodată, 
pentru nimeni, aşa cum trebuie să fie, mi se pare, 
sentimentul pe care-l ai pentru un frate mai mare... 
Scuzaţi-mă, domnule, poate că vă plictisesc, dar e pentru 
prima oară când am destulă încredere în cineva ca să pot 
vorbi astfel, cu sufletul deschis. 

„Sărman prinţişor!” murmură Pardaillan mişcat, în timp ce 
Cervantes spunea pe un ton grav: 

— Cei ca dumneata, don Cezar, înzestrați cu o bunătate şi 
o sinceritate atât de curată, sunt nişte fiinţe deosebite, 
copleşite de imensa haită a fiarelor pe două picioare care se 
numesc oameni şi care, socotindu-le pe celelalte nişte 
monştri, le hăituiesc neîncetat şi fără cruţare, râvnind să le 
sfâşie cu dinţii. E drept că, aceste victime ale ferocităţii 
omeneşti, fiind călăuzite de un instinct misterios şi sigur, să 
se recunoască între ele dintr-o privire, în aşa fel încât cele 
mai slabe să se poată bizui pe cele mai puternice. Ceea ce 
te face să te simţi la largul dumitale şi în siguranţă alături 
de domnul Pardaillan, pe care abia l-ai cunoscut, este faptul 
că ai recunoscut în persoana lui un monstru asemănător 
dumitale. Şi întrucât, printr-o excepţie care se produce 
foarte rar, el este şi o forţă capabilă să ţină piept haitei 
dezlănţuite, ai căutat, fireşte, instinctiv, fără să-ţi dai seama, 
sprijinul lui. 


— Poetule - spuse Pardaillan cu un aer gânditor - vorbele 
dumneavoastră mi se par destul de adevărate. Numai că aţi 
fi putut adăuga că şi dumneavoastră înşivă faceţi parte din 
această cinstită societate a monştrilor hărăziţi să fie 
înghiţiţi de haita fiarelor. Dar, la dracu”, societatea aceasta 
nu e chiar atât de numeroasă pentru ca dumneavoastră să 
aveţi dreptul s-o lipsiţi de un membru mult mai valoros 
decât vrea el însuşi să se considere. Cât despre dumneata, 
don Cezar, îţi voi spune că, dacă şi eu am învăţat să fiu 
neîncrezător, ştiu din experienţă cât e de greu să trăieşti 
mereu închis în tine. De aceea îţi spun: vorbeşte, descarcă- 
ţi sufletul, te vei simţi eliberat... fără să mai punem la 
socoteală că am fi, poate, în măsură, să-ţi venim în ajutor. 
Mai întâi de toate, ce ştii despre familia dumitale? 

— Nimic, domnule... sau foarte puţin. Ştiu că tatăl şi mama 
mea sunt morţi şi totul mă face să cred că erau dintr-o 
familie ilustră. 

— Dacă e aşa şi probabil că e aşa - spuse Cervantes, nu 
trebuie să regreţi prea mult această familie. Vezi dumneata, 
vitregia vieţii formează caractere puternice, ca al dumitale 
şi că al domnului cavaler. Crescut în mijlocul unei familii 
bogate, puternice, celebre, ai fi făcut, probabil, parte din 
haita fiarelor de care vorbeam şi poate că acum ai lupta 
împotriva acestei familii ca împotriva unui duşman 
înverşunat pentru vreo bucată de pământ, pentru vreun 
titlu, pentru nişte fleacuri. Ceea ce ţi se pare acum a fi o 
nenorocire, s-ar putea să fie, de fapt, o mare fericire. 

— Se prea poate, domnule. Mărturisesc că mi-am spus nu 
o dată ceea ce tocmai spuneaţi dumneavoastră. Dar asta nu 
face că durerea şi regretele mele să fie mai mici. 

— Cum ai aflat despre moartea părinţilor dumitale? 
întrebă Pardaillan. Cum au murit ei? Eşti absolut sigur că n- 
ai fost înşelat în privinţa asta, cu voie sau fără voie? 

EI Torero clătină din cap cu tristeţe: 

— Deţin aceste informaţii de la acel ganadero care m-a 
crescut şi sunt foarte sigur că el nu m-a minţit. De altfel, de 


ce ar fi făcut-o? Cunoştea în toate amănuntele istoria 
familiei mele, iar dacă n-a vrut niciodată să-mi dezvăluie 
anumite lucruri, ca, de pildă, numele părinţilor mei, e 
pentru că adesea îmi repeta: „în ziua în care se va afla de 
existenţa ta, vei fi lăsat, poate, în viaţă, dacă nu vei şti nimic 
despre familia din care te tragi. Dar dacă se va bănui că-i 
cunoşti numele, vei fi un om mort!” 

— Cum se face că omul acesta, care pretindea că 
dezvăluirea secretului naşterii dumitale ţi-ar fi fatală, a 
consimţit totuşi să-ţi dezvăluie unele amănunte pe care ar fi 
fost cu mult mai uman să nu ţi le facă cunoscute? 

— Pentru că - răspunse El Torero pe un ton grav - el 
socotea că prima îndatorire a unui fiu este să răzbune 
moartea părinţilor săi. Şi de aceea mi-a spus şi mi-a repetat 
că, la puţină vreme după naşterea mea, tatăl şi mama mea 
au murit de moarte violentă, asasinați de Filip, regele 
Spaniei... înţelegeţi acum de ce am spus şi repet că omul 
acesta nu va muri decât de mâna mea? 

— Înţeleg, într-adevăr - răspunse Pardaillan, neştiind ce să 
mai zică sau ce să facă pentru a-l abate pe tânăr de la o 
asemenea crimă monstruoasă. Dar, ia seama! Cine-ţi 
garantează că regele e vinovat? Cine-ţi garantează că nu 
vei comite, poate chiar dumneata, crezând că-ţi răzbuni 
familia, o crimă şi mai monstruoasă decât asasinatul de 
care-l învinovăţeşti pe rege? 

Don Cezar îl privi o clipă pe Pardaillan drept în faţă, ca şi 
cum ar fi vrut să pătrundă în adâncul gândurilor lui. Dar 
Pardaillan îşi luase acea înfăţişare de nepătruns ce nu lăsa 
să se vadă nimic din ceea ce simţea cu adevărat. Nereuşind 
să citească adevărul, Torero avu un gest de mânie şi spuse 
cu o voce surdă, tremurătoare, stăpânindu-şi emoția: 

— Gândul că un om ca dumneavoastră mă poate socoti în 
stare de un act monstruos îmi este de nesuportat. Am să vă 
spun aşadar ceea ce ştiu. Şi apoi veţi judeca dacă am sau nu 
dreptul să-i răzbun pe ai mei. 


Tânărul îşi adună o clipă gândurile apoi spuse pe 
nerăsuflate: 

— Tatăl meu a fost arestat din ordinul regelui, închis într-o 
temniţă, supus la cazne şi, în cele din urmă, omorât fără 
judecată, numai la bunul plac al regelui, cum spuneţi 
dumneavoastră în Franţa. Mama mea a fost răpită, închisă 
într-o mănăstire, unde a şi murit, otrăvită, la câteva luni 
după răpirea ei... Tatăl şi mama mea aveau cam aceeaşi 
vârstă pe care o am eu astăzi. Eu însumi, pe atunci încă în 
leagăn, îmi datorez viaţa milei unui servitor, care m-a luat 
cu el şi m-a ascuns atât de bine, încât a reuşit să mă 
ferească de ura necruțătoare a regalului călău al familiei 
mele. Averea părinţilor mei era considerabilă. Regele, din 
asasin ce era, deveni şi hoţ şi puse mâna pe bogăţiile ce ar 
fi trebuit să-mi aparţină. 

Fiul lui don Carlos se întrerupse un moment ca să-şi treacă 
mâna pe fruntea-i năduşită. Şi în timp ce Pardaillan şi 
Cervantes se priveau consternaţi, el continuă, pe un ton din 
ce în ce mai aspru şi muşcător: 

— Ce crimă comisese tatăl meu? Era oare vreun duşman 
declarat al politicii regelui? Sau vreun instigator la 
tulburări şi revolte? Sau, în fine, vreun criminal periculos, 
care punea la cale uciderea regelui? ... Nimic din toate 
astea... Tata găsise în mama mea o femeie pe care o adora 
şi care-i răspundea cu multă dragoste. Regele s-a 
îndrăgostit nebuneşte de femeia supusului său... Obişnuit 
să-şi vadă curtenii înjosindu-se până la cea mai abjectă 
slugărnicie, regele a crezut că şi de data asta se va 
întâmpla la fel. Ela avut nesocotinţa de a-şi face cunoscută 
dorinţa, socotind că soţul se va simţi onorat de a-i pune la 
dispoziţie soţia... S-a lovit însă de o rezistenţă pe care n-au 
putut-o slăbi nici rugăminţile, nici amenințările. Şi atunci, 
gelozia împingându-l până la crimă, ademenitorul de rang 
mare, banditul încoronat ordonă arestarea aceluia pe care-l 
considera ca pe un rival norocos şi, ca să se răzbune, a 


poruncit să fie torturat, iar, în cele din urmă, omorât, 
socotind că după moartea soţului soţia îi va ceda... 

Dar se întâmplă că aceste socoteli mârşave au fost 
dejucate de fidelitatea soţiei faţă de amintirea soţului ucis 
mişeleşte... Atunci iubirea regelui se transformă într-o ură 
turbată: nereuşind să înfrângă rezistenţa mamei mele, 
regele hotări ca ea să fie otrăvită. Ura lui sălbatică se 
întinse şi asupra copilului nefericitelor sale victime şi aş fi 
fost şi eu ucis dacă, aşa cum v-am mai spus, n-aş fi fost răpit 
şi ascuns de un servitor credincios. 

Don Cezar tăcu şi rămase pe gânduri. lar Pardaillan, care-l 
privea cu un aer înduioşat, se gândea: 

„Bietul de el! ... Dar ce interes a putut avea acel „servitor 
credincios” să-i combine această neverosimilă poveste care, 
pe alocuri, atinge în mod periculos îngrozitorul adevăr?” 

Don Cezar spuse, ridicându-şi privirea inteligentă şi 
pătrunzătoare: 

— Mai socotiți şi acum că răzbunarea morţii părinţilor mei 
ar fi o crimă monstruoasă? 

Capitolul 20 

Casa dintre chiparoşi 

Pardaillan căuta un mijloc de a evita răspunsul la o 
întrebare atât de spinoasă, când fu scos din încurcătură 
prin sosirea unui personaj care le întrerupse pur şi simplu 
conversaţia. 

Era o fărâmă de om, negru ca o cârtiţă, uscat ca un vrej, 
cu o mutră isteaţă, cu nişte ochi vii şi deosebit de mobili. 
Nu-i dădeai mai mult de 12 ani. Nu mai înalt decât masa pe 
care îşi puse pumnii micuţi, se aşeză în faţa lui don Cezar şi 
aşteptă într-o atitudine demnă. 

— Ei bine, El Chico23, ce s-a întâmplat? întrebă încet 
tânărul. 

— E în legătură cu Giralda - răspunse omuleţul m în doi 
peri. 

— I s-a întâmplat ceva? întrebă neliniştit El Torero. 

— Răpită! ... 


— Răpită?! ... repetară într-un glas cei trei bărbaţi. 

În aceeaşi clipă toţi trei fură în picioare şi cum don Cezar, 
doborât de această veste neaşteptată, rostită cu atâta 
brutalitate, rămase mut de uimire, Pardaillan, dând masa la 
o parte, îi spuse: 

— Hai, să nu ne pierdem cu firea şi s-o luăm metodic! 

Şi adresându-se lui El Chico, care aştepta în poziţia plină 
de demnitate pe care şi-o luase, îl întrebă: 

— Tu spui, piciule, că Giralda a fost răpită? 

— Da, domnule. 

— Când? 

— Acum vreo două ore. 

— Unde? 

— A trecut pe la Puerta de las Atarazanas. 

— Şi de unde ştii tu asta? 

— Păi, am văzut-o cu ochii mei! 

— Povesteşte ce-ai văzut. 

— Uite, domnule: întârziasem în afara zidurilor şi mă 
grăbeam să ajung înainte de închiderea porţilor, când am 
văzut, nu departe în faţa mea, o umbră care se grăbea şi ea 
către oraş: era Giralda. 

— Eşti sigur de asta? 

El Chico zâmbi, ca unul ce se pricepea. 

— Păi, am ochi buni! spuse el. Şi chiar dacă n-aş fi 
recunoscut-o, care alta decât Giralda l-ar fi chemat în 
ajutorul ei pe El Torero?.... 

— Ea m-a chemat? 

— Când s-au repezit oamenii aceia asupra ei, a strigat: 
„Cezar! Cezar! Ajutor!” Apoi ei i-au aruncat o mantie pe 
cap... şi au luat-o cu dânşii. 

— Cine sunt oamenii aceia? Îi cunoşti, piciule? 

El Chico avu din nou zâmbetul lui de om atot-ştiutor şi 
spuse cu laconismul acela ce-l scotea din sărite pe 
deznădăjduitul amorez: 

— Don Centurion. 


— Centurion! exclamă don Cezar. Destrăbălatul ăla afurisit 
va muri de mâna mea! 

— Cine-i Centurion ăsta? întrebă Pardaillan fără a-l slăbi 
nici o clipă din ochi pe omuleţ, care, de altfel, nu părea 
deloc să se sinchisească de el. 

— Agentul acela al Inchiziției, pe care l-aţi zvârlit afară ieri 
- spuse Cervantes. 

— Caraghiosul ăla a turbat, va să zică?! 

— Se ştie prea bine pentru cine lucrează ticălosul - 
murmură Cervantes. 

— Pentru cine? 

— Pentru don Almaran, supranumit Barba Roja. 

— Barba Roja? ... Colosul ăla care e totdeauna în preajma 
regelui? 

— Chiar el! ... îl cunoaşteţi, cavalere? 

— Oarecum - răspunse Pardaillan, zâmbind uşor. 

Şi în sinea lui se gândi: „Al dracului să fiu dacă nu e 
Espinosa la mijloc! ... În fine, sunt aici şi voi veghea asupra 
acestui prinţişor care mi-a devenit drag”. 

Între timp, don Cezar continua să-l descoase pe omuleţ: 

— Iar tu, El Chico, ce-ai făcut când i-ai văzut pe oamenii 
aceia răpind-o pe Giralda? 

— l-am urmărit... de departe... Păi, noi îl iubim pe El 
Torero! 

— Ştii cumva unde au dus-o? 

— Păi, n-aş fi venit să vă caut dacă n-aş fi ştiut! zise El 
Chico, ridicând din umeri. 

— Bravo, Chico! ... Condu-mă! 

Şi, fără să mai aştepte, don Cezar se îndreptă spre uşă. 

— O clipă! strigă Pardaillan, punându-i-se în cale. Avem tot 
timpul, ce dracu”! 

Şi, văzând că Don Cezar, deşi tremurând de nerăbdare, nu 
îndrăznea să i se împotrivească, îi spuse cu bunătate: 

— Ai încredere în mine, n-o să-ţi pară rău. 

— Cavalere, am toată încrederea în dumneavoastră, dar... 
vedeţi în ce stare mă aflu! 


— Puţină răbdare, zău... Dacă tot ce ne-a povestit 
prichindelul ăsta e adevărat, îmi iau întreaga răspundere... 
Doar n-o să ne vârâm cu capul înainte în cine ştie ce 
capcană! 

— Cum, aţi fi de acord? ... 

Pardaillan ridică dispreţuitor din umeri. 

— Îndrăgostiţii ăştia sunt cu toţii nişte proşti - îi spuse el 
lui Cervantes, care se mulţumi să dea din cap aprobator. 

— Va să zică, piciule - continuă cavalerul, adresându-se lui 
El Chico - ai văzut cum a fost răpită Giralda, i-ai urmărit pe 
cei care au răpit-o, ştii unde au dus-o şi ai alergat să-i spui 
toate astea lui don Cezar. 

— Da, domnule! 

— Bine. Dar, ia spune-mi, de unde ştiai tu că don Cezar se 
află aici? 

El Chico păru că şovăie puţin, ceea ce nu scăpă privirii 
agere a cavalerului. 

— Păi - răspunse el - m-am dus la dumnealui acasă şi mi s- 
a spus: „Ilrebuie să fie la Hanul Turnului”. Şi am venit aici, 
poftim! 

Şi, ca şi cum ar fi ghicit gândul cavalerului, adăugă: 

— Dacă domnia-voastră ţineţi la don Cezar, veniţi eu el. 
Apoi, către Cervantes, care nu scotea nici o vorbă: Şi 
dumneavoastră, domnule... şi toţi prietenii 
dumneavoastră... toţi pe care-i aveţi... Acum, că a pus mâna 
pe Giralda, don Centurion n-o va lăsa fără să-şi arate puţin 
colții... Un câine de soi nu-şi lasă osul fără să-l apere! Va fi 
bătaie, se vor da lovituri... lar eu n-am chef de aşa ceva. Vă 
pot conduce la casa cu pricina şi apoi rămân slujitorul 
dumneavoastră, dar nu mă mai bag. Ce vreţi să fac, 
sărăcuţul de mine! ... Sunt prea mic! 

El Chico părea sincer şi, într-adevăr, trebuie că era. 
Ascultându-i vorbele, Pardaillan îşi spunea: 

„Dac-ar fi la mijloc vreo capcană, cei care au întins-o n-ar 
fi avut, desigur, naivitatea să-i recomande lui don Cezar să 
vină însoţit. Dimpotrivă, ar fi încercat, să-l atragă numai pe 


el. Afară de cazul...”. Şi adresându-se lui El Chico, îl 
întrebă: 

— Crezi că Giralda e păzită de mulţi? 

— Staţi să vedem! ... Sunt, mai întâi, cei patru care au 
răpit-o. Apoi e don Centurion... De ăştia sunt sigur. l-am 
văzut intrând şi n-au mai ieşit... Mă gândesc că trebuie să 
mai fie şi alţi câţiva ascunşi prin casă... dar nu pot nici să 
afirm cu tărie şi nici să vă spun cu precizie. Ascultaţi! Cred 
că vă daţi seama că nu mi-am pus viaţa în primejdie că să 
vizitez cocioaba aia. 

— Să mergem! Hotări brusc Pardaillan. 

El Chico porni imediat spre uşă. 

La un semn al lui Pardaillan, Cervantes veni în stânga 
toreadorului, în timp ce cavalerul trecea în dreapta lui. 
Pardaillan era ferm convins că, dacă era vorba de vreo 
capcană, ea era îndreptată împotriva lui don Cezar. Nici o 
clipă nu-i trecu prin minte că cel vizat putea fi chiar el. 

Nici lui Cervantes nu-i trecu prin minte aşa ceva. 

În aceste condiţii, unica lor grijă era să-l apere pe fiul lui 
don Carlos, singurul dintre ei care era ameninţat. Cât 
despre don Cezar, el nici nu se ducea cu gândul aşa de 
departe. Giralda era în pericol, iar el alerga în ajutorul ei. 
Altceva, nu mai exista pentru tânărul îndrăgostit. Cerul, 
atât de senin în urmă cu două ore, se întunecase şi acum 
nori grei acopereau în întregime luna. Odată ieşiţi din 
curtea hanului, se pomeniră aşadar în plină noapte 
întunecoasă. 

— Încotro ne duci, El Chico? întrebă don Cezar. 

— La casa dintre chiparoşi. 

— Bine, ştiu unde! ... Mergi înainte, noi te urmăm. 

Fără să mai spună nimic, El Chico trecu în fruntea micii 
trupe şi o porni cu pas apăsat. 

În timp ce mergea cu ochii la pândă, cu auzul încordat, 
lângă El Torero pe care-l ţinea prieteneşte de braţ. 
Pardaillan întrebă în şoaptă: 

— Eşti sigur de copilul ăsta? 


— Ce copil, domnule? ... El Chico? 

— Da. Desigur. 

— Păi. El Chico nu-i un copil. Are douăzeci de ani ar fi, 
poate şi mai mult. În ciuda staturii sale minuscule, e totuşi 
un bărbat foarte bine legat, aşa cum aţi putut observa. N- 
are nici un beteşug. E un pitic, un pitic drăguţ, dar un 
bărbat în lege! Să nu cumva să-i spuneţi că e un copil, e 
foarte sensibil în privinţa asta şi n-ar înţelege de glumă. 

— Aha! E un bărbat! ... Cu atât mai rău! Pe toţi dracii! Aş fi 
preferat să fie un copil! ... 

— De ce? 

— Nimic... o idee de-a mea... Dar, în sfârşit, bărbat sau 
copil, cine e piticul ăsta? De unde-l cunoşti? Eşti sigur de 
el? 

— Mărturisesc că nu ştiu cine e... Nimeni nu ştie. Nici 
măcar el. | se spune El Chico din pricina staturii sale... De 
unde-l cunosc? Fiind prea firav ca să se îndeletnicească cu 
vreo meserie, pe care, de altfel, nimeni nu şi-a bătut capul 
să-l înveţe, rătăceşte pe străzile oraşului şi trăieşte şi el 
cum poate, din pomeni. Când îl întâlnesc, îi dau câţiva reali 
şi atunci e fericit ca un rege. Într-o zi i-am luat apărarea 
împotriva unei bande de puşlamale care-l băteau. De atunci 
mi-a arătat întotdeauna oarecare simpatie. Dacă e devotat? 
Cred că da... totuşi, n-aş băga mâna-n foc. 

— În sfârşit - murmură Pardaillan - să mergem mai 
departe, vom vedea ce se va mai întâmpla. 

Restul drumului se desfăşură în tăcere. Pardaillan rămase 
tot timpul în gardă şi se miră văzând că nu se produsese 
încă un atac, când El Chico se opri, în sfârşit, în faţa uşii din 
mijloc a casei dintre chiparoşi. 

— Aici e! şopti el. 

„La urma urmelor - se gândi Pardaillan - poate că m-am 
înşelat! ... Prea sunt neîncrezător, zău aşa!” 

În dreptul porţii se afla o bornă, chiar lângă zid, ca să-l 
ferească de stricăciuni. 


El Chico o arătă celor trei bărbaţi, spunându-le pe 
nerăsuflate: 

— Uitaţi, e destul de uşor! 

Pardaillan măsură din ochi înălţimea bornei şi zâmbi: 
escaladarea zidului, de pe o asemenea treaptă, era o nimica 
toată. 

El Chico continuă: 

— Ocoliţi aleile, căci pietrişul face zgomot, umblaţi pe 
gazon. Cu puţină iscusinţă, puteţi izbuti fără nici o bătălie. 
Ar fi de preferat, căci nu sunteţi decât trei! ... Desigur că 
cei dinăuntru dorm... Giralda, însă, nu doarme... Eu vă 
aştept aici şi, dacă se iveşte vreo primejdie, vă anunţ 
fluierând aşa: 

Şi omuleţul lăsă să se audă un fluier care imita perfect 
ţipătul unui huhurez. 

— De ce nu vii cu noi? îl întrebă Pardaillan, poate cu un 
rest de neîncredere. 

El Chico schiţă un gest de spaimă. 

— Nu - zise el cu vioiciune - nu intru acolo. Păi, ce-o sămă 
fac eu dacă voi o să vă bateţi? V-am condus, restul vă 
priveşte, asia e! 

Don Cezar, care se grăbea să treacă de partea cealaltă a 
zidului, îi întinse portofelul, spunându-i: 

— Ia asta, El Chico. Dar nu mă socotesc achitat faţă de tine 
cu atât de puţin. Orice s-a întâmpla, de aici înainte voi avea 
grijă de tine. 

El Chico şovăi o clipă, apoi luă portofelul spunând: 

— Mi-am şi primit plata, domnule... Dar trebuie totuşi să 
trăiesc, asta-i! 

— De ce spui că ţi-ai şi primit plata? îl întrebă Pardaillan, 
simțind o intonaţie ciudată în răspunsul omuleţului. 

Acesta îi răspunse pe tonul cel mai natural: 

— Am spus că mi-am şi primit plata pentru că sunt 
mulţumit că i-am făcut un serviciu lui don Cezar. 

Părăsindu-l pe micul lor ghid, cei trei bărbaţi se urcară pe 
bornă şi escaladară în grabă zidul, de pe care săriră în 


grădina casei dintre chiparoşi. 

Don Cezar vru să se repeadă imediat, dar Pardaillan îl 
reţinu, spunându-i: 

— Uşurel, uşurel... Să nu ne expunem la o nereuşită, 
grăbindu-ne prea tare. E momentul să acţionăm cu 
prudenţă şi, mai ales, în tăcere. Trec eu primul, ca cercetaş, 
dumneata, don Cezar, după mine, iar dumneavoastră, 
domnule de Cervantes, veţi încheia coloana. Să nu ne 
pierdem din ochi. Şi acum, să nu se mai audă nici o vorbă. 

În ordinea pe care o stabilise, Pardaillan începu să 
înainteze cu prudenţă (evitând aleile acoperite cu nisip, aşa 
cum îi recomandase pe bună dreptate El Chico) spre aripa 
ce se afla în faţa lui. 

Uşile şi ferestrele erau închise. Nu se vedea nicăieri nici o 
geană de lumină. În partea asta totul părea cufundat într- 
un somn adânc. 

Pardaillan înconjură casa şi ajunse la aripa cealaltă, la fel 
de întunecată şi tăcută ca şi prima. Merse mai departe şi 
ajunse la cea de-a treia aripă a casei. 

De aici, printr-o fereastră de la parter situată chiar în colţ, 
străbătea un fir de lumină printre nişte obloane care nu 
erau bine trase. 

Pardaillan se opri. 

Până în clipa aceea, totul i se păruse că decurge cum nu se 
poate mai bine. Acum se punea problema de a ajunge la 
fereastră şi de a vedea ce se petrece înăuntru. 

Pardaillan le arătă fereastra celor doi tovarăşi ai săi şi, 
fără să scoată o vorbă, îşi continuă drumul, dublându-şi 
atenţia. 

Totul părea să le fie prielnic. Călcau pe o iarbă deasă care 
înăbuşea zgomotul paşilor şi mergeau de-a lungul a 
numeroase desişuri, îndărătul cărora le-ar fi fost uşor să se 
ascundă în caz de primejdie. 

Pardaillan ocoli un desiş care se afla la câţiva paşi de 
fereastră. Don Cezar şi Cervantes îl urmară, unul după altul 
şi nu observară nimic neobişnuit. Odată trecuţi de desişul 


acesta, nu le mai rămânea decât să străbată o mică peluză 
ce se întindea până sub fereastră. 

În spatele lui Cervantes, din mijlocul desişului, unde nu 
observară nimic neobişnuit, se iviră deodată nişte umbre. 
Acestea se târâră mai întâi în linişte, apoi se ridicară brusc, 
executând într-o perfectă unitate de mişcări, următoarea 
manevră: 

Două mâini îl apucară de gât pe scriitor şi-i înăbuşiră 
strigătul pe care era gata să-l scoată. Trântindu-i o mantie 
pe cap, îl înfăşurară strâns în ea cu repeziciune, mai-mai să- 
| sufoce. Nişte braţe vânjoase îl apucară de mâini şi de 
picioare, îl ridicară ca pe un fulg şi înainte ca Cervantes să- 
şi dea seama ce i se întâmplase, îl târâră în desiş. 

Toate acestea se petrecură cu o iuţeală fulgerătoare, fără 
nici un zgomot, fără nici un fel de zguduire şi fără ca Iorero 
sau Pardaillan, care se aflau ceva mai departe, să-şi dea 
seama de ceva. 

În desiş, una dintre umbre îi scoase cu dibăcie mantia lui 
Cervantes şi, înfăşurându-se în ea, porni, fără să stea pe 
gânduri, spre don Cezar şi Pardaillan, cu mişcări ce se 
sileau să le imite pe acelea ale prizonierului. 

Un glas rosti poruncitor: 

— Să fie dus afară, fără să i se facă vreun rău! 

Şi Cervantes, pe jumătate sugrumat, se pomeni dus în 
afara curţii, într-un timp cu siguranţă, mai scurt decât îi 
trebuise ca să intre acolo. 

În vreme ce Cervantes era răpit cu atâta iscusinţă, 
Pardaillan şi Cezar ajunseră sub fereastra luminată. 

Am spus că aceasta era situată la parter. Dar era un parter 
destul de ridicat pentru ca un om, fie el chiar şi înalt, să nu 
poată ajunge până la obloane ca să arunce o privire 
indiscretă în interior. 

În dreapta şi în stânga ferestrei se aflau doi arbuşti, 
plantați în două lăzi mari. Lui Pardaillan, care-şi petrecuse 
ziua zbătându-se în plasa lui Espinosa şi care avusese 
prilejul să-şi dea seama, pe pielea lui, cât de prevăzător era 


inchizitorul, i se păru cu totul ciudat faptul că cele două lăzi 
se găseau tocmai acolo, sub singura fereastră luminată din 
toată casa aceea misterioasă. 

— S-ar spune că au fost puse aici anume ca să ne uşureze 
treaba - bombăni el. 

Dintr-o singură privire, examină obloanele şi-şi spuse: 

„Ciudat! Obloanele astea par cam şubrede. Lumina trece 
prin nenumărate găuri şi crăpături... Drace! O fereastră 
atât de prost păzită, la parterul unei case care pare păzită 
peste tot! ... Nu-mi miroase a bine...” 

Dar, în timp ce Pardaillan se tot uita şi se gândea, El 
Torero, nerăbdător ca orice îndrăgostit, trecuse la acţiune. 
Adică, fără să-şi facă prea multe probleme cum îşi făcea 
cavalerul, trase una dintre cele două lăzi lângă fereastră, se 
caţără pe ea lipindu-şi ochiul de una din acele numeroase 
crăpături care i se păruseră suspecte lui Pardaillan şi privi 
înăuntru. 

— E acolo! exclamă el cu voce tare, uitând de orice 
prudenţă. 

Auzind această exclamaţie, Pardaillan privi în jurul lui. În 
clipa aceea, omul care se învăluise în mantia lui Cervantes 
se apropie prevăzător, întocmai cum ar fi făcut romancierul. 
Pe întuneric, Pardaillan îl luă drept Cervantes şi, 
nepărându-i-se nimic suspect, dintr-o săritură fu lângă don 
Cezar şi privi la rându-i pe fereastră, uitând dintr-o dată de 
toate temerile lui. 

Întinsă pe un pat chiar în faţa ferestrei, Giralda părea că 
doarme adânc. Nu încăpea nici o îndoială că era chiar ea şi 
apoi îndrăgostitul nu s-ar fi putut înşela în privinţa asta. 

Don Cezar şi Pardaillan se priviră şi se înţeleseră din ochi. 
Proptindu-se de ladă, apucară obloanele şi traseră de ele 
din răsputeri. Obloanele se deschiseră fără prea mare 
greutate şi fără nici un zgomot, ceea ce în clipa aceea era 
lucrul cel mai important. 

Înlăturând această piedică, cei doi se aşezară cât putură 
mai bine pe pervaz, în aşa fel încât să poată deschide 


fereastra fără zgomot, cum deschiseseră şi obloanele. În 
clipa aceea, o uşă se deschise şi în odaie intră un bărbat, 
care se apropie de Giralda şi o privi o clipă, cu o expresie 
pătimaşă, ce-l făcu pe don Cezar să pălească. Apoi, 
aplecându-se, bărbatul o luă în braţe pe fată, al cărei trup 
păru să se legene, moale, parcă lipsit de viaţă. Încărcat cu 
preţioasă-i povară, care nu părea să atârne prea greu în 
braţele-i vânjoase, omul se îndreptă din şale şi porni spre 
uşa prin care intrase. 

— Repede! răcni don Cezar, izbind cu umărul în fereastră. 
O ia cu dânsul! 

Pardaillan îşi scoase sabia, împinse şi el cât putu de tare 
fereastra, care se deschise cu zgomot şi sări în încăpere. În 
aceeaşi clipă, auzi un strigăt înfricoşător. 

Când simţi că fereastra cedează sub presiunea lor, don 
Cezar se pregăti să sară. În aceeaşi clipă, însă, se simţi 
apucat de picioare şi tras îndărăt şi scoase strigătul acela 
auzit de Pardaillan în timp ce sărea. 

Tras cu brutalitate pe pământ, El Torero fu înhăţat, 
imobilizat şi azvârlit afară, întocmai cum fusese şi 
Cervantes. Cât despre Pardaillan, el apucase să sară. 

Când picioarele-i atinseră podeaua, simţi cum aceasta 
tremură şi se prăbuşeşte sub el şi se pomeni căzând 
undeva, în întuneric. 

Instinctiv, întinse braţul ca să se agaţe de ceva şi, în 
cădere, sabia, izbindu-se de vreun obiect, îi scăpă din mână. 
El însuşi căzu grămadă, cu o puternică izbitură. Din 
fericire, adâncimea nu era mare. Cavalerul nu se lovi prea 
tare, dar se trezi în bezna cea mai neagră. 

— Uf! oftă el. Nu mă aşteptam la o asemenea cădere! 

Apoi, recăpătându-şi dispoziţia ironică, pe care o avea în 
anumite împrejurări, spuse: 

— Mi se pare că se repetă povestea capcanelor atât de abil 
manevrate ale domnului Espinosa. Dar, afurisită treabă! 
Asta nu mai e joacă, e prea mult pentru o singură zi şi dacă 
în fiecare zi voi trece prin atâtea emoţii, nu va mai fi chip de 


trăit... Pe legea mea, straşnică festă mi-au jucat! Nu-i mai 
puţin adevărat că sunt un nerod şi că e normal să mi se 
întâmple ceea ce mi se întâmplă. Cu alt prilej voi fi mai 
isteţ... dacă totuşi nu-mi voi lăsa pielea într-una din aceste 
capcane atât de grosolane, încât până şi un pui de vulpe 
nevinovat le-ar mirosi de departe, în timp ce eu intru 
orbeşte în ele, deşi s-ar cuveni să fiu, măcar datorită vârstei 
şi experienţei mele, o vulpe şireată. 

După ce se dojeni şi se ocări bine, cum obişnuia ori de câte 
ori cădea victimă vreunei întâmplări îngrozitoare de care se 
socotea numai el vinovat (în cazul de faţă, pe nedrept, pe 
cât se pare) pentru că nu ştiuse s-o prevadă sau s-o 
ocolească, se ridică, se scutură şi se pipăi. 

— Bine - mormăi el - nu mi s-a rupt nimic în mine. E drept 
că mereu îmi lipseşte câte puţin creier, în rest, merge... 
Sabia mi-a sărit, probabil, sus, în cameră. Din fericire, mi-a 
rămas pumnalul. E puţin, dar în fine, la nevoie vom încerca 
să ne descurcăm şi aşa. 

Şi gândind astfel, îşi duse mâna la şold ca să se 
încredinţeze că pumnalul era la locul lui. Constată însă că, 
deşi teaca era bine legată de centiron, în schimb lama 
dispăruse. 

— Din ce în ce mai bine! Se înfurie el. Dac-ar şti tata de 
păţania asta, n-ar pierde ocazia să mă felicite: „Admirabil, 
cavalere, mi-ar spune el, iată acum te laşi şi dezarmat în 
tacere, fără să pricepi nimic!” Fir-aş al dracului! Grozav mă 
ocroteşte soarta. 

Şi tot bombănind aşa făcu, pe bâjbâite, ocolul temniţei 
sale. Dar asta nu dură mult. 

— La naiba! mârâi el, plescăind din limbă. Nu e prea 
mare! Şi nici o mobilă, nici măcar nişte paie... Cum o să-mi 
petrec noaptea pe lespezile astea? Din fericire, sunt frânt 
de oboseală şi o să dorm şi aşa... Şi tavanul, la care ajung 
cu mâna! Cavoul ăsta seamănă, deşi e de piatră şi ceva mai 
mare, cu drăguţul de sicriu în care m-a închis, azi- 


dimineaţă, eminenţa sa cardinalul de Espinosa. Na! Ce-o 
mai fi şi asta? 

Tot orbecăind aşa, simţi că-i lunecă ceva pe sub picioare şi 
auzi un zgomot ca un foşnet uşor pe lespezi. Se aplecă şi 
căută, pipăâind. 

— Ia te uită! ... Un pergament! ... Dar, drace, e întuneric 
beznă aici... Să fie oare pentru mine? ... Nu, desigur câ nu, 
căci altfel s-ar fi făcut şi lumină, ca să-l pot citi... Atunci o fi 
un pergament rătăcit? Poate. Voi vedea mai târziu, căci tot 
nu pot face altfel... 

Îşi vârî pergamentul în tunică şi începu din nou să se 
gândească cu glas tare: 

— De fapt, cine m-a pus într-o situaţie atât de neplăcută? 
Espinosa? ... Fausta? ... Ei şi? La urma urmei, sunt prizonier 
şi oricare din ei mi-ar fi făcut figura asta, ştiu foarte bine că 
nici din prietenie şi nici din vreo grijă deosebită n-am fost 
vârât, acesta e cuvântul, în locul ăsta care n-are nimic 
fermecător... Şi acum ce vor face cu mine? ... Desigur că nu 
mă aflu într-o temniţă obişnuită... Atunci, ce-o fi? 

Se întrerupse, simțind un miros puternic în jurul lui. 

— Drace, dar ce fel de parfum e ăsta? ... Totuşi, nu mă aflu 
în buduarul unei femei frumoase! ... Aha, pe toţi dracii, am 
ghicit! ... Fausta! ... Care altă femeie decât Fausta ar fi în 
stare să intre de bună voie într-un mormânt ca ăsta? Cu 
atât mai mult, cu cât încep să am nişte senzaţii ciudate... Mi 
se îngreunează respiraţia... îmi simt capul greu... sunt 
amorţit... mă fură somnul... Fausta! Hei, pe Pilat, 
blestemata de Fausta a trecut pe aici! 

Şi, cu un zâmbet zeflemitor, inexplicabil într-o asemenea 
împrejurare, îşi spuse în gând: 

„lare aş vrea să ştiu ce-a mai putut să născocească de 
data asta, după ce-a încercat să mă asasineze în fel şi chip”. 

Ca pentru a-i da răspunsul la această întrebare, o 
ferestruie, largă de o palmă, se deschise chiar în clipa 
aceea, drept în tavan. O foarte slabă rază de lumină cobori 


prin deschizătură şi în aceeaşi clipă, un glas pe care 
Pardaillan îl recunoscu numaidecât rosti: 

— Pardaillan, ai să mori! 

— Doamne! exclamă Pardaillan. Din clipa în care dulcea 
Fausta îmi adresează cuvântul, nici n-ar putea să fie vorba 
de altceva decât de moarte. Să vedem ce-mi mai 
pregăteşte. 

— Pardaillan - urmă Fausta fără să se arate - am vrut să 
mori de sabie şi ai scăpat de sabie; am vrut să mori înecat şi 
ai scăpat din apă; am vrut să mori în foc şi ai scăpat din 
incendiu. M-ai întrebat: „La ce stihie ai să mai recurgi?” îţi 
răspund: „La aer”. Aerul pe care-l respiri, Pardaillan, este 
otrăvit. Peste două ore nu vei mai fi decât un cadavru. 

— Iată, deci, explicaţia pe care o căutam. Închipuie-ţi, 
doamnă, că eram surprins de mirosul pe care-l simt în jurul 
meu şi, poate că nu mă vei crede, dar, pe cuvântul meu, m- 
am gândit imediat la dumneata. 

— Te cred, Pardaillan - rosti Fausta pe un ton grav. Şi ce ai 
gândit? ... 

— M-am gândit - răspunse Pardaillan cu răceala - că nu 
există pe lumea asta decât o singură femeie în stare să 
coboare de bună voie într-o asemenea groapă: dumneata, 
doamnă. M-am gândit că dacă Fausta a coborât în groapa 
asta, nu putea s-o facă decât pentru a aduce moartea şi 
pentru a transforma groapa într-un mormânt. lată la ce m- 
am gândit, doamnă. 

— Te-ai gândit bine, Pardaillan şi vei muri ucis de aerul pe 
care-l respiri şi pe care l-am otrăvit. 

Convorbirea aceasta macabră între două fiinţe care, fără 
să se vadă (una din ele se şi afla, ca să zicem aşa, în 
mormânt) - îşi vorbeau prin zidul gros al unui plafon şi 
care, pe un ton calm şi parcă detaşat, îşi spuneau nişte 
lucruri înfiorătoare, avea ceva fantastic. Totuşi, Pardaillan 
răspunse: 

— Să mor! Să mor! O spui înainte de vreme, doamnă. Dar, 
vezi dumneata, am plămâni puternici şi, bătu-m-ar 


Dumnezeu, cred că sunt omul în stare să reziste la toate 
otrăvurile cu care ai avut grijă să pângăreşti aerul în 
cinstea mea. Îmi pare destul de rău pentru dumneata, 
doamnă, care ţi-ai băgat în cap să mă ucizi cu orice preţ, 
prin orice mijloc şi dracu' să mă ia dacă ştiu pentru ce! 

— Pentru că te iubesc, Pardaillan - răspunse Fausta cu 
glas mohorât. 

— Ei, pe dracu'! Asta ar fi un motiv ca, dimpotrivă, să mă 
laşi să trăiesc. Eu, cel puţin, am văzut că întotdeauna 
oamenii care iubesc cu adevărat ţin la viaţa fiinţei iubite 
mai mult decât la propria lor viaţă. Oricum ar fi, doamnă, 
cred că voi scăpa de otrava dumitale aşa cum am scăpat şi 
de la înec şi din foc. 

— Poate că da, Pardaillan, dar chiar dacă scapi de otravă, 
rămâi, totuşi, condamnat la moarte. 

— Te rog să-mi explici puţin cum vine asta, doamnă, dacă 
nu ţi se pare cumva că sunt prea curios. 

— Vei muri de foame şi de sete. 

— Drace! Asta ar fi groaznic, mai ales că, în naivitatea 
mea, mi-a fost ruşine să te cred în stare de o asemenea 
monstruozitate... Cum ne mai înşelăm! ... 

— Ştiu, Pardaillan, e o moarte înecată şi îngrozitoare. Aş fi 
vrut să te scutesc de ea şi de aceea am recurs la otravă. 
Roagă-te lui Dumnezeu ca otrava să-şi facă efectul, e 
singura ta şansă de a scăpa de chinurile foamei. 

— Bine! zise cavalerul. Recunosc aici spiritul dumitale de 
prevedere. Te temi atât de mult să nu-ţi scap din mână, 
încât ţi-ai spus că două măsuri de precauţie sunt mai bune 
decât una singură. 

— E adevărat, Pardaillan. Ba am luat nu două, ci toate 
măsurile posibile. Vezi uşa asta de fier care-ţi închide 
mormântul? 

— N-o văd, doamnă, zău! N-am ochi de bufniţă ca să văd 
prin întuneric. Dar dacă n-o văd, în schimb am recunoscut-o 
cu degetele. 


— Uşa aceasta, a cărei cheie a fost aruncată în fluviu, va fi 
zidită în câteva ore... Mecanismul care acţionează plafonul 
prin care ai coborât va fi distrus, iar camerei în care mă aflu 
i se vor zidi uşile şi ferestrele... Atunci vei fi izolat de lume 
vei fi zidit de viu, nimeni nu va bănui că te afli aici, nimeni 
nu te va putea auzi dacă strigi după ajutor, nimeni nu va 
putea să pătrundă la dumneata, nici măcar eu... înţelegi, 
Pardaillan, că eşti definitiv condamnat şi că nimic pe lume 
nu te mai poate salva acum? 

— Fleacuri! În zadar îngrămădeşti în calea mea obstacol 
peste obstacol, voi scăpa de otravă, nu voi muri de foame şi 
voi ieşi de aici viu... Singurul avantaj pe care-l vei avea de 
pe urma acestei noi dovezi de dragoste pe care ai ţinut să 
mi-o dai... căci, nu-i aşa, ca să-mi dovedeşti iubirea doreşti 
din răsputeri să ies din rândul celor vii? 

— Da, Pardaillan, trebuie să mori pentru că te iubesc! 
spuse Fausta cu o voce gâtuită. 

— Adevăr grăit-am - spuse Pardaillan în batjocură. Dar-ar 
ciuma în mine dacă pricep ceva din felul ăsta de a îndrăgi 
oamenii... spuneam deci că singurul avantaj pe care-l vei 
obţine de pe urma acestei noi dovezi de iubire va fi că va 
mai creşte puţin contul nostru, pe care va trebui să-l 
lichidăm într-o zi... şi zău că-l vom lichida, de nu, să nu-mi 
mai spui Pardaillan! 

Aceste ultime cuvinte fură rostite pe un ton care nu mai 
lăsa nici o îndoială asupra intenţiilor cavalerului, intenţii 
prea puţin binevoitoare, precum e uşor de înţeles. 

Comediană genială în anumite privinţe, Fausta era, în alte 
privinţe, pasionat de sinceră şi de încrezătoare, într-un fel, 
era o iluminată. Credinţa fierbinte pe care o avusese în 
misiunea ei slăbise cu timpul din pricina repetatelor lovituri 
pe care le primise. Ea nu dispăruse de tot, dar ceea ceo 
mâna acum era orgoliul. La temelia tuturor hotărârilor 
Faustei stătea spiritul dominator, pe care-l, moştenise de la 
familia Borgia, din care se trăgea. 


Zvârlită de pe ameţitoarele culmi pe care o înălţase şi o 
menţinuse multă vreme credinţa ei, se ridicase strivită, 
descumpănită şi din cale-afară de mirată, văzându-se trasă 
înapoi pe pământ cu brutalitate, ea care se proclamase 
„fecioară”, ea care, în mod sincer, se credea „trimisa” şi 
„aleasa” lui Dumnezeu. 

Şi cine era cel care o doborâse? Pardaillan. 

De atunci începu să fie stăpânită de superstiții, care 
laolaltă cu spaimă ce i se cuibărise în sufletul, până atunci 
neîmblânzit, îi surpau încrederea în sine. 

Multă vreme crezuse că omorându-l pe Pardaillan va face 
să dispară din sufletul ei aceste noi simţăminte care o 
chinuiau amarnic. 

Pardaillan rezistase la toate loviturile primite din partea ei. 
Întocmai ca şi pasărea Fenix din legendă, omul acesta 
reapărea ori de câte ori Fausta credea că-l omorâse, că-l 
omorâse o dată pentru totdeauna. 

Şi ori de câte ori reapărea, el îi spulbera planurile cele mai 
iscusite, clădite de ea cu trudă şi cu migală. 

Uimirea făcuse aşadar loc spaimei. Şi, amestecându-se şi 
superstiţia, Fausta aproape ajunsese să creadă că omul 
acesta era de neînvins, ba mai mult: nemuritor. De aici până 
la a crede că Pardaillan era piaza ei rea împotriva căreia 
degeaba şi-ar fi irosit puterile, de aici până la a crede că 
Pardaillan va scăpa inevitabil din toate capcanele pe care i 
le întindea, până când va cădea ea însăşi sub vreuna din 
loviturile lui, nu era decât un pas, pe care-l făcu repede. 

Fausta se lupta cu hotărâre, cu îndârjire. Dar îşi pierduse 
încrederea în sine, fusese cuprinsă de îndoială şi-şi spunea 
că absolut nimic nu-i va mai folosi, că orice-ar fi făcut era în 
zadar, că Pardaillan, infernalul Pardaillan, mereu înviat din 
morţi, va ieşi şi de astă dată din mormântul în care-l vârâse, 
ca să-i dea lovitura de graţie. 

E uşor de înţeles, în asemenea condiţii, efectul pe care 
trebuia să-l fi produs vorbele lui Pardaillan, care afirmă cu 


atâta linişte şi siguranţă că va scăpa şi de otravă şi de 
chinurile foamei. 

Dar nu era de loc lăudăroşenie din partea lui, aşa cum ar 
putea crede! Datorită unui şir de experienţe, deosebite de 
acelea ale Faustei, văzând că de fiecare dată scăpa, ca prin 
minune, din cele mai straşnic urzite încercări ale ei de a-l 
omori, ajunsese şi el să creadă, sincer, că în acest tragic şi 
lung duel, el, Pardaillan o va birui pe vajnica şi încăpăţânata 
lui duşmancă. 

lată de ce, oricât de gravă ar fi fost situaţia în care-l punea 
Fausta, el era sigur că va ieşi la momentul potrivit, căci ştia 
că până la urmă trebuia să triumfe. 

Când Pardaillan afirmă că va ieşi viu din mormântul în 
care se afla, Fausta se înfioră şi începu să se întrebe, 
neliniştită, dacă-şi luase chiar toate măsurile de prevedere 
necesare, dacă nu cumva, când cercetase în amănunţime 
locul acesta, nu-i scăpase din vedere vreo portiţă de ieşire. 
Şi, cu glas şovăitor, îl întrebă: 

— Crezi, oare, Pardaillan, că vei scăpa şi acum la fel ca în 
alte dăţi? 

— Pe toţi dracii, da! o asigură Pardaillan. 

— Ce te face să crezi asta? îl întrebă Fausta cu un glas 
întretăiat. 

Atunci, cu o ironie muşcătoare, care o făcu să îngheţe, 
cavalerul îi răspunse: 

— Faptul că, aşa cum ţi-am mai spus-o, avem nişte socoteli 
înfricoşătoare de încheiat... Şi faptul că văd, în sfârşit, că nu 
eşti o fiinţă omenească, ci un monstru de perversitate şi de 
răutate şi că a te cruța, aşa cum aş fi făcut-o până astăzi, ar 
fi mai mult decât o nebunie, ar fi o crimă... în sfârşit, faptul 
că m-ai scos din fire şi că sunt hotărât să te zdrobesc... Ţi-a 
fost scris, pesemne, să fii biruită de Pardaillan, ca să nu mai 
poţi omori, aşa cum ai dori şi că trebuie să ies viu de aici. 
Acum, când mi-am dat seama că nu eşti o femeie, ci un 
monstru născut din infern, ţi-o spun cu toată sinceritatea: 
Fereşte-te, doamnă, fereşte-te bine, căci în ziua în care 


mâna aceasta se va abate asupră-ţi, s-a isprăvit cu Fausta. 
Îşi va ispăşi toate crimele, iar lumea va fi eliberată de o 
asemenea calamitate. 

Cât timp Pardaillan se mulţumise să-i explice, de ce era 
sigur că va scăpa de loviturile ei, Fausta îl ascultase, 
înfiorată, cu atât mai mult cu cât, stăpânită de superstiții, îşi 
repeta, înnebunită de spaimă, în gând: 

„Da, o să scape, aşa cum spune, aşa e scris, e de 
neînlăturat... Fausta nu poate să-l nimicească pe Pardaillan, 
pentru că Pardaillan trebuie s-o omoare pe Fausta!”. 

Dar când Pardaillan, din ce în ce mai enervat şi mai 
însufleţit pe clipa ce trecea, o asigura că în curând va veni 
ziua în care-şi va lua revanşa şi o va face să-şi ispăşească 
crimele, caracterul de neiîmblânzit al acestei femei 
extraordinare reuşi să-şi domine slăbiciunea. 

Asemenea vorbe, venite de la cineva care nu ameninţa 
decât foarte rar şi niciodată în van, l-ar fi înfricoşat chiar pe 
omul cel mai puternic şi mai curajos, dar pe Fausta, departe 
de a o face să se dea bătută, sau să se sperie, amenințările 
lui o îndârijiră şi mai mult, oţelindu-i din nou firea, aprigă şi 
bătăioasă. 

Ea îşi recăpătă într-o clipă stăpânirea de sine şi sângele 
rece şi-i răspunse lui Pardaillan pe un ton foarte calm: 

— Fii liniştit, cavalere, mă voi feri cum voi putea mai bine 
şi voi face în aşa fel, încât mâna dumitale să nu se mai abată 
asupra nimănui, niciodată. 

— Rămâne de văzut - mormăi Pardaillan. Chiar te-aş sfătui 
să procedezi astfel. Dar te rog să mă scuzi, doamnă, dacă 
mă port cu dumneata neceremonios... Nu ştiu dacă e 
efectul otrăvii pe care mi-ai oferit-o cu atâta dărnicie, dar e 
sigur că pic de somn. Să curmăm, deci, această convorbire 
interesantă şi permite-mi să mă culc pe dalele astea care nu 
sunt deloc moi şi cu care care trebuie, totuşi, să mă 
mulţumesc, deoarece n-ai catadicsit să-i acorzi 
condamnatului la moarte, ce sunt, nici măcar o biată 
grămăjoară de paie, ceea ce ar fi fost, totuşi, ceva mai 


uman. Asta, fără supărare... Şi acestea fiind zise, bună 
seara! ... 

Şi Pardaillan, care, sub influenţa miasmelor otrăvite 
emanate de pastila aceea otrăvită, simţea cum într-adevăr îl 
părăsesc puterile şi cum îi vâjâie capul, se înveli în mantie şi 
se întinse cât putu mai bine pe dalele reci. 

— Adio, Pardaillan - îi spuse încetişor Fausta. 

— Nu, nu adio, pe toţi dracii! Îi răspunse ironic, pentru 
ultima oară, Pardaillan pe jumătate adormit. Nu adio, la 
revedere! La naiba! Vom mai avea prilejul să ne vedem... 
Avem, doar, nişte socoteli... 

Ultimele cuvinte i se stinseră pe buze, iar el rămase 
nemişcat, ţeapăn ca un cadavru, adormit... poate chiar 
mort. 

Partea a Il-a 

Capitolul 21 

Centurion îmblânzit 

Fausta aşteptă o clipă, ascultând cu atenţie, dar nu, mai 
auzi nimic... decât palpitaţiile propriei sale inimi care bătea 
de două ori mai repede. Îl strigă pe Pardaillan, îi vorbi. Nu 
auzi nici un răspuns, deşi stătea cu urechea ciulită. 

Atunci se ridică, ieşi încet şi, pe deplin încrezătoare în 
măsurile ei de siguranţă, nu socoti necesar să mai închidă 
uşa după ea. 

Merse să se aşeze în cabinetul în care am văzut-o stând de 
vorbă cu Centurion. Acolo, nemişcată în fotoliu, medita 
multă vreme. În mintea ei, cu încăpăţânarea unei obsesii, 
stăruia o întrebare: 

„Nu cumva Magni m-a înşelat? E narcotic sau otravă?” 

Întrebarea asta mai puţin însemnată ducea în mod 
inevitabil la întrebarea de căpătenie, la singura care avea 
însemnătate pentru ea: 

— E mort sau numai adormit? 

Cu răsuflarea tăiată, suferind o adevărată tortură fizică la 
gândul îngrozitorului act pe care-l săvârşise, Fausta trăgea, 
în mod logic, toate concluziile, cu o luciditate pe care nici 


durerea adevărată, nici spaima născută din nesiguranţă nu 
ajungeau s-o întunece. 

— Dacă e mort, totul s-a sfârşit... Eliberată de iubirea 
aceasta pe care Dumnezeu mi-a impus-o ca pe încercare, 
sufletul meu, victorios, redevine invulnerabil. Îmi pot relua 
misiunea cu încredere, sigură că de aici înainte voi birui, 
pentru că singurul obstacol care-mi stătea în cale a fost 
înlăturat prin voinţa mea. Dacă e numai adormit, atunci 
poate că trebuie să iau totul de la început... Cu Pardaillan 
nu se ştie niciodată... Dac-aş putea pătrunde până la el... o 
lovitură de pumnal în timp ce doarme şi totul s-ar sfârşi... 
Nefericită idee am avut poruncind să se arunce cheia 
cavoului! ... Măsurile de prevedere pe care le-am luat se 
întorc împotriva mea... Eram atât de convinsă că am făcut 
bine aşa cum am făcut... dar siguranţa acestui om ce nu 
poate fi răpus mi-a aruncat îndoială şi nehotărâre în suflet. 
Şi acum, va trebui să aştept zile întregi şi în vreme ce el va 
agoniza, poate, în mormânt, eu voi agoniza din pricina 
nesiguranţei, a neliniştii şi a fricii, da, a fricii, până în ziua 
când voi avea, în sfârşit, certitudinea că el nu mai există... 
Ce încet va trece timpul... ucigător de încet! 

Multă vreme rămase astfel, dusă pe gânduri şi făurindu-şi 
tot felul de planuri. În sfârşit, luând o hotărâre fermă, lovi 
într-un clopoțel. 

La această chemare apăru un om care se plecă slugarnic 
în faţa ei. Omul acesta era agentul Inchiziției şi falsul văr al 
lui Barbă Roja, don Centurion. 

— Maestre Centurion - i se adresă Fausta pe un ton de 
suverană - mărturisesc că nu m-am înşelat în privinţa 
dumitale. Condus de mâini îndemânatice şi puternice, ai 
putea fi un ajutor preţios. Te-ai achitat onorabil de feluritele 
misiuni pe care ţi le-am încredinţat numai în scopul de a te 
pune la încercare. Ai executat, recunosc, cu inteligenţă şi 
sârguinţă ordinele mele. Consimt să te iau definitiv în 
serviciul meu. 


— Ah, doamnă! exclamă Centurion, în culmea fericirii. Vă 
rog să credeţi că zelul şi devotamentul meu... 

— Fără vorbe de prisos - îl întrerupse Fausta distantă. 
Principesa Fausta plăteşte regeşte, pentru a fi servită cu zel 
şi cu devotament. Interesul, după cum prea bine ştii şi 
dumneata, care eşti un subtil cazuist, este cea mai sigură 
garanţie a fidelității oamenilor. Interesul, pe care-l ai, îmi 
garantează deci şi zelul şi devotamentul dumitale... Despre 
fidelitate vom vorbi mai târziu... Pentru moment, esenţial 
este să te pătrunzi bine de adevărul că nu vei găsi niciodată 
un stăpân mai bun ca mine. 

— E adevărat, doamnă - mărturisi cu umilinţă Centurion - 
şi de aceea consideram drept un mare şi o onoare deosebită 
intrarea mea în serviciul unei principese atât de puternice 
ca dumneavoastră. 

Fausta aprobă din cap cu gravitate şi continuă liniştit: 

— Dumneata, maestre Centurion, eşti sărac, necunoscut şi 
disprețuit de toată lumea, mai ales de cei care te folosesc. 
Eşti un om instruit, inteligent, lipsit de scrupule şi, totuşi, în 
ciuda superiorității dumitale intelectuale de netăgăduit, vei 
rămâne ceea ce eşti: omul afacerilor murdare, un amestec 
ciudat şi monstruos de asasin plătit, spion, preot, spadasin 
şi tot ce se poate mai josnic şi mai rău. Eşti folosit sub tot 
felul de forme, dar oricare ar fi serviciile pe care le aduci, 
nu ai şansa să te ridici deasupra acestei proaste condiţii. 
Cei care le folosesc au tot interesul ca să te ţină în umbră. 

— Vai, doamnă, ceea ce-mi spuneţi cu atâta sinceritate şi 
fără cruţare e foarte adevărat! zise Centurion, pe a cărui 
faţă nu se putea citi dacă vorbele acestea, e un adevăr 
neiertător, îl atingeau sau nu. 

Şi Fausta îl cercetă o clipă cu o vie curiozitate, apoi 
continuă zâmbind: 

— Iată ce eşti şi ce vei rămâne, pentru că actualele 
dumitale îndeletniciri, josnice şi infamante, adăugate la 
trecutul dumitale, care nu e fără de prihană, te vor 
împiedica mereu să ieşi din cloaca în care zaci. Şi pentru că, 


deşi ţi-ai luat particula de „don”, noblețea dumitale e mai 
mult decât îndoielnică, iar ca să aspiri la slujbe înalte, în 
afara bisericii, trebuie să fii dintr-o familie mare. Aşa e? 

— Din nefericire, doamnă. 

— Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor piedici, nu vrei ambiţii 
înalte...? 

Fausta se opri o clipă, ţinându-l încordat pe Centurion sub 
privirea ei limpede, apoi rosti: 

— Eu îţi pot îndeplini aceste ambiţii... şi chiar mai mult 
decât în visurile dumitale. Şi numai eu pot face asta, pentru 
că numai eu, având posibilitatea, mă bucur de destulă 
libertate de spirit ca să nu ţin seama de prejudecăţi. 

— Doamnă - bâigui Centurion îngenunchind - dacă faceţi 
pentru mine ceea ce spuneţi, voi fi sclavul dumneavoastră. 

— Am s-o fac - spuse Fausta cu hotărâre. Vei fi în posesia 
unor acte în cea mai perfectă ordine şi de o autenticitate ce 
nu va putea fi pusă la îndoială, care vor dovedi noblețea 
dumitale. Te voi ridica deasupra celor care, astăzi, te 
strivesc cu disprețul lor. În ceea ce priveşte averea 
dumitale, ceea ce ai primit de la mine nu e nimic în 
comparaţie cu ceea ce o să-ţi mai dau. Dar, aşa cum singur 
ai spus, vei fi sclavul meu. 

— Vorbiţi... ordonaţi... - spuse Centurion cu răsuflarea 
tăiată - nici cel mai credincios câine nu vă va fi atât de 
credincios ca mine. 

Fausta stătea pe jumătate lungită într-un fotoliu, cu 
picioarele încălţate în pantofi de satin alb, întinse cruciş pe 
o pernă de mătase ţesută cu aur, la rândul ei pusă pe un 
taburet larg tapisat, înalt cât o treaptă. Astfel aşezate, 
picioarele ei depăşeau puţin marginea pernei. Centurion se 
închină şi ca să-i arate că o diviniza şi că înţelegea să 
rămână, în sensul cel mai strict al cuvântului, câinele supus 
de care-i vorbise, străbătu, târându-se, distanţa ce-l 
despărţea de Fausta şi-şi lipi buzele de vârful pantofului. 
Gestul acesta cu totul neprevăzut ascundea, desigur, 
intenţia de a-i aduce un omagiu religios, cum adesea i se 


adusese Faustei pe vremea când avea temeiuri să se creadă 
papesă. 

Cum însă Centurion exagerase peste măsură, gestul lui 
avea ceva abject şi respingător în deosebita lui josnicie. 

Deşi avu o tresărire de scârba, Fausta nu-şi retrase totuşi 
piciorul, semn că avea un plan bine stabilit cu privire la 
Centurion. Dimpotrivă, se aplecă asupra lui şi, lăsându-şi 
mâna albă şi fină pe creştetul asasinului, îl ţinu o frântură 
de secundă, cu buzele lipite de talpă, apoi, retrăgându-şi 
brusc piciorul, i-l puse pe cap şi apăsă cu putere, ţinându-l 
astfel strivit, într-o poziţie mai mult decât umilitoare, îi 
spuse cu glasul ei cald şi blând ca o mângâiere: 

— Primesc omagiul tău. Fii credincios şi supus ca un câine 
devotat şi voi fi pentru tine o stăpână bună. 

Spunând acestea, îşi retrase piciorul. Centurion îşi ridică 
fruntea plecată, dar rămase îngenuncheat. 

— Sus! strigă ea pe un ton deodată schimbat. Apoi, cu un 
glas de suverană autoritară, adăugă: 

— Dacă e firesc să te umileşti în faţa mea, care-ţi sunt 
stăpâna, e tot atât de firesc să înveţi să te ridici şi să-i 
priveşti drept în faţă pe oamenii cei mai mari, căci în 
curând vei fi egalul lor. 

Centurion se ridică ameţit de bucurie şi de trufie. Nu-şi 
mai încăpea în piele! Acum, când îşi găsise în sfârşit 
stăpânul puternic la care visa, va putea şi el să arate de cei 
în stare. De acum înainte va fi şi el cineva, vrednic de luat în 
seamă, va fi şi el stăpân. Şi, fireşte că-i va rămâne 
credincios aceleia care l-a scos din beznă ca să facă din el 
un om puternic şi de temut. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Fausta continuă pe un 
ton liniştit, din care răzbătea totuşi o ameninţare surdă: 

— Da, va trebui să-mi rămâi credincios, e în interesul tău... 
De altfel, nu uita că ştiu destule despre tine încât să nu fie 
nevoie decât să mişc un deget ca să fac să ţi se taie capul. 

Şi cum Centurion pălise la auzul acestei ameninţări de a 
cărei seriozitate nu se îndoia, adăugă: 


— Pe mine nu mă poate trăda nimeni, maestre Centurion, 
să nu uiţi asta niciodată! 

Centurion o privi drept în faţă şi, cu un glas şoptit, dar 
înflăcărat, îi răspunse: 

— Doamnă, aveţi dreptul să vă îndoiţi de fidelitatea mea, 
deoarece am trădat pentru dumneavoastră. Vă jur, totuşi, 
că sunt sincer atunci când vă spun că sunt trup şi suflet al 
dumneavoastră şi că puteţi dispune de mine aşa cum veţi 
crede de cuviinţă. Chiar de n-ar fi vorba de sinceritate, aşa 
cum bine aţi spus, interesul meu e o garanţie deplină. Ştiu 
prea bine că nimeni pe lume nu va face pentru mine ceea ce 
aţi hotărât dumneavoastră să faceţi... Mai curând l-aş trăda 
pe Dumnezeu, doamnă, decât s-o trădez pe principesa 
Fausta, pentru că a o trăda pe ea ar însemna să mă trădez 
pe mine însumi şi nu sunt într-o asemenea măsură propriul 
meu duşman. 

— Bine - spuse Fausta cu toată seriozitatea - vorbeşti o 
limbă pe care-o înţeleg. Să trecem acum la chestiunile 
noastre. lată bonul de douăzeci de mii de livre pe care ţil- 
am promis pentru prinderea lui Pardaillan. Iată, în plus, un 
bon de zece mii de livre ca să-i plăteşti pe vitejii care te-au 
ajutat. 

Fremătând de bucurie, Centurion luă cele două bonuri şi 
le ascunse grabnic, spunându-şi: 

„Zece mii de livre pentru netrebnicii ăia! ..., Doamnă 
Fausta, dar asta-i curată risipă... Cu o mie de livre vor fi 
fericiţi ca nişte regi, iar eu voi realiza un câştig cinstit de 
nouă mii de livre”. 

Din nefericire pentru el, Centurion n-o cunoştea încă 
destul de bine pe Fausta. Ea îşi luă sarcina de a-i dovedi pe 
loc că dacă-şi căutase un stăpân în persoana ei, stăpânul 
acesta, odată găsit, era o mână de fier şi că trebuia să se 
poarte cinstit faţă de el, dacă nu voia să-şi piardă slujba. Ca 
şi cum i-ar fi citit gândul că într-o carte deschisă, Fausta îi 
spuse, fără să se arate nici mânioasă, nici nemulțumită: 


— Va trebui să te dezobişnuieşti să mai comiţi abuzuri de 
încredere. Partea dumitale din ce ţi-am dat e mare ca să laşi 
fiecăruia, fără părere de rău şi fără pizmă, ceea ce-i dau eu. 
Principesa Fausta nu admite în serviciul ei decât oameni pe 
a căror cinste se poate bizui în mod absolut. Dacă ţii să 
rămâi în serviciul meu, va trebui să devii de o cinste 
exemplară. Dacă argumentele astea nu te-au convins pe 
deplin, n-ai decât să-ţi spui că unui stăpân ca mine nu-i 
scapă nimic niciodată, orişiunde ai fi. Să ştii că la o oră după 
ce vei fi făcut împărţeala, voi afla exact ce sumă i-ai dat 
fiecăruia şi dacă ai ciupit măcar un singur ban, te voi zdrobi 
fără milă! 

Ruşinat, Centurion roşi, ceea ce-l miră chiar pe el. Şi, 
înclinându-se, spuse: 

— Văd bine că însuşi Dumnezeu v-a trimis în drumul meu, 
deoarece v-a dat puterea de a citi în cugetele oamenilor. De 
aici înainte, doamnă, v-o jur, nu voi mai avea asemenea 
gânduri. 

— Bine ai să faci - îi răspunse Fausta cu răceală şi adăugă: 
Introdu-l pe copilul ăla, piticul. 

Centurion ieşi şi se întoarse numaidecât, însoţit de El 
Chico. 

N-am putea spune dacă omuleţul a rămas, uluit de 
bogăţiile îngrămădite în încăpere, nici dacă a fost 
impresionat de frumuseţea şi măreţia înaltei doamne în faţa 
căreia fusese adus. Putem spune doar că, în aparenţă, s-a 
arătat indiferent faţă de tot ce a văzut. În atitudinea aceea 
mândră, căreia nu-i lipsea o anumită graţie sălbatică, 
prichindelul aşteptă respectuos, dar fără umilinţă, stând în 
vârful picioarelor ca să nu piardă nici un milimetru din 
statura-i minusculă. 

Fausta îl cercetă o clipă cu privirea ei de vultur, apoi, 
umbrindu-şi scânteierea ochilor şi îmblânzindu-şi glasul, 
făcându-l dulce şi armonios, întrebă: 

— Dumneata i-ai condus aici pe francez şi pe prietenii săi? 


El Chico, aşa cum s-a putut observa, nu era de felul lui 
prea vorbăreţ şi n-avea, se înţelege, decât foarte slabe 
cunoştinţe despre etichetă, admițând că ştia măcar ce 
înseamnă asta. 

Se mulţumi, aşadar, să răspundă dând din cap afirmativ. 

Fausta stăpânea în cel mai înalt grad arta de a se purta cu 
oamenii, ţinând seama de caracterul şi de situaţia celor cu 
care avea interesul să se poarte atent, sau a celor pe care 
voia să-i câştige de partea ei. Cu Centurion se arătase 
dârză, distantă, dominatoare, vorbind şi purtându-se cu el 
ca o suverană puternică şi de temut. În faţa piticului 
renunţă la atitudinile ei de suverană şi de înaltă doamnă. 
Purtarea ei faţă de pitic era mai simplă, mai familiară, 
foarte blândă, aproape drăgăstoasă. Ea primi aşa-zisul 
răspuns al omuleţului cu un zâmbet indulgent şi-i spuse pe 
un ton nepăsător: 

— Acest don Cezar ţi-a făcut numai bine. Dacă nu-l iubeşti, 
ar trebui să-i porţi cel puţin recunoştinţă. Şi totuşi ai 
consimţit să-l atragi aici. De ce? 

El Chico răspunse cu un zâmbet şiret: 

— Ştiam că numai francezului i se pusese gând rău. Ilacă! 
Am şi eu ochi şi urechi. Ascult, privesc... Sunt mic, e drept, 
dar nu şi prost. 

— Aşadar, ai înţeles că pe cei doi compatrioți nu-i pândea 
nici un pericol? ... Dacă, totuşi, viaţa lui don Cezar ar fi fost 
ameninţată, ai fi procedat tot aşa? Răspunde-mi cu 
sinceritate. 

Omuleţul şovăi o clipă înainte de a răspunde. Trăsăturile 
feţei i se contractară în chip dureros. Închise ochii şi-şi 
strânse pumnii mărunți. Ai fi zis că în el se dădea o luptă 
aprigă, ale cărei faze Fausta le urmărea curioasă. 

În sfârşit, oftă adânc şi răspunse cu glas înăbuşit: 

— Nu. 

— Atunci - îi spuse Fausta - ai fi pierdut cele două mii de 
livre ce ţi s-au făgăduit din partea mea. 


Desigur că El Chico luase o hotărâre definitivă în 
chestiunea pe care o dezbătuse în sinea lui, căci de astă 
dată răspunse categoric, fără să şovăie: 

— Cu atât mai rău pentru mine! 

Fausta zâmbi. 

— Hai - spuse ea - văd că ştii să fii recunoscător. Dar 
francezul? 

La această întrebare, în privirea omuleţului se ivi o 
luminiţă care se stinse numaidecât: 

— Nu-l cunosc - răspunse el cu vioiciune. Ăsta nu mi-e 
prieten, ca don Cezar. 

Faustei i se păru că desluşeşte o intonaţie ciudată în 
vorbele lui. 

— E, totuşi, un prieten al acestui El Torero pe care-l 
îndrăgeşti într-atâta, încât renunţi de dragul lui la două mii 
de livre! spuse ea. Ştii dumneata că uneori, lovind în cei ce 
le sunt dragi, îi atingi pe oameni mai rău decât dacă-i 
loveşti chiar pe ei? 

Fausta rosti cu aparentă nepăsare aceste cuvinte fără, 
însă, a-l slăbi din ochi pe pitic şi cercetându-l cu grijă. 

Acesta tresări şi păru vizibil uimit de vorbele ei. Desigur că 
nu se gândise că, ajutând la zdrobirea lui Pardaillan, el 
putea, în acelaşi timp, să le facă atâta rău prietenilor 
cavalerului. Dar să stea să cugete adânc la o asemenea idee 
depăşea puterea de judecată a lui El Chico. El dădu deci din 
umeri şi mormăi câteva cuvinte neclare, pe care Fausta nu 
reuşi să le înţeleagă. 

Dându-şi seama că nu va scoate nimic de la el, făcu un 
gest, menit să-l poftească să aştepte o clipă şi-i şopti un 
ordin lui Centurion, care dispăru de îndată. 

— "Ţi se va aduce suma făgăduită - îi spuse ea întorcându- 
se către omuleţ. E o sumă foarte importantă pentru 
dumneata. 

Ochii piticului străluciră, faţa i se lumină, dar nu răspunse 
nimic. 


În clipa aceea Centurion se întoarse şi depuse în faţa 
Faustei şase pungi asupra căreia El Chico îşi aţinti privirea 
şi nu-şi mai luă ochii de la ea. 

— În punga asta - continuă liniştită Fausta - se află nu 
două mii de livre, ci cinci mii. Ia-le, îţi aparţin. 

Când auzi de o asemenea sumă, care i se părea 
nemaipomenită, El Chico căscă nişte ochi cât cepele. 
Bucuria şi uimirea îl ţintuiră în loc, făcându-l să se bâlbâie 
cu o voce sugrumată de emoție: 

— Cinci mii de livre! ... 

— Da! zâmbi Fausta. 

— Sunt chiar ai mei? 

— Ai dumitale. Ia-i! 

Şi spunând acestea, împinse punga către omuleţ, care, 
revenindu-şi deodată în fire, o apucă brusc şi o strânse la 
piept cu ambele mâini, ca şi cum s-ar fi temut să nu i-o 
smulgă cineva. 

— Cinci mii de livre! repetă el fără să vrea, neputându-şi 
crede ochilor şi urechilor. 

— Sunt acolo - spuse Fausta, pe care părea să o amuze 
piticul nebun de bucurie. N-ai decât să controlezi. 

Vădit îngrijorat, El Chico duse repede mâna la şiretul care 
închidea punga, vrând să verifice pe loc dacă nu cumva îşi 
băteau joc de el. Dar nu făcu gestul până la capăt. Ochii lui 
se îndreptară neliniştiţi spre Fausta. Şi o văzu atât de bună, 
atât de binevoitoare, încât se însenină. Dădu din cap cu un 
aer dârz, vrând parcă să spună că n-ar fi în stare să insulte 
o doamnă atât de bună şi de generoasă, controlând şi 
deodată începu să râdă. Dar râsul lui avea ceva 
înspăimântător. S-ar fi spus că erau mai curând nişte 
sughiţuri convulsive. Lacrimile îi curgeau încet pe obrajii 
arşi de soare, iar privirea lui, pierdută în gol, părea că 
urmăreşte cine ştie ce misterioasă himeră, în timp ce 
bâiguia, pe un ton plângăreţ: 

— Bogat! Sunt bogat! ... La fel de bogat ca şi regele! 


Deşi mirată de ciudata manifestare de bucurie, Fausta nu 
lăsă să i se vadă pe chip uimirea. Rămase gravă, uşor 
înduioşată, de o duioşie poate artificială. Se prefăcea însă 
atât de bine, încât chiar un om cu mai multă experienţă 
decât piticul s-ar fi lăsat înşelat. 

— Iată-te cu adevărat bogat - îi spuse ea - vei putea... să 
te căsătoreşti cu cea pe care o iubeşti. 

La auzul acestor vorbe, El Chico avu o tresărire puternică. 
Rând pe rând roşi şi păli şi îndreptă asupra Faustei nişte 
ochi îngroziţi, în care se citea parcă o spaimă nelămurită. 
lar Fausta, care vorbise la întâmplare, fără nici o intenţie 
anume, mai mult ca să nu tacă, uitând să se intereseze, aşa 
cum făcea de obicei, cine era acest personaj pe care-l 
socotea, desigur, neînsemnat, rămase uimită de emoția lui 
puternică. 

Şi cum el dădea din cap în semn că nu, cu o expresie vădit 
îndurerată, Fausta îl întrebă cu sinceritate: 

— De ce nu? Ca vârstă şi ca sentimente eşti un bărbat în 
toată firea. Iată-te şi bogat De ce nu te-ai gândi să te aşezi, 
să-ţi întemeiezi un cămin? E drept, eşti mic de statură, dar 
nicidecum pocit. Eşti foarte bine croit pentru statura 
dumitale, se poate spune chiar că eşti frumos. Să nu spui că 
nu iubeşti, văd asta, de ce n-ai fi şi dumneata iubit? ... Le 
rog să mă crezi, poţi fi şi dumneata fericit, la fel ca toată 
lumea. 

El Chico căscă nişte ochi mari, încântați şi ascultând-o pe 
această prinţesă care-i vorbea atât de frumos, fără nici o 
batjocură, cu un aer convins, simţea că-l „unge pe inimă”, 
ca să folosim o sugestivă expresie populară. 

Dar fericirea ce i se flutura prin faţa ochilor i se părea, 
desigur, nerealizabilă? Căci dădu din cap plin de tristeţe, 
iar Fausta nu mai stărui. 

— Acum pleacă - spuse ea cu blândeţe - şi aminteşte-ţi că 
oricând vei avea nevoie de vreun sprijin, fie pe lângă cea pe 
care o iubeşti, fie pe lângă familia ei, voi fi gata să intervin 


pentru dumneata. Sunt foarte puternică şi aş putea să-ţi fiu 
de folos. Nu uita, când va fi cazul. Şi acum, la revedere. 

Din cale-afară de emoţionat, El Chico nu putu să rostească 
nici un cuvânt de mulţumire. Clătinându-se ca un om beat, 
se îndreptă spre uşă, uitând să se încline în faţa distinsei 
doamne, dar când să treacă pragul, se întoarse brusc, porni 
grăbit spre Fausta, îi apucă mâna rezemată nepăsător de 
braţul fotoliului şi i-o sărută cu emoție. Apoi, ridicându-se în 
picioare, ieşi la fel de repede precum venise, fără să spună 
o vorbă. 

Fausta rămase tăcută şi nemişcată. 

Tot aşa cum primise cu bunăvoință omagiul religios şi 
slugarnic al lui Centurion, exagerând gesturile până la o 
atitudine din cale-afară de aspră (atitudine totuşi conformă 
obiceiurilor epocii), ea primi neclintită şi omagiul plin de 
recunoştinţă al piticului, cu acea blândeţe binevoitoare pe 
care o adoptase faţă de el din clipa când îl văzuse şi pe care 
o păstrase cu un rafinament de inegalabilă comediană. 

După ce ieşi El Chico, Fausta îşi spuse: 

„lată un omuleţ care acum s-ar lăsa tăiat în bucăţi pentru 
mine. Care s-a îndrăgostit şi de ce mi s-a părut că desluşesc 
ură în felul lui de a vorbi despre Pardaillan? Va trebui să 
aflu, poate că piticul acesta îmi va fi folositor, vom vedea!” 

Şi renunțând pentru moment să se mai gândească la pitic, 
se ridică, dădu la o parte o draperie şi, înainte de a ieşi, îi 
spuse lui Centurion, care aştepta nemişcat şi mut: 

— Du la îndeplinire ce am stabilit şi vino după aceea. 

Fără să mai aştepte răspunsul, sigură că ordinele îi vor fi 
executate, lăsă draperia să cadă şi dispăru. 

O porni pe coridor şi se opri în faţa uşii unde am mai 
văzut-o oprindu-se. Trase ferestruia şi se uită prin ea. 

Sub înrâurirea vreunui narcotic, Giralda dormea liniştită, 
întinsă pe un pat larg. 

„În zece minute se va trezi” - îşi spuse Fausta şi, 
împingând la loc ferestruia, îşi continuă drumul. 


Ajunse la camera pe care i-o indicase lui Centurion şi intră, 
lăsând uşa larg deschisă îndărătul ei. Camera de rugăciune 
era destul de mică şi foarte modest mobilată. Se aşeză şi 
aşteptă câteva minute, până când Centurion apăru în 
pragul uşii şi-i spuse, fără să intre: 

— E în regulă, doamnă! Ar fi prudent să ne retragem cât 
mai repede. E de presupus că vor scotoci prin toată casa. 

Fausta schiţă un gest care însemna că au timp destul şi-şi 
continuă gândurile, fără să-i mai pese de Centurion care 
aştepta neclintit. 

La ce se gândea? Ce planuri noi mai urzea? Şi astfel se 
scurseră câteva minute, care lui Centurion i se părură 
destul de lungi. În cele din urmă Fausta se ridică şi-i făcu 
semn să intre. 

— Doamnă - repetă spaniolul, făcând câţiva paşi - e timpul 
să ne retragem. 

— Împinge uşa fără s-o închizi! îi porunci Fausta pe un ton 
calm. 

Fără să crâcnească, dar vizibil nedumerit, Centurion se 
supuse. Când se întoarse după ce împinse uşa, zări în 
perete o deschizătură strâmtă, pe care uşa, până acum larg 
deschisă, o ascunsese. 

— O uşă secretă! murmură el. Acum înţeleg. 

— Ia candelabrul - îi spuse Fausta - şi luminează-mi 
drumul. 

Centurion luă candelabrul şi se îndreptă spre 
deschizătură. O scară îngustă ducea până la nivelul 
pământului începu să coboare, luminându-i Faustei drumul. 
Aceasta închise după ea uşa secretă, fără că asasinul plătit, 
care o urmărea, totuşi, cu coada ochiului, să poată desluşi 
secretul mecanismului. 

După ce coborâră vreo douăzeci de trepte, se pomeniră 
într-o galerie subterană destul de largă pentru că două 
persoane să poată trece alături şi destul de înaltă, pentru 
ca un om, fie el cât de falnic, să poată merge fără să se 
aplece. Subterana era acoperită cu un nisip foarte fin şi 


plăcut la umblet, care înăbuşea zgomotul paşilor mai bine 
decât covorul cel mai gros şi cel mai moale. 

După ce străbătu un drum destul de lung, Centurion 
întâlni o galerie transversală. Se opri în faţa peretelui 
acestei galerii şi întrebă: 

— Încotro o luăm, la dreapta sau la stânga? 

— Rămâi pe loc - răspunse Fausta. 

La rândul ei, se apropie de zid şi, fără să caute, fără să 
şovăie, puse mâna pe o piatră care se desprinse uşor, 
pentru că era, de fapt, o simplă scândură, însă atât de 
meşteşugit vopsită, încât putea lesne să fie confundată cu 
pietrele adevărate ce o înconjurau. 

Odată scoasă scândura, ieşi la iveală o mică gaură. 

Fausta îşi vâri mâna înăuntru şi puse în mişcare un 
mecanism ascuns. Imediat se auzi un declic şi la câţiva paşi 
de ei apăru o deschizătură în zid. 

— Treci! spuse Fausta, arătând cu degetul spre 
deschizătură. 

Centurion trecu, cu făclia în mână, urmat mereu de 
Fausta. 

Ajunseră într-o grotă artificială foarte mare. Pardoseala 
acestei grote, ca şi galeriile prin care trecuseră, era 
presărată cu nisip fin. De bolta, destul de înaltă, atârnau 
mai multe lămpi. Pe un fel de platformă joasă erau aşezate 
trei fotolii în faţa unei mese mari. Lângă estradă, în stânga 
şi în dreapta erau rânduite nişte bănci uriaşe din stejar 
masiv, în aşa fel încât în faţa platformei rămânea destul 
spaţiu. Într-un cuvânt, grota asta semăna bine cu o sală de 
şedinţe, în care ar fi putut să şadă comod vreo cincizeci de 
persoane. 

Cunoştea, oare, Centurion această clandestină sală de 
şedinţe? Ştia el la ce servea ascunzătoarea asta subterană 
şi ce se urzea acolo? 

S-ar fi putut crede că da, căci din clipa în care intră în 
grotă, îl cuprinse o nelinişte ciudată. Recunoscând, 
deodată, nişte locuri care, desigur, îi erau familiare, 


neliniştea lui se transformă în spaimă. Deveni palid şi 
începu să tremure spasmodic, astfel încât făclia pe care o 
ţinea în mână-i crispată părea să danseze un dans fantastic. 
Se uită cu o privire rătăcită la Fausta, care-i spuse pe un 
ton calm, ca şi cum nu i-ar fi observat tulburarea: 

— Aprinde, te rog, lămpile astea, făclia nu luminează 
destul. 

Bucuros că-şi poate ascunde tulburarea, Centurion se 
grăbi să-i execute ordinul şi, după ce aprinse lămpile, puse 
maşinal făclia pe masă şi-şi şterse fruntea brobonită de 
sudoare. 

Toate lămpile fiind aprinse, Fausta îi făcu semn asasinului 
plătit s-o urmeze. Ea ieşi din grotă, îl conduse la spărtura 
pe care o lăsase deschisă şi-i spuse cu glas poruncitor: 

— Priveşte! 

Centurion se aplecă şi privi. Simţi că i se face părul 
măciucă. 

Dar ce lucru extraordinar vedea el acolo? 

Ceva foarte simplu: în fundul gropii erau nenumărate 
găuri prin care se putea vedea până în cele mai mici 
unghere ale grotei, dar mai ales se putea vedea platforma, 
aşezată chiar în faţa găurilor. 

Precum se vede, nu era nimic înfricoşător acolo şi totuşi, 
când se ridică, lui Centurion îi tremurau picioarele şi era 
cât pe ce să leşine. 

Fausta, la fel de calmă ca mai înainte, nu părea să observe 
nici acum tulburarea spaniolului, care se transformă într-o 
spaimă nebună. Se întoarse în grotă, urmată de Centurion, 
năuc, pradă unei groaze ciudate îi paralizase într-atâta 
simţurile, încât nici nu observă că Fausta, punând în 
mişcare un al doilea mecanism secret, încuiase uşa prin 
care intraseră. 

— Prin aceste găuri - spuse Fausta pe un ton liniştit - nu 
numai că se poate vedea totul, aşa cum ţi-ai putut da bine 
seama, dar se şi aude tot ce se vorbeşte aici. Prin această 
groapă am putut asista, nevăzută, la ultimele două 


consfătuiri secrete ţinute în sala aceasta... Mai e nevoie să 
adaug că ştiu totul? 

Centurion se aruncă în genunchi cu faţa în nisip şi gemu: 

— Iertare, doamnă! 

Fausta aruncă asupra zdrenţei omeneşti, căzută la 
picioarele ei, o privire plină de un dispreţ suveran şi, lovind- 
o brutal cu vârful piciorului, strigă: 

— Sus, hai, ridică-te! Crezi cumva că te-am luat în serviciul 
meu ca să te predau Inchiziției? 

Dintr-un salt, Centurion fu în picioare. După ce fusese cât 
pe-aci să leşine de frică, i se părea acum că va leşina de 
bucurie. 

— Nu aveţi deci intenţia să mă denunţaţi? se bâlbâi el. 

Fausta ridică din umeri. 

— Spaima te înnebuneşte, maestre - îi spuse ea cu 
răceală. 

Şi, pe un ton ameninţător, vorbi iar: 

— Ia seama! Nu voi păstra în serviciul meu un laş! 

Centurion scoase un suspin adânc de uşurare şi, venindu- 
şi în fire, protestă: 

— Pe Cristos! Nu sunt un laş, doamnă, asta o ştiţi prea 
bine! Dar am crezut cu adevărat că mă veţi denunta. 

Şi, cu un fior de spaimă, adăugă: 

— Sunt omul Inchiziției şi ştiu prea bine ce torturi 
îngrozitoare îi aşteaptă pe cei ce o trădează. Vă jur, că, fără 
a fi laş, am motive să tremur când îmi vin în minte aceste 
torturi. Ceea ce m-ar fi aşteptat, doamnă, depăşeşte cu 
atâta imaginaţia noastră, încât n-aş fi şovăit să mă omor cu 
pumnalul, aici, în faţa dumneavoastră, ca să scap de soarta 
înfricoşătoare ce mi s-ar fi pregătit. 

Fausta îl privi o clipă. Centurion îşi recăpătase cu totul 
sângele rece şi părea sincer. 

— Fie - spuse ea îmblânzită - te iert pentru că ai tremurat 
de teama torturii. Te iert chiar şi pentru că ai încercat să-mi 
ascunzi lucruri pe care aveam tot interesul să le cunosc. 
Dar să fie pentru ultima oară! Obligaţiile faţă de prinţesa 


Fausta trebuie să fie mai presus de orice, chiar mai presus 
decât cele faţă de rege. Sau faţă de Inchiziţie. Nu ai 
căderea să faci aprecieri asupra întâmplărilor în care s-ar 
putea să fii şi dumneata amestecat. Trebuie să-mi raportezi 
tot ce vezi, tot ce auzi, tot ce faci şi ce spui, ba chiar tot ce 
gândeşti. Numai eu am dreptul să apreciez ce anume 
trebuie să rețin din rapoartele dumitale. 'Te afli în serviciul 
meu ca să-i trădezi, în interesul meu, pe cei care te folosesc, 
dar nu încerca să mă trădezi şi pe mine, căci îţi vei frânge 
gâtul. Mă înţelegi? 

— Înţeleg, doamnă - dădu răspunsul Centurion, plin de 
umilinţă - şi jur că mă voi supune! De altfel, nu mă pot 
măsura cu dumneavoastră, vă mărturisesc cu smerenie. 

— Bine! încuviinţă Fausta. Când se ţine şedinţa? 

— Peste două ore. Doamnă. 

— Avem tot timpul - spuse Fausta şi, îndreptându-se spre 
platformă, se aşeză într-un fotoliu. 

Centurion o urmă şi se aşeză în faţa ei. 

— În primul rând - continuă Fausta, privindu-l în ochi pe 
asasinul plătit - oamenii care se întrunesc aici ştiu că există 
undeva un fiu al lui don Carlos, pe care doresc să-l aleagă 
şef. În ciuda celor mai amănunțite cercetări, n-au putut însă 
să descopere sub ce nume se ascunde nenorocitul ăsta de 
prinţ. Dar aş putea să jur că dumneata îl cunoşti. 

— E adevărat, doamnă - spuse Centurion, acum cu totul 
sub stăpânirea ei. 

În ochii negri ai Faustei străluci o luminiţă, ce se stinse 
numaidecât. 

— Cum îl cheamă? întrebă că pe un ton calm. 

— Don Cezar, cunoscut în toată Andaluzia sub numele de 
EI Torero - răspunse Centurion fără şovăială. 

Fausta era departe de a se aştepta la acest nume. De 
asemenea, era limpede că dezvăluirea acestui nume îi 
încurca serios nişte planuri alcătuite cu migală. Şi, în 
sfârşit, era clar că Centurion nu mai conta în ochii ei mai 


mult decât câinele supus ce jurase să-i fie, căci la auzul 
acestui nume Fausta exclamă, cuprinsă de o furie subită: 

— Cum ai spus? Don Cezar?! ... lubitul Giraldei? 

— Chiar el - făcu Centurion mirat de frământarea ei. 

Palidă de furie, Fausta se ridică în picioare şi tună: 

— Ah, mizerabile! Acum îmi spui, după ce le-ai dat drumul 
şi lui şi ţigăncii? ... Ar trebui... 

În picioare pe platformă, cu o mână sprijinită pe masă, cu 
alta întinsă a ameninţare, într-un acces de furie 
înfricoşătoare, femeia asta, de obicei atât de stăpână pe 
sine, îl fulgeră cu privirea pe nenorocitul de Centurion care, 
îngrozit, nepricepând nimic din mânia asta neaşteptată, se 
întreba dacă Fausta nu-l va străpunge cu pumnalul chiar în 
clipa aceea sau dacă nu-l va preda călăului ca să-l 
pedepsească pentru cine ştie ce vină. 

— Doamnă - bâigui el - nu ştiam... Nu m-aţi întrebat... 

Printr-un admirabil efort de voinţă, Fausta se potoli dintr-o 
dată. Trăsăturile feţei i se destinseră şi-şi recăpătară 
expresia obişnuită de calm şi de forţă. Se aşeză încet şi, 
sprijinindu-şi cotul de masă, cu bărbia în palmă, cu privirea 
în gol, se gândi multă vreme, părând să fi uitat de prezenţa 
lui Centurion care, mut, ţinându-şi răsuflarea, îi respecta 
meditaţia. 

În sfârşit, îşi înălţă capul şi-i spuse foarte calmă: 

— Într-adevăr, n-aveai de unde să ştii. Şi acum, povesteşte- 
mi tot. 

Capitolul 22 

Piticul la treabă 

Ne vedem siliţi să ne întoarcem o clipă la unul dintre 
personajele noastre, ale cărui fapte şi gesturi capătă o 
deosebită importanţă, cu atât mai mult cu cât, poate, tocmai 
prin aceste fapte şi gesturi vom ajunge să descifrăm 
caracterul oarecum enigmatic al modestului personaj. lată- 
Il, aşadar, pe piticul El Chico - căci despre el este vorba - 
ridicat la rangul de personaj principal. Şi de ce nu? De ce 
un nenorocit de pitic n-ar avea şi el dreptul la un capitol al 


său? De ce n-ar avea şi el dreptul la onorurile rezervate 
rolurilor de mâna întâi? Piticul ăsta era o miniatură de om. 
Ce-i drept, plină de graţie, ba chiar de frumuseţe, potrivit 
spuselor Faustei, care avea gust. Prin statura lui era, dacă 
nu delicat, căci dusese o viaţă aspră, cel puţin slăbuţ ca un 
copil. Se afla pe treapta cea mai de jos a scării sociale, 
nefiind decât o biată bucăţică de om, fără tată, fără mamă, 
crescut nu se ştie nici cum şi nici de câtre cine, venit nu se 
ştie de unde, zăcând în nu se ştie ce gaură, trăind, 
Dumnezeu ştia cum, din mila obştească, nedându-se înapoi 
de la nici un fel de treburi dubioase ca să-şi asigure hrana 
cea de toate zilele şi totuşi, nu lipsit de o anumită 
demnitate, de o mândrie de care nici chiar el nu-şi dădea 
prea bine seama. 

Dacă aşa stăteau lucrurile şi nu altfel nu e vina noastră şi 
n-avem ce face. Ne-am propus să povestim o întâmplare. O 
facem cu aceeaşi imparţialitate care ne-a călăuzit şi în 
celelalte lucrări ale noastre. În rest, îi lăsăm cititorului grija 
de a acorda, după placul său, oprobiul sau elogiul, îl lăsăm 
stăpân absolut pe simpatiile şi antipatiile sale. 

Aşadar, El Chico ieşi alergând din cabinetul Faustei. Era, 
poate că vă mai amintiţi, nebun de bucurie, sau de durere, 
căci nu s-ar fi putut spune cu deplin temei care dintre cele 
două sentimente era mai puternic, astfel încât am fi înclinați 
să credem că era pe cât de bucuros, pe atât de îndurerat. 

Şi tot alergând aşa, se îndreptă spre fundul grădinii, în 
partea dinspre fluviu. Părea, de altfel, să cunoască de 
minune grădina şi se orientă fără greş prin labirintul aleilor 
şi al boschetelor, în noaptea sporită de umbra deasă a 
nenumăraţilor copaci, mergând cu o siguranţă neobişnuită 
şi cu o mlădiere de felină, fără să facă nici un zgomot care 
ar fi putut să-i trădeze prezenţa. 

Ajuns la brâul de chiparoşi, se caţără într-unul din el cu o 
îndemânare ce dovedea că e foarte obişnuit cu exerciţiile de 
acest fel şi, graţie staturii sale mărunte, pătrunse şi se piti 
în conul de verdeață întunecată. Desigur că avea acolo vreo 


ascunzătoare ştiută numai de el şi de păsările ce hălăduiau 
prin partea locului, căci îşi lăsă pe undeva punga cu aur pe 
care o căpătase datorită mărinimiei Faustei. După care 
cobori şi începu să se târască pe pământ. 

Cu un aer grav şi gânditor, fără să se mai grăbească, 
merse de-a lungul brâului de verdeață şi se opri din nou în 
faţa unui chiparos tânăr, pe care întâmplarea îl scosese din 
rând şi-l făcuse să crească foarte aproape de zid. Copacul 
acesta, aşezat acolo, era o scară naturală, parcă anume 
pregătită pentru el, ca să poată sări peste un obstacol atât 
de înalt. 

Într-adevăr, El Chico se caţără în copac, până ce ajunse 
deasupra zidului. Atunci imprimă trunchiului subţire al 
copacului o uşoară legănare şi, cu îndemânarea şi 
mlădierea unei pisici, sări pe creasta zidului, se prinse în 
mâini şi-şi dădu drumul uşor pe partea cealaltă. 

Depărtându-se de zid, se duse să se aşeze în iarba înaltă şi 
deasă, pe jumătate pârjolită de soarele arzător al Spaniei. 
Cu coastele sprijinite pe genunchi şi cu capul în mâini, 
rămase multă vreme nemişcat în iarba ce-l ascundea în 
întregime. 

Poate că se gândea la lucruri pe care le ştia numai el. 
Poate că se supunea unor instrucţiuni primite în casa dintre 
chiparoşi. Sau poate că, în cele din urmă, adormise, ceea ce 
ar fi fost cât se poate de firesc. 

Sunetele îndepărtate ale unui clopot de bronz, care 
vesteau solemn miezul nopţii prin douăsprezece bătăi rare, 
îl treziră din toropeală. 

Era cam pe vremea când Fausta, însoţită de Centurion, o 
pornise prin subsolurile misterioasei sale case de ţară. 

El Chico se ridică, se scutură şi spuse tare: 

— Ei, a venit momentul... Să mergem! 

Şi o porni cu paşi înceţi, ocolind casa, fără să caute să se 
ascundă. S-ar fi spus chiar că dorea să atragă atenţia 
asupra lui, deoarece călca apăsat, fără sfială. 


Deodată auzi nişte gemete înăbuşite şi zări două grămezi 
informe care zăceau la poalele zidului, zbuciumându-se 
într-un mod de-a dreptul fantastic. 

El Chico nu păru deloc speriat. Avu chiar un zâmbet şiret, 
dintre cele care-i luminau uneori faţa atât de mobilă şi 
mărind pasul, se apropie de cele două grămezi. Atunci îşi 
dădu seama că se afla în faţa a două corpuri omeneşti, 
strâns înfăşurate în nişte mantii şi legate fedeleş, din cap 
până în picioare. 

Fără să piardă nici un moment, se aplecă asupra primului 
Corp şi-i tăie legăturile ce-l strângeau atât de tare, 
eliberându-l din faldurile mantiei care era gata să-l înăbugşe. 

— Senor Torero! exclamă El Chico, când faţa victimei ieşi, 
în sfârşit, la iveală. 

Figura omuleţului exprima o surpriză atât de vădită, vocea 
lui era atât de naturală, atât de sinceră, încât l-ar fi convins 
chiar pe omul cel mai neîncrezător. 

Dar El 'Torero avea, desigur, altceva de făcut, căci, fără să 
mai piardă timpul ca să-i mulţumească salvatorului, mai 
bine zis pretinsului său salvator, strigă: 

— Repede! Ajută-mă! 

Şi, fără să mai aştepte, se aruncă asupra tovarăşului său 
de suferinţă, pe care, cu ajutorul lui El Chico, izbuti curând 
să-l elibereze. 

— Domnul Cervantes! exclamă piticul, din ce în ce mai 
uimit. 

Era, într-adevăr, Cervantes, care se ridică anevoie în şezut 
şi strigă cu un glas răguşit: 

— La naiba! Era cât pe ce să mă înăbuş! Mulţumesc, don 
Cezar. 

— Haide - strigă El Torero tulburat - nu e nici o clipă de 
pierdut! ... Dacă nu cumva e chiar prea târziu. 

Dar era mai uşor s-o spui decât s-o faci. Scriitorul fusese 
rău lovit, iar don Cezar îşi dădu seama, plin de nelinişte, că 
trebuie neapărat să-i lase un răgaz ca să-şi revină. De 


altminteri, Cervantes nu se sfii să i-o spună, cu un glas 
stins: 

— Un moment! ... Ce naiba, dragul meu, lasă-mă să răsuflu 
un pic... M-au sugrumat aproape! 

Era mai mult decât adevărat. El Iorero nu putea să-şi 
părăsească prietenul în starea asta. Trebui să se 
resemneze, dar cum fiece minut de zăbavă micşora şansele 
de a ajunge la timp pentru a-l ajuta pe Pardaillan şi a o 
elibera pe Giralda, făcu singurul lucru pe care-l putea face 
şi anume, ajutat de El Chico, îl frecţionă pe prietenul său. 

Acesta nu-şi pierduse capul, căci, recunoscându-l pe pitic, 
îl întrebă, cu sprâncenele încruntate: 

— Dar ce cauţi tu aici? Nu trebuia să stai la pândă lângă 
poartă? 

Omuleţul îi răspunse, continuând să-l fricţioneze: 

— Păi, am văzut că nu vă întoarceţi... Eram neliniştit şi 
voiam să ştiu ce s-a întâmplat. Am făcut ocolul casei... din 
fericire pentru dumneavoastră, căci fără mine... 

Şi, cu un semn din ochi, le arătă funiile şi mantiile rămase 
pe jos. 

El Chico era, fără îndoială, un actor de mâna întâi, căci 
Cervantes, care nu-l slăbea din ochi, nu văzu nimic suspect 
nici în atitudinea şi nici în vorbele lui. De altfel, în tot ce 
spunea nu era nimic nelalocul lui. 

Cu o înfăţişare jalnică, scriitorul oftă: 

— E drept că fără tine m-aş sufoca şi acum cu acest 
blestemat de căluş şi Dumnezeu ştie când şi cum am fi 
scăpat de aici! 

În cele din urmă, se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi. 

— Să mergem - spuse el satisfăcut - nu mi s-a rupt niciun 
os şi cred că sunt destul de voinic ca să urmez, don Cezar. 

— Atunci, hai! strigă El Torero, arzând de nerăbdare. 

În timp ce mergeau, el îi povesti lui Cervantes ceea ce i se 
întâmplase în momentul când se pregătea să sară împreună 
cu Pardaillan în urmărirea răpitorului Giraldei. 


— Aşadar - întrebă Cervantes - cavalerul a atacat singur? 
Dacă n-are prea mulţi contra lui, e sortit să scape. 

— Vai! Oftă Don Cezar. 

Tot vorbind aşa, ajunseră din nou la uşa din mijloc. 
Cervantes se urcă pe bornă şi, cât ai clipi din ochi, El Torero 
era sus pe zid. Cervantes se pregătea să-l urmeze, când 
privirea îi căzu asupra piticului, care venise după ei. 

Sări jos, îl luă în braţe pe El Chico şi i-l trecu lui don Cezar, 
care-i dădu drumul de partea cealaltă a zidului. După aceea 
apucă mâna pe care i-o întindea tânărul şi se căţără pe zid, 
mormăind: 

— Prefer să-l avem cu noi. Sunt mai liniştit aşa. 

Piticul nu opuse nici o rezistenţă, iar Cervantes văzu cu 
satisfacţie că-i aştepta foarte liniştit la poalele zidului şi că 
nu părea deloc dornic să fugă. 

Cei doi prieteni săriră în acelaşi timp şi se repeziră, însoţiţi 
de pitic, care, hotărât lucru, părea de bună-credinţă şi 
mânat de cele mai bune intenţii, ceea ce spulberă 
romancierului ultimele bănuieli. 

De data aceasta nu mai era cazul să umble cu şiretlicuri şi 
să-şi ia tot felul de măsuri de prevedere, poate folositoare, 
dar care i-ar fi făcut să piardă un timp preţios. Pierduseră şi 
aşa prea multă vreme până atunci. 

Cu sabia în mână şi cu ochii la pândă, alergară drept 
înainte. 

Întâmplarea îi aduse la intrarea casei. 

Noi spunem întâmplarea. În realitate, piticul fu cel care-i 
conduse într-acolo, ajungând în cele din urmă să meargă el 
în frunte. Ei îl urmaseră maşinal, fără să-şi dea seama. 

Din câteva sărituri, urcară treptele şi ajunseră în faţa uşii. 
Se opriră o clipă, şovăind. Cu totul la întâmplare, Torero 
puse mâna pe clanţă. Uşa se deschise. 

Intrară. 

O lampă de argint, atârnată de tavan, proiecta o lumină 
difuză asupra splendorilor aflate în vestibul. 


— Of, drace! murmură Cervantes, minunându-se. 
Judecând după vestibul, am nimerit în locuinţa vreunui 
prinţ. 

Don Cezar nu mai zăbovi să admire aceste minunăţii, în 
faţa lui se afla o draperie. O trase la o parte şi trecu 
hotărât. 

Se găseau acum toţi trei în cabinetul în care Fausta, cu 
câteva clipe mai înainte, îi dăduse piticului cele cinci mii de 
livre pe care acesta se dusese să le ascundă într-o scorbură 
a chiparosului. 

Ca şi vestibulul, cabinetul acesta era luminat. Numai că 
aici ardea un candelabru din argint masiv, împodobit cu 
lumânări de ceară trandafirie, care răspândeau o lumină 
discretă şi înmiresmată. 

„De data asta - îşi spuse Cervantes - ne aflăm într-o casă 
regească! ... Ne vom trezi pe cap cu o mulţime de luptători 
deghizați în lachei!” 

Această idee îi veni lui Cervantes văzând risipa de 
lumânări. Într-adevăr, trebuiau să admită că acest 
miraculos palat era locuit, căci era nebunie curată să 
creadă că lumânările fuseseră aduse de cineva anume ca să 
le uşureze lor treaba. Proprietarul unei asemenea locuinţe 
somptuoase, dacă nu era chiar regele în persoană, nu putea 
să fie decât un personaj de seamă, înconjurat de numeroşi 
servitori, poate şi de militari şi gărzi înarmate, în plus, era 
limpede că personajul nu se culcase încă, altfel luminile ar fi 
fost stinse. Aşadar, dintr-o clipă într-alta putea să apară el 
sau careva dintre oamenii săi şi era de aşteptat că asupra 
indiscreţilor vizitatori vor cădea lovituri dese ca grindina. 

În sfârşit, dacă proprietarul acestei locuinţe somptuoase 
era însuşi regele, situaţia nepoftiţilor devenea îngrozitoare, 
căci, admițând chiar că ar fi putut să scape teferi din luptă, 
ei n-ar fi scăpat de mânia regelui, iar arestarea discretă 
urmată de o execuţie nu mai puţin discretă, făcută fără 
zgomot, i-ar fi lecuit pe veci de păcatul curiozităţii. Regelui, 


mai abitir decât celui mai curând dintre muritori, nu-i 
plăcea să fie deranjat în timpul vreunei aventuri galante. 

Tot făcându-şi asemenea socoteli întemeiate, dar câtuşi de 
puţin încurajatoare, Cervantes îl urmă îndeaproape pe fiul 
lui don Carlos. Amândoi îşi dădeau perfect de bine seama 
de primejdia ce îi păştea. Şi totuşi erau hotărâți s-o înfrunte 
până la capăt. 

În ceea ce-l priveşte pe don Cezar, eliberarea Giraldei - 
care i se părea ca şi pierdută - trecea pe planul al doilea. 
Pardaillan îşi pusese viaţa în primejdie din prietenie pentru 
el şi credea că se luptă acum cu care o răpiseră pe fată. 
Gândul care-l stăpânea era, deci, să-l regăsească pe cavaler 
şi să-i sară în ajutor, dacă mai era timp. Nu mai e nevoie să 
spunem că gândul de a-l părăsi pe cel care-şi primejduise 
viaţa pentru dânsul cu atâta generozitate nici nu putea să-i 
treacă prin minte. 

Pentru Cervantes, lucrurile erau şi mai simple. Îşi însoţise 
prietenii, trebuia deci să-i urmeze până la capăt chiar cu 
riscul de a-şi lăsa pielea acolo cu toţii. 

Mergeau aşadar prevăzători, însă foarte hotărâți. 

Din cabinet trecură în coridor. 

Coridorul acesta, destul de larg, aşa cum am mai văzut 
când am urmărit-o pe Fausta, era, ca şi vestibulul şi 
cabinetul, luminat de nişte lămpi atârnate din loc în loc de 
tavan. Peste tot era pustiu şi tăcere, încât aveai impresia că 
nu locuieşte nimeni aici. 

El Torero, care mergea în frunte, deschise cu hotărâre 
prima uşă pe care-o văzu. 

— Giralda! strigă el într-un elan de bucurie. 

Şi se năpusti în încăpere, urmat de Cervantes şi de pitic. 
Giralda, aşa cum am mai spus, dormea adânc, sub influenţa 
unui narcotic. 

Don Cezar o luă în braţe, neliniştit, văzând că ea nu-i 
răspunde la chemare. 

— Giralda! bâigui el înspăimântat. Trezeşte-te! Răspunde- 
mi! 


Şi spunând aceasta, îi dădu drumul din braţe, îngenunche 
în faţa ei şi-i apucă amândouă mâinile. Capul fetei 
nemaifiind sprijinit, căzu moale pe perne. 

— E moartă! suspină îndrăgostitul, pălind. Mi-au omorât-o! 

— Nu e moartă! Pe Cristos! strigă cu tărie Cervantes. Nu e 
decât adormită. Uită-te cum pieptul se ridică într-o 
respiraţie regulată! 

— E adevărat! exclamă don Cezar, trecând de la 
disperarea cea mai neagră la bucuria cea mai intensă. 
Trăieşte! 

În clipa aceea Giralda scoase un suspin şi începu să se 
mişte. Aproape imediat deschise şi ochii. Nu păru deloc 
mirată văzându-l pe El Torero la picioarele ei şi-i zâmbi, 
spunându-i foarte drăgăstos: 

— Iubitul meu senior! 

Vocea ei semăna cu ciripitul unei păsări. 

— Inima mea! îi răspunse el, iar în glasul său răzbătea o 
nemărginită iubire. 

Nu mai fu nevoie să-şi spună altceva, atât le era de ajuns. 
Prinzându-se de mână, îşi vorbiră din ochi, încântați unul 
de celălalt, fără să le mai pese de restul lumii. Era un tablou 

de o rară prospeţime şi graţie. 

În rochia ei strălucitoare, amestec de mătase, catifea, 
satin, cu împletituri, şireturi şi ciucuri multicolori, cu părul 
ei bogat despicat ştrengăreşte de o cărare şi răsfirat în 
şuviţe rebele ce-i cădeau pe frunte, cu o floare roşie de 
rodie prinsă sub ureche, cu ochii ei mari şi inocenți, cu 
pielea ei de o limpezime orbitoare, cu zâmbetu-i plin de 
graţie, arcuit peste şiragul de mărgăritare al dinţilor, cu 
expresia candidă şi jucăuşă ce i se zugrăvea pe faţă în timp 
ce se lăsa, nevinovată, în braţele cavalerului, Giralda era 
de-a dreptul fermecătoare. 

Probabil că ar fi stat aşa mult şi bine, vorbindu-şi în graiul 
mut al îndrăgostiţilor, dacă Cervantes n-ar fi fost de faţă. 
Nefiind îndrăgostit, privea cu admiraţia unui artist 
încântătoarea pereche din faţa lui, dar îşi redobândi curând 


simţul realităţii, al unei realităţi ce nu încetase să fie 
amenințătoare. Fără să-i pese că tulbură extazul tinerilor, le 
strigă fără ocoluri: 

— Dar cu domnul de Pardaillan cum rămâne? N-ar trebui, 
totuşi, să-l uităm! 

Readus cu brutalitate pe pământ prin această exclamaţie, 
don Cezar se ridică numaidecât, ruşinat că-şi uitase fie şi 
pentru o clipă prietenul, sub vraja ochilor mângâietori ai 
iubitei sale. 

— Unde se află, aşadar, domnul de Pardaillan? o întrebă el 
pe Giralda. 

— Domnul de Pardaillan... dar nu l-am văzut! răspunse ea 
mirată, făcând ochii mari. 

— Cum aşa?! strigă Iorero tulburat. Păi nu el te-a 
eliberat? 

— Dar, dragul meu senior - îi răspunse Giralda, din ce în 
ce mai mirată - nu era cazul să fiu eliberată! ... Eram cu 
totul liberă. 

De data aceasta, era rândul lui don Cezar şi al lui 
Cervantes să fie uimiţi. 

— Erai liberă? Dar atunci cum se face că te-am găsit aici, 
adormită? 

— Te aşteptam. 

— Ştiai, deci, că trebuie să vin? 

— Desigur! 

Giralda, Torero şi Cervantes erau din ce în ce mai uluiţi. 
Era clar că nu pricepeau nimic din ce se întâmpla. 
Întrebările lui El Torero i se păreau Giraldei de neînțeles, 
iar răspunsurile acesteia nu făceau decât să încurce 
lucrurile, în loc să le limpezească. Stăteau în picioare toţi 
trei şi se uitau unul la altul, îngroziţi: 

Numai piticul, spectator mut al acestei scene, rămăsese de 
un calm imperturbabil. Părea, de altfel, complet absent de 
la ceea ce se petrecea în jurul lui şi, cum stătea aşa, cu 
privirea în gol, avea aerul că se gândeşte la ceva ştiut 
numai de el. 


Deodată, El Torero exclamă: 

— A, într-adevăr, s-au întrecut cu gluma! Cine ţi-a spus că 
voi veni aici? 

— Prinţesa. 

— Care prinţesă? 

— N-o cunosc - răspunse Giralda cu naivitate. Nu mi-a 
spus cum o cheamă. Ştiu doar că e tot atât de bună pe câte 
de frumoasă. Mai ştiu că mi-a făgăduit că-ţi va da de ştire 
când să vii să mă cauţi, fără nici o primejdie şi s-a ţinut de 
cuvânt... căci iată-te aici. 

— Asta-i tot ce ştiu, murmură don Cezar cu un aer 
gânditor. 

— Da, într-adevăr! spuse Cervantes la fel de gânditor. Dar 
mi se pare, don Cezar, că cel mai bine ar fi să pornim de 
îndată în căutarea cavalerului. Vom putea să-i punem 
întrebări Giraldei chiar în timp ce cercetăm casa. 

— Dumnezeule, aveţi dreptate! Pierdem un timp preţios. 
Dar nu mi se pare deloc prudent s-o luăm pe Giralda cu noi, 
mai ales dacă va trebui să ne şi batem. Dar nici s-o lăsăm 
aici, singură, nu mi se pare c-ar fi bine. Cine ştie ce se mai 
poate întâmpla în timp ce vom fi ocupați cu cercetarea 
casei! 

— Dar, seniore - întrebă Giralda cu simplitate - ce să 
căutaţi în casa asta? Nu mai e nimeni aici! 

— De unde ştii asta. Giralda? 

— Mi-a spus prinţesa. N-aţi găsit toate uşile deschise? N- 
aţi păşit camerele luminate? 

— Pe Cristos, asta aşa e, recunoscu Cervantes. 

— Dar unde se află acum această faimoasă prinţesă? 
întrebă cu blândeţe El Torero. 

— S-a întors, escortată de oamenii săi, la casa ei din oraş. 
Cel puţin aşa mi-a spus. 

EI 'Torero îl întrebă din ochi pe Cervantes. 

— Totuşi, să cercetăm casa hotări acesta. 

Don Cezar o privi pe fată cu un rest de neîncredere. 


— Îţi garantez, iubite senior - spuse sigură Giralda - că 
pot merge fără frică împreună cu tine. Nu mai e nimeni aici. 
Principesa m-a încredinţat de acest lucru şi mi-am dat bine 
seama, după tonul ei, că e o femeie care nu ştie să mintă. 

— Să mergem - spuse deodată El Torero. 

Fără să scoată o vorbă, El Chico luă o făclie aprinsă de pe 
o măsuţă şi se pregăti să le lumineze drumul. 

Căutarea începu. La început, cu prudenţă, apoi cu mai 
mult curaj, fără nici un fel de reţinere, pe măsură ce-şi 
dădeau seama că misterioasa locuinţă era într-adevăr 
goală, părăsită de toţi locatarii ei. 

Din pivniţă până în podul casei nu găsiră nici o uşă 
încuiată cu cheia. Pătrunseră peste tot, cotrobăiră peste tot. 

Nu dădură nicăieri de urma lui Pardaillan. 

Ţinând seama că acesta sărise singur în aşa-zisul dormitor 
din care don Cezar văzuse cum un bărbat o răpise pe 
Giralda, adormită, El Iorero se întorcea mereu, cu 
încăpățânare, acolo, socotind, pe bună dreptate, că în locul 
acela ar putea afla cheia tulburătoarei dispariţii a 
cavalerului. Iată-i, aşadar, din nou pe toţi patru adunaţi în 
camera asta, dând la o parte câteva mobile pe care le lăsase 
Fausta acolo, cercetau cu amănunţime, palmă cu palmă, 
podeaua şi pereţii. 

Dar nu găseau nimic. 

În acest timp, fără ca ei să bănuiască ceva, sub picioarele 
lor, cel pe care-l căutau cu atâta îndârjire, Pardaillan, îşi 
dormea, poate, somnul de veci. 

Cei doi prieteni şi Giralda, care era la curent cu cele 
întâmplate, se enervau din ce în ce mai mult, negăsind 
nimic şi pe măsură ce se enervau, deveneau tot mai 
îngrijoraţi. 

Numai piticul îi urmă fără să se amestece, cu o totală 
indiferenţă. Dac-ar fi vrut, s-ar fi putut retrage de mult. 
Odată înlăturată bănuiala că i-ar fi trădat, Cervantes nu-l 
mai supraveghea, deşi mai păstrase un rest de neîncredere 
şi, ca şi Giralda şi don Cezar, părea să fi uitat până şi de 


prezenţa piticului. Şi, totuşi, omuleţul continua să rămână. 
În ciuda aparenţei sale nepăsări, s-ar fi spus că un interes 
puternic îl îndemna să rămână. Uneori, când se rostea 
numele lui Pardaillan, în privirea omuleţului apărea un licăr, 
iar buzele i se încreţeau într-un rânjet batjocoritor. Cineva 
care l-ar fi văzut în clipa aceea, ar fi jurat că se bucura de 
nenorocirea cavalerului. 

Având în vedere că toate căutările nu duceau la nici un 
rezultat, Cervantes şi don Cezar hotărâră s-o însoţească pe 
Giralda până la ea acasă şi apoi să plece fiecare la locuinţa 
lui, urmând să se înapoieze când se va lumina de ziuă, ca 
să-i ceară informaţii misterioasei principese care se va 
întoarce, desigur, până atunci în eleganta ei vilă. 

Luând aceste hotărâri, străbătură grădina şi ajunseră la 
uşa despre care Giralda îi asigurase că trebuie să fie 
descuiată. Într-adevăr, nu era încuiată cu cheia şi n-avea 
zăvoarele trase. 

— Degeaba ne-am ostenit să sărim peste zid - observă 
Cervantes - puteam să intrăm pe aici liniştiţi. 

— Ar fi trebuit însă s-o ştim - replică El Torero. 

— E drept. Dar când mă gândesc la bogăţiile adunate 
acolo şi lăsate la voia primului hoţ care n-ar avea altceva de 
făcut decât să împingă oricare dintre aceste uşi, nu mă pot 
opri să spun că nobila doamnă, căreia îi aparţine această 
locuinţă regală, trebuie să fie ori de o superbă nepăsare, ori 
fabulos de bogată. 

Stăpânit de acest gând, cinstitul Cervantes se căzni să 
închidă cât mai bine poarta grădinii. 

Şi o porniră, cu piticul în frunte, care mergând în chip de 
cercetaş. 

De-abia făcură câţiva paşi, când El Chico se opri deodată 
şi, luându-şi poziţia lui obişnuită, se proţăpi în faţa Giraldei 
şi a celor doi cavaleri ai săi şi spuse în limbajul său laconic: 

— Francezul! ... Poate că s-o fi întors la han. 

Don Cezar şi Cervantes schimbară între ei o privire. 

— La urma urmei - zise romancierul - e foarte posibil. 


Don Cezar clătină din cap a îndoială şi răspunse: 

— Nu cred... Dar n-are a face, să mergem la han, la Turn. 

În privirea piticului apăru un licăr de mulţumire. Şi fără să 
mai spună vreo vorbă, schimbând direcţia, o luă pe drumul 
ce ducea spre hanul unde trăsese cavalerul. 

El Torero mergea întunecat şi tăcut, alături de Giralda. 
Dându-şi seama de starea lui sufletească, ea îl întrebă cu o 
nelinişte plină de dragoste: 

— Ce-i cu dumneata, Cezar? E oare cu putinţă că 
dispariţia domnului de Pardaillan să te fi întristat într-atâta? 
Te rog să mă crezi, cavalerul e în stare să iasă teafăr din 
cele mai grele situaţii. Chiar dintr-un loc unde alţii, fie ei 
fără seamăn de îndrăzneţi, ar pieri cu siguranţă, el ar ieşi 
nevătămat şi biruitor. E atât de puternic! Atât de bun! Atât 
de curajos! 

Vorbele acestea fură rostite cu o admiraţie naivă şi cu o 
încredere deplină, care, în orice altă împrejurare şi dac-ar fi 
fost vorba de oricine altcineva decât de Pardaillan, i-ar fi 
aţâţat tânărului gelozia. 

Pesemne însă că El Iorero se gândea la cu totul altceva, 
căci îi răspunse cu blândeţe: 

— Nu, Giralda! L-am căutat pe domnul de Pardaillan şi-l 
voi căuta până ce voi afla ce s-a întâmplat cu el, pentru că, 
în afară de dragostea frăţească ce i-o port, onoarea îmi 
porunceşte s-o fac. Dar ştiu bine că va fi în stare să se 
descurce şi fără ajutorul nostru. 

— Asta-i sigur - întări cu convingere Cervantes, care nu 
pierdea nici un cuvânt din convorbirea celor doi 
îndrăgostiţi. 

Pardaillan face parte dintre acei oameni aleşi care, fără să 
precupeţească nimic, sunt gata să acorde sprijinul lor oricui 
le-ar cere acest lucru. Dar când, din întâmplare, nimeresc 
ei înşişi într-o încurcătură, se descurcă atât de bine, încât 
până când să le vii în ajutor, ei au şi terminat ce era de 
făcut. Ajungi întotdeauna prea târziu. Aşa le e scris acestor 
oameni, să fie de folos altora fără să poată fi răsplătiți 


măcar cu o părticică, fie ea cât de mică, din binele pe care l- 
au făcut. 

Minunată era încrederea şi admiraţia pe care aceşti trei 
oameni, de o sinceritate atât de curată, i-o arătau lui 
Pardaillan, deşi îl cunoşteau de-abia de câteva zile. 

Văzând că don Cezar, după ce aprobase cu toată 
convingerea vorbele lui Cervantes, cădea din nou într-o 
stare de descurajare şi de posomoreală, Giralda continuă: 

— Şi acum, bunul meu domn, ce te face să te umbreşti aşa, 
dintr-o dată? 

— Giralda - întrebă El Torero oprindu-se - ce-i cu povestea 
aia cu răpitul, despre care mi-a vorbit El Chico? 

— E adevărul adevărat - răspunse Giralda, căutând să 
înţeleagă unde voia el să ajungă. 

— Ai fost răpită cu adevărat? 

— Da, Cezar. 

— De către Centurion? Da, de către Centurion. 

— Dar, în asemenea cazuri, Centurion nu lucrează de 
capul lui. 

— 'Te înţeleg, Cezar. Centurion e mâna dreaptă a lui don 
Almaran. 

La rostirea acestui nume, fata simţi tremurul iubitului ei, 
care o ţinea de braţ. Se îmbujora la faţă, în vreme ce un 
zâmbet maliţios îi flutura pe buze. Începuse să înţeleagă ce 
se petrecea în sufletul tânărului. 

Don Cezar era pur şi simplu gelos. 

Desigur că Cervantes înţelesese şi el, căci mormăi pentru 
sine: 

— Iubire! Gelozie! ... Nebunie! 

După un moment de tăcere. El 'Torero spuse din nou, eu un 
glas tremurător: 

— Cum se face că, ştiindu-te în mâna acestui monstru pe 
care pretinzi că-l urăşti, ai rămas atât de calmă şi de 
liniştită, neîncercând măcar să te salvezi, ceea ce ţi-ar fi fost 
totuşi, foarte uşor? 


Giralda i-ar fi putut răspunde că pentru a fugi, aşa cum 
spunea iubitul ei, ar fi trebuit să nu fi fost adormită cu un 
narcotic atât de puternic, încât până şi el o crezuse, o clipă, 
moartă. Dar se mulţumi să-i răspundă zâmbind: 

— Pentru că de astă dată Centurion nu lucra pentru omul 
pe care-l ştii. 

— Aha! făcu El 'Torero şi mai neliniştit. Dar atunci pentru 
cine? 

— Pentru principesă - spuse Giralda râzând. 

— Principesă?! ... Nu mai înţeleg nimic! 

— Vei înţelege numaidecât - zise Giralda, devenind 
deodată serioasă. Ascultă-mă, don Cezar. Ştii că plecasem 
în căutarea părinţilor mei? 

— Şi? întrebă El Torero, uitând de gelozia lui şi gândindu- 
se numai cum s-o consoleze. Şi ai avut o nouă dezamăgire? 

— Nu, Cezar, de data aceasta am aflat tot - spuse Giralda 
plină de mâhnire. 

— Îţi cunoşti familia? Ai aflat cine îţi sunt părinţii? 

— Am aflat că părinţii mei nu mai există - hohoti fata. 

— Vai! Era de aşteptat - exclamă El Torero, cuprinzând-o 
drăgăstos în braţe. Dar părinţii dumitale erau într-adevăr 
oameni de neam mare, aşa cum credeai? 

— Nu, Cezar - răspunse Giralda cu simplitate - părinţii 
mei erau oameni din popor. Oameni săraci, foarte săraci, 
ceea ce i-a şi silit să mă abandoneze, nefiind în stare să mă 
hrănească. Logodnica dumitale, dragă Cezar, nu face parte 
nici măcar din mica nobilime. E o fată din popor, care a 
ajuns ţigancă. 

Don Cezar o strânse şi mai tare în braţe. 

— Sărmană Giralda! îi spuse el cu o dragoste neţărmurită. 
Dacă-i aşa, te voi iubi şi mai mult. Voi fi totul pentru 
dumneata, aşa cum dumneata eşti totul pentru mine. 

Giralda îşi ridică faţa fermecătoare şi-i zâmbi printre 
lacrimi celui care-i vorbea cu atâta căldură şi de iubirea 
căruia era la fel de sigură că de propria-i iubire. 

Iar El Iorero continuă: 


— De data asta eşti absolut sigură, Giralda? Doar ai fost de 
atâtea ori înşelată! 

— De data asta nu mai încape nici o îndoială. Mi s-au dat 
dovezi. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi, ştergându-şi lacrimile, 
continuă, zâmbind cu oarecare îndoială: 

— Singurul folos pe care l-am tras din această poveste este 
că am aflat ceva nou: înainte de a ajunge o ţigancă, fusesem 
botezată. Precum vezi, nu-i un folos prea mare. 

Giralda era pe jumătate păgână. De aceea vorbea cu atâta 
uşurinţă despre botezul ei. 

Don Cezar fusese crescut, potrivit datinei, ca un credincios 
plin de zel. Şi, deşi o dată cu vârsta, cu lecturile şi cu 
frecventarea unor oameni de ştiinţă şi a unor literați, 
sentimentele lui religioase slăbiseră simţitor, nu putea să se 
sustragă cu totul influenţei ideilor vremii. Răspunse deci cu 
gravitate: 

— Nu spune asta, Giralda. Dimpotrivă, e un mare folos. În 
felul acesta scapi de ameninţarea de a fi considerată 
eretică. Nu mai ai de ce să te temi de îngrozitoarea tortură 
de care erai tot timpul ameninţată. Dar nu mi-ai spus că ai 
fost răpită din ordinul acestei principese necunoscute? 

— Nu chiar aşa. Când m-am văzut în mâinile lui Centurion 
şi ale oamenilor săi, m-a cuprins o groaznică deznădejde. 
Mă gândeam că voi fi dată pe mâna oribilului Barba Roja. 
Gândeşte-te la surpriza şi la bucuria mea când m-am aflat 
în prezenţa unei distinse doamne pe care n-o văzusem 
niciodată şi care, cu vorbe bune, m-a liniştit, mi-a jurat 
chiar că nu mă aşteaptă nici o primejdie, ba, mai mult, că 
eram liberă să plec oricând aş fi vrut. 

— Şi totuşi ai rămas! De ce? De ce a pus prinţesa oamenii 
să te răpească? De ce se amestecă ea în treburile dumitale 
şi ce legătură ai cu ea? Aşadar, te cunoaşte? De unde? 
Cum? 

Don Cezar înşiră toate aceste întrebări cu o iritare 
crescândă. Ghicindu-i gândurile pline de gelozie şi 


înțelegând că suferă, Giralda îi răspunse cu blândeţe: 

— Ce de întrebări, domnule! Da, principesa mă cunoştea. 
De unde? Cum? Păi, nu e oare cunoscută în întreaga Sevilla 
cea căreia i se spune Giralda. Fie pentru că şi-a trăit primii 
ani în umbra turnului cu acelaşi nume, fie din cauza 
uşurinţei cu care ştie să facă lungi piruete în timp ce 
dansează în pieţele publice? 

— Aşa e - murmură don Cezar nemulţumit. 

— La drept vorbind, nu prinţesa i-a pus să mă răpească. 
Ea mai curând m-a eliberat. lată cum stau lucrurile: ştii că 
Centurion mă pândea de mult. Fără intervenţia domnului de 
Pardaillan, m-ar fi arestat chiar deunăzi. Or, nu ştiu nici de 
ce şi nici în ce fel. Căci asta nu mi s-a spus, Centurion e 
folosit şi de către principesă, ba chiar i se supune ei cu mult 
mai mult decât lui Barba Roja. Probabil că Centurion i-a 
spus principesei că avea ordin să mă răpească, iar aceasta, 
la rândul ei, i-a dat ordin să mă ducă direct la dânsa. Ceea 
ce a şi fost obligat să facă. 

— De ce? De ce principesa asta, pe care nici n-o cunoşti, se 
interesează de dumneata atât de mult? 

— Simplă întâmplare. Principesa m-a văzut A fost uimită, 
sunt vorbele ei, de graţia dansurilor mele şi s-a interesat de 
mine fără ca eu să bănuiesc măcar. Fiind atât de bogată şi 
puternică, a izbutit să descopere repede, în câteva zile, 
ceea ce eu n-am reuşit să aflu în ani de zile de căutări. 
Interesată, a dorit să mă cunoască îndeaproape a profitat 
de primul prilej ce i s-a oferit, cu atât mai multă grabă şi 
bucurie, cu cât, în acest fel, mă salva şi de o mare 
primejdie. 

— Aşadar, îi sunt îndatorat pentru marele serviciu pe care 
mi l-a făcut - spuse El Torero, clătinând din cap. 

— Mai mult decât îţi închipui, Cezar - rosti cu gravitate 
Giralda. Şi, în sfârşit. Mă întrebi de ce am rămas acolo, 
când eram liberă să plec? Pentru că principesa îmi atrăsese 
atenţia că o anume persoană, pe care o cunoşti prea bine ar 
putea trece printr-o comedie de moarte dacă m-ar întâlni în 


următoarele 48 de ore. Pentru că ţin la acea persoană mai 
mult chiar decât la propria-mi viaţă şi pentru că din clipa în 
care prezenţa mea putea să-i fie fatală, mai curând m-aş fi 
îngropat eu de vie. Şi pentru că, în fine, principesa m-a 
asigurat că, atunci când va dispărea orice pericol, acest 
cineva va fi anunţat prin grija ei şi că el însuşi va veni să mă 
ia. Trebuie să-ţi mai spun, don Cezar, despre cine e vorba? 
adăugă Giralda cu un zâmbet ironic. 

Pe cât se arătase El Torero de neliniştit mai înainte, pe atât 
era acum de radios. 

Drept care, o copleşi pe logodnica lui cu mulţumiri şi cu 
vorbe drăgăstoase, care o făcură să roşească de plăcere. 

Dar de îndată ce gelozia i se risipi datorită explicaţiilor 
sincere ale Giraldei, iar inima lui avântată se mai potoli, 
cuvintele logodnicei îl făcură să se mire grozav şi să 
exclame: 

— Principesa aceasta mă cunoaşte, aşadar şi pe mine? Dar 
prin ce îi stârnesc eu vreun interes? Şi ce pericol aşa de 
mare putea să mă amenințe pe mine? Îţi dai seama că toate 
astea sunt foarte ciudate? 

— Nu chiar atâta pe cât ţi se par. [i-am mai spus că 
principesa este pe atât de bună pe cât e de frumoasă: asta 
ar fi destul ca să explice interesul ce ţi-l poartă. Dar la 
mijloc e ceva mai mult: ea ştie cine eşti, îţi cunoaşte familia. 

— Ştie cine sunt? Cunoaşte numele tatălui meu? 

— Da. Cezar - răspunse cu gravitate Giralda. 

— "Ţi-a spus cumva acest nume? 

— Nu. Asta ţi-o va spune numai dumitale. 

— Ţi-a spus ea că-mi va dezvălui taina naşterii mele? 
întrebă El 'Torero, fremătând de speranţă. 

— Da - exclamă ea - oricând vei dori să i-o ceri! 

— Ah! strigă don Cezar. Ard de nerăbdare să vină ziua de 
mâine. ca să mă duc s-o văd pe această principesă şi s-o 
întreb! O! Să ştiu! Să ştiu, în sfârşit, cine-mi sunt părinţii! 

În timp ce îndrăgostiţii îşi făceau destăinuiri fără să ia 
aminte la el. Cervantes îşi spunea: 


„Drace! Cine-i principesa asta care cunoaşte atâţia oameni 
şi ştie atâtea taine? Şi de ce se amestecă ea, vrând să-i 
dezvăluie nenorocitului prinţ taina naşterii sale? Nu-şi 
închipuie, oare, că o asemenea dezvăluire îl condamnă cu 
siguranţă la moarte? Cum s-o împiedic pe necunoscută asta 
să vorbească?” 

În curând ajunseră la Hanul Turnului fără să li se fi 
întâmplat nimic neplăcut. 

Să fi fost cam pe la ora unu şi jumătate noaptea. Hanul 
era, bineînţeles, cufundat în linişte şi întuneric. 'Toţi locatarii 
dormeau un somn adânc şi binefăcător. 

Prichindelul, care părea să fi căzut pradă unei adânci 
melancolii, bătu la poarta exterioară a patio-ului, într-un fel 
anumit, cunoscut numai de obişnuiţii casei. Spre mirarea 
lui, poarta se deschise imediat, ca şi cum ar fi fost aşteptaţi 
şi mica Juana, drăgălaşa fiică a hangiului Manuel apăru în 
poartă cu o expresie curioasă şi neliniştită în acelaşi timp. 

Zărind-o pe fată, El Chico păli. Trebuie să credem, totuşi, 
că omuleţul avea o stăpânire de sine extraordinară pentru o 
fiinţă atât de slabă ca el, că ştia să-şi ascundă cu grijă 
impresiile şi sentimentele, căci, în afară de culoarea 
pământie ce i se aşternu pe faţa-i bronzată, nimic din 
atitudinea lui nu trăda puternica emoție ce-l cuprinsese. 

Îşi îndreptă cu mândrie ţinuta şi-i adresă feţei un zâmbet 
amical, ca unui vechi prieten. Era limpede că Juana şi El 
Chico se cunoşteau din copilărie. 

Totuşi, în ciuda mândriei înnăscute a piticului, un 
observator atent ar fi descoperit în atitudinea lui, mai ales 
în surâsul lui parcă resemnat, în expresia lui drăgăstoasă, 
parcă neliniştită, un fel de admiraţie umilă şi înflăcărată, 
cum pot inspira numai fiinţele socotite a fi de esenţă 
superioară. Pe scurt, atunci când se credea neobservat, El 
Chico avea în faţa tinerei fete atitudinea unui credincios 
plin de zel, ce o adoră pe Fecioară. Dimpotrivă, purtarea 
Juanei, deşi foarte deschisă şi prietenoasă, avea, fără voia 
ei, ceva superior şi protector în acelaşi timp. Un indiferent 


şi-ar fi spus că frumoasa andaluză, fiica unui respectabil 
burghez căruia afacerile îi mergeau din plin, ştia să 
păstreze distanţa faţă de acest cerşetor. Un observator mai 
atent, însă, ar fi descoperit cu uşurinţă în purtarea ei o 
dragoste adevărată, aproape maternă. 

Într-adevăr, Juana avea ceva din atitudinea tandră şi în 
acelaşi timp cicălitoare a unei fetiţe care o face pe mămica 
faţă de păpugşica ei preferată. 

Da, chiar asta era. Piticul era, probabil, pentru ea ca un fel 
de jucărie vie, pe care copilul o iubeşte din toată inima, deşi 
o sâcâie, de altfel fără răutate, dintr-o nevoie instinctivă de 
a se juca de-a micul stăpân, de-a micul tiran. S-a plictisit 
copilul de jucăria lui? O azvârle cu dispreţ într-un ungher, 
fără să se sinchisească dacă se strică şi nici nu se mai uită la 
ea. Îi vine din nou să se joace şi-şi dă seama că prin gestul 
lui brutal jucăria s-a stricat? Plânge din toată inima, ia 
jucăria în braţe, o leagănă, o alintă, o mângâie, vorbindu-i 
cu bunătate, străduindu-se să repare răul pe care l-a făcut 
fără voia lui. 

Cam aşa erau şi purtările Juanei faţă de pitic. 

Dar cel mai surprinzător era faptul că piticul, deşi foarte 
supărăcios de felul lui, accepta cu dragă inimă hachiţele ei. 
Nu cu pasivitatea unei jucării, ci cu o plăcere adevărată, 
deşi ascunsă. 1 se părea foarte natural. Din partea Juanei 
nimic nu-l jignea, nimic nu-l supăra, nimic nu-l descuraja. 
Aşa era Juana. Juanei îi era îngăduit orice. Capriciile şi 
pornirile ei de copil isteţ şi răsfăţat, sigur de puterea lui 
despotică, i se păreau adorabile şi, în orice caz, preferabile 
indiferenţei. Juana era stăpânul, în înţelesul absolut al 
cuvântului. El nu era decât sclavul care acceptă bucuros 
purtările stăpânului faţă de dânsul - şi pe cele bune şi pe 
cele rele. 

Să fi fost oare aceasta urmarea unei deprinderi căpătate 
încă din copilărie? Poate că da. În orice caz, trebuie să 
recunoaştem că adoraţia şi admiraţia lui erau pe deplin 
întemeiate. 


Juana avea şaisprezece ani şi era o adevărată andaluză: 
micuță, drăgălaşă, subţirică, sprintenă şi vioaie, plină de 
graţie jucăuşă şi de eleganţă naturală. Avea un ten 
proaspăt, nişte ochi negri de toată frumuseţea, când galeşi, 
când arzători, o guriţă cu buze roşii şi cam senzuale. 
Mâinile ei fine şi albe, întreţinute cu grijă, ar fi putut stârni, 
ca de altfel întreaga ei făptură de o gingăşie aristocratică, 
invidia multor doamne nobile. 

Era extrem de îngrijită, iar ţinuta ei, cu mult superioară 
categoriei sociale căreia îi aparţinea, dovedea o cochetărie 
rafinată, pe care îngăduitorul orgoliu al tatălui său, departe 
de a încerca s-o potolească, dimpotrivă, o stimula, căci 
onorabilul Manuel, care făcea, desigur, nişte afaceri 
strălucite, nu se dădea îndărăt de la nici o cheltuială când 
era vorba de capriciile acestui copil răsfăţat. 

Astfel că Juana era întotdeauna gătită ca o madonă şi, de 
altfel, purta cu o uşurinţă plină de farmec elegantul costum 
de andaluză. Căci, spre deosebire de fetele de condiţia ei, 
care se îmbrăcau de obicei în postav sau în pânza, Juana 
purta o cazacă de catifea, un corsaj de mătase de culoare 
deschisă, ce se mula perfect pe talia ei subţire şi mlădioasă 
şi o fustă de mătase asortată la corsaj, care lăsa să i se vadă 
pulpele nervoase, reliefându-i gleznele delicate şi mici ca 
ale unui copil, picioruşele cambrate, încălţate în satin, de 
care ea era foarte mândră, ca orice veritabilă andaluză. În 
loc de eşarfă purta un şorţ, bogat împodobit cu împletituri, 
şireturi, funde şi ciucuri... 

Astfel gătită, îi supraveghea pe servitorii tatălui ei şi 
trebuia să fii cu adevărat un mare domn - ca francezul ăsta 
- sau un vechi şi bun prieten - ca domnul de Cervantes - 
pentru ca ea să catadicsească să te servească, personal, cu 
mânuţele-i albe. Ba chiar socotea că le făcea o deosebită 
cinste celor pe care-i servea şi poate că nu greşea chiar aşa 
mult. 

E lesne de înţeles de ce, în aceste condiţii, Cervantes ar fi 
avut pricină să se mire când o găsi pe această mică regină 


stând trează şi veghind în locul vreuneia dintre umilele 
slujnice ale hanului. Dar Cervantes era prea preocupat ca 
să se oprească la amănunte atât de neînsemnate. 

Juana se dădu în lături ca să-i lase pe musafirii nocturni să 
intre şi, deşi părea tulburată şi neliniştită, răspunse la 
zâmbetul lui El Chico cu un surâs vesel, subliniat vizibil 
printr-un gest binevoitor şi prietenesc făcut cu acel aer de 
mică surioară pe care-l avea faţă de el, fără voia ei. 

Acest surâs fu de ajuns pentru ca pe obrajii omuleţului să 
apară din nou un pic din roşeaţa ce-i dispăruse brusc la 
vederea fetei şi pentru ca ochii să i se lumineze de o 
bucurie lăuntrică, pe care nici nu încerca să şi-o ascundă, 
fiind sigur că tovarăşii lui aveau destule alte griji că să nu le 
mai pese de El Chico. 

După ce Cervantes, care încheia rândul, intră şi el în patio, 
Juana şovăi o clipă şi, înainte de a închide poarta, se aplecă 
şi privi în afară, în noaptea senină presărată cu miliarde de 
stele. Erau aproape singurele lumini pe care Sfânta 
Inchiziţie le îngăduia supuşilor săi, fără îndoială cu scopul 
de a păstra pentru autodafeuri celelalte focuri. 

Mica Juana părea ciudat de emoţionată. S-ar fi zis că 
aştepta pe cineva şi că era neliniştită şi necăjită, văzând că 
cel pe care-l aştepta nu apare. Când îşi dădu limpede seama 
că nu mai urma să vină nimeni, scoase un oftat ce semăna 
cu un suspin, puse lacătele şi-i petrecu pe musafiri în 
bucătărie. Prin felul cum era aşezată, aceasta putea să fie 
luminată fără teamă de amenzile la care te expuneai 
încălcând asprele dispoziţii ale poliţiei, prin care se 
interzicea luminatul după semnalul de stingere. 

În timp ce slujnica încă pe jumătate adormită se trezea, 
bombănind tot felul de înjurături la adresa haimanalelor 
nocturne care tulburau somnul bunilor creştini la o oră atât 
de târzie, când s-ar fi cuvenit să fi fost de mult în paturile 
lor, înveliţi cu cuvertura până la gât şi la bărbie, Juana o 
urmărea din ochi, maşinal. Dar nici n-o vedea. Micuța Juana 
era mult prea emoţionată. Era şi foarte palidă. Ochii ei 


frumoşi, de obicei atât de veseli, erau parcă aburiţi de 
lacrimi cu greu stăpânite. Pe buze îi stătea o întrebare pe 
care nu îndrăznea s-o pună şi nimeni nu observa ciudata 
emoție de care era cuprinsă. 

Nimeni, în afară de bătrâna duenă, ce se grăbi să bâiguie 
nişte cugetări pline de acreală, nu lipsite însă de o dragoste 
ursuză, cu privire la tinerele stăpâne cărora le place să-şi 
piardă noaptea, stricându-şi ochii de pomană, când, slavă 
Domnului, există femei în toată firea, cinstite şi devotate 
stăpânilor lor, care ţin la oboseală şi ştiu să-şi îndeplinească 
cu cinste îndatoririle de gazdă, nepotrivite cu nişte mâini 
albe de cuconiţă. Altminteri însă, nimeni n-o băga în seamă, 
afară de pitic, care o urmărea atent şi vedea cum veselia ei 
se spulberă treptat. El Chico o privea cu ochii lui buni, de 
câine credincios, gata să facă orice ca să readucă zâmbetul 
pe buzele stăpânului. 

Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că, în schimb mica 
Juana nu vedea pe nimeni, nici pe duenă, nici pe El Chico. 
Părea că-şi urmăreşte un gând alei, foarte dureros. 

O întrebare a lui El Torero o trezi brusc din visare: 

— Domnul de Pardaillan nu s-a întors? 

Mica Juana tresări violent şi de-abia putu să bolborosească 
cu glas sugrumat: 

— Nu, domnule Cezar. 

— Eram sigur! murmură El Iorero, privindu-l pe 
Cervantes cu un aer nedumerit. 

Palidă ca ceara, Juana izbuti cu mare greutate să spună: 

— Domnul de Pardaillan era totuşi cu dumneavoastră. 
Sper că nu i s-a întâmplat nimic grav! 

— Şi noi sperăm acelaşi lucru, micuță Juana, dar nu vom 
şti cu adevărat decât mâine - răspunse Cervantes cu un aer 
foarte preocupat. 

Juana se clătină. Ar fi căzut, dacă n-ar fi întâlnit în calea ei 
o masă de care să se ţină. Şi nimeni nu observă, această 
sfârşeală ce o cuprinsese pe neaşteptate. Nimeni, în afară 
de bătrâna guvernantă, care strigă: 


— Picaţi de oboseală, domnişoară! Aţi devenit propriul 
dumneavoastră călău, de nu vreţi să vă duceţi la culcare în 
noaptea asta? 

El Chico observase şi el. Nu spuse nimic, dar se apropie 
repede de ea, ca şi cum ar fi vrut să-i ofere sprijinul 
propriei sale slăbiciuni. 

Fără să bage de seamă nimic, Cervantes urma să 
vorbească: 

— Fata mea, pune să ne facă paturile. Ne vom petrece 
noaptea aici, iar mâine - adăugă el întorcându-se spre don 
Cezar şi Giralda - ne vom continua cercetările. 

EI 'Torero încuviinţă din cap. 

Fericită că se oferea prilejul să iasă dintr-o situaţie 
penibilă, Juana o urmă pe slujnică, în ciuda protestelor 
energice ale acesteia, care avură soarta rezervată tuturor 
protestelor: aceea de a nu fi luate în seamă. 

După ce-i adresă lui El Chico un gest amical, Cervantes se 
grăbi să se îndrepte spre camera ce-i fusese rezervată. 

EI 'Torero nu voi să-l urmeze înainte de a-i mulţumi din 
inimă lui El Chico şi de a-l asigura încă o dată că, de aici 
înainte, va avea grijă să nu-i lipsească nimic. 

Giralda adăugă propriile-i mulţumiri la acelea ale 
logodnicului ei. Omuleţul primi aceste dovezi de prietenie 
cu aerul mândru şi nepăsător ce-l caracteriza. Dar privirea 
lui strălucitoare arăta limpede că era mulţumit de această 
prietenie. 

Capitolul 23 

El Chico şi Juana 

Rămas singur în bucătăria hanului, El Chico se căţără pe 
un scaun, pe care şi-l pregătise dinainte, în faţa căminului. 
În care focul era pe cale să se stingă: 

Era trist piticul, căci o văzuse pe „ea” foarte necăjită şi 
tulburată. 

Cu capul în mâini, începu să se gândească la lucruri 
întâmplate în trecutul său atât de scurt. Iar acest trecut, ca 


de ar fi şi prezentul, după cum, fără îndoială şi viitorul, 
încăpea într-un singur cuvânt: Juana. 

Oricât de departe îndărăt putea să ajungă cu amintirile lui, 
piticul se vedea mereu în mâinile ei, ca o jucărie. El Chico 
nu avea familie, iar dacă cineva se ocupa uneori de el, era 
numai prin ocări, însoţite de nenumărate palme. S-ar fi 
lipsit bucuros de o asemenea atenţie. Cu toate că era pusă 
pe şotii, Juana avea un suflet bun. Fără să-şi dea seama de 
ce, fusese mişcată de singurătatea lui. 

Şi, aşa tânără cum era, mânată de sentimentul de mamă 
care stă ascuns în sufletul oricărei fetiţe, îşi luase obiceiul 
de a veghea ca el să aibă o locuinţă mulţumitoare şi să fie 
hrănit ca lumea. Şi, încet-încet, se obişnuise să se joace aşa, 
de-a mămica. Şi cum tatăl ei îi satisfăcea toate capriciile, iar 
ea ştia, foarte bine să se alinte, se făcea ascultată fără 
greutate. Aşa se explică atitudinea uşor protectoare pe care 
o avea faţă de El Chico. 


Despre el, se obişnuise s-o vadă poruncind şi, cum toţi din 
casă i se supuneau fără să crâcnească, făcuse şi el ca toţi 
ceilalţi. De altfel, chiar dacă ar fi vrut să se revolte - ceea ce 
nici nu-i trecea prin minte, căci sclavia era pentru el mult 
prea dulce - morala reprezentată, în cazul de faţă, prin 
lecţiile şi mustrările aspre ce i le administra însuşi tatăl 
micului său tiran, onorabilul Manuel, îl învățase că cel ce 
oferă, este cu mult superior celui ce primeşte şi că acesta 
din urmă n-ar putea niciodată să se umilească şi să se 
închine îndeajuns în faţa celuilalt. În general, lui E Chico 
nu-i intra în cap să se umilească, el având şi idei personale, 
idei care, după cum pretindeau aceeaşi sfinţi, morală, 
trebuiau să-l ducă într-o bună zi direct la rug. Singurul 
sfârşit hărăzit unui băieţaş care, deşi botezat, nu era în 
stare să nutrească decât gânduri ce l-ar fi putut 
înspăimânta până şi pe ultimul dintre eretici. Şi, totuşi, în 
faţa Juanei îşi plecă de bunăvoie capul, îşi făcuse chiar un 
obicei din asta. Într-atâta îşi însuşise acest obicei pe care-l 


va păstra toată viaţa, încât i se părea monstruos, cu 
neputinţă să discute vreo poruncă dată de Juana, sau vreo 
dorinţă de-a ei. Băieţaşul acesta care, mânat poate de 
diavol sau numai de furie avea pretenţia că nu va 
recunoaşte nici un stăpân şi nici o autoritate, o acceptase în 
aşa măsură pe Joana ca pe singurul lui stăpân, încât îi mai 
spunea chiar şi acum, când ajunsese bărbat în toată firea: 
„micuță stăpână”, ceea ce o făcea şi pe fată să fie foarte 
mândră. 

Copiii crescuseră mari. Juana se făcuse o fată frumoasă. 

El Chico devenise bărbat... dar rămăsese cu statură de 
copil. 

La început, Juana văzuse cu uimire cum, încet-încet, ea 
ajunge la fel de înaltă şi apoi mai înaltă decât prietenul ei, 
care era mai mare decât ea cu patru ani. Lucrul acesta o 
încânta grozav, păpuşa ei va rămâne mereu o păpuşică... 
Dar o dată cu vârsta, acest sentiment egoist făcu loc milei. 
Cu atât mai mult, cu cât El Chico părea foarte chinuit de 
faptul că rămânea atât de mic, în timp ce toţi din jurul lui 
creşteau. lar Juana îşi promisese să nu-l părăsească 
niciodată. Ce s-ar fi făcut băiatul ăsta fără ea? 

Dacă la început supunerea şi ascultarea pasivă ale lui El 
Chico nu fuseseră decât, pe de o parte, rezultatul 
obişnuinţei, iar pe de alta al exemplului şi al lecţiilor de 
morală, ele sporiseră şi mai mult, dacă mai era posibil aşa 
ceva, ca urmare a apariţiei unui sentiment nou, de care nici 
măcar el însuşi nu-şi prea dădea seama: iubirea. Dar o 
iubire dintre cele mai curate, o iubire absolută, 
supraomenească, făcută din sacrificiu şi dăruire. Şi nici nu 
se putea să fie altfel. De ani şi ani de zile, Juana fusese 
pentru el un mic Dumnezeu, în faţa căruia stătea într-o 
veşnică adoraţie. Nimic nu putea fi prea frumos, prea bun 
sau prea scump pentru ea. De dragul ei ar fi fost în stare să 
se lungească în stradă şi să-i facă din trupul său covor 
pentru ca ea să-şi ferească picioarele de atingerea 
caldarâmului murdar. 


Toate gândurile lui se îndreptau către acelaşi ţel: să-i facă 
plăcere Juanei, să-i îndeplinească toate dorinţele, chiar cu 
preţul suferinţei, chiar dacă inima-i sângera. 

În prezenţa ei îşi pierdea cu totul voinţa, puterea de 
judecată şi de simţire. Ea era cea care gândea, vorbea şi 
simţea pentru amândoi. Nu trăia decât prin ea şi au era în 
stare decât să admire şi să aprobe orbeşte tot ceea ce 
hotăra ea. 

Iubirea aceasta rămăsese ferită de orice pornire 
trupească. Degeaba ar fi pretins că e un bărbat, ştia prea 
bine că nu era aşa! 

Ideea posibilităţii unei căsătorii între o femeie, o femeie 
adevărată şi el, o bucăţică de om, nici nu-i trecuse prin 
minte. Dar oare aşa ceva era posibil? Începuse să se 
gândească la o asemenea posibilitate abia după discuţia cu 
doamna aceea nobilă. Desigur că frumoasa doamnă îşi 
bătuse joc de el! Bineînţeles că voise să se distreze, să vadă 
ce-o să spună şi ce-o să facă bietul pitic. Din fericire, El 
Chico nu se trădase în nici un fel. Era mic de statură, dar 
isteţ la minte şi înţelesese intenţia nobilei doamne. 

Juana tocmai împlinise treisprezece ani. Într-o zi, gătită ca 
o doamnă, coborâse în sala de mese. Nu ca să facă treabă, 
ferească sfântul! Ci ca s-o înlocuiască pe stăpâna casei, 
moartă de multă vreme şi înlocuită - dacă totuşi o mamă 
poate fi înlocuită - de către admirabila matroană pe care 
tocmai am auzit-o cicălind-o pe tânăra fată, matroană care 
răspundea la numele de Barbara. 

Aşadar, Juana începuse să supravegheze personalul, la 
început puţin numeros şi să conducă gospodăria cu 
asemenea autoritate, încât nimănui nu-i trecea prin minte 
să nu i se supună. 

În acelaşi timp, se pricepea să-i facă pe muşterii să se 
simtă mulţumiţi (ceea ce nu era întotdeauna prea uşor), ştia 
să-şi întoarcă privirile cu atâta tact, să împartă zâmbete şi 
complimente cu atâta graţie, încât devenise o adevărată 
binecuvântare pentru Hanul Turnului, care ajunse în 


curând unul dintre cele mai căutate din Sevilla, unde totuşi 
nu lipseau hanurile bune. 

Atunci intervenise din nou morala, mereu reprezentată de 
onorabilul Manuel, care atrăsese atenţia asupra faptului că 
ar fi de-a dreptul scandalos ca Juana, singura lui 
moştenitoare, să se chinuiască muncind, în timp ce leneşul 
ăla de El Chico, care mergea pe-al şaptesprezecelea an, se 
îngraşă, neavând altă grijă decât să caşte gura de 
dimineaţa până seara, sub pretextul viclean că e prea mic. 

Aceeaşi morală mai spune că atunci când eşti sărac şi 
orfan trebuie să munceşti ca să-ţi câştigi existenţa. El Chico 
se întrebase şi nu fără teamă, ce-ar putea să facă el pentru 
a-şi câştiga pâinea, având în vedere că nimeni nu se 
îngrijise vreodată să-l înveţe ceva în acest scop şi că nu 
avea mai multă putere decât un puişor proaspăt ieşit din 
găoace. 

Dar cum, în mod ciudat, Juana păruse că aprobă această 
morală, El Chico, plin de ardoare şi de bunăvoință, 
consimţise să muncească. Manuel profitase numaidecât ca 
să-l pună la treburile cele mai grele şi înjositoare, oferindu-i 
în schimb, cu dărnicie, culcuş şi mâncare ca pentru câini. 

Muncile astea erau peste puterile piticului. Poate că le-ar fi 
făcut şi aşa, de bine de rău, dacă s-ar fi ţinut seama de 
marea lui susceptibilitate. Dar nimănui nu-i păsa de ea. În 
noua lui situaţie, piticul deveni în curând calul de bătaie al 
tuturor. De la patron şi până la ultimul băiat de grajd, toţi 
se credeau în drept să-i ordone. lar când ordinele nu erau 
executate cum trebuie, palmele cădeau din belşug. 

Dar cel mai groaznic pentru el era faptul că treburile îl 
ţineau departe de Juana, în tot timpul zilei, ceea ce era în 
sine o tortură cumplită. Şi apoi, era la cheremul unei liote 
de slugi şi al unor muşterii adesea chercheliţi, care nu-l 
cruţau nici de umilinţe şi nici de lovituri. 

Niciodată nu fusese atât de nenorocit. 

Dar asta nu dură multă vreme. După câtva timp de chinuri 
nemaipomenite, El Chico lăsase baltă şorţ, mături, muşterii 


şi stăpân şi dispăruse. 

Cum trăise el în acest răstimp? Pur şi simplu din ce-i pica. 
Nu-i trebuia mult ca să se întreţină. Poame gustoase se 
găseau din belşug în această uriaşă grădină care era 
Andaluzia. N-avea decât să întindă mâna şi să ia. Când 
vremea nu-i îngăduia asemenea pleaşcă, se aşeza la poarta 
bisericii şi cerşea. Lucrul acesta intră în obiceiurile epocii şi 
însuşi subtilul moralist, care era Manuel, n-avea ce să 
obiecteze. 

El Chico mânca puţin, dormea nu se ştie în ce văgăună, 
umbla îmbrăcat în zdrenţe, dar era liber. Liber să doarmă 
sub razele bunului soare, să se tăvălească în iarba fragedă, 
să viseze la stele. Dar era mândru şi mulţumit. Era mai 
ţanţoş ca oricând şi trebuia să-l vezi cu ce aer întorcea 
spatele oricui îi vorbea pe un ton care nu-i convenea. 

Fuga piticului îl făcu pe Manuel să-şi dezlănţuie morala în 
vaiete amare, dojeni cumplite şi profeţii înfricoşătoare. El 
Chico era un mizerabil nerecunoscător, un leneş, un ins fără 
credinţă, fără lege, fără inimă, lipsit de orice sentiment 
omenesc şi sortit, fără doar şi poate, să sfârşească pe vreun 
TUg. 

Totuşi, El Chico nu era un nerecunoscător, aşa cum 
susţinea respectabilul Manuel. Numai că recunoştinţa lui se 
îndrepta - ceea ce era cu totul firesc - spre singura fiinţă 
care-i arătase bunătate şi dragoste: Juana. 

În fiecare zi găsea mijlocul de a se strecura în han - era 
doar atât de mic - şi acolo, pitit în vreun colţ, îşi sătura ochii 
privind-o pe aceea care era totul pentru el. 

Sprintenă şi vioaie, gătită întotdeauna că o mică regină, 
Juana alerga de colo-colo, supraveghind treburile ca o 
gospodină pricepută ce era, din instinct, în ciuda tinereţii 
ei. Când îşi sătura bine ochii şi inima, piticul pleca 
mulţumit... ca să se întoarcă a doua zi. 

Uneori, când se întâmpla să treacă ea pe lângă dânsul, 
îndrăznea să întindă mâna şi să-i apuce un colţ de rochie, 
pe care-l săruta cu smerenie. Sărutase până şi urma paşilor 


ei, rămasă pe nisipul presărat în patio! Iar astea erau 
bucurii de care nu avea parte prea des. 

Într-o zi, calculându-şi greşit mişcarea, în loc să-i atingă 
rochia, îi atinse pulpa. Rămase înmărmurit de spaimă. Cu 
atât mai mult, cu cât Juana, crezând că era vorba de vreo 
glumă grosolană a unui muşteriu, se oprise, palidă de 
mânie, scoțând un țipăt, la auzul cala Manuel şi servitorii 
săi dădură fuga. Bietul El Chico întrezări numaidecât 
urmările neîndemânării sale: Manuel va întoarce hanul pe 
dos, până ce-l va găsi şi-l va alunga în chip ruşinos, fără a 
mai pune la socoteală şi chelfăneala zdravănă de care nu va 
fi scutit. Cu o înfăţişare jalnică, ieşi din ascunzătoare şi, 
îngenunchind în faţa ei, îşi împreună mâinile a rugăciune: 

— Eu sunt, Juana, nu-ţi fie teamă - îi şopti. 


Deşi era dezgustător de murdar, ea îl recunoscu 
numaidecât. Nu-i fu frică. Păru chiar foarte mulţumită şi-i 
răspunse tatălui ei, care o întreba de ce ţipase: 

— Nu-i nimic, m-am lovit de masa asta şi nu m-am putut 
abţine să nu ţip ca o proastă. 

Negăsind nimic ciudat în răspunsul fetei, Manuel se 
retrase mulţumit de explicaţiile primite. Servitorii se 
întoarseră la treburile lor, iar ea îi făcu lui El Chico un semn 
discret, la care piticul se supuse. Nu era, oare, obişnuit să i 
se supună în toate? 

Fata îl duse într-un loc mai ferit, unde nu puteau fi 
surprinşi şi-l luă imediat la rost, pe un ton foarte aspru: 

— Ce făceai în colţul ăla? Haimana ce eşti! Leneşule! 
Ereticule! Cum de îndrăzneşti să mai apari în casa pe care 
ai părăsit-o fără un cuvânt de rămas bun, fără nici o părere 
de râu? Nerecunoscătorule! Hoţule! 

Juana îl certă şi-o făcea pe grozava, dar i se citea în ochi 
că-i bucuroasă de a-l revedea, tare bucuroasă chiar. Atunci, 
foarte mişcat, el îi răspunse cu umilinţă: 

— Voiam să te văd, Juana. 

— Îmi pare bine! Şi cum de ţi-a venit atât de târziu această 
dorinţă, după zile întregi de uitare? 

E] îi răspunse cu adâncă mâhnire: 

— Nu te-am uitat, Juana, nici n-aş putea, de altfel. Am 
venit aici în fiecare zi. 

— În fiecare zi! Mie vrei tu să-mi vinzi gogoşi? De ce nu te- 
ai arătat niciodată? 

— Pentru că mă gândeam că voi fi alungat. 

Ea îi aruncă o privire compătimitoare şi uimită în acelaşi 
timp. 

Şi, ridicând din umeri, îi spuse: 

— Ai fi meritat-o din plin, zău aşa... Dar ar fi trebuit să ştii, 
totuşi, că n-aş fi făcut una ca asta. 

— Tu, Juana, într-adevăr, n-ai fi făcut-o. Dar tatăl tău? Dar 
ceilalţi? 


Argumentul cântări greu în ochii fetei. Nu-i răspunse 
imediat. De altfel, nu se îndoia de cele spuse de el şi - ceea 
ce se ferea să recunoască - poate că nu o singură dată îl 
descoperise prin colţurile în care piticul se credea atât de 
bine ascuns. Ca să-şi mascheze stinghereala, ea continuă, 
pe acelaşi ton dojenitor: 

— Uită-te în ce hal eşti! Ai putea, fi luat drept un 
vagabond! Cum de nu ţi-e ruşine să apari aşa în faţa mea? 
N-ai putea să fii mai curat, cel puţin? 

EI îşi plecă, ruşinat, capul. O lacrimă îi apăru printre gene. 

Dojana îl usturase şi se-nţelege că, dacă n-ar fi fost această 
întâmplare nenorocită, niciodată n-ar fi apărut în faţa ei în 
halul ăsta. 

Juana îşi dădu seama cât rău îi făcuse umilindu-l şi-i spuse 
cu un glas mai dulce, privindu-l cu gingăşie: 

— Nu cumva tot tu ai adus şi florile pe care le-am găsit de 
câteva ori pe fereastra mea? 

El roşi şi dădu din cap afirmativ. 

— De ce-ai făcut asta? stărui ea, continuând să-l privească 
ţintă. 

El îi răspunse, pe un ton foarte natural, poate chiar sincer: 

— N-aş fi vrut să mă socoteşti un nerecunoscător. De 
ceilalţi puţin îmi pasă, dar tu, nu vreau! Ilacă aşa! ... M-am 
gândit că vei ghici şi că mă vei ierta. 

Ea îl privi o clipă fără să răspundă, apoi, cu un surâs 
enigmatic, exclamă: 

— Frumos, n-am ce zice! Cum ai ajuns până la fereastra 
mea? Nenorocitule! Nu te-ai gândit că ai putea să mori şi că 
eu nu mi-aş fi iertat niciodată moartea ta? 

El Chico simţi cum îi creşte inima de bucurie. Aşadar, nu 
mai era supărată! Dacă tremura pentru viaţa lui, însemna 
că-l mai iubeşte. Şi râzând din toată inima, îi spuse: 

— Nu e nici un pericol. Sunt eu mic, dar şi îndemânatic! 

— E drept că eşti sprinten ca o maimuţă - zise ea. Dar n- 
are importanţă, să nu mai faci asta... îmi vei da florile chiar 
mie, în felul acesta voi fi mai liniştită. 


— Vrei cu adevărat să vin să te văd? o întrebă el, înfiorat 
de speranţă. 

Cu o mică strâmbătură de milă şi dispreţ, ea rosti: 

— Şi acum, dacă te-ai întors, cred că n-ai de gând să pleci 
iar? 

— Dar tatăl tău, Manuel? 

Juana îi răspunse, cu un gest autoritar, care voia să 
însemne că-i păsa prea puţin de toate acestea: 

— Vrei să mă vezi fără să te ascunzi ca un hoţ, da sau ba? 

EI Chico îşi împreună mâinile plin de admiraţie. 

— În cazul ăsta - îi spuse Juana cu un zâmbet vesel - nu te 
îngriji de rest. O să iei masa cu noi, o să dormi aici, am să-ţi 
fac rost de o îmbrăcăminte cuviincioasă, iar cât priveşte 
treaba, n-o să mai faci decât ceea ce o să vrei tu şi pe 
măsura puterilor tale! Hai, vino! 

EI scutură din cap şi nu se clinti. 

Juana păli şi, aruncându-i o privire dojenitoare şi 
îndurerată, îl întrebă cu lacrimi în glas: 

— Nu vrei? 

Şi adăugă, cu glasul ei subţire, dar poruncitor şi hotărât: 

— Nu mai sunt, aşadar, mica ta stăpână? Nu mai sunt eu 
cea care-ţi porunceşte? Te răzvrăteşti împotriva mea? 

El îi răspunse pe un ton blând, dar cu încăpățânare: 

— Tu eşti şi vei fi întotdeauna bucuria mea. Ca să te pot 
vedea, aş trece şi prin foc... Dar nu mai vreau să-mi dai tu 
hrană, adăpost şi îmbrăcăminte. 

Juana îi privi straiele zdrenţuite şi, din nou, El Chico îşi 
plecă ochii ruşinat. Cu vârful degetelor, Juana îl prinse de 
bărbie, îl sili să-şi ridice capul şi-şi cufundă privirea tandră 
şi nevinovată într-a lui. Înţelesese ce se petrece în sufletul 
prietenului ei şi, dintr-o delicateţe cu adevărat feminină, nu 
mai stărui. 

— Fie şi aşa - zise ea, după o pauză. Fă-o când o să vrei. În 
rest, o să faci cum ai să crezi. Dar să ştii că m-ar mâhni 
foarte tare, dacă ai uita că sunt şi voi rămâne pentru tine o 
soră iubitoare şi credincioasă, îmi făgăduieşti să nu uiţi? 


Ea rosti toate aceste vorbe cu o căldură şi cu o emoție 
care nu puteau fi puse la îndoială. 

Atunci, aşa cum se întâmpla uneori când Juana făcea pe 
regina, iar el îi aducea modestul său omagiu, El Chico 
îngenunche şi-i atinse uşor cu buzele vârful pantofiorului de 
satin. 

Sensul acestui era cât se poate de limpede. Desigur că 
fără să-şi dea seama, bietul El Chico îşi pusese, în umila şi 
atât de timida lui sărutare, întreaga dragoste, făcută din 
supunere, devotament şi dăruire. Umilinţa gestului era cu 
atât mai mişcătoare, cu cât bietul băiat era de obicei foarte 
mândru. Oricât de neştiutoare ar fi fost Juana, ea nu se 
putea înşela asupra înţelesului acestui gest, de aceea faţa 
frumoasă străluci de bucurie şi de orgoliu. 

De altfel, primi acest omagiu fără mofturi, fără falsă 
modestie şi fără exagerată pudoare, ca pe un tribut cuvenit 
frumuseţii şi bunătăţii sale. Îl primi ca o suverană care ştie 
că e cu mult deasupra muritorului prosternat la picioarele 
ei de copil. Atitudinea ei de o simplitate şi naturaleţe 
perfecte, expresia de supremă demnitate a chipului ei 
delicat şi aristocratic pentru o fată de această vârstă şi 
condiţie, ar fi stârnit un sentiment de admiraţie chiar şi 
Faustei, care putea sluji drept model în această privinţă. 

În timp ce primea acest omagiu, fără să se simtă deloc 
copleşită, îl învăluia pe cel prăbuşit la picioarele ei, care-i 
aparţinea cu totul, într-o privire blândă şi duioasă, prin care 
răzbătea un pic de ironie compătimitoare. 

Deodată, el se ridică şi exclamă, într-un elan al întregii 
sale fiinţe: 

— Tu eşti şi vei rămâne mereu mica mea stăpână! 

Juana bătu bucuroasă din palme şi strigă mândră de 
victoria ei: 

— Sunt sigură de asta! 

Şi-l apucă de mână, cu un aer de ştrengăriţă. 

— Hai - spuse, îmbujorată de plăcere - vino să-l vezi pe 
tata! 


— Nu merg - refuză el calm. 

Ea bătu din picior cu încăpățânare şi, pe jumătate 
îmbufnată, pe jumătate curioasă, îl întrebă: 

— Ce mai e? 

El Chico îşi privi zdrenţele şi-i răspunse: 

— Nu vreau ca tatăl tău să mă vadă în halul ăsta. Mâine 
mă voi întoarce şi ai să vezi că n-am să te fac de ruşine. 

Cum a izbutit el să se descurce? Prin ce tur de forţă şi de 
isteţime? Cu ajutorul cărei activităţi misterioase dusă la 
momentul potrivit? N-am putea să vă spunem. Vă putem 
spune doar că, a doua zi, a venit îmbrăcat într-un costum 
aproape nou, care, fără să aibă vreo podoabă specială, era 
deosebit de curat şi de o eleganţă ce-i punea de minune în 
valoare făptura miniaturală. 

Şi astfel El Chico ieşi biruitor pe toată linia. 

Mai întâi văzu cum ochii cochetei Juana străluceau de 
plăcerea de a-l vedea îmbrăcat atât de curat şi cu atâta 
eleganţă. Apoi, putu să citească pe feţele uluite ale lui 
Manuel şi ale servitorilor săi, adunaţi acolo în grabă, 
uimirea plină de admiraţie pe care le-o provoca apariţia lui 
în chip de cavaler fercheş. 

Începând din ziua aceea, avu grijă să-şi păstreze un 
costum elegant, pe care nu-l îmbrăca decât când mergea 
să-şi vadă mica stăpână şi pe care îl strângea apoi la loc, cu 
băgare de seamă, într-una din ascunzătorile cunoscute 
numai de el. În celelalte zile, zdrenţele lui obişnuite nu-l mai 
speriau. Lecţia Juanei îi folosise şi, dacă atunci când bătea 
drumurile şi cutreiera prin pădure, hainele îi erau mai 
ponosite, în schimb era întotdeauna de o curăţenie 
exemplară, care, laolaltă cu aerul lui demn şi mândru, 
atrăgea asupra lui bunăvoința şi simpatia tuturor. 

Pentru a obţine iertarea lui El Chico, fu de ajuns ca Juana 
să-şi îmbrăţişeze tatăl. Şi cum bătrânul nu era, de fapt, un 
om rău, primi cu destulă bunăvoință întoarcerea 
„nerecunoscătorului”, Căci aşa îi spunea. Ba simţi chiar 


oarecare stimă pentru micul oropsit, aflând că refuzase cu 
hotărâre să se mai lase găzduit, ca în trecut. 

De ziua naşterii Juanei şi la anumite zile de sărbătoare, El 
Chico reuşea întotdeauna (cum, nu se ştie), să-i aducă nişte 
mărunte daruri pe care „mica stăpâna” le primea cu o 
bucurie zgomotoasă fiind vorba, mai întotdeauna, de 
obiecte de găteală, iar noi ştim că micul ei păcat era 
cochetăria. 

În zilele acelea, El Chico catadicsea să primească invitaţia 
la cină a lui Manuel şi luă loc la masa familială, alături de 
stăpâna sa, care era la fel de fericită ca şi dânsul. 

Stând în colţul vetrei ce se stingea, El Chico îşi amintea cu 
tristeţe de toate astea, în timp ce Juana, sus, se ocupa de 
oaspeţii ei. 

Fie că piticul avea un caracter neobişnuit de puternic, fie 
că timiditatea împreună cu sentimentul inferiorităţii sale 
fizice îl făcuseră să creadă că bucuriile, fireşti pentru 
muritorii de rând, lui îi erau interzise, fie, în sfârşit, că era 
pregătit dinainte cu resemnare pentru cele mai dureroase 
sacrificii, nu rostise până atunci nici o mărturisire. 
Întotdeauna se străduise, veghind cu grijă, să-şi ascundă 
sentimentele intime şi reuşise... credea el. Adevărul e că 
Juana, aşa neştiutoare cum era în ale dragostei era mult 
prea ageră şi deşteaptă ca să nu fi ghicit de mult ceea ce se 
căznea atâta El Chico să-i ascundă. Şi. de fapt, nici nu 
trebuia să se priceapă atât de bine. Pentru a-şi da seama că 
piticul era cu totul subjugat de ea. 

Dacă şi ea era îndrăgostită sau nu de El Chico, asta se va 
vedea în cele ce urmează. Ceea ce putem spune e că se 
obişnuise să-l privească pe pitic ca pe un lucru ce-i 
aparţinea ei şi numai ei. Adoraţia piticului o făcuse să fie 
egoistă fără să-şi dea seama. Era, în mod naiv, dar sincer, 
convinsă de propria-i superioritate şi încredinţată că, în 
timp ce ea era stăpână pe sentimentele ei, şi liberă să-l 
sucească în fel şi chip pe El Chico, liberă să-l răsfeţe sau să-l 
facă să sufere după cum avea chef, piticul nu putea să 


dispună de sentimentele şi nu trebuia să iubească pe 
nimeni altcineva decât pe ea. 

În privinţa asta, dacă nu era îndrăgostită, era însă foarte 
exclusivistă sau s-o spunem pe şleau, geloasă în asemenea 
măsură, încât ar fi suferit numai la gândul unei infidelităţi, 
ba chiar şi al unei preferinţe, fie ea de moment. 

Din clipa în care i se păru că piticul o adoră cum nu se 
putea mai mult, dragostea lui încetă s-o mai supere. Era 
oare numai cochetărie? N-am şti să spunem, dar e limpede 
că pentru ea era o adevărată plăcere să-şi exercite 
dominaţia asupra acestui sclav supus şi orice ştirbire, fie cât 
de mică, adusă acestei dominați ar fi făcut-o să sufere 
cumplit. 

Dar piticul n-avea habar de toate astea. Căci, dacă era 
discret, ea nu era cu nimic mai prejos. Şi tocmai într-un 
asemenea moment s-a întâmplat ca o vorbă Faustei, 
aruncată la întâmplare, cu intenţia de a sonda terenul, să-i 
tulbure sufletul, ce părea să se fi resemnat. El Chico îşi 
repeta mereu în minte un număr de întrebări, veşnic 
aceleaşi: 

Avea oare posibilitatea acum, când era bogat, să se 
însoare şi el ca oricare alt bărbat? Va îndrăzni, oare el 
vreodată să vorbească despre asta? Şi cum va fi primită 
cererea lui? Nu va provoca el, oare, un hohot de râs 
general, iar biata lui iubire, atât de curată şi de 
dezinteresată, odată cunoscută de toată lumea, ocărita şi 
luată în râs, nu va deveni ea un obiect de batjocuri pentru 
toţi? 

Dar Juana? Îl iubea? Îşi răspundea: nu! Joana îl iubea cel 
mult ca pe o jucărie, poate că pe un frate slab şi neajutorat. 
Atâta tot. 

Juana iubea pe altcineva cu adevărat, iar el îl cunoştea 
prea bine pe rivalul preferat de ea. 

Glasul acru şi certăreţ al dădacei Barbara îl trezi din 
visare. 


— Sfânta Fecioară! exclamă duena. Vreţi să vă prăpădiţi? 
Dar ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu?! 

— Nu s-a întâmplat nimic, buna mea Barbara, am treabă 
jos şi n-am să mă duc la culcare decât după ce voi fi 
isprăvit-o. 

— Nu mai sunt oare eu destul de bună ca să ajut? o 
întrebă Barbara cu râvnă. 

— Simt nevoia să rămân singură. Du-te şi te culcă. Peste o 
clipă am să vin şi eu. Du-te - repetă Juana pe un ton 
energic, văzând că bătrâna stăruia - aşa vreau! 

El Chico mai auzi nişte blesteme, târşitul unor ghete vechi 
pe podea, apoi zgomotul unei uşi trântite cu furie, după 
care se făcu tăcere. Juana se încredinţă, desigur, că dădaca 
îi ascultase porunca. Apoi piticul auzi păcănitul unor tocuri 
mici pe treptele de stejar sculptat ale scării interioare. Se 
lăsă să alunece de pe scaunul pe care şedea şi ascultă, în 
picioare. 

Fata intră în bucătărie. Fără să scoată o vorbă, se trânti 
într-un jilţ mare, de lemn, pe care bătrâna Barbara avusese 
prevederea să-l tragă până acolo pentru ea şi rezemându-şi 
cotul pe masă, lăsă să-i cadă capul în mâini şi rămase aşa, 
fără să se mişte, cu ochii ficşi, măriţi, dar fără nici o lacrimă. 

În tăcere, El Chico se aşeză în faţa ei, pe dalele curate şi 
strălucitoare ale bucătăriei şi, ca şi cum s-ar fi temut că 
răceala dalelor să nu-i pricinuiască vreun rău, îi luă cu grijă 
picioruşele în mâini, mângâindu-i-le uşor. 

Fie că era obişnuită cu jocul ăsta, fie că era prea 
cufundată în gânduri, Juana părea că nici nu observă 
atenţiile drăgăstoase şi delicate cu care o înconjura el. 
Continuă să rămână nemişcată şi palidă, cu privirea 
pierdută în gol, scuturată în răstimpuri de către un lung 
fior. 

Fără să spună nimic, el o privea trist, cu ochii lui de câine 
bun şi, când o simţi cum tremură, îi strânse drăgăstos 
picioarele, ca pentru a-i spune: 

— Sunt aici! lau parte la suferinţele tale! 


Multă vreme rămaseră astfel, tăcuţi, ea uitând poate de 
prezenţa lui, el neştiind ce să facă pentru a o smulge din 
gândurile ei chinuitoare. 

În cele din urmă, îi şopti cu un glas compătimitor: 

— Suferi, mica mea stăpână? 

Juana nu-i răspunse. Dar fără îndoială că duioşia caldă ce 
se revărsa din vorbele lui îi muie inima răniită, îşi lăsă 
frumosul cap în mâini şi începu să plângă, pe înfundate, cu 
sughiţuri, aidoma copiilor care au mare necaz. 

— Sărmană Juana! spuse el, mângâindu-i picioruşele în 
neştire. 

Era nespus de mult din partea lui că avea puterea s-o 
compătimească. Căci ştia bine ce-o făcea pe mica Juana să 
plângă aşa de tare. Iar lacrimile ei îi cădeau pe inimă ca 
nişte picături de plumb topit. Şi simţea nedesluşit că 
ireparabilul era pe cale să se producă, că Juana avea să 
vorbească, sfâşiindu-i în bucăţi inima cu mărturisirea pe 
care i-o va face, cu o cruzime de care nici ea nu-şi va da 
seama. Împingând uitarea de sine până la ultimele ei limite, 
i-o luă înainte şi o întrebă vitejeşte, cu lacrimi în ochi, dar 
cu un zâmbet resemnat pe buze: 

— Aşadar, îl iubeşti mult? 

— Pe cine? 

Ştia prea bine că n-avea nevoie să-i rostească numele 
pentru ca ea să înţeleagă. 

Şi într-adevăr, ea înţelese numaidecât şi nu se arăta deloc 
mirată că el ştia despre cine e vorba. 

Dar întrebarea în sine o descumpăni cu totul. Desigur că 
nici ea nu şi-o pusese până atunci, căci, îndepărtându-şi 
mâinile şi privindu-l pe El Chico cu ochii scăldaţi în lacrimi, 
îi spuse cu o mişcătoare naivitate: 

— Nu ştiu! 

O clipă, nădejdea încolţi în sufletul piticului. Dacă nici ea 
singură nu ştia. Poate că nu era totul pierdut. Poate că, cu 
timpul, va reuşi s-o vindece şi s-o cucerească... 


Speranţă fugară, căci în curând îi fu dat să audă 
mărturisirea ce izbucnea spontan, dureros de crudă: 

— Nu ştiu dacă-l iubesc! Dar pe cei care-l urmăresc cu 
atâta înverşunare şi care, ca să-l înfrângă pe omul acesta 
atât de puternic şi de curajos, l-au atras în cine ştie ce 
capcană mişelească pentru a-l ucide cu laşitate, pe aceia îi 
urăsc, căci sunt nişte criminali... nişte criminali blestemaţi... 
da, blestematţi... 

Repetând aceste cuvinte mânioase, bătea cu furie din 
picior, uitând că în felul acesta îl lovea pe El Chico sau, 
poate, se sinchisea prea puţin de dânsul, socotind că-i 
aparţinea şi că putea să se poarte cu el oricum voia. 

Omuleţul nu se clinti, nici măcar nu simţise loviturile ei, 
deşi acestea erau destul de puternice. 

Chiar dacă l-ar fi călcat în picioare sau dacă l-ar fi strivit, 
tot n-ar fi simţit. Se făcuse palid. Un singur gând îl 
urmărea, un gând ce-l făcea să nu simtă nici o durere fizică: 

„Ea îi detestă şi-i blestemă pe cei care l-au atras într-o 
capcană! Dar şi eu sunt dintre aceia! ... Atunci ar putea să 
mă deteste şi să mă blesteme şi pe mine? Dac-ar şti, m-ar 
scuipa în obraz: „Asasin!” M-ar goni din faţa ei... Totul s-ar 
sfârşi, nu mi-ar rămâne decât să mor. Să mor! ...” 

Ca şi cum acest cuvânt ar fi avut răsunet în mintea ei, 
Juana continuă, plângând încetişor: 

— Nu ştiu dacă-l iubesc! Dar mi se pare că dacă n-o să-l 
mai văd, o să mor. 

Şi atunci, văzând-o cum plânge, auzind-o cum spune că va 
muri, începu şi el să plângă încetişor ca un copil. Iar în timp 
ce plângea, fără să-şi dea seama ce face, îi săruta 
picioruşele, udându-le cu lacrimi şi repetă mereu printre 
sughiţuri: 

— Nu vreau să mori! Nu vreau! 

Deodată, îi veni o idee. Se ridică în picioare şi-i spuse cu 
duioşie: 

— Ascultă, mică stăpână, du-te şi culcă-te şi dormi liniştită. 
Eu mă duc să-l caut şi mâine ţi-l voi aduce înapoi. 


Femeia care iubeşte pe altcineva este întotdeauna 
nedreaptă şi crudă cu cel care o iubeşte, dar pe care ea îl 
dispreţuieşte. Totul devine pentru ea motiv de bănuieli 
insultătoare. 

În aceeaşi clipă, Juana sări şi ea în picioare, cu ochi 
scăpărători şi, apucându-l de guler, îl zgâlţâi zdravăn Şi-i 
strigă cu un glas aspru, pe care piciul nu i-l cunoştea: 

— Tu ştii ceva! De fapt, ai venit să-l cauţi. Tu l-ai îndemnat 
să-l urmeze pe don Cezar! Ce s-a întâmplat cu el? Vorbeşte! 
Dar vorbeşte odată, mizerabile! 

El gemu, fără să încerce să se desprindă: 

— Mă doare! 

Ruşinată, ea îi dădu drumul. 

— Nu ştiu nimic, Juana, ţi-o jur! rosti el cu blândeţe. Dac- 
am venit să-l caut, am făcut-o din dragoste pentru tine! 

— E drept - spuse ea - de unde-ai fi putut tu să ştii?! 
Tocmai din dragoste pentru mine n-ai fi fost în stare să-i 
ajuţi pe ei ca să-l nimicească. Sunt nebună... iartă-mă! 

Şi-i întinse mâna, ca o regină. lar el, ca un câine bun şi 
credincios, apucă mâna albă care fusese înainte atât de 
aspră cu el şi o sărută cu căldură. 

Juana simţi că i se trezeşte o speranţă în suflet şi-l întrebă 
tremurând, nerăbdătoare: 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Nu ştiu. Dar dacă e cineva care-l poate salva, cred că eu 
sunt acela... Sunt mic, mă strecor peste tot şi nimeni nu mă 
bănuieşte. Nu ştiu nimic, nu mă-ntreba nimic... Aşteaptă 
doar până mâine. Fă asta pentru mine. 

Pe neaşteptate, Juana îl luă în braţe şi-l strânse la piept! 

— Ah, El Chico! Dragul meu El Chico! Cum te-aş maiiubi 
dacă mi l-ai aduce teafăr! gemu ea, răsucind cuțitul în rană, 
fără să îşi dea seama. 

El se desprinse de ea încetişor şi-i sărută degetele, poalele 
rochiei şi vârful pantofului, iar Juana îi îngădui să facă toate 
astea cu bunăvoința unei divinităţi care se lasă adorată de 
un credincios. Când era bine dispusă avea obiceiul să se 


joace plesnindu-l încetişor peste obraji sau trăgându-l 
uşurel de urechi. Uneori mergea până acolo încât îl săruta 
pe frunte. Dar atât. Niciodată însă nu-l strânsese în braţe ca 
acum. 

Iar el îşi dădea seama, de fapt, cu îmbrăţişarea asta nu era 
pentru el, ci pentru altcineva şi suferea. 

— Am să fac tot ce-am să pot - spuse simplu. Poţi spera. 
Îmi promiţi, însă, că te duci să te odihneşti? 

— N-am să mă pot odihni - răspunse ea îndurerată. Simt 
că nu mai trăiesc. 

— Totuşi, trebuie... Altfel, mâine, când ţi-l voi aduce, vei fi 
obosită iar el te va găsi urâtă. 

Vorbindu-i astfel, nenorocitul zâmbea! 

Iar Juana avu cruzimea să-i răspundă: 

— Ai dreptate. Am să mă odihnesc. Nu vreau să mă 
găsească urâtă. 

— Şi când se va întoarce, ce-o să faci? Ce nădăjduieşti tu, 
Juana? 

Ea tresări şi păli la faţă. De fapt, ce nădâăjduia? Micuța 
Juana nu-şi pusese această întrebare. 

Văzându-l pe seniorul francez atât de frumos şi de viteaz, 
atât de strălucitor şi atât de bun, inimioara ei feciorelnică 
bătu mai tare şi-şi pierdu capul, fără a-şi da seama de 
primejdia care o pândea. 

Dar în faţa întrebării atât de limpezi şi de sincere pe care 
i-o pusese El Chico pricepu, ce-i drept, prea târziu, la ce 
grozăvie o dusese nesocotinţa ei. Simţi o strângere de 
inimă. Desigur că nici nu putea fi vorba de o căsătorie între 
fiica unui hangiu, cum era ea şi acest senior francez, 
trimisul unui rege şi încă ce rege! Regele Franţei! Ar fi fost 
curată nebunie să se oprească, fie şi pentru o clipă, la un 
asemenea gând. 

Şi atunci, ce putea să spere? 

Disperarea ce o cuprinse în faţa marii ei nenorociri o făcu 
să înţeleagă cât de mare trebuia să fie durerea prietenului 
ei, ce se afla faţă de dânsa în aceeaşi situaţie în care se afla 


ea faţă de Pardaillan. Înţelese, de asemenea, cât de crudă 
fusese faţă de el, fără să-şi dea seama. Şi printr-un mare 
efort de voinţă, care dovedea ce inimă bună avea, găsi 
puterea să-i zâmbească şi să-i spună, pe jumătate în glumă: 

— Adu-l viu, e tot ce-ţi cer. În rest, o ştiu bine, n-am nici o 
şansă. Domnul de Pardaillan se va înapoia în ţara lui, iar eu 
mă voi consola şi încet-încet îl voi da uitării. 

După ce se strădui să îndrepte, măcar în parte, răul ce-l 
săvârşise, simţi nevoia să facă şi mai mult şi adăugă, cu 
ipocrizia proprie femeilor, dar şi cu oarecare sinceritate, 
căci îi era într-adevăr milă de bietul băiat: 

— Tu, El Chico, ai să rămâi lângă mine, iar eu te voi iubi 
foarte mult, zău. Nimeni n-o merită mai mult ca tine. 

Speranţa asta, pe care i-o dădea piticului, deşi poate nici 
ea nu credea că se va împlini, îi umplu sufletul de bucurie. 
Vrând parcă să-l zăpăcească de-a binelea, se aplecă 
deasupra lui şi-şi lipi, buzele de fruntea lui, spunându-i, în 
timp ce-l împingea uşor spre uşă: 

— Du-te, El Chico, fă tot ce-ai să poţi. Am să caut să mă 
odihnesc puţin, în aşteptarea ta. 

Capitolul 24 

Urmarea aventurilor piticului 

Piticul ieşi cu paşi mărunți, cu capul în piept, cufundat în 
gândurile ce-l copleşiseră cu totul. Mergea fără teamă. De 
ce s-ar fi temut? Toţi cerşetorii şi vagabonzii vrednici de 
ştreang din Sevilla - şi Dumnezeu ştie ce mulţi erau! - îl 
cunoşteau pe El Chico. Toţi aceşti băieţi cumsecade erau 
prea uniţi împotriva duşmanului comun ce trebuia păcălit 
sau jefuit, ca să mai caute gâlceavă între ei. 

Piticul nu se temea de nimic altceva în afară de vreo 
întâlnire cu vreun paznic de noapte. Dar avea vederea 
pătrunzătoare şi auzul foarte fin. Era iute şi sprinten ca o 
maimuţă şi, în caz de pericol, statura lui mică îi permitea să- 
şi facă ascunzătoare din orice îi ieşea în cale: bornă, trunchi 
de copac sau simplă gaură. Era sigur că se putea piti la 


timp acolo unde orice om de statură normală ar fi fost 
descoperit. 

Dacă nu-i era deloc frică, în schimb era cu totul năucit. 

Atins până în străfundul sufletului de plânsetele Juanei, 
care pretindea că moartea lui Pardaillan ar face-o să moară, 
EI Chico îi făgăduise, fără să-şi dea seama de semnificaţia 
vorbelor lui, că-l va căuta şi i-l va aduce înapoi viu, lăsând 
astfel să se înţeleagă că era convins că Pardaillan trăieşte. 

Or, adevărul părea să fie cu totul altul. El Chico avea toate 
motivele să creadă că cel pe care-l considera drept rivalul 
său fusese omorât. De aceea, în timp ce mergea sub cerul 
înstelat, bodogănea furios: 

— Ce nevoie am avut să-i promit că-l voi căuta? Ce mă fac 
acum? La ora asta, în mod sigur, trupul franţuzului se 
rostogoleşte în valurile Guadalquivirului şi bine i-au făcut! 
Bine i-au făcut! lacă aşa! Cine l-a pus să-mi fure inima 
Juanei? 

Fără să-şi dea seama, împrumutase anumite gesturi, 
atitudini şi expresii de la tânăra fată. Juana era cam de 
două ori mai înaltă ca el, ceea ce nu însemna că ea însăşi nu 
era mică de statură. De altfel, asta o supăra foarte tare şi 
de aceea nu se mulțumea numai să poarte tocuri înalte şi 
subţiri, ci căuta să-şi ţină cât mai drept trupul mlădios şi 
delicat şi cât mai sus capul, ceea ce-i sporea farmecul şi 
drăgălăşenia. 

Pe nesimţite, El Chico se obişnuise să-şi ţină capul în 
acelaşi fel ca şi ea, îşi bomba pieptul ca ea, umblând ţanţoş 
ca să nu piardă nici un milimetru din statura lui de spiriduş. 
Cum Juana avea obiceiul să bată din picioare când era 
contrazisă sau când se mânia, piticul făcea la fel, tot fără să- 
şi dea seama. 

Dezvăluindu-şi sentimentele pe care le nutrea faţă de 
rivalul său, îşi continuă şirul gândurilor: 

„Doar nu sunt un dobitoc! Am înţeles eu foarte bine că 
oamenii lui Centurion pregătiseră un atac prin surprindere 
în casa la care-i condusesem. Dacă don Cezar n-a găsit nici 


o urmă, e pentru că trupul îi şi fusese azvârlit în fluviu. 
Asta-i sigur! Prinţesa nu i-ar fi lăsat cu atâta amabilitate să-i 
cotrobăiască prin casă dacă nu şi-ar fi luat toate măsurile. 
Afară de cazul...” 

„Afară de cazul când franţuzul nu e încuiat într-una din 
ascunzătoarele secrete ale casei. Ehei, în casa asta sunt 
destule ascunzătoare, iar cu nu le cunosc pe toate! Dar 
atunci ce vor face cu el? Cine ştie, poate că-l vor elibera 
într-una din zilele astea!” 

Ideea asta i se păru însă absurdă. Ridică din umeri şi 
continuă: 

„Nu! Nu ca să-i dea drumul l-a atras principesa la adresă! 
Iar dacă eu, El Chico, aş fi atât de prost ca să mă duc la 
această frumoasă principesă şi s-o întreb, aşa cum mi-a 
trecut prin minte atunci când am văzut-o pe Juana 
plângând, ce s-ar întâmpla? ... M-ar trimite acolo unde a 
fost expediat francezul, iar aşa! Aşadar, n-am să mă duc. 
Nu-s chiar aşa de nătâng!” 

„Totuşi, i-am promis Juanei - îşi spuse el peste câteva clipe. 
Şi-atunci, ce-i de făcut? Să mă duc să caut prin 
ascunzătorile pe care le cunosc? ... Dar dacă, din 
nenorocire, îl găsesc pe francez în viaţă?! Va trebui, atunci 
să-l iau de mână şi să-l conduc la mica stăpâna? ... Eu?...E 
oare cu putinţă?” 

Faţa i se schimonosi de o spaimă de nedescris şi-şi spuse 
îngrozit: 

„Nici măcar un bărbat adevărat n-ar avea un asemenea 
curaj, dar eu, care-s aşa de mic şi de slab? Unde maipuică 
va trebui ca înăbuşindu-mi sentimentele, să-mi smulg inima 
şi s-o arunc, fierbinte, la picioarele stăpânei mele! Haida- 
de! E cu totul nedrept! ... La dracu”, sunt şi eu bărbat! Nu 
sunt un sfânt!” 

Argumentele astea nu reuşeau totuşi să-l convingă. 

— Sunt bărbat, iar acum sunt bogat - îşi şopti el cu un aer 
visător. Şi-apoi, mi s-a spus că sunt chipeş, în afară de 
statura asta mică, n-am nici un beteşug şi nimic monstruos. 


De ce nu s-ar putea ca o femeie să dorească să mă ia de 
soţ? Juana, după cât se spune, aşa de înaltă faţă de mine, e 
totuşi mică de statură! Dac-ar vrea, aş face din ea femeia 
cea mai fericită din lume. O iubesc atât de mult! Aş răsfăţa- 
o atâta! Da, dar sunt mic, asta-i! Şi atunci, nimeni nu mă 
vrea. De ce? Pentru că lumea şi-ar bate joc de femeia care 
ar îndrăzni să se mărite cu un pitic! ... Spunând acest 
cuvânt, au spus tot! Sunt, oare, condamnat să nu fiu 
niciodată iubit? Să nu am niciodată un cămin al meu? Ei 
bine, fie! Sunt gata să accept şi acest lucru. Dar cel puţin, 
stăpâna mea să rămână aşa cum a fost şi înainte. Să nu-mi 
ceară să i-l aduc pe curtezanul ei. Nu! Asta-i prea mult! N- 
aş putea să îndur aşa ceva! 

Îşi acoperi, brutal, ochii cu pumnii, ea şi cum ar fi vrut să 
alunge din faţa lui imaginea iubitei sale aflată în braţele 
unui curtezan. 

În conştiinţa hărţuită până la capătul puterilor, lupta 
reîncepu: 

„Principesa, care este atotştiutoare, mi-a spus că poţi face 
mult mai rău oamenilor dacă loveşti în cei ce le sunt dragi, 
decât dacă-i izbeşti chiar pe ei. Juana mi-a spus că moare 
dacă blestematul ăsta de franţuz nu se întoarce. Pe franţuz 
eu l-am dus la moarte, iar Juana, fără să ştie nimic, m-a 
făcut totuşi criminal. Dacă Juana moare, aşa cum spunea, 
înseamnă că eu i-am omorât pe amândoi şi că voi fi de două 
ori criminal. Dar e oare cu putinţă? Şi totuşi... dacă Juana 
moare, mor şi eu. Dacă-l aduc pe franţuz, ea va trăi, dar eu 
voi muri oricum... Voi muri de disperare şi de gelozie... 
Oricum aş întoarce-o, tot eu sunt cel lovit. De ce? Ce-am 
făcut? Ce crimă am comis? De ce sunt blestemat?” Şi, 
deodată, cu o hotărâre aprigă, îşi spuse: „Ei bine, nu!... 
Moarte pentru moarte! Barem ea să nu fie a altuia şi încă 
cu ajutorul meu! Blestematul de franţuz să dispară pentru 
totdeauna... Nu voi face nimic ca să-l salvez... Mai curând |- 
aş ucide cu mâinile mele nevolnice! ... Şi apoi, cine ştie? La 
urma urmei, a spus-o chiar Juana, poate că-lva uita şi mă va 


iubi ca înainte. Aşa mi-a făgăduit. Nu cer nimic mai mult, 
deoarece mi-e scris că n-am dreptul să nădăjduiesc la mai 
mult”. 

Omuleţul hotări astfel condamnarea definitivă a lui 
Pardaillan. 

Luând această hotărâre nestrămutată, o porni în grabă şi 
ajunse în curând la casa dintre chiparoşi. 

Se îndreptă spre uşă, încercă s-o deschidă cu băgare de 
seamă. Uşa rezistă. Un zâmbet îi lumină faţa. 

— Principesa s-a întors - şopti el. Acum toate uşile sunt 
încuiate şi înăuntru e lume. Trebuie să fiu prudent. N-am 
chef să mă duc să mă-ntâlnesc cu franţuzul în fundul 
fluviului. 

Ocoli zidul, se aplecă şi căută ceva bâjbâind. Când se 
ridică, ţinea în mână o funie subţire, lungă şi tare, 
prevăzută cu cârlige puternice. Se îndreptă spre chiparosul 
care atingea zidul, învârti funia deasupra capului şi o 
aruncă spre copac. La a doua încercare, cârligele se 
prinseră în ramurile copacului. Trase de funie se ţinea bine. 

Începu atunci să se caţere, mlădios ca un pisoi. Ajuns sus, 
îşi înfăşură frânghia în jurul gâtului şi se lăsă pe pământ. 

Porni cu băgare de seamă spre chiparosul în care-şi 
ascunsese comoara, luă de acolo sacul primit de la Fausta şi 
punga pe care i-o dăduse don Cezar şi le vâri în sân. Câteva 
minute mai târziu se afla în afara casei: expediţia îi reuşise 
pe deplin. 

Puse frânghia înapoi de unde o luase şi porni spre fluviu, 
nu înainte de a se încredința, privind în jurul lui, că nu-l 
văzuse nimeni. 

Pe mal fusese amenajat un fel de chei foarte înalt, pe sub 
care, ţinute în frâu de o solidă construcţie, apele joase se 
rostogoleau încet. Cu puţin deasupra acestora şi neatins de 
ape, malul lăsa să se vadă o gaură neagră, astupată cu un 
grilaj de fier, ale cărui uriaşe bare încrucişate erau aproape 
lipite una de alta. 


El Chico îşi dădu drumul deasupra acestei găuri şi, cu o 
îndemânare ce vădea o mare obişnuinţă izbuti să se agaţe 
imediat de zăbrele. Apucă una dintre bare, tăiată desigur 
de multă vreme şi o scoase din loc fără greutate. Prin 
deschizătura pătrată n-ar fi putut să treacă nici măcar un 
om slab şi scund, dar prichindelul se strecură foarte uşor, 
după care, dintr-un inutil exces de precauţie, puse bara la 
loc. 

Ajunse într-un canal aşternut cu nisip fin şi prevăzut cu o 
boltă foarte joasă, dar sub care piticul putea să stea totuşi 
în picioare. 

Odinioară, pe vremea stăpânirii maurilor, canalul acesta 
servise, probabil, la aducerea apei în piscinele domeniului. 
Mai târziu, când casa trecuse în proprietatea unui războinic 
creştin, canalul îşi schimbase destinaţia. Devenind un drum 
secret, menit să-i asigure retragerea în caz de nevoie. Cum 
era şi firesc, fusese amenajat după cum cerea noua lui 
destinaţie - bunăoară, se construiseră din loc în loc nişte 
ziduri groase, pentru a opri incursiunile nepoftiţilor. Dar în 
fiecare dintre aceste ziduri fuseseră practicate nişte 
deschizături ascunse cu dibăcie şi mânuite cu ajutorul unor 
mecanisme secrete. 

Ulterior, secretul acestor deschizături se pierduse şi e de 
presupus că Fausta nu le cunoştea, căci altfel n-ar fi uitat 
să-şi ia măsurile necesare ca să se pună la adăpost de 
intrarea neaşteptată a cuiva. 

El Chico părea să cunoască de minune întreg acest labirint 
subteran, precum şi diferitele sisteme de deschidere a 
uşilor secrete, căci umbla pe acolo fără nici o şovăială. De 
unde cunoştea el tainele astea? Din întâmplare, fără 
îndoială. Probabil că piticul descoperise întâmplător cea 
dintâi deschizătură. Aşa slab şi neajutorat cum era, la 
cheremul primului venit, el îşi dăduse seama că aici era un 
loc în care putea să-şi facă un adăpost sigur, pe care nimeni 
să nu-l poată bănui. Nu stătuse deloc pe gânduri şi se 
instalase numaidecât aici. Fiind inteligent şi având spirit de 


observaţie, nu-i trebuise mult ca să-şi dea seama că mai era 
pe-acolo şi altceva decât fundătura pe care o descoperise 
el. Şi se pusese pe căutat. Luni de zile, ba chiar ani în şir îşi 
studiase cu răbdare domeniul, piatră cu piatră. Ajutat şi de 
noroc, descoperise rând pe rând mai toate deschizăturile 
secrete ale acestor subterane. În felul acesta îşi mărise 
considerabil împărăţia, fără lupte sângeroase, fără alte răni 
decât zgârieturile cu care se alegea uneori, când încerca să 
urnească din loc pietrele, pe care fie instinctul, fie logica, i 
le indicau fără greş, ca închizând în ele nişte mecanisme 
ascunse. 

După ce făcu să se răsucească sau să se afunde bucăţile de 
zid ce-i stăteau în cale, după ce deschise, printr-o simplă 
atingere, nişte porţi de fier uriaşe care se închideau singure 
în urma lui, ajunse la piciorul unei scăriţe de piatră, foarte 
îngustă şi foarte abruptă. Deşi umbla prin bezna cea mai 
neagră, nu se simţea deloc stânjenit şi se orientă cu atâta 
uşurinţă, de parcă drumul i-ar fi fost luminat. 

Urcă sprinten vreo zece trepte şi nu se opri decât în clipa 
când se lovi cu capul de tavan. Atunci se aplecă deasupra 
treptelor şi căută pe pipăite. Se auzi un declic, lespedea 
aflată chiar deasupra capului său se ridică singură şi fără 
zgomot. Înainte de a urca ultimele două trepte, mai căută şi 
în altă direcţie. Se auzi încă un declic. Abia atunci urcă 
ultimele trepte şi pătrunse într-un cavou, rostind cu glas 
tare, cum au obiceiul oamenii care trăiesc singuri: - în 
sfârşit, iată-mă acasă! 

Şi, fără să se întoarcă, încredinţat că lespedea se va 
închide de la sine, făcu doi paşi şi se aşeză pe vine în faţa 
unuia dintre pereţii cavoului. Atinse cu degetul o tăblie de 
marmură pusă în mişcare de mecanismul pe care-l 
declanşase el înainte de a intra; tăblia se balansa şi, odată 
cu ea, toată construcţia în care era zidită. 

În faţa lui apăru o scobitură atât de joasă, încât trebui să-şi 
plece capul ca să poată trece prin ea. Aprinse o lumânare 


de seu, a cărei flacără tremurătoare lumina slab groapa în 
care intrase. 

Era o mică nişă, scobită chiar în zid, lungă de şase picioare 
şi lată de vreo trei şi destul de înaltă pentru ca un om de 
statură mijlocie să poată sta drept fără să atingă tavanul. 

Înăuntru se afla o ladă acoperită cu un strat de nisip fin şi 
aşezată pe patru picioare, care o izolau de pământ. Lada 
era umplută cu paie proaspete, iar deasupra paielor erau 
întinse două saltele. Câteva cearceafuri albe şi pături 
desăvârşeau impresia de pat confortabil. 

O altă ladă era amenajată în chip de bufet. Se mai găseau 
acolo şi un cufăraş solid, prevăzut cu lacăte mari, o măsuţă, 
două scăunele şi câteva obiecte de uz casnic, toate 
strălucind de curăţenie. S-ar fi spus că e interiorul unei 
case de păpuşi. Era palatul lui El Chico. 

Nişa era aerisită printr-o răsuflătoare în faţa căreia El 
Chico îşi instalase un oblon primitiv de lemn. Aprinzându-şi 
lumânarea, piticul avu grijă să închidă oblonul, pentru că 
lumina să nu-i trădeze prezenţa, în cazul când principesei 
sau oamenilor ei le-ar fi trecut prin cap să coboare în 
pivnițele ce dădeau în partea cealaltă a subteranei. 

Dar uită să tragă tăblia care masca intrarea în locuinţa lui: 
era atât de sigur că nimeni nu putea să dea peste el pe 
acolo! 

Îşi puse sacul cu aur pe masă, se aşeză pe unul din 
scăunele şi, cu coatele pe masă, cu capul în mâini, rămase 
pe gânduri. 

Lucrul de care Fausta se temea atât de mult se întâmplase. 
Otrava nu-l omorâse pe Pardaillan. 

După câteva ore de somn - un somn ce semăna cu 
moartea, Pardaillan se ridică anevoie în şezut şi privi cu 
ochii tulburi ciudatul loc în care se afla. Sub influenţa 
emanaţiilor care pluteau în aer şi care-i provocaseră 
somnul, creierul lui amorţit fusese cuprins de un fel de 
beţie care-i abolise memoria şi-i paralizase inteligenţa. 


Încet-încet amorţeala dispăru, creierul i se limpezi, îi 
reveni memoria şi conştiinţa şi o dată cu aceasta îşi regăsi 
sângele rece şi încrederea în sine, care-l făceau să fie atât 
de temut. 

De altfel nici nu se miră prea mult văzându-se viu. Se 
aşteptase la asta. 

Pardaillan nu avea obiceiul să mintă, sau să umble „cu 
şoalda” cum se spune în limbaj popular. Dimpotrivă. Era un 
om sincer şi convins de ceea ce spunea. Era foarte convins 
când îi spusese Faustei că otrava nu-l va ucide şi că va ieşi 
nevătămat din mormântul acela. 

De ce? Pe ce se întemeia această convingere? 

Oricare altul în afară de el s-ar fi ferit să spună un 
asemenea lucru. Dar Pardaillan nu era numai sincer. El era 
şi un om dintr-o bucată, de o cinste şi de o lealitate de-a 
dreptul uluitoare. Şi nu era vina lui dacă această sinceritate 
şi lealitate treceau în ochii unora drept diplomaţie, ba chiar 
şiretenie. Unii oameni sunt atât de suciţi din fire, încât nu 
sunt în stare să înţeleagă simplitatea, bunătatea şi 
lealitatea! 

Pardaillan fusese, aşadar - dracu' ştia de ce - sigur că va 
scăpa de groaznica tortură pe care i-o pregătise Fausta. Şi 
gândind astfel, îşi rostise gândul fără ca măcar să-i treacă 
prin minte ce urmări supărătoare ar fi putut avea 
sinceritatea lui. 

Astfel încât, revenindu-şi în fire, nu fu deloc mirat 
văzându-se scăpat de otravă îşi spuse batjocoritor: 

„Doamna Fausta n-are noroc cu mine! Otrava ei nu şi-a 
făcut efectul. Am prevenit-o că aşa o să se întâmple. 
Rămâne doar să se îndeplinească şi cea de-a doua parte a 
profeţiei mele şi anume că voi ieşi de aici înainte ca foamea 
şi setea să mă doboare, aşa cum a hotărât această bună 
doamnă Fausta, care mă copleşeşte cu atenţiile ei. 

A ieşi de acolo, cum spunea atât de simplu cavalerul, părea 
mai curând o himeră. Dar el nu se gândi nici un moment la 
asta şi murmură: 


— la să vedem! De azi-dimineaţă am trecut prin tot felul 
de locuri, care sunt, cum spune domnul Espinosa, nişte 
minuni ale mecanicii. Ar fi într-adevăr o nenorocire dacă 
mormântul ăsta n-ar avea şi el vreun mecanism secret. Şi- 
apoi, o cunosc eu bine pe Fausta şi m-aş mira să nu-şi fi 
păstrat vreun drum secret pe unde să se poată încredința 
că mă are oricând în mână. Să căutăm, aşadar. 

Şi începu să caute metodic, cu migală, cu răbdare, atât cât 
îi permitea bezna adâncă ce-l înconjura. 

Dar, cum încă din ajun nu se odihnise nici o clipă şi cum 
narcoticul îl slăbise foarte mult, trebui să se oprească după 
câteva minute... 

— Drace - făcu el - am impresia că această căutare ar 
putea să fie de mai lungă durată şi mai grea decât mi s-a 
părut la început. Otrava doamnei Fausta îmi moaie 
picioarele. Să nu ne irosim fără rost forţele. Să lăsăm să se 
risipească cu totul efectul, odihnindu-ne puţin. 

În lipsa unui fotoliu, se aşeză pe dale, punându-şi sub el 
mantaua păturită. Aşteptând să-şi recapete puterile, 
cercetă topografia temniţei sale, ca să-şi uşureze, pe cât era 
posibil, căutările, prin deducţii logice. 

După ce se odihni bine, socoti că e destul de puternic ca să 
reînceapă lucrul. 

Şi, deodată, în loc să se ridice, se întinse cât era el de lung, 
cu urechea lipită de dale. Se ridică numaidecât şi, 
încercând să şadă pe pământ, sprijinit în mâini, murmură 
cu un zâmbet zeflemitor: 

— Doamne! Sau mă înşel eu amarnic, sau iată ceva care 
mă va scuti de prea multă căutare. Dacă doamna Fausta, ca 
să termine cu mine, îmi trimite... 

Se întrerupse, simțind că-l trec nădugşelile: 

— Dacă sunt mai mulţi şi probabil că sunt, voi fi oare în 
stare să mă lupt cu ei? se întrebă el. 


Se ghemui pe călcâie şi începu, în tăcere, să-şi încerce 
muşchii şi încheieturile braţelor. 


— Ei bine! zise el zâmbind satisfăcut, dacă nu sunt prea 
mulţi, poate că ne vom descurca! 

Şi se lipi de zid cu urechile ciulite, cu privirea la pândă, 
gata de luptă. 

Acolo, în faţa lui, văzu o lespede clătinându-se uşor. Se 
apropie cu repeziciune, se lăsă în genunchi şi aşteptă. 

Deodată lespedea, împinsă de o mână nevăzută, începu să 
se mişte şi, ridicându-se, îl ascunse vederii pe Pardaillan, 
care stătea ghemuit la pândă, gata să-l strângă de gât pe 
duşmanul ce s-ar fi ivit în deschizărtura aceea. 

Dar mâinile lui nu avură pe cine sugrumă. 

În loc de oamenii înarmaţi pe care-i aştepta, Pardaillan 
văzu cu uimire un băieţel pe care-l recunoscu imediat, căci 
murmură înmărmurit: 

— Piticul! ... O fi singur? Ce caută aici? 

Ca şi cum ar fi vrut să-l lămurească, piticul strigă cu glas 
tare: 

— În sfârşit, iată-mă acasă! 

— Acasă! îşi spuse Pardaillan privind în jurul lui. Doar nu 
se culcă în mormântul ăsta! 

Lespedea se închidea automat, dar acum nu mai avea grija 
ei. Altele îl frământau. Nu mai avea ochi decât pentru El 
Chico. 

— Ce dracu” face aici? Se întrebă el. 

El Chico care, precum se vede, făcuse greşeala de a nu se 
uita înapoi, deschidea uşa locuinţei sale - dacă putem numi 
astfel - şi-şi aprindea lumânarea. 

— Aha! exclamă Pardaillan plin de uimire. lată ce se 
cheamă la el „acasă”! Al dracului să fiu dacă aş fi găsit 
vreodată secretul acestor deschizături. Dar iată o bucăţică 
de om pe care nu mi-ar părea rău să-l cercetez mai 
îndeaproape. 

El Chico lăsase uşa deschisă - a doua imprudenţă. 
Pardaillan se apropie de deschizătură, mergând de-a 
buşilea şi aruncă înăuntru o privire indiscretă. 


— Nenorocitul de el! îşi spuse cavalerul înduioşat. Cum 
poate să trăiască aici? E oare cu putinţă ca o fiinţă 
omenească, numai pentru că e slabă şi singuratică, să fie 
silită să trăiască într-un mormânt, fără aer, fără lumină, ca 
să se pună la adăpost de răutatea oamenilor, aceşti lupi 
hrăpăreţi! 

Îmboldit de sufletul său generos, Pardaillan uită de 
părerea proastă pe care o avea despre pitic şi de faptul că-l 
bănuise de a fi contribuit la situaţia gravă în care se afla 
acum. Firea lui bună făcea să amuţească resentimentele 
faţă de pitic şi nu mai încerca pentru micul dezmoştenit al 
soartei decât o nespusă milă. Piticul se aşezase la masă, cu 
spatele la deschizătura prin care Pardaillan putea să-l 
observe în voie. De altfel, lui El Chico nici prin gând nu-i 
trecea că ar putea fi spionat. 

După ce rămase câtva timp cugetând, întinse mâna spre 
sac şi-l deşertă pe masă. 

— Mii de draci! îşi spuse Pardaillan, auzind clinchetul 
galbenilor răsturnaţi: acest micuţ cerşetor e bogat că 
răposatul Cresus. De unde o fi luat aurul ăsta? 

Ca pentru a-l lămuri, El Chico, spuse: 

— Principesa n-a minţit, mi-a dat chiar cinci mii de livre! 

„Din ce în ce mai bine - îşi spuse Pardaillan - e plin de bani 
şi cunoaşte principese. Nu lipseşte decât să aflu că şi ele un 
prinţ, transformat în pitic de către un vrăjitor hain.” 

Dar, deodată, îi trecu prin minte un gând care îi aprinse un 
licăr de mânie: 

— Prost mai sunt! exclamă el. Principesa asta e Fausta... 
Aurul e preţul sângelui meu... Ca să pună mâna pe aurul 
ăsta, acest mizerabil vierme m-a atras în capcană în care 
am intrat orbeşte. Nu ştiu ce mă împiedică să-i trag o 
chelfăneală zdravănă! 

Piticul îşi băgă aurul înapoi în sac, pe care-l legă bine cu 
sfoară, apoi se îndreptă spre cufăr, de unde scoase un pumn 
de monede de argint pe care le aruncă pe masă. Îşi goli şi 


punga pe care o căpătase de la Don Cezar şi-şi făcu 
socoteală cu glas tare: 

— Cinci mii şi o sută de livre, başca vreo câţiva reali. 
Stătea în picioare, în faţa mesei, iar Pardaillan îl vedea din 
profil. 

„Are o înfăţişare lugubră, îşi spuse cavalerul. Cinci mii de 
livre sunt totuşi bani frumoşi. Să fie cumva un avar?” 

— Sunt bogat! Bogat! repetă El Chico cu o mutră 
posomorâtă. Apoi izbucni mânios: Dar la ce-mi foloseşte 
averea, Juana nu mă va lua niciodată, pentru că-l iubeşte pe 
franţuz! 

„Drace! îşi spuse Pardaillan în sinea lui. Asta-i ceva nou! 
Acum încep să înţeleg. Nu e un avar, ci un îndrăgostit... şi 
încă gelos. Nenorocitul!” 

— lar franţuzul e mort! continuă El Chico. 

„Sunt mort! Să admitem că aş fi... e de neînchipuit câţi 
oameni vor cu tot dinadinsul să mă vadă țintuit între patru 
scânduri! La urma urmelor e plictisitor!” 

— Ce să fac cu toţi banii ăştia? ... Ei bine, dacă nu pot s-o 
am pe Juana, mă voi folosi de aurul ăsta ca să-i cumpăr 
cadouri. Ai ce să cumperi cu el: bijuterii şi mantii bogat 
împodobite, rochii şi eşarfe, pieptare, bonetele şi pantofiori 
de satin sau chiar din piele de Cordova, moale şi 
parfumată... Şi-or să fie câte şi mai câte! Iar Juana! 
Dumnezeule, cât va fi de frumoasă şi... fericită! Ea, care 
ţine atât de mult să se-mbrace bine! 

El Chico strălucea de bucurie. 

— Ia te uită unde era ascunsă dragostea! exclamă 
Pardaillan. 

Dar bucuria piticului se spulberă dintr-o dată. Începu să 
geamă. 

— Nu! Mă lipsesc de această bucurie. Juana s-ar mira 
văzându-mă atât de bogat. Cu mintea ei ageră, va ghici 
poate de unde mi-a picat averea asta. Mă va goni, îmi va 
arunca în obraz darurile, mă va face criminal. Nu! Aurul 


ăsta-i blestemat, e preţul sângelui şi nu mă pot folosi de el... 
în zadar am fost părtaş la crimă. 

Şi, cu un gest furios, mătură de pe masă sacul, care se 
rostogoli pe dale. 

— la te uită! exclamă Pardaillan, cu o licărire de mulţumire 
în priviri. Îmi place omuleţul ăsta! 

El Chico se plimba agitat de colo până colo, prin cămăruţa 
lui. Se opri în faţa deschizăturii cu privirea în gol, cu 
sprâncenele încruntate şi murmură: 

— Criminal... Juana a spus-o: sunt un criminal... Ca şi cei 
care l-au ucis pe franţuz... Ba chiar mai mult... Dacă nu 
eram eu, el n-ar fi murit... E ca şi cum l-aş fi ucis cu mâinile 
mele... Dar eu nu mă gândisem la asta. Gelozia mă scosese 
din minţi. Şi acum, când stăpâna mea a rostit acest cuvânt 
teribil: criminal! Înţeleg totul şi mă îngrozesc de mine 
însumi... 

Pardaillan urmărea cu atenţia încordată fazele luptei ce se 
dădea în sufletul piticului, fără să piardă nici un cuvânt. 

Acesta începu să se gândească din nou cu glas tare: 

— Dar poate că franţuzul n-a murit? 

La asta ar fi trebuit să se gândească mai întâi - îşi spuse 
Pardaillan batjocorit. 

— Poate că mai e posibil să-l salvez. Doar i-am promis 
Juanei! 

„Nici nu bănuiam că această micuță Juana se poate 
interesa atât de mult de mine!” 

— Dacă franţuzul a murit, va muri şi Juana, iar durerea mă 
va ucide şi pe mine. Dar nu şi nu! Nu vreau să-mi încarce 
conştiinţa cu toate aceste morţi, pe toţi dracii! Dacă însă 
franţuzul trăieşte şi dacă-l salvez... 

„Aşa mai merge! ... la să vedem, ce face în cazul ăsta?” 

— Juana va fi fericită... Franţuzul o va iubi. 

„Nu, pe coarnele dracului! N-o voi iubi, neghiobule!” Ca şi 
cum ar fi auzit gândurile cavalerului, El Chico continuă: 

— Cum să n-o iubească? E atât de frumoasă! 


LLA 


— Dar-ar ciuma în îndrăgostiţi! Toţi sunt la fel! Îşi 
închipuie că întregul univers n-are ochi decât pentru fiinţa 
pe care o adoră ei - vorbi Pardaillan cu glas tare. 

— Franţuzul o va iubi şi atunci eu voi muri. 

— Iar începe! Hotărât lucru, asta-i trăsnaia lui. 

— La urma urmei, ce importanţă are? Doar eu nu contez 
câtuşi de puţin! În felul acesta aş îndrepta răul pe care l-am 
făcut şi n-aş mai fi un criminal. Stăpâna îmi va datora 
fericirea ei. Aş putea să plec mulţumit, căci ea mă va 
regreta. 

— Minunată idee, zău aşa! Şi foarte demnă de categoria 
de nebuni care se numesc îndrăgostiţi. 

— Da. Am să cotrobăiesc prin toate cotloanele pe care le 
cunosc. 

„Bine! N-ai să ajungi prea departe”, îşi spuse în sinea lui 
Pardaillan, râzând pe-nfundate. 

Şi, fără să facă zgomot, se retrase în fundul temniţei, se 
înfăşură în mantie, se întinse pe lespezi şi se prefăcu că 
doarme adânc. 

Piticul continuă să vorbească: 

— Dacă nu-l găsesc... dacă e mort, mâine mă voi duce la 
prinţesă să aflu veşti. 

Şi cu un zâmbet amar: 

— Fără îndoială că mă va trimite după el. Şi astfel Juana nu 
va cunoaşte niciodată groaznicul adevăr. Va crede că am 
murit încercând să-l salvez şi mă va plânge. 

Mai mormăi câteva cuvinte neclare, apoi stinse lumânarea 
şi ieşi, spunând: 

— Să mergem! 

Zări numaidecât pată neagră pe care o făcea Pardaillan 
întins pe lespezile albe. 

— Franţuzul! se-nfioră el. 

Păli, simțind că leşină. Nu se aştepta să-l găsească atât de 
repede şi mai ales acolo... 

— Cum de nu l-am văzut când am intrat? exclamă el, 
neliniştit. Aha, da, lespedea îl acoperea, iar eu nu m-am 


întors cu faţa. Dar cum să fi bănuit?! ... Şi eu, care am 
vorbit cu glas tare! ... 

Se apropie încetişor de Pardaillan, care se uita la el 
printre gene, prefăcându-se însă că doarme adânc. 

— O fi oare mort? se întrebă piticul. 

Gândul acesta îl făcu să se cutremure, fără să-şi poată 
spune dacă era de bucurie sau de teamă. El Chico nu mai 
ştia nimic altceva decât că i se ştersese orice gând din 
minte şi că biata inimă îi sângera cumplit. 

Veni şi mai aproape de Pardaillan şi-i auzi respiraţia 
ritmică. 

— Doarme! îşi zise el. 

Şi în ciuda geloziei ce-l sfâşia, nu se putu abţine să nu-i 
aducă rivalului său un omagiu binemeritat, căci şopti, 
clătinând uşor din cap: 

— E viteaz. Doarme cu toate că ştie ce-l aşteaptă şi că 
poate fi lovit în timp ce doarme. Da, e viteaz şi poate că 
tocmai de aceea îl iubeşte Juana. 

Şi adăugă fără amărăciune, fără invidie, ca pe o simplă 
constatare: 

— Şi eu aş fi fost viteaz dacă aş fi fost la fel de puternic... 
cel puţin aşa cred. 

El Chico n-avea de unde să ştie că cela cărui vitejie o 
admira şi care se făcea că doarme dus, îl admira, la rândul 
său, pentru o vitejie pe care piticul nici nu şi-o bănuia. 

Capitolul 25 

În care El Chico îşi descoperă un prieten 

Piticul se aplecă deasupra cavalerului şi-i atinse umărul. 

Pardaillan se prefăcu că tresare din somn. Şi o făcu atât de 
natural, încât El Chico îl crezu cu adevărat. Cavalerul se 
ridică în şezut, dar chiar în poziţia asta era cu jumătate de 
cap mai înalt decât piticul, care stătea în picioare în faţa lui. 

— El Chico! exclamă Pardaillan uimit. Şi adăugă cu un aer 
înduioşat: Iată-te, deci şi pe tine prizonier, piciule! Habar n- 
ai ce chinuri teribile ne aşteaptă. 


— Eu nu sunt prizonier, domnule francez - spuse grav El 
Chico. 

— Nu eşti prizonier! îngână Pardaillan, mirat la culme. Dar 
atunci ce cauţi aici, nenorocitule? N-ai auzit ce ţi-am spus? 
Moartea, o moarte îngrozitoare ne aşteaptă. 

El Chico păru să facă un efort şi spuse cu o voce surdă: 

— Am venit să vă caut. 

— De ce? 

— Ca să vă salvez, uite-aşa! 

— Să mă salvezi? Pe dracu!! ... Păi, ştii tu cum se poate ieşi 
de aici? 

— Ştiu, domnule. Poftim, veniţi cu mine! 

Şi spunând acestea, piticul se apropie de uşa de fier şi, 
fără să mai caute, apăsă pe unul dintre numeroasele 
piroane cu care erau nituite plăcile groase. 

Cavalerul, care-l privea fără să se clintească, îi spuse 
înfiorat: 

— Cât timp preţios aş fi pierdut în căutări zadarnice, 
înainte de a mă gândi la uşă! 

Deodată lespedea se ridică fără zgomot. 

— lată! spuse simplu El Chico. 

— lată! repetă Pardaillan cu un aer nevinovat. Pe acolo ai 
venit tu în timp ce eu dormeam? 

Piticul dădu afirmativ din cap. 

— N-am auzit nimic. Şi tot pe acolo vom ieşi? Din nou un 
semn afirmativ din cap. 

— Nu eşti prea vorbăreţ - observă Pardaillan şi zâmbi 
amintindu-şi că numai cu un minut înainte, când se credea 
singur, piticul se arătase mai puţin zgârcit la vorbă. 

— Ar fi bine să plecăm chiar acum, domnule - spuse El 
Chico. 

— Avem timp - răspunse calm Pardaillan. Va să zică ştiai că 
eram închis aici? Parcă mi-ai spus că ai venit să mă cauţi, 
nu-i aşa? 

Întrebarea asta păru să-l cam stingherească pe pitic, care 
se feri să răspundă. 


— Totuşi aşa mi-ai spus - stărui cavalerul. 

— Am spus. Adevărul e că vă căutam, dar nu ştiam că vă 
aflaţi aici. 

— Atunci de ce ai venit? Ce cauţi aici? 

Toate aceste întrebări îl puneau pe pitic într-o mare 
încurcătură, dar Pardaillan se făcea că n-o observă. El 
Chico, strâns cu uşa, lăsă să-i scape: 

— Păi aici locuiesc eu! 

Nici n-apucă bine să rostească aceste cuvinte, că-i şi păru 
rău. 

— Aici? întrebă Pardaillan neîncrezător. Tu râzi de mine? 
Doar n-ai să-mi spui că locuieşti în mormântul ăsta? 

Piticul îl privi ţintă pe cavaler. El Chico nu era prost. Îl ura 
pe Pardaillan, dar ura lui nu mergea până la orbire. Fără 
să-şi dea seama, un instinct nelămurit îl făcea să întrevadă, 
e drept nu prea limpede, ce era frumos şi să respingă ceea 
ce era urât sau josnic. Dacă ar fi putut, l-ar fi ucis Pardaillan 
în care vedea un rival norocos, iar crima asta nu i-ar fi 
pricinuit nici un fel de remuşcări. Iotuşi simţise că era ceva 
josnic în participarea lui la uciderea rivalului său în 
schimbul unei sume de bani. Băiatul ăsta sărman, care trăia 
din furtişaguri sau din mila obştească, zvârlise cu scârbă 
aurul acesta pe care la început îl primise! Îl ura pe 
Pardaillan. Şi totuşi făcuse elogiul vitejiei duşmanului său, 
credea că dormea liniştit, în vreme ce la căpătâiul lui 
veghea Moartea. Îl ura pe Pardaillan, dar, privindu-i faţa 
sinceră în care i se părea că desluşeşte o milă plină de 
duioşie, înţelesese instinctiv că omul acesta avea o inimă 
prea nobilă ca să-l poată trăda pe el, cel plăpând. 

Îi fu ruşine de şovăielile lui şi, la întrebarea lui Pardaillan, 
repetă sincer: 

— Locuiesc aici. 

Şi intră prin deschizătură, aprinzând lumânarea. 
Pardaillan, care se gândea desigur la ceva, îl urmă. 

— Bine! spuse cavalerul, acum ne putem vedea unul pe 
altul. E mult mai bine. 


Cu un orgoliu copilăresc, piticul ridică lumânarea ca să 
lumineze mai bine bietele splendori ce-i mobilau locuinţa. 
Uitase că în acelaşi timp lumina din plin sacul de aur ce 
zăcea pe lespezi. Nu observă că Pardaillan îşi îndreptase 
numaidecât privirea spre sacul ăsta şi că, văzându-l, un 
zâmbet uşor îi flutură pe buze. 

— Minunată ascunzătoare! exclamă cavalerul eu o 
amabilitate ce-l făcu să roşească de plăcere pe pitic, în 
ciuda urii care continua să-i clocotească în suflet. Dar cum 
poţi să trăieşti tu aşa, în mormântul ăsta? urmă Pardaillan. 

— Sunt mic, sunt slab, oamenii nu se arată întotdeauna 
buni faţă de mine. Aici mă aflu în siguranţă. 

Pardaillan se uită la el cu milă. 

— Aici nimeni nu-ţi tulbură liniştea? întrebă el nepăsător. 

— Niciodată. 

— Nici cei de sus, din casă? 

— Nici ei. Nimeni nu cunoaşte ascunzătoarea asta! Există 
în casa asta ascunzători pe care nimeni, în afară de mine, 
nu le cunoaşte. 

Ca să fie la înălţime de-o seamă cu piticul, care stătea în 
picioare, Pardaillan se aşeză pe jos cu un aer foarte grav. 

Şi fără să ştie de ce, El Chico, deşi cam descumpănit, 
rămase mişcat de acest gest, la fel cum se arătase sensibil şi 
la complimentele aduse locuinţei sale. Îşi dăduse seama că 
omul acesta atât de viteaz şi de puternic nu s-ar fi aşezat 
aşa, pe lespezile reci, dacă n-ar fi vrut să-l facă să nu se 
simtă strivit de statura lui falnică. Convins că nu putea să 
simtă decât ură pentru acest rival, era de-a dreptul 
înspăimântat acum, când simţea că ura i se topeşte. 
Senzaţia că se naşte în el un sentiment care semăna cu 
simpatia îl umplea de indignare împotriva lui însuşi. 

Fără să-şi dea prea bine seama, poate ca să-şi ascundă 
ciudata tulburare ce-l cuprinsese, omuleţul spuse: 

— Domnule, vă rog să mă credeţi, e timpul să plecăm. 

— Aş! Nu-i nici o grabă. Şi deoarece nimeni nu cunoaşte 
această ascunzătoare, aşa cum singur spui, nimeni nu ne va 


stânjeni. Mai putem sta niţeluş de vorbă. 

— Păi... nu vă pot scoate pe unde trec eu de obicei. 

— De ce? 

— Pentru că sunteţi prea mare, de-aia! 

— Pe dracu! Şi atunci? Cunoşti vreun alt drum prin care aş 
putea să trec? Da? ... Atunci totul e în regulă. 

— Da, dar pe drumul acela putem întâlni lume. 

— Aşadar subteranele astea sunt locuite? 

— Nu, dar uneori aici se întrunesc nişte oameni. Astăzi, 
tocmai are loc o adunare. 

Piticul vorbea cu băgare de seamă, ca omul care nu vrea 
să spună mai multe decât trebuie. Pardaillan nu-l slăbea din 
ochi, ceea ce-l făcu pe El Chico să se simtă şi mai stânjenit. 

— Dar ce-i cu oamenii ăştia şi ce fac ei aici? întrebă curios 
cavalerul. 

— Nu ştiu, seniore - răspunse piticul pe un ton sec, iar 
Pardaillan înţelese că El Chico ştia, dar că nu va spune mai 
mult. N-avea rost să mai insiste. 

— Discret băiat! şopti el zâmbind. 

Apoi, cu aerul acela naiv de care se lăsau amăgiţi şi alţii, 
mai subtili decât piticul, îi spuse cu glas tare, privindu-l 
ţintă: 

— Ştiai că am fost condamnat la moarte? Da, trebuia să 
mor de foame şi de sete. 

Piticul se clătină. 

— Să mori de foame şi de sete - bâigui el, e îngrozitor! 

— Da, cu adevărat îngrozitor. Ţie ar putea să-ţi treacă aşa 
ceva prin minte? Asta-i ideea unei principese, o cunoştinţă 
de a mea... pe care, din fericire pentru tine, n-o cunoşti. 

Rostind aceste cuvinte pe un ton cât se poate de natural, 
Pardaillan zâmbea cu blândeţe. Totuşi piticul roşi şi-şi feri 
privirea. Il se părea că străinul voia să-l facă să simtă la ce 
faptă mârşava fusese părtaş. Şi, înfiorându-se de groază, îşi 
spuse: 

„Aşadar, cele cinci mii de livre pe care mi le-a dat erau ca 
să-l las pe franţuz să moară de foame şi de sete! lareuil- 


am dat pe mână. Ce ar spune mica mea stăpână dacă ar şti 
cât de mizerabil am putut să fiu? Şi principesa aia, pe care 
o credeam atât de bună! E oare un monstru ieşit din 
infern?” 

Nici nu se mai recunoştea prichindelul. lată câte 
probleme, pe care nici n-ar fi putut să le bănuiască, se 
ridicau acum în faţa minţii sale înmărmurite de spaimă. Şi-l 
privea cu un respect amestecat cu o teamă superstiţioasă 
pe străinul acesta care, fără să aibă aerul şi zâmbind 
batjocoritor, rostea pe tonul cel mai firesc nişte lucruri 
foarte simple, dar care pe el îl zăpăceau şi-l tulburau, 
lucruri pe care nu le înţelegea prea bine şi care-i 
zdruncinau felul obişnuit de a gândi. 

Cine era omul acesta care, cu privirea sa pătrunzătoare, 
cu zâmbetul său fermecător, spunea atâtea lucruri ciudate, 
deşi, aparent, buzele lui nu rosteau decât cuvinte banale? 

De ce, dacă-l ura - căci îl ura din răsputeri! - de ce gândul 
la îngrozitorul supliciu, gândul ăsta care ar fi trebuit să-l 
bucure îi stârnea atâta groază şi scârbă? De ce? Ce se 
întâmpla cu el? 

Între două fiinţe deopotrivă de frumoase şi de pure există 
afinități secrete care fac ca, fără ca să se cunoască, ele să 
se ghicească şi să se preţuiască una pe alta la adevărata lor 
valoare. Pardaillan nu-l cunoştea pe pitic, avea chiar toate 
motivele să creadă că datorită lui nimerise în această 
încurcătură. De ce nu simţea decât milă pentru el? De ce se 
gândise, încă de cum îl văzuse pe acest omuleţ, în ce felar 
putea să-l scape de groaznica deznădejde în care se 
afundă? 

De ce? 

Piticul nu-l cunoştea nici el pe Pardaillan şi avea chiar 
toate motivele să-l urască de moarte. Cum de simţise el că 
ironia ascuţită şi naivitatea, zeflemitoare a cavalerului nu 
erau decât o mască? Cum de ghicise că sub masca asta se 
ascundeau bunătate, milă, generozitate şi abnegaţie? Cum 
se face că se simţea atras către omul acesta, pe care nu-l 


putea suferi şi care-i inspira numai ură? Şi pentru ce 
zâmbetul lui batjocoritor avea darul de a-l scoate din sărite, 
deşi îşi dădea seama că îndărătul lui era numai bunătate? 
De ce? Cum? Noi nu facem decât să constatăm lucrurile. Nu 
ne luăm răspunderea să le şi explicăm. 

N-ar trebui totuşi să se creadă că piticul capitula de 
bunăvoie, fără luptă în faţa acestor noi sentimente. Ele îl 
tulburau prea mult, ca să se lase în voia lor fără împotrivire. 
Se încorda, deci, din răsputeri, ca să scape de influenţa 
cavalerului, pe care aproape c-o socotea de ordin 
supranatural. Îşi impunea atâta ură cât îi stătea în putinţă, 
iar când îşi dădea seama de zădărnicia sforţărilor sale, îl 
cuprindea mânia şi disprețul şi nu se cruța, adresându-şi tot 
felul de blesteme şi înjurături. Când simţea că e pe punctul 
să cedeze, se revoltă, manifestând o mânie pe care o credea 
sinceră, dar de care temutul său rival nu se lăsa amăgit. 

Ca să spunem lucrurilor pe nume, El Chico era în mâinile 
lui Pardaillan întocmai ca un cal pur sânge sălbatic intrat pe 
mâinile unui maestru de călărie priceput: degeaba se ridică 
în două picioare şi zvârle din copite, căci mâna mlădioasă 
dar puternică, fără să aibă nevoie de cravaşa, îl sileşte să se 
liniştească şi să meargă supus pe drumul pe care vrea să-l 
ducă. 

Văzând că piticul tăcea, cavalerul reluă vorba pe un ton 
grav: 

— Îţi dai seama de la ce chinuri îngrozitoare mă salvezi? 
Nu sunt bogat, El Chico, dar, începând de astăzi, tot ce am 
îţi aparţine. Vreau să-mi fii ca un frate mai mic. Nu vei mai 
fi nevoit să te ascunzi în vizuini, ca o fiară. Cavalerul de 
Pardaillan va veghea asupra ta şi află că cei pe care el îi 
iubeşte şi-i stimează trebuie să fie respectaţi. Îţi dau mâna 
mea, El Chico. 

Rostind aceste vorbe, îi întinse mâna cu sinceritate, deşi în 
ochi i se, aprinse parcă un zâmbet şiret. 

Piticul şovăi o clipă. Oare instinctul lui deosebit îl făcuse să 
vadă acest zâmbet abia perceptibil? N-am putea spune. 


Fapt este că se dădu repede îndărăt şi, ea şi cum s-ar fi 
temut să nu se frigă atingând mâna ce i se întindea din 
toată inima şi-o ascunse pe a lui la spate. 

Pardaillan nu se supără. Licărul de şiretenie din privire i 
se accentua parcă printr-o undă de zâmbet. 

— Hei! El Chico - făcu dânsul. Te crezi aşa de mare domn, 
că nu-ţi convine să strângi mâna pe care ţi-o întind eu? Lua- 
te-ar dracu! Află, dragul meu, că sunt foarte puţini cei 
cărora le întind eu mâna în felul ăsta. 

— Nu de asta - bâigui piticul fără să ştie ce spune. 

— Atunci, dă-mi mâna... Nu? Sau poate că te crezi nedemn 
să-mi strângi mâna? întrebă Pardaillan Cu un aer absent, 
dar cu zâmbetul acela care avea darul să-l exaspereze pe 
pitic... 

EI Chico îl privi pe cavaler drept în faţă şi, cu un glas care 
tremura de ruşine sau de furie, îl sfida: 

— Şi dacă ar fi aşa? 

— Oho! Oho! Te socoteşti nedemn? Nu eşti tu, oare, un 
băiat cumsecade, aşa cum te-am crezut? Dar ce crimă ai 
comis? 

Piticul, care până atunci se stăpânise, pradă unor 
sentimente contradictorii, izbucni dintr-o dată: 

— N-am nevoie de prietenia dumneavoastră - strigă el 
sălbatic. N-am nevoie de ocrotirea dumneavoastră şi nici să 
vă strâng mâna. Nu vreau nimic de la dumneavoastră, 
NIMIC, nimic... Eu v-am adus aici şi ştiam că o să vă 
omoare... O ştiam, mă auziţi? Am fost plătit pentru treaba 
asta... Da, mi s-au dat cinci mii de livre... iată-le aici - 
adăugă el, lovind cu violenţă sacul care se rostogoli, pe 
jumătate spart, la picioarele lui Pardaillan, lăsând să i se 
împrăştie monezile. 

— Ai făcut tu asta? întrebă Pardaillan cu un glas tunător. 

— Am făcut-o, dacă vă spun - răspunse piticul înfruntându- 
i privirea. 

— Atunci - rosti Pardaillan pe un ton glacial - poţi să-ţi faci 
rugăciunea, ţi-a sosit ceasul de pe urmă. 


Şi, fără să se ridice în picioare, lăsă să-i cadă mâinile 
puternice pe umerii firavi ai lui El Chico, care se încovoie 
sub greutatea lor. Mila ce se citea uneori pe faţa cavalerului 
îl paraliză pe pitic, făcându-l să nu ştie ce hotărâre să ia şi 
nici cum să se poarte, în ce lumină să se arate. Zâmbetul 
ironic al cavalerului îl înfuriase însă din cale afară, căci deşi 
mic şi slab, piticul era foarte sensibil la orice jignire. 

Mânia şi ameninţarea lui Pardaillan, adevărate sau 
simulate, îl făcură să-şi recapete calmul, care-i lipsise până 
atunci. Şi cum ciudatul personaj era omul extremelor, îi 
reveni deodată sângele rece, ceea ce dovedea un curaj cu 
totul deosebit. 

Nu schiţă nici un gest de apărare. Nu încercă nici măcar 
să se dea la o parte. Sub puternica apăsare la care-l 
supunea cavalerul, avu mândria de a se ţine ţeapăn şi de a 
nu se pleca, iar ochii lui priviră îndrăzneţi, mândri şi 
provocatori în ochii adversarului. Din întreaga lui atitudine 
se vedea că e gata să înfrunte o lovitură mortală. Şi poate 
că asta şi dorea. 

Poate că găsise chiar, într-o clipită, soluţia pe care în zadar 
o căutase până atunci: să moară sufocat, strivit de 
duşmanul său. 

Să moară, da! ... Dar cu aceeaşi lovitură să piară şi rivalul 
lui! Cum ar mai fi putut acesta să iasă de acolo, după ce l-ar 
fi ucis pe pitic? E drept că lespedea ce astupa temniţa era 
ridicată. Dar după aceea? 

Scara dădea într-o fundătură de unde îi va fi cu neputinţă 
să iasă, necunoscând taina deschiderii secrete! Ar fi 
însemnat doar să schimbe un mormânt cu altul, atâta tot. 
Iar piticul nu-şi putea reţine un anumit dispreţ pentru 
rivalul acesta, atât de puternic Şi viteaz... dar aşa de slab la 
minte, încât nu-şi dădea seama, că, omorându-l acum pe 
pitic, se condamnă pe sine însuşi la moarte. 

Nici nu-şi dorea altceva decât să moară pe loc. O pierdea 
pe Juana, dar îl mângâia gândul că nici celălalt n-o va avea. 

Da. Hotărât lucru, asta era soluţia cea bună. Dar... 


Dar se întâmplă că rivalul său, pe care-l ura atât de mult, 
îşi slăbi strânsoarea. Se întâmplă că ironia din privirea lui 
făcu loc unei blândeţi de nedescris, iar faţa asta, atât de 
amenințătoare şi de teribilă cu o clipă înainte, exprima 
acum atâta bunătate, atâta generozitate, încât El Chico, 
care-l privea ţintă, se simţi din nou tulburat şi, fără voia lui, 
ca şi cum i-ar fi strigat: „Luaţi seama”, fără să încerce să se 
elibereze rosti: 

— Dacă mă ucideţi, cum veţi mai ieşi de aici? 

— La naiba! Pe legea mea, e foarte adevărat ce spui tu. Îmi 
ieşise din cap lucrul ăsta! Dar fii liniştit, nu vei pierde nimic 
dacă ai să mai aştepţi - îi făgădui Pardaillan. 

Şi spunând acestea, îi dădu drumul cu zâmbetul acela abia 
perceptibil care-l scotea din sărite pe El Chico. Ghicindu-l, 
piticul se supără. Şi imediat îi păru rău şi ca şi cum ar fi 
vrut să-i aţâţe mânia omului acestuia, care-l zăpăcea, spuse 
pe un ton aspru: 

— Hai să mergem. lar după ce vă voi salva, mă veţi putea 
ucide. Vă jur că n-am să mai încerc să mă feresc de lovitura 
cu care mă ameninţaţi. 

Şi, mai încet, ca pentru sine, şopti: 

— Ar fi o adevărată eliberare! 

— Aşadar îţi doreşti moartea? 

El Chico îl privi pieziş. Vorbise destul de încet şi totuşi 
drăcescul personaj îl auzise. Dacă voia să moară, asta îl 
privea numai pe el De ce se amesteca străinul? Dar având 
în vedere că lăsase să-l scape prosteşte ocazia, nu-i mai 
rămânea decât să meargă până la capăt. 

— Veniţi, domnule, căci în curând va fi prea târziu - spuse 
el cu răceală. 

— O clipă, ce dracu! Sânt şi eu curios. Mai întâi aş vrea să 
ştiu de ce m-ai dus la moarte? 

Faimosul zâmbet apăru din nou în ochii lui Pardaillan, ba 
mai mult, vocea lui avea acele inflexiuni batjocoritoare pe 
care El Chico începuse să i le cunoască. 


Fulgerându-l cu privirea pe cavaler, piticul îi strigă 
copilăreşte, dar plin de ură: 

— Pentru că vă urăsc Vă urăsc! Vă urăsc! 

În furia lui, nu găsea decât aceste cuvinte şi le repeta 
mereu, zvârlind din picioare. 

— Chiar aşa de mult mă urăşti? îl întrebă Pardaillan din ce 
în ce mai ironic. 

— Vă urăsc atât de mult, încât dacă n-aş fi promis să vă 
salvez, v-aş omori! scrâşni prichindelul, ieşindu-şi din fire. 

— M-ai omori! repetă Pardaillan în batjocură, amuzat. Şi 
cu ce. Bietul de tine? 

Piticul făcu o săritură până la patul lui şi scoase de acolo 
un pumnal ascuns între două saltele. 

— Cu asta! ţipă el, învârtindu-şi arma în mână. 

— Ia te uită! spuse liniştit Pardaillan - dar e pumnalul 
meu! 

— Da! urlă El Chico răspunsul pe care-l voia cinic. În timp 
ce dumneavoastră săreaţi peste zid, eu vi l-am furat! Furat! 
Furat! 

Rosti aproape horcăind acest cuvânt, părând să simtă o 
mare plăcere biciuindu-se astfel. 

Cu un calm imperturbabil, Pardaillan îi spuse: 

— Ei bine, atunci, dacă ai o armă şi-mi doreşti moartea, 
ucide-mă! 

De data asta îl privea fără nici o urmă de ironie, ba chiar, 
s-ar fi putut spune, cu o anumită curiozitate. 

Înnebunit de furie, piticul ridică braţul. 

Pardaillan nu făcu nici o mişcare. Continuă să-l privească 
drept în faţă cu răceală. 

Braţul piticului se lăsă în jos cu o iuţeală fulgerătoare, dar 
numai ca să zvârle cât colo pumnalul, în fundul încăperii. 

— Nu vreau! Nu vreau! gemu el. 

— De ce? 

— Pentru că am promis... 

— Mi-ai mai spus asta. Cui i-ai promis, dragul meu? 


Nimic n-ar putea să redea blândeţea tandră cu care 
cavalerul rostise aceste vorbe. Glasul îi era atât de cald şi 
de mângâietor. Întreaga lui fiinţă emana valuri de simpatie 
atât de puternice şi de învăluitoare, încât El Chico se simţi 
răscolit până în măruntaie. 

Inimioara lui, încordată la maximum, începu să se destindă 
încet-încet, iar lacrimile îi ţâşniră calde şi binefăcătoare, în 
timp ce gura-i crispată lăsă să-i scape un geamăt monoton, 
asemănător unui scâncet de copil: 

— Sunt foarte nenorocit! Prea nenorocit! Prea! 

„Bine! îşi spuse Pardaillan. Dacă plânge, e salvat! Acum 
vom putea să ne înţelegem”. 

Întinse braţele, îl trase pe pitic spre el, îi lipi căpşorul de 
pieptul său puternic şi cu gesturi pline de dragoste 
frăţească începu să-l legene uşor, spunându-i vorbe de 
îmbărbătare. 

Iar piticul, care în viaţa lui nu ştiuse ce-i prietenia şi care 
niciodată nu simţise pe cineva aplecându-şi cu dragoste 
urechea la păsurile lui, nu se împotrivi, năpădit de o emoție 
nespus de dulce şi uimit că în contact cu acest suflet nobil şi 
generos simţea născându-se în el floarea unui simţământ în 
care se amestecau recunoştinţa duioasă şi un început de 
dragoste. 

Iar cei care nu cunoşteau decât forţa de temut, cutezanţa 
rece, curajul de neîmblânzit, vorba şfichiuitoare şi aerul 
zeflemitor al chipeşului şi viteazului cavaler de Pardaillan, 
ar fi rămas cu totul uluiţi dac-ar fi putut să-l vadă cu câtă 
dragoste frăţească îl legăna în braţele-i puternice, cu câtă 
nebănuită bunătate se străduia să-l mângâie pe acest micuţ 
dezmoştenit al soartei, pe acest vagabond şi cerşetor, pe 
care nu-l cunoscuse până ieri... şi care încercase să-l 
împingă la moarte. Dar El Chico era bărbat! Încordându-se 
din răsputeri, izbuti să-şi înfrângă slăbiciunea. 

Eliberându-se uşurel din braţele lui Pardaillan, îl privi ca şi 
cum nici nu l-ar fi văzut niciodată până atunci. În privirea 
omuleţului nu mai citeai nici mânie, nici revoltă, nici 


expresia aceea de disperare neagră, care-l impresionase pe 
cavaler. În ochii lui nu mai citeai decât o extraordinară 
uimire: aceea de a nu se mai simţi acelaşi om şi de a nu-l 
mai vedea cu aceiaşi ochi pe insul acesta. Simplul contact 
cu el fusese de ajuns pentru a produce în pitic o schimbare 
ce-l lăsa cu totul nedumerit. 

Acum, nu-l mai vedea cu ochii urii, îşi spunea, privindu-l pe 
cavaler cu o admiraţie copilărească: 

„E frumos, e puternic, e viteaz, are ceva impunător cum n- 
am mai văzut la nimeni altcineva. Mi se pare mai măreț şi 
mai nobil decât însuşi regele... Şi e bun... bun cA sfinţii ale 
căror icoane le-am văzut în catedrală. Cum ai putea să nu-l 
iubeşti?” 

Şi cum Pardaillan îl privea zâmbindu-i cu bunătate, se 
pomeni că-i surâde şi el, aşa ca unui prieten. 

— Ei! exclamă vesel Pardaillan. S-a terminat, nu-i aşa? Vezi 
că nu sunt aşa de-al dracului pe cât credeai?! Hai, dă-mi 
mâna şi să fim buni prieteni. 

Şi-i întinse din nou mâna Lui El Chico, care murmură 
ruşinat, cu capul în pământ: 

— În ciuda celor ce v-am făcut şi v-am spus, doriţi... 

— Dă-mi mâna îţi spun - stărui Pardaillan pe un ton serios. 
Eşti un băiat de treabă, El Chico şi când ai să mă cunoşti 
mai bine, ai să-ţi dai seama că arareori mi se-ntâmplă să 
spun asta cuiva. 

Piticul se dădu bătut şi, întinzându-i mâna, care dispăru în 
mâna cavalerului, îi şopti: 

— Ce bun sunteţi! 

— Poveşti! bombăni Pardaillan. Văd doar limpede lucrurile, 
asta-i tot. Dacă tu nu te cunoşti pe tine, nu înseamnă 
neapărat că eu nu te cunosc. 

Cele mai lungi convorbiri ale piticului singuratic fuseseră 
cele pe care le purtase cu sine însuşi. În asemenea condiţii, 
cu toate că avea o minte foarte deschisă, e lesne de înţeles 
că anumite întorsături de bază îl puneau în încurcătură, 
deoarece nu le pricepea prea bine sensul. Neînţelegând pe 


deplin ultimele vorbe ale cavalerului, le interpretă în sensul 
lor cel mai strict. 

— Mă cunoaşteţi! strigă el plin de mirare. Cine v-a vorbit 
despre mine? 

Cu un aer grav, Pardaillan ridică un deget şi, zâmbindu-i 
ca unui copil, îi răspunse: 

— Degetul meu cel mic! 

El Chico căscă ochii mari şi-l privi pe interlocutorul cu o 
teamă superstiţioasă. Impulsul ce-l mâna către i se părea 
atât de supranatural, încât aproape că vedea Pardaillan un 
vrăjitor. 

— Aşadar - continuă cavalerul - să stăm puţin de vorbă. Şi 
nu uita că ştiu tot. Ia să vedem mai întâi, de ce-ai vrut să fiu 
omorât? Erai gelos, nu-i aşa? 

Piticul făcu semn că da. 

— Bine. Cum o cheamă? Nu fă pe prostul, ştii foarte bine 
ce vreau să spun. Dacă nu-mi spui tu cum o cheamă, am să- 
ţi spun eu... Degetul meu cel mic e aici, tocmai ca să-mi 
spună tot. 

Piticul, care şovăia să răspundă, văzu că nu era chip să 
scape. 

— Juana - rosti el resemnat. 

— Fiica hangiului Manuel? 

— Da. 

— O iubeşti de mult? 

— Dintotdeauna! 

Pardaillan n-avea nici un motiv să nu creadă în sinceritatea 
acestui răspuns, aşa că spuse zâmbind: 

— I-ai mărturisit că o iubeşti? 

— Niciodată! strigă El Chico indignat. 

— Dacă nu-i spui tu, de unde vrei să ştie, nătângule? îl 
întrebă Pardaillan amuzat. 

— N-aş îndrăzni niciodată! 

— Bine, într-o zi o să capeţi tu curajul. Să continuăm. Ai 
crezut că o iubeam şi de aceea mă urai! 

— Nu chiar aşa. 


— Ah! Atunci cum? 

— Juana vă iubeşte. 

— Eşti un nătărău, El Chico! 

— E adevărat - răspunse acesta cu mâhnire, gândindu-se 
la durerea Juanei. E drept, un mare senior ca 
dumneavoastră nu poate să aibă nimic comun cu fiica unui 
hangiu. 

— Aşa crezi tu? 

— Ei, da, aşa cred! 

— Atunci - spuse Pardaillan pe un ton serios - te înşeli. Şi 
ca dovadă, află că un mare senior, aşa ca mine, s-a căsătorit 
mai demult cu o crâşmăriţă. 

— Vă bateţi joc de mine, domnule - zise El Chico 
neîncrezător. 

— Nu, dragul meu, îţi spun adevărul gol-goluţ - replică 
Pardaillan adânc mişcat. 

Şi, vorbind mai curând pentru sine decât pentru pitic, 
continuă: 

— Înainte de a deveni doamna de Pardaillan, contesă de 
Margency, căci eu sunt conte de Margency, şi dacă-ţi spun 
asta n-o fac ca să mă laud, aşadar, înainte de a deveni 
contesă de Margency, frumoasa Huguette, înger de 
bunătate şi devotament, pe care mi l-a răpit moartea, 
fusese stăpâna celebrului han din Paris „Ghicitoarea”, pe 
care n-ai de unde să-l cunoşti tu, care n-ai ieşit niciodată din 
Sevilla, oraş frumos, zău, dar unde, pe toţi dracii, nu se 
mănâncă aşa de bine ca la Paris. Aşadar, vezi bine că ceea 
ce socoteai tu un motiv întemeiat nu era decât o prostie. 

— Aşa o fi! Dar ce fel de om sunteţi dumneavoastră? 

— Sunt un mare senior... singur ai spus-o - continuă 
Pardaillan, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. 

— Şi atunci - zise El Chico pălind - s-ar putea... 

— Ce anume? 

— Să vă căsătoriţi cu Juana? 

— Nu, pe toţi dracii! Din două motive, dintre care ar fi 
suficient şi unul singur, anume acela că n-o iubesc şi că n-o 


voi iubi niciodată. Da, dragul meu, degeaba-ţi rostogoleşti 
furios ochii în dreapta şi în stânga, aşa este cum îţi spun eu. 
Dacă micuța asta, Juana, ţi se pare ţie a fio regină a 
frumuseţii, nu înseamnă că aşa trebuie să fie pentru toată 
lumea. Juana, sunt de acord cu tine, e o fetiţă foarte 
drăguță, plină de graţie şi de farmec, care seamănă foarte 
mult cu o mică marchiză deghizată în cârciumăreasă. 
Degeaba te lingi pe buze de plăcere, căci am impresia că nu 
despre tine e vorba! Dar oricum ar fi, trebuie să te 
resemnezi: n-o iubesc şi n-o voi iubi niciodată! 

Şi, cu o tristeţe sfâşietoare, care-l tulbură pe pitic şi-l 
convinse mai mult şi mai temeinic decât orice fel de vorbe, îi 
spuse: 

— Vezi tu, piciule, inima mea a murit de mult. 

— Biata Juana! Oftă El Chico. 

— N-am pomenit animale mai nestatornice şi mai sucite 
decât îndrăgostiţii! izbucni Pardaillan cu o furie hazlie. lată 
aici unul care, cu câteva clipe înainte, ar fi vrut să mă 
străpungă cu pumnalul, pentru ca Juana lui să nu fie a mea. 
Şi acum rage ca viţelul la abator pentru că n-o vreau pe 
Juana! Pe măruntaiele papii, nu ştii ce vrei! 

Piticul roşi, dar tăcu. 

— În sfârşit, ce vrei să spui cu vorba asta „biata Juana”? 

— Ea vă iubeşte - zise piticul trist. 

— Mi-ai mai spus-o. lar eu îţi spun că nu mă iubeşte. Lua- 
te-ar dracu'! Mă iubeşte cât o iubesc eu. 

Piticul sări în sus. Faţa lui exprima o asemenea uimire, 
încât Pardaillan izbucni într-un râs zgomotos. 

— Deşi mirarea ta îmi măguleşte amorul propriu - rosti el 
ironic - totuşi lucrurile stau aşa cum îţi spun eu, Juana nu 
mă iubeşte. 

— Totuşi... 

— Totuşi ea ţi-a mărturisit că ar muri dacă aş muri eu... 

— Cum? ... Ştiţi şiasta?!.... 

— Degetul meu cel mic. Cu toate astea, rămân la cele ce ţi- 
am spus. 


— Oare e cu putinţă? bolborosi piticul, care nu îndrăznea 
să se bucure cu adevărat. 

Pardaillan ridică din umeri. 

— Ia ascultă, ai încredere în mine? 

— O, da! exclamă El Chico, cu un elan al întregii sale fiinţe. 

— Bine, în cazul ăsta lasă lucrurile în seama mea. lubeşte- 
o pe Juana ta din toată inima, la fel ca până astăzi, iar de 
rest nu te ocupa, e treaba mea. 

— Dar dumneavoastră sunteţi cumva bunul Dumnezeu? 
întrebă cu naivitate piticul, împreunându-şi mâinile într-un 
gest extatic. Şi când mă gândesc că am fost atât de ticălos... 

— Hai, încetează cu prostiile! îl întrerupse Pardaillan. Şi 
acum, că ne-am lămurit, s-o ştergem! 

Piticul se repezi şi, luând de pe jos pumnalul, i-l întinse lui 
Pardaillan: 

— Luaţi-l, acum riscăm să întâlnim lume pe-aici. Ce păcat 
că nu mai aveţi sabia! 

— Vom încerca să ne descurcăm şi cu asta - răspunse 
liniştit Pardaillam, vârând cu o vădită plăcere lama în teacă. 

— Hai să mergem - spuse El Chico văzându-l gata de 
plecare. 

— O clipă, piciule. Dar aurul ăsta? Cred că n-ai de gând să- 
l laşi acolo? 

— Ce trebuie să fac cu el? 

El Chico puse această întrebare cu o candoare care-l făcu 
pe cavaler să surâdă, căci părea a-i spune că, de-acum 
înainte, numai el avea dreptul să ordone. 

— Trebuie să-l aduni şi să-l încui cu grijă în cufărul ăsta - 
răspunse Pardaillan. Nu-ţi trebuie zestre ca să te însori? 

Piticul păli şi apoi roşi. 

— Cum? făcu el, tremurând tot. Credeţi că... 

— Nu cred nimic. Vom trăi şi vom vedea. 

Piticul clătină din cap şi, uitându-se la monedele risipite pe 
dale, murmură cu o strâmbătură plină de înţeles: 

— Aurul ăsta! ... 


— Văd eu ce te doare - zâmbi Pardaillan. Ia spune, de ce 
ţi-au dat aurul ăsta? 

— Ca să vă duc la casa dintre chiparoşi. 

— Cred că m-ai adus, deoarece încă mai mă aflu aici. 

— O, da, din păcate! oftă El Chico ruşinat. 

— Prin urmare ţi-ai îndeplinit angajamentul. Aurul ăsta 
este aşadar al tău. Strânge-l şi, îţi repet, nu te îngriji de 
rest. 

Capitolul 26 

Conspiratorii 

Firea orgolioasă şi bănuitoare a piticului făcuse din elun 
declasat, rebel faţă de orice autoritate. 

Până în ziua aceea un singur om îi putuse vorbi ca un 
stăpân: Juana. Răbdase de când se ştia stăpânirea ei. 
Pentru el era limpede că, orice s-ar fi întâmplat, nici nu i-ar 
fi trecut prin gând să-i poruncească Juanei. Cum ar fi putut 
să-i poruncească? Era convins că va rămâne toată viaţa 
preaumilul admirator al celei care, în ochii lui, o întruchipa 
pe Sfânta Fecioară. Care bun creştin ar cuteza să comită 
nelegiuirea de a nu se supune unei, porunci date de Sfânta 
Fecioară? Niciunul! Şi, deşi, libertatea pe care şi-o lua faţă 
de religie îl făcea să treacă în ochii unora drept eretic, 
libertatea aceasta nu putea să fie decât relativă. N-avea 
totuşi cum să scape de sub influenţa anumitor idei ale 
timpului. Aşadar, Juana era pentru el Sfânta Fecioară şi i se 
supunea că atare. 

Or, iată că acum în viaţa lui apăruse încă un stăpân: 
Pardaillan. Il se părea că acesta avea dintotdeauna dreptul 
să-i poruncească şi că lui nu-i rămânea altceva de făcut 
decât să i se supună, tot aşa cum i se supunea Juanei. 
Impresia asta îi era întărită de gândul că el, care se zbătuse 
atât de mult ca să scape de această influenţă, o accepta fără 
să se opună şi i se supunea, nu cu resemnare, ci cu plăcere. 

De ce? 

Pentru că Pardaillan ştiuse să-i sădească în suflet 
convingerea că dorinţa lui, visul himeric al unei iubiri 


împărtăşite putea să se transforme în realitate. Iată de ce, 
dacă Juana îi apărea în chip de madonă, Pardaillan îi apărea 
ca însuşi Dumnezeu. 

Aducerea unei împotriviri nu putea să încolţească în 
mintea lui, deoarece poruncile ce i se dădeau erau menite 
să ducă la o cucerire, socotită imposibilă până atunci. 

În consecinţă, când Pardaillan îi ordonă să adune aurul 
primit de la Fausta, El Chico se supuse. Şi după ce mica 
avere fu ascunsă în cufărul ferecat cu lacăte, Pardaillan 
spuse: 

— Şi acum e timpul să pornim! 

Piticul stinse lumânarea, puse în funcţiune mecanismul ce 
acţiona tăblia care astupa intrarea în locuinţa lui şi, urmat 
de cavaler, o porni pe scară. 

Aşa cum îi explicase cavalerului, El Chico nu mergea pe 
drumul pe care venise. Într-adevăr, Pardaillan ar fi putut să 
ajungă, târându-se la nevoie, la grilajul care închidea 
canalul, chiar deasupra fluviului. Dar, ajuns acolo, n-ar fi 
putut să treacă prin deschizătură, căci piticul şi-o făcuse pe 
măsura lui. Ar fi trebuit să lărgească această deschizătură, 
ceea ce i-ar fi luat câteva ore şi, apoi, ar fi fost nevoie de 
scule, pe care ei nu le aveau. 

De altfel, puţin îi păsa lui Pardaillan pe ce drum 
apucaseră: totul era să se vadă ieşit odată din locul acesta 
sinistru, în care voinţa de nestrămutat a Faustei îl 
condamnase să moară de foame. 

Întunericul nu-l supăra, căci ochii i se obişnuiseră. Iată-l 
aşadar, urmându-l liniştit pe pitic prin labirintul cărărilor 
subterane, nespus de întortocheate. Cavalerul îşi notă cu 
grijă în minte explicaţiile ghidului său care-i dezvăluia cu 
bunăvoință mecanismul secret al numeroaselor obstacole 
ce le apăreau mereu în cale. 

Se aflau acum într-un coridor aşternut cu nisip, destul de 
larg ca să le îngăduie să meargă alături, fără să se 
stânjenească unul pe celălalt. Coridorul acesta dădea într- 
un alt coridor care-l tăia de-a curmezişul. 


Deodată, Pardaillan tresări uluit. | se păru că acolo, în faţa 
lui, prin zidul ce se ridica la câţiva paşi de ei, vede 
strălucind stelele. 

— Ne apropiem de ieşire? întrebă el în şoaptă. 

— Nu încă, seniore - răspunse El Chico tot în şoaptă. 

— Şi totuşi, mi s-a părut... Pe toţi dracii, nu mă înşel! Iată 
că văd din nou stelele! 

Se apropiau de zid şi, într-adevăr, în faţa lor Pardaillan 
vedea scânteind, nu stele cum crezuse la început, ci 
numeroase luminiţe. 

Primul său gând fu să pună mâna pe pumnal, în timp ce 
spuse în şoaptă: 

— Ai avut dreptate, piciule, cred că va trebui să dăm o 
luptă. 

Piticul nu-i răspunse. Ştia, desigur, ceva despre luminiţele 
astea, căci, fără să aibă aerul că o face înadins, îl împingea 
uşurel înainte pe Pardaillan, care se afla în stânga lui. Voia 
să-l îndepărteze de aceste lumini, ducându-l până într-un 
loc de unde nu mai puteau fi văzute. Dar atenţia lui 
Pardaillan era acum trează şi nimic şi nimeni n-ar fi putut 
să-l ia de acolo. 

Când ajunse foarte aproape de zid, constată cu bucurie că 
nici vorbă nu era de vreo urmărire sau de vreo întâlnire 
neplăcută, aşa cum se temuse o clipă. Luminiţele veneau de 
dincolo de zid, trecând prin vreo bortă sau printre nişte 
pietre mişcate din loc. Şi, cum nu văzu nici o uşă tăiată în 
zid, trase concluzia că nu-l ameninţă nici o primejdie, cel 
puţin dintr-acolo. 

Cât despre El Chico, prefăcându-se că n-a observat nimic, 
dădu s-o ia la stânga, pentru a-şi continua drumul. 

— O clipă - şopti Pardaillan. Dacă tu nu eşti curios, eu 
sunt. Vreau să văd ce se întâmplă acolo, îndărătul zidului. 

Luminile ţâşneau dintr-o scobitură în perete care se afla 
chiar în faţa lui. Pardaillan se aplecă şi privi. Dar imediat se 
retrase, lăsând să-i scape un fluierat de uimire. 


— Să mergem, seniore - stărui El Chico deznădăjduit. Să 
mergem, căci altfel va fi prea târziu. 

Cu un gest blând dar energic, Pardaillan îl sili să tacă şi, 
aplecându-se din nou, privi şi ascultă cu mare atenţie, în 
timp ce piticul, dându-şi seama de zădărnicia strădaniilor 
sale, se resemnase şi aştepta, cu spatele lipit de perete, cu 
braţele încrucişate, bunul plac al tovarăşului său. 

Dar ce vedea oare Pardaillan acolo, că-l interesa atât de 
mult? lată: 

Ne amintim că Fausta coborâse în subteranele casei sale, 
însoţită de Centurion. Scoţând o piatră din zid, ea îi 
poruncise lui Centurion să privească prin deschizătură, ca 
să-i arate că de acolo puteai asista nevăzut la tot ce se 
petrecea în această ciudată grotă amenajată ca sală de 
adunări. Fausta uitase să închidă la loc deschizătura, său 
nu-i dăduse importanţă şi iată că întâmplarea îl aducea 
acum pe Pardaillan în faţa acestei scobituri prin care, 
datorită găurelelor făcute cu pricepere pe dinăuntru, se 
strecurau numeroase lumini ce pâlpâiau în grotă. 

Pe băncile din sală, Pardaillan văzu vreo douăzeci de 
personaje care îi erau cu totul necunoscute. Pe platformă, 
aşezate în fotolii, alte trei personaje preşedintele şi asesorii 
acestei şedinţe nocturne şi oculte îi erau şi ei la fel de 
necunoscuţi. 

În clipa când Pardaillan se aplecase prima dată deasupra 
scobiturii, preşedintele acestei reuniuni, aşezat drept la 
mijloc, se ridicase şi cu un glas pe care Pardaillan, numai 
urechi, îl auzi foarte bine, spusese: 

— Seniori, fraţi şi prieteni, am deosebita cinste să vă 
prezint un nou adept. Eu, şeful vostru ales, mă dau la o 
parte cu smerenie din faţa acestuia şi salut în persoana lui 
pe singurul conducător demn să ne călăuzească în 
aşteptarea venirii celui pe care-l ştiţi cu toţii. 

Aceste cuvinte stârniră uimire în rândurile adunării şi o 
anumită rumoare, urmată de o mişcare de vie curiozitate, 


când se văzu că noul adept, salutat ca singurul potrivit să le 
fie conducător, era o femeie. 

Pe această femeie Pardaillan o recunoscu numaidecât şi 
tocmai pentru asta lăsase să-i scape acel lung fluierat. 
Femeia despre care se vorbea era Fausta. 

Uşor, cu măreţia cam teatrală ce-o caracteriza, ea se urcă 
pe platformă şi rămase în picioare, cu faţa către publicul 
acesta necunoscut, pe care părea să-l domine cu privirile 
fascinante ale ochilor ei ca nişte diamante negre. 

Cele trei personaje aşezate pe platformă, care ştiau fără 
îndoială ce urma să facă Fausta acolo, se ridicară în picioare 
toţi deodată. Într-o clipită, masa fu dată la o parte şi la 
marginea platformei fu adus un fotoliu, în care Fausta se 
instală cu o seninătate plină de măreție. Cei trei se ridicară 
în picioare şi luară loc în spatele fotoliului, băţoşi şi ţepeni, 
ca nişte curteni aflaţi în slujba suveranului lor. 

Fără îndoială că toţi trei erau nişte mari seniori, care, prin 
rangul şi prin meritele lor, ştiuseră să câştige stimă şi 
încrederea tuturor, căci respectul neobişnuit arătat de ei 
Faustei produse o adâncă impresie asupra restului adunării. 

Pe dată, fie că fuseseră îndemnați de acest exemplu, fie că 
fuseseră cuceriţi de deosebita frumuseţe a celei ce apăruse 
pe neaşteptate în mijlocul lor ca o regină, fără ca nimeni să 
poată spune de ce, toţi cei de faţă se ridicară ca un singur 
om şi, stând în picioare, aşteptară cu respect ca noul 
conducător să binevoiască a le vorbi. 

Fausta îşi asigurase succesul chiar înainte de a fi deschis 
gura. Ea îşi dădea foarte bine seama de acest lucru. 
Pardaillan, de asemenea, căci şopti: 

— Vrâjitoare fără pereche! 

Şi aproape imediat îşi traduse neliniştea prin aceste 
cuvinte: 

— Dar ce-o fi vrând să le propună? Şi cine sunt oamenii 
ăştia? ... Hai să ascultăm şi să vedem ce-o să mai urmeze! 

Mereu stăpână pe sine, Fausta „nu-şi trăda cu nimic 
gândurile. Primi omagiul acestor necunoscuţi.ca pe un 


drept ce i se cuvenea şi cu acea demnitate binevoitoare pe 
care ştia s-o arboreze în anumite momente. 

O clipă, privirea-i magnetică se rătăci deasupra frunţilor 
plecate, apoi, întorcându-se pe jumătate, Fausta îi făcu un 
semn celui care o prezentase adunării. 

Omul părăsi locul pe care-l ocupase chiar în spatele ei şi, 
înaintând pe marginea platformei, cu grijă de anu o 
acoperi sau a o depăşi pe Fausta, spuse: 

— Domnilor, iat-o pe principesa Fausta, principesă 
suverană în ţara soarelui, a dragostei şi a florilor, în ţara 
binecuvântată care se numeşte Italia. Principesa Fausta 
este fabulos de bogată. Ea ştie totul despre planurile 
noastre şi cred că ar fi în stare să vă spună numele, titlurile 
şi funcţiile voastre ale tuturor. 

Aceste cuvinte stârniră un murmur general printre cei 
prezenţi. "Toţi aceşti oameni, atât de încrezători cu o clipă 
înainte, se uitară unii la alţii cu nişte priviri bănuitoare. 

Fausta înţelese ce se petrecea în mintea lor şi le spuse cu 
un gest menit să-i liniştească: 

— Fiţi pe pace, domnii mei, nu există trădători printre voi. 
Nu mi-a dezvăluit nimeni secretul asociaţiei voastre. L-am 
ghicit singură. Într-un regim de asuprire sângeroasă ca 
acel sub care agonizează frumoasa voastră Şpanie, nu 
trebuie să fii prea priceput ca să-ţi dai seama că e firesc să 
se producă o reacțiune şi că întotdeauna se vor găsi oameni 
inimoşi şi devotați, dornici să încerce a scutura jugul de fier 
al tiraniei. Odată stabilit acest lucru, restul n-a mai fost 
decât o jucărie pentru mine. Cât despre persoanele şi 
planurile dumneavoastră, dacă le cunosc, e pentru că am 
avut prilejul să asist, nevăzută, la mai toate consfătuirile 
domniilor voastre. 

Declaraţia asta sinceră, rostită cu atâta siguranţă, făcu să 
dispară bănuielile care începuseră să încolţească. 

Dar faptul că o femeie, prin simpla putere a judecății sale, 
izbutise mai întâi să-i descopere, pentru ca apoi să aibă 
îndrăzneala de necrezut de a se amesteca printre ei, care 


se cunoşteau cu toţii fără a-şi trăda prin nimic prezenţa, îi 
ului de-a dreptul. Uimirea se citi desluşit pe cele mai multe 
din feţele acestor oameni care, totuşi, nu păreau a fi dintre 
cei cărora le poţi stârni prea lesne mirarea. 

În sfârşit, uşurinţa cu care le vorbise femeia asta despre 
ceva care lor li se părea o faptă cu totul deosebită, le întări 
impresia că se aflau în faţa unei fiinţe extraordinare. 

Fausta îşi dădu foarte bine seama de impresia pe care o 
produsese, dar nu se trăda cu nimic. Şi, ca şi cum din clipa 
aceea ar fi căpătat dreptul să comande, se întoarse către 
personajul care o prezentase şi-i porunci scurt: 

— Duce, continuaţi! 

Cel căruia i se adresase astfel se înclină adânc şi continuă, 
făcându-se interpretul gândurilor multora dintre cei ce o 
ascultaseră: 

— Da, domnilor, aşa cum a spus şi principesa, n-a fost 
niciodată şi nici nu va fi vreodată vreun trădător printre noi. 
Şi, totuşi, principesa Fausta ne cunoaşte pe noi şi planurile 
noastre. Dar în timp ce dumneaei i se pare foarte simplu 
faptul că ne-a descoperit, să ne fie îngăduit să spunem aici 
că, pentru a ne fi găsit, trebuie să fie înzestrată cu o 
agerime a minţii puţin obişnuită. Ca să fi îndrăznit să se 
aventureze printre noi, trebuie să fie înzestrată cu un curaj 
şi cu o cutezanţă pe care puţini bărbaţi, şi dintre cei mai 
viteji, le au. 

Se auzi un murmur aprobator. 

— Puterea de care dispune în calitatea ei de suverană - 
urmă ducele - uriaşele sale bogății, inteligenţa-i superioară, 
curajul ei bărbătesc, marile ei ambiţii şi grandioasele ei 
idei, toate acestea principesa Fausta le pune în serviciul 
operei de renaştere, a cărei îndeplinire o urmărim. 

De data aceasta, nu un murmur, ci ropote de aplauze îl 
salutau pe vorbitor, în timp ce toate privirile se îndreptau 
cu o vădită admiraţie spre această femeie care le era 
înfăţişată drept o fiinţă cu totul deosebită. 


Ducele continuă să peroreze cu un glas din ce în ce mai 
puternic: 

— Toate însuşirile despre care v-am vorbit până acum şi 
care nu sunt lipsite de importanţă, aşa cum foarte bine aţi 
înţeles şi precum o dovedesc aplauzele dumneavoastră, nu 
reprezintă nimic pe lângă ceea ce am să vă mai dezvălui. 

Ducele făcu o pauză, fie ca să-şi pregătească efectele de 
orator, fie ca să dea răgazul necesar pentru restabilirea 
tăcerii, căci vorbele lui treziseră un freamăt viu în rândurile 
participanţilor la adunare. 

După ce tăcerea se restabili pe deplin el continuă: 

— Principesa îl cunoaşte pe conducătorul pe care-l căutăm 
zadarnic de luni de zile, fiul lui don Carlos şi ea se obligă să 
ni-l aducă. 

Aici oratorul trebui să se oprească, fiind întrerupt, de 
exclamaţii puternice, de bătăi din picioare şi de 
manifestările cele mai diverse ale unei bucurii zgomotoase 
şi sincere. Toată această larmă se contopi într-un strigăt 
general de: „Trăiască don Carlos! Trăiască regele nostru!” 
ce izbucni spontan din toate aceste piepturi fremătătoare. 

Un gest al ducelui restabili numaidecât liniştea Fiecare 
redeveni atent. 

— Da, stimaţi seniori - zise ducele - principesa îl cunoaşte 
pe fiul lui don Carlos şi ni-l va aduce. Dar am o veste şi mai 
bună. Ascultaţi: principesa va fi, în curând, soţia legitimă a 
celui pe care vrem să-l facem rege. Ca soţie a 
conducătorului nostru, îşi va pune în serviciul lui marea ei 
putere, întreaga avere şi, mai ales, deosebita sa inteligenţă. 
Va face din soţul ei nu numai regele Andaluziei, aşa cum 
dorim noi, ci, întrecând toate speranţele, toate ambițiile 
noastre, va face din el, cu ajutorul vostru, regele tuturor 
Şpaniilor. 

Aveam deci dreptate atunci când spuneam că numai ea 
poate să ne fie conducător, deoarece ea a şi devenit 
suverana noastră. De aceea eu, don Ruy Gomez, duce de 
Castrana, conte de Mayalda, marchiz de Algavar, senior al 


multor altor domenii, grand de Spania, jefuit de titlurile şi 
de bunurile mele de către mârşavul tribunal care-şi spune 
„Sfântul Oficiu”, îi prezint principesei aici, în faţa 
dumneavoastră, omagiile mele şi strig: „Trăiască regina 
noastră!” 

Şi ducele de Castrana puse un genunchi în pământ. lar 
cum eticheta foarte severă a curţii spaniole interzicea sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea ca regina să fie atinsă, el 
se înclină în faţa Faustei, atingând aproape cu fruntea 
scândurile platformei. 

Un strigăt formidabil răsună: 

— Trăiască regina! 

Fausta primi calmă entuziastul omagiu, fără măcar să 
clipească. Desigur că era sătulă de asemenea manifestații, 
căci primise - pe vremea când se credea papesă - destule 
omagii şi dovezi de adoraţie mistică, mai impresionante 
decât aceste câteva urale, oricât de spontane şi sincere ar fi 
fost ele. Totuşi, catadicsi să zâmbească. 

Şi cum femeia aceasta, cu totul neobişnuită stăpânea în 
gradul cel mai înalt arta de a înrobi şi de a vrăji mulțimile, 
înţelese că ar fi fost destul un singur gest de-al ei ca să-i 
transforme pe aceşti entuziaşti în sclavi gata să se lase ucişi 
la un simplu semn al ei. 

Se sculă grabnic şi, ridicându-l pe duce cu o graţie 
cuceritoare, îi spuse: 

— Domnului nu-i este pe plac să-l las pe unul dintre cei 
mai buni şi mai credincioşi supuşi să stea cu fruntea în praf. 

Şi, întinzându-i mâna ca să i-o sărute, cu o măreție într- 
adevăr regească, se aşeză la loc în fotoliu şi pe un ton 
solemn, continuă: 

— Duce, când soţul meu va fi pe tronul strămoşilor săi, am 
dori să fie schimbate regulile acestui ceremonial atât de 
meschin şi rigid. Sunt suverană şi nu uit acest lucru, dar 
înainte de toate sunt femeie şi înţeleg să rămân femeie. Ca 
atare, doresc ca supuşii mei să se poată apropia de mine 
fără ca acest lucru să fie considerat drept o crimă. 


Şi, arătând cu un gest plin de graţie semeaţă spre cei care 
o aclamau, spuse: 

— Aceştia vor fi primii. Întotdeauna îmi vor fi cei mai dragi 
şi vor fi bineveniţi la mine. 

Urmă un adevărat delir. Vreme îndelungată se auziră cele 
mai frenetice urale. Apoi urmă o adevărată năvală spre 
platformă, fiecare vrând să aibă cinstea deosebită de a o 
atinge pe regină. Unul îi săruta vârful pantofului, celălalt 
poalele rochiei, altul îşi lipea buzele de locul unde călcase 
ea, iar alţii - şi deci cei mai mândri. Cei mai fericiţi, cei mai 
norocoşi - îi atingeau vârfurile degetelor, pe care ea le lăsa 
în voia lor cu o graţie nepăsătoare şi cu un surâs vag, ce 
ascundea, desigur, mai mult dispreţ decât recunoştinţă. 

Dar cui i-ar fi trecut prin minte să analizeze zâmbetul 
reginei? Şi să nu se uite că fanaticii aceştia erau cu toţii de 
neam mare, oameni care avuseseră ranguri înalte sau care 
ocupaseră funcţii foarte însemnate. 

lar Pardaillan, căruia nu-i scăpă nici o mişcare, o admiră la 
rându-i pe Fausta, cu adevărat minunată în nepăsarea ei 
dispreţuitoare. 

— Minunată, divină actriţă - murmură el. 

Şi în acelaşi timp îi plânse pe nenorociţii înnebuniţi de 
zâmbetul Faustei. 

— Bieţii de ei! Cine ştie în ce aventură îngrozitoare îi va 
târi diabolica vrăjitoare! 

În sfârşit, se gândi la don Cezar: 

— Haida-de! Nu mai înţeleg nimic. Cervantes m-a asigurat 
că Torero e fiul lui don Carlos. Domnul de Espinosa mi-a 
cerut foarte limpede, să-l omor. Aşadar şi el crede că e fiul 
lui don Carlos. Şi bănuiesc că drăgălaşul de Espinosa 
trebuie să fie bine informat. Or, Iorero o iubeşte la nebunie 
pe Giralda care este cea mai încântătoare ţigăncuşă pe care 
am cunoscut-o, cu excepţia, totuşi, a uneia, Violeta, devenită 
ducesă. Pe câte ştiu, Torero n-o cunoaşte pe Fausta. Ele 
ferm hotărât să se însoare cu logodnica sa, ţiganca. Aşadar, 
doamna Fausta nu-i poate deveni soţie... afară de cazul 


când ar vrea să facă din el un bigam, ceea ce, în ochii unui 
păgân ca mine, n-ar avea decât o importanţă relativă, dar în 
ochii acestui sfânt tribunal ce se numeşte Sfântul Oficiu ar 
trece drept o crimă ce l-ar duce pe făptaşul ei de-a dreptul 
pe rug. Să fie posibil ca don Cezar, informat despre originea 
sa nobilă de către Fausta, s-o dispreţuiască acum pe ţiganca 
lui, preferându-i o principesă domnitoare şi fabulos de 
bogată, aşa cum pretinde ducele ăsta de Castrana? Ei, ei! 
S-au mai văzut asemenea lucruri! Un prinţ de sânge regal 
nu poate să aibă aceeaşi idee despre onoare ca un Iorero 
necunoscut. Sau te pomeneşti că doamna Fausta, căreia nu- 
i poate sta nimic în cale şi al cărui geniu inventiv îl cunosc, o 
fi descoperit un al doilea fiu al lui don Carlos, aflat în 
puterea ei?! S-ar putea, pe toţi dracii! Mi-e greu să cred că 
don Cezar a trădat! Dar cel mai bine ar fi să ascult mai 
departe. Poate că mă va lămuri însăşi doamna Fausta. 

Se făcu din nou tăcere. 'Toţi se întoarseră la locurile lor 
fericiţi şi mândri de favoarea căpătată. 

— Seniori - rosti ducele de Castrana - prea scumpa 
noastră suverană consimte să vorbească în faţa 
dumneavoastră. 

Şi spunând acestea, se înclină în faţa Faustei şi se aşeză la 
locul lui, în spatele fotoliului pe care stătea principesa. La 
auzul celor spuse de duce, se aşternu, ca prin farmec, o 
tăcere religioasă. O clipă, Fausta îi ţinu pe toţi sub vraja 
privirii sale, apoi rosti cu glasu-i armonios, fără seamăn de 
ademenitor: 

— Vă aflaţi aici o mână de oameni aleşi. Nu atât prin 
obârşie, cât îndeosebi prin inteligenţa şi curajul 
dumneavoastră, prin felul dumneavoastră independent, de 
a gândi şi chiar prin ştiinţa agonisită de către unii dintre 
dumneavoastră. Catolici sau eretici, aşa cum se obişnuieşte 
să se spună, sunteţi cu toţii credincioşi sinceri şi, deci, 
oameni respectabili. Dar în acelaşi timp sunteţi călăuziţi de 
un spirit de largă toleranţă. Şi tocmai în aceasta constă 
crima dumneavoastră. Într-adevăr, inhib o guvernare 


sănătoasă, cinstită, independentă, toleranța, spiritul acesta 
liber ar fi făcut din dumneavoastră nişte bărbaţi de vază. 
Spre binele tuturor. Dar sub despotismul întunecat al 
Inchiziției, anatemizată pe bună dreptate de către acei papi 
care au plătit cu viaţa pentru curajul lor, spiritul acesta a 
făcut din dumneavoastră nişte proscrişi, văduviţi de titlurile 
şi rangurile lor, ruinaţi, hăituiţi, urmăriţi cu înverşunare 
aidoma unor fiare răufăcătoare, veşnic ameninţaţi de 
flăcările rugului, până în ziua când mâna călăului se va 
abate asupra voastră, traducând în fapt această 
ameninţare. 

Vorbele Faustei fură întâmpinate cu un murmur aprobator. 
Ea continuă: 

— Dar v-aţi adus aminte că unirea face puterea şi, obosiţi 
de înspăimântătoarea tiranie care apasă trupurile şi 
conştiinţele, v-aţi căutat unii pe alţii, v-aţi înţeles şi, în cele 
din urmă, v-aţi întovărăşit. Aţi hotărât să scuturaţi jugul de 
fier. Sacrificându-vă viaţa, v-aţi unit strădaniile şi aţi pornit 
cu curaj la treabă. Astăzi sunteţi cu toţii capii unei 
conspirații. Fiecare dintre dumneavoastră reprezintă o 
forţă de câteva sute de luptători care aşteaptă doar un 
semn. Răscoala populară pe care o conduceţi este pregătită 
şi ea trebuie să ducă la desprinderea Andaluziei de sub 
cârmuirea Spaniei. Aţi visat să faceţi din această provincie o 
ţară independentă în care să puteţi trăi ca oameni liberi, în 
care fiecare, respectând libertatea celuilalt, respectând 
legile, pe care le veţi revizui într-un sens mai larg şi mai 
uman, respectând, în fine, pe conducătorii aleşi în mod 
liber, să-şi poată sluji liber credinţa moştenită de la părinţi 
sau aleasă cu propria-i judecată. Căci se înţelege de la sine 
că, sub guvernarea dumneavoastră, acest nesăţios balaur, 
care se numeşte Inchiziția, va dispărea pentru totdeauna. 

— Da - se auziră mai multe glasuri - să dispară pe vecie 
această blestemată instituţie! 

— O ţară în care ştiinţa, înconjurată de toată cinstea, va fi 
la fel de preţuită ca şi obârşia şi va fi pusă la îndemâna 


tuturor, nu numai a unei infime minorităţi de preoţi şi de 
călugări, care se gândesc mai cu seamă cum să ţină poporul 
în bezna ignoranței, ca să-l poată conduce în chip de 
stăpâni absoluţi. În sfârşit o ţară în care funcţiile publice 
vor fi acordate în egală măsură celor ce le merită, fie ei din 
clasele cele mai de jos ale societăţii sau de neam ales. 

— Onoare, vitejie, ştiinţă, cinste, artă, poezie, toate au 
acelaşi preţ ca şi noblețea - declamă cineva cu un glas 
vibrant de emoție. 

— Suntem cu toţii de aceeaşi părere - spuse Fausta cu 
răceală. 

Făcu o pauză ca şi cum ar fi vrut să lase adunării răgazul 
de a-şi exprima părerea despre vorbele rostite de cel ce o 
întrerupsese. Dar nimeni nu spuse un cuvânt, nimeni nu se 
mişcă. 

Feţele tuturor rămaseră de nepătruns. 

Fausta schiţă un zâmbet abia văzut şi continuă: 

— Aţi aflat, desigur, despre naşterea misterioasă a unui fiu 
al lui don Carlos, aşadar a unui nepot al despotului 
sexagenar sub al cărui pumn de fier Spania agonizează 
lent. V-aţi gândit să faceţi din acest copil al infantelui 
Carlos, şeful vostru suprem, sperând că Filip va accepta 
dezmembrarea statelor sale în favoarea nepotului său. Aşa 
e, nu? 

Întrebaţi fără înconjur, oamenii răspunseră afirmativ. 

— Ei bine - urmă Fausta pe un ton hotărât - v-aţi înşelat, v- 
aţi înşelat amarnic. 

Strigăte de protest ţâşniră din toate părţile. 

— De ce? întrebară câţiva în mijlocul vacarmului. 

Calmă, Fausta aşteptă fără să schiţeze nici cel mai mic 
gest pentru a încerca să domine gălăgia. Când aceasta se 
potoli, ea continuă: 

— Niciodată, dar, înţelegeţi, niciodată trufaşul Filip nu va 
îngădui o asemenea dezmembrare. 

— Nu i se va cere consimţământul - interveni cineva. Când 
va sosi momentul, vom fi destul de puternici ca să-i 


impunem voinţa noastră. 

— Filip nu va ceda decât în faţa forţei, suntem de acord 
asupra acestui punct. Şi recunosc că veţi avea forţa 
necesară. Dar după aceea ce veţi face? 

— Vom fi liberi, la noi acasă! 

— Dar nu pentru multă vreme - rosti răspicat Fausta. Vă 
lăsaţi amăgiţi de o iluzie deosebit de primejdioasă pentru 
viitorul acţiunii ce o întreprindeţi, primejdioasă pentru 
siguranţa propriilor voastre persoane. 

Chiar dacă veţi ieşi învingători, tuturor celor prezenţi aici, 
căpetenii cunoscute şi recunoscute ale răscoalei, zilele vă 
vor fi numărate. 

Şi adăugă cu şi mai multă hotărâre: 

— Trebuie să cunoşti prea puţin firea neînduplecată a 
regelui că să-ţi închipui că, fie chiar învins, îşi va accepta cu 
resemnare înfrângerea. Odată învins, regele va ceda, 
bineînţeles. Dar fiţi siguri, chiar din prima zi îşi va pregăti 
răzbunarea în umbră şi ea va fi necruțătoare. Veţi câştiga, 
căci îl veţi lua prin surprindere. Dar în mâinile regelui vor 
rămâne destule forţe. Nu-i va trebui prea multă vreme ca să 
şi le regrupeze. Şi atunci va invada tânărul vostru stat din 
toate părţile şi va trece Andaluzia prin foc şi sabie. Nu-i va fi 
prea greu să vă zdrobească. În acest colţ de ţară, ce 
reprezintă de-abia o zecime din teritoriul care va rămâne în 
mâinile lui Filip, în acest colţ de ţară, încercuit din toate 
părţile, ce rezistenţă serioasă veţi putea să opuneţi unui 
duşman de zece ori mai puternic? Nu veţi avea nici măcar 
suprema şansă de a vă căuta salvarea pe mare, căci veţi fi 
blocaţi de flota lui Filip, care vă va paraliza comerţul, vă va 
înfometa şi, în fine, vă va bara drumul cu lovituri de tun, 
dacă veţi încerca să fugiţi. Succesul vostru ar fi trecător, iar 
acţiunea voastră născută moartă. 

În faţa găurii prin care privea, Pardaillan îşi spunea: 

„Mereu puternică Fausta! Păcat că-i atât de afurisită! 
Conspiratorii ăştia naivi nu au, cu toţii la un loc, nici pe sfert 
agerimea de minte a acestei femei a dracului! Cum le-a mai 


spulberat iluziile cu câteva vorbe! Iată-i cum au încremenit 
cu toţii!” 

Şi cu un zâmbet ironic, pe care nu şi-l putu stăpâni, 
continuă să-şi spună: 

„Iotuna e s-o fi cunoscut pe Fausta papesă, conducătoare 
ocultă a Ligii, urmărind cu o neobosită ardoare suprimarea 
ereziei, sau s-o vezi pactizând cu ereticii s-o auzi 
stigmatizând în termeni mânioşi ororile Inchiziției, vorbind 
cu gravitate despre toleranţă, libertate, independenţă, 
egalitate şi mai ştiu eu ce! Iată, desigur, ceva cu totul 
neobişnuit! Ah, frumos lucru mai e şi ambiția! Nu pot decât 
să admir uşurinţa cu care e-n stare să facă pe cineva să dea 
pradă focului tot ce iubise până atunci, ca să iubească apoi 
ceea ce până atunci zvârlise în foc!” 

În sală, aşa cum observase cu ironie cavalerul, conjuraţii 
se priveau consternaţi unii pe alţii. 

Cu o admirabilă siguranţă în felul de a judeca lucrurile, cu 
o sinceritate bărbătească, îndrăzneață, femeia asta îi făcuse 
să vadă punctele slabe ale acţiunii lor şi erau numeroase 
aceste puncte slabe. Cu glasul ei plăcut şi melodios, le 
arătase cât de nesăbuită era această încercare şi - la ce 
nereuşită sigură, fatală, se expuneau. La drept vorbind, mai 
mulţi dintre ei întrevăzuseră din capul locului adevărul. Dar 
se feriseră să cerceteze prea adânc lucrurile şi, mai ales, să 
împărtăşească aceste gânduri acelora dintre ei care erau 
siguri de succes. Încrederea unora înăbuşise temerile 
celorlalţi. Şi apoi, dacă printre ei se găseau unii ambiţioşi 
fără scrupule, mai erau şi alţii, trebuie s-o recunoaştem, 
sinceri şi convinşi. Aceia erau hotărâți să învingă sau să 
moară. Aceia visau cu adevărat eliberarea, erau cu 
adevărat la capătul puterilor şi al răbdaării. Totul, chiar şi 
înfrângerea sau moartea, li se părea preferabil regimului 
sălbatic care-i sugruma cu încetul în chip ruşinos. 

Oamenii aceia puneau de bunăvoie un văl pe ochi, în timp 
ce alţii îşi spuneau că vor găsi oricând prilejul să pescuiască 
în apă tulbure. Aşa se făcea că toţi, unii din disperare, iar 


alţii ca şi cum şi-ar fi încercat norocul la zaruri, refuzaseră 
cu încăpățânare să întrevadă o înfrângere şi se siliseră să 
se lase în voia aceluiaşi vis de fericire care-i amăgea şi pe 
cei a căror încredere era nestrămutată. 

Unul dintre ei exprimă sentimentul general, întrebând cu 
glas şovăitor: 

— Înseamnă, oare, că trebuie să renunţăm? 

— Nu, Doamne păzeşte! răspunse Fausta cu hotărâre. 
Trebuie, însă, să vă lărgiţi orizontul. Aruncaţi-vă privirile 
mai sus şi mai departe. Or veţi avea destulă ambiţie ca să vă 
avântaţi dintr-o dată spre culmi... or lăsaţi-vă păgubaşi! 

Aceste cuvinte fură rostite pe un ton aspru, şfichiuitor, de 
la o înălţime suverană, cu un fel de dispreţ de-abia ascuns. 

— Nu numai Andaluzia trebuie să se ridice - continuă 
Fausta cu glas tunător - ci întreaga Şpanie. Înţelegeţi odată 
că nu e posibilă vreo înţelegere cu regele şi cu guvernul 
său. Atâta timp cât îi veţi lăsa măcar o fărâmă de putere, 
veţi fi în primejdie. Aici nu merge cu jumătăţi de măsură. 
Dacă nu vreţi să fiţi striviţi, trebuie să răsturnaţi totul. 

Fausta se opri o clipă ca să-şi dea seama de efectul 
vorbelor ei: era, desigur, cel pe care-l scontase, căci schiţă 
un zâmbet vag şi continuă: 

— Mulţimile sunt încrezătoare, dar ele sunt şi crude. 
Trebuie doar să găseşti cuvintele cu care să le convingi şi 
atunci vai de cei împotriva cărora le-ai asmuţit! Dar oare e 
nevoie să recurgi la asemenea mijloace? Sigur că nu e 
vorba doar de dispariţia unui singur om. E oare nevoie de 
atâtea combinaţii când ar fi destul puţină îndrăzneală? 
Dacă numai câţiva oameni hotărâți ar pune mâna pe cel de 
la care vin toate relele, Spania întreagă ar scoate un uriaş 
suspin de uşurare, iar oamenii aceia ar fi socotiți drept 
eliberatori. 

La auzul acestor cuvinte, zguduitor de limpezi, un fior de 
groază trecu printre conjuraţi. Ei nu priviseră niciodată 
lucrurile sub acest aspect. O, cât de departe erau de timida 
lor conspirație! Şi cea care îndrăznea să exprime asemenea 


păreri era o femeie! În termeni foarte puţin voalaţi, ea le 
propunea să se atingă de persoana regelui, a celui mai 
puternic rege de pe pământ! Păliseră cu toţii. 

Şi, totuşi, influenţa acestei femei extraordinare asupra lor 
era atât de mare, încât cei mai mulţi se simțeau dispuşi să 
încerce aventura. Simţeau vag că, având un asemenea 
conducător, oricare dintre ei, înzestrat fiind cu un curaj pe 
măsura ambițiilor sale, putea să nădăjduiască la înfăptuirea 
celor mai nebuneşti vise. 

La început, frumuseţea femeii îi tulburase şi-i făcuse să se 
aprindă. Acum, impresionați de forţa inteligenţei ei 
bărbăteşti şi cutezătoare, o priveau cu un respect 
amestecat cu teamă. 

Oricât de grozavă li s-ar fi părut aventura, ei se hotărâră s- 
o încerce, ba unul dintre ei, mai îndrăzneţ, puse fără 
înconjur întrebarea: 

— Dar, odată regele prins, ce vom face? 

Fausta îşi reţinu un zâmbet. Acum, când se arătau dispuşi 
să discute, era sigură de succes. 

— Regele, atins de graţia divină, după exemplul ilustrului 
său tată, împăratul Carol, va cere să se retragă într-o 
mănăstire - răspunse ea pe un ton solemn. 

— Din mănăstire se mai şi iese... 

— Mănăstirea este un fel de mormânt. Trebuie doar să 
fixezi bine lespedea... Morţii nu ies din mormânt. 

Era limpede. Unul singur dintre ei avu curajul să 
formuleze o rezervă, rostind cu sfială: 

— Dar ăsta e un asasinat! ... 

— Cine a pronunţat acest cuvânt? întrebă Fausta, 
fulgerându-l cu privirea pe neprevăzătorul ce-o 
contrazisese. Dar respectivul îşi epuizase, desigur, tot 
curajul, căci tăcu mâlc. 

Fausta continuă cu vehemenţă: 

— Eu care vorbesc, voi toţi care mă ascultați, alţii care ne 
vor urma, ce facem noi oare? Noi suntem sute şi sute care 
ne primejduim capetele, împotriva unuia singur: acel al 


regelui. Cine-ar îndrăzni să spună că forţele sunt egale? 
Cine ar, îndrăzni să nege că partida nu e în defavoarea 
noastră? Şi dacă o pierdem, capetele noastre vor cădea. 
Sacrificiul acesta este liber consimţit. Dacă o câştigăm, e 
drept, e legitim ca acela care pierde să plătească, şi atunci 
capul lui se va rostogoli pe pământ. Îndrăzneşte cineva să 
spună că acesta e un asasinat? Dacă vreunul dintre voi se 
teme pentru capul său, e liber să se retragă. 

„Drace! îşi spuse Pardaillan. Încep să cred şi eu că-s cam 
sucit, ca şi viteazul care tace cu atâta prudenţă, căci, pe 
legea mea şi eu aş spune că-i vorba de un asasinat”. 

Totuşi, argumentul Faustei mersese drept la ţintă. Se 
vedea limpede că oamenii cărora li se adresa acceptau 
punctul ei de vedere. 

— Merg mai departe - continuă Fausta, pe un ton din ce în 
ce mai violent - iau drept bun cuvântul acesta, îl accept, dar 
îl întorc împotriva aceluia pentru a cărui soartă ni s-a cerut 
să ne înduioşăm şi vă spun: Filip, care ar fi putut să-l 
aresteze, să-l judece, să-l condamne, să-l execute pe fiul lui 
Carlos, pe nepotul său, ceea ce ar fi fost, într-un fel, un 
asasinat legal, Filip - şi am dovada acestui lucru - l-a atras 
pe nepotul său într-o capcană, iar poimâine, luni, cu prilejul 
corridei, din ordinul său, fiul lui Carlos va fi ucis mişeleşte. 
Pilda vine totdeauna de sus. lar acum vă întreb: Veţi lăsa 
voi, din laşitate, ca acela pe care l-aţi ales drept conducător 
şi pe care vreţi să-l faceţi regele vostru, să fie ucis? 

Această dezvăluire neaşteptată dezlănţui un adevărat 
tumult. 

Un timp nu se auziră decât înjurături, blesteme, 
ameninţări îngrozitoare, explozii de mânie şi chiar de 
revoltă, Fausta întinse mâna, cerând să se facă linişte. Şi 
vacarmul se potoli. 

— Vedeţi, dar, că trebuie să lovim, ca să nu fim loviți noi 
înşine. Noi ne apărăm şi mi se pare că aşa e drept şi legitim. 
— Da - interveni ducele de Castrana. Să lăsăm mofturile. 

Ce suntem noi, nişte muieri bune numai să toarcă fuiorul? 


Şi încă, vorbind de femei, am comis o enormă necuviinţă 
pentru care cer iertare bunei noastre suverane. Am putut 
să fiu atât de nesocotit, încât să uit pentru o clipă că cea 
care ne luminează cu mintea ei pătrunzătoare, cea care se 
străduieşte să trezească în noi bărbăţia, prin exemplul 
energiei sale de nestăpânit, este o femeie. Ruşine celor care 
vor lăsa o femeie să se arunce prima în vâltoare! 
Evenimentele se precipită, domnilor, nu mai e timp de 
discuţii şi de şovăiri. A sunat ceasul faptei. Îl veţi lăsa oare 
să treacă? 

— Nu! Nu! Suntem gata! Moarte tiranului! Trăiască în veci 
Spania renăscută! Moarte Inchiziției! Să-l salvăm mai întâi 
pe regele Carlos! Să murim pentru el! Aşteptăm poruncile 
voastre! 

Toate strigătele astea izbucneau şi se învălmăşeau 
furioase, sălbatice, însufleţite de o hotărâre cumplită De 
data aceasta se dezlânţuiseră cu adevărat. 

Fausta îi simţi gata de orice. Doar un semn şi s-ar fi 
năpustit cu toţii pe drumul pe care l-ar fi arătat ea. 

— lau act de angajamentele voastre - rosti Fausta cu 
gravitate, când se făcu din nou linişte. Ne aflăm în faţa unor 
fapte de cea mai mare însemnătate: în primul rând 
proiectata asasinare a fiului lui don Carlos. Dacă dorim 
urcarea lui pe tron pentru gloria acestei ţări, trebuie 
neapărat ca el să trăiască. Aşadar, va trăi. Noi îl vom salva, 
căci, luaţi seama, numai el poate urma în mod legal 
actualului rege! Chiar de-ar fi să murim până la unul, el va 
fi salvat. Cum? E o chestiune pe care o vom lămuri imediat. 
În al doilea rând dispariţia lui Filip. Asta depinde de un plan 
pe care l-am stabilit şi pe care vi-l voi supune când va veni 
momentul, plan de a cărui reuşită garantez şi a cărui 
îndeplinire va face necesară intervenţia unui număr foarte 
mic de oameni. Dacă sunteţi, aşa cum cred, oameni curajoşi 
şi de nădejde, zece dintre dumneavoastră vor fi de ajuns ca 
să-l răpească pe rege. Şi odată regele aflat în mâna noastră, 
restul mă priveşte. 


Aceste vorbe stârniră numeroase manifestări de 
devotament, oferte spontane de voluntari hotărâți să 
pornească la luptă. Fausta le mulţumi zâmbind şi continuă: 

— Odată aceste două probleme rezolvate, nu ne mai 
rămâne decât să înlesnim urcarea pe tron a regelui pe care 
l-aţi ales. Şi, ca să nu existe nici un fel de neînțelegere, jur 
aici, în numele său şi al meu, să îndeplinesc cu credinţă şi 
cu toată râvna condiţiile pe care le veţi fi pus. Stabiliţi-vă 
doleanţele în scris, domnilor, stabiliţi-le, cum e şi drept, 
având în vedere binele general. Apoi, de la general, treceţi 
şi la particular. Nu vă temeţi că cereţi prea mult pentru voi 
şi pentru prietenii voştri. Subscriem dinainte la cererile 
voastre. 

Era ca şi cum ar fi dat drumul unor câini să se repeadă 
asupra prăzii. Asemenea vorbe nu puteau să treacă fără să 
trezească o bucurie cu totul îndreptăţită. Ele nu puteau să 
treacă fără să fie salutate cu urale frenetice. Când îi arunci 
un os unui câine, el mârâie de plăcere, chit că e gata să 
latre şi să-ţi arate colții dacă încerci să i-l iei înapoi. Fausta, 
însă, nici nu aruncase măcar osul. Ea se mulțumea doar să-l 
promită. Aşadar, vorbele Faustei fură salutate cu strigăte 
entuziaste: „Trăiască regina! Trăiască regele!” 

Deşi rămăsese la nişte promisiuni vagi, neprecise, Fausta 
îşi dădea seama că exista un punct capital asupra căruia se 
vor arăta cu toţii de neînduplecat: suprimarea Inchiziției. A 
ocoli acest subiect ar fi fost periculos. O minte superioară 
ca a Faustei nu putea să nu înţeleagă întreaga însemnătate 
a unei asemenea probleme. De aceea, se arătă foarte 
categorică în privinţa acestui punct. 

— De pe acum - spuse ea - jurăm că prima îndatorire a 
regelui vostru va fi să desființeze tribunalele inchiziţiei. 

Curăţând astfel terenul şi împrăştiind voia bună printre 
conspiratori, fu în măsură să revină la ceea ce o interesa în 
mod special: înfăptuirea propriilor ei planuri, cu 
certitudinea că va fi aprobată şi urmată de toţi ceilalţi. 

Continuă deci, plină de siguranţă: 


— Aţi căutat un conducător care să-şi însuşească ideile 
voastre şi l-aţi găsit. [in să vă dovedesc că cel pe care l-aţi 
ales, numai el poate să devină rege şi să fie acceptat ca 
atare de către nobilime, cler şi popor. Acceptat fără 
discuţie, fără opoziţie, fără luptă, acceptat cu bucurie, 
aclamat. Acest lucru, domnilor, este de o importanţă 
capitală. Să nu credeţi cumva că lupta mă sperie. Am eu, 
oare, aerul unei femei care dă înapoi? Nu! Dar a impune un 
rege cu forţa e totdeauna o treabă anevoioasă. Fără să mai 
ţinem seama că nu întotdeauna triumfă dreptatea. 

Fausta respiră o clipă, apoi continuă cu şi mai multă forţă, 
cu un soi de exaltare mistică şi pe un ton profetic, ce 
produse o adâncă impresie asupra auditoriului şi aşa 
cucerit. 

— Văd mâna Domnului în alegerea pe care aţi făcut-o. 
Cauza voastră va birui, sunt convinsă, căci nu e vorba aici 
de a răsturna o dinastie, de a susţine şi de a împinge înainte 
un uzurpator. Nu, şi tocmai aici văd mâna lui Dumnezeu. În 
cazul de faţă e vorba de o succesiune firească şi, precum v- 
am mai spus, legitimă. O legitimitate de necontestat şi care 
nu va fi contestată, vă asigur. 

Sentimentul care domnea acuma era acela al unei 
curiozităţi ajunsă la paroxism. 

Însuşi Pardaillan îşi spunea: 

„lată ceva cu totul ciudat. Cum va reuşi, oare, această 
intrigantă genială să justifice şi să legitimeze, aşa cum 
pretinde ea, ceea ce în ochii oricărui om de bun simţ şi 
neprevenit nu poate să apară decât ca o uzurpare?” 

Fausta continuă să vorbească, într-o tăcere reculeasă: 

— Viitorul nostru rege e salvat. Vă garantez. Cu ajutorul 
vostru, actualul rege va fi în mâna noastră, de asta mă ocup 
eu însămi. Odată prins, el dispare şi atunci să avem curajul 
să spunem lucrurilor pe nume: actualul rege e mort. 
Succesiunea regală e deschisă. Cine urmează regelui Filip? 
Cine-i urmează de drept? 

— Infantele Filip! Aruncă unul o vorbă. 


— Nu! strigă victorioasă Fausta. lată unde e greşeala 
voastră: confundați un om, un nume, cu un principiu. 
Mogştenitorul de drept, moştenitorul legitim e fiul cel mare 
al răposatului rege! Or, fiul cel mai mare al regelui nu este 
copilaşul acesta pe care preoţii au şi început să-l 
pregătească, făcând dintr-însul un instrument docil în 
mâinile lor. Adevăratul prim născut, adevăratul infante e cel 
pe care l-aţi ales dumneavoastră, cel care a fost crescut la 
şcoala nenorocirii, cel care gândeşte ca şi dumneavoastră, 
pentru că a suferit la fel, ba chiar mai mult. Cel care va fi 
regele visat de dumneavoastră este cel căruia îi spuneţi fiul 
răposatului infante Carlos şi căruia eu îi spun fiul cel mare 
şi moştenitorul tatălui său Filip al II-lea. El va fi regele 
legitim al tuturor Şpaniilor, regele Portugaliei, suveranul 
Ţărilor de Jos, împăratul Indiilor, sub numele de Carol al VI- 
lea! 

„Uf, ce de titluri! râse Pardaillan în sinea sa. Acum îmi dau 
seama că Fausta s-o fi îndrăgostit nebuneşte de omul acesta 
atât de norocos sau atât de nenorocit, de-l copleşeşte cu 
atâtea titluri pompoase! Principesă, suverană, regină, 
împărăteasă, pe naiba! În lipsa unei tiare, nu e rău nici asta. 
Dar dacă înţeleg de ce a renunţat ea la principiile 
intransigente de altădată, ca să devină foarte liberală, de 
dragul atâtor coroane, în schimb nu pricep cum va face ea 
un tată dintr-un bunic”. 

Întrebarea aceasta îi frământa pe toţi conjuraţii. Siguranţa 
cu care vorbea femeia aceasta misterioasă îi impresiona şi-i 
tulbura într-un chip bizar. Nu se îndoiau că era în măsură 
să prezinte dovezi în sprijinul senzaţionalei sale 
argumentări. Dar erau nerăbdători să afle cum va proceda 
ea şi, de asemenea, să ştie dacă probele pe care le deţinea 
erau destul de puternice ca să-i convingă pe neîncrezători 
şi pe îndărătnici. Căci, oameni dintr-aceştia se găsesc 
totdeauna şi peste tot. 

Câţiva se şi grăbiră să pună chestiunea în mod deschis. 

Fără şovăire, foarte sigură pe sine, Fausta răspunse: 


— Se găsesc printre dumneavoastră nobili care au ocupat 
funcţii importante la curte. Lor mă adresez în mod deosebit 
şi-i întreb: auzit-aţi oare că regina Isabela, moartă acum 
douăzeci şi ceva de ani, a fost repudiată de soţul ei, regele? 
Nu, nu-i aşa? Aţi avut oare cunoştinţă de vreun act care s-o 
declare nedemnă? Nu, iarăşi nu. A existat cumva, vreodată, 
o acuzaţie de adulter împotriva ei? Nu, mereu nu. Elisabeta 
de Valois, soţia lui Filip, regină a Spaniei sub numele de 
dona Isabela, a trăit şi a murit ca regină a Spaniei şi a fost 
înmormântată cu toate onorurile regeşti. Niciodată regele 
Filip n-a ridicat glasul împotriva soţiei sale. Dimpotrivă, 
întotdeauna aducea omagii publice virtuţii aceleia pe care o 
numea soţia sa credincioasă şi supusă. Acest lucru e 
cunoscut de toată lumea. O mulţime de personalităţi a căror 
lealitate nu poate fi pusă la îndoială vor depune mărturie, la 
nevoie. Nici chiar regele însuşi n-ar îndrăzni să dezmintă 
ceea ce a afirmat de-a lungul atâtor ani, în toate 
împrejurările, în faţa întregii sale curţi şi anume: fidelitatea 
soţiei sale. E adevărat? 

— Adevărat! exclamară spontan câţiva seniori. 

Fausta dădu din cap în semn de încuviinţare, apoi 
continuă: 

— Aşadar, lealitatea, credinţa, onoarea răposatei sunt de 
neatacat. Acesta e un lucru de netăgăduit, credeţi-mă, 
nimeni nu va îndrăzni să-l tăgăduiască. Şi acum, vă întreb 
eu, al cui fiu este cel pe care vrem să-l proclamăm rege sub 
numele de Carol? 

— Al infantelui Carlos şi al reginei Isabela - strigă un glas 
pierdut în mulţime. 

— Odioasă calomnie şi sacrilegiu! Crimă de lezmajestate! 
tună Fausta indignată. 

Şi, ridicându-se pe jumătate, cu pumnii încleştaţi pe 
braţele fotoliului, îi fulgeră cu privirea şi le spuse, cu o 
violenţă care-i făcu pe mai mulţi dintre ei să simtă în ceafă 
fiorii morţii: 


— Blasfemiatorul care, îmboldit de diavol, ar îndrăzni să 
pângărească cu o acuzaţie atât de murdară şi de josnică 
memoria venerată a răposatei regine, ar merita să i se 
smulgă limba, să fie ciopârţit de viu, mădular cu mădular, 
iar stârvul lui, nedemn de un mormânt, să fie aruncat drept 
hrană porcilor! 

Pardaillan zâmbi. 

— Încep s-o recunosc pe tigroaică! bombăni el. Delicateţe, 
toleranţă, blândeţe, iată sentimente care nu puteau să se 
împace multă vreme cu cruzimea ei naturală. 

Conspiratorii se priveau între ei, înspăimântați. Ce 
însemna asta? Să fi fost oare o trădare la mijloc? Vorbise, 
oare, serios? Unde voia să ajungă până la urmă? Făcându- 
se că nu observă efectele tonului ei violent, Fausta continuă: 

— Avem în mâna noastră documente de o autenticitate 
incontestabilă. Aceste documente poartă semnătura şi 
pecetea a numeroşi demnitari ai curţii. Vă înşir numai o 
parte din aceste documente: mai întâi atestarea medicilor şi 
a primei cameriste a reginei precum că maiestatea sa era 
însărcinată în 1568, anul morţii sale, apoi atestarea sus 
zişilor medici şi a aceleiaşi cameriste care au ajutat la 
naştere. În al treilea rând, atestarea naşterii unui infante. 
În al patrulea rând atestarea unui prinţ al bisericii care l-a 
botezat pe copil. Nu le pomenesc decât pe cele mai 
importante. 'Toate aceste acte, precum şi altele dovedesc 
foarte limpede că alesul nostru este în modul cel mai legitim 
fiul reginei Isabela, soţie legitimă a maiestăţii sale Filip, 
rege al Spaniei. Tatăl copilului nu este amintit. Dar e de la 
sine înţeles că tatăl nu poate fi decât soţul mamei, care n-a 
încetat nici o clipă să-şi dovedească în mod public stima 
pentru răposata lui soţie. Aşadar, copilul despre care 
vorbim este cu adevărat primul născut al actualului rege şi, 
ca atare, unicul moştenitor al statelor şi coroanelor sale. Cel 
care va îndrăzni să susţină contrariul îşi va atrage asupră-şi 
pedeapsa hărăzită regicizilor. lată, domnilor, adevărul 
limpede şi luminos, ale cărui dovezi de netăgăduit le vom 


putea arăta la lumina zilei. Acesta este adevărul pe care, 
începând de astăzi, trebuie să-l răspândiţi în mulţime: 
„Copilul, părăsit sau furat, e fiul regelui şi al reginei 
Isabela!” 

— Regele va tăgădui paternitatea. 

— Prea târziu! spuse Fausta cu un glas aspru. Dovezile 
sunt prea numeroase. Fie îi vor convinge chiar şi pe cei mai 
neîncrezători. Mulțimea, domnilor, e alcătuită din oameni 
simpli. Ea nu va înţelege, nu va admite că regele a aşteptat 
douăzeci de ani ca să-i aducă acuzaţia de adulter unei soţii 
ale cărei virtuţi le-a proclamat mereu, căci negarea 
paternităţii ar însemna tocmai asta. 

— El se poate încăpăţâna împotriva oricărei evidențe. 

— Dar noi nu-i vom da răgaz - declară Fausta cu un gest 
elocvent. De altfel, numeroşi savanţi şi cazuişti subtili vor 
demonstra, sprijiniți pe texte, forţa şi valoarea principiului 
din dreptul roman - demonstrant, ceea ce în limbaj popular 
înseamnă: copilul zămislit în timpul căsătoriei nu poate avea 
alt tată decât pe soţ. 

„Oh, drace! îşi spuse Pardaillan. Niciodată n-aş fi fost în 
stare să găsesc aşa ceva! E tare, hotărât lucru foarte tare 

Acelaşi sentiment îl aveau şi conspiratorii care 
înţeleseseră până la urmă unde voia ea să ajungă şi 
salutară cuvintele Faustei cu urale frenetice. 

Netulburată, Fausta continuă: 

— Aşadar, trebuie, de pe acum, combătută din răsputeri şi 
distrusă pe vecie legenda despre existenţa unui fiu al lui 
don Carlos şi al reginei Isabela. Nu poate să existe decât un 
fiu, acela al regelui Filip, care fiu, în virtutea dreptului 
primului născut, îi urmează tatălui său. Odată recunoscut şi 
admis acest adevăr, nu va mai exista nici contestaţie, nici 
opoziţie în ziua în care moştenitorul prezumtiv se va sui pe 
tronul lăsat liber de tatăl său. 

Trebuie să recunoaştem că niciunul dintre cei ce-o 
ascultau pe Fausta nu protestă şi nu se indignă. Toţi, fără 
nici o ezitare, acceptară aceste instrucţiuni şi se făcură 


LLA 


complici. Cu o unanimitate impresionantă, planul viitoarei 
regine a Spaniei fu adoptat. Fiecare dintre ei îşi luă 
obligaţia de a răspândi în popor ideile astfel înfăţişate. Era 
de la sine înţeles că dacă regele ar fi protestat - ceea ce era 
cu neputinţă, căci nu i s-ar fi lăsat răgazul necesar - s-ar fi 
spus că infantele a fost îndepărtat de rege, ca urmare a nu 
se ştie cărei rătăciri. Aceeaşi, desigur, care-l făcuse să-l 
îndepărteze pe primul infante, don Carlos, pe care până la 
urmă îl arestase şi-l condamnase. Exploatând cu abilitate 
aceste două fapte pe cât de inexplicabile pe atât de 
nejustificate, se putea vorbi despre nebunia regelui. 

Dacă regelui nu i-ar mai fi rămas timp să protesteze, adică 
dac-ar fi fost trimis frumuşel ad patres înainte de a putea să 
deschidă gura, s-ar fi spus că viitorul Carol al VI-lea fusese 
răpit din leagăn de nişte criminali care, la nevoie, ar fi fost 
găsiţi şi că regele, cum era şi firesc, nu încetase niciodată 
să-şi caute copilul furat. Şi că emoția, bucuria de a-şi fi 
regăsit în chip miraculos moştenitorul tronului i-ar fi fost 
fatale monarhului, slăbit de boală şi de beteşuguri, aşa cum 
îl ştia toată lumea. Aceste câteva amănunte fiind puse la 
punct, Fausta vorbi astfel: 

— Domnilor, a pregăti urcarea pe tron a aceluia pe care-l 
vom numi Carlos, în memoria bunicului său, ilustrul 
împărat, e un lucru bun. Dar trebuie să avem grijă ca 
regele să nu fie asasinat înainte de asta. Trebuie să ne 
pregătim şi pentru o asemenea eventualitate. Cred că v-am 
spus că, crima se va făptui în timpul corridei ce va avea loc 
mâine, luni, căci azi e duminică. Totul a fost pregătit 
temeinic şi cu pricepere în vederea acestei crime. Regele a 
venit la Sevilla anume pentru corridă. Va trebui deci să fiţi 
cu toţii prezenţi la corridă, gata să faceţi zid din trupurile 
voastre în jurul celui pe care vi-l voi arăta eu şi pe care-l 
cunoaşteţi şi-l iubiţi cu toţii, fără să-i cunoaşteţi însă 
adevărata înfăţişare. Va trebui să vă primejduiţi vieţile fără 
nici o şovâială, ca s-o salvaţi pe a lui. Luaţi cu voi oamenii 
cei mai siguri şi cei mai hotărâți. Vă poftesc la o adevărată 


bătălie şi e necesar ca prinţul să aibă o gardă aleasă, care 
să nu facă altceva decât să vegheze asupra lui. În afară de 
asta, e absolut necesar să avem în piaţa San Francisco, pe 
străzile învecinate, în tribunele rezervate marelui public şi 
chiar în arenă, un număr cât mai mare de luptători. 
Ordinele definitive vă vor fi date pe câmpul de bătălie nu 
mă sfiesc să-i spun astfel. De modul operativ şi inteligent cu 
care vor fi executate aceste ordine, va depinde salvarea 
prinţului şi, implicit, viitorul acţiunii noastre. 

Instrucţiunile Faustei îi nedumeriseră profund pe 
conspiratori. Ei înţeleseră limpede că nu era vorba de o 
încăierare oarecare, ci de o adevărată bătălie, aşa cum 
spusese ea însăşi. 

Perspectiva devenea mai puţin atrăgătoare. Dar so poate 
oare obţine ceva fără riscuri şi fără primejdii? Şi apoi, ca să 
fim drepţi, dacă oamenii aceştia erau în marea lor 
majoritate nişte ambiţioşi fără prea multe Scrupule, toţi 
erau curajoşi din fire şi capabili să acţioneze. După o clipă 
de uluire, spiritul lor războinic se deşteptă din nou în ei. 
Săbiile le ţâşniră din teci, ca şi cum ar fi trebuit să atace 
chiar atunci, în clipa aceea. Douăzeci de glasuri aprige 
strigară: 

— Vom lupta! Vom lupta! 

Fausta înţelese că dacă-i lăsa în voia lor, în zelul lor 
războinic, erau în stare să uite cu totul că aveau de atins un 
obiectiv bine determinat. Ea le frână zelul, adresându-li-se 
pe un ton aspru: 

— Nu e vorba să ne încrucişăm, prosteşte, spadele. E 
vorba să-l salvăm pe prinţ. Pentru moment, nu e vorba 
decât despre asta, înţelegeţi? 

Şi adăugă pe un ton solemn: 

— Juraţi să muriţi până la unul, dacă trebuie, dar să-l 
salvaţi cu orice preţ. Juraţi! 

Ei înţeleseră că se aprinseseră prea tare şi strigară, într- 
un glas, agitându-şi săbiile: 

— Jurăm! 


— Bine! răspunse cu gravitate Fausta. Atunci, pe luni, la 
corrida regală! 

Ea îşi dădea seama că nu avea de ce să se îndoiască de 
lealitatea lor. Dacă va fi necesar, vor merge cu toţii vitejeşte 
la moarte. Dar Fausta nu nesocotea nici o măsură de 
prevedere. Ea mai ştia ceva şi anume că oricât de mare ar fi 
devotamentul cuiva, câţiva galbeni, împărţiţi la timp, nu au 
cum să-l micşoreze, ci dimpotrivă. 

Cu un aer detaşat, Fausta dădu lovitura care trebuia să-i 
apropie definitiv de ea pe cei ce încă mai şovăiau şi să 
dubleze zelul şi ardoarea celor ce erau gata câştigaţi. 

— Într-o acţiune ca aceasta - spuse ea - aurul este un 
ajutător absolut necesar. Printre oamenii din subordinea 
dumneavoastră trebuie să se găsească, desigur, unii care 
vor simţi cum le creşte îndrăzneala şi curajul atunci când îşi 
vor simţi chimirurile căptuşite cu câţiva dubloni24 împărţiţi 
aur cu amândouă mâinile. Nu vă temeţi să vă arătaţi prea 
generoşi. V-am mai spus, suntem fabulos de bogaţi. Fiecare 
dintre dumneavoastră să-i comunice domnului duce de 
Castrana de câţi bani are nevoie. Îi vor fi aduşi mâine, la 
domiciliu, împărţeala pe care o veţi face e legată exclusiv de 
bătălia ce se va da mâine. De aceea ar fi bine să împărţiţi 
banii cu dărnicie. Sumele necesare vă vor fi predate pe 
măsură ce veţi avea nevoie de ele. Şi acum, plecaţi, 
domnilor, şi Dumnezeu să vă aibă în pază. 

În mod intenţionat, Fausta nu le vorbise de ei înşişi. Ştia 
foarte bine că niciunul nu va uita să-şi ia partea, căci 
proverbul care spune că omului trebuie să-i fie milă mai 
întâi de sine însuşi a fost şi va fi întotdeauna adevărat. 
Procedând astfel, ea evita să atingă unele susceptibilităţi 
uşor de jignit. Dar puteai citi pe toate feţele, devenite 
deosebit de radioase, în ce măsură gestul ei generos era 
prețuit la adevărata lui valoare. Spunându-le ce avea de 
spus, Fausta îşi concedie auditoriul cu un gest de regină şi-i 
făcu un semn discret ducelui de Castrana, care merse 
numaidecât şi se aşeză lângă deschizătura prin care erau 


cu toţii obligaţi să iasă, deoarece alta nu era - sau cel puţin 
nu se vedea. 

La semnalul de plecare dat de cea care, după ce li se 
înfăţişase ca o suverană prin autoritatea ei, se arătase de 
două ori suverană prin generozitatea ei mai mult decât 
regală, conspiratorii răspunseră prin aclamații şi fiecare din 
ei ţinu să repete înainte de a ieşi: 

— Pe mâine, la corridă. 

Plecară în linişte, unul câte unul, căci nu trebuiau să 
atragă atenţia arătându-se în grupuri pe străzile oraşului 
încă adormit. 

Ducele de Castrana notă pe nişte tăblițe suma pe care 
fiecare i-o spunea înainte de a ieşi. Schimba câteva vorbe 
cu unul, îi făcea câte o recomandare altuia, strângea mâna 
unui al treilea, iar fiecare din ei se retrăgea încântat de 
politeţea ducelui, căci cu toţii erau convinşi că, sub noul 
regim, el va deveni un personaj important, astfel că se 
străduiau să-i câştige bunăvoința. Între timp, Fausta, 
rămase singură pe platformă, nu se mişcase din fotoliu şi 
părea că supraveghează de la distanţă ieşirea acestor 
oameni pe care-i câştigase cu abilitatea şi cu generozitatea 
ei. 

Şi Pardaillan n-o slăbea din ochi şi, desigur, învățase să 
citească pe această faţă de nepătruns, sau poate că avea cu 
adevărat o intuiţie misterioasă, căci murmură: 

— Comedia nu s-a terminat încă, sau mă înşel eu amarnic. 
Am impresia că e doar o pauză şi tare m-aş mira dacă n-ar 
mai urma încă o adunare. Să mai aşteptăm. 

Luând această hotărâre, profită de timpul destul de lung, 
scurs până la plecarea conspiratorilor şi se întoarse către El 
Chico. 

Piticul aşteptase foarte răbdător, fără să se mişte de la 
locul lui. Ceea ce se petrecea îndărătul acestui zid îl lăsa cu 
totul indiferent şi chiar se întreba ce putea să găsească 
interesant tovarăşul lui, ascultând balivernele 
conspiratorilor... 


Să fi fost în locul seniorului francez, El Chico ar fi fost 
acum departe de locurile acestea unde se pusese la cale 
asasinarea lui printr-o moarte lentă şi cumplită. Dar 
autoritatea morală pe care şi-o câştigase Pardaillan asupra 
lui era atât de mare, încât se ferea să-şi îngăduie chiar cea 
mai mică observaţie. Dacă seniorul francez rămânea pe loc, 
însemna că aşa socotea că e folositor, iar el n-avea decât să 
aştepte până când lui Pardaillan îi va veni chef să plece. 

În timp ce Pardaillan asculta şi privea cu atenţie, El Chico 
se cufundase în visele lui de dragoste. Astfel încât cavalerul 
trebui să-l zgâlţâie, crezând că adormise cu adevărat. 
Aşadar, aşteptând ca ultimul conspirator să se depărteze, 
Pardaillan începu să discute cu El Chico plin de însufleţire. 
Şi-i ceru, pesemne, un lucru extraordinar, căci piticul, după 
ce se arătă profund uimit, începu să discute cu aprindere, 
ca unul care se străduieşte să împiedice o prostie. 

Pardaillan reuşi, fireşte, să-l convingă şi obţinu de la el ce 
dorise, căci atunci când privi prin deschizătură, părea 
mulţumit, iar ochii îi străluceau. Fausta era acum singură. 
Ultimul conspirator plecase, iar ea continua să rămână 
liniştită şi plină de măreție în fotoliul ei, părând că aşteaptă 
nu se ştie ce şi pe cine. Deodată, fără ca Pardaillan să poată 
spune pe unde venise, o umbră apăru din spatele 
platformei, drept în faţa Faustei. Apoi a doua, a treia, a 
patra, a cincea şi a şasea umbră apărură în acelaşi mod şi 
se înşirară pe tăcute în faţa Faustei. 

Pardaillan îl recunoscu pe ducele de Castrana şi chiar pe 
acel agent al Inchiziției pe care-l zvârlise afară din patio: 
Cristobal Centurion, acum îi cunoştea numele. 

Zâmbetul lui Pardaillan deveni sarcastic. 

— Dumnezeule! murmură el. Ştiam, deci, bine că nu s-a 
terminat totul! 

— Domnilor - începu Fausta pe un ton solemn - am cerut 
domnului duce de Castrana să-mi indice patru dintre cei 
mai energici şi mai hotărâți dintre conspiratori. El vă 
cunoaşte pe toţi. Dacă v-a ales, înseamnă că v-a socotit 


demni de onoarea ce vi s-a rezervat. Nu-mi rămâne, deci, 
decât să întăresc alegerea făcută de el. 

Cei patru la care se referise Fausta se înclinară adânc şi 
aşteptară. Fausta continuă, arătând spre Centurion: 

— Pe acesta l-am ales chiar eu, pentru că-l cunosc. E omul 
meu de încredere, devotat trup şi suflet. 

Centurion făcu o plecăciune adâncă. 

— Dumneavoastră îi veţi însoţi pe conducătorii care tocmai 
au ieşit de aici. În afară de don Centurion, care rămâne 
aghiotantul meu, veţi primi cu toţii ordine de la ducele de 
Castrana care, în felul acesta, devine comandantul suprem. 

Urmă o reverență solemnă a ducelui. 

— Dumneavoastră veţi constitui consiliul nostru şi veţi 
avea, fiecare, în subordine câte zece şefi ai trupelor de care 
dispun aceştia. Chiar din clipa aceasta faceţi parte din casa 
noastră, iar eu vă voi asigura toate cele necesare traiului. 
Ne vom ocupa mai târziu de aceste lucruri mai puţin 
însemnate. Deocamdată ţin să vă spun că mă bizui pe 
dumneavoastră, domnilor şi sper că veţi avea grijă ca 
oamenii dumneavoastră să nu uite nici o clipă că lucrul cel 
mai important e salvarea prinţului, pe care noi îl vom unge 
rege. Vă spun de pe acum că-l cunoaşteţi pe prinţ. E vestit 
în toată Andaluzia. I se spune don Cezar. 

— 'Torero! exclamară toţi cinci într-un glas. 

— Chiar el. Îl cunoaşteţi. Credeţi că este la înălţimea 
rolului pe care vrem să i-l dăm? 

— Da, pe Cristos! E o adevărată binefacere a cerului că 
tocmai el să fie fiul lui don Carlos. Nici n-am fi putut visa un 
conducător mai nobil, mai generos, mai viteaz! strigă 
ducele de Castrana, cuprins de un fel de entuziasm. 

— Bine, duce. Cuvintele dumneavoastră mă liniştesc, căci 
vă ştiu foarte rezervat când e vorba să admiraţi pe cineva. 
Trebuie să vă mărturisesc că-l cunosc prea puţin pe prinţ. 
Ştiu doar că se vorbeşte despre el ca despre un fel de Cid, 
cu care toată lumea se mândreşte. Dar mă întrebam, nu 
fără teamă, dacă va fi destul de inteligent ca să înţeleagă ce 


vreau eu şi dacă va avea destulă ambiţie ca să adopte, să-şi 
însuşească ideile mele. Într-un cuvânt, dacă îmi va fi uşor să 
mă înţeleg cu el. Căci în ceea ce priveşte vitejia lui, nu 
poate fi pusă la îndoială. 

Dac-ar fi fost ceva mai ageri, ducele şi cei cinci oameni din 
preajma lui ar fi putut să se întrebe, pe bună dreptate, cum 
se face că această femeie dăduse drept sigură căsătoria ei 
cu un om pe care nici măcar nu-l cunoştea. 

Nici nu se gândiră la asta. Sau, dacă se gândiră, probabil 
că-şi spuseră că femeia asta, ce nu li se părea deloc 
uşuratică în vorbe, avea desigur mijloace numai de ea ştiute 
pentru a-l face pe prinţ să accepte căsătoria. 

În orice caz, ducele se mulţumi să spună: 

— 'Torero are, se ştie, idei foarte apropiate de ale noastre 
şi dacă e ceva care ne miră, e că n-a venit până acum 
alături de noi. Cât priveşte neliniştea dumneavoastră, cred 
că ea se va spulbera de îndată ce veţi avea o întrevedere cu 
prinţul. E imposibil ca, având un caracter ca al lui, să nu fie 
ambițios. Nici nu mă îndoiesc că vă veţi înţelege de minune. 

— Accept prorocirea dumneavoastră, dar, duce, nu uitaţi 
că nu există, că nu poate exista un fiu al lui don Carlos. Nu 
poate exista decât un fiu legitim al regelui, Don Cezar, 
pentru că aşa i se spune. Este acest fiu. Lucrul cel mai 
important este ca dumneavoastră înşivă să fiţi cu toţii 
pătrunşi de acest adevăr, dacă vreţi să-l răspândiţi cu folos. 
Ca să-i convingem pe cei neîncrezători, ca să le vorbim cu 
autoritatea necesară, nu-i nevoie decât să părem noi înşine 
sinceri şi convinşi. Şi această sinceritate o veţi dobândi 
obişnuindu-vă să consideraţi chiar dumneavoastră drept un 
adevăr absolut ceea ce vreţi să-i faceţi pe ceilalţi să creadă. 

— Aşa e, doamnă. Fiţi încredinţată că nu vom uita 
recomandările dumneavoastră. 

Fausta dădu din cap aprobativ şi continuă: 

— Pentru realizarea unor obiective atât de importante ne 
trebuiesc însă oameni de elită şi de aceea am dorit să stau 
de vorbă separat cu domniile voastre. Trebuie să ştiţi să 


conduceţi cu energie trupele pe care urmează să le 
comandaţi, să fiţi îndrăzneţi şi hotărâți în executarea 
ordinelor primite. 

— În această privinţă - spuse ducele în numele tuturor - 
vă pot asigura, doamnă, că veţi fi pe deplin mulţumită de 
noi. 

— Cred - răspunse Fausta cu răceală. Dar, în acelaşi timp, 
va trebui ca aceşti oameni să consimtă a fi nişte 
instrumente docile în mâinile mele. 

Centurion nu se clinti. Ştia cu ce adversar de temut aveau 
de-a face. El fusese deja îmblânzit. 

Ceilalţi se uitară unul la altul cam buimăciţi. Desigur că nu 
se aşteptaseră la asemenea pretenţii. lar tonul pe care 
fuseseră spuse aceste vorbe dovedea o hotărâre pe care 
nimic n-ar fi putut s-o înduplece. 

Fausta le ghici gândul şi spuse: 

— Desigur, e un lucru greu de acceptat, mai ales pentru 
nişte oameni de valoarea dumneavoastră. Totuşi, aşa e 
necesar. Înţeleg că eu să fiu creierul care gândeşte. 
Dumneavoastră veţi fi membrele care execută. Dar rolul ce- 
l aveţi, nu uitaţi acest lucru, va fi totuşi destul de important 
ca să vă aducă onoare şi glorie. Dacă primiţi, viitorul ce vă 
aşteaptă va depăşi în splendoare ceea ce abia aţi îndrăznit 
să gândiţi în visurile cele mai îndrăzneţe. Şi ca să ştiţi 
despre ce e vorba, trebuie să adaug, chiar de pe acum, că 
veţi avea în persoana mea un stăpân pretenţios şi sever, 
care nu admite discuţie, dar, în acelaşi timp, un stăpân 
drept, echitabil şi generos, cum n-aţi putut spera vreodată. 
Dacă se află printre dumneavoastră unii care mai şovăie, se 
pot retrage, încă nu e prea târziu. 

O sinceritate mai brutală nici că se putea. Cât priveşte 
autoritatea ei, tonul şi atitudinea Faustei, le arăta că se 
aflau în faţa unei fiinţe excepţionale, care le va fi stăpân 
înnăscut absolut al cuvântului, mâna aceasta albă şi 
parfumată, cu unghii trandafirii, putea deveni un pumn de 
fier din strânsoarea căruia în zadar ai fi încercat să scapi. 


Dar, în acelaşi timp, ce viitor minunat le făgăduia! Nu 
încăpea nici o îndoială: această femeie îşi va respecta 
promisiunea, ba chiar mai mult. Cât priveşte încercarea de 
a lupta împotriva ei... ajungea doar să-i priveşti fruntea 
luminoasă, strălucind de o inteligenţă fără seamăn, sau să-i 
vezi ochii pătrunzători şi totuşi atât de senini, ca să înţelegi 
că o asemenea încercare nu putea să ducă, în mod fatal, 
decât la dezastru. 

Ducele şi prietenii săi se simţiră subjugaţi, aşa cum fusese 
şi Centurion, aşa cum se simțeau, în general, toţi cei care se 
apropiau de această femeie nemaipomenită. 

Ducele se făcu interpretul tuturor spunând: 

— Primim, doamnă. Puteţi dispune de noi ca de nişte 
sclavi. 

— Primesc acest angajament - răspunse Fausta pe un ton 
solemn. Să fiţi liniştiţi, veţi urca atât de sus, încât poate că 
dumneavoastră înşivă veţi fi uluiţi. Mă bizui pe 
dumneavoastră că veţi impune o disciplină severă 
oamenilor din subordine şi că veţi sădi în minţile lor ideea 
unei supuneri depline. În momentul de faţă, acesta e lucrul 
cel mai important. Nu vă voi jigni repetând vorbele despre 
toleranţă şi emancipare pe care le-aţi mai auzit. Nu credeţi 
în ele mai mult decât eu însămi. Totuşi e necesar ca, pentru 
moment, să răspândim aceste idei. Mai târziu vom pune 
ordine în toate. Fiecare lucru la timpul său. Avem țeluri 
măreţe. Imperiul lui Charlemagne nu e cu neputinţă de 
reclădit. Mă simt în stare să duc la bun sfârşit această 
operă uriaşă. Cel pe care l-am ales noi va stăpâni lumea 
datorită dumneavoastră. Vă daţi seama, aşadar, că acei care 
mă vor fi ajutat la ridicarea celei mai mari puteri pe care a 
văzut-o vreodată omenirea, vor avea dreptul să nutrească 
orice ambiţii. 

Vorbise mai mult pentru sine, căci îi simţea că sunt cu totul 
de partea ei. Oamenii ascultau uimiţi, cu gura căscată de 
admiraţie, întrebându-se dacă nu cumva visau un vis 
minunat pe care realitatea îl va curma cu brutalitate. 


Fausta îşi recapătă repede simţul realităţii. 

— Visele acestea de putere şi de măreție - spuse ea - se 
bizuie pe un cap ce este ameninţat, un cap pe care unii se 
vor strădui să-l doboare mâine. Mai e oare nevoie să adaug: 
dacă acest cap cade, visele acestea se spulberă? 

— Nici un fir de păr din capul prinţului nu se va clinti! 
Chiar de-ar trebui să pierim cu toţii, el va fi salvat! Aveţi 
cuvântul nostru de gentilomi! 

— Contez pe asta, domnilor. Prin don Centurion veţi primi, 
mâine, instrucţiunile mele precise. Şi acum, plecaţi. 

Ducele şi cei patru prieteni ai săi se plecară în faţa celei 
care-i făcuse să întrevadă un viitor minunat şi, învelindu-se 
în mantalele lor, se pregătiră să plece. Atunci Pardaillan se 
ridică în picioare şi făcu semn. El Chico porni imediat, 
conducându-l pe cavaler, care, socotind că adunarea a luat 
sfârşit, se hotărâse să părăsească subteranele casei 
Chiparoşilor. 

Dacă Pardaillan nu s-ar fi grăbit atâta, ar fi auzit o 
conversaţie destul de scurtă, dar care l-ar fi interesat mult. 

Fausta rămăsese dusă pe gânduri. După plecarea ducelui 
şi a prietenilor săi, cobori de pe platformă şi, adresându-i-se 
lui Centurion care rămăsese lângă ea, îi spuse laconic: 

— "Țiganca asta, Giralda, poate fi o piedică în calea 
planurilor noastre. Mă stinghereşte. În ciocnirea de mâine 
ea trebuie să dispară. 

Păru că se gândeşte o clipă, supraveghindu-l pe Centurion 
cu coada ochiului, apoi hotări: 

— Previn-o pe ruda dumitale, Barba Roja. Cred că numai 
el mă poate descotorosi de ea. 

— Cum, doamnă?! făcu Centurion cu glas sugrumat. 
Vreţi... 

— Da, vreau! îi răspunse Fausta cu un zâmbet 
imperceptibil. 

Cu durere în glas, asasinul plătit spuse: 

— Totuşi, mi-aţi promis... 


Plină de dispreţ, Fausta îl privi o clipă şi, ridicând din 
umeri, i se adresă pe tonul cel mai liniştit: 

— Când te vei hotări oare să încetezi această comedie? Ce 
ar trebui să mai fac ca să te conving că nu pot fi păcălită? 

— Doamnă - bâigui Centurion buimăcit - nu înţeleg ce 
vreţi să spuneţi. 

— Vei înţelege imediat. Îmi spuneai că eşti îndrăgostit de 
această micuță Giralda. 

— Vai, da. 

— Atât de îndrăgostit, încât vorbeai de căsătorie. Ei bine, 
fie, consimt, căsătoreşte-te cu ea. 

— Ah, doamnă, vă voi datora şi averea şi fericirea! exclamă 
Centurion, uimit şi plin de bucurie. 

— Căsătoreşte-te cu ea - repetă Fausta cu nepăsare. 
Numai că mai e ceva, dar fără mare importanţă pentru un 
amor atât de violent, atât de dezinteresat ca al dumitale. 

Ea apăsă pe cuvântul subliniat de noi şi făcu o pauză. 

— Despre ce e vorba, doamnă? întrebă Centurion cu o 
vagă nelinişte. 

Fausta rosti fără pic de ironie: 

— În noua ordine pe care o vom instaura, vei fi un 
personaj de vază. Poate că lumea va fi surprinsă că un 
asemenea personaj are drept soţie o biată ţigancă. 

— Dragostea va fi scuza mea. Nimeni nu va putea s-o 
vorbească de rău pe soţia mea. Cu toate că nu e decâto 
țigancă, Giralda trece drept cea mai virtuoasă şi mai aprigă 
fată din Andaluzia. Şi asta e esenţialul. Cât despre cei ce ar 
putea să îmi reproşeze căsătoria mea cu ţiganca asta, ştiu 
eu ce să le spun - o asigură Centurion pe un ton hotărât. 

Fausta schiţă un zâmbet şi, ca şi cum n-ar fi auzit, 
continuă: 

— Va stârni mirare mai ales faptul că acest personaj şi-a 
uitat într-atâta rangul şi demnitatea, încât s-a căsătorit cu o 
fată din popor. Căci familia Giraldei e cunoscută acum. Se 
trage, micuța, din pătura cea mai de jos, iar părinţii ei au 
murit, pare-se, de mizerie. 


Centurion se clătină sub această lovitură grea, 
înspăimântătoare. Dragostea lui pentru Giralda nu era 
decât o comedie. El crezuse, nu se ştia pe ce temei, că 
ţiganca se trăgea dintr-o familie ilustră. Îşi făcuse 
următorul plan: cu ajutorul Faustei, de a cărei 
atotputernicie îşi putuse da seama, să-l înlăture pe 
grosolanul Barba Roja şi apoi pe Torero, acesta din urmă 
îndrăgostit, ce-i drept, dar nu îndeajuns ca să renunţe la o 
coroană de dragul unei fete oarecare. Scăpând de aceşti 
doi rivali, el, Centurion, deja bogat şi pe cale de a deveni un 
personaj de vază, ar fi consimţit să se însoare cu o fată fără 
nume. Odată săvârşită căsătoria, o întâmplare fericită l-ar fi 
făcut să afle, la vremea hotărâtă, originea soţiei sale. Dintr- 
o lovitură ar fi devenit ruda uneia din cele mai bogate, mai 
puternice şi mai strălucite familii din regat. lar dacă, mai 
târziu, ajuns rege, Torero s-ar fi gândit să-şi caute fostă 
iubită, el, Centurion, ştia prea bine ce foloase putea să 
tragă un curtean amabil de pe urma capriciilor unui rege. 
Avea în faţă exemplul lui don Ruy Gomez da Sylva, ajuns 
duce, prinţ de Eboli, consilier de stat, într-un cuvânt, un 
personaj atotputernic, pentru că ştiuse să închidă ochii 
discret asupra binecunoscutei legături dintre soţia lui şi 
regele Filip. Acest exemplu îi dicta conduita pe care trebuia 
s-o urmeze. 

Şi cum nu semăna cu acei imbecili care se împiedică la tot 
pasul de nişte scrupule fără rost, era hotărât să tragă cât 
mai mult folos dintr-o asemenea situaţie favorabilă, dacă şi 
cerul ar fi vrut-o. 

Acesta era planul lui Centurion. Şi tocmai în momentul 
când se părea că treburile-i merg ca pe roate, afla cu 
brutalitate că se înşelase, că Giralda, pe care nădăjduise s-o 
facă pivotul carierei lui, nu era decât o biată faţă de origine 
umilă. Lovitura îl dobori. 

Dar ceea ce era mai grav, era că-şi închipuise că o poate 
păcăli pe Fausta, convins fiind că gândurile lui erau de 
nepătruns. Acum îşi dădea seama că femeia asta, înzestrată 


desigur cu har dumnezeiesc - căci ce altă explicaţie putea 
da puterii de a-i ghici gândurile cele mai ascunse? - ştia 
despre ce e vorba şi se întreba cu spaimă cum va privi ea 
lucrurile şi dacă nu-l va zvârli din nou în nimicirea din care 
tot ea îl scosese. 

Văzându-l mut de uimire, Fausta îi spuse: 

— Haida-de! Te pomeneşti că nu ştiai? Ai comis oare 
această greşeală de neiertat pentru un om ca dumneata, de 
a-ţi pleca urechea încrezătoare la vorbele acestei fete care 
se crede născută dintr-o familie princiară? Visul a fost 
frumos... Dar n-a fost decât un vis... 

De data aceasta nu mai avea de ce să se îndoiască: 
batjocura era evidentă, crudă. Cu siguranţă că ea ştia 
adevărul. 

Încă o dată, femeia asta pe care se încăpăţâna s-o 
păcălească îi ghicise gândurile şi-l învinsese. Ruşinat şi 
stânjenit, o imploră: 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă. 

Fausta îl privi o clipă şi, ridicând dispreţuitor din umeri, 
aşa cum mai făcuse şi altădată, îi spuse cu toată 
seriozitatea: 

— Te-ai convins, în sfârşit, că e inutil să mai încerci să faci 
pe şmecherul cu mine? 

Centurion căută să spună ceva ca s-o dreagă. Gândindu-se 
că cel mai bine era să-şi scoată masca, întrebă cu o 
îndrăzneală cinică: 

— Ce trebuie să-i spun lui Barba Roja din partea domniei 
voastre? 

— Din partea mea, nimic - îi răspunse Fausta cu un dispreţ 
suveran. Din partea dumitale, spune-i că ţiganca nu va lipsi 
de la corridă, deoarece iubitul ei trebuie să ia şi el parte. 
Nu se poate ca don Almaran, care le ştie pe toate direct de 
la sursă, să nu ştie că se pune la cale o lovitură mârşavă, 
care va fi săvârşită în toiul corridei. El trebuie să mai ştie că 
lovitura pregătită de către domnul de Espinosa, cu 
concursul regelui, nu se va desfăşura fără scandal. Nu are 


decât să profite de ocazie, s-o creeze chiar, la nevoie şi să 
pună mâna pe cea pe care-o doreşte. Iar în ce te priveşte, 
întrucât eu am nevoie să fiu ţinută la curent cu tot ce urzesc 
duşmanii mei, va trebui să eviţi cu orice chip să trezeşti 
bănuieli. În consecinţă, vei avea grijă să te pui la dispoziţia 
lui, secondându-l în această lovitură, aşa fel încât ea să 
reuşească. Restul te priveşte, cu condiţia ca Giralda să fie 
pierdută pe veci pentru don Cezar, iar eu să nu fiu 
amestecată în vreun fel în treaba asta. Mă înţelegi? 

Fericit de a fi scăpat aşa de ieftin, banditul spuse: 

— Am înţeles, doamnă şi voi acţiona conform ordinelor ce 
îmi daţi. 

Pe un ton de gheaţă, Fausta îi mai spuse. 

— Îţi cer să iei toate măsurile necesare pentru a duce la 
bun sfârşit această treabă. Ai multe păcate care trebuie să- 
ţi fie iertate, meştere Centurion. 

Asasinul plătit se înfiora. Înţelegea sensul amenințării. 
Situaţia lui depindea de izbândă acestei acţiuni. Va reuşi 
deci cu orice preţ. 

— Țiganca va dispărea, răspund de asta, chiar de-ar fi s-o 
ucid cu mâna mea - rosti el cu glas tare. 

Şi spunând acestea, cercetă faţa Faustei, ca să-şi dea 
seama până unde-i permitea ea să meargă. 

Fausta făcu un gest de totală indiferenţă. 

Puțin îi păsa în ce fel va dispărea Giralda. Şi Centurion 
înţelese acest lucru. 

Şi, ca şi cum chestiunea era definitiv rezolvată, Fausta îi 
spuse pe un ton cât se poate de calm: 

— Să plecăm! 

Centurion se duse să-şi ia făclia, pe care o ascunsese sub 
platformă şi o aprinse. 

Sala aceasta nu avea decât o uşă vizibilă, aceea prin care 
ieşiseră conspiratorii şi care dădea într-o galerie subterană 
ce se termina în afara zidului din jurul casei. 

Totuşi, ducele de Castrana şi prietenii săi se întorseseră 
printr-o uşă care nu se vedea. 


Chiar Fausta intrase printr-o a treia uşă care, de 
asemenea, nu se vedea. 

Ţinând în mână făclia aprinsă, Centurion întrebă: 

— Pe ce drum vreţi să mergeţi, doamnă? 

— Pe cel pe care a ieşit ducele. 

Platforma atingea zidul. La răspunsul Faustei, Centurion 
ocoli platforma şi deschise o portiţă secretă, ascunsă cu 
dibăcie acolo. 

Apoi, fără să mai întoarcă capul, convins că ea îl urmează, 
o porni prin galeria strâmtă ce se termina la această uşă. 
Fausta porni după el. Ocolise şi ea platforma şi tocmai se 
pregătea să iasă. Când rămase pironită-n loc. Un glas 
răsunător, care-i era foarte cunoscut, i se adresă pe un ton 
batjocoritor: 

— Restauratoarea imperiului lui Charlemagne îmi va face 
oare cinstea de a-mi acorda mie, un biet vagabond, un 
minut din timpul ei atât de preţios? 

Fausta se opri brusc. Nu-şi întoarse capul imediat. În ochi 
îi apăru un licăr sinistru. Şi, în mintea ei înnebunită, gândi: 
„Pardaillan! Infernalul Pardaillan! ... Aşadar, a scăpat de 
moarte, aşa cum spusese! A ieşit din mormântul în care am 
crezut că l-am îngropat de viu, pe vecie! De fiecare dată se 

întâmplă aşa. Când să cred că l-am ucis cu adevărat, îmi 
reapare parcă mai viu şi mai batjocoritor. De data aceasta 
îmi cunoaşte noile planuri, deoarece mă întâmpină, o, cu 
câtă ironie! Dându-mi titlul de restauratoare a imperiului 
lui Charlemagne. Şi sunt şi singură! ... O să-şi bată joc de 
mine în voie! Şi va putea apoi să plece liniştit, fără să-l 
supere nimeni! Şi nu e nici un bărbat pe-aici care să-l 
lovească! ... Deşi ar fi aşa uşor aici! ...” 

E limpede că nu tremura pentru persoana ei. Ar fi putut, 
totuşi, să se întrebe dacă omul acesta, revoltat de atâta 
ticăloşie, nu era în stare s-o strângă de gât cu braţele sale 
puternice şi dacă nu era în dreptul lui s-o facă. Credea oare 
Fausta că încă nu-i sunase ceasul? Poate. 


Cunoştea ea cumva mai bine chiar decât el generozitatea 
de nestăpânit a acestui om care se mulțumea doar să-şi 
apere viaţa permanent ameninţată şi care nu înţelegea să-i 
răspundă cu lovitură la lovitură pentru că ea era femeie? 
Poate că mai curând aşa stăteau lucrurile. Oricum ar fi fost, 
Fausta nu se temea pentru persoana ei. Simţea doar un 
amarnic regret pentru faptul că nu-l putea ucide o dată 
pentru totdeauna, mai ales că el era atât de nebun încât, 
deşi ar fi putut să plece liniştit, îndrăznea să vină şi s-o 
înfrunte chiar în casa ei şi încă neînarmat. Regretul acesta 
era atât de dureros, încât o făcu să ridice spre cer o privire 
fulgerătoare, ca şi cum ar fi vrut să-l trăsnească pe însuşi 
Dumnezeu care se încăpăţâna să-i scoată mereu în cale 
acest obstacol viu, în timp ce ea-l credea definitiv înlăturat 
sau voia, căci era credincioasă, să-l roage să-i vină în 
ajutor? 

Şi iată că, plecându-şi ochii, îl zări în umbră pe Centurion, 
care juca o pantomimă disperată, al cărei înţeles ei i se 
părea foarte clar: 

— Reţineţi-l cât puteţi - spuneau gesturile lui Centurion - 
alerg să caut întăriri şi de data aceasta nu ne mai scapă! 

Ea clipi de mai multe ori ca să-i arate că l-a înţeles şi 
numai după aceea întoarse capul. 

Întreagă această scenă se petrecu într-un răstimp mult 
mai scurt decât am avut nevoie pentru a v-o povesti. 

În faţa surprizei manifestată de Fausta la vederea lui, în 
ciuda stăpânirii sale de sine, Pardaillan era îndreptăţit să 
creadă că nu se întâmplase nimic, că ea era absolut singură 
şi că se întorsese la chemarea lui. Expresia feţei ei era atât 
de calmă, privirea atât de limpede, atitudinea ei atât de 
senină, încât Pardaillan, care o cunoştea, totuşi, destul de 
bine, nu se putu opri să nu-i admire liniştea superbă, de 
stihie în repaus. Fausta se întoarse şi înainta spre el cu 
ţinuta graţioasă şi mândră a unei femei din lumea mare 
care, pentru a onora un oaspete de seamă, îl conduce 
personal spre scaunul pe care i-l oferă. 


Iar Pardaillan trebui să se dea înapoi în faţa ei, să 
ocolească băncile şi să se aşeze acolo unde voia ea. 

Or, era încă o dovadă a firii neînduplecate a acestei femei 
extraordinare primirea asta măgulitoare, graţia asta 
distantă, zâmbetul ăsta binevoitor, gesturile astea 
prevenitoare, totul era o manevră executată cu mare 
dibăcie. Aici suntem siliţi să facem o descriere cât mai 
scurtă cu putinţă a acestei grote artificiale. 

Am mai arătat că există aici o singură uşă vizibilă. Ea se 
afla în dreapta. În centru se afla platforma. 

În spatele acesteia se afla uşa secretă prin care tocmai 
ieşise Centurion, alergând după ajutoare. În faţa platformei 
se afla un spaţiu gol, mărginit de zidul despre care am mai 
pomenit. 

În acest zid era deschizătura prin care Pardaillan privise şi 
ascultase totul şi, ceva mai departe, uşa secretă pe unde 
intrase el - acesta avea toate motivele să creadă că intrase 
pe acolo. În dreapta şi-n stânga platformei se găseau 
băncile grele, masive, pe care şezuseră ceva mai înainte 
conspiratorii. 

Manevră prin care Fausta îl făcuse pe Pardaillan să se 
aşeze pe ultima dintre băncile rânduite în stânga platformei 
avusese drept scop să-l atragă în singurul colţ al sălii în 
care nu se afla vreo uşă, nici vizibilă, nici invizibilă (Fausta 
era sigură de asta). 

În clipa când s-ar fi produs atacul, Pardaillan, înarmat 
numai cu pumnalul - Fausta observase imediat acest 
amănunt - s-ar fi găsit astfel într-un unghi din care nu era 
posibilă nici un fel de retragere. Ca să se salveze, ar fi 
trebuit să se repeadă asupra atacatorilor, să ocolească 
toate băncile sau să sară peste ele şi să ajungă în spaţiul 
liber aflat în mijloc şi, în felul ăsta, la una dintre cele două 
uşi secrete situate în faţa şi îndărătul platformei. 

Era de presupus însă că nu va ajunge niciodată până 
acolo. 


Cât despre uşa vizibilă, din miez de stejar şi întărită cu 
nişte piroane şi balamale uriaşe, Pardaillan n-ar fi putut 
niciodată, cu toată forţa şi îndrăzneala lui, să răzbată până 
la ea prin sala asta plină de obstacole. 

Şi chiar dac-ar fi fost în stare să săvârşească o asemenea 
minune, nu s-ar fi găsit într-o situaţie mai bună, pentru că 
uşa era încuiată de trei ori. 

De data aceasta, Pardaillan era prins de-a binelea în 
capcană. Ce putea face pumnalul lui scurt împotriva săbiilor 
lungi şi puternice îndreptate ameninţător asupra lui? 

De bună seamă că nu mare lucru. 

Pardaillan consimţise, cu bunăvoința de care numai el 
putea să fie în stare, să-i facă Faustei micul ei joc. 

Ar fi, desigur, exagerat din parte-ne să spunem că nu 
observase nimic din măsurile neliniştitoare luate de Fausta. 
Dar ea îl cunoştea bine! 

Ştia că Pardaillan nu era omul care să dea înapoi, 
indiferent pe ce teren s-ar fi aflat. Dacă ei îi plăcea să se 
poarte într-o pivniţă ca ăsta la fel ca într-o sală de recepţie, 
dacă îi plăcea să-l copleşească cu dovezi de stimă şi să 
recurgă la manierele politeţei celei mai rafinate, Pardaillan 
s-ar fi socotit dezonorat în proprii săi ochi să dea înapoi de 
frică sau din prudenţă. 

Fiind sigură de asta, Fausta exploata cu abilitate şi fără 
nici un fel de remuşcare ceea ce i se părea a fi o slăbiciune 
a lui. 

Aşadar, Pardaillan se aşeză în ultima bancă, chiar pe locul 
pe care i-l indicase ea. lar Fausta se aşeză pe altă bancă, în 
faţa lui. 

Se priviră zâmbind. 

S-ar fi putut spune: doi prieteni fericiţi că se regăsesc. 

Şi, totuşi, zâmbetul lui avea o undă de batjocură, pe care 
nimeni altcineva în afară de ea n-ar fi putut s-o observe. 
Instinctiv, Fausta aruncă o privire fugară în jurul ei, ca şi 
cum n-ar fi cunoscut locul în care îl primea - cuvântul e cât 
se poate de nimerit, căci se purta întocmai ca o femeie care 


primeşte. Nu văzu nimic, nu observă nimic, nu ghici nimic, 
nu simţi nimic. 

Căci, o trăsătură caracteristică a acestor doi adversari, 
excepţional de înzestrați, era că în anumite împrejurări ei 
nu vedeau numai cu ochii, aidoma muritorilor de rând. Nu. 

Se părea că aveau însuşiri speciale, care le permiteau să 
surprindă ceea ce scăpa simţurilor lor obişnuite. 

Nesimţind nimic nefiresc, Fausta se linişti. Şi atunci, pe un 
ton foarte calm, cu vocea ei blândă şi melodioasă, aţintindu- 
şi asupra lui privirea gravă, îl întrebă cu un zâmbet 
prietenos pe buze, aşa cum l-ai întreba de sănătate pe 
cineva care ţi-e drag: 

— Prin urmare, ai reuşit să ieşi nevâătămat din temniţa 
aceea cu aerul otrăvit? 

Spunea asta cât se poate de simplu, ca şi cum nu ea ar fi 
otrăvit aerul temniţei lui cu o substanţă pe care avea toate, 
motivele s-o creadă mortală, ca şi cum nu ar fi fost ea 
otrăvitoarea şi el victimă. 

Pardaillan, la rându-i, zâmbitor, îi susţinu privirea, fără 
aroganță, fără s-o provoace, dar cu toată tăria şi siguranţa. 
Îi răspunse cu aerul acela mirat şi nevinovat, care dădea 

feţei sale o expresie de nepătruns: 

— Nu te-am prevenit? 

— E drept - recunoscu ea, clătinând uşor din cap. Ai văzut 
cu adevărat? 

Aşadar, în mintea Faustei, Pardaillan văzuse că va scăpa de 
moartea pe care i-o pregătise ea. Fiind o vizionară şi fiind 
sincer convinsă că nu era plămădită din acelaşi aluat cu 
turma oamenilor de rând, era încredinţată că şi el era o 
fiinţă deosebită şi că tot ce putea să pară nefiresc la oricare 
alt om devenea firesc la ei amândoi. 

Îl privi câtva timp în tăcere, apoi continuă: 

— Otrava asta n-a fost deci decât un narcotic! Ca să fiu 
sinceră, bănuisem eu. Ceea ce mă miră este că ai putut ieşi 
din temniţa în care fuseseşi zidit ca într-un mormânt! Cum 
ai reuşit? 


— Te interesează cu adevărat? 

— Te rog să mă crezi că nimic din ceea ce priveşte 
persoana dumitale nu mă lasă indiferentă. 

Vorbea sincer şi cu toată seriozitatea. Ochii ei negri, 
pironiţi într-ai lui, nu exprimau nici mânie şi nici dispreţ. 
Erau blânzi, aproape drăgăstoşi. S-ar fi spus că se bucura 
văzându-l teafăr. Şi poate că-n zăpăceala ce-i cuprinsese 
gândurile, se bucura cu adevărat. 

Pardaillan îi răspunse, înclinându-se grațios: 

— Mă copleşeşti, zău! Ia seama! O să devin încrezut şi 
înfumurat. Vezi cât sunt de stingherit de interesul pe care 
binevoieşti a mi-l arăta. Totuşi, mi-a mai rămas destulă 
minte ca să nu te plictisesc cu amănunte care, te asigur, nu 
sunt deloc interesante. 

În glasul lui nu era nici urmă de batjocură. Pardaillan 
continua s-o privească, uşor nedumerit. 

Deşi o cunoştea atât de bine, rămânea mereu descumpănit 
de purtarea ei. Fausta părea atât de sincer interesată, încât 
uită că era vorba despre moartea lui, a lui Pardaillan! Uita 
chiar că ea însăşi îi pregătise, nu o dată, această moarte şi 
că nu era, desigur, vina ei, dacă el mai era în viaţă. 

De altfel, amândoi erau deopotrivă de sinceri. 

Aproape că ajunseseră să se convingă că nici nu vorbeau 
despre ei, ci despre altcineva, care i-ar fi interesat pe 
amândoi. 

Şi-şi spuneau aceste lucruri teribile, înfricoşătoare, cu un 
aer liniştit, surâzător, cu nişte gesturi amabile şi măsurate, 
care te puteau face să crezi că sunt doi îndrăgostiţi, fericiţi 
că pot cocheta în voie, departe de orice privire indiscretă. 

— Ceea ce ţi se pare dumitale foarte simplu şi lipsit de 
interes, altora li se pare uluitor - replică Fausta. Nu toţi 
oamenii pot să aibă calităţile dumitale şi nici să fie aşa de 
modeşti, ceea ce se întâmplă chiar şi mai rar. 

— Fii bună, doamnă şi cruţă această modestie! Aşadar, 
doreşti să afli? 

Ea dădu uşor din cap, în semn că da. 


— Fie. Ştii că o parte din plafonul acelei temnițe poate fi 
coborât cu ajutorul unui mecanism. 

— Ştiu. 

— Dar nu ştii, desigur, că există chiar în interiorul temniţei 
un mecanism secret graţie căruia poţi face să coboare 
plafonul, care apoi revine automat la locul lui? 

— Nu ştiam asta, într-adevăr. 

— Ei bine, pe acolo am ieşit. O întâmplare fericită m-a 
făcut să găsesc acest mecanism pe care am apăsat fără să 
vreau. Spre uimirea mea, plafonul s-a lăsat, formând astfel 
un fel de platformă pe care m-am urcat. Când plafonul s-a 
ridicat la loc, m-am pomenit înapoi în camera de unde 
fusesem azvârlit. Vezi ce simplu e? 

— Într-adevăr, foarte simplu. 

— Poate că vrei să ştii unde e ascuns mecanismul care mi-a 
înlesnit evadarea? 

— Dacă nu vezi nici o piedică... 

— Niciuna. Înţeleg foarte bine interesul care te mână. Află 
deci că mecanismul ăsta e instalat sus, deasupra ultimei 
dintre plăcile de marmură care acoperă partea de jos a 
pereţilor, chiar în faţa acelei porţi de fier a cărei cheie. A 
fost aruncată în Guadalquivir. Placa aia crăpată. E acolo o 
bucăţică ce pare să fi fost lipită ulterior. Apăsând pe 
bucăţica de marmură, pui în mişcare mecanismul. Acum 
poţi strica mecanismul, ca să nu mai ies şi a doua oară din 
temniţa asta, dac-aş nimeri cumva din nou în ea. 

— Aşa o să şi fac. 

Pardaillan zâmbi, încuviinţând din cap. 

— Aici înţeleg cum ai ieşit de acolo. Dar cum ţi-a venit idea 
să cobori în subsol? 

— Mereu întâmplarea - răspunse el cu aerul cel mai 
nevinovat. Am găsit toate uşile deschise. Nu cunoşteam 
casa. Fără să-mi dau seama, m-am trezit la subsol. Ştii doar 
că sunt un observator destul de atent. 

— Eşti un observator foarte atent, ştiu asta. 

El îi mulţumi printr-o plecăciune şi continuă: 


— M-am gândit că locuinţa pe care ţi-ai ales-o trebuie să 
aibă mai multe ieşiri secrete asemănătoare celei prin care 
am ieşit. Am căutat. Şi, mereu ajutat de noroc, am ajuns 
într-un coridor unde atenţia mi-a fost atrasă de câteva 
luminiţe ce străbăteau prin perete. Mai e nevoie să-ţi spun 
cum a fost mai departe? 

— Nu mai e nevoie. Acum înţeleg. 

— Ceea ce nu pot eu însă să înţeleg, e că o femeie ca 
dumneata a fost în stare să comită greşeala de neiertat de 
a-şi lăsa casa pustie şi cu toate uşile descuiate. 

Şi, cu un zâmbet maliţios, adăugă: 

— Vezi ce consecinţe a avut această lipsă de prevedere. În 
timp ce dumneata erai foarte liniştită, sigură că nu voi 
putea să scap de moartea pe care mi-o pregătiseşi, eu 
jeşeam cu uşurinţă din mormântul în care doriseşi să-mi 
oferi găzduire cu atâta mărinimie. Ce soartă m-ar fi 
aşteptat dacă aş fi găsit toate uşile bine ferecate? Ce m-aş fi 
făcut singur şi neînarmat, dac-aş fi nimerit într-o sală bine 
păzită? ... în loc de asta, am găsit aranjat totul în aşa fel, ca 
să pot fugi cât mai lesne, astfel că, iată-mă în faţa dumitale, 
sănătos şi liber. 

Când Pardaillan puse întrebarea: „Ce m-aş fi făcut singur 
şi neînarmat, dac-aş fi nimerit într-o sală bine păzită?” 
Fausta nu-şi putu reţine o tresărire. 1 se păru că distinge o 
vagă ironie în tonul cu care fuseseră rostite aceste cuvinte. 

Dar când el spuse: „lată-mă liber!”, pe faţa ei apăru un 
mic zâmbet. Dar dacă ea îl privea pe cavaler cu toată 
atenţia, nici el n-o slăbea din ochi. 

Şi cum era greu să-l înşeli pe Pardaillan atunci când te 
privea cu luare-aminte, tresărirea Faustei, precum şi 
zâmbetul ei nu-i scăpară neobservate. Pardaillan nu pomeni 
nimic despre tresărire, dar, cu privire la zâmbetul ei, ţinu 
să-i spună: 

— 'Te înţeleg, doamnă. Fără îndoială că în sinea dumitale îţi 
spui că încă n-am ieşit din casa asta. Dar mai e atât de puţin 


până atunci, zău aşa, încât nu-mi retrag cuvântul: iată-mă 
liber! 

Dialogul dintre cei doi adversari de temut se transformă 
într-un adevărat duel. Până acum fiecare dintre ei nu făcuse 
decât să încerce să afle ce gândeşte celălalt. Iată că acum 
începeau să lovească. Şi, ca de obicei, Pardaillan ataca 
primul. Părând că nu dă nici o importanţă amenințării 
ascunse în vorbele lui, Fausta se legă doar de reproşul 
privitor la lipsa ei de prevedere. 

— Am avut motive să las uşile deschise - se justifică ea. 
Cred că nu te îndoieşti, doar mă cunoşti... iar dac-ai ajuns 
exact la timp ca să poţi profita de această aparentă 
neglijenţă, n-a fost la mijloc altceva decât o greşeală... 
reparabilă. Cât despre ochiul secret prin care ai putut să 
asişti la întrevederea mea cu nobilii spanioli, sunt de acord 
că reproşul este meritat. Ar fi trebuit, într-adevăr, să-l 
închid. Am greşit, dând dovadă de prea multă încredere şi 
ar fi trebuit să-mi iau măsuri chiar împotriva imposibilului. 
Asta îmi va sluji de învăţătură. Fii sigur că-mi va fi de folos. 

Spunea toate acestea pe un ton liniştit, ca şi cum ar fi fost 
vorba de vreun fleac. Recunoştea că a greşit, nimic altceva. 

Dar după ce-şi recunoscu greşeala, reveni imediat la ceea 
ce i se părea ei important şi, cu un zâmbet maliţios, ca acela 
pe care-l avusese Pardaillan când îi atrăsese atenţia asupra 
lipsei ei de prevedere, îi spuse: 

— Dar crezi, oare, că ai fost bine inspirat pătrunzând aici? 
Vorbeşti de imprudenţă şi de greşeli ireparabile? Ţi-ar fi 
fost atât de uşor să pleci de-aici! 

— Dar, doamna mea - replică Pardaillan cu aerul cel mai 
nevinovat - am mai avut onoarea să-şi spun că trebuia 
neapărat să am o întrevedere cu dumneata! 

— Atunci înseamnă că ceea ce ai să-mi spui e într-adevăr 
foarte important, dacă-ţi pui astfel viaţa în primejdie, după 
ce-ai scăpat de moarte ca prin minune! 

— Dumnezeule, dar de unde socoţi că-mi primejduiesc 
viaţa şi că trebuie să mă tem când sunt cu dumneata între 


patru ochi? 

Fausta îl privi o clipă. Vorbea, oare, serios? Era chiar atât 
de orb? Sau cumva încrederea în propriile-i forţe îl făcea să 
nu-şi dea seama că încă mai era în mâna ei? 

Dar expresia nevinovată a feţei lui Pardaillan o împiedica 
pe Fausta să-i ghicească gândurile. Nici nu ştia ce să-i 
spună. Deodată însă se hotări. 

— Aşadar, crezi că am să te las să ieşi de aici tot atât de 
uşor pe cât ai intrat? îl întrebă ea. 

Pardaillan zâmbi. 

— E rândul meu să-ţi spun că te înţeleg - urmă ea. 
Desigur, în sinea dumitale îţi spui că nu eu îţi voi închide 
calea... Ai dreptate. Dar află că peste câteva clipe vei fi 
atacat. Te vei trezi singur şi neînarmat în sala asta bine 
păzită. 

De ce îi spunea toate astea acum, când încă mai era 
singură cu el? Doar ştia prea bine că dacă Pardaillan ar fi 
vrut să se folosească de avertismentul ei, n-avea de făcut 
decât câţiva paşi ca să iasă afară. Îşi închipuise oare că 
Pardaillan nu va găsi mecanismul care punea în mişcare uşa 
secretă? Sau îşi făcea socoteala că avertismentul ei îl va 
obliga să rămână? 

Se prea poate că nici ea nu-şi dădea seama ce-o 
îndemnase să-i vorbească astfel. 

Pardaillan îi răspunse foarte liniştit: 

— Te referi poate la vitejii pe care pramatia asta de 
inchizitor s-a grăbit să-i aducă. 

— Ştiai... 

— Fireşte. După cum am înţeles foarte bine. Şi micul 
dumitale joc care urmărea să mă împingă spre acest colţ al 
sălii. 

În ciuda resentimentelor, Fausta nu-şi putu reţine 
admiraţia faţă de el. Dar, o dată cu admiraţia, o cuprinse şi 
teama. Îşi spunea că, oricât ar fi fost de puternic Pardaillan 
nu s-ar fi expus prosteşte la un pericol atât de mare, fără să 
aibă siguranţa că va scăpa nevătămat. 


Şi încă o dată aruncă în jurul ei o privire bănuitoare, dar 
nu descoperi nimic. 

Cercetă din nou faţa cavalerului şi-l văzu atât de 
încrezător în forţa lui, atât de liniştit, atât de stăpân pe sine, 
încât bănuielile ei se risipiră. 

„Împinge bravada la maximum!” îşi spuse ea în gând. 

Apoi rosti cu glas tare: 

— Ştiind că urma să fii atacat - şi te anunţ că douăzeci de 
săbii te vor ataca - ştiind acest lucru, totuşi ai rămas. Ai 
intrat de bună voie în micul meu joc. Crezi oare că-i vei 
străpunge pe toţi cei douăzeci de luptători care-ţi vor sări 
în spinare? 

— Că-i voi străpunge pe toţi e cam mult spus. Dar ceea ce 
ştiu cu certitudine e că voi ieşi de aici fără nici o rană 
serioasă, sau poate chiar neatins. 

Pardaillan rostise aceste cuvinte fără lăudăroşenie, dar cu 
o atare siguranţă, încât o scoase din sărite pe Fausta şi-i 
stârni îndoielile. Cu aceeaşi siguranţă îi vorbise şi atunci, 
prin tavanul temniţei din care ieşise teafăr. Cine ştie dacă 
nu va ieşi la fel de nevătămat şi din capcana asta 
improvizată la repezeală? 

Fausta încerca să se liniştească, dar în sinea ei îşi spunea 
furioasă: 

„Da! Iar o să-mi scape, ca întotdeauna 

Şi la fel ca atunci când crezuse că-l are în mână, vârându-l 
în mormântul acela, îl întrebă: 

— De ce? 

Pardaillan îi răspunse pe un ton foarte rece: 

— Ţi-am mai spus-o: pentru că nu mi-a sunat încă ceasul. 
Pentru că e scris că eu trebuie să te ucid. 

— Atunci de ce nu mă ucizi chiar acum, pe loc? îl înfruntă 
ea, ca şi cum l-ar fi provocat să-şi pună în aplicare 
ameninţarea. 

Pe tonul cel mai natural, el îi răspunse: 

— Nici ceasul dumitale n-a sunat încă. 


LLA 


— Aşadar, după părerea dumitale, toate încercările mele 
de a te ucide sunt sortite eşecului? 

— Cred că da - îi răspunse el foarte sincer. Să ne amintim 
puţin de diferitele mijloace pe care le-ai încercat în unicul 
scop de a mă ucide: spada, înecul, focul, otrava, foamea şi 
setea... şi totuşi, iată-mă înaintea dumitale, slavă Domnului, 
teafăr! Poftim, vrei să ţi-o spun în faţă? Nu mergi pe calea 
cea bună încercând să mă omori. Renunţă la asta. E greu? 
Ţii neapărat să mă trimiţi într-o lume despre care se spune 
că e mai bună? Da! ... Dar dacă nu reuşeşti? Ce dracu”, nu-i 
nevoie să ucizi oamenii ca să te descotoroseşti de ei! Există 
destule mijloace de a scăpa de un om care te stânjeneşte, 
chiar dacă-i viu. Trebuie doar căutate. Glumeam. 

Din nefericire, starea de spirit pe care o avea, convingerea 
ei superstiţioasă că Pardaillan era cu adevărat invulnerabil 
o împiedicau să-şi închipuie că el îşi permitea să glumească 
pe socoteala unor lucruri atât de macabre. 

Şi chiar fără această convingere, tot nu i-ar fi trecut prin 
minte, slujindu-se de întreaga ei luciditate, că Pardaillan 
putea fi atât de curajos, oricât l-ar fi crezut de puternic şi 
oricât de puternică s-ar fi simţit ea însăşi. 

El glumea, dar ea îl luă în serios. 

Şi în credinţa ei superstiţioasă era convinsă că el însuşi îi 
va dezvălui secretul forţei sale, ca un nou Samson, 
arătându-i mijlocul prin care putea să-l scoată din luptă. 

— Cum? îl întrebă ea maşinal. 

Pardaillan zâmbi cu milă, abia perceptibil. Da, cu milă. 

Cât de deprimată trebuia să fie, ca să ajungă la un 
asemenea grad de inconştienţă, încât să-i ceară tocmai lui 
ca să-i arate cum trebuie să procedeze ca să-l nimicească 
fără să-l ucidă. 

— De! Ştiu şi eu? zise el tot în glumă. 

Şi, cu o licărire ironică în privire, adăugă, ducându-şi 
degetul la frunte: 

— Aici e forţa mea... Dacă vrei, încearcă să loveşti... aici... 


Ea îl privi îndelung, Pardaillan părea foarte serios. Dacă el 
ar fi putut să-i citească gândurile, s-ar fi cutremurat văzând 
ce idee infernală îi încolţise în minte dintr-o simplă glumă. 

Fausta rămase o clipă pe gânduri, încercând să priceapă 
ce sens aveau vorbele lui şi ce folos putea să tragă de pe 
urma lor, iar mintea ei, stăpânită de ideea suprimării lui 
Pardaillan. Întrevăzu într-o străfulgerare soluţia căutată. 

„Creierul! îşi spuse ea... Să-l lovesc în creier... să i se 
întunece mintea! ... Poate că aşa... Da! Chiar el îmi arată 
calea... dovadă că trebuie să fie calea cea bună. Are 
dreptate, e mai bine de zece ori decât moartea... Cum de 
nu m-am gândit?” 

Şi, cu glas tare, zâmbind sinistru: 

— Ai dreptate. Dacă vei mai ieşi teafăr de aici, n-am să mai 
încerc să te ucid. Am să încerc altceva. 

Pardaillan nu izbuti să-şi stăpânească fiorul ce-l 
cuprinsese. Miraculoasa intuiţie ce-l călăuzea în toate 
împrejurările îl făcu să-şi dea seama că Fausta combinase 
ceva îngrozitor şi că acest ceva îi fusese sugerat chiar de 
glumă lui. 

„Lua-m-ar dracu'! bombăni el în sinea lui. Ce nevoie am 
avut s-o fac pe deşteptul! Uite-o acum pe tigroaica asta 
năpustindu-se pe o cale nouă şi Dumnezeu ştie ce-mi mai 
pregăteşte!” 

Dar nu era el omul care să se lase multă vreme stăpânit de 
o impresie neplăcută. Îşi reveni şi spuse cu tonul lui 
batjocoritor: 

— Mii de mulţumiri! 

Pardaillan părea atât de calm, atât de stăpân pe sine, încât 
Fausta îl admiră şi de astă dată, iar hotărârea ei se clătină 
atât de tare, încât, înainte de a se avânta într-o nouă 
aventură, plină de greutăţi, simţi nevoia să facă o ultimă 
încercare de a-l câştiga de partea ei. 

— Ai auzit ce le-am spus acestor spanioli? i se adresă ea cu 
un glas tremurător. Şi încă nu le-am dezvăluit întregul meu 
gând. M-ai numit în zeflemea restauratoarea imperiului lui 


Charlemagne. Află însă că imperiul lui Charlemagne n-ar 
însemna nimic pe lângă cel pe care l-aş putea făuri dacă aş 
avea sprijinul unui om ca dumneata. Nu te ispiteşte un 
asemenea viitor strălucit? Câte am putea realiza noi doi 
dac-am fi împreună! Am putea face ca întregul univers să 
cadă la picioarele noastre. Spune-mi un cuvânt, un singur 
cuvânt şi prinţul acesta spaniol va dispărea, iar dumneata 
vei rămâne singurul stăpân al celei care n-a avut niciodată 
alt stăpân decât pe Dumnezeu. Şi pornim la cucerirea lumii. 
Vrei să rosteşti acest cuvânt? 

El îi răspunse pe un ton glacial: 

— Credeam că ţi-am spus o dată pentru totdeauna părerea 
mea despre aceste visuri ambiţioase. Doamnă, te rog să mă 
ierţi, dar nu e vina mea că nu ne putem înţelege. 

Ea pricepu că hotărârea lui era de nestrămutat. Nu mai 
stărui şi se mulţumi să dea din cap în semn de aprobare. 

Pardaillan continuă pe un ton muşcător: 

— Dar aceasta, doamnă, mă face să-ţi spun ceea ce eram 
hotărât să-ţi spun când am intrat aici. Şi dacă n-am făcut-o 
mai devreme, te rog să recunoşti că n-a fost numai din vina 
mea. 

— 'Te ascult - rosti ea cu răceală în glas. Pardaillan o privi 
drept în ochi şi-i spuse apăsat: 

— Că vei face ca regele Filip să fie asasinat aşa cum ai 
făcut cu Henri de Valois acum câteva luni, asta-i o treabă 
care vă priveşte pe dumneata şi pe el. Nu sunt chemat să-i 
iau apărarea lui Filip care, de altfel, e în stare să se apere şi 
singur. Că vei face, dintr-o ambiţie personală, ca ţara 
aceasta să treacă prin foc şi sabie, că vei dezlânţui 
grozăviile unui război civil, aşa cum ai procedat în Franţa, 
asta este de asemenea, o chestiune care vă priveşte pe 
dumneata, pe Filip şi poporul său. Dacă mijloacele pe care 
le foloseşti în acest scop ar fi cinstite, mărturisesc că n-aş fi 
deloc supărat, căci ridicând poporul Spaniei împotriva 
regelui său, îi vei da destul de furcă acestuia, punându-l în 
imposibilitatea de a-şi urmări planurile lui în Franţa. În felul 


acesta, sărmana mea ţară, sub conducerea unui om şiret, 
dar cumsecade, cum este Bearnezul, va căpăta un răgaz ca 
să-şi vindece în bună măsură rănile provocate de 
nenorocirile pe care le-ai abătut asupra ei. Chiar dacă nu-ţi 
aprob, doamnă, ideile şi procedeele, cel puţin în aceste 
două privinţe nu mă vei găsi împotriva dumitale. 

— Asta e mult, cavalere - spuse ea cu sinceritate - şi dacă 
pretenţiile dumitale în schimbul acestei neutralităţi care îmi 
este foarte prețioasă nu sunt inacceptabile, succesul îmi 
este asigurat. 

Pardaillan schiţă un zâmbet şi continuă: 

— Aici n-ai decât să faci tot ce pofteşti, treaba dumitale, 
Dar nu-ţi arunca privirile asupra ţării mele. '[i-am mai spus- 
o, Franţa are nevoie de linişte şi de pace. Nu încerca să 
aţâţi acolo ura şi dezbinarea, aşa cum ai mai făcut şi 
altădată, căci atunci mă vei găsi împotriva dumitale. Şi, fără 
să vreau să te umilesc şi, cu atât mai puţin să mă laud, ştii, 
desigur, ce înseamnă să mă ai duşman. 

— Ştiu - răspunse ea cu gravitate. Asta e tot ce aveai să-mi 
spui? 

— Nu, pe toţi dracii! Mai vreau să-ţi spun că noua lovitură 
pe care o încerci aici e menită unui eşec sigur. Va avea 
aceeaşi soartă ca şi loviturile pe care le-ai pus la cale în 
Franţa: vei fi înfrântă. 

— De ce? 

— Aş putea să-ţi răspund la asta: pentru că asemenea 
lovituri se bazează pe violenţă, pe trădare şi pe asasinat. Ba 
ţi-aş putea răspunde chiar şi mai simplu: pentru că visurile 
dumitale ambiţioase sunt clădite pe viaţa unui om cinstit şi 
simplu, El Torero, care nu va primi oferta pe care vrei să i-o 
faci. Pentru că don Cezar e un om pe care eu îl stimez, îl 
iubesc şi de care-ţi interzic, ia aminte, îţi interzic să te legi, 
dacă nu vrei să ai de-a face cu mine. Şi-acum, că ţi-am spus 
tot ce aveam să-ţi spun, eşti liberă să-ţi chemi ucigaşii 
plătiţi. 


Spunând acestea, Pardaillan se ridică şi rămase în 
picioare, plin de îndrăzneală. Şi în aceeaşi clipă, ca şi cum i- 
ar fi auzit vorbele, ucigaşii se năpustiră în sală scoțând 
strigăte înfricoşătoare. 

Fausta se ridicase şi ea. Nu rosti nici un cuvânt. 

Fără să se grăbească, se întoarse şi porni cu semeţie spre 
celălalt capăt al încăperii, dornică să asiste la luptă. 

Dacă Pardaillan ar fi vrut, ar fi fost de ajuns să-şi întindă 
braţul şi să-şi lase mâna pe umărul Faustei, pentru că lupta 
să se sfârşească înainte chiar de a fi început. Ar fi avut, în 
felul acesta, un scut minunat. Niciunul dintre cei prezenţi n- 
ar fi îndrăznit să schiţeze vreun gest, văzând-o pe stăpâna 
lor în mâinile celui pe care aveau misiunea să-l ucidă fără 
milă. 

Dar Pardaillan nu era omul care să folosească asemenea 
mijloace. Stătea nemişcat şi se uita la Fausta cum se 
îndepărtează. 

Centurion potrivise bine lucrurile. Întârziase puţin, dar 
ştia că se poate bizui pe Fausta ca să-l reţină pe cavaler cât 
timp era necesar. Adusese cu el vreo cincisprezece 
nemernici, oameni devotați lui, care-l urmau în toate 
expedițiile făcute împreună cu Barba Roja şi care i se 
supuneau cu o disciplină cu adevărat militară, fiind siguri că 
nu vor fi pedepsiţi, ba chiar că vor primi o răsplată bunicică. 

Pe lângă trupa asta, agentul Inchiziției mai adusese cu el 
pe cei trei „oşteni” aflaţi la dispoziţia Faustei: Saint-Maline, 
Montsery şi Chalabre; ei sfârşiseră prin se învoi să-l urmeze 
pe Centurion, care le vorbise în numele principesei, dar 
erau hotărâți să acţioneze de capul lor, nefiind prea dispuşi 
să se supună ordinelor unui personaj care nu le inspiră nici 
o simpatie. 

Cele două trupe - căci „oştenii” nu se despărţeau niciodată 
unul de altul şi se ţineau deoparte în mod ostentativ de 
camarazii lor de ocazie - cele două trupe numărau la un loc 
douăzeci de oameni (exact cifra pomenită de Fausta) 


înarmaţi cu săbii lungi şi puternice şi cu nişte pumnale 
scurte şi zdravene. 

Spuneam că atacatorii s-au năpustit cu strigăte 
înfricoşătoare. Dar dacă măsura pe care o luase Fausta, de 
a-l aşeza pe Pardaillan în fundul sălii, era bună în sensul că-l 
silea pe cavaler, înghesuit într-un colţ, să sară peste un 
număr considerabil de obstacole. Să lupte cu întreaga trupă 
ca să ajungă la ieşire, aceeaşi măsură se dovedea a fi şi 
proastă, căci, pentru a ajunge la victimă lor, oamenii lui 
Centurion trebuiau şi ei să sară peste aceleaşi obstacole, 
ceea ce le încetinea simţitor elanul. 

Pardaillan îi privea cum vin spre el, cu zâmbetul 
batjocoritor pe care-l avea în asemenea momente. 

Nu găsise cu cale să-şi scoată pumnalul, singura armă ce-i 
rămăsese. Se mulţumise doar să se refugieze în spatele 
băncii pe care stătuse înainte cu o clipă. Banca aceasta era 
ultima din rând. Pardaillan îşi pusese genunchiul stâng pe 
bancă şi, astfel instalat, cu braţele încrucişate, cu zâmbetul 
pe buze, cu ochii la pândă şi scăpărători de ironie, îi aştepta 
să ajungă în preajma lui. Ce plănuia cavalerul? Ce lovitură 
îndrăzneață, fulgerătoare şi neprevăzută le pregătea? E 
tocmai ceea ce se întreba Fausta care, de la locul ei, îl 
urmărea, simțind cum în faţa unei asemenea netulburate 
cutezanţe, o cuprind din ce în ce mai mult îndoielile. 

„O să-i bată pe toţi! îşi spunea ea. Asta-i sigur! E scris să 
fie aşa! O să scape şi de aici fără nici o zgârietură!” 

Între timp, Pardaillan îi recunoscuse pe „oşteni”. 

— Bună seara, domnilor! îi salută el zeflemitor. 

— Bună seara, domnule de Pardaillan - răspunseră 
politicos toţi trei. 

— E pentru a doua oară că mă atacați astăzi, domnilor. 
Văd că vă câştigaţi cinstit banii pe care-i primiţi de la 
doamna Fausta. Mă simt cam stânjenit că vă dau atâta de 
lucru. 

— Nu vă faceţi asemenea griji, domnule. Totul e să vă 
biruim până la urmă, asta-i tot ce dorim - spuse Saint- 


Maline. 

— Sper că de astă dată vom fi mai norocoşi - adăugă 
Chalabre. 

— E foarte posibil! răspunse liniştit Pardaillan. Cu atât mai 
mult cu cât, precum vedeţi, nu sunt înarmat. 

— Aşa este! recunoscu Montsery, oprindu-se. Domnul de 
Pardaillan e dezarmat! 

— Ah, drace! făcură şi ceilalţi doi oprindu-se la rândul lor. 

— Bine, dar nu-l putem ataca dacă nu se poate apăra! 
spuse în şoaptă Montsery. 

— Foarte just - fu de aceeaşi părere Chalabre. 

— Cu atât mai mult, cu cât sunt aici destui care pot duce 
treaba asta la bun sfârşit, întări Saint-Maline trăgând cu 
ochiul spre oamenii lui Centurion. 

Apoi, cu glas tare, i se adresă lui Pardaillan: 

— Deoarece n-aveţi o armă cu care să vă apăraţi, noi ne 
abţinem, domnule. Ce naiba! Doar nu suntem nişte 
criminali! 

Pardaillan zâmbi şi, cum toţi trei, înainte de a-şi pune 
săbiile la loc în teacă, îl salutară cu acelaşi gest, nu lipsit de 
nobleţe, se înclină şi el politicos şi le spuse foarte calm: 

— În cazul acesta, domnilor, depărtaţi-vă şi priviţi... Dacă 
vă interesează. 

În momentul acela şapte sau opt dintre cei mai îndrăzneţi 
atacatori nu mai aveau să treacă decât peste două rânduri 
de bănci ca să ajungă la el. 

Fără grabă, cu gesturi măsurate, Pardaillan se aplecă şi 
apucă în braţe banca de care-şi sprijinise genunchiul. 

Era o bancă din stejar masiv lungă de doi metri şi probabil 
foarte grea. 

Pardaillan o ridică fără nici o sforţare aparentă, iar când 
primii atacatori se apropiară de el, o legănă în aer, 
fulgerător de iute şi de viguros, cu o mişcare largă, ca 
aceea a unui secerător. 

Un om rămase mort pe loc, trei se retraseră gemând, 
ceilalţi se opriră uluiţi. 


Pardaillan râse uşor şi răsuflă o clipă. 

Dar restul bandei venea din urmă, exercitând o presiune 
puternică asupra primelor rânduri, care trebuiau astfel să 
înainteze. 

Cu sânge rece, metodic, Pardaillan făcu din nou mişcarea 
aducătoare de moarte. 

Alţi trei atacatori fură siliţi să se retragă schilodiţi. 

Nu mai rămăseseră decât treisprezece, fără să-i punem la 
socoteală pe cei trei „oşteni”, care asistau cu gura căscată 
la această eroică luptă a unui om contra douăzeci. 

Oamenii lui Centurion se opriră, unii se grăbiră chiar să se 
dea înapoi, pentru ca distanţa dintre ei şi îngrozitoarea 
bancă să fie din ce în ce mai mare. 

Pardaillan mai respiră o dată, apoi, profitând de faptul că 
atacatorii erau strânşi în grup compact, ridică din nou 
formidabilă armă, pe care el singur, poate, era în stare s-o 
mânuiască cu atâta uşurinţă, o legănă în aer o clipă şi o 
zvârli cu toată puterea în grupul împietrit al atacatorilor. 

Atunci se produse debandadă. În neorânduială, oamenii lui 
Centurion o luară la sănătoasa şi nu se opriră decât în 
spaţiul liber de dinaintea platformei. 

Alături de Centurion, care, deşi nu se cruţase în timpul 
luptei, avusese norocul să scape cu câteva lovituri uşoare, 
nu mai erau decât şase oameni teferi. 

Cinci rămăseseră pe loc, morţi sau într-o stare prea gravă 
ca să mai aibă putere să se scoale. Ceilalţi, mai greu sau 
mai uşor răniţi, sângerând şi gemând, erau scoşi din luptă. 

Pardaillan îşi şterse fruntea năduşită şi-i întrebă din vârful 
buzelor: 

— Hei, vitejii mei, ce mai aşteptaţi? De ce dracu' nu 
atacați? Doar ştiţi bine că sunt singur şi neînarmat! 

Dar cum, în timp ce le vorbea astfel, îşi punea piciorul pe 
banca de lângă el, oamenii lui Centurion rămaseră pe loc, în 
ciuda înjurăturilor şefului. 

Atunci Pardaillan râse şi mai tare şi, observând că la 
picioarele lui zăceau câteva săbii, se aplecă liniştit, o ridică 


pe cea care i se părea mai lungă şi mai rezistentă şi, făcând- 
o să vâjâie, le spuse cu aerul lui batjocoritor: 

— Hai, ticăloşilor, cavalerul de Pardaillan vă iartă. Şi, fără 
să se mai sinchisească de ei, se întoarse spre Fausta şi-i 
strigă: La revedere, principesă! 

Încet, metodic, fără să-şi întoarcă privirile, ca şi cum ar fi 
fost sigur că nimeni n-ar fi îndrăznit să-i tulbure plecarea, 
se îndreptă spre zidul din fundul sălii, spre colţul în care-l 
adusese Fausta, convinsă fiind că pe acolo nu există nici o 
ieşire. 

Ajuns în dreptul zidului, lovi de trei ori cu mânerul săbiei 
ridicate de pe jos. 

Zidul se deschise singur. 

Înainte de a ieşi, Pardaillan se întoarse cu faţa spre 
Centurion şi oamenii săi. Aceştia, venindu-şi în fire, se 
repeziră după, el. Chiar şi cei trei „oşteni”, văzându-l 
înarmat, atacară alături de dânşii. 

Râsul cristalin al lui Pardaillan izbucni mai ironic decât 
oricând. 

— Prea târziu, mieluşeilor! 

Şi ieşi fără grabă, cu capul sus. 

Când bandiții, urlând şi amenințând, ajunseră acolo, se 
izbiră de zidul care se închisese de la sine. 

Ruşinaţi, furioşi, turbaţi, băteau în zid cu toată puterea. 

Trei dintre oamenii lui Centurion ridicară cu mare 
greutate una din băncile pe care cavalerul le mânuise cu 
atâta uşurinţă şi se folosiră de ea în chip de berbece, fără să 
reuşească însă să clintească zidul. 

Sfârşiţi de oboseală, se resemnară să renunţe la urmărire 
şi, cu o înfăţişare jalnică, se strânseră în jurul Faustei. 
Centurion, mai ales, era foarte îngrijorat. Se aştepta la 
mustrări aspre şi, deşi personal se purtase vitejeşte, se 
întreba cum va primi ea această ruşinoasă înfrângere. 

Saint-Maline, Chalabre, Montsery nu erau nici ei prea 
liniştiţi. Desigur, gestul lor fusese cavaleresc şi nu-l 
regretau deloc, dar, oricum, Fausta îi plătea ca să-l ucidă pe 


Pardaillan şi nu ca să se ia la întrecere cu el în ceea ce 
priveşte galanteria şi generozitatea. 

Aşadar, stăteau cu toţii ţepeni, ca la paradă, aşteptând cu 
o resemnare melancolică să izbucnească furtuna. 

Dar, spre marea surpriză a tuturor, Fausta nu le făcu nici 
un fel de mustrare. Ea ştiuse, fusese sigură că Pardaillan va 
ieşi victorios din luptă. Înfrângerea oamenilor ei nu putea 
deci nici s-o mire şi nici s-o scoată din sărite. Făcuseră tot 
ce le stătea în puteri, văzuse şi ea cum se purtaseră în 
timpul luptei. 

Fuseseră înfrânți doar pentru că se izbiseră de o forţă 
supranaturală. Chiar dac-ar fi fost de trei ori mai numeroşi, 
soarta lor ar fi fost aceeaşi: era o fatalitate. Şi atunci, ce 
rost ar fi avut să se supere? 

Aşadar, Fausta se mulţumi să le spună: 

— Oamenii ăştia să fie ridicaţi de pe jos şi să li se dea 
îngrijirile cerute de starea în care se află. Fiecare dintre ei 
va primi câte o sută de livre drept, răsplată. Au făcut ce-au 
putut, n-am nimic de zis! 

Aceste cuvinte fură întâmpinate cu chiote de bucurie, într- 
o clipă, răniții fură ridicaţi şi nu mai rămaseră acolo decât 
Centurion şi cei trei „oşteni”. 

— Domnilor - le spuse Fausta - vă rog să mă aşteptaţi o 
clipă pe coridor. 

Cei patru bărbaţi se înclinară în tăcere şi ieşiră, lăsând-o 
singură. 

Multă vreme, Fausta rămase nemişcată pe banca pe care 
se aşezase, combinând, căutând, punându-şi în mişcare 
toate resursele minţii sale atât de inventive. 

Dar ce voia oare? Poate că nici ea nu ştia prea bine. Fapt 
este că, din timp în timp, rostea un cuvânt, mereu acelaşi: 

— Nebunia! ... 

Şi după ce rostea acest cuvânt, se cufunda din nou în 
gândurile ei. 

În cele din urmă, găsind desigur soluţia atât de mult 
căutată, se ridică, se întoarse să-şi ia garda personală şi se 


urcă în apartamentele ei. 

În timp ce, la un semn al ei, „oştenii” se instalau în 
vestibul, Fausta intră în camera de lucru, urmată de 
Centurion, căruia îi dădu instrucţiuni clare şi amănunțite. 
Potrivit acestora, asasinul plătit părăsi casa dintre chiparoşi 
şi se întoarse grabnic la Sevilla. 

Fausta aşteptă în cabinetul ei. Aşteptarea nu-i fu însă prea 
lungă, căci de-abia trecuse o jumătate de oră de la plecarea 
lui Centurion şi litiera o şi aştepta în faţa intrării, iar o parte 
din slugile ei forfoteau de colo-colo prin casă. 

Se lumina de ziuă. Fausta se urcă în litieră, care se puse 
imediat în mişcare, fără să mai fie nevoie de un ordin din 
partea ei. În jurul litierei călăreau slujitorii ei obişnuiţi, 
Montsery, Chalabre, Saint-Maline, iar în urma lor venea o 
impunătoare escortă de cavaleri înarmaţi până în dinţi. 

Litiera pătrunse în Alcazar şi se opri în faţa 
apartamentelor marelui inchizitor. 

Câteva clipe mai târziu, Fausta se şi află în cabinetul lui 
Espinosa, cu care avu o convorbire lungă şi secretă. 
Desigur că în cele din urmă aceste două personaje 
puternice au ajuns la o înţelegere, desigur că Fausta a 
obţinut ceea ce voia, căci la plecare, condusă până la litieră 
de însuşi Espinosa, pe buze îi flutura un zâmbet de triumf, 
iar o licărire de mulţumire făcea ca ochii ei negri să fie şi 
mai strălucitori. 

Pentru cei care o cunoşteau pe principesă, mulţumirea ce i 
se citea pe faţă nu putea să izvorască din deosebita cinste 
pe care i-o făcuse marele inchizitor: Fausta era obişnuită să 
primească omagiile celor mai mari dintre cei mari. 


SFÂRŞIT 


1 Papessa loana - personaj feminin, care, după o legendă, 
mult timp în circulaţie, ar fi ocupat la o dată incertă tronul 
pontifical. La originea acestei legende stă influenţa pe care 
au avut-o în alegerile pontificale prinţesele toscane, 
Teodora şi Marozia. 


2 Magni - ierborist cunoscut la Roma, bănuit de a-l fi 
otrăvit pe Sixt al V-lea din ordinul Inchiziției din Spania. 
(n.a.) 


3 E vorba de faimosul diamant Sancy. Considerat şi astăzi 
unul din cele mai frumoase ce există. (n.a.) 


4 Confederație a partidului catolic, care a fost fondată în 
Franţa în anul 1576 de către ducele de Guise. Având în 
aparenţă scopul de a apăra religia catolică împotriva 
calviniştilor, Liga urmărea de fapt să-l detroneze pe Henric 
III şi să-i înscăuneze în Franţa pe cei din familia Guise, 
căpeteniile Ligii. 


5 Zeul vânturilor de la nord. 


6 Jacques Clement - călugăr dominican, care l-a asasinat 
pe Henric al III-lea al Franţei în 1589. 


7 Patio - curte interioară. 


8 Pierre de Ronsard (1524-1585) - cunoscut poet francez 
din secolul al XVI-lea. Şeful şcolii literare nu-mită „Pleiada”. 


9 În Spania, femeie în vârstă care are misiunea de a 
supraveghea o fată sau o tânără soţie. 


10 Pe Dumnezeu! (în limba spaniolă în original) 


11 Grad ierarhic în Inchiziţie. Erau judecători sau 
inchizitori asesori, consilieri, familiari, notari, secretari, 
grefieri etc. (n.a.) 

12 Păpuşă. (în limba spaniolă în text) 

13 Thomas de Torquemada (1420-1498). Mare inchizitor 
al Spaniei, vestit prin cruzimea sa. În istorie, numele său se 
confundă cu însăşi Inchiziția. 


14 Ad patres - pe lumea cealaltă (în limba latină în 
original) 


15 Îndură-te de noi. (în limba latină în original) 

16 Ziua mâniei. (în limba latină în original) 

17 Ziua aceea. (în limba latină în original) 

18 Odihnească în pace! (în limba latină în original) 


19 Milă, în numele lui Cristos cel răstignit! (în limba 
spaniolă în text) 


20 Mulţumesc mult, domnule! (în limba spaniolă în text) 

21 Louis de Bussy d'Amboise (1549-1579). Guvernator al 
provinciei Anjou, a devenit celebru prin faptele sale de 
vitejie şi prin numeroasele sale dueluri. 

22 Curcanul a fost importat în Franţa de către discipolii lui 
Loyola, ceea ce i-a adus acestei păsări denumirea de 


„iezuit”, timp de mai mulţi ani. (n.a.) 


23 Piciule. (în limba spaniolă) 


24 Monedă de aur spaniolă.