Michel Zevaco — Pardaillan — V6 Iubirile Lui Chico

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 


Ilubirile lui Chico 


CUPRINS: 

Capitolul 1 

Ideile Juanei 2 

Capitolul 2 

Fausta şi El Iorero 28 
Capitolul 3 

Fiul regelui 62 

Capitolul 4 

Conversaţia lui Pardaillan cu El Torero 99 
Capitolul 5 

În arenă 125 

Capitolul 6 

Planul Faustei 149 

Capitolul 7 

Corida 159 

Capitolul 8 

Chico îl reîntâlneşte pe Pardaillan 184 
Capitolul 9 

Izbucneşte furtuna 202 
Capitolul 10 

Triumful lui Chico 223 
Capitolul 11 

Trăiască regele don Carlos 237 
Capitolul 12 

Sabia lui Pardaillan 264 
Capitolul 13 

Iubirile lui Chico 307 

Capitolul 14 

Fausta 352 

Capitolul 15 


Prânzul lui Tantal 384 
Capitolul 16 

Podeaua mişcătoare 427 
Capitolul 17 

Filtrul călugărului 444 
Capitolul 18 

Schimbarea rolurilor 461 
Capitolul 19 

Liber 487 

Capitolul 20 

Bib-Alzar 499 

Capitolul 21 

Barba Roja 511 

Capitolul 22 

Mărturisirea lui Chico 524 
Capitolul 23 

Evadatul din iad 538 
Epilog 558 

Michel Zevaco: 06. lubirile lui Chico 


Capitolul 1 

Ideile Juanei. 

Am spus că Pardaillan, profitând de momentul în care 
conjuraţii se retrăgeau, a avut o discuţie destul de 
înfierbântată cu Chico: 

Pardaillan îi ceruse micuţului să-i spună dacă nu cumva 
exista şi o intrare secretă, necunoscută celor care se 
găseau în acel moment în subterane şi pe unde Pardaillan 
ar fi putut să intre şi să iasă după cum i-ar fi convenit. 

La început tânărul s-a făcut că nu pricepe. Pentru el, să 
intre singur în subterană fără nici o altă armă decât un 
pumnal, era curată sinucidere. Nu putea înţelege cum, 
seniorul francez care tocmai scăpase de la o moarte 


înfiorătoare, se putea expune astfel, ca şi cum i-ar fi făcut 
plăcere. 

Dar Pardaillan a insistat şi, cum avea un fel al lui de a fi 
irezistibil, când cerea ceva, micuțul a sfârşit prin a ceda şi l- 
a condus într-un tunel unde, afirma el, exista o intrare pe 
care nimeni altul nu o cunoştea. 

După cum s-a văzut, nu se înşelase şi într-adevăr, nici 
Fausta şi nici ceilalţi conjuraţi nu cunoşteau intrarea. 

În timp ce Pardaillan se găsea în sală, tânărul, extrem de 
neliniştit, îngheţat în tunel cu mâna pe resortul care acţiona 
trapa invizibilă, nevăzând şi neauzind nimic din ceea ce se 
întâmpla de cealaltă parte a zidului, îndoindu-se totuşi că ar 
putea avea loc o luptă şi aşteptând îngrijorat semnalul 
convenit pentru a deschide trapa, asigurând retragerea 
celui pe care acum îl considera marele său prieten. 

Când Pardaillan a ciocănit în zid semnalul convenit, trei 
lovituri, micuțul se grăbi să deschidă şi-l primi pe cavaler cu 
o bucurie pe cât de zgomotoasă, pe atât de sinceră, 
manifestare care avu darul să-l emoţioneze profund pe 
acesta. 

— Credeam că nu veţi mai ieşi viu de-acolo, spuse tânărul 
când se mai calmă. 

— Ei aş! răspunse Pardaillan surâzând, am pielea destul 
de groasă şi de altfel nu sunt prea uşor de atins. 

— Sper că acum putem pleca? zise Chico care tremura la 
gândul că francezul ar mai vrea să rămână, expunându-se 
inutil după părerea sa. 

Spre marea lui satisfacţie, Pardaillan îi răspunse: 

— Pe legea mea, da! Locul acesta o fi plăcut poate pentru 
animalele de noapte, dar nu este prea atractiv pentru 
oameni cinstiţi precum Chico. Să plecăm, deci! 

Răsărea soarele când Pardaillan, însoţit de Chico, îşi făcu 
intrarea în hanul Turnului. 

În uriaşul cămin din bucătărie ardea un foc vesel, iar 
Barbara, bătrâna doică, pentru a nu-şi pierde obiceiul, 
bombănea împotriva tinerelor stăpâne care nu fac nimic 


decât după capul lor, care după ce şi-au petrecut în picioare 
aproape toată noaptea, se scoală primele şi, împodobite cu 
cele mai frumoase panglici, se încurcă printre harnicii şi 
cinstiţii servitori care-şi văd de munca lor cu 
conştiinciozitate. 

Într-adevăr, mica Juana coborâse prima, neputându-se 
odihni toată noaptea. 

Palidă, cu ochii încercănaţi, strălucind de febră, mica 
Juana arăta o mare oboseală sau poate pentru faptul că a 
vărsat multe lacrimi. Dar, oricât ar fi fost de neliniştită, de 
obosită şi dezorientată, nu a putut ceda cochetăriei. Se 
împodobise cu cele mai bogate şi cele mai frumoase 
veşminte, se pieptănase cu grijă, se încălţase cu botinele 
cele mai frumoase şi astfel, cu urechea şi ochii spre uşă, se 
mişca de colo-colo prin bucătărie așteptând neliniştită 
reîntoarcerea. 

Astfel că intrarea cavalerului arborând un aer triumfător, 
însoţit de Chico, o văzu din prima clipă. Şi astfel, surâsul îi 
înflori pe buzele-i purpurii, obrajii palizi se îmbujorară şi 
ochii săi neliniştiţi, împăienjeniţi de lacrimi, îşi regăsiră 
strălucirea, ca prin minune. 

— Ah! Domnule cavaler, iată-vă reîntors! exclamă ea. Ştiţi 
că prietenii dumneavoastră, don Cervantes şi don Cesar, 
sunt foarte neliniştiţi în ceea ce vă priveşte? 

— Bine! zise Pardaillan surâzând, îi voi linişti peste câteva 
clipe. 

Dar, lucru bizar, Juana, care cu câteva ore mai devreme l-a 
obligat cu vehemenţă pe Chico să-l salveze pe cavaler dacă 
este posibil, Juana, care făcuse risipă de promisiuni sincere 
de recunoştinţă şi afecţiune, Juana nu adresă nici un cuvânt 
omuleţului, al cărui aer triumfător i se schimbă în 
consternare. Ea părea că nici nu-l vede sau mai degrabă, 
da. Îi aruncă o privire. Dar ce privire, furioasă, ca şi cum i- 
ar fi reproşat o trădare ticăloasă. 

Juana, fără să se mai preocupe de tânăr, întrebă: 


— Seniore, doriţi să urcați spre a vă odihni acum, sau mai 
înainte doriţi să gustaţi ceva? 

— Juana, frumoasa mea, mai întâi aş vrea să-mi vin în fire, 
aşa că, dă ordin să-mi aducă o porţie de pateu şi două sticle 
de vin de Franţa. 

— Vă voi servi chiar eu, seniore, spuse Juana. 

— Onoare care mă emoţionează, frumoasă copilă! Între 
timp, dacă domnii Cervantes şi El Torero nu dorm, asigură-i 
că m-am întors teafăr şi nevătămat. 

— Imediat, seniore! 

Vioaie, uşoară şi fericită, Juana urcă scările în fugă pentru 
a-i anunţa pe prietenii seniorului francez despre nesperata 
lui reîntoarcere, făcând totodată semn unei servitoare să 
aranjeze masa. 

În momentul în care Juana a dispărut, Pardaillan se 
întoarse spre Chico şi izbucni într-un râs vesel şi sonor. Şi 
cum micuțul îl privea cu o figură de dureros reproş, 
exclamă! 

— Nu înţelegi, ei? Asta arată că nu cunoşti femeile! 

— Dar ce i-am făcut? murmură tânărul, interzis. 

Pardaillan ridică din umeri: 

— Ce i-ai făcut? I-ai făcut că mi-ai salvat viaţa. 

— Dar ea m-a rugat. 

— Exact! 

Şi cum micuțul făcea ochii din ce în ce mai mari, izbucni 
din nou în râs. 

— Nu încerca să înţelegi, zise el. Ceea ce trebuie să ştii 
este că te iubeşte. 

— Oh! exclamă Chico neîncrezător, nu mi-a spus nici un 
cuvânt şi nu a făcut altceva decât să mă fulgere cu privirea. 

— "Tocmai din cauza asta spun că te iubeşte. 

Tânărul, mâhnit, îşi plecă cu durere capul. 

Lui Pardaillan i se făcu milă. 

— Ascultă, spuse el şi înţelege dacă poţi. Juana este 
mulţumită să mă vadă viu... 

— Ei vedeţi, asta e... 


— Dar este furioasă pe tine. 

— De ce? ... Nu am făcut decât s-o ascult. 

— Tocmai asta e! ... Juana n-ar fi vrut să fiu ucis. Nici n-ar 
fi vrut ca tu să fii acela care să mă salveze. 

— De ce? 

— Pentru că sunt rivalul tău. Femeia care iubeşte nu poate 
admite ca iubitul său să nu fie gelos. Dacă tu ai fi iubit-o pe 
Juana, ai fi fost gelos. Gelos fiind, nu m-ai fi salvat! Asta îşi 
spune ea. Înţelegi? 

— Dar dacă nu v-aş fi salvat, mi-ar fi întors spatele. M-ar fi 
tratat drept asasin. Şi atunci? 

— Atunci, lasă lucrurile aşa cum sunt, e mult mai bine. Nu 
te nelinişti, Juana te iubeşte... sau te va iubi, la naiba! Ai 
încredere în mine? Da sau nu? 

— Da, bineînţeles. 

— Atunci lasă-mă pe mine să aranjez şi nu mai lua aerele 
astea de amorez apucat. Treburile îţi merg bine, răspund 
eu. 

Pentru a nu-l supăra pe Pardaillan, Chico încercă să-şi 
alunge supărarea şi să arate dacă nu o mutră veselă, cel 
puţin una mai puţin morocănoasă. 

În acest timp, Juana cobori şi anunţă: 

— Domnii se îmbracă. Într-o clipă vor cobori şi vor veni la 
Senioria Voastră. Aşteptându-i, masa este servită şi dacă 
aveţi bunăvoința de a lua loc, veţi gusta un excelent pateu 
până când va fi gata omleta. 

Pardaillan, apropiindu-se de masă, simula o mare mânie. 

— Cum, numai un tacâm? Dar nefericito, nu ştii că vreau 
să cinstesc un viteaz? Am spus: un viteaz. Şi cred că mă 
pricep la aşa ceva. 

Şi cum Juana căuta uluită cine putea fi acela care să 
merite onoarea de a fi numit viteaz de seniorul francez, 
viteazul-vitejilor: 

— Repede! adăugă Pardaillan, încă un tacâm pentru acest 
om brav, care-mi este de asemenea şi un prieten iubit. 


Pe drept cuvânt, dacă Juana era surprinsă şi intrigată, 
Chico era şi el, la rândul său. Ca şi ea, se întreba cine putea 
să fie acest prieten de care vorbea Pardaillan. 

Oricum, Juana se grăbi să repare răul şi, curioasă ca orice 
fiică a Evei, aşteptă. De altfel nu a fost nevoie să aştepte 
prea mult. 

Pardaillan, cu o privire maliţioasă, se apropie de masă şi, 
arătând un taburet micuţului, încurcat de această onoare, 
spre marea uluire a Juanei care nu-şi putea crede ochilor şi 
nici urechilor: 

— Asta este, prietene Chico, făcu el vesel, aşează-te în faţa 
mea şi să mâncăm, la naiba! O merităm, nu ţi se pare? 

Chico începu să-l considere pe Pardaillan ca o fiinţă 
extraordinară, mai mare, mai nobil, oricum ceva mult mai 
demn de respect decât ceea ce fusese el obişnuit să 
respecte. În acest timp, Cervantes şi El Torero tocmai 
coborau şi imediat luară loc la masă ciocnind paharele cu 
Pardaillan şi Chico. 

Bineînţeles, dacă Cervantes şi El Torero s-au mirat 
văzându-l pe Pardaillan la aceeaşi masă cu micul vagabond, 
n-au lăsat să li se vadă mirarea. Şi, pentru că Pardaillan îl 
trata pe Chico ca pe un egal, bineînţeles că avea motive să o 
facă şi se grăbiră să-l imite. Astfel încât Juana văzu cu 
stupoare aceste înalte personaje arătându-i o mare 
consideraţie păpuşii sale, acestei păpuşi căreia considera 
că-i făcea o mare onoare permițându-i să-i sărute vârful 
pantofului. 

Mica Juana nu mai spunea nimic, dar Pardaillan, amuzat, 
citea pe faţa ei nobilă şi cinstită toate întrebările pe care şi 
le punea fără a îndrăzni să le facă auzite. 

— Puteţi crede, spuse el la un moment dat, că acest mic 
afurisit a îndrăznit să mă amenințe cu pumnalul? Şi încă 
foarte hotărât, încât stau şi mă întreb cum de mai sunt în 
viaţă. 

— Ei, la naiba! făcu Cervantes, micuțul e viteaz? 


— Mai mult decât puteţi crede, zise grav Pardaillan. În 
micul piept al acestui omuleţ bate o inimă vitează şi 
generoasă. Nu este o vitejie mai mare decât a celui care nu 
şi-o cunoaşte. Poate că o dată vă voi povesti ceea ce a făcut 
acest copil. Pentru moment pot să vă spun că îl iubesc şi îl 
stimez şi vă rog să-l consideraţi prieten, nu din dragoste 
pentru mine, ci pentru el însuşi. 

— Cavalere, zise grav Cervantes, din moment ce-l 
consideraţi demn de prietenia voastră, vom fi onoraţi să 
facem ca voi. 

În acest timp, Chico nu ştia ce să facă. Era fericit, 
bineînţeles, dar complimentele primite din partea unor 
oameni pe care îi considera eroi, îi dădeau o sfială de care 
nu ştia cum să scape. Totuşi, trebuie să o spunem, privirile-i 
alunecau deseori spre Juana pentru a observa efectul pe 
care îl produceau laudele la adresa lui. Şi avea motive să fie 
fericit, deoarece Juana, de acum, îl privea cu alţi ochi şi-i 
acordă unul dintre cele mai frumoase surâsuri... 

După ce a pregătit astfel, indirect, sufletul fetei, Pardaillan 
îi spuse direct, pe jumătate glumeţ, pe jumătate serios: 

— Ţie, graţioasă Juana, care ai avut grijă de acest orfan, 
tovarăşul tău de copilărie, prin el, care m-a salvat, îţi sunt 
dator. Dar trebuie să ştii un lucru şi anume că femeia care 
va avea fericirea să fie iubită de Chico poate să fie sigură că 
va fi iubită până la moarte. Niciodată o inimă mai vitează şi 
mai credincioasă nu a bătut în pieptul unui bărbat. 

Juana nu răspunse, dar făcu o mutriţă care voia să spună: 
„Nu-mi spuneţi nici o noutate”. 

Pardaillan se arătă zgârcit în explicaţii. Era de altfel 
obiceiul său. Se feri să spună vreun cuvânt din ce 
surprinsese despre El Torero şi nu spuse decât exact ceea 
ce trebuia pentru a sublinia rolul jucat de Chico, rol pe 
care-i făcu plăcere să-l exagereze, cu sinceritate de altfel, 
deoarece era dintre naturile de elită care exagerau binele 
pe care-l primeau din partea cuiva. 


Aceste explicaţii fiind date, pretextă o uriaşă oboseală, 
asupra acestui fapt nu exagera, deoarece oricare altul în 
locul lui s-ar fi prăbuşit de mult şi urcă să se întindă între 
cearşafurile albe care-l aşteptau. 

Pardaillan plecând, se retrase şi Cervantes. El Torero urcă 
să o salute pe Giralda şi astfel Chico rămase singur. 

Juana, micuța vicleană, nu catadicsi să-i adreseze nici un 
cuvânt. Numai că, după ce s-a învârtit prin patio, sigură că 
bietul de el n-o pierde din ochi, se îndreptă cu un aer 
nepăsător înspre un mic colţ pe care şi-l aranjase după 
gustul său şi care-i servea drept budoar, e drept, destul de 
modest. Şi, în timp ce se retrăgea, hoţomana privi peste 
umăr să vadă dacă este urmată. Cum ea dorea acest lucru, 
îşi întoarse capul pe jumătate şi-i aruncă un zâmbet care-l 
subjugă. De-abia atunci, sărmanul Chico îndrăzni să se 
ridice şi să o urmeze în micul budoar, cu inima bătând mai 
să-i spargă pieptul deoarece se întreba cu teamă ce primire 
i se va face. 

Juana se aşeză pe unicul fotoliu care-i mobila micuțul 
locşor. Era un fotoliu uriaş din lemn sculptat şi cum ea era 
destul de scundă, îşi odihnea picioarele pe un taburet de 
stejar lustruit. 

Chico se strecură în budoar şi rămase în faţa ei mut şi cu 
un aer încurcat. Văzând că nu se hotărăşte să vorbească, 
începu ea conversaţia şi, cu o figură serioasă, fără ca el să- 
şi poată da seama dacă este mulţumită sau supărată, 
întrebă: 

— Aşadar, se pare că eşti un viteaz, Chico? 

Cu naivitate el îi răspunse: 

— Nu ştiu. 

Nerăbdătoare, Juana reluă cu un început de nervozitate: 

— Domnul de Pardaillan a afirmat-o cu hotărâre. El 
cunoaşte vitejia, el care este vitejia însăşi. 

— Dacă el o spune, poate că aşa este... Dar eu, eu nu ştiu. 

Micuţele tocuri ale Juanei începură să lovească lemnul 
taburetului, un sunet neliniştitor pentru Chico, care 


cunoştea semnele care-i arătau că mica-i stăpână începea 
să se mânie. Bineînţeles că asta nu făcu decât să-i crească 
tulburarea. 

— Este adevărat ce a spus domnul de Pardaillan, că aceea 
pe care tu o vei iubi, o vei iubi până la moarte? întrebă ea 
deodată. 

Ne-am înşela foarte mult dacă am crede că prin această 
întrebare Juana dădea dovadă de neruşinare sau era o 
destrăbălată. Juana era neştiutoare şi această neştiinţă 
putea justifica prin ea însăşi riscul întrebării sale. 
Destrăbălată fiind, s-ar fi ferit să o pună. În afară de asta, 
trebuie să spunem că moravurile epocii erau de altfel mult 
mai libere decât cele din zilele noastre, când totul este 
fardat şi ascuns sub masca ipocriziei. 

Chico, roşind, bolborosi: 

— Nu ştiu! 

Ea lovi din picior furioasă. 

— Nu ştiu! ... Nu-ţi dai seama? E enervant. Pentru ca el să 
fi spus asta, bineînţeles că i-ai vorbit despre aşa ceva. 

— Nu i-am vorbit, jur! 

— Şi atunci, cum de ştie că iubeşti pe cineva şi că acea 
persoană o vei iubi până la moarte? E adevărat că iubeşti 
pe cineva, spune, Chico? Cine e? Eu o cunosc? Vorbeşte o 
dată! De ce ai rămas cu gura căscată. Mă enervezi. 

Şi ochii lui Chico îi spuse: „Pe tine, numai pe tine te 
iubesc.” 

Ea vedea foarte bine, dar voia ca el să o spună. Voia să 
audă. 

Dar Chico nu avu curajul. Nu făcu altceva decât să 
bolborosească din nou: 

— Nu iubesc pe nimeni... în afară de tine. O ştii bine. 

Sfântă Fecioară! Bineînţeles că ştia! Dar nu asta voia să 
audă de la el şi făcu o mutră dezamăgită. A fost o proastă că 
a putut crede un moment că Chico e un viteaz. Vitejia-i nu-l 
ajuta să spună două cuvinte: „le iubesc!” Nu ştia micuța 


Juana, că aceste două cuvinte făceau să tremure şi pe cei 
mai viteji. 

Şi, în dezamăgirea ei, îi veni ideea, deoarece nu era bun 
decât pentru asta, să-l umilească, să-l facă să i se trântească 
la picioare. 

Agresivă, cu o figură rea şi cu o voce seacă: 

— Dacă nu ştii nimic, dacă nu spui nimic, nu faci nimic, 
pentru ce ai venit? Ce vrei? 

Palid, dar mai hotărât, cu mult mai hotărât decât putea 
crede el însuşi, spuse: 

— Voiam să te întreb dacă eşti mulţumită. 

Luându-şi aerul său de mică regină, întrebă: 

— De ce anume ai vrea să fiu mulţumită? 

— Păi... de faptul că l-am găsit pe francez... că l-am adus. 

Cu acea obrăznicie obişnuită femeilor, Juana strigă cu un 
aer mirat şi scandalizat totodată: 

— Ei şi? Ce-mi pasă mie de francez? Ce, ţi-ai pierdut 
capul? 

Înspăimântat, nemaiştiind cărui sfânt să i se încredinţeze, 
se bâlbăi: 

— Tu mi-ai spus... să-l salvez, să-l aduc... 

— Eu? ... Scorneli, ai visat! 

Pe moment, Chico fu zdrobit. Cum adică? Într-adevăr a 
visat? Aşa cum afirma ea cu o tărie surprinzătoare. El ştie 
bine că nu, la naiba! Şi-a bătut joc de el? Avrut să-lpună la 
încercare? Să vadă dacă este gelos, dacă se revoltă? 
Seniorul Pardaillan, care cunoştea atâtea lucruri, tocmai i-o 
spusese: femeia care iubeşte, nu urăşte, dimpotrivă, se 
arată geloasă. Da! Asta este. Dar atunci şi Juana îl iubea? 

Ea îl privea cu coada ochiului şi se bucura de tulburarea 
lui, de înspăimântarea lui, de umilinţa lui. L-ar fi vrut la 
picioarele ei, să-l facă să sufere, să-l rănească, să-l 
umilească, oh! Mai ales să-l umilească, pe el, pe care-l ştia 
aşa de mândru. Să-l umilească atât de mult încât poate că 
atunci, în cele din urmă s-ar fi revoltat şi poate şi-ar fi 
ridicat capul şi ar fi vorbit ca un stăpân. 


Se putea spune că este rea? Deloc. Nu se cunoştea, asta-i 
tot. 

Am fi exagerat spunând că este îndrăgostită de Chico. Se 
afla şi ea la prima răscruce din viaţă. Până acum credea că 
nutreşte pentru bietul omuleţ doar o dragoste de soră, dar 
care totuşi era mult mai profundă decât ar fi crezut. 

Nu era nevoie decât de un mic motiv pentru a schimba 
această afecţiune în dragoste profundă, cum tot atât de 
bine un şi mai mic motiv ar fi făcut ca această dragoste să 
rămână pur şi simplu frăţească. 

Şi tocmai când aceste sentimente contradictorii o 
frământau, apăru Pardaillan, care produse o impresie 
profundă asupra caracterului ei, mai degrabă romantic. 
Pardaillan îi apăruse precum eroul visat din basme. Prea 
inocentă încă pentru a-şi analiza sentimentele, i se dărui cu 
ochii închişi. De aceea am văzut-o plângând cu lacrimi 
amare la gândul că cel pe care ea-l alesese era poate mort. 

Spovedindu-se lui Chico, cu acea cruzime inconştientă a 
femeilor a căror dragoste se împărtăşeşte altuia, iată că 
Chico, fără a se revolta, gonindu-şi cu stoicism durerea, iată 
că Chico, cu acea clarviziune pe care o dă o dragoste 
adâncă, a întrebat simplu, fără să insiste, chiar fără a-şi da 
seama exact de valoarea argumentului său, Chico i-a pus 
poate singura întrebare care ar fi fost în stare să o oprească 
din drumul periculos pe care o luase: 

— Ce speri? 

Fără să ştie, fără să vrea, întrebarea micuţului căzu ca o 
măciucă. Fără ca el să-şi dea seama, întrebarea îl salvă, 
deoarece după plecarea lui, Juana îi întoarse cuvintele pe 
toate feţele. 

Nu era decât fiica unui modest hangiu, care putea trece 
drept avut, dar totuşi hangiu. Şi asta era un cusur destul de 
mare într-o epocă şi într-o ţară în care oricine nu era nobil, 
nu exista. Ce-ar fi putut să spere? Nimic, bineînţeles. 
Niciodată acest senior nu ar fi consimţit s-o ia de soţie, iar 


pentru a-i deveni amantă, fusese prea binecrescută pentru 
a consimţi la aceasta. 

Rezultatul gândurilor sale a fost că dragostea-i pentru 
Pardaillan scăzu simţitor. Ori, terenul pe care cavalerul îl 
pierduse, fu câştigat de Chico. De asta ea nici măcar nu se 
îndoia. Şi tocmai în acest moment Pardaillan se întoarse. 
Desigur că se bucurase văzându-l teafăr, dar Chico scăzu în 
ochii ei, pierzând din terenul câştigat. Juana îi reproşa că 
prin aceasta se eclipsase, sacrificându-se. Ea îşi spunea că 
şi-ar fi apărat iubirea cu ghearele şi cu dinţii, dar nu s-ar fi 
sacrificat. De aici primirea rece făcută bietului Chico. 

Ori, Pardaillan povesti cum acesta s-a apărat ca un turbat, 
mai să-l ucidă, pe el, Pardaillan. Iarăşi crescuseră acţiunile 
lui Chico. De ce să spere în visuri. Fericirea ei poate asta 
era. 

N-ar fi fost o nebunie să o lase să-i scape? De aici şi 
revenirea asupra omuleţului. Astfel avu loc întâlnirea lor în 
budoar. Trebuia ca, totuşi, Chico să-i declare dragostea. Şi 
iată că bietul de el se lăsă copleşit de timiditate. Ea se 
înfurie cu atât mai mult cu cât făcuse totul pentru a-i uşura 
mărturisirea, neputându-se împiedica să gândească la 
faptul că Pardaillan s-ar fi descurcat de minune şi fără 
aceasta. 

Dar Chico, în loc să se indigneze pentru nedreapta-i 
acuzaţie, după ce rămase câteva clipe tăcut, îşi plecă 
fruntea acceptând refuzul şi părând că se scuză, o 
întrebase încetişor: 

— Am făcut ceea ce mi-ai cerut şi Dumnezeu ştie cât de 
greu mi-a fost! De ce te superi? 

lată ce găsise el de cuviinţă să spună. Ah! Dacă ar fi fost în 
locul lui şi cineva ar fi vrut să-şi bată astfel joc de ea, ar fi 
văzut persoana. 

Hotărât lucru, Chico nu era un bărbat. Trecându-i acest 
gând prin minte, se hotări să facă totul pentru a-l face săi 
se prosterne la picioare. Această hotărâre i se preciza cu 


nestrămutare, luând forma unei dorinţe violente pe care o 
va împlini orice ar fi. 

Pentru a-şi realiza voinţa, îşi calmă vocea, răspunzându-i: 

— Dar nu m-am supărat. 

Lăsând să-i scape aceste cuvinte, îşi încrucişa picioarele-i 
fine, mulate de ciorapi de mătase roşie şi surâzând în 
continuare, întinse un picior care ajunse la înălţimea 
pieptului bietului omuleţ. Îşi privi piciorul mulţumită, ca de 
un lucru drăguţ, aruncând o ocheadă spre Chico, ca pentru 
a-i spune: „Dar sărută-l odată, neghiobule!” 

Şi picioruşul îşi continuă agitația, arătând talpa condurului 
de o curăţenie aproape perfectă care spunea în limbajul lui 
mut: „Hai odată! Îndrăzneşte!” 

Astfel că bietul Chico nu mai putu rezista ispitei şi cum ea 
surâdea în continuare, arătând astfel că nu este supărată, 
căzu în genunchi în faţa ei. 

Şi micul picior, în balansul lui, îi atinse uşor obrazul, ca şi 
cum ea n-ar fi observat că astfel îngenunchiat îi atinge faţa. 

Nu exista un timid mai incorigibil decât bietul Chico, 
deoarece nu putea nici măcar gândi să-i atingă piciorul fără 
permisiunea ei. Ce ar fi spus? Nici nu se putea gândi măcar 
că dacă ar fi îndrăznit, ea i-ar fi întors sărutul. 

Dar cum talpa pantofului trecu din nou prin apropierea 
figurii sale, tentaţia fiind din ce în ce mai mare, îşi adună 
rămăşiţa-i de curaj şi cu o voce rugătoare o imploră: 

— Dacă nu te-ai supărat, vrei să... 

Nu-şi putu termina fraza. Brusc, talpa condurului i se lipi 
de buze cu furie. Oricât de naiv şi de timid era, de data asta 
Chico înţelese. Beat de fericire, sărută talpa divină fără să 
vrea să ştie cât de curată este. Ei şi! Dacă a fost în stare să 
sărute pământul pe care călcase ea, nu putea săruta 
pantoful însuşi? 

Piciorul începu să se retragă cu încetul părând a vrea să-l 
facă să-şi dea seama de marea onoare ce-i face, bietul băiat 
îşi lungi gâtul, urmându-l cu buzele, încovoindu-se până 
când atinse cu fruntea taburetul. 


Bineînţeles că micuțul picior aici dorise să-l aducă, 
deoarece încetă retragerea. Atunci, cu un surâs triumfător 
şi cu un suspin de bucurie, ea îşi aşeză celălalt picior pe 
capul băiatului cu o expresie de mulţumire, ca şi cum ar fi 
spus: „Vei fi mereu sub picioarele mele, pentru că numai 
aşa ceva meriţi. 'le voi stăpâni mereu, mereu, deoarece eşti 
obiectul meu.” 

Şi atunci, roşind uşor - de plăcere? De ruşine? De regret? 
Cine poate şti! - fără să-şi dea seama de ce, spuse: 

— Ei, vezi că nu m-am supărat? 

Şi cum ea îi surâdea în continuare, îndrăzni să depună o 
ultimă sărutare pe vârful pantofului, după care se retrase 
timid şi se sculă exclamând, cu o recunoştinţă profundă: 

— Eşti atât de bună! Bună precum Sfânta Fecioară. 

Ea roşi mai mult. Nu, nu era bună, fusese mult prea rea. În 
loc să-i mulţumească, ar fi trebuit s-o bată. Ştia că o merita. 
Certându-se astfel ea însăşi, cu un ultim efort şi roşie ca 

para focului, îl întrebă: 

— Este adevărat că ai vrut să-l ucizi pe francez? 

La rândul său Chico roşi, ca şi cum această întrebare ar fi 
fost o acuzaţie teribilă. Îşi plecă fruntea, recunoscând cu un 
aer ruşinat. 

— De ce? întrebă ea nerăbdătoare sperând că acesta să-i 
răspundă în cele din urmă: „Pentru că te iubesc şi sunt 
gelos!” 

Dar vai! Încă o dată bietul băiat pierdu ocazia, 
bolborosind: 

— Nu ştiu! 

Asta a fost sfârşitul. Nu mai era nimic de făcut, nimic de 
sperat. 

Bătând furioasă din picioare, roşi de mânie de această 
dată, îi strigă: 

— Iar! Nu ştiu! Nu ştiu! Mă scoţi din sărite! Să nu te mai 
văd! 

Înclinându-se, bietul Chico se retrase umil. 


Dacă s-ar fi întors pe neaşteptate, ar fi putut vedea două 
lacrimi, două perle scânteietoare, scurgându-se încetişor pe 
obrajii madonei părăsite în fotoliul său. 

Dar Chico n-ar fi avut niciodată îndrăzneala să i se mai 
înfăţişeze înainte când ea îl respingea aşa brutal. Se 
îndreptă cu moartea în suflet aşteptând trecerea furtunii. 

Capitolul 2 

Fausta şi El Iorero. 

În timp ce Pardaillan îşi primea odihna binemeritată, ştim 
că El 'Torero s-a dus să-şi întâlnească logodnica, pe 
frumoasa Giralda. Don Cesar nu mai înceta cu întrebările, 
voind să ştie ce-i spusese fetei misterioasa prinţesă despre 
naşterea şi, mai ales, despre familia sa pe care pretindea că 
o cunoştea. Din nefericire, Giralda îi mărturisise tot ceea ce 
ştia şi El 'Torero, tremurând de nerăbdare, aştepta ca să se 
facă dimineaţă cât mai degrabă pentru a se prezenta 
prinţesei necunoscute, deoarece hotărâse să o întâlnească 
pe Fausta. 

Pe la ora nouă dimineaţa, la capătul răbdării, tânărul îşi 
încinse spada, spuse Giraldei să nu părăsească hanul, unde 
se afla în siguranţă, sub protecţia lui Pardaillan şi ieşi. 

Coborând scara interioară, din stejar sculptat, ale cărei 
trepte lustruite alunecau precum parchetul unei săli de 
onoare ale celui mai strălucit palat, intră în bucătărie. 

O lojă, asemănătoare aproape cu biroul de primire al unui 
hotel modern, fusese amenajată şi acolo se afla, de obicei, 
Juana. 

Intrând în lojă şi înclinându-se cu graţie în faţa fetei îi 
spuse: 

— Senorita, ştiu cât sunteţi de bună, pe cât sunteţi de 
frumoasă, din această cauză îndrăznesc să vă rog să 
vegheaţi asupra logodnicei mele câteva momente. Sunteţi 
amabilă să faceţi în aşa fel încât nimeni să nu ştie că se află 
prin preajmă? 

Cu cel mai grațios surâs, Juana-i răspunse: 


— Senior Cesar, puteţi fi liniştit. Într-o clipă voi urca la 
logodnica voastră şi atât timp cât va dura absenţa 
dumneavoastră, o voi ţine în apropierea mea, chiar în 
această lojă, unde nimeni nu va intra fără permisiunea mea. 

— Mii de mulţumiri, senorita! Nu mă aşteptam la atât din 
partea voastră. Aveţi amabilitatea să-l anunţaţi pe domnul 
cavaler de Pardaillan atunci când se va trezi, că o afacere, 
care nu suferă nici cea mai mică amânare, m-a obligat să 
plec. Sper să mă întorc într-o oră, ori cel mult în două. 

— Domnul cavaler de Pardaillan va fi anunţat. 

Odată ieşit, El Torero se îndreptă cu paşi repezi spre casa 
Des Chiparoşi unde spera să o găsească pe prinţesă. În caz 
contrar, desigur că vreun servitor ar fi putut să-l îndrepte 
spre locul unde se găsea, gândea el. 

În această dimineaţă de duminică, ca şi în oricare alta, se 
pregătea prăjirea câtorva eretici. Cum regele onora cu 
prezenţa bunul său oraş Sevilla, Inchiziția dădea acestei 
sinistre ceremonii o amploare neobişnuită, atât prin 
numărul victimelor - şapte, atâţia condamnaţi, câte zile are 
săptămâna - cât şi prin fastul ceremonialului. 

Astfel încât, EI Torero era nevoit să traverseze mulţimea 
duminicală care se îndrepta spre locul supliciului, din piaţa 
Sfântului Francisc, locul obişnuit al desfăşurării unor 
asemenea ceremonii, care făceau bucuria publicului. 
Spunem bucurie şi este adevărat. Aşa era, nu numai 
arderea era prilej de desfătare, dar fuseseră convinşi să 
creadă că asistând la aceste hecatombe umane şi 
bucurându-se de moartea nefericitelor victime, îşi salvau 
sufletele. 

În această mulţime de oameni, grăbiţi să găsească un loc 
cât mai bun, se găseau şi unii, care recunoscându-l îl arătau 
vecinilor, şoptind admirativ: „El Iorero! El Iorero!” 

Unii dintre ei îl salutau cu mult respect. El le înapoia 
saluturile şi surâsurile cu un aer preocupat şi înainta tot 
atât de grăbit. 


În cele din urmă ajunse la casa Des Cypres, traversă 
peronul şi imediat se grăbi în vestibulul pe care-l privise în 
treacăt chiar în acea noapte, când îi căuta pe Giralda şi pe 
Pardaillan. 

Cum nu fusese preocupat să observe îndeaproape locul în 
seara precedentă, acum, dimineaţa, se simţi orbit de 
mulţimea bogățiilor care mobilau camera, dar nu lăsă să se 
vadă nimic, deoarece patru găligani de valeţi, ţepeni 
precum statuile, îl priveau cu un aer pe cât de respectuos, 
cu atât mai arogant. 

Fără să se lase intimidat de aceştia, făcu un semn care nu 
admitea replică unuia dintre ei şi-i ceru să anunţe stăpânei 
sale dacă binevoia să-l primească pe don Cesar, gentilom 
castilian. 

Valetul îi răspunse, cu mult respect: 

— Înălţimea sa, ilustra prinţesă Fausta, nu se află în acest 
moment aici. 

„Ei bine! gândi El Torero, ilustra prinţesă se numeşte 
Fausta. Am aflat totuşi ceva.” 

Şi reluând: 

— Trebuie să o văd pe prinţesa Fausta într-o problemă de 
cel mai mare interes şi care nu suportă amânare. Vrei să-mi 
spui unde o pot găsi? 

Gândindu-se un moment, valetul îi răspunse: 

— Dacă înălţimea sa, don Cesar binevoieşte să mă urmeze, 
îl voi conduce la domnul intendent, care ar putea să-l 
informeze. 

EI 'Torero, urmându-l pe valet, străbătu un şir de încăperi, 
despre luxul cărora nici nu şi-ar fi putut imagina. La primul 
etaj, valetul îl introduse într-o cameră mobilată confortabil. 
Era camera domnului intendent, căruia valetul îi explică ce 
dorea vizitatorul. 

Intendentul era un bătrânel simpatic, puţin cocârjat, de o 
politeţe aleasă. 

— Valetul care v-a condus la mine, spuse importantul 
personaj, mi-a comunicat că vă numiţi don Cesar. Gândesc 


că este doar prenumele dumneavoastră... Scuzaţi-mă 
domnule, înainte de a vă conduce în faţa stăpânei mele, 
trebuie să vă cunosc, cel puţin şi numele cred că mă 
înţelegeţi. 

Cu multă răceală, tânărul îi răspunse: 

— Mă numesc don Cesar şi atât. Mai sunt cunoscut şi sub 
numele de El Iorero. 

— Iertaţi-mă, Înălţimea Voastră, nu am putut să-mi dau 
seama... Sunt în culmea disperării din cauza stângăciei 
mele. Sper că înălţimea voastră va avea bunăvoința să mă 
ierte... Dar prinţesa îşi riscă viaţa în această ţară şi eu 
trebuie să veghez asupra ei... dacă monseniorul don Cesar 
are bunăvoința să mă urmeze, voi avea cinstea de a-l 
conduce în faţa stăpânei mele care vă aşteaptă vizita cu 
nerăbdare, aş putea spune. 

În faţa acestei politeţi nemăsurate, sub avalanşa de 
„înălţimea voastră”, El Torero rămase uluit. Îşi roti privirile 
prin cameră pentru a se convinge că lui i se adresează şi 
văzând că în afară de intendent nu mai e nimeni, îi 
răspunse cu blândeţe, ca pentru a nu-l enerva 
contrazicându-l: 

— Vă înşelaţi, fără îndoială. V-am spus: mă numesc don 
Cesar şi atât şi nu am nici un drept la titlul de „înălţimea 
voastră” cu care m-aţi onorat de atâtea ori. 

Dar bătrânelul clătină din cap frecându-şi mâinile: 

— Deloc! Deloc! spuse acesta. Este titlul la care aveţi 
dreptul... aşteptând altul mai potrivit. 

El Torero păli şi întrebă cu glasul sugrumat de emoție: 

— Aşteptând altul mai bun? ... Ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic altceva decât am spus, Înălţimea Voastră. 
Prinţesa vă va explica ea însăşi. 

— În acest caz, conduceţi-mă! 

— Imediat, Înălţimea Voastră, imediat! consimţi 
intendentul, luându-şi la repezeală pălăria şi mantia. 

leşind afară din casă, intendentul o luă înaintea lui don 
Cesar şi cu un pas vioi şi hotărât îl conduse în oraş, în piaţa 


Sfântului Francisc, deja plină de o mulţime gălăgioasă, 
dornică să vadă spectacolul promis. 

Dacă piaţa era populată de mulţimea de rând, tribunele, 
balcoanele şi ferestrele palatelor care înconjurau piaţa nu 
erau mai puţin populate. Dar aceştia erau seniori şi nobile 
doamne. 

Cu toţii, nobili sau poporeni, aşteptau cu aceeaşi 
nerăbdare. 

În mijlocul pieţei se înălța rugul, imens, din legături de 
nuiele şi lemne uscate pe care urmau să urce cei şapte 
condamnaţi. 

În faţa rugului se afla altarul, împodobit cu dantele bogate, 
acoperit cu o țesătură fină, de o albeaţă sclipitoare, 
înconjurat cu ghirlande de flori şi luminat ca pentru o mare 
sărbătoare: şi, într-adevăr, era mare sărbătoarea. 

Din înălţimea marelui turn al mănăstirii franciscanilor care 
se găsea în apropiere, necontenit, clopotul suna rar, 
lugubru, înfricoşător. El anunţa că sărbătoarea urma să 
înceapă, adică atât condamnaţii cât şi judecătorii, călugării, 
curtea, regele, într-un cuvânt, întreg cortegiul, ieşea din 
catedrală, procesiunea urmând să străbată principalele 
străzi ale oraşului pline de curioşi, până să ajungă la locul 
unde victimele, din înaltul rugului, trebuiau să asiste la 
celebrarea messei, înainte de a se da foc lemnelor. 

Ura, furia, nerăbdarea, bucuria, o bucurie hidoasă, cam 
astea erau sentimentele care se citeau pe feţele oamenilor. 
Nici un cuvânt de milă, nici un protest. 

În spatele intendentului Faustei care îşi croia drum prin 
mijlocul mulţimii compacte cu o vigoare surprinzătoare la 
un bătrânel în aparenţă fragil, El Torero ajunse până la 
peronul uneia dintre cele mai somptuoase case din piaţă. 

Contrar tuturor celorlalte locuinţe, la această casă nu se 
afla nici un spectator, nici la numeroasele ferestre, nici în 
balcoane. 

Călăuzit de intendent, după ce au traversat câteva 
încăperi mobilate şi împodobite mult mai luxos decât casa 


Des Chiparoşi, don Cesar fu introdus într-un mic cabinet, 
gol în acel moment. 

Intendentul îl rugă să aştepte un moment, cât să-şi anunţe 
stăpâna. 

Pe coridorul pe care o luase, bătrânul intendent fragil îşi 
îndreptă trupul şi cu un pas grăbit urcă la primul etaj şi 
pătrunse într-un salon, al cărui balcon dădea spre piaţă. 

Aşezată într-un fotoliu tapisat cu catifea, într-un costum de 
o simplitate deosebită, alb, de la picioarele neglijent aşezate 
pe un scăunel cu pernă de mătase roşie, brodată, până la 
colereta simplă, fără nici o bijuterie sau ornament, Fausta 
aştepta într-o atitudine visătoare. 

Neobişnuitul intendent, care tocmai regăsise vigoarea 
omului aflat în plinătatea forţei, se înclină profund în faţa ei 
şi aşteptă. 

— Ei bine, jupâne Centurion? întrebă Fausta. 

Certurion, deoarece el era cel care, grimat cu pricepere, 
juca rolul de intendent, răspunse respectuos: 

— Ei bine, a venit, doamnă. 

— L-ai adus? 

— Vă aşteaptă jos. 

Fausta reflectă câteva clipe. 

— Nu te-a recunoscut? întrebă ea cu oarecare curiozitate. 

— Dacă m-ar fi recunoscut, n-aş mai fi avut onoarea să vi-l 
prezint. 

Fausta avu un mic surâs. 

— Da, ştiu că nu prea te iubeşte, spuse ea. 

— Spuneţi mai degrabă că m-ar omori, doamnă şi ar fi 
adevărat. Asta mă îngrijorează nemăsurat. Vedeţi, dacă 
proiectele voastre vă reuşesc şi dacă el va continua să mă 
deteste, se va ajunge la situaţia pe care aţi avut bunătatea 
să mi-o arătaţi. 

— Linişteşte-te, jupâne. Continuă să mă slujeşti cu 
credinţă şi nu fi îngrijorat de nimic. La momentul potrivit 
voi reuşi să vă împac. Răspund de faptul că regele va uita 


injuriile aduse îndrăgostitului fără nume şi avere. Şi acum, 
introdu-l... 

Centurion se înclină şi ieşi în grabă. 

După câteva momente, îl introduse pe El Torero şi-l 
prezentă Faustei, după care închise uşa în urma sa, 
retrăgându-se cu discreţie. 

Văzând-o pe Fausta, don Cesar fu orbit. Niciodată o 
frumuseţe mai desăvârşită nu îi apăruse în faţa ochilor săi 
încântați. 

Cu o graţie tinerească se înclină în faţa ei, atât pentru a-şi 
masca tulburarea, cât şi din respect. 

Fausta observă efectul produs asupra tânărului şi schiţă 
un surâs. Sperase că va produce acest efect şi l-a căutat. 
Era chiar peste aşteptările sale şi avea de ce să fie 
mulţumită. 

Cu o privire expertă îl studie pe tânărul prinţ care aştepta 
într-o atitudine plină de demnitate, nici umil, nici prea 
mândru. Ţinuta sa, plină de tact, frumuseţea bărbătească a 
tânărului, eleganța sa sobră, dispreţuind orice exagerare, 
surâsul puţin melancolic, privirea dreaptă, plăcută, 
loialitatea care-i marca trăsăturile, fruntea înaltă care arăta 
o inteligenţă remarcabilă, în sfârşit forţa fizică pe care o 
iradiau membrele admirabil proporţionate taliei mijlocii, 
toate acestea Fausta le văzu dintr-o aruncare a privirii şi 
dacă impresia pe care o făcuse asupra tânărului îi era 
favorabilă, nu mai puţin şi el, la rândul lui, o impresiona 
deosebit, chiar dacă o ascunse cu prudenţă. 

În urma acestei examinări rapide, pe care o susţinu cu o 
uşurinţă remarcabilă fără a părea că bănuia ceva, El Iorero 
ieşi avantajat. Fausta, femeie şi artistă, se declară 
satisfăcută. 

Planul Faustei depindea de hotărârea pe care o va lua El 
Torero şi aceasta depindea de efectul pe care avea să-l 
producă asupra lui. 

Dacă ar fi refuzat să renunţe la dragostea lui pentru 
Giralda, planul ei era compromis. 


Opera nu era totuşi irealizabilă, cel puţin aşa spera. 
Greutățile, pentru o natură combativă ca a ei, o stimulau. 

Cât despre Giralda, care putea să-i strice planurile, am 
văzut că Fausta luase deja o decizie în privinţa ei. Era 
simplu, Giralda va dispărea. Oricât de puternică ar fi fost 
iubirea lui EI 'Iorero, va înţelege ireparabilul, adică moartea 
iubitei. Tânăr fiind, acest El 'Iorero se va consola repede. Şi, 
de altfel, pentru a-i grăbi vindecarea, îi va oferi o coroană. 

Fausta nu cunoştea decât o unică persoană pe lume care 
ar fi fost capabilă să rămână nepăsătoare în faţa acestei 
tentaţii: Pardaillan. 

Dar Pardaillan nu-şi avea egal. 

Da, opera de seducere era dificilă, dar nu imposibilă. 

Îşi puse în joc deci toate resursele spiritului său subtil 
făcând apel la puterea ei de seducţie şi, cu o voce 
armonioasă, învăluitoare ca o mângâiere, îl întrebă: 

— Voi sunteţi, domnule, cel ce vă numiţi don Cesar? 

EI 'Torero se înclină, confirmând. 

— De asemenea, vi se mai spune şi El Iorero? 

— Da, doamnă, eu sunt. 

— Nu vă cunoaşteţi adevăratul nume. Nu cunoaşteţi nimic 
despre naşterea voastră şi despre familia voastră. 
Presupuneţi că sunteţi născut în urmă cu aproape douăzeci 
şi doi de ani, la Madrid. Aşa este? 

— Chiar aşa, doamnă. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dacă insist asupra acestor detalii 
mărunte. [in să evit orice greşeală asupra persoanei, care 
ar putea avea consecinţe grave. Vreţi să luaţi loc? 

Şi mâna ei îi indică un scaun aşezat aproape de fotoliu, în 
timp ce gestul era însoţit de un surâs grațios. 

EI 'Torero asculta şi ea îi admiră uşurinţa perfectă a 
gesturilor sale, supleţea atitudinii şi murmură aparte: „Da, 
se vede că prin vine îi curge sânge regal! ... Din acest 
aventurier, voi face un monarh strălucitor.” 

În acest moment, strigăte furioase izbucniră în piaţă. 
Cortegiul condamnaților se apropia de locul supliciului şi 


mulţimea îşi arăta sentimentele prin strigăte furioase. 

— La moarte! ... Moarte ereticilor! ... 

Urmate de alte strigăte: 

— Regele! ... regele! ... Trăiască regele! ... 

Pe deasupra tuturor strigătelor şi uralelor, acoperindu-le 
cu totul, se făcea auzit un Miserere intonat puternic de 
miile de voci ale călugărilor, penitenţilor, fraţilor din peste o 
sută de confrerii diverse. 

Şi, dominând totul, clopotul continua să-şi facă auzită 
vocea, lent, funebru, sinistru. 

Dominând neajunsurile iscate din hărmălaia de afară, 
făcând un efort deosebit pentru a trece peste tulburarea 
produsă de frumuseţea Faustei şi pe care o simţea 
crescând, El 'Iorero întrebă blând: 

— Aţi avut bunătatea de a arăta un oarecare interes unei 
persoane foarte dragi mie. Permiteţi-mi doamnă, ca înainte 
de orice să vă mărturisesc recunoştinţa mea. Într-adevăr, 
sărmanul îndrăgostit era cum nu se poate mai emoţionat. 
Nici o fiinţă umană nu i-a produs o impresie comparabilă cu 
aceea pe care i-o produsese Fausta. Nici o persoană nu i se 
impusese în aşa măsură. 

Fausta îi citea sufletul şi în interiorul ei era tot mai 
satisfăcută. Haida de! O iubire constantă la un bărbat, iată 
ceva foarte fragil. Această mică ţigăncuşă, căreia eli-a făcut 
onoarea de a-i acorda oarecare importanţă, conta prea 
puţin. Victoria îi apărea acum sigură şi dacă un lucru o 
miră, era acela că se îndoise un moment. 

Dar aluzia lui El Torero la Giralda îi displăcu, de aceea îi 
răspunse cu puţină răceală căutată: 

— Nu m-am interesat decât de dumneavoastră, chiar dacă 
nu vă cunoşteam. Ceea ce am făcut, am făcut numai pentru 
dumneavoastră. De aceea nu are rost să-mi mulţumiţi 
pentru terţi care nu există pentru mine. 

La rândul său, El Torero fu şocat de puternicul dispreţ cu 
care ea vorbea despre persoana pe care el o iubea. 


Din momentul în care această prinţesă Fausta păru că 
vrea să atace obiectul dragostei sale, îşi regăsi o parte din 
sângele rece şi cu o voce mai sigură, spuse: 

— Totuşi, acest terţ care nu există pentru dumneavoastră, 
doamnă, m-a asigurat că aţi fost plină de bunăvoință şi de 
atenţii în ceea ce o priveşte. 

— Bunătate, atenţii - dacă au fost cu adevărat - spuse 
Fausta cu un ton îndulcit şi surâzând, vă repet că totul se 
adresa dumneavoastră. 

— De ce, doamnă? întrebă cu ingenuitate El 'Iorero, mai 
ales că nu mă cunoşteați. 

Fausta îl privi profund, cu o privire plină de o gingăşie 
învăluitoare: 

— Un suflet de cavaler ca acela pe care consider că-l aveţi, 
va înţelege cu uşurinţă motivul de care am ascultat. Dacă 
din întâmplare aţi afla, domnule că se premeditează 
asasinarea a unei fiinţe inofensive, care vă este 
necunoscută, ce aţi face? 

— Dumnezeule! Doamnă, zise impetuos El Iorero, aş 
avertiza persoana să se ferească şi, la nevoie, i-aş oferi 
ajutorul meu. 

— Ei bine, domnule, iată secretul interesului ce vi-l port, 
chiar fără să vă cunosc. Am aflat că vor să vă asasineze şi 
am căutat să vă salvez. Tânăra de care vorbeaţi acum un 
minut, trebuind să fie, în mod inconştient desigur, 
instrumentul morţii voastre, am făcut în aşa fel încât să nu 
puteţi să fiţi în preajma ei. Când am socotit pericolul 
îndepărtat, v-am uşurat drumul, conducându-vă până la ea. 
Toate acestea, domnule, le-am făcut din omenie, cum aţi fi 
făcut şi dumneavoastră şi oricine altcineva care ar fi avut o 
inimă de om. Nici nu credeam că vă voi cunoaşte vreodată. 
Şi drept să vă spun, nici nu o doream, altfel v-aş fi aşteptat 
la mine în acea noapte. Unele acte îşi pierd meritul dacă 
par a urmări mulţumiri sau laude. Nu ştiam atunci multe 
lucruri în ceea ce vă priveşte, pe care le-am aflat mai târziu 
şi care m-au făcut să doresc să vă cuceresc. Astăzi, când v- 


am cunoscut, sunt mulţumită de puţinul pe care l-am făcut 
şi vă rog să mă consideraţi ca pe o prietenă devotată, gata 
să facă orice pentru a vă salva. 

Sfârşitul acestei tirade fu pronunţat cu o astfel de emoție, 
încât îl impresiona profund pe El Torero. Emoţionat la 
rândul său, se înclină adânc şi cu un accent de gratitudine 
sinceră, zise: 

— Într-adevăr, doamnă, mă copleşiţi şi nu ştiu cum să vă 
mulţumesc. Dar, nu cumva, v-aţi neliniştit prea uşor? Sunt 
oare chiar aşa de ameninţat? 

Grav, cu un accent care-l înfiora pe El 'Iorero, îi răspunse: 
— Mai mult decât vă imaginaţi. Nu spun că zilele vă sunt 
numărate, vă spun: nu mai aveţi de trăit decât câteva ore... 

dacă vă complaceţi în această încredere nepăsătoare. 

Oricât de viteaz ar fi fost, El Torero păli uşor. 

— Şi într-atât? 

Din nou, cu gravitate, ea făcu un semn afirmativ şi reluă: 

— Nu regret decât un singur lucru: acela de a vă fi 
apropiat din nou de acea tânără. Dacă aş fi ştiut atunci ceea 
ce ştiu acum, n-aţi mai fi regăsit-o niciodată. 

O uşoară neîncredere se ivi în inima lui El Iorero. La 
rândul său, regăsindu-şi tot calmul: 

— De ce, doamnă? întrebă el uşor ironic. 

— Deoarece, zise Fausta cu aceeaşi gravitate şi cu un 
impresionant accent convingător, deoarece această tânără 
va fi cauza morţii voastre. 

EI 'Torero o fixă un moment. Ea îi susţinu privirea cu un 
calm desăvârşit. 

Începutul bănuielii vagi se frânase în acel moment, sub 
focul acestei priviri. Din nou fu cuprins de strania tulburare 
care-l încercase şi pe care crezuse că o poate stăpâni. 

— Dar, la urma urmei, doamnă, zise el trecând la altă idee, 
cine este acel duşman de moarte aşa de înverşunat asupra 
mea? Îl cunoaşteţi? 

— Îl cunosc. 

— Numele lui? 


— Numele lui, o să-l dezvălui mai târziu. Totuşi e necesar 
să ştiţi cine vă urmăreşte cu ura sa, măcar pentru a vă 
putea apăra viaţa ameninţată. Vă spun deci că acest 
duşman este... 

Se opri, ca şi cum ar fi ezitat o lovitură prea dureroasă. 

— Este? ... 

— Tatăl vostru! zise brusc Fausta. 

Şi, în aparenţă emoţionată, ea îl studia cu răceală şi o 
atentă curiozitate ca a practicianului care încearcă o 
experienţă. 

Efectul, de altfel, a fost fulgerător, depăşind tot ce-şi 
imaginase. 

El Torero se sculă dintr-o săritură şi livid, cu o voce 
bubuitoare care nu mai avea nimic omenesc, exclamă: 

— Ce-aţi spus? ... 

Fermă, ea repetă cu un ton energic: 

— Tatăl vostru! 

Privirea lui El Torero se stinse şi ochii săi păreau a cere 
îndurare. 

— Tatăl meu! ... Şi totuşi mi s-a spus... 

— Ce anume? 

Privirea ei părea mângâietoare, cu toate acestea îl cerceta 
cu o maximă curiozitate. Ştia sau nu adevărul? 

— Mi s-a spus că a murit cu mai bine de douăzeci de ani în 
urmă... 

— Tatăl vostru trăieşte! exclamă ea cu o energie 
crescândă. 

— Mort sub satârul călăului, sfârşi de spus El 'Torero. 

Ridicând din umeri, Fausta zise: 

— Poveste inventată. Trebuia evitată orice bănuială asupra 
adevărului! 

Şi spunând acestea, privirea îi cercetă chipul. Nu! Precis 
el nu ştia nimic, deoarece El Torero exclamă, lovindu-şi 
fruntea: 

— Într-adevăr, neghiob ce sunt! Cum de nu m-am gândit la 
asta! ... Atunci, e adevărat? zise el cu o voce rugătoare, 


trăieşte? ... Tatăl meu trăieşte? ... Tatăl meu! ... Şi continuă 
să repete cu duioşie acest cuvânt ca şi cum i-ar fi produs o 
încântare deosebită pronunţarea lui. 

Oricine altcineva, ar fi fost înduioşat şi ar fi avut milă de el. 
Dar Fausta trebuia să-şi atingă scopul. Rece, neînduplecată 
sub chipul ei tandru, reluă: 

— Tatăl vostru este viu... din nenorocire pentru 
dumneavoastră. El este acela care vă urmăreşte cu ura sa 
puternică, el, care v-a jurat moartea... şi care vă va ucide, 
nu vă îndoiţi de asta, dacă nu vă veţi apăra cu dârzenie. 

Aceste cuvinte îl treziră la realitatea pe moment uitată. 
Dar, ca tatăl său să-i dorească moartea, asta-i părea 
imposibil, împotriva firii. Instinctiv, căută o scuză acestei 
monstruozităţi. Şi, deodată, izbucni în râs, exclamând cu 
veselie: 

— Asta e! ... La naiba! Doamnă, ce spaimă m-aţi făcut să 
trag! Se poate ca un tată să încerce asasinarea propriului 
copil, carne din carnea sa? Ei, bine! Nu, e imposibil! Tatăl 
meu nu ştie cine sunt. Spuneţi-mi numele său, doamnă, îl 
voi găsi şi vă jur că ne vom înţelege. 

Rar, încât cuvintele ei să-i pătrundă mai adânc în suflet, 
Fausta reluă: 

— Tatăl vostru ştie cine sunteţi... Pentru acest motiv vă 
doreşte moartea. 

EI 'Torero se dădu câţiva paşi înapoi ducându-şi mâna 
crispată la piept, ca şi când ar fi vrut să-şi smulgă inima. 

— Imposibil, bolborosi el. 

— Aşa este! zise Fausta cu asprime. 

— Blestemată fie această clipă! strigă El Iorero. Pentru că 
tatăl meu să-mi dorească moartea ar trebui să fiu un 
bastard... Ar trebui ca mama mea... 

— Opriţi-vă! îl certă Fausta, ridicându-se tremurând. Nu 
huliţi! Să ştiţi, nefericit ce sunteţi, că mama voastră a fost 
întotdeauna o soţie castă şi nevinovată! Mama voastră pe 
care eraţi gata să o blestemaţi într-un moment de rătăcire 
pe care îl înţeleg, a murit ca o martiră... şi călăul ei, l-aş 


putea numi asasinul ei, fu tocmai acela care vă respinge, 
care vă doreşte moartea acum când vă ştie viu, după ce vă 
crezuse mort de mulţi ani. Asasinul mamei voastre este 
acela care astăzi vrea să vă asasineze şi pe voi: e tatăl 
vostru! 

— Ce oroare! Dar dacă nu sunt un bastard... 

— Sunteţi copil legitim, îl întrerupse Fausta, vă voi 
dovedi... când va sosi clipa. 

Şi liniştită se reaşeză pe fotoliu. 

EI, în schimb, pe jumătate nebun de durere şi ruşine 
exclamă: 

— Dacă aşa este, înseamnă că tatăl meu e un monstru 
sângeros. 

— Voi aţi spus-o, zise Fausta cu răceală. Mama voastră a 
fost o sfântă. 

— Mama! repetă El 'Torero cu o nesfârşită duioşie. 

— Înainte de a fi plânşi, morţii sunt răzbunaţi, insinuă 
Fausta. 

El Torero se îndreptă, fulgerând şi cu o voce furioasă 
exclamă: 

— Răzbunare! O! Da! Răzbunare! Trebuie deci să-mi ucid 
tatăl pentru a-mi răzbuna mama? ... este imposibil! 

Fausta surâse sinistru, un surâs pe care el nu-l văzu. Era 
răbdătoare Fausta. Asta o făcea atât de puternică şi atât de 
temută. Nu mai insistă. Semănase sămânţa morţii şi trebuia 
să o lase să încolţească. 

— Înainte de a vă răzbuna mama, trebuie să vă apăraţi pe 
voi înşivă. Nu uitaţi ce vă ameninţă. 

— Deci tatăl meu este o persoană importantă. 

— Cea mai importantă. 

În starea în care se găsea, El Torero nu dădu importanţă 
acestor cuvinte. 

— Doamnă, spuse privind-o pe Fausta drept în faţă, nu 
cunosc motivele de care ascultați spunându-mi aceste 
lucruri teribile. 


— V-am spus, domnule, că ascult mai întâi de omenie, de 
când v-am văzut şi nu văd de ce v-aş ascunde-o, mi-aţi 
devenit simpatic. Acestei simpatii dezinteresate, vă rog să 
credeţi, se datorează viul interes pe care vi-l port şi pe care 
îl meritaţi. 

— Nici nu mă îndoiesc de puritatea intenţiilor voastre, 
doamnă, ferească sfântul. Dar ceea ce mi-aţi dezvăluit este 
atât de neobişnuit, de necrezut, încât... 

— vă înţeleg, domnule şi vă aprob, spuse cu vioiciune 
Fausta. Nu fac nimic dacă nu sunt în stare să vă ofer dovezi 
de netăgăduit. 

— Şi-mi veţi oferi aceste dovezi? Îmi veţi spune numele... 
tatălui meu? 

— Da. 

— Când, doamnă? 

— Nu vă pot spune când... peste o clipă poate. Poate în 
câteva zile... 

— Bine, doamnă, rețin promisiunea dumeavoastră şi orice 
ar fi, fiţi sigură de recunoştinţa mea, viaţa mea vă 
aparţine... 

— E necesar ca mai întâi să vi-o păstraţi, viaţa voastră! 

— Ceea ce am de gând să fac, doamnă. Şi fiţi sigură că „el” 
nu mă va ucide uşor, oricât de puternic ar fi. 

— Şi eu cred la fel, zise Fausta cu un aer convins. 

— Dar, reluă El Iorero, pentru a mă apăra, este nevoie să 
cunosc şi să înţeleg unele lucruri. Îmi permiteţi să vă pun 
câteva întrebări? 

— Faceţi-o, domnule şi cât pe cât voi şti, voi răspunde cu 
sinceritate. 

— Ei bine, doamnă... cum, în ce fel, Giralda ar putea să fie 
cauza morţii mele? 

În acest moment, strigătele, urletele, cântecele sacre, 
izbucniră în piaţă cu o mai mare putere. Neîndoios, 
cortegiul pătrundea la locul supliciului şi mulţimea îşi arăta 
satisfacția prin aceleaşi urale şi aceleaşi strigăte de moarte. 


Fără a-i răspunde lui El Iorero, Fausta se sculă şi se 
apropie cu paşi maiestuoşi de balcon. Aruncă o privire 
asupra pieţei şi văzu că nu se înşelase. Se întoarse spre El 
Torero care o urmărise din priviri şi rămăsese surprins 
văzând-o aşa de calmă. 

— Apropiaţi-vă domnule, veniţi să vedeţi. 

Din ce în ce mai surprins, don Cesar dădu din cap şi spuse 
blând: 

— lertaţi-mă doamnă, acest fel de spectacole sunt oribile. 
Mă revoltă. 

— Credeţi domnule, zise liniştită Fausta, că pe mine nu mă 
dezgustă? El Torero înţelese că voia să-i arate ceva. Cu tot 
dezgustul său, se sculă şi i se alătură. 

Încet, cortegiul funebru dădea înconjur pieţii. În frunte se 
mişcau în cercuri largi o companie de puşcaşi călare cu 
archebuzele pe coapsă. În spatele cavalerilor, venea o a 
doua companie, de pedestraşi. Cavalerii şi pedestraşii 
aveau sarcina să elibereze drumul, croind loc de trecere 
cortegiului. În spatele soldaţilor urma o lungă procesiune 
de penitenţi negri, cu glugi pe cap şi cu câte o lumânare în 
mână. În fruntea călugărilor, un uriaş cu capul acoperit cu o 
glugă ca şi ceilalţi, ducea cu greutate o cruce imensă de 
fier. 

Toţi aceştia murmurau un De Profundis. 

După nesfârşita procesiune, de călugări, urmau gărzile 
Inchiziției: pe cai sau pedeştrii şi imediat, urma tribunalul 
Inchiziției cu marele inchizitor în frunte. 

În spatele tribunalului, sub un baldachin roşu sclipitor, un 
episcop în haine sacerdotale purtând cu braţul întins 
sfintele taine şi, în spatele lui, cei şapte condamnaţi, în 
cămăşi, cu picioarele goale şi cu câte o lumânare uriaşă în 
mână. 

În spatele mulţimii de preoţi şi călugări, un triplu rând de 
archebuzieri pedeştri şi singur, cu capul descoperit, 
sumbru, târându-şi un picior, sinistru în somptuosul său 
costum negru, Filip al II-lea. 


La dreapta sa, cu un pas în urmă, fiul său: infantele Filip, 
moştenitorul tronului. Urmau mulţimea de curteni, seniori, 
doamnele, demnitarii, toţi în costume de ceremonie. 

lată ceea ce văzu El Torero. 

Cortegiul se opri în faţa altarului din piaţă. 

Un judecător începu să citească sentinţa de condamnare 
la moarte a condamnaților. 

Un preot se apropie de fiecare condamnat, dându-le câte o 
lovitură în piept, voind să însemne că sunt excomunicați. 

Toate acestea, în mijlocul strigătelor, amenințărilor, 
înjurăturilor mulţimii în delir. 

În acest timp, episcopul urcă la altar, iar condamnaţii erau 
urcați pe rug şi legaţi de aceasta cu lanţuri. Şi messa 
începu. 

Când episcopul pronunţă ultimele cuvinte ale evangheliei 
şi fumul începu să urce în vârtejuri, urletele izbucniră: 

— Moarte ereticilor! Moarte ereticilor! 

Şi atunci, din înaltul rugului, se auzi o voce protestând. 
Era un tânăr de aproape douăzeci şi cinci de ani, frumos, 
nobil, bogat, care ocupase un rang mare la curte şi pe care 

EI 'Torero, cunoscându-l din vedere îl recunoscu imediat. 

Şi condamnatul striga: 

— Nu sunt eretic! Cred în Dumnezeu! Fie ca sângele meu 
să cadă asupra celor ce m-au condamnat! Chem... 

Nu se putu auzi mai mult. Miile de călugări urlau furioşi 
un Miserere care-i acoperiră vocea. 

Flăcările începură să se ridice spre condamnaţi, 
atingându-le uşor picioarele goale ca şi cum ar fi vrut să 
cunoască gustul prăzii ce li se oferea. Şi probabil, plăcându- 
le, se ridicară mai mult, înlănţuiră victimele, le strânse şi le 
devoră. 

— Oribil! Oribil! murmură El Torero, ducându-şi mâna la 
ochi. Ce crimă a comis totuşi acest nenorocit? 

— Crima pe care tu visezi să o comiţi! Crima pentru care 
vei fi condamnat ca şi el, executat ca şi el... dacă nu reuşesc 
să te conving. 


— Ce crimă? repetă maşinal El Torero. 

— A avut relaţii cu o eretică pe care a luat-o în căsătorie. 

— Oh! Înţeleg! ... Giralda! Țiganca! ... Dar Giralda este 
catolică! 

— Este ţigancă, zise aspru Fausta, deci este eretică... 

— A fost botezată, luptă în continuare El 'Torero. 

— Dar nu poate arăta actul de botez. Şi chiar dacă ar 
putea, a trăit ca o eretică şi asta este de ajuns, crede-mă şi 
tu, care visezi să-ţi uneşti soarta cu a ei, vei fi tratat ca 
acest nefericit. 

— Cine este infamul care impune asemenea legi? 

— Tatăl tău! 

— Tatăl meu! lar! Dar cine e acest tigru nesăţios pe care 
blestemul mi l-a dat drept tată? 

În timp ce pronunţa aceste cuvinte, pe balconul unui 
măreț palat aflat pe marginea pieţei, se auziră un şir de 
zgomote. Acel balcon, ca şi al Faustei, rămăsese până atunci 
gol. Deodată, uşile care dădeau în balcon se deschiseseră 
larg şi o mulţime de seniori, doamne, preoţi şi călugări 
apăru. Un singur fotoliu fu adus pe balcon şi o persoană de 
vază, în faţa căruia toţi se înclinară, se aşeză liniştit, 
destins, în timp Ce toţi ceilalţi se grupară în spatele 
fotoliului. 

Şi personajul, cu bărbia sprijinită în palmă, cu cotul pe 
braţul fotoliului, lăsă să-i umble privirea absentă asupra 
rugului arzând şi mulţimii ce urla, o privire rece, acrită. 

Răspunzând strigătului de revoltă, de furie, al lui El 
Torero, Fausta se apropie de el până aproape că îl atinse şi, 
cu o faţă surâzătoare, dominându-l cu privirea, puternică şi 
neînduplecată, îi strigă: 

— Tatăl tău! ... Mai vrei să-ţi cunoşti tatăl? ... 

El Torero intui cu rapiditate o revelaţie îngrozitoare şi, 
înspăimântat, bolborosi: 

— Oh! ... Ce-mi mai poţi spune? 

Fausta se aplecă mai mult asupra lui şi, strângându-l de 
încheietura mâinii, repetă: 


— Vrei să-ţi cunoşti tatăl? ... Ei bine, priveşte! ... lată-l... şi 
arătătorul ei se întinse spre importantul personaj care, 
rece, cu un aer plictisit, privea arzând corpurile celor şapte 
condamnaţi. 

EI 'Tlorero se dădu doi paşi înapoi şi cu ochii înspăimântați, 
cu o voce în care se făcea simțită mai degrabă durere decât 
oroare, pronunţă: 

— Regele! ... 

Capitolul 3 

Fiul regelui. 

Fausta îl privi îndelung, cu o satisfacţie sumbră, pe tânărul 
doborât de durere. 

Condusese această primă parte a întâlnirii cu 
binecunoscuta-i abilitate infernală. 

Profund documentată, ştia că regele Filip, care inspira 
teroare majorităţii supuşilor săi, era detestat de o 
minoritate de elită, în care toate elementele societăţii 
fraternizau, unii de ura şi groaza ce le-o insufla întunecatul 
despot. 

Mari seniori cu idei liberale, artişti, savanţi, soldaţi, 
burghezi aventurieri, oameni din popor, toţi se regăseau în 
această minoritate. Nemulțumirea era destul de generală şi 
profundă, pentru ca o mişcare, iniţiată de câţiva, ambiţioşi 
sau doar iluminaţi, să poată începe fără a le fi suspectat 
dezinteresul. Am văzut-o pe Fausta prezidând şi conducând 
după placul său reuniunea conjuraţilor. Dacă s-ar putea 
înfiripa o mişcare serioasă, atunci mulţimea necunoscuţilor, 
îndoielnicilor, s-ar alătura celor ce i-ar călăuzi. 

Fausta ştia toate acestea. 

Şi mai ştia că El Iorero se afla printre aceia pentru care 
numele regelui era sinonimul morţii, al furiei sângeroase şi 
care nu-i inspira decât ură şi oroare. Mai mult, la El Torero, 
ura împotriva tiranului era dublată de o ură personală 
împotriva celui pe care-l acuza că i-a ucis tatăl. 

Ura lui El Torero împotriva regelui Filip exista de mult 
timp. Sălbatică şi tenace şi Fausta o ştia. Dacă El Torero nu 


se alăturase celor care căutau să lovească din umbră, sau 
cel puţin să înlăture despotul, nu era din prudenţă ori 
dispreţ. Ura sa era personală şi hotărâse să o ducă singur la 
capăt. Acestea erau sentimentele lui don Cesar în ceea ce 
ce-l priveşte pe regele Filip când Fausta se ridicase în faţa 
lui pentru a-i striga: „Este tatăl tău!” 

Este de înţeles de ce această lovitură l-a copleşit. Şi nu era 
totul: încă de la vârsta când a putut să judece, don Cesar, 
înşelat de legende - probabil interesate - unde ficţiunea se 
împletea periculos cu adevărul, don Cesar se complăcu să 
înalțe în inima sa un altar veneraţiei paterne. Acest tată, pe 
care niciodată nu-l cunoscuse şi-l închipuia mare, nobil, 
generos, îl împodobea cu cele mai sublime calităţi, îi apărea 
ca un zeu. 

Ceea ce era şi mai înfiorător. Atât de înfiorător, încât i se 
părea de necrezut. 

Şi îşi spunea: „N-am înţeles eu bine... sunt nebun. Regele 
nu-i tatăl meu... nu poate fi tatăl meu fiindcă... simt că încă 
îl urăsc! ... Nu, nu, tatăl meu e mort!” 

Dar Fausta o afirmase mult prea răspicat. Nu se putea 
îndoi: asta era, regele era tatăl său. Atunci se agăţă cu 
disperare de idealul său prăbuşit, căutând scuze acelui care 
i se spusese că-i este tată. Îşi spunea că, fără îndoială, l-a 
judecat greşit şi căuta cu insistenţă printre acţiunile 
cunoscute ale regelui dacă nu găseşte ceva care să-l facă să 
crească în ochii săi şi începu să se blesteme când îşi dădu 
seama că aşa ceva nu există. Revoltat îşi spunea: „Şi totuşi 
este tatăl meu! Tatăl meu! Poate fi posibil ca un fiu să-şi 
urască tatăl? Nu, eu aş fi atunci fiul denaturat.” 

Gândurile i se întoarseră la mama sa. 

Despre ea i se povestise puţin. Pentru acest motiv, sau 
poate pentru altele, mama sa nu ocupa în inima lui acelaşi 
loc de frunte ca tatăl său. De ce? Cine poate spune! 
Desigur, se gândise la ea adesea. Dar primul loc era 
rezervat tatălui. Şi iată cum, datorită uneia din acele 
întâmplări, mama trecu pe primul loc, îndepărtând tatăl. 


Şi asta era numai datorită Faustei, care în mod savant i-a 
insuflat ura contra tatălui său şi care, pentru a scuza 
această ură monstruoasă, pentru a justifica, pentru a-i face 
mai adânc acest sentiment, sfânt într-un fel, făcu să apară 
imaginea mamei. 

Acum, El 'Iorero, sfâşiat de sentimente contradictorii, nu 
mai era decât o cârpă de care ea putea dispune după bunul 
său plac. 

Principalul fusese făcut, restul era un joc de copii. El 
Torero, fiul regelui, era al ei şi ea nu avea decât să întindă 
mâna pentru a-l apuca. Va fi regină, împărăteasă, va domina 
prin el, deoarece el nu va fi decât instrumentul ei. 

Şi, aşteptând, trebuia să-l asmută asupra aceluia pe care 
el îl numea tatăl lui. Trebuia să-i insufle ideea unui omor, 
regicid dublat de paricid, făcându-l să creadă în aparenţa 
unei apărări legitime. 

Şi cum, tânărul prinţ rămase cu ochii fixaţi asupra regelui, 
încetişor Fausta închise uşile balconului lăsând să cadă 
perdelele groase, cruţându-i ochii de o privelişte dureroasă. 

Într-adevăr, de cum nu-l mai văzu pe rege, don Câsar 
scoase un suspin de uşurare şi păru că iese dintr-un coşmar 
înfricoşător. 

Văzându-l mai calm şi chiar în stare să continue discuţia, 
Fausta reluă încetişor, cu o voce gravă, plină de emoție: 

— Scuzaţi-mă monseniore că v-am dezvăluit în acest mod 
brutal adevărul. Circumstanţele au fost mai puternice decât 
voinţa mea şi m-au împins fără să vreau. 

EI 'Torero simţi un fior care-l cutremură din creştet până în 
tălpi. Titlul acesta, „monseniore”, avea o măreție nebănuită 
pronunţat de Fausta. 

Şi în acelaşi timp, ce lucru curios, acest titlu îi produse o 
impresie neplăcută pe care o exterioriza repetând cu 
amărăciune şi scuturând capul: 

— Monseniore! ... 

— Este titlul pe care-l moşteniţi pe drept, zise grav Fausta, 
în aşteptarea unuia mai mare. 


Oare ce însemna acel „în aşteptarea unuia mai mare”? 
Parcă intendentul prinţesei pronunţase aceste cuvinte la fel. 
Şi în fond, ce voiau de la el? Hotări să afle cât mai multe şi 
cum Fausta îi făcu semn să se aşeze, decis să clarifice tot 
ceea ce lui îi părea extraordinar, de întunecat în aventură 
pe care o trăia. 

— Aşadar, doamnă, spuse el cu o voce calmă în aparenţa, 
pretindeţi că sunt fiul legitim al regelui Filip? 

Aruncându-i o privire pătrunzătoare, Fausta nu putu să nu 
admire puterea de stăpânire a tânărului. 

„Hotărât lucru, îşi spuse ea, micuțul ştie ce vrea. Orgoliul 
ce-i este în fire este într-adevăr regal. Oricare altul ar fi 
ascultat aceste veşti exultând de fericire. El a rămas 
impasibil. Nu se lasă orbit, discută şi cred că, Dumnezeu să 
mă ierte, cea mai puternică dorinţă a lui este să cunoască 
dovada în care el nu poate să creadă. Oare chiar atât de 
lipsit de ambiţie să fie? După ce am avut nefericirea să mă 
împiedic de Pardaillan, să o am acum pe aceea de a întâlni 
un individ care-şi dă seama că face o greşeală şi pentru 
care avere, obârşie, putere, coroana însăşi, nu sunt decât 
cuvinte goale?” 

Gândind astfel, îşi ridică ochii spre cer cu o privire plină de 
blesteme şi ameninţări, ca şi când l-ar fi somat pe 
Dumnezeu să-i vină în ajutor. 

Şi întrebării puse de El 'Iorero, ea îi răspunse precis: 

— Documentele, de o autenticitate indiscutabilă, pe care le 
am, martori demni de încredere, pretind că sunteţi fiul 
legitim al regelui Filip. Acestea sunt cauzele pentru care şi 
eu am afirmat acelaşi lucru. Dar eu personal, nu pretind 
nimic, credeţi-mă. Mai mult, v-am spus că într-o zi foarte 
apropiată, vă voi arăta toate aceste dovezi. 

Cu blândeţe, El Iorero continuă: 

— Ferească Dumnezeu să pun la îndoială cuvintele voastre 
sau să credeţi că vă suspectez intenţiile! 

Şi continuă cu un surâs amar: 


— Nu am primit educaţia rezervată fiilor de regi... viitori 
regi ei înşişi. Pe când eram copil, nu am crescut în 
apropierea tronului. Am crescut într-o fermă, în mijlocul 
animalelor acestea puternice pe care le cresc pentru 
plăcerea ce o au părinţii, fraţii mei, să vadă luptele. Aceasta 
mi-e ocupaţia, doamnă, o ocupaţie de pe urma căreia 
trăiesc, neavând nici rentă, nici titluri, nici altceva. Sunt 
crescător de tauri, doamnă. Vă rog să mă iertaţi dacă 
vorbesc mai necioplit, în loc să folosesc un limbaj poleit, ca 
la curte şi cu care voi sunteţi obişnuită, fără îndoială, ca o 
prinţesă suverană ce sunteţi. 

Fausta îl aprobă cu gravitate. Scuzându-se în acest fel, El 
Torero reluă: 

— Şi mama mea, cum se numea ea, doamnă? 

— Sunteţi prinţ legitim, spuse Fausta. Mama voastră se 
numea Elisabeta de Franţa, soţie legitimă a regelui Filip, 
regină a Spaniei prin urmare. 

EI 'Torero îşi trecu mâna peste fruntea umezită deodată. 

— Dar la urma urmei, doamnă, spuse cu o voce 
tremurătoare, deoarece sunt fiu legitim, de ce m-au 
abandonat? De ce această ură înverşunată a unui tată 
asupra copilului său? Pentru ce această ură împotriva soţiei 
legitime, ură care a sfârşit cu un asasinat? ... Deoarece, 
după cum mi-aţi spus, nu-i aşa, mama mea a murit în urma 
tratamentului neomenos al soţului ei? 

— Am spus-o şi o voi dovedi. 

— Era vinovată mama mea? 

— V-am spus şi o repet şi o voi dovedi că regină, mama 
voastră, augusta voastră mamă, era o sfântă. 

Binenţeles că exagera. Elisabeta de Valois, fiica reginei 
Caterina de Medicis, pregătită pentru meseria de regină de 
temuta ei mamă, putea să creadă despre ea orice i-ar fi 
plăcut, mai puţin faptul că este o sfântă. 

Dar Fausta vorbea acum fiului ei şi conta pe pietatea 
filială, cu cât mai puternică, cu atât mai oarbă, mai ales că 


nu-şi cunoscuse mama, aşa încât putea crede orice 
exagerare. 

Fausta avea nevoie să-i întărească tot mai mult 
sentimentul filial pentru mamă. Cu cât ar fi fost mai mare 
acest sentiment în ochii fiului, mai nobil, mai ireproşabil, cu 
atât mânia să contra soţului, călăul mamei sale, s-ar fi 
dezlănţuit cu mai multă violenţă. 

EI 'Torero primi afirmaţia Faustei cu un surâs de uşurare şi 
întrebă: 

— Deoarece mama mea era ireproşabilă, pentru ce 
această înverşunare, pentru ce acest martiriu de care îmi 
vorbiţi? Regele este într-adevăr monstrul sângeros, aşa 
cum pretind toţi? 

El uita că până acum aşa gândise despre rege. Dar acum, 
când ştia că-i este tată, căuta din instinct să-l reabiliteze în 
proprii săi ochi. 

Ori aceasta nu-i putea conveni Faustei neîndurătoare, 
răspunse: 

— Din nefericire, regele nu a avut niciodată, pentru 
nimeni, un sentiment tandru. Regele înseamnă doliu, 
egoism, este uscăciunea inimii însăşi, cruzimea 
personificată. Totuşi, în ceea ce o priveşte pe regină, avea 
ceva ce ar părea o scuză. 

— Oh! făcu repede El 'Iorero. Poate era o uşuratică, 
inconsecventă, oh! Fără să-şi dea seama, desigur? 

— Nu! Regina nu avea ce-şi reproşa. Dacă am vorbit de 
ceva ce ar părea o scuză, este vorba de o aberaţie comună 
multor bărbaţi: gelozia. 

— Gelos! ... Fără motiv? 

— Fără motiv, zise Fausta cu convingere. Şi ceea ce este 
mai rău şi fără să o iubească. 

— Cum poţi fi gelos pe cineva pe care nu-l iubeşti? 

Fausta surâse. 

— Regele nu este un muritor de rând, zise ea. 

— Se poate oare că gelozia fără iubire să meargă până la 
crimă? Ceea ce voi numiţi gelozie, alţii ar putea s-o 


numească ferocitate. 

Fausta surâse din nou cu surâsul ei care nu spunea nici da 
nici nu. 

— E o poveste lungă şi vrednică de plâns, pe care ar trebui 
să v-o spun, continuă ea după o scurtă tăcere. Aţi auzit 
vorbind-se despre ea vag, fără îndoială. Nimeni nu cunoaşte 
adevărul şi chiar dacă l-ar cunoaşte, nimeni nu ar îndrăzni 
să-l spună. Este vorba despre primul fiu al regelui, fratele 
vostru, de acela care ar fi fost moştenitorul tronului în locul 
vostru, dacă nu ar fi murit în floarea vârstei. 

— Infantele Carlos! exclamă El Torero. 

— EL însuşi, zise Fausta. Ascultaţi deci: 

Şi atunci Fausta începu să-i istorisească povestea 
adevăratului său tată, în felul ei, desigur, amestecând 
adevărul cu minciună de aşa natură, încât ar fi trebuit să 
cunoşti absolut totul pentru a putea înţelege. 

Îi povesti totul cu o mulţime de amănunte, cu o precizie 
care nu putea să nu impresioneze spiritul aceluia căruia i se 
adresa şi asta cu atât mai mult cu cât unele amănunte 
corespundeau unor amintiri din copilăria lui El 'Torero, 
lămurindu-i anumite fapte, până atunci de neînțeles, 
coroborând unele cuvinte surprinse de el. 

Şi tot timpul, de-a lungul istorisirii, ea reliefa tot mai 
puternic rolul odios al regelui, al tatălui, al soţului, fără a 
insista, având aerul că-l scuză, că-l apără. În acelaşi timp, 
figura reginei se detaşa suavă, victimă resemnată a unui 
neîndurător călău. 

Când termină povestea, el era convins de legitimitatea 
naşterii sale, de nevinovăția mamei şi de lungul ei martiriu. 
În acelaşi timp, simţea crescând în el o ură puternică 
împotriva călăului, care, după ce i-a ucis cu încetul mama, 
voia cu orice preţ acum să omoare şi copilul devenit bărbat. 
Se simţea acum animat puternic de dorinţa răzbunării. 

Deci, când termină de istorisit, Fausta îl văzu pe tânăr în 
starea de exasperare pe care o dorise şi atacă hotărâtă, 
după cum îi era obiceiul: 


— M-aţi întrebat, monseniore, ce interese m-au mânat să 
vă cunosc! Şi eu v-am spus că era vorba de o omenie de 
înţeles pentru oricine. Am adăugat că, după ce v-am văzut, 
acest sentiment a făcut loc unei simpatii care creşte pe 
măsură ce vă cunosc mai bine. La mine, prinţe, simpatia nu 
este inactivă. V-am oferit prietenia şi vi-o ofer în continuare. 

— Doamnă, sunt într-atât de încurcat şi de emoţionat, 
încât nu găsesc cuvinte de mulţumire. 

— Aşteptaţi, prinţe, înainte de a refuza sau accepta... 

— Doamnă, întrerupse El Iorero, care se înfierbânta fără 
a-şi da seama, cum mă puteţi crede atât de ingrat pentru a 
vă refuza oferta generoasă a prieteniei voastre şi care-mi 
este atât de prețioasă. 

Ea-şi plecă capul cu un surâs plin de melancolie. 

— Să nu credem în impresii spontane, prinţe. 

Şi cu o emoție puternică ce-l înfiora plăcut pe tânărul 
ameţit, continuă: 

— Dacă ne-ar fi permis să urmăm chemările inimii şi dacă 
eu, cea care vă vorbesc, aş putea să fac, fără a strica nimic, 
ceea ce inima îmi dictează, voi aţi fi, prinţe, unul dintre 
monarhii cei mai puternici de pe pământ, deoarece ghicesc 
în voi calităţi rare care fac regi mari. 

Puternic emoţionat de cuvintele pronunţate cu o 
convingere arzătoare, mai emoţionat încă de ceea ce ea 
lăsa să se ghicească, El Torero exclamă: 

— Conduceţi-mă, doamnă. Vorbiţi, ordonaţi, mă supun în 
întregime vouă. 

Ochii Faustei sclipiră scurt. Făcu un gest care lăsa să se 
înţeleagă că acceptă să-l conducă şi că se poate încrede în 
ea. Continuă calmă şi tandră: 

— Înainte de a spune da sau nu, trebuie să stabilim, 
oarecum, care sunt poziţiile noastre. Trebuie să vă spun 
cine sunt, ce pot şi ce valoare are prietenia ce v-o ofer. 
Trebuie de asemenea să vă reamintesc cine sunteţi, vreau 
să spun, cu privire la cei ce vă cunosc, ce puteţi face şi unde 
ajunge. 


— Vă ascult, doamnă, zise respectuos El Iorero. Viaţa mi- 
ar fi prea mohorâtă şi insuportabilă dacă n-aţi fi fost voi s-o 
lămuriţi cu prezenţa voastră strălucitoare. 

Şi toate acestea spuse cu o galanterie exagerată, specifică 
epocii, în general, şi Spaniei şi spaniolilor, în special. Totuşi, 
Fausta distinse un accent de sinceritate în felul care 
fuseseră pronunţate cuvintele şi reluă: 

— Sunteţi sărac, fără nume, fără a putea întreprinde nimic 
măreț, cu toată popularitatea voastră, deoarece originea vă 
este obscură, naşterea îndoielnică. Vă veţi împiedica de 
prejudecățile de castă, atât de puternice în Spania ca şi 
aiurea. Dacă aveţi geniu, veţi fi condamnat la a vegeta, 
obscur şi necunoscut: naşterea voastră vă interzice să 
aspiraţi la onoruri, funcţii publice. Este adevărat ceea ce vă 
spun? 

— Întru totul adevărat, doamnă. Dar nu doresc nici glorie, 
nici onoruri. Obscuritatea nu mă apasă. În ceea ce priveşte 
sărăcia, o port cu uşurinţă. De altfel, poate că ştiţi că dacă 
aş fi vrut să accept darurile pe care nobilii, amatori de 
coride, mi le aruncă în arenă, până acum eram bogat. 

— Ştiu, zise cu gravitate Fausta. Se spune despre voi: 
„Viteaz ca El Iorero.” Se mai spune: „Generos ca El 
Torero”. Şi totuşi, când ştiţi că aveţi sânge regal în vine, nu 
mai puteţi continua ca şi până acum, umil şi obscur. 

— De ce, doamnă? întrebă nevinovat El Torero. Viaţa asta 
îşi are farmecul ei şi nu văd de ce aş schimba-o. 

Fausta se încruntă abia vizibil. Cuvintele spuse arătau o 
lipsă de ambiţie care o neliniştea. 

— Înseamnă că uitaţi, spuse ea cu simplitate, că nu vă este 
permis să trăiţi obscur, sărac, necunoscut, lipsit de bunuri şi 
ambiţii. Uitaţi că mâine, când veţi apărea în arenă, veţi 
putea fi asasinat şi că nimic nu vă va putea salva... dacă vă 
abandonez. 

EI 'Torero avu un surâs sfidător. 

— Înţeleg, zise Fausta. Vreţi să spuneţi că nu veţi lăsa să 
fiţi ucis ca un berbec la abator. 


— "Tocmai aşa, doamnă. 

— Dar nu uitaţi, că cel ce vă doreşte moartea are puterea 
supremă, că el este regele. Credeţi că se va mulţumi cu 
jumătăţi de măsură, că va trimite contra voastră câţiva 
nemernici? Surâdeţi încă şi vă înţeleg. Sunteţi sigur că 
puteţi conta pe câţiva prieteni credincioşi care nu vor ezita 
să tragă spada în apărarea dumneavoastră. Nebun ce 
sunteţi! Aflaţi deci, pentru că trebuie să vă spun totul, că 
mâine veţi avea împotrivă o armată întreagă. Mâine, mii de 
oameni, înarmaţi cu archebuze şi tunuri va ţine oraşul sub 
ameninţare. Se speră şi se contează pe un incident care va 
izbucni şi care le va permite să atace gloata. Veţi fi lovit 
primul şi moartea va părea un accident. Vă spun că sunteţi 
condamnat fără drept de apel. 

Cuvintele acestea, pronunţate cu o violenţă crescândă, 
făcură impresie asupra lui El Iorero. 

— Dar pentru ce crimă sunt condamnat? 

Fausta întinse mâna şi arătând spre rugul pe care 
perdelele îl ascundeau vederii lor, zise: 

— Aceeaşi crimă pentru care a fost executat nefericitul ce- 
şi striga neninovâăţia. 

Oricât de viteaz ar fi fost El Torero, simţi cum teama i se 
strecoară în vine, ceea ce îşi dorea şi Fausta. 

— Ei bine, fie, zise el după câteva clipe de ezitare, voi fugi, 
părăsesc Spania. 

Fausta surâse. 

— Încearcă numai să ieşi din oraş. 

— Am prieteni pe care pot conta, pot de asemenea să 
angajez câţiva viteji, gata la orice dacă preţul le convine. Voi 
trece în forţă. 

— Dar vă va trebui o armată, deoarece vă veţi lupta cu o 
armată, cu zece dacă va fi nevoie. 

EI 'Torero o privi un moment. Văzu că nu glumeşte, că era 
sincer convinsă că regele nu se va da înapoi de la nimic 
pentru a-l face să dispară. La rândul său, avu convingerea 


că acum, viaţa îi atârna de un fir de păr. Şi de asemenea 
înţelese că lupta era imposibilă. Întrebă mecanic: 

— Şi atunci, ce e de făcut? 

Fausta aştepta această întrebare. Făcuse totul pentru a i-o 
smulge. 

Foarte calmă, reluă: 

— Înainte de a vă răspunde, răspundeţi-mi la o întrebare: 
Vreţi să trăiţi? 

— Dacă vreau? La naiba! Doamnă, nu am decât douăzeci 
de ani! La această vârstă viaţa ţi se pare frumoasă pentru a 
ţine la ea. 

— Sunteţi hotărât să vă apăraţi? 

— Să nu vă îndoiţi de asta, doamnă. 

— Trebuie ştiut până la ce limită... 

— Până la capăt, doamnă. 

— Dacă este aşa, dacă mă ascultați, poate voi reuşi să vă 
salvez. Dar nu veţi fi salvat decât dacă vă veţi lovi inamicul 
înainte ca acesta să vă poată ucide. 

Toate acestea spuse cu calmul îngheţat de care Fausta se 
folosea în anumite împrejurări. Părea că spune un lucru 
simplu, natural. Cu tot acest calm înfricoşător, ea observa 
cu atenţie efectul cuvintelor sale şi îi fu teamă de ceea ce 
observă la tânărul din faţa sa. 

EI Torero, la această propunere neaşteptată, se sculă 
brusc şi, livid şi tremurând, exclamă: 

— Să-l ucid pe rege! ... să-mi ucid tatăl! ... Spuneţi că nu 
asta aţi gândit, doamnă... Că aţi vrut să mă încercaţi, nu-i 
aşa? 

— Credeam că sunteţi un bărbat, spuse Fausta cu un uşor 
dispreţ. M-am înşelat. Să nu mai vorbim de asta. Şi totuşi 
eu, care nu sunt decât o biată femeie, nu aş lăsa 
nerăzbunată moartea mamei mele. 

— Oh! Mama mea! zise copleşit El Iorero. 

— Da, mama voastră! Moartă, asasinată de cel care vă va 
asasina, pentru că voi tremuraţi numai la gândul de a lovi. 


— Mama mea! repeta El 'Torero, strângându-şi pumnii cu 
furie. Dar să-l ucid pe el, pe tatăl meu! ... e imposibil, prefer 
să mă sinucid. 

Fausta înţelese că dacă mai insistă acum, pierde tot cea 
sădit în inima lui. Cu o supleţe admirabilă, schimbă tactica 
şi zise ridicând din umeri: 

— Ei, dar cine vă spune să ucideţi? 

— Şi totuşi, aţi spus... 

— Am spus: trebuie să loviți. Nu am spus, nu am vrut să 
spun: trebuie să ucideţi. 

EI Torero avu un suspin de uşurare de o mută elocvenţă. 
Trăsăturile sale schimonosite se destinseră şi pentru a-şi 
ascunde zăpăceala se scuză: 

— lertaţi-mi nervozitatea, doamnă. 

— Mi se pare naturală, zise grav Fausta. Vreau să vă 
vorbesc limpede. Regele se teme de faptul că vi se va aduce 
la cunoştinţă că sunteţi fiul lui legitim şi urmaşul la coroană. 
Ar fi putut folosi procedura uzuală, care ar fi simplificat 
mult lucrurile, permițându-i să vă lovească mai sigur. Dar, 
oricât de secret ar fi un proces, oricât de docili ar fi 
magistraţii, cine poate jura că o indiscreţie nu va fi comisă? 

— Şi totuşi vorbeaţi că sunt ameninţat de o arestare având 
drept urmare condamnarea la moarte. 

— Da, dar regele nu va ajunge la asta decât atunci când se 
va convinge că nu vă poate dobori altfel. Puteţi face mult 
mai mult decât credeţi. Mai întâi, trebuie exploatată 
această teamă a regelui asupra posibilităţii divulgării 
secretului naşterii voastre. 

— Cum însă? Scuzaţi-mă, doamnă, nu prea înţeleg mare 
lucru din aceste complicaţii. Gândul că trebuie să complotez 
împotriva propriului meu tată îmi este atât de dureros, 
încât, vă mărturisesc, îmi ia minţile. 

— vă înţeleg scrupulele şi le aprob. Totuşi nu trebuie să le 
împingeţi la extrem. Vai! Înţeleg că inima să vă fie sfâşiată, 
dar, oricât ar fi de dureros pentru voi, oricât de penibil 
pentru mine, trebuie să insist. Este vorba de salvarea 


voastră. Vă spun deci: nu vă încăpăţânaţi să vedeţi tatăl în 
persoana regelui. Tatăl nu există. Singur rămâne duşmanul, 
pe el trebuie să-l vedeţi, împotriva lui luptaţi. 

El Torero rămase un moment gânditor. Apoi, ridicându-şi 
fruntea, zise cu durere: 

— Simt că ceea ce spuneţi e adevărat. Totuşi mi-e greu să 
accept. 

Fausta deveni glacială. 

— Înţelegeţi prin asta, spuse ea, să renunţaţi la apărare şi 
că prin urmare vă oferiţi de bună voie capul călăului? 

EI 'Torero păstră câteva momente tăcerea, în timp ce 
Fausta îl privea cu nelinişte. În sfârşit, răspunse: 

— Aveţi de o sută de ori dreptate, doamnă, zise cu o voce 
surdă. Am şi eu dreptul la viaţă ca oricare altul. Mă voi 
apăra deci, orice ar fi. 

De data asta, Fausta îşi dădu seama că este hotărât şi se 
grăbi să spună: 

— Luaţi iniţiativa. Regelui i-e teamă ca o întâmplare 
nefericită să nu dezvăluie originea naşterii voastre. 
Declaraţi-o voi înşivă, tare şi răspicat. Vă voi aduce probele 
de netăgăduit ale acestei naşteri. Aceste probe, expuneţi-le 
la lumina zilei. Trebuie ca în câteva zile, întreg regatul să 
ştie că voi sunteţi urmaşul legitim la coroană. Trebuie 
cunoscută odioasa purtare a regelui împotriva voastră. 
Când toate acestea vor fi cunoscute, se va ridica un aşa 
strigăt de indignare împotriva călăului vostru, încât el va 
tremura pe tron. lată deci cum puteţi lovi, cu duritate, 
credeţi-mă. 

— Adevărat, doamnă. Voi face cum îmi cereţi. Dar lăsaţi- 
mă să vă spun că vă înşelaţi când aţi spus că v-am crezut 
capabilă să mă îndemnați la asasinat. Trebuie să fii orb ca 
să nu vezi că o frunte pură ca a voastră nu poate urzi decât 
gânduri nobile. 

Fausta surâse. 

— Credeţi, doamnă, că în felul acesta voi scăpa de ura 
regelui, arătând adevărul despre naşterea mea? 


— Fără îndoială. Regele nu va mai îndrăzni să mai ordone 
uciderea voastră. Adevărul fiind cunoscut de toţi, ucigaşul 
va fi continuu urmărit de toţi. Oricât de puternic şi de 
orgolios ar fi, regele nu va îndrăzni o atare sfidare care l-ar 
arunca furiei poporului. Nu-i va mai rămâne decât 
alternativa aducerii voastre în faţa tribunalului. Acolo veţi 
cere recunoaşterea publică a drepturilor voastre şi fiţi sigur 
că dovezile pe care vi le voi da, vor fi aşa de puternice, că 
regele va trebui să accepte. Veţi fi proclamat, fiindcă e 
dreptul vostru, moştenitorul coroanei. Nu veţi mai avea 
decât de aşteptat voinţa Domnului care să-l cheme la 
tribunalul divin pe ucigaşul mamei voastre pentru a domni 
voi, la rândul vostru. 

— Ar fi asta posibil? bolborosi El Torero orbit. 

— Va fi, zise Fausta cu o convingere impresionantă. Şi 
chiar mai repede decât credeţi. Regele e bătrân, obosit, 
bolnav. Zilele-i sunt numărate. 

— Ei bine, doamnă, spuse El Torero cu generozitate, oricât 
de ciudat v-ar putea părea, îi urez să mă facă să aştept cât 
de mult. 

Fausta avu un surâs de triumf. A reuşit să-l facă să-i 
accepte ideile. Mai trebuia acum să-l facă să o părăsească 
pe Giralda. Fără să ştie de ce, Fausta simţea că această 
sarcină e şi mai grea. Dar ea construise intrigi cu mult mai 
dificile. Să-l facă să creadă că este normal să moştenească 
tronul, era enorm. Despre rest, moartea în scurt timp a 
regelui Filip al II-lea, asta era treaba ei. Vrând-nevrând, o 
dată prins în angrenaj, va trebui să meargă până la capăt. 
Şi, în ceea ce o priveşte pe ţigăncuşă, dacă el s-ar arăta 
neînduplecat, nu va fi greu să se debaraseze de ea. 

— Aşadar, zise El 'Iorero care de câteva momente părea 
cufundat într-un vis strălucitor, aşadar vă datorez coroana. 
Cum aş putea să vă răsplătesc? 

— Să nu vorbim acum despre asta, zise Fausta cu un aer 
nepăsător. Pentru moment trebuie să punem la punct toate 
detaliile acestui plan. Vă daţi seama că vor fi ceva greutăţi. 


— De asta sunt sigur, zise El Torero surâzând. 

— Mai întâi, despre ziua de mâine. V-am spus: o întreagă 
armată va ameninţa oraşul. Trebuie să aibă loc ceva ca o 
răzmeriţă, acesta este planul regelui, sfătuit de domnul 
d'Espinosa. În această luptă ar trebui să fiţi ucis, simplu 
accident. Nu veţi fi ucis. Mi-am luat toate precauţiile. 
Armatei regale, eu îi opun propria mea armată pe care eu 
am ridicat-o. 

— Aţi făcut voi asta? întrebă El Iorero încântat. 

— Am făcut-o. 

— Dar de ce? 

— V-am mai răspuns la această întrebare, zise Fausta rece. 
Acestei armate de gentilomi, de soldaţi încercaţi, care are 
drept unică misiune apărarea voastră, li se va alătura 
populaţia care vă admiră şi vă iubeşte. Din grija mea, se 
răspândeşte aur din belşug pentru a menţine şi creşte 
entuziasmul. Ca o dâră de pulbere de puşcă se va răspândi 
vestea că El Iorero este ameninţat. Din toate părţile vor 
veni apărători. Şi nu este totul, în acelaşi timp se va 
răspândi vestea că El Torero nu este altul decât infantele 
Carlos - sub acest nume veţi domni - dispărut încă de la 
naşterea sa, urmărit de ura nedreaptă a tatălui său. 
Infantele Carlos va fi aclamat de toţi. 

— Vă admir, zise cu sinceritate El Torero. Făcându-se că 
nu aude, Fausta reluă: 

— Deci, veţi fi salvat. În mijlocul unei armate care vă 
aclamă, desfid pe rege să vină să vă aresteze. Mâine veţi fi 
încă El Torero, poimâine veţi fi infantele Carlos. Întreg 
oraşul va fi cu voi. Douăzeci de mii de oameni înarmaţi vor fi 
cu voi şi vor ţine la respect trupele regale. Dacă doriţi, până 
la sfârşitul săptămânii, regele va fi prins, detronat, închis 
într-o mănăstire şi voi veţi urca pe tron. 

Şi cum El 'Torero schiţă un gest de protest, ea adăugă 
repede: 

— Dar voi sunteţi generos şi nu veţi abuza de victoria 
voastră. Veţi merge să-l întâlniți pe rege cu care veţi trata 


ca de la egal la egal. Şi va fi prea fericit, ca în faţa 
puternicei mişcări populare, să vă recunoască în mod public 
drept urmaşul său la coroană. Şi voi, ca fiu supus şi 
respectuos, îi veţi lăsa viaţa şi puterea. Vă veţi aştepta clipă 
care nu va întârzia să apară. 

— Visez! ... bolborosi El Torero. 

— A sunat şi ceasul vostru. Veţi fi rege al Spaniei, al 
Portugaliei, Prinţ Suveran al Ţărilor de Jos, împărat al 
Indiilor. Vă dau Statele mele din Italia şi cu ceea ce mai 
aveţi că drept de moştenire, asta ar însemna cam jumătate 
din Italia. Restul îl veţi lua singur. 

— Oh! 

— Şi atunci, vă veţi îndrepta spre Franţa. Este visul tatălui 
vostru. O veţi invada prin Pirinei şi prin Alpi. În acelaşi timp, 
armatele voastre vor intra şi dinspre Flandra. O campanie 
condusă rapid vă va aduce Franţa, care nu va admite 
niciodată un rege hughenot. După aceasta veţi urca spre 
nord şi spre est şi veţi ocupa Germania, aşa cum aţi ocupat 
Franţa, reconstruind marele imperiu al lui Carol cel Mare. 
Veţi fi astfel stăpânul lumii. lată ce veţi putea face, sprijinit 
de mâna pe care vi-o ofer. Acceptaţi? 

Fausta se înflăcăra tot mai mult evocând visele ei 
grandioase. Vocea-i fierbinte, figura sa iluminată, îl scoase 
din fire pe El Iorero care nu mai ştia dacă este treaz sau 
visează. 

— Ar trebui să fiu nebun să nu accept, strigă el. Dar voi, 
doamnă, voi care aruncaţi cu uşurinţă milioanele în această 
aventură, voi care îmi cedaţi statele voastre din Italia, voi 
care mă orbiţi, evocându-mi uriaşa putere ce-mi daţi, în 
sfârşit, voi ce-mi cereţi? Care va fi partea voastră? 

Fausta rămase tăcută câteva clipe. Apoi privindu-l drept în 
ochi pe El Torero, spuse, subliniind fiecare silabă: 

— Voi împărtăşi cu voi gloria, bogăţiile, puterea. 

Şi fixându-l în continuare cu o privire ascuţită: 

— Rămâne să stabilim cum se va face aceasta. 


EI 'Torero făcu un gest de superbă nepăsare, pe care 
Fausta îl aprecie că o adevărată cunoscătoare. 

— Este imperios necesar să o ştiţi, zise ea încetişor. 

La care el răspunse cu galanterie: 

— Ceea ce veţi face, va fi bine făcut. 

— Această împărţire va fi făcută în modul cel mai simplu şi 
mai natural. Şi lăsându-l câteva clipe în suspensie, dădu 
lovitura pe neaşteptate: 

— Voi fi soţia voastră! 

EI 'Torero sări în sus. Se aştepta la orice în afara unei 
asemenea pretenţii, formulată de o asemenea manieră 
neaşteptată care îl şocă într-o oarecare măsură. Cădea 
foarte de sus. Visul său se sfârşise. Se găsea în faţa brutalei 
realităţi. I se părea că în faţa lui nu se mai găsea aceeaşi 
femeie. În timp ce se ambalase, această frumuseţe 
nemaiîntâlnită stârnise în el dorinţa. Acum o vedea altfel. 
Pentru a spune drept, producea teamă. Şi în uluirea sa nu 
făcu decât să bâlbăie: 

— Să vă căsătoriţi cu mine! Voi! Doamnă! Voi! 

Fausta înţelese că sosise clipa cea grea. Se ridică 
maiestuos şi luând acea atitudine de regină care o făcea 
irezistibilă, îndulcindu-şi fulgerul din priviri, zise: 

— Priviţi-mă. Nu sunt destul de tânără, destul de 
frumoasă? Nu aş fi o suverană demnă, din orice punct de 
vedere, de puternicul monarh ce veţi deveni? 

— Văd, zise don Cesar, care-şi recapătă luciditatea, văd că, 
într-adevăr sunteţi tinereţea însăşi şi în ceea ce priveşte 
frumuseţea, niciodată şi o spun sincer, niciodată nu veţi fi 
egalată. Dar... 

— Dar? ... Spuneţi-vă întreg gândul. 

— Ei bine, da, voi duce gândul până la capăt. Vă spun cu 
toată sinceritatea că sunt nedemn de această mare cinste 
ce-mi faceţi. Sunteţi prea mult regină şi nu destul de 
femeie. 

Fausta surâse, poate un pic dispreţuitor. 


— După voi sunt prea regină, atunci să ştiţi că, din partea 
voastră, nu sunteţi destul de rege. Acum nu mai sunteţi un 
simplu bărbat, sunteţi rege. Trebuie să vă obişnuiţi să 
vedeţi şi să gândiţi că un rege. Aţi comis oare greşeala de a 
gândi că este vorba de dragoste între noi? Nu vreau s-o 
cred. Sunt şi trebuie să rămân suverană înainte de a fi 
femeie, la fel cum, la voi, bărbatul trebuie să dispară în faţa 
suveranului. 

El Torero îşi plecă capul, puţin convins. 

— Aceste sentimente vă sunt la îndemână, vouă care v-aţi 
născut suverană şi aţi trăit aşa. Dar eu, doamnă, eu suntun 
biet muritor şi dacă inima-mi vorbeşte, eu o ascult. 

Cu îndrăzneală, ea spuse: 

— Şi inima voastră e dată. 

Cu simplitate, privind-o drept în faţă, fără provocare dar 
cu fermitate, el răspunse înclinându-se adânc: 

— Da, doamnă. 

— O ştiam, domnule. Dar asta nu m-a reţinut nici o clipă, 
îmi păstrez oferta făcută. 

— Nu mă cunoaşteţi, doamnă. Atunci când inima mea s-a 
dat, a fost pentru totdeauna. 

Fausta ridică dispreţuitoare din umeri. 

— Regele va uita iubirile aventurierului. Nu se poate altfel. 

Şi fără a-l mai lăsa să spună ceva, se ridică şi spuse mai 
blând: 

— Mergeţi, prinţe şi reveniţi poimâine. Nu răspundeţi 
acum. Vă aştept reîntoarcerea cu încredere. Răspunsul 
vostru nu poate să nu fie conform dorințelor mele. Mergeţi. 

Şi cu un gest tandru şi poruncitor totodată, îl concedie 
fără ca el să mai spună ce avea de spus. 

După plecarea lui El Iorero, Fausta reflectă timp 
îndelungat. Înţelesese perfect ce se petrecea în mintea lui. 
Dacă l-ar fi lăsat să vorbească, acesta şi-ar fi mărturisit 
dragostea pentru mica ţigăncuşă. Pus în dilemă, de a alege 
între dragoste şi coroană, coroană ce ea i-o promisese, 
prinţul nu ar fi ezitat şi ar fi refuzat coroana pentru a 


păstra dragostea. Fausta simţea asta şi nu-l lăsase să comită 
ireparabilul. 

Rămase pe loc, neliniştită. Întrevederea nu decursese 
potrivit intenţiilor sale. Prinţul îi scăpa. Totuşi nu era 
pierdut încă totul. Singurul obstacol era Giralda. Va 
suprima acest obstacol. Giralda, o dată moartă, dispărută, 
răpită, nu se îndoia că va reveni supus şi ascultător. 

Întinse mâna şi sună. 

La chemarea sa, Centurion, demachiat şi cu obişnuita-i 
figură, apăru cu un zâmbet slugarnic. 

Fausta avu o lungă convorbire cu el în cursul căreia îi dădu 
instrucţiuni precise în ceea ce o privea pe Giralda, după 
care spadasinul dispăru, fără îndoială pentru a-i executa 
imediat ordinele primite. 

Fausta rămase din nou singură. 

Se ridică şi se îndreptă spre o măsuţă lucrată artistic, 
deschise un sertar secret şi scoase un pergament pe care-l 
privi îndelung înainte de a-l ascunde la piept, murmurând: 
„Nu mai am motive să-l păstrez. Cel mai bine ar fi să-l trimit 
domnului d'Espinosa. Cu o lovitură obţin două lucruri. Mai 
întâi câştig prietenia marelui inchizitor şi apoi a regelui. 
Dacă au cumva bănuieli în ceea ce priveşte conspirația, ele 
vor fi adormite. Obţin astfel securitate şi libertate de 
acţiune. Apoi, tot ceea ce regele Filip va face cu acest 
pergament, va fi în folosul succesorului său.” 

Şi după o secundă de reflecţie: „Pardaillan! ... Oare ce va 
zice când va afla că acest pergament a ajuns la domnul 
d'Espinosa? Misiunea lui va fi ratată, el care a promis să 
aducă pergamentul lui Henric de Navarra. Cine ştie? Dacă 
d'Espinosa reuşeşte, poate mă debarasez în acelaşi timp şi 
de Pardaillan. Cu ideile lui ciudate, ar putea să se creadă 
dezonorat.” 

Şi cu un surâs teribil: 

— Când un om ca Pardaillan se crede dezonorat şi când 
nu-şi poate spăla onoarea în sângele duşmanului, îi rămâne 


o singură cale: s-o spele în propriul sânge. Pardaillan poate 
foarte bine să se omoare! ... Rămâne de văzut! ...” 

Rămase câteva clipe visătoare, numele de Pardaillan îi 
aduse în memorie acela al fiului ei şi se gândi: 

Myrtis! Unde ar putea să fie acum Myrtis? Şi fiul meu, fiul 
lui Pardaillan? Voi avea destul timp să-mi caut copilul.” 

Reflectând încă un moment, murmură: „Da, totul se va 
termina repede, fie că reuşesc, fie că nu. Va fi timp să-mi 
caut copilul.” 

Luând această hotărâre, sună din nou şi dădu câteva 
ordine cameristei. 

Câteva momente mai târziu, litiera Faustei se oprea în faţa 
intrării de onoare marelui inchizitor, care locuia la palat. 

Fausta avu o lungă convorbire cu d'Espinosa, căruia, în 
schimbul unor anumite condiţii pe care le puse, îi dădu 
faimoasa declaraţie a regelui Frederic de Valois, care-l 
proclama pe Filip al II-lea de Spania, urmaş la coroana 
Franţei. 

Capitolul 4 

Conversaţia lui Pardaillan cu El 'Torero. 

Părăsind-o pe Fausta, El Torero se îndreptă spre hanul 
Turnului unde o lăsase pe aceea pe care o considera 
logodnica sa, încredinţând-o pazei micii Juana. 

Mergea grăbit, fără să-i pese de trecătorii pe care-i lovea, 
cuprins de o presimţire sinistră care-i anunţa o nenorocire. 
I se părea că Giralda e în pericol... 

Şi lucru straniu, acum când nu mai era sub influenţa 
Faustei, i se părea că toată această istorie privind naşterea 
sa era inventată în scopul unei intrigi misterioase. 

„Ce poate fi adevărat din toate astea? Se întreba el în timp 
ce mergea. Nimic nu concordă cu ceea ce ştiu eu. Cum de 
am putut să mă las păcălit într-atât? Vrednicul om care m-a 
crescut şi care mi-a arătat multe dovezi de lealitate, m-a 
asigurat totdeauna că tatăl meu a fost torturat din ordinul 
regelui, care, pentru a se asigura că ordinele-i sunt 


îndeplinite cu sfinţenie, a ţinut să participe el însuşi la 
supliciu. Regele nu este, nu poate fi tatăl meu.” 

Şi continuă cu o ironie teribilă: „Rege, eu, îmblânzitorul de 
tauri! E de milă că am putut să mă gândesc la asta chiar şi 
numai o secundă! Sunt eu făcut să fiu rege? Ei, la dracu' voi 
fi oare mai fericit, când, pentru satisfacerea unei vanităţi, 
mi-aş sacrifica libertatea, prietenii, dragostea şi mi-aş lega 
soarta de aceea a doamnei Fausta care va face din mine un 
instrument bun să ucidă mii de oameni pentru a-şi îndeplini 
ea ambițiile? Fără să mai pun la socoteală, că m-aş băga la 
un stăpân prea puternic, în faţa căruia ar trebui să mă plec 
necontenit. Ei, la naiba cu Fausta, la naiba cu coroana şi 
regalitatea. 'Torero sunt Torero rămân şi trăiască dragostea 
gingaşei şi dulcei mele Giralda! Îi voi cere prietenului meu, 
domnul de Pardaillan să mă ia cu el în frumoasa Franţă. 
Prezentat de un gentilom de o aşa valoare, ar fi nefiresc să 
nu-mi pot croi un drum, în mod cinstit, fără crimă şi fără 
înşelăciune. Atunci rămâne aşa, dacă domnul de Pardaillan 
mă vrea, plec cu el.” 

Tot monologând aşa, ajunse la han şi cu îngrijorare intră în 
loja micuţei Juana. 

Se linişti imediat. Giralda era acolo, râzând şi flecărind cu 
mica Juana. Aproape de aceeaşi vârstă, la fel de drăguţe, de 
aceeaşi condiţie socială, vioaie şi zâmbitoare, se 
împrieteniseră repede. 

Pardaillan, aşezat în faţa unei sticle cu vin de Franţa, care- 
i plăcea atât de mult, veghea cu un surâs maliţios la 
logodnica tânărului prinţ, pentru care simţise o vie 
simpatie. 

Când Pardaillan se trezise, după ce dormise o bună parte a 
dimineţii, bătrâna Barbara, la ordinul Juanei, i-a comunicat 
dorinţa exprimată de don Cesar şi anume, aceea dea 
veghea asupra Giraldei. Fără să spună un cuvânt, Pardaillan 
şi-a încins cu gravitate spada şi cobori fără să piardă un 
moment, pentru a se pune la dispoziţia Juanei. 


Se aşeză în aşa fel încât să împiedice oricui intrarea în 
mica lojă fără permisiunea stăpânei. Şi, văzându-l aşa de 
calm şi încrezător în forţele sale, tinerele fete se simţiră mai 
în siguranţă decât dacă paza le-ar fi fost asigurată de o 
întreagă companie regală. 

Primele cuvinte ale lui Pardaillan au fost: 

— Şi prietenul meu Chico? Nu-l văd. Unde este? 

Cu un surâs răutăcios, Juana îl întrebă neîncrezătoare: 

— Este serios, monseniore cavaler, că voi daţi un 
asemenea titlu, de prieten, unui asemenea neînsemnat 
personaj ca Chico? 

— Scumpă copilă, zise grav Pardaillan, crede-mă că nu 
glumesc niciodată cu un sentiment atât de respectabil. Ca 
Chico să fie o persoană neînsemnată, cum spui tu, puţin îmi 
pasă. Nu am, slavă Domnului, obişnuinţa de a-mi subordona 
sentimentele condiţiei sociale celor cărora li se adresează. 
Dacă eu îl numesc pe Chico, prietenul meu, este pentru că 
într-adevăr aşa îl consider. Şi dacă ţi-aş spune că în privinţa 
prieteniilor sunt foarte pretenţios, asta poate că te va 
convinge că Chico merită acest titlu. 

— Dar, la urma urmei, ce a făcut atât de extraordinar, ca 
un om ca voi să vorbească despre el atât de elogios? 

— Ţi-am mai spus: e un viteaz. Dacă vrei să ştii mai mult, 
îţi voi spune într-una din aceste zile ce a făcut pentru a-mi 
câştiga stima. Pentru moment, reţine că, în mod serios, îl 
consider ca pe un adevărat prieten şi răspunde-mi te rog la 
întrebare: cum se face că nu este aici? Îl credeam unul din 
bunii tăi prieteni, frumoasă Juana. 

Juanei i se păru că distinge în ultimele cuvinte ale 
cavalerului un fel de zeflemea. Dar, cu seniorul francez, 
niciodată nu puteai fi sigur. Avea un aşa mod de exprimare 
şi cu surâs deconcertant, încât nu mai ştiai ce să crezi. 
Astfel încât, cu o mutriţă copilărească, Juana răspunse: 

— Mă săcăia şi l-am gonit. 

— Oh! Oh! Ce neîndemânare a mai comis? 

— Niciuna, seniore de Pardaillan, numai că... e un prost... 


— Un prost! Chico! lată ceea ce nu poţi să mă faci să cred. 
E un băiat prea bun, dimpotrivă şi foarte inteligent şi care-ţi 
este, după cum cred, foarte ataşat. Cred că această 
concediere nu este definitivă şi că-l voi revedea curând. 

— Oh! zise râzând Juana, va veni, nici o grijă, nici nu va fi 
nevoie să-l convingă cineva. N-am mai văzut până acum un 
asemenea individ lipsit de amor propriu. 

— Poate cu tine, zise Pardaillan râzând sincer de figură 
dezamăgită ce o făcuse Juana la sfârşit. Nu trebuie totuşi să 
crezi asta şi cred că, oricare altul şi-ar fi permis aşa ceva, 
Chico nu s-ar fi lăsat. Oricum, bietul băiat îmi lipseşte şi 
oricare i-ar fi fost greşeala, îţi cer iertare pentru el, 
frumoasa mea gazdă. 

Cum bine puteţi crede, Juanei i-ar fi fost greu să refuze 
ceva cavalerului. lertarea fu acordată cu mărinimie, ba mai 
mult, se trecu la căutarea micuţului, care totuşi era de 
negăsit. 

Pardaillan înţelese că Chico s-a ascuns în subterana 
misterioasă şi nu mai insistă. 

Redus la singura conversaţie cu cele două tinere, începu 
să găsească timpul scurs cam lung, când El 'Torero veni să-l 
elibereze de sarcina primită. 

Giralda nu se îndoia că logodnicul ei se dusese la acea 
prinţesă care pretindea că-i cunoaşte familia şi spunea că 
este în măsură să-i spună secretul naşterii sale. Dar, cum 
don Cesar plecase fără a-i spune unde se duce, crezuse că 
este de datoria ei să păstreze puţinul ce-l ştia. 

Şi asta cu atât mai uşor cu cât Pardaillan, cu discreţia sa 
absolută se feri cu grijă să ceară orice explicaţie despre 
absenţa lui El Torero. Gândea că dacă don Cesar lipsea 
atunci când îşi ştia logodnica în pericol, atunci fusese 
obligat s-o facă. El Torero îi ceruse să vegheze asupra 
logodnicei sale, el veghea. Se întreba, nu fără teamă, unde 
ar fi putut merge tânărul, dar îşi păstră întrebarea pentru 
el. 

Orice ar fi fost, sosirea lui El 'Torero îl linişti. 


Îl primi deci cu acel surâs pe care-l rezerva numai celor pe 
care-i iubea. 

Dinspre partea sa, El Iorero simţea imperios nevoia de a 
se destăinui unui prieten. Nu pentru că ar fi ezitat asupra 
viitoarei sale conduite, nu pentru că ar fi regretat refuzul 
ofertelor Faustei, dar, pentru că i se părea că în 
extraordinara aventură în care intrase, erau destule părţi 
întunecate şi era convins că un spirit limpede ca acela al 
cavalerului, i le-ar fi putut lămuri. 

Decis să mărturisească totul noului său prieten, după ce-i 
mulţumi emoţionat Juanei, asigurând-o de veşnica sa 
recunoştinţă, se retrase, împreună cu Pardaillan, într-o sală 
mai mică, unde se putea discuta în linişte, fără martori şi 
care avea calitatea de a putea supraveghea de aproape 
mica lojă în care se aflau Giralda şi Juana. Instinctul îl 
avertiză că logodnica sa era în pericol. Nu-şi dădea seama 
cum, dar era prudent. 

Când rămaseră singuri la masă, în faţa câtorva sticle, El 
Torero zise: 

— Poate că ştiţi, iubite domnule de Pardaillan, că acea casă 
în care am intrat noaptea trecută în căutarea logodnicei 
mele, aparţine unei prințese străine? 

Pardaillan ştia perfect despre ce este vorba. Totuşi îşi luă 
un aer nevinovat pentru a răspunde: 

— Nu, pe legea mea! Nu cunoaştem amănuntul. 

— Această prinţesă pretinde a cunoaşte secretul naşterii 
mele. Am vrut să am inima împăcată şi m-am dus s-o văd. 

Brusc, Pardaillan lăsă pe masă paharul pe care tocmai îl 
ridicase şi strigă: 

— Aţi văzut-o pe Fausta? 

— De acolo vin. 

— Drace! bombăni Pardaillan, mă temeam de asta. 

— Deci, o cunoaşteţi? 

— Da, un pic. 

— Ce fel de femeie este? 


— Este o tânără... De fapt ce vârstă o avea? Douăzeci de 
ani, poate treizeci. Nu se ştie. E tânără, remarcabil de 
frumoasă şi... cred că aţi remarcat-o, presupun... 

EI 'Torero aprobă blând. 

— E tânără, e frumoasă şi am remarcat-o, într-adevăr. Aş 
vrea să ştiu totuşi ce fel de femeie este. 

— Dar... mi se pare că am auzit că este extrem de bogată 
şi tot atât de generoasă. Se spune că, de asemenea, este 
foarte puternică. Ea este aceea care l-a răsturnat pe bietul 
Valois. Şi a făcut să tremure pe cel mai puternic om al 
timpului, papa Sixt al V-lea. Şi aici, nu m-ar mira să aflu că a 
reuşit să domine chiar pe Filip al II-lea, regele vostru, care, 
fără supărare, este un rege morocănos şi chiar pe 
d'Espinosa însuşi, care-mi pare mai redutabil decât însuşi 
stăpânul său. 

EI 'Torero asculta cu cea mai mare atenţie. Simţea în mod 
instinctiv că Pardaillan cunoştea despre această prinţesă 
mult mai multe decât lăsa să se înţeleagă. Dar cum El 
Torero era un om prea fin şi cum nu-l cunoştea pe cavaler 
de prea mult timp, totuşi reuşise să înţeleagă că acesta nu 
spunea decât ceea ce merită spus. 

— Cavalere, ceea ce vreau să ştiu eu este dacă se poate 
avea încredere în ea sau nu. 

— Ah, foarte bine! Trebuia să o spuneţi de la început. Să ai 
încredere în Fausta! Asta ţine de o mulţime de lucruri, pe 
care singură le stabileşte. Dacă vă promite, de exemplu, că 
veţi cădea într-o cursă bine întinsă - împinge sinceritatea 
uneori până acolo, încât te şi previne - ei bine, puteţi avea 
încredere în ea. Dacă vă promite ajutor, ei bine, trebuie să 
ai prudenţa să te informezi până la ce punct acest ajutor va 
fi în propriul ei profit. Este imprudent să mai contezi pe ea 
din momentul în care nu-i mai sunteţi util. Dacă vă iubeşte, 
fiţi foarte atent. Ultimul ceas vi se apropie. Dacă vă urăşte, 
dispăreţi. Dacă-i faceţi un serviciu, nu contaţi pe 
recunoştinţa ei. 


— Mi-a dezvăluit lucruri de o importanţă covârşitoare şi aş 
vrea să ştiu până la ce punct le pot crede. 

— Fausta nu spune lucruri obişnuite. Şi nici nu minte. Ea 
spune aşa cum vede ea din punctul ei de vedere... Şinue 
vina ei dacă nu totdeauna acestea corespund adevărului. 

EI 'Torero înţelese că nu va afla mare lucru atât timp cât va 
pune întrebări. Gândi că este mai bine să povestească lui 
Pardaillan întreaga aventură. 

— Doamna Fausta, spuse el, mi-a dezvăluit un lucru de 
necrezut. Ţineţi-vă bine, cavalere, veţi fi mirat. Ea 
pretindea că sunt... fiul regelui! 

Pardaillan nu păru deloc mirat. 

— De ce nu, don Cesar? Totdeauna am spus că trebuie să 
aparţineţi unei familii ilustre. Rasa se simte de la o poştă. 

— Mare senior, înţeleg, cavalere, dar de aici până la a fi de 
sânge regal şi, mai mult, moştenitorul tronului, recunoaşteţi 
că e cam mult. 

— Nu spun nu. Iotuşi nu mi se pare imposibil şi 
mărturisesc, în ceea ce mă priveşte, figura voastră ca rege 
al Spaniei ar fi mult mai potrivită decât a acestui bătrân plin 
de podagră care domneşte acum. 

— Vă încredeţi în asemenea trăsnaie? 

— De ce nu? 

Şi cu o intonaţie ciudată, cavalerul adăugă: 

— Nu v-aţi încrezut chiar voi într-o asemenea trăsnaie, 
după cum o numiţi? 

— Ba da, zise cu sinceritate El Iorero. Mărturisesc că pe 
moment am fost destul de neghiob şi plin de vanitate şi m- 
am crezut fiul regelui. Dar de atunci am reflectat şi acum... 

— Acum? făcu Pardaillan cu ochi strălucitori. 

— Înţeleg absurditatea unei asemenea pretenţii. 

— Mărturisesc că nu văd nici o absurditate. 

— Poate aveţi dreptate în ceea ce priveşte pretenţia însăşi. 
Dar ceea ce o face absurdă în ochii mei, sunt circumstanţele 
anormale ce o însoțesc. 

— Explicaţi-vă. 


— Ei bine, este admisibil ca, fiu legitim al unui rege şi al 
unei regine ireproşabile, să fiu urmărit de ura oarbă a 
tatălui meu? Că a fost nevoită, pentru a salva zilele 
amenințate ale copilului, să-l răpească, să-l ascundă, să-l 
crească - e un fel de a spune, fiindcă de fapt m-am crescut 
singur - necunoscut, sărac, dezmoştenit? 

— Asta ar putea părea straniu. Dar, dat fiind caracterul 
feroce, bănuitor până la exces al regelui Filip, nu văd, în 
ceea ce mă priveşte, nimic imposibil, cu toate că pare un 
roman. 

EI 'Torero scutură energic capul. 

— Eu nu văd lucrurile tot aşa, zise cu fermitate. Condiţiile 
în care am fost crescut au fost normale, naturale. Aş spune 
mai mult, ele mi s-au părut obligatorii dacă e vorba - şi cred 
că este cazul meu - de o naştere clandestină, rodul unei 
greşeli, pentru a spune adevărul. Aceste condiţii mi-ar fi 
părut inadmisibile într-un caz normal, legitim... aşa că 
naşterea urmaşului legitim la tron. 

Spunând toate acestea, cu o sinceritate convingătoare, El 
Torero rămase un moment visător. 

Pardaillan, care cunoştea secretul naşterii sale şi care 
continua să-l observe cu atenţie, gândi: „Nu raţionează 
rău.” 

EI 'Torero reluă: 

— Şi când va trebui să devin fiul regelui, când doamna 
Fausta mi-ar prezenta dovezile, faimoasele dovezi pe care le 
are, ei bine, voi refuza să recunosc în rege pe tatăl meu, mă 
voi forţa să-mi stăpânesc ura împotriva lui şi voi încerca să 
dispar, voi fugi din Spania şi voi rămâne aşa cum sunt acum: 
obscur şi fără nume. 

— Ah! Şi de ce? făcu Pardaillan ai cărui ochi sclipiră din 
nou. 

— Ei bine, cavalere, dacă regele, tatăl meu, mi-ar fi întins 
braţele, dacă m-ar fi recunoscut, dacă ar fi fost gata să 
repare trecutul, aş fi pus în drept să accept noua situaţie. 


— Dacă tatăl vostru v-ar fi întins braţele, zise cu gravitate 
Pardaillan, datoria voastră ar fi fost să-l îmbrăţişaţi şi să 
uitaţi tot răul ce vi l-a făcut. 

— Nu-i aşa? spuse bucuros El 'Iorero. Aşa gândeam şi eu. 
Dar nu numai asta mi se oferă. 

— Drace! Ce vi se mai oferă? 

— Mi se oferă milioane pentru a răscula poporul, 
concursul unor oameni pe care nu-i cunosc. Nu mi se oferă 
afecțiunea paternă. În schimbul acestor milioane şi al 
acestui ajutor, mi se propune să mă ridic împotriva 
pretinsului meu tată. Primul act al fiului ar fi acela de 
rebeliune împotriva tatălui. Deci în capul unei armate voi 
lua legătura cu acel tată şi cu arma în mână îi voi adresa 
primul cuvânt. Şi după ce-l voi învinge, umili, batjocori, îi voi 
impune să mă recunoască oficial drept fiul său. 

lată ce mi se oferă, cavalere. 

— Şi aţi acceptat? 

— Cavalere, sunteţi omul pe care-l preţuiesc cel mai mult 
pe lume. Vă consider un frate mai mare, pe care-l iubesc şi-l 
admir. Nu vreau să vă ascund nimic, ori, voi care mi-aţi 
demonstrat stimă şi încredere, învăţaţi să mă cunoaşteţi şi 
aflaţi că am comis această nefericită aventură de a gândi să 
accept. 

— Eh! făcu Pardaillan cu un surâs subţire, o coroană nu se 
lasă uşor. 

— vă înţeleg, Oricum ar fi, mi s-au prezentat lucrurile în 
aşa fel, încât cred, Dumnezeu să mă ierte, că-mi pierdusem 
minţile: eram ca beat de orgoliu, de ambiţii. Eram pe 
punctul de a accepta. Din fericire pentru mine, în acel 
moment mi-a făcut o ultimă propunere, sau mai bine spus, 
mi-a pus o ultimă condiţie. 

— Să vedem ce condiţie, zise Pardaillan, care nu se îndoia 
asupra ei. 

— Prinţesa mi-a cerut să împart cu ea succesul, gloria, 
cuceririle, devenind soţia mea. 


— Ehei! Nu sunteţi chiar de plâns, persifla Pardaillan. Vi se 
oferă norocul, tronul, gloria, cuceriri măreţe, se mai adaugă 
dragostea sub forma uneia dintre cele mai frumoase femei 
şi voi vă plângeţi. Sper că nu aţi avut nebunia să respingeţi 
aceste măreţe daruri. 

— Nu râdeţi, cavalere. Această ultimă propunere m-a 
salvat. M-am gândit la micuța mea Giralda pe care o iubesc 
din toată inima şi mă iubeşte şi ea cu toate că nu sunt decât 
un simplu aventurier. Am înţeles că este ameninţată! Am 
înţeles că, în orice caz, ea ar fi prima victimă a laşităţii mele 
şi, că pentru a urca pe aceltron cu care mă orbea, ar fi 
trebuit să calc pe cadavrul nevinovatei care mă iubeşte. Şi, 
trebuie să vă mărturisesc, mi s-a făcut ruşine. 

„Dragostea, gândi Pardaillan, după toate acestea, cine ar 
mai gândi să-i nesocotească puterea!” 

Şi cu glas tare, cu un aer zeflemitor: 

— Şi atunci! Aţi făcut nebunia de a refuza? 

— Nu am avut timpul să refuz. 

— Încă nu e pierdut totul, zise Pardaillan, din ce în ce mai 
zeflemitor. 

— Prinţesa nu m-a lăsat să vorbesc. A dorit ca răspunsul să 
i-l dau poimâine. 

— De ce acest răgaz? întrebă Pardaillan, devenind atent. 

— Predinde că mâine se vor întâmpla anumite lucruri 
care-mi vor influenţa hotărârea. 

— Aha! Şi anume, ce evenimente? 

— Prinţesa a refuzat să se explice. 

Se poate observa că El Torero trecea sub tăcere atentatul 
premeditat la adresa sa, pe care Fausta i-l dezvăluise. Ea 
pomenise de o armată pregătită de luptă, de o răscoală, de 
o bătălie şi din acest punct de vedere, El 'Torero credea că 
exagerase. Credea că este vorba de o tentativă de asasinat 
şi ar fi roşit să pară că cerşeşte ajutorul pentru atât de 
puţin. A regretat acest scrupul. 

Pe de altă parte, Pardaillan căuta să ghicească adevărul 
din reticenţele tânărului. Nu-i fu greu să-l descopere, 


deoarece o auzise pe Fausta cerând conjuraţilor să meargă 
la corida pentru a-l salva pe prinţ şi conchise în sinea sa: 
„Haida-de, e un viteaz. Ştie că va fi asasinat şi nu spune 
Nimic, din fericire, ştiu şi voi fi şi eu acolo.” 

Şi cu glas tare: 

— Spuneam că încă nu e totul pierdut. Poimâine îi veţi 
spune că veţi fi fericit să-i fiţi soţ. 

— Nici poimâine, niciodată, spuse energic El Torero. Sper 
să n-o mai revăd. Cel puţin, nu voi face nimic pentru a o 
reîntâlni. Convingerea mea e absolută: nu sunt fiul regelui, 
nu am nici un drept la tronul pe care vor să mă facă să-l 
uzurp. Şi dacă totuşi aş fi fiul regelui, dacă aş fi avut dreptul 
la acest tron, hotărârea mea este luată: El Iorero sunt, El 
Torero voi rămâne. Pentru a accepta, v-am mai spus-o, 
trebuie ca regele, de bunăvoie, să mă recunoască. Şi, în 
ceea ce priveşte căsătoria cu doamna Fausta, am iubirea 
Giraldei şi-mi e de ajuns. 

Ochii lui Pardaillan scânteiau de bucurie. Îl simţea sincer, 
hotărât. Totuşi făcu o ultimă încercare: 

— Eh! Zise, reflectaţi. O coroană e totuşi o coroană. Nu 
cunosc încă muritor, oricât de mare, oricât de dezinteresat, 
care să refuze suprema putere. 

— Ei bine! spuse El Torero zâmbind, eu voi fi acela. Nu mai 
spuneţi nimic, nu veţi reuşi să-mi schimbaţi hotărârea. 
Lăsaţi-mă să vă cer un serviciu. 

— Zece, o sută de servicii, exclamă cavalerul emoţionat. 

— Mulţumesc, zise El Iorero cu simplitate, mărturisesc că 
aşteptam un pic acest răspuns. lată deci: am motive să cred 
că aerul ţării mele nu-mi mai prieşte, mie şi Giraldei. 

— La fel cred şi eu, zise cu gravitate Pardaillan. 

— Aş vrea să vă cer, dacă asta nu vă deranjează prea mult, 
să ne luaţi pe amândoi în Franţa. 

— La naiba! Asta numeşti dumneata un serviciu! Dar pe 
coarnele diavolului! Voi îmi oferiţi un serviciu, consimţind 
să-mi ţineţi tovărăşie, mie, unui bătrân soldat acrit ca mine. 


— Atunci, s-a făcut? Când vă veţi termina afacerile de aici, 
mă luaţi cu voi? Am convingerea că în ţara voastră voi putea 
să-mi găsesc un loc sub soare fără să-mi pun onoarea în joc. 

— Oh! Fiţi sigur că va fi un loc mare şi frumos, sau 
cuvântul meu nu merită să fie ascultat. 

— Şi acum, altceva, zise El 'Iorero cu o emoție stăpânită: 
dacă mi s-ar întâmpla nenorocirea să... 

— Ei! zise Pardaillan zbârlindu-se. 

— Trebuie prevăzut totul. Vi-o încredinţez pe Giralda. 
Iubiţi-o, protejaţi-o. Nu o lăsaţi aici, o vor ucide. Îmi 
promiteţi? 

— Vi-o promit, spuse simplu Pardaillan. Logodnica voastră 
va fi sora mea şi nenorocire celui care va încerca ceva. 

— De-acum sunt liniştit, cavalere. Ştiu ce înseamnă 
cuvântul vostru. 

— Ei bine, izbucni Pardaillan, vreţi să vi-o spun? Aţi făcut 
bine respingând propunerile Faustei. Dacă încercaţi vreun 
regret respingând coroana, consolaţi-vă cu gândul că nu 
sunteţi fiul lui Filip mai mult decât sunt eu. 

— Ah! Ştiam bine, strigă triumfător El Iorero. Dar cum de 
ştiţi asta? 

— Ştiu chiar mult mai multe lucruri pe care vi le voi 
explica, vă dau cuvântul. Pentru moment, mulţumiţi-vă cu 
atât. Nu sunteţi fiul regelui şi nu aveţi nici un drept la 
coroană. 

Şi cu o gravitate care-l impresiona pe El Iorero: 

— Dar totodată nici nu aveţi dreptul să-l urâţi pe regele 
Filip. Trebuie să renunţaţi la proiectele de răzbunare 
despre care mi-aţi vorbit. Ar fi o crimă, înţelegeţi, o crimă! 

— Cavalere, spuse El Torero, la fel de emoţionat că şi 
Pardaillan, dacă oricare altul mi-ar fi spus ceea ce mi-aţi 
spus voi, i-aş fi cerut dovezi. Vouă vă spun: din moment ce o 
afirmaţi, că proiectul meu ar fi criminal, renunţ. 

— Şi veţi vedea că vor fi motive să vă felicitaţi. Veţi veni în 
Franţa, ţară în care se respiră bucurie şi sănătate. Vă veţi 


căsători cu frumoasa Giralda, veţi trăi fericiţi... şi veţi avea 
mulţi copii. 

Şi Pardaillan izbucni în râsul lui atât de fericit şi sonor. El 
Torero, molipsit, îi răspunse cu acelaşi râs. 

— O cred, pentru că o spuneţi voi, dar şi pentru alt motiv. 
Cred în ceea ce spuneţi pentru că simt, ghicesc, că aduceţi 
noroc prietenilor voştri. 

Pardaillan îl privi câteva clipe visător. 

— E curios, spuse el, sunt aproape doi ani şi asta mi-a 
rămas întipărit aici - şi-şi duse degetul la frunte - o femeie, 
pe care o numeau ţiganca Sadzuma şi care în realitate avea 
un nume ilustru pe care ea însăşi îl uitase în urma unei 
întregi serii de nenorociri, mi-a spus aproape în aceleaşi 
cuvinte acelaşi lucru. Numai că ea a adăugat că purtam 
nenorocul în mine, ceea ce îmi aducea nefericire. 

Şi recăzu într-o reverie dureroasă, judecând după 
expresia sa. Fără îndoială, un trecut apropiat, de lupte, 
doliu şi nenorociri, îi apărea în faţa ochilor. 

EI 'Torero, văzându-l devenind deodată aşa de trist, îşi 
reproşa că fără să vrea, a trezit în el amintiri dureroase şi 
pentru a-l scoate din gândurile-i triste i se adresă: 

— Şi ştiţi ce m-a distrat cel mai mult în aventura mea cu 
doamna Fausta? Imaginaţi-vă, cavalere, că atunci când m- 
am aflat în prezenţa intendentului prinţesei, acesta, cu 
orice ocazie mă numea mereu „monseniore.” Vorbiţi-mi de 
Fausta pentru a-mi explica adevărata semnificaţie a titlului, 
deoarece chiar şi ea mă numea monsenior şi acest cuvânt 
care mă făcea să surâd când îl auzeam pronunţat de 
intendent, în gura Faustei lua proporţii nebănuite. Ea m-a 
făcut să cred că sunt un mare personaj. 

— Da, are arta de a sublinia nuanțele. Dar nu râdeţi totuşi, 
prin naşterea voastră aveţi dreptul la acest titlu. 

— Cum şi voi cavalere, mă veţi numi monsenior? întrebă 
râzând El Torero. 

— Ar trebui, zise serios Pardaillan. Dacă nu o fac, este 
pentru că nu vreau să atrag atenţia unor duşmani asupra 


voastră, duşmani, de altfel, destul de puternici. 

— Şi voi, cavalere, credeţi că viaţa îmi este ameninţată? 

— Cred că nu veţi fi în siguranţă decât dacă părăsiţi 
pentru totdeauna Spania. De aceea, propunerea voastră de 
a mă însoţi în Franţa m-a copleşit de bucurie. 

El Torero îl privi pe Pardaillan şi emoţionat spuse: 

— Aceşti duşmani necunoscuţi, care-mi doresc moartea, se 
datoresc naşterii mele misterioase. Voi, Pardaillan, voi, 
cunoaşteţi acest secret. Şi totuşi nu este secret decât 
pentru mine? Nu mă voi lovi oare decât de oameni care 
ştiu, dar care-şi fac un titlu de glorie tăcând? 

Emoţionat cu adevărat, Pardaillan răspunse blând: 

— Foarte puţini oameni cunosc secretul. Ca urmare a 
întâmplării l-am cunoscut şi eu. 

— Nu puteţi să mi-l spuneţi? 

După o secundă de ezitare, Pardaillan răspunse: 

— Da, să vă las în incertitudine, ar fi prea crud. Vă voi 
spune totul. 

— Când? întrebă agitat El Torero. 

— Când vom fi în Franţa. 

EI 'Torero îşi plecă capul cu durere. 

— Reţin promisiunea voastră. 

Nu mai insistă şi cavalerul îl întrebă cu un aer detaşat: 

— Luaţi parte la corida de mâine? 

— Fără îndoială. 

— Sunteţi absolut hotărât? 

— Nu am încotro. Regele mi-a ordonat să apar. Nu poţi 
refuza un ordin al regelui. Şi apoi, mai este şi alt motiv de a 
nu refuza. Nu sunt bogat, după cum ştiţi şi o ştiu şi alţii. 
Lumea s-a obişnuit să arunce daruri în arenă când apar eu. 
Sunt daruri ale bunăvoinţei lor, care-mi permit să trăiesc. Şi 
cu toate că sunt singurul pentru care această bunăvoință a 
publicului se manifestă prin bani, nu mă simt umilit. De 
altfel, însuşi regele dă exemplu. Altfel spus, este un omagiu 
ca oricare altul. 


— Bine, bine, voi merge şi eu să văd îndeaproape ce 
înseamnă o coridă. 

Cei doi prieteni îşi petrecură restul zilei discutând fără să 
iasă din han. La căderea nopţii, amândoi urcară în camerele 
lor să se culce, simțind că vor avea nevoie, pentru a doua zi, 
de toate forţele. 

Capitolul 5 

În arenă. 

În perioada în care au avut loc evenimentele pe care le 
povestim, alancear en coso, adică aruncarea lancei în 
arenă, era o modă care făcea furori. Turnirurile franceze 
erau depăşite şi, de la marele senior până la modestul 
gentilom, fiecare ţinea la onoarea de a cobori în arenă să 
lupte cu taurul. De altfel, această modă nu era urmată 
decât de nobilime. Poporul se mulțumea doar să privească. 
Gentilomul care cobora în arenă - rege, prinţ sau simplu 
hidalgo - deţinea primul rol, acela de matador. În acelaşi 
timp era şi picador, deoarece ca şi acesta din urmă, se afla 
călare, împlătoşat în fier şi înarmat cu lance. Nici un 
regulament nu-l stânjenea şi, cu condiţia să-şi apere pielea, 
orice mijloace erau bune. 

Celelalte roluri deţinute de oamenii din suita 
combatantului: gentilomi, paji, scutieri şi valeţi, mai mulţi 
ori mai puţini, potrivit bogăției stăpânului: ei aveau drept 
sarcină să-l ajute, să atragă asupra lor atenţia taurului, într- 
un cuvânt, să-l protejeze. Adeseori, taurul avea între coarne 
un buchet de flori sau panglici. Matadorul improvizat putea 
să culeagă cu vârful lancei sau cu spada acest trofeu, dar 
foarte puţini se încumetau la acest joc periculos. 

În noaptea de duminică spre luni, piaţa Sfântului Francisc, 
de obicei locul întâlnirilor publice, era acum ocupată de 
numeroase echipe de lucrători însărcinaţi să o amenajeze 
potrivit noii sale întrebuinţări. 

Arena, cuşca taurilor, tribunele destinate nobililor invitaţi 
de rege, toate fură construite în câteva ore, rudimentar, 
desigur. 


Astfel încât, principalele materiale folosite pentru 
construirea arenei constau în căruţe, butoaie, capre de 
lemn, lăzi, totul cu îndemânare ascuns şi deghizat sub 
scânduri. 

Corida fiind regală, nu se putea asista decât la invitaţia 
regelui. Am spus că fuseseră construite tribune în acest 
scop. În afara tribunelor, ferestrele şi balcoanele caselor 
care împrejmuiau piaţa erau rezervate marilor seniori. 
Regele însuşi se afla în balconul palatului. Acest balcon, 
uriaş, părea şi mai mare datorită podoabelor şi 
decoraţiunilor şi avea aspectul unei adevărate tribune. 
Principalii demnitari ai curţii se înghesuiau în spatele 
regelui. 

Mulțimea se înghesuia în piaţă, în spaţiul desemnat de 
frânghii şi păzit de oameni înarmaţi. 

Seniorul care participa la corida în rolul de matador, avea 
dreptul să-şi ridice cortul pavoazat şi ornamentat cu 
propriile-i arme. Acolo, ajutat de servitorii săi, se echipa în 
armură, se retrăgea după luptă sau era transportat în caz 
de rănire. Era, dacă vreţi, cabina sa de artist. Un spaţiu era 
rezervat calului său, iar un altul suitei, dacă era numeroasă. 

Pentru a nu se abate de la uzanţe, El Iorero se înfiinţa dis- 
de-dimineaţă la faţa locului pentru a supraveghea el însuşi 
la instalarea lui, de altfel modestă - după cum ştim, nu era 
bogat. Un mic cort, fără flamură sau alte ornamente, îi era 
de ajuns. 

Într-adevăr, faţă de ceilalţi matadori, înarmaţi din cap 
până în picioare, încălecând armăsari focoşi, împlătoşaţi în 
armuri de luptă, don Cesar se prezenta pedestru. 
Dispreţuia armura grea şi era îmbrăcat într-un costum de o 
eleganţă discretă care-i punea în evidenţă talia admirabil 
proporţionată. Singura eleganţă consta în calitatea stofei, 
dintre cele mai fine şi mai bogate. 

Singurele sale arme erau capa de satin, purtată pe braţ şi 
care-i servea la întărâtarea taurului şi o mică spadă de oţel, 
o minune de flexibilitate şi rezistenţă. Spada nu o folosea 


decât în caz de pericol extrem. Niciodată nu se servise de 
ea până acum, decât pentru a desprinde cu vârful ei, cu o 
minunată măiestrie, buchetul de flori sau de panglici, a 
cărui proprietate îl proclama învingătorul fiarei. El Torero 
consimţea să braveze taurul, să-l întărâte până la furie, dar 
refuzase totdeauna să-l ucidă. 

Suita sa se compunea de obicei din doi tovarăşi ce-l 
însoțeau, dar cărora don Cesar nu prea le lăsa ocazia să 
intervină. Orice şiretlic, orice fentă a animalului, nu-l 
găseau nepregătit, încât puteai crede că le ghicea dinainte. 
În caz de pericol, cei doi tovarăşi încercau să abată atenţia 
taurului. 

Sosind la locul ce-i era rezervat, El Torero recunoscu cu 
nelinişte flamura lui don Iago de Almaran deasupra cortului 
alăturat lui. El Torero ştia că Barba Roja, cuprins de o 
dragoste de brută pentru Giralda, încercase de mai multe 
ori să o răpească. Ştia că Centurion acţiona în favoarea 
dulăului regal şi care, sigur de favoarea regelui, credea că 
orice îi este permis. După cum putem crede, această 
vecinătate, poate intenţionată, nu-i făcea plăcere. 

Înainte de a se îndrepta spre piaţa Sfântul Francisc, între 
don Cesar şi Giralda avusese loc o discuţie. Sub apăsarea 
presimţirilor sale, don Cesar îşi implorase logodnica să se 
abţină să apară la corida şi să rămână ascunsă la han, cu 
atât mai mult cu cât nu putea să asiste decât amestecată în 
mulţime. 

Dar Giralda voia să meargă. Ea ştia că jocul la care 
participa logodnicul ei putea să-i fie fatal. N-ar fi făcut sau 
n-ar fi spus nimic pentru a-l opri, dar nimic pe lume n-ar fi 
oprit-o nici pe ea să asiste, acolo unde iubitul ei îşi risca 
viaţa. 

Cu moartea în suflet, El Torero trebui să se resemneze şi 
să autorizeze ceea ce nu putea împiedica. Şi Giralda, 
împodobită cu cele mai frumoase dantele şi văluri plecase 
împreună cu El Iorero şi se amestecase în mulţime. 


Bineînţeles că i-ar fi plăcut să ia loc în tribună acoperită, 
dar ca să ajungi acolo, trebuia să fii invitat de rege şi pentru 
a fi invitat, trebuia să fii nobil. Nu era decât o biată ţigancă, 
o ştia prea bine, aşa încât, fără amărăciune şi fără regrete, 
se mulţumi cu soarta ei. 

De altfel avea noroc. Giralda era la fel de cunoscută, la fel 
de iubită ca şi El Torero. Ori, în mulţimea care se strecura 
în urma lui El Torero, se găsiră destui care s-o recunoască 
şi să-i murmure numele şi care, cu acea galanterie extremă, 
particulară spaniolilor, bărbaţii se fereau din calea ei, 
făcându-i loc. 

În felul acesta reuşi să ajungă în primul rând. Şi lucru 
ciudat, hazardul hotărâse ca ea să fie singură în locul în 
care ajunsese, în jurul ei nu erau decât bărbaţi care se 
arătau galanţi, atenţi, respectuoşi. 

Până chiar şi cei doi soldaţi din gardă care făceau de pază 
în acel loc îi permiseră - cu riscul de a fi încarceraţi - să 
treacă dincolo de funie, unde rămăsese singură, având 
destul aer şi spaţiu şi unde nu mai era stânjenită de 
presiunea oamenilor care o sufoca. 

Un scăunel purtat din mână în mână, venit nu se ştie de 
unde, îi fu oferit curtenitor şi iată că se văzu instalată 
confortabil, dincolo de incinta rezervată mulţimii, în aşa fel 
încât, singură, aşezată pe scăunelul ei, cu cei doi soldaţi 
ţepeni ca la paradă, unul la stânga şi celălalt la dreapta sa, 
cu ceata de bărbaţi în spatele său, părea, în întreaga sa 
frumuseţe şi sub soarele strălucitor al dimineţii, regina 
sărbătorii. 

Oare se neliniştise ea de grija cu care toţi bărbaţii o 
purtaseră, ca să spunem aşa, până la acest loc, oare o 
încercase vreo teamă la vederea mutrelor lor de bandiți? 

Poate, dacă i-ar fi observat mai atentă, ar fi văzut că în 
ciuda căldurii toride, aceştia erau înfăşuraţi cu grijă în nişte 
pelerine largi, bune atât împotriva ploii cât şi împotriva 
soarelui. Şi ar mai fi putut observa că aceste pelerine 
ascundeau spade grele, nemăsurat de lungi, pumnale 


puternice. Atunci mirarea sa şi neliniştea s-ar fi 
preschimbat în spaimă. 

Dar Giralda, fericită de a se vedea aşa de bine instalată, nu 
observă nimic. 

Pardaillan plecase de la han cam pe la ora două. Fiesta 
trebuia să înceapă la ora trei, aşa încât avea la dispoziţie o 
oră pentru a parcurge un drum pe care-l putea face într-un 
sfert de oră. 

În spatele lui mergea un călugăr care părea că nici nu-i 
pasă de cavalerul din faţa sa, prea ocupat cu prefiratul 
mătăniilor ce le avea în mână. Numai că, din loc în loc, mai 
ales la anumite răscruci, călugărul făcea un semn 
imperceptibil şi imediat, fie un cerşetor, fie un soldat, fie 
chiar călugăr, ţâşneau din loc şi dispăreau într-o direcţie 
necunoscută. 

Pardaillan, cu nasul în vânt, mergea fără grabă. Avea 
destul timp, ce naiba! Nu era invitat de însuşi regele? Ar fi 
fost de tot hazul să nu se găsească un loc pentru 
reprezentantul Maiestăţii Sale, regele Franţei! 

În ceea ce priveşte ciocnirea de alaltăieri din anticameră 
regală, în care seniorul Barba Roja a fost serios scărmănat, 
am putea spune chiar sub ochii regelui, căruia, ca pentru a- 
| copleşi, îi vorbise mai mult decât cavalereşte, poate ar fi 
fost prudent ca acum să nu se arate în faţa acestor 
persoane care-i doreau moartea, dar la toate astea, 
Pardaillan nici nu se gândea. 

Cu atât mai mult nu se gândea nici la Fausta, care în mod 
sigur era nespus de furioasă pe el, deoarece îi stricase 
unele proiecte care-l condamnau la moarte prin foame sau 
sete, mai furioasă încă după ce-l văzuse zdrobind cu tot 
felul de mobile banda de lachei ce-o asmuţise împotriva lui, 
fără ca acesta să aibă nici cea mai mică zgârietură. Fără să 
mai punem la socoteală nişte nimicuri ca senor de Almaran, 
zis, Barba Roja şi locotenentul său, Centurion, ori Bussi 
Leclerc şi Chalabre, Montsery, Saint-Maline şi chiar 


cardinalul Montalta, demn nepot al domnului Peretti, toţi 
cei care-i doreau moartea. 

Pardaillan uitase chiar şi pe ducele de Ponte-Maggiore cu 
care se ciocnise oarecum la Paris. Este adevărat că nu ştia 
de sosirea ducelui la Sevilla, despre duelul acestuia cu 
Montalta şi că cei doi, ducele şi cardinalul, împăcaţi prin 
ura comună împotriva lui, aşteptau cu nerăbdare 
vindecarea rănilor care pentru moment îi ţineau ţintuiţi, 
înjurând şi blestemând în paturile lor puse la dispoziţie de 
marele inchizitor. 

Pardaillan nu se gândea decât la un lucru şi anume că fiul 
lui don Carlos avea nevoie de sprijinul spadei sale. 

Mergea deci fără grabă, având destul timp. Dar în acelaşi 
timp, privirile lui scormoneau împrejurimile iar mâna nu-i 
părăsea garda săbiei. 

Din timp în timp se întorcea cu un aer nepăsător. Dar 
călugărul care-l urmărea pas cu pas părea atât de absorbit 
de îndeletnicirile sale clericale, încât nu putea crede că este 
un spion. 

Nu se găsea decât de vreo cinci minute în stradă când 
începu să adulmece ca un câine de vânătoare care a găsit 
urmă. 

„Oh! gândi el, încep să simt bătălia!” 

Din acel moment, călugărul care-l urmărea fu uitat cu 
desăvârşire. 

Amintirea măsurilor luate de Fausta în timpul reuniunii 
conjuraţilor, pe care el o surprinsese, îi reveniră în 
memorie. 

„Drace! făcu el, devenind într-o clipă serios, credeam că e 
vorba de o bagatelă. Abia acum îmi dau seama că este mai 
serios decât credeam”. 

Şi cu un gest pe care obişnuinţa i-l crease, îşi potrivi 
centura şi se asigură că spada îi iese uşor din teacă. În acel 
moment se opri drept în mijlocul drumului. 

„Ei drăcie! zise cu stupoare, asta ce mai este?”. 

Asta, era o spadă lungă. 


Ne amintim că-şi pierduse spada în momentul în care 
sărise în camera cu parchetul trucat. 'Iot aşa ne amintim că 
zdrobind oamenii lui Centurion asmuţiţi asupra sa de 
Fausta, culesese acea spadă scăpată de unul din ei şi o 
luase cu sine. 

Ori de câte ori un om de acţiune cum era Pardaillan, 
punea mâna pe sabie, îşi încredința pur şi simplu acesteia 
viaţa. Îndemânarea şi forţa erau de prisos dacă oţelul se 
frângea. Regulile luptei, departe de fi aşa de severe ca cele 
de azi, considerau că un om dezarmat era un om mort, 
deoarece adversarul era autorizat să lovească fără milă, 
fără să i se împute nimic. Din acestea, ne putem da seama 
de grija pe care fiecare o purta armei sale, încercată şi 
întreţinută cu mare atenţie. 

Pardaillan, expus mai mult decât oricare altul, purta o 
grijă deosebită armelor sale. Reîntorcându-se la han, a pus 
deoparte spada cucerită, rezervându-şi pe altădată grijă de 
a-i încerca lama. Maşinal, a ales o alta din colecţia sa şi a 
înlocuit-o pe cea pierdută. 

Ori, Pardaillan observă abia în stradă că purta în teacă 
spada pe care o luase în ajun şi o pusese deoparte. 

„E straniu, murmură el. Totuşi sunt sigur că am pus-o în 
cui. Cum am putut fi aşa de distrat?” 

Fără să-i pese de trecătorii, de altfel destul de rari, îşi 
scoase spada din teacă o învârti pe toate părţile examinând- 
o cu atenţie şi în cele din urmă o prinse de mâner şi o făcu 
să şuiere în aer. 

„Ei ca să vezi! făcu el din ce în ce mai uluit, aş jura că nu e 
spada culeasă de mine în casa Faustei. Asta mi se pare mai 
uşoară”. 

Reflectă un moment, încercând să-şi amintească: „Nu, nu 
văd nimic. Nimeni nu mi-a intrat în cameră. Şi totuşi... e de 
neînchipuit! ...” 

Un moment se gândi să se întoarcă la han să-şi schimbe 
spada, dar o falsă pudoare îl reţinu. Îşi cercetă din nou 
arma. l se păru perfectă. Solidă, flexibilă, rezistentă, îi 


stătea bine în mână în ceea ce priveşte garda, destul de 
lungă, aşa cum o preferase, nu-i găsi nici un defect, nu văzu 
nimic suspect. 

Băgă spada în teacă şi-şi urmă drumul ridicând din umeri 
şi mârâind printre dinţi: 

— Pe legea mea, cu atâta poveşti despre Inchiziţie, 
trădători, spioni şi asasini, o să ajung un fricos. Spada e 
bună şi o păstrez, la naiba! Să nu-mi pierd vremea 
încercând să o schimb, acum când se întâmplă lucruri atât 
de curioase în jurul meu. 

Într-adevăr, în jurul său se întâmplau destule, care pentru 
cineva neavizat ar fi părut obişnuite, nu şi pentru un 
observator atent ca Pardaillan. 

La acea oră, cea mai mare parte a norodului se găsea în 
piaţa Sfântului Francisc, câteva zeci de minute mai 
rămânând până la începerea fiestei. Străzile erau aproape 
goale şi ceea ce îl surprinsese pe cavaler, toate prăvăliile 
erau închise. Uşile şi ferestrele erau ferecate. Părea un oraş 
abandonat. 

Puteai crede că toţi cei ce nu găsiseră loc în piaţă se 
baricadaseră în propriile locuinţe. Dar de ce? Ce ordin 
misterios făcuse să se închidă ermetic uşi şi ferestre şi toţi 
locuitorii străzilor ce dădeau spre piaţă să se ascundă cu 
atâta prudenţă? 

Şi iată că, apropiindu-se, văzu câteva companii de soldaţi 
care păzeau străzile strâmte ce dădeau în piaţă. La capătul 
acestor străzi ocupate, erau călăreţi încolonaţi care formau 
un cordon destul de mare în jurul ei. 

Şi totuşi soldaţii lăsau să treacă cu uşurinţă pe toţi aceia 
care mergeau la fiesta. 

Atunci, ce rol aveau ei acolo? 

Pardaillan voi să fie sigur şi făcu un tur al pieţei, vizitând 
toate străduţele ce-o înconjurau. Peste tot acelaşi dispozitiv. 
Mai întâi soldaţi care se ascundeau în rândurile caselor 
unde deveneau invizibili. Apoi alte companii care ocupau 


mijlocul străzilor. Din loc în loc, mai departe, călăreţi şi ceea 
ce era mai grav, se vedeau şi tunuri. 

Astfel că, un triplu cordon de fier încercuia piaţa şi era 
evident că în momentul în care trupele se puneau în 
mişcare, ar fi fost imposibil oricui să intre sau să iasă. 

Dar nu era totul. Mai era ceva. Pentru un luptător cum era 
Pardaillan, era evident că acestor manevre se opunea o 
contra-manevră, executată de trupe adverse, care se 
mişcau sub ochii trupelor regale. Şi într-adevăr, în acelaşi 
timp cu trupele regale erau câteva grupe care circulau, 
parcă urmând un ordin, în aparenţă erau paşnici cetăţeni 
care voiau să urmărească fiesta cât mai de aproape. Dar 
ochiul antrenat al lui Pardaillan recunoştea cu uşurinţă în 
aceşti amatori de coridă, luptătorii. 

De acum totul îi deveni clar. Asista la manevra trupelor 
regale şi vedea şi contra-manevra trupelor conjuraţilor 
cumpăraţi de Fausta. 

Această mulţime de intimaţi, în mijlocul cărora nu se vedea 
nici o femeie, ceea ce era semnificativ, ocupau aceleaşi 
străzi ca şi trupele regale. În intenţia de a privi mai bine 
spectacolul, se improvizau fel de fel de instalaţii. Capre de 
lemn, mese, scaune, păzi sparte, căruţe răsturnate se 
îngrămădeau peste tot şi toate erau luate în stăpânire de 
grupurile de curioşi. 

Văzând toate acestea, Pardaillan îşi spuse: „Din două, una: 
ori domnul d'Espinosa a aflat de o conspirație şi atunci lasă 
oamenii Faustei să ocupe poziţii în stilul său, în care, după 
cum văd eu, ei intră ca o turmă de oi, ori el nu ştie nimic şi 
atunci trupele sale sunt cele care vor pierde”. 

Astfel stând lucrurile, oricare altul în locul lui Pardaillan s- 
ar fi întors din drum liniştit, deoarece n-ar fi avut nimic de-a 
face într-o dispută care se pregătea între rege şi supuşii săi. 
Dar Pardaillan îşi avea logica sa, care era departe de a 
altora. După ce blestemă îndeajuns, îşi luă aerul său cel mai 
nemulţumit şi cu o bravadă căreia singur îi cunoştea 
secretul, pătrunse în piaţă prin poarta de onoare, făcând să 


răsune titlul de ambasador, invitat personal de Maiestatea 
Sa, regele Spaniei şi se îndreptă spre locul ce-i fusese 
rezervat. 

În acel moment apăru şi regele în balconul amenajat ca o 
tribună. O magnifică copertină de catifea roşie cu ciucuri de 
aur, sprijinită pe margini de lăncii de luptă, oprea razele 
soarelui. 

Regele se aşeză cu aceeaşi figură plictisită şi rece care-i 
era proprie. Domnul d'Espinosa, marele inchizitor şi prim- 
ministru se afla în picioare, în spatele fotoliului regal. 
Ceilalţi gentilomi de serviciu luară loc pe estradă, fiecare 
după rangul său. 

Alături de Espinosa se afla un paj tânăr, pe care nimeni nu- 
| cunoştea, în afara regelui şi a marelui inchizitor, deoarece 
primul îl onoră cu un surâs, iar cel de-al doilea îl tolera 
alături de el când, de fapt, ar fi trebuit să se plaseze în 
spatele său. Mai mult chiar, un taburet acoperit cu o pernă 
de catifea, bogat brodată, se afla alături de marele 
inchizitor şi pe care pajul se aşeză cu cel mai natural aer. În 
aşa fel încât regele nu ar fi avut decât să se întoarcă fie 
spre stânga, fie spre dreapta pentru a se putea întreţine cu 
marele inchizitor sau cu acel paj căruia îi acorda unul din 
cele mai mari onoruri. 

Misteriosul paj nu era altul decât Fausta. 

Fausta, în acea dimineaţă, dăduse lui d'Espinosa faimosul 
pergament care recunoştea pe Filip de Spania ca unic 
moştenitor al coroanei Franţei. Gestul spontan al Faustei 
câştigase favoarea regelui şi bunăvoința primului ministru. 
Şi totuşi ea nu cedase faimoasa declaraţie a regelui Henric 
al III-lea fără anumite condiţii. 

Una dintre acestea era aceea de a participa la corida în 
loja regală şi că va fi astfel aşezată încât să poată vorbi în 
particular, în orice moment, cu regele său cu primul 
ministru. O altă condiţie, ca un corolar al celei precedente, 
era că orice mesager care ar fi pronunţat numele Faustei, 


să fie admis imediat în faţa sa, indiferent sub ce costum s-ar 
fi aflat. 

D'Espinosa o cunoştea îndeajuns pe Fausta pentru a fi 
sigur că nu din pură vanitate punea o astfel de condiţie şi se 
grăbi să i le acorde. 

Oare ţesea vreo intrigă împotriva lui Pardaillan? 

Ori, regele avea un dinte împotriva acestui cavaler care îl 
umilise pe el, regele, şi care nemulţumindu-se să-i bată 
supuşii în propria anticameră, îndrăznise să-i vorbească în 
faţa întregii curţi într-un mod atât de insolent încât se cerea 
o pedeapsă exemplară. 

Imediat ce regele apăru în balcon, izbucniră ovaţii 
entuziaste la ferestrele şi balcoanele ocupate de marea 
nobilime. Aceleaşi ovaţii spontane izbucniră şi în tribunele 
ocupate de nobilimea de mai mică importanţă. De aici, 
aclamaţiile se întinseră şi la poporul îngrămădit în piaţă. 
Adevărul ne obligă să spunem că acestea erau mai puţin 
răsunătoare. 

Regele mulţumi cu gesturi largi şi imediat o tăcere 
solemnă plană asupra mulţimii. 

În mijlocul acestei tăceri îşi făcu apariţia Pardaillan, în 
mijlocul tribunei, căutând să ajungă la locul rezervat. 
D'Espinosa, sfătuit de Fausta care-şi cunoştea adversarul, 
contase pe îndrăzneala acestuia de a se prezenta şi, prin 
urmare, dăduse dispoziţiile necesare, astfel încât un loc de 
onoare fusese rezervat trimisului Maiestăţii sale, regele de 
Navarra... 

Şi iată că, Pardaillan, în picioare, în mijlocul tribunei, 
dominând prin înălţimea sa pe toţi cei din jur, se silea să 
ajungă la locul său. Dar trecerea prin această mulţime de 
seniori şi nobile doamne, toţi plini de ifose, nu se putea face 
fără o oarecare tevatură. 

Drept este că, sigur pe dreptul său şi căutând să împingă 
bravada până la limita extremă, cavalerul se scuza cu o 
curtoazie desăvârşită în faţa doamnelor, dar devenea 


ţeapăn, mustaţa i se zbârlea şi arunca priviri furioase 
bărbaţilor care nu se dădeau mai repede la o parte. 

Pe scurt, se făcu destul zgomot în mijlocul acelei tăceri 
încât ochii regelui, ai curtenilor şi ai tuturor celor adunaţi în 
piaţă se îndreptară spre perturbatorul care, fără a-i păsa de 
etichetă, se îndrepta spre locul său ca la asalt. 

O lumină rea sclipi în ochii regelui. Se întoarse spre 
d'Espinosa ca pentru a-l lua drept martor al scandalului. 

Marele Inchizitor răspunse printr-un surâs care voia să 
spună: „Lăsaţi-l s-o facă. În curând va fi rândul nostru.” 

Filip aprobă cu un semn din cap şi se reîntoarse în aşa fel 
încât să-i întoarcă spatele lui Pardaillan care tocmai găsise 
locul. 

Ori, un lucru pe care Pardaillan nu-l cunoştea, era faptul 
că aventura sa cu Barba Roja produsese la curte, cât şi în 
întreg oraşul, o enormă senzaţie. Nu se vorbea decât 
despre el şi dacă toţi se minunau de forţa supraomenească 
a acestui străin care parcă în joacă dezarmase una dintre 
primele lame ale Spaniei, supunând şi pedepsind ca pe un 
copil neastâmpărat pe bărbatul cel mai puternic din regat, 
tot atât se mirau şi se indignau de faptul că acest insolent 
nu a fost pedepsit după merit. 

Când Pardaillan ajunse la locul său, aruncă maşinal o 
privire de jur-împrejur şi rămase stupefiat. Nu surprinse 
decât priviri urâte şi atitudini amenințătoare. 

Şi cum bravul cavaler nu era omul să se lase sfidat, chiar 
din priviri, fără a răspunde provocării, în loc să se aşeze, 
rămase în picioare câteva clipe plimbându-şi privirile 
nimicitoare, având pe buze un zâmbet dispreţuitor care-i 
făcură pe nobilii hidalgo să se înverzească de furie, dar 
eticheta îi reţinea de la orice act ostil. 

În acel moment, sub cerul limpede, răsunară, cu glasurile 
lor ascuţite, trompetele. 

Era semnalul aşteptat cu nerăbdare de miile de spectatori. 

Dar dacă acesta se făcuse auzit acum, era datorită unei 
neînţelegeri deplorabile: un gest al regelui fusese greşit 


interpretat. 

Nu e mai puţin adevărat că sunând în acest moment, când 
Pardaillan se aşeza, trompetele păreau că dau onorul 
trimisului regelui Franţei. 

Cel puţin asta înţelese regele, care, palid de furie, se 
întoarse spre d'Espinosa şi-i dădu un ordin scurt, în urma 
căruia, ofiţerul vinovat de a fi dat semnalul, fu arestat şi pus 
în lanţuri. 

Eroul nostru era un incorigibil glumeţ, fără a avea aerul că 
o face înadins. De aceea, dădu a înţelege că găseşte firesc 
acest omagiu şi-şi spuse: „Pe viul Dumnezeu! O politeţe 
trebuie răsplătită cu alta.” 

Drept urmare, cu cel mai naiv şi nevinovat surâs, dar în 
fond ochii-i jubilau ca unui om care se distrează grozav, cu 
un gest teatral care-i era propriu, adresă tribunei regale o 
plecăciune exagerată. 

Ca o culme a nenorocului, regele, care tocmai se întorcea 
pentru a da ordinul arestării ofițerului, primi în plin salutul 
lui Pardaillan. Şi cum era un rege foarte scrupulos, trebui, 
muşcându-şi buzele de ciudă, să răspundă cu un surâs 
grațios, numai pentru a nu strica planul marelui inchizitor, 
plan pe care-l cunoştea şi pe care-l aprobase. 

Era mai mult decât sperase Pardaillan, care se aşeză 
liniştit, aruncând priviri satisfăcute în jurul său. Dar, ca şi 
cum un vrăjitor trecuse pe acolo modificând din străfunduri 
sentimentele intime ale vecinilor săi, nu mai văzu de jur 
împrejur decât priviri şi surâsuri binevoitoare. Având pe 
buze un uşor zâmbet dispreţuitor, gândi că surâsul pe care 
regele i-l acordase constrâns moral, fusese de ajuns pentru 
a schimba ura în admiraţie. 

Capitolul 6 

Planul Faustei. 

Am spus că El Torero se găsea în situaţia neplăcută de a-şi 
ridica cortul în apropierea aceluia al lui Barba Roja. Fără 
îndoială, această vecinătate neplăcută se datora intervenţiei 
Faustei şi iată cum: 


Regele şi marele său inchizitor hotărâseră arestarea lui 
don Cesar şi a lui Pardaillan. Regele-şi urmărea cu ura sa, 
de mai bine de douăzeci de ani, nepotul. Această ură 
sălbatică, pe care douăzeci de ani de aşteptare nu o putuse 
micşora, era totuşi întrecută de ura datorată omului vinovat 
de a-i fi rănit nemărginitul său orgoliu. 

Dacă regele nu asculta decât de ura sa, d'Espinosa, 
dimpotrivă, acţionând calm, nu era mai puţin de temut. Nu 
simţea nici ură, nici mânie. Dar se temea de Pardaillan. La 
un om rece şi metodic, dar hotărât, aşa cum era d'Espinosa, 
această teamă era mai periculoasă şi mai teribilă decât ura. 

Prin intervenţia lui Pardaillan în treburile nepotului 
regelui, d'Espinosa trase concluzia că acesta cunoştea mult 
mai mult decât părea; că din ambiţie personală, devenea 
însoţitorul şi consilierul unui prinţ care ar fi rămas fără 
nume şi puţin important fără concursul lui nesperat. 

Greşeala lui d'Espinosa era aceea că se încăpăţâna să 
vadă în Pardaillan un ambițios. Cavalerismul şi dezinteresul 
acestuia, duse până la extrem, calităţi rare la oamenii din 
acel timp, îi scăpase complet. 

Dacă ar fi înţeles mai bine caracterul adversarului său şi- 
ar fi dat seama că Pardaillan n-ar fi consimţit niciodată să 
facă ceea ce d'Espinosa bănuia că vrea să întreprindă. În 
mod sigur, dacă El 'Torero şi-ar fi manifestat intenţia să 
revendice drepturi inexistente, dat fiind condiţiile anormale 
legate de naşterea sa, dacă ar fi avut dorinţa să pară că 
pretinde, aşa cum îl forţau alţii să creadă, atunci Pardaillan 
i-ar fi întors spatele cu dispreţ. Condamnând un om numai 
pentru simpla presupunere că vrea să facă ceva, pe care 
sufletul său îi interzicea să facă, d'Espinosa comitea el 
însuşi un act de nedreptate. 

Totuşi, dacă nu reuşise să înţeleagă uriaşa generozitate a 
lui Pardaillan, nu trebuie uitat că d'Espinosa era gentilom. 
Drept urmare, avea încredere în cuvântul dat şi în 
loialitatea adversarului său. Din acest punct de vedere, îl 
apreciase just. 


Deci, d'Espinosa şi regele, stăpânul său, căzuseră de acord 
asupra a două puncte: arestarea şi condamnarea la moarte 
a lui Pardaillan şi a lui El Iorero. Singura divergență de 
vederi, care exista între ei şi care-l privea pe Pardaillan, era 
modul în care să aibă loc acţiunea. Regele ar fi dorit să fie 
arestat, pur şi simplu, omul care nu-i arătase destul 
respect. Pentru acesta nu era nevoie decât de un ofiţer şi 
câţiva oameni. Prins, omul ar fi fost judecat, condamnat şi 
executat. Asta era totul. 

D'Espinosa însă, vedea lucrurile în alt mod. Să îndrăzneşti 
să nu arăţi respectul cuvenit maiestăţii regale, era în ochii 
săi o crimă ce se cerea ispăşită prin supliciile cele mai 
chinuitoare. Dar ce însemnau cele câteva minute de torturi, 
în comparaţie cu crima? Puţin lucru, într-adevăr. Cu un om 
cu o aşa extraordinară forţă fizică, adăugată unei puteri 
sufleteşti ieşită din comun, se poate spune că nu însemna 
nimic. Trebuia o agonie care să dureze zile în şir, în spaime 
şi chinuri insuportabile. 

Atunci a intervenit Fausta şi i-a dat ideea pe care 
d'Espinosa şi-a însuşit-o imediat. 

Care ar fi fost pedeapsa imaginată de Fausta, o vom vedea 
mai târziu. 

Pentru moment, erau luate toate măsurile pentru a 
asigura arestarea lui Pardaillan şi a lui El Iorero. Poate că 
d'Espinosa, mai bine informat decât lăsa să se creadă, 
dăduse unele dispoziţii şi în ceea ce o priveşte pe Fausta, 
care i-ar fi dat de gândit acesteia dacă le-ar fi cunoscut. 
Poate! 

Fausta era de acord cu regele şi cu d'Espinosa în ceea ce-l 
privea pe Pardaillan numai. Planul pe care marele inchizitor 
se însărcinase să-l ducă la bun sfârşit, era în mare parte 
planul său. 

Aici se oprea acordul. Fausta era gata să-l pedepsească pe 
Pardaillan, predându-l fără scrupule, pentru că se considera 
neputincioasă să-l lovească ea însăşi, dar voia să-l salveze 
pe don Cesar, necesar ambițiilor sale. 


Ori, Fausta se înşela în aprecierea caracterului lui El 
Torero, aşa cum se înşelase şi d'Espinosa în ceea ce-l privea 
pe Pardaillan. Ca şi marele inchizitor, ea construia pe o 
eroare un plan care, chiar dacă i-ar fi reuşit, ar fi fost de 
prisos. 

Giralda fiind, în ideea sa, obstacolul, suprimarea ei se 
impunea. Fausta îl alese în acest scop pe Barba Roja pentru 
a-şi realiza această parte a planului. De ce Barba Roja? 
Pentru că ştia pasiunea sălbatică a colosului pentru 
frumoasă ţigâăncuşă. 

Întotdeauna bine informată asupra celor pe care-i folosea, 
ea ştia că Barba Roja era o brută incapabilă să-şi reziste 
pasiunilor. Iubirea sa, violentă, brutală, era mai degrabă 
dorinţă decât pasiune. 

În schimb, ca urmare a umilinţei sângeroase suferite din 
partea lui Pardaillan, simţea împotriva acestuia o ură 
feroce. Dacă întâmplarea ar fi făcut să se afle prin 
apropiere în momentul arestării, era omul care să uite 
imediat iubirea pentru a se arunca asupra celui pe care-l 
ura. 

Ori, sarcina lui Barba Roja fusese stabilită. Lui îi revenea 
grijă de a o scăpa pe Fausta de Giralda, răpind-o. Trebuia, 
orice ar fi fost, să-şi joace rolul hotărât de ea. 

Şi Fausta nu ezitase. Inteligența lui Barba Roja era cu mult 
mai mică decât îi era forţa. Centurion, dresat de Fausta, 
reuşise, cu uşurinţă, să-l convingă că Pardaillan se 
îndrăgostise de ţigăncuşă. Şi, cu acea familiaritate 
grosolană pe care o folosea când se aflau între patru ochi, îi 
spuse în final: 

— Vere, suflă-i fetiţa. Când o să te plictiseşti de ea, i-o vei 
înapoia... puţin deteriorată, evident. Crede-mă, e o 
răzbunare mai interesantă decât o biată lovitură de 
pumnal. 

Şi Barba Roja se lăsă prins în cursă. 

Pentru o mai mare siguranţă, Fausta îi ordonă să ia parte 
la corida. Regele se lăsă convins cu greu. Nu putea ierta 


dulăului său înfrângerea prea uşoară. Dar d'Espinosa îl 
lămuri că în acest fel se poate demonstra că loviturile lui 
Pardaillan nu sunt totuşi cine ştie ce dacă ele nu-l 
împiedicau ca la patruzeci şi opt de ore să înfrunte taurul. 
Şi regele se lăsă convins. 

În ceea ce îl privea pe Barba Roja, nu mai putea de 
bucurie şi cu toate că braţul încă îl supăra, îşi jurase să 
străpungă cât mai frumos taurul, pentru a se arăta demn de 
favoarea regală care i se oferea tocmai în momentul când 
credea că este căzut în dizgrație. 

Prin această ultimă precauţie, Fausta se simţea mai 
liniştită. Barba Roja, după lupta cu taurul se va ocupa de 
Giralda. O întâlnire cu Pardaillan era astfel exclusă. Şi cum 
Fausta prevedea aproape totul, în cazul în care Barba Roja 
ar fi fost rănit de taur şi n-ar fi putut participa la răpirea 
ţigăncii, sarcina îi revenea lui Centurion şi oamenilor săi. 

Pentru că tot facem o expunere a situaţiei părţilor 
prezente, ni se pare just, lăsând pentru moment deoparte 
puternicele personaje să-şi vadă de pregătirile lor şi să 
vedem ce li se putea opune din partea cealaltă. 

Pe de o parte, era tânăra Giralda, complet neştiutoare de 
pericolele ce o pândeau, bucuroasă, de o bucurie naivă, 
pentru locul pe care-l ocupa şi care-i permitea să vadă mai 
bine pe alesul inimii ei. 

Pe de altă parte, tânărul El 'Torero. Dacă îl încerca teama, 
era numai pentru logodnica sa. Instinctul îl avertizase că 
aceasta e ameninţată. În ceea ce-l priveşte, era liniştit. Aşa 
cum îi spusese şi lui Pardaillan, credea cu fermitate că 
Fausta exagerase pericolele pe care i le arătase. 

Totuşiv putea admite că vreun duşman necunoscut îi dorea 
moartea. În acest caz, răul ce i se putea întâmpla, era să fie 
atacat, probabil cu lovituri de pumnal, de care se putea 
apăra cu uşurinţă. De altfel, nimeni n-ar fi încercat în arenă 
în timp ce se lupta cu taurul. Şi nici în culisele arenei, culise 
sub cerul deschis şi sub ochii mulţimii nimeni nu i-ar fi 


căutat gâlceavă. Deci, toate poveştile doamnei Fausta nu 
erau decât... poveşti. 

Dacă ar fi putut să vadă mişcările de trupe, mişcări pe 
care Pardaillan le văzuse, poate că şi-ar mai fi pierdut din 
liniştea-i nepăsătoare. 

În sfârşit, mai era şi Pardaillan. 

Pardaillan, fără partizani, fără aliaţi, fără trupe, fără 
prieteni, era singur, absolut singur. 

Pardaillan, care din nefericire se îndepărtase de gaura 
prin care auzea ce se vorbeşte şi vedea ce se întâmpla în 
sala subterană unde se reuniseră conjuraţii, tocmai în 
momentul în care Fausta îi vorbea lui Centurion despre 
Giralda. Aşa încât era sigur că pe tânără n-o ameninţa 
NIMIC. 

În schimb ştia sigur ce se va întâmpla cu El Iorero. Ştia că 
lucrurile se vor încinge şi că pielea lui va fi în joc. Dar îşi 
spusese că numai moartea l-ar împiedica să-şi ţină 
promisiunea. 

Şi lucru de neînțeles, nu-i veni ideea că pregătirile ce le 
văzuse puteau să-l privească şi pe el, la fel de bine pe cât îl 
priveau pe El Iorero. 

Cu toate că nu se simţea direct ameninţat, îşi dădea seama 
că nu se afla într-o siguranţă perfectă în mijlocul acestei 
mulţimi de nobili, cărora le simţea ostilitatea. 

Şi, simțind în jurul lui cum creşte furia, cum nu vedea 
decât feţe schimonosite şi amenințătoare, se zbârli mai mult 
ca oricând, întreaga-i atitudine devenind o provocare la 
adresa lui. 

După cum vedem, partida era departe de a fi egală şi, cum 
gândea şi cavalerul, avea toate şansele să fie frânt de 
vijelie. 

Capitolul 7 

Corida. 

În momentul în care Pardaillan luase loc în primul rând al 
tribunei, pe locul pe care d'Espinosa avusese precauţia să i- 
l rezerve, sunară şi trompetele. 


Era semnalul aşteptat cu nerăbdare şi care anunţa că 
regele ordona începerea coridei. 

Barba Roja fusese desemnat să înceapă corida. Al doilea, 
urma un senior oarecare, de care nu ne vom ocupa, iar al 
treilea era El Iorero. 

Barba Roja, încins în armură, călare pe un cal superb, la 
fel de împlătoşat ca şi stăpânul, se găsea, în acel moment, în 
arenă, înconjurat de vreo zece oameni din suita sa, 
însărcinaţi să-l secondeze. 

Arena era, în plus, invadată de o mulţime de gentilomi, 
care chiar dacă nu aveau ce face, ţineau cu tot dinadinsul 
să ia parte la parada de început, defilând pe sub privirile 
frumoaselor şi nobilelor doamne ce se găseau la ferestre şi 
în balcoanele caselor din jurul pieţei, ca şi în tribune. 

Barba Roja era înconjurat şi complimentat până peste 
poate de aceştia. Dar el, ţeapăn în şa, cu lancea pregătită, 
privea cu încăpățânare poarta ţarcului de unde va ieşi 
taurul cu care va lupta... 

În afara mulţimii de gentilomi inutili şi ai companionilor lui 
Barba Roja, se mai găseau de asemenea numeroşi oameni 
însărcinaţi fie cu întreţinerea arenei, fie cu transportul 
răniților, fie cu răspândirea nisipului peste bălțile de sânge, 
cu deschiderea sau închiderea porţilor, în sfârşit, cu o mie şi 
una de mici ocupaţii, ale căror necesităţi se puteau ivi pe 
parcurs. 

Atunci când sunară trompetele, o debandadă generală se 
produse, care avu darul să întărâte şi mai mult veselia 
miilor de spectatori şi care avu onoarea să smulgă un surâs 
anemic de pe buzele regale. Se ştia că imediat după semnal 
urma să intre taurul şi, la dracu”, nimănui nu-i păsa dacă 
taurul îi apărea în faţă pe nepusă masă. 

Acest scurt intermezzo, nu era decât comedia care 
preceda drama. 

Necombatanţii nici nu reuşiră bine să sară bariera 
protectoare, iar oamenii lui Barba Roja să se ascundă în 
spatele calului său, că deja apăru taurul. 


Era un animal splendid: negru, pătat cu alb, cu părul 
lucios şi bine ţesălat, picioarele scurte şi puternice, gâtul 
vânjos, capul puternic cu ochi negri şi inteligenţi şi coarne 
lungi şi ascuţite îl purta ridicat cu mândrie, într-o atitudine 
de forţă şi nobleţe. 

leşind din cuşca în care fusese închis mai multe ore în 
întuneric, se opri brusc, orbit de lumina puternică a 
soarelui. Văzând noblețea aspectului său, strigăte de bravo 
şi aplauze îl întâmpinară şi care avură darul să-l surprindă 
şi să-l zăpăcească. 

Dar se linişti curând şi-şi scutură capul între coarnele 
căruia se afla un buchet de panglici pe care Barba Roja 
trebuia să-l culeagă pentru a fi proclamat învingător, mai 
puţin dacă ar fi preferat să ucidă taurul şi, în acest caz, 
trofeul îi revenea de drept, chiar dacă animalul ar fi murit 
de mâna unuia dintre oamenii săi, indiferent prin ce mijloc. 

Taurul mai scutură de câteva ori capul, ca pentru a azvârili 
şi ultimele rămăşiţe de amorţeală care-l mai apăsau. Apoi, 
ochii săi parcurseră arena. În capătul celălalt descoperi 
cavalerul nemişcat care-l aştepta să înceapă atacul. 

De-ndată ce-l văzu, o statuie de fier, se năpusti spre acesta 
într-un galop dezlănţuit. 

Tocmai asta aştepta şi armura însufleţită, care se grăbi să-i 
iasă în întâmpinare, cu lancea în mână. 

Şi, în timp ce om şi animal, năpustiţi într-o cursă 
dezordonată unul asupra celuilalt, o tăcere de moarte 
cuprinse mulţimea înspăimântată. 

Şocul fu extraordinar. 

Elanul celor două forţe contrarii, făcu fierul lăncii să se 
înfigă în ceafa taurului. 

Barba Roja se înţepeni prin efortul muşchilor săi puternici 
şi încercă să oblige taurul să treacă spre dreapta sa în timp 
ce-şi întorcea calul spre stânga. Dar taurul împingea 
puternic cu forţa-i colosală, întărâtat de furie şi durere şi 
calul, ridicat pe copitele din spate, îşi agita violent în aer 
picioarele din faţă. 


Un moment toţi crezură că va cădea pe spate, strivind 
călăreţul. 

În acest timp, ajutoarele lui Barba Roja se strecurară în 
spatele animalului, încercând să-i taie jaretul cu ajutorul 
unor sulițe, al căror fier, foarte ascuţit, era în formă de 
semilună. De aceea erau numite media-luna. 

Deodată, nu se ştie prin ce manevră, calul se retrase, căzu 
pe cele patru picioare şi o luă la goană îndreptându-se spre 
barieră, ca şi cum ar fi vrut s-o sară, în timp ce taurul îşi 
urma cursa, dar în sens contrar. 

Şi atunci oamenii lui Barba Roja o luară la fugă care 
încotro, nimănui nefiindu-i la îndemână să rămână în faţa 
taurului înfuriat. 

Neîntâlnind nici un obstacol, nevăzând pe nimeni în faţa 
sa, animalul se opri, se întoarse şi privi în toate părţile 
agitându-şi întărâtat coada. Rana nu era prea gravă, dar îl 
înfuria până peste poate. Furia-i ajunsese la paroxism şi era 
vizibil - întreaga sa atitudine arăta acest lucru foarte clar - 
că va face să plătească scump râul ce i se făcuse. Dar, 
devenind mult mai circumspect, rămase pe loc aruncând în 
jur priviri sângeroase. 

Având în vedere atitudinea animalului, dat fiind mai ales 
faptul că acesta nu se mai avânta orbeşte, era clar că a 
doua pasă va fi mult mai teribilă ca prima. 

Barba Roja ajunse în goana calului până la barieră unde se 
opri brusc şi se întoarse spre inamic. Aşteptă un scurt răgaz 
şi, văzând că taurul nu părea dispus să atace, îşi îndemnă 
calul la pas spre acesta, provocându-l şi insultându-l, de 
parcă bietul animal îl putea înţelege. 

— Taurule! strigă din răsputeri, haide! Haide odată! 
(Anda! Anda!) Laşule! Fricosule! 

Taurul în schimb, supraveghea cu multă viclenie cele mai 
mici mişcări ale omului care înainta cu încetineală, gata să 
ţâşnească atunci când ar fi trebuit. 

Pe măsură ce se apropia de animal, omul îşi mărea viteza 
şi în aceeaşi măsură şi provocările azvârlite cu o voce de 


stentor. De altfel, asta era potrivit regulilor vremii. 
Bineînţeles că taurul nu avea cum să răspundă. În schimb, 
spectatorii care erau pasionaţi totdeauna de o coridă, 
participau la dialog strigând: 

— Taur laş! Du-te după el, Barba Roja! Taie-i urechile şi 
dă-le câinilor tăi! Aceştia erau cei care erau de partea 
omului. Dimpotrivă, ceilalţi care erau pentru taur, strigau: 

— Hai, vino! O să ai o primire pe cinste! O să te facă 
bucăţi! Nu ai curajul să înaintezi! 

Şi Barba Roja tot înainta, nepierzându-şi din ochi 
periculosul adversar şi mărind şi mai mult viteza. Când 
taurul văzu cal şi călăreț în apropiere, lăsă capul în pământ, 
ţinti preţ de o secundă şi, cu o săritură fulgerătoare, ţâşni 
asupra grupului. 

Dar, împotriva oricărei aşteptări, nu fu nici o ciocnire. 
Ratând ţinta, taurul trecu într-o fugă dezordonată pe lângă 
cavalerul care nu lovise şi care-şi continua fuga în sensul 
opus. 

Barba Roja nu-şi pierdea din ochi adversarul. Când văzu 
că taurul sare, îşi obligase calul să se întoarcă spre stânga. 
Manevra era îndrăzneață. Pentru a o încerca nu trebuia să 
fii doar un călăreț desăvârşit, având pe deasupra şi mult 
sânge rece, dar mai era necesar să fii absolut sigur şi de 
calul de sub tine şi acest cal să fie dotat cu multă supleţe şi 
vigoare. Această manevră fusese îndeplinită cu deosebită 
precizie şi cu un succes deplin. 

Dacă taurul atacase cu intenţia vădită de a ucide, nu era şi 
cazul călăreţului, care nu căutase decât să apuce buchetul 
de panglici. 

Şi într-adevăr, fie printr-o adevărată îndemânare, fie - mai 
degrabă - datorită norocului, uriaşului îi reuşi pe deplin 
manevra şi se îndepărtă în goana calului, în timp ce flutură 
în vârful lăncii buchetul de panglici, semnul deplin al 
succesului său în prima coridă. 

Mulțimea spectatorilor, electrizaţi de lovitura reuşită 
magistral, izbucniră în urale de bucurie şi pe bună 


dreptate, deoarece o asemenea lovitură se vedea rar şi 
pentru aceasta trebuia să fii dotat cu un curaj deosebit. 

Dar Barba Roja trebuia să-şi facă uitată înfrângerea 
suferită în faţa cavalerului Pardaillan, trebuia să se facă 
iertat de rege şi să-şi consolideze creditul în faţa acestuia. 
Nu ezitase să se expună pentru a ajunge la acest rezultat şi 
îndrăzneala-i fu pe deplin răsplătită, mai întâi prin succesul 
acţiunii şi apoi prin faptul că însuşi regele binevoise a-l 
lăuda în gura mare. 

Smulgând buchetul de panglici dintre coarnele taurului, 
putea foarte bine să pună capăt acţiunii, să salute asistenţa 
şi să se retragă. Era dreptul său. Dar, îmbătat de succes, 
plin de orgoliu în urma laudei regale, voi să facă şi mai 
mult. Şi, cu toate că simţise că braţul i-a slăbit în urma 
ciocnirii cu animalul, hotări să ducă lupta până la capăt şi să 
doboare taurul. 

Era o îndrăzneală nebună. 'lot ceea ce făcuse până acum, 
putea să pară un joc de copil faţă de ceea ce voia să facă 
acum. Aceasta fu impresia tuturor spectatorilor văzându-l 
dispus să continue corida. 

Şi într-adevăr, după cum se văzuse, taurul atacase la 
început orbeşte, din instinct. După primele pase, acesta 
înţelese că se înşelase. Fiecare pasă era o lecţie pentru el. 

Nu pierduse nimic din forţa şi curajul de la început, 
turbarea şi furia sa erau neîmblânzite, dar câştiga în 
viclenia ce-i lipsise până acum. 

Prima contră avusese loc nu departe de barieră, aproape 
în faţa lui Pardaillan. Acolo taurul primise prima sa lecţie, 
fiind lovit de fierul lăncii şi tot acolo revenea mereu. A 
încerca să-l deplasezi din acel loc, era teribil de periculos. 

Pentru a permite stăpânului lor turul de onoare cu 
buchetul de panglici în vârful lăncii, ajutoarele lui Barba 
Roja încercau să distragă atenţia taurului. 

Dar taurul părea că învățase că adevăratul duşman era 
acea enormă masă de fier pe patru picioare, ca şi el, din 


partea acesteia plecase lovitura care-l rănise şi această 
apariţie trebuia pedepsită. 

Şi cum devenise neîncrezător, nu-şi părăsise locul ales. 
Dispreţuia chemările, fentele, atacurile viclene ale 
oamenilor lui Barba Roja. Uneori, sâcâit, se arunca asupra 
celor ce-l hărţuiau mai îndeaproape, dar revenea mereu în 
acelaşi loc, ca şi cum ar fi vrut să spună: ăsta-i câmpul de 
luptă. Aici va trebui să mă ucizi sau te voi ucide. 

Barba Roja nu vedea prea departe. După ce făcuse câteva 
tururi ale arenei, se asigură în scări, strânse lancea în 
pumnul său uriaş şi, văzând că taurul nu-şi părăseşte locul, 
îşi luă elan şi se năpusti asupra lui cu toată viteza. 

Cum mai făcuse odată, animalul îl lăsă să se apropie şi 
când i se păru că distanţa e potrivită, ţâşni şi el. 

Şi acum să vedem: în momentul când trebuia să atingă 
taurul, cavalerul îşi strunea calul spre stânga, în aşa fel 
încât lancea să poată ataca înspre dreapta. Deja Barba Roja 
executase manevra de două ori şi de tot atâtea ori taurul 
căzuse în cursa întinsă de om. 

Ori taurul învățase manevra. 

Două lecţii succesive îi fură de ajuns şi acum nu mai putea 
fi păcălit. 

Deci, taurul se năpusti drept asupra lui. Numai că, în 
momentul în care cavalerul schimbă brusc direcţia calului şi 
taurul îşi schimbă direcţia, întorcându-se rapid spre 
dreapta... 

Rezultatul acestei manevre neprevăzute a fost dezastruos. 

Coarnele taurului se înfipseră în plin pieptul calului care fu 
ridicat şi proiectat cât colo cu o forţă de neînchipuit. 

Cavalerul care se ridicase în scări aplecându-se înainte 
pentru a da forţă loviturii, cavalerul, lovind în gol, îşi pierdu 
echilibrul, forţa şocului îl smulse din şa, îl aruncă peste 
gâtul calului, peste taurul însuşi şi se prăbuşi pe nisipul 
arenei unde rămase nemişcat, fără cunoştinţă. 

Un strigăt de groază se ridică din piepturile spectatorilor. 


Totuşi, taurul se înverşunase împotriva calului. Ajutoarele 
lui Barba Roja încercau să-şi facă datoria şi, în timp ce, unii 
alergau în ajutorul stăpânului, ceilalţi încercau să distragă 
atenţia animalului, beat de furie, devenit şi mai feroce 
simțind sângele, deoarece calul, cu toate că avea armură, 
lovit în pântece îşi pierdea măruntaiele printr-o rană uriaşă. 

Să ridici un om de greutatea lui Barba Roja nu era lucru 
tocmai uşor, dar mai ales când acesta se afla în armură. 

Trebuiră deci să renunţe să-l ridice şi începură să-l 
târască, cu greutate, înspre marginea arenei. Bariera nu 
era prea departe din fericire şi cei patru oameni care-l 
ajutau, cu toate că erau stânjeniţi de acţiunea taurului 
asupra bietului cal, ar fi ajuns să-l treacă dincolo, la 
adăpost, dacă taurul n-ar fi avut ideea fixă şi dacă nu şi-ar fi 
urmat-o cu încăpățânare. 

Am spus mai înainte că bestiei îi căşunase pe acea masă de 
fier şi în special pe cel care îl rănise. 

Şi iată proba: taurul doborâse calul. Fără să-i pese de ce 
se întâmpla în jurul său, fără să cadă în capcanele întinse de 
oamenii cavalerului întins pe jos, care încercau să-l 
îndepărteze de calul muribund, el se înverşuna împotriva 
acestuia cu o furie de nedescris. 

Dar tot lovind şi despicând una din părţile namilei de fier, 
adică bietul armăsar, el nu putea uita cealaltă parte, cea 
care-l rănise, adică omul prăvălit în nisip. Când din cal nu 
mai rămase decât o grămadă de carne încă palpitând, îl lăsă 
şi se îndreptă spre locul în care căzuse omul. Şi ceea ce 
probă faptul că-şi urma ideea de răzbunare şi chiar o pune 
în execuţie cu o tenacitate într-adevăr surprinzătoare, era 
faptul că orice tentativă a oamenilor lui Barba Roja de a-l 
abate din cale, era sortită eşecului. Din timp în timp, taurul 
se întorcea din drum pentru a-i alunga pe cei ce-l sâcâiau. 
Dar după ce-i punea pe fugă, nu continua urmărirea şi 
revenea cu îndârjire asupra rănitului pe care voia să-l 
atingă cu orice preţ. 


Servitorii lui Barba Roja, văzând taurul mai furios că 
oricând, văzând şi inutilitatea încercărilor tovarăşilor lor şi 
simțindu-se ameninţaţi ei înşişi, se resemnară şi, 
abandonându-şi stăpânul, se refugiară peste balustradă. 

Mulțimea izbucni în strigăte de groază. 

Arena se umplu de oameni, curajoşi fără îndoială şi 
animați de cele mai bune intenţii, dar care se agitau fără 
nici o noimă înfuriind şi mai mult animalul. 

Dacă nu se întâmpla un miracol, Barba Roja era pierdut. 

Regele, în loja sa, se întoarse spre d'Espinosa şi-i spuse 
rece: 

— Cred că este cazul să începeţi să-mi căutaţi un alt om de 
pază. 

Imediat taurul ajunse la omul care încă zăcea în nisip. 
Singura-i şansă era tăria armurii şi neputinţa taurului de a 
i-o zdrobi. Dacă animalul s-ar fi mulţumit doar cu câteva 
lovituri. Barba Roja putea să spere, ca, măcar schilodit, 
infirm poate, să rămână în viaţă. Dar dacă bestia ar fi 
dovedit aceeaşi înverşunare ca în cazul calului, nu exista pe 
lume o armură destul de puternică pentru a-l apăra. Câţiva 
paşi îl mai despărţeau acum de duşmanul căzut. 

Şi în acest moment, mulţimea excitată de spaimă, fu 
străbătută de un freamăt care nu avea nimic comun cu 
teroarea care o stăpânise până atunci. În tribune, la 
ferestre, în balcoane, oamenii se ridicau în picioare, 
buimăciţi, congestionaţi, încercând să vadă, să vadă totul, 
fără să le pese că-şi stânjenesc vecinii. O aclamaţie 
unanimă, ca un tunet, izbucni în tribune, cuprinse mulţimea 
ridicată în picioare, care se împingea pentru a vedea mai 
bine şi se repercuta până sub arcadele pieţei şi în străzile 
din jur: 

— Fie binecuvântat! Laudă lui! Bravului gentilom! 

În tribună regală, aceeaşi curiozitate şi speranţă străbătu 
demnitarii care pe moment uitară severa etichetă şi se 
îngrămădiră în spatele regelui pentru a vedea mai bine. 


Până chiar şi regele, lăsându-şi la o parte calmul său şi 
nepăsarea, se ridică în picioare şi, cu mâinile sprijinite pe 
balustradă, se plecă în afara balconului. 

Singură, în mijlocul agitaţiei generale, Fausta rămase 
rece, calmă, cu un surâs enigmatic pe buze. 

Mulțimea voia să vadă. Nobilii din tribune ca şi cei de la 
ferestre, voiau să vadă. Regele şi marele inchizitor voiau să 
vadă. Ioţi, dar absolut toţi, voiau să vadă. 

Să vadă, ce? 

Asta: 

Un bărbat tocmai sărise în arenă şi singur, în picioare, fără 
armură şi având drept armă doar un pumnal cu lama lungă 
şi solidă, cu îndrăzneală şi hotărâre, se proptise bine pe 
picioare între Barba Roja şi animal. 

Şi deodată, după freamătul şi aclamaţiile spontane, arena 
fu cuprinsă de o linişte desăvârşită. 

Regele, privindu-l, pe d'Espinosa, îi spuse încet cu un 
surâs livid: 

— Domnul de Pardaillan! 

În felul în care pronunţase cuvintele de ghicea atât 
stupoarea cât şi bucuria, după care adăugă: 

— Pe viul Dumnezeu! Omul ăsta e nebun! Cred, domnule 
mare inchizitor că ne vom vedea scăpaţi de acest fanfaron 
fără a mişca un deget, astfel încât, bunul meu văr de 
Navarra nu va putea să ne reproşeze ceva despre lipsa de 
respect arătată trimisului său. 

— Şi eu cred la fel, sire, răspunse d'Espinosa cu calmul 
său obişnuit. 

— Deci, sire şi voi monseniore, credeţi că domnul de 
Pardaillan va fi pus în încurcătură de această sălbăticiune? 
interveni Fausta. 

— Pe bunul Dumnezeu, doamnă, rânji regele, nu dau o 
para pe pielea lui. 

Fausta dădu din cap şi cu un accent profetic care-i 
impresionară, atât pe rege cât şi pe marele inchizitor, zise: 


— Cred că domnul de Pardaillan va ucide pur şi simplu 
fiara. 

— Ce vă face să credeţi asta, doamnă? întrebă neliniştit 
regele. 

— V-am mai spus-o, sire: cavalerul Pardaillan nu e un om 
obişnuit, chiar dacă nu poartă coroană. Nu, sire, cavalerul 
de Pardaillan nu va pieri în această înfruntare şi dacă doriţi 
să scăpaţi de el, va trebui să folosiţi mijloacele arătate de 
mine. 

Regele îl privi pe d'Espinosa şi nu-i răspunse nimic, dar 
rămase multă vreme gânditor. 

Taurul, văzând că cineva se interpune între el şi victimă, se 
opri deodată în faţa acestui duşman neaşteptat. După un 
scurt moment de ezitare, îşi plecă grumazul, ţinti spre 
adversar şi ţâşni cu o rapiditate uluitoare. 

Pardaillan aşteptă atacul cu calmul lui proverbial pe care-l 
avea în momentele de cumpănă. Se aşezase în profil faţă de 
atacul fiarei, bine înfipt pe picioarele depărtate, cu cotul 
ridicat, garda pumnalului lung şi flexibil, în faţa pieptului, 
cu capul uşor plecat spre dreapta pentru a ţinti mai bine 
locul unde voia să lovească. 

Taurul, dinspre partea sa, după ce-şi fixase cu grijă 
lovitura, ţâşni cu capul plecat şi se înfipse de la sine în 
pumnal. 

Pardaillan nu făcu decât să-l primească în vârful armei, 
ferindu-şi doar uşor pieptul din calea lui. 

Străpuns, taurul rămase nemişcat. 

Atunci o teamă teribilă străbătu mulţimea spectatorilor. Ce 
se întâmpla? Taurul era rănit? Era numai atins? De ce 
rămânea nemişcat? 

Şi viteazul gentilom care părea o statuie! Ce făcea? De ce 
nu lovea din nou? Aştepta ca taurul să-şi revină şi să-l 
zdrobească? Şi tăcerea înspăimântătoare îi strivea pe toţi. 

La drept vorbind, cavalerul nu era mai puţin înţepenit 
decât mulţimea privitorilor. 


Vedea bine că pumnalul se împlântase până la gardă. 
Simţea taurul tresărind şi cedând. Dar, drace! Cu un 
adversar de o asemenea forţă, cine putea şti? Oare rana era 
destul de gravă? Nu cumva se va trezi din această 
amorţeală pentru a-l face să plătească cu viaţa îndrăzneala 
sa? lată ce-şi spunea Pardaillan... 

Dar nu era el omul să rămână mult timp nehotărât. Decise 
să se convingă, fie ce-o fi. Cu o smucitură, smulse arma care 
ieşi plină de sânge şi se feri în cazul, improbabil de altfel, că 
bestia ar fi putut face ceva. În acel moment, taurul, 
fulgerat, căzu grămadă. 

Atunci mulţimea se destinse. Trăsăturile schimonosite îşi 
recăpătară adevărata fizionomie, gâtlejurile strânse se 
dilatară, nervii se destinseră. Se respira din plin de parcă 
le-ar fi fost frică de a nu putea înmagazina destul aer 
pentru a-şi elibera plămânii prea compri-maţi. 

Ca urmare a tuturor acestor reacţii, femeile izbucniră în 
suspine convulsive, alţii, din contră, hohoteau nervos. Era o 
uşurare generală. După care urmă o mirare uriaşă şi apoi, 
deodată, bucuria izbucni, zgomotoasă şi continuă, cu 
aclamații în delir la adresa viteazului care înfăptuise 
minunea. 

Pardaillan, cu pumnalul sângerând în mână, rămase să 
contemple cu o privire tristă şi visătoare agonia taurului, 
care printr-o lovitură de maestru al epocii, îşi găsise 
moartea. 

În acel moment, îl uită pe rege cu ura sa cu tot, uită curtea 
sa de nobili trufaşi care-l privise provocator. Uită pe Fausta, 
pe Bussi-Leclerc, galben, ai cărui ochi însângeraţi l-ar fi 
ucis de la distanţă dacă ar fi putut, pe d'Espinosa, pe 
soldaţii săi, pe inchizitori şi întreaga lor cohortă de spioni. Îl 
uită chiar şi pe El Iorero şi pericolele ce-l amenințau. 

După ce privi îndelung taurul muribund, murmură cu un 
accent de milă de nedescris: 

— Biet animal! ... 


Astfel, în curăţenia sufletului său, întreaga sa milă se 
îndrepta spre bestia care l-ar fi zdrobit dacă nu i-o lua 
înainte. 

Făcând această observaţie, mai degrabă o recunoaştere a 
greşelii sale, ochii-i căzură asupra pumnalului pe care încă-l 
ţinea în mână. Îl azvârli violent, departe de el, cu un gest de 
repulsie. 

Atunci observă servitorii lui Barba Roja care-şi purtau 
stăpânul, încă leşinat, spre ieşirea din arenă şi maşinal, 
ochii-i fugiră de la om la animalul, care şi el era târât afară. 
Trăsăturile sale deveniră din nou melancolice, în timp ce 
gândea: „Cine ar putea să-mi spună care din cei doi este 
mai feroce: omul care l-am salvat, sau animalul pe care, 
prosteşte, l-am sacrificat?” 

Şi cum toţi se îndreptau spre el cu intenţia de a-l felicita, 
se îndreptă în grabă, din câteva salturi furioase, lăsându-i 
pe aceia nedumeriţi şi întrebători: nu cumva viteazul 
gentilom francez era puţin nebun? 

Fără să-i pese de ce s-ar fi putut spune sau gândi, 
Pardaillan plecă să se întâlnească cu El Iorero în cortul 
acestuia, decis să nu-şi mai reocupe locul, dar nevoind 
totuşi să-l abandoneze pe prinţ tocmai în momentul când 
acesta avea mai multă nevoie de ajutorul său. 

În loja regală, ca peste tot de altfel, fazele luptei fuseseră 
urmărite cu un interes pasionat. Dar, dacă peste tot - sau 
aproape - se dorea cu ardoare victoria gentilomului, în loja 
regală se spera, nu cu mai puţină ardoare, moartea lui. Cei 
mai doritori erau în special Fausta, Filip al II-lea şi 
d'Espinosa. 

Totuşi, dacă ultimii doi credeau cu fermitate că Pardaillan, 
neînarmat potrivit adversarului, va muri cu siguranţă, 
victimă a temerităţii sale, sub imperiul superstiţiei care-i 
spunea că Pardaillan este de neînvins, Fausta, dorindu-i 
moartea, credea totuşi nezdruncinat în victoria acestuia 
împotriva bestiei. 


Când taurul căzu, fără a face caz de prezicerea ei, simplu, 
Fausta spuse: 

— Ei bine, ce v-am spus? 

— Formidabil, făcu regele nu fără admiraţie. 

— Cred, doamnă, zise d'Espinosa cu calmul său obişnuit, 
cred că aveţi dreptate: omul este invulnerabil. Nu-l putem 
lovi decât folosind mijlocul indicat de voi. Nu văd altul. Îl voi 
folosi pe acesta, care mi se pare cel mai bun. 

— Aşa e bine, domnule, zise cu gravitate Fausta. 

Regele, fiind omul procedeelor lente şi întortocheate şi al 
aşteptării răbdătoare pe atât cât era de tenace şi în ura sa, 
spuse: 

— Poate că, după toate câte s-au întâmplat, ar fi mai bine 
să mai amânăm executarea proiectului nostru. 

D'Espinosa, căruia de fapt i se adresase, îl privi pe rege 
drept în ochi şi rar, laconic, cu un accent de hotărâre rece şi 
cu un gest tranşanit zise: 

— Prea târziu. 

Fausta respiră uşurată. Un moment crezuse că marele 
inchizitor va da ascultare dorinţei regelui. 

Filip, la rândul său, privi drept în faţă pe marele inchizitor 
şi apoi întoarse nepăsător capul, fără a mai insista. 

Acest gest al regelui, însemna condamnarea lui Pardaillan. 

Capitolul 8 

Chico îl reîntâlneşte pe Pardaillan. 

Corida care îşi urma cursul, nu mai este interesantă 
pentru povestirea noastră, aşa încât, îl vom lăsa pe nobilul 
hidalgo care îi urmă lui Barba Roja, să se descurce cum 
poate şi noi îl vom urma pe cavalerul Pardaillan. 

Şi acesta ajunse la galeria circulară, galerie ce face 
înconjurul arenei, ca în zilele noastre. 

Mai mult ca în zilele noastre, această galerie era plină de 
oameni: suita seniorilor ce luau parte la coridă, o mulţime 
de ajutoare şi muncitori şi, în plus, mulţimea acelora pe 
care intervenţia miraculoasă a francezului i-a entuziasmat 
şi care s-au îndreptat spre el. 


Odată trecută bariera, mulţimea care aclamă învingătorul 
se ferea din calea lui, respectuoasă, pentru a-i face loc să 
treacă, astfel încât Pardaillan se găsi în faţa aceluia pe care- 
| căuta, adică în faţa lui El Torerro, care, pe jumătate 
dezbrăcat şi ţinând cu o mână capa şi cu cealaltă spada, 
gâfâia ca după un efort îndelungat. 

Rămas în cortul său unde se echipa cu toată grija cerută 
de importanţa acestei operaţii, don Cesar a fost printre 
ultimii care a aflat de accidentul întâmplat lui Barba Roja. 

Cu toate că avea motive puternice să-l considere pe acesta 
drept unul dintre duşmanii săi, El Iorero era mult prea 
generos pentru a ezita într-o asemenea împrejurare. Şi cu 
toate că era pe jumătate îmbrăcat, sări să-şi apuce capa şi 
spada şi să-i alerge în ajutor. 

Gândea să ajungă în arenă din câteva salturi şi spera să 
ajungă la timp pentru a-şi salva duşmanul, atrăgând atenţia 
taurului asupra sa. 

Dar nu luase în consideraţie mulţimea, astfel încât, strâns, 
presat din toate părţile, nu putea să înainteze decât cu 
mare greutate. Şi în acest timp află de fulgerătoarea 
intervenţie a gentilomului francez. 

Nimeni nu pronunţa numele gentilomului, dar El Torero 
nu se putea înşela. Pardaillan era singurul capabil de o 
asemenea faptă şi generozitate. 

Presat din toate părţile, spumegând de furie, gâtuit de 
spaimă, El Iorero trebui, muşcându-şi buzele să se 
mulţumească să asculte comentariul luptei făcut cu voce 
tare de cei care vedeau şi repetat din gură în gură de cei ce 
nu vedeau. 

Formidabilele urale care izbucniră ca urmare a morţii 
taurului nu reuşiră să-l liniştească pe deplin. Ştia din 
experienţă că, în pasiunea lor pentru violenţă, spectatorii 
aclamau atât toreadorul, cât şi, adeseori, taurul, atunci 
când o acţiune reuşea fie de o parte, fie de cealaltă. 

Din fericire, comentariile care urmară, îl liniştiră. Nu avu 
decât să asculte diversele exclamaţii: „Taurul a căzut 


grămadă! O lovitură, o singură lovitură i-a fost de-ajuns, 
senor! Ţi doar cu un prăpădit de pumnal! Splendid! 
Minunat! lată un adevărat viteaz! Ce păcat că nu e spaniol! 
Şi mai de mirare e faptul că e acelaşi gentilom care i-a 
administrat sărmanului Barba Roja corecţia pe care o ştiţi! 
Cum, chiar el? Aşa e, cum am avut onoarea să vi-o spun, 
senor. Alaltăieri îl pedepsea pe Barba Roja şi astăzi îl 
salvează. Ce nobil, ce generos este!” 

În mai puţin de un minut, El Torero auzi de mai multe ori 
ceea ce făcuse Pardaillan. 

Cu toate acestea, nu era încă liniştit, până când, în urma 
mişcării mulţimii care făcea loc cavalerului, se întâlniră faţă 
în faţă. 

— Hei! Iubite prieten! zise cavalerul, cu aerul său 
zeflemitor, unde alergi aşa, pe jumătate dezbrăcat? 

Fericit să-l vadă nevătămat, El Torero, arătând cu mâna 
mulţimea ce-l presa din toate părţile, strigă: 

— Voiam să ajung în arenă, dar am fost prins în mulţime şi 
cu tot efortul meu, nu m-am mai putut mişca. 

Aruncând o privire asupra mulţimii de curioşi care se 
găseau în faţa sa, Pardaillan şuieră admirativ: 

— Adevărul e că nici nu prea era posibil într-o asemenea 
masă de oameni. 

Şi luându-l de braţ, îi spuse blând: 

— Fiindcă tot te căutam, nu e nevoie să mergi mai 
departe. Vino, iubite prieten, vom discuta în cortul tău. Nu- 
mi place, adăugă el încruntându-se uşor, să am în jur atâtea 
urechi indiscrete. 

Şi toate acestea le spuse cu o voce destul de tare pentru a 
fi auzit de toţi şi mai ales pe un ton rece, ce-i era 
caracteristic atunci când era cuprins de nerăbdare, 
subliniat cu o privire imperativă, încât până şi cei mai 
entuziaşti se îndepărtară cu repeziciune. 

Când rămaseră singuri, El Torero exclamă: 

— Oh! Cavalere, ce imprudenţă! ... M-ai făcut să trec prin 
nişte clipe teribile. 


Şi cavalerul, luându-şi mutra cea mai naivă, exclamă 
mirat: 

— Eu! Şi cum asta? 

— Cum? Păi, aruncându-vă cu temeritate, aşa cum a-ţi 
făcut-o, în faţa unui adversar redutabil. Şi întrucât nu 
cunoaşteţi nimic despre obiceiurile taurului, despre felul 
său de a acţiona, tot aşa nu presupuneaţi nici forţa uriaşă 
cu care natura l-a înzestrat. Şi v-aţi avântat în calea lui 
numai cu un pumnal. Ştiţi că este un miracol că încă mai 
sunteţi în viaţă? Ştiţi că aveaţi toate şansele să nu mai 
existaţi? 

— Poate, mai puţin una, zise liniştit Pardaillan. Şi anume, 
tocmai cea care m-a scos din încurcătură. Şi asta datorită 
vouă! 

— Cum aşa, datorită mie? exclamă El Torero care nu mai 
ştia dacă Pardaillan glumegşte ori vorbeşte serios. 

Dar cavalerul reluă, pe un ton serios care nu te putea 
înşela: 

— Fără îndoială. În discuţiile noastre mi-aţi descris foarte 
bine animalul, mi-aţi dezvăluit caracterul lui, obiceiurile, mi- 
aţi arătat atât de bine şiretlicurile sale şi modul de a le 
combate, mi-aţi pictat - aş putea spune - anatomia sa, în 
sfârşit, mi-aţi indicat cu cea mai mare precizie locul unde 
trebuia să lovesc, aşa încât, nu am făcut decât să-mi 
amintesc lecţiile voastre pentru a-l ucide cu o astfel de 
uşurinţă încât sunt pe cât de mirat, pe atât de ruşinat. 
Onoarea loviturii, dacă onoare o putem numi, vă revine în 
întregime şi pe bună dreptate. 

Copleşit de logica acestui raţionament debitat cu o 
seriozitate desăvârşită şi mai mult, cu o sinceritate deplină, 
EI Torero exclamă ridicându-şi braţele: 

— Doamne sfinte! Aveţi un mod de a prezenta lucrurile... 
cu totul particular. 

Totul spus cu un ton care-l făcu pe Pardaillan să 
izbucnească într-un hohot de râs sincer şi pe care El Iorero 
nu putu să nu-l urmeze. 


— Dar, cavalere, zise acesta când veselia se mai potoli, vă 
spun că ceea ce este admirabil, minunat, ceea ce face din 
voi învingătorul, pe care voi nu-l recunoaşteţi, este tocmai 
puterea de a vă fi păstrat sângele rece şi de a fi pus în 
practică, într-un mod magistral, puţinele indicaţii pe care 
am avut fericirea să vi le dau. 

— Să fim serioşi. Ştiţi că aveţi dreptul să-mi purtaţi 
oarecare ranchiună pentru acea lovitură pe care o calificaţi 
drept minunată? 

— Să mă ierte Dumnezeu! De ce? 

— Pentru că, fără aceasta, acum, seniorul Barba Roja ar fi 
fost de mult în lumea celor drepţi. 

— Nu văd... 

— Nu mi-aţi spus voi că-i eraţi duşman de moarte? Cred 
că-mi amintesc bine că v-am auzit spunând că va muri de 
mâna voastră. 

Şi spunând acestea, Pardaillan scrută cu privirea figura 
loială a tânărului său prieten. 

— Am spus-o, într-adevăr, zise El 'Iorero şi sper că aşa va 
fi. 

— Ei, vedeţi că am dreptate, zise cu răceală cavalerul. 

Dar El Torero răspunse, făcând un gest de negaţie: 

— Când am ieşit pe jumătate îmbrăcat, după cum vedeţi, 
gândeam că vin în ajutorul unei fiinţe umane care se află în 
pericol. Vă jur, cavalere, că încercând acest lucru, pe care 
voi l-aţi reuşit de minune, nu mă gândeam că vin în ajutorul 
unui duşman. 

Ochii lui Pardaillan sclipiră maliţioşi: 

— În aşa fel încât, această lovitură pe care n-aţi fi dat-o 
pentru voi înşivă, decât în ultimul moment, aţi fi folosit-o în 
favoarea duşmanului? 

— Da, binenţeles, zise energic El Torero. Dar parcă şi voi îl 
detestaţi pe Barba Roja? 

Pardaillan lăsă să-i scape un şuierat care putea însemna la 
fel de bine atât o afirmaţie cât şi o negaţie. Apoi răspunse 
liniştit: 


— Ştiţi la ce mă gândesc? 

— Nu! răspunse El Torero surprins. 

— Ei bine, cred că aveţi noroc că prietenul nostru 
Cervantes nu se află aici. 

Din ce în ce mai uluit de aceste întortocheri al imaginaţiei 
prietenului său, cu care încă nu era obişnuit, El 'Torero făcu 
ochii mari şi întrebă mecanic: 

— De ce? 

— Pentru că, zise cu răceală Pardaillan, ar fi avut ocazia, 
ascultându-vă, să vă numească şi pe voi don Quijotte, cu al 
cărui nume îmi umple urechile mereu. 

Şi cum El Torero rămase mut, adăugă: 

— Spuneţi-mi, de unde aţi auzit că-l urăsc pe Barba Roja? 

— Pe legea mea, am auzit-o în galeria în care mă aflam pe 
jumătate strivit. 

— Ei, iată cum se mistifică uneori adevărul, murmură 
cavalerul. Nu am nici un motiv să-l urăsc pe Barba Roja, 
dimpotrivă, el avea. 

În acest moment, o mână dădu la o parte perdeaua de la 
uşa cortului şi-şi făcu apariţia, cu hotărâre un personaj 
cunoscut. 

— Hei! Dar e prietenul meu Chico! strigă vesel cavalerul. 
Dar ştii că eşti superb! Drace! Ce costum! Priviţi-l, don 
Cesar, ce magnifică vestă de catifea şi ce mâneci de satin 
bleu şi pantalonii, ce dantele şi mantaua asta de mătase 
bleu dublată cu satin alb! Bleu şi alb, pe cuvântul meu, 
astea sunt culorile voastre. Şi pumnalul de la centură. 
Dragă prietene, dar ştii că ai gust? Şi mă întreb dacă eşti 
chiar tu, Chico, cel pe care-l văd. 

Pardaillan nu glumea, după cum am putea crede. Omuleţul 
era într-adevăr superb. De obicei, dispreţuia toaletele. Era 
obişnuit cu o îmbrăcăminte mai simplă. Şi apoi, pentru a 
spune drept, când mergea să ceară milă sufletelor 
caritabile, era obligat să îmbrace un costum pe măsura 
rolului. Deoarece nu trebuie să uităm că Chico nu era decât 


un biet cerşetor. De altfel, în acea epocă, a fi cerşetor era o 
meserie ca oricare alta. 

În mod obişnuit, Chico purta zdrenţe. Curate, e drept, 
după lecţia servită de Juana, dar zdrenţele oricât de curate 
ar fi, tot zdrenţe se numesc. Omuleţul nu-şi îmbrăca hainele 
bune decât atunci când se ducea s-o vadă pe Juana. 

Dar acele haine bune nu erau decât nişte vechituri în 
comparaţie cu magnificul costum, strălucitor de nou ce-l 
purta acum. 

El Torero care tocmai terminase să se îmbrace, îl lămuri 
pe Pardaillan: 

— Imaginaţi-vă cavalere, Chico şi-a pus în gând că îmi este 
foarte obligat, când de fapt eu sunt acela care-i datorez 
mult. Ei bine, Chico a venit să-mi ceară să mă secondeze în 
corida. El a făcut toate cheltuielile legate de procurarea 
costumului pe care-l poartă şi care costum este în culorile 
pe care le arborez eu. Nu-mi pot imagina de unde a luat 
banii necesari. Nu am putut să-l refuz, dat fiind atenţiile 
delicate cu care m-a înconjurat. Ei bine, astfel voi fi văzut 
astăzi în arenă însoţit de un paj care-mi poartă culorile. 

— Ei, da! zise Pardaillan, studiind, fără a avea aerul că o 
face, pe micuţ. Dar e foarte bine! Vă va face o mare cinste, 
vă asigur. 

Chico era în culmea fericirii auzind laudele, fericire pe 
care o lăsă să se vadă cu nevinovâţie. 

— Ei, spuse Chico, am vrut să-mi onorez nobilul stăpân. Şi 
pentru că o spuneţi, înseamnă că voi reuşi. 

— Fără îndoială, pe legea mea. Dar de ce spui nobilul meu 
stăpân când vorbeşti despre don Cesar? Ştii tu că este 
nobil, deoarece el nu ştie! 

— Este, spuse micuțul cu convingere. 

— E probabil, poate chiar sigur. Dar după câte cred eu, ar 
fi pus în încurcătură dacă ar trebui să-şi arate diplomele. 

Poate că Pardaillan avea ceva gânduri ascunse punându-i o 
întrebare căreia îi acorda importanţă. Sau poate, 


cunoscând mândria lui Chico, îi plăcea doar să se distreze 
pe seama acestuia. 

Orice ar fi fost, omuleţul răspunse cu vioiciune: 

— Diplomele şi titlurile, ei bine, le are, asta e! 

— Ei na! făcu Pardaillan, surprins la rândul său. Chico 
ridică nepăsător umerii. 

— Nu ştiţi fiindcă sunteţi străin. Don Cesar este ganadero, 
(crescător de tauri). În Spania, această meserie 
înnobilează. 

— Iată, iată. Este adevărat, don Cesar? 

— Fără îndoială! Nu ştiaţi? 

— Nu, pe legea mea. 

— Datorită acestui titlu am onoarea de a apărea în faţa 
regelui în corida de azi. 

— Drace! Dar, spuneţi-mi, sunteţi sărac, aşa cum credeam 
eu? 

— Cât se poate de sărac, zise El 'Torero surâzând. 
Crescătoria de tauri, care o am, am moştenit-o de la cel 
care m-a crescut şi care o avea, fără îndoială, de la mama 
mea ori de la tatăl meu. Ei bine, această crescătorie nu-mi 
aduce nici un venit. 

— Hm! Ca să vezi... 

Şi profitând de faptul că el El Torero tocmai ieşea pentru a 
da unele ordine oamenilor care-l asistau la coridă, se 
adresă lui Chico: 

— Spune-mi, ce-ţi veni să te înrolezi chiar azi în suita lui 
don Cesar? 

— O ştiţi prea bine, zise Chico privindu-l fix pe cavaler. 

— Eu? Să mă ia naiba dacă ştiu ceva. 

Şi Chico, aruncând o privire spre intrarea cortului, îi 
răspunse în şoaptă: 

— Şi. Totuşi aţi auzit ce se vorbea în sala subterană. 

— Care-i legătura? ... 

— Ştiţi foarte bine că don Cesar e în pericol... prezenţa 
voastră o dovedeşte. 


— Ce! făcu Pardaillan emoţionat de sinceritatea naivă a 
acestui devotament. Ce! Din cauza asta te-ai oferit? Pentru 
a-l apăra te-ai înarmat tu cu pumnalul ăsta care-ţi dă un aer 
de îndrăzneţ? 

Şi îl privi pe micuţ cu o admiraţie duioasă. Chico nu 
înţelese semnificaţia adâncă a exclamaţiei lui Pardaillan şi 
plecându-şi capul cu tristeţe, zise fără amărăciune: 

— vă înţeleg. Vă spuneţi, probabil, că lipsa mea de putere 
ca şi talia mea mică, nu i-ar aduce decât un ajutor iluzoriu 
în caz de luptă. Se poate şti dinainte? Înţepătura unui 
ţânţar ajunge uneori să abată din drumul ei mâna ucigaşă. 
Aş putea fi acel ţânţar, asta-i tot. 

— Nu mă gândeam la asta, zise Pardaillan cu gravitate. 
Departe de mine să caut să-ţi micşorez măreţia 
devotamentului tău generos. Dar, micuțul meu, ştii că lupta 
va fi teribilă, înfruntarea va fi înspăimântătoare? 

— O ştiu, bineînţeles! 

— Oare ştii că ţi-e pielea în joc? 

— Pentru cât valorează ea, nici nu merită să mai vorbim. Şi 
fiindcă voi credeţi că ţin la viaţă, aflaţi că vă înşelaţi, adăugă 
omuleţul trist. 

— Chico, zise cu sinceritate Pardaillan, vei fi fiind tu mic de 
înălţime, dar ai o inimă uriaşă. 

— Ce frumos o spuneţi! Şi pentru că o spuneţi, sunt sigur 
că o şi credeţi. De când v-am cunoscut, am început să am 
unele gânduri care înainte nici nu-mi treceau prin minte şi 
care m-au mirat mult. Şi totuşi aşa este. Nu ştiu cine 
sunteţi, ce vreţi, unde mergeţi, de unde veniţi. Dar când v- 
am văzut, de atunci, nu mai sunt acelaşi. Un cuvânt al 
vostru mă tulbură şi, pentru a vă merita un compliment, aş 
trece fără teamă şi prin foc. 

Adânc impresionat de accentul sfâşietor al tânărului, 
Pardaillan, murmură: „Biet omuleţ.” 

Şi cu voce tare, mângâietoare: 

— Ai dreptate, Chico, înţeleg foarte bine tot ce spui şi 
ghicesc ce ai vrea să spui încă. 


Şi schimbând tonul, cu o supărare prefăcută: 

— Unde te-ai ascuns ieri, Chico? Ai fost căutat peste tot şi 
degeaba. 

— Şi cine m-a cătat? Voi? 

— Nu, nu eu, pe coarnele diavolului! O anumită micuță 
hangiţă pe care o cunoşti foarte bine. 

— Juana! zise Chico roşind. 

— Tu ai spus-o. 

Omuleţul dădu din cap. 

— Ce vrei să spui cu asta? îl certă Pardaillan. Te îndoieşti 
cumva de cuvântul meu? 

După o scurtă ezitare, Chico răspunse: 

— Nu şi totuşi... 

— Totuşi? întrebă Pardaillan surâzând răutăcios. 

— Păi cu o zi înainte m-a gonit... mi-e greu să cred... 

— Că a trimis să te caute a doua zi? Asta dovedeşte că nu 
eşti decât un neghiob, Chico. Nu cunoşti femeile. 

— Nu râdeţi de mine? Juana a trimis după mine? zise 
omuleţul fericit. 

— Şi eu care, mă omor să te conving... 

— Atunci? ... 

— Atunci, după coridă, poţi să te duci s-o vezi. Vei fi bine 
primit, ţi-o promit... asta dacă scapi teafăr din încurcătură. 

— Voi scăpa, cum nu! strigă micuțul radios. 

— Numai dacă nu preferi să scapi chiar acum... încercă la 
noroc cavalerul. 

— Cum asta? întrebă cu naivitate Chico. 

— Plecând înaintea coridei. 

— Să-l abandonez pe don Cesar pericolului? Cred că n-aţi 
spus-o serios. Fie ce-o fi, eu rămân! 

— Minunat! Dar acum, tăcere, iată-l pe El Iorero. 

— Dacă binevoiţi a mă urma, cavalere, zise El Iorero, fără 
a intra în cort, se apropie momentul. 

— La ordinele voastre, don Cesar. 

Capitolul 9 

Izbucneşte furtuna. 


În timp ce El Torero se îndrepta spre arenă, în loja regală 
se întâmplă un incident pe care trebuie să-l povestim. 

Fausta obținuse dreptul ca orice persoană care spunea că 
vine pentru ea, să fie primită imediat. 

În momentul în care El 'Torero, însoţit de Pardaillan şi de 
suita sa, ce se compunea din doi oameni plus Chico, 
aşteptau în galeria circulară intrarea în arenă, un curier 
plin de praf se prezentă la loja regală cerând să fie primit 
de prinţesa Fausta. 

Introdus imediat, curierul, până să deschidă gura, arătă cu 
o privire discretă spre rege, care-l privea curios. 

Fausta, înțelegând semnificaţia privirii, spuse simplu: 

— Vorbiţi, conte, Maiestatea Să vă permite. 

Curierul se înclină adânc în faţa regelui şi spuse: 

— Doamnă, am sosit de la Roma în cea mai mare grabă. 

D'Espinosa şi regele îşi ciuliră urechile. 

— Ce noutăţi sunt? întrebă nepăsătoare Fausta. 

— Papa Sixt al V-lea e mort, doamnă, zise liniştit curierul 
căruia Fausta îi dăduse titlul de conte. 

Această noutate, aruncată brusc, produse efectul unui 
trăsnet. Cu toată stăpânirea sa de sine extraordinară, 
Fausta tresări. 

Regele sări în picioare şi spuse cu însufleţire: 

— Ce-aţi spus, domnule? 

— Am spus că Sfinţia Sa, papa Sixt-Quintul nu mai este, 
repetă contele înclinându-se. 

— Şi eu încă n-am fost înştiinţat, zise furios d'Espinosa. 

Regele aprobă furia primului ministru ca un semn care nu 
prevestea nimic bun pentru mesagerul spaniol, oricare ar fi 
fost el. 

Fausta surâse uşor. 

— Complimentele mele, doamnă, spuse regele pe un ton 
îngheţat, poliţia voastră e mai bine organizată ca a mea. 

— Asta din cauză că poliţia mea nu e compusă din preoţi, 
zise cu îndrăzneala-i binecunoscută Fausta. 

— Asta vrea să spună că... mormăi Filip. 


— Asta vrea să spună că, dacă oamenii bisericii sunt 
superiori în ceea ce priveşte elaborarea unui plan, punerea 
lui în aplicare, ţeserea unei intrigi în cele mai mici 
amănunte, nu poţi cere de la ei efortul fizic pe care-l 
necesită asemenea călătorii şi care-i este la îndemână 
oricărui călăreț încercat. 

— E drept, zise regele îmblânzit. 

— Maiestatea Voastră, adăugă Fausta pentru a mângâia 
amorul propriu rănit al regelui, Maiestatea Voastră va 
vedea că mesagerul vostru a depus tot efortul. În câteva ore 
va fi aici. 

— Oare cunoaşteţi, domnule, zise regele, fără a-i răspunde 
Faustei, cunoaşteţi care sunt posibilii succesori ai Sfântului 
Părinte? 

După cum putem vedea, pe rege nu-l interesau motivele 
morţii lui Sixt al V-lea. Sixt Quintul era un duşman care 
dispăruse. Şi încă ce duşman! Esenţialul pentru rege era că 
scăpase de bătrânul şi teribilul rival. Noul Papă va fi un 
duşman al politicii Spaniei, că defunctul papă, ori un aliat? 
lată ce era important. 

Curierul Faustei era ţeapăn şi foarte palid. Se vedea bine 
că făcea un efort supraomenesc pentru a rămâne în 
picioare. 

Întrebării regelui îi răspunse: 

— Se vorbeşte de Eminenţa Sa, cardinalul de Cremona, 
Nicolas Sfondrato. 

— Aha, acesta! exclamă satisfăcut regele. 

— Se vorbeşte de cardinalul Santi-Quatro, Jean Fachinetti. 

Regele făcu o mutră dezamăgită, ce vorbea de la sine. 

— Se mai vorbeşte, de asemenea, de cardinalul Saint- 
Marcel Castagna. 

Dezamăgirea regelui se accentua. 

— Dar alegerea noului papă va depinde în mare parte de 
nepotul defunctului, cardinalul Montalta. Este sigur că, 
întrunit, conclavul va urma instrucţiunile cardinalullui 
Montalta. 


— Aha! făcu regele cu un aer visător, mulţumindu-i cu un 
gest. 

— Mergeţi, conte, zise cu blândeţe Fausta, mergeţi şi 
odihniţi-vă, aveţi nevoie. 

Contele ascultă invitaţia cu bucurie vizibilă şi nu aşteptă 
să-i fie repetată. 

— Acest cardinal, de Montalta, de care depinde în mare 
măsură alegerea noului papă, nu face parte din prietenii 
voştri, doamnă? zise regele după ce curierul se retrase. 

— Aşa este, răspunse Fausta cu un surâs enigmatic. 

— Ca şi nepotul cardinalului de Cremona, Nicolas 
Sfondrato, acel duce de Ponte-Maggiore? 

— Ducele de Ponte-Maggiore face şi el parte dintre 
prietenii mei, răspunse Fausta cu un surâs tot mai 
accentuat. 

— Nu cumva v-a însoţit aici, în Spania? 

— Cred că da, sire. 

Regele nu mai spuse nimic, dar privirea să se fixă o 
secundă asupra lui d'Espinosa, care-i răspunse cu un 
imperceptibil semn al capului. 

Fausta surprinse şi privirea unuia şi semnul celuilalt, 
înţelese ce era de înţeles şi gândi: „D'Espinosa mă va scăpa 
de aceştia doi. Fără să ştie şi fără să vrea îmi va face un 
mare serviciu, căci aceşti doi amorezi mă împiedicau mai 
mult decât credeam.” 

Şi gândurile-i fugiră spre Sixt-Quintul, care nu mai era: 
„Bătrânul luptător a murit, în cele din urmă. Nu cumva e 
mai bine să mă întorc acolo? De ce nu aş relua opera 
începută? Acum când Sixt-Quintul nu mai este, cine mi-ar 
rezista?” 

Şi privirea i se fixă asupra regelui, care rămăsese 
gânditor. 

„Nu, îşi spuse ea, s-a sfârşit cu visul papesei Fausta. 
Sfârşit! Pentru moment. Ceea ce vreau să fac aici, nu este 
mai puţin măreț ca ceea ce aş fi vrut să fac acolo. Şi cine 
ştie dacă astfel nu aş putea ajunge mai uşor la coroana 


pontificală? Şi apoi, trebuie prevazut totul: dacă par a 
renunţa la vechile ambiţii, mă vor lăsa liniştită. Bunurile 
mele, statele mele, asupra cărora bătrânul întinsese mâna, 
îmi vor fi redate. În caz de nevoie, m-aş putea întoarce în 
Italia, unde aş fi o suverană, nu o proscrisă. Şi fiul meu, fiul 
lui Pardaillan! Voi putea, în sfârşit, să-mi caut copilul fără 
teamă că voi atrage asupra lui atenţia ucigătoare a 
duşmanului meu de moarte. Comoara mea pe care am 
ascuns-o şi de care nu ştie decât Myrthis, a scăpat lăcomiei 
celui ce nu mai este. Fiul meu, cel puţin, va fi bogat.” 

Şi cu un fel de mirare: „Ce-mi veni oare, de simt această 
dorinţă de a revedea şi îmbrăţişa micuța făptură 
nevinovată? Să fie bucuria de a o şti la adăpost de orice 
pericol? ... 

În momentul în care îşi punea această întrebare, se făcu 
auzit glasul lui d'Espinosa: 

— Şi ce gândiţi să faceţi voi, doamnă? 

Oricât de înalt ar fi fost plasat d'Espinosa ca prinţ al 
bisericii şi mare inchizitor al Spaniei, dezinvoltura cu care- 
şi permitea să o întrebe asupra proiectelor sale, nu-i plăcu. 
Dar, nedorind să se supere în prezenţa regelui, deveni cât 
mai rece cu putinţă şi întrebă la rândul ei: 

— Cu privire la ce? 

— În problema noului papă. 

— Ah, făcu Fausta cu un aer total nepăsător şi de ce m-ar 
interesa această succesiune? 

D'Espinosa o fixă, în timp ce-i vorbea rar, cu o insistenţă 
care era plină de ameninţări: 

— Oare nu cumva voi, doamnă, aţi încercat o tentativă, al 
cărui insucces v-a condamnat la moarte? N-aţi fost voi, timp 
de luni îndelungate, prizoniera celui ce v-a învins şi despre 
a cărui moarte tocmai aţi fost anunţată? Nu găsiţi potrivit 
momentul pentru a vă relua planul abandonat atunci? 

— vă înţeleg, cardinale, dar liniştiţi-vă. Acele proiecte nu 
mă mai atrag. Am renunţat la ele. Succesorul papei Sixt nu 
mă va vedea ridicându-mă în calea lui. 


— În aşa fel, doamnă, încât această moarte nu schimbă 
nimic din convenţia noastră. Nu aveţi intenţia să vă 
înapoiaţi în Italia, la Roma? 

— Nu, cardinale, rămân aici. 

Şi întorcându-se spre rege, care părea că urmăreşte 
corida, dar care în realitate asculta cu atenţie: 

— Cel puţin dacă regele nu mă goneşte. 

Filip o privi cu un aer mirat. 

Fără a-i lăsa timp să răspundă, d'Espinosa răspunse 
pentru el: 

— Regele nu vă va goni doamnă. Nu sunteţi voi steaua cea 
mai de preţ a curţii sale? În aşa fel, încât, îndrăznesc să vă 
asigur, Maiestatea Sa vă va păstra pe lângă ea cât mai mult 
posibil. 

Cea mai sensibilă ureche nu ar fi sesizat nici ironia, nici 
ameninţarea din aceste cuvinte rostite cu o galanterie 
rafinată în aparenţă. 

Dar Fausta nu se lăsă înşelată şi urmărind cu o privire 
rece silueta-i înaltă în faţa căreia toţi se înclinau, gândi, cu 
un surâs pe buze: „Hai, dă ordinul să fiu reţinută la Sevilla 
până când papa va fi ales după gustul tău. Fără să ştii, îmi 
faci jocul, aşa cum mi-l faci debarasându-mă de Montalta şi 
de Sfondrato.” 

Regele, avertizat de privirea lui d'Espinosa, ripostă cu 
amabilitate: 

— Dar cum, doamnă! Gândiţi să ne părăsiţi? 

— Dimpotrivă, sire, tocmai îmi manifestam dorinţa de a-mi 
prelungi rămânerea la curtea Spaniei şi am adăugat, numai 
dacă Maiestatea Să nu mă goneşte. 

— Să vă gonesc, doamnă? Pe Sfânta Treime! Nici să nu vă 
gândiţi! Domnul cardinal chiar vă spunea acum câteva clipe 
că nu ne putem lipsi de voi. Fie că o vreţi, fie că nu, sunteţi 
prizoniera noastră. Liniştiţi-vă, totuşi, vom face tot ce este 
posibil, ca această captivitate să vă fie cât mai plăcută. 

— Maiestatea Voastră mă copleşeşte! zise cu seriozitate 
Fausta şi în gând adăugă: „Prizonieră, fie! Dacă totul merge 


după planurile mele, în curând tu vei fi prizonierul meu.” 

În acest timp se termină şi cea de-a doua coridă fără nici 
un incident remarcabil şi mulţimea de servitori pregăteau 
arena pentru cea de-a treia, la care participa El Iorero. 

De fapt, aceasta era evenimentul zilei. 

Şi în mulţimea care o urmărea, existau două categorii de 
privitori: cei pentru care corida constituia o adevărată 
sărbătoare şi care-i pasiona în cel mai înalt grad şi apoi 
aceia care aşteptau să se întâmple ceva, fie că erau afiliaţi 
la, societatea secretă al cărui şef era ducele de Castrana, fie 
că fuseseră cumpăraţi cu aur de Fausta. Toţi aceştia din 
urmă aşteptau un semnal care i-ar fi transformat din simpli 
spectatori ce erau, în actorii principali ai dramei. Aceştia, 
când ar fi urmat să se pună în mişcare, ar fi antrenat pe toţi 
aceia care nu ştiau nimic, dar care, admiratori entuziaşti ai 
lui El Torero, nu ar fi permis, fără proteste puternice, să se 
atingă cineva de idolul lor. 

În rândul nobilimii, câţiva erau aceia care cunoşteau totul 
- tot ceea ce regele consimţise să spună, bineînţeles - toţi 
ceilalţi ştiau că este vorba ca El Iorero să fie arestat şi că la 
curte exista teamă că această arestare ar putea să 
provoace o răscoală populară. 

Şi în cele din urmă, în afara nobilimii şi a poporului, mai 
erau şi trupele masate de d'Espinosa în incinta pieţii şi pe 
străzile adiacente. 

Şi soldaţii, cărora aşteptarea li se părea interminabilă, 
erau nerăbdători să înceapă corida, deoarece ştiau că este 
limita aşteptării lor. 

Toate acestea explică faptul că, în timp ce arena era 
reamenajată, o tăcere grea, sinistră, plutea peste 
spectatori. Era calmul dinaintea furtunii. 


Filip al II-lea era departe de a fi un sentimental. Mila, 
îndurarea, acestea nu existau pentru el decât în cuvinte, nu 
şi în sentimente. Şi asta îl făcea atât de temut. Nu avea 
decât o calitate: credinţa arzătoare, sinceră. Şi credinţa să 
nu era numai religioasă. El credea, de asemenea şi în 
mărirea rasei şi în superioritatea dinastiei sale. 

Ei bine, această tăcere apăsătoare care se instalase 
deodată, după uralele voioase dinainte, era atât de 
impresionantă încât îl impresionară chiar şi pe rege. 

Filip lăsă că privirea sa rece să alunece asupra ferestrelor 
unde se vedeau chipuri curioase. Acolo, nimeni nu era în 
pericol. Privirea-i alunecă în jos şi se opri asupra tribunelor. 

Şi Filip se întrebă: „Câţi dintre ei, din toţi aceşti tineri 
viteji, vor mai rămâne în viaţă, ei care sunt atât de plini de 
forţă şi de viaţă, toţi aflaţi în neastâmpărul aşteptării? Câţi? 


Şi ochii săi întârziară asupra tribunelor. 

Pe urmă, coborând şi mai mult, privind mai departe, 
dincolo de barierele protectoare, de palisade şi de funii, de 
gărzi, archebuzieri, de soldaţi, privi spre locurile unde se 
afla mulţimea de burghezi şi de oameni de rând. Acolo, 
fiecare spectator putea deveni o victimă care ar fi plătit cu 
viaţa curiozitatea sa. 

Şi regele Filip, străin faţă de milă, nu-şi putu stăpâni un 
fior şi cu spiritul tulburat îşi puse întrebarea: „Oare este 
drept să sacrific atâtea vieţi? Am dreptul să trimit la moarte 
atâţia oameni?” 

Şi ceva ce aducea a sentiment uman, care îl surprinse şi 
pe el, cel ce se credea puternic, deasupra oamenilor, îi 
şterse din priviri răceala pe care până atunci o afişase. 

Şi tocmai în acest moment se auzi o voce ce-i şoptea la 
ureche: 

— "Tocmai am terminat de dat ordinele necesare. Nu va 
putea să ne scape. Cât de curând vor fi în puterea noastră 
şi totul se va termina. 

Regele tresări violent şi se întoarse. 


În picioare, în spatele său, marele inchizitor d'Espinosa îl 
acoperea cu purpura costumului său de cardinal, ca o pată 
de sânge ce se întindea asupra sa. 

Şi, ca şi cum prezenţa acestei umbre însângerate plutind 
deasupra sa ar fi fost deajuns să-i schimbe gândurile, lui, 
regelui, care în acel moment era gata să renunţe la planul 
său, regele reveni la vechea obsesie. 

— Nu credeţi, domnule, că după noutăţile ce ne-au 
parvenit, ar trebui ca planurile noastre să fie amânate? 
Trebuie gândit bine la ce ne-ar folosi moartea acestui tânăr. 
Nu l-am putea exila, să-l trimitem în Franţa sau în altă parte 
cu opreliştea de a a mai călca în Statele noastre, sub 
pedeapsa cu moartea? 

D'Espinosa era departe de a se aştepta la această 
schimbare. Totuşi nu tresări şi nu-şi manifestă nici 
surprinderea, nici nemulţumirea. Fără îndoială, era obişnuit 
să lupte împotriva orgoliosului său stăpân pentru a-l face să 
creadă că deciziile sale erau propriile lui idei, luate de fapt 
de marele inchizitor. 

— Dacă ar fi vorba numai de acest tânăr, ne-am putea 
debarasa uşor de el, după cum aţi spus. Dar mai este vorba 
şi de cavalerul de Pardaillan, sire. 

Fausta tresărise. Ce acces de generozitate îl încercase pe 
rege? Îl va graţia şi pe Pardaillan? La rândul său îl privi pe 
rege ca şi cum ar fi voit ca prin puterea să să-l ajute pe 
d'Espinosa. 

Dar Filip nu se gândise să-şi îndrepte bunăvoința şi asupra 
cavalerului, încât răspunse: 

— În ceea ce îl priveşte, vi-l las. Oricum, cred că s-ar putea 
amâna execuţia sa. 

La care, cu asprime, d'Espinosa zise: 

— Domnul de Pardaillan şi-a aşteptat destul pedeapsa 
pentru insolenţa sa. Această pedeapsă nu mai trebuie să 
întârzie. Orice crimă împotriva Maiestăţii Voastre trebuie 
pedepsită cu viaţa. 


Regele dădu din cap. Nu părea convins pe deplin. Şi atunci 
d'Espinosa, aruncând o privire grea spre Fausta, continuă: 

— Şi asta nu e totul, sire. Doamna prinţesă Fausta v-ar 
putea spune că nu exagerez şi că nu inventez nimic. 

— Eu? făcu Fausta surprinsă. Cu ce v-ar fi utilă mărturia 
mea? 

— Doar o ştiţi, doamnă. Nişte trădători, nişte nebuni care 
s-au adunat pentru a se ridica împotriva regelui lor, să 
răscoale ţara, să dezlănţuie războiul civil şi să-l pună pe 
tron pe tânărul de a cărui soartă tocmai v-aţi înduioşat, sire. 

— Pe sângele lui Cristos! Cardinale, cântăreşte-ţi 
cuvintele! Capul vă este în joc, domnule! zise regele 
aproape strigând. 

— O ştiu, răspunse d'Espinosa cu răceală. 

— Şi ce spuneaţi? Repetaţi! scrâşni Filip. 

— Spun, zise îndârjit d'Espinosa, că a fost pus la cale un 
complot împotriva coroanei poate chiar împotriva vieţii 
regelui. Spun că acest complot trebuie să aibă loc dintr-o 
clipă în alta, chiar aici. Spun că trebuie să aibă loc o 
pedeapsă exemplară, teribilă, de care să se vorbească mult 
timp. Spun că toate măsurile pe care le-am luat sunt pentru 
a înăbuşi acest complot. Şi pentru asta, apelez la mărturia 
prinţesei Fausta, aici de faţă. 

Oricât de stăpână pe ea ar fi fost Fausta, nu se putu 
împiedica să nu arunce în jurul ei o privire, ca înecatul care 
caută o salvare. 

„D'Espinosa ştie totul... gândi ea. Cum? Nu are 
importanţă. Poate că printre conjuraţi a fost un trădător, 
care pentru un titlu, sau pentru aur, nu a ezitat să ne 
trădeze. Voi fi arestată. Sunt pierdută, fără îndoială. De ce 
nu mi-am adus cu mine cei trei francezi? Cel puţin nu aş fi 
murit fără luptă!” 

Toate aceste gânduri îi trecură prin minte cu viteza 
fulgerului. Totuşi, faţa-i rămase calmă şi surâzătoare. Şi 
regele, bănuitor, se întoarse spre ea spunând: 


— Aţi auzit, doamnă? Vorbiţi! Vă cer, vorbiţi! Explicaţi-vă! 
Ea-şi săltă cu mândrie fruntea şi privindu-l pe d'Espinosa în 
ochi, spuse: 

— Tot ceea ce spune domnul cardinal este expresia purului 
adevăr. 

Cu o voce dură, regele întrebă: 

— Cum se face, că ştiind acestea doamnă, nu aţi crezut de 
cuviinţă să ne înştiinţaţi? 

Fausta ar fi împins bravada până la punctul care i-ar fi fost 
fatal. Deja această femeie extraordinară, al cărui curaj se 
manifestase în multe împrejurări, pusese mâna pe pumnalul 
de la cingătoare. Deja măsurase distanţa care separa 
balconul de caldarâm şi calculase că un salt, executat cu 
măiestrie, o poate salva de la o arestare imediată, deja 
deschidea gura pentru bravada supremă şi îşi încorda 
muşchii pentru saltul calculat, când, marele inchizitor, cu o 
voce răspicată, declară: 

— Am apelat la mărturia prinţesei, fiind sigur că îmi va 
confirma spusele. Dar nu am spus că o suspectăm, nici că ar 
fi fost amestecată în complot, un complot prostesc, destinat 
unui eşec sigur (şi apăsă pe aceste ultime cuvinte). Dacă 
prinţesa n-a vorbit, este pentru că nu o putea face fără a-şi 
dezice onoarea. Mai mult, ea cunoştea că eu ştiu totul şi a 
gândit, pe bună dreptate, că-mi voi face datoria. 

Cuvintele care i-ar fi grăbit sfârşitul, nu mai ieşiră din gura 
Faustei, picioarele i se destinseră şi mâna i se ridică de pe 
pumnal, în timp ce, cu un semn al capului, aproba spusele 
cardinalului, la care gândea: „De ce d'Espinosa mă 
salvează? A vrut doar să mă avertizeze? Trebuie să ştiu şi o 
voi şti”. 

Liniştit de spusele lui d'Espinosa, regele catadicsi să se 
scuze în acest fel: 

— Scuzaţi-mi vioiciunea, doamnă dar cele spuse de marele 
inchizitor au fost aşa de extraordinare, de neconceput, că 
mă îndoiam de toate şi de toţi. 


Fausta se mulţumi să primească scuzele regale cu un semn 
al capului de o supremă indiferenţă. În ceea ce-l priveşte pe 
d'Espinosa, acesta reluă cu o voce puternică: 

— Şi acum, sire, când v-am dezvăluit adevărul, acum când 
v-am arătat ce complotează aceşti bravi de a căror soartă v- 
aţi milostivit, acum ar trebui, conformându-mă voinţei 
regelui, să anulez ordinele date, să le las libertatea de a 
acţiona. 

Şi, fără a aştepta răspuns, se îndreptă cu paşi mari spre 
ieşire. 

— Opriţi-vă, cardinale! strigă regele. 

D'Espinosa aştepta tocmai acest ordin. Era sigur că 
stăpânul său îl va da. Fără grabă, fără bucurie, fără a părea 
triumfător, se întoarse liniştit, cu un tact admirabil, fără să 
arate nici grabă, nici încetineală şi, foarte calm, ca 
totdeauna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îşi reluă 
locul în fotoliul din spatele regelui. 

— Domnule cardinal, zise Filip cu voce tare pentru a se 
face auzit de toţi cei din jur, sunteţi un bun slujitor şi 
niciodată nu vom uita serviciul pe care ni l-aţi făcut astăzi. 

D'Espinosa se înclină adânc. Obţinuse reparația pe care o 
aştepta. 

— Să înceapă corida acestui El Torero, atât de lăudat, 
adăugă regele. Sunt curios dacă individul merită reputaţia 
pe care şi-a făcut-o în Andaluzia. 

Capitolul 10 

Triumful lui Chico. 

El Torero era în arenă. În mâna stângă avea capa de satin 
roşu, în mâna dreaptă îşi ţinea spada de paradă. 

Capa era o capă specială, de dimensiuni reduse. În ceea ce 
priveşte spada, până în această zi nu o folosise niciodată şi 
care, în ciuda aparenţelor, era o armă minunată, flexibilă şi 
rezistentă, ieşită din atelierele unuia din cei mai buni 
armurieri din 'Toledo. 

În apropierea sa se aflau cele două ajutoare şi Chico. Toţi 
patru se aflau în apropierea porţii prin care intraseră şi El 


Torero stătea de vorbă cu Pardaillan, care-şi manifestase 
dorinţa să asiste la coridă din acel loc, pentru ca în caz de 
pericol să poată interveni. 

În apropierea acestei intrări, culoarul era năpădit de o 
mare mulţime de oameni care păreau a face parte din cei 
angajaţi cu această ocazie. 

Nici Pardaillan, nici El Torero nu acordară nici cea mai 
mică atenţie acestora, care, fără îndoială, acolo trebuiau să 
se găsească. 

Sosind momentul începerii, El 'Iorero strânse mâna 
cavalerului şi păşi spre centrul arenei, cu faţa spre uşa din 
spatele căreia trebuia să apară taurul. Cele două ajutoare 
ale sale şi pajul său (Chico), care nu mai trebuiau să 
părăsească din acel moment toreadorul, se aşezară în 
spatele lui. 

De cum îşi luară locul în arenă şi cum taurul putea să iasă 
dintr-o clipă în alta, toţi cei ce se mai găseau încă la faţa 
locului se grăbiră să părăsească arena, spre amuzamentul 
tribunelor. 

Curtenii ştiau că El Iorero este condamnat. Şi atunci când 
silueta sa elegantă se detaşă, singură, în mijlocul arenei, în 
loc să-l primească cu strigăte încurajatoare, să-l îndemne la 
luptă, cum făceau de obicei, o tăcere de moarte cuprinse 
arena. 

Tăcerea care se întindea în rândurile nobililor, zăpăci la 
început oamenii de rând. Dar apoi, dragostea lor pentru El 
Torero fu mai tare şi, apoi, mai era şi indignarea de a-l 
vedea aşa de rău primit şi, mai mult, dorinţa de a-i răzbuna, 
în felul lui, de ceea ce ei considerau un ultragiu la adresa 
lor, lipsa de respect faţă de El Torero. 

Acesta, nemişcat în mijlocul arenei, simţi ostilitatea surdă 
dintr-o parte, ca şi iritarea ce venea din partea celorlalţi. 
Avu un surâs dispreţuitor, dar orice s-ar spune, această 
primire, cu care nu era obişnuit, i se păru penibilă. 

Ca şi cum ar fi ghicit ce e în sufletul lui, poporul se linişti şi 
mai întâi se făcu auzită o rumoare surdă care, din ce în ce 


se întărea, se împrăştia din aproape în aproape, ca în final 
să izbucnească în tunete de aclamații delirante. Acesta a 
fost răspunsul maselor la tăcerea nobililor. 

Întărit de această manifestaţie de simpatie, El Torero 
întoarse spatele tribunelor şi lojei regale şi salută cu o 
mişcare elegantă a spadei pe cei care-i dovedeau atâta 
simpatie. După care, întorcându-se cu faţa spre loja regală, 
cu un gest larg îl salută pe rege, care, ca un păstrător rigid 
al etichetei, se văzu obligat să-i reîntoarcă salutul celui 
care, poate, peste câteva momente urma să moară. Şi o 
făcu cu atât mai rece, cu cât sesizase afrontul adus de El 
Torero care salutase mai întâi poporul şi apoi pe el, regele. 

Gestul lui El Torero, premeditat cu răceală, care 
demonstrase din partea lui o rară îndrăzneală, nu fu înţeles 
decât de rege şi de curtenii săi, care, firesc, făcură să se 
audă un murmur de dezaprobare. Aceasta fu de ajuns 
mulţimii, care-şi înteţi aclamaţiile. Şi-i fu de ajuns şi lui 
Pardaillan care, găsind ocazia pentru încă o bravadă, strigă 
în mijlocul atenţiei generale: 

— Bravo, don Cesar! 

Şi El 'Torero răspunse acestei aprobări, preţioase pentru 
el, cu un surâs semnificativ. 

Micul incident care ar fi trecut neobservat în zilele 
noastre, avea în acele zile o importanţă considerabilă. 
Nimeni nu era mai orgolios ca un gentilom spaniol. 

Regele fiind primul dintre gentilomi, sfidarea sa ori 
insultarea regelui, ar fi însemnat insultarea tuturor 
gentilomilor. Era o mare crimă ce se cerea pedepsită pe loc. 

Ori, acest aventurier, acest El Iorero, care nu avea măcar 
un nume, a cărei nobleţe nu ţinea decât de profesia sa de 
ganadero, care pe atunci înnobila, acest mizerabil şi-a 
permis să-l umilească pe rege. Şi această mulţime de 
bădărani care se afla pe treapta cea mai de jos şi-a permis 
să-l sprijine şi să-i sublinieze cu uralele lor insolente, 
obrăznicia. Şi în fine, aventurierul francez îi vine în ajutor. 


Pe Sfânta Fecioară! Pe Sfânta Treime! Pe sângele lui 
Cristos! Asta era de neiertat şi trebuia spălat în sânge. Dacă 
o diversiune nu se producea încă, deoarece curtenii, 
îmbulzindu-se cu spada în mână, gata să atace poporul şi 
răzmeriţa care urma să aibă loc, nu intra în vederile lui 
d'Espinosa, dacă această diversiune încă nu se produsese, 
asta se datorase numai prezenţei lui Chico, fără ca acesta s- 
o ştie. 

În lipsa oricărui alt merit, talia sa minusculă era cunoscută 
de toată Sevilla. Dar dacă, sub zdrenţele sale, frumuseţea 
naturală şi armonia perfectă a formelor sale miniaturale 
atrăsese atenţia unei artiste desăvârşite ca Fausta, care 
declarase că este frumos, vă închipuiţi cu uşurinţă ce efect 
puteau să producă farmecele sale subliniate de 
somptuozitatea costumului ce-l îmbrăca acum şi pe care-l 
purta cu o eleganţă şi o uşurinţă desăvârşită. Trebuia să fie 
remarcat. Şi era. 

Spusese cu naivitate că vrea să-şi onoreze stăpânul. Şi o 
făcu, într-adevăr. Şi ceea ce era peste poate, fu aceea că 
reuşi să cucerească aprecierea unui public zeflemitor şi 
sceptic, care nu aprecia decât forţa şi vitejia. 

Pentru a îndepărta furtuna care era gata să izbucnească, a 
fost de ajuns doar o voce, care, de nu se ştie de unde, 
strigă: 

— Dar este Chico! 

Şi toţi ochii se îndreptară spre el. Şi nobilii sau oamenii de 
rând, aflaţi pe punctul de a se încăiera, îşi uitară duşmăniile 
şi, uniţi în sentimentul de admiraţie a ceea ce este frumos, 
se înţeleseră în unanimitatea admiraţiei lor. 

Primul impuls fiind dat de vocea necunoscută, regele 
binevoi să surâdă la graţioasa apariţie a tânărului şi 
exclamaţii admirative izbucniră din toate părţile. Nobilele 
doamne care se extaziau, nu erau nici ultimele, nici mai 
puţin înflăcărate. Şi cuvintele ce se desprindeau cel mai des 
de pe buzele lor, erau aceleaşi: 


— Ce păpuşă! Ce păpuşă micuță! Păpuşă adorabilă! 
Niciodată Chico n-ar fi visat la un asemenea succes. 
Niciodată nu sperase la o asemenea sărbătoare. Căci, în 
ciuda celor douăzeci de ani ai săi, era totuşi, din acest punct 
de vedere, un copil. În mintea lui, un singur gând, mereu 
acelaşi, trecea cu încăpățânare: „Oh! Dacă micuța mea 
stăpână ar fi fost aici! Dacă ar fi văzut şi auzit totul!” 

Şi totuşi, micuța Juana se afla acolo, pierdută în mulţime îl 
vedea pe Chico, chiar dacă acesta n-o putea remarca. 

Era acolo şi vedea şi auzea tot ce se spunea, toate 
complimentele care cădeau cu nemiluita asupra prea 
timidului său amorez. Şi vedea frumoasele buze ale 
nobilelor doamne care se extaziau. Şi mai vedea foarte bine 
ceea ce nu vedea naivul Chico, adică ocheadele languroase 
pe care aceleaşi frumoase doamne nu îndrăzneau să le 
arunce de-a dreptul asupra victimei lor. 

Împodobită ca o madonă, ea îl întâlnise pe Pardaillan, care, 
fără a părea că observă îmbujorarea şi încurcătura sa, de 
altfel destul de vizibile, o luase de mână şi o introdusese în 
mica încăpere care-i aparţinea numai ei şi în care rămaseră 
singuri. 

Ce-i spusese Pardaillan micuţei Juana care era destul de 
emoţionată? Poate numai urmarea evenimentelor ne-o va 
aduce la cunoştinţă. Destul că, pentru început, putem spune 
că această conversaţie a fost destul de lungă şi că mica 
Juana, atunci când ieşi din încăpere, avea ochii roşii. 

Discuţia sa cu Pardaillan nu-i schimbă intenţia să asiste la 
corida. Aşa că, la momentul potrivit, îi ceru bătrânei 
Barbara să o însoţească. Şi aceasta izbucni imediat: 

— Să mergi la coridă, dumneata, o domnişoară! Pe Sfântă 
Barbara, patroana mea, se poate să-mi audă urechile o 
cerere aşa de necuviincioasă. Spune-mi, este locul unde să 
meargă o tânără fată care se respectă? 

Fără să se supere, Juana îşi menţinu cererea, adăugând 
că, deoarece nu avea dreptul la unul din locurile rezervate, 
va trebui să se amestece în mulţime şi că, dacă Barbara 


refuză să o însoţească, se va duce singură. La care 
matroana nu ezită să bombănească: 

— Să se ducă singură printre oamenii ăia. Şi la ce mai sunt 
buni servitorii, încă în putere, slavă Domnului, capabili să 
facă să fie respectate tinerele lor stăpâne şi la nevoie, chiar 
să le apere. Sunt oare eu aşa de bătrână şi neputincioasă 
încât nu aş putea să vă apăr? Pe bunul Dumnezeu! Ori merg 
cu dumneata, ori nici nu pleci de acasă. Şi dacă cineva nu-ţi 
va arăta respectul cuvenit, lasă atunci pe Barbara, pe care 
dumneata o consideri prea bătrână pentru a te însoţi. 

În felul acesta ajunse tânăra, însoţită de bătrâna ei doică, 
să se amestece în mulţime. Juana, mai puţin norocoasă 
decât Giralda, nu reuşise să pătrundă până în primele 
rânduri. Nu avea nici un scăunel ca să se aşeze, nici o 
bancă pe care să se urce, ea, care era aşa de micuță. Nu 
putea să vadă nimic. Nu cunoştea nimic din peripeţiile 
celorlalte coride decât din comentariile celor din jur, dar se 
afla acolo. 

În acest fel văzuse, dacă putem spune aşa, temerara 
intervenţie a lui Pardaillan şi inima-i bătu puternic. Dar, la 
amintirea cuvintelor pe care acesta i le spusese chiar în 
această dimineaţă, îşi înclină cu tristeţe capul ca pentru a 
spune: „Să nu ne mai gândim la asta.” 

Şi atunci când vocea necunoscută strigă: „Dar este Chico 
inima începu să-i bată ca şi pentru Pardaillan. De ce? Nu 
ştia. Ar fi vrut să vadă. Dar degeaba se ridică în vârful 
picioarelor, degeaba sărea, nu reuşea să-l vadă pe omuleţ. 

Şi totuşi auzea aclamaţiile adresate lui Chico. Lui Chico! 
Dacă i-ar fi spus cineva acest lucru cu câteva minute mai 
înainte, nu l-ar fi crezut. 

Şi atunci voi să-l vadă pe Chico cu orice preţ. Pe acest 
Chico ce se vădea aşa de frumos, viteaz, aşa de îndrăzneţ, 
în superbul şi luxosul său costum - cel puţin aşa-l descriau 
atâtea nobile doamne - încât i se părea că nu e vorba de 
Chico al ei, păpuşa ei vie pe care o învârtea după bunul său 
plac. Îi părea că este vorba de altcineva, că este vorba de o 


LLA 


greşeală. Şi nervoasă, neliniştită, supărată, fără să ştie de 
ce şi cum, gata să izbucnească în hohote de râs sau de 
plâns, strigă: 

— Dar saltă-mă odată, ca să pot vedea şi eu! ... 

Cu o voce aşa de schimbată şi pe un ton atât de violent, 
încât bătrâna ei doică, uimită, uită pentru prima oară în 
viaţa ei să mai bombăne, o prinse în braţe şi cu o forţă pe 
care nu o puteai bănui, întărită poate şi de nelinişte, 
deoarece îşi dădea seama în mod confuz că un lucru 
anormal şi extraordinar se întâmpla în sufletul tinerei, o 
ridică şi o menţinu deasupra mulţimii, aşezată pe umărul ei 
robust. 

Şi astfel Juana reuşi să-l vadă pe micul Chico în toată 
splendoarea sa. Îl privi cu toată atenţia de parcă n-ar fi fost 
acelaşi Chico cu care crescuse împreună, acelaşi Chico, 
căruia ei îi făcea plăcere, inconştient, să-l facă să sufere, 
considerându-l ca pe un lucru al ei, ca pe o jucărie cu care- 
ţi poţi permite orice. 

Şi totuşi, era acelaşi. Nu avea nimic schimbat, dacă nu 
punem la socoteală costumul şi aerul său îndrăzneţ şi decis 
pe care nu-l mai văzuse la el. Dacă Chico era acelaşi, 
înseamnă că ceva se schimbase în ea şi nici măcar nu 
bănuia. Poate! ... 

Dar mica Juana nu-şi dădea seama şi cum cuvântul păpuşă 
se auzea de pe toate buzele frumoaselor doamne, fără să 
mai audă ce mai zic acestea, cu o privire mânioasă şi 
sfidătoare la adresa acestora, atât de nobile şi totuşi atât de 
neruşinate, strigă furioasă: 

— E a mea păpuşa asta! Numai a mea! 

Şi cum obişnuia să tropăie din picioare în momentele sale 
de mânie, micuţele-i picioruşe, atât de cochet încălţate, 
atârnând în gol, începură să bată în cadență pântecul 
bătrânei doice, care neştiind ce-i venise şi totuşi nelăsând-o 
jos, începu să bombăne: 

— Hei! Hei! Stăpână! Pentru Dumnezeu, ce ai? Ce-ţi veni? 
Calmează-te, copilul meu, sau vrei să-i spargi pântecul 


bătrânei tale doici? 

Dar copilul nu o auzea. Şi cum aceasta îi strigase 
mânioasă: „la-mă în braţe!”, tot atât de mânioasă îi strigă 
acum: 

— Dar lasă-mă odată jos! Nu mai vreau să le văd pe 
neruşinatele astea! Simt că înnebunesc! 

Şi bătrâna, cu gura căscată, aiurită, hotărâtă, nu putu 
decât să asculte mecanic, fără să scoată un cuvânt, într-atât 
de mare-i era surprinderea şi un moment o privi pe Juana 
cu o nelinişte vizibilă, deoarece i se părea că nu este în 
toate minţile. 

Pentru a pune capac la toate şi pentru a o aiuri şi mai rău 
pe bătrână, doar ce puse picioarele pe pământ că îşi înşfăca 
doica de mână şi începu s-o târască în urma ei, zicând, cu 
vocea întretăiată de suspine: 

— Vino! Să plecăm de aici! Să plecăm! Nu mai vreau să 
rămân un minut aici! Nu mai vreau să văd, nici să aud. 

Şi cu o inconştienţă care aproape o dobori pe bătrâna 
Barbara, adăugă: 

— Blestemată să fie ideea pe care ai avut-o să mă aduci la 
corida! 

Şi astfel, mica Juana nu văzu finalul coridei. Astfel că, fără 
îndoială, scăpă din învălmăşeala care ar fi urmat şi în care 
şi-ar fi riscat viaţa, astfel scăpă de la moartea care plutea 
asupra mulţimii de curioşi. 

Capitolul 11 

Trăiască regele don Carlos. 

Şi taurului i se dădu drumul. 

La început, ca aproape totdeauna, orbit de lumina 
strălucitoare care urma brusc întunericului din care ieşea, 
se opri nehotărât, sorbind aerul, lovindu-şi coastele cu 
coada şi agitându-şi capul. 

EI 'Torero îi lăsă timpul să-şi revină, apoi făcu câţiva paşi în 
întâmpinarea sa, întărâtându-l cu vorbe şi agitând capa 
desfăşurată. 


Taurul nu aşteptă altă invitaţie. Această bucată de satin 
roşu îi atrase imediat privirile şi se repezi, cu capul în jos, 
drept spre ea. A fost un moment de nespusă nelinişte în 
rândul celor ce nu-i doreau moartea. Pardaillan însuşi, 
emoţionat de tragica măreție a acestei lupte inegale, 
urmărea cu pasiune fazele paselor ce se succedau. 

EI 'Torero, care părea înfipt în pământ, aştepta şocul, fără 
să se mişte, fără să se facă un gest. În momentul în care 
taurul ar fi urmat să-l ia în coarne, deplasă capa spre 
dreapta. Minune, taurul urmări bucata de satin pe care o 
lovi. În trecere se frecă, de El Torero. 

În secunda următoare, spectatorii cu sufletul la gură, îl 
văzură pe don Cesar care, cu capa răsucită în jurul 
mijlocului, se retrăgea foarte liniştit. 

Un tunet de aclamații salută această lovitură îndrăzneață, 
executată cu sânge rece şi cu o stăpânire de şine de 
necrezut. Chiar şi curtenii, uitară totul şi aplaudară. Însuşi 
regele nu putu să-şi reţină un gest de încântare. 

Taurul, stupefiat că nu lovise decât în gol, se aruncă din 
nou asupra omului. Acesta, ţinând capa întinsă, îi întoarse 
spatele şi începu să meargă liniştit înaintea lui. 

Animalul lovi furios în dreapta, dar nu întâlni decât stofa. 
Se întoarse şi lovi în stânga. El 'Torero, cu o serie de mişcări 
ale corpului, evita loviturile şi-i oferea drept ţintă numai 
capa. Apoi începu să meargă în semicerc şi taurul urma 
tangenta acestor semicercuri fără a reuşi să atingă altceva 
decât momeala ce i se arăta. 

Aclamaţiile deveniră delirante. Amatorii coridelor 
moderne să nu surâdă dispreţuitor şi să nu murmure. Acest 
EI Torero minunat, nu săvârşea, la urma urmei, decât ceea 
ce, în zilele noastre, până şi ultimul toreador ar fi în stare să 
facă. 

Dar să ne amintim că toate acestea se întâmplau cu trei 
secole înainte şi regulile tauromachiei moderne nu fuseseră 
inventate încă. 


În orice caz, pasele lui El Torero, necunoscute în acea 
vreme, regăsite câteva secole mai târziu, aveau farmecul 
noutăţii şi puteau, pe bună dreptate să stârnească 
entuziasmul mulţimii. 

Taurul, surprins să vadă că nici o lovitură de-a sa nu 
reuşea, se opri un moment, părând a reflecta. Apoi îşi ciuli 
urechile, scurmă furios nisipul cu copita şi se dădu înapoi 
pentru a-şi lua avânt. 

EI 'Torero desfăşură capa, puţin în faţă şi în afara liniei 
corpului. Şi în acelaşi timp, se aşeză chiar în faţa taurului, 
cât mai aproape de el şi înaintând cu un picior, provocă 
animalul. 

În momentul în care taurul, după ce fixase ţinta plecându- 
şi capul, se pregătea să lovească, El Iorero cobori brusc 
capa, făcând-o să descrie un semicerc. În acelaşi timp, se 
găsea în afara loviturii oferindu-i loc de trecere printr-o 
simplă flexiune a bustului, fără a-şi mişca picioarele. 

Şi taurul, urmărind capa, trecu doar atingându-l uşor. El 
Torero făcu atunci o jumătate de întoarcere, găsindu-se din 
nou în faţa animalului. 

Numai că, de această dată, ţinea în vârful spadei sale 
buchetul de panglici pe care-l culesese la trecerea taurului. 

Şi atunci, mulţimea mută de teamă, lasă să i se vadă 
bucuria şi privind-o, ai fi putut crede că fusese cuprinsă 
deodată de nebunie. Unii strigau, alţii aplaudau, aici se 
auzeau hohote de râs, dincolo suspine convulsive. 

Toate aceste manifestări diverse şi violente, erau 
rezultatul reacției ce se produsese. Şi anume, tot timpul cât 
EI 'Torero, după ce îi provocase furia, aşteptând atacul 
animalului fără să dea un pas înapoi, spaima-i cuprinse pe 
spectatori într-atât, încât puteai crede că viaţa se 
concentrase toată în ochii lor neliniştiţi, injectaţi, care 
urmăreau pasionaţi mişcările violente ale brutei, care ea 
singură ataca, în timp ce omul, bravând-o, evita loviturile în 
ultima clipă. 


În loja regală, oricât de puternică i-ar fi fost ura împotriva 
aceluia care-i reamintea de dezonoarea lui de soţ, regele, în 
tot acest timp, îşi trăda emoția prin contractarea 
maxilarelor şi printr-o paloare neobişnuită. 

Fausta, sub nepăsarea ei aparentă, nu putea să nu 
tremure la gândul că un pas greşit, o secundă de neatenţie, 
putea să aducă moartea tânărului în care ea îşi pusese 
atâtea speranţe şi ambiţii. 

Singur d'Espinosa rămase la fel de calm. N-ar fi drept să 
nu spunem că, în timpul lungilor clipe în care omul aştepta 
şi suporta atacurile furioase ale brutei, toţi nobilii care ştiau 
că El Iorero este condamnat la moarte, înălţau rugi pentru 
viaţa lui, pentru a scăpa atacurilor furioase ale taurului. 

Şi apoi, deodată, acest acces de nebunie de care fu 
cuprinsă mulţimea, se transformă în admiraţie frenetică, 
într-un entuziasm debordant, delirant, de nedescris. 

Dar nu era sfârşitul. 

El Torero culesese trofeul. Era învingător şi se putea 
retrage. Dar se ştie că, dacă el ucidea taurul, se considera 
obligat să-l scoată din arenă, el singur, cu propriile-i 
mijloace. 

Încă nu fusese spus totul. Printr-o mulţime de pase, de o 
mare varietate, trebuia să încolţească taurul în faţa porţii 
de ieşire. Pentru asta, el însuşi trebuia să se aşeze înaintea 
acestei porţi şi să convingă animalul să se mai arunce o 
ultimă oară asupra lui. 

Când primea, fără a da înapoi, un singur pas, atacurile 
brutei păcălită de capă, se afla în mijlocul arenei. Avea 
posibilitatea de a se retrage, era o speranţă. Aici, în faţa 
porţii, orice retragere era imposibilă. Nu putea să fenteze 
decât la stânga ori la dreapta. Dacă cel însărcinat cu 
deschiderea porţii prin care, dus de elan, trebuia să iasă 
taurul, ar fi întârziat o secundă, ar fi fost un om mort. Era 
momentul cel mai critic al coridei. 

Mulțimea cunoştea asta. Se respira adânc, se refăceau 
forţele în vederea suportării emoţiilor puternice ale 


finalului coridei. 

Odată scos taurul din arenă, El Iorero avea dreptul să 
depună trofeul la picioarele doamnei pe care o alegea, nu 
înainte. Aşa hotărâse el însuşi. 

Această satisfacţie, câştigată cu greu, de această dată îi va 
fi refuzată, deoarece era momentul ales pentru arestarea 
sa. 

Şi astfel că, în timp ce-şi risca viaţa cu o vitejie 
nepăsătoare, numai pentru satisfacția îndeplinirii până la 
capăt a sarcinii ce şi-o asumase, de a scoate taurul din 
arenă, în acest timp trupele lui d'Espinosa primeau ultimele 
dispoziţii în vederea evenimentului ce urma să aibă loc. 

Galeria circulară era din nou plină. Şi nu de mulţimea 
gentilomilor de această dată, ci de numeroşi soldaţi, 
înarmaţi cu archebuze menite a ţine la respect răsculații, 
dacă ar fi fost să fie o răscoală. 

Toate trupele se masaseră în partea opusă tribunelor, 
adică acolo unde se afla mulţimea orăşenilor. Se înţelege de 
la sine că tribunele fiind ocupate de invitaţi nobili, cu grijă 
aleşi şi asupra cărora marele inchizitor nu avea nici o 
bănuială putând conta pe ei, nu era necesar să fie 
supravegheate. Bineînţeles că erau păzite de cei ce le 
ocupau în acest moment şi care puteau deveni la nevoie 
combatanți. 

Tot efortul era îndreptat, în mod logic, spre locul în care 
putea izbucni revolta şi acolo, ofiţeri şi soldaţi se 
îngrămădeau călcându-se pe picioare, aşteptând în tăcere 
semnalul convenit pentru a pătrunde în arenă devenită 
astfel câmp de luptă. 

Dacă ar fi avut loc o revoltă, mulţimea s-ar fi lovit în primul 
rând de soldaţii înarmaţi şi protejaţi de căşti şi platoşe, fără 
a-i socoti pe cei ce ocupaseră străzile adiacente şi 
principalele case din piaţă, însărcinaţi s-o atace pe la spate. 
Prin acest dispozitiv, mulţimea era prinsă între două focuri. 

Oamenii însărcinaţi cu arestarea, nu aveau, decât să ducă 
condamnatul spre tribune, unde nu se găseau decât aliaţi. 


Aceste mişcări de trupe se efectuau chiar în momentul în 
care, El Torero, fără să ştie, îl favoriza prin atragerea 
atenţiei generale asupra sa, atenţie concentrată asupra 
paselor îndrăzneţe pe care le executa pentru a aduce în 
faţa porţii de ieşire taurul obosit de acum. 

Pardaillan se afla în partea tribunelor, adică în partea 
opusă aceleia în care trupele luau poziţie. Văzu foarte bine 
mişcarea şi schiţă un surâs zeflemitor. 

La începutul coridei lui El Iorero, nu era decât un număr 
mic de muncitori şi ajutoare care fuseseră angajaţi pentru 
diversele nevoi ale spectacolului şi cărora cavalerul nu le 
dăduse prea mare importanţă. Dar cu cât trecea timpul şi 
corida se apropia de sfârşit, fu frapat de metamorfoza care 
părea că-i transformă pe aceşti muncitori. 

Erau cu toţii cam cincisprezece şi până atunci se 
purtaseră, conform condiţiei lor, cu modestie, ocupați de 
uneltele lor, gata, se părea, să acţioneze în caz de nevoie. Şi 
iată că acum, se transformau arătând figuri energice, 
hotărâte şi se arătau în atitudini care trădau o condiţie 
superioară celei pe care o afişaseră până atunci. 

Deodată, gentilomi apăruţi nu se ştie de unde, aproape că 
invadară acea parte a galeriei, masându-se în apropierea 
porţii, amestecându-se cu falşii muncitori cu care păreau că 
se înţeleg de minune. 

Curând, poarta se găsea păzită de aproape cincizeci de 
oameni care păreau a asculta de un ordin ocult. 

Şi deodată, Pardaillan auzi zgomotul înăbuşit al mai multor 
fierăstraie şi văzu că unii dintre aceşti ciudaţi muncitori 
erau ocupați să taie stâlpii barierelor. 

Înţelese că oamenii, considerând poarta prea îngustă, 
făceau o breşă în palisade, în timp ce ceilalţi încercau să 
mascheze această activitate. 

Privi cu atenţie pe cei ce-l înconjurau şi cu acea memorie 
ce-i era caracteristică, recunoscu câteva figuri pe care le 
zărise la reuniunea pe care o prezidase Fausta. Atunci 
înţelese totul. 


Dumnezeule! gândi cu satisfacţie, iată garda de onoare pe 
care Fausta a destinat-o viitorului rege al Spaniei, sau eu 
mă înşel. Haida de, micul meu prinţ va fi bine păzit şi cred 
că se va descurca de minune în cursa în care s-a aruncat 
inconştient. Oamenii ăştia, la momentul, potrivit, vor 
dărâma palisadele pe care tocmai le taie şi în acelaşi timp, îl 
vor înconjura pe cel pe care au misiunea să-l salveze. Totul 
merge bine. 

Totul mergea bine pentru El Torero. Pardaillan ar fi trebuit 
să se întrebe dacă şi pentru el totul mergea la fel. Dar nu se 
gândi la asta. 

Contrar multor oameni care-şi acordă o importanţă pe 
care nu o au, eroul nostru era poate singurul care nu-şi 
cunoştea valoarea reală. Aşa era el făcut. 

„Totul merge bine” îşi spuse el, gândindu-se la El 'Torero şi 
gândind astfel, nu se mai interesă de ce se întâmplă în jurul 
său, pentru a admira minunatele pase, executate cu 
îndrăzneală şi sânge rece de don Cesar, ajuns în momentul 
critic al coridei, adică în momentul în care se afla lipit de 
poarta de ieşire, în faţa căreia reuşise să atragă taurul, 
care, din clipă în clipă urma să se arunce pentru ultima 
oară asupra lui, ca să devină prizonierul strâmtului ţarc 
amenajat special. 

Cel puţin dacă El Iorero evita lovitura şi nu plătea cu viaţa 
în ultimul moment îndelungata-i temeritate. 

Era într-adevăr sfârşitul. Câteva minute şi se va cunoaşte 
totul. Omul va ieşi învingător în lunga sa luptă, sau va muri. 

Privirile tuturor erau îndreptate asupra lor. Nu mai puţin a 
lui Pardaillan. 

Şi deodată, avertizat de o misterioasă intuiţie, se întoarse 
şi zări la câţiva paşi de el pe Bussi-Leclerc, care, cu un 
surâs urât, îl privea ca pe o pradă uşoară. 

„Pe bunul Dumnezeu, murmură Pardaillan, ce bine că ochii 
acestui Leclerc nu sunt două pistoale, altfel, bietul de mine 
aş fi căzut trăsnit.” 


Dar evenimentele, oricât de mici ar fi fost în aparenţă, 
căpătau în ochii lui Pardaillan o semnificaţie pe care încerca 
să o găsească pe loc. 

„De fapt, îşi spuse el, de ce Bussi-Leclerc şi-a părăsit 
fereastra pentru a ajunge aici? Nu este, aşa cred, doar 
pentru a mă privi. Oare să vină să-mi ceară revanşa după 
care aleargă de atâta timp?” 

Monologând astfel, cu o privire îl scrută pe Bussi-Leclerc şi 
de la spadasin privirea-i lunecă spre cei ce-l înconjurau şi 
atunci tresări. 

„lată deci, murmură el cu un surâs ironic, acest brav 
Bussi-Leclerc a venit în fruntea unei companii întregi... 
Asta-i dă lui atâta siguranţă.” 

Aproape imediat, cu o mică încruntare, îşi spuse: „Cum se 
face că Bussi-Leclerc se află în fruntea unei companii de 
soldaţi spanioli? Nu cumva vine să mă aresteze?” 

Şi în acelaşi timp, cu un gest maşinal îşi potrivi centura şi 
se asigură că spada îi iese uşor din teacă, fiind gata pentru 
orice. 

După cum se vede, îi trebuise destul timp pentru a observa 
că şi el, ca şi El Torero, erau în aceeaşi încurcătură. De 
acum, mintea-i lucra cu febrilitate şi se aştepta la orice. 

În acelaşi timp izbucniră tunete de urale şi de aclamații, 
salutând victoria lui El Torero. Taurul se lăsase păcălit 
pentru ultima oară de capa miraculoasă şi acum se găsea 
închis în boxa amenajată special, în spatele porţii care se 
închisese şi care-i interzicea revenirea în arenă. 

EI 'Torero se întoarse spre mulţimea care-l salută cu 
aclamații delirante, o salută cu spada şi se îndreptă spre 
locul în care, încă de la începutul coridei, o zărise pe 
Giralda, pentru a-i aduce omagiul trofeului cucerit. 

În acel moment, bariera căzu, împinsă cu violenţă tocmai 
în apropierea lui Pardaillan şi cei cincizeci de oameni, 
gentilomii şi falşii muncitori, care nu aşteptau decât acest 
moment, invadară arena, ca şi când ar fi fost mânaţi de 
entuziasm, dar de fapt pentru a-l proteja cu corpurile lor. 


Şi tot în acel moment, soldaţii masaţi în galeria circulară, 
îşi părăseau locurile şi se maşau în coloane lungi, cu fitilul 
aprins la archebuză, gata să deschidă focul asupra mulţimii 
surprinse de desfăşurarea evenimentelor. 

Acum, un ofiţer, în fruntea a douăzeci de soldaţi, se 
îndreptă spre El Iorero. 

Dar acesta, copleşit de cei ce-l înconjurau, cu toată 
rezistenţa înverşunată ce o depunea, deoarece nu înţelegea 
ce se întâmpla, era antrenat în direcţia opusă celei în care 
voia să meargă. 

Astfel încât, ofiţerul care se gândise că va avea de-a face 
cu un singur om pe care aveau ordinul să-l aresteze, 
ofiţerul, care găsise că este ridicol să meargă cu douăzeci 
de oameni pentru a aresta unul singur, începu să înţeleagă 
că misiunea să nu este chiar atât de uşoară cum i se păruse 
la început şi de-abia acum se găsi în ridicola situaţie de a 
alerga după un grup compact, de două ori mai numeros 
decât oamenii săi şi care, întorcându-i spatele, nu păreau 
dispuşi să se lase. 

Văzând că cel care trebuia să fie arestat îi scăpa printre 
degete, ofiţerul, palid de furie, neştiind la ce experienţă să 
recurgă pentru a-şi îndeplini misiunea, convins că toată 
lumea trebuie să aibă, aşa cum avea el, respect faţă de 
autoritatea pe care o reprezintă, ofiţerul începu să strige cu 
o voce de stentor: 

— În numele regelui! ... Opriţi-vă! 

Spunând asta, crezu că nu-i rămâne decât să întindă mâna 
pentru a-şi apuca prizonierul. 

Din nefericire pentru el, indivizii din faţa sa nu aveau 
simţul respectului faţă de autorităţi, astfel că nu se opriră 
deloc. 

Mai mult, la cererea brutală a ofițerului, care acum îşi 
smulgea mustaţa de furie, ei răspunseră cu un strigăt 
neaşteptat care-l atinse ca o palmă violentă pe regele ce 
asista nepăsător la scenă: 

— Trăiască don Carlos! 


Acest strigăt, la care nimeni nu se aştepta, căzu asupra 
oamenilor regelui că o măciucă. 

Şi ca şi cum acest strigăt n-ar fi fost decât semnalul, în 
aceeaşi clipă mii de voci strigară, precizând: 

— Trăiască regele Carlos! Trăiască regele nostru! 

Şi cum neştiutorii se priveau înspăimântați şi surprinşi, ca 
şi nobilii care ştiau, vestea că vor să-l aresteze pe El Iorero 
se răspândi ca o dâră de pulbere, zburând din gură în gură. 
Dar Carlos, cine era acest rege Carlos care era aclamat? Şi 
li se explică: Carlos era însuşi El Torero. 

Da, El Torero, idolul Andaluziei, era fiul regelui Filip, care-l 
urmărea cu ura sa. Şi atunci, un ultim efort şi ar fiavutun 
rege mai uman, un rege care, trăind şi suferind în mijlocul 
oamenilor va şti să înţeleagă nevoile, să cunoască mizeria şi 
va şti să-i compăti-mească, mai mult, să-i ajute. 

Toate acestea, pe care noi le explicăm atât de greoi, 
mulţimea o află aproape instantaneu. Şi ca să le dăm 
dreptate, majoritatea oamenilor nu auzeau şi nu înțelegeau 
decât un lucru: voiau să-l aresteze pe El Torero, idolul lor! 

Că era fiu de rege, că voiau să facă din el rege, puţin le 
păsa lor. Pentru ei era El Iorero. Aha! Voiau să-l aresteze! 
Ei bine, pe sângele lui Cristos! Vor vedea că andaluzii nu 
erau oamenii care să lase de bunăvoie ca idolul să le fie 
răpit. 

Previziunile ducelui de Castrana se dovedeau întemeiate. 
Toţi aceşti oameni, burghezi, oameni de rând, cabaleros, 
veniţi să privească corida, neştiind ce se urzeşte, deveniră 
furioşi, se schimbară în luptători, gata să-şi verse sângele 
pentru a-l apăra pe El Iorero. 

Ca prin minune - aduse de cine? Distribuite de cine? Cui îi 
păsa! Ce le trebuia să ştie! - începură să circule arme şi cei 
ce nu aveau nimic asupra lor, fără a-şi da seama, se treziră 
în mâini, care cu cuțite, care cu pumnale, care cu o spadă, 
chiar cu pistoale încărcate. 

Şi în acelaşi timp, ca un ciclon, se aruncară peste barierele 
sfărâmate împotriva trupelor nepăsătoare. 


Un ofiţer în vârstă, comandant al unei părţi a trupelor 
regale. Avu un moment de milă în faţa luptei inegale care se 
pregătea şi strigă cu voce tunătoare: 

— Nimeni să nu mişte, sau comand focul! 

În faţa momentului de ezitare al mulţimii, o voce hotărâtă 
din mulţime se făcu auzită: 

— Trageţi! Şi după aia nici nu veţi mai avea timp să vă 
încărcaţi archebuzele! 

Şi o altă voce urlă: 

— Înainte! 

Şi înaintară. 

Bătrânul ofiţer îşi îndeplini ameninţarea. 

O descărcare înspăimântătoare, care făcu să tremure 
geamurile în ramele lor de plumb, seceră primele rânduri, 
culcându-le însângerate la pământ. 

Dacă ofiţerii şi-ar fi luat măsura de a eşalona focul, în aşa 
fel încât trupele lor să aibă timpul să-şi încarce archebuzele 
- operaţie destul de lungă - în timp ce ceilalţi ar fi tras în 
continuare, masacrul s-ar fi transformat în măcel, având în 
vedere rândurile strânse ale mulţimii şi faptul că nu erau 
protejaţi de cuirase. 

Dar ofiţerii nu se gândiseră la asta. Sau chiar dacă se 
gândiseră, soldaţii n-au înţeles şi n-au executat ordinul. 
Descărcarea a fost generală, pe toată linia. Şi ceea ce 
prevăzuse vocea necunoscută, se împlinea: având 
archebuzele descărcate, soldaţii trebuiră să facă faţă 
pericolului cu arme albe. 

Partidă devenea oarecum egală, în sensul că, dacă soldaţii 
erau protejaţi de platoşe, în schimb erau covârşiţi de 
superioritatea numărului atacatorilor. 

Şi lupta corp la corp începu, înverşunată şi de o parte şi de 
alta în acest timp, El Torero era târât de partizanii săi, târât 
împotriva protestelor sale, mustrărilor sale, amenințărilor, 
împotriva apărării sale disperate. 

Erau cincizeci când l-au înconjurat şi l-au răpit. În mai 
puţin de un minut deveniseră cinci sute. Răsăreau de peste 


tot. 

Să-l sustragi pe regele Carlos - cum îl numeau aceştia - 
celor douăzeci de oameni veniţi să-l aresteze, era nimica 
toată. Mai trebuiau să treacă şi peste gentilomii care nu ar 
fi ezitat să le taie calea. Fausta, lămurită de ducele de 
Castrana, care cunoştea bine câmpul de luptă pe care urma 
să evolueze, organizase minuţios această răpire. Căci, la 
urma urmei, era o adevărată răpire ce se întâmpla acolo. 

Drumul ce trebuia urmat fusese hotărât dinainte. Şi 
trebuia să fie şi era urmat cu sfinţenie. Trebuiau să-l ducă 
pe El 'lorero nu spre vreo ieşire, unde s-ar fi putut găsi în 
faţa trupelor sau a gentilomilor, ci spre culisele arenei. 
Aceste culise, după cum am mai spus-o, se aflau chiar în 
piaţă. 

D'Espinosa, care calculase totul, nu putuse să prevadă că 
EI Torero va fi dus tocmai acolo, fiindcă acolo nu era nici o 
ieşire. 'Toate străzile fuseseră blocate de trupe, astfel încât 
neglijase să ocupe şi aceste culise. Pe acest fapt contase şi 
Fausta şi atunci le ocupase ea. Pretutindeni se aflau oamenii 
ei. El 'Torero a fost trecut din mână în mână până când a 
ajuns în faţa unei case care aparţinea unuia dintre 
conjuraţi. 

Împotriva voinţei sale, îl duseră în casă şi până să-şi dea 
seama, se trezi afară, într-o străduţă strâmtă, în spatele 
numeroaselor trupe care păzeau această străduţă cu 
misiunea de a împiedica pe oricine ar fi vrut să treacă. 

Ca de obicei, trupele păzeau ceea ce se afla în faţa lor şi 
nu se ocupau de ce s-ar fi întâmplat în spate. Odată trecut 
primul obstacol, din loc în loc se găseau oameni ai Faustei, 
la locuri sigure, astfel încât, El Torero fu condus rapid în 
afara oraşului şi închis pentru mai multă siguranţă, într-o 
casă care semăna a închisoare. 

De ce El Iorero încercase să scape din mâinile celor ce-l 
salvau şi le opusese o rezistenţă disperată? Deoarece 
gândul lui era la Giralda. În tot acest timp, el nu se gândise 
decât la ea. Restul nici nu existase pentru el. Zbătându-se în 


mâinile celor ce-l purtau, în mintea lui nu răsuna decât: „Ce 
se va întâmpla cu ea? În înfricoşătorul scandal în care sunt 
târât, care va fi soarta ei?” 

Ceea ce i se întâmplase Giraldei, o vom arăta în câteva 
cuvinte. Când trupele regale se masaseră în faţa mulţimii 
pe care o ţineau sub ameninţarea archebuzelor, Giralda, 
aflată în primul rând, se găsea cea mai expusă şi în afara 
unui noroc providenţial, ar fi căzut la prima descărcare a 
armelor. 

Foarte mirată, dar nu înspăimântată, deoarece nu-şi dădea 
seama de gravitația situaţiei, se ridică instinctiv, strigând: 

— Dar ce se întâmplă? 

Unul dintre cavalerii care o conduseseră până la acest loc 
privilegiat, răspunse ascultând desigur de unele 
instrucţiuni prealabile: 

— Vor să-l aresteze pe El 'Iorero. Oricum, această 
operaţiune, va întâmpina destule greutăţi fiindcă sunt mii 
de admiratori decişi să-l apere. Dacă mă credeţi, 
domnişoară, nu trebuie să mai rămâneţi aici. În curând va 
începe să plouă cu lovituri, din care multe vor fi cu 
siguranţă periculoase. 

Din toate acestea, Giralda nu înţelese decât un lucru: 
voiau să-l aresteze pe El Iorero. 

— Să-l aresteze pe don Cesar! strigă ea. De ce? Ce crimă a 
comis? 

Şi ascultând numai de dragostea sa, fără a se mai gândi, 
voi să se repeadă în ajutorul iubitului său, să-l protejeze cu 
propriul ei corp. 

Dar toţi cei ce o înconjurau, inclusiv cei doi soldaţi, se aflau 
acolo numai pentru ea. 

Toţi bărbaţii aceia erau oamenii lui Centurion, aduşi 
pentru această acţiune. 

Giralda nu putu să facă nici un pas. Pe de o parte, cei doi 
soldaţi se aşezară în faţa ei spre a-i bara calea, pe de altă 
parte, acelaşi cavaler o prinse de mână şi-i spuse pe un ton 
care încerca să-l facă curtenitor: 


— Nu vă mişcaţi, domnişoară. Veţi muri degeaba. 

— Lasă-mă! strigă Giralda zbătându-se. 

Şi cu o inspiraţie de moment, începu să strige cu toată 
forţa: 

— Săriţi! Vor s-o răpească pe Giralda... logodnica lui El 
Torero. 

Această chemare nu era pe placul celor însărcinaţi s-o 
răpească. Giralda, strigându-şi numele, la fel de cunoscut 
ca şi al lui El 'Torero, Giralda, spunând că este logodnica 
acestuia în atare împrejurare, avea şansa de a face 
mulţimea să-i vină în ajutor, împotriva oamenilor lui 
Centurion. 

Galantul cavaler, care era sergentul lui Centurion şi care 
în această calitate comanda în lipsa lui, înţelese pericolul. 
La rândul lui avu şi el inspiraţia şi, lăsând-o imediat, îi 
spuse: 

— Departe de mine să o răpesc pe Giralda, perla 
Andaluziei. Dar, seniorita, la fel de adevărat pe cât de 
adevărat este că sunt gentilom şi că don Gaspar Barrigon 
este numele meu, vă îndreptăţi spre o moarte inutilă 
alergând acolo. Urcaţi-vă pe scăunel. Vedeţi partizanii lui El 
Torero care îl răpesc de sub nasul soldaţilor însărcinaţi cu 
arestarea lui? 

— Salvat! exclamă Giralda, care ascultase mecanic de don 
Gaspar Barrigon, pentru că acesta-i era numele. 

Şi sărind pe pământ, adăugă: 

— Trebuie să-l întâlnesc imediat. 

— Vedeţi, seniorita, se grăbi să spună BarrigOn, fără mine 
nu veţi putea trece prin această mulţime! 

Giralda avu un gest de nerăbdare la adresa nepoftitului. 
Dar, văzând că eforturile sale nu aveau succes în faţa 
impasibilităţii celor ce o înconjurau, simţi cum o cuprinde 
disperarea. 

— Urmaţi-mă domnişoară, insistă Gaspar. Vă jur că nu 
aveţi motive să vă temeţi de mine. Sunt un admirator 


pasionat al lui El Iorero şi sunt fericit să o ajut pe aceea 
care îl iubeşte. 

Părea sincer, în faţa îmbrâncelilor oamenilor lui, li se 
deschidea calea cu uşurinţă. Tânăra nu voia mai mult. Ea îl 
urmă pe acela care a ducea la iubitul ei. 

Câteva momente mai târziu, se aflau departe de mulţime, 
întruna din micile străduţe ce mărgineau piaţa. Fără a se 
gândi măcar să mulţumească celui ce-i croise drum, voi să o 
ia la fugă. 

Atunci se văzu înconjurată de vreo douăzeci de spadasini 
care, în loc să-i permită trecerea, se strânseră în jurul ei. 
Voi să strige, să cheme în ajutor, dar vocea-i fu acoperită de 
împuşcăturile de archebuză care răsunară ca un tunet 
tocmai atunci. 

Înainte de a putea opune rezistenţă, era înhăţată, 
aruncată pe grumazul unui cal, două mâini puternice o 
imobilizară, în timp ce vocea zeflemitoare a călăreţului 
murmură: 

— E inutil să rezişti, porumbiţa mea. De data asta nu-mi 
vei mai scăpa! 

Ea-şi ridică ochii în care se citea o tristeţe care ar fi putut 
înduioşa pe oricare altul şi-l privi pe cel care-i vorbea pe 
acest ton grosolan şi ameninţător totodată şi-l recunoscu pe 
Centurion. Se simţi pierdută. 

Cursa, ţesută cu grijă şi executată cu îndemânare, îi apăru 
în toată oroarea sa şi se întrebă, prea târziu însă, cum a 
putut să fie atât de oarbă şi să nu aibă nici o bănuială la 
vederea atâtor mutre, bune de spânzurătoare. Este 
adevărat că, la bucuria triumfului iubitului ei Cesar, nici 
măcar nu se gândise să-i privească şi numai Dumnezeu ştie 
cât de mult regretă acum. 

Şi atunci, ca o biată pasăre rănită care-şi strânge aripile şi 
se lasă, tremurătoare, mânii care o ţine, tremurând de 
oroare şi de spaimă, închise ochii şi leşină. Văzând-o 
nemişcată şi palidă, cu mâinile căzute, ca un corp fără viaţă, 
Centurion înţelese şi, cinic şi satisfăcut, comandă: 


— La drum! 

Şi se aşeză cu preţioasa povară în centrul pâlcului, care 
porni în mare grabă. 

Capitolul 12 

Sabia lui Pardaillan. 

Am povestit la timpul şi locul potrivit, cum Bussi-Leclerc a 
eşuat în tentativa să de asasinare a cavalerului Pardaillan. 
Am explicat în urma căror lupte şi sfâşieri lăuntrice, Bussi, 
care era viteaz, se coborâse până la această sarcină, pe 
care în conştiinţa sa o condamna într-un limbaj atât de 
violent, care n-ar fi fost tolerat altuia. 

După ce încercase degeaba să-şi ia revanşa, voind să 
dezarmeze la rândul său pe cel pentru care simţea o ură tot 
mai crescândă, începuse să-şi spună că ori moartea lui, ori a 
lui Pardaillan putea să-i spele dezonoarea. Şi cu o subtilitate 
cel puţin ciudată, neputând să-l ucidă în duel, se resemnase 
la asasinat şi am văzut cum se terminase aventura. 

Toată noaptea, acea noapte pe care Pardaillan o petrecuse 
în subteranele casei Des Cypres, toată acea noapte Bussi o 
petrecuse într-un du-te-vino, ca un urs, în camera lui, 
reamintindu-şi fără încetare umilitoarea aventură, 
aruncându-şi acuzaţiile cele mai felurite şi mai violente. 

La ivirea zorilor, luase o hotărâre pe care cu voce tare, cu 
o voce tremurătoare, care nu mai avea nimic omenesc în ea, 
o făcu auzită: 

— Pe pântecele mamei! Pentru că acest blestemat de 
Pardaillan, ocrotit de toţi dracii din iadul de unde a ieşit şi 
el, este de neînvins, pentru că eu, Bussi-Leclerc, sunt şi voi 
rămâne atâta timp cât elva trăi, un dezonorat, dezonorat 
într-atât încât nu voi mai avea curajul să ies cu fruntea sus 
în stradă, pentru că el este aşa şi nu altfel şi eu nu-i pot face 
nimic, nu-mi rămâne să-mi spăl onoarea decât într-un 
singur fel: să mor chiar eu. Dar pentru că infernalul 
Pardaillan mă iartă de fiecare dată, cum spune el, nu-mi 
rămâne decât să mă omor eu însumi! 


Luând această hotărâre extremă, îşi regăsi calmul şi 
sângele rece. Îşi înmuie fruntea înfierbântată în apă rece şi, 
hotărât şi stăpân pe el însuşi, începu să scrie un fel de 
testament în care, după ce-şi lăsase diferitele bunuri în 
favoarea câtorva prieteni, îşi explică sinuciderea în felul în 
care i se păruse potrivit să-i reabiliteze memoria. 

Redactarea acestui act îl duse, fără ca el să-şi dea seama, 
până către ora unu după amiază. 

Aranjându-şi astfel afacerile, sigur că nu uitase nimic, 
Bussi-Leclerc îşi alese din colecţia sa de arme o spadă carei 
se părea a fi cea mai bună, îi sprijini garda de perete, îi 
propti vârful în propriul piept, în dreptul inimii şi îşi luă elan 
pentru a se înfinge mai uşor în ea. 

În momentul în care era gata să facă gestul, cineva îi bătu 
puternic în uşă. 

„Cine dracu” vine acum? mormăi furios. Pe Dumnezeu! O fi 
vreunul din cei trei pe care i-am trimis Faustei.” 

Ca şi cum ar fi fost auzit, de dincolo de uşă se auzi: 

— Hei! Domnule Bussi-Leclerc! Deschide-ţi, ce dracu'! Vin 
din partea prinţesei Fausta. 

„la te uită! gândi Bussi, nu este nici vocea lui Montsery, 
nici a lui Chalabre, nici a lui Saint-Maline.” 

Şi visător, fără să se mişte încă: „Fausta! ... 

Necunoscutul începu să bată în uşă făcând un zgomot gata 
să scoale şi morţii şi să strige în gura mare: 

— Deschideţi domnule! E vorba de afaceri importante şi 
foarte urgente. 

„De altfel, gândi Bussi, ce risc? Odată expediat 
scandalagiul ăsta, îmi pot termina în linişte ce mi-am pus în 
gând. Să vedem ce vrea Fausta.” 

Deschise şi pe uşă intră Centurion. Pentru ce venise 
Centurion? Ce-i propusese lui Bussi-Leclerc? Ce se 
convenise între ei? Se poate crede că propunerile pe care 
fostul bacalaureat i le făcuse spadasinului au fost de natură 
să-i schimbe acestuia din urmă intenţiile sinucigaşe, 
deoarece îl vom întâlni a doua zi pe Bussi-Leclerc la corida 


LL 


regală. Trebuie totuşi, să adăugăm că propunerile sau 
sfaturile lui Centurion erau destul de suspecte, pentru că 
Bussi-Leclerc, care se coborâse până la asasinat, începu să 
se supere şi merse până la a-l ameninţa pe Centurion că-l 
aruncă pe fereastră pentru a-i pedepsi îndrăzneala de a-i 
face propuneri nedemne de un gentilom. Putem crede că 
familiarul factotum al Faustei găsise, până la urmă cuvintele 
convingătoare, sau că ura îl orbea pe fostul guvernator al 
Bastiliei într-atât încât îl făcu să accepte cele mai mari 
infamii, deoarece, în cele din urmă, se despărţiră prieteni şi 
Bussi nu se mai sinucise. 

Deci, fără îndoială ca urmare a întâlnirii misterioase pe 
care tocmai am arătat-o, îl găsim pe Bussi-Leclerc în galeria 
circulară a arenei, pândindu-l pe Pardaillan, în fruntea unei 
companii de soldaţi spanioli. Când bariera căzuse ca 
urmare a acţiunii oamenilor aflaţi în solda Faustei, 
Pardaillan, fără grabă, deoarece pericolul nu i se părea 
imediat, se aşeză în aşa fel încât să-i urmeze, supraveghind 
în continuare, cu coada ochiului, pe fostul profesor de 
scrimă. 

Văzând că Pardaillan încearcă să intre în arenă, Bussi- 
Leclerc făcu repede câţiva paşi pentru a-l întâmpina, cu 
dorinţa evidentă de a-i tăia calea. Trebuie spus că era 
urmat îndeaproape de soldaţii care-l priveau ca pe un şef. 

În oricare împrejurare şi în faţa oricui altcuiva, Pardaillan 
şi-ar fi continuat drumul fără şovăire, cu atât mai mult cu 
cât forţele ce i se opuneau erau destul de mari pentru a-l 
face chiar şi pe el prudent. Dar, de această dată, se găsea în 
faţa unui duşman pe care nu o dată îl învinsese şi căruia ştia 
cât de dureroase i-au fost aceste înfrângeri în amorul 
propriu de spadasin reputat. Cu logica sa specială, 
Pardaillan credea că acest duşman avea, până la un anumit 
punct, dreptul de a-şi lua revanşa, pe care el, Pardaillan, nu 
avea dreptul să i-o refuze. Ori, acest duşman părea că 
doreşte să se folosească de dreptul său, pentru că-i strigă 
pe un ton provocator: 


— Hei! Domnule de Pardaillan, nu fugiţi. Vreau să vă spun 
două vorbe. 

Numai acestea au fost de ajuns pentru a-l reţine pe 
cavaler. Dar mai era şi alt motiv, care singur era mai 
important decât toate celelalte, anume: Bussi, în mod 
evident condus de intenţii rele, se afla în fruntea a o sută de 
soldaţi. Să evite întâlnirea în asemenea condiţii, ar fi fost o 
fugă ruşinoasă, o laşitate de care nu era capabil. Să 
adăugăm că oricât de jos decăzuse Bussi-Leclerc în ochii lui 
Pardaillan ca urmare a atentatului din ajun, avea naivitatea 
să-l creadă incapabil de o trădare. 

Toate aceste motive făcură ca Pardaillan, în loc să-i urmeze 
pe salvatorii lui El Torero, rămăsese pe loc şi, rece, zbârlit, 
cu atât mai furios cu cât observase cu coada ochiului o altă 
companie ieşind din galerie şi care se aranja în linie de 
luptă de cealaltă parte a barierei. Prin această manevră 
neprevăzută, se găsea prins între două trupe de forţe egale. 

Pardaillan avu siguranţa că a căzut într-o cursă, din care 
nu i se părea posibilă scăparea fără a se întâmpla o minune. 
Dar, cu toate că-şi dădea seama de înfiorătorul pericol pe 
care-l risca, s-ar fi lăsat ucis pe loc decât să pară că dă 
înapoi în faţa provocării pe care o ghicea iminentă. La 
chemarea lui Bussi-Leclerc, cu o voce tunătoare care 
acoperise tumultul dezlănţuit şi care fusese auzită de toţi, 
Pardaillan răspunse cu răceală, care la el arăta o emoție 
puternică: 

— Ei! Dar... nu mă înşel! Este chiar domnul Leclerc! 
Leclerc care se pretinde maestru în fapte de arme, dar care 
este mai puţin chiar decât un biet poliţist... un şcolar 
mediocru! Leclerc, care a profitat cu vitejie de moartea lui 
Bussi d'Amboise pentru a-i fura numele şi a-l dezonora 
adăugându-l pe acela de Leclerc. Impertinenţă care ar fi 
meritat câteva bastoane pe spinare, care nu ar fi lipsit să-i 
fie aplicate de servitorii adevăratului Bussi dacă ar mai fi 
trăit! 


Abordându-l pe Pardaillan în asemenea împrejurări 
anormale, după tentativa recentă de asasinat şi ruşinoasa-i 
fugă, Bussi-Leclerc se aştepta, desigur, să fie primit de o 
salvă de injurii, cum se foloseau din belşug într-o epocă 
unde totul se făcea cu o exagerare fără margini. Totuşi, nu 
se aştepta să fie atins aşa de adânc. Acest demon de 
Pardaillan, în faţa atâtor gentilomi, ofiţeri, soldaţi, care, fără 
îndoială, acum râdeau de el pe ascuns, îl lovea cu cruzime, 
din primul moment, în ceea ce avea el mai sensibil: 
vanitatea de maestru invincibil! 

Credincios promisiunii ce şi-o făcuse, primi cuvintele 
cavalerului cu un surâs pe care-l credea dispreţuitor, dar 
care nu era decât o grimasă. Surâdea, dar era galben. 
Totuşi, apostrofarea lui Pardaillan cerea un răspuns pe 
măsură şi Bussi, turbând de furie, nu găsi nimic care să-l 
mulţumească. Se limită să scrâşnească: 

— Da, eu sunt. 

— Jean Leclerc, reluă vocea neîndurătoare a lui Pardaillan, 
spada aia lungă ce-ţi bate pulpele, este tot aşa de lungă ca 
aceea pe care tu însuţi ai aruncat-o când ai încercat atunci 
să mă asasinezi? 

Bunele intenţii ale lui Bussi-Leclerc începură să se 
destrame sub sarcasmul cu care-l strivea acela pe care l-ar 
fi străpuns pe loc. Trăgându-şi sabia lungă despre care 
tocmai fusese vorba şi făcând-o să şuiere, zbieră cu ochii 
scoşi din orbite: 

— Fanfaron mizerabil! 

Cu un dispreţ suprem, Pardaillan ridică din umeri şi 
continuă: 

— M-ai întrebat adineauri, cred, unde alergam... Pe legea 
mea, Jean Leclerc, cred că dacă aş fi vrut să te prind, atunci 
când alergai din faţa săbiei mele, n-ar fi trebuit să alerg, ci 
să zbor mai repede ca uraganul! Cred că, într-adevăr, eşti 
un maestru: un maestru al fugii! 

Spunând toate acestea, Pardaillan supraveghea cu coada 
ochiului mişcările pe care trupele le făceau în jurul său. Şi 


într-adevăr, în timp ce Bussi-Leclerc încerca să primească 
cu nepăsare dureroasele împunsături pe care i le producea 
cavalerul, soldaţii luau poziţie. leşeau de peste tot. Te 
întrebai unde se ascunseseră până atunci. 

Pardaillan se afla în galeria circulară, nu mai largă de doi 
metri. La stânga se afla bariera, sfărâmată parţial. Dincolo 
de barieră era arena. În faţa lui, culoarul care înconjura 
arena. Mergând el acolo, drept înainte, ar fi ajuns la locul 
rezervat poporului. În spatele său era acelaşi coridor, 
mărginit de tribunele nobililor. În fine, la dreapta se 
deschidea un alt coridor care dădea în locul unde se înălţau 
corturile toreadorilor. 

Ori, în timp ce-l copleşea pe Bussi-Leclerc cu sarcasmul 
său, observă că în arenă, în stânga sa, se mai masaseră încă 
două companii. Aproape patru sute de oameni îl aşteptau. 

Cu toate că în galerie păreau mai puţini decât în arenă. 
Asta se datora faptului că trupelor, lipsindu-le un front larg 
pentru a se desfăşura, se maşau în adâncime. Să încerci să- 
ţi croieşti drum, străpungând douăzeci sau treizeci de 
rânduri, era o încercare himerică, deasupra oricăror forţe 
umane, chiar şi ale lui Pardaillan. 

În fine, în dreapta sa, unde ar fi putut, ca şi în arenă, să 
găsească destul spaţiu, nu pentru a încerca apărarea, 
imposibilă de altfel, dar să încerce o retragere trecând 
printre corturi, bariere şi alte zeci de obiecte diverse care i- 
ar fi înlesnit retragerea, în această parte n-ar fi găsit un 
spaţiu mai larg de doi metri care să nu fie ocupat. 

În mai puţin timp decât am explicat noi, încercuirea era 
completă şi Pardaillan se trezi în mijlocul a peste o mie de 
oameni înarmaţi. 

Observase din timp mişcările şi dacă Bussi-Leclerc nu s-ar 
fi opus, provocându-l, e de presupus că nu s-ar fi lăsat 
țintuit astfel. Ar fi încercat o lovitură nebunească, cum 
încercase de atâtea ori în viaţa lui aventuroasă, înainte că 
încercuirea să fie completă. 


Pardaillan, deci, din momentul în care Bussi îl reţinuse, a 
hotărât să-i ţină piept, orice s-ar fi întâmplat. El nu se 
credea, după cum am mai spus, direct ameninţat. Dar 
impresia i se schimbase, când, tot înţepându-l pe Bussi- 
Leclerc, observase atent ce se petrece în jurul său. Era clar 
că pe el îl vânau. 

Niciodată nu se găsise într-o asemenea situaţie fără ieşire 
şi revenindu-şi, înflăcărat, teribil, judecă situaţia cu sângele 
rece care nu-l părăsea niciodată şi gândi: „Aşadar, aici e 
sfârşitul! Aici îmi voi lăsa oasele! Asta mă avantajează! Ce 
nevoie aveam să mă las arestat pentru a-i răspunde acestui 
nemernic pe care l-aş fi găsit oricând! Aş fi putut să mă 
retrag foarte bine. Nu-mi rămâne decât să-mi vând pielea 
cât mai scump, că de scăpat, nici chiar diavolul nu mă poate 
scăpa.” 

În acest timp, izbucni furia poporului. Soldaţii, după ce-şi 
descărcaseră archebuzele, erau luaţi cu asalt de mulţimea 
înfuriată. Arena era invadată şi sângele curgea în valuri. Şi 
de o parte şi de cealaltă, se dădeau lovituri furioase, însoţite 
de înjurături, vociferări, exclamaţii. În acest timp, El Torero, 
cauză involuntară a măcelului, era răpit de oamenii Faustei. 

Bussi-Leclerc îndrăznise şi se aşezase în faţa lui Pardaillan. 
În spatele lui, cercul se strânse şi mai mult, aşa încât nu mai 
rămăsese liberă decât o mică suprafaţă. 

Deodată, o voce pe care Pardaillan o recunoscu, zise cu un 
accent grav: 

— Ei bine, Pardaillan, crezi că mai poţi scăpa? Priveşte în 
jur. Sute de oameni înarmaţi te înconjoară. Toate acestea 
sunt opera mea. De data asta nici o putere, omenească sau 
infernală, nu mi te mai poate smulge! 

— Pe Dumnezeu! Doamnă, bombăni Pardaillan, l-am 
întâlnit pe ăsta - şi cu un gest de dispreţ zdrobitor îl arătă 
pe Bussi, livid de furie l-am văzut pe ăsta care altădată era 
temnicer, apoi asasin şi care, gândind că nu decăzuse 
destul, s-a făcut zbir şi ajutor de călău. l-am văzut pe ăştia - 
şi-i arătă pe ofiţerii şi soldaţii care tremurau de furia 


afrontului - pe ăştia care nu sunt soldaţi. Soldaţii nu s-ar fi 
adunat cu sutele pentru a ucide sau aresta un singur om. 
Am văzut întinzându-se capcana, organizându-se asasinatul, 
am văzut reptilele, şacalii, toate animalele respingătoare 
adunându-se în jurul meu şi îmi spuneam că pentru a 
întregi colecţia, nu lipseşte decât hiena. Şi iată că ai apărut! 

Nepăsătoare, Fausta asculta violentul discurs fără ca 
măcar să-l audă. Nu catadicsea să discute. La ce bun? 

Şi, întorcându-se spre un ofiţer ce-şi rodea mustaţa de 
ruşinea rolului pe care trebuia să-l joace, pe un ton de 
supremă autoritate şi arătându-l pe Pardaillan cu mâna, îi 
ordonă: 

— Arestaţi acest om! 

Ofiţerul tocmai se îndrepta spre el, când Bussi-Leclerc 
strigă: 

— Un moment, la dracu”! 

Această intervenţie neaşteptată a lui Bussi-Leclerc nu 
fusese prevăzută de Fausta care se întoarse spre el şi-i 
spuse fără a-şi ascunde nemulţumirea: 

— V-aţi pierdut capul, domnule? 

— Ei! Doamnă, făcu Bussi, domnul Pardaillan, care se 
laudă că m-a dezarmat şi m-a pus pe fugă, îmi datorează o 
revanşă, ce dracu'! N-am venit decât pentru asta! 

Fausta îl privi cu o mirare sinceră. Îl credea lovit de 
nebunie. Instinctiv îşi cobori vocea şi-l întrebă pe un uşor 
ton de milă: 

— Vreţi să muriţi? 

Bussi-Leclerc scutură capul cu o încăpățânare sălbatică şi 
cu o siguranţă care o surprinse pe Fausta, zise: 

— Liniştiţi-vă, doamnă. Domnul de Pardaillan nu mă va 
ucide. Vă asigur. 

Fausta crezu că inventase sau imaginase vreo lovitură 
secretă, aşa cum se întâmpla de obicei şi că sigur de 
triumful său, voia să-l demonstreze în faţa tuturor acelora, 
martori la victoria lui, care să-i reabiliteze reputaţia 


ştirbită. Părea aşa de sigur pe el, încât avu o bănuială, pe 
care o traduse astfel: 

— Îmi închipui că nu-l vei ucide? 

— Sigur că nu, doamnă. N-aş vrea nici pentru tot aurul din 
lume să-l fac scăpat chinurilor ce-i sunt rezervate. Nu-l voi 
ucide, fiţi liniştită. 

Tăcu un moment ca să lase timp ca vorbele sale să-şi facă 
efectul şi cu mai multă siguranţă, afectând nepăsarea, 
adăugă: 

— Mă voi mulţumi doar să-l dezarmez. 

Pe moment, Fausta rămase perplexă. Se întreba dacă să-i 
permită acest lucru. Plătise destul până acum pentru a afla 
că nimic nu putea fi sigur dinainte cu Pardaillan. Se hotărî 
să reînnoiască ordinul arestării celui pe care-l considera ca 
şi prizonier. 

Bussi-Leclerc îi citi în ochi hotărârea şi cu o voce 
tremurând de furie reţinută îi spuse: 

— Doamnă, am făcut cât am putut de bine tot ceea ce mi- 
aţi cerut şi eu singur ştiu cât m-a costat. Vă rog să mă lăsaţi 
să-mi fac şi eu treburile, aşa cum consider... sau nu mai 
răspund de nimic. 

Toate astea spuse pe un ton ameninţător, încât Fausta 
înţelese că acum e periculos să-l contrazică. 

— Fie, spuse ea, acţionaţi aşa cum credeţi. Bussi-Leclerc 
se înclină şi spuse cu răceală: 

— Îndepărtaţi-vă, doamnă şi nu vă fie teamă. Nu va scăpa 
soartei ce-l aşteaptă. 

Şi, întorcându-se spre Pardaillan care, cu un surâs 
dispreţuitor pe buze, ascultase liniştit sfârşitul discuţiei, îi 
strigă: 

— Ei! Domnule de Pardaillan, nu credeţi că a sosit 
momentul când şcolarul mediocru ce sunt, ar putea primi o 
lecţie al cărui secret sunteţi singurul ce-l cunoaşteţi? Vedeţi 
toţi aceşti bravi care vă înconjoară? Unde veţi găsi martori 
mai numeroşi şi mai bine calificaţi să asiste la înfrângerea 
umilitoare ce mi-o pregătiţi? 


Pardaillan ştia că, orice s-ar fi spus, Bussi-Leclerc era un 
viteaz. Dar ce se întâmplase că acesta îndrăznea să-l 
provoace la luptă în faţa soldaţilor care ar fi fost martorii 
înfrângerii sale? Căci nu se putea înşela asupra faptului că 
va învinge. Avu intuiţia că această siguranţă ascundea o 
trădare. Aruncă o privire în jurul său pentru a se asigura că 
nu va fi atacat pe la spate. Dar nu, soldaţii aşteptau ţepeni 
să li se dea ordine, iar ofiţerii păreau că ascultă de Bussi. Îşi 
scutură capul ca pentru a goni gândurile ce-l năpădeau şi 
cu vocea lui muşcătoare, zise: 

— Şi dacă v-aş spune că, dat fiind condiţiile, nu vă accept 
provocarea? 

— În acest caz, voi spune că v-aţi lăudat atunci când aţi 
pretins că m-aţi dezarmat. Voi spune - continuă Bussi 
încingându-se - că domnul de Pardaillan este un fanfaron, 
un lăudăros, un mincinos. Şi dacă trebuie neapărat, pentru 
a vă hotări să vă bateţi, voi utiliza ultimul mijloc de care 
dispun şi vă voi croi cu spada în faţa tuturor. 

Şi spunând toate acestea, Bussi-Leclerc făcu un pas 
înainte ca pentru a-şi pune ameninţarea în practică. Şi în 
gestul lui, în provocarea lui, adresată unui om, virtual 
prizonier, era ceva josnic, ceva sinistru, care smulse 
murmure dezaprobatoare de pe buzele ofiţerilor. Dar Bussi- 
Leclerc, mânat de furie, nu remarcă acest murmur. 

În ce-l priveşte, Pardaillan ridică mâna şi acest simplu gest 
fu destul pentru ca Bussi să nu-l sfârşească pe al său. Cu o 
voce albă care făcu să-i treacă un fior prin ceafă: 

— Consider lovitura primită, zise rece Pardaillan. 

Şi făcând doi paşi înainte, proptindu-şi arătătorul în 
pieptul lui Bussi, îi spuse cu un calm înfricoşător: 

— Jean Leclerc, te ştiam josnic şi mizerabil, dar nu te ştiam 
laş. Acum tabloul e complet. Gestul pe care tocmai l-ai 
schiţat, îl vei plăti cu sânge. Ţine-te bine, Jean Leclerc, te 
voi ucide! 

Spunând acestea, se retrase şi-şi scoase sabia. Atunci 
privirile-i căzură pe arma ce o ţinea în mână. Era sabia care 


nu-i aparţinea, arma pe care o ridicase în timpul luptei cu 
Centurion şi oamenii săi, sabia care i se păruse suspectă 
încât se întrebase dacă nu e mai bine să se întoarcă şi să o 
schimbe. Şi iată că, văzându-se cu această armă, bănuielile- 
i reveniră şi o vagă nelinişte îl cuprinse. I se părea că Bussi- 
Leclerc îl privea ciudat, de parcă ar şti ceva. Rând pe rând, 
privi când la spadă, când la Bussi-Leclerc, ca şi când ar fi 
vrut să-i citească în adâncul sufletului. Şi figura neliniştită a 
spadasinului nu prevestea nimic bun, aşa încât reveni la 
arma sa. Apucă din nou lama şi o răsuci pe toate părţile, 
făcând-o să şuiere. Făcuse deja această mişcare în stradă. 
Nici de această dată nu i se păru nimic suspect. Şi totuşi i 
se păru că ceva, ceva ce se afla în lamă, dar pe care nu-l 
putea descoperi din lipsă de timp, nu este în regulă. 

Bussi-Leclerc, cu o voce ce i se păru falsă, bombăni 
zeflemitor: 

— Doamne, ce de pregătiri! Nu mai isprăvim niciodată. Şi 
imediat se puse în gardă, zicând cu o voce detaşată: 

— Vă aştept, domnule! 

Cu cât se arătase mai furios până atunci, cu atât părea 
acum mai stăpân pe sine. 

Pardaillan scutură din cap, ca şi când ar fi spus: „Zarurile 
au fost aruncate!”. Şi privind în ochii adversarului, cu dinţii 
strânşi, încrucişă spada, murmurând: „Haide!”. 1 se păru, 
poate că greşea, că în momentul când se aşeza în gardă, 
citeşte în ochii lui Bussi-Leclerc o lucire triumfătoare iar de 
pe buze îi scăpă un suspin de uşurare. 

„La dracu”! gândi el, aş da o sută de pistoli să aflu ce a 
urzit sceleratul ăsta!” Şi sub această impresie, în loc să 
atace cu îndârjirea obişnuită, făcu câteva pase prudente. 
Angajamentul nu a fost prea lung. 

Imediat, Pardaillan lăsă deoparte prudenţa şi începu să 
atace cu furie. Bussi-Leclerc se mulţumi să pareze câteva 
lovituri şi deodată strigă puternic: 

— Atenţie! Pardaillan, te dezarmez! 


De-abia îşi termină vorbele şi ripostă succesiv cu câteva 
lovituri puternice ale lamei, ca şi când ar fi vrut să o rupă, 
nu să o lege de a adversarului. Pardaillan, de altfel, îl lăsă să 
o facă, sperând că îşi va trăda jocul. Imediat ce dădu aceste 
lovituri ciudate, ce nu aveau nimic comun cu scrima, Bussi- 
Leclerc îşi strecură sabia pe sub lama lui Pardaillan şi, cu 
un gest sec şi violent, îşi ridică sabia cu toată forţa. 

Şi atunci, Fausta, stupefiată, ofiţerii şi soldaţii încântați, 
văzură următoarele: lama lui Pardaillan, smulsă cu o 
lovitură de o forţă irezistibilă, urmând impulsul dat de sabia 
lui Bussi, se ridică în aer, descrie o curbă largă şi căzu în 
arenă. 

— Dezarmat, urlă Bussi-Leclerc. Suntem egali. 

Şi în acelaşi timp, credincios promisiunii făcute Faustei, 
aceea de a-l lăsa în viaţă pentru călău, fandă vizând mâna 
lui Pardaillan, voind să aibă şi gloria de a-l fi atins, dădu 
lovitura şi se retrase rapid ca şi când i-ar fi fost teamă că, 
chiar şi dezarmat, Pardaillan să nu-i pună viaţa în primejdie. 

Strălucea, exulta, bravul spadasin. Triumfase pe toată 
linia. Aici, în faţa atâtor spectatori, avusese gloria să-l 
dezarmeze şi să-l atingă pe invincibilul Pardaillan. 

Am spus că lama lui Pardaillan căzuse în arenă. Şi într- 
adevăr, se înşelau cei ce-l credeau pe cuvânt pe Bussi- 
Leclerc când acesta afirma că-şi dezarmase adversarul. 
Numai lama fusese smulsă, lama, care în prealabil fusese 
tăiată şi ascunsă cu grijă tăietura, dar mânerul rămăsese în 
mâna cavalerului. Altfel spus, nu-şi dezarmase adversarul şi 
biata comedie pe care o juca, era invenţia lui Centurion, 
care văzuse mijlocul de a obţine de la Bussi ceea ce Fausta 
îi ceruse şi care-şi răzbuna totodată şi umilirea publică la 
care fusese supus. 

Bussi-Leclerc putea triumfa după cum voia, deoarece de la 
distanţă nu se vedea mânerul rămas în mâna lui Pardaillan 
şi, cum toată lumea putuse să vadă lama zburând în aer, 
îndoiala nu mai era posibilă: invincibilul, teribilul francez îşi 
găsise naşul. Pentru a-şi sublinia victoria, Bussi-Leclerc mai 


dădu o lovitură, care rănindu-l pe cavaler la un deget, 
făcuse să ţâşnească sângele şi cu toate că rana era o simplă 
zgârietură, câteva picături de sânge pătau în roşu mâna lui 
Pardaillan. 

Din nefericire pentru Bussi, lucrurile luau altă curbură 
faţă de spectatorii care, plasați în primul rând, văzuseră 
totul, în detaliu. Aceştia putuseră să vadă bucata de spadă 
rămasă în mâna cavalerului şi-şi dădură seama că 
dezarmarea nu se datora îndemânării lui Bussi, ci unui 
accident nefericit... Şi după ce se mai gândiră, accidentul li 
se păru suspect. 

În ceea ce-l priveşte pe Pardaillan, acesta fu pe moment 
înspăimântat văzându-şi lama dispărută în aer. El însuşi 
crezuse cu naivitate într-un accident. Niciodată nu-i venise 
ideea că o înverşunare înveninată ar putea alunga simţul 
onoarei şi chiar simplul bun simţ al unui om reputat drept 
viteaz şi inteligent, până la acest punct de jos, încât să ţeasă 
o intrigă atât de laşă, atât de complicată şi de neghioabă, 
căci ce spera el abuzând de această comedie grosolană? 
Dar, în faţa strigătului de triumf al lui Bussi, trebui să 
admită că o asemenea perfidie era posibilă. Şi cu toate că 
aceasta i se păru aşa de penibilă, de grotească, fără voia lui 
izbucni într-un hohot de râs formidabil, furios, de neoprit. 

Şi Bussi-Leclerc, oricât ar fi fost de viteaz, simţi un frison 
străbătându-l din cap până-n tălpi şi, tot vârându-se printre 
rândurile strânse ale soldaţilor spanioli, începu să regrete 
faptul de a fi urmărit cu scrupulozitate sfaturile perfide ale 
lui Centurion. 

Şi în timp ce râsul se dezlănţuia din ce în ce mai violent, 
cavalerul simţea că este cuprins de o furie turbată, cum 
rareori simţise, el, care reuşea să-şi păstreze sângele rece 
în cele mai critice momente ale vieţii sale. 

„Ei, cum se poate ca un om să decadă până într-un 
asemenea punct numai pentru că amorul său propriu a fost 
puţin zgândărit? Pe Pilat! Nu l-am cunoscut cum trebuie pe 
acest Bussi-Leclerc! Pe toţi dracii! Trebuie ca sceleratul 


ăsta să fie pedepsit pe loc şi-l voi strânge de gât cu mâinile 
mele, dacă nu mai am arme. Sau nu, fiindcă rănile amorului 
propriu sunt singurele care au contat pentru acest ticălos, îi 
voi administra una de care-şi va aminti câte zile o avea!” 

Livid, zbârlit, înfricoşător, cu acel râs dezlănţuit pe care 
nimeni, se părea, nu va reuşi să i-l oprească, cu gesturi 
bruşte, sacadate, inconştiente, câtva timp avu aparenţa 
unui nebun furios. 

Această impresie nu fu împărtăşită decât de puţinii care se 
găseau în preajmă şi care avuseseră posibilitatea să o audă 
pe Fausta spunând, cu o voce pe care speranţa şi bucuria o 
făceau să tremure: 

— Oh! Oare chiar a înnebunit? Deja! ... 

Şi o altă voce, nepăsătoare - aceea a lui d'Espinosa - 
răspundea: 

— Sarcina noastră s-a terminat chiar înainte de a începe. 
În criza sa nervoasă împinsă până la frenezie, Pardaillan 
nu-i vedea. Erau destul de departe şi vorbeau încet şi totuşi 

auzi clar cuvintele. Şi-şi spuse în fine, făcând eforturi 
disperate să se calmeze: „Ei na, chiar am aerul unui nebun? 
Poate chiar sunt. Simt că-mi explodează capul. S-ar părea 
că nebunia mea, dacă persistă, ar fi pe placul drăgălaşei 
Fausta şi a demnului ei prieten, d'Espinosa.” 

Şi cu un efort de voinţă supraomenesc, reuşi să se 
stăpânească şi să-şi găsească parţial luciditatea. În acel 
moment, păşi drept spre Bussi-Leclerc, împins de ideea ce-l 
stăpânea: să-l facă pe ticălos să plătească. Şi, lucru ciudat, 
din momentul în care se angaja în acţiune, restul dispăru şi- 
i reveni calmul. 

D'Espinosa, care îl supraveghea pe Pardaillan, văzându-l 
cum se îndreaptă spre Bussi-Leclerc, cu pasul aspru, 
ameninţător, având o atitudine care nu măi lăsa nici o 
îndoială asupra intenţiilor sale, surâse şi zise cu răceală: 

— Cred că, oricât de dezarmat ar fi, cavalerul de 
Pardaillan îl va face pe bietul Bussi-Leclerc să treacă prin 
clipe grele. Ce păcat că un asemenea om extraordinar este 


împotriva noastră. Ce n-am fi putut întreprinde dacă era de- 
al nostru. 

Fausta aprobă cu gravitate, cu un gest ce semnifica: „Nu 
este vina noastră dacă nu e de-al nostru.” Apoi îl urmări 
curioasă pe Pardaillan cum se îndreaptă spre Bussi-Leclerc, 
care se retrăgea mereu, aruncând priviri înspăimântate 
spre Fausta şi strigând: 

— Ce mai aşteptaţi, opriţi-l! 

Dar ea părea că nici nu-l vede pe spadasin şi, întorcându- 
se spre d'Espinosa, cu un surâs subţire şi cu o privire rece, 
îi spuse: 

— Drept este că n-aş da o para pe viaţa domnului Bussi- 
Leclerc. 

— Dacă doriţi, prinţesă, putem să-l oprim, pe domnul de 
Pardaillan fără a-i lăsa timpul să ducă la sfârşit ceea ce 
doreşte. 

— De ce? întrebă Fausta cu o indiferenţă dispreţuitoare. 
Pentru satisfacția lui personală a acţionat Bussi-Leclerc ca 
un trădător. Să se descurce. Vrem să-l ucidem pe 
Pardaillan, dar ştim să onorăm meritele şi valoarea lui 
excepţională. Recunoaştem că este demn de respectul 
nostru. 

D'Espinosa avu şi el un gest de indiferenţă care semnifică 
faptul că nici lui nu-i păsa de Bussi. 

Acesta, obligat să se retragă în faţa cavalerului, ajunse în 
cele din urmă în poziţia în care nu mai avu unde să dea 
înapoi, oprit de masă compactă a trupelor care priveau 
scena. Fără să vrea, trebuia să-şi înfrunte adversarul. 

De ce-i era teamă? Pe drept cuvânt, nu ştia. Dacă ar fi fost 
vorba de o luptă, chiar dacă ar fi fost să moară, nu ar fi 
ezitat nici un moment şi nu i-ar fi fost teamă. Era într- 
adevăr un viteaz. Dar Bussi-Leclerc nu era omul viclean şi 
ascuns, aşa cum apărea acum, după ultima sa ispravă. 
Pentru a ajunge aici, la acest gest care-l dezonora chiar în 
proprii săi ochi, fusese nevoie de un concurs de împrejurări. 
Fusese nevoie ca ispititorul să apară în momentul precis în 


care el se afla într-o stare de spirit vecină cu nebunia, 
pentru a-l face să accepte propunerea infamantă. Ori, nu 
putem uita că Bussi tocmai voia să se sinucidă când 
intervenise Centurion, acum, când ireparabilul fusese 
comis, lui Bussi îi era ruşine de ce făcuse. Credea că citeşte 
pe feţele tuturor dezaprobarea şi era conştient că se 
degradase şi că merită să fie tratat aşa. Spaima îi venea mai 
ales din faptul că, văzându-l pe Pardaillan neînarmat, acesta 
părea hotărât să-l pedepsească. Ce insulte mortale îi va mai 
adres aici, în faţa tuturor acestor oameni? lată ce-l 
preocupa cel mai mult. 

Nu putea să se mai retragă. Aruncă de jur-împrejur priviri 
însângerate, căutând instinctiv un loc în care să se ascundă, 
nevoind să se lase pradă pedepsei ruşinoase - ah! Mai ales 
asta, nu! - şi nefiind hotărât să-şi folosească spada pentru a 
scăpa de pumnul aceluia pe care-l trădase. 

Pardaillan, văzând că acesta nu se mai putea retrage, se 
opri la doi paşi de el. Era acum tot atât de rece pe cât de 
furios se arătase mai înainte. Mai făcu un pas şi-şi ridică 
încet mâna. Apoi, dându-şi seama, o cobori brusc, spunând 
cu o voce calmă care-l împunse pe spadasin: 

— Nu, pe Dumnezeu! Nu vreau să-mi murdăresc mâna 
lovind mutra acestui ticălos! 

Şi cu aceeaşi încetineală suverană, dispreţuitoare, cu 
gesturi măsurate, ca şi cum ar fi avut tot timpul în faţa sa, 
ca şi cum nici o putere din lume n-ar fi putut să-l sustragă 
pedepsei meritate pe mizerabilul care-l privea cu ochi 
înspăimântați, îşi luă mănuşile pe care le ţinea la centură şi 
le trase pe mâini cu un gest hotărât. 

Atunci Bussi înţelese ce vrea să facă. Dacă Pardaillan l-ar fi 
- apucat de gât, s-ar fi lăsat sugrumat fără să pună mâna pe 
sabie. Era şi acesta un mod de a scăpa de dezonoare. Dar 
asta... gestul acesta, mai de temut decât moartea, nu, nu, 
nu-l putea îndura. 

Cu o revoltă supremă şi cu un gest fulgerător, urlând cu o 
voce care nu mai avea nimic omenesc: 


— Crapă atunci ca un câine! Fiindcă tu o vrei! ... ridică 
mâna pentru a lovi. 

Dar era scris să nu scape de soarta sa. La fel de rapid ca şi 
el, Pardaillan, care nu-l pierdea o clipă din ochi, îi prinse 
încheietura cu o mână şi cu cealaltă apucă lama de mijloc. 
Şi în timp ce-i zdrobea încheietura prin puterea muşchilor 
săi de oţel, cu un gest brusc, smulse arma din degetele 
chircite de durere ale spadasinului. Şi asta mai rapid decât 
fulgerul. În mai puţin timp decât ne-a fost necesar s-o 
spunem, rolurile se schimbaseră şi acum, Pardaillan se afla 
cu sabia în mână în faţa unui Bussi dezarmat. 

Oricare altul în locul cavalerului ar fi profitat de forţa pe 
care i-o dădea arma pentru a încerca să iasă din cursă sau 
cel puţin să-şi vândă scump viaţa. Dar după cum se ştie, 
Pardaillan nu era ca oricare. El se hotărâse să-i dea lui 
Bussi o lecţie pe care o merita, îşi trasase deja o sarcină şi o 
urmă neabătut, fără să-i pese de rest. 

Văzându-se încă odată dezarmat, dar altfel decât fusese 
până atunci, Bussi-Leclerc îşi încrucişa braţele şi regăsindu- 
şi bravura obişnuită, cu o voce pe care se forţa s-o facă 
zeflemitoare, scrâşni: 

— Ucide-mă! Ucide-mă odată! 

Furios, Pardaillan făcu un semn cu capul: NU! Şi cu o voce 
puternică, clară, îi strigă: 

— Jean Leclerc, am vrut să te aduc la suprema laşitate, să 
tragi spada împotriva unui om neînarmat. Şi ai ajuns până 
aici, pentru că ai suflet de puşlama. Sabia asta, cu care 
ameninţai că mă croieşti, nu eşti demn să o porți. 

Şi cu un gest violent, frânse pe genunchi lama şi o aruncă 
la picioarele unui Bussi-Leclerc livid, spumegând. 

Această acţiune îi păru lui d'Espinosa o vitejie atât de 
mare, încât îi smulse de pe buze un murmur admirativ: 

— Orgoliu! Orgoliu! Acest om este numai orgoliu! 

— Nu, zise încetişor Fausta, care înţelesese. Este un nebun 
care nu mai judecă. 

Amândoi se înşelau. 


Pardaillan reluă cu vocea sa tunătoare: 

— Jean Leclerc, mai devreme ţi-am spus că palma pe care 
ai voit să mi-o dai o consider primită. Aş fi putut să te 
sugrum, eşti o jucărie pentru mine. Îţi ofer viaţa, Leclerc. 
Dar pentru a nu se spune că în viaţa mea nu am înapoiat 
orice lovitură primită, acea palmă pe care ai avut intenţia să 
mi-o dai, ţi-o înapoiez! ... 

Şi spunând aceste cuvinte, îl apucă pe Bussi de centură, îl 
trase spre el cu toată împotrivirea disperată a acestuia şi 
mâna sa înmănuşată, larg desfăcută, îl pocni peste obraz cu 
toată forţa încât mizerabilul se rostogoli câţiva paşi, zăpăcit 
de violenţa loviturii, pe jumătate leşinat de ruşine şi de furie 
decât de durere. 

Această execuţie sumară odată terminată, Pardaillan se 
scutură ca unul care şi-a isprăvit sarcina şi cu vârful 
degetelor, cu un aer de profund dezgust, îşi scoase 
mănuşile şi le aruncă de parcă ar fi fost nişte gunoaie 
respingătoare. 

Toate acestea fiind făcute, cu aceeaşi nepăsare 
imperturbabilă care nu-l părăsise pe tot parcursul întregii 
scene, se întoarse spre Fausta şi d'Espinosa şi cu surâsul cel 
mai nevinovat, se îndreptă spre ei. Dar, fără îndoială, 
privirea sa spunea destule, deoarece d'Espinosa, care nu se 
temea că va avea de suportat ceea ce tocmai suferise Bussi, 
ce se îndepărta urlându-şi disperarea, se grăbi să dea 
ordinul aşteptat de ofiţeri şi de trupe. 

La acest semnal, soldaţii se puseră în mişcare din toate 
părţile şi strânseră rândurile în jurul cavalerului, ca un cerc 
de fier. De-acum îi era imposibil să se mai apropie de grupul 
în mijlocul căruia se găsea Fausta şi marele inchizitor. 
Renunţă la urmărire pentru a face faţă noului pericol. 
Înţelegea că dacă manevra trupelor se prelungea şi dacă 
presiunea lor persista la fel de metodică şi încăpăţânată 
cum se arăta, risca să fie sufocat fără a putea schiţa măcar 
un gest de apărare. 


Îşi spuse cu mânie: „Ah! Dacă aş fi avut măcar sabia pe 
care am rupt-o prosteşte.” 

Dar o făcuse, conducându-se după propria sa logică. Şi 
într-adevăr, nu pusese mâna pe acea sabie decât pentru a-şi 
da satisfacția de a o arunca, ruptă, la picioarele 
mizerabilului. 

Şi cu toate acestea, în ciuda regretelor sale, ţinea sub 
observaţie toate mişcările celor ce-l asaltau, cu aceeaşi 
luciditate rece care-l făcea să ia decizii rapide. 

Văzându-se presat îndeaproape, se hotări să mai lărgească 
rândurile şi pentru a o face, îşi proiectă pumnii cu o 
regularitate de automat şi cu o precizie mecanică, cu o 
forţă pe care i-o dădea disperarea de a se vedea înfrânt, 
răsucindu-se în aşa fel încât să lovească orice i-ar fi stat în 
cale. Şi fiecare din loviturile sale erau urmate de zgomotul 
surd al figurii violent zdrobite, de un geamăt, uneori de o 
înjurătură sau de un strigăt înăbuşit. La fiecare lovitură, 
cădea câte un om, ridicat de cei din spate, trecut din mână 
în mână şi dus în spatele cercului de fier. 

În acest timp, răzmeriţa dezlănţuită urma ca un torent 
nestăvilit. Peste tot, în arenă, în tribune, pe caldarâmul 
pieţii, pe străzile învecinate, soldaţii se aflau în luptă cu 
masele dezlănţuite, conduse de oamenii ducelui de 
Castrana. Peste tot, zgomotul fierului lovit de fier, focuri de 
armă, gâfâiturile luptelor corp la corp, vaietele răniților şi, 
ici-colo, acoperind tumultul, se auzeau urale puternice: 

— Carlos! Carlos! Trăiască regele Carlos! 

Pardaillan îşi dădu seama că i se permite să facă uz de 
forţă fără a i se întoarce loviturile. Cuvintele lui Bussi- 
Leclerc şi ale Faustei îi reveniră în memorie şi, 
continuându-şi teribila lucrare, gândea: „Mă vor viu... îmi 
imaginez că Fausta şi domnul ei aliat, d'Espinosa, nu vor ca 
moartea să mă ferească de torturile pe care mi le-au 
pregătit!” 

De-acum începea să-şi simtă braţele obosite, braţe pe care 
le folosea în loc de măciucă. Se gândea în continuare: „Şi 


totuşi ăştia au de gând să se lase zdrobiţi până când o să 
obosesc? Trebuie ca până la urmă să răspundă şi ei 
loviturilor mele.” 

Judecă cu un calm admirabil în aceste împrejurări aşa de 
dificile şi ceea ce i se păru că i se potriveşte cel mai bine, ar 
fi fost o lovitură mortală care l-ar fi ferit de supliciul ce i se 
pregătea. Şi nu se înşela prea mult. Soldaţii, într-adevăr, 
începuseră să se enerveze. Loviturilor metodice date de 
Pardaillan, ei le răspundeau cu lovituri date de ici de colo. 
Ar fi avut parte, fără îndoială, de lovitură mortală pe care o 
dorea dacă o voce poruncitoare n-ar fi oprit tentativele 
timide, ordonând: 

— Să nu îndrăzniţi, caraghioşilor! ... Prindeţi-l viu! 

Şi blestemând, oamenii o ascultară. Dar cum orice început 
are şi un sfârşit, cum şi răbdarea îşi are limitele ei, fără a 
mai aştepta ordinele care întârziau, executară o ultimă 
manevră: cei mai apropiaţi săriră, toţi odată asupra 
cavalerului care se văzu copleşit de numărul mare. 

Încercă o ultimă rezistenţă, sperând poate să găsească 
individul care, uitând ordinele, l-ar fi ucis. Dar, fie din 
respect pentru ordine, fie din conştiinţa superiorității lor, 
nimeni nu 0 făcu. 

Timp îndelungat ţinu piept atacatorilor, ca un mistreţ care 
se apără de haita care-l copleşeşte. Hainele-i atârnau în 
zdrenţe, sângele îi curgea pe mâini şi figura îi era 
înspăimântătoare. Dar nu erau decât zgărieturi 
neînsemnate. Era văzut adeseori ridicând ciorchini de 
soldaţi agăţaţi de braţele şi de umerii săi. Şi apoi, la capătul 
forţelor, zdrobit de numărul atacatorilor care creştea 
necontenit, sfârşi prin a cădea răpus. Era sfârşitul. Era 
prins. Dar, cu braţele şi picioarele legate, el părea şi mai de 
temut şi mai înfricoşător, încât, oricât de strâns ar fi fost 
legat, fără să mai poată face un gest, zece oameni îl ţineau, 
în timp ce restul îl păzeau îndeaproape. Şi totuşi stătea în 
picioare. Privirile sale reci şi ascuţite se opriră asupra 


Faustei care privea nepăsătoare la această luptă gigantică a 
unui om cu sute de duşmani. 

Când ea îşi dădu seama că era prizonier, legat din cap 
până în picioare, redus la neputinţă, se apropie încet de el, 
îndepărtă cu dispreţ pe cei care-i acopereau vederea 
prizonierului şi se opri în faţa lui, atât de aproape încât era 
gata să-l atingă. După care îl privi în tăcere. În sfârşit, 
triumfa! Era la bunul ei plac! 

Văzând-o apropiindu-se, Pardaillan crezu că venea să se 
bucure de triumful său. Cu toate legăturile ce-i chinuiau 
corpul, strângându-i pieptul până la sufocare, cu toată 
apăsarea violentă a celor ce-l păzeau, se îndreptă, gândind: 
„Doamna papesă vrea să-şi savureze victoria... Frumoasă 
victorie! ... O capcană, o înşelătorie, o armată pusă pe 
picior de război cu laşitate pentru a prinde un om!” 

Şi scuturând puternic ciorchinele uman agăţat de umerii 
săi, se îndreptă, îşi ridică capul şi o fixă cu o insistenţă 
agresivă, cu o sclipire zeflemitoare în pupile, sfidând-o prin 
toată atitudinea sa şi aşteptând să-i dea ocazia unei replici 
muşcătoare. 

Dar Fausta tăcea. În atitudinea ei nu era nimic provocator, 
nici urmă de triumf insolent şi în ochii săi, pe care se 
aştepta să-i vadă strălucind de bucuria învingătorului, 
Pardaillan nu citi decât nehotărâre şi tristeţe. Se pare că 
Fausta era puternic tulburată pentru a lăsa să se citească 
pe faţa sa sentimentele ce o frământau. 

Ceea ce i se întâmpla, îi depăşea toate previziunile, în mod 
sincer, gândise că ura a ucis dragostea. Şi iată că, în 
momentul în care omul era la bunul ei plac, îşi dădea seama 
cu înfiorare ca ceea ce ea crezuse că este ură, era de fapt 
dragoste. Şi în sufletul ei, gândea: „Şi totuşi îl iubesc. Ceea 
ce credeam că este ură, nu era decât ciudă de a mă vedea 
dispreţuită... fiindcă el nu mă iubeşte... Şi nu mă vaiubi 
niciodată! ... Şi acum, când eu însumi l-am prins, acum, 
când eu însumi i-am pregătit cele mai înfiorătoare chinuri, 
îmi dau seama că, dacă ar spune un cuvânt, dacă mi-ar 


adresa un surâs, mai puţin chiar, o privire care să nu fie 
indiferentă, l-aş ucide cu mâinile mele pe marele inchizitor 
care mă pândeşte şi aş muri împreună cu el, dacă n-aş 
putea să-l eliberez. Ce să fac?” 

Şi astfel rămase timp îndelungat, descumpănită, 
nehotărâtă pentru prima oară în viaţa ei în faţa unei 
hotărâri ce trebuia să o ia. Puţin câte puţin, gândurile i se 
liniştiră şi faţa i se înăspri. Se dădu câţiva paşi înapoi ca 
pentru a arăta că îl abandonează soartei şi cu o voce dulce, 
îndepărtată şi voalată, spuse simplu: 

— Adio, Pardaillan! 

Acesta a fost încă un moment de mirare pentru el, el care 
se aştepta la alte cuvinte. 

Dar nu era omul care să se lase descumpănit numai dintr- 
atâta. 

— Nu adio, râse el, la revedere. 

Negând din cap, ea repetă: 

— Adio! 

— vă înţeleg, doamnă, dar, la dracu'! Nu pot fi ucis chiar 
aşa de uşor. Probabil că ştiţi mai demult! 

Cu încăpățânare, ea făcu acelaşi gest de „nu” cu capul şi 
repetă din nou: 

— Adio! Nu mă mai vei revedea. 

O idee înfiorătoare îi trecu prin minte lui Pardaillan. 

„Oh! gândi el tremurând, a spus: Nu mă mai vei revedea. 
Neputând să mă ucidă, nu cumva nefericita creatură a urzit 
planul să mă orbească? Pe infernul care a născut-o, ar fi 
prea hidos!” 

Cu aceeaşi voce, ea continuă: 

— Sau poate că nu mă exprim bine, poate că mă vei vedea, 
Pardaillan, dar nu mă vei recunoaşte. 

„Ei drace! gândi cavalerul. Ce înseamnă această nouă 
enigmă? O voi vedea: deci am şansa să trăiesc şi să nu fiu 
orb aşa cum am crezut adineauri. Bine! Sunt ceva mai 
favorizat decât credeam... Dar nu o voi recunoaşte. Ce vrea 


să spună acel „lu nu mă vei recunoaşte?” Ce ameninţare se 
ascunde sub aceste cuvinte? În fine, vom vedea.” 

Şi cu voce tare, cu cel mai frumos surâs: 

— Ar trebui să fiţi într-adevăr de nerecunoscut! Poate veţi 
deveni o femeie ca toate celelalte... cu puţină inimă şi 
bunătate. Dacă ar fi aşa, mărturisesc că veţi fi atât de 
schimbată că aş putea să nu vă recunosc. 

Fausta îl privi câteva secunde, drept în ochi. Şi el îi susţinu 
privirea cu acea nevinovăție şireată care-i era proprie. Oare 
înţelesese că, în faţa lui, nu avea ultimul cuvânt? Era 
obosită de lupta ce se dăduse în sufletul ei? Oricum, se 
mulţumi să facă un semn cu capul şi se întoarse spre 
d'Espinosa, care asistase, mut şi nepăsător. 

— Conduceţi prizonierul la mănăstirea San Pablo, ordonă 
marele inchizitor. 

— La revedere, prinţesă! strigă Pardaillan, care era dus de 
însoțitorii săi. 

Capitolul 13 

Iubirile lui Chico. 

Mănăstirea San Pablo se afla în apropierea pieţei Sfântului 
Francisc, intrarea ei fiind chiar în piaţă. 

În mod obişnuit, Pardaillan, ca şi însoțitorii săi, s-ar fi 
considerat ajunşi. Acum, nu trebuie să uităm că în piaţă se 
desfăşurau lupte şi un om metodic ca d'Espinosa nu putea 
comite imprudenţa de a traversa piaţa împreună cu 
prizonierul, acum, în aceste condiţii. 

Pardaillan era înconjurat de două companii de 
archebuzieri şi asta nu că ar fi inspirat teamă, fiind legat 
din cap până în picioare, dar tocmai pentru că trebuia să 
străbată un spaţiu în care se dădeau lupte grele. În 
învălmăşeală s-ar fi putut ca prizonierul să fie lovit mortal şi 
după câte ştim, d'Espinosa voia să-l aibă viu. Se mai putea - 
ceea ce ar fi fost şi mai supărător - să fie eliberat de 
răsculații care l-ar fi crezut unul de-ai lor. Deci era necesară 
o escortă cât mai mare. 


Ca o culme a precauţiilor, comandantul escortei şi-a 
condus trupa prin toate străduţele, evitând cu grijă pe 
acelea unde se mai vedeau încăierări. Una peste alta, 
datorită şi prizonierului, care, legat de sus şi până în jos, nu 
putea merge, decât cu paşi foarte mici, le trebui peste o oră 
să ajungă la destinaţie, timp care altă dată nu ar fi fost 
decât de câteva minute. 

În ceea ce priveşte răscoala, se poate spune că s-a 
transformat repede într-o încăierare reprimată cu o 
cruzime nemiloasă, pe care Filip al II-lea ştia să o arate 
când era nevoie. 

Aceasta se datora unei mari greşeli a Faustei, şeful ocult al 
acestui plan grandios care eşua în mod jalnic într-o baie de 
sânge. 

În faţa ezitărilor lui El Torero, acela care, pentru ea era 
prinţul Carlos, a comis greşeala de neiertat să modifice 
planul. 

Era sigură că prinţul se va întoarce la ea, convins s-o ia de 
soţie şi să împartă cu ea tronul, atâta timp cât i-l oferea. Se 
credea sigură pe ea. Şi atunci avu ideea nefericită care 
duse la prăbuşirea planurilor ei, să modifice primele sale 
intenţii. 

La ce i-ar fi folosit victoria totală asupra lui Filip al II-lea 
dacă prinţul nu ar fi acceptat propunerile sale? Ea gândea 
că prinţul n-ar fi împins nebunia până acolo încât să refuze. 
Oricum, era posibil. Şi atunci, ce s-ar fi întâmplat? 

Trebuia să-i demonstreze prinţului, în primul rând, de ce 
puteri dispune, înainte de a se angaja în fondul problemei. 
Nu încape îndoială că, din momentul în care s-ar fi convins, 
ar fi devenit mult mai supus. Şi atunci ea va avea timp să 
treacă, cu toată siguranţa, la acţiunea definitivă. 

Planul, odată modificat a fost executat în mod desăvârşit. 
EI Torero a fost răpit de partizanii săi fără ca trupele regale 
să poată interveni şi răzmeriţa se dezlănţui în toată 
grozăvia ei. Scopul propus de Fausta, odată atins, capii 
răscoalei, care dispuneau de curieri, dădură ordinul de 


retragere şi se eclipsară rând pe rând, urmaţi de oamenii 
lor. În faţa trupelor regale nu mai rămase decât gloata care 
habar nu avea de dedesubturile afacerii. 

De-abia atunci începu masacrul, fiindcă bieţii oameni nu 
erau înarmaţi decât cu arme slabe care nu puteau face faţă 
armelor de foc ale soldaţilor şi în loc de platoşe, aveau 
pieptul gol. Totuşi rezistaseră şi se lăsară mascarăţi. Erau 
fanaticii lui El Torero. Ei nu ştiau cine e acest prinţ Carlos 
care era aclamat. Nu ştiau decât un lucru: voiau să-l 
aresteze pe El Torero şi, pe Cristos crucificat, asta nu se va 
întâmpla. 

Oricum, totul are un sfârşit. Curând, ici colo, începu să se 
facă auzit zvonul că El Iorero scăpase din ghearele regelui 
şi se află undeva, departe, teafăr şi nevătămat. Cum? Cine-l 
salvase? Nu contează. Aflară şi din acel moment devenea 
inutilă vărsarea de sânge. 

În curând nu mai rămaseră în piaţă şi pe străzile din jur 
decât trupele regale triumfătoare şi morţii şi răniții care 
erau culeşi în grabă. 

În acest timp, Pardaillan şi escorta sa ajunseră la 
mănăstirea San Pablo. În momentul trecerii porţilor 
închisorii sale, îl zări în primele rânduri, pe cine? Pe micul 
Chico în persoană. Dar în ce hal, Dumnezeule! 

Vai! Ce frumos fusese costumul lui, dar asta cu câteva ore 
în urmă, acel costum care-l avantaja în ochii doamnelor şi 
care avantaj o supărase atât de mult pe mica Juana. Dar 
acum? Fără toca împodobită cu pene, fără manta şi apoi, 
totul atârnă pe el în zdrenţe, murdare, pătate de sânge. 

Adevărul ne obligă să spunem că lui Chico nu-i păsa de 
amănuntele toaletei sale. În zdrenţe sau în costum nou, le 
purta şi pe unele şi pe celălalt cu aceeaşi mândrie şi 
dezinvoltură. 

Şi apoi, dacă el, Chico, arăta aşa de rău, ce să mai spunem 
de seniorul francez, marele său prieten, care şi el era la fel 
de bine aranjat. 


Cum s-a putut strecura Chico până aici? În mod sigur 
fusese ajutat de talia sa mică. Dar de ce se afla aici? 
Evident, pentru el, pentru Pardaillan. Acesta nici nu se îndoi 
de acest fapt. 

Micuţul nu spunea nimic, dar privirea sa, ţintuită în ochii 
prizonierului, vorbea în locul lui. Şi această privire trăda o 
durere sinceră, o afecţiune aşa puternică şi un devotament 
absolut, încât acest mare sentimental care era cavalerul de 
Pardaillan, se simţi emoţionat şi reconfortat şi-i zâmbi cu 
atâta duioşie micului său prieten încât avu darul să-l 
tulbure profund. 

În primul moment, Pardaillan fu gata să-i vorbească 
micuţului. Dar se gândi că în aceste împrejurări, l-ar 
compromite. 

După obiceiul său de a se uita pe sine, gândindu-se la alţii, 
ar fi vrut să afle ce se întâmplase cu celălalt prieten al său, 
don Cesar, asupra căruia promisese că va veghea şi pentru 
care se expusese cu atâta imprudenţă. Îi aruncă, aşadar, 
micuţului o privire grăitoare. Chico nu era prost. Se simţise 
răsplătit de zâmbetul lui Pardaillan şi înţelese perfect de ce 
acesta nu-i vorbeşte şi se făcea că nu-l cunoaşte. Înţelese de 
altfel şi întrebarea din privirile lui Pardaillan: „Don Cesar a 
scăpat?”. Şi cu acelaşi limbaj mut al privirilor îi răspunse şi 
fu înţeles. Cum capul era singura parte a corpului pe care 
şi-o putea mişca cu uşurinţă, nefiind legată, Pardillan îşi 
arătă mulţumirea printr-un gest al capului şi mai făcu câţiva 
paşi. 

Văzu atunci cum Chico, favorizat de talia sa, se strecură 
printre soldaţi, care de altfel erau indiferenți faţă de el şi se 
ţinea cu încăpăţânarea în urma sa, ca şi când ar fi vrut să-i 
comunice ceva. 

Remarcă tot atunci că micuțul strângea în pumnul crispat 
mânerul spadei şi că aruncă asupra oamenilor din escortă 
nişte priviri fioroase. Nu putu să nu gândească: „Ah! Viteaz 
omuleţ! Dacă ar avea tot atâta forţă câtă vitejie şi voinţă 
are, i-ar fi spulberat pe toţi soldaţii!” 


În cele din urmă, alaiul ajunse în faţa porţilor mănăstirii. 
Porţi monumentale, masive, grele, amenințătoare datorită 
piroanelor care o întăreau şi numeroaselor broaşte care o 
asigurau. 

Trebuiră să aştepte ca enormele zăvoare să fie trase şi 
uriaşele broaşte să fie deschise, operaţie care dură destul 
timp. Profitând de această pauză, Chico, care probabil o 
prevăzuse, se apropiase de prizonier şi începu să-i 
vorbească din priviri şi cu o mimică grăitoare, încât 
Pardaillan înţelegea totul. 

„Voi veni în fiecare zi”, spuneau gesturile micuţului. 

Şi ochii lui Pardaillan întrebau: „De ce?” 

O ridicare din umeri, ochii înălţaţi spre cer, mâinile 
ridicate spre cap şi coborâte încet, însemnau: „Parcă poţi să 
ştii! Poate că doriţi să comunicaţi ceva.” 

Şi Pardaillan îi răspunse: „Fie! Accept devotamentul tău”. 

Şi-i mulţumi cu un surâs. 

Acum poarta era deschisă. Înainte de a se închide în urma 
sa - poate pentru totdeauna - îşi întoarse capul şi adresă un 
ultim adio lui Chico, a cărui fizionomie inteligentă îi spunea: 
„Nu disperaţi! Fiţi pregătit la orice. Nu vă părăsesc!” 

Şi Pardaillan dispăru sub arcadele întunecoase; soldaţii 
ieşiră şi se îndepărtară repede şi Chico rămase curând 
singur pe strada golită de orice suflare, neputându-se 
hotări să se îndepărteze de poarta care-l despărţea de 
singurul om care-i arătase prietenie şi ale cărui cuvinte 
calde trezise în el atâtea simţăminte, necunoscute până 
atunci. 

Soarele apunea la orizont. Curând se va face noapte, nu 
mai avea ce spera. Chico suspină adânc şi se îndepărtă 
încet, cu tristeţe şi regrete amare. 

Nu-şi dădu seama de tăcerea grea care aproape strivea 
oraşul. Nu putu să remarce că, în afara patrulelor care 
străbăteau străzile, nu era nici un trecător, deşi altă dată 
străzile erau pline la ora aceasta. 


Nu remarcă nici prăvăliile ferecate, porţile zăvorâte, 
obloanele închise. Nu văzu nimic. Mergea încet, gânditor şi, 
uneori scotea de la piept un pergament pe care, după ce-l 
privea câteva clipe cu atenţie, îl punea la loc, ca şi cum i-ar 
fi fost teamă să nu-l piardă. Acest pergament, căruia 
micuțul părea că-i acordă o atenţie deosebită, nu era 
altceva decât permisul de liberă trecere pe care Centurion 
îl obținuse de la Barba Roja şi pe care-l vânduse Faustei. 

Ne amintim că Fausta coborâse în subterana trucată a 
casei Des Cypres pentru a arde capsula destinată otrăvirii 
regelui. Căutând în sân pentru a scoate sticluţa ce conţinea 
otrava pregătită pentru Pardaillan, îi căzuse acest 
pergament fără să observe. 

Câteva minute mai târziu, Pardaillan găsise permisul şi, 
neputând să-l citească datorită întunericului, îl băgase la 
centură. Ori, târându-se pe dalele de piatră pentru a-l 
spiona pe Chico, cavalerul pierduse şi el, la rândul său 
pergamentul şi tot fără să observe. 

Întorcându-se la han, nu se mai gândise la acea bucată de 
hârtie, căreia îi ignoră valoarea. Micuţul, care o găsise şi 
care ştia să citească, având şi lumină în ascunzătoarea sa, 
îşi dădu seama de valoarea documentului şi-l puse de-o 
parte cu grijă. Intenţia sa era de a-l înapoia seniorului 
francez care-l pierduse şi care, fără îndoială, ştia mai bine 
decât el cum să folosească acest pergament. Evenimentele 
care au urmat cu atâta rapiditate, l-au împiedicat să o mai 
facă. 

Acesta era deci acel permis de liberă trecere, pe care l-am 
văzut noi pe Chico că-l cerceta în stradă. Cum voia să-l 
folosească? Pe drept cuvânt, nu ştia. Căuta. În mod confuz, 
poate-şi dădea seama că l-ar putea folosi spre binele lui 
Pardaillan. Dar cum? Asta se chinuia să afle. 

Un singur lucru îl neliniştea: ca acest pergament să nu fie 
atât de valoros pe cât credea el. Am spus că ştia să citească 
şi să scrie. Prin asta se înţelege faptul că putea, destul de 


greu, să citească şi să zgârie pe hârtie cuvintele cele mai 
obişnuite, asta era tot. 

Deci, neîncrezător în ştiinţa sa, se întrebă dacă 
documentul era chiar aşa de valoros. Ah! Dacă ar fi fost atât 
de învăţat ca mica Juana! Şi imediat hotări să arate 
pergamentul prietenei sale care i-ar fi spus adevărata lui 
valoare. Hotărând asta, se îndreptă grăbit spre han. 

Luaţi seama că Juana îl gonise şi că acum frumosul lui 
costum îi atârna în zdrenţe. Două motive, care în alte 
condiţii l-ar fi reţinut. Şi într-adevăr, ce primire i se va face 
dacă îndrăznea să apară în faţa ei fără să fi fost chemat? Şi 
mai ales în această stare. Nu se gândi nici un moment. 

Găsi hanul aproape golit de clienţi, dar asta nu-l surprinse 
prea mult, având în vedere evenimentele sângeroase din 
timpul zilei. Cele câteva persoane aflate întâmplător acolo, 
erau doar nişte soldaţi care nu intraseră decât pentru a 
goli. Un pahar, după care ieşiră destul de repede. 

Mica Juana se afla în ungherul său de lângă bucătărie. Îşi 
păstrase, bineînţeles, toaleta cu care fusese la coridă şi 
astfel împodobită, era cât se poate de seducătoare, gata să 
zăpăcească şi un sfânt, proaspăt ca un trandafir şi, în 
costumul ei bogat şi elegant, o puteai crede o marchiză 
deghizată. 

Văzând-o atât de frumoasă în costumul ei de sărbătoare, 
inima bietului Chico bătu mai să-i spargă pieptul, ochii-i 
străluciră de plăcere şi se înroşi puternic. 

Dar, hotărât să se ocupe numai de lucruri serioase, să se 
gândească numai la prietenul său, ajunse tocmai la ce nu 
prevăzuse: faptul că se prezentă în faţa Juanei cu o 
siguranţă ce nu-i era în fire. 

Nu îndrăznim să jurăm că micuța Juana nu contase puţin 
pe această vizită a timidului ei îndrăgostit. Ea gândise că, 
odată corida terminată, el nu va rezista dorinţei de a veni să 
fie admirat şi pentru aceasta aranjase dinainte primirea ce 
i-o va face. E de înţeles atunci că noua atitudine a lui Chico 
o miră la culme. 


Totuşi, cum era nu numai femeie, dar şi cochetă, ştiu să-şi 
ascundă impresiile, cu toate că nu bănuia nimic din ce se 
întâmpla cu ea şi cu aerul cel mai agresiv, cu tonul cel mai 
răstit, i se adresă: 

— Cum îndrăzneşti să mai apari aici, după ce te-am gonit? 
Şi în ce stare încă, Sfântă Fecioară! Nu ţi-e ruşine să apari 
aşa în faţa mea? 

Pentru prima oară în viaţa sa, Chico primi această ieşire 
violentă cu indiferenţă, ceea ce avu darul să-i mărească 
mânia Juanei. Dar el nu roşi, nu plecă capul, nu se scuză. O 
privi liniştit, drept în faţă şi, ca şi cum n-ar fi auzit, îi spuse 
simplu şi cu bunătate: 

— Trebuie să-ţi spun ceva serios. 

Mica Juana rămase ca trăsnită. Păpuşa ei se schimbase. De 
unde această linişte şi această îndrăzneală? Adevărul este 
că Chico habar n-avea de îndrăzneala să. El se gândea 
numai la Pardaillan şi totul se ştergea în faţa acestui gând. 
Ceea ce ea credea îndrăzneală, nu era decât o concentrare 
a atenţiei sale în altă direcţie. 

— Dar eşti plin de sânge! Te-ai bătut? 

— Nu ştii ce s-a întâmplat în oraş? 

— Cum să nu ştiu? Se spune că a fost o răscoală, totul este 
în flăcări, sunt morţi cu miile... 

Şi neliniştea fiind mai puternică decât ea, îl întrebă cu o 
voce căreia el nu-i ghici accentul de tandreţe: 

— Eşti rănit? 

— Nu. Am fost stropit cu sânge în învălmăşeală. Poate că 
am câteva zgârieturi, dar asta nu înseamnă nimic. Sângele 
ăsta nu-mi aparţine. Este al unui nefericit care a murit în 
faţa mea. 

— Deci acolo te-ai aranjat aşa. Ce nevoie aveai, păgânule, 
să te bagi în învălmăşeală? 

— Trebuia. 

— De ce trebuia? Şi când mă gândesc că şi eu am fost la 
corida. Aş fi putut să-mi găsesc sfârşitul dacă aş fi stat până 
la capăt. 


De data asta a fost rândul lui să fie neliniştit: 

— Ai fost la corida? 

— Ei da! Din fericire Sfânta Fecioară m-a apărat, fără 
îndoială, fiindcă o indispoziţie a Barbarei, care mă însoțea, 
m-a făcut să părăsesc piaţa după ce domnul de Pardaillan a 
ucis cu atâta siguranţă taurul. Mâine mă voi duce să aprind 
o lumânare la capelă Notre-Dame la Vierge! 

După cum se vede, minţea. Pentru nimic în lume nu i-ar fi 
dat satisfacţie spunând că l-a văzut în toată splendoarea sa 
şi că numai vederea lui a făcut-o să părăsească piaţa. Dar el 
nu înţelese decât un singur lucru: din fericire, ea a putut să 
părăsească piaţa înaintea începerii revoltei, aşa încât 
reuşise să se înapoieze teafără. 

— Nu ştii nimic, zise el cu un aer misterios. Au vrut să-l 
asasineze pe El 'Iorero. Pentru el s-au bătut. Din fericire 
partizanii săi l-au răpit şi acum, bine ascuns, nu mai poate fi 
găsit de duşmanii săi. 

— Sfântă Fecioară! Ce tot spui? făcu ea, deodată 
interesată. 

— Şi încă nu-i totul. Rebeliunea de care ai auzit vorbindu- 
se era pentru don Cesar. Se spune că este fiul regelui, se 
pare că el este copilul legitim. Şi voiau să-l pună pe tron în 
locul tatălui său, regele Filip al II-lea, aclamându-l sub 
numele de regele Carlos. 

Era foarte mândru de toate aceste cunoştinţe ale sale, 
mândru mai ales pentru faptul că îl cunoscuse îndeaproape 
pe omul ce se pretindea fiul regelui. 

Juana, uitând de falsa mânie şi reală dezamăgire, exclamă: 

— Don Cesar, fiul regelui! Ei bine, nu mă miră. Totdeauna 
am gândit că trebuie să fie dintr-o familie suspusă. Şi spui 
că el este infantele legitim? Atunci cine a îndrăznit să 
atenteze la viaţa sa? 

— Regele... tatăl său, zise Chico, coborându-şi vocea. 

— Tatăl său? E oare posibil? făcu ea neîncrezătoare. Nu 
ştia, fără îndoială. 


— Dimpotrivă, ştia foarte bine. Pentru asta dorea să-l 
ucidă. Nu ştie nimeni asta, dar eu o ştiu. Şi mai ştiu şi alte 
lucruri, nu te îndoi de asta. 

— Dar de ce? E oribil asta, un tată să-şi ucidă fiul! 

— Ei vezi! Asta este ceea ce se numeşte „rațiune de stat 
O ştiu şi pe asta. 

Fără voia ei, aruncă o privire admirativă omuleţului. Era 
totuşi adevărat. Ştia o mulţime de lucruri pe care nimeni 
nici măcar nu le bănuia. Cum de reuşise? 

El reluă cu seriozitate: 

— Eram pajul lui dori Cesar la corida. Nu ai de unde să ştii 
fiindcă deja plecaseşi când am intrat în arenă. 

Din contră, o ştia foarte bine. Îl şi văzuse, chiar. Nu avea 
importanţă, făcu pe surprinsă. Şi el continuă: 

— Înţelegi că trebuia să ştiu unde-l duceau. L-am urmărit. 
Acolo m-am aranjat în halul ăsta. 

Şi suspinând cu regret: 

— Aveam un costum aşa de frumos... nou nouţ. Dacă m-ai 
fi văzut! Uite în ce hal e acum. 

Da, da, vedea destul de bine. Şi chiar înţelegea. Nu se mai 
punea problema să-l certe. Îşi făcuse datoria, urmându-şi 
stăpânul, asta era bine. 

— Şi încă nu e totul, reluă trist micuțul. Mai am încă o 
veste... o veste proastă, Juana. 

— Vorbeşte... Mă faci să tremur. 

— L-au arestat pe domnul de Pardaillan. 

Era convins că se va prăbuşi la auzul veştii. Dar, deloc, 
primi „lovitura” cu un calm ce-l nedumeri. Văzând că tace, îi 
spuse blând: 

— Eşti necâjită? 

— Da, spuse ea simplu. 

— Încă îl mai iubeşti? 

Privindu-l cu o mirare ce de această dată nu mai era 
mimată. 

— Da, zise, dar nu cum crezi tu. 

— Oh! făcu el surprins, dar mi-ai spus... 


LLA 


— Îl iubesc pe domnul de Pardaillan, îl întrerupse ea, ca pe 
un bun şi viteaz gentilom, îl iubesc ca pe un frate mai mare, 
dar nu mai mult. Nu uita asta Chico. Nu uita niciodată. 

— Ia te uită! făcu el strălucind de bucurie şi eu care 
credeam... 

— Iarăşi! zise ea cu un început de nerăbdare. De câte ori 
trebuie să-ţi spun că să înţelegi? 

Şi el începu să râdă din toată inima. Ar fi fost pe deplin 
fericit dacă l-ar fi ştiut pe Pardaillan în afara pericolului. 
Spuse: 

— Oh! Înţeleg. Atunci, dacă-l iubeşti pe domnul de 
Pardaillan ca pe un frate mai mare, vrei să mă ajuţi să-l scot 
din închisoare? 

— Din toată inima, zise ea spontan. 

— Bine! Ăsta-i principalul. 

— Dar de ce l-au arestat? Cum? 

— De ce? Nu ştiu. Cum? Asta ştiu fiindcă eram acolo şi am 
văzut totul. L-am urmărit şi pe elpână la închisoarea unde 
l-au dus. L-au închis în mănăstirea San Pablo. 

— L-ai urmărit? De ce? 

— Să ştiu unde-l duc, iată de ce. Pentru ca să încerc să-l 
eliberez. 

— Vrei să-l eliberezi? Tu? Deci îl iubeşti? 

— Da, îl iubesc. Domnul de Pardaillan este pentru mine 
mai mult decât Dumnezeu. Mi-aş da sângele, picătură cu 
picătură pentru a-l scoate de acolo. Nu ştii, Juana, ce fel de 
om este. Dacă l-ai fi văzut! ... Ştii de câţi a fost nevoie ca să-l 
aresteze? De sute de oameni. Se aflau peste tot şi toţi erau 
împotriva lui. Chiar şi domnul d'Espinosa, chiar şi prinţesa 
aceea străină, pe care am recunoscut-o, chiar dacă se 
îmbrăcase bărbăteşte. Erau, poate o mie pentru a aresta un 
singur om. Şi mai era şi dezarmat. Şi pe câţi nu a zdrobit cu 
pumnul. Dacă ai fi văzut! ... 

Ilată-l acum pe Chico, atât de puţin vorbăreţ de obicei, 
vorbind, vorbind fără încetare, entuziasmându-se în timp ce 
vorbea. Şi nu vorbea despre ea, despre ea, singura care 


până acum îi fusese idol. Astfel încât, mica Juana mergea 
din surpriză în surpriză. Puteai crede că nici nu mai exista 
pentru el. Era cea mai mare ticăloşie, cea mai mare 
trădare, ce mai, era sfârşitul. Cui să te mai încredinţezi, 
Sfântă Fecioară, după asemenea trădare! 

Pentru a-i înfrânge indiferența, îşi puse la bătaie tot 
arsenalul complicat al micilor sale şiretlicuri copilăreşti de 
cochetă nevinovată, recurgând la atâtea stratageme care 
altă dată îi reuşiseră de minune. Cu un gest maşinal îşi 
scoase floarea ce o avea prinsă în păr. Începu să se joace cu 
ea, distrată, o duse la buze ca şi când ar fi mirosit-o, ca 
până la urmă să o lase să cadă... ca din nebăgare de seamă. 
Şi el nici măcar nu se mişcă. Ce naivitate, pe moment a 
crezut că nu a observat-o şi fără a avea aerul că o face 
intenţionat, o împinse cu piciorul mai la vedere. Şi el, care 
altădată ar fi implorat favoarea să o ridice, sau pe care ar fi 
ridicat-o după mii de precauţii şi ar fi ascuns-o la piept, o 
lăsă acolo unde căzuse. Bineînţeles că nu voia să o ridice, 
necredinciosul! Ce umilinţă! 

Chico avea un cult special pentru piciorul ca de copil al 
micii sale stăpâne. Îi făcea plăcere să se ghemuiască în faţa 
ei, să i le ia în mâini şi în timp ce ea flecărea şi el asculta cu 
seriozitate, i le mângăia uşor, cu gesturi line şi, uitându-şi 
uneori de el, i le săruta. Ea îl lăsa să facă toate acestea. 
Uneori, cu şiretenie nevinovată, îi stimula timiditatea 
naturală, aducându-l, fără ca el să-şi dea seama până la 
această manifestare de adoraţie specială. Astfel încât, fără 
să vrea şi fără să ştie, ea a fost aceea care i-a insuflat 
această preferinţă, poate neobişnuită ar crede unii, 
preferinţă pe care i-a cultivat-o şi întreţinut-o până la a face 
din ea o pasiune. 

Într-adevăr, era o cochetă înnăscută. Dar n-ar fi fost o 
adevărată andaluză dacă n-ar fi avut, deasupra oricărei 
cochetării şi mândria piciorului său, într-adevăr foarte mic 
şi foarte frumos. 


Văzând că toate micile sale viclenii dau greş, recurse la 
mijlocul suprem, pe care-l credea infailibil şi picioarele sale 
mici şi fine, mulate în ciorapi de mătase brodată, aşa cum 
purtau nobilele doamne, micile sale picioare care se găseau 
în largul lor în nişte pantofi de satin minusculi, începură să 
se agite, ca pentru a atrage asupra lor atenţia 
recalcitrantului. Şi cum el nu părea să bage de seamă, se 
hotări să împingă, puţin câte puţin, taburetul pe care-şi 
odihnea picioarele. 

Acesta era destul de mare şi de greu, din lemn masiv. Nu 
avea importanţă, reuşise şi acum picioarele, lipsite de un 
punct de sprijin, deoarece fotoliul era destul de înalt, îi 
atârnau. Spera ca astfel Chico să înlocuiască taburetul. 

În oricare altă împrejurare, micuțul s-ar fi grăbit să profite 
de ocazie. Dar acum, având lucruri serioase în minte, 
rezistă eroic tentaţiei. 

Şi Chico, atât de puţin vorbăreţ până acum, nu înceta să se 
minuneze pe seama domnului de Pardaillan, marele său 
prieten, părând că aceea care până atunci fusese singurul 
său ţel în viaţă, nici nu mai exista. Ori, cum era vorba de 
salvarea lui Pardaillan, Juana nu mai ştia dacă trebuie să se 
indigneze de purtarea lui Chico, sau să se arate încântată. 
Să-l felicite ori să-l acopere cu reproşuri. 

Şi într-adevăr, cu tot calmul aparent cu care ea primise 
vestea arestării cavalerului, dacă Chico ar fi fost mai puţin 
preocupat, i-ar fi remarcat paloarea bruscă şi strălucirea 
ochilor. Asta însemna că-l mai iubea pe Pardaillan? Poate, 
dar numai în fundul sufletului său să-i mai fi păstrat un 
grăunte de tandreţe. Ceea ce este sigur, e faptul că, în 
urma conversaţiei misterioase pe care o avusese cu 
Pardaillan în cursul dimineţii, renunţase la această iubire 
romantică. 

Cu sinceritate, sub influenţa sfaturilor frăţeşti ale 
cavalerului, ea se întorsese la Chico, sperând să găsească 
cu el acea fericire pe care o ştia de negăsit, imposibilă, cu 
altul. Şi ceea ce este mai puţin sigur, este faptul că”, lăsând 


la o parte orice sentiment de iubire, nu putea rămâne 
indiferentă la soarta lui Pardaillan. Spusese cuvântul exact 
când îi declarase lui Chico că îl iubeşte pe Pardaillan ca pe 
un frate mai mare. În această situaţie, ca şi Chico şi ea ar fi 
încercat totul şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru a-l ajuta. 

Pentru Chico, discuţiile cu Pardaillan îi risipiseră definitiv 
gelozia furioasă ce făcuse din el complicele Faustei. Ştia că 
Juana nu va fi niciodată decât micuța prietenă a cavalerului. 
Dacă ar fi avut cea mai mică îndoială în această privinţă, 
cuvintele Juanei i-ar fi spulberat-o, îl considera un frate mai 
mare. Dar, din nefericire pentru el, influenţat fără îndoială 
de ceea ce fusese obişnuit să audă pe seama să, trăind 
mereu singur, îşi exagera peste măsură inferioritatea fizică. 
Tot ceea ce-i spusese Pardaillan despre acest subiect, încă 
nu-l convinsese. Rămânea convins cu încăpățânare: 
niciodată, nici o femeie, chiar aşa micuță ca Juana, nu s-ar fi 
căsătorit cu el. 

Având această idee bine înfiptă în minte, pentru a îndrăzni 
să-şi declare dragostea, ar fi trebuit să fie pe moarte sau ca 
Juana însăşi, inversând rolurile, să-i declare dragostea, ceea 
ce nu s-ar fi întâmplat niciodată, nu-i aşa? Ştia că Juana nu-l 
iubea decât ca pe un frate. Cel pe care-l iubea, orice s-ar 
spune, era Pardaillan. 

Şi în timp ce el ştia că Juana nu ar fi fost niciodată a lui şi 
Juana trebuia să ştie că n-ar fi fost niciodată a lui Pardaillan. 
Gândea că nu este momentul să-i producă o durere prea 
mare spunându-i ceea ce nu îndrăznise să-i spună până 
atunci. De aici şi rezerva excesivă pe care Juana o credea 
răceală sau indiferenţă. 

Pe de altă parte, credea că modul în care-şi putea arăta 
dragostea, era acela de a se arăta preocupat numai de 
Pardaillan, fără îndoială, subiectul preocupărilor ei. Şi cum 
asupra acestui punct era îndemnat de prietenia pe care i-o 
nutrea, nu îi fusese greu să joace rolul pe care şi-l hotărâse. 

În ceea ce o priveşte pe Juana, conştientă de distanţa ce o 
separa de Pardaillan, adusă la realitate de cuvintele 


acestuia, blânde dar ferme, luminată de logică fără cusur, 
înţelese că trebuie să renunţe la visele sale. Dragostea ei 
pentru cavaler nu prinsese acele rădăcini care nu mai 
puteau fi smulse fără durere. Se resemnase. 

Prin forţa lucrurilor, trebuia să se întoarcă la Chico. Cu 
atât mai mult, cu cât Pardaillan, pe care ea îl admira, prin 
câteva confidenţe discrete şi cu tactul pe care i-l dădea 
bunătatea inimii sale, ştiuse să-i insufle un sentiment de 
respect faţă de micuţ, sentiment pe care până atunci nu-l 
avusese. 

Pardaillan, pe care-l respecta şi admira, îi vorbise numai 
de bine despre Chico. Şi ea ştia că un om ca acesta nu ar fi 
lăudat un om care nu ar fi meritat. De aici rezultă că, dacă 
Pardaillan îi câştigase respectul, afacerile amoroase ale 
micuţului, mulţumită lui, făcuseră un progres considerabil. 

În realitate, ea îl iubea pe Chico chiar mai mult decât 
credea. Dar dragostea să nu era aşa de puternică pentru a 
o face să-şi calce în picioare pudoarea şi să-i vorbească ea 
prima despre acest lucru. Dar cu un timid aşa desăvârşit ca 
Chico, nu avea încotro. Dacă el parcursese o parte a 
drumului, dacă o legănase cu acele cuvinte mângâietoare 
pe care le găsea mereu, dacă avea pentru ea numai 
mângâieri caste care totuşi o tulburau, poate că ar fi fost 
posibil să reuşească s-o facă să-şi piardă cumpătul şi să-i 
declare dragostea. 

Dar iată că, din nefericire, Chico se încăpăţâna, cu toate 
avansurile ei, să rămână într-o rezervă care ei îi părea 
răceală. Acum, când ea ar fi vrut să-i vorbească despre ei 
doi, el nu vorbea decât despre Pardaillan. Era exasperant. 
Dacă nu s-ar fi stăpânit, l-ar fi bătut. 

La urma urmei, în mod naiv, fără răutate şi fără nici un 
calcul făcut dinainte, poate că Chico găsise, fără să caute, 
mijlocul cel mai bun de a forţa inima celei care, fără 
îndoială, îl iubea tot atât de mult pe cât era şi ea iubită. 

Văzând că micile-i viclenii nu dau roade, Juana se resemnă 
să nu iasă din subiectul de conversaţie pe care i-l impunea 


Chico, sperând să reia cu mai mult succes eforturile 
întrerupte, pentru a-l face să-i declare dragostea. 

— Doamne sfinte! zise ea cu puţină amărăciune în glas, ce 
frumos vorbeşti! Ce ţi-a făcut de-i eşti atât de devotat? 

— Mi-a spus nişte lucruri... Nişte lucruri pe care nimeni nu 
mi le-a mai spus, răspunse enigmatic micuțul. Dar nu chiar 
şi tu te-ai hotărât să-l salvezi de la chinurile ce-l aşteaptă? 

— Bineînţeles, din toată inima. Ţi-am spus-o. 

— Trebuie să ştii că în felul ăsta înseamnă să ne băgăm 
într-o afacere de stat. Cel mai mic rău ce ar putea să ni se 
întâmple ar fi să fim spânzurați, scurt şi cuprinzător. Dar 
cred că înainte de asta ne vom bucura şi de plăcerile 
torturii. 

Spunea toate acestea cu un calm extraordinar. De ce le 
spunea? Să o înfricoşeze? Să o facă să renunţe? Oricum, 
era hotărât să nu o amestece şi pe ea, pericolul era prea 
mare. Şi-ar fi riscat bucuros viaţa, ar fi suportat şi torturile 
pentru a-şi salva prietenul. Dar să o ştie şi pe ea în pericol? 
Să o vadă murind din cauza lui? Haida-de! Asta în nici un 
caz! 

Tot ceea ce dorea de la ea, era să afle cât valora 
pergamentul. Şi la urma urmei, i se părea drept ca ea să 
cunoască întreg sacrificiul pe care el îl acceptă. Nu avea 
decât douăzeci de ani şi avea destule motive să ţină încă la 
viaţă. Şi dacă renunţa la această viaţă, măcar să ştie şi ea 
că o făcuse de bunăvoie. 

Auzindu-l vorbind de spânzurătoare şi de torturi, simţi 
cum o trece un fior pe care nu şi-l putu stăpâni. Dar poate 
că şi ea, ca şi Chico, avea un suflet viteaz, Sau, poate la fel 
de bine, aventura aceasta periculoasă o prinsese într-un 
moment în care starea ei sufletească era tocmai bună 
pentru a întreprinde această acţiune. 

În realitate, dragostea pătrunsese în inima ei neştiutoare 
sub forma celor doi bărbaţi care erau două antiteze vii: 
Pardaillan care, prin moral dacă nu şi prin fizic, îi apărea ca 


un uriaş şi Chico, care cu fizicul şi moralul său, era o 
miniatură de om de o infinită graţiozitate. 

Mult timp ezitase între cei doi bărbaţi, atrasă de forţa 
unuia aproape tot atât de mult ca şi de slăbiciunea celuilalt. 
Adusă cu picioarele pe pământ de unul, spre profitul 
celuilalt, se hotărâse în alegerea ei, ca acum, când alesese, 
să fie ameninţată să-i piardă pe amândoi odată. 

Primul, care nu o dorise, era condamnat de o putere, cea 
mai de temut dintre toate: inchiziţia. Acela pe care ea îl 
alesese, se dedica inutil salvării primului. Tot universul ei se 
rezuma la aceşti doi bărbaţi. Dacă ei ar muri, ce ar mai face 
ea cu viaţa? 

Micuţul nu-şi dăduse seama, luând hotărârea pe care o 
luase, care-i va fi soarta aruncându-se în această aventură. 
Cum nu era prost, gândea cu o logică pe care mulţi i-ar fi 
invidiat-o. De altfel, în existenţa lui de singuratic, pe care o 
ducea de mulţi ani, se obişnuise să gândească îndelung, 
fără să vorbească şi să acţioneze numai în cunoştinţă de 
cauză. 

Pentru el problema era simplă: meditase îndelung la ea... 
Va începe lupta împotriva celei mai formidabile puteri ce 
există. Bineînţeles că el, sărac, slab, cu o inteligenţă 
mediocră - el o spunea - neavând nici un ajutor, va fi 
înfrânt, fără îndoială. Ori, pierzând partida, îşi pierdea şi 
capul. Nu era greu de înţeles asta! Totul se rezuma la 
următoarele: făcea să-şi rişte capul având doar o şansă 
infimă? Da sau nu? El hotărâse că da! Şi dacă Chico nu era 
conştient de cinismul său, Juana în schimb, îl remarcase. | 
se dezvăluia într-o lumină în care nu-l cunoscuse până 
atunci. 

Jucăria pe care, tiran cu piciorul mic, se obişnuise săi 
învârtă după bunul ei plac, dispăruse. Dispăruse şi copilul 
pe care ei îi plăcea să-l copleşească cu protecţia sa. 
Rămăsese adevăratul bărbat, capabil să-i fie stăpân. Nu se 
mai îndoia că n-ar fi reuşit să salveze încă o dată pe acela 
pe care îl numea marele său prieten. Şi cu cât Chico creştea 


în ochii ei, cu atât simţea că o cuprinde teama. Ea, care 
până atunci i se crezuse superioară, ea, care-l dominase 
mereu, ea, acum, îşi plecă fruntea cu umilinţă sinceră, 
constrânsă de chinurile îndoielii şi se întreba dacă este 
demnă de el. Acum, ea era aceea care tremura şi roşea, ai 
căror ochi rugători păreau că cer un cuvânt de dragoste, o 
mângâiere. Ea se arăta acum dulce, supusă şi resemnată. 
EI, care în aparenţă se arăta indiferent, foarte calm, stăpân 
pe sine şi care dădea dovadă de o energie extraordinară 
într-un corp aşa de mic, simţea o dorinţă nebună să i se 
arunce la picioare şi să-i sărute mâinile albe şi fine ca de 
patriciană. 

Şi astfel că, la avertismentul sincer pe care i-l dăduse, bine 
intenţionat dealtfel, ea, cu o privire plină de tandreţe şi cu 
un surâs pe cât de supus tot atât de provocator, răspunse 
fără să ezite: 

— Pentru că rişti tortura, vreau să fiu alături de tine. 

Spunând aceste cuvinte, roşi. În mintea ei, i se păruse că a 
spus cât se poate de clar: „Ie iubesc atât de mult, încât sunt 
gata să suport până şi tortură, dacă e să fim împreună.” 

Din nefericire, era scris ca neînţelegerea să persiste între 
ei şi să-i despartă. Chico tradusese: „Îl iubesc pe domnul de 
Pardaillan într-atât, încât risc şi tortură pentru el.” îşi simţi 
inima strângându-se, dar se forţă să nu lase să se vadă 
nimic din durerea să, în timp ce-şi spunea: „Încă îl iubeşte şi 
cu o iubire mai mult decât frăţească, orice ar zice. Asta e, 
voi încerca până şi imposibilul şi mare lucru dacă nu-mi las 
pielea pe acolo.” 

Şi, cu voce tare, o voce care tremura puţin, cu blândeţe, 
reluă propriile ei cuvinte: 

— Ce ţi-a făcut de-i eşti atât de devotată? 

Avu un licăr de triumf în ochi. Chico era gelos, deci încă o 
iubea. A fost o proastă să-şi facă atâta sânge rău! Şi, cu un 
surâs maliţios, crezând că-l va face în cele din urmă să-şi 
declare dragostea, se alintă: 


— Mi-a spus nişte lucruri... nişte lucruri pe care nimeni 
altul nu mi le-a spus înaintea lui. 

La rândul ei, repeta aceleaşi. Cuvinte pe care Chico i le 
spusese şi le spunea în joacă, crezând că face o glumă şi că- 
i măreşte gelozia. 

Dar omuleţul înţelese altceva. 

Pardaillan îi spusese şi îi repetase: „Nu o iubesc şi nu o voi 
iubi niciodată pe Juana ta. Inima mea a murit de mult timp.” 

Încă mai auzea tonul dureros cu care fuseseră rostite 
aceste cuvinte. Nici nu se îndoia de adevărul lor. Nu se 
temea de nimic din partea lui Pardaillan, instinctul îi spunea 
că seniorul francez este cinstea şi loialitatea întruchipată. 
Pardaillan adăugase: „Juana ta nu mă iubeşte, nu m-a iubit 
niciodată.” 

Şi acum era cuprins de îndoieli. Atâta timp cât marele său 
prieten vorbea despre sine însuşi, putea să se încreadă în 
cuvintele lui. Dar când vorbea despre alţii, se putea înşela. 
Potrivit cuvintelor Juanei, credea că Pardaillan îi vorbise 
făcând-o să înţeleagă că nu are ce aştepta de la el. Şi totuşi, 
Juana nu dădea înapoi în faţa amenințării înspăimântătoare 
a torturii şi cerea cu un calm surâzător să participe la 
salvarea celui pe care încă îl iubea. Pentru el era simplu: 
Juana îl iubea fără speranţă şi până la moarte pe domnul de 
Pardaillan, cum şi el o iubea pe Juana până la moarte şi fără 
speranţă. Şi atunci, de ce să mai trăiască? Hotărârea-i 
deveni de nezdruncinat. Se va condamna pe sine însuşi. 

Niciodată Juana nu va aparţine lui Pardaillan, fiindcă 
acesta nu voia. Şi ea o ştia, deoarece prefera moartea. În 
acest caz i se părea o josnicie din partea sa să-şi 
mărturisească iubirea. 

Şi neînţelegerea dintre ei doi sfârşi prin a-i separa. 

Chico se mulţumi să primească spusele ei cu un semn din 
cap şi, scoțând din sân pergamentul găsit, îi spuse cu 
indiferenţă sub care încerca să-şi ascundă adevăratele 
simţăminte: 


— Tu, care eşti aşa de învățată, uită-te la pergamentul 
acesta şi spune-mi ce înseamnă şi cât valorează. 

Mica Juana simţi cum lacrimile-i inundă ochii. Sperase că-l 
va face să-i declare dragostea şi când colo, se arăta chiar 
mai rece decât la începutul discuţiei. 

Reţinându-şi lacrimile care stăteau gata să izbucnească, 
luă cu tristeţe pergamentul şi-l studie, forţându-se să-i imite 
răceala. 

— Dar, zise ea după o examinare rapidă, nu văd nimic aici 
decât două sigilii şi două semnături sub o seamă de formule 
neterminate. 

— Dar cunoşti semnăturile, sigiliile, Juana? 

— Sigiliul şi semnătura regelui, sigiliul şi semnătura 
marelui inchizitor. 

— Eşti sigură? 

— Fără îndoială! Cred că încă mai ştiu să citesc: „Noi, 
Filip, prin voia lui Dumnezeu, rege... cerem şi ordonăm... 
oricărui reprezentant al autorităţilor religioase, civile, 
militare...” 

Şi mai jos: „Inigo d'Espinosa, cardinal, arhiepiscop, mare 
inchizitor de stat.” 

Nu ai mai văzut până acum aceste sigilii în josul 
ordonanţelor? Sunt aceleaşi. Nu încape nici o îndoială. 

— Asta gândeam şi eu. Acesta este ceea ce se numeşte un 
permis în alb. Se completează spaţiile goale după dorinţă, 
dedesubt sunt semnăturile... şi toată lumea trebuie să se 
supună ordinelor celui care posedă acest pergament. 

— Unde l-ai găsit? 

— Nu contează. Principalul este că îl am. Ştiu ceea ce 
voiam. Acum te părăsesc. Nu trebuie să spui nimănui că ai 
văzut acest pergament asupra mea. 

— De ce? Ce vrei să faci? 

— Ce vreau să fac? Încă nu ştiu. Caut. Imposibil să nu 
găsesc ceva. De ce? Pentru că socotesc să mă folosesc de 
acest permis în alb pentru a-l salva pe domnul de 
Pardaillan. Înţelegi Juana, dacă s-ar afla că acest permis nu- 


mi aparţine şi că a fost completat în mod arbitrar, asta ar 
însemna moartea mea, ceea ce nu ar conta prea mult, dar 
de asemenea ar însemna şi pierderea domnului de 
Pardaillan, ceea ce este mult mai important. lată de ce te 
implor să păstrezi secretul absolut. Este vorba de salvarea 
aceluia, pe care o dorim amândoi. 

Încercă să facă totul pentru a o convinge că trebuie să 
tacă dacă îl iubeşte pe Pardaillan. Nici nu-şi dădea seama că 
cel mai bun motiv fusese acela când a spus „Asta ar 
însemna moartea mea” şi nu mai avea nevoie să adauge 
NIMIC. 

Juana tresări. Cu gâtul strâns de emoție, murmură 
împreunând mâinile într-un gest rugător: 

— Poţi fi liniştit... m-aş lăsa mai degrabă omorâtă decât să 
spun ceva. 

Încetişor, fără ciudă şi cu un surâs palid, spuse: 

— Oh! Ştiu. Vei păstra secretul. 

Şi obosit, zdrobit de efortul ce-l făcea să se stăpânească, 
se înclină în faţa ei, murmurând: 

— Adio, Juana! 

Şi fără să mai adauge un cuvânt, fără un gest, se îndreptă 
spre uşă. Atunci inima ei se frânse. Cum, pleca aşa, fără un 
cuvânt de prietenie, după un adio sec şi rece, un adio 
sinistru din care se înţelegea că nu-l va mai vedea? Palidă şi 
gata să leşine, se ridică cu un efort pe taburet şi, cu sufletul 
răvăşit, de pe buzele-i fremătătoare îi scăpă un nume ca un 
apel disperat: 

— Chico! 

Acest nume, astfel rostit, era o mărturisire. 

Mişcat până-n străfunduri, se întoarse brusc. Ea îi întindea 
mâinile. Aproape îşi pierduse controlul gesturilor. Dacă 
Chico i-ar fi sărutat mâinile, cum l-ar mai fi îmbrăţişat. Ar fi 
fost deznodământul fericit al acestei fantastice idile. 

Dar, sub aparenţa sa fragilă, omuleţul ascundea o voinţă 
de fier. La chemarea ei, se opri şi făcu doi paşi spre ea. Dar 


nu merse mai departe. Nu spuse un cuvânt, nu făcu un gest 
şi impasibil, aşteptă ca ea să se explice. 

Trecându-şi mâna peste fruntea înfierbântată, cu ochii 
scăldaţi în lacrimi, ea se bâlbâi: 

— Pleci? ... Mă părăseşti? Aşa... Nu-mi spui nimic? 

Şi ochii ei vorbeau în timp ce-i punea toate aceste 
întrebări. Trebuie să fii orb şi nebun ca Chico să nu vezi şi 
să nu înţelegi. Brusc, el îşi lovi fruntea ca unul care-şi 
aminteşte de ceva: 

— Şi Giralda? strigă el. 

Dintr-odată simţi cum o cuprinde mânia. Ce? Nici un 
cuvânt, nici un gest? Mereu aceeaşi indiferenţă rece? se 
gândea la toţi, în afara ei. Era prea mult. Braţele-i, până 
atunci întinse spre el, îi căzură, ochii îi deveniră duri, o cută 
amară îi marcă buzele şi-i spuse agresiv: 

— 'Te interesezi de ea? ... Şi ea ţi-a spus lucruri pe care 
nimeni nu ţi le-a mai spus? 

Privind-o cu un aer mirat, îi spuse cu gravitate: 

— Este logodnica lui don Cesar! Nu sunt eu pajul lui El 
Torero? 

Şi ea înţelese sensul cuvintelor. Îi fu ruşine de accesul său 
de gelozie şi îşi plecă fruntea, roşind. 

— E adevărat, bolborosi ea. 

— Nu ai văzut-o? continuă el s-o întrebe. A fost la coridă. 
Don Cesar a fost răpit în momentul în care se îndrepta spre 
ea pentru a-i depune la picioare buchetul de panglici. 
Trebuie că a fost prinsă în îngrămădeală. Dacă nu i s-a 
întâmplat ceva mai rău? 

— Poate că a reuşit să se salveze! Fără îndoială că o voi 
vedea la noapte... Va veni precis aici pentru a se interesa de 
logodnicul ei. 

Omuleţul dădu din cap gânditor: 

— Nu va veni, spuse el. 

— De unde ştii? 

— Am văzut-o înconjurată de indivizi suspecți. Cred că am 
recunoscut printre ei pe mutra aia bună de spânzurat, don 


Gaspar Barrigon. 

— Cine-i ăsta, don Gaspar Barrigon? 

— Sergentul lui Centurion. Cred că Giralda a fost victima 
unei răpiri, cum s-a mai întâmplat o dată. Centurion e 
încăpățânat, bănuiesc că deasupra lui este Barba Roja. 

— În orice caz, zise Juana, dacă revine, poţi fi liniştit. O voi 
ascunde aici şi voi veghea asupra ei. E aşa de bună, de 
iubitoare, de frumoasă. 

Din momentul în care nu mai era vorba de gelozie, Juana 
ştia să dea fiecăruia ce merita. 

Chico aprobă cu gravitate şi spuse: 

— Ştiu unde este închis domnul de Pardaillan; am văzut 
unde a fost dus don Cesar. Trebuie să aflu acum ce s-a 
întâmplat cu Giralda şi dacă ea a fost răpită, după cum 
cred, trebuie să aflu unde a fost închisă. Poate că mâine don 
Cesar va ieşi şi va trebui să-i dau veşti. Nu mai am de 
pierdut o clipă. Asta-i tot ce aveai să-mi spui, Juana? 

După o secundă de ezitare, răspunse slab: 

— Da! 

— În cazul acesta, adio Juana. 

— De ce adio? strigă ea. E a doua oară când pronunţi 
acest cuvânt care-mi strânge inima. De ce nu, la revedere? 
Asta înseamnă că nu am să te mai revăd? 

— Ba da. 

Ea îl privi fix. 1 se păru că-i ascunde ceva. Surâsul şi 
cuvintele îi sunau fals. 

— Când? insistă ea cu aceeaşi privire fixă. 

Evaziv, îi răspunse: 

— Încă nu ştiu. Depinde de evenimente. Poate mâine, 
poate în câteva zile. 

Şi cum el părea preocupat de alţii şi nu de ea, crezu că 
face bine spunând: 

— Nu ne-am înţeles că trebuie să te ajut la eliberarea 
cavalerului de Pardaillan? ... Trebuie să-mi spui, când va 
veni momentul, cum te pot ajuta. 


Şi el înţelese că ceea ce o frământa, era eliberarea 
cavalerului. Dar era hotărât să nu se folosească de ea. 
Pentru nimic în lume nu ar fi amestecat-o într-o aventură 
care se vedea atât de periculoasă. Mai degrabă s-ar fi 
omorât. 

Totuşi, cum ea nu trebuia să-i ghicească intenţiile, îi 
răspunse cu o siguranţă care o linişti: 

— Sigur că da! Dar pentru ca să-ţi spun cum mă poţi ajuta, 
trebuie mai întâi ca eu să ştiu ce am de făcut. Îţi jur că 
acum nu ştiu nimic. Caut. Şi apoi, trebuie să o găsesc pe 
Giralda. Asta poate dura. Imediat ce-mi voi face planul, te 
voi anunţa. Îţi promit! 

Cu câtă siguranţă vorbea! Cine i-ar fi spus că acest micuţ, 
atât de gingaş, are un cap aşa de bine organizat, că ştia să 
acţioneze cu atâta hotărâre, ar fi surprins-o. Oarbă, de trei 
ori oarbă, cum nu l-a cunoscut de atâta timp! 

Cu blândeţe şi cu o privire plină de dragoste, îi spuse: 

— Du-te Luis şi Dumnezeu să te păzească. 

Simţi o puternică emoție. Luis, era numele său. Foarte rar 
- aproape niciodată - ea nu-i spusese pe nume. Şi ce accent, 
dulce ca o mângâiere, pusese în acest cuvânt. Toată inima 
şi-o pusese în acest cuvânt biata Juana. 

Un moment, el avu impresia vagă că amândoi se înşeală. 
Un cuvânt, unul singur, dacă ar fi fost spus acum, ar fi 
împrăştiat neînțelegerile care-i separau. 

Ea îl privi cu ochi limpezi şi toată atitudinea ei era un 
cântec de dragoste. Dar el nu văzu şi nu înţelese. Cum mai 
făcuse deja, se înclină şi-i spuse, insistând asupra 
cuvântului: 

— La revedere, Juana! 

Şi cum schiţa gestul de a se retrage: 

— Nu mă săruţi înainte de a pleca? 

Acest strigăt îi scăpă fără voie. Fusese mai puternic decât 
ea. Şi-i întinse mâinile, în urma acestei mărturisiri. 

De data aceasta nu se mai putea înşela şi nici să mai dea 
înapoi, aşa încât, Chico se plecă şi-i sărută uşor vârful 


degetelor, apoi se întoarse şi ieşi ca din puşcă. 

Mult timp rămase în picioare, privind spre uşa pe care 
leşise. 

Se gândea: „De-abia mi-a sărutat vârful degetelor. Altă 
dată mi-ar fi căzut la picioare şi mi le-ar fi sărutat. Astăzi s-a 
aplecat ca un curtean care cunoaşte obiceiurile. Nu mă 
iubeşte... şi nu mă va iubi niciodată”. 

Se lăsă să cadă în fotoliu, îşi prinse capul în mâini şi începu 
să plângă încetişor, îndelung, scuturată de suspine, ca un 
copil pedepsit. 

Capitolul 14 

Fausta. 

Pardaillan se aşteptase să fie aruncat în cine ştie ce hrubă. 
Se înşela. Camera în care îl conduseseră cei patru călugări 
uriaşi însărcinaţi cu supravegherea sa, era luminoasă, 
curată, spațioasă, mobilată confortabil cu un pat bun, un 
fotoliu mare, un dulap pentru haine, o masă şi prevăzută cu 
toate obiectele necesare unei toalete complete. 

Fără barele groase de fier de la fereastră, fără cele două 
zăvoare de afară, care ferecau o uşă masivă, străpunsă de o 
vizetă, s-ar fi putut crede în continuare în camera sa de la 
hanul Turnului. 

Călugării temniceri, după ce-i desfăcură legăturile, se 
retraseră comunicându-i că-i vor servi masa în curând. 

Bineînţeles că prima grijă a lui Pardaillan a fost să-şi dea 
seama de cum îi este dispusă închisoarea şi se convinse 
curând că orice încercare de a evada pe uşă sau pe 
fereastră, este imposibilă. Cum era acoperit de praf şi 
sânge, amână pe mai târziu orice cercetare şi se grăbi să se 
curețe, operaţie mai mult decât necesară. Aceasta îi 
permise să constate cu satisfacţie că, în afara câtorva 
zgârieturi, nu avea alte răni. 

Masa ce-i fu servită era pe cât de îmbelşugată, pe atât de 
bine pregătită, însoţită de cele mai bune vinuri de Franţa şi 
Spania. 


Ca un fin cunoscător ce era, cavalerul se înfruptă cu o 
poftă ce nu-l părăsea indiferent de situaţie. Dar, tot golind 
platourile şi bând înghiţituri mari, reflectă adânc. 

Mai întâi remarcă faptul că toate felurile de mâncare erau 
tăiate în bucăţi mici, neavând la dispoziţie pentru a se servi 
decât o furculiţă mică şi flexibilă. Nici un cuţit, nici o 
furculiţă, nimic ce i-ar fi putut sluji drept armă. Această 
precauţie extremă, gesturile prevenitoare cu care era 
înconjurat, blândeţea cu care era tratat, i se părură 
suspecte şi simţi o nelinişte stranie cuprinzându-l. 

Imediat după ce termină masa, îşi simţi capul greu şi fu 
cuprins de o dorinţă irezistibilă de a dormi. Se aruncă 
îmbrăcat pe pat şi murmură în timp ce căsca: „E ciudat. Ce 
este pofta asta de somn? Drace! Şi totuşi n-am băut fără 
măsură! Oboseala, fără îndoială...” 

Când se sculă a doua zi de dimineaţă, cu capul încă mai 
greu decât atunci când se culcase, cu mâinile şi picioarele 
durându-l, constată cu uimire că se află dezbrăcat şi 
acoperit cu cearşafuri. 

„Oh! îşi spuse, chiar aşa m-am îmbătat? Totuşi sunt sigur 
că nu m-am dezbrăcat!” 

Sări din pat şi simţi cum îl lasă picioarele. Îl încerca o 
oboseală cum nu mai simţise niciodată până atunci, chiar şi 
după cele mai grele zile. Se târi înspre ligheanul de aramă 
destinat toaletei sale, vărsă o cană mare de apă rece şi-şi 
băgă capul în apă. După care merse la fereastră şi o 
deschise Se simţea deja mai bine. Gândurile-i deveniseră 
mai lucide şi, în timp ce se îmbrăca, murmură: „la te uită! 
surâse el, mi-au înlocuit costumul pe care tot ei mi l-au 
sfâşiat, cu unul nou nouţ, pe legea mea!” 

Examină şi pipăi feluritele piese ale costumului, ca un 
adevărat cunoscător. 

„Ţesătura fină, catifea frumoasă, de nuanţă închisă, simplu 
şi solid. Se pare că îmi cunosc gusturile.” murmură el. 

Instinctiv, îşi căută din priviri şi cizmele pe care le găsi la 
picioarele patului. Le înhaţă şi începu să le cerceteze, aşa 


cum procedase şi cu hainele. 

„Aha! Deci asta-i cheia misterului! făcu el izbucnind în râs. 
Pentru asta m-au narcotizat.” 

Erau chiar cizmele lui, pe care, considerându-le în stare 
bună, nu i le mai schimbaseră, dar le lustruiseră. Numai că 
le scoseseră pintenii, nişte tije lungi şi ascuţite de oţel. 

Într-un moment critic, înfricoşător, al vieţii sale 
aventuroase, pe când era închis împreună cu tatăl său într- 
un fel de presă de fier unde trebuiau să fie striviţi, cavalerul 
îşi scosese, pintenii, asemănători cu aceştia şi dăduse unul 
tatălui său, hotărâți să se sinucidă pentru a scăpa de 
chinurile ce urmau. De atunci, în amintirea acelei clipe, nu-i 
mai schimbase. Ori, tocmai aceşti pinteni, care la nevoie 
puteau înlocui un pumnal, îi fuseseră luaţi în timpul nopţii. 

Îmbrăcându-se, Pardaillan gândi: „Ce vor de la mine? Le-a 
fost teamă că mă voi servi de aceştia pentru a-mi lovi 
temnicerii? Sau mai degrabă au vrut să mă pună în 
imposibilitatea de a-mi lua viaţa şi de a scăpa chinurilor ce 
mă aşteaptă? ... Ce chinuri? ... 

Şi cu un surâs înfricoşător: 

— Ah! Fausta! Fausta! Câte socoteli nu avem de încheiat 
n0i... dacă ies viu de aici! 

Şi deodată: „Şi punga mea? ... mi-au luat-o odată cu 
costumul cel sfâşiat... Drace! Domnul d'Espinosa mă pune 
să-i plătesc costumul ce mi-l dă!” 

În acelaşi timp îşi zări punga, pusă cu ostentaţie pe masă. 
O înşfăcă şi, băgând-o satisfăcut în buzunar, murmură: 
„Haida-de, m-am grăbit să-i acuz... Dar, la dracu'! Nu mai 
îndrăznesc nici să beau, nici să mănânc de teamă să nu-mi 
bage cine ştie ce în mâncare, care să mă facă să adorm din 
nou.” Reflectă un moment şi: „Nu! făcu el surâzând, au 
obţinut ceea ce au dorit. Presupun că nu vor încerca să mă 
drogheze iar. Să aşteptăm şi vom vedea.” 

După cum prevăzuse, mâncă şi bău fără să simtă nimic 
rău, fără ca vreun somnifer să-i fie amestecat în alimente. 


Trei zile se scurseră astfel, fără să vadă pe altcineva decât 
pe călugării care-l serveau şi-l păzeau, fără a-i adresă vreun 
cuvânt. 

Ar fi vrut să-i întrebe, să ştie, să se informeze. Călugării se 
mărgineau să-l salute profund, cu gravitate şi să se retragă 
fără a răspunde întrebărilor. 

În dimineaţa celei de-a treia zi, începu să meargă nervos, 
într-un du-te vino prin cameră, căutând şi combinând o 
mulţime de planuri, pe care le îndepărta pe măsură ce le 
găsea cusururi. Lăsase fereastra deschisă larg, cum făcea 
de altfel în fiecare zi, trecând mereu prin faţa acesteia. 

Deodată auzi un zgomot înăbuşit. Se întoarse repede şi 
zări un proiectil, nu mai mare decât pumnul lui, care tocmai 
fusese aruncat pe fereastra deschisă. Înainte de a ridica 
proiectilul, se repezi spre fereastră şi zări o siluetă 
cunoscută, care-i făcu un gest fugar, în timp ce traversă 
repede grădina. 

„Chico! îşi spuse Pardaillan. Ah! Micuţul viteaz! ... Dar cum 
dracu” a putut să ajungă până aici?” 

Se aplecă şi culese proiectilul, nu înainte de a se asigura 
că nu era spionat prin vizeta uşii, care în aparenţă era 
închisă. 

Se duse la fereastră, întorcând astfel spatele uşii şi 
contemplă obiectul ce tocmai îi fusese aruncat. Era un 
pachet, confecţionat din lână, înfăşurată în jurul unui corp 
dur. Îl desfăcu rapid şi găsi o foaie înfăşurată în jurul unei 
pietre. Desfăcu foaia şi citi: „Nu mâncaţi nimic, nu beţi 
nimic din ceea ce vă vor servi. Vor să vă otrăvească. În trei 
zile voi reuşi să vă scap. Dacă dau greş, aveţi tot timpul să 
luaţi otrava cu care vor să vă ucidă. Aşteptaţi trei zile. 
Curaj. Speraţi.” „Trei zile, fără să beau şi să mănânc, gândi 
Pardaillan făcând o grimasă, Drace! În cazul ăsta nu ştiu 
dacă nu e mai bine să iau chiar acum otrava... Dar, dacă 
Chico reuşeşte? ... Hm! ... Ce să fac? Ei! La urma urmei, nu 
o să mor pentru trei zile de post negru, în vreme ce otrava 
e sigură... mai ales că nu e vorba de trei zile, ci de două, 


având în vedere că mi-au rămas resturile de ieri. Şi pentru 
că ieri am mâncat fără să păţesc nimic, cred că nu sunt 
otrăvite. Aşa că pot mânca.” 

Hotărând astfel, luă resturile şi le împărţi în două, atacând 
vitejeşte prima parte. După ce nu mai rămase nici o 
firimitură din ea, luă ce mai rămăsese şi ascunse totul în 
dulapul pentru haine. Şi aşteptă. 

Părea calm în aparenţă, dar efortul ce-l făcea pentru a se 
stăpâni, îi îmbrobonă fruntea de sudoare. Şi dacă, putea el 
să ştie, dacă în timpul nopţii, profitând de somnul său, nu-i 
amestecaseră în aceste resturi otrava care trebuia să-l 
doboare, după cum spunea biletul lui Chico. 

Între timp i se servi prânzul. Călugării care i-l aduseseră, 
părură miraţi de lipsa resturilor, dar îşi ziseră că, probabil 
cuprins de o foame subită, cavalerul le devorase, deoarece 
acum nu mai manifestă nici o dorinţă de a se atinge de 
prânzul adus. Lăsară deci masa servită şi se retraseră fără 
să deschidă gura. 

Sigur acum că nu poate fi otrăvit - pe moment, cel puţin - 
începu să gândească. 

Pe drept cuvânt, se miră puţin de faptul că Fausta şi 
d'Espinosa nu găsiseră încă un supliciu mai lung şi mai 
rafinat. Dar, la urma urmei, ştia el ce fel de otravă urmau 
să-i administreze? Ştia el dacă această otravă teribilă nu l- 
ar fi făcut să sufere în câteva minute chinurile pe care nu 
le-a cunoscut încă nici o tortură? Şi apoi? Nu se putea îndoi, 
îl văzuse cu proprii săi ochi pe Chico traversând grădina pe 
furiş. Deci biletul era de la el, aşadar avertismentul era 
exact şi făcuse bine că-l urmase. 

Sosirea neaşteptată a marelui inchizitor îi întrerupse şirul 
gândurilor. 

„În fine! gândi Pardaillan, voi afla şi eu câte ceva.” 
D'Espinosa avea aceeaşi faţă calmă, indiferentă am putea 
spune. În atitudinea sa corectă, nici o umbră de sfidare, nici 
cea mai mică urmă de satisfacţie. Se putea crede că un 

gentilom vine în vizită de curtoazie la alt gentilom. 


Imediat ce Pardaillan fusese dus de oamenii săi, 
d'Espinosa se dusese direct la Turnul de Aur. Acolo, după 
cum ştim, se aflau cardinalul Montalta şi ducele de Ponte- 
Maggiore, împăcaţi în ura lor comună împotriva lui 
Pardaillan şi unde, răniţi, erau îngrijiţi din ordinul lui 
d'Espinosa de un călugăr medic. 

D'Espinosa hotărâse să-i trimită la Roma şi să se servească 
de influenţa lor pentru a manevra decizia conclavului, în 
scopul de a face să fie ales un papă pe gustul său. Fără 
îndoială că avea mijloace pentru a-i face ascultători, 
deoarece, după câteva încercări de rezistenţă, cardinalul şi 
ducele, învinşi, se resemnară şi ascultară. Totuşi, Ponte- 
Maggiore, care nu era prelat şi nu ar fi sperat nimic pentru 
sine în urma acestei alegeri, se arătă mai îndărătnic decât 
Montalta, care, ca prinţ al bisericii era eligibil şi spera să fie 
ales în locul unchiului său, Sixt al V-lea. 

D'Espinosa simţi că, pentru a înfrânge definitiv rezistenţa 
celor doi, torturați de gelozie, trebuia să le dovedească că 
pot părăsi liniştiţi pe Fausta, fără nici o ameninţare din 
partea lui Pardaillan. Şi nu ezitase nici o secundă. 

Încă slăbiţi de rănile abia cicatrizate, îi condusese la 
mănăstirea San Pablo şi-i introdusese în camera lui 
Pardaillan care dormea sub efectul narcoticului. Şi atunci le 
împărtăşise ce avea să păţească Pardaillan. 

Erau siguri că de acum înainte, Pardaillan nu mai există. În 
ceea ce o privea pe Fausta, odată misiunea lor îndeplinită, 
se puteau întoarce liniştiţi s-o întâlnească şi, eliberaţi de 
grija cavalerului, nu aveau decât să se supravegheze 
reciproc, mânaţi de gelozia lor, unul împotriva celuilalt. 

— Domnule de Pardaillan, zise blând d'Espinosa, ca şi cum 
s-ar fi scuzat, sunt disperat de violenţa la care am fost 
constrâns împotriva voastră. 

— Domnule cardinal, răspunse politicos cavalerul, 
disperarea voastră mă emoţionează într-atât, încât nu mă 
pot exprima. 


— Fiţi de acord, domnule, că am făcut totul pentru a evita 
această supărătoare acţiune extremă. 

— Mărturisesc bucuros că m-aţi avertizat cu loialitate. Cu 
toate că, pe drept cuvânt, caut degeaba această loialitate în 
modul în care am fost răpit. 

— Aceasta trebuie să vă dovedească, spuse cu gravitate 
d'Espinosa, importanţa pe care o acord siguranţei 
persoanei voastre şi înalta stimă ce o am faţă de forţa şi de 
vitejia voastră. 

— Onoarea nu e mică, sunt convins, făcu Pardaillan cu cel 
mai grațios surâs. Există cel puţin avantajul de a mă asigura 
din plin asupra viitorului ţării mele. Niciodată stăpânul 
vostru nu va domni la noi. Trebuie să renunţe la acest vis. 

— De ce, domnule? 

— Dar, surâse Pardaillan cu aerul său cel mai nevinovat, mi 
se pare că dacă trebuie o mie de spanioli să aresteze un 
francez, atunci trebuie să fiţi de acord că pot fi liniştit. 
Niciodată Maiestatea Sa, Filip de Spania nu va avea destule 
trupe pentru a cuceri şi cea mai mică bucăţică de pământ 
francez. 

— Uitaţi, domnule, că toţi francezii la un loc nu-l egalează 
pe domnul de Pardaillan. 

— Cuvinte preţioase, venind de la un om ca voi, răspunse 
Pardaillan înclinându-se. Dar atenţie, domnule, cu 
asemenea cuvinte mă faceţi să păcătuiesc prin orgoliu! 

— Dacă este aşa, eu fiind preot după cum ştiţi, vă voi 
acorda iertarea. Dar dacă am venit aici, a fost pentru a mă 
asigura că nu vă lipseşte nimic şi că toată această 
săptămână de detenţie nu v-a privat de onorurile la care 
aveţi dreptul. 

— Mii de mulţumiri, domnule. Sunt tratat cum nu se poate 
mai bine, într-o asemenea măsură încât atunci când vă voi 
părăsi - căci va trebui să vă părăsesc - voi încerca o 
adevărată durere. Dar, pentru că sunteţi atât de amabil cu 
mine, scoateţi-mă vă rog din incertitudinea în care mă aflu 
că urmare a cuvintelor voastre. 


— Vorbiţi, domnule de Pardaillan. 

— Ei bine, spuneţi că am petrecut o săptămână de 
detenţie, în ce zi suntem azi? 

— Sâmbăta, domnule, nu ştiaţi? zise d'Espinosa aproape 
surprins. 

— lertaţi-mă că insist, domnule. Sunteţi sigur că azi e 
sâmbătă? 

D'Espinosa îl privea din ce în ce mai mirat şi cu o nelinişte 
pe care nu încerca să o ascundă. În loc să răspundă, duse la 
buze un fluier de argint. La sunetul lui, cei doi călugări 
apărură imediat. 

— Ce zi e astăzi? întrebă d'Espinosa. 

— Sâmbătă, monseniore, răspunse călugării în cor. 

D'Espinosa făcu un gest şi cei doi se retraseră fără un 
cuvânt. 

— Vedeţi, zise atunci d'Espinosa întorcându-se spre 
Pardaillan, care gândea: „Înseamnă că am dormit două zile 
şi două nopţi. Ciudat! Ce soartă îmi pregătesc?” 

Văzându-l că tace, d'Espinosa reluă cu o solicitudine care-i 
trăda atenţia susţinută cu care-l privise: 

— Oare chiar atât de impresionat aţi fost încât aţi pierdut 
noţiunea timpului? De câte zile credeaţi că vă aflaţi aici? 

— Numai de trei zile, zise Pardaillan privindu-l scrutător. 

— Sunteţi bolnav? întrebă d'Espinosa care părea sincer. Şi 
remarcând prânzul încă intact: 

— Să mă ierte Dumnezeu! Dar nu v-aţi atins nici de 
mâncare. Oare acest meniu nu vă place? Vinurile nu sunt pe 
gustul vostru? Comandaţi ceea ce vă face plăcere. Călugării 
care vă servesc au primit ordine să vă satisfacă toate 
dorinţele, oricare ar fi ele... 

— Iertare, domnule, grija şi bunătatea cu care mă copleşiţi 
mă zăpăcesc. 

Dacă se afla o urmă de ironie în spusele sale, aceasta 
fusese atât de bine ascunsă, încât d'Espinosa nu ghici nimic. 

— Ah, văd despre ce este vorba, zise el cu un aer 
părintesc, vă lipseşte mişcarea. Da, evident, un om de 


acţiune ca voi nu se acomodează cu acest regim sedentar, o 
plimbare în aer liber vă va face bine. V-ar plăcea să faceţi cu 
mine un tur al grădinii? 

— Mi-ar fi cu atât mai agreabilă, cu cât plăcerea plimbării 
ar fi dublată de onoarea companiei voastre. 

— Atunci, veniţi. 

Din nou d'Espinosa făcu auzită chemarea fluierului şi din 
nou apărură cei doi călugări pe pragul uşii. 

— Domnule cavaler, zise d'Espinosa îndepărtându-i pe cei 
doi cu o mişcare, trec înaintea voastră pentru a vă arăta 
drumul. 

— Faceţi-o, domnule. 

Şi trecu prin faţa celor doi călugări care nici măcar nu 
clipiră. Numai că, imediat ce Pardaillan şi d'Espinosa ieşiră 
pe coridor, cei doi călugări, împreună cu alţi doi ce se aflau 
afară, îi urmară în tăcere, ţinându-se la câţiva paşi în urma 
lor, oprindu-se când se opreau ei, reluându-şi mersul când 
aceştia porneau din nou. 

Astfel încât Pardaillan, care acceptase plimbarea în 
speranţa găsirii unei ocazii de evadare, trebui să 
recunoască imposibilitatea unei asemenea acţiuni, date 
fiind condiţiile. 

Şi, chiar dacă ar fi putut să scape de marele inchizitor, 
cum ar fi putut să se descurce în acest labirint de coridoare, 
când largi şi luminoase, când strâmte şi întunecate şi unde 
mai pui că erau străbătute în toate direcţiile de numeroşi 
călugări. Pe urmă, cum ar fi putut să se caţere pe zidurile 
înalte care înconjurau din toate părţile curţile şi grădinile 
mănăstirii? 

Găsi de cuviinţă să nu încerce nimic acum. Dar, mergând 
mereu alături de d'Espinosa care nu mai contenea cu 
explicaţiile asupra ocupaţiilor domnilor călugări, atenţia lui 
era trează, gata să profite de orice ocazie ivită. 

Pardaillan îşi spunea că d'Espinosa nu este omul care să-l 
scoată la plimbare numai de dragul lui. Gândea şi nu fără 


temei, că marele inchizitor avea o idee pe care nu va 
întârzia să i-o împărtăşească. 

Dar d'Espinosa continua să-i vorbească de fel de fel de 
lucruri. 

Însoţit de cavaler, urcă vreo zece trepte şi pătrunseră într- 
o galerie. Aceasta se prelungea pe toată întinderea clădirii. 
Pe pragul galeriei se văzură întâmpinați de peste zece 
călugări, care păreau că-i aşteaptă. Pardaillan observă că 
aveau staturi de Goliat. 

„Ei bine! gândi el cu un surâs, ne apropiem de sfârşit. Dar, 
pe toţi dracii, s-ar părea că domnul d'Espinosa vrea să mă 
impresioneze cu aceşti călugări, pregătiţi mai degrabă să 
poarte o cuirasă decât rasa lor.” 

Galeria, după cum remarcase Pardaillan, era străbătută în 
toate direcţiile de numeroşi călugări care păreau că 
supraveghează mai degrabă uşile. 

În faţa primei uşi întâlnite, d'Espinosa se opri. 

— Domnule cavaler, spuse el cu o voce incoloră, personal 
nu am nici un motiv să vă urăsc. Mă credeţi? 

— Domnule, fiindcă îmi faceţi onoarea să mi-o spuneţi, nu 
văd de ce nu v-aş crede, zise cu răceală Pardaillan. 

D'Espinosa aprobă cu gravitate şi reluă: 

— Dar sunt însărcinat cu funcţii puternice, teribile, şi, 
când mă aflu în exercitarea acestor funcţii, omul care sunt 
trebuie să cedeze locul marelui inchizitor, adică unei fiinţe 
de excepţie, care nu cunoaşte nici o milă, implacabil în 
ducerea la bun sfârşit a datoriilor cu care este însărcinat. În 
acest moment, marele inchizitor vă vorbeşte. 

— Ei, la naiba! Domnule, ceea ce aveţi să-mi spuneţi este 
chiar atât de dificil? De ce vă temeţi? Sunt singur, 
dezarmat, la discreţia voastră. Mare inchizitor sau nu, 
goliţi-vă sacul. 

— Aţi insultat pe Maiestatea Sa regală. Sunteţi condamnat. 
Trebuie să muriţi. 

— Ei, asta da! Iată ce înseamnă să vorbeşti direct, 
categoric. De ce n-aţi spus-o mai devreme? Sunt condamnat 


şi trebuie să mor. Rămâne de văzut în ce fel mă veţi asasina. 

Cu aceeaşi impasibilitate, d'Espinosa îi explică: 

— Pedeapsa trebuie să fie pe măsura crimei. Crima pe 
care aţi comis-o este una din cele mai de neiertat. Deci, 
pedeapsa trebuie să fie teribilă. De asemenea, trebuie să fie 
în proporţie cu forţa morală şi fizică a vinovatului. Nu vă 
veţi mira deci dacă pedeapsa ce vi se va administra va fi în 
mod excepţional riguroasă. Moartea în sine, nu înseamnă 
NIMIC. 

— E un fel de a spune! Ceea ce înseamnă că aţi născocit 
pentru mine câteva suplicii nemaiîntâlnite. 

Pardaillan spunea aceste cuvinte cu calmul său de gheaţă 
care-i ascundea emoţiile pe care le simţea în acest moment, 
emoţii ajunse la paroxism şi care-l făceau să pregătească 
una din nebuniile pe care le încercase de-a lungul vieţii sale 
aventuroase. D'Espinosa, oricât de fin observator ar fi fost, 
se lăsă păcălit. Nu-i văzu decât acea atitudine pe care o 
admira ca un cunoscător şi nu bănui că ar putea ascunde 
ceva ameninţător pentru el. Îi răspunse deci fără nici o 
ironie: 

— De la primă privire am recunoscut la voi o mare 
inteligenţă. Deci nu mă miră că înţelegeţi chiar şi din 
jumătăţile de cuvânt. În ceea ce priveşte supliciul de care 
vorbiţi, trebuie să mărturisesc că am fost ajutat şi de 
sfaturile doamnei prințese Fausta, care, nu ştiu din ce 
motive, vă doreşte moartea. 

— Da, o ştiu, mormăi Pardaillan cu o voce albă. Sper totuşi, 
ca înainte de a muri, să am bucuria de a-i spune vreo două 
cuvinte. Dar voi, domnule, ştiţi că sunteţi o reptilă 
periculoasă? Ştiţi că am o poftă nebună să vă strâng de gât? 

Şi în timp ce-i vorbea, mâna i se aşeză pe umărul lui 
d'Espinosa. 

Marele inchizitor nici nu clipi. Nu făcu nici o mişcare 
pentru a-i scăpa. Nu-şi plecă ochii în faţa privirii cavalerului 
şi, fără să-şi piardă liniştea, ca şi cum nu el ar fi fost în 
cauză, îi spuse simplu: 


— O ştiu, dar nu veţi face nimic. Sunteţi omul care ştie că 
nu m-aş expune furiei voastre fără a-mi lua unele măsuri. 

Pardaillan aruncă o privire în jurul său şi văzu că cercul 
călugărilor se strânse şi mai mult în jurul lor. Înţelese că nu 
avea timpul pentru a-şi pune ameninţarea în practică. Ar fi 
fost imediat covârşit de numărul acestora. Îşi scutură furios 
capul şi, fără să-i dea drumul, apăsând şi mai mult umărul 
duşmanului său, îi spuse cu o voce şuierătoare: 

— Vă înţeleg. Ăştia vor năvăli peste mine. Dar totuşi, pot 
risca. Şi pe urmă, cine ştie dacă... 

— Nu, îl întrerupse d'Espinosa fără să-şi piardă calmul, 
ceea ce speraţi nu se va întâmpla. Înainte de a mă lovi, veţi 
fi imobilizat de aceşti călugări. Ştiţi ce veţi câştiga în urma 
tentativei disperate pe care o veţi încerca? Voi fi constrâns 
să vă pun în lanţuri. 

Cu un efort supraomenesc, Pardaillan reuşi să se 
stăpânească. Călugării ce-i înconjurau nu făcuseră nici o 
mişcare. Cu ochii îndreptaţi spre marele inchizitor, aşteptau 
semnul care să-i facă să acţioneze. 

Cu o străfulgerare de luciditate. Pardaillan întrevăzu totul, 
înţelese consecinţele ireparabile care ar fi urmat gestului 
său şi că era la bunul plac al temutului său adversar. Cu 
mâinile libere, mai putea spera, înlănţuit, totul era 
terminat. 

Trebuia deci să-şi păstreze libertatea de mişcare cu orice 
preţ. Încet, ca şi cum ar fi regretat, slăbi strânsoarea şi 
mormâăi: 

— Fie, aveţi dreptate. 

Ca şi cum ar fi considerat incidentul închis definitiv, 
d'Espinosa se întoarse spre uşa în faţa căreia se oprise şi 
uşa se deschise imediat. În acelaşi moment, călugării se 
îndepărtară, mărind cercul, ca şi cum înţeleseseră că 
intervenţia lor nu mai era necesară. Dar continuau să 
supravegheze cel mai mic gest al marelui inchizitor, fără a- 
şi pierde din vedere prizonierul. 


Uşa care se deschisese era intrarea într-o celulă strâmtă. 
Nu se afla acolo nici o mobilă şi singura lumină care 
pătrundea era aceea care intra pe uşa deschisă. 

Pereţii celulei erau daţi cu var, podeaua era acoperită cu 
dale albe şi de jur împrejur se aflau mici şanţuri destinate 
probabil scurgerii apelor. Dar de unde apă? 

Ici-colo, pe pereţi se vedeau pete cafenii, suspecte. Şi pe 
dale se vedeau din loc în loc aceleaşi pete. Era rece şi 
sinistru. La urma urmei, ce era această celulă? O carceră? 
Un mormânt? Ce? .... 

Şi totuşi, acest loc care-ţi strecura groaza în suflet, era 
locuit. Ochii înspăimântați ai lui Pardaillan văzură în 
mijlocul încăperii, cu faţa la uşa, ce tocmai se deschisese, un 
om, o epavă umană - strâns legat de un fel de scaun de 
lemn ale cărui picioare erau înfipte în sol cu ajutorul unor 
crampoane de fier. 

Picioarele omului erau legate de picioarele scaunului. 
Bustul îi era menţinut drept, legat cu numeroase funii de 
spătar. Capul, prins de un stâlp de fier, nu putea fi mişcat. 
Aproape sub bărbie, o traversă grea de lemn, străbătută de 
două găuri, îi presau pieptul, iar prin cele două găuri, 
mâinile prizonierului atârnau moi. 

Alături de prizonier, un călugăr. Robust, cu rasa ridicată 
până la centură şi cu mânecile suflecate, mânuia cu labele-i 
enorme, nişte instrumente minuscule, ciudate, pe care le 
privea cu atenţie, părând că nu se sinchiseşte de victima 
înlănţuită, care, cu trăsăturile contractate de oroare şi 
teamă, îl privea cu o lucire de nebunie. 

Călugărul asculta desigur de ordinele primite mai înainte, 
deoarece nu dădu nici o importanţă noilor veniţi şi-şi începu 
munca imediat ce termină de aranjat instrumentele. 

Apucă degetul gros de la mâna condamnatului cu un 
cleştişor. Imediat, cu toate funiile ce-l legau, omul avu o 
zguduire puternică, mai să le rupă. În acelaşi timp, un urlet 
prelung, lugubru, înfricoşător îi scăpă de pe buzele 
schimonosite. 


Călugărul, impasibil, îşi scutură unealta. Ceva alb şi roşu 
căzu pe dale, în timp ce din vârful degetului condamnatului, 
picături mari de sânge cădeau pe podea: călugărul îi 
smulsese unghia. Metodic, fără să se grăbească, călugărul- 
călău îi apucă arătătorul. 'Torturatul se încovoie ca un 
vierme, o expresie de suferinţă cumplită i se întinse pe faţă. 
Acelaşi urlet care nu mai avea nimic omenesc se făcu din 
nou auzit, urmat de aceleaşi picături mari de sânge care 
stropeau podeaua. Cu acelaşi gest indiferent, călugărul 
aruncă unghia de care mai atârnau fâşii de carne. 

La al treilea deget, omul leşină. Atunci, călăul se opri şi luă 
dintr-o trusă pe care o adusese cu sine în vederea acestor 
cazuri, diferite prafuri, dar nu pentru a-i îngriji rănile, ci 
pentru a-l aduce în simţiri, cu aceeaşi nepăsare cu care 
executase şi tortură. 

Când nenorocitul, sub acţiunea remediilor ce-i fuseseră 
administrate, îşi reveni, călugărul reîncepu tortura. 

Pardaillan, livid, cu unghiile înfipte în carne pentru a nu-şi 
striga oroarea şi dezgustul, se întreba dacă nu cumva este 
pradă unui coşmar. 

După ce şi cea de-a cincea unghie căzu, urletele 
torturatului se schimbară în răgete înăbuşite şi călăul, 
mereu liniştit, insensibil şi metodic, se pregătea să treacă la 
cealaltă mână. 

— Oribil! Oribil! murmură cavalerul, poate fără a-şi da 
seama de ce spune. 

Cu răceală, d'Espinosa răspunse: 

— Şi asta nu-i nimic! ... Să mergem. 

leşind din celulă, Pardaillan se simţi scuturat de un tremur 
nervos. 

— Crima acestuia, spuse d'Espinosa cu o voce liniştită, nu 
este nimic faţă de crima ce aţi îndrăznit să comiteţi. 

Pardaillan înţelese sensul ascuns al acestor cuvinte. Ele 
semnificau faptul că supliciile ce-i vor fi aplicate, depăşeau 
ceea ce văzuse. Se încorda pentru a îndepărta teama ce i se 
strecura în suflet. 


Îşi dădea seama că această teamă îi venea mai ales de la 
ce văzuse şi-şi spunea că, dacă d'Espinosa se încăpăţâna să- 
l facă să vadă şi alte orori, asta i-ar fi produs o depresiune 
morală pe care n-ar fi putut s-o depăşească. 

După douăzeci de paşi, altă uşă, altă oprire. Pardaillan 
tresări. Ca şi prima şi această uşă se deschise de la sine şi 
lăsă să se vadă o celulă asemănătoare primei, ocupată de 
un călugăr-călău şi un condamnat. Şi acesta ca şi primul, se 
afla aşezat pe un scaun de lemn. Numai că acesta avea 
braţele legate în cruce şi pieptul gol nu era apărat de nimic 
ce ar fi putut să-l deranjeze pe călău. 

Folosind un instrument cu lama fină, ascuţită, făcu o 
incizie pe toată lăţimea pieptului şi începu să-l jupoaie de 
viu. Ca şi la precedentul, se făcură auzite urlete 
înfricoşătoare, urmate de răgete înăbuşite şi, pe măsură ce 
operaţia avansa, torturatul îşi pierdea din ce în ce forţele. 

Călăul, cu o îndemânare remarcabilă, cu un fel de 
delicateţe înfricoşătoare, trăgea pielea ce se desprindea, o 
lăsa în jos, desprindea cu scalpelul carnea palpitândă, 
punea în evidenţă venele, arterele, nervii. 

Şi, din timp în timp, cu o mişcare sinistră prin indiferența 
ei, lua câte un pumn de sare fină şi o presăra pe carnea 
însângerată. Atunci urletele creşteau, străpungând creierul 
lui Pardaillan de parcă ar fi fost lame înroşite în foc. 

Din această grămadă de carne, care fusese un piept uman, 
se scurgeau fire de sânge, căzând pe dalele ce se înroşeau 
şi se pierdeau în şanţurile pe care cavalerul le văzuse şi în 
prima celulă şi cărora acum le înţelegea rostul. 

— Să mergem, rosti d'Espinosa pe acelaşi ton indiferent. 

Şi repetă din nou: 

— Crima acestuia, nu este nimic pe lângă cea comisă de 
voi. 

După ce ieşiră, uşa nu se închise în urma lor, încât 
Pardaillan continua să fie urmărit de urletele de durere 
care umpleau galeria. 


„Pe toţi dracii! îşi strigă el în sine, voi fi obligat să privesc 
toate aceste grozăvii? Pe Pilat! Mizerabilul vrea să mă vadă 
nebun!” 

Cuvântul îl izbi ca un trăsnet. 

O lumină orbitoare-i străbătu creierul şi, ca şi cum acest 
cuvânt ar fi sfâşiat vălul ce-i întuneca gândurile, deodată îşi 
aminti cuvintele schimbate de Fausta şi d'Espinosa în timpul 
luptei cu Bussi-Leclerc şi înţelese misteriosul adio al 
Faustei: „Poate mă vei vedea, dar nu mă vei recunoaşte.” Şi 
îşi strigă în gând: „Oh! Mizerabilii ăştia au urzit cu 
premeditare să mă arunce în ghearele nebuniei! Şi asta 
numai Fausta a născocit-o! Ei! Acuma-mi amintesc, eu 
însumi, bătându-mi joc de ea, am sfătuit-o să mă lovească în 
tot ce am mai de preţ, în inteligenţă. Diabolica făptură nu a 
uitat... Credeam că o cunosc, dar iată, trebuie să 
mărturisesc, nu am crezut-o capabilă de aşa ceva. Ah, 
scelerata!” 

Ghicind, sau crezând că ghiceşte la ce serveşte înfiorătorul 
spectacol la care-l supunea d'Espinosa, suflă zgomotos ca 
unul care-şi leapădă o greutate apăsătoare, îşi întări inima 
pentru a o face insensibilă, comandă nervilor să se 
stăpânească şi, calm în aparenţă, îşi urmă sinistrul ghid, 
hotărât să vadă şi să audă totul. 

A treia uşă, a treia oprire. Aici se afla un nenorocit care 
era ars cu fiare înroşite. Călugărul-călău, cu aceeaşi 
insensibilitate ca a celorlalţi doi, se apleca asupra unui vas 
aflat pe foc, lua câte o lingură din lichidul aflat acolo şi-l 
turnă încet în găurile pe care fiarele înroşite le făceau în 
carne. Ceea ce turna, nu era decât un amestec de ulei, 
plumb şi cositor topit. Nenorocitul care suporta înfiorătorul 
supliciu scotea nişte urlete îngrozitoare şi cu o voce 
demenţială - poate chiar înnebunise - repeta: „Încă! ... 
încă! ...”. Strigătele acestuia se amestecau cu acelea ale 
celui care era jupuit de viu. 

Sub privirea rece şi cercetătoare a lui d'Espinosa, 
Pardaillan încerca să se ţină tare pentru a nu-şi trăda 


sentimentele. Şi, în ochii lui d'Espinosa putea trece drept 
un om calm, perfect, stăpân pe el însuşi. Dar, pentru unul 
care l-ar fi cunoscut, fixitatea stranie a privirilor, culoarea 
pământie a obrajilor, o imperceptibilă crispare a buzelor pe 
care şi le muşca până la sânge, ar fi fost semnele unei 
emoţii care-l strangula şi al unui efort supraomenesc pentru 
a o stăpâni. 

Încă o dată d'Espinosa îşi pronunţă glacialul „Să mergem” 
şi încă o dată adăugă pentru Pardaillan că acest om se 
făcuse vinovat de o crimă cu mult mai mică decât a 
acestuia. 

Şi înfricoşătoarea, halucinanta plimbare se prelungi de-a 
lungul interminabilei galerii. 

După omul ars cu fier roşu, fu rândul celui căruia i se 
zdrobeau membrele cu lovituri de bâtă, apoi cel căruia i se 
scoteau ochii, a celui căruia i se smulgea limba, trecu apoi 
pe la supliciul apei şi atâtea altele. 

Numai o uşă nu se deschise. Un călugăr deschise o vizetă 
şi Pardaillan văzu o jumătate de duzină de pisici, devenite 
hidrofobe prin lipsa îndelungată de apă, aruncându-se 
asupra unui om, complet dezbrăcat şi sfâşiindu-l în bucăţi 
cu ghearele. 

Tot ceea ce imaginaţia cea mai bolnavă ar fi putut născoci 
în materie de torturi, dintre cele mai rafinate şi mai 
neauzite, trecu prin faţa ochilor cavalerului, rămaşi larg 
deschişi. 

Şi, la fiecare dintre uşi, d'Espinosa repeta invariabilul: „Să 
mergem”, totdeauna urmat de comparaţia crimei 
nenorocitului ce agoniza, cu crima şi mai mare comisă de 
Pardaillan. 

În cele din urmă ajunseră la capătul galeriei. Pardaillan se 
crezu, în sfârşit, eliberat de înfricoşătorul coşmar pe care-l 
trăia de mai bine de o oră. Cu toate eforturile sale, cu tot 
stoicismul, îşi simţea mintea clătinându-i-se. Şi mila pe care 
o simţea pentru nenorocitele victime, cărora nu le cunoştea 
crimele, îl făcea să uite scopul pentru care îi erau arătate: 


să-i amintească lui, că tot ce vedea acolo, oribil şi 
înfricoşător, nu era nimic în comparaţie cu ce-l aştepta. 

Capitolul 15 

Prânzul lui Tantal. 

La capătul galeriei era o scară cu câteva trepte, iar la 
dreapta galeriei, aceasta se continua cu un zid foarte înalt. 
Scara cobora într-o grădiniţă. Zidul separa grădiniţa de 
marea grădină. 

Când se află afară, sub căldura soarelui strălucitor, 
Pardaillan respiră adânc. 1 se părea că tocmai ieşise dintr- 
un loc fără aer şi lumină. Şi, lăsând să cadă asupra lui 
d'Espinosa o privire grea de ameninţări, gândi: „Nu ştiu ce 
unelteşte împotriva mea popa ăsta blestemat, dar, pe toţi 
dracii, era timpul să se sfârşească odată chinurile la care m- 
a supus.” 

Pentru a-şi linişti ochii, încă plini de viziunile 
înfricoşătoare, voi să privească florile care îmbălsămau 
aerul cu parfumul lor. Dar atunci, tresări şi murmură: „Ah! 
Ce fel de grădină e asta?” 

Ceea ce-i smulse această remarcă era aşezarea specială a 
grădiniţei. Şi iată: de la scara pe care tocmai o coborâse, 
până la un corp de clădiri compus numai din parter şi într-o 
stare destul de proastă, grădiniţa putea să aibă în lărgime 
între zece şi doisprezece metri. 

În lungime, plecând de la zidul care continua galeria şi o 
separa de marea grădină, până la un alt corp de clădiri, 
compus tot numai din parter, măsura cam treizeci de metri. 
Astfel încât, grădina era mărginită de trei clădiri, socotind 
şi clădirea cea mai importantă unde se afla galeria şi un zid 
înalt. 

Dar nu asta îl miră pe Pardaillan. Ceea ce-l surprinse era 
faptul că grădiniţa era tăiată în mijloc şi pe toată lungimea 
ei de un parapet deasupra căruia se afla un grilaj înalt al 
cărui bare erau foarte puternice şi foarte apropiate una de 
alta. 


Alte bare, la fel de puternice şi tot atât de apropiate, 
plecau din acoperişul unuia dintre corpurile de clădiri şi se 
încastrau în barele verticale. Ceea ce rezulta era o cuşcă 
uriaşă. 

Câteva plante agăţătoare, încolăcindu-se de barele 
verticale şi care se urcaseră până sus, formau un zid de 
verdeață, mascând parţial ceea ce se petrecea acolo. 

Conducându-l pe Pardaillan, supravegheat îndeaproape de 
escorta sa de călugări temniceri, d'Espinosa o luă la stânga, 
drept spre construcţia care ocupa lărgimea grădiniţei. 

Şi, lucru straniu, care-l îngheţă pe Pardaillan. Cum se 
făcură auziţi paşii lor pe pietrişul aleii, auziră un fel de 
galopadă furioasă de cealaltă parte a cortinei de verdeață 
ce marca cuşca. Şi apoi o rumoare, ca un fel de busculadă, 
un zgomot de crengi agitate şi, ici-colo, printre bare, zări 
feţe omeneşti, palide, descărnate, cu ochi lucitori sau 
întunecaţi. Un plânset sfâşietor, monoton, se ridică: 

— Foame! ... Foame! ... Mâncare! ... Mâncare! ... 

Şi aproape imediat, o voce aspră strigă: 

— Aşteptaţi, câinilor, vă fac eu să vă întoarceţi la coteţ. 

Şi apoi, plesnetul sec al unui bici, urmat de zgomotul 
curelei lovind un corp. Un urlet de durere se făcu auzit şi o 
fugă dezlănţuită. Aceeaşi voce aspră însoțea fiecare lovitură 
de bici: 

— La coteţ! La coteţ! 

lată ce întrevăzu Pardaillan într-o străfulgerare. Aruncând 
o privire temătoare asupra fantasticei cuşti, gândi: „Oare ce 
surpriză îmi mai rezervă acest maestru al călăilor?” 

D'Espinosa se opri în faţa clădirii. Unul din călugări se 
desprinse din grup şi veni să deschidă lacătele unui oblon 
masiv, de lemn. Odată deschis, oblonul lăsă să se vadă o 
deschizătură apărată de bare groase, încrucişate. 

Această deschidere dădea înspre un fel de grotă. Pe 
pământul noroios al grotei, în mijlocul unei murdării 
înspăimântătoare, pe jumătate dezbrăcat, era ghemuit un 
om. Orbit de lumina bruscă ce urma întunericului profund 


în care zăcuse, rămase nemişcat câteva secunde, clipind 
puternic. Deodată se ridică, sfâşie aerul cu un urlet lugubru 
şi sări asupra barelor, căutând să-i înhaţe pe cei ce-l 
priveau. 

Văzând că nu reuşeşte, începu să muşte barele de fier, 
fără a conteni urletele. Atunci, din plafon, căzu asupra 
nenorocitului o trombă de apă. Acesta scăpă barele din 
mâini, se aruncă înapoi şi începu să alerge în toate părţile, 
căutând să scape de avalanşa lichidă care-l urma peste tot. 

Curând, urletele se transformară în plânsete confuze şi 
apoi nefericitul, sufocat, căzu în mijlocul grotei. 

Brusc, ploaia înspăimântătoare se opri. Atunci se deschise 
o uşă şi un călugăr înarmat cu un bici intră şi aşteptă 
răbdător ca omul, pe jumătate sufocat, să-şi vină în fire. 

În momentul în care nenorocitul deschise ochii, zări 
călugărul care-l supraveghea. Fără îndoială că ştia ce 
urmează, aşa încât, până ce călugărul să facă o mişcare, 
sări în picioare şi începu să alerge în jurul grotei, 
necontenind urletele. Calm, fără grabă, ţinându-şi cu o 
mână rasa care ar fi putut să se murdărească de noroi, 
călugărul intră şi el în joc. Numai că, la fiecare pas ce-l 
făcea, ridica biciul şi-l lăsa să cadă cu putere pe umerii 
omului care sărea fără folos, dar nu încerca să-l atace pe 
călăul său. 

Aveai impresia unui îmblânzitor care pedepseşte o fiară 
amenințătoare, dar care nu are curajul să se arunce, cu 
colții şi cu ghearele, asupra acestuia. 

Destul de repede, victima, epuizată de torentele de apă, 
căzu din nou la pământ. Neînduplecat, călugărul continuă 
biciuirea până când acesta leşină. Atunci îşi băgă biciul la 
centură, lăsă poalele rasei şi ieşi, tot atât de liniştit cum 
intrase. 

În timp ce călugărul lăsa în jos oblonul şi-l încuia 
d'Espinosa îi explică indiferent: 

— Acesta-i un supliciu mai teribil, poate, decât toate pe 
care le-aţi văzut. Omul pe care l-aţi văzut, era pe timpul său 


duce şi grande de Spania. Crima comisă de el merita o 
pedeapsă pe măsură. Omul a fost răpit discret şi condus 
aici... ca şi voi. A fost făcut să bea o licoare preparată de un 
călugăr al mănăstirii. Această băutură acţionează asupra 
creierului pe care-l tulbură. După un timp, cel care a avut 
nenorocirea să înghită o doză suficientă, simte cum minţile i 
se întunecă. Atunci supunem condamnatul la un regim 
special. 

Mai întâi îl închidem într-o carceră pe care nu v-am arătat- 
o, deoarece acum e goală. Lia capătul câtorva zile, 
condamnatul este aproape nebun. Unii ies de acolo complet 
nebuni şi inofensivi. Alţii, dimpotrivă, au uneori accese de 
luciditate şi sunt periculoşi. Atunci îi băgăm în grota- 
carceră pe care aţi văzut-o şi după ce au suportat câteva 
săptămâni tratamentul bietului duce, totul e sfârşit. Sunt 
nebuni irecuperabili. Atunci nu-şi mai cunosc decât 
gardianul lor şi putem, fără teamă, să le mai îndulcim 
soarta lăsându-i să trăiască în comun şi în aer liber, în cuşca 
pe care o vedeţi. 

Dând aceste explicaţii cu acelaşi calm înfricoşător, 
d'Espinosa îl conducea pe Pardaillan înspre cuşca de fier. 

Călugării făcură o gaură în frunziş şi Pardaillan putu să 
vadă. Se aflau acolo cam douăzeci de nenorociţi, de-abia 
acoperiţi cu zdrenţe jalnice, slabi ca nişte schelete, palizi, 
cu bărbile şi părul vâlvoi. Unii stăteau ghemuiţi pe pământ, 
la soare. Alţii se învârteau prin cuşcă precum nişte animale. 
Unii râdeau, alţii plângeau. 

De cum îi zăriră pe vizitatori, toţi, fără excepţie, năvăliră 
asupra barelor. Dar nu ameninţători, ca ducele, ci rugători, 
cu mâinile împreunate şi, pe buzele lor crispate, se făceau 
auzite cuvintele: „Foame! Mâncare!” Unul dintre călugări 
luă dintr-un colţ un coş pregătit dinainte şi-i goli conţinutul 
printre bare. 

Pardaillan, plin de dezgust şi de oroare, văzu ce conţinea 
coşul: gunoaie. Şi ce-i mai oribil, era faptul că toţi aceşti 
nebuni, lăsaţi să moară cu încetul de foame, se aruncară 


asupra acestor gunoaie pe care începură să se bată, 
mârâind şi care cum apuca o bucată de indiferent ce, fugea 
cu prada, de frică să nu i-o ia altul. 

„Oribil!” repetă, încă o dată, în sinea sa Pardaillan, care 
nu-şi lua privirile de la acest sinistru spectacol. 

— "Toţi aceşti oameni pe care-i vedeţi, erau tineri, frumoşi, 
bogaţi, viteji şi inteligenţi. Toţi aparţineau înaltei nobilimi. 
lată ce a făcut din ei băutura inventată de cuviosul nostru 
călugăr şi bineînţeles şi regimul la care au fost supuşi. Ce 
spuneţi de acest supliciu, cavalere? 

Fixându-l pe d'Espinosa cu un aer de ironie şi nepăsare 
care-i masca gândurile, Pardaillan îi răspunse pe un ton 
detaşat care-l încântă pe marele inchizitor: 

— N-aş vrea să par curios, dar îmi puteţi spune, domnule, 
cu ce rimează toată această paradă dezgustătoare? 

Un surâs palid înflori pe buzele lui d'Espinosa. 

— Am vrut, zise el, să fiţi pătruns de această idee, că, 
iremediabil condamnat, tot ceea aţi văzut, nu este nimic pe 
lângă ceea ce vă aşteaptă. Am făcut pentru voi ce n-aş fi 
făcut pentru nimeni altul. E un semn de stimă pe care îl 
datorez caracterului vostru cutezător, pe care-l admir mai 
mult decât orice, credeţi-mă. 

— Foarte bine, domnule. Mă consider avertizat. Şi acum, 
ordonaţi să mă conducă în celula mea... sau oriunde... 
Numai dacă nu aţi sfârşit cu spectacolele de acest fel. 

— Asta e totul... pentru moment, zise d'Espinosa impasibil. 
Şi întorcându-se spre călugări: 

— Deoarece o doreşte, conduceţi-l pe domnul cavaler de 
Pardaillan în camera sa. Şi nu uitaţi că doresc să fie tratat 
cu tot respectul cuvenit. 

Şi întorcându-se spre Pardaillan, adăugă cu un aer 
grijuliu: 

— Mergeţi, domnule de Pardaillan şi mai ales, mâncaţi. 
Mâncaţi şi beţi... Nu mai faceţi ca în dimineaţa asta când n- 
aţi pus nimic în gură. Dieta nu-i indicată unui om în situaţia 
voastră. Dacă ceea ce vi se serveşte nu e pe placul vostru, 


comandaţi tot ce doriţi. Nimic nu vi se va refuza. Dar, 
pentru Dumnezeu, mâncaţi! 

— Domnule, spuse politicos Pardaillan fără a-şi arăta 
mirarea cauzată de insistența afectuoasă, voi face tot ce voi 
putea. Dar, vedeţi, am un stomac foarte capricios. El este 
cel care comandă şi trebuie să mă supun lui. 

— Să sperăm, zise cu gravitate d'Espinosa, că stomacul 
vostru se va arăta mai bine dispus decât în această 
dimineaţă. 

— Nu prea îndrăznesc să sper, zise Pardaillan şi se 
îndepărtă, urmat de escorta sa de călugări-temniceri. 

Când, câteva momente mai târziu, se afla în camera sa, 
Pardaillan începu să o străbată în sus şi în jos, agitat. 

„Puah! îşi spuse el, ce animal veninos! Cum de am rezistat 
tentaţiei de a-l sugruma cu mâinile mele?” 

Şi, cu un surâs care l-ar fi făcut să tremure pe marele 
inchizitor dacă l-ar fi văzut: „Ei da! Bine a spus: era pazit 
îndeaproape. N-aş fi avut timpul s-o fac. Şi ce aş fi câştigat? 
Să fiu pus în lanţuri. Dar acum am mâinile libere. Cine ştie 
dacă nu se va mai ivi o altă ocazie. Atunci...” 

Şi surâsu-i deveni mai ascuţit. 

Obosit de toată agitația, se lăsă în fotoliu şi începu să 
reflecteze, trecându-şi prin minte toate scenele văzute, 
până în cele mai mici detalii, amintindu-şi cele mai mici 
gesturi, cuvintele cele mai neimportante în aparenţă, 
încercând să ajungă la adevăr prin observaţiile şi deducţiile 
sale. 

Doi călugări îi aduseră cina. Cu ochii lucind de poftă, 
aşezară cu dragoste proviziile pe masă, aliniară respectuos 
sticle de forme diverse şi în loc să se retragă, cum făceau de 
obicei, rămaseră în contemplare în faţa mesei, părând că 
aşteaptă ca Pardaillan să facă onorurile mesei. Văzând că 
nu se decide, unul din cei doi îndrăzni: 

— Domnul cavaler nu vrea să mănânce? 

Învingându-şi repulsia ce i-o inspirau cei doi paznici, 
Pardaillan răspunse: 


— Imediat, poate... încă nu mi-e foame. 

Şi cei doi schimbară o privire furişe pe care cavalerul o 
surprinse. 

— Domnul cavaler doreşte să-i pregătim altceva? insistă 
călugărul. 

— Nu, părinte, nu doresc decât un lucru... 

— Care? întrebă acesta nerăbdător. 

— Să mă lăsaţi singur, răspunse rece Pardaillan. 

Cei doi mai schimbară o privire furişă pe care Pardaillan o 
surprinse din nou. Mai contemplară pentru ultima oară 
platourile ce acopereau masa şi ieşiră înăbuşindu-şi un 
suspin adânc. 

Cum rămase singur Pardaillan se asigură dintr-o privire că 
viziera era închisă. Apropiindu-se de masă, contemplă 
platourile numeroase şi diverse. Luă câteva la noroc şi le 
mirosi cu atenţie. 

„Nu simt nimic deosebit, îşi spuse. În schimb, 
Dumnezeule! Simt că mor de foame şi sete!” 

Luă o sticlă. 

„Închisă ermetic! îşi spuse. Dar poţi să ştii...” îi scoase 
dopul şi o mirosi, aşa cum făcuse şi cu platourile. 

„NIMIC, nu simt nimic!” 

Şi încet, cu regret, o puse la loc. 

„Nu bea şi nu mânca nimic timp de trei zile” spunea biletul 
lui Chico. Otravă fulgerătoare... La dracu”! Pot aştepta”. 

Întoarse spatele mesei pentru a rezista tentaţiei şi se 
îndreptă spre dulapul în care-şi ascunsese resturile. Cu o 
grimasă, mormăi: „Cam slăbuţ!” 

Hotărât, luă o bucată de pateu şi o duse la gură. Dar nu-şi 
isprăvi gestul. 

„Cine-mi spune, gândi el, că nu au intrat şi aici în timpul 
plimbării mele cu marele inchizitor? Cine-mi spune că 
aceste resturi, inofensive ieri seară, sunt la fel acum?” 

Puse la loc bucata şi închise dulapul. Îşi trase fotoliul în 
dreptul ferestrei şi se aşeză cu spatele la masa plină de 
tentaţii, în acelaşi timp, pentru a-şi face curaj să reziste, 


murmură: „Nu mai am de aşteptat decât două zile şi 
jumătate. Ce naiba! Două zile trec repede!” 

Şi, cu un puternic efort de voinţă, reuşi să scape de 
această obsesie şi încercă să-şi amintească tot ce-i spusese 
d'Espinosa. 

Câteva frânturi de frază îi reveneau cu încăpățânare: „I s- 
a dat să bea o licoare... Băutura aceasta acţionează asupra 
creierului pe care-l tulbură... Simte cum i se întunecă 
inteligenţa... Totuşi, nu este încă nebunia...” 

Şi un detaliu, pe care am omis să vi-l semnalăm, îi revenea 
cu încăpățânare în amintiri: în timpul primului prânz servit 
în această cameră, la acel prânz când fusese narcotizat şi 
dormise câteva zile, remarcase pe masă o sticlă plină cu vin 
vechi de Saumur, pentru care avea o adevărată slăbiciune şi 
o pusese deoparte, rezervându-o pentru desert. Ori, la 
sfârşitul prânzului, când voise să atace sticla, s-a simţit 
cuprins brusc de slăbiciune. Probabil că narcoticul începuse 
să-şi facă efectul. Dar a trecut repede. Cu toate astea, avu 
darul să-i deştepte unele bănuieli, înainte de a goli paharul 
pe care tocmai îl umpluse, îl duse la nas şi-l mirosi îndelung. 

Examenul părându-i insuficient, muie un deget şi lăsă să-i 
cadă câteva picături pe limbă, degustându-le ca un 
cunoscător ce era. Rezultatul acestei degustări îl făcu să 
lase paharul pe masă, fără să-l mai atingă. Îşi terminase 
prânzul. Nu-i mai era nici foame nici sete. 

Deodată avu o inspiraţie. Se sculă şi goli paharul şi tot 
conţinutul sticlei care i se părea suspect, în ligheanul care 
mai avea încă apă murdară, înroşită de sânge, în care se 
spălase. Apoi reveni la masă, punând sticla şi paharul la 
locul lor. Câteva momente mai târziu, cu capul greu, 
cuprins de un somn irezistibil, adormi. 

De ce acţionase aşa? N-ar fi ştiut să spună. De ce acest 
amănunt, aproape uitat, îi revenea în memorie? De ce lega 
acest incident de cuvintele pe care d'Espinosa le 
pronunţase? De ce dialogul Faustei cu marele inchizitor, 
când vorbeau de nebunia sa, acest dialog pe care şi-l 


reamintise în „galeria supliciilor”, de ce acest dialog şi-l 
reamintea din nou? 

Ce concluzii putea trage din incidentul cu sticla de vin, 
cuvintele lui d'Espinosa, cuvintele Faustei şi cuşca cu 
nebuni? Nu putea şti. Dar, încet, încet, adormi în fotoliu şi în 
somnul său agitat, având pe buze un surâs maliţios, 
bolborosea cuvinte fără sens, printre care, cel mai adesea 
se auzea: NEBUNIE. 

Spre seară, călugării, consternaţi să vadă că nu se 
atinsese nici de cină, îi serviră un supeu mult mai bine 
asezonat decât mesele anterioare. Cu toată insistența lor, 
Pardaillan refuză mâncarea. 

Călugării trebuiră să se retragă, fără a reuşi să-l convingă 
să mănânce şi atunci cavalerul se urcă în pat pentru a 
rezista tentaţiei. Dădu dovadă de o putere de voinţă ieşită 
din comun, deoarece foamea îl chinuia îngrozitor. Poate ar fi 
simţit-o mai puţin dacă nu s-ar fi gândit la ea. 

Dar călugării reveneau cu încăpățânare cu alte şi alte 
platouri. Sub pretextul că poate mai târziu se va servi, îi 
lăsau masa încărcată de bunătăţi. Ori dacă Pardaillan 
reuşea să se stăpânească, o privire căzută asupra mesei 
încărcate era de-ajuns să-i trezească foamea. 

A doua zi, supliciul se reînnoi. Într-adevăr, călugării îi 
serviră atât micul dejun cât şi prânzul, o gustare, cina şi 
supeul. 

De cinci ori în aceeaşi zi a trebuit să reziste eroic. 

În a treia zi, Pardaillan, cu gâtul uscat, simțind că 
picioarele nu-l mai ascultă, îşi spunea pentru a-şi face curaj: 
„Nu mai este decât o zi. Pe Pilat! O să treacă cum au trecut 
şi celelalte! Şi pe urmă? ... Ei bine, vom vedea! Fie ce-o fi”. 

Căuta tot timpul un mijloc de a evada, dar nu găsea nimic. 
Acum, poate ca urmare a slăbiciunii pe care o simţea şi care 
îl lipsea de o parte a forţelor sale, începuse să-şi pună multe 
speranţe în Chico, în posibilităţile lui de a-l salva. Îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului, aşteptând să 


zărească silueta acestuia, sperând să primească un nou 
bilet. Dar Chico nu dădea nici un semn. 

În acea zi, cei doi gardieni se arătară mult mai afectaţi de 
încăpăţânarea lui în ceea ce priveşte refuzul hranei. Până în 
ziua vizitei lui d'Espinosa, ei păstraseră o tăcere totală, 
încât puteau fi crezuţi doi muţi. După vizita şefului lor 
suprem, deveniră pe atât de vorbăreţi, pe cât de muţi 
fuseseră până atunci. Şi cum marea lor grijă era 
bunăstarea prizonierului dat în grija lor, nu vorbeau decât 
despre mâncare şi băutură. 

Unul îi recomanda un anume platou despre care îi spunea 
până şi reţeta, celălalt lăuda un desert; unul îl somă pe 
cavaler să guste felul pe care i-l prezentase, celălalt îl 
contrazicea, jurând pe Sfânta Fecioară că, gustând acea 
mâncare, nu ar fi însemnat decât o otrăvire sigură. 

Aceste certuri, în faţa unui om care se lăsa în mod lent să 
moară de foame, avea ceva hidos şi grotesc. 

Pardaillan ar fi putut să-i facă pe aceşti doi călugări să 
tacă, dându-i afară şi ar fi fost ascultat, dar cum era sigur 
că aceştia jucau un rol precis, de a-l face să mănânce 
mâncarea otrăvită, îi lăsa în pace. Era convins că dacă i-ar fi 
gonit, la prima reîntoarcere l-ar fi hărțuit şi mai mult, astfel 
încât se resemnă. 

Dar Pardaillan se înşela. Cei doi călugări nu aveau nici un 
rol. Erau sinceri. Aceştia doi, cu o gândire mărginită, nu-şi 
datorau misiunea încredinţată decât forţei lor herculeene. 

Li se ordonase să-l păzească pe Pardaillan şi să-i 
îndeplinească toate dorinţele, mai puţin aceea de a-i 
deschide uşa. 

Li se recomandase, mai ales, să-l facă să mănânce cât de 
cât. Aşa încât, ei încercau să se achite de sarcina primită. 

Cum erau cunoscuţi drept lacomi şi fără să facă fasoane 
când era vorba să golească o sticlă cu vin, li se interzisese, 
sub ameninţarea unor pedepse din cele mai grele, să 
accepte orice din partea prizonierului, fie chiar şi o picătură 
de apă. 


În sfârşit - şi asta arată că d'Espinosa nu lăsa nimic la 
întâmplare şi ştia să tragă foloase de pe urma slăbiciunilor 
celor care-l serveau - li se spusese că dacă reuşeau să 
convingă prizonierul să guste măcar din unul din 
numeroasele platouri, să înghită chiar şi o picătură de vin, 
restul le-ar fi revenit lor. 

Dar Pardaillan nu ştia nimic. Totuşi, uneori, pentru a avea 
sufletul liniştit, îmbia călugării, fie cu un platou, fie cu un 
pahar cu vin, spunându-le: 

— Uite, părinte, vă declaraţi fericiţi să mă vedeţi 
mâncând... Ei bine, gustaţi măcar o îmbucătură şi vă jur că 
pe urmă voi mânca şi eu. Luaţi numai o înghiţitură din acest 
vin minunat şi apoi eu voi goli toată sticla. 

— Ne este imposibil să vă satisfacem, ziceau cei doi 
călugări cu un aer trist. 

— De ce? întrebă Pardaillan. 

— Vai! Mie şi fratelui meu ni s-a interzis să acceptăm orice 
din partea domniei tale. 

— Sub ameninţarea biciului, adăuga celălalt. 

— A biciului şi a altor pedepse. 

— Să nu mai discutăm, atunci, le-o reteza Pardaillan. 

Şi în sinea lui îşi spunea: „Nemernicii, ştiu că mâncarea e 
otrăvită.” 

În a treia zi, fratele Bautista şi fratele Zacarias (aşa îi 
chema pe cei doi temniceri) se arătară cu mult mai afectaţi 
ca până acum, afectaţi şi furioşi. Afectaţi, deoarece vederea 
atâtor platouri îi făcea să sufere, înfuriaţi, deoarece erau 
convinşi că refuzul, cavalerului era numai pentru a-i face pe 
ei să piardă. Şi iată că, la ora cinei, cei doi călugări se 
prezentară în faţa lui Pardaillan. Numai că, în loc să 
aranjeze masa în cameră fratele Bautista, care părea la fel 
de bucuros că şi Zacarias, îl anunţă: 

— Dacă domnul cavaler binevoieşte să vină în sufragerie, îi 
vom servi o cină pe cinste. 

Pe moment, Pardaillan fu zăpăcit de aşa o veste. Ce 
însemna asta? Ce capcană putea ascunde? 


Văzându-le figurile radioase şi surâsurile ce le schimbau 
între ei, crezu că se urzeşte un plan împotriva sa, aşa încât 
le răspunse sec: 

— Părinte, v-am spus odată pentru totdeauna că nu vreau 
să mănânc. Nu-mi veţi servi deci nici o cină, deoarece nu voi 
ieşi din cameră. 

Spunând acestea, se aruncă în fotoliu şi le întoarse 
spatele. Cei doi călugări se priviră consternaţi. 

Totuşi, fratele Bautista care era mai îndrăzneţ şi părând 
mai dispus să-şi asume riscul, făcu o tentativă disperată, pe 
un ton ce nu admitea replică: 

— Şi totuşi, trebuie să veniţi. 

Pardaillan, mirat de un asemenea ton, aproape 
ameninţător, tresări şi cu un surâs răutăcios, întrebă 
batjocoritor: 

— Trebuie? ... De ce? 

— Asta-i ordinul, zise cu blândeţe fratele Zacarias. 

— Şi dacă refuz? 

— Vom fi obligaţi să vă luăm pe sus. 

Pardaillan făcu doi paşi înainte. Cu toate că nu mâncase de 
două zile, se simţea în stare să-i pună la respect pe cei doi. 
Când, deodată, îi veni o idee: „Neghiob ce sunt. Cine ştie 
dacă nu voi găsi ocazia de a o şterge.” 

Rezultatul acestui gând a fost că, în loc să-i lovească aşa 
cum avea de gând, le răspunse cu un zâmbet grațios: 

— Fie! Voi merge de bunăvoie pentru a vă cruța osteneala 
de a mă duce pe sus. 

Cei doi făcură mutre foarte fericite. 

— Ce bine, domnule cavaler, zise bucuros fratele Bautista, 
iată-vă într-adevăr rezonabil. Şi pe sfântul Baptiste, 
venerabilul meu patron, nu veţi avea nimic de regretat 
vizitând sufrageria noastră. 

— Haida-de, părinte, fac asta numai fiindcă aşa sună 
ordinul. Dar vă previn: şi de această dată, ca şi până acum, 
nu mă veţi convinge să mănânc nimic. 


Cei doi făcură o figură nefericită. Schimbară între ei priviri 
neliniştite, în timp ce fruntea li se umbrea. 

— Asta e! zise fratele Bautista, să mergem. Vom vedea 
dacă aveţi curajul să vă ţineţi cuvântul în faţa ospăţului ce vi 
s-a pregătit. 

Pe culoar îi întâmpină o escortă de şase călugări voinici 
care-l înconjurară pe cavaler şi-l conduseră până la uşa 
sufrageriei care se afla pe acelaşi culoar. 

În timp ce escorta rămase afară, Pardaillan intră urmat de 
cei doi gardieni obişnuiţi. În spatele său auzi scrâşnind 
zăvoarele. Aruncă în jur o privire cercetătoare care 
cuprinse şi cele mai mici amănunte şi rămase încântat de 
ceea ce văzu. 

Sala, uriaşă şi de formă pătrată, avea tavanul înalt. 
Tavanul, podeaua, lemnăria care o acoperea în întregime, 
din esenţele cele mai rare, erau adevărate opere de artă de 
mozaic şi sculptură. Patru tapiserii flamande împodobeau 
doi pereţi şi reprezentau cele patru anotimpuri. Dar dacă 
decorul fiecărei tapiserii varia, potrivit anotimpului ce-l 
reprezenta, fondul subiectului rămânea acelaşi. Era o 
abundență de fructe, de mâncăruri, sticle, ca şi de 
personaje, bărbaţi şi femei care se înfruptau din plin. 

Un cămin monumental ocupa cam două treimi din cel de-al 
treilea perete, interiorul acestui cămin era decorat cu 
arbuşti, cu plante rare, cu flori cu un parfum dulce, aranjat 
în coşuri, de jur-împrejurul unei fântâni arteziene de 
marmură, al cărui jet de apă cădea într-o ploaie fină, cu un 
murmur mângâietor şi care împrospăta aerul parfumat. 
Două ferestre cu draperii de catifea, erau închise ermetic. 
Zece fotolii, uriaşe, se înşirau de-a lungul pereţilor. Cu toate 
că afară era ziuă, în cele patru colţuri ale sălii, patru 
candelabre uriaşe, încărcate cu lumânări parfumate, 
ardeau uşor şi volutele de fum răspândeau în aer acel 
parfum ce se făcea simţit. lată ce văzu Pardaillan dintr-o 
aruncătură a privirilor. 


Totul în această sală părea că fusese înălţat în cinstea 
lăcomiei. Totul părea conceput să-l facă să urmeze pilda 
personajelor tapiseriilor, adică să se îndoape pe săturate. 

În centrul sălii era aranjată o masă, în jurul căreia ar fi 
putut lua loc cu uşurinţă douăzeci de persoane. O faţă de 
masă, de o albeaţă sclipitoare şi de o fineţe desăvârşită o 
acoperea, şervete dintr-o broderie delicată, servicii de 
argint masiv, cristaluri ferecate în metale preţioase, veselă 
de aur şi argint şi cascade de flori. lată decorul ce încadra 
nenumăratele platouri, fructele exotice, gustările, 
patiseriile, compoturile şi jeleurile, un escadron de sticle de 
toate formele şi mărimile, aranjate cu grijă în faţa butelcilor 
pântecoase şi pline de un praf venerabil. 

La mijlocul acestei mese, încărcată cu provizii ce ar fi 
putut îndestula douăzeci de persoane înzestrate cu cea mai 
mare poftă de mâncare, era aranjat un singur tacâm. Şi în 
faţa acestui tacâm un singur fotoliu uriaş, părea că-şi 
întinde braţele pentru a cuprinde pe fericitul gurmand, 
pentru care se făcuse toată această risipă gastronomică. 

lată ce-i arătară lui Pardaillan fratele Zacarias şi fratele 
Bautista. Ochii lor strălucitori, gura ce li se rotunjise, nările 
lor care adulmecau, nu parfumul florilor, ci mirosul 
platourilor, aerul lor de falsă modestie, toată atitudinea lor 
arăta că această capodoperă era rodul strădaniei lor şi 
parcă implorau un compliment din partea cavalerului. 

— Admirabil! zise acesta cu simplitate, foarte convins. 

— Nu-i aşa? îi răspunse, strălucind de bucurie şi fericire 
fratele Bautista. Şi ce aţi mai avea de spus după ce veţi 
gusta aceste delicioase feluri? 

Şi cei doi călugări se priviră triumfători. 

Dar, vai! Bucuria le-a fost scurtă, deoarece Pardaillan 
adăugă imediat: 

— Minunat! Dar v-aţi străduit degeaba, fiindcă nu voi servi 
NIMIC. 

Consternarea celor doi nu avu margini. Totuşi nu se 
considerară înfrânți dinainte. 


— Asta-i o blasfemie, zise sever fratele Bautista. Aşezaţi-vă 
mai bine în acest fotoliu care vă aşteaptă. 

— Dar nu vreau să mănânc... Nu înţelegeţi? 

— Asta-i ordinul! zise blând fratele Zacarias. 

Pardaillan îi aruncă o privire. 

— Aţi mai spus-o, zise cu un ton răutăcios. Nu vreţi să 
schimbaţi formula? 

— Păi dacă aşa sună ordinul! repetă naiv fratele Zacarias. 

— Aşezaţi-vă, domnule, imploră Bautista, faceţi-o din 
dragoste pentru noi... Vom fi dezonoraţi dacă rezistaţi 
eforturilor noastre. 

Oare să fi avut Pardaillan milă de disperarea lor sinceră? 
Oare să fi înţeles că orice rezistenţă în faţa ordinelor 
primite de cei doi, era zadarnică? Nu ştim, dar, cu aerul său 
zeflemitor, consimţi: 

— Ei bine, fie. Din dragoste pentru voi, mă voi aşeza... Dar 
ar trebui să fiţi prea iscusiţi pentru a mă convinge să 
mănânc. 

Şi se aşeză, cu un aer care ar fi trebuit să le dea de gândit 
celor doi călugări, dacă ar fi fost mai buni fizionomişti, sau 
dacă şi-ar fi cunoscut mai bine prizonierul. 

— Haideţi! zise Pardaillan, care simţea cum îl cuprinde 
mânia, haideţi, faceţi-vă meseria de călăi. 

Cei doi călugări se priviră miraţi. Nu înțelegeau nimic. 
Imediat ce Pardaillan se aşeză în fotoliu, o orchestră 
ascunsă în spatele căminului se făcu auzită. Arii, pe rând 
tandre şi languroase, vesele şi săltăreţe, i se ofereau 
auzului său. Şi sunetele instrumentelor cu coarde, cărora i 
se alăturau acelea mai înalte ale flauturilor, ajungeau până 
la el, îndepărtate, evocându-i visuri melancolice sau vesele. 

Acest scenariu, savant întocmit, muzica îndepărtată, 
parfumurile pătrunzătoare, splendoarea mesei, aroma 
mâncărurildr şi a vinurilor, era mai mult decât ar fi trebuit 
pentru a zăpăci până şi mintea celui mai hotărât şi lucid 
individ. Cu toată stăpânirea sa de sine, Pardaillan era palid 
din cauza efortului uriaş ce-l făcea. 


Chiar îi era frică de otrava cu care era ameninţat? Nu, nu 
de otravă îi era frică. Ameninţat prin cuvinte cu subînţeles 
de suplicii mult mai oribile, este uşor de înţeles că, între o 
tortură, savant dozată, care ar fi putut dura zile întregi 
poate şi o otravă fulgerătoare, nu ar fi ales. Oricare altul în 
locul său ar fi ales otrava. 

Dar nu moartea îl înspăimânta. Moartea, i se părea, în 
aceste condiţii, o eliberare. De când singura lui dragoste 
murise, îi murise şi ura, aşa încât Pardaillan nu mai ţinea la 
viaţă. 

Şi atunci? 

Motivul era acesta: avându-şi propriile idei, Pardaillan îşi 
spunea că, acceptând din partea regelui Henric o sarcină 
de încredere, nu avea dreptul să moară până când nu şi-o 
va fi împlinit. 

Logica sa era riguroasă. Numai că, pentru a o pune în 
practică, trebuia să fii dotat cu o energie pe măsură, cu o 
doză mare de curaj, de voinţă şi sânge rece, aşa cum numai 
Pardaillan putea avea. 

Pe toate acestea le judecase şi le hotărâse în singurătatea 
celulei sale. 

Şi altceva mai hotărâse şi e bine să-l facem cunoscut, era 
faptul că îşi asuma otrăvirea începând cu a patra zi de la 
primirea biletului lui Chico. De ce a patra zi? Era aşa de 
sigur pe omuleţul acela? 

Chico, în ochii săi, devenea o carte importantă. Pentru 
moment, era la fel de bună ca oricare alta. Bună sau rea, 
încă nu ştia. Asta va depinde de cărţile adversarului. 

Îşi fixase termenul de patru zile numai fiindcă îşi spunea 
că resursele omeneşti au şi ele o limită şi că, dacă ar fi vrut 
să profite de evenimentele favorabile ce s-ar fi produs, 
trebuia în mod obligatoriu să-şi împrospăteze forţele slăbite 
după un aşa îndelungat post. 

Bineînţeles că ameninţarea otrăvii rămânea aceeaşi, dar 
ce putea face? De sfârşit trebuia s-o sfârşească într-un fel. 
Era un risc şi o ştia prea bine. 


Şi apoi, nimic nu dovedea că în faţa încăpăţânării sale, 
d'Espinosa nu va renunţa la otravă pentru a alege altceva. 

După ce-şi convinseră prizonierul să se aşeze la masă, 
Bautista şi Zacarias erau convinşi că ceea ce fusese mai 
greu se făcuse şi că de această dată, cavalerul nu va mai 
putea rezista tentaţiilor. 

Cu mii de precauţiuni, luară fiecare câte o sticlă şi 
umplură, unul cu vin de Beaune, pe care anii ce trecuseră 
peste el îl coloraseră din roşu aprins în roz pal, celălalt, un 
Xeres care, în cristalul limpede, părea aur topit, umplură 
fiecare câte o cupă. Îndeplinind această operaţie, cu tot 
devotamentul ce-l datorau, limbile lor atârnau ca la câinii 
pofticioşi. După ce umplură cele două cupe, le ridicară cu 
solemnitate, de parcă ar fi fost sfânta împărtăşanie şi le 
prezentară fiecare. 

— Iată cea mai fină catifea, zise mieros Bautista, făcând cu 
ochiul. 

— Adevărată mătase, adăugă Zacarias, nu mai puţin 
convingător. 

— Demnii mei fraţi, zise liniştit Pardaillan, cel mai bine ar 
fi să încetaţi să mai jucaţi comedia asta. 

— Comedie? protestă Bautista, dar, fratele meu, nu e nici o 
comedie. 

— E un ordin, cum bine spunea fratele Zacarias. Da? ... În 
cazul ăsta, haideţi, hărţuiţi-mă... Dar v-am prevenit: nu mă 
voi atinge de nimic. 

— În cazul ăsta, strigă Bautista care, oricât de mărginit ar 
fi fost, nu-i lipsea totuşi o oarecare orientare, alegeţi chiar 
domnia voastră. 

Spunând acestea, puse cu delicateţe cupa pe masă şi-i 
arătă sticlele aliniate. 

— La dracu”! făcu Pardaillan sâcâit, păstraţi-vă poşirca, nu 
vreau s-o gust. 

— Poşircă? se sufocă demnul călugăr, indignat, poşircă? ... 

Şi înhăţând din nou cupă, o ridică cu religiozitate, 
contemplând-o cu dragoste şi respect şi agitând-o cu un 


gest de anatemă, strigă: 

— Blasfemie! ... Profanare! ... 

— Hei! Părinte, zise Pardaillan cu un ton răutăcios, dacă 
acolo este soarele, de ce nu guşti o rază? Îmi iau 
angajamentul să golesc, după tine, tot soarele ce mai 
rămâne în sticlă. Ce zici? 

Descurajaţi, cei doi călugări depuseră cupele pe masă cu 
un suspin de regret: 

— Imposibil, se plânse unul. 

— Ne este interzis, suspină celălalt. 

— La dracu”! rânji Pardaillan. 

Văzând că vinul nu-l poate hotări, cei doi se îndreptară 
spre mâncăruri şi, rând pe rând îi oferiră fie supe, fie 
gustări, peşti, languste, fripturi, vânat, fructe, prăjituri. Nu 
uitară nimic deoarece sperau să-l tenteze cu ceva. 
Pardaillan nu le răspundea la toate acestea decât cu un gest 
de refuz. Şi tot acest chin dură mai mult de o oră. Sudoarea 
curgea pe el în valuri. La fel ca şi pe cei doi călugări, numai 
că, din motive diferite. În sfârşit, după ce şi ultimul platou 
avu aceeaşi soartă, Bautista, nemaiştiind cărui sfânt să se 
roage, exclamă plângăreţ;: 

— Pe Sfântul Duh! Aţi hotărât să muriţi de foame? 

— Ei bine, nu spun nu! răspunse zeflemitor Pardaillan. 

Cei doi se dădură bătuţi. 

Şi din această luptă teribilă, Pardaillan ieşi învingător, dar 
zdrobit, distrus şi cum ajunse în odaia sa, se prăbuşi în 
fotoliu. O zi de eforturi fizice dintre cele mai grele nu l-ar fi 
epuizat mai puţin decât efortul moral la care fusese obligat. 
Nu trebuie uitat că se afla în cea de-a treia zi de post şi se 
găsea într-o stare de slăbiciune de înţeles. 

Febra pusese stăpânire pe el şi setea, înfricoşătoarea sete, 
îi strângea gâtul şi-i tumefia buzele uscate. Auzea tot felul 
de zgomote, care cu timpul deveneau exasperante şi ceea 
ce era mai grav, îşi pierdea tot mai des conştiinţa, care apoi 
îi dădea o stare de prostraţie. Înfundat în fotoliul său, se 
gândea la cei doi călugări: „Sceleraţii, mai să mă omoare cu 


zile! ... Aşa clipe grele nu am maitrăit! ... Nu mi-au iertat 
nici cel mai mic platou. Cum de-am putut rezista? Cum de- 
am putut rezista cu toată foamea? Fiindcă mi-e foame, pe 
toţi dracii! ... Şi sete... Ah! Pe legea mea! Am făcut tot ce 
am putut! Fie ce-o fi, mâine o să mănânc.” 

A doua zi, la ora micului dejun, cei doi călugări nu mai 
apărură. 

— Ei drăcie! exclamă Pardaillan dezamăgit. Oare nu 
cumva am aşteptat prea mult? Nu cumva domnul 
d'Espinosa s-a hotărât să renunţe la otravă şi să mă lase să 
mor de foame? 

Aşteptă fără prea multe regrete micul dejun, care, fiind o 
masă frugală, nu i-ar fi satisfăcut pofta de mâncare după un 
post aşa de îndelungat. 


Dar iată că nici la ora prânzului cei doi călugări nu-şi 
făcură apariţia. De data asta Pardaillan începu să se 
îngrijoreze. 

„Nu e posibil să fie o scăpare, gândea el, agitându-se prin 
cameră. Trebuie să fie ceva la mijloc... Dar ce?... 
D'Espinosa să fi aflat oare că astăzi eram hotărât să risc? ... 
Oare Chico a făcut vreo imprudenţă? ... S-a lăsat prins? ... 
Dacă aş putea afla...” 

Şi se îndreptă spre uşă. Dar în momentul în care voia să 
bată în vizieră, se opri nehotărât. 

„Nu, îşi spuse el îndepărtându-se, nu vreau să-i fac să 
creadă că sunt nerăbdător să mănânc... orice ar fi... să mai 
aşteptăm...” 

Trecu şi ora gustării. Sosi ora cinei. Călugării tot nu 
apăreau. Tot aşa sosi şi trecu şi ora supeului. 

„La dracu'! făcu Pardaillan furios, vreau să ştiu ce se 
întâmplă.” 

Se îndreptă hotărât spre uşă şi bătu cu putere în vizieră. 
Aceasta se deschise imediat. 

— Aveţi nevoie de ceva? întrebă o voce dulceagă, care nu 
era a niciunuia dintre paznicii săi obişnuiţi. 

— Vreau să mănânc, zise brutal Pardaillan... Numai dacă 
nu v-aţi hotărât să mă lăsaţi să mor de foame. Dacă-i aşa, 
măcar spuneţi-o. 

— Vreţi să mâncaţi? întrebă surprinsă vocea. Şi ce vă 
împiedică? Nu aveţi tot ce vă trebuie în cameră? 

— Nu am nimic, pe toţi dracii! De asta vă întreb dacă nu 
cumva vreţi să mă lăsaţi să mor de foame! 

— Să vă lăsăm să muriţi de foame, pe toţi sfinţii! Chiar 
credeţi? Fraţii Zacarias şi Bautista, presupun că v-au adus 
masa? 

— Nu mi-au adus nimic, strigă Pardaillan, care se întreba 
dacă nu cumva îşi bat joc de el, nici o bucată de pâine şi nici 
o picătură de apă. 

— Ah! Dumnezeule! ... zăpăciţii ăştia v-au uitat. Şi vocea 
părea sincer surprinsă. 


— La urma urmei, strigă Pardaillan, cum se face că nici nu 
i-am văzut astăzi? 

— Au cerut şi au obţinut permisiunea să iasă din 
mănăstire, dar numai pentru o zi. Am crezut că au avut 
prevederea să vă aprovizioneze cu tot ceea ce era necesar. 
Ah! Dacă monseniorul ar afla neglijenţa lor... N-aş vrea să 
fiu în pielea lor. Dar de ce aţi aşteptat până acum, domnule? 
De ce nu aţi spus-o chiar la prânz! V-am fi servit imediat... 
în vreme ce acum... 

— Ei bine? zise Pardaillan. 

— Toată lumea doarme în mănăstire, părintele sufragiu la 
fel ca toţi ceilalţi. Imposibil să vă aduc ceva. Ce nenorocire. 

— La naiba! zise Pardaillan liniştindu-se, o zi mai mult sau 
mai puţin, nu o să mor. În fine, să nu mai vorbim. O să 
aştept până mâine... dacă n-au hotărât să mă lase să mor de 
foame. 

A doua zi la ora micului dejun, nici urmă, de călugări. Şi 
Pardaillan se întreba dacă, după ce l-au copleşit cu toate 
atenţiile, după ce-i prezentaseră toate acele platouri 
grozave, atunci când era hotărât să nu mănânce, nu cumva 
acum îl făceau să le ducă dorul? În fine, la ora prânzului, cei 
doi gardieni apărură şi cu figuri lugubre, anunţară că 
„prânzul domnului cavaler e servit”. 

Pardaillan începuse să-şi iasă din fire, încât ei repetară 
anunţul, crezând că nu fuseseră auziţi. Surâzând la vederea 
celor două mutre spăşite, bombăni: 

— Cum se face că, ştiind că veţi lipsi toată ziua, nu aţi avut 
grijă să mă aprovizionaţi? 

— Dar... totdeauna ne-aţi refuzat, zise cu naivitate 
Bautista. 

— Şi ăsta-i un motiv? ... leri aş fi vrut să mănânc. 

— Într-adevăr? 

— Dacă v-o spun. 

— Şi astăzi? întrebă plin de speranţe Zacarias. 

— Şi astăzi ca şi ieri, mor de foame şi sete! ... 


— Pe sfântul Dumnezeu! strigă Bautista fericit, ce plăcere 
ne faceţi! Haideţi repede, domnule. Şi-l conduseră la 
sufragerie. 

Fără să mai aştepte altă invitaţie, Pardaillan se aşeză la 
masa încărcată cu bunătăţi, în timp ce călugărul Zacarias îi 
spunea: 

— Acum să vă văd! 

— Adevărul este, mărturisi Pardaillan, că tot ceea ce se 
află aici poate satisface şi pe cel mai mare mâncău. 

Se aşeză hotărât în faţa unicului tacâm şi ca şi mai înainte 
cu două zile, orchestra invizibilă se făcu auzită, în timp ce 
călugării se grăbeau să-l servească. 

Pardaillan, calm, atacă gustările. Şi văzându-l aşa de calm, 
nimeni nu ar fi putut bănui dramă pe care o trăia. La 
fiecare îmbucătură, aceeaşi întrebare îi revenea obsedant: 
„De data asta, va fi ultima!” 

Şi de fiecare dată când trecea la alt platou, îşi spunea: „Nu 
a fost până acum... poate că de această dată.” 

La începutul prânzului gustase cu îndoială din fiecare fel, 
analizând cu minuţiozitate fiecare îmbucătură, fiecare 
înghiţitură de vin. Apoi, această întârziere începu să-l 
enerveze şi felul său nepăsător prevala. Începu să mănânce 
şi să bea vârtos, fără să-i mai fie teamă de nimic. 

Cât despre călugări, aceştia îşi doreau să le rămână şi lor 
ceva din prânzul atacat cu atâta străşnicie. 

Prânzul fiind sfârşit, Pardaillan se întoarse în camera sa şi 
aşezându-se în fotoliu, îşi spuse: „Ei bine, iată-mă sătul... şi 
încă mai trăiesc. Biletul spunea ceva despre o otravă 
fulgerătoare... Da, dar poate că şi-au schimbat intenţiile... 
poate au pus o otravă mai lentă... Să aşteptăm.” 

Rămase nemişcat în fotoliul său câteva ore. După cum 
arăta expresia feţei sale, aştepta şi în acelaşi timp reflectă. 
După scurgerea acelor ore, se sculă şi începu să se plimbe 
prin cameră, cu un surâs pe buze. 

„Încep să cred că nu era nici o otravă în mâncare. Poate că 
d'Espinosa şi-a schimbat planurile, după cum am 


presupus... sau totul nu a fost decât o comedie. Poate. Să 
mai aşteptăm. lată că ora gustării a trecut şi paznicii mei 
încă nu au apărut.” 

Într-adevăr, paznicii nu se făcură văzuţi nici la ora cinei, 
nici la ora supeului, dar cum mâncase din belşug, lui 
Pardaillan nu-i mai era foame. Oricum, voia să-şi 
limpezească o idee ce-i venise, aşa încât se apropie de uşă 
şi bătu în vizieră. De data asta îi răspunse fratele Zacarias. 

— Ei, domnul meu părinte, zise Pardaillan cu un ton 
repezit, a trecut şi ora cinei şi ora supeului... deci nu mi se 
mai servesc mirificele festinuri? ... 

— S-a sfârşit cu astea, fratele meu, zise trist călugărul. S-a 
sfârşit, din păcate! 

— Ah! făcu Pardaillan cu o sclipire în ochi. Dar de ce acest 
„din păcate”? Chiar ţii la mine? 

Cu o sinceritate ce ar fi putut să fie crezută cinism dacă n- 
ar fi fost inconştienţă, călugărul răspunse: 

— Nu, fratele meu. Numai că, se pare că aţi comis o 
greşeală şi pentru ispăşirea ei, superiorii noştri au hotărât 
să nu vă mai hrănească un timp oarecare. Şi cum eu şi 
fratele Bautista aveam dreptul la resturile mesei domniei 
voastre, pe care acum le regretăm, iată de ce această 
pedeapsă ne loveşte atât pe noi cât şi pe domnia voastră. 

— Înţeleg, zise Pardaillan cu un ton de compasiune. Deci 
voi aveaţi dreptul să împărţiţi resturile meselor mele? 

— Bineînţeles! ... Şi erau atât de grozave, încât nu ne 
putem împiedica să nu le regretăm... Atâtea bucate grozave 
pierdute, cel puţin pentru noi, fiindcă din ele se înfruptau 
ceilalţi fraţi. 

— De ce ceilalţi şi nu voi? Nu mi se pare drept. 

— Monseniorul d'Espinosa ţinea cu orice preţ să fiţi tratat 
cu tot respectul şi să faceţi onorurile meselor ce vă 
serveam. Pentru a ne pedepsi de refuzul vostru, de care, 
eram răspunzători, eram lipsiţi de acele minuni culinare, 
care ne-ar fi revenit pe drept dacă domnia voastră ar fi 
gustat măcar. 


— De ce nu mi-aţi spus? Dacă m-aţi fi avertizat, aş fi 
gustat, doar pentru a vă face plăcere. 

— Vai! Din păcate şi asta fusese prevăzut. Ni s-a interzis cu 
desăvârşire să vă prevenim. 

— Îmi pare rău, zise Pardaillan care, obţinând de la 
călugăr, ceea ce voia să ştie, îl părăsi. 

Când văzu închizându-se, izbucni într-un hohot de râs 
tăcut şi murmură: „Bine jucat, pe legea mea! M-am lăsat 
păcălit ca un prost! ... Fie, dar să tragem învăţăminte.” 

Capitolul 16 

Podeaua mişcătoare. 

A doua zi se sculă la ora obişnuită. Descoperise o 
deschizătură mai mică în fereastră. Acolo îşi aşeza fotoliul 
şi, adăpostit de spătarul înalt al fotoliului, era aproape sigur 
că nu mai poate fi spionat prin viziera uşii. 

Acolo se refugie şi de acesta dată, rămânând nemişcat ore 
în şir, părând că somnolează, dar de fapt reflectând 
profund. Şi, fără îndoială, i se păru că întrevede scopul 
misterios urmărit de marele inchizitor, deoarece, din timp 
în timp, o lumină maliţioasă îi străbătea ochii şi un surâs 
răutăcios îi flutura pe buze. Ştia că este condamnat la 
foame pentru câteva zile, după cum îl prevenise în ajun 
fratele Zacarias, deci gândea că paznicii săi nu vor mai 
intra în cameră. Nu se înşela. Dimineaţa trecu fără să i se 
aducă nimic. Pe la ora unu după amiază, se sculă 
clătinându-se şi se îndreptă spre dulap de unde scoase un 
pachet mic pe care-l ascunse cu grijă sub haină, după care 
se aşeză în uriaşul fotoliu în care aproape dispăru. 

Ce făcea acolo? Nu avem de unde să ştim. Dar îşi mişca 
maxilarele ca şi cum ar fi mestecat. Încerca în acest fel să-şi 
înşele foamea? 

Timp de trei zile îl lăsară nemâncat şi fără nici o picătură 
de apă. Devenise de o slăbiciune teribilă, părând a se ţine 
cu greutate pe picioare şi-i trebuiau eforturi îndelungate 
pentru a-şi trage fotoliul în colţul favorit, deoarece, lucru 
ciudat, se încăpăţâna să se refugieze mereu acolo. 


Se împlineau treisprezece zile de când fusese închis în 
mănăstire şi devenise de nerecunoscut: palid, slăbit, barba 
acoperindu-i obrajii, cu ochii aprinşi de febră, nu mai era 
decât o umbră. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea 
în fotoliu, în care rămânea ore în şir. 

A patra zi, dimineaţă, paznicii îi aduseră o bucată de pâine 
neagră şi o cană de apă, recomandându-i să-şi împartă 
proviziile, deoarece nu va fi hrănit decât după alte două 
zile. 

Nici nu păru că aude. Dar probabil că auzise şi înţelese, 
deoarece peste două ore, pâinea se micşorase la jumătate şi 
apa din cană scăzuse tot cu atât. Se pare că era 
supravegheat îndeaproape, deoarece puţin după asta, cei 
doi călugări apărură şi-i cerură să-i urmeze. 

Cele câteva îmbucături îl mai întremaseră, căci se sculă 
fără prea mare dificultate. Dar ceea ce îi miră pe gardieni, 
era faptul că părea a nu înţelege prea bine spusele lor. 

Văzând toate astea, Bautista îl sprijini de un braţ, în timp 
ce Zacarias îl sprijinea de celălalt şi astfel îl duseră 
încetişor. Traversară câteva culoare şi coborâră două etaje. 
Se deschise o uşă, călugării îl împinseră şi el ascultă docil, 
intrând în camera ce-i fusese rezervată. Îi lăsară pe pământ 
ceea ce mai rămăsese din pâinea şi din apa pe care avuseră 
precauţia să le ia cu ei şi se retraseră tăcuţi. Bautista se 
duse direct la superiorul mănăstirii. 

— Ei bine? întrebă acesta laconic. 

— S-a făcut, răspunse nu mai puţin laconic fratele 
Bautista. 

— Nici o dificultate? 

— Niciuna, prea sfinte părinte. De altfel, nu ştiu dacă este 
efectul postului îndelungat, dar pare să nu fie conştient de 
el. Ah! Nu mai este aceeaşi persoană vioaie care era când a 
intrat aici! 

— Chiar aşa a ajuns? Fii atent, fratele meu, asta e deo 
importanţă majoră. 


— Prea sfinte părinte, cred sincer că, dacă i se mai 
prelungeşte postul acesta aspru cu încă trei zile, îşi va 
pierde minţile... dacă nu va muri de foame. 

— Îl vom trimite pe fratele medic să verifice pentru a nu 
exista nici cea mai mică îndoială. Eşti sigur că a băut 
întreaga sticlă de Saumur pe care ţi-am recomandat s-o pui 
cât mai la vedere în ziua intrării sale în mănăstire? 

— Absolut... N-a mai rămas nici măcar o picătură. Fratele 
Zacarias şi cu mine ne-am asigurat de asta. 

Starețul avu un surâs sinistru: „Dacă aşa stau lucrurile, 
într-adevăr a ajuns la capăt. N-are importanţă, pentru mai 
multă siguranţă voi trimite medicul.” 

Şi cu voce tare: 

— Haide frate, du-te! 

Celula în care tocmai fusese introdus Pardaillan, avea cam 
trei metri în lungime şi aproape tot atât în lăţime. Era 
complet întunecată. Nu exista nici o mobilă, nici un scaun, 
nici chiar un braţ de paie şi cavalerul, care nu mai avea nici 
un pic de forţă, se ghemui pe pământ, cu spatele sprijinit de 
zidul celulei. 

Cât timp rămăsese astfel ghemuit? Ore sau minute? N-ar fi 
ştiut să spună, deoarece părea că pierduse conştiinţa 
existenţei sale. Probabil că timpul fusese destul de lung, 
deoarece i se făcuse foame şi cu un gest, termină bucata de 
pâine şi aproape toată apa. 

La toate aceste torturi, se mai adăuga acum alta: căldura. 
O căldură care creştea fără încetare, părând să coboare din 
tavanul celulei sale. Sub efectul acesteia, aerul se făcea din 
ce în ce mai rar şi respiraţia îi devenea tot mai grea. 

Era lac de sudoare şi gâfâia. Şi, pe deasupra, o tăcere de 
mormânt şi un întuneric compact până într-atât, încât dacă 
n-ar fi ţinut în mână cana din care, din când în când sorbea, 
n-ar mai fi găsit-o. 

Şi iată că, în mijlocul acestei călduri insuportabile, tavanul 
păru că se deschide, un val de lumină inundă celula şi-l orbi 
cu strălucirea sa puternică. 


Părea că deasupra capului său se aprinsese brusc un 
soare ale cărui raze strălucitoare îi ardeau ochii. În acelaşi 
timp, ca un fenomen ciudat, căldura scăzu, urmând o 
răcoare plăcută. Dar răcoarea se accentua atât de repede 
în frig, încât, de unde până atunci fusese lac de sudoare, 
acum dârdâia în colţul său. 

Cu frigul pătrunzător care succedase căldurii toride, un alt 
fenomen se producea: emanaţii distrugătoare îi invadară 
celula şi un miros pestilenţial îl sufocă. 

Pardaillan, asfixiat, pe jumătate leşinat poate de sufocare, 
se prăbuşise pe pământ. Delira şi un gâfâit înăbuşit îi ieşea 
încontinuu de pe buzele îngheţate, alternând uneori cu 
gemete sau cu horcăituri. Şi aşa se scurseră multe ore fără 
ca el să-şi dea seama. 

Deodată, strălucirea acelui soare slăbi. Carcera era şi 
acum luminată, dar era o lumină suportabilă. În acelaşi 
timp, un curent de aer mătură toate mirosurile ce infestau 
carcera şi aerul deveni respirabil. Câteva valuri de căldură 
îndulciră atmosfera, în timp ce alte valuri de parfum 
îndepărtau şi ultimele rămăşiţe ale miasmelor ce ar fi putut 
rămâne răspândite prin aer. 

Foarte repede, carcera, în care fusese cât pe aci s-o 
sfârşească, rând pe rând când de căldură, când de frig, de 
asfixie sau de congestie, carcera, în care puţin nu lipsise să 
nu orbească din cauza acelui soare, deveni locuibilă. Simţi 
imediat binefacerile acestor schimbări. Delirul se schimbă 
într-un fel de amorţeală care nu avea nimic dureros, 
horcăiturile încetară şi respiraţia deveni normală. Puţin 
câte puţin, dispăru şi amorţeala. Îşi regăsi nu acea 
admirabilă inteligenţă care-l făcea superior celor ce-l 
înconjurau, ci un vag embrion de conştiinţă. Era puţin. Şi 
totuşi era o ameliorare notabilă faţă de starea în care se 
aflase până atunci. 

Am spus că se rostogolise pe pământ. Ar fi trebuit să 
spunem că se rostogolise pe manta. Într-adevăr, cu toată 
căldura - se afla în plină vară - ca urmare a unei toane, la 


un moment dat, se înfăşurase în mantaua de care nu mai 
voise să se despartă. Această toană îi venise în ziua 
faimosului şi unicului ospăț dat în cinstea sa în sufragerie şi 
pe care îl onorase. În timpul acelui ospăț îşi păstrase 
mantaua şi de atunci nu o mai părăsise nici ziua nici 
noaptea. Demnii fraţi Bautista şi Zacarias remarcaseră 
această ciudăţenie, dar nu-i dădură nici o importanţă. Deci, 
Pardaillan se rostogolise pe propria manta. Se sculă cu 
greutate. Probabil că ideea fixă îi trecuse, deoarece o 
scoase, o împături cu grijă şi cum în camera sa nu era nici 
un scaun, se aşeză pe ea, sprijinindu-se de zid. Aruncă o 
privire în jur. Nu mai era acea privire vie şi cercetătoare, 
dar nici nu mai citeai în ea licărele de nebunie pe care le 
avusese puţin mai înainte. Văzu în apropiere o pâine 
întreagă şi un ulcior plin cu apă. Se pare că supliciul durase 
o zi sau două, din moment ce-i reînnoiseră proviziile fără ca 
el să observe. Apucă pâinea uscată şi tare şi aproape că o 
devoră. Apoi goli aproape trei sferturi din ulciorul cu apă. 

Slabul prânz îi mai dădu puţine forţe. Aceste forţe aduseră 
o nouă ameliorare în starea sa mentală. Avu mai clar 
conştiinţa situaţiei sale. Se sprijini mai comod de perete şi 
începu să privească atent în jurul său, cu acea privire 
mirată a unuia care nu recunoaşte locul în care se află. 

În acel moment, în partea sa stângă, percepu un zgomot 
sec, ca acela făcut de un resort care se destinde. Privi într- 
acolo. O lamă, de lăţimea unei palme, lungă de aproape un 
metru, tăioasă ca un brici, cu vârful ca un ac, asemănătoare 
unei coase, tocmai ţâşnise din zid alături de el, la înălţimea 
pieptului. Tăişul, aflat orizontal şi îndreptat spre el, îl atinse 
în treacăt. Câţiva milimetri spre dreapta şi ar fi fost de- 
ajuns: lama l-ar fi străpuns dintr-o parte în alta. 

Pardaillan, cel cu inima tare cum fusese până nu demult, 
ar fi privit această apariţie periculoasă cu mirare, poate - şi 
încă nu e sigur - oricum, fără să arate nici cea mai mică 
emoție. Dar, vai! Acel Pardaillan nu mai era. Iorturile pe 
care le îndurase zile în şir, aproape două săptămâni, câteva 


droguri infernale care reuşiseră să-l facă să le ia, făcuse din 
el o epavă. Poate că nu era încă nebun, dar nici mult nu mai 
rămăsese. 

Din bărbatul puternic, sănătos, viguros care era, foamea, 
setea, supliciile oribile la care fusese supus, făcuseră din el 
un om slab, fără energie, fără voinţă. Şi asta n-ar fi fost 
nimic. Ceea ce era mai înfiorător este că drogul, fără a se 
mulţumi să-i distrugă inteligenţa de aventurier îndrăzneţ, 
întreprinzător, cutezător şi viteaz, făcuse din el un ins fricos 
pe care un nimic îl înspăimânta, asemănător unui laş. 
Viteazul Pardaillan sfârşind în pielea unui laş! ... Ce triumf 
pentru Fausta! 

Văzând această coasă care-l atinsese, încât era un miracol 
că nu l-a străpuns, noul Pardaillan fu străbătut de un fior. 
Tremura, dar nu se gândea să se îndepărteze. În acelaşi 
timp, în partea cealaltă auzi acelaşi zgomot, precursor al 
unei noi apariţii. La acest sunet se strânse, se ghemui cu o 
expresie de teroare şi un urlet prelung, lugubru, ca acela al 
unui câine când simte moartea, izbucni de pe buzele lui 
crispate. O nouă lamă ţâşnise în partea sa dreaptă şi, ca şi 
prima, puţin lipsise să nu-l străpungă. 

Câtva timp rămase imobil între cele două lame, 
asemănătoare cu două braţe enorme ale unei fantastice şi 
amenințătoare foarfeci, gata să se închidă şi să-l sfârtece. Şi 
imediat, chiar deasupra capului, apăru a treia lamă cu 
tăişul în jos, părând gata să-l despice de sus în jos. 

Prin ce miracol această a treia lamă nu-l atinse? Vechiul 
Pardaillan şi-ar fi pus întrebarea aceasta încă de la apariţia 
primei lame. Noul Pardaillan se mulţumi să urle încă mai 
puternic de această dată. Numai că, acum împins fără 
îndoială de instinctul de conservare, se îndepărtă repede de 
zidul infernal. Şi cele două lame orizontale se strânseră aşa 
de repede, încât în mişcarea lor îi tăiară vestonul. Avu totuşi 
norocul că nu-l tăiară şi pe el. 

leşind din poziţia în care se aflase, se mulţumi să se pună 
în afara pericolului şi ghemuit în mijlocul celulei, 


continuând să geamă, privea fascinat la cele trei lame, cu 
un aer prostit. 

Cele două lame orizontale, plasate pe aceeaşi linie, se 
lipiră una de alta. Pe urmă se despărţiră şi atunci cobori cea 
verticală, pentru a se retrage de îndată ce lamele orizontale 
începeau să se apropie. Aceste mişcări ale celor trei lame 
alternau cu o rapiditate uluitoare, cu o precizie matematică. 
Şi de fiecare dată când se închideau sau se deschideau, se 
auzea un zgomot sec, ca un băț lovind o tobă. Astfel încât, 
cu acea rapiditate pe care o dobândise mişcarea, zgomotele 
umpleau celula cu un zbârnâit continuu. 

După ce mişcarea celor trei lame se regulariza, alături 
apărură alte trei lame care se puseră în mişcare. Zbârnâitul 
deveni mai puternic. În sfârşit, o a treia serie apăru şi 
începu să acţioneze. Şi atunci, de la un capăt al altuia al 
peretelui diabolic, Pardaillan nu mai văzu decât fulgerările 
oţelului căzând şi ridicându-se cu o iuţeală deosebită. Nu se 
putea apropia de acest perete, sub pericolul de a fi 
sfârtecat. Şi uruitul deveni asurzitor. Pardaillan, în afara 
pericolului ameninţător, nu-şi putea lua privirile de la acest 
spectacol fascinant. 

Deodată tresări. Simţea podeaua mişcându-se sub el. Mai 
întâi crezu că s-a înşelat. Frica - căci avea o frică nebună să 
nu moară sfârtecat de lamele înfricoşătoare - îi era frică, 
lui, lui Pardaillan! - frica, deci, îi dădu o clipă de luciditate 
care-i permise să observe şi să gândească. Dar, cum privea 
lamele în mişcare, îşi dădu repede seama că, din nefericire, 
nu se înşelase. Într-adevăr, podeaua se înclina în direcţia 
peretelui cu pricina, unde era maşina de tocat. Acest nume 
îl dăduse el, spontan, din instinct, îngrozitoarei invenţii. Se 
înclinase într-atât, încât sub fiecare din aceste grupuri de 
lame, mai avu loc să apară încă unul. Această nouă maşină 
încă nu funcţiona. Era imobilă şi părea că pândeşte, rea şi 
amenințătoare. Mişcarea de înclinare continua cu o 
regularitate înspăimântătoare. 


Şi atunci Pardaillan observă ceea ce încă nu văzuse şi 
anume, faptul că podeaua celulei sale părea să fie o placă 
enormă de oţel, netedă, lunecoasă, fără nici cea mai mică 
denivelare de care s-ar fi putut agăța. Simţi cum alunecă 
uşor dar irezistibil şi înţelese că se rostogolea spre acea 
maşină infernală care-l va sfârteca. 

În acele momente, teama de a muri care-l urmărea, 
teroarea fără nume care-i sfârteca creierul, toate acestea 
desăvârşiră opera distrugătoare, urmărită cu o tenacitate 
feroce de două săptămâni încoace prin toate torturile 
morale, îndelung şi cu răceală gândite, adunate cu o artă 
diabolică şi destinată să facă să se întunece acea minte, atât 
de solidă şi sclipitoare. Scopul urmărit de Fausta şi 
d'Espinosa era atins, Pardaillan nu mai era. 

Era un biet nebun care, acum buimăcit, cu părul zbârlit, 
spumegând, îşi urla disperarea şi frica. Şi acest nebun, a 
cărui voce încerca să acopere zgomotul înfiorător al maşinii 
de tocat, striga din toate puterile, care deja începeau să-l 
lase: 

— Opriţi! ... Opriţi! ... Nu vreau să mor! ... Nu vreau! ... 

Dar, de bunăseamă că nu-l auzea nimeni. Sau poate că 
voinţa nestrămutată a marelui inchizitor hotărâse să 
împingă experienţa până la capăt. 

Deoarece podeaua continua să se încline cu o regularitate 
înspăimântătoare şi alte mecanisme identice apărură, 
urmând aceleaşi mişcări şi umplând celula cu zgomotul lor 
sinistru. 

Instinctul de conservare, acum mai puternic în lipsa 
judecatei poate pentru totdeauna pierdute, făcu pe 
Pardaillan să descopere unica şansă de a-şi salva viaţa la 
care ţinea acum atât de mult. Şi iată care era această 
şansă: 

Podeaua mobilă era menţinută într-o parte de nişte 
balamale puternice. Aceste balamale nu erau fixate de 
peretele care susţinea podeaua. Se aflau chiar sub podea. 
Ceea ce înseamnă că, în partea opusă pantei, se afla o 


grindă puternică de metal. Dacă această grindă ar fi avut 
câţiva centimetri în lăţime, Pardaillan ar fi putut, la nevoie, 
să se aşeze pe ea şi să aştepte cât i-ar fi fost necesar să-şi 
refacă forţele. Din nefericire, grinda era prea îngustă. Dar, 
dacă nu era posibil să te aşezi pe ea, puteai cel puţin să te 
agăţi de ea şi să te menţii, culcat pe pântece şi sprijinindu- 
te cu degetele. Nebunul - nu ştim ce alt nume să-i dăm - 
văzu toate acestea. 

Era şi asta o modalitate de a prelungi supliciul cu câteva 
secunde. Era evident că nu putea să se menţină prea mult 
în această poziţie şi chiar admițând că mişcarea de 
înclinare s-ar fi oprit, panta era destul de abruptă pentru a 
face căderea inevitabilă. 

Nebunul nu gândi prea mult. Văzu şansa de a-şi prelungi 
agonia şi cu disperare se agăţă de rama salvatoare. Cel 
puţin nu mai vedea maşinăriile înspăimântătoare care-l 
înnebuneau. 

Podeaua îşi continua înclinarea. Acum peretele era plin pe 
toată suprafaţa cu lamele care se mişcau implacabile. 

Pardaillan, suspendat în gol, simţea cum îl lasă puterile. 
Degetele îngroşate de efort, îi amorţeau. Se simţea ameţit, 
dar, cu toată starea sa, înţelegea că în curând mâinile i se 
vor desprinde şi se va sfârşi totul: se va rostogoli, iar 
maşina de tocat îşi va îndeplini opera. 

Horcăia şi totuşi dorinţa de a trăi era aşa de mare, încât 
încă mai găsea forţa să strige aproape continuu: 

— Opriţi! ... Opritţi! ... 

Curând ajunse la capătul puterilor. Mâna stângă îi căzu. 
Se menţinu câteva clipe cu mâna dreaptă, care cedă şi ea 
curând. 

Atunci închise ochii, un suspin puternic îi umflă pieptul şi 
cu un strigăt teribil, strigăt de animal care-şi simte 
moartea, se rostogoli spre maşinile infernale care păreau 
că-l aşteaptă. 

Capitolul 17 

Filtrul călugărului. 


Dar Pardaillan nu murise. 

Maşina de tocat era o comedie sinistră inventată de Fausta 
de comun acord cu d'Espinosa. 

Fausta indicase marelui inchizitor un mijloc care, în 
barbaria lui infernală, lui i se păruse cel mai bun. Îl 
adoptase şi-l perfecţionase în toate detaliile. Dacă i s-ar fi 
arătat un altul care i s-ar fi părut mai bun, ar fi renunţat la 
cel al Faustei pentru a-l folosi pe celălalt. 

Urmărea punerea în funcţiune a planului său cu o rigoare 
cu atât mai neînduplecată cu cât era mai rece calculată. 
Acţiona pentru un principiu - şi asta-l făcea atât de temut - 
nu pentru a-şi potoli o ură personală. Nu-l minţise când îi 
spusese asta lui Pardaillan. 

Această abominabilă maşină de tocat, era destinată nu 
pentru a-l ucide pe cavaler, ci pentru a desăvârşi 
înspăimântarea minţii sale, deprimată de torturi morale, de 
foame şi sete. 

Şi această înspăimântare, ajunsă la paroxism în urma 
dozajului calculat cu o artă infernală, fusese pregătită de o 
băutură infernală. 

În consecinţă, primele lame apărute erau din oţel, perfect 
ascuţite şi funcționau de minune. Dar cele de jos, acelea pe 
care Pardaillan nu le putea vedea din cauză că, întins pe 
burtă şi ţinându-se de traversă, le întorcea spatele, acele 
lame peste care, datorită înclinării podelei trebuia să se 
prăbuşească, erau acolo ca momeală şi se strânseră ca şi 
cum ar fi fost de cauciuc sub greutatea corpului prăbuşit 
asupra lor. În momentul căderii, Pardaillan era pe jumătate 
leşinat. Când ajunse, fără a păţi nimic, în josul pantei, 
rămase întins, fără cunoştinţă. 

Timp îndelungat nu mişcă. Apoi, încet, încet, îşi reveni şi 
aruncă de jur-împrejur o privire lipsită de viaţă. Se găsea 
într-o celulă cu aceleaşi dimensiuni cu cea pe care tocmai o 
părăsise. Podeaua de oţel revenise la locul ei şi acum se 
transformase în tavanul noii temnițe. Şi aici, ca şi la etajul 
superior, nu se găsea nici o mobilă, nici altă ieşire vizibilă, 


în afara unei uşi de fier, zăvorâtă cu grijă, numai că aici, 
podeaua era de pământ bătătorit, pereţii erau groşi şi 
acoperiţi de un strat de mucegai şi salpetru, aerul era cald 
şi mirosea greu, un miros stătut. 

Pardaillan privea toate aceste detalii, dar nu vedea nimic. 
Apucă un colţ al mantalei care se rostogolise odată cu el şi 
începu s-o răsucească, ca un copil care dintr-o zdreanţă 
încearcă să-şi facă o păpuşă şi izbucni în râs. 

Mult timp, cu acea gravitate specifică copiilor şi adulţilor 
care şi-au pierdut minţile, se ocupă cu această operaţie. 

Ca un copil, îi vorbea păpuşii, îi spunea fel de fel de vorbe 
fără sens, o strângea în braţe, o certă mânios, apoi o 
legăna, căuta s-o împace şi adeseori, fără motiv, lăsa să-i 
scape acelaşi hohot de râs. Acest joc dură ore în şir, nu mai 
avea conştiinţa timpului. 

Uşa se deschise şi apăru un călugăr care-i aducea o pâine 
şi un ulcior cu apă. Fără îndoială că se temea de o sclipire 
de inteligenţă sau o criză de furie, deoarece, oricât de solid 
ar fi fost, ţinea un bici în mână. 

Nu făcu nici un gest ameninţător, nici nu privi spre 
prizonier. De cum zări călugărul, Pardaillan scoase un 
strigăt de spaimă, se ghemui într-un colţ şi ascunzându-şi 
faţa în braţul îndoit - gestul copilului care vrea să se 
ferească de o palmă - sughiţă cu o voce rugătoare: 

— Nu... mă... bate! ... Nu mă bate! 

Liniştit, călugărul depuse pâinea şi ulciorul pe podea, după 
care îl privi curios câteva clipe. Încet, ridică braţul înarmat 
cu bici. 

— Iertare! gemu Pardaillan, fără a încerca de altfel să 
evite lovitura. 

Braţul călugărului căzu încetişor, fără să lovească Clătină 
capul, privindu-l cu aceeaşi atenţie curioasă şi murmură: „E 
inutil să-i spun că i-am adus hrana pentru ziua asta, n-ar 
înţelege nimic. E inutil să-l lovesc, e un copil inofensiv.” 


Şi ieşi. 


Pardaillan rămase nemişcat mult timp în colţul său în care 
se refugiase. Puțin câte puţin, riscă, îndepărtându-şi braţul 
şi nemaivăzând pe nimeni, liniştit, îşi reluă jocul cu poalele 
mantalei. 

De două ori se prezentă călugărul pentru a-i reînnoi 
proviziile. Şi de fiecare dată se producea aceeaşi scenă. A 
treia oară, călugărul era însoţit de d'Espinosa. Şi de această 
dată Pardaillan manifestă aceeaşi teamă copilărească. 

— Vedeţi, monseniore, de fiecare dată se întâmplă la fel, 
zise călugărul. Domnul de Pardaillan nu mai există acum, 
acum nu mai este decât un copil slab şi fricos. În urma 
tuturor şocurilor primite şi de asemenea datorită şi filtrului 
meu, nu mai există în el decât un singur sentiment: frica. 
Inteligența lui remarcabilă: suprimată. Forţa sa 
extraordinară: distrusă. Priviţi-l! Nici nu poate sta în 
picioare. E un miracol că încă mai trăieşte. 

— Văd, zise liniştit d'Espinosa. Cunosc puterea 
devastatoare a filtrului vostru. Mărturisesc totuşi că eram 
încredinţat că efectul se va produce mai rapid. Probabil că 
subiectul asupra căruia l-am aplicat este dotat cu o 
constituţie viguroasă. Aţi făcut ceva remarcabil. 

În tot timpul acestei conversații, Pardaillan, refugiat în 
colţul său, cu faţa ascunsă în braţ, era scuturat de 
tremurări convulsive, gemea uşor. Marele inchizitor discuta 
cu savantul călugăr fără a-i da nici o atenţie. 

— Pentru ceea ce vreau să-i spun, reluă d'Espinosa, după o 
examinare în tăcere a prizonierului, este necesar ca acesta 
să-şi recapete pentru moment inteligenţa necesară să mă 
înţeleagă. 

— Am fost prevenit, spuse călugărul cu siguranţă şi am 
adus tot ce trebuie. Câteva picături din conţinutul acestui 
flacon îi vor reda forţele şi inteligenţa. Dar, monseniore, 
efectul licorii, nu va fi decât pentru o jumătate de oră. 

— E destul pentru ce vreau să-i spun. 

Fără să mai întârzie, călugărul se apropie de prizonierul 
care-şi înteţi gemetele, dar nu făcu nici o mişcare pentru a 


se îndepărta. 

Cu autoritate, călugărul îi apucă cotul şi-i îndepărtă braţul, 
descoperindu-i faţa. Pardaillan nu opuse nici cea mai mică 
rezistenţă, în afară de gemetele care continuau. 
Desfăcându-i buzele, apropie flaconul şi, în momentul în 
care se pregătea să-i toarne licoarea, d'Espinosa îl opri, 
spunându-i: 

— Atenţie, părinte, vreau să rămân cu el între patru ochi. 
Licoarea asta îi va reda puterea, spuneţi şi totuşi nu trebuie 
să fiu expus... 

— Liniştiţi-vă, monseniore, răspunse respectuos călugărul, 
prizonierul îşi va regăsi pentru câteva zile şi puterea 
obişnuită. Dar inteligenţa nu-i va fi decât puţin redată. Nu-i 
va veni ideea să facă uz de forţa sa de temut. Va rămâne 
ceea ce este acum: un copil temător. Răspund de asta. 

Şi cu un gest ferm goli conţinutul sticluţei între buzele 
prizonierului, care de altfel nu opuse nici cea mai mică 
rezistenţă. 

În timp ce se ridica, completă: 

— În mai puţin de cinci minute, monseniore, prizonierul va 
fi în stare să vă înţeleagă... sau aproape! 

— E bine, spuse marele inchizitor. Şi acum, puteţi ieşi. 
Închideţi uşa în exterior şi urcați fără a mă aştepta. 

— Şi monseniorul? întrebă acesta respectuos. 

— Nu vă neliniştiţi, surâse d'Espinosa, cunosc modul de a 
ieşi din celulă fără să folosesc uşa. 

Fără a mai insista, călugărul se înclină în faţa şefului său 
suprem şi ascultă ordinul primit. D'Espinosa, fără a arăta 
nici o emoție, aşteptă să audă zăvoarele trase în exterior cu 
calmul care nu-l părăsea niciodată. Se întoarse spre 
Pardaillan şi, la lumina palidă a unui opaiţ pe care călugărul 
îl pusese pe podea, începu să studieze curios efectul produs 
de licoarea ce-i fusese administrată. Înviorat de remediul 
violent, prizonierul păru să-şi revină. 

Mai întâi îl străbătu un frison, apoi torsul său gârbovit se 
îndreptă cu încetul. Ca şi cum ar fi fost până atunci strivit 


până la sufocare, respiră îndelung, zgomotos, sângele-i 
invada obrajii livizi, ochii stinşi căpătară luciri noi, lăsând să 
se vadă sclipiri de inteligenţă. Se îndreptă, se ridică în 
picioare şi se întinse îndelung, cu un suspin de satisfacţie. 

Privi în jurul său cu mirare, până îl zări pe d'Espinosa. 
Atunci, înfricoşat se dădu înapoi până fu oprit de perete. De 
data aceasta nu-şi mai ascunse faţa, nu mai strigă şi nici nu 
mai gemu. Totuşi îl privea pe d'Espinosa cu o teamă 
evidentă. Marele inchizitor făcu spre el câţiva paşi cu 
aceeaşi linişte. Pardaillan aruncă în jurul său o privire de 
animal fugărit ce caută un loc să se ascundă. Negăsind 
nimic, neavând unde să se retragă, făcu singura mişcare 
posibilă: încercă să se îndepărteze, în acest timp nu-l 
pierdea din ochi pe marele inchizitor pe care părea că nu-l 
recunoaşte. 

D'Espinosa surâse, se simţea liniştit. Nu pentru că i-ar fi 
fost teamă, era destul de viteaz şi moartea nu-l înfricoşa. 
Dar avea de îndeplinit o sarcină şi nu voia să piară până nu 
o ducea la sfârşit. 

Se apropie deci cu siguranţă de Pardaillan şi-i spuse cu o 
voce calmă, aproape blândă: 

— Ei bine, Pardaillan, nu mă mai recunoşti? ... 

— Pardaillan? repetă cavalerul părând că face eforturi 
pentru a-şi aminti. 

— Da, Pardaillan... Tu eşti Pardaillan, reluă d'Espinosa, 
fixându-l. 

Pardaillan începu să râdă încetişor. 

— Nu cunosc numele ăsta. 

Şi nu înceta să-l privească pe d'Espinosa, în faţa căruia 
simţea o teamă evidentă. D'Espinosa mai făcu un pas şi-i 
puse mâna pe umăr. Pardaillan începu să tremure şi 
d'Espinosa îl simţi clătinându-se, gata să cadă. Pentru a 
doua oară surâse şi-i spuse cu blândeţe: 

— Linişteşte-te, Pardaillan, nu vreau să-ţi fac nici un rău. 

— Adevărat? întrebă neliniştit nebunul. 

— Dar nu vezi? zise inchizitorul. 


Pardaillan îl privi îndelung cu o neîncredere vizibilă şi, 
puţin câte puţin, convins fără îndoială, se însenină şi, în 
sfârşit surâse, un surâs fără nici o expresie. 

Văzându-l liniştit, dEspinosa reluă: 

— Trebuie să-ţi aminteşti. Trebuie... înţelegi? Tu eşti 
Pardaillan. 

— E un joc? întrebă nebunul amuzat. Atunci, vreau să fiu 
Pardaillan. Şi tu, cine eşti tu? 

— Eu sunt d'Espinosa. 

— D'Espinosa? repetă nebunul căutând să-şi amintească. 
D'Espinosa, cunosc numele ăsta... 

Şi deodată păru că-şi aminteşte. 

— Oh! strigă el dând semne de groază... Da, îmi amintesc! 
„„. D'Espinosa... e un om râu... fereşte-te... o să ne bată! 

— Ah! mormăi d'Espinosa, începi să-ţi aminteşti. Da, eu 
sunt d'Espinosa şi tu eşti Pardaillan. Pardaillan, prietenul 
Faustei. 

— Fausta! zise nebunul fără a ezita. Am cunoscut o femeie 
cu numele ăsta. Era o femeie rea! 

— Despre ea e vorba, surâse d'Espinosa. Memoria îţi 
revine. 

Dar nebunul avea o idee fixă pe care şi-o urmă. Se aplecă 
spre d'Espinosa şi-i spuse pe un ton confidenţial: 

— Îmi placi. Ascultă, trebuie să-ţi spun că nu trebuie să te 
joci cu d'Espinosa şi Fausta. Sunt nişte răi... Osă ne facă 
mult rău. 

— Sărman nebun, scrâşni d'Espinosa nerăbdător. Îţi spun 
că eu sunt d'Espinosa. Aminteşte-ţi! 

Îl prinse de mâini şi, aplecat spre el, la două degete de faţa 
sa, îl fixa cu o privire de foc, ca şi cum ar fi vrut să-i 
transmită o parte din inteligenţa pe care se înverşunase să 
o distrugă. Şi, fie din întâmplare, fie că reuşi să-şi impună 
voinţa, nebunul scoase un strigăt, se eliberă printr-o 
scuturătură, se retrase în cel mai îndepărtat colţ şi cu o 
voce gâfâindă, vorbea: 


— Te recunosc... Eşti d'Espinosa... Da... îmi amintesc... M- 
ai făcut să sufăr... de foame, o foame îngrozitoare şi sete... 
şi apoi acea galerie abominabilă unde erau chinuiţi atâţia 
nefericiţi! ... 

— În sfârşit! Îţi aminteşti! 

— Nu te apropia! ... urlă nebunul în culmea teroarei. Te 
recunosc. Ce mai vrei? 

— De data asta, mă recunoşti. Da, erai un bărbat puternic 
şi viteaz şi acum ce eşti? Un copil pe care o nimica toată îl 
înspăimântă. Şi eu sunt acela care te-am transformat. Mă 
înţelegi puţin, Pardaillan. O urmă de inteligenţă îţi străbate 
acum creierul. Dar curând se va face din nou noapte şi vei 
deveni ceea ce ai fost până acum: un biet nebun. Şi ştii cine 
mi-a dat ideea acestei pedepse? Prietena ta, Fausta. Da, ea 
a fost aceea care a avut ideea pe care eu n-aş fi avut-o 
niciodată, mărturisesc. Ai spus că vreau să te omor. Oh! Nu 
vreau să te omor cu o lovitură de pumnal, ar fi o moarte 
prea uşoară şi rapidă. Tu vei muri cu încetul, în întuneric, 
închis într-un mormânt. Vei sfârşi prin a muri de foame, 
acea oribilă foame, cum spuneai acum câteva clipe. Priveşte 
Pardaillan, iată-ţi mormântul. 

Spunând aceste cuvinte, d'Espinosa apăsase fără îndoială 
pe un resort invizibil, deoarece apăru imediat o 
deschizătură în mijlocul unui perete. 

Luă opaițul cu o mână, se îndreptă spre Pardaillan şi-l 
apucă cu cealaltă, fără ca acesta să opună rezistenţă şi-l 
conduse până la acea deschidere. Ridicând opaițul pentru a 
vedea mai bine, repetă cu o voce vibrantă: 

— Priveşte Pardaillan! Vezi? Aici nu ai nici cea mai mică 
lumină, nici aer. E un mormânt, un adevărat mormânt, unde 
te vei sfârşi de foame. Nimeni pe lume nu cunoaşte acest 
mormânt, afară de mine. Şi mai ştii, Pardaillan? Iată, iţi voi 
spune, ca tortura să-ţi fie şi mai mare, dacă îţi vei aminti 
cuvintele mele, mormântul ăsta are o ieşire secretă pe care 
numai eu o cunosc. Vei căuta această ieşire, Pardaillan. Asta 
îţi va fi o distracţie. O vei căuta, fiindcă acum nu mai vrei să 


mori. Dar nu o vei găsi. Nimeni în afara mea nu o poate 
găsi. Şi eu, peste o clipă, voi ieşi pentru a nu mai reveni. 
Dar, înainte de a ieşi, te voi împinge acolo şi tu, călcând pe 
această dală pe care o vezi în faţa ta, vei acţiona tu însuţi 
resortul uşii care te va zidi de viu. 

— Iertare! gemu nefericitul nebun. Nu vreau să mor! 
Iertare! ... 

— Ştiu bine, reluă d'Espinosa cu calmul său înfricoşător. Şi 
totuşi, cât de curând vei intra aici şi din acel moment nu vei 
mai exista. Şi acum, ştiind ce te aşteaptă, trebuie să ştii de 
ce, nepurtându-ţi nici o ură, o fac pentru că oameni de 
valoarea ta, nefiind cu noi, sunt un pericol permanent 
pentru mama noastră, sfântă Biserică. Pentru că ai insultat 
maiestatea regală a suveranului meu. Pentru că te-ai ridicat 
împotriva lui, gata să faci să-i eşueze planurile. Şi acum că 
ştii toate acestea, că ştii că vei muri, trebuie să mori în 
disperarea de a şti că ai eşuat în tot ceea ce ai întreprins 
împotriva noastră. Află deci că acel pergament pe care ai 
venit să-l cauţi atât de departe, se află în posesia mea! 

— Pergamentul! ... gângăvi Pardaillan. 

— Nu înţelegi? Şi totuşi trebuie să înţelegi. Iată, priveşte-l. 
Uite pergamentul, îl vezi? Este declaraţia de credinţă a 
regelui Henric al III-lea care lasă moştenire regatul Franţei 
suveranului meu. Priveşte bine acest pergament. Mulțumită 
lui, ţara ta va intra sub coroana Spaniei. 

Un moment, d'Espinosa lăsă pergamentul sub privirile 
nebunului. Apoi, văzând că acesta îl privea cu un aer năucit, 
fără a înţelege, ridică din umeri şi puse din nou 
pergamentul la piept, de unde îl scosese. Punându-şi mâna 
puternică pe umărul ui Pardaillan, îl trase cu uşurinţă spre 
el şi-i spuse cu un ton de poruncă: 

— Şi acum, după ce ţi-am spus tot ce voiam, intră în 
moarte. 

Îşi puse şi cealaltă mână pe umărul lui Pardaillan şi-l 
împinse până în pragul deschizăturii, adăugând: 

— lată-ţi mormântul. 


Atunci, o voce răutăcioasă, o voce pe care o cunoştea 
foarte bine, o voce care-l făcu să tremure din creştet până 
în tălpi, tună deodată: 

— La dracu”! Să murim împreună! 

Şi înainte de a putea face cea mai mică mişcare, o mână de 
fier îi apucă gâtul şi începu să strângă. 

D'Espinosa lăsă umărul lui Pardaillan. Mâna sa căuta să 
apuce pumnalul cu care se înarmase pentru mai multă 
siguranţă. Nu-şi mai isprăvi gestul. Mâna de fier îşi spori 
strângerea şi marele inchizitor lăsă să-i scape un horcăit 
înăbuşit. Atunci Pardaillan îi lăsă gâtul şi apucându-l în 
braţe, îl ridică de la pământ, îl ţinu astfel ridicat un moment 
şi-l aruncă acolo unde ar fi trebuit să fie mormântul său. 

Liniştit, Pardaillan ridică opaițul pe care d'Espinosa îl 
lăsase pe pământ, îşi luă mantaua - faimoasa manta de care 
nu se putuse despărţi şi cu care se distrase făcând acele 
păpuşi - şi, cu opaițul în mână, păşi pragul deschizăturii 
misterioase, având grijă să calce cu putere pe dala care 
acţiona resortul ce închidea intrarea şi pe care, după cum 
ştim, d'Espinosa i-o arătase. 

Într-adevăr, se auzi un zgomot sec. Întorcându-se, văzu 
cum zidul revine la loc. Nu mai exista nici o deschizătură. 

Pardaillan se închidea el însuşi în acea văgăună care, după 
cum spusese d'Espinosa, acum întins fără cunoştinţă, se 
asemăna cu un mormânt. Pardaillan se închidea în acest 
mormânt, dar după ce aruncase acolo pe puternicul şi 
neînduplecatul său duşman. 

Capitolul 18 

Schimbarea rolurilor. 

Intrând în văgăună, Pardaillan depuse opaițul şi mantaua 
pe podea. În acest mormânt, ca şi în precedentele două 
temnițe, nu era nici o mobilă, nici o fereastră, nici uşă. l-ar 
fi fost greu să mai găsească locul deschizăturii secrete ce se 
închisese în urma lui. 

Pardaillan făcu toate aceste gesturi cu un calm desăvârşit. 
Uşurinţa cu care aproape îl ştrangulase şi cu care îl 


aruncase în acest mormânt pe marele inchizitor, dovedea că 
puterile îi reveniseră. 

Şi nu părea singura schimbare petrecută. Odată cu 
vigoarea, îi revenea şi luciditatea. 

Nu mai avea acel aer întunecat, zăpăcit, fricos, pe care-l 
avusese cu câteva momente în urmă. Figura lui devenise de 
nepătruns, de o hotărâre rece, cu aceeaşi nuanţă de ironie 
pe care o avea altădată când era gata să întreprindă o 
acţiune periculoasă. 

Se îndreptă spre d'Espinosa, îl scotoci fără grabă, îi luă 
pergamentul pe care-l cercetă atent şi după ce se convinse 
că nu este o copie ci chiar originalul, perfect autentic, îl 
puse cu grijă în sân. 

După ce termină cu pergamentul, îi luă pumnalul pe care 
şi-l puse la centură şi se asigură că d'Espinosa nu mai avea 
vreo armă ascunsă sau vreun aer ce i-ar fi putut folosi. 
Negăsind nimic, se aşeză liniştit şi aşteptă cu un surâs 
indescifrabil pe buze. 

În curând, marele inchizitor îşi reveni şi privirile-i căzură 
asupra lui Pardaillan. Văzându-i fizionomia care-şi regăsise 
expresia de îndrăzneală, îşi înclină capul fără să spună un 
cuvânt. 

Nu-şi pierdu calmul rigid nici un moment. Privirea să o 
susţinea pe a lui Pardaillan cu aceeaşi siguranţă de parcă s- 
ar fi aflat în propriul palat, înconjurat de gărzi şi de 
servitori. Nu arătă nici un fel de mirare sau teamă. Numai 
că ochii săi nu încetau să-l cerceteze pe cavaler cu o atenţie 
deosebită. 

Îşi spunea că mai are o şansă de a scăpa, deoarece 
remediul, datorită căruia prizonierul îşi căpătase luciditate 
în urma căreia îl antrenase în moartea comună, îşi va 
pierde puterea în cel mult o jumătate de oră. 

Trebuia deci să evite un nou atac al prizonierului până 
când stimulentul nemaiavând nici un efect, acesta ar fi 
redevenit ceea ce fusese şi ceea ce va rămâne până când va 
muri: un copil inofensiv şi fricos. 


La urma urmei, d'Espinosa era puternic şi îndemânatic. 
Nu trebuia să încerce o luptă cu adversarul său. Se va 
mărgini să evite orice încleştare cu acesta de pe urma 
căreia ştia că va ieşi învins. Trebuia să câştige doar câteva 
minute. Ca asta se reducea toată problema. 

Orice ar fi fost, era hotărât să câştige aceste minute. Şi 
dacă prizonierul ar fi devenit ameninţător, s-ar fi debarasat 
de el cu o lovitură de pumnal. 

lată ce-şi spunea marele inchizitor în timp ce-l studia pe 
Pardaillan şi mâna sa căuta pumnalul ascuns sub rasă. 
Atunci îşi dădu seama că nu mai are arma pe care contase 
în caz de pericol. 

Simţi o sudoare rece scăldându-i fruntea. Dar figura-i 
rămase la fel de nepăsătoare, privirea-i ascuţită nu pierdu 
nimic din siguranţă. Şi cum credea că Pardaillan, 
strângându-l de gât, ascultase de un impuls de moment şi 
nu de mintea sa, crezu că în cădere, pumnalul i se 
desprinsese de la centură şi că se afla acum pe jos, în 
preajma sa. Începu să-l caute din priviri. Şi atunci, cu aerul 
său naiv, pe un ton răutăcios, prizonierul îl întrebă: 

— Obiectul acesta îl căutaţi? 

Spunând acestea, lovi uşor pumnalul care-i atârna la 
centură şi adăugă cu un surâs zeflemitor: 

— Vă mulţumesc, domnule, că v-aţi gândit să-mi aduceţi o 
armă... 

D'Espinosa nici nu clipi. Era un luptător demn de a se 
măsura cu redutabilul adversar ce-i stătea înainte... în 
acelaşi timp îl străfulgera un gând şi cu un gest instinctiv îşi 
duse mâna la piept, acolo unde pusese pergamentul. 

O culoare pământie, cu greu vizibilă, i se răspândi pe faţă. 
Lovitura era rnult mai dură decât pierderea armei 
salvatoare. Numai atunci începu să bănuiască adevărul. 
Fusese dus de nas de acest om, într-adevăr extraordinar, 
care ştiuse să dejoace supravegherea unei întregi cohorte 
de spioni invizibili. Acest om reuşise să-i înşele pe călugării 
medici care-şi petrecuseră ore în şir observându-l. Acest 


om, în sfârşit, care ştiuse să-şi joace rolul, păcălindu-l pe el, 
d'Espinosa. 

Aruncă asupra aceluia căruia îi era prizonier - ca o 
răsturnare de roluri de o îndrăzneală nemaiauzită - o 
privire admirativă, în timp ce de pe buze îi scăpă un suspin 
dureros ce-i trăda disperarea propriei înfrângeri... 

Ca şi cum ar fi citit în sufletul lui, Pardaillan spuse fără nici 
un fel de ironie, cu un fel de compătimire, pe care urechea 
atentă a lui d'Espinosa o simţi şi care-l umili profund: 

— Pergamentul pe care-l căutaţi este în posesia mea... ca 
şi pumnalul. Mă simt ruşinat de uşurinţa cu care mi-am 
îndeplinit misiunea cu care am fost însărcinat. Dar, de 
asemenea, trebuie să recunoaşteţi, domnule, că aţi acţionat 
tare neîndemânatic. În dorinţa de a împinge lucrurile la 
extrem, aţi făcut greşeli şi aţi pierdut partida pe care aţi 
organizat-o, credeaţi voi, atât de bine. Trebuie să fiţi de 
acord că această partidă nu era egală deoarece aveaţi toate 
avantajele. Şi, de asemenea, trebuie să recunoaşteţi că eu 
am acţionat loial. 

D'Espinosa îl ascultă până la capăt, fără a arăta nici ciudă, 
nici teamă, nici mânie. 

— Aşadar, zise el, aţi rezistat narcoticului ce vi s-a 
administrat? 

Pardaillan râse din vârful buzelor. 

— Dar, domnule, făcu el nevinovat, când vreţi să faceţi pe 
cineva să ia un narcotic, trebuie să te asiguri că prezenţa sa 
nu se va trăda prin gustul propriu. Este elementar, nu? 

— Şi totuşi aţi înghiţit narcoticul! 

— Ei, domnule, să fim rezonabili. Puteţi crede că un om ca 
mine s-ar fi simţit doborât de somn în urma golirii a una sau 
două sticle fără ca acest somn să nu-i dea de gândit? 
Această neîncredere a fost de ajuns pentru a mă face să 
remarc faptul că preparatul vostru a schimbat, oh, foarte 
puţin, gustul vinului de Saumur, pe care îl cunosc atât de 
bine. Asta a fost de-ajuns pentru ca întreg conţinutul sticlei 
să fie golit în apa în care mă spălasem mai înainte. 


— Şi asta din cauză că, răspunse grav d'Espinosa, 
cunoscându-vă vigoarea excepţională, am recomandat 
mărirea dozei. N-are importanţă, mirosul şi gustul vostru 
merită toate onorurile deoarece v-au permis să evitaţi 
capcana în care alţii, reputați drept fini cunoscători, au 
căzut cu uşurinţă. 

Pardaillan se înclină politicos, ca şi cum ar fi fost flatat de 
compliment. D'Espinosa reluă: 

— În ceea ce priveşte otrava, chestiunea e lămurită. Dar 
cum aţi ghicit că nebunia era țelul meu? 

— N-ar fi trebuit, zise Pardaillan ridicând din umeri, n-ar fi 
trebuit să spuneţi în prezenţa mea unele cuvinte 
imprudente şi Fausta, mai expertă ca voi, totuşi le-a repetat. 
Fausta însăşi n-ar fi trebuit să-mi spună unele lucruri ce mi- 
au atras atenţia. Şi, în sfârşit, comiţând atâtea erori, n-ar fi 
trebuit să-mi arătaţi cuşca unde-i ţineţi închişi pe cei care i- 
aţi adus la nebunie. Nu trebuia să-mi explicaţi atât de 
îndatoritor, că obţineţi aceste rezultate în urma 
administrării unui drog care le întunecă inteligenţa şi că 
desăvârşiţi opera otrăvirii printr-un tratament de groază 
continuă. 

— Da, zise d'Espinosa cu un aer visător, aveţi dreptate. 
Voind să mă depăşesc, am dat greş. Ar fi trebuit să ştiu că, 
având drept adversar un om ca voi, trebuia să păstrez 
măsura. E o lecţie pe care nu o voi uita. 

Pardaillan se înclină din nou şi cu acelaşi aer naiv pe care 
şi-l luă când era satisfăcut, întrebă: 

— Asta e tot ce voiaţi să ştiţi? Nu vă jenaţi, vă rog... Avem 
tot timpul înaintea noastră. 

— Mă voi folosi de permisiunea voastră, pe care mi-o 
acordaţi cu atâta bunăvoință, pentru a vă spune că sunt 
surprins de forţa rezistenţei pe care o aveţi. Dacă ştiu să 
număr bine, în cincisprezece zile nu aţi mâncat decât de 
două ori. Nu pun la socoteală pâinea goală ce vi s-a dat: era 
pentru a vă prelungi tortura foamei şi nu pentru a vă hrăni. 


Spunând aceste cuvinte, d'Espinosa îl privi cercetător. Şi 
încă odată, Pardaillan îi ghici gândurile, astfel încât 
răspunse râzând: 

— Aş putea să vă las să credeţi că sunt dotat cu o forţă de 
a rezista ieşită din comun care-mi permite să rezist 
chinurilor foamei şi acolo unde altul ar fi sucombat, eu îmi 
păstrez forţa şi luciditatea. Dar, cum păreţi a vă face unele 
speranţe bazate pe slăbiciunea mea de acum, consider că e 
de preferat să vă spun adevărul. 

Şi întinzând mâna, fără a se deranja prea mult, trase spre 
sine mantaua de care nu se mai despărţea şi sub ochii 
miraţi ai lui d'Espinosa, scoase la iveală un jambon de 
dimensiuni respectabile, o sticlă cu apă şi câteva fructe. 

— Iată, spuse el, dulapul meu cu provizii. În timpul 
mirificului ospăț pe care cei doi călugării mi l-au oferit, am 
mâncat şi am băut cu sobrietate. Trebuia, din prudenţă, 
având în vedere cele cinci zile de post negru. Dar, dacă am 
mâncat puţin, am profitat de faptul că temnicerii mei nu 
aveau ochi decât pentru bunătăţile de pe masă, făcând să 
dispară câteva din acestea, plus două sticle cu vin, plus 
câteva fructe şi ceva prăjituri. Aceste provizii mi-au fost de 
mare ajutor şi datorită lor mă vedeţi acum în putere. După 
ce am băut vinul, am avut grijă să umplu sticlele cu apă, 
chiar dacă nu era proaspătă. Aşa încât, am avut ce mânca şi 
ce bea în fiecare zi. Ţineam să-mi prelungesc viaţa cât mai 
mult posibil, sperând că veţi comite greşeala de a vă închide 
cu mine între patru ochi. Evenimentele mi-au dat dreptate 
şi am făcut bine acţionând astfel. 

— Aşa încât, spuse lent d'Espinosa, aţi prevăzut şi aţi 
ghicit totul? Şi totuşi, cele câteva încercări prin care aţi 
trecut, ar fi fost în stare să tulbure şi o minte mai solidă ca a 
voastră. 

— Mărturisesc, fu de acord Pardaillan, că o invenţie ca 
acea maşină de tocat, cu diferitele incidente ce o însoțeau, 
este o invenţie hidoasă. Dar ce vreţi? Ştiam că nu trebuie să 
Mor, deoarece nu vă revăzusem şi mai mult, nu ăsta vă era 


scopul. Gândeam deci, că acele lame, căldura, frigul, lumina 
puternică, asfixia, totul va dispărea pe rând. Erau totuşi 
momente dezagreabile pe care am încercat să le suport cât 
mai bine. 

D'Espinosa îl privi îndelung şi un suspin îi scăpă de pe 
buze: 

— Ce păcat, zise, că un om ca voi nu e de partea noastră! 

Şi, văzându-l pe Pardaillan că se zbârleşte, adăugă: 

— Liniştiţi-vă, nu încerc să vă conving. Ar însemna să vă 
insult. Ştiu că oameni ca voi se dedică unei cauze pe care o 
socotesc dreaptă... dar nu se vând. 

Rămase un moment gânditor, sub privirea maliţioasă a lui 
Pardaillan care-l supraveghea fără să se observe, 
respectându-i gândurile. 

În cele din urmă îşi reveni şi privindu-şi adversarul drept 
în ochi, îl întrebă fără nici o tulburare şi fără provocare: 

— Şi acum, că sunt prizonierul vostru - deoarece sunt 
prizonierul vostru - ce socotiți că este de făcut? 

— Dar, răspunse Pardaillan cu tonul cel mai naiv, ca şi cum 
ar fi considerat ceea ce spunea drept cel mai normal lucru, 
consider că este momentul să vă rog să deschideţi acea uşă 
ascunsă, al cărui secret îl ştie numai domnia ta. 

— Şi dacă refuz? întrebă d'Espinosa fără să clipească. 

— Atunci vom muri împreună, zise Pardaillan hotărât. 

— Fie, spuse d'Espinosa, cu nu mai puţină hotărâre, să 
murim împreună. La urma urmei, chinurile vor fi aceleaşi 
pentru amândoi şi dacă viaţa merită să fie regretată, o veţi 
regreta în aceeaşi măsură cu mine. 

— Vă înşelaţi, zise cu răceală cavalerul. Chinurile nu vor fi 
egale. Sunt mai puternic şi în plus am ceva provizii care, 
dacă le drămuiesc, îmi vor ajunge câteva zile. E clar că veţi 
muri de foame şi sete. Am încercat supliciul ăsta şi vă pot 
asigura că este înspăimântător. Când veţi fi doar un 
cadavru, eu, cu acest pumnal, îmi voi putea pune capăt 
zilelor. 


Oricât de stăpân pe el ar fi fost d'Espinosa, nu-şi putu 
stăpâni un fior. 

— Şi nu-i adevărat că vom avea aceleaşi regrete în faţa 
morţii, continuă Pardaillan cu aceeaşi voce hotărâtă. 
Singurul regret pe care-l voi încerca, va fi acela că nu am 
putut să-i spun Faustei cele două, trei cuvinte ce aş fi vrut 
să i le spun. Dar, la naiba! Nu poţi face totul cum ai fi vrut. 
Voi dispărea cu satisfacția de a fi îndeplinit până la capăt 
misiunea încredinţată: aceea de a smulge regelui Filip 
documentul care îi dădea în mâini Franţa, ţara mea. Voi, 
monseniore, sunteţi sigur că la fel va fi şi pentru domnia 
voastră? 

— Ce vreţi să spuneţi? gâfâi d'Espinosa, îndreptându-se de 
parcă ar fi fost atins de un fier înroşit. 

— Ceea ce am spus: marele inchizitor nu trebuie să moară 
până nu-şi va fi îndeplinit sarcină impusă în folosul sfintei 
Biserici. 

— Demone! răcni d'Espinosa, atins în ceea ce ţinea mai 
mult. 

— Vedeţi dar, continuă Pardaillan cu acelaşi ton, că nu 
avem aceleaşi motive. Eu voi părăsi viaţa fără regrete, în 
timp ce domnia ta vei muri disperat de a nu-ţi fi îndeplinit 
sarcina. Acestea fiind spuse, voi aştepta ca voi înşivă să 
reveniţi asupra hotărârii. În ceea ce mă priveşte, sunt 
hotărât să nu vă mai vorbesc. Când vă veţi hotări, mi-o veţi 
spune. Bună seara! 

Şi Pardaillan, fără a-i mai da atenţie lui d'Espinosa, se 
sprijini de zid, se aranjă cât mai bine în manta şi păru că 
doarme. 

D'Espinosa îl privi îndelung, fără să facă o mişcare. Gândul 
că ar putea sări asupra lui pe neaşteptate pentru a-i smulge 
pumnalul şi a-l ucide, îl obseda. Dar îşi spuse că pe un om 
ca Pardaillan nu-l poţi surprinde cu aşa ceva. 

Renunţă la această idee, pe care o consideră de nerealizat. 
Dar îi veni alta. De ce nu ar profita de somnul, aparent ori 
real al lui Pardaillan, pentru a deschide uşa secretă şi să 


iasă. Reflectând mai bine i se păru realizabilă. Ce ar fi 
riscat? Nimic. Dacă ar fi reuşit, era scăparea sa şi moartea 
lui Pardaillan. 

Ce ar fi avut de făcut? Să se târască câţiva paşi în direcţia 
opusă celei în care se afla cavalerul. 

Hotărând să încerce această aventură, începu să se 
târască cu mii de precauţiuni. Avansase câteva picioare şi 
credea că va reuşi, când Pardaillan, fără să se mişte de la 
locul său, zise liniştit: 

— Acum ştiu în ce direcţie să caut ieşirea... după ce veţi 
muri. Dar domnule, compania voastră mi-e mult prea 
prețioasă şi nu vreau să mă lipsesc de ea. Fiţi amabil şi 
aşezaţi-vă lângă mine. 

Şi pe un ton aspru: 

— Şi nu uitaţi, domnule, la cea mai mică mişcare suspectă, 
voi fi obligat, spre marele meu regret, să vă împlânt acest 
pumnal în gât. Ori ieşim împreună de aici şi vă dăruiesc 
viaţa, ori murim împreună. 

D'Espinosa îşi muşcă buzele până la sânge. Încă o dată se 
lăsase păcălit. Fără un cuvânt, fără să opună rezistenţă, se 
aşeză în apropierea lui Pardaillan, aşa cum i se ordonase şi 
în tăcere, cu mânie, se lăsă pradă gândurilor. 

Situaţia era îngrozitoare. Nu-i era teamă de moarte, era 
hotărât să o accepte decât să-l elibereze pe Pardaillan. Dar 
ceea ce-i rupea inima, era gândul că-şi lasă opera 
neterminată. 

Printr-o curioasă răsturnare de roluri, el, şeful suprem, 
ajunsese în această mănăstire, unde totul îi aparţinea, 
prizonierul unui aventurier pe care mai înainte îl crezuse în 
puterile sale şi care, acum, cu un gest putea să-i distrugă 
viaţa şi odată cu ea, toate ambițiile sale. 

Da, era lamentabil şi grotesc. Ce spaimă în lumea bisericii 
când se va afla că Innigo d'Espinosa, cardinal arhiepiscop 
de Toledo, mare inchizitor, a dispărut în mod misterios în 
momentul în care un nou papă trebuind să fie ales, toţi ochii 
erau îndreptaţi spre el, aşteptându-l să-l aleagă pe urmaşul 


lui Sixt al V-lea. Ce stupoare când vor afla că această 
dispariţie a coincis cu vizită făcută unui prizonier, într-o 
celulă din mănăstirea San Pablo, unde totul îi aparţinea. 
Toate acestea îi trecură prin minte lui d'Espinosa. 

Pardaillan părea că nu-i mai acordă nici o atenţie. Dar 
d'Espinosa ştia că este supravegheat şi că la cea mai mică 
mişcare, se va repezi asupra sa. 

Nu mai era aşa de convins că trebuie să reziste. Începuse 
să-şi aprecieze adversarul la justa lui valoare şi simţea în 
mod confuz că cel mai bine ar fi să se lase în seama 
generozităţii lui, ar avea mai mult de câştigat decât dacă ar 
fi încercat să scape prin forţă ori prin viclenie. 

După ce-şi spusese că acceptă moartea, deoarece şi 
Pardaillan avea să moară odată cu el, îşi făcuse socoteala că 
această moarte l-ar costa prea scump. Era un mic pas spre 
capitulare. 

Nu era departe de a împărtăşi convingerea Faustei că 
acest om este invulnerabil. Îşi spunea că acest Pardaillan va 
avea răbdarea să aştepte moartea sa, după care va începe 
să caute ieşirea secretă. 

Comisese greşeala de neiertat de a-i limita căutările. 
Sigur, descoperirea resortului nu era uşoară, dar nici 
imposibilă. Pentru un observator atât de perspicace ca 
acest aventurier, treaba se simplifica mult. Evident că odată 
deschisă uşa, ar fi ieşit. Îl vedea liber şi bucuros, călărind 
nepăsător spre Franţa şi ducându-i lui Henric de Navara 
preţiosul pergament cucerit cu atâta greutate. 

Nu, de o sută de ori nu! Ar fi preferat să-l scoată el însuşi 
din acest mormânt, să-i dea o escortă, ori să-l însoţească 
chiar el, pentru mai multă siguranţă, până în afara 
hotarelor, dar să rămână viu pentru a-şi îndeplini şi el 
destinul. Luând această hotărâre, o şi puse în practică, 
adresându-se cavalerului: 

— Domnule, spuse el, am reflectat îndeajuns şi dacă vă 
convine să acceptaţi unele condiţii, sunt gata să vă scot de 
aici. 


— Un moment, domnule, zise Pardaillan, fără să arate nici 
bucurie şi nici surpriză, nu sunt grăbit, putem discuta puţin, 
ce naiba! Şi eu am câteva condiţii să vă spun. Le vom 
discuta înaintea alor voastre, pe care de altfel, le ghicesc. 

— Să vedem condiţiile. 

— Misiunea mea, zise liniştit Pardaillan, fiind îndeplinită, 
voi părăsi Spania... nu înainte de a termina unele mici 
afaceri pe care le mai am. Vedeţi dar, domnule, că subscriu 
la una din cele două condiţii pe care voiaţi să mi le 
impuneţi. 

Oricâtă stăpânire de sine ar fi avut d'Espinosa, nu-şi putu 
reţine un gest de surpriză. Pardaillan avu un mic surâs şi 
continuă pe acelaşi ton rece: 

— De asemenea, subscriu şi la a doua voastră condiţie şi- 
mi dau cuvântul de onoare că nimeni nu va afla că marele 
inchizitor a fost la dispoziţia mea şi că i-am acordat 
libertatea şi viaţa. 

D'Espinosa fu năucit de această putere de pătrundere, 
care ţinea aproape de minune. 

— Cum? bolborosi el, aţi ghicit? 

Încă odată Pardaillan surâse enigmatic şi răspunse: 

— Nu văd ce alte condiţii mi-aţi fi pus. Dacă mă înşel, 
spuneţi-le. 

— Nu v-aţi înşelat, zise d'Espinosa care se liniştise. 

— Şi acum, iată condiţiile mele: în primul rând, nu voi fi 
sâcâit în scurtul timp în care voi mai rămâne aici şi voi 
părăsi regatul cu toate onorurile datorate reprezentantului 
Maiestăţii Sale, regelui Franţei. 

— De acord, zise d'Espinosa fără să ezite. 

— În al doilea rând, nimeni nu va fi deranjat pentru faptul 
că mi-aţi arătat simpatie, mie, adversarului vostru. 

— De acord, de acord! 

— Şi în sfârşit, a treia, nu se va întreprinde nimic 
împotriva fiului lui don Carlos, cunoscut sub numele de don 
Cesar El Torero. 

— Ştiţi şi asta? ... 


— Asta... şi multe altele, zise cu răceală Pardaillan. Nu va 
fi întreprins nimic împotriva lui don Cesar şi a logodnicei 
sale, cunoscută sub numele de Giralda. Va putea, împreună 
cu logodnica sa, să părăsească în libertate Spania, sub paza 
ambasadorului Franţei. Şi, cum nu ar fi demn ca nepotul 
unui monarh atât de puternic să trăiască în sărăcie, îi va fi 
remisă o sumă - las în seama generozităţii voastre grijă de 
a o fixa - cu care se va putea stabili în Franţa şi cu care va 
face figură onorabilă. Pentru asta, îmi dau cuvântul de 
onoare că prinţul nu va încerca niciodată să se întoarcă în 
Spania şi nu-şi va cunoaşte, cel puţin din partea mea, 
secretul naşterii sale. 

La această propunere, evident neaşteptată, d'Espinosa 
reflectă un moment, fixând o privire limpede asupra figurii 
loiale a lui Pardaillan şi spuse: 

— Garantaţi că prinţul nu va întreprinde nimic împotriva 
tronului, că nu va încerca să se întoarcă în Spania? 

— Mi-am dat cuvântul, zise Pardaillan sec. Cred că e de 
ajuns. 

— E de ajuns, într-adevăr, spuse însufleţit d'Espinosa. 
Poate că aţi găsit cea mai bună soluţiea acestei afaceri 
grave. 

— În orice caz, zise grav Pardaillan, ceea ce vă propun 
este uman... atâta timp cât nu ştiu ce aveţi voi de gând. 

— Ei bine şi această condiţie este acceptată, ca şi celelalte. 

— În cazul acesta, spuse Pardaillan sculându-se, nu ne mai 
rămâne decât să părăsim acest loc. Aerul nu e chiar aşa de 
plăcut. 

D'Espinosa se ridică la rândul său şi în momentul când era 
să deschidă uşa secretă, întrebă: 

— Ce garanţii cereţi pentru executarea loială a acestui 
pact, pe care tocmai l-am încheiat? 

Priviridu-l drept în ochi şi înclinându-se respectuos, 
Pardaillan îi răspunse cu simpli-tate. 

— Cuvântul vostru, monseniore, cuvântul vostru de 
gentilom. 


Poate că, pentru prima oară în viaţa sa, d'Espinosa simţi o 
emoție aşa puternică. Ca un astfel de om, care după ce 
suferise atâtea din partea să să-i mai arate atâta stimă şi 
încredere, asta-l mira şi-i răsturna toate credinţele. 

D'Espinosa, sub stăpânirea acestei emoţii, susţinu privirea 
loială a lui Pardaillan cu o loialitate asemănătoare şi la fel 
de simplu că el îi răspunse cu gravitate: 

— Domnule de Pardaillan, aveţi cuvântul meu de gentilom. 

Şi imediat, pentru a-i demonstra încrederea, deschise uşa 
secretă fără a mai încerca să ascundă locul resortului care 
o acţiona. Văzând aceasta, Pardaillan surâse încântat. 

Câteva momente mai târziu, marele inchizitor şi Pardaillan 
se găseau pe pragul unei căsuțe modeste. Pentru a ajunge 
acolo, trebuiră să deschidă mai multe uşi secrete. Şi 
d'Espinosa le deschise fără a încerca să ascundă secretul 
acestora, mai ales că i-ar fi fost foarte uşor. 

Ajungând la lumină, au avut de traversat mai multe galerii, 
curţi, grădini, camere, încrucişându-se la tot pasul cu 
călugări ce circulau grăbiţi. Niciunul din aceşti călugări nu 
şi-a permis nici cel mai mic gest de surpriză la vederea 
prizonierului care părea sănătos şi viguros, discutând 
familiar cu marele inchizitor. Şi în mijlocul acestui du-te- 
vino, lui d'Espinosa, care-l observă cu coada ochiului pe 
Pardaillan, i se păru că acesta îşi păstrează aceeaşi figură 
calmă şi încrezătoare, aceeaşi libertate de spirit. Numai că, 
drace! Când se văzu în sfârşit afară în stradă, suspinul pe 
care îl scoase vorbi de la sine despre neliniştile suferite. 

În momentul în care Pardaillan se pregătea să-l 
părăsească, d'Espinosa îl întrebă: 

— Veţi continua să locuiţi la hanul Turnului până când veţi 
pleca? 

— Da, domnule. 

— Bine, domnule. 

Avu o mică ezitare şi apoi brusc: 

— Am înţeles că acordaţi un interes viu acestei tinere... 
Giralda. 


— Este logodnica lui don Cesar, pentru care simt o vie 
simpatie, explică Pardaillan, privindu-l pe d'Espinosa. 

— Ştiu, spuse acesta cu blândeţe. De aceea cred că v-ar 
interesa să ştiţi unde s-o căutaţi. 

— M-ar interesa mult, într-adevăr. Cel puţin dacă nu a fost 
arestată... împreună cu El 'Iorero, poate? 

— Nu, spuse sincer d'Espinosa. El 'Torero nu a fost arestat. 
L-au ascuns. Cred că acum, văzându-vă în libertate, cei ce l- 
au sechestrat vor înţelege că nu mai au nimic de câştigat, 
pentru că suntem de acord că-l veţi duce în Franţa. În 
consecinţă, îi vor reda libertatea. Dacă ţineţi să-l eliberaţi, 
orientaţi-vă cercetările înspre casa Des Cypres. 

— Fausta! exclamă Pardaillan. 

— Nu eu am numit-o, surâse blând d'Espinosa. 

Şi cu un ton indiferent, adăugă: 

— Ar fi tocmai ocazia de a-i spune cele două-trei cuvinte 
pe care tocmai le regretaţi că nu veţi avea ocazia să i le 
spuneţi. Dar să revenim la tânăra Giralda. Dacă doriţi să o 
găsiţi, mergeţi spre poarta Bib-Alzar, traversaţi cimitirul şi 
după ce veţi străbate o leghe, veţi întâlni un castel- 
fortăreață. Este prima construcţie de acest fel din calea 
voastră. Este una din reşedinţele de vară a regelui şi se 
numeşte Bib-Alzar din cauza apropierii de această poartă. 
Să fiţi acolo mâine dimineaţă, înainte de ora unsprezece, în 
faţa podului basculant. Aşteptaţi acolo şi nu va întârzia să 
apară aceea pe care o căutaţi. Încă un cuvânt: n-ar fi de 
prisos să fiţi însoţit de câţiva viteji şi, amintiţi-vă că dacă 
ajungeţi după ora unsprezece, va fi prea târziu. 

Pardaillan îl ascultă cu mare atenţie. Când marele 
inchizitor sfârşi, îi spuse cu o blândeţe care contrasta cu 
tonul răutăcios pe care-l folosise până atunci: 

— Vă mulţumesc, domnule... lată ceva ce răscumpără 
multe lucruri. 

Cu un gest detaşat şi cu un surâs uşor, d'Espinosa 
răspunse: 


— Apropo, domnule, mergeţi drept pe această străduţă. 
Veţi ajunge în piaţa Sfântul Francisc, este drumul vostru. 
Dar, odată ajuns în piaţă, să vă îndreptaţi spre intrarea în 
mănăstirea San Pablo... veţi găsi acolo pe cineva care, cred 
eu, vă este cunoscut şi ar fi mulţumit să vă vadă, având în 
vedere că în fiecare zi vine acolo şi stă ore în şir... nu ştiu 
pentru ce. 

Spunând aceste cuvinte, făcu un semn de rămas bun, intră 
în casă şi încuie uşa în urma sa. 

Capitolul 19 

Liber. 

Atâta timp cât fusese în compania lui d'Espinosa, 
Pardaillan rămăsese impasibil. 

De cum se văzu singur pe străduţa goală sub razele unui 
soare fierbinte - era ora cinci după amiaza - începu să 
aspire aerul cald cu cea mai mare plăcere şi îndepărtându- 
se cu paşi mari în direcţia indicată de d'Espinosa, lăsă 
bucuria să izbucnească în interiorul său. Şi ridicând capul, 
contemplând cu ochi încântați cerul fără nori: „La dracu”! 
Ce plăcut este să respiri alt aer decât aerul fetid al unei 
celule. Ce plăcut este să contempli bolta asta azurie şi nu o 
boltă de pietre negre, umede şi reci. Şi tu, soare strălucitor! 
„.. Salut! ... soare, sprijin şi mângâiere pentru soldaţi 
bătrâni ca mine!” 

Apoi, schimbându-şi ideea, cu un surâs teribil: „Ah! 
Fausta! Cred că a sosit momentul să punem la punct 
socotelile!” 

Gândind astfel, ajunse în piaţa Sfântul Francisc. 

„Să-l căutăm pe bietul Chico”, îşi spuse cu un surâs 
înduioşat. 

„Bietul omuleţ şi-a ţinut cuvântul... nu s-a mişcat de la 
poarta închisorii. Şi dacă n-a făcut nimic pentru mine, nu 
din lipsă de voinţă nu a făcut... Ah! Micule Chico! Dacă ai şti 
cât de mult îmi încălzeşte inima devotamentul tău! ...” 

Acum se afla în strada San Pablo - după numele mănăstirii 
- şi se apropia de poarta teribilei închisori unde tocmai 


petrecuse cincisprezece zile, care l-ar fi distrus pe oricare 
altul. 

Îl căută din ochi pe Chico, dar nu-l descoperi. Începu să se 
întrebe dacă nu cumva d'Espinosa nu se înşelase, sau dacă 
între timp omuleţul nu plecase. Deodată auzi o voce pe care 
o recunoscu, spunându-i misterios: 

— Urmaţi-mă! 

Se gândise să-l surprindă pe Chico şi acum era el cel 
surprins. Se întoarse şi-l zări pe Chico, care, cu un aer 
indiferent, se îndepărtă grăbit. Totuşi îl urmări fără a spune 
nimic, întrebându-se ce putea să aibă ca să acţioneze aşa. 

Micuţul, fără a întoarce capul, cu un pas rapid şi uşor, 
dădu colţul mănăstirii şi intră într-un labirint de străduţe 
strâmte. Acolo se opri în cele din urmă şi apucând mâna lui 
Pardaillan o duse la buze spunând cu un accent 
convingător: 

— Ah! Ştiam eu bine că veţi fi mai puternic decât ei! Ştiam 
că veţi ieşi atunci când veţi dori! Şi acum, repede, să nu 
pierdem timpul! Urmaţi-mă! 

Pardaillan, emoţionat, îl privi cu nespusă duioşie. 

— Şi unde naiba vrei să mă conduci? îl întrebă blând. 
Chico începu să râdă. 

— Să vă ascund, unde altundeva? Acolo unde vă duc nu vă 
vor găsi niciodată. 

— Să mă ascund! ... dar de ce? 

— Să nu vă înhaţe, iată de ce! 

La rândul său, Pardaillan începu să râdă din toată inima. 

— N-am nevoie să mă ascund. Fii liniştit, nu mai vor să mă 
înhaţe. 

Pardaillan îi spusese că nu are nevoie să se ascundă şi că 
nimeni nu-l urmăreşte. Asta-i ajungea. Şi cum inima-i era 
plină de bucurie, îi apucă din nou mâna şi tocmai o ducea la 
buze, când acesta, aplecându-se spre el, îl prinse în braţe, 
spunându-i: 

— Ce faci, nătărăule? ... îmbrăţişează-mă! ... 


Şi aplică două sărutări sonore pe obrajii proaspeţi şi 
catifelaţi ai tânărului, care roşind de plăcere, îi întoarse 
îmbrăţişarea din toată inima. 

Lăsându-l jos, îi spuse cu bruscheţe, pentru a-şi ascunde 
emoția: 

— Şi acum, la drum! Şi pentru că vrei să mă conduci 
neapărat undeva, ce-ar fi să mă conduci la un anume han, al 
Turnului, unde amândoi vom fi, cel puţin aşa cred, primiţi 
minunat de cea mai tânără, cea mai frumoasă şi cea mai 
amabilă hangiţă din Spania. 

Câteva momente mai târziu, îşi făceau intrarea în micul 
patio al hanului, aproape gol în acel moment, şi unde 
Pardaillan începu să facă un asemenea tărăboi, încât ceea 
ce voise el, se produse: adică mica Juana îşi făcu apariţia 
pentru a vedea ce client făcea atâta larmă. 

Se schimbase micuța Juana. Părea tristă, molatecă, 
indiferentă. Şi cu toată această stare a ei, cu tot aerul, 
vizibil descurajat, Pardaillan care o măsură cu o privire 
rapidă, remarcă la ea o cochetărie mai mare ca oricând. 

Recunoscându-i pe Pardaillan şi pe Chico. O lumină îi 
fulgeră privirile stinse, un val de sânge îi înroşi obrajii palizi 
şi unindu-şi mâinile, scoase un strigăt că un geamăt: 

— Sfântă Maria! ... Domnul cavaler! ... 

După acest strigăt, ca de pasăre rănită, se clătină şi ar fi 
căzut dacă Pardaillan n-ar fi prins-o. Un lucru curios care-i 
accentua surâsul maliţios, era faptul că strigând „Domnul 
cavaler”, ea îl privea pe Chico şi privindu-l pe Chico, 
leşinase. 

Pardaillan o săltă ca pe o pană şi punând-o uşor pe un 
scaun, începu să-i bată uşor mâinile, spunându-i: 

— Hai, hai uşurel, micuţo. Deschide-ţi ochii. 

Şi către Chico, care rămăsese împietrit, încă mai palid ca 
Juana: 

— Nu-i nimic, nu vezi? E doar bucuria. 

Şi dublându-şi maliţia, adăugă: 


— Nu se aştepta să mă vadă aşa brusc, după dispariţia 
mea neaşteptată. N-aş fi crezut niciodată că micuța îmi 
poartă atâta afecţiune. 

Leşinul nu fu prea lung. Mica Juana deschise aproape 
imediat ochii şi, eliberându-se uşor, încurcată şi roşie toată, 
spuse cu un surâs delicios: 

— Nu-i nimic... Numai bucuria... 

Şi, ca din întâmplare, fără îndoială, spunând aceste 
cuvinte, ochii ei se aţintiră asupra lui Chico, surâsul ei 
adresându-i-se acestuia. 

— E exact ce spuneam şi eu adineauri: e numai bucuria, 
zise Pardaillan cu aerul său cel mai naiv. 

Şi adăugă imediat: 

— Ah, micuţo, pentru că te văd acum mai bine ca înainte, 
să ştii că mor de foame, de sete şi de somn... Ştii că se 
împlinesc cincisprezece zile de când n-am mâncat n-am 
băut şi nici n-am dormit? 

— Cincisprezece zile! strigă Juana înspăimântată. E 
posibil? 

Chico îşi strânse pumnii şi cu o voce surdă: 

— V-au aplicat supliciul foamei? făcu el cu o voce care-i 
tremura. Oh! Mizerabilii! ... 

— Da, pe toţi dracii! Cincisprezece zile! Aşa că, micuță 
Juana ai grijă te rog de masă şi mai ales de patul în care mă 
voi culca imediat ce voi mânca. Am nevoie de toate forţele 
pentru mâine dimineaţă. Numai că, trebuie să discut cu 
prietenul meu Chico lucruri ce nu trebuie să fie auzite de 
nici o ureche de om - în afară de a ta, atât de mică şi roză - 
te-aş ruga să mă serveşti într-un loc unde să fiu sigur că nu 
voi fi auzit de altcineva. 

— În acest caz, vă voi conduce la mine şi vă voi servi chiar 
eu, spuse veselă Juana care părea că renaşte. 

După ce-i introduse în micul ei cabinet particular, voi să 
iasă să dea ordinele necesare, dar Pardaillan o opri şi cu o 
gravitate comică îi spuse: 


— Micuţă Juana şi vocea-i căpătă accente de blândeţe 
duioasă, ţi-am spus că pentru mine eşti ca o soră mai mică. 
Nu este şi aici ca şi în Franţa, obiceiul ca fratele şi sora să 
se sărute după o aşa de lungă despărţire? 

— Oh! Ba da! spuse Juana fără să arate nici o tulburare 
sau stânjeneală. 

Şi fără să se lase prea mult rugată, îi întinse obrajii pe 
care Pardaillan depuse două sărutări frăţeşti. După care, cu 
totul natural şi cu o bonomie admirabilă, se întoarse spre 
Chico şi, arătându-i-l Juanei, îi spuse: 

— Şi dumnealui? Nu ţi-e... puţin mai mult decât un frate? 
Pe el nu-l săruţi? 

Ori, lucru curios, mica Juana care-şi oferise cu nevinovăție 
obrajii apetisanţi, la propunerea de a-l săruta pe Chico roşi 
toată. 

Şi Chico, care şi el roşise, acum văzându-i încurcătura, 
deveni palid ca ceară, îşi crispa pumnii pe masa de care se 
sprijinea, simțind cum îl lasă picioarele şi o privi temător, cu 
ochii aburiţi de lacrimi. 

Totuşi, cum Juana rămânea în continuare nemişcată, 
încurcată, frământând nervoasă colţul şorţului, cum Chico, 
dinspre partea sa, mai încurcat poate decât mica sa iubită, 
nu îndrăznea să facă nici o mişcare, Pardaillan făcu o mutră 
furioasă şi-i certă: 

— Pe toţi dracii! Ce mai aşteptaţi, cu figurile voastre 
înspăimântate? Sărutul ăsta e chiar aşa de nesuferit? 

Şi împingându-l pe Chico de umeri: 

— Hai, neghiobule, văd că mori de dor... şi ea la fel! 

Împins fără voia sa, tânărul nu îndrăznea încă. 

— Juana! zise el într-un murmur. Ceea ce însemna: îmi dai 
voie? 

Ea îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi ciripi cu o tandreţe 
nesfârşită: 

— Luis! 

Şi nu mai mişcară. Văzând astea, Pardaillan bombăni: 

— Pe toţi dracii! Câte fasoane pentru un biet sărut. 


Şi râzând pe sub mustață, îi împinse unul în braţele 
celuilalt. 

Oh! A fost unul dintre cele mai curate săruturi. Buzele lui 
Chico de-abia atinseră fruntea roşie a Juanei. Şi cum el se 
retrăgea respectuos, brusc ea-şi ascunse faţa în palme şi 
începu să plângă încetişor. 

— Juana! strigă micuțul răvăşit. 

Juana să lăsase să cadă în uriaşul fotoliu de stejar care era 
locul ei preferat. Chico îngenuchiase pe taburetul de lemn 
şi-i ţinea mâinile în ale sale, contemplând-o cu acea adoraţie 
fierbinte pe care ea o cunoştea şi care altădată o flata, în 
timp ce acum o făcea să roşească de plăcere şi-i însorea 
inima. 

— Răule! ... murmură Juana cu o voce care părea un 
ciripit. Răule! Au trecut cincisprezece zile de când nu te-am 
văzut! 

EI îşi plecă fruntea, vinovat şi bolborosi: 

— Nu-i vina mea... N-am putut... 

— Spune mai bine că n-ai vrut! ... Nu ne înţelesesem că 
vom acţiona împreună să-l eliberăm împreună... sau să 
murim împreună? 

„Oh! Oh! gândi Pardaillan a cărui faţă deveni de nepătruns 
că ori de câte ori încerca o emoție violentă, ia te uită!” 

Şi cu un frison: „Ce s-ar fi putut întâmpla nenorocirea 
asta? Moartea mea ar fi însemnat condamnarea acestor 
două făpturi minunate? Pe Pilat! Nu credeam că muncind la 
salvarea pielii mele, o făceam şi pentru salvarea acestor doi 
nevinovaţi...” 

Chico mărturisi dintr-o suflare: 

— Nu voiam ca tu să mori! ... nu puteam accepta asta... 
nu, nu puteam. 

— Preferai să mori singur? ... Şi eu, răule, ce m-aş fi făcut? 
„.„„ N-aş fi murit şi eu de asemenea dacă... 

Nu isprăvi şi, roşind încă mai puternic, îşi ascunse din nou 
faţa în mâini. Încă o fatalitate, nu avu curajul să-şi termine 
frază, deoarece Chico, după ce o privi un moment cu o 


dragoste nesfârşită îşi plecă fruntea cu un aer demn de milă 
şi sfârşi fraza în minte: „Aş fi murit de asemenea... dacă 
murea el.” 

Şi, privirea-i dureroasă şi totuşi mereu plină de devoțiune 
afectuoasă ce i-o adresă lui Pardaillan, exprima atât de clar 
gândul său, încât acesta, înfuriat fără voia lui, îi strigă: 

— Imbecilule! ... 

Chico îl privi cu o figură înfricoşată, neînţelegând nimic 
din această exclamaţie puţin măgulitoare şi încă mai puţin 
înţelegea de ce marele său prieten părea aşa de furios pe 
el. 

Capitolul 20 

Bib-Alzar. 

Pardaillan înţelese că situaţia riscă să se prelungească la 
nesfârşit fără să ducă la finalul dorit de el. Renunţă deci 
pentru moment la proiectul său în legătură cu cei doi naivi 
îndrăgostiţi şi cu o voce bombănitoare, o reteză scurt, 
strigând: 

— Pe toţi dracii! Graţioasa mea Juana, ai uitat că mi-e 
foame, că mi-e sete şi că pic de somn? Hai, repede, două 
tacâmuri, pentru prietenul meu Chico şi pentru mine. Şi nu 
cruța nici vânatul nici vinurile. 

— Ah! Dumnezeule! strigă Juana sărind şi eu care uitasem 
că de cincisprezece zile nu aţi mâncat nimic. 

Şi Pardaillan, cu un surâs aproape părintesc, o auzi 
strigând: „Barbara, Brigida, repede, tacâmuri în cabinetul 
meu... tacâmurile de sărbătoare. Laura, la pivniţă, fiica mea 
şi adu din cele mai bune vinuri. Vezi dacă nu au rămas şi 
nişte sticle de Vouvray, adu două!” 

Şi tatălui ei care trona îmbrăcat în alb în bucătăria 
strălucitoare, înconjurat de oale, sosiră, ajutoare şi ucenici: 
„Repede, tată, la plită şi pregăteşte o masă ca şi cum ai 
pregăti-o pentru monseniorul d'Espinosa însuşi.” 

Şi vocea iubitor-arţăgoasă a lui Manuel, care-i răspundea: 
„Ei, sfinte Dumnezeule! Fata mea, ce client ilustru ne-a 


sosit? Nu cumva o fi vreun infante?” „Mai mult decât atât, 
tată. Este seniorul de Pardaillan care s-a reîntors!” 

Şi accentul de triumf, admiraţia profundă cu care 
pronunţase aceste cuvinte simple: spuneau mai mult decât 
ar fi ţinut un discurs. Şi pentru a nu o lăsa să se bucure 
singură, domnul Manuel lăsă totul deoparte pentru a se 
prezenta în faţa cavalerului spre a-l saluta. 

Pardaillan nu ştia că intervenţia sa din timpul coridei şi 
mai ales modul cum ucisese taurul, îi făcuseră o 
popularitate enormă. 

Se ştia că-şi riscase viaţa pentru a o salva pe aceea a lui 
Barba Roja - cu toate că avea multe motive să nu-l 
iubească, mai ales după ce-i administrase acea lecţie de 
scrimă despre care curtea şi oraşul vorbiseră zile întregi. 
Se cunoştea că fusese arestat şi felul în care se apărase în 
faţa atacatorilor. 

În sfârşit - dar despre asta se discuta numai în şoaptă - se 
ştia că-şi atrăsese duşmănia regelui luând o apărare 
îndrăcită lui El Torero, care era ameninţat. Ori, El Iorero 
era vedetă, idolul sevillienilor, în particular, şi al tuturor 
andaluzilor, în general. 

Toate acestea făceau ca Pardaillan să fie iubit de nobilime 
şi de popor. 

În cele din urmă, masa fu aranjată şi primele platouri 
apărură alături de aperitive, totul frumos aranjat. Cina lui 
Manuel poate că nu era nemaipomenită. Capodoperă 
anunţată cu atâta emfază, dar vinurile erau autentice, de o 
vârstă respectabilă, uleioase şi catifelate la gust, patiseria, 
fină şi delicată, fructele delicioase. Toate acestea plus 
graţiosul surâs al micuţei care ajuta cu bucurie la servit, îl 
făcură pe Pardaillan care, în viaţa lui aventuroasă avusese 
parte de multe ospeţe mult mai îmbelşugate, să-l 
socotească pe acesta printre cele mai reuşite... 

Dar, cu toate că mânca ajutat de o uriaşă poftă de 
mâncare, cu toate că veghea ca micul său prieten să fie 


servit din belşug, nu uita ce mai avea de făcut, aşa încât îl 
copleşea pe acesta cu întrebările. 

În urmă acestui interogatoriu „strâns”, rezulta că: Chico 
găsind acel permis de liberă trecere în alb - pe care-l 
înapoie lui Pardaillan, care-l pierduse - avusese ideea să 
completeze rândurile libere, ca astfel să poată să intre în 
mănăstire şi cu ajutorul acestui permis, să-l facă să 
evadeze. 

Îşi dădu seama că el însuşi, din nefericire, nu-l poate folosi, 
neavând figura potrivită pentru rolul unui personaj de 
seamă. Aşa că se gândi la don Cesar. Dar nu se putea 
apropia de El Torero. Tot ce a putut să facă, a fost să 
surprindă momentul când acesta a fost scos din casă în care 
fusese ascuns şi transportat în casa Des Cypres. Imediat 
urzise un plan pentru a-l elibera, ca ajutat de el să-l poată 
elibera la rândul lor pe cavaler. 

Mutarea lui El Torero în casa Des Cypres, căreia micul 
Chico îi cunoştea toate secretele, îi uşurase acestuia 
sarcina. Dar răscolise în zadar subsolul casei fără să-l 
găsească pe El 'Iorero. Se gândi atunci că acesta trebuie să 
se afle sus, în apartamente. Cunoştea cum poate ajunge 
până acolo, nu asta îl încurca, dar acolo sus, în mijlocul 
atâtor servitori şi paznici, nu mai putea avea loc elementul 
surpriză. 

Aventura începea să devină periculoasă şi nu era el acela, 
aşa de mic şi slab, care să o ducă la bun sfârşit. Şi totuşi 
încercase, dar fusese văzut şi trebuise să se retragă fără a 
face nimic. Atunci, în disperare, se gândise la don 
Cervantes. Dar, fatalitate, poetul, aflat în slujba 
guvernatorului Indiilor fusese trimis în misiune la Cadix şi 
se resemnă să-l aştepte. 

În ceea ce o priveşte pe Giralda, urmărindu-l pe Centurion 
şi pe sergentul acestuia, reuşise să afle locul unde se găsea 
închisă. Se afla în castelul-fortăreaţă Bib-Alzar. Şi ceea ce 
era mai teribil, era faptul că Barba Roja, care fusese rănit 


destul de serios de taur, se refăcuse complet şi în mod sigur 
nu va întârzia să o aducă la el. 

Acestea erau, în rezumat, cele aflate de Pardaillan. Şi nu 
era singurul care-l ascultase pe micuţ. 

Juana, la rândul ei, nu pierdea nici un cuvânt şi-l privea cu 
o admiraţie evidentă pe care Pardaillan o observă foarte 
bine. Dar mai observă ceva şi anume faptul că micuțul 
afecta o ciudată indiferenţă faţă de Juana, care dimpotrivă, 
nu avea ochi decât pentru el şi îl trată cu un respect duios, 
căruia el, oricât de neobişnuit şi plăcut îi era, nu-i dădea 
atenţie. 

— Ştii, zise Pardaillan foarte serios atunci când Chico îşi 
termină povestea, ştii că eşti un tovarăş pe cât de 
îndrăzneţ, pe atât de ingenios? 

Acest compliment venind de la un asemenea om, nu avea 
preţ. Atât Chico cât şi Juana se înroşiră de emoție şi 
plăcere. Numai că, în vreme ce Juana părea că aprobă cu 
convingere aceste cuvinte, cu o mimică expresivă, tânărul 
făcu un gest confuz care voia să spună: nu vă bateţi joc de 
mine. 

În faţa acestui gest Pardaillan insistă: 

— Dacă ţi-o spun... Cred că mă pricep la aşa ceva... Ce 
păcat că nu ai mai multă putere decât o vrăbiuţă! Dar mă 
gândesc... oricum, este o nefericire uşor de reparat... şi 
vreau să o repar... Cum nu m-am gândit la asta mai 
devreme? ... le voi învăţa să foloseşti sabia! 

La această propunere neaşteptată, cu toate că în secret şi- 
o dorise demult, micuțul sări cât colo şi cu ochii strălucind 
de bucurie, strigă: 

— Cum! ... Aţi fi de acord? ... 

— Pe Pilat! Cum spunea tatăl meu, nu mă dezic niciodată, 
vei vedea, Chico. Şi ca dovadă, o să-ţi dau prima lecţie... 
chiar acum. 

Micuţul sărea de bucurie şi Juana bătea fericită din palme. 
Numai că, fericirea fetei se topi ca zăpada la soare când îl 
auzi pe Pardaillan adăugând cu un aer nepăsător: 


— Cu atât mai mult cu cât pentru expediţia din această 
seară şi pentru cea de mâine dimineaţă, ceea ce vei învăţa 
în prima lecţie îţi va fi util... 

Şi fără a părea că observă paloarea bruscă a tinerei, nici 
privirea încărcată de reproşuri ce-i era destinată, adăugă: 

— Juana, micuța mea, trimite să caute în camera mea două 
săbii... şi nu uita butonii, vezi că sunt într-unui din 
buzunarele hainei din cui. 

Şi în timp ce sărmana Juana, plecându-şi capul, ieşea să 
aducă săbiile cerute, se adresă tânărului, care în bucuria lui 
uriaşă ţopăia ca un nebun: 

— Cred că nu ţi-e frică? îl întrebă surâzând. 

— Frică? ... zise Chico mirat, frică de ce? 

— Drace! făcu Pardaillan cu aerul său cel mai nevinovat, o 
să avem de dat şi de primit destule lovituri. 

— O să încercăm să le dăm... nu să le şi primim, zise 
râzând Chico. Şi apoi, vei fi şi domnia ta acolo! 

— Şi nu mă întrebi unde vom merge? 

— Poftim! De parcă ar fi greu de ghicit! făcu Chico 
nepăsător. Presupun că în această seară vom merge la casa 
Des Cypres, iar mâine dimineaţă la castelul-fortăreaţă Bib- 
Alzar! 

Juana se întoarse cu cele două săbii şi butonii pe care 
Pardaillan îi fixă în vârful lamelor şi, masa fiind trasă într-un 
colţ, lecţia începu sub ochii înspăimântați ai feţei. 

Săbiile lui Pardaillan erau spade lungi şi grele. 

La început Chico o mânui cu destulă greutate pe a sa, dar 
cum era destul de flexibil şi avea nervii buni, puţin câte 
puţin, încheietura i se obişnui şi nu mai simţi greutatea 
spadei, care era mai lungă decât el. 

Lecţia continuă până la căderea nopţii, cu o răbdare 
nesfârşită din partea profesorului şi o bunăvoință pe care 
nimic nu o ştirbea, din partea elevului. 

Atunci când Pardaillan consideră că e destul de întuneric 
şi că e ora potrivită, opri lecţia şi se declară satisfăcut. 
Chico avea calităţi şi declară că-l va face un spadasin 


acceptabil, ceea ce îl umplu de mulţumire pe tânăr şi făcu 
plăcere Juanei, care asistase la lecţie. 

Sosind clipa, Pardaillan îşi încinse sabia, îşi alese din 
colecţia sa un pumnal lung, rezistent şi flexibil cu care îl 
înarmă pe micuţ, care era mândru să vadă această sabie - 
deoarece pentru el era o sabie destul de lungă - bătându-i 
pulpele. 

Când Juana văzu că se pregăteau să iasă, făcu o ultimă 
încercare disperată, întrebând cu timiditate: 

— Credeam, seniore de Pardaillan, că vreţi să vă odihniţi? 
„„. Vi s-a pregătit un pat moale care ar putea ispiti şi un 
pustnic! 

— Nefericitul de mine! gemu Pardaillan, ăsta mi-e 
norocul... Dar, micuța mea, voi folosi acest pat moale când 
mă voi întoarce şi-ţi promit să recuperez timpul pierdut. 

— Şi dacă nu vă întoarceţi? ... zise slab Juana. 

— De ce nu m-aş întoarce? întrebă mirat Pardaillan. 

— Pentru că spuneaţi că... expediţia, este... periculoasă... 
aţi putea... să fiţi... rănit... 

— Imposibil, o asigură Pardaillan. 

— De ce? întrebă Juana care simţea renăscându-i 
speranţele. 

— Pentru că o expediţie mult mai periculoasă mă aşteaptă 
mâine dimineaţă. Şi cum numai eu aş putea-o duce la bun 
sfârşit, e de înţeles că mă voi întoarce pentru a o îndeplini. 

Şi râzând pe ascuns, ieşi împreună cu Chico, lăsând-o pe 
Juana zdrobită de această logică ciudată şi mult mai 
neliniştită decât înainte. 

Pardaillan, condus de Chico, intră în subsolurile 
misterioasei case Des Cypres. După aproape două ore, atât 
Pardaillan cât şi micuțul său tovarăş, ieşiră aşa cum intrară, 
fără să fie descoperiţi şi fără să li se întâmple nimic 
neplăcut. Dar ieşiră împreună. 

Oare Pardaillan reuşise sau dăduse greş în ceea ce 
încercase? Nu ştim ce să spunem. 


Trecuse puţin de unsprezece noaptea când ajunseră în 
faţa hanului. Nu mai era cazul să bată, micuța Juana îi 
aştepta în pragul uşii. 

Tânăra fată petrecuse tot acest timp cât absentaseră 
pândindu-le întoarcerea şi având o frică nebună. De la 
primă privire îşi dădu seama că sunt în perfectă stare 
amândoi. Un suspin lung de uşurare îi umflă pieptul şi 
frumoşii ei ochi negri îşi regăsiră bucuria. 

Ar fi vrut să le servească supeul, arătându-le masa gata 
pregătită şi încărcată cu mâncăruri apetisante. Dar 
Pardaillan declară că are nevoie de odihnă şi făcu un semn 
imperceptibil lui Chico care, răspunzându-i cu un semn 
afirmativ, declară şi el că simte că pică de somn. 

După ce micuțul plecă, Pardaillan urcă în camera sa, se 
strecură în aşternutul care mirosea a levănţică, pregătit 
special pentru el şi dormi până la ora şase dimineaţa. 

Capitolul 21 

Barba Roja. 

Se sculă şi se spălă rapid. Proaspăt şi bine dispus, ieşi 
imediat şi se îndreptă spre un armurier unde alese o sabie 
micuță, care părea o jucărie, dar care era o armă perfectă, 
flexibilă şi rezistentă, dintr-un oţel dur, forjat şi necălit. Era 
darul său pentru Chico. 

Odată făcută achiziţia, se întoarse la han. Cum absenţa lui 
nu durase mai mult de o jumătate de oră, micuțul încă nu 
apăruse şi atunci comandă pentru el şi pentru tovarăşul său 
un mic dejun copios. 

În cele din urmă îşi făcu apariţia şi Chico. La privirea 
întrebătoare a cavalerului, răspunse: 

— Barba Roja tocmai a ieşit din palat. Sunt doisprezece, 
printre care şi Centurion şi Barrigon. Se duc acolo... i-am 
urmărit puţin, să mă asigur. 

— Totul merge bine! exclamă bucuros Pardaillan, eşti un 
tovarăş priceput... E o plăcere să lucreze omul cu tine! 

Micuţul roşi de plăcere. 


Nu era mai mult de ora şapte şi jumătate şi Pardaillan, 
socotind că au destul timp, hotări să-i dea şi a doua lecţie de 
scrimă prietenului său. 

Tânărul acceptă cu o nerăbdare şi o bucurie care 
mărturisea marea plăcere ce o avea şi era dornic să profite 
de norocul său şi să ajungă la un rezultat apreciabil. Dar 
bucuria deveni un adevărat delir la vederea superbei săbii 
pe care Pardaillan i-o făcu cadou. 

Pentru a-i opri mulţumirile ce i le adresă, Pardaillan îi 
explică: 

— Trebuie să înţelegi că dacă nu te poţi înarma ca toţi 
ceilalţi, vei fi nevoit să compensezi prin abilitate, 
îndemânare şi vioiciune, inegalitatea armelor. 

În consecinţă, de acum înainte va trebui să te obişnuieşti 
să lupţi cu acul ăsta împotriva spadei mele, care este de 
două ori mai lungă. 

Lecţia continuă până la ora hotărâtă de Pardaillan. Ca şi în 
ziua precedentă, profesorul se declară satisfăcut şi asigură 
că elevul său va deveni un spadasin acceptabil. Acceptabil 
în vocabularul lui Pardaillan însemna redutabil. 

După lecţie, mâncară în grabă şi fără a se sinchisi de 
figura disperată a Juanei, Pardaillan şi Chico porniră la 
drum, îndreptându-se spre poarta Bib-Alzar. 

Foarte tristă, agitată de presimţiri negre, mica Juana îi 
conduse până în pragul porţii şi-i urmări mult timp cu 
privirea. După care intră în cabinetul ei şi începu să plângă. 
Dar, mica Juana era o fată cu imaginaţie. Obligată de 
împrejurări să conducă o casă la vârsta la care alte fete se 
jucau cu păpuşile, se învățase să ia hotărâri rapide. 

Ca rezultat al reflexiilor sale, se duse drept la Jose, care 
Jose avea importantă funcţie de rândaş şef al hanului şi-i 
dădu câteva ordine. 

Un sfert de oră mai târziu, Jose ieşi din han ducând de 
căpăstru un cal puternic, înhămat la o mică şaretă. În 
şaretă, întinse sub câteva braţe de paie, bine înfăşurate în 
mantii negre cu glugile trase pe ochi, se aflau mica Juana şi 


doica ei, Barbara, iar rândaşul, mergând alături de cal, se 
îndrepta spre poarta Bib-Alzar, pe acelaşi drum urmat de 
Pardaillan. 

Castelul-fortăreaţă Bib-Alzar, construcţie masivă şi 
greoaie, adevărat cuib de vulturi, îşi avea originile încă de 
pe vremea luptelor cu maurii invadatori. 

Potrivit regulilor timpului în ceea ce priveşte arta 
fortificațiilor, era construit pe o înălţime. Turnurile 
crenelate care se îndreptau ameninţător spre cer, erau 
dominate în centru de donjonul masiv, pe a cărui terasă, 
spre nord şi spre sud se aflau două turnulețe de pază, ochi 
uriaşi deschişi asupra orizontului pe care-l scrutau cu 
vigilenţă tot timpul. 

Ca orice reşedinţă regală şi aici se afla o mică garnizoană 
şi numeroşi servitori. Şi unii şi ceilalţi profitau de orice 
ocazie pentru a se repezi în oraşul aflat în apropiere. 

Acum însă, datorită prezenţei regelui în Sevilla, plictisul 
apăsa mai greu ca niciodată garnizoană, având în vedere că 
le era interzis, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să 
iasă din castel, indiferent de pretext, în afara vreunui ordin 
formal al regelui sau al marelui inchizitor. Această oprelişte 
privea, bineînţeles, numai ofiţerii şi soldaţii, nu şi servitorii. 

Şoseaua trecea pe la poalele înălţimii pe care era construit 
castelul. Acolo, aceasta se bifurca, deschizându-se o alee 
destul de largă pentru a permite trecerea litierei regale şi a 
însoţitorilor. Era de altfel, singurul drum vizibil care 
permitea să se ajungă la castel. Desigur că se mai aflau şi 
alte căi, subterane, care conduceau la ieşirea spre câmpie, 
dar nimeni nu le cunoştea, poate doar guvernatorul cetăţii. 

Cam acestea au fost explicaţiile pe care Chico le dădu lui 
Pardaillan. În momentul când cei doi au ajuns la poalele 
înălţimii, trecuse puţin de ora zece. Pardaillan era deci în 
avans cu o oră faţă de timpul indicat de d'Espinosa. 

Cu ochi expert, evalua dintr-o privire dispunerea cetăţii şi 
observă cu satisfacţie că orice persoană care ar fi ieşit din 


castel, trebuia să treacă prin faţa sa. Deci era imposibil ca 
Giralda să fie transportată fără ca el să observe. 

În aşteptarea momentului, îl aşeză pe Chico în spatele unei 
îngrămădiri de stânci, cu rolul de santinelă, la o distanţă 
destul de mare de poarta cetăţii. 

Nu era nevoie numai de supravegherea acesteia, dar 
ţinând seama că micuțul nu i-ar fi fost de nici un folos ca 
luptător, nu voia să-l expună inutil. 

După care, liniştit din acest punct de vedere, se aşeză la 
pândă la câţiva metri de podul mobil, ascunzându-se cât 
mai bine în ierburile înalte care creşteau de-a lungul 
şanţului micii esplanade construită în faţa castelului şi 
aşteptă. 

În cele din urmă se auzi huruitul lanțurilor şi văzu podul 
mobil coborând. Cu un surâs de satisfacţie, puse mâna pe 
sabie, fără să se ridice în picioare. 

Într-adevăr, apăru Barba Roja ţinând în braţe pe Giralda, 
adormită sau leşinată. Dar uriaşul era înconjurat de o trupă 
de oameni înarmaţi, ale căror mutre fioroase ar fi pus pe 
fugă şi pe cel mai îndrăzneţ căutător de gâlceavă. În 
fruntea acestei trupe care era alcătuită din mai bine de 
cincisprezece puşlamale, toţi buni de spânzurătoare şi care 
păreau că fuseseră luaţi direct de pe eşafod, imediat în 
urma lui Barba Roja, se aflau Centurion şi sergentul său, 
Barrigon. 

Pardaillan nu dădu atenţie prea mare bandei de derbedei 
înarmaţi cu spade formidabile, fără a mai socoti pumnalele 
ce le atârnau la şoldul drept. 

Nu văzu, nu voi să vadă decât pe Barba Roja şi pe Giralda. 
Lăsă întreaga ceată să iasă şi să ajungă pe esplanadă. Când 
ridicarea podului mobil îi dădu de înţeles că întreaga bandă 
ieşise din castel, se ridică uşurel şi fără grabă se aşeză în 
mijlocul drumului. Cu o voce pe care calmul şi o hotărâre 
rece o făcea cu atât mai înfricoşătoare, strigă ca un ofiţer 
care comandă o manevră: 

— Opriţi... Nu se trece! 


Barba Roja crezu că în spatele îndrăzneţului se afla o 
trupă cel puţin tot aşa de numeroasă ca a sa şi-şi opri 
oamenii. De-abia atunci îl recunoscu pe Pardaillan şi 
observă că e absolut singur în mijlocul drumului. Un surâs 
înfricoşător îi schimonosi buzele. Pe Dumnezeu, ce ocazie 
minunată! N-avea decât să-şi înhaţe duşmanul, să-l târască 
legat în castel unde să-l facă să asiste la dezonoarea 
femeiuştii pe care o iubea, după care, cu o lovitură de 
pumnal se putea debarasa pentru totdeauna de blestematul 
de franţuz. 

Toate aceste gânduri trecură instantaneu prin capul 
uriaşului care nu se îndoia de reuşita planului. Poate că 
siguranţa lui ar fi fost mai mică dacă ar fi ştiut ce gândesc 
derbedeii ce-l înconjurau. Şi, într-adevăr, în afara lui 
Centurion şi Barrigon, care aveau destule motive de a-i 
rămâne credincioşi, ceilalţi treisprezece nu păreau să arate 
acea hotărâre care decide victoria... mai ales când ai de 
partea ta superioritatea numărului. 

Şi asta din cauză că toţi treisprezece îl cunoşteau deja pe 
Pardaillan. Aceşti indivizi erau aceia pe care Pardaillan îi 
scărmănase zdravăn în faimoasa grotă subterană a casei 
Des Cypres. 

Din nefericire pentru el, nu putea citi gândurile acoliţilor 
lui, ceea ce putea duce la eşuarea planului de a-l prinde pe 
Pardaillan. În mod sincer, se crezu cel mai tare, sigur pe 
victorie şi hotări să se distreze puţin, ca pisica cu şoarecele. 
Puse dar, toată ironia şi disprețul pe care fu capabil să le 
găsească în vocea sa şi strigă: 

— Hei, ce vrea cerşetorul ăsta? ... Dacă-i vorba numai de o 
pungă, ar putea da de o biciuială straşnică... în aşteptarea 
funiei! 

— Ce ruşine! replică Pardaillan cu o voce calmă. Punga ta, 
micuţule Barba Roja, dacă aş fi vrut-o, ţi-aş fi luat-o în ziua 
în care, pentru a-ţi salva leşul, a trebuit să omor un animal, 
mai puţin brută ca tine. 


Barba Roja crezuse că se poate distra pe seama lui 
Pardaillan. Dacă şi-ar fi amintit de scena petrecută în 
anticamera regelui şi-ar fi dat seama că în această afacere, 
ca şi în celelalte, nu era de talia cavalerului. Şi-şi pierdu 
sângele rece imediat. Auzindu-l pe Pardaillan că, în 
concluzie, îi salvase viaţa, simţi că se înăbuşe de ruşine şi 
furie. Nu mai încercă să-l zeflemisească şi scrâşni: 

— Creatură nenorocită! Din cauza asta ura mea faţă de 
tine a crescut încă mai mult... cum n-aş fi crezut că-i 
posibil... 

— Pe dracu”! zise rece Pardaillan. În ceea ce priveşte 
biciuirea, asta se aplică băieţilor prost crescuţi, ca tine. Nu 
ştiu ce mă opreşte să ţi-o aplic pe loc... măcar să văd dacă 
mai sari tot atât de frumos... Îţi mai aminteşti, mititelule? 

Barba Roja spumega. Sfârşi prin a-şi pierde capul şi fără 
să-şi dea seama ce spune, strigă: 

— Şi ce vrei? 

— Eu? făcu Pardaillan cu cel mai naiv glas. Pur şi simplu 
vreau să te ajut să scapi de greutatea tinerei pe care de 
abia o mai ţii în braţele tale nevolnice... las-o jos, micuţule! 

— Pe Cristos! Fă-mi loc! urlă uriaşul. 

— N-ai să treci! repetă Pardaillan îndreptând spada spre 
el. 

Nu se temea decât de un singur lucru: uriaşul s-ar fi putut 
încăpăţâna să ţină în continuare fata în braţe, ceea ce l-ar fi 
incomodat pe cavaler. Din fericire, mintea colosului era 
departe de a-i egala forţa. Exasperat de cuvintele lui 
Pardaillan, aruncă jos fata şi, cu spada ridicată, se repezi 
spre cavaler. 

În acelaşi timp cu el, Centurion, Barrigon şi ceilalţi, 
atacară. Pardaillan se trezi înconjurat de un cerc de oţel 
care căuta să-l atingă din toate părţile, dar nu-l băgă în 
seamă. 

Toată atenţia se îndreptă spre Barba Roja, gândind pe 
drept cuvânt că odată ce cădea şeful, ceilalţi nu mai contau. 


Şi cu o lovitură sigură, fulgerătoare, aproape instinctivă, 
fandă adânc. 

Barba Roja, străpuns dintr-o parte în alta, ridică mâinile, 
scăpă spada şi căzu grămadă sângerând puternic. 

Câteva secunde bătu pământul cu călcâiele, după care 
rămase nemişcat, era deja mort. 

Atunci Pardaillan se întoarse spre Centurion. Simţea din 
instinct că şi acesta ca şi Barba Roja, avea ceva personal 
împotriva lui, o ură personală. 

Nu dură prea mult. Cu o lovitură de împungere, îi 
străpunse umărul, iar cu altă lovitură cu lama smulse o 
bucată din obrazul lui Barrigon care îl cam înghesuia. 

Un urlet dublu, urmat de o dublă căzătură şi Pardaillan nu 
mai avea în faţa sa decât pe cei treisprezece, care bătându- 
se numai pentru bani, erau departe de a demonstra aceeaşi 
pasiune ca a celor trei şefi scoşi din luptă. 

— Cine urmează? aruncă Pardaillan cu o voce tunătoare. 
Cine vrea să o încerce pe Giboullee? 

Şi imediat două urlete mărturisiră că doi indivizi o 
încercaseră pe Giboullee. 

Cei treisprezece avură mândria să încerce - de formă - o 
rezistenţă iluzorie. Când cele două urlete se făcură auzite, 
cei rămaşi teferi erau gata să o rupă la fugă. 

Şi culmea nenorocului. În acelaşi timp se auziră în stânga 
lor nişte chelălăituri ascuţite şi ceva, nici ei nu ştiau ce, un 
animal mic şi ciudat, probabil un drăcuşor, complice al 
acestui demon uriaş, care nu contenea să scoată strigăte 
ce-i asurzeau, li se încurca printre picioare. Strecurându-se 
cu iuţeală şi peste tot pe unde, trecea acest fantastic şi 
micuţ animal, atins fie la pulpă fie la coapsă sau pântec, 
niciodată mai sus, scotea un urlet, de groază superstiţioasă 
mai mult decât durere şi fără a mai aştepta altceva, se 
grăbea să o şteargă. 

Şi asta, într-un timp mai scurt decât a fost necesar pentru 
a descrie scena. Curând locul era curăţat. 


Pe câmpul de luptă nu mai rămăsese decât cadavrul lui 
Barba Roja şi corpurile leşinate sau fără viaţă ale lui 
Barrigon şi Centurion, căzuţi nu departe de Giralda. 

Capitolul 22 

Mărturisirea lui Chico. 

Şi atunci Pardaillan izbucni într-un hohot de râs prelung, 
adresat acelui drăcuşor care semănase groaza în rândul 
trupei de asasini şi care încă mai continua să scoată acele 
strigăte ascuţite, întrerupte de hohote de râs batjocoritoare 
şi se zbătea învârtind deasupra capului o andrea lungă, 
imitând strâmbăturile şi schimonoselile învinşilor răniţi care 
fugeau ca iepurii. 

— Bravo, Chico! strigă entuziasmat. 

Dar imediat îşi luă seama şi-i spuse cu severitate: 

— Aşa înţelegi să-mi asculţi ordinele? ... 

Şi bucuria care însufleţea figura micuţului dispăru 
imediat. Cu o figură demnă de milă, îi explică lui Pardaillan 
că-şi dăduse seama de intenţia acestuia de a-l menaja şi că 
ar fi murit de ruşine dacă ar fi împins laşitatea până acolo la 
a juca rolul spectatorului nepăsător care asistă la o luptă 
inegală. 

— Nătărăule! făcu Pardaillan ascunzându-şi zâmbetul de 
satisfacţie. Lupta era într-adevăr inegală... dar nu în 
avantajul lor... nu i-ai văzut cum au luat-o la fugă? 

— Asta-i adevărat, mărturisi tânărul. 

— Nefericitule! Dacă te omorau? ... cum aş fi putut să dau 
ochii cu micuța hangiţă pe care o cunoşti? 

Şi pentru a pune capăt stânjenelii lui Chico, se îndreptă 
spre Giralda, leşinată şi nu adormită, ghemuindu-se în faţa 
ei şi-i tăie frânghiile care-i legau mâinile şi picioarele cu 
ascuţişul spadei. În aceeaşi clipă auzi vocea sugrumată a lui 
Chico: 

— Păziţi-vă! ... 

Şi imediat simţi că alunecă ceva pe spatele său, urmat de 
un strigăt ce se transformă în horcăit. Dintr-o săritură se 


afla în picioare cu spada în mână şi o singură privire îi 
ajunse pentru a-şi da seama de ce se întâmplase: 

Centurion, pe care-l crezuse mort sau leşinat, nu-şi 
pierduse cunoştinţa, cu toată rana sa. Ori, Pardaillan se 
oprise la câţiva paşi de acesta şi ghemuit, îi întorcea 
spatele. Atunci spadasinul îşi spuse că dacă ar putea să se 
târască până la cavaler fără să fie observat, ar putea, cu o 
lovitură de pumnal, dată pe la spate, să-şi potolească ura. Şi 
începu să se târască cu mii de precauţiuni, înăbuşindu-şi 
gemetele pe care i le smulgea rana destul de grea. 

În momentul când se ridică cu greu pentru a da lovitură 
mortală, Chico l-a zărit şi s-a aruncat în faţa lui, cu arma 
ridicată. 

Şi bietul omuleţ fu acela care primi în plin piept lovitura de 
pumnal. Strigătul lui era acela care-l făcuse pe Pardaillan să 
se înfioare. Dar totuşi a avut satisfacția să-i străpungă 
gâtlejul mizerabilului, care după ce scoase un horcăit, 
căzuse la pământ. 

Înnebunit de durere la vederea micuţului sângerând, 
Pardaillan cuprins de una din înfricoşătoarele sale mânii, 
strigă: 

— Ah, viperă! 

Şi ridicând piciorul, cu o lovitură furioasă de călcâi zdrobi 
capul mizerabilului care, după câteva zvârcoliri, rămase 
nemişcat pentru totdeauna. 

Aşa sfârşi don Cristobal Centurion, care sperase ca, ajutat 
de Fausta, să devină un personaj puternic. 

— Chico! Bietul meu Chico! suspină Pardaillan, luându-l cu 
duioşie în braţe pe micuţ. 

Chico îi aruncă o privire care-i arăta tot devotamentul şi 
toată dragostea de care era plină mica lui inimă; un surâs 
blând îi flutură pe buze şi murmură: 

— Sunt... foarte... mulţumit! 

Şi căzu leşinat în braţele care-l sprijineau. 

Palid de durere şi disperare, Pardaillan îi desfăcu în grabă 
vesta şi îi examina rana cu priceperea unui chirurg cu 


experienţă. Atunci un suspin de uşurare îi umflă pieptul şi 
cu un surâs de fericire, strigă în gura mare: 

— E o adevărată minune! ... Lama a alunecat pe coaste... 
în opt zile e vindecat, după cincisprezece nici nu se va mai 
cunoaşte... Oricum, mi-a fost o frică! ... 

Liniştit în privinţa micuţului său prieten, firea sa 
nepăsătoare şi zeflemitoare ieşi la iveală şi gândi: „lată-mă 
bine aranjat! ... cu o femeie leşinată şi un copil rănit în 
braţe! ... Hei! Dar... pe toţi dracii! Uite ceva care pică la 
țanc.” 

Ceea ce îi smulsese această exclamaţie era vederea unei 
şarete care se oprise mai jos, pe drum şi al cărui vizitiu care 
se afla alături de cal părea că se întreabă ce ar trebui să 
facă: să-şi continue drumul pe şosea, sau să o ia pe alee. 

Pardaillan aruncă o privire celor două corpuri întinse pe 
pământ. Hotărârea fusese luată. Strigă tare spre căruţaş: 

— Hei! Omule! ... dacă eşti creştin, aşteaptă puţin. 

Îşi dădu seama că fusese auzit şi înţeles, deoarece văzu o 
siluetă feminină ridicându-se din şaretă şi coborând în 
grabă şi apoi începând să urce în fugă pe alee. 

„E în regulă! gândi Pardaillan, totul s-a aranjat.” 

Aplecându-se, îi luă în braţe pe Giralda şi Chico şi începu 
să coboare uşor fără a părea deranjat prea mult de dubla 
povară. Pe măsură ce cobora, silueta feminină care urca 
spre ei îşi înteţea paşii şi curând, cu toată mantia care. O 
înfăşură, o recunoscu. 

„Pe legea mea, e mica Juana! îşi spuse încântat de această 
întâlnire. De data asta, iată o femeie care apare la 
momentul potrivit! ...” 

Şi într-adevăr, era mica Juana, urmată la distanţă de 
bătrâna Barbara care urca asudând, gâfâind... şi 
blestemând ca de obicei. 

Văzându-l pe Pardaillan, singur pe esplanadă, simţise cum 
o cuprinde o spaimă de moarte. Auzindu-l strigând, a 
înţeles că se întâmplase o nenorocire. A avut această 
presimţire dureroasă deoarece datorită ei se hotărâse să-i 


urmărească. Şi atunci a sărit din şaretă şi a început să 
alerge spre cavaler. Apropiindu-se, l-a văzut pe acesta 
purtând pe braţe două corpuri care păreau lipsite de viaţă. 

Un suspin dureros îi sfâşie pieptul. Nenorocirea pe care o 
presimţise, se îndeplinise! Fără putere, se opri mai palidă 
poate decât rănitul pe care Pardaillan îl purta pe braţe şi 
suspină: 

— E mort, nu-i aşa? 

Ca şi când ar fi fost zăpăcit de durere, Pardaillan îi 
răspunse cu o voce înăbuşită: 

— Nu încă! 

Şi-şi continuă drumul, parcă inconştient de lovitura 
dureroasă pe care o dăduse tinerei, îndreptându-se repede 
spre şaretă. 

Mica Juana nu scoase nici un strigăt, nici o lacrimă. Numai 
că, din palidă deveni lividă şi când Pardaillan trecu pe lângă 
ea, acesta îşi plecă fruntea cu un aer vinovat, sub privirea 
grea de un reproş dureros pe care Juana i-l adresă. 

Îl urmă cu paşi frânţi, sacadaţi, ca de automat. În 
apropierea şaretei, Pardaillan o puse pe Giralda în braţele 
duenei, spunându-i cu un aer morocănos: 

— Aveţi grijă de ea. 

Şi aplecându-se, îl întinse pe rănit pe iarba uscată de pe 
marginea drumului. Văzându-şi prietenul din copilărie livid, 
plin de sânge, cu pleoapele întredeschise lăsând să se vadă 
ochii daţi peste cap, mica Juana simţi o sfâşiere dureroasă 
în tot corpul şi căzu în genunchi. 

Luă cu duioşie în braţe capul palid al prietenului ei şi fără 
a mai vedea pe cineva, nici chiar pe Pardaillan care părea 
grozav de încurcat de acest spectacol trist, începu să i-l 
legene cu duioşie, cu un gest matern, în timp ce murmura 
cu dragoste: 

— Chico! ... Chico! ... Chico! ... 

În urma acestei legănări pline de iubire, dragostea care 
umplea inimă credincioasă a tânărului, dragostea lui, 


puternică, naivă şi sinceră, îşi arătă încă odată puterea: 
rănitul îşi recăpătă cunoştinţa. 

Imediat văzu că se află în braţele iubite şi îl recunoscu şi 
pe marele său prieten care se apleca asupra sa şi le surâse, 
învăluindu-i în acelaşi zâmbet. 

Cu o privire grăitoare îl întrebă fără glas pe marele său 
prieten, care-şi întoarse privirile, încurcat. 

— Aş vrea să ştiu, totuşi... spuse rănitul. 

— Vai! ... murmură Pardaillan. 

Şi Chico înţelese. O contracție dureroasă îi altera 
trăsăturile. Dar nu era decât un nor fugitiv care trecu 
imediat. Îşi reveni imediat şi cu seninătate adresă surâsul 
său de devotament singurelor două fiinţe de pe lume pe 
care le iubea, murmurând: 

— Da, e mai bine că s-a întâmplat aşa. 

Juana, de asemenea înţelese şi numai atunci izbucni în 
lacrimi. 

Cu duioşie, micuțul o întrebă: 

— De ce plângi, Juana? 

— O, Luis! ... Luis! ... cum poţi întreba aşa ceva? 

— Nu trebuie să plângi, insistă cu aceeaşi duioşie rănitul. 
Vezi, e mai bine să dispar... Aş fi fost o povară pentru tine... 
şi eu... aş fi fost foarte nefericit! 

— Luis! ... Luis! ... 

— Acum pot să-ţi spun, deoarece o să mor... 

Şi cum ar fi vrut să fie sigur înainte de a spune ce avea de 
spus, îl fixă cu privirea pe Pardaillan: 

— O să mor, nu-i aşa? 

S-ar putea crede că în disperarea sa, Pardaillan nu mai 
era stăpân pe sine, deoarece în loc să-l liniştească, 
spunându-i cuvinte încurajatoare pe care o omenie 
elementară i le-ar fi dictat, acesta îşi ascunse capul în mâini 
ca pentru a-şi ascunde lacrimile şi în acelaşi timp, cu capul 
îi spunea: „Da! Da!” 

Fără a remarca această insistenţă brutală, micuțul 
continuă cu aceeaşi blândeţe: 


— Deoarece tot o să mor... pot să ţi-o spun, Juana... te 
iubeam, te iubeam atât de mult... 

— Vai! ... şi eu, suspină tânăra. 

— Dar eu, continuă rănitul cu un surâs trist, eu, Juana, nu 
te iubeam că pe o soră... aş fi vrut... să fac din tine... soţia 
mea! Nu trebuie să-mi porţi pică, nu ţi-aş fi spus niciodată 
asta... dar acum o să mor... nu mai are importanţă. 
Aminteşte-ţi Juana... te-am iubit... 

— Chico! suspină Juana pierdută, Chico! Îmi frângi inima. 
Nu vezi că şi eu te iubesc... şinucape un frate!... 

— Oh! exclamă rănitul, uimit, găsind puterea să-şi ridice 
capul, oh! ... e adevărat? ... 

— Luis! strigă mica Juana strângându-i capul cu dragoste, 
Luis, te iubesc şi eu, totdeauna te-am iubit! ... 

O expresie de bucurie îngerească se răspândi pe figura 
micuţului. 

— Oh! ... prea târziu... zise el dintr-o suflare, o să... mor. 

— Luis! strigă Juana aproape înnebunită, nu muri... Te 
iubesc! ... Te iubesc! ... 

— Prea târziu... zise încă odată rănitul. Şi căzu din nou 
leşinat. 

— Ei! Pe toţi dracii! izbucni Pardaillan, nu plânge mică 
Juana! ... Nu a murit! ... Şi nici nu va muri! 

— Oh! Domnule, zise Juana, nu râdeţi de durerea mea... 
Vă jur că e sinceră! ... 

— Ei la naiba! Cred şi eu! Dar uită-te la mine, micuţo, 
semăn eu cu unul care râde de aşa ceva? 

— Ce vreţi să spuneţi? gâfâi tânăra. 

— Ce-am mai spus, Chico nu e mort... vezi? Se mişcă... Şi 
nici nu va muri! 

— Juana, zise rănitul cu un strigăt de bucurie, dacă el o 
spune... înseamnă că e adevărat... Nu voi muri! ... 

Şi cu o nelinişte dureroasă întrebă: 

— Dar... dacă nu mor... o să mă mai iubeşti? 

— Oh! Răule... cum poţi să mă întrebi aşa ceva? 

Şi pentru a-şi ascunde tulburarea: 


— Dar domnule cavaler, pentru ce aţi jucat comedia asta? 
„„. Ştiţi că aţi fi putut să mă ucideţi? 

— Asta nu, micuţo... Mă întrebi de ce am jucat comedia 
asta! ... Ei, pe Pilat! Pentru că n-am văzut alt mijloc să-l fac 
pe acest timid incorigibil să pronunţe acele două cuvinte, pe 
cât de înfricoşătoare, pe atât de dulci: te iubesc! 

— Atunci, numai asta a fost? 

— Îmi porţi pică? întrebă cu blândeţe Pardaillan luându-i 
mâinile în ale sale. 

— Sunt prea fericită ca să vă port pică. Şi cu un accent de 
recunoştinţă nesfârşită: 

— Ar trebui să fiu cea mai ingrată dintre creaturi... Oare 
nu vă datorez fericirea mea? 

Atunci, aplecându-se spre ea şi arătându-i-l pe Chico cu un 
semn din ochi, Pardaillan îi spuse în şoaptă: 

— Nu ţi-am prezis că o să-l iubeşti? 

— E adevărat, zise ea simplu. lot ceea ce promiteţi, se 
înfăptuieşte. 

Pardaillan începu să râdă, cu râsul lui puternic şi sănătos. 

— Şi acum, spuse el, ştii ce-ţi prezic? 

— Ce anume? 

— Primul vostru copil va fi un băiat... 

Juana roşi şi privind talia scundă a tânărului, dădu din cap 
cu îndoială. 

— Un băiat, repetă Pardaillan râzând, pe care-l veţi boteza 
Jean, în amintirea mea... şi care va creşte mai mare ca 
mine... şi care va fi puternic ca un stejar. 

— Cred că aşa va fi, zise cu gravitate Juana, fiindcă o 
spuneţi dumneavoastră şi vă promit să-l botez Jean în 
amintirea voastră. 

Cât despre Chico, el nu spunea nimic, nu gândea nimic. 
Credea că visează un vis frumos şi nu dorea decât un lucru: 
să nu se mai trezească niciodată. 

Capitolul 23 

Evadatul din iad. 


Prima grijă a Juanei după ce a ajuns la han, a fost să 
cheme un doctor. 

Pardaillan, cu toate că era sigur că nu se înşelase, aşteptă 
totuşi nerăbdător verdictul savantului personaj, care se 
pronunţă după o atentă examinare a rănii. Ca şi el, medicul 
confirmă că rănitul se va vindeca în cel mult opt zile... Era 
totuşi o minune că nu fusese ucis. 

Liniştit în privinţa asta, Pardaillan, cu toată căldura de 
afară, se înfăşură în manta şi fără a spune nimănui nimic, 
dispăru. Odată ajuns afară, se îndreptă cu pas rapid spre 
Guadalquivir şi murmură cu un zâmbet sinistru: „Acum, 
între noi doi, Fausta!” 

Fausta, după arestarea lui Pardaillan şi răpirea lui don 
Cesar, se retrăsese în somptuoasa ei casă din piaţa Sfântul 
Francisc. 

O dată ce Pardaillan se afla în mânile Inchiziției şi-l 
ştersese din minte. Toate gândurile ei se îndreptau acum 
spre don Cesar şi, în consecinţă, asupra planurilor sale 
ambiţioase pe care şi le construise pe speranţa căsătoriei 
cu fiul lui don Carlos. 

Lucrurile nu mergeau poate după cum ar fi vrut ea, dar, în 
orice caz, nu avea de ce să fie nemulțumită. 

Pardaillan nu mai era ca să o împiedice. Giralda era în 
paza lui don Almaran, care oricât de rănit ar fi fost, nu va 
lăsa să-i scape prada. El Iorero se afla ascuns într-o casă 
de-a ei, păzit de oamenii ei. 

Dacă avea prudenţa să lase să fie uitate evenimentele 
produse în timpul răpirii lui El Torero, abţinându-se mai 
ales de a se face văzută ea însăşi în acea casă, era aproape 
sigură că d'Espinosa nu va descoperi locul unde-l 
transportase pe prinţ. 

Mai târziu, când aceste evenimente vor fi uitate şi lucrurile 
se vor mai linişti, îl va duce pe prinţ în casa ei de la ţară şi 
va şti cum să-l facă să-i accepte planurile. Apoi mai târziu, 
când intriga va fi bine ţesută, se va ocupa şi de fiul ei... fiul 
lui Pardaillan. 


Nu avea decât o îndoială: d'Espinosa părea resemnat în 
privinţa conspirației, al cărui şef declarat era ducele de 
Castrana şi ea, şeful ocult. 

D'Espinosa, aşadar, îi cunoştea rolul în această afacere şi 
totuşi nu-i spusese niciodată nimic. Altceva o mai neliniştea. 
Simţea că este urmărită chiar în propria-i casă şi lucrul 
acesta dacă se mai prelungea, devenea periculos. 

Fausta înţelese că la urma urmei, era prizonieră. De altfel 
acest lucru nu o îngrijora. Ştia că în orice moment putea să- 
i scape complicelui ei, d'Espinosa. Dar totuşi, această 
urmărire o neliniştea, mai ales că nu cunoştea intenţiile 
marelui inchizitor în privinţa ei. 

Toate acestea o făcuseră ca timp de cincisprezece zile, atât 
cât durase detenţia lui Pardaillan, să fie foarte rezervată. 

În fiecare zi mergea la d'Espinosa să se informeze de 
starea prizonierului. D'Espinosa, de fiecare dată îi aducea 
la cunoştinţă starea acestuia şi ce mai făcuse sau urma să 
facă. 

În ajunul zilei în care Pardaillan reuşise s-o elibereze pe 
Giralda din captivitate, spre seară, Fausta se dusese ca în 
fiecare zi la marele inchizitor. La întrebările sale, 
d'Espinosa îi răspunse în mod ciudat: 

— Chinurile domnului de Pardaillan s-au sfârşit. 

— Trebuie să înţeleg că e mort? întrebă Fausta. 

Şi marele inchizitor, fără a-i explica mai mult, repetă: 

— Chinurile lui s-au terminat. 

În ceea ce îl priveşte pe don Almaran, aflase că acesta, în 
cele din urmă refăcut, plănuia ca a doua zi să se ducă la 
castelul Bib-Alzar, chemat de treburi grabnice. 

Fausta surâse. Ştia care sunt aceste treburi grabnice ale 
lui Barba Roja la castelul Bib-Alzar. Se înapoie acasă. Astfel, 
în ziua şi la ora aproximativă când Pardaillan ieşea din han 
murmurând: „Între noi doi, Fausta!”, aceasta se afla în 
micul oratoriu al casei sale de la ţară, care avea după cum 
ştim, o uşă secretă ce ducea la subsolul misterios. 


În momentul în care intrăm în această cameră, Fausta 
tocmai termina o lungă discuţie pe care o avusese cu El 
Torero. 

— Doamnă, spunea El Torero cu voce tristă, crezând că mă 
faceţi să vă accept planurile, aţi avut cruzimea să-mi 
dezvăluiţi secretul naşterii mele. Poate ar fi fost mai 
omenesc să mă lăsaţi în neştiinţa mea! ... Oricum, răul a 
fost făcut şi nu mai poate fi reparat... Dar scopul vostru nu 
e atins. La ce bun să vă încăpăţânaţi degeaba. Nu sunt 
ambițiosul pe care îl doreaţi şi acum, mai mult ca oricând, 
sunt hotărât să nu mă răzvrătesc împotriva aceluia care, 
pentru mine, este şi va rămâne doar rege. Ambiţia mea este 
să mă retrag în frumoasa Franţă cu prietenul meu 
Pardaillan şi acolo, împreună cu aceea pe care o iubesc, să- 
mi găsesc locul ce-l merit, până la sfârşitul vieţii. 

— Oh! exclamă Fausta, totdeauna o să fiu dezamăgită? 
Crezând că mă adresez unor bărbaţi, nu întâlnesc decât 
femei... nişte femei fricoase, slabe, care se lasă conduse 
numai de sentimente! ... De ce nu sunt eu bărbat? ... 
Pardaillan ăsta, pe care tu vrei să-l urmezi, ştii ce-a devenit? 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă El Torero, care nu mai ştia 
de arestarea cavalerului. 

— Mort! zise Fausta cu răceală. E mort Pardaillan, a cărei 
influenţă nefastă te-a făcut să-mi refuzi planurile. Mort 
nebun... nebun furios... Ha, ha, ha! Un nebun furios era 
tocmai potrivit pentru a servi drept model altui nebun care 
eşti chiar tu însuţi. Şi eu, eu Fausta, sunt aceea care l-am 
adus la nebunie, care l-am împins în prăpastie. 

— Pe Cristos! Doamnă, dacă ceea ce spuneţi e adevărat... 

Cu un gest violent, Fausta îl întrerupse: 

— O să mă asculţi până la capăt. Şi nu uita că la cea mai 
mică nesupunere, vei cădea aşa de rău, încât nu te vei mai 
scula niciodată. Zidurile astea au ochi şi urechi... şi sunt 
bine păzite... în ceea ce o priveşte pe iubita ta... ţiganca aia 
nenorocită pentru care refuzi tronul ce ţi-l ofer, ... ei bine... 
află că şi ea e moartă... moartă, înţelegi? ... moartă după ce 


a fost dezonorată de Barba Roja... Rămâne-i deci credincios 
amintirii ei... Poate că şi tu, imitându-l pe nebunul de 
Pardaillan, vei hotări să rămâi pe vecie credincios unei 
moarte... o moartă dezonorată. 

Dintr-o săritură, El Torero o apucă de încheietură şi cu o 
voce demenţială îi strigă: 

— Repetă... repetă ce mi-ai spus... şi jur pe Dumnezeu că 
ţi-a sosit ceasul morţii. 

Fausta nici nu clipi şi nu încercă să se elibereze. Cu 
cealaltă mână scoase din sân un stilet micuţ... 

— O simplă înţepătură, zise ea cu răceală şi eşti mort. 
Vârful lui a fost otrăvit cu o otravă care nu iartă. 

Profitând de ezitarea lui, se eliberă cu o mişcare bruscă şi 
sprijinindu-se cu spatele de perete, repetă: 

— Pardaillan a murit nebun... este opera mea. Logodnica 
ta a murit dezonorată... este tot opera mea... Iu, tu la 
rândul tău, vei muri disperat... şi aceasta, tot opera mea va 
fi! 

Spunând acestea, apăsă resortul care deschidea uşa 
secretă şi fără a se întoarce, făcu un salt înapoi. 

Dar se lovi de cineva. De un bărbat care se găsea acolo... 
în spatele uşii al cărui secret credea că este singura care-l 
cunoaşte... Un bărbat care poate auzise tot ce spusese. 
Cine era? Nu conta. Principalul era ca acesta să dispară. Cu 
un gest fulgerător, ridică braţul înarmat cu stiletul otrăvit 
şi-l îndreptă spre duşman. 

Deodată simţi că mână-i este cuprinsă de o altă mână, 
adevărată cătuşă vie, îi zdrobea încheietura şi o obligă să 
dea drumul pumnalului, după care, aceeaşi mână o împinse 
în cabinet, în timp ce o voce răutăcioasă pe care o 
recunoscu, îi spunea: 

— Tot aud vorbindu-se de moarte, de otravă, de nebunie, 
de tortură, mai ştiu eu despre ce! Am impresia că doamna 
Fausta are o întâlnire de dragoste... ori de câte ori Fausta 
vorbeşte de dragoste, pronunţă cuvântul moarte. 


La aceste cuvinte, la apariţia lui neaşteptată, se auzi o 
dublă exclamaţie pe tonuri diferite: 

— Pardaillan! ... 

— EL însuşi, doamnă, zise Pardaillan care rămase în faţa 
uşii secrete. 

Şi cu acea voce albă pe care o folosea în clipele sale de 
mânie teribilă, adăugă: 

— Complimentele mele, doamnă, toţi cei pe care i-aţi ucis, 
se află destul de bine, slavă Domnului! ... în ceea ce priveşte 
nebunia furioasă de care vorbeaţi, poate că sunt nebun, dar 
numai de dorinţa de a vă zdrobi ca pe un şarpe veninos! 

— Pardaillan! ... viu! ... repetă Fausta. 

— Viu, la naiba! Cât se poate de viu, doamnă... La fel de 
viu ca şi frumoasa Giralda pe care aţi condamnat-o şi care 
nu a fost dezonorată de Barba Roja, având în vedere că 
mâna asta l-a trimis pe lumea cealaltă... înainte ca faptul să 
se producă. 

— E vie! ... Giralda e vie? gâfâi El Torero. 

— Cât se poate de vie, prinţe... 

— Oh! Pardaillan! Pardaillan! ... cum aş putea... 

Fausta se resemnă. Îşi citise condamnarea în ochii lui. 

„Dacă nu-l ucid... mă va ucide el, îşi spuse ea calmă. Să 
mor, n-ar fi nimic... dar nu vreau să mor de mâna lui...” 

Şi cu o mişcare fulgerătoare apucă un fluier de argint ce-i 
atârna la gât şi suflă. 

Pardaillan văzuse gestul şi l-ar fi putut opri. Dar nici măcar 
nu încercă. 

În acelaşi timp în care Fausta chema ajutoarele, el, cu un 
gest şi mai rapid, îşi scoase deodată spada şi pumnalul şi 
întinzând pumnalul lui don Cesar care nu era înarmat, cu o 
figură de nepătruns şi cu o voce calmă, îi spuse: 

— Întrebaţi cum vă puteţi achita de puţinul pe care l-am 
făcut pentru voi? O să vă spun: luaţi pumnalul... păziţi-o pe 
doamna... păziţi-o cu grijă... E vorba de viaţa noastră... la 
cel mai mic gest suspect, ucideţi-o fără milă, ca pe un câine 
turbat. 


Şi cu o voce de o autoritate de nezdruncinat: 

— Faceţi ceea ce vă cer... nu altceva... şi vom fi chit, 
prinţe. 

Uşa se dădu de perete. Patru bărbaţi cu săbiile în mâini 
apărură în prag. Fără îndoială că nu se aşteptau să-l vadă 
pe Pardaillan, deoarece se opriră nehotărâţi, întrebându-se 
din priviri. Cavalerul, văzându-le ezitarea, îi zeflemisi: 

— Bună seara, domnilor! Domnul de Chalabre, domnul de 
Montsery, domnul de Saint-Maline, încântat să vă văd! 

— Domnule, spuse politicos Saint-Maline salutându-l, 
onoarea e de partea noastră. 

Chalabre şi Montsery executară una din cele mai 
desăvârşite reverenţe, la care Pardaillan răspunse în acelaşi 
fel adăugând: 

— Deci vrem încă odată să-l punem în dificultate pe 
domnul de Pardaillan... Dacă nu l-aş iubi aşa de mult, v-aş 
ura mult noroc, domnilor. 

— Ne copleşiţi, domnule, zise Montsery. 

— Pe drept cuvânt, nu pe voi credeam că vă vom găsi aici, 
adăugă Chalabre. 

Cel de-al patrulea personaj care-i însoțea, nu era altul 
decât Bussi-Leclerc. 

Uimirea sa la vederea lui Pardaillan era aşa de mare, încât 
nu reuşi să scoată un cuvânt, privindu-l doar cu ochi 
îngroziţi. 

Pardaillan îl zărise din prima clipă, dar urmărind un plan, 
al cărui scop era de a-l exaspera pe acesta, se făcea că nu-l 
vede. 

Totuşi, nu-l scăpa din ochi. La complimentul lui Saint- 
Maline, strigă deodată, cu un ton de surpriză indignată: 

— Dar pe cine văd? ... Da, e Jean Leclerc! Cum de nişte 
gentilomi desăvârşiţi ca voi se pot însoţi cu o asemenea 
persoană? Domnilor, mă întristaţi! Priviţi-l doar! ... încă i se 
mai vede pe obraz urma palmei mele! ... Ce ruşine! 

Aceste cuvinte îşi produseră efectul aşteptat. Fără să 
spună un cuvânt, cu dinţii încleştaţi, nebun de ruşine şi 


furie, Bussi-Leclerc întrerupse complimentele, năvălind cu 
spada în mână, în timp ce ceilalţi trei îi săreau în ajutor. 

Câteva momente care îi părură o veşnicie, Fausta, păzită 
de El Torero, nu auzi decât zgomotul lamelor şi gâfâiturile 
spadasinilor. 

Camera era mică şi oricât de simplu ar fi fost mobilată, 
cele câteva mobile micşorau totuşi spaţiul şi împiedicau 
mişcările. Cei patru se împiedicau reciproc mai mult decât 
se ajutau. 

Pardaillan era mai liber în mişcări decât ei. Rămăsese cu 
spatele întors înspre uşa secretă rămasă deschisă. 

Fausta observase amănuntul. Îşi spunea că dacă Pardaillan 
ar fi vrut, ar fi luat-o cu el prin intrarea secretă şi astfel ar fi 
scăpat atacului laş al celor patru. Dacă nu a făcut-o, 
înseamnă că nu a vrut. De ce? Pentru că era sigur că îi va 
bate, îşi spunea Fausta. O disperare mohorâtă o cuprinse. 
Vedea, simţea că Pardaillan va învinge. 

Cei patru se învioraseră. Loveau cu furie, săreau, 
răsturnau mobilele, se avântau înainte. Acum izbucniră şi 
înjurăturile şi amenințările cele mai înfricoşătoare. 

Pardaillan rămânea în continuare de nezdruncinat în faţa 
pericolului. Nu ataca, dar nici nu dădea înapoi. Parcă şi-ar fi 
interzis să treacă uşa deschisă din spatele său. Numai 
spada i se mişca. Era peste tot, în acelaşi timp. Şi totuşi şi 
Pardaillan începuse să se încălzească şi-şi spunea că poate a 
venit momentul să termine odată. 

Atunci începu atacul cu o forţă irezistibilă. Forţa lui se 
îndrepta mai ales spre Bussi. Şi ceea ce trebui să se 
întâmple, se întâmplă. Pardaillan fandă fulgerător şi Bussi 
se prăbuşi. 

În tot timpul luptei Bussi nu se temea decât de un singur 
lucru: că va fi din nou dezarmat. Aşa încât atunci când simţi 
că spada îi străpunge pieptul, avu un surâs plin de 
satisfacţie şi în timp ce sângele-i ţâşnea, îşi exprimă 
mulţumirea printr-un singur cuvânt: 

— În sfârşit! ... 


Şi rămase nemişcat... pe vecie. 

Atunci PardaillaN. Se ocupă de ceilalţi trei. Tot atât de 
liniştit de parcă s-ar fi aflat într-o sală de scrimă, le spuse 
serios: 

— Domnilor, în amintirea unei oferte mărinimoase din 
partea voastră pe când mă credeaţi la strâmtoare, vă voi 
cruța viaţa... 

Şi cu o încruntătură: 

— Dar cum sunteţi sâcâitori, mă văd nevoit să vă condamn 
la inactivitate... pentru câtva timp. 

De abia termină şi Saint-Maline se prăbuşi cu coapsa 
rănită. 

— Unu! ... numără Pardaillan. Şi aproape imediat: 

— Doi! 

De data asta era Chalabre, cu umărul străpuns. Mai 
rămânea Montsery, cel mai tânăr. Pardaillan îşi cobori spada 
şi-i spuse blând. 

— Puteţi pleca, domnule! 

— Ei, domnule! strigă Montsery roşu de indignare, nu 
merit insulta voastră. 

Şi se aruncă înainte. 

— E adevărat, mărturisi Pardaillan părând, vă cer 
iertare... Trei! 

— Minunat, domnule! strigă vesel Montsery. Sunteţi un om 
desăvârşit... Mulţumesc! Şi se prăbuşi leşinat, cu braţul 
străpuns. 

Pardaillan se întoarse spre Fausta şi cu o voce şfichiuitoare 
ca o lovitură de bici, arătându-i uşa prin care năvăliseră cei 
patru, îi zise: 

— Dacă mai aveţi alţi asasini ascunşi, nu vă jenaţi... 
Folosiţi-vă de frumosul fluier şi chemaţi-i. 

Abătută, descumpănită pentru prima oară în viaţă, Fausta 
negă cu un semn sălbatic. 

— Ei cum! spuse Pardaillan cu o ironie dispreţuitoare, 
cum, numai patru bieţi asasini în jurul Faustei? ... Haide, 
caută! ... 


— La ce bun! Mărturisi Fausta descurajată. 

— Ah! Şi eu îmi spuneam la fel! ... o zeflemisi Pardaillan. 
Ei, atunci să ne luăm toate precauţiile pentru a nu mai fi 
deranjaţi. 

Spunând acestea, se îndreptă spre uşa pe care tocmai 
năvăliseră cei patru şi o încuie cu cheia, trăgând şi zăvorul 
interior. Cheia şi-o puse în buzunar. 

După ce făcu toate acestea, se întoarse încet spre Fausta şi 
figura lui, până atunci zeflemitoare şi dispreţuitoare, luă o 
expresie amenințătoare atât de teribilă, încât Fausta, 
pierzându-şi cumpătul, exclamă în sine: „S-a sfârşit! ... Mă 
va omori! ... tocmai el! ... el! ...” 

Pardaillan, fără să spună un cuvânt, se apropia încet. Şi ea, 
împietrită, fără nici o expresie în priviri, îl vedea 
apropiindu-se fără a se putea mişca. Când se află foarte 
aproape de ea, cu aceeaşi încetineală înfricoşătoare, îi 
cuprinse gâtul cu degetele şi începu să strângă. 

Atunci, cu un gest instinctiv, Fausta îşi trase capul între 
umeri. Ochii săi negri, atât de calmi, gravi, limpezi de 
obicei, se ridicară asupra lui înfricoşaţi, rugători şi cu un 
geamăt, îl imploră: 

— Pardaillan! ... Nu mă ucide! ... 

— Ah! izbucni Pardaillan într-un hohot de râs, mai 
înfricoşător chiar decât mânia de până atunci, ah! Este 
adevărat, deci! ... 'Ți-e frică! ... frică de moarte! ... Faustei îi 
este frică de moarte! ... Ah, asta-ţi lipsea, Fausta! ... 

Mândră, Fausta se îndreptă. Calmul ei obişnuit care 
pentru moment o părăsise, îi reveni ca prin minune şi-i 
spuse privindu-l în ochi: 

— Nu mi-e teamă de moarte... o ştii bine, Pardaillan... 

— Haida-de! rânji Pardaillan, ţi-e frică! Ai cerut să fii 
cruţată. 

Cu un gest rapid, profitând de neatenţia lui El Torero care 
urmărea scena cu sufletul la gură, îi smulse pumnalul şi 
proptindu-şi-l în dreptul inimii spuse cu hotărâre: 


— Repetă că Faustei îi este frică... şi voi muri la picioarele 
tale... Şi tu, Pardaillan, nu vei şti niciodată de ce am cerut 
această cruţare. 

Pardaillan înţelese că o va face. 

— Fie, spuse, el, nu voi repeta. Aştept să te explici, 
deoarece nu poţi nega că ai cerut să fii cruţată. 

— Da, am cerut... şi o mai fac... Dar, ascultă Pardaillan, mi- 
a trebuit de o mie de ori mai mult curaj cerându-ţi acest 
lucru. 

Văzând cât de mirat o privea încercând să-i înţeleagă 
cuvintele, continuă: 

— Ascultă Pardaillan şi vei înţelege. 

Şi continuă, însufleţindu-se din ce în ce: 

— Da, am vrut să te omor, da, am încercat să te distrug 
prin toate mijloacele, oricât de necinstite ar fi fost, sunt de 
acord, da, am fost cât se poate de crudă şi fără inimă... dar 
te iubeam, Pardaillan, totdeauna te-am iubit... şi tu, tu m-ai 
disprețuit... înţelegi? Dar dacă eram aşa de hotărâtă şi 
odioasă în ura mea, care era de fapt dragoste, n-am vrut, 
Pardaillan, înţelegi? N-am vrut ca într-o zi, fiul tău să se 
ridice împotriva ta, întrebându-te: 

— Ce-ai făcut cu mama mea? N-am vrut ca acest lucru să 
se întâmple... fiindcă eu sunt mama fiului tău. Înţelegi acum 
de ce am cerut cruţare? De ce nu poţi ucide pe mama fiului 
tău? 

Auzind aceste cuvinte pe care fusese departe să le 
prevadă, o mirare uriaşă îl cuprinse pe Pardaillan. Ei! Cum 
aşa! Era tată? ... Avea un fiu, el, Pardaillan? Se înţelege că 
voi să cunoască tot ce era legat de naşterea fiului său şi o 
întrebă pe Fausta care-i povesti totul. Pardaillan, ascultă cu 
atenţie şi când termină, spuse: 

— Aşa încât, fiul meu se află, poate, la această oră, la Paris, 
sub supravegherea subretei tale Myrthis... şi tu, demna lui 
mamă, n-ai găsit timpul să te ocupi de acest copil... E drept, 
aveai atâtea de făcut... în sfârşit, ce-a fost, a fost. 

Fausta îşi plecă fruntea. 


— Şi acum, ce o să faci? întrebă ea. 

— Păi... mă întorc la Paris. Mi-am terminat misiunea. 

— Ai documentul? 

— Fără îndoială! ... Şi tu, ce vei face? 

— Aici nu mai am ce face... Sixt al V-lea a murit. Mă voi 
întoarce în Italia şi poate că mă vor lăsa să trăiesc liniştită... 
Cel puţin o sper. 

Se priviră un moment în tăcere, după care îşi întoarseră 
privirile. Niciunul nici celălalt nu întrebară nimic de copil. 
Poate că fiecare îşi avea planul său. 

Pardaillan se ridică şi se înclină uşor: 

— Adio, doamnă, zise el rece. 

— Adio, domnule, îi răspunse ea pe acelaşi ton. 

Epilog. 

Întorcându-se la hanul Turnului împreună cu El Torero, 
Pardaillan găsi un dominican care îl aştepta răbdător. 

Călugărul venea din partea monseniorului mare inchizitor 
să-i anunţe domniei sale că Maiestatea Sa regele, îl va primi 
în audienţă de rămas bun pe domnul ambasador în ultima zi 
a săptămânii. În acelaşi timp, călugărul îi înmână lui 
Pardaillan un permis de liberă trecere atât pentru el cât şi 
pentru întreaga sa suită, plus un bon de tezaur de 50. 000 
de ducați pe numele lui don Cesar El Torero, plătibil în 
oricare oraş al Spaniei, sau la Paris, sau oriunde în Franţa. 

Regele îl primi cu amabilitate pe domnul ambasador şi-l 
asigură că Spania o va recunoaşte pe Maiestatea Sa, regele 
Navarrei ca rege al Franţei din ziua în care Ea se va 
converti la religia catolică. 

D'Espinosa rugă pe domnul ambasador să accepte o 
amintire pe care marele inchizitor o oferea personal, că 
unuia dintre cei mai viteji şi demni gentilomi cu care a avut 
vreodată a face. 

Această amintire pe care Pardaillan o acceptă cu bucurie 
vizibilă, era o spadă de luptă, lungă şi solidă, semnată de 
unul din cei mai vestiți meşteri din Toledo. 


Pardaillan o acceptă cu atât mai bucuros cu cât aceasta nu 
era o armă de paradă, ci o armă simplă şi solidă. Numai că, 
reîntorcându-se la han, observă că mânerul spadei era 
împodobit cu trei diamante, din care cel mai mic ar fi costat 
peste cinci mii de scuzi. 

Chico, care se însănătoşea văzând cu ochii, mai ales 
generozitatea recunoscătoare a lui El Iorero cu suma de 
cincizeci de mii de livre, sumă care nu contribui prea mult 
să-l facă mai bine văzut de bravul Manuel, care-şi dăduse, 
scrâşnind, consimţământul ca acest mititel să se 
căsătorească cu fiica sa, frumoasa Juana. Pardaillan voi să 
participe la căsătoria lui Chico, socotind că-i este dator cu 
acest semn de prietenie. 

De altfel, se poate spune fără exagerare că această 
căsătorie a fost un adevărat eveniment şi că tot ceea ce 
oraşul considera mai răsărit, ba chiar şi oameni de la curte, 
avură curiozitatea să asiste la această unire, considerată 
drept extravagantă nu de puţini. Dar când au văzut 
fermecătoarea pereche nu mai conteneau cu laudele şi 
binecuvântările. 

Trebuie să spunem că imediat ce micuțul a fost în stare s-o 
facă, Pardaillan a reluat cu coştiinţiozitate lecţiile sale de 
scrimă, arătându-se surprins şi încântat de progresul rapid 
pe care-l făcea elevul său. 

În cele din urmă, Pardaillan reluă drumul Franţei, ducând 
cu el pe El Torero şi logodnica sa, frumoasa Giralda, care 
hotărâseră să se căsătorească în Franţa. 

După aproape o lună de la plecarea sa din Sevilla, 
Pardaillan înmână regelui Henric IV preţiosul document 
cucerit în urma atâtor lupte şi pericole, dându-i un raport 
detaliat asupra împlinirii misiunii. 

— Uf! făcu Bearnezul rupând în bucăţi documentul cu o 
bucurie vizibilă. Pe toţi dracii! Domnule, vă datorez pentru 
a doua oară coroana... Nu spuneţi nu... Am memorie bună. 


Hai, să vedem, tot atât de hotărât sunteţi, chiar nu pot face 
nimic pentru voi? 

— Pe legea mea, sire, răspunse Pardaillan surâzând, asta- 
mi pică de minune. locmai voiam să cer o favoare Maiestăţii 
Voastre. 

— Bine! zise bucuros regele. Să vedem ce favoare... şi 
dacă nu sunteţi prea pretenţios... 

Şi în sinea lui îşi spunea: „Ai ajuns şi tu ca toţi ceilalţi!” 

Şi Pardaillan, la rândul său, gândea: „...dacă nu sunteţi 
prea pretenţios! Se arată întreg Bearnezul din el prin 
aceste cuvinte”. 

Şi cu voce tare: 

— Aş cere Maiestăţii Voastre favoarea de a-i prezenta un 
prieten din Spania care a venit împreună cu mine. 

— Cum, asta-i tot? ... 

— Aş cere pentru el o slujbă onorabilă în armatele regelui. 

Şi sesizând strâmbătura imperceptibilă a regelui adăugă 
cu răceală: 

— O slujbă onorifică, se înţelege de la sine... Prietenul meu 
este destul de bogat pentru a nu avea nevoie de soldă. 

— Bine! Din moment ce... 

Pardaillan surâse la mărturisirea regelui şi reluă cu 
aceeaşi răceală: 

— Aş vrea ca Maiestatea Voastră, în amintirea înaltei stime 
cu care mă onorează, să-i uşureze prietenului meu căile de 
a găsi unele ocazii prin care să arate ce poate. 

— Drace! făcu regele surprins. 

— În sfârşit, Maiestatea Voastră să acorde titlul de ducat 
pământului pe care prietenul meu îl va cumpăra în Franţa. 

— Hei! Drace! Drace! ... un ducat! Cum asta... aşa, 
deodată... unui ştiu eu cine... O să iasă scandal! 

— Lăsaţi să iasă, sire... Dar să ştiţi că prietenul meu nu 
este un oarecare... E de nobleţe autentică... şi încă din 
înalta nobilime. 

— Dacă răspundeţi de asta! zise regele ezitând. 

— Răspund, sire... Ei bine, e da sau nu? 


— E da, afurisitule! ... Cred că nu vi se pare prea mult 
dacă vreau să ştiu totuşi cui îi este destinată această 
favoare? 

— Din moment ce e acordată, nu, zise Pardaillan ca un 
copil. 

Şi în câteva cuvinte îi explică cine este El Torero pentru 
care ceruse toate favorurile şi care regelui i se păruseră 
prea multe. 

— Ei, pe toţi dracii, de ce n-ai spus-o imediat? 

— Aveam şi eu ideile mele, sire, zise Pardaillan surâzând. 

Regele îl privi un moment în ochi şi apoi izbucni în râs. 
Ghicise motivul. După care îi luă mâinile în ale sale şi-i 
spuse cu emoție adevărată: 

— Şi pentru voi? ... Nu cereţi nimic? 

— Dar n-am nevoie de nimic, sire, făcu Pardaillan cu cel 
mai naiv ton. Sau mai degrabă da... am nevoie de ceva... 

— Ei, vezi! ... 

— Am nevoie, continuă Pardaillan liniştit, să fiu total liber. 

— Ah, făcu regele dezamăgit, vreo aventură mai deosebită, 
fără îndoială? 

— Dumnezeule! Nu, sire... o aventură obişnuită... Trebuie 
să găsesc un copil. 

— Un copil? zise regele mirat. Şi ce vă interesează acest 
copil? 

— E fiul meu! răspunse Pardaillan înclinându-se. 


SFÂRŞIT