Alexandre Dumas — Calaul din Paris

ALEXANDRE DUMAS 


CĂLĂUL DIN PARIS 


(Dramele revoluției franceze) 
EDITURA „KING” S.R.L. 
BUCUREȘTI 
1992 


Ediţie îngrijită de Luxa Ștefan Andreescu 

Prezenta versiune reproduce textul ediției publicate în anul 1898, în Editura 
Romancierului Popular, București; s-a procedat la stilizarea conținutului, precum și la 
punerea de acord cu nomele ortografice, ortoepice și de punctuație aprobate de 
Academia Româna. 


Capitolul 7 CĂLĂUL DIN PARIS 


— Dragă Lili. Te iubesc mai presus de viaţa mea!... 

— Enric, inima mea bate numai pentru tine! 

— Ah, iubita mea! 

— Ah, scumpul meul!... 

Junele și fata care șopteau. Aceste vorbe pline de tandrețe 
erau doi amanți care gustau cu nesaţ deliciul unui amor 
nemărginit. 

Ei se aflau într-un pavilion de verdeață. Trandafiri sălbatici se 
înălțau pe lângă grilajul de fier al pavilionului, revărsând în jur 
mirosul lor suav și închizând perechea amoroasă într-o 
obscuritate tainică. 

Frumoasa fată, abia în vârstă de nouăsprezece ani, cu obrajii 
roșiţi de purpura duioșiei inocente, stătea lipită de pieptul 
acestui Făt-Frumos zvelt, bine făcut și drăgălaș ca un bujor. 

Faţa tinerei fete, albă și adorabilă, era încadrată de un păr 
blond ca aurul, ce i se lăsa strălucitor ca un mănunchi de raze în 
pletele ondulate, pe umerii ei superbi; gura ei lăsând să se vadă 
între buzele rumene salba unei danturi ireproșabile, albă ca 
sideful, părea o floare de trandafir îmbobocit sub suflarea caldă 
a amorului; corpul ei, frumos și zvelt, amintea una din acele 
capodopere care înalţă pe creatorul lor la rangul mortalităţii și 
umplu de admiraţie pe cel ce le vede. Era îmbrăcată cu o rochie 
comodă, albă ca floarea de crin, deschisă la. Piept și împodobită 
cu trandafiri vii, cum purtau în Franța, la finele secolului trecut, 
fetele cetățenilor cu dare de mână. 

într-un cuvânt, fata era de o frumuseţe uimitoare. 

Și junele, sorbind cu. Nesaţ deliciul primului amor, ţinea 
strâns în braţe pe fata asta frumoasă, sărutând-o cu tot focul 
pasiunii. El putea să fie ca de vreo treizeci de ani, adică la 
vârsta de aur. Fața lui avea o expresie mândră. Aprinsă, 
îndulcită de blândeţea privirilor proiectate de ochii săi negri, 
strălucitori. Sprâncenele arcuite, de o fineţe ireproșabilă, duse în 
formă de aripi din culmea unui nas acvilin, dădeau figurii sale 
nobile, în unire cu mustaţa fină și bine îngrijită și cu Surâsul 
veșnic vesel ce însenina buzele sale, o înfățișare anunțând un 
caracter plin de curaj și de temeritate eroică. 

Tânărul era în haine negre; părul său blond, pieptănat cu 


grijă, se ascundea sub o bonetă rotundă împodobită cu o pană 
mare, roșie, de cocoș; coapsele îi erau strânse cu o cingătoare 
de piele, de care era aninată o sabie cu mânerul de aur artistic 
încrustat. 

Grădina era cufundată jur-împrejur într-o tăcere solemnă. 
Păsările ciripeau duios, cu glas dulce, cântecul lor de toamnă 
printre arbori, sărind voioase din ramură în ramură, ascunzându- 
se sperioase în dosul frunzelor legănate alene în adierea lină a 
unui vânt călduț. 

Nimic în această liniște profundă, în acest regim al păcii, 
iubirii și concordiei nu amintea sufletului în extaz revoluția 
sângeroasă care, chiar în acel moment, bătea în toiul furiei sale 
în inima Parisului. 

Vai, numai la câteva sute de pași depărtare de această 
grădină atât de pașnică se afla Piaţa Grevei. In această piață se 
afla înălţat, în vremea povestirii noastre, eșafodul teribil pe care 
călăul din Paris, vestitul Enric Sanson, executa zilnic sute de 
victime nevinovate! Francezii se răsculaseră contra regelui 
legitim, îl făcuseră prizonier și îl amenințau că îl vor trage la 
răspundere. Nişte tirani sălbatici, însă, puseră mâna pe guvernul 
țării, și trimiteau la eșafod, fără nicio milă, pe toți aceia în care 
recunoșteau pe partizanii regelui. 

O teroare grozavă domnea pe atunci în sărmana Franţă — 
mai cu seamă în Capitala ei, Parisul. 

Dar perechea amoroasă habar n-avea de toate acestea. 
Ținându-se în brațe, piept la piept, se priveau în adâncul ochilor 
și un amor nespus se revărsa din privirile lor scânteietoare. 

Deodată, tânărul se plecă mai mult asupra fecioarei. El se uită 
lung și cercetător în ochii ei, și o grijă sufletească tainică își 
întinse în același timp umbra pe faţa lui. 

— Lili, murmură tânărul cu o voce plină de blândeţe; Lili, 
iubita mea, spune-mi că mă vei iubi în veci, chiar dacă... 

El nu sfârși. 

Faţa sa deveni și mai tristă. 

Frumoasa fecioară devenise deodată foarte serioasă și gravă, 
lăsă capul pe umărul amantului și se uită plină de încredere în 
ochii lui. 

— Cât de ciudat vorbești, șopti Lili. Ești așa de misterios. Deși 
bunul meu tată, armurierul Miranada, a consimţit demult la 
unirea noastră, văd că tu stărui în refuzul tău de. A mă vizita 


mai des ziua. Abia când noaptea își lasă umbrele peste pământ, 
treci pe strada noastră. Dar am observat că și în casa tatălui 
meu fugi de orice contact cu alţi oameni. Te retragi sperios când 
vine câte un vecin la noi în vizită, sau vreun client caută să 
vorbească cu tatăl meu pentru a cumpăra arme. Tu te sustragi 
și eviți a-mi răspunde când te întreb care este motivul rezervei 
tale mizantropice. Spune-mi, te rog, tot ce te întristează; știi că 
ai toată încrederea mea. Eu te cunosc drept cel mai nobil și mai 
bun dintre toți oamenii! Dar adeseori văd o durere tainică 
întunecându-ţi fața. Tu îmi ascunzi un secret care te apasă! O, 
scumpul meu Enric, acordă-mi încrederea ta! Lasă-mă să 
împărtășesc. Amorul tău! 

Tânărul strânse la piept pe frumoasa fată și exclamă zdrobit 
de durere: 

— Ah! ce fericit m-aș simţi de aș putea să-ți încredințez totul. 
Dar nu, nu! Tot nu cutez, încă, să rup pecetea de pe secretul cel 
teribil! Simt în inima mea că de aș face aceasta, ai fi pierdută pe 
veci pentru mine! O, scumpa mea Lili. lubita mea, cu toate 
acestea, te rog nu te îndoi de mine; îţi jur pe Dumnezeu că 
dragostea mea pentru tine este sinceră și curată, te iubesc din 
adâncul inimii mele! Ideea că tu ai putea vreodată să-mi 
respingi iubirea și că nu ai mai vrea să știi nimic despre mine, e 
mai grozavă decât moartea. 

Ochii fetei se aprinseră în flacăra extazului: 

— Voi fi a ta până la moarte, șopti ea. Amorul meu pentru tine 
n-are sfârșit, el se va stinge numai atunci când s-o stinge și 
viața mea... Fie oricât de teribil, secretul ce te înconjoară, tot nu 
va fi în stare să nimicească încrederea ce mi-am pus-o în tine! 
Te cunosc ca pe un june gentilom din provincie. Așa mi te-ai 
recomandat în acea zi frumoasă, rămasă întipărită adânc în 
sufletul mai! 

— Lili... adorata mea! Suspină deodată bărbatul. Ce-ar fi dacă 
eu nu ţi-aș fi spus încă tot; dacă, pe lângă toate acestea, aș mai 
avea o funcţie, care, care... 

Tânărul se întrerupse și de astădată; iar faţa lui exprima o 
durere grozavă. 

— Oricine ai fi, replică frumoasa fată ridicând în același timp 
privirile ei pline de încredere spre dânsul, oricine ai fi tu, eu voi 
rămâne a ta. De ţi-ar fi lumea toată vrăjmașă, amorul meu 
pentru tine va rămâne nestrămutat! Aceasta ţi-o jur în 


momentul acesta solemn; ţi-o jur, Enric, pe atotputernicia lui 
Dumnezeu. 

— O tu, mult iubita mea Lili! exclamă atunci Enric mișcat până 
în adâncul inimii. În momentul acesta tu nu ești în stare să simţi 
cât de dulce e balsamul ce l-ai turnat prin aceste vorbe în inima 
mea! Îţi mulțumesc pentru atâta iubire; dar în același timp te 
rog să mai ai câtva timp de încredere în mine... lasă-mă să mă 
gândesc odată măcar înainte de a vă destăinui, ţie și tatălui tău, 
secretul meu teribil! 

Frumoasa Lili se învoi cu plăcere a împlini rugămintea lui și 
primi sărutările lui drăgăstoase; apoi se desfăcu binișor din 
îmbrăţișarea lui murmurând: 

— Acum, să ne despărțim, e deja târziu și în curând se va 
însera; iar până voi vizita pe prietena mea Maria, o să se 
înnopteze. Deci, la revedere; pe mâine, iubitul meu, tot la 
această oră și tot în acest loc! 

Enric o mai strânse o dată în braţe cu pasiune pe mireasa sa 
și o sărută. 

— Adio, iubita mea! murmură el; și pe mine mă cheamă 
datoria. La revedere, dar, scumpa mea, pe mâine... voi aștepta 
cu nerăbdare ceasul când vei reveni în braţele mele! 

Lili îl sărută încă o dată pe obraz. După aceea, se desfăcu din 
braţele Liliei și ieși repede din parc. 

în curând ajunse pe stradă. 

Porni de-a lungul grilajului grădinii, apoi o coti la stângă. 

Ea nu observă că, într-o curte întunecoasă, peste drum de 
ieșirea parcului, stătuse până atunci la pândă un om înfășurat 
într-o manta largă. 

Lili nu simţi privirile viclene și fulgerătoare cu care se uita 
după ea omul acela necunoscut, pe când ea pășea de-a lungul 
grilajului grădinii. El se luă binișor după dânsa. 

Ce planuri putea să aibă împotriva fetei omul ace ta cu 
fizionomia orientală, care își ascundea cu atâta grijă faţa, spre a 
nu fi recunoscut?... 

Dar să ne întoarcem la Enric. 

Frumosul tânăr se uita surăzător în urma fetei, cure şi 
continua cu pas ușor drumul înainte. În ochii lui neuri strălucea o 
scânteie de lumină, cât timp privirile mai puteau urmări pe 
frumoasa Lili în depărtare. Enric nu bănuia că peste câteva 
ceasuri îl aștepta revederea cea mai sfâșietoare cu iubita lui 


mireasă. 

— Nu trecu mult până ce Lili dispăru din ochii logodnicului ei, 
pierzându-se în dosul unui grup de arbori. 

îndată după dispariţia ei, o melancolie se întipări pe faţa 
junelui. Un suspin dureros trecu peste buzele sale strânse 
convulsiv, după care, întristat, el își trecu mina peste frunte. 

— Ah, Doamne! Lili dragă, de-ai ști ce se petrece în inima 
mea, murmură el; de-ai ști, adorată copilă, că omul căruia tu te 
încrezi fără nicio rezervă... 

Enric se întrerupse pentru a treia oară, ridicându-și privirile de 
reproș la cer. 

— Ce fericit aș putea să fiu! murmură el apoi din nou, 
ducându-și mâna la inimă. Fiinţa aceasta încântătoare mă 
iubește. În tovărășia ei aș putea găsi cea mai înaltă fericire pe 
pământ. Dar fi-va, dare, pasiunea acestei fete pentru mine 
destul de puternică încât să nu fie nimicită prin destăinuirea 
secretului meu teribil?! Văd, că numai pot amâna destăinuirea 
misterului cel negru. Trebuie să le spun, ei și tatălui ei, cine 
sunt. 

Care era secretul pe care tânărul amorez îl păstra în adâncul 
inimii sale? Ce secret putea să fie atât de grozav încât 
logodnicul nu cuteza să-l spună nici măcar logodnicei sale? 

Vom vedea acest secret dat, în curând, în vileag. 

Enric ieși încet din parc. Se uită cu băgare de seamă la 
dreapta și la stânga lui. 

Expresia duioasă dispăru de pe faţa lui; un ce negru, misterios 
părea că se răsfrânge acum pe faţa și în ochii aprinși ai 
tânărului, pe când începu a parcurge repede strada. 

Aproape orice om care tăia calea tânărului părea că-l 
cunoaște. 

Mulţi se opriră din drumul lor, spre a se uita după el. 

Când un trecător se uita la dânsul, faţa lui exprima a spaimă 
grozavă. Alţii treceau timizi pe lângă el înainte, pe când alţii îl 
fixau cu priviri pline de ură; bat chiar ridicau, la spatele lui, 
pumnul spre dânsul. 

Cu toate acestea, logodnicul frumoasei Lili au se lăsa să fie 
tulburat în mersul său de această purtare a trecătorilor. 

în curând, el părăsi străzile aglomerate ale Parisului, și se 
îndreptă spre o stradă liniștită cu arbori, dintr-o mahala. 

La capătul acelui drum, despărțită de toate celelalte locuințe, 


se afla o vilă admirabilă compusă dintr-un rând de case albe și 
frumoase, înconjurată din toate părțile de arbori înverziţi. 

Tânărul nostru era aproape de această vilă și trecea acum pe 
lângă un grup de tineri care discutau aprins. 

— Ura, vine Sanson! strigă unui din ei zărindu-l. 

— Faceţi loc lui Enric Sanson! strigă un al doilea. 

Un al treilea își azvârli căciula în aer și strigă în gura mare: 

Ura! Trăiască călăul din Paris! 

Și tovarășii lui repetară veseli acest strigăt. 

Tânărul trecu tăcut înainte și intră în curtea vilei... 

Enric Sanson, logodnicul frumoasei Lili, era... Că/ăul din Paris! 

Capitolul 2 UN ATENTAT INFERNAL 

Între timp, frumoasa Lili pornise prin labirintul străzilor 
Parisului, spre locuinţa prietenei sale. Frumoasa fată nu observă 
pe spionul cocoșat care o urmărea neîncetat. 

Lili era veselă și binedispusă. Un surâs drăgălaș o înfrumuseţa 
și mai mult. Fața ei reflecta strălucirea momentelor de fericire 
avute cu puţin înainte. 

Prietena frumoasei Lili locuia într-o ulicioară întunecoasă, nu 
departe de Piaţa Grevei. 

Tânăra fată pătrunse într-o casă înaltă din acea ulicioară. 

De-ar fi aruncat o singură privire în urma sa, poale că, deși nu 
avea nicio sfială, totuși privirile ei ar fi văzut ochii de vultur, plini 
de răutate, ai spionului care o urmărea. 

în cazul acesta, poate că Lili ar fi avut o presimţire a teribilei 
primejdii ce-o ameninţa. 

Dar soarta hotărâse altminteri! 

Lili Miranda intră veselă și surăzând în casa prietenei sale. 

Spionul o urmă, luându-se cu băgare de seamă după dânsa. 

El se înfăşurase în mantaua sa cea largă, își trăsese căciula 
tuguiată peste ochi, spre a nu fi recunoscut. 

Spionul își aruncă ochii în coridorul cel întunecos. 

El nu mai putu să vadă nici măcar umbra fetei. 

Servitoarea deschisese deja ușa și frumoasa fată trecuse 
pragul. 

Servitoarea, o babă urâtă, tocmai voia să încuie ușa, când îl 
observă pe spion că se uită în antreul casei. 

— Ei, mă, pe cine cauţi? îl întrebă ea. 

— Scuze, murmură spionul cu o supunere prefăcută. Mi s-a 
părut că Rosa Faiteie, fiica binefăcătorului meu, a intrat 


adineaori în casă. Voiam să mă încredințez dacă nu cumva m- 
am înșelat. 

Baba îi aruncă o privire plină de dispreţ: 

— Casa asta e o casă cinstită! Aici n-au ce căuta oameni fără 
căpătâi! 

Cu aceste vorbe, îi trânti ușa în nas și se retrase. 

Spionul, la rândul său, se trase într-o parte. 

Un surâs diabolic încreţi și mai mult faţa lui zbârcită. 

— Bine! Bine! Murmură el. Puica o să stea doar câteva ceasuri 
aici, în casa asta! Asta îmi vine tocmai bine la socoteală! Totul 
merge după dorinţă! Acum mă duc să-l înștiințez pe Pippin 
tiganul. Șeful mi-a spus odată pentru totdeauna că nu trebuie să 
întreprind nimic fără știrea lui. 

Spionul se înfășură și mai bine în mantaua sa, apoi se întoarse 
și pomi repede spre stradă. 

Puțin după aceea, coti colțul străzii; dar nu trecu mult, și omul 
nostru se întoarse întovărășit de un flăcău. 

Acesta purta, ea și spionul, o manta neagră, croită dintr-un 
postav subţire, negru. 

Portul acesta nu putea fi bătător la ochi, căci pe vremea 
istoriei noastre astfel de mantii lungi care ascundeau tot corpul 
erau la modă în Paris. 

Mai puţin firesc era, însă, un potir brodat cu lină roșie pe 
acele mantale. 

Cu toate acestea, cei doi oameni își așezaseră cutele 
mantalelor lor în așa chip că nimeni din cei care-i vedeau nu 
puteau observa acel potir. 

Amândoi se apropiară cu pași repezi de casa în care intrase 
adineaori Lili. 

Tovarășul spionului avea și el căciula înfundată pe cap, așa că 
nu i se putea vedea din toată faţa decât vârful nasului, o parte a 
buzelor și ochii scânteietori. 

— Așa cum ţi-am spus, Pippin, murmură acum spionul. Am dat 
peste o fată de toată frumuseţea! Acum n-o să ne fie greu să 
împlinim porunca noului nostru șef. 

— Bine! Bine! Murmură tânărul pe care spionul îl numise 
Pippin; dar vom putea, oare, s-o ridicăm de pe stradă fără să 
alarmăm lumea și poliţia? 

— De ce n-am ridica-o? murmură spionul. Am un Căluș în 
buzunar. O să i-l vârâm în gură, așa că nu va putea tipa! Și-apoi, 


se va întuneca în curând. 

— Și fata e frumoasă, tânără — așa cum dorește Marele Șef? îl 
întrerupse Pippin. Ştii bine, Samulon, că ne-a poruncit ca... 

— Să n-ai nicio grijă! murmură spionul; Moş Samulon știe ce 
face! Marele Șef are să fie mulțumit de noi, e o fată cum e crinul 
și trandafirul, frumoasă și gingașă cum nu poate fi alta. Dacă nu 
ne-ar fi dat Marele Șef poruncă. Aș zice că e păcat de ea! 

Pippin ţiganul râse cu hohot. 

— Haida-de! murmură el apoi. Fete frumoase se găsesc 
destule! Eu nu știu de milă! Marele Șef ne-a poruncit să-i 
procurăm sânge. În noaptea asta trebuie să Intre în pactul 
nostru de sânge un conte străin. Ştii cum am căutat zilele 
trecute, în zadar, ocazia să putem prinde o fată frumoasă! 
Acum, când ocazia ni se prezintă așa de ușor, nicio milă nu mă 
poate opri de a nu profita de ea. 

— Bravo ţie, măi frate! zise Samulon. Tu ești un voinic fără 
seamăn! 

Pippin ţiganul avu un râs satanic. 

— Să facem lucrurile bine, ca să nu ne scape puicuţa. În 
ultimul moment, murmură eL Eu o să mă postez ia un colţ al 
străzii, tu la celălalt colț; așa, vom ști exact încotro se duce, și 
nu vom risca să n-o prindem. 

— Tu știi totdeauna să potrivești bine lucrurile, zise Samulon 
cu admiraţie. Așadar, planul nostru este stabilit. Ne vom lua 
după fată și, la prima ocazie favorabilă, o apucăm unul de brațul 
drept, celălalt de braţul stâng; eu îi vâr imediat călușul în gură, 
apoi o strângem între noi, ascunzând-o sub mantalele noastre. 
Așa va părea că merge de bunăvoie cu noi. 

— Și unde o ducem? întrebă Pippin. 

— Să vedem! Să vedem! Murmură spionul. Firește că cel mai 
bun lucru ar fi s-o ducem imediat la castelul Barry, locul nostru 
de adunare. Dar nu putem s-o ducem până acolo; timpul nostru 
este foarte preţios. 

El tăcu și rămase gânditor câteva momente. 

Apoi, deodată, un fulger de răutate scăpără în ochii săi. 

— Ştii ce? zise el adresându-se iar tovarăşului său O vom 
transporta la Cimitirul executaților! 

— Dar acolo. Şade călăul! Murmură Pippin. El mă cunoaște. 
Ce zici, dacă ar afla că eu... 

— Ah!... zise spionul fonfăind. Fata nu va ţipa, vom avea noi 


grijă ca să nu miște limba în gură! Afacerea va fi gata în două- 
trei minute. Lângă zidul cimitirului o trântim jos. Eu am un cuţit 
tăios la mine; într-o secundă îi tai beregata; tu ţii cupa de zinc 
sub tăietură... cred că o ai la tine!? se întrerupse el. 

— Se-nţelege că o am la mine, răspunse Pippin. 

— Atunci e bine, zise Samulon. De rest, puţin ne pasă! Călăul 
poate găsi în urmă cadavrul fecioarei lungit lângă zidul 
cimitirului. Hî... hî... hî! Aș vrea să văd ce mutră are să facă!... 
Dar, în fine, ce treabă avem noi cu mutra lui?! La posturile 
noastre! Murmură el. Nimeni nu trebuie să ne poată zări din 
acea casă, altminteri, fata ar putea să intre la bănuială în 
ultimul moment. 

Cei doi ticăloși trecură ca. Niște umbre spre cele două colțuri 
opuse ale străzii. 

Stătură câtăva vreme răbdători la locurile lor. 

între timp, noaptea își așternu. Întunericul asupra. Parisului. 

La un moment dat ușa casei în care locuia prietena 
domnișoarei Lili se deschise și Miranda ieși afară în drum. 

Ea mai spuse câteva cuvinte și prietena ei îi ură cu o voce 
amicală noapte bună. 

— Dar nu ţi-e frică să faci singură drumul până acasă? o 
întrebă prietena. 

Lili clătină din cap râzând și zise: 

— Sânt numai câteva străzi! Ce rău mi se poate întâmpla aici, 
în Paris? Orice om de ispravă ocrotește o fată cinstită, care nu 
se poate apăra. 1 

— Ai dreptate! Așadar, adio, draga mea! 

— Adio, Maria dragă, răspunse Lili prietenei sale făcându-i o 
bezea. 

Apoi cobori repede strada. 

Era foarte grăbită să ajungă cât mai repede la casa 
părintească. 

Dar, vai! În cartea stelelor, destinul ei sta scris altminteri)... 

Nefericita Lili nici nu simţi că, la o comandă, se dezlipiseră 
două umbre din cele două colțuri ale străzii. 

Samulon și Pippin o luară tăcuţi pe urma frumoasei fete. 

La intrarea unei uliţi strâmte pe care era deja întuneric beznă, 
Lili se opri câteva momente. Imediat, cei doi urmăritori se pitiră 
în colţul unui zid, ea să nu fie zăriți de. Urniră fată. 

Lili se uită în urmă și nu zări nimic alarmant. 


Deci se hotărî să-și scurteze drumul, trecând prin acea 
ulicioară cufundată-n întuneric. 

Dar abia făcu câţiva pași, și cei doi ticăloși care o priveau se 
luară imediat după ea. 

Apoi dispărură și ei, în scurt timp, în întunericul uliţei... 

Puțin după aceea răsună în ulicioară ţipătul unei femei. 

Dar nimeni în preajma locului nu auzi ţipătul; de altfel, fu 
înăbușit imediat. 

Totul intră apoi în liniște... 

Capitolul 3 VICTIMA PACTULUI DE SÂNGE 

Casa călăului se afla la extremitatea Parisului, izolată într-un 
parc întunecos, un maidan pustiu care o înconjura din toate 
părţile; numai la o depărtare de câteva sute de pași maidanul 
acela era mărginit de cimitirul executaţi lor. 

Cerul se acoperise de nori negri. 

Fulgerările unei furtuni tomnatice despicau întunericul, 
urmate de bubuitul tunetului. 

Deodată răsăriră niște umbre negre. 

Un fulger lumină în acel moment locul și acel fulger arătă doi 
oameni mascaţi care târau o fată. 

Fata era Lili, nefericita logodnică a lui Sanson. 

Samulon și Pippin, cei doi monștri ticăloși, au tăârât-o, după 
planul lor, până la cimitirul executaților. 

Ui li, înăbușită de călușul ce i-l vârâse Samulon în gură, atârna 
aproape leșinată de spaimă în braţele celor doi mizerabili. 

Ea nu se mai gândea măcar că o inimă bate undeva în 
apropierea ei: Enric Sanson, călăul, logodnicul ei. 

Samulon își aruncă ochii de fiară în toate părţile împrejurul lui. 
El căuta, fără îndoială, locul unde să săvârșească sângerosul 
omor. 

Pe timpul acela existau în Franța societăți secrete teribile. 
Asemenea pacturi se formaseră pentru scopurile cele mai 
variate. Toate, însă, își acopereau motivele în vălul misterului, 
iar membrii acestor societăţi erau primiţi cu tot felul de 
ceremonii monstruoase. 

Cei doi mizerabili o târau cu greu pe frumoasa fecioară, care li 
se opunea din răsputeri. 

— N-am ajuns încă la locul hotărât, Samulon? întrebă Pippin 
cu glas înăbușit. Fala mi-a amorțţit deja braţul. Nu pot s-o târăsc 
mai departe! 


— Ai puţină răbdare, răspunse Samulon pe același ton. În 
curând o să ajungem lângă zidul cimitirului 5 sub umbra lui vom 
săvârși fapta! 

Puțin după aceea, monștrii ajunseră cu prada lor lângă zidul 
cimitirului. 

Samulon o trânti pe nenorocita fată cu o brutalitate bestială, 
în genunchi, 1 

— Culc-o cu totul la pământ, strigă el apoi tovarășului său de 
infamie. Pune-ţi genunchiul pe pieptul ei! Strânge-o de gât, să 
nu poată ţipa! 

Pippin se supuse spuselor tovarășului său. 

Se repezi asupra fetei îngenunchiate și o apucă cu amândouă 
mâinile de gât. 

— Ţine-o bine! murmură Samulon. Îndată vom termina. N-o 
mai lăsa să ţipe! Casa călăului se află în apropiere, știi... 

Un fulger despică din nou norii în momentul acesta, și tunetul 
bubui fioros. 

Samulon îngenunchia-se acum și el la pământ. 

Pippin scoase potirul său de zinc de sub manta și, în același 
timp, la o nouă scăpărare de fulger, sclipi și cuțitul lung, pe care 
Samulon îl ţinea în mina dreaptă, gata să lovească. 

— Taie mai repede! murmură Pippin. Fata se împotrivește cu 
disperare. Are mai multa putere decât credeam. 

Și, într-adevăr, mizerabilul care își pusese genunchiul pe 
pieptul fetei se clătina deja încoace și încolo. 

Nenorocita victimă făcea mișcări disperate, ca să scape din 
strânsoare. Se zvârcolea pe pământ într-o parte și într-alta. 

Frica morţii dădea nefericitei puteri uriașe. 

Lili trânti deodată la o parte pe amândoi mișeii, își smulse 
călușul din gură și scoase un țipăt înfiorător. 

Dar mizerabilii o stăpâniră din nou. 

— Asta a fost cel din urmă al tău țipăt! murmură Samulon; și 
în același timp mâna criminalului pipăi gâtul tetei și începu să-i 
desfacă haina. 

Lili își dublă sforțările. Din ochii ei fulgerau priviri nebune de 
spaimă. 

Samulon ridică cuțitul în aer. Un nou fulger se oglindi sclipitor 
în arma mizerabilului. 

Dar în același moment, mâna lui Pippin opri braţul lui 
Samulon. 


— Drace, stai, mă! bâlbâi el; oare te-a turbat cu desăvârșire 
setea de sânge? Nu vezi o lumină? 

Speriat, Samulon își lăsă braţul în jos. 

— O lumină? Unde... unde? Bâlbâi el cu o voce abia înțeleasă. 

— Acolo răspunse Pippin palid de spaimă; și arăta, în același 
timp, cu o mână spre dreapta. 

Samulon proferă o înjurătură furioasă. 

Într-adevăr, la o mică depărtare de ei, se legăna o lumină 
care se apropia din ce în ce mai mult de grupul lor. 

Un nou fulger despică aerul. În sclipirea lui, cei doi mizerabili 
zăriră un om venind spre dânșii. O spaimă nebună îi cuprinse pe 
cei doi. Fără voie lăsară pe nenorocita fată. Atunci, deodată, 
biata fecioară făcu din nou o mișcare violentă. Cu ochii 
scânteietori de energie se ridică în sus, iar mizerabilii, 
nepregătiţi de această surprindere, deși o știau curajoasă, 
rămaseră înmărmuriți. 

Clipa aceasta atât de scurtă a hotărât totul. 

Cu o iuțeală extraordinară își scoase călușul și, prin 
întunericul nopţii, strigă sfâșietor: 

— Ajutor! Săriţi! Vor să mă omoare! 

Mizerabilii, turbând de furie, o ameninţară cu înjurăturile cele 
mai cumplite, și încercară din nou să închidă gura victimei. 

Dar strigătul de ajutor al victimei fu auzit. 

— Vin! Vin! Se auzi răsunând puternic o voce bărbătească. 

Amintita lumină se apropia de dânșii. 

Lumina aceasta venea de la o lampă pe care o ţinea în mână 
un bărbat înalt și voinic care se apropia. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă el cu un glas răsunător, și se 
dete iute la o parte. Lumina lămpii căzu asupra celor doi monștri 
care-și acoperiseră, însă, foarte iute fața cu mantalele — așa, că 
noul venit nu-i putu vedea cine sunt. 

— Ce-ţi pasă dumitale? scrâșni moș Samulon. Suntem 
gardieni la o casă de sănătate din care a fugit o nebună și pe 
care vrem s-o legăm acum pentru a o duce înapoi la institut! 

Și vorbind astfel, făcu tovarășului său semn să-i astupe gura 
victimei. 

— Bine, dar cuțitul ăla care strălucește așa de tare, ce rost 
are? întrebă, cu glas hotărât, noul venit. 

— L-am smuls din mina nebunei; astea ucid fără multă vorbă, 
continuă el cu ton veninos; caută-ţi de treabă, domnule, și lasă- 


ne în pace! 

— Nu-mi pare lucru curat, răspunse străinul. 

— Atunci, du-te dracului! scrâșni moș Samulon; şi cu iuţeala 
unui tigru se aruncă asupra străinului, scoțând un cuţit. Dar 
arma se frânse în două, deoarece întâlnise un obiect tare, 
metalic. 

— Prost mai ești! strigă necunoscutul (care îl și apuci de gâtlej 
pe moș Samulon). Crezi tu că nu m-am pregătit? Ai uitat, se 
vede, că în vremurile astea tulburi nu umblă nimeni neînarmat! 
Armura pe care o port sub haină m-a scăpat de, cuțitul tău 
ucigător. Dar acum arată-mi-te în adevărata înfățișare! Cine 
ești? 

încercă să-l întoarcă pe moș Samulon, ţinându-l mereu de 
ceafă, pentru a face să cadă asupra obrazului său lumina lămpii. 
În același timp, însă, razele luminară propria sa faţă. 

— Doamne, Dumnezeule! Călăul din Paris! Răcni deodată moș 
Samulon; și cu o iuțeală fără seamăn se aruncă îndărăt, reușind 
să se ferească de pumnul viguros al vrăjmașului. 

— Fugi! Fugi, strigă el tovarășului său. E groaznicul Sanson! 

Și o rupse la fugă de-a curmezișul câmpului, urmat de 
tovarășul său, care se folosise și el de acest prilej pentru a 
dispare. 

în primul moment, călăul vru să-i urmărească, dar se 
răzgândi; și cu o expresie de nespusă compătimire se întoarse 
spre nenorocita care zăcea nemișcată. 

— Oh, Doamne! N-am venit, oare, prea târziu T Nu o fi murit 
biata fată? Murmură el. 

Tocmai în acest moment luna răzbi printre nori, pe când, de 
departe, tot mai răsunau tunete care se pierdeau în văzduh. 
Privirea străinului căzu asupra sărmanei nenorocite, care tot mai 
zăcea nemișcată. 

— Dumnezeule! șopti el îngrozit. O spaimă nebună se 
imprimă pe faţa sa. E vis sau realitate? Sunt victima unei 
halucinaţii? Lili, scumpa și adorată mea Lili! Strigă el disperat. 
Tu ești, dulcea și divina mea mireasă? Pe tine te-au omorât 
mișeii? 

Se întrerupse și, plin de disperare, se aplecă asupra 
nenorocitei. 

— Oh, e prea târziu! strigă el atunci cu un glas înăbușit de 
durere. Lili e moartă. Mizerabilii mi-au ucis mireasa! 


— Din nou se aplecă spre nenorocită, trăgând cu urechea, 
înmărmurit de spaimă... 

Capitolul 4 PRINȚESA ȘI CĂLĂUL 

înainte de a continua povestirea noastră, trebuie să facem o 
scurtă vizită în casa Călăului. 

Cât timp Lili stătu la prietena sa Maria, i s-a întâmplat și lui 
Enric Sanson o aventură foarte ciudată. 

După ce se despărţi de Lili, Călăul se întoarse acasă. Nimic 
nu-i prevestea ce surpriză îngrozitoare îl aștepta peste câteva 
ore. Numai o anumită melancolie se putea citi în ochii săi. 

în poarta casei îl întâmpină un om îmbrăcat foarte simplu. 

— Te așteaptă o doamnă străină, zise calfa, salutând 
respectuos pe Călău. _ 

— Cum? a venit la mine, ori la sora mea Orfelia? Intrebă 
Sanson. 

— Ba nu, întreabă de dumneata | răspunse calfa de Călău. E 
îmbrăcată cât se poate de simplu, dar pare a fi din societatea 
înaltă. Are ceva aristocratic în toate manierele sale și pe lângă 
asta e de o frumusețe uimitoare. Mi-a spus că trebuie să-ți 
vorbească numaidecât. 

Călăul, scoase o exclamație de nemulţumire, merse înainte, 
trecu pragul și intră într-un salon de așteptare, răcoros și 
spaţios. 

în același moment, însă, se și apropie de el o doamnă zveltă, 
îmbrăcată în negru, făcând un gest rugător. Fața ei era 
acoperită de un văl negru des; totuși, privirea. Călăului putu zări 
conturul unui chip de o frumuseţe îngerească. 

Necunoscuta nu-i dădu răgaz să-i pună vreo întrebare 
privitoare la vizita ei. 

— Fie-ţi milă de mine! începu ea cu un glas răscolitor. Trebuie 
să-ți vorbesc. Acordă-mi cinci minute; toată viaţa mea atârnă de 
această convorbire. 

Expresia severă de pe faţa Călăului dispăru. Era tânăr, și 
femeia care stătea înaintea sa era de o frumusețe fermecătoare. 
Nu-i putu refuza rugămintea. 

Desigur, n-avea de unde să știe cât de amar se va răzbuna 
slăbiciunea sa faţă de această femeie! 

— Vă rog, intraţi, zise el; și O introduse pe necunoscută într-o 
odaie spațioasă și elegant mobilată. Nimic în această odaie, ca 
și în toată casa, nu ar fi trădat groaznica meserie a stăpânului, 


dacă într-un colț sumbru ăl odăii n-ar fi stat un dulap înalt și lat, 
de sticlă, în care erau atârnate o sumedenie de cuțite de 
ghilotină, securi și topoare. Soarele care tocmai apunea, 
scânteia în lamele acestor arme ucigătoare. 

Necunoscuta aruncă o privire îngrozită asupra dulapului cu 
macabrul său conţinut. Pe urmă, însă, întoarse capul hotărâtă: 

— Suntem singuri aici, nu ne poate auzi nimeni? șopti ea. 

— În casa mea nu există spioni? răspunse Călăul cu 
demnitate. 

în același moment, necunoscuta își dădu la o parte vălul de 
pe obraz. Fără voie, Enric Sanson făcu un pas înapoi. Nu era 
pregătit să vadă înaintea sa atâta frumuseţe și graţie. Era un 
chip încântător de femeie. Străina era de o frumusețe 
seducătoare. 

Fața-i era foarte palidă. Ochii ei mari și negri trădau pe 
posesoarea unui amor fierbinte, precum și toate patimile rele 
ale inimii omenești. Buzele ei erau pline și voluptoase, făcute 
parcă înadins pentru a fi sărutate, iar prin întredeschiderea lor 
se vedeau două șiraguri de mărgăritare albe și fermecătoare. ȘI 
ca o încoronare superbă a acestui trup neasemuit de frumos, 
avea un cap de înger încadrat de un păr negru ca abanosul. 

Enric Sanson simţi cum, la vederea acestei frumuseți 
seducătoare, inima-i bătea cu putere. 

Necunoscuta părea, foarte mulțumită de efectul ce-l făcuse 
asupra Călăului. Faţa ei, care abia cu o clipă mai înainte era 
serioasă și rugătoare, se înseninase acum într-un zâmbet de 
bucurie. Se apropie de Călău. 

Sanson sorbi ca. Un halucinat mirosul minunatului parfum pe 
care-l răspândea necunoscuta. Simțea cum ameţește sub 
puterea privirilor ei. 

Aceasta dură câteva secunde. Fără a-și spune ceva, stăteau 
față în față. Părea că sunt foarte intimi amândoi, că nu i-a unit o 
simplă întâmplare, că erau sortiți să se întâlnească. 

Deodată, trăsăturile tinerei femei se schimbară cu totul; 
rugătoare, puse mâinile împreunate pe brațul Călăului. 

— În numele cerului, te implor: scapă-l pe tatăl meu! Fă ceva 
și nu lăsa să-i cadă capul sub ghilotină, strigă ea disperată. E 
unul din oamenii cei mai buni și nobili. Afară de el, nu mai am 
pe nimeni în lumea asta mare; mi s-a luat totul: mi-ai ucis 
mirele, l-ai ghilotinat pe fratele meu vrei, oare, acum, să cadă și 


capul celui mai bun și mai nobil om? A fost un servitor 
credincios al regelui — cum se poate să fie omorât pentru așa 
ceva? Cum se poate să fie executat un om care până mai ieri a 
fost unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Franţei? 

Un rânjet dureros flutură pe buzele lui Enric: 

— Tare mă tem, că furia poporului, odată dezlănţuită, nu se 
va opri înaintea nici unei crime. Anul 1791 nu s-a sfârșit încă. 
Până acum câţiva ani, regele Ludovic al XVI-lea a fost stăpânul 
absolut și iubit al acestei ţări. O presimţire îmi spune că și el va 
termina pe ghilotină, ca victimă a oarbei furii populare! 

Un țipăt înăbușit și disperat scăpă de pe buzele frumoasei 
femei: 

— Scapă-l pe tatăl meu! începu iar să se tânguiască; piară 
lumea toată — dar tatăl meu nu trebuie să moară! Nici nu știi ce 
înseamnă pentru mine viaţa sa. Murind el, nu numai că mă 
văduvești de inima sa iubitoare; în momentul când cuțitul 
ghilotinei îi va tăia capul, voi fi pierdut pentru totdeauna o avere 
de milioane! Fii, deci, milostiv — îndură-te! 

— Frumoasă necunoscută, cu durere trebuie să-ţi spun că nu 
te pot ajuta cu nimic! răspunse Sanson cu multă tristețe. Și, de 
altfel, cum ar fi posibil așa ceva? Nu uita că nu sunt decât 
executantul sentinţei. Nu știu dinainte pe cine voi duce la 
moarte. Abia în dimineaţa zilei execuţiei, rai se predau din 
închisoare nenorociţii, care sunt condamnaţi să-și piardă capul. 
Câteodată sunt mulţi, alteori puţini, împreună cu calfele mele îi 
pregătesc pentru ultimul și îngrozitorul drum. Sub conducerea 
mea sunt duși cu căruța până în Piaţa Grevei, unde în câteva 
minute îmi îndeplinesc trista meserie. Un cordon de soldaţi 
înconjoară căruțele cu care îi duc la moarte pe nenorociţii 
condamnaţi. Soldaţii veghează tot atât de bine asupra mea, ca 
și asupra osândiţilor. Prin urmare, frumoasă doamnă, vezi bine: 
chiar dacă aș vrea, n-aș putea face nimic pentru tatăl dumitale. 
Dacă a fost sortit azi la moarte de tribunal, atunci numai o 
minune din cer îl mai poate scăpa! În momentul de faţă se 
aplică în Franţa, fără milă, pedeapsa capitală. Deja poimâine 
dimineaţă capul său va cădea, indiferent dacă e vinovat ori nu! 

— ingrozitor! izbucni tânăra şi frumoasa fată. Totuși, trebuie 
să-l scapi. Nimic nu-mi va părea scump pentru a-ţi răsplăti 
efortul pe care ţi-l cer!... 

Și în ochii acestei fiinţe se citea flacăra unei promisiuni din 


cele mai ademenitoare... 

Călăul ridică iar mâinile în semn de. Neputinţă. Necunoscuta, 
însă, nu renunţă: 

— Sunt prinţesa de Barry, zise ea cu un ton majestuos; tatăl 
meu, ducele de Barry, a fost până de curând favoritul lui Ludovic 
al XVI-lea al Franţei! 

Se amăgea crezând că prin aceste cuvinte va trezi bunătatea 
lui Sanson. 

— Ducele de Barry e tatăl dumitale? întrebă el făcând un pas 
înapoi. Pe faţa sa se putea citi o spaimă amestecată cu milă. Ei 
da, nefericită doamnă, atunci tatăl dumitale e de două ori 
pierdut! Îmi aduc aminte: azi, chiar, a fost condamnat; nu-l mai 
poate scăpa nici Dumnezeu din cer. Sentința e definitivă. Nici nu 
știi în ce primejdie te afli însăși dumneata! Mi te-ai încrezut 
orbește; ei bine, sub acoperișul meu ești tot așa de sigură ca și 
de ocrotirea lui Dumnezeu, dar nu uit că sunt executorul voinţei 
poporului. La drept vorbind, datoria îmi ordonă să te dau, pe 
mâna justiţiei; nu știi, oare, că toţi aristocrații sunt puși în afara 
legii?! Aţi fost lipsiţi de protecție, adică oricine are dreptul să 
pună mâna pe voi și să vă execute fără nicio judecată 
prealabilă! 

Nenorocita tremura; cu o privire îndurerată se adresă 
Călăului: 

— O, nu J nu m-am înșelat în privinţa dumitale! exclamă ea. 
Ești nobil și bun. Dacă nu aș ști ce groaznică meserie ai, te-aș 
socoti ca pe unul din cei mai buni cavaleri ai nenorocitului 
nostru rege. Oh, sunt sigură că ai să mă ajuţi, că n-o să mă lași 
să te rog mult! Viaţa sa îmi e mai scumpă decât a altor sute și 
mii. Îţi repet: e vorba, aici, de un mare secret, și de acest secret 
e strâns legată viaţa sa. Tatăl meu e în stare să pună mâna pe 
niște comori inestimabile; dacă va muri, vor fi pierdute pentru 
totdeauna. Aș fi o adevărată cerșetoare! Tot viitorul meu e în 
joc. Scapă-l, deci, pe tatăl meu! Indiferent cât mă va costa! Voi 
depune la picioarele dumitale sute de mii de franci! 

— Imposibil! exclamă Călăul; și, te rog, isprăvește această 
conversaţie care a durat deja prea mult! 

Prinţesa scoase un țipăt nebun de disperare: 

— Nu admiţi, oare, nicio îndurare? Ei bine, Enric Sanson, 
strigă ea, vreau să uit prăpastia fără fund care mă desparte de 
dumneata. Scapă-l! Ajută-l ca scumpa și nepreţuita sa viaţă să 


fie cruţată măcar vreo câteva zile — până ce voi putea vorbi cu 
el. Și pe urmă, ţi-o jur pe Dumnezeu! Eu, prinţesa de Barry, te 
voi lua de bărbat. 

— Prinţesă! exclamă Călăul ameţit Nu putu continua; simţurile 
sale aveau să-și piardă iar echilibrul. Superba femeie se apropie 
de el, sorbindu-l cu ochii ei arzători. Buzele ei erau atât de 
aproape de ale lui, încât respiraţiile se întretăiau, iar sânul ei 
delicat se ridica și cobora într-o agitaţie care trăda un erotism 
inimaginabil... 

Ochii Călăului se fixară înmărmuriţi pe divina frumuseţe de 
lingă el. Tot nu putea crede că această fiinţă îngerească i s-ar 
putea dărui cu totul. 

— Enric! îi șopti tânăra femeie cu glas melodios și seducător, 
şi-l îmbrăţișa cu ambele braţe atât de albe și frumoase. Enric, 
poţi sa-mi refuzi ce ţi-am cerut? _ 

O tăcere adâncă domnea în odaie. In zadar căuta Călăul să se 
îmbărbăteze, degeaba încerca să-și spună că era pe cale dea 
săvârși o nedreptate împotriva miresei sale. Se afla întreg sub 
farmecul acestei sirene care-l ţinea îmbrățișat și a cărei 
răsuflare fierbinte îi ardea obrazul. 

— Enric, repetă femeia cu glas seducător, nu mai sta pe 
gânduri! Îţi jur pe sfântul Dumnezeu: scapă-l pe tatăl meu și voi 
fi a dumitale cu trup și suflet! 

— Prinţesă!... Nu știu... nu știu, murmură zăpacit Sanson. 

închise ochii și simţi că nu mai e stăpân pe gândurile sale. Un 
dor năprasnic îl cuprinse; voia s-o aibe pe această femeie 
fermecătoare, care i se oferea. 

— Odată ce voi afla secretul tatălui meu, voi dispune de multe 
milioane! Și atunci Enric, vom fugi din Franţa; iar acolo, departe, 
într-o ţară scăldată de soare, voi fi a dumitale! Nu voi cunoaște 
o fericire mai mare decât aceea de a te iubi pe dumneata. lar 
gestul pe care îl faci azi de dragul meu, îl voi răsplăti înmiit! Da, 
tu bărbat frumos și puternic — tu ai învins inima mea mândră! 
Până azi, nimeni nu s-a putut lăuda cu dragostea prințesei de 
Barry! Numai ţie și de bunăvoie ti se oferă inima și mina ei! O, 
Călăule din Paris, mai poţi tu șovăi? 

Și iar îi înlănțui cu braţele ei moi și calde, și din nou Sanson 
aspiră parfumul ameţitor al buzelor ci. Se aplecă din ce în ce 
mai aproape de buzele acestea pline și purpurii; și, tot mai 
ameţit, căută să citească în ochii ei ispititori. Cuprinse pătimaș 


și darnic pe îngereasca femeie în braţele sale. O sărută cu foc 
pe buzele ei voluptoase și dătătoare de fiori. Și nu văzu privirea 
mândră, triumfătoare care fulgera din ochii prinţesei. 

— Ei bine, prințesă... murmură el. 

Era tocmai pe punctul de a face un jurământ care te leagă 
pentru toată viaţa, de a face chiar și imposibilul, numai să poată 
avea această femeie. Deodată, însă, răsări o umbră între el și 
femeia fermecătoare. Umbra aceasta se întrupă: era faţa 
mișcător de frumoasă, duioasă și inocentă a lui Lili, El vedea 
ochii ei blânzi și albaștri îndreptați asupra sa, deslușea farmecul 
unic din vocea ei. 

Atunci înțelese că Lili e îngerul său bun și păzitor, că numai 
pentru dânsa nutrește în adâncul sufletului o dragoste 
adevărată și sfântă, că farmecul prinţesei pe care o întâlnise 
pentru prima oară în viaţă nu era decât o pasiune trecătoare. 

în același moment, Enric Sanson se și desprinse din braţele ei. 
Ce nedreptate strigătoare la cer era să săvârșească împotriva 
credincioasei sale Lili! 

— Prinţesă, rugăminţile dumitale, mă mișcă. Din ceea ce îmi 
oferi și-mi promiţi, înţeleg cât de mult îl iubești pe părintele 
dumitale. Din toată inima aș vrea să te ajut, chiar dacă nu-ți pot 
primi jertfa. Pentru că iubesc pe altcineva, continuă el, pe când 
un zâmbet senin, îi lumină faţa atât de serioasă până atunci. Da, 
iubesc! Urmă el, o fată bună și dulce, care se poate măsura cu 
dumneata în frumuseţe și farmec; e mireasa mea, Lili — mai 
frumoasă și scumpă decât orice în lumea asta! Ce mă ţine drept 
și-mi dă curaj în lumea asta rea e speranţa că, în curând, mă voi 
căsători cu ea. Ea-i aceea care-mi dă puterea să-mi exercit 
groaznica mea îndeletnicire. 

Pe când el vorbea, ochii Adelei exprimau, rând pe rând, 
sentimentele cele mai contrarii, între care cel dintâi era acela al 
vanităţii rănită de moarte. Cu ochii scânteind de ură, se uită la 
îndrăzneţul care cutezase să-i vorbească în chipul acesta 
îngrozitor. Pentru că, într-un moment de durere nebună, îi oferi, 
ca supremă jertfă, mina ei și acum se vedea disprețuită. O alta 
cucerise înaintea ei inima acestui om groaznic și puternic! Nici 
măcar cu preţul dăruirii propriei sale fiinţe nu putuse obţine de 
la Călău salvarea tatălui ei? 

— lubești pe altcineva!? abia avu ea putere să spună. Ei bine, 
Enric Sanson, în numele acestei iubiri, te conjur fii îndurător! 


Blestemul lui Dumnezeu să cadă asupra dumitale și a dragostei 
voastre, dacă rămâi neînduplecat! Oh, scapă-mi tatăl! Știi prea 
bine, că nu-ţi cer ceva imposibil! În fiecare zi sunt executaţi 
atâţia oameni, încât e cu neputinţă de a se stabili perfect 
identitatea fiecăruia în parte! Ei bine, lasă să moară un altul 
pentru dânsul. Nu-ţi cer altceva decât să-l ţii în viaţă timp de 
câteva zile, încă, până ce voi putea vorbi cu el. Gândește-te că 
nu-i ceva atât de extraordinar!... Dacă nu-mi asculţi rugămintea. 
Atunci blestemul lui Dumnezeu să cadă pe capul dumitale! Zise 
ea scrâșnind din dinţi. Dumnezeu să schimbe în rău inima care 
O iubești mai mult ca orice pe lume! Să fii blestemat și pierdut 
— condamnat să-ţi ucizi mireasa cu același cuţit care va curma 
firul vieţii tatălui meu! 

— Oprește-te, exclamă Sanson îngrozit. El devenise palid ca 
un mort și, în semn de implorare, ridicase ambele mâini spre ea. 

în ochii negriei arzători ai prinţesei se aprinsese lumina 
ciudată, prevestitoare de nenorocire. 

— Crede-mă. Blestemul meu se va împlini cuvânt cu cuvânt! 
Spuse ea, făcând un gest energic. Nici dumneata, însă, nu vei 
scăpa de această teribilă soartă. Gândește-te bine ori, ori! Dacă 
nu am puterea de a căpăta mila și îndurarea dumitale, nu-mi 
lipsește, în schimb, puterea de a te nenoroci! Mai am mulți 
prieteni și sunt mai tari decât îţi închipui! Ah, ce plăcere voi 
avea s-o găsesc pe mireasa dumitale — vai, când îmi va cădea 
în mâini! Pe dânsa, pe capul ei, mă voi răzbuna pentru sângele 
tatălui meu! Da, da, ţi-o jur pe toţi sfinţii din cer! 

O secundă îmbrăcă haina unei tăceri absolute. 

— Ei bine, zise atunci Sanson, voi face cum dorești. Nu pot să- 
i salvezi viața tatălui dumitale, dar voi căuta să-i amân execuţia 
— deși comit o mare nedreptate faţă de alții. 

în ochii prinţesei se aprinse o privire mândră: 

— Te voi răsplăti regește! 

Sanson tresări: 

— Nu, nu vreau niciun fel de răsplată. Dumneata nu-mi poți 
da nimic, am tot ce-mi trebuie, mai mult nu-mi doresc. Mai 
presus de orice avere pământească, o am pe buna și dulcea 
mea mireasă! 

— Când îmi vei comunica dacă încercarea de a amâna 
execuţia a reușit? întrebă prințesa după o scurtă tăcere. 

Sanson se gândi câteva clipe, socotind cu glas tare: 


— Acum e deja 7 seara. Trebuie să fac numaidecât 
demersurile necesare. Gardianul închisorii mi-e foarte devotat. 
Mâine dimineaţă, tribunalul revoluţionar se adună pentru o 
nouă. Şedinţă. Mâine, o mulţime de nenorociti vor fi condamnaţi 
la moarte, aceștia vor fi înregistraţi abia a treia zi într-un 
registru, iar după trei zile vor fi executaţi. Ei bine, voi face ca 
unul dintre acești nenorociţi să intre deja poimâine la apelul 
nominal, în rândurile celor pregătiţi pentru ghilotină; atunci nici 
nu va mai fi trecut pe listă și va fi executat sub numele ducelui 
de Barry. Tată dumitale, însă, va rămâne în închisoare. Plină 
cum este temniţa, poate sta acolo opt zile — și mai mult — fără 
să se observe prezenţa lui. Ce-i drept, în cele din urmă. 

Aici se întrerupse dând din umeri. 

— De vreme ce vom câștiga câteva zile, se cheamă că am 
câștigat totul, murmură prinţesa. Atunci, ascultă-mă, tot mai 
locuiesc în palatul părinţilor mei; îmi poţi trimite, deci, acolo, 
vești despre toate cele. Dar nu chiar în palat, căci mizerabilii ne- 
au luat totul, până și dreptul de a trăi. Trebuie să stau ascunsă. 
Nimeni nu trebuie să bănuiască în mine pe prinţesa Barry, — 
altminteri nu mai sunt sigură de viaţă niciun moment. De aceea 
locuiesc în apartamentul fostului nostru grădinar. Acest servitor 
credincios și brav mă dă drept o nepoată a sa venită din 
provincie. 

Pe urmă se apropie iar de Sanson: 

— În mâinile dumitale stă soarta tatălui meu, șopti ea cu glas 
nesigur. Fă ca lucrurile să meargă bine, şi te voi răsplăti 
împărătește. Dar vai de dumneata dacă îndrăznești să-mi înșeli 
speranţa! Groaznic ac va abate blestemul meu! 

Și zicând acestea, părăsi iute odaia, lăsând în urma ei un 
foșnet de mătase. Adâncit în gânduri confuze; Călăul se uită 
după dânsa și murmură: 

— Nenorocito! Tare aș vrea să nu te mal văd niciodată! 

Eter nu mai era vreme de pierdut. Trebuia să se pună pe 
treabă dacă, într-adevăr, voia să se ţină de vorbă. Dar 
nehotărârea îl opri numaidecât. 

— Înainte de toate, mă voi sfătui cu sora mea Orfelia, 
murmură el. Ea are darul profeţiei. E atât de frumoasă și 
cuminte. Desigur, Orfelia va găsi pentru mine o ieșire bună și 
mântuitoare. 

Fără a se mai gândi mult, părăsi odaia. 


Capitolul 5 OGLINDA FERMECATĂ A ORFELIEI 

Părăsind odaia și închizând ușa, Enric îşi îndoi iuţeala pașilor. 

Trecu printr-un coridor lung și urcă o scară îngustă, înaintea 
unei uși joase și armată cu fier, se opri și bătu încet. 

Un „intră!” zgărietor la ureche se auzi dinăuntru. Călăul din 
Paris deschise ușa. Intră într-o odaie aranjată în chip de 
bisericuță mică. Un pitic pipernicit și urât fără seamăn zăcea 
întins pe prag; cu niște ochi răutăcioși și ironici se uită la 
stăpânul venit. 

— Unde-i sora mea Orfelia? întrebă Sanson. 

Piticul nu se mișca. Numai cu ochii arăta spre peretele din 
fund al odăii. 

— Se uită acolo, în oglinda fermecată, răspunse el cu un glas 
antipatic. 

Sanson își întoarse privirea în spre locul indicat. 

în odaie domnea un clar-obscur mistic. lar în fund ardea un 
foc, și aburi ameţitori se ridicau spre plafon răspândind o ceaţă 
deasă prin toată odaia. 

Cu greu, numai, Enric Sanson putea respira în atmosfera asta 
ciudată. 

— Îţi mulţumesc, Perkeo! răspunse el și se apropie iute de 
focul care ardea într-o tavă adâncă de fier. In acest timp, ochii 
săi se obișnuiră cu întunericul din odaie. 

în spatele focului stătea culcată, pe perne de puf, o femeie 
tânără și frumoasă, al cărei păr negru, des și strălucitor era 
despletit și o acoperea peste tot cu valurile sale. Un veșmânt 
larg, oriental, din mătase scumpă și rară învelea trupul zvelt și 
delicat al acestei fete, care părea a avea abia, douăzeci de ani. 

Ea se ridică și se înclină înaintea fratelui ei; pe urmă își 
aruncă ochii prin odaia împodobită în mod fantastic. 

— Bine ai venit, scumpe Enric! zise frumoasa și strania fată cu 
glas dulce și simpatic. Ce te aduce în laboratorul meu de 
vrăjitoare? 

Călăul se aplecă și își sărută surioara pe frunte. 

— Vreau să primesc un sfat de la deşteaptă mea soră Orfelia. 
Tocmai acum a plecat de la mine o doamnă care... 

— Știu! îl întrerupse sora sa, care se culcă iar pe pernele ei. 
Am văzut totul în oglinda fermecată... 

Și arătă cu mâna drept înaintea ei. 

Cu o expresie de adânc respect, Sanson se uită la o oglindă 


de metal împodobită cu trandafiri. Suprafaţa foarte fin șlefuită, 
atrase privirea lui. 

Flacăra din tava de fier împrejmuia oglinda cu aburi din cei 
mai deși. 

Perkeo! Strigă Orfelia, mai aranjează focul! 

Glasul ei căpătase un alt timbru, solemn. Supus și ascultător 
ca un câine, piticul se apropie și înteți focul; răspândi apoi 
asupra sa o pulbere albă — și imediat răsăriră din Flăcări niște 
aburi de un alb transparent. 

Suprafaţa lucie a oglinzii începu să prindă viața chipuri 
ciudate se arătară pe dânsa. Sanson stătea înmărmurit și-și 
ținea răsuflarea. Orfelia se ridică și făcând un gest de conjurare. 
Intinse mâna dreaptă spre oglindă. 

— Femeia care a fost la tine adineauri e prinţesa de Barry! 
spuse ea cu glas solemn. Te implora pentru viaţa tatălui ei. Poţi 
s-o salvezi, dar numai în schimbul unui preţ nespus de mare. 
Dar, nu! Totuși e zadarnică toată osteneala ta! Adăugă ea 
imediat. Umbrele morţii plutesc deja asupra capului victimei 
încă înainte de a trece ziua de mâine; capul său va cădea. Cu 
toate astea, să primeşti cererea prințesei... Vai de mine, ce 
văd?! se întrerupse deodată Orfelia în profeția ei. Prințesa se 
preface într-un șarpe. Flăcări pustiitoare ţâșnesc din gura larg 
deschisă și veninoasă a monstrului. Șarpele acesta amenință 
fericirea vieţii tale atât de dulce — vai de tine, vai, frate dragă! 
Numai deșteptăciunea ta te poate scăpa de îngrozitoarea soartă 
ce te așteaptă! Păzește-o bine pe Lili. Mireasa ta mult iubită și 
adorată! In loc de a vă uni viaţa în altarul bisericii, vă veți 
cununa prin moarte pe eșafod. Văd nenorociri 
înspăimântătoare... mereu curge sânge și iar sânge... nu mai 
văd nimic acum!... 

Istovită, căzu iar pe perne și închise ochii. 

Sanson stătea zdrobit. 

— Surioară dragă, mi-ai prezis lucruri groaznice, murmură el. 
Vorba ta a fost obscură. Spune-mi... 

Dar sora sa dădu din cap. 

— Mi-este dat să văd viitorul. Dar deodată mi se înceţoșează 
privirea și atunci redevin o fată tânără și naivă ca toate 
prietenele mele, murmură ea. Tu, omul inteligent și superb, tu 
vei ști mai bine ca oricine ce ai de făcut. Du-te, fii deștept ca 
șarpele, păzește-te pe tine și păzește viaţa scumpei tale mirese 


de o înspăimântătoare nenorocire. 

Adânc emoţionat, călăul părăsi odaia surioarei sale. Tocmai 
voia să se mai întoarcă odată la dânsa, când deodată se sperie 
de ce auzea. Dumnezeule mare! Ţipătul de moarte al unei femei 
ajunse până la urechile sale. Sanson își ţinu respiraţia și ascultă. 
Nu, nu se înșela! Ţipătul după ajutor răsuna iar jalnic sfâșietor. 
Călăului i se părea chiar că-și aude propriul său nume. Atunci nu 
mai stătu pe gânduri; cât putu de iute își luă mantaua și pălăria; 
băgă în buzunar două pistoale și plecă pe stradă... 

„„„ Cititorul știe, deja, ce întâlnire îngrozitoare a avut Sanson! 


Capitolul 6 MIREASA CĂLĂULUI 

Să ne întoarcem acum la momentul în care Enric recunoscu în 
fata salvată de el din mâna asasinilor, pe însăși mireasa sa... 

Aplecat asupra corpului ei nemișcat. Călăul ascultă cu o 
atenţie încordată timp de mai multe secunde. Era convins că Lili 
murise! „Nu mai încape îndoială, își zicea el, că asasinii și-au 
săvârșit opera!” 

Deodată, însă, Sanson scoase un strigăt de bucurie. 

— Trăiește, trăiește! exclamă el; își revine în simţiri — n-a fost 
decât un leșin. O, Dumnezeule mare și bun, cât de mult îţi 
mulțumesc! 

într-adevăr, frumoasa fecioară începu să se miște și deschise 
ochii. Un tremur înfiorat îi străbătu obrazul; 

— Doamne, unde sunt? 

— Eşti în afară de orice primejdie; ai scăpat de moarte, dragă 
Lili! spuse Enric. 

— Cine-mi spune pe nume? ce glas aud? Zise Lili încet și se 
uită în jurul ei foarte mirată. „Doamne, oare n-am murit? Nu m- 
au lichidat acei monștri înspăimântători? 

— Nu, dragă Lili; ai scăpat, a fost o adevărată minune a 
cerului că ţi-am auzit strigătele de ajutor! Nu mă recunoști? Sunt 
eu, Enric, mirele tău! 

— Enric, tu? Tu?!... 

Uimită cu desăvârșire, Lili se uită la acela care îngenunchease 
înaintea ei și o îmbrăţișa cu căldură. Abia acum părea că-și 
recapătă toată cunoștința. 

Rușinată, căută să-și aranjeze hainele care fuseseră sfâșiate, 
pe alocuri, de asasini. 

Pe urmă, se ridică de jos, cu ajutorul lui Enric. 


Luna lumina acum întregul câmp. La orizont se arăta sumbrul 
ocean de case al Parisului. Tânăra fată privi înfiorată: 

— Dumnezeule! acolo e locuinţa Călăului! Zise ea arătând cu 
mâna spre casa singuratică, deschisă din toate părțile. Și aici... 
aici e cimitirul ghilotinaţilor! 

Lili nu observă dureroasa tresărire a iubitului ei. 

— Dragă Enric, cum ai ajuns tocmai aici? întrebă ea. E o 
adevărată minune! Cum ai nimerit, tu, gentilom tânăr și 
mândru, în vecinătatea casei blestematului călău? 

Enric tremura. O îmbrăţișă deodată pe tânăra fată, care se 
rezema de el: 

— Spune-mi, Lili, îţi este frică de Călău? 

— Cum poţi întreba una ca asta?! murmură tânăra fată. 

— Nu cumva al auzit ce și-au spus monștrii aceia? 

— Nu știu, nu-mi amintesc nimic, răspunse tânăra fată, 
uitându-se la el mirată. Am simţit cuțitul la gât şi m-am 
deșteptat abia când tu erai îngenunchiat lângă mine. Mi s-a 
părut că am coborât din cer. 

— Lăudat fie Domnul! murmură tânărul îmbrăţișând-o iar pe 
Lili. 

— Dar de ce nu-mi explici tortul? îl întrebă ea cu glas slab. 

— Nu acum și nu aici! nu e momentul pentru așa ceva... S-au 
întâmplat multe lucruri extraordinare! Murmură Sanson. lubito, 
tremuri de emoție, lasă-mă să te conduc acasă! 

Ea îl ascultă fără șovăire și se rezemă de braţul său; pășeau 
amândoi foarte încet. Ajunseră în dreptul grădinii în care se afla 
locuinţa Călăului. 

Fără voie, braţul lui Enric începu să tremure; părea că vrea să 
spună ceva iubitei sale. Și chiar îi veni în minte o idee: 

— Ai destulă putere să mergi înainte fără teamă? Sau să cer, 
poate, ajutor în casa asta? 1... 

O spaimă cumplită răvăși chipul fetei: 

— Ajutor din casa călăului? Enric, cum te poţi gândi? Hai să 
mergem, mă simt foarte bine Nu-mi mai e frică. 

Se desprinse din braţul lui și alergă iute înainte. Enric trebuia 
să-și dea destulă osteneală pentru a ajunge lângă dânsa. 

— O, Lili, dacă ai ști ce grea mi-e inima! murmură Călăul cu 
glas înăbușit. 

Lili îl privi, înduioșată; sărmana fată credea că Enric, e 
neliniștit numai din cauza ei, nu bănuia ce taină cumplită îi 


ascundea iubitul său. 

Enric o însoţi până la capătul străzii pe care se afla locuinţa 
armurierului Miranda; aici, cei doi îndrăgostiţi se despărțiră... 

. „Dacă ai ști, Lili, ce am eu pe inimă! Dacă ai ști că omul pe 
care-l iubești atâta şi în care te încrezi atât de mult e unul și 
același cu Călăul Parisului — care-ţi inspiră atâta groază...” 

Dar Lili era acum prea departe pentru a-l mal auzi... Enric se 
întrerupse și aruncă spre cer o privire îndurerată. Pe urmă se 
întoarse și porni spre închisoare... 

Capitolul 7 BANDA PACTULUI DE SÂNGE 

Când Enric Sanson ajunse acasă, ceasurile publice anunțau 
ora zece din noapte. 

Nu se simțea nicio mișcare în casa Călăului; părea că totul 
doarme. Dar când Sanson intră în curtea locuinţei sale, atunci îi 
ieși în cale prima calfă, unul căruia îi zicea Nicolas — un bărbat 
voinic, ca de vreo cincizeci de ani, eu o înfățișare serioasă. 

Cu o lampă în mină, Nicolas părea că așteptase de mult 
întoarcerea stăpânului său. Il salută pe Călău cu mult respect 
învăluindu-l cu o privire plină de iubire și devotament orb. Pe 
Enric îl purtase de copil în braţe; de mai bine de treizeci de ani 
se afla în serviciul familiei Călăului. Îl iubea atât de mult pe Enric 
Sanson și pe sora sa Orfelia, de parcă ar fi fost proprii săi copii. 

Enric întinse mina prietenos servitorului și îl măsură cu o 
privire întrebătoare: 

— Îmi aduci ceva știri, nu-i așa? Citesc în ochii tăi... Nicolas 
dădu din cap: 

— Da, domnule Sanson. Am făcut, precum mi-ai poruncit. 

— Și-ai reușit? întrebă Călăul cu vie curiozitate. 

— Nenorocitul acela pe care a trebuit să-l executăm 
săptămâna trecută a apus adevărul! raportă Nicolas. 

— Așadar, există, într-adevăr, în Paris, o bandă care poartă 
numele de, banda pactului de sânge? continuă Călăul. 

Nicolas făcu iar un semn afirmativ: 

— Am izbutit să aflu totul. Banda pactului de sânge e o 
grupare secretă care urmărește scopurile cele mai îngrozitoare. 
Nimeni nu-i cunoaște pe membrii care o compun, dar se spune 
că toți aceștia au săvârșit acele crime odioase care de un an 
încoace, înspăimântă Parisul. Pe lângă asta, se mai spune, că 
banda vrea să răstoarne republica, pentru a întrona în capul 
statului o groaznică domnie teroristă. 


în ochii Călăului se aprinse o scânteie de furie. 

— Dacă-i așa, atunci ar fi o acţiune patriotică să descoperim 
itele acestei scârboase asociaţii! murmură Sanson. 

Dar continuă, te rog. Ştii unde își ţine ședințele nocturne 
societatea asta secretă? 

— Da, stăpâne? în toate săptămânile se întrunesc odată, în 
timpul nopţii, într-o odaie tainică a Palatului de vară al ducelui 
de Barry. 

Enric scoase o exclamaţie de adâncă surprindere! 

— Nicolas, știi bine că așa este? 

— Da, stăpâne, știu mai mult! continuă Nicolas. Apa izbutit să 
aflu cuvintele de ordine, parolele cu care se poate intra la 
ședințele asociației. Când m-aţi însărcinat cu cercetările 
acestea, credeam că v-am ghicit intenţiile. Desigur, vreţi să vă 
convingeţi personal de misterele asociaţiei pactului de sânge. 
Așadar, ascultă, stăpâne am izbutit să transmit bandei vestea că 
un pretins conte al regatului Spaniei, un anume conte Castello, 
vrea să intre și el în această asociaţie. Desigur că nici nu există 
un astfel de conte. Dar marele șef al bandei crede în basmul 
acesta. Informatorul meu mi-a comunicat nu numai că asociaţia 
îl așteaptă pe contele Castello, dar mi s-a anunţat și parola care 
asigură intrarea unui membru. 

Enric strânse cu căldură mâinile lui Nicolas și respiră adânc: 

— Și când e apropiata adunare a fraţilor noștri de sânge în 
Palatul de vară îl ducelui de Barry? 

— Astă seară, la miezul nopţii! răspunse apăsat Nicolas. (Se 
aplecă la urechea lui Enric și-i mai șopti ceva)? 

— Foarte bine, îţi mulțumesc! Și acum, culcă-te; voi închide 
singur casa. 

Porunci lui Nicolas, să aprindă o lampă care se afla pe o masă 
din coridor. 

Pe urmă, Enric rămase nemișcat, până când Nicolas se 
depărtă. 

Enric Sanson tot mai stătea singur pe coridor. Luminarea din 
mâna sa făcea ca umbra figurii să apară de o mărime spectrală 
pe peretele din faţă. 

O liniște adâncă și aproape lugubră domnea în toată casa. 

Sanson se uită în jurul său, era răvășit de gânduri. Șopti: 

— Să mă pun pe treabă! murmură el în sfârșit. 

Plecând mai trecu pe la ușa care ducea la odaia sa de culcare. 


Deși era deja atât de târziu, se cobori în pivnita casei. Nu-i 
trebuiau chei pentru deschiderea diferitelor uși prin care avea 
să treacă. 

Cum ajungea înaintea unei uși, care-i împiedica drumul, apăsa 
mina pe ea și, ca prin minune, aceasta se deschidea de la sine 
— fără a face cel mai mic zgomot. De fapt, fiecare ușă avea un 
mecanism ciudat, cunoscut, numai celui iniţiat; aceasta făcea să 
fie inutil orice zăvor, orice lacăt. 

Ajungea să atingi resortul nevăzut, pentru ca ușa să se 
deschidă imediat. Enric Sanson trecuse deja prin nenumărate 
încăperi ale pivniţei. Deoparte și de alta se aflau butoaie pline 
cu vin — mărturie palpabilă a bogăției proprietarului. 

în cele din urmă, Sanson ajunse la capătul pivniţei, un zid gros 
părea să-l împiedice să meargă înainte. 

Deodată, zidul acesta, atât de solid în aparenţă se desfăcu din 
mijloc. Zăngănitul lanțurilor crescu și continuu, până ce se 
formă în zid o spărtură atât de largă incit un om voinic se putea 
strecura pe acolo. 

Enric Sanson dispăru prin spărtura zidului. Luminarea lumina 
o încăpere îngustă și fără ferestre, dar aranjată destul de 
comod. Numai umezeala de pe pereţi trăda aici o încăpere 
subterană, încolo, odaia asta era aranjată cât se poate de bine 
și de plăcut. În mijlocul acestei odăi secrete, chiar sub 
candelabru, stătea o masă de toaletă foarte elegantă, de pe 
care nu lipsea nimic. 

Erau fel de fel de pudre, sulimanuri și o mulţime de 
instrumente mici și elegante, de care se servesc cei din lumea 
mare pentru a-și înfrumuseţa înfățișarea. 

Imediat ce intră în încăpere, Sanson închise printr-o simplă 
mișcare zidul deschis. Pe urmă, aprinse luminările din 
candelabru. 

O lumină orbitoare se răspândi prin salonașul în care nimic nu 
se mișca; se observa numai picurarea apei de pe pereţii umezi. 

Enric Sanson deschise un dulap în care era un sortiment 
întreg de haine. Mâna Călăului pipăi pe rând feluritele haine 
îngrămădite acolo; și, în sfârșit, găsi ce căuta. Scoase un costum 
de atlas negru, simplu dar elegant, așa cum purtau pe atunci 
tinerii nobili. 

în același timp mai scoase din dulap o manta neagră; apoi 
închise dulapul. 


Și cum se lepădă de hainele obișnuite, începu o operaţie 
foarte activă și stranie. Luă dintr-o sticluță câteva picături ale 
unui lichid cam negricios, cu care se frecă pe ceafă şi pe obraz. 
Imediat îi dispăru culoarea trandafirie și făcu loc unui ten brun- 
murdar, caracteristic meridionalilor. 

Același, lucru îl făcu, apoi, și cu mâinile — care căpătară 
imediat o culoare foarte brună. Acum, Călăul luă un suliman pe 
care-l încălzi la luminare, şi-l trecu încet peste sprâncene; 
acestea luară o formă deasă și și neagră. După ce-și înnegri și 
genele, făcu în jurul lor o dungă neagră foarte fină, aproape 
imperceptibilă. Astfel, ochii săi căpătară o expresie cu totul 
diferită. 

Deodată, deschise un sertar al mesei de toaletă, în care se 
aflau o mulţime de peruci; își alese una și și-o puse pe cap 
acoperind perfect părul său buclat și scurt. 

Acum era cu totul schimbat. Nimeni, nimeni în lumea asta nu 
l-ar fi putut recunoaște! În plus, Sanson scoase dintr-un alt 
sertar o barbă scurtă și neagră pe care și-o așeză cu atâta 
precizie pe obraji și bărbie încât nici ochiul cel mai experimentat 
și bănuitor n-ar fi fost în stare să deosebească barba asta de 
una naturală. Apoi, Sanson își mai înnegri foarte tare și 
mustăcioara sa delicată și-o răsuci, și începu să se îmbrace. 

După zece minute, stătea îmbrăcat în costumul unui tânăr 
nobil. 

Puse în buzunare armele pe care le scosese din vechile haine 
și privi gânditor emblema roșie ca sângele, care era aranjată pe 
jiletcă, tocmai în dreptul pieptului. Emblema asta reprezenta o 
cupă și era brodată cu mătase; și când Enric Sanson se înveli cu 
mantaua cea neagră, lumina candelabrului căzu pe o altă 
asemenea emblemă, care dispăru, însă, în cutele mantalei. El 
aflase de la Nicolas toate amănuntele despre felul de a se 
îmbrăca al fraţilor de sânge, ca să-i numim așa; iar prin 
garderoba sa cea bogată se găseau, firește, și astfel de 
veșminte. 

Trecând apoi la un scrin, Sanson își alese o beretă împodobită 
cu multe pene și și-o îndesă pe frunte. 

După care părăsi odaia tot atât de încet precum venise, 
stingând mai întâi, luminările. 

în casă, domnea aceeași tăcere mormântală. Fără cel mai mic 
zgomot, Sanson părăsi casa. 


Trecu prin curte, spre grajd, acolo se aflau niște cai minunati, 
dintre care își alese unul; deși travestit părea că tânărul a fost 
recunoscut de animal. 

Călăul traversă mai întâi un șes monoton, pustiu. Pe urmă 
intră într-o pădure. Sanson călări în galop preţ de o jumătate de 
oră; deodată pădurea se isprăvi. Scăldat în razele lunii apăru un 
mândru castel de nobili; spre el se îndrepta acum călăreţul. În 
același moment se auziră clopotele ceasornicelor din Paris: era 
miezul nopții. 

Un impunător grilaj de fier închidea de jur-împrejur o grădină 
ce semăna a parc, despărţind măreaţa clădire de lumea de 
afară. 

Enric Sanson cunoștea perfect aceste locuri. Se îndreptă spre 
poarta de fier; în același moment în care calul voia să intre în 
parc, de lângă un copac se dezlipi o umbră neagră, care se afla 
pe partea dreaptă a drumului, puse mâna, pe frâu, și calul, 
speriat, se ridică în două picioare. Călăul, însă, nu-și pierdu 
sângele rece și rămase în șa. 

Fără a clipi, fixă pe necunoscutul care agita ameninţător gura 
unui pistol cu două focuri. 

— Lozinca! strigă necunoscutul cu glas lugubru. 

— „Moarte tiranilor răspunse călăul. 

— Parola! strigă iar necunoscutul ameninţător. 

— „Toți pentru unul și unul pentru toți!” Necunoscutul retrase 
pistolul. 

— Trecerea e liberă! zise el; și făcu un pas înapoi. Trăiască 
pactul de sânge! 

— Trăiască pactul de sânge! răspunse călăul pe același ton. 

— Ah, acum te recunosc! zise străinul. Tu ești contele Castello 
din Spania, nu-i așa? Ești ambasadorul guvernului spaniol... 

— Eu sunt! răspunse Sanson într-o franceză stricată. Dorea să 
treacă, probabil, drept un străin care nu stăpânește limba 
franceză decât la modul aproximativ. 

— Vii cam târziu, toți sunt deja adunaţi, spuse celălalt. Noi 
credeam că n-ai să maivii. 

— Oare nu mi-am anunţat intrarea în banda pactului de 
sânge? răspunse Călăul. 

— Conte Castello! replică străinul, cu glas adânc și sever; mai 
ai vreme să te retragi! Te previn! Mai bine renunţă să devii unul 
de-ai noștri! Incercarea care te așteaptă e groaznică! Vai ţie 


dacă vei ezita măcar odată; atunci vei fi pierdut! Soarta ta va fi 
o moarte imediată! 

— Nu mai insista degeaba, hotărârea mea e irevocabilă!. 
Răspunse Enric Sanson cu o voce hotărâtă. 

— Pe cinstea mea de conte, am să ascult de toate poruncile 
Marelui Șef! Frate, lasă-mi drumul liber te rog pentru ultima 
oară! 

Atunci necunoscutul se dădu la o parte și lăsă poarta liberă. 

— Conte Castello, fii bine-venit în mijlocul nostru! 

Enric Sanson se simţi împins înainte. Pipăi cu picioarele și 
simţi că înaintea lui se deschise o scară care ducea în jos. 

Călăului i se părea că se duce nesfârşit în jos; pe urmă, se 
ridică iar. Ba luând-o la dreapta, ba lă stânga, i se părea că 
merge într-un cerc, învârtindu-se în loc. 

De  jur-împrejur domnea o atmosferă apăsătoare, care 
împovăra sufletul lui Sanson. 

Orbit, Enric Sanson închise ochii o secundă. Se afla într-o 
încăpere foarte mare, probabil subterană. Candelabre fixate de 
pereţi radiau o lumină aproape supranaturală. 

Vreo treizeci de bărbaţi, îmbrăcaţi toți cu mantale negre cu 
emblema cupei roșii, ca a lui Sanson, ședeau în semicerc. Toţi 
purtau jumătăţi de măști negre pe obraz; în faţa lor, pe un 
fotoliu roșu, ședea un singur om. Acesta eră, de asemenea, 
mascat în negru; dar pe mantaua, sa erau trei cupe, semn că 
acesta era mai mare peste toți. 

înaintea fotoliului, în formă de tron al necunoscutului, se afla 
un trunchi de măcelar, pe care zăceau un topor sclipitor și un 
pocal de argint. 

— Conte Castello, apropie-te! spuse președintele (care părea 
să-și dea osteneala să facă glasul său mai profund, ceea ce, 
însă, nu-i reușea). 

— Vrei să fii primit în banda pactului de sânge? întrebă iar 
președintele. 

Enric Sanson. Făcu un semn afirmativ și înfruntă cu sânge 
rece privirea fulgerătoare și antipatică care-l iscodea prin masca 
neagră: . 

— Cine ești tu, cel care-mi pune. Intrebarea asta? 

— Sunt Marele Şef al fraților de sânge, răsună răspunsul. 
Persiști în dorinţa de a fi primit în asociaţia noastră? 

— Da, zise Enric Sanson. 


— Voi, martori de sânge, veniţi încoace! înconjuraţi-l pe acest 
om! Porunci Marele Șef. 

Imediat se desprinseră din semicerc patru figuri. 

Două dintre ele se postară la dreapta și două la stânga lui 
Enric Sanson. 

Toţi scoaseră din mantalele lor pumnale strălucitoare, ale 
căror vârfuri le îndreptară ameninţător spre, pieptul și gâtul 
Călăului. 

Capitolul 8 CONTELE DE CASTELLO 

O tăcere adâncă și prelungită, se lăsă în încăperea spațioasă. 
Toţi asistenții se ridicară de pe locurile lor. Scoaseră și ei, din 
mantalele brodate cu emblema roșie, pumnale strălucitoare. 

Dar Enric Sanson era de un curaj fără seamăn. Niciun mușchi 
de pe fața sa nu tresări; faţa lui rămase nemișcată ca o stâncă. 

— Să știi, începu Marele Șef cu glasul său înăbușit, să știi, 
conte Castello, că asociaţia noastră e atotputernică! Știm totul, 
aflăm totul, nimeni nu se poate ascunde de noi pentru a scăpa 
de pedeapsă. Trebuie să ne juri ascultare eternă și statornică, 
trebuie să execuţi fără ezitare tot ce-ţi vor porunci mai-marii ei. 
Nu trebuie să obiectezi niciodată nimic, cea mai mica 
nesupunere va fi pedepsită cu moartea! Uită-te bine la butucul, 
ăsta de măcel, continuă el cu glas înspăimântător, îndrăzneţul 
care cutează să se opună voinţei noastre își lasă capul aici. 

Arătă, apoi, spre paharul de argint care se afla pe masa din 
fața Călăului. Vocea căpătă un sunet înfiorător. 

— Vom turna o băutură foarte costisitoare, urmă Marele Șef. 
Prin sânge suntem legaţi, sânge curge prin vinele noastre, 
tovarăși de sânge ne numim — cu sânge omenesc îţi, vei uda 
buzele, pentru a întări jurământul tău! 

— Aduceți pe cei doi agenţi ai tovărășiei înaintea noastră, 
porunci Șeful, îndată se iviră două fiinţe învelite în mantale 
negre. 

Sanson tresări îngrozit. Nu mai încăpea nicio îndoială! 
Recunoscu, în unul din ei, pe Samulon, cu care puţin mai 
devreme se luptase și care-l recunoscu ca fiind Călăul din Paris. 

— Apropiaţi-vă! strigă Șeful. Împlinit-aţi porunca mea? Aţi 
procurat băutura pe care am cerut-o? Sânge de om curat, 
neatins? 

Moș Samulon căzu rugător în genunchi: 

— Indurare! exclamă eL Vă jur pe Dumnezeu că a fost 


imposibil să vă facem pe voie!... 

— Imposibil? răcni Șeful cu voce tunătoare. Spuneţi, cum aţi 
îndrăznit să nu vă supuneţi voinţei mele? 

Veni rândul tovarășului lui Samulon. El povesti întâmplarea 
deja cunoscută nouă. Un strigăt de mânie izbucni din gurile 
asistenţilor, când omul isprăvi istorisirea. 

— Enric Sanson, Călăul din Paris, a fost acela care v-a răpit 
victima în ultimul moment? scrâșni Șeful. Bine, bine, îl vom găsi! 

— Vai de el, vai! urlă cercul asistenţilor. 

O sudoare rece invadă fruntea Călăului. Pentru a doua oară, 
simţi că-l pândește un pericol nespus de mare. 

— Nu avem timp să zăbovim acum, murmură șeful, primirea 
ceremonioasă a noului nostru tovarăș nu poate fi amânată! 

El înconjură toată Adunarea cu o privire cercetătoare; își opri 
privirea asupra lui Sanson. 

— Aproprie-te! 

Și atinse cupa de pe masa din faţa Călăului. Își suflecă 
mâneca brațului drept înainte ca Sanson să-i ghicească intenţia, 
șeful își tăie cu cuțitul o venă. O stropitură fină de sânge ţâșni în 
pahar. Cuprins de o slăbiciune de moment. Marele șef se dădu 
înapoi câţiva pași. Dar cei de față îi săriră în ajutor. Unul din el îi 
luă cupa din mână, iar un altul îi legă rana mică, neînsemnată. 

La ezitarea lui, însă, se întâmplă ceva neașteptat. Marele Șef 
își scăpă masca pe jos, printr-o mișcare neîndemânatică. 

Enric Sanson privi îngrozit o faţă binecunoscută, de o culoare 
cadaverică. Doamne, Dumnezeule! Acum își explică de ce vocea 
acestuia îi părea atât de știută: Marele Șef al fraţilor de sânge 
nu era altul decât Procurorul din Paris Fouquier-Tinville (așa se 
numea acest monstru setos de sânge, care a rămas un personaj 
de groază în istorie) se afla în fața Călăului din Paris! 

îndată după căderea măștii. Marele Șef se repezi la Enric 
Sanson. Obrazul său urât, scârbos se acoperi de zbârcituri de 
mânie. Îl privi pe Sanson cu ochi fulgerători: 

— Mă cunoşti, oare, Conte Castello? strigă el cu voce 
îngrozitoare. In același moment îndreptase spre gâtul Călăului 
vârful cuţitului pătat de sânge. Enric Sanson știa că viața lui 
atârna, acum, de un fir de păr... 

— Nu! spuse el cu voce hotărâtă, nu te cunosc? 

— Nu mă cunoști!? murmură el. Ciudat! Glasul tău mi-e 
cunoscut, l-am auzit de mai multe ori! Într-adevăr nu mă 


cunoşti? Întrebă el încă odată. Nu știi cine sunt eu în viaţa de 
toate zilele? 

— Nu! 

— Jură! strigă Șeful. Jură pe ce ai mai scump; în lumea asta, 
că nu mă cunoști! 

— Jur! tună Enric Sanson, care simţea lămurit că numai o 
hotărâre neclintită îl mai poate salva. 

— Bine, bine! exclamă Șeful. Conte Castello, să știi că numai 
de-ai fi clipit din ochi, te-aș fi străpuns ca pe O fiară sălbatică! 
Dar bagă de seamă; dacă întâmplarea ţi-a arătat obrazul 
Marelui Șef al legăturii noastre. Băgaţi cu toţii de seamă, zise el 
adresându-se celorlalți, voi, care pân-acum nu m-aţi văzut cum 
sunt în realitate: vai de voi dacă ne-om întâlni vreodată, în viața 
de toate zilele. Şi de-ţi îndrăzni să-mi aduceţi aminte de 
momentul acesta! În calitate de Șef al vostru vă ordon: uitaţi ce 
aţi văzut! 

— Făgăduim! murmurară cu respect frații de sânge așezându- 
se din nou pe scaunele lor. 

în timpul ăsta, Marele Șef își puse iar masca pe obraz. Apoi, 
întinse cupa lui Enric Sanson. 

— Apropie cupa de buzele tale! Bea din conţinutul ei! 

O scârbă infinită îl cuprinse pe Sanson. Dar își aduse aminte 
că nesupunerea e egală cu moartea. Și-și udă buzele cu groază. 
Șeful zâmbi cu satisfacţie. 

— Jură! începu el cu o voce apăsată. 

Pe urmă rosti groaznica formulă a jurământului. 

Cu vocea hotărâtă Enric Sanson repetă jurământul. 

— Dă-mi mâna, zise șeful, să te salut ca pe un frate 
desăvârșit al comunităţii noastre. 

în acelaşi timp, șeful făcu semn unui servitor. 

Acesta aduse îndată, pe o pernă de catifea, o mască neagră. 

— Pune-ţi mască asta! porunci Marele Șef; de azi înainte, 
conte Castello, la toate adunările noastre nocturne, va trebui să 
te prezinţi mascat. Nimeni, în afara celor din jurul tău nu trebuie 
să știe cine ești! 

Un moment se făcu tăcere. Enric Sanson își fixă masca pe 
obraz. În timpul acesta, Șeful se urcă iar pe tronul său și strigă: 

— Răzbunare! Groaznică răzbunare contra acelui nenorocit 
care a îndrăznit să se împotrivească voinței noastre! Fraţi de 
sânge, încredințez judecății voastre pe Enric Sanson. Călăul! 


După cum aţi auzit, el i-a împiedicat pe cei doi trimiși ai pactului 
nostru să îndeplinească porunca dată de mine. Ce merită acest 
Enric Sanson? Spuneţi voi! 

— Moartea! Moartea! Moartea! Strigară toţi în cor. 

Și Enric Sanson, asemenea celorlalţi, exclamă și el acest 
cuvânt sinistru. 

— Fie, deci! Așadar, îl condamn pe Călăul din Paris, pe 
numitul Enric Sanson, la moarte! Rosti Șeful cu voce apăsată, în 
timp ce ridică cu sfinţenie mâinile. In sus. 1? Liber ca o pasăre! 
Fiecare din voi e dator să-l omoare, unde poate și când poate! 

Deodată, însă, bătu cineva la ușă. Apăru un servitor. 

— Orizontul îndepărtat anunţă zorii zilei. Voi, fraţi de sânge, e 
vreme, să plecați fără a fi recunoscuți! — 

Marele Șef se ridică și plecă grăbit. In urma lui se sculară și 
plecară și ceilalţi... 

Capitolul 9 ÎN VIZUINA LEULUI 

Enric Sanson nu voia să plece împreună cu ceilalți. Tocmai de 
aceea porni intenţionat mai încet. Așa că primii plecaţi ajunseră 
deja la sfârșitul coridorului care dădea în stradă, pe când Călăul 
era încă la începutul său. 

Enric Sanson era un bărbat foarte curajos. Numai din această 
cauză îndrăznise să intre în vizuina leului... 

Călăul era, însă, un partizan desăvârșit al republicii, chiar 
dacă uneori compătimea soarta crudă a regelui și a familiei sale. 

După ce aflase că mireasa lui iubită era să cadă pradă setei 
de sânge, nu mai cunoștea nicio margine. Jurământul pe care-l 
făcuse mai devreme nu însemna nimic pentru el. Dumnezeu nu 
putea primi niște cuvinte ca; acelea pentru niște scopuri atât de 
mârșave! 

Un gang întunecos se deschidea în stânga lui. 

Enric Sanson își pregăti armele. Era hotărât să dezlege 
misterele sinistre ale comunităţii enigmatice. O singură privire îi 
fu de-ajuns să înţeleagă că se afla în gangurile vechiului castel 
al ducelui de Barry. 

Enric Sanson porni după ce se convinse că nimeni, absolut 
nimeni n-a observat pătrunderea lui. 

Dar nu băgă de seamă că într-o nișă stătea o ființă mascată 
de umbră, care acum își schimba locul. Ca un șarpe aluneca 
Marele Șef al fraternității — căci el era acela care se ascunsese 
în gangul întunecos! 


„Nu l-am crezut de la început! Murmură el. Vocea lui mi-era 
atât de cunoscută! Ciudat! Pe lângă asta, are o figură pe care 
am întâlnit-o de atâtea ori; sunt sigur că s-a strecurat sub un 
nume fals. Păzește-te, «conte Castello», oricine ai fi tu! Nu e 
ușor să pleci viu din clădirea asta, dacă eu vreau altfel. Acum n- 
am vreme să mă socotesc cu tine și să aflu, în sfârșit, cine 
ești...” Deodată, se auzi un uruit și un zăngănit. Inainte de a 
putea să înţeleagă ce înseamnă acest zgomot, Enric Sanson 
simţi cum îi fug scândurile de sub picioare. 

Și dispăru în adâncuri!... Scoase un strigăt de groază. 

Capitolul 10 ÎN CASA ARMURIERULUI 

Să ne întoarcem la Lili Miranda — care, cu o seară înainte, 
fusese condusă în siguranţă de nefericitul ei mire, Enric Sanson, 
până lângă casa tatălui ei. 

Casa armurierului Miranda se afla pe o stradă întunecoasă și 
strimtă. Exteriorul ei nu spunea nimic, era ruinat chiar; dar când 
intrai în curte, îndată îţi schimbai impresia. Curtea era 
transformată într-o grădină frumoasă și destul de mare. 

Abia după ce norii Revoluţiei se întinseră și asupra casei sale, 
meșterul Miranda devenise un alt om. 

El nu admitea revoluţia poporului. În inima lui, era un partizan 
înfocat al regelui. Și nu e de mirare! Căci înainte de toate, toți 
curtezanii lui Ludovic al XVI-lea erau credincioși acestuia. Lor le 
vânduse de atâtea ori, ba săbii grele de luptă, ba spade de duel 
pe care le purtau de obicei curtezanii, ba pistoale din cele mai 
elegante și preţioase. 

Toate acestea, însă, trecuseră demult. 

Curtea veselă și senină pe care o făurise Maria Antoinetta a 
Franței în jurul ei, se risipise acum în toate părţile, ca pulberea 
în vânt. În locul puterii regale, în Franţa domnea, plină de 
patimi, voinţa liberă a poporului. 

O mână de oameni sălbatici reușiră să subjuge toată țara cu 
puterea lor. O domnie de o groază fără seamăn începuse în 
Franța. 

Cu inima sângerând supravieţui tatăl lui Lili tuturor acestor 
evenimente care culminară cu prinderea familiei regale și cu 
deportarea sa la Temple. 

Acest Temple, o clădire curăţică dar sumbră, veche şi cu 
aspect de închisoare, a fost zidită în anul 1222 de un maestru al 
Cavalerilor Templului — locuită mai târziu, multă vreme, de regii 


Franței; în urmă fu lăsată iar loaniţilor, care au locuit-o până la 
începutul revoluţiei. De atunci, deveni o închisoare de stat. În 
capitolele următoare ne vom ocupa de viaţa familiei regale în 
odăile misterioase, întunecoase și înfiorătoare ale închisorii 
Temple. 

Acum să ne întoarcem iar în casa armurierului. Era în 
dimineaţa următoare nopţii misterioase, în care drăgălașa Lili 
Miranda era să cadă victimă celor doi tovarăși ai pactului de 
sânge. 

îndată după reîntoarcere, Lili povesti tatălui ei despre tot cei 
s-a întâmplat. Bătrânul se înspăimântă groaznic, copilul său era 
cea mai scumpă avere înainte de toate. Numai faţă de Lili era 
același de mai înainte. Cu o dragoste sfinţi el o strânse în braţe 
pe fiica sa și, glumind, îi mângâie obrajii trandafirii. Lili nu se 
putu stăpâni să nu mărturisească tatălui toată situaţia mirelui 
ei. Dar, ciudat! Tatăl Mirandei, care, de altfel, nutrea, pentru 
viitorul său ginere o mare simpatie, dădu necăjit din cap. 

— E foarte ciudat, că mirele tău a fost de faţă tocmai în locul 
acela groaznic, în apropierea casei Călăului! 

Lili se apropie de dânsul. 

— Vai, tată, cum vorbești!? Dacă Dumnezeu nu l-ar fi trimes 
în ajutorul bietei tale Lili, apoi de mult ea ar fi căzut pradă 
tâlharilor înverșunaţi! 

Armurierul oftă din adânc. 

— Ai dreptate, Lili! Sunt doar niște gânduri sumbre; un 
dușman mi-a sădit în inimă neîncrederea împotriva mirelui tău! 
Mi s-a spus că... 

Se opri observând privirea rugătoare a fiicei sale: 

— Vom vorbi mai târziu despre asta! murmură el. Nu vreau să 
răpesc, încă, fericirea și dragostea din inima ta tânără! Poate că 
eu nu văd destul de bine... 

— O, dragă tată! exclamă Lili, orice îndoială căzută asupra 
scumpului meu mire ar fi o crimă. Poate toată lumea să-l 
pârască, să-l blesteme — el nu e fals! El mi-este cel mai drag 
dintre toţi oamenii! 

— Să dea Dumnezeu să fie neînșelată încrederea ta sfântă! 

Acestea se petrecuseră în ajun a doua zi, după somn, Lili se 
sculă mai întremată. Ca un trandafir proaspăt și fermecător 
apăru jos, în grădină. Era încă prea dimineaţă. Dar Lili era 
stăpânită de hărnicie. Pregătise micul dejun pentru toţi ai casei. 


Și acum se plimba încolo și încoace prin grădină, oprindu-se 
când la o floare, când la alta. 

După câteva minute sosi în grădină și tatăl, gata de plecare. 
El veni și se opri o clipă lângă fiica sa. Puse mâna pe umărul ei; 
Lili se cutremură speriată. Când îl zări pe tatăl ei, îl îmbrăţișă cu 
căldură. 

— Dar ce, tăticule, vrei să pleci deja? exclamă ea. 

Bătrânul armurier dădu din cap. 

— N-am răbdare să stau în casă! prea zboară vești rele din 
toate părțile! E vorba să-l aducă pe regele nostru în faţa justiţiei 
— așa se zice. De aceea mă duc pe la cafenea; pentru că acolo 
se verifică toate noutățile zilei. 

Sărută fruntea tinerei fete și plecă. Lili se uită după el, până 
ce dispăru în gangul întunecos al casei. Pe urmă se așeză peo 
bancă din grădină. Își puse mâinile în poală, privind visătoare 
înaintea sa. 

Furată de gânduri, Lili nu observă că se apropie un tânăr, un 
băiat de vreo douăzeci și cinci de ani; purta șorţul de piele al 
armurierilor. Nu era urât la față, deși părul său creţ era cam 
roșu, dar arăta bine, numai ochii nu erau frumoși... împins de un 
glas lăuntric puse mina dreaptă pe umărul tinerei fete. 

Lili se înfricoșa. O roșeață i se urcă în obraji, când îl văzu pe 
cel care stătea în spatele ei. 

— Cum, Lupin, dumneata ești? zise ea sfioasă. 

— Da, eu sunt! murmură Lupin. Am vrut să văd ce mai faceţi. 

— O, să n-ai nicio grijă pentru mine! răspunse aspru fata. 

Lupin o copleșea de ani de zile cu declaraţii de dragoste. 

înainte de a se logodi, și Lili era îndrăgostită de ţinuta 
elegantă a tânărului... însă, de când îl cunoscuse pe Enric, 
gândurile și inima îi erau numai la el. 

— N-am mai putut sta în atelier, murmură el. O, Lili, ce bună 
erai înainte cu mine. Cu câtă plăcere am trăit. O privire a ochilor 
tăi mă făcea să uit de toate. De când a intrat acest străin în casa 
voastră, nu mai ai nici Q vorbă bună pentru bietul Lupin... 

— Nu înțeleg, Lupin, urmă ea cu blândeţe. Oare arh fost crudă 
și aspră cu dumneata? Atunci, îmi pare rău, nu a fost deloc în 
intenţia mea. Eu te preţuiesc ca pe un ajutor harnic al tatălui 
meu. 

Calfa scutură din umeri. 

— Ah, domnișoară, mi-ai cucerit inima! De aici încolo, vei fi a 


mea — orice ar fi! 

— Dar ce vrei, oare, de la mine? exclamă Lili mirată. 

Se retrase și căută să se elibereze din mâinile lui Lupin. Dar 
acesta o ţinea cu putere și sfredelea cu priviri arzătoare faţa ei 
palidă. 

— Nu, trebuie să lămurim lucrurile între noi! Spune-mi, e 
absolut adevărat că ești logodită cu omul acela, care numai 
noaptea se furișează în casa voastră? 

— Dar ce-ţi pasă dumitale? urmă Lili. 

— Ce-mi pasă mie? strigă el. Îmi pasă! Da, te iubesc, Lili, o știi 
demult, și nu pot suferi ca un altul să-mi fure fericirea. Am acest 
drept. 

— Dreptul dumitale? îi răspunse fata. Nu știa că ăi drepturi 
asupra mea. 

— Vreau un răspuns? șopti calfa. E adevărat ca nobilul acela e 
logodnicul dumitale? 

Lili clătină din cap: 

— Dacă vrei să știi, da — sunt logodită! 

Deodată, în ochii băiatului, se ivi fulgerul răzbunării. 

— Bine! Atunci nu te va avea nici acela! Păziţi-vă! Dispreţuitul 
Lupin e, poate, mai puternic decât credeți. 

Păru că vrea să adauge ceva, dar se sili să tacă. Tânăra fată 
se smulse din mâinile sale. În același moment, Lupin îi opri iarăși 
calea: 

— Trebuie să mă asculţi până la urmă! 

— Lasă-mă! îl întrerupse Lili, de nu, mă voi plânge tatălui! Ce 
înseamnă, îndrăzneala asta?! 

— Oho, frumoasă porumbiţă! Pe ce ton vorbeşti cu mine?! 
șopti Lupin, a cărei față păli de patimă. Nu pot răbda să-mi văd 
călcată dragostea în picioare. Fecioara mea, era o vreme în care 
mă iubeai; și vreau să întorc vremea aceea! Și de nu vei vrea să 
mă iubești de bunăvoie, o să te silesc! 

Bătu cu piciorul în pământ. Lili îl privi cu demnitate. 

— Lasă-mă, te rog, Lupin! Cum poţi îndrăzni să-mi spui astfel 
de cuvinte, după ce ţi-am mărturisit că iubesc pe un altul!? 

— Dar puţin îmi pasă! răspunse calfa. 

Căută s-o îmbrăţișeze pe Lili. Dar fata se dădu înapoi. 

— Lasă-mă, că strig după ajutor! 

— O, nu te va auzi nimeni, frumoasă porumbiţă Până și 
servitoarea s-a dus în piaţă. Așadar, am rămas singuri, în 


grădină. Și după cum știi, este îngrădită cu ziduri mari, și nimeni 
nu-ţi poate auzi strigătele de ajutor! 

— Ah! exclamă Lili pălind, ești așa de viclean. Cred că nu vei 
îndrăzni să te apropii de mine! Gândește-te, tatăl meu... 

— Ce-mi pasă! exclamă Lupin cu sălbăticie. Bătrânul 
palavragiu să-și păzească, mai bine capul, să nu fie spânzurat! 
Știu destule despre el! O vorbă a lui, spusă vecinului Matei, 
ajunge pentru a-l pierde. 

Încercă iar s-o îmbrăţișeze cu. Patimă, dar Lili îl respinse cu 
asprime, depărtându-se cu câţiva pași și ajungând astfel până la 
intrarea casei. 

Dar și Lupin înaintase. O apucă de braţ, și o sili să-l asculte. 

— TEi drace, doar nu sunt o viperă veninoasă! murmură el. Să 
mă asculţi și să faci cum zic eu! Îţi voi ierta totul, dar numai de 
vei respinge pe acel vagabond! Spune că vrei să fii a mea, și voi 
scăpa pe tatăl dumitale dintr-o mare primejdie! 

Lili se uită la el cu indiferența. 

— Mi se pare că vinul pe care l-ai băut prea de dimineaţă ţi s- 
a urcat la cap! Ce vorbești dumneata de tatăl meu?! Fii 
mulţumit că nu te-a îndepărtat din cauza purtării pe care o ai 
faţă de mine! 

Un strigăt de mânie ieși din gura lui Lupin. El strânse pumnul 
și o amenință: 

— Haha, să îndrăznească, numai, bătrânul partizan al regelui! 
Au trecut timpurile în care eram ucenicul supus și umilit! Ori voi 
fi ginerele acestei case, ori, de nu, îi voi nimici pe toți. 

Din nou o apucă de mâini pe Lili, care se tot zbătea. 

— Împotrivește-te, frumoasă porumbiţă, oricât poftești! Nu te 
las până nu vei înțelege. Îţi pun o condiţie; ori îmi spui îndată că 
vei fi a mea și pecetluiești logodna noastră printr-o sărutare, ori, 
ţi-o jur pe Dumnezeu, astăzi chiar va cădea o nenorocire pe 
capul tatălui tău. Tu și el veţi fi victimele urii mele! 

Dar tânăra fată îl respinse cu dispreţ. 

— Nenorocitule ce ești! De-ai simţi, într-adevăr. Ceva pentru 
mine, n-ai îndrăzni să-mi vorbești astfel. Pleacă, vorbele tale mă 
înjosesc! Mi-era milă de tine și voiam să tac, dar acum, când mă 
insulţi cu astfel de amenințări, orice rezervă a mea e cu 
neputinţă! Nu numai tatălui meu îi voi spune insulta ta, dar și 
mirele meu — să afle ce fel de om ești! 

— Ei drace! se înfurie Lupin, vasăzică nu vrei să fii a mea?! 


— Nu, și iar nu! răspunse Lili cu hotărâre, (și disprețul îi era 
întipărit pe faţă); Eşti un om rău și stricat! Pleacă imediat, piei 
din preajma mea!! 

— Bine, bine, șopti Lupin. M-am înșelat în privința dumitale! 
Inii dai cu piciorul, și trebuie să-l primesc. Dar o sărutare, cel 
puţin, trebuie să capăt; o sărutare de pe buzele tale roșii și 
proaspete! 

îmbrăţișă trupul zvelt și fraged al tinerei fecioare, încercă s-o 
strângă în braţe și să-i fure un sărut. Dar Lili se împotrivi cu 
disperare. 

— Ajutor! Ajutor! Strigă ea cu voce răsunătoare, în același 
timp, reuși să-l împingă; El se rostogoli până la ultima treaptă a 
scării care ducea în casă, așa că trebui să uite șoldurile gingașe 
ale lui Lili. 

Fata profită de momentul acesta pentru a se furișa în casă. 
Dar calfa începu să râdă drăcește: 

— Răbdare, răbdare, frumoasă porumbiţă, nu-mi vei scăpa! 
Suntem singuri, și acum... 

În ochii săi se citea un gând drăcesc; se grăbi să intre și el în 
casă. 

Lili înainta către Lupin îndreptând două pistoale spre el. 

— Încă un pas, și-ţi zbor creierii! exclamă ea. 

Tonul ei îl înspăimântă. O hotărâre nestrămutată se citea în 
vocea ei. Calfa știa bine că nu era de glumit cu fiica stăpânului 
său; dânsa l-ai fi împușcat ca pe un câine. Se retrase scrâșnind 
din dinţi. 

— Stai, stai tu, frumoasă fecioară! Te vei căi! Nu m-ai vrut ca 
iubit, mă vei primi ca dușman! Înainte de a se însera, te vei căi 
pentru purtarea ta! 

Se întoarse repede și fugi. Tremurând, Lili căzu în nesimţire 
pe un scaun. Armele îi scăpară din mâini, și-și acoperi faţa. Așa 
rămase până se reîntoarse servitoarea. 

Nenorocita Lili nici nu bănuia ce nenorocire avea să cadă pe 
capul ei și al nefericitului ei tată. Peste câteva ceasuri chiar, 
soarta ei avea să fie una din cele mai nefericite... 

Capitolul 11 TEMNIȚA MORTUARA A CASTELULUI 

Să ne întoarcem la Enric Sanson. L-am lăsat pe eroul 
povestirii noastre într-o situaţie din cele mai periculoase, în 
castelul Barry. 

Enric Sanson căzuse aproape la șase picioare adâncime. Ca 


prin minune, nu păţi nimic râu. Totuși, trecu câtva timp până își 
reveni din spaimă. 

Era întuneric beznă în jurul lui. Dibui prin toate părțile. 
Pretutindeni erau presărate paie. Acesta fusese norocul lui; 
altminteri, și-ar fi zdrobit capul de scânduri. 

Dar unde se afla oare? Îşi tinu răsuflarea și încercă să prindă 
un sunet. Era o tăcere mormântală. Nicio mișcare nici măcar 
ronţăitul și umbletul, de colo până colo, al guzganilor sau al 
șoarecilor. 

Dumnezeule, dar unde se afla? 

Enric Sanson încercă să se ridice. Simţi, însă, o durere 
chinuitoare în toate membrele. Cu toate astea, înaintă cu pași 
șovăitori și se convinse că se afla într-un fel de pivniţă foarte 
îngustă și joasă. 

Era prizonier, asta știa cu siguranţă. 

Trebuie să-l fi spionat cineva. Și cine știe ce soartă îl aștepta!? 
Enric Sanson se înfiora. Pentru întâia oară își pierdu curajul. 

Doamne Dumnezeule, nu cumva fu recunoscut, nu cumva se 
știa cine se ascunde sub masca contelui Castello? L-au lăsat cu 
siguranţă în suflet, pentru ca tot cu siguranţă să-l și piardă în 
urmă? 

Mii de gânduri trecură prin creierul prizonierului. Nu își mai 
putu stăpâni groaza. Ce era de făcut? Dar nu-și putu da niciun 
răspuns. 

Sentimentul neputinței îl amăra grozav. Desigur că-l vor lăsa 
să moară de foame! 

Lui Enric Sanson i se opri deodată respiraţia, cutremurându-se 
de groază. Piciorul său dădu de ceva tare El se plecă și pipăi 
prin întuneric. Dumnezeule, nu se înșela, se convinsese că era 
un trup omenesc. Și călăul se înfioră. Desigur că era un mort și 
că împărțea lăcașul cu el se retrase îngrozit în partea cealaltă a 
carcerei și se rezemă de perete. Câteva minute râmase 
nemișcat. Deodată îi veni un gând salvator poseda un mijloc 
pentru a-și lumina închisoarea, căci în buzunarul paltonului său 
avea o lanternă mică. Se căută cu deamănuntul prin buzunare. 
Slavă Domnului, părea că nu-și pierduse nimic în cădere. Și 
totuși! — armele erau la locul lor, dar lanterna lipsea. Enric 
Sanson se înspăimântă din nou. Rememoră toţi. Era foarte sigur 
că în momentul căderii, avea lanterna la el. 

Desigur, a alunecat în timpul căderii ţ trebuie să se fi rătăcit 


printre paie. 

Călăul, începu să caute. Dar se opri înflorat. Își aduse aminte 
de întâmplarea de acum câteva clipe; numai Dumnezeu putea 
ști dacă nu cumva nu mai erau și alte cadavre pe jos! Se 
înspăimântă la gândul că ar putea atinge încă unul. 

Dar curajul său se ridică deasupra oricărei grozăvii: fie ce-o fi, 
trebuia neapărat să știe unde se află. 

El se plecă, dibuind pretutindeni. Bine că a dat Dumnezeu! 
După o căutare lungă, dădu, în sfârșii, de ceva tare. Vroi să 
apuce. Dar observă că era un belciug de fier, fixat în scânduri; 
deci, nu era lanterna. Decepţionat dădu drumul belciugului. 

Căută din nou și, tot nu găsi. In schimb, de câteva ori se 
atinsese de corpul acela misterios din colțul temniței, deși căuta 
să evite „întâlnirea”. În rest, paie și iar paie întâlnea 
pretutindeni... 

Deodată, slavă Domnului! Dădu peste lanterna lui! 

Respiră ușurat. În sfârșit acum va afla unde este. Făcu lumină; 
lanterna pâlpâia. Fitilul se aprinse. Prin sticla peretelui din faţă, 
lanterna reflecta lumina; o lumină slabă, dar suficientă. 

Enric Sanson se uită cercetător în jurul său se afla într-un 
lăcaș nu prea înalt, de numai vreo, șase picioare adâncime. Din 
toate părţile îi rânjeau pereţii goi și umezi. Tavanul părea de 
fier; după ce îl cercetă bine, recunoscu chiar un fel de ușă prin 
care căzuse. Desigur că aceasta se deschisese pentru a-l înghiţi. 

Enric Sanson își îndreptă privirea spre obiectul negru care 
stătea întins la stânga peretelui, în colț. Nu se înșelase. Era 
cadavrul unui bărbat. ) 

Se apropie de trupul ţeapăn. Işi recăpătase deplinul său curaj. 

Da, era un mort. Purta, ca și el, o manta neagră, cu o capă 
roșie deasupra. In partea stângă a pieptului era înfipt un pumnal 
până la mâner. Nenorocitul fusese, desigur, asasinat. 

Sanson privi cu groază obrazul păros și galben al cadavrului 
vechi, poate, de. Câteva zile. Și acesta era un membru al 
pactului de sânge; şi el, probabil, a trădat... 

Simţi că o pedeapsă groaznică i se rostise. O sudoare rece, i 
se urcă la frunte. Să fi ajuns, oare, la sfârșitul zilelor sale? Era 
încă atât de tânăr, și atâtea planuri cutreierau mintea, sa. 

îngrozitor gând — să mori aici, lipsit de orice ajutor. Se poate 
muri de foame? Da, desigur; de pe acum Enric Sanson nu se mai 
putea ţine pe picioare. 


Căzu în genunchi. A muri de foame! Îngrozitor verdict! În 
câteva clipe Enric Sanson recompuse tot tragismul situaţiei sale. 
O mină misterioasă l-a făcut să cadă în temniţa asta! Și ce va fi, 
oare, dacă îl vor uita cu totul? 

Enric Sanson își imagina cum va trebui să lupte zile întregi cu 
foamea și cu setea. El începu să strige ajutor cu disperare. Dar 
nimeni nu-l auzea. În sfârșit, după ce răguși strigând, gândurile i 
se rătăciră, își pierdea cunoștința. 

Numai râvnea de a-și potoli foamea şi de a-și stinge setea, îi 
teroriza subconștientul. Se cutremură de groază, la gândul că va 
trebui, poate, să mănânce cadavrul acela infect, pentru a-și 
satisface nevoia de hrană! 

Pe urmă, nenorocitul se gândi la Lili. Mireasa lui dulce o va fi 
pierdut pentru totdeauna! O furie sălbatică, vecină cu nebunia îi 
veni Călăului. El sări în sus și se învârti de colo până colo prin 
temnita îngustă, dând disperat cu pumnii în pereţi. Dar aceștia 
erau tari și muţi. Începu să strige. În zadar. Pereţii repetau ecoul 
vocii sale. 

Enric Sanson părea pierdut pentru veci. Simţea că 
înnebuneşte. Se plimba în susul și în josul temniţei; de mânie, 
împinse toate paiele într-o parte. 

Atunci, dădu cu piciorul în veriga de fier, pe care o atinsese 
mai înainte. Dar ce însemna, oare, acel belciug fixat în scânduri. 

Se aplecă, și împrăștie paiele din jurul verigei. Și aprinse 
iarăși lanterna. Într-adevăr era un belciug de fier. O ușă mică 
era croită în scânduri. Cu mâna tremurândă, Enric trase de 
belciug. Se deschise o ușă mică, destul de lată, pentru a 
cuprinde un trup omenesc. Sanson îndreptă lanterna și lumină 
spaţiul. O rază de bucurie îi licări pe faţă. Văzu că acolo e o 
scară îngustă de fier, pe care se putea cobori. 

— Slavă Domnului! exclamă el; în sfârșit, un chip de a ieși! 

Aruncă o privire de adio cadavrului din colț. Pe urmă căută în 
palton și se înarma cu două pistoale. Le ţinea gata de tras. 

Începu să coboare scara. Aceasta, ducea, cum putu observa, 
într-un gang lung. Era, probabil, săpat în stâncă, sub pământ. 
De pe pietre picura apa. Gangul, însă, era așa de jos, încât fu 
silit să se plece de mai multe ori. Multe avea acest gang. 
Câteodată i se părea că gangul s-a sfârșit. Și mereu trebuia să-și 
lumineze calea. Mereu întâlnea o altă verigă de fier; și de câte 
ori o mișca, de atâtea ori i se deschidea, ca prin farmec, cu 


zgomot, o altă cale. 

Sanson pricepu îndată că întâmplarea i-a dezvăluit taina 
misterioaselor ganguri ale castelului Barry. Curajul și încrederea 
sporeau din ce în ce. Desigur că Dumnezeu era cu el și mina sa 
părintească îi arăta acum toate căile acestea. Un sentiment de 
adâncă recunoștință trecu prin inima Călăului. 

In sfârșit, după un timp relativ scurt, dar care ţinu o vecie, 
Enric Sanson dădu de lumină. El își grăbi pașii și respiră din 
adânc. Oare nu se înșela?. Vedea, într-adevăr verdeață înaintea 
lui, pomi și copaci verzi? Vedea, într-adevăr, trotuarul unei străzi 
luminate de soare? Enric Sanson simţea cum îi bate inima, și o 
porni repede înainte. Deodată nu se putu stăpâni să scoată un 
strigăt scurt și ușor de satisfacţie. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! murmură el. 

Cu priviri uimite se uita în jurul său. Nici nu se mai afla în 
castel, era în aer liber. Se uită încremenit în jurul său. Păru a fi, 
deodată, într-o peșteră de piatră. 

Un izvor mic curgea dintr-o stâncă în dreapta sa. Ici și colo se 
deschidea peștera. Erau deschizături de stânci care nu erau 
adânci. Enric Sanson știa cât de adânci sunt ele sub pământ. 

El alergă înainte. Acum se afla în mijlocul parcului castelului. 
Soarele de dimineaţă apăruse deja. 

își roti privirile prin parc. 

Nicio mișcare nu observase încă. Enric Sanson voia să 
memoreze locul acesta în care sălăşluiau toate misterele 
castelului. 

Nimic nu era mai ușor. La câţiva pași în faţa lui se ridica o 
capelă. Era deschisă. Nimic nu se afla într-însa. Clădirea părea a 
fi un loc de repaus. 

Din nou respiră adânc, zicându-și: Cerul mi-a fost într-ajutor; 
acum, însă, să fug cât mai repede din locul acesta înfiorător. 

Trecu de-a curmezișul parcului. Era foarte norocos, | și regăsi 
calul legat de pom, cum îl lăsase. Acesta necheza de bucurie. 

Tocmai când voia să încalece, după un stejar bătrân îi sări în 
față un om. Purta uniforma fratilor de sânge. 

— Stai! îi strigă nelegiuitul. 

Enric Sanson încercă să urce pe cal, dar străinul îl apucă de 
braţ. 

— Stai! strigă el încă odată. Tu ești prizonierul meu, conte 
Castello! 


Enric Sanson se caia că și-a vârât pistoalele sub palton. Acum, 
însă, scoase spada. Dar omul îi apucă iar braţul: 

— Stai! strigă el a treia oară. Conte Castello, ești prizonierul 
meu! Stai! 

O luptă nebună se încinse între bărbaţi. Enric nu putu 
recunoaște. Faţa adversarului său; era acoperită cu o mască 
neagră de catifea. Călăul, unul din cei mai îndemânatici și 
puternici bărbaţi de-atunci, reuși să-l trântească pe nelegiuit, 
deși avea o putere de urs. Disperat, nelegiuitul îl apucă cu 
amândouă mâinile de barbă. Călăul se smuci cu hotărâre; și un 
râs ironic îi înflori pe buze. Pentru că cititorul știe, barba pe care 
o apucase adversarul lui Sanson era falsă! Banditul se rostogoli 
aiurit, cu barba în mână, înlemnit de mirare. Enric Sanson 
profită de moment și se urcă pe cal. 

— Ajutor! Ajutor! Strigă nelegiuitul. 

în același moment scoase un revolver și trase asupra Călăului. 
Dar glonţul trecu departe de el. 

Puțin mai târziu, Enric Sanson dispăru printre pomii parcului. 
Avu fericirea de a găsi iute ieșirea. Animalul își duse de grabă 
stăpânul acasă. Și Călăul ajunse zdravăn în viaţa sa. 

După ce-și duse calul în grajd, respiră adânc. Se dezbrăcă mai 
întâi de haine pentru a se odihni, în sfârșit, după atâta luptă și 
spaimă... 

Capitolul 12 ÎNTÂLNIRE PE EȘŞAFOD 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, ajutoarele lui Enric îl sculară. El 
se duse la Conciergerie — așa se numea închisoarea preventivă 
din Paris, în care intrau nenorociţi! Condamnaţi la moarte în 
timpul revoluţiei franceze. 

Niciodată nu se cutremură cu atâta groază, ca azi de 
dimineaţă. Totul părea că îi rânjește și că îl face să înțeleagă că 
numai din cauza unuia singur își uitase datoria. Nici nu 
îndrăznea să se uite în ochii prizonierilor. 

Toate preparativele le lăsă pe mâna ajutoarelor sale. Nu 
dorea să întâlnească privirea nenorocitului căruia trebuia să-i 
verse azi sângele în locul ducelui Barry... 

Locul în care se făceau pregătirile pentru cei condamnați se 
numea odaia morților. Era o cameră mare, neagră și afumată. In 
stângă și în dreapta, zidurile erau întrerupte de niște uși cu 
gratii de fier. 

i uşa din dreapta ducea spre un rând de odăi întunecoase și 


umede, în care se aflau prizonierii ce urinau să fie duși la 
moarte. 

Judecata cunoștea o singură pedeapsă: osândirea la moarte. 
Rar se găsea un nenorocit care să scape! 

Condamnaţii au fost reconduși în celulele închisorii; sosind 
acolo, li s-a îngăduit a petrece puțin printre nenorociţii lor 
succesori. In fiecare dimineaţă, grefierul închisorii apărea însoţit 
de mai mulți soldaţi. Cu glas răgușit striga numele nenorociților, 
victimele care erau deja condamnate la moarte trebuind să se 
înșire pe rândul stâng. Ele erau așteptate de călău și de calfele 
sale. Ceilalţi erau duși la tribunal, ca. O turmă de vite, batjocoriţi 
de mulțimea brutală. La tribunal se reînnoia zilnic simulacrul de 
justiţie, de către niște judecători corupți, mizerabili. Nenorociţii 
erau condamnaţi încă înainte de a li se fi luat interogatoriul 
asupra faptelor ce li se atribuiau. 

La stângă, o poartă de fier conducea din odaia morților în 
curtea închisorii. La umbra acestei uși se postase Enric Sanson, 
cu fața plecată și întoarsă spre perete. Nimeni dintre prizonieri 
nu-l putea zări, cu atât mai puţin să-l recunoască. 

Ah, dacă s-ar fi uitat! Cât de multă jale și durere de inimă și-ar 
fi cruțat sieși și unei fiinţe pe care o iubea mai mult decât ochii 
din cap! 

Grefierul tribunalului începuse deja să strige numele celor 
condamnaţi la moarte. Fiecare din victime răspundea: aici! 

Acesta era un semnal pentru ajutoarele călăului; doi apucau 
pe condamnat, așezându-l cu brutalitate pe up scaun; apoi, îi 
tăiau părul. 

Odată operația terminată, nenorocitul era legat cu mâinile de 
spate și imediat alte două ajutoare ale călăului îl apucau de 
braţe, scoţându-l în curte prin ușa de fier din stânga. 

Acolo așteptau căruțele cu câte doi cai, cu care erau 
transportați condamnații în Piaţa Grevei, unde se afla eșafodul. 

Scena asta îngrozitoare era deja aproape pe isprăvite. Patru 
căruţe erau încărcate! Puţini dintre cei condamnaţi ieri la 
moarte mai așteptau să fie strigați. 

In zadar mai trăgeau speranţe în adâncul sufletului lor. 
Numele erau însemnate toate în lista tribunalului; și cu glas 
neînduplecat, grefierul citea cu ton nazal numele tuturora. 

Enric Sanson, ascuns după ușa de fier, abia mai îndrăznea să 
respire; ca nebun, vedea defilând prin faţa sa, rând pe rând, 


toate victimele. 

De câte ori grefierul striga câte un alt nume, tresărea 
înspăimântat și mereu vroia, parcă să repare ce făcuse... 

în momentul acela, însă, își aduse aminte de vorbele surorii 
sale. Rămăsese liniștit, întâmpinând privirea  gardianului 
Herman, acesta îi făcu un semn care spunea totul. 

Așadar, era în regulă... Ducele era informat de tot ce s-a 
făcut. Pentru moment rămăsese în închisoare și un altul în locul 
său trebuia să îndure pedeapsa capitală! 

În momentul acela fu strigat numele ducelui Barry. Atunci, 
Călăul abia se mai putu stăpâni, pentru că un zgomot asurzitor 
se ridică în odaia marților. Gardianul Herman apucă deodată de 
ceafă pe un bărbat înalt și voinic, cu părul cărunt, care stătuse 
până acum după ușa de fier din dreapta cu braţele încrucișate 
pe piept și cu ochii încruntaţi. 

Cu privirea fulgerătoare și dispreţuitoare, urmărise până în 
acest moment activitatea ajutoarele de călău; la atacul acesta 
neașteptat, îndreptat contra sa, se întoarse cu o iuţeală 
extraordinară. 

— Ce este? strigă el cu glas brutal. 

Gardianul Herman izbucni într-un râs diabolic. 

— Haide. Înainte, duce! Strigă el cu o ironie mușcătoare. Părul 
tău e tăiat destul de scurt. Haideţi! Legaţi-l, băieţi, și băgaţi-l în 
căruţă. 

— Apoi bine, eu nu sunt ducele de Barry! strigă bătrânul. 

încercă să scape din brațele vânjoase ale ajutoarelor de călău 
și în același timp aruncă o privire asupra prizonierilor. Scrutând 
rândurile cu privirea sa fulgerătoare, în cele din urmă își opri 
căutătura asupra unui moșneag prăpădit, bolnăvicios. 

Acesta se uita la el cu ochii zgâiţi, idioţi. O nebună frică de 
moarte răzbătea din trăsăturile feței sale desfigurate. Cel 
apucat de gardianul Herman, arătă asupra lașului, strigând: 

— Acesta e Ducele de Barry, îl cunosc foarte bine! Eu sunt 
armurierul... 

.. Nu putu isprăvi vorba. Râsul ironic al gardianului înăbuși 
cuvintele pe care nimeni nu le mai putu înțelege. 

— La ghilotină, aristocratule! strigă Herman cu glas tunător, 
aruncând pe nenorocit în seama ajutoarelor care îl. Primiră cu 
un nesfârșit alai batjocoritor. 

Degeaba căuta săr se apere bătrânul, să se explice. Se înălță 


un zgomot asurzitor din toate părţile, în timp ce grefierul își 
strânse lista și o puse în buzunar. 

Stătu puţin fără să spună un cuvânt; apoi făcu un gest 
poruncitor: 

— Înainte! strigă el. Nu-i vreme de pierdut! Să înceapă 
liturghia roșie! 

Călăul habar nu avu de toată scena asta, care, de altfel, se 
petrecu în câteva secunde. 

Sanson ieșise în curte: aceasta, tocmai în momentul când în 
„odaia morţilor” se striga numele ducelui de Barry. Fără a pierde 
nicio clipă, călăul se urcă în căruţa din faţă și dădu ordin de 
plecare. Imediat căruța grea se puse în. Mișcare și ieși în stradă. 
Sanson evită într-adins să se uite la celelalte patru. 

Așa fiind, se înţelege că n-a putut observa cum în căruţa din 
urmă se afla propria sa ursită. Enric Sanson avea să trăiască în 
curând una din cele mai groaznice clipe ale vieții sale! 

Pe stradă se adunase o mulţime de lume, fel de fel de figuri 
brutale; în căruţa din urmă se auzea mereu un glas care striga 
trăiască Regele! Glasul acesta îi părea foarte cunoscut lui 
Sanson, dar se silea să nu se gândească deloc asupra acestui 
lucru. Pe urmă, chiar să fi vrut să se uite îndărăt și tot n-ar fi 
putut, căci, el stătea în căruța întâia și era înconjurat din toate 
părțile de armată; așa că n-ar fi putut vedea nimic. 

Abia cu vreo sută de pași înaintea închisorii, un ajutor de 
călău sări jos din cea de a doua căruţă, se dezbrăcă cu iuțeala 
fulgerului de bluza sa și apăru într-un costum roșu-aprins de 
acrobat. 

Pe urmă se aruncă din spate pe unul din caii înhămați la 
căruţă și începu să facă înaintea mulţimii adunate fel de fel de 
minunăţii caraghioase, insultând în chipul cel mai trivial pe 
nenorociţii atât de numeroși care plecau spre moarte: 

— Trăiască Republica! 

Mereu răsuna acest strigăt din gâturile arse de beţie ale 
plebei adunate ca la comedie. 

În sfârșit, ajunseră la eșafod. 

Sanson se urcă cel dintâi pe platforma eșafodului și cu o 
privire tristă se uită ca prin ceață la acele mii și mii de oameni 
setași de sânge, adunaţi în piaţa execuţiei. Apoi își aruncă 
privirea asupra căruţelor cu condamnaţi, postate jos, în jurul 
eșafodului. 


Tocmai în acel moment, doi condamnați fură siliţi de către 
calfele sale să se coboare. Atunci răsună deodată un Strigăt 
sfâșietor din mulţime, care străpunse inima călăului. 

Strigătul acesta fu scos de o fată. Sanson întoarse capul 
pentru a vedea dincotro vine. 

O spaimă cumplită îi paraliză membrele și o sudoare rece îi 
inundă fruntea. Dumnezeule mare! Ce-i văzură ochii? 

Acea fecioară care în zadar încerca să-l îmbrățișeze pe 
moșneag nu era nimeni alta decât Lili Miranda, mireasa sa mult 
iubită! lar moșneagul era armurierul Miranda; tatăl lui Lili! 

Așadar, el era victima care înlocuia pe ducele de Barry! 

Capitolul 13 EXECUȚIE ÎNTRERUPTA 

Timp de câteva secunde Sanson. Stătu ca paralizat. Cu o 
privire aproape inconștientă văzu urcând treptele eșafodului 
prima victimă. 

Aproape nici nu observă când ajutoarele sale legară de 
scândură pe prima victimă eu o iuţeală fenomenală. Abia după 
ce victima fu pusă sub topor, Sanson înțelese ce se petrece în 
jurul său și-și ridică privirea. O frică nebună îl cuprinse la gândul 
că victima aceasta, prima, poate fi chiar tatăl lui Lili. 

Doamne, Dumnezeule! Capul celui care zăcea sub ghilotină 
avea părul încărunţit. Da! Nicio îndoială! În momentul acesta 
urma să-l execute pe tatăl miresei sale! Vru să oprească 
ajutoarele sale, dar n-avu putere să facă nici cea mai mică 
mișcare, să spună o singură vorbă. 

Se apropie și se uită bine la fața desfigurată de spectrul 
morţii, a nenorocitului bătrân. 

Respiră ușurat. Era un necunoscut. Ce-i păsa lui de fiica morții 
care vorbea din privirile acestea deja descompuse?! îl cuprinse 
o nespusă bucurie că nu era tatăl lui Lili cel pe care tocmai 
acum fulgerător, cuțitul ghilotinei căzu. 

Pe urmă își pierdu iar liniștea. De câte ori se punea sub cuţit 
capul unui alt condamnat, aceeași scenă se repeta. Scândurile 
se pătaseră deja cu sânge. 

Ajutoarele spălară anevoie platforma, răspândiră și nisip; 
numai după ce fură aruncate în groapă trupurile primilor doi 
executaţi, Sanson avu putere să arunce o privire asupra 
mulțimii. 

Ah, ce priveliște îngrozitoare se desfășura înaintea ochilor săi! 
Frumoasa Lili zăcea în genunchi înaintea soldaților. 


Aceștia aveau în mijlocul lor un bărbat înalt, voinic și 
încărunţit — victima substituiri ducelui de Barry. Erau surzi la 
rugăminţile tinerei fete. Din toate părţile începură să curgă în 
contra ei insultele cele mai dureroase. Mulţi nemernici se 
pregăteau chiar să o ia de păr, alţii s-O CUprindă în braţele lor 
criminale. 

Stăpânită doar de apriga dorinţă de a salva viaţa tatălui ei, Lili 
continua să se roage pentru el, să-i strige nevinovăția! 

— Oh, Dumnezeule, e tatăl meu, scumpul și iubitul meu tată! 
Luaţi-mă pe mine în locul lui, omorâţi-mă, dar pe el lăsaţi-l să 
trăiască! N-a făcut nimic, n-a păcătuit nimic!. Aseară au pătruns 
în casa noastră niște soldaţi, în urma unei denunţări făcute de 
un vecin în contra unei pretinse crime a tatălui meu. 

— Ei bine, se poate să moară în urma unei simple denunțări 
infame?! Am la mine dovezile de netăgăduit ale nevinovăţiei 
sale... Am alergat iute la tribunal pentru a le arăta judecătorilor; 
dar o, Doamne, ce-am văzut? Pe tata îl duceau deja la moarte. 
Fie-vă milă, pentru Dumnezeu J e nedemn pentru un popor mare 
și glorios ca al nostru să condamne fără judecată! Milă! 
Îndurare! 


De ce stătea înmărmurit călăul Sanson? Oare nu auzea 
durerea miresei sale? Cuvintele ei răsunau doar, cu putere; nu 
cumva nu-l mișcau? 

El se afla într-o situație cumplită! O idee înspăimântătoare și 
dureroasă își făcuse loc în sufletul său Mireasa sa era pierdută 
pentru el oricum! Da! Pierdută! Și dacă sângele tatălui ei se 
vărsa pe eșafod, și dacă ar fi izbutit să-l scape, ca prin minune. 
Pentru că Lili avea să afle că mirele ei e Călăul din Paris! 

între aceste gânduri execuţia condamnaților continua fără 
întrerupere. Unul după altul nenorociţii urcau pe ghilotină și fără 
încetare cădea și se ridica toporul ghilotinei. Aproape la fiecare 
două minute cădea un alt cap; din ce în ce se micșora intervalul 
dintre o execuţie și alta. 

Acum veniră la rând condamnații din ultima căruţă. Toţi fură 
decapitați, unul după altul!... 

Pescara care ducea la ghilotină stătea grefierul tribunalului, 
strigând iar pe fiecare pe nume. Aceasta era ultima formalitate 
pământească care mai onora pe bieţii nenorociti! Grefierul făcea 
câte o cruce în dreptul numelui fiecărui condamnat care urca 


treptele  ghilotinei. Crucea asta exprima totul. Era 
„îinmormântarea” unei vieţi omenești Câteva secunde după 
aceea; viața fiecăruia dintre condamnaţi înceta de a mai fi! Nu 
mai rămaseră din acești oameni decât cadavre, forme care 
dispăreau lăsând o largă urmă de sânge... 

— O, fie-vă milă! răsună iar glasul disperat al sărmanei Lili. 

Părul îi flutura în vânt, hainele îi erau apucate când de o 
mână, când de alta; toți încercau s-o reţină, dar dragostea de 
copil din inima ei, o întăreau împotriva oricărui atac. Cu toată 
atitudinea agresivă a mulţimii, izbutea să rămână în apropierea 
tatălui ei. 

— Lăsaţi-mă să-mi îmbrăţișez copila! Trebuie să-mi permiteţi 
să-mi iau cel puţin rămas bun de la dânsa, striga el mereu. 

Singurul răspuns, însă, fu o furtună, un râs batjocoritor!... 

— O, tu, popor smintit? Cât de amar vei plăti tu urmările 
acestor sălbăticii! Striga moșneagul cu jale. Sângele meu și al 
copilei mele să cadă ca un blestem pe capul vostru! 

— Mor nevinovat! strigă în acel moment cel din faţa sa, care 
fu urcat cu brutalitate pe eșafod. Mor nevinovat! Strigă el încă 
odată. Blestemul Domnului pe capul vostru, nemernici și ticăloși 
asasini! Jos republica! Blestemat fie numele ei! Trăiască Regie! 
Trăiască... 

Acesta fu ultimul său cuvânt. Răsună numai un țipăt 
înspăimântător, turbat, sfâșietor, toată mulţimea dimprejur 
izbucni în acest urlet sălbatic. Parcă se dezlănţuiseră toate 
furiile iadului! Mii de pumni se ridicară în văzul nenorocitului. 
Sălbăticirea oamenilor ajunsese atât de departe în Franța, pe 
vremea aceea, încât nici chiar aceia care se aflau în pragul 
morţii, nu se simțeau mai speriaţi ca înaintea furiei și barbariei 
populare. Câţiva nemernici ridicară pietre, aruncându-le asupra 
nenorocitului. 

— Trăiască Regele! strigă acesta încă odată cu toată forța 
sufletului său. 

în același moment, ajutoarele îl și trântiră pe scândură, 
pregătindu-se să-l lege. Dar deodată se ridică din mulțime un, 
strigăt sălbatic. Câţiva. Din asistenții din faţă se aruncară spre 
platformă, învingând rezistenţa ajutoarelor, călăului. Cu ochii 
aprinși de furie, se aruncară asupra condamnatului; se părea că 
era dat acestui nenorocit să fie maltratat înainte de a-și da 
sufletul sub secure. 


În acel moment, însă, Sanson îşi recăpăta energia; încruntat 
înaintă strângând pumnii și împiedicând pe furioși a-și săvârși 
barbariile. 

— Jos de aci! strigă el cu glas ameninţător. Cel dintâi care va 
îndrăzni să atace pe omul dat în păstrarea mea, își va pierde 
imediat capul sub lama ghilotinei! 

Un nou strigăt fioros se auzi de pretutindeni. 

Mii de pumni se îndreptară spre călău, mii de înjurături 
întâmpinară cuvintele lui Sanson. Dar Enric ţinu piept gloatei 
sălbatice. 

EI nu observă, însă, că la răsunetul vocii sale, Lili a tresărit 
speriată. Nu băgă de seamă că aceasta aruncă asupra sa o 
privire de groaznică uimire. Cumplită recunoaștere! Nu văzu 
cum obrajii tinerei fete se colorară deodată în roșu-aprins, 
pentru a păli imediat. Nici măcar nu observă cum Lili 
nemaiputându-se ține pe picioare, căzuse în genunchi, aproape 
leșinată. 

— Cum îţi permiţi, Călăule? 

— Fă-ţi datoria! 

— Noi suntem poporul liber și suveran! 

— Nu primim poruncă de la nimeni! 

Dar și alte apostrofări răsunau din toate părțile, asurzitoare: 

— Are dreptate Călăul! 

— Nimeni nu are dreptul să se amestece pe eșafod! strigau 
alții. 

Sanson, însă, nu se luă nici după glasurile amenințătoare, nici 
după cele aprobatoare. 

Se apropie de primul vorbitor și, cu o privire disprețuitoare, îl 
măsură din cap până în picioare. 

— Cine ești tu, de te încumetți să te amesteci în drepturile 
mele? strigă el cu glas ameninţător care semăna cu vocea unui 
leu stârnit. Din ochii săi scânteia o sfidare supremă. In 
momentul acela avea o înfățișare îngrozitoare! 

— Ți-oi spune numaidecât cine sunt și ce vreau? răspunse 
acesta; și-și puse pe cap o bonetă revoluționara, roșie. Faţa sa 
buhăită de băutură îl fixă cu obrăznicie pe Călău. Obraznicul 
ăsta ne-a insultat pe toți mai spuse el întorcându-se spre 
mulțime. 

Ajutoarele călăului erau tocmai pe punctul de al băga sub 
ghilotină pe nenorocitul care iscase toată scena asta. 


— Nu trebuie, încă, executat! A săvârșit o nouă crimă strigând 
„trăiască Regele”. A comis un asasinat împotriva Poporului; să i 
se taie mai întâi mina dreaptă! 

— Da, da, da! 

— Așa să fie! aprobară peste zece mii de voci din Piaţă. 

O adevărată beţie de sânge cuprinsese toată gloata. 

Toţi se îndreptară spre eșafod; și cu toată împotrivirea 
soldaţilor, aceștia nu putură împiedica revărsarea mulțimii. 

Se auzea din ce în ce mai des tot soiul de înjurături. Era o 
gălăgie ameţitoare. Nu mai puţin, însă, călăul stătea drept și 
inflexibil, sfidând toată revolta. 

— Omul acesta a fost dat în seama mea. Voi proceda cu el 
după cum îmi poruncește datoria. Jos toporul! Strigă el spre 
ajutoarele sale. 

Aceștia vrură tocmai să execute porunca. Maestrului și 
superiorului lor; dar în același moment se repeziră asupra lor 
vreo douăzeci de oameni; și într-un moment iar fură respinși de 
pe scândura pe care urma să-l lege pe nenorocitul condamnat. 

— Nu, fraților, nu? strigă individul cu boneta, roșie. Nu-i faceți 
onoarea de a-l ucide cu mâinile voastre. Frica morții e mai rea 
decât toate maltratările. Să trăiască! Da, să trăiască până ce 
tribunalul îl va judeca din nou! 

— Ura, așa să fie! strigă poporul. 

— Trebuie ca o delegaţie a noastră să meargă la tribunal! urlă 
un al doilea. Judecătorii ţin tocmai acum ședință! 

— Da, da, să meargă o delegaţie care să prezinte 
nemulţumirile noastre! strigă un al treilea. Suntem convinși că 
ni se va împlini dorinţa! 

— Înainte de toate, trebuie să i se taie mina dreaptă! ţipă un 
altul. 

Aplauze turbate și sălbatice se auzeau din toate părțile. 

Călăul observă foarte bine că nu poate rezista gloatei agitate. 
Aruncă o privire rugătoare de ajutor spre comandantul trupelor; 
dar acesta ridică din umeri, arătând spre mulţimea revoltată, pe 
care ar fi fost imposibil s-o stăpânească cu forțele de care 
dispunea. Mulțimea era copleșitoare; se auzeau mii de 
propuneri, care de care mai absurdă și mai crudă. 

Unii voiau să-l târască pe nenorocit înaintea tribunalului, alţii 
voiau să-l rupă în bucăți. 

Și în acest timp, absolut nimeni nu-i băga în seamă pe 


armurierul Miranda și pe fata sa, Lili... 

Aceștia stăteau atât de aproape de scara eșafodului, 
înconjurați de populația zgomotoasă, încât nu puteau face un 
pas. De fugă nu putea fi vorba, chiar dacă mâinile bătrânului n- 
ar fi fost legate. Și, afară de asta, soldaţii îl ţineau de mâini; așa 
că nici armurierul, nici fata nu se gândeau să fugă. 

Lili tot mai stătea în genunchi și-și împreuna mâinile pe obraz, 
plângând sfâșietor. 

Individul cu bonetă roșie porunci ajutoarelor de călău să-l 
dezlege imediat de pe scândură pe bietul condamnat; ceea ce 
se și întâmplă (după ce ceruseră mai întâi voie, printr-o privire 
respectuoasă, de la stăpânul lor). Sanson dădu din cap în semn 
de aprobare aproape imperceptibil. Ce era să facă în faţa 
superiorității numerice a mulțimii? Știa că propria sa viaţă 
depindea de această ascultare și supunere. De ar fi îndrăznit să 
se opună, mulțimea turbată l-ar fi rupt în bucăţi. 

Deodată, din furtuna de, voci se distinse glasul unui 
scandalagiu, glas puternic și ameţitor. Era un individ de statură 
mijlocie, în ai cărui ochi mici și veninoși scânteiau niște priviri 
fulgerătoare. Faţa sa părea construită numai din piele și oase. 
Trupul său era slăbit și pipernicit, cu toată tinereţea sa. 

El se numea Pippin Lerat. 

Poporul, însă, îl numea Pippin cel negru. 

— Ei, camarazi! strigă el cu glas zgărietor la ureche, ascultați- 
mă! 

— Tăcere! 

— Tăcere, vorbește Pippin! 

— Pippin cel negru vrea să vorbească. 

— Tăcere! Liniște! 

în numai câteva secunde se făcu tăcere. Părea că acest Pippin 
era foarte iubit de popor, căci imediat a fost ascultat. 

— Ascultaţi-mă, camarazi! strigă iar Pippin, izbucnind într-un. 
Râs diabolic. Pare-mi-se că mizerabilul care a strigat „trăiască 
Regele! U nu trebuie să aibă parte de onoarea de a fi executat 
aici. A strigat trăiască Regele!? ei bine, să fie executat în fata 
Palatului. Vă propun să dărâmăm acest eșafod și să-l construim 
în Piaţa Carousel. Acolo, în faţa Palatului să moară! 

Aplauze zgomotoase și amenințătoare acoperiră aceste ultime 
cuvinte. Toată mulţimea se repezi asupra eșafodului. 


Capitolul 14 O RAZA DE SPERANȚA 

Călăul și ajutoarele sale fură forţaţi să coboare de pe eșafod, 
iar nenorocitul care a îndrăznit să insulte gloata fu apucat nu 
tocmai cu delicateţe — dar nimeni nu îndrăzni să-l maltrateze. 
Numai mii de pumni vegheau asupra sa, gata să-l rupă în bucăţi 
la prima împotrivire. După ce-l așezară în căruţă, îl ridicară cu 
forța și pe armurierul Miranda. Nu mai era nevoie de soldaţi. 
Poporul singur — bărbaţi, femei, copii și bătrâni — păzea pe cei 
doi condamnați, însoţind cărui. 

Lili tresări. Privi cum îl ridică pe tatăl ei. Și un oftat adânc îi 
ieși din piept: 

— Tată, scumpul meu tată! 

Dar el își ridică în tăcere privirea la cer. Vroia să-i dea a 
înţelege că numai acolo se voi putea revedea. 

Curajosul care îndrăznise să protesteze împotriva poporului, 
tăcea acum. Capul îi căzuse pe piept; își luase nădejdea de la 
viaţă. Această prelungire a existenţei sale era cel mai groaznic 
chin. Părul său era negru înainte. Acum, însă, în câteva secunde, 
albise cu desăvârșire. Momentele în care a trebuit să stea cu 
capul sub tăiș, așteptând să i se reteze capul, au fost pentru el 
veșnicii! 

Acum era viu numai în sensul teoretic al cuvântului. Orice 
urmă de viaţă reală dispăruse Dintr-însul, o dovedeau genunchii 
săi tremurânzi, obrazul său palid pe care era puternic întipărită 
spaima morții. 

Cine a avut odată forţa de a sta la hotarul acestei labile 
existențe și a avut puterea să privească sfidător moartea, acela 
nu mai poate găsi și a doua oară aceeași forță morală! 

Sanson coborî  răsuflând greu.  Întâmplarea aceasta 
neașteptată îi păru o pronie a cerului. Oare s-ar fi putut împlini 
imposibilul, acum? Va reuși să-l scape pe tatăl lui Lili de la o 
moarte sigură? 

îl apucă o spaimă nebună. Se uită în juru-i cu o privire sfioasă, 
plină de vină. Tresări când văzu pe Lili, mireasa lui, 
îngenunchind lângă el. 

Poporul îl aclama să urce ghilotina. 

Dar Sanson nu-și muta ochii de la tânăra fată, care îi arunca o 
privire lungă; apoi se sculă repede în picioare: 

— Enric! — tu? îngână tânăra, disperată. 

Enric Sanson nu era în stare să pronunțe niciun cuvânt. 


începu să tremure. Încerc să apuce mâna fetei, spunând: 
— Lili! scumpă și adorată Lili! 
— Dar tânăra își trase mâna. 
— Enric, tu ești Călăul din Paris? strigă disperată. 


— Ei, ce-i acolo? întrebă o voce din mulţime. 

— Călăul vorbește cu fata trădătorului! 

— Ei, dar știi că are haz? 

— La lucru, la lucru! 

— Să vedem și noi ce-și vorbește dumnealor? strigau unii, 
aruncând priviri bănuitoare spre Sanson. 

Dar acesta se ridică cu demnitate spre ei. 

— Vreţi să faceţi ceea ce nu puteți! strigă el cu voce tare. Ce 
am eu cu fata asta, mă privește numai pe mine! Deci, să știți cu 
toţii e mireasa mea! 

Cuvintele acestea făcură o impresie grozavă asupra 
auditoriului. Într-adevăr. Enric Sanson era așa de popular, 
tocmai prin trista sa meserie, încât era favoritul poporului. 

— Mireasa ta?!. Îngână tânăra fată, tremurând. O, Enric, ce 
mi-ai făcut!?!... Tu ești Călăul din Paris! Tu ești acel groaznic 
bărbat care îi jertfește, zi de zi, cu atâta sânge rece, pe toți 
concetățenii săi! O, Enric, Enric! 

Vocea ei amuţi. Un suspin adânc K scăpă de pe buze. Sanson 
se plecă spre dânsa: 

— lartă-mă, Lili, nu îndrăzneam să ţi-o spun! 

— M-ai înșelat, m-ai minţit! Nu ne-ai spus că ești un nobil? 

— Chiar sunt! Ţi-o jur pe Dumnezeu din cer! Dar nu e aci locul 
să mă explic! 

— Și ce-mi poţi spune, cura te poţi scuza? Te-ai jucat amarnic 
cu inima mea! 

— Nu, Lili, zău că te iubesc cu credinţă! îngână Enric. (Vocea 
lui avu, de astădată, un sunet mai moale, mai dulce). Îți voi 
spune, mai târziu, totul! Și de mă vei condamna, atunci îmi voi 
îndura soarta! Dar acum, roagă-te, roagă-te pentru mine, Lili! 
Mă duc să-l scap pe tatăl tău! 

Tânăra fată îl fixă cu ochii mari, îngroziţi: 

— Tu, Călăul său, vrei să-l scapi? Tu, Dumnezeul meu, tu? 

Lili tăcu răpusă de emoție. 

— Da, îl voi scăpa! murmură Sanson atât de încet, încât 
numai ea înțelese. 


Pe urmă, se ridică cu mândrie: 

— Cetăţeni ai Parisului! strigă el cu voce tunătoare, vă voi 
face pe voie! Dar trebuie să mă duc să primesc sfaturi de la 
superiorii mei, să urinez poruncile lor. 

— Loc, loc, pentru Călăul din Paris! sună prin mulţime. 

— Veţi pleca, cu condamnatul, spre Piaţa Caroussel?. Se 
adresă Sanson poruncitor către servitorii săi. Garantaţi pentru 
viaţa sa? 

— Garantăm! strigară în cor; dar ce-ţi veni în gând, cetăţene? 
Noi înșine vom veghea să nu i se atingă un fir de păr! Va muri, 
doar de mina ta! 

Și căruţa se puse în mișcare. 

Poporul făcu loc lui Sanson. El alergă, gâfâind, la închisoare. O 
scânteie de nădejde licări în inima lui. Spera să-l scape pe 
bătrânul armurier... 

Capitolul 15 DOI DUȘMANI DE MOARTE 

Tribunalul se întrunise din nou. 

Acesta purta numele de Tribunal Revoluționar. Se ocupa cu 
condamnările criminalilor de drept comun. El judeca numai pe 
cei care, după părerea poporului, ar fi păcătuit împotriva 
drepturilor și suveranităţii sale. 

Știm deja că dezbaterile tribunalului erau o simplă farsă. 

Judecătorii asistau numai de formă, nici nu luau în seamă 
apărarea acuzaților. 

Cel mai important personaj era procurorul. 

să ne uităm ceva mai bine la el. Ne va fi cam greu, nu-i vorbă, 
să recunoaștem în persoana sa pe Marele Șef al bandei pactului 
de sânge. Procurorul, stătea în dreapta completului de judecată. 

Era un individ mic, slut; putea să aibă în jur de patruzeci de 
ani. Toată fața sa era o adevărată scenă de luptă între cele mai 
grozave pasiuni: un tigru setos de sânge; o furie groaznică 
fulgera în ochii săi mici și verzi, care nu puteau fixa mult un 
obiect, rătăcind mereu de la un lucru la altul, clipind nesigur. 

Cu un glas pur, care răsuna până departe, procurorul nu 
cerea decât sânge. Știm deja că se numea Fouquier. 

Tocmai în acest moment, numeroase victime fuseseră 
condamnate de un tribunal care nu-și dădea măcar osteneala de 
a cerceta probele și de a se retrage pentru deliberare. Desigur, 
că așa-zișii juraţi pronunțaseră cumplitul „da” ca răspuns la 
întrebările puse. 


Juraţii erau și mai nemernici decât judecătorii; erau recrutaţi 
numai dintre cei cunoscuţi ca partizani ai terorismului; așa că 
erau total supuși procurorului, nu îndrăzneau să nu-i satisfacă 
pofta de răzbunare. Altminteri, putea, ajunge numaidecât de pe 
banca juraţilor în boxa acuzaților. 

Se acordă o pauză scurtă în dezbateri; cei condamnaţi fură 
scoși; cântau (măsurând cu dispreț figurile judecătorilor) 
cântecul libertăţii și al Revoluţiei, Marsi/ieza; o companie de 
soldați fu expediată la închisoare, pentru a aduce un alt rând de 
nenorociti. „Spectatorii”, foarte numeroși, se retraseră în fundul 
sălii aici, își scoaseră din buzunare dejunul frugal adus de-acasă 
și se puseră pe mâncate, veseli și cinici. Din inimile acestor 
bărbaţi și femei dispăruse demult orice sentiment omenesc; 
unica lor dorinţă era să vadă căzând cât mai multe capete, 
indiferent ale cui erau; și astfel se întâmpla că în fiecare zi își 
pierdea viața sub cuţit câte un fost idol al lor iar ei, idioţii, 
aplaudau și strigau bravo! f 

Deodată se apropie de procuror un aprod al tribunalului. li. 
Spuse ceva la ureche. Fouquier se uită foarte mirat. Apoi dădu 
din cap şi-l însărcina pe substitutul său să-l înlocuiască un 
moment. Urmându-l pe servitor, Procurorul se duse dea dreptul 
în sala de așteptare a tribunalului, unde-l găsi pe Sanson. 

Călăul venise în fuga mare, respira din greu şi broboane mari 
de sudoare îi acopereau fruntea. ` 

— Ei. Ce este, cetățene-călău? Intrebă Fouquier. Sanson 
respiră adânc și-i povesti apoi, în câteva cuvinte. Toate cele 
întâmplate, adăugind că a venit să-l întrebe ce-i de făcut acum. 

Pentru moment, Sanson nu pomeni nici măcar în treacăt de 
partea care îl privea personal în toată aventura asta. Vroia să 
găsească, mai întâi calea prin care l-ar fi putut convinge măi 
lesne pe Fouquier. 

Procurorul îl cercetă cu ochi șireţi și veninoși: 

— Ah, mizerabilul! A îndrăznit să ne insulte până și pe 
eșafod?! Foarte bine, poporul are perfectă dreptate, trebuie să 
dăm o pildă zguduitoare. 

— Voi spune numaidecât tribunalului toată afacerea, și voi 
propune ca mizerabilului care a insultat Patria să i se taie, mai 
întii, mina dreaptă! Așteaptă-mă aici, cetățene-călău! 

Făcu o mișcare de parcă ar fi voit să părăsească odaia; dar se 
opri deodată. Și, cu o privire bănuitoare, îl fixă pe Sanson drept 


în ochi. Enric nu putu ţine piept acestei priviri și lăsă ochii în jos, 
timp de o clipă. 

— Să te întreb ceva, cetățene Sanson dacă am auzit bine, e 
adevărat, că ai avut o aventură cu totul ciudata în Piaţa 
execuţiei?... 

Sanson deveni palid. Un spion al procurorului i-o luase înainte 
știa deja totul! 

Acești doi oameni, nu mai încape îndoială, se urau din 
adâncul inimii; se observa din încrucișarea privirilor, dar se 
părea și că se tem unul de altul. Cel puţin glasul procurorului 
trăda oarecare rezervă. 

— Ei bine, Sanson, ce zici? reveni Fouquier. S-au întâmplat 
ceva neregularități? 

Sanson simţea că o sudoare rece îi acoperă fruntea; în același 
timp, știa foarte bine că orice dovadă de slăbiciune ar fi fost 
egală cu distrugerea. Işi ridică, deci, ochii cu multă îndrăzneală. 

— Cetăţene-procuror, nu înţeleg ce vrei să spui!? Dacă faci 
cumva aluzie la faptul că am recunoscut printre condamnaţi pe 
tatăl miresei melc... 

— Tocmai, tocmai! răspunse Fouquier. Dar s-a întâmplat mai 
mult decât atât. A avut loc un mic schimb între prizonieri ducele 
de Barry, a fost lăsat în închisoare! Mizerabile, cum ai putut să 
faci una ca astă? Trădătorule! Poţi nega că. N-ai fost înțeles cu 
acest aristocrat? 

Și procurorul, rostind cu violenţă aceste cuvinte, bătea eu 
piciorul, turbând de furie. 

Dar Sanson își păstră calmul și îl fixă cu o privire rece. 

— Te înșeli, cetăţene Fouquier! Ce pot avea comun cu ducele 
de Barry — eu, Călăul din Paris? 

— Ei, na! îl ironiza procurorul. Aseară a fost văzută intrând la 
tine o doamnă îmbrăcată. In negru; doamna aceea era prințesa 
de Barry... Vezi, știu absolut totul!... 

O flacără străfulgera sălbatic ochii lui Sanson: 

— Vasăzică, sunt urmat pretutindeni de spioni și iscoditori?! 
Aflaţi că sunt stăpân absolut pe acțiunile mele și nimeni nu are 
dreptul să se amestece în afacerile mele! 

Fouquier izbucni într-un râs ironic. 

— Nu prea sunt obișnuit cu limbajul acesta trufaș venit din 
gura unui om pe care, printr-o singură vorbă, îl pot trimite la 
ghilotină! 


Sanson simţi că se apropie momentul decisiv; vedea clar că 
era pe punctul de a câștiga sau de a pierde totul! Venind foarte 
aproape de procuror, îl fixă cu o privire fulgerătoare; 

— Să nu uiţi un lucru, cetățene Fouquier puternicii de ieri sunt 
victimele de azi! Știu că în momentul acesta ai puterea să mă 
trimiţi la ghilotină și pe mine, maestrul eșafodului; dar îţi jur pe 
tot ce mi-e sfânt că primul cap care va cădea imediat după al 
meu, va fi al tău. 

Fouquier păli. Cu o privire rătăcită căuta să pătrundă în 
sufletul lui Sanson. 

— Capul meu? gângăvi el. Mofturi, dragul meu! 

— Ba nu sunt mofturi, ci adevărul adevărat! răspunse solemn 
CălăuL Căci dacă tu, cetățene-procuror, ai spionii tăi, îi am și eu 
pe ai mei; și nu trebuia să fiu Călăul din Paris ca să am la 
îndemână izvoare de informaţii — izvoare la care tu niciodată nu 
ai avea acces... 

Se apropie de Fouquier şi-l sili să asculte câteva cuvinte la 
ureche. Apoi făcu un pas înapoi, își încrucișă braţele pe piept și 
așteptă efectul șoaptelor sale. 

Rezultatul a fost zdrobitor!! Fouquier rămase un moment ca 
lovit de trăsnet. Spaima i se întipări pe faţă, ochii îi ieșiră din 
orbite, gura spumega turbată; cu o furie neputincioasă gângăvi: 

— Tu știi, tu știi!... 

Și copleșit de o spaimă năpraznică, nu îndrăznea să se uite în 
ochii lui Sanson. 

— Știu totul! zise Călăul. Ei acum mă crezi, procurorule, că nu 
mă sperie acuzaţia ta? 

Fouquier scrâșni din dinţi și-i arătă pumnii: 

— Ah, ah! Ai aflat secretul pe care îl credeam mai durabil ca 
orice pe lumea asta!? Spune-mi numele trădătorului! 

— Trădătorul ești tu! izbucni Sanson. Nemernicule Asasinule! 
Îndrăznești să condamni zilnic oameni nevinovaţi! Ar trebui să fii 
târât de cai sălbatici până la piciorul eșafodului și să fii executat 
fără milă! 

Un moment puteai crede că Fouquier vrea să se repeadă 
asupra adversarului, dar Sanson ţinu piept cu vigoare privirii 
inundate de ură. Pe urmă, buzele procurorului scăpară un țipăt 
sălbatic, dar înăbușit; făcu un pas îndărăt: 

— Acum te recunosc! Mizerabile, te-ai furișat la noi! Tu ești 
contele de Castello! 


Fouquier tremura din cap până în picioare, în timp ce Călăul 
râdea triumfător: 

— Da, eu sunt contele de Castello! M-am furișat la voi sub 
masca contelui spaniol. M-am înscris în banda voastră, pentru a 
vă putea da de gol. 

— Mizerabile! 

— Am izbutit să aflu toate planurile voastre criminale, 
continuă cu sânge rece Călăul. 

— Ai depus un jurământ sfânt: Să păstrezi o tăcere absolută! 
strigă înăbușit procurorul. 

Sanson răspunse ironic: 

— Faţă de mișei şi asasini, jurămintele n-au nicio valoare!... 

Fouquier părea nimicit. Indrugă: 

— Dar cum dracu de te afli, acum, înaintea mea? Sanson îi 
aruncă o privire dispreţuitoare: 

— Dumnezeu a fost cu mine. El m-a ocrotit și am scăpat din 
ghearele tale. Ți-ajunge? 

Fouquier avu o tresărire. Păru, un moment, că vrea să cheme 
garda; întâlnind, însă, figura liniștită a lui Sanson, se răzgândi. 

— Va veni ceasul în care mă voi socoti cu tine! scrâșni el. 

Călăul replică senin: 

— Da, da, va veni acel ceas! Dar atunci să-ţi încredințezi 
sufletul lui Dumnezeu, cetățene Fouquier. Pentru că pe eșafod 
ne vom socoti! 

Faţa procurorului păli; pe urmă, se transfigură într-un râs silit: 

— Ei bine, admit că ai o armă destul de puternică împotriva 
mea. Dar de tăcerea ta sunt, totuși, asigurat! Vei tăcea pentru 
a-ți păzi gâtul. Nu mă sperie amenințările tale. Ele nu pot salva 
viaţa tatălui miresei tale de la eșafod, fii sigur! Am dovezi 
palpabile că l-ai mituit pe cetăţeanul Heimann. Ducele de Barry, 
conform rugăminţilor fiicei sale, a fost „omis” azi, să facă parte 
din condamnaţii la moarte. Știu tot — cunosc mesajul soliei, pe 
care ai trimis-o ieri prințesei printr-unul am ajutoarele tale! Știu, 
de asemenea, unde locuiește ea — știu și ce prânzește aproape 
în fiecare zi; totul, totul mi-e cunoscut! 

Apoi izbucni iar într-un râs ironic, la vederea celui atât de 
împietrit în surprinderea sa: 

— Eşti uimit, cetățene? întrebă el. Da, am aflat totul! Numai o 
trăsătură de condei, și prinţesa e arestată! Și oricât va zbura, 
păsărică tot va cădea în lat! Și pe lângă asta, îmi vor pica în 


ghilotină capetele a alți trei zeci de aristocrați! Vezi, cetățene 
Sanson, cât mă îngrijesc pentru tine, mereu îţi dau de lucrul!... 

Procurorul oficial își frecă mâinile osoase și galbene. 

— Și ce e acum, de făcut? N-ai venit la mine doar ca să-mi 
auzi poruncile, știu bine... Poporul parizian a mutat, de mai 
multe ori, eșafodul de pe un loc pe altul. Ție îţi pasă de viaţa 
viitorului tău socru, nu-i așa? 

Sanson păli. Un val încetat îi acoperi ochii. | se păru că totul e 
pierdut. 

— Da! zise el atunci cu demnitate, mireasa mea susţine că 
tatăl ei e nevinovat. Ea are probe care dovedesc nevinovăția lui! 

Un râs diabolic scăpă de pe buzele lui Fouquier. 

— Vorbe! zise el. E un partizan al aristocraților și un dușman 
al poporului. Și aceasta e de ajuns pentru ca să i se reteze 
capul! Tu îl vei executa Nicio vorbă mai mult! Ai înţeles? 

Spunând acestea, se îndreptă spre sala de ședințe. 

Sanson respiră greu. 

— E ultimul tău cuvânt. Cetăţene-procuror? 

Fouquier îl privi cu ironie. 

— Te mai poţi îndoi de lucrul ăsta? 

Sanson se îngrozi. 

— Ei bine, fie. Zise el atunci, mai am de spus ceva 
președintelui! 

Dădu să treacă pe lângă procuror. Acesta păli și aruncă o 
privire întrebătoare către călău. 

— Nebunule! Ce vrei să faci? Strigă el și-i tăie calea. 

— Vreau să-i spun totul președintelui! răspunse Sanson cu 
hotărâre. 

— Totul?! întrebă Fouquier; și o furie de dispreţ se întipări făţa 
sa. Neghiobule, ai să-ți pierzi capul! 

— Crezi că mă mai sinchisesc de propria-mi viaţă; când nu o 
pot salva pe aceea a tatălui scumpei mele mirese? zise Sanson. 
Ți se va împlini voinţa, cetăţene-procuror. Dar nu eu voi fi 
executorul, ci un altul. Același care mâine poate, ne va trimite 
pe amândoi pe lumea cealaltă! 

Faţa lui Fouquier se îngălbeni. Capul îi căzu în piept, întocmai 
ca unui tigru care își apucă prada și o scapă în ultimul moment. 

Serios? Vorbești serios? Întrebă el cu ton ce se străduia să fie 
îndrăzneţ. 

— i-o jur pe sângele vărsat de jertfele mele zise Călăul. Și 


ridică mina dreaptă în sus, în semn de jurământ. 

— Bine, bine!. Zise Fouquier m-ai învins — trebuie să 
marturisesc. 

Și se plimba încolo și încoace gânditor. 

Soldaţii veneau cu o nouă trupă de nenorociți, pentru a-i 
prezenta în sala de ședință. Inainte de execuţie... 

— Am găsit un mijloc!. Strigă procurorul. Și se apropie de 
Călău. Vei vorbi de pe eșafod poporului îi vei spune că este o 
eroare că acel armurier — Miranda îl cheamă, nu-i așa? — a 
compărut în fata judecătorilor... În locul său, însă, îl vei executa 
pe ducele de Barry. 

Sanson se înclină tăcut. Simţea că ar fi fost o nebunie să se 
împotrivească voinţei lui Fouquier, care continuă: 

— Voi aduce cazul. Numaidecât la cunoștința instanţei: tu vei 
fi martor, cetăţene Sanson și mireasa ta. De asemenea. Voi 
căuta să fac totul ca să salvez viaţa socrului tău. 

— Adevărat grăiești? întrebă Sanson: și speranţa se aprinse în 
ochii lui. Vasăzică, vei cruța viața lui Miranda? 

Fouquier dădu afirmativ din cap, dar nu rosti niciun cuvânt. 

— Jură-mi că nu e nicio nouă cursă! murmură Sanson, mirat 
de concesia surprinzătoare a procurorului. 

— Îți repet că mă voi ţine de cuvânt! Miranda va ti ăi, 
răspunse Fouquier... Și mulțumește-te cu atâta. De ce să-ți jur 
degeaba? Deja cunoștința noastră ne leagă laolaltă, — și asta e 
de ajuns. Și acum du-te, fă-ţi datoria; îţi dau și gardă. Execută-l 
îndată pe ducele de Barry. După ce vei fi dus pe amândoi 
răufăcătorii la moarte. Intoarce-te aici cu Miranda și cu fiica sa! 
Și încă ceva așteaptă-mă aici! Trebuie să compari, mai întâi în 
fața tribunalului, în cazul acelui păcătos! 

Și ieși repede din odaie. 

Sanson rămase pe loc cu mâinile încrucișate la piept. 

Dar. Desigur, de-ar fi văzut râsul ironic, din ultimul moment, 
ce-l avea pe buze Fouquier, n-ar mai fi fost atât de fericit și 
încrezător!... 

Capitolul 16 SALVAT DE CALAU 

După câteva minute, veni un trimis al procurorului oficial și îl 
chemă pe Călău în sala de ședințe. Acolo era deja totul 
cunoscut. 

— Cetăţene Sanson, se adresă președintele către cel intrat, 
suntem puși în cunoștință de cazul acelui trădător care nu se 


putu stăpâni să insulte nici în momentul morţii, patria noastră. 
Să se facă ceea ce vrea poporul. Și-ţi poruncim, afară de asta, 
să-i tai mina dreaptă înainte de a-i reteza capul! 

Călăul se înclină tăcând. 

În momentul acesta el era o jucărie în mina tribunalului. Și 
deci, fără să spună, o vorbă, chiar dacă îi sângera inima, trebuia 
să împlinească porunca punct cu punct. Așa cerea trista sa 
misiune. Și nici nu era la libera lui alegere; trebuia să-l 
moștenească pe tatăl său — care, cândva îl moștenise pe 
bunicul său. Din membru în membru al familiei se perpetua 
nenorocirea. Fiul călăului urma să devină și el Călăul din Paris! 
Așa glăsuia legea crudă și groaznică. 

A doua poruncă a președintelui fu să-l scoată pe ducele de 
Barry din închisoare și să-l execute pe eșafod. 

Intre pereţii închisorii se petrecea o scenă neașteptat de 
grozavă și dureroasă... 

Ducele de Barry se credea deja sigur. Deodată, fu ridicat cu 
forța, de la locul său; înţelese numaidecât ce soartă îl aștepta. 
Incepu să gesticuleze ca un smintit. 

Dar ce putea face acest moșneag prăpădit în faţa soldaţi lor? 
Aceștia îl; luară cu ei; și deoarece nu venise duba 
condamnaților, ducele trebui să facă pe jos drumul până la 
eșafod. 

Acum, când eșafodul fu mutat în Piaţa Caroussel, era mai 
aproape de închisoare ca înainte. Totuși, ducele de Barry nu 
putu parcurge nici acest drum scurt. Frica morţii îi străbătea 
toată fiinţa. Ochii îi ieșiseră din orbite, aveau o expresie de 
decrepitudine animală. 

Soldaţii trebuiră să-l ducă de braţ târâș-grăpiș ţ de departe, 
Sanson, care mergea în faţa soldaţilor, auzea o gălăgie 
infernală. 

Mulțimea numeroasă își înzecise prezența ți striga încontinuu 
cu sălbăticie. 

Cu chiu cu vai, soldaţii croită drum pentru Sanson; Călăul 
tresări. O femeie se uita ţintă la el. Doi ochi negri îl priveau 
dintr-un chip desfigurat. O recunoscu numaidecât: Era prinţesa 
de Barry! 

Venise să se încredinţeze personal dacă Enric își respectă 
promisiunea. Și acum trebuia să asiste cum zbirii îl târau la 
moarte pe tatăl ei! 


Sanson se mulțumi să dea din umeri. Apoi se uită în sus. Cu 
aceasta a vrut să-i de-a a înțelege că a încercat tot ce i-a fost 
posibil și că numai cerul e de vină dacă n-a putut realiza ce a 
promis. Dar din ochii negri și scânteietori ai prințesei îl 
întâmpină o privire încărcată de ură. Ea-și lipise buzele cu 
putere, pentru ca niciun țipăt să nu-i scape; dar privirea ei 
spunea totul. 

Sanson știa acum că în persoana Adelei de Barry ași făcu o 
dușmancă de moarte. Un moment stătu la îndoială / n-ar fi bine 
să pună mâna pe prinţesă, denunţând-o ca trădătoare?! Ar fi 
fost de ajuns un singur cuvânt, și moartea ei avea să fie ceva 
hotărât. Dar nu era momentul să se ocupe de prinţesă. Ştia că 
mireasa sa se află în Piaţă; Nu voia ca Lili să fie martoră la 
intervenţia sa împotriva unei femei fără apărare! 

Impacientat la culme, tot se împingea să înainteze mai 
departe. Inima sa bătea cu violenţă. Dar, chiar, unde era Lili, 
iubita sa? O zări într-un târziu: era păzită de mulțime întocmai 
ca o prizonieră; stătea îngenunchiată lângă tatăl ei. 

Sanson încercă să prindă o privire a lui Lili; adevărat, ea se 
uită la el — dar nu dragostea vorbea din această privire, ci 
spaima, scârba și frica. 

Sanson întoarse ochii în altă parte. Reproșul care-l întâmpină 
din ochii adoratei sale era mai cumplit decât orice. Tremura la 
gândul că ea avea să fie acum martora scenei ce urma să se 
petreacă. 

După o clipă, însă, ochii săi exprimau deja o mândrie 
impunătoare. Trebuia să-și facă datoria. Ei bine, și-o va face 
deplin! Cu o voce sonoră și impunătoare anunţă poporului 
rezoluţiile Tribunalului. Un bravo zguduitor, pornit din mii de 
guri, întâmpină cuvintele sale. Poporul era însetat de sânge, nu 
mai avea răbdare să aștepte până se vor face pregătirile și 
formalităţile acelea atât de simple și scurte. 

Nenorocita victimă, ţinta acestei furii sălbatice, părea că nici 
n-a înţeles sensul cuvintelor rostite de Călău. Nu opuse nici cea 
mai mică împotrivire ajutoarelor. Un murmur neînțeles răzbătea 
de pe buzele sale schimonosite și scăpă un țipăt scurt și înăbușit 
când i se tăie mâna dreaptă!... 

în momentul următor fu legat de scândură, și pentru a doua 
oară ghilotina își împlini groaznica misiune: capul nenorocitului 
se rostogoli înecat în sânge, în coșul de jos. 


Câteva minute mai târziu a fost executat și ducele de Barry — 
care oferi, însă, un spectacol dezgustător. Pierduse orice curaj, 
orice urmă de bărbăţie, plângea și se văita ca un copil care 
vedea că nu poate scăpa de trista sa ursita. Un potop de insulte 
se revărsă asupra lui din toate părțile. In momentul când cuțitul 
ghilotinei îi atinse gâtul, o femeie din popor slobozi un strigăt 
pătrunzător. Dar strigătul acesta fu înăbușit de strigătele de 
bucurie a? E bestiilor. Opera sângeroasă a zilei era terminată. 

Totuși, se ridicară câteva voci care cerură și executarea 
armurierului Miranda. Dar Sanson repetă cu succes rezoluţia 
procurorului. Se îndreptă spre Miranda. Acesta îl măsură cu o 
privire plină de dispreț. 

— De ce această inutilă amânare, Călăule? Fă-ţi datoria! 

Sanson îl privi cu o muţenie rugătoare: 

— Nu provoca degeaba furia poporului!... Dumnezeu mi-e 
martor că am făcut totul ca să te scap; și am izbutit, îţi voi da 
altădată amănunte. 

Bătrânul îl înfruntă dispreţuitor: 

— Ce vrei să-mi îndrugi? Ești, un mizerabil! Te-ai furișat în 
casa mea. Și sub pretextul că ești un tânăr nobil, ai furat inima 
fiicei mele. Eu am consimțit să te logodești cu ea! lată, acum 
aflu că oști Călăul din Paris! Mai degrabă mi-aș da sufletul, decât 
s-o știu în braţele tale năclăite de sânge! 

— Urcă-te! îi răspunse Sanson care abia își putea stăpâni 
emoția; și arătă spre căruţa condamnaților, care se apropiase de 
dânșii. Am ordin să te reconduc la Tribunalul Revoluționar. 
Dumnezeu știe că nu sunt atât de vinovat pe cât crezi! 

Armurierul nu mai putu răspunde. Poporul îl luă cu forţa şi-l 
aruncă în căruță. 

— Lili. Trebuie să mă urmezi și tu... Și dumneata, se corectă 
Sanson cu glas înduioșător. 

Zicând acestea, se aplecă, spre fata îngenuncheată, dar 
observă că ea s-a înfiorat la atingerea lui. Sanson tresări. 

— Enric. Tu... Dumneata ești Călăul din Paris! Izbucni ea, 
plângând înăbuşit. Dar nu, nu voi să te acuz! Așa a vrut 
Dumnezeu! Fără ajutorul dumitale, tata n-ar fi scăpat! 

— O, Enric! Enric!. Zise ea deodată, căzând în braţele 
Călăului, fără a ști ce face. Scapă-l pe tata! Și îţi jur pe 
Dumnezeu că voi uita totul, că voi fia ta! 

Un strigăt de bucurie se înălță din inima lui Sanson, și o însoţi 


până la dubă pe scumpa sa mireasă. 

„Nici nu știa sărmanul, că veselia din inima sa se va preface 
în câteva ore, într-o disperare cumplită.” 

Capitolul 17 UN COMPLOT DIABOLIC 

Vestea noii ședințe de la tribunal, deosebit de importantă, se 
răspândi cu iuțeala fulgerului în întreg Parisul. Un adevărat 
diluviu uman inundă sala de ședință. Cu greu Călăul și însoțitorii 
săi își putură croi drum în sala care fierbea. 

— Viu! viu! 

— Are să fie ceva frumos! 

— Îl vedeţi pe moșneag cât de mândru privește de jur- 
împrejur?! 

— Ai niţică răbdare, moșule, capul tău oricum nu va mai sta 
mult pe umeri! 

— Dar porumbiţa de lângă el?! 

— Mă, da nostimă mai este. 

— Vorbește mai încet, este logodnica Călăului! 

— Trăiască Sanson! 

— Trăiască! Trăiască! Ura! 

Astfel se încrucişau și se amestecau tot soiul de strigăte. 
Mulțimea iritată striga întruna, chiuia, înjura și aplauda. 

Sanson mulțumi cu modestie tuturor celor care îl aplaudau. 

Altădată, popularitatea de care se bucura îl încânta; azi, însă, 
sufletul său era prea trist pentru a mai găsi vreo plăcere în 
aclamațiile astea. Avea promisiunea lui Fouquier, nu-i vorbă, și 
știa tune că era nevoit să se ţină de cuvânt. 

Dar în timpul plecării spre închisoare, îndoieli sumbre și 
tulburătoare îi răscoleau sufletul. Pentru moment nu-și putea 
explica pricina acestor îndoieli; dar parcă îi era scris să afle 
foarte curând, cât de îndreptăţite erau aceste temeri. 

Tribunalul aștepta noii sosiți. Procurorul stătea la măsuţa sa 
și, cu o privire vicleană fixa pe acei care tocmai intraseră. 

înainte de toţi trebui să se prezinte Sanson. 

Cu glas liniștit raportă că a îndeplinit însărcinarea ce i-a fost 
încredinţată de tribunal. Președintele Dumas dădu din cap 
aprobator. 

— Să trecem la deliberarea procesului! începu el. Cetăţeanul- 
procuror a poruncit ca fostul armurier al mizerabilului Capet 
(Capet era numele dinastiei de Bourbon) cu numele de Miranda, 
să fie adus aici, înaintea Tribunalului Revoluționar. 


Președintele se întoarse către moșneagul robust și impozant, 
care stătea în picioare și se uita peste tot cu o privire 
disprețuitoare. 

Fata stătea lângă el, îmbrăţișându-l cu dragoste filială și 
rugându-l mut să nu mai rişte nimic prin atâta sfidare. 

— Te cheamă Miranda? îl întrebă președintele. 

Armurierul făcu un pas înainte, eliberându-se blând din 
braţele fiicei sale. 

— Da, sunt armurierul Miranda! 

— Trebuie să știi că nu mai există decât cetăţeni! zise aspru 
președintele. Cum se întâmplă că ai vrut să te lași a fi executat 
în locul altcuiva? 

Miranda izbucni într-un râs sarcastic: 

— Am fost legat în lanţuri și târât la eșafod. Vorbele mele au 
fost înăbușite de ironiile zbirilor! 

Președintele îi făcu semn să se retragă. 

— Cetățene-procuror, ce acuzaţie ridici împotriva acestui om? 
întrebă președintele pe Fouquier. 

Toate privirile se aţintiră asupra celui întrebat. Momentul era 
decisiv: tot ce propunea Fouquier, era lege! 

În timpul acesta, procurorul luă din mina lui Sanson câteva 
hârtii, pe care Lili le dăduse mai înainte călăului. După părerea 
ei, aceste hârtii conţineau dovezile deplinei nevinovăţii a tatălui 
ei, trimis în judecată pentru niște motive cu totul puerile — 
acuzat fiind, între altele, că ar fi luat parte la eliberarea Regelui 
închis. 

Lili putu dovedi cu ajutorul unor certificate medicale că, în 
vremea aceea, când avu loc eliberarea în discuţie, tatăl ei zăcea 
în pat, țintuit de o gravă fractură de picior. 

Dar, desigur, dacă n-ar fi. Fost la mijloc intervenţia lui Sanson, 
toate dovezile astea (oricât de concludente) nu l-ar fi putut 
scăpa de la moarte pe Miranda. 

— Sunt, într-adevăr, și eu convins că Miranda e nevinovat de 
acuzaţia care i-a fost adusă! începu Fouquier, întrerupând 
tăcerea mormântală din sală. De altfel, n-ar fi fost pagubă mare, 
dacă i s-ar fi tăiat capul; căci astfel de cetățeni nu pot folosi cu 
nimic patriei noastre. Ei vor fi bănuiţi totdeauna de fidelitate 
monarhică. 

în ochii bătrânului Miranda răsări o privire scânteietoare. Dacă 
n-ar fi fost Lili din nou lângă el, fixându-l cu o privire rugătoare, 


atunci desigur că i-ar fi adresat procurorului o replică 
batjocoritoare. O asemenea apostrofare, însă, ar fi fost 
echivalentă cu o reînnoire a sentinţei capitale. 

Președintele tribunalului părea surprins de  blândeţea 
procurorului: 

— Așadar, crezi, cetățene procuror, că se cuvine să-l achit pe 
acuzat!? 

Fouquier dădu din cap. 

— Da! zise el cu răceală. Cer achitarea cetăţeanului Miranda! 

Un murmur înăbușit se ridică din toate colțurile sălii. Se 
întâmpla atât de rar, era atât de extraordinar ca Fouquier să 
ceară achitarea cuiva, încât toată lumea credea că a înșelat-o 
auzul. De asemenea, juraţii rămaseră înmărmuriţi; erau atât de 
exersați în a spune mereu: „vinovat!”, încât nu mai știau cum 
este când te afli în situaţia de a da un verdict de achitare!... 

— In cazul acesta, nu-i nevoie ca juraţii să se mai retragă 
pentru deliberare, zise eL Presupun. Că nu aveţi nimic împotriva 
concluziei procurorului... 

Juraţii se grăbiră să răspundă afirmativ. 

— Ei bine! zise președintele, cetăţțene Miranda, ești achitat. 
Păzește-te, însă, să ne întâlnim pentru a doua oară; căci atunci 
nicio minune nu te mai poate scăpa! Pe de altă parte, nu uita că 
avem și mijloace de a te supraveghea, cum merită un bănuit! 

Aceste cuvinte avură asupra armurierului un efect de 
nedescris. Tot nu crezuse, până în momentul din urmă, 
hotărâtor, că va putea scăpa de eșafod. De astădată, însă era 
adevărat, mai presus de orice îndoială! Abia acum simţea cât de 
dragă îi era viaţa și înţelese ce nenorocire ar fi însemnat pentru 
Lili moartea sa! 

îl învinse emoția; el, care până acum stătea drept și 
disprețuitor, înclină capul — și lacrimile îi umplură ochii. 

— Vă mulțumesc! Vă mulțumesc! Murmură copleșit bătrânul. 

Lili îl ţinea îmbrățișat și plângea scena era emoţionantă prin 
unicitatea sa. 

Sanson stătea și el înmărmurit. Învins de emoție. Respiră 
adânc — parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. 

Nu vedea înaintea sa pe altcineva decât pe Lili. 

Numai aceasta l-a făcut să nu bage de seamă privirea de 
șarpe pe care Fouquier i-o arunca, fixându-l cu răutate. 

Mulțimea izbucni în strigăte de veselie. Aceiași oameni care 


păreau atât de setoși de sânge. Își strigau fericirea că 
armurierul a scăpat. 

Sanson se apropie de cei doi. 

— Vă conjur să plecaţi înainte de a se întâmpla vreo 
schimbare în starea de spirit a mulţimii! murmură el, 
întorcându-se spre tatăl lui Lili. 

Acesta înclină capul fără să-l bage în seamă. O luă de mână 
pe fiica sa și plecă. Nimeni nu-i împiedică. Soldaţi i care-l 
păziseră până acum cu strășnicie pe condamnat, se dădură la o 
parte. Indată, un ajutor de călău desfăcuse lanţurile de la 
mâinile armurierului. 

Tocmai se apropiau de ieșire, când, deodată. Fouquier se 
ridică, ca împins de un resort, de pe scaun. Părea că așteptase 
anume acest moment. 

— Stai!. Strigă el cu un glas răsunător. 

Strigătul căzu ca un trăsnet peste toţi. Până și judecătorii și 
juraţii se uitau uimiţi la procuror. Acesta, însă, nu rămase 
impresionat de surprinderea generală și nici de gestul întrebător 
al Călăului. 

— Stai! repetă el. Cetăţeanul Miranda să fie adus din nou 
înaintea tribunalului! 

Ca prin farmec, starea celor prezenţi se schimbă din nou. 
Soldaţii se apropiară. La un semn al procurorului, jandarmii 
despărţiră pe tată de fiică. 

— Stai! zise Fouquier pentru a treia oară. 

— Mai am de făcut tribunalului o propunere. 

— Care? întrebă curios președintele. 

— Cetăţeanul Miranda e achitat. Nu voi ridica, cel puţin acum, 
un nou cap de acuzare. 

— Slavă ţie, doamne! izbucni Lili, nici prea tare, dar nici 
încet... 

Cu o privire feroce, procurorul își aţinti ochii spre dânsa. Era 
foarte indignat că fata îndrăznise să-l întrerupă. 

— Cetăţeanul Miranda, rămâne, totuși, un bănuit. E dator să 
ne dovedească sincerul lui devotament... 

Sanson se cutremură. Presimţea că secunda următoare avea 
să aducă ceva îngrozitor. Se temea că Fouquier va comite o 
nouă mârșăvie. Dar se simţea prea slab, de astădată, ca să 
încerce să dejoace manevrele lui Fouquier. 

— Ce propui, cetăţene-procuror?. Intrebă Dumas. 


— Ei bine, propun ca Miranda să fie numit pe lângă Călău. În 
calitate de ajutor al acestuia! Spuse procurorul. 

Un zgomot asurzitor izbucni în sală; nimeni nu se aștepta la 
această propunere. 

Fouquier triumfa. Privirea i se îndreptă spre dușmanul său de 
moarte, spre Sanson. 

Acesta, sub impresia penibilă a propunerii, devenise palid ca 
un mort; ochii i se roteau, o sudoare rece îi scălda corpul. Ah! 
Cum ar fi voit să-l sugrume pe acest monstru! Dar prudenta îl 
îndemnă la rezervă. Găsi puterea să se apropie de Miranda. 

— Să nu spui nimic altminteri viaţa dumitale e pierdută! îi 
șopti el încet. Câștigă vreme și atunci vom câștiga totul. O să 
dăm cândva răspunsul la această netrebnicie!... 

Dar fu vreme să vină răspunsul bătrânului. 

— Cetăţene Călău, strigă Fouquier, ce tot vorbești cu bătrânul 
acela; îl înveți cumva un nou vicleșug?... 

Un râs general izbucni în sală. 

— Trăiască procurorul!. Răcni Pipin cel negru. 

Acesta tocmai intrase în sală. Își agita pălăria în aer. Exemplul 
său fu urmat de mulţi. 

Din toate colţurile sălii se auzeau strigăte de bravo pentru 
procuror. 

Acesta mulțumi în toate părțile, înclinându-se. 

Capitolul 18 UN TRIUMF AL AMORULUI FILIAL 

În cele din urmă, se făcu liniște în sală. 

Privirile tuturora se îndreptară spre Miranda. 

Acesta stătea buimăcit sub impresia celor intim plate. Rușinea 
ce i se adusese îl apăsa atât de tare; și totuși, n-o putea crede 
adevărată. 

— Ei, ce spui de asta, cetăţene Miranda? zise președintele. 

Vocea sa răsuna pe un ton neamical. Era evident că se afla de 
partea procurorului. Lili se apropie de armurier și-i șopti. 

— O, tată! gândește-te că ţi-e viaţa în joc! Nu-l provoca pe 
omul acesta odios! 

Cu un gest ferm bătrânul îi făcu semn să tacă. 

— Niciodată! răspunse el. Decât să mă înjosesc astfel... 

— Să te înjosești?! îl întrerupse Fouquier. Să te înjosești? Cine 
se află în serviciul Poporului, nu se înjosește niciodată! Călăul 
este egalul procurorului și al președintelui tribunalului — un 
slujitor al Poporului. Cine nu vrea să servească Poporul e doar 


un trădător! Și doar prin pedeapsa cu moartea se plătește 
trădarea! 

Ca sabia de ascuţite erau cuvintele sale. Sanson îngălbeni. 
Era neputincios” faţă de cele rostite. 

Călăul nu putea spune nimic împotriva acestei propuneri. 
Orice încercare de contrazicere ar fi făcut ca și el să fie bănuit... 

De și-ar fi pus și viaţa în joc, de i-ar fi dovedit în acest 
moment lui Fouquier crimele despre care avea cunoștință, tot 
nu ar fi fost crezut. Momentul era inoportun. Nu putea face 
nimic pentru tatăl lui Lili. Era condamnat la o groaznică tăcere. 

— Eu nu pot fi călău, mai strigă odată Miranda. 

Bătrânul își aţinti privirea fulgerătoare spre procuror. Fouquier 
se învineți de furie. 

— Cetăţene Miranda, ai spus vorbe nesocotite. Fie și numai 
aceste vorbe ale tale, condamnarea ta ar fi spionată! Dacă nu 
mi-ar fi milă de tine, bătrânule, ţi-ai afla chiar azi moartea. Mai 
ales că îţi cunosc deja părerile tale periculoase. Fiindcă, desigur, 
fabricai arme pentru partizanii lui Capet. Nu meriţi moartea 
pentru dușmănirea naţiunii noastre? Refuză, numai să primești 
funcţia cu care tribunalul te onorează —, și voi cere, chiar în 
momentul acesta, să se pronunțe verdictul condamnării tale la 
moarte! 

Cuvintele sale avură un ecou puternic asupra celor prezenți. 

Nu se găseau, desigur, mulţi oameni care să manifeste 
compătimire pentru bătrânul armurier. 

Cuprins de mânie, acesta vru să dea un răspuns pe măsură. 
Dar Lili se și aruncase în brațele sale: 

— Nu spune nimic, tată, nu spune nimic! Gândește-te ce voi 
face dacă tu vei fi omorât? 

Cum, însă bătrânul clătina din cap cu îndărătnicie, o nouă 
idee îi veni în minte. Se dezlipi de tatăl ei și se îndreptă spre 
locul unde se afla procurorul. 

Căzu în genunchi înaintea acestuia, implorându-l. 

— Indurare! îndurare! Indurare pentru tata! Repetă dânsa. 
Lăsaţi-i timpul necesar pentru asemenea decizie. Nu-i cereți 
chiar acum să-și spună hotărârea. Nu e trădător, v-o jur pe tot 
ce am mai scump. Desigur, vă va servi cu credinţă, pe cât e în 
stare s-o facă, dar nu-i cereţi să săvârșească meseria aceasta 
sângeroasă! Și dacă nu și nu, acceptaţi, să fiu eu jertfa. Faceţi 
cu mine ce doriţi, dar cruţați capul scumpului meu tată.! 


Dar patosul pledoariei sale nu produse o impresie favorabilă 
asupra tribunalului și juraţilor. Judecătorii dădeau din umeri și 
așteptau concluziile procurorului. 

Acesta stătea încremenit în scaunul său. 

Privirile nu i se mai dezlipeau de frumuseţea răpitoare a fetei. 

Trecură minute chinuitoare, lungi ca niște secole. 

Sanson stătea nemișcat, lângă iubita sa. 

— Ei bine, voi da dovadă că nu în zadar se apelează la 
generozitatea mea, zise Fouquier. Mă voi abate, de data 
aceasta, de la obiceiul meu. Ascultaţi-mă, cetăţeni judecători și 
juraţi îmi menţin propunerea: totuși, pentru a nu se crede că am 
comis o nedreptate, voi face o precis zare: propun ca numitul 
Miranda să fie internat într-o celulă îngustă. Acolo să fie ţinut 
trei zile. După trecerea acestora, va fi readus înaintea noastră. 
Va avea, atunci, să ne explice dacă are de gând să se supună 
voinţei Poporului, sau nu. În cazul dintâi, va fi liber, la dispoziţia 
cetăţeanului Sanson. Acesta va avea datoria să-l facă asistent la 
fiecare execuţie. Dacă cetățeanul Miranda nu se va conforma 
voinţei noastre, atunci va plăti cu viaţa. 

— Propunerea ta este lege!. Zise președintele. Retrage-te, 
cetățene Miranda. Vezi cât de generos ne purtăm cu tine!? Nu 
abuza de răbdarea noastră. 

Se sculă de la locul său. Se apropie de procuror și schimbă 
câteva cuvinte neauzite de nimeni. Pe urma dădu din cap și se 
reîntoarse la locul său. 

— Tribunalul a hotărât, reîncepu el pe un ton mai ridicat, să 
întemniţeze pe cetăţeanul Miranda. El va fi dus în închisoare de 
astădată, însă nu în secția condamnaților la moarte. li va fi 
permis să se întâlnească cu fiica sa, precum și cu cunoscuți de- 
ai sai, nebănuiți. 

Miranda vru din nou să intervină, dar Lili îl împiedică 
implorându-l... 

Şedinţa fu ridicată. 

O gardă numeroasă îl împresură pe armurier. Fu dus la 
închisoare... 

Capitolul 19 „NEGRUL PIPPIN” 

Lili avu voie, deocamdată, să-l petreacă pe tatăl ei până la 
poarta închisorii. Urma să se întoarcă la palatul justiţiei, pentru 
a-și scoate un bilet de voie cu care să intre la tatăl său. 

Sanson voia s-o însoţească pe iubita sa. Dar o privire plină de 


înţeles a procurorului îl reținu. Acesta îl luă deoparte. 

— Ei, cetățenesc Sanson, ești mulțumit de mine? zise omul 
legii, cu o voce înăbușită. 

— Eşti un demon, cetățene Fouquier! îi răspunse Călăul. Dar 
acest, „secol” de tortură ţi-l voi trece la socoteală. 

— Ține-ţi gura, îl întrerupse Fouquier. De altminteri, cuțitul 
tău n-are nicio putere, cetăţene-Călău, adăugă el pe un ton 
glumet. Tu, Călăule, nu poţi să-ți baţi joc de meserie. 
Reclamaţiile tale vor fi socotite, de astădată, născociri, 
sentinţele tale nu vor fi luate în seamă... Cine râde la urmă, râde 
mai bine... 

— Aceasta e și părerea, mea, ripostă Sanson; și un foc se 
aprinse în ochii săi. Dușmănit să fii de-a pururi, Satană cu chip 
de om! 

— Foarte bine că provoci dușmănia. Să știi că nu întâmplător 
ţi-ai ales în mine un vrăjmaș de moarte. Păzește-te! În curând, 
voi face dovada că eu sunt mai devotat binelui poporului... 

Abia se despărţise de Sanson dar focul din ochii săi îi 
incendiase sufletul. 

își plimba privirile în toate părțile. 

Deodată îl zări pe negrul Pippin, în sala alăturată, odihnindu- 
se pe bancă. 

Fouquier îi făcu semn: 

— Vino cu mine, îi zise scurt. 

Cu o umilinţă înnăscută, negrul Pippin îl urmă pe procuror cu 
pași cadenţțaţi. Acesta îl bătu pe umăr. 

— Spune-mi, băiete, poate omul să se bizuie pe tine? Știi să 
taci? 

— Ca mormântul, fu răspunsul negrului. Știi, doar, cetăţene- 
procuror, că pentru dumneata mă duc și în foc, am dovedit-o de 
atâtea ori! 

Fouquier aprobă clătinând din cap. 

— De aceea îți dau un sfat, zise el. Păzește-te, dacă ţii la 
capul tău. 

ŞI-I lovi ușor, ca o mângâiere, peste gât: Băiatul îl privi drept 
în faţă pe Fouquier. 

— Oho! Dar ce e nou? Cred că „bila” îmi stă destul de ţeapăn 
pe umeri. 

— Căută ca Sanson să nu ţi-o dea jos, insinuă Fouquier. 

— Cine?! Sanson? Întrebă Pippin. 


Și păli. 

— Ne e dușman, preciza Fouquier află, că a reușit să se 
introducă, acum două nopţi, în asociaţia noastră, sida numele 
contelui Castello. 

— Ce-aţi spus? Sanson știe că dumneavoastră... că noi facem 
parte dintre, ei şi contele Castello? 

Dar nu putu să termine. Frica îl paralizase. 

Fouquier nu putu decât să dea din cap afirmativ. Cu toate 
acestea, nu se abţinu de la un zâmbet de triumf: 

— Nu te speria, însă, prea mult. Deocamdată, Sanson e 
obligat să taca. Dar e bine ca tu să știi totul... 

— Oh! acest Sanson, oftă Pippin, scrâșnind din dinţi. De aceea 
mi se părea el așa de ciudat. Parcă simt tăișul cuţitului 
„mângâindu-mi” gâtul. 

— N-avea grijă, zise Fouquier. Deocamdată, nu mergem nici 
unul, nici altul la eșafod. Îi trimitem, mai degrabă, noi pe alţii, 
zise râzând procurorul... Totuși, Sanson cunoaște secretul 
nostru, și asta nu-i bine — mă înţelegi, Pippin? 

Acesta îl fixă: 

— Vrei să zici că Sanson... ar trebui lichidat? 

Fouquier scoase un fluierat ascuţit, afirmativ: 

— Acesta ar fi cel mai bun mijloc de scăpare. De altfel, 
asociaţia l-a condamnat la moarte. Aliază-te cu fratele Antonio... 

— Mâine nu va mai rămâne nimic din el, zise cu voce 
înăbușită negrul Pippin. Dorul de răzbunare păru că-i cotropise 
sufletul. 

— Așa, viteazule tânăr! Dar la porumbiţa încântătoare, 
gânditu-te-ai? 

— Vorbești de făta armurierului? Aha, continuă râzând, am 
văzut eu că ţi-a cam rănit inima; altfel n-ai prea fi risipit atâta 
milă față de pungașul ăla bătrân... Dar B logodnica acelui 
Sanson. 

— Tocmai, răspunse ironic Fouquier. N-ar fi bine să-i poci o 
festă admirabilă celui care a îndrăznit să ne afle secretul? 

— Dacă vreau? întrebă Pippin. Spune, ce dorești? Stai! Te 
gândești la frumoasa păpușă... 

Buzele lui Fouquier schiţară un surâs diabolic. 

— Cunosc un loc frumos și foarte retras — și tu îl cunoști, nu-i 
așa? 

Și se apropie încet de urechea procurorului apoi îl privi drept 


în ochii. 

— Vorbești de palatul ducelui De Barry? 

— Exact! E castelul în care legenda spune că sunt îngropate 
comori nepreţuite. Deși n-am găsit nimic acolo, chiar dacă n-am 
lăsat niciun loc, necercetat. 

— Sapristi! A fost muncă aceea, nu glumă, confirmă Pippin. A 
trebuit să lucrăm numai noaptea, ca să nu ne observe nimeni. 
Dar totul fu în zadar. 

— În fine, acest castel pustiu este acum proprietatea 
Poporului și se află în administraţia mea, continuă procurorul. 
Nu crezi, că într-una din camerele secrete o tânără fată ar putea 
fi ţinută ascunsă atâta cât îmi convine? 

— Ah, înţeleg, înţeleg! zise Pippin. Vrei să răpesc pentru tine 
porumbiţa; nici chiar frații noștri societari să au afle ce comoară 
tăinuiește castelul Barry. 

Pasiunea cea mai nestăpânită era trădată de ochii lui 
Fouquier: 

— Vrei, prietene, să-mi faci acest imens serviciu? 

— Sigur! mai cu seamă că doresc să-i joc un renghi acestui 
mizerabil de Sanson. Dar cum și unde? 

— Asta te privește! ripostă Fouquier. Nu degeaba te numește 
lumea culmea vicleniei! Numai să faci totul în taină. Numele 
meu nu trebuie să fie pomenit! 

— lau totul asupra mea, zise Pippin pe un ton lăudăros. Am la 
dispoziție mai multe forţe, decât creai, cetățene-procuror. De va 
fi posibil chiar în astă-seară frumoasa porumbiţă își va muta 
domiciliul în castelul Barry. 

— Eşti un băiat grozav! zise: Fouquier. Cât despre răsplată, 
știi că nu sunt zgârcit. Acum, du-te! Pune la cale totul așa cum 
am convenit. 

Când Fouquier se află singur în cameră, nu-și putu stăpâni un 
surâs demonic. 

— Ești un ticălos ca atâţia alţii, zise el gândindu-se la cel ce 
plecase. Și tu mă servești ca ceilalţi, ca un animal docil. După ce 
îți vei fi făcut serviciul, ghilotina îţi va închide gura! 

Și acum fii atent, meștere Sanson, continuă Fouquier 
convorbirea cu el însuși. Ti-am pus în coastă un inamic 
redutabil; el te va învăța minte în curând... 

Și-și frecă mâinile cu bucurie. 

— Toate îmi merg pe plac, murmură el. Frumoasa fetiţă va fi, 


poate, chiar mâine în mâna mea; apoi, în trei zile va cădea capul 
tatălui ei, până atunci, Pippin, va amuţi pe Sanson; draga 
porumbiţă nu va mai avea atunci, alt scut în afară de mine — 
depinde de voința mea! 

Un hohot de râs îi zbură din piept. 

Pe urmă căzu într-un jilţ. 

— Cu un picior peste celălalt, se lăsă pradă celor mai dulci 
visuri... 

Capitolul 20 RĂPIREA FETEI 

în intervalul acesta, Miranda fu readus în închisoare. 

Zadarnic încercase Lili să-l conducă pe tatăl său dincolo de 
porţile închisorii doar i se spusese să obţină întâi, de la procuror, 
un bilet de voie. 

Lili tocmai voia să meargă într-acolo, când fu reţinută de 
Enric. Care alergase într-un suflet la dânsa. 

— Lili. Scumpă Lili. Ocolește-l pe monstrul acela! Lasă-mi mie 
grija asta. 

După un timp, urmă. 

— Pot să-ţi mai vorbesc o clipă? 

Tânăra fată îl privi lung, izbucnind deodată într-un plâns 
sfâșietor. 

— O, Enric! ce mi-ai făcut?! Mi se pare că... 

— Dumnezeu mi-e martor că n-am vrut să te înșel! Dar nu 
puteam să-ți  destăinui secretul. Uite, l-ai aflat graţie 
întâmplării... 

— Nu, n-a fost nicidecum întâmplarea, spuse Lili. Tu mi-ai 
salvat, viața, când am căzut din barcă în apă. Fără ajutorul tău. 
Azi aș fi moartă! 

— Nu-mi mai aminti, interveni cu modestie Sanson. Cât 
despre iubirea noastră ţi-am făcut un mare rău iubindu-te nu-i 
așa, Lili? 

Și eu te-am iubit! Mi-ai părut un nobilă. 

— Chiar sunt, Lili. Cu altă ocazie îţi voi povesti istoria 
strămoșului meu, care era un ofiţer glorios; a fost silit, printr-o 
înlănțuire de împrejurări, să devină călău. Dumnezeu, mi-e 
martor nu am nicio plăcere să vărs sângele semenilor mei! 

Sanson tăcu un moment şi o contemplă pe Lili. Apoi reluă: 

— Soarta a făcut să mă îndrăgostesc de tine. Te-am iubit. Cu 
toata puterea și puritatea inimii mele te-am iubit! Știu că și tu 
m-ai iubit la fel. De aici începe vina mea; trebuia să-ţi destăinui 


cine sunt. Dar iubirea și teama că te-aș.fi putut pierde au fost 
mai puternice. Atunci am păstrat secretul, l-am ţinut ascuns faţă 
de tine și tatăl tău. lartă-mă, iubirea mea! 

Tânăra fată se ascunse la pieptul lui. 

— Nu, tu iartă-mi mie! murmură ea. Te-am supărat, o știu — 
dar frica mea a fost de nedescris. Numai ţie îţi este îndatorată 
viața tatălui meu. Am fost, sunt și rămân mireasa ta! 

— Lili, draga mea Lili, nu te mai sperii de mine? Vrei să mai fii 
nevasta Călăului din Paris? 

— Sunt a ta pentru totdeauna, răspunse tânăra. 

Un zâmbet angelic înflori pe buzele Călăului. Îngenunche 
înaintea adoratei sale. 

Statură multă vreme privindu-se în ochi și uitară totul. 

Deodată, Lili își aduse aminte de tatăl ei. 

— Oh, Dumnezeule! cum am putut să-l uităm? Suspină Lili. Ne 
așteaptă. lubitule, te rog, hai să-l salvăm pe tatăl meu! 

— Acum, totul depinde de tine. Trebuie să te duci la dânsul și 
să-i spui totul. Pe urmă, voi Veni și eu. Îl vom copleși cu 
rugăminţile noastre și cu siguranţă că va ceda. 

— Da. Ai dreptate; mă voi duce chiar acum la procuror. 
Trebuie să obţin biletul de voie. 

— Nu! o întrerupse Călăul, în ai cărui ochi se citea o furie 
oarbă. Tu nu mai trebuie să-l revezi pe acel monstru. Așteaptă- 
mă aici; mă întorc în zece minute și apoi mergem amândoi la 
tata. 

Se depărtă cu pași grăbiţi, apucând spre tribunal. 

Pe drum întâlni un băieţandru care mergea cu mâinile în 
buzunar și fredonând o melodie ștrengărească. Sanson nici nu-și 
întoarse privirea, deși îl recunoscu pe negrul Pippin. Acesta, 
însă, îl fixă cu o privire insistentă. 

— Să vedem ce-a făcut Călăul sub bolta acelei porţi?. Se 
întrebă el. 

Se întoarse curios. Aflându-se în dreptul unei colonade de 
piatră, constată că de acolo nu se putea să fie văzut de cineva, 
de nicăieri. 

Cu multă prudenţă întinse capul și o zări pe Lili. 

— Ah! Mireasa Călăului! Pe toţi Dumnezeii, aceasta ar fi cea 
mai nimerită ocazie, își spuse Negrul Pippin. 

Se retrase și alergă în capătul străzii; scoase un fluier și trase 
un semnal ascuţit și puternic; imediat se strânse în jurul lui o 


mulţime de figuri sinistre, apărute ea din pământ. În timpul 
acesta, Sanson ajungea la tribunal. 

Nu-i fu tocmai greu ca să obţină de la Fouquier biletul de voie 
pentru Lili. Contrar obiceiului său, procurorul nu-i mai adresă 
niciun cuvânt Călăului. 

Acesta se grăbea, acum, spre poarta, închisorii. 

Dar când ajunse la locul întâlnirii, îl întâmpină o mare 
surpriză: în locul lui Lili, care îi promisese că-l va aștepta, 
Sanson nu găsi pe nimeni! 

— Lili ! strigă disperat Călăul. Lili! Lili! Strigă el mai tare. 

Dar nimeni nu-i răspundea. Nu se auzea decât ecoul vocii 
sale... 

Se apropie încă odată de nișa în care o trăsese pe Lili. Și 
privirea îi îngheţă pe o piatră zări un obiect negru. 

Se apropie și văzu că erau bucăţi dintr-un voal, împrăștiate în 
toate părţile. Totul dădea impresia că voalul fusese destrămat 
într-o învălmășeală. 

Deși în acele momente ar fi vrut să nu-și amintească, știa că 
Lili purtase exact un voal negru... 

Cine a cutezat să se atingă de Lili? Cine? 

Oricum ar fi fost să fie, Sanson înţelese un singur lucru Lili 
dispăruse de parcă ar fi înghiţit-o pământul !... 

Capitolul 21 UNDE E LILI? 

Câteva minute, Sanson stătu golit de gânduri, neștiind ce să 
facă. Nu putea să creadă că Lili a dispărut fără urmă. Îl năpădi o 
sumă de bănuieli. 

Bucăţelele din voalul ei, puteau să se fi rupt din întâmplare. S- 
ar fi putut să treacă pe acolo un nou transport de deţinuţi și 
iubita s-o fi băgat între dânșii pentru a putea pătrunde în 
interiorul închisorii. Mai mult, poate chiar în acel moment stă de 
vorbă eu tatăl ei... 

„Negreșit, dacă a făcut așa, n-a procedat prudent”, se gândi 
Călăul; „păzitorii închisorii nu știu de glumă. Cine știe ce i-or fi 
făcut...” 

Se îndreptă, cu pași grăbiţi spre închisoare. Dar n-a găsi 
nicăieri pe Lili. Toţi paznicii pe care îi întreba răspundeau că n- 
au văzut-o pe acolo. 

Pentru mai multă siguranţă, Călăul se hotărî să cerceteze și 
celulele. Dar vizitarea fiecărei încăperi îi aducea noi decepţii. 

Lili nu era în închisoare! 


— În care celulă se află armurierul Miranda? întrebă în cele 
din urmă pe un paznic bătrân. 

— Este închis singur, într-o celulă izolată, îi răspunse acesta; 
vrei să mergi la el? 

— Nu se află, în acest moment, nimeni la dânsul? Gardianul 
ridică din umeri: 

— Cine să fie? Ti-am spus, doar, că e singur... 

— Dar fiica sa? întrebă Sanson nerăbdător. 

— Ah, înţeleg! logodnica ta, cetățene-călău. Nu, nu se află la 
tatăl ei. De ce crezi că ar fi venit aici? 

Sanson nu-i dădu niciun răspuns. 

Deodată, gândul îl duse pe o altă pistă a posibilităţilor. Lili știa 
acum că el e Călăul din Paris. li era, deci, cunoscută și casa în 
care își petrecea el zilele. 

S-ar putea ca niște golani să se fi legat de dânsa; atunci, fără 
să-l mai aștepte, ea s-o fi refugiat în casa lui. Fruntea i se 
însenină: 

„Desigur, îmi voi găsi iubita la mine acasă, în tovărășia surorii 
mele...” 

Părăsi închisoarea. 

în scurt timp ajunse acasă. 

Majordomul îl întâmpină și îi luă din mână bastonul și pălăria. 

Sanson se lupta cu el însuși; să-l întrebe de Lili sau nu... 

Și tocmai când să se hotărască, constată că e foarte puţin 
probabil ca Lili să se afle acolo. 

— Se află în casă vreo doamnă? întrebă totuși, cu 
neîncredere. 

Servitorul răspunse, dând din cap că nu e nimeni. 

— Nici la sora mea? 

— Nici la dânsa. 

— Și nici n-a fost cineva în timpul absenței mele? 

— Bărbatul afirmă în tăcere. 

— Așadar, a fost o doamnă pe aici? Cum era? Blondă, nu-i 
așa? Intrebă el iute. 

însă băiatul clătină din cap. 

— Nu; a fost și ieri pe aici, și avea o faţă — Doamne! Ochii îi 
fulgerau de sub voal, parcă voia să mă străpungă cu privirea! 

Călăul făcu doi pași înapoi:. Principesa! A mai avut 
îndrăzneala să vină la mine!?... 

— Ce-a dorit? întrebă el răstit pe băiat. 


— Mi-a dat o scrisoare pentru dumneata. lat-o... 

Și scoase cu greu, din buzunarul lui strimt, o scrisoare. 

Sanson o deschise mașinal. Scrisoarea conţinea câteva 
rânduri scrise cu creionul și într-o stare de vădită iritaţie. 

„Răzbunare, teribilă răzbunare! Blestemul lui Dumnezeu să 
cadă pe tine, nenorocitule! Ti-ai călcat promisiunea; acum, 
păzește-te de Nemesis! Răzbunarea metr te va lovi în ce ai mai 
drag pe lume. Chiar azi 

Adella” 

— Femeie ticăloasă! zbieră Sanson. Acum înțeleg totul. 
Numele tău se leagă de dispariția blândei mele Lili. Dar, vai! Vai 
ție! Primesc lupta la care mă provoci! Păzește-te, nu cumva să 
te întâlneşti pe eșafod cu Enric Sanson! 

Se îndreptă apoi spre casă, intrând la sora sa. 

Antreul avea același aspect. Perkeo era lângă ușă; Or felia 
dormita pe canapea. 

Se apropie de sora sa și-i căzu în genunchi. 

— Scumpă soră! murmură el. Trebuie să mă ajuţi, să-ți 
întrebuințezi toată arta pentru a-mi regăsi fericirea pe care 
canaliile vor să mi-o distrugă! 

Sanson povesti surorii sale ultimele întâmplări. 

încă de la primele fraze, Orfelia dădu din cap întrista ă: 

— Am văzut toate acestea în oglinda magică! Mă tem că 
soarta îţi rezervă încă multe nenorociri. 

— Voi înfrunta totul, răspunse Sanson cu vocea înecată. Vreau 
și trebuie s-o regăsesc pe scumpa mea Lili! Nu avem timp de 
pierdut, Orfelia. Mâine, poale chiar în acest moment are loc o 
mișelie. Principesa de Barry a devenit cea mai neîmpăcată 
dușmancă. Ea mi-a răpit-o pe Lili! Vreau, mai întâi să aflu prin 
tine, unde se află acum Lili. Pe urmă... Pe urmă mă duc la 
procuror. Principesa de Barry nu va ajunge ziua de mâine. Să 
știe că nu există pe lume un dușman mai de temut decât Enric 
Sanson, Călăul din Paris! 

Orfelia îl asculta uimită. 

— Enric. Mândrule și temutule Enric, mă tem pentru tine și 
pentru dragostea ta! O presimţire vagă îmi spune că n-ai să ai 
succes în răzbunarea ta contra principesei. Ascultă-mă, ţine-te 
departe de această viperă vicleană și veninoasă. 

Călăul se înclină în faţa Orfeliei și o sărută pe frunte. 

— Spune-mi viitorul, soră mea. Citește-l în oglinda ta vrăjită. 


Spune-mi totul: Chiar și lucrul cel mai îngrozitor!... 

Orfelia consimţi apoi îl chemă pe piticul Perkeo. Acestei veni 
în grabă și începu să scormonească jarul din tăvile cu cărbuni. 
Un fum gros și alb se ridică din ele. Umplând toată camera. 

Incet-încet, o abureală estompă luciul metalic al oglinzii 
magice... 

Cu răsuflarea înghețată. Călăul Sanson își pironi privirea în 
straniul și misteriosul luciu... 

Capitolul 22 SANSON, PĂZEŞTE-TE! 

Un castel din file de basm răsări pe luciul oglinzii. Părea a fi 
reședința unui nobil. Castelul era așezat în mijlocul unui parc. Se 
făcea că o liniște adâncă domnea de jur-împrejur. 

Deodată. Călăul văzu cum un grup de oameni se apropie de 
castel. Erau mai mulţi bărbaţi și târau cu ei o tânără femeie. 
Sanson se apropie de oglindă. Încremeni tânăra femeie, pe care 
oglinda i-o arăta, era Lili!... 

Auzi un strigăt deznădăjduit: cu inima împietrită, trebui să 
asiste cum biata fată se lupta cu brutalitatea bărbaților. 

— Ah, de-aș putea să-i am în mină pe acești ticăloși! strigă 
furios Călăul. 

Orfelia ridică mina și-l îndemnă: 

— Taci, frate! Taci! Nu atrage asupră-ţi minia spiritelor pe 
care le-am chemat. Uite, spiritele s-au supărat! 

Și îi arătă luciul oglinzii tabloul nu mai era acolo. 

Călăul o imploră pe Orfelia: 

— Scumpă soră! recheamă acel tablou; vreau să-mi întipăresc 
în minte castelul acela! 

Dar Orfelia dădu din cap întristată: 

— Mi-e cu neputinţă! Spiritele vin o singură dată, pentru un 
singur serviciu. 

O imensă tristeţe brăzda obrazul Călăului: 

— Orfelia, știi că Lili a fost răpită. Îţi jur că, de va vrea 
Domnul, ea va fi liberă înainte ca această noapte să învăluie 
pământul! 

— Ce vrei să faci? îl întrebă, uimită, Orfelia. 

Ochii Călăului se aprinseră: 

— Datoria! Nu voi afla liniște până nu o voi regăsi pe Lili! 

Atunci, Orfelia se sculă și aruncă o pulbere gălbuie peste 
cărbuni... O ceaţă ireală se. Ridică în slava cerului. Părea că un 
șarpe uriaș se naște din jarul străjuit de vrăjitoarea care stătea 


cu mâinile întinse. 

— Frate, păzește-te! strigă deodată Orfelia... 

Un nor de fum se înălţă din cărbuni, luă forma unui șarpe 
contorsionat și se îndreptă ameninţător spre Călău. Părea că 
dorește să-i înlănțuie trupul... 

— Păzește-te, frate, îl imploră Orfelia. Șarpele pe care vrei să-l 
ucizi e mai puternic decât tine! 

Sanson îngălbeni: 

— Greșești, sora mea! Doar pentru Lili mai vreau să trăiesc — 
sau să mor! 

Și dând să plece: 

— Păzește casa, surioară! Nu știu când și dacă mă voi 
întoarce. În orice caz, să știi că mă confund cu soarta lui Lili! 

Călăul părăsi camera Or feliei, fără să vadă cum, din cărbuni, 
un nor cețos se ridică și îmbrăcă forma unui șarpe... 

Dar Orfelia văzu șarpele aruncându-se te urma fratelui ei. 

— Frate, frăţioare, păzește-te! 

Apoi, căzu într-un leșin... 

Dar Sanson nu mai auzi avertismentul El era deja în camera 
lui, la etajul de jos. Se apropie de o casă de fier, pe care o 
deschise. 

Scoase mai multe monezi de aur, pe care le puse într-o 
pungă. 

Pe urmă, deschise un scrin, de unde luă două pistoale cu câte 
două țevi — după care se convinse că sini încărcate. Se înarma 
și cu un pumnal. 

„Aceasta e arma cea mai teribilă din câte cunosc”, îşi zise în 
gând, „vârful e înmuiat în otravă puternică. Mort cade cel a 
cărui piele e numai zgâriată” 

Așeză pumnalul într-un înveliș de piele și apoi îl ascunse într- 
un buzunar secret. 

închise cu grijă scrinul și părăsi odaia. 

leșind, Călăul întâlni pe primul său ajutor. 

— Ascultă Nicolas, îi zise el, s-ar putea să plec pentru câteva 
zile. Te rog să conduci tu eșafodul în locul meu. Să nu mă faci 
de rușine, auzi? 

— Oh, maestre, cum ai putea să te-ndoiești? Știi, doar, că, 
pentru tine, intru și în foc! 

— Bine. Îţi voi da de știre, dacă nu mă voi mai întoarce... 

Și își îndreptă pașii spre Palatul Justiţiei. 


Un sfert de oră mai târziu, se afla în camera procurorului. 
Fouquier era acolo, dar nu singur, ci înconjurat de câţiva tineri. 
Era de faţă și conducătorul trupelor postate la Tribunal în 
așteptarea ordinelor procurorului. 

Fouquier îl întâmpină cu oarecare răceală pe noul venit. 

— Ei, cetățene-călău, ce vânt te aduce? 

Rece ca marmura, dur ca granitul, călăul se apropie de 
procuror: 

— Cetăţene Fouquier, am de adus o acuzație gravă! Fouquier 
rămasa uimit; își plimbă privirile de la călău spre celelalte 
persoane de față și invers. 

— Vorbește! zise el pe un ton deloc prietenos. 

— O acuz pe principesa de Barry de răpirea unei fete, zise 
scurt Călăul. 

— A furat o fată? întrebă Fouquier, prefăcându-se că nu-i vine 
să-și creadă urechilor. 

— Da, a furat o faţă! repetă Călăul. Nimeni alta decât 
principesa de Barry a răpit-o, azi-dimineaţă, din fața închisorii, 
pe iubita mea Lili. 

Un fulger săgetă ochii procurorului. Se apropie de Sanson și îi 
puse mâna pe umăr. 

— Ce spui?! zise el cu fățărnicie. Ai dovezi că mireasa ta a fost 
răpită? 

— Da, mi-au răpit mireasa! zise el abia stăpânindu-și furia. 
Aici nu poate fi decât mâna acelei netrebnice Adella de Barry! O 
acuz pe aristocrată de furt și de înaltă trădare — și cer arestarea 
ei! 

O umbră sinistră traversă privirea lui Fouquier. 

— Ei, ce spuneţi, bravii mei copii? zise Fouquier către tinerii 
prieteni. Părerea mea este că cetățeanul Sanson are dreptate. 
Prea bine. Această semeaţă aristocrată va fi arestată! Apropie- 
te, cetățene, zise el întorcându-se spre Sanson; știi să citești?! 

Luă de pe masă o coală de hărtie și i-o înmână Călăului... 
„Mandat de arestare emis împotriva Adellei Barry... citi Sanson 
plin de bucurie. 

Iscălitura procurorului figura deja în josul actului. 

— Sunt totdeauna gata să-l servesc pe amicul meu Sanson, 
zise cu perfidie procurorul, însoțind spusele de un râs răgușit. 

Apoi se îndreptă spre comandantul trupelor postate la 
tribunal. 


— În numele legii, îţi poruncesc, cetățene-Căpitan, să 
procedezi la arestarea imediată a cetăţenei Adella Barry! 

Prietenii își manifestară nestăvilita bucurie. 

— Ura! Trăiască viteazul Călău, strigă unul din ei. 

— Ura! urlară în cor ceilalți. 

Fără să priceapă ceva, Călăul privea când spre procuror, când 
spre exuberanţii tineri. 

Apoi, după o ezitare, îi zise procurorului: 

— Vă rog să-mi acordaţi un concediu... Neîntârziat vreau să 
dau de urma dispărutei mele Lili. Sper că nu-mi refuzi această 
favoare! 

O privire dușmănoasă sticli în ochii procurorului, atenuată 
îndată de o falsă resemnare. 

— Bine, Sanson, sunt de acord să pleci. Și îţi doresc mult 
noroc! Ai un concediu de trei zile; ajutorul dumitale prim te va 
înlocui... 

Călăul salută cu răceală și se retrase. 

El nu văzu privirea batjocoritoare cu care îl petrecu Fouquier, 
și nici râsul demonic al acestuia. Într-un cuvânt, mare noroc pe 
capul lui Fouquier că Sanson nu văzu și nu auzi, nimic. Astfel, 
ceasul răfuielii lui Sanson cu procurorul Fouquier a fost amânat 
de soartă... 

„„„ Odată ieșit de-acolo, Sanson începu un drum lung și greu; 
un drum care nu o dată avea să-l ducă până-n marginea 
prăpastiei, spre eșafod! 

Capitolul 23 FUGA PRINCIPESEI 

Ingrozitoarea noapte premergătoare execuţiei tatălui ei fu 
petrecută de principesa Adella de Barry în chinuri de nedescris. 

Pe cât fusese de mare siguranţa că Sanson își va respecta 
promisiunea, cu atât mai teribilă îi fu deziluzia de a doua zi! 

Neobservată de nimeni, însoţită doar de grădinarul tatălui ei, 
Adella se aflase dis-de-dimineaţă în Piaţa Grevei. 

Reușise să se ascundă privirilor mulţimii, nimeni neputând să 
bănuiască în fetița îmbrăcată ţărănește pe însăși aristocrata 
principesă Barry... 

Traversând cu privirea-i ageră rândurile celor condamnaţi la 
moarte văzu că tatăl ei nu se afla acolo. 

Astfel, cu sângele cel mai rece, fără să clipească, era 
pregătită să asiste la toate execuțiile, în timp ce bătrânul 
grădinar era copleșit de groază, dezgust și furie... 


Cu tot vacarmul mulţimii, ea auzise foarte bine vocea 
tărăgănată, monotonă, e grefierului judiciar. Fiecare nume de 
osândit era recepționat perfect. 

în cele din urmă, fu rostit și numele tatălui ei. 

Cu o nerăbdare firească, Adella, își aruncase privirea spre 
nenorocita victimă care urma să moară în locul tatălui ei... 

... Dar indiferența ei avea să se transforme curând în uimire și 
groază de nedescris. 

Cititorul cunoaște, deja, ce s-a întâmplat. Se știe că osândirea 
armurierului Miranda a fost aprobată, apoi revocată. De 
asemenea, și zarva cu care îl răpise poporul pe armurier din 
ghearele Călăului, Eșafodul fusese distrus, pentru a fi rezidit în 
faţa castelului regal din Place de Carrousel. 

Mulțimea luase cu sine, în învălmășeală și pe Adella. Ea nu 
bănuia nimic încât mai credea că va avea loc în altă parte 
execuţia întreruptă în Piaţa Grevei. 

O ocolise presimţirea că aici, în Piaţa Carrousel, o așteaptă 
cea mai crudă surpriză! 

După lungi ore de așteptare, se apropie în fine, cortegiul în 
fruntea căruia se afla Sanson. 

Adella își găsise un loc în apropierea eșafodului și trecu în 
revistă rândurile soldaţilor. 

Deodată, groaza puse stăpânire pe bietul ei suflet; O noapte 
imensă căzu peste ochii înmărmurițţi: îl văzuse pe tatăl ei târât 
fără milă! 

Și în acel moment întâlni și privirea lui Sanson, care o cerceta 
de sus și până jos. 

O cuprinsese o furie nebună. 

Cu multă greutate reuși bătrânul grădinar s-o ţină în loc. 

Zărind pe bunul lui stăpân, pricepu că orice ajutor era 
imposibil acum. 

După câteva minute, Adella de Barry își recăpătă liniștea 
obișnuită; înţelesese că orice imprudenţă o putea trimite și pe 
dânsa la eșafod — iar viaţa tatălui ei tot n-o mai putea salva... 

Inima îi fu inundată în acel moment de cele mai crunte porniri 
de răzbunare. 

Albă ca marmura, privea la toate pregătirile pentru execuţie. 

„„. După ce cuțitul căzu peste gâtul tatălui ei, nu se mai putu 
ține pe picioare. 

Un strigăt sfâșietor îi sparse pieptul. Păru, în primul moment, 


că nu fu auzită; dar cu tot zgomotul ce-l făcea mulţimea 
adunată, strigătul fu auzit de cei de lângă dânsa. Fu privită cu 
uimire de aceștia; și mâinile multora se ridică amenințătoare. 

— Oho! ce se petrece aici? Zise un mizerabil din dreapta. 

— Cred că femeiușcă asta ţine cu aristocrații. Chiar pare să fie 
o față nobilă. la ascultă, muiere! Păzește-ți gâtul! Cuţitul 
Călăului e ca briciul. 

— Nu trebuie s-o lăsăm să plece! spuse un altul. S-o ducem 
înaintea tribunalului — a insultat Poporul! 

Trebuia un moment, o singură mișcare — și principesa putea 
fi făcută bucăți! 

În aceste condiţii, Adella 
frică, la braţul grădinarului. 

Acesta, însă, deși un om slab, înţelese că acum era momentul 
să intervină salvator. Se prefăcu mâniat, o lovi pe Adella cu 
pumnul și-i zise: 

— Ticăloaso! vrei să faci de rușine părul meu alb? Nu te 
bucură moartea unui mizerabil?!? 

Cuvintele sale avură efectul scontat. Mâinile celor care erau 
gata s-o molesteze pe prințesă se lăsară în jos. 

Nedecisă, curioasă, mulţimea se uita la amândoi. 

— Ei da! Imaginaţi-vă, cetăţeni, continuă grădinarul cu 
inventată ipocrizie. Ticăloasa de lângă mine a avut un amorez, 
un curtezan al blestematului rege — care, desigur, își va primi 
pedeapsa în curând. Eu o promisesem unui meșteșugar; dar 
acesta n-a vrut să se logodească, pe motivul întemeiat că n-o să 
poată duce trai bun cu o femeie trufașă. lar eu o aduc în fiecare 
zi aici, la eșafod, să vadă cum îi pune Poporul la respect pe cei 
mândri și cu gusturi aristocrate! 

— lată un bătrân brav. 

— Bine i-ai făcut! 

— Faceţi loc pentru bătrân, să-și ducă acasă fata. Lasă, c-o 
face el să-i piară gusturile aristocrației! 

Și lumea începu să râdă. 

Oamenii se dădură la o parte, pentru a-i lăsa pe bătrân și 
presupusa sa fiică să treacă. Adella înțelese stratagema 
grădinarului. Și atunci înţelese că și ea trebuie să se prefacă. 
Incepu să plângă cu hohot și își ascunse faţa în batistă. Și cu 
capul plecat îl urmă pe „tatăl” ei... 

Mulțimea se liniștise. Doar vreo câţiva mai clătinau din cap. 


A 


își pierdu tot curajul; tremura de 


— Hm! nu prea pare a fi ţărancă! 

— N-o fi cumva, o aristocrată travestită? 

— Și bătrânul... părea cam reţinut când o bătea. Drace! Un 
tată nu prea îl întreabă pe copilul său, când vrea să-l bată. la să 
ne luăm după urmele lor. 

Și, într-adevăr, câţiva tineri se hotărâră să-i urmărească... 

Principesa și grădinarul habar n-aveau că sunt spionaţi. Se 
credeau scăpaţi de orice pericol. 

Bătrânul grădinar îi ceru mii de scuze că o lovise. Dar Adella îl 
linişti: 

— Ţi-ai făcut doar datoria, bunul meu Melac. Nu mă supăr 
deloc. Furia mea îi privește pe alții... și ochii îi scânteiară de 
mânie; Oh, să asiști la decapitarea tatălui tău și să nu poţi face 
nimic! Dumnezeule, ce durere îngrozitoare! E 

— Tăcere! șopti grădinarul apucând-o de braț. In spatele 
nostru sunt niște tineri care trag cu urechea la tot ce vorbim. 

Adella se supuse. Pe urmă îi veni în minte un gând şi-l rugă pe 
bătrân s-o ducă la casa lui Sanson. Acolo lăsă scrisoarea despre 
care am vorbit mai înainte. 

Pe urmă își continuat a drumul, fără să mai schimbe un 
cuvânt. 


Ajunseră într-una din acele străzi elegante, unde obișnuiau să 
se adune curtezanii nenorocitului rege Ludovic al XVI-lea. Se 
opriră în faţa unui palat somptuos. Dar nu intrară stătea scris pe 
o tablă că e proprietatea Poporului francez. 

Apucară la stânga. 

Bătrânul Melac scoase o cheie și deschise o poartă mare; 
intrară în parcul palatului, care înainte vreme aparţinea unui 
duce. 

Cu multă grijă, Melac închise apoi poarta pe dinăuntru. Pe 
urmă făcu semn prințesei să meargă înainte. El mai rămase 
lângă poartă câteva secunde. 

Adella parcurse cărarea din grădină și intră într-o căsuţă 
modestă, dar plăcută, îngrijită. 

Era casa bătrânului grădinar — refugiul, scăparea ei, cel puţin 
acum... 

O bătrână simpatică îi ură cu o voce plângăreaţă bunvenit. 

Atunci, principesa nu se mai putu abţine, izbucnind într-un 
plâns amar. Lacrimile îi curgeau șiroaie, și, de rușine, își 


acoperea faţa cu amândouă mâinile. Își smulgea părul, nu mai 
știa ce face. 

într-un târziu, durerea i se prefăcu în furie, proferând 
ameninţări sălbatice la adresa lui Sanson, cele mai groaznice 
răzbunări ce le poate concepe mintea omenească. 

Privirea îi căzu pe icoana Mântuitorului, atârnată într-un colț. 
Se apropie cu pași grăbiţi și căzu în genunchi, cu mâinile 
ridicate: 

— „Jur înaintea acestei icoane sfinte, iubite tată, că sângele 
tău va fi răzbunat! Blestemul să cadă asupra călăului tău! Să nu 
aibă tihnă nici în viaţă, nici după moarte! Mie, una, cerule, dă-mi 
puterea să fiu o demnă fiică a tatălui meu și să-l pot răzbuna!” 

împietrită, bătrâna stătea, lângă e a și o privea. Nu-i prea 
înţelegea vorbele și clătina mereu din cap. 

Grădinarul intră și cu un semn își îndepărtă consoarta. 

„Oh, Dumnezeule, Dumnezeule! Murmura el, fatalitatea n-are 
sfârșit! Cerul ne trimite noi încercări.” 

Cu sfială se apropie de prințesă, îngenunche lângă ea și o 
apucă încet de braț: 

— Prea înaltă prinţesă, în numele Domnului, trebuie să pleci 
imediat! 

Adella îl privi uimită. 

— Să fug? Din ce motiv? Întrebă ea. Să fugă alţii de mine, 
căci, precum există un Dumnezeu în cer, jur să mă răzbun... 

— Oh, lasă, prințeso, asemenea gânduri — cel puţin în acest 
moment, se rugă bătrânul grădinar. 

îi istorisi Adellei cum, oprindu-se la poartă, a putut constata 
din cele ce-și vorbeau băieţii care îi urmăriseră, că nu credeau în 
toată scena aceea în care grădinarul o bătuse, de fapt pe fiică- 
sa... Unul din ei spuse, chiar, că a recunoscut în țăranca 
travestită pe principesa de Barry:. Nicio îndoială, exclamă 
dânsul, asta e blestemata prinţesă Adella de Barry. Așa se 
explică acel strigăt când tatăl ei fu ghilotinat. Ea se află încă în 
parcul tatălui ei. Să mergem în grabă la procuror, să-i povestim 
toate acestea... El nu ne poate refuza nimic. Chiar mâine trebuie 
să-i cadă capul!” 

— Și au plecat îndată! adăugă grădinarul. Dintr-o clipă în alta 
pot să pună mână pe dumneata, prea înaltă principesă! 

Adella se făcuse galbenă ca ceara. 

— Vor să mă aresteze? Pe mine? Nu! Nu vreau să iilor! Nu 


vreau să mor acum... 

Bătrâna pereche avea ochii înecați în lacrimi, cuprinsă de cea 
mai adâncă milă pentru principesă. 

în urmă, bătrâna Brigite găsi o cale de scăpare. 

— Trebuie ca înalta principesă să plece imediat din casa 
noastră, fără să fie zărită. Putem, apoi, să spunem că ne-a 
vizitat o străină, fără ca noi să fi recunoscut în aceasta pe 
prinţesă... 

— Femeie fără de inimă! strigă grădinarul, mai bine mor decât 
s-ajung s-o gonesc din casă pe scumpa principesă. 

— S-o gonești pe prințesă!? Dar cine vorbește de asta? 
Dimpotrivă, cred că am găsit un loc unde o putem ascunde pe 
nobila domnișoară. 

— Și care ar fi acel loc? întrebă curioasă Adella. 

Brigite își amintise că are o verișoară care locuiește într-un 
cartier al Parisului, la o mansardă. Acolo se poate ascunde 
principesa, până ce se va ivi ocazia nimerită pentru o fugă cât 
mai departe. 

— Ah, femeie! o mustră Melac, ce-ţi veni în gând? E-adevărat, 
nu ţi-am spus, încă, totul: bandiții de la poartă n-au plecat cu 
toţii. Au rămas câţiva, care supraveghează palatul!... 

O groază cumplită o cuprinse pe Adella la auzul acestor 
vorbe; știa bine că simpla bănuială că e aristocrată era de-ajuns 
pentru a fi decapitată. 

Cu toate acestea, tot gândindu-se, bătrânul Melac înjghebă un 
plan. Își aminti că, în tinereţe, îi murise un fin; era de talia 
principesei. Hainele regretatului său fin rămăseseră la grădinar; 
ti propuse Adellei să îmbrace hainele răposatului și să plece 
printr-o poartă dosnică. 

Zis și făcut. Bătrânul aduse un pachet cu haine bărbătești. 
Peste câteva minute, principesa apărea înaintea oglinzii ca un 
băiat tânăr și suplu. Numai părul lung putea s-o trădeze. Fără să 
se gândească mult, porunci Brigitei să-i taie părul. De altădată, 
semăna perfect cu un băiat. Înconjurând-o cu mii de urări de 
bine, bătrâna pereche o conduse până la poarta din dos. 

Și acolo aveau să dea cu ochii de doi bărbaţi din cei care îi 
urmăriseră. Dar, din fericire, nu dădură nicio atenţie băbuţei și 
băiatului care ieșeau de-acolo... 

în cea mai mare grabă se depărtară. Brigite și Adella se 
grăbeau să ajungă cât mai curând în centrul orașului. Bătrânul 


Melac rămase acasă și așteptă îngrijorat ca nevasta să i se 
întoarcă. 

Aceasta întârzia să revină; 

... Deodată, se auziră strigăte furioase. 

Poarta fu deschisă cu paturile puștilor și soldații năvăliră în 
casă. 

Bătrânul grădinar nu mai avu, astfel, timp să deschidă. Abia 
apucă să-și închine sufletul Atotputernicului. 

Temerile sale se adeveriseră; soldaţii Comitetului o cereau pe 
principesa de Barry. În fruntea năvălitorilor se afla, cu privirea 
sinistră și amenințătoare, Enric Sanson — Călăul din Paris!... 

Capitolul 24 MĂRTURISIREA ÎN FOCUL TORTURILOR 

Tremurând, bătrânul se uita năucit la năvălitori. 

Ofițerul îndreptă sabia spre pieptul său. 

— Ticălosule, unde se află aristocrata principesă de Barry? 

Bătrânul tremura tot: 

— Îndurare! Milă! Nu știu nimic, îngăimă acesta. 

Băieții de la poartă, veniți și ei, izbucniră într-un hohot de râs. 

— Auziţi? Spune că nu știe nimic!?! Trebuie să-l jughinim 
niţel! Zise unul. 

— Cetăţene Sanson! Scoate, cum știi tu, niscaiva mărturisiri 
din gura moșneagului! Zise un altul. 

Un nou hohot de râs izbucni din gâtlejurile tuturor. 

— Încă odată, unde e trădătoarea Adella de Barry? întrebă 
ofițerul, cu o voce aspră; dacă ţii la viaţă, răspunde unde este!? 

Melac căzu în genunchi. 

— Dumnezeule, dar nu știu nimic! De-aș ști, v-aș spune totul 
fără-nconjur. 

— Minte! Minte! Strigă unul din băieţi. Știe prea bine! S-a 
întors cu dânsa din Piaţa Grevei?... 

— O, ce ticălos! zise altul. 

— Cetăţene Sanson, nu poţi face nimic? întrebă un altul. 

Sanson asculta, cu răsuflarea precipitată. Il străpungea cu 
privirea pe bătrânul grădinar. 

Deodată, furia sa izbucni. Tăbări pe bătrân zgâlţâindu-l de 
umeri. 

— Am un singur cuvânt a-ţi spune mărturisește unde se află 
Adella de Barry! Ticălosule, ești complicele ei! Mi-aţi răpit o 
tânără și nevinovată fată; și cine știe cât suferă ea în aceste 
clipe. Spune-mi imediat unde se află principesa, ca să-i pot cere 


socoteală pentru nelegiuirea comisă de nu. Te supun la cele mai 
groaznice torturi — până vei crăpa! 

Nicio urmă de indulgență nu se citea pe fața lui Sanson când 
rostea aceste cuvinte. 

— Nu știu nimic, repetă bătrânul. Trebuie să fie o greșeală la 
mijloc. Vă jur, iubiţi cetățeni, nu știu nimic de soarta prinţesei de 
Barry! 

În acel moment, minciunile îi fură date în vileag. 

Câţiva tineri  străbătuseră castelul, cercetaseră toate 
încăperile și reveniseră cu un pachet de haine femeiești; erau 
hainele în care fuse îmbrăcată prinţesa. 

— Ei, astea ce sunt? 

— Mai minţi și acum, bătrânule? 

în acel moment un răcnet, sălbatic scăpă de pe buzele 
Călăului. El tremura de mânie. 

— Nenorocitule! mai tăgăduiești și acum? Răspunde: unde e 
prințesa de Barry? 

Grădinarul nu dădu niciun răspuns. Ochii lui trădau groaza ce- 
| încerca. 

Și totuși, depăși, momentul de slăbiciune se hotărî să moară 
pentru stăpâna sa, fără ca vreo putere din lume să-i afle 
secretul. 

Dar cum putea firavul moșneag să ţină piept Călăului din 
Paris?! 

Sanson îl străpungea cu privirile. 

— Prea bine!. Murmură acesta. 

Apoi se întoarse către ofiţer: 

— Ai auzit și tu; procurorul m-a împuternicit să recurg la orice 
mijloace pentru a-l sili pe acest bătrân îndărătnic să 
mărturisească... 

Ofiţerul dădu din cap afirmativ, apoi spuse: 

— la-l cu binele, cetățene-Călău! 

— Bine, fu răspunsul Călăului. Cerul mi-e martor că n-am 
făcut niciodată abuz de funcția mea. Întotdeauna ani refuzat să-i 
torturez pe oamenii pe care i-am decapitat. Dar mi s-a făcut o 
mare infamie logodnica mi-a fost răpită! Numai Dumnezeu știe 
ce soartă. Îndură ea acum. De aceea mi s-a împietrit inima și 
orice sentiment de înţelegere a dispărut din mine... 

Și adresându-se bătrânului, zise: 

— Pentru ultima oară îţi spun mărturisește tot ce știi, spune- 


mi unde se află stăpâna ta. 
Bătrânul nu spuse nimic. 


— Bine! spuse Călăul. Voi găsi metoda să te fac să vorbești... 

Apoi se întoarse către tineri. 

— Ascultaţi-mă, băieţi buni, aduceți-mi paie și niște lemne. 

Și cu privirea căuta unde să pună rugul. Deodată, zări un pat 
de fier. 

— A! foarte bine, patul acestei va fi un admirabil rug. Să 
vedem nici focul nu-l va face pe bătrân să vorbească?!? 

__Un strigăt de groază ieși din pieptul bătrânului grădinar. 
Ințelesese bine ce-l așteaptă. Căzu în genunchi înaintea lui 
Sanson. 

— Oh! dacă în inima ta mai există o scânteie de milă, îndură- 
te de mine! Nu mă supune acestei grozave torturi! 

— Dar tu ai milă de inima mea? zise călăul cu multă furie. Știi 
ce înseamnă să pierzi o ființă pe care o iubeşti mai mult decât 
orice pe lume? Ticălosule. Ce rău i-a făcut stăpânei tale 
nevinovata mea iubită? De ce își revarsă ura asupra lui Lili? Incă 
odată, nemernicule spune-mi unde se află stăpâna ta!? 

Bătrânul continua să rămână taciturn. 

— Rupeţi hainele de pe dânsul! urlă Sanson. 

Vreo doisprezece băieţi tăbărâră pe grădinar și cu o furie 
nebună îl dezbrăcară. 

în timpul acesta ceilalți făcură rugul. Se întoarseră cei trimiși 
să aducă lemne și paie, lemnele proveneau de la niște scaune și 
mese sfărâmate. 

Câţiva băieţi îl târau pe grădinar, aproape gol. 

Cu toate lamentaţiile sfâșietoare ale acestuia, ei încercau 
satisfacția de a-i grăbi tortura. 

Cu figura răvășită de furie, Sanson se apropie de sărmana 
victimă: 

— Roagă-te pentru sufletul tău! Voi aprinde focul te voi prăji 
pe cărbuni, ticălosule, dacă nu îmi vei mărturisi unde se află 
Adella de Barry! 

Niciun cuvânt nu ieși de pe buzele lui Melac. 

Atunci, Sanson dădu foc paielor. O flacără puternică îl învălui 
pe grădinar. Un geamăt sfâșietor se auzi pentru o clipă. Apoi, 
strigătul nenorocitei victime se pierdu în zbieretele de bucurie 
ale tartorilor. 


— Ah! vreau să mărturisesc! Mărturisesc! Gemu Melac. 
Dezlegaţi-mă!... 

La strigătele grădinarului, Sanson se apropie și stinse focul. 
Dintr-o mișcare îl dezlegă pe bătrân. 

Grădinarul nu suferise vreo rană gravă. Numai părul îi era 
pârlit; abia se mai ţinea pe picioare. 

— Dumnezeu mi-e martor! gemu el, n-am altă scăpare. Eu, 
cetăţene-Călău, sunt nevinovat. Mărturisesc, dar; principesa de 
Barry, îmbrăcată bărbătește, a plecat în oraș cu soţia mea. 

— Am știut asta, zise unul din băieţi care stătuseră la poarta 
din dos. Cetăţene-Călău, ar trebui să-l mai prăjești pentru că te- 
a minţit până acum. 

— Incotro a apucat stăpâna ta? întrebă ofiţerul. 

Cu o voce tremurândă, bătrânul trădă ascunzătoarea 
principesei Adella. 

— Ai spus, oare, adevărul? întrebă aspru Sanson. Melac ridică 
mâinile: 

— Să mă pedepsească cerul dacă în acest moment nu am 
spus adevărul! 

O pauză scurtă urmă acestui jurământ. 

— Te cred, zise în cele din urmă Sanson. Sus, cetățeni! Zise el 
către soldaţi. Să nu pierdem niciun moment, să dibuim 
ascunzătoarea aceste tigroaice. 

— Bătrânul ăsta trebuie să meargă cu noi, spuse unul. 

— Lasă-l pe bătrân, zise Sanson. Nu putem să-l târâm... 
înainte, copii! 

Autoritatea Călăului fu atât de mare, încât ofițerul nu mai 
spuse nimic. 

Cu urlete și cântece sălbatice, mulţimea părăsi parcul 
prinţesei de Barry, cu Sanson în frunte. 

Grădinarul rămase singur şi istovit. Căzu în genunchi. Părea 
că nu mai trăiește. 

— Oh, Dumnezeule! mai bine muream înainte de a fi trădat-o 
pe stăpâna mea!... Dar tortura era prea mare, voiau să mă ardă 
de viu! 

Se auzi un lătrat. Era Pluto, dogul danez al Adellei. 

— Ah! mulţumescu-ţi Doamne! Am găsit un mijloc de a 
încerca s-o salvez pe stăpâna mea! 

Căută hârtie și creion și acrise în grabă! 

„Fugi, înaltă prințesă; călăii au aflat unde ești. Numai în 


palatul de vară al tatălui dumitale îti afli scăparea; îi cunosti 
toate ascunzătorile. ” 

Pe urmă ascunse biletul în zgarda câinelui și-i zise. 

— Hai, Pluto! caută-ţi stăpâna. 

Câinele păru că-l înțelege. 

Bătrânul îi duse pachetul de haine femeiești la bot. 

Animalul înțelese totul. Mirosi o clipă hainele. Pe urmă începu 
să latre ca turbat. Se învârti când încoace, când încolo, 
căutându-și stăpâna. Deodată o rupse la fugă. Îi luase urma. 

— O, Dumnezeule, care faci minuni, slavă ţie! strigă 
grădinarul. 

Căzu în genunchi şi ridică mâinile spre cer, drept mulțumire. 
Apoi se prăbuși leșinat. 

Capitolul 25 TATĂL LUI LILI 

Cu ură teribilă fierbându-i în suflet, Enric Sanson se întoarse 
peste puţin timp la închisoare. Toate strădaniile fură zadarnice; 
prințesa Adella de Barry nu fusese găsită. 

Au răscolit toată casa, nu a rămas niciun ungher nescotocit, 
dar degeaba. Vecinii confirmaseră că un băiat tânăr și frumos 
venise întovărășit de grădinăreasă. Dar toți mai povesteau și de 
un câine mare, splendid, care sosise deodată în goana mare; și 
cu toate că nu fusese încă niciodată în casa asta, n-a putut fi 
oprit; a urcat dintr-o suflare scara și s-a dus drept în fața 
tânărului cel frumos. Aproape îndată, necunoscutul a dispărut în 
graba cea mai mare din casă. 

Grădinăreasa fu arestată din ordinul ofițerului. Dar ea refuză 
cu încăpățânare să spună încotro s-a îndreptat prinţesa 
travestită... 

O întâmplare veni, totuși, în ajutorul Călăului găsi biletul care 
conținea mesajul bătrânului grădinar; în graba plecării, Adella îl 
pierduse. Ochii lui Sanson străluceau de bucurie. 

Ridică cu grijă biletul şi-l ascunse de privirile soldaților. Dorea 
ca numai el să știe de adăpostul prinţesei! 

Dar unde era Lili? Era cu putinţă ca prințesa să aibă o 
ascunzătoare sigură pentru prizonierii ei?! 

„Și-atunci? Gândurile acestea sfredeleau chinuitor sufletul 
Călăului... Ce s-a întâmplat cu nefericita Lili în tot timpul 
acesta?”. Se întreba întruna. 

Dacă în clipa aceea i-ar fi trecut prin cap ideea că i s-a jucat 
renghiul cel mai îngrozitor, ar fi fost scutit de multe și dureroase 


chinuri sufletești! 

Deodată își aminti că în vălmășagul întâmplărilor teribile din 
ultimele ceasuri îl uitase cu totul pe armurierul Miranda. Ce 
dobitoc a fost, de ce nu ceruse, când era în închisoare, să-l ducă 
în celula lui Miranda? Nu era, oare, normal ca acesta să se fi 
înțeles cu fiica sa asupra unui loc în care să se refugieze în 
momentele periculoase? Desigur, asta trebuie să fie! Cum de nu 
s-a gândit? Tatăl lui Lili Miranda era, fără îndoială, un om 
prevăzător — se gândise el și la o împrejurare ca asta... 

Nu-i vorbă, ezita să dea ochi cu bătrânul, dar își învinsese 
temerea. 

Se întoarse, deci, la închisoare. Pe drum se întâlni cu 
procurorul. Îl salută tăcut și reținut. 

Nu-și dădu osteneala să se mai uite odată înapoi; dacă ar fi 
făcut-o ar fi observat cum Fouquier se uita după el cu un zâmbet 
diabolic... 

Temnicierul îl conduse în celula bătrânului Miranda. Acesta 
era un spaţiu strimt și întunecos. 

înăuntrul celulei nu se afla decât un culcuș de paie și un 
scaun de lemn. Pe acesta stăteau un ulcior cu apă și o bucată 
de pâine neagră. Călăul îl privi adânc mișcat pe bătrânul și mult 
încercatul bărbat. 

La vederea Călăului, armurierul sări în sus. O furie nebună 
străluci în ochii săi. Îl măsură cu priviri furioase și 
dispreţuitoare.; — Ei. Călău al Parisului, ăl Venit să mă târăşti 
spre eșafod?. Strigă el. Ai dreptate, nu trebuie să aștepți cele 
trei zile, ce mi s-au dat ca termen de gândire! Convingerile 
armurierului Mirandei nu se pot schimba în trei zile. Mai bine... 

— Tăcere. Îl întrerupse Călăul cu o neprefăcută severitate. 
Tăcere! 

Se apropie de bătrânul înfuriat. 

— Te rog, vorbește mai încet cu mine! Un singur cuvânt 
scăpat din nebăgare de seamă îţi poate fi fatal! 

Miranda se uită cu neîncredere prin celulă. 

— Cred și cu, zise el, apoi cu nemulțumire, spionii trebuie să 
domnească în scumpa noastră patrie! Aseară eram un om fericit 
și liber, astăzi, prin nerușinarea unui mizerabil, am devenit o 
jertfă pentru veșnic nesătulul eșafod! 

Sanson se apropie de armurier. 

— Tată Miranda, nu fii supărat pe mine!. Nu știi ce lucruri 


îngrozitoare se petrec cu mine! 

Bătrânul îl privi furios. 

— Nu ești tu un mizerabil nerușinat? îi zise Miranda. Nu te-ai 
furișat în. Inima copilei mele cu șiretenie? Nu ești un nemernic 
spion, pe care eu, neghiobul, l-am primit și onorat în casa mea?! 

O furie imensă inundă sufletul Călăului. Dar își aminti că era 
tatăl lui Lili și se stăpâni. 

— Dumneata nu știi ce vorbeşti! îi răspunse Sanson. Este 
adevărat că am fost necinstit faţă de d-voastră tăinuindu-vă 
meseria mea. Dar știi foarte bine că n-am devenit din proprie 
iniţiativă ceea ce sunt astăzi. Știi că o lege veche a decis ca fiul 
călăului să moștenească meseria tatălui său. Astfel m-a ajuns 
acest blestem... O dată — a trecut un an de-atunci, mă aflam pe 
marginea unui lac din apropierea Parisului. Deodată auzii un 
strigăt de ajutor. O barcă în care se aflau mai multe fete tinere 
se răsturnase. Nenorocitele se luptau cu valurile; părea că le 
pândește o moarte îngrozitoare. Zării printre valuri o fiinţă 
îngerească. M-am aruncat în apă. Și am reușit să salvez viaţa 
gingașei fecioare. Era copila dumitale, tată Miranda! 

Din acel moment m-am îndrăgostit de Lili. Și ea a răspuns 
acestei iubiri. Dar nu am avut curajul să-i spun că sunt Călăul 
din Paris! M-am prezentat drept un gentilom din provincie... 

— Ne-ai minţit! strigă Miranda lovind cu piciorul în pământ. 

— Lasă-mă să vorbesc până la sfârșit, se rugă Călăul. Am 
făcut o nedreptate tăinuindu-vă îndeletnicirea mea. Dar puneţi- 
vă în locul meu. O iubeam pe acea gingașă floare răsărită în 
drumul vieții mele. Fericita întâmplare m-a făcut să tac. Lăsam 
totul în puterea nemărginită a dragostei eram sigur că Lili îmi va 
ierta greșeala... și încă mai sper că așa va fi. Mai rămâne să mă 
ierți și dumneata!... 

— Fie, atunci!. Te iert și eu — spuse armurierul. 

Apucă mâinile Călăului. 

— În orice caz, iartă-mă dacă am fost aspru faţă de 
dumneata. Eşti un om cumsecade. lţi datorez viaţa, o știu prea 
bine! Acordă-mi un răgaz să mă obișnuiesc cu gândul că... și... 
când nu voi mai fi... (aici, vocea lui păru a se stinge). 

— Atunci, apără-mi copilul, pe iubita mea Lili! Nu va mai avea 
alt sprijin în afara dumitale! 

— Ah, tată Miranda! cuvintele dumitale mă fac fericit! Dar, pe 
de altă parte, mă cuprinde o nouă tristeţe! Unde-i acum fiica 


dumitale? 

— Unde este fiica mea? întrebă Miranda mirat. De unde să 
știu eu?! Călăul îl privi aiurit. Îi povesti. Cu răsuflarea întretăiată 
toate cele întâmplate. 

Ultima lui speranţă dispăruse. Nenorocitul tată nu știa nimic 
de soarta fiicei sale. Acesta începu să plângă și să se jelească: 

— O, copilul meu, nefericitul meu copil! 

— Trebuie s-o găsesc! răspunse Călăul. Plec spre Palatul de 
vară al principesei de Barry. Știu că năpârca asta s-a refugiat 
acolo. Imediat ce mă voi afla în fața acelei nemernice voi afla 
unde este fiica ta! 

— Du-te! îl imploră Miranda. Doamne, sărmanul meu copil e 
lipsit de orice ajutor! Sanson, uită toate cele întâmplate! 
Demonstrează că ești un nobil! Comportă-cte ca atare! 
Gândește-te fie și numai la onoarea fiicei mele! 

— Așa va fi, ţi-o jur, exclamă Sanson. 

Vru să plece, dar bătrânul îl reţinu: 

— Ne vom revedea încă odată... înainte de... murmură el; 
înainte ca dumneata... 

Se întrerupse înainte ca îngrozitorul cuvânt să-i scape de pe 
buze. Abia acum își aminti Sanson de hotărârea pronunţată în 
acea dimineaţă de Curtea de Juraţi în procesul bătrânului 
armurier. 


— Dumnezeule, am uitat! murmură el. Te implor, nu fii 
încăpățânat, tată Miranda! 

— Am încheiat cu viaţa! zise armurierul. Niciodată nu mă vor 
putea sili împotriva convingerilor mele. După trecerea celor trei 
zile, mă voi duce la eșafod! 

— Te conjur Miranda! zise Sanson. Mai gândește-te... Dar 
bătrânul dădu iar din cap. 

— Totu-i zadarnic! murmură el. Nu căuta să mă convingi, nu-ți 
pierde timpul. Pregătește-te de plecare, scapă-mi fiica!! Acordă- 
mi, cel puţin, fericirea de a nu ajunge să-mi pun capul pe eșafod 
înainte de a ști ce-i cu iubita mea Lili! 

— În numele lui Lili te conjur! murmură Enric Sanson, te 
conjur să nu fii atât de încăpățânat. 

Pe neașteptate, căzu deodată în genunchi în faţa bătrânului. 

— Nu spune „nu” când vei fi interogat mâine în faţa 
tribunalului! Este vorba de viața dumitale, bunule și bătrânul 


meu tată! Mai târziu, voi găsi eu o cale de scăpare... 

Dar Miranda dădu din nou din cap. 

— Du-te, fiul meu. Dumnezeu fie cu tine și să te ajute s-o 
găsești pe Lili; dar nu mă vei convinge niciodată să fac ceva 
împotriva voinţei mele! 


Călăul se ridică întristat Simţea că deocamdată nu era nimic 
de. Făcut contra încăpăţânării bătrânului. Plecă repede din 
închisoare. 

Se întoarse. Copleșit de gânduri negre, Sanson se îndreptă 
spre casă. 

El nu băgă de seamă că două umbre care se ascunseseră 
până atunci în spatele a două coloane de la portalul închisorii se 
desprinseră din ascunzători și-l urmară. Era atât de preocupat 
de gândurile sale, încât nu observă cum Umbrele se apropiau 
din ce în ce mai mult, de centrul orașului. 

In drum spre casă, Călăul se hotărî s-o vadă imediat pe 
Orfelia. Simţea nevoia că ea să-l consoleze. Orfelia avea darul 
de a prezice viitorul; ei bine, el voia să-l descifreze. 

Deodată se văzu o flacără în urma Călăului, urmată imediat 
de o pocnitură scurtă și puternică; părea că un fulger a intrat în 
pământ. 

Enric Sanson șovăi. Simţi o arsură dureroasă în spinare. 

Se auzi răsunând un hohot ascuţit, un râs ironic. Călăul se 
întoarse. Văzu prin întuneric două chipuri de bărbaţi înfășuraţi în 
mantale, care fugeau după ce scoseseră acel hohot de râs. Cu 
iuțeala fulgerului îşi smuci Sanson pistolul de la cingătoare și 
trase două focuri în urma fugarilor. 

Apoi durerea îl învinse, i se făcu negru înaintea ochilor. 
Sanson căzu în nesimţire. 

Capitolul 26 RĂPIREA LUI LILI 

Dar unde era nefericita Lili? Ce soartă împărtășea? Reușitu-i- 
a, într-adevăr, negrului Pippin răpirea nevinovatei fete? Se 
adeverise, oare, planul diabolic al procurorului Fouquier? 

Pentru a putea primi răspunsul la toate aceste întrebări, să ne 
întoarcem în Piaţa închisorii. Să revenim la momentul în care 
Lili, așteptând întoarcerea iubitului, se retrăsese într-o nișă 
dintre coloanele gangului. 

Scenele îngrozitoare din ultimul ceas avuseseră un efect 
zdrobitor asupra sufletului ei. Nu mai era în stare să gândească. 


Un singur foc mai pâlpâia acum în inima ei curată: soarta tatălui 
ei. Cu rugăciuni duioase de copil voia să-i înduplece să aibă milă 
de dânsa. Pentru ca, măcar trebuia să accepte îngrozitoarea 
sentinţă a Curții cu Jurați. 

Astfel, copleșită de resemnare, aștepta momentul în care i se 
va întoarce iubitul. 

Imediat ce va obţine biletul ce-i va permite să intre în 
închisoare, nicio putere cerească ori pământească nu o va mai 
împiedica să-și vadă tatăl. 

Dar în cartea stelelor era altfel scris: Lili era sortită să bea 
până la fund cupa amară a speranțelor deșarte. 

Cu totul cufundată în rugăciuni mute, tânăra fată nu băgă de 
seamă că, puţin timp după plecarea iubitului, apăru statura 
tiganului Pippin. 

Cititorii noștri știu deja cu câtă precauţiune se retrăsese 
mizerabilul la vederea neașteptată a tinerei fete. Pipin alergase 
cât putuse de iute în stradă. Acolo el scosese un fluier de metal 
din buzunar, îl pusese la gură și făcuse să răsune un fluierat 
prelung și ascuţit. 

Imediat alergaseră cam vreo zece vagabonzi, din diferite 
direcţii în ajutorul său. În câteva minute Pipin iniţiase cu voce 
înceată pe complicii săi de meserie în privinţa planului său. Se 
îndreptase în fruntea vagabonzilor înspre portalul închisorii. 
Zgomotul produs de noii veniţi o înspăimântă pe Lili. Aceasta își 
ridică ochii blânzi și un fior îi trecu prin tot corpul. Ea se sperie 
atât de rău, încât abia se mai putea ţine pe picioare. Acel om cu 
privirea obraznică, care pășea drept spre dânsa, în fruntea 
tovarășilor săi mizerabili, era, într-adevăr, unul din cei doi 
bărbaţi care o târâseră în seara trecută spre cimitirul 
executațţilor!? (Cititorii știu că era întuneric în acea noapte de 
groază; pe lângă aceasta, complicele lui Samulon trădase o 
oarecare teamă să comită abominabila crimă). Deci, era foarte 
natural ca el să evite să privească în ochii nenorocitei jertfe. Lili. 
Însă, ameninţată fiind de o moarte sigură, își întipărise în 
memorie chipurilor celor doi criminali. O singură privire aruncată 
asupra lui Pipin îi fu de ajuns a recunoaște într-însul pe tovarășul 
lui Samulon. Ea ar fi putut jura că ţiganul Pipin era unul din 
tâlharii din seara dinainte. 


În timpul acesta, ţiganul Pipin se apropiase de dânsa: 


— Ah. Aceasta este Pepita! Exclamă el cu un aer de 
surprindere bine jucată. 

în același timp, el prinse cu mâna umărul tinerei fete. 

Lili. Se dădu înapoi de lângă dânsul, ca mușcată de o viperă 
știa cu siguranţă că avea în faţa sa pe unul din criminalii din 
seara precedentă. ` 

— O. Isuse! Murmură ea. Trimite-mi ajutorul tău! Incercă să 
şocată un strigăt de ajutor. Dar țiganul Pipin era pregătit pentru 
toate Împrejurările. 

Vom afla mai târziu istoria vieții acestui flăcău aventurier și 
stricat. Acum vom arăta doar că Pipin, încă de când era un copil 
de patru ani, fusese iniţiat în toate se cretele artei criminale. Cu 
cât trecea vremea el se perfecționa devenind un criminal 
îndrăzneţ, cu un surprinzător sânge rece. 

El observă faţa îngrozită de spaimă a tinerei fete; nu mai 
rămânea nicio îndoială că tânăra fată de azi și cea de aseară 
erau una și aceeași persoană! 

O sudoare rece îi apăru pe frunte; privirea sa se îngropă în 
ochii tinerei fete. El tremura la ideea că aceasta i-ar putea 
arunca în faţă o mută, dar groaznică acuzare (Căci, cu toate că 
spiritele erau încinse atunci în urma vărsărilor de sânge, totuși 
mulţimea din Franţa l-ar fi rupt în bucăţi pe acela care ar fi 
comis o crimă pentru interesele meschine ale unei asociații 
private...). 

Acuzarea tinerei fete — că Pippin ar fi vrut s-o omoare — l-ar 
fi costat pe mizerabil viaţa. Până și complicii lui credincioși s-ar 
fi revoltat împotriva lui. Acum, ei i se supuneau orbește, dar sub 
povara acuzării ei s-ar fi aruncat asupra lui și l-ar fi târât fără 
milă în faţa Curţii cu Juri! 

Țiganul Pippin știa toate acestea. A zecea parte dintr-o 
secundă îi fu de-ajuns pentru a lua O decizie. Deodată, puse 
mâna pe gura tinerei fete. 

— Tu ești, Pepitto?! exclamă el cu prefăcătorie, sărmană și 
nenorocită soră a prietenului meu Cârmei!? Cât de mult se va 
bucura bunul băiat revăzându-te. Dar spune-mi, unde ai fost 
până acum? 

Lili tremura din tot corpul. Privi îngrozită când faţa unuia, 
când a altuia dintre indivizii care o înconjurau. Apoi începu din 
nou să tremure. Minţile i se rătăciră și începu să șovăie. Tiganul 
Pippin trebui s-o susţină, căci altfel ar fi căzut grămadă la 


pământ. 

— Ah, vine Michelin! exclamă unul dintre complici cunoscut 
sub numele de „vulpe roșie”. 

El arată spre un bărbat scurt, cu barba stufoasă, încălțat cu 
niște ciubote groase și cu bluză. 

Acesta mergea pe lângă o căruţă mizerabilă, târâtă de un 
singur cai. 

Pipin șopti ceva la urechea unor tovarăși care se aflau în 
apropierea lui. Imediat aceștia se apropiară de căruţaș. Ei îl 
înconjurară din toate părțile și-i vorbiră cu aprindere. 

Trebuie să fi pomenit căruţașului numele ţiganului Pippin, căci 
acesta privi înspre el. Apoi dădu de mai multe ori din cap. 
Acesta era semnalul pentru ceilalţi de a o lua pe Lili. 

Leșinată, ea nu simţi cum fu ridicată și dusă spre căruţă, unde 
fu culcată pe o grămadă de paie; odată ce se afla în căruţă Lili 
era la discreția ţiganului Pipin. 

Acesta concedie pe toţi tovarășii săi, oprindu-l doar pe „vulpe 
roșie” cu sine. După ordinul său, Michelin trebuia să stea pe 
capră și să gonească calul în fuga cea mai mare. Tiganul Pippin, 
însă, trase coviltirul căruţei, așa că din stradă nu putea privi 
nimeni înăuntru. 

După aceasta, el începu a lega mâinile și picioarele lui Lili și îi 
vâri un căluș în gură. 

în același timp, o culcă în așa fel, încât văzând-o cineva, ar fi 
crezut că doarme și că ţiganul Pippin o păzeşte cu grijă... 

— Da-i drumul, Michelin! zise Pipin căruțașului. După cum ți- 
am spus, îţi plătesc patruzeci de franci imediat ce vom ajunge în 
pădurea Martigny. 

Aceasta se afla în partea de sud a Parisului. Era o pădure 
imensă. La marginea acesteia se afla cunoscutul castel al 
nefericitului duce de Barry. 

Barierele din Paris erau păzite cu severitate. Imediat ce căruța 
se apropie de poarta orașului, mai mulţi soldaţi săriră înaintea-i. 
Ei cercetară dacă, nu se afla cumva vreun aristocrat ascuns 
înăuntru, care voia să scape de ghilotină prin fugă. 

— Lăsaţi, camarazilor! se adresă ţiganul Pippin către soldați 
care voiau să desfacă cortul căruței.” Sora nebună a prietenului 
meu Luis Cârmei se află aici și o duc la țară! Aerul din Paris nu-i 
priește. 

în tot acest timp râdea cu impertinenţă. 


Dar soldații nici nu vrură să audă... 

— Nu se poate! exclamă sergentul. Căruţa trebuie controlată. 

în același timp, dădu Bă desfacă cortul cu forța. 

Lili se deșteptase din leșin. Sărmana deschisese ochii. Simțea 
cât de strâns era. Legată. O, dacă ar fi putut striga după ajutor! 
Dar țiganul Pippin îi vârâse destul de bine călușul în gură, pentru 
ca fata să nu poată scoate nici cel mai mic strigăt. 

— Ascultă, camarade!. Nu mă cunoști. Sunt ţiganul Pippin! Nu 
mai face mofturi și lasă-mă să trec prin poartă! 

— Poţi fi cine vrei!. Răspunse caporalul. Am primit ordin strict 
de la cetățeanul Fouquier procurorul să nu las pe nimeni să 
treacă prin poartă, înainte de a mă convinge că nu este 
periculos! 

— La dracu, dobitocule! strigă negrul Pippin înfuriat la culme. 

Scoase din buzunarul unsuros un bilet scris şi-l arătă 
caporalului. 

— Cunoști iscălitura asta, prostule? strigă el. Caporalul citi cu 
greu: 

„Prezentatorul acestui bilet are intrare și ieșire liberă oriunde 
în Franța, împreună cu însoțitorii săi. Autoritățile franceze sunt 
însărcinate a i se pune la dispoziție: 

Din ordinul Comitetului  deliberativ —  Fouquier-Tinville, 
procurorul Republicii.” 

Caporalul se dădu respectuos în lături. 

— Hi, hi! harabagiule îi strigă ţiganul lui Pippin, în timp ce 
ochii săi căpătaseră o lucire diabolică. Acum, nimeni nu ne va 
mai opri pentru a doua oară! Afară, la câmp! 

Căruţa alerga pe pavajul cârpit al drumului de ţară. Tiganul 
Pippin și tovarășul său „vulpea roșie”, stăteau tolăniţi în fundul 
căruței. Işi aprinseră niște ciubuce scurte și schimbau vorbe 
frivole și glumetțe. 

_ Dar pe grămada de paie. În spatele lor. Se afla nenorocita Lili. 
In gând. Ea mai cerea o singură favoare milostivului Dumnezeu 
s-o ajute să moară, înainte ca rușinea s-o copleșească! 

Deocamdată, n-o urmăm mai departe. O lăsăm, încă, în 
puterea celor doi mizerabili și sub ocrotirea Cerului, în drum 
spre castelul de Barry şi ne întoarcem la Enric Sanson, eroul 
povestirii noastre, care — printr-un atac mișelesc fu împiedicat 
să salveze viaţa iubitei sale Lili... 


Capitolul 27 ÎN PUTEREA MORȚII 

Casa Călăului era cufundată în întuneric și liniște. Numai prin 
geamurile Orfeliei răzbăteau raze de lumină. 

Tânăra fată se plimba de colo-colo prin camera vrăjilor. 

Piticul Perkeo o urma pas cu pas în plimbarea ei prin odaie. 
Cu o curtoazie comică îi ducea trena rochiei cea scumpă, din 
mătase turcească. Perkeo era de obicei, un caracter aspru și 
viclean; dar față de tânăra stăpână el nu cunoștea decât 
sentimentul fidelității de câine! Mergea cu o grijă nespusă în 
urma fecioarei. Măsura cu priviri vrăjmașe toate muștele care 
îndrăzneau să tulbure cu bâzâitul lor liniștea desăvârșită din 
odaie. 

Orfelia era cufundată în gânduri. Fruntea i se încrețise. 
Buzele, altădată roșii, erau cianozate de umbra tristeţii. 

Orfelia, ființa enigmatică, înconjurată de atâtea puteri 
misterioase și având darul de a prevedea viitorul, părea 
neliniștită. Se oprea din când în când locului și-și împreuna 
mâinile pe piept respirând greu și apăsat. 

Ascultă de nenumărate ori, dacă nu se auzea vreun zgomot 
aducător de vești. Se vedea că așteaptă reîntoarcerea fratelui, 
care astăzi întârzia ca niciodată. 

Apoi se. Apropie de oglindă și își ridică mâinile într-un fel 
ciudat. Dar puterea misterioasă pe care o avea de obicei, o 
părăsise de astădată. Oglinda rămase mută. Suprafaţa 
strălucitoare nu destăinuia nimic. 

„Simt că fatalitatea plutește în aer! Murmură tânăra fată 
înfiorându-se. Apoi făcu semne misterioase cu mâinile. 

— Ascultaţi-mă, Isis și Osiris! murmură ea. Voi, stăpânitorii 
stelelor misterioase, diriguitorii soartei și vieţii omenești! Păziţi-l 
pe fratele meu, apăraţi-i capul de pericol! 

Cuvintele sunau ciudat în tăcerea camerei. Se mai opri odată 
în loc, ridicând mâinile în semn de conjurare. 

Deodată o pocnitură lugubră făcu să se cutremure geamurile. 
Tânăra fată se cutremură. In același moment alergă la fereastră. 
Desigur, o împușcătură răsunase afară; încă odată se repetă 
pocnitura! Imediat după aceasta se auzi o a treia împușcătură! 
Incredibil, pentru această vreme de seară și pentru acest loc 
retras al Parisului!... 

— Vezi, Perkeo, ce s-a întâmplat! Du-te repede, aleargă! 
Murmură Orfelia tremurând. 


în acel moment se întâmplă ceva ciudat. O nouă pocnitură 
lugubră răsună și oglinda se cutremură un fulger de foc părea 
că pleacă din aceasta. 

Dar vedenia nu dură decât o secundă, apoi dispăru așa cum 
apăruse. Orfelin păli de moarte. Ea-și împreună mâinile pe piept 
și fixă oglinda cu priviri aiurite: 

— O, voi zei! presimţirea mea se adeverește! Oglinda, a 
întărit temerile mele! Frate Enric, viaţa ta este în pericol! 
Dumnezeule milostiv, dă-mi puterea să-l scap! 

Ea privi încă o clipă în juru-L Apoi ieși în fugă din odaie. Pe 
scară o întâmpină piticul. 

— S-a întâmplat o nenorocire, stăpână? exclamă el cu voce 
croncănitoare (pe când faţa zbârcită trăda o tristețe sinceră). 
Fratele vostru, el... 

— E mort!? strigă Orfelia. 

Cobori iute scările. Piticul se agăță cu putere de faldurile 
rochiei sale. 

— Nu e mort! încă trăiește! Murmură el. Dar mi-e teamă că se 
află pe moarte.!... 

Capitolul 28 „SÂNGE, OPREȘTE-TE!” 

... Dar Orfelia nu mai auzea nimic. Jos, în sală, fu întâmpinată 
de calfele Călăului. Orfelia li se adresă frângându-și mâinile: 

— Ajutaţi-mă! Ce groaznică nenorocire s-a întâmplat!? Fratele 
meu și stăpânul vostru a fost atacat de criminali! 

Aceste cuvinte fură de ajuns pentru a anima pe calfele de 
călău. Orfelia ieși din casă. 

în stradă, Orfelia îl zări pe Enric întins pe jos, nemișcat. Cu un 
țipăt de disperare se aruncă asupra lui. 

— O, frate Enric! scumpul și iubitul meu frate! Ce groaznică 
nenorocire ţi s-a întâmplat? 

Dar Enric Sanson nu răspunse. 

— E mort... mort! Strigă din nou Orfelia în culmea durerii. 

își frângea mâinile și își smulgea părul de disperare. Perkeo, 
credinciosul pitic se furișase lângă dânsa. Plângea și el ca un 
copil. 

— O, stăpână iubită! murmură el, fratele vostru nu este mart, 
negreșit că nu! Numai un leșin adânc i-a amorţit simţurile! Daţi 
voie acestor bărbaţi să ridice corpul fratelui vostru. ÎI vor duce în 
camera voastră și îl vom culca acolo! Negreșit că veţi reuși, cu 
arta voastră, să-l readuceți la viaţă! 


Dar Orfelia nu-l asculta. Se aplecă din nou spre fratele ei. Îşi 
ţinea suflarea pentru a asculta respiraţia lui Enric. 

— Lăudat fie Domnul! strigă Orfelia într-un târziu, trăiește, 
respiră! Ridicaţi-l! Se adresă ea rugător către bărbaţi, nu trebuie 
să pierdem nicio clipă! Urmaţi-mă în camera mea; acolo aveți 
să-l duceţi pe iubitul meu frate! 

Un geamăt scăpă de pe buzele Călăului. Părea că gravului 
rănit îi revine cunoștința. 

— O, mizerabilii! Mizerabilii! Îngaimă Sanson. 

Apoi rămase iar tăcut. Numai respiraţia greoaie trăda că se 
mai află o urmă de viaţă într-însul. Tăcuţi și precauți, bărbaţii îl 
transportară pe stăpânul lor în casă. Cu mare greutate ajunseră 
în camera Orfeliei. 

— Trebuie să ne grăbim! șopti ea. 

Se aplecă cu gingășie deasupra fratelui. Cu mișcări atente 
începu să-i desfacă haina înăclăită de sânge. 

Rănitul gemu și murmură cuvinte neînțelese. Făcu, de 
asemenea, încercarea de a se ridica din pat. Dar puterile îl 
părăsiseră. Capul îi căzu din nou pe pernele divanului. Cu 
greutate reuși să-și ridice pleoapele ochilor. O fixă pe sora sa cu 
o privire întrebătoare. _ 

— Orfelia... tu... ești?! murmură cu o voce slabă. li 
mulțumesc pentru iubirea ta! 

Apoi închise din nou ochii. 

Cu o mină iscusită, Orfelia deschide de tot haina fratelui ei. 
Privirea-i căzu pe chiurasa strălucitoare pe care Enric Sanson o 
purta și ziua și noaptea peste corpul gol. Aceasta era făcută de 
bătrânul armurier Miranda, tatăl lui Lili, în urmă cu un an; niciun 
glonte sau vârf de spadă nu putea pătrunde prin aceasta. 
Orfelia conchise imediat că fratele ei scăpase cu viaţă numai 
graţie chiurasei. Împușcătura mizerabilului trecuse pe lângă 
marginea de sus a acesteia, glonțul o îndoise în regiunea 
umărului stâng și o apăsase adânc în carne. Aici se făcuse o 
rană adâncă. Sângele curgea fără încetare. 

Orfelia îi făcu un semn lui Perkeo. Acesta o înțelese imediat 
pe iubita-i stăpână. Piticul scoase dintr-un dulap o lădiță de 
abanos, de mărime mijlocie, împodobită cu flori de argint; cu 
această lădiţă în braţe se apropie de stăpâna sa. 

Orfelia deschise capacul, un parfum îmbătător ieși deodată 
din interior. Lădiţa avea mai multe despărțituri. Fiecare din 


acestea era plină cu buruieni uscate, de diferite culori. 

Orfelia luă cu două degete câteva fire de buruieni. Le aruncă 
cu o mișcare rapidă a mâinii în flacăra din cămin. Apoi puse 
mina dreaptă pe rana fratelui. 

în același timp îi apucă fruntea cu mâna stângă. 

— Sânge, oprește-te din cursul tău! Du-te înapoi, spre părţile 
inimii! Murmură ea ca o conjurație. Îţi ordon, sânge, oprește-te! 
Rană, închide-te! 

Efectul acestor cuvinte fu spontan. Imediat hemoragia încetă. 

Este aproape de neimaginat cum poate omul să facă minuni 
din puterea voinței sale. Orfelia Sanson era o ființă înzestrată de 
natură cu un asemenea dar. Chiar în acel moment ea dăduse 
încă o dovadă a puterii ei. Enric Sanson deschise imediat ochii. 

— Unde sunt? întrebă el. 

Apoi își roti privirea prin cameră. Frica îi dispăru deodată și un 
surâs de mulţumire îi coloră buzele. 

— Ah, îmi aduc aminte! Sunt la tine, soră dragă, sunt la tine! 
Murmură el. 

— Acum îmi reamintesc totul! Răufăcătorii m-au împușcat, 
simt o durere groaznică în umăr! Am tras și eu la nimereală 
asupra urmăritorilor mei. Apoi am căzut ca trăsnit... 

— Tăcere, tăcere, iubitul meu! murmură Orfelia. Domnul fie 
lăudat pentru că te-a cruțat! Scumpe frate! 

Alergă înspre dulap. Cu o mină tremurândă îl descuie iar. 
Lumina slabă a lămpii căzu peste un șir de sticluțe aranjate cu 
grijă, umplând interiorul dulapului. 

Enric Sanson inspira, în timpul acesta, cu o plăcere vizibilă 
parfumul dulce împrăștiat de ierburile uscate aruncate în foc. 
Acest parfum părea că-l întărește. Vru chiar să facă încercări de 
a se ridica din pat. Ş 

Dar. În același moment, Orfelia fu iar lângă dânsul În mâna 
stângă avea un pocal de argint, iar în mâna dreaptă ţinea o 
sticluță de o formă ciudată, în care se afla o licoare de un roșu 
aprins. 

— Stai liniștit, iubite frate! spuse ea; îţi voi da un pocal plin cu 
„lichidul nostru de viaţă”. 

Enric Sanson o privi înspăimântat. 

— Cum. Soră!? murmură el. O asemenea jertfă vrei să faci?! 
Nu. Nu pot s-o primesc! 

Dar fecioarei surise drăgăstos. 


— Știu prea bine pentru ce eziţi. În familia noastră umblă 
vorba că strămoșul nostru care a preparat acest lichid s-a 
înfrățit cu diavolul. Fiecare picătură din această băutură 
prețioasă scade câte o zi din viața celui care a făcut-o. Dar 
această zi se adaugă la viaţa celui care o bea! 

Enric Sanson dădu din cap. 

— Cum crezi tu, scumpă soră, că aș avea inima să-ţi scurtez 
viaţa sorbind din a ta băutură? 

Dar tânăra fată surâse din nou. Își aplecă buzele cu iubire și 
sărută fruntea fratelui ei. 

— Cunosc un farmec care anulează blestemul băuturii! Este 
iubirea, frate, iubirea caldă și adevărată, care vine din 
adâncimile inimii omenești! Cine simte o asemenea iubire 
pentru aproapele său și-i oferă băutura, acela este ferit de 
blestemul ei. 

în tot acest timp ea acoperise cu grijă pocalul de argint cu 
preţioasa băutură. Acum, i-l oferi. Liniștit, Enric Sanson duse 
pocalul la gură şi-l goli dintr-o suflare. 

El nu observă cum fumul și ceața din cămin creșteau în acel 
moment. Un chip sinistru se zugrăvi în aburul din cameră. Părea 
că ceața s-a prefăcut într-un braţ puternic întins. Și acest brat 
încerca să se întindă asupra capului gingașei Orfelia timp de o 
secundă, chiar se lasă cu o putere uriașă asupra ei. 

Tânăra fată căpătă deodată o privire serioasă și tristă. Șovăi o 
clipă se părea că puterile au părăsit-o. 

Dar toate acestea nu durară decât o secundă. 

Piticul Perkeo observase cu ochii larg deschiși această 
mișcare ciudată a chipului din fum. 

Piticul fu cuprins de o furie sălbatică. Scoase un strigăt 
ascuţit. Apoi se aruncă cu pumnii încleștați asupra focului din 
cărbuni. Piticul era hotărî! Să-și apere stăpâna chiar și cu riscul 
vieţii lui. 

Dar când se apropie de foc. O flacără ascuţită ca o suliță se 
aţinti asupră-i. Piticul se retrase ţipând, căci altfel flacăra i-ar fi 
prins fața. 

Enric Sanson respiră adânc și înapoie surorii sale cupa. 

— Îţi mulţumesc de mii de ori, Orfelia!... Dar ce se întâmplă 
oare? Nu este un vis că am fost rănit? În. Vinele mele arde într- 
adevăr, același foc de altădată? O, sufletul îmi este atât de ușor! 
Se ridică din pat cu o mișcare iute. 


Orfelia îl urmări cu priviri îngrijorate, cercetă rana pe care o 
suferise Enric Sanson în urma împușcăturii. Aceasta se 
închisese; numai o pată roșie rotundă și mică mai trăda 
existenţa ei. 

— Te simţi bine? Nu mai ai dureri, frate? 

— Mă simt mai bine ca niciodată, iubită soră! 

Se aplecă spre Orfelia și-o sărută ca un îndrăgostit. 

— Fă-mi o plăcere; rămâi astă-noapte aici, sus, la mine! îl 
rugă Orfelia. Voi veghea asupra somnului tău. 

— Îţi mulțumesc, dar îmi ceri un lucru imposibil, iubită soră! 
Trebuie să plec chiar în această clipă. Înţelege, te rog, că vreau 
s-o salvez pe iubita mea Lili. Peste câteva zile, poate, fatalitatea 
nu va mai putea fi învinsă de nimeni. Până atunci trebuie să 
acţionez, să nu stau cu mâinile în sân! 

Enric Sanson nu observă spaima de moarte care se întipări pe 
faţa Orfeliei. 

Tânăra fată se lipi de fratele ei. 

— Enric, nu pleca în astă-noapte! Nu abuza de sănătate și de 
tinereţe! Neșansa poate fi contra ta. Nu te măsuţa cu pericole 
care depășesc puterile tale. Presimt că acest drum pe care vrei 
să-l faci astăzi îţi va fi fatal!... 

Sanson replică: 

— Surioară Orfelia, știu că ţi-e dat să prevezi viitorul. Spune- 
mi un singur lucru: drumul pe care vreau să pornesc în astă- 
noapte fi-va favorabil iubitei mele Lili? Voi reuși, oare, s-o 
eliberez? 

— Nu insista. Nu pot și nici nu vreau să-ţi răspund acum, 
murmură ea. 

— Totuși, soră Orfelia, te conjur pe dragostea frățească, te 
implor în amintirea sfântă a părinţilor noștri — spune-mi prin 
puterea focului tău de a întrevedea viitorul: voi reuși în 
încercarea mea de a o reda pe nefericita Lili libertăţii și luminii 
zilei? 

— Îţi va reuși! zise ea într-un târziu, pe un ton profetic. Curata 
ta fecioară va rezista deocamdată atacurilor dușmanilor ei. Dar 
pe tine, iubite frate, te paște un mare pericol. Nu așa curând. O, 
văd: te vei reîntoarce sănătos aici, la mine. Dar, mai întâi, vei 
înfrunta o inamică neîndurătoare acolo, zic, unde vrei să te duci 
astăzi! 

— Ah, înţeleg! principesa de Barry! Murmură Enric Sanson. 


— Este mai periculoasă decât crezi! urmă Orfelia pe același 
ton profetic; se află în legătură strânsă cu puternicii zilei, 
serbează orgii și se îmbată cu sângele semenilor săi! Numai o 
dorință, o singură dorinţă mai cunoaște inima ei însetată de 
răzbunare: să te nimicească, să-ţi zdrobească fericirea! O, frate, 
ar fi fost mai bine dacă nu te-ai fi născut niciodată, decât să 
răpești în astă-noapte victima aflată în ghearele înfuriatei 
leoaice! 

— Mulţumesc de mii de ori, soră dragă! Acum știu destule! Voi 
reuși s-o scap pe Lili. Aceasta este cea mai mare fericire ce mi-o 
pot oferi, chiar de-aș muri în lupta pentru fericirea ei! 

Orfelia își dădu seama că ar fi zadarnic să încerce să-i rețină 
pe fratele ei. 

Enric Sanson se desfăcu din îmbrăţișarea ei și, luându-și 
rămas bun, păși spre ieșire. 

Piticul îi deschise respectuos ușa. 

Orfelia căzu în genunchi în mijlocul camerei și începu să se 
roage. O rugă fierbinte se înălța la cer, implorând ajutor pentru 
mărinimosul și nobilul frate. 

Peste o jumătate de oră, Enric Sanson părăsi casa, călare, 
printr-o portiţă dosnică... 

Capitolul 29 CAMERA ALBASTRĂ 

să ne întoarcem acum spre nefericita Lili Miranda, pe care am 
părăsit-o când se afla în puterea ţiganului Pipin și a complicilor 
săi. 

După cum se știe, nemernicilor le reușise s-o transporte pe 
nenorocita Lili, în trăsură, în afara Parisului. 

Soarta ei părea pecetluită! 

Chiar dacă trecătorii de pe drum ar fi știut că în ascunzișul 
cortului se află o fată răpită, n-ar fi cutezat să-i vină în ajutor. 
Țiganul Pipin și tovarășul său erau temuţi în toată ţara. Poporul 
din împrejurimile Parisului era convins că sunt capabili de cele 
mai crunte nelegiuiri. Se știa că bare /ele roșii — cum erau 
supranumiţi în popor Pippin și tovarășul său — erau adepţii 
fanatici ai puternicilor zilei. 

Căruţa care ducea pe Lili și pe răpitorii ei intră nestingherită 
de nimeni în parcul castelului de Barry. 

Nimic nu se mișca în vastul parc. Numai ici-colo, urmele unei 
copite trădau că în timpul nopţii a trecut pe aici un mare număr 
de cai... 


După ordinul lui Pipin, căruţa se opri într-o alee umbroasă. 
Tiganul sări primul din căruţă. Spionă în toate părţile. Nimic nu 
se mișca împrejur. Numai pe aleea opusă, din umbra copacilor 
apăru deodată chipul unui bărbat necunoscut. Acesta privi cu 
ochi întrebători spre căruţă. Pippin ridică mâna stângă. Făcu o 
mișcare rotundă cu mina în jurul capului său. Acesta trebuia să 
fie vreun semn de înţelegere, căci bărbatul din aleea opusă 
înclină din Cap și dispăru. 

Pippin ordonă însoțitorului său s-o ridice pe Lili Miranda din 
căruţă. 

Noi știm, deja, că tinăra fată era legată la mâini și la picioare, 
astfel că era cu totul în puterea mizerabililor criminali. 

Tiganul Pippin surise diabolic. Cuprinse cu mâna stângă talia 
fecioarei. 

O privire disprețuitoare îl săgetă din ochii de obicei blânzi ai 
lui Lili. Dar negrul Pippin surise cu șiretenie: 

— Răbdare, numai, porumbiţa mea! Nu-ţi fie frică de moarte!. 
Din contră, te așteaptă nenumărate plăceri!... Tu „vulpe roșie”! 
Se adresă el pe un ton poruncitor tovarăşului său. Părăsește-mă 
acum! Te vei întoarce la Paris. Dar îţi ordon, sub ameninţarea 
pedepsei cu moartea, să păstrezi secretul celor văzute și auzite! 

Tovarășul îi promise aceasta. 

Pippin îi dădu căruţașului răsplata promisă. Apoi rămase în 
loc, ținând-o pe Lili cu mâna dreaptă și urmărind căruţa până ce 
aceasta dispăru cu totul. 

— Înainte, dar! strigă el tinerei fete. Acum pornim pe un drum 
într-adevăr neplăcut! 

Lili îi trimise o privire rugătoare. Dar când întâlni ochii 
nemernicului, se înfioră de groază... 

... Tiganul Pippin o târă cu sine pe nenorocita victimă. Drumul 
lor ducea spre acea parte a parcului în care apăruse 
necunoscutul. 

Ajuns aici, negrul Pippin se uită cercetător în juru-i. Despărți 
numai de o peluză de verdeață, se ridica înainte-i zidirea 
înnegrită de vreme a castelului. În stânga se întindea un iaz 
mare; la dreapta, pădurea se desfășura până sub zidurile 
palatului. 

Pippin trimise o fluierătură scurtă. Imediat apăru și 
necunoscutul de adineaori. El se apropie de cei doi și schimbă o 
privire plină de înţelegere cu Pippin. 


— Aduc aici, din ordinul Marelui Șef, pe această fată! șopti 
Pippin: trebuie dusă în camera albastră — astfel a poruncit 
stăpânul nostru! Camera este pregătită? 

Necunoscutul afirmă fără cuvinte. Acesta părea a fi un țăran. 
Trăsăturile feţei sale erau aspre și grosolane. 

— Să mergem, spuse el. Nu vrei să-i ușurezi mersul acestei 
prostituate dezlegându-i picioarele? 

Tiganul Pippin nu părea prea decis; în cele din urmă zise. 

— Ei. Putem încerca! Cred că nu este vreun spion pe aici!? 

— Niciunul! răspunse celălalt. Castelul este pustiu. Am. Să-ţi 
dau o veste destul de tristă acel Conte de Castello, care a fost 
închis în beci, a... 

— ... A fugit, știu! Îl întrerupse Pippin; dar vai de el, de trei ori 
vai de el! Suntem deja pe urmele lui. Încă în astă-noapte îl va 
ajunge o soartă îngrozitoare! 

Tiganul Pippin făcea aluzie la acel atac pe care avea de gând 
să-l săvârșească asupra Călăului din Paris și care ne este 
cunoscut dintr-unul din capitolele precedente. 

în acel moment, Pippin scoase un cuţit de buzunar și tăie 
legăturile de la picioarele lui Lili. 

— Acum mergi înainte, frumoasă fetiță!. Zise el cu îi onic 
către nenorocită. Nu trebuie să te temi că viaţa ţi-ar li în pericol; 
dimpotrivă, vei fi găzduită într-o cameră frumoasă cum n-ai mai 
văzut în viaţa ta! 

Schimbă pe furiș o privire vicleană cu însoţitorul său. În timpul 
acesta ajunseră la castel. Nimic nu mișca aici. Părea într-adevăr 
pustiit; 

Urcară o scară de marmură albă, acoperită cu covoare moi. 
Pașii lor răsunau lugubru prin halele spaţioase. Apoi cotiră spre 
stânga. Intr-un coridor. Lili privea în juru-i. Ea n-avea ochi pentru 
splendoarea și luxul care se vedeau în toate părţile. Simţea 
numai cum inima îi bătea cu putere. 

Ce nouă faptă abominabilă avea să se comită împotriva ei? În 
zadar încercă să spună ceva celor doi mizerabili. Călușul din 
gură o oprea. Numai un geamăt prelung îi scăpă din fundul 
sufletului. 

In acest răstimp, cei doi vagabonzi părăsiră, împreună cu ea, 
gangul etajului inferior. Ei se îndreptară spre o scară care ducea 
sub pământ. Lili fu silită să coboare. Aici o conduseră într-o 
cameră mică, lipsită de ferestre. 


însoţitorul lui Lili aprinse un felinar. La lumina slabă a 
acestuia, ea observă că nu se află nicio mobilă în cameră. 

Inima începu să-i bată cu și mai multă putere. Un sentiment 
de frică o cuprinse în cel mai înalt grad. Intenţionau s-o 
părăsească, oare, în această cameră? 

— indiferenți în aparenţă, cei doi bărbaţi o împinseră spre un 
loc anumit al camerei. Abia pășise Lili în acel loc, că genunchii 
începură să-i tremure. 

Visa sau era trează? Nu, era îngrozitoarea realitate. 
Pardoseala se desfăcu sub picioarele ei. Dar nu căzu în 
groaznica adâncime, după cum se temea la început, ci alunecă 
încet în jos. 

Negrul Pippin o cuprinsese cu o mână pe după talie. O ţinea 
strâns aproape cu gingășie. Celălalt însoțitor rămăsese sus. Lili 
simţi deodată că lumina creștea din ce în ce mai mult în juru-i. 
Părea inexplicabil, căci se cufunda din ce în ce mai mult în 
adâncime. Și-atunci? 

Și totuși, deodată închise ochii; era orbită. O lumină aproape 
insuportabilă o învăluise. În același timp simţi că picioarele 
atingeau pământul. 

Deschise cu greutate ochii și aruncă o privire, buimăcită în 
jur. O cameră luxos aranjată, peste așteptările ei: albastră, 
canapelele îmbrăcate cu aceeași stofă; din plafon cădea o 
lumină feerică, care întrecea lumina soarelui. 

Un parfum îmbătător domnea în această cameră ser cretă. 

Tiganul Pippin își lăsă din brațe prada, râzând diabolic! 

— Ei, păpușica mea, acum repauzează-te! zise el; te voi mai 
ține legată deocamdată. Dar nu te îngrijora de nimic. Culcă-te 
pe una din aceste canapele. Să nu-ţi fie frică! Ti-am promis că n- 
o să ţi se întâmple nimic... 

Lili îi aruncă doar o privire înspăimântată. Dar Pippin râdea: 

— Îți spun încă odată, nu te teme de nimic! Te părăsesc 
acum, pentru a aduce ceva de mâncare pentru tine; gândesc că 
trebuie să fi flămânzit! Ha-ha! Spaima ta n-a fost mică! 

Pippin bătu de trei ori din palme. 

Lili observă cu o uimire amestecata cu groază cum o parte a 
plafonului se desfăcu și se lăsă în jos, în mijlocul camerei. 

Imediat după aceasta vâzu că acea parte a plafonului era un 
bazin în formă de barcă, care se lăsa în jos cu ajutorul unor 
lanţuri trainice. 


Pippin sări cu ușurință în acel bazin. Imediat acesta se ridică 
împreună cu dânsul. 

După aceasta, Lili rămase singură în camera subpământeană. 

Răbdarea ei ajunsese la margini. O jale nespusă o cuprinse. 
Un hohot de plâns răzbătea din gura ei astupată. Se aruncă pe o 
canapea și începu să se roage în gând lui Dumnezeu, să-i 
trimeată o cât de palidă nădejde de salvare. 

Era atât de cufundată în rugăciunea ei, încât nu băgă de 
seamă că se petrece o nouă minune: o parte a peretelui lateral 
se dăduse la o parte; dintr-o deschizătură prin care putea trece 
un om se ivi statura unui bărbat tânăr și frumos. 

El aruncă o privire interogativă și furioasă imobilizatei Lili. 

Noi îl cunoaștem deja pe acest tânăr care se pricepuse să-și 
facă intrarea într-un chip atât de misterios. Nu era altcineva 
decât prințesa Adella de Barry! Ea se mai afla încă în costumul 
bărbătesc cu ajutorul căruia reușise să fugă din locuinţa 
grădinarului!... 

Capitolul 30 ÎMPĂRATUL VIITORULUI 

Să ne întoarcem la Orfelia: 

Trecură câteva ceasuri de la plecarea fratelui ei, Enric 
Sanson. Orfelia se culcase pe divan, pentru a se odihni puţin. 
Abia se iviseră zorii-de-ziuă. Lumina soarelui se lupta eu norii 
razleţi. 

Deodată se auzi sunând clopotul la casa Călăului. Perkeo, 
piticul, care stătuse până acum nemișcat la picioarele stăpânei 
sale, ascultă. El cunoștea prea bine sunetul acestui clopot și știa 
că se anunţa cineva în vizită la stăpâna sa; pentru că în capătul 
opus al coridorului se aflau două clopote: unul masiv, cu 
mănunchiul de metal, n-avea niciun semn deosebit; lângă 
acesta se afla un altul, cu un mănunchi elegant, pe care era 
scris „La domnișoara Orfelia”. 

De-a lungul timpului, acest al doilea clopot fusese pus în 
mișcare de mai multe ori pe zi. Orfelia primea mereu vizite ale 
oamenilor din toate rangurile sociale. În casa Călăului veneau 
bărbaţi și moșnegi, fecioare și matroane. 

Orfelia nu se bucura doar de reputaţia de a putea prezice cu 
exactitate viitorul; în cercurile cele mai diverse era lăudată, de 
asemenea, mina sa gingașă și alintătoare a suferințelor. Orfelia 
moștenise de la părinţii ei niște reţete misterioase, care îi 
ofereau posibilitatea de a tămădui tot felul de boli. De peste o 


sută de ani, familia Sanson era vestită pentru arta tămăduirii. 
Nu-i de mirare, deci, că — cu toate frământările social-politice — 
camera Orfeliei nu se golea aproape niciodată. Pe lângă 
aceasta, și graţioasa apariţie a Orfeliei constituia un punct 
principal de atracţie. 

Faţă de orice vizitator,  Orfelia manifesta aceeaşi 
condescendenţă. Bogăţii se simțeau îndatoraţi să ofere o sumă 
mai mică pentru prorocirile ei, pe când cei săraci nu numai că 
erau tratați gratis, dar mai și primeau uneori daruri scumpe de 
la mărinimoasa fată. 

Totuși, înainte de ora zece dimineața, Orfelia nu primea pe 
nimerii. 

Din astă cauză, piticul Perkeo dete din cap a nemulţumire 
când auzi sunetul binecunoscut al clopotului. O privi pe stăpâna 
sa. Aceasta dormea încă. 

Piticul se ridică încet. Se furișă în vârful picioarelor afară din 
cameră, apoi cobori scara. 

Jos îi ieși înainte calfa de călău și-i dădu de știre că doi ofiţeri 
doresc să-i vorbească tinerei stăpâne a casei într-o problemă 
care nu suferea nicio amânare. 

Faţa piticului se încreți în cute de dispreţ. Vestea că cei care 
doresc să-i vorbească atât de dimineaţă tinerei sale stăpâne 
sunt niște ofițeri, îi impunea prea puţin respect; căci era obișnuit 
cu musafirii cei mai nobili care Veneau zilnic s-o viziteze pe 
Orfelia. Mulţi bărbaţi care purtau în lume un nume sonor se 
înclinaseră deja în faţa surorii Călăului, cerându-i sfaturi și 
ajutor. Piticul alergă spre poarta de-afară. Găsi, într-adevăr, doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în mantale cenușii, cum purtau pe atunci 
ofițerii francezi, încât nu se zărea decât o parte a chipului lor. 

— Acum nu este timpul; trebuie să reveniți mai târziu, domnii 
mei! murmură piticul. Stimata mea stăpână nu primește pe 
nimeni înainte de orele zece. 

— Atunci va face o excepţie cu noi! cuvântă unul din ofițeri. 
Mergi înainte, piticule, și anunţă-ne stăpânei tale într-o afacere 
grabnică. 

Piticul aruncă o privire iscoditoare asupra tânărului ofiţer 
care, cuteza să-i vorbească pe un ton atât de aspru și 
poruncitor. 

Dar fie că sonoritatea aspră a glasului ofițerului avu un efect 
paralizant asupra lui, fie ca în fiinţa acestuia exista ceva 


fermecător pentru Perkeo, piticul înclină din cap și se repezi în 
casă întocmai ca un câine dresat. 

Ofițerul făcu un semn colegului său; amândoi îl urmară pe 
pitic; intrară aproape odată cu acesta în camera Orfeliei. 

Probabil că aceasta a auzit pașii lor încă de pe scară, căci se 
ridicase din pat și stătea în mijlocul camerei, mândră și furioasă. 

— Ah, stăpână! lartă-mă, dar acești domni nu s-au lăsat 
înduplecaţi! Murmură piticul. 

Dar Orfelia îi făcu un semn să tacă. 

Cei doi ofițeri se înclinară respectuos. Acum stăteau tăcuți, 
unul lângă altul, așteptând invitaţia stăpânei casei pentru a se 
apropia. 

Dar Orfelia întârzia. Privirea îi devenise mai strălucitoare. 
Deodată întinse amândouă mâinile în chip de binecuvântare. 

— Mare onoare îi este dată acestei case! începu ea cu vocea-i 
minunată. Vă salut pe voi, marii soli ai unui popor glorios și 
puternic!. Te salut, împărat al Franţei, învingătorul globului 
pământesc! Te salut, rege al unui popor vrednic, curajos și 
iubitor de pace. 

Cuvintele ei făcură o impresie deosebită asupra celor doi 
ofiţeri, care se priviră complet aiuriţi. 

Apoi, însă, unul din ei făcu un pas înainte și s-a înclină adânc. 
Era cel care-i vorbise piticului, mai înainte, cu asprime. 

Orfelia îl privi insistent pe tânăr; era un ofițer de artilerie, 
slab, cu părul negru, cu niște priviri sinistre și fața neagră- 
verzuie. 

O glacialitate de marmoră era întipărită pe faţă lipsită de 
frumusețe. El răspundea, la rându-i, tăcut, privirii fixe a Orfeliei. 

Apoi se înclină din nou. După un surâs de complezenţă, 
acesta vorbi: 

— lertat fie-mi, frumoasă domnişoară, că trebuie să vă 
contrazic; cuvântul dumneavoastră de salut a fost atât de 
măgulitor și fermecător! Dar nu sunt nici împărați, nici regi cei 
care au apărut în persoanele noastre. Nu suntem decât niște 
ofițeri neînsemnați. 

Dar Orfelia dădu din cap și din nou ridică mâinile, 
transportată. 

— Văd o coroană de împărat pe capul dumitale! reluă ea. Vei 
fi mai puternic decât toți împărații și regii Europei. Ca niște 
sclavi vor cădea la picioarele dumitale puternicii acestui pământ 


— și ca învingător mândru vei pune piciorul pe ceafa învinșilor. 
Vei împrăștia o furie războinică asupra întregii lumi. Văd aprinsă 
făclia sălbatică a războiului ucigător de oameni; și dumneata o 
porți cu un curaj neasemuit. 

— Coroana împărătească strălucește din ce în ce mai 
luminoasă și mai glorioasă pe capul dumitale... Și totuși, totuși, 
(urmă ea deodată cu o inflexiune dureroasă), strălucirea ei 
păleşte în faţa soarelui păcii. Coroana îţi alunecă de pe cap și 
cade; iar dumneata cazi după ea, din ce în ce mai adânc, în 
valurile înspumate ale oceanului, departe de lume. Acolo se 
ridică o insulă uitată de oameni și de Dumnezeu. Acolo, 
împărate al lumii, suveran al globului pământesc, vei sfârși, 
uitat, viaţa ta bogată în isprăvi! 

Tânărul ofițer păli în faţa unor asemenea cuvinte neașteptate. 
Își duse mâna la inimă. Imediat, însă, își înfruntă amfitrioana cu 
o. Expresie de mândrie. Privirea-i de oțel părea că dorește să 
străpungă depărtarea pentru a pătrunde în imperiul viitorului. 
Secunde întregi stătu nemișcat. 

— Îţi mulțumesc pentru cuvintele dumitale alese, frumoasă 
stăpână, dar încă odată trebuie să le refuz. În faţa dumitale se 
află doar sărmanul ofiţer de artilerie Napoleon Bonaparte, care 
trăiește dintr-o soldă mai mult decât modestă. 

Orfelia se înclină respectuos: 

— Fii bine-venit, Napoleon Bonaparte! Dar când soarele 
fericirii și al gloriei va lumina capul dumitale încoronat cu lauri, 
atunci să te gândești cu prietenie la sărmana ghicitoare, să-ţi 
amintești de prezicerea ei!... 

— Lasă-mă să iau parte la gloria dumitale, amice! spuse 
celălalt ofițer (care se ţinuse retras cu modestie până atunci). 

Făcu un pas înainte și luă braţul amicului său. Cu ochii 
fulgerători, cu fața frumoasă și veselă, privi spre Orfelia cu 
bunăvoință și curtoazie. 

— Dacă ţi-ai pus, într-adevăr, în cap să-l saluţi în persoana 
amicului și tovarășului meu de arme pe împăratul și învingătorul 
globului pământesc, urmă el, atunci dă-mi voie să te întreb dacă 
m-ai crede pe mine în stare să fiu rege al unui popor pașnic?! Cu 
toate acestea, trebuie să-ţi spun că avem, deocamdată, puţină 
speranţă că prezicerile dumitale se vor adeveri!... 

Orfelia se înclină, apoi ridică privirea întrebătoare spre dânsul. 
Acesta continuă. 


— Sunt ducele Luis Filip de Orleans! iartă-mă dacă, adineaori, 
am ocolit regula bunei-cuviinţe. Dar salutul dumitale, frumoasă 
doamnă, a fost atât de elegant și surprinzător în același timp, 
încât am uitat toate formulele, protocolare... 

Orfelia îl privi gânditoare. Apoi ridică iar amândouă mâinile în 
semn profetic. 

— Niciun zgomot războinic și nicio vărsare de sânge nu te vor 
ridica la înălțimea soarelui gloriei, duce de Orleans! Și totuși! Și 
capul dumitale va fi încoronat cândva cu o diademă. Te vei 
înălța tot mai mult, dar numai atunci când gloriosul tău coleg, 
care îţi stă acum alături, va fi căzut din înălțimile norocului său 
și va fi îngropat pe o insulă depărtată și va fi uitat de lume. 
Când acești ochi cu priviri fulgerătoare se vor fi stins pentru 
Vecie, atunci dumneata Luis Filip de Orleans, vei lua sceptrul și 
coroana Franței! 

Tânărul ofițer care stătea lângă Napoleon o privi uimit pe 
fermecătoarea Orfelia. Curând, însă, temperamentul lui vesel 
învinse. Râse cu poftă: 

— Nu-l întrista prea tare pe amicul meu Bonaparte! zise el. 
Cum?! cu sănătatea-i de fier și cu puterea-i de oțel, să treacă 
înaintea mea în imperiul morţilor — de unde orice reîntoarcere 
este imposibilă”? 

Orfelia dădu din cap în semn de aprobare. Ofiţerul replică: 

— Nu! aceasta n-o pot crede niciodată! De asemenea, e 
imposibil! Coroana regală a Franţei nu va putea împodobi 
vreodată capul meu! Nu familia noastră, ci aceea a Bourbonilor 
dă regi Franţei! Şi pe lângă aceasta, perspectivele pentru un 
rege unic nu sunt favorabile în momentul de față!... Cu inimile 
întristate am venit aici, pentru a-ţi adresa o mare rugăminte! 

— Rugămintea vă este îndeplinită, nobilii mei domni, încă 
înainte de a o rosti! spuse Orfelia surâzând. 

După o clipă de gândire se adresă din nou ducelui Filip de 
Orleans: 

— Poţi crede sau nu cuvintele mele, înalte domn, dar toate 
acestea ţi se vor împlini — pentru că asta ţi-e soarta! Repet, vei 
fi regele pașnic al unui popor de asemenea iubitor de pace! Vei 
fi numit ce/ dintâi cetățean al imperiului dumitale!... Și totuși, 
norocul nu va fi de durată lungă. Ajuns aproape de visul vietii, 
orizontul îţi va fi întunecat de norii declinului. Departe de tocul 
domniei dumitale, înconjurat din toate părţile de munţi gigantici, 


vei închide ochii obosiţi, după ani îndelungaţi, exilat asemeni 
gloriosul dumitale tovarăș; vei fi trădat și uitat de propriul 
dumitale popor! Ofițerii erau complet aiuriţi. Se priviră adânc în 
ochi. Napoleon fu cel dintâi care își veni în fire. 

— Tu, fiinţă ciudată și drăgălașă! începu el fixând-o pe Orfelia. 
Nu sunt un credincios în înțelesul strict al cuvântului; astfel, cui 
mi-ar fi spus aseară că voi preda azi profeţiile venite din gura ta; 
i-aș fi spus că e nebun! Și totuși, este ceva în cuvintele dumitale 
care mă pune pe gânduri!... 

El tăcu. Timp de câteva secunde. Faţa-i slabă, cu trăsături 
dure, fu luminată deodată de un surâs aproape supranatural. 

— Da! reluă el, vădit impresionat și mai mult ca pentru el 
însuși, în clipe de singurătate visam uneori un vis frumos, un 
ideal! Se făcea că sunt un vultur care se ridică în zbor până la 
soare! Până la soare! Numai spre soare aș vrea să zbor Soare al 
gloriei, soare al viitorului! Luminează-mi calea! 

Capul i se ridică în semn de nespusă mândrie. Privirea-i 
rătăcea pierdută în zarea depărtata a viitorului. 

Vedea cumva prin păienjenișul fanteziei, cerul înstelat de 
deasupra câmpiei de la Austerlitz — și îl saluta ca pe stăpânul a 
doi împărați — Dumnezeu și el?! Se vedea, oare, înconjurat de o 
suita strălucită de prinți și generali care comandau în mijlocul 
trupelor sale, pe cai înecați în spume? 

— Dar să ne reîntoarcem le realitate! întrerupse Filip de 
Orleans tăcerea. Abia acum încerc să vă cer scuze pentru 
pătrunderea noastră necuviincioasă în casa dumneavoastră!... 

Printr-o mișcare graţioasă a mâinii, Orfelia îi invită pe ofiţeri 
să ia loc. Dar Bonaparte era prea agitat; aceasta se vedea din 
tremurul nasului său coroiat. El se apropie de una din ferestre și 
fixă tăcut depărtarea. 

Ducele de Orleans se așeză în faţa tinerei și frumoasei 
stăpâne. 

— Tovarășul meu a venit numai la dorința mea începu el. Am 
auzit atâtea lucruri frumoase despre dumneata; domnișoară, 
încât chiar și neîncrezătorul meu camarad Napoleon Bonaparte 
simţi nevoia de a te cunoaşte și de a încerca să asculte din 
cuvintele dumitale prevestitoare asupra viitorului său. Fără să-ţi 
cerem, ne-ai prezis un viitor strălucit; așa că, de-bine-de-rău, 
trebuie să așteptăm împlinirea norocului nostru! 

Filip surise ușor. Orfelia ridică mâna conjurându-l: 


— Nu râde, domnule Duce! soarta este neînduplecată! Stă 
scris în stele! Și după cum se arată, astfel se va împlini! 

— Fie! zise Luis Filip. Pentru o viaţă întreagă de fericire și 
glorie încoronată cu lauri, primesc — în schimb — cu plăcere un 
sfârșit tragic! O, este atât de frumos să stai pe vârfuri înalte de 
munte, să nu vezi decât cerul deasupra! lar jos, în vale, puzderia 
de oameni mișunând ca furnicile!... Dar să revenim la chestiune! 
Spuse el pe un ton amabil; cel cu cererea sunt eu. Dumneata 
cunoști soarta nenorocitei noastre familii regale. 

Orfelia încuviinţă din cap: 

— Chiar foarte bine, domnul meu! Și te asigur că iau parte 
afectiv la destinul ei aspru și neîndurător. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva de la o asemenea 
încântătoare și graţioasă fiinţă, zise Orleans cu delicateţe. 

Orfelia roși. Întâlnind privirea înflăcărată a ochilor tânărului 
ofițer, ea o înclină pe a sa. 

— Ce poţi cere de la mine, sora Călăului? 

— Deocamdată, numai rugămintea de a o vizita pe nenorocita 
noastră regină Maria Antoinetta, în Temple! Se află acolo, 
închisă împreună cu nenorocita-i familie, în cruntă nesiguranţă a 
vieții sale. Chiar până în singurătatea închisorii a pătruns 
renumele dumitale, frumoasă domnişoară; și astfel se face că te 
roagă s-o vizitezi cât de curând. Surorii lui Sanson nu-i va fi greu 
să facă aceasta, dacă vrea! 

Orfelia dădu din nou din cap. 

— Voi veni!. Murmură ea. Cu toată teama că nu voi avea de 
prevestit lucruri îmbucurătoare Nenorocitei mele stăpâne... Dar 
toate i le pot spune numai ei! Abia după ce mă aflu în faţa 
persoanei căreia trebuie să-i prezic, abia atunci vine spiritul 
asupra mea și sunt în puterea proorocirilor. 

— Îţi mulţumesc de mii de ori pentru bunăvoința dumitale! 
spuse ofițerul; chiar astăzi, înainte de amiază, trebuie să mă 
întorc la unitate. Sunt ofiţerul de ordonanță al generalului 
Kellerman — și garnizoana noastră e la Nancy. Dar n-am vrut să 
întârzii în a îndeplini rugămintea primită, printr-o a. Treia 
persoană, de la nenorocita mea regină. 

Se ridică de pe scaun. Orfelia îi urmă exemplul. Fără veste, 
Orleans luă cu respect mâna tinerei fete și o sărută. 

— Încă un lucru te mai rog! Frumoasă domnișoară, să păstrezi 
și în viitor gândurile dumitale bund pentru familia regală! 


— Ce pot face eu, sora săracă a Călăului, pentru puternici 
decăzuți ai acestei lumi?! șopti Orfelia cu modestie. 

— Nu vorbi astfel! spuse Orleans cu un surâs trădând o durere 
sfâșietoare. Fratele dumitale, frumoasă domnişoară, este 
adevăratul puternic al zilei. În mâna lui se amestecă sorții 
marilor și puternicilor acestei țări! Mă tem că mulţi dintre 
aceștia vor face îndeaproape cunoștință cu dânsul! 

El privi un moment, gânditor, înaintea sa. 

— Nici nu cutez să-ţi mărturisesc îngrozitorul gând ce-mi 
apasă inima! Dar dacă, totuși, va veni ceasul fantasticului 
pericol pentru familia regală, atunci te log de pe acum, 
frumoasă domnișoară, să-i primești cu înțelegere și cu prietenie 
pe ambasadorii care te vor vizita atunci!... Acum nu-ţi pot spune 
mai multe, se  întrerupse ducele. Ce-ţi pot încredința 
deocamdată, este că o mișcare puternică traversează ţara și 
care are ca scop eliberarea năpăstuitei noastre familii regale. 
Din păcate maimarii zilei veghează cu o agilitate descurajantă. 
Poate toate strădaniile noastre vor fi zadarnice, dacă... dacă... 

în acest moment se apropie de Orfelia și-i șopti răspicat. 

— Dacă sora Călăului, ori acesta însuși nu vor fi de partea 
noastră! 

în ochii  Orfeliei, ofiţerul citi gânduri de o puritate 
scânteietoare. 

— Dumneata crezi, domnule duce, că aș putea face altfel!? Ei 
bine, îţi jur pe atotputernicul Dumnezeu că voi fi credincioasă 
familiei regale și o voi servi cu tot ce îmi va sta în putinţă! 

— iți mulțumesc din inimă pentru aceste cuvinte! spuse 
Orleans. 

Și cu o mișcare discretă vru să pună o pungă plină cu aur într- 
un vas de argint care se afla pe masă. De asemenea, și 
Napoleon vru să urmeze gestul colegului său. 

Dar Orfelia întinse mâinile într-un semn de refuz categoric. 

— M-aţi înjosi dacă aţi intenţiona să mă cumpăraţi cu aur! 
murmură ea cu buzele schimonosite de amărăciune, îmi este 
de-ajuns onoarea de a fi văzut alături două capete încoronate 
sub acoperișul meu. Ascundeţi-o bine pe sărmana Orfelia în 
amintirea dumneavoastră! Zise ea fixându-l deodată pe 
Napoleon Bonaparte. Presimt că va veni o zi în care, învăluit în 
purpură și aur, mă vei vedea la picioarele dumitale o femeie 
venită să-ţi implore ajutorul! 


(Aici, ca amuţi. Faţa-i devenise palidă, ca de moartă. Un 
tremur îi scutură tot corpul. Fără voie, aproape se gândise iar la 
fratele ei. Prevedea că o nenorocire nespusă îl va lovi, peste ani 
și ani de zile, pe Enric Sanson). 

Napoleon Bonaparte se înclină. 

— Niciodată nu voi fi în stare să refuz rugămintea unei fiinţe 
atât de încântătoare! Dumneata m-ai salutat ca pe un împărat. 
Ei bine, permite-mi să uzez de pe acum de prerogativele 
demnității viitoare! 

Se înclină din nou în faţa tinerei fete și în același timp, își duse 
mina la inimă, în semn de jurământ. 

Ochii tinerei fete fură săgetați de o lucire misterioasă. 

— Chem pe Dumnezeu drept martor la acest jurământ! 
exclamă ea ridicând mina dreaptă. 

Ea știa exact în acel moment, că va veni o zi în cate va apare 
ca o umilă cerșetoare în faţa lui Napoleon Bonaparte... 


Cei doi ofițeri își luaseră demult rămas bun. Orfelia, însă, încă 
mai privea în urma lor. O expresie solemnă ciudată îi domina 
faţa. 

Abia după trecerea unui îndelungat timp o părăsi ameţeala 
ce-o cuprinsese. 

— Dumnezeule! își spuse ea. În conversaţia cu acești doi 
viitori puternici ai lumii am uitat cu totul de sărmanul meu frate! 

își încrucișă braţele peste piept, pășind agitată în lungul și în 
latul camerei. 

— De când, oare, Lipsește Enric de-acasă? murmură ea. Cu 
toate rugăciunile mele, nil l-am putut reţine. Dumnezeule, se 
mai afle în paza binelui? Nu este, cumva, ţinta unor atacuri 
înfiorătoare? 

Orfelia își întrerupse mersul. Se apropie iute de oglinda 
fermecată și ridică amândouă mâinile a rugă: 

— Spirit al adevărului care îmi vorbește! destăinure-mi-te! 
Arată-mi în luciul neted al oglinzii, soarta fratelui meu în 
ceasurile următoare! 

Deodată se ridică un nor de fum. Pentru o clipă, acesta 
întunecă suprafața oglinzii misterioase. Inlemnită, Orfelia privea 
cu ochii mari deschiși spre oglindă. 

Apoi, deodată își apucă cu disperare capul în mâini. Groaznice 
lucruri trebuie să fi văzut! Un țipăt ascuţit, de groază, scăpă de 


pe buzele ei. 

Imediat după acesta căzu la pământ, leșinată. 

Capitolul 31 LAT DE OAMENI 

în misterioasa cameră albastră din castelul Barry domnea o 
tăcere adâncă. Prinţesa Adella stătea tăcută, travestită în 
bărbat, în spatele ușii secrete. 

Prinţesa de Barry, după ce intrase în camera secretă, după 
cum își amintesc cititorii noștri, o privi mult timp pe tânăra 
fecioară căreia această cameră îi servea drept neștiută de ea 
închisoare. 

O mută întrebare de neliniște amestecată cu repulsie se citea 
pe fața frumoasei și pătimașei, prințese Adella de Barry. Apoi 
porni deodată și, cu pași grăbiţi, măsură camera. In fine, se 
duse spre canapeaua pe care stătea culcată Lili. Zgomotul 
pașilor zo deșteptă pe nefericită din amorţeală. 

Lili își întoarse capul și, cu priviri curioase, îl fixă pe tânărul și 
frumosul bărbat din faţa ei. Biata fată nu avea de unde să știe 
că acela care o privea era o fată travestită. Cu toată frica ce-o 
stăpânea Lili nu putu să nu remarce că în viaţa ei nu văzuse, 
încă, o față de băiat atât de încântătoare și de mândră... 

Prinţesa se aplecă spre Lili. 

— Ce văd? Te-au legat, frumoasă copilă? 

Cu repeziciune scoase un stilet mic de la cingătoare. Cu tăișul 
său ascuţit tăie frânghiile care ţineau imobilizate picioarele lui 
Lili. Apoi îi scoase călușul din gură, Lili își îndreptă mâinile 
împreunate spre necunoscutul salvator. 

— Îţi mulţumesc binefăcătorule! murmură ea, cu buzele 
tremurânde, oricine ai fi tu, necunoscutule, care ai pătruns până 
la mine în această frumoasă și totodată groaznică închisoare; 
cred că însăși Maica Domnului te-a trimis aici, întru apărarea 
mea! 

Fără voie, prinţesa de Barry se aplecă mișcată spre dânsa. 

— Dar cine ești frumoasa nefericită? Cine a cutezat să te 
târască până aici? Cine putea cunoaște această ascunzătoare 
misterioasă? 

Lili începu să plângă. 

— Ah, Dumnezeule! este o istorie tristă de tot! Dar ţi-o voi 
povesti. Faţa dumitale îmi spune că ești un om bun și demn de 
încredere! 

Cu sinceritate își lipi Lili privirea de presupusul tânăr. Apoi 


începu să-i povestească totul în cuvinte simple. 

Istorisi pe nerăsuflate, cu lux de amănunte, pacostea care 
căzuse în ultimele zile asupra ei. Îi relată până și întâmplările de 
pe eșafod. Apoi mărturisi travestitei prințese că inima îi 
sângerează de grijă pentru soarta iubitului ei tată. 

Adella se întoarse cu spatele în tot timpul povestirii tinerei 
fete. Se vedea că nu dorește ca Lili s-o privească în față. Cele 
mai contradictorii sentimente se puteau citi pe faţa prințesei. 

Compătimirea sinceră de la început dispăruse cu timpul. O 
uimire rece îi luă locul pe frumoasa-i față. Apoi urmă o repulsie 
furioasă — pentru a se preface, în fine, într-o amenințătoare 
sete de răzbunare. Dar când prinţesa se pleca spre Lili, faţa ei 
împrumuta din nou acea compătimire prefăcută. 

— Ah, sărmană fetiţă! Prin câte împrejurări îngrozitoare ai fost 
silită să treci! Dar ce se-ntâmplă oare? Pare-mi-se că am mai 
auzit povestindu-mi-se despre soarta ta!? Spune-mi, cum te 
cheamă? 

— Lili Miranda! răspunse tânăra fată. Tatăl meu este 
cunoscutul armurier Miranda, furnizorul Curţii Regale! 

— Dar spune-mi încă un lucru! șopti Adella. Pe logodnicul tău 
cum îl cheamă? Poate îl cunosc!? 

O roșeaţă învălui deodată faţa lui Lili Miranda. Își întoarse într- 
o parte privirea rușinată. Astfel „nefericita nu putu observa cum 
privirea prinţesei avea ceva din răutatea unui șarpe veninos. 

— Cum îl cheamă pe logodnicul meu? se bâlbâi fata. Oh, el 
are un nume cunoscut, oricine îl cunoaște! Dar Dumnezeu mi-e 
martor că n-am cunoscut îndeletnicirea sa îngrozitoare până 
acum, de curând! El este... 

în acel moment, prinţesa nu se mai putut stăpâni: 

— Este, poate, Călăul din Paris? Enric Sanson? Insinuă Adella. 

Lili încuviinţă. 

— Ai ghicit! Enric Sanson — Acesta e numele lui! 

O, dacă și-ar fi ridicat privirea în acest moment! Ar fi deslușit 
o mistuitoare sete de răzbunare răvășind faţa frumoasei 
prințese! Desigur că ar fi cuprins-o un dispreţ total pentru acest 
tânăr frumos și compătimitor; mai curând s-ar fi încrezut în 
tâlharul care o târâse încoace, decât falsei și travestitei 
prințese. 

În inima Adellei fierbea o furtună stârnită de plăcerea 
răzbunării. Visa? Era realitate? Mireasa Călăului se afla în 


puterea ei?! O, și cât de mult îl ura pe Enric Sanson! 

Niciun procedeu, oricât de mârșav, nu-i părea destul de 
nimerit pentru a lovi în inima dușmănitului Enric! 

Jurase doar să se răzbune tocmai pe cea mai scumpă ființă 
ce-o avea Enric Sanson! 

Și providenţă i-o scosese acum, pe Lili în cale! 

Prinţesa socoti că nu era cazul să-i mai pună întrebări. 

— Sărmană fată!  murmură ea cu aceeași perfidă 
compătimire. Primul lucru pe care vreau să-l fac pentru tine este 
să te scap de urmăritori! 

— Vi ei să mă salvezi într-adevăr? silabisi Lili. Și deodată se 
aruncă în genunchi în faţa pretinsului bărbat. Plină de rugăminţi 
curate, își ridică amândouă mâinile spre dânsul. Cu lacrimi în 
ochi o privea pe neștiuta Adella... 

— O, nu mă înșela! șopti Lili tremurând, fie-ţi milă de mine, 
apără-mă de rușine și înjosire, iar Dumnezeu din cer te va 
răsplăti, desigur! 

Adella o ajută pe Lili să se ridice. 

Deodată, tânăra fu cutremurată de un gând. Privi uimită la 
pretinsul tânăr. Se deșteptă o neîncredere în inima-i curată. Își 
amintise că fusese adusă într-o închisoare subterană, luxos 
aranjată. 

Dar cum putu veni aici acest tânăr? 

De unde a știut, el despre această cameră misterioasă? Nu 
cumva făcea parte din tagma acelor mizerabili bărbaţi care o 
târâseră încoace? Un tremur săgetă ființa lui Lili. 

Adella observă bine aceasta. Își întări aparenta compătimire 
din glasul și de pe faţa ei. 

— Spune copila mea, n-ai încredere în mine? îi șopti ea 
mieroasă. 

— Ah, nu! ripostă Lili, cu oarecare ezitare, sunt atât de 
neajutorată, încât n-ai avea desigur, inima să fii fals cu mine! 
Dă-mi voie să cred că nu faci parte dintre acei tâlhari 
îngrozitori... 

__—... Care te-au adus aici? O întrerupse imediat prinţesa. Nu! 
ți jur! Și te asigur sub cel mai sacru legământ iubită copilă, că 
te voi apăra totdeauna împotriva acelor mizerabili! 

— Îţi mulţumesc pentru cuvintele dumitale, necunoscutule! 
murmură ea. 

— Spune-mi Adel/on! zise prințesa, care intuise că datora lui 


Lili o explicaţie. 

— Dar prin ce minune ai putut găsi drumul spre mine? întrebă 
Lili. 

Prinţesa surise cu blândeţe. 

— Dacă ai ști totul, dulce copilă! Mie îmi sunt binecunoscute 
toate misterele acestui castel. Cunosc aici drumuri și căi despre 
care n-are cea mai mică idee, niciun muritor! 

— Dar cum se poate aceasta? Cine ești dumneata? 

Ochii pretinsului bărbat căpătară o lucire stranie. 

— Eu sunt spiritul de apărare a acestei case! De asemenea, 
sunt și un spirit de răzbunare față de toţi cei care mi-au călcat 
norocul în picioare!... Dar, tăcere! Tăcere! Se întrerupse ea 
imediat. Cred că este timpul să ne retragem. Încă odată îţi spun: 
încrede-te în mine fără șovăire. Va fi spre binele tău! 


Se auzi un zgomot. Imediat după aceea plafonul începu să se 
miște — dovadă că negrul Pippin se întorcea cu mâncarea. 

Principesa o apucă iute pe Lili de mână și o trase după ea. 
Dispărură amândouă prin deschizătura zidului; acesta se închise 
la loc, fără zgomot. Peretele își refăcu la loc mătasea albastră, 
ca în tot restul camerei, astfel încât nimeni nu putea observa 
nimic. 

Ascensorul se lăsă în jos. Era, într-adevăr, negrul Pippin, care 
cobora. ` 

Aducea un coşuleț pe mână. In cealaltă ținea o sticlă cu vin și 
o cupă de sticlă. 

Din primul moment aruncă o privire în juru-i, vrând să se 
convingă de prezenţa lui Lili. 

Dar o spaimă nebună îi cuprinse privirea, faţa și sufletul; 
începu să tremure atât de tare, încât sticla și paharul îi căzură 
din mână. 

Abia mai avu putere să se ţină până când ascensorul ajunse 
jos. 

— La dracu! zise el, doar nu sunt beat? Nu, nu sunt, căci 
bețivii văd toate lucrurile duble. Eu, însă, n-o văd deloc pe 
blestemata aia de fată! Hei! Stricato! Unde te-ai ascuns? Mii de 
draci!! Unde ești? 

Din nou se întrerupse. Cu o grabă nebună alergă prin cameră. 
Răscoli toate obiectele; se uită când sub canapele, când sub un 
fotoliu. Ba, la urmă, ridică și covoarele de pe jos pentru a se 


convinge că nu se ascunsese acolo! 

Era o scenă vrednică de râs, să-l vezi pe voinicul Pippin 
făcând tot soiul de mișcări caraghioase fără a putea da de urma 
dispărutei. Nu se vedea nimic. Într-o furie neputincioasă, căzu în 
genunchi. Tremura din toate mădularele. 

— O, dacă te-aș avea în mâinile mele, canalie!! Tare mi-ar fi 
dor să te sugrum! Este posibil, oare, ticăloase, să fi dispărut?!? 

în acel moment, însă, un tremur puternic îi străbătu tot 
corpul. Ce însemna aceasta! Îl înșelau ochii? Plafonul camerei 
era de cel puţin șase picioare înălțime de la pământ; acum, dacă 
mai erau abia cinci picioare! 

Nu, nu se putea înșela! Știa prea bine că lumina cea mare, 
care atârna din mijlocul plafonului, plutea liberă sub acesta. 
Acum, lumina dispăruse aproape. Tiganul Pippin simţea cum îl 
trec fiori de moarte. Sudoarea rece a groazei îi scălda tot corpul. 

Nu mai era nicio îndoială: plafonul se lăsa în jos. Nu doar 
ascensorul, nu — tot plafonul cobora încet, înspre parchet. 
Zgomotul ca de șenile de tanc creștea din ce în ce. 

— Oh, oh! strigă ţiganul Pippin. 

Un gând groaznic, care nici nu-i venise până acum, se 
deșteptă deodată într-însul. Nu i se jucase, oare, o festă? 
Dispariţia lui Lili nu putea fi lucru curat. Poate îl pedepsise acum 
răzbunătoarea Nemesis? 

Țiganul Pippin era un băiat vicios. N-avea nimic sfânt. El își 
bătea joc de toate câte îl priveau pe Dumnezeu. În schimb, era 
superstițios ca toți necredincioșii. Groaza îl cuprinsese șii făcuse 
părul măciucă, observând că plafonul se lăsa din ce ta ce mai 
mult ta jos. 

„Ce-ar fi, se gândea dacă plafonul nu s-ar opri din coborăre și 
s-ar apropia de tot de parchet?” g 

— O, Isuse! Isuse Christoase! Strigă Pippin deodată. In spaima 
lui îi scăpă acest nume sfânt de pe buze. Fără îndoială că 
plafonul era construit din același metal ea și ascensorul. Acesta 
consta numai din fier. Şi dacă această cantitate imensă de fier 
se va lăsa în jos cu toată greutatea ei?! 

Dar ţiganul Pippin nici n-avu răgazul să se gândească asupra 
grozăviei situaţiei sale. Lumina de sus dispărea din ce în ce mai 
mult, ca și când plafonul s-ar fi stins. Spaţiul prin care trecea 
lumina din glob se strâmtora din ce în ce mai mult. Numai o rază 
slabă mai pătrundea în cameră. 


Țiganului Pippin începură a-i clănţăni dinţii. Plafonul coborâse 
într-atâta, încât începu să-i apese corpul stând în picioare, e 
drept... 

Fu, la început, o apăsare foarte ușoară. Dar când Pippin se 
forță un moment contra plafonului, căzu deodată în genunchi, 
grămadă! 

Era o putere uriașă de o greutate intensă; avea să zdrobească 
tot ce-i ieșea în cale! 

Tiganul Pippin aruncă o privire disperată în juru-i. Mobilierul 
preţios al camerei secrete — canapelele, scaunele, mesele — 
desigur că toate urmau să fie făcute praf de îngrozitorul plafon 
care cobora în continuu! Și el? Dumnezeule Mare! Ce va deveni 
el însuși? 

Pippin tremura tot de groaza morţii. Nu mai putea să se ţină 
pe picioare. Căzu drept cu faţa în jos. 

Mâinile i se împreunară. Lașul, mizerabilul, lipsit de conștiință, 
începuse să rostească rugăciuni. Dar numai blesteme și injurii 
se amestecau în rugăciunile sale!... 

„„. Și plafonul cobora din ce în ce mai jos! Pippin se întrerupse 
din rugăciunea sa. Cu mâna stângă începu să pipăie în sus. Un 
strigăt de groază scăpă de pe buzele sale. 

El n-ajunsese departe cu mâna; aproape imediat dăduse de 
îngrozitorul plafon. În același timp auzi o pocnitură puternică. 
Era vădit că plafonul atinsese deja masa, care fu sfărâmată în 
zeci de bucăţi. Mare Dumnezeule! Acum veneau la rând 
canapelele; și apoi... apoi?! 

Plafonul, însă, cobora mereu, încet, dar sigur!... 

Se aruncă la pământ. Nenorocitul căută să se facă cât mai 
subţire. În același timp, simţea cum aerul devine din ce în ce 
mai stricat, mai înăbușitor în spaţiul tot mai strâmt. 

O greutate apăsătoare i se așeză pe piept. Țiganul Pippin nu 
mai putea respira. 


buzele sale: 

— Milostivește-te! Dumnezeule din cer, fie-ţi milă! Plafonul, 
însă cobora mereu, încet, dar sigur!... 

Capitolul 32 MILIOANELE ÎNGROPATE 

Pe când Enric Sanson părăsea casa strămoșilor săi, începuse 
să se crape de ziuă. Peste natură domnea o lumină palidă, 


nesigură; câmpiile întinse care înconjurau proprietatea Călăului 
erau învăluita în aceeași lumină slabă. Numai la est se arăta o 
dungă roșiatică — dovadă că avea să răsară iar soarele asupra 
lumii încă adormită. La dreapta și la stânga drumului cântau 
greierii în iarba înaltă, cruţată de coasă. Enric Sanson dădu 
pinteni calului său. Cu ce repeziciune alerga nobilul cal de-a 
lungul drumului de ţară! 

Nesigură ca și lumina zorilor era și speranţa lui Enric Sanson. 

Va reuși oare, s-o scape pe Lili? Bănuielile lui erau, oare, 
întemeiate? Nu s-a înșelat crezând că Adella de Barry este 
amestecată în răpirea logodnicei sale? 

Acestea erau întrebările care sfârtecau inima călărețului. 

Dar cu cât Enric Sanson se apropia mai mult de ţintă, cu atât 
mai de nepătruns deveniseră trăsăturile feței sale. 

Calul alerga în galop. Enric Sanson nu mergea direct spre 
castelul de Barry. 

Devenise precaut în urma aventurilor neplăcute. Se decise, 
deci, a face un ocol în jurul castelului de Barry. Acolo, în cel mai 
înfundat desiș al pădurii, urma să-și lege calul. 

Neobservat de nimeni, desigur, intenţiona să pătrundă prin 
parcul castelului spre intrarea grotei. Planul lui Enric Sanson era 
îndrăzneț și periculos. El știa că, în acel timp prinţesa de Barry 
stătea ascunsă în apartamentele secrete ale castelului. Or, dacă 
ea era răpitoarea fericirii sale, sau dacă din ordinul ei fusese Lili 
răpită — atunci fata se afla, de asemenea, în apartamentele 
secrete. 

Principesa nu se putea arăta în partea cunoscută a castelului; 
aceasta era păzită de o trupă de soldați, după cum știa prea 
bine Călăul. Printr-o întâmplare ajunse Enric Sanson să afle o 
parte a misterului care învăluia apartamentele secrete ale 
castelului de Barry. O analiză minuțioasă îl duse la concluzia că 
închisoarea tainică din care putuse ieși după atâta trudă era 
imposibil să fi servit, înainte vreme, doar ca temniţă. Cu cât se 
gândea Enric mai mult asupra acestui spaţiu secret, cu atât îi 
era mai dar că acesta este legat de nedeslușite mistere. 

Gangul subteran care se întindea până în partea opusă a 
parcului dădu Călăului mult de gândit. Din ce în ce mai mult i se 
înrădăcina ideea că închisoarea misterioasă se afla într-o 
legătură directă cu apartamentele secrete ale castelului. 

între timp, Enric Sanson își duse calul cât mai adânc în 


pădure; încolăci frâul calului împrejurul unui copac gros și se 
întoarse singur, pășind cu băgare de seamă pe covorul verde al 
pădurii. În curând ajunse la grilajul parcului castelului. Călăul 
trecu cu o săritură sigură peste gardul care avea înălțimea unui 
om. i 

Acum se afla în parc. incepu să pășească atent de-a 
curmezișul peluzelor. 

Enric avea o extraordinară memorie a locurilor. Cu toate că 
fusese o singură dată în castelul de Barry, Călăul găsi imediat 
intrarea în grotă. 

înainte, însă, de a trece prin locul cel îngust care-l mai 
despărțea de intrare, Enric Sanson privi cu atenţie în jur. Știa ce 
s-ar putea întâmpla dacă l-ar descoperi cineva și l-ar urmări în 
gangul misterios. 

Dar oricât de mult privi Enric Sanson în jur, nu putu descoperi 
nimici suspect. Parcul era tăcut; niciun zgomot nu se auzea. Se 
convinse că pistoalele erau încărcate și că stiletul se manevra 
ușor în teacă. După aceasta trecu abia atingând pământul și 
dispăru în intrarea grotei. 

în același moment, însă, se arătă o fiinţă care spionase până 
atunci, nemișcată, după un trunchi de copac. 

Era un membru al Pactului de sânge. 

Sinistrul păzitor, neobservat de Călău, se mulţumi să dea din 
cap și să se apropie de intrarea în grotă. 

Acolo se opri. 

Razele soarelui cădeau asupra ţevilor unui pistol pe care-l 
ținea în mina dreaptă, gata să-l descarce... 

Sinistrul paznic era acel bărbat pe care Marele Șef li numise 
„fratele Antonio”, însărcinându-l să-l lichideze pe Călăul din 
Paris... 

Enric Sanson n-avea nici cea mai mică idee de matele pericol 
care-l pândea din spate. 

Respirând greu, își scoase felinarul și îl aprinse. Pentru mai 
multă siguranţă, Sanson apucă în mina dreaptă stiletul cu vârf 
otrăvit. Apoi înaintă prin gangul întins ca o rimă uriașă sub 
pământ. 

De astă dată, drumul îi părea mai anevoios ca prima dată. 

În cele din urmă, Enric Sanson ajunse la scara care încheia 
traseul gangului subteran. 

Călăul privi în jur. Lumina felinarului său năștea umbre 


sinistre pe pereții umezi. Nu se auzea decât căderea monotonă 
a picăturilor de apa; în rest domnea o tăcere de mormânt în 
„închisoarea” subpământeană. 

Enric Sanson urcă scara. Când ajunse sus, se opri și ascultă 
din nou cu mare atenţie. Nu vroia să pună în mișcare 
mecanismul secret al ușii înainte de a se convinge încă odată că 
nu era urmărit. 

Dar, ca și înainte, se „auzea” doar, o tăcere desăvârșită. 
Atunci, Enric Sanson deschise, cu o mișcare rapidă ușa secretă 
și cobori în pivnita subterană, acolo unde trăise, cu puţin 
înainte, momente înfiorătoare, de nedescris. 

Cea dintâi privire a Călăului căzu în partea unde văzuse, 
ultima oară, cadavrul bărbatului executat de către Frăția de 
sânge... 

... Locul era gol; cadavrul dispăruse!! 

Fără să vrea Enric Sanson păli. Însemna că membrii Frăției de 
sânge fuseseră de curând în închisoare! 

Dar când? Aceasta era întrebarea! Nu cumva cu puţin înaintea 
venirii lui, luaseră cadavrul intrat deja în putrefacție și acum 
spionau, poate, din vreun colț tainic? 

Toate aceste prezumţii trecură cu iuţeala fulgerului prin 
creierul lui Enric Sanson. Dar oricât asculta, nu se mișca nimic, 
niciun zgomot nu trăda prezența cuiva. 

„Fie! Îşi spuse Enric Sanson, fie ce-o fi, nu sunt omul care se 
înspăimântă de pericole! Cât timp am aceste pistoale și acest 
stilet ucigător, pot înfrunta chiar și întregul lad!” 

începând de jos, cercetă cu atenție toate scobiturile zidurilor. 
Avea în cap că, din această subterană, ar trebui să se mai 
deschidă o cale spre celelalte părţi ale apartamentelor secrete. 

Enric Sanson era decis să nu renunţe până nu va reuși să 
descopere această comunicare directă. 

Dar, examinând pietrele, nu descoperi altceva decât 
umezeală și țesături de păianjeni care „îmbrăcau” zidirea veche 
de sute de ani... 

Deodată, privirea îi căzu asupra unei crăpături cu forme 
regulate, care abia se observa printre două pietre din zidire. 
Aduse lumina mai aproape. Crăpătura se afla pe la mijlocul 
înălțimii zidului. 

Tremurând, vâri stiletul în acea spărtură a zidului, făcându-l 
pârghie când la dreapta, când la stânga — doar va desface 


ceva. La un moment dat i se păru că a dat de un resort flexibil. 
Înainte, însă, de a-și fi putut da seama despre ce e vorba, se 
întâmplă ceva neașteptat se auzi un zăngănit slab, un geamăt 
surd. Înaintea privirilor sale uimite, zidul se desfăcu și se dădu la 
o parte, făcând un mic loc de trecere. 

Fără să stea pe gânduri, Enric Sanson se și strecură prin 
deschiderea zidului. 

Aceasta fu norocul său; căci imediat după aceasta „, ușa” din 
zid se închise cu un zgomot sec. Dacă ar fi ezitat un singur 
moment, zidurile l-ar fi zdrobit între ele... 

în secunda trecerii, i se păru că a zărit o nișă în partea stângă 
a zidului. 

Dar n-avu timp să-și pună multe întrebări. Se văzu obligat să 
se lase pradă uimirii. Ce însemna asta? Lumina felinarului său 
pălise fără veste, o lumină, mai puternică domina spaţiul de un 
metru lăţime, în care se afla acum. Observă că se află la baza 
unui coș mare care străbătea toată înălțimea cartelului, până la 
acoperiș — și de acolo se înălța spre cer. Nu mai exista nicio 
îndoială, era un coș. Toată înălţimea coșului era prevăzută cu o 
scară îngustă prinsă în pereţi, într-o nesfârșită spirală. 

Trecuse oare, din zona camerelor secrete în clădirea 
adevăratului castel? 

Cu iuţeala fulgerului străbăteau aceste întrebări gândurile 
Călăului. 

Deodată însă, se cutremură. Auzi foarte aproape de el niște 
pași în cadență amestecați cu strigăte de comandă. 

Tot curajul său fu cuprins de un sentiment de frică. Ascultă cu 
atenţie întreită. 

Într-adevăr! Aproape de el trecea o companie de soldati, 
zăngănind din pinteni în ritmul marșului. 

Enric Sanson respiră ușurat: abia. Acum se convinse că se 
află, încă, în partea secretă a castelului. 

Dincolo de zid se ridica, desigur, scara vastă a antreului. Pe 
această scară coborau acum soldaţii care asigurau paza 
castelului. După cum se vede, se schimba garda. 

Enric Sanson respiră adânc, admirând iscusinţa constructorilor 
castelului de altădată; această scară îngustă era imposibil de 
descoperit, acesta era sigur. Căci cui i-ar fi dat în gând că scara 
se afla într-un apartament subteran? 

Dar unde ducea scara? 


Călăul nu căută mult timp răspunsul. 

„Cine cutează reușește!”, își spuse el. 

începu să urce scara cu grijă, să nu facă vreun zgomot. Un 
strat de praf se afla pe scări, dovadă că demult n-a trecut 
nimeni pe acolo. Cu toată strădania, oricât de mult cerceta 
zidurile îngustei adâncimi în care se afla, nu găsi nicăieri vreo 
urmă a unui traseu secret, care să-l ducă mai departe. In 
apartamentele tainice ale castelului. Sanson urcă scara până la 
acoperiș și se încumetă să privească din gaura coșului; astfel 
văzu tot parcul. 

Ai fi putut să observe la intrarea grotei o mogâldeaţă neagră. 
Dar Enric Sanson nu băga în seamă amănuntele. Avea în cap 
alte enigme pe care dorea să le dezlege. 

Cobori scara supărat. 

în timpul coborârii privi atent în toate părţile, în speranţa că 
va găsi o nouă cale. Dar nu zărea altceva decât pietre netede. 
De nenumărate ori își vâri stiletul în orice crăpătură, răsucindu-l 
în toate părţile. Încă nădăjduia că va da de o trecere nouă. 

în culmea disperării, Enric Sanson se gândi să strige numele 
lui Lili. Dar se răzgândi, din fericire nu știa sigur unde se află și 
se putea lesne ca dușmana Adella să se afle prin apropiere. 
Astfel că preferă să tacă. Cobori încet scara. Ajuns jos, se opri și 
examina zidirea cu luare-aminte. 

într-un loc văzu un zăvor care îi dădu un nou prilej de analiză. 
Era din fier și bănuia că se poate manevra. In același timp 
observă alături, pe perete, un lanț mic, ruginit, de care atârna 
un creion din fier. 

Parcă vorbind cu el însuși, Enric Sanson dădu din cap: foarte 
bine! Acesta nu putea fi decât mecanismul misterios care 
deschisese ușa pivniţei secrete din care venise mai devreme. 
Dacă dădea la o parte zăvorul, atunci se? Deschidea „spărtura” 
zidului în același timp. Însă, trebuia să bage în zăvor creionul de 
fier, pentru a-l bloca. 

Acum își explica de ce adineaori era cât pe ce să fie sfărâmat 
sub presiunea zidului revenit ia loc. 

Enric Sanson fu un moment descumpănit. Cu greu ar. Fi 
admis că această pivniţă secretă ar mai avea o ușă. Așadar, la 
ce i-ar folosi să se întoarcă în pivniţă? Apoi, însă, își reaminti că 
în timpul primei treceri văzuse, în fugă, o nișă în zid; poate că 
această nișă îl va ajuta în dezlegarea enigmei și va descoperi 


locul în care este sechestrată Lili?! 

Enric Sanson trase zăvorul cu repeziciune. Același zgomot 
sinistru se auzi, iar zidul se desfăcu în ambele părți: Enric vâri 
creionul de fier și imobiliză închizătoarea. Într-adevăr, 
deschizătura zidului rămase liberă și Călăul putu trece fără 
grabă prin aceasta. 

Felinarul îi servea, acum, de minune. Mai întâi cercetă cu grijă 
toată pivnita — nu cumva să fi adus întâmplarea aici. Între timp, 
pe vreunul din membrii Frăției de sânge... 

Dar nimic nu se mișca... 

Sanson respiră ușurat. Apoi se întoarse spre nișa ce i se păru 
că o zărise în zid; se afla, într-adevăr, acolo. Apropie felinarul, 
dar o deziluzie vie se imprimă pe faţa sa: ceea ce vedea aici, cu 
greu putea trece drept o ușă misterioasă! Era, de fapt, o banală, 
ușă de fier, practicată cam la un metru înălțime de la pământ. 
Se părea că ușa nu are broască. Aruncând o singură privire mai 
atentă, Enric Sanson se convinse că era construită după același 
sistem ca și ușa secretă din subterana în care se afla. 

Acţionă imediat butonul. Dar acesta era foarte ruginit. Trebui 
să apese de câteva ori. Văzând că ușa tot nu se deschide, 
Sanson începu să radă cu stiletul rugina din jurul butonului. 
Reuși, în fine, s-o deschidă. 

Aruncă o privire în spaţiul din spatele ușii. Se dădu, însă, 
orbit, câţiva pași înapoi. 

Razele felinarului căzuseră asupra unor obiecte strălucitoare. 

Dumnezeule Mare, nu era vis? Avu vedenia unor milioane 
îngrămădite înaintea sa... Era realitate!... Se aflau, aranjate în 
casete, cele mai strălucitoare și mai scumpe diamante și 
briliante; lângă acestea existau mai multe tonete mici, toate 
încărcate cu aur. 

Cu mâini tremurânde pipăi una din aceste tonete; erau, într- 
adevăr piese din aur; le examină c-un ochi expert: aveau o 
vechime de aproape două sute de ani. Aur curat! Fiecare din 
aceste tonete conţineau cam zece mii de piese în valoare totală 
de un milion! 

Faţa Călăului se congestionă, abia acum înțelese promisiunea 
ciudată a prinţesei, care dorea cu orice chip să mai dăruiască 
tatălui ei câteva zile de viaţă! 

Deci, nu era o poveste că în castelul de Barry se afla o 
comoară îngropată din timpuri străvechi. 


Era de presupus că nenorocitul duce de Barry știa de 
existența comorii. Dar ceea ce nu știa sigur era locul unde se 
află ascunsă... 

Moartea îi răpise orice posibilitate de a da fiicei sale un cât de 
mic indiciu asupra direcţiei căutărilor, admițând că ar fi bănuit, 
măcar, ceva în această privinţă. 

— Și iată că Enric Sanson ajunsese printr-o simplă întâmplare, 
să dezlege misterul castelului păzit de atâtea sute de ani! 
Nimeni, afară de el nu știa astăzi locul de depozitare a acestor 
comori. Se putea socoti pe drept cuvânt posesorul atâtor avuţii 
nemaiauzite și nemaivăzute! 

Călăul închise ochii câteva momente; era ameţit și dezamăgit 
în același timp. Într-adevăr, o descurajare adâncă se putea citi 
pe fața sa. 

„La ce-mi folosesc aceste nimicuri, cu ce mă ajută aceste 
bogății imense? Murmură el trist; toate aceste comori nu pot 
înlocui măcar un singur surâs, o singură privire a adoratei mele 
Lili!” 

Cu o mișcare plină de mânie trânti ușa la loc. 

„Putreziţi acolo până într-o zi mai bună ca aceasta! Cu 
aceeași precauţie se învârti încă odată prin pivniţa secretă; și 
încă odată cercetă cu băgare de seamă tencuiala spaţiului 
subteran; în zadar încercă să descopere o altă ieșire. 

Trecu prin „spărtură” zidului, de unde se urcă pe scara 
secretă luminată ca ziua... 

| se păru că aude o voce și pași de om. 

Scoase imediat creionul de fier din zăvor: în același moment, 
zidul se închise cu un zgomot înfundat, lugubru... 

„„. Dar Călăul se înșelase crezând că vocea venea din pivniţa 
secretă. O auzi acum mai tare, mai deslușit ca înainte. 

Și inima începu să-i bată cu putere era o voce limpede și 
dulce. 

Nu era în stare să înțeleagă niciun cuvânt; glasul părea să 
vină de sub niște ziduri groase. Dar auzul nu-l putea înșela: Da, 
nu putea fi nicio îndoială — aceasta era vocea lui Lili! 

„iți mulţumesc, Dumnezeule Mare! Murmură el cu voce 
sugrumată. Așadar, n-am venit prea târziu Lili, iubita mea 
mireasă, trăiește încă!” 

își lipi urechea de zid. Ținându-și respiraţia, ascultă din nou. 
Nu putu înţelege nicio vorbă, dar murmurul dulce al izvorului 


glasului iubit îi mângâia auzul. 

— Lili! Lili! Unică și scumpă mireasă! Se trezi strigând fără să 
vrea. 

— Enric! Enric! Unde ești? Se auzi răspunsul. 

Nu mai încăpea nicio îndoială: Enric Sanson recunoscuse 
glasul iubitei sale. De asemenea, și el fusese auzit. 

Dar unde, unde se afla Lili?... 

Capitolul 33 POVESTE DIN „O MIE ȘI UNA DE NOPȚI” 

Lili Miranda fusese transferată de către prinţesa de Barry, 
travestită în băiat, din camera secretă albastră a castelului de 
Barry. Aceasta se întâmplase în clipa în care ţiganul Pippin 
cobora cu ascensorul din plafonul camerei misterioase. 

Cititorii noștri știu deja ce dramă trăise Pippin imediat după 
aceasta. 

Cu câtă încredere îl urmase Lili pe pretinsul băiat! 

Adella o târâse după ea într-o grabă nebună. 

La început după ce părăsiră camera albastră prin ușa secretă, 
ele intrară într-un coridor îngust și slab luminat. 

Lili nu-și putut reţine un sentiment de frică. Privi cu groază 
îngustul coridor care se întindea până departe și se pierdea în 
întuneric. Culoarea roșie aprinsă a covoarelor de pe jos îi 
aminteau lui Lili de sângele vărsat în atâtea fărădelegi. 

Dar Adella îi strângea tot timpul mâna, ca și când ar fi vrut s-o 
liniștească. Prinţesa părea foarte interesată ca Lili să se creadă 
în siguranţă. Lili își urma conducătorul pas cu pas. Simţțea cum 
picioarele i se îngropau într-un covor moale, așa că nu făceau 
niciun zgomot. 

în scurt timp ajunseră la o ușă de fier. Însoţitorul lui Lili scoase 
din buzunar o cheie mică, de o formă ciudată. 

Abia introduse pretinsul băiat cheia în broasca invizibilă a ușii, 
și aceasta se și deschise. 

O exclamaţie de uimire scăpă de pe buzele lui Lili și se 
desprinse din mâna prinţesei. 

Privea uimită înaintea sa. Camera albastră în care o dusese 
mai devreme tiganul Pippin i se păru culmea frumosului și a 
luxului; dar ceea ce vedea acum întrecea orice închipuire. 
Niciodată nu mai văzuse asemenea splendori. 

— Dumnezeule, șopti gingașa fată, mă aflu, oare, în 
împărăţiile cerești? 

Prinţesa nu-și putu reţine un surâs batjocoritor. Dar căuta să 


nu fie văzută astfel de naiva fecioară. 

— Vino, vino, copila mea! șopti Adella, luând-o din nou pe Lili 
de mină. 

Tânăra fată mergea înainte, nu fără oarecare ezitare. Ca într- 
un vis observă că prinţesa încuie ușa în urma, sa. O mare de 
lumină o inundă strălucitor — orbind-o pe Lili. 

Se aflau acum într-o sală ireal de mare. Nu-și dădea seama 
dacă se află într-o subterană pe bolta căreia se instalase însuși 
cerul natural, cară îi surâdea din mii de stele aprinse! Încetul cu 
încetul, privirea i se obișnui cu strălucirea acestei lumi 
supranaturale — și Lili reuși să deosebească totul. 

Era o sală mare, subterană, despre care nu știa prin ce 
minune putea comunica în lumea de afară. Cupola care se 
întindea ca o boltă peste toată sala era susţinută de coloane 
masive din marmură albă ca zăpada. Bolta fusese pictată de 
mâini artistice. Pe această cupolă vastă era zugrăvit cerul cu. 
Ale lui mii de stele strălucitoare. Aceste stele sclipeau cu 
adevărat. In mijlocul cupolei, asemenea luminii din camera 
albastră, dar cu mult mai puternică venea din globul unui soare 
artificial. Această splendidă lampă poleită cu aur împrăștie o 
lumină ca ziua. 

De pe boltă, Lili își mută privirea în sală. Uimirea o învinse din 
nou. 

— Nu, trebuie să fie o poveste! murmură ea de mai multe ori 
la rând. Este posibil, oare, ca astfel de frumuseți uimitoare să se 
afle în apropierea Parisului? Spune-mi, tu, frumosule necunoscut 
care te numești spirit de apărare al acestei case: nu cumva am 
murit în urma atacurilor urmăritorilor mei, deschizându-mi-se 
porţile cerului după ce sufletul meu a părăsit viaţa 
pământească? Nu mă aflu oare, în pridvorul Prea-sfântului? 

Adella surise ușor: 

— Nu? adăugă ea. (pe când o lumină de încredere răsări fără 
să vrea, pe frumoasa faţă) Nu te teme de nimic, copila mea; 
sunt un sărman suflet. Urmărit; a trebuit să fug din Paris, de 
teama puternicilor zilei. Aici, în această sală superbă, suntem de 
fapt, în inima misteriosului castel de Barry. Partea aceasta 
secretă este cu mult mai artistic construită și mult mai vastă 
decât apartamentele lui de afară, vizibile pentru toată lumea... 

Uimirea și admiraţia o cuprinseră din nou pe Lili Miranda. 

Un covor scump acoperea marmura unui gang străjuit de 


coloane, care se întindea jur-împrejurul salonului. O cupolă 
turnată din aur pur veghea deasupra acestui gang, unde 
domnea o semiobscuritate plăcută. Canapele moi, aranjate de 
jur-împrejurul pereților, invitau la odihnă. Chiparoși și copaci de 
lauri surâdeau din plăcuta lor verdeață. Parfumuri alese îmbătau 
spaţiul, venind dinspre o fântână arteziană care își trăda 
prezenţa printr-un zgomot abia perceptibil. Aceasta era 
amenajată în mijlocul sălii, și împrăștia jocuri de lumini 
multicolore într-un vas mare de argint. Două lebede navigau pe 
suprafaţa apei. 

Dar abia în spatele fântânii arteziene se ridica cea mai 
desăvârșită construcţie. Aceasta era un templu executat din aur 
masiv. Din șase părți urcau șase scări de marmură spre templu; 
acestea erau acoperite cu covoare prețioase. 

Mină în mână cu Adella, Lili parcurse drumul circular, 
începând din stânga. Se opri înfiorată, în faţa unei scări de 
marmură care urca spre templul de aur. 

— Vino! zise prinţesa. 

Și o luă pe Lili de mână. Astfel urcară amândouă până-n 
culmea templului. Când se aflară sus, în inima templului și 
priviră din înălţimea acestuia jos, în sală, Lili simţi cum îi bate 
inima de o plăcere amestecată cu teamă și uimire. 

— Dar este sublim! exclamă fata tremurând încă de emoție. 

Mărturisirea ei de copil naiv păru să miște până și inima de 
piatră a prinţesei; cel puţin pentru moment o cuprinse un 
sentiment de duioșie. 

— Eşti o fetiță bună și drăguță, murmură ea mângâind obrajii 
lui Lili; apoi o ţinu strâns lângă ea pe înfiorata fată. 

Dar gândurile sinistre o cuprinseră din nou. Fruntea i se 
întunecă. 

— Am uitat! murmură Adella ducându-și mâna dreaptă la 
frunte; acel mizerabil care te-a urmărit nu și-a primit pedeapsa! 

— Ce vrei să faci? întrebă Lili privindu-l insistent pe pretinsul 
băiat care-i păru deodată schimbat în chip oribil. 

Dar Adella nu-i răspunse. Se îndreptă spre o masă cu o formă 
ciudată, semănând cu un altar. Aceasta se afla în mijlocul 
templului. Mașini și aparate sofisticate, precum și o mulțime de 
butoane metalice (cum nu mai văzuse Lili niciodată) erau 
montate pe suprafaţa mesei. Prințesa acţionă unul din aceste 
butoane; imediat se auzi răsunând o detunătură lugubră. 


Lili se cutremură. 

— Dumnezeule, ce faci? o întrebă pe travestită prințesă, de 
unde vine acest tunet înfiorător? 

— Vei dezlega imediat enigma tunetului! răspunse Adella, 
chemând-o pe Lili lângă ea printr-un gest poruncitor al mâinii. 

— Vino mai aproape!... Masa asta este locul în care se 
întâlnesc toate secretele acestui castel. lată, iubită copilă, 
privește această neînsemnată pârghie. 

Și arătă cu mâna spre un mâner din metal, de forma unei 
clanțe de ușă. 

— Trebuie doar s-o pun în mișcare, și odată cu o detunătură 
rapidă se dărâmă întregul castel — cu tot ce se află în el — 
scufundându-se fără de veste în abis! 

Lili se cutremură. Răpusă de spaimă, își lipi mâinile de piept. 

— Cerule, dar n-o vei face, desigur! Căci, atunci, și noi am fi 
pierduţi! 

Prinţesa replică: 

— Nu te teme. Ti-am oferit protecția — și îmi voi ţine cuvântul 
dat! 

O clipă domni tăcerea cea mai desăvârșită; Lili își luă privirile 
de la îngrozitoarea masă și se uită prin templu. Abia acum își 
explică de ce admirarea templului îi luase vederile orbind-o 
literalmente: din plafon și până jos se aflau oglinzi așezate una 
lângă alta și formând pereţii templului. 

Dar ce ciudat! Cu cât se uita mai mult Lili în acele oglinzi, cu 
atât era mai uimită. Ce fel de spectacol era acesta care i se 
arăta exact în oglinda din faţa ei? O companie de soldați, o 
scară largă și tapetată. Țineau armele la umeri. Fără să vrea, Lili 
se uită în jur convinsă că soldaţii pătrunseseră deja în sală. 

Dar nu, aceasta era numai o părere. 

Se uită spre prinţesă. Aceasta, însă, surâzând cu înțeles își 

duse un deget la buze, în semn de tăcere. 
__ Tânăra fată își plimbă mai departe privirea și fixă altă oglindă. 
In acel moment nu se putu stăpâni și scăpă un strigăt de 
surprindere. Căci ceea ce vedea acum era chiar misterioasa 
cameră albastră, în care se aflase ea însăși până mai adineaori. 

Dar ce scenă groaznică se petrecea în acest moment în 
eleganta cameră!? Lili încremeni. 

Lampa din plafon se afla tot la locul ei, sus de tot, dar plafonul 
începuse să coboare; se lăsa mereu mai jos! Lili îl văzu deodată 


pe ţiganul Pippin. Nu mai încăpea nicio îndoială că el era 
criminalul! Văzu îngrozitoarea spaimă a morții întipărită pe fata 
acestuia. E 

Fără voie, Lili se strânse lângă pretinsul băiat. Işi spunea că 
ceea ce vedea în oglindă era doar o părere. O clipă avu 
sentimentul că negrul Pippin se află la câţiva pași de ea! 

Se cutremură, strângând și mai tare braţul prinţesei. 

— Nu-ţi fie frică! zise Adella cu o voce adâncă, stranie. 
Mizerabilul își primește pedeapsa binemeritată! El se află exact 
în aceeași cameră în care te închisese pe tine puţin mai 
înainte... 

Lili nu răspunse nimic, dar tremurul care-i cuprinse corpul 
crescuse încă. 

— Dumnezeule Mare! strigă Lili. Plafonul se lasă din ce în ce 
mai jos! 

Vedea lămurit cum spaţiul dintre plafon și parchet se micșora 
tot mai mult; vedea zvârcolirile disperate ale ţiganului; vedea 
cum acea canapea pe care se aflase culcată cândva fu 
sfărâmată ca o jucărie. 

în acel moment înţelese situaţia îngrozitoare în care se afla 
Pippin. 

— Dumnezeule! se bâlbâi Lili, nenorocitul își va pierde viața? 

Se întoarse spre pretinsul băiat. 

— Adelon! strigă ea, spune-mi ce înseamnă toată această 
scenă groaznică?! 

Adelon, pretinsul băiat, dădu din cap. 

— Da, aceasta îi e soarta? în câteva secunde mizerabilul va fi 
lichidat pentru vecie!... Vezi această pârghie? O singură apăsare 
a acestui buton a fost suficientă pentru a produce execuţia din 
camera albastră! 

Cu aceste cuvinte ea arătă cu mâna dreaptă înspre un buton 
de metal pe care îl apăsase odinioară. Lili se înfioră. 

— Îngrozitor! îngrozitor! Și tu cunoști toate misterele acestui 
castel? 

— Nu! Nici chiar eu, spiritul de apărare a acestui castel, nu 
știu să mânuiesc unele din aceste pârghii! Răspunse prinţesa; și 
nici nu-mi este cunoscut efectul lor. 

Privi gânditoare asupra mesei, travestită Adella reluă: 

— Cine ar cunoaște toate misterele, acela ar ști și unde se 
află preţioasa comoară a familiei noastre — care m-ar face cel 


mai bogat om de pe pământ! 

Prinţesa n-avea de unde să știe că, în același timp, un altul 
era, numai printr-o simplă întâmplare, foarte aproape de 
descoperirea atât de râvnită de dânsa. 

între timp, Lili privise încă odată în oglindă, înfiorându-se. 

— Groaznic, groaznic! murmură ea. 

Văzuse că plafonul se lăsa încontinuu în jos. Greutatea 
imensă se afla foarte aproape de ţiganul Pippin. Acesta se 
întinsese cu faţa la pământ, întoarsă foarte puţin tocmai spre Lili 
— atât cât aceasta să-i poată vedea în ochi spaima morţii! 

Putea desluși fiecare detaliu din fața descompusă a victimei. 

Deodată tânăra fată fu cuprinsă de o adâncă compătimire, 
uitând toate vicisitudinile la care o supusese nemernicul Pippin; 
căzu în genunchi. 

— Fii milostiv! se rugă ea tremurând, nu săvârși această 
crimă! 

— Cum?! exclamă prinţesa, în timp ce fruntea i se încreţi, te 
rogi pentru acest mizerabil!? Nu-ţi produc o satisfacţie 
trimițându-l pe lumea cealaltă pentru păcatele sale? 

— O, nu, nu! îngăimă Lili. Te rog, scumpul meu Adelon, nu-ți 
mânji mâinile cu această crimă! Chiar și sfânta scriptură 
glăsuiește că este mai bine să suferi nedreptăţi, decât să le faci! 

Prinţesa râse cu tristeţe: 

— Așa spune scriptura?! Dar eu n-am chef să mă călăuzesc 
după ea; și-mi face o plăcere nebună să-i văd pe dușmanii mei 
suferind! 

Și lovi cu piciorul în pământ. O sălbatică sete de răzbunare 
părea s-o fi cuprins din nou. 

— O, fii milostiv! îl imploră din nou Lili; dacă acel nenorocit 
mi-a făcut atâta rău, atunci a ispășit deja îndeajuns fie și prin 
spaima ce-a tras-o! O, privește, privește! Se întrerupse ea 
arătând cu braţul întins spre oglindă. Plafonul se lasă din ce în 
ce mai jos, peste câteva minute va fi făcut praf! 

— Te implor pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, fii milostiv 
astfel după cum speri să primești iertarea cerească în clipa din 
urmă a vieţii tale! 

Prințesei i se părea că nu a auzit bine: 

— Tu, încă, te rogi pentru acest mizerabil?! 

Dorinţa ei de răzbunare nu cunoștea mila și nu putea înţelege 
că Lili se ruga pentru viața acelui om care-i primejduise 


existenţa de atâtea ori. 

Dar Lili nu contenea cu rugăciunile și conjurările. 

Lacrimi fierbinţi începură să-i curgă — și un hohot de plâns o 
învinse în cele din urmă. 

— Mai bine aș fi fost eu în locul acestui nenorocit; nu vreau ca 
el să moară din cauza mea! Fie-ţi milă de dânsul, Adelon! Poate 
că este cel mai rău om din lume, clar și el este copilul lui 
Dumnezeu, ca oricare dintre noi... 

Ajunse în acest punct, implorările lui Lili coincideau eu 
momentul în care ţiganul Pippin simţea, deja, greutatea imensă 
a plafonului atingându-i spinarea. Încă două-trei secunde și ar fi 
fost pierdut; atunci, orice rugăciune din partea oricui ar fi venit 
prea târziu. Nimic n-ar mai fi putut, atunci, să-l scape pe ţigan 
de cea mai cumplită moarte. 

Deodată inima de piatră a prinţesei se înduplecă. Cât era ea 
de însetată de răzbunare; nu putu rezista, totuși, în fața 
rugăciunilor fierbinţi ale tinerei fete. 

înduioșată, întinse mina spre o altă pârghie și o acţionă. 
Îngrozitorul tunet dinainte se repetă întreit. Întreaga sală se 
cutremură cu tot ce se afla într-însa. Dar fenomenul nu dură 
decât o secundă. Plină de nerăbdare, Lili fixa oglinda. Deodată îi 
scăpă un strigăt de bucurie: _ 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! maica Domnului fie lăudată! lţi 
mulțumesc și ţie, banul meu Adelon! 

Ridică mâinile spre cer: schimbarea mult așteptată se 
produse și se și arătă în oglindă. Plafonul se ridicase cu iuțeala 
fulgerului. Într-o secundă fusese înlăturat pericolul în care se 
afla ţiganul Pippin. Camera albastră se ivi în oglindă arătând ca 
mai înainte. Plafonul stătea liniștit la locul său obișnuit, ca și 
când nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai sfărâmăturile de mese, 
scaune și canapele mai aminteau de minutele îngrozitoare prin 
care trecuse ţiganul Pippin... 

O nouă exclamaţie de recunoștință veni din partea lui Lili, 
îmbrăţișându-l pe pretinsul Adelon: 

— Îţi mulţumesc de mii de ori, spirit de apărare a acestui 
castel! Ai făcut cea mai frumoasă dovadă a sufletului tău nobil, 
neîncărcându-l cu o faptă sângeroasă! Oh. Este, într-adevăr, mai 
bine să suferi nedreptăţi, decât să le faci! 

Prințesa evită să întâlnească privirile lui Lili; cuvintele simple 
și sincere ale fetei o săgetau până-n adâncul inimii. li era rușine, 


în acest moment, gândindu-se că o scăpase din mâinile 
tâlharilor cu intenţia de a o distruge ea! O palidă nehotărâre îi 
cuprinse inima. 

— Bine, bine!  murmură ea încercând să-și înăbușe 
sentimentele duioase. Ti-am împlinit dorința. Acum, dă-mi voie 
s-o împlinesc și pe a mea. Acest mizerabil merită oricum o 
pedeapsă: aceasta nu va fi capitală, dar exemplară pentru cei 
de teapă lui! 

Privește, acum, la ce i se va întâmpla. 

Cu o mișcare poruncitoare a mâinii, Adella arătă spre o 
oglindă de alături. Lili privi... 

să ne întoarcem, pentru un moment, la toate câte le îndurase 
tiganul. 

în clipele de supremă groază, acesta își încredințase sufletul 
lui Dumnezeu. El, care, până atunci nu proferase decât 
blesteme, murmura, acum înaintea morţii, rugăciuni fierbinţi. 
Deja simţise că plafonul îi apasă spinarea cu o greutate 
sfâșietoare. Dintr-o clipă în alta aștepta să-i pârâie oasele! 
Când, deodată, se petrecu minunea: plafonul se ridică și rămase 
cuminte la locul său. 

Dar ţiganul Pippin stătea tot lungit la pământ. Nu îndrăznea 
să se întoarcă, deși auzise detunătura zgomotoasă care însoţise 
ridicarea plafonului la loc. Nici nu putea să creadă că greutatea 
ucigașă nu-i mai apăsa spinarea. Abia într-un târziu se hotărî să 
întoarcă niţel capul... 

| se părea că visează plafonul se afla sus, la locul obișnuit, și 
lampa ardea ca-ntotdeauna. Tiganul se ridică încet; frica de 
moarte era atât de puternică, încât îi clănțăneau dinții. 

Se uită prin cameră. O nouă spaimă îl cuprinse când observă 
mobilele sfărâmate ca niște jucării! 

Aceeași soartă îi fusese destinată și lui, dar în ultimul moment 
Dumnezeu se milostivise de el. 

Se uită iar spre plafon; se putea foarte lesne ca blestematul 
ăsta să capete din nou poftă de plimbare și de astădată să cadă 
cu mai multă putere asupră-i sfărâmându-i oasele! 

Țiganul Pippin bătu ca nebun din palme. Dorea să fugă din 
această cameră sinistră. Își jură să nu mai vină niciodată pe aici. 

Dar toate chemările sale fură zadarnice. Ascensorul nu se lăsă 
în jos. O sudoare rece, de groază, ieși din toţi porii lui Pippin. Nu 
se mai putea ţine pe picioare, trebuia să stea jos. Impietri cu o 


faţă idioată. 

— Ce să fac acum? Ce să fac? Murmură el. 

încă n-avea încredere în acest plafon capricios. Din când în 
când aruncă priviri îngrozite, sticloase, în sus. Uneori i se părea 
că plafonul începe să tremure. Atunci își îngropa capul în mâini, 
ca și când ar fi putut îndepărta astfel pericolul. 

— Ah, de-aș putea fugi! scâncea lașul. Să fi rămas mai bine în 
Paris, să nu fi pus piciorul în acest castel blestemat! O, Fouquier, 
Fouquier! Suspină din nou, pentru tine am făcut toate 
sacrificiile. Ce să mă fac? Fata s-a dus dracului, prietenia lui 
Fouquier negreșit că s-a dus dracului și n-a lipsit mult ca și eu să 
mă duc, de asemenea, dracului! Cum să ies din această cameră 
nenorocită! 

Deodată se opri din văicăreli, cu ochii mari deschiși, cu gura 
căscată: fixă peretele dinaintea sa. Se înșela ori era realitate? 
Aici era, până. Acum, un zid gros! Acum deodată, se făcuse un 
loc de ieșire cât se poate de comod! 

Nu, minţile i-o luaseră razna! Cu toate acestea, ţiganul se târî 
spre zid. Într-adevăr, aici se afla o deschizătură atât de lată și 
înaltă cât să se poată trece ușor. Și în dosul deschizăturii părea 
că se află o scară care ducea în sus. Cea mai lesnicioasă cale de 
scăpare se afla înaintea ochilor săi! 

Tiganul Pippin răsuflă adânc. 

în același timp, însă îl cuprinse din nou acea nerușinare care 
era trăsătura de bază a caracterului său. Își băgă mâinile în 
buzunarele pantalonilor, ba încercă chiar să fluiere! 

Dar aceasta nu-i reuși deloc, căci deja cel dintâi fluierat i se 
opri în gât. 

El se mai gândi un moment. Nu i se părea lucru mare să 
treacă prin deschizătura zidului și să ajungă până la scară, dar 
când își ridică, privirea înspre plafon se și cutremură de groază. 
Blestematul plafon părea a se clătina întruna! 

— Nu, nu! Pentru Dumnezeu, nu, murmură el înaintea sa și, 
elastic cum era, trecu dintr-o singură săritură din camera 
albastră, prin spărtura zidului, pe scară. 

în aceeași clipă răsună o detunătură lugubră și se şi închise 
spărtura zidului în urma lui. În același timp ţiganul căpătă o 
groaznică lovitură. 

— Isuse Cristoase! murmură el. 

Părul capului său i se ridică vâlvoi. 


Lovitura fu atât de puternică încât tiganul Pippin nu fu în stare 
să se ţină pe picioare. El se așeză pe scara cea mai de jos. 

în același moment, însă, căpătă o nouă lovitură atât de 
groaznică încât sări în sus scoțând niște  ţipete 
înspăimântătoare. De astădată căzu pe cât era de lung pe scară. 

Cu mâinile întinse căută să se ţină de scările de fier. Dar nici 
de astădată n-avu noroc. 

în același moment în care mâinile-i atinseră scara, el căpătă o 
lovitură misterioasă, care era atât de puternică încât văzu stele 
verzi înaintea ochilor. 

— Sunt vrăjit, sunt vrăjit! strigă tiganul Pippin. Ochii fi se 
roteau sălbatic în orbite, iar părul i se făcu măciucă în cap 
sudorile curgeau în șiroaie mari pe faţa sa. Disperat se uită în 
juru-i. 

Era o scară care i se părea cunoscută. După cât își aducea 
aminte, scara ducea înspre un coridor cu repeziciune, Pippin 
începu a se târî în sus pe scară. 

Dar grozăvie! La fiecare mișcare ce făcea, primea câte o 
lovitură. 

Înfiorându-se, negrul Pippin privi în juru-i. Dar nu se afla 
nimeni aici; nicio ființă omenească. 

Loviturile blestemate nu încetau. Când se rezemă cu spatele 
de perete, el primi o lovitură atât de puternică în spinare, ca și 
când ar fi fost lovit de un batalion de soldaţi; când se repezi pe 
scară, primi o altă lovitură și mai puternică. 

Imediat ce se așeză pentru a se odihni puţin, se și ridică 
scoțând ţipete sfâșietoare. Loviturile pe care le primea păreau a 
fi îngrozitoare. 

Tiganul Pippin striga ca ieșit din minţi. Se zvârcolea, ţipa, urla 
și gemea — toate erau în zadar! Cu câtă regularitate curgeau 
loviturile asupra lui! 

Putea atinge orice lucru voia, toate însă se preschimbau în 
lovituri puternice sub atingerea sa. 

Țipetele lui puternice de ajutor îi aduseră, în fine, pe soldaţii 
de pază. Aceștia apărură deodată în capătul de sus al scării. 

— Hei! ce s-a întâmplat aici? Strigă unul din aceștia. 

— Lăudat fie domnul! gemu tiganul Pippin care se zvârcolea 
sub loviturile cumplite. Cel puţin mă văd iar între oameni! Dar 
sunt fermecat! O, vai și vai de mine! Se întrerupse el gemând 
din nou. 


Cu cât mai mult sărea în sus și se zvârcolea, pe atât creșteau 
loviturile. 

Unul din soldaţi cobori o treaptă pe scară, pentru a-l apuca pe 
țigan. 

Dar în același moment soldatul scoase un strigăt oribil. El 
aruncă arma și sări înapoi în mijlocul camarazilor săi. 

— Asta este dracul! strigă el. 

— O, vai de mine |, sunt fermecat, sunt vrăjit, gemea Pippin. 

In acelaşi tâmp, el făcu o săritură aproape de necrezut, până 
peste scara de sus. Țipând şi gemând, căzu în mijlocul 
soldaților. 

îl lăsăm să povestească; soldaților uimiţi; aventurile sale 
groaznice; iar noi săi ne întoarcem la Lili și la prinţesă, pentru a 
afla ce fel de lovituri erau acelea care fură date mizerabilului... 

Capitolul 34 GLASUL IUBITULUI 

Lili strigase la început înspăimântată, când văzu în oglindă 
săriturile și mișcările disperate ale ţiganului Pippin. Dar o vorbă 
liniștitoare a prinţesei o făcu să se calmeze. 

— Mizerabilul merita aceasta! zise Adella de Barry cu glas 
încet. Loviturile ce le suportă acum, sunt dureroase, dar nu sunt 
periculoase! 

Apoi principesa explică tinerei fete uimitei felul în care erau 
aplicate loviturile. 

Sub fiecare din aceste scări, pe care Pippin a trebuit să le 
urce, era fixată o baterie electrică. Din cauză că scările erau 
construite numai din fier și zidurile de alături erau îmbrăcate în 
fier, era necesară numai o singură apăsare a pârghiei — prin 
mâna principesei — pentru a face ca scările să fie electrizate. 
Nicio mirare, deci, că ţiganul Pippin, la cea mai mică atingere cu 
scara, simțea dureri groaznice! 

Acum, când Lili recunoscu, că ţiganului Pippin nu îi era viaţa în 
pericol, trebui să râdă și ea de mișcările și săriturile caraghioase 
ale mizerabilului. Era foarte comic să privești la mișcările și 
țipetele disperatului Pippin. Totuși Lili respiră ușurată abia când 
figura lui Pippin dispăru din oglindă. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, că a trecut pericolul!. Ah, nu pot 
să vad un om suferind, dragă Adel/on, se adresă ea prinţesei. 

Aceasta lăsă în jos pârghia. Imediat, amuţi zgomotul slab care 
se auzise tot timpul. Scara dracului, după cum o numise Pippin, 
nu mai era niciun pericol pentru trecătorii ei. 


Lili se-apropie de masa cu bateriile electrice. Uimită, privea 
butoanele strălucitoare. 

— Cine o fi inventat toate acestea? murmură ea sfioasă, acela 
a știut să-și procure o putere îngrozitoare, căci, după cum spui 
tu Ade/on, viaţa tuturor din palat, atârna de apăsarea unuia din 
butoane. 

Prinţesa afirmă cu capul. 

— Nu ţi-am spus prea mult! zise ea. Află, că strămoșul acestui 
neam mândru al ducilor de Barry. A fost acuzat de înaltă trădare 
și de vrăjitorie, de către un rege cumplit al Franţei. Soarta lui ar 
fi fost o moarte sigură, dacă l-ar fi prins. După obiceiul 
vremurilor vechi, l-ar fi târât pe rug și l-ar fi ars de viu. 

— Dar strămoșul acestui castel un om talentat și învățat, 
comisese singura crimă, de a fi pătruns mai adânc în misterele 
naturii. 

Științele, care abia acum sunt înțelese de învățații timpului 
nostru, lui îi erau cunoscute încă de atunci. Toate câte le vezi 
aici, sunt făcute de el. El știa încă de atunci să mânuiască 
scânteile cerești, pe care noi le numim electricitate, supunându- 
le voinței sale. 

Lili își împreunase mâinile cu, pioșenie. 

— O, aceasta este mai mult decât sublim, și astfel a reușit să 
se sustragă urmăririlor dușmanilor săi? 

Adella afirmă. 

— Da, cronica familiei, spune că ducele și-a bătut joc de toate 
sforțările dușmanilor săi pentru a-l prinde. Nimeni n-a putut 
pătrunde până aici, în această sală subterană. Mai târziu, după 
ce muri tiranul rege, strămoșul acestui castel intră iar în 
onorurile și demnitățile sale. Dar păzi cu sfinţenie misterul care 
înconjoară apartamentele secrete ale acestui palat. Timp de 
sute de ani numai membrii cei mai apropiaţi ai familiei, știau 
despre existenţa unei zidiri, misterioase. Abia de curând i-a 
reușit acelui mizerabil care te-a prins și tovarășilor săi, să 
descopere o parte din palatul misterios. 

Prinţesa râse cu zgomot. 

— Mizerabilii nici nu presimt în ce pericol plutesc. Ei bine, 
vreau să fiu aici în castel ca spirit de răzbunare contra 
asupritorilor mei. Ei n-au să se bucure prea multă vreme de cele 
ce au aflat. 

O expresie de groază i se zugrăvi pe faţă. Apoi, după ca văzu 


că Lili începe să tremure, ea se întoarse spre tânăra fată cu o 
delicateţe neobișnuită. Prințesa privi pe Lili tăcută. 

Când Adella cunoscuse pe mireasa Călăului, se aprinse în 
inima ei flacăra răzbunării. Ea hotărâse moartea cea mai 
îngrozitoare pentru Lili. 

Moartea fecioarei curate și nevinovate avea să răzbune 
sângele ducelui de Barry, care fusese vărsat pe eșafod prin 
mina Călăului, logodnicul lui Lili. 

Sub astfel de gânduri sinistre, o adusese prințesa cu sine pe 
tânăra fată. 

Dar farmecul pe care-l dă întotdeauna nevinovăția și 
curăţenia inimii, izbândise și aici. Bunătatea inimii lui Lili, 
compătimirea adâncă pe care o arăta până și dușmanului de 
moarte care a vrut s-o zdrobească, învinse inima mândră și 
setoasă de răzbunare a prinţesei. Ea nu se mai gândea s-o 
nimicească pe Lili. Aproape fără să vrea prinţesa simţea o 
atracţie pentru Lili Miranda. 

Negreșit, că mai curând ar fi vrut să moară sau să se lase a fi 
ruptă în mii de bucăţi, decât să fi admis, ca Enric Sanson, 
dușmanul ei de moarte să se unească vreodată cu Lili Miranda. 
Nu! 

— Niciodată! Astfel își jură prinţesa. Enric Sanson nu va avea 
ocazia de a se apropia de logodnica sa. 

Prinţesa își schimbase numai planul de răzbunare. 

în inima ei se deșteptă ideea că ar putea lovi mai rău și mai 
îngrozitor pe Călău decât dacă ar omori-o pe Lili. Ea trebuia să 
fie pierdută pe vecie pentru Enric Sanson. Ea trebuia să rămână 
în viaţă, trebuia să fie fericită; astfel decise prinţesa. Enric 
Sanson trebuia să știe că Lili este fericită și fără dânsul, pentru a 
fi cu atât mai nenorocit. 

în câteva minute, prinţesa își făcu un plan. Cu o mișcare 
rapidă se întoarse spre Lili. Fața ei căpătă o expresie 
binevoitoare. Adelon trebui să se prefacă în acest moment; Căci 
cu fiecare moment, ce trecea creștea în inima ei sentimentul de 
afecțiune pentru gingașa și nenorocita fecioară. 

— Ascultă-mă copila mea! Ai încredere deplină în mine? Zise 
prinţesa. 

Lili îl privi cu nevinovăție în ochii ispititori. 

— Da, Adelon. Mă încred ţie! Şopti ca cu un surâs blând, nici 
nu mi-ar rămâne altceva de făcut! Dar tu ai fost până acum atât 


de bun cu mine, nu pot crede că ai ceva împotriva mea. 

Prinţesa dădu din cap în mod semnificativ. 

— Îţi jur pe pacea sufletului meu, că nu-ţi vai face niciodată 
vreun rău! murmură ea. Dar jură-mi și tu, că te vei încredere 
mine și mă vei asculta orbește. Numai cu astfel de condiţii voi. 
Putea urma planul de scăpare care să te salveze de urmăririle 
dușmanilor tăi! 

Sărmana și mult încercata Lili nu presimţea îngrozitorul 
înţeles care se ascundea în dosul cuvintelor prinţesei. Ea. Privea 
numai fața presupusului băiat. Aceasta, însă părea, a exprima 
bunătatea desăvârșită a inimii. 

— Nu știu ce sentimente ciudate mă atrag spre tine începu 
Lili, apucând amândouă mâinile lui Ade/on, negreșit că nu 
nedreptățesc pe logodnicul meu dacă te simpatizez, eu toate că 
și tu ești tânăr. Tu ești însă cu totul altfel, aproape nici nu-mi 
vine a crede că tu, Adel/on, faci parte din tinerii acestei țări. Ai 
ceva în tine cu totul suprapământesc, pentru mine este ciudat... 
nici eu nu. Știu cum să mă exprim! 

Adella îi mângâia obrajii. 

— Ți-am spus că sunt spiritul de apărare alacestui castel! zise 
ea, cu însemnătate. Ți-o jur pe Dumneaeu, că nu sunt un băiat 
în înţelesul simplu al cuvântului! Așadar vrei să mi te încrezi? 
Urmă ea, vrei să te. Supui. Cu totul condiţiilor mele? 

Tânăra fată afirmă. 

— Atunci jură-mi, urmă. Mai departe prințesa. Cu un ton 
solemn. 

în același timp, ea se aplecă și deschise un dulap care se afla 
în masa de altar pe cafe erau fixate butoanele electrice 
misterioase. De acolo scoase un crucifix. 

Lili își făcu cruce cu evlavie când zări: chipul celui răstignit. 

— Statura prea sfântului era turnată din aur curat. Coroana de 
spini din pietre scumpe de pe capul său Strălucea. Corpul era 
țintuit pe o cruce de argint masiv. 

— Pune degetele pe rănile stăpânului nostru! ordonă prinţesa. 

Lili se supuse. 

— Acum jură-mi pe tot ce-ţi este scump. Că mi te vei supune 
și vei crede că am intenţii bune cu. Tine, întâmplă-se orice! 

Lili mai ezită un moment. 

— Prin bunătatea ta mă voi putea întâlni în curând cu 
logodnicul meu? întrebă ea tremurând. 


—Jură! porunci Adella scurt și sever. Expresia feţei i se 
schimbă. O liniște ciudată se imprimă pe trăsăturile ei. 

— Îţi jur pe Dumnezeu din cer, că mă voi supune ţie în toate 
privinţele și mă voi încrede în tine, întâmplă-se orice murmură 
Lili. 

Prinţesa dădu din cap mulţumită. Ea puse de o parte 
crucifixul. Apoi se plecă spre Lili și o sărută pe frunte. 

— Acum vino cu mine, de acum înainte ești tovarășa mea! 
Deocamdată va trebui să mai stăm aici, dar nu ne va lipsi nimic. 
Mai târziu, când spiritele se vor liniști puţin. Atunci vom cuteza 
să ieșim afară din castel. Eu am haine bune pentru travestit, așa 
că nimeni nu ne va recunoaște. 

Lili urmă încrezătoare pe presupusul tânăr. Acesta conduse pe 
tânăra fată într-o nișă a salonului. 

Lili văzu, cu uimire, un pat frumos așternut. 

— Culcă-te și te odihnește! murmură Adella. 

Lili roși de rușine, privi cu sfială pe presupusul băiat. 

— Nu te teme de nimic! zise prințesa cu un surâs ciudat. Eu 
mă duc să mă culc în cealaltă parte a salonului. Afară de asta, 
trage perdele care înconjoară patul. Vei dormi atât de bitie, ca 
în sinul lui Avram! 

Lili se supuse, se retrase în dosul perdelelor pe care le închise 
bine; apoi împreună mâinile și-și recomandă sufletul lui 
Dumnezeu. 

În același timp, se auzi o muzică minunată. Ea asculta ca 
transportată, neputând înţelege de unde puteau ajunge până la 
dânsa aceste acorduri cerești. In sunetul acordurilor dulci, ale 
orchestrei nevăzute, Lili adormi liniștită. 

Când se deșteptă din somn rămase uimită, văzând în cameră 
o masă pusă cu cele mai delicioase mâncăruri înșirate pe ea. In 
pahare cristaline sclipeau vinuri albe și roșii. Cu prietenie, o 
invită presupusul tânăr Ade/on, să la loc la masă. Lili nu se lăsă 
poftită de două ori. Abia acum își aduse aminte că aproape de 
patruzeci și opt de ore nu băgase nimic în gură. Cu apetitul 
tinereţii, începu să mănânce. 

O, cât de delicat erau preparate toate acestea. 

Și prinţesa ţinu companie la masă. 

Lili se simţi atât de fericită și mulțumită ca niciodată. Numai 
nesiguranța în care se afla iubitul ei, o apăsa cu greu. 

Dar ea avea încredere nemărginită în presupusul băiat. Cu 


toate că nu cuteza să-l roage, ea spera că Ade/on, din proprie 
iniţiativă o va duce în curând la mult iubitul ei logodnic. 

Astfel vorbea fără grijă cu Ade/on. Ea îi povestea cu vocea-i 
clară despre timpurile trecute; cum l-a cunoscut pe Călău și s-a 
îndrăgostit de el. 

Această conversaţie avea loc în timpul când Enric Sanson 
pătrunsese pe scara misterioasă prin intrarea descoperită de 
dânsul. El nu se înșelase. Glasul și râsetul vesel al lui Lili, 
ajunsese la urechile lui. 

Lili vorbea cu prințesa, fără a presimţi că despărțit printr-un 
zid subţire, Enric se afla pe urmele ei Căutând-o cu dor. 

Deodată se întâmplă ceva neașteptat. 

Lili auzi de repetate ori, chemarea numelui ei. 

Cât de bine cunoștea ea acest glas. De trei ori ascultase 
extaziată această voce care îi rostea numele. 

— O, Dumnezeul meu, nu este oare vis? Nu, nu, aud foarte 
deslușit vocea logodnicului meu! Exclama că. 

De asemenea și principesa auzise vocea lui Enric. Orice pic de 
sânge dispăru din faţa ei. Ochii ei negri ca noaptea fulgerau 
sinistru. Ea își fixă privirea pătrunzătoare asupra lui Lili. 

Dar aceasta nu observă schimbarea petrecută în trăsăturile 
feței tânărului. O agitaţie îngrozitoare se făcu stăpână peste 
tânăra fată. 

— O, Enric, Enric, unde ești tu? strigă ea cu voce duioasă. 

lar se auzi răsunând glasul Călăului, când mai de aproape, 
când mai din depărtare. Enric Sanson rătăcea cu disperare în 
sus și în josul scării. El își îndoi sforțările pentru a putea găsi 
intrarea care l-ar putea duce înspre iubita-i Lili. 

Dar în zadar! Pietrele reci din jurul său își băteau joc de 
sforțările sale. 

Nemișcată și tăcută stătuse până atunci prinţesa pe locul ei. 
Încontinuu fixase pe Lili cu, ochi fulgerători, încă era ca 
încremenită de uimire. Aproape instinctiv auzise ea strigătul de 
bucurie al lui Lili. Ea văzu cum tinăra fată arăta cu mina înspre 
oglindă. 

Imediat după aceasta ea zări în oglindă chipul Călăului, cum 
dânsul cobora scara misterioasă căutând urma iubitei. In acest 
moment un strigăt scurt de surprindere scăpă de pe buzele ei. 

„Cum putea Călăul să ajungă pe această scară?”, se gândea 
însăși prințesa. 


Ea cunoștea prea bine scara, dar nu se servise încă niciodată 
de dânsa, din cauză că nu-și putea aminti că această scară mai 
avea o ieșire decât aceea care corespundea în salonul în care se 
afla cu Lili în acest moment. 

Așadar, trecerea descoperită de Enric era un mister pentru 
prinţesa însăși. Ea nici nu presimțea nimic despre nișa cu 
comorile-i colosale. 

Cu o exclamaţie de bucurie se aruncă Lili deodată la pieptul 
pretinsului băiat. 

— O, apărătorul meu, spirit, de apărare al acestei case, 
ocrotește și apără pe iubitul meu logodnic! șopti gingașa fată. 
Condu încoace pe iubitul sufletului meu, nu mă lăsa să sufăr de 
dorul lui. Cât de mult dorește inima mea să-l vadă! 

Dar în acest moment, prințesa se trezi din ameţeala ei. Ea 
simţea că totul putea să fie pierdut printre degete. Sub orice 
chip trebuia să evite ca Lili să se întâlnească cu Călăul. 

— Dar cum, cum? Acest gând se deșteptă, cu o greutate 
apăsătoare în creierul ei agitat ca în friguri. 

Ce să facă, ce să înceapă acum? Negreșit că avea puterea în 
mină. Nu trebuia decât apăsarea unui deget pentru ca ea însăși, 
Enric. Și Lili să fie daţi pradă pieirii. Dar ea voia să trăiască! 

Cu faţa schimbată de groază ea privi din nou în oglindă. 

Călăul se afla deja aproape de tot de adevărata intrare care 
dădea în sală. Ea vedea ostenelile pe care și le dădea pentru a 
zări vreo spărtură în zid. Acum, prințesa simţi că inima voia să 
înceteze de a-i mai bate în piept. 

Dar deodată prinţesa luă o decizie rapidă. Ea apucă pe Lili de 
mână. 

— Tu mi-ai jurat să te încrezi în mine! murmură ea. Ei bine 
ține-ți jurământul. Logodnicul tău se află acum în cel mai 
periculos loc din tot castelul, unde nici chiar eu însămi nu sunt în 
stare să-l pot scăpa. Dacă te va zări aici în sală, atunci ar putea 
cădea într-o groaznici adâncime. Căci bucuria care-l va cuprinde 
la vederea ta, va face să-și piardă sângele rece și-n ameţeala 
care-l va cuprinde va cădea într-o adâncime de unde nu va 
putea ieși niciodată. Vino, urmează-mă. Eu te voi duce într-un 
loc sigur. Apoi mă voi duce să-l îndrum spre tine pe logodnicul 
tău! 

Lili încuviinţa din cap. 

— Dar nu mă lăsa s-aștept Adelon! șopti ea. Tu nu știi ce simt 


acum în inima mea! 

— Nu, nu! fii liniștită! Murmură prinţesa... Aproape cu forţa o 
târa cu sine pe tânăra fată. 

O, dacă Lili și-ar fi îndoit sau întreit glasul, Enric Sanson n-ar fi 
cedat în cercetările sale și ar fi reușit în fine să descopere din 
instinct intrarea misterioasă. Călăul ar fi apărut între logodnica 
sa și pretinsul băiat și ar fi eliberat pe Lili din mâinile prinţesei. 
Prin aceasta ar fi evitat dureri nespuse! 

Dar ea credea cuvintele prefăcutei prințese, în persoana 
căreia credea a-și fi găsit un apărător. Ea se lăsă să fie condusă 
de către Adella afară din sală. 

Ele trecură iar printr-un gang întunecos, subteran. Apoi 
intrară într-o cameră asemănătoare celei albastre. 

Și aici era o lumină strălucitoare, numai tapetele de mătase 
erau roșii în loc de albastre. Altfel, camera avea același 
aranjament. 

— Rămâi aici! șopti prințesa. 

Ea sărută în fugă fruntea lui Lili. Ca în vis asculta cuvintele 
tinerei fete. 

Apoi prinţesa se reîntoarse în sală. Fruntea i se încreţise în 
mod sinistru, priviri amenințătoare ieșeau din ochii ei. Cu 
repeziciune urcă ea scările înspre micul templu. Cu o expresie 
de tigru măsură ea chipul Călăului din oglindă. _ 

— Acum ești în puterea mea! murmură ea. |n același timp 
apucă un buton electric de pe masă. O singură apăsare a 
degetului meu ajunge pentru a te cufunda în adâncimi 
îngrozitoare! Așadar, Enric Sanson, fă-ți ultima rugăciune! A 
sosit pentru mine momentul răzbunării! Niciodată nu vei mai 
vedea lumina zilei, nici fața miresei tale! 

Deja apucase pârghia. Încă o a mia parte dintr-o secundă și 
dezastrul s-ar fi întâmplat. Dar în acest moment fatal ea ezită 
întru săvârșirea faptei nemernice. 

încontinuu își fixa privirile asupra chipului Călăului din 
oglindă. Acesta, fără să știe, întoarse fața înspre prinţesă. 

— Ce bărbat frumos! murmură prinţesa fără voie admirându-l, 
și el să moară prin mine? 

Ea se gândi timp de câteva secunde. 

— Da, el merită, desigur, o asemenea soartă! N-a respins, 
oare, dragostea mea? Eu, mandră principesă de Barry, m-am 
înjosit în zadar în acea noapte înaintea lui! Atunci, du-te în cea 


lume, mizerabile! 


Din nou întinse mâna înspre pârghia fatală, dar se. Răzgândi 
iar peste un moment. Mila și înclinațiile gingașe se luptau cu 
dorul de răzbunare în inima ei. 

— Și totuși, nu-i pot face nimic! murmură ea. Femeie slabă ce 
sunt. Cum? Mi-i se pare, sau chiar îl iubesc pe acei bărbat care 
mi-a răpit pe tatăl meu iubit, care a vrut să mă predea câinilor 
republicii? 

Un geamăt dureros scăpă buzelor ei. Ea căzu deodată ca 
zdrobită pe un scaun, cu amândouă mâinile își acoperi fața. 

— Da, da, îl iubesc, murmură ea cu jale. O, inimă slabă de 
fată! De ce nu poţi fi destul de tare pentru a te răzbuna? 

Timp de mai multe secunde stătu ea astfel cufundată în 
tăcere lugubră. Apoi sări deodată în sus decisă. Expresia 
duioasă a feţei dispăruse. 

— Bine dară! încă odată vreau să-i dau ocazia să-și repare cel 
puţin în parte nedreptatea lui! El trebuie să-mi jure că va 
renunţa pentru vecie la această Lili și sS devină al meu. Atunci 
Ti voi ierta și. Uita de asemenea toate grozăviile din trecut! 

— Oricum, prinţesa de Barry este moartă, rangul și poziţia 
sunt pierdute! șopti ea; pentru că urma îndemnul inimii mele? El 
este un bărbat frumos ţi sufletul meu arde de patimă pentru 
dânsul. Fie, dar! Voi să-i iert totul dacă va voi să-mi aparţină cu 
trup și suflet! Dar blestemul să-l lovească dacă va cuteza să mă 
înjosească pentru a doua oară! 

Ea se sculă cu mândrie. Nu se gândea în acest moment că 
încă purta haine bărbătești. 

Apăsă asupra unui buton, electric. Imediat se deschise o ușă 
într-o parte a zidului. Prinţesa privi prin ușa deschisă spre scara 
misterioasă. Cu privirea mândră, fulgerătoare aşteptă ea 
intrarea Călăului. 

Capitolul 35 CONSTANT ȘI FIDEL 

Peste câteva secunde apăru Enric Sanson pe pragul feericului 
salon. 

De asemenea și el fu orbit la început de magnificenţa 
legendară care domnea în interiorul salonului. Enric Sanson își 
umbri ochii cu mâna stângă. Câteva secunde rămase nemișcat 
locului. Numai pieptul său care se ridica și se cobora cu agitaţie 
dovedea ceea ce se petrece în sufletul său. Apoi începu ași veni 


iar în fire. 

El lăsă să-i cadă în jos mâna. Apoi aruncă o privire 
întrebătoare asupra tânărului, care i se păru a-l vedea stând în 
mijlocul sălii înaintea sa. 

Enric Sanson o văzuse abia de două ori în viaţa sa pe prinţesa 
de Barry. _ 

Intâia dată apăruse în doliu în fața sa. In camera sa însă 
domnea atunci amurgul. El nu putu ca să-și întipărească în 
memorie trăsăturile prinţesei, oricât de drăgălașe au fost, 
pentru a o recunoaște în orice alte împrejurări. A doua oară 
Enric o văzuse, fiind însuși el într-o agitaţie nemărginită la 
picioarele eșafodului. Travestită ca fată de la ţară prinţesa îi 
aruncase o singură privire plină de ură. Acum când Enric stătu 
pentru a treia oară în viața sa în faţa prinţesei, nicio presimţire 
nu-i spunea cine era pretinsul tânăr. 

Adella stătea nemișcată și mândră lângă masa fatală în care 
se concentrau toate misterele castelului. Numai roşeaţa 
arzătoare a obrajilor ei dovedea că și pieptul ascundea o 
agitaţie vie. Tăcută, cu o ţinută regească, prinţesa travestită 
aștepta apropierea călăului. 

Enric Sanson observă că ușa misterioasă se închise iar în 
urma sa. Acum se afla singur cu frumosul tânăr în salonul 
aranjat cu un lux nebun. 

O deziluzie adâncă se imprimă imediat pe faţa călăului. 
Zadarnic își rotea privirea împrejur. Peste tot locul dădea cu 
ochii de lucruri scumpe, dar ceea ce-i era mai scump decât 
toate bogăţiile lumii, asta nu putea zări. 

Lili era departe! Și totuși abia acum îi auzise glasul și o auzise 
foarte deslușit chemându-l pe nume de repetate ori! 

Zadarnic, scumpa și mult iubita fată părea a fi dispărut din 
nou. In cele din urmă prinţesa rupse tăcerea cea apăsătoare. 

— Vino mai aproape! ordonă ea cu vocea-i adâncă, călăului. 

Acesta rămase uimit. Sunetul glasului îi părea cunoscut. Cu 
toate acestea încă nu-i venea lui Enric Sanson în minte că acela 
care stătea în faţa lui era prinţesa de Barry travestită în bărbat. 

Fără voie călăul se supuse poruncii pretinsului tânăr, 
înclinându-se salutând. 

El se apropie până la scara de jos a templului în mijlocul 
căruia stătea prinţesa lângă masa fatală. 

— Tinere, oricine ai putea fi tu, începu Enric Sanson, mi se 


pare a fi un farmec, care m-a împins spre tine? Spune-mi te 
conjur, era numai vis ceea ce m-a făcut să aud aci o voce 
adorată? Sau se află în adevăr în interiorul zidului acestui 
misterios, castel Lili Miranda iuibita mea logodnică? 

Prinţesa îl privi o clipă tăcută. 

Apoi izbucni deodată într-un hohot de râs. 

— Adorata ta mireasă? răspunse ea, Haha! Gândul acesta 
trebuie să ţi-l scoţi pe veci din minte Enric Sanson! Viaţa ta este 
ameninţată, zeii răzbunători plutesc deja, asupra capului tău, 
numai o supunere oarbă îţi mai poate salva viața! Jură-mi pe tot 
ce ai mai sfânt că vei voi să uiţi pe vecie pe Lili Miranda! 

Ea stătea aici cu un aer furios și mândru. Uimit privi călăul 
înspre presupusul tânăr care-i cerea cu una cu două un 
jurământ atât de îngrozitor. 

— Cine ești tu tinere misterios? murmură călăul cu voce 
nesigură în timp ce o roșeaţă de nemulțumire îi acoperi faţa. 
Cine ești tu, de cutezi a-mi adresa o astfel de pretenţie? Află 
dar! O iubesc pe Lili Miranda mai mult decât viața, da, existența 
îmi pare nimicită din acel moment în care nu voi mai putea 
spera de a mă uni cu Lili pe vecie! 

Un nou hohot de râs ascuţit al prinţesei făcu să se zguduie 
sala. Adella lovi cu piciorul în pământ plină de nemulțumire. 

— Această asigurare nu-ţi va folosi întru nimic! murmură ea 
măsurând pe călău cu priviri fulgerătoare, îţi spun încă odată nu 
vei părăsi viu această sală, călăule din Paris, până ce nu-mi vei 
fi depus acest jurământ! 

Enric Sanson se dădu înapoi. Glasul tânărului i se părea din ce 
în ce mai cunoscut. Pe lângă aceasta știa și cine era, căci îl 
numise „Călău din Paris”. 

Fără voie, Enric încercă să urce scările care duceau la micul 
templu. Dar un strigăt cu „oprește-te” al prinţesei îl făcu să se 
oprească. 

— Dă-te înapoi de la acest templu! îi ordonă prințesa cu un 
ton furios, află că imediat ce ai cuteza să urci aceste scări, te-ar 
culca la pământ o limbă de foc mai îngrozitoare decât fulgerele 
cerești | încă odată îţi repet, viața ta este în puterea mea, numai 
o minune te-ar mai putea scăpa din mâinile mele! Și totuși 
vreau să fiu indulgent faţă de tine! Dar jură, jură îţi spun! ` 

Cu ochii mari deschişi fixă Enric Sanson pe pretinsul băiat. In 
agitația-i Adella uitase a-și preface glasul. Prin aceasta trădase, 


fără voie că era femeie. 

în acest moment se dădu la o parte vălul de pe ochii lui 
Sanson. El recunoscu deodată în aparentul tânăr, pe prinţesa de 
Barry, dușmana-i de moarte. 

— Ha, tu ești mândră și nemernică prinţesă! exclamă călăul. 

Glasul îi tremura de agitaţie. 

Din nou căută să urce scările templului. Dar imediat prinţesa 
apucă una din pârghiile de, pe masă. Scara se cutremură sub 
pasul călăului. Un fum albicios și gros ieși de pe jos apoi urmă o 
flacără roșie. 

Se părea ca și când gura iadului s-ar fi deschis pentru a înghiţi 
pe Călău cu flăcările-i lacome. 

Enric Sanson nu cunoștea frica. Dar avea deja destule dovezi 
despre puterile misterioase, care dominau în castel pentru a ști 
că nesupunerea sa în contra cuvintelor prinţesei ar fi moartea-i 
sigură. Astfel dar se dădu îndărăt și de pe cea dintâi scară pe 
care o urcase. 

El o măsură pe prinţesă cu priviri pline de furie: 

— Mizerabilo! murmură el cu glas furios, acum te recunosc! 
Îndrăznești în adevăr a-ţi îndeplini groaznica ameninţare? Vrei 
să-mi răpești în adevăr tot ce am măi scump, pe iubita mea Lili? 

— Oho! zise prințesa râzând, și privindu-l fără înduioșare, nu 
mi-ai răpit oare și tu ce am avut mai scump? N-a căzut prin 
mâna ta, Călău al Parisului, capul tatălui meu? Nu mi-ai promis 
oare să-i scapi viața, călcătorule de jurământ. Tremură! A sosit 
ora judecății! 

Enric Sanson își puse mâna pe piept în chip de jurământ. 

— Orbită! Nenorocită! Murmură el. Nu înţelegi tu oare că a 
trebuit să-mi îndeplinesc datoria? Dumnezeu îmi este martor că 
am încercat tot posibilul de a scăpa pe tatăl tău, dar nu mi-a 
fost dat să îndeplinesc aceasta! Cerul a decis, altfel! 

— Lașule! exclamă prințesa furioasă lovind cu piciorul în 
pământ. Dar toată cearta noastră nu va putea readuce mortul la 
viață! Eu stau acum în faţa ta, ca stăpâna castelului. |ţi repet, o 
singură apăsare de deget ajunge pentru a te nimici.pe tine 
împreună cu Lili și cu mine! Ar fi deci o nebunie din partea ta de 
a contraria cuvintele mele. Răspunde-mi dar, vrei să depui 
jurământul cerut? 

Enric Sanson dădu din cap. Cu tărie susţinu el privirea 
amenințătoare a prințesei. 


— Nu, nu jur! murmură el. 

Apoi însă îl dobori durerea pentru Lili. El se aruncă deodată în 
genunchi și ridică mâinile împreunate înspre prinţesă. 

— Dacă mai trăiește o scânteie de milă în inima ta atunci 
privește cu generozitate jalea și durerea inimii mele! exclamă 
Sanson cu buzele tremurânde. Tu știi cu câtă iubire sinceră și 
înfocată sunt atașat de Lili. Ea este îngerul bun al vieţii mele! 
Dacă simţi ură și furie în contra mea, dacă te crezi în-drept a 
răzbuna capul tatălui tău în persoana mea, o, atunci răzbună-te 
fără. A mai sta pe gânduri! Priveşte, îţi ofer pieptul, viața mea 
fie stinsă prin tine, dar cruță, cruţă pe, Lili! Nu lasa să 
ispășească inocenta și curata fată, pretinsa mea vinovăţie! 

Prinţesa nu dădea niciun răspuns. Ea privea cu ochi aprinși de 
patimi înspre Enric Sanson. 

Avea satisfacţie și plăcere, de a vedea pe energicul și 
curajosul bărbat, în genunchi tăvălindu-se în pulbere la 
picioarele ei. Un tremur ciudat se arătă la colţurile gurii 
prinţesei. Nările nasului i se umflară, glasul îi trecea apăsat și 
răgușit peste buze. _ 

— Isprăvește această rugăminte! adăugă ea. lţi spun încă 
odată nu vreau să mă răzbun faţă de tine nici faţă de Lili. Pentru 
ca să fii liniștit în privinţa soartei fetei, vreau să ţi-o arăt! 

Ea trase un cordon care se afla lângă fiecare din oglinzile 
salonului. Imediat se lăsă în jos o oglindă, astfel Călăul care 
stătea pe parchetul salonului putea privi comod înăuntru. 

— Ce vezi? întrebă prințesa. Enric Sanson scoase o 
exclamaţie de bucurie. 

El vedea în oglindă o cameră tapetată cu mătase roz și 
încărcată de un lux nemaivăzut. Dar în această cameră 
strălucitoare de lumină se afla Lili. Ea ședea pe un fotoliu jos. 

Gingașa fată își împreunase mâinile peste piept. Un surâs 
dulce, ireal, îi înconjura buzele pline și rumene. 

Pe faţa-i drăgălașă se oglindea încrederea și speranţa în 
viitor. 

— O, Lili, Lili! exclamă Enric Sanson cu glas duios și lin, plin de 
patima iubirii aprinse. 

Cu dor întinse amândouă mâinile. 

— Adorată și scumpă mireasă! repetă Sanson. O, cerul fie 
lăudat, că mai trăiești că mai respiri încă. 

— Fii fără grijă! îl întrerupse prinţesa cu un ton de reproș. 


Adella de Barry nu se luptă cu cei nevârstnici și cu cei slabi! Ea 
se află sub pază sigură... dar așa de sigură, adăugă ea imediat 
cu sunetul glasului aspru, observând fața Călăului înviorată de 
speranţă, că toate chemările și suspinele tale nu vor ajunge la 
dânsa! Tu o vezi în oglindă, dar ea nu te poate vedea, n-are cea 
mai mică idee, că tu te afli aici la mine. Și acum jură, jură îţi zic! 

Sunetul glasului ei se schimbă. O expresie agitată și 
amenințătoare se oglindi în cuvintele ei. 

— Ceri lucruri imposibile de la mine! murmură Călăul lăsându- 
se din nou în genunchi. O, tu femeie ciudată și pătimașă, fii 
milostivă nu mă mai tortura! Nu-mi arăta într-o clipă cerul 
deschis, pentru a mă arunca apoi imediat în focul cel mai adânc 
al iadului! Privește, iubesc așa de mult pe scumpa mea Lili! In 
viața de toate zilele, pot fi un om aspru și sinistru, dar în ochii 
iubitei Lili este fericirea vieţii mele! Când ascult glasul ei dulce, 
atunci simt în mine blândețea unui miel; când mă îmbăt în 
sărutările buzelor ei, atunci mă simt achitat de orice vinovăție! 

Era o privire sinistră aceea pe care i-o aruncă prinţesa acum. 

— Fericita Lili! nu se putu reţine de a rosti Adela, cât de mult 
trebuie s-o iubești dacă cutezi a pronunţa asemenea cuvinte 
faţă de mine! Prost ce. Eşti! Adăugă ea imediat într-un impuls 
pătimaș, privește această pârghie pe care o cuprind! Ajunge o 
singură apăsare pentru a umple până în plafon cu apă, acea 
cameră în care se află iubita ta Lili. Ajunge numai voinţa mea, 
pentru ca mult lăudata ta Lili să se înece întocmai ca o pisică! 

O spaimă îngrozitoare se zugrăvi pe faţa lui Sanson. El sări în 
sus din genunchi și întinse amândouă mâinile în chip de 
apărare. 

— Dumnezeule milostive! strigă el, femeie îngrozitoare, tu nu 
poţi, tu nu vei îndeplini o faptă atât de rușinoasă! O, cruţă, cruţă 
pe scumpa mea Lili! 

— Așadar, ţii atât de mult la viaţa ei? zise prinţesa după o 
clipă. 

Până în acest moment ea privise pe Călău încontinuu cu 
priviri înfocate și pătimașe. 

— Bine, atunci ascultă! Numai cu o condiţie îi voi dărui viața 
lui Lili! 

— Numește-mi această condiţie și ţi-o voi împlini, fie ce o fi! 
strigă Călăul în culmea entuziasmului. 

— Bine dară zise prințesa făcând încă un pas spre dânsul. 


Jură-mi că de acuma înainte vei fi servul meu supus și că vei fi al 
meu cu trup, cu suflet! 

— Niciodată! strigă Călăul trezit ca din vis. Nu calomnia pe 
Lili, femeie mizerabilă! Cum îmi poţi pretinde să trădez o inimă 
care mă iubește atât de mult? 

În acest moment prinţesa rise cu ironie. 

— Ei, atunci va muri Lili strigă ea. 

Din nou apucă cu mâna dreaptă pârghia fatală. În. Acest 
moment sesiză un strigăt groaznic de pe buzele Călăului. 
Totodată însă, spaima îi dădu puteri uriașe. Din două-trei sărituri 
urcă el scările până la templu. 

Imediat după aceasta el se află lângă prinţesă. Sanson o 
apucă cu putere dă mir a dreaptă și o trase cu forţă de lângă 
masa fatală. Prinţesa scoase un țipăt de furie. Cu toată puterea 
căută să ajungă iar la masă. 

Dar Enric Sanson cu toate că nu cunoștea îngrozitorul mister 
pe care-l ascundea masa, presimţea însă că ar fi pierdut în caz 
că i-ar reuși prinţesei să ajungă iar la masă. Cu toată puterea-i 
de bărbat se lupta în contra furiei nebune a prinţesei. 

Timp de câteva minute dură lupta inegală, apoi lupta se 
întoarse în favoarea Călăului. Îi reuși să învingă pe Adela. Cu 
brațul puternic aruncă el adversara pe scara cea mai de sus a 
templului. În același timp scoase din cingătoare stiletul cu vârfu. 
Otrăvit. Se făcu o pauză de tăcere lugubră. Prinţesa privea cu 
ochi stinși. În ochii învingătorului ei. 

— Lovește-mă! strigă ea deodată, lovește-mă și sfârșește-mi 
viața! O, această înjosire groaznică de a se vedea învinsă de 
mâinile Călăului. 

— Nu, eu nu vreau viaţa ta! adăugă Călăul. 

El o ţinea atât de ușor și gingaș ca și când i-ar fi fost frică să 
nu zdrobească corpul gingașei fete. 

— Voi să-ţi cer a-mi înapoia numai fericirea!... sărmană 
femeie rătăcită! Nu recunoști tu oare cât de zadarnic este a 
lupta în contra puterii bărbătești? Imi este jale de soarta ta şi 
din compătimire îţi iert toate relele pe. Care mi le-ai cauzat până 
acum. Dar nu aduce lucrurile până la extrem! Uite, de dorul 
iubitei mi-am pierdut minţile aproape! Să mă las acum să fiu 
reținut de tine singură?? Te conjur pe Atotputernicul D-zeu, 
spune-mi, descoperă-mi. Unde se află Lili! 

În acest moment prinţesa izbucni într-un hohot de râs ironic. 


Zadarnic se sforță ea pentru a scăpa din mâinile Călăului. 

Nu, nu-ți voi spune! Ucide-mă, omoară-mă, dar află că 
ascunzătoarea misterioasă a lui Lili va fi îngropată odată cu 
mine în mormânt! Vei încerca s-o eliberezi; singur? Ti-o jur că 
nu-ţi va reuși niciodată! În caz că tu mă vei ucide, Lili var trebui 
să moară de foame, da, de foame! 

Călăul tresări. 

Apoi însă când observă faţa schimbată de ironie a adversarei 
se deșteptă o furie nebună în inima sa. El ridică stiletul pentru a 
o străpunge. 

— Atunci, mori! Păcătoaso! Strigă el. 

Dar înaintea săvârșirii faptei el se opri. Indecis fixă ochii 
asupra prinţesei. 

— Nenorocita! murmură el, nu mă aduce la disperare! Mai 
trăiește o inimă în pieptul tău? Nu voi altceva decât să liberez 
pe iubita mea Lili! Apoi, îţi jur pe Dumnezeu, că în posesia 
iubitei voi fi servitorul tău credincios, toate ţi le voi îndeplini, 
totul, afară de un singur lucru: iubirea către scumpa mea Lili nu 
ţi-o pot jertfi nici ţie. 

— Enric Sanson! gemu prinţesa care se lupta mereu zadarnic 
de a scăpa de sub pumnii săi, oare nu poţi înţelege cât de mult 
mă insulţi prin cuvintele tale? Enric Sanson, nu vezi oare că te 
iubesc, îmi mai poţi cere încă să-ţi redau iubita, pe când eu 
însămi doresc a fi și a rămâne a. Ta pentru vecie?! 

— O, rătăcita! strigă Călăul pe când privi mișcat pe tânăra 
prinţesă, la ce a trebuit să-mi încrucișezi tu calea vieții? Nu mă 
ispiti! Nu pot și nu trebuie să răspund pasiunii tale! lar o trădare 
și o crima faţă de sărmana mea Lili, căreia îi aparţin pe vecie? 
Numai ea singură poate aduce fericirea vieţii mele! 

— Ei, atunci mori împreună cu dânsa! strigă prinţesa, voinţa 
mea este tare și neînduplecată ca oţelul. Dar mai întâi omoară- 
mă! Omoară-mă! Strigă încă odată prinţesa cu sălbăticie. 

Totodată voind, a-și libera braţul, ea își rupse partea de sus a 
mantalei care o învăluia. Uimit și ameţit totodată privi Enric 
Sanson spre albul și frumosul ei sân, care dădu năvală afară din 
haina-i strimtă bărbătească! Această vedere neașteptată rătăci 
cu totul minţile lui Sanson timp de câteva clipe. 

„Cum, se gândea el în sine, pe această femeie dotată de 
natură cu atâtea frumuseți s-o omor? In acest piept moale, alb 
ca zăpada să-mi înfig arma ucigătoare?” 


Enric Sanson era un bărbat prea pătimaș, pentru a fi putut 
rămâne rece faţă de atâtea frumuseți. Dar lucru sigur era că 
prințesa se bazase pe agitația lui, căci deodată dădu la o parte 
pe orbitul Sanson și se ridică cu elasticitatea unei pantere. 

— M-ai respins, Enric Sanson! strigă ea în timpul ridicării în 
sus, ei bine cadă asupra ta ceea ce tu însuţi ai provocat! 

Enric Sanson se ridică din genunchi ametit. Un strigăt de furie 
trecu peste buzele sale. El simţea că totul atârnă de o secundă. 
Cu repeziciune se precipită în urma prinţesei. Dar aceasta 
ajunse deja lângă masă și apăsă o pârghie. In același moment 
parchetul se deschise. Înainte ca Enric Sanson să fi putut întinde 
mina spre prinţesă, aceasta și dispăruse. Totodată parchetul se 
închise la loc. 

Enric Sanson stătea singur în mijlocul templului cu masa 
fatală. Călăul își duse mâinile la frunte. | se părea că visează. El 
nu înţelegea încă cele petrecute în timp de câteva secunde. 
Toate i se păreau ca un vis sinistru chinuitor. Totuși era 
realitate. 

O privire în oglindă i-o aducea iar aproape pe Lili. EL vedea 
mereu pe tânăra fată șezând pe fotoliu cu un surâs pe buze. 

„Ce să fac pentru a ajunge la Lili?”, se gândea Călăul în sine. 
Indecis privea prin splendida sală în care se afla. Apoi privirea-i 
alunecă iar asupra mesei încărcate cu pârghii de metal. 

Ce ar fi dacă ar pune în mișcare una din aceste pârghii?. Deja 
întinse mâna spre una din ele, dar imediat și-o retrase cu frică. 
Care putea fi oare adevărata pârghie care i-ar putea înlesni 
intrarea la Lili? 

Nu se putea oare ca să provoace o nouă fatalitate asupra 
capului lui Lili prin întrebuinţarea unei pârghii false? Nu i-a spus 
prinţesa oare că o singură apăsare a ei era îndeajuns pentru a 
îneca pe Lili într-un izvor imens de apă? Care pârghie o fi fost 
aceea asupra căreia acţionase ea odinioară? 

Zadarnic examină Călăul cu priviri atente șirurile butoanelor 
metalice și pârghiile de același format. El nu putu descoperi 
niciun semn care i-ar fi putut da vreun indiciu. 

Fără voie se uită iar înspre oglindă. O frică groaznică îi 
paraliză membrele. Lili nu mai era singură în odaie. Prinţesa de 
Barry se afla lângă dânsa. 

Enric Sanson simţea cum o sudoare rece îi curgea de pe 


A 


frunte. El observă cum părul i se ridică măciucă în cap. 


Mare Dumnezeule! Dacă va trebui să asiste la scena când 
prefăcuta prinţesă, care știa că el vedea totul prin oglindă, o va 
ucide pe Lili! 

O, Doamne! Și el era disperat, el nu putea întreprinde nimic 
pentru eliberarea Lilei. 

Dar ce era aceasta? Prinţesa se plecă cu drag în spre Lili. Ea 
părea a-i vorbi ceva. Lili însă, nenorocita și rătăcita Lili cuprinse 
cu amândouă braţele grumazul prinţesei. Nu-l înșela privirea pe 
Sanson, sau îl înșela oglinda? O neliniște ciudată cuprinse pe 
Călău. 

El și mărturisi că i-ar fi fost mai plăcut dacă falsa prinţesă s-ar 
fi purtat cu asprime faţă de Lili în loc de a fi prietenoasă și 
amabilă faţă de dânsa. Ce răutate nouă se afla ascunsă sub 
purtările prinţesei?! 

Dar Enric Sanson n-avu timp să isprăvească acest gând. 
Deodată răsună o detunătură și un crach puternic prin sală. 
Enric Sanson simţi cum parchetul începu să se miște sub 
picioarele sale. Tot odată se stinseră toate lămpile din sală. Un 
întuneric de nepătruns domni deodată în spaţioasa sală. Numai 
o dungă slabă de lumină se arătă dintr-un colț. 

Urmând instinctului de conservare, Enric Sanson cobora 
ameţit scările templului. El voia să meargă înspre acea dungă 
slabă de lumină. Era sigur că prințesa voia să-l nimicească. 
Numai o fugă grabnică îl mai putea scăpa. In adevăr, i se arătă o 
cale de ieșire. Dunga de lumină se întărea cu cât Enric Sanson 
se apropia mai mult de dânsa. Nișa din zid conducea afară din 
sală. Surprins și rătăcit cu totul, Enric Sanson nici nu presimţi că 
o șiretenie a prinţesei îi cauzase o nouă neplăcere amară. El 
credea în acest moment, când păși afară din sala misterioasă, 
că scăpase de orice pericol. 

Miop și orbit ce era! Negreșit că putea scăpa din sală. Dar cu 
cât mai avantajos ar fi fost pentru dânsul dacă ar fi rămas liniștit 
locului! Cu ajutorul felinarului său de buzunar ar fi. Putut să 
studieze pârghiile misterioasele pe masă. Atunci i-ar fi reușit, 
poate, s-o găsească pe Lili. 

Dar astfel mergea pe cale dreaptă înspre fatalitatea sa. El se 
află deodată într-un coridor slab luminat. Numai întunericul de 
nepătruns care domina în sală îl făcea să creadă că era dungă 
de lumină. 

Spre marea sa uimire văzu Enric Sanson că zidul se închise iar 


în urma sa. Se părea ca și când zidirea moartă ar fi știut că 
ieșise tocmai din sală. Uimit privi Călăul în juru-i. 

Ce era aceasta? Acest gang subteran în care se afla îi era 
cunoscut! Mare Dumnezeule, când se mai aflase el aici? 

Enric Sanson recunoscu cu groază că se afla în apropierea 
sălii în care frăţia de sânge îl primise de curând ca membru al 
ei. 

Călăul voia tocmai să se întoarcă, pentru a cerceta gangul 
lateral, prin, care pornise. În calea fatală unde se și cufunda în 
pivniţa secretă. Dar în același moment se simţi apucat de puteri 
nevăzute, de ambele, braţe. 

Cu puterea disperării căută să se elibereze Enric Sanson, dar 
era o forță ne învincibilă care-l ţinea strâns. 

în același timp Călăul auzi un horcăit și. Un fluierat lugubru. 
Un glas tare, ironic ajunse deodată la urechile sale. El simţi cum 
i se făcu întuneric înaintea ochilor. Apoi mai văzu cum mai multe 
chipuri mascate se aplecară asupră-i. 

— Frăţia-de-sânge! Murmură el îngrijorat. 

Acum era pierdut! 

Da, erau clinii setoși de sânge, care tăbărâră pe Enric Sanson. 
Încă nu presimţea Călăul că și ţiganul Pippin se afla între dânșii. 
Dar numai un lucru mai știa acum, că numai o minune alui 
Dumnezeu l-ar putea scăpa din mâinile fraţilor de sânge. 

Erau vreo patru-cinci chipuri mascate care târau pe aproape 
leșinatul Călău de inimi și de picioare înspre gangul misterios. 

Numai în fugă observă Enric Sanson că fu târât înspre aceeași 
pivniţă secretă din care cutezase a se urca pe scara cea 
misterioasă. 

El simţi cum fu încătușat cu lanţuri de fier la mâini și la 
picioare. Tocmai în același colț îl puseră, unde stătuse până de 
curând cadavrul sângerând.al jertfei executate. 

Pe lângă acestea, bărbaţii nu rosteau niciun cuvânt. Toată 
procedura era secretă, rapidă mută. Afară de asta, domnea un 
întuneric de nepătruns, așa că Enric Sanson simţea mai mult 
ghionturile chinuitorilor săi decât le putea vedea. 

Mizerabilii voiau să fie. Siguri de lucrul lor, era clar că voiau 
să-l îngroape aici pentru vecie. 

Dar de ce nu-i scurtau suferințele? 

— Ucideţi-mă! străpungeţi-mă! Căci tot sunt în puterea 
voastră! Exclamă Călăul în culmea groazei. 


El observă cum mizerabilii Voiau să se îndepărteze în sus, cu 
ajutorul unei scări. Unul dintre mascaţi se plecă întorcându-se 
spre Enric Sanson. Era fratele Antonio. 

— Fii fără grijă, nobilul meu Conte de Castelo! strigă mascatul 
cu glas fanatic și răgușit. Sau Enric Sanson... sau cum te mai 
cheamă; vei fi ucis și chiar în curând! Dar o singură străpungere 
de. Stilet este prea puţin pentru un trădător de tagma d-tale. 
Călăule din Paris, tremură! În astă noapte vei fi târât în faţa 
consiliului fraților de sânge, se vor inventa cele mai îngrozitoare 
torturi pentru a rupe şi a sfârteca membrele tale!! 

Un hohot de râs ironic, ajunse la auzul Călăului. Un sentiment 
de slăbiciune îngrozitoare cuprinse pe nenorocit. El înclină capul 
și fu cuprins de leșin. Dar fraţii de sânge, mascaţi, părăsiră 
pivnita misterioasă. O noapte a din că se întinse peste 
prizonierul încătușat de mâini și de picioare! 

Capitolul 36 DOI CÂINI SETOȘI DE SÂNGE 

Tiganul Pippin fu înștiințat de fratele Antonio despre 
pătrunderea Călăului în gangul subteran. Aceasta se întâmplase 
înainte ca Pippin să trăiască îngrozitoarele momente din camera 
albastră. O furie nebună fierbea în inima acestui băietan. 

Lacom de a. Se răzbuna faţă de cineva, Pippin nu se lăsă până 
ce nu căpătă pe Călău în mâinile sale. El socotise foarte bine că 
Enric Sanson va avea de gând să vină în apropierea sălii de 
ședință a fraţilor de sânge. Din astă cauză tiganul Pipin imediat 
ce-și veni în fire puţin, se și asocie cu ceilalți membri care se 
aflau în zidirea cea secretă. Cinci la număr pândiseră pe Călău. 

Cititorii noștri știu deja prin ce înlănţuire de întâmplări fatale 
căzu Enric Sanson în puterea dușmanilor săi. 

Imediat după punerea în captivitate a lui Enric Sanson, Pipin 
se întoarse repede la Paris. El nu mai putea sta în zidirea 
misterioasă. Imediat voia să dea raportul procurorului Foquier; 
cu toate că tremura gândindu-se la prezentarea faţă de 
procuror, căci îi scăpase din mână frumoasa Lili. 

Pipin însă știa că Fouquier era un bărbat de senzualitate 
grosolană; refuzul vreunei dorinţi era în stare să prefacă pe 
procuror în fiară sălbatică. Din astă cauză apăru ţiganul Pipin 
tremurând în Palatul justiţiei. 

Dar în timpul drumului îi bătu la ochi o agitaţie din cauza 
teroarei care domnea. Astăzi însă, cu toată ora dimineţii, se 
tăvălea o mulţime imensă de oameni pe străzi. Ei cântau, 


chiuiau și strigau. 

Pippin observă în treacăt cum unii din acești bărbaţi se urcau 
pe lăzi sau căruţe cu două roţi, pentru a vorbi, într-un mod 
agitat și sălbatic, poporului. 

Altădată, Pippin era unul dintre cei dintâi. Dar acum avea de 
îndeplinit lucruri mai importante. Din astă cauză nici nu-și luă 
osteneala de a se interesa despre ce era vorba. Cu repeziciune 
se strecură în Palatul justiţiei. 

El găsi pe. Procuror singur în camera sa. Fouquier era gata să 
plece. Cu un aer aproape indiferent primi el raportul lui Pippin. 

— Bah! zise el în fine, sunt destule fete frumoase. Dacă nu 
este asta, atunci îmi va cădea o alta, cu atât mai sigur, în 
palmă. Dar ce spui tu? Adaose el imediat, ţi-a reușit să prinzi din 
nou pe Călău? 

— Da! zise Pippin. Dând din cap cu repeziciune, el se află 
legat în lanţuri în închisoarea noastră misterioasă! Este atât de 
bine legat, încât nu poate mișca nici cu un deget. Pentru 
siguranţă, veghează fratele Antonio asupra lui! 

O bucurie fanatică se arătă pe faţa slabă a procurorului. 

— Este bine, foarte bine! zise el frecându-și mâinile osoase, în 
astă noapte îl voi judeca! O, mizerabilul trebuie să ne cunoască! 
Nu în zadar am tremurat în faţa lui! 

El lovi cu piciorul în pământ. Apoi mângâie obrazul palid a lui 
Pippin. 

— Ție însă iubitul meu, urmă el mai departe, îţi datorez o 
satisfacție. Mai întâi să înlăturăm pe acest Sanson și atunci 
prezintă-te tu pentru funcţia de Călău al Parisului și-ţi dau parola 
mea de onoare că ţi se va împlini cererea! Poate chiar de 
poimâine vei începe să tai capetele aristocraților! 

El râse cu asprime respingătoare. Apoi apucă cu intimitate 
brațul lui Pippin. 

— Încă ceva băiete! șopti el. N-ai observat oare că Parisul se 
află astăzi într-o agitaţie cu totul deosebită? 

Țiganul Pipin dădu din cap. 

— Negreșit c-am observat-o! zise el, dar am alergat cu 
repeziciune la D-voastră, fără a mă opri, pentru a vă aduce fără 
întârziere vestea interesantă. 

— Foarte bine, foarte bine! zise Fouquier dând din cap. N-ai 
pierdut nimic, căci eu pot să-ţi povestesc acum despre ce era 
vorba. 


Ministrul public raportă acum uimitului Pippin că lucruri mari 
erau pe cale de a se întreprinde: destituirea regelui Franţei, 
precum și ţinerea în închisoare a întregii familii stârnise o 
furtună de indignare în toată Europa. 

Din partea Germaniei, precum și a Austriei, fu însărcinat 
ducele de Braunschveig, un general vestit, de a pleca înspre 
Franţa în capul unei oștiri puternice. 

Ducele primise ordin să înăbușe revoluţia cu sabia în mină, să 
stingă fierberea, să elibereze familia regală și să reconstituie 
regatul francez. 

Negreșit că această declaraţie de război stârnise în Paris, ca și 
în toată Franţa, o furie de răscoală. 

Dacă unii dintre francezi avură până acum oarecare milă 
pentru Ludovic al XVI-lea și familia sa, atunci această milă se 
preschimbă în ură față de dușmanii care amenințau patria. 
Nenorocitul Ludovic al XVI-lea nu mai avea nici un singur prieten 
sincer în toată Franţa. 

Situaţia regelui deveni și mai critică din cauza vestei că 
francezii nobili izgoniți s-au aliat cu Ducele de Braunschveig. Şi 
erau gata de a lupta în contra patriei lor însăși. 

Puternicii republicii franceze știau bine ce-i aștepta dacă 
armatele monarhilor aliaţi vor ieși învingătoare. 

Atunci ar fi căzut toate capetele lor, regatul s-ar fi reconstituit 
și o vânătoare îngrozitoare s-ar fi declanșat fără cruțare în 
contra puternicilor zilei. 

Doi generali bravi, Kellerman și Dumouriez fură însărcinaţi de 
către comitetul ordinei publice, cea mai înaltă autoritate a 
Franței pe-atunci, de a porni înspre frontiere pentru a ţine piept 
atacurilor dușmane. 

La începutul lui septembrie, anul 1791, se împrăștiase zvonul 
în Paris despre căderea uneia din cele mai mari fortărețe a 
Franței, Verdun, și despre marea izbândă a străinilor. 

Negreșit că această veste provocase o agitaţie teribilă. Din 
zori de ziuă se strânseră grupuri de curioși pe Străzile Parisului. 
Palizi de groază își șopteau oamenii că prusacii (astfel sunt 
numiţi în Franţa, și până-n ziua de astăzi, Germanii) se aflau 
deja în marș grăbit cu săbii, doc și frânghii pentru a spânzura pe 
toţi patrioții. Lumea începuse să șoptească: dușmanul va fi în 
curând în faţa porţilor Parisului. Un fanatism sălbatic se arătă 
prin cercurile ponorului. Ei scoteau ţipete asurzitoare înspre 


autorităţi, ca să pună în mișcare toată populaţia pentru a he 
trimite lin contra hoardelor dușmane. 

Toate acestea le raportă Fouquier. Uimitului Pippin, care. N- 
avea încă nicio. Idee despre toate aceste întâmplări. Cu o zi 
înainte nu se auzise nimic despre această fierbere a străzilor 
Parisului. 

Francezul este pătimaș. 

El se lăsă stăpânit de sentimente de moment. Calcanul și 
sângele rece care disting caracterul germanilor, sărit cu totul 
străine francezilor. 

— “Da, băiete dragă „a început deja de astăzi foarte frumos! 
zise Fouquier, pe când un surâs demonic îi sluți fața; deja azi 
dimineaţă, pe lacrele cinci, alergau funcţionarii de stat înarmați 
pe străzi agitând steaguri în aer. Un strigăt. General se ridică. În 
aer. „La arme, cetăţeni, dușmanul se apropie! La arme, la 
arme!” iți poţi închipui! Murmură Fouquier frecându-și mâinile 
osoase, cum aprindea aceste strigăte spiritele. Cât.ai clipi din 
ochi, sări întreg Parisul în picioare. Fricoșii tremurau pentru 
propria lor viaţă, își împachetau lucrurile de valoare, își 
munceau capetele pentru a găsi un loc sigur? De ascunzătoare. 
iți poţi închipui, aceasta era o ocazie pentru bravii noștri băieţi, 
pe care nu trebuie s-o lase să treacă fără a trage foloase. Păcat, 
regret foarte mult că n-ai fost și tu la fața locului, ţi-aș fi lăsat și 
ție o parte bună de pradă! Dar, fii fără grijă! Se întrerupse el, 
mângâind din nou obrajii palizi și slăbiţi ai lui Pippin. Eu te voi 
recompensa cu prisosinţă când voi fi găsit mai întâi comoara 
nestemată din castelul de Barry! Ha ha ha! 

El râdea diabolic și își freca palmele osoase. 

— Scurt și cuprinzător, poporul curajos era decis până la 
capăt. S-au adus arme și cutreieră străzile Parisului în cele mai 
asurzitoare zgomote. Și astfel este și acum. 

— lar acum ce se va face? exclamă ţiganul Pippin cu ochii 
injectaţi. 

— Ce se va face? spuse Fouquier. Naivă întrebare, fiul meu! 
Vom întărită discordia mereu! Ascultă, este o ocazie rară pentru 
a-i nimici pe toţi aceia care se numesc aristocrați sau. Sunt 
consideraţi de noi drept aristocrați din cauza averilor lor imense. 

Procurorul râse din nou cu poftă. 

— Ție, însă, îţi revine acum o sarcină curajoasă, fiul meu! 
murmură el mai departe. Ascultă! Îţi vei strânge pe toţi adepţii 


tăi, vei cutreiera în fruntea lor străzile scoțând strigăte sălbatice 
și vei căuta să ațâți mulțimea poporului. Mai întâi vei căuta a 
izbuti prin popor, îi șopti el ia ureche, ca ei să ceară măcelărirea 
tuturor aristocraților! 

La aceste cuvinte îngrozitoare, Pippin păli. 

— Măcelărirea tuturor prizonierilor!? murmură el. Dar sunt 
mai mult de o mie prin închisori! 

Procurorul zâmbi din nou cu răutate. 

murmură împreună singur cap și. Eu să am o sabie destul de 
tare pentru a tăia într-o singură lovitură pe trunchi. 

La aceste cuvinte ochii îi fulgerau și o sete sălbatică de sânge 
se imprimă pe trăsăturile feţei sale urâcioase. 

— Dar tot una! urmă el mai departe lovind cu piciorul în 
pământ, trebuie să ne mulțumim cu o singură mie. Ghilotina 
lucrează prea încet, iubitul meu. Însuși poporul trebuie să joace 
rolul Călăului! O baie îngrozitoare de sânge trebuie să se ridice 
în aburi spre cer!! Mă înţelegi tu, curajosule? Se întrerupse el 
cuprinzând cu privirea statura vânjoasă a lui Pippin. Odată ce va 
începe baia de sânge, ce ne va păsa nouă atunci, dacă vor 
cădea și câţiva cetăţeni simpli? La dracu, băiete, înțelege-mă 
bine! Asemenea cetăţeni au uneori multe comori, bani sclipitori 
și fete frumoase, mă înțelegi?... 

— Ah, ah, făcu negrul Pippin, Credeţi că, cu această ocazie... 

El se opri. O bestialitate sălbatică se întipări pe trăsăturile 
feței sale; Fouquier clipi din ochi. 

— Faceţi ce veți vrea, vă achit deja de pe acum de păcatele 
ce veți comite! 

Fouquer râse din nou. Apoi ridică în sus degetele ameninţător: 

— Nu vă lăsaţi să fiți prinși! Mă înţelegi tu? Și acum pleacă! 
Dovedește că ai urmat într-o școală bună! Trebuie să curgă 
sânge, îţi spun, de trei ori!! exclamă ministrul public, pe când 
ochii săi luciră în mod demonic. 

Țiganul Pippin dete din cap. 

— Mă duc acum la comitetul ordinei publice! urmă Fouquier 
mai departe, mai sunt acolo vreo două inimi fricoase care fac pe 
milostivii și generoșii... 

— Mizerabilii! Trădătorii! Strigă negrul Pippin, ar trebui să li se 
taie capetele și să le pună în ţeapă! 

— Se va face, se va face! șopti Fouquier, pe când scrâșni din 
dinţi cu timpul vor veni toate! Dar astăzi, adăugă el, marele 


Danton este de partea mea, el m-a chemat acolo, prin puterea 
înrâuririi sale se va emite ordinul. Vezi numai de ațâţă poporul 
ca să dorească sângele arestaţilor, o astfel de ocazie favorabilă 
nu se arată pentru a doua oară! Și acum aleargă cât de iute te 
vor duce picioarele! Fii peste tot locul și ațâță patimile mulțimii 
poporului, arată-le ce pericol ne ameninţă, și sângele va curge 
șiroaie pe străzile Parisului; atunci te voi lăuda, iubitul meu, 
atunci nu-ţi voi mai reţine răsplata cuvenită!! 

O schimbare îngrozitoare se ivi pe trăsăturile feței lui Pippin. 
Deja numai pronunţarea cuvântului „sânge” părea a-l aprinde. 
El aprobă din cap cuvintele procurorului, apoi părăsi camera cu 
grabă. 

— Incă ceva, curajosul meu băiat! îl strigă Fouquier din urmă. 

Ei, ce mai este? Murmură Pippin întorcându-se. Procurorul 
clipi din ochi. 

— Se află un deţinut în închisoarea Conciergerie... ţin deţinut 
incomod! Adăugă el, mă înţelegi? 

Tiganul Pippin se gândi un moment. 

— Ah, cred că e tatăl lui Lili bătrânul și răzvrătitul armurier... 

— Cât de înţelept ești, curajosule băiat! zise ministrul public 
cu o prietenie de pisică, da, negreșit că pe acesta îl crezi! 
Aceasta ac fi periculos pentru noi, nu crezi și tu? Este mai bine 
ca un glonte de pușcă să-l ajungă încă astăzi după masă! 

— Bine, bine! Voi purta de grijă, vă puteţi lăsa în nădejdea 
mea! Murmură negrul Pipin. 

Apoi se precipită afară din cameră. Ministrul public însă, privi 
în urmă-i cu o ironie demonică. 

— Toate merg după voinţa mea! murmură el, o astfel de 
ocazie bună nu se prezintă adeseori. La asemenea întâmplare, 
cineva se poate debarasa foarte lesne de toţi dușmanii 
personali! Și în adevăr, nu va lipsi din partea mea ca să se 
înceapă o baie de sânge, o baie de sânge!!!... 

El nu isprăvi fraza. Işi lingea buzele ca un mâncăcios care este 
pe cale să se așeze la o masă îmbelșugată. Apoi părăsi camera 
pentru a se îndrepta înspre ședința comitetului ordinii publice. 

Capitolul 37 DECIZIA COMITETULUI DE ORDINE PUBLICA 

Inamicii ordinii publice erau etichetaţi acei francezi care 
cutezau în acele zile să se răscoale prin fapte și cuvinte în 
contra puternicilor de la cârmuire. 

Cititorii știu deja din capitolele trecute cât de îngrozitor lucra 


ghilotina din Piaţă Grevei. 

Dar cruzilor de la putere nu le ajungeau aceste vărsări de 
sânge. Din această cauză se născură în așa numitele comitete 
de ordine publică niște hotărâri care aveau să fie aduse la 
îndeplinire în ziua de 2 Septembrie 1791. 

în capul comitetului de ordine publică al adevăratei autorități 
din Franţa întreagă stătea Danton. Cu slove de sânge este 
însemnat numele acestui groaznic bărbat în memoriile istoriei. 
Fiecare copil cunoaște încă și astăzi numele lui. El era capul 
acelor bărbaţi groaznici care deciseră să nimicească pe toţi acei 
care aveau altfel de idei politice. 

Dar cu toate acestea Danton nu era un monstru setos de 
sânge. El era departe de a se asemăna cu ministrul public 
Fouquier, sau complicii săi, care voiau să se îmbogăţească prin 
sângele celor uciși de dânșii. Nu, Danton era un bărbat luptător 
pentru libertate. 

Inima sa sângerase sub cârmuirea absolută pe care o 
decretase înainte regele, predecesorul nenorocitului Ludovic al 
XVI-lea, peste frumoasa și nenorocita ţară. Inima sa bătea cu 
căldură pentru suferințele apăsatului și subjugatului popor. Ca 
unul dintre cei mai înfocaţi vrăjmași ai regalismului apăruse în 
fața publicului. Pe acea vreme nu credea că entuziasmul înfocat 
pentru drepturile poporului îl va împinge până departe. 

Dar nici fulgul de zăpadă care cade pe vârful uriașilor munţi 
de ghiață, nu știe că și el va forma avalanșa uriașă care se rupe 
din vârful munţilor și se rostogolește în vale. 

Fulgii se strâng rând pe rând, din ce în ce devin mai puternici; 
căderea zăpezii imense în vale duce cu sine tot ce întâlnește în 
cale. 

Astfel i se întâmplase și lui Danton împreună cu tovarășii săi. 
Din capul locului inima lor bătu pentru sentimente curate, de 
libertate, egalitate și fraternitate. Acum, însă, îmbătaţi de 
succesul grabnic pe care îl avură, puși în capul cârmuirii statului 
subjugat, ei își pierdură raţiunea și Danton uită că dreptul cel 
mai înalt al puternicului este generozitatea. 

Caracterul său sinistru, neînduplecat, ieși la iveală. El vroia să 
servească patria în modul cel mai curat, dar credea că Franţa va 
respira abia atunci ușurată, când cel din urmă adept al unui 
regat nedemn va fi șters de pe faţa pământului. Din această 
cauză se născuse în el îngrozitoarea poftă de a ucide, fără a fi 


judecați, pe toţi arestați! Care umpleau închisorile Parisului și 
care erau cunoscuţi ca adepţi ai regelui. | se părea că ghilotina 
lucrează prea încet; trebuia să înceapă o baie generală de 
sânge. În scopul acesta, Danton întrunise, în dimineața zilei 
memorabile de 2 septembrie 1791, pe membrii Comitetului de 
ordine publică în Tribunalul Parisului. 

Acest tribunal se afla destul de departe de închisoarea 
numită. Conciergerie. Era o. Zidire veche, sinistră, care ocupa o 
parte din Piaţa Grevei. 

Câte suspine nu se pierdură în aceste ziduri înnegrite de 
vreme; căţi nenorociți, înainte de a-și da obștescul sfârșit, nu 
fură duși niciodată în această casă a statului, pentru a depune. 
Acolo ultima mărturisire (pe care n-au putut-o pronunţa nici 
chiar sub cele mai îngrozitoare chinuri ale torturii). 

* 

Într-o cameră cu perdelele trase, ședeau membrii comitetului 
de ordine publică. Fouquier se afla și el între dânșii. 

Tot aici mai era și un tânăr slab, cu fața palidă, lipsită de orice 
frumusețe. El se chema Maximilian Robespierre. Alături de 
dânsul şedea un bărbat cu expresia îndobitocită, cu o față roșie, 
părul capului aspru și nasul turtit. Marat se numea acest 
monstru cu chip de om. 

Atât numele lui Robespiere, cât și ăl lui Marat se pot găsi în 
cărțile istoriei lumii. De asemenea, şi noi vom face cunoștință 
mai de aproape, în cursul povestirii noastre, cu aceste 
personaje. 

Toţi asistenții purtau nişte berete roșii, de o formă ciudată. 
Era așa numita beretă iacobină. 

lacobinii, însă, erau recrutaţi dintre setoşii de sânge ai 
puternicilor nenorocitei Franţe. Din conducătorii lor se formase 
comitetul de ordine publică. 

Toţi asistenții ascultau tăcuţi explicaţiile unui bărbat de 
statură uriașă, cu capul mare, cu trăsăturile feţei urâcioase și cu 
gâtul ca de bou. El vorbea cu glas tunător către cei întruniţi. Era 
Danton. 

Toţi tremurau în faţa acestui puternic bărbat. 

— Viaţa oamenilor nu trebuie să joace un rol! strigă Danton 
către tovarășii săi. Suntem servitorii libertăţii, vom înlătura din 
cale tot ce-i poate fi periculos! Numai prin uciderea a sute și mii 
de adepţi ai ordinii vechi se poate naște o vreme mai bună! 


Lăsaţi dracului povestea. Care zice că nu trebuie să vărsăm 
sângele. Cetăţenilor nevinovaţi! Trebuie să jertfim sângele 
câtorva, pentru a-i face fericiţi pe nenumăratele milioane de 
oameni, care locuiesc în frumoasa noastră Franţă! 

— Fericiţi și liberi! repetară toţi asistenții. 

Ei își avântară în aer baretele roșii. 

— Inainte, dar cetăţenilor! exclamă Danton, pe când își 
scutura cu energie coama uriașă a capului său, nicio cruțare 
pentru aristocrați! Ca bubuitul unui tun, astfel trebuie să 
înceapă vărsările de sânge prin toate locurile în Paris! Pe tine 
cetățene Robespierre, te însărcinez, să pătrunzi cu un batalion 
de soldaţi în închisoarea Laforee Tânărul bărbat se ridică. 

. Nu era tocmai prietenoasă privirea, pe care o arunca asupra 
lui Danton. 

Robespierre și Danton, erau de pe acum adversari. Dar, 
Robespierre, se înclină sub stăpânirea lui Danton, presimţind că 
nu era departe momentul în care va triumfa asupra rivalului său. 

— Cetăţene Sergent! se adresă Danton, unui al doilea. Tu vei 
porni cu un număr de soldați în închisoarea mânăstirească! Tu 
cetățene Paris, vei ucide pe aristocrații din închisoarea 
Chatelaine! Tu, cetăţene Marat, se adresă Danton către bărbatul 
cu expresia sălbatică, ai glorioasa însărcinare, de a face ordine 
în închisoarea Conciergerie! Vei lua cu tine două batalioane de 
soldaţi, și vei porunci să se aducă tunuri în faţa închisorii. Cine 
va cuteza a ţi se opune, pe acela îl veţi culca la pământ fără 
milă!! M-ai înţeles!!? 

Ochii lui Marat avură o strălucire setoasă de sânge. 

— Blestem tiranilor și moarte aristocraților, exclamă Marat. 
Nu mă voi liniști, până ce nu-i voi fi curățat de pe pământ cu 
desăvârșire! 

— Atunci! încheie Danton, să meargă fiecare la postul său! Fix 
la orele două, după amiază, o salvă de tunuri va vesti începerea 
măcelului! Totodată, vor bate, toate clopotele bisericilor din 
Paris! La lucru fraților! Gândiţi-vă că trebuie să stabilim 
libertatea în ţară, cel mai sfânt drept al omenirii! 

— Moarte tiranilor! strigară în cor toți membri comitetului de 
ordine publică. 

Ei își avântară din nou baretele roșii. Apoi se risipi fiecare la 
postul său. 

Parisul clocotea, lucruri monstruoase se petreceau, în toate 


părţile orașului, mai ales unde se ridicau închisorile cu zidurile 
lor sinistre, se vedeau trupe numeroase de soldați. Apoi, pe la 
orele două după amiază, începu să răsune bubuitul lugubru al 
tunurilor, peste tot Parisul. Clopotele bisericilor ţineau un ison 
jalnic. Un singur strigăt groaznic și înăbușit, se auzi în tot orașul. 
Denaturata sectă a plebei, scoase acel strigăt. Cerul se 
întunecă, soarele dispăru în dosul unor nori negri. Se părea, că 
soarele nu vrea să fie martor al îngrozitoarelor crime. Țipând și 
strigând, hoarda soldaţilor pătrunse cu baionetele ridicate în 
închisori. Se începu o îngrozitoare baie de sânge. 

Prin strada Palatului se afla o grămadă mare de oameni, în 
capul ei era ţiganul Pippin. În mină ducea un stindard, roșu. Beat 
de setea sângelui, el avânta steagul și cânta ţin cântec urât, 
împotriva nenorocitei regine. 

Asupra Mariei Antoinetta se îndreptase toată furia și ura 
poporului. O credeau capabilă de orice fapte rușinoase și o 
acuzau că era în bună înţelegere cu inamicii poporului. Poporul, 
cânta ca nebun și în amestecul cântecului, pătrundea jalnicul 
sunet al clopotelor și detunăturile tunurilor. Se părea că a sosit 
sfârșitul lumii. 

La capătul străzii Palatului, se ridicau zidurile sinistre ale 
închisorii Conciergerie. 

La vederea acestei zidiri, cântecul sălbaticei mulțimi încetă. 
Toţi bărbaţii, tineri și bătrâni, începură a striga și a arăta spre 
închisoare. 

— Înainte! înainte! Strigă Marat, El mergea în capul 
convoiului, alături de ţiganul Pippin. 

Ochii lui Marat arătau setea de sânge. El arătă cu mâna 
întinsă, trăsurile închisorii, care se vedeau în cealaltă parte a 
străzii. Vreo șaptezeci de preoţi arestați, erau duși de soldaţi, la 
închisoarea Conciergerie. 

Soarta nenorociţilor, avea să se împlinească mai devreme. 
Abia observase ţiganul Pippin, îmbrăcămintea preoţilor, că și 
scoase un strigăt sălbatic, smucind vecinului său o armă din 
mină. Apoi alergă ca nebun spre trăsuri și își vâri arma în cea 
dintâi dintre ele. El nimerise cu arma pe un preot bătrân. 
Bătrânul căzu jos, sângerând, iar păru-i alb ca neaua flutură în 
vânt. 

Fapta ţiganului Pippin, era semnalul de alarmă pentru o 
vărsare de sânge nemaivăzută. 


— Stăpâne! iartă-i! Căci nu știu ce fac!. Murmură, bătrânul 
preot murind. 

în aceeași clipă, trăsurile, cinci la număr, fură înconjurate din 
toate părţile. Cu o lăcomie fanatică se aruncă gloata denaturată 
asupra  nefericiţilor preoţi. Strigăte de moarte răsunară, 
amestecându-se cu ţipetele și urletele mizerabililor, care se 
îmbătau de sângele semenilor lor. În interval de câteva minute 
se întâmplase ceva îngrozitor. Şaptezeci de cadavre, erau 
întinse pe pavajul străzii. 

Mulțimea sălbatică, alergă spre închisoarea Conciergerie și 
bătu în porţile zidirii sinistre care se deschiseră. Numai de 
formă, ceru vacmaistrului să vadă  legitimațiile mulţimii 
poporului. Marat se apropie de ofițer cu ochii fulgerători. 

— Dă-te la o parte, mizerabile! îi strigă el; în această casă eu 
sunt stăpân și numai ordinele mele sunt valabile! Mă cunoști tu 
pe mine? 

Ofiţerul salută. 

— Sunteţi cetăţeanul Marat, ajutorul ministrului nostru de 
justiție, Danton. 

— Ei bine! strigă Marat, acesta sunt. 

Apoi se întoarse spre mulţime. 

— Săriţi, pe ei, voi fraţilor! exclamă el. Să facem o revizie prin 
această închisoare! Moarte aristocraților! 

— Moarte aristocraților! se auzi răsunând prin rândurile 
mulțimii. 

întocmai ca un roi de albine, astfel pătrunseră cu toţii în 
închisoare. 

Nu trecu mult, și zidurile acestei închisori sinistre, răsunară de 
țipete înăbușite de durere. Nici femeia gingașă nu fu cruţată, și 
nici bătrânii încărunţiţi de vreme, nu fură cruțați de armele 
ucigătoare. 

Temnicerii alergau înaintea ucigașilor. Ei arătau, cu o 
groaznică sete de sânge, aristocrații care se aflau printre 
prizonieri. Toţi, fără excepţie, căzură jertfă, armelor cetăţenilor. 

Aici, nu le ajuta nicio rugăciune. Era un spectacol fioros. 
Întocmai unor fiare gonite alergau prizonierii înspăimântați prin 
coridoarele întunecoase ale închisorii urmăriţi de câinii setoși de 
sânge. Gemând și horcăind, se tăvăleau nenorocițţii în sângele 
lor, în timp ce răsuna, râsul ironic al lui Marat. 

Acest om era în elementul său. Ucideţi! Ucideţi fără milă! 


Striga el, cu vocea-i îngrozitoare. 

Ochii, i se roteau sălbatici în orbite. Părul capului, părea a-l fi 
muiat în sânge, cu mâna-i proprie, luă parte la măcel. 

Țiganul Pippin, nu rămase alături de dânsul. El își aduse 
aminte de însărcinarea pe care i-o dăduse Fouquier. Setos de 
crime, alerga prin săli, dornic de a găsi pe armurierul Miranda. 

— Hei, cetăţene! zise el cu furie, unui supraveghetor. Nu știi 
tu, unde se află bătrânul, socrul. Călăului Sanson?... 

El nimerise tocmai bine. 

— Negreșit că știu, cetățene Pippin! zise supraveghetorul 
arestaților. Acesta este bine închis, el are o cușcă separată! Nu 
cumva îl vrei și pe el... El făcu semnul tăierii gâtului. Să nu faci 
aceasta, căci ai putea da de dracu. Ştii prea bine că Sanson nu 
glumește. 

Pippin murmură ceva neînțeles. 

Apoi porni în direcţia arătată. El nu băgă de seamă, că un 
tânăr palid, se desfăcu din gloata poporului. Acesta îl urmă. 

Noi cunoaștem pe acest părtaș al îngrozitoarelor crime. Este 
calfa curajosului armurier Miranda. Vom vedea imediat, ce-l 
făcuse pe calfă, să se asocieze cu negrul Pippin. 

Tiganul Pippin, alergă prin coridoarele sinistre ale închisorii. El 
nu băgă în seamă strigătele și gemetele care răsunau. Zguduia 
ușile celulelor pe care le găsea de obicei goale. Ici, colo, dădea 
peste cadavre sângerânde. Cetăţenii, veniseră, deja, înaintea 
lui. Pentru a săvârşi faptele sângeroase și îngrozitoare. In cele 
din urmă norocul îl favoriză. 

Pippin smuci ușa unei celule. Privirea îi căzu asupra unui 
spaţiu sinistru. 

în mijlocul celulei strimte, stătea dreaptă și mândră statura 
puternică a unui bărbat bătrân. Acesta, nu era altul, decât 
armurierul Miranda. O singură privire, ajunse lui Pippin. Pentru 
a-și recunoaște jertfa. Un strigăt asurzitor scăpă de pe buzele 
sale. 

— Ah, aici se află amicul aristocraților! exclamă el, avântând 
în aer un stilet ascuţit. Așteaptă mizerabile, acum a sosit ultimul 
tău moment! 

Armurierul nu știa nimic, despre măcelul îngrozitor, care se 
petrecea în închisoare. El auzise ţipete și gemete de moarte 
sunetul tuturor clopotelor din Paris, ajunsese de asemenea la 
urechile sale, precum și bubuitul tunurilor, dar nu-și putu 


închipui, că cetăţenii se răsculaseră unul contra altuia. Acum, 
când îl văzu năvălind pe palidul și istovitul Pippin, bătrânul se 
înfurie la culme. 

— Ce vrei de la mine?!. Îi strigă el, mizerabil ce ești? 

— Mizerabil ești tu!! strigă Pippin. Crezi că mai e vreme acum 
de schimbat cuvinte deșarte? Du-te în cealaltă lume, prieten al 
aristocraților și dușman al poporului!!! 

Cu aceste cuvinte, el sări cu ușurința unei pisici, asupra 
armurierului. Acesta, nu se aștepta la un asemenea atac. Fără 
voie căzu în genunchi. În același moment, tiganul Pippin, îl 
apucă de gât, cu elasticitatea unei pantere. Mina dreaptă cu 
revolverul o ridică în sus, încă o secundă și o inimă credincioasă 
de tată putea să înceteze de a mai bate. 

Dar în aceeași clipă, apăru și vechea calfă a armurierului. 
Dintr-o singură privire, recunoscu tot pericolul situaţiei. El se 
aruncă cu furie asupra negrului Pippin, îl apucă cu voinicie de 
ceafă şi-l trânti departe de victima sa. Cuţitul îi scăpă cu zgomot 
din mâini, iar el căzu, scoțând un țipăt de groază. Il măsură pe 
calfă cu privirea crudă, cu părul vâlvoi. 

— Câine! câine! Strigă el, de câteva ori. Îndrăznești să mă 
oprești pe mine, executorul voinţei poporului, de a-mi îndeplini 
misiunea? Tu! —tul!... 

El vroia să-și ridice cuțitul, dar se dădu înapoi cu lașitate. El 
observase mina înarmată cu pistol, a calfei. 

— Cocoșul e ridicat, fitilul e aprins! zise calfa. la seama, bestie 
neagră și lașă vezi că te trântesc la pământ cu un glonte! 

Pippin se cutremură. Primejdia de moarte în care se afla, îl 
făcu să piardă ultima scânteie de curaj ce o mai avea. Nici nu se 
mai gândea să omoare pe armurierul Miranda. Toate gândurile 
sale, erau concentrate, numai asupra dorinţei de a putea scăpa 
din mâna calfei. 

El se furișă ca o pisică spre ușă, și fugi apoi ca o fiară 
sălbatică. 

Armurierul Miranda, își venise în fire din prima lui spaimă, 
uitându-se mirat, la vechea sa calfă. 

— Tu ești? murmură el apoi, în timp ce o groază adâncă se 
oglindi pe faţa sa. Mizerabile trădător, care m-ai adus la așa 
nenorocire și suferință, mai îndrăznești să te apropii de mine? 

Calfa plecă ochii la pământ rușinat. 

— Stăpâne, nu e acum timpul să-ţi explic totul, urmă el, 


trebuie să fugi cât se poate de iute de aci! Viaţa dumitale, e 
groaznic ameninţată! 

— Dar ce se petrece aici? zise bătrânul armurier, făcând un 
pas înapoi, și cum ai pătruns tu în închisoare? 

Calfa povesti armurierului în grabă, tot ce se întâmplase. 
Miranda se cutremură de groază. 

— O, popor rătăcit și orbit! strigă el cu voce dureroasă, cât de 
amar vei răscumpăra cu propriul tău trup, nebunia și ușurința 
ta! 

Armurierul își acoperi faţa cu ambele mâini, lacrimi amare îi 
căzură pe obrajii veștejiţi și palizi. El era un cetățean ideal al 
patriei sale și se rușină de setea de sânge a concetăţenilor săi. 

— O, Franţă orbită și nenorocită! strigă el de multe ori. Calfa 
se apropie de el, apucându-l de braţ. 

— Stăpâne, stăpâne! Vino-ţi în fire! Murmură el, nu e aici locul 
de a deplânge soarta patriei! Ascultă acele groaznice strigăte de 
moarte! In fiecare clipă, se poate întoarce acel mizerabil, și 
atunci, s-a sfârșit cu dumneata! Nu te pot scăpa și a doua oară! 
Și totuși, totuși, cât n-aş da ca să te pot scăpa! Vreau să-ți 
dovedesc că nu sunt așa de rău, cât crezi! 

— Nu, nu! exclamă bătrânul armurier, nu ești rău. Că de ai fi 
fost, ai fi lăsat capul stăpânului tău în prada morţii! Nu pot 
înțelege, urmă el gânditor, ce te-a împins să mă trădezi și să mă 
învinovățești pe nedrept! Căci tu ești acela care m-a dat pe 
mina republicanilor! 

Vechea calfă, căzu în genunchi mustrat de conștiință, înaintea 
stăpânului său. 

— Da, da, eu am fost acela! spuse el cu voce pe jumătate 
stinsă, am fost un mizerabil! Dar stăpâne, dacă ai ști cât de 
amar m-am căit! Cerul mi-e martor. O patimă oarbă mă împinse 
la pasul acesta! lubesc pe fata dumitale, ea m-a respins! 

Armurierul se uită la el surprins. 

— Ah, Ah! urmă el, acuma pricep totul! Prostule ce ești! De ai 
fi cerut mina ei, cât am fi fost de fericiţi! Tu erai un lucrător bun 
în felul tău, și ai fi putut face fericită pe fiica mea. Ea n-ar mai fi 
căzut în brațele unui!... 

El se întrerupse. Aproape ar fi pronunţat o vorbă aspră la 
adresa viitorului său ginere. Dar își dădu seama la timp; căci 
totuși, îi datora multă recunoștință lui Enric Sanson. 

— O. Stăpâne, vorbele dumitale, mă fac și mai nenorocit! 


Răspunse calfa. Nenorocit am fost, eu că n-am putut aștepta 
încă un moment, pentru a nu da frâu liber oarbei mele patimi! 
Dar era prea mare răzbunarea pe care o plănuisem împotriva 
fetei dumitale! De aceea am greșit și te-am trădat, prin 
minciună, da, opera meș, te-a adus aici unde te afli! O ce 
mizerabil sunt. Nici Dumnezeu din cer nu mă va putea ierta! 

Un urlet și zgomot surd îl întrerupse. El tresări speriat. 
Apărură, patru sau cinci tovarăși, cu bareta lacobinilor pe cap, 
împreună cu Pippin. Acum, în mijlocul fraţilor săi de cruzime, 
Pippin nu mai avea teamă. 

— Fugi, stăpâne, fugi înainte de a te surprinde! strigă calfa, 
toate ușile și coridoarele sunt larg deschise! Poţi părăsi cu 
siguranţă și fără frică acest loc sinistru! 

El nu mai era în stare să-l urmeze. Unul dintre nelegiuiţi. Îl 
străpunse cu o sabie ascuţită. Calfa scoase un țipăt sfâșietor. Și 
se porni o luptă între el și dușmanii săi. El trase două focuri de 
armă. Doi dintre groaznicii călăi se rostogoliră urlând pe jos. 
Ambele împușcături împrăștiată un fum des în celula strimtă; 
era o ceaţă întunecoasă, încât nu se distingeau nici dușmanii, 
nici prietenii. Pippin și ceilalți doi se aruncară asupra bietei 
calfe. 

— O. Stăpâne. Stăpâne. Fugi!! strigă nenorocitul încă odată. 
Cu moartea, ispășesc acum, greșeala pe care am făcut-o faţă, 
de dumneata! Mergi cu bine și sărută pe Lili din parte-mi! 
Spune-i să mă ierte, și mai spune-i, că mă gândesc și mă voi 
gândi la ea până în ultimul moment! 

Acestea erau ultimele cuvinte, pe care le mai putut scoate 
nenorocitul. 

În același moment, se aruncară toți trei asupra lui, ca să-l 
sugrume. || sfâșiară de viu. Așa de înverșunaţi erau călăii în furia 
lor, încât n-au putut observa cum se furișase bătrânul armurier 
din celula sa. 

De abia, după ce căzu cadavrul la pământ într-un lac de 
sânge, negrul Pippin observă că dispăruse armurierul. 

Un strigăt de mânie ieși de pe buzele sale. 

— Drace afurisit! strigă el, am fost beţi oare, unde dracu a 
plecat smeritul de armurier? 

— Bine, dar aveam și noi destul de luptat urlă unul dintre ei, 
smintitul ăsta, și împinse cu dispreț cadavrul calfei, ăsta avea 
putere de uriaș, se pusese cu trei, al dracului! 


— Da, Colin și Lupin, au trebuit să cadă jertfă lui! zise celălalt, 
uite-i cum zac întinși! Niciunul din ei nu mai mișcă! 

— Ah, ce are a face! îi întrerupse pippin, aș vrea să vă văd pe 
toți țţepeni, întinși, și pe armurier lângă voi! 

— Foarte bine, foarte bine! mormăi unul. 

— Foarte mulţumim, Pippin, pentru buna dumitale părere! 
râse celălalt. 

— Ei. Ce e de făcut! Urmă iar negrul Pippin. 

— Acum să lăsăm la o parte gluma! ziseră amândoi. 

— Proștilor ce sunteţi!. Răspunse Pippin veninos, atât vă pot 
spune, armurierul trebuie să ne cadă numaidecât în mâini, fie 
ce-o fi! 

— Degeaba, dar să încercăm. Răspunseră amândoi într-un 
glas. 

Și părăsiră toţi sala fără să arunce măcar o singurii privire 
asupra cadavrului întins la pământ. Dar osteneala lor de a 
prinde pe armurier, era zadarnică, cu toate că nu era așa de 
ușor să treci prin gangurile pline de oameni ale închisorii. Din 
toate părţile se auzeau împușcături și strigăte disperate de 
moarte, căci mulțimea era setoasă de sânge, omorând pe toți 
aristocrații, care le cădeau în mâini. 

Pippin era, însă, foarte îngrijorat de propria sa viaţă. Un astfel 
de glonte, l-ar fi putut, străpunge lesne, răpindu-i viaţa pentru 
totdeauna. El se gândea însă, că viaţa lui e de o valoare mare 
pentru mântuirea poporului francez, și începu să caute cu cea 
mai mare grabă pe bătrânul armurier. 

Alergând prin toate gangurile împreună cu tovarășii săi, 
negrul Pippin, începu să strige și să urle, oprind pe toți 
trecătorii. 

— Unde e armurierul Miranda? N-aţi văzut un om bătrân cu 
barbă albă? 

Negrul Pippin, urla de furie. Toate cercetările sale erau 
zadarnice. 

Bătrânul Miranda, se târâse cu greu afară din închisoare. Din 
fericire, el o luă la stânga. _ 

Nici nu știa Unde să se ducă. In casa lui, desigur că nu se 
putea, căci l-ar fi prins îndată. Deodată îi veni gândul să fugă în 
casa Călăului. Firește că acolo era în siguranţă. Și apoi, tot de la 
Enric Sanson putea obţine cele mai sigure informaţii despre fiica 
lui, Lili. 


Armurierul, nici nu visa ce nenorocire mare căzuse pe capul 
Călăului, care era legat și încătușat în celula misterioasă a 
castelului de Barry. Bătrânul, apucă cât mai degrabă, spre casa 
Călăului din Paris. 

Capitolul 38 CEI DOI „ȚIGANI” 

Prinţesa o conduse pe Lili în odaia roșie și misterioasă a 
castelului de Barry. Cât de dornică era tânăra fată, să vadă pe 
mult iubitul ei. 

Nu, nu era încă hotărât în stele ca să se întâlnească şi să se 
îmbrăţișeze așa de curând cele două inimi care se iubeau atât. 
Ele aveau încă, mult și amar de suferit. Și Lili, nici nu visa la 
toate astea. 

Se întinse pe pat, așteptând fericită venirea iubitului ei. Ea nu 
știa că Enric Sanson era în odaia cu oglindă a misterioasei săli 
din castelul de Barry. 

Trecură minute lungi. Enric Sanson nu mai venea. Ea aștepta 
ascultând. Aceeași tăcere mormântală. Nu se auzeau decât 
bătăile inimii sale. 

„Ce proastă sânt, zise ea, apoi desigur că Adelon îmi va aduce 
pe mult iubitul meu. 

Cititorul își va aminti că Lili, tot nu era lămurită asupra 
identităţii prinţesei. Ea nu știa că Adelon este, de fapt, rivala ei. 

Așteptarea, neliniștea și oboseala o cufundară într-un somn 
uşor. 

Aşa trecu mult timp. Când se auzi un zgomot, ea tresări din 
somn. 

| se păru, că Enric, intrase la ea prin ușa misterioasă. Şi într- 
adevăr observă că se deschise ușa. Dar se înșelă amar. Adella 
veni singură, fără Enric. Un strigăt ușor îi scăpă din gură când se 
uită la faţa Adellei. 

— Dumnezeule! îngână ea. 

Lili nu știa, că prințesei îi era ușor, să dea feţei sale o expresie 
sinistră. 

Tânăra fată înaintă cu pași șovăitori spre prinţesă. 

— Dumnezeule! desigur că s-a întâmplat o nenorocire!; de ce 
nu-mi aduci pe iubitul meu Enric Sanson? 

— Linişteşte-te, ai curaj, răspunse Adella cu o voce 
prietenoasă. 

— Dar ce s-a întâmplat? doar adineauri am auzit vocea lui 
Sanson! Și-acum? Acum? 


— NU-ţi fie frică, nu i se întâmplă nimic! răspunse Adella; n- 
am putut să-l aduc, pentru că e ameninţat de un pericol. 

— E amenințat de un pericol? exclamă tânăra speriată, 
Dumnezeule! Te rog, nu-mi ascunde nimic; spune-mi ce i s-a 
întâmplat, nu mă lăsa pradă neliniștii chinuitoare! 

— Fii fără grijă, zise Adella plecându-se și sărutând fruntea 
tinerei fete; îţi voi spune, desigur, tot adevărul, fii fără grijă. Nu 
ţi-a spus mirele tău ce primejdie l-a pândit în castelul acesta? 

Lili dădu din cap. 

— Nu. Când ar fi putut să-mi spună, dacă ultima noastră 
întâlnire a fost la picioarele eșafodului?! 

— Ah, uitasem! uitasem că de atunci nu l-ai mai văzut... 

Prințesa o îndemnă cu blândeţe pe Lili să treacă în pat. 

— Ascultă, urmă Adella, aici în castel există o societate 
criminală. 

— . îngrozitor! Zise Lili. Și Enric se teme de ei?!... 

Adella dădu din cap „cufundată în gânduri. 

— Ai dreptate! în calitatea sa de Călău al Parisului nu se poate 
aștepta la nimic bun din partea acestor mizerabili! 

— Mă sperie vorbele tale; așadar, puternicii zilei se adună 
aici, în palat? 

— Numai o parte din șefii republicani. Ne-ar lua prea multă 
vreme dacă aș vrea să-ţi spun totul. Din câte știu, e o simplă 
adunătură de excroci și bandiți. Se vede că, din întâmplare au 
descoperit unicul gang secret. Desigur, ei nici nu bănuiesc ce. 
Secret mare mai ascunde castelul acesta... Domnii aceștia vor 
cu tot dinadinsul să obţină toate avantajele; probabil că mirele 
tău s-a strecurat în gangurile misterioase ale castelului pentru a 
descoperi toate planurile și fărădelegile lor. 

— Formidabil! Când a vizitat el toate astea? 

— Asta trebuie să fi avut loc la câteva ore după întâlnirea 
voastră în parcul municipal! _ 

Adelon o puse la curent cu cele întâmplate. In gangurile 
subterane ale palatului mai trăiau vreo trei servitori de-ai /ui. 
Firește că Adella nu s-a simţit obligată să-i spună ceva lui Lili 
despre acest amănunt, iar la auzul acestei povestiri. Lili dădu 
dintr-o spaimă în afla. 

Nici prin gând nu-i trecea sărmanei fete că-n acest timp Enric 
căzuse pradă aceleiași soarte, ingrate; cu atât mai puţin bănuia 
că se afla la numai câţiva pași distanţă de locul unde Sanson 


zăcea legat și întemnițat. 

Prințesa. Însă, știa toate astea și totuși avea tăria de a-i vorbit 
cu ipocrită amabilitate lui Lili. 

— S-o fi aflând acum, în Templul Oglinzii, continuă Ade/on; și 
de aici are posibilitatea să urmărească toate mișcările 
dușmanilor. Pe urmă însă, va fugi pentru a nu se mai întoarce 
niciodată. Vezi bine. Dar. Că nu poţi rămâne niciun moment 
între aceste ziduri blestemate;. 

Lili se îngălbeni. 

— Adelon?! Să nu-l revăd acum și aici pe scumpul meu Enric?! 
Tu singur mi-ai spus că trebuie să ne oprim puţin aici! 

în momentul acesta, palatul nu-i mai părea sigur Adellei și 
trebuia ca Lili să plece numaidecât împreună cu dânsa. 

Deodată se ridică în picioare și începu să măsoare odaia în 
lung și în lat cu pași repezi, zicându-și că dacă ar fi vrut să-și 
realizeze planul stabilit, ar fi isprăvit repede, cu Lili...... Dar 
Adella de Barry nu putea fi o criminală de profesie. 

Era o femeie frământată de patimi, care asculta numai de 
glasul inimii sale. Deși Lili era preferata lui Enric, totuși Adella 
nu putea să-și urască rivala. Nu, pentru nimic în lume. Adella n- 
ar fu putut s-o omoare pe biata Lili care. Se încrezuse într-însa 
cu atâta nemărginită inocenţă. 

Pe de altă parte, însă, prinţesa era tot atât de setoasă de 
răzbunare și nemiloasă, pe cât simţea o adâncă compătimire 
pentru nenorocita Lili. Cu niciun preţ n-ar fi înlesnit întâlnirea lui 
Enric cu Lili; prin urmare, totul depindea de exploatarea 
naivităţii lui Lili... 

Adella dădu din cap. 

— Vreau să-ţi spun numai atât nu mai putem zăbovi mult aici! 

— Să plecăm, așadar, fără a-l vedea pe Enric. Care-i și el 
aici?! 

Nicio grimasă a Adellei nu trăda faptul că știa foarte bine ce 
pacoste a căzut pe capul lui Enric. 

— Dar ce are a face?! Enric al tău să află în sala secretă în 
care-i instalat templul m-a însărcinat să-ţi spun să-mi asculți 
orbește toate spusele și hotărârile. 

— Așa a zis el? Intrebă Lili. Desigur că mă voi supune spuselor 
tale cu atât mai mult cu cât îţi datorez recunoștință și sunt 
convinsă că îmi vrei binele. 

— Ei bine, atunci hai să fugim imediat. 


— Să fugim? întrebă Lili. Cuprinsă de o frică nedefinită. Dar n- 
ai spus tu, oare, că în castelul acesta se află banda aceea 
îngrozitoare?! E posibil să fim prinse când vom pune piciorul 
afară! 

— Cât despre asta, fii fără grijă! No vom travesti atât de bine. 
Încât nimeni nu ne va putea cunoaşte, și vom putea pleca în 
voia noastră, fără a fi deranjate de nimeni și nimic! 

Ea se gândi un moment apoi o strânse în brațe pe Lili. 

— În castelul acesta se află o odaie secretă de toaletă, care 
seamănă cu un dulap acolo ne vom schimba îmbrăcămintea. Tu 
te vei travesti într-o ţigăncușă mică, iar eu într-un dănciuc 
tinerel. Cam la o poștă de aici se află o mică locuinţă ruinată, 
care cuprinde niște odăi tainice; nu-i băgată în seamă de 
nimeni. Acolo ne vom putea adăposti perfect, până ce Enric va 
veni să ne ia. 

— Așadar, Enric știe că plecăm într-acolo? 

— Desigur, el ştie totul acum. Însă, hai să ne îmbrăcăm nu 
trebuie să pierdem nicio clipă! 

Adella era de o veselie debordantă izbuti să o însenineze și 
pe. Lili. Și în foarte puţine minute, cele două femei erau 
travestite așa cum hotărâse Adella. 

Văzându-le. Ai fi jurat că Lili e cea mai veritabilă ţigăncușă. lar 
Adella. Un dănciuc ștrengar care toată ziua bate drumurile. 

îndată ieșiră printr-o ușă secretă și pătrunseră într-un gang. 

— Unde suntem? întrebă Li li cu oarecare teamă. 

Observă abia acum că Adelon avea în mână o lanternă. 

— Am ieșit deja din castel, dragă Lili; și acum fă-ţi curaj, 
scumpa mea, căci avem un drum lung de făcut. Drumul acesta 
este, însă, cel mai drept și ne duce tocmai pădure. 

Drumul a fost foarte obositor în câteva rânduri, Lili se opri, 
trăgând cu urechea; i se părea că aude șipotul unor pârâuri care 
se prăvălesc în abis — lucru pe care Adella îl confirmă. 

— Nu te uita în dreapta, nu poţi vedea nimic. E așa cum ai 
spune o prăpastie foarte adâncă. Urmează-mă și vom ajunge la 
capăt. 

Lili o ascultă și respiră adânc. Cu multă multumire 
sufletească, când ajunseră la ţintă. 

Se aflau acum în trunchiul scobit al unui stejar milenar în care 
puteau încăpea peste optzeci de persoane. 

Prinţesa scoase cu multă prudență o bucată din scoarța 


copacului și se uită cu atenţie. Dar în pădure domnea o liniște 
mormântală, nimic nu se mișca în jurul lor. Atunci ieșiră 
amândouă cu mare băgare de Seamă din trunchi și Adella 
închise intrarea. 

Afară era o zi de toamnă minunat de frumoasă; soarele cald și 
luminos aurea totul cu razele sale binefăcătoare — și un simţ de 
adâncă mulţumire cuprinse sufletul tinerei fete. Acum, abia în 
mijlocul acestei naturi frumoase și vesele, începu să simtă că e 
într-adevăr ferită de primejdie. Căzu în genunchi și trimise o 
fierbinte rugăciune către cer. 

Prinţesa, însă n-o lăsă să se roage mult și o zori să plece, 
pășind mai departe prin pădure. 

Dacă ar fi știut biata fată că este înșelată, că părăsind 
castelul şi-a lăsat acolo fericirea vieţii sale!... 

în sfârșit, după vreo două ore, ieșiră din pădure după ce, în 
tot timpul acesta, se feriră să se aproprie de șosea unde se 
auzeau voci omenești, tropot de cai și lovituri de bici. 

O căsuţă mică se vedea la o oarecare depărtare. Fără a fi 
zărite de nimeni, se îndreptară într-acolo; și ajungând la căsuţa 
care se afla pe colină, intrară printr-o portiţă. 

Prinţesa avusese dreptate Comitetul Revoluționar al Parisului 
a uitat că și vila aceasta aparţine ducelui de Barry de jur- 
împrejur domnea o liniște absolută. Căsuţa părea părăsită, iar 
încăperile dinăuntru erau parcă meni Le să adăpostească numai 
fantome. 

Nu mică fu însă mirarea lui Lili când o văzu pe Adella intrând, 
printr-o ușă secretă, într-un spaţiu îngust. 

Aici luară imediat un mic dejun copios, care le prinse bine 
amândurora. Pe urmă însă Lili fu cuprinsă de un somn copleșitor 
căci marșul cel lung, de la castel încoace, prin pădure, o obosise 
rău. Prinţesa observă aceasta. 

— Vino și culcă-te puţin aici, spuse ea și deschise o a doua 
ușă secretă, mascată de tapet. 

În odaie era instalat un pat foarte comod, pe ale cărui perne 
moi, de puf, se așternuse praful, semn că demult nu mai fusese 
nimeni pe aici... 

— Culcă-te și dormi fără grijă! zise Adella, căci eu stau și 
păzesc în odaia de alături! 

— Ah, Adelon, ești atât de bun cu mine, încât nici nu știu cum 
să-ți mulţumesc! 


— Lasă asta, o să vină timpul când îmi vei putea arăta toată 
recunoștinţa ta. 

Și zicând acestea, Adella ieși închizând ușa. Ca prin farmec 
faţa ei își schimbă imediat expresia."E cam târziu, își zise ea. 
Soarele apune, trebuie să mă întorc la castel!” 

Un moment rămase nehotărâtă, și-și întoarse privirile spre 
odaia tainică. 

— Visează, visează! nu pot înțelege cum de s-a putut Enric 
Sanson amoreza, bărbat mândru și inteligent, de păpușa asta 
prostuță. Acum, nu știu ce să fac. Nu, nu vreau să-l las pe Enric 
în mâinile acelor bestii!. Dar... pentru cine să-l eliberez?! Nu 
cumva pentru ca să se repeadă iar în braţele acestei fete fără 
cap? Nu, Adella de Barry nu-i deprinsă să fie refuzată și respinsă 
de bărbaţii pe care-i adoră! Vreau să-l știu liber, dar numai 
pentru mine! lată, în acest moment, jur pe tot ce am mai sfânt, 
că niciodată acești doi oameni, Enric și Lili, nu se vor reîntâlni! li 
voi arăta lui Enric câtă deosebire este între mine și Lili. 

Mai stătu un moment nehotărâtă. Pe urmă își adună toată 
energia, ieși, luă cheia cu ea și se depărtă în grabă... 

Capitolul 39 CALAU PACTULUI DE SÂNGE 

Noaptea se lăsă asupra Parisului, acoperindu-l cu întunericul 
ei misterios. Ceaţa deasă se așternu peste tot. Părea că sângele 
executaţilor se ridică în aburi către cer. Numai în apropierea 
temnițelor era oarecare mișcare. Se puteau vedea mai multe 
căruţe în care se încărcau cadavrele executaţilor — 
transportându-i la cimitir, unde se îngropau câte douăzeci, 
treizeci într-o singură groapă plină cu var. Varul distrugea tot ce 
mai rămânea din bieţii oameni, nimiciţi de o justiţie nelegiuită și 
infamă. 

Negrul Pippin, și-a dat zadarnic toată osteneala pentru a pune 
iar mâna pe victima care i-a scăpat din ghiare. Armurierul a 
dispărut cu totul, și toate cercetările sale, n-avură niciun 
rezultat. 

Pippin. Care turba de furie. A trebuit să se întoarcă la tribunal. 

Aici se întâlni cu Fouquier, care era epuizat în urma muncii 
infame de peste zi. Hainele sale erau pline de. Praf și de sânge. 
Numai ochii continuau să fulgere ca de obicei. 

— Ei bine?. Întrebă el răstit pe Pippin. Îndată ce acesta pusese 
piciorul pe prag. 

Pippin făcu un gest care arăta că victima i-a scăpat din 


ghiare. Fouquier sări în sus ca mușcat de viperă, înjurând 
groaznic și cu ochii scânteietori de furii turbată, se apropie de 
Pippin. 

— Ticălosule! izbucni el. Vreau să cred că armurierul Miranda 
nu ţi-a scăpat din mâini! 

— Nu sunt eu de vină, zău! murmură el cu supunere de câine. 
Cât n-aş fi dorit eu să-l ţin cu dinţii! Dar nici nu-ți poţi închipui, 
de câţi partizani dispune acest aristocrat. Tocmai în momentul 
când am vrut să-i bag cuțitul în beregată, s-au repezit vreo 
patruzeci de indivizi, toţi cu puștile în mină, gata să mă culce la 
pământ. Alţii mă amenințau cu revolverele, iar alţii mă 
împrejmuită cu suliţi. 

— Du-te dracului, idiotule! răcni Fouquier. Dar cum a îndrăznit 
cineva să ridice contra ta arma și să te amenințe? Nu cumva nici 
n-ai fost la temniţa centrală? 

— Ba da! răspunse cu glas tânguitor negrul Pippin, dând în 
același timp ochilor săi o expresie de ipocrită părere de rău. Dar 
nici n-ai idee ce balamuc a fost acolo. Aristocratul de Miranda. 
Tipa așa de al dracului și cu atâta convingere, încât ar fi putut 
crede oricine că el e democratul. Cetăţenii, auzindu-l strigând 
atât de tare, l-au crezut pe cuvânt și necunoscându-mă pe mine 
care nu eram din același cartier, au vrut să pună capăt vieţii 
mele tinere. Mai tremur și acum de frică! 

In alte împrejurări. Fouquier n-ar fi dat crezare minciunilor 
sale îndrăznețe, dar azi era prea ostenit. 

— Bine, bine! zise el cu glas liniștit. Te-ai purtat ca un perfect 
idiot și fii. Sigur, că n-am să te las nepedepsit dacă nu-mi vei 
descoperi pe moșneagul acela! 

Făcu câţiva pași prin odaie, apoi se întoarse spre negrul 
Pippin. Şi cu priviri pătrunzătoare îl scrută câteva clipe. 

— la spune-mi dobitocule!. Îi zise el. Ai încunoștiinţat pactul 
de sânge. De cele întâmplate. Știu toți fraţii, că trebuie să se 
adune în astă seară în sala secretă a palatului de Barry? 

Pippin dădu din cap în mod afirmativ. 

— Toate sunt pregătite! gângăvi el. Te gândești, desigur. lii 
Călăul Parisului. 

Un foc infernal se aprinse în ochii lui Fouquier. 

— Da, da, așa este! E vorba de pedeapsa lui Enric Sanson! În 
astă seară vrem să-l executăm! 

Negrul Pippin își frecă mâinile. 


— Ah, cum mă bucură asta!. Zise el. Cetăţene Fouquier, de 
astă dată faci iar ceva genial. De astfel de canalii ca Sanson, 
trebuie să ne scăpăm cât mai iute! 

— Lasă asta în sarcina mea! îl întrerupse cu răceală Fouquier. 
Și acum pleacă eu unul mai am de isprăvit câteva afaceri de 
serviciu. La miezul nopţii, însă, să fii la postul tău! Dar, încă 
ceva, nu uita să vii împreună cu fratele Antonio! 

— Se înţelege! răspunse Pippin. De altfel, Antonio se află la 
castel, unde este gardă! 

— Cu atât mai bine!. Răspunse Fouquier. El să se ocupe de 
Călău. Ha. Ha! Să arate Călăului din Paris, cât de stângaci e el în 
meseria sa. 

În ochii lui Pippin, fulgeră o ironie diabolică. 

— Prietenul Antonio, e tocmai omul nostru! murmură el. Nu 
putem preda pe mâini mai bune, pe Sanson. 

— Și acuma, cară-te de aici, și nu mă mai deranja! strigă 
procurorul. 

Abia se depărtă de Pippin că Fouquier izbucni într-un râs 
sălbatic. A 

„Du-te, du-te băiete! Incepi să devii încăpățânat și 
neascultător. O să-ţi vie și ţie acum rândul! După câte știu, 
fratele Antonio are niște proceduri cu totul speciale, și nu prea 
obișnuiește să fie amabil cu victimele sale! Cu atât mai bine 
însă! 

Se opri și apropiindu-se de sonerie, o puse în mișcare. Imediat 
intră un servitor cu un ghiozdan plin de dosare și acte. 
Procurorul luă loc la o masă acoperită de hârtii. Răsfoi 
documentele, care conţineau sentinţe de moarte. Fouquier 
zâmbi sarcastic. 

„Bravii noştri cetăţeni, au dat iama prin temniţi, încă două zile 
și n-o să mai avem pe cine condamna la moarte!” 

Stătu așa pe gânduri câtva timp, iscălind diferite hârtii, apoi 
se îmbrăcă cu o manta largă, și plecă să cutreiere străzile 
Parisului. Se opri înaintea unui hotel, în centrul orașului; acolo 
obișnuia să dispară în toate serile. O ex-balerină locuia acolo, ea 
era amanta procurorului. In braţele ei, se odihnea monstrul 
sângeros. 

Cu altă ocazie îl vom însoţi până în locuinţa ex-balerinei. De 
astădată, însă, ne mărginim a-l lăsa să dispară prin poarta joasă 
a casei, iar noi așteptăm foarte răbdători afară, până ce 


onorabilul se va întoarce spre a merge la castelul de Barry. 

Pe la miezul nopţii, se apropiară de castel diferite figuri 
mascate. 

Toţi erau membrii ai „Pactului de sânge”, veniţi la invitația 
marelui șef al societăţii spre a asista la pedeapsa exemplară ce 
se va aplica lui Enric Sanson. Unul după altul, se strecurară ca 
niște umbre în sala în care se ţineau ședințele. 

Luară loc toţi, iar deasupra tuturor trona marele șef Fouquier. 
Un ceasornic bătu miezul nopţii. Fouquier se ridică de pe locul 
său și scoase din teacă sabia pe care o agită în aer, ca și când 
ar fi vrut să distrugă niște dușmani nevăzuţi. 

Fraţi ai „Pactului de sânge”! Strigă el. V-am convocat pe toți 
ca să fiţi martori ai răzbunării pe care o vom exercita asupra 
unui trădător! 

Foarte bine ai făcut, maestre răsună din toate părţile. 

— Să procedăm deci la judecarea lui Enric Sanson, Călăul din 
Paris, pe care l-am condamnat la moarte. Să știți deci cu toții, că 
pretinsul nostru frate, contele Castello. Nu-i altcineva, decât 
Enric Sanson, Călăul din Paris! 

Un țipăt de indignare sălbatică răsună cu putere din rândurile 
tuturor celor prezenţi. Se vede că mulți dintre ei n-au știut ce 
trădare a vrut să comită Enric Sanson împotriva asociaţiei 
„Pactului de sânge”. 

— Răzbunare! răzbunare! Răzbunare! Răsună cu sălbăticie și 
turbare din toate colțurile sălii. 

— Da, să ne răzbunăm cu toţii, strigă Fouquier. Nicio tortură 
să nu fie destul de înspăimântătoare, pentru a ne răzbuna 
contra acestui trădător. Să-l torturăm cât mai fără de milă, cât 
mai înfiorător! Nu degeaba, a chinuit el sute de oameni, în 
calitatea sa de Călău al Parisului. Vrem să-i arătăm că asociaţia 
„Pactului de sânge”, dispune de niște instrumente de tortură, 
faţă de care, ghilotina e o adevărată jucărie de copil! 

Un murmur de aprobare se ridică din toate părţile sălii. Marele 
șef însă făcu semn lui Antonio, să se apropie. 

— Frate Antonio, zise el, cu glas tăios și pătrunzător. Asupra 
ta a căzut sarcina de onoare de a fi executorul pedepsei. Spune- 
mi deci: simţi destulă energie și bravură de a executa pe Enric 
Sanson, Călăul din Paris? 

Un murmur răgușit, ieși de pe buzele fratelui înalt și slab. 

— Maestre, nu mă întreba, ci poruncește-mi ce să fac! 


exclamă Antonio. Să-i sfâșii inima de viu, mizerabilului care ne-a 
trădat? Să-l silesc să-și sfâșie singur inima cu dinţii? Poruncește! 

Marele șef medită un moment, apoi întinse mina spre Antonio. 

— Nu, tortura asta ar fi prea de scurtă durată pentru 
mizerabilul trădător! Să nu suporte chinuri numai câteva 
minute, ci chinul său să ne înveselească ceasuri întregi! Frate 
Antonio, du-te acuma în odaia de tortură și adu tot ce-ţi place. 
Dar vai ţie, dacă nu vei izbuti să născocești torturi la a căror nici 
chiar, chiar cel mai brav om să se înfioare și să i se facă părul 
măciucă. 

Antonio se înclină. 

— Permite-mi, mare șef, să-mi aleg doi subalterni pentru 
acest scop! răspunse el, și te asigur că vei fi foarte mulțumit de 
opera mea. 

Fouquier aprobă. 

— Alege-ţi pe cineva dintre membrii. Pactului de sânge”! 

Antonio se uită de jur împrejur la toţi cei prezenți și 
apropiindu-se de doi, îi atinse cu mina și le zise: 

— Voi doi să-mi fiţi de ajutor, pe voi v-am ales! 

Cei doi făcură din cap un semn afirmativ și înaintară împreună 
cu Antonio în mijlocul cercului format de asistenţi. Marele 
maestru se ridică din nou și întinse o mână în care avea sabia 
strălucitoare. 

— Atingeţi această sabie! exclamă el. Juraţi cu cel mai scump 
jurământ că niciun simţământ de îndurare către Sanson, nu va 
pătrunde în inimile voastre! Juraţi că vă veți încorda toate 
puterile imaginaţiei, spre a născoci chinuri extraordinare, cu 
care să vă răzbunaţi împotriva trădătorului. 

— Jurăm! gângăvi Antonio, ca un fanatic, iar ceilalţi doi 
tovarăși ai săi, repetară jurământul. 

— Ei bine, atunci duceți-vă în odaia de tortură și grăbiţi vă le 
strigă Fouquier. Abia așteptăm momentul de înaltă satisfacție, 
când ne va fi dat să auzim pe mizerabilul trădător, scoțând 
primul țipăt de durere! 

Cei trei însărcinaţi ieșiră. 

— Ceilalţi rămaseră în sala, adânc tăcuți. 

în cele din urmă fratele Antonio și cele două ajutoare ale sale, 
se întoarseră. 

Ei gâfâiau sub povara instrumentelor aduse. Erau niște unelte 
de tortură îngrozitoare, de toate neamurile și din toate 


vremurile, între altele un pat de fier care fu aranjat imediat pe 
parchet în mijlocul sălii. 

Unul din ajutoare îngenunche și aprinse focul sub pat în niște 
vase mari de fier. Flăcările începură a pâlpâi, înfierbântând fierul 
până la roșu. În același timp, ei aruncară bucăţi de plumb peste 
cărbuni. 

întrebaţi de marele șef, ce rost are pregătirea asta, Antonio 
răspunse că asta va fi partea penultimă a barbariei, anume, că 
va rupe bucăți cu cleștele fierbinte din trupul condamnatului; 
sfâșiindu-i pieptul, gâtul, mâinile, picioarele, etc, iar după ce se 
va face toate acestea, i se va turna nenorocitului, plumb topit 
peste răni. 

— Dar cu asta nu s-a terminat! mai adăugă Antonio râzând. 
Da da, locuitorii de mai înainte din acest castel, au fost meșteri 
iscusiţi în ce privește tortura. Nu încape nicio îndoială că toate 
instrumentele astea au fost deja utilizate, căci toate sunt 
însingurate. 

El izbucni într-un râs diabolic, și arătă patru stâlpi așezați 
cruciș, unul peste altul, având toţi câte o frânghie. În jurul 
scobiturilor, era așezată câte o funie de sârmă tare, care se 
termina prin câte un lanţ pentru mâini. 

— Știţi ce înseamnă asta? 

Atât marele șef, cât și ceilalţi, făcură un semn negativ. 

— Staţi să vă spun eu! zise rizând, Antonio. Înainte vreme, 
cine păcătuia împotriva legilor și moralei publice, era legat de 
cozile a patru cai focoși și sfâșiat de viu. 

Un murmur înăbușit, se ridică din toată sala. Plini de 
curiozitate se uitau toţi la instrumentul acesta de tortură. 

— Ei bine, continuă fratele Antonio cu glas răgușit. Cai, nu 
putem aduce în încăperile astea subterane, ceea ce, au 
observat și locuitorii de odinioară ai acestui castel. Mașina asta 
e prețioasă și funcționează și mai sigur, chiar fără forţa cailor. 
Uitaţi-vă bine! 

— Aici și acolo, arată el, sunt făcute niște cavităţi în podea. Ei 
bine, în fiecare din aceste cavităţi intră tocmai bine unul din 
acești stâlpi. 

Și zicând asta, băgă un stâlp într-una din deschiderile 
indicate. Câţiva fraţi ai. Pactului de sânge”, se apropiară și 
observară că era foarte bine fixat. 

— Și acuma vedeţi. După ce trădătorul, lovit de chinuri, abia 


va mai putea îngâna o tânguire de durere; atunci va fi legat de 
mâini și de picioare de aceste lanţuri de fier, care se află 
aninate de funiile de oţel. Dar în acelaşi timp, la fiecare stâlp, 
stă câte un om puternic și începe să investească. Prin aceasta, 
se răsucesc sârmele pe cei patru stâlpi. Scurtându-se mereu. 
Dar cătușele, trag membrele Călăului. Ha, ha! Să vedeți numai 
ce glumă frumoasă o să fie! Membrele se lungesc, se lungesc 
mereu, până ce se desprind, și corpul se rupe în patru bucăți. 

— Fratele Antonio, izbucni într-un râs sarcastic. Parcă nu era 
râs omenesc. Până și fraţii de sânge, erau cuprinși de groază. 
Bărbaţii se întoarseră muţi la locurile lor: numai marele șef, 
râdea mulțumit. 

— Așa e bine, frate Antonio! zise el. În astă-seară, vei deveni 
celebru! Dar destul cu vorbele, fapte, fapte să vedem! Așadar, 
îți poruncesc frate Antonio, du-te cu ajutoarele în celula 
misterioasă, și adu-l încoace pe Enric Sanson, Călăul din Paris! 

Fratele Antonio se înclină eu supunere. În clipa următoare, el 
părăsi adunarea, împreună cu ajutoarele sale. Membrii „Pactului 
de sânge”, rămaseră murmurând. 

Capitolul 40 APARIȚIA ȚIGĂNCII 

în timpul acesta, Enric Sanson rămăsese în închisoare, legat și 
încătușat. Ceasurile erau lungi. Pentru prima dată în viață, Enric 
Sanson era descurajat, el se gândea numai la moarte. Nu mai 
exista pentru el nicio posibilitate de a rămâne în viață, căci 
acum, căzuse pentru vecie în mâinile fraţilor de sânge, care îi 
erau dușmani și care nu se vor lăsa până ce nu-l vor omori. 

Toate astea, le știa bine Călăul. Și din punctul de vedere al 
fraţilor, el merita moartea. El jurase să păstreze tăcerea cea mai 
desăvârșită, deși intra în pact sub un nume fals. 

Siguranţa că va trebui să moară, era pentru Sanson, cu tot 
curajul său, ceva groaznic. Oh, era chiar fioros să mori, după o 
viață atât de frumoasă și fericită! Cât de mult se gândi Enric 
Sanson în ceasurile lungi și nesuferite din închisoare, la iubita lui 
Lili. Abia acum când trebuia să se despartă de dânsa pentru 
totdeauna, simţea cât de mult o iubește pe tânăra fecioară. 

Lili se afla numai la câţiva pași de el. Ea aștepta, fără a ști că 
logodnicul ei, încearcă soarta cea mai amară. 

Din când în când, Sanson, ridica vocea, doar îl va auzi ea. Dar 
în zadar era toată osteneala lui. Prin zidurile groase ale 
închisorii, nu pătrundea niciun sunet omenesc. Enric Sanson 


căută să pătrundă întunericul celulei, știind că în peretele 
învecinat era o ușă secretă. Dacă ar fi putut ajunge acolo, ar fi 
desigur scăpat. Cel puţin nu mai trebuia să se teamă de 
urmările „Pactului de sânge”. 

El cunoștea mecanismul secret, care din nișa comorilor ducea 
pe scara secretă. Poate că va reuși să pătrundă în salonul de 
oglinzi. Și dacă s-ar afla iar în faţa mese; secrete, apoi nu va mai 
zăbovi, ci va pune totul în joc apăsând resortul. 

Și ce-i păsa lui, dacă tot castelul va sări împreună cu dânsul în 
aer, ori dacă se va cufunda în prăpastie? Nu era mai bine, să te 
dai unei astfel de morţi, trăgând și pe iubita ta cu tine, decât s-o 
lași în voia soartei, fără putere de apărare? 

Toate gândurile astea, furnicau cu o iuțeală nebună prin 
creierul prizonierului. 

Enric Sanson căută cu disperare să-și rupă lanţurile. El știa 
toate trucurile înlănţuirii și cunoștea toate modurile cele mai 
meșteșugite, pentru a le putea desface cu mare ușurință. Dar 
faţă de lanțurile întreite și împătrite, cu care era încins trupul 
său, toate ostenelile rămaseră zadarnice. Degeaba se zvârcolea 
Sanson. 

Fratele Antonio se gândise la. Toate posibilităţile, el a întocmit 
cu atâta rafinament încătușarea, încât, Călăul nu-și putea mișca 
niciun membru. 

Enric scrâșni de mai multe ori din dinţi. O, cât de înjositor și 
dureros era pentru el, bărbatul cel curajos și mândru, să se știe 
prins în așa chip! Dacă cei puţin ar fi o pedeapsă cinstită și 
legală! Dar să se simtă în manile unor răufăcători nelegiuiţi, al 
căror șef era dușmanii lui cel mai neînduplecat, asta era prea 
mult pentru voinţa de fier a Călăului din Paris. Și în groaza-i 
teribilă, se adresă nenorocitul lui Dumnezeu. 

El se rugă atotputernicului, ca să facă o minune și să-l scoată 
din zidurile închisorii. Dar minunea nu se întâmplă. 

Timpul trecea cu repeziciune. Enric Sanson zăcea ca și 
înainte, legat în lanţuri. Se resemnase, singur nu se putea 
scăpa, și de afară nu-i venea niciun ajutor. Și încetul cu încetul, 
adormi. Ce vise îl chinuiau. Groaznica supravieţuire de mai 
târziu, o trăise în vis. 

În fata lui stăteau trei făpturi învăluite și mascate, ţineau torţe 
aprinse în mâini. O privire era de ajuns, ca Sanson să 
recunoască pe travestitul frate Antonio. Cei trei veniră pentru a-l 


duce pe Enric Sanson în fața adunării. 

Simpla apropiere a bărbaţilor, dovedi lui Sanson că orice 
speranţă de viaţă, era zadarnică. Acum nu-i mai rămăsese 
nimic. Decât să moară. 

în momentul în care mascaţii dezlegară pe Sanson de lanţuri, 
el făcu un jurământ sfânt. Bine, trebuia deci să moară. Și vroia 
să moară ca bărbat puternic și energic. El știa foarte bine că va 
trebui să piară în chinurile cele mai groaznice. Desigur că frații 
de sânge, vroiau să-și reverse, acum, cu vârf și îndesat, toată 
răzbunarea și ura lor. Și de o vor face, de vor rupe din carnea lui 
cu cleștele lor de fier, apoi niciun vaiet de durere nu se va ivi pe 
buzele lui. Și la moarte vroia să rămână biruitorul adversarului 
său! 

El poseda destulă putere de voință, pentru a executa 
hotărârea lui. Până la. Ultima suflare! 

— Ei. Conte Castello! Se adresă fratele Antonio cu ironie 
amară către Călău, acum te vom duce la ședința Pactului de 
sânge! Vei vedea lucruri minunate acolo! 

Dar Enric Sanson. Nu dădu niciun răspuns la această ironie. El 
simțea că orice împotrivire era zadarnica. În timpul acesta ei îl 
dezlegară de la perete, dar lanţurile tot mai erau în jurul trupului 
său. Enric Sanson urmă, deci, pe amândoi tovarășii lui Antonio 
care îl apucară de braţ și-l trăgeau. În spatele prizonierului 
mergea fratele Antonio cu păzitorii săi. El ameninţa necontenit 
pe Călău, cu cele mai amare ironii. Dar Sanson nu le răspundea 
nimic. El ţinea capul în sus cu mândrie și mergea cu pași 
energici pe conducătorii săi. Indată ajunseră în sala de întrunire 
a fraţilor de sânge. 

Un murmur înăbușit se auzi în rândurile asistenţilor, când 
apăru Sanson legat în lanţuri, dar cu capul sus. Mândru. 

— Ah. Conte Castello!. Ce onoare pentru noi că aveți 
bunătatea și gentilețea de a mai lua parte la ședința de astă 
seară!. Il întâmpină marele șef cu glas răsunător și sarcastic. 
Făcând în același timp o închinăciune ironică înaintea lui 
Sanson. 

Acesta însă îi aruncă o privire fermă. 

— Nu fii ironic, cetăţene Fouquier!. Răspunse acesta cu voce 
puternică. Vii veni un ceas, când îţi vei mușca mâinile de părere 
de rău că ai procedat în modul ăsta față de mine! Sus în core 
un Dumnezeu care scoale Ta lumină toate lucrurile cele mai 


ascunse! Ei bine! Înaintea scaunului judecătoresc al acestui 
Dumnezeu Atotputernicei drept, te chem pe tine nelegiuitule 
care murdărești cu prezenţa ta, sfânta chemare a justiţiei care-ţi 
este încredințată! 

Fouquier izbucni în râs. 

— Prostule! exclamă el, după ce aruncă o privire 
pătrunzătoare asupra adunării, spre a vedea ce efect au făcut 
asupra ei cuvintele Călăului. Prostule! Continuă el, nici nu 
cunosc eu pe omul, drept care mă iei tu. Oricum, degeaba invoci 
toate pretextele astea! Mizerabile, mărturisești; drept! Oare 
numele tău. E chiar contele de Castel lo? 

— Ei. Cetăţene Fouquier! Mă cunoşti tu foarte bine, îl 
întrerupse cu multă fermitate Enric Sanson. Noi ne întâlnim 
zilnic. Tu ești procurorul Fouquier-Tinville, și eu nu sunt contele 
Castello, ci Enric Sanson, Călăul din Paris. 

— Prea departe mergi mizerabile, cu îndrăzneala și 
nerușinarea ta! izbucni Fouquier cu turbare. Dar îţi vei lua 
răsplata meritată. 

Și zicând asta se întoarse spre fraţii. Pactului de sânge”. 

— Nu-i adevărat oare că mizerabilul ăsta, pe care în ultimul 
moment l-am sfătuit să nu intre în pactul nostru, îi abuzat în 
mod infam de noi? 

— Adevărat este!. Glăsui răspunsul înfiorător și decisiv al 
adunării. 

— N-ar merita, oare, acest Enric Sanson o moarte înzecită 
pentru trădarea sa? continuă marele șef. N-a avut el, chiar 
cutezanța, ca sub masca contelui Castello să primească de la 
noi mandatul de a executa în numele nostru pe Călăul Sanson, 
pe care l-am condamnat la moarte în ultima noastră ședință? 

— Adevărat este! răsună iar din toată sala. 

— Ei bine, strigă atunci Fouquier, întorcându-se ameninţător 
spre Sanson, și luând din mâna unui frate de sânge un baston 
alb. Enric Sanson, frâng acest baston asupra capului tău. Și 
spunând asta, frânse bastonul, aruncând bucăţile la picioarele 
lui. 

— Blestem! blestem! Răsună din toată sala. 

Enric Sanson, nu se sperie de toată ceremonia asta și rămași? 
În. Picioare ferm, senin și liniștit. 

— Blestemele și imprecaţiile voastre, nu mă înspăimântă! 
răspunse el cu multă energie. Dacă m-am strecurat printre voi, 


mărturisesc că aceasta am făcut-o cu scopul de a afla toate 
planurile voastre infernale. La început mi-a reușit, iar acum că 
mă aflu în puterea voastră, sunteți liberi să faceţi cu mine ce 
poftiți! Sfâșiaţi-mi trupul, nu-mi pasă, și-mi bat joc de turbarea 
voastră, infamilor! Va veni însă o zi, când succesorul meu, vă va 
tăia capul la toţi, începând cu marele vostru șef, pe care îl 
disprețuiesc cum merită un nemernic! 

— Destul. Destul! Strigară toţi. Să nu ne mai insulte? Marele 
șef împietri; turba Je furie. 

— Da, destul! răcni el. Puneţi mâna pe el. Sfâșiaţi-l, rupeţi-l, 
faceţi-l bucăți! 

Cele două ajutoare ale lui Antonie, la auzul acestui ordin se 
repeziră la Sanson și începură a-i rupe hainele, ajutaţi fiind de 
Antonio al cărui fanatism atinsese culmea. Rupându-i hainele, 
observară că poartă pe piept o pavăza de otel. 

— Jos pavăza! urlă Antonio, dar fu întâmpinat de râsul ironic 
al lui Sanson. 

— Jos pavăza! urlă el din nou. Cele două ajutoare ale lui 
Antonio își dădură toată osteneala, dar în zadar, căci pavăza nu 
se mișca din loc, nici cât negru sub unghie. 

— Nu vă mai osteniţi degeaba! răspunse cu o ironie, Sanson. 
Pavăza e așa de strânsă în jurul trupului meu, încât nu o poate 
deschide nimeni dacă nu cunoaște mecanismul. 

— Dar asta nu te va ajuta mult! scrâșni marele șef care se 
coborâse de pe tribună pentru a da o mină de ajutor la 
deschiderea pavăzei. Mizerabile! Strigă el, galben de turbare, 
chiar dacă nu vom izbuti să rupem pavăza, tot mai rămân 
destule membre ale tale pe care le vom tortura după plac! Lăsa- 
ţi pavăza! Răcni el și sfâșiaţi restul corpului! Înainte! N-avem 


Cei trei mizerabili se repeziră la el ca fiarele sălbatice, 
înhăţându-l cu furie. Călăul ridică o supremă rugăciune către 
cer, recomandându-și sufletul lui Dumnezeu, și se lăsă în voia 
lor, căci știa că orice împotrivire era zadarnică și cel mult își 
putea prelungi suferinţele. 

Fu legat de pat. Antonio întinse mâna spre cleștii care se 
înroșiseră în foc și scoțând cu un gest de bestialitate infernală 
unul dintre aceștia, se apropie de Sanson. 

Enric, nu se putea opri de a se înfiora, când văzu în mina lui 
Antonio, oribilul instrument. 


— Dumnezeu fie cu mine! murmură el cu o profundă 
resemnare. 

își aduse aminte că străbunii săi, în eternitatea chemării lor 
sângeroase, au săvârșit aceleași cruzimi față de mulţi nenorociţi 
și-și zise cu o sublimă abnegaţie că ce i se pregătește acuma, 
este poate o ispășire pentru toţi străbunii săi. 

Antonio se apropie arcuită cu cleștele roșu și căută cu 
privirea-i bestială, partea din trup cea mai potrivită pentru a 
servi ca început al torturii, oprindu-se la membrul exterior, din 
care voi să scoată o fâșie de carne. 

Deodată, se întâmplă ceva extraordinar și neașteptat. 

Se auziră niște trăsnete înfiorătoare care creșteau din ce în ce 
mai puternice. Părea că tot castelul se prăbușește până în 
temelii, și în același timp sala se întunecă, stingându-se toate 
candelabrele. Fraţii „Pactului de sânge” săriră în sus, palizi de 
spaimă, părăsindu-și locurile; marele șef își părăsi fotoliul și 
cuprins de o frică lașă, se ascunse printre tovarășii săi de 
nelegiuiri. Aceeași frică nebună îl apucă și pe Antonio care 
scăpă din mână cleştele roșu, înainte de a fi atins corpul 
Călăului. 

— Dar ce s-a întâmplat? murmurară fraţii de sânge 
înspăimântați. 

înainte ca vreunul din ei să fi avut vreme a spune un cuvânt, 
se întâmplă ceva nou, și mai înfiorător. 

Un fum gros, înăbușitor, umplu sala, pereţii crăpară și flăcări 
mari începură a se arăta de pretutindeni. Postamentul pe care 
se afla fotoliul marelui șef, se clătină și se prăbuși cu un zgomot 
extraordinar; în același timp apăru o rază roșie de foc, 
asemănătoare fulgerului. 

— Sfârșitul lumii.! ţipă Fouquier, tremurând. Ah! De ce am 
călcat în această clădire a diavolului. 

Pippin care se afla alături, căzu în genunchi înaintea marelui 
șef, implorându-l să-i scape. 

Flacăra de foc care răsărise din crăpătura zidului, luă proporții 
din ce în ce mai mari, iar la deschiderea făcută care părea că se 
ridică din fundul pământului, apăru deodată un grup de 
persoane. 

înmărmuriți de spaimă, fraţii de sânge, holbau ochii la 
spectacolul extraordinar ce li se arăta. 

O ţigăncușă fermecător de frumoasă în veșminte regale, 


diamantate ședea pe un fotoliu în formă de tron, ţinând în 
fiecare mină câte un pistol încărcat. Ea ţinea armele în mod 
ameninţă or, iar la picioarele ei. Zăceau înghesuiți într-o grupare 
pitorească, trei ţigani minunat de frumoși, care aveau în mâini 
nişte carabine lungi, de asemenea cu cocoșul ridicat, ţintind toți 
spre membrii. Pactului de sânge”, care izbucniră într-un strigăt 
de spaimă nebună. 

— Vai de acela care va îndrăzni să se miște! răsună glasul 
bine timbrat și sonor al ţigăncii. Pe loc va fi mort! Staţi 
nemișcaţi. Așa. Vă poruncesc eu. Stăpâna castelului! 

— Hotărât că-i prințesa de Barry. Șopti Pippin lui Fouquier. 
Dar cum dracu a nimerit ea aici! 

— Dacă-i ea. Atunci suntem pierduţi. Murmură Fouquier. 

— Tăcere, tăcere absolută să fie! porunci prinţesa, căci într- 
adevăr, ea era. Incă o dată vă spun că cine face cea mai mică 
mișcare, îl împușc ca pe un câine! 

Prinţesa se dădu jos din construcţia în formă de corabie în 
care se afla, ţinând pistoalele în ambele mâini și se apropie de 
Sanson. Apoi luă ambele pistoale în mina stângă, iar cu cea 
dreaptă scoase o sticluță, din lichidul căreia atinse lanţurile cu 
care Sanson era legat de pat. Lanţurile se desfăcură ca prin 
farmec. Enric sări în sus și se văzu faţă în faţă cu frumusețea 
demonică a prinţesei. 

— Urmează-mă!. li zise aceasta. 

II apucă de mină și îl urcă pe corabia ciudată cu care? Venise 
abia luară loc amândoi, că aceasta dispăru tot atât de 
neașteptat precum venise. 

Trecură vreo două secunde, apoi se închise spărtura; totul 
reintră în liniate, numai postamentul președenţial sfărâmat, 
rămase o. Dovadă de netăgăduit despre lucrurile extraordinare 
petrecute. Lămpile se reaprinseră și luminară sala. 

Fraţii de sânge își frecau ochii ca să se convingă dacă n-a fost 
cumva un vis rău. Era. Insă, realitatea cea. Mai crudă, căci Enric 
Sanson dispăruse cu totul. 

Lucrurile acestea s-au petrecut cu așa o iuțeală, încât nimeni 
din cei prezenţi n-a avut vreme destulă ca să-și revină în simţiri. 

Primul care-și recapătă luciditatea, a fost Fouquier. 

— Drace!? strigă el. Am fost victima unei șarlatanii viclene, să 
o urmărim, căci nu poate fi departe de aici. 

Zadarnică era furia sa și îndemnurile la urmărirea celor 


dispăruţi. Locul pe unde au pierit, era solid, ca și când nu s-ar fi 
întâmplat nimic, iar fraţilor de sânge, nu le-a rămas multă 
vreme pentru a medita. 

Deodată? Se auzi un nori tunet înspăimântător de puternic. 
Toţi asistenții tresăriră. Unul se ţinea de picior, altul de mână, 
mai ales negrul Pippin începu să urle ca. Mușcat de viperă. 

O spaimă fără seamăn cuprinse pe toți fraţii. Pactului de 
sânge cu atât mai mult cu cât nu-și puteau explica, ce și cine, 
dezlănţuie toate acestea. 

Era o descărcare electrică formidabilă, proiectată desigur. De 
mâna iscusită a prinţesei. În același timp peretele din stângă al 
sălii începu să tremure și o ceaţă albă, urmată de o zare de foc. 
Pătrunse printre crăpături. 

Asistenţii îşi pierdură orice speranţă, și urlând de spaimă, 
alergau care încotro, căutând ieșirea din sală, urmăriţi mereu de 
descărcările electrice. 

Capitolul 41 FARMECELE ADELLEI 

Adella. Izbuti să-l scoată pe Sanson din mâinile „Pactului de 
sânge” Dar acum, îi dispăru orice putere de rezistenţă. El privise 
curajos orice chin, și ţinuse piept ca un erou în fața mortii. Dar 
conștiința că e scăpat, îl scoase din minţi. Era prea mult pentru 
el, de a se ști acum salvat. 

Enric Sanson nu știa cum s-a întâmplat. Capul îi căzu în 
neștire în poala prinţesei. Când se trezi, deschise cehii cu 
mirare. El se uită zăpăcit în jurul său. O lumină roșiatică îl 
învălui. 

„Oare sunt în cer?”. Șopti Enric Sanson. 

El se ridică puţin. Acum de abia observă că era culcat pe 
perne moi. Se uită în toate părţile. Ce paradis sublim se înfățișa 
ochilor săi; tot ce a putut compune arta omenească pentru 
satisfacția ochiului și a simţurilor, era aici desăvârşit. Câtă 
bogăţie trădau tapetele de mătase și cât de frumos erau 
orânduite! 

Privirea încântată a lui Sanson, căzu pe o fântână arteziană 
care ţișnea ca diamantele. Era un balsam mirositor care se 
revărsa într-un havuz mic, în care se oglindeau raze magice de 
lumină. Q muzică dulce și ademenitoare răsuna în salonul 
măreț. 

Ea se auzea încet și dulce, încât își putea asculta bătăile inimii 
mângâind sufletul și scoțându-l din noroaiele ordinare ale vieţii, 


pentru a-l transporta într-o existenţă depărtată și necunoscută, 
așa că Enric Sanson adormi iar. 

Rămase mult timp întins cu ochii închiși pe divanul moale și 
ademenitor. 

Nu, nu putea să fie adevărat paradisul acela, el izvorâse din 
gândurile sale rătăcite. Nu fusese el, în mâinile setoșilor de 
sânge? Parcă tot mai vedea înaintea ochilor săi cleștele înroșit 
de foc, și mai simţea fierbinţeala lui dogoritoare, când fratele 
Antonio se apropia de trupul său. Vedea cum scăpărau scânteile 
de la vârful cleștelui și se îndreptau lacome spre carnea lui. Și 
acum, a scăpat de toate astea, și ce pace domnește în jurul 
săul! 

Enric Sanson, ascultă cu atenţie sunetul gingaș al muzicii. | se 
părea că are aripi și că zboară prin aurora eternității. Așa se 
simţea poate și peregrinul, care dup a o lungă călătorie, ajunge 
în sfârșit la poarta paradisului dorit. Dar îndată se trezi, și 
privirea lui căzu asupra unei femei încântătoare, de o frumuseţe 
fermecătoare. Era orbit... 

O privi mai de aproape, nu se înșelase. El știa că aceea care 
îngenunchia-se lângă dânsul şi-l privea cu ochii mari era Adella. 

— Adella! exclamă el, cu buzele tremurânde. O amețeală îl 
cuprinse și închise ochii fără voie. Da, era prinţesa, era dușmana 
de moarte care îngenunchia-se la picioarele sale. 

Ea îl scăpase cu vitejie din mâinile acelor setoși de sânge. Și 
nu era o minune ceea ce făcuse? 

Oare femeia aceasta, bună și încântătoare, era într-adevăr 
aceeași Adella, care se arătase odinioară atât de aspră și 
neînduplecată faţă de el? 

Enric Sanson deschise iar ochii. El aruncă o privire lungă, 
nesigură asupra frumoasei femei. 

— Adella! exclamă el iară, Adella, dumneata ești? Dumitale îţi 
datorez viața? 

Ochii prinţesei se luminară. Ea apucă mina dreaptă a lui Enric 
și se aplecă așa de aproape de obrazul lui, încât respiraţia ei 
caldă îl atinse, și obrazul i se roși ca purpura. 

— Enric! zise ea cu vocea-i fermecătoare, vrei să mă respingi 
din nou, iubitule! 

Enric Sanson se retrase zăpăcit. Cunoștea vocea această de 
sirenă! 

— O. Prinţesă! Murmură ei. 


Dar în zadar căută să evite privirea ochilor ei fermecători, căci 
se simţi din nou prins în lanțurile ei. 

— O, prințesă! murmură Sanson cu voce sfioasă, câtă 
recunoștință vă datorez! Dar cum a fost cu putinţă, cum m-ai 
scăpat și... și... de ce ai vrut să mă scapi? Nu ești dumneata, 
dușmana mea?! 

— Enric, de aș fi fost duşmana ta, te-aș fi scăpat oare, riscând 
propria-mi viaţă? 

Enric Sanson nu dădu niciun răspuns, el rămase nemișcat, 
întins pe divan. Vocea blândă, dulce și ademenitoare a prinţesei, 
odinioară atât de aspră și poruncitoare, îl zăpăci și mai mult. 

Nu visa acum? Nu era, oare, aceeași zi în care Adella își lua 
rămas bun de la el, cu gândurile și urările cele mai negre? 
Acum, să-și fi schimbat ea atât de mult cugetul și purtarea? 

Dai; nu, nu! Era realitate Enric Sanson se gândi înfiorându-se, 
la ceasurile din urmă când se afla în puterea fraților de sânge. 
Mai simţea și acum, lanţurile care îi strânseseră așa de puternic 
membrele și tot trupul. 

Deodată își aduse aminte că prinţesa a fost însoţită, cu ocazia 
eliberării lui, de câteva persoane; se uită în jurul său, dar nu 
văzu pe nimeni. Numai prinţesa, era lângă el. 

Uimit de toate cele petrecute, care de care mai misterioase și 
inexplicabile, îl apucă ameteala. Prinţesa, punându-i mâna pe 
umeri, îl rugă cu glas melodios, dacă nu vrea să se învioreze cu 
o înghițitură răcoroasă. 

Fără a aștepta răspunsul lui, se apropie de o masă încărcată 
cu toate bunătăţile de pe lume; umplu un pahar cu vin, în care 
fără să observe Sanson, turnă câteva picături dintr-o sticluță. 

— Acum ori niciodată, își zise ea. Cu ochii scânteietori de 
pasiune. Această băutură mi-l va robi cu desăvârșire și voi ieși 
victorioasă. 

Se întoarse spre el cu paharul de vin, îngenunche lângă patul 
său și începu a-l dezmierda cu mâinile ei albe și moi, 
îndemnându-l cu vorbe fermecătoare și dulci să bea din vinul 
oferit. 

Ca fermecat, Enric se uită la dânsa, sorbind cu nesaţ 
delicioasele ei cuvinte de amor. Da, acuma, prinţesa era 
personificarea femeii graţioase. Încântătoare! Acuma era 
blândeţea, devotamentul și bunătatea în persoană! 

Cu mintea ameţită, apropia de buze cupa fermecată și sorbi 


până la ultima picătură vinul auriu. Ah, ce plăcere dulce și 
cerească se cobora în sufletul său la fiece înghiţiturii! Nu știa că 
bea o licoare fermecată, și că prinţesa poseda o băutură 
misterioasă, care de secole se afla în stăpânirea familiei sale. 

Sticluța stranie, de care am vorbit, conţinea un elixir din care 
numai câteva picături, ajungeau pentru a înnebuni pe cineva de 
dragoste după femeia ce i le dădea. Numărul îndoit al porţiei era 
suficient pentru a învălui în noaptea nebuniei pentru totdeauna 
pe acela care bea dintr-însa. 

După ce goli paharul, Enric Sanson fu cupi ins de un 
simțământ de fericire, cum n-a simţit niciodată. Uitase totul și 
părea că nu trăia decât pentru prezent. Se uita cu admiraţie 
mută la formele sculpturale și voluptoase ale prinţesei, care 
personifica ispita și păcatul. 

în costumul ei de țigancă, tânără și superbă cum era, plină de 
viață și pasiune, deștepta în inima sa o dorință violentă de 
posesiune, un dor nespus de a sorbi sărutări fierbinţi, ucigătoare 
de pe gurița-i plină și de a gusta cu dânsa, supremele plăceri. 

Adella, îngenunchiată lângă pat, observă foarte bine creșterea 
necurmată a acestei pasiuni nesocotite. Se strânse alături de 
Sanson, buzele lor se apropiară și o sărutare fierbinte, 
arzătoare, uni aceste două fiinţe însetate de plăcere. 

Ca prin minune, odaia se întunecă deodată, nemaiauzindu-se 
decât șoapta lină a fântânii arteziane, ale cărei parfumul! Dulci 
și ameţitoare umplură aerul. O muzică ceresc de armonioasă se 
auzi din toate părţile, și... cuprinse de patimă două trupuri 
tinere, frumoase și înfiorate de plăceri, se dădeau unul altuia cu 
tot focul dorinței și al tinereţii... 

Trecură ceasuri. O tăcere absolută domnea în odaia în care 
Sanson și Adella gustară cele mai divine plăceri. In cele din 
urmă, respirația adâncă a lui Enric, trăda că ameţii de licoarea 
fermecată. Și de fericirea supremă adu pasiune, a adormit. 
Atunci prințesa se ridică din pat și ochii scânteietori de fericire și 
satisfacţie adâncă se uda la el. 

— Cât de mult te iubesc, Enric. Murmură ea. Cât de mult te 
ador, frumosul meu iubit, oricât te-ar ură inima mea. 

Rămase pe gânduri câteva minute, apoi frământată de 
pasiune începu iar să murmure cuvinte dulci de dragoste, 
promițându-și că orice s-ar întâmpla, nu se va mai despărți de 
el, vii fi geniul său protector, dar că nici nu va suporta ca o altă 


femeie să-i fure inima lui Enric, căci atunci toată iubirea ei va 
amuţi și eu propria ei mină îl va omori decât să suporte ca Lili, 
acea păpușă palidă, să o lipsească de odorul ei. 

— O copil ce ești tu. Murmură ea. Acoperindu-l cu sărutări 
pasionate, cum ai putea tu oare să mă lași pe mine! În toată 
lumea asta nemărginită nu mai există o a doua inimă 
femeiușcă. Care să iubească cu atâta foc și patimă cum te 
iubesc eu pe tine! Ah, știu prea bine că în pieptul meu se mai 
frământă și demonul tău. Dar amorul îl va învinge și subjuga. 
Oh! Enric. Enric. Pe tot ce ţi-i mai sfânt jură-mi că-mi vei fi fidel 
și te asigur că noi amândoi vom avea raiul aici pe pământ. 

Și tot dezmierdându-l. Apucă o mină a Călăului, care atârna 
de pe pat, slăbită. Atunci observă la degetul cel mic un inel de 
aur cu briliante așezate în formă de miozotis (nu mă uita!). O 
nespusă furie cuprinse deodată pe prinţesă și ochii ei începură a 
scânteia foc și ură. 

înțelese numaidecât, că acest inel de pe mina lui Enric, 
trebuie să fie un cadou de la Lili. Ceea ce o exaspera. 
Inchipuindu-şi că acest inel avea, poate, un talisman care-l ţinea 
legat pe Sanson de Lili, se hotărî să i-l scoată binișor din deget, 
pentru ca astfel să rupă ultimele legături dintre Enric și fata 
armurierului Miranda. 

Adella se și puse pe lucru, dar cu toată precauţției ei, operaţia 
n-a fost tocmai ușoară, căci Enric începu să se neliniștească în 
somn și murmură vorbe neînțelese. 

Deodată zise cu glas tânguitor 

— Lili! Lili! 

Prinţesa, la auzul acestui nume, fu cuprinsă de o furie 
nespusă. _ 

„Cum? Indrăznește el să viseze și alături de mine pe proasta 
aceea? Murmură ea tremurând de supărare. Ah! De ce n-am 
distrus-o pe această nemernică, pentru ca niciodată să nu o. Mai 
poată întâlni?” 

Și cu o îndoită sforțare, se sili să scoată inelul, ceea ce-i reuși. 
Un zâmbet de bucurie flutură pe buzele frumoasei femei. 

„Ha! Ha! Acuma știu ce să fac! Am să dau lui Lili acest inel, și- 
i voi spune că în seara când Sanson mi-a dat pentru toată viaţa 
trupul și sufletul său mi-a dat inelul ca să-l distrug!” 

Nu mai putea de bucurie când se gândea cum va rămâne 
zdrobită Lili la auzul acestor cuvinte. Pe urmă satisfăcută de 


acest plan crud, scoase sticluța fermecată de sub haină, unde o 
ținea ascunsă, și uitându-se la Enric își jură că dacă nu va reuși 
să-l lege pentru totdeauna de dânsa, atunci printr-o îndoită 
doză, îl va înnebuni pe viaţă, întunecându-i minţile fără leac. 

în cele din urmă adormi și ea lângă Enric. Obosită de atâtea 
emoţii tulburătoare. O tăcere adâncă se iasă asupra lor și multă 
vreme nu se auzi nici cel mai mie zgomot. Amuţise și muzica 
misterioasă, nici fântâna arteziană nu mai șopotea. 

în sfârșit, Enric se trezi din somnul său cel greu, se ridică de 
pe pat și ca ametit își duse mina la frunte care-l durea teribil. Se 
vedea că nu era conștient de cele întâmplate în ultimele 
ceasuri. Privirea îi căzu asupra prinţesei care dormea lângă 
dânsul. 

— Credea că îl înșală ochii și trăsăturile feţei sale exprimau o 
spaimă teribilă. Se uita la prinţesa care dormea liniștită cu un 
aer fericit, și nu putea să-și dea seama ce s-a întâmplat. Cum 
ajunsese să doarmă alături de Adella. 

încetul cu încetul, începu să-și aducă aminte cum prințesa i-a 
dat să bea niște vin care i-a produs acea dorinţă de dragoste. 

Atunci Sanson sări în sus și o roșeaţă adâncă îi acoperi 
obrazul. 

— O Lili, Lili, ce ţi-am făcut eu ţie! Dar Dumnezeu mi-e martor 
că nu sânt eu de vină și că am fost victima unei curse. Inima 
mea, însă, a fost și rămâne numai și numai a ta! 

Deodată, simţi încolţind în inima sa o ură adâncă împotriva 
femeii voluptoase care l-a adus să facă această greșeală și 
neputându-și stăpâni oroarea, ridică brațul ca să o zdrobească 
pe femeia adormită. 

Tocmai în acest moment, visătoarea exclamă: 

— O Enric! Enric! lubește-mă și tu, cum te iubesc cu pe tine! 

Mina călăului căzu fără putere... Nu, nu, murmură Sanson, nu- 
ți pot face nimic rău, femeie seducătoare, deși m-ai ispitit. Nu 
știa ce să facă. În cele din urmă, privirea i se însenină și se 
hotărî să fugă de aici imediat, și să mărturisească totul scumpei 
sale Lili, care desigur îl va ierta. Așa și făcu. Cu multă precauţie 
se dădu jos din pat și după puţină cugetare găsi o ieșire și plecă. 

Peste puţin timp se deșteptă și Adella. Nici dânsa nu-și aduse 
aminte numaidecât de cele întâmplate înainte cu câteva ore, 
precum n-a observat nici dispariţia lui Enric. 

Deodată, însă, băgă de seamă că e singură în pat. 


Înspăimântată sări în sus și o uimire fără margini se zugrăvi în 
ochii ei. 

— Cum?. A dispărui? A îndrăznit el să fugă? Murmură ea. 

Nu se putea obișnui că fericirea ei s-a sfârșit așa curând, în 
mod atât de crud și neașteptat. Credea că o înşală ochii. Când 
Zări ușa secretă deschisă, ghici totul. Și atunci, zdrobită de 
durere și deziluzie, căzu pe canapea și începu să plângă amar. 

Un simțământ care o chinuia mai rău decât acel al amorului 
deziluzionat, era acela al înjosirii. Simţea o rușine nespusă, 
mândra și frumoasa aristocrată, că plebeul Sanson a putut s-o 
părăsească pentru o femeie fadă ca Lili, după ce dânsa, într-un 
moment de supremă beţie senzuală, îi dăruise totul, totul... 

Atunci, toți demonii urii și ai răzbunării se aprinseră în inima 
ei, și-și promise a se răzbuna amar pe Sanson, pentru înjosirea 
ce i-a pricinuit. 

„Astăzi te iubesc încă prea mult pentru a te zdrobi, își zicea 
ea. Dar va veni o zi când iubirea pentru tine se va fi stins în 
inima mea, și atunci vai de tine, Enric Sanson” 

Acum o preocupa altceva. 

Lucrul era clar și nu mai încăpea nicio îndoială că Sanson 
iubește numai și numai pe Lili. Ei bine, împotriva acestei 
victorioase Lili, voia să se și răzbune acuma, cu toată cruzimea 
posibilă. Şi dacă va afla Enric, se gândea ea, că Lili a fost învinsă 
de mine, atunci va uita totul și va cădea biruit la picioarele 
mele. 

Zis și făcut, Adella înarmându-se cu toată energia sălbatică de 
care era capabilă, părăsi odaia apucând pe o altă cale decât cea 
aleasă de Sanson, pentru a merge la Lili și a o aduce aici, 
înainte ca Enric să fi putut ajunge până la dânsa. 

Capitolul 42 LUCRURILE BUNE VIN PE NEAȘTEPTATE 

Pe drăguța Orfelia ani lăsat-o, tocmai când căzuse leșinată 
înaintea oglinzii fermecate. Sfetnicul ei credincios și misterios, îi 
arătase soarta nenorocită ce se pregătește fratelui ei, cum e 
târât în acel loc de întrunire fioros de secret și cum se fac 
preparative de tortură. Deci, viaţa lui, era în cea mai groaznică 
primejdie. 

Perkeo, piticul ei. A încercat în fel și chip să o readucă în 
simţiri pe frumoasa sa stăpână. Văzând, însă, că toate sunt 
zadarnice, chemă în ajutor pe Brigita, bătrâna portăreasă a 
casei Călăului, care folosind fel de fel de esențe tari, reuși să 


trezească pe sărmana Orfelia. 

— O frate drag! exclamă ea. Cât te-am prevenit eu să fii 
prudent! Oh, e groaznic! 

Cu ochii plini de lacrimi. Orfelia se sculă și se apropie de 
Oglinda vrăjită. Deodată se opri, căci se temea să nu Vadă noi 
grozăvenii despre fratele ei mult iubit, pe care îl știa într-o 
primejdie atât de înspăimântătoare. 

Dânsa nu știa niciodată dacă prorocirile se realizau imediat 
sau mai târziu. 

Ah. Dacă bunul și scumpul ei frate a căzut deja jertfă acestor 
teribile suferinţei? Cerul se va milostivi de el și nu-l va lăsa să 
piară! Se gândea ea cu o sublimă încredere în bunătatea 
Atotputernicului. Deocamdată, trebuia să-l caute. 

„O Enric, de ce ai fost totdeauna atât de discret și nu mi-ai 
spus încotro te duci și pentru ce” 

Deodată privirea ei se opri asupra lui Perkeo. 

— Perkeo, zise ea piticului, tu ești isteţ, nu cumva știi tu, unde 
se află fratele meu? 

Piticul dădu din cap în mod negativ. Deodată, scoase un țipăt 
de bucurie și începu să sară într-un picior împrejurul frumoasei 
sale stăpâne, bătând din palme cu o veselie extraordinară. 

— Dar ce ai tu, Perkeo? Ce ţi-i? Întrebă Orfelia neliniștită. 

— Dacă nu mă înșel, răspunse Perkeo, știu unde se află! 

Apoi după ce se mai linişti puţin, povesti Orfeliei, că a 
observat în mai multe rânduri, cum Călăul vorbea în mod 
misterios cu primul său ajutor de ghilotină. 

— Chiar dăunăzi seara, când fratele dumitale s-a întors târziu 
acasă, l-am auzit vorbind mai mult timp în șoaptă cu Nicolas. 
Dânșii nu m-au zărit, așa că am putut prinde câteva cuvinte din 
convorbirea lor. Ceea ce este însă mai straniu, e că după aceea, 
fratele dumitale s-a dus jos în pivniţă, de unde s-a întors un alt 
domn cu barbă, cu totul străin, dar în care am recunoscut totuși 
pe fratele dumitale. 

— Ciudat! zise Orfelia. Du-te de-l cheamă pe Nicolas. 

— Nu se poate, răspunse Perkeo, căci Nicolas înlocuiește pe 
fratele dumitale și din zi în zi eșafodul vede scene din ce în ce 
mai neplăcute. 

Orfelia se întrista și mai mult că trebuie să aștepte, și 
așteptarea îi părea eternă. 

Nicolas se întoarse peste câteva ore, căci în ziua aceea avu o 


mulțime de execuţii capitale. Imediat ce veni, fu chema la 
Orfelia. Intrând în odaia ei, înţelese numaidecât că se petrecuse 
ceva neobișnuit. La primele ei întrebări, bătrânul Nicolas se 
codea să spună tot adevărul. Când o văzu, însă, atât de 
îngrijorată. Îi povesti totul în puţine cuvinte, adăugind că după 
părerea sa, Enric se află acum în subteranele palatului Barry. 

La auzul acestor îngrozitoare confidenţe, Orfelia sări în sus și 
profund emoţionată, exclamă: 

— Dumnezeule mare! acuma văd că n-am niciun moment de 
pierdut și că primejdia e teribilă! Nicolas, nu degeaba sunt cu 
sora Călăului, te rog să-mi pui la dispoziţie pe toii inferiorii 
fratelui meu. Trebuie să plecăm repede la palatul blestemat ca 
să scăpăm pe Enric! 

— Desigur, răspunse Nicolas adânc mișcat de energia Orfeliei. 
Să plecăm cu toții! 

Fină să se adune toţi subalternii fratelui ei, ea se îmbrăcă. 
Punându-și o beretă de catifea pe cap și îmbrăcându-și o 
mantilă largă sub care ascunse câteva arme, precum și câteva 
sticluţe cu un conţinut foarte straniu. 

Nicolas veni să anunţe că toţi sunt gata de plecare. Înainte, 
însă, de a părăsi odaia, Orfelia se apropie de oglinda fermecată 
și ridică mâinile murmurând o rugăciune. Deodată oglinda se 
acoperi de o ceaţă sumbră. Într-o cârpă, ochii Orfeliei se 
înseninară. 

— Mulţumesc ţie Doamne, acuma sunt mai liniștită. Dacă o 
vrea Dumnezeu, voi revedea pe fratele meu! 

Zicând asta părăsi odaia. Ajungând în curte, tânăra fată văzu 
în faţa ei un domn bătrân cu părul alb și o barbă patriarhală. 
Bătrânul acesta îi era necunoscut, totuși îi făcu o impresie bună. 

— Spuneţi-mi frumoasă domnişoară, ce-i cu fratele dumitale? 
întrebă el. Mă scuzaţi dacă îmi permit să vă întreb, dar veţi 
înţelege curiozitatea mea, căci eu sunt armurierul Miranda! 

— Oh, lăudat fie Dumnezeu, domnule Miranda! oare văd bine? 
Dumneata ești? Ai scăpat din temniţă? 

— Da, printr-o minune cerească! 

Miranda povesti în câteva cuvinte, tot ce se petrecuse cu 
dânsul, căci Orfelia nu aflase nimic în singurătatea în care se 
găsea de câteva zile. Biata fată păli la auzul terorilor povestite, 
dar era vremea de plecare. Cât de mare n-a fost spaima ei; când 
Miranda își exprimă dorința de a-i însoţi în expediţia lor 


periculoasă. 

în zadar căută să-l convingă că se expune la un mare pericol, 
Miranda nu voia să audă de nimic și cerea numai o sabie bună și 
câteva pistoale. 

Văzând că orice sfat e de prisos. Nicolas îi aduse armele 
dorite, și imediat plecară cu toţii, îndreptându-se spre castelul 
de Barry. 

Se întunecase de-a binelea, când Nicolas dădu semnalul de 
oprire. 

— Nu trebuie să ne apropiem prea mult de parcul castelului. 
Zise el, căci dacă nu mă înșel, grupul. Pactului de sânge a postat 
o mulţime de sentinele prin toate părţile. 

— Atunci cum să ajungem la castel? șopti Orfelia. Părerea 
mea ar Fi să ne repezim ca fulgerul asupra sentinelelor și să le 
masacrăm. 

Nicolas se împotrivi, zicând. 

— Nu, asta ar fi din partea noastră o nebunie! Tot ce putem 
face, este să ne dăm jos de pe cai în umbra pădurii, să facem un 
ocol și să pătrundem în castel printr-o portiţă ascunsă, pe care o 
cunosc numai eu! 

Așa se și făcu, și după un ocol de vreo oră, se opriră. 

— Am ajuns, șopti Nicolas. Stați liniștită, eu mă voi furișa să 
văd dacă totul e în ordine! 

După câteva minute se întoarse și comunică tovarășilor săi, 
că totul este în ordine. 

Și astfel, se furișară toţi unul după altul, înăuntrul parcului. 

— Deocamdată, zise acuma Nicolas, nu ne putem apropia de 
castel! 

în parc domnea întunericul. Luna se ascundea după norii groși 
și numai din când în când se ivea pentru o clipă. Inaintară încet 
până la castel, de care îi mai despărţea numai un tufiș 
neînsemnat cânţi Nicolas ordonă să se oprească pe loc. 

— Lăsaţi-mă acum pe mine, să înaintez singur! 

El dispăru. Toţi tăceau cuprinși de neliniște. Miranda se 
ghemui lângă Orfelia, care de asemenea era foarte îngrijorată. 
Nicolas se întoarse. 

— Deocamdată, zise el, nu putem face nimic! Fraţii de sânge 
sunt adunaţi aici și se vede că astăzi au o ședință neobișnuit de 
importantă, căci văd postate vreo douăsprezece sentinele. 

Orfelia se înfioră de o groaznică presimţire și stărui pentru o 


acţiune promptă, exprimându-și părerea că ședința asta era 
consacrată fratelui ei. 

Nicolas însă făcu un gest negativ, spunând: 

— Nu se poate, domnişoară. Planul dumitale e echivalent cu 
masacrarea noastră inutilă! 

Rămaseră deci nemișcaţi, așteptând momentul propice 
pentru a interveni. 

— Ah! de ar pleca măcar sentinelele, nu mai pot răbda! 
Exclamă Orfelia. Ah, doamne, cum aș vrea să-i pot sfărâma pe 
acești mizerabili! 

în timpul acesta, bătu ceasul douăsprezece, iar bravii oameni 
veniţi pentru a scăpa pe Enric, nu puteau întreprinde nimic. 

Deodată se întâmplă ceva neașteptat. 

Un murmur înăbușit se ridică, parcă din fundul pământului, 
prefăcându-se într-o gălăgie enormă, care amuţi însă după 
câteva minute. Cei ascunși, pândeau într-o tăcere absolută. Din 
spre castel se auzi vocea unei santinele. 

Nicolas se târî pe burtă, pentru a afla ce s-a întâmplat, și 
imediat se întoarse, anunțând că după toate probabilitățile, 
trebuie să se fi întâmplat ceva, căci fraţi de sânge, sunt cuprinși 
de o panică extraordinară. 

Atunci toţi în frunte cu Orfelia, săriră în sus și înaintară. 
Oprindu-se abia înaintea ultimului tufiș. Înaintea ochilor lor se 
desfășura un spectacol pe cât de straniu pe atât de înfiorător. 

Dintr-o pivniţă întunecoasă. leșeau în fuga mare, împingându- 
se cu furie, niște oameni mascaţi. 

— îngrozitor! 

— Înfiorător! 

— În viaţa mea n-oi mai călca pe aici... 

— Farmece s-au făcut!... 

Dar ce se întâmplase? De ce oamenii aceștia mascaţi în 
număr de vreo patruzeci, alergau ca nebunii? 

Cititorul nostru știe pricina acestei fugi cu totul stranii. 
Catastrofa din sala de ședință a Pactului de sânge, avusese loc 
atunci. 

Înspăimântaţi, fraţii de sânge fugeau care încotro, iar după 
dânşii santinelele. După câteva clipe, împrejurimile castelului 
rămaseră pustii. Patrula militară trecu încet, neavând habar de 
cele întâmplate. 

— Îţi pot aduce o veste foarte bună, scumpă domnişoară. 


Spuse Nicolas către Orfelia. Când mă furișam spre castel cai să 
văd ce s-a întâmplat, am avut norocul să surprind convorbirea 
dintre doi fraţi de sânge. Ascultă-mă bine, domnişoară. E vorbei, 
de fratele dumitale! 

— Oh. Doamne! Și ce ști despre el? 

— Vești bune! Fraţii de sânge au vrut să-l tortureze pe fratele 
dumitale și se vede că deodată a intervenit o întâmplare 
extraordinară, iar el a dispărut la momentul decisiv. 

— Apoi asta-i ceva groaznic! 

— Ba de loc! L-ar fi eliberat, oare, pe el cineva, dacă nu i-ar fi 
vrut binele? Să așteptăm deci aici, până ce se vor ivi zorile. 
Deocamdată. nu-i nimic de făcut. 

Orfelia tremură dar trebui să cedeze sfaturilor practice ale lui 
Nicolas. Se culcară prin tufiș, așteptând cu nerăbdare zorile zilei. 

Toţi erau frământaţi de fel și fel de simțăminte, dar nimeni nu 
îndrăznea să deschidă gura de teamă ca prezenţa lor să nu fie 
surprinsă de vreun spion. 

Orfelia însă îngenunche, trimițând la cer o fierbinte rugă, 
implorând mila Mântuitorului, pentru fratele ei mult iubit. 

Capitolul 43 RĂZBUNAREA PRINȚESEI 

în cele din urmă începu să se ivească zorile și primele raze de 
lumină veniră să risipească întunericul groaznicei nopţi. 

Orfelia respiră mai ușor. În sfârșit ea și însoțitorii săi părăsiră 
tufișurile și se apropiară de pivniţa castelului. 

Deodată, Orfelia rămase nemișcată, împreunându-și mâinile și 
ca fermecată își aţinti privirea asupra intrării în pivnita 
castelului. 

— Nu, nu, nu se poate! murmură ea. 

De unde nici nu îndrăznea măcar să șoptească numele lui 
Enric și nu credea că îl va mai vedea vreodată, iată că el stătea 
înaintea ei, în toată vigoarea și splendoarea frumuseții și 
tinereţii sale, scăldat de razele dimineţii ca un zeu sublim. Căci 
tocmai în acelaşi moment, Sanson se pregătea să părăsească 
castelul prin aceiași ieșire de care s-au servit fraţii de sânge. 

Scăpase de vraja castelului. Și acum rămase nemișcat, 
întrebându-se dacă ceea ce vedea era vis sau realitate. Oare 
ființa aceea încântătoare care stătea acolo sus la intrarea 
pivniţei, era într-adevăr iubita sa soră Orfelia? Dar figura aceea 
cam încovoiată dar viguroasă de lângă Orfelia. Era într-adevăr 
Miranda, tatăl scumpei sale iubite Lili! 


— Oh!. Fericire nemărginită, nu mă omori, exclamă el. 


Mai stătu așa câteva clipe, apoi izbucni într-un strigăt de 
bucurie și se repezi cu braţele deschise la surioara și credincioșii 
săi servitori. 

Au fost momente de revedere sfinte și incomparabil de 
frumoase! Adânc mișcat, Enric nu putu scoate nicio vorbă, și tot 
strângea în braţe pe sora sa. 

Orfelia acoperi cu sărutări fierbinţi pe fratele ei și îl sorbea cu 
privirea. 

Miranda, de asemenea era profund emoţionat și nu putea 
rosti un singur cuvânt. 

Nu mai departe decât acum trei-patru zile, îl ura pe Sanson 
pentru minciuna prin care a câștigat inima fiicei sale, și acuma 
cât de mult s-au schimbat sentimentele sale față de Enric. În 
momentul acesta simțea foarte bine că Enric Sanson a devenit 
pentru el un fiu mult iubit. Ah, cât de adânc neliniștit și îngrijorat 
a fost cu câteva minute înainte, când îl credea în primejdie! Abia 
acuma, simţea bătrânul cât de mult îl adoră pe iubitul fiicei sale. 

Adânc mișcaţi cei doi bărbaţi își strânseră mâinile. 

— Cum tată Miranda; este ăsta un vis sau chiar realitate! 
întrebă Enric. Dumneata aici și liber? Ai scăpat din groaznica 
temniţă a Conciergeriei? O Doamne Dumnezeule, n-am cuvinte 
de ajuns, ca să-și mulţumesc! 

Atunci fruntea bătrânului se încreţi cu oarecare asprime. 

— Nu aici, nu aici! murmură el, uitându-se împrejur cu multă 
neliniște, poate să fie vreun sergent pe aici care ne-ar putea 
zări. Să ne dăm de-o parte pentru-a fi la adăpost de orice spion. 

Toţi îl ascultară și se retraseră afară din parc, oprindu-se 
tocmeli în inima pădurii. 

Acolo se trântiră pe jos osteniţi de atâta veghe și emoție și își 
povestiră unul altuia toate cele întâmplate. 

Cu fruntea încreţită de griji, Enric ascultă teribila întâmplare 
ce-i istorisi Miranda. 

— Rău, foarte rău! exclamă Enric Sanson, după ce bătrânul 
termină de povestit. O, voi drepturi sfinte ale libertăţii, ce mâini 
mizerabile v-au murdărit! 

Și cu ochii scânteietori de furie și totodată de entuziasm, se 
ridică în picioare: 

— Oh, libertatea este ceva sfânt și măreț! întocmai ca soarele 


care pătrunde lumea dând viață la toate câte există! Sărman 
popor francez, cât de amar ai oftat tu, timp de veacuri sub jugul 
unor monarhi despoti, cât de greu te-a lovit tirania nemiloasă a 
puternicilor nelegiuiţi, cave în loc să-ţi fie părinţi îndurători te-au 
tratat cu biciul ca pe niște sclavi! Și totuși, continuă Sanson cu 
vocea tremurându-i de emoție, când mă gândesc pe ce mâini a 
ajuns din nou patria mea nenorocită, când îi văd înaintea ochilor 
pe puternicii de azi, cât de adâncă este durerea pe care o 
resimte inima mea, care bate la unison cu aceea a patriei mele 
greu încercate. Da, libertatea e ceva sfânt și sublim, este de 
datoria poporului francez de a se debarasa de lanţurile de robie 
cu care l-au împovărat în nelegiuirea lor niște tirani nedemni. 
Dar vai! Vai de acel popor, care stăpân pe libertate nu știe să-și 
înfrâneze instinctele! Unde oare vei ajunge tu popor nenorocit și 
mult iubit, prin pasiunea care te orbește atât de mult? Ah, mai 
bine n-aș fi văzut niciodată aurora libertăţii, decât să privesc 
acuma cum primele raze de lumină ale erei noi de libertate care 
se deschide pentru omenire, lluminează o astfel de sfidare și 
nesocotire a celor mai sfinte, drepturi omenești! 

Toţi cei de față ascultară cu religiozitate aceste cuvinte calde, 
iar Miranda lua de mină pe viitorul său ginere stăpânindu-și cu 
greu lacrimile care îi întunecau ochii. 

— Cuvintele tale, Enric, m-au fascinat, crede-mă, zise el 
îmbrăţişând pe tânărul iubit al fiicei sale. Da, ai dreptate, 
libertatea este ceva scump, zise Miranda, seamănă cu arcul pe 
care-l pui în mâna unui vânător stângaci Vai de acel popor care 
se hrănește cu propriul său arc! Și tare mi-i teamă că va trebui 
ca poporul francez să mai sufere multe și, mari grozăvii, până ce 
din haosul și anarhia de acuma se va cristaliza un stat de ordine 
și de liniște, demn de civilizaţia europeană! Da, amicii mei, 
continuă el, teamă mi-e că n-o să mai vedem cu ochii noștri ziua 
libertăţii! Am scăpat de acei nenorociţi care se numeau regi ai 
Franței, dar, văd arătându-se în viitorul apropiat al patriei 
noastre un tiran nemilos, mai neînduplecat decât toți despoții 
dinainte, care va călca în picioare poporul francez! Adevărat 
este că-l va duce din victorie în victorie, dar poporul nu se va 
bucura niciodată din toată inima de victoriile tiranului, căci 
drepturile pe care le-a cucerit printr-un ocean de sânge, îi vor fi 
zmulse din nou. 

Bătrânul se opri, și cuprinși de o adâncă tristeţe, cei doi 


bărbaţi se uitau unul în ochii altuia. 

Amândoi erau patrioți entuziaști. Amândoi iubeau cu o 
pasiune adâncă Franţa și libertatea poporului și totuși nu-și 
puteau stăpâni dureroasele lor presimţiri. 

Deodată Orfelia se ridică în picioare și atinse cu mâinile 
umerii celor doi patrioţi. 

— Mă iertaţi dacă vă întrerup în sfintele voastre cuvântări. 
Dar este ceva care ne privește mai de aproape în momentul 
acesta. Spuneți-mi, unde-i Lili, ce s-a întâmplat cu ea? 

La auzul acestei întrebări, parcă un fulger îi trăsnise pe 
amândoi în același moment și se uitară înspăimântați la Orfelia. 

— Lili, scumpă Lili!. Exclamă Sanson. Trecându-și mâna peste 
frunte. Doamne!. Cum le-am putut uita măcar un moment, 
adorata mea iubită! Te mai afli în mâna principesei! 

Și deodată obrazul călăului se acoperi de o adâncă roșeaţă, îşi 
lăsă privirea în jos pentru a nu se uita în ochii bătrânului și ai 
sorei sale. Își reaminti de cele petrecute în timpul nopţii, dar 
imediat își îndreptă privirea mândră spre soarele care se ridica 
falnic pe firmament. 

Nu, nu. El nu era vinovat de greșeala făcută! A fost supus unei 
înrâuriri supraumane. Totuși nimeni nu trebuia să afle de 
Slăbiciunea lui: dragei Lili, numai ei îi va destăinui totul, cu 
supunere și umilinţă, implorându-i iertarea. 

— Lili. Scumpa și nefericita mea copilă!. Murmură armurierul 
și întorcându-se spre Enric, îi spuse tânguitor: Salveaz-o pe Lili! 
Așa cum cerul te-a condus până azi pe calea cea bună, tot astfel 
trebuie să găsești și acum drumul adevărat. Pentru ti o ocroti pe 
Lili. 

Cu o privire pierdută. Enric murmură. 

— Dacă nu mă-nșel. Cred că știu unde se află Lili. Ah. Scumpii 
mei. Am o dușmancă foarte redutabilă, ea o urăște în același 
timp și pe Lili! 

— Știu! șopti Orfelia; e prințesa de Barry. 

— Așa-i. Surioara mea! Răspunse Sanson; oricum, niciun 
dușman nu-i atât de puternic în cât să nu poată fi zdrobit 
Permiteţi-mi deci, să mă întorc la castel. Simt lămurit că o voi 
regăsi! Voi, însă, scumpii mei. Așteptaţi-mă aici — pentru ca să 
vă știu, cel puţin, în apropiere! 

Dar Orfelia își strânse în braţe fratele. 

— Nu. Nu te las să pleci de lângă mine! O, Enric! Presimt în 


acest moment o nouă primejdie! Ah! De ce ai pus piciorul în 
castelul acela?! Enric însă, nu era omul care să revină asupra 
unei hotărâri, oricât de convingătoare ar fi fost argumentele 
contrarii. Astfel, el se desfăcu binișor din braţele Orfeliei 
spunându-i: 

— Nu. Dragă surioară oriunde voi merge, să știi că veghează 
asupra mea ochiul protector al lui Dumnezeu. După ce am 
trecut, în vremea din urmă, prin atâtea suferinţei și grozăvii, nu 
mă mai tem de nimic! Mai târziu vă voi povesti totul: și atunci 
veți recunoaște că am scăpat printr-o adevărată minune a 
cerului. Acum, însă lăsaţi-mă să merg căci ar fi o nebunie să vă 
iau cu mine, fără să fiu convins că nicio primejdie nu vă 
ameninţă. Încă odată vă rog. Lăsaţi-mă să mă duc singur. 

— Da. Acum sunt sigur că ești un om extraordinar, zise mișcat 
bătrânul Miranda viitorului său ginere. Numai tu ai dreptul s-o 
aperi pe Lili. Dumnezeu să te binecuvânteze! 

Enric Sanson luă mina bătrânului și o sărută cu evlavie. 

— Sunt pregătit!. Zise el. Cerul vină-mi în ajutor! Vă jur în faţa 
lui Dumnezeu că nu voi avea liniște până nu o voi regăsi pe Lili! 

O sărută, apoi pe sora sa Orfelia; și cu pași hotărâți și repezi 
se îndreptă spre castel. 

Dar nu observă că în momentul când se apropia de salon, la 
oarecare distanţă dispărea într-un tufiș silueta zveltă a unei 
ţigănci... 

Era Adella de Barry. Care tocmai ieșea pentru a o readuce în 
castel pe Lili. Sub pretexte false. Zărindu-l pe călău, ochii ci fură 
săgetați de un fulger straniu. Acuma, era mai hotărâtă ca 
oricând s-o ucidă pe Lili! 

Enric Sanson se întoarse la castel, fără să presimtă nimic și 
peste câteva minute dispăru iar în pivniţă. 

În timpul acesta, prințesa își continuă drumul prin pădure cu o 
iuțeală nebună. Femeia asta mândră și egoistă se gulden că 
Sanson — văzând că. Cu niciun sacrificiu nu poate s-o aibă pe 
Lili, îşi va revărsa toată dragostea asupra ci. 

Dar cât de mult se înșela Adella în aceste calcule ale oi! 
Dânsa nu cunoștea puterea amorului adevărat! Ce i se părea ei 
că-i amor, era numai produsul unei senzualităţi, unei pofte 
nestăpânite. Ea n-a simţit încă niciodată în inima ei rece și 
mândră, amorul divin și sincer. 

De aceea, unicul simțământ care o însufleţea acuma, 


parcurgând pădurea ca fulgerul, era ura cea mai sălbatică 
împotriva lui Lili, și un dor de răzbunare nemărginit. 

în timpul acesta, Lili continua să doarmă un somn liniștit. Pe 
când Enric căzuse pradă artificiilor seducătoare ale sirenei 
Adella, pe ea o încântau în somn, visurile cele mai inocente și 
virginale. 

Visa că mână în mină cu scumpul el Enric, înaintează pe un 
nemărginit câmp de flori și se îndreptă spre biserică pentru a-şi 
uni vieţile pentru eternitate! Acolo îi aștepta înaintea altarului, 
preotul. 

În momentul când braţ la braţ cu Enric intrau în biserică, orga 
începu o minunată oraţie care ridică inimile spre cer, apoi Lili 
îngenunche lângă altar alături de iubitul ei, iar preotul, o figură 
venerabilă și patriarhală le dădu binecuvântarea. 

În cele din urmă Lili se deșteptă din acest vis fericit, tocmai în 
momentul când iubitul ei o săruta duios pe frunte. Nedumerită, 
se uită în toate părțile și o adâncă și dureroasă părere de rău o 
cuprinse readucând-o la trista realitate. Dar Ade/on unde era? 
Tânăra fată îmbrăcându-se în fugă îl căută prin odaia de alături, 
dar degeaba, Ade/on nu era nici acolo, ba ce-i mai curios, ușa 
era închisă. 

Lili nu se gândi mult. Deschise fereastra și cobori jos în curte 
cu multă precauţie. Afară soarele răsărise de mult. 

începu să se plimbe de colo până colo, prin vie, pierdută în 
admirarea naturii, vorbind cu păsărelele care veneau să 
ciugulească strugurii și un simțământ de adâncă liniște îi 
stăpânea inima, când deodată o mână îi atinse umărul. 

Speriată, întoarse capul și văzu înaintea sa, o ţigancă 
incomparabil de frumoasă și fermecătoare, în care, după puţine 
clipe recunoscu pe Ade/on. 

„Ah, ce bine-i stă îmbrăcămintea femeiască! Se gândi ea în 
inocenţa și nebănuiala ei, neînchipuindu-și că avea înaintea sa o 
femeie...” 

— Cum, te-ai sculat deja? începu prinţesa cu o prietenie 
simulată. 

Lili afirmă, și răspunse. 

— Dar tu Ade/on, ce înfățișare ai tu, acuma? Mai părăsit pe 
când dormeam! Și acum te văd îmbrăcat ca pe o fată! Ah, ce 
bine-ţi stă ca femeie! 

— Lingușitoare ce ești! răspunse prințesa cu o amabilitate 


perfect simulată. 

— Ah, n-ai idee cum m-am speriat când m-ai atins cu mâna pe 
umăr, șopti Lili, eram cu totul adâncită în gânduri. Mă uitam la 
păsările fericite care ciuguleau din struguri, când deodată mă 
simţii atinsă. Mi s-a părut că persecutorii mei m-au descoperit 
din nou. Te-am văzut pe tine, Ade/on, geniul meu protector, și 
imediat mi-a venit inima la loc! 

Prinţesa avu un zâmbet de o răutate imperceptibilă. 

— Hai, vino acum cu mine! îi spuse ea luând de mină pe Lili, 
trebuie să ne întoarcem la castel, aici nu putem sta mult. Cred 
că te voi conduce direct la iubitul tău. Atunci rolul meu va fi 
terminat! 

Naiva Lili, încrezătoare cum era, a fost gata s-o urmeze 
numaidecât. Luă braţul pretinsului băiat și se întoarse prin 
pădure la castel. 

Ah, dacă Lili ar fi putut pătrunde în inima falsă a prințesei, de 
multe dureţi și necazuri ar fi scăpat! 

Cum ar fi dispreţuit-o și ar fi refuzat să meargă alături de 
dânsa, dacă ar fi știut că această femeie arsă de patimi și dorinţi 
nebune, voia să-i smulgă din inimă tot ce-i era mai sfânt! 

Sinceră și nebănuitoare cum era Lili, ea continuă să 
glumească și să converseze pe drum cu prinţesa, și tot vorbind 
așa ajunseră la castel. 

— Şi-mi voi revedea eu acum pe dulcele și scumpul meu 
iubit? șopti Lili. Nu-i așa Ade/on că tu mă duci la el? Ah. Nu mai 
pot de dor! Numai tu știi cât de amar am simţit lipsa lui! 

Prinţesa dădu din cap. Se întoarse la castel pe același gang 
secret și greu de umblat pe care-l alesese și Sanson. 

Adella era hotărâtă ca pe drum să o arunce în prăpastie pe 
tinăra fată. 

Tocmai se apropiaseră de abisul fatal, la care cu o zi înainte 
auzise prăvălirea unor ape zgomotoase, dar în momentul acela, 
Adella n-avu curajul necesar. Oricât de stricată era inima ei, 
totuși nu ajunsese la acel grad de infamie, ca să poală săvârși 
un asasinat. Se înfiora la gândul de a arunca în abisul ucigător 
fiinţa asta inocentă și încrezătoare. 

Astfel, prințesa lăsă să-i treacă prilejul favorabil. 

Abia se depărta de locul fatal, și Adella regreta slăbiciunea ei. 

„Proastă ce sunt, cum am putut neglija o ocazie așa 
admirabilă pentru a mă descotorosi de șarpele ăsta mititel” 


murmură ea măsurând pe Lili cu ochii săi mișelești și 
scânteietori de ură. 

Când intrară în primul gang secret, în ochii Adellei se aprinse 
un fulger de veselie diabolică. 

— Cum dracu am putut eu uita, își zise ea, că dacă nu vreau 
să omor cu propria mea mină pe această rivală, o pot chinui în 
schimb până la moarte prin acea forţă misterioasă pe care o 
adăpostește castelul! 

In momentul acesta chipul ei se transfigurase într-atâta de ur 
ă, încât pierduse orice asemănare omenească. Ah, dacă ar fi 
văzut-o acuma biata Lili! 

Dar nu, Lili tot încrezătoare era și-și repetă întrebarea! 

— Spune-mi dragă Ade!/lon, mă duci tu acum la scumpul meu 
iubit? 

Prinţesa făcu un semn afirmativ. 

— Da, desigur, am ajuns aproape până la el! și zicând asta, 
arătă cu degetul asupra unui perete de fier al gangului secret 
prin care trecuseră tocmai acuma, aprinzând în acest timp o 
mică lămpiţă de mină și observând cu multă atenţie peretele de 
alături. Deodată se opri și apăsă asupra unui buton. Peretele se 
dădu la o parte, producând, un sunet asurzitor. 

— Aici oare se află iubitul meu? întrebă Lili, oprindu-se și 
dânsa. Să. Intru pe ușa asta? 

— Da, da, intră! zise prinţesa cu o amabilitate ipocrită, și în 
același timp împinse înăuntru pe Lili. 

Sărmana fată fu repezită prin spărtura zidului larg deschis 
care se închise îndată în urma ei. 

— Oh Doamne, Ade!/lon! Adellon! Ce fac? Răsună glasul 
nenorocitei. 

— Acuma ești pierdută, răspunse prințesa frecându-și mâinile 
cu o bucurie infernală. 

— Adellon! Adellon! Mai răsună din când în când glasul jalnic 
al bietei fete. Pentru Dumnezeu! Fie-ţi milă! 

Se vede că glumești! Pentru Dumnezeu, plutesc în aer! Ce-i 
asta! Ce-i?... 

Drept orice răspuns, prinţesa izbucni într-un râs diabolic. Și-și 
continuă drumul prin gangul misterios al castelului. În urma ei 
se auzea tânguirea nenorocitei Lili, care a fost trădată într-un 
mod atât de infam. 


Capitolul 44 ZIDUL DE FIER AL CASTELULUI 

Enric Sanson intrând în castel, îl găsi pustiu. Nicio mișcare, 
niciun sunet, părea că vastul castel se transformase într-un 
cimitir. Desigur, că dintre fraţii de sânge. Nu rămase niciunul, 
căci spaima nopţii trecute îi înfiorase pe toţi până în măduva 
spinării. Dar nici Adella nu era de găsit. 

Cutreieră rând pe rând toate sălile și gangurile, cu cel miri 
mare sânge rece, până ce ajunse la templul oglinzilor. Aici se 
putea convinge mai bine ca oriunde, dacă mai este sau nu 
cineva în castel. În zadar însă, căci toate oglinzile nu-i arătau 
decât propriul său chip. Aici el strigă tare numele iubitei sale, 
repetându-l de numeroase ori. Dar niciun răspuns. Se auzea 
numai ecoul vocii sale îngrijorate. 

O tristețe infinită cuprinse pe Călău și fără voie se așeză pe 
una din treptele scării care duceau la templul oglinzilor, 
rămânând pe gânduri. 

Enric. Nici nu bănuia că mecanismul misterios al castelului 
mai ascundea multe secrete pe care nici Adella nu le cunoștea 
în întregime. După ce reflectă, se ridică voind să continuie 
infructuoasele sale investigaţii. Pentru moment prezența sa în 
castel nu prezenta niciun pericol. 

Patru ochi însă, văd mai mult decât doi, a spus un mare 
filosof. Bătrânul armurier Miranda era unul din cei mai dibaci 
mecanici, în felul său. Pe acesta deci, voia să-l: a în ajutor Enric. 

Zis și făcut. Pe drumul cel mai scurt ieși din castel. 

Bătrânul armurier acceptă cu entuziasm propunerea sa. 


Orfelia de asemenea voia să-i însoţească, dar Enric refuză de 
a-i primi cererea, spunându-i cu duioșie că asta nu-i pentru 
dânsa, și o îmbrăţişă, sărutând-o pe fruntea-i inocentă. 

— Te-ai speria dar trebui să străbaţi gangurile întunecoase și 
misterioase ale castelului și mai mult ne-ai împiedica în drumul 
nostru plin de pericole. 

Orfelia. Oftă și trebui să-i dea dreptate. Și astfel după ce-și luă 
rămas bun de la Enric și Miranda, dorindu-le succes se întoarse 
cu însoțitorii ei la casa Călăului. 

— Desigur că ai și tu ceva aime? întrebă Enric pe Miranda, 
rămânând singuri. 

— Oh, n-ai teamă mă simt în putere să zdrobesc o lume 
întreagă! răspunse bătrânul. În inima mea arde o nerăbdare fără 


seamăn de a-mi vedea pe copila mea, Lili. 

însuflețiți de aceleași speranțe, amândoi se întoarseră la 
castel, pe drumul știut. Călăul se înfioră fără voie când ajunse în 
temniţa secretă unde zăcuse acum câteva ore, legat în lanţuri. 

Miranda ascultă în tăcere descrierile Călăului, care povestea, 
cum la o vizită făcută înainte pe aici, a găsit cadavrul unui 
bărbat. 

— Hai să mergem înainte, răspunse armurierul aici e ceva 
înfiorător. 

— Totuși locul acesta oferă oarecare siguranţă! răspunse 
Enric. Căci dacă cumva un membru al pactului de sânge a mai 
rămas în castel, atunci pentru a ajunge aici trebuie să se dea jos 
prin podea, ceea ce nu s-ar putea face fără zgomot, așa că ne- 
am putea refugia foarte iute, fără nicio primejdie. 

Dar oriunde își întorcea privirile bătrânul nu vedea decât 
lespezi masive. 

— Totuși sunt pe aici două ieșiri, zise Enric zâmbind, când 
observă perplexitatea lui Miranda. 

El explică armurierului mecanismul ușii, precum și a gangului 
misterios care ducea la scară. 

Ochii lui se deschiseră și mai mari, când Enric îi destăinui că 
prin acest zid atât de gros s-ar putea deschide ca prin minune 
un drum de trecere secret. 

— Repede, repede! zise Enric, când lespedele fură deschise. 
Zidul acesta se închide repede la loc. 

Abia ajunseră pe scara secretă, și într-adevăr, zidul se închise 
în ambele părți cu o iuțeală de necrezut. 

Uimirea bătrânului era fără margini. 

Enric a stat Câtva timp pe gânduri dacă trebuie sau nu să-l 
mai inițieze și în secretul ce ascundea firida pe lângă care 
tocmai treceau. Dar nu era drept să se preocupe acum de 
aceasta. Nenumăratele tezaure din firidă, nu erau ele nimic, pe 
lângă gândul arzător care-l însuflețea acuma, de a salva cu orice 
preț pe Lili. 

Cu mâna sigură, Enric încercă să deschidă iarăși intrarea ce 
ducea spre minunata sală cu templul de oglinzi. 

Se pare că Enric a fost atras de conversaţia cu bătrânul fierar 
sau a procreat azi cu mai puţină băgare de seamă, astfel că 
mâna lui apucă un cârlig de fier fals pe care nu-l observase până 
atunci. 


Cu un zgomot ușor, se căscă o deschizătură strimtă, abia cât 
ar putea trece un om. 

Fără de voie, Enric o luă înainte și privi în jur cu mirare. Știa 
doar că examinase de jos până sus misterioasa scară, cu o 
încordare crescută. 

Un sentiment de teamă îl cuprinse. Să mai fie într-adevăr și 
altcineva în castel? Un inamic poate? 

înfricoșarea sa crescu încă și mai mult, când observă că 
spaţiul în care se află era luminat. 

Ascunse însă faţă de bătrân mirarea sa. El examină locul. Era 
un fel de gang în formă de cerc, care din cauza asta nu putea fi 
văzut până în capăt. Din timp în timp venea din tavan câte o 
rază misterioasă de lumină. _ 

Enric Sanson nu mai văzuse așa ceva în toată viaţa sa. In 
stânga gangului rotund se afla un divan roșu învechit. 

Peretele din dreapta era din fier. 

în câteva clipe ei parcurseră tot gangul. 

Cu toată atenţia lor nu putură descoperi alt loc de ieșire. 

Zidul de fier se întindea din capăt în capăt, și de jos în sus, 
semănând cu o platoșă. Miranda pipăi zidul acesta cu 
minuţiozitate. 

— Acesta este o capodoperă a fierăriei! exclamă el cu o voce 
emoţionată de admiraţie. Ce artă supraomenească, să făurești o 
asemenea platoșă dintr-o singură bucată de oțel din cel mai fin. 

— E ciudat! zise Enric. Și trebuie să aibă scop ascuns. 

— Evident! răspunse bătrânul. 

în același moment, el se întrerupse și deveni palid la fată. 

— Nu știu, mi sa părut că ar fi răsunat un glas omenesc! șopti 
el. 

Și Enric îngălbenise ca o fantomă. 

— Și eu am auzit parcă. 

— Sfinte Doamne, iarăși... 

Fără să scoată un sunet, își ţinură respiraţia. 

Deodată, Enric scoase un strigăt și căzu în genunchi. 

Și Miranda își îndoise de înfiorare genunchii. O sudoare rece îi 
acoperea fruntea. Mâinile lui se agitau cu disperare. 

— Enric, Enric! îngână el cu glas sugrumat. Am auzit vocea 
fiicei mele, scumpa mea Lili chemând ajutor. 

— O, e groaznic! suspină Enric. Și el recunoscuse încă de la 
început glasul ei, dar nu îndrăznise să spună fiorosul adevăr. 


larăși ascultară. Se auzea clar un geamăt de ajutor către cer. 

Bătrânul se ridică și tremurând cuprinse mâna lui Enric. 

— E Lili, e scumpul meu copil, da, o știu! Dar acum avem 
sfânta datorie de a o salva, chiar de va trebui să coste viața 
noastră. 

Era mișcătoare durerea bătrânului tată. Chiar și pietrele s-ar fi 
înduioșat, cu atât mai mult Călăul. 

— Mai întrebi de vreau s-o salvez, părintele meu, dar spune- 
mi cum, cum Lili e aici în aproprierea noastră. Aș vrea mai bine 
să fie la depărtare și eu să fiu în stare să pătrund până la dânsa, 
decât aici, aici unde vai, mi-e teamă ca totul să nu fie în zadar. 

— Dar spune-mi Enric de ce ar fi imposibil unui părinte de a-și 
scăpa odorul lui drag? 

Ochii lui Enric erau aprinși de durere. 

— Pentru că ar trebui să zdrobim acest zid de fier, căci jur că 
în dosul acestui perete e Lili. 

— Sărmana, sărmana Lili. Atâta putu exclama bătrânul în 
fioroasa lui durere. 

Statură o clipă amuţiţi. Deodată ochii bătrânului fulgerară. 

— Ascultă Enric! în Paris „se zice despre mine că în arta 
fierului și a oțelului, nimic nu-mi este imposibil. Astăzi, pentru 
copilul meu vreau să-mi pun în joc toată măiestria mea. Trebuie 
să-mi reușească a găuri aceasta cuirasă. Tocmai pentru că e din 
cel mai bun oţel, voi reuși s-o pătrund cu un instrument pe care 
eu l-am inventat. 

— Dar în zadar, căci nu avem aici unelte! 

— Le voi aduce. 

— Dar cugetă la ce pericole te expui. 

Ochii bătrânului se luminară. 

— Ce pericol poate să mă sperie când e vorba de fiica mea? 
Voi alerga la Paris. Ei nu au vreme să mă urmărească; sunt 
ocupați să completeze baia de sânge din temniţă. 

Amândoi părăsiră gangul. Enric își însemnă cu atenţie, locul 
de deschidere al gangului, apoi scoase cu prudenţă pe bătrân 
din castel, după ce îi repetă toate secretele intrărilor, ca să 
poată reveni și singur. 

— Lasă, că voi găsi cu calea, bătrânul are memorie bună. 

Ajunși jos îşi luară rămas bun. 

— Mergi cu Dumnezeu tată, zise Enric, și vino înapoi curând. 
Enric se reîntoarse în castel pe același drum. 


Totul era tăcut. Parcurse drumul netulburat. Deschizătura 
gangului rotund îl aștepta căscată cum o lașase. 

Dar ciudat, abia trecuse dincolo de deschidere, când ceva 
neașteptat se întâmplă. Lespedea se închise dintr-o singură 
dată. Enric era prizonier! 

Poate avusese dreptate mai înainte, bănuind că în castel 
locuiește vreun vrăjmaș. Desigur, că acesta nu-i scapă din ochi, 
pe el și pe Miranda. 

De ce zidul s-a închiși deodată, acum când el a rămas singur 
și nu înainte când avea lângă el un tovarăș? 

lin suspin adânc ridică pieptul lui Enric. Înfricoșat, el înconjură 
gangul. Dușmanul invizibil era poate în apropierea lui; și acest 
castel are atâtea mistere, că poate nu l-ar costa pe dușman 
decât să apese cu degetul pentru a-l distruge. 

Cu atenţie, pipăi capătul opus al gangului. 

„Să nu fie vreo scăpare pentru mine?” 

Zadarnică speranță! 

Mai de grabă ar fi putut un moft să scape din mormânt, decât 
Enric Sanson din acest blestemat castel, care-l întemniţa. 

„Ce-i de făcut, ce-i de făcut?” De nenumărate ori își repetă 
nenorocitul aceste vorbe. 

După câtăva vreme, însă, Enric deveni mai liniștit. Nu cumva 
totul a fost o întâmplare? Nu cumva în trecerea sa. 

El antinsese din nebăgare de seamă vreun resort secret carea 
făcut să se închidă gura de ieșire? 

Desigur, așa trebuie să fie J Căci dacă se afla în acest castel 
vreun inamic atât de puternic „atunci el nu poate fi decât 
prințesa Adella de Barry. 

Dar cum Enric cunoștea caracterul nerăbdător și ambițios al 
prinţesei, el nu putu crede, că ea să fi așteptat atâta vreme în 
liniște, fără să dea semne de existenţa ei. 

O, cât de puţin cunoștea Enric falsul, vicleanul caracter al 
Adellei! Cât de puțin bănuia el, că asemenea unei fiare sălbatice 
care se bucură de zvârcolirea pradei sale, dușmana de moarte a 
lui Lili, și a norocului său, stătea la postul ei de pândă... 

— Lili, Lili, murmură Enric cu durere, ai numai răbdare, 
momentul mântuirii tale, va veni în curând. 

El își puse urechea la zidul de fier. Ascultă cu încordare. 

O clipă el nu auzi nimic. Glasul lui Lili care părea că răsare din 
caverne subpământene. Amuţise. Dar ascultând mai cu atenție, 


i se păru că iarăși aude plânsul lui Lili. 

— O, Lili, Lili! Dea Domnul să nu-mi pierd minţile în răstimpul 
acesta de penibilă așteptare, murmură Călăul. 

Dar nu putea face nimic și așteptând prizonier i se părea 
puternicului bărbat, mai grozav decât a păși cu fruntea hotărâtă 
înaintea palidului spectacol al morții. 

— Mare Doamne, de ar veni o dată Miranda, murmură Enric 
Sanson. 

Istovit el se așeză pe divanul întins de-a lungul zidului rotund. 

— De ar veni Miranda mai curând, orice mister s-ar lămuri. 
Bătrânul e înarmat cu cele mai practice unelte, îi va reuși 
desigur, chiar dacă nu va mai găsi resortul secret, să deschidă 
el pe din afară zidul. Odată amândoi, împreună va fi posibil să 
practice în zid o gaură prin care să ajungă la Lili. 

| se părea Călăului, că în momentul reintrării în acest gang 
misterios, era un aer mult mai răcoros. Acum o toropeală, 
împăinjenea creierul Călăului. 

Chiar și dorinţa de a se apropia de zidul opus pentru a auzi 
glasul lui Lili slăbit parcă. 

Tot mai zăpușitoare, mai caldă, devenea atmosfera locașului. 
Sanson simțea cum încet încet i se acoperea tot corpul de 
sudoare. Respira adânc dar în zadar. 

Puteau să fie multe care, de când aștepta acolo. 

Enric pierduse noțiunea timpului. | se părea multa vreme de la 
plecarea armurierului. 

Tot mai apăsătoare devenea căldura din gang. 

„Curios! Ce putea să însemne aceasta?” cugeta Enric. Cu 
întreaga lui voinţă, se ridică de pe divan. Mai mult se clătina. 

își îndreptă pasul șovăitor spre zidul de fier, ca să asculte. Dar 
simțind o mare durere, sări înapoi. 

Ce a fost aceasta? Ce senzaţie dureroasă atinse urechea sa? 

Din nou își plecă bietul Călău urechea de zid. Dar iarăși se 
cutremură de durere. 

Zidul de fier se încălzire, se înfierbântase aproape de 
nesuportat. 

Secunde întregi rămase Enric încremenit și nemișcat în 
genunchi. Deodată un slab dar înfricoșător strigăt i se zmulse de 
pe buze... 

O fioroasă posibilitate i se trezi în mintea lui chinuită. Ce 
spusese oare bătrânul armurier mai înainte? 


E posibil, spunea el, ca zidul să fie în comunicaţie cu niște 
ascunzători în formă celulară. 

Ce ar fi dacă acest zid de metal ar putea prin vreo putere 
magică să fie înfierbântat până la înroșire, sau chiar până la 
topire? 

Enric simţi că la această presupunere, inima sa ameninţa să 
înceteze de a mai bate. 

Sudoarea rece, acoperi fruntea lui aspră de călău. 

i Dacă într-adevăr o forță demonică va avea posibilitatea de a 
încălzi și înroși zidul de metal? Atunci și atmosfera 
înconjurătoare ar trebui să devină tot mai caldă și mai 
arzătoare. 

La sfârșit ar domni în gang temperatura dogoritoare a unui 
cuptor de topitorie, și orice fiinţă vie va trebui să moară. Da, și 
mai grozav, crescând temperatura, orice corp omenesc se va 
usca în jarul de căldură. 

Enric Sanson nu mai putea răbda. Această groaznică 
perspectivă îi răpi minţile. Mai mult bâjbâia decât mergea. Se 
clătina de-a lungul gangului. 

Simţi nevoia de a se rezema. Un strigăt de durere îi ieși însă 
de pe buze. Mina lui dreaptă, întinsă, căutase un reazem în zidul 
de fier. Zidul se înfierbântase așa de mult, încât mâna lui Enric 
se fripse. 

în acest moment înțelese el, de ce era așa de cald... 
Dumnezeule! Ce se va întâmpla!” 

„Lili, scumpă Lili. Murmură el, să reușească oare răutatea 
demonică, să-ţi procure o asemenea moarte!?” 

își ridică ochii spre cer. 

Nu, atotputernicia cerească, nu va îngădui una ca asta. Dar 
buzele îi erau uscate. Abia putea rosti ceva. 

Plin de deznădejdei. Ascultă din nou. | se părea că aude un 
geamăt. Inima îi bătea cu putere. 

Se ascunse în colțul extrem al coridorului, lângă o odaie a 
cărei ușă se crăpase mai înainte. g 

Apoi se întoarse lângă divan, unde se așeză. Işi puse mâinile 
în cap. Nici nu mai îndrăznea să se uite la zidul de fier. 

Presimţea sărmanul. Ce pericol o ameninţase pe Lili. 

„Nu, nu se poate să fie adevărat”, își zise el, trebuie să fie un 
vis. 

Speriat. Sanson se dădu îndărăt. Uimit de groază căzu pe 


divan. 

Nenorocitul nu mai putea să gândească și răsufla horcăind. 
Zidul de fier. Se înfierbânta necontenit. 

Capitolul 45 DISPERAREA LUI ENRIC 

O detunătură îngrozitoare trezi pe Enric din amorțeala sa. 
Călăul sări în sus îngrozit și aiurit privi în juru-i. Era de prisos 
orice ajutor omenesc? Se dărâmau pereții de fier, înfierbântați 
pentru a îngropa nenorocita jertfă?” 

Enric Sanson scoase un geamăt sfâșietor de dureros. 

— O, Lili, Lili, adorată și scumpă mireasă! murmură el 
plângând, este imposibil de a-ţi ajuta? 

Deodată i se păru, că o limbă de foc s-ar arunca din 
întunericul gangului asupră-i. Fără voie închise ochii ca orbit. In 
același timp ajunseră la urechile lui niște zgomote ciudate. 

Călăul se obișnuise deja cu „grozăviile acestui castel. Dar 
încercarea aceasta nouă, îl umplu de temeri groaznice”. Până și 
curajul său avea limite. Ce putea face un bărbat ca el, faţă de 
puterile demonice care își jucau mendrele în castelul de Barry? 
Enric Sanson respiră îngrijorat. 

Dar numai un moment ţinu slăbiciunea care voi să-l cuprindă, 
apoi își reveni în fire. 

El își încleșta pumnii cu încăpățânare. O energie de 
neînduplecat, se zugrăvi pe trăsăturile feţei sale. Drept și 
mândru, căuta să descopere direcţia din care ţâșnea limba de 
foc. 

Un spectacol pe cât de neașteptat, pe atât de groaznic se 
înfăţișă ochilor săi. 

Gangul care, conducea odinioară pe lângă zidul de fier, 
dispăruse. Mai rămăsese numai un loc solid de câteva palme pe 
care stătea el, apoi o prăpastie îngrozitoare. 

Enric Sanson simţi cum genunchii începură să-i tremure, 
nemaifiind în stare a suporta greutatea corpului său. 

Un izvor de flăcări, umplea prăpastia care se deschisese între 
locul pe care stătea Călăul și partea opusă a gangului. 

Cum ţâșnea și clocotea focul! Nici în adâncimile iadului nu 
putea fi astfel! 

Enric Sanson își apăsă amândouă mâinile pe tâmple. 

Sosise într-adevăr sfârșitul lumii, ieșise Satana din mijlocul 
pământului pentru a-l trage la răspundere? 

Enric Sanson își făcu semnul crucii și murmură o rugăciune. 


Apoi își ridică privirea curajoasă asupra flăcărilor care 
creșteau mereu. Enric Sanson, simţi cum uimirea îi paraliza din 
nou membrele. 

Ce era dincolo de prăpastia plină de flăcări? 

Pe o stradă albă ca zăpada, care însă, era înconjurată de 
asemenea de flăcări, stătea Adella. Ea era îmbrăcată, tot în 
haine de ţigancă. 

Lumina flăcărilor cădea asupra staturii ei. 

Privind cu mândrie spre Călău, i se părea acestuia că ar avea 
în faţa sa pe fiica infernului, personificată în Adella de Barry. Da, 
astfel trebuia să fie fiica Satanei din poveste, care este trimisă 
afară din rai, o dată în fiecare an, pentru a ispiti și a atrage în 
cursă sufletele omenești. 

Unii spun că fiica infernului s-a preschimbat în aur strălucitor. 
Acesta orbește ochii oamenilor, îi strigă și-i trage jos în focul 
iadului. Alţii însă, cred că fiica infernului apare pe pământ ca o 
frumuseţe răpitoare pentru a cuceri suflete pentru imperiul 
blestemat al tatălui ei. 

În acest moment Enric Sanson ar fi jurat că Adella de Barry 
era acea fiică a infernului. 

— Mă recunoști, Enric Sanson? începu prințesa pe când un râs 
groaznic îi scăpă de pe buze. 

— Fugi, fugi din fața mea! murmură Călăul. 

Fără voie, căzu în genunchi și întinse amândouă mâinile spre 
frumoasa și demonica apariţie, ca și când at fi vrut să se apere. 

— Ar fi fatal pentru tine dacă aș pleca fără a ne explica mai 
întâi! răspunse prinţesa. Răspunde la întrebarea mea: Pentru ce 
te-ai furișat ca un hoţ de lângă mine? Pentru ce mai părăsit? 
Răspunde-mi Enric Sanson! _ 

Călăul sări în sus. Fruntea i se întunecă. Cum! In acest 
moment groaznic, cuteza prințesa să-i amintească de acea 
rătăcire regretată atât de mult? 

— Răspunde-mi! Dar gândește-te bine, Enric Sanson, la cele 
ce vorbești! În mina mea stă viaţa și moartea, scăparea și 
pieirea! Va depinde de tine, dacă vrei să părăsești viu acest 
castel! 

— O, femeie îngrozitoare! murmură Călăul, așadar nu m-am 
înșelat. Tu ești aceea care urmărești pe dulcea și nevinovata Lili 
tu ești cea care ai închis-o în cușca de fier? Nu-ţi este teamă de 
pedeapsa dumnezeiască, nu-ţi este groază de răsplata 


cerească? 

— Răspunde-mi, Enric Sanson! îl întrerupse neînduplecata 
prinţesă. 

Ea se ridică și mai mândră. Ochii i se fixară cu o putere 
dominatoare, asupra Călăului. 

— Ți-am dat întreaga mea ființă! urmă mai departe prinţesa, 
mi-am contopit sufletul cu sufletul tău și mi-am legat soarta de 
destinul tău! Prost și rătăcit ce ești! Crezi tu că o prinţesă de 
Barry se aruncă de pe mal, ca să fie sărutată și nimicită de 
valuri? Nu, miop și rătăcit ce ești, în momentul în care m-am dat 
ție, am cumpărat sufletul tău de la tine însuţi! Ai căzut în 
puterea mea cu suflet și trup spre viaţă de fericire și plăceri, sau 
la moarte. Alege, îți spun, alege între viaţă și moarte, alege între 
scăpare și pieire!! Acesta este răspunsul pe care-l aștept de la 
tine! 

În acest timp, arătă înspre marea de foc care umplea eu 
zgomot infernal prăpastia dintre ea și Călău. 

— Cuvintele mele nu conţin numai o deșartă ameninţare! 
murmură ea mai departe, este seriozitatea amară și groaznică! 
O singură apăsare a degetului meu, ajunge pentru ca acest foc 
care ţâșnește la picioarele tale, să crească până în plafon. Intr-o 
groaznică îmbrăţișare de foc vei pieri odată cu mine. Și acum 
răspunde-mi! Vrei să-mi juri cu jurământ sfânt, vrei să-mi 
promiţi a fi și a rămâne al meu până la moarte? 

în acest moment, Enric Sanson se ridică în toată mândria lui. 
Fără frică, întâlni privirea prinţesei. 

— Nu! zise el cu voce metalică. Vrei viața mea, atunci ia-o! Să 
ne urcăm în fața tronului judecătorului celui atotputernic!. Acolo 
vei răspunde pentru faptele tale! 

— Nu mă înduioșezi prin amenințările tale! răspunse prinţesa 
cu răceală pe când o lucire demonică se văzu în ochii ei. Sufletul 
meu poate să ajungă în fundul iadului, îmi este indiferent. 
Râzând cu ironie voi răspunde Atotputernicului! Tu să decizi, în 
mâna ta stă soarta noastră! Am mers prea departe pentru a 
putea da înapoi măcar cu un singur pas. Acum răspunde-mi! 
Viaţa îţi atârnă de acest răspuns: Da sau nu!? 

— Nu, nu! răspunse Călăul, lovind în același timp cu piciorul în 
pământ. Chiar dacă aș avea o mie de vieţi și le-aș putea scăpa 
spunându-ți un singur cuvânt de dezlegare, le-aș da cu plăcere! 
Femeie nenorocită! Am jurat lui Lili credinţă, am promis să fiu și 


să rămân al ei până la moarte! M-am poticnit și am căzut prin 
vinovăția ta. Dar Dumnezeu îmi este martor că n-am făcut din 
propriul meu impuls acel lucru la care tu m-ai împins în noaptea 
trecută! Acum însă când momentul critic se apropie și când 
buzele mele trebuie să-ți răspundă, Da sau Nu, când viaţa sau 
moartea depinde de mine, acum îţi spun Mai bine aș cădea în 
acest foc infernal, mai bine să fiu mort, decât să-ţi depun ţie 
jurământ, femeie blestemată și fără inimă care vrei să-mi 
nimicești fericirea vieţii. 

— Destul cu asemenea vorbe, strigă prinţesa! Ţi-ai pronunţat 
sentința! Atunci du-te, piei în adâncurile iadului)! 

Ea se întoarse într-o groaznică agitaţie. Dar Enric Sanson 
întinse deodată amândouă mâinile spre dânsa. 

— Mai rămâi un moment. Înainte de a săvârși faptul 
îngrozitor. Mă vei ucide pe mine și pe tine, să zicem că numai pe 
mine. În mâinile tale stă puterea. Dar te rog numai un lucru, 
cruţă pe Lili! Ce ţi-a făcut scumpa și gingașa fată, ce-i vinovată 
ea, dacă o iubesc cu atâta foc și pasiune! 

Prinţesa izbucni într-un hohot de râs. 

— Haha, mai întrebi despre aceasta, rătăcitule!. Strigă ca, pe 
când o expresie de ură nebună îi sluți fața. Intrebi ce mi-a făcut 
porumbiţța cea palidă și slăbuţii?! Mii de draci, vrei să-ţi baţi joc 
de mine în situaţia ta? Nu m-ai înjosit de atâtea ori cu cea mai 
mare rușine care poate fi pentru o femeie de rang, tot din 
pricina acestei Lili? Nu m-ai respins chiar și acuma după ce ţi-am 
aparținut cu totul? Aiurit și prost ce ești! Mă întrebi ce a comis 
acea Lili față de mine? Ea a comis cea mai îngrozitoare crimă în 
persoana mea. Ea mi-a răpit inima pe care mi-am ales-o! Cum, 
eu mândra prinţesă Adella de Barry mă înjosesc atât de mult, 
voind să fiu servitoarea Călăului, și o mizerabilă calică din popor 
cutează a-mi răpi din mină coroana învingerii?! Ea cutează a-mi 
pregăti înjosiri și ironii în locul izbânzii? O, ea merită de mii de 
ori moartea!! Ceea ce mă înveselește este tocmai. Faptul că 
trebuie să moară și va muri în cele mai îngrozitoare chinuri!! 

Izbucni într-un hohot de râs nebun. Enric Sanson se înfioră de 
groază. 

— Eşti tu, femeie cu inimă simţitoare în piept? murmură el 
acoperindu-și fața cu mâinile, sau ești un demon nesimţitor ieșit 
din adâncimile iadului? 

El tăcu un moment mișcat adânc. Apoi ridică din nou mâinile 


rugătoare. 

— Taci, nu mă vei înduioșa! îl întrerupse prinţesa, Află mai 
întii ce soartă îi pregătesc iubitei talc Lili! Tu vei muri relativ de 
moarte ușoară. Flăcările se vor arunca lacome asupra ta, și timp 
de câteva secunde îţi vor nimici corpul Lili, însă va fi executată 
de vie! Da, executată! Auzi tu? Repetă ea, pe când ochii îi 
căpătară o strălucire demonică. lubita ta se află în dosul acestui 
perete de fier încins. Este un spaţiu mic înconjurat de fier în 
mijlocul căruia atârnă o cușcă. In această cușcă de fier se află 
adorata ta Lili! Ea trebuie să privească, cum fierul se încinge din 
ce în ce mai mult în juru-i și totuși poate să respire mai departe 
căci este destul aer curat pentru a-și. Mai ţine viața mizerabilă 
timp de câteva ore. Până când, friptă de vie își va da sufletul! 
Haha, cât mă voi bucura ascultând ţipetele ei! Inima îmi este 
însetată de a auzi Ultimul ei suspin!! 

Un țipăt ascuţit fu tot ce putu răspunde călăul. Timp 
îndelungat stătu nemișcat în, genunchi. Gândul că despărțită de 
dânsul numai printr-un zid de fier, iubita lui Lili, suferea cele mai 
îngrozitoare chinuri de moarte, îi paraliza creierul. Enric Sanson 
nu fu în stare să gândească timp de câteva minute. Nu lipsea 
mult ca în disperarea sa să se arunce în flăcările infernale, 
numai pentru a pune capăt chinurilor sale sufletești. Dar își 
ridică din nou mâinile. 

— Adella! murmură el, dacă mă iubeşti așa cum susţii, atunci 
nu-mi tortura inima atât de îngrozitor! Cruţă pe Lili! Ai milă de 
dânsa!! 

— Nu! zise prinţesa, niciodată! Jură-mi că vei renunţa la Lili, 
atunci viaţa îţi va fi cruțată viaţa acelei mizerabile însă, este 
pierdută, căci, cât timp va trăi, ea va fi un veșnic pericol pentru 
mine! Va muri, aceasta este voința mea. 

— Adella! Adella!! strigă Călăul, înecat în hohote de plâns. Nu 
găsesc cuvinte pentru a te mișca, creierul îmi este atât de gol, 
pustiit și mort. Nici nu-ţi pot spune cum fierbe și se frământă 
sufletul meu! Fii milostivă! Doamne. Doamne eu... vreau să-ți 
jur că voi renunţa la Lili. Dar lasă-i viaţa, las-o să trăiască! 

— Îţi spun încă o dată, viaţa îţi este dăruită printr-un 
asemenea jurământ. Lili însă, va muri!! 

Enric Sanson își apucă cu disperare părul din cap. Apoi privi în 
jos timp îndelungat nefiind în stare să gândească. Orbirea celei 
mai îngrozitoare disperări îl cuprinse. Sufletul său nu mai trăia. 


fin mormăit zgomotos îl trezi deodată din amorţeală. Enric 
Sanson cu privirea sticloasă, se uită în juru-i. Nu mai auzi risul 
ironic al prinţesei, ci văzu numai cum se desfăcu o bucată din 
peretele de fier. 

Un strigăt groaznic, scăpă în același timp de pe buzele sale. 
Dumnezeule Mare! Prin spărtura peretelui fu în stare să 
privească dincolo privirea îi căzu în spaţiul înconjurat de pereţii 
de fier, și zări ceva groaznic. 

În mijlocul spaţiului, atârna de plafon cușca despre care-i 
vorbise Adella. În această cușcă, se afla Lili. Mai trăia sau era 
moartă? Enric Sanson nu știa să-și dea răspuns la această 
întrebare. 

Nenorocita fată stătea în genunchi. Capul îi căzuse într-o 
parte. Nu scotea niciun sunet. În cel mai fericit caz trebuia să fi 
căzut într-un leșin adânc. 

— O, Lili!! strigă Călăul, și ridică cu disperare mâinile spre cer. 

Fără a ţine seamă de peretele înfierbântat; el vru să treacă 
prin deschizătură pentru a pătrunde în cușcă, să împartă cu 
iubita lui chinurile groaznice ale morții. 

Dar prințesa trebuie să fi prevăzut intenţia Călăului. 

Cu o singură apăsare de deget asupra unui buton ea făcu ca 
deschizătura să se închidă la loc. 

Enric Sanson căzu în genunchi și-și acoperi din nou faţa cu 
mâinile. Energicul bărbat începu a plânge în hohote ca un copil. 
Se isprăvise curajul său. El se zvârcolea pe jos de durere și 
disperare. 

— Prinţesă, se adresă încă o dată cu glas aspru către 
neîndurătoarea tenace, te conjur pe tot ce-ţi este sfânt. Graţie, 
graţie pentru nenorocita Lili! Vreau să mor de moartea cea mai 
groaznică, satură-te la auzul gemetelor și suspinelor de moarte, 
vreau să sufăr totul, dar cruţă pe Lili, pe scumpa și adorata mea 
mireasă!. 

— larăși acest cuvânt urât! zise prinţesa. Prost ce ești! Lili nu 
trebuie să fie logodnica ta, tocmai pentru aceasta trebuie și va 
muri! 

— Ei atunci, murmură Călăul ridicându-se din genunchi, atunci 
vrei să renunţ la fericirea vieţii mele și la tot ce-mi este, iubit și 
scump! În faţa lui Dumnezeu Atotputernic îţi jur Da, vreau să 
renunţ la Lili, până când însăși domnia ta, îmi vei da 
permisiunea să mă apropii de ea cu iubire! 


— Aceasta îmi juri? exclamă prinţesa. Tu-mi juri aceasta într- 
adevăr? 

O privire de bucurie sălbatică luci din ochii ei negrii ca 
noaptea. Enric Sanson ridică în sus mina dreaptă cu o disperare 
nebună. 

— Pe tot ce-mi este sfânt. Îţi jur cu condiţia... 

— Nicio condiție! îl întrerupse imediat prințesa. Viaţa este 
dăruită. Numai în puterea ta stă să-mi ceri iertare pentru ca să 
poţi gusta în viitor fericirea care a început abia de curând pentru 
tine! 

Enric Sanson făcu o mișcare de respingere. 

— Dar, urmă mai departe prinţesa, pe când surise cu 
satisfacţie, prin jurământul tău n-ai scăpat pe Lili? Ea moare... 

— Atunci jurământul nu este valabil! strigă Călăul într-o 
disperare nebună. 

— Nu! exclamă prințesa cu râs ironie, nu, cerul a auzit 
jurământul tău! De obicei ești un om credincios. Trebuie să știi 
ce însemnătate are un jurământ! 

— Da, negreșit că știu! strigă Călăul cu disperare dar știu că 
un jurământ nedrept cade asupra aceluia care l-a provocat prin 
forţă! 

— Aceasta las-o în grija mea! zise prinţesa ridicându-se 
mândră și ironică, mie nu mi-e frică de nimeni, de nimeni 
absolut, nici în cer și nici pe pământ! 

Enric Sanson se înfiora la auzul acestor cuvinte. | se părea că 
din marea imensă de flăcări va ieși mâna unui demon pentru a o 
nimici. Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. 

— Lili moare! Lilli moare! Murmură Călăul disperat, zadarnic 
am. Furat, în van mi-a fost renunţarea! O, femeie groaznică și 
crudă!! Și nu este nicio scăpare, niciun ajutor! 

Ca nebun și rătăcit, privi el în jur. Deodată, îi veni în minte 
descoperirea pe care o făcuse în castel. 

Căci el era posesorul comorilor de milioane! Nu-i spusese 
prinţesa atunci când s-a întâlnit cu el pentru prima dată, că 
numai în interesul acestei comori voia să scape viața tatălui ei? 
Negreșit că ducele nu știa nimic despre ascunzătoarea comorii, 
dar în orice caz ar fi putut da o indicație, dar se pierdu și 
aceasta prin moartea sa. 

— Prinţesă! spuse Călăul cu un ton moderat, timpul trece și 
simt prea bine că orice rugăminte nu-și află loc în inima 


dumitale împietrită. 

— Vrei de la mine viaţa lui Lili?. Întrebă prinţesa pe când ochii 
îi sticleau în mod satanic. Ei bine, fie! Nu vreau să fiu 
neînduplecată. Jură-mi însă cu un jurământ sfânt că vei fi sclavul 
meu supus toată viața ta, atunci îi va fi dăruită acelei Lili viața! 

— Nu, aceasta n-o pot face! murmură el. Aș putea să-ți jur că 
renunţ la Lili, dar niciodată nu-mi voi murdări buzele printr-un 
jurământ fals pe care-l ceri de la mine. 

— Atunci moară Lili! strigă prințesa. 

— Ascultă-mă! se rugă Călăul. Mi-ai spus odată, că ţii foarte 
mult la milioanele care sunt ascunse aici în castel. Ei hine, eu 
cunosc locul unde sunt ascunse acele comori imense. O 
întâmplare a făcut să descopăr ascunzătoarea lor! 

Prințesa îl privi neîncrezătoare. Apoi apăru un surâs 
disprețuitor pe buzele ei. 

— Vrei să mă tragi pe sfoară, nu te cred! zise ea. 

— Te asigur sub cel mai sacru jurământ că este adevărat! 

— Cum? exclamă prinţesa, pe când lăcomia josnică îi sluți 
frumoasa față. Tu cunoști ascunzătoarea acelor comori? Și vrei 
să mi-o arăţi, să mă pui în posesia milioanelor? Jură-mi aceasta! 

— Pe atotputernicia lui Dumnezeu îţi jur! răspunse Călăul. 
Cruţă viaţa lui Lili și eu te voi duce chiar în acest moment la 
locul unde stau îngrămădite comorile care de secole n-au fost 
cunoscute nici de locuitorii acestui castel. 

Prinţesa medită timp de câteva minute. 

O luptă internă se oglindea pe faţa ei. Pe de o parte, era 
vorba de a dărui viața dușmanei de moarte, pe de alta însă, de 
a se pune în posesia milioanelor imense, acele milioane în 
posesia cărora, avea s-o dorească și Călăul, care va uita desigur 
iubirea copilăroasă pentru Lili și se va reîntoarce la picioarele ei 
ca sclav umil! 

Această gândire. O făcu să se decidă. 

— Fie! spuse prinţesa, ridicând în sus mina cu solemnitate. Îţi 
jur pe toți sfinţii din cer că voi elibera pe Lili în acel moment în 
care îmi vei fi predat comorile strămoșilor mei! Dar grăbește-te! 

Se întoarse, părând că desface ceva la un instrument care se 
afla în perete. 

— Lili Miranda mai are timp numai o jumătate de oră zise 
prințesa rece ca o negustoareasă. Apoi căldura din cușcă va 
crește la o temperatură care trebuie să nimicească orice ființă 


omenească. Până atunci ea poate rămâne în viaţă! Vrei să-mi 
arăţi fără întârziere, locul în care se află comorile? Jură-mi 
aceasta! 

— Ți-am jurat deja! zise Enric Sanson. Dar pentru a-ţi arăta 
comorile, trebuie să fiu eliberat din acest loc groaznic! 

Prinţesa înclină capul; apoi se întoarse și puse în mișcare o 
pârghie. 

Imediat începu a se repeta zgomotul asurzitor de odinioară. 
Flăcările se prăbușiră în adâncime, prăpastia se închise la loc și 
înainte ca Enric Sanson să fi avut timp de a observa cele 
întâmplate. Prinţesa era lângă dânsul. Totodată. Spărtura care 
ducea înspre scara misterioasă se deschise. 

Când Enric Sanson văzu pe prinţesă stând înaintea sa și 
surâzând calmă, simţi că o furie îngrozitoare îi sfâșia inima. 

— Șarpe fals și necredincios! murmură el. Ce ar fi dacă te-ași 
sugruma cu mâinile mele? N-ai merita, oare, de mii de ori 
această moarte?” 

Dar prinţesa suportă în liniște privirea sa furioasă. 

— Un bărbat de onoare nu ucide o femeie! zise ea. Cu atât 
mai puţin pe acea femeie pe care, chiar cu minţile ameţțite, o 
numise a lui cu totul! 

O roșeaţă de foc acoperi faţa călăului. Nu, prințesa putea fi un 
demon cum nu se poate mai rău, dar el nu-i putea face niciun 
rău. 

— Fie!. Murmură el. Vino cât mai iute prinţesă, să-ţi arăt locul! 
Dar gândește-te că ai jurat să eliberezi pe Lili. Dacă nu o vei 
face, atunci jur pe sfânta născătoare de Dumnezeu, poate să 
cadă sufletul meu în. Puterea iadului, că te voi sugruma cu 
propriile mele mâini!! 

Prinţesa nu dădu niciun răspuns. Ea înclină capul afirmând. 
Apoi părăsi gangul sinistru împreună cu Sanson. Cu precauţie 
închise spărtura zidului. După cum se vedea, voia să răpească 
lui Sanson orice posibilitate de a o înșela. 

Capitolul 46 MILIOANE SCLIPITOARE 

Enric Sanson și prinţesa Adella de Barry coborau tăcuţi 
îngusta scară secretă. Prinţesa rămase uimită, văzând cum Enric 
Sanson, ajuns la capătul scării, deschise ușa secretă, care ducea 
pe lângă nișa din zid, în închisoarea secretă a fraţilor de sânge. 

— Așadar, aici este legătura misterioasă! murmură Adella, 
cum n-am putut găsi eu singură ușa aceasta? Se spunea că la 


capătul scării trebuia să se mai afle o ieșire; Dar nici tata și nici 
eu nu am fost în stare să descoperim mecanismul ușii secrete! 

Călăul deschise ușa secretă, apoi deschise și nișa. Imediat 
după aceasta, înaintea ochilor prinţesei apărură milioanele 
îngropate de sute de ani. 

Adella scoase un strigăt de bucurie. Privirea i se incintă la 
strălucirea giuvaerelor. Lanterna pe care o adusese Călăul și o 
aprinsese făcu să crească strălucirea briliantelor. 

— Ah, aceasta este sublim! murmură prinţesa. 

Căzuse fără voie în genunchi, mângâind comorile. Toată 
atenţia ei se concentrase mai mult asupra pietrelor de briliante 
strălucitoare. Prinţesa luă un colier de diamante și şi-l puse la 
gât cu cochetărie; apoi un colier de perle, care o înnebunise de 
plăcere. 

— O, acesta este frumos la culme! spuse ea de nenumărate 
ori. Așadar am ajuns la ţintă, mai timpuriu de cât speram. 

Nu mai știa ce să facă de bucurie. Enric Sanson, însă, suportă 
cele mai îngrozitoare chinuri. Fiecare moment de întârziere, 
însemna a prelungi chinurile lui Lili. În cele din urmă, el puse 
mina pe umărul prinţesei. 

— Eu m-am ţinut de cuvânt! murmură el rătăcit, acum fii 
milostivă, ţine-ţi și dumneata jurământ ul! Este vorba de viaţa 
lui Lili. Să mergem, comorile n-au să dispară! 

Dar prinţesa nu se putea despărți de comorile ei. 

— Nu, nu! exclamă ea, toate acestea îmi aparţin și nu vreau 
să le las din ochi! 

— Nimeni nu ţi le ia! Să mergem prinţesă! Te poţi întoarce aici 
oricând vei voi să-ţi iei comorile! Dar pentru Dumnezeu! Ține-ţi 
cuvântul și scapă înainte de toate pe Lili! 

— Nu, nu. Eu nu plec de-aici! Nu mi s-ar putea răpi comorile? 
N-ai putea tu însuţi?... 

Ea se întrerupse cu o privire neîncrezătoare asupra Călăului. 
Enric Sanson dădu din umeri cu dispreţ. 

— Dacă aș fi vrut să-ţi răpesc comorile, aș fi putut s-o fac mai 
înainte! De trei zile cunosc locul! 

— De trei zile?! exclamă prinţesa, și nu mi-ai spus nimic atâta 
timp? Ai stat în noaptea trecută alături de mine și nu mi-ai spus 
niciun cuvânt despre secretul tău! Nu știai cât de mult doresc să 
am aceste comori?! 

Cât de nedemnă îi apăru în acest moment frumoasa și 


mândra femeie de lângă dânsul, care dorea cu atâta pasiune 
diamantele strălucitoare. 

— O prinţesă! exclamă el, revino-ți în simţiri înainte de a fi 
prea târziu! Nu călca în picioare inimile simţitoare! Ora răsplatei 
va suna și pentru dumneata și în ultimele momente ale vieţii, 
părăsită de Dumnezeu și de oameni, vei dori poate zadarnic pe 
aceia a căror inimi le-ai călcat în picioare cu atâta viclenie... 

Dar cuvintele sale rămaseră fără niciun efect asupra Adellei. 
Ea privea cu lăcomie sălbatică comorile îngrămădite. Degetele îi 
alunecară printre grămezile de perle înșirate și printre colierele 
de diamante. 

— Gândul că toate acestea îmi aparţin... o, acest gând, mă 
înnebunește de fericire! Cât de bogată... și de puternică! Totul 
îmi pot procura acum: puterea, onoarea, până și iubirea, haha! 
Toate sunt ieftine în schimbul aurului! Am devenit poate cea mai 
bogată femeie din Franţa prin comoara aceasta! O, și vreau să 
fac să simtă lumea puterea bogăţiei!! Abia acum voi fi într- 
adevăr mândra și demna stăpână de Barry.! 

Aceste cuvinte ieșiră ca în delir de pe buzele ei, arătând 
Călăului, caracterul ascuns al nenorocitei femei. Enric Sanson 
apucă cu asprime brațul prinţesei. 

— Nu mă împinge la exasperare. Ştii ce ţi-am jurat! Pe 
Atotputernicul îţi spun că dacă va fi prea târziu și Lili va fi 
moartă, atunci nu mă va reţine nicio putere a fermecatului 
castel și cu propria mână te voi sugruma. 

— Da. Da, zise ea fără voie, vin imediat! O, această, 
blestemată Lili! Totdeauna trebuie să-mi stea în calc și acum să 
mă deranjeze când trebuie să mă cufund în admiraţia comorii 
mele! 

— Vino, vino, prințesă! insistă Călăul. 

— Nu mă mișc sub niciun chip din loc! exclamă ea, până ce 
nu-mi vei fi jurat că nimeni nu va face nicio încercare pentru a- 
mi răpi comorile. Jură-mi și aceasta! 

O expresie de nemărginit dispreţ se întipări din nou pe faţa 
Călăului. 

— O. Cât de mică ești la suflet, prințesă, exclamă Enric 
Sanson. Da! lţi jur că nu voi trăda nimănui că am descoperit 
comorile, niciun om n-o să afle vreodată despre ascunzătoarea 
lor din gura mea! Da, ține-ți și dumneata jurământul prinţesă, 
este deja timpul s-o faci! 


Ea se gândi un moment, apoi își fixă privirea asupra lui Enric 
Sanson. 

— Încă o dată te conjur! zise ea, acum sunt o femeie bogată, 
mai atrăgătoare încă decât mai înainte! Vrei să fii numai al 
meu? Vino să fugim într-o ţară străină. Acolo te voi face cel mai 
fericit dintre muritori! Ascultă cuvintele mele! Vrei să fii al meu? 

— Nu, prinţesa! Chiar dacă mi-ai oferi toate comorile dintre 
cer și pământ, n-aş merge cu dumneata! 

Prinţesa râse cu ironie. 

— Ei, atunci gândește-te cel puţin la jurământul tău... de a te 
ține departe de Lili, atâta cât voi vrea eu! Şopti ea. 

— Acel jurământ nu este valabil! exclamă Sanson, l-am depus 
sub o ipoteză falsă, din această cauză nu mă leagă! 

— Ai jurat! îl întrerupse prinţesa cu răceală, vrei să-l rupi, 
atunci te privește! Eu mă duc să-mi împlinesc jurământul! 

Prinţesa se întoarse spre ieșire. Inainte însă, ceru 
înspăimântatului Sanson, să-i explice mecanismul nișei. Apoi 
privi cu băgare de seamă cum se închide spărtura zidului. 

Adella nu se putu reţine de a lua cu sine câteva coliere de 
perle și diamante. 

Un sentiment de respingere cuprinse pe Călău, când văzu 
cum frumoasa femeie își suflecă rochia formând astfel un sac în 
care îşi băgă giuvaierurile preţioase. O, ce contrast era între 
nevinovata și curata Lili şi prințesa de o frumusețe demonică! 

— Nu. Nu! Niciodată nu voi putea alege altfel! Murmură 
Călăul, niciodată nil voi ţine acest jurământ groaznic, care mă 
desparte de ea, căci ar fi moartea pentru mine! Nu poate fi 
voinţa lui Dumnezeu, ca să reușească acestei femei veninoase 
să despartă pentru vecie două inimi care se iubesc! 

Prinţesa n-auzise nici nu cuvinte din monologul Călăului. Cu 
repeziciune, păși înaintea lui. 

Acum deschise ușa înspre scara din gang și dispăru pe acolo. 

Când Enric Sanson vru să intre în acel gang nu mai putu văzu 
nici urma prințesei, doar un miros de foc și pucioasă umplu 
spaţiul. 

Se auzi o detunătură asurzitoare. Enric Sanson simţi deodată 
cum parchetul începe a se mișca sub picioarele sale. Cu mare 
iuțeală alunecă într-o adâncime îngrozitoare. Apoi i se păru că ar 
fi apucat de o putere nevăzută și împins spre un gang lateral. 

Toate acestea se întâmplară în interval de câteva secunde. 


Abia avu timp să respire, când observă că se află pe câmp liber, 
afară din castel. Avu timp să observe cum spărtura zidului 
înnegrit de vreme, se închise la loc. 

Aiurit, privi în jur. Unde se afla oare? Era partea dosnică a 
castelului. 

Nimic nu se mișca în juru-i. Deja începu a se înnopta. Unde 
era Lili? O spaima nebună cuprinse pe Călău. Printr-un nou 
mecanism iscusit îl depărtase prinţesa din castel. 

întocmai ca de o furtună, fu aruncat de puterile misterioase. 

Dar unde se afla Lili? 

— Lili! Lili! Strigă Călăul cu voce îngrijorată. 

Dar nu se auzea niciun răspuns. Enric Sanson își lovi fruntea 
cu disperare. 

Cum! Îşi zise el, să mă aflu oare acum, mai departe ca 
niciodată de iubita mea Lili, să mă fi înșelat oare acea femeie 
demonică, să-și fi călcat ea jurământul? L-am descoperit în 
zadar misterul comorii și Lili trebuie să moară cu toate acestea 
sub cele mai îngrozitoare dureri, după voinţa acelei femei.?! 

Enric Sanson mergea înainte fără ţintă și-și frângea mâinile. 
Deodată se opri locului ca înlemnit. 

Un tremur convulsiv trecu prin membrele sale și un strigăt de 
bucurie îi scăpă de pe buze. 

— O Lili! Lili! 

Ce văzură ochii săi? 

Da, părea că se întâmplase o minune, tânăra fată ședea 
leșinată, culcată pe iarba verde. 

Enric Sanson căzu în genunchi alături de gingașa fată. Cu 
drag își trecu mina peste faţa și părul tinerei fete. Nu mai 
rămânea nicio îndoială. Lili îi fu redată neatinsă. _ 

Ea respira ușor, părea a fi cufundată într-un somn adânc. În 
acest moment, o bucurie nemărginită cuprinse inima Călăului. 

— Lili! Lili! Exclamă el încă o dată. 

în acest moment nu-i mai păsa de jurământul făcut prinţesei. 
El se aplecă asupra tinerei fete și o acoperi cu sărutări înfocate. 

— O, dulcea mea mireasă, trezește-te! murmură el. 

Dar dură mult până când reuși s-o trezească. In cele din urmă, 
Lili deschise ochii. 

— Unde sunt? șopti ea cu voce slabă, unde este îngrozitorul 
foc care ameninţă să-mi nimicească membrele? O, cerule am 
suportat toate încercările, mi s-au deschis porţile spre fericirea 


eternă? 

Ea se întrerupse. Privirea-i căzu asupra lui Enric Sanson. 

— Enric, iubitul meu, tu ești? suspină tânăra fată. Dumnezeul 
meu cum ai ajuns aici? 

Enric Sanson își încolăci brațele cu putere în jurul gâtului ei. 

Lili scoase un strigăt de bucurie. O, negreșit că sunt în 
imperiul ceresc O, Enric, rămâi la mine, nimic pământesc nu ne 
mai poate despărți! 

Enric Sanson nu putu răspunde nimic din cauza emoţiei care-l 
stăpânea. El strângea cu foc pe Lili în braţele sale. Astfel, nu 
putu observa cum la o mică distanţă de dânsul, se furișa statura 
frumoasei prințese. 

Adella părăsise de asemenea castelul. Privirea îi căzu asupra 
lui Enric Sanson și a iubitei sale mirese. Un surâs demonic 
înconjură buzele ei. 

Enric Sanson era atât de mult cufundat în admiraţia iubitei, 
încât uită de toată lumea. 

— Dar cum am ajuns aici? murmură în fine Lili după o 
prelungă tăcere. Doar am fost închisă în groaznica cușcă, 
fierbinţeala îngrozitoare mă ducea în apropierea morții! Deodată 
însă, am fost împinsă și aruncată pe această câmpie! 

Ea se întoarse. Un fior trecu prin corpul delicat, când zări 
zidurile castelului. 

— O, să fugim de aici iubite! șopti ea cu buzele tremurânde, 
era prea oribil, părea îngrozitor! Adelon m-a trădat!... 

— Adelon! Cine este Adelon? Zise Călăul. Dar nu este aici 
locul de a pune întrebări! Vino iubito, să fugim! 

El ridică pe Lili de jos și o duse cu ușurință în braţele sale, 
depărtându-se de castel. Abia după ce părăsiră parcul și se 
cufundară în desișul pădurii, se opriră. 

Acum începură întrebările și povestirile. Aveau de istorisit atât 
de multe și totuși abia scoteau câte un cuvânt. Era un suspin de 
amor, asemănător cântecului privighetorii. 

în acest moment de fericire, Enric Sanson nu putu să 
dezvăluie iubitei totul. 

Păcatul care-l purta în Inimă părea prea monstruos pentru a 
putea cuteza să se destăinuie acum. 

Orb și neghiob ce era! Câte ceasuri de noi suferințe amare nu 
ar fi cruțat, dacă și-ar fi descoperit inima toată faţă de iubita sa! 

Se făcuse deja noapte, când Enric Sanson își aduse aminte de 


armurierul Miranda. 

Mare Dumnezeule! Cum a putut uita el acest lucru, în orice 
caz, bătrânul Miranda trebuie să se fi întors de mult la castel. 

Pe cât putu, cu băgare de seamă, spuse iubitei sale că tatăl ei 
fugise din închisoarea Conciergeriei. Dar abia auzise Lili un 
singur cuvânt din gura lui Sanson, despre tatăl ei, că și sări în 
sus. 

— O, Enric, tatăl meu este liber! și asta mi-o spui abia acum? 
Vino, să alergăm cât mai iute spre dânsul. 

— Da. Ai dreptate iubito! Dar ai tu putere să mergi de aici 
până la Paris? 

— La braţul tău simt în mine puteri uriașe! Vino să nu pierdem 
niciun moment! Să mergem la Paris spre locuinţa tatălui meu! 

La braţ porniră ei înainte. În curând dispăru sinistrul castel de 
Barry dinaintea ochilor lor. 

Dar ah, nu era favorabilă steaua care-i ducea înspre locuința 
armurierului. În pragul casei în care Lili își petrecuse o copilărie 
pașnică, îi așteptau noi pericole. 

Capitolul 47 ÎNTOARCEREA ARMURIERULUI 

Cu toată vârsta înaintată, armurierul alergă cât putu de iute 
prin gangul subteran care mărginea parcul castelului de Barry. 
Nederenjat de nimeni ajunse afară. 

— O, Dumnezeule Atotputernic, fii milostiv murmură el, 
îndreaptă și-mi apară pașii să mă întorc aici neatins de nimeni, 
să pot aduce ajutor scumpului și nefericitului meu copil! Ce se 
va întâmpla apoi, las în voia ta părintească! Sunt deja în faţa 
tronului tău! Dacă vrei să-mi închizi ochii pentru vecie, fie după 
voia ta! Dar te rog din inimă Lasă-mă să trăiesc până ce voi 
vedea pe Lili scăpată din îngrozitorul pericol! 

Aceste cuvinte dădură puteri noi credinciosului bărbat. 
Armurierul se sperie când se văzu în apropierea Parisului. 
Împușcăturile și sunetele de clopot ajunseră până la urechile 
sale. 

Pe străzile Parisului trebuia să fie o adevărată baie de sânge. 
Încontinuu se auzeau pocniturile puștilor și răsunau bubuiturile 
tunurilor. Cerul se roșise în mai multe locuri. 

O furie nemărginită, contractă trăsăturile feței armurierului, 
când se gândi că o bandă fără de lege luase cu forţa stăpânirea 
acestui frumos oraș. 

Miranda apucă pe un drum încrucișat de ţară. Acesta era mai 


îndepărtat, dar el hotărâse să ocolească străzile principale și 
apoi să intre în casa sa printr-o portiţă dosnică. Atunci, cineva l- 
ar fi putut observa cu greu. 

Zis și făcut. 

Străzile pe care le cutreieră bătrânul armurier Miranda, erau 
aproape goale. El întâlni câte o singură persoană care alerga cu 
frică. Criminalii însă, care își jucau mendrele în centrul orașului, 
nu se arătau prin strazile laterale unde n-ar fi putut să-și 
astâmpere setea lor de sânge. 

Oricât de precaut era Miranda în alegerea drumului său, nu 
putu evita totuși centrul orașului, căci casa armurierului se afla 
în partea cea mai frecventată a orașului. 

Aici era un tablou groaznic. Cadavre sângerânde stăteau 
întinse pe pavajul străzilor. Coloane întregi de bărbaţi ameţiţi de 
băutură cutreierau străzile. Speriate și îngrozite, mai multe 
femei căutau să se ascundă în dosul unor case. 

Alte femei, însă, gătite în mod ciudat cu flori roșii în păr, 
uitară de orice rușine; la braț cu bărbaţii îmbătaţi de băutură și 
crime, cutreierau fredonând cântece frivole. 

Cu nemulțumire și dispreț întoarse bătrânul Miranda capul, pe 
când o roșeaţă îi acoperi fața. Abia se putu reţine să tacă faţă 
de faptele groaznice care se petreceau sub ochii săi. 

Din fericire pentru dânsul, nu-l băgă nimeni în seamă, mai 
ales că îmbrăcămintea îi era zdrenţuită. Altfel ar fi fost rău 
pentru bătrânul Miranda. Viaţa unui om nu juca niciun rol pe 
acea vreme în Paris. 

Bătrânul armurier privi înfiorându-se, cum hoardele de beţivi 
străpunseră cu suliţele niște trecători nevinovați, care nu voiră 
să se asocieze cu dânşii și să intoneze cântecele lor. Mizerabilii, 
lăsară jos cadavrele mutilate pentru a săvârși noi nelegiuri. 

„O, cauză a dreptăţii. Incotro ai dispărut? Murmură Miranda. 
Doamne Dumnezeule! Este într-adevăr voinţa ta, ca cele mai 
sfinte drepturi ale poporului dornic de libertate, să fie călcate în 
picioare și târâte în noroi de către asemenea mizerabili?” 

— Cuprins de temeri groaznice, nefiind sigur niciun moment 
de viaţă, bătrânul ajunse, în fine, pe o stradă care ducea spre 
partea dosnică a locuinţei sale. Miranda se opri cu precauţie în 
colțul străzii, dar nu auzi niciun zgomot. 

In curând, ajunse la portita care ducea în grădina sa. 
Armurierul apăsă clanţa. Portiţa era încuiată. 


Bătrânul stătu câteva minute nemișcat și speriat. La așa ceva 
nu se așteptase. Dar imediat se liniști. Băgă mâna în buzunar și 
scoase legătura de chei pe care obișnuia s-o poarte la el. 

Miranda intră în grădină închizând portiţa în urma sa. 

— O, cât de plăcut este aici! își zise bătrânul, uitându-se la 
grădina îngrijită. 

Aici domnea pacea și liniștea desăvârșită. 

Armurierul merse încet înainte. Oricât de mult se uită în jur nu 
fu în stare să descopere nimic suspect. Nu, niciun străin nu se 
afla în casa sa, despre asta era sigur. 

Da, aceeași pace sfântă care domnise întotdeauna în această 
casă, domnea și acum. 

în acest moment, bătrânul fu cuprins de o duioșie 
nemărginită. El nu se mai putu ţine pe picioare. Genunchii 
începură să-i tremure și se lăsă cu greu pe o bancă din grădină. 
Apoi își acoperi faţa cu mâinile și începu să plângă încet, învins 
de durere. ă 

O, Dumnezeule, cât de fericit fusese el aici! In această 
modestă și tăcută casă trăise și muncise, aici stătuse 
credincioasa lui soţie și fiica lui adorată. 

„O, Dumnezeul meu, greu mă pedepsești! Murmură el, 
încercarea pe care mi-o trimiţi este peste puterile mele!” 

El se ridică suspinând. 

„Lili, Lili! Exclamă el. Cum am putut uita de tine un singur 
moment! Tu te afli într-un pericol îngrozitor!” 

învins de durere întinse încă o dată mâinile spre grădină. 

— Trebuie să mă despart iar de tine locaș iubit, cine știe de 
mă voi mai întoarce viu la tine! O voi iubiții mei prieteni care mă 
priviţi la fiecare pas, rămâneţi cu bine! Voi florilor care v-am 
semănat, voi arbori pe care v-am sădit de mici, rămâneţi cu 
bine! Și Dumnezeu îmi este martor că nu știu de ce mi s-a 
întristat inima deodată! 

Sunt momente în viața omenească, în care inima este în stare 
să presimtă cele ce se vor întâmpla. 

Armurierul merse înainte cu pași înceţi. Părăsi grădina. Pentru 
a ajunge în atelier trebui să treacă prin anticameră. Sus, la 
etajul întâi, se afla atelierul privat al maestrului. Acolo își păstra 
cele mai preţioase instrumente. 

„Mulţumesc lui Dumnezeu! Se gândi armurierul pe când intră 
în coridor, și aici sunt toate în liniște! Furtunile revoluției care 


zguduie întreg Parisul, pare a fi trecut peste acoperișul casei 
mele fără s-o fi atins.” 

Cu aceste gânduri, bătrânul urcă scara. 

Deodată, pe când vru să deschidă ușa care ducea în atelier, el 
tresări speriat. Auzise sunetul unor voci. 

înainte ca armurierul să fi putut face vreo mișcare, ușa fu 
smucită pe dinăuntru. Faţa bestială a lui Pippin, beat până la 
nebunie, se ivi în crăpătura ușii. 

Câţiva tovarăși ai lui, de asemenea beţi, se arătară pe la 
spatele acestuia. 

Timp de un moment domni o tăcere apăsătoare. Bătrânul 
simți cum inima-i bătea cu putere. Tiganul Pippin, însă, se 
ostenea să recunoască, în starea în care se afla, pe acela din 
faţa sa. 

— Hei, ce vrea bătrânul aci? strigă el cu vocea-i stridentă. 

Imediat după aceasta, Pippin îl recunoscu pe armurier. 

— Ura! acesta este armurierul, bătrânul care ne-a scăpat ieri! 
Strigă el. 

Cu o furie sălbatică se aruncă asupra bătrânului. Acesta însă îl 
respinse cu putere. 

— Afară, voi mizerabililor, afară din casa mea! strigă el cu faţa 
aprinsă de furie. Nu murdaăriţi această casă curată și cinstită prin 
prezenţa voastră! 

Dar îndrăzneţul Miranda nu se gândea că aceste cuvinte 
însemnau a turna ulei pe foc. 

— La ce ne înjură bătrânul ăsta? 

— Săriţi pe el, camarazilor, apucaţi-l! 

Astfel se auzea răsunând. Tiganul Pippin făcea spume de 
furie. Lovitura puternică a armurierului îl trânti la pământ. 

Pippin se ridică cu greu. Un strigăt sălbatic scăpă de pe 
buzele sale. Sări în sus și cu agerimea unei pisici cuprinse gâtul 
bătrânului Miranda. Armurierul se opunea din toate puterile, dar 
în zadar, negrul Pippin îl ţinea strâns ca în niște clești de fier. 

— Săriţi pe el! Loviţi-l camarazilor! Strigă mizerabilul cu voce 
răsunătoare. 

Dar nici nu mai era nevoie de încurajările sale. Toţi vagabonzii 
erau bine înarmați. Aprovizionarea cu armele lui Miranda le 
servise ca o pradă bună. Acum ei se aruncară asupra 
nefericitului bătrân. Timp de o secundă corpul nefericitului 
Miranda fu străpuns de douăzeci de stilete. Armurierul căzu în 


genunchi horcăind. Atacul era atât de neașteptat și mișelesc, 
încât bătrânul nici n-avu timp să se apere. 

Dar căderea armurierului, aprinse și mai mult buna dispoziţie 
a mizerabililor. 

— Ce vă spuneam eu camarazilor? strigă negrul Pippin, 
jucând în jurul corpului întins al lui Miranda. Ziceam că bătrânul 
se va întoarce acasă; este prea zgârcit pentru a nu o face! Să ne 
ascundem pentru o zi sau două în casă și atunci ne va cădea în 
palme! Hoho! Am avut dreptate? Aci zace!... Acum, înainte 
camarazilor! Se adresă el, tovarășilor săi de crime. Ne-am 
umplut deja buzunarele, aci nu mai avem ce căuta! 

Ei râdeau, și cu repeziciune trecură peste corpul lui Miranda. 
Niciunul din ei nu aruncă măcar o singură privire asupra 
nenorocitului care se zvârcolea în dureri de moarte. 

Pe scara din coridor zăcea bătrânul Miranda, într-un lac de 
sânge, pe când pacea și liniștea adâncă domnea iar. 

Capitolul 48 BALSAMUL ORFELIEI 

Fericiţi și neatinși de nimeni Enric Sanson și Lili părăsiră 
parcul castelului de Barry. Călăul, înconjurase cu mina dreaptă 
talia zveltă a iubitei și cu drag, ţinea capul lui Lili rezemat de 
pieptul său. 

Sentimentul său de fericire, nu mai avea margini, căci, se 
întâmplase imposibilul. Lili scăpase în ultimul moment, de 
urmăririle răutăcioasei prințese. Pe de altă parte. Insă, Enric se 
gândea cu groază la convorbirea pe care o avusese cu Adella. 
Jurământul pe care-l depuse prinţesei, îi ardea ca un foc pe 
buze. 

— Dumnezeule sfinte, ce să fac acum? 

Se decise, să se spovedească imediat unui duhovnic, dar 
aceasta era mai greu decât își închipuise Enric Sanson. 

Pe atunci serviciul religios creștin nu era admis în Franţa. 

Cititorii noștri, au văzut în unul din capitolele trecute, cât de 
furios proceda mulţimea fanatică împotriva preoţilor. 

Mai bine de șaptezeci de preoţi roșiseră cu, sângele lor 
pavajul din apropierea închisorii Conciergeriei. 

Și dacă le era Imposibil celor pioși de a găsi vreun preot, cum 
putea spera Enric Sanson, Călăul din Paris de a se putea 
destăinui unui apostol bisericesc? Nu se dădea înapoi, oare, 
orice preot, cu groază? El era instrumentul mut și fără voinţă în 
mâinile puternicilor zilei. Şi de unde putea ști vreunul din acești 


preoţi, urmăriţi, ca Enric Sanson cu toate că era Călăul Parisului, 
avea totuși o inimă simţitoare? 

Dar și alte dureri chinuiau inima lui Sanson. Ce-i vor aduce 
următoarele zile? Lili era scăpată, dar cei de la putere triumfau, 
iar Lili se temea de dânșii. 

Numai cu groază se putea gândi Sanson, la revederea cu 
Fouquier, cu toate că acest mizerabil îmi putea imputa nimic în 
public. Dar după ce prinţesa îl scăpase de la atacul fraţilor de 
sânge, nu trebuia să se teamă dânsul, că mizerabilii își vor 
repeta încercarea de crimă față de persoana sa? Atunci, ce va 
deveni Lili? Atâtea întrebări chinuiau sufletul lui Sanson! 

Totuși, nu în zadar avea Sanson credinţă și încrederea în 
Dumnezeu. Astfel își ridica privirea sus la stele care începură să 
apară rând pe rând pe boita cerească. 

Lili, însă, pășea liniștită alături de iubitul ei. | se părea 
gingașei fete, că a scăpat din focul iadului și acum se afla în fața 
porților paradisului. 

în cele din urmă ajunseră în oraș, pe aceeași cale pe care 
ajunsese și armurierul Miranda. 

În curând ajunseră și ei la casa armurierului. 

Enric și însoţitoarea sa, porniră pe aleile din grădină. Și 
asupra lor, grădina făcu o impresie pașnică. Atât Lili cât și Enric 
nu presimţeau, că numai de câţiva pași, îi aștepta o mare 
nenorocire. 

Este un mare noroc, că providenţa a făcut ca omul să nu 
prevadă loviturile soartei. 

De repetate ori, Lili rostise numele tatălui ei. Dar zadarnic, nu 
primii niciun răspuns. Unde se afla armurierul? 

Enric Sanson, consolă cu vorbe dulci pe iubita sa. 

înaintară mai departe în coridorul casei. Enric Sanson aprinse 
felinarul său de buzunar. Acesta, își aruncă razele prin 
întunericul coridorului. Fără a presimţi ceva, cei doi amorezi, 
urcară puţinele scări. Deodată, Lili se opri locului. 

— Dumnezeul meu, ce a fost aceasta? murmură fata, 
îngrijorată ascultă. De asemenea și Enric Sanson se opri uimit. 
Și el ascultă. Li se păru că aude un geamăt slab și dureros. 

în acest moment geamătul se repetă. 

— Mare Dumnezeule, n-a fost acesta glasul tatălui meu?. 
Exclamă ea. 

— Nu, nu, desigur vă nu! Nu este nimic! O linişti Călăul. 


Dar în același moment, ei se opriră cuprinși. De groază. 
Lumina felinarului, căzu asupra unui obiect întunecos, care se 
afla întins pe jos. Enric Sanson, văzu un lac de sânge ce 
înconjura cornul întins, nemișcat al armurierului. 

— Pentru Dumnezeu, tatăl meu! Nu mai e nicio îndoială, este 
ucis! Strigă nenorocita. 

Ea se smuci de lângă Enric. În zadar căută acesta s-o reţină. 
Tânăra fată, căzu lângă corpul armurierului. 

Acesta, era cu faţa în sus, după cum îl trântiră criminalii 
ucigași. Dar în corpul său părea a mai fi rămas o scânteie de 
viață. Din când în când, suspina dureros. 

— O, tată, iubite tată! strigă Lili de repetate ori, ce groaznică 
revedere trebuie să serbăm! 

Dar muribundul n-o mai auzea. Numai după un ușor tremur al 
buzelor se putea ști că viaţa nu-l părăsise cu totul pe armurier. 

— O mizerabilii! murmură el cu glas uscat abia inteligibil, era 
negrul Pippin, l-am văzut! Mizerabilul!... El m-a străpuns mai 
întâi, și apoi... O, cum mă doare! Cum mă arde! Apă! Apă!... 

Lili, pe cât putu de iute alergă în curte. De acolo, aduse apă și 
udă buzele armurierului. Bătrânul sorbi cu lăcomie apă, însă fără 
a deschide ochii. 

— Mulţumesc... mulțumesc! Murmură el cu glas stins. 

— Moare! O Dumnezeul meu moare! Strigă Lili plângând. 

Tânăra fată îl implora pe iubitu-i logodnic. 

— Enric. Ajută-mi! Jelea nenorocita. Bandajează-i groaznica 
rană de la inimă, oprește sângele! Eu n-am pe nimeni afară de 
tata! Scapă-l pe bătrânul și mult iubitul meu tată! 

— Negreșit că voi face tot ce-mi stă în putinţă! murmură el, 
dar cred că este de prisos orice ajutor omenesc! 

— Nu, nu, să nu spui asta! strigă Lili plângând amar. N-aș 
putea suporta! Gândul că tata ar putea să moară, mă face și pe 
mine să mor! 

Călăul se aplecă spre nenorocit. El apăsă batista asupra rănii, 
pentru a opri curgerea sângelui. 

— Tatăl tău, nu poate rămâne aici sub niciun chip! Trebuie să- 
| transportăm! 

El luă felinarul în mână. 

— Fii tu conducătoarea! zise el către Lili, să-l ducem în 
camera de dormit! 

Lili îl ascultă mută; dar nu se putea reține ca lacrimi mari, să 


nu-i inunde faţa. 

Enric Sanson, ridică pe muribund cu băgare de seamă. Un 
geamăt dureros scăpă în acest moment de pe buzele 
armurierului. Oricât de ușor îl apucase Sanson, Miranda suferea 
groaznic sub atingerea sa. 

— O „Enric, Enric, cruţă-l pe tata! murmură Lili disperată. 

— Fii fără grijă iubita mea, viaţa lui, îmi este tot atât de 
scumpă ca și a ta! răspunse Călăul. Arată-mi drumul! 

Dumnezeule mare, nici n-ar fi presimţit, când părăsise pentru 
ultima dată casa părintească după arestarea tatălui ei, că se va 
întoarce aici, în, împrejurări atât de triste! 

Peste tot domnea dezordinea. După cum se vedea, 
mizerabilii, pătrunseseră și aici, pentru a căuta prada. Cuferele 
și lăzile erau deschise. Ici, colo, erau aruncate pe jos, obiecte de 
valoare. 

Atât Lili, cât și Enric n-aveau ochi acum pentru urmele 
devastării. Amândoi erau prea ocupați de a-l transporta, cât se 
va putea mai bine, pe rănit. 

Din fericire dormitorul armurierului, se afla la parter, așa că 
nu mai trebuiau să urce scările. Enric Sanson, culcă pe bătrân 
pe patu-i alb ca zăpada. Lili căzu în genunchi înaintea tatălui ei, 
ascunzându-și capul între mâini și plângând în hohote. Enric 
Sanson se gândi câteva momente, apei îi spuse iubitei lui. 

— Eu nu pot ajuta, chiar dacă aș vrea! Spune-mi! Vei fi destul 
de curajoasă, dacă vei rămâne lângă tatăl tău, singură câteva 
ceasuri? 

Lili privi spre dânsul. 

— Vrei să pleci de la mine? Ah, aceasta este îngrozitor! 

— Nu te îngriji iubito! răspunse Călăul, dar dacă îi mai poate 
ajuta cineva tatălui tău, atunci nu poate s-o facă decât sora mea 
Orfelia. Ea este în posesia misterului familiei noastre, ea 
cunoaște ierburi binefăcătoare și descântece vindecătoare... 

— Vrei s-o chemi? îl întrerupse tânăra fată, da, da, du-te! 
Negreșit că este bine astfel! 

— Dar trebuie să te las singură! 

— O, aceasta nu face nimic! Incuie-mă în casă cu tatăl meu, 
voi stinge lumina, așa că va domni un întuneric desăvârşit! 
Nimeni nu va ști că mă aflu aici cu tata! 

Logodnicii își luară rămas bun în modul cel mai sincer, 
întristaţi, sub impresia nenorocirii neașteptate. 


Lili rămase singură cu rănitul. Inima ei nu cunoștea frica; în 
ultimul timp avusese de suferit atâtea grozăvii. 

își aduse o doniţă de apă și mai multe cearșafuri. Astfel 
răcorea rănile tatălui ei. Cu toate acestea, nu se opri sângele 
care curgea din rana de la inimă. 

Miranda stătea cu ochii închiși. Adeseori lui Lili i se păru că-l 
părăsise orice scânteie de viață. 

O, cât n-ar fi dat tânăra fată, dacă bătrânul ar fi deschis 
măcar o singură dată ochii, pentru a o mai privi cu drag, așa 
cum o privea mai înainte! 

Dar nu se întâmplă nimic! Armurierul căzuse, fără scăpare, 
pradă soartei sinistre pe care oamenii o numesc moartea! 

— O. Cerule milostiv, îndură-te de mine! Se rugă Lili, nu lăsa 
pe tatăl meu să moară!... Ah, se gândea ea, dacă s-ar reîntoarce 
Enric cu sora sa. 

Dar timpul trecea și Enric nu se întorcea. Lili petrecuse multe 
ore triste lângă căpătâiul tatălui ei. Ea nu-și putea explica 
întârzierea iubitului. 

Nenorocita, uitase desigur, că în suferinţe, orele par nespus 
de lungi. Enric Sanson se grăbise cât putu. După scurt timp, se 
întorcea cu șora sa și cu vreo câteva din calfele sale. 

Lili se simţi ușurată, când auzi zgomot în anticameră. Ea se 
furișă lângă fereastră, rezemându-și fruntea de geam și 
ascultând, reţinându-şi suflarea. 

Cine să vină? Era într-adevăr, logodnicul iubit cu sora sa. Care 
aducea scăparea, sau decise soarta altfel? Se întorcea din nou 
fatalitatea sub forma cea mai neagră pentru a o încerca iarăși? 

Multumesc lui Dumnezeu, de astă dată sărmana se înșelase în 
spaima și îngrijorarea ei. Erau într-adevăr Enric Sanson? Orfelia 
și însoțitorii lor. 

Lili deschise încet o fereastră, făcând semn iubitului și surorii 
sale. 

— Venim, venim, iubito! îi strigă Enric, curaj și speranță! 

Imediat după aceasta se auziră pași la intrare. Enric Sanson și 
Orfelia intraseră în casă. 

Lili aprinse lumina. Numai în dormitorul armurierului nu ardea 
nicio lumină. Orfelia salutase cu dragoste pe tânăra fată. 

— Dulcea și iubita mea fetiță! murmură Orfelia, aplicând un 
sărut fierbinte pe fruntea curată a lui Lili. Sub ce împrejurări 
triste trebuie să fac cunoștință cu tine! Lili, răspunse cu 


sinceritate la sărutul frumoasei fete. 

— De vrei să-mi faci un bine, du-te la tatăl meu și ajută-l, 
scapă-l! 

Orfelia, îi arătă o casetă scumpă de argint, pe care o ducea în 
mâini. 

— Aici se află tot ce-ţi pot oferi! șopti ea. Dar nimic nu se va 
putea face contra voinţei divine. De va fi hotărât ca tatăl tău să 
moară, orice putere omenească e zadarnică, atunci, scumpă Lili, 
pleacă-ţi capul sub sentinţa providenţei! Noi, bieți oameni slabi, 
rătăcitori, nu trebuie să îndrăznim a voi altfel, decât voiește 
Atotputernicul! 

Orfelia știa bine ce spunea, căci ea prevăzuse totul acasă în 
oglinda fermecată. Ştia că nu mai era nicio speranță pentru 
Miranda. Dar totuși, încerca tot ce era posibil. 

Orfelia îngenunche la patul muribundului; deschise lădița și 
scoase dintr-însa balsamul binefăcător, de care au auzit deja 
cititorii noştri în urmă cu câteva capitole. Ea picură din balsam, 
cel mai scump tezaur al familiei ei, pe rana armurierului. 

Și minune! Rana se închise îndată ca prin farmec! 

Dar în același timp se iviră pe buzele inconștientului, câteva 
picături de sânge negru. Un oftat adânc, ieși de pe buzele 
Orfeliei. 

Acum. Ştia totul. Nicio speranţă nu mai era pentru viața 
bătrânului; balsamul închisese rana mortală, dar moartea 
cuprinsese inima armurierului nu mai era nicio scăpare! 

Lili se plecă îngrozită lângă Orfelia. 

— Spune-mi, draga mea, murmură ea îngrozită, mai e vreo 
nădejde? 

Dar Orfelia nu dădu un răspuns imediat. Ea se plecă din nou și 
ascultă cu atenţie respiraţia muribundului! 

în odaie, domnea o liniște profundă. Nimeni nu îndrăznea să 
respire mai tare. Momentele groaznice și pline de urmări rele, 
cutremurară toate inimile. 

Capitolul 49 MIJLOCITORUL REGELUI 

Sora Călăului abia se întoarse acasă. Încă sub stăpânirea 
impresiilor groaznice pe care le încercase în parcul castelului de 
Barry, nu putea să se dezmeticească și să reacționeze limpede. 
Ea căzu sleită pe pat. Piticul Perkeo alerga îngrijorat încolo și 
încoace. El căuta să înveselească pe stăpâna sa, să-i 
împlinească toate dorinţele. Odinioară, Orfelia zâmbea la micul 


ei rob, astăzi, însă, toate ostenelile lui Perkeo o plictiseau. Ea îi 
făcu semn s-o lase singură. 

Dar Orfeliei, nu-i era scris să aibă liniște. 

Se auzi sunând clopoțelul. 

Piticul Perkeo se cobori, pentru, a înlătura orice vizitator. Dar 
îndată se întoarse, cu o mină jalnică, urmat de un bătrân înalt, 
îmbrăcat în haine de ţăran francez. 

— Domnul n-a vrut deloc să rămână afară! zise Perkeo, 
adresându-se tinerei sale stăpâne, zice că vine cu o veste 
importantă! Garantul său e ducele de Orleans. 

Orfelia se sculă din pat. Nu-i plăcea să fie surprinsă de 
vizitatorii ei. Dar când auzi numele ducelui de Orleans, fruntea 
ei se însenină. Ea își aduse aminte de vizita pe care, de curând, 
i-o făcuse Louis Philip de Orleans, cu prietenul său Napoleon 
Bonaparte. Îndeosebi, își aduse aminte, sora Călăului, cuvintele 
semnificative pe care i le șopti la ureche, ducele de Orleans. Ea 
promisese, să dea atenţie oricărui sol al familiei regale, 
prizoniere. Fără îndoială că bătrânul ţăran care se afla în faţa ei 
era aducătorul unei vești însemnate. 

Orfelia privea  înmărmurită la bărbatul care pentru 
îmbrăcămintea sa, prea se înclina boierește. Nu, acesta nu era 
țăran! Acest obraz inteligent, mărinimos, deși înnegrit de 
farduri, cât și mâinile cu formă aristocratică, nu puteau aparţine 
unui om de la ţară. După cât se părea, el era un fost curtezan, 
care pentru a fi sigur de viață, se travestise în ţăran. 

— Îmi permiteti, domnişoară, să mă explic, cu toată 
interzicerea dumneavoastră, zise presupusul ţăran închinându- 
se din nou înaintea Orfeliei. 

Sora Călăului dădu din cap aprobator. 

— Vorbește! Și invită pe vizitator să ia loc pe un scaun. 
Țăranul se așeză. Orfelia aţinti privirea asupra lui, așteptând cu 
nerăbdare. 

Dar el nu spuse motivul îngrijorării sale, se uită aproape cu 
frică la piticul din casă. Orfelia înţelese privirea întrebătoare ce 
se ascundea în ochii străinului. 

Ea dădu din cap zâmbind. 

— Fii fără grijă, domnul meu, oricine ai fi dumneata! urmă ea. 
Prietenul și servul meu Perkeo e cel mai discret din toată lumea! 
Nu-i așa Perkeo? Tu ești mut și surd pentru toate cele ce se 
petrec aici în casă! 


Perkeo nu dădu niciun răspuns, bolborosi numai, ceva 
neînțeles. Pe urmă se depărtă de stăpâna sa și se așeză pe locul 
său obișnuit. 

— Vasăzică! începu străinul respirând din greu, mi se pare că 
ați observat deja, domnișoara mea, că nu sunt în realitate acela 
pe care-l reprezint! 

— Nu mi-a trebuit mult pentru a-mi da seama că ești 
travestit! răspunse Orfelia. Dacă nu mă înșel, am onoarea să 
vorbesc cu un fost cavaler al nenorocitului nostru rege! 

Presupusul ţăran se înclină. 

— Într-adevăr, ai dreptate, stimată domnișoară! răspunse el. 
Odinioară, când erau timpuri mai fericite în ţara noastră, mă 
numeam marchizul de Brepe și eram măiestru superior de 
ceremonie al Regelui! 

Orfelia se plecă la cuvintele lui, fără ca acest titlu să fi făcut o 
deosebită impresie asupra ei. 

— Cu ce vă pot servi, domnule Marchiz! întrebă ea. Brepe își 
drese glasul. 

— Domnișoara mea! murmură el, cu o accentuare greoaie a 
fiecărui cuvânt. Vă spun sincer, că vestea pe care v-o aduce 
pentru mine foarte periculoasă! Trebuie să fiu sincer, chiar cu 
riscul că veţi face din cuvintele mele o dovadă pentru a mă 
trimite pe mine și pe mulţi alţii, pradă eșafodului. 

Fruntea Orfeliei se întunecă. 

— Nu te înțeleg bine domnul meu! zise ea rece. Ori ai deplină 
încredere în mine, ori nu-mi mai spune nimic, îndoiala nu o 
suport! 

— Da, da, ai dreptate scumpa mea! murmură măiestrul 
supărat! Dar într-o ţară atât de nenorocită abia îndrăznești să te 
încrezi și propriului tău frate! Pas cu pas te ferești de vreo 
trădare. Chiar aceia pe care i-ai crezut fideli, se arată acum, cei 
mai mizerabili trădători! 

Orfelia dădu cu tristeţe din cap. 

— Ai dreptate, domnule Marchiz! răspunse ea, la noi în ţară se 
pare că a dispărut pentru vecie credinţa și sinceritatea! Dar nu 
te îngrijora! Ce ai să-mi confesezi, fie plăcut sau neplăcut urechii 
mele, voi păstra totul de-a pururi ascuns! O jur! 

Marchizul respiră ușurat. 

— Bine, fie! murmură el. Vin cu o mare rugăminte, 
domnișoara mea! Cum vă puteţi închipui, în cea mai mare parte 


a poporului francez, continuă să domnească, conștiința datoriei. 
Ludovic al XVI-lea, este regele nostru adevărat. O hoardă 
sălbatică s-a atins de sfânta și înalta lui persoană. Au închis pe 
regele țării împreună cu sfânta sa familie într-o închisoare 
întunecoasă și mizerabilă! În cercurile cele mai înalte ale 
societăţii se spune chiar despre un proces pe care i-l vor face. 
Până acolo, însă, nu trebuie să meargă, pentru că un proces 
contra monarhului, ar fi egal cu condamnarea lui! Există numai 
două mijloace de a readuce pe sfântul nostru rege pe tronul 
Franței. Cel dintâi, se putea întrebuința, doar dacă regele nostru 
ar fi fost odinioară mai energic, dacă ar fi zdrobit cu mâinile 
înarmate pe toţi potrivnicii săi! Dar era prea bun pentru așa 
ceva, și acum trebuie să ispășească slăbiciunea sa, izvorâtă din 
mărinimia inimii sale! 

Curtezanul tăcu câteva minute. El își acoperi obrazul încreţit 
de griji și necazuri cu mâna stângă. Un oftat adânc ieși de pe 
buzele sale. 

Orfelia se uită cu milă la bătrân. Și această credinţă oarbă în 
regele său, o uimea și o mișca. 

— Așadar, ca să te aperi cu arme de sălbatecii aceia nu mai e 
posibil, urmă fostul cavaler al regelui, mai rămâne acum, numai 
fuga familiei regale. 

— Fugă? întrebă Orfelia uimită. Ah, dumneata, crezi că 
trebuie să se ducă departe de Franţa toată familia regală! 

— Da așa cred! afirmă marchizul. Cu toate acestea, este mai 
ușoară de plănuit, decât de săvârșit. Familia regală e aspru 
supravegheată în închisoarea Temple. Da, supravegherea 
merge așa de departe, încât până și schimbul de scrisori cu 
prietenii încă liberi, e foarte greu. 

— Ah, și dumneata crezi, că în privinţa aceasta îţi pot da 
poveţe? întrebă Orfelia, devenind din ce în ce mai interesată de 
veștile marchizului. Dar ce pot face eu marchize? Te bazezi 
dumneata pe puterea, mea? Eu sunt o fată slabă, fără ajutor, 
sora Călăului din Paris, și atâta tot! 

— Și totuși, aceasta va fi ajuns, pentru a ne face serviciile cele 
mai valoroase! murmură curtezanul, pe când în ochii săi, licărea 
o tristețe adâncă. Dacă am reuși să aducem în apropierea 
familiei regale o persoană tăcută și nerăbdătoare, rare ar servi 
de mijlocitoare a scrisorilor, care se duc și vin, atunci planul 
nostru ar fi săvârșit în cea mai mare parte! 


— Și desigur că o astfel de persoană, o aveţi pregătită! spuse 
Orfelia. 

Curtezanul zâmbi cu tristețe. 

— Nu, nu, domnişoară așa de fericit nu sunt, nu am găsit o 
astfel de femeie! E prea primejdios să te încrezi)! 

— Și vii la mine, la sora Călăului? îl întrerupse Orfelia. 

— Mi s-a lăudat foarte des caracterul fratelui dumitale. După 
ultima convorbire, pe care ați avut-o cu ducele Louis Philip de 
Orleans, trebuie să ne încredem cu totul în dumneata, pentru că 
inima dumitale bate pentru familia regală. 

— Asta este adevărat! asigură Orfelia, iubesc și compătimesc 
îndeosebi pe nenorocita regină Maria Antoinetta. Dar toate 
astea nu-mi dau puterea de a împlini voința dumitale! 
Dumneata îmi ceri, după câte se pare, să îndemn pe fratele 
meu, ca prin influenţa sa, să înlesnească libera intrare la familia 
regală a persoanei în care aveți încredere? 

— Așa-i! răspunse marchizul, dar rugămintea mea nu se 
oprește aici! Nu cunoști cumva, chiar dumneata o persoană 
sinceră, căreia i-am putea încredința viaţa noastră? Nu numai 
viața noastră ar fi pierdută în caz de descoperire a celor 
plănuite, dar și acea a majestăţilor lor, ar fi în primejdie de 
moarte! 

Orfelia rămase pe gânduri câteva clipe, deodată, răsări în 
imaginaţia ei, icoana lui Lili, pe care n-o văzuse până azi, dar de 
care s-a preocupat în diferite rânduri cu mult interes. (Cititorul, 
nu trebuie să uite că, convorbirea Orfeliei cu mareșalul 
palatului, a avut loc câteva ore înainte de întâlnirea fatală a 
celor două fecioare în casa armurierului). 

Desigur, că Enric va consimţi să dea tocmai miresei sale, rolul 
primejdios, să servească drept mijlocitoare între familia regală și 
prietenii acestora. 

Enric Sanson, avea fără îndoială, destulă înrâurire, pentru a 
înlesni intrarea lui Lili în Temple. Afară de asta, Lili ar scăpa de 
urmăririle dușmanilor ei, dacă ar intra ca servitoare a familiei 
regale. Atât îndemânaticul și vicleanul Fouquier, împreună cu 
ajutoarele sale, cât și satanica prinţesă, nu și-ar putea închipui 
că servitoarea familiei regale și Lili Miranda sunt una și aceeași 
persoană. Orfelia mai reflectă un moment. 

— Poate că-mi va fi cu putinţă să găsesc o astfel de persoană! 
zise ea. 


Marchizul o apucă de mână și o acoperi de sărutări. 

— O, cât de fericit mă faci! exclamă el. Dumnezeu să te 
binecuvânteze, domnișoara mea! 

— Nu-mi mulțumi prea de timpuriu! urmă Orfelia, încă nu știu 
dacă tânăra la care mă gândesc va consimţi! Afară de aceasta, 
consimţirea mai atârnă și de alte persoane.! 

Ea tăcu un moment. 

— Și schimbul de scrisori, de care va îngriji persoana 
mijlocitoare, nu va avea în vedere, planul de fugă al familiei 
regale? întrebă Orfelia. 

Brepe dădu din cap afirmativ. 

— Da, așa e! urmă el. Încă mai trăiesc prieteni numeroși ai 
regelui, care în momentul în care vor auzi vestea aceasta, vor 
crede că familia regală a reușit să scape de păzitorii ei, și să 
treacă hotarele Franţei. Întreaga străinătate, mai mult decât 
oricând, se va alia pentru a pune capăt pentru vecie acestui 
terorism și a restabili din nou regatul în Franţa, și puternicul și 
mărețul nostru Ludovic al XVI-lea va revărsă razele soarelui său 
asupra acelora care au luptat pentru a-l readuce pe tron! 

— Eu nu împărtășesc pe deplin speranţa dumitale, marchize! 

— De altfel, ce mă privește pe mine, aș declina mai înainte, 
de orice pretenţie de recunoștință. Datoria mea, în calitate de 
entuziastă compătimitoare a nenorocitei familii regale, este de a 
face tot ce e omenește cu putinţă, pentru a îmbunătăţi soarta 
nenorociților. 

Cu vorbele acestea se ridică. Orfelia întinse mâna trimisului 
regal. 

— Fii sigur cel puţin de promisiunea că nu voi sta cu mâinile 
încrucișate urmă ea, în trei zile, voi fi poate în stare, dea vă 
numi persoana, care ar avea intenţia de a intra în serviciul 
familiei regale! 

Marchizul se ridică în același timp, plecându-se cu 
recunoștință peste mâna frumoasei fete. 

— Voi aștepta! peste trei zile, voi veni iar aici. Dea cerul, să 
reușiţi să îndulciţi inima tinerei, care ne va împlini dorinţele. 
Pentru astfel de hotărâre, o va binecuvânta cerul atotputernic! 

Cu cuvintele acestea, se înclină travestitul ţăran și dispăru 
condus de Perkeo. Cu un ceas mai târziu, sora Călăului din Paris, 
era chemată de acesta la casa muribundului armurier. 


Capitolul 50 SPOVEDANIA MURIBUNDULUI 

Să ne întoarcem iar la muribundul Miranda. 

Privirile celor prezenţi se fixară cu nerăbdare asupra obrazului 
tinerei fete. Mai ales Lili era aceea care îngenunchease lângă 
Orfelia, plină de spaimă, cu mâinile încrucișate pe piept. Ochii ei 
se măriră neobișnuit, căci în momentul acela, ea îndura cea mai 
grozavă tortură ce poate exista în inima unei fete. Era în 
primejdia de a pierde pe tatăl ei. Până și mâna alinătoare a 
Orfeliei nu reuși să lungească viaţa bătrânului. 

— E imposibil, zise Orfelia, cunoștința, poate, și-o va recăpăta, 
dar orice speranţă de conservare a vieţii sale, e imposibilă. 

Lili, izbucni în plâns și se dădu înspăimântată înapoi. Ar fi 
căzut dacă n-ar fi sprijinit-o Enric pe pieptul său. 

— Vasăzică, nu mai e nicio speranţă se plângea Lili. O, 
scumpul meu tată, de ce a trebuit să capeţi rana mortală, tu 
care ai vrut să mă scapi pe mine? O, de aș fi murit eu în locul 
tău! 

— Tatăl tău, nu și-ar mai fi putut găsi fericirea pe lumea asta! 
E poate soarta lui să moară acum. E în firea lucrurilor, că toți 
oamenii trebuie să se despartă! O întrerupse Enric pe Lili. 

Orfelia făcu o mișcare liniștitoare. Toate privirile celor din 
casă se îndreptară spre muribund, care făcuse o mișcare 
uşoară. 

— Își recapătă cunoștința... priviţi, se mișcă! Murmură Orfelia. 

O chemare ușoară răsună din gura muribundului. Balsamul 
Orfeliei săvârșise într-adevăr o minune. Armurierul deschise 
încet ochii. El se uită fix la cercul care-l împrejmuia. 

Trecură așa câteva minute. După sfatul Orfeliei, Lili 
îngenunche lângă patul tatălui ei, ţinându-i cu căldură mina 
galbenă ca ceara, într-a ei. 

— Tată, dragul meu tată! zise ea. 

Cuvintele ei, ajunseră la urechile bătrânului. El întoarse capul 
cu un geamăt ușor. Acum zărise Miranda, pe fiica sa. Un surâs 
fericit îi flutură pe față. 

— Lili scumpă și dulcea mea copilă, tu ești scăpată?! Și de 
aceea, mă despart, fericit de voi, dar unde e mirele tău?... 

Enric îngenunchease și el lângă Lili. Și el strânse mâna 
bătrânului. Din nou licări un zâmbet slab, de satisfacţie, pe faţa 
de ceară a armurierului. 

— Asta mă bucură, că vă văd împreună... Și de aceia, mă 


despart și mai fericit de voi... 

El tăcu. Îi era greu să vorbească. Dar după o liniște scurtă, el 
continuă. 

— Enric Sanson: mă adresez, inimii tale, apără și păzește pe 
Lili, când nu voi mai fi. Îmi făgăduiești?... 

Călăul strânse cu căldură, mâna dreaptă a bătrânului. 

— Jur pe Dumnezeul Atotputernic, murmură el. În ceasul în 
care mă voi despărți de Lili, să mă trăsnească cerul... 

— Îmi place cum vorbești, Dumnezeu să te binecuvânteze 
pentru mângâierea pe care mi-o dai, în călătoria îndepărtată din 
cer... murmură Miranda și tăcu iar. 

— Se întunecă tot mai tare în jurul meu, murmură el, iar. Un 
mister adânc, îmi vine în minte. Nu mai văd lumina care ardea 
mai adineauri. 

— Tată, scump tată! oftă fata. 

— Lili dulcea mea copilă, murmură bătrânul cu voce de abia 
înțeleasă. Se apropie ora în care voi da socoteală lui 
Dumnezeu... Și mă despart fericit de voi... Lili, buna mea copilă, 
te știu apărată de un bărbat viteaz, dar totuși mă apasă o 
taină... Ascultă, copila mea, trebuie să-ţi spun încă ceva, care te 
privește pe tine. Da trebuie să ţi-o spun înainte de a închide 
ochii. Un cuvânt, ascultă-mă, tu... tunici, nu ești fiica mea... 

— Dumnezeul meu! exclamă Lili, aproape în neștire. Dar atât 
Enric, cât și sora sa, deși adânc emoţionaţi, puseră mina la 
gură! 

— Pentru Dumnezeu! nu tulbura pe tatăl tău. Momentele lui 
sunt numărate! Îngână Enric. 

— Tu nu ești fiica... mea, zise bătrânul încă odată... dar te 
iubeam mai mult decât ai fi fost din carnea și sângele meu! 

— Dar, Dumnezeul meu! ce-mi spui tu, tată? Pentru prima 
dată în viaţa mea, aud asta. Cum se poate să nu fiu eu copilul 
tău? 

— Da, așa e, copila mea... răspunse muribundul. Dar cu toate 
astea, mi-ai fost adusă la vârsta de patru săptămâni. Mai 
înainte, eram în serviciul curții regale, armurierul regelui... 

Se opri iar. Vorba-i deveni din ce în ce mai grea. Toţi căzură în 
genunchi, ascultând cu atenţie. Dumnezeule, ce va mai spune? 
Lili nu era fiica sa! 

Enric simţi cum îi bate inima cu putere. Poate că Lili ora mai 
presus, pentru ca să o poată iubi el de aici înainte! Toate 


gândurile astea îl frământau pe Călău. Dar nu era timp de 
pierdut! Miranda începu din nou. 

— Mă însurai cu tânăra mea femeie. Aceasta, era cameristă la 
bătrâna ducesă de Barry. 

— La ducesa de Barry? exclamară miraţi cei prezenţi. 

— Nu mă întrerupeţi, simt că mă sfârșesc, îngână muribundul. 
Într-o zi, veni ducesa. Ea se închise într-o odaie cu soţia mea, 
care era de bună credință. lată... lată... O, Dumnezeule, se 
apropie sfârșitul, și eu trebuie să mai vorbesc... 

Nu mai vorbi mai departe. O spumă sângerândă îi acoperi 
gura. 

— Dumnezeule, sfârșitul se apropie |, îngână Orfelia. Ea ridică 
mai sus capul bătrânului, dar degeaba. 

— Lili... copila mea... iartă-mă dacă... biblia familiei... muchia 
cărţii... Dumnezeule! În mâinile... tale... îmi dau... sufletul...! 

Sufletul nemuritor, se înălțase pentru a da socoteală lui 
Dumnezeu, de ceea ce a făcut el pe pământ. Un zâmbet de 
pace se întinse pe faţa palidă a bătrânului. 

— E mort! Fie-i odihna veșnică! Murmură Orfelia adânc atinsă. 

Pe urmă se aplecă mai mult, pentru a rosti o rugăciune pentru 
sufletul mortului. Ceilalţi o urmară. 

Lili oftă din greu, acoperind faţa bătrânului cu sărutări. Ea îl 
cheamă la viață cu vorbele cele mai dulci. Dar totul era 
zadarnic. 

Enric retrase pe nenorocita fată cu o mișcare blândă. 

— Liniștește-te, iubita mea! Tatăl tău e fericit acum, ia uită-te, 
ce pașnic doarme. 

Dar Lili plângea amar pe pieptul lui. 

— O, ce trist e că trebuie să murim! Oh, cât de mică e 
fericirea omenească! Astăzi iubeşti și juri că nu vei părăsi 
niciodată, pe cei iubiţi, și mâna rece a morții vine și desparte 
iubirea eternă. O, de ce ne naștem, dacă trebuie să ne 
despărțim odată de această natură superbă și plină de viaţă! 

Călăul zâmbi amar. 

— Da de ce sunt atâtea enigme, și oare, merită să te trudești 
ca să le ghicești? 

Enric, făcu un semn sorei sale. Orfelia îl înțelese. Ea se 
apropie de Lili. O îmbrăţișă cu dragoste. 

Nu trebuie să mai rămâi aici, niciun moment! Zise Orfelia. Lili 
tresări. 


— Să mă despart de cadavrul tatălui meu? Nu, nu! Exclamă 
ea. 

— Lili, ascultă rugămintele surorii, zise Călăul, nu mai poți 
folosi tatălui tău. Fii mai bine supusă. Du-te în casa noastră. Eu 
iubita mea, voi îngriji să i se facă tatălui tău, o înmormântare 
frumoasă! 

Lili zâmbi printre lacrimi. 

— Da, vreau să te ascult, îţi făgăduiesc. Dar lasă-mă să-mi iau 
rămas bun de la tatăl meu! 

Lili îngenunche, plângând, dar mai liniștită se uită lung la tatăl 
ei. Pe urmă se despărți. 

— Rămâi cu bine, tată! murmură Lili cu buzele tremurânde. 
Roagă-te la Cel Atotputernic, să ne întâlnim iar, acolo unde nu e 
nicio decepție și patimă, să ne revedem cu iubire și credință. 

— Amin, să dea Dumnezeu! zise Enric, adânc îndurerat, 
mângâind fruntea senină a fetei. 

Lili mai depuse o sărutare de adio, fierbinte și plină de iubire, 
pe fruntea tatălui său. Pe urmă se despărţi de cadavru și urmă 
pe Orfelia. Ajutoarele le urmară, pentru ca să le asigure drumul. 

Enric, însă, rămase acolo, după ce vorbi mai mult cu cel dintâi 
dintre ajutoarele sale. El rămase să îngrijească de siguranţa 
cadavrului. Dar ultimele cuvinte ale lui Miranda, nu-i mai ieșeau 
din minte. _ 

Armurierul vorbise de o biblie a familiei. In zadar căută Enric 
prin toată casa. Călăul găsise multe, găsi și biblia, dar în ce 
stare. O mulţime de foi îngălbenite zăceau pe scânduri. Coperta 
cea prețioasă, era probabil ruptă de infamii aceia și luată de 
dânșii. 

Enric se gândi la destăinuirea bătrânului. Pe de o parte era 
vesel că nu dădea peste mister; pe de alta, însă, îl chinuia 
curiozitatea. 

Ce va mai aduce oare viitorul? 

După ce scotoci toată casa, se întorsese și întâiul ajutor cu alți 
doi. După porunca lui Enric, împachetară laolaltă, tot ce era mai 
preţios. Pe urmă părăsi casa armurierului. 

Deja se crăpa de zi; dar în creierul Călăului, se deșteptară 
numai gânduri triste și imagini misterioase. 

Trebuia să-și împlinească slujba sa înfiorătoare. Două zile 
stătuse el departe, dar îl aștepta mulţimea cu nerăbdare. 
Niciodată nu i se păru lui Enric, așa de îngrozitoare misiunea lui 


sângeroasă. Cât ar fi preferat el, să ţină mai bine de urât lui Lili! 
Oftând și zdrobit de chinuri, Călăul își luă drumul spre casă. 

Capitolul 51 PLANURILE DE VIITOR ALE LUI LILI 

Enric Sanson, scăpă azi mai ușor de munca sângeroasă, ce 
avea a o săvârși în Piaţa Grevei. Numai foarte puţine capete au 
căzut azi, sub cuțitul ghilotinei. Totuși abia spre seară s-a putut 
întoarce acasă. Timpul liber de care a putut dispune, l-a 
întrebuințat cu aranjarea pregătirilor funebre, pentru bătrânul 
armurier. 

Seara, în odaia de jos a casei Călăului, Orfelia era cufundată 
în gânduri, meditând la convorbirea ce a avut-o cu domnul de 
Brepe, cu o zi înainte și al cărei subiect a fost Lili. 

Perechea cea tânără discută cu Orfelia asupra viitorului. 

Trebuia ca Lili să fie instalată undeva. Ea nu putea să rămână 
prea mult în casa lor. Generos și nobil, din talpă până în creștet, 
Sanson hotărî să o instaleze undeva, pe buna lui Lili, până când, 
împrejurările, vor permite să-și realizeze visul său mult dorit. 

Propunerea Orfeliei de a angaja pe Lili, cameristă a familiei nu 
a fost aprobată de Enric, care s-a speriat cumplit. 

— Dar se poate, surioară dragă! exclamă eL Ştii tu în ce 
primejdie ar intra iubita mea mireasă? Închipuiește-ţi numai, că 
dacă dictatorii iacobini, vor afla planul de fugă al regelui și 
familiei sale, apoi moartea lui Lili, e ceva inevitabil. 

In același moment, însă, mâna tremurândă a lui Lili, opri pe 
Sanson. 

— Nu, iubite Enric, nu te opune! exclamă ea. Vezi inima mea 
e atât de îndurerată, atât de sfâșiată. Încât, cu dragă inimă sunt 
gata să vin în ajutorul altora! Ah! Continuă ea, cât de mult 
iubesc și ador eu pe buna noastră regină! Copil fiind am văzut-o 
de două ori. Atunci era în plenitudinea gloriei sale. Ah Doamne, 
mai simt încă și astăzi, cum mi-a vibrat pe atunci inima, îmi 
închipuiam ce frumos și fericit lucru, e să fii regină peste o ţară! 
De atunci însă lucrurile s-au schimbat cu atâta repeziciune și în 
mod atât de dureros. Soarta omenească e schimbătoare. Astăzi, 
buna și iubita noastră regină este, poate, că e cea mai 
nenorocită femeie din ţară. Ei bine, se poate oare, ca într-un 
astfel de caz, să mă opun de a-i sta la dispoziţie ca o persoană 
devotată? 

— Dar nu te gândești, în ce primejdie îngrozitoare te bagi? 
murmură Călăul Lili dragă și scumpă, prin cât amar și greu ai 


trecut în ultima vreme, acum vrei să te expui la noi pericole? 

— Dar nu m-a protejat, oare, până azi, Dumnezeu și sfânta 
fecioară Maria? răspunse Lili cu un zâmbet blând și convingător, 
n-am scăpat oare victorioasă din atâtea primejdii îngrozitoare? 
Nu, amice, nu mi-e frică mie de pericole, când e vorba să procur 
familiei regale, scăparea și mântuirea ei. Te conjur deci, iubitul 
meu, procură-mi locul de cameristă la familia regală! Sunt 
convinsă, că sfânta fecioară mă va ocroti ca până acum și că îmi 
va trimite îngeri într-ajutor, care să mă secondeze în opera mea. 

— Fie voia ta, dulce și curajoasă Lili! spuse Enric. 

în seara aceea, mai stătură mult de vorbă și o adâncă 
melancolie cuprinse inimile acestor trei oameni curați și 
generoși. 

Enric Sanson comunicase, mai înainte, că înspre seară 
îngropase la cimitir rămășițele mortuare ale armurierului 
Miranda și că până în momentul acesta, n-a izbutit încă să 
găsească un preot „care să rostească rugăciuni la groapa lui. Lili 
începu a plânge. Sanson a trebuit să-i jure pe tot ce-i mai sfânt, 
că va împlini și această sacră datorie, imediat ce-i va fi cu 
putință. 

Cele două fete, se îndreptară spre apartamentul Orfeliei, 
pentru a se culca. 

Enric se uită după dânsele, până ce dispărură. Pe urmă oftă 
adânc și se duse și el la culcare. 

în noaptea aceea, însă, n-a putut dormi, un simţământ straniu 
și apăsător îl împovăra. Deși a izbutit să elibereze pe Lili din 
mina prigonitorilor ei, totuși inima sa nu era liniștită. 

Nu era mulțumit că Lili voia să se bage în cușca leului. Ce-i 
drept, acolo, ea era departe de persecuțiile lui Fouquier și ale 
Adellei. Fouquier nu venea niciodată la Temple, unde n-avea 
nicio treabă. Îi era chiar foarte ușor lui Enric, ca printr-o rudă a 
primului său ajutor de execuţie, Nicolas, să procure lui Lili, acest 
post. 

Cizmarul Simon, era portarul principal în închisoarea din 
Temple. Mai târziu vom mai avea ocazia să vorbim de acest 
personaj, pe cât de dezgustător pe atât de influent, al cărui 
nume va rămâne legat pentru totdeauna, de cel al nenorocitului 
Ludovic al XVI-lea. 

Să lase Enric pe Lili să ocupe acest post primejdios? Dacă ar fi 
fost să nu asculte decât inima sa, desigur că n-ar fi îngăduit 


niciodată acest risc. 

Își aduse aminte, însă, de vorbele simple și blânde ale iubitei 
sale și se convinse, că orice împotrivire e zadarnică. Vrea, ori nu 
vrea, trebuie să îngăduie. 

Atunci, Enric împreună mâinile într-o supremă implorare către 
cer, conjurând pe Dumnezeu să aibă în paza sa viaţa și fericirea 
scumpei sale Lili. 

Totuși după această rugăciune fierbinte, inima sa nu se liniști. 
Oare presimţea el îngrozitoarele terori care se îngrămădeau pe 
firmamentul vieţii sale? Presimţea oare Sanson, că deocamdată 
nici el, nici iubita sa, nu vor avea parte de un trai fericit? O să 
vedem. 

Capitolul 52 PUMNALUL PRINȚESEI INDIENE 

A doua zi Enric avu o întâlnire foarte neplăcută. Datoriile sale 
profesionale îl aduseră în contact cu Fouquier. Deși călăul era un 
om curajos şi-l dispreţuia pe Fouquier, simțea o oarecare 
neliniște gândindu-se la această întâlnire. 

Contrar tuturor așteptărilor, Fouquier n-a amintit nimic de 
cele întâmplate în acea seară memorabilă. Numai în fulgerele 
care se vedeau din când în când în ochii săi de pisică, recunoscu 
Enric ce adâncă era ura procurorului împotriva sa. 

Ca de obicei, partea pur profesională a fost rezolvată foarte 
repede. Tocmai când Enric vru să se retragă, salutând în mod 
destul de glacial, Fouquier nu se mai putut abţine. ` 

— Ei, iubite prietene, zise el scrâșnind din dinți. Iți poți 
închipui cât sunt de fericit că te văd aici, dar nu uita că a fost 
hotărât în mod irevocabil ca faimosul conte Castello să nu mai 
umble liber. 

— Scutește-mă te rog, răspunse Enric, cu tot ce nu-i în 
legătură cu relațiile noastre administrative. Cred că nu trebuie 
să ţi-o mai spun că te disprețuiesc! 

Fouquier păli. Enric însă-i întoarse spatele cu multă mândrie 
părăsi odaia. Acesta însă, se uită după el cu ochii holbaţi. 

— Totuși va veni ceasul când te voi zdrobi! murmură el 
scrâșnind din dinţi. 

Enric Sanson auzi ultimele cuvinte dar nu crezu de cuviință să 
se întoarcă și să-i răspundă, își continuă drumul în liniște. 

își luase toate măsurile de precauţie împotriva curselor ce i le 
întindea mișelul Fouquier. El nu pleca niciodată singur de acasă. 
Întotdeauna era însoţit de subalternii săi. Purta pe sub cămașă 


un scut menit să-l apere împotriva atacurilor cu arme de foc sau 
cu pumnale. 

în seara acelei zile, după ce-și termină sarcina sa de călău pe 
eșafod, se duse la temnița din Temple unde era închisă familia 
regală. 

În fața temniţei îmbulzeala era extraordinar de mare. Enric își 
croi drum prin mulţime. Se apropie de o santinelă care-l 
recunoscu imediat și care-i deschise repede ușa. 

— Vreau să vorbesc cu cizmarul Simon! zise Enric portarului. 

— Dar cine ești dumneata, întrebă portarul. 

— Sunt călăul din Paris! zise Sanson, uitându-se fix în ochii 
portarului. 

Recomandarea aceasta avu un efect miraculos asupra 
portarului care-și pipăi gâtul ca să vadă dacă nu-i lipsește 
cumva capul. Apoi ceru scuze de câteva ori călăului și-i deschise 
imediat poarta. 

Enric părăsi Temple după o jumătate de oră. lzbutise să 
obţină ceea ce a vrut Lili. A doua zi avea să intre în serviciul 
reginei. 

— Alea jacta est! zise Enric cu glas înăbușit. Să dea 
Dumnezeu ca temerile mele să nu se realizeze. 

Dincolo de Temple era așteptat de Nicolas, cu care plecă spre 
casă. 

A doua zi, Lili fu înștiințată printr-o ordonanţă să vină la 
Temple. Enric se afla în piaţa Grevei. 

Orfelia șopti tinerei fete câteva vorbe mângâietoare înainte 
de a pleca. Dacă Lili credea cumva că va fi dusă acum direct la 
nenorocita regină, apoi se înșela amar. 

Soldatul o ducea în tot cazul în Temple. Trecură pragul 
Templului și intrară într-o încăpere în care se aflau mulți soldați. 
Lili privea cu groază în jurul ei, în afară de aceștia, în încăpere, 
se mai află un om cu părul ţepos, cu obrazul arămiu care fuma 
dintr-o lulea scurtă. 

— Ei! exclamă cizmarul Simon. la spune, Jean Baptiste, cine e 
fata asta frumoasă pe care ne-o aduci? 

Cizmarul se apropie de Lili, oferindu-i un pahar murdar cu 
rachiu. Dar Lili îl refuză. 

— Ah! Mi se pare mie, sau tu ești fata adoptivă a Călăului? 

Lili afirmă, căci așa îi spusese Enric să se recomande. 

— Ei, ia dă-mi mai întâi mânușiţa ta, încoace! 


Ea puse mâna ei tremurândă în mina cizmarului. Ar fi ţipat, 
așa de tare o strângea. Cizmarul privea cu lăcomie obrazul 
tinerei fete. 

— Pe toţi Dumnezeii! Eşti o muiere curată precum crinul, și 
noi nu prea sântem obișnuiți să vedem în jurul nostru astfel de 
muieri, zise el râzând în hohote. 

Lili se stăpâni să nu izbucnească în plâns. 

— la nu fi așa de delicată, zise cizmarul. O să-ţi placă la noi! 
Eu slut cizmarul Simon și ce mai suflet am!... Eu îţi spun, sunt 
văduv și cine știe ce noroc te mai așteaptă! 

Soldaţii izbucniră în râs. Lili ar fi intrat în pământ de rușine. 

însă intrarea unui bărbat în uniformă de ofițer puse sfârşit 
acestei distracţii. El i se adresă lui Simon. 

— Asta e fata pe care o recomandatți? 

Cizmarul afirmă. Ofiţerul se întoarse spre Lili. O privi un 
moment din cap până în picioare. 

— Imi placi, fetiţo! zise ofiţerul, cu voce de bas. Și pentru că 
mi s-a vorbit bine despre tine, te vei face servitoarea Antoinettei 
Capet. Mâine dimineaţă poţi să intri în serviciu. Ești o bună 
republicană nu-i așa? 

Aceasta o putea susţine Inii cu conștiința împăcată. 

— Sunt o republicană înfocată, cum rar se găsește în Franţa! 
zise ea cu energie. 

— Ei, atunci dă-mi mâna, căci această familie blestemată ne 
face mult de lucru. In aparenţă vei fi servitoarea reginei, dar în 
realitate trebuie s-o păzești mai bine decât noi. 

Așadar, Lili trebuia să fie spioană! Ea se îngrozi. Dar îi trecu 
prin minte că nu trebuia să trădeze tot ce va vedea. 

— Voi face totul, zise ea hotărâtă. 

— Bine, asta mă bucură. Ești deci supraveghetoare aici. Vei 
purta și un semn prin care vei avea dreptul să ieși din Temple 
oricând vei vrea. Vei mânca împreună cu familia regală și vei 
dormi cu ei. 

Deodată o apucă de ambele mâini și se uită fix în ochii ei. 

— Eu cred că nu vei fi falsă! De altfel e imposibil, căci știi bine 
că trădarea patriei e pedepsită cu moartea prin mâna călăului. 
Așadar, mâine dimineaţă te aștept la intrarea în Temple. 

Lili părăsi Temple. Ea se îmbulzea tremurând prin mulţime. 

Enric își închipuise că Lili trebuie să mai fie în Temple și se 
îndreptă cu ajutoarele sale într-acolo pentru a o întâmpina. Ei se 


întâlniră, se salutară călduros, și porniră împreună spre acasă. 

Cei doi tineri se vedeau numai la masă și în societatea 
Orfeliei. După o bucată de drum, cei doi tineri se despărţiră. 

Enric se duse acasă pentru a-și schimba hainele, iar Lili se 
îndreptă spre casa Orfeliei. 

Lili urcă repede scara. Ea găsi pe Orfelia stând de vorbă cu 
cineva. 

— Acesta e domnul de Brepe, fostul mareșal al curţii noastre 
regale! zise Orfelia. 

— Și această fată tânără, o întrerupse marchizul, e aceea 
care, dacă nu mă înșel, aduce servicii atât de însemnate familiei 
noastre regale. 

Orfelia răspunse afirmativ. 

— Tocmai a fost recomandată la Temple, răspunse ea. Şi ce 
veste ne aduci, ? Adăugă Orfelia, adresându-se lui Lili. 

— Mâine de dimineaţă voi intra în serviciul reginei, răspunse 
Lili. 

— Ei, binecuvântat fie Dumnezeu, zise marchizul. În sfârșit 
avem o personalitate confidentă în sânul familiei noastre regale. 
Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragă și frumoasă copilă! Intr- 
adevăr. Franţa încă nu-i pierduta, când se găsește pentru 
scăparea ei o ființă atât de hotărâtă și vitează. 

— Voi face totul cu plăcere, zise Lili, dar nu știu ce cereţi de la 
mine. 

— Fii fără grijă, ţi se va spune totul la timp. Dar bagă bine de 
seamă, nu trebuie să te încrezi în nimeni. Să crezi numai în 
persoana care se va apropia de dumneata și te va saluta cu 
voce tare, adăugind la urmă cuvintele vin în numele sfântului 
Ludovic. 

Lili plecă capul. 

— Și care va fi datoria mea? întrebă ea. 

— Nimic, nimic deocamdată, zise marchizul, să spui că ești 
cea mai entuziastă partizană a guvernului actual. La timpul 
cuvenit, te vom mai iniţia noi. 

Brepe salută respectuos pe cele două domnișoare și plecă. 

— Ah, mi-e așa de trist gândul, ca și cum ne așteaptă vreo 
mare nenorocire, murmură Lili. 

Orfelia o liniști cât putu. 

Se așezară la masă. Enric era neobișnuit de tăcut. 

El o învălui pe Lili într-o privire caldă, dar neliniștită. 


Când se sfârși masa, și se îndepărtară fetele, Enric opri o clipă 
pe iubita sa. 

El o trase într-un colț de odaie. Lili observă cum scoase de sub 
haină un evantai mic și scump. 

— Ah, un dar pentru mine? întrebă fata cu bucurie. 

— Da, un dar, răspunse Enric și nu un dar obișnuit. Acesta a 
aparţinut unei prințese indiene. la uită-te aici. 

Enric apucă mânerul evantaiului și dintr-însul scoase un 
pumnal delicat. 

— Acesta e misterul. Dar mai mult. Tăișul fin al pumnalului 
ascunde o deschizătură cât un fir de păr. Ea e închisă în 
momentul acesta. Dacă apeși însă pe nasturele acesta, atunci 
țâșnește cea mai groaznică otravă pe care o cunoaște lumea, 
așa zisa otravă a indienilor, cu care își ung ei săgețile, și care 
ucide imediat. 

Lili tresări. 

— Dar pentru Dumnezeu!? Ce să fac eu cu pumnalul acesta? 

Enric îl strânse la loc. 

— la-l și fii liniștită, zise el, timpurile sunt severe și tu intri în 
peștera Leului. Nu pot fi întotdeauna lângă tine, iubita mea, dar 
dacă posezi această groaznică armă, te poţi apăra de zece 
bărbaţi și poate de mai mulți. 

Lili luă evantaiul. 

Enric și Lili nu bânuiau că asupra acestui evantai domnește un 
blestem îngrozitor, și oricine îl va poseda, va da de nenorociri. 

Capitolul 53 AMERICANA CEA BOGATA 

în momentul în care apăru un soldat pentru a conduce pe Lili 
în Temple, porni o diligenţă prin Porte St. Martin din Paris. 
Portarul opri trăsura. 

La chemarea sa veni servitorul de gardă, un bătrân șters de 
vremuri cu un cioc nesuferit, urmat de câţiva soldaţi. Caporalul 
privi diligenţă neîncrezător. 

Nu era o trăsură de o deosebită eleganță. După praful și 
vechimea ei, părea a fi stat în vreun han, neîngrijită și părăsită, 
dar totuși trăită și în vremuri mai bune. În contrast cu vechimea 
ei, erau înhămaţi doi cai arăbești, grozav de frumoși. 

Vizitiul părea a fi un ţăran obișnuit. Purta pe cap o scufie roșie 
ca iacobinii, care îi dădea un aer ciudat. 

Caporalul deschise ușa trăsurii. Rămase uimit, când văzu într- 
însa o femeie, pe cât de tânără, pe atât de frumoasă și bine 


îmbrăcată. 

— Pentru toţi Dumnezei! Sacrament, zise el, și-și netezi ciocul 
stufos. Pe cine avem în faţa noastră? 

Străina, îl privi cu o pereche de ochi minunat de strălucitori. 
Negri și adânci. Apoi scoase portofelul și înmână caporalului cu 
semnificaţie, câteva piese de aur. Caporalul se înclină de câteva 
ori. 

— Pe cine trebuie să înscriu în cartea mea de gardă? zise el, 
silindu-se să-și îndulcească vocea-i aspră. 

— Eu sunt americană! zise tânăra și frumoasa doamnă și se 
lăsă pe pernele trăsurii. Vin din patria mea, pentru a vedea 
această mare și superbă, Republică Franceză! 

— O, înţeleg! înţeleg! 

Ca tuturor oamenilor inculţi, îi impuse și lui, limba străină și 
întreruptă a tinerei doamne. 

— Așa, așa, vii din America, doamna mea! continuă el. Da, da. 
Știu deja, am auzit că e o țară foarte frumoasă! Aș fi făcut și eu 
o excursie până acolo, dar dracu știe unde se află cuibul ăsta! 

întocmai ca toţi soldaţii secolului trecut, și caporalul acesta, 
habar n-avea de citit și de scris. El era unul din partizanii acelui 
celebru Holzapfel, pe care nemuritorul poet și dramaturg 
Shakespeare, l-a făcut să spună în comedia sa. „Mult zgomot 
pentru nimic”, următoarele cuvinte: 

„Prostia e un dar al lui Dumnezeu, dar cititul și scrisul vine de 
la sine”. 

Viteazul caporal meu mult primea darul lui Dumnezeu, decât 
să dorească tot ce vine de la sine. 

Americana zâmbi fără a fi observată. Ea se înfundă mai adânc 
în pernele trăsurii. 

— Numele meu este Eugenia Webb! murmură ea. Acum cred 
că e voie să călătoresc mai departe, călătoria lungă m-a obosit 
și mi-e dor de un pat moale și comod! 

— Da, desigur, desigur! dădu din cap bătrânul soldat, vă este 
drumul liber! Vă voi înscrie acum și numele! 

— Spune-mi, te rog! zise americana caporalului, care tocmai 
vroia să închidă ușa trăsurii, există vreun restaurant mare 
aproape de piața pe care e ridicată îngrozitoarea mașină de 
execuţie? 

Caporalul trebui să asculte de două ori, până înțelese ceea ce 
îi spusese. 


— Ah, așa? întrebi de Place de la Greve! Mormăi el. Oh, pe 
acolo nu există restaurant! Acolo se pregătesc altfel de 
mâncăruri. 

Și la cuvintele acestea, izbucni într-un hohot drăcesc. 

— Nu e niciun restaurant? Oh, păcat mare, zău! Zise 
americana în franțuzeasca-i stricată. Eu sunt o mare prietenă a 
unor astfel de reprezentații! Am venit pentru apa cea mare, 
pentru a vedea superba vărsare de sânge, care e la ordinea zilei 
în marea și frumoasa Franţă! 

— N-ai decât să te duci în fiece dimineaţă pe Place de la 
Greve, și acolo, să-l vezi luptând pe viteazul nostru Sanson! îţi 
spun, domnișorică dragă, uite așa, numai stropi, și râdea în 
hohot. 

Trăsura însă porni. 

— Ei vezi, asta e una pe care o putem întrebuința noi l, 
mormăi bătrânul caporal, uitându-se după trăsură și întorcându- 
se în locul de gardă. Așa o muiere! Drace! Vine direct din 
America pentru a vedea cum cad capetele. Asta are un curaj 
drăcesc! Și câtă satisfacţie! 

Trăsura fugea pe străzile Parisului. Se opri în sfârșit, la unul 
din cele mai bune restaurante ale întregului oraș. 

Deși în Paris, era cea mai mare revoluție, totuși comerțul și 
circulaţia nu erau oprite. Erau foarte mulţi străini. Toate 
restaurantele erau pline de lume. 

în strada Concordiei, pe care se ridica castelul regal, trăsura 
se opri, și după cum am spus, la unul din cele mai bune 
restaurante, restauratorul ieși ca să primească pe mușteriul nou 
venit. Nu rămase mai puţin uimit, când văzu coborându-se din 
trăsură, o femeie, pe cât de frumoasă, pe atât de nobilă. Eli se 
închină cu respect. 

în franțuzeasca ei stricată, americana întrebă dacă poate 
descinde la acest hotel, adăugind că nu are pretenţii mari, 
decât, că-i trebuiau vreo trei, patru odăi, cu gust mobilate. 

Hotelierul, zgâi ochi, înclinându-se până la pământ. Așa 
musafiri înţelegea și el! Patru odăi deodată! Plin de bucurie făcu 
un gest larg. 

Peste un sfert de oră, Miss Webb, cum se numea americana, 
era instalată în etajul întâi al hotelului, în patru odăi frumoase și 
bine mobilate. Americana, părea o ființă cam stranie. In câteva 
rânduri, căută să se convingă dacă i s-au adus toate pachetele. 


În cele din urmă se văzu singură în odăile ei. Se plimbă în lung și 
în lat. Se convinse mai întâi, căutând prin dulapuri, sub pat și 
sub canapele că-i absolut singură și nespionată de nimeni. 

Americana își duse mâna la cap, își scoase peruca galbenă, 
căci perucă a fost părul ei cel blond, și într-o clipă se schimbă cu 
desăvârșire. 

Era Adella de Barry, care sub numele de Eugenia Webb, 
descinse la cel mai distins hotel din Paris. 

Mai înainte de a ne ocupa de americană, trebuie să ne 
întoarcem cu câteva zile înapoi în povestirea noastră 
senzaţională și fascinantă. 

După cum știți, iubiții noștri cititori, Adella de Barry a 
consimţit la eliberarea lui Lili, în schimbul prețului destul de 
însemnat al descoperirii tezaurului familiei Barry, de către Enric 
Sanson. Prinţesa se depărtase de castel, voind să cheme 
ajutoare pentru a ascunde numaidecât prețiosul tezaur. 

Abia ieși din castel, și privirile îi căzură asupra a doi amorezi, 
care se dezmierdau cu aprinsă și dulce dragoste: Lili și Enric. 

La vederea acestei fericiri, care ei nu i-a fost scrisă în cartea 
vieții, o furie pasionată îi cuprinse inima. Ah, cât de amar, a 
regretat ea în acest moment, că n-a distrus pe această Lili, pe 
care, atât de aprig o ura! 

în același moment, însă, ambiția și lăcomia învinseră ura. 

„Nu-i nimic pierdut! Îşi zise ea. Lasă, turturică, prostuţă, îţi voi 
zmulge eu fericirea asta nemeritată! Enric Sanson mi-a jurat că 
te va părăsi. Dacă n-o vrea să se ţină de cuvânt, cu. Atât mai 
rău de el! Apoi, mai am și inelul acela, ce i l-am luat din deget 
lui Sanson. Ei bine, inelul ţi-l voi da la momentul oportun, cu 
toată însemnătatea cuvenită! Și atunci, vei afla, că amantul tău 
ţi-a devenit necredincios!” 

Zicându-și aceste cuvinte, prinţesa plecă, lăsând singuri pe 
amorezii fericiţi, care nici nu băânuiseră prezenţa ei. 

Adella, avea prieteni devotați, care ţineau la dânsa foarte 
mult, mai ales ţărani din jurul Parisului. Aceștia păstrară familiei 
Barry un adânc și sincer devotament. Tânăra și impozanta 
prințesă, le impunea respect, și admiraţie. 

Nu trebuie deci să ne mirăm dacă flăcăii de ţărani, cei mai 
voinici și viguroși, cărora se destăinuise Adella, considerau o 
mare onoare de a se pune la dispoziţia ei. 

Trei dintre acești flăcăi, au luat parte la eliberarea din mina 


pactului de sânge a lui Enric. Tot la dânșii, a apelat și acum 
Adella, spre a-i fi de ajutor la transportarea și ascunderea 
tezaurului descoperit. Adella înţelese, că deocamdată rolul ei de 
prinţesă e terminat și că în momentul de faţă nu poate fi 
asigurată în liniștea ei, decât acceptând un nou nume și 
alegându-și un nou mediu. Oricum, nu mai putea sta în castel, 
nici în vila de la vie, și nici hainele ţigănești, nu le putea păstra, 
căci, dacă ele au putut înșela pe naiva „Lili, nu vor putea amăgi 
pe nimeni altul, și riscă să fie recunoscută în fiece moment. lată 
de ce prințesa, după ce mai vizită pentru ultima oară cabinetul 
secret de toaletă al castelului, de unde-și luă tot ce-i părea 
necesar pentru o travestire, puse să se transporte totul la un 
han, care se afla cam la vreo trei poște depărtare de Paris. 

Adella sosi la han, și ceru să i se pună la dispoziţie o odaie. 
Fără a deștepta cea mai mică bănuială, a izbutit, sub pretext că 
vrea să facă un voiaj în provincie, să-și cumpere un cupeu vechi 
de la hangiu, plătindu-i un preţ bun. 

în ce privește caii, hangiul a declarat că nu-i stă în putinţă să-i 
procure. În schimb. Adella știa ce are de făcut. Din herghelia 
tatălui ei, mai rămăseseră vreo, șaisprezece cai, care stăteau în 
grajdul unui vechi arendaș al lor, și fiul acestui arendaș, a fost 
unul din acei trei flăcăi care fuseseră la dispoziţia ei. Cu ajutorul 
acestuia, își procură doi cai. 

După ce se opri timp de o zi în acest han de la ţară, ea plăti 
contul și încunoștință pe hangiţă că a doua zi dis-de-dimineaţă 
va pleca și că nu trebuie să se deranjeze nimeni, deoarece are 
pregătite toate. 

Hangiul care în lipsă de servitori, făcea el singur serviciul 
hanului, era cât se poate de mulțumit. 

Adella, a petrecut toată noaptea fără să doarmă o singură 
clipă. Principala ei preocupare a fost travestirea. Fiind o artistă 
neîntrecută în ce privește fardul și sulemeneala, reuși în câteva 
minute să-și dea un aer atât de schimbat, încât, nimeni n-ar fi 
recunoscut într-însa pe prințesa de Barry. Fardul prefăcu pe 
femeia asta mândră și demonică, într-o frumusețe englezească, 
blândă şi  îngerească, iar restul acestei transformări 
miraculoase, îl completă o perucă blondă, pe care cu multă artă 
și-o așeză pe cap, încât ai fi jurat că-i blondă veritabilă. 

Abia se lumină de ziuă, și la han sosi unul din flăcăii devotați, 
puse caii la trăsură și cu multă precauţie, încărcă în trăsură 


toate lăzile și geamantanele prinţesei. 

Nu-și poate imagina cineva surprinderea sa, când se apropie 
de Adella. Numai după sunetul vocii, a putut recunoaște pe 
prinţesă, căreia a trebuit să-i promită prin jurământ, să păstreze 
o tăcere mormântală. 

— Mă duc la Paris, să răzbun moartea tatălui meu! asta a fost 
tot ce a zis Adella flăcăului. Țăranul însă o crezu pe cuvânt, și 
dădu numai din cap, tăcând. 

Adella instrui pe vizitiul ei, ce să spună, dacă vor fi cumva 
opriţi pe drum de oameni înarmaţi, și pe urmă trăsura se puse, 
în mișcare, îndreptându-se spre Paris. 

Pe drum spre capitală, prinţesa travestită, trecu prin faţa 
castelului secular al familiei sale, palatul de Barry. Uitându-se 
afară pe fereastra cupeului, dânsa n-a tresărit câtuși de puţin, 
de câte ori bunii cunoscuți din sat o salutau cu mult respect. 
Nimeni nu o recunoscu. Toată lumea o credea o străină, care 
voiajează prin Franţa. 

Asta bucură mult pe prinţesă, acum se simţea cu totul sigură 
și în afară de orice primejdie de a fi cumva descoperită. 
Convingerea ei, era că travestirea ca englezoaică, îi va fi mai 
posibilă ca oricând, să-și realizeze pe deplin opera ei de 
răzbunare mult dorită. 

Un bacșiș de câteva monede de aur, îi înlesni intrarea în Paris. 
Sosind la hotel, Adella concedie pe vizitiul ei, răsplătindu-l în 
mod regal. Flăcăul, îi mai șopti odată la ureche, că el și tovarășii 
săi, sunt gata să-i vină într-ajutor de câte ori va avea nevoie de 
dânșii. 

Acum, când știa că în orice moment, poate dispune de 
oameni energici și devotați și că era stăpână pe un tezaur 
incomparabil, răzbunarea ei putea începe, crudă și 
neînduplecată. 

Capitolul 54 RELAȚIILE STRĂBUNULUI 

Respirând adânc, ca după o grea încercare atât morală cât și 
fizică, prinţesa de Barry, ședea în odaia foarte luxoasă a marelui 
și renumitului hotel. Sânul ei ademenea gândul la plăceri erotice 
ridicându-se și coborând spasmodic sub imperiul emoțiilor. 
Hotărât, că gândurile care se ascundeau după fruntea ei scurtă 
dar energică, nu erau tocmai fericite și trandafirii. 

Se auzi bătând în ușă. Adella sări de pe fotoliu își acoperi 
capul cu falsele bucle blonde și deschise ușa. Era un chelner al 


hotelului, care venise să-i ceară ordine. După obiceiul chelnerilor 
francezi, tânărul era îmbrăcat cu un sacou de stofă neagră, 
scurt până la șolduri și purta un șorț, de un alb imaculat până la 
vârful ghetelor. Avea în mână un registru și rugă pe Adella, să-și 
înscrie numele. 

în același timp însă întrebă și de dorințele frumoasei musafire. 
Cu mâna fermă, Adella de Barry se înscrise în registru sub 
numele de Eugenia Webb din New York, America, care a venit în 
Franţa cu ocazia unui voiaj de plăcere. Apoi cheamă chelnerul 
mai aproape, zicându-i cu multă graţie. 

— Vrei dumneata, să-mi faci un serviciu? 

Tânărul se roși până peste urechi. 

— Cum nu! cu cea mai mare plăcere, numai dacă îmi va fi 
posibil! Răspunse el. 

— Nimic mai ușor! ripostă americana. Acum câteva zile am 
avut un mic accident, mi s-a stricat trăsura de voiaj. Cu această 
ocazie, a pierit și sărmanul meu vizitiu. Atunci neavând încotro, 
a trebuit să cumpăr trăsura aceea cu care m-ai văzut sosind, și 
care a stat probabil, cine știe câţi ani în fundul vreunui grajd. 
Poți dumneata să-mi procuri până mâine, o trăsură elegantă și 
nouă? Afară de asta mai îmi trebuie și un vizitiu. 

Apoi scoase portmoneul și dădu chelnerului doi bani de aur. 

— Du-te și fă ce ţi-am spus! Vrei? 

— Desigur, se înțelege! gângăvi tânărul. Aveţi nevoie poate și 
de o cameristă? 

— Nu, nu, nu-mi trebuie cameristă! îmi place să fiu singură, n- 
am nevoie de spioni, care să mă iscodească zi și noapte! 

— Foarte bine! răspunse chelnerul și vru să plece. Dar se mai 
întoarse odată și întrebă pe prințesă, dacă nu vrea să dejuneze. 

— Mai pe urmă, peste vite va ceasuri, răspunse ea, poţi să-mi 
aduci ceai și jambon! 

Chelnerul plecă. Adella, rămânând singură în odaie, închise 
ușa cu zgomot, puse zăvorul și se apucă să cerceteze conţinutul 
cuferelor și lăzilor așezate în ordine prin apartamentul ei. 

„În sfârșit, în sfârșit! Exclamă ea, pot să văd și eu în ce constă 
tezaurul! Sunt câteva zile de când mă aflu în posesia tuturor 
acestor minunăţii și abia acuma, am vreme să le văd mai de 
aproape și să le admir!” 

Prinţesa se apucă de lucru imediat. Zăcând de secole în 
ascunzătoarea lor secretă din castelul Barry, încadrarea de aura 


briliantelor și diamantelor se cam vătămase. Pietrele nestemate, 
însă, sclipeau într-o măreție superbă, orbitoare. 

Prinţesa nu se ostenea de a se entuziasma la vederea tuturor 
acestor odoare, pe care le răspândise pe masă. Ochii îi 
străluceau și obrajii se împurpurară sub fardul ce şi-l pusese cu 
atâta artă. 

Nu mai încape nicio îndoială, că sufletul Adellei era cuprins cu 
totul de diavol. Desigur, că nu cunoștea un ideal mai înalt, decât 
îngrămădirea aurului, pentru ca prin ajutorul banilor să 
stăpânească omenirea. 

în cele din urmă, după ce își delectase ochii cu adunarea 
mută a tuturor acestor nespus de frumoase preţțiozități, trecu, la 
numărarea și ordonarea monedelor de aur. Servitorii hotelului 
se mirară foarte mult de greutatea câtorva cufere pe care au 
trebuit să le transporte în odaia prințesei. 

Acum Adella începu să numere pentru prima oară avuţia ei. 

în sfârșit, după ce numără totul cu multă scrupulozitate, 
privirea ei căzu asupra unui pergament îndoit de mai multe ori, 
care se afla la fundul unui butoiaș de aur. In ochii ei se aprinse o 
scânteie de bucurie. Înainte însă de a studia mai de aproape 
cuprinsul pergamentului, ascunse comoara, împachetând totul 
la loc. Apoi întinse documentul descoperit pe masă, și luând loc 
pe un fotoliu, desfăcu pergamentul prăfuit și aproape 
descompus de vechi ce era. Pielea de măgar ce o avea în mână, 
era veche de secole și părea că la prima mișcare se va desface 
în bucăţi. Umblând, însă, cu multă precauţie, Adella, reuși să 
desfacă fără nicio vătămare, documentul găsit. 

Partea dinăuntru era acoperită cu un text în care recunoscu 
limba latină. 

Contrar poporului de jos din Franţa, în veacul trecut, nobilii și 
cavalerii căpătau o educaţie intelectuală destul de însemnată, 
astfel că Adella pricepea cât se poate de bine latina și elena. 

„Ne aflăm în mare primejdie. Regele e dușmanul meu. Îndată, 
poate mă va și cotropi cu puterea sa, pentru a-mi cuceri 
puternica mea cetate și să mă facă prizonierul său. Dumnezeu 
singur, știe cum și când, voi scăpa cu fericire din timpurile 
astea. De aceea am ascuns toată averea mea în această 
păstrătoare misterioasă. la-o dacă o găsești, tu viitoare 
descendentă a neamului meu. Să fie proprietatea ta, dacă nu-mi 
va fi posibil să mi-o iau singur. Dar ferește-te de pericolul 


acestui castel, care te urmărește pas cu pas.” 

Adella urmărea surprinsă conţinutul. Scriitorul mai descrise în 
fugă și întocmirea misterioasă a acestui castel. De aici se 
deducea că tot aranjamentul și mecanismul misterios al acestui 
castel, era opera strămoșilor. 

Un savant rafinat, întrecuse pe contemporanii săi cu mai 
multe secole. El reușise să facă descoperiri, care de abia mai 
târziu, în secolul al XIX-lea, ar fi fost spre binele general al 
omenirii. 

Legile electricităţii, de care astăzi se știe că sunt datorate 
unor maeștri celebri ai științei, nu erau necunoscute pentru 
strămoșul Adellei. 

Acum află ea, cât se poate de clar, că în toate mașinăriile 
astea, era electricitate, și numai electricitate. 

Temelia castelului se compunea din plăci de aramă, așezate 
unele lângă altele. Acestea erau suprapuse pe un strat de 
prundiș muiat în apă. Cu temelia, comunicau nenumărate sârme 
de aramă, care se întindeau de-a lungul zidurilor și se 
împreunau în templul de oglinzi. De aici se putea manevra în 
toate chipurile printr-o apăsare de buton. Tot prin ajutorul 
electricităţii, se făcea și acea lumină fermecătoare, se deschidea 
și se închidea ușa din dos, se încălzeau zidurile de fier, cât și 
multe altele. Pentru că scânteia electrică era veșnică, era cu 
putinţă să se producă efecte numeroase de magie, care erau 
bazate pe principiile electricităţii. 

Dar Adella nu află numai despre misterioasa întocmire a 
castelului, ci și despre alte multe mistere, pe care nu le 
cunoscuse până atunci. Așa de pildă, află că mii de kilograme de 
pulbere neagră-cenușie, supranumită de inventator pulbere 
demonică, se afla în straturi groase sub zidurile castelului, și 
această pulbere nu era alta decât aceea descoperită de 
Berthold Schwartz, adică praful de pușcă. 

Firele de aramă conduceau în nenumărate butoaie. Era 
îndeajuns, numai o apăsare de buton în templul de oglinzi, 
pentru a arunca tot castelul în aer. În ochii Adellei, scăpară un 
fulger  drăcesc. „Mulţumesc ţie, strămoșul meu, pentru 
comunicările astea!”, murmură ea, pe când închidea la loc 
documentul. „Poate că va veni clipa în care voi face ultima 
încercare a tuturor invențiilor tale înțelepte!” „Până acum, toate 
au mers bine! Murmură ea, și acum la lucru! Mâine voi încerca 


să mă pun în legătură cu actualii puternici. Deși îi disprețuiesc și 
îi urăsc, îi voi linguși totuși, pe acești câini setoși de sânge. Prin 
aceasta voi reuși să capăt o putere oarecare asupra puternicilor 
de azi! Și apoi vai ţie, Lili Miranda! Voi duce cu grijă, capul tău 
pe eșafod! Tu însă Enric Sanson, vei fi învins și vei cerși propria- 
ți viaţă, zvârcolindu-te la picioarele mele și primind toate 
condiţiile, oricât de aspre ţi le voi impune.” 

Ochii îi erau plini de o licărire satanică. 

Cineva bătu la ușă. Apăru chelnerul. Adella se schimbă iar în 
americana Miss Webb, blândă ca o porumbiţă, surâzând dulce 
servitorului de la ușă! Ea mâncă în liniște, ca și cum creierul nu 
i-ar fi fost obsedat de cele mai îngrozitoare și crude planuri. 

Adella, vizită apartamentul, închise ușile cu cheia, apoi căută 
cu luminarea pe sub toate paturile și în toate dulapurile, pentru 
a se convinge dacă nu. Se ascunde cineva. 

De abia după ce scotoci pretutindeni pentru a vedea dacă nu 
cumva este vreo ușă secretă, se culcă. Lângă patul ei, pe 
măsuța de noapte, se aflau două pistoale încărcate, pe care 
trebuia numai să le atingă. 

Capitolul 55 LI LI ÎȘI ÎNCEPE SERVICIUL 

Lili se prezentă cu punctualitate la postul ei în casa de gardă 
a închisorii Temple. Aici o primi cizmarul Simon. 

Deși foarte de dimineaţă, Simon, era deja beat. Cu ciubucul 
său murdar între două rânduri galbene de dinţi, și cu obrazul 
roșu, și mai scârbos decât oricând, el se repezi la tânăra fată. 

— la uite-te frate! urlă el cu vocea-i de lemn, uite că iar mi-a 
venit drăguța de ieri! Ei bravo, așa-mi place! Să șezi niţel, tu 
puică, tu! la să mai vorbim niţel împreună, și pe urmă să dai lui 
moș Simon o guriţă! Haha! 

Lili se înfieră și se depărta de acel monstru. Răbdarea ei era 
pusă la o încercare prea grea. Spre norocul ei, veni și ofiţerul 
care ieri o luase drept servitoare a familiei regale. El aruncă o 
privire scrutătoare asupra cizmarului, care începu să. Se 
îndoiască și să-și încovoaie spinarea. 

— Ei, butoi fără fund! îi zise ofițerul cu un ton prea puţin 
respectuos, iar te-ai îmbătat dis-de-dimineaţță? 

— Serviciul căpitane, serviciul greu! răspunse cizmarul, care 
împlinea și ei viciul de supraveghetor. Nicio odihnă, zi și noapte! 

— Haha! meștere Simon, văd că rachiul nu te lasă zise ofițerul 
clătinând capul. Numai bagă de seamă, Comitetul să nu afle de 


beţiile astea, căci cu beţivi ca tine nu poate face treabă! 

— Dar eu sunt un patriot neclintit, un cetăţean energic! 
răspunse cizmarul. Daţi-mi o misiune, daţi-mi o armată și pe loc 
primesc comanda! 

Ofițerul zâmbi și făcu semn lui Lili să-l urmeze. 

— Frumoasa mea copilă, vino după mine fără nicio frică? zise 
ofițerul după ce părăsi cu dânsa sala de gardă plină de fum 
înăbușitor. Te voi. Duce acum, în noul tău loc de activitate! Mai 
înainte însă, ia această insignă. 

Și zicând asta, îi dădu o bonetă iacobină foarte drăguță. 

Pașii lor răsunau foarte lugubru prin coridoare și Lili înfiorată 
din talpă până în creștet, se uita când la dreapta, când la 
stânga. La fiecare zece pași, erau sentinele cu pușca încărcată, 
la picior. De câteva ori, au trebuit să treacă prin porţi de fier 
închise, și la fiecare, ofițerul trebuia să dea ordin de deschidere. 
intrau tot mai departe în clădirea complicată a temniţei din 
Temple. 

Abia acuma, înţelese Lili, cât de rafinată e paza cu care au 
știut dictatorii teroriști să  împrejmuiască familia regală 
întemnițată. Acuma înțelegea, de ce partizanii regelui nu se 
puteau pune în contact cu auguștii prizonieri. Nu era cu putinţă 
o corespondenţă secretă, prin șirurile acestor nenumărate 
sentinele vigilente. Lili se înfieră fără voie, când se gândi că ea a 
fost aleasă pentru umplerea acestei lacune. Acum a înțeles ce 
post primejdios i s-a încredințat și de ce s-a împotrivit atâta 
Sanson. O rugă fierbinte se urcă spre cer de pe buzele ei palide 
de emoție. 

„Dumnezeule mare, păzește-mă în locul acesta de groază 
Căci, de nu mă vei ajuta, apoi sunt pe veci pierdută. 

Cu capul plecat, Lili urmă pe ofiţer. În sfârșit, auzi un murmur 
și un susur înăbușit. Inconjură cu privirea gangul văruit. Ici și 
colo se afla câte o ușă, dar tot nu pricepu ce înseamnă 
murmurul acela. Deodată ofițerul deschise o ușă din stânga. Lili 
tresări de spaimă, când văzu vreo treizeci de oameni, de specia 
cea mai scârboasă, adunați laolaltă. 

în mijlocul sălii văzu o masă. Imprejurul ei ședeau câţiva 
bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă. Cea mai mare parte purtau pe 
cap scuifiile roșii ale lacobinilor. In privirea lor sălbatică, se 
oglindea setea de sânge și dorul de răzbunare. Un dispreţ adânc 
cuprinse pe Lili în fața acestor împiegațţi decăzuți. 


Dar indivizii cei rupţi și desculți, care se îmbulziră în jurul 
mesei, erau mult mai scârboși. Din privirile lor drăcești, vorbea 
setea de sânge și în trăsăturile lor, se oglindea cea mai teribilă 
și înverșunată bestialitate. 

— Ei, pe cine aduci aici, cetăţene căpitan? întrebă pe ofiţer un 
om necioplit. 

Ofiţerul salută. 

— Cetățene Santerre, uite îți aduc fetișcana pe care am 
angajat-o eu! 

— Vino mai aproape! porunci Santerre tinerei fete, cu voce 
groasă și aspră. 

Santerre. Era comandantul suprem al închisorii Temple. 
Odinioară fusese berar, și dovada că i-au plăcut mult produsele 
sale, o vedem pe burta lui voluminoasă. În obrajii săi, roșii și 
alcoolici, se zăreau doi ochișori de guzgan! 

— Vino mai aproape! măi porunci Santerre încă o dată. Fata ui 
mă tremurând porunca sa. 

— Am auzit multe lucruri bune despre tine, fetițo dragă! zise 
Santerre cu o bunătate neobișnuită la el. Tu să fii o fetișcană 
cuminte și inima ta să bată numai pentru libertate! Așa e bine și 
drept. E vremea să dispară canaliile astea de regi! Fii cuminte și 
vitează, că numai atunci te vom răsplăti cum se cuvine! 

Făcu semn ofițerului. 

— Du pe fată la familia regală! porunci el. Spune-le că fata 
asta este pentru serviciul lor. Și afară de asta, poruncește acelor 
secături nobile, din societatea regelui și reginei, să părăsească 
îndată închisoarea! 

— Ai încredere în domnul și domnișoara Fourcelle; precum și 
în prințesa Lamballe? întrebă ofițerul. 

Santerre dădu din cap afirmativ. 

— Numai pe cei doi să-i eliberezi fără multă vorbă! adăugă el. 
Dar pe prințesa Samballe, acea trădătoare nerușinată, s-o aduci 
aici în faţa mea! Ea nu va scăpa așa de ușor. Mai întâi să se 
explice clar în faţa noastră, că nu așa de lesne scapă ea de 
mine! 

Ochii lui Santerre căpătară o expresie neobișnuită. El scrâșni 
din dinţi cu furie. Câţiva dintre indivizii adunaţi în jurul său 
împungeau cu săbiile în cimentul cu care era pavată sala. 

Ofițerul salută, luă de mână pe îngrozita Lili, care de abia se 
putea ţine pe picioare, și părăsiră sala. 


— Acum ne vom duce la familia cetățeanului Capet! zise 
ofițerul, când ajunseră afară din gang. Înainte de a te conduce la 
acei trădători nemernici ai poporului, vreau să-ţi explic cum 
merg lucrurile aici în Temple. Fostul rege locuiește aci la stânga, 
trei camere alipite laolaltă. Acestea sunt păzite de santinele. 
Regele are un servitor la dispoziţie, cu care tu nu vei avea de-a 
face. Regina locuiește împreună cu copiii ei, în trei camere. 
Acestea sunt situate în dreapta. 

Și ofiţerul arătă spre dreapta. 

— Afară de astea, se află și o sală în mijloc. Aceasta desparte 
și unește în același timp locuinţele fostului rege și ale soţiei sale. 
Tu te vei ocupa numai de partea dreaptă a locuinţei, pentru că 
ești în serviciul Mariei-Antoinetta. Te fac încă o dată atentă, că 
în toate privințele te vei considera servitoarea reginei. În 
realitate, vei supraveghea riguros și sever, toate relaţiile și toate 
petrecerile familiei regale. Dacă vei observa ceva, îndată ne vei 
informa. M-ai înțeles drăguță? 

Lili afirmă cu sfială. Inima îi era grozav de îndurerată. Ar fi 
izbucnit în hohote de plâns, așa era de tulburat sufletul ei. 
Ofiţerul luă drept consimţire afirmarea ei. 

— Curaj, curaj! urmă el, cu ton vesel, ţine capul drept, draga 
mea! Aceea care intră într-o slujbă așa de grea cu atâta 
patriotism, va ști s-o ducă până la sfârșit! 

Ajunseră la o ușă de fier, care era păzită de doi soldaţi. La 
porunca ofițerului, ușa se deschise. 

— Aci e sala de mâncare a familiei regale! zise ofiţerul. E 
odaia comună a familiei regale. 

Ofiţerul bătu la ușă. Fără să aștepte un răspuns, intră cu Lili. 
Dumnezeule, acum trebuia să se afle în faţa reginei! Nici nu o 
cunoștea bine la faţă, atunci când o văzuse, era încă regină 
mândră și sublimă a Franţei! Lili își aducea aminte de ea ca deo 
femeie frumoasă, de o gingășie fără egal! 

Capitolul 56 NENOROCITA FAMILIE REGALA 

Tremurând, cu ochii plecaţi la pământ, Lili intră în sală unde 
se afla familia regală. 

— Cetățene Capet și cetățeană Capet! zise ofițerul cu glas 
tare, vă aduc o servitoare nouă, care vă stă la dispoziţie, în 
special dumitale cetăţeană Capet și copiilor dumitale. Dacă veţi 
avea vreo plângere împotriva ei, să-mi comunicaţi! 

Lili ridică ochii speriată de sunetul crud al glasului cu care 


ofițerul spuse aceste cuvinte. 

Ea se văzu într-un local destul de mare și neobișnuit de înalt. 
Prin niște ferestre mici cu zăbrele de fier pătrundea lumina zilei 
cu multă economie. Mobilierul era cât se poate de simplu. A 

De-a lungul unui perete erau așezate două dulapuri simple. In 
mijlocul casei o masă mare, acoperită. In jurul mesei ci te va 
scaune de, trestie, pe care ședeau persoane deosebite. 

Privirea lui Lili căzu mai întâi asupra unui bărbat de vreo 
cincizeci de ani, foarte corpolent, cu obrazul lat și inexpresiv. 
Totuși era multă bunătate zugrăvită pe faţa sa. Acesta era 
Ludovic al XVI-lea, cel mai nenorocit rege care urcase cândva pe 
tronul Franţei. 

în faţa lui stătea o femeie bine făcută, înaltă, care își păstrase 
urmele unei frumuseți trecute. Trebuia să fie bătrână deoarece 
tot părul îi era alb ca zăpada. Totuși, arăta tânără, Maria 
Antoinetta a Franţei, — căci ea era — îmbătrânise devreme, de 
griji și suferinţi. În aparenţă era bătrână, dar abia împlinise 30 
de ani. Obrazul ei delicat și mândru cu nasul marcat și cu 
celebra buză a Habsburgilor, se transformase cu totul de griji. 
Ochii îi erau adânc înfundațţi în orbile. Privirea ei ostenită și 
neexpresivă arăta nevoia, jalea și grija. Ea privea cu 
neîncredere pe tânăra fală. 

Lili se înclină cu respect. În inima sa, tânăra fată își făgăduise 
să fie într-adevăr fidelă și devotată scumpei ei regine. 

Persoana Măriei Antoinetta avu o așa de mare înrâurire 
asupra fetei, încât, ea nici nu mai avi| ochi pentru ceilalți. 

Ea văzu pe Doamna și Domnișoara Fourcelle, cât și pe nespus 
de frumoasa Prinţesă Lamballe. Pe cei doi copii care se îmbulziră 
pe lângă mama lor, aproape că nu-i văzu. 

Privirea ei rămase fermecată ca mai înainte asupra 
Antoinettei. Oh, cum atrage nenorocirea două suflete nobile și 
tot atât de suferinde. 

Lili văzuse pe regină numai în strălucire și belșug, și inima ei 
nu simţise până acum în faţa maiestăţii sale decât respect. Dar 
azi când văzu în faţa ei pe sărmana și crud încercata femeie, din 
trăsăturile căreia vorbea nevoia și grija, când se gândi că 
această frunte, care acum e plină de încreţituri din pricina 
suferințelor, purta odată o diademă strălucitoare de diamante, îi 
sângera inima. 

Pentru a doua oară în viaţa ei. Dar mai lămurit decât în fala 


cadavrului tatălui ei, Lili înțelese vanitatea și groaznica 
schimbare a norocului și a speranțelor omenești. 

Care era în realitate motivul păcii și norocul omenesc? 

Lilli se cutremură când se gândi la regina Franţei care era atât 
de nenorocită. Ce se va întâmpla cu Lilli, dacă se procedează cu 
atâta cruzime pentru un cap atât de mândru și încoronat? 

Dar Lilli n-avea timp de reflectat. Ofiţerul se adresă acum 
celor rămași în sală. 

— Cetăţeană mamă Fourcelle și fiică Fourcelle, mi s-a 
poruncit să vă scot numaidecât din Temple! — urmă el. 

— Nu, numai asta să nu ne-o facă! Lăsaţi-ne la buna noastră 
regină! Zise Doamna Fourcelle. 

— E porunca comitetului terorist, și trebuie să vă supuneți. 

în același timp se deschise ușa prin care intrase odinioară cu 
prinţesa. Deodată se îmbulziră soldaţii, cu pușca la picior, 
așteptând în tăcere poruncile superiorilor. 

— Trebuie să ne despărțim, scumpele mele prietene Ducetți- 
vă cu Dumnezeu și fiţi bine. Cuvântate pentru bunătatea 
voastră, glăsui regina cu voce profundă și binevoitoare. 

Ea îmbrăţișa pe rând toate doamnele. În ochii ei se iviră 
lacrimi. Sărută cu emoție fruntea prietenelor ei, de care 
probabil, se va despărți foarte repede. 

— O Maiestate! doar nu va fi aceasta hotărârea guvernului. 
Căci e cea mai mare bucurie a noastră să împărţim toate 
suferinţele! 

— Haideţi, înainte, nu e vreme de zăbovit! le grăbi ofițerul. 

Regina convinse cu blândeţe pe tinerele femei să iasă mai 
repede. 

— Duceţi-vă cu Dumnezeu, poate că ne vom revedea în 
timpuri mai bune, amicele mele! murmură ea, și buzele îi 
tremurau de durere. Acum nu mai am pe nimeni! Mi se răpește 
și mângâierea devotatelor mele prietene să mă chinuiesc 
singură în această carceră! 

— Dar e de nesuportat! se amestecă regele, din zi în zi se 
poartă mai rău cu noi! 

El se ridicase de pe scaunul său. Acum de abia se vedea 
făptura sa neînsemnată și puţin respectabilă. Regele purta o 
redingotă de catifea albastră pe când doamnele erau în doliu 
mare. 

Ofiţerul dădu din umeri. 


— Trebuie să vorbești dumneata în persoană cu comitetul 
terorist, cetățene Capet. Și nu este departe momentul în care vă 
veți prezenta înaintea sa! Zise ofițerul — eu nu fac decât ce 
spune comitetul! 

Regele își mușcă buzele. Deși era obișnuit a fi tratat în modul 
cel mai insultător de supușii săi de odinioară, totuși pe obrajii săi 
apăru roșeața demnităţii și a protestului. 

— Bine, bine! murmură el, întorcându-se, va avea un sfârșit și 
încercarea asta! 

El păși spre copiii săi, mângâind obrajii Christinei. Pe urmă 
trecu degetele prin buclele micului său fiu și moștenitor. 

— O! Sărmanii mei copii, dacă n-aţi fi voi! Îngână regele 
înduioșat, — cu câtă plăcere aș fi renunţat demult la glorie și 
renume! În timpul acesta doamna și domnișoara Fourcelle cu 
lacrimi în ochi se despărțiră de. Cei prezenţi. 

— Duceţi-vă, numai cerul, cerul vă va răsplăti purtarea ce ați 
avut-o față de noi! 

îndată după aceea ele dispărură însoţite fiecare de câte un 
soldat. 

— Acum vine rândul dumitale, prinţesă Lamballe, urmă 
ofițerul. Regina se îngrozi și păși proteguitoare către tânăra și 
frumoasa prinţesă. 

— Cum? — exclamă Maria Antoinetta cu voce tremurândă, — 
doar nu vor îndrăzni să despartă. De mine și pe scumpa și cea 
mai iubită prietenă a mea! 

Ofiţerul dădu din umeri. 

— Am porunca de a duce pe prinţesa de Lamballe înaintea 
comandantului suprem, dar ce se va întâmpla cu dânsa, nu știu! 
— răspunse el. 

— Nu, nu! Nu mai pot răbda atâta! Strigă regina oftând și 
plângând. Se apropie mai mult de prinţesă, și o lipi de sânul ei. 

— O scumpa și îngereasca mea prietenă! îngână prinţesa de 
Lamballe, nu mă duc de lângă tine, până nu mă vor târî cu sila 
de aici! 

— Așa o să facem! răspunse ofițerul care auzise cuvintele din 
urmă ale prinţesei. Ori ne urmezi de bunăvoie pe mine și pe 
soldaţii mei, ori de nu... 

El nu sfârși, dar cuvintele sale erau destul de semnificative și 
expresive. 

Regina rămase mută câteva clipe. La despărțirea de doamna 


și domnișoara Fourcelle îi erau ochii plini de lacrimi. Acum, când 
inima ei era cuprinsă de cea mai groaznică durere a despărțirii, 
ochii îi erau uscați. Deodată regina se adresă ofițerului. 

— Dacă mă voi ruga mult ca să-mi lăsaţi pe prinţesa aici, veți 
rămâne și atunci neînduplecaţi? murmură ea cu buzele 
tremurânde. 

— Eu sunt soldat și trebuie să fiu supus! urmă ofițerul. 
Rugămintea nu v-ar folosi la nimic. Și dumneata trebuie să fii tot 
atât de supusă ca și mine. Comitetul terorist, este cea mai înaltă 
instituţie a Franţei, și el poruncește îndepărtarea cetăţenei 
Lamballe din Temple. 

Ludovic al XVI-lea interveni. 

— Te rog, ascultă-l, scumpă Antoinetta, ! murmură el, nu ne 
rămâne altceva de făcut! 

— Dar totuși, nu se poate să mă despartă de cea mai bună 
prietenă a mea! — îngână nenorocita regină. 

— Voi ruga eu comitetul să mă lase lângă tine! îi șopti 
prinţesa la ureche. 

Făptura ei superbă se alipi de veștejită regină. Urmă O scenă 
de adio mută și plină de lacrimi. Pe urmă, prinţesa de Lamballe 
se întoarse la copiii perechii regale. 

— Rămâneţi cu bine dragii mei, Dumnezeu să vă 
binecuvinteze și să vă protejeze! Dacă va vroi cerul, poate ne 
vom revedea astăzi! 

Lili stătea neobservată lângă ușa localului. Ea rămase cu 
mâinile cruce pe piept, inima îi sângera. 

O! Cum ar fi dat ea acum, bucuria și pacea ei, dacă ar fi putut 
ajuta pe scumpa ei regină! Dar ce putea face ea, o fată atât de 
slabă și singură!? Jalea și amarul reginei o pătrunse pe Lili până 
în adâncul sufletului. 

Ea aruncă o privire rugătoare ofițerului. Spre norocul ei, el nu 
văzu privirea fetei, căci și-ar fi pierdut, poate încrederea în 
viitoarea servitoare a reginei. 

— Înainte, cetăţeană Lamballe! Cetăţeanul Santerre vă 
așteaptă, pentru a vă lua interogatoriul! Spuse ofițerul. Nu este 
niciun moment de pierdut! 

La un semn al ofițerului, soldații se apropiară de prinţesă 
apucând-o cu cruzime de braţ. 

Amica scumpă a reginei, prinţesa de Lamballe, privi pe ofițer 
cu mândrie. Soldaţii îi dădură drumul fără voie. 


— Cum!? urmă prinţesa cu buzele tremurânde, oare de aceea 
m-am întors eu din Anglia, pentru a fi insultată? Nu trebuie să 
mă duceţi voi, vă voi urma singură; Du-te înainte, căpitane, că 
te urmez! 

Ea făcu încă odată reginei semn cu mâna. După aceea, 
prinţesa cu soldaţii dispărură din locul întunecos. 

Mana Antoinetta căzu însă leșinată pe un scaun! 

— Niciodată nu ne vom revedea, niciodată, îngână nenorocita 
regină. O! Ce am păcătuit eu Dumnezeule, de mă nenorocești 
cu atâta cruzime? 

Lili nu scoase nicio vorbă, de groază și de durerea pe care o 
simțea. Ea se apropie de regină, căreia îi alunecă batista din 
mână și-i căzu jos. Lili se plecă și i-o ridică. Era primul serviciu 
pe care-l aduse scumpei sale regine. Regina luă mâna de la 
ochi, luă batista din mâna servitoarei, aruncându-i o privire 
lungă. 

— Mulţumesc! urmă ea cu o răceală nespusă. Nu te osteni, că 
nu-mi place să fiu servită de partizanii actuali ai guvernului de 
azi! Numai cu numele vei fi servitoarea mea! 

Atunci Lili se plecă mai mult spre regină. 

— Vin în numele sfântului Ludovic! șopti ea cu voce blândă și 
înceată. 

în ochii reginei licări o rază de lumină. 

— Tu vii în numele sfântului Ludovic, copila mea, murmură 
regina înduioșată. Atunci fii de mii de ori binevenită în acest loc 
al mizeriei și al nenorocirii! 

Ea se ridică deodată și se duse la soțul ei. 

— Ludovic! îi șopti ea la ureche, vezi tu fata asta? Ea e trimisă 
de prietenii noştri! 

Regele o privi cu un zâmbet binevoitor. Pe urmă oftă adânc, 
probabil că Ludovic al XVI-lea uitase să spere și să facă planuri 
de viitor. 

— Îți voi spune ceva! zise pe urmă, regina, cu voce tristă. 

— Suntem supravegheați de spioni!  Arată-te foarte 
nepărtinitoare, căci altfel vei fi prinsă și toată fericirea noastră 
risipită pentru vecie! 

Afară se auziră în aceeași clipă murmure. Regina se îngrozi. 

— Dumnezeule, ce este afară? îngână ea. 

— Doar nu vor cuteza să facă prințesei Lamballe... 

Ea nu isprăvi de vorbit, și o spaimă nebună licări în ochii ei. 


în timpul acesta. Prinţesa de Lamballe, cea mai devotată 
amică a reginei, fu dusă în hala în care se afla Santerre cu suita 
lui. 

De-abia de cinci zile și cinci nopţi i se îngădui prinţesei să 
împărtășească aceleași dureri cu familia regală, în aceeași 
carceră. Când pe la începutul anului 1791, începură să sufle cele 
dintâi furtuni ale revoluţiei franceze, prinţesa fugi din Paris 
stabilindu-se în Anglia. Auzind de suferinţele Măriei Antoinetta, 
ea nu putut sta departe de ea, rămânând credincioasă reginei, 
reveni la Paris, și împărţi cu ea toate durerile în aceiași 
închisoare. 

Prinţesa privi acum fără frică în ochii cruzi ai lui Santerre. 

— Tu ești cetățeana Lamballe? zise Santerre prinţesei. 

Maria Thereza de Lamballe plecă capul. 

— Așa mă numesc acum! murmură ea, mai înainte mă 
numeam prinţesa de Lamballe! 

— Ei aș, toţi, sunt egali în fața legii! zise Santerre. S-a 
observat cu multă părere de rău că ai stăruit cu tot dinadinsul 
să fii întemnițată împreună cu familia regală. Funcţionarul care 
ţi-a făcut favoarea asta și-a primit pedeapsa chiar azi de 
dimineaţă pe eșafod! 

Prinţesa făcu fără voie un gest de spaimă. 

— Națiunea vrea ca șleahta regală să nu mai aibă prieteni, 
continuă Santerre cu un râs drăcesc. 

— De aceea trebuie să juri că urăști și disprețuiești gaşca 
regală, și în deosebi pe blestemata austriacă, Maria Antoinetta. 
Vrei să juri? 

— Că urăsc pe Maria Antoinetta? exclamă prinţesa cu patimă. 

— O, voi nemernicilor, ce credeţi voi despre prințesa de 
Lamballe?! Eu iubesc pe regină, și sunt gata să-mi dau pentru 
ea ultima picătură de sânge! După Dumnezeu, iubesc pe buna, 
scumpa și atât de nenorocita regină cu tot focul, cu toată 
patima sufletului meu. 

Un murmur înăbușit, ameninţător se auzi în sală. Indivizi 
scârboși și infami, înconjurară pe acuzată. Un râs groaznic 
flutura pe buzele lui Santerre. 

— Ai blasfemat poporul! zise ex-berarul, dând cu piciorul în 
pământ. Voi voinicilor, apucaţi-o și duceţi-o la Conciergerie! Eu 
mă duc să dau raport comitetului terorist! 

Pumnii tuturor se îndreptară spre nenorocită. Ea fu scoasă cu 


forța din hală. 

Capitolul 57 CAPUL PRINȚESEI 

Prinţesa Lamballe se lăsă. A fi târâtă fără frică de șleahta de 
ticaloși. 

Trecură prin coridoarele lungi și întunecoase din Temple. 
Bolţile răsunau de strigătele sălbatice ale mulţimii. 

Prinţesa de Lamballe își mușcă buzele până la sânge. Dar 
frumusețea ei apărea și mai victorioasă ca oricând. 

Niciun strigăt de ajutor nu-i ieși din gură. 

Prinţesa era destul de inteligentă ca să știe că în astfel de 
împrejurări orice strigăte sunt zadarnice și că provoacă cel mult 
ironia și batjocura adversarilor. 

Convingerea prinţesei era că ameninţarea lui Santerre a fost 
foarte serioasă și că va fi dusă la Conciergerie. Dar se înșelase. 

Porunca comandantului suprem era numai un pretext pentru 
a da oarecum o înfățișare legală scenelor înspăimântătoare care 
aveau să urmeze. Moartea prinţesei era ceva hotărât. 

Ceea ce a reţinut până acum pe dictatori de a face procesul 
prinţesei era motivat de frumuseţea acesteia, și de conștiința 
nevinovăţiei ei. Însuși Santerre fu mulțumit deocamdată de a 
trimite pe prinţesă la Conciergerie. 

Dar cunoștea el bestialitatea acelor bărbaţi care în 
momentele acestea de adâncă tulburare căutau numai să 
pescuiască în apă tulbure? 

Oameni nemernici au existat în toate vremurile și au 
compromis întotdeauna cuvântul Popor. Poporul francez a ieșit 
mai mult sau mai puţin curat din marea revoluţie franceză. În 
toate inimile ardea focul celui mai pur entuziasm patriotic. Dar 
și printre conducători erau câţiva care apărau cu adevărat cauza 
poporului, deși, mijloacele și armele de care s-au servit pentru 
acest scop n-au. Fost tocmai ideale și corecte. Dar făceau totul 
pentru a servi patria după dorinţa și idealul lor. 

Adevăratele cruzimi însă au fost iniţiate de o mână de 
demagogi infami, care n-au avut alt imobil. În acţiunea lor, 
decât de a-și face un nume cu orice preţ și a-și răzbuna 
eșecurile suferite cândva în cariera lor obscură. Astfel de 
oameni au fost Fouquier, Santerre și alți onorabili teroriști; iar 
sprijinul lor era plebea ticăloasă și coruptă, în care nu intrau 
lucrătorii și oamenii muncitori, ci numai toţi declasații ticăloși. 

Pe mina acestor indivizi a încăput acum, viaţa nenorocitei 


prințese. Clipele ei erau numărate. Nu va ajunge în viață nici 
măcar la ușa temniţei „Templului”. Sosiţi în sala de afară, un 
băiețandru mizerabil, minor, se repezi la prinţesă și o lovi în 
ceafă, cu sulița. 

Prinţesa nu scoase niciun strigăt de durere. Se înfioră și se 
înveli mai bine în mantaua ei. Atacul băiețandrului a fost 
semnalul. Din toate colţurile sălii se repeziră la dânsa cu puștile, 
sulițele, săbiile și pistoalele, lovind și înţepând-o unde nimereau. 

Sărmana prințesă, văzând că i s-a apropiat momentul din 
urmă, stătea mândră și dreaptă, cu un. Zâmbet senin care-i 
împodobea chipul frumos și divin. 

Această seninătate îngerească îi ațâţă și mai mult pe asasini. 

Era o ploaie de lovituri și înțepături din toate părţile, și fără să 
geamă măcar o dată, biata prinţesă căzu la pământ străpunsă 
pe tot trupul, exclamâna: 

— O, Isuse! 

Corpul ei deveni o masă diformă, numai capul rămase 
neatins. Mulțimea sălbăticită, tăie capul de pe trupul în care 
tresărea încă o scânteie de viață și mizerabilul tânăr care-i 
dăduse prima lovitură cu sulița, îl înțepă cu vârful lăncii sale. 
Țipând și chiuind, plebea brutală înainta spre piaţa vechiturilor. 

Era ceva groaznic această mulţime enormă, bestială și 
nenorocită, setoasă de sânge, în frunte cu ticălosul băiat care 
purta ca un trofeu de victorie capul încântător de frumos al 
prinţesei. 

Trăiască libertatea, egalitatea și fraternitatea! Mizerabilii 
țipau cât îi ţinea gura. Și strigătul acesta se prelungea prin oraș 
răspândind teroare și groază. 

După dânșii venea un cortegiu de mii și mii de oameni 
animalizaţi prin beţie și vederea sângelui, cântând cu toţii un 
cuplet batjocoritor la adresa reginei, cântec care avea ca refren 
următorul vers infam și mincinos. 


Madame Veto a promis 
Să gâtuie întregul Paris! 


Sub numele de Madam Veto se înțelege, în ironie, Regina. 
Veto înseamnă pe latinește Opresc, interzic. Într-adevăr 
adunarea naţională convocată de rege la 1789, atunci când 
valurile revoluției ajunseseră deja sus de tot, acordase regelui 


privilegiul de a putea opune un veto tuturor proiectelor de legi 
votate de Cameră, cu alte cuvinte, dreptul de a interzice 
aplicarea acestor legi. Deoarece era cunoscută de toată lumea 
influenţa cea mare pe care Maria Antoinetta o exercita asupra 
lui Ludovic, Franţa se deprinsese s-o facă responsabilă pe dânsa 
de toate deciziile regelui. Și astfel i s-a dat numele de Madam 
Veto, cu alte cuvinte se insinuă că dânsa ar fi aceea care 
îndeamnă pe Ludovic la stânjenirea lucrărilor adunării 
naţionale... 

în timp ce aceste scene fioroase se desfășurau în oraș, 
nenorocita regină stătea tristă și îndurerată în odaia comună din 
apartamentul regal al temniţei din Temple. 

Lili încercă să-și câștige simpatia și încrederea auguștilor 
prinți. Totuși prințesa, mândră, o respinse nu tocmai cu 
amabilitate. Cât despre micul Ludovic el s-a uitai mai întâi la 
dânsa cu un aer timid, apoi se refugie la augusta să mamă, care 
stătea pierdută în gânduri. Înaintea ochilor ei se desfășurau 
toate scenele dureroase ale despărțirii dv dimineaţă. 

După un timp de gândire, regina se sculă în picioare. Auzea 
de afară ţipete confuze, dar nu dădu multă atenţie l-ar fi fost 
ușor să se uite pe fereastră spre a vedea ce se petrece, dar 
experienţa o învățase să-și stăpânească curiozitatea, deoarece 
plebea, de câte ori o zărea la fereastră, începea să o insulte în 
chipul cel mai mizerabil. 

Lili urmări toate mișcările frumoasei și impunătoarei regine. 

Spre marea ei mirare, văzu pe regină că scoate dintr-un 
sertar un necessaire pentru cusut, și dintr-un dulap, niște haine 
ale agustului ei soț. Și așezându-se iar la masă, începu să le 
facă câteva îndreptări necesare, pentru a le preface pentru 
micul prinţ. Lili rămase surprinsă până în adâncul sufletului când 
văzu că regina cu propriile ei mâini vrea să facă croitorie, și ceru 
cu o graţie deosebită să i se dea înalta permisiune de a face ea 
această treabă în locul iubitei regine. 

Maria Antoinetta îi răspunse cu multă bunătate: 

— Nu trebuie să fii amabilă cu mine, altfel nu vei putea sta la 
noi. Dacă ţii la mine, atunci nu uita că de câte ori vor fi alte 
persoane în odaie, să te porţi cu noi cât se poate de 
impertinentă. 

— Ah, majestate asta nu pot să fac. 

— Pentru Dumnezeu, nenorocito!. Dacă te-a auzit cineva că 


mi-ai spus majestate, ! Au trecut vremurile dinainte. Spune-mi 
cetăţeană, așa cum a prescris comitetul revoluţionar. 

Lili dădu din cap dar în inima ei era convinsă că niciodată sau 
foarte rar se va putea conforma acestei cereri. 

— Poţi să te retragi acuma, cetățeană, zise regina cu glas 
tare, pe ziua de azi nu mai am nevoie de serviciile dumitale! 

Și adăugă foarte încet: 

— Mai bine așa, drăguţa mea, pentru că, dacă nu mă înșel, 
am zărit la ușă un spion. 

Lilli se întoarse spre ușă. Luă de pe masă niște tacâmuri 
pentru a le duce în bucătăria temniţei. Trecu o jumătate de oră 
timp în care Lili recunoscu personalul temniţei, legând într-adins 
oarecare prietenii. 

în bucătărie, printre alte persoane se afla și o femeie voinică, 
robustă, care băgă în seamă pe Lili. 

Așteptă puţin, apoi ajutată de doi băieţi tineri se urcă la 
apartamentul regal ducând bucatele care nu păreau prea bune. 
Deja pe scară, Lili auzi o gălăgie infernală și desluși mulţimea 
imensă care cânta detestabilele versuri: 


Madam Veto a promis 
Să gâtuie întregul Paris! 


Și atunci oftă lung, gândindu-se cu oroare la sălbăticia 
mulțimii și la nesiguranța situaţiei sale. 

Nu bănuia sărmana fată că ăsta era începutul unui lanţ de 
suferinți. 

Tocmai când deschise ușa apartamentului regal gălăgia de 
afară își atinse culmea, căci mulţimea se  strânsese 
amenințătoare în fața temniţei, batjocorind familia regală cu 
cele mai nemernice insulte și trivialități. O dată cu Lili şi cei doi 
băieți de bucătărie, intră în odaia regală și căpitanul de gardă. 
Regina ridică privirea de pe lucrul ei. 

— Dar ce s-a întâmplat iar? întrebă ea îngrijorată. lar și-a ieșit 
poporul din toate minţile? 

Ofiţerul ridică din umeri și răspunse foarte. Rece: 

— Este vremea de masă. Afară de asta am venit să vă anunţ, 
cetățene Capet, că mâine veţi fi chemat la interogatoriu. 

Regina tresări. 

— Vasăzică tot îndrăzniţi să vă atingeţi de persoana 


Inviolabilă a Regelui? 

— Nu mai există regi în Franţa!. O întrerupse cu energie 
ofiţerul. Regina voi să răspundă, dar de afară se auzi refrenul de 
mai sus. Regina deveni lividă, părând că va cădea zdrobită de 
rușinea aceasta. 

— Dar spuneţi-mi, pentru Dumnezeu, ce se petrece afară? 

— Spuneți, vă rog, ce se petrece! zise regele căpitanului. 

— Ei bine dacă doriţi să știți cu orice preţ ce se întâmplă 
afară, zise acesta cu brutalitate, duceţi-vă la fereastră să vedeţi 
capul prinţesei Lamballe, care e dus în triumf prin oraș. 

Vorbele acestea crude loviră din plin pe regină care sări în sus 
ca mușcată de un șarpe și rămase nemișcată. 

Lili ar fi sărit cu dragă inimă în ajutorul reginei, dar prezenţa 
ofițerului opri avântul ei nobil și generos. Deodată un murmur 
din ce în ce mai tare și sălbatic se auzi de afară. Mulțimea 
sălbăticită cerea să vadă familia regală și în special pe regină. 

Atunci se întâmplă ceva nemaipomenit! Deși regele se 
opunea din toate puterile, iar cei doi copii se lipiră de dânsa, 
căutând s-o ţină pe loc, regina se îndreptă cu o supremă energie 
spre fereastră, tocmai în momentul când afară, capul prinţesei 
trecu purtat pe vârful unei suliţi. 

Un oftat înăbușitor, dureros asta a fost tot ce se auzi de la 
regină, când aceasta zări capul scumpei și adoratei sale 
prietene pe care abia azi dimineaţă o văzuse în toată strălucirea 
sublimei sale frumuseți. 

Apoi, nenorocita femeie sg, întoarse de la fereastră și 
cuprinsă de o nestăpânită neliniște, fără să poată scoate niciun 
sunet. In inima ei rănită de moarte se instală o luptă teribilă, 
luptă a durerii ce-i inspiră sfârșitul îngrozitor al prințesei. 

Lili simţea cum îi tremură picioarele și tot trupul de înduioșare 
și compătimire, dar nu putea face nimic. Unicul ei gând, era să 
scape cât mai repede dintre zidurile acea cea înfiorătoare. 

Dar când se uită spre îndurerata regină, o adâncă milă îi 
cuprinse inima, și pricepu că locul ei e alături de ea, în aceste 
momente de. Disperare. Odată ce s-a însărcinat cu această 
povară grea și periculoasă, trebuie să meargă până la capăt. 

Capitolul 58 MARAT DEMOCRATUL 

Monedele pe care Adella de Barry le puse în mâna 
chelnerului, produseră asupra acestuia o impresie bizară. A 
doua zi dimineaţă, chelnerul se întoarse la pretinsa englezoaică 


pentru a-i spune că în vecinătate se află de vânzare o trăsură 
admirabil de frumoasă, precum și un vizitiu de tocmit. 

Stăpânul de până acum al acestei trăsuri elegante, un holtei 
bătrân și bogat, a comis marea greșeală că n-a vrut să 
împrumute niște parale lui Marat, lucru pentru care a fost 
pedepsit de urgenţă cu ghilotina, iar bogăţiile sale împreună cu 
trăsura trecuseră în stăpânirea cinstitului revoluţionar Marat, 
adică acesta le primise numai cu mandatul de a le administra în 
folosul obștei, dar lacomul Marat înțelegea folosul obștei ca folos 
personal. 

Acestea, guralivul chelner le povesti Adellei, mai mult șoptit, 
temându-se de vreun spion. Adella răsplăti toate aceste 
informaţii cu un nou bacșiș destul de consistent. 

Peste o oră prințesa luă în primire trăsura și vizitiul, plătind un 
preţ destul de redus, iar în aceiași zi ea făcu o plimbare prin 
oraș ducându-se la Marat, a cărui adresă i-o dăduse hotelierul, 
nu fără a-și fi exprimat adânca sa mirare că frumoasa 
americană îndrăznește să intre în cușca leului. 

Pe drum mulţimea se oprea în loc pentru a admira această 
trăsură elegantă, precum și pe frumoasa stăpână a acestei 
trăsuri care avea un aer exotic. 

Când ajunse în faţa locuinţei lui Marat, care stătea pe una din 
străzile cele mai largi ale Parisului, acolo unde se află azi strada 
Orsay, mulțimea înconjură trăsura. La fereastra etajului întâi a 
casei era un bărbat urât și greţos, îmbrăcat cu un halat murdar, 
cu scufie pe cap, cu părul foarte încărunţit; care după câteva 
clipe închise fereastra cu violență. 

Adella, pretinsa englezoaică, se dădu jos din trăsură într-o 
ținută cu adevărat princiară şi întorcându-se spre câteva femei 
care stăteau la ușă cu prunci în. Braţe, holbând ochii la dânsa, le 
întrebă: 

— Aici locuiește cetățeanul Marat? 

— Da, da, e sus în locuinţa sa! murmură una dintre femei, 
intimidată. 

Adella însă nu mai auzi răspunsul și intră repede în casă. 
Dacă inima ei a avut o mică emoție în acest moment, pe obrazul 
ei nu s-a putut citi nimic. Zâmbind cu oarecare ironie și totodată 
cu o expresie de satisfacţie, urcă iute scara care ducea la etajul 
întâi. 

Ajungând sus, pe o ușă foarte joasă văzu lipit un petic de 


hârtie, acoperit cu un. Singur cuvânt scris cu creionul: Marat! 

Adela se gândi un moment la nespusa jale pe care a 
răspândit-o deja asupra Parisului mizerabilul acesta sângeros cu 
chip de monstru, apoi trase clopotelul. 

Ușa se deschise și apăru o adevărată hârcă bătrână. Așa ceva 
urât și scârbos n-a mai văzut Adella în toată viaţa, ei. Hârca o 
privea cu ochi iscoditori și perfizi. 

— Ce vrei? cine ești? Strigă menajera lui Marat. 

— Am treabă cu cetățeanul Marat! răspunse Adella, și în 
același timp puse în mina hârcii bătrâne o monedă de aur, care 
avu o mai mare eficacitate decât toate explicaţiile din lume, și 
imediat, bătrâna începu să facă ochi dulci bogatei vizitatoare, 
reușind să-și dea o înfățișare și mai hidoasă. 

— Cetăţeanul Marat, strigă ea, e acasă și se vă bucura foarte 
mult să facă cunoștință cu o cuconiţă atât de drăguțţă!... 

Zicând acestea, introduse pe Adella în casa teroristului. 
Imediat ce se închise ușa, inima Adellei se opri un moment, 
împietrită de groază. Știa că riscă mult și abia acum înţelese cât 
de mizerabilă este pofta ei de răzbunare, dacă es fată de 
aristocrat, prinţesă, vine să obțină favoarea acestui tigru setos 
de sânge, numai pentru a-și putea realiza planurile ei infernale. 

Totuși, aceste scrupule n-au durat decât o clipă, căci 
gândindu-se la modul cum a fost respinsă de Enric, care a 
preferat-o pe Lili, furia ei oarbă și neîndurătoare se aprinse mai 
mult ca oricând. Când veni după câteva minute hârca cea 
bătrână s-o anunţe că Marat o așteaptă, ea era foarte liniștită și 
nerăbdătoare de a se afla în sfârșit faţă în faţă cu monstrul cu 
ajutorul căruia, hotărâse să se răzbune pe Sanson și Lili. De 
aceea nu o mai impresiona nici murdăria, nici infecția, nici 
dezordinea care domnea în toate părţile și nu avea nicio emoție 
când intră în odaia de lucru și zări mutra respingătoare și 
monstruoasă, pe care cititorii noștri o cunosc deja din capitolele 
trecute ale acestui senzaţional și interesant roman. 

— Ei, iată o femeie a dracului de frumoasă! murmură el, 
lingându-și degetele ca în așteptarea unui bun dejun, dar ce 
poftești de la mine! 

Uzând de toată prezenţa ei de spirit, Adela spuse cu accentul 
acela englezesc, în care avea o mare măiestrie: 

— Ìn sfârșit văd pe. Marele republican care a dat Franţei 
măreţia sa de azi. Ah, cum aș săruta această mână, continuă cu 


un entuziasm simulat, care a distrus vechiul regim cu loviturile 
sale nimicitoare și a pus în fruntea poporului francez, zeița 
libertăţii. 

Marat, cu ochii măriţi de uimire, zâmbi cu adâncă satisfacţie. 

— Prea bine, dar cine ești? cum ai venit la mine, care de 
obicei nu primesc vizite? 

— Nu mă îndoiam, răspunse Adela cu același entuziasm, că 
marele Marat va face o excepţie pentru mine care sunt o 
cetățeană a Americii libere, mai ales când va afla că am venit 
anume de peste ocean pentru a mă bucura de mirosul 
fermecător care se urcă la cer de pe altarele libertăţii, pe care 
se sacrifică zeiței egalităţii. 

Lauda aceasta nu și-a atins scopul, pentru faptul că Marat nu 
concepea ca un monstru hidos să atragă atât de mult pe ființa 
asta încântătoare. 

Adela însă care știa foarte bine să speculeze momentul 
acesta, fără nicio întârziere, scoase din buzunar o pungă 
voluminoasă, ticsită cu bani. 

— Sunt bogată! urmă ea, și răposatul meu tată mi-a lăsat o 
avere imensă, pe care n-aş putea s-o întrebuinţez mai bine 
decât depunând o parte din ea pe altarul poporului francez. 
Depun acum, cincizeci de mii de franci în mâna celui mai demn 
reprezentant al Națiunii. Cetăţene Marat, ai dumneata 
bunătatea și amabilitatea de a accepta din mâna mea această 
mică contribuţie? Nu pentru dumneata, cetăţene! Te rog să mă 
înţelegi bine, nu te uita la mine cu atâta indignare! Știu bine că 
marele Marat nu acceptă daruri pentru persoana sa! Vreau, 
însă, ca această contribuţie să treacă prin mâinile dumitale 
pentru ca sfinţită și purificată prin contactul ei, să fie 
întrebuințată spre binele obștii întregi. 

Cuvintele presupusei englezoaice îl cuceriră pe Marat și cu o 
mână lacomă pipăi punga de pânză. Nu se putu opri de ao 
deschide. 

Când o văzu plină până la gură cu monede de aur, un surâs 
șiret trecu pe fața urâtă a lui Marat, și el promise să 
întrebuinţeze banii pentru binele public. În același timp o veselie 
sălbatică se arătă pe figura lui. 

— La dracu! murmură el, poţi să devii încă vani tos la 
bătrâneţe. Spune, cetățeană, nu cumva glumești cu mine? Te 
„la dracu! Dar nu, nu! Adăugă el cu un ton liniștitor. Cine 


jertfește cincizeci de mii de franci pentru binele public — aici 
vocea lui tremură puţin — acela e un om de treabă sau mai bine 
o femeie de treabă și... și... 

Murat se întrerupse și alergă la ușă. 

— Hei, drăcoaico! strigă el cu o adevărată voce de stentor. 

Se auziră pași și bătrâna vrăjitoare intră. Cu vocea răgușită ea 
întrebă pe Marat ce dorește. 

— Adu vin, bătrână vrăjitoare, strigă tribunul. Ei. N-ai plecat? 
Și pune și masa! Uite o cetățeană de treabă! Să dejuneze cu 
mine, să bea vin! Trăiască libertatea, fraternitatea. 

După ce închise ușa, o privi pe Adela cu ochi strălucitori. 

— Ascultă, cetăţeană, îmi placi din ce în ce mai mult, zise el. 
La dracu, dar ești și drăguță! Și ai dat tocmai de omul potrivit! 
Noroc că n-ai dat de pungașii de Danton și Robespierre! Îți spun 
că ăia ar fi luat banii pentru dânșii! 

Marat dădu din cap mulţumit și-și frecă mâinile. 

— Dar eu sunt un suflet de om, nu glumă! adăugă el. 

Spunând acestea, apucă cu labele lui mâinile delicate ale 
prinţesei și le strânse. 

— Sunt om bun de tot, fiind îmi place cineva! murmură el. În 
special nu pot refuza nimic femeilor! Și dacă se uită la mine 
puţin, cât de puţin... 

El râse dezgustător. 

— Ha! ha! Eşti o femeie curăţică. 

Adela îl privise într-adevăr cu ochi de îndrăgostită, deși i se 
strângea inima de dezgust. Marat simţi cum inima îi tresaltă de 
bucurie. Se apropie repede de ușă. 

— Strigoaică afurisită! încă n-ai adus vinul? Zău asta-i 
admirabil, admirabil, murmură el. La drept vorbind vroiam 
astăzi, fiindcă n-am treabă, să asist la decapitarea din piaţa 
Greve! Ştii, cetățeană, este ca și cum te-ai plimba prin grădina 
dumitale și ai tăia florile. Merge repede de tot; una, două, trei și, 
alt cap! 

Toate acestea Marat le spuse cu atâta plăcere, ca și cum ar fi 
descris cea mai grozavă petrecere din lume. 

— Dar acuma rămân acasă. La dracu, cetăţeană, rămâi 
desigur mai mult timp în Paris? 

Ca să-i facă plăcere. Adela trebui să se așeze, răspunzând 
afirmativ la întrebarea lui. 

Venise doar pentru a urmări de aproape desfășurarea marii 


revoluții. Cu vorbe amabile și pline de ipocrizie ea-l rugă pe 
Marat să-i fie conducător. Bătrânul pungaș nu dorea să i se 
spună de două ori. Unde se găseau cincizeci de mii de franci, 
erau de găsit și mai mulţi. În plus, frumoasa americană îi plăcea 
bătrânului păcătos. Era un celibatar convins, dar nu era ursuz 
față de tinerele care intrau în casa lui. 

Când guvernanta aduse cele cerute, el se dădu mai aproape 
de Adela și vorbi, după cum credea el, foarte amabil pretinsei 
englezoaice, fără să bănuiască cât era de ridicol în ochii mândrei 
prințese. 

Adela, care era o artistă în prefăcătorie, știa să-și stăpânească 
sentimentele. Ea asculta râzând înjurăturile pe care Marat le 
credea complimente amabile; îl privea încurajator, ciocnind cu 
dânsul, un pahar de vin. 

Ea se pricepea admirabil sări prindă pe bătrânul păcătos în 
mrejele ei. 

Nu trecuse nici jumătate de ceas, și tribunul fu prins de 
frumoasa dar primejdioasa drăcoaică. Era deja sclavul ei, fără a 
o ști. 

în sfârșit, Adela se sculă. Nu se lăsă oprită de nicio rugăminte. 

— Ştii ce? Vizitează-mă des, să mai vorbim! La dracu, dare o 
plăcere! N-aș fi crezut că o femeie poate vorbi așa de frumos! Și 
ce ochi ai! Adăugă el privind cu admiraţie ochii prinţesei. 

El făcu o încercare stângace de a o îmbrăţișa pe prințesă, dar 
ea se feri cu abilitate. 

— Încă ceva, zise Marat. Dacă mai vii, lasă la dracu trăsura 
aceea afurisită. Asta-i aristocrație, m-ai înțeles! Știu că ești o 
bună cetăţeană, am primit doar cei cincizeci de mii de franci, 
nici vorbă, pentru binele comun! 

Adela dădu din cap. Ea-și luase trăsura numai pentru a fi 
băgată în seamă în Paris. Nu crezuse să fie primită așa de ușor 
de Marat sau de un alt tribun. Acum, când aceasta se 
întâmplase, ea era hotărâtă să dea drumul trăsurii. 

Tribunul avea dreptate, acum, ar fi atras atenţia, și prea 
multă atenţie era nesănătoasă. 

Marat o petrecu până la trăsură, și închise ușa cupeului după 
dânsa. 

Adela plecă mulțumită la hotel. Ajunsese la ceea ce Voia, 
Marat o privea cu bunăvoință. 

Acuma putea să se servească de dânsul contra dușmanilor ei. 


Dacă Marat ar fi văzut surâsul ei dispreţuitor, n-ar fi crezut 
așa de ușor în afecțiunea pe care i-o arătase frumoasa 
americană. 

Capitolul 59 BILETUL MISTERIOS 

Trecură săptămâni, înainte ca nenorocita regină Maria 
Antoinetta să fi învins durerea pentru pierderea bunei ei 
prietene, prințesa de Lamballe. Trebui să treacă câtva timp 
până când regina să se poată obișnui cu viaţa din închisoare. 

Dacă trăia pentru soțul și copiii ei, totuși, energia ei era 
doborâtă de acea crimă îngrozitoare. 

Până acum spera. În ajutorul prietenilor din străinătate. În 
primele zile spusese de mai multe ori lui Lili că așteaptă vești de 
la acei prieteni. Dar când veștile nu sosiră, Maria Antoinetta fu 
zdrobită. 

— Mă tem, mă tem, zicea ea, că o să avem și noi un sfârșit 
sângeros! Cerul singur știe dacă ostenelile prietenilor noștri vor 
fi încoronate de succes! În ce mă privește pe mine, nu sper să 
fiu eliberată! 

Bineînţeles că astfel de vorbe deprimau și pe rege și pe cei 
doi copii. 

La rugăminţile lui Lili, regina îşi ascunse întristarea, căutând 
să arate mai liniștită. 

Monotone treceau zilele în Templu. Și pentru Lili era greu. 
Cele mai plăcute ceasuri erau pentru ea acelea pe care le 
petrecea cu regina pe care o respecta din ce în ce mai mult. 

Dar mai grele erau clipele când trebuia să asculte vorbele 
brutale și necuviincioase ale soldaţilor și ale cizmarului Simen. 

în aceste momente, fata se simţea adânc jignită, Lili plângea 
cu lacrimi amare și adeseori dorea casa plăcută a Călăului, în 
care știa că locuia iubitul ei. 

Abia de două ori se putu întâlni Lili cu Enric Sanson. 

Serviciul lui Lili era greu. Pe de o parte aveau toată încrederea 
într-însa, pe altă parte, însă, era bine supravegheată. 

Fără o permisie specială nu trebuia să se depărteze de 
Temple nici pentru un ceas. 

Lili fusese prevenită de iubitul ei să nu se arate ziua pe 
stradă. Prinţesa de Barry, dușmana ei, se afla din nou în Paris. 
Mai mult nu-i spusese Sanson. Dar din pricină că tânăra fată 
avea o frică îngrozitoare de dușmana ei de moarte, ea se păzi 
de a se arăta ziua pe stradă. 


Așa se întâmplase că Lili, cu tot dorul ei, nu putu să mai 
viziteze casa călăului. 

Viaţa ei trecea îngrozitor de monotonă în Temple. 

Când Lili intra dimineaţa, la orele opt, în locuința familiei 
regale, găsea pe regină și pe copiii ei, sculați și îmbrăcaţi. 

în același timp cu Lili, intrau funcţionarii comisiei binelui 
public, care îi supravegheau. 

Regele obișnuia să se ocupe înainte de prânz de fiul său. El 
învăţa pe fiul lui latinește și geologie. În acest timp, Maria 
Antoinetta o învăţa pe fată desenul și broderia; precum și 
catehismul. 

Dimineaţa, regina purta o capelă albă pe părul ei încărunţit de 
supărare și rareori o rochie de culoare deschisă. La prânz, 
schimba această rochie cu una cafenie cu flori mici și foarte 
simplă. 

Familia regală prânzea de obicei la orele două în camera 
regelui. Apoi soţii regali jucau cărţi. 

Odată se întâmplă că Ludovic al XVI-lea avu de ales între 
două cărţi de alegerea justă atârna câștigarea sau pierderea 
jocului. 

Ludovic al XVI-lea alese cartea cea rea. Regina râse cu 
amărăciune. 

— Și în viaţă ai tras cartea cea rea, prietene! Mă tem că vom 
sfârși pe eșafod. 

Astfel de vorbe sfâșiau inima tinerei Lili, care în sufletul ei 
dădea dreptate reginei. Lunga tăcere a partizanilor regelui o 
umplea de groază. 

Ea auzi din conversațiile funcţionarilor ce grozăvii se plănuiau 
contra familiei regale. 

La începutul lui Octombrie 1792, izbucni furtuna hotărâtoare, 
începutul sfârșitului. 

Tocmai când familia regală stătea la masă, se auzi un zgomot 
asurzitor înaintea ferestrelor. Urlete și fluiere făceau să vibreze 
aerul. Apoi se făcu o tăcere de moarte. 

Un funcţionar din comisia salvării publice anunţa pe stradă, cu 
glas tare, suprimarea regalității. 

Franţa era republică. 

Ludovic, al XVI-lea deveni palid ca moartea. El luă șervetul pe 
care-l înnodase la gât, se ridică și se apropie de perete. Apoi își 
puse amândouă mâinile la ochi și începu să plângă. 


Regina, din contră, era mai liniștită. Ea aruncă numai o 
singură privire la cer. 

Lili păru a vedea în această privire un reproș îngrozitor contra 
lui Dumnezeu. 

Era începutul sfârșitului! 

Ludovic al XVI-lea fusese de mai multe ori interogat de 
funcționarii comisiei salvării publice. 

Peste puţine zile trebuia să decidă totul. 

Vor reuși prietenii să dea în ultimul moment semne de viață 
pentru scăparea lui? 

Pe când zilele treceau monotone pentru Lili, Sanson avea 
datorii neplăcute de îndeplinit în funcţia lui. 

în fiecare zi trebuia să se urce pe eșafod. Comisia salvării 
publice trimetea mereu la ghilotină noi suspecți. Capete după 
capete cădeau. 

Enric Sanson se întorcea în fiecare seară acasă obosit și 
descurajat. Ce-i folosea că Orfelia îl mângâia și căuta să-i alunge 
încrețiturile de pe frunte? 

Enric Sanson se simţea deprimat. 

Adeseori blestema în tăcere profesia pe care o moștenise fără 
voia lui. Pe lângă aceasta el trebuia să ducă luptă contra lui 
Fouquier și a celor din jurul lui. 

Fouquier nu îndrăznea să lupte public contra lui Sanson; și nici 
bandiții pe care îi trimesese pe ascuns contra acestuia, n-au 
făcut nimic. 

Cu mult mai mult, însă, îl ura acuzatorul public. El nu pierdea 
niciun prilej de a lovi în călăul Parisului. 

O întâmplare făcuse ca Sanson să facă o descoperire, la 
ultima vizită pe care o făcuse lui Marat în afaceri de serviciu. 

— Enric găsise în societatea puternicului zilei o doamnă 
blondă, tânără și frumoasă; care se arătase foarte familiară cu 
Marat, bătrânul corupt. 

Deja de mai înainte auzise călăul că o americană nebună, 
cum era numită Miss Webb în cercurile pariziene, se amorezase 
de Marat și stătea mai toată ziua la el. 

Când Sanson o văzu pe această americană, împietri de 
groază. Călăul avea o memorie bună. 

în acele ceasuri sinistre, când trebuia să răscumpere de la 
principesă viaţa lui Lili cu un jurământ chinuitor, Sanson o 
privise pe aceasta adânc în ochi. 


Ar fi putut recunoaște acești ochi dintr-o mie. 

Nu putuse uita privirea prinţesei, și aceeași privire o găsise în 
ochii americanei. 

Sanson înţelesese îndată că Adela de Barry era aceea care se 
ascundea sub masca americanei și care-și câștigase prietenia lui 
Marat. 

Ce scop avea prinţesa? Enric Sanson era neliniștit, îngrijorat 
de viitorul scumpei sale Lili! 

Din fericire nu bănuia nimeni că Lili era servitoare la familia 
regală. Dar o întâmplare putea să facă cunoscut aceasta lui 
Marat și deci și Adelei; iar persecuțiile pentru scumpa lui iubită 
ar fi continuat. 

Enric Sanson nu știa ce trebuie să facă. Era nehotărât. Spera 
că Lili va găsi vreme să-l viziteze. 

Nu îndrăznea să se ducă singur la Temple, căci se temea ca 
întâlnirile cu Lili să nu deștepte bănuieli. 

Într-o seară Călăul primi un bilet parfumat, pe hârtie roz. Enric 
Sanson găsi acest bilet pe patul lui. 

Nimeni nu știa cum ajunsese acolo. Toate întrebările călăului 
nu putură scoate la iveală adevărul. Ajutoarele lui afirmau că nu 
erau amestecate cu nimica. 

Călăul deschise scrisoarea și găsi următoarele cuvinte scrise 
de o mină de femeie. 

„Enric Sanson este rugat să se afle peste opt zile, joi seara la 
orele 10 în sala mare a Operei. Acolo va avea loc lin mare bal 
mascat în onoarea suprimării regalității. Dacă Enric Sanson nu 
va veni, tot ce are mai scump în viaţă, va muri chiar în noaptea 
aceea! Enric Sanson să poarte costumul de cavaler spaniol și să 
poarte pe piept un trandafir roșu și unul alb. Restul îl va afla la 
bal.” 

Enric Sanson, nu se îndoi un moment că acest bilet era de la 
principesă. Pe lângă aceasta își mai aduse aminte că în ziua 
executării ducelui de Barry, Adela îl trimesese de asemenea o 
scrisoare. O aduse de probă și compară scrisorile; nu se 
înșelase. 

Călăul fu mult timp nehotărât. Mai întâi voi să ceară, ca de 
obicei, părerea sorei sale. Dar se răzgândi. Orfelia era și așa 
îngrijorată! _ 

Enric se hotărî în sfârșit să meargă la baL In orice caz voia să 
o asculte pe prinţesă. Căci altfel se temea să nu întreprindă 


ceva contra lui Lili şi apoi voia să știe dacă Adela cunoștea 
ascunzătoarea fetei. 

Dar era scris ca, prin acest pas, Enric Sanson să aducă o grea 
nenorocire nu numai asupra capului lui Lili, dar și asupra sa, 
ducându-se la marginea eșafodului. 

Capitolul 60 RUGĂMINTEA NENOROCITULUI 

Era în ziua balului mascat de la Operă. Lili plecase să aducă 
gazetele pentru familia regală. Când se întoarse, se simţi 
deodată trasă de mânecă de un soldat. Ea se întoarse supărată. 

Voia să meargă mai departe, când soldatul îi șopti la ureche: 

— Vin aici în numele Sfântului Ludovic! 

Lili tresări. În sfârșit după săptămâni lungi, primele semne de 
viaţă ale prietenilor din afară! Ea se uită cercetător la soldat. 
Acesta însă îi puse un plic în mână. Apoi trecu înainte fluierând 
un cântec. 

Trecătorii n-ar fi putut bănui că se întâmplase ceva între 
soldat și tânăra fată. 

Lili însă fugi în odaia ei și deschise plicul. 

Găsi alte două plicuri. Unul pentru regină și altul pentru ea. 

Lili deschise pe acesta din urmă: 

„Am onoarea de a vă spune, Domnișoară, că trebuie să vă 
vorbesc mâine seară. La Operă va avea loc un mare bal mascat, 
pentru suprimarea regalității. Intrarea este liberă pentru orice 
cetăţean sau cetățeană din Paris. Vizitarea acestui bal este bine 
văzută de oamenii de la putere, în orice caz, Santerre nu vă va 
refuza această permisie. Vizitează așadar balul îmbrăcată în 
costumul unei florărese spaniole! La bal vi se va vorbi cu parola 
cunoscută și vi se vor da alte instrucțiuni. Vino fix la 11 seara. 
Totul e în joc. Hotărârea se apropie! 

De Brepe.” 

Lili citi de mai multe ori acest bilet. 

Desigur, era hotărâtă să urmeze sfatul, cu toată neliniștea de 
care era cuprinsă. Se gândi că, fiind mascată, nu putea să i se 
întâmple nimic. 

Lili era încă prea tristă de pierderea tatălui său pentru a vizita 
un astfel de bal și ea nu se putea simți fericită făra Enric 
Sanson. Dar odată ce-și asumase asemenea datorii sfinte, dorea 
să le ducă la îndeplinire. 

De aceea Lili, după ce dădu scrisoarea reginei, se anunţă la 
Santerre. 


Acesta primi bine pe tânăra fată. Fără a aștepta să-i 
vorbească, o întrebă dacă voia să meargă la bal. 

— Va fi o serbare superbă! zise el și deci nu trebuie să 
lipsească o fată frumoasă cum ești tu!. Imbracă-te frumos și du- 
te! Ai învoire toată noaptea și abia mâine dimineaţă să vii la 
servici! 

Lili mulțumi cu veselie aparentă. Când se întoarse în 
apartamentele regale, găsi pe Mar ia Antoinetta foarte iritată. 
Ea o primi pe Lili cu ochii înlăcrimați. 

— Am citit scrisoarea și am ars-o, murmură regina când Lili se 
apropie de dânsa. Curaj, copilă, Dumnezeu să fie cu tine mâine 
seară! Să mai sper că prietenii noștri să reușească? Să dea 
Dumnezeu! 

— Ah, cât aș vrea să vă aduc o veste bună! spuse Lili. 

Regina clătină capul mișcată și cu ochii plini de lacrimi. Era 
din nou plină de speranţe! 

Ce bine că providenţa nu ne arată viitorul! Sărmana regină și- 
ar fi văzut tragicul sfârșit! 

Abia auzi cizmarul Simon că Lili va merge la balul mascat și se 
oferi să-i fie cavaler. Dar din fericire avură aceeaşi dorinţă și 
câţiva soldaţi. Fără a-i jigni pe mizerabili, Lili hotărî să meargă 
singură la bal, ţinând secret costumul în care se va îmbrăca. 

Cu toată teroarea din Paris, lumea se înveselea. Era un 
moment de bucurie, după săptămâni întregi de neliniște! 
Temperamentul vioi al francezilor izbucni din nou cu acest prilej. 

Pe când Lili era ocupată cu pregătirile pentru balul mascat. 
Orfelia, sora Călăului din Paris, avea alte preocupări. 

Perkeo, piticul călăului, anunță că un om cu o înfăţișase 
disperată dorește să-i vorbească. 

Orfelia primi pe acest necunoscut. 

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu o faţă nobilă, pe 
care se vedea suferința. Necunoscutul era curat, dar sărăcăcios 
îmbrăcat. Orfelia se apropie de străinul cu înfățișarea disperată 
şi-l întrebă ce dorește și cum îl cheamă. 

— Mă numesc Carol Tellier și sunt lăcătuș! răspunse străinul 
cu voce înăbușită. Vin cu o mare rugăminte la dumneata, 
domnișoară! Mi s-a spus că poţi face minuni pentru bolnavi. Ei 
bine, nevasta mea, singurul bun care mi-a rămas, e bolnavă. N- 
am bani pentru a plăti doctoriile și doctorul. N-am de lucru. Am 
amanetat totul. Sunt în cea mai groaznică mizerie. Dacă ai o 


inimă bună, scapă-mi nevasta, ajut-o! 

Vocea străinului tremura. Durerea îl strângea de gât. 

Când Orfelia zări lacrimi în ochii necunoscutului, fu adânc 
mișcată. 

— Sunt gata să merg cu dumneata, cetățene Tellier! zise 
tânăra fată cu voce blândă. Poate voi putea ajuta pe soţia 
dumitale! Piticul ne va însoţi, ducând cele necesare! 

Orfelia se pregăti de plecare. Luă cu sine câteva 
medicamente. Afară de asta, piticul luă ceva de mâncare și o 
sticlă de vin bun. 

Orfelia se gândi că, poate, foamea pricinuia suferinţele 
doamnei Tellier. 

Tânăra fată nu bănuia că acest pas o ducea spre cea mai 
mare nenorocire a vieţii ei. 

Ea trebui să străbată aproape tot orașul înainte de a ajunge la 
țintă. 

Pretutindeni, Orfelia era salutată cu respect. Până și 
vagabonzii de pe stradă o respectau. lar mamele o numeau 
îngerul copiilor lor. În tot Parisul, Orfelia era cunoscută. 

Orfelia primea cu ochi strălucitori această recunoștință. | se 
părea cea mai mare fericire că întrebuinţează știința moștenită 
de la părinţi, spre fericirea oamenilor. 

Pe drum, Tellier se scuză de mai multe ori că o duce așa 
departe. 

— Noi nu ne putem alege locuința!. Zise el cu durere. Oricâte 
locuinţe libere ar fi acum în Paris, nu am bani pentru a închiria 
una. De aceea a trebuit să mă mut lângă morgă. 

— Ei, dar și acolo am auzit că locuiesc oameni bogaţi! 

Lăcătușul dădu din cap. 

— O, da, acolo locuiesc oameni foarte bogaţi! zise el cu 
amărăciune. Tocmai lângă casa mea locuiește un zgârcit bătrân, 
care n-are pe nimeni decât pe o îngrijitoare bătrână. 

— Dar ce te irită așa? întrebă Orfelia privindu-l cu coada 
ochiului. 

Tellier își trecu mâna pe frunte și respiră adânc. 

— lartă-mă, domnişoară! Dar uneori te revolţi. Închipuiţi-vă, 
că înainte de a veni la Dumneavoastră, am fost chemat de un 
servitor al acelui zgârcit, pe nume Colmin. Zgârcitului i se 
stricase ușa de la o casă de bani și nu, o mai putea deschide. Ei 
bine, mie-mi era ușor s-o deschid, căci nu degeaba sunt unul din 


cei mai buni lăcătuși! Dar știți cu cât m-a plătit? Cu cincizeci de 
bani. Dumnezeule, sunt sărac și am nevoie de bani. Dar când 
mi-a dat mizerabila monedă, m-a cuprins indignarea și i-am 
aruncat-o la picioare. 

Orfelia privea cu compătimire pe bărbatul care vorbea. 
Desigur, faţa lui arăta mândrie. Probabil că Tellier apucase și 
timpuri mai bune. 

în sfârșit, Orfelia și însoţitorul ei ajunseră la casa în care 
locuia Tellier. 

Printr-un gang întunecos, suiră o scară mică și șubredă până 
la etajul întâi, unde era locuinţa lăcătușului. 

De afară ceva frapase pe sora călăului. Un balcon de lemn 
înconjura tot etajul în care era locuinţa lăcătușului. Ea nu bănuia 
în. Ce strânsă legătură era acest balcon cu soarta fratelui ei. 

Ajunsă sus, Orfelia se convinse de spusele lui Tellier. Sărăcia 
domnea pretutindeni. Femeia lăcătușului mai avea puţine ore de 
trăit și de aceea se mărgini să-i ușureze suferințele și s-o 
mângâie. Când se despărți de Tellier, Orfelia îl încurajă cu vorbe 
bune. Lăcătușul, care era cunoscător de oameni, o privi lung în 
ochi, îi luă mâna și i-o sărută. 

— Mulţumesc de o mie de ori, domnişoară! bâigui el, chiar 
dacă nu mi-ai putut da ajutor! Știu că nevasta mea moare și cu 
aceasta se sfărâmă cea din urmă bucurie a vieţii mele. 

Mai murmură câteva vorbe neînţelese. Orfelia plecă adânc 
mișcată. 

Capitolul 61 OMORUL DIN STRADA BELLEVUE 

Soarele strălucea vesel a doua zi deasupra Parisului, după 
potopul din noaptea trecută. 

Numai afară, în cartierele industriale, fumul se ridica din 
coșurile fabricilor, formând un fel de nor care înconjura Parisul. 

în faţa unei vile frumoase din strada Bellevue se opriră două 
trăsuri, din care coborâră mai mulți domni îmbrăcaţi în negru și 
mai mulţi gardiști municipali. 

Primul care se cobori era un domn înalt de vreo cincizeci de 
ani, bine făcut, cu barbă rotundă și cu ochelari. 

El se adresă gardistului municipal care apăru lângă servitorul 
ce deschidea poarta vilei. 

— De când ești aici? 

— De un ceas, cetăţene judecător de instrucţie. Cetăţeanul 
comisar a fost aici, a închis pretutindeni și mi-a predat cheile. 


— Treci înainte și deschide! 

Apoi se întoarse către servitorii care îl înconjurau. 

— Sunt judecătorul de instrucţie Fauvel, zise el scurt. Venim 
în urma denunțării făcute azi de dimineaţă. 

Servitorul aplecă capul afirmativ. 

— Apropiaţi-vă, zise el încet. Apoi, tăcând, deschise poarta și 
se dădu în lături. 

Judecătorul de instrucție, urmat de ceilalţi, intră în 
anticameră. 

— Dumneata ai făcut denunţarea? întrebă el pe servitor. 

Cel întrebat se înclină. 

— Acum două ceasuri. 

— Dumneata ai descoperit întâi crima? 

— Da. Am intrat în odaia de dormit a stăpânului meu... Oh, 
era o priveliște îngrozitoare!... Sărmanul meu stăpân! 

— Cât era ceasul când ai intrat în odaia de culcare a 
stăpânului? 

— Șapte și trei sferturi. 

— De unde știi așa de exact? 

— La era aceasta aduceam dejunul stăpânului meu. 

— Și atunci ai făcut descoperirea? 

— Da. 

Judecătorul de instrucţie plecă mai departe. El părea a 
examina bine împrejurimile. 

— A urmat și a doua denunţare! Descoperirea aceea tot 
dumneata ai făcut-o? 

— Nu. Bucătăreasa Ana, răspunse servitorul. A vrut să strângă 
în odaia domnișoarei Lidia și a găsit-o pe aceasta întinsă moartă 
pe jos. Când a venit să-mi spună, eu constatasem starea 
stăpânului. 

— Incotro duce această scară? 

— În curte. 

— Și intrarea de la stângă scării duce în pivniţă? 

— Da. 

— Odăile de locuit se află jos sau la etaj? 

— Sus. Jos sunt câteva odăi de care stăpânul nu uza 
niciodată. 

— Du-ne sus! 

Servitorul se urcă, urmat de comisia judecătorească. Sus 
dădură peste o femeie bătrână cu faţa plânsă. Judecătorul de 


instrucţie o privi cercetător. 

— Eşti bucătăreasa? întrebă el. 

— La porunca dumneavoastră! 

— Mai sunt servitori în casă? 

— Nu. 

Scara se sfârșea cu un antreu mic. La dreapta se afla o 
portieră, la stânga o sală lungă cu diferite uși. 

— Suntem în anticameră, zise servitorul. 

— Aici la dreapta este odaia de culcare a cetățeanului Colmin. 

Privirea funcţionarului căzu pe gardistul municipal care stătea 
lângă ușă. 

— Cadavrul este aici? 

— Da. 

— Deschide ușa! 

Judecătorul intră urmat de ceilalţi. Îl lovi un miros neplăcut. 

Dădură la o parte perdelele și se făcu lumină. Se văzu atunci 
cadavrul unui om bătrân întins pe pat. Nu era nevoie să vezi 
pumnalul din pieptul mortului pentru a recunoaște că la mijloc 
era o crimă. Ochii mortului erau deschiși și plini de groază. 
Mâinile crispate, arătau lupta pe care o avusese cu ucigașul. Se 
vedea pretutindeni, sânge. 

Al doilea funcţionar se apropie de cadavru, îl pipăi și decise. 

— Mortul este deja înțepenit. Crima s-a produs după miezul 
nopții. 

Doctorul scoase cu mare greutate pumnalul din pieptul 
cadavrului. 

— Ai ma a fost mânuită de o mână abilă! 

Judecătorul privi arma cu băgare de seamă. Ea era ascuțită 
numai la vârf. 

— Este o armă neobișnuită! 

— Da, unul din instrumentele întrebuințate de mecanici, zise 
doctorul. Oţelul pare să fie bun! 

— Ce-i asta? întrebă deodată judecătorul, care privise cu 
atenție mânerul lucrat artistic, al instrumentului. Priveşte, 
doctore! Aici sunt gravate literele C.T. 

Doctorul se uită bine. 

— Intr-adevăr, așa este! 

Apoi, chemară un domn cu o eșarfă roșie, care era comisarul. 

— Cetăţene Delpit, ia te rog instrumentul. 

Uitându-se prin odaia de culcare, constată cea mai perfectă 


ordine. Pe o măsuţă lângă pat erau o mulţime de medicamente. 

— Unde duce ușa asta? întrebă judecătorul. 

— In odaia de lucru a domnului, zise servitorul privind cu 
groază cadavrul stăpânului. 

Judecătorul intră în mica odaie care cuprindea un birou, casa 
de bani și câteva fotolii. 

Și aici toate păreau a fi în ordine. Masa de lucru și cele 
necesare pentru scris păreau a nu fi fost întrebuințate de multă 
vreme. 

— Cetăţeanul Colmin stă de mult în pat? întrebă judecătorul. 

— De vreo doi ani neîntrerupți. 

— Se știa că este bogat? 

— Da, el avea încredere în mine, și adesea duceam sume 
mari la notarul Tiffot. 

— Acesta a murit de vreo jumătate de an. 

— Da, de atunci stăpânul meu își administra singur averea. 
De câte ori avea treabă la casa de bani, îl așezam pe un fotoliu, 
și îl aduceam aici cu domnișoara Lidia. Îl așezam în faţa casei de 
bani, și plecam închizând ușa. 

— Era bănuitor? 

— Foarte prudent, da! 

— Unde ai fost astă noapte? 

— Am avut concediu. 

— De la cetățeanul Colmin? 

— Nu. Domnișoara Lidia mi-a spus că puteam să plec. Domnul 
luase un narcotic și nu avea nevoie de mine. 

— Altfel stăteai dumneata lângă bolnav? 

— Da, dormeam pe canapea în anticameră. Domnul n-avea 
decât să sune și veneam imediat la dânsul, căci aveam somn 
uşor. 

— Când te-ai întors astă noapte acasă? 

— Cam pe la patru. 

— Nu te-a frapat nimic? 

— Nimic. Am ascultat la ușa stăpânului și neauzind nimic, m- 
am culcat. Dacă aș fi știut că e tăcerea morții! 

Era atâta durere pe fața bătrânului servitor, încât judecătorul 
dădu din cap mulțumit. 

— Unde era cheia de la casa cu bani? 

— Domnul o păstra totdeauna sub pernă. 

— Se știa asta? 


— Numai eu și dumnealui. 

— Bucătăreasa? 

— Nu. Căci n-avea niciodată treabă aici. 

Judecătorul merse iar în odaia de culcare. Se apropie de pat și 
căută cheia sub pernă. 

— Nu-i nicio cheie. Poate mai avea mortul și altă ascunzătoare 
pentru cheie? 

— Deloc! Domnul era paralizat și fără ajutor, nu putea să se 
ridice din pat. 

Funcţionarul se întoarse la casa de bani. 

— Casa este închisă. Nu se vede urmă de spargere. 

— Dacă cetăţeanul judecător îmi permite o observaţie, zise 
servitorul. leri după prânz stăpânul a avut treabă la casa de bani 
și pentru a-i fi ușor, pusese cheia în interiorul casei — ușa se 
încuia din întâmplare. M-a chemat și a trebuit să aduc pe 
mecanicul Tellier. 

Judecătorul tresări. 

— Numele mi-este cunoscut, zise el. 

— Posibil, cetățene judecător. Tellier a avut odinioară marea 
fabrică de clopote din Saint-Denis. 

— Da, îmi aduc aminte. Din nenorocire a pierdut totul. 

— Este un mecanic foarte abil, urmă servitorul. După câte știu 
această casă este din fabrica lui de odinioară. 

Fiindcă locuiește în apropiere, l-am chemat; în două minute a 
deschis casa de bani: 

— Atunci cel mai potrivit lucru ar fi să-l chemăm din nou! zise 
judecătorul după oarecare gândire, dacă locuiește în apropiere? 

— Se vede de aici locuinţa lui. 

— Te rog cheamă-l dumneata. 

— Mă întorc imediat, zise servitorul. 

Respirând adânc, plecă, mulțumit să scape de atmosfera 
greoaie din jurul mortului. 

Peste câteva momente se întoarse. 

— Vii singur? 

Servitorul afirmă. 

— Cetăţeanul Tellier n-a putut veni. Nevasta lui este din ce în 
ce mai bolnavă. 

Funcţionarul era necăjit. 

— Poate îl aducem pe lăcătușul justiţiei, zise comisarul. Nu 
locuiește departe. Un gardist municipal îl aduce în jumătate de 


ceas. 

— Bine, zise judecătorul, până atunci avem destul de lucru. 

Un gardist municipal plecă imediat. 

— Cineva rămâne aici pentru pază! ordonă judecătorul. Noi 
mergem la apartamentele tinerei doamne. 

Pe drum comisarul arătă urme de luminare. 

Aici desigur că a umblat cineva repede, zise el șoptind. 

— Acest coridor este singura comunicaţie între odăile de 
locuit, nu-i așa? 

— Singura. 

— S-a întâmplat adeseori seara să meargă cineva pe aici cu 
luminări aprinse? 

— Da. 

— Atunci aceste urme n-au nicio importanţă, zise comisarul. 

— Mă iertaţi, zise servitorul, aseară nu erau urmele. Aș putea 
s-o jur. 

— De unde știi asta așa de bine? întrebă mirat judecătorul. 

— Domnișoara, era foarte severă! nu putea suferi cea mai 
mică pată și de aceea ieri a trebuit să frec podelele. 

— Atunci este altceva! zise judecătorul gânditor. 

Aduseră o lampă și cercetările continuară. Urmele duceau mai 
departe prin coridor. 

Deodată comisarul apucă de braţ pe superiorul lui: 

— Ce zici de asta? și-i arate pe covorul de culoare deschisă o 
pată. 

— Asta-i o urmă de sânge! zise judecătorul. 

— Fără îndoială că este urma unei mâini. Criminalul a mers 
prin coridor. A mers repede. Luminarea nu lumina destul. Ca să 
nu cadă a pipăit cu mâinile. Și totuși s-a împiedicat și a căzut. 

— Trebuie să fi fost o mână mică și fină, observă doctorul. 
Degetele lungi. Un inel pe deget. 

— Într-adevăr urma este de la mâna stângă! confirmă 
judecătorul. 

— Te rog ia măsura exactă, cetăţene comisar. 

Comisarul se înclină și porunci deocamdată unui gardist să 
păzească urma. 

Apoi comisia își urmă cercetările. 

Capitolul 62 VENIN DE SĂGEATĂ 

Coridorul se sfârșea în fața unui dulap de perete. Imediat la 
dreapta era o ușă. 


Gardistul merse înainte și deschise ușa. 

— Este odaia de locuit a domnișoarei, spuse servitorul. 

Funcţionarii intrară într-o odaie potrivit de mare și bine 
mobilată. 

Perdelele erau lăsate, o atmosferă grea domnea în odaie. 

Judecătorul de instrucţie porunci să se deschidă ferestrele. 

Privirile tuturor se îndreptară asupra cadavrului care era întins 
pe jos. Domnișoara Lydia părea a fi fost de vreo treizeci de ani, 
fața ei nu arăta a fi fost frumoasă nici în viață, acum însă era 
îngrozitor de urâtă. 

Judecătorul porunci să se pună cadavrul pe canapea. Apoi se 
apropie cu comisarul. 

Acesta luă mâna stângă a moartei și îndată scoase o 
exclamație. 

— Ciudat! O mină mică, delicată, degetele lungi și conice! 

Superiorul lui privi cu atenţie. 

— În adevăr corespunde cu urma din coridor. Uite are și inel 
pe deget. Dar n-are nici urmă de sânge pe mină. 

Comisarul privi cercetător prin odaie. Privirea lui căzu pe o 
ușă care ducea spre odaia de alături. Merse și o deschise. 

— Te rog, vino aici, cetăţene judecător. Aici este odaia de 
culcare a moartei. Lavoarul este plin de sânge, se vede că aici s- 
a spălat criminalul! 

Superiorul lui merse în odaia alăturată și se convinse de 
adevărul celor spuse. 

— Asta ar fi în orice caz o urmă, zise el. Măsuraţi mâna stângă 
a moartei și comparaţi-o cu urma din coridor! 

Comisarul făcu aceasta. Apoi merse în coridor și măsură 
urma. 

— Ne-am înșelat, cetățene judecător. 

Judecătorul Fauvel măsură și el și se convinse de aceasta. 

— Ai dreptate, zise el gânditor. Urma pare să fie a unei mâini 
bărbătești; și e vădit faptul că nu a fost singur. 

Se întoarseră în odaie. 

Aici doctorul începuse o examinare minuțioasă. 

Lângă canapea era o masă pe care se vedeau resturile unei 
cine îmbelșugate și câteva sticle goale. Un singur pahar era gol 
pe masă. 

Comisarul se apropiase de fereastră. Apoi arătă câteva pete 
albe care se vedeau lângă un dulap mic. 


— Uite, iar urmă de ceară. Apoi mai este și un sfeșnic de 
argint cu luminările arse. Metalul e murdărit de teară, dovadă că 
sfeșnicul a fost ţinut oblic. 

— Altă urmă nu este. Sunt de acord cu bănuiala dumitale că 
făptașul n-a putut pătrunde din afară. 

Dacă însă așa este, atunci trebuie să aibă un complice în 
casă, șopti judecători. 

— Te rog, zise judecătorul către servitor. Domnișoara a fost 
aseară o parte a nopţii singură în casă cu stăpânul dumitale? 
Bucătăreasa plecase și dânsa, nu-i așa. 

— Avea și dânsa liber! 

— Bine, cheam-o. 

Servitorul fugi din odaie. 

— Îmi pare că văd limpede, zise judecătorul șoptind către 
comisar. Persoana aceea — el arătă moarta culcare doctorul era 
ocupat — pare a fi făcut crima. Pe urmă remușcările au coprins- 
o și s-a otrăvit. 

Servitorul veni cu bucătăreasa. 

— N-ai fost astă noapte acasă? întrebă judecătorul pe 
bucătăreasă. 

— Dânsa mi-a dat liber, zise ea fricoasă, aruncând o privire 
îngrozită asupra cadavrului. Mi-a dat și cheia de la casă, ceea ce 
nu se mai întâmplase. 

— Avea obicei moarta să vă dea liber? 

Bucătăreasa dădu din umeri. 

— M-am mirat și eu, mai nainte nu ne dădea așa de ușor liber. 

— Așa-i, confirmă servitorul. Abia de câteva luni este altfel. l- 
am spus aseară că aș vrea să rămân acasă ca să n-o las singură, 
ea însă mi-a spus să mă duc. 

— Nu te-a mirat asta? întrebă judecătorul pe bucătăreasă. 

Aceasta dădu dip cap. 

— Era deja a treia oară că Fritz și cu mine căpătăm odată 
liber. A doua oară am vrut să rămân că mă dureau dinţii, dar ea 
nu m-a lăsat. 

— Nu te-ai gândit în privinţa asta? 

— Ba da. Dar nu trebuia s-o contrazic. 

— Domnișoara era foarte curioasă, zise iar servitorul. Eu nici 
nu mă gândeam să plec dar mi-a dat și cealaltă cheie a casei, 
deși ei nu-i rămânea niciuna. 

— Cum se purta moarta cu unchiul ei? 


— Hm, domnișoara avea toane. Cred că stăpânul se cam 
temea de dânsa. 

— Se certau des? 

Servitorii se priveau. 

— Nu cred, zise bucătăreasa. Stăpânul era prea bolnav. 
Domnișoara Lidia îl îngrijea bine. Ea nu prea vorbea mult. 

— A spus vreodată stăpânul că se aștepta la o moarte sau că 
se temea de domnișoara Lidia? 

— Da de unde! Din contră ţinea foarte mult la dânsa și 
spunea des faţă de noi că domnișoara era bine situată în 
testamentul lui. 

— Domnișoara Lidia mi-a spus odată că este însărcinată cu 
închiderea casei, zise bucătăreasa. 

— Așa-i, zise Fritz, dar Bătrânul era foarte bănuitor. Eu 
dormeam în anticameră și aveam poruncă să n-o las pe 
domnișoara Lidia să intre singura noaptea în odaia de dormit. El 
se temea să nu umble la casa cu bani. 

Ochii lui Fauvel străluciră. El schimbă o privire cu comisarul. 
Acesta se apropie și-i șopti ceva. 

Judecătorul se întoarse către bucătăreasă. 

— Dumneata pregăteai cina pentru domnișoara? Bucătăreasa 
afirmă. 

— Regulat. Dar nu mă oboseam cu gătitul. Ea nu dorea decât 
un pahar de ceai și plăcintă. 

— Bea vin sau altă băutură? 

— Ferească Dumnezeu. Domnișoara nu bea deloc. 

Judele arătă masa pusă. 

— leri însă a trebuit să facă excepţie. Uite sticle goale cu 
etichete scumpe și resturile unei cine îmbelșugate. 

— De asta m-am mirat și eu, răspunse bucătăreasa. A trebuit 
să pregătesc toate aceste mâncăruri reci, pentru că, după cum 
spunea domnișoara, să poată oferi ceva când ar avea musafiri. 
Întâia oară când am avut liber, a trebuit să pregătesc mâncăruri. 
A doua zi de dimineaţă nu mai era nimic în cameră. Când am 
întrebat, domnișoara mi-a răspuns scurt că nu era treaba mea. 

— Nu știți dacă domnișoara Lidia a primit musafiri în lipsa 
voastră? 

Amândoi răspunseră negativ. 

Fauvel se întoarse către doctorul care-și sfârșise cercetarea. 

— Ei? întrebă el încet. 


— Fără îndoială că și aici este la mijloc o. Crimă, zise doctorul. 
Nenorocita a căzut victima unei otrăvi, moartea a urmat 
instantaneu. 

— Este posibil să se fi otrăvit singură? 

Doctorul îl privi mirat. 

— Nu cred, zise el. 

— Şi totuși pare să fi fost așa. De altfel spuneai mai înainte că 
o mină sigură a trebuit să dea lovitura de pumnal. De unde 
deduci asta? 

f — Eu cred că mâna a trebuit să fie nu numai sigură dar și 
puternică. 

— Vasăzică nu crezi că domnișoara Lidia a făcut crima? 

— Nici gând, răspunse el mai repede decât avea obicei. Aș 
putea chiar afirma cu oarecare siguranţă că ea a fost omorâtă 
întâi. 

Celălalt îl privi mirat. 

— Ah, asta ce-i drept mi-ar schimba complet părerea, 
răspunse el. Sunt anumite semne care mă fac să presupun, că... 

— Nu, nu, îl întrerupse doctorul. Dânsa este aproape 
înțepenită. A fost omorâtă cel puţin cu un ceas înaintea 
unchiului ei. De altfel n-a putut să se sinucidă. 

— De ce? 

— Aştept rezultatul  disecţiei și al analizei conținutului 
stomacului, dar chiar de pe acum pot să vă asigur că a fost 
otrăvită cu venin de săgeată. Aceasta este cea mai grozavă 
otravă din câte cunoaștem. Omoară imediat, căci paralizează 
măduva spinării. 

— Dar de ce să nu se fi otrăvit ea singură cu această otravă 
care-i asigura o moarte fără dureri? întrebă judecătorul de 
instrucție. 

— Nu cred, zise doctorul. Mai întâi această otravă nu există la 
farmacie. Numai rar o aduce vreun călător de pe malurile 
Amazonului în bucăţi mici, uscate. 

— A putut însă căpăta otravă printr-o întâmplare? 

— Dacă se sinucidea o găseam în altă poziţie; s-ar fi așezat 
sau s-ar fi culcat; în plus nu văd niciun vas în care să fi luat 
otrava. 

— Poate l-a ascuns! 

— Nici vorbă. Cum spuneam, efectul otrăvii este fulgerător. O 
secundă după ce-a băut, a fost moartă. N-ar fi avut vreme să ia 


paharul de la gură, dar sări ascundă. 

El se uită prin odaie. 

— Aici, este ce-i drept, un pahar neîntrebuinţat, zise el 
arătând pe masă. Se întrerupse mirosind paharul. Miroase a 
acru și apoi sunt urme pe fund. Paharul a fost șters pe fund. Il 
privi mai bine. Dacă nu mă înșel, sunt chiar urme de substanţe 
minerale. 

Fauvel urmărise cu băgare de seamă cercetările doctorului. 

— Suntem în fața unei enigme, zise el către comisarul de 
poliție. Nu-i nici urmă de violenţă exterioară. N-ai băgat de 
seamă altceva deosebit, cetăţene comisar? 

— Un caz ca acesta n-am mai văzut. Desigur avem de-a face 
cu o crimă făptuită de cineva care a putut intra și ieși 
nestingherit din această casă. 

Judecătorul se întoarse deodată către servitor. 

— Eşti în stare să-ţi dovedești absenţa? întrebă el brusc. 

— Cetăţene judecător sunt un om sărac dar cinstit, spuse 
servitorul cu o voce emoţionată. Am fost devotat stăpânului 
meu — afară de asta am fost azi noapte într-o societate 
numeroasă. 

— Bine, n-am vrut să te jignesc, îl întrerupse judecătorul. Este 
cineva aici în casă care iese și intră neoprit? 

— Nu știu pe nimeni, asigură se viforul. Doctorul venea zilnic. 
Altfel nimeni. 

— Nici rude n-au venit? 

— Stăpânul meu nu prea avea. Afară de domnișoara Lidia mai 
avea un nepot, anume Hugo Colmin. Dar acesta n-a fost de mai 
mult de jumătate de an aici. Este cam ușuratic și s-a certat cu 
unchiul său. 

— Dar tot trebuie să fi intrat vreun străin! N-ai nicio bănuială? 

— Eu nu înțeleg acest mister! bâigui acesta. Domnișoara era 
foarte prudentă. Îndată ce se însera, toate ușile și toate porţile 
trebuiau încuiate. Aseară m-a petrecut până la poartă, 
așteptând. Până am închis poarta și am scos cheia. Ferestrele 
subsolului sunt cu gratii. N-a putut nimeni pătrunde în casă. 

— Poate cu înţelegerea domnișoarei Lidia, zise judecătorul. 

— O, nu cred, domnișoara nu avea relaţii cu nimeni. Mai cu 
seamă, cum era singură în casă, n-ar fi lăsat pe nimeni să intre. 

— Te-ai mirat, de mai multe ori, că ţi-a dat liber și dumitale și 
bucătăresei. 


— M-am mirat, zise servitorul, dar nu m-am gândit la nimic 
rău. 

Fauvel întrerupse interogatoriul, căci tocmai intrase gardistul, 
anunțând venirea lăcătușului. 

Capitolul 63 COLIERUL DE AMETIST 

Comisia se îndreptă spre odaia de dormit și apoi spre casa de 
bani. 

Lăcătușul, care în trecere aruncase o privire asupra 
cadavrului, se puse pe lucru. 

— Este greu de tot, zise lăcătușul către judecător. Cunosc 
aceste broaște încurcate! Pe asta s-o deschidă un tâlhar? Este o 
broască cu litere. Să ai cheia și dacă nu știi combinaţia, poți să 
încerci de o mie de ori! 

— Se găsesc urme de violenţă la casă? 

— Nu. Casa este bine închisă și trebuie să scot broasca cu un 
sfredel. 

— Rezolvă această problemă. Noi umblăm prin casă în acest 
timp, zise judecătorul. 

Sub conducerea servitorului, comisia se îndreptă spre subsol, 
pe când un gardist stătea lângă lăcătuș. Subsolul fu cercetat 
amănunţit, fără a se găsi cea mai mică urmă. Poarta care ducea 
în curte era închisă. 

— Domnișoara purta totdeauna cheia la dânsa, zise servitorul. 

Un gardist fu trimes să caute cheia în odaie sau chiar în 
buzunarele moartei. În curând aduse o cheie, dar aceasta nu 
intra în gaura broaștei, lăcătușul fu chemat și el deschise 
imediat poarta. $ 

Curtea era mare cu clădiri pe toate părțile. In fundul curții era 
un zid înalt, iar în mijlocul zidului o porțţiei. 

Dincolo se vedea o casă veche în stil elveţian, al cărei prim 
etaj era înconjurat de un balcon de lemn care atingea aproape 
zidul. 

Judecătorul își îndreptă atenţia asupra acestui balcon. 

— De acolo poţi sări ușor în curte. Cine locuiește în acea 
casă? 

— Cum v-am spus deja, zise servitorul, lăcătușul Carol Tellier 
la care m-aţi trimes. 

Funcţionarul păru că mai vrea să întrebe ceva dar se răzgândi 
și se dădu un pas înapoi, pe când surprinderea se zugrăvea pe 
faţa lui. 


— Carol Tellier? murmură el. 

— Te rog cetățene comisar; literele de pe mânerul pumnalului 
nu erau C.T.? 

Comisarul afirmă. 

— N-ai spus că stăpânul dumitale l-a chemat ieri pe Tellier să 
deschidă casa? întrebă el pe servitor. 


— Da, desigur! 
— Și el locuiește acolo la etajul întâi? 
— Da. 


— Nu prea e bogat? Servitorul dădu din umeri. 

— Nu mă prea interesez de alţii. Pe urmă casa lui e pe altă 
stradă. Dar oricum am găsit interiorul ei sărăcăcios mobilat. Se 
zice că portărelul îl vizitează des. 

— Bine, vom vedea, întrerupse judecătorul de instrucţie. 

Apoi arătă portiţa din zid. 

— Portiţa duce acolo în curte? 

Servitorul afirmă. 

— Este închisă? 

— Da. Portiţa era des întrebuințată de domnișoara Lidia când 
se ducea în strada Ludovic, să facă cumpărături. Și aceasta ea o 
făcea în fiecare zi. 

— Cine avea cheia de la portiță? 

— Domnișoara Lidia o ţinea la ea. 

— Ah, poate că se potrivește cheia găsită în buzunarul 
moartei. Daţi-o încoace! Porunci el. 

Gardistul o dădu. 

— Asta este, zise servitorul. 

Judecătorul deschise lesne portia. 

In faţă se vedea casa cu balconul de lemn. 

— Ah, înţeleg, zise el, arătând cărarea ce ducea până la 
poartă. Pe aici trecea moarta. 

— Așa este! încuviinţă servitorul. 

Comisarul se uita cercetător la grajd. El luă de o parte pe 
judecător. 

Lângă zidul din fund, era zidul grajdului. Acesta avea o 
fereastră cu gratii. Pe fereastră se vedea praf de ghete. 
Deasupra, zidul era stricat. 

— Pare că cineva s-a urcat în grabă pe acoperișul grajdului și 
apoi pe zid, șopti comisarul. Urcat pe zid, criminalului, îi era ușor 
să sară în balconul de lemn. 


Judecătorul aprobă. 

— Poate că ai dreptate. Dar știi că aduci o grozavă acuzaţie 
locuitorilor acelei case? 

— Cine ştie? totul e suspect, zise comisarul. Mânerul 
pumnalului îmi dă de gândit, deși este curios ca un criminal așa 
de rafinat să lase în urmă o armă care vădit trebuie să-l trădeze. 

— In orice caz, îndată ce vom sfârși aici, mergem la lăcătuș, 
zise Fauvel. 

Se întoarse spre gardistul care dorea să anunţe ceva. 

— Ce este? 

Gardistul anunţă că lăcătușul a deschis casa de bani, închise 
portița și păstră cheia. 

La prima privire interiorul casei părea neatins. Comisarul 
examină totul în detalii. 

— Nu este nicio însemnare a valorilor. 

— Sunt asigurate și titluri de rentă. Bani para nu fi deloc. 

Servitorul îl întrerupse surprins. 

— Ba dă! Trebuie să fie și bani. Eu am luat de la bancherul 
Blane o sută de mii de franci Am achitat ceva datorii, dar restul 
trebuie să fie în casă. 

Comisarul cercetă din nou. 

— Nu-i nimic, zise el superiorului. 

— Dar trebuie să fie, stărui servitorul. 

Judecătorul privi semnificativ pe comisar. 

— i-ai însemnat numerele? 

Acesta afirmă și scoase un notes. 

— Sunt acuma foarte prudent. Am pierdut odată o bancnotă 
de o sută de franci și a trebuit s-o plătesc. De atunci îmi 
însemnez numerele. 

Fauvel luă notesul și citi. 

— 098.463 până la 098.472. 

— Ai avut doar numere curente? 

— Da. 

— Ce bancnotă ai schimbat? 

— Prima notată 098.463. 

— Uite, cetățene judecător, ce-i asta? 

în același timp arătă un fragment care făcuse parte evident 
dintr-un colier mare de aur cu ametist și diamante. 

Fauvel privi lucrul găsit. 

— Acesta este evident un fragment dintr-un colier. Păstrează- 


|, zise el, dându-l comisarului. Deocamdată ne-am sfârșit 
cercetările, zise către servitor. Veţi sta la dispoziţia gardienilor 
pe care îi voi lăsa aici și veți veni după prânz în biroul meu la 
palatul justiţiei, pentru protocol. Cadavrele rămân unde sunt. 

Apoi se întoarse către comisar. 

— Acum mergem la Carol Tellier. Sunt curios să aflu din gura 
lui de ce a refuzat să vină la chemarea noastră Mă vei urma cu 
trei oameni. 

Se întoarse politicos către doctor. 

— Vei avea bunăvoința să-mi faci un raport provizoriu până 
după prânz?! 

Doctorul afirmă. 

— Dacă permiteţi, voi face disecția mâine după prânz. 

— Te rog să mă înștiinţezi! 

Se despărțiră politicos. 

Fauvel cu. Ceilalţi trecută în curtea vecină, privind cercetător 
casa. 

Intrară în coridor. 

Aici era o atmosferă înăbușitoare. Fel de fel de lucruri stricte 
și netrebuincioase îngrămădite unele peste altele. 

La stânga erau scările spre etajul întâi. Când trecu judecătorul 
pe lângă ușa de jos, aceasta se deschise puţin și apăru un 
bărbat mic de stat, în niște haine negre pline de grăsime, cu o 
faţă șireată și respingătoare. Părea a cunoaște pe judecător căci 
deschise ușa larg și salută cu umilinţă. 

__— Cetăţene judecător! Ce face casei mele această cinste? 
incepu el cu o voce aspră și neplăcută care contracta cu 
umilința pe care o arăta. 

Fauvel scoase pălăria salutând. 

— Drumul nu mă duce la dumneata domnule. 

Părea că nu poate să-și aducă aminte numele bărbatului. 

— Senac este numele meu, se grăbi să spună micul bărbat 
frecându-și mâinile lui osoase. 

Judele se opri șovăind. 

— Spune te rog, cetăţene Senac, întrebă el dinţi-o dată, n-ai 
auzit noaptea nimic neobișnuit?. 

Bărbatul îl privi mirat. 

— Nu știu ce să fi auzit, zise el după o scurtă gândire. Desigur 
a fost o vijelie strașnică, ăsta vrei să spui? Eu nu pot suferi 
fulgerul. De aceea mi-am băgat capul sub plapumă și am 


dormit. 

Fauvel șovăi. 

— Altfel n-ai auzit nimic, cetățene? 

Micul bărbat dădu din cap. 

— Pe sănătatea mea că n-am auzit nimic! Dar spune ce-a 
fost? 

Dar judele pornise deja mai departe, suind scara la primul 
etaj. 

în curând se auzi clopoțelul. 

Micul bărbat se opri în coridor. Cu o privire ciudată, 
bănuitoare, dar și surprinsă privi pe judecător și însoțitorii 
acestuia. Apoi intră în casă, lăsând ușa puţin întredeschisă. 

Capitolul 64 ARESTAREA LA PATUL MOARTEI 

Judecătorul trebui să sune de mai multe ori până i se 
deschise. 

Un bărbat înalt cu spatele lat apăru în ușă. 

Ar fi arătat ca un uriaș puternic și sănătos, dacă ochii nu iar fi 
intrat în orbite și dacă grija nu și-ar fi lăsat urmele pe faţa lui. 

El privi uimit — era același bărbat, care cu o zi mai înainte 
venise la sora călăului să ceară ajutor. 

— lertaţi, începu el cu o voce plăcută dar cam nesigură, dar 
nu-i vreo greșeală la mijloc? 

Fauvel intrase deja în coridorul cel strimt și întunecos, trecând 
pe lângă cel ce întreba. 

— Dumneata ești lăcătușul Carol Tellier? întrebă el cu un ton 
liniștit. 

Cel întrebat afirmă. 

— Eu sunt. Pot să vă întreb de motivul vizitei dumneavoastră? 
Întrebă el mirat. 

— Sunt judecătorul de instrucție și trebuie să vă pun câteva 
întrebări. Va fi în interesul dumitale să răspunzi sincer. 

— Mă puneţi în încurcătură, începu el cu o voce nesigură. Nu 
știu ce v-a putut aduce aici. Dar sunt gata bineînţeles să mă 
supun reprezentanţilor legii. Numai v-aș ruga să aveţi oarecare 
menajamente, nevasta mea fiind foarte bolnavă. 

Fauvel plecă capul. 

— Fii liniştit. În acest caz mi-e posibil să pun în acord legile 
umanităţii cu slujba mea. Te rog du-ne mai întâi prin casă, pe 
urmă vă vom pune câteva întrebări. 

Mecanicul se înclină. El merse prin coridorul întunecos până la 


ușă, o deschise și pofti comisia să intre. 

Era o odaie foarte simplă și sărăcăcioasă. Două ferestre și ușa 
de la balcon luminau odaia în care se afla o femeie. 

Aceasta zăcea în pat. Faţa ei era delicată și aproape 
transparentă. Cu priviri speriate ea privi pe cei care intrau: 
numai judecătorul și comisarul, ceilalți rămaseră în coridor. 

Fauvel se plecă cu o amabilitate compătimitoare în fața femeii 
bolnave. O umbră tristă trecu pe faţa judecătorului când își 
aduse aminte pentru ce venea în această casă. 

Dar amintirea datoriei sale profesionale, îi dădu toată liniștea 
sufletească. 

Se uită cercetător prin odaie. Privirea îi căzu pe o ușă 
deschisă care ducea într-o odaie alăturată. 

— Este odaia mea de lucru, zise lăcătușul la privirea lui, unde 
am un pat și o masă de lucru. 

Judecătorul se apropie de ușă și aruncă o privire asupra 
acestei odăi. 

Apoi se întoarse și arătă ușa de la balcon. 

— Balconul de lemn înconjură casa? 

— Este singurul avantaj al casei mele, răspunse Tellier 
surâzând. Deși locuim în mijlocul orașului putem totuși respira 
aer curat. 

— Imi dai voie? zise Fauvel deschizând ușa de la balcon. 

împreună cu comisarul păși în balcon. 

Aveau de acolo o perspectivă destul de mare asupra străzii 
Ludovic, una din cele mai animate ale cartierului. 

Judele se orientă repede. 

Balconul înconjura toată casa. 

Când Fauvel și comisarul ajunseră în dosul casei, privirea lui 
căzu pe grajd care era la doi metri depărtare de balcon. 

— Un gimnast bun ar putea lesne sări de pe acoperișul 
grajdului pe balcon! șopti comisarul. 

Fauvel dădu din cap. 

— Casa e veche și stricată. Varul cade pretutindeni, este greu 
de găsit vreo urmă, zise el. 

Mecanicul îi urmase la o oarecare distanţă și privise fără a 
înțelege gesturile lor. Când judecătorul se aplecă peste balcon, 
se apropie și el. 

— V-a frapat ceva? întrebă cu o voce nesigură. 

Fauvel se întoarse şi-l privi aspru. 


— Priveşte firma care este jos la poartă! 

Zicând aceasta, arătă o firmă de fier, ale cărei litere palide 
aurii, glăsuiau: Ludovic Lenae, vinde și cumpără haine, obiecte 
de aur. Și argint, antichități. 

— Firma, e îndoită! exclamă surprins mecanicul. 

— Asta s-a întâmplat de curând? întrebă judecătorul. 

— Cred că ieri nu era îndoită! răspunse repede Tellier, privind 
din nou firma. Bara este cu totul ruptă, parcă o greutate ar fi, 
apăsat pe dânsa. Ai crede că o ființă omenească a îndoit-o prin 
greutatea ei. 

Judecătorul îl privi mult timp cercetător. 

— Admir puterea dumitale de combinaţie, zise el scurt, ar fi 
posibil însă ca cineva să fi stricat înadins firma, pentru a face să 
se creadă că în noaptea asta s-a coborât; cineva din balcon pe 
stradă atârnându-se de firmă. 

Tellier se roși. El simţi ironia care era în vorbele judecătorului. 

— Nu vă înțeleg, zise el; apoi cine să se fi coborât azi noapte? 

— O, eu nu cred că s-ar fi coborât vreun om, îl întrerupse 
Fauvel. Dar vă rog, să ne întoarcem în casă. 

Din ce în ce mai încurcat, urmă mecanicul pe cei doi domni 
așa de enigmatici. 

— Astă noapte, ai stat acasă? întrebă Fauvel pe mecanic. 

— Am fost mereu acasă. 

— A fost vijelie? 

— Da, a început pe la orele zece, zise Tellier. Nevastă-mea s-a 
speriat și de aceea am vegheat. 

— Nici nevasta dumitale n-a putut dormi? 

— A adormit din fericire puţin după miezul nopţii. 

— Și atunci dumneata te-ai dus să te culci? 

— Nu. Femeia mea dormea neliniștită. De aceea m-am 
hotărât să veghez. Afară de asta, aveam și de lucru. 

— Noaptea? 

— Trebuie să câștig cât pot. Boala nevestei mele costă mulţi 
bani și de aceea a trebuit să lucrez de multe ori noaptea. 

— Cât ai lucrat? 

— Asta n-o pot spune, zise el. Vijelia m-a făcut somnoros. M- 
am silit să rămân treaz. Am apropiat lângă fereastră masa mea 
de lucru. Uite e și acum acolo. Am deschis fereastra pentru ca 
aerul rece să mă învioreze, dar somnul m-a doborât. Când m-am 
deșteptat era cinci dimineaţa și m-am grăbit să mă culc în pat, 


după ce m-am asigurat că nevasta dormea. 

— Nu te-a frapat nimic neobișnuit astă noapte? 

— Nu, nimic. 

— leri după prânz ai lucrat la vecinul dumitale, Colmin? 

— Numai câteva minute. 

— Cetăţeanul închisese ușa casei de bani, pe când, cheia era 
înăuntru? 

— Da. Casa era din fabrica mea de odinioară, cunoșteam bine 
mecanismul. În câteva minute l-am deschis. 

— Te-a plătit. 

Un surâs amar apăru pe buzele lui Tellier. 

— Mi-a dat 50 de bani, zise el. 

— De atunci n-ai mai fost în vila vecină? 

— Nu. 

— Nu știți ce s-a petrecut de atunci în locuinţa cetățeanului 
Colmin? 

Mecanicul îl privi mirat. 

— Ce s-a întâmplat? 

Fauvel îl privi cercetător. 

— În adevăr să nu știi nimic? zise el apăsând pe fiecare vorbă. 
Ei bine să-ţi spun cetăţeanul Colmin și nepoata lui au fost 
omorâţi astă noapte, și casa de bani prădată. 

— Dumnezeule, strigă, mecanicul, devenind alb ca varul. Asta 
nu-i cu putinţă; nu, nu se poate! 

Femeia care era bolnavă în pat, scoase și ea un țipăt de 
groază. 

O secundă domni o tăcere adâncă în odaie. 

Judecătorul ţinu privirea fixată asupra mecanicului, dar acesta 
nu plecă ochii. 

— Eşti sărac? întrebă deodată judecătorul. 

Tellier se roși. 

— Nenorocirea mea este cunoscută în tot orașul, zise cu 
amărăciune, acum câţiva ani eram încă Logat. Dar soarta a fost 
crudă cu mine. Și, mai mult m-au pierdut prietenii falși în care 
m-am încrezut. Ah, este o nenorocire să fii sărac! Gemu el 
privind pe nevasta lui, care evident era în cea din urmă fază a 
bolii. În alte împrejurări, sărmana mea Kati s-ar fi însănătoșit 
într-o climă caldă. 

— Să revenim la cazul nostru! îl întrerupse Fauvel. Ai desigur 
datorii? 


larăși se contractară buzele lui Tellier. 

— Da am, datorii, zise el. Creditorii îmi fac grijile cele mai 
grele, ei care au câștigat de la mine mult mai mult decât le 
datorez eu acuma, când cu toată părerea mea de rău nu le pot 
plăti. 

Judecătorul se plimbă prin odaie și se apropie din întâmplare 
de dulap. 

Când văzu lipit pe dânsul o bucată de hârtie pătrată îl privi din 
nou pătrunzător pe Tellier. 

— Dulapul este pecetluit!. 

Mecanicul surâse amar. 

— leri m-a vizitat portărelul. 

— Ţi-a pecetluit ultima mobilă? 

— Da, mi-a luat și banii pe care îi mai aveam, numai 
instrumentele de lucru mi le-a lăsat. 

Mecanicul vru să mai spună ceva, dar durerea îl învinse și-și 
mușcă buzele. 

Judecătorul se preumbla prin odaie gânditor. Se apropie de 
ușa care ducea în odaia alăturată. Aruncă o privire asupra 
acesteia. Văzu masa de lemn cu multele instrumente. 

— Aici este odaia dumitale de lucru? întrebă judele pe când 
comisarul se apropia de masă. 

Mecanicul dădu din cap. 

— Trebuie să mă aranjez cum pot în locuinţa mea. 

în acest moment, comisarul scoase un strigăt de surprindere. 

— Te rog, cetățene judecător, apropie-te! 

— Ce-i? întrebă Fauvel apropiindu-se. 

Mecanicul urmă pe judecător uimit și el. 

Judecătorul scoase și el un strigăt de surprindere, când văzu 
bancnote de valoare în mâinile comisarului. 

— Ce-ai aici? 

— Uită-te, te rog. Patru bancnote de câte o mie de franci! 

Un strigăt răgușit se auzi. Dar cei doi funcţionari nu-l băgară 
în seamă. Comisarul scoase repede notesul și privi însemnarea. 

— Convinge-te și dumneata, zise comisarul, numerele se 
potrivesc. De la 098.465 până la 098.472. 

Judecătorul se întoarsa către mecanic. 

Acesta tremura din tot corpul, alb la față de uimire. 

— Asta este imposibil! strigă el. N-am doi franci în casă, 
necum bancnotele astea? 


Un surâs dispreţuitor apăru pe buzele lui Fauvel. 

Era vădit, că privea uimirea mecanicului ca prefăcută. 

— Trebuie să te fi înșelat, zise el, căci acestea sunt bancnote 
adevărate. 

Comisarul îi arătă instrumentele de pe masă. 

— Toate au monograma C.T. 

Judecătorul trebui să se stăpânească pentru a nu-și arăta 
surprinderea. 

— Uite și bucata de colier. 

Judecătorul se întoarse către Tellier. 

— Da de unde ai aceste diamante? Am găsit o bucată din 
colier în casa de bani a lui Colmin. 

Lăcătușul devenise vânăt la faţă. Sudoarea îi curgea pe 
frunte. 

— Nu, nu, este numai un vis. Nu se poate! Murmură el. lertați 
cetăţeni, eu... 

— Fără minciuni! îl întrerupse aspru judecătorul. În numele 
legii, te arestez Carol Tellier, pentru crima din noaptea trecută. 

Lăcătușul scoase un strigăt, ochii îi ieșiră din orbite, pieptul i 
se ridica violent, pumnii i se contractară; părea că vrea să se 
repeadă asupra funcţionarilor. 

Strigătul găsise ecou. Un alt strigăt slab ieși din pieptul 
nevestei sale. 

Comisarul aduse repede gardiștii din coridor. 

— Carol Tellier te opui în zadar! Supune-te! Zise judecătorul. 

— Nu, nu-i posibil! strigă cel arestat. Nu pot fi bănuit de o 
astfel de faptă. 

— Te vei scuza înaintea justiţiei, îl întrerupse judecătorul. 
Datoria mea s-a sfârșit. 

Tellier privi rugător pe funcţionari. 

— Aveţi milă de mine! gemu el. Jur pe Dumnezeu că n-am 
idee de bancnotele pe care le-aţi găsit. Nu știu cum au. Ajuns la 
mine. Le-am văzut acuma pentru întâia oară. 

Gardiștii se apropiară de Tellier şi-l luară de brațe. El se lăsă 
fără a se apăra. 

Deodată se auzi plânset din odaia de alături. Lăcătușul se 
smulse dintre gardiști, dădu la o parte și pe comisar, și alergă în 
camera nevestei. 

Toţi se luară după el. 

Când Fauvel, văzu că lăcătușul în loc să caute să fugă, căzuse 


în genunchi lângă patul nevestei sale, făcu semn gardiștilor să-l 
lase deocamdată. 

O dramă mișcătoare se desfășură. Ea-i cuprinse capul cu 
brațul. 

— Dragă Carol, scumpul meu bărbat! Cum se poate să-te 
aresteze! Ești nenorocit, dar cinstit! Spune-le că e o greșeală, nu 
mă părăsi, rămâi cu mine Carol! 

Un suspin înăbușit zgudui corpul lui Tellier. El ridică capul și 
se întoarse spre gardiști. 

— Lăsaţi-mă să-mi iau la revedere de la nevasta mea, ea este 
bolnavă, și așa de slabă! Groaza poate s-o ucidă... 

Apoi cuprinse cu amândouă mâinile corpul slab al ne» vestei 
sale. 

— Caterino, murmură el, dragă nevastă, fii liniștită și nu 
plânge! La revedere, pe curând — nu-i așa? 

Dar nu primi niciun răspuns. 

Privi cu frică faţa ei palidă. Capul îi căzuse pe pernă. Un 
strigăt de spaimă îi ieși din piept. 

— E moartă! Aţi omorât-o! Strigă el. 

Apoi se întoarse iar la nevasta lui. 

— Caterino! deşteaptă-te. Te conjur, deșteaptă-te, vorbește! 

Funcţionarii se dădură înapoi. 

Mecanicul cu privirea rătăcită își apropie urechea de pieptul 
nevestei sale, suspină ușurat. 

— Dumnezeu fie lăudat! Trăiește! Trăiește! Gemu el. R în 
acest moment judecătorul îi puse mâna pe umăr. 

— Ți-am lăsat vreme să te desparţi de nevasta dumitale. Vezi 
că-și vine în fire; e mai bine să te resemnezi acuma decât să pui 
viața ei în primejdie printr-o nouă scenă. 

— Vasăzică, este adevărat! gemu Tellier. Mă smulgeţi de 
lângă nevasta mea, cu o bănuială grozavă! 

Făcu un pas către funcţionari. Îndată gardiștii îl luară de 
brațe. Nenorocitul se lăsă dus fără a protesta. 

Capitolul 65 MASCA NECUNOSCUTA 

Să ne întoarcem cu câteva ceasuri înapoi. 

Era după amiază, în ziua dinaintea uciderii lui Colmin. 

Seara trebuia să aibă loc balul mascat. Tot Parisul se bucura 
de acest eveniment. 

Se putea prevedea că sala nu va putea cuprinde toată 
mulțimea care va veni. 


Era un mod al suveranilor republicii de a întrerupe teroarea 
vărsărilor de sânge printr-o serbare veselă. 

Enric Sanson umblase toată ziua, neștiind ce să facă. Să 
urmeze invitaţia, care venea desigur de la prinţesa de Barry? 
Mai întâi voise să se ducă. Acuma, însă, avea îndoieli. 

Pe Adella de Barry o vedea în stare de a face orice infamie. 

Tocmai unde îmbulzeala este mai mare, e mai lesne posibilă 
orice faptă rea. 

Cine, se gândea călăul, îi garanta că Adella, care îl eliberase 
din mâinile bandliţilor, nu se înfrăţise cu ei? Și apoi, i se părea că 
în ultimele săptămâni se stabilise o prietenie strânsă între 
Fouquier și Marat. Nu este și prinţesa la mijloc? 

Pe de altă parte Enric ar fi vrut să meargă la bal. Ar fi vrut să 
o recunoască pe Adella. Pe urmă se va apropia de dânsa și-i va 
vorbi. 

Enric voia să treacă în cabinetul din subsol pentru a se 
îmbrăca, când fuse anunţat că afară era un băiat care îi aducea 
o scrisoare. 

Enric tresări, dar ieși în curte. 

Un băiat de vreo paisprezece ani, sfios, când zări pe călău, îi 
dete o scrisoare parfumată: 

„Vrea călăul din Paris să scape dintr-o mare primejdie? Atunci 
la zece și jumătate să se afle în sala mare a operei. Locul de 
întâlnire: a doua coloană la dreapta, unde este intrarea către 
lăzile de sus. Îmbrăcămintea: un domino negru. Semne 
particulare un trandafir galben pe piept, în stânga.” 

Nicio iscălitură. 

Enric privi scrierea cam stângace. Ce va fi asta? Vreo nouă 
cursă a prinţesei? 

Voia să rupă biletul, dar se răzgândi. Asemănă scrisorile. 

Nicio asemănare. 

— Am găsit mijlocul pe care-l căutam. Mă voi îmbrăca în 
cavaler spaniol. Voi pune trandafirul roșu pe piept. Deasupra voi 
pune un domino negru cu un trandafir galben. 

Zis și făcut. 

înainte însă de a merge să se culce, se urcă la sora sa. Găsi 
pe Orfelia gata de culcare. 

Vizita pe care o făcuse la Carol Tellier o mișcase adânc. 
Văzuse de aproape mizeria omenească. 

— Vin să-ţi spun bună seara, începu Enric, sărutând-o. 


— Cum văd ai și tu de. Când să te culci, răspunse Orfelia. 

Enric se sfia să mintă. Dar se hotărî să-și păstreze secretul. 

O expresie de bucurie se arătă pe fața Orfeliei când auzi că el 
avea de gând să rămână acasă. 

— Ah, m-am uitat mai înainte în oglindă și am văzut lucruri 
grozave. Bine că rămâi acasă! 

Enric se uită la dânsa neliniştit. Dar se sfia să spună că avea 
de gând să meargă totuși la bal. 

Spunându-i noapte bună plecă de la sora lui. 

Enric nu bănuia cât are să-l coste această greșeală. Nici 
măcar Nicola nu fu înștiințat de aceasta. El dădu drumul la toate 
ajutoarele, închise pretutindeni și merse în subsol. Să se 
îmbrace. 

Porni la drum cu băgare de seamă și bănuitor. Avea de altfel 
un pistol cu două ţevi în mână. 

Cu cât se apropia de operă, cu atât lumea se îmbulzea mai 
mult. 

Opera nu era departe de locuinţa lui Marat. 

Enric trebui să treacă pe lângă această locuinţă. Toată casa 
era întunecoasă, sumbră. Marat, desigur, se îndreptase spre 
operă. Enric se hotărâse să-l urmărească. 

Ceasul de la biserica Magdalena bătu două și trei sferturi. 

Enric reuși să intre în operă unde era o lumină orbitoare 
pentru vremea aceea. 

El ajunse în sfârșit la locul de întâlnire de lângă coloana a 
doua. 

De aici privi toată sala. În faţă erau lojele guvernanţilor. 

Enric se uita mereu la coloana a doua, dar nu văzu în 
apropiere pe aceea care îi scrisese. În orice caz își pusese un 
domino negru și un trandafir galben. 

Acum își dădu seama, că lui i se ceruse să-și pună acest 
costum, pe când niciuna din femeile care îi scriseseră, nu 
spuseseră în ce costum vor fi îmbrăcate. 

Rău dispus, Enric privi sala. 

— Ce popor ușuratic, murmură el. Cine știe câţi din aceștia nu 
vor urca în curând eșafodul! _ 

Călăul se uită iar spre a doua coloană. In acest moment văzu 
o graţioasă florăreasă spaniolă, care semăna mult cu Lili. 

— Ciudat, murmură el. Sunt într-adevăr fiinţe care seamănă 
cu scumpa mea Lili? Dar nici prin gând nu-i trecu că era chiar 


ea. 

N-avea decât să facă câţiva pași, să spună o vorbă pentru a 
recunoaște că era în realitate ea. 

Ah, câtă suferinţă și-ar fi cruțat! 

N-avu însă nicio bănuială despre aceasta! 

Surise de această ciudată asemănare și în curând o pierduse 
din vedere. 

— Ea doarme acuma. Are muncă grea. Dar mulțumesc lui 
Dumnezeu că este în siguranţă. 

Sunară orele unsprezece. 

Atunci îl cuprinse supărarea. Luă trandafirul galben şi-l aruncă 
jos. 

Nu văzuse nicăieri nici pe prinţesă, nici pe Marat. 

Va mai sta puţin lângă coloană, poate că tot va veni cineva. 

După scara care ducea sus, erau pe o parte numai gardiști, iar 
mulțimea circula numai pe cealaltă parte. 

Abia stătuse puţin și un gardist îl bătu pe umeri. 

— Hei, prietene, nu-i loc de stat aici, mergi mai departe. 

— Cum asta? Nu-i tot localul pentru popor? 

— Mergi mai departe, sau poate ai parola pentru a urca 
această scară? 

Enric clătină din cap. 

— Ei, atunci cară-te, această ieșire este numai pentru 
membrii comisiei binelui public. 

Enric se amestecă printre măști. Trecu pe lângă o lojă. 

Deodată auzi o voce aspră. Tresări, vocea era a lui Marat. 

Enric trecu din nou și privi bine. 

Atunci simţi cum. Inima i se strânse, descoperise pe Adella. 
Ședea cu Marat și bea șampanie. 

Marat părea a fi în bună dispoziţie. Cu mâna o ţinea pe Adella, 
după gât. 

Enric se postă cu îndemânare în apropierea lojei. 

Nu trecu mult și apăru un servitor, care-i șopti ceva lui Marat. 
Acesta se înveseli și se ridică. 

— Trebuie să te părăsesc dragă. Amuză-te singură, mă întorc 
numaidecât. 

Marat trecu pe lângă Enric, și se urcă pe scara rezerv vată. 
Atunci Enric se apropie repede de mască. 

— Este permis frumoasă mască, să iau loc lângă dumneata? 
întrebă el cu o voce gravă. 


Masca tresări și îl privi cercetător. 

— Da, e permis, zise ea cu privirea strălucitoare. El ar putea 
să fie, murmură în același timp masca, dar lipsește semnul de 
recunoaștere. 

— Eu, prinţesă de Barry, murmură Enric, eu sunt Enric 
Sanson. În numele cerului, spune ce vrei de la mine! 

Un strigăt slab ieși dintre buzele mascatei. 

— Ce vrei de la mine, zise masca. Mă ameninţi, asta nu-i 
frumos din partea dumitale Enric Sanson. Dar de unde știi că eu 
ţi-am scris? 

Lui Enric i se păru că nu era vocea Adellei. În acest moment 
ea-și scoase masca, Enric văzu o faţă frumoasă de fată tânără, 
care nu semăna deloc cu Adella. 

— Este curios! murmură Enric. 

— Într-adevăr eu ţi-am scris. Sunt o nepoată de departe a lui 
Marat. 

Frumoasa îl apucă familiar de mână. 

— Dacă vrei să-mi ţii tovărășie, îţi voi spune câte ceva. Dar 
vino! Nici nu mai vreau să stau cu unchiul meu. 

Ea-i luă braţul și Enric se lăsă condus în sală. 

Capitolul 66 CONTELE DE FERSEN 

Lili plecase devreme din Temple. Luase cu sine pumnalul pe 
care-l primise de la Enric. Ea își găsise lesne costumul de 
florăreasă spaniolă. 

Pentru talia ei zveltă costumul se potrivea de minune, de 
aceea avea o înfățișare foarte graţioasă. Pe față avea o mască 
de catifea neagră. 

Deasupra își puse un domino negru pentru a nu atrage 
atenţia pe stradă. 

Un moment se gândise, dacă n-ar fi bine să vestească pe 
iubiții ei din casa călăului, dar își schimbă părerea. 

Enric ar.fi fost îngrijorat dacă ar fi aflat că merge în 
îmbulzeala de la bal. Poate că n-ar fi lăsat-o. Și Lili voia să 
prindă prilejul pe care-l avea de a face un serviciu reginei. 

Ea intră cu inima bătând în sala operei, fără să bănuiască 
nenorocirea care o aștepta. 

Aproape cu frică se uita în toate părţile. Dar nu putu 
descoperi pe nimeni despre care să poată crede că era trimisul 
partidului legitimist. 

Lili văzuse și ea pe acel domino negru cu trandafirul galben, 


dar se uitase la el numai în treacăt. Nici nu bănuia că acesta era 
apărătorul și protectorul ei. 

Astfel cei doi iubiţi fuseseră aproape, și dacă s-ar fi 
recunoscut multe necazuri ar fi fost evitate. Dar mulţimea îl 
despărţi, fără să bănuiască. 

La glumele măștilor răspundea pe loc cu mult spirit. Ba lovea 
chiar peste mână pe aceia care voiau să-i fure florile. 

Băgase de seamă că un domino de mătase roșie o urmarea. 
Deodată într-un loc mai retras se simţi apucată de braţ. 

Se întoarse. Într-adevăr, dominoul roșu era lângă dânsa. 

Lili simţi cum ochii necunoscutului o urmăreau. Acum 
dominoul se aplecă la urechea ei ca pentru a-i face un 
compliment. 

— Vin în numele Sfântului Ludovic, murmură el. 

Lili tresări. 

— În sfârșit, zise ea încet. Eu sunt Lili Miranda. Am primit 
scrisoarea și am venit. 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori, frumoasa mea domnișoară 
pentru bunătatea și amabilitatea dumitale! răspunse dominoul 
roșu. Dacă vrei frumoasă mască dă-mi brațul și să ieşim din bal. 
Am să-ţi spun lucruri importante! 

Lili consimţi, cam cu frică, și luă ușor braţul dominoului. 

Trecură prin sală. El vorbea de toate, râdea, glumea, ca cel 
mai vesel om din lume. 

Lili se miră puţin de purtarea străinului, ba se simţea chiar 
puţin jignită. Dar se gândi că el o făcea desigur din prudenţă. 

leșiră din sală și intrară într-o odaie lăturalnică, în care erau 
loji. Intrară într-una. 

Nu era nimeni prin apropiere. Numai de departe se auzea 
muzica și zgomotul mulțimii. 

Acuma dominoul roșu se plecă cu eleganţă și demnitate, și-și 
scoase masca. 

Lili văzu o frumoasă faţă bărbătească. 

Părea a fi de vreo treizeci de ani. Un surâs grațios îi flutura pe 
buze, contrastând cu melancolia de pe față. 

— Da-mi voie domnișoară, să mă prezint. Numele meu este 
Contele Fersen! Începu aghiotantul. Deși născut suedez, am fost 
aghiotantul regelui. 

— Ah, îmi aduc aminte! șopti ea. Nenorocita noastră regină, v- 
a numit adeseori! 


Amândoi se așezaseră pe o canapea joasă de catifea. Tânărul 
ședea plin de respect alături de Lili. 

Dacă se întâmpla, lucru rar de altfel, să vină cineva lângă lojă, 
el începea îndată să-i facă curte. 

Lili înţelese purtarea contelui și inima-i spunea că era un om 
de onoare. De aceea răspundea bucuroasă la glumele lui 
îndrăzneţe. 

— Să-ţi spun pe scurt ce am să-ţi spun! începu contele. Este 
prea primejdios să ne scriem gândurile. Scrisoarea ar putea 
cădea în mâinile dușmanilor și atunci soarta familiei regate ar fi 
hotărâtă! Vrei să mă asculți? 

Lili dădu din cap. 

— Poţi crede că-mi voi întipări în minte tot ce-mi vei spune. 
Ce fericită aș fi să pot aduce reginei vești bune! 

— Ei bine, urmă contele. Spune întâi reginei că ne pare rău că 
n-am putut lucra mai înainte. Dar împrejurările cereau prudenţă. 
Pregătirile trebuitoare pentru fuga familiei regate sunt mari. 
Ascultă: 

Mai întâi a trebuit să pregătim O trăsură destul de 
încăpătoare, în care să poată părăsi Parisul fără primejdie. 

Acum trăsura este gata. Aliaţii noștri, căpitanul, ducele de 
Choiseul a reușit să ia de la guvern pașapoarte pentru o 
oarecare baroneasă rusească Korff, cu copiii și servitorii ei. 
Ducele de Choiseul a putut face aceasta, căci, ca ambasador 
străin e inviolabil și afară de asta are de gând să părăsească în 
curând această ţară neospitalieră. 

Noi însă credem, că niciun funcţionar nu va îndrăzni să se 
atingă, căci Franţa se teme de puterea Rusiei mai mult ca de 
aceea a tuturor popoarelor Europei. 

El se opri un moment. 

— Dar cum vom scoate familia regală din Temple? murmură 
Lili cu sfiiciune. Gândește-te domnule conte, e grozav de sever 
păzită. Ziua și noaptea sunt santinele pe toate coridoarele. Aș 
putea zice chiar, că e cu totul imposibil să-i scoţi din Temple! 

— Lasă-mă să-ţi explic asta mai târziu! urmă contele Fersen. 
Dar stai drăguță mititică! Nu-mi scapi! Se întrerupse el deodată, 
luând un trandafir din coșul lui Lili. 

— De ce ești așa ursuză? Fii veselă! Ce ne pasă de mâine, să 
gustăm prezentul. 

Lili râse cu râsul ei limpede cristalin. 


Ea înţelesese jocul contelui: câteva măști trecuseră pe lângă 
lojă. 

Acum pașii lor nu se mai auzeau. 

— Mai departe! urmă contele cu tonul grăbit de mai înainte. 
Din fericire palatul ducelui de Villequier încă nu-i ocupat de 
guvernanţi. Ducele a stat până azi în el sub alt nume. 
Bineînţeles nu se știe cât se va mai bucura de acest privilegiu. 
În acest palat poate găsi familia regală un refugiu. De la palatul 
Villegquier va începe fuga. 

— Bine, bine! murmură Lili, cred că cerul va binecuvânta 
planul dumitale! Dar încă tot nu pricep cum vom scoate familia 
regală din Temple. 

— Ascultă-mă, zise contele după ce glumise iar la apropierea 
unor măști, totul atârnă de curajul și hotărârea familiei regale. 
Din fericire ferestrele familiei regale dau spre stradă. Ei bine, îţi 
dau aici domnișoară o admirabil de fină pilă. Gratiile sunt astfel 
ușor de pilit. Afară de asta îţi dau o sticluță cu untdelemn, 
pentru ca să nu se audă nimic. 

— Dar uiţi că în odaia de mijloc între aceea a reginei și a 
regelui, stau noaptea sentinele. 

— Și la asta m-am gândit! zise contele dându-i obiectele. 

Lili le ascunse în fundul coșului cu flori, unde pusese și acel 
domino negru, cu care venise. 

— Ar trebui să fac apel la hotărârea dumitale. Ești hotărâtă să 
faci totul pentru familia regală? 

Lili plecă capul. 

— Ei bine! zise repede contele, băgând mâna în buzunar. Uite 
un praf pe care-l vei pune în vinul sentinelelor pentru ca să 
adoarmă cu toții. 

Ochii lui Lili străluciră. 

— Dar n-o să le facă rău praful? murmură ea. 

— Nu trebuie să avem astfel de scrupule! zise contele 
încurajând-o cu un surâs. Afară de aceasta am binecuvântarea 
arhiepiscopului de Paris pentru întreprinderea noastră. Prinţul 
bisericii e cu noi și ne ajută și cu bani. _ 

— O, atunci e și cerul cu noi! Și când începe fuga? Intrebă Lili. 

— Cât de repede! Să zicem mâine seară! 

Lili ascunsese și praful. 

— Deja mâine seară? murmură ea. Dumnezeule! Dacă nu 
găsesc vreme să înștiințez familia regală sau dacă nu pot 


adormi sentinelele? 

— Am prevăzut și asta!. Răspunse contele. Va fi ușor reginei 
să pună o luminare la fereastra camerei sale de culcare. Dacă 
arde această luminare vom ști că e primejdie. Dacă nu, va reuși. 
Regele va trece în camera reginei. Și de acolo vor fugi. Jos pe 
Stradă vor fi o grămadă de bărbați puternici care să respingă cu 
armele orice opunere. 

Lili afirmă cu capul. 

— Dar D-zeule! murmură ea, fereastra este prea sus! 

— . Ascultă! Aș putea să-ți dau acuma o scară de frânghie de 
mătase fină. Dar poate n-o vei putea ascunde. De aceea îndată 
ce vedem întuneric la fereastră, o arunc cu o piatră în odaia 
reginei. O fixezi de fereastră și vă coborâţi, restul e treaba 
noastră! 

— Dumnezeule, totul este atât de neașteptat, încât abia pot 
crede în reușită. Dacă însă întreprinderea noastră e zădărnicită? 
Dacă?... 

Ea se întrerupse. O sudoare rece îi acoperi faţa. Se gândea că 
în caz de nereușită va fi considerată principala vinovată. Și 
atunci era pierdută! 

Contele o luă de mână. El o înţelegea. 

— Curaj, dragă domnişoară, curaj, murmură el, ţi s-a dat un 
rol însemnat. Trebuie să ai o inimă devotată și curajoasă. 
Gândește-te că ceea ce faci este pentru familia noastră regală. 

Hotărârea lui Lili era deja luată. Ea respiră adânc. 

— Viaţa pentru mine nu-i nimic, dacă pot scăpa pe aceea a 
reginei. Spune tovarășilor dumitale, domnule Conte, că pot 
conta pe mine! Ce voi putea face, voi face! 

Contele o apucă de mână și i-o sărută cavalerește. 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori, dragă domnișoară! zise el. 
Dumnezeu să te binecuvânteze și să-ţi dea fericire. 

Lili deveni roșie la faţă. Se ridică zapăcită. 

— Conversaţia noastră a luat sfârșit, cred! murmură ea. 

— Într-adevăr nu mai am nimic să-ţi spun! Dar dacă îmi dai 
voie, frumoasă domnişoară, o să te conduc în sală. 

— Nu, nu, nu, mai rămân! murmură ea. 

Se gândea că nedreptățește pe Enric pe care nu-l prevenise 
de pasul ei, fără să bănuiască că era și el la bal. 

Contele Fersen voi s-o petreacă cel puţin până la ieșire. Dar 
când se întoarseră în sală, intrară într-o astfel de îmbulzeală 


incit fură despărțiți și nu se mai putură regăsi. 

Lili fu mereu împinsă de mulţime în partea opusă a ieșirii. 

în acest moment începu din nou nenorocirea tinerei fete. 

Capitolul 67 LUPUL GĂSEȘTE MIELUȘEAUA 

Unde era, însă, pretinsa americană Miss Eugenia Webb? 

Oare balul mascat nu avusese nicio atracţie pentru mândra 
prințesă Adella de Barry? 

Prinţesa reușise pe deplin în scopul care o făcuse să se dea 
drept americană. Marat era sclavul ei. 

Cu o abilitate rafinată, înţelese Adella, să-i acorde favoruri, 
fără însă a-l lăsa să se atingă de onoarea ei de femeie. 

Ce i drept, acest joc nu mai putea dura mult căci Marat 
devenea din ce în ce mai strălucitor. 

Dar Adella făcuse cunoștință și cu alţi oameni puternici și 
căpătase influență asupra lor. 

Astfel Adella reușise să-și capete o poziţie între acești oameni 
care decapitaseră pe tatăl ei. 

In tot Parisul se vorbea numai de mândra și frumoasa 
americană. Cei mai puternici bărbaţi ai zilei erau la picioarele ei. 

Nimeni nu bănuia înșelăciunea prinţesei care se dădea drept 
alta decât aceea care era. 

Cu toată abilitatea ei nu găsise prilejul să dea lovitura 
hotărâtoare prin care să nimerească pe Lili Miranda. 

Cu toate cercetările, nu aflase ascunzătoarea tinerei fete. 
Adella nu putea bănui că era în Temple. 

In zadar pusese să spioneze casa Călălului. 

Lili Miranda dispăruse. 

O mânie nebună puse stăpânire pe Adella, că nu putea să-și 
răzbune rivala sa. Nimic nu ajută, nici măcar banii risipiţi fără 
nicio socoteală. Desigur acest fapt o indispunea pe prințesă. 

Ea deveni capricioasă, nervoasă. Ajunse chiar insuportabilă. 

Adella juca un joc primejdios când îl făcea pe Marat să 
suporte aceste capricii ale ei. 

Dacă bătrânul păcătos n-ar fi fost într-adevăr amorezat la 
nebunie pe presupusa americană, bestia s-ar fi deșteptat într- 
însul și poate c-ar fi trimis-o la eșafod. 

Așa însă căuta să-i îndeplinească toate capriciile, nimeni nu 
bănuia că superbul bal mascat de la operă nu era decât tot un 
capriciu al ei. 

După ce Adella căutase în zadar să intre în legătură cu Enric 


Sanson, găsise în sfârșit mijlocul pe care-l știm. Prin ameninţări 
voia să-l facă să se întâlnească cu dânsul la balul mascat, unde 
spera să poată avea influență asupra lui. 

Adella venise singură la bal. Nimeni n-o petrecuse. Chiar și 
Marat, care stăruise mult de a fi cavalerul ei, fu concediat cu 
promisiunea că o va găsi la bal. 

Pentru a-și ascunde frumuseţea, Adella își luase un domino 
cenușiu, astfel că părea o femeie de cincizeci de ani, care se 
învârtește la bal, fără frica de a fi plictisită de bărbați. 

Ea știuse de asemenea să-și rezerve o lojă. Și nici măcar 
Marat nu știa care este loja, astfel știuse Adella să-și păstreze 
secretul. 

Voia să aibă o conversaţie netulburată și hotărâtoare cu Enric 
Sanson. 

Adella trăsese perdelele lojei, lăsând numai o mică crăpătură, 
astfel că fără a fi văzută, vedea tot ce se petrecea în sală. 

Servitorului îi dăduse ordin să nu lase pe nimeni înăuntru fără 
permisiunea ei. 

Și nici măcar în antreul lojei nu trebuia să intre nimeni fără 
voie. 

Dar oricât de mult se uită Adella prin sală, tot nu putea să 
descopere pe călău. 

De mai multe ori văzuse cu ochii ei fulgerători prin masca de 
catifea, o mască ce semăna după statură cu Călăul din Paris, dar 
crezu că se înșelase. Acest bărbat avea un domino negru și un 
trandafir galben pe piept. 

În niciun caz nu poate să fie Enric Sanson, care după porunca 
prințesei trebuia să poarte costumul de cavaler spaniol și pe 
piept un trandafir roșu și unul alb. 

Prinţesa tremura de mânie. Nu crezuse că Enric va îndrăzni să 
se opună dorinţei ei. 

Ea nu bănuia că el știa deja cine se ascunde sub numele de 
Eugenia Wabb. Când se întâlnise la Marat, crezuse că el nu o 
recunoscuse. 

Planuri negre, sinistre, se nășteau în mintea prinţesei. 

Pentru cea din urmă oară, încercase să atragă la ea pe Enric 
Sanson. Voise să-i propună să fugă cu dânsul, pentru a duce 
împreună într-o ţară depărtată o viață fericită. 

Acum însă furia o cuprindea. Pe deasupra mai era și gândul că 
nu mai putea face jocul lui Marat. 


Marat o făcuse să-i promită că-i va fi însoțitor la ieșirea de la 
bal, și ea tremura de frică să nu vină să-i ceară îndeplinirea 
promisiunii. 

Altfel ar fi fost lucrurile, dacă Enric Sanson ar fi venit după 
dorința ei la bal. Gândea ea! Atunci s-ar fi putut opune la 
stăruinţele lui Marat, fără a-l înfuria. 

Prinţesa devenea din ce în ce mai furioasă. 

Odată pierdută cu trup și suflet va simţi și Enric Sanson mânia 
ei. Darul pe care voia să-l ceară lui Marat, era capul lui Enric 
Sanson! Și înainte ca acesta să fi căzut, putea să se roage în 
zadar Marat, pentru împlinirea poftei lui... 

Prinţesa răzbunătoare avea și alte planuri. 

își alesese o lojă retrasă. Ea avea de gând în cursul serii, la 
orele hotărâte mai înainte, să mai primească și alte persoane în 
loja ei. 

De aceia dăduse ordin servitorului să lase să intre pe acei 
care vor spune parola. Dar până atunci mai era vreme. 

Adella crezuse că va sta cel puţin două ceasuri de vorbă cu 
Enric. Trecuse deja aproape un ceas și ingratul nu venise. 

Prințesa era plictisită. De aceea se hotărî să facă un tur prin 
sală. 

După puţină gândire părăsi loja. Ea porunci unui servitor să-l 
caute pe Marat și să-l aducă. 

Cititorul știe deja cu câtă grabă părăsi Marat pe frumoasa lui 
nepoată, pe caro, din greșeală Enric Sanson o luase drept 
Adella. 

Sprijinită pe brațul republicanului care îi șoptea vorbe dulci la 
ureche, străbătu sala. Privea pătrunzător în sală, pe când 
urechea ei asculta distrată vorbele însoţitorului, răspunzând la 
întâmplare. De mai multe ori Marat o privi mirat. 

Americana i se părea republicanului în astă seară deosebit de 
iritată și altfel ca de obicei. 

Adella însă nu ţinea seamă de impresia pe care o făcea 
asupra lui Marat. Ea privea mereu distrată asupra mulţimii. 
Spera să zărească pe cavalerul spaniol cu trandafirul cel alb pus 
pe piept. 

Dar nu văzu nimic. În schimb, Adella zări o florăreasă 
spaniolă, care i se păru cunoscută. 

Fata fusese târâtă de mulţime într-un colț al săli. Pentru a 
putea respira ea-și scoase puţin masca. 


Prinţesa crezu că inima i se va opri de spaimă și bucurie. O 
întâmplare îi descoperise ceea ce căuta în zadar de săptămâni. 
Florăreasa era Lilli Miranda... 

Deja florăreasa spaniolă își pusese la loc masca. 

Dar prinţesa era sigură de ce văzuse. Dacă Lili era la bal, 
trebuia să fie desigur și Enric Sanson. 

Călăul știuse că scrisoarea venea de la dânsa și totuși a 
refuzat să vină în costumul poruncit. 

Pentru a o sfida pe dânsa, prefera să vină cu Lili pe care ea o 
ura atât. 

„Răzbunare! Răzbunare! Striga inima prinţesei adânc jignită.” 

Ar fi vrut să spună tot lui Marat și să-l roage să-l decapiteze 
pe călău. Dar se răzgândi. 

Acum însă se arătă amabilă faţă de puternicul zilei. Marat 
stăruia s-o conducă la ea acasă. 

— Bine, bine, zise ea. Încă este devreme. Dar la trei 
dimineaţa, te aștept în, loja mea, prietene Marat! Și atunci, 
atunci... 

Ea nu sfârși. Ochii lui Marat arătau o patimă bestială. 

— Atunci o să te arăţi în splendoarea ta! murmură Marat. Pe 
cinstea mea te-ai făcut urâtă. În loc să fii regina balului! Abia te- 
am recunoscut! 

— Este o deghizare numai! îl întrerupse prințesa. 

— Vino la trei în loja mea și-o să mă vezi iar cu adevărata 
mea înfățișare! 

— Până atunci timpul o să-mi treacă foarte încet, zise Marat. 
Fii generoasă, frumoasa mea. Scurtează timpul. 

— Nu, nu! zise prinţesa, mă îndepărtez chiar acum de tine! 

— încotro vrei să mergi? bâigui Marat, plin de gelozie. 

— N-ai nici-o teamă! zise ea. Unde mă duc este secretul meu! 
La ora trei te aștept! 

înainte ca Marat să poate răspunde, ea dispăruse. 

Marat bătu din picior cu nerăbdare. 

— A dracului vrăjitoare! murmură el. Mă calcă în picioare! Dar 
ce femeie! Cum mi-i sete de sărutările ei! Așteaptă numai! 
Haha! 

El râse și-și frecă mâinile. 

Apoi se strecură și el printre măști, hotărât să-și înece 
plictiseala în șampanie. 

Prinţesa se apropiase de florăreasa spaniolă, pe care n-o 


pierduse din vedere, și o apucă de braț. 

Lili se întoarse speriată. Dar când văzu un domino gri care 
ascundea o doamnă respectabilă, ea respiră ușurată. 

— Copila mea, ești Lili Miranda nu-i așa, zise prințesa 
schimbându-și vocea cu desăvârșire. 

— De unde știi cetăţeană? răspunse Lili uimită. 

— N-ai grijă, răspunse drăcoasa prințesă cu o duioșie 
aparentă, îţi vreau binele. Sunt prietena ta și a lui Enric Sanson, 
adăugă ea șoptind. 

Lili tresări. 

— ÎI cunoști? zise ea. Vorbește-mi de dânsul, unde este? 

— Răbdare, copila mea! răspunse prinţesa. Dacă vrei să-ţi 
spun multe despre Enric Sanson, care nu-i așa departe pe cât 
crezi, vino ia ora unu după miezul nopţii în loja Nr. 5 din rândul 
întâi. 

Prinţesa scoase o jumătate de carte de vizită. 

— Dă-o servitorului și spune: libertate, egalitate, fraternitate! 
și-tți va da drumul. Nu te vei căi că mi-ai ascultat rugămintea! 

Vocea în aparenţă blândă a doamnei, o mișcă pe Lili. 

— Nu va fi o nedreptate din partea mea să primesc o astfel de 
invitație! murmură ea. Și pentru că mă și cunoști cetățeană... 

— Da dragă, te cunosc! răspunse prinţesa. Vino, îţi promit 
deja de pe acuma o surpriză plăcută. Lili tresări. 

Ea crezu că necunoscuta era trimisă de Enric Sanson, așa că 
poate chiar în loja ei se va întâlni cu iubitul. 

— Desigur, voi veni! murmură ea fericită. 

Lili nu știa ce nenorocire o aștepta. 

Prințesa se despărţi de dânsa și se îndreptă spre loja ei. 

Capitolul 68 FERMECĂTOAREA ANNETTA 

Din ce în ce mai mare deveni veselia mulţimii de la balul 
însetat, parcă ar fi voit să uite teroarea din ultimele zile. 

Perechi, perechi, se vedeau în toate părțile, muzica te îmbăta 
și șampania spumega. 

Marat, se retrăsese iar în loja lui. Dar scoase o înjurătură 
aflând că nepoata îl părăsise. 

Marat nu știa că Annetta plecase cu Enric Sanson. 

Enric Sanson. Era un om vesel, setos de viaţă. Totuși nu! E 
nimic toată seara. Însoţitoarea lui îl duse într-o lojă liberă și 
acolo comandară prăjituri și șampanie. 

Nepoata lui Marat era plina de umor. Râdea şi vorbea într- 


una. Caracterul ei semăna cu șampania spumegândă din 
pahare. 

își scoase masca și se lipise familiar de umărul Călăului. 

Ea-l privea cu atâta graţie și cochetărie, încât n-ar fi fost un 
bărbat tânăr Enric Sanson, dacă inima nu i s-ar fi furat. El lăsă 
pe tânăra fată să-i mângâie obrajii. Ba chiar în curând se simţi 
ispitit să o sărute. 

Vremea trecu repede pentru Enric. În ultimele săptămâni 
simţise cu durere că nu putea să-și manifeste sentimentele de 
iubire, tocmai din pricină că toată mintea și inima lui erau numai 
la una. 

Dar pe când glumea cu Annetta, el se gândea la Lili. 

Enric își aduse aminte că-i scrisese pentru a-i face o 
comunicare importantă. Atunci, Enric Sanson deveni serios ca 
de obicei și o privi aproape sever. 

— Dar spune-mi frumoasă Annetta, începu el, ce ai să-mi 
comunici! 

— Ah, lasă-mă, om rău ce ești J, râse Annetta. Asta ţi-o spun 
mai târziu! 

Ea se lipi mai tare de Enric Sanson. 

— De când doresc să te am aproape de mine! șopti ea. 

— Ce spui? zise fără voie surâzând Călăul. Eu nici nu te-am 
cunoscut! 

— Eu, da! Am stat adeseori în piaţa Grevei când îţi făceai 
meșteșugul! 

Fruntea călăului se încreți. 

— De asta să nu-mi aduci aminte! murmură el. 

— Ba da, ba da! strigă Annetta, bătând din palme. Cad doară 
numai capete de aristocrați, și aceștia la drept vorbind nici nu 
sunt oameni; știi sigur cât de mult mi-ai plăcut, dar eşti vanitos 
ca toţi bărbaţii! Da, da, toți bărbaţii sunt vanitoși. Ştii când 
stăteai sus pe eșafod... și era de ajuns un semn și... huș huș, 
cuțitul cădea repede, atunci îmi păreai un om foarte puternic! 
Asta-mi place. Și să-ţi spun drept. M-am amorezat strașnic de 
tine. Și pot să-ţi mai număr o duzină de fete frumoase, care ar 
vrea să fie în locul meu. 

Enric Sanson trebui să surâdă din nou. 

— Șireato, vrei să mă păcălești! 

— Nu, deloc! strigă Annetta. 

— Cine nu se teme de Călăul din Paris? urmă Enric pe un ton 


serios. 

Dar fata râdea așa de vesel încât fu nevoit să se întrerupă; el 
o sărută. 

Ea vorbi de o mulţime de lucruri și Enric se simţi ca amețit. 

Era posibil ca fetița asta care desigur n-ar face rău unei 
muște, să-l dubească pe dânsul, Călăul din Paris? 

El se ferise totdeauna de femei. Lili fusese cea dintâi care-i 
venise în cale şi-l impresionase. 

Mărturisirile Annettei aveau ceva amețitor pentru dânsul. 

Dar tot glumind, Annetta îi spuse și lucruri serioase care ÎI 
puseră pe gânduri. 

Adella avea o influenţă teribilă asupra lui Marat. În 
nevinovăția ei, copila dezvălui toate planurile lui Marat contra 
tovarășilor săi. Acestea îl făcură să tremure pe Enric Sanson. 

Pe urmă glumiră iar și Enric se simţi din ce în ce mai vesel. 

El căută să-și liniștească conștiința. 

Nu era niciun rău că glumea cu drăguţa fată, când Lili era așa 
de departe. 

Bău pahar după pahar fără a bănui că în aceeași sală Lili era 
amenințată de primejdie. 

Capitolul 69 OMORUL DE LA BALUL MASCAT 

Să ne întoarcem la Marat. 

El se așezase în loja liberă și bău șampanie. Simţurile i se 
înfierbântaseră până la nebunie. 

— Da, în sfârșit! murmură el cu iritație; scumpa mea Eugenia 
cedează! Mândra se supune! 

El râse cu poftă și bău paharul până la fund. 

— A durat cam mult! murmură el. Dar ce are a face? 
Momentul fericit se apropie! Doar câteva ceasuri și sunt în rai! 

Părea un faun antic în izbucnirea senzualităţii sale. Totuși 
ceasurile treceau încet pentru Marat. 

Se uită mereu la loja în care știa că era Adella. Se ridică cu 
greu de pe fotoliu, ameţit cum era de șampanie. 

— Ce capriciu din partea americancei! de ce să aștept? De ce 
la trei și nu mai curând. Abia este două trecute, zise el aruncând 
o privire asupra ceasornicului. Incă un ceas! Murmură el. 

Marat se întoarse la lojă, se așeză pe divan și mai bău un 
pahar. 

— Ha? Cum îţi curge prin vine, vinul ăsta! Ce viață bună! Prost 
am fost să urăsc femeile! Ura, trăiască femeile! Strigă el tare. 


își șterse gura. 

— Și vinul ăsta — cred că dacă ar fi numai sânge de 
aristocrat, mi-ar plăcea și mie tare! 

Apoi se ridică. Ceasul arătă două și jumătate. 

— Nu mai pot! murmură eL Trebuie să mă duc lângă femeia 
aceea! Eugenia, trebuie să mă ierţi că vin mai devreme. 

El mai stătu câteva secunde nehotărât. 

— Să mă duc, să nu mă duc? murmură eL Ah, mă duc, se 
hotări. 

leși din lojă, unde-și lăsase masca, și-și făcu loc cu silă printre 
mulțime. 

Toată lumea îl recunoscu. Plini de respect se dădeau toţi la o 
parte. 

Curând Marat, ajunse la scara rezervată. Greoi urcă treptele 
una câte una. _ 

Lângă loja Nr. 5 şedea servitorul. Il recunoscu pe Marat. 
Totuși făcu o slabă încercare să-l oprească. 

— Este o doamnă înăuntru care a interzis de a lăsa pe cineva 
să intre înainte de ora trei. Și mai întâi trebuie să văd semnul de 
recunoaștere, șopti el. 

— Ce ești nebun? strigă Marat, mânios. Nu mă cunoști, nu știi 
cine sunt? 

— Ba da, cetățene Marat! Sunteţi în comitetul binelui public! 
Zise el intimidat. 

— Atunci taci din gură și dă-te înapoi! strigă Marat. Cu un 
condei îţi tai capul. 

Servitorul tremura din tot corpul. 

— Desigur, desigur! bâigui el, spun numai fiindcă doamna a 
ordonat. 

— Du-te dracului, aristocrat afurisit. În Franţa sunt numai 
cetăţene! Dar. Așteaptă, pungașule! 

El se repezi cu pumnul la servitor, care se dădu repede înapoi. 

Faţa lui Marat se înveseli iar, la drept vorbind făcuse mai mult 
tărăboi decât fusese înfuriat. 

încet deschise ușa lojei. O liniște solemnă domnea în antreu. 
Marat încuie cu băgare de seamă ușa lojei. Incet se strecură mai 
departe. 

Ce tăcere! Eugenia era, desigur, singură. El voia s-o 
surprindă. Să se strecoare încet și pe neașteptate s-o cuprindă. 

Marat dădu încet la o parte portiera. 


Dar în același moment, scoase un strigăt îngrozitor. 

Pe jos era întinsă cu ochii sticloși, cu faţa deformată, moartă, 
prietena lui, americana! 

O nenorocire sau o crimă trebuie să fiu avut loc. Lângă 
cadavru — căci desigur nu era decât un cadavru — zăcea un 
pumnal strălucitor. 

Republicanul fu apucat de o groază nebună. 

— Omor! Omor! Strigă el. Și fugi cât putu de repede din lojă. 

— Omor! omor! Strigă el înc-o dată. Se produse o panică mare 
în toată sala. 

Adella de Barry fusese omorâtă. 

De cine? 

Capitolul 70 OMOR! OMOR! 

„Omor! Omor!” Acest strigăt răsună sinistru prin sălile Operei. 

Din gură în gură, strigătul se întinse asupra întregii mulţimi. 

Muzica se întrerupse brusc într-un oribil dezacord. Toată 
veselia s-a prefăcut într-o groază nebună. 

în acest moment toți simţiră că toată veselia de până acuma 
fusese prefăcută. Lumea dansa pe un vulcan. 

Omor! Omor! Se auzea de pretutindeni. Dar se gândeau mai 
puțin la o crimă, care să se fi întâmplat chiar în sală. 

Fiecare vedea eșafodul dinaintea ochilor, chiar cei mai 
curajoși lăsară vinul, care începea a li se părea sânge. A 

într-o îmbulzeală nebună se îngrămădeau toţi spre ieșire. În 
mai puţin de un sfert de ceas sala cea mare a operei era 
aproape goală. 

Numai câţiva din lojele de primul rang se îngrămădiseră în 
jurul lojei fatale, sperând să afle ceva. 

Servitorul nici nu îndrăznea să intre. 

în curând însă se întoarse și Marat, urinat de comisar și de un 
doctor, pe care îi găsise chiar în sală. 

— Plecaţi de aici! strigă Mărat celor curioși. 

Acest cuvânt fu de ajuns pentru a-i împrăștia pe toți. 

În sală ardeau încă toate luminările. Dar ele aveau ceva 
fantastic, reflectându-se pe pereţii goi. Pe jos se vedeau 
trandafiri veștejiţi. 

— Să se închidă sala! porunci Marat, să nu mai intre nimeni! 
Un omor s-a făcut într-un mod nemaiauzit! Dar jur că nu voi fi 
liniștit până nu voi găsi pe făptuitor! 

Se întoarse către comisar. 


— Ai destui sergenţi? 

— Toţi de care dispun! Afară de asta, sunt și soldaţii trimiși de 
ministrul de război Dan ton, pentru asigurarea teatrului. 

Marat dădu din cap mulţumit. 

— Bine, bine! 

Apoi luă pe comisar şi-l duse cu el în lojă. 

— Uită-te la dreapta! 

Comisarul văzu ce văzuse și Marat mai înainte. 

El dădu la o parte perdelele, astfel că intră o lumină puternică 
din sală. Apoi se apropie de presupusa englezoaică ce zăcea pe 
jos și-o privi bine. 

Doctorul se aplecă și-o examina. Apoi spuse: 

— Aici orice ajutor este de prisos. Cetăţeana a murit probabil 
de mai bine de o oră. Doctorul se uită la ceas. Este aproape trei, 
omorul s-a întâmplat puţin după ora unu. 

— Bine, bine! zise Marat a cărui privire căuta prin lojă. 

O furie nebună îl cuprinse. 

Acuma se trezi cu desăvârșire din beţie. 

Cu o privire aproape indiferentă, o măsură pe aceea care zace 
pe jos. Dar cu mânie nebună se gândea la ucigașul care 
îndrăznise să se atingă de jucăria capriciilor lui. 

Ca mai toţi cei ce se ridică din popor la o poziţie puternică și 
bogată, suferea și Marat de grandomanie. El credea că nu 
întâmplarea îl ridicase ci propria lui putere. 

Privirea lui Marat descoperi deodată pe jos ceva strălucitor. Se 
aplecă şi-l ridică. Era un pumnal mic și frumos lucrat. 

Marat privi arma cu surprindere. Ea avea la vârf câteva 
picături de sânge negru. 

— la vino încoace, cetățene doctor! zise el celui care se ocupa 
cu cadavrul, uite ce-am găsit! 

Dădu arma doctorului. Acesta aruncă o privire asupra 
pumnalului care semăna mai mult a jucărie. 

Cititorul cunoaște acest pumnal. Este aceeași armă sinistră, 
pe care de curând o dăruise Enric Sanson logodnicei sale sub 
forma unui evantai indian; cititorul știe că Lili luase acest 
pumnal la bal pentru a se putea apăra la nevoie. Dar de unde 
venea sângele pe el? Cum se afla lângă cadavrul presupusei 
englezoaice? 

Atâtea întrebări, atâtea enigme! 

— Fără îndoială crima s-a făcut cu acest pumnal! zise 


doctorul. Ah, dar ce-i asta? Strigă el. Pumnalul are un mecanism 
secret. Cunosc aceste pumnale. Vârful este gol înăuntru și se 
umple cu otravă de săgeată primejdioasă. Ajunge să apeși pe 
butonul de la capătul mânerului, pentru ca otrava să intre în 
rană. Aceste pumnale sunt întrebuințate de popoare străine. 

Doctorul se întoarse din nou la cadavru. 

— Ei, ce este doctore? murmură Marat. Este moartă, nu-i așa? 

— Desigur! în acest corp nu mai este nicio scânteie de viaţă. 
De aceea ce mă miră... 

Cu o expresie de groază se întoarse spre cadavru. 

— Ciudat, foarte ciudat! murmură, simptomele sunt foarte 
suspecte! Fără îndoială nenorocita a căzut victima unei otrăvi 
vegetale, numită otravă de săgeată. 

Marat privi întrebător. 

— Venin de săgeată? Ce-i asta? 

— Este veninul cu care indienii își înveninează săgețile! 
răspunse doctorul. Cel care cade jertfă acestei otrăvi n-are 
vreme nici să strige. Abia este atins și moare ca trăsnit. 

— Asta e îngrozitor! murmură Marat, dându-se fără voie 
înapoi cu un pas. 

Același bărbat, care fără să clipească trimetea sute de oameni 
la moarte, tremura acum pentru propria lui viaţă. 

— Da, e o moarte groaznică deși fără dureri, zise doctorul. În 
orice caz o sinucidere nu se poate presupune. Nenorocita a fost 
lovită în luptă. 

— De unde știi? întrebă Marat aspru. 

Doctorul dădu din umeri. 

— Este ușor de văzut aceasta. 

Desfăcu puţin rochia moartei şi arătă un loc la piciorul stâng. 

— Aici a fost rănită! îl întrerupse cu asprime Marat. Cine 
vorbește de sinucidere? Moarta numai la asta, nu se gândea! 
Ducă-se dracului! Ne pierdem vremea cu palavre/ 

Ca un leu mânios se preumbla Marat prin odaie. 

Apoi se întoarse către comisar, care cercetase loja și acum 
examina pumnalul. 

— La dracu! Ce stai și căști gura? Strigă Marat. Datoria 
dumitale este să-l găsești pe vinovat! Ai auzit? Marș... și pune-te 
pe lucru! 

Funcţionarul încreţi fruntea. Avea de gând poate să răspundă 
aspru. Dar se stăpâni gândindu-se că nu-i bine să te pui rău cu 


cei puternici. 

Capitolul 71 MĂRTURISIREA SERVITORULUI LOJEI 

În coridor stătea servitorul îngrozit. 

— Ascultă cetăţene! îi zise comisarul șoptind. N-ai băgat de 
seamă nimic suspect în timpul serii? 

Servitorul dădu din cap. 

— Ah. Nu, nu! Bâigui el. Cine ar fi putut bănui că se va 
întâmpla așa ceva. Ah, încă nu pot crede... deși... 

Se opri. 

— Lasă tânguirile nefolositoare! îl întrerupse comisarul. Avem 
de-a face aici cu o crimă. Cine a intrat în loja doamnei? Au fost 
mai multe persoane? 

— Da, au fost trei. Măști. 

— Ai cunoscut pe vreuna? 

Servitorul negă. 

— Nu! de unde era să-i știu A fost un domino negru, un 
domino de mătase roșie și apoi o florăreasă spaniolă. 

— Au venit în ordinea în care i-ai numit? întrebă iar comisarul. 

— Nu, răspunse servitorul. Mai întâi a venit dominoul negru 
pe la orele douăsprezece. Apoi la unu florăreasa spaniolă, și 
peste un ceas, dominoul de mătase roșie. 

Atunci numai cel din urmă a putut fi criminalul! Cine era sub 
acest domino? 

— Fără îndoială un bărbat. Dar nu cred să fi fost acesta 
criminalul. Abia un minut a stat înăuntru și apoi avea și semnul 
de recunoaștere. Era vesel când a ieșit! 

— Ce semn? întrebă comisarul. 

— Nenorocita doamnă poruncise că numai aceia să fie lăsați 
înăuntru, care vor arăta semnul Mi-a dat doi napoleoni. De 
aceea m-am supus dorinţei sale. 

Servitorul deschise un dulap de perete și scoase câteva 
jumătăţi de cărţi de vizită. 

— lată semnul de recunoaștere! 

Comisarul luă cele patru bucăţi și împreunându-le citi. 

— Eugenia Webb! 

— Da, acesta era numele moartei! zise servitorul. 

— Ei și? 

— Cei care vroiau să intre trebuiau să-mi dea jumătatea de 
carte de vizită. Dacă nu se potrivea cu aceea pe care o aveam 
eu, nu trebuia să las să intre. Au venit numai trei. Mai mult a 


stat florăreasa! 

— Ei și? 

Servitorul se scărpină după ureche. 

— Hm, este greu să bagi omul în nenorocire! Dar florăreasa s- 
a certat violent cu doamna din lojă. Vorbeau încet, dar totuși se 
certau, deodată am auzit o căzătură şi şi... 

— Ei, mai departe... 

— Pe urmă florăreasa a ieșit. Ea plângea tare, asta am văzut- 
o bine. Şi apoi era așa de slabă, încât leșina desigur dacă-n-o 
sprijineam. Sângera la mână. Eu nu m-am gândit la nimic rău. 
Am întrebat-o cu ce s-a rănit, dar m-a dat la o parte și a fugit 
fără a spune un cuvânt. 

— Dar ar fi trebuit să bănuiești ceva, îl întrerupse comisarul. 

— Cine s-ar fi gândit, se tângui el. O crimă la un bal mascat! 

— Vasăzică era o vânzătoare spaniolă? întrebă iar comisarul. 
Tânără, drăguță, zveltă? 

Servitorul afirmă. 

— Da, era tare drăguță. M-am uitat bine la dânsa. Aș pune 
rămășag c-o recunosc și în altă îmbrăcăminte. 

— Cu atât mai bine. Altceva nu mai știi? Întrebă comisarul. 

Servitorul dădu din cap. 

— Cum puteam să observ ceva în zgomotul acela! 

Marat ascultase cu un surâs sinistru convorbirea comisarului 
cu servitorul. Bătându-l pe umăr pe comisar, el spuse: 

— Cer de la dumneata să găsești pe florăreasă până în 24 de 
ore! înţeles? Nu voi fi liniștit până nu voi preda eșafodului pe 
ucigaș! 

Funcţionarul se înclină. 

— Voi face tot posibilul, cetățene Marat! spuse el. 

— Te sfătuiesc de bine, băiete! zise atotputernicul. Din lojă se 
auzi un strigăt de surprindere. 

Marat și comisarul intrară. 

— Ei, ce-i? întrebă cel dintâi pe doctor. 

— Ciudat, foarte ciudat! Moarta nu era aceea drept care se 
dădea. 

— Cum asta? întrebă Marat surprins, zărind în mâna 
doctorului peruca blondă pe care o purtase Eugenia Webb, și pe 
care în astă seară o făcuse argintie. 

El privi moarta. Acuma ea avea cu totul altă înfățișare. Un păr 
negru buclat îi împodobea capul. Și expresia feței devenise alta. 


Marat scoase un strigăt de mânie. 

— Ce-i asta? murmură el. Asta nu-i nobila englezoaică — și 
totuși, totuși! Ea era! 

Câteva momente stătu ca împietrit. Însă încetul cu încetul a 
înțeles că moarta se purtase cu el fals. A 

Un nou strigăt de mânie îi ieși din piept. Incepu să înjure și 
puţin lipsi să nu izbească cu piciorul cadavrul întins pe jos. 

— Duceţi corpul la morgă! strigă Marat. Dar nu voi fi liniștit 
până nu voi găsi florăreasa! De ce a fost omorâtă Eugenia 
Webb? De ce purta un nume fals? Câte întrebări, atâtea mistere! 
Dar le voi lămuri eu! 

O expresie de furie îi descompunea faţa. Apoi se întoarse și 
părăsi loja, fără a mai arunca o singură privire asupra 
cadavrului. Doctorul plecă și el. Numai comisarul rămase să 
transporte cu ajutoare, corpul la morgă. 

Capitolul 72 VEŞMÂNTUL SÂNGEROS 

Când strigătul sinistru întrerupse așa de brusc veselia balului, 
Lili plecase de mult din sală. 

Plecase foarte iritată. 

Să păstrăm vălul care acoperă conversaţia lui Lili cu Adella de 
Barry. Dar trebuie să fi fost o convorbire zguduitoare, asta o 
arată faţa tinerei fete. 

Pe stradă era puţină lume. Lili mergea repede ca urmărită de 
o amintire neplăcută. 

Lili era bucuroasă când ajunse la garderoba de bal mascat, și 
văzu că era încă lumină. 

_ Ea se urcă repede pe scara strimtă care ducea la etajul întăi. 
In odaia de garderobă domnea o mare dezordine. 

Femeia care ţinea garderoba, o fiinţă bătrână și ursuză, primi 
pe Lili cu o faţă bănuitoare. 

— Ce faţă ai? zise doamna Petit. Asta nu-i mutra unei fete 
tinere care se întoarce de la bal mascat. 

Lili o privi rugător, dar nu răspunse nimic, se dezbrăcă și 
înapoie costumul. 

Era din nou în hainele ei obișnuite. Doamna Petit examina 
veșmântul care i se înapoiase. 

— Ei, ei, ce-i asta? strigă cu voce pătrunzătoare. Ei, Liseto, ia 
vino aici, repede, vino! 

Această chemare era adresată unei tinere fete care cosea 
somnoroasă la o măsuţă. Ea se ridică repede și se apropie. 


Doamna Petit își puse ochelarii și privea talia de mătase 
albastră, împodobită cu dantelă. 

— Liseto! strigă ea. Deschide ochii. Ce vezi aici? Şi-i arătă 
câteva locuri de pe talia albastră. 

— Hm, sunt pete! zise Liseta șovăitor. 

— Pete, dar ce fel de pete? strigă iar bătrâna. Liseta dădu din 
umeri. 

— Nu știu! zise zdravănă fată cu o voce tânguitoare. 

— Nimic nu știi, proasto! 

Ea o ciupi pe fată așa de tare încât aceasta strigă. 

— Dar ce este? întrebă Lili apropiindu-se. 

Până acum stătuse distrată, cu o privire rătăcită. Era vădit că 
se gândea la cele de curând petrecute. 

— Dar uite-te, fată, strigă bătrâna. Uite și dumneata ce pete 
mi-ai făcut pe haina mea scumpă! 

Lili se uită mai aproape. 

— Asta este — ăsta este sânge? murmură ea uimită. 

— Da, sânge, desigur sânge, strigă doamna Petit înfuriată, 
vrei să mă înșeli în așa chip? Dacă nu mă uitam la haină? Nici 
măcar unei fete așa de nevinovate cum pari dumneata, nu te 
mai poţi încredința! 

Bătrâna desigur, ar fi înjurat mereu, dacă Lili n-ar fi tresărit 
speriată. Ea ridică mâna dreaptă și o privi. Ce era asta? 

Lili observă deodată că era rănită. Dintr-o zgârietură nu prea 
mare îi picură sânge. 

Bătrâna privi și ea. 

— Ei da, uite! strigă ea și mai mânioasă. Uite pricina. Fata s-a 
rănit la mână! 

Lili își scoase batista și o apăsă pe mână. 

— Dar nu înţeleg, murmură fata. De unde să fie rana asta? 

Se gândi un moment. Pe urmă deveni palidă de spaimă. 

— Ah așa, asta era! exclamă ea. 

— Trebuie să mă despăgubești! striga doamna Petit. Am o 
pagubă de cel puţin douăzeci de franci! Socotesc ieftin, fiindcă, 
fata se vede că nu-i vinovată, dar douăzeci de franci cel puţin 
trebuie să-i cer. 

— Da, da, bună doamnă, o linişti Lili. Am să te despăgubesc 
până la ultimul ban. 

Ea băgă mâna în buzunar. Dar atunci își aduse aminte că n- 
avea bani la dânsa. Roși privind-o disperată pe bătrână. 


— lartă-mă cetăţeană! murmură ea. Nu știam că o să mi se 
întâmple așa ceva... Eu... eu... 

— Ce? strigă doamna Petit. Scoate douăzeci de franci! Trebuie 
să închid prăvălia. Repede, fată! 

— Dar n-am bani la mine, bâigui Lili încurcată. 

— Așa, n-am bani la mine? strigă ironic doamna Petit. Asta e 
și mai frumos, să strici costumul ai purtat și de plătit nu poţi să-l 
plătești? Ce ai la ureche? Un cercel de aur? 

Cu o mână lacomă, apucă bătrâna cercelul fetei. 

Un dezgust o cuprinse pe Lili. Cu o mână tremurătoare, ea-și 
scoase singură cerceii și-i puse în mâna bătrânei. 

— lată cerceii! murmură tânăra fată. Mâine sau poimâine am 
să-i scot, după cum îmi va permite serviciul. 

— Bine! zise doamna Petit mai blând. 

Ea luase cerceii, și-i privea ca o cunoscătoare. 

— Nu trebuie să te grăbești, cerceii fac douăzeci de franci. 
Bătrâna devenise deodată bine dispusă, ba porunci Lisetei s-o 
conducă pe Lili până la ușă. 

Ea scoase un suspin de ușurare când ajunse în stradă, stradă. 

— Repede, repede, la Templu! murmură tânăra fată. O! 
Dumnezeule! Ce n-aș da să uit seara asta! Ah, cum mă doare 
inima! 

începu să plângă și se opri. 

— Acum, toată fericirea mea este, pierdută! Toată fericirea! 
Repetă ea încet. 

Câţiva trecători auziseră exclamaţia și se opriră cu gesturi 
ironice, oferindu-se să o conducă. 

în curând Lili ajunse la Templu. 

Ea sună și i se deschise. 

— Te întorci deja? întrebă sentinela care cunoștea deja pe Lili. 
Cred că acuma începe să fie frumos la bal? 

— Deschide repede! Mâine dimineaţă am serviciu! 

— Ei, parcă eu n-am auzit că Santerre ţi-a dat liber până 
mâine dimineaţă! Lili trecu repede pe lângă santinelă. 

— Dar ce ai? întrebă santinela. 

Se apropie și văzu mina rănită și înfășurată a lui Lili! 

— Ei, ce-i asta? Te-ai rănit? Vino, să-ţi pun comprese reci! 

— Nu, nu, lasă că-mi pun singură! Bună seara! 

— Bună seara! murmură sentinela. 

„La dracu! Dar ce o fi având fata asta? De obicei e așa de 


amabilă, așa de veselă! Cine știe ce s-a întâmplat, poate s-a 
certat cu iubitul!” 

Santinela se liniști, se întinse lângă ceilalți soldaţi, care nu se 
treziseră. 

Lili plecă repede prin coridoarele întunecoase spre camera ei. 

Niciodată Templul nu i se păruse așa de straniu ca în astă 
noapte. 

Suspină ușurată când întră în camera ei și încuie ușa. Apoi se 
aruncă îmbrăcată pe pat. 

O disperare sumbră o cuprinse pe tânăra fată. Ea-și împreună 
mâinile pe piept și încercă să se roage. Dar pentru prima oară în 
viaţa ei nu putu s-o facă. 

În sfârșit adormi. 

Liniştea domnea în Templu, tulburată rar de scârțâitul unei 
uși. Nenorocirea domnea asupra capetelor celor ce-l locuiau. 

Capitolul 73 PETRECEREA DE ZIUA ONOMASTICA 

Și a doua zi, când Lili intră în apartamentele regale, avea 
aceeași înfățișare deprimată. Faţa-i era aproape desfigurată. 
Ochii îi erau adânciţi în orbite. 

Lili era cu totul altfel ca de obicei. Asta a băgat de seamă și 
regina. Maria Antoinetta căuta s-o mângâie. 

Regina era preocupată cu propria ei nenorocire. Ea nu putea 
bănui ce suferinţe se strecuraseră în inima tinerei fete. 

Era gândul unei nedreptăţi suferite, sau poate remușcări? 

Viitorul apropiat va răspunde la aceste întrebări. 

Cu voce șoptită povesti Lili, reginei, convorbirea cu contele 
Fersen. 

N-o putea face dintr-odată, căci la fiecare jumătate de ceas 
intra un funcţionar și atunci Lili trebuia să evite orice 
familiaritate care ar fi dat de bănuit. 

Pentru Lili era un chin să se prefacă. 

Dar pentru cauza dreaptă se sili să o facă. Cu buzele 
tremurânde, reușea să spună vorbe nerespectuoase reginei. 
Când ieșea funcţionarul, Lili își cerea iertare. Apoi urma 
povestirea celor petrecute. 

lritaţia reginei era de asemenea mare. Maria Antoinetta nu 
credea că ceasul eliberării sosise. 

— Cum! murmura ea, după chinurile astea să ne fie dat să 
vedem soarele fericirii? Prietenii noștri s-au unit și vor să ne 
elibereze? Și astă noapte zice că vor încerca? 


Regele abia putu să-și ascundă surprinderea. 

— Dumnezeu mai trăiește? spuse Ludovic al XVI-lea. Ah, ce 
fericiți vom fi scăpând de zidurile Templului. 

Nesiguranţa că fuga va reuși sau nu va reuși, era pentru ei un 
chin neauzit. 

Ceasurile treceau încet, încet de tot. leri, pentru Lili, toate 
însărcinările ei i-ar.fi fost lesne de îndeplinit, dar azi cu chinul în 
suflet, ce greu! 

Azi trebuia să râdă mai mult ca de obicei și cât de greu îi 
venea. Dar voinţa omenească poate mult! 

Soldaţii râdeau și ei de veselia fetei. 

— Azi ne placi, cetăţeană! zise unul. Sapristi așa-mi place! O 
fată tânără trebuie să fie mereu veselă! Aici în Templu ai putea 
să te dezveţi de a mai râde! Un serviciu mizerabil, plin de 
responsabilităţi și rău plătit! Nici măcar nu poţi bea cum se 
cade! 

Lili îi puse mâna ei trandafirie pe umăr. 

— Știi ce? La asta este leac. Azi este onomastica mea, trebuie 
să știți! 

— Ah, așa, te felicit atunci, zise unul din soldaţi râzând. 

— Ah, lasă felicitarea! Asta-i superstiție! N-ai auzit că religia e 
suprimată în Franţa?! 

— Da, într-adevăr, așa este! Popii credeau în de-alde astea și 
au fost dați afară din Franţa, că-ţi era mai mare dragul! 

— Să le fie de bine! zise un al treilea. 

— Să le fie! Să le fie! Strigară toţi. 

— Ei vezi fată, că nu trebuie să mai ai onomastică, zise 
cizmarul Simon care era și el de faţă. 

Lili răspunse evaziv cu o glumă. 

— Ei bine! strigă ea. Atunci nu mai am nicio datorie faţă de 
voi! Am vrut să vă dau o cană cu vin, dar acum când nu mai e 
religie, ce vă mai trebuie. 

Se întoarse și plecă supărată. Deodată se auzi chemată pe 
nume. Unul din soldaţi o urmase. 

— Hei, fetico mai stai puţin! strigă el. 

Când se întoarse şi-l văzu, faţa i se lumină de bucurie. 

— Ah, dumneata ești? Ce vrei? Întrebă ea. 

— Ascultă, vorbeai serios, cu cana de vin? o întrebă el 
familiar. 

— Da. Dar fiindcă nu vreţi să mă felicitaţi nu vă pot da vinul. 


Du-te, să vă fie rușine! 

— Ei ce, dacă vrei îţi fac și o poezie! Știi? Mie mi-i sete al 
dracului. 

— La asta este leac, îl întrerupse Lili. 

— Noi suntem de pază în odaia din mijloc! zise soldatul. Eu și 
tovarășul meu Ștefan. 

— Ei, e perfect! exclamă fără voie Lili. Dacă vrei, îți aduc vin 
înainte de a mă culca. 

— Să te ţii de cuvânt! strigă soldatul. Dă mâna, fată! O vorbă 
are omul! 

Lili îi dădu mâna și el o strânse așa de tare încât ea strigă de 
durere. Apoi Lili se smulse și fugi. 

Capitolul 74 ÎNTOARCEREA CĂLĂULUI 

În mijlocul conversaţiei vesele pe care a avusese Enric Sanson 
cu Annetta, izbucnise strigătul de „omor!” Drăguţa Annetta sări 
îngrozită de pe scaun. 

— În numele cerului, ce s-a întâmplat? întrebă plină de 
spaimă. 

Enric Sanson se speriase și el și alergase afară din lojă. Dar nu 
putea înţelege nimic auzind strigătul sinistru trecând din gură în 
gură. 

— S-a comis o crimă! zise Enric către Annetta care tremura 
din tot corpul. 

— Să plecăm! îi strigă Annetta. Am fost ieri la o cărturăreasă 
și mi-a spus că prin omor o mare nenorocire mă așteaptă! 

— Dar asta e superstiţios! căută Enric s-o liniștească. Ce poți 
păţi tu printr-un omor? 

— Ba, da! știu bine! Doamna Genormand n-a minţit încă pe 
nimeni. Ah, inima mi se stinge, te rog să ieșim! 

Enric Sanson șovăi un moment. Se gândi cu necaz că nu 
încercase să se întâlnească cu Adella. Dar se hotărî îndată să 
asculte dorința Annettei. 

În orice caz nu mai spera s-o găsească pe Adella. 

El luă pe Annetta de braţ. Zgomotul devenea din ce în ce mai 
mare în sală. Toţi fugeau îngroziți. 

— Vino! zise el Annettei, să-ţi fac loc prin mulţime. 

Dar era greu. Toţi erau ca smintiţi și nu, mai ţineau seamă de 
nimic. 

Câteva femei slabe căzură jos, lumea trecu peste ele. Țipetele 
lor fură înăbușite de ţipetele mulțimii. 


Patru femei fură astfel omorâte. 

Enric Sanson înţelese că avea nevoie de toată energia pentru 
a-și face loc prin mulţime. Îşi aduse aminte că n-avea decât să-și 
arate faţa, că mulţimea ar fi făcut loc Călăului din Paris. 

într-adevăr, abia își scoase masca și lumea începu a se da lao 
parte înaintea lui. 

Astfel, cu toată îmbulzeala, putu să iasă în curând la aer liber. 

Ajuns pe stradă, Annetta se agăţă de el. 

— Nu, nu mă părăsi pe stradă! mor de frică. Te rog să mă 
conduci până acasă. Ce avea Enric de făcut, decât să-i asculte 
dorinţa. 

în zadar încercă să afle detalii despre omor de la gardiști. O 
femeie fusese omorâta într-o lojă cu un pumnal, Atâta știau. 

Enric Sanson asculta aceasta cu indiferenţă, fără a bănui ce 
va însemna acest omor pentru el și pentru cei iubiți ai lui. 

Totuși Enric, avu o presimțire rea. 

Din ce în ce mai distrat, asculta palavrele Annettei care-şi 
venise în fire. Fu bucuros când ea se opri înaintea unei case și 
declară că acolo locuia. 

— Dar înseamnă-ţi unde locuiesc, Enric! zise glumet Annetta. 
Îmi face plăcere dacă mă vizitezi! Spune-mi vii? Promite-mi! 

Enric Sanson asculta cu indiferenţă. Dacă mai înainte vinul îi 
ațâțase simțurile, acuma când era liniștit, inima lui aparţinea cu 
totul logodnicei sale. Ce putea simţi el pentru mica și vesela 
Annetta!? 

Enric avea o inimă prea nobilă pentru a abuza de iubirea fetei. 

Se despărţi de fată, promiţându-i vizita mai târziu și plecă 
spre casă. 

Enric nu se miră puţin, când văzu lumină în odaia Orfeliei. 
Abia intră în casă și Orfelia veni la dânsul cu o luminare aprinsă 
în mână. 

— Dumnezeule. Enric, ai lipsit de acasă? Întrebă Orfelia. 

— Ai simţit lipsa mea, surioară dragă? spuse Enric simulând o 
bună dispoziţie. 

— Ah, Enric în zadar încerc să adorm; te rog vino puţin sus la 
mine! 

Stătu la îndoială câteva clipe dacă să asculte dorinţa sorei 
sale. În cele din urmă își învinse slăbiciunea și urcă iute treptele. 

Capitolul 75 TEMERILE ORFELIEI 

Când Enric ajunse sus, Orfelia îl apucă de braţ și-l trase după 


sine în cabinetul ei. 

— Ah, Enric, ai fost la balul mascat? De ce nu mi-ai spus 
nimic? Doar aseară spuneai că ești foarte obosit, și acum sunt 
deja orele trei după miezul nopţii; Doamne Dumnezeule, nici nu- 
ți poţi închipui ce noapte deznădăjduită am petrecut! 

— Dar ce s-a întâmplat, surioară dragă! întrebă Călăul 
intrigat, uitându-se cu mirare la obrazul ei, care arăta o 
profundă emoție. 

Deodată Orfelia izbucni într-un plâns violent, îmbrăţișa pe 
fratele ei și-și lipi capul de pieptul său larg și viguros. 

— Ah, nici nu-ţi pot spune ce am simţit! murmură tânăra fată. 
Am senzaţia, că de noi toți se apropie cu pași grăbiţi o primejdie 
îngrozitoare de care în zadar am încerca să ne apărăm! 

— Dar ce crezi că se va întâmpla? Vezi lucrurile prea în negru, 
surioară dragă din pricina insomniei din ultimele ceasuri. Iți 
închipui niște grozăvii care în realitate nici nu există. 

— Nu, Enric dragă, nu-i un vis sau închipuire! 

Făcu pe frate-său să șadă lângă dânsa pe divan, îi puse mâna 
după gât cu multă duioșie și respiră adânc. 

Enric se uită la sora sa cu ochi visători. Orfelia stătea culcată 
pe divan, cu părul ei frumos și bogat, despletit, ajungându-i 
până la glezne. 

— Ascultă-mă, frăţioare! zise tânăra fată după o scurtă 
tăcere. Precum ţi-am spus, încercam să adorm, ceea ce am și 
izbutit. Un vis blând și fericit mi-a fost întrerupt. Atât de 
neașteptat și în mod năpraznic. 

— Ei, dar ce s-a întâmplat? întrebă Călăul, uitându-se cu 
neliniște la sora sa. 

— Ascultă numai, continuă Orfelia. Casa întreagă era adâncită 
într-o liniște profundă. Deodată un sunet de clopot tulbură 
liniștea casei. Speriată, mi se păru la început că m-am înșelat; 
dar nu, căci din nou același sunet de clopot se repetă cu aceeași 
putere și atunci caut să mă dezmeticesc cu orice chip. M-am 
ridicat din pat, și am trimis jos pe Perkeo să vadă ce este. 
Pentru mai mare siguranță, Perkeo trezi din somn câteva din 
calfele tale, pregătindu-se ca împreună cu ele să deschidă 
poarta. În același moment însă un nou sunet de clopot străbătu 
casa. Când Perkeo și ceilalți deschiseră poarta și se uitară afară 
în stradă, nu văzură pe nimeni, strada era pustie. Numai Perkeo, 
credea a fi zărit la o depărtare destul de mare figura unui bărbat 


care fugea cât îl ţineau picioarele. 

— Vreo glumă proastă a unui beţiv sau o haimana oarecare! 
spuse cu necaz Enric. Ei, și de asta te-ai speriat așa de tare? 
Hai, liniștește-te surioară scumpă, culcă-te, căci eu veghez până 
ce vei adormi! 

— Ba nu, ascultă că n-am isprăvit încă! urmă Orfelia cu un 
accent oarecum aspru. Iti poţi tu singur închipui că eu nu mă 
sperii de glume, dacă glumă ar fi fost. Calfele vroiau deja să se 
întoarcă în casă, când deodată ochii ageri ai lui Perkeo 
descoperiră pe poartă un bileţel. 

Orfelia se ridică și se apropie de un dulăpior foarte artistic 
lucrat, din care scoase un bileţel. 

— la și citește! zise ea. 

Cu multă mirare Enric luă din mâna sorei sale bileţelul și se 
apropie de fereastră ca să poată citi. 

„Enric Sanson! N-ai venit! În zadar te-am așteptat să vii 
îmbrăcat ca un cavaler spaniol. Soarta însă mi-a dat putinţa să 
mă răzbun amar în absenţa ta. Ascultă deci: Lili Miranda e pe 
veci pierdută pentru tine. Nu că aș încerca să ţi-o răpesc, nu! 
Inima ei e moartă pentru tine! Din primejdia asta nici tu, nici 
chiar Dumnezeu din cer, nu o mai poate scăpa pe Lili Miranda!” 

— Ce vrea să zică? murmură Sanson adânc tulburat. 

Reciti de câteva ori bileţelul, până ce pricepu bine conţinutul 
lui. 

Orfelia se uita cu multă grijă ir suflet la fratele său. 

— Enric, ce-o fi însemnând asta? Vezi, de puţin timp de când 
o cunosc pe Lili, o iubesc din tot sufletul. Ce i s-o fi întâmplat 
sărmanei fete? 

Orfelia tăcu câteva clipe, apoi continuă șoptind: 

— Ah Enric, îţi spun drept, mult mi-e frică mie că biata Lili se 
află într-o mare primejdie! Multe lucruri grave am văzut în 
oglinda mea! 

Ea fu cuprinsă de o adâncă emoție. Enric a trebuit s-o rezeme, 
căci altfel sărmana fată ar fi căzut la pământ leșinată. 

— O surioară, scumpă surioară, ce s-a întâmplat? exclamă 
Călăul speriat. 

Orfelia dădu din cap și-i răspunse cu oarecare liniște: 

— Nimic ce m-ar putea privi pe mine personal. Sunt 
îngrijorată pentru soarta lui Lili. 

— Spune-mi totul, Orfelia, căci am destul curaj să aud orice! 


murmură Enric. Orfelia se înfioră din nou. 

— Dragă Enric, am văzut odinioară în oglindă viitorului un 
eșafod! Nu era ridicat sub cerul liber, ci într-o pivniță adâncă și 
întunecoasă! Nu tu împlineai sarcina de executor, ci un altul, pe 
care nu-l cunosc. Pe Lili o zării legată și cu capul aplecat peste 
un bloc de piatră. De două ori văzui pe Călău dând cu toporul pe 
ceafa lui Lili, și apoi ţâșni o rază groasă de sânge... sânge... 
Enric!... 

Orfelia se întrerupse înfiorată, împreunându-și mâinile pe 
piept, și tremurând de o dureroasă emoție. Se uită la fratele său 
care era palid ca un mort. 

— Ceea ce-mi spui tu, Orfelia, e oribil! murmură el. 

Apoi se uită iar la bilețelul pe care-l meu ţinea în mână. 

— Desigur! Din partea Adellei mă pot aștepta la orice! Ea nu 
știe ce este mila, când e vorba de a zdrobi un dușman! 

Se pierdu în gânduri câteva minute, apoi reluă: 

— Ce o fi vrând Adella cu ameninţarea ei misterioasă? ce 
influență o fi căpătat ea asupra lui Lili? Lili o urăște și o 
disprețuiește, și totuși... 

Călăul se întrerupse, se plimbă prin odaie în sus și în jos, și 
respiră foarte greu. 

— E o nebunie, zise el în cele din urmă, căutând să se 
liniștească; e o nebunie să ne îngrijorăm atâta! Ce i se poate 
întâmpla lui Lili? Ea se află în completă siguranţă! Dacă n-aș 
avea mâine atât de multă treabă, chiar m-aș duce s-o văd. 
Poimâine însă, mă duc sigur la dânsa. Ai să vezi cât de vesel și 
liniștit mă voi întoarce de la scumpa mea mireasă! 

Surioară dragă crede-mă că te-ai speriat numai de simple 
năluciri! 

Orfelia dădu din cap. 

— Oglinda mea nu mă înşală niciodată! răspunse ea. Nici tu 
nu ești în stare s-o aperi de pericol pe Lili. Trebuie să-ţi spun, 
iubite frăţioare, că și pe tine te-am văzut azi noapte într-o grea 
primejdie. 

Orfelia tăcu iar înfiorată. Deodată sări în sus de pe pat și 
îmbrăţișă cu mult foc pe fratele ei mult iubit. 

— Ah, Enric, Enric! Cât de bine era dacă m-ai fi consultat pe 
mine azi noapte înainte de a fi plecat la balul mascat. Inima îmi 
spune că ai atras asupra capului nostru o grea și teribilă 
nenorocire! Mi-e frică, că a început acuma începutul sfârșitului! 


Enric Sanson nu izbuti să liniștească pe sora sa care stătea 
lângă el plângând amar. Însuși el nu se putu opri de a se înfiora 
până în fundul sufletului. 

De ce i-a trimis Adella sub împrejurări atât de misterioase o 
nouă ameninţare? Ce avea de gând prinţesa să facă cu Lili? 
Desigur că plănuia ceva infam! 

Orfelia se linişti încetul cu încetul și ascultând rugămintea 
fratelui ei, se culcă pe divan. Enric luă loc lângă dânsa pe un 
scăunaș. Minutele treceau din cale afară de încet, și nici Sanson 
nici sora sa nu întrerupeau tăcerea măcar cu o singură vorbă. 

O tăcere mormântală domnea în casa Călăului. Enric însă era 
sfâșiat de dureroase și tulburătoare presimţiri. Simţi deodată că 
ziua de mâine îi va aduce o mulţime de nenorociri. Enric Sanson, 
omul curajos, simţea o adevărată frică în fața zilei care se 
apropia acuma tot mai iute. 

Capitolul 76 INTEROGATORIUL LUI CAROL TELLIER 

A doua zi, înainte de prânz, Fauvel dete ordin să-i aducă la 
interogatoriu pe acuzatul Carol Tellier. 

Când acesta intră în cabinetul judecătorului de instrucţie, 
acesta luă loc după un birou foarte mare. Pe masă, se putea 
vedea o mulţime de obiecte printre care un hârleţ, patru 
bancnote de câte o mie de lei și fragmente ale lanţului de 
ametist găsite ieri. Afară de astea se mai aflau pe masă diferite 
acte, precum și un proces verbal privitor la întâmplările din ziua 
trecută, din casa lui Colmin și din cea a mecanicului. 

La o altă masă, alături de judecătorul de instrucție, ședea 
grefierul. 

— Vino mai aproape! începu Fauvel. 

Tellier încercă să asculte acest ordin, dar se clătină pe 
picioare. 

— Pari cam bolnav. Poţi ședea! 

Tellier se lăsă greu pe un scaun. Fauvel continuă. 

— Pari foarte iritat! Dacă vrei, mai pot aștepta puţin cu 
interogatoriul. Capetele de acuzaţie care apasă asupra dumitale 
sunt de o așa natură încât trebuie să ai toată sănătatea 
sufletească pentru ca să-mi răspunzi! 

Cu toată rezerva cu care erau spuse aceste cuvinte, ele 
conțineau totuși o anumită simpatie; în același timp, ele 
exprimau convingerea judecătorului că situaţia mecanicului e cu 
totul pierdută. 


Fauvel se folosi de scurta întrerupere pentru a reciti odată 
procesul verbal și a face pe marginea protocolului câteva 
însemnări cu creionul. _ 

Apoi făcu semn grefierului că interogatoriul începe. Incepu 
chestionarul cu întrebarea — Cum te cheamă? 

— Carol Tellier! 

— Vârsta? 

— 47 de ani! 

— Unde te-ai născut? 

— În Paris! 

— Căsătorit? 

— Da. 

— Ocupaţia dumitale? 

— Acum sunt mecanic. 

— Ai avere? 

— Trăiesc numai din ce câștig cu munca zilnică. 

— Ai mai fost condamnat vreodată? 

întrebarea aceasta din urmă care se obișnuiește a se pune 
tuturor acuzaților, provocă pe obrajii lui Tellier o adâncă roșeaţă. 

— O, niciodată, niciodată! exclamă el; și eu credeam că am să 
mor fără ca vreodată să fiu în contact cu tribunalul! 

Părea că Fauvel nu-i băgă de seamă cuvintele. Se uită câteva 
minute, pierdut în gânduri, răsfoind dosarul. Deodată ridică 
capul și îndreptă o privire pătrunzătoare asupra acuzatului. 

— N-ai putea să-mi spui, întrebă el, în ce mod au fost 
asasinați aseară Colmin și nepoata sa? 

— Răspunsul la această întrebare mi-e imposibil, pentru 
motivul că nici nu știu ce pretindeți de la mine. 

— Atunci să-ţi spun eu. 

Cetăţeanul Colmin a fost găsit cu un pumnal în inimă, iar 
nepoata lui a fost omorâtă cu o otravă violentă. 

— Doamne, Dumnezeule, murmură Tellier, asta-i ceva 
groaznic! 

Fauvel nu răspunse. Luă de pe masă un obiect, ţinându-l 
aproape de ochii lui Tellier. 

— Cunoști instrumentul acesta? 

Tellier deveni palid ca un mort; cu o singură privire el văzu că 
instrumentul era o daltă. 

— Ei! întrebă judecătorul, cunoști acuma instrumentul acesta? 

— Da, desigur, răspunse Tellier care părea a-și fi recăpătat 


liniștea sufletească. E o daltă care până ieri după prânz a fost 
chiar proprietatea mea. 

— Cu acest instrument a fost ucis cetățeanul Colmin! cum îţi 
explici că instrumentul dumitale a fost găsit în pieptul ucisului? 

— E o întâmplare nenorocită, și nimic mai mult, răspunse 
Tellier, căci ieri după amiază am vândut atât instrumentul 
acesta cât și alte unelte. 

— Cui? 

— Cetăţeanului Senac, proprietarul la care locuiesc! 
Judecătorul luă o foaie de hârtie care purta ștampila tribunalului, 
și avea deasupra câteva cuvinte. Apoi ordonă Unui gardist care 
intră; 

— la iute o trăsură și pleacă numaidecât la casa însemnată pe 
citaţia asta, să ceri de la telalul Senac registrul său de 
cumpărare și vânzare, și dacă se poate, adu-l aici. Poţi să-i spui 
că-i vorba de jo mărturie ce va trebui să depună la parchet! 

Gardistul părăsi cabinetul judecătorului pentru a executa 
ordinul primit. 

Tellier tremura din tot trupul și o sudoare rece îi acoperi 
fruntea. Faptul că, cu instrumentul său pe care-l întrebuinţase 
zilnic atâţia ani în șir, a fost săvârșit un asasinat, îi părea în 
acest moment mai groaznic chiar decât primejdia de care era 
ameninţat. 

Fauvel îl observă câteva minute. 

— Să continuăm acuma cu interogatoriul, reluă el. Până ce se 
va întoarce gardistul, vom putea isprăvi cu toate lămuririle de 
care am nevoie. 

Se opri, răsfoind dosarul cu o expresie de șovăială, apoi se 
uită cu o privire pătrunzătoare la Tellier. 

— Ai datorii? 

Mecanicul făcu un semn afirmativ. 

— Evident că te aflai într-o situaţie foarte grea. Mobilele din 
casă îţi erau sechestrate, datornicii dumitale erau neîndurători. 

Un oftat dureros despică gura închisă a acuzatului. 

— Așa este! murmură el, aplecându-și capul pe piept cu o 
nespusă deznădejde în suflet. 

— Atunci, cum se poate explica că ieri dimineaţă s-a găsit pe 
masa dumitale de lucru suma destul de nepotrivită în situația 
dumitale, de patru mii franci în bancnote de câte o mie, care 
lipseau tocmai din caseta lui Colmin? 


Tellier aruncă în jurul său o privire de o nespusă tristeţe, apoi 
oftă adânc. 

— Acuzatule, începu iar judecătorul de instrucție cu un ton 
aspru: te rog, în interesul dumitale ca să fii atent. Renunţă la 
toate pretextele puerile care sunt cu totul inutile. O sinceritate 
completă ţi-ar ușura sufletul și ai beneficia de simpatia 
judecătorilor. 

Tellier se uita pierdut prin cabinetul judecătorului și un nou 
oftat îi sparse pieptul. 

— Simt și văd prea bine că nu te încrezi în vorbele mele! 
murmură el atunci cu un ton dureros. Totuși îţi jur că spun purul 
adevăr. Pe Dumnezeu atotputernicul din cer, că niciodată nu mi- 
aș păta gura cu o minciună. 

— Atunci în ce mod ai pus mâna pe aceste bancnote? 

— Asta nu știu, precum nici dumneata nu poţi s-o știi! 
exclamă mecanicul. Dar timp de câteva ore cât am stat închis, 
m-am gândit bine și m-am convins că trebuie să-mi fi vârât 
cineva prin fereastră aceste bancnote. 

Judecătorul îl privea cu oarecare ironie. 

— Ah, vasăzică faci să intervină tradiționalul „Necunoscut”! 
Dar să vedem. Eu cred că necunoscutul putea foarte bine să se 
fi urcat în balcon, din interiorul casei, escaladând acoperișul 
grajdului. Și tot așa de posibil trebuie să-i fi fost necunoscutului 
de a se reîntoarce în vită, sărind din balcon deasupra grajdului. 

Tellier auzi numai primele cuvinte ale lui Fauvel. 

— Dumnezeule! exclamă el, pe când o groază teribilă se 
oglindea în ochii săi; atunci necunoscutul acesta trebuie să fie 
autorul îngrozitoarei crime. Ah, încep să înțeleg toată mașinația 
aceasta! Adevăratul și unicul vinovat pe care trebuie să-l căutați 
și să-l găsiţi, acela care a asasinat și furat pe moșneagul bolnav 
și pe nepoata sa, e același cu cel care mi-a pus pe masă 
nenorocita și fatala sumă de bani găsită de dumneavoastră. 

Trăsăturile feței lui Fauvel rămaseră neschimbate. In schimb 
fața grefierului exprima neîncrederea cea mai făţișă. Trecură 
câteva secunde. 

Arestatul își îndreptă privirile asupra judecătorului. Deodată 
izbucni cu un oftat dureros. 

— Ah Dumnezeule, văd că nu mă credeţi! 

— Numai atunci te voi putea crede, când îmi vei arăta calea și 
mijloacele posibile pentru a putea pune mâna pe acel 


necunoscut. Până atunci mă văd silit să mă îndoiesc de 
existența unui astfel de personaj misterios. 

— Ah cetăţene judecător, murmură Tellier foarte abătut și cu 
glas înăbușit de durere, doar dumneata știi foarte bine că n-am 
de unde să cunosc pe acest demon. Eu nu pot decât să afirm din 
fundul convingerii mele că sunt inocent și că, crima de care sunt 
acuzat a fost comisă de cineva. 

— Prin urmare, tăgăduiești? 

— Da, cetăţene judecător, răspunse Tellier. 

Fauvel făcu semn grefierului să înregistreze aceste depoziții, 
și clătină capul cu o expresie de dezaprobare. Apoi apucă lanţul 
de ametist. 

— Cunoști acest lanț? întrebă el cu asprime. 

Tellier fixă puţin obiectul cu o privire rătăcită, oftă adânc și 
spuse: 

— M-ai mai întrebat odată, și ţi-am răspuns că abia ieri 
dimineață am zărit această bucată de lanț, împreună cu 
bancnotele, când au fost descoperite de comisarul care vă 
însoțea. 

— Susţii că celebrul necunoscut ţi-a făcut cadou și bucata 
asta de lanț cu aceeași mărinimie cu care ţi-a dăruit și 
bancnotele? 

Tellier nu răspunse nimic și gemu sfâșietor. 

Fauvel dădu din cap. 

— Dumneata ești un om cult, deci înţelegi singur că 
reprezentantul justiţiei nu se poate mulțumi cu astfel de basme. 
N-ar fi mai bine să mărturisești adevărul? 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Dar ce să mărturisesc, dacă tot 
ce spun vi se pare incredibil? 

— Nu pot să cred pentru că împotriva dumitale sunt dovezi 
zdrobitoare! Ai avut relaţii strânse cu nepoata cetățeanului 
Colmin? 

Tellier îl privi cu profundă uimire. 

— Am cunoscut pe doamna numai din vedere. Aproape zilnic 
trecea prin curtea noastră, și eu o salutam de câte ori o 
vedeam. 

— N-aţi avut vreo relaţie mai intimă, mai personală cu 
dumneaei? 

— Nu! 

— Când ai văzut-o și i-ai vorbit pentru ultima oară? 


— Alaltăieri, mi-a deschis mie și servitorului când, după prânz 
am intrat să deschidem casa de bani. 

— Dar n-a vorbit cu voi? 

— Nu, ea porunci numai servitorului ca să mă ducă în camera 
unchiului ei. 

— Așadar n-aţi fost lăsaţi seara în casă, de această doamnă, 
și nu v-a promis o răsplată mare ca să săvârșiţi crima? încă 
odată vă ordon să spuneţi purul și deplinul adevăr! 

— Nu, nu și iar nu! — strigă mecanicul, — totul părea a fi 
împotriva mea, dar sunt fapte ce sunt cu totul necunoscute 
sufletului meu curat! Eu sunt nevinovat! 

— leri seară spre ora șase, aţi fost la farmacia „La pelican”? 

— Da, am cumpărat medicamente și o sticlă de Marfala 
pentru soția mea!. 

— Cu ce bani? 

— Aveam cincizeci de franci de la telal pentru instrumentele 
mele. 

— Aţi cheltuit în aceeași zi toţi banii? zise iar Fauvel 
neîncrezător. 

— Da, desigur, pentru că a trebuit să-mi plătesc câteva datorii 
la măcelar și la brutar. 

— Aţi vorbit cu cineva la farmacie? 

Tellier se gândi un moment. 

— Da, cu confesorul. 

— Despre ce aţi vorbit? 

— M-a întrebat despre sănătatea soţiei mele. Eu i-am spus că 
e destul de rău; el mi-a recomandat să o trimit în Sud, căci 
numai acolo mai poate găsi o scăpare. 

— Și ce i-ai răspuns dumneata? 

— După cât mi-aduc aminte, i-am spus, că de-aș avea banii 
pe care i-am văzut după amiază în casa de bani a cetățeanului 
Colmin, aș putea ajuta desigur și pe femeia mea! 

— Eşti acuzat că ai fi spus despre Colmin, că este un zgârcit 
infam și de faptul că în momentul când ţi-a dat o jumătate de 
franc ai fost ispitit să-l omori... 

— Desigur că am spus așa, pentru că am fost amărât și n-am 
știut ce vorbesc! 

— Dar admiţi că ai spus așa? ` 

— Da, desigur, răspunse Tellier. Insă de aș fi știut că părerea 
mea va fi înțeleasă în așa chip infam, desigur că aș fi tăcut! 


Judecătorul de instrucţie mai puse câteva întrebări secundare. 
Pe urmă spuse grefierului să citească protocolul, pentru ca 
Tellier să-l iscălească. 

Capitolul 77 DEPOZIȚIA TELALULUI 

Când apăru telalul, părea tulburat. Tellier însă se însenină. 
Gardistul îi aduse judecătorului de instrucţie toate condicile 
telalului. 

— În sfârșit judecătorule, spuse Tellier cu vocea mai 
puternică, veţi vedea acum adevărul spuselor mele, și vă veți 
convinge că n-am mințit. 

Senac se înclină cu respect înaintea judecătorului. Ochii săi se 
opriră și asupra arestatului. 

— Șezi! Şi  pregătește-ţi răspunsurile, zise judecătorul, 
telalului. 

Senac se supuse. Picioarele îi tremurau și de-abia se mai 
putea ţine. Judecătorul îl privi aspru, și începu să-l întrebe: 

— Cunoști dumneata personal pe omul acesta? 

— Îl cunosc foarte bine, răspunse telalul, locuiește la etajul 1 
al casei mele. 

— Ai cumpărat alaltăieri de la el diferite instrumente! Printre 
ele se afla și acesta. Te rog răspunde-mi, căci acest instrument 
este cel mai important. 

Toată soarta lui Tellier părea că depinde de spusele telalului. 
Dar Senac dădu din cap. 

— Alaltăieri n-am cumpărat nimic, și de asemenea nici 
cetățeanul Tellier nu mi-a vândut nimic. 

Tellier scoase un țipăt. 

— Ce? spuse el cu voce înăbușită. Ai uitat poate. Nu, nu! E cu 
neputinţă? Dumneata însuţi ai observat literele de pe tăiș? 

— V-aș servi din inimă ca să vă pot scoate din încurcătură, 
zise telalul fără a se uita la Tellier. Este desigur foarte penibil să 
vezi pe chiriașul tău în mare încurcătură. Dar din nenorocire nu 
sunt în stare a-ţi face serviciu, eu care mă găsesc aici într-un loc 
unde trebuie să spun purul și curatul adevăr. 

Mecanicul fu prins de furie și groază. Gândurile i se încurcară. 
El fu stăpânit de simţământul pe care-l are orice om când îl 
atinge cineva pe nedrept, anume, de a înainta și de a omori pe 
infam. 

— O, e rușinos! zise el. Acest om își aduce aminte, el n-a uitat 
nimic, dar e dușmanul meu și vrea să mă ducă la pieire! Jură tu 


numai că eu am minţit, dar pedeapsa nu te va ocoli, te va 
nimeri Dumnezeu mai curând sau mai târziu! 

Senac se schimbă la față, dar judecătorul privi dezaprobator 
pe Tellier. 

— Acuzatule! zise el cu voce aspră. N-ai dreptul să insulți și 
nici să ameninți pe martor! Baga de seamă! Martore, se adresă 
el către telal. Dumneata susții că hârlețul acesta nu ţi-a fost 
vândut de cetățeanul Tellier?. 

— Nu numai că nu l-a vândut alaltăieri, dar niciodată! 
răspunse Senac. Eu n-am cumpărat de la el și nici el nu mi-a 
oferit niciodată nimic. Și voi jura sfânt! 

Judecătorul răsfoi în condicele pe care i le adusese gardistul 
municipal. Date fiind depoziţiile telalului, acesta depuse 
jurământul faţă de acuzatul Tellier. 

Paginile din urmă ale condicelor nu pomeniră într-adevăr 
niciun cuvânt despre negoţul între telal și mecanic. 

Nu mai era nicio îndoială în sufletul judecătorului de 
instrucţie. Căci îl convinse și jurământul sfânt al telalului. Senac 
mai iscăli un protocol și fu eliberat. 

— Acuzatule, te mai întreb odată, admiţi că ai minţit? 

Tellier îl privi cu o privire neomenoasă. 

— Sunt nevinovat! strigă el. 

Cu un gest dispreţuitor se sculă Fauvel de pe fotoliul său, cu 
convingerea că Tellier este infamul criminal. 

Capitolul 78 ÎN FATA MOARTEI 

A doua zi dis de dimineaţă fu transportat Tellier într-un car 
supravegheat de gardist spre vila cetățeanului Colmin. 

La coborâre Tellier se uită înapoi, reușind să arunce o privire 
spre locuinţa lui. Ferestrele erau deschise și perdelele albe 
fluturau în vânt. 

în ochii săi se iviră lacrimi. Gardiștii îl duseră sus pe seara 
vilei. Judecătorul de instrucţie și ajutorul său trecură înainte. 

în camera domnișoarei omorâte, era încă totul neschimbat. 
Cadavrul era în aceiași loc. 

La un semn al judecătorului gardiștii duseră pe arestat 
aproape de cadavru. 

— Carol Tellier! zise judecătorul de instrucţie cu ton solemn. 
Dacă ai curajul, privește pe femeia aceasta! 

Privirea mecanicului se îndreptă asupra feței trase a 
asasinatei. 


— Recunoști persoana aceasta? 

— Da, raspunse mecanicul, este cadavrul domnișoarei Lidia. 

— Admiţi că ai fost în relaţii mai intime cu moarta? 

— Nu! Doamna de abia îmi răspundea când o salutam. Era 
foarte mândră și n-am avut nicio relaţie mai apropiată cu dânsa! 

Judecătorul de instrucție voia să-l mai întrebe ceva dar Tellier 
îi tăie repede vorba. 

— Te rog încetează de a mă chinui cu întrebări nefolositoare. 
Mâinile mele sunt curate și conștiința împăcată. Știu că nu mă 
credeţi deloc și deci n-am să vă mai răspund. 

Tellier tăcu. Își lăsă capul pe piept și păru că nici nu aude 
întrebările ce i le punea judecătorul. 

Gardienii îl apucară, pe Tellier de braţ. Judecătorul păși 
înainte. La porunca sa, unul din servitori aduse o lampă. 

— Pune mâna dumitale stângă pe urma asta! porunci 
judecătorul arestatului. Acesta se supuse. 

Comisarul care era de faţă puse palma lui Tellier pe urma de 
sânge. În același timp se zugrăvi o decepţie pe fața sa. 

— Palma arestatului e cu mult mai lată și degetele mai scurte! 
zise el, judecătorului. O mână foarte fină trebuie să fi săvârșit 
această crimă fioroasă! 

Fauvel dădu din cap. Reflectând. Pe urmă se adresă 
gardistului municipal. 

— Duceţi pe arestat în dormitorul lui Colmin. 

Tellier, pus pentru a doua oară în faţa unor astfel de grozăvii, 
simţi cum cade din picioare. 

— Acuzatule! spuse judecătorul de instrucţie, recunoști cea 
de-a doua victimă a dumitale? 

Tellier nu răspunse. 

— Taci? urmă Fauvel. Vasăzică ești ferm hotărât să. Nu-mi 
răspunzi? 

Tellier dădu din cap afirmativ. 

— Fie! urmă judecătorul. Nu te pot sili să vorbeşti, dar e ușor 
de ghicit motivul tăcerii dumitale. 

Câteva minute mai târziu, Tellier era iarăși transportat în car 
spre închisoare. 

Carul se îndreptă spre strada pe care șezuse Tellier până 
atunci. De pe buzele sale ieși un țipăt de durere, trupul îi 
tremura de groaza. El văzu în faţa casei sale un dric, din casă se 
scotea un coșciug negru, simplu și împodobit cu flori. 


— Lăsaţi-mă! lăsaţi-mă! Striga Tellier cu sălbăticie. Lăsaţi-mă! 
E femeia mea, drăguța și dulcea Caterina? Suspină el cu inima 
zdrobită. 

Dar gardiștii îl ţinură cu sila pe scaun. 

Capitolul 79 ENRIC AFLA DESPRE MOARTEA ADELLEI 

In aceeași dimineaţă, în care nenorocitul Tellier era dus în faţa 
celor două victime, Enric Sanson săvârșise pe eșafod o muncă 
grea. Comitetul mai găsise o serie de bărbați și femei părtaşi ai 
regelui, și-i condamnase la moarte. Mai mult de douăzeci de 
capete căzură azi sub tăișul ghilotinei. 

Enric Sanson observă o neliniște deosebită în mijlocul 
poporului. El crezu că e atribuită crimei făcută la Operă. Enric 
Sanson nu bănuia că în aceeași noapte s-a petrecut în Paris un 
dublu omor. Desigur, Călăul era foarte curios să afle amănunte 
asupra acelei crime. Dar niciuna dintre ajutoarele sale nu putu 
să afle nimic. 

Abia după părăsirea eșafodului, pe când ajutoarele sale erau 
ocupate cu transportarea cadavrelor, Enric întâlni un cunoscut, 
un om cu mare chef de vorbă. 

— A, dar știi că e minunat! zise cunoscutul pe dumneata, 
cetățene Sanson, te-am zărit la balul mascat de ieri seară! Ţi-ai 
scos masca de pe obraz. 

— Vorbești despre balul mascat? îl întrerupse Enric Sanson 
nerăbdător. 

— Da! Era o îmbulzeală, la care mă voi mai gândi multă 
vreme! Patru femei au fost călcate în picioare în mulţime, 
călcate îţi spun, cetăţene Sanson. 

— O, dar e groaznic! zise Enric Sanson. Dar, știi ceva mai 
amănunţit despre crima misterioasă de la balul mascat? Mie mi 
se pare că a fost numai o vorbă seacă! 

— Nu, nu! E adevărat! 

El se plecă cu o mutră misterioasă și importantă la urechea 
călăului. 

— Dar ce, nu știi încă nimic, cetățene Sanson? N-ai auzit încă 
cine a mai fost omorât? 

Enric Sanson dădu din cap. El nici nu bănuia cât de mult îl vor 
interesa în momentul următor comunicările cunoscutului său. 

Acesta din urmă își ascuţi buzele ca pentru fluierat. 

— O, dar e o istorie cât se poate de ciudată, zise el. Marat, 
marele Marat, se zice că ar fi sărit în sus de furie și necaz! 


Călăul îl privi uimit. 

— De ce tocmai Marat? îl interesează pe el lucrul acesta? 
Întrebă el, curios. 

Enric Sanson se gândi un moment la mica Annetta și la sfiala 
ei în momentul crimei. 

Nu, pe ea nu o privea, căci o condusese el acasă, în siguranţă 
și pace. 

— Desigur că pe Marat îl privește! șopti cetăţeanul cu mutra 
misterioasă, mi se pare că ai văzut-o și dumneata pe frumoasa 
englezoaică, pe care o cheamă Eugenia Webb! 

Obrazul lui Sanson păli. Cunoscutul său vorbea de Adella de 
Barry! Dumnezeule, oare ar fi cu putinţă să fie omorâtă chiar 
prinţesa, cea mai înverșunată vrăjmașă a Călăului? 

— Ei vorbește, spune mai departe! 

— Ea, a fost omorâtă! zise celălalt. 

— Cine? Englezoaica? 

— Da, desigur! afirmă cetăţeanul. Într-un mod cât se poate de 
unic și ciudat. A fost omorâtă cu un pumnal, un pumnal al cărui 
vârf a fost otrăvit! 

Enric ascultă distrat toate poveștile prietenului său. Vasăzică 
prințesa a fost omorâtă cu un pumnal otrăvit. Bine, oare este ea 
deja omorâtă? Moartea ei era o scăpare pentru iubita lui. 

Ciudat! Și totuși Călăul nu putea scăpa de un simţțământ 
incomod care-l chinuia. 

Până acum credea că o urăște pe prinţesă din pricina 
caracterului ei răutăcios și pervers. Acuma însă că o știa 
moartă, asasinată, Enric se gândea fără voie, la acea noapte 
când sedus de farmecele ei gustă în brațele-i cele mai mari 
delicii, cele mai sublime plăceri! Ce fierbinţi fuseseră 
îmbrăţișările pline de foc, voluptate și poftă ale acestei femei 
demonice! Câtă fericire în ardoarea amorului ei înflăcărat de o 
pasionată senzualitate! 

Și acuma era moartă, asasinată! 

— îngrozitor! exclamă fără voie Enric Sanson. 

Și este ea într-adevăr moartă? 

— Moartă! răspunse cetățeanul, a și fost transportată la 
morgă, dar n-a fost încă expusă spectatorilor. 

— N-a fost expusă! repetă mecanic Sanson care evident că nu 
pricepuse sensul vorbelor auzite. 

— Ei da! zise acesta. Poporul s-a dus în grămezi mari la 


morgă, dar nu era nimic de văzut! Probabil că americana a fost 
așezată în pivniţa morgii. 

— Ah, așa! murmură călăul. 

Pentru moment nici nu înţelese ce valoare aveau comunicările 
cetăţeanului. Se despărţi de acesta foarte distrat și nici nu băgă 
în seamă că mulţimea se retrăgea din jurul lui, făcând un gol 
mare. Mai înainte vreme, frica asta ce o inspira poporului îl 
necăjea, astăzi însă îi era foarte plăcută. Voia să fie singur. 

Soarele apunea deja sub coline și desele umbre ale nopţii 
începeau să se aștearnă asupra Parisului. 

Enric înainta eu pași înceţi cufundat în gânduri. La drept 
vorbind nu putea simţi nicio satisfacţie că a scăpat de vrăjmașa 
sa cea mai îndârjită. 

„Asta ţi-a fost sfârșitul, Adella, fată mândră și frumoasă? De 
ce n-ai petrecut o viaţă liniștită, pașnică, la adăpostul averii tale 
numeroase, departe de acest Paris primejdios care înghite 
atâtea vieţi? De ce ţi-ai căutat tu singură nenorocirea și 
suferințele?” 

Apoi își aduse aminte deodată că Adella a fost asasinată cu 
un pumnal otrăvit. Adevărat este că de curând a dat el lui Lili un 
pumnal otrăvit, dar nu era oare o crimă, o insultă mortală 
pentru Lili de a se gândi măcar un singur moment la așa ceva? 

Și pe lângă asta, cum și în ce mod putea să se fi întâlnit la 
balul mascat Lili și prințesa? Doar Lili, după cât își închipuia el, a 
rămas între zidurile temniţei de la Temple, în timp ce la balul 
mascat lumea petrecea cuprinsă de dorul de a uita! Și totuși! 
Deodată Enric își aduse aminte de bileţelul ce i-a fost trimis în 
ajun de Adella în mod așa misterios! In ce relaţii a intrat așa 
deodată prinţesa cu Lili! Adella a aflat desigur ascunzătoarea lui 
Lili! Enric Sanson se simţi apăsat de o grea și fatală presimţire. 

Se întoarse, și instinctiv își îndreptă pașii spre Temple. 
Ajungând însă aici, nu putu obţine intrarea. Lili era în servici 
acuma la familia regală. 

Enric nu mai aşteptă. Se simțea mai liniștit acum, că o știa pe 
Lili în Temple la adăpost de orice primejdie. Restul îl putea 
amâna și pe mâine. Enric Sanson n-a presimţit că această 
amânare îl va costa mult atât pe el cât și pe biata Lili. 

Pe drum Sanson întâlni pe medicul care o cercetă pe prinţesă 
imediat după asasinat, în prezenţa lui Marat. 

Din întâmplare Sanson cunoștea pe acest medic, și cei doi 


bărbaţi schimbară între dânșii impresiile. Cuprins de groază 
Enric Sanson află din gura medicului că otrava mortală care a 
ucis-o pe prinţesă, era ortavă de săgeată. 

Călăul simţi că sângele-i năvălise în obraz. Doamne! Ce 
bănuială cumplită avea. 

Tăișul gol al pumnalului ce-l încredinţase deunăzi lui Lili, 
conţinea de asemenea otravă de săgeată. Otrava asta era una 
din cele mai rare care există pe lume. 

Spaima lui crescu și mai mult când află tot din gura medicului, 
despre dublul asasinat întâmplat în aceeași noapte în strada 
Bellevue, unde se întrebuinţase tot otrava de săgeată. 

în același timp însă Enric se simţi foarte ușurat de Vestea 
asta. El se declară de acord cu medicul că ambele asasinate 
erau săvârșite de aceleași mâini. Cum de a putut pune el un 
moment vina pe dulcea și curata Lili? 

Enric recunoscu singur că era un prost. 

își luă rămas bun de la medic și se îndreptă spre casă, acolo îl 
aștepta Orfelia. 

Minunata fată se liniștise întrucâtva, dar arăta tot palidă și 
neodihnită. 

Ea primi pe Enric cu un zâmbet blând și împăciuitor. Enric se 
plecă și o sărută pe frunte. Pe urmă se așeză lângă ea. 

— Dulcea și draga mea Orfelia! zise Călăul, am să-ţi spun o 
noutate importantă, dar să nu te sperii! 

— Despre moartea așa zisei englezoaice? spuse Orfelia spre 
uimirea lui Enric. 

— Cum? Ştii deja? 

Orfelia dădu din cap afirmativ. 

— Da, au fost aici nişte vizitatori care m-au înștiințat de crima 
din balul mascat! răspunse ea. 

— Atunci poate că știi și despre dubla crimă din strada 
Bellevue? continuă Enric. 

— În strada Bellevue? întrebă ea. Strada asta e foarte 
aproape de strada Ludovic! Ciudat! leri după prânz am fost 
acolo la locuinţa unui mecanic Tellier! 

— Tellier? Ce spui! Un anume Carol Tellier e arestat ca bănuit 
de crima săvârșită! 

Orfelia se înspăimântă. Fata se făcu de o paliditate mortală. 

— Imposibil! exclamă apoi tânăra fata, te înșeli! Carol Tellier 
nu poate fi un criminal! El e un nenorocit care de abia luptă 


pentru existența lui, și m-aș putea prinde că nu e în stare să 
procedeze în chip așa de necinstit. 

— Nu știu, dragă soră, dacă ai dreptate! zise el, dar după cât 
mi s-a spus, acest Tellier e într-o situaţie foarte încurcată. 
Mizeria a. Împins pe mulţi oameni cinstiţi la crimă! Afară de 
asta, nevasta lui este pe moarte. Se bănuiește că pentru a 
putea cumpăra femeii sale doctorii și vinuri întăritoare, a 
devenit dublu asasin! 

— Spui adevărul tu, Enric! Nu poate să fie un al doilea Carol 
Tellier decât acela în a cărui locuință am fost eu ieri! Femeia îi 
era pe moarte și orice ajutor era zadarnic. 

Se întrerupse și își acoperi faţa cu mâinile. 

— O. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu e cu putință, nu e 
cu putință! Carol Tellier nu poate fi criminal! Exclamă ea oftând. 

Enric Sanson privea încremenit pe sora sa. 

— Văd că te întristează grozav soarta omului acesta? 

— Da, nenorocirea lui îmi rupe inima! murmură Orfelia 
tremurând, și biata femeie! Trebuie să mă duc îndată la ea ca s- 
o mângâi puţin! 

— Nu acum, Orfelia! E prea târziu pentru așa ceva! Zise el 
liniștind pe sora sa. E întuneric de tot afară! Și, drăguță surioară, 
nu trebuie să pleci din casă! Mâine te poţi duce, dacă vrei cu tot 
dinadinsul! 

— Ai dreptate, frăţioare! mă voi duce mâine! Dumnezeule, de 
ar trece noaptea asta îngrozitoare! 

Nu bănuia ce nenorocire grea îi apăsa iară. Călăul se despărți 
de sora sa, după ce depuse o sărutare caldă pe fruntea-i senină. 

Enric Sanson se simţi ușurat. Cu toate că depuse o lacrimă în 
amintirea nenorocitei prințese, totuși în inimă era satisfăcut. O 
piatră de pe inimă se duse odată cu moartea Adellei. Acum, 
nenorocita nu mai putea împlini groaznica ei ameninţare. Și Lili 
va rămâne a lui pentru vecii vecilor! 

Capitolul 80 NARCOTICUL 

în sfârșit veni noaptea. Mai încet ca întotdeauna, după 
părerea unanimă a acelora care au luat parte la fuga familiei 
regale, se întindeau umbrele nopţii asupra pământului. 

în cercul familiei regale se vorbea foarte puţin, numai de frica 
de a nu se trăda cu vreun cuvânt. 

Pentru a evita orice incident, regina își culcase ca de obicei 
amândoi copilașii, ne comunicându-le nimic despre ceasul 


apropiat al libertăţii lor. 

înăuntrul Templului, în afară de Lili, familia regală tremura de 
îndrăzneață întreprindere pe care o vor purcede în seara aceea. 

Lili rugase pe regină să îndemne pe soțul el să se culce mai 
devreme ca de obicei, căci de fugă nu putea fi vorba decât 
atunci când garda din odaia din mijloc va fi căzut la pământ fără 
simţiri, ameţită de vin. Însă ea nu știa cât de grabnic va fi 
efectul prafului ce i-l oferise contele Fersen. 

Totul se făcu după dorinţă. Nimeni în Temple nu bănuia nimic, 
dar totuși un fel de neliniște cuprinse pe păzitorii Templului. Toţi 
șușoteau între dânșii. De câteva ori, căutară a atrage și pe Lili în 
conversaţia lor. 

Circula vestea despre feluritele crime care se săvârșiseră cu o 
noapte înainte în Paris și care cu toate zilele de teroare, au izbit 
adânc pe toţi locuitorii. Dar Lili nu voia să audă; poate că nu 
auzise într-adevăr, nici când o chemă unul din soldaţi ca să 
povestească ceva despre crima sângeroasă de la balul mascat 
al operei. 

La ora zece, regele și regina se culcară! 

în același timp, soldaţii se retraseră în camera din mijloc, 
pentru a nu o mai părăsi. În urma regelui încuiară ușa. De 
asemenea se încuie și ușa reginei și a copiilor. 

În camera din mijloc, care în timpul zilei era odaia de ședere a 
familiei regale, cei doi soldați se așezară în largul lor. Ei își 
sprijiniră armele în colţul odăii și se așezară pe scaunele de 
paie. O lampă cu flacăra mică ardea cu multă economie în 
cameră. 

— Ascultă prietene! zise unul din cei doi soldați celuilalt, sunt 
curios dacă o veni drăcoaica cu vinul. Îţi spun, am o sete 
infernală! 

— Fii fără grijă Ștefane, răspunse celălalt, e fată serioasă. Ce 
a făgăduit ea odată, face desigur. Și a spus că vine cu o cană 
cât toate zilele ca să bem în sănătatea ei, că fata serbează azi 
ziua ei onomastică! 

Cei doi râdeau, dar Ștefan zise: 

— Hm, amice, n-ai auzit tu niște pași? 

Celălalt afirmă după ce ascultase câtva timp. 

— Mi se pare că vine drăcoaica cu vinul. 

Și așa era. Lili apăru în halatul de noapte. Ca să nu-i fie frig se 
înveli într-un șal gros, iar în mâna dreaptă ducea o cană cu vin 


mirositor. 

— Ei, vedeţi că mi-am ţinut făgăduiala? zise ea încet punând 
cana pe masă. 

— O, desigur, rânji Ștefan. Acum de abia cred ceea ce mi-a 
spus prietenul meu. Să trăieşti! 

La aceste cuvinte luă cana și bău dintr-o înghiţitură. Soldatul 
nu observă încordarea de pe chipul lui Lili. Fata credea acum că 
o năpădește cea mai grea nenorocire. Ea se uita nerăbdătoare 
la soldat. 

Va simţi el oare, gustul amărui al pulberei ce turnase ea 
acolo? Atunci se va trăda, și va fi pe veci pierdută. Sokdatul ar 
face gălăgie, și totul ar fi pierdut. 

O oră lungă, tăcută, trecu în cea? Mai absolută tăcere. Nu se 
auzea decât gâfâitul soldatului care bea întruna. Pe urmă acesta 
puse cana jos; respiră adânc și-și răsuci mustața. 

— Sapristi! exclamă el. Ce mai vinișor! — și dete cana 
amicului său. 

Pe urmă se întoarse spre Lili și îi spuse: 

— Să stai cu noi; desigur că este contra ordinului, dar tot 
trebuie să bem în sănătatea dumitale! 

Lili nu putut decât să zâmbească șiret, iar după aceea se 
retrase în cămăruţa ei. 

In câteva ore trebuia să se sfârșească totul. Doamne, ce va 
aduce oare cu sine viitorul? Asta era groaznica întrebare pe care 
și-o punea Lili. 

Bătăia ceasurilor, se auzea de Ta. Tartele bisericilor. De la un 
sfert de ceas, până las altul, părea o veșnicie. În sfârșit bătu ora 
unsprezece. 

Lili se ridică pe vârfurile degetelor. Ajunsă Ta ușă, tânăra fata 
se opri. Incrucișa brațele pe piept și plecă evlavios capul. 
Probabil că numai o rugăciune tăcută era, aceea pe care o 
adresa ea acum celui atotputernic. 

Lili deschise încet ușa odăiţei ei. Prin descindere pătrunse cu 
privirea afară în gang. Era întuneric desăvârșit. 

— Se zăreau numai câteva raze de lanternă. 

Acolo era o santinelă, care nu putea împiedica fuga familiei 
regale. Prici palul era ca cer doi soldaţi din odaia din mijloc să 
doarmă. 

Lili se repezi pe vârful degetelor în gang. 

Prin crăpăturile ușii pătrundea lumina de afară în gangul 


întunecos. 

Lili simţi cum i se taie respiraţia. Ea auzi dar un zgomot care 
venea din camera la a cărei ușă asculta. Veghiau soldaţii, ori 
adormiseră? 

Lili apropie urechea de ușă. Ascultă nerăbdătoare. Se auzea 
un zgomot regulat, care suna ea retezarea cu fierăstrăul a unor 
butuci mari de stejar. 

Desigur că vinul își făcuse efectul. Inima îi bătea sălbatic. 

Ea deschise ușa cu îngrijorare, cât putu de încet. O privire 
aruncată în odaie o făcu să priceapă că avea dreptate în 
presupunerea ei. 

Intr-adevăr, unul din soldaţi căzuse jos de pe scaun, iar 
celălalt își lăsase capul pe masă. Amâindoi însă sforăiau. Un 
somn adânc îi cuprinsese. 

Lili se uită în cană. Era goală. Ba o luă în grabă cu dânsa. 
Privirea îi căzu asupra celor două carabine care se aflau în colţul 
odăii, le lua cu ea și le puse afară în coridor lângă zid. 

Apoi tânăra fată se întoarse în sală, unde cei doi soldați tot 
mai dormeau adânc, încât Lili se temea ca nu cumva sforăitul 
lor să fie auzit în sălile temniţei, deșteptând astfel bănuieli. 

Cu ajutorul cheii din broască, deschise ușa care ducea la 
odăile regale. Aceasta, o așteptase cu nerăbdare Ludovic al XVI- 
lea, căci imediat deschise și el ușa pe dinăuntru și apăru în prag 
complet îmbrăcat, aruncând asupra fetei o privire plină de 
recunoștință. 

— Ei dragul meu înger, e totul în bună pace? întrebă el cu glas 
șoptii. Lili adânc emoţionată, tremurând din tot corpul, abia putu 
răspunde cu capul, și parcă i se părea că în ultimul moment i se 
va întâmpla ceva care va zădărnici totul. 

Dar nimic din toate acestea nu se întâmpla. Era evident că 
nimeni din temniţă, nu bănuia că s-ar fi pregătit o fugă atât de 
îndrăzneață și periculoasă. 

Ludovic al XVI-lea se îndreptă cu Lili spre apartamentul soției 
sale. Aici începea partea grea și delicată, căci trebuia să-i 
trezească pe cei doi copii naivi și neștiutori și să-i facă să se 
poarte cu toată precauţiunea. Afară de asta mai trebuia să se 
dea semnalul convenit de la fereastra odăii de culcare a reginei. 

Când cei doi soți regali se întâlniră faţă în faţă, o emoție 
adâncă îl cuprinse, și tăcând, nerostind o vorbă, se îmbrăţișară 
cu căldură. 


— Până acum Dumnezeu ne-a ajutat, tot el ne va ajuta și de 
aici mai departe! murmură Maria Antoinetta adânc mișcată. 

Capitolul 81 FUGA DIN TEMPLE 

în același moment se auzi din stradă o fluierătură. Lili tresări. 

Era semnalul convenit al conjuraţilor. Așadar, eliberatorii se 
aflau deja în strada îngustă de lângă temniţă, care trecea pe la 
ferestrele apartamentului regal din temniță. 

Lili se apropie de perechea regală. 

— Nu trebuie să pierdem un moment! murmură tânăra fată, 
căci fiecare clipă e prețioasă! 

Maria Antoinetta făcu un gest afirmativ și se desfăcu din 
brațele bărbatului său. 

— La lucru! murmură regina, în câteva minute vom fi gata de 
fugă. Tot ce avem lăsăm cu plăcere aici. Mai târziu, când un 
viitor mai fericit ne va surâde, ne vom despăgubi de tot ce am 
lăsat! 

Lili, urmând pe regină, intră în odaia de culcare a micilor 
prinți, pe care augusta mamă, îi deșteptă din somn cu multă 
drăgălășenie printr-o sărutare duioasă. 

Desigur, că a trebuit toată arta convingătoare a reginei, 
pentru a împiedica pe copiii deșteptaţi, de a nu pune întrebări 
care ar fi putut fi auzite. Mai ales micul prinţ moștenitor n-a 
putut pricepe cu niciun preţ, ce se pregătește și care-i rostul 
deșteptării sale din somn. Pe urmă însă, când mama sa, începu 
să-i explice mai cu de-amănuntul ce se va întâmpla în noaptea 
asta, ochii săi avură o sclipire de inteligenţă și păru transfigurat. 

— Ah, ce frumos, ce frumos! exclamă micul prinţ, bătând din 
palme, plin de bucurie. 

— Mamă, dulce mamă, vom fi liberi. Hai să ieşim mai iute din 
temniţa asta groaznică! 

Sărmanul copil! Nici nu visa el că în cartea vieții era deja 
scrisă sentinţa fatală. Fiul și moștenitorul perechii regale, după 
cum se știe, și-a petrecut nenorociţii ani ai copilăriei în zidurile 
temniţei, pentru a dispare apoi pentru totdeauna. 

Acum însă, când o rază de speranţă însenină toate aceste 
suflete amărâte, cine era să aibă astfel de presimţiri triste? 
Adânc mișcaţi până în adâncul sufletului, părinţii îmbrăţișară 
copiii. 

În timpul acesta, Lili se apucă să îndeplinească cea mai grea 
parte a operei de eliberare. Când era. Acasă la tatăl său care era 


armurier, s-a uitat adesea la calfele care mânuiau uneltele, așa 
că se pricepea destul de bine să mânuiască pila. 

Astfel deci, udă cu multă băgare de seamă pilele ascuţite, cu 
uleiurile încredințate de contele Fersen, și începu să pilească 
gratiile de fier de la ferestrele odăii de culcare a reginei. Intr- 
adevăr lucrarea aceasta penibilă și atât de delicată se făcu cu 
multă ușurință și fără niciun zgomot. 

Lili era scăldată de sudoare, și afară de asta simţea oarecare 
neliniște, auzind de jos de sub fereastră, niște murmure 
nedeslușite. 

Murmurele acestea, proveneau probabil de la conjurați, care 
așteptau cu o nerăbdare arzătoare până ce se va da semnalul 
convenit și vor putea prinde scara de funii. 

Inima tinerei fete se înfiora de câte ori auzea în mijlocul 
tăcerii mormântale a nopţii, bătăile ceasornicelor din Paris. 

Pe la orele patru dimineaţa, regele înlocui pe Lili la munca 
grea și tăie ultima gratie de fier. 

Atunci însă, se întâmplă ceva neașteptat. Gratia în patru 
colțuri, pilită la rădăcină căzu jos pe stradă, înainte ca regele să 
fi avut vreme s-o oprească. 

Era un moment înfiorător. Fiecare simţea că s-a apropiat 
momentul decisiv. Dacă sentinelele ar fi observat cel mai mic 
lucru, atunci fuga era cu totul zădărnicită! 

Lili simţi grozăvenia momentului! 

— Dumnezeule mare! șopti ea. Să fie zadarnice toate jertfele 
făcute. Până acum, numai din pricina acestei imprudenţe? 

într-o singură clipă văzu trecând înaintea ochilor ei, întreg 
trecutul și prezentul. Sufletul fecioarei se pregătea pentru 
ultima și fatala întâlnire pe eșafod, cu Enric Sanson, Călăul din 
Paris. 

— Lăudat fie domnul! murmură Ludovic al XVI-lea, apucându- 
se de balustrada ferestrei, să nu cadă jos de ameţeală. 

Ideea că din pricina imprudenței sale a zădărnicit pentru 
totdeauna salvarea sa și a scumpei familii, era pentru el 
insuportabil de dureroasă. 

Se auzi un zornăit ușor. O pietricică mică lovi fereastra 
eliberată de gratii. 

Și de astă dată, Lili a fost aceea care a avut curajul de a se 
apleca afară, peste fereastră. Acum, că nu mai era nicio gratie, 
îi fu ușor să vadă tot ce se petrece afară. 


Privirea ei căzu asupra celor cinci-șase bărbaţi mascaţi, care 
se postaseră jos pe trotuar sub fereastră. Afară de asta, dacă 
ochii nu o înșelau, vedea la ambele colțuri ale străzii, sentinele 
mascate. 

— Sunteţi gata? răsună un glas bărbătesc. Înăbușit și totuși 
foarte clar. 

Lili recunoscu numaidecât pe acela care vorbea. Nu era 
altcineva decât contele Fersen, acel domino roșu cu care 
avusese întâlnire în seara fatală a balului mascat. 

— Sunteţi gata? răsună un glas bărbătesc, înăbușit lipsește 
numai scara de funii. 

— Bagă bine de seamă! răsună iar glasul contelui. Prinde 
bine, domnișoară. 

Lili observă că în același moment i se aruncă de jos un obiect 
pe care-l prinse cu multă îndemânare. Era scara de funii. Acuma 
opera era aproape terminată. Cu ajutorul perechii regale, scara 
fu legată de capetele de jos ale gratiilor tăiate. 

Venise momentul fugii adevărate. 

Cel dintâi ieși regele în mod destul de anevoios prin 
deschiderea practicată în urma pitirii gratiilor. 

După repetatele rugăminţi ale lui Lili, regina întreprinse la 
rândul ei coborârea de pe fereastră. 

Acesteia, de asemenea, i-a fost foarte grea ieșirea prin 
fereastră. Nu lipsea mult și Maria Antoinetta ar fi căzut printr-un 
pas greșit în groaznica adâncime. 

Apoi urmă prinţesa, care pricepu toată seriozitatea situaţiei și 
ascultă fără nicio vorbă pe Augusta sa mamă. 

Coada cortegiului o formă Lili care ţinea în braţe pe prințul 
moștenitor. Mititelul însă care era adormit și cuprins de 
neliniște, refuză de a-și pune braţele în jurul gâtului lui Lili, și 
începu să se lupte cu încăpățânare contra bunei fete. 

— Nu. Nu!. Nu vreau să intru în gaura asta groaznică zicea 
micul prinţ cu glas tânguitor, zbătându-se mereu. 

Lili simţi o mare descurajare. 

— Dumnezeule mare! murmură ea. Nu cumva toate ostenelile 
și riscurile noastre să fie zadarnice? Oare plânsul nechibzuit al 
acestui copil speriat să ne nenorocească pe toţi? 

Degeaba regina care era jos, căuta să potolească plânsul și 
neliniștea prințului. Acesta începu să se vaite din ce în ce mai 
tare. 


__Deznădejdea care umplea în acest moment inima tinerei fete. 
li dădea puteri gigantice. 

Lili singură, n-a știut mai târziu, de câte ori era vorba de 
această întâmplare, să arate care i-au fost senzațiile și 
cugetările în tot timpul cât a durat această scenă. Ca prin vis, își 
aduce aminte că a ţinut strâns la pieptul ei cu toată puterea, 
faţa prinţului, pentru ca să-i înăbușe plânsul și vaietele. 

Peste o clipă simţi Lili că picioarele-i au atins o treaptă a scării 
de funie. 

Nu era o întreprindere ușoară și lipsită de primejdie de a 
încerca această scara nesigură, având în braţe pe prinţul 
încăpățânat și neascultător. 

Lili închise ochii, recomandându-și sufletul și viața protecției 
celui de sus. Apoi cobori cu multă fermitate sufletească treaptă 
cu treaptă până ce în sfârșit se simţi apucată de brațe, și în 
același timp, observă că se opri cu picioarele pe pământ. 

în acest moment fecioara noastră atât de curajoasă, simţi 
slăbiciune în inimă. Fără voie închise ochii, pumnii îi tremurau și 
o mare nervozitate îi cuprinse tot trupul. 

— „Curaj și energie îi șopti la. Ureche contele Fersen. 

O femeie, pe care Lili nu o băgase în seamă în primul 
moment, i-l luă din brațe pe micul prinț. 

Contele Fersen, îi comunică șoptind bunei noastre Lili, că 
această femeie, este guvernanta de până acum a prinţului. 

Și într-adevăr, doamna de Fauzel, acesta era numele 
guvernantei, reuși imediat să astâmpere pe micul prinţ. Plânsul 
său încăpățânat încetă numaidecât. 

Lili învinse accesul de slăbiciune ce o cuprinsese. Rezemându- 
se de braţul contelui Fersen se apropiară de ieșirea în stradă. 
Ochii ei, deprinși cu întunericul adânc de afară, văzu la o 
oarecare depărtare o trăsură care aștepta. Spre aceasta, se 
îndrepta cu pași grăbiţi familia regală. Lili se opri tocmai în 
momentul când augusta familie se pregătea să se urce. 

Totul se făcu într-o singură clipă, portita cupeului se închise 
fără zgomot și trăsura porni în fuga cailor. 

Ameţită de toate cele întâmplate cu o iuțeală atât de 
vertiginoasă, Lili se uită la contele Fersen, care stătea lângă 
dânsa, apoi la cupeul care se depărtă. 

— Doamne, pleacă cupeul! atât a putut pronunţa biata fată, 
profund emoţionată. Ea împreună mâinile a rugăciune și ridică o 


privire de grijă și teamă spre contele Fersen. 

— Nu mai e niciun loc în cupeu! răspunse acesta. După cum 
vezi, domnişoară, chiar eu am rămas pe jos! 

— Dar ce se va întâmpla acuma cu mine? Se va descoperi 
fuga și se va da alarma! 

— Dumitale, domnişoară, îţi rămâne să mai faci familiei regale 
încă un serviciu foarte important! 

— Și în ce constă acest serviciu? 

Contele Fersen se aplecă spre tânăra fată. 

— E în interesul familiei regale, răspunse acesta, să te întorci 
în temnița Templului! 

Un suspin de dureroasă mirare ieși din gura lui Lili. 

— Cum? să mă întorc în Temple? Imposibil! Murmură ea. Așa 
ceva nu puteţi cere de la mine! Ar însemna să-mi doriţi 
moartea! 

Contele zâmbi. 

— Dimpotrivă, domnișoară, răspunse el. Nimeni nu-ţi va putea 
spune nimic. Căci cine ar putea măcar bănui că dumneata ai 
favorizat planul de fugă al regelui și reginei? 

Lili tremură din tot corpul și trebui să se rezeme de brațul 
contelui, spre a un cădea jos leșinată. 

— Apoi bine, Dumnezeule mare, zise ea cu glas tânguitor. Cei 
doi soldaţi se vor deștepta din beţia lor, și mă vor acuza că le- 
am pus un narcotic în vin. 

— Nu se vor mai trezi niciodată! răspunse contele cu un 
accent foarte ciudat. 

Lili îl privi încremenită de mirare. 

— Ce vrea să zică asta? întrebă ea cu groază. 

— Asta însemnează, termină contele, că somnul în care sunt 
cufundați cei doi militari, se termină numai odată cu moartea! 
Acești doi soldaţi nu se vor deștepta niciodată! 

Lili se înfioră de groază. 

— Doamne Dumnezeule! murmură ea cu buzele tremurânde, 
asta e o crimă, un asasinat, și nenorocita de mine, le-am turnat 
acest vin! 

— Ceea ce nu știe nimeni! o întrerupse contele. Ce importanţă 
poate avea viața a doi ticăloși temniceri dacă e vorba de 
scăparea și siguranţa familiei regale. Și afară de asta, nu ţi-am 
spus oare, domnişoară, că arhiepiscopul Parisului ţi-a dat 
dumitale deplină absolvire pentru acest păcat? 


Lili se înfioră. 

— Doamne! murmură ea. 

— Dar n-ai nicio grijă, domnişoară, și întoarce-te liniștită în 
apartamentul dumitale, o întrerupse contele. Scuză-mă te rog 
de înșelăciunea ce am comis contra Dumitale, căci eram forţat 
de împrejurări. Arată sublimă fecioară, că într-adevăr ti-i 
scumpă și dragă familia regală. Probabil că peste câteva zile 
dictatorii de azi vor fi răsturnaţii, și trași la răspundere! 

— Ce să fac eu acuma în clădirea asta înfiorătoare? se văită 
Lili. Mi-i groază de zidurile sale! 

— Totuși trebuie să te întorci acuma în odăița dumitale, 
pentru ca mâine dimineaţă printr-o minciună iscusită să pui pe o 
urmă falsă pe aceia care vor fi trimiși în urmărire. Noi plecăm 
spre Barenes; fă dumneata tot ce-ţi stă în putință pentru ca să 
îndrepţi într-o direcţie greșită pe urmăritori. Ai înțeles? Ne 
trebuie numai un avans de câteva zile, pentru ca familia regală 
să fie în completă siguranţă, dincolo de hotarele Franţei. 

— Dar eu ce mă voi face? se tânguia Lili; se va descoperi 
înșelăciunea mea și voi fi trasă la răspundere! 

— Deocamdată rămân și eu în Paris, răspunse contele, iar mie 
unul îmi surâde un viitor și mai puţin strălucit ca al dumitale. 
Mâine dimineaţă, la rândul meu pentru ca să pun pe o urmă 
falsă pe urmăritori, mă voi lăsa să fiu arestat ca partizan al 
regelui. Și cine știe dacă pentru mine unul ajutorul nu va veni 
prea târziu. Fie însă cum o fi, eu mor cu dragă inimă pentru 
bunul nostru rege și pentru familia sa! 

Cuprins de un sfânt entuziasm, contele se uita aproape 
transfigurat la tânăra fată. 

Atunci ea-i strânse mâna cu multă căldură. 

Capitolul 82 LILI SE ÎNTOARCE ÎN TEMPLE 

În cele din urmă, Lili întrerupse tăcerea: 

— Acum abia te înțeleg pe deplin, sublim și mărinimos bărbat, 
murmură ea adânc mișcată. Ştii prea bine că-ţi poţi pierde viața, 
dar pentru Regele dumitale mori cu plăcere! 

Fersen o privi câteva clipe cu fermitate, strângându-i mâna. 

— Da, m-ai înţeles, domnişoară, răspunse el cu glas melodios. 
Nu numai că nu cred în posibilitatea de a scăpa, dar sunt adânc 
convins, că peste câteva zile, nu mai târziu, capul meu va cădea 
sub toporul ghilotinei! 

Câteva clipe se uită în zare, pierdut în gânduri. O umbră de 


tristeţe adâncă îi acoperi obrazul său nobil. Pe urmă, pieptul său 
se umflă de curaj și din trăsăturile sale virile vorbea o fermitate 
neclintită. 

— Ce-i drept, mi-i greu să mă despart de bucuria vieţii, 
continuă contele. Mai sunt încă tânăr și pot mărturisi că viața 
mi-a adus multe bucurii, multe plăceri! Acasă în patria-mi 
suedeză, mă așteaptă o avere destul de mare, o mireasă mult 
iubită, frumoasă și măreaţă ca dumneata, scumpă domnişoară! 
Acuma însă va aștepta desigur în zadar întoarcerea mea! Am 
jurat regelui meu în momentele de fericire și putere, că voi 
sacrifica totul, atât în timp de pace cât și de război, în zile de 
veselie ca și în cele de restriște. Curtezanii, lași și mișei cum 
sunt, imediat ce a izbucnit furtuna revoluției, s-au ascuns prin 
toate găurile pentru a-și scăpa pielea ticăloasă și putredă de 
păcate! Eu însă vreau să mă ţin de cuvânt până la moarte! Și 
acum, domnișoară, deoarece te-am atras și pe dumneata în 
situaţia noastră disperată, legându-ţi soarta de a noastră a 
tuturor, fie ca atotputernicul să te ia sub ocrotirea sa și să te 
facă fericită pentru toată viaţa dumitale! 

Lili respiră mai ușor. 

— Sunt și eu încă tânără. Murmură ea. Și mie mi-a bătut inima 
pentru un bărbat, până ce s-a întâmplat fatalitatea! 

Lili se întrerupse, izbucnind într-un plâns amar. Își ascunse 
obrazul în mâini și rămase nemișcată câteva secunde. 

— In inima lui s-a rupt o coardă. Incepu apoi Lili cu buze 
tremurătoare. Domnule conte, dacă mi-ai fi impus jertfa de 
astăzi, nu mai departe decât acum câteva zile, mai mult decât 
sigur că aș fi refuzat. Acuma însă viața mea e pustie, tristă și 
deznădăjduită. Cu plăcere renunţ la această viaţă lipsită de 
orice bucurie. Moartea nu mai are pentru mine nimic groaznic. 

în toate vorbele astea, ale fecioarei curajoase era o 
resemnare atât de dureroasă încât fără voie contele Fersen se 
aplecă spre Lili, îndurerat până în suflet! 

— Suntem doi predestinaţi ai Morţii, care ne despărțim unul 
de altul în întunericul nopţii! șopti el cu glas duios. Te uită la cer, 
domnişoară! Umbrele nopţii mai învăluie pământul, dar la 
rasărit, departe, se luminează de zi. Așa și peste viitorul Franţei, 
mai zace încă întunericul fatal al teroarei, dar și în ţara asta 
frumoasă și bună se va face iar lumină, și atunci, jertfele pe care 
le facem noi acuma, își vor da roadele lor binefăcătoare! 


Se întrerupse un moment. 

— Timpul trece, murmură contele, hai să ne întoarcem la 
temniţă, domnişoară! 

Lili îi luă braţul și cu pași grăbiţi se întoarse la Temple. 

— Domnișoară, aruncă-mi jos scara de funii, să nu se deștepte 
nicio bănuială! șopti contele. 

— Dar dumneata ce faci? murmură Lili. 

— Ţi-am spus deja! glăsui contele. Voi căuta să fiu arestat de 
urgenţă, în plină stradă, căci de asta depinde scăparea regelui, 
ca să inducem în eroare pe teroriști asupra drumului apucat de 
cei fugiţi. 

Ajunseră la capul de jos al scării. Contele mai apucă o dată 
mâna fetei. 

— La revedere, domnişoară, zise contele Fersen cu un ton 
semnificativ. Dacă nu aici jos, în această vale a plângerilor și 
rătăcirilor, atunci desigur, colo sus în cer unde e lumină, fericire 
și izvorul etern al păcii sufletești! La revedere! 

Timp, de câteva minute mâinile celor doi predestinaţi ai 
Morții, se strângeau cu căldură, apoi de odată Lili simţi că inima 
începe să-i bată cu putere, ca o prevestire de ceva rău. 

Se desfăcu din strângerea de mână a lui Fersen și cu multă 
hotărâre și curaj puse piciorul pe treapta de jos a scării. Urcă 
iute treaptă cu treaptă până ce ajunse în cele din urmă la vârful 
scării fixat de resturile gratiilor; aici se opri și trase cu urechea. 
Nu se mișca nimic. 

Peste o clipă intră în odaie și alunecă binișor în jos scara de 
funii, aruncând-o contelui. 

— Adio! șopti încă o dată Lili. 

Contele strânse iute scara și dispăru. 

Lili împreună mâinile spre rugăciune. Un întuneric beznă, 
domnea în odaia de culcare a reginei. O tăcere mortală învăluia 
întreaga temniţă. 

— Tăcerea morții! murmură Lili cu buzele tremurând de 
emoție. 

Îşi aduse aminte de cei doi soldaţi care, stăteau de sentinelă 
în sala din mijloc. Ea simţea că i se strânge inima de durere. 

Dumnezeule mare! Fără să știe, fără să vrea, le-a dat otravă 
în loc de narcotic! 

Fiori adânci o cuprinseră. Va trebui să treacă pe lângă dânșii. 
Această descurajare însă, dură numai câteva secunde. 


Ea părăsi odăile regale în cea mai mare tăcere. Sosise la ușa 
care ducea la sala din mijloc în care se aflau cei doi nenorociți. 
Lili rămase nemișcată, trăgând cu urechea să prindă vreun 
zgomot. 

Sforăiala zgomotoasă de mai înainte încetase și tăcerea de 
plumb a morii, se culcase deasupra Templului. Lili simţi că 
inima începe să-i bată iar cu putere. 

— Morți, morţi! Murmură ea cu buze tremurătoare. Totul e 
mort, atât în inima mea ca și în odaia de alături. Oh, noapte a 
morții, cuprinde-mă și pe mine, atinge cu degetul tău 
binefăcător această inimă ostenită și sfâșiată de durere! 

Dar ce durere grozavă purta oare Lili în inima ei că a putut 
izbucni într-o jale atât de disperată? 

Tânăra fată intră în sala luminată de o lampă, în care se aflau 
cei doi nenorociți omorâţi de dânsa. Razele luminii de lampă se 
reflectau pe un inel mic, ce-l avea la mână. 

Era un inel simplu de aur cu câteva pietre preţioase 
combinate în forma gingașei floricele: Nu mă uita! Ah, acest inel 
l-a pus ea odată într-un moment de dulce fericire pe degetul 
iubitului ei! Cititorul știe deja că Adella de Barry furase acest 
inel de pe degetul lui Enric, pe când el era cufundat într-un 
somn adânc. 

Nu cumva tristețea și durerea lui Lili o fi în legătură cu acest 
ineluș, care a revenit pe neașteptate în posesia ei! Sau nu 
cumva era sentimentul unei proprii vinovăţii care apăsa atât de 
greu sufletul acestei sublime fecioare? Cine ar îndrăzni să 
răspundă la aceste întrebări? Lili ieșind din sala din mijloc, 
închise ușa, așa că totul rămase întocmai ca înainte. 

Apoi, evitând de a se uita spre cei doi soldaţi pe veci adormiţi, 
păși spre ușa opusă. 

Fără a fi observată de nimeni se reîntoarse în odăiţa ci și se 
culcă pe pat. În zadar însă căută să adoarmă. Furtuna care o 
frământa până în adâncul sufletului era prea puternică. 

Doamne, Dumnezeule, nu cumva toate astea pe care le-ai 
trăit ea în ultimele ore, ap fost un simplu vis? Fugit-a într-adevăr 
familia regală? Și ea însăși, adevărat și real o fi că s-a reîntors în 
temniţă? 

Dar vai, Lili a observat doar, că ceea ce o înconjura la fiecare 
pas și în fiecare clipă era pur și simplu o crudă realitate! 

Se gândea ce se va întâmpla mâine dimineaţă? Işi închipuia 


cum se va descoperi moartea celor două sentinele!... 

Ce-i drept, nu se va ști din ce le-a provenit moartea, căci nu 
știa nimeni de cana cu vin cu care Lili a cinstit sentinelele. Cât 
despre cană, ea a fost ascunsă cu multă grijă. 

Pentru prima oară în viaţa ei, o părăsise încrederea în 
bunătatea atotputernicului; pentru prima oară, se simțea 
părăsită și de Dumnezeu și de oameni. 

În cele din urmă Lili, cu toată neliniștea ei, căzu cufundată 
într-un somn greu. 

Trebuie să fi avut niște vise înfiorătoare. De câteva ori, a 
tresărit, ţipând. În cele din urmă o gălăgie infernală deșteptă din 
somn pe Lili, sări în sus speriată și se uită în jur cu o privire plină 
de spaimă. 

— Vai! s-a sfârșit! S-a sfârșit cu mine! Murmură mereu tinăra 
fată. 

Se îmbrăcă iute cu ce putu, și trase cu urechea pentru a 
surprinde zgomotele de afară și a distinge ce se petrece. 

Într-adevăr, se auzea o gălăgie îngrozitoare, ţipete 
înfiorătoare și fel de fel de insulte care de care mai groaznice. 
Zgomotul se auzea aproape de ușa ei. Cineva bătu în ușă. 

— Da, da, exclamă Lili. Înţelesese că s-a apropiat acuma, 
pentru ea, momentul decisiv. Trebuia cu tot dinadinsul să mintă 
acuma, cât o putea mai bine și mai amăgitor. 

întinse mâinile spre cer, trimițând creatorului o rugăciune 
fierbinte: 

„O, Dumnezeule îndurător, fă să reușesc în planul meu! Nu te 
rog pentru mine! Dacă vrei să primești ca izbăvire a păcatelor 
mele, viața mea, atunci lasă-mă să mor, dar salvează, te implor, 
familia regală, fă să pot îndrepta pe o cale falsă pe dușmanii ei, 
care vor s-o urmărească și s-o prindă! Ajută-mă, oh, Doamne, ca 
să-mi izbutească acest plan!” 

— Deschide! deschide! Se auzeau strigând glasuri brutale de 
afară. 

— Da! Da! Vin! Dar ce s-a întâmplat că mă deșteptaţi în așa 
chip! Răspunse Lili, abia îngânând cuvintele. 

— Lasă că vei afla tu acu ce s-a întâmplat, răsună de afară un 
glas sălbatic. S-a întâmplat ceva grozav! Mizerabilul de Ludovic 
Capet a fugit din Temple, împreună cu haita sa! 

Capitolul 83 DANTON ÎN TEMPLE 

Lili se îmbrăcă în mod foarte sumar și deschise ușa. 


Inima ei era atât de înfiorată, încât biata fată abia s-a putut 
ține pe picioare. Doară de momentul acesta depindea totul, 
totul, cele mai scumpe interese ale unor nevinovați și ale patriei 
franceze. 

Oare au bânuit-o? Vor trage-o oare pe Lili la răspundere, ori 
voiau numai să afle ceva de la ea? lIntrebările acestea 
frământau acum cu sălbăticie creierul fetei; 

Lili de abia putu să arunce o privire asupra soldaţilor care 
așteptau afară. Coridorul era plin de lume. Soldaţi și cetățeni, 
chiar și femei pătrunseseră acum în Temple, în odaia care era 
destinată pentru familia regală. Strigăte nebune se auzeau din 
toate părțile. 

Părea că vestea despre fuga regelui înnebunise pe toată 
lumea. Sălbatice erau gesturile necontenite ale celor adunați 
acolo. Toţi amenințau cu pumnii încleștați; alţii insultau în gura 
mare, iar alţii stăteau liniștiți, dar frunţile lor zbârcite și 
posomorite spuneau totul. Pe feţele lor se oglindea expresia că 
fuga familiei regale ar însemna pentru Franţa o nenorocire grea 
și blestemată. 

Lili de abia putu să observe toate acestea. Țipetele și urletele 
nebune care răsunau din toate colțurile Templului, o zăpăciră cu 
totul. In același timp, ea se pomeni apucată cu brutalitate de 
gardiști. | se părea că era mistuită de flăcări deodată se pomeni 
în aceeași odaie pe care o vizitase în ziua intrării ei în serviciul 
familiei regale. 

Astăzi era mai plină decât oricând. Numai elementele rele, 
pungașii și vagabonzii străzilor lipseau. Cei mai mulţi dintre cei 
prezenţi erau ofițeri. Purtătorii numelor celebre, care azi 
figurează așa de des în istoria universală, erau cu toţii 
emoţionați și încremeniți. 

în mijlocul odăii, doi oameni stăteau la o masă acoperită cu 
verde. Aceștia erau Danton și Camille Desmoullins. 

Capetele amândurora erau acoperite de păr negru și des, ca o 
coamă de leu, și feţele foarte marcate. 

Pe când mutra lui Danton, celebrul și atotputernicul ministru 
de război, trăda un entuziasm sumbru, fanatic pentru republică, 
aceea a lui Desmoulins trăda un caracter sincer și mărinimos. 

Privirile tuturor celor de faţă erau îndreptate asupra lui Lili, 
care căuta zadarnic să afle de la gardiștii municipali unde vroiau 
s-o ducă. 


— Ah, repede, repede! îi zise unul din bărbați. Vei fi 
interogată. Familia regală a șters-o din închisoare. 

În momentul primejdiei, Lili își recapătă curajul și hotărârea 
de mai înainte. Își păstră până la urmă credinţa și devotamentul 
pentru familia. Regală. Voia să-și facă datoria până la urmă 
chiar dacă propria ei soartă va suferi din pricina asta. 

Ușa care dădea în coridor fu închisă la un semn ce-l făcu 
Danton, așa că urletele și țţipetele de afară răsunau înăbușite în 
interiorul sălii. În sală domnea o liniște neobișnuită și 
apăsătoare. 

Danton fixă privirea sa pătrunzătoare pe Obrazul candid al lui 
Lili. 

— Tu ești servitoarea familiei Capet? întrebă ministrul de 
război, cu vocea tunătoare. 

Lili plecă capul. 

— Mă numesc Lili Miranda, zise ea cu voce blinda dar 
hotărâtă. 

— Când te-ai culcat ieri seară? 

— Ca de obicei, — răspunse Lili. 

— Nu te-a frapat nimic, absolut nimic? 

— Nu, nimic! 

— Adu-ţi bine aminte! Multe depind de răspunsul tău, tună 
Danton, privind neîncetat pe Lili. Nu s-au purtat Ludovic Capet și 
soția lui mai altfel ca întotdeauna? 

Lili dădu din cap. 

— Nu, după cât știu, nu, ! răspunse ea. 

Dar în același timp continuă, înăbușind și stăpânindu-şi 
tremuratul vocii: 

— Din contră, familia regală era mai ostenită ca oricând, și s-a 
culcat foarte devreme! 

— Ascultă-mă! urmă Danton cu feroce înfiorătoare, i sărind în 
sus de pe scaunul său. Eu bănuiesc că tu ești aceea care ai 
înlesnit fuga familiei Capet! 

O liniște misterioasă se făcu la cuvintele lui Danton. Ochii 
tuturor se opriră cu atenţie asupra lui Lili. 

Tânăra fată știa că totul depinde de clipa aceasta: și de nu va 
reuși să-și menţină aceeași poziţie sau de va apare cea mai 
mică și neînsemnată roșeaţă pe obrazul ei, apoi totul era 
pierdut. Dar Lili privi cu vădită trufie pe Danton. 

— Acuzarea dumitale e falsă. Eu n-am. Făcut nimic împotriva 


cauzei sfinte a republicii, a cărei servitoare devotată sunt! 

Cuvintele ei deșteptară în numerosul public aplauze de 
aprobare. Dar Danton porunci tăcere cu vocea-i tunătoare. 

— Spre favoarea ta, voi lua cuvintele tale ca adevărate! se 
adresă el către Lili, ai cărei obraji se roșiră puţin. Dar atunci, 
explică-mi, cum se întâmplă că cei doi gardieni care au fost de 
strajă în odaia din mijloc, să se fi otrăvit? Și de asemenea, cum 
se mai întâmplă ca atât ușa lui Ludovic cât și a soţiei sale, să se 
fi deschis fără niciun semn din afară? 

Lili simţi cum îi bate inima și mai tare. Desigur, că la 
întrebarea asta nu era pregătită; deși întrebarea aceasta eva 
naturală și cât se poate de raţională. Insă cu toate astea. Lili își 
aduse aminte că trebuie să mintă. 

— Nici eu nu pricep lucrul acesta! murmură ea. E primul 
cuvânt pe care-l aud despre întâmplarea asta. Cum ziceai, 
cetățene Danton, că cei doi păzitori erau otrăviţi? Oare nu va fi 
făcut regele lucrul ăsta? 

— Tocmai asta te întreb și eu!. Tună Danton. 

O liniște adâncă urmă după cuvintele lui. Lili însă, dădu din 
umeri. 

— Mă întrebaţi prea mult, cetăţene, răspunse ea. Eu m-am 
culcat ca de obicei. De abia azi dimineaţă m-am sculat, când au 
bătut la ușa mea, și acum mă aflu în fața Dumneavoastră. Și eu 
sunt uimită de fuga familiei regale. Cum e cu putinţă lucrul 
acesta? 

Danton scose o înjurătură. El sperase să capete amănuntele 
cele mai importante din gura servitoarei, care servea zilnic 
familia regală. Și acum se înșelase! 

— Ascultă-mă, te rog! exclamă ministrul de război cu furie 
oarbă, n-ai auzit absolut nimic? 

Lili dădu din cap negativ. Cu ultimele ei puteri rezistă la 
privirea fioroasă a lui Danton. 

— N-am auzit nimic! afirmă ea. 

lar se făcu tăcere. Pe urmă, Danton luă ultimele hotărâri. 

— Bine! exclamă el. Du-te de aci! Vei rămâne la dispoziţia 
noastră, aci în Temple, pentru ca să te putem interoga oricând. 

Lili se retrase. 

lritarea ei, întărise la toţi cei de faţă convingerea, că a spus 
purul adevăr. Câţiva dintre asistenţi se apropiară de Lili, și îi 
șoptiră că într-adevăr, ei sunt convinși că ea nu știe nimic din 


cele ce s-au întâmplat cu o noapte înainte. 

Lili de abia se mai putea ţine pe picioare. Gândurile îi 
zbuciumau nebune creierul. | se părea la fiecare moment că va 
cădea leșinată. 

Spre norocul tinerei fete „atenţia celor prezenţi fu deșteptată 
și atrasă de un tumult care se iscase afară. 

în coridorul Templului se ridicară mii de voci. Era un țipăt, un 
urlet și muget, încât zidurile Templului se cutremurară. 

Danton încreți fruntea, aducând o privire întrebătoare asupra 
lui Camille Desmoullins. Acesta se sculă și se îndreptă spre ușă. 

De abia o deschise și zgomotul, care până atunci era mai 
înăbușit, pătrunse de-a binelea în sală. În același timp el se și 
dădu la o parte. Un pâlc de oameni pătrunse ca fulgerul în sală. 

— Aici este trădătorul! 

— Se mândrește că știe de fuga familiei regale! 

— La ministerul de război, jos cu el! 

— La eșafod, nemernicule! 

— Înainte! 

— Ura! 

— Înainte, amice! 

Acestea erau strigătele sălbatice ale mulţimii. 

Lili observă cu spaimă, că acela pe care-l târâseră în sală era 
un prizonier, pe care ea îl cunoștea însă foarte bine. Nu era altul 
decât contele Fersen, conducătorul ei nocturn. 

Dumnezeule! Cum arăta acum omul odinioară atât de frumos 
și elegant! Hainele îi erau rupte în bucăţi, obrazul îi era zgâriat 
până la sânge, stufuri de păr îi erau smulse de mulțimea 
sălbăticită; și sângerând, contele mai mult atârna între pumnii 
păzitorilor săi, decât putea merge singur. 

Totuși, după cât putu observa Lili, acesta îi surise, fără a fi 
observat, și privea liniștit pe Danton. 

Ministrul de război sărise de pe scaunul său, aruncând priviri 
înfiorătoare asupra mulţimii care se îmbulzea. 

— Ce înseamnă asta? strigă el cu vocea sa de tunet, și plină 
de furie. Cine îndrăznește să pătrundă fără cauză aici în sală? 
Vai de voi obraznicilor! Ei, gardiștilor, la lucru! 

— Nu, ascultă-ne, cetățene Danton! 

— Îţi aducem un prizonier important, și trebuie să-i faci 
interogatoriul! 

— S-a fălit la toată lumea că știe despre fuga Capeţilor! 


— El e ucigașul celor doi soldați viteji! 

Strigătele astea nebune, ieșeau cu putere de pe buzele 
tuturor. Danton îi privea surprins. Pe urmă, privirea lui se opri 
asupra nenorocitului conte Fersen. 

La un semn al său, păzitorii îi dădură drumul. 

De abia se putea ţine în picioare. Totuși se târî foarte aproape 
de masa verde. 

Capitolul 84 CREDINȚA PÂNĂ LA MOARTE 

Contele Fersen rezistă, fără frică, privirilor fiorosului ministru 
de război. 

— Cine ești? porunci Danton. 

— Numele meu este contele Fersen, răspunse nenorocitul. 

— Nu mai există conți în ţara asta! zise Danton cu ironie. 

Contele surise cu dispreţ. 

— Ei ași! O gașcă de pungași smintiţi nu poate uzurpa 
drepturile. 

— Vorbești cu prea multă îndrăzneală, nebunule! răspunse 
Danton cu mânie. 

— Puteţi auzi și alte adevăruri de la mine! urmă mândrul 
conte. 

Se iscă un murmur sălbatic în popor. Toţi amenințau cu 
pumnii pe nemernicul care atingea în mod așa de ne? Demn pe 
puternicul Danton. Dar ministrul de război, cu o singură privire, 
porunci tăcere. 

— Te-au prins și te-au adus în fața mea! urmă Danton. Te 
acuză că ai știut de fuga familiei regale. 

Contele Fersen afirmă fără frică cu capul. 

— Au spus adevărul, răspunse el. Nu numai că am înlesnit 
fuga mult iubitului meu rege și a întregii sale familii, dar fuga e 
opera mea proprie! 

Un strigăt fioros se iscă în sală. Ura, mânia, necazul și 
amărăciunea, erau exprimate în urletele vocilor veninoase. 

— Ştii că vorbele tale te vor duce la eșafod? 

— Nu doresc ceva mai arzător, decât să mor pentru regele 
meu! Moartea nu mă înfricoșează deloc. Mai bine să mori pentru 
o cauză bună, decât să trăiești în cercul unor pungași 
neomenoși! 

Camille Desmoulins, care ședea și el lângă Danton, își ieși din 
fire. El sări de pe scaunul său și aruncă o privire scânteietoare 
asupra prizonierului. 


— Nu ne insulta, sărman, și biet neghiob! exclamă 
Desmoulins. Nenorocitule! Nu poţi pricepe! Orbule, miopule! Nu 
înţelegi că numai libertatea, egalitatea și frăţia vor domni în 
scumpa noastră patrie? 

— Ei ași! astea sunt vorbe! Exclamă Fersen cu dispreţ. Am 
jurat credinţă regelui meu! Și până la treptele eșafodului, voi ști 
să-mi ţin cu sfinţenie jurământul! 

— Sperjurule! exclamă Desmoulins. Ai trădat poporul, 
eliberând din carceră în taină pe toţi asupritorii naţiunii! 
Trădătorule josnic și nemernic ce ești, mai ai îndrăzneala să ne 
priveşti cu fruntea senină? Te mai și mândrești de crima ta 
îngrozitoare? În genunchi, nemernicule! Așa de puţin preţuiești 
tu binele unui popor mare și puternic, încât nimicești cu viclenie 
printr-o lovitură criminală și nebună toate roadele sublime ale 
libertăţii, pe care le-am însemnat cu atâta cinste pentru binele și 
mântuirea Franţei? 

Un entuziasm cald și nobil ţâșnea din ochii lui Desmolins. 

Cu o iubire arzătoare apăra cauza poporului, el vedea în 
răscoala aceasta împotriva monarhiei ereditare, numai o 
necesitate silită. Inima lui curată, sângera zilnic de necesitatea 
fioroasă de a duce la eșafod o parte numeroasă din popor. 

Cuvintele lui Desmoulins avură un răsunet entuziast în cercul 
celor prezenţi. Dar Danton porunci să se facă tăcere. 

— La ce folosesc cuvintele? exclamă el cu voce tunătoare. 
Avem ceva mai bun de făcut, în loc să stăm de vorbă despre 
sfintele tendinţe ale revoluţiei, cu un criminal netrebnic! Duceţi-l 
la Conciergerie și va fi de datoria judecătorului, să-l interogheze 
mai de aproape despre faptul pe care l-a săvârșit. Noi însă să ne 
pregătim să mergem pe urmele Capeţilor. 

înainte cu câteva minute, intrase un ofiţer și la un semn al 
ministrului de război, pătrunse prin mulţime. 

— Ei, ce veste ne aduci, Căpitane? se adresă Danton către 
ofițer. 

Acesta salută. 

— Vă anunţ că două regimente de cavalerie s-au pus pe urma 
fugarilor. După informaţii sigure, bănuita diligenţă s-a îndreptat 
spre Caen. 

— Ei, atunci nu mai e timp de pierdut! zise Danton. Poporul 
francez e în primejdie, câtă vreme va fi liber acel lup, care se 
numește rege! (Ochii îi străluceau de un entuziasm sălbatic.) 


Sus! Voi, patrioţi viteji, răspândiţi-vă prin întreaga ţară! Cum se 
întinde fulgerul în timpul nopţii, așa să întindeți și voi în popor 
vestea despre fuga lor! Înainte de a se însera, trebuie să se afle 
iar în zidurile sigure ale Templului, închiși pentru veșnicie! 

Un tumult nedescris începu. 

Ca prins vis, Lili observă cum mulţimea târî pe nenorocitul 
conte Fersen. Ea de abia avu putere să se târască în odăiţa ei, 
unde căzu leșinată. 

— Slavă domnului!. Șopti ea. 

Ultimul ei gând era să trimeată o rugăciune călduroasă la cer. 

Lili se credea scăpată. Nenorocita, niciun visa că la ușa 
cămăruței ci bătea deja o nenorocire îngrozitoare. 

Capitolul 85 MOARTA DE LA BALUL MASCAT 

întregul Paris se afla într-o stare de excitare nespusă. Ca un 
fulger se dusese vestea fugii familiei regale. Nici nu-și puteau 
închipui cum de a putut scăpa familia regală din zidurile atât de 
tari ale Temple-ului. 

Mulțimea se îngrămădea cu zecile de mii la Temple, pentru a 
privi curioasă la fereastra prin care a fugit familia regală. 
Gândurile nu mai erau îndreptate decât la marele eveniment al 
zilei. 

Unii dădeau vestea sigură, că familia regală s-a îndreptat 
desigur la Vest. 

Crimele care s-au petrecut în aceeași seară cu fuga familiei 
regale, nu mai preocupau pe nimeni. Era însă foarte plăcut 
lucrul acesta, impiegaţilor care conduceau instrucția, pentru că 
sperau să afle mai multe în privinţa aceasta. 

înainte judecătorul de instrucţie Fauvel era însărcinat cu 
conducerea supremă a instrucției în privinţa crimelor ce s-au 
făcut. 

Bănuiala acestui impiegat, era de la început că aceste crime, 
în aparenţă deosebite. Ori erau făcute de una și aceeași 
persoană, ori de mai mulţi complici. 

în zadar Fauvel, după săvârșirea. Crimei de la Operă, 
cercetase pe mecanicul Tellier. 

Mai întâi Fauvel îl acuzase și de crima de la Operă. Dar la 
aceasta surise Tellier aproape cu ironie. 

— Despic mine puteţi spune că am omorât și pe nenorocita 
mea femeie! E tot una! Zise el. Văd foarte bine că vreţi să-mi 
luați capul mai iute! La dracu! Retezaţi-l! Mie nu îmi pare rău de 


viaţă mai ales de când mi-a murit dulcea și scumpa mea femeie! 
Faceţi ce vreți cu mine! Dar nu sunt eu vinovatul! 

In zadar îi punea Fauvel tot felul de întrebări cu scopul de a-l 
încurca. Judecătorul de instrucţie credea că Tellier a luat parte și 
la crima de la Operă, însă se știe că englezoaica a fost ucisă de 
otrava săgeţii cu care era împunsă. 

Otrava aceasta ciudată care nici în comerț nu există și 
întrebuințată în aceeași noapte în două locuri cu totul deosebite, 
trebuia să conchidă numaidecât la o relaţie internă între cele 
două asasinate. Dar susținerea neîncetată a nevinovăţiei lui 
Tellier, nimicea orice cercetare a judecătorului de instrucție. 

— Nu știu nimic, și nu voi spune nimic, era răspunsul 
prizonierului. Incă odată vă spun, faceţi cu mine ce vreţi, dar 
meșteșugurile voastre n-au să reușească a mă face chiar în 
ochii mei culpabil. 

Fauvel fu silit să-l lase pe prizonier fără niciun rezultat. 

Judecătorul de instrucţie a lucrat în mod febril în cele două 
zile din urmă. 

De nenumărate ori se dusese în strada Bellevue. 

În zadar a cercetat toată vila lui Colmin, din temelie până în 
pod. Nu se găsea nicio urmă. 

In timpul acesta se întări convingerea lui Fauvel, că nepoata 
lui. Colmin a fost complice a lui Tellier. 

Dar ce relaţie putea să fie între asasinatul din strada Bellevue 
și asasinarea englezoaicei? 

înainte de toate, Fauvel căută să afle amănunte noi în privinţa 
asasinatei transportată la morgă. Toată osteneala asta era 
zadarnică. 

Ucisa era cunoscută numai sub numele de Eugenia Webb. Dar 
se putea pune oare acum la îndoială identitatea ei? 

Fauvel chemă la morgă atât pe hotelier cât și întregul 
personal al hotelului la care descinsese Eugenia Webb la sosirea 
ei în Paris. Ei nu puteau recunoaște în corpul expus, pe 
englezoaica care descinsese odată la dânșii. De aceea toţi de 
comun acord, răspunseră că ucisa nu este și nu poate fi numita 
Eugenia Webb. 

— Nu, nu, nu-i ea, răspunse mai ales hotelierul, persistând în 
declaraţiile sale. Aș putea jură că musafira mea n-a purtat păr 
fals. Noi avem un miros fin în astfel de probleme. Ucisa nu-i 
identică cu miss Eugenia Webb. 


Marat, de asemenea venise a doua zi dimineaţă, după balul 
cel fatal, la morgă. Furia, la început atât de nebună, se mai 
domolise în acest interval. De altfel, afirmă și el cu toată energia 
că femeia ucisă nu-i Eugenia Webb. 

Atunci, cine era această moartă, și unde se afla Eugenia 
Webb? Astea erau întrebările dificile la care Fauvel nu știa ce să 
răspundă. 

Între timp se cercetaseră lucrurile și geamantanele pretinsei 
englezoaice. Nu se găsi nimic important sau concludent pentru 
deslușirea cazului de faţă. Șireata Eugenia, făcuse ea, tot ce era 
necesar pentru a transporta și ascunde într-un loc mai sigur, 
avuţiile și documentele ei. Astfel, deci, instrucția judiciară n- 
avea niciun punct de pornire în investigaţiile ei. După cererea lui 
Fauvel, se repartiza și pentru instruirea cazului de față, același 
comisar de poliţie, pe care l-a avut într-ajutor și în cazul 
asasinului din strada Bellevue. 

Fauvel, spera de la pătrunderea și perspicacitatea acestui 
funcţionar inteligent, un ajutor preţios și decisiv, și ce-i drept, 
după cum se va vedea, Fauvel nu se înșelase în calculele sale. 

Comisarul petrecu aproape o zi întreagă la Operă și cercetă 
cu deamănuntul scena dramei întâmplate în ajun. 

Afară de asta comisarul mai desfășură o activitate 
extraordinară și în celelalte privințe. Agenţii și spionii săi, 
cutreierau întreg Parisul scrutând și cercetând totul. 

În sfârşit, târziu după amiază, cam spre seara zilei când întreg 
Parisul era frământa și agitat de fuga regelui, comisarul intră cu 
un aer triumfal în cabinetul judecătorului de instrucţie. 

— Ei bine! întrebă acesta, ridicându-se imediat de pe scaun. 
Ce vești îmi aduci? 

— Cred c-am descoperit pe asasina pretinsei englezoaice! 
răspunse comisarul. 

— Nu se poate! exclamă Fauvel, pe când o adâncă bucurie se 
imprimă pe obrazul lui. Unde-i această asasină? 

— Pentru moment mai e liberă, răspunse comisarul cu un gest 
semnificativ. Dar cetăţene judecător, te rog să eliberezi un 
mandat de arestare pe numele Lili Miranda, fiica decedatului 
armurier Miranda din Paris. 

Capitolul 86 ARESTAREA LUI LILI 

A doua zi, Enric Sanson, imediat ce-și termină datoria 
sângeroasă din piaţa Grevei, se îndreptă la temniţa Templului. 


Aflase și el de fuga regelui. Nici vorbă că abia așteptase 
momentul ca să poată termina treaba zilei, pentru a putea face 
o plimbare în oraș. 

Regele și regina cu prinții lor, au fugit! Doamne ce o fi devenit 
Lili? 

Sanson își reproșă că n-a așteptat aseară în sala de așteptare 
a închisorii ca să vorbească cu Lili. 

Nu cumva a luat parte și ea la această fugă? Ah, dacă ar fi 
știut ce înţelegere a avut acuma câteva săptămâni Orfelia cu 
domnul de Brepe, inima sa s-ar fi înfiorat și mai mult. Cu cât se 
apropia mai mult de temniţa Templului, cu atât se înmulțeau 
piedicile care nu-l lăsau să înainteze. Mulțimea se strânsese ca 
niște ziduri și era imposibil de străbătut în nicio direcţie, decât 
cu sforțări extraordinare și cu o răbdare și mai extraordinară. 

Nu-și poate cineva închipui, ce înfățișare bizară și totodată 
înfiorătoare avea această gloată de oameni, care nu mai încetau 
să ţipe și să gesticuleze cu violenţă, umplând văzduhul cu 
blestemele și strigătele lor sălbatice! Nu se înțelegea nimic, toţi 
vorbeau, toţi ţipau! lar din când în când ieșeau din Temple niște 
călăreți, care căutau să-și facă drum cu orice preţ prin mulţimea 
asta compactă. 

În sfârșit, Enric, după multă luptă reuși să ajungă la poarta 
temniţei. Abia o deschise și intră în sala de așteptare, că 
rămase, ca încremenit, îngheţându-i sângele în vine. 

Doamne, o fi adevărat ce vedea cu ochii săi. Fata aceea 
tinără, care stătea în sala de gardă, cu mâinile legate cot la cot, 
în mijlocul mulțimii de sergenţi, era ea într-adevăr mult iubita și 
adorata Lili Miranda? 

îi trebuiră câteva secunde de reflecţie până ce-și recăpătă 
oarecare sânge rece. 

— Lili, pentru Dumnezeu, Lili! a vrut el să strige, dar glasul lui 
parcă amuţise. 

Un murmur înăbușit numai îi ieși din gură. Călăul simți că 
parcă o noapte întunecoasă se făcuse în jurul lui. Numai 
încordându-și toate puterile, s-a putut ţine în picioare. 

Acuma îl zări și tânăra fată. Fără voie îl privi cu o expresie de 
disperare, cerându-i parcă ajutor. 

Cu o singură săritură, Enric Sanson se apropie de fată, îi dădu 
la o parte pe sergenţii municipali, care o păzeau. Aceștia 
recunoscură pe Călăul din Paris, și-i făcură loc respectuoși. 


Astfel, Enric Sanson putu să se apropie neîmpiedicat de 
tânăra fată. Puțin îi păsa de mulţimea enormă de curioși care 
umpleau sala de gardă. N-avea ochi decât pentru sărmana 
arestată. 

— Pentru Dumnezeu; Lili dragă, scumpă fată, ce s-a 
întâmplat? gângăvi Călăul. 

O presimţire tristă, îi spunea că Lili a fost arestată ca părtașă 
la fuga familiei regale. În același moment se apropie comisarul 
de poliție care operase arestarea. 

— Ce se petrece? întrebă el imediat ce observă pe Călău 
alături de Lili. 

Comisarul cunoștea foarte bine pe Sanson. Totuși habar n- 
avea de legătura ce unea pe Călăul din Paris cu Lili Miranda. 

— Ce se petrece aici? întrebă el încă odată. 

Călăul aruncă comisarului o privire sălbatică. 

— Nu pune mâna pe această fată! strigă el cu glas tunător. 

Făcu pumnii ghem și ameninţă pe toţi care se aflau în sală. 

— Cine îndrăznește să se atingă de mireasa mea, Lili 
Miranda? Cine cutează s-o acuze! Încă odată vă spun, îndărăt! 

Un plâns înăbușit îl întrerupse în izbucnirea furiei sale. Era 
plânsul lui Lili. 

— Oh, Enric, Enric, ce mi-ai făcut tu! îngână graţioasa 
fecioară. Cum ne-ai nenorocit pe mine și pe tine! 

— Pentru Dumnezeu, scumpa mea Lili, ce spui? ce vorbești? 
Spuse tulburat Enric Sanson. 

— Enric, de ce m-ai trădat? murmură ea. De ce ai dăruit inelul 
acela pe care ţi l-am dăruit într-un moment sfânt de sublimă 
dragoste, unei nemernice, unei... 

— Oh, doamne, Lili, ce vorbești, nu te înțeleg! strigă Călăul. 

Deodată înţelese totul. Acuzaţia ridicată împotriva sa de Lili, îl 
zgudui până în adâncul sufletului. Cât de dureros simţise el lipsa 
acestui inel, din seara aceea fatală când cedase tentaţiilor 
Adellei. Nici prin cap nu-i trecuse, că prințesa i-l luase, ci 
dimpotrivă, credea că-l pierduse în gangurile subterane ale 
castelului Barry. 

Acum Lili îi vorbea de această verigă de aur. 

Dumnezeule!  Vorbele ei se puteau raporta numai la 
amenințarea misterioasă a prinţesei! Dar Adella de Barry era 
moartă. 

Călăul fu împiedicat de a mai vorbi cu Lili. Comisarul se 


apropie cu un gest poruncitor, despărţind pe Enric Sanson de 
arestată. 

— La o parte, cetățene Călău! zise el cu ton impetuos. Am 
observat tocmai acuma, că fata asta e logodnica dumitale, însă 
ea rămâne arestată! 

— Cetățene comisar, exclamă Călăul, măsurând pe comisar 
din cap până în picioare, cu o privire furioasă. Cu ce drept și 
cum cutezi dumneata, să-mi arestezi iubita? Ce a făcut? De ce 
lucru s-a făcut vinovată? Răspunde-mi! 

— Liniștește-te, cetățene Călău! îi zise funcţionarul căutând 
să-l calmeze. Mi-i destul de greu și penibil să-mi îndeplinesc 
datoria, în astfel de împrejurări, dar legea e lege! lubita 
dumitale e bănuită... 

— Bănuită?. Exclamă iar Călăul cu furie. Bănuită de care 
lucru? Nu cumva e suspectă că ar fi înlesnit fuga cetățeanului 
Capet și familiei sale? 

Comisarul dădu din cap cu un gest negativ. 

— Dar cine vorbește de asta? răspunse el. Nu. Cetăţene 
Călău, iubita dumitale e acuzată și aproape e lucru dovedit, că a 
omorât aseară la balul mascat de la operă, pe pretinsa 
englezoaică Eugenia Webb cu ajutorul unui pumnal otrăvit la 
vârf cu otravă de săgeată indiană! 

La auzul acestor teribile cuvinte, Sanson avu senzaţia că l-a 
trăsnit din senin un fulger zdrobitor. 

Lili o asasină! Lili, dulcea, sublima sa iubită, acuzată de un 
asasinat? Enric Sanson, credea că-l înşală urechile! 

Și o astfel de acuzaţie teribilă s-a putut pronunţa, fără ca să 
se deschidă pământul și să înghită pe mizerabilii care au scornit- 
0? 

Călăul, simţi ridicându-se deodată în inima sa, o furie 
sălbatică. Nu era el oare un laș mizerabil și nedemn dacă a lăsat 
să fie insultată în modul ăsta iubita sa? 

Comisarul, părea că citise în ochii lui Sanson ceea ce-i 
frământa sufletul. El îi puse mina pe umăr, căutând să-l 
calmeze. 

— Cetăţene Călău, nu săvârși o faptă nechibzuită! Nu uita că 
eu nu sunt decât organul executor al legii! Dacă ai de ridicat 
vreo obiecţiune împotriva acestei arestări, fă-o pe cale legală? Și 
acum nu mă împiedica mai mult în îndeplinirea datoriei mele! 
Altfel, voi fi silit să cer forța publică pentru a putea transporta la 


închisoarea femeilor (Madelena) pe iubita dumitale! 

Un țipăt ca de leu rănit de moarte, ieși de pe buzele lui Enric 
Sanson. 

Dădu la o parte pe comisar și se apropie de iubita lui. 

— Lili, scumpă, dulcea mea mireasă! strigă el cu glas sfâșiat 
de durere. Aici, de față cu toată lumea, jur că tu nu ești 
vinovată! Jur că nu mă voi linişti până ce nu voi dovedi inocența 
ta! Înainte de a se însera, vei fi pusă în libertate! 

— Înainte! strigă comisarul cu glas poruncitor. 

Sergenţii municipali, dădură la o parte pe Călău cu multă 
demnitate, și cortegiul, cu Lili la mijloc se îndreptă spre ieșire. 

Afară fură întâmpinați de strigătele sălbatice ale mulțimii care 
număra acuma zeci de mii de oameni, plebea sângeroasă și 
bestială a Parisului. 

Sanson se opri încremenit. 

Acum, când gustase până la fund cupa nenorocirii, tot nu 
putea să-și creadă că cele întâmplate sunt cruda și trista 
realitate. 

încetul cu încetul călăul își recapătă curajul. Din toate părțile, 
i se strângea mina cu simpatie, de către mulţimea de oameni. 

Toţi se grăbeau să-i povestească cele întâmplate în Temple. 
Fiecare știa ceva nou. Toţi însă mărturiseau că arestarea lui Lili 
ca asasină a englezoaicei blonde, i-a surprins ca un fulger. 

Enric Sanson părăsi Temple-ul cu pași nesiguri și șovăitori. O 
disperare dureroasă îi rodea sufletul. Era furios împotriva sa, 
spunându-și că-i un laș fără seamăn. Cum a putut el răbda, ca 
Lili să fie răpită din brațele sale de zbirii polițienești? Ah, era 
atât de nemulţumit, încât nici nu înțelegea că printr-o 
împotrivire, mai mult ar fi dăunat, decât ar fi folosit iubitei sale 
nenorocite. 

Capitolul 87 O ULTIMA RAZA DE SPERANȚA 

Enric Sanson avea o înfățișare, cu totul schimbată când veni 
acasă. Orfelia, îl zări, se înspăimântă, și cu greu îl făcu pe Călău 
să-i povestească ce s-a întâmplat. 

Cu mâinile împreunate pe piept, se plimbă de câteva ori prin 
odaie, apoi se întoarse către fratele său. Acesta, slăbit de 
emoție și oboseală, căzu istovit pe un scaun, cu capul între 
mâini. Un oftat dureros și disperat îi răscoli pieptul. 

— O Lili, Lili! gemu el. Scumpă, dulce iubită! Care monstru 
poate îndrăzni să te acuze pe tine!? înger sfânt și sublim! Nu, 


nu, tu n-ai încercat niciodată să te răzbuni în mod sângeros de 
groaznica nedreptate, ce ţi-a făcut în atâtea rânduri, diavolul 
acela de Adella! 

Atunci, mâna albă și moale a Orfeliei, atinse fruntea fierbinte 
a lui Enric. 

— Ascultă-mă, zise ea cu glas rugător, poate știu eu un mijloc 
de scăpare. 

Călăul se uită la dânsa cu ochii injectaţi de sânge. 

— Un mijloc de. Scăpare? Spuse el, cu ironie amară. Oh! 
Orfelia, nici tu nu ești atât de puternică! Mi s-au povestit prea 
multe despre acuzaţia ridicată împotriva lui Lili! Este pe 
jumătate condamnată! Și eu, nebun turbat, am fost acela care i- 
am dat acel pumnal otrăvit! Ah dacă mi-aş putea lua viaţa! 

Orfelia însă, îmbrăţișă cu duioșie pe fratele ei. 

— Calmează-te, liniștește-te! frate dragă. Durerea pe care o 
simţi din pricina arestării iubitei tale, te onorează, dar crede-mă 
frăţioare, că în modul acesta n-ai s-o poţi scăpa! 

— Apoi de ajutor nici nu mai poate fi vorba! gemea Călăul. Va 
fi condamnată, surioară dragă, ai să vezi profeția ta de aseară 
se va împlini cuvânt cu cuvânt! Oh, doamne, oh doamne! 
Surioară dragă, Lili va fi executată pe eșafod, și eu, nenorocitul, 
eu însumi sunt de vină! 

— Nu. Nu ești tu de vină, nici dânsa! Răspunse Orfelin. Dar nu 
fii trist și descurajat, fii tavo și vei Vedea că-i un mijloc de 
scăpare! 

— Nu, nu-i niciun mijloc de scăpare! Sau dacă știi tu vreunul, 
spune-mi-l. Fă ca asasinatul să nu fie săvârșit, reînvie morții, și 
atunci, te voi slăvi și binecuvânta până la moarte! 

Un zâmbet misterios acoperi atunci fața Orfeliei. 

— Mi-ai spus frăţioare, să reînvii morţii? spuse ea, ridicându- 
se în picioare. Ei bine, ce ai zice dacă aș izbuti să inspir o viaţă 
nouă corpului îngheţat al acestei englezoaice? 

— O. Soră dragă, nu-ţi râde de nenorocirea mea! Nici tu nu 
poţi reînvia morţii, asta îţi este imposibil! O, Lili, dulce, scumpă 
Lili, pentru tine nu mai există scăpare! 

— Ascultă-mă! te rog încă odată, zise Orfelia. Cine ţi-a spus că 
prinţesa e moartă în acest moment? 

— Ah Orfelia, dacă n-aș ști cât de mult mă iubești, aș crede că 
vrei să râzi de nenorocirea mea! Savanţi, corifei ai științei 
medicale, au examinat cu deamănuntul corpul nenorocitei care 


a fost transportat la morgă, de unde va fi dusă la înmormântare 
chiar mâine, și tu susţii că nici nu-i moartă! 

Orfelia însă răspunse cu glas mângâietor: 

— Ascultă-mă frăţioare! tu știi foarte bine, că străbunii noștri 
ne-au lăsat multe mistere ale științei. Cunosc și misterul 
pumnalului pe care l-ai încredinţat iubitei tale. Ascultă deci! E o 
greșeală să crezi, că otrava de săgeată ucide pe loc! Nu există o 
moarte mai lentă și mai chinuitoare, decât aceea pe care o 
cauzează otrava asta, îndată ce a pătruns în corpul omenesc! _ 

— Dar ceea ce spui tu, e absolut imposibil! îngână Călăul. Iți 
spun că am vorbit cu medicul și el mi-a spus foarte categoric că 
nenorocita e moartă. Mi-a explicat cu deamănuntul, acțiunea 
otrăvii de săgeată asupra celui lovit! Nenorocitul al cărui sânge 
a venit în contact cu aceasta otravă, cade pe loc la pământ, 
mort, lipsit de viață. 

— Medicii se înşală! îl întrerupse Orfelia. Ochii ei aveau un aer 
triumfal. Medicii se înşală, repetă ea încă odată. Otrava de 
săgeată nu omoară ci paralizează numai! 

Efectul acestor vorbe ale Orfeliei asupra lui Enric Sanson, fu 
covârșitor. 

— Și nu mă minţi tu surioară? murmură el. Nu mă amăgești 
cu simple utopii? Mi-ai spus adevărul? Așa o fi? Otrava de 
săgeată nu omoară, ci numai paralizează? 

— Ascultă-mă! îl mai rugă odată Orfelia. Nenorocitul care a 
fost otrăvit cu această otravă, mai trăiește, între douăsprezece 
și treizeci și șase de ore. Fără îndoială, însă, dacă nu i se dă 
ajutor în timp util, atunci îngrozitoarea catalepsie se preface în 
moarte definitivă. 

Enric Sanson respiră adânc. 

— N-o fi un basm ceea ce-mi povestești tu acuma? Tu-mi spui 
că după câteva ore, un astfel de corp, poate fi readus la viaţă? 

Orfelia dădu din cap afirmativ. 

— Nu-ţi spun decât purul adevăr răspunse ea. Desigur că nu 
există decât un singur mijloc care poate fi întrebuințat ca 
antidot la otrava de săgeată. Dar slavă Domnului!. Continuă ea, 
sunt în posesia acestui antidot! 

— Și nu mi-ai spus nimic din toate astea o întrerupse Enric. Ti- 
am vorbit deja aseară de groaznica moarte, pe care a trebuit s-o 
îndure femeia aceea! 

Atunci, trăsăturile feţei Orfeliei luară un aer de extraordinară 


asprime. Încrucișă mâinile pe piept și spuse: 

— O frate dragă am avut de luptat mult cu mine însămi. Dar 
n-am putut proceda altfel! Ce folos dacă aș fi reînviat pe acea 
femeie, spre nenorocirea ta și a lui Lili?. Afară de asta visul din 
noaptea trecută mă neliniștise foarte mult. 

— Oh doamne, și cine știe, poate că acuma e prea târziu, prea 
târziu! strigă nenorocitul cu voce răsunătoare. 

Orfelia respiră anevoie de emoţionată ce era. 

— Alunei, frate dragă, să nu pierdem nicio clipă, zise ea. 
Corpul Adellei se află la Morga? 

Călăul dădu din cap. 

— Da! 

Orfelia rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Eşti cunoscut pe acolo? 

Enric răspunse afirmativ: 

— Cred că-ţi poţi închipui! Străjerul de acolo, e o veche calfa, 
a mea, deci foarte devotat mie și casei mele! 

— Oh, asta-i perfect! Și crezi că va păstra o tăcere eternă 
asupra celor ce se vor petrece acolo în astă seară? 

— De asta te pot asigura, mai ales dacă-i voi da un mic 
bacșiș, gura sa va fi închisă pentru totdeauna. 

— Atunci, foarte bine frăţioare! pregătește-te. Sa mergem la 
Morgă! Ce s-o întâmpla acolo vei vedea și te vei minuna! 

Capitolul 88 STRĂJERII DE LA MORGĂ 

Ceasornicele turnurilor din Paris vesteau ora zece, când Enric 
Sanson împreună cu sora sa Orfelia ajunseră la Morga, unde au 
sunat de mai multe ori. Până ce din interiorul fioroasei clădiri, se 
auzi venind pe parchetul de piatră, pași nesiguri. 

— Dar cine-i acolo că ne vizitează tocmai la ora asta a nopţii? 

— Sunt Călăul din Paris! Selmar, am treabă cu tine, trebuie 
să-ţi vorbesc! 

— Ah. Dumneata ești, meștere Sanson? Așteaptă, că-ți 
deschid imediat! 

Enric Sanson și Orfelia trebuiră să aștepte până ce poarta se 
deschise. 

în fața lor apăru un bărbat înalt și uscat cu o lampă în mină și 
îmbrăcat în cămașă de noapte. Se uită bine, la lumina lămpii, la 
cei doi vizitatori. 

— Nu ești singur aici, meștere Sanson? întrebă Selmar, 
șovăind. 


— Sunt cu sora mea Orfelia, pe care cred că o cunoști, într- 
adevăr, Selmar abia aruncă privirea asupra chipului tinerei fete, 
că o recunoscu imediat și se înclină înaintea ei. 

— Ce te aduce pe aici, meștere Sanson, la ora asta? 

— Înainte de toate, bravul meu Selmar, închide mai întâi ușa. 
Am de vorbit cu tine, ceva important! 

Porunca Călăului a fost executată. g 

— Ascultă-mă Selmar! Ştii prea bine că-mi ești drag! Incepu 
Călăul. 

— Așa-i, întotdeauna mi-ai fost un bun și generos stăpân! 
Tare aș vrea să mai fiu calfa dumitale. Aici, prea este pustiu și 
nesuferit! 

— Ei bine, continuă Sanson cu nerăbdare. Vrei să câștigi o 
sută de franci? 

— Mă mai întrebi? Pentru o sută de franci, merg și în foc 
pentru dumneata, meștere Sanson! 

— Singurul lucru pe care ţi-l cer, este să taci ca mormântul! 
Cred că asta nu-i atât de greu. g 

— Nici vorbă, nici vorbă! Dar despre ce este vorba? Intrebă 
curios, fostă calfă a Călăului. 

— Eu și cu sora mea, Orfelia, vrem să vizităm sala morților. 

— Apoi asta, nu-i permis noaptea! obiectă Selmar. 

— Nu-i. Nimic! Călăul din Paris se poate bucura cu drept 
cuvânt, de o favoare excepţională! E vorba, de cadavrul 
englezoaicei, al Eugeniei Webb! 

— Ah!. Așa!. De asta-i vorba?! Muierea asta mi-a făcut destulă 
bătaie de cap! Slavă domnului, bine că o înmormântează mâine 
dimineaţă! 

— Ei bine, consimți, ori nu! 

Selmar se scărpina după urechi. 

— La drept vorbind, răspunse el, nu fac tocmai bine, dar mi-ai 
promis o sută de franci și pentru că mi-ai fost întotdeauna un 
bun stăpân. Poftim de vizitează sala, după dorinţă! Să vă 
însoțesc? 

— Nu. Zise el. Mi-i mai bine dacă mă lași singur cu sora mea. 
Spune-mi numai. În ce sală se află moarta de care-ţi vorbesc? 

— În pivniţa de la dreapta, tocmai lângă intrare! Așteaptă un 
moment, să aduc o lămpiță. Să nu vă rătăciţi! 

Selmar. Aducând lampa aprinsă, o înmână Călăului. 
Întrebând: 


— Nu se va speria oare, surioara dumitale. Jos lângă cadavrul 
moartei? 

— Dragă prietene, sora mea Orfelia are mult mai mult curaj 
decât noi amândoi împreună! apoi luă din mâna străjerului cheia 
de la pivniţa indicată și salută amical pe Selmar, care mulțumit 
de a fi câştigat așa de ușor o sută de franci, se culcă foarte 
fericit pe sacul său de paie. 

Enric și Orfelia, se coborâră în pivniţă. 

Capitolul 89 NEPOTUL ASASINATEI 

în acest timp, medicii își făceau trista datorie în vila lui 
Colmin. Diagnosticul medicului legist se dovedi a fi adevărat. 
Colegii săi erau de acord, că numai o mână extraordinar de 
îndemânatică și viguroasă, a putut împlânta pumnalul în pieptul 
cetăţeanului Colmin. 

De asemenea și felul morţii Lidiei, era deasupra oricărei 
îndoieli. Aceasta sucombase, într-adevăr, urmărilor îngrozitoare 
ale otrăvii de săgeată. 

Se dresă un proces-verbal. Părăsiră casa după ce au dispus 
transportul cadavrelor la Morgă. 

Fauvel, și comisarul de siguranță, mai zăboviră puţin în vilă. 
Judecătorul de instrucţie, într-adevăr mai avea de îndeplinit 
sarcina obositoare de a inventaria în mod exact întreg 
conţinutul casei de bani și a dispune apoi, transportarea casei, 
la tribunal. 

însoţit de comisar, Fauvel părăsi clădirea și se întoarse la 
palatul justiţiei. 

Pe drum cei doi funcţionari discutau asupra cazului de faţă. 
Fauvel rămase foarte surprins, auzind, pe comisar spunând că 
nu-i convins deloc, de vinovăția acuzatului. 

— De ce, îl întrerupse Fauvel, după cât știu, nici om de afaceri 
n-a fost, căci umbla totdeauna după tot felul de himere, și își 
neglija interesele. Îmi aduc aminte foarte bine, de zgomotul ce l- 
a făcut falimentul său. Eu unul SUnt convins de culpabilitatea 
sa! 

Comisarul însă, se opuse. 

— Urma de sânge găsită, nu se potrivește cu mâna sa, 
obiectă el. Și nu încape nicio îndoială, că urma asta aparţine 
asasinului, care se întorcea tocmai de la victima sa. Și afară de 
asta, de unde și-a putut procura această otravă, atât de rară și 
neprețuită, omul acesta nevoiaș care trăia într-o absolută 


sărăcie? 

— Faţă de celelalte dovezi de culpabilitate zdrobitoare, toate 
obiecțiile astea n-au valoare. 

— Îţi urez să nu te înșeli în deducţiile dumitale! Eu unul, sincer 
îți spun, cetăţțene judecător, nu pot înțelege, cum un criminal 
care-i capabil de a comite cu sânge rece o astfel de nelegiuire, 
să fie pe altă parte atât de prost încât să lase toate 
instrumentele întrebuințate pe masa sa de lucru, mai ales, că 
avea să se aștepte în fiecare minut la o vizită a portărelului, 
care trebuia să vină spre a încărca mobilele sechestrate. Cât de 
ușor ar fi căzut în mâna acestuia bancnotele și lanțul de 
ametist? 

Fauvel zâmbi cu aer de superioritate. 

— Uiţi că a venit acasă obosit de munca sângeroasă 
săvârşită? A ascuns la voia întâmplării obiectele prădate, să nu 
fie găsite de ai lui, pentru ca dimineaţa să le ascundă mai bine, 
ceea ce s-ar fi întâmplat, dacă nu l-am fi prins dis-de-dimineaţă! 

— Bine, spuse comisarul, nu crezi cetățene judecător, că este 
posibil ca asasinul necunoscut, să-i fi pus pe masă peste noapte, 
prin fereastră, obiectele găsite printre instrumentele sale? 

— Uiţi, se vede, reţeaua de minciuni în care se tot încurcă, 
obiectă Fauvel cu hotărâre. A susținut mai întâi că a vândut lui 
Senac instrumentul cu care s-a făcut crima, când acesta nega în 
mod categoric, sub jurământ de a fi cumpărat ceva de la el. 

— Dar nici Senac, ăsta, nu-i tocmai un martor infailibil! 

— Părtinirea dumitale pentru acuzat, te duce cam departe. Nu 
cumva, acuzi de sperjur pe martorul Senac? Trebuie să știi că 
până azi, este un cetăţean absolut neatins de vreo pedeapsă 
sau acuzație infamantă. 

— Ei da, știu foarte bine asta! E foarte drept, că până azi, nu 
s-a izbutit a scoate la lumină activitatea suspectă a acestui 
individ, dar este acuzat, a fi o gazdă de hoţi. Noi pândim o 
ocazie oarecare, pentru a avea dreptul să ne vârâm nasul în 
gospodăria lui. El însă știe asta și se ferește cât poate. 

— Poate, răspunse Fauvel. În tot cazul însă pentru noi este un 
martor absolut pozitiv. De altfel, ce interes poate avea el, să 
arunce în cea mai grea nenorocire, prin sperjur, pe un om care 
în toată viaţa lui nu i-a făcut niciodată vreun rău. 

— Uiţi, cetăţene judecător, că a trebuit să-și salveze pielea. 
Este foarte posibil, de altfel, că de aceea a negat cumpărarea 


instrumentelor de la Tellier, pentru că ar fi trebuit să dea de gol 
pe acela căruia i-a vândut dalta fatală. În tot cazul mi-ar părea 
foarte bine dacă ai binevoi să-mi dai împuternicirea de a-i face o 
mică percheziţie la domiciliu! 

— Se poate? ce vorbești? Avem înaintea noastră mărturia 
unui om absolut nepătat, nu pot deci ordona o percheziţie pe 
baza unei simple bănuieli! 

Comisarul se resemna. Amândoi, ajunseră la palatul justiţiei. 
Fauvel se despărți de inferiorul său mai formalist ca oricând. 

„Nu înţeleg pe comisarul ăsta! Işi zise plin de necaz. Cum se 
poate îndoi el, acolo unde culpabilitatea este pe deplin stabilită, 
el care de-obicei e atât de pătrunzător?” 

Intrând însă în cabinetul său. Ideile sale luară numaidecât o 
altă direcţie, căci aprodul îi anunţă că Hugo Colmin îl așteaptă 
de un sfert de oră în sala de așteptare. Imediat trăsăturile feței 
lui Fauvel luară o expresie de nerăbdare. 

— Să intre! zise el. 

După câteva minute se deschise ușa. Un tânăr înalt și zvelt cu 
fața frumoasă și expresivă, intră în cabinet și salută cu multă 
eleganţă pe Fauvel. 

— Te rog, ia loc! începu judecătorul. Îmi pare rău că a trebuit 
să-ți impun neplăcuta datorie de a apărea înaintea mea, dar 
este pentru mine de o importanţă supremă de a obţine de la 
dumneata câteva informaţii! 

Tânărul Colmin se înclină respectuos. 

— Sunt, cu plăcere, la dispoziția dumneavoastră, începu el cu 
glas melodios, deși la drept vorbind, nici nu știu cu ce vă voi 
putea fi de folos! 

— Nu-i așa că dumneata ai rămas acum legatarul universal, în 
urma morții simultane a unchiului și verișoarei dumitale? 

— Cred că așa este, unchiul meu, avea de altfel întotdeauna, 
fel de fel de toane și într-una din aceste toane, mi-a interzis, 
chiar acum o jumătate de an de a-i mai călca în casă. Credcă a 
lăsat un testament, în care, după obiceiul oamenilor bănuitori ca 
dânsul, este specificat desigur totul! 

— Tocmai asta mă miră, întrerupse judecătorul de instrucţie, 
că în toate cercetările noastre, n-am dat peste niciun testament. 
O roșeaţă vie, acoperi deodată obrajii tânărului Colmin. O 
bucurie neascunsă se oglindea în ochii săi. 

— Cum? unchiul meu n-a lăsat niciun testament? Apoi în cazul 


acesta, eu rămân unicul moștenitor! Dar nu. Aceasta nu-i cu 
putinţă! Unchiul meu era un om prea prudent, a lăsat deci un 
testament; ba știu chiar, că există un testament de la dânsul de 
vreo doi ani. După cât știu, notarul Tiffot a alcătuit testamentul. 

— Cu asta nu-mi spui ceva nou, răspunse Fauvel. Îți pot 
comunica, că am fost însărcinat din partea epitropiei spitalului 
Mauriciu de la care am primit încă pe vremea când trăia 
asasinatul „Comunicarea” că a trecut, o sumă importantă în 
testamentul său. Mă mir de dispariţia documentului. Pentru că 
asasinul nu avea niciun interes, de a-l face să dispară! 

Hugo Colmin rezistă privirii scrutătoare a judelui. 

— Nu știu cum să-mi explic asta! La drept vorbind, mie. Nu-mi 
este neplăcut dacă nu există un testament. Nici vorbă, că dacă 
ar exista un astfel de document, n-aș fi tocmai favorizat de 
unchiul meu și mărturisesc că nici nu speram să moștenesc 
ceva de la dânsul! 

— Reprezentantul spitalului Mauriciu care-i și președintele 
tribunalului nostru, susţine cu tărie că a existat un testament, 
continuă Fauvel, cufundat în meditaţie. El afirmă chiar că știe 
asta din însăși gura răposatului notar Tiffot! 

— Dacă-i așa. Atunci trebuie să se găsească în hârtiile rămase 
de la Tiffot, o schiţă de testament sau așa ceva. Cine știe?. Te 
pomenești că unchiul meu a depus un al doilea testament la 
tribunal, zise Hugo. 

Fauvel nu scăpă din vedere privirea fulgerătoare, pe care i-o 
aruncă acesta fără voie. 

— La tribunal, domnul meu, nu-i depus niciun testament. De 
asemenea, nici hârtiile notarului Tiffot nu ne mai stau la 
dispoziţie. Bătrânul notar a fost holtei. Sora sa, nemăritată. |i 
conducea gospodăria, și închipuiește-ţi că în ignoranta ei, a 
vândut toate hârtiile fratelui ei. Ca maculatură. Din pricina asta 
s-au născut o sumedenie de procese neplăcute! 

Un zâmbet imperceptibil flutură pe buzele tânărului Colmin. 

— Dar pentru a ajunge la motivul adevărat al invitaţiei ce ți- 
am făcut, aș vrea să știu de la dumneata, dacă ai avut 
cunoștință de cuprinsul testamentului: 

— Ceva pozitiv, nu știu. Este foarte posibil că unchiul meu m- 
a dezmoștenit și că a pus ca legatară universală pe verișoara 
mea Lydia, lăsând totodată sume importante pentru scopurile 
de binefacere. Cum stau lucrurile în acest moment, nu îmi poate 


lua nimeni în nume de rău, dacă mă prezint ca prim-moștenitor, 
consimţind a lasa o parte secundară rudelor verișoarei mele, 
care de altfel era înrudită cu mine numai în gradul al treilea! 

— Astea sunt afaceri private, despre care nu-mi pot permite 
nicio apreciere, îl întrerupse Fauvel cu politeţe, dar hotărât. In 
ce fel de relaţii erai dumneata cu verișoara dumitale? 

— În niciun fel de relaţii. Era o fată bătrână, bănuitoare și 
supărăcioasă. Ei îi datorez în cea mai mare parte, raporturile 
încordate dintre mine și unchiul meu. 

— Dar unchiul și verișoara se înțelegeau bine? 

— De, trai bun nu cred să fi dus, căci unchiul meu era 
totdeauna bănuitor față de îngrijitoarea sa credincioasă. 

— Dar dumneata nu mai aveai nicio legătură cu dânsul? 

— Ne despărţisem cu totul. După ce mi-a interzis intrarea în 
casă, el nu mai exista pentru mine. 

— Desigur că ai să pretinzi punerea în posesia averii, 
numaidecât? 

— Ceea ce nu-mi va lua nimeni în nume de rău. Mărturisesc 
cu francheţe că moștenirea asta îmi vine tocmai la ţanc. Duc 
oarecum lipsă, căci în cercurile noastre trebuie să trăiești cu o 
anumită largheţe, ceea ce-mi venea cam greu, neavând prea 
multe mijloace. De azi înainte însă, îmi va fi lesne a-mi satisface 
trebuințele. 

— Apoi și azi dimineaţă, au venit pretendenți la moștenire, și 
anume un cetățean cu numele de Gervier. Susţinea că el e cel 
mai apropiat moștenitor al surorii sale Lydia și că știe de la ea, 
că a fost înscrisă în testamentul unchiului ca moștenitoarea sa 
universală. 

Un zâmbet ironic flutură pe buzele lui Hugo. 

— Deci voi avea să mă judec cu acest domn asupra 
pretențiilor sale, ei bine, asta nu-mi face multă durere de cap. 

Se ridică de pe scaun. 

— Vă mai pot servi cu ceva, cetăţene judecător? întrebă el cu 
amabilitate. 

— Nu, cetăţene Colmin. Te-aș fi cruțat de această vizită 
penibilă, dacă te găseam în vila rudelor dumitale. 

— Pentru Dumnezeu, nimic nu mă amărăște mai mult decât 
priveliștea sângelui și a cadavrelor, zise el cu iuțeală. 

— Atunci ne vom vedea la înmormântarea la care voi lua și eu 
parte, răspunse Fauvel. În momentul acesta, cadavrele rudelor 


dumitale, se găsesc la Morga orașului. 

Tânărul Colmin salută și plecă. Fauvel se uită după el pierdut 
în gânduri. „Tinerețe ușuratică! Dar sinceră? Abia își ascunde 
bucuria ce i-o pricinuiește moștenirea care i-a venit așa din 
senin”. 

Capitolul 90 BAROANA DE KORFF ȘI Al SAI 

În ziua de azi nu poţi fugi atât de lesne; au apărut trenurile 
care-i urmăresc îndată pe cei fugiţi și-i prind; dar mai viclean e 
telegraful el împrăștie cu iuțeala fulgerului toate veștile — și 
imediat cei fugiţi sunt prinși... 

Atunci. Însă, pe la finele anului 1792, urmărirea persoanelor 
fugite era cu mult mai anevoioasă. În cercurile voiajorilor, nu 
exista decât cupeul cu cai. Serviciul de informaţii se mărginea 
numai la curieri călăreţi. Abia Câţiva ani mai târziu, s-a 
perfecţionat serviciul de informaţii, care însă putea funcţiona 
numai pe vreme frumoasă și senină. 

Așadar se ridicase pe coline un fel de aparat de semnal ale 
cărui aripi de lemn ce se vedeau din depărtare, erau puse în 
activitate printr-un mecanism simplu. 

La fiecare din aceste aparate, care erau așezate așa încât te 
puteai uita la un loc îndepărtat, era un gardian înarmat cu un 
ochean bun. După cele ce putea observa, făcea și semnul pe 
aparatul său. 

Cititorul poate judeca singur, cât de neînsemnat era un astfel 
de serviciu informator. Cu toate astea el provocase și atunci o 
furtună de admiraţie. 

Am lăsat deci familia regală în momentul când coborâse din 
Temple, și se urcase în trăsura ce-i aștepta. 

Ca să pleci cu trăsura în mijlocul nopţii pe străzile Parisului, 
era primejdios. Trăsura se opri un moment în fața palatului 
ducelui de Villequier. 

Un servitor, care până acum fusese pe capră, și care, în 
realitate era însuși baronul, sări jos, și deschise în grabă uşa 
cupeului. 

— E vremea să coborâţi, Majestate!. Vă rog să faceţi lucrul 
acesta cât se poate de iute! 

Abia se dădu jos familia regală și cupeul se puse iar în 
mișcare. Vizitiul lovi caii cât putu de tare, așa că aceștia galopau 
ca nebuni, izbind în pietrele pavajului! 

Se fugărea cupeul, pentru a pune pe o urmă falsă pe 


urmăritorii inevitabili. 

Plin de respect, ducele duse de mină pe regină. El nu conduse 
familia regală în admirabilul apartament din față, atât de 
elegant și minunat mobilat. În grădina ce se întindea în formă de 
parc îndărătul palatului, se afla un pavilion rotund, lipsit de 
ferestre, care căpăta lumină și aer numai de sus. In acest 
pavilion conduse ducele de Villequier pe rege și familia acestuia. 

Interiorul pavilionului era luminat în mod plăcut. 

Se vedea că ducele, a avut grijă ca odaia în care se va 
adăposti familia regală să fie amenajată cât se poate de 
confortabil. După ce închise ușa, ducele căzu în genunchi 
înaintea regelui Ludovic al XVI-lea. 

— Sire, zise bătrânul duce cu glasul stins de emoție. A venit 
momentul, când majestatea voastră se va simţi liberă de 
lanţurile insuportabile cu care v-au legat oarba furie a poporului. 
Primește Majestate reînnoitul jurământ de fidelitate al unui 
credincios, care va lupta neclintit până la moarte pentru tron și 
biserică. 

Ludovic al XVI-lea se aplecă mărinimos la credinciosul duce, 
dar era prea mișcat ca să poată pronunța o singură vorbă. 
Probabil nici nu-i venea a crede că a scăpat liber și sănătos din 
groaznicele ziduri ale temniţei. Ducele se retrase foarte 
respectuos. 

Atunci Ludovic al XVI-lea, abia își mai putu reţine bucuria. O 
exclamare înăbușită de veselie ieși de pe buzele regelui. 
Emoţionat până în fundul sufletului, Ludovic se apropie, sprinten 
de soția și copiii săi. 

— O scumpă și dulce soţie, și voi iubiții mei copii, așadar 
totuși s-a întâmplat minunea cerului, că am fost eliberaţi! să 
mulțumim cerului pentru graţia ce ne-a arătat-o! 

Maria Antoinetta, plină de prudenţă, calmă vocea puternică a 
soțului ei. 

— Să procedăm întocmai cum ne-a fost recomandat să facem. 

Propunerea reginei fu acceptată fără discuţie. Doamna de 
Fauzel, se retrase cu cei doi prinți într-o mică încă pere a 
pavilionului, pentru a travesti pe prinţul moștenitor și pe sora sa 
mai mare. De asemenea și perechea regală se pregăti pentru 
deghizare. 

Nu dură mult și Ludovic al XVI-lea apăru ca un valet cu pălărie 
rotundă și perucă. Cât despre regină, ea se îmbrăcă, ca o 


cameristă foarte simplă. Fără voie auguștii soţi începură a râde 
cu hohot, când se văzură deghizați astfel. Pentru prima oară 
Maria Antoinetta, bătu din palme, veselă. 

— Într-adevăr, dragul meu Ludovic, arăţi admirabil de frumos! 
Ce valet corpolent! Doamne, ce nu se poate face dintr-un rege! 

— Îţi întorc complimentul, draga mea! răspunse Ludovic al 
XVI-lea, bine dispus. Nici tu nu arăţi tocmai majestuoasă cu 
pălărioara asta ascuţită țigănească, pe părul pudrat! 

Regina bătu din palme. La semnalul acesta intrară în odaie 
doamna de Fauzel, împreună cu principii deghizați. 

Contrar familiei regale, doamna de Fauzel era îmbrăcată cu 
multă bogăţie, căci dânsa avea să reprezinte pe baroneasa 
Korff, cei doi prinți, pe copiii ei, iar regele și regina pe valeţii de 
casă. 

Dar și copiii se bucurau grozav de travestire. 

— Trebuie să ne grăbim! zise regina. 

— Poţi fi sigură, mămiţică, zise micul prinț cu multă 
drăgălășenie, că pe tot drumul, nu-ţi voi spune măcar o singură 
dată „Mamă”. Dar acuma, nu-i așa că-ţi mai pot spune: 
mămiţică? 

— Gata totul? întrebă ducele. Apoi când observă deghizarea 
foarte reușită a tuturor, respiră ușurat. Slavă domnului, toate au 
mers mai bine decât mi-am închipuit. Majestăţile voastre arată 
într-adevăr cu totul altfel, așa că nimeni nu v-ar putea 
recunoaște. Dar pentru a fi cu totul siguri, ar fi mai bine să 
ajungem pe drumuri diferite adevăratul cupeu de voiaj care stă 
bineînţeles la cu totul alt capăt al Parisului! 

— Cum asta? exclamă regina speriată. Să riscăm a parcurge 
Parisul, noaptea prin ceață? 

— N-aveţi frică! zise ducele. Un servitor brav va însoţi pe 
Majestatea Voastră. Prea multe persoane, înaintând toate 
deodată noaptea prin străzile Parisului, ar deștepta numaidecât 
bănuieli, și mâine dimineaţă, când se va observa fuga, toată 
lumea își va aduce aminte de noi și ni se va da de urmă foarte 
ușor! 

— Villequier are dreptate, răspunse regele. Să-l ascultăm în 
toate măsurile pe care le crede necesare! 

Un sfert de oră mai târziu, familia regală părăsi palatul ducal, 
pe căi diferite. 


Capitolul 91 O ÎNTÂLNIRE PRIMEJDIOASĂ 

În strada Clopotelor, o stradă destul de retrasă în hotarele 
mărginașe ale Parisului, aștepta trăsura. Sosiră punctual, soții 
părtași regelui împreună cu regele și cu ducele, afară numai de 
regină. Îndată după aceea veni și doamna de Fauzel cu copiii 
regali și cu camerierul ducelui. Ei luară loc în trăsură, iar 
camerierul ducelui rămase în Paris. 

Ducele dădu drumul vizitiului care șezuse până atunci pe 
capră și se sui în locul său. Apucă hamurile și biciul și aștepta 
numai sosirea reginei, pentru a o porni. 

Dar Maria Antoinetta nu veni. Trecură minutele iute, și regina 
tot nu se zărea. 

O durere groaznică cuprinse pe cei din trăsură. Ce să se fi 
întâmplat? De ce nu venea oare regina? Acestea erau gândurile 
celor care așteptau, dar care nu îndrăzneau să le pronunțe. 

în timpul acesta, regina părăsise palatul lui Villequier fără a fi 
observată. Un ofiţer credincios și sincer o condusese. 

Din nenorocire însă, acest ofițer era de puţin timp în Capitală. 
În ziua aceea ocolise o mulţime de străzi până să ducă pe regină 
în strada Clopotelor. 

Și din nefericire pe stradă era întuneric de tot. Soarta crudă a 
vrut ca ofițerul, care era orișicum neliniștit de datoria grea pe 
care trebuia s-o împlinească, să apuce pe o stradă necunoscută. 

Așadar regina rătăcea împreună cu conducătorul ei, pe 
străzile întunecate ale Parisului. Fără să știe, apucară pe un 
drum cu totul opus, trecură de-a lungul Senei, traversară podul 
și acum se opriră disperaţi. 

— Ce e de făcut? Ce e de făcut? Murmură Antoinetta 
tremurând de spaimă din tot trupul. 

Ofiţerul nu știa ce să-i răspundă. 

— Majestate, vă rog de mii de ori să mă iertaţi! Mă jur că nu e 
rea-voinţă din parte-mi. Dar noaptea e așa de întunecoasă, și pe 
lângă asta, nici nu cunosc bine străzile Parisului! 

Regina îl întrerupse nerăbdătoare. 

— Dar ce e de făcut acuma? Ne-or fi așteptând cine știe de 
când? Gândeşte-te, cât de scump e fiecare minut pe care Îl 
pierdem! 

Se opri, ascultând cu groază la bătăile ceasului de la biserica 
Notre-Dame. 

— O, Dumnezeule! un ceas de când rătăcim pe strada asta 


nesuferită. 

— Majestate, nu ne rămâne altceva de făcut, decât să 
întrebăm pe cel dintâi care ne va ieși înainte, unde ne aflăm și 
încotro să ne îndreptăm! 

— Nu, nu, așa nu se poate! Gândește-te la primejdia care ne- 
ar putea ameninţa în cazul acesta! 

— Avem de ales între două rele! urmă ofițerul. Parisul e foarte 
mare. Acest labirint de străzi nu se mai sfârșește. Să întrebăm 
pe cel dintâi! De bănuiește ceva, apoi am o sabie bună. Înainte 
de a striga e mort pe loc! 

Și într-adevăr se auziră pașii sergenţilor de noapte care se 
apropiau. Îndată după aceea se ivi și făptura înaltă a unui bărbat 
învelit într-o manta neagră. Regina trase pe ofițer de mânecă. 
Dar acesta se adresă trecătorului fără cea mai mare frică. 

— lertaţi, cetățene! am rătăcit drumul. Nu sunt aici oare în 
apropiere de strada Clopotelor? Pe unde trebuie să apuc, ca să 
ajungem acolo? 

Ofiţerul privi cu spaimă și groază obrazul foarte bine 
cunoscut. Da, el cunoștea aceste trăsături energice, cu 
sprâncenele stufoase, din umbra cărora priveau niște ochi negri 
ca niște pumnale ascuţite, cu nasul acvilin și cu buzele subțiri. 
Soarta crudă făcu să fie regina faţă-n faţă cu cel mai aprig 
dușman al ei. Acesta nu era altul decât Maximilian Robespierre, 
groaznicul și puternicul terorist al Franţei. 

Robespierre venea tocmai de la o ședință a Convenţiei, care 
durase până noaptea târziu. În astă-seară vorbi mai înfocat și 
mai pătimaș ca oricând. El susţinuse, ca Ludovic al XVI-lea să fie 
arestat ca înalt trădător al patriei și ca săptămâna viitoare să fie 
adus înaintea Convenţiei. Și mult temutul bărbat de stat se afla 
acum în faţa reginei. 

Maria Antoinetta recunoscuse, cu toată întunecimea noptii, 
obrazul dușmanului ei. Inima îi bătea cu putere. Acum era totul 
pierdut. Desigur că Robespierre, va face îndată zgomot. Vocea 
teroristului va fi de ajuns, cu toată noaptea liniștită, ca să scoale 
din somn pe toţi locuitorii. 

— Vroiţi să mergeţi spre strada Clopotelor? întrebă bărbatul 
de stat. Da, într-adevăr că aţi rătăcit. Dar cine sunteți 
dumneavoastră? 

Robespierre se apropie neîncrezător. El recunoscu uniforma 
ofițerului. 


— Ah, cetăţene căpitan, zise Robespierre cu voce mai blândă. 
Prea târziu te duci dumneata, după aventuri amoroase! 

— Nicidecum! răspunse ofițerul, imitând tonul celuilalt. E o 
doamnă bătrână, pe care vreau s-o conduc la locuința 
dumneaei! 

— Să văd, ia să văd dacă nu minţi! zise Robespierre, bine 
dispus, și se aplecă foarte aproape de Maria Antoinetta. 

în momentul acela ofițerul pregăti sabia. La primul cuvânt 
bănuitor, îl va omori. 

Inima reginei se încleștase de spaimă. Ea păli ca moartea. 

Acum era pierdută? Numai o privire și Robespierre, ar fi 
recunoscut pe dușmana lui de moarte. 

— Așa e! Ai dreptate! Zise după un moment Robespierre. 
Atunci nu e nevoie să rătăcești așa de departe pe străzile 
Parisului. 

Temutul Robespierre ridică în glumă mâna dreaptă. 

— Venerabilă și respectabilă doamnă, se adresă el Măriei 
Antoinetta, nu e frumos din. Partea dumitale să pleci noaptea cu 
ofițerii regimentelor noastre de cavalerie pe străzile Parisului. 
Ce sunt ștrengăriile astea, care nu se potrivesc deloc cu vârsta 
dumitale de matroană? 

O piatra se duse de pe inima celor doi îngroziţi. Robespierre 
nu recunoscu în travestită bătrână pe regina Maria Antoinetta. 

Pălăria cu boruri lungi pe care o purta regina, umbrise în așa 
chip obrazul ei, încât Robespierre cu toată plivirea lui 
pătrunzătoare n-a putut-o recunoaște. Privirea lui căzu cu 
respect asupra părului alb al reginei, pe care aceasta şi-l 
pudrase cu grijă. 

Robespierre le arătă drumul pe care trebuia să apuce, pentru 
a ajunge pe strada Clopotelor. Pe urmă se îndepărtă cu un salut 
prietenos, fredonând un cântec. Nici prin gând nu-i trecu ce 
farsă fatală i-a jucat întâmplarea. 

Maria Antoinetta nu putea crede că a scăpat de îngrozitoarea 
primejdie. 

— Oh majestate!. În ce poziţie îngrozitoare v-am adus prin 
imprudenţa mea. 

Regina zâmbi cu multă graţie și cu un aer victorios. 

— De acum nu mă mai tem de nimic! însuși Dumnezeu din 
cer e cu noi și ne ocrotește cu puterea sa cea maro. Să ne 
grăbim amice, să ajungem cât mai repede în strada Clopotelor! 


Nenorocita nu presimțea că mâine va fi iarăși în primejdie, 
graţie unei imprudenţe neînsemnate a regelui! 

Capitolul 92 TRAS PE SFOARA 

Ofiţerul izbuti ca fără nicio piedică să aducă pe regină pe 
drumul adevărat și poate chiar cel mai scurt până la strada 
Clopotelor. 

Maria Antoinetta ajunse până la cupeul deschis și fără multă 
vorbă se avântă înăuntru ocupând locul ce o aștepta. Ofițerul 
închise ușa pe dinafară, Maria Antoinetta îl mai salută odată cu 
mâna, apoi el plecă foarte grăbit. 

Caii o luară la galop, cupeul se îndreptă ca fulgerul spre 
poarta apropiată de ieșirea din Paris. Numai o singură primejdie, 
dar destul de gravă mai amenința acum familia regala. 
Sentinela porții avea să revizuiască pașapoartele voiajorilor. 

Cupeul ajunse lă poarta Parisului. Sentinela îl opri. O adâncă 
tăcere se. Făcu înăuntrul lui și inimile tuturor zvâcneau cu 
putere, cuprinse de adâncă emoție. Până aici, evident că cerul 
era cu dânșii; vor trece ei oare și de această ultimă primejdie? 

In același moment se deschise ușa cupeului și razele unei 
lămpi căzu asupra călătorilor. Un vameș mustăcios, insolit de 
doi sergenţi municipali se uitară înăuntrul trăsurii. 

— Cine sunteţi și încotro mergeţi? întrebă el. 

Doamna de Fauzel scoase dintr-o pungă foarte elegant 
lucrată, pașaportul atât de greu obţinut. Vameșul îl citi cu multă 
atenţie, apoi se uită rând pe rând la toate persoanele. 

Ludovic al XVI-lea se prefăcea că doarme și-și rezemase 
obrazul în așa chip de spatele trăsurii, încât privirea scrutătoare 
a funcţionarului nu i-a putut prinde trăsăturile. 

Asta a fost un mare noroc! Căci obrazul gras și rotund al 
regelui era prea cunoscut pentru a fi recunoscut sub orice 
deghizare. 

Doamna de Fauzel se pipăi în buzunar, și puse pe furiș câteva 
monede de aur în mina subofițerului. 

Ca de obicei, acest dar influența și acuma înlăturarea 
grabnică a tuturor formalităţilor. Subofiţerul îi dădu îndărăt 
pașaportul, și închise ușa cupeului. 

Cei din cupeu auziră cum poruncea el cu voce aspră ca să 
deschidă poarta pentru trecerea trăsurii, care acum pornea 
încet și greoi. 

Ludovic și femeia lui, priveau prin fereastră la zidirea întinsă 


și joasă, care era luminată în interior cu lămpi de ulei. Fără voie 
Ludovic al XVI-lea strânse mâna soţiei sale. Își amintea cum 
trecuse odinioară prin aceeași poartă ca rege inviolabil și 
puternic! Atunci toată garda se înșira la rând cu puștile la umăr, 
toba răsuna cu putere. 

Au trecut însă toate! S-a șters gloria! 

în noaptea asta, prin aceeași poartă trecea un biet fugit cu 
soţia și copiii săi sub nume fals. 

Lui Ludovic al XVI-lea nu-i mai rămăsese nimic din grandoarea 
trecutului. Nici măcar viaţa nu-i era sigură în sânul supușilor săi. 
Acuma trebuia să treacă prin noapte și ceaţă desconsiderat și 
lipsit de orice stimă! 

Astfel de gândiri, probabil că zbuciumau creierul Doamnei de 
Fouzel, căci se plecă deodată pe mâinile perechii regale și le 
sărută cu respect. 

— Pace și noroc! zise atunci Maria Antoinetta. Trecutul e în 
dosul nostru, și în faţă ne surâde un nou viitor. 

Regina se înfundase mai comod pe pernele trăsurii; ea închise 
ochii și începu să viseze. 

Ah, nenorocita, nu bănuia că din visul acesta fără griji pentru 
dânsa și ai săi, va renaște o deșteptare tristă și amarnică! 

Capitolul 93 CURIERUL CĂLĂREȚ 

Satul Sf. Menehould se află la aproape cincizeci de kilometri 
depărtare, în vestul Parisului. Azi e un cuib neînsemnat, care cu 
acoperișurile sale de paie și cu colibele sale joase, face impresie 
deplorabilă. Atunci însă, în timpul revoluţiei franceze, după 
numărul locuitorilor săi, satul era un orășel mic. 

Era seară. Printre pomii, care umbreau aproape fiecare casă, 
se adunară locuitorii satului. Bărbaţii fumau și beau vin de mere 
din căniţe de zinc. Femeile se întruniră cu toatele la puț. După 
obiceiul femeiesc, puseră mâinile sub șorț și vorbeau. 

în mijlocul satului, nu departe de biserica pustiită, se afla 
restaurantul, care era cea mai impunătoare clădire a satului. O 
scară cu trepte de fier ducea la intrarea restaurantului. De-a 
lungul clădirii se întindeau grajduri, în care se odihneau vreo 
douăzeci de cai. Drouet, proprietarul restaurantului, era și 
antreprenorul diligenţelor poștale. Menehould era a doua stație 
după Paris. Antreprenorul poștal Drouet era cunoscut ca patriot 
distins între toți locuitorii satului. Cei mai mulţi din sat ziceau, că 
Drouet e un patron ciudat și certăreț. Pe lângă asta mai era 


considerat și zgârcit, fals și viclean. 

Pe scară stătea tocmai Drouet în halat de noapte, cu o pipă 
lungă în mină, lângă alţi membri ai satului. 

— Dar ce s-a întâmplat azi? întrebă vecinul său, tâmplarul 
gras Ypot. N-ai observat și dumneata, cetățene Drouet? Ce 
multe trupe au venit azi pe aici! Și la noi nu prea e obicei să se 
vadă atâta armată! Trebuie să se fi întâmplat ceva în Paris! 

Cine știe ce s-a întâmplat acolo! Destul de încet lucrează 
domnii în Paris! Dacă ar fi după mine, apoi demult aș fi tăiat 
capul lui Capet și al întregii sale familii. 

— Dar cumetre Drouet, ce spui?! zise un ţăran slab. ȘI 
încovoiat înainte. Ar fi o tușine și un păcat să se facă lucrul 
acesta! Regele tot rămâne un cap suprem. 

— Ești un prost meștere Touriet! îl întrerupse Drouet pe cel 
care vorbise, făcând rotocoale de fum cu pipa sa. Regele nu e 
cu niciun centimetru mai sus decât noi, nu, dar el e încă un 
pungaș și un trădător! O, de aș fi eu în convenţie, să vezi cum. 
Le-aș mai da de hac! 

— Da, da, Drouet e un bărbat voinic, zise tâmplarul Ypot. 

Apăru un călăreț grăbit. Și cu o mișcare bruscă, opri calul 
spumegând înaintea celor trei ţărani adunaţi laolaltă. 

Cei trei priviră uimiţi pe cel sosit, care purta uniforma unui 
ofițer de cavalerie. 

— Hei, ascultați! Unde e drumul care duce la primar? 

— La primar voiţi să vă duceți? Da, dar nu se poate. Primarul 
e bolnav rău! Dar eu sunt locţiitorul lui! 

Și Drouet se umflă în pene. 

— Cu ce vă pot servi, hm? 

— Aţi văzut trecând prin sat o diligență? De vreun ceas, că 
mai mult nu poate să fie? 

Drouet se gândi un moment. 

— Hei, da, am văzut o diligenţă! 

— Foarte bine, foarte bine! zise tâmplarul Ypot. Cumătrul are 
dreptate, cetăţene! O diligență? Da! Azi după prânz pe la patru! 
Tocmai eram ocupat în atelier! Îi puteţi vedea, cetăţene. Acolo 
unde se zărește lumina prin ușa deschisă! Da, acolo s-a oprit o 
diligență! Erau în ca mai multe persoane. 

— Mai departe! mai departe! Grăbi ofițerul nerăbdător. Pe 
obrazul său negru, era zugrăvită așteptarea și nerăbdarea. Cine 
era în trăsură? 


— la să vedem! stai niţel! Zise tâmplarul intimidat. 

— Ah, eu sunt suplinitorul primarului; eu trebuie să vorbesc! îl 
întrerupse Drouet supărat. Era o doamnă cu niște copii! Avea și 
servitori cu dânsa. Un fecior și o jupâneasă! Mai era și un vizitiu. 
Dar nu s-au oprit în sat. 

— Ah! ce spui? Atunci nu știi nimic, îl întrerupse tâmplarul. 
Desigur că s-au oprit în sat. 

— Cum? ce fel? Cine spune asta? Exclamă Drouet cu ochii 
holbați. 

— Eu, cumetre Drouet! Eu spun asta! Afirmă tâmplarul. Eu 
știu bine! Afară de asta boierilor le căzuse și o potcoavă adică 
nu boierilor, ci calului. 

— Mai departe, mai departe! grăbi ofiţerul, blestemând în 
același timp. Nu mă ţineţi în loc, neghiobilor! 

— Oho! Oho! Zise Drouet, fixând cu asprime pe ofiţer, noi 
suntem cetățeni cinstiţi ai Franţei și eu sunt reprezentantul 
primarului, și antreprenor de poștă și... 

— Eşti un dobitoc! se răsti ofiţerul. Înainte. Îţi spun! Ce drum 
ci apucat diligenţa? Și cât timp e de când a trecut prin sat? 

— Cât timp e de atunci?. Zise tâmplarul Ypot, bâlbâind de 
câteva ori. Hm. Or fi vreo trei ceasuri? Poate și mai mult chiar! 
Trăsura s-a îndreptat spre Clairmont! 

— Bine!. Zise ofițerul și dete frâu liber calului său. 

— Dar spuneţi-ne ce s-a întâmplat?. Îl întrebară toţi trei 
ţăranii. Căci doar suntem și noi tot așa patrioţi ca și dumneaei! 
Ce s-a întâmplat? 

Ofițerul râse scurt. 

— Mai. Bine aţi fi deschis ochii, mă proștilor, și aţi fi știut!. Le 
strigă cu asprime. Ludovic Capet a fugit noaptea cu ai săi din 
Temple! Cu trei ceasuri mai înainte a trecut pe lângă nasul 
vostru și voi nici nu l-aţi recunoscut! 

— Cum? ce fel?. Strigară toți deodată. 

Ofiţerul însă, dădu pinteni calului său, dar așa de tare încât 
acesta scăpăra scântei de sub copite, și dispăru în vârtejuri de 
praf pe străzile satului. 

Tineretul satului se întrerupse din joc. Bărbaţi și femei 
alergară cu toţii mai aproape, lângă cei trei capi ai satului. 

— Dar ce s-a întâmplat? strigară câţiva din ci. 

Drouet era întâiul care prinsese curaj. 

— O, trăzni-i-ar Dumnezeu! zise Drouet dând cu piciorul în 


pământ. Capet a fugit? Hahaha! 

Și izbucni într-un râs diabolic. 

— Asta e gluma cea mai frumoasă pe care am auzit-o 
vreodată! Ce mai neghiobi! Domnii din Paris ne fac proști și oare 
mai exista vreo gâscă mai dobitoacă decât ei? Auzi să fugă 
Capet! Eu să fi fost gardian în Temple, eu Casmir Pliliope Pierre 
Drouet, antreprenor poștal din Menehould, pe viaţa mea! Nicio 
muscă nu mi-ar zbura fără voie din Temple, dar mai ales 
bătrânul porc, Ludovic, și femeia sa, austriaca trădătoare! 

— Da, da, am zis eu întotdeauna, că, cumătrul Drouet e 
viclean! zise iar Ypot. 

Drouet se ridică liniștit pe vârfurile degetelor. 

— Dar, desigur, să fie a dracului toată treaba lor! Capet să 
fugă, îţi ieși din sărite! Și când te gândești că toate aspiraţiile 
revoluției se duc dracului! 

— Lasă că-l prind ei iarăși! 

— Da, da, îl vor prinde, n-ai grijă! zise și al treilea cetățean, și 
de-l vor prinde, apoi toate sunt iarăși bune! 

— Desigur, neghiobule, că toate vor fi iar bune, râse tare 
Drouet. Atunci cred că vor face proces scurt, și Capet, siracu, va 
face cunoștință cu cuțitul roșu! 

— Zău așa?! Ce spui? Ziseră ceilalţi doi uimiţi. Să cadă capul 
său suprem sub cuțitul ghilotinei?! 

— Așa! toţi sunteţi regaliști mascaţi, toţi meritați ca meșterul 
Sanson să vă treacă prin mina lui! Strigă Drouet amărât și 
veninos. Și zicând asta își întoarse capul de la vecinii săi. 

— Ferească Dumnezeu, ferească sfântul! zise fierarul și în 
neliniștea sa își făcu cruce. 

— Ah, da! Ah, da! Asta nu mai valorează nimic i se corectă el 
singur și foarte perplex de imprudenţa ce a comis-o de a-și face 
cruce, luă o priză de tabac, uitându-se împrejur spre a vedea 
dacă n-a băgat cineva de seamă, crucea ce și-a făcut-o. 

Dar cetăţenii erau prea iritaţi și prea ocupați de cele 
întâmplate pentru ca să observe. 

— Regele și regina au fugit din Temple! 

Ca un fulger se comunică această știre din gură în gură. Tot 
satul se adună la ușa fierarului. 

Toţi căscau gura înaintea uneltelor și mașinilor primitive din 
fierărie, care căpătară deodată o mai mare importanţă decât 
oricând în ochii locuitorilor. Se știa doară că, cu câteva ore mai 


înainte, cupeul cu familia regală se oprise la această fierărie! 

Capitolul 94 FOAMEA REGELUI 

în mijlocul acestui murmur și taifas al cetățenilor adunaţi, 
răsună deodată loviturile unui bici și zgomotul înfundat al unui 
cupeu greu încălcat. 

Locuitorii se uitară împrejur. 

— Ei, dar ce-i asta? zise fierarul Ypot. De unde o fi venit 
trăsura sta? Văd că vine din satul vecin, și acolo nu există nicio 
șosea judeţeană! Pun rămășag, că vizitiul s-a rătăcit. 

— Dar ce-mi pasă mie! zise Drouet înverșunat. Pentru mine 
unu, poate să se fi înecat undeva într-o baltă! O fi și ăștia unii 
dintre feudalii emigranţi! Ce grabă mare au și dânșii de a fugi 
din Franţa cu bani adunaţi de pe spinarea poporului! 

Strânse pumnii și scoase o înjurătură infamă. Fierarul însă îl 
linişti, atingându-l cu mina pe umeri. 

— la spune-mi ce-ai face, dacă ai fi din convenţie? 

— Cum, ce aș face? strigă el cu furie. Aș tăia gâtul tuturor 
bogătașilor, sechestrându-le apoi averile, iar cu tine aș face 
începutul! 

— Vai de mine, vecine, proaste glume mai faci spuse fierarul, 
și se apucă de gât ca și când ar fi avut să se convingă dacă 
gâtul și capul mai sunt nedespărţite. 

în timpul acesta se apropie trăsura. Deja își croise drum pe 
lângă poporul adunat, vizitiul dădea nebunește în cai, probabil 
pentru a-i face să o ia în galop. Interiorul cupeului era acoperit 
de niște perdele, care opreau pe locuitorii curioși a distinge 
pasagerii. 

Dinăuntru se lovea în geamul cupeului. Vizitiul însă tot dădea 
în cai. 

— Ei tu idiotule, strigă Drouet, nu auzi că bat în geam stăpânii 
tăi? Ţi-ai astupat urechile? 

Vizitiul însă nu răspunse nimic și continuă a da cu biciul în cai. 
Se vedea că vrea să. Scape cu orice preţ de apropierea 
locuitorilor strânși grămadă. Dinăuntrul trăsurii, însă, iar se bătu 
în geam. În același timp, se auzi un glas bărbătesc care ordonă 
cu ton poruncitor oprirea tupeului. 

— Mă obraznicule. Oprește, nu auzi? Strigă Drouet din nou 
către vizitiu. In același timp însă făcu o mișcare de a se da jos 
pentru a opri caii. 

Drouet era cunoscut ca un buclucaș, plin de toane. Supărat de 


purtarea ofensatoare a ofițerului, voia să-și potolească furia pe 
spinarea vizitiului necunoscut. 

Vizitiul a trebuit să oprească de voie, de nevoie, dar cu 
oarecare abilitate, la distanţă de mulţimea îngrămădită. 

începu să se însereze de-a binelea. Nu mai era mult până să 
se întunece cu totul. Vizitiul nici nu lua în seamă înjurăturile și 
supărarea dirigintelui poștal. Sări jos de pe capră și deschise 
puțin ușa cupeului. 

— Pentru Dumnezeu! șopti el. Trebuie să plecăm fără să ne 
oprim aici un singur moment. Abia în Clermont, ne vom putea 
odihni câteva minute! 

— Nu, nu, nu mai pot răsună glasul gros din cupeu. Nu se 
poate, dragă duce!... 

— Pentru Dumnezeu, nu-mi spuneţi pe nume! Suntem 
spionaţi! La câţiva pași de aici stă un găligan cu saboti. 

— Ei ași, aici nu mai e nicio primejdie! răsună iar vocea din 
cupeu. Încă odată îţi spun că de douăzeci și patru de ore n-am 
luat nimic în gură! Să gustăm ceva aici, un pui sau altceva. 

— Peste o oră vom fi în Clermont! numai o oră mai abţineţi- 
vă! 

— Nu, nu, aici ne dăm jos! 

De voie, de nevoie vizitiul a trebuit să deschidă ușa. Drouet se 
apropiase de trăsură. Pe cât de provocător și obraznic s-a 
exprimat mai înainte despre pasagerii din cupeu, pe atic de 
supusă și servilă îi era acuma atitudinea. Dirigintele poștal își 
scoase cascheta. 

— Coniţele fac o călătorie lungă? zise el cu glas insinuant. Nu 
vreți să vă odihniţi un moment? Birtul poștal e cunoscut în toată 
Franţa pentru bunele lui mâncăruri, vinurile minunate și serviciul 
prompt ce-l avem! 

Din cupeu se auzi un murmur de adâncă satisfacţie la auzul 
enumerării tuturor acestor bunătăţi gastronomice. 

— Ei vedeți, aici găsim ce ne trebuie! Spune-mi te rog amice, 
putem găsi la dumneavoastră, fără a pierde multă vreme, un 
puișor gras și o sticlă de vin cumsecade? 

— Nu numai asta, dar la noi găsiţi găini, gâște. Rulade și alte 
bucate excelente! Răspunse Drouet cu suplețe. Vă rog daţi-vă 
jos, și veţi fi satisfăcuţi pe deplin! 

Noi șoapte se auziră acuma din cupeu. Părea, că diferite 
glasuri femeiești protestează contra opririi și intrării în birtul 


poștal. 

Se auzi un oftat, apoi se deschise dinăuntru ușa cupeului. 

Drouet stătea într-o atitudine foarte respectuoasă, eu pălăria 
în mână. 

Se întunecase atât de mult incit nu se puteau distinge 
persoanele din cupeu. Mare îi fu mirarea lui Drouet, când văzu 
coborându-se din trăsură o doamnă voalată, cu doi copii, după 
care veneau două persoane, un bărbat și o femeie, care 
aparţineau probabil personalului de serviciu. Drouet făcu un 
gest obraznic. 

„Ei, comedia dracului, să fi știut cu că butoiul ăsta de individ 
nu-i decât un servitor! ți place? Așa niște vite beau Bordeaux și 
nu mănâncă decât pui!” 

Urmă cu mult respect pe pasageri. Şi-i îndemna cu vorbe dulci 
să urce treapta care ducea la birt. 

— Nu vrem să intrăm în sala comună a birtului, reluă pretinsul 
servitor. Cucoana mea e cam nervoasă și orice zgomot o 
enervează foarte rău. N-ai putea amice dragă, să ne pui la 
dispoziție, o odaie particulară? 

Pretenţia asta supără mult pe Drouet. Cum?. Se gândi el. Un 
lacheu își permite să-mi spună mie amice dragă! 

— Nu sunt amicul dumitale. Ci domnul diriginte poștal! 

în același timp, deschise o ușă care ducea într-o odaie nu 
tocmai elegant mobilată, dar confortabilă și plăcută, și sili pe 
pasageri să intre. 

— Aduc numaidecât lumină. Vă rog, aveţi răbdare un 
moment! Zise el cu un ton foarte servil. Ce comandaţi? 

Cum v-am spus, luă iar cuvântul pretinsul lacheu. Câteva 
sticle de vin Bordeaux, dacă ai în pivniţă, și vreo patru pui! 

— Am și castraveți proaspeţi! zise Drouet, veninos. 

— Adă, adă câţiva! răsună iar vocea groasă a lacheului. 

Drouet închise ușa cu oarecare violenţă. 

— Ei, Carolino! Lisetto! Mario! Ana! Strigă el. Dar unde v-aţi 
ascuns, leneșelor ce sunteţi? Luminări, lămpi, iute! Mă auziţi? 

Cobori jos în curte, deschise furios ușa bucătăriei, dar nimeni 
nu-i răspundea. 

— Puturoaselor ce sunteţi! Se vede că iar v-aţi ascuns prin 
coșare cu flăcăi, și faceţi dragoste prin colţuri! Lasă c-am să vă 
învăţ eu minte, numaidecât! 

Strigătele au avut efect. Toate servitoarele se furișară fără 


zgomot și ascultară mai întâi un lung discurs al stăpânului lor, 
fără, a-l întrerupe în predica. Sa plină de ameninţări. Numai 
după ce-și descărcă furia, Drouet dădu ordinele necesare pentru 
a servi pe pasagerii. Sosiţi. 

Apoi, însoţit de feciorul din casă, se cobori în pivniţă. 

— Vor să bea vin bun! Le dau eu vin foarte bun, dar să 
plătească cumsecade! lţi place ce obraznic! Lini spune: amice 
dragă, parcă am păscut porcii cu el! Las că-i arăt eu cine sunt! 
Stăpânii săi, or să plătească obrăznicia asta! 

Drouet alese câteva sticle cu vin excelent, cu care încărcă pe 
servitorul birtului! Apoi, ieși din pivniţă. 

în timpul acesta, o servitoare aprinse luminările în odaia 
musafirilor. Când intră Drouet, găsi pe cocoană, stând pe 
canapea cu fetița, iar pe scaun ședea pretinsa cameristă ţinând 
în braţe pe băiețel, care dormea. Servitorul însă stătea cu 
spatele spre ușă, făcând o zadarnică încercare de a pătrunde cu 
privirea, întunericul beznă din stradă. La intrarea lui Drouet, 
lacheul se întoarse de la fereastră. 

— Ah, veniţi cu vinul! ia aduceți aici câteva pahare pentru 
boieri! Și cum staţi cu mâncarea? E gata îndată? Am o foame de 
mor! 

„Mă, ce individ e ăsta! Zise Drouet în sine. Asta vorbește 
mereu de foamea lui pe când boierii lui n-au pomenit încă niciun 
cuvânt! Și ce faţă necioplită și botoasă are! Pe ăsta l-am văzut 
eu de multe ori, și faţa lui mi-e foarte cunoscută!” 

Drouet aduse câteva pahare. El observă cu gura căscată că 
servitorul, își turnă atât lui cât și baterilor săi câte un pahar plin, 
după ce mai întâi gustă din fiecare pahar. 

„Asta nu e lucru curat, un servitor care bea mai întâi din 
paharul boierilor săi. 

— Ei, mai iute, amice! zise acum servitorul către birtaș. Ne e 
foame, și nu mai putem răbda! Sunt gata găinușile? 

„Așa un obraznic!”, mormăi Drouet. El vroia să-i dea un 
răspuns tranșant. Dar era ceva atât de impunător și oribil în 
privirea travestitului servitor, încât Drouet, cu toată demnitatea 
lui, se cocoșă și porni afară ca un câine plouat. 

De-abia afară, Drouet prinse curaj. 

— Era să-l strâng de gât pe ștrengarul ăla, zise el fierarului 
Ypot, care se mai afla afară în gang. 

Ca toţi sătenii, era și fierarul foarte curios. Și ar fi vrut să știe 


cine era acea familie străină. 

— Doamne, dar ăia nu vorbeau nicio vorbă când eram în 
odaie! zise Drouet, după ce dusese găinușile în odaie, și veni iar 
afară. Așa ceva n-am pomenit în viaţa mea! Boierii nu vroiau să 
mănânce nimic, dar servitorul s-a așezat comod la masă. „Mă, 
dar bune sunt găinușile astea!” zise el cu o nobleţe și un bon- 
ton ca din carte! Și mi-a isprăvit mâncarea într-o clipă! Vă spun, 
cumetre, mi-a mâncat păsările cu oase cu tot! 

— Dar le-a plătit? întrebă fierarul. 

— Ei, bravo! cred și eu! Crezi cumva că eu hrănesc oameni 
străini în vremurile astea rele, pentru un pui de bodaproste? M-a 
plătit, nu ca un servitor, ci ca un cavaler din vremea veche, 
când exista încă monarhia. la te uite, nene Ypot, cu așa un aliş- 
veliș, m-aș mulțumi în fiecare zi! 

Și zicând asta, Drouet arătă lui Ypot, un pumn cu monede de 
aur. 

— A, bravo! fie orice guvern ar fi, dumneata întotdeauna faci 
treburi bune! 

— Aşi, ar putea fi mai bine, îi răspunse Drouet, simulând un 
ton jalnic. 

— Eu îţi spun, vecine dragă, că vremurile vechi nu se mai 
întorc. lacă, drept să-ţi spun, eu unul urăsc din toată inima pe 
rege cu haita sa, și aș vrea să-i văd pe toţi cu capul pe ghilotină, 
dar trebuie să mărturisesc că îmi mergeau bine treburile! 

— Da, da, zise tâmplarul, era o vreme bună, mi-aduc și eu 
aminte de atunci, că și eu am câștigat frumoase părăluţe. Dar s- 
au schimbat lucrurile! Azi plătim biruri și trebuie să tăcem din 
gură! 

— În schimb trăim într-un stat liber! zise Drouet. Dar deși sunt 
republican, aș vrea să am plină cu bani trăsura ceea care stă la 
poartă. 

Zicând acestea, dirigintele poștal apucă cu gest măgulitor 
monedele de aur căpătate, și se uită fără multă atenţie pe 
partea inversă. 

Deodată se opri înmărmurit. Se apropie mai mult de lanternă 
și aruncă o privire grăbită, pătrunzătoare asupra monedei. 

— Drace! izbucni el. Grasul ăla, nici vorbă... cruci și 
dumnezei! 

— Dar ce-i? ce strigi așa? Ce s-a întâmplat? Nu cumva e falsă 
moneda, ne-ar părea foarte rău!... 


— Ba nu, nu-i falsă! strigă el, de parcă ar fi înnebunit. 

— Dar ce ţi-i domnule diriginte? gângăvi fierarul, speriat de 
strigătele și violenţa lui Drouet. 

— la ascultă mă nene, ești ori nu un patriot cinstit? 

— Dacă sunt un bun și sincer patriot? N-am dovedit oare 
aceasta la ultimele alegeri? 

— Vasăzică, nu ești un monarhist mascat? 

— Doamne ferește! răspunse Ypot. Așa ceva te costă capul în 
ziua de azi! 

— Așadar, se poate încrede cineva în dumneata? 

— Dă, da, fără îndoială! 

— Atunci vino cu mine! Am făcut o descoperire, o îngrozitoare 
descoperire! 

— Ce zici? ce fel de descoperire ai făcut? 

— Ai să vezi dumneata numaidecât! Haide! Haide? la te uită 
bine la moneda asta! Zise el, apropiind lampa ca să vadă mai 
bine. 

— Ce vezi aici? întrebă iar Drouet. 

— Ce să văd? chipul Majestății sale Ludovic al XVI-lea! 

— Idiotule! ţine-ţi gura! Este Capet, nemernicul Capet, care 
ne-a aruncat în mizerie scumpa noastră patrie! 

— Da, da, sigur, e Capet! Dar, ce are a face? Astfel de 
monede am și eu acasă! 

— Ah desigur! rânji Drouet. Hai înăuntru, vecine dragă! Să-mi 
ajuţi puţin la dereticare în odaia unde stau călătorii aceia. Uită- 
te cu atenție la servitorul ăla gras! Ţine-ţi gura că de nu, te 
strâng de gât! 

— Apoi bine, Drouet, ce dracu ai? Te-ai schimbat, că nici nu te 
mai recunosc! 

— Haide! Haide! 

El merse înainte, iar Ypot îl urmă, neștiind ce vrea Drouet. 
Amândoi intrară în odaia în care se aflau străinii. 

Capitolul 95 DESCOPERIREA DIRIGINTELUI POȘTAL 

Doamna cea elegantă tot se mai odihnea pe canapea. Cei doi 
copii dormeau, iar lacheul cel gras, ședea foarte satisfăcut la 
masă și mânca de zor. 

— Ei, ce se aude? întrebă el. 

— O, am vrut numai să strâng! zise Drouet prefăcut. Văd însă 
că vin prea devreme! Nu cumva vreţi să vă schimb și caii? 

— Nu, nu! zise doamna de pe canapea. Avem noi altă 


combinaţie! 

— Bine, bine! afirmă Drouet cu indiferență aparentă. 

Pe urmă dădu un pumn zdravăn lui Ypot, care rămăsese cu 
gura căscată, la vederea servitorului ce înfuleca grăbit. 

— Vino afară, neghiobule! 

îl apucă pe Ypot de bluză, trăgându-l cu tot dinadinsul afară. 
Dar de-abia închisese ușa după el, și cu o mână nervoasă apucă 
pe fierar de piept. 

— Ei, ai deschis bine ochii? 

— Bine zici! ai dreptate! Servitorul ăla gras, care mănâncă 
găinile cu atâta poftă, nu e oare Capet? 

— Dar altul nu poate să fie! întrerupse Drouet, și în ochii săi 
străluci un triumf sălbatic. 

— Ura! Acum cumetre, suntem oameni, îţi spun! Ofiţerul e pe 
o cale greșită, familia care trecuse odinioară prin sat n-a fost a 
lui Capet. Acum îi avem aici. Ei au venit pe o cale greșită, ai 
observat? Și de ce dare? Ca să nu-i prindă cei care îi urmăresc! 
Hahaha! Dar, i-am prins noi la timp! Ei, ce e de făcut? Ce e de 
făcut? Mormăi fierarul. Ar trebui să trimitem un călăreț la 
Clermont, poate că-l mai întâlnește pe ofițer! 

Drouet îi dădu un pumn așa de tare, încât bietul fierar amuţi. 

— Dar ce vrei? strigă el speriat. 

— Neghiobule ce ești! Să chem pe ofițer, să capete el 
răsplata? Să mă scutești de planurile tale! Vom trage noi 
clopotele, vom spune întregii ţărănimi să se înarmeze cu lopeţi, 
cu secere, cu coase, în sfârșit cu toate armele posibile, și pe 
urmă îl prindem noi pe Capet, şi-l ducem la Paris! Îți spun, 
cumetre Ypot, mâine, nu o să mai existe oameni populari în 
toată Franţa, decât eu și tu! Și cine știe, poate că drept 
recunoștință, ne alege și membri în convenţie. 

— Sau dacă am greșit cumva, ne retează capetele! zise 
fierarul cu voce înceată. Cu oamenii ăștia nu e ușor să te pui! Eu 
zic să-l lăsăm pe Capet să fugă în pace, cumetre! Și la urma 
urmei, ce ne pasă nouă de Capet și de suita sa? 

— O, tu prostule și măgarule, strigă iar Drouet cu furie. Să faci 
așa cum îţi spun eu! Te dud fuga prin sat, aduci pe toţi oamenii 
aici în faţa birtului, o parte în faţa intrării și alta în dosul ei, așa 
ca să nu poată scăpa nicio muscă din birt. Pe urmă, când vor fi 
adunaţi cu toţii, îmi dai un semn. Vom trage cu pistoalele și de 
pe turla bisericii trebuie trase clopotele de moarte și de foc! Cât 


pentru rest voi îngriji eu! 

Zis și făcut. Fierarul, care avea respect mare pentru cumătrul 
său, îl ascultă cuvânt cu cuvânt. Ca un vultur zbură la dreapta și 
la stânga ușii care dădea în odaia boierilor. 

Răbdarea antreprenorului poștal era pusă la grea încercare. 
Trecu un timp cam lung. În timpul acesta, nu se întâmplă nimic 
deosebit în odaie. Nici de afară, nu auzi niciun zgomot. Desigur 
satul era întins, Ypot avea cale bună de umblat până să poată 
alarma pe toţi sătenii. Dar Drouet se gândi și făcu iute un alt 
plan. 

El chemă puţinii bărbaţi puternici care erau în serviciul său 
personal. Pe deasupra mai sosi și o diligenţă. 

Drouet angajă și pe vizitiul ei. El îi puse la curent de ceea ce 
se va întâmpla. 

Din ochii celor strânși, scânteia o veselie nebună. Nimeni nu 
credea că cei din odaie erau membrii familiei regale. Ei se 
gândeau numai la câștigul lor strălucit, căci în tot cazul vor fi 
plătiți de suveranii actuali ai Parisului. Nici nu era nevoie de 
întărâtarea lui Drouet, pentru a sălbătici pe cei adunaţi în faţa 
birtului. 

Despre fierarul trimis în sat, nu se auzea nimic. După o 
jumătate de ceas se auzi un zgomot surd. Din toate părţile se 
zăreau umbre nocturne, care înaintau spre restaurant. 

în același timp se deschise ușa de la odaia boierilor, și apăru 
chipul vizitiului. După dânsul, urma doamna cu cei doi copii ai ei 
și cu servitorii travestiți. 

Capitolul 96 ÎNVIATĂ DIN MORŢI 

Chiar în ziua când soarele strălucitor pătrunde în toate 
colţurile, Morga apare cât se poate de misterioasă. 

Căci nu există un antagonism mai înfiorător decât între viață 
și moarte. Nu degeaba, omul însufleţit simte o repulsie faţă de 
forma moartă, care ieri purta încă o inimă caldă și iubitoare în 
sinul ei. 

Cadavrul din faţa noastră mai are asemănarea exterioară cu 
fiinţa dispărută, dar pietrificarea morţii, ne îngrozește. Buzele 
care par că vor să se deschidă ca să spună ceva foarte 
misterios, ne înfioară în mod straniu. 

Și când te gândești la Morgă! Ce impresie sumbră și 
groaznică, face ea asupra omului simţitor. O casă a cărei unică 
misiune e de a adăposti morți în sânul ei, corpuri omenești care 


nu mai trăiesc. Chiar. Pereţii goi și sumbri, vorbesc o limbă cât 
se poate de funebră. 

Câte speranţe nobile, câte planuri de viitor își găsesc sfârșitul 
aci în clădirea sumbră și rece! Câtă iubire și ură, câtă speranţă 
și îndrăzneală, câte decepţii amare se ascund acum mute în 
zidurile Morgăi. 

„Lăsați orice nădejde, voi care intraţi aici!” Cuvintele acestea 
ar trebui să figureze cu litere de foc pe frontispiciu. Poate că 
acel care e sătul de viaţă, se îngrozește de faptul de a se omori, 
numai la privirea acestei clădiri! 

Astfel de gânduri zbuciumau acum creierul Orfeliei, când se 
cobori de mână cu fratele ei, în pivnita mortuară. 

Câtă liniște era în jurul celor doi fraţi. Lanterna din mâna 
Călăului ardea nesigură, aruncând, când ici, când colo, o lumină 
amăgitoare pe zidurile vechi și înnegrite. De pe piatră picura 
încet apa, singurul zgomot în mijlocul acestei liniști mortuare. 
Afară de acesta, se mai auzeau, pașii Orfeliei și ai fratelui ei. 

Ajunși în pivniţă, Orfelia se opri pe loc. Ea puse mâna stângă 
pe inimă și oftă adânc. 

— O, cât de pustiu e aici! Oh frate, cât de chinuitoare trebuie 
să fie disperarea unui om, până să se hotărască să-și pună capul 
în clădirea aceasta! 

— Totul e trecător! până și viaţa! Bine de aceia care nu mai 
sunt în viață! Ei nu se mai întreabă întruna: cine știe ce se va 
întâmpla mâine? Ei și-au ajuns scopul. Ușoară fie-le ţărâna! 

Orfelia îmbrăţişă înfiorată pe Călău. 

— Nu frate, nu spune asta! e groaznic să stai aici! Închipuie-ţi, 
sunt oameni ca și noi, aceia care se odihnesc aici pentru vecie? 
Când s-au născut, și pe ei i-a îmbrățișat cu căldură mama lor. Cu 
ce au greșit ei, ca să fie pe veci, dar pe veci uitaţi, daţi eternei 
uitări! 

Călăul oftă greu. 

— Cine i-ar putea uita! murmură el. Oh, soră dragă! Cât 
invidiez morții care se odihnesc aici în pace și liniște! O, cum mi- 
e de îndurerată inima! O, soră, soră dragă, nu-ţi poţi închipui ce 
îngrozit sunt de soarta lui Lili! 

— Vino! zise Orfelia. Tu cunoşti locurile pe aici, du-mă la 
Adella de Barry! 

Călăul ridică în sus lanterna; căută cu privirea în toate părţile 
și se opri asupra unui obiect negru, care sta întins într-un colţ. 


— Acolo e, surioară! Vino, și sfânta fecioară să-ţi fie într- 
ajutor! 

Enric apucă pe Orfelia de mână, și înaintară împreună spre 
colţ. 

Pe o scândură albă, cu capul întins spre Enric și Orfelia, zăcea 
un cadavru femeiesc, îmbrăcat numai cu strictul necesar. 

Enric Sanson gemu de durere. 

— Ea este! E frumoasa diavoliţă care a adus asupra capului 
nostru atâta jale! 

— Deschide fereastra! porunci Orfelia, scoate cadavrul pentru 
ca privirea mea să cadă din plin asupra sa! 

Enric ascultă. Cu o sforţare, ridică în sus fereastra și apucă 
coșciugul pentru a-l scoate afară. 

Imediat după aceea, Orfelia se aplecă pe corpul moartei. Fără 
îndoială, era corpul Adellei de Barry! Adânca catalepsie în care 
căzuse, făcu să cadă jos sulemeneala care acuma nu mai 
acoperea decât o parte a feţei. Peruca cea blondă dispăruse, și 
nu se mai vedea decât păru-i negru, tăiat scurt. O paliditate 
adâncă, acoperea obrazul. Dar chiar dacă Adella de Barry era 
moartă cu adevărat, moartea nu i-a luat nimic din mândra și 
demonica ei frumuseţe. 

Orfelia studie cu băgare de cearnă, rana abia perceptibilă, pe 
care o căpătase Adella, în urma loviturii de pumnal. Marginile 
ranii de pumnal erau cam umflate, de culoare albăstruie și 
contrastau grozav cu sânul alb al Adellei. 

Cufundat în triste și dureroase gânduri, Enric Sanson se uită 
fix la corpul nemișcat al Adellei. 

Bizar! Acuma, că stătea înaintea ei, nu știa ce simțăminte are 
față de dânsa. Fără voie își aduse aminte de acea seară de 
adâncă ameţeală a simţurilor pe care a petrecut-o în castel în 
brațele Adellei, la sânul ei, sorbind din voluptăţile ei, din 
nepotolita ei poftă senzuală. Ce patimă nebună a străbătut în 
acea noapte corpul acesta înțepenit, cum tresărea de fiorii 
plăcerii, îmbrăţișându-l cu foc nestins, și acoperindu-l cu sărutări 
fierbinţi! Și el, ce plăceri cerești a gustat în acea divină 
îmbrăţișare! 

Fără voie Sanson apucă mâna Orfeliei, care îl linişti cu un 
singur gest. 

— Momentul a sosit? zise ea adânc mișcată. Ascultă-mă deci 
încă odată! Dacă această femeie care zace întinsă înaintea 


noastră, nu e moartă, ci cuprinsă numai de catalepsie, ascultă 
fiecare cuvânt ce-l rostim alături de dânsa! 

— Imposibil, surioară! Crezi tu într-adevăr? 

— Nu cred nimic! răspunse Orfelia. Știu ce știu. Vasăzică tu 
ceri de la mine, s-o scot din catalepsie, și dacă Dumnezeu îmi va 
da putere, s-o rechem la viață? 

Da, surioară! Te conjur! 

— Gândește-te bine, frăţioare, ce ceri de la mine! N-ai spus tu 
oare singur, că Adella de Barry e cea mai înverșunată dușmană 
a ta? 

— M-am înșelat surioară! Toată vina ei, este că m-a iubit cu 
pasiune! 

— Las-o în pace acuma! Noi am făcut tot ce a fost omenește 
posibil. Facă acuma și cerul ceva în ajutorul ei! 

Adânc emoţionat, Enric îngenunche lângă coșciugul de fier în 
care era întinsă Adella, și nu îndrăzni a-și lua ochii de la dânsa. 
Cu un dor nebun se uită la încântătoarea ei frumusețe. 

Ah, ce chinuitor trecea timpul! Călăul avea impresia că de la 
intrarea sa în pivniţă au trecut ore nenumărate. Adella tot nu se 
mișca! 

Enric Sanson se înfioră fără voie. Niciodată, sora sa, nu i s-a 
părut atât de stranie. 

Orfelia ieși din nemișcare. Băgă mâna în sân, de unde scoase 
o mică sticluță de aur. Scoase dopul. Un miros bizar, ca al 
migdalei, umplu sala morţilor. Ea se aplecă asupra Adellei. 
Picură câteva picături pe pană. Atentă, observă efectul 
picăturilor căzute pe carne. 

Deodată rana se lărgi și luă forma unei brazde. Părea că 
începe să se descompună carnea. Atunci Orfelia respiră ușurată. 

— Frate dragă, nenorocita trăiește! Să vedem dacă mai e de 
ajutat ceva aici! Zise ea. 

— Cum? crezi într-adevăr una ca asta? Nu, nu se poate! O 
astfel de veste cerească nu-mi poate părea credibilă! Ingână 
Călăul emoţionat. 

Orfelia privea melancolic. 

— Fie ca încercarea asta generoasă să reușească spre binele 
tău! zise ea adânc mișcată. Mi-e teamă, însă, că ne chinuim 
eforturile astea supraomenești pentru o ingrată! 

Zicând asta, Orfelia se aplecă spre Adella. 

Îşi dădu toată silinţa să deschidă gura nenorocitei; ceea ce 


era, însă, foarte greu. 

— Ajută-mă, Enric! zise ea. 

Numai Enric, încordându-și toate puterile, izbuti să-i 
întredeschidă buzele, pentru ca Orfelia să-i poată picura câteva 
grame din elixirul pregătit. 

— Ei, acum începe partea cea mai dificilă a muncii noastre! 
murmură sora Călăului. Trebuie să-i insuflam moartei o nouă 
viaţă! 

— Și cum vrei să faci asta, surioară? întrebă Enric. 

Ascultă cu multă atenţie explicaţiile Orfeliei. Apoi începură 
amândoi să se ocupe de pretinsul cadavru. 

Operația exercitată de Enric și Orfelia asupra Adellei seamănă 
întocmai cu aceea care, în mod obișnuit, se practică în 
readucerea la viaţă a înecaţilor sau în cazul unor morți 
aparente. 

Enric trebui să asigure, mai întâi, cadavrului, o poziţie de 
ședere, punând apoi într-o mișcare neîntreruptă braţele Adellei. 

După explicaţiile date de Orfelia, principalul era ca, înainte de 
toate, să se pună în funcţiune din nou plămânii nenorocitei 
pentru ca prin această mișcare ondulatoriu violentă pe care 
Enric o executa asupra trupului, inima să înceapă din nou să 
pulseze. 

Câtva timp, toate eforturile lui Enric rămaseră infructuoase. 
Sudoarea îi curgea de pe frunte în picături mari. Deznădăjduit și 
descurajat voise să se oprească, dar Orfelia îi făcu un semn 
poruncitor: 

— Tot înainte, nu te opri! Pentru nimic în lume, nu trebuie să 
ne oprim. Dacă prin mișcările noastre, vom reuși să facem să 
pătrundă în stomacul nenorocitei o singură picătură, apoi e 
scăpată! 

La un semn al Orfeliei, Enric lăsă să creadă pe spate, corpul 
Adellei. Orfelia încercă din nou să-i picure în gură câteva picături 
printre dinţii Adellei. 

Ciudat, rezistența pe care o mai opuneau dinţii foarte strânși 
ai Adellei, nu mai era așa mare ca până acuma. Fără ajutorul lui 
Enric, Orfelia a putut acuma să introducă câteva picături printre 
dinţii Adellei. 

Pe când Enric continua, mișcările sale de odinioară cu corpul 
nenorocitei, Orfelia, freca sânul și spinarea Adellei la intervale 
regulate. 


După o jumătate de oră de muncă încordată, se întâmplă în 
sfârșit incredibilul. O slabă, foarte slabă respiraţie, apăru pe 
buzele moartei. 

— Surioară, dragă surioară! trăiește! Strigă Enric Sanson 
tremurând de emoție. Oh, fie lăudat cerul! Acuma Lili a mea, a 
scăpat de ce-i mai rău! Adella trăiește! 

— Curaj, prudenţă și sânge rece! Tot n-am scăpat de 
primejdie. 

Orfelia încercă din nou să introducă printre dinţii Adelei 
câteva picături de elixir. De astă dată, dinţii, s-au deschis fără 
împotrivire, și buzele nenorocitei au făcut o încercare de a 
înghiţi. 

— Ascultă-mă frăţioare! zise Orfelia, pentru a treia oară te 
întreb! Crezi tu că Adella de Barry este recunoscătoare din fire, 
crezi tu că va ţine în mod conştiincios jurământul ce ni-l va da în 
ceasul acesta? 

Atunci Enric puse mâinile pe piept, zicând cu solemnitate: 

— Da, surioară, eu cred că Adella de Barry nu-i geniul răului! 
Ea ne va fi recunoscătoare toată viaţa că am scăpat-o de 
moarte, și va îngropa ura ei de mai înainte. 

La auzul acestor cuvinte, sora Călăului se aplecă asupra 
moartei aparente. Își lipi buzele de urechea rece a Adellei. 

— Ascultă-mă Adello de Barry! Stiu foarte bine că mă poţi 
asculta! Voi încerca să te deștept din somnul cataleptic în care 
te afli cufundată! Dar ascultă-mă! Jură și obligă-te a nu dușmăni 
pe viitor nici pe fratele meu, nici pe iubita lui! Primul cuvânt 
când te vei redeștepta la viaţă, să conţină acest jurământ! Dar 
dacă vei refuza cumva, jur pe tot ce-i mai sfânt pe lume că te 
voi ucide! 

Orfelia se retrase, încrucișând braţele pe piept. Cu privirea 
fixă și pătrunzătoare se uită la moartă. 

Deodată cei doi frați observară un oarecare zgomot, care 
tulbură liniștea de până atunci. Amândoi ascultară. Nu mai era 
îndoială! Din buzele Adellei ieșea încet și întrerupt răsuflarea. 

Faţa Orfeliei se lumină de mândrie. Ea se apropie. 

— Adella de Barry era moartă numai cu numele dar sufletul îi 
rămăsese în trup! Membrele ei erau numai cuprinse de 
catalepsie. Desigur că în mai puţin de un ceas ar fi răpit-o cruda 
moarte, însă noi, frățioare, am sosit tocmai la momentul 
oportun! 


— O, cât te preţuiesc! Voi mulţumi cerului până în ultimul 
meu moment. Acuma toate se vor îndrepta. Adella de Barry ne 
va fi pe veci recunoscătoare. De aci înainte nu mă mai tem de 
nimic; niciun nor nu va întuneca firmamentul fericirii noastre! Lili 
va fi dulcea și adorata mea soţie! O, fie bine cuvântat ceasul 
fericit în care renăscu fericirea mea, pentru a nu mai pieri 
niciodată! 

Bărbatul foarte fericit, nu observă îndoiala ce se oglindea pe 
obrazul Orfeliei. Un oftat adânc îi ieși din piept, căci ea credea 
contrariul. Simţea că era poate mai nimerit, să o lase pe Adella 
în prada nenorocirii sale. _ 

Dar acum, era prea târziu! In aceeași clipă Adella de Barry 
deschise ochii. Ea se uită foarte puţin uimită în jurul ei, ca și 
cum n-ar fi înviat din morţi! 

Orfelia a avut dreptate în susţinerea ei! Adella auzise toată 
convorbirea dintre fraţi. 

Curioasă și groaznică idee! Nenorocita rămăsese cu conștiința 
senină, din momentul în care căzuse rănită la pământ. Numai 
membrele i se încleștară. Paralizia o împiedicase să miște, până 
și pleoapele. Ea lăsase să se facă cu dânsa orice, atât îi pierise 
voinţa! Și cu toate astea auzea foarte deslușit. Toate ordinele, 
toate cuvintele rostite în jurul ei, le auzise și le înţelesese. 

Oare, Adella, visase că în ultimul moment îi va veni un ajutor, 
încât să nu fie îngropată de vie? 

Poate că simţămintele care însufleţiră inima Adellei, în timpul 
catalepsiei sale, erau cele mai groaznice cu putinţă. 

Prinţesa de Barry deschise cu totul ochii-i mari, negri și 
adânci. Obrazul i se lumină de un surâs neobișnuit de duios și 
iubitor. Ea întinse încet mâna, către cei doi fraţi. 

— Mulţumesc vouă, salvatorii mei! Vă mulțumesc! Murmură 
ea cu voce tremurândă, vă rămân veșnic datoare cu 
recunoștință! 

Capitolul 97 PUI FRIPŢI 

Perechea regală împreună cu familia și suita ei, n-a petrecut 
tocmai cu o adâncă satisfacţie pauza de o oră din salonul 
restaurantului din Sf. Menehould. 

Ludovic al XVI-lea mai ales, un iubitor de mese mari și 
abundente, dovedi cu probe istorice că în mijlocul primejdiilor 
celor mai grave și amenințătoare, își păstra obiceiurile sale 
gastronomice. 


Regina, nu se putu opri de a face soţului ei regal, imputări 
blânde asupra ţinutei sale compromiţătoare pentru planul și 
siguranţa lor. 

— Amice, îi zise ea, nu știi ce faci! Restauratorul de aici, nu 
prea îmi place, afară de asta, nu ne aflăm prea departe de Paris. 
Te pomenești că a fost pe aici, înaintea sosirii noastre, un curier 
care a anunţat fuga noastră din Temple! 

— Scumpa mea, nu-ţi face griji de pomană. Nu trebuie să uiţi 
că suntem la o depărtare de o zi de Paris, și că după douăzeci și 
patru de ore, vom fi dincolo de teritoriul Franţei. 

Și regele mâncă într-o poftă nespusă din cei patru pui fripţi 
care fură puși pe masă. 

Nimeni din familia și suita regală nu luă parte la această 
masă. Copiii erau prea somnoroși pentru a simţi poftă de 
mâncare, iar doamnele erau zdrobite de osteneala drumului. Pe 
lângă asta, pe Maria Antoinetta o rodea o nerăbdare nespusă de 
a continua drumul cât se poate de iute. 

Se înţelege că ducele de Villequier, nu îndrăzni să obiecteze 
nimic suveranului său. El stătea într-o ţinută foarte umilă, dar 
ochii săi trădau îndeajuns că nu aprobă câtuși de puţin 
procedura regelui. 

Regele însă în orbirea sa nici nu vru să știe de nimic și 
continuă să mănânce în liniște fără a se sinchisi de grija 
dureroasă a celorlalţi. 

O vorbă veche ne spune că pe cine vrea Dumnezeu să 
zdrobească, îl orbește mai întâi. 

Această vorbă înţeleaptă își găsește cea mai potrivită aplicare 
în soarta lui Ludovic al XVI-lea. Cine știe dacă cei patru pui pe 
care regele s-a încăpățânat a-i mânca în restaurantul poștei, nu 
l-au costat capul și viaţa! 

Dacă ar fi fost după dorinţa reginei, apoi nu s-ar fi făcut niciun 
popos în satul acesta, cu dirigintele poștal revoluţionar și 
viclean. Ar fi trecut înainte în goana cailor și ar fi scăpat de o 
grea nenorocire. Căci în Clermont ei așteptau un sprijin militar. 
Acolo se aflau două regimente de dragoni al căror colonel 
Damast, era un partizan înfocat al regelui. Colonelul Damast a 
depus un jurământ solemn, că din Clermont până la frontieră el 
va proteja fuga regelui, cu forța regimentelor sale. 

Nici vorbă că în momentul când familia regală s-ar fi aflat sub 
scutul și în mijlocul celor o mie de dragoni, siguranţa ei ar fi fost 


completă și în afară de orice primejdie. 

în sfârșit Ludovic al XVI-lea își terminase dejunul. Adânc 
satisfăcut, își ștergea buzele și sorb? A cu multă plăcere dintr-un 
pahar cu vin de Bordeaux. 

— Să-mi fie de bine! zise el glumind. Am mâncat cu multă 
poftă şi m-am săturat. Acum, putem pleca, și vă asigur că din 
partea mea nu veţi mai avea nicio dificultate! 

Sărmanul și miopul rege! Desigur, că ar fi dat cu dragă inimă 
totul pentru a-și putea continua călătoria, sau mai bine zis fuga. 

— Slavă Domnului! zise ducele de Villequier. 

Atât acesta, cât și ceilalţi care se aflau în odaie se simţiră 
neliniștiți, când văzură intrând pe Drouet împreună cu Ypot. 
Privirea dirigintelui poștal nu plăcu nici reginei nici celor doi 
devotați ai săi. Presimţeau nenorociţii, că de sub privirea 
ipocrită a lui Drouet, îi ameninţă o grea primejdie. 

Villeguier se apropie iute de ușă, spre a o deschide înaintea 
suveranilor, dar nu apucă să treacă pragul, că se auzi oprit de 
un „staţi!” tunător și ameninţător. 

Acest „staţi” îl strigă cu vocea lui groasă și răsunătoare, 
birtașul Drouet. 

Cuprinși de spaimă regele și familia sa se opriră în loc 
împietriţi; frica se zugrăvi pe feţele tuturor. Copiii pe care îi 
purtau în braţe regina și doamna de Fauzel. Se deșteptară din 
somn plângând. 

— Staţi! strigă iar dirigintele poștal. 

Urmat de partizanii săi, Drouet intră în odaie cu o privire 
provocatoare și măsură din cap până în picioare, pe regele care 
devenise palid ca ceara. 

— Ce înseamnă asta? îngână Ludovic al XVI-lea. Cum de vă 
permiteţi să ne opriţi aici? Nu v-am plătit cinstit mâncarea și 
băutura? 

Drouet însă, drept orice răspuns, izbucni într-un râs fanatic și 
râsul acesta se comunică tuturor prietenilor săi care începură să 
râdă în cor cu strâmbături grozave, fără a ști de ce. 

Regina stătea nehotărâtă, lacrimi îi veniră în ochi și neștiind 
ce să facă se uită consternată la bărbaţii înarmaţi cu puști vechi, 
ruginite, securi, hârleţe, ale căror trăsături nu preziceau nimic 
bun. 

— Doamne ce ne vom face acuma? murmură nenorocita 
regină. 


Strânse și mai mult la piept capul blond și îngeresc al micului 
prinţ, acoperind faţa copilului, cu lacrimile ei de deznădejde. 

Doamna de Fauzel își pierduse cu totul curajul și se refugiase 
într-un colţ al odăii, frângându-și mâinile. 

Mica prinţesă pe care guvernanta o ţinuse până acuma în 
braţe, căzu jos și se agăţase de rochia doamnei de Fauzel, 
uitându-se cu spaimă în toate părţile. 

— Nu v-am achitat ce vi se cuvine? întrebă încă odată Ludovic 
al XVI-lea. 

— Ba da, dacă-i vorba de datoria ce o ai către mine pentru 
băutură și mâncare, n-am ce spune, ai plătit-o cinstit cu cei 
câţiva ludovici de aur, zise Drouet cu ironie; dar, Ludovic Capet, 
tu ai de achitat o datorie mult mai mare către patria franceză! 
Cred că m-ai înţeles acum, nu-i așa? 

Ludovic al XVI-lea. Respiră cu greu. Inspăimântat, făcu un pas 
îndărăt, apăsându-și pieptul cu mâinile și privind disperat la 
ducele de Villequier care se apropie acuma cu ochi fulgerători 
de Drouet. 

— Nerușinatule! strigă ducele cu ton furios. Cum îndrăznești 
tu, să insulți pe stăpânii mei? Mi se pare că te-ai îmbătat! Altfel 
n-ai fi capabil să consideri pe un lacheu al cucoanei mele, ca pe 
fostul rege al Franţei. 

Drouet însă, dădu bătrânului vizitiu duce, un pumn atât de 
strașnic, încât sărmanul Villegquier era cât pe aci să cadă la 
pământ. 

— Da, da! știu eu ce știu! Strigă Drouet cu o furie turbată. 
Asta e Ludovic Capet! Îşi poate închipui orice copil că dacă 
regele fuge din ţară pe ascuns, n-o să fugă îmbrăcat ca rege, în 
mantaua de purpură și ţinând în mină sceptrul de aur! 

— Apoi bine, amice, interveni Ludovic al XVI-lea, dar dacă te 
asigur că nu sunt acela pe care-l crezi că sunt? 

— Ei ași! lucrul e dovedit! Răspunse Drouet. Nu cercetez și nu 
pierd vremea. Asta o las pe seama Convenţiei din Paris. Trebuie 
să vă întoarceţi sub escortă la Paris. 

— Vă tăiem bucăţi dacă nu ascultați! 

— Haide, marș în trăsură! 

— Înainte! înainte! 

Astfel răsunau cu sălbăticie urletele partizanilor lui Drouet. 
Maria Antoinetta se apropie de bărbatul ei și-i aruncă o singură 
privire de reproș. 


— Haha! lată și austriaca! Exclamă Drouet. 

— Ei cucoană, ia să te vedem niţel la lumină! îţi cunoaștem 
noi mutra din portretele dumitale! 

Deodată se auzi de afară o gălăgie sălbatică, provenită din 
repetarea în cor, a refrenului mizerabilului cântec: 


Madame Veto primis 
D'extrangler tout Paris! 


Auzind această neașteptată insultă, regina tresări și părându- 
i-se nedemn, să mai joace faţă de aceste bestii sălbatice, rolul 
de servitoare, ridică mândră capul și cu o privire pătrunzătoare 
măsură pe nemernicul Drouet. 

— Ei bine, zise nenorocita femeie cu simplă și mândră 
demnitate, sunt austriaca, precum aţi spus, sunt Antoinetta, 
regina Franţei! 

Efectul acestor cuvinte simple și curajoase, a fost covârșitor 
chiar și pentru fanaticul republican care le jurase pieirea. 

Un moment se făcu în odaie o tăcere mormântală. Fără voie 
sătenii își scoaseră pălăriile, conform vechiului obicei. Drouet. 
Singur, rămase perplex. După o clipă însă își regăsi îndrăzneala. 

— Așadar, a ieșit adevărul la lumină! Ei, idiotule! Se adresă 
către Ypot. Spune tu, cine din noi amândoi a avut dreptate? 

Inspăimântat de mândra revelaţie produsă de Maria 
Antoinetta, bătrânul duce se apropie de regină. 

— Oh, majestate, murmură fidelul partizan, n-ar fi trebuit să 
faceţi declaraţia asta! Acuma, într-adevăr, nu mai există nicio 
scăpare, nicio speranţă! 

— Nu amice, zise ea cu glas tare, dacă bărbaţii aceștia de 
care suntem înconjurați nu sunt monștri, ci oameni de inimă, vor 
ști să respecte rugămintea reginei, rugămintea unei mame! 

Mai ales asupra cuvintelor din urmă, regina accentuă cu 
putere. Făcu un pas înainte și măsură pe dușmănosul Drouet cu 
o privire luminoasă, plină de iertare. 

— Domnul meu! începu Maria Antoinetta. Adevărat este că 
am nenorocirea de a fi regina Franţei. Vă jur însă, că sunt 
absolut nevinovată de toate crimele ce mi se atribuie! Dorinţa 
mea cea mai mare a fost întotdeauna de a-mi vedea fericit 
poporul De când mi s-a luat povara coroanei regale, nu am avut 
altă grijă și preocupare decât educaţia și instruirea copiilor mei! 


Oh, domnul meu, nici nu vă puteţi închipui ce fel de oameni sunt 
aceia care stăpânesc Parisul și Franţa! Dușmanii noștri din 
Capitală, nu ne caută pentru că ne știu vinovaţi, ci pentru că se 
tem, că ne-am putea ridica contra tiraniei lor. Dacă aveţi o inimă 
caldă, domnul meu, lăsaţi-ne vă rog, să plecăm neîmpiedicați. 
Nu departe de aici, la Clermont, ne așteaptă ajutorul militar, și 
de acolo putem ajunge la frontieră fără nicio primejdie. Fii milos 
și îndurător! Nu pângări frumosul sentiment de milă cu care ne- 
a înzestrat Dumnezeu pe fiecare din noi! Fie-ţi milă de mine și 
de copiii mei, și Dumnezeu din cer îţi va plăti însutit și înmiit 
pentru bunătatea dumitale! 

Capitolul 98 TOTUL PIERDUT 

Vorbele reginei, produseră oarecare impresie asupra sătenilor 
adunaţi. Câţiva dintre dânșii se uitară unul la altul, nehotărâţi și 
șovăitori. Se gândeau, poate la propria lor familie, având 
presimţirea, că foarte curând va veni și pentru dânșii o zi când 
vor căuta în zadar ajutor. 

— Ei da, zise Ypot, după părerea mea, regina are dreptate! 

în același moment însă bietul fierar căpătă de la Drouet un 
pumn zdravăn în coastă. 

— Ai înnebunit, bre? strigă fanaticul poștaș. Nu cumva ne 
lăsăm și noi amăgiţi de fățărnicia austriecei? 

Și cu ochi fulgerători se întoarse spre regină, a cărei față se 
acoperi cu o roșeaţă adâncă. 

— Nu, cucoană, pe noi n-o să ne tragi pe sfoară! Trebuie să ne 
urmaţi la Paris și acolo să vă apăraţi cum veţi pofti înaintea 
tribunalului revoluţionar! 

Regina stătu un moment ca zdrobită și fiori îi străbătură 
trupul. Ridică privirea la cer părând că așteaptă de la Dumnezeu 
ajutor și sprijin pentru a putea suporta amărăciunea grozavă a 
acestui moment. 

Apoi privirea ei măsură toată odaia. Regele sta ca nimicit cu 
faţa întoarsă spre perete. Doamna de Fauzel plângea cu hohote, 
cuprinsă de o groaznică disperare. 

Apoi privirea reginei se opri asupra micului prinţ pe care îl mai 
ţinea în braţe. Atunci o exclamaţie disperată ieși din gura 
nenorocitei femei. 

— Nu, nu Dumnezeule, nu poţi să vrei ca totul să fi fost în 
zadar! 

Deodată, înainte ca poștașul să fi observat, regina se aruncă 


în genunchi înaintea sa, și plină de disperare, frumoasa femeie 
se uită la fanaticul revoluţionar. 

— Dacă aveţi în inimă o scânteie de omenie, lăsaţi-ne să 
plecăm! Nici nu vă puteţi închipui ce groaznic îmi roade inima, 
nenorocirea care a dat peste noi! Te rog pentru copiii mei! 
Reîntoarcerea noastră la Paris, înseamnă pieirea noastră sigură! 
Încă odată, fie-ţi milă de copiii mei și lasă-ne să continuăm 
drumul! Dumnezeu îţi va răsplăti această faptă bună și nu o vei 
regreta niciodată! 

Drouet plutea într-un triumf sălbatic, fanatic. Priveliștea 
reginei îngenunchiate în faţa-i, în loc să-l facă milos, îl apropia și 
mai mult de răzbunare și ură. 

Drouet se vedea lăudat și celebrat pentru triumful său. Să 
jertfească el laurii săi pentru hatârul unor vorbe frumoase și 
duioase din gura unei regine detronate, care niciodată nu-i va 
face vreo favoare? Nu, hotărârea lui Drouet era luată, înainte 
încă de a se pronunţa regina. 

— Nu, nu, și încă odată nu! E de ajuns cu vorbele! Vă duceţi 
îndărăt la Paris! Aţi înţeles? 

Regina se ridică adânc mișcată. Obrajii i se roșiră de rușine. 
Ea măsură pe crudul Drouet cu o privire nimicitoare. 

— Atunci fie ca sângele nostru și al copiilor noștri, să cadă 
asupra voastră, popor sălbatic și crud! S-a șters speranţa! 
Întoarce-te disperare oarbă în această inimă mult și crud 
încercată! Și acum nu cer nimic de la Dumnezeu, decât o 
moarte imediată și a tot salvatoare! 

Fermitatea reginei, luase sfârșit. Femeia cea energică și 
curajoasă, începu să plângă ca un copil mic. 

— La Paris! 

— Înainte! Nu trebuie să mai pierdem timpul! 

— Ura! Trăiască Drouet! El a descoperit într-adevăr pe 
Ludovic Capet! 

— Trăiască republica! 

— Sus! Sus! 

Aceste cuvinte și aclamări răsunară tot mai furtunos din gurile 
partizanilor lui Drouet. 

La un semn al lui Drouet, credincioșii săi înconjurară familia 
regală și pe partizanii lor. Cu sălbăticie, împinseră pe nenorociţi 
afară din odaie. 

Ludovic al XVI-lea, aruncă o ultimă privire disperată pe 


resturile mâncării, care au adus nenorocirea pentru el și pentru 
ai săi. Pe urmă se plecă, vinovat, spre mult iubita sa soție. 

— lartă-mă, scumpa și dulcea mea soţie! Cine s-a putut gândi 
la această crudă întâmplare? 

— Cerul a vrut să fie așa, deci, să ne plecăm sub sentinţa 
Providenţei! Haide amice, să nu dăm acelui nemernic o pildă de 
familie regală disperată. Vom ști să ne purtăm amarul soartei cu 
fruntea mândră și Senină! 

— La Paris! 

Regina se ridică cu mândrie. Cu priviri dispreţuitoare, măsură 
ceata de mișei care se adunase în jurul ei. 

— La Paris, urlau din toate părţile. 

Cei doi copii regali începură a plânge. Erau prea tineri pentru 
a înţelege primejdia. Ei nu putură pricepe, că momentul acesta 
era hotărâtor pentru viitoarea soartă a Franţei. 

— Nu, nu, nu vreau să mă duc iar în Temple, oftă micul prinţ. 
E așa de urât, acolo! 

— O, păpușică mică, n-o să te întrebăm pe tine, zise cu ironie 
Drouet... 

Afară, familia regală găsi diligența. Caii erau îndreptaţi spre 
Paris. Toţi suiră cu familia regală în diligenta. 

Maria Antoinetta aruncă o ultimă privire asupra Clermontului 
mult sperat. În momentul acela, regina observă cum se îÎnălțau 
rachete luminoase pe cer. 

Rachetele probabil că veneau de la cele două regimente de 
dragoni care se opriseră în Clermont, așteptând sosirea familiei 
regale, pentru a o duce sub escortă în paza lor... 

Un gemăt dureros ieși de pe buzele regelui. 

Ah, tocmai când erau așa de aproape de mult visata libertate, 
căzură pradă groaznicei nenorociri i Colo, sub tufișurile dese ale 
pădurii, era Clermont, acolo era libertatea și fericirea! 

în jurul trăsurii erau o mulţime de călăreţi înarmaţi, care în 
cea mai mare parte purtau făclii aprinse. 

Toţi neomenoșii erau cuprinși de sălbăticie. Pe când familia 
regala era îngrozită de durere, afară răsuna din toate colţurile 
„Marseileza”, cântecul libertăţii. 

Capitolul 99 ÎNCHISOAREA LUI LILI 

De la închisoarea St. Madeline, Lili Miranda, arestată și 
acuzată a fi dubla criminală a morţilor de la balul Mascat, fu 
transportată la Salpetriere. 


Acuzaţia care i se aruncase în obraz, era insuportabilă pentru 
tânăra fată. 

Oare era Lili vinovată, ori numai gândul că, i s-ar putea 
imputa o astfel de faptă neomenoasă o adusese în așa stare? 
Cine ar ști să spună lucrul acesta? 

Lili ajunsă la Salpetriere, ascultă cu supunere toate ordinele 
supraveghetoarei. 

Salpetriere, era în timpul revoluţiei singura închisoare pentru 
femei. Şi la arestarea ei Lili trebui, după regulament, să facă o 
baie. În timpul acesta, rochiile ei erau serios cercetate de 
supraveghetoare, care nu găsi nimic compromiţător. 

— Şi inelul vreţi să mi-l luaţi? murmură Lili cu voce jalnică. Ah, 
vă rog, vă rog, lăsaţi-mi inelul. El e unica amintire care mă leagă 
de viață. 

— Dar e împotriva regulamentului! 

Supraveghetoarea o duse pe Lili în celula ei, foarte mică, dar 
curată, arătându-i nenorocitei regulamentul închisorii, apoi 
închise ușa după ea. 

„Să crezi că sub măsculiţa asta frumoasă, se ascunde o 
criminală atât de înverșunată? Ce privire avea mititica în ochii ei 
albaștri! Să fi fost și atunci prefăcută?” 

Supraveghetoarea oftă. „Desigur, nu mai poţi crede nimănui 
în ziua de azi.” 

În timpul acesta, Lili se întinse pe patul ei de paie. 

Tristeţea care-i cuprinse inima se agravase. Prea mult suferise 
tânăra fată în ultima vreme. Nu mai era de recunoscut, așa de 
mult se schimbase. Obrazul ei era palid și tras. 

Numai Dumnezeu știa dacă sub fața de martiră a lui Lili se 
ascundea vina sau nevinovăția. Ciudat însă, tânăra fată era cu 
mâinile  împreunate spre cer. Ea se ruga călduros 
Atotputernicului... 

Capitolul 100 FRAŢI EGALI, CAPETE EGALE 

Negrul Pippin dispăruse din Paris. De când cu fapta 
îngrozitoare din casa armurierului, pentru care își dădu sufletul 
bătrânul Miranda, nu se mai știa nimic de el. 

Enric Sanson, Călăul, făcea raport despre această crimă. 

Oricât de nesigure ar fi fost în Franţa relaţiile juridice, 
plângerile Călăului au fost luate în seamă. Crima era prea 
bătătoare la ochi. Nu se îngăduia în Paris, ca pe lângă terorismul 
de fiecare zi, să crească și nesiguranța. 


De aceea se dădu ordin de arestare a negrului Pippin. 

Inima lui Pippin trebuie să fi bătut strașnic când se gândea ce 
soartă groaznică îl aștepta dacă va cădea pe mâinile gardiștilor 
municipali. Așa se explică dispariţia lui din Paris. 

De unde era veșnic în mijlocul mulţimii de pe Place de la 
Greve, acum nu era urmă de el în apropiere de eșafod. Bietul 
Pippin, nu mai avea plăcere să prepare mașina eșafodului, când 
știa că și pentru el va fi ascuţită la urma urmei. 

Chiar Fauvel, nu l-ar fi luat sub scutul său în cazul acesta. Căci 
el n-avea câtuși de puţin de a face cu procese de crimă. El era 
numai procurorul oficial al tribunalului revoluţionar. 

Din capitolele precedente cititorul știe că în timpul 
terorismului din Paris, împiegaţii justiţiei își îndeplineau munca 
lor cu toată demnitatea. 

Negrul Pippin dispăruse. Poate că găsise un refugiu în odăile 
misterioase ale castelului de Barry sau se ascunsese undeva 
prin Paris. Poliţia, care era pe urmele sale de săptămâni întregi, 
nu l-a putut prinde. 

Noile crime din localul Operei și din strada Bellevue, răscoliră 
întreaga poliţie. 

Foarte puţin se mai vorbea de crima din casa armurierului. 
Poliţia avea ceva mai bun de făcut decât să-l caute pe Pippin. 

Așa, de pildă, un gardist municipal păzea într-o seară casa în 
care șezuse Carol Tellier cu soţia sa. El nu observă un om care 
se furișase încet pe lângă ziduri. Gardistul se uita prin umbrele 
nopţii într-o căsuţă, la o fată în corset care se pieptăna în faţa 
oglinzii. O astfel de priveliște, era desigur mai atrăgătoare, 
decât aceea a omului care se furișase pe lângă el. 

În momentul următor, necunoscutul învelit într-o manta 
neagră se strecurase prin coridorul casei în care locuia telalul 
Senac. 

În loc să apuce pe scara ce ducea la casa telalului, el intră în 
prăvălia acestuia. Acolo ardea o lampă slabă care arunca din 
toate părţile raze asupra mărfurilor de tot felul. Senac, piticul și 
grasul, erau ascunși după ușa prăvăliei unde sălăşluiau 
diamante și alte pietre preţioase. 

La sunetul clopoţelului din prăvălie, telalul se întrerupse din 
ocupaţia sa. Apucă repede pietrele și le băgă în largile sale 
buzunare, uitându-se cu neîncredere. 

— Ei, bătrânule, în sfârșit te revăd! îmi trebuie bani, să știi! la 


scoate niţel punga! 

Telalul părea că nu aude bine. Dar, aruncând o privire îl 
recunoscu pe Pippin. 

— Hai, vino! șopti Senac, să nu te vadă nimeni aici! Vino în 
odaia din dos! 

La cuvintele acestea, luă pe Pippin de mină şi-l duse cu frică 
în odaia din dos a prăvăliei. 

în acest loc strimt și mic se afla patul telalului și o casă de 
bani, încuiată. 

— Ce fricos mai ești și tu, Senac! — zise în treacăt Pippin. 

îndată se întinse cât era de lung pe canapeaua a cărei 
îmbrăcăminte era foarte stricată. 

— Ei, spune-mi ce te aduce aici? întrebă acum telalul, cu ton 
neîncrezător. 

— Eşti fricos, Senac! Uite, al dracului, el e cel mai mare ticălos 
din Paris, și tremură când îi vine un șoricel în cale! Bătrânule 
păcătos ce ești, nu vei scăpa de cuțitul roșu, nici mort! 

Telalul aruncă o privire vicleană asupra lui Pippin. 

— Păzește-te mai bine, să nu-ţi reteze maestrul Sanson capul! 
încă o dată, ce vrei? 

— Bani vreau, păcătosule! 

— Bani? Nu pot să-ţi dau niciun ban! 

— Dar îmi trebuie bani! zise negrul Pippin. 

— N-am putut vinde încă lucrurile! Afurisitul de Călău, stă ca 
dracu printre gardiștii municipali. 

— Bine, dar te-am văzut adineauri cu niște pietre scumpe! și 
dacă nu mă înșel, le-ai luat din biblia pe care am adus-o eu din 
casa armurierului! Prin urmare, scoate bani! Cu mai puţin de o 
sută de franci, nu plec de aici! 

— Mi se pare că nu ești în minţile tale, neghiobule! O sută de 
franci! Se poate? Crezi că sunt milionar? 

Negrul Pippin fluieră de câteva ori la rând. 

— Ce ești, ce nu ești! mie să-mi dai bani că de nu... El se 
întrerupse deodată. 

— Dar ia spune-mi cum stăm cu negoţul nostru? N-ai putut să 
negociezi nimic? 

Senac tresări. Faţa-i deveni palidă. 

— St! St! Taci ori nu? 

— Ei, aş! Nu e nimeni în casă! 

Senac făcu semn cu mâna. 


— Şi dacă ar fi! Gândește-te că e numai un pas până la 
eșafod! 

— Ei aș! Doar morţii nu vorbesc! Zise ironic negrul Pippin. Și 
dacă nu mă înșel, mi se pare că a plecat și aia de sus? 

— Dă, doamna Tellier e deja îngropată! Biata femeie avea 
oftică, și tot s-ar fi dus ea, oricum! Pentru bărbatul ei, e o 
adevărată ușurare. 

— Tu, afurisit și viclean bătrân ce ești! Parcă ar fi treaba ta 
dacă Tellier e însurat sau nu! Mie mi se pare că îl vor ușura 
acum pe el cu un cap! Haha! 

Telalul aruncă o privire fulgerătoare asupra lui Pippin. 

— Băiete, îţi spun că nu pot să-ţi dau azi parale, în tot cazul, 
nu o sută de franci! Să-mi fi adus bani ghiaţă din casa de bani, 
era altceva. 

— Ştiam eu că nemernicul de Colmin nu are mai mult? să fie 
al dracului! Eu atât îţi spun, că am muncit și am nevoie de bani. 

— St! Taci, mă, din gură! Murmură telalul. 

Se duse Ta ușa din prăvălie și scoase capul afară. 

— Mi s-a părut că a umblat cineva pe ușă! zise el întorcându- 
se. 

— Ei aș! cine să vină la tine moșule? Râse el ironic. Vasăzică, 
nu vrei să-mi dai bani? 

— Cincizeci de franci, pentru că ești tu Pippin! dar nicio para 
mai mult! Nu pot! Vai de mine, cât m-am căznit până am adus 
lucrurile! Afară de asta, mă urmărește poliţia! Tremur să nu vină 
să-mi facă percheziţie! Și de or găsi la mine lucrurile, apoi... 

— N-o să le găsească la tine, vulpe bătrână și vicleană, știu 
că-ţi păzești oasele! 

îndată Pippin sări în sus și se apropie de telal. 

— la ascultă, Senac, trebuie să-mi dai cei o sută de franci! 

— Dar ce-ai mai scornit? întrebă cu lăcomie Senac. 

— Ascultă-mă, zise negrul Pippin. (Și la aceste cuvinte se 
apropie mai mult de Senac, privindu-l semnificativ). Acum când 
stau toată ziua ascuns, ca nu cumva să mă prindă afurisiţii ăia 
de gardiști, am destulă vreme de gândit! Și m-am gândit cum să 
dau o lovitură grozavă. 

— Numai fără vărsare de sânge! îngână telalul, palid la faţă. 
Sângele vărsat mă chinuie, și e păcat mare. 

— Ei, lasă să fie păcat! Eu ţin foarte mult să n-avem martori 
înaintea judecății. Te asigur că bătrânul Colmin și nepoata lui, 


nu mai zic nici care! 

— Taci! Taci! Vrei să ajungem pe eșafod. 

Dar îndată îl apucă eu prietenia pe: Pippin de braţ. 

— Ei, ia spune-mi, tu vicleanule, ce ai mal scornit nou? Unde e 
ceva de apucat? 

— Întâi să-mi dai o sută de franci! Altfel nu spun o vorbă! 

— Și dacă mă înșeli? 

— Ei, dar ce crezi tu, că pungașii n-au cinste în suflet? Ce sunt 
eu, sunt, dar dacă îţi spun, să crezi! 

— Da; da știu! Al doilea pungaș ca tine nu e în toată lumea! 

Se duse la casa de bani, o deschise și scoase suma de bani 
cerută. In timpul acesta, nu-l lăsă din ochi pe Pippin. Se vede că 
se temea ca nu cumva acesta să-l strângă de gât pe la spate 
sau să-l omoare în alt chip. 

Pippin pricepu gândul, bătrânului, pentru că râde ironic. 

— Răbdare; vulpe bătrână, răbdare, că și ţie îţi va veni 
vremea odată! 

Puse cu indiferență suma primită în buzunar și fluieră un 
cântec ștrengăresc. 

— Ei; ce proiect ai în gând? întrebă telalul. 

— Ascultă! Mi se pare că ai auzit de crima de; la Operă? 

Senac afirmă. 

— Printr-o coincidenţă stranie, și acolo s-a făptuit omorul cu 
otravă de săgeată! Credeam că numai eu o aveam! 

— Ei, puţin îmi pasă mie de asta! zise Pippin. Dimpotrivă, e 
foarte avantajoasă lucrul acesta, căci bănuiala e pe cale greșită! 
Eugenia Webb locuia în restaurantul „La trei crini”. 

Senac afirmă. 

— Ei bine! cu patrusprezece zile mar înainte își cumpărase o 
căsuţă afară din Paris, o căsuţă mică, ruinată! Acolo locuiește un 
om bătrân, pe care nu-l cunosc, dar pe care numaidecât îi 
turtești la pământ. Ei, acolo a transportat englezoaica niște lăzi, 
niște lăzi îţi spun, așa de grele!... Cred că sunt pline cu bani! 

— Ce spui? zise telalul, care căscase gura de mirare. Pippin 
dădu din cap și ochii îi scăpărau de viclenie. 

— Ei, acum ce facem? Pe bătrân îl omor, englezoaica e 
moartă după câte știu, mâine dimineaţă o îngroapă. Spune, 
poate fi un prilej mai favorabil decât acesta? 

— Dar de ce-mi spui mie? De ce nu săvârșești tu singur, ce ai 
în gând? 


— Eşti un dobitoc! — zise negrul Pippin. 

— Dacă aș putea face singur totul, m-aș adresa eu pe? Dar 
lăzile sunt prea grele, și nu le-aș putea lua singur! 

— Eşti tu băiat bun! zise telalul rânjind. 

— Mâine seară ar fi ocazie bună să întreprindem lovitura asta! 
Caută-mi doi oameni, tocmește.-i, și pe viaţa mea, să nu-mi mai 
zici tu pe nume, dacă poimâine nu vom fi bogaţi ca milionarii! 

— Da, da, ai dreptate! zise reflectând telalul. Câţiva voinici. 
Dar știi, că mie nu-mi place când știu prea mulţi tainele noastre! 

— Ei lasă că nu vor ști ei multe! Le dăm niţel unt cu pâine și îi 
dăm dracului! Dacă nu iei și tu parte, atunci ce câștig am eu? 

Ochii telalului se umplură de strălucirea lăcomiei. 

— Ce spui zău! Desigur că iau parte! Dar cum stăm cu punga? 

— Ne-om îmbogăţi, când om apuca-o! zise râzând negrul 
Pippin. Şi dacă vom reuși, apoi ne facem tovarăși! Mie-mi dai 
partea mea din diamantele pe care le-am găsit în casa lui 
Colmin. Ştii că-mi ești dator și partea hoţiei din casa 
armurierului! 

— De ce nu-ţi iei tovarăși? murmură Senac. Eu nu știu, iau 
parte la afaceri de astea, dar... 

— Dar nu vrei să-ţi bagi capul în laţ, nu-i așa? Știu că ești un 
individ prudent! De ce nu-mi iau tovarăși? Îţi spun, cei mai 
nemernici pungași sunt fir-ar ai dracului, cei mai fuduli din toată 
lumea! Mi-au reproşat că prin crima din casa armurierului am 
pătat revoluţia! Așa niște indivizi! Haha! Armurierului îi era 
totuna că moare de cuțitul ghilotinei, ori de al meu! 

Pippin o spuse cu atâta bestialitate, încât și telalul tresări de 
groază și dispreţ. 

— Bine, bine! murmură el. Să ne întâlnim atunci mâine seară 
în casa cea veche! Acum îţi place? 

— Desigur! zise negrul Pippin. Şi să aduci cu tine de indivizi 
zdraveni. 

Senac afirmă cu capul. 

— Adu și arme cu tine! zise Pippin. Eu le-am pierdut la ultimul 
atac! Unde mă ascund eu acum, sunt destule bufniţe și 
cucuvele, nu pistoale și pumnale! 

Senac făcu un gest dispreţuitor. 

— Tot sânge! tot sânge! Zise el. Eu nu te înţeleg Pippin! Poate 
că reușim să-l îndreptăm pe bătrân în alt chip. 

— Mai bine mort decât viu! încă odată îţi spun, nu există 


martori mai plăcuți decât morţii! 

Şi cu vorbele acestea se despărţi de telal. 

Capitolul 101 O REVEDERE NEAȘTEPTATA 

Senac conduse pe misteriosul său vizitator până la ușa 
prăvăliei, cu cea mai mare prudenţă posibilă. Telalul tocmai 
vroia să încuie ușa după el, și deodată auzi un țipăt. Se retrase 
un moment. Lașitatea firească a fiinţei sale, se exprimă deodată 
în trăsăturile feţei sale. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Strigă el îngrozit, auzind din nou 
strigătul. 

Senac deschise puţintel ușa tremurând. Văzu doi oameni. 
Unul dintre dânșii era negrul Pippin. Pe celălalt nu-l recunoscu. 
Era un om înalt impozant. 

— Pungașule, nu mai scapi din mina mea! Ei, gardiști! Veniţi 
într-ajutor! Strigă străinul cu voce sonoră. 

Negrul Pippin se zbătea ca un disperat zvârcolindu-se, 
alunecând ca un șarpe din mâinile străinului. Deodată se aplecă 
cu viclenie; îl împinse cu capul pe necunoscut și acesta fără voie 
îi dădu drumul. 

Pippin se folosi de acest moment și fugi ca săgeata. 

— Păcat! Păcat! De ce am fost așa de imprudent și nu m-am 
gândit să-l ţin mai bine! Murmură străinul. 

Și cu gândul acesta se duse la casa telalului, care tremura 
după ușă, neștiind ce se întâmplase afară. El privi cu spaimă pe 
cel care se apropia de casa lui. 

— Doamne Dumnezeule! ce înseamnă asta? Enric Sanson 
vine la mine? 

Enric Sanson, Călăul, era în persoană. Desigur, că se întâlnise 
din întâmplare cu Pippin în curtea telalului. Călăul se convinse 
că dăduse peste ucigașul armurierului Miranda şi-l înhăţă, dar 
uitase de viclenia lui Pippin. 

El credea că trebuie să lupte ca un cavaler cinstit, dar negrul 
Pippin, ca un șarpe neted se smulse din mâinile adversarului, 
care-l întrecea cu mult în puteri. 

— Ce onoare deosebită îmi faceţi? zise Senac, la apariţia 
impunătoare a Călălului. 

— N-am venit la dumneata, răspunse Călăul cu răceală. 
Vroiam să mă duc sus în locuinţa nenorocitului dumitale chiriaș, 
Tellier! 

— Atunci, vă duceţi în zadar! urmă Senac. Toţi au dispărut! 


— Cum, neomenosule ce ești?! exclamă Călăul, apropiindu-se 
mai mult. Doar nu ai fost atât de crud ca să-i gonești din casă 
soţia săracă și bolnavă pe moarte!. 

Telalul își frecă mâinile. 

— Drept cine mă iei dumneata? pot fi eu așa de crud ca să 
gonesc din casă pe o femeie săracă, în momentul când își dă 
sufletul. Ea s-a dus, gonită de cineva mai puternic decât mine; 
cu alte cuvinte, a murit! 

— A murit? exclamă Călăul îngrozit. Sărmană soră, atunci 
ajutorul tău vine prea târziu! 

Senac înţelese cuvintele Călălului. 

— Ah, maestrul Sanson vorbește de tânăra doamnă care 
venise deunăzi aici cu Tellier? Era sora dumitale? Ce minune! Ce 
frumuseţe! Cât de încântătoare! 

Enric Sanson îl măsură din cap până în picioare cu o privire 
dispreţuitoare. 

— Da, sunt trimis de sora mea să o îngrijesc pe biata femeie 
și s-o mingii! Și acum e moartă! Atunci fie-i ţărâna ușoară! 

Călăul se pregăti să plece. 

— Nu voiţi să intraţi, maestre Sanson? Poate că găsiţi ceva de 
cumpărat în prăvălia mea! Lucruri frumoase, vechi, dar 
preţioase” 

Enric Sanson refuză. El nu bănuia că o singură plimbare prin 
magazinul telalului, era de ajuns pentru a descoperi multe 
noutăți. Dar așa se întâmplă în viaţă. 

— Ascultă-mă! zise Enric Sanson cu voce profundă, măsurând 
pe telal cu privirea-i rece și crudă. Imi pari un om cumsecade! 
Te rog să-mi spui numaidecât adresa omului care a ieșit acuma 
de la dumneata! 

— Doamne Sfinte! Ce înseamnă asta, maestre Sanson? De ce 
mă insultaţi pe mine, un om sărac dar cinstit? Pungașul acela pe 
care aţi voit să-l prindeţi? Mi-e absolut străin, nu-l cunosc! 

— Dar ieșea totuși din prăvălia dumitale! 

Senac dădu dureros din cap. 

— Cine nu iese din prăvălia mea? Ce e un magazin de haine, 
mai mult decât un stup de albine? A vrut să-i vând un lucru 
furat, dar eu nu l-am cumpărat! 

— Bătrâne Senac, ești om cumsecade, om cinstit! zise Călăul 
pătrunzându-l adânc, cu privirea. Omule, nu știi cât de mult 
depinde totul de răspunsul dumitale! lţi dau o sută de franci, 


numai să-mi spui adresa lui. 

— Pe cinstea mea îţi spun că nu-i știu adresa! Pentru întâia 
oară l-am văzut. Şi să mă păzească Dumnezeu să-mi mai iasă în 
cale! 

Călăul văzu că nu era nimic de făcut cu telalul. Ei deveni 
neîncrezător. Dar scârbit de vorbele goale ale lui Senac părăsi 
casa, cu multe bănuieli. 

Senac închise ușa cu grijă în urma lui, apoi își șterse sudoarea 
rece de pe frunte. 

„Cum dracu a venit Călăul de-a dreptul aici la mine! M-ar fi 
omorât ca pe un câine, maestrul Sanson!” 

Numai la amintirea lucrului ăsta, îl trecură mii de fiori. Pe 
urmă dădu mai liniștit din cap. 

„Ei, aș! Ce zor am să mă tem! Aici în casă nu găsește nimeni 
ceva, așa de ușor! Să vină numai gardiștii să cerceteze; o să 
caute ei mult și bine, ha, ha, ha!” 

Capitolul 102 ȘARPELE CEL FRUMOS 

Să ne întoarcem la pivniţa Morgăi. Privirea hipontică a Orfeliei 
reușise în mod strălucit. Prințesa de Barry nu era moartă; era 
cuprinsă, numai de un junghi spasmodic și paralitic. 

Acum însă ea scăpă de paralizie și zâmbea salvatorilor ei. 

Obrajii prinţesei se înroșeau tot mai mult! Din ochii ei, morţi 
odinioară, strălucea un foc viu și pătimaș. 

— Vă mulţumesc, vă foarte mulțumesc din adâncul inimii 
mele! 

Ea-și netezi ușor fruntea. Părea că ar fi vrut să șteargă multe 
amintiri din creierul ei. 

— Mulţumim cerului! exclamă Călăul. S-a întâmplat o minune, 
o minune supranaturală! Prinţesă, trăiţi, sunteţi scăpată! 

Sanson, nu știa dacă trebuie să se bucure ori să plece cu 
dispreţ de lângă prinţesă. 

Apoi, când văzu focul cald din ochii ei, îngenunche fără voie. 
El apucă mina prinţesei și un simţimânt nespus de mișcător și 
fierbinte îl cuprinse când simţi că-i strânge și ea mâna. 

Orfelia se apropie cu răceală de Adella și-și puse mâna 
delicată pe fruntea celei înviate din morți. 

— Ascultă-mă, prinţesă! zise ea. Ai auzit tot ce am vorbit noi 
în timpul somnului dumitale. Dacă ești de acord cu toate 
condiţiile, jură sfânt! 

O bunătate neobișnuită se oglindi pe faţa prinţesei. 


— Da, știu, am greșit! șopti Adella de Barry. Dar, amicii mei. 
Dacă există o căință după moarte, ea nu poate fi mai 
înfricoșătoare decât cea pe care am trăit-o eu! 

La vorbele acestea, se zugrăvi iar spaima și groaza pe obrazul 
prinţesei. 

Cu ajutorul Călăului se ridică puţin de pe bancă. 

— O, era îngrozitor! murmură prinţesa. Auzeam tot ce se 
vorbea în jurul meu, dar nu puteam mișca niciunul din 
membrele mele! Ştiam că m-au adus în Morgă, că mă vor 
îngropa, și eu voi fi vie! Oh, există tot chinul din cer și de pe 
pământ, l-am gustat eu acuma! Și de există vreo căinţă, am 
ispășit-o și pe aceasta! 

Ea amuţi, căci era prea slăbită. 

— Bine, prinţesă! începu iar Orfelia. Atunci jură pe sfântul 
Dumnezeu că vei ţine cu sfinţenie jurământul, și că vei lăsa 
toate proiectele chinuitoare ce le scorniseși împotriva fratelui 
meu și a logodnicei sale! 

— O, fată încântătoare și minunată! Nu poţi înţelege tu ce a 
fost până acum în inima mea? De la prima vedere, am iubit pe 
fratele tău mai presus de oricine în lume! El însă m-a respins cu 
mândrie. N-ai fii femeie dacă n-ai. lerta tot ce am făcut eu până 
acum, din cauza asta! Căci femeia nu are nimic, decât iubirea 
ei, pe care o dăruiește bărbatului! Şi dacă acesta i-o respinge, 
ce rămâne în inima ei, dacă nu o ură oarbă și înverșunată? 

Orfelia se uită la ea straniu. 

— Nu te înţeleg, prinţesă! Trebuie să mă ierţi, dacă îţi spun, 
că nu știu ce înţelegi dumneata prin cuvântul iubire! 

— Așadar, tu n-ai iubit niciodată? spuse Adella surprinsă. 

— Nu știu! lubesc pe fratele meu, i-aș da chiar viaţa mea, de 
aș putea! Dar ca să-l pedepsesc pentru că nu mă iubește și el 
tot așa de mult, nu mi-ar veni în minte! Asta e iubirea? Nu-i așa? 

Adella lăsă în jos ochii, ca împovărată de vina ei. Dar când 
ridică iar privirea, expresia blândă și bună care învioară mai 
întâi trăsăturile ei, dispăru. Părea că mândria dinaintea 
catalepsiei, se deșteptă din nou în sufletul ei. 

— Trece timpul! zise Orfelia, și mai avem foarte multe de 
aranjat! Înainte de toate trebuie să dovedim inocenţa lui Lili!... 

— Prinţesă, se vede că nu știi că scumpa și dorita mea 
mireasă suferă sub teribila acuzare de a te fi omorât pe 
dumneata! întrerupse Sanson. O singură vorbă a Dumitale o 


poate scăpa! Spune-mi deci, dacă... 

Nu-și termină întrebarea, căci în același moment răsunară 
lovituri de clopot. Cei doi fraţi tresăriră, Adella de asemenea se 
uită în jurul ei, neliniștită și nehotărâtă. 

Selmar, gardianul Morgăi, apăru la capătul de sus al scării. 

— Pst! Pst! Amicii mei! 

Adella stătea așa încât gardianul nu o putea vedea. 

Călăul îi ieși înainte, urcând câteva trepte. 

— Dar ce este? șopti el. Ce înseamnă alarma asta 
misterioasă? 

— Ce să fie? Mă așteaptă afară câţiva ciocli care îmi aduc în 
mijlocul nopţii un mort! Urcaţi-vă sus mai iute, căci după cum 
știți, vizita dumneavoastră e contrară regulamentului. Trebuie 
să vă ascund în odăiţa mea! Dar tăceţi și voi odată! Se 
întrerupse în același moment; iată, vin să vă deschid 
numaidecât! 

Din nou răsună de afară glasul clopotului, distonant și 
neplăcut. Ce era de făcut? Neștiind nicio ieșire din situaţia asta 
penibilă, se uitau unul la altul, perplecși. Nu mai era vreme 
pentru a-l iniţia pe Selmar în secretul lor. 

— Trebuie să ne urcăm! Ai curaj Orfelia! Dumneata prinţesă ai 
destulă forţă ca să urci treptele? 

Adella răspunse afirmativ. O trăsătură aspră apăru pe buzele 
ei. Privirea-i era aţintită cu patimă arzătoare asupra Călălului. 

— Haideţi, haideţi, insistă din nou Selmar. Eu mă duc la 
poartă și voi căuta să mai zăbovesc un moment cu cioclii! In 
timpul acesta, ascundeţi-vă în camera mea! 

— întâmplarea ne este favorabilă! Vino, Adella de Barry! Să 
ne luăm după fratele meu! Ne furișăm în odăiţa gardianului 
„dumneata te vei ascunde sub patul gardianului, până ce vom 
explica totul acestuia. Probabil că în timpul acesta nu va 
descoperi acolo jos, absenţa dumitale! 

în timpul acesta Enric Sanson aranjă linţoliul cu care era 
acoperit sicriul, cu atâta abilitate, încât se putea crede că tânăra 
femeie se mai află acolo. 

Urcară scara, ajungând sus în momentul când Selmar 
deschise poarta cioclilor. Cu o iuţeală extraordinară Adella și 
Orfelia se repeziră fără cel mai mic zgomot în odăiţa 
gardianului. 

Enric se mai opri câteva clipe. Voia să-i facă un semn lui 


Selmar, ca în cazul că va descoperi jos în pivniţă lipsa 
pretinsului cadavru, să nu facă gălăgie. 

Dar tocmai în acest moment, gardianul se apropie împreună 
cu cioclii. 

Enric nu mai avu vreme să se retragă în odăiţă. Nu-i mai 
rămase altceva de făcut decât să se ascundă după o coloană 
scurtă și diformă care se afla tocmai lângă ușa odăiţei 
gardianului. Cioclii trecură pe lângă Călău fără cea mai mică 
bănuială. Nici Selmar, gardianul, nu-l observă pe stăpânul său 
de odinioară. 

încet-încet se pierdură pașii cioclilor pe scara care ducea în 
pivniţă. Enric Sanson se apropie de ușa odăiţei. 

în același moment, Călăul tresări de spaimă. | se păru că a 
auzit ecoul dublu al unui țipăt. De jos din pivniţă răsună în 
momentul acesta glasul adânc și fioros al gardianului. 

Dar urechea ageră a Călăului distinse în același timp și un 
țipăt al surorii sale, care venea din odăiţă. 

— Doamne, Dumnezeule nu cumva i s-o fi întâmplat ceva 
Orfeliei? Doar se găsea singură cu prinţesa de Barry. 

Inima generoasă și încrezătoare a lui Enric, nu înţelesese că-i 
o proprietate a șerpilor de a răsplăti bunătatea și sacrificiul cu 
mişelia. N-a înţeles că vorbele dulci ca mierea ale Adellei de 
Barry au fost inspirate de interes. 

Enric Sanson n-a înţeles că Adella, poartă și acum în inima ei, 
o ură de moarte împotriva salvatorilor și aștepta momentul 
pentru a plăti în felul șerpilor, bunătatea celor doi fraţi. 

Capitolul 103 INGRATITUDINEA „RĂSPLATA BINELUI” 

Timp de o clipă Sanson rămase ca împietrit după coloana 
scurtă și groasă din coridorul Morgii. El tot mai urmărea ecoul 
dublului țipăt pe care-l auzise. Sanson chibzui un moment cum 
să procedeze. 

să alerge jos în pivniţă și să liniştească pe gardian, sau să 
intre în odăiţă spre a vedea dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva 
rău Orfeliei? 

După puţină șovăială, Enric se hotărâse să intre în odăiţa lui 
Selmar. 

Orfelia cunoscuse pe Adella numai din descrierile fratelui ei. 
Nu crezuse că frumuseţea acesteia e într-adevăr atât de 
fascinantă. Acuma însă trebuia să-și mărturisească în inima ei 
că până azi n-a întâlnit o fiinţă atât de frumoasă și neîntrecută 


în graţie. 

Dar pe de altă parte, dacă a avut o antipatie pentru Adella a 
crescut și mai mult în inima ei, în momentul când a văzut-o 
deșteptându-se din catalepsie. 

Orfelia avea un ochi foarte ager și o minte isteaţă. Ea înţelese 
numaidecât că vorbele mieroase ale Adellei au fost simple 
mofturi, nicidecum o probă de sinceritate; din capul locului 
purtarea Adellei întărea în sufletul Orfeliei convingerea că 
reînviata este o prefăcută fără margini!... 

De aceea, când rămase singură în odaia lui Selmar, Orfelia 
închise iute ușa. Apoi se întoarse către prințesă. 

— Ascultă-mă Adella de Barry! spuse Orfelia cu glas încet dar 
solemn. Poate că a fost o prostie din parte-mi că te-am reînviat. 
După toate câte s-au întâmplat, credinţa meii este că dumneata 
nu poți și chiar nu vrei să-ți respecţi jurămintele. Cine știe dacă 
inima și sufletul nu sunt atât de pervertite încât vei uita și binele 
ce ți l-am făcut cândva!? Dacă-i așa atunci nu uita un lucru, 
Adella de Barry cei care au avut puterea să te scoale din 
moarte, dispun și de mijloace suficiente pentru a te trimite sub 
aripa întunecată a mor ţii! 

Adella asculta tăcută vorbele aspre ale Orfeliei. O expresie de 
ură sălbatică se vedea acum în ochi-i sumbri. 

— Ştiu foarte bine, răspunse ea că ești o fată foarte 
deșteaptă, Orfelia Sanson! De asemenea, știu că nu ai inimă în 
piept. De aceea nici nu poţi înţelege emoţiile unei femei 
amorezate. Tu nu poţi ști ce-i fericirea iubirii, și de aceea nici nu 
poţi pricepe ce voluptate cereasca e răzbunarea pentru o inimă 
iubitoare, care-i rănită de moarte? Dar destul! Se întrerupse ea 
când văzu pe Orfelia întorcând faţa cu un gest dispreţuitor. Nu 
voi uita niciodată că mi-ai redat viaţa, dar Adella de Barry nu 
vrea să fie insultată, și vai de acela care o insultă. 

Câteva secunde domni o tăcere adâncă în odaie. Se vedea că 
cele două fete se dușmănesc cu intensitate. De afară pătrunse 
sunetul pașilor cioclilor. 

Adella se uita de jur-împrejur prin odăiţă; privirea ei se opri 
asupra unei uși deschise. Ușa ducea afară din casă unde se afla 
probabil o grădiniţă mică. Prinţesa se apropie. Se opri pe prag și 
se uită afară. 

Adella de Barry era o femeie admirabilă. Avea nervi de oțel i 
chiar Orfelia trebuia să recunoască, prinţesa avea ceva 


supraomenesc. 

Cum! Abia scăpată de moarte, dispunea de toată puterea ei 
neobișnuit de mare, vie și pasionată. 

Văzând aceasta, Orfelia deveni neliniștită. 

Dacă Adella va pune din nou planurile ei în aplicare pentru a o 
înlătura pe Lili?! 

Orfelia se apropie de prințesă și o bătu ușor pe umăr. 

— Încă o vorbă! 

Privirile ambelor fete se întâlniră pline de ură. 

— Ce dorești? îngână prinţesa. 

— Ne datorezi o lămurire! o lămurire de care depinde totul 
pentru noi! Îţi poţi aminti dumneata, de momentul fatal când ai 
fost lovită cu pumnalul? 

— Da!. Spune Adella. Ai cărei ochi străluciră de un foc straniu. 

— Ei bine, cine era în loja dumitale? 

Adella privea ironic pe sora Călăului. 

Cine era în loja mea? Cine, dacă nu mireasa fratelui dumitale, 
Lili Miranda? 

Orfelia tresări, ca și cum ar fi mușcat-o un șarpe veninos. 

— Cine? murmură ea, cine?! Nenorocito! Zici că Lili Miranda?! 

O ironie amară flutură pe buzele prinţesei, care se apropie 
mai mult de Orfelia și o privi cu răceală! 

Adella care auzise tot ce se vorbise în jurul ei, pe când era 
moartă, putea foarte bine să dea acum un răspuns mincinos și 
nimicitor. 

— Spune-mi încă odată! zise Orfelia. E adevărat că Lili 
Miranda se afla la dumneata în lojă? 

— Da! răspunse Adella rece. Nimeni alta decât Lili Miranda 
era la mine în lojă în acel moment nenorocit! 

— Şi ea, era și aceea care... 

. Orfelia nu îndrăzni să continue. Cum a putut învia pe această 
prinţesă, cea mai înverșunată dușmană a fratelui ei și a miresei 
lui, care acum învinovăţește pe Lili de crima săvârșită împotriva 
ei? 

Dar sora călăului nu avu vreme să-i răspundă. Prinţesa cu un 
surâs diabolic, se apropie de Orfelia și îi spuse la ureche. 

— Dacă vrei să știi, soră a lui Enric Sanson, spuse prinţesa cu 
mândrie, da și iar da! Lili mi-a împlântat pumnalul, căci avea 
intenţia de a mă omori! 

— Minţi, minţi! Nu o murdări pe Lili, pe sfânta și inocenta Lili, 


căci niciodată nu ar fi ea în stare să facă o crimă! 

— Nu, nu mint! spun cel mai curat adevăr! Lili, cea adorată și 
inocentă, e o criminală. 

— Și de ce vrea să te omoare? 

În ochii Adellei scânteie iar ceva diabolic. 

— E foarte simplu, urmă ea cu râs dispreţuitor. Lili cea curată 
și fidelă, găsi în mine cea mai neîmpăcată rivală! 

— Ea văzu pe degetul meu, inelul pe care îl dăruise iubitului ei 
într-un moment de dragoste. Eu i l-am înapoiat căci nu-mi 
folosea, atât timp cât fratele tău mă dispreţuia. Atunci, ea 
nebună de mânie, îmi înfipse fără preget pumnalul în inimă eu 
am căzut la pământ. Și restul îl știi tu! 

Orfelia fixă cu ochii sticloși pe Adella. Cele ce spunea păreau 
așa de adevărate incit ea nu se mai îndoi niciun moment. 

— Poţi să juri? 

— Jur! zise Adella semnificativ, dacă vrei să mă iei ca 
martoră! Dar mi se pare că nu dorești să apar în public în astfel 
de împrejurări. Las-o pe Eugenia Webb, moartă cum se știe. Ti- 
am jurat că nu vă mai ies în cale, dar nici voi să nu-mi ieșiţi. 

— Îndură-te! murmură Orfelia. Dacă bate o inimă în pieptul 
dumitale, atunci scap-o pe nenorocita aceea! Ea este sub cuțitul 
călăului. Mergi înaintea tuturora, și spune că Lili nu e o 
criminală! O, gândește-te la minunea pe care am făcut-o cu 
dumneata în noaptea asta! Protejează mireasa nenorocită a 
fratelui meu, căci merităm să o faci! Oh, scap-o, scap-o pe Lili 
Miranda! 

Ea vorbea arzător, ridicând mâinile împreunate spre prinţesă. 
Oare Lili săvârșise cu adevărat crima sau era numai o minciună 
din partea prințesei? 

— Fiecare din cuvintele mele, ar fi o sentinţă de condamnare! 
urmă prinţesa. Te rog, lasă-mă să plec, căci acuma e cea mai 
bună ocazie! lată acolo o portiţă, care duce afară la drum și pot 
părăsi Morga fără a fi observată. 

— Scap-o, scap-o pe Lili! strigă Orfelia, plină de groază. Și noi 
am fost miloși cu tine! Lasă la o parte orice interes personal! Te 
puteam lăsa să mori, dar te-am scăpat, nenorocită femeie! 
Acum deschide-ţi și tu inima, și fii miloasă cu Lili! 

Dar Adella râse cu hohot. 

— Niciodată! şopti ea. Mi-a ţi smuls un jurământ pe care e 
împotriva simţămintelor și hotărârilor mele! Acum suntem 


achitaţi! El e răsplată pentru ajutorul vostru! La revedere! Pe 
lumea cealaltă! 

Prinţesa se depărtă cu mândrie. Ea dispăru prin portiţa, și se 
făcu nevăzută în întunericul nopţii. Orfelia porni cu braţele 
întinse spre ușă; era prea adânc emoţionată. Ea scoase un țipăt 
scurt și puternic căzând la pământ, fără simțiri. 

Capitolul 104 CE E DE FĂCUT? 

Acest strigăt îl auzise Călăul, intră în odaie și rămase uimit 
când văzu pe sora sa leșinată, la pământ. 

Se uită în jurul său, dar nu observă că Adella de Barry 
dispăruse. Privirea îi căzu pe o cană cu apă care se afla pe o 
măsuţă. O luă și o stropi pe sora sa pe frunte. Ca prin minune, 
Orfelia deschise ochii, dar și lăsă capul în jos, oftând din greu că 
prinţesa nu mai era acolo. 

— O, Enric, Enric! murmură ea, ne-am nenorocit! Sărmana 
Lili! 

— Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? Te-am auzit strigând, 
unde e prinţesa? 

— A plecat, nenorocita! A plecat pentru a nu ne mai vedea 
niciodată! 

Pe urmă se sculă cu ajutorul fratelui ei și îi povesti scena care 
a avut loc între ea și Adella de Barry. Enric o ascultă, dar când 
auzi că Lilli e acuzată de omor își pierdu puterile, căzu în 
genunchi, își acoperi fața cu mâinile și plânse amar. 

Orfelia îl îmbrăţișă suspinând. 

— O, Enric, Enric! oftă Orfelia. Să ne rugăm cerului să ne vină 
într-ajutor în cumplita noastră nenorocire, căci altminteri biata 
Lili e pierdută pentru vecie! Numai Dumnezeu o poate scăpa! 

Enric își împreună mâinile și începu să se roage împreună cu 
sora sa. 

Minunat lucru! Enric se simţea cu atât mai ușurat, cu cât se 
ruga mai călduros. El știa că cerul nu vrea să o pedepsească pe 
dulcea și nevinovata Lili. 

Ei se ridicară și înainte de toate se gândiră să mărturisească 
gardianului tot ce se întâmplase în noaptea aceea. 

Gardianul era îngrozit și uimit. Din fericire avu atâta prezenţă 
de spirit să nu spună ciocililor despre groaznica descoperire pe 
care o făcuse. El spuse că a ţipat pentru că s-a lovit de o bară 
de fier. 

Selmar tremura din tot trupul. 


— Dumnezeule, dar ce s-a întâmplat, maestre? Jos, în colțul 
pivniţei era cadavrul englezoaicei și acum nu mai e! 

Enric Sanson dădu semnificativ din cap. Multă vreme, el nu 
știu ce să-i spună gardianului. Cel mai rău lucru era că a doua zi 
trebuia să se facă neapărat înmormântarea cadavrului, care 
printr-o întâmplare fericită a fost readus la viaţă. 

De se va afla lucrul acesta, Enric se temea că Marat o va găsi 
pe prinţesă și că acesta va trebui să figureze ca martoră a 
crimei, împotriva lui Lili Miranda. 

Din fericire Călăul își aduse aminte că Selmar era foarte 
superstiţios. Îi era greu lui Enric să se prefacă, dar el reuși să 
dovedească gardianului cu voce șoptită că nenorocita dispăruse 
fără veste. 

— Pe legea mea, e îngrozitor! zise Selmar scrâșnind din dinţi. 
Mă prind, maestre, că a luat-o dracu! 

Fostul ajutor al Călăului, tremurând, povesti despre diferite 
stafii pe care le-a văzut umblând prin pivniţa Morgii. 

— Nu mai rămân nicio zi în slujba asta! murmură Selmar, 
pălind tot mai mult. Maestre, nu mă poţi lua iar în serviciul 
dumitale? Ah, fii bun, maestre și ia-mă iar! Nu voi spune 
niciodată ce s-a întâmplat noaptea asta. 

Călăul se gândi un moment. Da, acesta era mijlocul cel mai 
bun! A doua zi Selmar va fi angajat iar în serviciul Călăului. Dar, 
până atunci trebuia ca englezoaica să fie îngropată. 

Selmar făgădui să facă tot posibilul. 

Toţi morţii din Morgă fură îngropaţi. Selmar umplu un coșciug 
cu saci de nisip. In felul acesta, comedia a fost jucată. 

Cei doi fraţi părăsiră odaia. 

Când ieșiră afară, în întunericul nopţii, îi năpădiseră grijile. 

— Biata mea Lili! murmură Enric. Cine știe ce se va mai 
întâmpla în viitor? 

Capitolul 105 LILI ÎȘI MENȚINE DECLARAȚIILE 

A doua zi după închiderea la Salpetriere, Lili fu adusă înaintea 
judecătorului de instrucţie Fauvel. Ce simţământ dureros o 
cuprinse pe tânăra fată, când trebui să se uree într-un car verde 
„destinat numai pentru scopul acesta. 

Ea era supravegheată de un gardist municipal, care ducea și 
alte femei prizoniere spre palatul justiţiei. 

Lili era să moară de rușine când văzu dinaintea palatului de 
justiţie, o grămadă de lume adunată. 


Într-un oraș mare, există întotdeauna o bandă de păcătoşi 
care în fiecare moment e gata să participe la cele mai curioase 
întâmplări. Mulțimea de acolo nu-și închipuia cât de neplăcut 
este pentru prizonieri. 

Din fericire, chinul nu dură mult. Lili intră înăuntrul clădirii. Ea 
fu dată de gardistul municipal pe mâna unui servitor de la 
tribunal care o duse în odaia judecătorului de instrucţie. 

Fauvel era ocupat în biroul său. El aruncă prin ochelari o 
privire provocatoare și fulgerătoare asupra tinere: fete. 

Mutra judecătorului de instrucţie era severă și neprietenoasă. 

— Apropie-te! zise în fine Fauvel. 

Lili se apropie cu supunere. El ridică apoi încet privirea, dar 
îndată o cobori, frunzărind un moment prin acte. 

— Admiţi dumneata acuzarea ce ţi se aduce? zise el 
dregându-și vocea, măsurând pe tânăra fată cu o privire 
pătrunzătoare. 

Obrazul lui Lili se roși și mai tare. 

— Nu, nu admit nimic, domnule judecător! Dumnezeu mi-e 
martor că n-am săvârșit eu faptul neomenos care mi se impută! 

Judecătorul de instrucţie dădu din umeri. 

— Așa vorbește orice criminal — zise el cu voce mai aspră. E 
desigur treaba dumitale, cetăţeană, dacă spui adevărul ori vrei 
să minţi! Dovezile care s-au adus contra dumitale sunt așa de 
numeroase și apăsătoare, încât e de prisos orice minciună! 

El vorbi cu ton mai blând, sperând că va influenţa pe Lili. Apoi 
făcu semn ajutorului său. Acesta băgă condeiul în cerneală și se 
pregăti să însemneze fiecare cuvânt al lui Lili. 

— Pentru Dumnezeu! exclamă Lili. În viaţa mea n-am făcut 
rău nici unei muște. Cum să fiu eu contra celei mai mari porunci 
a lui Dumnezeu? O, nu, domnule judecător, nici nu știți ce rău 
îmi faceţi bănuindu-mă astfel! Eu atâta știu, dar n-am făcut 
nimic spre a mă rușina! 

Judecătorul de instrucţie încreţi fruntea. El măsură pe tânăra 
fată cu o privire rece. 

— Bine! zise el. Te-am înștiințat, cetăţeană, te poţi 
încăpăţâna cât vei pofti! Şi acum să trecem la ultimele 
formalităţi! 

— Te numești Lili Miranda? zise judecătorul de instrucţie. 

Lili afirmă. 

— Eşti de nouăsprezece ani? 


— Da! 

— Catolică? 

— Da! 

— Legitimă? Tatăl dumitale, e răposatul armurier Miranda? 

Lili afirmă. 

— Mama dumitale e și ea moartă? 

O, demult! Murmură Lili și din ochi îi picurau fără voie lacrimi. 

— Erai păzitoare în Temple? întrebă el. 

Lili afirmă. 

— Da, eram servitoarea fostei regine a Franţei. 

— Bine! Ai izbutit să vizitezi balul mascat? 

— Da, domnule judecător! 

— Cu ce scop ai vizitat balul mascat? 

Lili se uită la el mândră. 

— Cu ce scop? repetă ea. De ce se duce o fată la bal? 

Ochiul exersat al judecătorului de instrucţie observă că sub 
nevinovăţia-i aparentă, sie ascundea teama. 

— Dar dumneata ne ești recomandată ca fiind foarte retrasă, 
simplă și tăcută! apoi mai se spune că te-ai dus la bal fără un 
conducător de sex masculin, și e foarte ciudat! Fetele sunt de 
obicei foarte fricoase Vasăzică, dumneata admiţi că ai fost la bal 
mascat? 

Lili afirmă. 

— Cu ce costum? 

— Cu costumul unei florărese spaniole! 

— Recunoști că ai împrumutat haine pentru ba! de la doamna 
Petit? 

Lili făcu un semn afirmativ. 

— Ei, apoi asta e partea esenţială. Târziu seara, ai restituit 
haina împrumutată. N-ai putea să-mi spui pe la ce oră? 

Lili medită un moment. 

— O fi fost două după miezul nopţii răspunse ea. 

— Cetăţeana Petit ţi-a făcut reproșuri? întrebă iar judecătorul 
de instrucție. 

Deodată Lili se înroși în obraz și privi în pământ neliniștită. 

— Da, spunea că i-am pătat haina cu sânge! 

Judecătorul o privea pătrunzător. 

— Şi de unde veneau acele pete de sânge? întrebă el cu 
asprime. 

Perplexitatea lui Lili creștea tot mai mult. 


— Doamne, ce întrebări stranii îmi puneţi, răspunse cu 
naivitate Lili. Se vede că mă zgăriasem fără să știu! Mai am și 
azi o mică zgârietură la mână! 

— Da, da, știu, întrerupse judecătorul. Medicul închisorii a 
cercetat rana! Dar știi dumneata ce zice medicul de rana asta? 

— Nu știu, răspunse ea. Eu singură nu-mi pot explica cum și 
când mi-am făcut această rană! Poate m-am zgâriat de un 
obiect tare... 

— Sau cine știe, poate cu prilejul unei bătăi corp la corp! 
completă ironic judecătorul accentuând cu putere fiecare 
cuvânt. 

— Dar cum se poate așa ceva? murmură Lili, ai milă și 
îndurare de mine, cetăţene judecător! 

— Cetăţeană! spune mai bine adevărul, ăsta e unicul sfat bun 
ce-ţi pot da, răspunse sec Fauvel. 

— Ar trebui să mint ca să-ţi fac dumitale plăcerea asta? spuse 
ea cu o nobilă demnitate. 

— Bine, bine! zise el. Cum vrei! Mie îmi este tot una! Te Jac 
atentă de culpabilitatea dumitale care este dovedită! Susţii, că 
te-ai rănit printr-o zgărietură a cărei origine nu o cunoști, dar 
contești cu energie că ţi-ai făcut rana cu prilejul unei lupte corp 
la corp cu englezoaica Eugenia Webb, în loja ocupată de aceasta 
în rangul întâi al Operei? 

Lili afirmă. 

— Așa-i! 

— Dar cunoșteai dumneata pe englezoaica asta? întrebă 
Fauvel. 

Din nou Lili, lăsă în jos ochii. 

— Nu. Cetăţene judecător, n-am cunoscut-o! Spuse ca foarte 
încet. 

— Minţi cetăţeană! întrerupse judecătorul cu asprime. Și dacă 
ești hotărâtă să minţi, apoi trebuie să minţi măcar cu dibăcie. Bă 
o cunoșteai foarte bine pe englezoaica asta! Căci altminterea, 
cum ai fi venit dumneata în loja ei? Sau nu cumva vrei să 
tăgăduiești că ai venit pe la miezul nopţii în loja englezoaicei 
Eugenia Webb? 

Lili devenise palidă ca ceara, abia acum înţelese ea ce 
acuzaţie teribilă o apăsa din partea justiţiei. 

— O fie-ți milă! murmură ea. Nu sunt decât o fată părăsită, 
nenorocită și lipsită de orice sprijin, dar pe Sfânta Fecioară și pe 


Dumnezeu din cer îţi jur că niciodată în viaţa mea n-am comis 
ceva rău! Da, mărturisesc, murmură ea cu ton pasionat după ce 
tăcu câteva secunde, mărturisesc, am fost în loja aceea! Darvă 
asigur că nu o cunoșteam mai de aproape... 

Lili se opri. O perplexitate extraordinară se, zugrăvi în 
trăsăturile ei. 

Abia acum în timp ce vorbea îi venise ideea că-i era absolut 
imposibil de a expune judecătorului relaţiile ce o legau de 
pretinsa englezoaică. 

Fauvel însă atribuia tăcerea asta a ei unor motive cu totul 
diferite. 

— Minciunile n-au trai îndelungat! zise el cu ton sarcastic, 
oricum mărturisirea dumitale, că ai fost la miezul nopţii în loja 
englezoaicei, e prețioasă. Notează, te rog. Zise el adresându-se 
grefierului. 

Lili tresări când auzi zgârieturile penei de gâscă pe hârtie. 
Tânăra fată împreună mâinile pe piept și trimise spre ce o 
tăcută dar fierbinte rugăminte. 

Deodată, Fauvel băgă mâna în sertar și scoase afară 
pumnalul cel fatal. 

— Cunoști dumneata această armă? întrebă el, aruncând o 
privire asupra fetei. 

Lili păli. 

— Ei bine, mărturisește acuma, mărturisește! Acest pumnal 
misterios îţi aparține dumitale! 

Lili era deprinsă de mic copil să spună întotdeauna adevărul. 
În acest moment minciuna era ceva imperios necesar. Dar ea 
simţea în sine obligaţia sfântă, de a spune fără ocol adevărul 
întreg și deplin. 

Fără să-și dea seama, ea mărturisi. 

— Da. Zise Lili. Recunosc acest pumnal ca fiind aL meu, dar 
jur pe Dumnezeu că... 

Deocamdată să lăsăm asta, o întrerupse Fauvel cu un aer 
triumfător. 

Zicând asta, dictă din nou grefierului depoziţia nenorocitei 
fete. 

— Și acuma, zise el lui Lili, după ce ai făcut această 
mărturisire prețioasă, e aproape o copilărie să mai tăgăduiești. 
judecă dumneata singură: pumnalul acesta a cărei proprietară 
spui singură că ești, a fost găsit alături de asasinată, în lojă. Pe 


de altă parte medicul a dovedit că asasinatul s-a făcut numai şi 
numai cu acest pumnal, care conţine în tăișul său gol o otravă 
îngrozitoare. Dumneata recunoști că pe la miezul nopţii ai fost în 
loja englezoaicei. Medicii au constatat că moartea a survenit 
după miezul nopţii, cel mai târziu la ora unu. Afară de asta, ai 
avut o purtare foarte ciudată la părăsirea lojei. Erai atât de 
emoțţionată, atât de frământată incit ai căzut aproape leșinată în 
braţele portarului  lojilor. Prin urmare, mărturisește totul 
cetăţeană, mărturisește toată crima! 

Lili căzu pe scaun zdrobită. 

— O cerule! zise ea. Ce-o fi însemnând asta? Văd foarte bine 
că o bănuială foarte gravă apasă asupra mea! Dar pe Dumnezeu 
din cer, pot jura că sunt nevinovată! 

— Poţi să spui multe, că nu le crede nimeni! zise Fauvel. Fii 
cuminte mai bine și recunoaște totul! 

Se ridică de pe scaun și se plimbă prin odaie cu mâinile 
împreunate la spate, uitându-se fix la tânăra fată. 

— Ascultă-mă, zise el cu ton prietenos. Evident că ai avut cu 
englezoaica asta raporturi nu tocmai prietenoase. Te-o fi condus 
vreun mister oarecare în loja englezoaicei. Intrând la dânsa 
aveai, poate, o furie nespusă în inima dumitale. Se vede că aţi 
început să vă certaţi, și că înfierbântându-te, cetăţeană 
Miranda, privirea dumitale, din nenorocire, s-a fixat asupra 
pumnalului pe care l-ai luat cu dumneata la bal, pentru protecţie 
personală. Furia dumitale te-a orbit. Ai luat pumnalul și ai lovit- 
o! Nu-i așa? 

— Nu, nu, nu! strigă Lili. Nu-i așa! Ascultă-mă cetăţene 
judecător, vreau să-ţi spun adevărul întreg! Englezoaica aceea 
era o femeie perversă, mă persecuta, unde și cum putea. Sub 
fel de fel de amăgiri m-a atras în loja ei. Dumnezeule, nici nu 
știam că sub masca ei de femeie bătrână se ascundea dușmana 
mea de moarte. 

Lili se opri un moment înfiorată. 

— Ah Dumnezeule! ce simțământ am avut când am intrat în 
lojă!. Continuă ea. Englezoaica mă-ntâmpina cu reproșurile cele 
mai teribile. Da, începu să mă intimideze cu amenințările care 
nu mă priveau numai pe mine, ci și pe bărbatul pe care-l iubesc 
mai mult decât orice! 

Fauvel făcu un semn aproape imperceptibil grefierului. 
Sărmana fată nu bănuia că fiecare vorbă a ei conţinea o nouă și 


teribilă acuzaţie împotriva sa. 

— Ei, și ce fel de ameninţări erau acelea pe care ţi le-a 
adresat englezoaica? întrebă Fauvel. 

— Aceasta nu pot spune! murmură ea. Asta rămâne misterul 
meu! 

— Cu atât mai rău pentru dumneata! răspunse judecătorul cu 
ton sec. Fă cum vrei! Atunci să ne permiţi să ne facem și noi o 
idee și să interpretăm așa cum înţelegem noi, natura acestor 
ameninţări! Dar de pumnal ce ne spui? 

— Deodată privirea englezoaicei căzu asupra pumnalului, 
continuă Lili, sau mai bine zis asupra evantaiului al cărui mâner 
formează pumnalul. 

Judecătorul îi aruncă o privire de surprindere. 

— Da, da, foarte important punctul acesta! La asta nici nu m- 
am gândit! Unde se află acuma evantaiul? 

— O fi prin lucrurile mele! răspunse Lili. După câte știu au fost 
sechestrate! 

— Bine, bine, vom vedea noi! 

— Englezoaica mi-a cerut să-i dau pumnalul. 

— Și dumneata l-ai dat? 

Lili dădu din cap afirmativ. 

— Se vede că mă crezi prost, dacă-mi servești gogoși de 
astea! răspunse Fauvel. Se sculă după scaun, supărat. lritat se 
plimbă prin odaie, apoi deodată atinse umărul lui Lili, care era 
ameţită, cufundată în gânduri. Tresări speriată. Privirea timidă a 
tinerei fete se opri asupra judecătorului de instrucție. 

— In aceeași noapte s-a întâmplat în strada Bellevue un dublu 
asasinat! reluă Fauvel. Și la asasinatul acesta s-a întrebuințat 
tot otravă de săgeată. Știi asta? 

— Este prima oară când aud despre acest dublu asasinat! 
murmură tânăra fată. Cu otravă de săgeată, spui? Dar doamne 
cum se poate așa ceva? 

— Vasăzică nu știi nimic despre acest asasinat! zise Fauvel. 
De ce nu mărturisești mai bine, tot ce știi? 

— Drept cine mă iei, cetățene judecător? exclamă Lili cu un 
accent de sinceră indignare. Nu zic, poate că aparențele vorbesc 
contra mea, dar nimic nu te îndreptățește de a vedea în mine o 
fiinţă monstruoasă! Viaţa mea e curată! Mi-am dat întotdeauna 
osteneala de a fi pentru părinţii mei o fată supusă și curată în 
inima și conștiința mea! Nimic din toată viața mea nu poate 


dezminte aceste cuvinte ale mele! 

— Dar mă poţi lipsi de vorbele astea! o întrerupse judecătorul 
cu ironie. Fiecare om a fost bun în viaţa sa. La un moment dat 
însă începe să piardă calea cea bună. (Fauvel făcu un gest de 
neîncredere). Mărturisește o dată! Orice curte cu juraţi ne va 
condamna! Moartea pe eșafod va fi partea dumitale, dacă nu te. 
Vei răzgândi în ultimul moment pentru a recunoaște totul! 

— Dar ce să spun? întrebă ea cu disperare. 

Judecătorul de instrucţie se apropie de dânsa, și cu blândeţe 
aproape paternă, îi puse mâna pe umăr. 

— Copil ce ești, fii cuminte! Ti-am spus și-ţi mai spun odată că 
este vorba de capul dumitale! Dacă mărturisești totul, ar fi ușor 
să arăt în ordonanţă că a fost din partea dumitale un asasinat 
nepremeditat! Nici vorbă că a fost o simplă lovitură cu rezultat 
mortal, dată într-un moment de surescitare! Dar dacă taci și 
negi totul, juraţii te vor condamna pentru omor, neacordând 
nicio circumstanţă atenuantă! 

— Ce crezi dumneata despre mine, cetăţene judecător? Crezi 
dumneata că mi-aş salva viaţa printr-o minciună, dacă aș fi 
vinovată? Repet încă odată: dispreţuiesc toate pretextele și 
subterfugiile, oricât aș fi în primejdie. Nu, și iar nu! Niciodată n- 
am făcut vreun rău acelei englezoaice! Dacă păcatele ei au 
adus-o până la moarte, Dumnezeu s-o aibă în paza sa. Eu însă, 
nu sunt vinovată! 

— Bine, bine! exclamă Fauvel indignat. Vasăzică persiști în 
încăpăţânarea dumitale? Totuși instrucția de până acuma 
ajunge pentru a te trimite pe eșafod! 

Fauvel nu mai găsi niciun cuvânt bun pentru nenorocita fată, 
și isprăvi protocolul, împreună cu grefierul său. 

În cele din urmă acesta dădu citire protocolului pe care Lili îl 
iscăli cu mâna tremurătoare, apoi o predă pe Lili sergentului 
municipal, pentru a o transporta la Salpetriere. 

Fauvel simţise la început o oarecare simpatie pentru Lili. Dar 
simţământul acesta dispăru faţă de persistenţa arestatei de a 
nega totul. 

Evident că judecătorul o lua drept o criminală încăpăţânată și 
mincinoasă. 

Peste un minut ușa se închise în urma sărmanei fete. Alături 
de sergent, se întorcea în tristul lăcaș, de unde credea că nu va 
mai ieși niciodată decât pentru a urca treptele eșafodului. 


Niciodată o fiinţă omenească curată și nepătată n-a suferit 
mai mult de o acuzaţie atât de infamă! 

Spera din tot sufletul că în cele din urmă providenţa își va 
aminti de dânsa și o va scăpa. 

Capitolul 106 INTRIGI ȘI COMPLOTURI 

Fouquier, acuzatorul public, ședea în cabinetul său, foarte rău 
dispus. În timpul din urmă, prea multe se întâmplară cam pe 
dos, încurcându-i socotelile. In afară de asta trecuse prin emoţii 
din cele mai teribile. 

După cum se știe, acuzatorul public al republicii franceze și 
marele maestru al pactului de sânge, îndrăznise să joace un rol 
dublu foarte primejdios. 

Oricât de șiret și dibaci era, oricât de mult îl ajuta mecanismul 
spionajului perfecţionat de care dispunea și oricât știa să 
exploateze situaţia, totuși dificultăţile se înmulţeau din zi în zi. 
Trebuia dusă o luptă susţinută pentru a se menţine în capul 
ministerului public și în fruntea pactului de sânge. 

El încercase să ducă doi pepeni într-o mână. Fiind partizan al 
republicii entuziast și convins, el avea în același timp relații și cu 
trimisul partidei regale. Dar aceste relaţii n-au sfârșit bine. 
Partizanii monarhiei recunoscură că nu e bine să se încreadă 
prea mult în Fouquier. 

Procurorul oficial nu știa că fuga familiei regale era pregătită 
de mult. Cum totul s-a făcut fără știrea și consimţământul lui, el 
turbă de furie. 

Devenise dintr-odată un republican entuziast! El se convinse 
că partida regală l-a înșelat. Din imprudenţă el le-a dat niște 
scrisori. Care l-ar nenoroci dacă ar cădea în mâinile actualului 
guvern. 

Fouquier tremura de mânie și groaza. Dacă va reuși fuga 
familiei regale, atunci el spera că hărtiile nu vor fi niciodată o 
mărturie contra lui. Dar de nu va. Reuși? Fouquie se înfioră de 
viitorul său. Avea simțământul că nu va scăpa de fierul rece al 
ghilotinei. 

Frica de un viitor poate apropiat, îl cuprinse în așa chip pe 
lașul agitator, încât chiar ura înverșunată ce o avea Fouquier 
pentru Enric Sanson se potolise. 

Pierdut în gânduri, procurorul stătea între teancurile de acte 
îngrămădite pe biroul său. 

Deodată cineva bătu în ușă. 


Un bărbat înalt, îngust în spate, cu obrazul palid și uscat, din 
care străluceau doi ochi negri, se ivi în odaia lui. Străinul era 
îmbrăcat ca toţi cetăţenii, iar pe cap purta nelipsita șapcă a 
lacobinilor. 

— Cum! Tu ești, frate Antonio? Exclamă Fouquier sculându-se 
de pe scaun și apropiindu-se de oaspetele său. Câtă imprudenţă 
din partea ta, să vii aici! 

— Nu sunt eu de vină! Dacă nu mai vii dumneata pe la noi, 
atunci... 

— Pst! Taci! ÎI întrerupse Fouquier; care se uită cu 
neîncredere prin odaie. 

Se îndreptă spre ușă să vadă dacă e bine încuiată; apoi se 
întoarse la oaspetele său. 

— Dacă este vorba de reproș, atunci eu sunt acela care 
trebuie să-l fac, pentru că ar fi trebuit demult să te prezințţi la 
locul știut! Și apoi, ce s-a întâmplat cu pactul de sânge? De când 
a dispărut negrul Pippin, nu mai e nicio ordine în societate! 

— Nimeni nu mai vrea să știe de zidirea subterană a castelului 
de Barry! zise fratele Antonio. Chiar dumneata, șefule, nu te-ai 
mai dus pe acolo! 

— Ei aș! Sunteţi niște iepuri fricoși! Dar desigur, împotriva 
puterilor supranaturale nu poate lupta nimeni! Este vremea să 
ne întâlnim iarăși! 

— Dumneata însuţi, șefule, ai zis că nu mai e ordine în 
societate! zise el scurt. În locul nou al întrunirilor, de-abia mai 
vine cineva. Se pare că pactul de sânge s-a dizolvat! 

— Asta e numai vina duhului rău al castelului! De ce dracu a 
dispărut de pe pământ pungașul ăla de Pippin? 

Ochii lui Antonio străluceau de un foc straniu. 

— Numai pentru pactul de sânge am venit la dumneata! Mă 
tem că mă ameninţă o primejdie! 

Fouquier sări în sus. El privi cu spaimă pe cel care-i vorbea. 

— Primejdie? Cum așa? 

— Ei, mi se pare că știi deja, continuă fratele Antonio. Familia 
regală a fost oprită în Menehould de către eroicul patriot, 
antreprenorul poștal Drouet, și că acum se află pe drumul spre 
Paris? 

Fouquier începu să tremure. Faţa i se înnegri ca pământul. Nu 
se așteptase la o astfel de veste. Vedea cum tot viitorul 
nenorocit, cade nimicitor asupra lui. 


— Ei ce dracu! spuse Fouquier, pe când ochii i se umplură de 
ură. Vasăzică familia regală e prinsă, și fuga n-a reușit! 

Fratele Antonio se uită la el spionându-l. 

— A, deci asta te atinge și pe dumneata! Din partea mea, 
desigur că nu trebuie să te temi, deși am fost mijlocitorul 
scrisorilor între, dumneata și partida regală! Dar eu vreau să ne 
păzim capul. Ce facem dacă partizanii regelui te denunţă 
Convenţiei? Căci au destule mijloace la îndemână! 

Fouquier păli din nou. 

— Taci! șopti el, uitându-se prin toate colţurile. Desigur putem 
acuza pe acești indivizi pur și simplu de falsificare! Nimeni nu-mi 
poate dovedi că eu am scris scrisorile acelea! 

Fratele Antonio se apropie de procuror. 

— Nimeni, decât eu! dar eu voi tăcea, dacă... Fouquier respiră 
din greu. 

— Ai jurat că vei tăcea! Gândește-te la jurământul tău ca frate 
de sânge! 

Fratele Antonio făcu un gest dispreţuitor. 

— Despre asta vom vorbi mai târziu! Acum când familia 
regală se întoarce la Paris, trebuie să ne înţelegem. Eu te 
povăţuiesc, șefule, să convoci o. Nouă adunare! 

— Dar vor veni și fraţii de sânge? La drept vorbind, n-o fac cu 
plăcere, pentru că suntem urmăriţi pas cu pas! 

— Tu știi foarte bine că persoana ta, trebuie să se ferească de 
lumina zilei! zise fratele Antonio ironic. Da, da. Imi închipui că 
actualul guvern nu te va privi cu ochi prietenoși, dacă s-ar afla 
că ești marele maestru al pactului de sânge! 

— Mizerabile, scrâșni Fouquier. 

După ce se gândi puţin, zise: 

— Bine, bine, atunci convocați o adunare! Dar unde și cum? 

Fratele Antonio medită un moment, apoi răspunse. 

— Nu departe de parcul Trianon se află o biserică veche, 
ruinată. În această biserică nu vine nimeni, cel puţin nu în 
timpul nopții. Putem să ne strângem acolo, absolut 
neîmpiedicaţi, și niciun spion nu ne va afla ascunzătoarea. 

— Foarte bine! Atunci să ne adunăm acolo mâine seară la 
miezul nopţii! Invită-i pe toţi; găsește-l și pe Pippin! 

Din nou pluti un zâmbet ironic pe buzele lui Antonio. 

— Nu va fi prea ușor! Totuși voi încerca și voi face tot 
posibilul. Vei veni și dumneata, maestre? 


— Ce întrebare? se înţelege că am să vin! Antonio veni foarte 
aproape, lângă Fouquier. 

— Şi să nu uiţi un lucru! Fii franc, m-ai înţeles? Fouquier nu 
putu rezista privirii scrutătoare a lui Antonio. 

— Cum asta? răspunse el cu ton iritat. 

— Fii franc și sincer! repetă celălalt. Să nu crezi că acuma te 
poţi scutura de noi așa cu una cu două pentru că așa-ţi vine la 
socoteală! Pactul de sânge a făcut foarte mult pentru 
dumneavoastră, dar și dumneavoastră îi aparţineţi cu trup și 
suflet. Aţi făgăduit să ne duceţi la triumf și glorie! Ţineţi-vă de 
cuvânt! Te așteptăm mâine seară, m-ai înţeles? 

— Cum așa? tu îndrăznești să mă ameninţi, îngână Fouquier, 
devenind palid ca ceara de furie și turbare. 

— Nu te ameninţ, răspunse celălalt dând din cap, ci te previn 
numai că trăim într-o vreme foarte rea când fiecare e numai 
pentru sine! 

Ridică mâna în mod semnificativ, apoi se întoarse și părăsi 
odaia fără a spune un cuvânt. Fouquier se uită ţintă după el. 

Drace! Zise el scrâșnind dinţii, nu cumva încep să se ridice 
contra mea până și creaturile mele? 

Bătu cu piciorul, și o înjurătură urâtă îi scăpă din gură. 

— Mai e timp să isprăvesc odată pentru totdeauna cu lichelele 
astea! exclamă el. Pe toţi îi condamn la pieire! Eu vedeam în voi 
un simplu instrument al bunului meu plac și acuma îndrăzniţi să 
mă supuneţi vouă și arbitrarului vostru? Vreţi să mă amestecați 
și pe mine în nimicirea voastră inevitabilă? 

Izbucni într-un râs infernal. 

— Nu, nu, continuă el, procurorul Fouquier Tinville nu e așa de 
prost ca să se bage singur în primejdie sau mai bine zis în cursă! 
Voi veţi fi înșelaţi, nu eu! 

Se ridică și aruncă o privire căutătoare prin odaie, apoi respiră 
mai ușor. 

— Încă ceva! murmură el cu buzele tremurătoare. Principalul 
este să-mi întăresc poziţia în așa fel, încât nicio acuzaţie ridicată 
împotriva mea de partidul monarhist să nu mă poată lovi. 

Se gândi câteva secunde. 

— Da, așa trebuie să fac! își zise el, și o scânteie de triumf se 
aprinse în ochii săi de pisică. Trebuie să aduc la cunoștință 
celorlalţi care încearcă să mă nimicească! 

Făcu un semn de aprobare din cap. Apoi își puse bereta pe 


capul său acoperit de un păr sălbatic și aspru, și părăsi odaia. 
Fouquier intră repede în sala de ședințe a tribunalului 
revoluţionar. 

Judecătorii erau deja adunaţi. Sala era arhiplină. 

Din nou tribunalul avea să judece asupra vieţii și morţii 
câtorva persoane ilustre; se aștepta sosirea procurorului spre a 
se intra în dezbateri. 

Fouquiei își ocupă fotoliul, cercetând bănuitor salo. 

— Înainte de a intra în dezbateri, zise el, am de făcut o 
propunere. 

— Şi anume? întrebă președintele, privindu-l cu nerăbdare pe 
Fouquier-Tinville. 

— Cetăţene președinte; continuă procurorul, știi că monstrul 
care poartă numele de Ludovic Capet a fost prins în St. 
Menehould, împreună cu familia sa. 

Un murmur înăbușit se ridică din toată sala. Se făcu liniște și 
toți așteptau cu nerăbdare ca procurorul să-și formeze 
propunerea. 

— Ei bine, continuă Fouquier, propun ca tribunalul să facă 
imediat pașii necesari, pentru a chema pe acest Capet, ca pe un 
trădător, înaintea barei acestui tribunal! 

Pentru moment se făcu liniște în sala de ședințe. Vorbele 
îndrăzneţe ale acuzatorului public surprinseseră și uimiseră pe 
toată lumea. Deodată mulţimea izbucni în ţipete și imprecaţii 
sălbatice din care nu se mai înţelegea nimic. 

— Daţi-l în judecată pe mizerabilul Capet! 

— Judecaţi-l și condamnaţi-l, căci a trădat poporul! 

— Pe eșafod! Ghilotinaţi-l! 

Strigăte sălbatice și înfiorătoare răsunară din toată sala, din 
ce în ce cu mai mare putere și stăruință. 

Fouquier triumfa. 

Acum putea spera că propunerea sa. Va fi sancţionată fără 
multă vorbă de tribunal. În cazul acesta, hotărârea tribunalului 
avea să fie supusă Convenţiei, pentru a se pronunţa asupra ei. 
În modul acesta, el își atinsese scopul de a-și face o nouă 
virginitate republicană și a fi considerat de puternicii zilei ca un 
republican fanatic și încercat. 

Pe calea asta putea spera că denunţările clare s-au făcut deja 
împotriva sa sau se vor face de azi înainte vor fi neutralizate cu 
desăvârșire și vor fi respinse de dictatori ca fiind calomnii 


ordinare și interesate din partea adversarilor terorismului 
iacobin și a monarnhiștilor, menită să compromită printr-o intrigă 
pe neînduplecatul republican ce era procurorul. 

într-adevăr, după o scurtă  consfătuire, președintele 
tribunalului anunţă că imediat se va înainta Convenţiei o 
hotărâre în sensul propunerii lui Fouquier. 

Acuzatorul public respiră ușurat. Acum putea să se întâmple 
orice căci nu mai avea nicio frică. Imediat ce va cădea pe eșafod 
capul reginei nu va mai avea de ce să se teamă; Fouquier 
gândea că pentru siguranța completă a persoanei și situaţiei 
sale, era necesar ca și Ludovic al XVI-lea să cadă pe eșafod. Ce-i 
pasă lui dacă asasinatul săvârșit în persoana inviolabilă a 
regelui, e cea mai teribilă crimă posibilă? Fouquier se gândea 
numai la siguranţa sa. Principalul era să-și salveze propriul cap. 

Capitolul 107 UN SERVITOR FIDEL STĂPÂNEI SALE 

Norocul n-o ocoli pe Adella de Barry. Ea reuși, într-adevăr, să 
iasă din Morgă prin porţile grădinii. 

La un moment dat, trebui să sară peste un zid destul de înalt; 
se folosi de două-trei lăzi care stăteau lângă zid. Când ajunse 
sus, se uită mai întâi de jur-imprejur cu o privire scrutătoare 
deprinsă de a despica întunericul nopţii; văzând că totul e pustiu 
și tăcut, sări de pe zid în picioare. 

Nu-i vorbă săritura asta n-a fost tocmai ușoară pentru Adella. 

Deși glezna piciorului stâng o durea destul de tare, ea înaintă 
totuși cu multă iuțeală. Sărind, s-a rănit la picior. Fiecare pas 
înainte îi cauza dureri puternice. 

Dar prinţesă nu era omul pe care o durere trupească să-i 
modifice intenţiile și să-i influenţeze deciziile. 

Plină de un curaj extraordinar, Adella își continuă drumul. 
Durerea îngrozitoare de la glezna piciorului stâng nu-i smulse, 
însă, niciun geamăt. Fără alte dificultăţi sau primejdii izbuti să 
ajungă în Parisul adormit la acea oră. 

Adella luă o direcţie opusă Castelului de Barry! 

Acolo, în nordul extrem al. Parisului, în calitatea ei de 
englezoaică, cum se dădea înainte, Adella își cumpărase o casă 
goală și mică. Nimeni, în afară de ea și de un ţăran foarte 
devotat ei nu știa ceva despre acest aranjament. 

Vânzătorul căsuţei era un burghez care s-a refugiat în Paris 
din pricina terorilor iacobine. 

Casa era foarte izolată, deși se afla la trei încrucișări de 


drumuri, nimeni nu băgă de seamă schimbarea de proprietar a 
terenului. 

Adella, putea fi sigură că în casa asta părăsită, mâl ales în 
subteranele ei, averea ei va fi în afară de ori ce primejdie sau 
priviri indiscrete. 

înspre această casă se îndrepta acum Adella. 

După ce părăsi străzile propriu zise ale Parisului apucând pe 
ulicioara ce ducea spre căsuţa ei, prinţesa băgă mai mult de 
seamă durerea de la picior. 

Acuma era sigură că nu fusese auzită sau văzută, căci strada 
prin care trecea era absolut pustie. 

Numai câteva case, dar foarte puţine, erau deja locuite, altele 
se clădeau abia și teroarea revoluţiei împiedicase terminarea 
lor. 

Durerea de la glezna piciorului stâng deveni din ce în ce mai 
acută. Aproape nici nu mai putea călca cu piciorul, își scrântise 
probabil glezna sau și-a frânt-o pur și simplu când sărise de pe 
zid. 

Acum trebuia să-și muște buzele pentru a nu ţipa de durere. 
Cu chiu cu vai înainta spre căsuţa ei. 

Totul era pustiu, întunecos și deșert. Nu lumina nici luna. 

Un întuneric adânc acoperea pământul. Nori negri cuprinseră 
orizontul. Nicio steluță nu sclipea pe bolta cerului. 

Tot așa de întunecoasă ca toată lumea dimprejurul ei, era 
inima prinţesei care se târa în mijlocul celor mai groaznice 
dureri până la intrarea căsuţei. 

Tot ce era mai bun și nobil în inima ei amuţise de mult. Numai 
demonii negri ai răzbunării și ai urii neîmpăcate mai trăiau în 
inima bietei și rătăcitei femei. 

Un moment Adella stătu la îndoială. Nimic nu se mișca în locul 
unde se afla ea. Se părea că liniștea nopţii insufla un simțământ 
groaznic celei care înainte nu simţise cea mai mică frică. 

Se gândea ea, poate la ceasurile înfiorător de liniștite care o 
apăsau în timpul catalepsiei, când era întinsă fără viață pe masa 
de fier a Morgăi? Nu se gândea oare la osteneala Orfeliei și a 
fratelui ei, fără de care ea n-ar mai fi văzut lumina albă, dulce și 
plină de viaţă a soarelui? 

O nu! Inima Adellei nu conţinea niciun simţământ de 
recunoștință. Adella se gândea numai dacă păzitorul pe care îl 
alesese ea mai stătea credincios la postul său. 


Ea bătu îndată la ușa casei joase. Dar a trebuit să tartă de 
repetate ori ca să capete un răspuns. 

Inima prinţesei bătea cu putere. 

Cum! Nu cumva ţăranul pe care-l considerase drept, fidel și 
sincer, o înșelase acum? Să fi descoperit el misterul comorilor 
ei? Sau poate că a fugit departe cu toate lucrurile preţioase pe 
care le cuprindeau comorile ei? Gândurile acestea înfuriară pe 
prinţesă. Ea-și mușcă buzele și din ochi îi scăpărau fulgere de 
mânie. 

Dar dinăuntru se auzi un pas încet. Deodată se auzi o voce 
care întreba pe un ton adormit ce vrea cel de afară. 

— Eu sunt; prinţesa de Barry! Descuie numaidecât. Melac! 
Porunci prințesa. 

înăuntru se auzi un ton surprins. Ș 

— Cum? într-adevăr, scumpă prinţesă, d-ta ești? Intrebă 
servitorul. 

— Descuie, te trog, iute. Numaidecât! Vreau să deschizi 
îndată! Porunci prinţesa. 

— Da, da, căci te recunosc! răsună vocea dinăuntru! — ce 
cunoscută mi-a fost îndată vocea d-tale! Așteaptă niţel până 
aduc cheile din casă! Omul se îndepărtă cu pași târâţi. 

Se întoarse repede. Răsuci cheia de două ori în broască și ușa 
casei se descuie. 

în faţa Adellei apăru un om în vârstă cu o înfățișare rustică. El 
purta o scufiță albă în cap și în mână ţinea o lanternă. 

— Ei, Melac! întrebă prinţesa intrând pe ușă și zâmbind 
ţăranului, cum stai? Ce se mai aude? Nu ne-am văzut demult. 

— Ah! eram deja foarte îngrijat! Zise ţăranul, aplecându-se și 
sărutând poalele prinţesei. Scumpă prinţesă, de atâta timp n-aţi 
mai fost aici, și acum sunt timpuri așa de primejdioase în Paris! 

— Dar ce, s-a întâmplat ceva? întrebă Adella îndată, și pe 
faţă-i domina neîncrederea, nu cumva au fost pe aici dușmani 
de ai mei? Au cerut poate informaţii asupra lucrurilor mele? 

Țăranul dădu din cap. 

— O nu, dar cine vorbește de așa ceva!? zise el. Aici suntem 
în siguranţă ca în sânul lui Avram! Dar mă îngrijoram numai de 
prinţesa mea, eu. 

— Bine, bine! — îl întrerupse prinţesa pierzându-și răbdarea. 
Vezi-ţi de tine și treaba ta! 

Prinţesa nu trădase un cuvânt despre groaznica primejdie de 


care abia scăpase cu mare greutate. Era prea mândră ca să 
vorbească mai mult decât trebuie cu supusul ei. 

Se îndreptă spre odaia ei. Bătrânul o urma cu respect. Nu-i 
plăcea aranjamentul odăii. De abia intrase în odaie, luminându-i 
cu lanterna calea. Prinţesa încreţi fruntea, și prinţesa începu să 
înfrunte pe bătrân cu vorbe aspre, în zadar căuta bătrânul să se 
scuze. Prinţesa nu-i dădu niciun răspuns. 

Ea luă luminarea de pe scrin și o aprinse. Pe urmă o porni fără 
multă vorbă în pivniţă. Mai înainte luase din dulap mai multe 
cheiţe mici. Şi cu ajutorul lor deschise Adella toate ușile pivniţei. 

în pivniţa din faţă era cea mai mare parte a lăzilor. Aici Adella 
le credea mai în siguranţă decât oriunde. 

Ochii ei se opriră asupra lăzilor. Țăranul rămase în odaie. 
Acum era în sfârșit singură și netulburată de nimeni. Cu mâinile 
tremurânde deschise cele dintâi lăzi. 

După ce dăduse la o parte câteva haine, razele de lumină 
căzură pe diamantele și briliantele orbitoare din comoara de 
familie a ducilor de Barry. Adella respiră din adânc. Un 
simţământ lacom și urât se imprimă pe faţa ei. 

— Al meu, totul e al meu! murmura nenorocita și ochii îi 
scânteiau cu putere. Am ieșit din groapă și voi începe o viaţă 
nouă, pasionantă! Ha! Ha! Ha! 

Râsul ei răsună pătrunzător în pivniţă. Adella porni cu mâini 
tremurânde spre conținutul lăzii a doua. Și aici erau toate la 
locul lor. 

Cu cât căuta mai mult în cuferele și lăzile ei, își dădea seama 
că toate erau la locul lor. 

Și trecutul cel mai înfiorător era ca un vis pentru dânsa, fără 
să se mai gândească la urmări rele. 

— Da, voi începe o viaţă nouă! murmură Adella. Aici în Franţa 
nu pot și nu vreau să mai rămân niciun moment! Afară de aici 
într-o ţară străină, într-o ţară în care nimeni nu mă cunoaște. 
Dar singură nu vreau să mă duc! Murmură ea, nu și iar nu! Căci 
totuși îl iubesc pe Enric Sanson! Și tocmai pentru că m-a 
respins, pe mine femeia cea pasionată și mândră, tocmai de 
aceea îl voi sili cu voinţa mea de fier! Acum am toate milioanele 
în mână El va jertfi totul pentru a scăpa de eșafod pe păpușica 
aia, adorata lui Lili. Bine, îi voi face plăcerea, dar de-abia când 
va fi văzut cu mine, când ne vom afla într-o ţară străină, atunci 
de abia voi scăpa în ultimul moment gâtul cel slab și subţirel al 


iubitei sale de cuțitul ghilotinei! 

Şi privirile denaturatei iar se opriră asupra scumpelor și 
preţioaselor comori. 

— O, sunt bogată, nemăsurat de bogată! murmură prinţesa 
întinzând mâna cu binecuvântare asupra tezaurelor ei. Cu bani 
poţi cumpăra totul: virtute, cinste și iubire! Da, toate! Exclamă 
ea. Și mă voi folosi de puterea pe care mi-a dat-o soarta! Voi 
gusta plăcerea vieţii până la ultima picătură! 

Ochii îi străluceau. 

Nenorocita nu se mai gândea că de abia cu câteva ceasuri 
înainte viaţa ei era cuprinsă de încremenirea mor ţii. 

Ea avea un singur crez și acesta era voinţa-i unică și 
criminală. 

Adella închise cu grijă toate lăzile. Pe urmă se întoarse sus. În 
odaia ei. 

— Sunt grozav de ostenită, vreau să mă culc! zise ea scurt 
către ţăran. Trebuie să veghezi în noaptea asta, ai înţeles, 
Melac? Bătrânul, obișnuit a i se supune orbește, dădu afirmativ 
din cap. 

— Desigur, va fi o fericire pentru mine să veghez asupra 
somnului d-tale! zise Melac. 

Ea porunci ţăranului să-i pregătească patul. 

Ea nu observă că bătrânul credincios îi așternu toată pernele 
și plăpumile pe care le avea în casă. 

Ce-i pasă prinţesei dacă bătrânul servitor n-are pe ce să se 
culce! 

— Era Obișnuită să vadă în servitori obiecte neînsufleţite ale 
toanelor ei. 

Şi ea se întinse alene pe așternutul moale şi comod. 

Ochii i se închiseră îndată pentru un somn răpitor de dulce. 
Sânu-i plin de lebădă se ridica și se lăsa încet și liniștit. 

Bătrânul şedea rezemat pe coate în faţa focului din cămin. El 
priveghea cu multă grijă somnul stăpânei sale, al căreia obraz 
minunat era luminat de ultimele licăriri ale jăraticului din sobă. 

Capitolul 108 LA SĂRĂCIA VESELĂ 

Birtul „La sărăcia veselă” era o cârciumioară mică și afumată 
care se afla pe o ulița laterală a Parisului. 

Cu toată teroarea care bântuia asupra nenorocitei Franţe, 
oaspeţii erau numeroși și nu duceau niciodată lipsă de bani. 
Chiar dacă foametea bântuia în Franţa, chiar dacă ţăranii nu mai 


avea ce mânca era totuna pentru oaspeţii de acolo, ei nu-și 
pierdeau nimic din veselia lor. Dacă nu le ajungeau banii pentru 
o cană de vin bun, cereau un pahar mare de absint. 

Choque, stăpânul tavernei, era un om puternic cu o alură 
herculeană. La el nu izbutea nimeni să facă datorii, căci vindea 
numai cu bani peșin. Cu toate astea, avea o mulţime de 
mușterii. 

Choque nu era nici mai mult, nici mai puţin decât gazdă de 
hoți. 

Clădirea avea nenumărate ascunzători și cotloane în care își 
adăposteau scăparea cei urmăriţi de poliţie. 

In taverna asta se refugiase și negrul Pippin. Amurgise. Ca un 
lucru deosebit, odaia din dos a restaurantului era aproape goală. 
In afară de negrul Pippin, mai. Erau foarte puţini clienţi. 

Pippin şedea într-un colţ dosnic al odăii cu un pahar gol de 
absint înainte. Cu mâinile în buzunarele pantalonilor, negrul 
Pippin sta gânditor, figura lui trăda o supărare adâncă. Era așa 
de afundat în gânduri incit nu observă că un bărbat înalt și 
îngust în spate intră în odaie și-i aruncă o privire înţepătoare. 

Abia după ce străinul se apropie de Pippin şi-l lovi o dată 
zdravăn pe umăr, individul nostru sări în sus. Cu ochi 
scânteietori de planuri criminale, fixă adânc speriat, pe noul 
sosit. 

— Ah! tu ești frate Antonio! Zise negrul Pippin. Vino încoace și 
bea și tu! 

Zicând asta întinse lui Antonio paharul golit. 

— Ei drace, e gol! zise el imediat. Ei cârciumarule, mă 
beţivanule, Choque, unde ești mă păcătosule? 

— Vin, vin! Da ce este, ce ţipi așa? Se auzi glasul profund al 
cârciumarului. 

Cârciumarul se apropie. 

— Haha! zise el, mi-am închipuit eu că tu trebuie să fii, ţiganul 
dracului! 

Acum te recunosc, da, da, tu ești, lasă că-ţi astup eu gura! 

Pippin izbucni în râs, ca și când birtașul ar fi făcut o glumă 
foarte reușită: 

— ţi place ce fudul e moșneagul ăsta? râdea Pippin, zâmbind 
cu amabilitate lui Antonio. În loc să ne mulţumească că-i dăm 
banii noștri atât de greu și cinstit câștigați pentru păcătoasele 
sale de vinuri, mai face și gură! 


— Te-am rugat să vii la mine? răspunse Choque. Du-te la 
cârciumari de seama și teapa ta. Eu unul, să știi, numai de milă 
te-am luat în casă la mine, păcătosule! 

— Da, da! îl ironiză tiganul Pippin, numai de milă îmi iei 
părăluţele şi-mi dai în schimb un vin prost. Te cunosc eu bine, 
pungaș bătrân ce ești! 

— Ei da sânt pungaș bătrân, dar în schimb tu nu vei ajunge un 
pungaș bătrân! mormăi Choque îndepărtându-se cu paharul 
spre altă masă. Cazi tu în palma meșterului Sanson, înainte de 
sfârșitul anului! 

Părea că Choque nu era nemulţumit de cearta ce a avut-o cu 
Pippin. Tonul acesta părea a fi foarte obișnuit în taverna 
supranumită: La sărăcia veselă. Reîntorcându-se la masa lui 
Pippin, aduse un pahar plin cu absint. Apoi se întoarse 
șchiopătând la tejghea. 

— Antonio însă care luase loc în timpul acesta alături de 
Pippin, își apropie capul de al acestuia și începu să-i vorbească 
în Soaptă. 

— Ei, ce este? mai ai pe cineva cu tine? Întrebă Pippin. 

Antonio dădu din cap. 

— N-a vrut să intre aici, așteptă afară la ușă! zise el, dar ne 
putem baza pe el! 

— Bine! bine! Murmură Pippin. Deci este un băiat voinic și 
zdravăân?” 

Antonio dădu din cap în semn afirmativ. 

— Te-ai mai uitat prin jurul căsuţei? Tot mai e singur în casă 
ţăranul ăla bătrân şi tâmpit? Întrebă Pippin. 

Celălalt dădu din cap afirmativ. 

— Chiar ieri am fost la dânsul. Mă ia drept un amic devotat al 
săi! N-ai grijă că-l înlăturăm noi numaidecât și pe urmă punem 
mâna pe paralele alea multe! 

=Cu atât mai bine! Şopti tiganul Pippin. Sper că nu ai numai 
gură mare! Antonio! Dar ce voiam să te întreb? Cum dracu te-a 
zărit pungașul ăla de Senac? Comedia dracului să fi știut eu că 
vrei să ei parte și tu, nu mă mai încurcam cu pungașul ăsta! 

Un fulger ciudat apăru în ochii lui Antonio. 

— Pactul de sânge merge prost de tot! De când ai dispărut tu, 
nu mai face nicio ispravă! Chiar marele maestru o mărturisește 
fără rezervă! De altfel, să nu uiţi că mâine seară la miezul nopţii 
trebuie să fim la biserica ruinată din trianon... 


— Avem adunare acolo? întrebă Pippin. Drace nu prea mai am 
poftă să mă amestec în daravelele astea! 

Celălalt dădu din umeri. 

— [ţi spun eu mai târziu de ce trebuie să ne adunăm acolo! 
zise el. Trebuie să scăpăm cât mai iute de primejdia ce ne 
ameninţă din partea lui Fouquier. 

O scânteie de mișelie se aprinse în ochii lui Pippin. 

— Mă ce laș e Fouquier! zise el. Pe noi ne pune să scoatem 
din foc castanele pentru dânsul, și el nu mișcă niciun deget! 

— Ei da, a cui e vina? dacă suntem proști! Zise Antonio. Dar, 
urmă el, despre aceasta altădată acum să ne apucăm de 
treabă! Cum ne vom împărţi noi prada? 

— Ei ce, foarte simplu! răspunse ţiganul Pippin. Eu iau 
jumătate și voi vă împărţiţi cealaltă jumătate! 

Antonio reflectă un moment. 

— Fie și așa! zise el, deși nu sunt tocmai satisfăcut! Dar ne 
apucăm de treabă chiar acum! 

— Stai puţin! răspunse Pippin. Bea-ţi paharul! Rachiul dă 
curaj! Ai ceva unelte la tine? 

— Lasă că am unelte destule pentru a culca la pământ și 
doisprezece oameni! 

— Atunci e foarte bine! decise tiganul Pippin. Să ne apucăm 
de treabă! 

Individul nostru se ridică de pe scaun. Se dezmorţi prin câteva 
mișcări și făcu semn tovarășilor săi să-l urmeze. 

— Să părăsim cârciuma fără a atrage atenţia! șopti el. 

— Pungașul de Choque nu trebuie să afle încotro ne ducem! 

— Se înțelege! răspunse fratele Antonio care se ridică și el și 
se învălui în mantaua sa largă. 

— Incă ceva! șopti Pippin, oprindu-se niţel. Dar dacă nu vom 
avea succes? Atunci, dragul meu, să fugim în direcții deosebite! 
Eu am s-o iau înspre clădirile cele noi, tu însă și celălalt cumătru 
să fugiţi în altă parte! 

— Ei aș, sper că n-o să fie nevoie de fugă! zise Antonio. Nu ți- 
am mai spus că m-am conformat întocmai măsurilor luate de 
tine? M-am împrietenit întâi cu bătrânul ţăran. Locuiește singur 
în casă, e tâmpit și îl putem învinge foarte ușor... 

— Bine, bine! cred și eu că ai luat toate măsurile! Zise Pippin. 
Atunci să ne grăbim și să nu pierdem niciun moment! Vreau să 
văd toate acele comori îngrămădite una peste alta! Cine știe? 


Poate că peste vreo două ore vom fi milionari. 

Ochii lui Antonio sclipeau de lăcomie. 

— Ah, măcar dacă nu te-ai înșela! rise el. Zău că m-am 
săturat de atâta sărăcie! 

Zicând acestea, cei doi indivizi absolut demni unul de altul, 
trecură braţ la braţ pe lângă cârciumarul adormit lângă tejghea 
și părăsiră în tăcere taverna «La sărăcia veselă». 

Noaptea era tot atât de întunecoasă ca planurile lor, și ţinea 
cuprinsă în braţele ei uriașe cerul și pământul, ca pe un imens, 
și infinit mister. 

Capitolul 109 EFRACTIA 

Melac, bătrânul și fidelul servitor al prinţesei, închise cu grijă 
obloanele de la fereastră. Obloanele erau din lemn de stejar 
masiv căptușite pe partea dinăuntru cu zăvoare și balamale de 
fier. De asemenea și ușa era bine încuiată, zăvorul era închis, 
așa că niciun musafir nepoftit n-avea cum să pătrundă peste 
noapte în casă. 

Ore întregi bătrânul servitor luptase cu somnul, veghind cu 
grijă în suflet asupra Adellei. 

în cele din urmă îl învinse și pe el somnul. Capul îi căzu în 
piept și răsuflarea sa regulată arăta că doarme profund. 

în odaie nu se auzea nicio mișcare afară de răsuflarea celor 
două persoane care dormeau. Focul din sobă se stinsese, ultima 
scânteie dispăru. O tăcere adâncă domnea în încăpere. 

Deodată Melac se deșteptă și sări în sus speriat. — își frecă 
ochii. Apoi își ascuţi urechile. 

— Drace! murmură el cu glas foarte încet. Aș fi putut jura că 
am auzit un zgomot! Se vede că am visat! 

Ascultă din nou cu o atenţie încordată. Neauzind însă nimic 
deosebit sau suspect se liniști, lăsă capul pe piept și era cât pe 
ce să adoarmă din nou. 

Atunci, se auzi deodată o trosnitură. Părea că se lucrează 
dinafară la deschiderea ferestrei. 

Melac sări iar în sus. 

— Drace, ce o fi asta? murmură el după ce ascultă câteva 
clipe. Nu-mi place zgomotul ăsta! Or fi cumva șoareci? Apoi 
șobolani, avem destui în casa asta! la să auzim! 

Deodată moșneagul se sperie foarte tare. Auzise foarte 
deslușit că zgomotul pornea de la un oblon de fereastră. Melac 
se ridică de pe scaun. Se furișă pe vârful picioarelor până lângă 


oblon. Se opri să-şi ţinu respiraţia. Trăgea cu urechea. 

Nu mai încăpea nicio îndoială! Nu s-a amăgit! Se auzea foarte 
încet, ce-i drept, dar și foarte distinct. 

Zgomotul venea de la oblon. 

O unealtă ascuţită era în lemnul rezistent. 

Bătrânul se furișă ușor până în dreptul oblonului. Fereastra 
era închisă așa că-și putu lipi urechea de oblon. Auzi de afară 
glasuri încete și înăbușite. 

— Drace, grăbește-te, fă mai iute! mormăia un glas adânc. 
Nu-i tocmai așa de ușor cum ţi-ai închipuit tu! Abia acum a 
trecut pe aici patrula cartierului! Cine știe dacă nu cumva va 
mai trece iarăși. 

— Ei da, mă grăbesc și eu cât pot! spuse un altul. Dar nu-i 
vina mea dacă lemnul ăsta de la obloane este așa de tare! Ar fi 
fost mult mai bine dacă încercam să intrăm pe ușă! 

— Nu, nu, pe ușă nu-i bine! răspunse primul glas. Ti-am mai 
spus doar că am fost ieri aici și am văzut cum stau lucrurile. La 
ușă e un zăvor colosal și degeaba ne-am pierde vremea! Prin 
fereastră e mai ușor, intrăm numaidecât numai să deschidem 
oblonul! 

— Bătrânul cu siguranţă doarme ca un buștean! zise un al 
treilea. 

Melac tresări, apucându-se cu mina de piept. 

Fără îndoială că se plănuia o spargere! Judecind după vorbele 
auzite, numai cu intenţii bune n-au venit acești indivizi. Căci la 
drept vorbind ce căutau ei aici pe vremea asta, la așa o oră 
înaintată? 

Bătrânul respiră cu greu. Nu știa ce să facă. Imediat însă 
Melac își veni în fire. Se furișă pe vârful picioarelor spre patul 
Adellei. 

Aceasta dormea profund, cuprinsă de visuri dulci! 

Adella se trezi imediat. Cu tot întunericul care domnea în 
odaie, vederea ei pătrunzătoare a putut distinge numaidecât 
figura păzitorului care se apleca deasupra el. 

— Ce e? murmură prinţesa cu voce înăbușită. 

Păzitorul simţi fierul rece al pistolului pe tâmpla sa. Adella de 
Barry era prezenţa de spirit în persoană. Ea n-avea încredere în 
nimeni, nici chiar în păzitorul ei. 

Când se trezea, primul lucru pe care-l apuca era arma. 
Bătrânul tresări de groază. 


— Pentru Dumnezeu, scumpa mea prinţesă! — murmură el. 
N-am niciun plan rău împotriva d-tale! Vroiam numai să te 
trezesc! 

— Dar ce e? — întrebă prinţesa. 

Şi ca mai înainte îndreptase pistolul spre fruntea servitorului. 

— Afară lucrează hoţii ca să poată intra. Vor să intre prin 
geam în casă! 

Prinţesa sări în sus. Ea ascultă un moment cu atenţie. 

— Ah, ah! exclamă ea pe urmă cu voce înnăbușită. Mizerabilii! 

Se ridică și se duse la fereastră cât putu de încet. 

— Un moment, aveţi răbdare! sună o voce de afară. 

— Se crapă lemnul! Daţi-mi fierăstrăul! 

— Așa e bine! răspundea acum o altă voce. 

— Dacă gaura e destul de mare, putem ridica cerceveaua? 

— Dar cu foarte mare prudenţă! răspunse o a treia voce. 

— Bătrânul nu trebuie să se scoale! Ar putea face zgomot, și 
n-o să ne fie bine! 

Prinţesa stătea în faţa ferestrei, răsuflând din greu. 

— Ce mizerabili! Ce infami! Murmură ea. Ei se gândeau numai 
la tine, Melac! Ei nu știu că mai e cineva în odaie. Voiau să te 
omoare în somn! 

— Ah, scumpă prinţesă! zise servitorul, ce oameni răi sunt pe 
lumea asta! Poate că fără voia mea, eu am fost de vină în acest 
atac nocturn. 

— Cum? întrebă prinţesa. 

Servitorul o informă șoptind că ieri de dimineaţă ar fi fost la el 
un necunoscut care se recomandase drept prieten al rudelor 
sale de la ţară. Ei statură de vorbă un timp. Și în timpul acesta 
trebuia să fi observat străinul toată construcţia și tot 
aranjamentul casei. 

— Ei bine lasă că le vom face noi o primire bună! urmă 
prinţesa cu ironie. Fugi din odaie, Melac, du-te în partea cealaltă 
a casei, poate vei afla câte persoane sunt. 

— Şi d-ta scumpă prinţesă vei rămâne singură aici? murmură 
bătrânul mâhnit. 

— Du-te și fă cum ţi-am spus! urmă prinţesa cu hotărâre. Am 
două pistoale bune la mine și sunt mai mult decât de ajuns ca 
să dobor pe bandiții aceștia! 

Melac se supuse fără prea multă vorbă. 

Prinţesa rămase pe loc cu respiraţia oprită. Ea ascultă 


convorbirea de afară a bandiţilor care nu bănuiau că vor da 
peste vreun obstacol, și se bucurau dinainte de reușita lor. 

— Staţi voi, staţi! șopti prinţesa cu surâs calm, veţi vedea voi 
ce primire bună vă voi face eu! 

După o clipă Melac se întoarse. El o informă că sunt trei 
bandiți. 

— Ar fi bine să facem zgomot! zise bătrânul. Gândește-te, 
scumpă prinţesă, eu sunt un om bătrân și d-ta nu ești decât o 
femeie! Pe când acolo afară sunt trei voinici ca zmeii! 

Prinţesa însă nu răspunse decât printr-un râs ironic. 

— Ei aș, — zise ea — eu mă lupt cu șase de ăștia. Ruşine să-ţi 
fie, Melac, că ești așa de laș! Le ieșim în cale cu fruntea senină 
și să vezi cum fug cu toţii ca iepurii! 

— Dar ce vrei să faci, prinţesă? îngână cu jale Melac. Dacă vor 
intra pungașii aceia în casă, apoi... 

— Nu vor intra în casă! răspunse prinţesa. Bagă de seamă, 
acum vine momentul! 

în același timp, prinţesa ridică mâna în care ţinea pistolul. 

Afară hoţii păreau aproape gata cu opera lor. Ei făcură o 
gaură rotundă în oblon. Și lucraseră cu atâta prudenţă și liniște, 
încât nu se auzi niciun sunet. 

Acum însă Adella putu observa cum pătrunse o rază de 
lumină în odaie. Afară era o noapte întunecoasă, dar în casă era 
și mai întunecos. Ochiul fin al prinţesei deosebi bine trei chipuri 
mascate care stăteau în faţa oblonului. 

— Bagă de seamă! zise iarăși prinţesa cu o voce șoptită. Ea se 
apropie mai mult de oblon. Pe urmă puse gura pistolului în 
deschiderea oblonului. 

Trecu o oră tristă și tăcută. Unul din tâlhari se apropie încet 
de oblon. Probabil că vroia să încerce să pătrundă cu mâna prin 
deschizătură ca să desfacă belciugul dinăuntru. 

în același moment se făcu lumină în odaie. O împușcătură 
scurtă, tare și asurzitoare se auzi în tăcerea nopţii. Aproape în 
aceeași clipă, unul din bandiți răcni ca un animal, și odaia se 
umplu de fum. 

— Isuse Christoase! murmură Melac, tremurând din tot trupul, 
l-aţi împușcat, scumpă prinţesă? 

Afară se auzi vocea bandiţilor. 

— Draci și Dumnezei! blestemă unul din ei. Ne-a tras pe 
sfoară, bătrânul afurisit! Ce ţi-e tovarășe? 


— Să fugim! Să fugim! Se auzi o voce slabă și îndurerată. 
Nelegiuitul na-na nimerit rău! Ah, ce durere, ce durere! 

— Înainte acum! strigă prinţesa cu voce tare. Pleacă din casă, 
Melac, ia-ţi cele două puști din dulap. Nu trebuie să scape 
tâlharii ăia! 

Vocea prinţesei părea a electriza pe cei de afară. 

— La dracu! mormăi unul din ei. Ne-a trădat! Bătrânul, 
afurisitul, nu e singur! 

— A, și-o fi adus vreo amantă! zise un altul. 

— Trebuie să fugim! împușcătura poate să-i atragă pe 
gardiști! Zise iar cel dintâi. 

— Dar ce are ăsta? 

Ei, pe ăsta îl putem duce de aici! Dar noi să continuăm! Ce 
dracu! Prea erau toate bine ticluite! 

— Staţi, ori vă împușc! strigă iar prinţesa. 

În același moment gura pistolului era îndreptată spre cei de 
afară. 

Din nou răsună o împușcătură. Prinţesa trase la întâmplare, 
dar de astă-dată nu nimerise pe nimeni. 

— Fugiţi, fugiţi! 

— Scăpaţi, care puteţi! 

— O fir-ar al dracului! Cu împușcăturile nu e de glumit! 

— Staţi, staţi! strigă iar prinţesa. 

În același timp, din dosul casei răsună iar o împușcătură. 
Bătrânul Melac, îmbărbătat de stăpâna sa, ţinti și el. 

Prinţesa deschise oblonul cu putere. Dar cei trei dispărură 
deja. Ei fugiră ca iepurii de frică. ` 

Adella de Barry se aplecă cu pieptul afară peste fereastră. In 
mâna dreaptă mai ținea încă pistolul fumegând. 

Tâlharii o cotiră pe strada învecinată, pe care se construiau o 
mulțime de clădiri noi. Acolo ardeau o mulţime de felinare. 
Lumina lor era suficientă pentru ai putea recunoaşte pe cei trei 
tâlhari. 

Unul din ei trebuia să fi fost tare rănit, căci de abia se târa. 
După ceilalţi, ţipând. cât putea; de tare. Auzindu-l prinţesa 
strigă: 

— Înainte, după ei! Nu trebuie să ne scape cu viaţă! 

— Ei, dar ce s-a întâmplat aici? Câne a tras? se auzi deodată o 
voce profundă. 

Prinţesa tresări și se întoarse surprinsă. Erau înconjurați de o 


mulţime de gardieni. Unul din ei avea a lanternă aprinsă în 
mină. Lumină fața Adellei. 

— Dar ce înseamnă asta? strigă eL O femeie la ora asta? 

— Da, cetățene, e groaznic! murmură Adella. Ne-au călcat 
hoţii! Și noi locuim în căsuţa asta! 

— Foarte bine aţi făcut, atunci! Dar unde sunt hoţii? Strigă 
unul din gardiști. 

Bătrânul arătă în depărtare cu degetul tremurând. 

— la priviţi, cum fug acolo pe sub o lanternă! 

— După ei! strigă un gardian, care părea a fi comandantul 
celorlalţi... trebuie să-i prindem! 

— Da, prindeţi pe nelegiuiţii aceia! strigă prinţesa. Şi dacă îi 
prindeţi, vă vom răsplăti cu o monedă de aur. 

— Bine numai să fie cuvânt cinstita! strigă în fugă, gardianul. 
Gardienii porniră pe urmele hoţilor. 

Adella se întoarse în căsuţă împreună cu servitorul ei. Aștepta 
cu nerăbdare, stând la fereastră, ce se va întâmpla în 
continuare. 

Capitolul 110 O FUGĂ TEMERARĂ 

Cei urmăriţi nu erau departe de gardieni. 

— Afurisiţii, ne vor prinde! scrâșni Antonio. 

— Suntem pierduţi, gemu rănitul Pippin. 

— Ei, haideţi acum nu e vreme de gemut, marș cu toţii în 
ulicioară! strigă iar Antonio. 

Tocmai se deschidea în calea lor la dreapta o ulicioară 
strimtă, și urmăriţii porniră prin ea. 

— Blestemaţi să fie ei, am intrat într-o uliţă din care nu mai 
putem ieși! 

— Suntem pierduţi! urlă al treilea și clănţănea din dinţi de 
frică. 

— Taci, nemernicule! îngână Antonio care se uita mereu 
înapoi. 

— Hai, intraţi aici! strigă el și arătă cu mâna spre ușa deschisă 
a unei case. 

— lute, sus pe scară! șopti el. 

— Lăsaţi-mă niţel, că nu mai pot! gemu Pippin. 

— Nu, nu! Trebuie să mergi! Viu sau mort!. Niciunul dintre noi 
nu trebuie să cadă în mâna gardiștilor municipali! 

Antonio șopti câteva cuvinte celui de-al treilea tovarăș al lor 
numit Cartrousse. Amândoi apucară cu putere pe Pippin de 


subţiori. 

Pippin răcni de durere. Dar știa el bine cât de scumpe și 
decisive sunt momentele acelea. Și se stăpâni cât putu. El își 
mușcă buzele și se lăsă târât de tovarășii săi. 

Tâlharii înaintară dibuind. Scara scânteia și trosnea sub pasi. 

Pe prima treaptă, Antonio se opri și ascultă nerăbdător, în 
momentul acela îi auziră pe gardiști care se îndreptau spre 
ulicioară. 

— Oh, vai de noi, ne prindeau sigur, dacă nu intram aci! 
scrâșni iar Antonio. 

— Dacă am fi scăpaţi, bine ar fi! îngână Pippin. 

Pașii sergenţilor se apropiau din ce în ce. Acum erau foarte 
aproape de ușa prin care se furișară hoţii, în dreptul ușii pașii se 
opriră. 

— Antonio! Antonio! Strigă Pippin. 

Antonio trase cu urechea. Inima lui bătea acum cu putere. 

— Blestem și urgie, șopti el. 

— Dar ce e? 

— Ascultaţi și voi! 

în stradă impiegaţii se sfătuiau. 

— Au fugit, au dispărut de parcă i-a înghiţit pământul! zise 
unul din gardiști. 

— Nu se poate! strigă un altul. Strada asta n-are capăt! 

— la uitaţi-vă, poarta asta e încă deschisă! 

— Trebuie să fie ascunși aici! 

— Doi oameni să păzească ușa! Unul să facă lumină! Se 
aprinseră mai multe lanterne și pe scară se făcu lumină. 

— Acolo sunt! strigă deodată un gardian, și arătă cu mina 
dreaptă pe scară. 

— Suntem descoperiţi! 

— lute, în pod! porunci Antonio. 

Cât putură de iute, suiră treptele trăgând pe rănitul Pippin 
după ei. 

— Staţi, în numele legii! strigară gardienii. 

Un râs ironic era unicul răspuns. 

Deodată se făcu liniște pe scară. Criminalii ajunseră în pod. 

în casă începură să facă toţi zgomot. Chiriașii deșteptaţi din 
somnul lor dulce, ieșiră din odăile lor. 

— Să Încuiați toate ușile! porunci un gardist. 

— Au intrat tâlhari în casă! 


Lumea începu să ţipe. 

— Liniștiţi-vă, liniștiţi-vă! porunci iar gardianul... casa e 
păzită! Tâlharii nu mai pot ieși de aici, fără a fi prinși! 

Gardiștii cu săbiile scoase și cu felinarele aprinse alergau 
după criminali pe scară. 

Hoţii ajunseră în pod. La lumina slabă a lunii, Antonio 
descoperi o cămară în pod. 

— lute, intră aici! șopti el și îl împinse pe Pippin înăuntru. 

Pippin mai mult mort decât viu, lăsa să se facă cu dânsul 
orice vroiau. Cartrousse urmă și el toate poruncile lui Antonio. 

Antonio închise ușa cămării și o încuie. Pașii gardiștilor se 
auzeau pe scară. Antonio căuta cu privire de fiară sălbatică 
vreun colțișor de refugiu. În mijlocul podului, la marginea 
acoperișului, se afla un oblon pe jumătate deschis lângă care 
era o scară. Antonio observă un jghiab lat, tare și puternic, care 
era sprijinit de pietre, așa că putea suporta greutatea unui om 
care s-ar lăsa în jos pe el. Fără a: pierde un moment, Antonio 
închise oblonul și puse belciugul. 

— Asta e pentru toate cazurile — zise el. Cine o vrea să ne 
prindă prin fereastră, să-și păzească oscioarele. Mai mult nu zic! 

El se duse la scară. Aruncă o privire pe acoperiș și pe casele 
învecinate. Acoperișul se întindea drept în stradă. Dincolo de 
ulicioară la vreo patru pași de locul în care se aflau se întindea 
un acoperiș mai jos cu un metru. 

— lute, urcaţi-vă! grăbi Antonio pe tovarășii săi. 

— Trebuie să colindăm acoperișurile; de vom reuşi, suntem 
scăpaţi, iar de nu... 

Se auziră bătăi puternice în ușa cămării. 

— lute, sus pe acoperiș! șopti Antonio. 

Dar în același moment se înspăimântă și el, și amuţi. Aproape 
de el observă un gardist municipal care venind dintr-o altă 
fereastră a unui pod se târâse de-a lungul jghiabului de pe 
acoperiș, și se opri înaintea oblonului de la fereastra podului în 
care se aflau hoţii. Fără a fi observat de gardist cobori pe scară 
și dispăru în cămară. 

— Draci și Dumnezei! șopti el, afurisiţii ăia de. Gardiștii ne 
astupă toate găurile, dar de prins tot nu ne-or prinde ei căci mai 
bine... 

Antonio nu isprăvi. 

Se apropie cu pași ușori de oblonul închis al ferestrei. Afară 


trăgea cineva. Bătăile din ușă nu încetau deloc. 

— Ei aș! lasă că ușa mai ţine ea niţel, murmură Antonio. Dacă 
n-ar fi ăla pe acoperiș... 

Puse mina ușor pe oblon. 

Pe când criminalul o ţinea închisă cu un zăvor de fier, împinse 
cu dreapta belciugul înapoi, pe urmă dădu în lături cu putere 
ambele aripi ale oblonului. 

Răsună un țipăt fioros. 

Razele slabe ale lunii deosebiră în întuneric o umbră care se 
prăvăli și apoi dispăru în adâncime. 

Se auzi un zgomot puternic provocat de corpul gardianului 
care se fărâmă în bucăţi. 

— Antonio, ce ai făcut? îngână îngrozit Cartrousse. 

— Ne-am scăpat gâtul, mi se pare, zise el cu sânge rece. Apoi 
îl ajutară pe Pippin să urce pe scară. 

Ajunseră pe acoperiș. 

— Acolo trebuie să trecem! șopti Antonio arătând cu mâna 
spre acoperișul de dincolo de ulicioară. E vorba de o săritură 
grea dar vom reuși, apoi scăpăm. Să nu staţi niciun moment la 
îndoială! 

Negrul Pippin tremura din tot trupul. 

— Nu pot, îngână el cu voce palidă. Parcă am plumb în 
picioare. Nu pot. 

Se uită cu teamă în jos. Tresări când îl văzu pe gardianul 
omorât de Antonio; zdrobit zăcea într-un lac de sânge, jos pe 
trotuarul străzii. 

— Trebuie să vii! scrâșni celălalt şi-l apucă cu putere de braţ. 
Auzi tu? Lașule! Infamule! Trebuie! Eu, Antonio, ţi-o spun, mă 
înţelegi? Eu nu glumesc, știi bine! 

— Nu pot să fac un pas! oftă Pippin. 

Din ochii lui Antonio scăpără un fulger ameninţător. 

— Ori sări, ori nu. 

— Ori... zise celălalt. 

— Ori te arunc și pe tine pe trotuar! 

— Indurare! Antonio că... 

— Să sări, îţi spun! Crezi tu, nemernicule, că o să mi se taie 
mie gâtul pentru lașitatea ta infamă? Dobitocule, dacă te vor 
prinde, sunt ca și trădat, nu înţelegi? Să sări și ești scăpat! 

— Nu pot să fac un pas! oftă Pippin. 

— Câine ce ești! scrâșni Antonio și ridică pumnalul pentru a-l 


zdrobi dintr-o lovitură. 

Antonio aruncă o privire pe stradă. Văzu strânși împrejurul 
nenorocitului gardian vreo zece inși. Se pregăti să facă 
periculoasa săritură pe acoperișul vecin. 

— Odihnește-te niţel, porunci el tovarăşului său. 

— Adună-ţi puţinul curaj care ţi-a rămas și o să reușești, 
dobitocule! 

Neliniștit de tăcerea  gardiștilor care până acum îi 
ameninţaseră și băteau îngrozitor la ușa cămării, Antonio cobori 
pe scara de la cămară și se apropie ascultând cu atenţie. 

Unul dintre gardiștii postați în fața casei verii repede la cei de 
sus. 

— Ei, ce e, ce s-a întâmplat? De ce îţi lași postul? Strigă unul 
dintre ei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă unul din ei. Au scăpat tâlharii? 

— Dacă Dumnezeu ar fi vrut să fie numai asta! 

— Ei spune odată frate, ce s-a întâmplat? 

— Închipuiţi-vă... Gardistul Savin. 

— Ei, ce e cu el? 

— E mort! 

— Mort? îngânară gardienii, și rămaseră încremeniţi. 

— Imposibil, zise un gardian municipal. Acum cinci minute l- 
am văzut eu! 

— Așa e, aveţi dreptate! Probabil că a îndrăznit să se urce pe 
acoperiș și a alunecat. 

— Nu, l-au împins tâlharii! 

— Așa un coleg viteaz, o, e prea crud! 

— Sărmana lui femeie și copii! șoptiră cu toţi, adânc 
îndureraţi. 

— Sunteţi sigur că e mort? 

— Nu trebuie oare să aducem un medic.? 

— A venit deja, zise impiegatul. Dar medicul nu mai poate fi 
de niciun ajutor, e mort definitiv. 

— Desigur, o cădere așa de îngrozitoare! Bietul Savin! 

— Dar acum nu trebuie să ne scape mizerabilii! strigă 
impiegatul amărât. Acum mă voi urca și eu pe jghiab! Ori îi prind 
pe toţi, ori mor și eu ca Savin! 

Fără cea mai mică temere se urcă și el pe jghiab printr-o 
fereastră din gang, pentru a face și el drumul periculos și 
nenorocit al lui Savin, după ce mai întâi amintise camarazilor săi 


să vegheze cu sfinţenie. 

Capitolul 111 ÎNTRE VIAŢĂ ȘI MOARTE! 

Criminalul auzi că gardistul are de gând să pătrundă în odaie 
prin fereastră așa cum încercase nenorocitul său coleg. Trecu 
iute la oblon şi-l închise din nou. 

Un moment se opri înaintea sa, șovăitor. Pentru Antonio era 
ușor să-l trimită pe curajosul funcţionar după nenorocitul său 
predecesori Pentru asta era de-ajuns să-l împingă o dată numai 
cu pumnii săi zdraveni. Dar această mișcare a mâinii însemna, 
iar, nimicirea unei vieţi omenești, un asasinat nemernic!... 

Ideea aceasta fioroasă, inspiră groază chiar sufletului 
abrutizat al criminalului. Fără a se gândi mult se îndreptă spre 
scară, o urcă iute ca o pisică, o trase după sine și închise cu 
precauţie portita de la acoperiș. Apoi alunecă iute pe acoperiș 
până la un coș gros, unde se întâlni cu tovarășii săi. 

— Nu vă mișcaţi! le șopti el imediat. Un sergent de oraș se va 
urca de-a lungul burlanului. L-aș putea trimite pe lumea 
cealaltă, dar să mă ia dracu, m-am făcut milos, m-am făcut 
milos ca o muiere bătrână! Trebuie să așteptăm până când 
sergentul va sparge oblonul și va intra în pod. Până ce o să 
deschidă tovarășilor săi și se vor uita bine prin odaie, trec vreo 
câteva minute. Pe urmă însă, vine scena cea mare, pentru noi. 
Jos de pe acoperiș! Asta va fi deviza noastră! 

Tiganul Pippin se scutură ca muncit de friguri. 

— N-am să pot sări! se tânguia el. Și ce folos dacă vom fi pe 
acoperișul celălalt? Vom fi descoperi ți și acolo și atunci va fi vai 
de pielea noastră! 

— Taci din gură fricosule! ce tot vorbeşti de prinderea 
noastră? Nu vezi că acoperișul acela nici nu-i isprăvit încă? Cine 
să ne descopere dacă ne vom ascunde acolo? Tăceţi, spuse 
Antonio ascunzându-se mai bine după coș. Trosneşte 
tinicheaua! Vine el! 

ÎI auziră pe sergent bătând cu putere în oblon. Se auzi o 
trosnitură puternică însoţită de zgomot de lemn spart. 

— Acum intră în odaie, căci oblonul e deschis, zise Antonio 
către tovarășii săi. La lucru. Niciun minut nu trebuie pierdut! 
Înainte, marș! Zise el scrâșnind din dinţi și dându-i un pumn 
zdravăn lui Pippin. 

— Acum ori niciodată! șopti Antonio. Cadavrul de jos a fost 
transportat de aici și au plecat și ceilalţi, așa că nu ne poate 


vedea nimeni. Marș!... Măsură cu o singură privire prăpastia ce-l 
separa de acoperișul salvator. Apoi puse un picior pe marginea 
burlanului și sări pe acoperișul de peste drum. 

Nu se înșelase. Casa nu era încă isprăvită şi nu era deci 
locuită. 

Antonio se furișă prin fereastra acoperișului, apoi scoase 
capul afară și făcu semn tovarășilor săi să-l urmeze. 

Cartrousse îl împingea spre burlan pe ţiganul Pippin care 
tremura din tot trupul. Antonio își întinse braţele larg deschise. 
In momentul acesta Cartrousse îi dădu un pumn zdravăn 
nemernicului pungaș, care era aproape mort de frică. Pippin 
scoase un țipăt. Antonio îl prinse în braţele sale cu îndemânare. 

După o clipă îl și băgă pe fereastră în pod. 

Apoi făcu semn lui Cartrousse. 

— Acuma ţi-a venit și ţie rândul! șopti el. 

Cartrousse puse piciorul stâng pe marginea dinspre ulicioară 
și se pregătea să sară. Işi pierdu deodată curajul. Fără să vrea 
se uită în jos. | se păru, deodată, că vede pe stradă, în lumina 
palidă a lunii, un lac de sânge. O sudoare rece îi acoperi fruntea. 
Întinse mâinile înainte, clătinându-se. 

— Nu pot! Nu pot! Gemu el. 

— Marș înainte! îl îndemnă Antonio. Încă un moment și ești, 
pierdut. 

— Ai dreptate! răspunse celălalt și-și mușcă buzele. 

Palid, tremurând din toate încheieturile măsură cu o privire 
îngrozită distanţa ce-l depărta de acoperișul celălalt După 
câteva încercări zadarnice, își făcu vânt și sări. Cartrousse 
alunecă pe suprafaţa netedă a acoperișului. Disperat Cartrousse 
căută să se apuce de ceva; reuși să se apuce cu amândouă 
mâinile de burlanul de lângă acoperiș. 

Acesta se turti numaidecât sub povara cea grea. Balamalele 
de fier care susțineau burlanul ieșiră din zid. Antonio se aplecă 
prin ferestruică pentru a-l apuca de guler sau de. Păr pe 
Cartrousse şi-l trage în sus. Antonio observă că burlanul se 
scufunda tot mai mult sub greutatea lui Cartrousse. Criminalul 
plutea în aer deasupra mansardei. Antonio cobori iute scara și 
se repezi la deschizătura ferestrei în dreptul căreia atârna în aer 
Cartrousse. 

Cartrousse abia se mai ţinea de burlanul aproape frânt la 
mijloc. 


Antonio se aplecă cât putu prin deschizătura ferestrei, 
cuprinse corpul tovarășului său şi-l trase înăuntru în odaie. 

Un moment, salvatul se clătină pe picioare ușor ameţit și se 
uită împrejur cu o privire lipsită de viață. Apoi căzu în genunchi 
în faţa tovarășului său și-i cuprinse genunchii. 

— Mi-ai salvat viaţa! zis, e el cu glas încet și mișcat. Fără tine 
aș fi zăcut mort pe trotuar. 

— Ei lasă mulțumirile, n-am făcut cine știe ce lucru mare! 
răspunse Antonio. 

— Nu, nu, Antonio, mi-ai salvat viaţa! îngână Cartrousse care 
încă mai tremura de emoție. Nu voi uita niciodată! Sunt un 
criminal, dar știu să fiu prieten devotat îmi dau bucuros viaţa 
pentru tine, frate Antonio! 

— Bine! Bine! Zise Antonio grăbit. Acum însă să ne grăbim 
căci n-avem vreme de pierdut! Uite că S-au urcat deja pe 
acoperiș! 

Antonio îl urcă în spate pe Pippin. O luară la fugă peste 
treptele acoperite încă cu moloz ale clădirii neterminate. 

Ajungând în curte, Antonio se opri trăgând cu urechea și 
aruncă o privire circumspectă spre stradă. 

— Nu-i nimeni aici! murmură el. i 

Se apropie cu mare precauție de poartă și se uită afară! In 
același moment se auziră de pe acoperiș glasurile funcţionarilor 
dezamăgiți. 

— Suntem scăpaţi! șopti Antonio respirând ușurat. Hai pe 
poarta aceea de acolo!. Faceţi-vă deci vânt și marș înainte! Mă 
Cartrousse, ajută-mă și ai să luăm cu noi pe Pippin!. 

Imediat după aceasta, mizerabilii fugiră din ulicioară cât îi 
ţineau picioarele. 

Capitolul 112 ULTIMA TENTATIVA 

în cele din urmă sergenţii au trebuit să renunţe a mai urmări 
pe pungași. Bravii oameni care pierduseră și un coleg curajos în 
aventura asta se întoarseră la căsuţa în care Adella își 
adăpostise comorile. 

Prinţesa stătea la fereastră. Ţinându-și respiraţia, urmărise cu 
atenţie împușcăturile care răsunară prin văzduh, tăind liniștea 
nopţii. 

Când sergențţii trecură pe lângă căsuţă, Adella îi chemă. 
Sergenţii povestiră cele întâmplate. 

O deziluzie amară se zugrăvi pe faţa Adellei. 


— Apoi asta-i ceva nemernic! murmură Adella. Așadar 
mizerabilii au scăpat? Ce-i poate împiedica acum să se întoarcă 
mâine seară? 

— Ei aș, nu se mai întorc ei! zise un sergent. Le-a intrat frica 
în oase! 

— Nu mai puţin! Dumnevoastră aţi fost foarte stângaci că i-aţi 
lăsat s-o șteargă! Exclamă Adella cu amărăciune. Apoi ce folos 
de toată paza voastră dacă nu poate fi sigur omul de liniștea și 
averea sa! 

Sergentul se supără la auzul acestor vorbe și se uită la Adella 
cu mult necaz. 

— Ei comedia dracului, ia uite ce muiere fudulă! Dar cine ești 
dumneata că îndrăznești să ne vorbești pe un asemenea ton? 

— Așa-i, are dreptate, aș vrea să știu și eu asta! zise al doilea 
sergent. Eu nici nu-mi pot aduce aminte să fi văzut vreodată în 
casa asta pe această domnișoară! 

Prinţesa păli. Acum înţelese că a procedat fără tact. Cât de 
ușor puteau să-i facă acum sergenţii tot felul de dificultăţi. Unu 
dintre aceștia o privea acum cu niște ochi foarte bănuitori. 
Privirea sa căzu asupra bătrânului Melac. 

— Ei moșnege, ia apropie-te niţel! exclamă un sergent. 
Spune, te rog, nu-i așa că această casă a fost vândută de 
curând? 

— Da, da, fără îndoială, răspunse Melac, a cumpărat-o ti nara 
mea stăpână!. 

— Şi unde ti-i stăpâna! 

— Unde să fie? | lat-o, stă în faţa dumitale, zise Melac 
neliniștit, uitându-se când la Adella, când la sergent. 

— Stăpâna mea s-a întors acasă abia astă-seară, căci a lipsit o 
vreme din Paris! adăugă cu indiferenţă Melac. 

— Dacă-i așa, trebuie să se prezinte imediat la comisar zise 
sergentul. Desigur că hârtiile dumitale sunt în regulă? O întrebă 
pe Adella. 

Aceasta dădu din cap: 

Desigur! Pot să vi le arăt numaidecât, dacă vreţi, zise ea, 
privindu-i cu mândrie pe sergenţi; atitudinea ei îndrăzneață, 
fermă, o impusese acestora. 

— Nu, nu trebuie să mi le arăţi! zise unul din ei. Numai 
comisarului de secţie să i le prezinţi. Cine are posibilitatea să-și 
cumpere o casă în vremurile astea frământate, are negreșit, și 


hârtii în regulă! 

Sergenţii intenționau să plece. Ei nu observară sentimentul de 
ușurare sufletească întipărit pe fața Adellei. Aceasta duse mâna 
la buzunar și dădu fiecărui sergent câte un bacșiș gras: 

— Poftiţi, pentru osteneala dumneavoastră, zise prinţesa. 

— Vă mulţumim! răspunse sergentul. Precum ţi-am spus, 
trebuie să te prezinţi mâine la comisarul. De secție. Căci în 
vremea de acum nu mai poţi avea încredere nici în fratele d- 
tale! 

Sergenţii plecară. Adella și Melac intrară în casă. 

Adella se răsti la bătrânul păzitor. Îi zise că el e de vină de 
atacul nocturn al bandiţilor. 

— Ah, prinţesă! murmură Melac zdrobit de durere. Dumnezeu 
în cer mi-e martor că nu am făcut nimic rău! Da, negreșit că nu 
mi-aș fi închipuit niciodată că oamenii sunt atât de răi. 

— A. 

— Eşti un prost și jumătate! îl întrerupse prinţesa. Ai auzit ce 
am discutat cu sergenţii? Am atras asupra mea atenţia poliţiei și 
dacă nu mă voi duce la comisar, am să fiu citată. Ce fel de hârtii 
să le prezint? Spune tu păcătosule! Răspunde! Nu cumva să mă 
dau drept prinţesa de Barry? 

Bătrânul se scărpină după ureche. 

— Negreșit că nu se poate să zici asta! zise el intimidat. 
Trebuie să facem ceva! 

Adella reflectă un moment, apoi zise: 

— Se înţelege că nu mai pot rămâne aici! Trebuie să părăsesc 
casa asta cât mai iute, cu tot cu lăzile și cuferele mele. Ai să te 
îngrijești tu Melac de asta. În seara asta trebuie să chemăm un 
birjar. Cu ajutorul lui vei încărca trăsura cu lăzile mele. Plecăm 
de aici. Încotro? Îţi spun numaidecât. 

Moșneagul plecă privirea respectuos, zicând că-i gata să plece 
în orice moment; căci oricum cu toate că ziua era mare, îi 
trebuiau câteva ceasuri bune până să ajungă în satul său natal... 

— Bine, bine! hotărî prinţesa. Dar fă bine și te întoarce încă 
înainte de prânz. Am nevoie de tine să te trimit negreșit undeva. 

Melac plecă. Adella nu se mai simţea în siguranţă în Franţa. 
După ce a rezistat cu curaj și mândrie la primejdii din cele mai 
grozave, prinţesa se cutremură deodată la ideea că trebuie să 
se prezinte la comisarul de poliţie. 

— Nu, nu voi pleca de aici! murmură Adella. Duc aici o viaţă 


de câine! Ah, dacă aș fi visat vreodată că eu mândra și adorata 
prințesă de Barry, deprinsă cu luxul și traiul îmbelşugat voi 
ajunge o vreme când nu voi avea unde să-mi culc capul în 
liniște! Am la dispoziţie milioane, și totuşi, trebuie să tresar la 
cel mai mic zgomot! Cât de ușor pot fi descoperită! Cât de ușor 
se poate afla cine sunt! Atunci, însă, toate ascunzătorile din 
lume nu mă vor mai putea scăpa de pieire! 

începură să o bântuiască presimţiri rele. 

— Dar vreau să trăiesc! murmură ea. Vreau să trăiesc cu orice 
preţ! Sunt încă tânără! Viaţa e așa de frumoasă! 

Se opri. Apoi se adânci într-o profundă meditaţie. 

— Dar sunt o femeie lipsită de orice ocrotire! murmură ea din 
nou. Fiecare ticălos crede că-i este permis să îndrăznească a se 
atinge de mine. 

— Nu, nu, nu merge așa! continuă ea. Nu pot fugi Singură! 
Trebuie să mai fugă împreună cu mine un bărbat pe care-l 
iubesc și pe care-l ador! 

Se opri iar și bătu cu piciorul în podea. 

— Cum? să mă refuze pentru totdeauna inima celui care mi-i 
mai drag ca viața! Eu Adella de Barry să fiu învinsă de o păpușă 
ca Lili? Nu, nu șiiar nu! 

O patimă sălbatică vorbea din ochii ei aprinși. 

— Nu-mi pasă de soartă, strigă apoi femeia demonică. Enric 
Sanson trebuie să devină bărbatul meu! 

Un râs infernal lumină frumoasele trăsături ale prinţesei. 

— Dar cunosc un mijloc! murmură ea. Un mijloc sigur și 
infailibil. 

Reflectă un moment. 

Apoi se uită împrejur. 

Privirea ei căzu asupra unei măsuţe de scris dărăpănate pe 
care se afla hârtie, condeiul și călimara. Adella se așeză la 
măsuţă, scrise iute câteva cuvinte pe o foaie de hârtie pe care o 
închise apoi într-un plic. 

Nu trecu mult și se întoarse Melac. El anunţă că a izbutit să 
găsească un birjar. 

— Birjarul o să vină astă-seară la ora nouă! zise bătrânul. Are 
doi cai minunaţi care fac cât patru. Are o trăsură mare și 
încăpătoare în care vor încăpea foarte comod toate cuferele, și 
dumneata, coniţă, să ne spui numai încotro să apucăm. Pe viaţa 
mea, prinţesă, pentru dumneata mergem și prin foc! 


— După prânz îţi voi putea spune deja unde ne vom îndrepta, 
plecând de aici! răspunse ea. Grija voastră va fi de a trece cu 
trăsura pe la biserică fără a deștepta vreo bănuială. 

— Ei, asta nu-i tocmai greu! zise el. Astăzi. Paza barierelor nu- 
i prea aspră! Căci precum vei fi știind prinţesă, astăzi regele și 
familia sa vor veni în Paris! Deci toată lumea se înghesuie la 
poarta prin care fugarii vor intra în capitală! In condiţiile astea e 
foarte ușor ca un car să treacă neobservat. 

— Cu atât mai bine! hotărî prinţesa. Acum însă trebuie să te 
mai trimit într-un loc! Uite, ia scrisoarea astă și du-te la casa 
călălului! 

Melac făcu un pas înapoi, speriat. 

— Pentru Dumnezeu, prinţesă! murmură bătrânul care 
devenise palid. Mă trimiţi la călău? La groaznicul Sanson să mă 
duc? 

ieri faţă de bandiți! 

Sărmanul moșneag tremura și se uita cu o nespusă spaimă la 
prinţesă. Cu toată întristarea ei, aceasta nu putu să se abţină și 
zâmbi. 

— Mă da prost mai ești! murmură ea. Nu am nevoie de 
serviciile tale? Du-te liniștit. Meșterul Sanson nu-i așa de 
groaznic precum ţi-l închipuiești tu! 

Totuși prinţesa trebui să-i mai repete bătrânului ordinul până 
ce acesta se hotărî să facă acest drum care i se părea fatal. 

Capitolul 113 DIN DOUA, UNA! 

Adâncit în gânduri, Enric Sanson se afla în grădina casei sale 
când i-a fost anunţat ţăranul Melac. 

Foarte mirat, Sanson se apropie de bătrânul ţăran și-i luă din 
mână scrisoarea ce o adusese. 

Enric Sanson, aruncă a privire asupra scrisului și recunoscu că 
venea din partea Adellei de Barry. Nehotărât, călăul ţinu 
scrisoarea câteva clipe, fără a o deschide. Cu dragă inima ar fi 
înapoiat-o nedeschisă: Căci se putea aștepta el oare la ceva bun 
din partea frumosului Demon? 

Sanson se gândi înfiorându-se la cele petrecute în pivniţa 
Morgăi. Cât de fără inimă și fără suflet s-a purtat Adella față de 
drăguţa Orfelia! 

Pe de altă parte însă o rază slabă de speranţă licări în inima 
lui Enric. Oricum, își zise el, Adella tot poseda o inimă 
omenească. Poate că în intervalul acesta ea și-a recunoscut 


ingratitudinea și-i gata să dea o mână de ajutor nenorocitei Lili! 

Această ipoteză a fost decisivă pentru călău. Cu mâinile 
tremurânde deschise scrisoarea. 

Apoi citi: 

„Lui Enric Sanson. 

Pentru ultima oară îţi scriu! Pentru ultima oară îți mai fac o 
propunere! Primește-o sau respinge-o! lţi jur pe tot ce-mi este 
sfânt pe lumea asta că pentru ultima oară îţi întind mâna spre 
împăcare! 

Poţi să mă judeci cum vrei! Poţi să vii la mine de bunăvoie, 
poţi să vii silit de împrejurări, mie îmi e totuna. Mi-am pus în cap 
că trebuie să te posed! 

Tu trebuie să-mi fii ocrotitorul și amantul! Numai cu condiţia 
asta Lili Miranda va scăpa de ghilotină! 

Dacă nu consimţi însă, atunci să știi că viața a pierdut și 
pentru mine orice farmec. Mă voi lăsa prinsă de zbirii republicii! 
Îţi poţi închipui însă ce se va întâmpla atunci cu Lili! Voi spune în 
faţa tribunalului întregul adevăr și-mi va face o mare plăcere de 
a urca împreună cu dânsa treptele eșafodului Dacă consimţi să 
fii al meu de azi înainte și să mă urmezi, atunci voi înmâna 
judecătorului de instrucţie un document care va dovedi 
inocenţa, lui Lili! Hotărăște-te! Trimisul meu așteaptă răspuns! 
Să nu-i predai decizia însăși, ci numai știrea dacă vrei să-mi 
acorzi o întâlnire. 

Hotărăște-te!” 

Enric Sanson rămase împietrit. Un simțământ neliniștitor îi 
cuprinse din nou inima. Literele păreau a fi pumnale care i se 
împlântau în inimă. 

Pasiunea demonică care vorbea din aceste rânduri zbuciumă 
adânc sufletul lui Enric. 

Din nou situaţia sa și a lui Lili i se păru disperată. 

Era vorba de salvarea dutcei sale mirese și de renunţarea la 
fericirea de a fi împreună cu Lili. 

Datoria sa, în acest moment, era să o salveze pe buna și 
scumpa iubită, fie chiar cu preţul de a renunţa pentru totdeauna 
la dânsa. 

| se părea unica soluție, tristă, dar cea mai bună în acest 
moment. Trebuia să accepte condiţiile prinţesei, să-și sacrifice 
viața pentru salvarea lui Lili. 

Nu stătu mult pe gânduri și scrise o scrisoare prinţesei în care 


îi mărturisea cu mândrie dragostea pentru Lili Miranda. Declară 
totodată că pentru scăparea lui Lili își dedică viața întreagă 
prinţesei. 

Mai parcurse odată rândurile scrise care arătau că soarta a 
decis în defavoarea a două inimi nobile și în favoarea unui suflet 
pasionat, crud și fals. Pecetlui scrisoarea și o dădu bătrânului 
ţăran repetându-i să nu o piardă cumva și să o ducă repede 
stăpânei sale. 

Melac respiră ușurat după ce părăsi casa. 

Enric Sanson căzu zdrobit pe o canapea și fără să vrea începu 
să plângă. 

Niciodată în viaţa sa nu s-a simţit atât de nenorocit. Sărmana 
Lili! Cum va învinge ea această situaţie? Vroia s-o mai vadă o 
dată! 

Faţa sa căpăta o expresie gravă. Chipul îi părea îmbătrânit cu 
cel puţin zece ani. Orice trăsătură de veselie dispăru de pe faţa 
sa. 
Capitolul 114 REÎNTOARCEREA ÎN TEMPLE 
Numai dacă căutăm să ne reamintim modul în care întreaga 
Franță a fost fanatizată prin cele mai absurde și mișelești 
mijloace contra familiei regale putem înțelege bucuria 
nemăsurată a parizienilor la auzul știrii că familia regală a fost 
prinsă și că-i pe drum spre Paris, sub escorta revoluţionarilor. 

Familia regală, graţie stării de spirit întreţinută cu multă 
abilitate de comitetele iacobine și de guvernul revoluţionar, era 
considerată ca simbolul tuturor trădărilor faţă de patrie; așa că 
prinderea ei fu o adevărată sărbătoare pentru poporul francez 
indus în eroare. 

Drouet! Mizerabilul Drouet era sărbătorit ca salvator al patriei 
și din toate părţile se auzeau îndemnuri la răzbunare împotriva 
regelui. 

Momentul decisiv al marii revoluţii franceze se apropia! 

Când trăsura în care familia regală se opri înaintea Templului, 
Ludovic al XVI-lea apucă mina soţiei sale și o strânse cu căldură. 

— Acum îmi dau seama ce greșeală cumplită am săvârșit față 
de tine, faţă de copii noștri, faţă de misiunea mea, față de 
partizanii noștri! zise nenorocitul rege. De aici nu voi mai ieși 
decât pentru a face ultimul drum! La eșafod! 

Regina începu să cânte ca să-l liniștească. 

— Sângele nostru trebuie vărsat pentru a îngrășa ogorul 


libertăţii! spuse regele. 

Acum era pe deplin resemnat și aștepta cu mult eroism 
desfășurarea evenimentelor al căror erou era. 

Primi cu demnitate poruncile neomenoase și crude ce se 
dădură lui și familiei sale. Ultima dispoziţie era că de azi înainte 
va trăi absolut despărţit de ai săi pe care îi va mai vedea doar o 
dată pe săptămână. 

— Doamne Dumnezeule! murmură el. Primesc cu supunere 
încercările tale! Sunt gata oricând să-mi pun sufletul în palmele 
Tale! 

Capitolul 115 SENTINŢA CONVENȚIEI 

A doua zi dimineaţă mulţimea se înghesuia în jurul palatului 
regal de altă dată, în care Convenţia își ţinea acum ședințele. Se 
ştia că azi se va hotărî dacă trebuie ori nu să se intenteze 
regelui proces de înaltă trădare. 

în palat iritarea creștea. Ambiţioșii și parveniţii, care căutau 
să exploateze orice în favoarea lor personală, aduceau noi și noi 
acuze la adresa regelui. 

Unul din aceștia era și celebrul abate Gregoire, care imediat 
ce se deschise ședința se ridică pentru a citi următoarea 
propunere: 

„Propun ca Ludovic Capet, fostul rege al Franţei, să fie adus 
înaintea noastră și judecat de noi! Trebuie să-i liniștim pe amicii 
libertăţii nimicind Talismanul! După legea scrisă, Ludovic Capet 
este, poate, inviolabil, căci a fost destul de abil ca să nu comită 
o greșeală. Există însă un drept mai înalt decât acela prevăzut 
în pergamente îngălbenite! Și anume: dreptul poporului, avem 
dreptul sfânt și inalienabil de a chema în faţa legii pe Ludovic 
Capet.” _ 

Aplauze zdrobitoare izbucniră din întreaga sală. In același 
moment însă, se ridică un orator, Vergmand, un democrat de 
altfel foarte iubit, dar care printr-o atitudine ceva mai moderată 
își atrase antipatia teroriștilor. 

— Ascultaţi-mă prieteni! strigă Vergmand. Nu pot fi de acord 
cu vorbele lui Gregoire. El nu cere judecarea regelui. Sub 
vorbele lui se ascunde siguranţa grozavă că Ludovic al XVI-lea 
trebuie să moară! Moartea acestui rege este un câștig îndoielnic 
pentru noi. Mai prudent și mai folositor este să-i păstrăm viața și 
să-l ţinem ostatic. Executarea lui Ludovic al XVI-lea ar face ca 
dușmanii noștri să facă și mai multe pregătiri de război și ar 


preface într-o putere primejdioasă pe legitimiștii din Vandea. 
Ţinerea ca prizonier a lui Ludovic, îi face neputincioși, prea 
neputincioși pentru a fi o primejdie pentru Republică! 

Dar o vijelie de fluierături izbucni. Poporul care asculta sus în 
tribună începu să facă un zgomot monstruos. 

Mult timp președintele Barriere încercă să facă liniște, în 
sfârșit se făcu liniște. Saint-Just, un tânăr de douăzeci de ani luă 
cuvântul. 

— Ascultaţi-mă cetăţeni și legislatori ai Franţei! Ce-i drept vă 
vorbește un tânăr, dar nu un tânăr disprețuiește sfatul bătrânilor 
slabi! Ce ne lipsește nouă este acţiunea rapidă și eficientă, cu 
șovăieli și cântăriri nu vom vedea niciodată lumina libertăţii! Un 
popor care privește pedepsirea unui rege ca pe ceva care 
trebuie încă cumpănit, nu va fonda niciodată o adevărată 
republică! 

Sala răsplăti pe orator cu un ropot de aplauze. 

— Desigur! strigă Robespierre. Saint-Just are dreptate! La 
condamnarea regelui nici nu e vorba de proces, ei de o măsură 
pentru binele public, de o prevedere naţională! Un proces 
presupune posibilitatea achitării. Republica nu poate achita un 
rege, tocmai fiindcă ea este republică și el e rege! După cum 
republica ar fi nimicită dacă ar avea iar regele putere, tot așa 
regele trebuie suprimat când are republica puterea! Crima lui 
Ludovic Capet. Este că a îndrăznit să fie rege în această ţară 
setoasă de libertate! Sunt de părere că trebuie să declarăm prin 
simplă votare cX Ludovic Capet merită moartea! 

— Nu, nu! strigă Vergmand, fără a se tulbura de grozavul 
strigăt de bucurie al poporului din galerie. Asta n-ar fi o măsură 
demnă de un popor mare și drept. Asta ar însemna un asasinat. 
Ludovic Capet are dreptul de a fi ascultat de judecători, ca și de 
cel din urmă cetăţean. Cetăţeni, vă conjur să nu vă lăsaţi târâţi 
de patimă! Nu pătaţi printr-un omor sublima operă a revoluţiei 
franceze! Nu faceţi ca generaţiile viitoare să vă arate cu 
degetul! Dreptul pe care-l are oricare din voi trebuie să-l aibă și 
acela care a avut nenorocirea de a se naște rege al Franţei! 

în sală părerile erau împărțite. 

Cea mai mare parte din membrii Convenţiei părea a fi de 
părerea lui Vergmand. Numai generaţiile urlau! Vorbele spuse 
de demnul Vergmand nu erau după dorinţa inimilor lor. 

Robespierre se ridică din nou. 


— Nu poate fi vorba de un proces! strigă fanaticul republican 
privind, cu ochi fulgerători spre sală. Ludovic Capet este deja 
judecat prin crima lui contra libertăţii poporului Trebuie numai 
condamnat! Partizanii regelui, acei lași care pe vremea când 
regalitatea avea încă putere, se ascundeau pentru a nu fi 
pedepsiţi ca trădători! Acum, își ridică iar fruntea cu obrăznicie! 
Oameni înarmaţi pe tare nu i-am chemat străbat zările! Ei strigă 
cerând achitarea lui Ludovic al XVI-lea. Ce spui! Ludovic Capet a 
băgat zâzanie chiar între reprezentanţii poporului! Îndrăznesc 
unii să vorbească în favoarea lui, în loc să-l condamne în 
unanimitate! Cine ar fi crezut că vom vedea asemenea lucruri? 
Poate că va vorbi chiar de inviolabilitatea regelui? Ce rușine! 
Tribuna poporului francez răsună de laudele lui Ludovic Capet? 
Dumnezeule! Hoardele tiraniei se strâng din nou pentru a ataca 
republica! Și se mai întreabă dacă Ludovic Capet e vinovat? 

— Dacă e permis să-l tratăm ca dușman al patriei noastre? 

în acest moment soarta lui Ludovic al XVI-lea părea hotărâtă. 

Deodată se ridică un partizan al partidei moderate, numită de 
poporul francez Garonaa. 

Acest bărbat generos, odinioară avocat, se numea Petion. 

— Membri ai Convenţiei! strigă el. Nu vă lăsaţi tulburaţi în 
deliberarea voastră liniștită, prin fraze ipocrite Nu numai Franţa 
întreagă, ci și toată lumea are în acest moment ochii aţintiţi 
asupra voastră! Istoria universală va judeca hotărârea voastră! 
Noi nu suntem o plebe pătimașă, cetățene Robespierre, pe care 
s-o aprinzi cu frazele tale, suntem reprezentanţii unui popor 
mândru și setos de libertate! A-I condamna pe Ludovic al XVI-lea 
fără judecată, înseamnă a-l face un martir, iar pe noi niște 
oameni fără dreptate! Ne temem noi, cetăţeni ai Franţei de 
apărarea unui Ludovic Capet? Nu Suntem noi reprezentanţii 
unui popor robit și maltratat în mod barbar? Nu, Franţa nu se va 
înjosi, ea va lăsa să se apere, ca pe orice alt asasin, și pe 
omorâtorul binelui public, pe Ludovic al XVI-lea, ultimul vlăstar 
al unei scelerate familii regale! Da, desigur, și eu sunt convins 
că există o singură hotărâre pentru acest mare trădător: 
moartea! Dar înainte de a-l condamna, să ascultăm apărarea 
vinovatului. 

Vorbele lui Petion avură o mare influenţă asupra membrilor 
Convenţiei. Cu o mare majoritate se hotărî ca Ludovic al XVI-lea 
să fie adus la bară. 


Regele avea dreptul să-și ia ca apărători mai mulţi avocaţi. 
Convenţia însă, va hotări curtea judecătorească pentru Ludovic 
Capetul. 

Un strigăt de aprobare răsună din sală! 

Poporul recunoscuse că pentru moment nu putea căpăta mai 
mult de la membrii Convenţiei. Dar faptul că Ludovic al XVI-lea 
va fi judecat, mulţumi poporul. 

Numai Robespierre, Danton și partizanii lor nu păreau a fi 
mulţumiţi. Aruncau priviri rele tuturor membrilor Convenţiei. 

Planuri negre se zămisleau în capetele guvernantilor 
împotriva poporului francez. 

Capitolul 116 LUDOVIC CAPETUL ÎN FAŢA JUDECĂȚII 

Era la amiază. Membrii Convenţiei erau încordaţi. Președintele 
Barriere porunci să fie adus Ludovic Capetul. 

Afară se auziră strigăte furtunoase, care arătau că ceva 
neobișnuit se întâmplase. 

Ludovic al XVI-lea părăsise deja Templul. 

— Cu o ţinută demnă, nenorocitul monarh pășea înconjurat de 
gardiștii municipali, prin mulţimea postată de amândouă părţile. 

Nu lipsiseră strigătele ironice și injurioase; unii îi arătau 
pumnul. Indiferent unde privea, Ludovic vedea numai ura și 
răzbunare; rar câte o privire compătimitoare. _ 

Ludovic știa că nu mai era nicio nădejde pentru dânsul. În 
momentul când intră în clădirea parlamentului, se auzi un sunet 
de clopot la auzul căruia se înfioră. 

Se întoarse către unul din membrii Convenţiei și-i spuse. 

— Este clopotul funebru! 

La ora două și jumătate regele fu adus în sală. 

Toate privirile se îndreptară împotriva monarhului. 

Cu o privire lungă și liniștită măsură Ludovic adunarea, care 
se transformase în judecătorul lui. 

Conventul hotărâse ca  Desfremont, un membru al 
Conventului, să fie apărătorul regelui. Tot el îl adusese pe rege 
din Templu. 

Desfremont ceru un fotoliu pentru rege. 

Regele privi spre fotoliu gânditor. Își aducea aminte de tronul 
lui de mătase și catifea, în care lua parte la dezbaterile 
parlamentare. 

— Poţi să șezi, Ludovic! se auzi vocea aspră a președintelui. 

— Răspunde la întrebările care se vor pune! începu 


președintele, și Ludovic plecă ușor capul. 

Era un act de acuzaţie complet din partea așa numitei;, 
partide a muntenilor”. 

Erau cincizeci și șapte de articole de interogatoriu întemeiate 
pe o sută șaizeci și două de acte alăturate. 

Acuzaţia începu cu evenimentele de la Versailles din 20 lulie 
1789, când Ludovic hotărâse închiderea stărilor generale 
provocate de dânsul. Actul de acuzare amintea toate bazele 
revoluţiei și accentua în special asupra corespondenţei regelui 
cu prinții emigranţi. 

Ludovic al XVI-lea era acuzat că ar fi vrut să răstoarne 
Constituţia. 

Cum se termina de citit un articol, președintele întreba: 

— Ludovic Capet, ai ceva de răspuns? 

Din când în când un surâs dispreţuitor apărea pe buzele lui 
Ludovic al XVI-lea, dar se stăpânea pentru a nu atrage furia 
acestor tigri, împotriva celor care îi erau dragi. 

Regele răspunse la fiecare punct. Adesea răspundea cu un nu 
hotărât. 

Uneori zicea: 

— Aceasta am făcut-o conform legilor de atunci. 

Alteori arunca vina asupra miniștrilor. La sfârșit duse mâna la 
inimă. 

— Dumnezeu mi-e martor! zise nenorocitul cu buzele 
tremurânde, că niciodată n-am călcat Constituţia cu bună 
știință. Singura dorinţă în timpul guvernării mele, era să-mi fac 
poporul mulţumit și fericit! 

— Pentru a mulţumi poporul dumitale, ar fi trebuit să lucrezi 
altfel! strigă entuziastul partizan al lui Robespierre. Privește 
ţara. Ai semănat sărăcie și lacrimi, ai cules. Ură și dispreţ. Ai 
nimicit frumoasa Franţă, pentru câţiva lingușitori, ai prefăcut 
această ţară dintr-o grădină frumoasă într-un pustiu. Privește-ne 
pe noi, reprezentanţii acestui popor pe care l-ai fericit 
dumneata. Suntem trimiși să te condamnăm! 

Ludovic al XVI-lea îl măsură cu o privire mândră fără a spune 
un cuvânt. 

După trei ceasuri se sfârși citirea actului de acuzare. 

— Ludovic, poţi să te retragi, zise președintele Barriere. 

Palid, regele se ridică. 

— Cer un avocat pentru apărare! zise el. 


— Acesta îţi este deja acordat, răspunse rece Barriere. Poţi 
alege pe unul din avocaţii ţării. 

La un semn al președintelui se apropiară gardiștii și-l duseră 
în odaia alăturată. | se puse masa, căci regele dejunase în grabă 
dimineaţa. 

Regele refuză. 

— Nu mi-e sete, nu mi-e toarne! zise el cu buzele tremurânde. 
Inima mi-e prea plină. 

Văzu o pâinișoară în mâna lui Chaumette, membru al 
Convenţiei însărcinat cu paza lui, ceru și el o bucată. 

Regele mânca încă din pâinea uscată, când fu înștiințat că va 
fi dus înapoi la Temple. 

Afară aștepta o trăsură! 

Regele fu silit să se urce în trăsură. Regele mai avea în mină o 
bucată de pâine. 

— Ce fac cu asta? întrebă el pe însoţitorul lui, Chaumette. 

Secretarul lui Chaumette luă pâinea din mâna regelui și o 
aruncă pe stradă. 

Regele clătină din cap. 

— Păcat! în vremuri ca acestea ar trebui să faceţi economie la 
pâine? Zise el. 

Chaumette era de acord cu. Cele spuse de rege. 

— Bunica mea, spunea mereu: Băiete nu arunca nicio 
firimitură de pline, că nu poţi s-o faci tu! spuse procurorul. 

— Bunica dumitale era desigur o femeie înţeleaptă! zise 
regele. 

Ajunseră la Temple. 

Regele intră în odaia lui; nu i se permitea în ziua aceasta să-și 
viziteze familia. 

în aceeași seară Ludovic al XVI-lea primi de la președintele 
Convenţiei, invitația să-și aleagă neîntârziat unul sau mai mulţi 
apărători. 

Regele a ales pe avocatul septuagenar Tronchet și pe 
judecătorul Edmond Farget în vârstă de cincizeci și patru de ani. 
Septuagenarul însă, anunță Convenţia printr-o scrisoare, 
onoarea ce i se făcea de a-l apăra pe rege. 

„De două ori, scria el, am fost chemat în ajutorul celui care-mi 
era stăpân; misiunea mea, atunci era privită de toată lumea ca 
o mare onoare. Acum când ceasul încercării a sunat, am datoria 
de a-i face același serviciu, în momentul când acesta e privit de 


toată lumea ca o posibilă primejdie.” 

Regele, adânc mișcat de această credinţă, primi ajutorul 
bătrânului. 

Apărarea regelui ar fi fost înrăutăţită și mai tare dacă în 
ultimul moment nu s-ar fi anunţat un nobil republican. 

A doua zi chiar, se anunţă la Ludovic al XVI-lea, un tânăr 
avocat pe nume Deseze. 

— Vin însărcinat de Convenţie, zise înclinându-se tânărul. Am 
cerut dreptul de apărător și am fost admis. 

Ludovic al XVI-lea îl privi cercetător. 

— Vrei să mă aperi, domnul meu. Deci și tineretul mi-a rămas 
în parte credincios! O, cum mă bucură aceasta! 

— Nu jubila înainte de vreme! răspunse tânărul avocat. 
Mărturisesc ca sunt entuziasmat pentru Libertate și Republică. 
Faptul că regalitatea a fost înlăturată probabil pentru totdeauna, 
mă bucură. Dar nu văd de ce să suferi dumneata singur, pe 
când tot poporul răsuflă ușurat. 

Simţul meu de egalitate se revoltă împotriva comediei care se 
va juca în faţa Convenţiei. Permiteţi-mi, deci, să vă iau apărarea 
și voi face tot ce-mi va fi cu putinţă pentru a avea câștig de 
cauză în fața judecătorilor! 

Ludovic al XVI-lea îi luă mâna. 

— Îţi mulţumesc domnule Deseze, tocmai fiindcă nu știi să te 
prefaci, fiindcă îmi spui în faţă, că ești adversarul meu, am mai 
multă încredere în dumneata. Cerul să-ţi ajute, dar mă tem că 
cele mai elocvente vorbe, nu-mi vor folosi la nimic!... 

Capitolul 117 PLEDOARIE LA BARA 

Şedinţa Convenţiei a ţinut timp de optzile. 

| se lăsă vreme regelui să-și pregătească apărarea. 

In sfârșit pe la 25 Decembrie, pe când în Paris domnea 
asprimea iernii, regele fu adus în faţa Convenţiei. 

Pledoaria a ţinut-o Deseze care era adevăratul apărător. El 
vorbi clar și puternic. Fiecare vorbă a apărătorului arăta o 
adâncă simţire pentru acuzat. 

Când ajunse la concluzie, el spuse covârșit de emoția și 
groaza momentului: 

— Cetăţeni, unde este acel caracter de generozitate și 
nobleţe care vă deosebea de celelalte popoare? Vreţi să 
desăvârșiţi nenorocirea aceluia care a avut curajul să se 
încredinţeze reprezentanţilor naţiunii? Credeţi că nenorocirea, 


nu merită nici cea mai mică compătimire? Nu vedeţi în regele 
vostru, un om căruia nu este nevoie să-i măriţi nenorocirea? 
Republica are în voi mari virtuţi, dar să vă feriţi să vă slăbească 
sentimentul umanităţii, fără de care nu există adevărate virtuţi. 
Gândiţi-vă că istoria va judeca hotărârea voastră, care aparţine 
veacurilor. 

Epuizat de cuvântarea, care durase mai multe ore, înfiorat de 
enorma lui responsabilitate, Deseze căzu pe scaun ca un mort. 

în sală, domnea liniștea. 

Regele, se ridică, spuse câteva cuvinte serioase și se așeză la 
loc. 

Chiar cei mai înverșunaţi dușmani ai regelui erau emoţionați. 
Ceasul hotărârii venise. 

— Ludovic, mai ai ceva de adăugat pentru apărarea dumitale? 
zise președintele cu o voce care trăda emoția. 

— Am spus totul! răspunse ferm și liniştit regele. Dumnezeu, 
care vede totul, să călăuzească hotărârea voastră! 

— Poţi să te retragi! 

Regele cu ajutoarele lui, părăsi sala în mijlocul gardiștilor. 

Afară, în anticameră, Ludovic se opri un moment. Mișcat, 
întinse braţele spre cel ce știuse să-l apere cu atâta entuziasm 
și îmbrăţișă pe apărătorul său, deși acesta îi era adversar politic. 

— Sărmanul meu Deseze! șopti Ludovic. 

Gardiștii municipali îl despărţiră cu brutalitate; era vremea să- 
| ducă înapoi la Temple. 

Ludovic al XVI-lea se supuse și se întoarse la Temple, ultima 
oară în viaţa lui. 

Capitolul 118 CONDAMNAREA 

Membrii parlamentului, care se dădeau înapoi de la un 
regicid, își încearcă în zadar elocvenţa. De astădată învinseră 
Danton, Robespierre și partizanii lor. 

Ludovic al XVI-lea fusese judecat, înainte de a apărea în faţa 
judecătorului. 

întrebările pe care prezidentul Barridre le puse la hotărârea 
Convenţiei, erau următoarele. 

1. Este vinovat Ludovic? 

2. Să fie chemat poporul să confirme hotărârea Convenţiei? 

3. Ce pedeapsă merită Ludovic? 

Votarea începu într-o liniște perfectă asupra primei întrebări. 
Ea fu admisă cu 680 voturi contra 83. 


La votarea cu apel nominal asupra întrebării a doua, 
răspunseră din 715 membrii câţi avea Convenţia, 423 cu nu, 
281 cu da, și 5 se abţinură. 

Partidele moderate au fost înfrânte. Uimirea se vedea pe 
feţele tuturor. 

Votarea asupra întrebării a treia fu amânată la 16 lanuarie. 

La propunerea lui Danton, trebuia să hotărască majoritatea 
absolută. 

La ora opt seara, începu votarea asupra întrebării a treia cu 
apel nominal. 

Sala cea mare era slab luminată. 

Membrii Convenţiei treceau ca niște umbre spre tribună. 

De douăzeci și două de ori răsună cuvântul groaznic: moarte, 
unele voci au optat pentru închisoare, apoi iarăși condamnare la 
moarte, o voce pentru exil, unele pentru amânarea execuţiei 
până la încheierea păcii, apoi iar pentru moarte. 

Astfel urmă toată noaptea, a doua zi și noaptea următoare, 
sub strigătele mulţimii care umplea galeriile și scările, când 
aprobând, când dezaprobând votarea. 

în sfârșit votarea luă sfârșit; prezidentul se ridică palid ca 
moartea. 

— Cetăţeni! începu el Anunţ rezultatul votării. Sper că-l veţi 
primi în tăcere. Dreptatea a vorbit! Trei sute Șaizeci și una de 
mii două sute optzeci și șase au votat pentru închisoare, sau 
exil, doi pentru muncă silnică, patruzeci și șase pentru moarte 
cu amânare, douăzeci și șase pentru moarte cu grațiere, trei 
sute șaizeci fără grațiere. 

în numele Convenţiei, declar pedeapsa lui Ludovic al XVI-lea 
va fi moartea. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. 

Apărătorul regelui, Deseze, propuse apel la popor. Tronchet 
protestă contra formei de votare. Dar amândoi protestară 
zadarnic. 

Convenţia a fost împotriva unei noi votări. 

Ministrul justiţiei Garat, fu însărcinat să anunţe prizonierului 
sentința. 

— Ce însărcinare groaznică! striga el mereu, dar totuși trebuia 
să se supună. 


Capitolul 119  RĂMÂNEŢI CU BINE, PENTRU 
TOTDEAUNA! 

În ziua de 20 lanuarie, după prânz, ministrul de Justiţie Garat, 
însoţit de câţiva membrii ai Convenţiei, apăru la Temple și ceru 
să fie dus la rege. 

Ludovic al XVI-lea, primi cu. Demnitate condamnarea lui la 
moarte. Era palid, dar nu tremura. 

Ceru o amânarea a execuţiei de trei zile, pentru a putea să-și 
ia la revedere de la familia sa. 

La Convenţie se anunţă un preot catolic Edgeworth. Acesta 
stătuse ascuns până atunci, însă acuma voia să dea ultima 
împărtășanie condamnatului și să-l petreacă la eșafod. Chiar cei 
mai cruzi membrii ai Convenţiei fură mișcaţi și permiseră 
preotului să meargă la Temple pentru a da ajutorul său lui 
Ludovic al XVI-lea. 

Ludovic al XVI-lea intră la cinci seara în apartamentul familiei 
sale. 

Zilele acestea regele și regina se văzuseră numai la amiază. 

Când Maria Antoinetta văzu pe rege intrând la această oră 
neobișnuită, înţelese că sentinţa a fost pronunţată. 

Ea să fi de pe scaun scoțând un strigăt, alergă la soțul ei și-l 
cuprinse cu braţele. Il privi în faţă și înţelese totul. 

— Curaj, scumpa mea Antoinetta, murmură regele, viaţa este 
un moment, și moartea tot un moment. Dumnezeu a hotărât să 
fie așa, să plec eu înainte! Nu-mi face despărţirea dureroasă! 
Vocea regelui tremură. Am să mă rog pentru voi. Poate cerul va 
avea milă și vă va schimba soarta în bine. Poate că furia 
poporului se va mulţumi cu o singură victimă! O, Dumnezeule 
strigă Ludovic al XVI-lea, nemaiputând să-și însuşească plânsul. 
Dumnezeu mi-e martor că nu mă tem de moarte! Cu ce bucurie 
voi muri, dacă voi reuși să vă scap pe voi! 

Copii văzură pe părinţi lor plângând și se apropiară sfioși. 

Ei înțeleseră că tatăl lor fusese condamnat la moarte. 
Plângând îmbrăţișară genunchii tatălui lor mângâindu-l și 
lipindu-se de el. 

Scena aceasta dureroasă dură aproape două ceasuri. 

De câte ori regele începea să vorbească, copii îl întrerupeau 
cu plânsetele lor. 

Maria Antoinetta, își plecă deznădăjduită capul pe pieptul 
bărbatului. Siguranţa că bărbatul ei, în floarea vârstei, îi va fi 


smuls din pricina unei sentinţe nedrepte, era prea mult pentru 
mândra și pătimașa femeie. Ea începu să plângă și să-și 
blesteme viaţa. 

Ah! Nenorocita, nu bănuia că mai avea de suferit chinuri și 
mai groaznice decât acestea. 

Deodată Ludovic al XVI-lea adânc mișcat, luă în braţe pe fiul 
său, şi-l mângâie. 

— Ludovic, fiul meu! începu regele cu voce blândă. Uite, ești 
încă mic, în curând nu voi mai fi lângă tine să te ocrotesc, să te 
apăr. Dar spune-mi, știi vorba sublimă pe care a spus-o 
mântuitorul nostru pe cruce? 

Băiatul îl privi cu ochi strălucitori, înroșiţi de plâns. 

— Tată, vrei să spui de vorbele următoare ale lui Isus: 
Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac! 

— Da, dragă, ai ghicit, zise regele. „Așa să zici și tu, când vei 
fi mare și te vei gândi la moartea tatălui tău. Imi promiţi asta? 
O, jură-mi copilul meu, că vei ierta tuturor acelora care au 
omorât pe tatăl tău! 

Plânsul îl întrerupse pe rege. 

Băiatul îl ţinea strâns cu braţele de gât și plângea de-ţi rupea 
inima. 

Copii se ţineau de el, înțelegând că momentul despărțirii se 
apropie. 

— Tată, nu pleca, rămâi cu noi, strigau micile fiinţe 
nenorocite. 

în același moment regina strigă cu buzele livide: 

— Ludovic, vrei să ne părăsești chiar acum? 

— Mâine dimineaţă ne vedem iar, murmură regele. La opt voi 
fi la voi! 

— De ce nu la șapte? Ah, lasă-ne să ne folosim de ceasurile 
pe care le mai avem! Suspină Maria Antoinetta. 

— Bine, fie, la șapte, zise regele, abia mai putând vorbi. 
Duceţi-vă de vă odihniţi și rugaţi-vă pentru mine! 

Ei nu voiau să-l lase să plece. O scenă zdrobitoare avu loc. 
Soţia și copii se ţineau înlănţuiţi de Ludovic. 

— Ah, nu mă mai pot stăpâni! Să vă păzească Dumnezeu, 
dragii mei, strigă deodată regele. 

Se smulse aproape cu violenţă și părăsi șovăind odaia. Plânsul 
zgomotos al soţiei și copiilor lui îi sfâșia inima. 

Ceea ce era mai groaznic se întâmplase. Ludovic al XVI-lea se 


despărțise pentru totdeauna de iubita lui familie. Nici, 
nenorocita Antoinetta, nici copiii ei nu aveau să-l mai vadă 
vreodată pe rege!... 

Capitolul 120 NOAPTEA DINAINTEA EXECUȚIEI 

Tot Parisul era într-o încordare. 

încă o noapte mai despărţea Parisul de acea întâmplare așa 
de rară în Istoria Universală. 

Englezii au trimis la eșafod pe regele Carol |. Acuma francezii 
se pregăteau să dea lumii a doua oară spectacolul execuţiei 
unui rege. 

Toţi cetăţenii aveau sentimentul că această condamnare a 
regelui era o necesitate; dar puţini credeau că va fi chiar 
realizată. 

Groaznică era execuţia unui om oarecare, cu atât mai 
groaznică era execuţia unui rege, puternic mai înainte! 

Chiar republicanii entuziasmați, care iubeau libertatea mai 
presus de orice, se. Opuneau speriaţi în faţa acestui act. 

Pretutindeni pe stradă se vedeau grupuri șușotind. Întrebarea 
tuturor era: va avea într-adevăr loc execuţia regelui? 

Străzile din jurul Templului și pieţei Greve erau mereu pline 
de lume. 

Toată noaptea statură oamenii în frigul de gheaţă al iernii, 
așteptând ziua și întâmplările ei. 

Chiar dușmanii cei mai înverșunaţi ai lui Ludovic al XVI-lea 
erau emoţionaţi și plini de îndoieli. Doar puţinii oameni ai 
tenorii, erau liniștiți. 

Camilles Desmoulins, entuziastul republican, votase și el 
pentru moartea regelui. Îşi făcuse datoria de conștiință. EI 
înţelegea, lămurit, că pentru un rege al Franţei nu mai era loc 
pe pământ. Dar Camille Desmoulins, sperase că execuţia nu va 
avea loc, crezuse că regele, condamnat la moarte, va fi dus 
peste graniţele Franţei. 

Acuma  monstruozitatea se întâmplase; majoritatea 
Convenţiei se lăsase târâtă de câţiva gălăgioși. 

Regilor Franţei li se asigurase inviolabilitatea, și totuși călăul 
se va atinge de capul lui Ludovic al XVI-lea. 

Adâncit în gânduri, Camille Desmoulins, mergea spre casă, 
unde îl aștepta o inimă caldă și credincioasă. Desmoulins făcuse 
o căsătorie fericită. Nevastă-sa, Leonora, era o femeie nobilă și 
inteligentă. 


Cu priviri sumbre, el privea mulţimea de pe stradă. 
Infiorându-se, se înveli mai bine în mantaua lui. 

Avea el presimţirea că și lui i se va împlini în curând soarta? 

Simţea Desmoulins, în acest moment, că toţi aceia. Care 
votaseră moartea regelui, vor fi și ei persecutați de soartă? 

Suspinând, intră în locuinţa lui, comod mobilată. 

O frumuseţe. Îngerească îi surise. Buze trandafirii îl sărutară. 

— Eşti așa de palid și de trist, Camille. Începu Leonora 
Desmoulins cu o voce limpede. Spune, s-a hotărât soarta 
nenorocitului rege? 

Desmoulins afirma cu capul și se lăsă să cadă pe un scaun. 

Suspinând își trecu mâna pe frunte. Apoi privi distrat. Leonora 
se plecă peste dânsul, ochii ei mândri, strălucitori și negri, 
priveau prin odaia plăcut mobilată, în care lampa arunca raze 
luminoase. 

Masa era pusă și cana de ceai fierbea pe spirtieră. 

— Hai să mâncăm! îl rugă pe Desmoulins nevasta lui. 

— Nu, nu! Nu pot mânca! Răspunse tribunul. Ludovic al XVI- 
lea este condamnat la moarte și mâine va fi executat, murmură 
el înăbușit. Acuma știi totul! 

— Dumnezeule! zise Leonora, privind cu ochi stinși pe 
bărbatul ei. Nu-i cu putinţă Camille, asta ar fi un asasinat! 

— Ludovic al XVI-lea va fi executat! o întrerupse el suspinând. 
O, libertate sublimă! Oh, zeiță! Cum te pătează sângele vărsat! 

Leonora rămase împietrită de groază. 

— Nu, nu! Nu trebuie să fie tu putinţă aceasta! Gândește-te 
Camille, se pătează cauza libertăţii! Regele e inviolabil! Nu 
trebuia condamnat la moarte. Trebuia să-l exilați, ăsta era 
dreptul vostru, dar sunteţi ucigași, nu judecători, dacă vă 
atingeți de unsul lui Dumnezeu! 

— Asta n-o înţelegi tu, nevastă! zise Camille. Să condamnăm 
pe Ludovic la moarte era dreptul nostru, trebuia să-i punem 
semnul lui Cain pe frunte, pentru ca să nu mai fie posibilă 
niciodată puterea lui asupra Franţei! Atâta era de ajuns. Dar a 
face să urmeze și executarea acestei condamnări, înseamnă a 
înjosi Convenţia. 

— Camille, trebuie să cauţi să schimbi lucrurile, trebuie să 
uzezi de toată influenţa ta, pentru a opri nelegiuirea! zise tânăra 
femeie. 

Plină de frică, ea cuprinse gâtul soţului ei. 


— Dumnezeu ne vede pe toţi, șopti Leonora cu buzele 
tremurânde. Este o dreptate veșnică! Sângele vărsat va striga 
răzbunare! O, Camille, fă ce poţi ca frumoasa cauză a libertăţii 
să nu fie pătată în faţa veacurilor. 

— Toate sunt în zadar! spuse Desmoulins încreţind fruntea. 
Am făcut tot ce am putut, am fost contra oamenilor terorii. Ştii 
ce mi-a răspuns Marat? 

Leonora îl privi întrebător. Desmoulins râse amar. 

— Ascultă deci: Marat străbătu sala și veni până la mine. Mă 
privi ironic apoi, deodată, înainte ca eu să pot împiedica 
aceasta, cu degetul arătător îndoit făcu un cerc în jurul gâtului 
meu... Crezi cetățene Desmoulins, că e mai sigur capul tău 
decât al lui Ludovic Capet? Strigă acest tigru către mine, pe 
când ochii lui fulgerau de bestialitate. 

„Ghilotina este mereu gata pentru trădătorii poporului!” 
Aplauze zgomotoase urmară cuvintelor lui. Și eu trebuia să tac 
dacă nu voiam să devin dintr-un membru al Convenţiei, un 
acuzat și condamnat la ghilotină! 

Desmoulins tăcu și-și acoperi fața cu mâinile. 

Soţia îl privi înfiorată. 

— Pentru Dumnezeu, Camille, așa de departe au ajuns 
lucrurile? spuse cu frică tânăra femeie. Nu, nu, atunci să nu mai 
vorbeşti! Sărmane rege! Deci soarta ţi-e hotărâtă! 

— Simt nenorociri în atmosferă, urmă Desmoulins, privind 
distrat în gol. Sângele care va curge mâine pe eșafod va aduce 
după sine râuri întregi de sânge. Îţi spun dragii nevastă, mi s-a 
părut azi, că președintele pronunţă sentinţa de moarte, a 
noastră a tuturor! 

— Pentru Dumnezeu, nu vorbi așa! murmură Leonora 
îmbrăţișând pe soțul ei, știi că nu te am decât pe tine în lume! 
O, Camille, aș vrea să fiu în orășelul nostru! E frumos să lupţi 
pentru libertate, dar mă tem, mă tem că vei plăti libertatea cu 
preţul fericirii noastre! 

— Cum o vrea soarta! Ce-i viaţa unui om, faţă de veșnica 
libertate! O scumpa mea patrie, vei fi scăpată în viitor de tiranii 
care te-au călcat în picioare! 

O emoție bruscă îl făcu să se scoale în picioare. Profetic 
întinse amândouă mâinile. 

— Da, strigă tribunul cu voce vibrantă și emoţionantă, o 
epocă nouă va începe pentru Franţa! A căzut tirania arbitrară! 


Cetăţeanul, lucrătorul, vor fi liberi! Săracii nu vor mai trebui să 
muncească cu sudoarea frunţii lor, să-și ia pâinea neagră de la 
gură, pentru a o da guvernantilor ca să petreacă în desfrâu! Cel 
mai sărac va avea pâine pentru el și al lui. O geniu al libertăţii! 
Iti spun dragă nevastă, dacă sângele de mâine va fi un blestem 
pentru noi, ei bine blestemul poate să ne ajungă! Dar cel puţin, 
fie ca moartea noastră să slujească pentru fericirea Franţei! 

Faţa lui Camille Desmoulins era iluminată de entuziasm, ca a 
unui profet. 

Nevasta îl îmbrăţișă cu patimă și-l sărută de multe ori. 

— Dumnezeu nu va cere această jertfă de la noi! strigă ea 
entuziasmată. Franţa are nevoie de bărbaţi ca tine! 

Da, poporul trebuie să învingă! Libertate, egali te, fraterni te! 

Soții se îmbrăţișară. 

Afară mulțimea începu să cânte în acest moment, cântecul 
revoluţionar înainte fraţi, pentru patrie! Ziua libertăţii a venit! 


Capitolul 121 STAREA FEBRILA 

în aceeași seară chiar, apăru un curier din partea Convenţiei. 
La Enric Sanson. 

Călăul petrecuse ultimele săptămâni într-o încordare febrilă. 

Multe avea el pe inimă! Vestea venită de la prinţesă îl 
umpluse de neliniște. Călăul știa că trebuia să asculte poruncile 
coruptei femei. Numai în acest mod putea s-o ţină pe Lili în 
viață. Dar intervenise o nouă piedică, care ameninţa să facă cu 
neputinţă eliberarea lui Lili. 

Enric Sanson plecase chiar în ziua când primise scrisoarea 
Adellei, la Salpetriere. Işi propusese să uzeze de toată influenţa 
lui, pentru a putea vorbi cu Lili. Dar ce răspuns zdrobitor i se 
aduse Călăului! 

Fusese dus în faţa directorului închisorii. 

Sanson se înclinase respectuos în faţa bătrânului funcţionar, 
pe care-l cunoștea personal. Apoi își spuse rugămintea în 
cuvinte potrivite. 

— Nu pot să-ți admit cererea, cetățene Sanson! îi răspunse 
directorul. 

— Dar de ce? strigă Enric disperat. Trebuie să vorbesc cu 
logodnica mea despre lucruri importante! Este vorba de viaţă și 
de moarte! 

— N-am puterea să-ți admit această cerere, zise iar 


funcţionarul. Liniștește-te și ai curaj omule. Nu este rea voinţă 
din partea mea! Nu, unul mai puternic a hotărât. Lili Miranda 
este... 

— E moartă! Moartă! Strigă Enric nebun de durere. Spune-mi 
repede tot adevărul! Scumpa mea logodnică, e moartă? 

— Nu, trăiește încă! răspunse funcţionarul. Dar mă tem că nu 
mai are mult până la mormânt! Nenorocita e bolnavă de friguri 
nervoase! Azi dimineaţă, gardiana a găsit-o umblând prin celulă 
într-un delir febril. Am transportat-o imediat la infirmerie. Acolo 
zace și mă tem că nu pentru multă vreme! 

Enric Sanson ascultase împietrit de emoție. Această nouă 
lovitură a soartei, mai puternică decât toate celelalte. 
Ameninţau să-l zdrobească. 

— Lili are friguri! spuse zăpăcit Enric. O cerule, ce-am făcut, 
ca să mă lovești astfel? 

Apoi Enric scoase un strigăt și căzu în genunchi. Rugător, 
întinsese mâinile către funcţionar, și exclamă: 

— Te conjur pe tot ce am mai scump, lasă-mă cel puţin să am 
norocul de a vedea pe logodnica mea! O, nu poţi simţi ce 
disperare îmi umple inima! 

Bătrânul funcţionar privi pe Călâu, spunându-și în sinea sa: 

„Doamne, cine ar fi crezut că există atâta simţire în inima 
Călăului din Paris!” 

Enric Sanson își repetă din nou ruga. 

— Ei bine! zise în sfârşit directorul, îţi dau permisiunea. 
Cetăţene Sanson, deși este împotriva regula montului! 

Directorul chemase un paznic; sub conducerea acestuia. Enric 
Sanson, se îndreptă spre infirmerie. 

Câteva minute mai târziu, Călăul din Paris intră în celula 
strimtă, unde era patul în care zăcea bolnavă Lili. 

Gingașa fecioară era în delir, paliditatea delicată dispăruse de 
pe obrazul ei; faţa-i era schimbată de temperatură și obrajii 
roșii. Fruntea eră acoperită de o sudoare rece și ochii holbaţi 
priveau în deșert. 

Ah. Ce vaiete ieșeau din gura sărmanei Lili. 

Se zvârcolea în pat și scotea strigăte de spaimă. 

Când striga în ajutor pe Enric Sanson, când se simţea 
persecutată de puteri supranaturale și se jura că nu e vinovată 
de crima ce i se imputa. 

Fiecare cuvânt al tinerei Lili, era o lovitură de pumnal în inima 


Călăului. 

— O Lili, Lili, scumpa mea logodnică, dacă te-aș putea ajuta! 
spunea mereu Enric Sanson. Cu ce plăcere mi-aş jertfi viaţa 
pentru a-ţi aduce o ușurare! 

îngrijitoarea bolnavei, care era de asemenea în celulă, pusese 
degetul pe buze. 

— Nu mai aude! și nici nu cred să-și mai recapete vreodată 
cunoștința! Dar nu trebuie să strigi așa de tare căci zgomotul o 
irită și mai mult! Ea se crede din nou în primejdii mari, grozave. 

Enric Sanson căzu în genunchi lângă pat. Cu amândouă 
mâinile își acoperise faţa. Plângea și se ruga către cel 
atotputernic. 

— O, părinte sfânt! Trimite-ţi îngerii să păzească capul bietei 
copile! Nu poate fi dorinţa ta să-mi smulgi nevinovata mea 
logodnică! Ai scăpat-o din cea mai mare primejdie, ai făcut 
minuni! De aceea nici acuma n-o părăsi! 

Călăul se aplecă asupra logodnicei sale și o sărută pe frunte. 

Un surâs îi ilumină figura lui Lili. Simţise ea apropierea 
iubitului? 

Ciudat! Mai târziu află Enric Sanson, că din acel moment 
frigurile tinerei Lili se micșoraseră. 

în fiecare zi, Enric Sanson venea la Salpetriere. Directorul îi 
dădea noutăţi, căci nu putea să-l lase să mai pătrundă în celula 
tinerei fete. 

Călăul era mulţumit că Lili trăia și avea speranţă să se 
însănătoșească! 

— Ce-i drept, zise directorul, ar fi fost poate mai bine să-i 
dorim moartea! Așa se pregătește doar pentru noi chinuri! După 
cum mi-a spus judecătorul de instrucţie, vinovăția fetei este 
aproape dovedită. 

— Judecătorul se înşală! zise Enric Sanson. Să se 
însănătoșească logodnica mea, domnule director și pe urmă 
vom mai vorbi în privinţa asta! Lili e nevinovată! 

Directorul dădu din umeri. În lunga lui viaţă i se întâmplaseră 
multe și se deprinsese să se îndoiască de virtutea omenească. 


Poruncile prinţesei Adella, deveneau din ce în ce mai 
amenințătoare pentru Enric Sanson. 

Ea părăsise căsuţa în care locuise până atunci. 

Unde era acum Adella? 


Călăul știa. O dată încercase să afle de la curierul pe care îl 
trimisese Adella. Dar acesta nu mai veni. 

Enric Sanson găsea scrisorile prințesei în grădină sau în alt 
loc. În scrisori era menţionat locul unde trebuia să pună 
răspunsul. 

Enric reușise datorită fermităţii lui, s-o facă pe Adella, să-și 
amâne hotărârea până la însănătoșirea tinerei Lili. 

Enric Sanson, era neliniștit când se gândea la viitor, 
însănătoșirea lui Lili, însemna renunţarea la scumpa lui 
logodnică. Totuși mulțumea cerului că fata își recăpăta 
sănătatea. 

în același timp îl deprimau și întâmplările politice. Cum? 
Îndrăznește într-adevăr Convenţia să pronunţe sentinţa de 
moarte? 

Enric Sanson se înfioră la gândul că va trebui să se atingă de 
unsul lui Dumnezeu. 

Momentul groaznic de care se temea atâta Sanson, se 
apropia. 

Chiar în aceeași seară în care Convenţia pronunţase sentinţa 
cu moartea, Sanson primise un curier. 

E| ghici vestea ce i se aducea. 

— Ce te aduce la mine, cetățene căpitan? întrebă el. 

— Îți aduc ordinul meștere Sanson, ca mâine dimineaţă la opt 
să te afli cu un număr îndoit de ucenici la Temple; sentinţa 
Convenţiei asupra regelui, va fi executată mâine! 

Enric Sanson rămase un moment împietrit de groază. 

Vasăzică, totuși! Murmură el. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică. S-au luat măsuri contra vreunui 
atac! Vei avea ca escortă, două batalioane de soldaţi; afară de 
asta, diferite regimente, vor fi postate în apropierea pieţei 
Greve. Executarea va avea loc fără nicio tulburare! 

Enric Sanson nu putu da niciun răspuns. 

Simţi deodată că inima lui, era gata să se oprească de 
spaimă. 

Capitolul 122 UN PLAN DISPERAT 

Enric îl petrecu în tăcere pe trimisul guvernului. 

— Doamne, Doamne! murmură el. Să vărs sângele regelui? 
Ce-i drept eu sunt numai braţul legii, trebuie să îndeplinesc 
orbește porunca guvernului! Dar regele, regele este acela pe 
care trebuie să-l decapitez! 


Enric Sanson intră la sora lui. 

Această gingașă fecioară îl primi cu dragoste. Ea văzu norii de 
pe fruntea lui şi-l întrebă de ce este indispus. 

Orfelia se înspăimântă, când îi spuse Călăul, că a doua zi de 
dimineaţă, capul regelui Franţei va cădea sub cuțitul ghilotinei. 

— Gândește-te, Orfelia, să mă ating de rege! murmură Enric 
Sanson. Nu i-am jurat eu credință atunci când am preluat 
funcţia tatălui meu? N-am jurat supunere? Și acuma, să-i plec 
gâtul sub cuțitul ghilotinei? 

— Trebuie să-ţi faci datoria! zise Orfelia cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Ah, Orfelia, mi se poruncește să fac o crimă! striga Călăul. 
Ce voi face dacă sângele regelui va cădea asupra capului meu! 
Ah. Mai bine aș vrea să fiu mort, decât să fac acest act groaznic! 

Orfelia îl luă de mină. 

— Şi mie îmi sângerează inima la gândul că poporul francez 
se pătează cu un asasinat! Totuși, tu trebuie să-ţi faci datoria! 
Te-ai jertfi în zadar, fără să ajuţi cu nimic regelui! Răspunderea 
nu cade asupra ta, ci asupra seceleraţilor guvernanţi, care 
îndrăznesc să se atingă de. Unsul lui Dumnezeu! 

În acest moment Orfelia se opri. Un zgomot se auzea de 
afară. Cine să vină așa de târziu la fratele ei? 

Ucenicul urca scările, strigând pe stăpânul său. 

— Trebuie să văd ce este, dragă soră! spuse Călăul. leși, 
lăsând pe sora sa. 

Pe scară, întâlni pe ucenicul care-l vesti că un om mascat era 
afară, cerând să vorbească într-o afacere importantă cu Călăul. 

Enric Sanson porunci să fie adus străinul în odaia de primire. 

El primi pe necunoscutul care își ascundea fața cu o manta 
mare. 

Când se descoperi, Enric Sanson văzu o frumoasă faţă 
bărbătească, nobilă și mândră. 

— Cine ești? Ce vrei dumneata de la mine? 

— Vrei să faci o faptă bună? întrebă necunoscutul cu voce 
aspră, răgușită; spune-mi, te conjur mai trăiește în dumneata o 
scânteie de credinţă creștinească? Sau ești ca ceilalţi? 

Străinul făcu un gest de scârbă. 

Din ce în ce mai mirat, Enric Sanson privea pe necunoscutul 
său vizitator. 

— Nu înţeleg întrebările dumitale î, răspunse Călăul cu nobilă 


demnitate. Da. Cred într-un Dumnezeu milos! Dar ce are a face 
aceasta cu vizita dumitale? 

— Mult, foarte mult, spuse străinul. Trebuie să mă încredinţez 
dumitale; dacă vrei să mă trădezi, cheamă-ţi ucenicii; să cadă 
atunci capul meu împreună cu al nenorocitului meu rege! 

Călăul avu deodată o bănuială nu cumva vizita asta, era în 
legătură cu executarea regelui? 

Dar necunoscutul nu-i lăsă mult timp de gândire. 

— lartă-mă dacă nu-ţi spun numele meu! dar numele n-are 
importanţă în asemenea cauze sfinte! Poţi să-mi spui, la ce oră 
va avea loc mâine executarea regelui? 

— Vom fi la opt fix la piaţa Greve, răspunse Enric Sanson 
după o scurtă gândire. În câteva minute, totul va lua sfârşit! 

— îngrozitor, îngrozitor! gemu străinul, care părea a fi cuprins 
de durere. Te conjur în numele lui Dumnezeu și al tuturor 
sfinţilor, murmură el, nu poţi să faci în așa fel ca regele să urce 
pe eșafod abia la amiază? 

— De ce domnul meu? Ce scop ai cu această curioasă 
rugăminte? 

— Te rog, pentru Dumnezeu să-mi îndeplinești această 
cerere. Nu pot spune mai mult! Este vorba să se facă o ultimă 
încercare pentru eliberarea regelui! 

— Imposibil! strigă Enric Sanson, dându-se cu un pas înapoi. 
Este nebunie să te gândești la așa ceva! Patru regimente vor fi 
mâine de dimineaţă în piaţa Greve! Dacă cerul nu face vreo 
minune, Ludovic al XVI-lea este pierdut! 

Străinul își mușcă buzele. Faţa-i deveni și mai îndurerată. 
Deodată ridică amândouă mâinile și căzu în genunchi în faţa 
Călăului. 

— Stau înaintea dumitale! strigă străinul cu o voce zdrobită. 
Ah, dacă ai ști cine sunt! Ai spune că mi-am uitat toată mândria! 
E vorba de viaţa regelui! Câteva ceasuri îl pot scăpa! După cum 
speri să-ţi ierte Dumnezeu greșelile, te rog amină execuţia cu 
câteva ore. Atunci, poate că nu va mai avea loc execuţia! 

— Ce se va întâmpla? întrebă Enric Sanson. Nenorocitule, nu 
știi în faţa cui te afli? Datoria mea ar fi să te predau gardiștilor! 

— Nu, asta n-o vei face! strigă străinul tot în genunchi. Știu că 
ești un om nobil! Enric Sanson, dacă iubești puţin pe regele 
dumitale, vrei să înlături grozăvia... în mâinile dumitale stă viața 
regelui! Dacă poţi amina execuţia, poate că se vor îndrepta 


toate! 

Enric Sanson căzu pe gânduri. El privi ţintă pe străin. Apoi 
răsuflă adânc. 

Bine! Zise Enric Manșon, ce voi putea, voi face, pentru 
scăparea regelui! Dar mă tem că orice ajutor omenesc e în 
zadar! 

înainte ca Enric să-l fi putut opri, străinul sărind în sus, îi 
apucase mina și i-o sărută plin de recunoștință. 

— De o mie de ori îți mulţumesc! Dumnezeu să-ţi 
răsplătească! Dar ţine-te de cuvânt Enric Sanson! Și încă ceva! 

Străinul se aplecă la. Urechea Călăului. 

— Când vezi că se face îmbulzeală în piața Greve, șopti încet 
străinul, atunci nu grăbi execuţia! Gândește-te că de câteva 
secunde atârnă viaţa regelui. La nevoie poţi să te arăţi chiar 
nesupus față de superiorii dumitale, căci îţi spun adevărul, dacă 
reușim să eliberăm pe rege până seara, flacăra revoltei se va 
stinge și atunci vom avea din nou un rege în Franţa! 

Un entuziasm extatic strălucea în ochii străinului. 

— Dacă-mi va fi cu putinţă, voi face cum zici! Dar încă o dată, 
nu împărtășesc speranţa dumitale! 

— Cine va trăi, va vedea! răspunse înflăcărat necunoscutul. 
Dar decât să-l părăsim pe rege, eu și tovarășii mei, mai bine 
mergem și noi la eșafod! Nu putem pierde decât viaţa și ce-i 
viața unui om, când e vorba de a păstra unei ţări un rege bun, 
când e vorba de a apăra o ţară frumoasă de cea mai mare 
crimă? 

Necunoscutul se plecă cu nobleţe aproape regală și părăsi 
odaia. 

Enric Sanson însă se întoarse în odaia lui, într-o ciudată 
dispoziție. Era posibilă eliberarea regelui? Călăul se îndoia de 
asta. 

În orice caz, dormi mai liniștit decât în alte împrejurări. 

Capitolul 123 PREGĂTIREA REGELUI 

în sfârşit se făcu ziuă, zăpada acoperea Parisul. Mulțimea care 
așteptase toată noaptea, își arăta oboseala pe faţă. Norii 
acopereau Cerul, lăsând să străbată cu totul palidă, lumina 
soarelui. 

O rază de soare intră în odaia din Temple, în care locuia 
regele. 

Ludovic al XVI-lea era încă în pat. În odaie era întuneric. O 


lumina ardea pe masă, lângă patul regelui. 

La ușă erau doi gardiști municipali, cu puștile în mână, 
nemişcaţi ca niște statui de marmura. Ei păziseră somnul 
regelui, pentru ca acesta, nu cumva să încerce a se sinucide 
într-un acces de disperare. 

De ce spectacol grozav, ar fi fost cruțat Parisul! 

Guvernanţii însă, ţineau ca sângele regelui, să fie vărgat în 
public; din această pricină, în tot timpul procesului, regele 
fusese lipsit de linguri, cuțite și furculițe. Mâncărurile îi erau 
aduse lui Ludovic al XVI-lea, deja tăiate. 

Pe coridor se auziră voci. Veniră soldaţi! Care trebuiau să-l 
ducă pe Ludovic până afară. La ieșire, mai multe batalioane se 
apropiară din diferite părţi de Temple. 

Aceiași soldaţi care odinioară juraseră credinţă lui Ludovic al 
XVI-lea, trebuiau acuma să-i împiedice pe partizanii lui, de a-l 
scăpa de eșafod. 

Se auzi un zgomot de chei. Ușa care ducea la odaia regelui fu 
deschisă. Mai mulţi bărbaţi intrară. 

Preotul Edgeworth, unul din cei mai devotați monarhului, se- 
apropie. 

Nobilul bătrân aruncă o privire tristă asupra regelui, care 
dormea. 

Preotului, i se părea o crimă, să deștepte pe Ludovic al XVI-lea 
din cel din urmă somn. 

Dar berarul Santerre, care comanda trupele aduse pentru 
execuţie, îl împinse pe preot. 

— Haide, popo, fă-ţi datoria! strigă Santerre bătrânului care 
tremura. 

Preotul se aplecă spre rege şi-l deșteptă cât putu mai ușor. 

Ludovic al XVI-lea se trezi din visul lui. Cu o privire zăpăcită 
dar liniștită, câteva secunde privi pe cei adunaţi. 

— Ah, e vremea, nu-i așa? întrebă regele. 

Dormise îmbrăcat. Acuma se ridică, faţa monarhului arăta o 
adâncă liniște sufletească. 

— Da, e vremea, majestate! zise preotul, sărutând cu respect 
mina regelui. Ce-i drept ceasul de pe urmă, nu e departe, dar 
inima mă grăbeşte să dau majestăţii tale mângăierile și 
binecuvântările religiei! 

Regele sărută și el cu emoție mina preotului. 

— Părinte murmură regele, îţi mulţumesc pentru jertfa pe 


care o faci. Acuma voi muri mai ușor! 

Regele se întoarse către funcţionarul Temple-ului, care intrase 
odată cu preotul și cu Santerre, arătându-i hârtiile de pe masă, 
pe care le scrisese noaptea trecută. 

— Aici, domnul meu, este testamentul meu! zise regele cu o 
voce blândă. Afară de asta am lăsat mici amintiri pentru ai mei, 
vă rog din inimă să le daţi, când... când... nu voi mai fi! 

Vocea regelui tremură puţin la aceste din urmă cuvinte. 

Regele își trecu mâna pe frunte și își împreună mâinile ca 
pentru o rugăciune. Insă își veni îndată în fire din această 
slăbiciune; se apropie de masă și-și luă ceasornicul de buzunar. 

— Domnul meu, zise Ludovic al XVl-lea către Gobeau, 
directorul Temple-ului, te rog să dai acest ceasornic fiului meu 
Ludovic! spuneţi-i micului băiat că este ultima dorință a tatălui 
său, ca acest ceasornic să-i arate numai ceasuri bune! Și 
Dumnezeu să-l ferească să aibă un astfel de ceas, ca acel pe 
care-l am eu acuma! 

Regele lăsă capul în jos cuprins de emoție. 

Apoi Luă câteva giuvaericale mici și le dădu lui Gobeau pentru 
prinţesă. 

în sfârșit, regele adânc emoţionat, își privi mâna. Două inele 
simple îi împodobeau mâna dreaptă inelul de logodnă și un mic 
inel cu briliante. Regele le sărută pe amândouă. Apoi luă de pe 
deget inelul cu briliante. 

— Acest inel, zise Ludovic al XVI-lea cu voce înăbușită de 
plâns, să-l daţi nevestei mele! Maria Antoinetta cunoaște acest 
inel. Ea știe că mi l-a dăruit în ceasul fericit, când inimile noastre 
s-au găsit. Niciunul din noi nu bănuiam atunci unde o să 
ajungem! Daţi înapoi nevestei mele acest inel și spuneţi-i că cel 
mai mare; noroc al meu a fost să trăiesc lângă dânsa! Spuneţi-i 
că mor cu convingerea că n-am trăit zadarnic, și că sper să ne 
revedem într-o lume mai buna, unde nu-i înșelăciune, nici 
dezbinare! 

Regele se aplecă asupra inelului de logodnă. 

— lar tu inel simplu și îngust, mergi cu mine în. Groapă! 
Murmură Ludovic al XVI-lea. Tu mă vei ajuta să trec ultimele 
momente, făcând să am lângă mine spiritul nevestei melc. 

Preotul se întoarse spre Ludovic al XVI-lea. 

— Majestate, vremea trece! Dacă îmi permiteţi, spuse 
respectabilul bărbat. 


La un semn al lui Santerre toţi ieșiră din odaie. 

— Vreau să-ţi las vreme, Ludovic Capet, să-ţi pregătești 
sufletul pentru lumea cealaltă! „zise Santerre cu ironie. 

Regele și preotul rămaseră singuri cu Dumnezeu. 

Mai mult de un ceas rămaseră în odaie stând în genunchi unul 
în faţa altuia. 

Ludovic al XVI-lea își făcu spovedania du adâncă emoție. 

Ce au vorbit în acest timp, a rămas un secret pentru veșnicie. 
Nobilul Edgeworth a luat spovedania cu sine pe lumea cealaltă. 

In sfârșit. Preotul absolvi pe regele îngenunchiat. Făcu semnul 
crucii peste cel ce se ruga cu umilinţă. 

Ludovic al XVI-lea se ridică. 

Faţa îi era iluminată. Un surâs suprapământesc îi flutură pe 
buze. 

— Acuma sânt gata, spuse regele, acuma vreau să merg! 

în acest moment bătu cineva la ușă. 

Santerre intră. 

— E vremea de plecare? zise berarul de odinioară cu o voce 
aspră. Intră, meștere Sanson! Ludovic Capet, te așteaptă! 

Regele nu putu să-și stăpânească un tremur ușor, când se 
pregăti să întâmpine pe bărbatul care trebuia să-l decapiteze; 
dar o surprindere plăcută se arătă pe faţa lui când văzu în loc de 
o faţă sălbatică, figura unui bărbat tânăr, o figură nobilă, tristă și 
serioasă. 

Enric Sanson era de o paloare mortală. El se înclină adânc în 
faţa bărbatului pe care trebuia să-l decapiteze. 

— Permiteţi-mi vă rog, să vă spun, zise Enric Sanson privind 
pe rege, că eu sunt numai braţul fără voinţă al guvernului 
acestei ţări! în același timp vă rog, după un obicei vechi, să mă 
iertaţi Majestate, de ceea ce voi face azi în numele legii! 

Fața regelui deveni luminoasă. El apucă mâna Călăului și o 
strânse cu putere. 

— Te-am iertat, înainte să mă rogi! zise nobil regele. Ai 
dreptate, meștere Sanson, tu ești numai braţul executor, trebuie 
să te supui! Consider că te supui fără voinţă! Acuma, 
pregătește-mă, poate îmi poţi cruța umilinţa! 

Sanson se uită întrebător la Santerre. 

— Nu se pot face excepţii strigă brutal fostul berar. Aici ca și 
sus. Liturghia roșie face pe toţi egali! 

Ludovic al XVI-lea tresări. Enric Sanson se roși de rușine. 


Călăul, șovăind, luă din mâinile primului său ucenic, frânghia 
cu care se legau mâinile la spate, tuturor acelora care erau duși 
la eșafod. 

Când Ludovic al XVI-lea văzu frânghia cu care trebuia să fie 
legat, buzele îi tremurară. 

— Și asta! Și rușinea asta! Murmură nenorocitul rege. 

Preotul se plecă spre el. 

— Majestate.  Gândește-te la mântuitorul nostru! Şopti 
Edgeworth. Cu coroana de spini.pe cap, scuipat și înjurat de 
plebe, el nu și-a negat spusele! 

Ludovic al XVI-lea plecă capul. 

— Doamne, pentru tine sufăr! 

Apoi întinse cu supunere mâinile către Enric Sanson. Călăul îl 
legă cu mâinile tremurânde, căutând să fie cât mai delicat. 

— Să mergem! zise regele. 

Ludovic al XVI-lea părăsi odaia cu capul sus. 

Trecu prin coridoare, urmat de escorta militară. 

Numai grilajul îl mai despărțea de mulţimea de la poartă. 
Urlete și strigăte izbucniră, ca un uragan. 

Ludovic al XVI-lea privi mulțimea liniștit. Faţa lui arăta o 
dureroasă seriozitate. Dar cu capul sus și pasul hotărât. Se urcă 
în trăsura care trebui să-l ducă la eșafod. Enric Sanson se urcă și 
el lângă dânsul. 

Capitolul 124 EXECUTAREA REGELUI 

în momentul în care Ludovic al XVI-lea se urcă în trăsură, se 
ridică o furtună de strigăte. Apoi se făcu liniște. 

Toate privirile erau aţintite asupra figurii regelui. 

Era o tăcere așa de adâncă, încât ai fi putut auzi o foaie de 
hârtie căzând la pământ. 

Apoi deodată, o voce slabă, emoţionată, a unei femei bătrâne, 
ascunsă undeva printre curioși, strigă: 

— Graţie! Milă! 

Un murmur înăbușit trecu prin mulţime. 

— Graţie! Milă! Strigau ici și colo diferite voci. 

Câţiva îndrăzneţi, ieșiră din mulţimea curioșilor, întinzând 
mâinile împreunate spre trăsura Călăului. 

Dar strigătele începură din ce în mai tare. Marea mulţime, nu 
vroia să știe nici de milă, nici de graţie. 

— La eșafod! La eșafod! 

Furtunos răsunau prin întreaga mulţime aceste grozave 


strigăte. Până la cer se ridicau urletele. 

Ludovic al XVl-lea aruncă o privire spre cer. Nenorocitul 
monarh, știa că va ajunge în curând acolo. 

Trăsura în care era regele se puse imediat în mișcare. 

Enric Sanson ședea îndărătul monarhului; era alb ca zăpada 
care acoperea străzile Parisului. O adâncă emoție îi zguduia, 
gândind că se apropia momentul când va trebui să se atingă de 
capul regelui Franţei. 

Privirile lui se îndreptau neliniştit în toate părţile. Se gândea la 
vorbele tainice ale necunoscutului de ieri. 

Oare într-adevăr se va face o ultimă încercare pentru 
eliberarea lui Ludovic al XVI-lea? 

Enric Sanson jură că mai degrabă se va lăsa să fie omorât, 
decât să pună vreo piedică eliberatorilor regelui. 

Dar încotro se uita Sanson, vedea poporul ca un zid de 
amândouă părțile trăsurii și strălucire de săbii. 

Toate trupele din Paris fuseseră aduse de guvernanti. 

Poate că aflase și Convenţia de încercarea ce puseseră la calc 
partizanii regelui, pentru eliberarea acestuia. 

Se luaseră deci măsuri ca revolta să fie imediat înăbușită. 

Ludovic al XVI-lea şedea tăcut, nemișcat, cu capul puţin 
plecat înainte. Regele avea în mână cartea-i de rugăciune. Mișca 
ușor buzele. Se ruga. Din când în când, un suspin îi ridica 
pieptul. Apoi ridică privirea de pe carte și se uită spre cer. 

Bătrânul preot stătea îngenunchiat lângă rege. Respectabilul 
bărbat, el însuși așa de aproape de mormânt, spunea regelui 
vorbe mângâietoare. 

încă o dată, apăru un surâs recunoscător pe buzele regelui. 
Apoi se aplecă pe cartea de rugăciuni și o sărută cu evlavie. 

Cortegiul escortat din faţă și din spate de trupe, se apropia. 
Din ce în ce mai mult de locul de execuţie. 

Printr-un calcul, guvernanţii hotărâseră ca Ludovic al XVI-lea 
să nu fie executat în piaţa Greve. 

Eșafodul era pregătit în piaţa Ludovic al XVI-lea. 

Aici în faţa guvernului, a castelului regal, era să cadă prin 
mâna Călăului, Ludovic al XVI-lea. 

Într-adevăr, dacă era ceva care putea să amărască mai mult, 
ultimele momente ale monarhului, apoi era desigur acest 
rafinament al guvernantilor republicii. 

Un sunet ca de orgă, se auzi Când cortegiul ajunse în piaţă 


acoperită de vreo sută de mii de oameni. 

Din gura tuturor izbucni un strigăt de groază. 

Numai câţiva republicani fanatici, strigară cu aprindere: 

— Blestem pe capul tău, Capet! 

Regele nu auzea pe cei ce strigau astfel. 

Ce însemnătate putea avea pentru dânsul, care mai înainte se 
bucurase de toate fericirile vieţii, pentru a sfârși într-un mod așa 
de groaznic, valea pământească a plângerilor cu bucuriile ei 
înșelătoare, cu nenumăratele-i dureri? 

Ludovic al XVI-lea, regele detronat, se pregătea să primească 
judecata Regelui Universului. Cu o solemnitate adâncă. Regele 
părăsi trăsura, sprijinit de braţul Călăului. 

El nu simţea nicio frică de moarte. 

Cu o privire hotărâtă, regele se uita la eșafod. Apoi se 
îndreptă încet, dar cu pași siguri, spre treptele caic duceau pe 
platforma eșafodului. 

Mai neliniștit și mai iritat era Enric Sanson. Ca prin vis, văzu 
că ucenicii lui erau adunaţi în număr suficient în jurul ghilotinei. 

La fiecare treaptă, Călăul privea prin mulţime cu o încordată 
curiozitate. 

Dumnezeule! Era numai un nebun acelei care-i ușură ieri 
sufletul cu o nouă speranță? Nu voia să se întâmple nimic 
pentru eliberarea regelui? 

în zadar se uita Enric prin mulţime. Cap la cap, stăteau în 
piaţă, desigur, jumătate din locuitorii Parisului. 

Tineri și bătrâni, urâţi și frumoși, distinși și vicioși toţi erau 
adunaţi aici, fără deosebire. 

Ochii tuturor erau îndreptaţi asupra eșafodului, asupra regelui 
și asupra lui Enric Sanson. 

Călăul era obișnuit să fie centrul atenţiei mulțimii. De obicei, 
abia băga în seamă privirile tuturor acestor gură-cască. 

Dar de astădată, fără voie, se simţi înfiorat. | se părea că toţi 
se uitau la el, pentru a putea fi martori de crima lui la judecata 
din urmă. 

Ah. Ce n-ar fi dat în acest moment Enric Sanson, pentru a fi 
scăpat de a-și îndeplini funcţia! 

Tot nu se vedea nimic în piaţă, care să semene cu o încercare 
de eliberare a regelui. 

Era o liniște de moarte în mulţime. Momentul groaznic care se 
apropia paraliza bătăile de inimă, chiar celor mai sălbatici 


republicani. 

Ochii tuturor se uitau la rege, gurile tuturor erau mute. Ce 
liniște sinistră! 

Calfele călăului se apropiară de rege. 

Așteptau un semn de la meșterul lor pentru a pune mina pe 
nenorocit. 

Enric Sanson se uita mereu în jurul său. 

Când nu mai putu să întârzie fără a atrage atenţia, se aplecă 
spre rege, controlând în aparenţă dacă legăturile nenorocitului 
sunt destul de bine făcute. 

Un suspin ieși din pieptul Călăului. 

— Dumnezeule! Fă o minune! Strigă Călăul. Nu mă sili să-mi 
îndeplinesc sarcina! Ai milă. Dumnezeule de nenorocitul rege! 

Dar nu se întâmplă nicio minune. O liniște de moarte domnea 
în piaţă. 

Regele se întoarse nerăbdător la Călău. 

— Fă-ţi datoria, Călăule din Paris! zise Ludovic al XVI-lea cu o 
voce calmă, dar sigură. Nu-mi prelungi în zadar suferinţele! 

Călăul părea a nu-l fi înţeles. El stătea plecat. Atunci preotul îi 
atinse umărul. 

— Dar fă-ți datoria! murmură preotul. Nu înţelegi, ce chinuri 
produci monarhului nostru? 

— Încă o secundă! Poate, poate mai este o scăpare? Bâigui 
Enric Sanson, cu o voce imperceptibilă. Este, trebuie, va veni 
ajutor!... 

Nu putu sfârși, preotul îl privi mirat. Apoi ridică ochii la cer, 
pentru a-i arăta că nu se mai putea spera în eliberare. 

Enric Sanson, nu știa că mai înainte cu un ceas de acest 
groaznic moment, guvernanţii în tăcere au prins mai mult de o 
sută din cei mai credincioși partizani ai regelui și-i închiseseră. 
Nenorociţii credincioși, care cu preţul vieţii lor voiseră să-l scape 
pe rege, stăteau acum în lanţuri şi chiar peste câteva zile vor 
cădea și capetele lor pe eșafod. 

Era imposibil să aștepte. Enric Sanson făcu un semn calfelor 
lui. 

Momentul îngrozitor venise!! cu un gest rapid, dar cât se 
poate de delicat, calfele dezbrăcară partea superioară a corpului 
regelui, îi scoaseră haina și-i legară din nou mâinile la spate. 

Jos în mijlocul trupelor, Santerre era călare pe un cal iute. 

Berarul de altădată, privea cu un entuziasm fanatic la eșafod. 


El ţinea sabia în mâna dreaptă, pentru a putea face toboșarilor 
așezați nu departe de dânsul, un semn pentru a începe bătaia în 
semn de bucurie. 

în acest moment Ludovic al XVI-lea se apropie de marginea 
eșafodului. 

Faţa i se înroșise. Pieptul i se ridica zgomotos. 

— Francezi! strigă regele cu o voce răsunătoare, — mor 
nevinovat! lert dușmanilor mei și doresc ca Franţa... 

— Bateţi toba!. Strigă Santerre cu voce tunătoare. Haide!!! 
Bateţi să se rupă!!! 

Un zgomot furios izbucni. În zadar mai încerca regele să 
vorbească. 

Santerre, furios, făcu semn Călăului cu sabia. Calfele de călău 
îl apucară pe rege. ÎI puseră pe scândura strimtă și-l legară de 
ea. 

Un semn abia perceptibil făcu Călăul. 

Mai mult mort decât viu, Enric Sanson abia se putea ţine pe 
picioare. 

Cu o repeziciune uimitoare, calfele. De călău puseră scândura 
cu regele sub cuțitul ghilotinei; capul regelui venea tocmai sub 
ascuţiș. 

Primii calfă cobori un fel de guler de lemn pe gâtul regelui, 
pentru ca să stea nemișcat. 

Enric Sanson se apropie. Vedea roșu înaintea ochilor. 

Apucă clapa sinistră. Preotul cu mâinile pe piept 
îngenunchease lângă capul regelui. 

— Fii al Sfântului Ludovic!. Strigă preotul cu voce înăbușită de 
plâns dar destul dentare, du-te la cer! 

în acest moment se auzi un singur strigăt, grozav de furios. 

Cuţitul ghilotinei căzuse, sângele nenorocitului rege, sări în 
stropi. 

Capul lui Ludovic al XVI-lea se rostogoli în panerul cel roșu. 

După obicei, prima calfă de călău, ridică capul şi-l arătă 
mulţimii. 

Un nou strigăt groaznic, răsună prin aer. 

Abia acuma, după ce grozăvia era săvârșită, toţi înţelegeai! 
Ce crimă se înfăptuise. 

Mulțimea se îmbulzea, se împingeau unii pe alţii. Nici trupele 
măcar nu puteau sta pe loc. 

În zadar înjura Santerre de pe calul lui. El fu împins de 


mulțime cu toți soldații lui la eșafod. 

Femei și bărbaţi, băieţi și fete se îngrămădeau spre eșafod. 

Unii mai curajoși urcară scările. Își muiară batistele în sângele 
cald și fumegând al nenorocitului rege, pentru a le păstra ca 
moaște. 

în continuare se auzeau strigăte de groază din popor. Enric 
Sanson căuta din ochi preotul. 

— Trebuie să mă spovedesc lui! murmură Călăul, trebuie. Să 
mă ierte el, trimisul lui Dumnezeu! Altfel simt că fericirea vieții 
mele e sfârșită, nu voi mai putea râde niciodată, niciodată nu 
voi fi vesel! Ah, meserie groaznică! De ce a trebuit să ajung 
această zi! 

Dar în același timp, se uită și Santerre de pe calul lui, să 
zărească preotul. Desigur că teroristul avea gânduri mai puţin 
curate. 

Probabil că Santerre voia să-l prindă pe credinciosul și 
virtuosul preot, și să-l trimeată la închisoare. 

Desigur că preotul, bănuise aceasta, căci dispăruse, în zadar îl 
căutară. 

El se pierduse imediat după decapitarea regelui, în marea 
mulţime. 

în zadar striga furios Santerre, în zadar îl căuta Enric Sanson. 
Preotul dispăruse ca prin minune. 

Enric Sanson nu voi să se apropie de corpul regelui. El lăsă 
calfelor lui să dezlege cadavrul, și să-l pună în sicriul negru. 

Enric Sanson cobori șovăind scările eșafodului. 

Ca în vis, văzu că mulţimea se dădea înapoi în faţa lui, ca de 
obicei și că toţi îl priveau cu groază. 

— Omorâtor de rege! Regicid! Auzi el din toate părţile. 

Ca nebun privi Enric în jurul său. El voia, trebuia să găsească 
preotul care stătuse lângă rege până în ultimele momente. 

Călăul simţea nevoia să-și descarce sufletul și inima printr-o 
spovedanie. 

Preotul însă, dispăruse... 

Inima lui Enric Sanson luă hotărârea să nu se odihnească, să 
nu fie liniștit, până nu va găsi pe acest preot. 

Capitolul 125 CUTIA ALBASTRĂ 

Trebuia să fie ora opt. O femeie în vârstă cobora repede 
dealul care duce de la biserica St. Laurent la foburgul St. Martin. 

Toată dimineaţa ninsese astfel, încât stratul de zăpadă 


acoperea asfaltul, înăbușind pasul trecătorilor. 

Un frig ascuţit te pătrundea, străzile erau pustii. Părea că 
simțeau și străzile groaza pe care o simțeau de la decapitarea 
regelui toți oamenii mai cuminţi. 

Aproape pe nimeni nu întâlni bătrâna femeie care părea a 
avea atâta grabă. 

Poate că ochiul ei slăbit de bătrâneţe, nu mai era în stare, la 
lumina slabă a felinarului, de a distinge în depărtare câţiva 
trecători, care păreau ca niște umbre rar pe aceste străzi lungi. 

Fără frică, cu toată liniștea sinistră și singurătatea serii, 
bătrâna mergea mereu înainte. 

Deodată însă, tresări și se uită repede împrejur. Ajunsese 
tocmai pe Strada Morților și i se păru că aude îndărătul ci, pasul 
greu și regulat al unui bărbat. 

— Cerule, vasăzică nu m-am înșelat! șopti bătrâna. Sunt 
urmărită! Și mai înainte am auzit acest zgomot! 

lritată, bătrâna, își mări pașii, vrând să ajungă la vreo prăvălie 
luminată. 

Poate că spera să recunoască la lumină, că bănuiala ei era 
adevărată. 

Zis și făcut. Îndată ce lumina căzu plină asupra bătrânei, 
aceasta întoarse capul. 

Necunoscuta nu se înșelase. 

O expresie de groază se arătă pe faţa galbenă și zbârcită a 
bătrânei femei. 

Avea desigur motive să se ascundă. 

Bătrâna femeie se uită înapoi de mai multe ori, ea crezu că 
numai o întâmplare adusese pe acest bărbat pe urma ei, și că 
poate la primul colţ de stradă necunoscutul se va îndrepta în 
altă direcţie, spre ţinta drumului său. 

Bătrâna se strecură într-o stradă lăturalnică. Acolo era 
prăvălia luminată a unui plăcintar. Repede intră înăuntru. 

Se așeză, sau mai bine, căzu istovită pe scaunul de lângă 
tejghea. 

Tânăra femeie. A plăcintarului era în prăvălie. Lucra la o 
broderie. 

Ridicând capul în treacăt, o expresie de neplăcere trecu pe 
frumoasa faţă a plăcintăresei. 

Bătrâna femeie părea a-i fi cunoscută. Plăcintăreasa dădu din 
cap, apoi deschise un sertar, ca și cum ar fi voit să scoată ceva 


să dea bătrânei. 

Sertarul era gol. 

— Ce stângăcie, zise tânăra plăcintăreasă. 

Părăsi tejgheaua, se apropie de o ușă, o deschise și strigă 
nerăbdătoare pe. Bărbatul ei; imediat intră plăcintarul plin de 
făină. 

— Ei, unde ai pus-o? întrebă femeia cu mutră misterioasă, 
arătând spre bătrâna necunoscută. 

Plăcintarul aruncă o privire asupra pălăriei mari de mătase cu 
panglici violete, pe care o purta bătrâna, și asupra mantilei 
demodate din mătase violetă. 

Dădu din cap și el. 

— Crezi că am să las asta în tejgheaua? întrebă plăcintarul și 
zicând aceasta, dispăru. 

Plăcintăreasa se apropie de bătrâna femeie, care ședea 
epuizată pe un scaun. 

Cu un amestec de milă și rezervă sfioasă, cum se găsește des 
la oamenii de afaceri în fața necunoscuţilor, privi faţa veștejită și 
zbârcită a bătrânei, care odinioară trebuia să fi fost foarte 
frumoasă. 

Bănui că necunoscuta, care arăta nobleţe în toată fiinţa ei, 
fusese la curtea regală sau fusese vreo demnitară a nenorocitei 
Maria Antoinetta. 

—Vă e rău stimată doamnă? începu  plăcintăreasa, 
respectuos, uitând că acest titlu era suprimat pe atunci în 
Franţa. 

Bătrâna nu răspunse, dar cu o expresie de groază se uită la 
fereastra prăvăliei. Părea că văzuse ceva. 

— Nu vă e bine? întrebă și plăcintarul care intrase în acest 
moment. 

Doamna sări în sus ca speriată, ochii ei străluciră de bucurie 
văzând în mâinile plăcintarului o cutie acoperită cu hârtie 
albastră. 

— Nu, dragă! mi-e bine! Spuse necunoscuta cu voce blândă. 

Mecanic, ridică capul, privi blând pe plăcintar, însă când văzu 
pe capul lui pălăria roșie iacobină, se arătă iar groaza pe faţa ei. 

— Ah, Dumnezeule, m-aţi trădat! bâigui ea, pe când buzele îi 
deveneau palide. 

— Drept ce ne iei! zise plăcintarul. Nu suntem spioni fi nici 
trădători! 


Necunoscuta răsuflă ușurată. 

— lartă-mă, zise ea cu voce blândă, copilăroasă. 

Scoase o pungii din buzunar și luă dintr-însa un Ludovic de 
aur. 

— lată răsplata cuvenită! zise necunoscuta cu voce 
emoțţionată, punând moneda de aur în mina plăcintarului. 

Acesta privi pe nevasta sa. 

— Hm, sunt bani, ultimii săi bani, zise tânăra femeie într-un 
avânt de milă. 

Dar soțul ei puse moneda în sertar. 

— Nu vrei să mănânci ceva? întrebă ei pe necunoscută. 

— O plăcintă o să-ţi prindă bine. Sau poate ai ceva pe inimă? 
Zise tânăra plăcintăreasă. 

Plăcintarul râse, văzând faţa înfricoșată a bătrânei. 

— Așa de tare te-a speriat pălăria mea cea roșie? Pe viaţa 
mea sunt un bun republican, dar totuși nu pot face niciun rău 
unei femei bătrâne! Așa de rău cum par nu sunt nici pe departe! 

Bunătatea care se arătă în vorbele plăcintarului, părea a face 
bucurie bătrânei. 

— Tare m-am speriat! zise ea. M-a urmărit un bărbat, și mă 
tem să mă întorc singură acasă! 

— Un bărbat? strigă râzând plăcintaruL Un bărbat adevărat? 
Oho, cred că n-o fi vreo aventură amoroasă? 

Dar se opri, văzând că bătrâna se roșise de rușine. 

— Glumesc, și eu! Dar lasă că vă scap eu de acel bărbat. 

Părăsi repede prăvălia. Peste zece minute, se întoarse în 
uniforma gărzii naţionale, cu tricornul pe cap și cu pușca 
încărcată în mină. 

— la să vedem acuma! zise plăcintarul. De obicei, indivizii 
ăștia fug de uniformă ca de dracu! 

Zicând aceasta, deschise ușa prăvăliei și ieși în stradă. 

Nu trecu un minut și se întoarse. 

Dar în ce stare! 

Faţa lui stupidă arăta mânie, furie și iritaţie. 

El ridică pumnul asupra bătrânei doamne care se sculase 
repede. 

— Afurisită aristocrata! Vrei să ne taie capul? Strigă 
plăcintarul cu voce înecată de furie. Hait, cară-te, și nu mai veni 
pe aici. Să nu crezi c-o să-ţi ajutăm să faci conspirație! 

Zicând aceasta, el căută să îi smulgă cutia albastră, pe care i- 


o dăduse mai înainte. 

Bătrâna scoase un strigăt de groază și alergă repede afară 
prin ușa deschisă. 

Capitolul 126 LITURGHIA 

Ajunsa afară, își iuți mersul. 

Cutând se simţi epuizată. Greu răsufla bătrâna, care ţinea 
cutia ca pe ceva sfânt, cu amândouă mâinile la piept Bătrâna 
femeie trebui să se odihnească puţin. Ea se sprijini de colţul 
unui zid. Dar tresări îndată. larăși se auzea scârțâind zăpada sub 
picioarele unui bărbat. 

Bătrânul se întoarse. Un nou strigăt ieși din pieptul ei. Acel 
necunoscut, care îi produsese atâta spaimă, o urmărea din nou. 

— Doamne! nu mai pot scăpa de dânsul!. Murmură bătrâna 
continuându-și drumul. 

Ciudat, ori de câte ori bătrâna epuizată se oprea din mers, se 
oprea și necunoscutul care o urmărea la zece pași, îndată ce 
bătrâna se punea din nou în mișcare prin zăpadă, pornea și 
necunoscutul. El părea a fi umbra bătrânei. 

Suna ceasul nouă, când tăcută pereche ajunse din nou lângă 
biserica Sf. Laurent. 

încă vreo Jumătate de ceas dură această urmărire, apoi 
bătrâna ajunse la o casă situată pe hotarul dintre Parisul Central 
și foburgul st. Martin. 

Bătrâna se strecură înăuntru prin poarta casei, după ce se 
mai întoarse odată spre urmăritorul ei. Care era foarte aproape. 

Mascatul necunoscut, se opri nemișcat și privi sumbru casa 
cea veche, al cărei acoperământ de cărămidă, acoperit cu 
mușchi, era aplecat așa de mult în unele locuri, încât părea 
încovoiată de greutatea zăpezii. 

Fiecare cat avea trei ferestre. Obloanele cu care aceste 
ferestre erau apărate, arătau că frigul pătrundea înăuntru. 

O slabă lumină se vedea prin geamul de la mansardă, restul 
casei era cu desăvârşire în întuneric. 

Răsuflând greu, bătrâna femeie urcă scara cea strâmtă. O 
frânghie ţinea loc de sprijinitoare. Bătrâna nu se opri până nu 
ajunse la mansardă. 

Aci bătu în ușă, într-un mod ciudat și tainic. 

Ușa se deschise. O lumină potrivită domnea în odaie. Lumina 
lămpii căzu pe faţa bărbatului care deschisese. 

Cel care deschisese, nu era altul, decât preotul care stătuse 


până în ultimele momente lângă Ludovic al XVI-lea; și apoi 
știuse să scape de urmărire printr-o fugă nebăgată în seamă. 

— Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? întrebă preotul, când 
văzu faţa speriată a noii venite.” 

— Doamne, ascunde-te părinte! murmură bătrâna. Păsurile 
noastre sunt cunoscute, suntem spionaţi!. 

Ea nu se putu ţine prea mult în picioare, și căzu epuizată pe 
scaunul adus de bătrânul preot. 

în odaie mai era o altă femeie bătrână. Aceasta stătuse lângă 
foc. Acum a se ridică. 

— Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? spuse bătrâna. 

— Același bărbat care m-a urmărit acum trei zile, m-a urmărit 
și azi, dar n-am reușit să scap de el; m-a urmărit până acasă, 
trebuie să stea încă și acum afară! 

Cuvintele păreau a înspăimânta pe ceilalţi doi. Cealaltă 
femeie bătrână și preotul erau foarte iritaţi. 

— Cum o vrea Dumnezeu! zise, preotul, încrucișându-și cu 
supunere braţele.pe piept. Fără voinţa lui, nu ni se poate 
întâmpla nimic. Dragi surori, i-am cântat laudele în mijlocul 
strigătelor pe care ucigașii și muribunzii din mănăstirea 
carmelitelor le-au scos și nu ne-a fost frică. Da, dacă Dumnezeu 
a vrut ca eu să fiu scăpat din acel măcel, atunci a făcut-o 
desigur fiindcă mă destinase unui scop pe care trebuie să-l 
îndeplinesc fără a șovăi. De aceea, nu vă temeţi dragele mele! 
Dumnezeu își apără preoţii lui, și poate fac. E ce vrea cu ei. 
Moartea nu mă sperie. Voi însă trebuie să vă ocupați de voi 
înșivă și nu, de mine. N-aveţi nicio frică, dragi surori! 

— Nu, spuse una din bătrâne. Noi avem numai o singură frică, 
frica pentru viaţa ta, respectabile părinte! 

Bătrâna care venise dădu din cap aprobativ. 

Preotul surise blând. 

— Ştie Dumnezeu, dragi surori, câtă recunoștință vă datorez 
vouă, călugărițe curajoase, care împărțiți cu mine primejdiile 
exilului și ale persecuției. 

Noua venită își aduse aminte de cutia albastră; ea o dădu 
preotului cu respectuoasă înclinare. 

— Aici sunt sfintele hârtii! șopti ea. 

Tovarășa ei tresări în acel moment. 

— Isuse Hristoase, aud pe cineva urcând scara! 

Toţi ascultară, era o liniște așa de adâncă în odaie, că se 


puteau auzi inimile bătând în piepturile celor trei sărmani 
persecutați. 

— Cum o vrea Dumnezeu, șopti preotul. Dragi surori, vă rog și 
vă con jur, nu vă speriaţi dacă vine cineva la noi. Trebuie să vă 
spun un secret. O persoană, pe a cărei credință putem pune 
temei, a găsit desigur cele mai potrivite mijloace pentru a trece 
graniţa, poate este vreun curier care vine să ia scrisorile pe care 
le-am scris ducelui de Gorges și marchizului de Bethune. Pentru 
ca aceștia să vă scoată din sărăcie, să vă scape de la moarte. 

larăși ascultară toţi. Trei; zgomotul încetase. 

— Şi dumneata, nu ne vei urma? exclamară amândouă 
maicile cu ton deznădăjduit. Respectabile părinte, vrei să rămâi 
aici în această ţară de grozăvii, în acest oraș pătat de regicid? 

Faţa preotului se ilumina. 

— Locul meu e acolo unde sunt victime, murmură el cu o 
mare liniște sufletească, apoi se întoarse către călugăriţa care 
adusese hârtiile. 

— Soră Marta! zise el blând. Ascultă cu atenţie, ce-ţi voi 
spune! Curierul va răspunde cu parolă, Fiat voluntas (Facă-se 
voia ta), la parola Hosina. 

în acest moment surorile tresăriră. 

— Cu siguranţă că este cineva pe scări! 

Repede deschise o ascunzătoare, care era cu dibăcie făcută 
sub acoperământ. 

De astădată, în liniștea adâncă se auzi pasul unui bărbat pe 
scară. Preotul se ascunse cu greu într-un fel de dulap. 

Una din maici aruncă niște trenţe peste dânsul, pentru a 
ascunde respectabila lui fiinţă. 

— Poţi închide, murmură încet nenorocitul. 

în acest moment se auziră trei bătăi în ușa de afară. 

Cele două femei tremurau, fără a spune un cuvânt își 
aruncară, o lungă privire, apoi începură a se ruga fierbinte către 
cel de sus. 

Era singura armă a maicilor în această primejdie. 

Incă o dată se auziră bătăi în ușă, apoi se deschise. Sora 
Martha scoase un strigăt de spaimă. 

Fără nicio îndoială, bărbatul care o urmărea de trei zile stătea 
acum în faţa ei, în odaia sărăcăcioasă. 

Necunoscutul își ţinea ascunsă faţa într-o manta mare. 

El se înclină în faţa femeilor care tremurau din tot corpul de 


frică și de groază și care se așteptau ca o ceată întreagă de 
soldaţi înarmaţi să năvălească în odaie și să le târască la 
închisoare. 

— Nu tremuraţi doamnelor, începu cel mascat cu voce blândă. 
Nu vă temeţi de mine. Nu vin ca dușman la voi. Din contră vin 
să vă cer o favoare! 

Dar călugărițele tăcură, se vedea că nici nu înțelegeau 
vorbele pe care le spunea nenorocitul. 

— Dacă vă inoportunez, dacă vă deranjez, spuneţi sincer, zise 
iar cu blândeţe străinul. Mă voi retrage, dar credeţi, că vă sunt 
devotat, și dacă vă pot face vreun serviciu, vi-l voi face cu 
siguranţă; puteţi conta pe mine. 

Maicile tăceau, dar fără voie, priviră pe acest necunoscut cu 
mai puţină frică. 

Necunoscutul făcu un pas spre cele două surori. 

— Aţi primit, urmă bărbatul mascat, pe un respectabil bătrân, 
care a scăpat într-un mod miraculos din mânăstirea 
Carmelitelor, același bătr în care a stat până în ultimele 
momente lângă Ludovic al XVI-lea. 

— Hosiana! zise sora Agatha. 

Ele îl priviră, cu încordare pe străin, așteptând să le răspundă 
parola convenită. 

— Așa îl cheamă! răspunse străinul, care crezuse că maica 
rostise numele preotului. 

— Ah! nu-i niciun preot la noi, murmurară amândouă surorile. 
Cum puteţi crede așa ceva? 

— Nu  minţiţi? spuse necunoscutul cu o voce blândă, 
apropiindu-se de masă și luând în mână breviarul. Nu cred că 
știți latinește. Aveţi curaj. Cunosc numele dumneavoastră și cel 
al musafirului vostru. Aflaţi deci ca de mai bine de cinci zile am 
cunoștința de situaţia voastră tristă și de jertfa voastră pentru 
abatele. Edgeworih. 

— Tăcere, pentru Dumnezeu, tăcere! îl întrerupse sora 
Agatha. 

Amândouă maicile își duseră câte un deget spre buze. Se auzi 
un zgomot. 

Preotul, care stătuse până atunci ascuns se întoarse în odaie. 

— Nu pot crede, zise el necunoscutului, că vrei să-mi faci 
vreun rău, am încredere în dumneata. Ce vrei? 

Străinul dădu la o parte mantaua care-i acoperise până atunci 


faţa. 

Privirea preotului deveni fixă. Bătrânul se dădu câţiva pași 
înapoi înspăimântat. 

— Dumnezeule! strigă preotul. Vai nouă! Călăul din Paris! 

Maicile începură să tremure din tot corpul ar fi căzut desigur 
în genunchi dacă nu s-ar fi apucat de scaun. 

Într-adevăr străinul era Enric Sanson. 

Acum, după ce mantaua fusese dată la o parte, lumina lămpii 
căzu pe frumoasa-i faţă bărbătească, încadrată de buclele 
castanii. 

— Nu vă speriaţi de mine! zise Călăul împreunând mâinile 
rugător. Căci vin ca să vă rog să faceţi o moliftă pentru liniștea 
sufletească a bărbatului, al cărui trup nu se. Va odihni niciodată 
în pământ sfânt. 

Preotul părea surprins și mișcat. 

Se apropie de Călău. Cu sinceră emoție apucă amândouă 
mâinile lui Enric Sanson. 

— Dacă înţeleg bine, dumneata, Călăul din Paris, ai venit 
pentru a mă ruga să ţin o moliftă pentru Ludovic, nenorocitul 
nostru monarh? 

— Da, murmură. Călăul. Gândul la regele omorât nu-mi lasă o. 
Clipă de liniște. Mă sperie chiar și în vis. Permiteţi-mi să 
contribui cât de puţin la liniștea sufletului acestui rege 
nenorocit! 

Călăul se adresă cu emoție preotului. 

— Cum mulţumesc cerului că ai reușit să scapi de pe eșafod. 
Doamne!. Dacă ai ști cât te-am căutat! O Dumnezeule! Inima 
mi-e plină de multe dureri! Multe îndoieli îmi rod sufletul! Și 
apoi, urmă Enric, o frumoasă fecioară trăiește pentru mine. 

El se opri pentru câteva secunde și-și acoperi faţa cu mâinile. 

— Ah, cerule, altfel ar fi fost lucrurile dacă aș fi putut merge la 
altar împreună cu tânăra mea logodnică! murmură Enric. 

Preotul plecă capul. 

Părea a se ruga. Apoi ridică mâinile împreunate spre cer. 

— Doamne! Tu care faci minuni! Murmură bătrânul, întărește 
inimile oamenilor! Da! Zise preotul către Enric Sanson, sunt gata 
să citesc o moliftă pentru sângele vărsat nevinovat al lui 
Ludovic al XVI-lea. 

El se întoarse către cele două călugăriţe. 

— Voi, surorile mele, pregătiţi toate cele de trebuinţă pentru 


aceasta! Eu mă voi retrage în odaia de alături cu prietenul meu. 

Preotul îl privi pe Enric Sanson şi-l întrebă: 

— Dorești să te spovedești și să te, împărtășești? 

Enric Sanson se plecă și sărută mâna preotului. 

— În sfârșit! în Sfârşit! Murmură Enric. Inima îmi va fi ușurată 
de toate chinurile care au neliniștit-o până acum. 

Bătrânul şi respectabilul preot, și Enric Sanson au stat mai 
mult de o oră în camera întunecoasă și rece. 

Ce au vorbit amândoi în acel ceas, știe numai Dumnezeu. 

Au revenit, după aceea, în odaia unde erau maicile. 

Adânca întristare de pe fața Călăului dispăruse. 

Călugărițele pregătiseră totul pentru sfânta ceremonie care 
urma să aibă loc. 

Un cufăr vechi era așezat în mijlocul odăii. 

Sora Agatha acoperise cufărul cu o pânză de mătase verde. 

Adusese și o cruce mare din abanos și fildeș. 

Patru lumânărele, fuseseră lipite cu ceară galbenă pe altarul 
improvizat. 

Lumina lor palidă se reflectă pe pereţi. 

Bătrânul preot își puse patrafirul. 

Apoi aduse o cupă de aur împodobită cu diamante, pe care, 
desigur o salvase din calea prăduitorilor mânăstirii. 

Lângă acest vas sfânt se mai aflau două pahare, unul cu apă. 
Şi unul cu vin. 

în lipsa unui pupitru de rugăciune, preotul își pusese breviarul 
pe un colţ al altarului. 

Pe scaun era o strachină de pământ, plină cu apă. 

Enric Sanson îngenunchea cu evlavie între cele două maici. 

Preotul se apropie de altarul simplu, plecă capul de trei ori, și 
încrucișând mâinile peste piept, începu cu o voce tremurătoare, 
plină de durere, primele cuvinte ale sfintei liturghii: 

— Intrăm în sanctuarul lui Dumnezeu! Și iartă ucigașilor 
regelui, cum i-a iertat însuși Ludovic al XVI-lea! 

Sanson nu se mai putu stăpâni. 

— Ah, Dumnezeule! gemu Enric, nemaiputând să-și înăbușe 
plânsul. 

Lacrimi grele se rostogoleau pe faţa lui slăbită. 

Apoi ceremonia se sfârși. Enric Sanson se ridică adânc mișcat. 

Se apropie de bătrânul preot, îi luă mâna lui veștejită și o 
sărută cu evlavie. 


— Acuma mi s-a ușurat inima! spuse Enric Sanson. Ah. 
Părinte, nu știi ce conștiință încărcată am, pentru că am 
contribuit la moartea regelui. Desigur, era slujba mea, și trebuia 
să mă supun. Dar de când am văzut sărind în sus stropi din 
sângele regelui... 

Enric trebui să se oprească. El se întoarse către preot. 

— Respectabile părinte! vrei să-mi permiţi să mai trec uneori 
pe la dumneata și să împărtășesc evlavia dumitale, zise el 
rugător. Sunt așa de vesel că am găsit un preot demn... 

Bătrânul preot, încuviinţă cu amabilitate. 

— De câte ori vei veni, vei fi binevenit! Dacă mă vei mai găsi, 
asta e lucru îndoielnic. Suntem toți sub paza lui Dumnezeu. Nu 
putem schimba hotărârile lui Dumnezeu! Cine știe dacă nu se va 
afla în curând ascunzătoarea noastră, și atunci, sfârșitul ni s-a 
apropiat! 

Pe Enric Sanson îl încercă un sentiment de mândrie. 

— Să nu vă temeţi de nimic! zise Călăul. Din acest moment 
sunteţi sub protecţia mea. Eu voi ști să vă păzesc de eventuale 
primejdii! 

Enric băgă mina în buzunar și scoase un ban de aur. 

— Daţi-mi voie să vă ofer o mică contribuţie pentru 
întreţinerea vieţii dumneavoastră, murmură Enric Sanson. 

Preotul, plin de recunoștință, luă moneda. 

— Primesc fără multe vorbe! zise bătrânul cu o voce 
tremurătoare. Dumnezeu să-ți răsplătească, Enric Sanson, 
binele pe care ni-l faci! 

Bătrânul ridică privirea spre cer. 

— Da, Dumnezeu mai trăiește! strigă convins preotul. El 
mereu îi ajută pe oameni în mod minunat. Soarele a răsărit 
iarăși! Și știu, o simt în inima mea; noaptea nu va fi veșnică! 
Soarele credinţei va răsări iar asupra acestei țări nenorocite, 
zbuciumată și distrusă de patimi! 

— Să dea Dumnezeu, murmură Enric Sanson, adânc 
emoţionat. 

Apoi salută în tăcere și părăsi odaia. 

Capitolul 127 MIZERIA UNEI REGINE 

Cu o noapte înainte de execuţie, regina și copii săi nu putură 
să doarmă. 

Maria Antoinetta se despărţise cu puţin timp în urmă de soțul 
ei în culmea, durerii, nenorocita regină nu-și dădea seama ce 


suferințe avea să mai îndure. 

Cât de greu îi este inimii omenești să se împace cu ideea că 
pierde o fiinţă iubită! 

Câtă durere pentru Maria Antoinetta! 

Soţul ei era un bărbat în toată puterea cuvântului; sângele-i 
curgea proaspăt și fierbinte prin vine. 

Judecata unei mulţimi rătăcite era suficientă pentru a preface 
un om sănătos și zdravăn într-un cadavru. 

Maria Antoinetta nu putea să se împace cu gândul că soarta 
va fi atât de crudă cu ea. Tremurase timp de mai multe 
săptămâni gândindu-se la ce va urma. 

Maria Antoinetta avusese timp să se pregătească pentru 
lovitura care urma. 

Dar acum, când venise momentul despărțirii, când trebuia să 
zică adio bărbatului ei, puterea o părăsise. 

Deznădejdea îi umplu sufletul și începu să se roage la 
Dumnezeu. 

Dar Maria Antoinetta nu știa dacă erau vorbe de rugăciune 
sau de blestem acelea pe care le spunea ea. 

Ah, cum își simţea inima pustiită, nenorocita soție a lui 
Ludovic, al XVI-lea! 

Dumnezeule, cât de mult îl iubea pe bărbatul ei! Acum, când 
moartea trebuia să i-l răpească pentru totdeauna, înţelegea cât 
de muult. Îl iubise. 

Putea lăsa Cerul să se întâmple o astfel de nelegiuire? 

Putea El să sfâșie inima unei femei și a unor copii, pentru a 
îndeplini nemiloasa soartă? _ 

Ah! În zadar se ruga în noaptea asta regina! În zadar se ruga 
lă Dumnezeu să aibă milă de soţul ei nevinovat și curat precum 
cristalul!... 

Nici rugăminţile, nici blestemele oamenilor nu pot împiedica 
soarta nemiloasă care-și urmărește cursul fără șovăire încă de la 
crearea lumii. 

Era scris în stele ca Ludovic al XVI-lea să cadă victimă furiei 
populare. 

în zadar erau rugăciunile reginei. Cerul își pronunţase 
hotărârea. 

Somnul nu veni să închidă ochii Măriei Antoinetta în această 
noapte. Cei doi copii, însă, aţipiseră deja. 

Cu inima sfâșiată, Maria Antoinetta veghea somnul copiilor 


săi. 

Erau adevărate toate acestea, oare? Era ea oare prizonieră în 
Temple, iar soţul ei în ajun de a fi dus la eșafod? 

își aduse aminte de câte ori se apropiaseră cu dragoste, mână 
în mină, de patul copiilor adormiţi! 

Pe atunci ei locuiau în castel. Copiii dormeau într-un leagăn cu 
picioare de bronz și cu baldachin de purpură. Pe perne de 
mătase se odihneau atunci copii regelui. 

Acum amândoi copii dormeau pe un pat de paie, acoperiţi cu 
o plapumă veche. 

— Ah, ce schimbare a soartei! suspină Maria Antoinetta. 

Mai grozav decât toată sărăcia și mizeria era evenimentul de 
mâine. 

Toate speranţele și dorinţele ei se adunară asupra gândului 
că regele îi promisese că va veni la ora șapte. 

Cu câtă nerăbdare îl aștepta regina! 

Măria Antoinetta spera că se va întâmpla o minune. Spera ca 
în ultimul moment guvernanţii să se răzgândească să mai 
înfăptuiască oribila crimă. 

Orele treceau greu. 

Maria Antoinetta aștepta răsăritul soarelui. 

în sfârșit se lumină de ziuă. Umbre triste umblau prin odaie. 

Vălul nopţii se dădu la o parte, lăsând loc unei zile palide de 
iarnă. 

Maria Antoinetta se ridică de pe patul copiilor ei și se apropie 
de fereastră. 

Privi strada pustie și îngheţată. 

Ah, da, tot așa de tristă ca vremea de afară era și inima ei. 

Fiori de gheaţă fi treceau prin tot corpul. 

O singură dorință mai era vie în inima Măriei Antoinetta: să 
mai cuprindă o dată cu braţele pe scumpul ei bărbat. Să-l mai 
sărute o dată. Pentru cea din urmă oară. 

Ah, ce amar este când două inimi se despart. 

Regina, în zilele ei fericite, cântase adesea o melodie 
mișcătoare. În zilele senine o fredonase fără a o înţelege. Acum 
îi veni în minte cu tot adevărul ei mișcător și emoţionant. 

Una din strofe zicea: 


Când două inimi se despart 
Care s-au iubit odată 


Este o mare suferință 

Cum nu este mai mare! 

Cât de trist sună vorba 

Adio, adio, pentru totdeauna! 
Când două inimi se despart 
Care s-au iubit odată! 


Adio, Adio, pentru totdeauna, murmură regina cu glas stins. 

Timpul trecea repede. 

încă un pic și Ludovic „al XVI-lea va fi din nou în această 
odaie. 

Maria Antoinetta se întoarse și se uită spre ușă. Aștepta să 
vadă intrând pe iubitul ei soț. 

Spera ca soţul ei să o anunţe că execuţia se amână. 

Poate că Dumnezeu mai trăia și le mai trimetea ajutor în 
ultimul moment! 

Regina își încrucișă mâinile pe piept. Privea cu frică și cu 
speranţă spre ușă. 

Cât de încet treceau minutele! | se părea că trecuse o 
veșnicie de la ultima bătaie de ceasornic. 

Se apropie de fereastră și-și lipi fruntea de geamul îngheţat. 
Dimineaţa devenea din ce în ce mai friguroasă. Regele nu mai 
venea. 

— Desigur că Ludovic va. Veni. A promis, doar, își zise Maria 
Antoinetta. 

Ceasornicul bisericii bătu ora șapte. 

Regina stătea împietrită în mijlocul odăii, inima îi bătea cu 
putere. 

Se făcuse ora șapte și regele nu venise încă! 

Desigur că adormise cu greu aseară, iar acum încă mai 
dormea. 

Un surâs palid apăru pe buzele reginei. Se gândea la serile 
măi fericite. 

Soţul ei se scula totdeauna târziu. De multe ori cei doi soţi se 
tachinaseră din această cauză. Maria Antoinetta se uită din nou 
la ușă. 

Nimic nu se mișca. | se părea că pe stradă, la o oarecare 
depărtare de fereastră, se auzea un murmur înăbușit. 

Inima reginei era cât pe-aci să se oprească de spaimă. 

Ah! Cunoștea bine. Acest murmur înăbușit, ieșit din gurile a 


mii de oameni. 

Dumnezeule! Se strânsese deja poporul pentru a-l vedea pe 
regele lor mergând la eșafod? 

— Ah, numai asta nu! Numai asta nu! Murmură regina cu 
privirea rătăcită. 

Căzu în genunchi și ridică mâinile spre cer. Nenorocita regină 
încercă să se roage. Dar creierul îi era gol, capul ameţit. Nu 
găsea vorbe de rugăciune. Se ridică. Cu pași șovăitori se apropie 
de copiii ei. 

— Ah, copiii mei! Copiii mei!. Se văita regina! Să dea 
Dumnezeu ca groaznica catastrofă să nu se întâmple, ca tatăl 
vostru să rămână în viaţă! 

Soţul ei iubit nu mai venea. 

Era cu putinţă? Regina era disperată. 

De mai multe ori se apropie de ușă și zgudui clanţa. Ușa era 
închisă! Regina era o sărmană prizonieră fără ajutor! 

De ce nu venea păzitorul ca de obicei? Altădată descuia doar 
ușa la o anumită oră. 

Dar păzitorul nu veni. Așa inexact nu fusese niciodată! 

Regina deveni așa de neliniștită încât nu-și mai găsea locul. 

Umbla prin odaie în sus și în jos. 

Afară zgomotul creștea, în Temple domnea o linişte 
apăsătoare. 

Se făcuse frig în odaie. Dar regina nu băgă de seamă. Ea nu 
simţea fiorii reci care îi treceau prin tot corpul Deodată Mar ia 
Antoinetta tresări. Ceasul sunase iarăși. 

Dumnezeule! Era cu neputinţă! Șapte și jumătate şi regele tot 
nu venea!! 

în acest moment, regina simţi că sângele îi îngheţase. Maria 
Antoinetta nu se mai putu ţine pe picioare. Ea căzu în genunchi 
și întinse amândouă mâinile ca pentru a se apăra. 

Dumnezeule! Ce zgomot grozav se auzea! 

Ah, încă tot nu îndrăznea inima reginei să bănuiască ce se 
întâmplase! 

Maria Antoinetta nu putea bănui că în acel moment regele, cu 
capul sus, trecea pragul Temple-ului pentru a nu se mai întoarce 
niciodată, pentru a merge la eșafod! 

Din ce în ce mai furtunoase deveneau strigătele mulţimii! 

Maria Antoinetta rămase împietrită câteva secunde, apoi 
alergă la copii săi. 


— Copii, copii! murmură nenorocita femeie cu buzele 
tremurânde. Deșteptaţi-vă! Mă tem să stau singură! Ce se 
petrece afară? Tatăl vostru, copii... 

Regina se aruncă în genunchi, lângă patul copiilor și începu 
să-i zguduie pe aceștia ca o nebună. 

— Copii! Copii! Strigă regina cu voce înăbușită. 

Micii copii se deșteptară. Cu priviri întrebătoare și rătăcite se 
uitau la mama lor. 

Apoi, deodată începură amândoi să plângă. Se temeau de faţa 
îngrozită a mamei lor. 

— Mamă! Mamă! Cum arăţi! Mi-e frică de tine strigă micul 
prinţ. 

Deodată un strigăt ţâșni din pieptul reginei. Ea dădu înapoi 
braţele copilului care voia s-o cuprindă. Se ridică repede și 
alergă la ușă. 

împinse în ușă cu toată puterea. 

Bătea disperată cu pumnii în ușa de stejar. 

— Lăsaţi-mă să ies! Lăsaţi-mă să ies! Strigă nenorocita 
femeie. Trebuie să mă duc la soţul meu! Nu trebuie să-l ucideți! 
Trebuie să-l mai văd o dată! 

Puterea îi era pe sfârșite. Vocea i se stinse într-un vaiet abia 
perceptibil. 

Regina căzu în genunchi lângă ușă, apoi se lovi cu capul de 
pământ. 

Mult timp regina rămase ca ameţită. 

Apoi, încerca să se ridice. 

Trebui să se sprijine de ușă pentru a nu cădea cu faţa în jos. 

— Lăsaţi-mă să-mi mai văd odată soțul! striga mereu 
nenorocita regină. Ce am făcut eu ca să-mi sfâșiaţi inima? O, 
Ludovic, scumpul meu soţ! 

Deodată privirea nenorocitei căzu asupra copiilor. 

Plânsetele și vaietele celor doi copii, o făcură să întoarcă 
capul. 

— Copiii mei! strigă ea! Îl ucid pe tatăl vostru! Și eu sunt 
neputincioasă, fără ajutor! Nu-l pot scăpa nici cu preţul vieţii 
mele! Nu pot face nimic pentru dânsul! 

Plânsul reginei se amestecă cu plânsetele copiilor. 

Maria Antoinetta, nebună de durere, cuprinse pe cei doi copii, 
înbrăţișându-i. 

Maria Antoinetta îi ţinu mult timp la pieptul său. Nici nu băgă 


de seamă că se făcea din ce în ce mai frig, în odaie. 

Abia îi venea în minte că nu venise încă nimeni să descuie 
ușa. 

Ah, păzitorii din Temple aveau azi lucruri mai importante de 
făcut, decât să se informeze de trebuinţele nenorocitei regine și 
ale copiilor săi! 

Azi urma să aibă loc un spectacol nemaivăzut în Paris! 

Păzitorii, uitându-și datoria, se îngrămădeau și ei să vadă 
căzând sub cuțitul ghilotinei capul regelui. 

Deodată se auzi un sunet de tobe. Și apoi clopotele bisericilor 
începură să bată! 

Murmurul mulţimii se amplifică, ajungând la urechile reginei. 

Maria Antoinetta scoase un strigăt de om rănit. 

Ea înţelegea totul în acest moment. Privirea ei părea că 
străbate zidurile Temple-ului. 

Ea văzu piaţa cea mare în mijlocul căreia era înălţat eșafodul. 

Maria Antoinetta vedea în acest moment pe soţul ei stând cu 
capul sub cuțitul ghilotinei. Văzu cuțitul strălucitor căzând și 
tăind capul lui Ludovic al XVI-lea. 

— Copii, copii! în acest moment moare tatăl vostru! Strigă 
nenorocita regină. 

Se aruncă în genunchi și apucă mâinile copiilor. 

— Rugaţi-vă, copii! Rugaţi-vă pentru tatăl vostru! Asta-i tot ce 
putem face! Strigă Maria Antoinetta. 

Copii împreunară mânuţele. 

Plini de groază, își priveau mama, pe care din cauza disperării 
abia o recunoșteau. 

Regina începu să se roage. 

— Tatăl nostru care ești în ceruri, facă-se voia ta murmură 
regina. 

— Facă-se voia ta, repetară și copiii. Deodată un nou strigăt 
ieşi din pieptul reginei. 

Ea respinse copii cu un gest, sălbatic. Sări în picioare și 
începu să-și smulgă părul care devenise alb ca zăpada. 

— Nu, nu! să nu fie voia ta! Strigă ea. Nu pot suporta asta. 
Doamne, care ești mare și drept, cruţă viaţa bărbatului meu! 
Doamne, o dată, o singură dată, lasă ca voia ta să nu se 
împlinească! 

Sfâșietoare erau vorbele nenorocitei regine. Ele găsiră un 
ecou sinistru în pereţii Temple-ului! 


Regina era epuizată. În genunchi se târî până la copii ci, care 
o priveau cu ochii holbaţi de groază. 

Regina își împreună mâinile cu ale copiilor și continua 
rugăciunea cu o voce sfântă. 

Păreau trei voci de îngeri. Desigur nicio rugăciune n-a fost 
vreodată mai plăcută pentru urechile lui Dumnezeu, decât 
aceasta ieșită din gura a trei fiinţe nevinovate nenorocite. 

Capitolul 128 CHARLOTTE CORDAY 

Executarea regelui agitase întreaga Franţă. După cum o 
piatră aruncată în apă produce cercuri din ce în ce mai mari, tot 
astfel grozava întâmplare produse o puternică impresie asupra 
tuturor categoriilor sociale ale Franţei. 

Cine mai este sigur azi în Franța, când capul inviolabil al 
regelui a căzut sub, cuțitul ghilotinei?! 

Toţi erau stăpâniţi de un sentiment de nesiguranța. 

Se priveau unii pe alții cu neîncredere. 

Oare vecinul cu care până acum trăise în bună pace, putea să 
devină un denunţător? 

Chiar și legăturile cele mai intime de familie se desfăcură. 
Oamenii au început să nu mai aibă încredere în oamenii politici. 

În ţară, oamenii erau departe de a aproba uciderea regelui. 
Strigătele de satisfacţie ale parizienilor care jubilaseră la 
ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea nu-și aflară ecou în restul 
Franţei. 

Dar nimeni nu îndrăznea să se pronunţe în public contra 
guvernanțţilor. Știau doar că o astfel de încercare era pedepsită 
cu moartea. 

Bărbaţii inteligenți şi devotați cauzei libertății, nu-și 
ascundeau convingerile. Spuneau că sângele vărsat de Ludovic 
al XVI-lea striga răzbunare la cer și va aduce vremuri grele 
pentru nenorocita Franță. 

Guvernanţii însă, triumfau. 

Asta voiseră ei, să bage spaimă în toată populația ţării. 
Acuma, când capul regelui căzuse și când nimeni în ţară nu era 
sigur de al lui. Când fiecare tremura pentru siguranța lui. 
Credeau guvernanţii că puteau să-și manifeste neînfrânat 
ambiția lor. 

Membrii entuziaști pentru libertate și nobilii de caracter ai 
Convenţiei, care erau destul de mulţi în această adunare, se 
căiau amar. 


Prea târziu recunoșteau dânșii ce făcuseră condamnând pe 
rege la moarte. 

Mulţi membri ai Convenţiei spuneau că moartea regelui era 
prologul unor grozăvii și mai mari. 

Dar oamenii terorii, în cap cu Marat, Danton și Robespierre, 
nu erau de aceeași părere. 

Ghilotina care fusese din nou ridicată în piaţa Grevei, avea 
acuma foarte mult de lucru. 

Sângele curgea șiroaie. Sângele intra în pământ şi împrăștia 
un miros insuportabil. 

în mijlocul acestor vremuri triste, când patrioţii adevăraţi se 
căiau de cele făcute și când zeița libertăţii, rău înţeleasă în 
această ţară, ameninţa s-o părăsească, apăru un semn al 
timpului; o faptă măreaţă și nobilă, cum rar se înregistrează în 
analele istoriei. 

O faptă sângeroasă și sublimă în același timp. 

Francezii priveau pe acea nevinovată fecioară, care își 
primejduia propria viaţă, aducând cea mai mare jertfă pentru 
binele patriei. 

La puţin timp după executarea lui Ludovic al XVI-lea sosi din 
Caen o fată tânără, care trase la un hotel modest din Paris. 

Marie Alenine Ana Charlotte Corday D'Armans, era născută în 
St. Saturin, un sat mic lângă Caen. 

Familia ei era nobilă și număra printre strămoși pe unul din 
cei mai celebri oameni ai naţiunii spaniole. Unul din strămoșii ei 
era Cid, acel cavaler înconjurat de legende din vremea eroilor 
spanioli. 

Charlotte Corday se entuziasmase de timpuriu pentru 
principiile revoluţiei. 

Ea salutase cu bucurie ideea libertăţii. 

Deși Charlotte Corday părea totdeauna serioasă, rece și 
închisă, totuși în interiorul ei adunase sentimente care îi 
covârșeau inima. 

Charlotte iubea libertatea și patria mai presus de toate. lată 
însă că intervine executarea lui Ludovic al XVI-lea. 

Cu inima sângerând, tânăra fată vedea ţara căzută sub mina 
unor teroriști care o călcau în picioare și o înrobeau. 

Atunci se născu în inima Charlottei Corday un plan mare și în 
același timp sângeros. 

în ochii Charlottei, Marat era monstrul pătat de sânge. Cel mai 


crud dintre guvernanţii republicii. 

După părerea ei, Marat înăbușea viaţa liberă a francezilor. 
Păta libertatea. 

Charlotte Corday se hotărî să acţioneze... 

Capitolul 129 LA USA LUI MARAT 

Charlotte trăsese la hotelul Providența, strada Augustine 17. 

Ea făcuse o călătorie de 48 de ore într-o trăsură strimtă, 
incomodă. 

îndată după sosire, fiind obosită, se închise în odaia ei. A doua 
zi la ora opt dimineaţa părăsi hotelul fără a mânca nimic. 

Charlotte avea scrisori de recomandaţie de la oameni influenţi 
din orașul ei natal. Aceste scrisori. Erau adresate câtorva 
membrii ai Convenţiei. 

Dar fie că scrisorile de recomandaţie erau reci, fie că în 
vremurile astea tulburi toată lumea era bănuită, scrisorile 
folosiră foarte puţin Charlottei. 

Atunci Charlotte Corday se adresase lui Marat. 

Dar, tânărA fată care aștepta cu încordare răspunsul 
tribunului, nu primi niciun răspuns. 

Marat era bolnav. Frigurile continuau să-i producă febră, fără 
ca doctorii să-i poată face ceva. 

Marat trebui să absenteze câteva zile de la ședințele 
Convenţiei. 

Părea că soarta se pregătea deja să se răzbune pe acest 
monstru pentru crimele pe care le făcuse. 

Puţini ar fi bănuit pe această fată drăguță și blândă ca fiind 
răzbunătoarea sângelui regal. 

Oamenii presupuneau că Charlotte venise la Paris pentru a 
cere graţierea vreunei rude, la guvernanţii republicii. 

După ce Charlotte așteptase în zadar răspunsul lui Marat, se 
hotărî să-i scrie a doua oară: 

„Cetățene Marat! 

V-am scris azi de dimineaţă. 

Aţi primit scrisoarea? Pot spera a fi ascultată un moment? 

Vă repet că vin din Caen. Ani să vă dezvălui cele mai 
însemnate secrete pentru binele republicii. 

Afară de asta, sunt urmărită, pentru cauza libertății. Sunt 
nenorocită. Aceasta va fi de ajuns pentru a-mi atrage 
consideraţia dumneavoastră. 

Charlotte Corday" 


Îndoi biletul, îl pecetlui şi-l ascunse cu grija în sân. 

Apoi, Charlotte Corday își plăti camera de hotel. 

— Ce, pleci din nou? întrebă hotelierul. 

Tânăra fată dădu din cap în semn afirmativ. Cu o ciudată 
expresie pe faţă, ridică ochii la cer. 

— Am o lungă călătorie de făcut! răspunse Charlotte Corday 
cu buzele tremurânde și de aceea e bine să-ți plătești întâi 
datoriile. Nu vreau să rămân datoare cu nimic! 

Cu aceste vorbe tânăra fată părăsi hotelul. 

Hotelierul se uită după dânsa dând din cap. 

— O fată ciudată, sărmana îmi pare cam romantică! murmură 
el. 

Hotelierul nu bănuia cât de celebră urma să devină fata chiar 
din ziua aceea pentru toate timpurile. 

Charlotte Corday trecu pe lângă un cuţitar. Se opri în faţa 
vitrinei. Se uită în tăcere la cuţitele expuse, apoi intră în 
prăvălie. Pe un ton liniștit care nu arăta nimic din zbuciumul ei 
intern, Charlotte ceru un cuţit ascuţit cu mânerul de abanos. 

Plăti, luă cuțitul și-l ascunse cu grijă în sân. 

Apoi, Charlotte Corday se urcă într-o lectică pe care o găsi la 
primul colţ de stradă, și porunci purtătorilor s-o ducă până în 
faţa casei lui Marat. 

Charlotte căzu pe gânduri. 

Tinăra fată închise ochii. i 

Deodată scoase un suspin adânc. Işi împreună mâinile pe 
piept și simţi mânerul cuţitului pe care tocmai îl cumpărase. 

— Dumnezeule, dar oare fac bine? murmură ea, aruncând în 
jur o privire disperată, rătăcită. O îndoială grozavă îmi strânge 
inima! Aproape mă căiesc de hotărârea mea! Este o faptă 
grozavă aceea pe care mă pregătesc s-o fac. Voi mai putea sta 
înaintea lui Dumnezeu cu conștiința încărcată! Trebuie să 
răsplătesc o crimă prin alta? Dorește inima mea pur și simplu 
omorul? 

Mult timp Charlotte Corday nu putu să-și dea niciun răspuns. 
Se uită la lumea care trecea pe stradă. 

Se gândi iarăși la ce-și propusese și se hotări. 

„Trebuie s-o fac și-o voi face șopti fecioara. Dumnezeu î. Și 
alege instrumentele pentru multe din operele sale. El întărește 
așa de mult unele din hotărârile noastre încât ne face să simțim 
că suntem instrumentul său. Hotărârea mea e luată! Sângele 


nenorocitului rege ameninţă să înăbușe libertatea Franţei. 
Vremuri și mai grozave decât acestea ameninţă Franţa. Oare 
trebuie ca mii de buni cetăţeni ai Franţei, sute de mii, să fie 
căleaţi în picioare din cauza crimelor făptuite de câţiva 
monștri?” 

Charlotte dădu din cap. 

„Nu, Marat, pentru tine nu mai este loc pe pământ! 
Pregătește-te să dai socoteală de fărădelegile tale, căci azi. Te 
vei afla în faţa judecătorului ceresc!” 

Lectica ajunsese în faţa casei lui Marat. 

Guvernantul locuia în aceeași casă în care primise mai 
devreme pe Adella de Barry. 

Aceeași  îngrijitoare murdară și bătrână îi deschise și 
Charlottei Corday. 

Bătrâna aruncă o privire neîncrezătoare frumoasei Charlotte 
Corday. 

— Ce vrei? La Marat vrei să intri? E bolnav și nu poate primi 
pe nimeni! Strigă bătrânica. 

— Dar vin într-o chestiune foarte importantă, spuse Charlotte. 
Şi scoase din sân biletul pe care-l scrisese mai înainte la hotel. 

— Te rog, du acest bilet stăpânului dumitale! Spune-i să-l 
citească și să hotărască el singur! 

Bătrâna nu părea dispusă să-i îndeplinească rugămintea. 

— Stăpânul meu e prost dispus! murmură bătrâna vrăjitoare. 
Poate-mi aruncă cel dintâi obiect în cap. Vă repet că este în 
baie! Și că e indispus! 

— Te rog stărui Charlotte Corday. 

Tânăra fată băgă mâna în buzunar și dădu o monedă de a ui 
bătrânei. Aceasta dispăru, trântind ușa de la antreu în nasul 
tinerei fete. 

Charlotte rămase nemișcată, cu mâinile încrucișate pe piept. 
Momentul hotărâtor sosise. 

în câteva secunde urma să se îndeplinească opera pentru 
care Charlotte Corday fusese trimisă de Dumnezeu pe pământ. 

Charlotte nu avea faţă de criminal care se pregătește să dea 
lovitura. 

Părea mai degrabă un înger trimis, de Dumnezeu pentru a 
pedepsi un vinovat. 

în sfârşit, se auziră pașii târșâiţi ai bătrânei îngrijitoare. Ușa 
de la antreu se deschise și bătrâna apăru. 


— Ei, puteţi intra! zise bătrâna. Dar bagă de seamă, fetiţo, 
cetăţeanul Marat nu iubește deloc femeile tinere. 

Charlotte Corday nu dădu niciun răspuns. Ea strânse buzele 
palide. 

Charlotte o urmă pe bătrâna îngrijitoare. 

Capitolul 130 UCIDEREA LUI MARAT 

Marat se afla într-o odaie mare și întunecoasă. Ședea în baie 
și avea capul înfășurat cu o basma. 

O pânză murdară acoperea baia, pe care se afla o scândură 
aceasta îi servea de masă de scris. 

Fără voie Charlotte se opri surprinsă, când zări faţa 
consumată de patimi și de boală a lui Marat. 

Dacă până. Acum mai avusese vreo îndoială asupra justificării 
faptei sale, acuma tânăra fecioară pierdu orice scrupul. 

Nu, bărbatul care fără rușine stătea în baie în. Faţa ei. Era 
însemnat. 

Niciun sentiment omenesc nu se arăta pe faţa lui. Era un 
monstru nemilos sub formă omenească, gata în orice moment 
să sară asupra vieţuitoarelor pentru a le sugruma. 

— Așa, vii din Caen, cetățeană? întrebă îndată Marat și se uită 
la tânăra fată cu o privire sumbră. 

Charlotte dădu din cap, afirmativ. 

— Spune, urmă Marat, nu sunt la voi partizani de ai regelui? 
Cred că mulţi din acești oameni se tem de lumină. S-au refugiat 
în orașul vostru? 

Charlotte afirmă. 

— Desigur, la noi nu sunt numai prieteni de ai republicii. De la 
moartea lui Ludovic al XVI-lea, regaliștii predomină! 

— Eh! ce aud! Strigă Marat, pe când furia se arăta pe buzele 
lui. 

— îndrăznesc să se miște, ba chiar să găsească nedreaptă 
sentința Convenţiei? 

— Mulţi din Caen consideră omorârea regelui ca un asasinat 
nelegiuit! zise Charlotte Corday, privind fix pe Marat. 

— Un asasinat! murmură el. Poţi dovedi aceasta, cetățeană? 

Charlotte afirmă și în același timp puse mâna la sân atingând 
mânerul cuţitului, ca pentru a jura. 

— Şi mai întâi, strigă Marat, tu ești republicană? Ai o 
înfățișare a dracului de nobilă și numele chiar sună aristocratic. 

— Vreau să mor pentru cauza libertăţii! răspunse Charlotte pe 


când faţa ei arăta entuziasm. 

— De asta nu-i nevoie! zise Marat, aruncând o privire 
senzuală asupra corpului zvelt al Charlottei. Sapresti! Ești o fată 
foarte drăguță! Așa fete tinere și frumoase trebuie să trăiască 
pentru a înveseli pe oamenii mari ai republicii! 

— O roșeaţă puternică acoperi faţa tinerei fecioare. 

— Poţi să-mi citezi câteva nume, care au dezaprobat sentința 
Convenţiei? zise Marat. 

— Desigur! adăugă Charlotte. Am scrise toate aceste nume! 

— Spune-mi-le! zise tribunul, pe când în ochii lui apăru un 
fulger. Numele lor, scrise de tine, le dă până într-o săptămână 
găzduire pe eșafod! Strigă iar monstrul. 

Marat izbucni într-un râs groaznic, care înfioră pe Charlotte. 
Ea aruncă o privire de dezgust asupra monstrului, care nu avea 
niciun sentiment omenesc într-însul. 

— Nici vorbă că vă voi spune aceste nume! șopti ea. 

Ea se apropie de baie. Apucă strâns cu mâna ei delicată 
mânerul cuţitului pe care-l ținea ascuns. 

— Scrie întâi pe lista dumitale funebră, numele Marat! urmă 
Charlotte. 

— Marat, murmură tiranul care se pregătise de scris, privind 
surprins pe Charlotte. Hei fată drăcoasă, vrei să-ţi baţi joc de 
mine? 

— Scrieţi! stărui Chariotte, cu ton poruncitor. Vă spun doar, că 
vă numesc pe unul din Caen. Crede-mă, cetăţene, numele 
dumitale se auzea și pe la noi! 

— Fie! fie! Zise puternicul zilei, punând creionul la gură și 
începu a scrie pe o hârtie murdară. 

— Cumetre Marat, sau oricine vei fi, cu tine încep lista 
condamnaților! 

în acest moment, Chariotte căzu în genunchi lângă cada de 
baie a monstrului. Cu repeziciunea fulgerului, ea scoase 
pumnalul din sân. 

Pumnalul vâjâi prin aer și intră în pieptul lui Marat, înainte ca 
acesta să poată ști ce i se întâmplă. 

Lovitura fu dată așa de puternic de mina delicată a fecioarei, 
încât pumnalul străpunse inima. 

Marat scoase un țipăt îngrozitor. 

Apoi căzu ca trăsnit, ochii i se dădură peste cap. O furie 
grozavă se arătă pe faţa lui bestială. Gura îi spumega. 


Cu o privire mândră și dispreţuitoare, Chariotte întoarse capul 
de la monstrul muribund. 

— Du-te! murmură ea cu un dispreţ. 

Strigătul de moarte al lui Marat, răsunase prin toată casa. 

La acest strigăt, un comisar anume Laurent Basse, care îndoia 
jurnale într-o odaie de alături, năvăli în odaie. 

De asemenea și bătrâna îngrijitoare. 

Chariotte Corday stătea nemișcată cu faţa întoarsă de la cada 
de baie. O privire făcu pe comisar să înţeleagă tot ce se 
întâmplase. El dădu un strigăt de furie și de disperare. 

— Ucigașă! Ucigașă! Urlă el. 

îngrijitoarea striga și ea împreunând mâinile ei slabe și 
murdare. 

— Bănuiam eu că femeia asta aduce nenorocire! strigă ea. 

Cu puteri unite năvăliră asupra Charlottei Corday. 

Comisarul o bătu cu pumnii în tâmple, făcând-o să cadă jos 
ameţită. Ea răbda toate aceste maltratări ca un miel fără 
apărare. 

Fecioara căzu în genunchi pe când un geamăt slab îi ieșea din 
piept, dar se ridică iar. Spera, poate, să fugă. 

Dar Laurent Basse o apucă cu putere de talie, o aruncă la 
pământ, călcând-o cu picioarele pe pieptul ei delicat și cu mâini 
nervoase ţinea strâns gâtul de lebădă al fecioarei. 

îngrijitoarea ieși strigând din odaie. 

Vecinii veniră și ei; între alţii și un chirurg. 

Marat fu așezat pe pat. 

Dar mina Charlottei, lovise bine inima monstrului. Un singur 
strigăt scoase Marat, și îndată căzu mort, pe când sufletul lui 
mergea să se prezinte la judecată în fața Atotputernicului. 

în același timp apăruseră mai mulţi gardiști municipali, 
Aceștia, smulseră de lângă Charlotte pe comisarul Laurent 
Basse, care de furie și de spaimă era aproape nebun. 

Fecioara se ridică palidă, cu părul încâlcit; tremurând. 

— Ce-i asta? Ce-ai făcut? Strigă unul din gardiști. 

— Am omorât un monstru în numele eternității! 

Cu o privire hotărâtă și mândră se uită fecioara la soldați. 

— Apucaţi-mă și legaţi-mă, murmură tânăra fată. Știu bine că 
după legile ţării merit moartea și o voi suporta bucuros. Dar va 
veni ziua când veţi putea înţelege și preţui fapta mea! 

Faţa tinerei fecioare arăta stăpânire de sine. Ea se lăsă de 


bunăvoie să fie legată. O singură privire lungă mai aruncă 
asupra mortului, care și acuma era dezgustător de privit, apoi 
Charlotte Corday se lăsă dusă de soldați. 

Capitolul 131 CHARLOTTE CORDAY ÎN ÎNCHISOARE 

Peste câteva minute, vestea morţii lui Marat adună o mulţime 
imensă în jurul casei sale. 

Erau mai cu seamă băieţi de stradă, vagabonzi. 

Un urlet fioros se ridică. Cereau capul ucigașei. Nu era posibil 
în acest moment, să o ducă pe Charlotte prin mulţime. 

Nici chiar armata n-ar fi putut-o apără pe fecioară de atacul 
miilor de oameni adunaţi în faţa casei lui Marat. 

Ar fi sfâşiat în bucăţi corpul fetei. 

De aceea. Charlotte fu dusă înapoi în locuința monstrului 
omorât. 

Un comisar de poliţie, anume Mesnil, se pregăti să ia 
interogatoriul Charlottei Corday. 

Aceasta răspundea cu o voce demnă și liniștită. 

— Îngrozitor! strigă comisarul după ce stabilise identitatea 
persoanei, ai venit cu intenţia de a răpi patriei pe unul din cei 
mai buni și mai demni cetăţeni! 

Charlotte îl privi pe comisar cu dezgust. 

— Spune mai bine, că am omorât un monstru! zise Charlotte 
cu mândrie, mă bucur că fapta a reușit. Cred că am făcut un 
serviciu bun cauzei libertăţii! 

— Eşti orbită! strigă comisarul pe când ochii lui străluceau de 
furie. Încă zece nebuni ca tine și cauza libertăţii e pierdută. Nu 
știai că meritul lui Marat, era că ne-a scăpat de infamiile lui 
Ludovic Capetul? 

Fecioara începu, a râde. 

Fără fiică, îl privi în ochi pe comisar. 

— Să-ţi spun o poveste, cetățene comisar, zise Charlotte cu o 
voce tunătoare, ascultă-mă poate o să mă înţelegi! Erau multe 
animale într-o pădure care sufereau din cauza unui lup. Niciun 
animal nu era sigur de viaţa lui. Lupul mânca zilnic câte unul. 
Lupul era nesăţios, nici ziua nici noaptea nu-i lăsa în pace. 
Atunci animalele începură a se văita în mizeria lor și se adresară 
regelui animalelor, leului. Acesta veni și mâncă pe lup. Dar leul 
nu era nobil. Gustase odată carnea unui animal și-i plăcuse. Se 
puse deci pe mâncare cu suită lui și măcelul deveni și mai 
groaznic ca mai înainte. Lupul tot mai putea fi săturat. Când însă 


monstrul se puse pe mâncare, apoi nu mai erau animale destule 
în pădure. 

— Gărgăuni! strigă comisarul, astfel de povești nu te vor 
apăra de ghilotină! 

Ochii Charlottei se luminară. 

— Vreau să mor bucuroasă. Moartea este binevenită pentru 
mine! Strigă tânăra fată. Ce poate să-mi mai ofere viața după 
această faptă săvârșită! Am vărsat sânge omenesc și în 
evanghelie scrie: cine varsă sânge omenesc, sângele aceluia va 
fi vărsat! Duceţi-mă la eșafod! Dar nu mor zadarnic! Știu și sper 
că fapta mea va aduce serviciu marii republici. Va veni vremea 
când fapta mea va fi lău dată! Monștrii care au promis libertate 
pentru a încătușa și mai tare poporul, vor tremura. Guvernanţii 
Franţei vor ști că în această ţară sunt inimi hotărâte, care nu 
lasă cauza libertăţii să fie târâtă în noroi... O, ce fericită sunt că 
am omorât acel monstru! Faceţi cu mine ce vreţi, rupeţi-mă în 
bucăţi, tăiaţi-mi capul... Nimic din toate aceste mișelie nu va 
reînvia pe Marat. Am săvârșit ceea ce providenţa mi-a ordonat! 

Acuma soarta mea, așa cum a fost scrisă fia stele de la 
începutul lumii, să se îndeplinească. 

Entuziasmul se arătă pe faţa Charlottei. Ea nu mai răspunse la 
niciuna din întrebările comisarului. 

Charlotte Corday nu băgă în seamă niciuna din înjurăturile pe 
care le primea de la cei ce o înconjurau. 

Ea stătea mândră și tăcută. Când se întunecă, Charlotte 
Corday fu pusă într-o trăsură închisă. 

Mai mulţi membri ai comitetului de siguranţă îi luară de 
câteva ori interogatoriul, chiar în aceeași seară. 

Ameninţări grozave fură pronunţate contra tinerei fecioare, 
dar statornicia acesteia nu se dezminţi niciun moment. 

Peste două zile Charlotte fu transportată la Condergerie. Un 
decret al Convenţiei însărcinase tribunalul revoluţionar să 
întreprindă instrucţia și cercetările contra ucigașe! Lui Marat și a 
presupușilor ei complici. 

Capitolul 132 ULTIMA SCRISOARE A CHARLOTTEI 

A doua zi înainte de prânz, Charlotte Corday fu dusă înaintea 
judecătorilor. 

Cu o seară înainte, i se comunicase fetei că va primi a doua zi 
sentința. 

Charlotte Corday nu se culcă în această noapte. 


Ea ceru cele necesare pentru scris, și scrise o sublimă 
scrisoare, care va rămâne veșnic neuitată și care ar trebui să 
stea cu litere de bronz în analele istoriei universale. 

Această scrisoare adresată cetăţeanului Barbaroux, deputat 
în Convenţia Naţională care fugise din Paris după moartea lui 
Ludovic al XVI-lea, pentru a se ascunde în Caen, spunea 
următoarele: i 

„Cetățeanului Barbaroux. Deputat al Convenţiei Naționale. In 
Caen, strada Carmelitelor. 

în închisoarea mânăstirii, a doua zi de pregătire pentru pace. 

Ai dorit cetățene, să-ţi comunic amănunţit călătoria mea, și na 
voi uita nici cea mai mică anecdotă. 

Am plecat cu niște călători, pe care i-am recunoscut a fi 
partizani ai lui Marat. Părerile și personalităţile erau deopotrivă 
de stupide și m-au plictisit grozav. l-am lăsat să vorbească și am 
adormit. 

Unul din acești domni, care iubește foarte mult probabil 
femeile adormite, vru să mă convingă, când m-am deșteptat, că 
eram fiica unui bărbat pe care nu l-am văzut niciodată, și că aș 
avea un nume pe care nu l-am auzit niciodată. 

în sfârșit, îmi oferi mâna și inima lui, zicând că vrea să plece 
imediat la tatăl meu, să-i ceară învoirea. 

Acești domni întrebuinţară toate mijloacele pentru a afla 
numele și adresa mea; eu însă, am refuzat le spun, rămânând 
credincioasă principiului meu, că: Tiranilor nu trebuie să le spui 
adevărul. 

Ajunsă în Paris, trăsei la hotelul „Providenţa” în strada 
Augustinelor, apoi căutai pe Duperr, prietenul dumitale. Nu știu 
cum a aflat comitetul de siguranţă despre convorbirea pe care 
am avut-o cu dânsul Cunoști caracterul hotărât al acelui bărbat 
și el v-a spus adevărul. Nu există nimic contra lui. Tăria de 
caracter nu este o crimă. L-am sfătuit să te viziteze, el însă este 
încăpățânat. 

Am fost interogată de către Chabot și Legendre. Chabot părea 
nebun. Legendre spunea mereu că m-a văzut dimineaţă în casa 
lui, deși nu m-am gândit niciodată la acest bărbat. 

De altfel, nu sunt mulţumiţi că au de-a face numai cu o 
femeie și că nu găsesc și alţii, pe care să-i jertfească în memoria 
marelui bărbat. lertare, oameni! Acest nume dezonorează 
specia voastră, era o bestie care ar fi pustiit toată Franţa cu 


focul războiului divin. 

Acuma putem striga: Trăiască pacea! Mulţumesc cerului că 
nu. Era francez născut! 

Cred că s-au tipărit ultimele cuvinte ale lui Marat, mă 
îndoiesc, însă, să le fi pronunţat deodată. 

lată ultimele cuvinte pe care mi le-a spus mie după ce aflase 
toate numele „Peste puţine zile vă va ghilotina în Paris!” 

Aceste ultime vorbe i-au hotărât soarta. 

Nu vreau să-ţi povestesc amănuntele marilor evenimente; 
jurnalele vor spune totul. Recunosc că m-am hotărât, când am 
văzut curajul cu care voluntarii noștri s-au înscris duminică 7 
lulie; îţi aduci aminte cât m-a entuziasmat aceasta. 

Mi-am promis să-l pedepsesc pe Petion. Pentru că mi-a bănuit 
sentimentele. El mă întrebă ai fi supărată dacă n-ai merge? 

în sfârșit, mă gândii că dacă mulţi oameni de treabă ar veni la 
Paris, pentru a căuta capul unui singur om, ar provoca pierderea 
multor buni cetăţeni. 

Nu merita el atâta cinste, mina unei femei era de-ajuns. 

Mărturisesc că am întrebuințat șiretenia ca să mă primească. 

Când am plecat din Caen, aveam de gând să-l jertfesc în 
mijlocul partidei muntene a Convenţiei Naţionale; dar el nu mai 
venea la Convenţie. 

în Paris oamenii nu pot înțelege cum o femeie neînsemnată, a 
cărei viaţă nu folosește la nimic, se poate jertfi cu sânge rece 
pentru a scăpa patria. 

Mă așteptam să mor pe loc. 

Bărbaţi curajoși, mai presus de orice laudă, m-au apărat de 
furia acelora, pe care i-am nenorocit. Deși aveam sânge rece, 
totuși mi-au făcut rău strigătele câtorva femei, dar cine-și scapă 
patria, nu trebuie să se gândească cât costă aceasta. 

să dea Dumnezeu pacea, cum o doresc eu! Un mare criminal 
a căzut! Fără aceasta, n-am fi căpătat niciodată pace! Fericirea 
patriei mele, este fericirea mea! Nu cred că vor chinui pe tatăl 
meu, care suferă destul prin pierderea mea. l-am scris că de 
frica războiului civil voi pleca în Anglia. Aveam de gând să-l 
omor pe Marat, și voiam să-i fac pe parizieni să cerceteze în 
zadar numele meu. Te rog pe dumneata Cetăţene și pe colegii 
dumitale. Să protejaţi pe rudele mele. 

Am urât numai o singură fiinţă și mi-am arătat sincer 
caracterul. Aceia care mă plâng, se vor bucura de a nu ști în 


grădinile Elisee cu Brutus și alţi eroi ai antichităţii: ceilalți nu mă 
irită fiindcă sunt prea josnici. Sunt puţini patrioţi adevăraţi care 
știu să moară pentru patria lor. Mai toţi sunt egoiști. 

Pentru a trece vremea, mi-au adus doi jandarmi; ziua, mi se 
pare foarte plăcută, noaptea însă nu. M-am plâns de această 
necuviinţă; comitetul nu m-a ascultat. 

Acuma, m-au adus la Conciergerie, și domnii din. Juriu mi-au 
promis să-ţi trimeată scrisorile. 

Urmez așadar! 

Am avut un lung interogatoriu și te rog să ţi-l procuri ind va fi 
publicat. 

La arestare aveam o cuvântare către prietenii păcii. Nu v-o 
pot trimete, voi propune însă s-o publice, dar probabil în zadar. 

Dacă câţiva prieteni vor cere să citească scrisoarea, te rog să 
le-o dai. 

A trebuit să-mi iau un apărător. L-am ales din partida 
muntenilor, anume pe Gustav. Doulcet Pontecoulant; m-am 
gândit că va refuza această onoare, și am vrut să-l cer și pe 
Robespierre. 

E de admirat că poporul m-a lăsat să fiu transportată de la 
închisoarea mânăstirii la Conciergerie.  Povestește asta 
concetățenilor mei din Caen! Aceștia își permit câteodată mici 
revolte care nu se pot astâmpăra așa ușor. 

Mâine la ora 8 voi fi judecată. 

De acuma se va crede în curajul locuitorilor provinciei 
Calvados, căci și femeile sunt în stare să ia hotărâri mari. 

De altfel, nu știu cum vor trece ultimele momente ale vieții 
mele; numai sfârșitul încoronează opera. Nu trebuia să simulez 
indiferenţă în privinţa soartei mele, căci până acum n-am cea 
mai mică frică de moarte. 

Eu am respectat viaţa totdeauna, numai după folosul pentru 
binele comun pe care-l aduce. 

Rămâneţi cu bine! Cetăţeni! Rog pe iubitorii păcii să nu mă 
uite. Prizonierii din Conciergerie, departe de a mă insulta ca 
oamenii de pe stradă, din contra, mă deplâng. Nenorocirea te 
face totdeauna milos, asta-i Ultima mea observaţie. 

Capitolul 133 CHARLOTTE CORDAY ÎN FAŢA JUDECĂȚII 

Ochii tuturor se îndreptară, a două azi la ora 8, asupra 
Charlottei Corday, care era adusă în fața Tribunalului 
Revoluționar. 


Sala cea mare în care se jucau de obicei marile tragedii ale 
revoluţiei, era plină. O mulţime, aproape nebună de iritaţie, 
umplea localul. 

Dar lucru ciudat; îndată ce Charlotte Corday condusă de 
gardiști, intră în sală, amuţiră urletele mulţimii. 

Cu priviri fixe, se uitau cu toţii la figura graţioasă şi zveltă a 
fetei. Chiar și cei mai abrutizaţi dintre spectatori, nu puteau 
înţelege cum o ființă curată a fost în stare să înfigă cuțitul în 
pieptul unui om. 

Fără a pleca capul, cu privirea aţintită asupra judecătorilor, 
Charlotte veni foarte aproape de masa cea Verde. 

O tăcere mormântală domnea în toată sala. 

— Cine ţi-a insuflat o astfel de ură contra lui Marat? întrebă 
președintele, după ce pusese întrebările obișnuite și căpătase 
de la Charlotte mărturisirea faptei sale. 

Ochii tinerei fecioare străluciră de mândrie. 

— N-am avut nevoie de ura altora! zise ea cu o voce hotărâtă, 
aveam destul pe a mea! 

— Dar gândul de a-l omori pe Marat, a trebuit să ţi-l dea 
cineva? întrebă mai departe președintele. 

Un surâs aproape copilăros se arătă pe buzele ciudatei fete. 

— O nu, cetăţene președinte, răspunse Charlotte cu Voce 
blândă. Rău împlinești ceea ce nu s-a născut în propriul tău 
creier! 

— Nebuno! strigă apoi președintele. Ce ar urât în persoana lui 
Marat, acest mare tribun? 

— Ce-am urât? Ce-am urât în persoana Bui? Întrebă Charlotte 
cu ochii fulgerători. Puteţi să mă întrebaţi aceasta fără a roși? 
Crimele lui, cetățene președinte i Președintele o privi sumbru. 

— Ce înţelegi prin crimele marelui bărbat? zise eh. 

— Pustiirea Franţei și punerea ei în stare de asediu, răspunse 
repede Charlotte. 

— Nebuno!. Strigă iar președintele. Ce speranţă ai avut 
omorând pe Marat? 

O strălucire de entuziasm apăru pe fața Charlottei, ea întinse 
mâinile ca pentru a binecuvânta. 

— Am vrut să redau pacea patriei mele, zise ea cu o nobilă 
demnitate. 

— Ei, asta-i, exclamă prezidentul; crezi că ai omorât pe toți 
Marat? 


Charlotte dădu din cap. 

— N-am iluzii, știu că mai sunt monștri în această ţară, dar 
fapta mea hotărâtă va ajunge pe ceilalţi, și afară de asta, sper 
că mai sunt multe fecioare în ţară care gin dese ca mine. 

La un semn al președintelui, un servitor aduse în fața 
Charlottei, cuțitul de care se servise pentru a săvârși fapta. 

— Cetăţeană, recunoști arma? 

Fără voie Charlotte deveni palidă. Faţa ei trăda o adâncă 
emoție. Tânăra fată întoarse capul și respinse cuțitul cu mâna. 

Ea zise cu voce înăbușită. 

— Da, îl recunosc! 

Fouquier-Tinville se ridică de pe scaun. Faţa lui urâtă, 
contractată de patimi, privea cu ură sălbatică spre Charlotte. 

— Ai lovit bine pe marele Marat, ucigașo, strigă procurorul cu 
voce aspră și dispreţuitoare. Da, tu asasină, rușinea sexului 
feminin! Câte crime ai pe conștiință? Vai, mărturisește 
blestemato! Așa ușor nu capătă cineva siguranţa în a omori... 

Un moment ai fi crezut că o grozavă iritaţie va face să cadă 
zdrobit capul tinerei fete, dar ea se ridică îndată și mai mânară. 

— O, monstrule, strigă nenorocita fecioară, cu dispreţ. 
Îndrăznești să mă iei drept asasină! 

— Pentru ce această comedie? strigă Fouquier Tinville, cu 
vocea lui aspră şi antipatică. Ești o asasină, cum nu se poate 
mai blestemată. E destul de rău că această blestemată, care a 
omorât cele mai frumoase Speranţe în inimile francezilor, are 
numai un singur cap. Aș dori să aibă o mie de capete, pentru a 
putea tăia pe fiecare cu o lovitură. Dar destul! Cred că monstrul 
sângeros, numit Charlotte, merită moartea. Nu merită ca 
Tribunalul că se ocupe mai mult de dânsa! Cetăţeni judecători, 
arătaţi doliul vostru pentru marele tribun prin aceea că nu vă 
mai retrageţi spre a vă consulta. Un singur strigăt popular să 
condamne pe criminală. Ridicaţi-vă juraţi de pe băncile voastre 
și pronunţaţi în unanimitate sentinţa că Charlotte Corday merită 
moartea! 

Un murmur înăbușit se ridică în sală. 

Juraţii se ridicară zgomotos, ţinând mâinile în sus. 

— Da, da! Charlotte Corday merită moartea! 

Atunci se ridică președintele și declară cu voce indiferenţă 
sentința de condamnare a tinerei fete. 

Președintele se uită pe ceas. 


— Este ora două după amiază! ordon ca Charlotte să fie dusă 
la moarte peste două ceasuri! 

Hotărârea preşedintelui provocă o veselie sălbatică. 
Izbucneau acum, toate patimile bestiale care fuseseră înfrânte 
prin mândra înfățișare a fetei. 

— La piaţa Grevei! strigau cu toţii. 

Într-un minut toată sala era golită. Mulțimea alerga spre piaţa 
Grevei. 

Fiecare voia să găsească un loc bun, cât mai aproape de 
eșafod, pentru a vedea bine decapitarea asasinei. 

Charlotte Corday primi sentinţa cu un surâs liniștit, senin. 

Moartea n-o înspăimânta deloc. 

Chiar în momentul când se născuse în inima Charlottei, 
hotărârea pentru această faptă sângeroasă, ea renunţase la 
viaţă. 

Capitolul 134 EXECUTAREA CHARLOTTEI CORDAY 

Nenorocita fu dusă înapoi la Conciergerie. 

Prea repede trecură cele două ceasuri pe care Charlotte le 
petrecu gândindu-se. 

Cineva bătu la ușă. 

Imediat intrară trei bărbaţi. 

Unul avea niște hârtii în mână, celălalt un foarfece și cămașa 
roșie a paricizilor. 

în Franţa era obiceiul ca ucigașilor de părinţi să li se pună 
pentru drumul la eșafod o cămașă roșie lungă până la pământ. 

Nenorociţii trebuiau să primească moartea îmbrăcaţi astfel. 

Cei trei bărbaţi stăteau în fundul odăii. 

Erau doi servitori ai justiţiei și Enric Sanson, Călăul din Paris. 

Cu durere în suflet, privea Enric fecioara graţioasă care 
trebuia să fie decapitată. Eh urmărise cu emoție condamnarea 
ucigașei lui Marat.; 

Călăul din Paris era de acord cu tânăra fată, știa că ea făcuse 
o faptă eroică și nu o crimă mișelească. 

Și totuși Enric Sanson, în calitatea lui de călău trebuia s-o 
ducă la eșafod. 

— Pentru Enric funcţia lui îi devenea din zi în zi mai 
îngrozitoare. Dacă n-ar fi depus jurământ să execute sentinţele 
de moarte, ar fi demisionat demult. 

în acest moment privirea Charlottei căzu asupra lui Enric 
Sanson. 


Tânăra fată deveni palidă; fără a-l cunoaște pe Enric, simţea 
instinctiv că se afla în faţa călăului din Paris. 

— Nu-i așa, că dumneata ești cetăţeanul Sanson? întrebă 
Charlotte. 

Enric se înclină și se apropie de tânăra fată. 

— Eu sunt, răspunse el scurt, cu vocea înăbușită de emoție. 

— Ești cunoscut și în Caen; este o funcţie serioasă și plină de 
răspundere! zise Charlotte. 

Unul din servitori dădu foarfecele lui Enric. 

— Trebuie să-ţi tai frumosul dumitale păr castaniu! murmură 
Enric Sanson. lartă-mă, dacă te jignesc cu asta. O fac eu singur; 
de altfel este slujba calfelor mele, dar cred că-ţi fac un bine, 
scăpându-te de atingerea lor! 

Ochii Charlottei străluciră de recunoștință. 

Ea se așeză pe un scaun, își lăsă jos pălăria de pe cap, își 
despleti părul frumos și lung de culoare castaniu-deschis, și făcu 
semn lui Sanson că este gata. 

Când părul căzu, Charlotte se întoarse către Enric Sanson. 

— Vrei să-mi faci un bine? murmură tânăra fată. 

— Dacă-mi va fi cu putinţă, cu mare plăcere, răspunse Călăul. 

— Atunci ia părul, și trimete-l sorei mele la Caen. Ca amintire, 
o să-l împartă prietenelor mele. 

Enric se înclină mișcat. 

— Dorinţa dumitale este poruncă pentru mine, zise Enric, 
aplecându-se și ridicându-L Poţi fi sigură că dorinţa dumitale va 
fi îndeplinită. 

Apoi Enric, luă cămașa roșie din mâna celui de al doilea 
servitor al justiţiei. 

Charlotte se sperie. 

— Trebuie s-o îmbrac? 

— Trebuie! zise Enric blând. Este voinţa tribunalului. Charlotte 
plecă capul cu supunere apoi își aruncă repede cămașa cea 
roșie peste îmbrăcămintea ei. 

Enric Sanson devenise foarte palid. 

Din nou se apropie de fată. 

— Niciodată slujba nu mi-a fost mai grea ca azi, când trebuie 
să nimicesc atâta graţie și nevinovăție, murmură el. 

— Ah, înţeleg, acuma trebuie să mă legi? întrebă Charlotte. 

Enric plecă capul, el nu putu vorbi în acest moment. 

— Pot să păstrez mănușile? întrebă Charlotte mi-au strâns 


mâinile așa de tare la arestare, încât mai am cicatrice. 

— Te voi lega fără să te doară! 

— Într-adevăr oamenii aceia nu sunt atât de experimentați ca 
dumneavoastră, răspunse Charlotte surâzând, și întinse de 
bunăvoie mâinile către Călău... 

Peste zece minute, Enric Sanson era în trăsură cu nenorocita. 

Enric o rugă pe Charlotte să se așeze, dar tânăra fată refuză. 

Ea rămase în picioare, mulţimea stătea grămadă lângă 
eșafod. 

Strigăte și înjurături fură pronunţate contra Charlottei cu cât 
se apropiau de eșafod, deveneau mai slabe. 

înainte de Piaţa Grevei, Charlotte tresări; la o fereastră 
deschisă erau mai mulţi bărbaţi. 

— Cine sunt aceștia? întrebă Charlotte Corday pe Călău. 

Enric Sanson ridică privirea. 

— Sunt cetățenii Robespierre, Danton și Camille Desmoulins! 

Charlotte Chordiy îl privi gânditoare. 

Robespierre părea foarte iritat și vorbea animat cu colegii lui. 
Dar, aceștia, păreau a nu-l asculta și priveau curioși pe 
condamnată. 

în acest moment, Charlotte Corday ridică mâna dreaptă spre 
fereastră, ca pentru a-i conjura și în același timp amenințând. 

Enric Sanson băgă de seamă că Robespierre și colegii lui 
deveneau palizi și se dădeau înapoi de la fereastră. 

Înţeleseseră oare prevenirea misterioasă pe care le-o 
trimetea condamnata? 

Enric Sanson nu mai putu să-și ia privirea de la faţa nobilă a 
Charlottei. 

Părea cu neputinţă ca tânăra fecioară să rămână așa de 
blândă și curajoasă în fața mort îi. 

Din când în când, numai, un. Suspin îi venea pe buze. 

Enric șopti compătimitor: 

— Drumul e lung, dar am ajuns repede la ţintă! 

— Da, puteam fi siguri că vom ajunge! răspunse Charlotte, 
surâzând liniștit! 

Când ajunseră în Piaţa Grevei, Enric Sanson se așeză în faţa 
Charlottei, pentru ca ea să nu vadă ghilotina. 

Dar fata se plecă hotărâtă înainte. 

— Am dreptul să fiu curioasă, zise surâzând Charlotte, căci n- 
am văzut niciodată ghilotina. 


Peste câteva secunde trăsura se opri lângă eșafod. 

Deși legată, Charlotte sări sprintenă din trăsură, și se urcă 
repede pe eșafod aruncându-se pe scândura de legat. 

Enric Sanson mai era încă pe scară. Dar nu voi să 
prelungească chinul tinerei fete. De aceea făcu semn primei 
calfe să dea drumul cuţitului, ceea ce de obicei trebuia să facă 
el. 

Într-o clipă, totul era săvârşit. 

Nicola își făcuse slujba cu o repeziciune uimitoare; 

Un oarecare Legras, cel din urmă ucenic al lui Enric, pe care-l 
primise doar de câteva zile, ridică capul Charlottei și-l pălmui 
până se roșea. 

Cu groază, Enric văzu fața Charlottei înroșită de brutalitatea 
pe care suferise. 

— Mișelule, să nu mai dai pe la mine? strigă ei îngrozit. 
Pleacă, ţi-am spus! 

Legros aruncă o privire răutăcioasă asupra meșterului său. 

— Hai. Cară-te! Strigă Enric cu o voce ascuţită și se întoarse 
cu dispreţ. 

— Stăpâne! Eu nu l-am putut împiedica! Murmură prima calfă. 

— îngrijește ca nenorocita să fie îngropată onorabil! zise Enric 
Sanson, șoptind. 

El mai aruncă o privire asupra capului fetei, care și acuma era 
frumos, apoi părăsi eșafodul. 

— Da, desigur, murmură Enric Sanson făcându-și loc prin 
mulțime, sufletul Charlottei Corday s-a urcat la cer. Era 
nevinovată ca un înger! Inima ei a bătut numai pentru patrie! 

Martiră a libertăţii, ea s-a urcat la cer! 

Capitolul 135 ÎNHUMAREA LUI MARAT 

Partizanii lui Marat spumegau de furie. 

Moartea eroicei Charlotte Corday, li se părea o prea mică 
ispășire. 

îndată după moartea tribunului, partizanii aruncaseră cele 
mai nerușinate bănuieli asupra celor mai aleși ai naţiunii. 

Revoluţionari însemnați fură acuzaţi de a fi aţțâţat pe 
Charlotte Corday să-l omoare pe Marat. 

Partizanii lui Marat strigau în gura mare, că nicio mare de 
sânge nu era de ajuns pentru a spăla pata pe care uciderea lui 
Marat o aruncase asupra revoluţiei franceze. 

Nenorocitul oraș Caen, care trimisese din sânul lui pe 


Charlotte Corday, putea cu drept cuvânt să tremure. 

Chiar în aceeași zi în care Charlotte Corday fu executată, 
Convenţia hotărî să trimită un delegat special al Comitetului 
Binelui Public, cu puteri nemărginite la Caen. 

Cu alte cuvinte, asta însemna să predea eșafodului jumătate 
din locuitori. 

Căci un delegat al Binelui Public, se făcea și el suspect, dacă 
nu tăia zilnic vreo douăsprezece capete pe ghilotină. 

Se hotărăsc a i se face lui Marat o superbă înmormântare, ca 
unui martir al libertăţii. 

Zi și noapte, casa tribunului era înconjurată de mulţime. 

Ai fi putut crede că murise unul din acele suflete nobile, care 
se devotase toată viaţa pentru ajutorarea celor săraci și fără 
apărare. 

Era tragic să vezi femei, bărbaţi, copii și bătrâni, plângând 
într-una moartea acelui monstru. 

În seara zilei executării Charlottei, cadavrul lui Marat fu dus la 
biserica Franciscanilor. 

Acolo, trebui să mai stau două zile expus, după hotărârea 
Convenţiei. 

în jurul sicriului, localul era prefăcut într-o dumbravă de lauri. 
Trandafiri, viorele, și alte flori, acopereau cu totul cadavrul 
acoperit de o pânză albă. 

— Numai faţa îi era descoperită. Pe frunte avea coroane de 
lauri. 

Dar nici acest semn de glorie nu putea șterge expresia de 
bestialitate și vulgaritate de pe fața mortului. 

„Cordelienii” — astfel erau numiţi partizanii lui Marat care își 
ţineau ședințele în biserica Franciscanilor, hotărâseră ca Marat 
să fie îngropat în grădina bisericii. 

În şiruri lungi, cordelienii erau adunaţi lângă sicriul tribunului, 
ziua și noaptea. 

Biserica era plină de curioși. 

în sfârșit venise ceasul înmormântării. 

întovărășit de un cortegiu așa de mare încât la ora șase seara, 
avea capătul în grădina bisericii, pe când celălalt capăt ajunsese 
la biserică abia la miezul nopţii, sicriul fu așezat în mormânt. 

Toţi furioșii și vagabonzii care au pătat revoluţia franceză și al 
căror conducător fusese Marat, se strânseră în jurul tribunului. 

Se ţinură cele mai grozave discursuri. 


Urlete și strigăte întovărășeau vorbele fiecărui orator. Se jura 
răzbunare, de către partizanii lui Marat. 

Locuitorii din Caen fură desemnaţi ca jertfe pentru cel mort. 

Fumul torţelor formase un nor des în jurul întregii grădini. 

Feţele mulţimii, deja aţâţate de vin, erau sinistru luminate de 
torţe. Patimile cele mai brutale se arătau pe feţele lor. 

Era un moment groaznic, umilitor, pentru mândra și nobila 
Franţă, setoasă de libertate! 

Pe altar era bustul lui Marat și cămașa plină de sânge în care 
fusese omorât. 

La una din ședințele următoare, Convenţia ordonă ca Marat să 
fie așezat în Panteon. 

Acolo erau toate spiritele mari ale Franţei, acolo trebuia să fie 
Marat! 

Mulțimea mai pătimașă ca oricând, făcu strașnice manifestații 
contra reginei, nenorocitei Maria Antoinetta. Zeci de mii de 
oameni înconjurau Templul. 

Toţi urlau, strigau, și cântau celebrul cântec: „Doamna Veto a 
jurat, ca tot Parisul să fie sugrumat.” 

Nenorocita regină ședea în celula rece și întunecoasă, cu 
copiii ei. 

Copii plângeau și strigau, se lipeau cu frică de mama lor. 

Maria Antoinetta avea o privire fixă și rătăcită. 

Nu putea plânge, nu se putea văita, nici ruga, simţurile îi 
muriseră. 

Inima ei sfâșiată de nenorocire se împietrise; 

Capitolul 136 BANDIŢII URMĂRIȚI 

Trebuie ca în povestirea noastră, să ne întoarcem cu câteva 
luni înapoi, în noaptea grozavă când Antonio cu tovarășii lui 
fugiseră pe acoperiș. 

Cât de puternic era Antonio, totuși greutatea lui Pippin, pe 
care îl purta pe spate, îl epuizase. 

Antonio, alergând împreună cu al treilea tovarăș, strecurându- 
se pe lângă case, scotea înjurături sălbatice. Cei doi bandiți 
căutau să ajungă cât se poate de repede la hotelul „Mizeria 
veselă”. 

— Du-te înainte, dă-ţi și tu osteneală! striga Antonio 
tovarășului său, ciuma să te ia, măi băiete! Vrei să ne prindă 
gardiștii municipali? 

Dar Cartrousse obosise. Şi apoi era necăjit de nereușita 


întreprinderii de azi. 

— Dă-o dracului! Aș vrea să nu-l fi văzut niciodată pe artistul 
acesta! Strigă el către Antonio, aruncând o privire asupra 
negrului Pippin. Ce o să ne facem? N-avem niciun ban și 
hotelierul de la „Mizeria veselă” nu ne dă pe datorie! 

— Ei asta-i. Va trebui să ne dea! Strigă Antonio necăjit. ÎI silim 
noi pe pungașul ăla bătrân! 

Cartrousse râse. Avea și el părerile lui în această privinţă. 

Astfel ajunseseră pe străzile mai animate ale Parisului. 

De mai multe ori, bandiții întâlniseră lucrători care mergeau la 
lucru. 

Aceștia se opriseră și aruncaseră priviri uimite asupra 
cortegiului. 

— Dă-l dracului! strigă Antonio, dând un ghiont lui Pippin, 
scoală-te bre! E vreme acuma de leșin? 

— Dacă băiatul ar putea să alerge! strigă și celălalt. 

— Păcătosul ăsta cu leșinul lui, o să ne ducă pe toţi la eșafod! 
zise Antonio. Pe cinstea mea, îi dau o împunsătură de cuțit în 
coastă! 

— Desigur! Asta-i părerea mea! Murmură Cartrousse. Atunci 
cel puţin n-o să poată spune palavre! 

în ochii lui Antonio străluci bestialitatea. Dar îndată părăsi 
acest gând! 

— Nu, nu merge! murmură el. Nu trebuie să ne gândim la 
asta! Băiatul știe prea multe, și dacă scapă cu viaţă, poate să ne 
folosească și mie și celorlalţi! Apucă deci! Trebuie să-l ducem 
mai departe! 

în același moment, banditul se întrerupse. Se auzi un strigăt. 

Se dădură înapoi îngroziţi. La mică depărtare de ei, erau trei 
gardiști municipali. Aceștia se întorceau de la rondul de noapte. 

— Hei! Ce-i acolo? Intrebă unul din soldaţi. Pe cine duceţi 
acolo? 

— Tulește-o băiete! strigă Cartrousse. Nu ţi-am spus că din 
pricina băiatului ăstuia o s-o păţim! 

Cartrousse nu mai așteptă răspunsul tovarășului. Băiatul 
căruia îi tremurau membrele din pricina fricii de moarte, începu 
să alerge ca săgeata pe lângă case. 

— Stai! Stai! Strigă Antonio scrâșnind din dinţi. Nu pot fugi 
așa de tare cu greutate în spinare! Să vă ia dracu pe amândoi! 
Stai, îţi spun. 


Dar Antonio striga în zadar, celălalt fugea și mai tare. 

Antonio înjura mereu. Cu plăcere l-ar fi aruncat pe Pippin pe 
asfalt. Dar acuma nu îndrăznea, căci îi era teamă ca negrul 
Pippin să cadă în mâna poliţiei. 

Antonio însă nu prea avea încredere în bunătatea lui Pippin, 
care era în stare să trădeze totul din lașitate, la un interogatoriu 
aspru. 

Asta însă nu trebuia să se întâmple cu niciun chip. 

— Drace să-i fi împlântat cuțitul în coaste! Acuma e prea 
târziu! 

Cu ultimele lui puteri, Antonio se târî mai departe. 

— Stai, ori te împușcăm! se auzi în acest moment îndărătul 
criminalului fugar. 

— Să vă ia dracu! zise Antonio, fără a întoarce capul. 

— Stai! Stai! Se auzi iar strigând. Un moment Antonio avu 
sentimentul că un glonţ îi trecuse pe la ureche. 

îndată se auzi a doua detunătură. 

— Drace, drace! strigă Antonio, care era fericit că scăpase 
neatins. Acuma toată vecinătatea o să sară pe voi! O 
împușcătură dimineaţa pe străzile Parisului! Drace, o să 
deștepte pe toată lumea! 

Deodată Antonio văzu că tovarășul lui care alergase, căzuse 
la pământ. Banditul era întins pe asfalt, nemișcat. 

— Afurisit! strigă Antonio, care ajunsese în acest moment pe 
cel căzut, l-a nimerit! Cartrousse! Strigă banditul trecând în 
fugă, nu spune nimic, rămâi tare! Auzi? 

Un vaiet dureros fu răspunsul; cele două gloanţe trebuie să-l fi 
rănit greu pe bandit, poate mortal. 

Antonio nu se opri. El apucă și mai bine capul negrului Pippin, 
și cu ultimele puteri, fugi. 

Sudoarea-i curgea în picături mari de pe frunte. Ochii îi ieșeau 
din orbite. Răsuflarea îi trecea fierbinte pe buze. 

Gardiștii strigară din nou. Dar Antonio închise ochii. El știa că 
totul atârna de repeziciunea lui, de o secundă. 

— Stai, sau tragem iar! strigară gardiștii. 

În acest timp Antonio văzu ici și colo oameni curioși ieșind din 
case. Aceștia puteau să alerge și ei după dânsul. 

Criminalul, copleșit pe de o parte de greutatea corpului lui 
Pippin și pe de alta obosit de fugă, zări o crăpătură de zid la 
stânga, prin care se strecură. 


Abia făcu câţiva pași și văzu la dreapta iar o ulicioară. În 
aceasta criminalul dispăru. 

în acest timp cei doi gardiști ajunseră la Cartrousse. 

— Aha! Pe ăsta l-am nimerit |, zise unul din ei. Să vedem ce 
fel de pasăre este. 

— Merg înainte! zise celălalt, trebuie să alerg după celălalt cu 
leșinatul în spate. Cine știe ce crimă s-a făcut! 

— Du-te! zise cel dintâi. 

Dar zadarnice fură ostenelile lui. 

În încurcăturile de străzi și stradele care apărură în faţa 
gardistului, cu greu putea să se orienteze și mai cu seamă să 
urmărească pe criminal. 

Gardistul se întoarse la tovarășul lui. 

ÎI găsi ocupat cu corpul lui. Cartrousse. 

O grămadă de curioși speriaţi de împușcături discutau cu 
animaţie despre cele întâmplate. _ 

— Ei, cine ești? De ce nu te-ai oprit când am strigat? Intrebă 
gardistul pe cel rănit. 

Acesta gemea dureros. 

Sângele îi curgea dintr-o rană pe care o avea în spate. 

— Drace! L-ai nimerit bine! Zise unul din gardiști către 
tovarășul lui. Cred că ăsta n-o mai duce mult! Trebuie să 
aducem o targă și să-l transportăm cât se poate de repede la 
spital! 

Zis și făcut. Unii din curioși erau gata să-i ajute pe gardiști. 

Peste un sfert de ceas, Cartrousse, rănit de moarte, eră întins 
pe targă. 

Apoi tristul cortegiu se puse în mișcare spre spital. La spital 
doctorul examină îndată pe rănit. 

— Ai nimerit bine, cetățene gardist! zise doctorul. Peste 
câteva ceasuri moare! 

Capitolul 137 MĂRTURISIRILE CRIMINALULUI 
MURIBUND 

îndată se anunţară cele întâmplate, autorităţilor judecătorești. 

În săptămâna asta judecătorul de instrucţie, Fauvel era de 
serviciu pentru a cerceta denunţările zilnice. 

Astfel că funcţionarul plecă imediat la spital întovărășit de un 
comisar? 

Acolo îl primi doctorul. 

Acesta îi spuse îndată, că nu credea, ca acel criminal, să 


trăiască mai mult de câteva ceasuri. 

— Glonţul l-a lovit bine! zise doctorul. Orice ajutor omenesc, 
este de prisos. 

Fauvel se îndreptă spre strimta celulă, în care zăcea 
Cartrousse. 

Criminalul simţea și el că va muri. 

Avea dureri groaznice. 

Când intră judecătorul de instrucţie, întoarse puţin capul și 
gemu. 

— Ah, cum mă doare și cum mă arde! striga Cartrousse, 
zvârcolindu-se pe pat. Nebun, nebun ce am fost! Dacă îmi 
asculta Antonio sfatul și isprăvea cu negrul Pippin, n-aș zăcea 
aici! 

Judecătorul ascultă atent vorbele banditului. 

— Mi se pare? ai umblat pe drumuri rele! Zise Fauvel 
aplecându-se asupra rănitului. 

Cartrousse holbă ochii. 

— Drumuri rele? zise el cu vocea înăbușită. Să mă ia dracu, 
dacă erau drumuri bune! Dar... dar... 

Nu putu vorbi mai departe. Era vădit epuizat. 

— Spune! zise judecătorul de instrucţie, care vedea bine că 
trebuia să se folosească de fiecare minut, mim ai ajuns să nu 
asculţi avertismentul gardiștilor? 

Fauvel aflase deja întâmplările ultimei nopţi. EL știa despre 
spargerea încercată în căsuţa pe care o locuia Adella de Barry 
cu servitorul ei. 

— Răspunde! zise Fauvel cu voce stăruitoare. N-ai luat parte 
astă noapte la spargerea care... 

— Ştii; știu deja, bâigui criminalul Nu, nu! Zău nu neg, eu... 

— Poţi susţine ce vrei! Este numai o presupunere a mea! Zise 
judecătorul. Dar te las să te gândești dacă în fața morţii care va 
veni peste câteva ceasuri, nu e mai bine să spui adevărul. 
Minciuna nu-ţi poate folosi la nimic, din contră, spunând 
adevărul faci un serviciu justiției și în același timp îţi ușurezi 
conștiința! 

Aceste cuvinte făcură o adâncă impresie asupra lui 
Cartrousse care deveni palid. Un tremur violent îi trecu prin tot 
corpul. 

— Să mor? să mor? Murmură el. Nu, nu vreau să mor. Viaţa e 
așa de frumoasă, eu sunt așa de tânăr! Și așa de nepregătit... 


Ah! E groaznic! 

Doctorul care era și el în odaie, luă îngrijorat pulsul rănitului. 

— Trebuie să nu-l irităm, căci astfel moare îndată! zise el 
către judecător. 

Dar criminalul privise cu ochi strălucitori și atenţi faţa 
doctorului. Evident, Cartrousse înţelese fiecare vorbă. 

— Vasăzică, totuși! totuși! Suspină el, căzând pe pernă. Ah, 
dacă n-aș fi luat parte, nebun ce sunt! Dar știam de mai înainte 
că o să aibă sfârșit rău! Măgarul ăla de Pippin, negrul Pippin. 

— Ce nume e ăsta? întrebă încordat judecătorul de instrucţie. 

Enric Sanson încunoștiințase pe Fauvel de curioasa întâlnire, 
pe care el, Călăul din Paris, o avusese cu negrul Pippin, după 
ușa telalului Senac. 

De altfel, numele negrului Pippin, deșteptă un mare interes 
judecătorului de instrucţie. 

— Ei bine, zise Cartrousse, pe când o. Vie antipatie se arătă 
pe faţa lui, negrul Pippin a pus toate la cale! Ne-a promis 
milioane, pungașul! Și ce sfârșit am ajuns? Acum am glonţul în 
mine... ah, cum mă arde, cum mă doare! 

— Focul iadului va arde și mai tare! șopti la urechea 
muribundului, judecătorul. 

Cartrouse se holbă ochii. 

— Ce spui? murmură el cu buzele palide, focul iadului, zici?... 
Ah! Vă spun tot ce știu! 

— Asta-i cuminte, din partea dumitale! zise judecătorul. 

— Ei bine, eram și eu acolo, când am intrat cu toţii în casa 
aceea singuratică. 

— Ah, ah! îl întrerupse judecătorul, vasăzică, dumneata erai 
acela, care a fost lovit de glonţul revolverului locuitoarei acelei 
case? 

Cartrousse dădu din cap. 

— S-o ia dracu! strigă el. Măcar dacă nimerea bine să fi rămas 
mort pe loc pungașul ăla de Pippin! Așa însă... 

Cartrousse se întrerupse. Trebuia să-și adune puterile pentru 
a putea vorbi. Apoi povesti toate întâmplările nopții. 

— Așa! zise judecătorul după ce criminalul sfârșise. Vasăzică 
la hotelul „Mizeria veselă” l-a dus tovarășul dumitale, Antonio, 
pe negrul Pippin leșinat!? 

Cartrousse scoase o teribilă înjurătură. 

— Da, acolo l-a dus pe negrul Pippin! suspină el. Judecătorul 


de instrucţie făcu un semn comisarului. Acesta pricepu foarte 
bine semnul. El ieși din odaie și fără să piardă un moment, 
comisarul cu subalternii săi se îndreptară spre cârciuma 
binecunoscută „La mizeria veselă.” 

— O, eu știu și mai mult! izbucni Cartrousse. Siguranţa că va 
trebui să moară, a deșteptat în inima criminalului o furie 
nebună. 

Cartrousse nutrea din totdeauna oarecare aversiune contra 
negrului Pippin. întâmplările acestei nopţi, la care nu numai că 
n-a câștigat nimic, dar era cât pe aci să-și piardă și viaţa, au 
Completat aversiunea lui. 

— Voiţi să mă ascultați, domnule judecător de instrucţie, 
atunci vă voi comunica și mai multe! zise Cartrousse cu voce 
aproape neînţeleasă. 

— Te ascult! răspunse judecătorul. El nu-și închipuia ce viu 
interes va deștepta în el mărturisirea muribundului. 

— Haide, dar! murmură Cartrousse, trebuie să... știți... 
domnule judecător, că e obicei printre criminali de a-și povesti 
unii altora crimele lor mai de soi! Când stăteam împreună la un 
rachiu și ne plictiseam, apoi ne mai povesteam câte ceva. 

— O, știu asta! zise Fauvel, privind cu nerăbdare pe 
muribund. Așadar Pippin cel negru pe care nu-l poţi suferi v-a 
povestit și el ceva de soi? 

— Drace! Nu-l pot suferi, așa-i, aveţi dreptate domnule 
judecător de instrucţie! Izbucni Cartrousse pe când faţa sa se 
contractă iar, plină de ură. Aș muri bucuros de aș ști că-i 
pregătesc ticălosului o jucărie bună! 

— Bine, bine!. Zise Fauvel, spune deci, ce ai de spus! 

— Ascultaţi, ascultați! izbucni muribundul. Ştiţi desigur de 
dublul asasinat, care s-a comis în strada Bellevue? 

— Cum? Ce? lzbucni la rândul său Fauvel uimit. Ochii 
judecătorului de instrucţie se măriră. Plin de o vie încordare se 
uita în ochii ucigașului. Cum, ce ai spus? Vorbești de uciderea 
cetățeanului Colmin și a nepoatei stole? 

Cartrousse afirmă cu capul. 

— Da desigur! izbucni el, respirând cu greutate. Pe cât știu, s- 
a prins un altul, nevinovat, care stă acum în preventie. 

— Foarte bine, foarte bine! murmură Fauvel, care îngălbeni 
deodată, un mecanic numit Carol Tellier! Dosarul s-a încheiat și 
a fost înaintat judecătorilor! 


— Ha, ha, ha. Puteţi să vă scutiţi de această osteneală! 
Izbucni Cartrousse cu vocea aproape stinsă. Dublul asasinat, nu 
l-a comis nimeni altul, decât... decât... 

— Ei? îl întrebă judecătorul de instrucţie  nerăbdător. 
Cartrousse făcu în zadar câteva sforțări pentru a-și completa 
mărturisirea. 

El duse mina la inimă. 

— Vai, cum mă arde! cum mă arde, murmura într-una. Cum 
mi se întunecă înaintea ochilor! La dracu, oare trebuie să mor? 
Oare nu-i niciun doctor care să mă scape? Ajutor! Scăpare! 
Gemea nenorocitul. 

Fauvel îl apucă de spate şi-l clătină. 

— Nu te gândi la sfârșitul dumitale! îi zise judecătorul, 
gândește-te ce mare serviciu vei aduce justiţiei, dacă vei urma 
cu mărturisirile dumitale! Spune-mi, cine a e omis, după părerea 
dumitale, dublul asasinat din strada Bellevue? 

— Cine? Cine? Şopti el cu voce înăbușită. În timp ce respira 
gâfâind. Pippin l-a comis! El mi-a povestit, nu odată, de mai 
multe ori! 

— Pippin cel negru l-a comis? strigă judecătorul de instrucţie. 

Da, da! El și nimeni altul! Murmură nenorocitul a cărui 
respirație devenea tot mai scurtă și mai neregulată. | s-a 
deschis ușa de... de... de femeia... de... de... 

Criminalul tăcu iar. 

— Vorbește! spune! Strigă judecătorul de instrucţie, fără a 
lăsa nenorocitului măcar un singur moment pentru a se odihni. 
Vrei să spui că Pippin cel negru, a comis asasinatul asupra 
cetăţeanului Colmin și: că nepoata acestuia... 

— Ea... ea... l-a pus la cale. Murmură muribundul, așa mi-a 
spus ticălosul, dar eu nu cred! 

— Şi Carol Tellier, mecanicul? îl cerceta judecătorul de 
instrucţie cu o teribilă încordare. 

— Vai, acela e un prost!... un prost, murmură iar muribundul. 

Ochii i se dilatară... Culoarea feţei sale deveni de o paloare 
cadaverică. Gâfâind, mai fluieră vreo două-trei respiraţii scurte. 
Apoi încă o zgudui tură slabă dar decisivă, care-i străbătu tot 
corpul și inima criminalului încetă de a mai bate. 

Cartrousse dispăru în mijlocul păcatelor pentru a da socoteală 
înaintea tronului celui Atotputernic pentru viaţa-i păcătoasă. 


Capitolul 138  ÎNDOIELILE JUDECĂTORULUI DE 
INSTRUCTIE 

Judecătorul de instrucție stătea lângă cadavrul criminalului, 
foarte mişcat. In zadar chemă el doctorul; în zadar încercă 
acesta toate mijloacele de reînsuflețire. Cartrousse era: mort. 

Judecătorul de instrucție era foarte agitat. Ce era acum de 
făcut? Ce însemna această mărturisire? 

Se înțelege că Fauvel pricepu îndată, că nu trebuia să se 
bazeze pe cuvintele lui Cartrousse. Din spusele criminalului se 
vedea foarte bine că acesta avea o ură nebună împotriva lui 
Pippin cel negru. Pe lângă aceasta, mărturisirile lui, n-au fost 
dovedite cu nimic. 

Cu toate acestea, erau un indiciu. Să fie într-adevăr Carol 
Tellier nevinovat? Să fie oare cu putință ca astfel să se 
înlănțuiască dovezile în jurul unui om nenorocit și nevinovat, 
încât să-l ducă la o pieire sigură? 

Pentru întâia dată în viaţă, Fauvel simţi deșteptân-du-i-se în 
inimă îndoiala. 

Dar nu! Aceasta e cu neputinţă! Vinovăţia lui Teilier e vădită 
ca lumina zilei ! La aceasta, se mai adaugă toată atitudinea 
deținutului. 

— Acum, Își zise judecătorul de instrucţie, comisarul trebuie 
să fie norocos. Dacă reușește să-l prindă pe numitul Pippin cel 
negru în cârciuma „La mizeria veselă” atunci afacerea e 
câștigată pe jumătate! Poate că, flăcăul speriat de arestarea 
neașteptată, se va putea hotărî la o mărturisire. 

Judecătorul de instrucţie, stătu câtva timp pe gânduri, 
ținându-și mina stângă pe frunte. 

— Imi vine ameţeală când mă gândesc la urmările unei astfel 
de mărturisiri, murmură Fauvel. Carol Teilier să fie nevinovat?! 
Nu, nu, e imposibil! Dar poate că nu-i atât de vinovat pe cât se 
crede! Eu presupuneam de mult că ucigașul trebuie să aibă 
complici. In orice caz, Carol Teilier trebuie să fi luat parte la 
spargere și la asasinat! 

Judecătorul de instrucţie părăsi spitalul în care prezenţa sa 
era acum de prisos. Adâncit în gânduri se îndreptă spre 
cabinetul său de lucru. 

Cu o încordată nerăbdare, judecătorul de Instrucție aşteptă 
întoarcerea comisarului. 

Dar răbdarea lui Fauvel fu pusă la o grea încercare. Inserase 


deja și nu se vedea nicio urmă de emisar. 

În schimb, judecătorul de instrucţie primi o altă vizită. O 
femeie tânără, voalată, ceru să fie primită. 

Uimit, judecătorul de instrucţie porunci să fie introdusă în 
cabinetul său. 

— Cu cine am onoarea? întrebă Fauvel, ridicându-se de pe 
scaun. 

Tânăra femeie dădu la o parte voalul Ea arătă o față de o 
frumuseţe orbitoare. 

— Eu sunt Orfelia, Sanson, sora călăului din Paris, începu fata. 

— Ah! zise judecătorul de instrucţie, indingnându-se puţin 
înaintea acestei fete frumoase. In ce împrejurare ați venit la 
mine? 

Am venit să vă cer o mare favoare, domnule judecător de 
instrucţie! Murmură Orfelia, ai cărei obraji se acoperiră deodată 
de un roșu aprins. 

Plină de pudoare, tânăra fată plecă ochii în jos. 

— Dacă voi putea să vă servesc cu ceva, bucuros, zise Fauvel. 
Cu toate că drept vorbind, nu pricep... 

— Veţi afla îndată! îl întrerupse Orfelia cu ton ferm. Vă cer 
favoarea unei convorbiri cd. Deţinutul Carol Tellier. 

Fauvel se cutremură. Dădu la o parte ochelarii săi strălucitori 
și privi uimit pe tânăra copilă. 

— Vreţi să vorbiți cu arestatul Carol Tellier, cetățeană 
Sanson? întrebă Fauvel. Dar aceasta nu-i permis! Tellier e un 
deţinut preventiv... 

— O, aveţi bunătatea să nu-mi refuzaţi cererea! zise Orfelia 
cu un ton pasionat. 

— Dar ce motiv puteţi avea, să vă întâlniți cu acest criminal? 
întrebă Fauvel cu rezervă. Și cam bănuitor, scrută din ochi pe 
aceea care stătea în faţa lui. 

— Vai, el nu-i vinovat! murmură Orfelia. Aș putea să jur, că 
numai soarta-i nenorocită a putut să. Ingrămădească atâtea 
bănuieli împotriva lui! Carol Tellier, este desigur, incapabil de a 
comite o faptă atât de îngrozitoare! Fauvel ridică din umeri. 

— Prea vorbiţi cu Convingere! zise el. Regret că nu pot 
împărtăși părerea dumneavoastră! 

Un moment domni în odaie o tăcere adâncă. 

— Dar spuneţi-mi, zise iar Fauvel după ce se plimbă de câteva 
ori de-a lungul odăii, ce interes aveţi pentru Carol Tellier? Pe cât 


știu nu-i înrudit cu dumneavoastră și apoi e și însurat... 

— El a venit la mine după ajutor pentru femeia lui, care era 
bolnavă pe moarte! murmură Orfelia. 

— Foarte Bine, foarte bine! zise judecătorul de instrucţie. 
Femeia lui Tellier a fost bolnavă pe moarte! Acum, ea a și murit! 

— Da, din nenorocire n-am putut să o mai ajut! Dar am avut 
ocazia să observ adânca disperare de care era cuprins Carol 
Tellier, lângă patul de durere al nevestei sale. Un bărbat care 
simte atâta, nu poate să fie ucigaș! 

— Acestea sunt păreri! zise judecătorul de instrucţie dând din 
umeri. Și acum desigur vă interesaţi de Carol Tellier? 

— Da, îi promisesem să mai trec să îngrijesc de nevasta lui! 
La insistența mea, s-a dus acolo și fratele meu. Dar Carol Tellier 
a fost arestat și sărmana femeie, în urma spaimei ce i-a produs 
arestarea bărbatului ei, muri! Cadavrul nevinovatei fusese 
îngropat. Telalul Senac a încuiat locuinţa. Nu ne-a rămas altceva 
de făcut, decât să ne retragem. 

— Ei, aceasta a fost foarte frumos și nobil din partea 
dumneavoastră! zise judecătorul mai domol. Dar pentru care 
motiv cereţi o convorbire cu Carol Tellier? 

— Eu singură nu cunosc motivul! zise tânăra fată. Daţi-mi voie 
să vă spun totul cu încredere, domnule judecător de instrucţie! 
Nenorocitul a deșteptat în mine un viu interes... O! Se întrerupse 
Orfelia, zărind un zâmbet al judecătorului de instrucţie, nu râdeți 
de acest sentiment! Nu-i iubire în sensul Obișnuit! Este o 
simpatie sufletească, pe care eu singură nu o pot explica! În 
orice caz, inima mea este sigură că acest bărbat nobil și 
mândru, nu trebuie să lâncezească la închisoare! Nu, Carol 
Tellier nu-i criminal, el nu-i ucigaș! 

— Va fi foarte greu să dovediţi aceasta! zise ironic judecătorul 
de instrucție. 

Printr-o mișcare a mâinii, invită de câteva ori pe Orfelia să se 
așeze. Tânăra fată rămase în picioare în faţa judecătorului de 
instrucţie, pe a cărui faţă își fixase ochii săi fulgerători. 

— O, nu spuneţi aceasta! murmură Orfelia, în timp ce o 
roșeaţă se ridică iar în obraji. Eu sunt convinsă că voi reuși să 
dovedesc nevinovăția lui Tellier! De aceea vă mai rog odată, 
lăsaţi-mă să vorbesc cu el, ca să-mi povestească adevărul 
despre tot ce știe asupra întâmplărilor din acea noapte! 

Judecătorul de instrucţie se gândi un moment. 


— Ei bine! zise el, e într-adevăr contra ordinii stabilite, dar mi 
se pare că sunteţi demnă de încredere, cetăţeană! Vreau să vă 
mărturisesc, că și în mine s-au născut oarecare bănuieli în 
privinţa nevinovăţiei lui Carol Tellier — dar, nu jubilaţi înainte de 
vreme! Vă spun numai că unele bănuieli s-au născut. Cu toate 
acestea dovezile pe care le avem contra lui Carol Tellier, sunt 
destul de puternice pentru a-l condamna. Voi fi foarte mulţumit 
dacă veţi reuși să aduceţi lumină în acest caz atât de misterios. 

Judecătorul de instrucţie se îndreptă spre biroul de scris. Se 
aruncă pe scaunul din fața acestuia și scrise repede câteva 
rânduri pe o coală de hârtie. Apoi o întinse tinerei fete. 

— lată un permis de a intra în închisoare și de a vorbi singură, 
fără martori, jumătate de ceas cu Carol Tellier! Sunt convins, 
mai adăugă el, că sora Călăului din Paris va face uz de permisia 
ce i s-a acordat! 

Orfelia se înroși. 

— Puteţi să vă încredeţi în mine, cetăţene judecător de 
instrucţie! murmură ea. Nu un interes personal m-a adus aici, ci 
numai dorinţa fierbinte de a reda libertatea unui nevinovat! Fie 
ca Dumnezeu să-mi conducă pașii în această operă! 

Cu un salut simplu, Orfelia se depărtă după ce ascunse cu 
grijă permisul. Judecătorul de instrucţie rămase multă vreme pe 
gânduri, uitându-se după dânsa. 

— Ce coincidenţă curioasă! murmură el. Tocmai în momentul 
în care așteptam întoarcerea comisarului, a mai venit și o altă 
persoană să se amestece în această afacere! Să fi spus oare 
adevărul criminalul care a murit astăzi dimineaţă? 

Și iar începu să se plimbe nerăbdător prin odaie așteptând 
întoarcerea funcţionarului polițienesc. 

Capitolul 139 VIZITA ORFELIEI LA CAROL TELLIER 

O dispoziţie tristă și ciudată cuprinse pe Orfelia când se opri 
în faţa porţii de fier, care despărţea închisoarea de celelalte 
apartamente ale palatului de justiţie. Tonul piţigăiat al clopotului 
pus în mișcare de dânsa o sperie cu totul. | se părea, că voiește 
să-i strige, că-i în zadar să mai aducă speranţe în acest lăcaș de 
mizerie și nenorocire. 

Poarta se deschise cu zgomot. 

Un controlor în uniformă o conduse pe Orfelia prin mai multe 
coridoare întunecoase până la celula treizeci și unu, pe care o 
descuie. 


Orfelia zări figura slabă a lui Carol Fellier care zăcuse 
înghesuită pe salteaua de paie și care acum se ridică cu 
greutate. 

Arestatul recunoscu la rândul său pe vizitatoare. 

O rază de bucurie alunecă pe faţa-i slăbită și veștejită, pe 
care părea a fi imprimată școala sentimentală a suferinţei celei 
mai amare și a durerii celei mai sfâșietoare. Revederea între 
aceștia doi era foarte dureroasă. 

Orfelia alergă spre deţinut și foarte mișcată, îi strânse 
amândouă mâinile. 

— În sfârșit, cetăţene Tellier, am căpătat permisiunea de a 
vorbi și a mă sfătui cu dumneata! 

— În sfârșit... în sfârșit, a venit la mine o ființă omenească! 
Murmură arestatul. Vai, nici nu-ţi poţi închipui cât de mult 
doream să vii! 

Tonul vocii sale, mișcă adânc pe Orfelia. Trebuia să lupte mult 
ca să-și poată stăpâni agitația. 

— Mai întâi, urmă Tellier, dumneata știi că nu pot comunica 
cu nimeni din afară. Paznicul nu vorbește niciun cuvânt cu mine. 
El este mut pentru toate întrebările mele. M-au răpit atunci de 
lângă soția mea... 

El se opri, căci o umbră apăru pe faţa Orfeliei. 

îndată un vaiet de durere scăpă de pe buzele lui Tellier. 

— Vasăzică, am văzut eu bine atunci, bâgui el, când m-au dus 
pe acolo cu trăsura! Am văzut scoţându-se o raclă din casă și... 

— Supune-te bărbătește soartei, îl întrerupse Orfelia mișcată, 
îți aduc ultimele salutări de la sărmana martiră. Acuma îi este 
bine! 

— Așadar e adevărat, adevărat! șopti Tellier eu voce 
sugrumată. 

Apoi căzu pe saltea, îşi ascunse faţa cu amândouă mâinile și 
plânse cu amărăciune; 

Răbdătoare, neîndrăznind să tulbure durerea sfântă a 
nenorocitului, tânăra aștepta. 

în sfârșit, Tellier se ridică luându-și mâinile de la ochi. 

— Am devenit slab de inimă! murmură et Dar durerea mi-a 
luat-o înainte. Bănuiam dinainte ceea ce mi-ai spus; vestea 
dumitale nu m-a găsit nepregătiti şi totuși... 

E| se lovi cu palma pe frunte. 

— Să lăsăm aceasta. Acum am o întrebare pentru dumneata! 


Izbucni el cu violenţă. Mă crezi vinovat? Da sau nu? 

Privirea sa pătrunse adânc în ochii Orfeliei, părea că vrea să-i 
zărească orice frământare a gândurilor. 

— Credeam că v-am răspuns deja, cetăţene Tellier! sau 
credeţi, poate, că v-aș fi dat mâna dacă vă credeam ucigaș? O 
strângere de mină se schimbă numai cu un om cinstit. 

O rază de bucurie străluci pe faţa arestatului. 

— Așadar, mă credeţi scumpă copilă! Nici nu vă puteţi 
închipui cât de mult bine îmi face aceasta. Fiecare cuvânt pe 
care-l spun judecătorului de instrucţie, e luat drept minciună sau 
viclenie infamă. Mimica acestui om exprimă un dispreţ vădit. 
Vai, nu pot să arăt cât de fericit mă face gândul că sunt socotit 
un om cinstit, deși stau aici în închisoare... fără cea mai mică 
speranţă... 

— Nu, să nu deznădăjduiţi! îl întrerupse Orfelia. Nu vreau 
deloc să trezesc în dumneavoastră iluzii — căci, după cât știu ne 
va fi foarte greu să nimicim toate dovezile care s-au strâns 
împotriva dumneavoastră — dar la urma urmei, dreptatea și 
Dumnezeu e cu dumneavoastră, el vă va da curajul și puterea 
de a învinge toate! Eu v-aș ruga, să-mi povestiţi totul în mod 
sincer fără să-mi ascundeţi ceva. De-aș fi putut presimţi 
întorsătura nenorocită pe care a luat-o poziţia dumneavoastră 
înaintea cercetării, v-aș fi putut ajuta și n-aţi fi ajuns să vindeţi 
uneltele dumneavoastră acelui mizerabil țelal. 

Tellier suspină adânc. 

— Acest ticălos sperjur! murmură el. Mi-a jurat în față că 
niciodată n-a cumpărat unelte de la mine. 

— Și eu sunt convinsă că Senac a jurat fals, cu toate acestea 
ne va fi foarte greu să dovedim aceasta! adăugă Orfelia. ` 

— O, cât despre această justiție! suspină adânc arestatul. In 
genunchi l-am rugat pe judecător să întreprindă o cercetare la 
casa lui Senac, i-am descris în amănunţime fiecare unealtă, pe 
care am vândut-o mizerabilului, n-am uitat să indic nici cea mai 
mică știrbitură a lamelor lor; Și un orb le-ar recunoaște după 
descrierile mele. Spusele mele au fost primite cu dispreţ 
suveran. Acum însă, sper că nu mai sunt cu totul lipsit de ajutor. 
Vă rog, vă conjur, căutaţi să obţineţi să se facă o anchetă la 
Senac. 

— Dar cum aţi ajuns să vindeți uneltele tocmai lui Senac, care 
era proprietarul dumneavoastră? îl întrebă Orfelia cu 


compătimire. 

— Ştiţi că nenorocita mea soţie era atunci pe patul de moarte. 
Am fost chemat, la cetăţeanul Colmin să-i deschid casa de bani. 
In lipsa mea a fost doctorul și a declarat că nu se va mai 
întoarce până nu-i voi plăti datoria din urmă. De asemenea mi-a 
tăiat și farmacistul cel mai mic credit. În casă nu mai aveam 
nimic. Soţia mea gemea și nu mă mai lăsa să plec de lângă 
dânsa, și fiindcă știam că. Senac îmi cunoaște nevoile, am 
apelat la dânsul; n-am presimţit ce nenorocire voi atrage prin 
aceasta asupra mea și alor mei. 

— N-a fost nimeni în prăvălia lui când ai tranșat cu dânsul 
afacerea? 

— Nimeni! 

— Așadar, nu v-a văzut nimeni în acea după amiază în 
prăvălia lui? întrebă din nou Orfelia. Ne-ar fi de mare folos, dacă 
am putea dovedi că aţi fost în prăvălie în acea după amiază. 

Arestatul se gândi un moment. 

— Am întâlnit lângă ușă, când am ieșit din prăvălie vesel cu 
cei cincizeci de franci primiţi, un tânăr înalt care probabil a 
intrat în prăvălie. 

— Dar cum arăta? îl întrebă Orfelia. 

Tellier se gândi câteva secunde, apoi ridică din umeri plin de 
mâhnire. 

— De mi-aș aduce aminte! murmură el. La drept vorbind, nu 
m-am prea uitat la dânsul. Mi se pare că avea o mustață neagră, 
poate și favoriţi. M-am mirat oarecum, că deși era cald afară, el 
purta o manta neagră cu gulerul ridicat, de parcă ar fi vrut să-și 
ascundă faţa. Dar eu n-am luat în seamă aceasta. Am alergat să 
ajung mai iute la farmacie, pentru a lua medicamente pentru 
soţia mea bolnavă. 

— Eu cred că fără să știți, aţi trecut atunci pe lângă omul care 
era pe cale de a atrage teribila nenorocire asupra capului 
dumneavoastră! zise Orfelia mișcată. 

Eu nu mă îndoiesc deloc că bărbatul acela cu mantia neagră 
și mizerabilul ucigaș, sunt una şi aceeași persoană. Credeţi că 
Senac a luat direct sau indirect parte la acest asasinat? 

— Asta e așa de clar ca lumina soarelui, o întrerupse arestatul 
agitat. Desigur, mișelul a fost părtaș! 

— İl credeţi deci autorul acestei crime? 

— Desigur! afirmă Tellier, cum s-ar putea altfel, dacă s-a găsit 


dalta în pieptul victimei? 

— Atunci este vorba de un asasinat premeditat! Totuși, nu îmi 
explic cum a putut să ajungă telalul în casa bine închisă a 
cetățeanului Colmin! Zise Orfelia pe gânduri. El nu avea nicio 
legătură cu locuitorii casei. 

— Aşi, era de mult cunoscut cu domnișoara Lidia Gervier! o 
întrerupse Tellier agitat. De multe ori am văzut pe domnișoara 
în prăvălia telalului. Cumpăra totdeauna de la dânsul dantele 
vechi și alte lucruri. 

— După împrejurări, poate să ne folosească și aceasta, dacă 
spusele dumneavoastră vor fi confirmate de servitorii lui 
Colmin! După părerea mea, Sanac e prea laș pentru a putea 
comite singur o crimă ca aceasta. Pentru un astfel de asasinat, 
trebuie să ai nervi de oţel și mână de fier, și pe lângă aceasta 
pumnalele otrăvite se întrebuințează rar. 

— Acestea se. Pot găsi mai degrabă la un negustor de rarităţi! 
O întrerupse Tellier. Senac cumpăra tot ce vedea; dar nu cred să 
fie el singur ucigașul, pentru așa ceva el este prea laș. Ela 
spionat și a ascuns lucrurile. Pentru această faptă a avut desigur 
complice. 

Acum, avem câteva puncte sigure, care după împrejurări, ne 
pot fi de mare folos! Zise Orfelia întrerupându-l. Eu voi comunica 
toate acestea fratelui meu. El are mare influenţa asupra 
polițiștilor cei mai dibaci. Veţi vedea, prietene Tellier, că în 
scurtă vreme se va produce o schimbare în situaţia 
dumneavoastră. 

Tellier se sculă de pe salteaua de paie. Lanţurile de la 
picioarele sale zăngăniră. Durerea se arătă pe buzele mult 
încercatului bărbat. 

— Voiţi să plecaţi? murmură Carol Tellier. Așadar, soarele 
meu vrea să mă părăsească iar? Vai, nu puteţi mândră copilă, 
cât de mult m-a mișcat și m-a umplut de fericire venirea 
dumneavoastră! 

Orfelia puse dreapta-i delicată în mâna pe care, i-o întinse 
nenorocitul bărbat. Ea nu se opuse când Tellier îi apucă cu 
patimă mâna și o duse la buze. 

— Mulţumesc, mii de mulţumiri! murmură nenorocitul. 
Dumnezeu să vă binecuvânteze! Aţi răcorit un însetat, aţi sădit 
în inima unui nenorocit, curaj și putere de a lupta cu soarta! 

— E adevărat? strigă copila, mi-a reușit aceasta? O atunci 


sunt peste măsură răsplătită! Soarta dumneavoastră m-a atins 
drept la inimă! Zi și noapte nu mă părăsește durerea, de când 
vă știu nenorocit! 

— Oh, ce aţi spus? murmură Carol Tellier, e oare cu putinţă să 
mai existe pe suprafața pământului, o ființă care să găsească în 
mine un om cinstit și cu inimă? Da pentru ce mai întreb? Oare 
venirea dumneavoastră aici nu-mi dovedește îndeajuns 
compătimirea dumneavoastră neprefăcută? 

Nenorocitul, adânc mișcat, acoperi mâna îngustă și delicată a 
Orfeliei, cu numeroase sărutări. 

— Numai curajul să nu-l pierdeţi! murmură Orfelia, ţineţi-vă 
sus, fiți fără grijă, dincolo de ceata numeroasă a stelelor trăiește 
un tată, care vede toate misterele și care conduce și barca 
destinului dumneavoastră cu o mină puternică! 

— Da, murmură Carol Tellier, în Atotputernicul Dumnezeu îmi 
pun și eu speranţele! Acum poate să se întâmple orice, eu sunt 
mângâiat, știu că un înger înconjurat de lumină și plin de 
blândeţe se gândește cu prietenie la mine! 

Orfelia dădu din cap. 

— Nu trebuie să vă gândiţi la moarte! zise ea, trebuie să 
speraţi la o nouă și fericită viaţă! In curând veţi putea părăsi 
aceste ziduri triste ale închisorii, în curând, veţi fi iar un bărbat 
fericit și liber! Pentru rest, lăsaţi-mă să îngrijesc eu sau mai bine 
fratele meu! 

Orfelia își întoarse ochii. Obrajii ei se înroșiră. Un foc blând 
străluci în ochii ei plini de viaţă. 

Amândoi stătură un moment fără să vorbească. 

Apoi Tellier încrucișându-și mâinile se îndreptă din nou cu 
rugăminte spre Orfelia. 

— Încă o întrebare îndrăznesc să vă pun? murmură el, e vorba 
de soția mea, sărmana și mult încercata martiră! 

Orfelia deveni foarte serioasă. 

— Vorbiţi! Ruga dumneavoastră va fi îndeplinită! Şopti tânăra 
fată. 

— Nenorocita a primit cel puţin un mormânt venerabil, sau 
odihnește în mijlocul masei mormintelor pe care Parisul îl oferă 
celor mai mizerabili dintre săracii săi? întrebă Carol Tellier. 

— În privinţa aceasta, puteţi fi liniștit! Fratele meu s-a îngrijit 
ca soția dumneavoastră să capete un mormânt venerabil. ledera 
sălbatică se agaţă deja în jurul mormântului său, apoi la anul o 


podoabă de flori va încorona lăcașul unde odihneşte obosita și 
mult încercata inimă a tovarășei dumneavoastră! 

O rază de lumină străluci în ochii nenorocitului bărbat. 

— Mulţumesc! Mii de mulţumiri! Zise el cu buzele 
tremurătoare. Nici nu știți ce balsam au vărsat în inima mea 
cuvintele dumneavoastră! Vedeţi, e atât de trist când ai iubit o 
inimă, să o știi uitată și părăsită în mormântul rece! Nenorocita 
mea soţie n-a avut pe nimeni altul decât pe mine și eu abia i-am 
putut procura strictul necesar pentru trai! 

Se întrerupse. O slăbiciune cuprinse pe mult încercatul 
bărbat. 

El se lovi cu pumnii peste frunte. Pierdut își tinti un moment 
privirea înainte. 

— Vai, Dumnezeul meu, este atât de dureros pentru un 
bărbat cinstit, urmă Tellier cu buzele tremurânde. Să nu poată 
lupta pentru ce are mai scump pe pământ! Și i-am jurat soţiei 
mele înaintea altarului, să-i fiu un sprijin puternic până la 
moarte. Dar cât am fost de nenorocit în îndeplinirea acestui 
jurământ! Dacă cerul nu i-ar fi trimis un înger care să-i aducă 
pace și ajutor, nenorocita n-ar fi căpătat măcar un locaș propriu 
unde să se odihnească după această viaţă presărată cu spini. 

— Aveţi curaj! Liniștiţi-vă! II rugă Orfelia cu voce blândă. 
Soţiei dumneavoastră îi este bine, obosita martiră a trecut prin 
poarta paradisului! Dumneavoastră însă, Carol Tellier, veţi trăi! 
Mari speranţe vor pătrunde în inima dumneavoastră! Peste 
puţin se vor schimba toate în mai bine. 

Un suspin lung rădică pieptul lui Tellier. Privirile sale pline de 
recunoștință se opriră pe faţa delicată a Orfeliei. 

— Şi dacă voi ajunge mai bine, scumpă și mândră copilă, 
bâigui Carol Tellier, numai dumneavoastră trebuie să vă 
mulțumesc. 

— Speră, speră! atâta șopti vocea clară a Orfeliei; îndată după 
aceasta, tânăra copilă părăsi pe arestat. Carol Tellier se așeză 
pe salteaua-i aspră. Plin de mâhnire privi lanţurile grele care 
zăngăneau la fiecare mișcare. Mecanicul își sprijini capul pe 
amândouă mâinile. Suspină adânc și începu să plângă. Nu știa 
pentru ce. Simțăminte noi îl cuprinseseră presimţea un viitor 
nou și plin de fericire. 


Capitolul 140 PIPPIN CEL NEGRU, ÎN PERICOL DE 
MOARTE 

Cu o sforțare supranaturală, Antonio reuși, după cum au văzut 
cititorii, să ajungă încărcat cu sarcina negrului Pippin în labirintul 
de străzi și stradele laterale. 

Se rezemă de poarta unei case. Gâfâind cu greu abia putea să 
respire. 

în acest moment își veni în simţiri Pippin cel negru. 

— Apă, apă! gemu el. 

— Să te ia dracu! strigă Antonio, aruncând o privire plină de 
ură asupra rănitului. 

Apoi Antonio, îl apucă pe Pippin cel negru cu o putere deo 
cruzime sălbatică și îl aruncă pe pietrele de lângă poartă. 

— Acum îmi e tot una! spumegă Antonio. Eu trebuie să-mi 
păzesc pielea. 

Se scotoci prin buzunare și scoase un cuţit lat în formă de 
pumnal. El ridică în sus lama acestuia. Se aplecă apoi, cu priviri 
scânteietoare spre Pippin cel negru. 

Apă, apă! Murmură acesta cu voce slabă abia auzită. 

Dureri teribile păreau a sfâșia pe mizerabil. Durerea și 
pierderea de sânge au contribuit deopotrivă la zvârcolirile 
nenorocitului. 

Privirea aproape stinsă a lui Pippin, căzu în acest moment pe 
faţa lui Antonio. El zări lama care strălucea în mina dreaptă a 
lui. Acum pricepu teribilul plan pe care camaradul său îl făcuse 
împotriva lui. 

— Vai, vai! bâigui Pippin cel negru. Și ca și cum ar fi vrut să se 
apere, el ridică mâinile spre Antonio. 

Dar puterile lui erau cu totul sleite. Braţele mizerabilului 
căzură înapoi la pământ. Nici măcar un țipăt nu scăpă de pe 
buzele ticălosului. 

Se părea că Nemesis îl va ajunge în sfârșit. 

— Graţie Antonio, graţie! bâigui Pippin cel negru, pentru ce 
vrei să mă omori? Eu... eu... nu ţi-am făcut nimic rău!... 

— Da, tu trebuie să mori! spumegă Antonio însetat de a ucide 
și privind victima care zăcea înaintea lui. Altfel, ai să mă trădezi! 
Te cunosc eu bine, ticălos perfid și necredincios! Cât timp 
trăieşti, eu și toți ai noștri suntem în pericol! Așadar, te vei duce 
dracului, ticălos blestemat! 

Cu aceste cuvinte, Antonio ridică pumnalul şi-l înfipse cu o 


cruzime teribilă în partea stângă a pieptului lui Pippin cel negru. 

Un țipăt slab, abia auzit, trecu pe buzele nenorocitului. Un 
șuvoi de sânge negricios se revărsă din rană. 

Pippin cel negru, se zvârcoli încă o dată în convulsii teribile. O 
răsuflare înăbușită trecu peste buzele sale. Acum zăcea 
nemișcat. Niciunul din membrele sale nu se mai mișcau. 

Antonio își șterse cu răceală cuțitul plin de sânge de jiletca 
aceluia care zăcea în faţa lui. Apoi îl închise și-l băgă în buzunar. 

— Cred că-i ajunge! își zise el, în timp ce un zâmbet drăcesc îi 
apăru pe buze. E păcat într-adevăr de el! Era un flăcău voinic, 
mai dibaci și mai îndrăzneţ decât alți zece! Dar tot e ma bine că- 
i mort, decât să am un trădător lângă mine. 

Cu multă băgare de seamă, Antonio păși pe stradă. Privea 
spionând în dreapta și în stângă. Era liniște. 

Din depărtare se auzeau semnalele gărzii municipale. 

Acela în care se rătăcise Antonio era cartierul cel mai păcătos 
al Parisului. 

Noi îl cunoaștem deja. O întâmplare ciudată a voit, ca gangul 
în care l-a depus Antonio pe Pippin cel negru, să fie același, în 
care cu o zi înainte, călăul a urmărit pe călugăriță. În 
mansardele acestei locuinţe sărăcăcioase era refugiul cinstitului 
și bătrânului călugăr și al călugărițelor sale. 

Cum văzu Antonio că pentru moment nu-i niciun pericol 
pentru el, o luă la fugă. Nu se sinchisea de corpul tovarășului 
său. El credea cu siguranţă că Pippin cel negru era mort, l-a lovit 
doar destul de bine cu cuțitul său. 

Nicio urmă de remușcare nu-l însoţi pe ucigaș. Numai un gând 
însufleți pe Antonio să scape cât mai curând din acest cartier și 
de urmărirea gărzilor municipale. 

După puţină gândire, Antonio se îndreptă spre cârciuma „La 
mizeria veselă”. Acolo putea să găsească adăpost. 

După aventura nenorocită din noaptea trecută, era foarte 
nimerit pentru Antonio să se facă nevăzut pentru câtva timp. 
Fugă peste acoperișuri putea foarte ușor să devină un material 
de discuţie pentru tot Parisul. În orice caz, poliţia desfășura 
acum o activitate febrilă și Antonio trebuia să se pună la 
adăpost. 

Zis și făcut. Ticălosul pășea foarte îndemânatic în umbra 
caselor. 

Peste puţin timp ajunse la cârciuma „La mizeria veselă”. 


Antonio sări cât mai repede posibil în coridorul casei și dispăru 
înăuntru. 

Mișelul, nu presimţea deloc cât de aproape era de dânsul ora 
judecății și a răsplăţii. Câteva ceasuri după dispariţia lui Antonio 
în cârciuma „La mizeria veselă” sosi comisarul și garda 
municipală, trimiși de judecătorul de instrucţie Fauvel. Toate 
intrările acestui cuib al pungașilor fură înconjurate. Comisarul 
însoţit de câţiva dintre cei mai hotărâți, se îndreptară spre 
vizuina leului. 

Capitolul 141 FARMECELE FAKIRULUI BEN-ELD-DEL- 
SULAM 

începuse să se desprimăvăreze. 

Pe înălțimile munţilor se topea zăpada și se prăbușea în vale, 
pustiind totul în drumul său. Furtuna primăverii sufla peste 
dealuri și văi și-și cânta cântecul său de redeșteptare după 
lungul somn. 

Toate înfloreau și îmboboceau cum nu s-a mai văzut vreodată 
în Franţa. O primăvară deosebit de frumoasă se revărsa peste 
sate și orașe. Soarele lucea plin de lumină și căldură. 

în curtea înconjurată de ziduri înalte a închisorii din 
Salpetriere, se plimba o copilă slabă și palidă. Era Lili. 

Ea scăpase încă o dată de moarte sigură. Criza cea mare se 
sfârșise. Furia febrilă dispăruse și fata era pe cale de a se 
însănătoși. 

Din fericire pentru dânsa, medicul închisorii era un om fără 
prejudecăţi. Acesta permise tinerei fete să se plimbe în fiecare 
zi, un ceas, sub razele calde ale soarelui de primăvară, în mica 
grădiniţă din curtea închisorii. 

Vai, cât de bine se simţea acolo Lili, deși marea lovitură a 
destinului atârna deasupra capului ei. Sufletul ei curat se bucura 
la vederea mesagerilor cu capul alb al primăverii, care ieșeau 
nerăbdători din pământ și priveau cu ochi galeși în jurul lor. 

Mândra copilă — ea singură o floare omenească, stătea 
îngândurată în fața micilor sale tovarășe albe, albastre și roșii. 

Pentru prima oară, se furișa un zâmbet pe buzele delicate ale 
fetei. 

Apoi privi spre cer, din care ea nu putea vedea decât o mică 
parte. Strălucirea albastră a ochilor săi minunaţi se ţesea cu 
luciul cerului. 

Tânăra copilă parcă voia să trimeată salutări într-o altă lume. 


Vai, acolo în imperiul ceresc era tatăl ei. Desigur că bunul 
bătrân, privea binecuvântând și păzind pe copilul său, care 
pătimea sub nevoile și greșelile pământești. 

Instrucţia lui Lili, însă, își urma cursul său. 

Zadarnice erau toate sforțările lui Enric Sanson de i obţine 
încă o dată permisiunea unei convorbiri cu mult iubita lui 
mireasă. 

Nici nu trebuia să se mai gândească, în privinţa aceasta 
judecătorul de instrucţie Fauvel, era neînduplecat. 

— Fata este ca și condamnată! zise Fauvel, Călăului 
deznădăjduit. Îmi pare rău pentru dumneata, maestre Sanson. 
Dar nu pot să violez legile! Îndată ce mireasa dumitale va avea 
destulă putere, va fi dusă înaintea judecătorului. Restul ţi-l poţi 
închipui singur! 

Enric Sanson se întoarse acasă deznădăjduit. O durere i 
oribilă îi umplu inima. 

Cum! Oare Dumnezeu a făcut o minune scăpând pe mult 
iubita-i mireasă de moarte, pentru a o da pradă sentinţei unor 
oameni! Tiare această dulce floare omenească, va găsi un 
sfârșit prematur sub cuțitul ghilotinei? 

Enric Sanson simţi cum la acest gând îi ieșeau pe frunte 
sudori reci. El, Călăul Parisului, obișnuit cu spaimele cele mai 
groaznice, tremura în faţa acestui gând. 

Vai, teribile lupte sufletești sfâșiau zilnic inima lui Enric și-i 
răpeau odihna nopţii. 

Călăul se schimbase cu totul numai în câteva luni. El, bărbatul 
vesel de altădată, devenise un melancolic sumbru. 

Călăul fugea de toată lumea și chiar cu iubita-i soră Orfelia, 
nu schimba decât cuvinte absolut necesare. 

Când trecea ziua cu durerile și patimile ei, Enric se refugia în 
liniștea odăii sale de studii. 

Acolo, înconjurat de singurătate, se gândea cu durere la 
nenorocita-i mireasă. Acolo își frământa mintea, asupra tuturor 
chestiunilor care ar putea mișca orice inimă simţitoare. 

El dispunea de o mare bibliotecă ce-i rămăsese de la părinți. 
Volume groase, legate în marochin, se aflau pe etajere înalte, 
de-a lungul pereţilor cabinetului de studiu al Călăului. 

Enric Sanson citea când în una, când în alta din aceste cărți 
vechi, pentru a găsi distracţie și uitare. De multe ori era lumină 
toată noaptea în odaia lui de lucru. El căută distracţia și uitarea 


cu orice preţ. 

— Şi En noaptea aceasta stătea cufundat în lectură. 

Enric Sanson își luă de astădată un volum vechi, prăfuit, legat 
în pergament, scris de unul din strămoșii săi, cel dintâi Călău din 
familia sa. Acest strămoș era bănuit a fi vrăjitor. El însă nu era 
decât un bărbat învăţat și citit, a cărui pătrundere l-a ridicat 
mult deasupra contemporanilor săi. Acest strămoș și-a notat 
observaţiile sale în această carte. 

Enric Sanson deschise cartea la întâmplare. 

Aceste însemnări ale unor vremuri, de mult trecute, îl atinseră 
într-un chip foarte ciudat. Alte păreri stăpâneau acuma lumea. 
Interesele, oare cu secole în urmă au fost cauzele de fericire și 
nenorocire ale popoarelor, au fost de mult învinse. 

Fără să vrea, călăul zâmbi cu compătimire, citind despre 
micile certuri dintre partide, care erau pe atunci la ordinea zilei. 
Dar strămoșul lui povestea și despre revolte sângeroase. 

Enric Sanson se înfieră fără să vrea gândindu-se în ce chip se 
executau pe atunci nenorociţii ce cădeau în mâinile călăului. Aici 
se vorbea de smoală și de pucioasă topită, care se turna în 
rănile arse ale condamnaților, cu vergele de fier înfierbântate. 
Erau și alte torturi, din cele mai oribile, descrise de strămoșul lui 
Enric. 

Deodată Călăul se cutremură. 

Privirea lui dădu de un pasaj atât de ciudat, încât Enric fu 
nevoit să citească de o mulţime de ori aceste notițe ale 
strămoșului său. Acolo scria astfel: 

„Era la 21 lanuarie în anul domnului 1571. Atunci veni la 
regele nostru solia cea mare indiană. Aveau o mulţime de haine 
din cele mai scumpe, săbii și teci din aur masiv, garnisite cu 
pietre preţioase. Erau cu dânșii și câteva femei frumoase, una 
mai mândră decât cealaltă, îmbrăcate în haine frumoase, cum 
nu s-a mai văzut până atunci în Franţa. Au aţâţat o curiozitate 
deosebită, când au trecut prin străzile orașului nostru. 

Era în această solie și un indian numit Fakir Beneld-Del- 
Sulam. Era un flăcău frumos, brun la faţă și cu ochii plin de foc. 
Acest Ben-Eld-Del-Sulam, iubea una din aceste femei atât de 
mândru îmbrăcate. 

Femeile însă trebuiau să rămână în proprietatea prea 
graţiosului nostru rege, care le primi cu multă plăcere, dându-le 
locuinţă în grădina cerbilor și seara când luceau stelele, 


petrecea cu ele de minune. Acum acest Ben-Eld-Del-Sulam era 
gelos pe Ben-Zaire, poreclită fata cu ochii de gazelă. Această 
Zaire era o fiinţă frumoasă, mândră. Ea avea niște ochi, că 
putea să înnebunească pe cel mai deștept flăcău. Ben-Eld-Del- 
Sulam era acum în flăcările dragostei. El o iubea pe Zaire de 
când era în patria-i caldă. Graţiosul nostru stăpân, regele, se 
îndrăgosti de frumoasa indiană. Acest fapt i s-a raportat lui Ben- 
Eld-Del-Sulam. 

El însă nu voi să ţină seamă de faptul că nu e bine să mănânci 
din aceeași strachină cu puternicii pământului. Intr-o seară pe 
când graţiosul nostru stăpân învăluit în manta se îndrepta spre 
grădina cerbilor, pentru a petrece acolo după obiceiul său, 
întâlni în drum pe indian. Norocul lui a fost că avea zale sub 
haină, altfel ar fi căzut, desigur, sub loviturile furiosului. 

Așa, însă, stăpânul nostru a putut să cheme ajutor. 

Garda palatului veni îndată într-acolo, îl prinse pe Fakir Ben- 
Eld-Del-Sulam și-l aruncară în închisoare, unde nu pătrundea 
nici soarele nici luna. 

Sosi judecata chinuitoare și au trebuit să-l tortureze pe Ben- 
Eld-Del-Sulam. Fakirul însă, avea curaj de leu. El nu striga, nu se 
cutremura, nu făcea nicio mină deosebită, așa că bunii și 
învățații noştri judecători, crezură că e un vrăjitor. Atunci, s-au 
strâns judecătorii. Și au hotărât să-l ardă cu foc și pucioasă, ca 
să nu rămână nicio urmă din dânsul. Era printre dânșii 
magistratul Lucaus, un bărbat foarte deștept și luminat, care a 
spus că de se va arde capul Fakirului, care este desigur un 
vrăjitor, atunci sufletul va rămâne liber. Astfel de suflete, sunt 
jucăriile dracului și ale altor locuitori ai iadului și pot rătăci prin 
lume, producând multe nenorociri în sufletele pioase și 
superstițioase ale poporului. Așadar, sus-numitul magistrat a 
propus să-l îngroape de viu pe Fakir Ben-Eld-Del-Sulam. Atunci 
sufletul său păcătos va trebui să rămână în corpul său murdar și 
nu va mai rătăci prin lume. Această propunere a învățatului 
bărbat a fost primită de tot juriul. 

Era 6 aprilie, în același an, și am ieșit cu patru oameni din 
oraș pentru a săpa o groapă pe gunoiște. Și-am săpat acolo o 
groapă lungă de patru coţi. In această groapă trebuia să fie 
îngropat de viu Fakirul. Dar când am venit cu indianul Ben-Eld- 
Del-Sulam s-a întâmplat ceva îngrozitor. Suiam râdea și rămase 
cam uimit. Mai întâi era îngrozit și plin de frică. Dar când a auzit 


că-l vor îngropa de viu, atunci deveni vesel și bine dispus şi 
când ne-am îndreptat spre locul de osândă, Fakirul. Ben-Eld-Del- 
Sulam a rugat să i se acorde e ultimă dorinţă. | se acordă, a zis 
magistratul Lucaus. Fakirul s-a mai rugat încă o dată după 
datinele ţării sale. 

Atunci ne-am așezat cu toţii în jurul Fakirului ca să nu ne 
scape. Fakirul s-a ridicat în picioare. Era minunat de văzut cum 
Fakirul începu deodată să sufle tot aerul din plămâni. Era ca și 
cum Fakirul nu vroia să mai păstreze niciun pic de aer în 
interiorul său. În același timp am văzut pe Fakirul Ben-Eld-Del- 
Sulam întorcând ochii într-un chip ciudat și privindu-și fix vârful 
nasului. Aceasta ţinu multă vreme, foarte multă. Inainte însă de 
a face toate acestea, mi-a șoptit la ureche dacă nu sunt dispus 
să-i fac un mic serviciu. După ce i-am promis, m-a rugat să 
deschid peste un an mormântul în care va fi depus, să-i dau trei 
lovituri mari în piept și să-i târâi într-o parte și în alta membrele 
cadavrului său; după aceea va scăpa abia sufletul său de 
blestem. Eu nu credeam în astfel de hocus-pocus, dar i-am 
promis-o nenorocitului. Credeam că după un an nu va mai 
rămâne nimic din hoitul său. După ce Fakirul s-a rugat așa 
misterios, a căzut deodată jos, ca un lemn. Ne-am năpustit cu 
toţii spre el. 

Dar vai, orice semn de viaţă dispăruse din corpul Fakirului. El 
zăcea ţeapăn, întins pe pământ. Și-au început a suspina cu toţii, 
căci s-ar fi bucurat dacă l-ar; fi văzut zvârcolindu-se în groapă. 
Și stăpânul nostru, regele, venise acolo călare ca să-l vadă pe 
criminalul care l-a pândit. Acum însă, a trebuit să-l îngropăm pe 
Fakirul mort. L-am dobori în fundul gropii. Mie mi-a fost însă milă 
de nenorocit că a fost atât de puţin gătit. Așadar am pus 
mantaua mea deasupra corpului său. După aceea am aruncat 
asupră-i ţărână, șase coți înălțime, așa că zăcea adânc sub 
pământ. Magistratul Lucaus porunci să se semene iarbă pe locul 
unde fusese îngropat Fakirul. Căci, a zis învățatul Magistru, 
astfel se va închide bine pământul încât să nu mai scape 
diavolul de acolo. Şi s-a semănat iarba, și a crescut peste un an 
atât de înaltă, că a ajuns până la genunchi. Eu uitasem deja 
demult de nenorocitul Fakir. Femeia pe care el a iubit-o atât de 
mult, a dispărut din grădina cerbilor chiar a doua zi după 
execuţia lui. Nimeni nu știa unde se află. Dar, când se împlini 
anul, am auzit bătându-mi-se la ușă. 


Am deschis ușa. Și văd înaintea mea o femeie de o frumuseţe 
fermecătoare, tremura din tot trupul și era îmbrăcată într-o 
haină veche. Mă uit bine la femeie și mi se pare că am mai 
văzut cândva ochii și fața ei. Era aceeași amantă care n-a vrut 
să stea cu regele, și pentru care Fakirul a trebuit să moară. Am 
dus-o îndată în odaie. Și m-a întrebat dacă am uitat ceea ce am 
promis Fakirului Ben-Eld-Del-Sulam în ziua execuţiei. M-am 
gândit puţin și am izbucnit într-un hohot de râs zicându-i că are 
să-i folosească foarte puţin Fakirului dacă îl voi lovi de trei ori pe 
piept, căci viermii or fi distrus deja o bună parte dintr-însul. 
Femeia s-a uitat foarte ciudat la mine și mi-a zis că trebuie să 
ţin jurământul și că ea a îndurat multe lipsuri și chinuri numai ca 
să ajungă să vadă ivindu-se ziua de azi. Am fost fermecat de 
acea femeie și m-am furișat cu dânsa în noaptea întunecoasă 
spre gunoiștea unde a fost îngropat Fakirul. Pe drum am tot 
spus Tatăl Nostru, căci nu mă simţeam tocmai în apele mele, 
când mă gândeam că trebuie să deranjez un mort, deși i-o 
promisesem Fakirului. Am luat și unelte de săpat. Am început a 
scormoni pământul. Era o muncă destul de obositoare. 

Sudoarea îmi curgea pe frunte și eram foarte obosit. Indiana 
îmi lumină cu o lampă ca să văd să sap. Chipul frumos al femeii 
era foarte agitat. Și mie-mi bătea inima, fără să știu de ce. Am 
văzut eu dezgropându-se multe cadavre, dar Fakirul însemna 
pentru mine ceva groaznic, în sfârșit am dat de cadavru. 
Mantaua mea era deja atacată de umezeală. Și mă gândeam eu 
înfiorat cum va arăta acela care zace sub manta. M-am întors 
către femeie, și i-am zis să se întoarcă. Dar ea sări în groapă, 
rupse mantaua de pe Fakir. Atunci am văzut o mare minune! 
Fakirul zăcea așa cum l-am pus acolo, cu ochii bine închiși, nu se 
vedea pe faţă nicio pată verde sau galbenă din viermișorii care 
distrug de obicei cadavrele. Am mai rostit un Tatăl Nostru și m- 
am apucat să îndeplinesc toate câte mi le-a cerut decedatul. 

Credem că îndată ce-l voi lovi peste piept se va preface în 
praf. Aș fi fugit bucuros de acolo, dacă nu mi-ar fi fost rușine de 
acea femeie. Era doar evident că diavolul era destul de puternic 
în corpul Fakirului. Altfel cum ar fi fost posibil să scape de 
putrezire timp de un an. Femeia indiană însă mă ajuta foarte 
mult, și era mult mai instruită decât mine. Ea apasă de câteva 
ori pieptul mortului, apoi făcu astfel, ca și cum ar fi voit să-i 
sufle aer curat în plămâni. Cu o mare putere ea-i descleștă 


dinţii, începu să facă diferite mișcări cu braţele Fakirului. Părea 
că acea femeie străină vrea să-i pompeze un aer proaspăt 
comorii sale moarte. Aceasta ţinu vreo jumătate de oră. Eu sunt 
bătrân și aproape de mormânt. Ceea ce vreau să povestesc mai 
departe a fost atât de miraculos, încât niciun suflet omenesc n- 
are să o creadă. Acesta e însă purul adevăr, așa să mă 
milostivească Dumnezeu în ultimele momente! 

Așadar, voiam să-l părăsesc pe mort, când el scoase deodată 
un suspin. Credeam că n-am auzit bine, știam doar că Fakirul a 
zăcut un an în pământ și noi l-am îngropat atunci ca pe un mort! 
Dar nu! Nu m-am înșelat! lată că suspină pentru a doua oară, 
apoi deschise ochii. Atunci am simţit ca și cum mi s-ar fi sfâșiat 
toate membrele corpului. Am simţit cum un fior mi-a trecut prin 
tot corpul și o sudoare rece a, început să iasă prin toţi porii. Am 
văzut mai târziu că toate hainele erau așa de ude ca și când ar fi 
fost înmuiate în apă. Indiana însă începu să tipe și să strige într- 
o limbă necunoscută. Ea își plecase gura la urechea celui înviat 
și-i vorbi într-una. El însă mă privi fix și într-un chip ciudat. 
Atunci, n-am putut să fac altceva, deși sunt un om curajos, 
decât am căzut în genunchi și am strigat: toate spiritele bune 
laudă pe Dumnezeu stăpânul nostru. Am făcut de trei ori semnul 
crucii. Dar diavolul într-însul era desigur vrăjit împotriva oricărui 
cuvânt sfânt. Flăcăul se mișcă, și se întinse întocmai ca un om 
care se trezește din somn. Apoi mă prinse deodată de spate. Eu 
mă cutremurai. Pe viaţa mea! Aceasta n-aș fi crezut-o niciodată 
ca un executat să mă apuce după un an de la execuţia sa! „Ce 
s-o mai întâmpla de acum înainte!”, mă gândeam eu pe când 
îmi recomandam sufletul lui Dumnezeu. Dar nu mi s-a întâmplat 
niciun rău. Mortul, acum înviat, îmi sări de gât. Eu simțeam 
venind din gură-i o suflare caldă. Membrele îi erau încă reci și 
umede, dar nu altfel decât la un om viu. Și fără să mai am 
vreme să mă gândesc, mă trezesc singur în mijlocul 
mormântului dezgropat. 

Fakirul cu femeia indiană plecaseră spre câmp. Eu îmi frecai 
mai întâi ochii și mă uitai după dânșii. În acest moment sună din 
turn orele unu. Cele două fantome dispărură. De atunci n-a mai 
auzit nimeni de dânșii. 

Ce s-a mai întâmplat cu dânșii o știe numai Dumnezeu. Eu 
cred însă că în cele din urmă i-o fi luat diavolul chiar pe câmp. 
Eu însă, am fugit acasă, m-am trântit în pat și mi-am tras 


plapuma peste cap. A doua zi s-a descoperit mormântul 
dezgropat. 

M-am păzit însă bine de a destăinui că eu l-am săpat. Tot 
Parisul a venit să vadă groapa rămasă goală. Regele însuși cu 
toată curtea veniră acolo! Magistratul Lucaus însă, prea 
învățatul bărbat, a găsit și de astădată o portiță de scăpare. 

El a zis că diavolul a fost prea puternic încât a spart 
mormântul Şase coţi sub pământ i-au fost prea puţin. Dacă ar fi 
îngropat-o pe Fakiră la douăzeci de coţi în pământ, atunci n-ar 
mai fi zărit niciodată lumina zilei. Şi așa s-a împrăștiat că dracul 
l-a luat pe Fakir după trecerea unui an. Eu, desigur, am știut mai 
bine cum a fost cu dânsul, dar am tăcut. 

Capitolul 142 O ÎNCERCARE NEBUNA 

Enric Sanson citi acest raport și devenea din ce în ce mai 
uimit. Cum a fost cu putinţă aceasta! Nu cumva a fost o glumă 
pe care strămoșul lui Enric și-a permis-o asupra urmașilor? 

Fakirul indian a fost îngropat ca mort în mormânt. Un an 
întreg a zăcut el îngropat sub covorul de iarbă. După aceea însă, 
s-a trezit și a înviat? 

Enric citi de câteva ori această cronică veche. Un fior ciudat îi 
străbătea tot corpul. Să fie într-adevăr lucruri atât de 
misterioase de care oamenii să n-aibă cunoștință? 

Astăzi, știe cititorul, că sunt multe fenomene curioase, cere se 
pot totuși exprima în chip natural. 

Ceea ce a întrebuințat Fakirul indian cu secole în urmă și care 
a uimit într-atât pe Enric Sanson la sfârșitul secolului trecut, nu 
era altceva decât un efect al Hipnotismului. 

A hipnotiza înseamnă a produce sieși sau altcuiva un semn 
artificial care după împrejurări poate să semene cu moartea. 

După această întâmplare am aflat că în India au existat Fakiri 
(un fel de vrăjitori) care s-au hipnotizat astfel nu numai pe un 
an, ci au dus o astfel de viaţă ani întregi, revenind în cele din 
urmă la viaţă. 

Acum nu mai este nimic miraculos pe lume. Toate se explică 
azi în chip natural și simplu. 

Ţinând seamă de adevărul celor povestite, cititorul va putea 
să-și explice multe lucruri, care i-au părut până acum 
enigmatice. 

Somnul de o sută de ani al Dornroschen care era socotit până 
acum drept poveste, poate să fi fost întrucâtva adevărat. 


Enric Sanson era un bărbat deștept. Cu toate acestea rămase 
câtva timp înfiorat, gândindu-se la cele citite. 

Era cu putinţă să se pregătească cineva astfel ca să poată sta 
îngropat în pământ fără niciun pericol? Atunci va începe o vreme 
nouă, miraculoasă! 

Enric rămase pe gânduri. Deci se poate ca omul să aibă 
puterea să stea un an întreg fără cea mai mică respiraţie. In 
acest caz desigur că mâncarea și băutura sunt de prisos. 
Nutrirea se întrerupe, circulaţia sângelui se oprește. 

— Minunat! Ciudat! Murmură Enric Sanson. 

Călăul se ridică foarte agitat și se plimbă de câteva ori prin 
odaie. Deodată se opri. 

Dar dacă ar încerca pe pielea sa această minune pe care o 
povestește strămoșul său în cartea cea misterioasă! Enric 
Sanson râse mai întâi de aceasta. Desigur că nu era decâto 
poveste ceea ce-i raportase acolo strămoșul său. 

— Dar, nu, nu se poate! strigă Enric după un moment. 
Strămoșul nostru a fost un om al adevărului. Din toate scrierile 
și notițele sale reiese că era chiar cu frica lui Dumnezeu și că 
era cinstit. El n-ar fi lăsat urmașilor săi o poveste, dacă n-ar fi 
invocat atotputernicia lui Dumnezeu ca martor de adevărul celor 
povestite! 

Dar cum era posibil una ca aceasta, cum s-o explice? 

Creierul Călăului, deși deștept, nu găsea nicio explicaţie. 

Era cu neputinţă ca strămoșul său să se fi înșelat. Ei a 
coborât, doar, singur pe pretinsul mort în groapă, doar el singur 
a semănat iarba pe pământ. După un an, însă, a fost găsit 
Fakirul de dânsul și de femeia indiană, tot așa cum a fost depus 
în groapă. 

Nicio îndoială Au mai putea avea loc. Desigur că toate s-au 
petrecut așa cum au fost povestite de strămoșul său în cronică. 

Enric se opri deodată. Q hotărâre îndrăzneață se întipări pe 
faţa sa. 

„Dacă m-a. $ servi eu de această împrejurare”, murmură 
călăul. Se poate doar afla, cu puţină osteneală, dacă povestea 
din cronica strămoșului meu e adevărată sau dacă acel Fakir 
misterios a avut într-adevăr puterea minunată de a-și produce o 
moarte aparentă! 

Ferm hotărât, Enric se așeză în faţa lămpii arzânde. Călăul 
luase abajurul de pe lampă, așa că lumina cădea foarte clară pe 


faţa lui. Acum căută Enric Sanson să-și concentreze ideile într- 
un singur punct ca să se hipnotizeze. 

Numai la puţine persoane le este dat să-și poată stăpâni într- 
atâta voinţa, simţirea și gândirile lor, încât să le poată îndrepta 
exclusiv într-un singur punct. Numai astfel de favorizați pot să 
se hipnotizeze pe ei înșiși și pe alţii. 

Enric Sanson, călăul din Paris, era un astfel de bărbat. El 
dispunea de o voinţă de fier. 

Enric Sanson își fixă cu amândoi ochii vârful nasului. Apoi 
începu să se gândească la un singur lucru. „Vreau să mă pun în 
aceiași stare în care Fakirul Suiam a stat viu un an întreg sub 
pământ.” 

Trecură câteva momente. Enric Sanson stătea mereu 
nemișcat. Dar minune! Sentimente ciudate îl cuprinseră pe 
Enric. 

Mai întâi se părea că aude sunete depărtate. Aceste sunete 
veneau tot mai clare și mai puternice spre el, până ce în cele din 
urmă i-au umplut urechile de un zgomot asurzitor. 

Călăul avea senzaţia că stă cu destulă putere pe scaun. | se 
părea că scaunul s-a. Prefăcut într-un nor. Acest nor se ridică, el 
ducea pe călău în zbor plăcut prin odaie. Pereţii odăii îi păreau 
că se mișcă. Intr-un zbor fermecător îl ducea norul prin aer. 
Zborul se îndreptă tot mai mult spre cer. Nicio zguduire 
sufletească nu se observa, din contră, un fel de voluptate de. 
Nedescris cuprinse simţirea și inima călăului. In același timp îi 
părea lui Enric Sanson ca și cum toate legile naturii au încetat să 
mai existe pentru el și în același timp el plutea fără trup prin 
nemărginirile Universului. 

în dreapta și-n stânga lui răsăreau într-una sori. Era o mare de 
foc de o strălucire minunată, cum n-a mai văzut Enric vreodată 
în viaţa sa. Aerul albastru electric. Se schimbase într-un roșu de 
amurg. La picioarele sale, Enric Sanson, vedea plutind un glob 
mare întunecos. 

Era pământul din care se mutase. Enric Sanson se simţea atât 
de mult ridicat deasupra pământului, încât el nu-l mai vedea 
decât în mărime de un metru. 

Toate acestea le-a simţit Enric Sanson în spirit, fu timp ce 
corpul său stătea nemișcat în cabinetul său de lucru, privindu-și 
vârful nasului. 

Lumina roșiatică păli. În jurul spiritului se făcu tot mai mult 


întuneric. În fine ajunse călăul la o poartă măre. Părea făcută din 
voaluri de nori. Fulgere înflăcărate se plimbau prin aceste valuri 
de nori și un înger cu o faţă luminoasă și cu o sabie lată 
strălucitoare plutea de veghe deasupra porţii. Deasupra porții 
stătea gravat cu litere fulgerătoare: „intrarea în lumea uitării... 

Cu multă atenţie observă călăul cum adormeau unul după 
altul fiecare din organele sale. El știa foarte bine că va cădea 
acum în braţele mortului acest. Dar această observaţie a lui 
Enric nu trezi în el niciun sentiment neplăcut. | se părea chiar că 
nici nu-i pasă de corpul său. 

Se făcu întuneric complect în jurul călăului. Norul prin care el 
plutea deasupra universului s-a îngroșat și el. El crescu colosal 
deasupra corpului său și ca un șarpe se încolăci în jurul capului 
călăului. 

Capitolul 143 ENRIC SANSON E MORT? 

în acest moment Orfelia intră în cabinetul de studiu al 
călăului. Tânăra fată nu putu să doarmă sus, în odaia ei. 

Un sentiment ciudat de grijă o cuprinsese. 

Orfeliei i se părea că ceva nu era în regulă. Spiritul îngrijit și 
gânditor al fratelui ei, îi produse în ultima vreme multă grijă. 

Cititorul știe câtă iubire avea buna Orfelia pentru fratele ei 
Enric. 

Există o putere de presimţire a sufletului care nu e legată nici 
de loc, nici de timp. De obicei o numim simpatie. Inimile 
prietenilor, deștul de departe unul de altul, simt în același 
moment, aceeași fericire, aceeași durere. Ei nu știu de ce și de 
unde le vine acest sentiment. Dar ei se simt stăpâniţi de acest 
sentiment. 

Tot așa i s-a întâmplat și Orfeliei. 

Deodată puterea supranaturală o sili să se scoale din pat şi să 
se îmbrace. 

Fata intră în camera fratelui ei. Ea-l găsi stând pe. Scaun, 
nemișcat și ţeapăn cu capul plecat puţin înainte. Lampa ardea 
încă. Orfeliei i se părea că lumina lămpii colorase faţa lui Enric 
într-un mod ciudat. Cea din urmă picătură de sânge părea că 
dispăruse de pe faţa călăului. Trăsăturile lui Enric erau reci și 
țepene, ca și cum moartea și-ar fi întins aripile sale deasupra 
călăului. 

Orfelia simţi deodată cum fu cuprinsă de fiori reci. Un 
moment rămase ca pierdută. Apoi duse mina la fruntea fratelui 


său. 

Dar în același moment ea scoase un țipăt slab de spaimă. 
Dumnezeule, ce s-a întâmplat? 

Orfelia atinse din nou cu mâna tremurândă fruntea fratelui 
său. Aceasta era rece și făcea o impresie ca de cadavru. 

Orfelia atinse acum cu amândouă mâinile faţa fratelui său. 
Îndată scăpă de pe buzele copilei un țipăt nebun: 

— Nu, nu! Numai aceasta nu! Nu, strigă Orfelia, în timp ce 
trăsăturile ei arătau o deznădejde teribilă. Frate, pentru numele 
lui Dumnezeu! lubite, scumpe frate, tu nu poţi să fi doar mort, 
nu trebuie să fii mort! 

Pierdută de durere Orfelia căzu în genunchi lângă fratele său. 
Ea îl apucă pe fratele său de haine și începu să-l scuture. 

Enric Sanson căzu deodată jos de pe scaun. 

în aceiași poziție în care stătu pe scaun, stătea el acum și jos 
pe parchet. 

Orfelia începu să plângă plină de durere și disperare. 

— Frate, iubite frate! striga întruna tânăra copilă, dar 
trezește-te odată, vino-ţi iar în simţire! Nu, nu! Eu cu neputinţă. 
Tu nu trebuia să mă părăsești! 

E ceva imposibil ca moartea crudă să fi pus așa de curând 
stăpânire pe tine, să te fi dus deja în imperiul necunoscut al 
umbrelor?! Vai, frate, iubite frate, trezește-te, te rog! Numai un 
cuvânt să-ţi mai vorbesc măcar. 

Dar Enric Sanson părea într-adevăr mort. 

Orfelia apucă o mină a fratelui și o strânse într-ale sale. 
Dumnezeule, cât de tare și de grea era acum această mină care 
luneca altădată atât de moale și cu atâta iubire pe capul surorii 
sale! 

Înspăimântată Orfelia scăpă mâna fratelui său. Ea căzu cu 
greutate pe parchetul odăii. 

Orfelia nu se mai putea stăpâni. Ea scoase un țipăt ascuțit, 
deznădăjduit. 

După aceasta, sări în sus, alergă la coridor și deschise ușa. 

— Ajutor, ajutor! strigă nenorocita în gura mare. Poate nu mă 
aude nimeni? Dar veniţi odată! Fratele meu scumpul meu frate! 


Strigătul ei avu efectul dorit. De sus veni piticul Perkeo. Și 
ucenicii călăului începură să se miște. 
Mai toți veniră numai în cămașa de noapte. Unii aveau în 


mână pistoale sau pumnale. Ei credeau că s-a comis vreo crimă 
împotriva călăului. 

Bărbaţii au rămas muţi de spaimă la vederea iubitului lor 
stăpân, întins pe jos într-o poziţie sucită. 

Perkeo se ascunse la această priveliște în dosul rochiei 
stăpânei sale. 

Un vuiet de nedescris se ridică. 

— Dumnezeule! strigă în fine Nicolas, cel mai mare dintre 
calfe, e cu neputinţă. Bunul și iubitul meu stăpân... mort?! 

Lacrimile curgeau pe obrajii arşi ai cinstitului ucenic. 
Plângând, el se aruncă în genunchi lângă corpul lui Enric 
Sanson. El îl apucă de frunte și tâmple. Un țipăt deznădăjduit 
ieși atunci din gura ucenicului: 

— E mort, de asta nu mai e nicio îndoială! murmură calfa, 
bunul și graţiosul meu stăpân e deja rece și ţeapăn! 

— Nu, nu! Nu e cu putinţă aceasta! Strigă în acest moment 
Orfelia. Copila se aruncă din nou pe fratele său. Într-o 
deznădejde sălbatică ea-și apăsă buzele pe gura pe jumătate 
deschisă a lui Enric. 

— Scoală-te frate, trezește-te! plângea ea. Am mai mare 
nevoie de tine decât de viață! Nu se poate să fi plecat așa pe 
neașteptate și pe ascuns de lângă mine! Tu erai sănătos! Ce ţi 
s-o fi întâmplat? 

Orfelia sări iar în sus. Privirea ei cutreieră odaia, în sfârșit ea- 
și fixă ochii pe masa dinaintea căreia șezuse fratele său. O 
bănuială teribilă o cuprinse. Enric fusese în ultima vreme foarte 
trist. Să se fi întâmplat acum oare teribilul lucru, oare Enric să 
se fi sinucis? 

Acest gând umplu pe Orfelia de fiori. Dumnezeule! Nici nu 
putea să-și închipuie ceva așa de teribil! 

Dar imediat Orfelia alungă acest gând. Nu, Enric Sanson n-a 
putut să plece din viaţă și de la ai săi într-un chip atât de laș, el 
n-a putut să-și lase pe ai săi fără niciun sprijin. 

Enric Sanson știa că el trebuie să trăiască ca s-o protejeze pe 
Lili! Ce s-ar face nenorocita, care lâncezea în lanţurile închisorii, 
dacă mirele ei, sprijinul ei natural, ar fi preferat să se furișeze pe 
ascuns din lume? 

Dar ce alt nenorocit accident să se fi întâmplat? În zadar 
cercetă Orfelia cu privire întrebătoare masa. 

Pe masă nu era decât lampa și cronica strămoșească. 


După porunca lui Nicolas se aduse apă și săruri mirositoare. 
Se deschiseră hainele lui Enric. Îi frecară fruntea și tâmplele. Dar 
nimic nu ajută. 

Privirea Orfeliei căzu pe cronica rămasă deschisă. 

Orfelia ghici îndată, cu delicatul ei instinct, că acea cronică 
trebuie să aibă legătură cu nenorocirea care a lovit pe fratele 
său. 

Oricât era de agitată, Orfelia se sili totuși să citească pasajul 
unde era deschis. 

în timpul ce citea, ochii săi se măriră în chip supranatural. 
Orfelia se tot apuca de cap, ca și cum nu și-ar fi putut închipui 
că cele citite ar putea să fie adevărate. 

Cu cât citea mai departe, cu atât se deslușea mai bine că 
Enric o fi încercat să vadă dacă cele povestite de strămoșul său 
sunt adevărate. 

Un suspin de speranţă scăpă din pieptul frumoasei surori a 
călăului. În cuvinte scurte și repezi Orfelia comunică uimiţilor 
ucenici cele citite. 

Nicolas plângea de bucurie. Mulţumesc Domnului, murmură 
el, de ar fi în adevăr posibil ca bunul și graţiosul stăpân să revie 
la viață! 

El execută cu supunere ordinele Orfeliei. 

Ceilalţi ucenici luară și ei parte la încercarea de a produce o 
respiraţie artificială lui Enric. 

Orfelia însă se plecă spre fratele ei. Cu putere descleștă dinţii 
celui adormit. După aceea, Orfelia își apăsă buzele sale roșii pe 
gura fratelui său. 

într-adevăr, cronica strămoșească spusese adevărul, întocmai 
cum în noaptea aceea s-a produs învierea Fakirului, tot așa 
deschise și acum Enric Sanson ochii. Minunat! N-a durat mult și 
Enric și-a venit cu totul în fire. 

— Cerule! Unde am fost? Strigă călăul. De ce ați venit cu toți 
aici? Doar am stat și citeam la lampă. 

Enric Sanson se uită în jurul său cam ameţit. Acum abia 
observă el că sora lui vărsa lacrimi de bucurie și fericire. 

— O Enric! Enric! Ce mi-ai făcut? Plângea tânăra fată. 

Sprijinit pe braţul Orfeliei, Enric se sculă încet. El mai aruncă o 
dată în jurul său o privire rătăcită și visătoare. 

— Ce a fost, un vis care mi-a stăpânit simţirea, murmură el. 
Mi-a fost ca și cum aș fi parcurs nemărginirea pe un nor colosal. 


Acum i-a căzut privirea pe cronica veche. 

Imediat pricepu totul. Genunchii îi tremurară. 

— Deci e adevărat!... Adevărat! Zise el tremurând. 

Enric Sanson se îndreptă clătinându-se spre cartea cronicelor. 

Puse mâinile încrucișate pe foile îngălbenite. 

— Adevărat... Adevărat! Zise el încă o dată. O iubitul meu 
strămoș, de ai putea trăi și tu acest ceas în care-mi s-a deschis 
vederea unei lumi până acum necercetate! 

O bucurie de victorie străluci în ochii lui Enric Sanson. Se 
îndreptă apoi spre sora lui care plângea într-una și căzu în 
braţele ei. 

Nenorocitul nu presimţi că norul teribil plutea deja deasupra 
capului său. Enric Sanson nu știa că s-au ascuţit deja sapele 
care trebuiau să-i sape mormântul. 

Capitolul 144 SAMARITENII CEI MILOȘI 

De luni întregi preotul Edgeworth și cele două călugărițe 
bătrâne duceau o viață mizerabilă și plină de temeri în casa 
aproape năruită. Acolo au găsit ei, în mansarde, un refugiu 
foarte puţin sigur. Dar încotro aveau să se îndrepte nenorociţii? 
În toată Franţa nu mai era de găsit niciun loc de scăpare. 

Pe lângă acesta s-a mai adăugat și înaltul sentiment de 
datorie al demnului și bătrânului preot. Acesta era cu adevărat 
un om al lui Dumnezeu. El nu știa de frica oamenilor și se sforța 
numai de a da cinstea cuvântată Dumnezeului său și să-l 
servească în mod conștiincios. 

Pentru bătrânul bărbat viaţa n-avea nicio altă valoare. Fără a 
clipi măcar ar fi îndurat moartea pe eșafod. 

Dar mai presus de toate preotul ţinea la datorie. Era pe atunci 
lipsă de preoţi în Franţa. Speriaţi și îngroziţi, au fugit cu toții. Cei 
rămași însă, îndată ce au fost prinși au trebuit să plătească 
rămânerea lor cu moartea pe eșafod. Așa că era mare nevoie de 
un preot cinstit mai cu seamă în Paris. Câteodată cinstitul 
bătrân își făcea datoria pe ascuns. 

Cu pericolul vieţii sale își îndeplinea cinstitul preot datoria. 
Până acum l-au păzit îngerii Domnului. Deși bătrânul bărbat 
umbla toată ziua travestit pe străzile Parisului, totuși n-a 
recunoscut până acum încă nimeni în el pe preot. 

Cu toate acestea era de temut să nu fie descoperit, căci ca și 
toți ceilalţi preoţi de mânăstire purta și Edgeworth peruca tunsă 
în formă de platcă rotundă, care s-a putut ascunde foarte greu 


prin pălăria-i cu borduri laţe. 

în popor se numeau „tunși” preoţii catolici. Mai de acela 
dintre dânşii care ar fi fost descoperit de către poporul care se 
găsea totdeauna pe stradă! El era ca și pierdut. In triumf îl ducă 
îndată la închisoare pentru a urca peste câteva zile treptele 
eșafodului. 

în acea dimineaţă când casa prințesei de Barry a fost călcată 
de hoţi, adică puţin înainte de executarea regelui, ieși ca de 
obicei și bătrânul travestit în hainele sale. 

Se întoarse curând acasă, doborât și plin de durere. Prin oraș 
circulau niște zvonuri îngrozitoare. Demnul bărbat al lui 
Dumnezeu nu putea să creadă, ceea ce totuși s-a întâmplat mai 
târziu, că poporul se va atinge de capul cel uns al fostului său 
rege. 

Cufundat în gânduri păși pe coridorul întunecos al casei. 
Deodată se îngrozi. Auzi un murmur și un suspin slab. 

Preotul se cutremură. Se uită în toate părţile uimit și 
încremenit. Fără îndoială, că zăcea aici un bărbat într-o stare 
disperată de pe ale cărui buze răsunau suspine slabe, abia 
auzite. 

Atunci se trezi compătimire în pieptul omului lui Dumnezeu. El 
se plecă spre nenorocitul care avea desigur nevoie de ajutor. 

Nenorocitul zăcea într-un lac de sânge. 

Compătimitor se plecă Edgeworth spre rănitul care respira 
foarte greu. 

— Pentru Dumnezeu, ce ai, prietene, ce ţi s-a făcut? îl întrebă 
preotul plin de milă. 

Pippin cel negru, — căci el era —, deschise puţin ochii. 

— Vai ticălosul!... Mișelul! Murmură Pipin cel negru gâfâind. 
El... el m-a străpuns... el a voit să mă ucidă... el. Antonio! 

— Să te ucidă? Să te ucidă? Îngână preotul frecându-și 
palmele. Vai, ce timpuri groaznice au venit pentru iubita noastră 
Franţa! Nu mai e nimeni sigur de viaţă pe străzile Parisului. 

Mișcat, se aplecă din nou asupra rănitului. 

— Voi să te ajut! îi zise el, ai numai puţină răbdare! Nu poţi să 
rămâi mai mult aici. 

Primul său gând fu să strige ajutor în gura mare. 

Apoi însă se răzgândi. Vecinii din casă nu trebuiau să-l bage 
de samă. Până acum a reușit să trăiască acolo necunoscut. 

— Așteaptă, așteaptă, numai un moment! îţi aduc îndată 


ajutor! Murmură Edgeworth. 

Cinstitul preot urcă treptele spre locuinţa sa. Ajuns acolo el 
chemă cele două călugăriţe și le povesti descoperirea sa. 

Surorile coborâră repede. După sfatul preotului au luat cu 
dânsele cele necesare pentru un pansament. 

întrebarea era acum, unde să-l ducă pe rănit. 

Sora Marta dădu un sfat. Lângă mansardă era o mică 
cămăruţă. 

„Nimeni nu se servea de ea și nu cunoștea această cămăruţă. 

Ei nu se gândeau că de pe urma acestui nenorocit pot să se 
ivească o mulţime de greutăţi și pentru dânșii. 

Cât de ușor se putea întâmpla ca acest rănit să moară. Atunci 
le-ar fi fost imposibil să păstreze cadavrul în casă. 

Cine știe dacă la o astfel de împrejurare preotul n-ar fi fost 
recunoscut, dacă niște mișei nu l-ar fi acuzat pe demnul bătrân 
de omorul acestui străin! 

Dar ei nu se gândeau deloc la asta. Ei vedeau pe aproapele 
lor în pericol. Atunci s-au gândit numai la povestea 
Samariteanului milos și se hotărâră să facă ca şi dânsul. 

L-au târât pe ticălos prin coridor în cămăruţa din ogradă. 

Din fericire toate s-au petrecut în liniște. Nimeni nu se mișca 
în casă. Era prea de dimineaţă și toţi locuitorii din acea casă 
dormeau. 

Aci erau oarecum siguri de a nu fi descoperiţi. Preot ui și una 
din surori rămaseră lângă rănit pentru a-l lega, pe când sora 
Marta alerga spre coridor pentru a spăla lacul de sânge și a 
nimici astfel orice urmă. 

Dar rana nenorocitului era foarte mare. 

— Numai cât un fir de păr trebuia să străbată pumnalul mai 
adânc. Și nenorocitul ar fi murit pe loc. 

— Dar ce facem acum? murmură deznădăjduita sora care 
rămase lângă rănit. 

— Nu putem face nimic decât să ne rugăm lui Dumnezeu! 
șopti demnul preot. Eu. Nu cred ca nenorocitul să rămână în 
viaţă! Să ne facem datoria și să-i ușurăm durerile pe cât vom 
putea! 

Într-adevăr, ce sfânt tablou de jertfire pentru aproapele său 
ne prezintă acest bătrân, așa de aproape deja de mormânt! El 
nu se gândea la viaţa și fericirea lui, nici nu-i venea prin minte 
că bunătatea lui poate să-l arunce într-un mare pericol. El nici 


nu se întreba măcar dacă nenorocitul merită în adevăr ajutorul 
ce i se dă. Edgeworth văzu în cel ce zăcea numai pe omul, 
chipul lui Dumnezeu, pe fratele său, pe care Dumnezeu i-a 
poruncit să-l iubească. 

Cu inimă caldă și compătimitoare se îndeletnicea preotul cu 
rănitul. 

Pippin cel negru încetase să se mai vaite. Pierderea mare de 
sânge și mai cu seamă durerile oribile îl zdruncinară cu 
desăvârșire. În cele din urmă leșină. 

Cei trei oameni hotărâră să vegheze pe rând lângă rănit, 
pentru a-i aplica într-una comprese reci pe rană imensă. Ei 
puteau să facă acest lucru fără să fie observați, căci, cum am 
spus, în ogradă nu ieșea nimeni. 

Desigur că fiecare trebuia să-și ocupe postul de veghe 
dimineaţa sau seara. Peste zi s-ar fi observat. 

Capitolul 145 UNDE ERA ADELLA. 

Zilele următoare  cinstiţii oameni îngrijiră cu bunătate pe 
Pippin cel negru. Ei nu știau ce criminal odios îngrijiseră. 

Pippin cel negru încetase să se mai vaite. Pierderea din când 
în când scotea câte un vaiet dureros. 

Una din surori era lângă rănit, iar cealaltă era în mansardă 
lângă preot, când se auzi bătându-se la ușa mansardei. 

Preotul dispăru îndată în odaia de alături, pentru a se ascunde 
acolo într-un dulap. Sora deschise. 

Ea rămase uimită când un ţăran intră în odaie salutând cu 
sfiiciune. 

— Cine sunteţi domnule? Ce voiţi? Murmură sora agitată. Mi 
se pare că v-am mai văzut odată! Îmi sunteţi așa de cunoscut. 

— Cred și eu, soră! murmură ţăranul închinându-se cu 
stângăcie. După aceea, apucă marginile rochiei surorii și le duse 
respectuos la buzele sale. 

— Eu sunt doar bătrânul vasal Melac! Nu mă mai cunoașteţi 
soră? Eu am tăiat doar totdeauna lemne la mânăstire, nu vă mai 
amintiţi...? 

— Pst, pst! Nu vorbiţi așa de tare, murmură sora speriată. 
Trebuie să știți că suntem aici la Paris și trăim ascunși. Un 
cuvânt necugetat poate să ajungă la urechile spionului și atunci 
suntem cu toţii pierduţi. 

— Pentru toţi sfinţii! 

— Asta nu o vreau! murmură bătrânul ţăran îngrozit. Eu vin 


însărcinat de graţioasa mea stăpână, principesa... 

— Care principesă? strigă călugăriţa îndată, doar nu de la 
Adella de Barry? 

Melac dete mereu din cap. 

— Da, da, așa-i! zise el, graţioasa principesă a aflat că v-aţi 
ascuns aici și m-a trimis aici. 

— O, cum mă bucură aceasta, cum mă bucură! strigă 
călugărița. 

îndată ea alergă în odaia de alături și chemă pe bătrânul 
preot. 

— Inchipuiţi-Vă, prea demnule părinte, că Adella de Barry, 
copilul dumneavoastră spiritual trăiește încă. Degeaba am 
plâns-o noi ca moartă! Numai nobilul tată al Adellei a murit pe 
eșafod; ea, însă, buna noastră prințesă, trăiește încă! 

O rază de bucurie străluci pe faţa bătrânului preot. 

— Adella trăiește?! zise în sfârșit demnul bătrân. Oh, acesta e 
un mesaj de bucurie, din cele care au venit rar la mine! 

După aceasta, se întoarse bătrânul cu o nerăbdare febrilă la 
ţăran. 

— Dar spune-mi, Melac, e adevărat, dumneata ești? Bătrânul 
ţăran îi răspunse zâmbind; 

— Desigur, prea venerate părinte! Dar cine altul să fie! O cât 
mă bucură, că văzui o dată pe bătrânul nostru preot! 

Edgeworth, foarte mișcat, strânse mina ţăranului. 

— După cum îi voia Domnului, iubite Melac! zise el apoi, poate 
vor veni o dată vremuri mai bune! Nu-i așa? Că a fost frumos și 
plăcut când puteam să lăudăm și să mulțumim lui Dumnezeu 
fără frică înaintea altarului? 

Bătrânul se uită trist înaintea sa. 

— Vai ce vremuri au mai venit! se tânguia el apoi. Pâine nu-i 
în casă, câmpurile sunt pustiite, vecinul îţi e dușman... nu mai 
poţi vorbi un cuvânt mai tare de frică să nu-ţi pierzi capul! 

— Şezi, îi zise preotul. Dar acum spune-mi cum ţi-a fost 
posibil să mă găsești. 

Țăranul zâmbi. 

— Ei, asta-i foarte simplu! răspunse el. Mai ţineţi minte, prea 
venerate părinte, că acum câteva zile aţi fost la hala de 
vechituri, unde aţi cumpărat ceva? 

Preotul afirmă din cap. 

— Desigur, îmi aduc aminte! zise el. Surorile aveau nevoie de 


mantile pe care să le poarte când vor ieși prin oraș. O astfel de 
mantilă am cumpărat acolo! 

— Ei, vedeţi că vă aduceţi aminte! zise Melac și bătu din 
palme de bucurie. Și eu eram atunci acolo, îmi trebuia o cămașă 
și trecusem tocmai după paravan ca să-o îmbrac și iată că v-am 
zărit pe când negociaţi preţul pentru mantilă. M-am gândit în 
mine că am auzit desigur această voce blândă undeva! Și 
tocmai, cum m-am uitat mai de aproape v-am recunoscut 
îndată. Mai întâi am sărit în sus de bucurie și-mi venea numai să 
ies de după paravan și să vă sar de gât, prea venerate părinte și 
să vă sărut! Dar m-am răzgândit la timp și m-am stăpânit. M-am 
îmbrăcat iute și v-am urmat până ce v-am văzut intrând aici! 

— Minunat! murmură preotul strângând mâna bunului ţăran. 
Eu n-am simţit deloc că cineva mă urmărește. 

— Da, și după aceea, venerate părinte, am spus-o desigur 
graţioasei prințese! murmură ţăranul. Şi tânăra și drăguţa 
femeie trece acum prin vremuri foarte grele! 

— Cum? întrebă preotul. Sper că ea se află acum în 
siguranţă!? 

Țăranul făcu o mină tristă. 

El povesti nerăbdătorului preot prin ce pericol au trecut el și 
Adella acum câteva zile când au fost ameninţaţi de către tâlhari. 

— Chiar a doua zi a părăsit graţioasa mea stăpână casa! 
adăugă Melac. Eu a trebuit să-i cărăbănesc toate în satul nostru 
natal. Ne-a mers bine, Parisul era într-o agitaţie teribilă și astfel 
a trecut echipajul nostru neobservat. Am ieșit fără pericol prin 
poarta orașului. Acum însă nu știe buna mea stăpână ce să facă. 
Chiar și-n satul nostru natal nu te poți încrede, sunt poate și 
printre noi trădători, și un singur cuvânt poate să o conducă la 
eșafod. 

— Dar acum unde trăiește prinţesa? îl întrebă preotul cu 
compătimire. 

— Într-o peșteră a unei stânci! răspunse Melac misterios, 
ducând în același timp mâna la gură, ca și cum ar fi vrut să 
arate cu asta că e nevoie de cea mai mare tăcere. Vai e 
îngrozitor cum e nevoită să trăiască acum prinţesa. Desigur că 
le-a scris roate aici! 

Melac predă bătrânului preot scrisoarea, pe care o ţinuse 
până acum în mână. 

Edgeworth se duse la fereastră, deschise scrisoarea și o citi 


foarte mișcat. 

— Aceasta-i trist, foarte trist! murmură el în sine. 

Apoi se întoarse către cele două călugăriţe. 

— Prinţesa mă roagă foarte mult să vin la dânsa s-o sfătuiesc 
ce să facă! zise demnul preot cu un zâmbet dureros. 
Dumnezeule, dar și noi suntem proscriși și urmăriţi! Dar dacă e 
nevoie, îmi jertfesc bucuros viaţa. Cât sunt deja de nerăbdător 
să ajut pe Adella cel puţin cu cuvinte de mângâiere! 

Bunul preot nu ştia cât de puţin se sinchisește sufletul stricat 
al prinţesei pentru mângâierea religiei. 

Cum ci aflat Adella că servitorul său credincios a găsit 
locuinţa vechiului preot al satului, și hotărât să şi-l atragă spre 
dânsa. Adella încă nu-și pierduse speranţa că Enric Sanson va fi 
al ei. Va trebui pe cât va fi posibil să-l aducă într-o astfel de 
poziție să fie nevoit să se însoare cu dânsa. Și de va fi legat de 
dânsa prin binecuvântarea preotului, atunci spera Adella, că va 
putea să înăbușe în inima lui Enric vocea oricărui alt sentiment. 

— Chiar azi mă voi duce ia buna noastră prinţesă! zise 
demnul bătrân. Plin de bucurie. Desigur că o să-i povestesc 
totul! Dar... 

El se întrerupse deodată. 

— Dar eu trebuie să stau azi de veghe lângă nenorocitul rănit! 
zise el. Dar în sfârșit m-oi gândi eu, dacă... 

— Prea venerate părinte, pot să-mi permit o observaţie? zise 
sfioasă una din surori. 

— Desigur, soră dragă! Ce este? Vorbiţi, răspunse preotul. 

Sora se întoarse către ţăran. 

— Spune-mi dragă Melac, zise ea, când s-a făcut spargerea 
aceea în casa dumneavoastră? 

Țăranul se gândi un moment. Părea că numără pe degete. 

— Să vedem? zise el. Or fi cam vreo șase zile! 

— Ştii bine că-i atâta? îl întrebă sora îndată, și stăpâna 
dumitale a rănit cu pistolul pe unul din pungași? 

— Da, da, așa-i! afirmă Melac. 

Sora-l trase pe preot într-o parte. 

— Venerate părinte! îngână ea, acum șase zile aţi găsit pe 
nenorocitul rănit jos în coridor! 

— Dumnezeule, să fie oare posibil?! strigă preotul foarte 
mișcat. Atunci noi am compătimit și ajutat pe un nedemn. Nu, 
nu, nu vreau să întreb! Zise el. Avem în faţa noastră pe un 


nenorocit pe care ni l-a trimis dumnezeu ca să-l ajutăm. Și nu-i 
treaba noastră să cercetăm și să bănuim! 

După aceea bunul preot se întoarse spre Melac și-i strânse 
mina. 

— Acum du-te prietene! zise el ţăranului, spune stăpânei tale 
că vin azi la ora patru fix la plopul cel mare de la marginea 
satului, știi doar unde-i? 

— Desigur, desigur, zise ţăranul, plopul îl știu și copii! El e 
cam singuratic. 

— Cu atât mai bine, clătină preotul din cap, n-are să ne 
cunoască nimeni! Ştii, cred că trebuie să fac un mare înconjur în 
jurul satului! 

— Vai, da! sunt mulţi oameni răi la noi în sat! Zise Malac trist. 

Preotul zâmbi cu blândeţe. 

— Cum o vrea Dumnezeu! murmură el. Voi urma deci 
chemarea fostului meu copil sufletesc și mă voi afla la ora fixată 
lângă plop pentru a spune iubitei mele Adella cuvinte de 
mângâiere! Şi acum du-te cu Domnul, iubite prietene! 

Preotul concedie zâmbind pe Melac, care plecă după ce făcu 
mii de închinăciuni. 

Capitolul 146 STÂNCILE MISTERIOASE 

Cititorul trebuie să știe că întâmplările povestite în capitolul 
precedent și în cel care-l începem s-au petrecut cu mult mai 
înainte decât cele povestite în urmă. 

Pe vremea când veni la preot mesagerul Adellei, Enric Sanson 
încă nu venise acasă și nu ordonase, încă citirea liturghiei 
pentru sufletul lui Ludovic al XVI-lea. În ziua aceea în care 
bătrânul și demnul preot răspunseră chemării Adellei, Ludovic al 
XVI-lea trăia încă. 

Edgeworth se sculă dis-de-dimineaţă. El se îmbrăcă cu haina-i 
obișnuită, își apăsă pe frunte pălăria cu boruri late și-și luă în 
mână un baston noduros. 

Astfel gătit bătrânul preot parcurse cu pași repezi, străzile 
Parisului. 

Nimeni nu se atinse de el pe drum. Poporul avea altceva mai 
serios de făcut decât să bage în seamă un bătrân fără vază. 

Acum doar Franţa era ocupată cu doborârea unui vânat regal. 
Ce interes putea să aibă pentru popor un preot bătrân și simplu! 

Abia părăsi Edgeworth străzile Parisului că și porni înainte 
singur singurel pe șoseaua naţională. Viaţa orașului mare 


dispăruse. Preotul întorsese spatele zgomotoaselor străzi ale 
Parisului. O tăcere adâncă domnea în jurul său. 

Preotul se uită în jurul său. „O! Cât de frumoasă și de liniștită 
e natura cea nemărginită! Aici nu-i nici ură, nici dor de 
răzbunare. Fiece floare, fiecare rază de lumină ce sclipește din 
soarele auriu al cerului arată pace și iubire. 

Desigur că bătrânul și demnul preot nu s-a gândit că mergea 
către un șarpe care medita și ţesea mereu răzbunare. 

Pentru Edgeworth, Adella de Barry era iubitul și nevinovatul 
său copil sufletesc. Chiar dacă s-ar fi spus veneratului bătrân cât 
de rea și de vicleană e Adella de Barry, el n-ar fi crezut-o. 

Curatul și nevinovatul suflet copilăresc al demnului bătrân nu 
putea pricepe, cu toată lunga viaţă prin care trecuse, că inima 
omenească e de natură rea. Edgeworth credea că toţi oamenii 
trebuie să fie așa de cinstiţi, drepți și credincioși ca și dânsul. 

Bătrânul își continuă drumul lung și anevoios. Picături mari de 
sudoare îi stăteau pe frunte când ajunse în sfârșit la marginea 
pădurii care înconjoară satul Barry. 

Aici trebuia desigur să se îndepărteze de șosea și să-și facă o 
cărare prin tufe și desișuri. În micul și pașnicul sat erau mulţi 
trădători. Veneratului îi veniră lacrimile în ochi când se gândea 
că trebuie să se păzească până și de foștii evlavioși ai parohiei 
sale. 

— Doamne iartă-i că nu știu ce fac, murmură bătrânul preot. 

El nutrea o convingere fermă și sigură că după teribilele și 
sângeroasele zile de persecuție va veni iar un viitor de pace și 
fericire pentru Franţa. 

După vreo jumătate de ceas Edgeworth ajunse la plop. Melac 
era deja acolo. El alergă spre bătrânul preot pe care-l zărise încă 
de la marginea pădurii. Cei doi bărbaţi își strânseră mâinile. 

— Acum fiul meu, îl întrebă Edgeworth, cu prietenie, vrei să 
mă conduci la iubita noastră prinţesă? 

Melac afirmă din cap. 

— E într-adevăr un drum foarte greu, prea venerate! zise el în 
șoaptă. Știţi doar că o să mergem pe culmea cea stâncoasă și 
de acolo coborâm în marea de stânci! 

— Așa, zise preotul dând din cap, niciodată n-aș fi crezut că 
prinţesa noastră va fi nevoită să-și caute refugiul într-un loc atât 
de periculos! Dar spune te rog există pe acolo vreun drum 
bătut? 


— Cred și eu! zise Melac dând din cap, în timp ce ochii săi 
aruncau o privire vicleană. Într-adevăr sunt foarte puţini care 
cunosc acest drum și pot să-ți spun că în satul nostru eu sunt 
singurul care-l cunosc. Trebuie să ştii, venerate părinte, acesta e 
un drum pentru vânat pe furiș care înainte a fost mult bătut! 

Zâmbind, bătrânul preot îl ameninţă cu degetul pe ţăran. 

— Dar de unde le știi așa de bine pe toate, prietene Melac? 
zise el. E bine că acum nu mai sunt decât un sărman om 
proscris și un aspru duhovnic de altădată! Cum crezi, prietene 
Melac, ar fi trebuit să faci multe mătănii! 

Bătrânul ţăran zâmbi. _ 

— Facem așa cum putem, venerate! zise el. Inainte pe când 
graţiosul nostru Duce era încă atotputernic, atunci nu m-am 
sinchisit deloc dacă mai ștergeam câte un vânat din când în 
când! Şi de ce nu? Mă gândeam așa, dacă domnul Duce 
mănâncă în fiecare zi la masă friptură și bea vinuri bune, atunci 
poate să-mi fie îngăduit și mie să am măcar Duminică la masă o 
friptură de vânat. lacă așa sunt eu! Dar acum, când graţioasa 
prinţesă e în nevoie și bătrânul Duce a trebuit chiar să-și piardă 
capul, s-a făcut o schimbare întreagă în sufletul meu. Din acel 
moment m-am atașat cu credinţă de stăpâna mea și m-aș lăsa 
mai bine să fiu rupt în bucăţi decât să o părăsesc? 

— Aceasta-i foarte frumos din partea ta, zise mișcat preotul, și 
lovind pe Melac peste umăr, pentru așa gânduri bune cerul nu-ţi 
va socoti de mare păcat vânaturile pe. Care le-ai ucis pe ascuns! 
Credinţa și devotamentul pentru virtuțile inimilor omenești pe 
care se pune cel mai mare preţ în imperiul ceresc! Dar hai să 
mergem, ziua e deja aproape de declin și după cum spui mai 
avem de străbătut o cale cam grea! 

Melac afirmă din cap. După aceea păși tăcut prin pădure. 

Era un colț de pădure neumblat și sălbatic acela în care 
intrară cei doi bărbaţi. Nicio urmă de drum nu se vedea. 

— Drumul acesta nu l-am făcut încă niciodată, deși am trăit 
atât amar de vreme în sat! zise bătrânul om al bisericii. Aș minţi 
dacă aș vrea să spun unde ne găsim acum! 

— Eu cunosc drumul după copaci, venerate! zise Melac. 
Trebuie să ai și un ochi bun pentru asta! Dar vezi venerate 
părinte, cu copacii e ca și cu oamenii! Aici își are fiecare 
particularitatea sa și niciunul nu seamănă cu celălalt. Dar când 
te pricepi într-asta și bagi bine de seamă, apoi poţi să-i 


recunoști ușor și nu poţi greși niciodată! 

Preotul îi zâmbi cu prietenie. 

— la auzi, ce de virtuţi mai descopăr acum la tine, dar 
niciodată n-aș fi gândit să găsesc atâtea virtuţi în tine! zâmbi 
preotul. Dar acum haidem înainte! Edgeworth îl urmă pe ţăran 
prin tufișuri și desișuri sălbatice. 

Cărarea neumblată devenea din ce în ce mai grea. Acum însă, 
începeau să dispară copăceii. Numai brazii înalți se îndreptau 
spre cer. În schimb se iveau la tot pasul stânci colosale. Între 
aceste stânci, care se ridicau de la pământ, se afla o mulțime de 
frunziș. Se părea ca și cum cu secole în urmă ar fi avut loc aici o 
erupție, era ca și cum pământul și-ar fi aruncat afară 
măruntaiele sale care, cu vremea, s-au pietrificat. 

Bătrânul preot simţea cum îi curgeau picături mari de sudoare 
de pe frunte. Respirația i se îngreunase foarte mult. Era în 
adevăr un drum prea obositor pentru bătrân. Nu putea să facă 
niciun pas fără să sară sau să se târâie. 

Stâncile deveniră din ce în ce mai întunecate și mai 
periculoase. In fața lor se ridicau niște stânci colosale care 
amenințau să se prăvălească din aer la cea mai mică atingere. 

Melac și bătrânul preot se agăţau de acești coloși stâncoși 
fără ca aceștia să-și schimbe câtuși de puţin poziţia. 

Stâncile  deveniră din ce în ce mai drepte și mai 
amenințătoare. 

De multe ori îi părea bătrânului preot, care privea uimit în 
jurul său, că drumul trebuie să fie deja la sfârșitul său. Dar 
eroare! Mai avea de mers foarte mult. 

La o mare depărtare de aici nu se auzea nicio mișcare. Numai 
suspinele și vaietele înăbușite ale celor doi bărbaţi cate pășeau 
atât de greu spintecau liniștea naturii. Inimile lor băteau să se 
rupă. Sus, însă, în înălțimile eterice ale cerului, își ducea zborul 
său neînlănţuit vulturul mândru al naturii sălbatice. 

— Cine mai duce o viaţă așa de bună, ca acela de colo, zise 
preotul privind în sus spre vultur. El are aripi și n-are nevoie să 
se târâie și să se agaţe ca noi! Dar aceasta e o dorinţă 
nesocotită! Adăugă îndată preotul bătrân. Noi căpătăm aripi 
abia după ce scăpăm de haina noastră pământească. Și atunci 
căpătăm aripi îngerești şi nu lopătari de aceștia, ca ai vulturului! 

Bunul bătrân își zâmbi mulţumit în barbă și păși înainte. 

— Ei, acum unde suntem? strigă el după un moment, acum 


cred că am ajuns deja la capătul drumului, prietene Melac! 

Și în adevăr se părea că preotul ar avea dreptate. De jur- 
împrejur se înălţau stâncile formând un perete de fier. Și în faţa 
lor se ridică o stâncă colosală. Preotul pute-i să caute mult și 
bine că n-ar fi găsit nicio ieșire. 

— Acum tot te-au părăsit cunoștințele tale de orientare! zise 
omul bisericii, fără însă să arate cea mai mică supărare. Acum 
va trebui să ne mai tărâm încă odată pe același drum greoi! 

Bătrânul țăran strâmbă din nas. 

— Da venerate, zise el cu viclenie, drumul nu duce mai 
departe decât până aici, și un altul care să ne ducă mai departe 
nu știu nici eu! 

— Eu nici atâta! râse bătrânul preot și uitându-se întrebător 
spre celălalt. Dar cum voi merge mai departe? Poate că este pe 
aici vreo poartă misterioasă, care ni se va deschide? 

— Nu, asta desigur că nu-i! zise Melac. Dar tot nu vom 
rămâne aici. Trebuie să știi numai să te agăţi bine! Priveşte, 
venerate părinte, stânca aceasta din faţa noastră nu-i atât de 
înaltă ca să nu o putem urca. 

Cu aceasta el indică cu degetul stânca din faţa lor, care putea 
să aibă o înălțime de un metru — un metru jumătate. 

— Cum, să ne suim pe stânca aceasta, zise bătrânul preot 
dând din cap. Dar aceasta nu o crezi nici tu, aceasta nu-i cu 
putinţă! 

— Cu toate acestea nu putem face altfel, zise Melac; 

Cu aceasta el apucă pe preot cu braţele-i vânjoase și şi-l puse 
pe spate. 

— Așa! zise el, rezemându-și pieptul și genunchii de stâncă. 
Acum apucă-te de piatră, prea venerate, și urcă-te cu picioarele 
pe spatele meu! Aţi înțeles? 

— Da, da, desigur! Dar ce ne facem mai departe? Zise 
preotul, care executase indicaţiile ţăranului. 

— Acum prindeţi-vă cu mâinile de marginea de sus a stâncii și 
căutați să vă târâţi în sus! Eu o să vă ajut părinte și așa are să 
meargă! 

Bunul bătrân încercă tot posibilul ca să ajungă sus. Melac îl 
împingea de jos. Indată ce simţea că preotul s-a prins bine cu 
mâinile el îi împingea în sus picioarele. 

Puțin după aceasta ajunseră în vârful stâncii. 

Preotul se uită împrejurul său foarte uimit. 


— Da ce-i asta? strigă el uimit. Da cine ar fi crezut așa ceva? 
Dar aici mergi cel puţin două minute pe o suprafaţă netedă și 
întinsă, parcă am fi pe dușumeaua unei săli de dans! Și acolo... 
acolo e doar o peșteră? 

— Da, da! Acolo-i gaura ţiganilor! Zise bătrânul ţăran care 
stătea încă jos. 

Cu o îndemânare de om tânăr, care uimi din nou pe bătrânul 
preot, se urcă și Melac sus. El se servi de câteva trepte din 
stâncă, abia zărite, pentru a se prinde bine de ele cu picioarele. 
Astfel se agăţă el încet, dar sigur de stâncă. Nu trecu mult și fu 
și el lângă preotul, care nu putea să-și vină încă în fire de uimit 
ce era. 

— Da. Acolo e peștera ţiganilor! Zise acum Melac, și ochii îi 
străluceau. Da, acolo e o bună ascunzătoare pentru graţioasa 
noastră prinţesă, acolo nu o mai găsește niciunul dintre ticăloșii 
statului, oricât ar pândi și ar căuta-o! Și stă foarte bine acolo în 
peșteră graţioasa noastră prinţesă... adică bine pe cât poate să 
fie aici! Adăugă el îndată. Așa o prinţesă nobilă e deprinsă 
desigur cu altceva! 

— Așadar, acolo în peșteră trăiește copilul meu duhovnicesc! 
strigă Edgeworth, urmărind fără să vrea pașii. 

Melac dădu din cap. 

— Nu, nu! Tot mai avem de umblat vreo zece minute sub 
pământ! Zise Melac misterios. 

— Ce spui? strigă preotul. 

— Şi acum ajungem la marea de stânci, zise Melac misterios. 

Preotul îl urmă pe ţăran pe platoul cel stâncos, care ducea 
spre peșteră. 

Bătrânul preot credea că vede o minune. El care a umblat o 
viaţă de om printre oamenii satului și a străbătut zilnic câmpii și 
păduri, trebuia să-și mărturisească acum că a cunoscut prea 
puţin aceste locuri minunate. Ştia el demult că sunt stânci prin 
pădure, dar le știa neumblate. Nimeni nu știa în sat nimic despre 
ele, pe cât își amintea preotul. Și acum uite că exista un fel de 
drum prin această zonă stâncoasă! 

în câteva minute ajunseră la peștera Țiganilor. 

Câteva trepte naturale conduceau în interiorul peșterei. O 
văgăună stâncoasă și tristă primi pe cei doi bărbaţi. Țăranul se 
îndepărtă puţin de bătrânul preot. Apoi se întoarse cu o făclie. 

— Aici avem oarecare provizii de făclii, zise Melac. Trebuie să 


aprindem una din acestea, căci numai la lumina ei putem 
străbate drumul pe care trebuie să-l facem. Dar înainte de toate, 
încă ceva, venerate părinte, nu-ţi vin amețeli? 

— Doar ai văzut deja asta! zise bătrânul preot. Dacă-mi vin 
amețeli sau nu, de asta nu mă îngrijorez! Sufletul meu dorește 
deja să salute pe copilul meu duhovnicesc, încolo otice griji și 
necazuri mă lasă reci! 

— Atunci să mergem înainte! zise ţăranul care aprinse făclia. 

El îi arătă preotului gaura stâncoasă, care era luminată acum 
de lumina făcliei. 

— Trebuie să coborâm aici! zise el. Preotul se uită întrucâtva 
înfiorat lă o deschidere de vreun metru de lungă și lată care 
părea să conducă într-o prăpastie deschisă. 

— Eu voi merge înainte! zise Melac. Şi fără a mai sta pe 
gânduri își dădu drumul în deschizătura unde se cufundă până la 
piept. 

— Nu-i așa de greu pe cât se pare, venerate părinte! zise iar 
Melac. 

Fără multă chibzuială preotul urmă pe ţăran. 

Dar tot îi era oarecum curios, când simţi dispărându-i 
pământul de sub picioare. Abia după ce preotul dispăru în 
văgăună până la umeri, simţi că picioarele sale au atins vârful 
unei pietre: 

Preotul se uită în jurul său uimit. Părea că se întindea înaintea 
lor o cale subterană, care ducea printre stânci. 

Melac pășea înainte aplecat. Făclia o pusese foarte aproape 
de pământ. Fumul și mirosul făcliei îl făcură pe preot să se 
înăbușe. 

Drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Vreo cinei minute, 
care îi părură preotului o veșnicie, au umblat ei printre stâncile 
subterane. După aceea i se părea bătrânului preot, că lumina 
făcliei devine mai palidă și din depărtare străbate spre dânșii o 
lumină. Această lumină deveni din ce în ce mai pronunţată. 

Deodată preotul scoase un țipăt de uimire. Era oare adevărat 
ceea ce vedea? 

Ajunseră la capătul drumului subteran; Bătrânul preot trecuse 
într-o regiune pe care nu o văzuse încă niciodată în viaţă. O vale 
stâncoasă se desfășura înaintea ochilor săi, ale cărei margini 
erau ocupate de pruni și de brazi noduroși. 

Rădăcinile copacilor se întindeau pe stânci ca niște ghiare 


amenințătoare, un murmur ciudat se auzea din toate părțile. 

Preotul, condus. De bătrânul ţăran, făcu câţiva pași înainte. 

Acum văzu el că valea aceasta stâncoasă se întindea pe o 
lungime cam de trei metri. 

— Minunat, minunat! strigă bătrânul preot, și atras de 
murmur se plecă pe marginea prăpastiei. 

Prăpastia putea să aibă o adâncime de o mie de metri, în 
fundul său însă, spumega un pârâiaș subteran. 

— De-a lungul acestuia trebuie să mergem! zise Melac 
arătându-i o cărare. 

Bătrânul preot se înfioră pe moment. 

— Şi crezi că vom reuși? zise el ezitând. 

— Da, de asta v-am întrebat dacă nu vă vin amețeli! zise 
Melac. De altfel, pot să chem aici pe graţioasa prinţesă. Poate-i 
și mai bine așa, ea vine bucuroasă încoace! 

Bătrânul preot nici nu voia să audă de așa ceva. 

— Nu, nu! Dacă am ajuns până aici, vom străbate și mai 
departe! Zise el. Du-te tu înainte. Eu îmi încrucișez mâinile pe 
piept și te urmez pas cu pas! 

Țăranul se supuse. Cu pași siguri porni pe cărarea strimtă 
care părea lipită numai de stânci. Preotul însă îl urmă hotărât 
după ce mai aruncase o privire scurtă și pioasă spre cer. 

Capitolul 147 REFUGIUL PRINȚESEI 

Edgeworth fu nevoit să se oprească de multe ori din mers. 
Ameţeala îl cuprinse într-adevăr. 

Bătrânul bărbat, îngrozit, evita să se uite în adâncul teribilei 
prăpăstii din faţa sa. 

Murmurul pârâiașului din fundul văii ameţi și sperie pe 
bătrânul preot. 

Dar plin de curaj bătrânul bărbat își urma călăuza. Deodată 
drumul se îngustă și mai mult. 

Aici era poziția cea mai periculoasă. 

Melac îi strigă bătrânului să se agaţe și el cu amândouă 
mâinile de colţul stâncii, îmbrăţișând-o. 

în același timp Melac scoasă un țipăt ca de șoim. 

Acest țipăt fu urmat de un altul, asemănător. In vremea 
aceasta trecuse și el nevătămat de porțiunea foarte îngustă. 

Acum deschise ochii și se uită înaintea sa. 

Un țipăt de surprindere scăpă de pe buzele sale. 

Cărarea se mai întindea vreo douăzeci de pași, apoi cobora iar 


într-o peșteră. 

— Asta e ca în poveștile din „o mie și una de nopţi”! murmură 
bătrânul preot. Ai crede că sunt într-o ţară cu totul străină și 
necunoscută și cu toate astea nu suntem decât la o săritură de 
cal de Paris, marele, formidabilul oraș. 

— Da! zise Melac v-am spus eu venerate, că sunt multe 
lucruri minunate pe lume. Nimeni afară de mine și de graţioasa 
prinţesă, și acum și de dumneata, prea venerate părinte, nu știe 
de această vale misterioasă! 

în acest moment se arătă figura înaltă a prinţesei la capătul 
superior al cărării. 

Adella scoase un țipăt scurt de bucurie. Ea întinse amândouă 
mâinile bătrânului său oaspete. 

Bătrânul bărbat privea uimit frumuseţea cuceritoare și 
fermecătoare a fostului său copil de duhovnicie. 

Bătrânul preot nu știa din ce primejdie a scăpat Adella de 
curând. 

El nu știa nimic din ceea ce s-a petrecut la Morgă. 

Bătrânul preot privi cu uimire și admiraţie pe fostul lui copil 
duhovnicesc în timp ce lacrimile îi lunecau într-una pe obraji. 

— Vai, graţioasă și scumpă prințesă! strigă bătrânul preot, cât 
îmi pare de bine că vă văd. Slavă lui Dumnezeu, cerul v-a avut 
în paza sa, trăiţi și respiraţi încă și arătaţi atât de bine și de 
gingașă ca un trandafir! 

Prinţesa răspunse la strângerile de mână ale bunului preot. 

— Vă mulţumesc, prea venerate părinte, că nu te-ai dat înapoi 
pentru a face drumul până la mine! zise ea tremurând. 
Permiteţi-mi să vă conduc în peștera mea! In lipsă de, altă 
locuinţă sunt nevoită să o ţin pe aceasta. 

Locuinţa stâncoasă a Adellei nu se putea deloc compara cu 
odăile confortabile ale palatului de Barry. 

într-un colț era niște fân și o plapumă de lână. 

Acolo era patul prinţesei. 

Preotul zări o mulțime de cufere și lăzi foarte mari. 

La un semn al prinţesei, Melac aduse dintr-o înfundătură a 
stâncii o sticlă cu vin roșu și două pahare. 

Prinţesa umplu un pahar din vinul cel tare şi-l oferi preotului. 

Apoi se așeză lângă bătrânul bărbat pe o ieșitură a stâncii. 

— Trebuie să mă sfătuiesc cu dumneavoastră asupra unor 
lucruri foarte importante! începu Adella, după ce preotul își mai 


veni puţin în fire. Nu vă puteţi închipui bucuria și surprinderea 
mea când am aflat de la credinciosul meu servitor Melac, că v-a 
văzut și v-a urmărit până la locuința dumneavoastră. 

— Vorbiţi, graţioasa mea prințesă! zise demnul preot care 
privea plin de bucurie pe Adella. Ştiţi prea bine că toată viaţa 
mea vă stă la dispoziţie! Nu-i vorbă, că nici mie nu-mi merge 
prea bine, asupra mea plutește sabia persecuției! Dumnezeu 
singur știe dacă voi ajunge vremuri mai bune și mai pașnice! 

Adella abia băgă în seamă vorbele bătrânului preot. Creierul 
ei se afla într-o frământare teribilă. 

Sosirea bătrânului preot a bucurat-o într-adevăr pe prinţesă. 
Dar nu persoana preotului, a învățătorului tinereţii sale, a avut o 
așa influenţă asupra ei. 

Ce însemna o viață omenească pentru caracterul mândru al 
prinţesei! Inima Adellei nu cunoștea recunoștinţa. 

Ea credea că a găsit în bătrânul preot un sprijin binevenit de 
care avea să se servească ca de o unealtă a planurilor sale. 

Inima Adellei ţinea cu aceeași patimă caldă, la Enric Sanson, 
călăul din Paris. 

Adella credea că va putea trimite prin mijlocirea preotului 
scrisori lui Enric Sanson. Bătrânul bărbat nu trebuia să știe 
pentru cine erau acele scrisori. 

în afară de asta va avea acum o gazdă sigură la Paris unde va 
putea trage fără pericol. 

Frumoasa prinţesă se arăta foarte amabilă faţă de bătrânul 
preot. 

Acesta era foarte încântat de această amabilitate a fostului 
său copil spiritual. Raze de bucurie se iveau mereu în ochii săi. 

— Nu, niciodată n-am mai nădăjduit să ajung și această zi! 
zise preotul. Ah, cât sunt de încântat îmi vine să plâng de 
bucurie! Dumneavoastră, graţioasă prințesă, având dreptul prin 
naștere să aveţi atâtea pretenţii, să fiţi nevoită să vă ascundeţi 
de persecutorii dumneavoastră în această peșteră, de altfel atât 
de minunată! 

— Vă mulţumesc din suflet pentru această compătimire! 
răspunse prinţesa. Şi acum spuneţi-mi, vreţi să mă ajutaţi cu 
cuvinte și cu fapte? 

— Vă spun încă o dată, zise preotul, dispuneţi de mine! Chiar 
și viaţa o jertfesc bucuros dacă pot prin aceasta să pun baza 
fericirii dumneavoastră. 


Adella dădu din cap mulţumită. Tocmai așa își închipuise ea 
dinainte convorbirea cu fostul ei duhovnic. 

Adella îi povesti preotului atacul nocturn. 

Edgeworth își aminti de rănitul său și comunică prinţesei cum 
l-a găsit și cum l-a îngrijit și ţinut ascuns până acum. 

Ochii negri ai Adellei străluceau la această veste. 

— Ciudat! zise ea, cine știe dacă n-aţi primit în casă tocmai pe 
unul din ticăloșii aceștia! Eu am fost nevoită să mă apăr și să mă 
servesc de arma pe care o aveam. Pe unul din pungași l-am 
rănit, de asta sunt sigură. 

— Asta ar fi ceva grozav! zise bătrânul preot dând din cap. 
Noi l-am îngrijit foarte mult până acum pe acest necunoscut. 
Cred că are să scape cu viaţă dar mai are nevoie de o îngrijire 
bună de câteva săptămâni! 

În timp ce preotul vorbea, în creierul Adellei se ivi un nou 
plan. 

De unde au știut acești pungași că vor găsi atâtea bogății la 
dânsa? Neîncrezătoare cum era, Adella nu destăinuise nimănui 
nimic despre bogăţiile sale. 

Spargerea aceea nu părea să fie ceva făcut la întâmplare, ci 
un plan bine premeditat. Asupra acestui plan trebuia să afle ea 
amănunte, de se va putea chiar din gura unuia dintre pungași. 

Adella hotărî să meargă și să-l recunoască pe acel rănit. 

La lumina împușcăturii a reușit să vadă fața omului pe care l-a 
rănit. Adella credea că-l va recunoaște desigur chiar dintr-o mie. 

Adella conveni deci cu bătrânul preot, că spre seară, când 
bătrânul bărbat va fi destul de odihnit, să plece împreună cu el 
la Paris. 

Era lună plină, așa că puteau să înainteze cu mai puţină 
greutate decât la venire. 

Prinţesa mai avea și un alt motiv ca să recunoască pe rănit. 
Figura aceluia pe care ea l-a rănit îi era foarte cunoscută. 
Încercă să-și aducă aminte unde-l mai văzuse. 

Pipin era de faţă, când Adella l-a scăpat pe călău din mâinile 
frăţiei de sânge în momentul când trebuia să fie sfâșiat cu 
cleştele înfierbântat. Flăcăul nu avea mască pe obraji. 

îngrozit, el se dăduse câţiva pași înapoi. 

Da! El era... Acum Adella știa unde-l mai văzuse. 

După ce bătrânul preot se odihni, servi o gustare simplă pe 
care Melac o gătise pe cuptorul primitiv de acolo. 


Adella se retrăsese pentru a se îmbrăca de plecare; 

Când ea se întoarse înapoi la prot el rămase încremenit. Nu 
mai era femeia cea înaltă și plină cu farmece, care a făcut până 
și inima sa îmbătrânită să bată mai tare. O pocâită și după 
aparenţă bătrână femeie se afla în faţa preotului. 

— Ei, sunt bine travestită? întrebă Adella. 

— Travestirea e admirabilă |, zise el. Dacă nu aș Şti câtă 
gingășie se află sub această mască, atunci aș putea să jur că o 
femeie bătrână mă conduce înapoi la Paris. 

Prea bine! Răspunse Adella. Să mergem! 

Coborârea, deși grea, se făcu fără niciun accident. Bătrânul 
preot era desigur foarte obosit când după câteva ore de drum 
ajunseră, în fine, la Paris. 

Ei parcurseră străzile marelui oraș fără niciun pericol. Nimeni 
nu-i observase, până când ajunseră în sfârșit la casa care 
adăpostea pe bătrânul preot și pe cele două călugăriţe. 

Pioasele surori nu puteau să-și vină în simţiri de bucurie, când 
Adella le spuse că ea este. 

Prinţesa răspunse cu o aparentă prietenie, manifestării de 
simpatie ceti se făcea. Dar inima ei nu simţea nimic din toate 
acestea. Era nerăbdătoare să-l vadă pe rănit. 

Oare întâmplarea își joacă și aici rolul ei și pungașul, pe care 
ea l-a rănit cu pistolul în noaptea aceea fatală va fi oare același 
cu protejatul bătrânului preot? 

Nerăbdarea ei nu fu torturată multă vreme. Adella fu dusă 
îndată de către una din surori jos la rănit. 
cu totul frigurile care chinuiră pe Pippin. El era încă fără 
cunoștință, dar era deja sigur că va scăpa cu viaţă. 

Prezenţa lui era încă necunoscută chiar și locuitorilor casei, în 
care preotul și cele două călugăriţe au găsit azil. 

Cine își bătea capul în aceste vremuri agitate de ceea ce fac 
două femei bătrâne într-o cămară părăsită? 

Prințesa simţi cum îi bătea inima din ce în ce mai tare, când 
ajunse în faţa patului de suferinţă al lui Pippin cel negru. 

O singură aruncătură de ochi i-a fost de ajuns pentru a 
recunoaște îndată că cel care zăcea înaintea ei era în adevăr 
unul din spărgătorii din acea noapte. Dar prinţesa consideră că 
era mai bine să păstreze secretul acestei descoperiri. 

Nu, nici preotul, nici cele două surori nu trebuie să știe nimic 


de descoperirea Adellei. Mai mult încă, ea comunica preotul că 
bănuiala lui în privinţa rănitului e falsă. 

Ea hotări să-l la pe Pippin cel negru cât mai curând la dânsa în 
peșteră. 

Pippin era un membru al frăției de sânge. Fraţii de sânge erau 
însă cei mai înverșunaţi dușmani ai lui Enric Sanson. 

Așa crezu Adella că printr-o întâmplare ciudată va avea de 
acum o sabie cu două tăișuri, de care după trebuinţă se va 
putea servi chiar și contra călăului. 

A convenit îndată în această privință cu preotul și cu cele 
două surori. 

După două săptămâni Pippin se mută în peștera din stâncile 
misterioase. Ciudat, acest flăcău totdeauna nedisciplinat și 
încăpățânat, executa de bună voie ordinile prinţesei! 

Ea vorbi cu dânsul numai o jumătate de oră între patru ochi. 
Din acest moment Pippin cel negru s-a schimbat cu totul. Ca un 
câine supus el o urma pe prinţesă. 

A știut această minunată femeie să insufle o scânteie de 
omenie și supunere în inima acestui criminal sălbatic și bestial? 

Vom vedea mai departe ce roade au adus socotelile viclene 
ale prinţesei. 

Capitolul 148 FRUCTELE CRIMEI 

Execuţia regelui a avut un efect teribil asupra Franţei și în 
afara acesteia. 

în toată Europa se ridică un țipăt general de scârbă contra 
acestui omor juridic. Mai cu seamă monarhii statelor mari ale 
Europei erau indignați la culme. 

La Londra, ambasadorul Franţei primi. Avizul de a părăsi 
Anglia. Da, regele George al Ill-lea al Angliei, propuse 
parlamentului într-un chip foarte surprinzător procurarea de 
mijloace pentru întărirea armatei pe uscat și pe mare. 

Convenţia franceză răspunse acestei măsuri, care era o 
lovitură directă pentru dânsa, prin declararea imediată a 
războiului. 

De asemenea și Olanda și Spania înapoiară ambasadorilor 
francezi pașapoartele, silindu-i prin aceasta să plece îndată spre 
Franţa. 

Convenţia declară, imediat, război și acestor două state. 

La Roma se întâmplă o mișcare foarte îngrijorătoare. La 
ambasada franceză se înlocuise sigla regală cu cea republicană. 


Ambasadorul Franţei, Basseville, după un banchet dat în 
onoarea republicii, cutreieră străzile Romei cu strigăte de 
libertate. _ 

O răscoală teribilă se produse. Intr-o clipă se și adună în jurul 
diplomatului neprevăzător o mulţime imensă. Cu mare greu a 
reușit Basseville să scape de maltratările acestei mulțimi 
indignate. Dar nici casa ambasadei franceze n-a putut oferi un 
azil sigur acestui îndrăzneţ lăudător al republicii. 

în zadar căutau soldații Papei să oprească năvălirea acestei 
mulţimi agitate. Mulțimea fanatică a luat casa cu asalt. 

Nenorocitul ambasador francez a trebuit să plătească cu 
capul imprudenţa sa. 

Capul său tăiat fu dus în triumf, înfipt într-o suliță, pe străzile 
Romei. 

Ca și numitele state, și Rusia rupse orice relaţie cu republica 
franceză. 

în Rusia domnea atunci Ecaterina a Il-a, o femeie mândră și 
celebră. 

îndată ce s-a aflat de executarea regelui Ludovic al XVI-lea 
împărăteasa izgoni din Rusia pe toţi francezii cu sentimente 
republicane. 

Pe atunci trăiau în Rusia o mulţime de francezi care făceau 
afaceri strălucite. Ordinul de expulzare îi lovi pe toți fără milă și 
executarea lui s-a făcut cu o asprime sălbatică. 

în scurt timp o lume întreagă de arme se ridică împotriva 
Franţei ameţită de sânge. 

Neobosită în ura sa contra republicii franceze a fost Anglia. O 
jumătate de an a încheiat Anglia tratate cu Germania, cu o mare 
parte din Italia, pe atunci încă neunită sub un singur rege, și cu 
Portugalia. 

O armată sub conducerea încercatului comandant, ducele de 
York, fu trimisă din Anglia în 'Ţările de Jos. Acestuia i se opuse cu 
multă tărie Demourieze, generalul Republicii franceze. 

Succesul luptei a fost multă vreme schimbător. In cele din 
urmă, la lupta de la Nervinden, a trebuit să se retragă acest 
general al trupelor revoluţiei, până atunci totdeauna învingător. 

La urma urmei îl urmări pe Demourieze și neîncrederea. Cinei 
membri ai Convenţiei veniră din Paris în timpul său pentru a-i 
înmâna ordinul de arestare. 

Demourieze luă în scurt timp o hotărî re; el trecu cu armata 


sa în partea inamicului, după ce a pus mai întâi să fie prinși cei 
cinci comisari ai Convenţiei de către niște husari germani. 

Trădarea comandantului produse desigur la Paris o mânie 
teribilă. 

Demourieze era până atunci socotit ca sprijinul revoluţiei 
franceze. Deși era un democrat mai moderat, totuși a fost 
socotit drept partizan al republicii. Cu o mulţime din membrii 
Convenţiei el corespondase. 

Montagnarzii și înainte de toate șefii lor, Robespierre, Danton 
și Camille Demoulins, începură a acuza cu multă înverșunare pe 
acești membri ai Convenţiei nu numai de a fi favorizat dar chiar 
de a fi luat parte la trădarea lui Demourieze. 

în capitolele din urmă ne-am ocupat deja de partidul 
Girondinilor devenit atât de important mai cu seamă prin 
elocvenţa puternică a șefilor săi. 

Acești Girondini erau acuzaţi de către Montagnarzi de faptele 
cele mai odioase. i 

Se produseseră o mulțime de. Tulburări în sinul Convenţiei. In 
jurul palatului se strânseseră reprezentanții poporului. 

Prieteni și dușmani s-au adunat aici și adesea se întâmplau 
aici încăierări în timp ce înăuntru se făceau cele mai teribile 
lupte oratorice. 

Girondinii au recunoscut pericolul ce-i ameninţă prin 
acuzaţiile ce li s-au adus. 

Astfel au bănuit ei pe Danton de a fi participat la trădarea lui 
Demourieze: ei râdeau de Robespierre arătând nesaţul de sânge 
și imoralitatea adepților săi pentru mult lăudatul ideal al unui 
stat liber cuprins numai din familii de muncitori simpli, harnici, 
onești și virtuoși. Pe scurt i în loc să caute să se pună bine cu 
puternicii Convenţiei, Girondiștii, bazaţi pe conștiința lor curată 
și pe puterea elocvenţei lor, au căutat să provoace toate 
celelalte partide contra lor. 

Vai, parcă în vremurile acelea îngrozitoare și atât de teribil de 
agitate era de ajuns ca să aibă o conștiință curată pentru a fi 
cruțat de cuțitul ghilotinei! 

Mai întâi desigur lucrurile au rămas la stadiul de hipte 
oratorice. 

Oricât urau Montagnarzii pe Girondini, tot se temeau 
conducătorii celor dintâi să meargă împotriva conducătorilor 
celor din urmă, care erau reprezentanţii burgheziei culte, 


orașelor bogate, ale provinciilor și ale aristocrației financiare și 
pe lângă acestea, ca deputaţi erau și inviolabili. 

Cititorul trebuie să ţină seama că, înainte de toate, revoluţia a 
fost provocată de așa-numita „clasa a patra”. 

Muncitorii cu mâinile lor aspre și muncite, micii funcţionari rău 
plătiți și toată armata acelor care trebuiau să lupte din greu 
pentru plinea de toate zilele au fost aceia care s-au ridicat ca o 
furtună contra regalității. 

La începutul revoluției s-au ridicat reprezentanţii clasei a 
patra, adică muncitorii, contra dușmanilor lor naturali: „nobilii și 
clerul.” 

Când aceștia au fost înlăturați printr-un terorism neauzit, 
reprezentanţii clasei a patra au găsit de cuviinţă că nu pot încă 
ajunge la completa desfășurare a puterii lor. 

În Franţa mai exista o burghezie bogată și în plină putere în 
mâinile căreia era conducerea statului. 

Această burghezie era urâtă până în adâncul sufletului. 
Montagnarzii, care nu erau alţii decât reprezentanţii clasei a 
patra. Tinta lui Robespierre, a lui Danton și a tovarășilor lor era 
de a înjosi, despuia și nimici în favoarea muncitorilor „pentru 
pâinea de toate zilele” pe toți negustorii, fabricanţii și în sfârșit 
întreaga burghezie bogată. 

Nu clasele culte ale poporului francez trebuiau să conducă în 
viitor destinele acestei ţări. Nu? Reprezentanţii muncitorilor, 
adică aceia care se hrănesc din munca manuală, să fie stăpânii 
marii și frumoasei Franţe. 

Existența burgheziei bogate era considerată ca fiind Ultima 
piedică în calea libertăţii reale. 

lacobinii mai cu seamă, acești conducători din stângă ai 
Montagnarzhor, cereau Convenţiei stabilirea absolutei egalităţi a 
poporului. 

„E deja vremea, astfel vorbea conducătorul lor, Danton, cu 
gesturi teribile, e deja vremea ca Egalitatea să-și plimbe casa sa 
deasupra capetelor tuturor! Legiuitori, faceţi ordine!” 

Se începu cu executarea regelui Franţei. Lupta între Cetăţeni 
izbucni. 

Ultimele urme de umanitate și iubire frăţească fură înăbușite 
în această luptă colosală, pe care o numim Revoluţia Franceză. 

Istoria omenirii desigur că n-avea să se oprească din drumul 
său din cauza acestui tărăboi. Ea a pășit înainte fără să se 


sinchisească de corpurile celor căzuţi în drumul ei. 

Dar spiritele unei mari părţi din conducătorii poporului francez 
deveniră confuze. În locul idealurilor mari și al țintelor însufleţite 
de un entuziasm înflăcărat se ivi discreditarea și ura între 
partide. Ura personală și dorul de răzbunare erau curând 
singurele motive care împingeau la acţiune diferitele partide ale 
convenției. 

O mare parte din Girondini părăsiră Parisul. Ei s-au refugiat 
prin provincii. Acolo ei au convertit pe cinstiţii și pașnicii 
burghezi și pe patriarhalii ţărani și muncitori la o rezistenţă 
îndărătnică împotriva acţiunilor Convenţiei și a populaţiei 
vagabonde, care începuseră a teroriza Parisul: 

Și astfel n-a durat mult și lupta dintre clasa a treia și a patra 
s-a prefăcut în lupta provinciilor contra Parisului. 

Se înţelege de la sine că prin aceasta a devenit și mai grea și 
mai. Ameninţată poziția  Girondinilor în Convenție. Dar 
sentimentul datoriei era atât de mare la acești bărbaţi superiori, 
încât ei se hotărâră să aștepte. 

Un proverb vechi zice: „Când zeii vor să piardă pe cineva, pe 
acela îl orbesc de obicei.” 

Pieirea Girondinilor și cu aceasta victoria teroriștilor și a 
Convenţiei era un fapt deja hotărât de soartă. 

Ziua fatală se apropia cu pași repezi și paharul plin de 
dușmănii reciproce trebuia să se reverse. În fiecare zi în jurnale 
apăreau îndemnuri pentru înlăturarea Girondinilor. Zilnic se 
îngrămădeau mase enorme de oameni în faţa palatului 
Convenţiei.” 

Cu o pasiune fanatică cereau masele populare moartea 
conducătorilor Girondinilor. 

în adunarea legiuitoare veneau mereu plângeri prin adrese și 
deputaţiuni, și-n cele din urmă provocări amenințătoare din 
partea poporului, de a expulza din Convenţie pe toți 
„Trădătorii”, adică pe toţi Girondinii și ai preda în mâinile 
poporului pentru ai judeca. 

Dar Girondinii scăpară până acum de toate aceste furtuni. Cu 
o măiestrie admirabilă răspunseră conducătorii Girondei la toate 
acuzaţiile aduse împotriva lor. 

Le era foarte ușor acestor bărbaţi cinstiţi și fără de prihană să 
doboare aceste acuzaţii, înfăţișându-le drept năluciri. Aceasta ar 
fi servit însă mai mult pe montagnarzii și pe partizanii lor, al 


căror număr creștea zilnic. Nu conducătorii trebuiau să cadă, 
indiferent dacă prin acest procedeu va dispărea și ultima licărire 
de legalitate și dreptate din Franţa. 

Capitolul 149 „ASCULTATI! TUNARI, LA CANONE” 

Trecuse aproape un an de la începutul povestirii noastre și 
iată că în una din zilele de la începutul lui iunie se produse pe 
străzile capitalei Franţei o mișcare și un tumult din cele mai 
îngrozitoare. 

Aţâţaţi de lacobini poporul înconjură prin ridicarea gardei 
naționale compusă din douăzeci de mii de oameni și o sută 
șaizeci și trei tunuri, palatul Tuileriilor unde își ţinea de câtva 
timp Convenţia ședințele. 

Toate intrările palatului fură închise. Marșul general răsuna 
neîncetat pe străzile Parisului. O agitaţie de nedescris 
cuprinsese pe toţi locuitorii capitalei. 

Convenţia era adunată ca de obicei. Membrii cei mai 
însemnați ai Girondei, între aceștia scriitorul Brissot, renumitul, 
orator Verguiaud și nu mai puţinul cunoscutul Gensonne, s-au 
apărat cu obișnuita măiestrie împotriva tuturor acuzărilor și 
încriminărilor ce li s-au adus. 

Lupta oratorică se înfierbântase într-atâta, încât n-au auzit 
deloc zgomotele și murmurele înăbușite care străbăteau din 
stradă până și-n sala adunării. 

Numai în ochii Montagnarzilor strălucea vesela așteptare că în 
sfârșit va izbucni catastrofa de atâta vreme pregătită pentru 
nimicirea Girondinilor. 

Şedinţa fu deodată întreruptă. 

Servitorii parlamentului năvăliră în sală frângându-și mâinile. 
Președintele Hierault de Sechelles se sculă palid de pe fotoliul 
său. 

— Ce este? Dar ce se petrece aici? Strigă el cu voce 
tremurătoare către mesagerul parlamentului. Cine îndrăznește 
să întrerupă ședințele noastre? 

— Vai, cetăţene președinte! Poporul înconjoară palatul! 
Strigară servitorii în cot. 

— S-au adus și tunuri! 

— Mii de soldaţi cu armele încărcate au asediat palatul! 

— Au de gând să distrugă Convenţia! 

— Scapă cine poate! 

Președintele rămase un moment ca paralizat de spaimă. 


— Nemaipomenit, murmură el apoi, aruncând o privire 
deznădăjduită asupra adunării. 

Atunci se ridică Danton. 

Indreptându-și privirile sale fulgerătoare spre partea aceea în 
care stăteau Girondinii, izbucni într-un râs ipocrit. 

— O. Ştiu trădători în popor! Strigă marele om al poporului cu 
vocea-i puternică. Eu pricep această manevră nedemnă care a 
fost plănuită desigur pentru a ne înspăimânta! Dar dușmanii 
poporului nu vor triumfa! Eu propun Convenţiei să ordone 
comandantului gărzii naţionale, Henriot, să se retragă imediat! 

Această, propunere a fost cea mai teribilă ipocrizie politică, 
care s-a încercat vreodată în public, Henriot era doar înţeles cu 
Montagnarzii, și cu conducătorii lor. 

Dar Girondinii au căzut în cursă. Ei au cerut retragerea gărzii 
naţionale. 

Propunerea a fost primită cu unanimitate. 

S-a ales o comisie formată atât din Montagnarzi cât și din 
Girondini. Li s-a dat deplină împuternicire și îi s-a poruncit să 
iasă imediat din palat și să ordone comandantului gărzii 
naţionale, Henriot, să se retragă imediat. 

O tăcere adâncă domnea în vasta și luxoasa sală a Adunării. 
De afară pătrundea în sală un murmur înăbușit. 

Montagnarzii stăteau indiferenți în fotoliile lor. Ei știau că nu li 
se va întâmpla nimic. După aerul Girondinilor se putea deja 
prevedea presimţirea catastrofei ce-i ameninţă. 

Trecură câteva momente de o încordare teribilă. 

După această, comisa se întoarse în sală. 

Răspunsul la ordinul ei a fost respingerea ei, însoţită de 
ofensele cele mai triviale. 

Un strigăt de furie se produse în sală. El scăpase de pe buzele 
Girondinilor. 

— Trădare! Trădare! Strigă Vergniaud, ridicându-se iute de pe 
fotoliul său. Eu Scuz pe membrii Montagnarzilor de înţelegere cu 
răzvrătitorul Henriot. Ei vor să ne piardă printr-un atentat! Dar 
dreptatea mai trăiește în Franţa! 

— Aşi. Cetăţene Vergniaud!. Strigă Danton ridicându-se la 
rândul său și aruncând o privire dispreţuitoare rivalului său; 
Vorbești niște bănuieli nefondate, la drept vorbind ele nici nu 
merită să fie respinse! Dar fie! Eu propun Convenţiei să iasă 
afară cu toţi membrii săi! Voi repeta ordinul nostru într-un mod 


solemn! Și atunci nu va mai îndrăzni acest Henriot să se opună 
ordinelor noastre! El e doar sub ordinele Convenţiei și deci 
trebuie să se supună! 

Partizanii Montagnarzilor aplaudară frenetic pe conducătorul 
lor. Girondinii, deși fără voie, au trebuit să se unească cu 
propunerea marelui și neîmblânzitului lor dușman. 

Convenţia se aranjă în procesiune solemnă și ieși din palat. 
Girondinii au luat și ei loc alături de ceilalți. Dar presimţirea că 
sfârșitul li se apropie, cuprinse din nou inimile lor. 

Procesiunea ieși în piaţa Coroussel. Acolo pe scările cele late 
se opri Convenţia compusă din mai multe sute de membrii. 

O priveliște îngrozitoare li se înfățișă membrilor Convenţiei. 

Cât zăreai cu ochii, piaţa era ocupată de o masă imensă de 
oameni. În faţa Convenţiei stăteau peste o sută de tunuri cu 
gurile îndreptate spre palat. Cu fitilurile aprinse tunarii stăteau 
lângă tunuri, gata să dea foc în orice moment. 

Comandantul gărzii naţionale, Henriot, stătea în dosul 
tunurilor cu sabia în mâna dreaptă și nemișcat ca o statuie de 
marmură. 

Toate privirile se îndreptară asupra membrilor Convenţiei. 
Zgomotul înăbușit al masei populare amuţise. 

Președintele Herault de Săchelles se despărţi de ceilalţi 
membri ai parlamentului. Se apropie comandantul Henriot, care 
stătea mereu nemișcat. 

— Ce înseamnă această înscenare? întreabă președintele. Ce 
vrea poporul? Convenţia Naţională se ocupă doar numai de 
dânsul și de fericirea lui! 

Henriot izbucni într-un râs turbat și sălta întruna pe cal, 
făcând în același timp câteva gesturi cu sabia. 

— Ași! strigă comandantul gărzii naţionale, poporul nu s-a 
răsculat pentru a asculta fraze pompoase, ci pentru a da porunci 
suverane! El are nevoie de jertfe! Trebuie să i se predea treizeci 
și patru de vinovaţi! 

Un murmur înăbușit se ridică din mijlocul membrilor 
Convenţiei. 

— Jertfe! strigă Vergniaud ridicându-se indignat. Soldat 
obraznic! Îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu șefii tăi? Cere jertfe, și 
vom fi cu toţii! 

Henriot rădică sabia în aer. 

— La arme! strigă el cu o voce răsunătoare. Tunari, la tunurile 


voastre! 

Soldaţii se supuseră. 

Tunarii ridicară  fitilurile aprinse, husarii scoaseră săbiile, 
pedeștrii erau gata de atac. 

O mişcare slabă se produse în rândurile membrilor 
Convenţiei, care  văzură îndreptate asupra lor armele 
fulgerătoare. Partizanii Girondei mai rezistară un moment. 
lacobinii însă fugiră imediat. 

Desigur că această fugă a lacobinilor era bine premeditată. 

O rezistenţă curajoasă împotriva tunurilor și a soldaţilor gata 
să dea foc, ar fi deconcertat poate, planurile generalului Henriot. 
El n-ar fi îndrăznit să tragă focuri asupra reprezentanţilor marii 
și sfintei Franţe. 

Astfel, retragerea Convenţiei între zidurile palatului Tuileriilor 
a fost mai mult o fugă rușinoasă. 

Un zgomot tumultos și înspăimântător se ridică. Poporul se 
îngrămădea spre palatul Convenţiei. 

Chiar și rezistența gărzii naţionale nu putea sa oprească 
invazia mulţimii furioase. Într-o clipă s-au umplut toate galeriile 
și intrările palatului de mulţimea zgomotoasă și furioasă care 
tipa mereu. 

Convenţia nu mai era stăpână nici chiar în sala ei de adunare. 
Fiecare cuvânt rostit de șefii partidelor era urmat de aplauze 
furtunoase sau de fluierături. 

Acum au priceput membrii Girondei că le-a sunat ceasul din 
urmă. 

îndată ce membrii adunării s-au așezat la locurile lor, Danton 
se și ridică. 

— Eu acuz pe unii dintre membrii acestei adunări, zise marele 
bărbat al poporului cu o voce răsunătoare, în timp ce-și fixă 
privirea sa fără milă asupra membrilor Girondei. Se află între noi 
ucigași care nu sunt demni ca soarele să-i încălzească. Trădători 
ai poporului, vipere veninoase care s-au ridicat din munca 
poporului și care și-au demascat acum josnicia caracterului lor! 
Nu suntem francezi atât timp cât aceia de acolo sunt siguri de 
viaţa lor! Eu acuz pe aceia de acolo, care se numesc Girondini, 
de a fi împotriva binelui poporului! Ei stau în legătură cu 
străinătatea! Nerușinaţii, ticăloșii, trădătorii de patrie! Copilul 
lor, Dumouriez, ticălosul general sperjur, a trecut cu trupele 
sfintei noastre ţări la inamic! Reprezentanţi ai poporului francez! 


Voiţi într-adevăr să ajungeţi iar să vedeţi cum vi se suge 
măduva din oase și cum se stabilește din nou în ţară o veche și 
blestemată domnie?! Vreţi să ajungeţi iar acolo ca poporul să n- 
aibă pâine, ca ţăranul, muncitorul și cetățeanul să fie nevoiţi a-și 
ascunde coaja de pâine mucegăită numai ca cei mari și 
puternici să se poată desfăta în lux și bogăţie? 

Aplauze prelungite și furtunoase întrerupseră pe orator. 

Cu o privire mândră și dispreţuitoare Verguiaud măsură pe 
marele său dușman. 

Acesta însă își clătină coama-i de leu. El era sigur de victorie. 

— Un singur strigăt mai există, urmă Danton, un strigăt care 
trebuie să iasă din pieptul fiecărui francez cinstit. Pe ghilotină cu 
mișeii! 

— Pe  ghilotină! strigară îndată toţi ceilalţi membrii ai 
Convenţiei. 

Privirile deznădăjduite ale Girondinilor întâlneau numai feţe 
pline de ironie și dispreţ. Ei înţeleseră deja, pieirea lor era 
inevitabilă. 

Într-un singur moment au năvălit în sală secţii ale gărzii 
naţionale. Au pus mina pe cei douăzeci și unu de membri 
prezenţi ai Girondei. 

în zgomotul teribil al mulţimii duseră pe nenorociţi la 
închisoare. 

Acum desigur era curăţită Convenţia. Ea se compunea acum 
exclusiv din Montagnarzi. 

Dar nu era departe ziua când și acești bărbaţi uniţi acum 
printr-o iubire frăţească se vor sfâșia între dânșii. 

Capitolul 150 O COMEDIE JURIDICA 

Chiar după câteva zile au fost conduși capii Girondinilor 
înaintea tribunalului revoluţionar, al cărui președinte era acum 
Hebert. 

Procedura tribunalului era mai mult o batjocură adusă 
justiţiei. 

Se  invitau exclusiv numai martorii acuzatori care să 
dovedească trădarea acuzatului. Acești martori nu erau alţii 
decât dușmanii politici ai acuzaților. 

însetaţi de sânge, acești martori își băteau joc de toate 
formele protectoare ale justiţiei. 

Palatul de justiţie a fost transformat într-un câmp de luptă. 
Martorii puneau direct întrebări acuzaților, combăteau spusele 


acestora și spuneau fără jenă părerea lor juraţilor. 

Nu președintele tribunalului conducea dezbaterile. Acesta era 
redus mai mult la rolul unei păpuși. 

Robespiere. Danton și Chaumette erau leii neînvinși ai zilei. 

Doi acuzaţi, Boileau și Gordien, au avut slăbiciunea de a ceda 
spaimei și să recunoască de adevărată pretinsa acuzaţie. 

Au crezut se vede acești doi miopi, că printr-o mărturisire 
pocăită își vor atrage indulgenţa judecătorilor. 

Dar nenorociţii au uitat că nu erau judecători ci oameni de 
partidă, care și-au dat deja verdictul încă înainte de a se fi 
început dezbaterile înaintea juriului. 

Cu toate acestea punctele de acuzare erau atât de slabe încât 
era de temut că și juraţii cumpăraţi nu vor îndrăzni pe baza unor 
asemenea acuzări să dea un verdict de acuzare. 

Cei ce deţineau puterea se temeau că puterea de elocvenţă a 
lui Verguiaud va scăpa pe acuzaţi și îi va scoate astfel acoperiţi 
de glorie din sala de judecată. 

Jacobinii cereau grăbirea judecății. 

Fouquier-Tinviile, acuzatorul public, comunică lui Robespiere 
îngrijorarea sa. 

Acuzatorul public, după îndemnul acestuia din urmă, adresă o 
scrisoare Convenţiei în care mărturisi că el și președintele 
Hebert nu sunt capabili să conducă mai departe dezbaterile 
procesului. El încheie prin observaţia, că ar fi bine să se 
dispenseze tribunalul revoluţionar de formele legale. 

— Zăbava pe care o cer judecății ordinare în darea sentinţei 
în acest proces, zise crudul Fouquier, ne silește să vă 
comunicăm oarecare îngrijiri. Nimeni nu ne poate acuza de 
inactivitate. Noi suntem însă împiedicaţi de formele impuse de 
lege. Deja de cinci zile s-a început procesul membrilor 
Convenţiei trimiși de dumneavoastră în judecată și s-au ascultat 
abia nouă mărturii. Fiecare vrea să povestească cu ocazia 
depoziției sale întreaga revoluție. Acuzaţii repetă atunci 
martorilor, aceștia replică la rândul lor și astfel se încinge o 
discuţie care se întinde la infinit fără niciun rezultat. Astfel se va 
tărăgăna acest proces la infinit. Afară de aceasta mai e o 
întrebare pentru ce mai avem nevoie de martori? Toată Franţa 
acuză pe aceia împotriva cărora s-a făcut procesul. Dovezile 
crimelor lor sunt clare ca lumina zilei. Fiecare poartă în inima sa 
convingerea vinovăţiei lor. E deci în puterea Convenţiei de a 


suprima toate formalităţile care împiedică cursul acţiunii. 

Această scrisoare care s-a citit în public în Convenţie a produs 
o influenţă adâncă și a avut răsunet asupra deputaţilor. 

Această influenţă a fost întărită încă odată de Danton care 
sări în sus cu furia lui sălbatică și scuturându-și coama-i de leu, 
strigă: 

— Aţi creat un tribunal revoluţionar, cu însărcinarea de a 
judeca pe conjuraţi. Noi credem că acesta va descoperi cu o 
mână crima, iar cu cealaltă o va lovi. El este însă supus unor 
forme care îl împiedică de la lucru. Dacă un criminal ar fi găsit 
asupra faptului pe care l-a comis, am mai avea nevoie să 
numărăm străzile prin. Care a trecut pentru a comite crima? 
Spuneţi-mi! Crimele deputaţilor daţi în judecată sunt mai greu 
de judecat? N-am văzut noi, cu ochii noștri, crimele comise de 
politica pe care au urmat-o? Cum? Nu cade în sarcina acestor 
blestemaţi Girondini uciderea cetăţenilor și pustiirea de orașe? 
Nu s-au înţeles ei cu dușmanul din afară pentru a lipsi frumoasa 
și mândra noastră patrie de libertăţile căpătate prin revoluția 
noastră glorioasă? Desigur, aceasta este crima lor! Pietrele vor 
strigă aceasta către ceruri, dacă oamenii vor tăcea ca niște lași! 
Acuzaţii nu trebuie să mai apuce nicio zi pentru a comite noi 
crime de trădare! Cetăţeni francezi! Deputăţii sfântului popor! 
La spatele vostru stă puterea opiniei publice! Daţi lovitura, 
despărțiți capetele acelor blestemaţi de trupurile lor! 

Cu toate acestea Convenţia nu putea să se decidă încă. Se 
mai găsea între dânșii un număr de minţi sănătoase, care nu 
vroiau să se supună orbește conducerii unor șefi teroriști. 

Cum, se întrebau deputăţii, dacă vom începe să încălcăm 
legile, dacă-i vom lăsa pe acuzaţi la bunul plac al acuzatorilor 
lor, nu se va putea întoarce vârful pumnalului și împotriva 
noastră? Oare aceleași mijloace de care ne vom servi noi acum 
pentru a scăpa de adversarii noștri, nu se vor putea întrebuința 
mai târziu și împotriva noastră? 

Astfel, consfătuirea asupra scrisorii lui Fouquier a durat o zi 
întreagă. 

Fiecare ceas care trecea fără să sosească hotărârea 
Convenţiei, puneţi pe Fouquier tot mai mult pe gânduri. 
Acuzatorul public se vedea deja în lupta subtilă, îndemânatică și 
neobosită a Girondinilor. 

Cuvintele pline de ironie îi găureau deja pielea. Fouquier își 


punea întrebarea, în ce chip va putea să scape de mreaja în 
care îl vor încâlci argumentele adevărate ale acuzaților. 

Procurorul se gândea cu spaimă că el, sărmanul magistrat, 
care n-are alt spirit decât acela al răului, va avea să lupte peste 
câteva momente cu oamenii cei mai mari ai Franţei 
revoluţionare. 

în sfârșit la ora opt seara sosi decretul Convenţiei. 
Președintele Hebert i-a înștiințat pe acuzaţi de aceasta. 

Cu toate acestea au renunţat de a-l aplica imediat. Astfel 
ședința s-a amânat pentru a doua zi. 

în sfârșit în ziua următoare s-a dat sentinţa împotriva 
oamenilor celor mai mari ai Franţei republicane, împotriva 
acelor bărbaţi care cu toate cruzimile lor au păstrat totuși 
pentru poporul lor o inimă caldă și plină de grijă pentru binele 
său. 

Din momentul în care nu s-au mai luat în consideraţie 
formalităţile cerute de lege, procesul împotriva nenorociţilor 
Girondini n-a mai fost decât o comedie. Juraţii au stat doar un 
sfert de oră în sala de chibzuire. Apoi s-au și întors cu verdictul 
lor, care confirma toate punctele de acuzare. 

O mișcare adâncă și răsunătoare se produse în sală la auzirea 
acestui verdict. Masele poporului jubilau. Poporului orb și lipsit 
de judecată, îi era bine venită orice ocazie, care-i satisfăcea 
curiozitatea. 

Nenorociţii miopi nu presimţeau că în curând vor roși cu 
sângele lor acelaşi eșafod, care se pregătea acum să sugă cu 
lăcomie, sângele celor mai buni și mai nobili republicani ai 
Franţei. 

Președintele a reușit să facă liniște în sală ca să comunice 
acuzaților sentinţa de moarte. 

Această veste produse o mișcare adâncă și răsunătoare 
printre Girondini. Unii dintre ei își plecau capul pe piept. Alţii 
cereau cuvântul pentru a vorbi contra violării legilor. Unul dintre 
acuzaţi ridică pălăria în aer și strigă: „Mor nevinovat!” Un alt 
acuzat, un paralitic, aruncă cârjele la o parte strigând: „Această 
zi este cea mai frumoasă din viaţa mea”. Alţi acuzaţi se 
îmbrăţișară. 

Acest tumult, această confuzie generală pe care nici zbirii 
justiției n-au îndrăznit să-o întrerupă, fu străbătută deodată de 
un vaiet de moarte. 


Se auzise o voce gâfâitoare strigând: „Mor!” 

O mișcare teribilă se produse în sală. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă președintele Hebert. 

în același timp el se ridică de pe fotoliu. El se înălță pe vârfuri 
pentru a putea vedea peste capetele acuzaților, dar nu văzu 
nimic. 

Spectatorii amenințau în același timp să spargă îngrădirile 
care-i despărțeau de sala de judecată. 

— Curăţiţi sala! strigă președintele cu voce tare. 

În sală năvăliră membrii gărzii naţionale. Ei se îndreptau 
împotriva poporului care a aplaudat puţin mai înainte sentința 
teribilă a juraţilor. _ 

Poporul se retrase mârâind și batjocorind. In câteva momente 
sala a fost evacuată. 

— Să se aducă acuzaţii! strigă președintele. Jandarmii îi 
apucară cu sălbăticie pe acuzaţi. 

Aceștia cu priviri mândre și strălucitoare, cu capul sus pășeau 
zâmbind cu dispreţ spre judecătorii vânduți și mituiţi. 

— Călăi ce sunteţi! strigă Vergniand ridicând pumnii spre 
președintele și membrii tribunalului. Va fi vai de voi, vă spun! 
Ziua răsplăţii va veni pentru voi! 

Condamnaţii intonară cântecul libertății cu un entuziasm de 
nedescris. 

— Înainte copii, pentru patrie! A sosit ziua libertăţii! Contra 
noastră stă tirania cu urmele sale însângerate, să o doborâm! 

Multă vreme a măi răsunat în sală ecoul acestui cântec 
solemn al bărbaţilor cuprinși de focul libertăţii, condamnaţi de 
curând la moarte. 

Dar ce-i asta? Unul din condamnaţi n-a părăsit banca 
acuzaților! Teapăn și nemișcat stătea la locul său. 

Era acela care strigase: „Mor!” 

Era Dufriche-Balazee, un bărbat de vreo patruzeci de ani, care 
decât să moară ghilotinat, și-a împlântat în stânga un pumnal pe 
care îl ținuse ascuns găurindu-și astfel inima. 

Era o priveliște îngrozitoare aceea ce se înfăţișă judecătorilor 
încremeniţi și puţinilor spectatori care mai erau în sală. 

Camille Demoulins era și el acolo. Teribila priveliște mișcă 
adânc pe entuziastul bărbat popular. Demoulins își ascunse faţa 
cu amândouă mâinile. 

— Vai cerule, ce am făcut! Am ajutat și eu la uciderea acestor 


nenorociţi! Sărmană și iubită Leonora ai avut dreptate când ai 
strigat că ceasul răsplăţii va veni și pentru noi.! 

Cu o indiferenţă uimitoare se uită Fouqguier-Tinville la cadavrul 
plin de sânge. 

— Păcat! zise procurorul, care era foarte potrivit și pentru 
funcţia de călău, păcat că acest flăcău a știut să scape din 
mâinile maestrului Sanson! Dar mi-e indiferent, eu propun ca 
Balazee să fie pus în carele în care vor fi transportaţi tovarășii 
săi la locul de osândă! După execuţia acestora să fie îngropat și 
el în aceeași groapă cu ceilalţi osândiţi! 

Servitorii tribunalului apucară corpul sinucisului și executară 
porunca procurorului. 

Fouquier-Tinville însă ieși din sală cu capul sus și cu un 
zâmbet crud și sălbatic pe buzele sale palide și fără pic de 
sânge. 

Monstrul nu presimţea deloc, că ceasul răsplăţii teribile va 
suna curând și pentru el! 

Capitelul 151 EXECUTAREA GIRONDINILOR 

Nenorociţii condamnaţi au fost conduși înapoi la închisoare. 
Toţi erau liniștiți. Condamnaţii s-au supus cu resemnare soartei 
lor. 

Ultima noapte înaintea execuţiei au petrecut-o capii 
Girondinilor împreună. Ei au petrecut în cântări aceste ultime și 
grozave ceasuri din viaţa lor. 

Dacă se întrerupeau din când în când, apoi o făceau numai 
pentru a mai discuta asupra intereselor patriei. 

Unul dintre condamnaţi mai făcu din când în când câte o 
observaţie glumeaţă și plină de spirit. Atunci ceilalţi râdeau cu 
atâta veselie, ca și cum spectacolul oribil al morţii nu-i aștepta a 
doua zi dimineaţa. 

Era pentru prima oară când erau măcelăriți atâţia oameni 
distinși. 

Tinerețe, frumuseţe, virtute, spirit, în sfârșit tot ce se găsește 
mai distins și mai nobil printre oameni, urma să fie nimicit 
printr-o singură lovitură. 

Sărmana, nenorocita Franţa. Cât de amar avea să se răzbune 
această neauzită crimă asupra sângelui tău! 

Fii Franţei sunt totdeauna gata. 

să prefere moartea înaintea sclaviei! 

Cuvintele cântecului se spărgeau de zidurile groase ele 


închisorii. Niciun sunet al celor condamnaţi la moarte nu putea 
ieși afară în aerul liber al Parisului adormit. 

Și totuși va trebui ca entuziasmul nobil și mândru cu care 
acești distinși republicani se găteau, să întâmpine moartea, să 
aducă roadele dorite. 

Ultima noapte a Girondinilor e notată în ambele istorii ale 
omenirii. Prieten sau dușman nu poate să rămână indiferent față 
de curajul mândru din acea noapte al nenorociţilor condamnați. 

A doua zi dimineaţa Enric Sanson, Călăul, intră cu oamenii săi 
și cu. Un număr de guarzi municipali în sala spațioasă a 
Convenţiei. 

Condamnaţii erau deja adunaţi cu toţii acolo. Ei formau acolo 
diferite grupuri. Unii umblau de colo-colo, alţii stăteau strânși 
grămadă și discutau cu vioiciune, ca niște prieteni, care urmau 
să facă o lungă călătorie. 

Pe trei scaune s-a pus lângă fereastră cadavrul lui Balazee, 
ale cărui membre ţepene se cunoșteau sub cearceaful plin de 
sânge. 

Fără voia lor, le-a scăpat câtorva dintre condamnaţi o 
exclamare de uimire la vederea feței mândre și minunate a 
tinărului Enric Sanson. 

Un slujbaș al tribunalului, numit Napier făcu apelul nominal. 

Fiecare condamnat răspunse: 

— Aici! 

Mulţi mai adăugau câte o glumă. 

— Prezent! a zis Verguiaud, și dacă sângele nostru ajunge 
pentru a întări libertatea, atunci fi binevenită moarte oribilă și 
ucigătoare! 

Slujbașul tribunalului îl întrerupse cu cuvinte grosolane. 

Verguiaud râse în hohote. 

— Bravo, amice, halal de zbierătură! zise mândrul bărbat al 
poporului. lată-mă aici, condu-mă la moarte! Ce altceva mai 
vrei? 

Când apelul nominal se sfârși toți condamnaţii strigară cu un 
entuziasm de nedescris: 

— Să trăiască republica! 

Vederea acestor bărbaţi, al căror ultim strigăt a fost pentru 
republică, în numele căreia au fost trimeși la moarte, a fost ceva 
impunător și măreț. 

După aceasta se începu nenorocita „toaletă” a execuției. 


în timpul acestei pregătiri pentru execuţie aproape toţi 
condamnaţii păstrară o atitudine veselă și liniștită. 

Enric Sanson, serios și plin de mâhnire așeza perucă 
nenorociţilor. Calfele sale legară mâinile condamnaților. 

Când toţi au fost gata călăul a dat semnalul de plecare. 

O parte din gărzile municipale coborâseră deja scările spre 
poartă. Condamnaţii se îngrămădeau pe lângă Verguiand. 
Păreau că-i dau acestuia onoarea conducerii convoiului. 
Verguiaud însă, se întoarse și arătă spre cadavrul lui Balazee pe 
care două calfe l-au pus pe o targă. 

— Acesta e predecesorul nostru în moarte! zise el cu 
solemnitate. El să ne arate drumul! 

— . Așa să fie, așa să fie! Strigară în cor condamnaţii. 

Toţi făcură loc. Plini de respect se plecau nenorociţii bărbaţi, 
când trecură printre rândurile lor cadavrul tovarășului lor de 
nenorocire. 

Afară cinci căruțe așteptau pe cei destinaţi morții. 
Condamnaţii se așezară după plac în aceste căruţe. 

Numai în căruţa din urmă se afla singur cadavrul lui Balazee. 
Pânza se luase de pe corpul înţepenit, astfel încât mulţimea 
curioasă a Parisului a putut să observe bine cadavrul plin de 
sânge. 

Cerul era posomorit. Un aer rece și întunecos învăluia totul. 
Cu toate acestea străzile se umplură de o mulţime curioasă. 

Dar pasiunea obișnuită a publicului de stradă nu prea domnea 
acum. Era mai mult o curiozitate stupidă și tâmpită care se citea 
în trăsăturile mulțimii. 

Unii dintre condamnaţi făceau rugăciuni. Alţi se uitau cu 
priviri strălucitoare spre mulțimea curioasă. Verguiaud dădu din 
cap surâzând cu amărăciune. 

— Cu adevărat prieteni! strigă marele om al poporului, eu vă 
spun că are să vină o vreme tristă și nenorocită asupra Franţei! 
Drumul pe care-l facem noi astăzi, îl vor urma după noi și aceia 
care ne-au condamnat! 

După aceasta Verguiaud se întoarse spre mulțimea curioasă. 

— Ascultaţi voi proștilor, care nu puteţi pricepe nelegiuirea ce 
se comite acum! strigă el cu vocea-i pătrunzătoare, ascultați și 
strigaţi după mine! Cei care mor salută republica! Să trăiască 
libertatea! Să trăiască omenirea curată și sfântă! Tu vei fi destul 
de mare și de nobilă, încât nici ucigașii să nu te poată nimici! Să 


trăiască republica! 

— Să trăiască republica! strigă într-un singur glas mulţimea. 

Nu mult după aceasta condamnaţi! Au ajuns la ghilotină. 

Condamnati! S-au îmbrățișat. Se auzea cum se încurajau unii 
pe alţii, ca să moară fără frică, după cum au și trăit. După 
aceasta au intonat cu toţii Marseillesa. 

Era un cântec care te îngrozea. Bărbaţi care se pregăteau să 
părăsească această lume peste câteva momente, lăudau 
libertatea,  lăudau  fraternitatea în numele cărora erau 
condamnaţi la moarte. 

Jertfirea începu! 

Întâiul condamnat fu dus pe eșafod. Pe când suia scara cea 
îngustă, el cânta încă. Gura îi amuţi abia când securea ghilotinei 
îi căzu peste ceafă. 

Când securea căzu răsună cu și mai multă putere cântul 
condamnaților. Părea că speră Bă fie auziţi încă de sufletul care 
în acel moment își lua zborul. 

Unul după altul urcau condamnaţi! Scara fatală. 

Execuţia aceasta în masă continua. Eșafodul se umpluse de 
sânge, încât atingerea acestui sânge de către condamnaţi! Care 
urmau, le producea mai multă groază decât moartea însăși. 

Enric Sanson porunci calfelor sale să toarne acolo câteva 
doniţe de apă. De asemenea punea să-i spele uneltele după 
fiecare execuţie. 

Rândurile condamnaților începură a se rări. 

în cele din urmă rămaseră numai doi. Sprijiniţi unul de altul, 
stăteau cu capetele sus și cântau din toate puterile. 

Ți se sfâșia inima auzindu-i. 

în sfârșit s-a dus. Și cel din urmă tovarăș. Verguiaud rămase 
singur pe platforma ghilotinei. Murmură pentru ultima dată:. 

„Fiii Franţei sunt totdeauna gata. 

să prefere moartea înaintea sclaviei!” 

Verguiaud se arătă călăului cu mândria unui învingător. Legat 
pe scândură, cu gâtul prins deja cu frânghia, Vergiuaud nu 
încetă să cânte. 

Când încetă cântecul, a fost mort şi cel din urmă Girondin. 

Trei sferturi de oră au, fost de ajuns pentru a despuia 
republica de fondatorii săi și a îmbrăca Franţa în doliu după cei 
mai nobili dintre fii săi. 

— Sărmana Franţa! Sărmana Patrie! Murmură Enric Sanson. 


Capitolul 152 A TREIA CĂLUGĂRIȚĂ 

Trecură câteva săptămâni de zadarnică așteptare pentru 
sărmana Lili. 

Enric Sanson deveni dig zi în zi mai mâhnit și mai posomorit. 
Meseria-i sângeroasă, pe eșafod, îi producea scârbă. Acum când 
nu trecea o zi fără ca bărbaţii entuziaști pentru libertate să nu 
fie nevoiţi să-și plece capul sub securea ghilotinei, lui Enric 
meseria-i sângeroasă îi părea mai grea și mai scârboasă. Pe 
lângă aceasta se mai adăugau și suferinţele prin care trecea Lili. 

În zadar bătuse Enric la toate porţile, în zadar se muncea el 
din zori până în seară să convingă cercurile influente de 
nevinovăția feţei. 

Judecătorul de instrucţie Fauvel era acum convins de 
vinovăția nenorocitei. El numea respingerea acuzațiilor de către 
Lili drept minciună și obrăznicie ipocrită. 

Cu inima deznădăjduită se îndreptă Enric încă o dată spre 
locuința strâmtă și ruinată a cărei mansardă era ocupată de 
demnul preot și de protejaţi săi. 

Ca de obicei ușa i-a deschis-o sora Marta. 

Călăul rămase foarte surprins când zări în odaie e a treia soră. 
Întrebător Enric se întoarse spre preot. 

Acesta dădu din umeri zâmbind. După aceasta preotul duse 
degetul la buze, ca și cum ar fi vrut să-i spună prin aceasta că 
mai târziu va putea să-i dea toate lămuririle dorite. 

La intrarea călăului călugăriţa s-a întors cu spatele la Enric. 

L-a cam surprins pe Enric statura înaltă și mândră a 
necunoscutei. 

O presimţire ciudată și chinuitoare îl cuprinse pe Enric, fără 
să-și poată explica cauza. 

Inima călăului începu să bată încă și mai tare, când călugăriţa 
se întoarse deodată. O aruncătură de ochi i-a fost de ajuns lui 
Enric pentru a citi mutrele necunoscutei în trăsăturile în 
aparenţă îmbătrânite și scârboase ale feţei sale. 

Nimeni alta decât Prinţesa de Barry a fost aceea care astfel 
travestită stătea în faţa lui Enric. 

Ca trăsnit călăul se dădu înapoi. Pentru această nouă întâlnire 
cu femeia pe care o ura atâta și o dispreţuia, Enric nu era deloc 
pregătit. Adella știuse foarte bine să se ţină ascunsă în ultimele 
săptămâni de Enric Sanson. 

Numai prin scrisori a amintit ea călăului de existenţa ei! 


Subiectul acestor scrisori era totdeauna același. Prințesa Adella 
era dispusă să redea libertatea și nevinovăția lui Lili, numai 
după supunerea necondiționată a lui Enric. 

Prinţesa simţi desigur că fusese recunoscută. Şi ochii ei negri 
ardeau pline de dor și ameninţare. 

Prințesa duse degetul la buze. Ea nu vroia probabil să aibă 
vreo explicație oarecare în fața preotului și a celor două 
călugărițe. 

Enric Sanson tăcu. 

îi era aproape de neînțeles cum se poate ca acest demn preot 
și cele două surori pioase să aibă vreo relaţie cu intriganta și 
vicleana Adella. Cum a putut să vină prinţesa aici în acest azil al 
virtuţii și al moralei? Cum i-a fost cu putinţă să intre în relaţie cu 
bătrânul și piosul bărbat? 

Câte întrebări, atâtea enigme! 

Enric nu știa că preotul a fost educatorul și duhovnicul 
mândrei prințese. 

Preotul după cum îi impunea funcţia sa, era discret și tăcut. 

Cu toată încrederea pe care o avea bătrânul pentru călău, nu 
i-a făcut totuși nici cea mai mică destăinuire cu privire la 
ascunzătoarea prințesei. 

Nici preotul, nici cele două surori nu cunoșteau relaţiile dintre 
Enric și prințesă. 

în inima lui Enric s-a trezit hotărârea de a se explica în sfârșit 
cu această mândră și frumoasă viperă înveninată. 

Intrebuinţând o minciună impusă de necesitate preotul a 
făcut prezentările. El zicea că Adella este o soră pioasă, care a 
venit de asemenea să caute azil la dânsul. 

Enric n-a căutat să infirme cu niciun cuvânt această minciună, 
care părea să fi produs destulă scârbă bătrânului preot. 

El se înclină tăcut, după aceasta s-a început discuţia asupra 
întâmplărilor zilei. Relaţiile statului republican se înteţiră tot mai 
mult, degenerând într-o catastrofă oribilă. 

Cine mai era în siguranţă în Franţa. Părinţii republicii începură 
să se sfâșie între dânșii. Toate avantajele dobândite păreau că 
se vor pierde în această viitoare care cuprinsese spiritele cele 
mai alese ale Franţei. Acum nu mai era vorba de libertatea 
întregului popor, nu, acum fiecare dintre conducătorii poporului 
vroia să întrebuinţeze cantitatea de libertate de care dispune, 
pentru a nimici sau a-și subjuga rivalul. 


Mâhnit și plin de durere, vorbea bătrânul preot împotriva 
tuturor acestor lucruri. El prevedea o cădere neîntârziată pentru 
Republică și pentru conducătorii ci. 

Enric vedea Franţa înecată într-o mare de sânge. 

Ghilotina lucra fără încetare nu numai în Paris, dar și în toate 
colțurile Franţei. 

Enric Sanson trebuia să-și caute zilnic noi ucenici. Aceia care 
au intrat la el abia ieri pentru a învăţa teribilul meșteșug, erau 
trimiși chiar a doua zi în provincie pentru a-și exercita singuri 
oribila funcţie. 

Adella abia lua parte la discuţie. 

Ea părea cu totul surprinsă de această întâlnire neașteptată. 
Probabil că nici bătrânul preot nici protejatele lui nu se așteptau 
în această seară la vizita lui Enric. 

Călăul venea de altfel la dânșii o dată pe săptămână. Abia de 
câteva zile fusese la bătrânul preot. 

Vocea inimii însă l-a atras cu putere iar la bătrânul și demnul 
bărbat. Astfel s-a făcut că a venit el acolo în acea seară 
neașteptat și la vreme nepotrivită. 

Din când în când Enric observa că în timpul discuţiei privirea 
Adellei îl măsură cu o expresie ciudată și pânditoare. 

Lui Enric i se strângea inima. El știa doar câte atârnau de 
hotărârea acestei femei mândre și intrigante. 

El nu îndrăznea să se gândească la urmările pe care ax fi în 
Stare să le nască răzbunarea pretinsei călugăriţe. 

Totuși i se încreţea fruntea la gândul, că era silit să se supună 
cu umilinţă acestei femei mândre. 

Pactul între dânșii era deja încheiat. 

Sănătatea lui Lili devenea din zi în zi tot mai bună. 

Era deja afară de orice pericol. 

Privirile furișate și fulgerătoare îi aminteau lui Enric Sanson 
promisiunea dată. Răgazul pe care-l ceruse el trecuse deja. 

Da, el trebuia să aducă acum jertfa pentru libertatea lui Lili. 
Trebuia să renunţe la onoarea și fericirea sa pentru a deveni 
sclavul unei femei pe care o ura de moarte. 

Vai cât o ura și o dispreţuia el în acest moment pe prinţesă. 

Curios! Ori de câte ori Enric Sanson se afla în faţa acestei 
femei frumoase și ipocrite, îl copleșea o dorinţă nebună de a-și 
înfige unghiile în gâtul ei alb pentru a o sugruma. 

Enric Sanson simţea că această faptă, deși reprobabilă faţă 


de o femeie, slabă, îl va mântui totuși de un chin de nedescris. 

Dar călăul era prea nobil pentru a acorda acestui gând mai 
mult decât o trecere fugitivă prin creierul său. 

Prinţesa însă, parcă a ghicit gândurile care frământau. Mintea 
călăului. Enric Sanson observă cum se furişa din când în când 
câte un zâmbet pe buzele pretinsei călugăriţe. 

O roșeaţă pudică, se ivi pe obrajii călăului, când se gândea că 
viaţa lui atârnă de acum înainte de capriciile unei femei pe care 
nu o iubea. 

Enric plecă în această seară mai devreme decât altădată. 
Bătrânul preot căuta totdeauna cu blândeţe să-l mai reţină un 
moment, astăzi însă l-au lăsat să plece. O dovadă sigură și în 
același timp amară, că vizita călăului era neașteptată. 

— Cunoști intrarea în catacombe? îl întrebă prinţesa în 
șoaptă. 

Enric Sanson întâlni privirea Adellei. Această privire era 
provocatoare și întrebătoare. 

— Da o știu, răspunse călău. Dar ce-i cu asta? 

Vă aştept acolo mâine seară la ora nouă, să fiți exact la 
această oră acolo, căci viaţa lui Lili depinde de asta, îi șopti 
prinţesa. 

Enric Sanson simţi că îi vine rău. Un tremur nesigur îi 
cuprinse. Momentul decisiv de care el se temea atâta și pe care 
totuși îl dorea, sosise. Prințesa cerea acum să sa plătească 
preţul de răscumpărare a lui Lili, înainte ca soarele să apună, Lili 
putea să fie liberă, da, liberă, dar cu ce preţ! 

El afirmă numai din cap, apoi întoarse spatele prinţesei și-și 
luă adio de la bătrânul preot și de la cele două protejate ale 
sale. 

Enric Sanson n-a știut cum a ajuns acasă în acea noapte. Mii 
de gânduri contradictorii îi frământau mintea. O stare de 
agitaţie bolnăvicioasă îl cuprinse pe călău și nu-l părăsi nici a 
doua zi. Chiar și Orfelia a trebuit să sufere din pricina acestei 
stări triste a fratelui său. 

Ea-l întrebă pe iubitul ei frate, ce durere ascunsă îl apasă iar, 
dar Enric Sanson nu-i răspundea nimic. Intâi trebuia să treacă 
această convorbire decisivă cu prinţesa, și după aceasta se va 
putea destăinui surorii sale. 

Pentru întâia Oară era Enric Sanson vesel că este multă 
treabă în această zi în piața Grevei, așa încât va avea mai 


puţină vreme să se gândească la nenorocirea inevitabilă care-l 
aștepta. 

Dar ciudat! Cu toate că Enric Sanson stătea pe eșafod și-și 
îndeplinea sângeroasa-i funcţie înconjurat de o mulţime imensă 
care făcea un zgomot infernal, el totuși vedea în mijlocul acestei 
mulțimi un chip blând și de o frumuseţe uimitoare. El vedea 
înaintea sa pe Lili în toată puterea frumuseţii sale, seducătoare 
și totuși atât de nevinovată. El vedea fixându-se asupra sa ochii 
albaștri și plini de viaţă ai tinerei fete. El vedea plutind pe 
buzele roșiatice ale amantei sale un zâmbet atât de dulce cum 
nici nu s-ar putea descrie. Atunci îi venea lui Enric Sanson să 
scoată un țipăt de teribilă deznădejde. 

Vai! Singura lui fericire era în mâinile lui Lili. 

Dar vai! Imaculata și nevinovata copilă era pierdută pentru el. 
Pentru a obţine libertatea lui Lili, Enric Sanson trebuia să 
renunţe la aceea pe care o iubea cu atâta căldură, și să-și 
depună fericirea în mâinile unei femei pe care o dispreţuia. 

Calfele au avut de suferit în această zi din cauza agitațţiei 
nervoase a lui Enric. Nimic nu era pe placul călăului. El îi 
dojenea și-i batjocorea chiar cu cuvinte aspre. Prima sa calfă, 
Nicolas întoarse în cele din urmă cu supărare spatele tânărului 
său stăpân. 

Vai! Bunul bătrân nu putea ști ce chin amar îl măcina pe 
Enric. 

în sfârșit ziua trecuse. Stelele sclipeau pline de blândeţe și 
promisiuni dulci pe bolta cerului. Un vânt dulce de primăvară 
dezmierdă, Parisul liniștit. 

Execuţiile sângeroase din piața Grevei se sfârșiseră deja de 
câteva ceasuri și Enric Sanson încă nu se întorsese acasă. 

Călăul simţea deja fixată asupra-i privirea pătrunzătoare a 
Orfeliei. — 

Vai! El nu putea răspunde încă nimic iubitei sale surori. Enric 
știa dinainte că sora lui l-ar ruga să reziste tuturor amenințărilor 
prinţesei, dar după judecata lui, aceasta era cu neputinţă. 

El a încercat absolut orice pentru a o scăpa singur pe Lili. Nu-i 
rămânea decât să plătească prinţesei preţul cerut. 

Despre asta avea să afle Orfelia mult prea târziu. 

Capitolul 153 LA INTRAREA ÎN ORAȘUL MORȚILOR 

Departe, afară de porţile Parisului, era intrarea la catacombe. 
Catacombele serveau cu secole în urmă drept morminte. Era un 


mare lanț de galerii subterane, cunoscute sub numele de 
„catacombe”. 

Nici ziua nu se apropia nimeni cu plăcere de intrarea aceasta 
părăsită care ducea spre locașul morţilor. 

în popor umbla legenda că sufletele celor uciși, ai căror 
oseminte  zăceau acolo, se plimbă neîncetat în jurul 
catacombelor. 

Enric Sanson însă nu se gândea deloc la această legendă pe 
când se apropia tiptil de intrarea în catacombe. 

Pe când mergea într-acolo, Enric Sanson se hotărî să 
întrebuințeze toate mijloacele posibile și toate rugăminţile cele 
mai calde pentru a o îndupleca pe prinţesă. 

Enric vroia să creadă că inima frumoasei și mândrei prințese 
mai păstrează o urmă de milă. 

Enric Sanson trecu de cărarea strimtă. 

Acum se afla deja în apropierea turnului părăsit care forma 
intrarea spre orașul morţilor. 

Nenumărate păsări de noapte zburau în văzduh... 

De nenumărate ori Enric văzu în întuneric ochii strălucitori ai 
unei bufniţe fixaţi asupra sa. Ca o fantomă pasărea nopţii trecu 
pe lângă el scoțând un geamăt răgușit, prevestitor de 
nenorocire. 

Fiori reci îl cuprinseră deodată pe călău. Era ca și cum s-ar 
apropia de porţile iadului, era că și cum toată simţirea, speranţa 
și iubirea lui vor trebui să-l părăsească pentru a nu le mai vedea 
niciodată. 

Foarte aproape de dânsul. Se ivi o siluetă îmbrăcată în negru 
care stătuse ascunsă până acum în dosul unui zid ruinat. 

Tocmai atunci se arată pe cer și luna cu lumina-i palidă, 
argintie. Razele sale palide cădeau pe figura înaltă și neagră. 

Enric Sanson recunoscu îndată pe prinţesă. 

— Eşti punctual, se adresă Adella de Barry călăului. 

— Nu trebuia oare să o fac? răspunse Enric Sanson. Ştiţi doar 
că sânt silit să-mi plec toată voința mea sub stăpânirea 
dumneavoastră, pentru a îmbunătăţi soarta lui Lili. 

Un țipăt plin de ură zbură de pe buzele prinţesei. 

— Cât mai iubești tu pe această femeie? murmură prinţesa. 
Nu-i cuminte din partea ta, că-mi arăţi la fiece moment 
neînfrânata ta pasiune pentru dânsa, s-ar putea să-ţi pun 
condiţii și mai grele. 


Enric Sanson simţea cum privirile prinţesei ardeau. Cu o 
mișcare grăbită călăul se apropie de prinţesă. Ca și cum ar fi 
voit să o conjure el apucă mina dreaptă a prinţesei. 

— Nu, prinţesă! Așa de nemiloasă nu veţi putea fi! Murmură 
el. Sper că până acum m-am înșelat în privinţa dumneavoastră. 
V-am crezut crudă și egoistă, dar spuneţi-mi numai un cuvânt că 
să-mi dovediţi că nu sunteţi astfel. Desigur că nu puteţi face să 
piară cea mai frumoasă și mai drăguță fiinţă pe care Domnul a 
creat-o vreodată, numai pentru că așa e capriciul 
dumneavoastră. Gândiţi-vă Adella, că există o răsplată care vă 
poate ajunge mai devreme sau mai târziu. De aceea vă rog, fiţi 
mai miloasă! 

— Ei, ai terminat o dată? îl întrebă prinţesa după o lungă 
pauză, în timp ce privirea ei fulgerătoare era mereu fixată pe 
faţa lui Enric. Din toate vorbele tale am auzit numai pronunţarea 
numelui meu. M-ai numit Adella? Cât de dulce sună aceasta pe 
buzele tale! 

Mă numești nemiloasă Enric dar și eu îţi reproșez acelaşi 
lucru. S-a mai auzit vreodată ca o femeie mândră și conștientă 
de valoarea ei să se fi înjosit atâta înaintea bărbatului ales din 
inima ei? Vai, Enric ce să mai fac ca să-ţi dovedesc iubirea mea, 
nemărginita mea iubire? Nu ţi-am dat eu totul? 

— Tăceţi prinţesă, murmură Enric Sanson cu durere. Poate că 
am făcut rău spunând asta, am avut un moment de slăbiciune, 
dar cerul mi-a trimis deja o pedeapsă destul de mare. Vă mai 
spun încă odată prinţesă, iubirea nu e ceva supus voinţei 
omenești, nu o poţi chema și alunga când vrei, pasiunea 
dumneavoastră mă mișcă și înţelegeţi că în unele privinţe mă 
onorează și mă face fericit. Oh, dacă n-aș fi iubit-o încă dinainte 
pe Lili cu atâta căldură, aș fi căzut desigur întins la picioarele 
dumneavoastră și n-aș fi cunoscut vreo dorinţă mai mare decât 
aceea de a vă iubi șia vă servi. Dar, prințesă, ascultaţi-mă bine, 
ce fel de iubire e aceea care se schimbă de azi pe mâine? Ce 
pasiune e aceea care respinge azi, ceea ce a adorat ieri? Ce 
garanţie pentru fericire vă poate da un astfel de bărbat 
nestatornic? Nu prinţesă, daţi-mi voie să v-o mai spun o dată, 
aici unde stelele cerului privesc spre noi, unde nimeni altul nu 
mai stă aici lângă noi decât lumea adormită și Dumnezeu care 
ţine în mâna-i puternică cerul și pământul, aici sub bolta 
cerească înstelată, lăsaţi-mă să v-o mai jur o dată, o iubesc pe 


Lili și o voi iubi până la moarte. Nimic nu va putea să-mi scoată 
această pasiune din inimă. Poate să mă doboare nenorocirile, 
poate să mă ducă zeiţa fericirii prin auritul e arc de triumf, poate 
să se aprindă focurile iadului deasupra capului meu, eu o iubesc. 
Totuși pe Lili și-i voi rămâne fidel în fundul inimii până ce 
moartea îmi va închide ochii. 

Enric Sanson se opri speriat. Privirea lui plină de spaimă se 
opri pe faţa prinţesei. 

O schimbare teribilă se produse în urma acestor vorbe. Ochii 
prințesei se deschiseră mari, aproape să-i iasă din orbite. 

— Zadarnic! Totul e în zadar! Murmură ea. Acest om are o 
piatră în loc de inimă în piept. Degeaba m-am înjosit... 

Ea nu sfârși fraza, și dinţii i se înfipseseră atât de tare în buza 
de jos, încât ţâșni o spumă roșiatică. 

Pieptul prinţesei se ridica întrupa foarte agitat. 

— Bine! Bine! Izbucni în sfârșit Adela. Atunci facă soarta ce-o 
vrea și meargă nenorocirea înainte pe drumul său! 

Din nenorocire Enric Sanson n-a auzit aceste cuvinte pe care 
prinţesa le-a rostit încet și aproape de neînțeles. 

— Enric Sanson, murmură ea, ţi-am spus-o și dovedit-o deja 
de multe ori, că aș da bucuroasă mântuirea sufletului meu, ca 
să te posed pe tine. 

— Declaraţia ta de astăzi nu numai că ne desparte pentru 
totdeauna, nu, ea este și piatra de mormânt a fericirii mele! Poţi 
să mă asculţi bine, bărbat mândru ce ești! Aceea care te-a iubit 
cu atâta căldură nu mai poate aparţine unui alt bărbat în liniște 
și fără nicio bucurie se vor scurge de acum înainte zilele mele 
nenorocite. 

Ea se opri pentru câteva secunde, ca și cum ar fi înăbușit-o 
mișcările sufletului. 

Călăul abia îndrăzni să respire. 

— Enric Sanson, urmă Adela de Barry, chiar și preotul îi dă 
muribundului ultima mângâiere mai crud și mai fără de milă? 

Călăul rămase pe gânduri privind-o cu oarecare nesiguranţă 
pe frumoasa și mândra femeie. 

Da, Adela era într-adevăr foarte frumoasă! 

Luna se ivise acum întreagă și plină pe bolta cerească. 
Lumina-i argintie înconjura figura mândră a Adellei. Cât de 
frumoasă era prințesa! 

Da, așa-i dacă Enric n-ar fi iubit cu atâta patimă pe Lili, atunci 


desigur că nicio femeie din lume afară de Adela de Barry, nu l-ar 
fi putut pasiona! 

Mândra și frumoasa femeie se putea compara cu o regină a 
nopţii. 

— Enric Sanson, murmură din nou prinţesa, vrei să fii mai fără 
milă? lată, vreau să uit totul, vreau să-mi stăpânesc toate 
durerile și chinurile pe care mi le-ai pricinuit. Inima mea călcată 
în picioare nu se va mai ridica ofensată împotriva ta. Lili va fi 
liberă, ea va trăi pentru tine.! 

Un strigăt de bucurie scăpă de pe buzele călăului. 

— Adella, puteţi într-adevăr să vă stăpâniţi? întrebă călăul în 
culmea fericirii... 

El căzu în genunchi și ridică spre prinţesă mâinile împreunate. 
După aceea se aplecă deodată la pământ în faţa Adellei, apucă 
marginea rochiei ei și o sărută plin de recunoștință. 

Vai! Dacă Enric s-ar fi uitat mai bine în ochii pătimași și 
aprinși ai prinţesei. 

O hotărâre nouă și teribilă a fost luată în acest moment de 
intriganta și ipocrita femeie. 

— Da, zise prinţesa, vreau să renunţ, dar numai cu o singură 
condiţie. 

— Şİ anume? întrebă Enric Sanson. Puneţi-mi orice condiţie 
vreţi, vă jur că o primesc, bineînţeles numai să nu-mi cereţi 
imposibilul! 

Ochii prinţesei se aprinseră și mai tare. 

— Bine, bine! murmură Adella. Ascultă-mă deci Enric Sanson. 
Mâine seară pe vremea asta să fii iar aici. Doi bărbaţi te vor 
aștepta aici în locul meu. Urmează-i fără nicio grijă! Ţi-o jur că 
nu-ţi vor face nici cel mai mic rău. Te vor duce într-un loc unde 
mă vei găsi pe mine, şi atunci... Atunci... 

Vocea începu să-i tremure. A fost oare durere, a fost pasiune, 
ceea ce a redus la tăcere pe prinţesă? 

— Atunci... atunci... zise la rândul său călăul tremurând, oh, 
spuneţi cuvântul dulce, atunci Lili... 

— Atunci îţi voi da scrisoarea către judecătorul de instrucţie 
care o va pune în libertate pe Lili. N 

— Mulţumesc, mii de mulțumiri prințesă. Imi redaţi viaţa și 
mă. Desfaceţi de jurământul pe care l-am făcut, murmură Enric 
Sanson. 

Ochii. Prințesei se aprinseră îngrozitor. 


— Vai, cum îmi rănesc sufletul cuvintele tale, îngână mândra 
femeie simțindu-se prea înjosită. Bărbat crud, nu simţi cât mă 
chinuiesc vorbele tale? Bine, bine! Zise ea îndată întorcându-și 
ochii de la Enric, care stătea mereu în genunchi înaintea ei, ţi-oi 
da scrisoarea, dar mai întâi trebuie să fii cu totul al meu! Vrei, 
Enric Sanson? Spune te rog „da”. 

Pieptul călăului începu să tremure, nu mai putea să-și 
stăpânească gândurile. 

Deodată i se arătă figura iubitei sale Lili în toată puritatea ei. 

— Pentru Lili, fie și asta! murmură Enric Sanson în șoaptă. Dar 
cuvintele sale tot au putut fi auzite de prinţesă. 

— Da, primesc, murmură Enric Sanson ridicându-se Mâine 
seară la ora aceasta voi fi aici, prințesă. 

Adella de Barry devenise cu totul alta. 

Plină de mândrie ea se înclină spre Enric Sanson. 

— Să te ţii de cuvânt, călăule din Paris, îngână prinţesa. 

Lui Enric nu-i venea să-și creadă urechilor. O răceală de 
ghiaţă venea acum din vocea prinţesei. 

Dar înainte de a-și explica asta, prinţesa deja plecase de 
lângă el. Ca pierdut într-un vis se uita Enric Sanson după aceea 
care fugi atât de grăbită. 

Acum inima lui Enric ceva mai ușoară și respiraţia îi deveni 
mai liberă. Călăului i se părea că odată cu plecarea prinţesei a 
plecat și nenorocirea care-l ameninţa. 

Vai! Cât de curând va trebui să simtă și să recunoască Enric 
Sanson, că nu-i nimic mai teribil pe lume decât răzbunarea 
îmbibată de patimă, a unei femei stricate care se vede respinsă! 

Capitolul 154 CONDUCĂTORII NOCTURNI 

Se înserase deja. Nicio steluță nu scânteia pe bolta cerească, 
nori cenușii împânziră atmosfera, nici luna nu putea să-și. 
Reverse pe pământul adormit lumina-i palidă și tremurătoare. 
Sumbră și întunecată era câmpia, un mister negru părea că o 
înconjoară. 

Enric Sanson petrecu ziua într-o așteptare chinuitoare. Dar i s- 
au ivit în inimă bănuieli asupra sincerității Adellei. 

| se părea imposibil ca Adella să se fi schimbat așa deodată și 
să fi renunţat cu totul la dorinţele ei cele mai pasionate, în 
favoarea lui Lili. Călăul parcă presimţea că în această renunțare 
a prinţesei trebuie să fie ascuns ceva teribil și foarte 
ameninţător. Dar Enric Sanson nu presimţea deloc până unde 


era hotărâtă să meargă această femeie perversă. 

La ora convenită călăul ajunse la intrarea părăsită a 
catacombelor. 

Cei doi bărbaţi, pe care Adella i-a desemnat în noaptea 
trecută ca mesageri ai săi, erau deja acolo. Ca niște fantome, 
înveliți în mantale negre și lungi cei doi bărbaţi se arătară 
deodată în fața călăului. 

— Dumneavoastră sunteţi aceia care trebuie să mă duceţi la 
Adella de Barry? întrebă Enric Sanson. 

Cei doi bărbaţi răspunseră afirmativ. 

— Urmează-ne fără frică, zise unul a cărui voce îi părea foarte 
cunoscută călăului, nu ţi se va întâmpla nimic. 

— Mi se pare că te știu de undeva, necunoscutule! începu 
Enric Sanson. 

Fără voia lui călăul vorbea în șoaptă. Tăcerea adâncă și 
înfiorătoare ce se lăsase impresionă adânc pe Enric. 

— Mă cunoști! zise necunoscutul. 

în același timp îl apucă pe Enric de braţ. 

— Noi suntem chiar vechi cunoscuţi. Dar să mergem, stăpâna 
mea ne așteaptă. 

în același timp îl apucă și al doilea necunoscut de celălalt 
braţ. 

Călăul urmă fără voia sa pe cei doi travestiţi, care se 
îndreptară spre răsărit. 

Enric dovedise deja de multe ori că-i un bărbat cu destul 
curaj, ca să nu se dea înapoi înaintea oricărui lucru. Călăul a 
privit cu destulă răceală moartea în faţă și alte nenorociri mai 
mari chiar. Acum însă simţea totuși Enric Sanson că inima 
începu să-i bată mai tare. 

încotro îl duceau oare cei doi tovarăși? 

A făcut el oare bine că dea crezare prințesei care s-a arătat 
întotdeauna atât de vicleană? Dacă s-ar fi pregătit acum un nou 
atentat împotriva vieţii sale? 

Dar mai mult decât aceste gânduri îl neliniștea vocea atât de 
cunoscută a unuia dintre mascaţi. 

El se întoarse către bărbatul travestit aflat în stângă sa, 
pentru a-l face. Să vorbească. 

Vocea ascuţită și dezgustătoare a mascatului îi părea lui Enric 
Sanson tot mai cunoscută. 

„Dumnezeule, murmură întruna în sine călăul, unde am auzit 


eu oare vocea aceasta? Nu trebuie să o fi auzit de mult și mi se 
pare că-mi amintesc bine că era într-unul din momentele cele 
mai teribile din viața mea”. 

Lui Enric i se părea că mascatul îi purta o ură neînpăcată. 

Enric Sanson văzu că acești doi mascaţi se îndepărtau cu 
dânsul de împrejurimile Parisului. 

Trecură peste o câmpie acoperită de o mulţime de tufișuri. 

Acum intrară în pădurea cea deasă cu umbrele sale 
înspăimântătoare. 

Era atât de întuneric încât nu se vedea nici la doi pași, în 
stânga clipocea puternic un pârâu. 

Enric vedea că este dus spre misteriosul castel al ducilor de 
Barry. 

Enric Sanson simţi cum un fior îi copleșește corpul. Amintirea 
care se lega în mintea lui de zidurile misterioase era destul de 
îngrozitoare. Momentele cele mai oribile din viaţă le petrecuse 
călăul între zidurile acestui castel. 

Cu un blestem pe buze se opri deodată unul dintre 
conducătorii lui Enric. 

— Nu-ţi mai vezi nici vârful picioarelor! zise el aspru și 
înăbușit. Ascultă Camarade n-ai un felinar la tine. 

— A, da, răspunse celălalt, a cărui voce era așa de cunoscută 
lui Enric, așteaptă numai un moment. 

Mascatul scoase un felinar de sub manta. Aprinse un chibrit și 
dădu foc fitilului. 

Enric aruncă o privire scrutătoare asupra celor doi bărbaţi. S-a 
înșelat însă în speranţele sale de a recunoaște la lumina lămpii 
pe cei doi conducători. Ei erau mascaţi în cele două mantale 
negre până în vârful capului. 

Enric nu credea nimic altceva decât că acești doi bărbaţi erau 
doi membri ai frăţiei de sânge. 

O privire în jurul său a fost de ajuns ca Enric să vadă că nu s-a 
înșelat. Da, ei se apropiau desigur de palatul de Barry. 

Pe cât știa Enric, palatul era nelocuit și pustiu. 

Castelul fusese devastat de la pod și până în pivniţă, ca 
urmare a tulburărilor ce avuseseră loc în Paris. 

Dar de gangurile secrete nu știa încă nimeni nimic. Enric 
Sanson știa doar că sunt foarte greu de descoperit. 

Cei trei bărbaţi pășiră tăcuţi înainte prin pădure, care deja se 
rărea. 


în sfârșit a ieșit și luna, care se lupta cu pânza de nori să 
trimită câteva raze palide și tremurătoare spre pământ. 

În depărtare se ivi deja din noianul de copaci misteriosul 
castel. La lumina palidă a lunii Enric a recunoscut îndată 
turnurile castelului. 

Sufletul lui Enric se îngreuna, ca și cum i s-ar fi pus o piatră pe 
inimă. 

Abia acum îi veni în minte lui Enric, că nimeni nu știa de 
această cursă nocturnă, nici chiar Orfeliei nu-i spusese niciun 
cuvânt de intenţiile sale. 

Dacă acum bănuiala nenorocită care creștea tot mai mult în 
spiritul călăului ar fi adevărată, dacă Adella de Barry plănuia 
ceva rău!? 

Enric nu se lăsa înșelat. El știa doar din experienţă, că din 
momentul în care se va afla în odăile tăinuite ale castelului de 
Barry, va fi cu trup și suflet în puterea frumoasei prințese. 

Necunoscând mecanismul tăinuit care lega odăile secrete ale 
castelului, nu putea să facă absolut nimic, chiar dacă prințesa 
ajunsă la culmea cruzimii l-ar lăsa să moară. 

Un moment Enric Sanson se gândi să se lupte cu cei doi 
conducători. Dar imediat se răzgândi. 

Nu, el vroia să alunge din inimă toate bănuielile. Un scop 
mândru și frumos era acela care îi surâdea în acest moment lui 
Enric, era în joc libertatea lui Lili, onoarea lui Lili! 

Adella nu putea să fie atât de rea încât să se joace iar în chip 
așa de dezgustător cu inima lui Enric. Cuvintele ei au sunat în 
noaptea trecută blânde și pline de sinceritate. 

Călăul nu vroia să se facă de râs în faţa Adellei. Ea nu trebuia 
să-l găsească disperat într-un moment atât de decisiv. 

Hotărât și plin de curaj, stăpânindu-și cu toate puterile bătăile 
tulburate ale inimii, Enric pășea înainte între cei doi conducători. 

În curând au ajuns la castel. 

Prin aceiași poartă, pe care înainte o păzeau zi și noapte 
membrii frăţiei de sânge, trecură cei trei bărbaţi în grădină. 

Nimic nu se mișca în jur, liniștea nopţii domnea peste copacii 
grădinii. 

Au ajuns la poarta castelului. 

Enric știa că prin această intrare putea să ajungă în cel mai 
scurt timp la odăile secrete. 

Călăul aruncă o privire lungă și întrebătoare pe bolta 


cerească. 

în același moment se îngrămădiră însă nori negrii în faţa lunii. 

Palida strălucire argintie a lunii nu mai putu ajunge pe faţa 
călăului. 

— Înainte! zise unul dintre mascaţi. 

Enric nu știa că mergea spre cea mai mare nenorocire din 
viața sa. 

Capitolul 155 ÎNCĂ ODATĂ 

În castelul Barry în curând au ajuns în pivniţa subterană, în 
care se adunau altădată membrii frăției de sânge. 

— Trebuie să-ţi legăm ochii, zise unul din cei doi. Enric se uită 
mândru la cei doi mascaţi. 

— Eu cunosc poate mai bine decât voi misterele acestei case, 
răspunse el încreţind cu dispreţ buzele. 

— Stăpâna a poruncit așa, trebuie să ne supunem ordinului, 
zise unul dintr-înșii. 

Enric lovi încet cu piciorul în dușumea. 

— Bine, fie și asta, murmură el. Daţi-mi legătura încoace! 

Aproape cu furie smuci el unuia dintre travestiţi legătura de 
mătase neagră deja pregătită și-și legă singur ochii. După 
aceasta simţi cum cei doi l-au apucat iar pe sub braţe. 

Au coborât în subteran. 

Neobservat de călău, desigur, unul dintre conducători a pus în 
mișcare un mecanism secret. 

Enric Sanson se gândi deodată la acel moment îngrozitor în 
care a fost scăpat de o moarte crudă din mâinile fraţilor de 
sânge, de către Adella. 

Da, era aceeași cameră și aceeași deschidere ca și atunci. Plin 
de presimţiri Enric Sanson vedea momentul apropiindu-se, în 
care îl va înconjura lumina fermecătoare a odăii misterioase 
tapetată cu roșu și murmurul monoton al cișmelei cu apă 
argintie care îi va dezmierda fiinţa. 

Enric se simţea târât înainte de conducătorii găi. 

Deodată se opriră. Cei doi mascaţi îl lăsară liber. 

Plin de o. Chinuitoare așteptare, călăul își smuci legătura 
care-i acoperea ochii. 

Din cauza luminii puternice a trebuit să-i închidă îndată. El nu 
s-a înșelat, aceeași odaie frumoasă îl înconjura ca și atunci când 
l-a eliberat prinţesa. 

Dar i se părea lui Enric că de astădată lumina ajungea la el 


mai orbitoare, și că murmurul argintiu al cișmelei îi vorbea încă 
mai seducător și mai insinuant. 

înainte ca Enric să-și revină în fire din prima surpriză, auzi iar 
cântecele dulci și pline de armonie ale orchestrei misterioase. 
Aceleași melodii dezmierdătoare care au fermecat atunci inima 
și sufletul călăului răsunau și acum. 

Enric Sanson ţinea încă ochii închiși. El își acoperi acum faţa 
cu amândouă mâinile. 

Nu, el nu voia să mai fie încă odată sclavul pasiunii prinţesei. 
Adella de Barry nu va avea ocazia să-l vadă învins la picioarele 
sale. 

Ce-o fi să se întâmple, întâmplă-se. Dar Enric nu vroia să uite 
niciun moment că e numai vorba de a plăti preţul de 
răscumpărare pentru Lili. 

Acum când urechile călăului se mai deprinseră cu sunetul 
orchestrei misterioase, a îndrăznit Enric să deschidă ochii. 

Lumina roșiatică care pătrundea înăuntru tot îl mai orbea. 

Dar el se deprinsese încetul cu încetul cu aceasta, și băgă de 
seamă că se află singur în camera subterană. 

Călăul privi mirat camera pe care o mai văzuse odată, încotro 
își îndrepta privirea, vedea numai strălucire și lux. 

Tapete de mătase pe pereţi, canapelele moi de catifea 
înflorată, masa acoperită cu tacâmuri de aur și argint, totul era 
făcut să-l ameţească pe călău. Călăul căuta să-și aducă 
dinaintea ochilor portretul lui Lili. Lili, scumpa și mult iubita lui 
logodnică, trebuia să-l apere de ispitele care-l așteptau aici! 

Dar Enric Sanson simţea că acum, pentru prima oară în viaţa 
lui, farmecul lui Cili pierduse mult din puterea lui. 

Era de vină oare muzica senzuală și pătimașă care se auzea 
mereu în camera subterană, sau erau mirosurile ameţitoare ale 
fântânii arteziene? Enric Sanson se simţea căzând iar fără 
apărare în vechea robie. 

În acest moment se deschise o ușă secretă din perete. 

Enric Sanson văzu apărând în cadrul ușii figura impunătoare și 
mândră a prinţesei. 

Adella intră în camera subterană. 

Enric Sanson privi cu ochii aprinși frumosul chip al prinţesei. 

Dar ciudat, din momentul în care o vedea pe Adella înaintea 
lui, muzica și fântâna arteziană pierdeau mult din vraja lor. 

Enric se aplecă în faţa prinţesei. 


— După cum am promis, am și venit aici, zise călăul, 
bazându-mă pe bunătatea dumitale, pe inima dumitale nobilă, 
prinţesă, am îndrăznit să vin aici fără frică. Acuma, te rog, 
îndeplinește-ţi promisiunea, fă ca soarele fericirii să 
strălucească din nou pentru sărmana și mult chinuita Lili. 

Ochii Adellei străluciră ciudat. 

— Da, zise frumoasa femeie, invitând printr-o mișcare 
graţioasă pe Enric să ia loc lângă dânsa pe pernele moi. Pentru 
ultima oară ne întâlnim. O explicaţie hotărâtoare trebuie să aibă 
loc între noi. 

Suspinând seducător, frumoasa femeie se lăsă și mai adânc în 
pernele moi ale divanului. 

Enric Sanson se opri în faţa prinţesei încrucișându-și mâinile 
pe piept. Cu ochii jumătate triști jumătate rugători, el o privi pe 
frumoasa femeie. 

— Elibereaz-o pe Lili, murmură Enric Sanson, ia de pe 
nevinovata copilă rușinea care o acoperă acuma în faţa lumii. Ai 
milă! 

Prinţesa nu răspunse imediat. 

Ea privi gânditoare pe călăul din Paris, a cărui față mândră și 
nobilă era și mai frumoasă acum, luminată de lumina trandafirie 
din odaie. 

— Enric Sanson, începu iar prinţesa, ce ai zice dacă nu te-aș 
dezlega de promisiunea ta, dacă ţi-aș spune acuma: 
Îngenunchează la picioarele mele sclavule, abia când te voi 
avea cu totul în puterea mea, Lili va fi liberă! 

O spaimă cumplită se arătă pe faţa lui Enric. 

— Prinţesă, nu o vei spune, nu trebuie s-o spui! murmură 
călăul. 

— Și dacă totuși aș face-o? 

— Nu, nu, nu m-ai atras aici pentru a mă duce la pierzanie, 
răspunse Enric, devenind palid ca moartea. Gândește-te că mi-ai 
promis, prinţesă, să te arăţi nobilă, ziceai că vrei să o eliberezi 
pe Lili. 

Cu o mișcare bruscă prinţesa îl întrerupse. 

— Mereu Lili! exclamă ea aprinsă de mânie. Nu știi Enric 
Sanson că cea mai mare insultă pentru o femeie, este să-i 
vorbești mereu de rivala ei? 

— Nu, nu, nu spune asta! strigă călăul căzând deodată în 
genunchi la picioarele ei, nu te arăta mai puţin nobilă decât ești. 


Nu m-ai adus aici pentru a începe din nou jocul cel vechi. 
Gândește-te că totul e în joc pentru mine, pentru Lili. 

Enric se întrerupse un moment. Se vedea că spera să facă 
impresie asupra prinţesei. 

Dar curând se și văzu decepţionat. 

O singură privire îi era de ajuns pentru a recunoaște că Adella 
de Barry era cea mai înfocată dușmană a lui, în cazul când nu 
era dispus să-i îndeplinească toate dorinţele. 

Un surâs flutura pe buzele frumoasei femei. ` 

Prințesa se legăna pe pernele moi în ritmul muzicii. In mină 
avea un evantai preţios plin de diamante, cu care își făcea vânt. 

— Prinţesă, strigă iar Enric Sanson, știu că ai puterea să mă ţii 
pentru totdeauna la picioarele Dumitale. Dar o repet încă odată. 
Nicio putere din lume nu mă va face să-mi smulgă din inimă 
iubirea ce-o am pentru Lilli. Când iubirea îţi cucerește inima, nu 
poate fi alungată dintr-însa. Ea ieste acolo ca însăși viaţa. Pe 
dumneata însă, prințesă nu te. Pot iubi, numai ură și antipatie 
vei turnă în inima mea în caz că mă vei sili să-ţi stau totdeauna 
la picioare. O iubesc pe Lili, și ea este cea mai mare și singura 
mea fericire. Acuma știi totul și acuma fac apel la inimă, la 
noblețea Dumitale. Nu o lăsa pe Lili să se piardă, dă-i cinstea 
înapoi! Gândește-te că altfel cerul te va pedepsi! 

Prinţesa se ridică deodată. Orice veselie dispăruse de pe 
chipul ei. 

— Bine, zise ea cu o voce aspră, aproape dispreţuitoare, bine 
Enric Sanson. Tu ai vorbit. Acum să mă auzi și pe mine. 

înainte ca Enric Sanson să fii putu răspunde, prinţesa bătu din 
palme de trei ori. 

Capitolul 156 ȘCOLARUL FACHIRULUI INDIAN 

îndată ușa secretă se deschise. In cameră intrară cei doi 
bărbaţi mascaţi. 

Cu mâinile încrucișate pe piept, cei doi se uitau ameninţători 
prin măști la Enric Sanson. 

Călăul devenise palid. Când prințesa bătuse din palme, Enric 
înțelesese că era vorba de o perfidie a femeii ranchiunoase. 

Enric Sanson încă mai spera că perversitatea Adellei nu putea 
trece dincolo de orice limită. 

— Ei, Enric Sanson, acum vei înţelege că nu e bine să-mi 
vorbești mult de Lili a dumitale? începu prinţesa. Nu vreau s-aud 
nimic de asta, m-ai înţeles Enric Sanson? Privește-i pe acești doi 


bărbaţi! 

Călăul privi spre cei doi mascaţi. 

— Voi însă, spuse prinţesa, luaţi-vă măștile de pe obraz! 

Un strigăt de groază și furie ieși din pieptul lui Enric după ce 
privise o secundă cele două feţe. 

— Nemaipomenit! strigă Enric Sanson cu o voce tremurândă, 
Pippin este acela care m-a condus! Și pe celălalt îl cunosc de 
asemenea. Da, cum nu! Este țăranul care-mi aducea câteodată 
scrisori de la dumneata prinţesă. 

Călăul făcu o mișcare ca și cum ar fi vrut să se arunce asupra 
lui Pippin. 

— Banditule, asasinule! strigă furios Enric Sanson. Tu care ești 
pricina tuturor suferințelor iubitei mele logodnice! Acum s-a 
apropiat pentru tine momentul de ispășire. 

La un semn al prinţesei, Pippin scoase un revolver pe care-l 
îndreptă, surâzând, către Enric Sanson. 

— Să nu faci un singur pas! strigă tare prinţesa, nu îndrăzni 
Enric Sanson să te atingi de servitorii mei, vei ispăși cu moartea 
orice încercare de acest fel! 

Tremurând de furie Enric Sanson se opri. 

Corpul îi tremura, faţa i se contractase și era de 
nerecunoscut. 

— Ah, ah, asta-i infamie! Rușinos! Strigă Enric Sanson cu o 
voce înăbușită. E posibilă o. Astfel de perversitate? 

Aruncă o privire dispreţuitoare asupra Adellei. 

— Nu-ţi rămâne altceva de făcut, decât să te împaci cu 
faptele care nu se pot schimba, zise pe ton ironic prinţesa. 

— Şi acum?. Ce ai de gând să faci? Strigă călăul. Adella ridică 
din umeri. 

— Asta depinde numai și numai de tine, zise ea cu o voce mai 
blândă, aruncând o privire plină de înţeles asupra lui Enric 
Sanson. Nu-mi plac bărbaţii care au voinţa lor proprie. Lângă 
mine poate sta numai un bărbat care știe că locul lui este la 
picioarele mele. M-ai înţeles, Enric Sanson? 

Călăul nu răspunse. Pieptul lui se ridică zgomotos, iar 
răsuflarea îi trecea fierbinte pe buze. 

Deodată călăul se lovi cu pumnul în frunte. 

— Nebun, naiv ce sunt! strigă el cu o nespusă amărăciune în 
voce, ca o pasăre nevinovată am intrat în cursă! N-am putut 
bănui că în inima Adellei de Barry nu mai este nici cinste, nici 


credinţă! 

Prinţesa începu să râdă. 

— Ești sincer, Enric Sanson, zise ea jucându-se cochet cu 
evantaiul. Dar tocmai asta-mi place. Cu atât mai mult am 
dreptul să-ţi răspund în același mod. Ei bine, ascultă-mă! Acești 
doi bărbaţi sunt gata să te culce la pământ la un semn al meu. 

Ea se întoarse către cei doi servitori ai ei. 

— Așa este, spuneţi? le strigă ea. 

Oamenii răspunseră afirmativ. 

— Vezi, Enric Sanson? Acum ești fără scăpare în mâinile mele, 
strigă prinţesa apropiindu-se de călău. Vai ţie, dacă vei fi 
încăpățânat! Mânia mea te va zdrobi! Enric o privi rece și 
dispreţuitor. 

— Ei bine! Viaţa mea este în mâinile Dumitale, zise Enric 
Sanson înăbușindu-și pe cât posibil iritaţia, fă cu mine ce vrei. 
Dar, zău, cinstit nu e să ataci viaţa unui om care a avut 
încredere în Dumneata. 

— Lasă vorbele, strigă prinţesa, vremea trece în zadar. Pentru 
ultima oară te întreb! Vrei să fii sclavul meu pentru toată viaţa? 
Vrei să-mi spui că nu vei iubi niciodată pe altcineva decât pe 
mine? Zise ea cu o voce mai înceată și tremurândă de emoție. 

Se apropiase așa de mult de Enric Sanson încât îi ardea obrajii 
cu răsuflarea ei. 

Privirile ei păreau că vor să străpungă pe călău. 

Dar dacă mai înainte mirosurile balsamice care umpleau 
odaia și muzica dulce îl ameţiseră puţin pe Enric, făcându-l 
nehotărât, acum însă, corectul și mândrul bărbat își recăpătase 
toată puterea. 

Cu o mișcare dispreţuitoare, ca și cum ar fi îndepărtat o 
viperă, Enric Sanson o respinse pe prinţesa care se lipise de 
dânsul. 

— Fugi, femeie coruptă l, strigă el cu o voce dureroasă. Da, 
odată ai reușit să mă înșeli, dar nu mai spera nimic de la mine! 
Acuma când te cunosc atât de bine, m-aș jertfi mai degrabă pe 
mine însumi decât pe preţioasa mea Lili. Ordonă oamenilor să 
mă omoare! Am văzut de multe ori moartea în faţă. Călăul care 
zilnic trebuie să ia viaţa altora, are într-adevăr destul curaj 
pentru a-și risca viaţa! 

Cu pumnii încleștaţi, prinţesa se uită timp de mai multe 
secunde la călău, cu ochii plini de ură. 


Apoi, un strigăt îi ieși din piept. 

— Mă dispreţuiești, mă respingi! Vrei mai bine să mori decât 
să te supui, om crud ce ești! Strigă Adella. Ei bine, voinţa ta să 
se împlinească! Până acum ai călcat în picioare o femeie care te 
iubește! În zadar ţi-am jurat iubire, în zadar ţi-am arătat dorul 
meu pătimaș!... 

Ea se apropie de Enric Sanson. 

— Da, înarmează-te cu răbdare, o să ai nevoie, fi șopti la 
ureche călăului. În zadar m-am umilit în faţa ta, în zadar am 
sperat să-ţi îndulcesc inima. Du-te deci, vis frumos! Acuma m-aș 
dispreţui eu singură dacă aș mai Cerși o singură secundă iubirea 
ta! Mizerabilule! 

Cu privirea aproape rătăcită, ea se uită la divanul de catifea 
roșie brodată cu trandafiri, care se afla în colţul odăii. 

— Uite, acolo? strigă prinţesa tremurând de frică și decepţie, 
uite, acolo, Enric Sanson, acolo, am stat lângă pieptul tău și cu 
vocea, plină de lacrimi am cerut iubirea ta. Ai fi putut să mă 
oprești de la pierzanie, dacă mi-ai fi spus cuvântul iubire. O să 
mă răzbun, să mă răzbun! Strigă ea de mai multe ori ca o 
nebună. 

Prinţesa se apucă de părul plin de diademe. Din ochi îi 
ţâșneau fulgere de ură. 

— Acum vei cunoaște în mine pe femeia insultată și călcată în 
picioare. Păzește-te Enric Sanson, căci momentul răzbunării a 
venit. 

Prinţesa se dădu câţiva pași înapoi. 

— Luaţi-l, strigă ea poruncitor către cei doi bărbaţi, culcaţi-l la 
pământ! 

Cei doi bărbaţi se apropiară de călău, dar acesta scoase un 
pumnal. 

— Am să-mi vând scump viaţa, strigă Enric cu ochi fulgerători. 
Vino, Pippin pungașule, asasinule, îmi e dor de sângele tău. 

Enric Sanson strânse pumnalul în mână. 

Nehotărâţi, cei doi pungași stăteau în faţa călăului. Ei 
cunoșteau și se temeau de puterea călăului. 

Enric Sanson avea ochi numai pentru cei doi adversari ai lui, 
uitase de perfida prinţesă. Incă tot nu o credea pe aceasta 
capabilă de o mișelie. 

Dar, în același moment, se simţi strâns de gât pe la spate. 

Prinţesa cuprinsese cu amândouă mâinile gâtul călăului. 


Enric se dădu un pas înapoi și făcu o mișcare pentru a se 
elibera, dar era prea târziu! În același moment, cei doi zbiri, se 
năpustiră asupra lui. Cu toată opunerea lui, reușiră să-i smulgă 
pumnalul din mână. 

Peste un moment Enric căzu în genunchi, horcăind. Amândoi 
bandiții îl culcară la pământ. Pippin ţinea pumnalul asupra lui 
gata să-l împlânte în pieptul călăului. 

Enric ridică o privire rugătoare spre prinţesă. 

Dar prinţesa rămase împietrită. Pieptul i se ridică zgomotos. 

Cerea oare căinţa sau era speranţa că Enric Sanson în faţa 
morţii va cere iertare? 

Se făcuse atâta liniște încât se auzea numai horcăitul călăului 
și bătăile de inimă ale tuturor celor aflaţi în odaie. 

— Legaţi-l! porunci prinţesa. Să nu spună că l-am trimis 
nepregătit pe lumea cealaltă. 

Porunca fu îndeplinită. Cei doi bărbaţi scoaseră o frânghie. 

Cu toată opunerea călăului, îl legară de picioare, pe urmă îi 
legară și mâinile la spate. 

Enric stătea fără apărare, legat fedeleș. 

Prinţesa se apropie de dânsul. 

— Ei bine, Enric Sanson, murmură Adella, îţi dau răgaz un 
sfert de ceas. În vremea asta poţi să te rogi, poţi să blestemi, 
puţin îmi pasă. Soarta ta e hotărâtă. Ai ceva să-mi spui? Atunci 
nu pierde vremea! 

Enric Sanson o privea cu un dispreţ nimicitor. 

— Mizerabilă femeie! strigă el cu ultimele lui puteri. 
Dumnezeu să te blesteme! Să te usuci, să-ți vadă toată lumea 
inima cea neagră! 

Prinţesa îl privi cu o expresie de furie. 

— Un sfert de ceas, repetă ea, pe urmă vei muri, mizerabilule! 

Ea se întoarse către cei doi bandiți. 

— Voi retrageţi-vă până la ușă, zise ea, peste un sfert de ceas 
voi apărea, și atunci la lucru! 

Enric Sanson închisese ochii. Foșnetul rochiei de mătase îl 
anunţă că prinţesa părăsise odaia. 

Deodată se făcu întuneric în odaie. 

Enric Sanson întoarse puţin capul. Abia putu să zărească pe 
cei doi bărbaţi care se retrăseseră până la ușă. 

Muzica subterană amuţise, fântâna arteziană încetase să mai 
curgă. Toată strălucirea odăii dispăruse. 


Lui Enric Sanson i se păru că este deja în groapă. Acesta era 
doar efectul dorit de acei oameni groaznici. 

îndată după ieșirea ei din odaie, prinţesa apăsase pe un resort 
și făcuse întuneric în odaie. 

Spera că Enric Sanson, de frica morţii, se va supune! 

Enric Sanson simţea că trece vremea pe care-o mai avea de 
trăit, dar totuși nu putea să se roage, abia putea să cugete. 

Teama lui neprefăcută, nu putuse să creadă că există atâta 
corupţie. Suferise într-adevăr o mare decepţie. 

Acuma totul era pierdut. 

— Sărmană Lili, sărmană Lili! acestea erau cuvintele pe care 
le murmura mereu Enric Sanson. 

Nu se gândea le el, la sfârșitul lui tragic, toată mintea lui 
zbura spre logodnica lui iubită. 

Deodată o idee îi trecu prin minte. 

Călăul se văzu iar în odaia lui de lucru, aplecat peste cronica 
strămoșilor. 

Se gândi la întâmplările minunate ale fakirului indian Ben-Eld- 
Del-Sulam. 

Multă spaimă și întristare produsese el surorii lui Orfelia, prin 
încercarea pe care îndrăznise s-o facă pentru a se convinge de 
adevărul celor scrise în cronică. 

Deodată sângele începu să-i clocotească în vine. Dumnezeule 
mare! Putea acea încercare să-l scape de la moarte? 

Enric Sanson era un om care se hotăra repede. 

Fără a se mai gândi la urmările acţiunii lui, începu să repete 
experimentul primejdios, care speriase atunci atât de mult pe 
sora lui. 

Cei doi bandiți stăteau lângă ușa întredeschisă. 

Enric Sanson stătea nemișcat în întuneric. 

Părea că umbrele morţii coborâseră deja asupra călăului. 

Din ce în ce mai scurt deveni timpul pe care-l mai avea de 
trăit Enric Sanson. 

Deodată se făcu iar lumină în odaie. 

Capitolul 157 ÎNGROPAREA CĂLĂULUI 

Cei doi păzitori închiseră ochii orbiţi de această lumină, apoi 
se uitară la Enric Sanson. 

Acesta era întins la pământ nemișcat. 

Negrul Pippin se apropie de cel ce zăcea legat pe jos şi-l 
atinse cu piciorul. 


— Vremea a trecut, călăule, zise ironic pungașul. Acum a 
venit vremea să ne socotim. M-ai înjurat, ţi-ai bătut joc de mine, 
tu ești de vină că a trebuit să mă ascund în Paris ca o pasăre de 
pradă. Ei, răspunde, adăugă Pippin. 

ÎI lovi cu piciorul pe călău, dar Enric Sanson nu scoase niciun 
sunet. 

Fără voie, negrul Pippin se aplecă asupra celui ce zăcea legat. 

În același moment însă, Pippin se dădu înapoi cu un strigăt. 

— Hei, tovarășe, se întoarse el către celălalt păzitor, ia uite ce 
s-a întâmplat? 

Celălalt veni și se dădu și el speriat înapoi. 

— Acest om e mort, ochii ăștia sunt de cadavru! murmură 
Melac. 

Bărbatul se cruci. 

— Asta nu-i posibil! strigă Pippin. Acum câteva minute era 
sănătos și l-am auzit înjurând pe prinţesă. 

— Da, da. E mort, murmură din nou Melac. Cunosc eu faţa 
asta. Bunica mea în sicriu tot așa avea ochii. 

în același moment se auzi un foșnet de mătase și prinţesa 
intră. 

Adella de Barry apăru pe prag, ea aruncă o lungă privire în 
odaie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea pe cei doi servitori. 

— Vită-te și dumneata, stăpână, murmură Pippin palid și 
speriat. Călăul a păţit ceva, dar fără voia noastră. E mort! 

Un strigăt slab ieși din pieptul prinţesei. 

— V-am poruncit să așteptați până voi... 

Ea nu sfârși. 

Se apropiase repede de corpul lui Enric Sanson. 

— Stăpână îţi jurăm, că nu ne-am mișcat din loc, murmură 
Melac tremurând de frică și groază. 

— Tăcere! porunci prinţesa. 

Ea se lăsase deja în genunchi lângă Enric Sanson. 

Apoi se uită atent la faţa călăului. Cu un strigăt de groază 
prinţesa se dădu și ea înapoi. 

— Fără nicio îndoială, e mort, mort! murmură Adella 
frângându-și mâinile. 

Da, altă expresie avea el acum, ochii erau deschiși pe 
jumătate și sticloși, păreau a exprima un reproș grozav Adellei. 

Ciudat! Corupta femeie nu putu suferi privirea acestui 


presupus mort. 

Tremurând, Adella întoarse capul. 

— Nu staţi împietriţi ca muţii, murmură prinţesa. Trebuie să 
fie o glumă. Aduceţi repede apă! Repede, repede! A leșinat 
numai! 

Servitorii îndepliniră cât se poate de repede poruncile 
prinţesei. 

Peste câteva secunde se întoarseră cu apă. 

Chiar și încăpăţânatul și nesupusul Pippin, care îndrăznea de 
altfel să contrazică pe toată lumea, se supunea în dată ca o 
oaie, la poruncile prințesei. 

Toţi trei îl îngrijiră pe Enric Sanson. 

Dar acesta rămase mereu nemișcat. 

Pippin ridică mina călăului, dar abia îi dădu drumul și ea căzu 
la loc, grea ca de plumb. 

Un fior de groază trecu prin tot corpul prinţesei. 

— Enric, Enric! strigă ea cu durere. N-am vrut asta, jur pe 
Dumnezeu că n-am vrut asta! 

Ea se aruncă plângând peste corpul călăului. 

— Enric, iubitule! se văita nenorocita. Am vrut să te sperii 
numai. N-aș fi putut să te omor, te iubesc. Ah, Enric, Enric de ce 
n-ai vrut să-mi aparţii? 

Ea tăcu, căci plânsul o înăbușea. 

Chiar și crudul Pippin nu putu să nu simtă o ușoară emoție 
când văzu vaietele femeii de obicei mândră și dominatoare. 

Cu cele mai mişcătoare vorbe căuta Adella să reînvie pe cel 
mort, dar totul era în zadar. 

Enric Sanson rămase nemișcat. 

— Frica l-a omorât! murmură Adella. Şi eu, eu sunt ucigașa 
lui. O! Enric, Enric! Strigă ea în culmea disperării, aruncându-se 
mereu peste corpul călăului. Nu poţi înţelege cât de mult te-am 
iubit! 

Deodată se ridică. 

— Visul meu frumos s-a risipit! murmură ea cu inima strânsă, 
aruncând o privire înfiorată asupra corpului călăului. 

Fața i se împietri, o rază de bucurie sălbatică se arătă 
deodată în ochii ei. 

— Triumf! strigă ea. Dacă acest bărbat nu mi-a putut aparţine 
în viaţă, îmi va aparţine mort. Tot ca triumfătoare am ieșit din 
luptă. Frumoasa Lili va aștepta și se va văita după iubitul ei 


până în ultimul moment. 

Nu va ști niciodată ce sfârșit a avut Enric Sanson. Dar, eu sunt 
învingătoare! Strigă prinţesa după un moment. „Totuși cu ce 
preţ am cumpărat victoria!”, gândi ea. Înfiorându-se, Adella 
căzu din nou lângă presupusul cadavru al iubitului ei. 

Apoi se ridică. 

Faţa ei luase cu totul altă expresie. 

— Nu ne rămâne decât să-l îngropăm! zise ea către Pippin. 

Ea se gândi un moment, apoi se întoarse către Melac. 

— Ascultă-mă! zise ea. Cunoști locul meu preferat din parc? 

— Vrei să zici, chioșcul de trandafiri, prinţesă? zise el cu o 
voce tremurândă, aruncând o privire înspăimântată asupra 
presupusului mort. 

— Da, acolo să-l îngropaţi!  șopti nenorocita. Luaţi 
instrumentele înainte de a merge. Grăbiţi-vă! Înainte de 
răsăritul soarelui trebuie să fie sfârșit lucrul! 

Cei doi bandiți se îndepărtară. Prinţesa rămase lângă 
presupusul mort. 

Ea căzu din nou în genunchi lângă Enric Sanson; 

Fără voie își puse mâinile pe piept. 

— O! Enric, nefericitule, suspină apoi prinţesa, de ce a trebuit 
să ai un sfârșit așa de groaznic! De ce n-ai vrut să asculţi 
jurămintele mele de iubire. Nu mă puteai iubi deloc? Eram așa 
de nedemnă de a fi a ta? Nu merita pasiunea mea nemărginită 
de a fi ascultată de tine? 

Lacrimi grele ţâșniră din ochii acestei ciudate femei. Nici Lili 
n-ar fi plâns mai sincer la moartea iubitului ei! 

— Da, acuma nu-mi rămâne de la tine decât o amintire, 
murmură prinţesa. 

„O Enric, Enric iartă-mă că te-am omorât, dar într-adevăr n- 
am vrut să ajung așa departe, voiam numai să te câștig. În 
disperarea mea de a fi respinsă de tine, nu mă puteam stăpâni. 
Acum groaznica faptă s-a întâmplat.” Ea se ridică. 

Cu pași neliniștiţi ea măsură de câteva ori odaia, apoi se opri 
iar lângă Enric Sanson. 

întinse mâinile asupra presupusului mort ca pentru a-l 
binecuvânta. 

— Da, numai mormântul tău va fi în curând singurul meu 
refugiu pe această lume, se văită prinţesa. Ah, eu nenorocita, de 
ce am fost astfel persecutată de soartă! De ce n-am putut fi 


fericită cu acest bărbat! O! Enric, mormântul tău va fi sfânt 
pentru mine! Cu trandafiri am să-l împodobesc, privighetorile 
vor cânta deasupra, soarele răsărind te va saluta. Dar toată 
strălucirea natura, toate cântecele păsărilor, toate miresmele 
florilor nu pot înlocui iubirea pe care am simţit-o eu pentru tine. 

Vocea ei se stinse. 

Izbucni într-un plâns pătimaș. 

Pentru prima oară în viaţa ei Adella plângea cu adevărat. 

Acum, în fața cadavrului iubitului ei, ea nu se mai putea 
preface. Suferea cu adevărat. 

întoarcerea servitorilor o deșteptă din visare. 

— Porunca ta e îndeplinită, murmură Melac aruncând o privire 
sfioasă asupra presupusului mort. 

Prinţesa se ridică. 

— Nu-i vreme de pierdut, la lucru! 

Adella de Barry porunci celor doi bărbaţi să aducă pânze 
preţioase pentru a acoperi cadavrul călăului. 

— Să nu vină în contact direct cu pământul aspru, murmură 
Adella. Faţa lui să fie apărată pe cât se poate. 

Enric. Sanson a fost stropit cu esențe frumos mirositoare. 

Melac și Pippin apucară corpul şi-l duseră afară. 

Se crăpa de ziuă și nimic nu se mișca în grădina cea mare. 

Niciunul din acești trei oameni nu bănuiau măcar că erau pe 
cale de a face o crimă, de a îngropa un om viu. 

Ajunseră la chioșcul de trandafiri. 

Făcuseră o groapă adâncă de vreo două picioare. 

îl puseră pe călău în groapă și la un semn al prinţesei 
împrăștiară pământul peste corpul nenorocitului bărbat. 

Peste o jumătate de ceas groapa a fost astupată. 

Nimeni nu ar fi bănuit că acolo fusese îngropat călăul din 
Paris. 

Când cei doi servitori se îndepărtară, prinţesa căzu plângând 
pe mormântul iubitului său. 

Prinţesa încercă să se roage, dar vorbele de rugăciune îi erau 
străine. 

Capitolul 158 O REVELATIE DE COSMAR 

Se lumină de ziuă. 

Orfelia dormea, păzită de piticul ei credincios Perkeo. Părea 
că visează lucruri plăcute. Lumina palidă a lămpii îi înfrumuseţa 
faţa graţioasă și nobilă. 


Deodată tânăra fată se mișcă cu gesturi sălbatice, rătăcite. 
Orfelia deschise ochii. 

Cu o privire rătăcită se uită prin odaie, apoi își apăsă mâinile 
pe piept. 

— Cerule, îți mulţumesc! murmură, tânăra fată. Ce vis 
groaznic! 

Ea se întrerupse. Frica cuprinse întreaga fiinţă. Piticul se 
trezise și el și privea întrebător pe stăpâna lui. 

— Încă nu e ziuă, zise Perkeo. Dormi stăpână, măi este până 
se va face dimineaţă. 

Orfelia clătină din cap. 

— Nu, Perkeo, murmură tânăra fată. Nu mai pot dormi. Am 
avut un vis ciudat. 

Tânăra fată se apropie de fereastră și o deschise, dând și 
perdelele la o parte. Apoi respiră cu nesaţ aerul răcoros al 
dimineţii. 

— Ah ce plăcut! murmură Orfelia. 

În același timp îşi apăsă mina pe frunte. 

— Mulțumită cerului, noaptea a trecut și odată cu dânsa și 
groaznicul meu vis. Fratele meu se odihnește desigur jos în 
odaia de culcare și nu în... 

Tânăra fată se întrerupse. 

Buzele ei se mișcară încet dar ea nu putea să spună tare ceea 
ce văzuse în vis. 

Perkeo se apropie de tânăra lui stăpână și-i apucă umil poala 
rochiei. 

— Dragă stăpână! murmură piticul, culcă-te iar. Trebuie să 
mai dormi. Mâine te așteaptă mulţi săraci și nevoiași ca să-i 
ajuţi. Cruţă-te pentru dânșii. Culcă-te Stăpână! 

— Ştiu bine, îmi vrei binele, zise gânditoare Orfelia, dar nu pot 
dormi. O neliniște ciudată m-a apucat deodată. 

Tânăra fată tăcu și-și apăsă iar mina pe frunte. 

— Ceva îmi spune că nu e numai un vis, ceea ce m-a speriat, 
murmură Orfelia. Aș vrea să întreb oglinda mea, poate că ea îmi 
va da un răspuns. 

Deja tânăra fată făcuse câţiva pași spre trepiedul pe care 
ardeau încă și acum cărbuni. Dar se opri. 

— Nu, nu aș putea vedea vreun tablou groaznic, șopti ea cu 
buzele tremurânde. Mă tem aproape de propria mea oglindă. N- 
aș putea să o suport, dacă acel vis groaznic ar fi realitate. 


Apoi se întoarse spre Perkeo. 

— Fă-mi un serviciu, piticule! murmură tânăra fată. 

— Spune stăpână ce vrei? zise Perkeo, și în foc mă duc dacă 
îmi poruncești. 

— Nu, asta nu-ţi cer, căută să surâdă Orfelia, să te duci jos și 
să te strecori până în odaia fratelui meu. Acolo ascultă bine. 
Dacă-l auzi respirând adânc și regulat, întoarce-te și am să-ţi 
mulțumesc. 

Orfelia se plimba în sus și în jos prin odaie cu braţele 
încrucișate pe piept. 

O așteptare grea o chinuia. 

în sfârșit se auziră iar pașii piticului. 

Orfelia se uită cu frică la faţa lui. 

— Ei? întrebă ea cu buzele tremurânde. 

Piticul avea o expresie tristă pe faţă. 

— Stăpână, fratele Dumitale nu-i acasă, zise eL Un strigăt de 
groază ieși din pieptul Orfeliei. 

— Visul meu, visul meu e adevărat, suspină fecioara. Apoi se 
aplecă spre pitic. 

— Spune ce știi! Fratele meu nu-i acasă? 

Perkeo clătină din cap cu tristeţe. 

— După porunca Dumitale, m-am strecurat până la Ușă, zise 
piticul, dar oricât am ascultat n-am auzit nicio răsuflare. Atunci 
rni-am luat curaj și am deschis încetișor ușa. Patul fratelui 
Dumitale era neatins. 

Orfelia se înspăimântă. 

— Ce spui? Neatins? Murmură tânăra fată. Deci fratele meu 
nici n-a fost acasă azi noapte! 

Piticul dădu din cap. 

— Asta-i și credinţa mea! murmură el. 

Orfelia se plimbă câtva timp prin odaie, apoi se opri cu frică în 
faţa trepiedului cu cărbuni aprinși. 

— Aprinde mai bine cărbunii, Perkeo, murmură Orfelia cu o 
voce nesigură. 

Cu mina tremurătoare, piticul răscoli cărbunii și aruncă praful 
gălbui peste dânșii. 

îndată vapori deși se ridicară până la tavan. Trecură în 
vârtejuri prin toată odaia și se așezară ca un nor în jurul oglinzii 
fermecate. 

Dar Orfelia încă tot nu îndrăznea să se apropie. 


— Niciodată n-am fost așa de fricoasă ca acum! murmură ea. 

Secundele trecură. Din ce în ce mai deși ieșeau vaporii din 
trepied. 

Perkeo o apucă de poala rochiei pe stăpâna lui și zise rugător: 

— Nu o face, dragă stăpână! 

Dar tânăra fată își făcu curaj, ridică capul și se apropie de 
oglindă murmurând cuvinte misterioase. 

O viaţă ciudată începu să se miște pe placa de metal. 

Orfelia văzu cum cei doi bărbaţi târau printr-un parc corpul 
unui mort, văzu cum îl îngropară. Orfelia văzu cum o femeie 
mândră se văita pe mormânt. 

— Este prințesa Adella, murmură Orfelia în culmea iritaţiei și 
mortul este iubitul meu frate Enric. 

Piticul scoase un strigăt răgușit. 

— Nu, nu dragă stăpână, te înșeli! 

Cu un gest trist, Orfelia îi făcu semn să tacă. 

— Lasă-mă, lasă-mă, strigă tânăra fată a cărei faţă deveni de 
o culoare cadaverică, trebuie să fiu sigură. 

lritată, Orfelia își frângea mâinile. 

— Dă-mi siguranţă, soartă, lasă-mă să văd clar, murmură 
Orfelia. Vreau să-l văd pe fratele meu, unde este și cum este. 
Arată-mi-l soartă! 

Aproape sinistre sunau vorbele fecioarei, deșteptând un ecou 
ici și colo. 

Cu o încordare febrilă Orfelia privea în oglindă. Dar nu văzu 
nimic altceva. 

Ca și mai înainte Orfelia vedea un mormânt și deasupra figura 
plângătoare a prinţesei. 

Dar Orfelia știa destul. 

Un strigăt îngrozitor îi ieși din piept. 

— Stăpână! Dragă stăpână!. Șopti piticul. 

Piticul alerga prin odaie aducând stăpânei sale apă și esențe 
mirositoare. 

Dar multă vreme osteneala lui a fost zadarnică. 

Mânios, Perkeo strânse pumnii și-i arătă oglinzii de metal. 

— O, obiect nefericit! Ar trebui să te fărâm, strigă el bătând 
din picior. Ai să o omori pe iubita mea stăpână! 

El ieși din odaie. Cu o voce răgușită îi deșteptă pe toţi 
locuitorii casei. 

Somnoroși și întrebători, calfele Călăului veniră în camera 


Orfeliei. Încercară cu toţii să o readucă la viaţă. 

în sfârșit Orfelia își reveni în simţire. Tânăra fată deschise 
ochii și îndată întrebă de fratele ei. 

îndată totul îi fu clar. Izbucni într-un plâns înăbușit. 

Aceasta însă dură numai puţin, căci Orfelia își regăsi îndată 
curajul. 

Ea se ridică de pe pat. 

— Trebuie să-l căutăm pe fratele meu, strigă tânăra fată 
tremurând din tot corpul. Ascultaţi! Stăpânul vostru a dat peste 
o mare nenorocire, mă tem că n-am se mai văd niciodată viu. 

Orfelia se întrerupse și începu din nou să plângă. 

— Spune, unde-l putem găsi pe stăpânul nostru, zise în sfârșit 
Nicolas adânc emoţionat. Îţi jurăm că nu vom fi liniștiți până nu-l 
vom fi găsit. 

— Unde, unde, este fratele meu? strigă Orfelia. 

Faţa-i exprima groaza. 

— Dumnezeule! întrebarea asta încă nu mi-am pus-o nici eu. 
Aţâţă focul, Perkeo! 

Ea alergă la oglindă și-i adresă cuvinte imploratoare, dar 
aceasta rămase neînduplecată. 

Acum ca și mai înainte nu se vedea decât același mormânt cu 
prințesa care suspina mereu. 

Zadarnice fură toate încercările Orfeliei. 

Ea se adresă calfelor. 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc. Fratele meu nu va spus unde 
vrea să meargă? 

— Nu și chiar mă miră faptul acesta, zise Nicolas. De luni de 
zile îl însoţeam oriunde mergea. Știţi doar, că se plănuia un 
asasinat împotriva lui. 

Orfelia dădu din cap. 

— Şi niciunul nu m-aţi văzut plecând? 

Toate calfele clătinară din cap. 

— Ah, Enric n-are niciodată încredere în mine! Totdeauna e 
așa de tăcut! Unde să-l căutăm acum? 

Disperată ea își frângea mâinile. 

Deodată o idee o însufleţi. 

— Pregătiţi-vă de plecare! se adresă ea poruncitor către calfe. 
Înarmaţi-vă bine. Căci Dumnezeu știe încotro vom merge. Eu mă 
duc în odaia fratelui meu pentru a căuta acolo vreun indiciu. 

Orfelia ieși repede din odaie. 


Capitolul 159 IUBIRE DE SORĂ 

Ajunsă jos în odaia fratelui ei, Orfelia aprinse o lampă. Apoi 
începu să caute. 

Toate erau în cea mai perfectă ordine. Fiecare obiect era la 
locul său. 

Părea că Enric Sanson ieșise numai pentru un moment. 

Găsi mantaua pe care Enric o purta ziua când mergea la piaţa 
Grevei. 

Orfelia, deznădăjduită începu iar să plângă, se lăsă pe un 
scăunel și-și ascunse faţa în mâini. 

Dar în curând se ridică iar. 

— Nu, nu, nu trebuie să fiu slabă, nu acum în acest moment, 
zise ea. Pot să plâng mai târziu de se va fi întâmplat o 
nenorocire. Acum însă trebuie să fiu taie. 

își împreună iar mâinile plângând. 

— Ah, Enric, scumpul meu frate! murmură ea disperată. De ce 
mi-ai făcut asta, de ce n-ai încredere în mine. Te iubesc doar 
mai presus decât orice pe lume. De ce ai secrete față de mine? 

Orfelia începu să caute din nou. 

Ea cercetă toate hârtiile de pe biroul lui Enric. 

Erau numai ordine de executare din partea Convenţiei, 
socoteli, lucruri care îi măreau încă și mai mult durerea Orfeliei. 

Apoi Orfelia puse mâna pe cartea îngălbenită, legată în piele. 

Voia s-o arunce, când își aduse aminte că aceasta era cronica 
căreia îi datora cea mai mare spaimă a vieţii sale. 

în această carte erau notele fakirului indian Ben-Eld-Del- 
Sulam. 

își aduse aminte întâmplarea de acum câteva săptămâni. 

O mângâiere îi umplu deodată sufletul. Presimţea că și acum, 
era vorba de o întâmplare asemănătoare? 

Orfelia nu-și dădu răspunsul la această întrebare și căută mai 
departe printre hârtii, dar nu găsi nimic. 

Orfelia căzu în genunchi și-și puse mâinile pe piept. 

— Atotștiutorule, și atotputernicule! strigă plină de durere 
tânăra fată. Dă-mi un semn ce trebuie să fac, unde e scumpul 
meu frate Enric? 

Dar numai ecoul îi răspunse. Nimic nu se mișcă în odaie. 

Disperată ea se ridică repede. 

— Și totuși trebuie să-l găsesc, şi-l voi găsi, suspină ea. 

începu din nou să caute. Dar cu toate căutările ei amănunțite 


nu găsi nimic. 

Vroia să renunţe. 

Mecanic puse mâna pe mantaua pe care o purta ziua Enric. 

Deodată simţi într-unul din buzunare ceva. 

Scoase din buzunar un caiet subţire. 

Enric Sanson avea obiceiul să însemneze îndată după 
execuţie numele și rangul celor executaţi. 

Orfelia altădată ar fi avut inima sfâșiată citind aceasta, dar 
acum răsfoi nerăbdătoare micul caiet al fratelui ei. 

Ajunsese la ultima pagină. Dar aici nu văzu nimic altceva 
decât numele ultimului executat. 

Voia să arunce caietul dar privirea îi căzu pe trei vorbe scrise 
între numele executanţilor. 

„Seara — prinţesă — catacombe.” 

Orfelia tresări. 

Ea cunoștea bine catacombele. Cunoștea și intrarea în 
catacombe. 

Prinţesa fusese pusă în legătură cu acest oraș de morminte. 

însă tot prinţesa apăruse mai înainte pe oglinda fermecată. 

— Am găsit, am găsit! jubila tânăra fată. 

Cu o mișcare bruscă ea întinsa amândouă mâinile spre cer. 

— Dumnezeule milos, lasă-mă să-l regăsesc pe fratele meu, 
suspină ea. Lasă-mă să-l regăsesc viu, el este singura mea 
speranţă. 

Orfelia nu mai pierdu niciun moment. 

Ea alergă la ușă și strigă spre calfele călăului. 

— Luaţi și sape, hârleţuri și alte unelte pentru morminte, le 
spuse Orfelia. Nu se știe dacă nu vom avea nevoie. Și mai 
presus de toate fiți curajoși, hotărâți, căci sper că vom putea 
scăpa pe stăpânul vostru. 

Un murmur trecu printre calfe. 

Nicolas ieși dintre ei și-și puse mina pe piept. 

— Şi sângele de va trebui să-l dăm, zise bravul bărbat adânc 
mișcat, îl vom da cu plăcere pentru bunul nostru stăpân. Nicio 
jertfă nu e prea mare pentru noi. 

Ochii Orfeliei străluciră. 

— Acum știu că-l vom găsi pe fratele meu, murmură tânăra 
fată. 

Apoi se pregătiră cu toţii de plecare. 

Nu părăsiră casa înainte de a o fi zăvorit bine. 


Era spre ziuă. Un vânt rece, sufla pe câmp. 

larna se lupta mereu cu primăvara. Vârfurile copacilor erau 
albe. 

Dar ei nu simţiră nici vântul, nici frigul. 

La răsăritul soarelui ajunseră la catacombe. 

Nimic nu arăta că Enric Sanson fusese pe acolo. 

De multe ori strigară numele călăului dar nu căpătară niciun 
răspuns. 

Mirosul de cadavru îi irită îngrozitor. 

Perkeo care nu coborâse în catacombe, se apropie de stăpâna 
sa. 

— Stăpână, cred că am găsit o urmă, murmură piticul. Pe 
când voi eraţi jos, am cercetat toate prin împrejurime. Am găsit 
o pană care seamănă cu aceea pe care o purta fratele Dumitale 
la pălărie. 

Piticul arătă pana. Fata scoase un strigăt de surprindere. 

— Într-adevăr, ai dreptate, zise ea după o scurtă tăcere. Fără 
îndoială, această pană este de la pălăria fratelui meu. Dar unde 
ai găsit-o? 

Piticul arătă spre intrarea în pădure. 

— Acolo, acolo, aproape de pădure. 

— Asta se potrivește, strigă Nicolas, prin pădure este numai 
un singur drum, care dă pe șoseaua ce trece pe la castelul 
Barry. 

Ochii Orfeliei străluciră. 

— Castelul Barry, murmură ea! Un parc am văzut mai înainte 
în oglindă, o groapă și deasupra pe prinţesă plângând. Ea a fost 
mai înainte stăpâna castelului. Înainte, strigă ea cu o voce 
înăbușită. Să mergem drept spre pădure. O presimţire îmi spune 
că acolo vom găsi pe fratele meu. 

Capitolul 160 O NĂVĂLIRE PE ASCUNS 

După un drum de vreun ceas, Orfelia și însoțitorii ei ajunseră 
la parcul castelului de Barry. 

Mergeau cu băgare de seamă pe lângă zid pentru a descoperi 
o intrare ascunsă. 

Orfelia își aduse aminte de portiţa pe care o întrebuinţase de 
curând, când a trebuit pentru prima oară să-l scape pe Enric 
Sanson din primejdiile castelului de Barry. 

După mai multe cercetări portiţa a fost găsită. 

Era încuiată, dar era așa de stricată de ploaie și vânt încât 


Nicolas o putu ușor scoate din țâţâni. 

Cu băgare de seamă intrară cu toţi în parc. 

Se făcuse ziuă. Orfelia mergea înainte. 

Ea se uita când în dreapta, când în stânga, apoi se oprea iar. 
Asculta, ținându-și răsuflarea, dar nu auzi nimic. 

Un suspin ieși din pieptul Orfeliei. 

— Unde, unde-l vom găsi pe fratele meu? murmură ea. 

— Curaj stăpâna, zise Nicolas, care stătea foarte aproape de 
Orfelia. Am o presimţire că-l vom găsi pe stăpânul meu. 

— Mulţumesc Nicolas pentru vorbele tale, șopti Orfelia, dar 
mă tem, mă tem. 

Se întrerupse deodată. 

Apoi strigă cât putu de tare. 

— Enric! Enric! 

Nimic, niciun răspuns? 

Apoi strigă cât putu de tare. 

Doar ecoul îngâna vocea delicată a fetei. 

Orfelia merse mai departe. 

încotro? 

O nesiguranţă cumplită îi umplea sufletul. 

— Ce să fac! Ce să fac! 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Ah! iubitul meu frate! Murmură ea plângând și acoperindu- 
faţa cu mâinile. 

— Unde te voi găsi? 

Dar nimic nu-i răspunse. 

Ajunseră la zidurile castelului. 

Orfelia și bărbaţii ceilalți rămaseră pe loc. Nicolas se furișă 
încet și cu băgare de seamă pentru a vedea dacă nu-i vreo 
primejdie în apropiere. 

Dar curând se întoarse. 

— Castelul e ca și mort, stăpână! zise Nicolas. Am strigat de 
mai multe ori numele stăpânului meu, dar în zadar. 
Dumnezeule, cum se va mai sfârși asta! 

Orfelia devenise palidă. O sudoare rece îi acoperea fruntea. 
Ochii aveau o expresie disperată, rătăcită. 

— Fratele meu, fratele meu! 

— Ah stăpână, inima mi-e și mie așa de îndurerată incit aș 
vrea să mor, zise Nicolas. Ştii doar cât ţin la fratele dumitale. 

în acest moment se auzi un zgomot suspect. 


Ș 


Orfelia și ceilalţi se întoarseră. 

Imediat văzură mai mulţi bărbaţi mascaţi venind de prin 
tufișuri. 

Inmână aveau cuțite și pumnale. 

Tovarășii Orfeliei scoaseră și ei armele. 

— Pentru Dumnezeu, ce-i asta? murmură Orfelia speriată, 
uitându-se la cei ce se apropiau. 

— Fii fără grijă, stăpână, murmură Nicolas. Mă tem că un atac 
neașteptat ne va surprinde. Dar nu te teme, îi vom alunga noi. 

Necunoscuţii se apropiau de ei cu repeziciune. Trebuie să fi 
spionat de undeva din apropiere sosirea Orfeliei și a tovarășilor 
ei. Fuseseră așa de bine ascunși încât să nu poată fi zăriţi de 
nimeni. 

Tovarășii Orfeliei erau curajoși și hotărâți. 

Se aruncară cu îndrăzneală asupra năvălitorilor. 

O luptă furioasă începu. 

Timp de mai multe, minute pacea din parc fu întreruptă de 
blesteme furioase și zăngănit de săbii. 

Se auzeau strigătele ațâţătoare ale unei femei înalte 
îmbrăcată în negru care purta și ea o mască. 

— Pe ei! Culcaţi-i la pământ. Nimeni nu trebuie să cunoască 
secretul acestui parc! Striga mereu necunoscuta. 

Străina părea a fi foarte furioasă împotriva Orfeliei. Ea arătă 
de mai multe ori spre sora călăului, făcând semn oamenilor săi 
să se arunce asupra ei. 

Asta însă era greu de făcut. 

Ca niște lei se luptară calfele călăului, apărându-și stăpâna. 

După câteva minute lupta era hotărâtă. 

Aceia care năvăliră din tufișuri cu atâta mișelie, fugiră cu 
frunţile sângerânde spre câmp, iar doamna necunoscută care 
dorea atât de mult sângele Orfeliei, împreună cu unul din 
partizanii ei mascaţi au fost prinși de oamenii Orfeliei. 

Capitolul 161 SCOALĂ-TE ȘI UMBLA! 

Cu o mână puternică Nicolas apucase pe bărbatul mascat de 
umăr, în momentul când acesta voia s-o ia la fugă ca un laș. 

Peste un moment îl culcase la pământ cu faţa în sus. 

— Ha! Pe cine avem aici, strigă Nicolas. 

El îi smulse masca de pe figură. 

— Drace! Pe ăsta îl cunosc... ăsta e negrul Pippin. Ceilalţi 
luaseră masca femeii. 


Orfelia scoase un țipăt. 

— Prinţesa de Barry! strigă tânăra fată. Cum, tu, viperă 
nerecunoscătoare, tu ai vrut să mă omori! 

Era într-adevăr Adella de Barry. 

Spionii ei văzuseră sosirea Orfeliei și a tovarășilor ei. Prințesa 
fusese îndată anunţată. 

Adella ordonase să înconjoare pe Orfelia și pe însoțitorii ei și 
dacă era posibil să-i măcelărească. Nimeni nu trebuia să afle 
despre mormântul din chioșcul de trandafiri! 

Prilejul de a suprima pe sora călăului pe care o ura așa de 
mult, păruse foarte potrivit Adellei. 

Acum, după ce năvălitorii fuseseră învinși, prinţesa zăcea în 
genunchi, tremurând de frică în faţa dușmanei ei de moarte. 

Câteva din calfe îi legaseră cu îndemânare mâinile. 

— Nefericito! strigă Orfelia apropiindu-se de dânsa. Nefericito, 
ce ţi-am făcut de vrei să mă omori? 

Numai o privire de ură nemărginită fulgeră din cehii prinţesei 
care strânse buzele. 

— Un strigăt de durere ieși din pieptul Orfeliei. 

— De aceea te-am scăpat de la moarte, viperă 
nerecunoscătoare, ca să muști! strigă sora călăului. O, ar fi fost 
mai bine să te las să mori, căci tu nu ești ca noi. N-ai inimă 
omenească în tine. Ești trimisă de diavol pentru pierzania 
oamenilor. 

— Ai să sfârșești odată?. Strigă prinţesa. Ce-i comedia asta? 
Spune calfelor de călău să mă dezlege! 

— Ești prizoniera mea și vei rămâne astfel, răspunse Orfelia. 
Răspunde unde e fratele meu Enric? 

Această întrebare neașteptată avu un efect grozav asupra 
prinţesei. 

Ea începu să tremure, își schimbă mereu culoarea feţei, nu 
putu suporta privirea Orfeliei, și cobori ochii strângând și mai 
tare buzele, fără a răspunde; 

— Vorbește? stărui Orfelia bă tind din picior. Unde e fratele 
meu Enric? Știu că e în primejdie. Nu minţi, că plătești minciuna 
cu viaţa, mă înţelegi? Spune te-ai făcut cu fratele meu Enric? 
Spune, unde este acum? 

O furie demonică se arătă pe faţa prinţesei, descompunând-o 
până a nu mai putea fi recunoscută. 

Ea încercă să se ridice. 


începu iar să tremure. 

Orfelia se apropie de dânsa. 

Cu mâna dreaptă apucă gâtul prinţesei, și cu stângă ridică un 
pumnal ameninţând-o. 

— Pe viaţa mea, strigă Orfelia în culmea mâniei, pe amintirea 
sfântă a părinţilor mei îţi jur că dacă tu viperă nerecunoscătoare 
vei mai șovăi un moment să-mi spui tot adevărul, atunci acest 
pumnal îţi va străpunge inima ta neagră. 

Privirile celor două femei ardeau. 

Prințesa căută să sfideze din nou pe sora călăului, dar cu cât 
se uita în ochii acesteia, cu atât recunoștea că n-avea să 
aștepte nicio milă de la dânsa. 

O ironie demonică se arătă deodată pe faţa prinţesei. 

— Ei bine, strigă Adella, făcând din nou o zadarnică încercare 
de a se ridica, vreau să-ți Spun tot adevărul, dar atunci îmi 
dăruiești viaţa? 

Orfelia o privi surprinsă. 

— Tot adevărul, murmură sora călăului chinuită de rele 
presimţiri. Este așa de grozav adevărul, încât vrei să te asiguri 
de viața ta? 

— Spune, îmi dăruiești viaţa, îmi promiţi să mă liberezi după 
ce voi vorbi? strigă prinţesa. 

— Nu și iar nu, strigă cu patimă Orfelia. 

Din nou ea cuprinse gâtul prinţesei, din nou o ameninţă cu 
pumnalul. 

Atunci sfidarea străluci în ochii prinţesei. 

— Atunci omoară-mă, lovește! strigă corupta femeie. Viaţa tot 
n-are farmec pentru mine! Nu-ţi spun nicio vorbă. Poţi să-ți cauţi 
fratele până la judecata de apoi. 

Adella sfârși cu un râs dezgustător. 

Fără voie braţul Orfeliei căzu, arma îi scăpă din mână. 

— Coruptă femeie, strigă sora călăului, nu mai ai simţire 
omenească în pieptul tău? Ce ţi-am făcut ca să ai atâta ură 
împotriva noastră! Nu ţi-am făcut nimic! 

— Spune ce vrei, omoară-mă sau lasă-mă să trăiesc, nu mai 
vorbesc de acuma niciun cuvânt, strigă prinţesa eu o voce 
aspră. 

Fața ei părea în acest moment sculptată în marmură. 

Cu un gest disperat Orfelia își întoarse faţa de la dânsa. 

Nu, nu vroia să se păteze cu sângele acestei mizerabile. 


— Nu vei scăpa de marele judecător, strigă din nou Orfelia. 
Durerea pe care mi-o produci acum o să ţi se răsplătească 
însutit! 

Privirea ei căzu asupra negrului Pippin, care ţinut de două din 
calfele călăului, zăcea la pământ. 

îndată un strigăt ieși din pieptul Orfeliei. 

— Ei bine, poate voi afla de la ăsta ceea ce nu vrei să spui tu! 

— Taci, taci Pippin! Ţi-o poruncesc, strigă îndată prinţesa. 

Dar Orfelia îngenunchease deja lângă bandit. 

— Vorbește! strigă ea luând sabia din mina unei calfe și 
apăsând vârful ei pe pieptul banditului. 

— Pe viaţa mea, vorbești sau te omor? Ce știi de fratele meu? 
Ei, spui? 

larăși se auzi vocea poruncitoare a prinţesei, dar Pippin vedea 
numai vârful sabiei de pe pieptul lui. 

— Da, da, am să mărturisesc, strigă lașul. Lăsaţi numai sabia, 
că vă spun tot. 

Un dispreţ nemărginit se arătă pe faţa nobilă a Orfeliei. 

— Lașule, nu se putu ea opri să-i spună. 

Din prudenţă, ţinea mereu sabia scoasă. 

— Fratele dumitale e mort, l-am îngropat, zise întrerupându- 
se mereu negrul Pippin. 

Cu un strigăt de groază sora călăului se dădu înapoi 
acoperindu-și cu amândouă mâinile faţa albă ca varul. 

— Ah! Presimţirea mea! Presimţirea mea, suspină Orfelia. Am 
văzut deci bine în oglindă. Enric, scumpul meu frate, soarta te-a 
ajuns acum! 

Ea șovăi un moment. 

Nicolas adânc mișcat și el, o apucă cu braţul lui puternic. 

— Curaj! stăpână, murmură Nicolas, Nu arăta acelei drăcoaice 
care te privește cu atâta ironie, ce grozav te-a lovit această 
veste! 

Privirea Orfeliei căzu pe faţa descompusă a prinţesei. 

Un strigăt ieși din pieptul Orfeliei și se năpusti asupra 
prinţesei. 

O apucă de păr și o aruncă la pământ. 

— Ei, vorbește! strigă Orfelia cu o voce care nu mai avea 
nimic omenesc, dacă viaţa ţi-e scumpă, dacă nu vrei s-o pierzi în 
chinuri nemaiauzite, atunci spune adevărul, tot adevărul. M-ai 
înţeles? 


— Ajutor! Vrea să mă omoare!. Strigă prinţesa înfricoșată. 

— Adevărul îl vreau, tot adevărul! Unde e înmormântat fratele 
meu? Strigă iar Orfelia. 

Din nou o trase de păr pe prinţesă. 

Tot sângele dispăruse din faţa Adellei, toată puterea și 
înverșunarea îi dispărură. 

— Da, da. Îţi voi spune, acolo în chioșcul de trandafiri, acolo l- 
am îngropat, strigă prinţesa abia știind ce vorbea. 

— În chioșcul de trandafiri? Unde este chioșcul de trandafiri? 
Striga mereu Orfelia fără a da drumul dușmanei sale. 

Prinţesa scoase un strigăt de durere. 

— Mă doare, mă doare, se văită ea. Jur pe Dumnezeu! Nu sunt 
vinovată de moartea lui, n-am vrut să-l omor, ţi-o jur. 

— Mai departe, mai departe, striga Orfelia. Unde l-aţi 
îngropat? O ridică în picioare pe prinţesă. 

Sora călăului o sili pe prinţesa părăsită de orice curaj și 
mândrie să-i arate drumul. 

Tăcând, urmate de calfele călăului care-l târau pe Pippin, cele 
două femei străbătură parcul. 

în curând ajunseră la chioșcul de trandafiri. 

Nicolas cu privirea lui pătrunzătoare zări imediat o porţiune 
de pământ de pe care iarba fusese ridicată. 

— Aici, aici trebuie să zacă sărmanul meu stăpân, murmură 
calfa de călău, ce bine stăpână că ne-ai poruncit să aducem și 
uneltele. 

La un semn al lui Nicolas ceilalţi îl legară așa de strâns pe 
Pippin încât să nu poată face nicio mișcare. 

Şi pe prinţesă vroiau s-o lege, dar Orfelia făcu semn 
nerăbdătoare să se înceapă lucrul. 

— Săpaţi, strigă sora călăului. Această femeie îmi aparţine. Pe 
Dumnezeu, n-o să-mi scape. Păzește-te bine, în cazul în care vei 
îndrăzni să le atingi de viaţa fratelui meu, mânia mea va fi atât 
de mare încât te voi zdrobi! 

Prinţesa nu răspunse, dar un fior rece îi trecu prin tot corpul. 

Bărbaţii începură să sape cu foarte mare grijă. 

După un sfert de ceas dădură peste corpul călăului, care după 
cum știm era înfășurat bine. 

La vedera acestuia, Orfelia scoase un strigăt groaznic. 

— Enric, Enric, scumpul meu frate, te-au omorât, dar vai de 
ei, răzbunarea mea va fi groaznică! 


Ea aruncă o privire nimicitoare prinţesei. 

Cu un gest de nebună apucă din nou de umeri pe dușmanca 
ei. 

— Vai ţie, strigă sora călăului. Nu mai ai niciun sentiment 
omenesc în tine! O! Fratele meu, fratele meu! Izbucni iar Orfelia, 
plângând disperată. 

Ea se aruncă peste corpul care între timp fusese dezvelit din 
pânzele scumpe ce-l acoperiră până atunci. 

Enric părea că doarme. 

Prinţesa își aruncase și ea privirea asupra lui Enric. Acum 
începu să tremure. 

— Pe Dumnezeul veșnic, strigă Adella, îţi jur femeie nemiloasă 
că nu sunt vinovată de moarte fratelui tău. Da, să-ţi spun totul. 
L-am înspăimântat cu moartea, l-am ameninţat cu o crimă dar... 
dar a murit singur, în ce mod nu-ţi pot spune. Pe mine însămi 
vestea morții lui m-a lovit ca un glonte. A, cum aș fi putut pune 
vreodată mina pe dânsul, suspină prinţesa, căci s-o știi, femeie 
mândră și fără milă, l-am iubit pe fratele tău mai presus de orice 
și mai degrabă mi-aş fi străpuns inima decât să mă fi atins de 
viața lui! 

Vorbele prinţesei păreau sincere și provocară o adâncă 
impresie Orfeliei. 

— Te cred că ai spus adevărul, zise Orfelia, dar Dumnezeule, 
cum e cu putinţă ca fratele meu să moară așa deodată? 

Apoi se întoarse spre corpul lui Enric. 

Căzu iar în genunchi. Pipăi corpul. Nu se vedea nicio rană 
externă. 

Deodată Orfelia tresări. 

Da, desigur, nu se putea înșela. 

În aceeași stare îl găsise nu de mult pe fratele ei. Atunci, ce-i 
drept, nu fusese îngropat, dar părea mort ca și acum. 

Aceeași idee părea să o aibă și Nicolas. 

El se aplecă spre sora stăpânului său și o apucă de braţ. 

— Stăpână, șopti calfa încet. Îţi aduci aminte? L-aţi deșteptat 
pe stăpânul nostru din aceeași stare acum câtva timp. Nu 
îndrăznesc să spun, dar o presimţire îmi spune... 

El nu sfârși. 

Ochii Orfeliei străluciră. 

Ea dădu repede ordine calfelor spunându-le ce trebuie să 
facă. 


Adella de Barry era împietrită de uimire. Ea nu-şi credea 
ochilor când văzu ce făceau cu presupusul cadavru. 

Prinţesa n-avea idee de minunatul somn hipnotic. 

Prinţesa, era superstițioasă ca un copil. 

— Sunteţi nebuni? nu se putu împiedica să le strige după un 
timp. Ce vreţi cu acest bărbat? Nu profanaţi mortul, dar vocea i 
se înecă deodată. 

O spaimă nebună o cuprinse, ea privea rătăcită spre corpul 
călăului. 

— Nu. Nu. Nu-i posibil, murmură prinţesa, devenind lividă, și 
tremurând din tot corpul, nu poate să învie! Adella se uită la 
faţa călăului. 

Ea-l găsise mort, ajutase să-l înfășure și să-l îngroape, de 
atunci trecuseră ceasuri. 

— Nu, nu se Înșelase. _ 

Adella se dădu câţiva pași înapoi. Ingrozită. 

O ușoară, imperceptibilă mișcare a mușchilor se vedea pe 
faţa călăului, buzele se întredeschiseră, în același timp mortul 
deschise și ochii. 

Prinţesa se sperie îngrozitor și o luă la fugă. 

— ladul se scoală, iadul se scoală, striga nenorocita. 

Ea credea că Dumnezeu pentru a o pedepsi silise sufletul 
călăului să intre în corpul celui mort. 

Un râs nebun puse stăpânire pe ea. 

Ea nu băgă de seamă că-și rupea hainele și mâinile de spini. 
Singura ei ţintă era să fugă cât mai departe de mort. 

— Ai milă, Dumnezeule, murmura mereu femeia speriată, am 
să mă căiesc. Ah, spiritul e deja pe urmele mele, o simt. 
Dumnezeule ai milă, strigă iar nenorocita. 

Prinţesa nu știa încotro merge. 

Când la dreapta, când la stânga. Fugea la întâmplare și se 
întorcea în același loc groaznic pentru dânsa. 

Deodată zări iar chioșcul de trandafiri. 

Privirea ei căzu asupra grupului de oameni. 

Din nou un strigăt nebun ieși din pieptul Adellei. Nenorocita îl 
văzuse pe Enric Sanson sănătos și zdravăn îmbrăţișându-se cu 
iubita lui soră. 

— Morţii se scoală, morţii se scoală, a venit ziua judecății din 
urmă, murmură prinţesa înnebunită. 

Un nou strigăt de groază ieși din pieptul ei. 


Din nou începu. Să fugă prin parc. 

Ea fugi, fugi, până nu mai putu răsufla și până căzu lovindu-se 
cu fruntea de un copac. 

Atunci leșină, spre binele ei, pe iarbă. 

Capitolul 162 VULPEA ÎN LAŢ 

Orfelia nil putu crede mult timp în minunile soartei. Ea-l ţinea 
în braţe pe fratele reînviat. Și totuși i se părea că era numai un 
vis. 

Se întrebai mereu cum de putuse Enric trăi fără: ut sub 
pământ mai multe ceasuri? Nu cumva va muri din nou? 

Dar nu! Fratele ei era sănătos și zdravăn. O roşeață vie îi 
colora fața, ochii îi străluceau iar. 

— Îți multumesc de o mie de ori, dragă soră, murmură călăul 
adânc emoționat după ce îi povestise Orfelin totul. Ție îţi 
datorez viața! 

— Dar spune Enric, cum e posibil aceasta? Eşti în legătură cu 
diavolii sau cu îngerii? Poți face lucruri supranaturale? Strigă 
Orfelia cuprinzând gâtul fratelui său. 

— Nimic din toate acestea, dragă soră, murmură călăul. Dar 
ascultă-mă să-ţi spun cum s-au întâmplat toate. 

Enric Sanson îi povesti deci șiretlicurile prin care îl făcuse 
prinţesa să vină la castel și cum îl ameninţase aici cu moartea. 

— Dar nu pot s-o blestem, urmă Enric, sărmana și nefericita 
prinţesă are dreptul să fie supărată pe mine. Mă iubește și eu nu 
pot răspunde la iubirea ei. 

— O nu, nu este o femeie coruptă, strigă Orfelia, încreţind 
fruntea, numai patima senzuală vorbește din faptele și vorbele 
ei. 

— Oricum, murmură Enric, eu am crezut-o capabilă de a-mi 
face orice. De aceea în momentul când am simţit că se apropie 
primejdia de moarte mi-ar. Venit în minte spusele bătrânului 
fakir și m-am hotărât să fac pentru a doua oară acea 
primejdioasă încercare. Împotriva tuturor așteptărilor mele am 
reușit. Mi-am pierdut cunoștința, n-am mai văzut și n-am mai 
auzit nimic, într-un cuvânt eram cu totul în puterea morţii. 

— Dumnezeule, ce frică am tras pentru tine, Enric, suspină 
Orfelia, cuprinzându-l din nou cu dragoste. Dar de acum încolo 
trebuie să-mi promiţi că n-o să mai faci nimic fără știrea mea. 
Enric, te am numai pe tine pe lume și am dreptul să știu ce te 
frământă. 


— Fii fără grijă dragă soră, nu voi pune la încercare pentru a 
treia oară inima ta iubitoare și îngrijită. Simt că-ţi datorez tot 
adevărul N-am vrut să te supăr, tocmai fiindcă știam câtă grijă 
îmi porți. 

— Ah, câte ţi-ai fi cruțat dacă erai sincer cu mine, suspină 
Orfelia. 

Apoi îl îmbrăţișă pătimaș pe călăul din Paris. 

— Tot mi se pare că visez, că te am fericit lângă mine. O, ce 
puteri misterioase sunt în natură! Omul crede că poate înţelege 
totul! 

Enric Sanson o strânse și mai tare la piept pe iubita lui soră. 

Privirea lui Enric căzu asupra negrului Pippin. 

Acesta, mai mult mort decât viu, zăcea legat, în iarbă. O frică 
de moarte se vedea pe faţa lui. 

— Aveţi milă, aveţi milă, se vaită el, fără a putea suporta 
privirea călăului. 

La vedera dușmanului său de moarte, ultima amorţeală din 
membrele lui Sanson, dispăru. 

El scoase un strigăt și se repezi la negrul Pippin. 

— Ce văd? strigă el cu o voce puternică, acest mizerabil este 
în puterea noastră! 

Enric ridică cu mulțumire mâinile spre cer. 

— Acum o să se facă ziuă, să dispară umbrele nopţii, 
murmură Enric Sanson. 

— Ce spui? îl întrebă sora sa neînţelegând vorbele lui. 

Ea se apropie de Enric Sanson și-i puse mina după gât, 
mângâindu-l. 

Enric Sanson se smulse cu o blândă violenţă. 

împreună mâinile și le ridică spre cer. 

Părea a trimite o rugă fierbinte celui atotputernic. 

— Ah, dragă soră, murmură Enric, ce mare fericire a dat peste 
noi. Află că acest mizerabil este omul care a comis acel asasinat 
pentru care e închisă draga mea Lili. Acum, acum toate se vor 
îndrepta. Acum vor dispare ultimele umbre ale nopţii. 

— E posibil Enric, murmură drăguţa Orfelia, oare chiar acest 
mizerabil... 

Ea nu sfârși. 

Cu o privire rătăcită se uită când la negrul Pippin; când la 
fratele ei Enric. 

— Da. Strigă entuziasmată fecioara, recunosc mina lui 


Dumnezeu. El a lăsat să se întâmple toate grozăviile acestea. 

— Așa este, murmură Enric Sanson. Apoi se întoarse spre 
Pippin. 

— Nenorocitule, murmură călăul, să mărturisești tot ce-ai 
făptuit. Tovarășul tău de crime a mărturisit de mult totul! Haide, 
spune! 

Negrul Pippin tremura de frică. 

— Vrei să mărturisești? strigă încă o dată călăul. 

Negrul Pippin îl privi cu o căutătură hoţească, pe când o 
spumă albă i se arătă în colţurile gurii. 

— Minciuni, minciuni, air milă, n-am nimic de mărturisit, sunt 
nevinovat. 

O mânie grozavă îl cuprinse pe Enric Sanson. 

— N-ai nimic de mărturisit? strigă călăul, lăsându-se în 
genunchi lângă Pippin. 

Negrul Pippin nu putu suporta privirea adversarului său. 

— Nu, sunt nevinovat, jur pe toți sfinţii, este o calomnie, nu 
știu nimic de omoruri. Eu... eu... 

— Mărturisește! strigă Enric Sanson cu o voce tunătoare. 

Negrul Pippin holbă ochii ca de frica morții. 

— Nu, n-am nimic de mărturisit, nu știu nimic. Fiţi miloși, 
lăsaţi-mă liber. Aveţi milă, se văita mizerabilul. 

Faţa lui Enric Sanson deveni albă de furie. 

— Nu-mi mai pierd timpul cu tine, zise călăul. 

Se ridică de lângă Pippin și se îndreptă spre calfele sale. 

— Voi amândoi, se adresă el către două din calfele lui, luaţi pe 
acest pungaș și dezlegaţi-l puţin la picioare ca să poată merge 
până la noi acasă. Acolo, adăugă Enric, aruncând o privire 
sinistră asupra negrului Pippin, acolo o să vedem dacă n-ai să 
spui tu adevărul. 

Negrul Pippin încercă să se împotrivească, dar calfele călăului 
îl târâră spre ieșirea din parc. 

Cu faţa serioasă, cu capul ridicat Enric părăsi locul unde 
petrecuse cele mai grozave ceasuri din viaţa lui. 

Speranţa îi licărea în ochi. 

Capitolul 163 ÎMPREJURĂRI FATALE 

Vremuri din ce în ce mai sumbre veniră pentru sărmana 
Franţă. 

Dacă poporul suspinase sub domnia regelui, acum însă 
plângea sub tirania celor câţiva guvernanţi care călcau Franţa în 


picioare. — 

De la moartea lui Marat orice scopuri dispărură din mintea 
puternicilor zilei. 

Deși dușmanul din afară era la graniţă, totuși, în cadrul 
Convenţiei se pierdeau multe zile cu întrebarea în ce mod 
trebuie mai bine răzbunată moartea lui Marat. 

Moartea acestui tribun fusese aproape binevenită pentru 
tovarășii lui. Ea le dăduse prilej pentru noi vărsări de sânge. 

Guvernanţii nu vroiau să creadă că aceasta. Era opera unei 
femei slabe, ci din contră susțineau că o mare conjurație se 
formase împotriva membrilor guvernului. 

Comisia binelui „public trimise trupe în toate orașele de 
provincie. 

în același timp însă, pe când ghilotina vărsa pretutindeni râuri 
de sânge, oamenii terorii făcură un pas și mai grozav. 

Așa numită partidă a muntenilor, în cap cu Robespierre. 
Danton și Camille Desmoulins, dominau atât Convenţia cât și 
întreaga Franţă. 

Tot ce doreau acești oameni ai terorii se îndeplinea fără milă. 

Danton, cel mai nobil dintre ei, era adesea redus la tăcere 
atunci când se ridica vocea unui Saint-Just, Santerre și a altora 
oa ei. 

Convenţia inventă o lege împotriva suspecţilor, o lege teribilă 
pe care nu o mai avusese niciun popor până acum. 

Dreptul uman și libertatea fură deopotrivă călcate în picioare 
de această lege. 

Cele mai mari crime din. Istoria omenirii nu erau nimic faţă de 
această lege. 

Nici măcar Nero n-a făcut grozăvii mai mari. 

Această nemaiauzită lege dădea tuturor „cetățenilor buni”. 
Dreptul de a aresta ei singuri sau prin procurori pe luate 
persoanele suspecte din Franţa și de ai trimite la meritata 
pedeapsă. 

Așadar în viitor orice pungaș putea să predea morţii pe 
dușmanul lui sau pe un om care nu-i convenea. 

De acum înainte nu mai existau judecători îţi Franţa. Cele mai 
grozave patimi se dezlănţuiră. 

Se ajunse așa de departe în Franţa incit o față sobră, o 
expresie jenată sau o figură suspectă era de ajuns pentru a-l 
preda pe nenorocitul respectiv eșafodului. 


Urmarea acestei legi nebune a fost umplerea tuturor 
închisorilor. În câteva zile se făcură peste trei sute de mii de 
denunţări. 

Orice om care se deosebea puţin de vagabonzii de pe şi radă 
era arestat. 

Odată o mamă mergea pe străzile Parisului cu copiii săi. 

Un iacobin beat trece și-l lovește pe unul din acești copii. 

Mama, indignată, îl ocărăște. 

lacobinul începe să strige că e trădătoare a poporului. Lumea 
se strânge. 

Peste câteva ceasuri copii erau orfani. 

Logodnicul era astfel răpit logodnicei, în cazul în care aceasta 
nu îndeplinea poftele vreunei brute. 

Toate legăturile se desfăcură. 

Părea că însuși Dumnezeu se răzbuna împotriva acestei 
nefericite țări. 

într-un cuvânt fiecare era suspect. 

Nici măcar partizanii terorii nu mai erau siguri de viaţa lor. 

Ciudat însă! Pe când astfel siguranţa poporului era 
ameninţată la culme, justiția criminală își urma cursul ei liniștit 
ca și până acum. 

Ghilotina lucra de dimineaţă până seara. 

Peste șase sute de mii de capete căzură în câteva săptămâni. 

Cei mai culți oameni, cele mai alese spirite ale Franţei, au fost 
executați. 

Juriști eminenţi, doctori, naturaliști, filosofi, artiști și scriitori, 
într-un cuvânt tot ce avea Franţa mai ales, fu decapitat. 

Unul din cei mai mari chimiști, celebrul Savoisier, fu smuls 
cercetărilor lui științifice. 

Pătrunseră în laboratorul acestui mare bărbat. 

El se ridică încet de pe scaun. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă el fără frică pe furioșii iacobini. 

— Capul tău, aristocratule, i se răspunse. 

— N-a veţi nevoie să mi-l cereţi, răspunse savantul. Viaţa mea 
o datorez Franţei. 

— Ei, astea-s fraze? Duceţi-l la ghilotină! 

Marele chimist ridică mâna dreaptă. 

— Lăsaţi-mă să trăiesc pentru Franţa! Numai câteva ceasuri! 
Sunt pe cale de a face o descoperire mare, însemnată, pentru 
binele Franţei voastre... 


Dar vorbele au fost întrerupte de strigătele plebei. Năvăliră 
asupra nenorocitului om de știință. 

Nebunii stricară laboratorul și-l târâră pe marele bărbat 
înaintea tribunalului revoluţionar. 

Peste câteva ceasuri Savoisier era mort. 

Oare ce descoperise marele savant? Nimeni nu știa. Marele 
cercetător a dus secretul cu dânsul în mormânt. 


Dar nu se mulţumeau să verse numai râuri de sânge. Încercau 
chiar să șteargă toate amintirile care îi legau pe oameni de 
trecut. 

Nici măcar calendarul de până acum nu a fest păstrat. Nu, 
Convenţia hotărî să-l înlocuiască. 

De acum înainte anul începea cu data de 22 Septembrie. 

El fu împărţit în douăsprezece luni de câte treizeci de zile, și 
la urmă încă cinci zile de întregire. 

Aceste cinci zile erau sărbătorile principale ale poporului 
francez, anume sărbătoarea virtuţii, a geniului, a muncii etc. 

Lunile au fost rebotezate. 

înainte cele trei luni de toamnă erau Vendemare, Brumaire, 
Frimaire, cele trei luni de iarnă erau Vivose, Ventose, Pluviose, 
cele de primăvară Germinat, Floreal, Bainal, cele de vară 
Messidor, Thermidor, Fructidor. 

Zilele purtau numele produselor naturale, ale animalelor sau 
plantelor. 

Așa de pildă, primul, Vendemare însemna strugure, al doilea 
sofran, al treilea castan, celelalte cartof, cal, pământ, granit, 
marmură, fier, plumb etc. 

În locul săptămânilor erau decadele de câte zece zile fiecare. 

Acest calendar a rămas în vigoare până în anul 1805. Dar 
guvernul a mers și mai departe. 

îndată după moartea regelui un terorist fanatic din cadrul 
Convenţiei propuse: 

— Opera voastră s-a împlinit numai pe jumătate, a-ţi tăiat 
capul șarpelui regalității, dar a mai rămas șarpele cu trei capete. 
Să-l nimicim și pe acela! Vorbesc de biserică, de altar. 

Aplauze zgomotoase răsplătiră această propunere. 

Biserica veni și ea în dezbatere. Se ţinură ședințe furtunoase 
în cadrul Convenţiei. 

Religia fu suprimată. 


Capitolul 164 ENRIC SANSON ÎN FAŢA JUSTIȚIEI 

Nici Enric Sanson nu putu scăpa de dușmani. 

într-o dimineaţă pe când călăul se pregăti să iasă din casă 
pentru a merge spre piaţa Grevei, intrară la dânsul soldaţii 
Convenţiei. 

Ofiţerul care comanda trupa dădu lui Enric Sanson un ordin 
din partea comitetului binelui public de a apare imediat în faţa 
acestei autorităţi. 

— Mi-e permis să-mi iau rămas sub de la sora mea? întrebă el. 

— Nu cetăţene! răspunse repede ofiţerul. Trebuie să vii 
imediat la comitet. Asta e stricta poruncă pe care trebuie s-o 
îndeplinesc. Mă ţin de vorbele legii. 

Un surâs de durere flutură pe buzele călăului. 

— Ei bine! Sunt gata. Să mergem! Zise călăul cu o voce 
hotărâtă. 

Soldaţii îl urmară. 

în același moment se deschise o fereastră la etajul de sus. 

Orfelia apăru palidă și îngrozită. 

— Pentru Dumnezeu! Enric, fratele meu, ce-i cu tine? Strigă 
Orfelia. 

Enric se întoarse plin de durere ridică mina dreaptă spre cer. 


Peste un ceas Enric stătea în fața comitetului. 

Danton era președinte. 

— Cetăţene Sanson, se adresă teroristul călăului, ești acuzat 
de. A fi partizan a lui Ludovic Capetul, care se dădea drept rege 
al acestei ţări. 

Enric Sanson ridică capul cu mândrie. 

— Cum pot fi acuzat de a fi partizanul regelui când eu singur 
l-am executat? răspunse călăul cu demnitate. Trebuie să 
recunoști tu însuţi cetăţene Danton că este o prostie ceea ce 
spui. 

— Eşti îndrăzneţ, cetăţene călău, îl întrerupse Danton cu o 
voce tunătoare. Sunt martori care vor dovedi adevărul spuselor 
mele. 

Enric rămase liniștit. Ştia el bine că Danton era dușmanul lui 
neîmpăcat. 

— Să se aducă martorii, zise iar Enric Sanson. 

Fouquier. Unul din membrii, se ridică. Ochii acuzatorului 
public fulgerau de răutate. 


— Te acuz de înţelegere cu partida lui Ludovic Capetul, strigă 
Fouquier. Eşti acuzat de a fi ajutat încercarea de scăpare a 
Mariei Antoinetta. 

— Bine ai vorbit, președinte al. Fraţilor sângeroși, răspunse 
Enric Sanson cu un surâs dispreţuitor. Dar ai spus Convenţiei și 
comitetului de aici că ești de mult în înţelegere cu partizanii 
regelui? 

Fouquier deveni roșu de mânie. 

— Minciună! Calomnie! Strigă tribunul. Propun condamnarea 
la moarte a lui Enric Sanson. 

— Atunci e minciună și calomnie, răspunse rece călăul, că hi 
luat parte pe ascuns la întrunirile din camerele secrete ale 
castelului Barry? 

— Să. | se ia cuvântul! Să-l ducă! Strigă Fouquier sărind în sus 
de pe scaun și spumegând de furie. 

Dar Danton; care el însuși nu avea o părere prea bună despre 
Fouquier, înţelese cum stăteau lucrurile. 

— Ce aud? strigă Danton cu o voce tunătoare. Ce învinuiri se 
aduc împotriva ta, cetățene Fouquier? 

— Calomnii infame, strigă Fouquier tremurând de frică din tot 
corpul. 

— Calomnii pe oare am să le dovedesc, zise Enric, pe care am 
să le dovedesc îndată, dacă e nevoie. 

Danton păru a se gândi un moment. 

El nu putea suporta privirea întrebătoare și sinceră a călăului, 
căci lăsă în jos. Ochii. 

— Bine! bine! Exclamă el. Avem și alte dovezi împotriva ta, 
Enric Sanson. 

— Să le aducă, răspunse liniștit călăul. Toate cânt minciuni și 
calomnii. Viaţa mea e curată în fața voastră. Pentru binele 
poporului, credincios funcţiei mele, lucrez zilnic. 

Este o funcţie grozavă ace. Ea pe care mi-aţi dat-o. Puteţi să 
mi-o luaţi, puteţi să-mi luaţi și capul. Viaţa mea nu este prea 
scumpă când e vorba s-o jertfesc libertăţii și binelui public. 

Vorbele lui avură o adâncă influenţă asupra celorlalți membri. 

Nici Fouquier nu îndrăzni să mai propună pedeapsa cu 
moartea. 

— Cer dreptate și apărare împotriva stupidelor învinovăţiri ale 
acestui mizerabil, strigă acuzatorul public. Trebuie să mi se dea 
aceasta. 


— Bine, ţi se va face dreptate, cetățene Fouquier. Răspunse 
rece Danton. Tu însă, cetăţene Sanson, vei rămâne suspect. Iți 
dăm opt zile ca să te dezvinovăţești. Apoi te voi chema. Du-te! 

Enric Sanson era foarte surprins. 

El se așteptase să fie trimis neascultare, ca și ceilalţi, la 
eșafod. 

Dar cu toată grozăvenia lui, Danton era un adversar cinstit. 

El citise în ochii lui Enric acea mândrie bărbătească, 
statornică și hotărâtă pe care o respecta el însuși așa de mult. 

Deși era dușmanul lui Enric Sanson și se străduia din toate 
puterile să-l predea eșafodului, totuși Danton nu vroia să 
abuzeze de influenţa lut pentru a provoca o condamnare 
imediată a călăului. 

— Du-te și păzește-te! strigă încă o dată tribunul. Peste opt 
zile ne vedem iar. Păzește-ţi capul, călăule din Paris! 

Enric vru să răspundă ceva. Dar un fulger de mânie din ochii 
lui Danton îl făcu să tacă. 

Enric Sanson se retrase. 

Ca în vis făcu drumul până acasă. 

Abia când îl înconjurară calfele felicitându-l, se deșteptă el din 
visare. 

Orfelia văzuse întoarcerea lui. Ea zbură pe scări pentru a-i ieși 
în întâmpinare. 

Cu un strigăt de veselie ea se aruncă la pieptul lui. 

— Scumpul meu Enric! jubilă tânăra fată. Ştiam doar că Cerul 
te va apăra. 

— A fost un semn al soartei, zise călăul melancolic, cine știe 
cât de curând îmi va veni ceasul. Azi am văzut că am dușmani 
grozavi. Vor să mă nimicească și vor găsi mijloace s-o facă. 

Orfelia cuprinse plângând gâtul fratelui ei. 

— Ah. Scapă-te iubite frate cât mai este vreme! Se rugă 
graţioasa fecioară. Scapă-te, pentru noi toţi. Gândește-te că 
datorezi aceasta scumpei tale Lili. 

Enric Sanson își încreţi fruntea. 

— Încă nu-mi este destul de limpede, dar simt că sub 
interogatorul de azi se ascunde iar acel șarpe diabolic, acea 
Adella de Barry. De aceea, înainte de toate, trebuie să o 
prevenim pe Lili. Ai dreptate soră dragă, prudenţa îi stă bine 
celui curajos. Chiar azi mă duc la Lili. Înainte de toate trebuie s-o 
punem în siguranţă. 


Călăul își puse mina la ochi. 

— Ce se va întâmpla însă cu tine! stărui Orfelia. Nu trebuie să 
mai rămâi aici nicio zi. 

Enric Sanson dădu din cap. 

— Vreau să-mi fac datoria până la capăt. Soarta m-a pus pe 
locul acesta. In vremuri bune sau rele am jurat să rămân la 
postul meu și voi rămâne. 

— Frate, gândește-te la fericirea noastră a tuturor, se rugă din 
nou sora călăului. 

— Nu stărui soră dragă, zise el cu o voce solemnă. Cum o 
vrea Cerul așa se va sfârși. Aici sunt, aici rămân, credincios 
slujbei mele până la moarte. 

în ochii lui era o astfel de hotărâre nestrămutată încât Orfelia 
nu mai stărui. 

Dar căzu plângând pe pieptul scumpului ei frate. 

Capitolul 165 ÎNCERCARE ASPRA 

Calfele îl duseră pe Pippin la casa călăului. 

Enric Sanson dacă scosese un cuvânt tot drumul. Nu 
întâlniseră pe nimeni tot drumul. 

După ce închiseseră poarta în urma lui Pippin, care tremura 
din tot corpul, Enric Sanson se apropie de dânsul. 

— Duceţi-l în odaia mea de lucru, porunci călăul. Ajunși acolo, 
Enric Sanson se așeză pe un fotoliu. Pippin abia se mai ţinea pe 
picioare. 

— Vei recunoaște, căci acum ești în puterea mea! începu 
Enric Sanson. Un semn al meu ajunge pentru a te preda morții. 
Dar eu nu vreau decât mărturisirea faptei tale criminale. 
Răspunde, vrei să mărturisești totul, imediat? 

Negrul Pippin îl privea cu frică. El începu să se vaite și să 
verse lacrimi de crocodil. 

— N-am nimic de mărturisit! strigă mișelul. Tot ce s-a spus 
împotriva mea e minciună. lau cerul martor că sunt om cinstit. 

— Îndrăznești să chemi cerul în ajutor? strigă Enric 
apropiindu-se de dânsul. Tu, nerușinatule, care ai comis cele 
mai grozave crime din câte există? 

— Dar eu nu știu nimic, nu pot mărturisi nimic, sunt 
nevinovat! strigă iar negrul Pippin. 

— Atunci să-ţi ajut memoria, zise Enric Sanson liniștit. Cine a 
comis omorul din strada Bellevue? Hai răspunde! Cine l-a 
omorât pe cetățeanul Colmin și pe nepoata lui în modul cel mai 


groaznic? Vorbește! Cine e suspectat de acest omor asupra unui 
om sărac și nevinovat? 

Ochii călăului aruncau flăcări. 

Negrul Pippin nu se mai putu ţine pe picioare și căzu în 
genunchi. 

— Sunt nevinovat, sunt nevinovat, nu ştiu nimic! striga mereu 
mișelul. 

Sudoarea rece îi acoperea fruntea, faţa i se contractase. Ochii 
lui nu îndrăzneau să suporte privirea călăului. 

Enric Sanson se aplecă la el şi-l ridică apucându-l de piept cu 
o mișcare brutală. 

— Vorbește! Apără-le! Strigă călăul tremurând de furie și 
indignare. 

Călăul îl zguduia pe Pippin de-i clănţăneau dinţii în gură, dar 
tot nu vroia să mărturisească. 

— Vrei să mărturisești? Te întreb pentru ultima dată, 
murmură Enric cu o voce stinsă. 

— N-am nimic de mărturisit, Dumnezeu să mă aibă în paza 
lui!. Urlă negrul Pippin. 

Atunci Enric Sanson îi dădu un pumn în piept şi-l dobori la 
pământ. 

în același moment Enric Sanson merse la ușă și o deschise. 

— Hei, veniţi!. Strigă călăul. 

Calfele veniră şi-l priviră întrebător pe stăpânul lor. Enric 
Sanson arătă spre negrul Pippin. 

— Luaţi-l!. Porunci Enric Sanson. Duceţi-l jos! Nicolas, zise 
călăul către prima dată, deschide camera de tortură, pregătește 
totul! 

Negrul Pippin începu să strige. 

— Aveţi milă! lertare! Se văita mișelul. Mă îndrept, mă fac om 
de treabă, numai nu mă duceţi în camera de tortură! Ah, ce 
groaznic! 

Părea că frica îl zăpăcise. Nu puteai distinge dacă râdea sau 
plângea, astfel de nearticulate ieșeau sunetele din gura lui. 

Dar Enric Sanson nu cunoștea milă. 

El nu băgă de seamă că palidă și speriată, soră sa Orfelia 
cobora scările. 

Abia când graţioasa fată îl atinse o observă Enric Sanson. 

— Ei, ce este? întrebă călăul cu o voce aspră. 

Enric, te conjur, nu fii fără milă! Murmură drăguţa fiinţă. Nu 


trebuie să fii crud nici cu un bandit. Gândește-te că este tot 
seamănul tău. 

— Taci! O întrerupse Sanson cu o voce teribilă, încă nu? Tiu 
totul, acest bandit este pricina nenorocirii care a lovit-o pe Lili. 
Da, el este acela care l-a ucis pe Culmin. 

Orfelin cobora scările. 

— Crezi asta Enric? murmură tânăra fată pe când o roșeaţă 
ciudată îi colora obrajii. 

în același timp ea aruncă o privire de dezgust asupra 
mișelului care trecea pe lângă ei târât de calfe. 

— O știu sigur, atâta să-ţi fie de ajuns, îi tăie vorba Enric 
Sanson Orfeliei, acest bandit nu vrea să mărturisească de 
bunăvoie. Dar prilejul pe care-l avem acum nu trebuie să-l 
pierdem. Deasupra, capului lui Lili planează cuțitul ghilotinei. Să 
stau pe gânduri când e vorba ele acest pungaș? Du-te în odaia 
ta te rog, ce se întâmplă acum la noi nu-i pentru nervii delicaţi 
ai unei femei. Dar jur pe Dumnezeu, ori banditul moare prin 
tortură, ori mărturisește. 

Enric Sanson strigă ultimele cuvinte cu o voce teribilă, încât 
putură ajunge și la urechea negrului Pippin care târât de calfe, 
cobora scara pivniţei. 

Pungașul scoase un strigăt de groază. 

— Aveţi milă! se văită negrul Pippin, căutând să se smulgă din 
mâinile păzitorilor lui. N-aveţi dreptul să mă chin uiţi. Ajutor, 
ajutor, mă omoară! 

Enric Sanson cu braţele încrucișate se, apropie de. Intrarea în 
pivniţă. 

— Strigă banditule până răgușești, zise ironic călăul, nimeni 
nu poate să te audă, nimeni nu poate să te elibereze. 

Enric Sanson cobori în pivniţă cu pași siguri. 

Nicolas mergea înainte. 

El st întoarse cu o luminare și conduse pe celelalte calfe la 
negrul Pippin, într-o cameră subterană lungă. 

Era sinistră această încăpere. N 

Pânze de păianjen atârnau de la plafon până la pământ. In 
această odaie fără ferestre și fără lumină. 

Pereţii vor fi fost albi odată, acum erau înnegriţi de vreme. 

Pe jos erau pete de sânge. 

Toate instrumentele de tortură erau în această odaie. 

Era cizma spaniolă, erau clești de fier pentru ruperea 


membrelor și diferite scripete pentru tragerea corpului. Până și 
grozava fecioară de fier era într-un colț, gata să strângă pe 
condamnat într-o teribilă îmbrăţișare. 

Negrul Pippin începu din nou să strige când zări toate aceste 
instrumente de tortură. 

Enric Sanson se apropiase de negrul Pippin, după ce mai întâi 
închisese ușa și băgase cheia în buzunar. 

— Acum dezlegaţi-l, nu ne mai scapă! zise Enric Sanson. 

Nicolas îi tăie legăturile negrului Pippin. 

— Pippin, pentru ultima oară te sfătuiesc să spui adevărul! 
zise Enric Sanson. Dumnezeu mi-e martor că nu sunt pentru 
cruzime. Deși ai merita de o mie de ori moartea, totuși nu vreau 
să mă pătez cu sângele tău. Mărturisește, îţi zic! 

Negrul Pippin căscase gura. Cu o privire sticloasă se uită el la 
călău. 

— Nu știu nimic, n-am nimic de mărturisit, murmură 
nefericitul. 

— Pippin, adu-ţi aminte! stărui Enric Sanson. Ori mărturisești, 
ori te chinuiesc până la moarte. E vorba de viaţa logodnicei 
mele, află aceasta mizerabile. Ai tăcut pe când biata nevinovată 
zăcea în temniţă. Hotărăște-te! Enric Sanson se opri. 

Privirea lui străpungătoare era aţintită pe faţa negrului Pippin. 

Acesta căzuse în genunchi. 

— Nu pot mărturisi nimic, nu știu nimic, se văita banditul cu o 
voce abia perceptibilă. Faci o crimă cu mâne, meștere Sanson. 
Dumnezeu ţi-o va răsplăti! 

— Să o facă, strigă Enric Sanson cu ochii fulgerători. Dacă fac 
o nedreptate, atunci Cerul să mă pedepsească! Vasăzică cu 
binele nu mărturisești? Întrebă Enric Sanson. 

Negrul Pippin murmură ceva de neînțeles, dar negă puternic 
din cap. 

— Luaţi-l! strigă Enric Sanson. Calfele călăului se apropiat a 
de negrul Pippin. 

Acesta scoase un țipăt nebun. 

Cu toată puterea lui sări în sus, alergă la ușă și începuao 
zgudui, dar toate încercările lui au fost zadarnice. 

în același moment calfele de călău îl apucară şi-l trântiră la 
pământ. 

— La scripete! porunci Enric Sanson. 

Negrul Pippin părea mai mult mort decât viu. 


El lăsă capul pe piept, limba îi ieșea afară din gură, o spumă 
albă i se vedea pe buze, ochii îi ieșeau din orbite. 

— Aveţi milă! suspină nefericitul. 

Enric Sanson nu răspunse. 

Calfele îl legară de scripete pe negrul Pippin. 

La mâini îi puseră inele care îl strânseră așa de tare încât nu 
se putu împiedica să nu ţipe. Aceste inele erau legate cu lanţuri 
care treceau peste un scripete, l-au legat de asemenea și 
picioarele cu aceste lanţuri. 

Aceste scripete care mergeau în direcţii opuse, au fost puse în 
mișcare în același timp. 

Astfel corpul era tras în sus, pe când picioarele erau bine 
ţinute jos. 

— Începeţi! porunci Enric Sanson. 

Calfele puseră scripetele în mișcare. 

Corpul lui Pippin fu ridicat în sus, braţele întinse deasupra 
corpului. 

— Staţi! porunci călăul, când îl văzu pe Pippin întins de mâini 
și ele picioare, încă o dată te întreb Pippin, vrei să mărturisești 
că ai comis omorul din strada Bellevue? 

Dar negrul Pippin nu răspunse, aruncă doar o privire de ură 
asupra călăului. 

— Înainte! porunci Enric Sanson. 

Din nou calfele începură să învârtească scripetele. 

Deodată se auzi un strigăt așa de grozav, încât părea că va 
sparge zidurile. 

— Aveţi milă! Opriţi-vă! Îmi rupeţi corpul, strigă negrul Pippin. 

Era groaznic de privit în acest moment. Orice expresie 
omenească dispăruse de pe faţa lui. Durerea, furia, frica, se 
arătau în același timp pe faţa congestionată a negrului Pippin. 
Părul i se zburlise, corpul devenise de o lungime extraordinară, 
mușchii erau la culme încordaţi. Încă o mică apăsare și trebuia 
să se rupă. 

— Staţi!. Strigă Enric Sanson apropiindu-se de bandit. 

— Dacă ţi-e scumpă viaţa, mărturisește acum! 

— Ah, cum mă arde, cum mă arde, nu pot suporta! se văita 
mișelul. Aveţi milă! Dezlegaţi-mă! Mărturisesc totul! Ah, 
Dumnezeule! Dezlegaţi-mă! 

Dar Enric Sanson dădu din cap. 

E| se apropie de Pippin. 


— Chinurile pe care le suferi acum sunt plăceri faţă de 
chinurile pe care mi le pregătești tu mie. Mizerabile, începu 
Enric Sanson cu o voce adâncă. Din pricina ta o fiinţă 
nevinovată, timp de multe săptămâni, ameninţată de cuțitul 
ghilotinei își petrece viaţa între zidurile întunecoase. Pe 
Dumnezeul cel veșnic, mărturisește sau îţi pierzi viaţa! 

— Nu pot, nu pot. 

— Înainte! porunci călăul. 

Dar în același moment negrul Pippin începu iar să strige. 

— Atunci mărturisesc, mărturisesc!  Dezlegaţi-mă! Strigă 
nenorocitul. 

— Vei rămâne legat până vei mărturisii, adăugă călăul. 

Durerea banditului trebuia să fi ajuns deja insuportabilă. 

Mușchii păreau gata a se rupe în fiece moment. 

— Mărturisește, zise încă o dată Enric Sanson cu o voce 
adâncă. Ai comis tu omorul din strada Bellevue? 

— Da, da, dar dezlegaţi-mă! urlă negrul Pippin. 

— Aţi auzit? se întoarse Enric Sanson către calfele lui. Ai avut 
și complici? 

Da, pe Senac. Urlă iar negrul Pippin. Dezlegaţi-mă! Ah, 
Dumnezeule, durerile astea! Nu mai pot! Aveţi milă! Dezlegaţi- 
mă... 

— Tăcere! îl întrerupse călăul cu o voce tunătoare. De ce ai 
comis acest omor? 

— Fiindcă... Dezlegaţi-mă. Durerile astea... 

— Mărturisește! îl întrerupse Enric Sanson mânios, dacă nu, 
poruncesc iar să învârtească scripetele. 

— Nu. Nu!. Strigă îngrozit negrul Pippin. Opriţi-vă! Am făcut-o 
din lăcomie de bani. Mai întâi l-am omorât pe dânsul, apoi pe 
nepoata lui... Dezlegaţi-mă... nu mai pot. Vorbi... eu... 

Enric Sanson se simţi cuprins de milă. 

— Nu vreau să te chinuiesc zadarnic! murmură el. 

Făcu apoi semn calfelor să învârtească scripetele înapoi. 

Calfele îndepliniră porunca. 

Corpul negrului Pippin se micșoră încetul cu încetul, se cobori 
și în sfârșit căzu la pământ. 

— Daţi-i puţin vin! porunci Enric Sanson. 

Una din calfe îi apropie un pahar de buze. 

Banditul bău cu lăcomie apoi închise ochii. 

Timp de vreo zece minute stătu astfel văitându-se de durerile 


pe care le simţea. 

Enric Sanson, cu braţele încrucișate, se uita la mizerabilul 
bandit. 

Inima așa de simţitoare a lui Sanson, de altădată nu simţea 
nicio durere cu acest mizerabil care pricinuise atâtea chinuri 
scumpei sale Lili. 

— E timpul, începu iar călăul, să-ți sfârșești mărturisirea. 
Negrul Pippin deschise ochii. 

Un moment ÎL privi pe călău, apoi izbucni deodată într-un râs 
nebun. 

— Este o prostie... tot... ce am... spus, zise întrerupându-se 
mereu încercând în zadar să se scoale în picioare. Nu știu... de 
nimic... nu pot... mărturisi... nimic... nimic... Totul era... 
minciună. Durerea... m-a făcut să vorbesc... lucruri despre care 
nu știu nimic. 

El se târî în genunchi până la călău. 

— Sanson. Fii milos și cuminte. Poţi să mă silești să 
mărturisesc tot ce vrei, dar nu-i adevărat. Dar n-ai inimă de 
marmură? Ai milă, ai milă... 

Vorbele negrului Pippin păreau sincere astfel încât Enric 
Sanson se îndoi un moment. 

Cum? Toate presupunerile lui fuseseră false oare? Oare 
banditul Cartrousse spusese minciuni și pe patul de moarte? 

Nu. Asta nu se poate presupune. 

Negrul Pippin era într-adevăr un criminal. 

— Vasăzică n-ai nimic de mărturisit? murmură Enric Sanson 
cu ochii fulgerători. Îţi retragi mărturisirea făcută? 

— Da... da... numai durerea mi-a smuls-o, murmură negrul 
Pippin. 

Enric Sanson începu să râdă sarcastic. 

— Ei bine, indulgenţa mea pentru tine s-a sfârşit! zise el. Prost 
am fost că te-am dezlegat. Dar încă n-am pierdut nimic. Totul 
poate începe din nou. 

Capitolul 166 „FECIOARA DE FIER” 

Enric Sanson se întoarse către calfe. 

Luaţi-l iar! 

— Ce vreţi? strigă negrul Pippin. O să mă omorâţi. Sângele 
meu cadă asupra voastră! Aveţi milă, milă? 

— Nicio milă pentru tine, bandit mizerabil! îl întrerupse Enric 
Sanson. 


Apoi călăul arătă spre „fecioara de fier”. 

— Într-acolo! porunci călăul cu voce crudă. 

Îndată calfele îl târâră într-acolo. 

— Aduceţi torţe! porunci Enric Sanson. 

O lumină roșie se răspândi imediat în încăpere. 

Ochii lui Pippin îi ieșiră din orbite când văzu că Enric Sanson 
deschise fecioara de fier, care de altfel avea într-adevăr 
înfățișarea unei fete nobile îmbrăcată ca în Evul Mediu. 

— Au, strigă negrul Pipin cu o voce neomenească. 

Fecioara de fier era pusă în funcţiune printr-un mecanism 
secret. 

Interiorul era gol și destul de mare ca să poată încăpea un 
om. 

Cât timp fecioara era deschisă, cel din interiorul ci nu păţea 
nimic. 

îndată ce era închisă partea din față printr-un mecanism 
ascuns, începea să se miște. O moarte groaznică îl aștepta pe 
cel condamnat la „Sărutarea fecioarei”. 

înăuntrul ei erau cuțite lungi cu două ascuţișuri. 

Cuţitele intrau în corpul celui aflat înăuntru. 

îndată ce Enric Sanson deschisese fecioara, se auzi un zgomot 
ciudat sub pământ. 

— Auzi acel zgomot? întrebă Enric Sanson pe Pippin cu o voce 
aspră. 

Acesta fără să răspundă privea rătăcit faţa călăului. 

— Sena trece pe sub pivniță, zise călăul accentuând fiecare 
vorbă. Fecioara de fier rupe în bucăţi corpul ce i se 
încredinţează și îndată ce și-a săvârșit opera, se deschide o ușă 
jos, aici pe locul unde stai, și cadavrul cade în apă. Nimeni nu va 
ști vreodată ce s-a întâmplat cu omul încredinţat fecioarei de 
fier. 

Aceste vorbe au avut o influenţă covârșitoare asupra negrului 
Pippin. 

Gândul de a fi omorât într-o subterană, în cele mai mari 
chinuri, fără să se afle vreodată despre aceasta, era ceva 
groaznic pentru bandit. 

Dar acesta nu putea spune o vorbă. 

— Pippin, murmură Enric Sanson, nu mă scoate din sărite. N- 
am să fac cu plăcere treaba aceasta. 

— Să mărturisesc? Să mă predai ghilotinei? Nu, nu, nu, sunt 


nevinovat, strigă negrul Pippin. 

Mizerabilul spera mereu în indulgenţa călăului. Nu credea că 
Enric Sanson îl va omori. 

Dacă mărturisea — atunci era pierdut pentru totdeauna, 
atunci Sanson îl preda judecătorului de instrucţie și peste câteva 
săptămâni mergea la ghilotină; dacă nu mărturisea, dacă 
minţea mereu, atunci desigur călăul nu va îndrăzni să-l omoare. 

Dar socoteala negrului Pippin era falsă. 

El uită torturile pe care le suferise atâta timp Enric Sanson. 
Uită că Enric Sanson a vrut deja de mai multe ori să-și jertfească 
viaţa pentru a o scăpa pe Lili. 

Enric Sanson împreună mâinile pe piept, apoi se uită la cer cu 
o privire tristă. 

— Dumnezeule, știi bine că nu sunt un om crud și sângeros, 
zise el adânc emoţionat. Ştii bine că nu mă bucur de chinurile 
semenilor mei, dar n-am alt mijloc. Dacă fac o nedreptate în 
acest moment, atunci fă să cadă sângele lui asupra capului 
meu, dar nu asupra capului nevinovat al lui Lili! 

Enric Sanson mai rămase câteva secunde nemișcat, apoi se 
întoarse. 

— Băgaţi-l în fecioara de fier! porunci călăul calfelor sale. 

Calfele îl apucară pe negrul Pippin, îl puseră în fecioara de fier 
și în același timp îi puseră cercuri la mâini și la picioare, cercuri 
care nu-i permiteau tâlharului să facă nicio mișcare. 

— Mărturisește, Pippin! murmură încă o dată Enric Sanson, 
mărturisește. 

Negrul Pippin nu răspunse. O frică grozavă de moarte se citea 
pe faţa lui, dar și încăpățânare în privire. 

Văzând că nu capătă niciun răspuns, Enric Sanson puse mâna 
pe pieptul fecioarei. 

Acolo era ascuns mecanismul pentru închiderea fecioarei. 

în acest moment începură să se audă zgomote sinistre. 
Jumătăţile fecioarei începură să se închidă. 

Negrul Pippin deveni când galben, când verde de frică. 

— Pippin mărturisește! murmură Enric Sanson care stătea 
lângă dânsul. 

Negrul Pippin tot nu răspundea. 

Leșinase sau tăcea crezând că o să scape? 

Zadarnică speranţă! 

Jumătăţile se închideau din ce în ce mai mult. 


La lumina torțelor cuţitele pătate de sânge străluceau 
strângându-se din ce în ce mai mult în jurul negrului Pippin. 

în acest moment Pippin scoase un strigăt. Unul din cuţitele 
mai lungi trebuia să-l fi ajuns deja. 

Desigur durerea nu era mai mare decât o împunsătură de. Ac, 
dar în același moment urmă un al doilea și un al treilea strigăt al 
nenorocitului. 

Acesta realiză deodată toată primejdia. 

— Călăule, ești un asasin! Asasin! Asasin! Strigă nenorocitul. 

— Sângele tău cadă asupra mea! strigă Enric Sanson. 

— Ai milă! strigă iar negrul Pippin. 

— ţi jur pe Sfânta Fecioară, mai ai o jumătate de minut! Dacă 
mai aștepți, nu te măi pot scăpa nici eu! Mărturisește! 

Vârfurile cuţitelor se apropiau din ce în ce mai mult de Pippin. 

— Da, da, mărturisesc, oprește.-l, strigă el. 

Enric Sanson apucă repede, nasturele mecanismului secret. 

îndată angrenajul se opri. 

— Nu, nu, eliberează-mă, vârfurile cuţitelor sunt deja în 
carnea mea! murmură negrul Pippin pe când ochii îi ieșeau din 
orbite. 

Enric Sanson clătină din cap. 

— Nu, zise el, m-ai înșelat deja o dată, a doua oară n-o să-ţi 
mai reușească. Aici rămâi până la moarte. Îţi jur pe Dumnezeu 
să nu te miști de aici până ce nu mărturisești totul. 

Calfele de călău se grupaseră respectuoși în jurul stăpânului 
lor. 

Enric Sanson se întoarse către ei. 

— Ascultaţi cu toţii cu atenţie, ce va mărturisi acest bandit va 
fi de cea mai mare importanţă pentru mine și logodnica mea. 

— O stăpâne! Ascultăm cu o mie de urechi! Strigă Nicolas. 

Enric Sanson începu să-l interogheze pe negrul Pippin. 

Incăpăţânarea lui era învinsă. 

Realizase că numai o complectă mărturisire a adevărului 
putea să-l scape de la o moarte groaznică. 

— Şi de aceea mărturisi absolut totul. 

Da, el săvârșise omorul din strada Bellevue. 

Acesta fusese plănuit cu mult timp înainte. 

Mai întâi Senac căutase prilejul favorabil. 

El mijlocise și întrevederea dintre negrul Pippin și nepoata 
bătrână a cetăţeanului Colmin. 


Bătrâna fată îl plăcuse pe negrul Pippin, căci el se prefăcuse 
că o iubește, și astfel devenise în curând confidentul ei. 

Bătrâna fată găsea că unchiul ei trăia prea mult. 

Stricată cum era, plănuise moartea bătrânului. 

Pippin era de acord cu aceasta. 

La un prilej favorabil se înfăptuise crima. 

Pippin se gândise că e mai bine să scape și de complicea lui. 

Ea căzuse jertfă otrăvii pe care Pippin o cumpărase de la 
telalul Senac. 

Senac o cumpărase la o licitaţie a moștenirii unui indian 
excentric. 

După înfăptuirea crimei, negrul Pippin jefuise toată casa. 

Dar aici se întâmplase ceva care era cât pe ce să-l pună într-o 
mare primejdie. 

Ușa care ducea în curte avea o așa numită broască 
Schnepper. 

Din casă se putea deschide apăsând pe clanţă, de afară însă 
se descuia numai cu cheia. Când Pippin o închisese pe dinafară 
își aduse aminte că cheia era la nepoata lui Colmin. 

Acum Pippin nu putea să intre înapoi în casă și nici prin 
portița din zid nu putea să iasă căci era încuiată. 

în zadar strigase el pe tovarășul lui, Senac. 

Neștiind ce să facă, Pippin se plimbă o vreme prin curte. 

În sfârșit se hotărî se. Cu o abilitate de pisică se suise pe zid. 

De acolo până la balconul de lemn al lui Carol Tellier era un 
drum foarte scurt. 

Pippin se urcă în balcon cu gândul să coboare pe cealaltă 
parte. 

Dar deodată Pippin se opri. 

Văzuse lumină. 

Aceasta venea prin fereastra locuinţei lui Carol Tellier. 

Pippin văzuse că mecanicul adormise cu capul pe birou. 

Atunci un gând diabolic îi trecuse prin minte. 

Se gândea ce ușor era să îndrepte în altă parte atenţia 
justiţiei. 

Pippin scoase la întâmplare câteva bancnote și bucăţi de 
colier din buzunar și le puse cu, îndemânare pe masa de lucru a 
mecanicului. 

Apoi plecase mai departe și cobori de pe balcon în stradă. 

Asta era mărturisirea lui Pippin. Călăul era încântat. 


— Bine, bine! murmură în sfârșit Enric Sanson. Dezlegaţi-l! Să 
nu-l mai chinuim degeaba. Aţi auzit ce-a spus? Acuma nu poate 
nega nimic. La judecătorul de instrucţie cu dânsul! 

— Nu, nu, mărturisirea mea îţi va. Ajunge. Să mă duci la 
judecătorul de instrucţie înseamnă să mă predai ghilotinei. 

Enric Sanson dădu din cap. 

— Asta meriţi, zise călăul. 

El întoarse spatele banditului. 

Ridică mâinile la cer. 

— Dumnezeule, îţi mulțumesc, șopti călăul. Acum se va face 
lumină. Ah, draga mea Lili, ziua liberării vine și pentru tine! 
După o grea și lungă încercare ne surâde norocul! 

Capitolul 167 O DECEPŢIE GROZAVA 

Orfelia petrecuse câteva ceasuri de groază. 

Ea se îngrozea când auzea de torturi şi brutalităţi. Totuși 
trebuia să-i dea dreptate lui Enric. 

Bucuria Orfeliei fu nemăsurată când își văzu fratele intrând în 
odaie. 

Orfelia alergă la el şi-l îmbrăţișa. 

Apoi îl privi întrebătoare. 

— Ei, murmură Orfelia, a mărturisit? Va scăpa Lili? 

— Da, mulţumită cerului, dragă surioară? strigă emoţionat 
călăul. A fost învins de energia mea. Îl duc acum la judecătorul 
de instrucție. 

Orfelia începu să plângă de bucurie. 

— Dar cum s-a întâmplat aceasta? murmură fecioara. 

— S-a întâmplat o minune, o adevărată minune, strigă Enric 
Sanson. Încă nu înţeleg totul, dar oricum nenorocirea a început 
să plece de pe capetele noastre. 

Enric Sanson nu știa că ceea ce suferise el până acum nu era 
nimic faţă de aceea ce avea să sufere în continuare. 

Dar fericirea cea mai mare a omului este că nu cunoaște 
viitorul. 

Enric o sărută pe sora lui, apoi începu să-i povestească 
mărturisirea lui Pippin. 

— Dumnezeule! Ce grozăvie! Strigă fata înspăimântată. E 
posibil să existe atâta răutate în lume? 

— Ei, acum o să-și ia pedeapsa meritată, strigă Enric. 
Sărmana mea Lili însă va fi purificată în faţa lumii. 

Adânc emoţionat, călăul o cuprinse în braţe pe sora sa. 


— Ah, Orfelia, răsare iar soarele?! strigă puternicul bărbat 
suspinând de emoție. În sfârșit se face lumină! 

El răsuflă adânc. 

— Acum însă ce trebuie să se întâmple, întâmplă-se repede! 
zise el. Lili nu trebuie să mai fie mult timp expusă singură atâtor 
primejdii. Vrei să-ţi destăinuiesc un secret, dragă soră, pe care 
nu l-am spus încă nimănui? 

Enric se aplecă la urechea Orfelia. 

— Am găsit un bătrân preot foarte demn. 

— Ce spui? întrerupse Orfelia cu ochi strălucitori. Un preot 
catolic? 

Enric dădu din cap. 

— Acum când se caută mereu victime, el este în mare 
primejdie. Locuiește pe o stradă retrasă împreună cu două 
călugărițe. Dacă ar intra două persoane necunoscute la ei, 
imediat ar deveni suspecți. 

— Dar m-aș duce eu noaptea, zise Orfelia. Trebuie să înţelegi 
câtă nevoie am de sfaturile și mângâierile unui preot. 

Enric surise. 

— lartă-mă dragă soră, zise el, dacă am fost cam egoist. Dar 
am vrut să-mi păstrez pe bătrânul preot pentru a-mi da 
binecuvântarea mie și scumpei mele Lili. 

Ochii Orfeliei străluciră. 

— Atunci cu plăcere mă voi înfățișa. Preotului după ce 
căsătoria voastră va fi avut loc. Îndată ce Lili va fi liberă, nimic 
nu te mai oprește. 

— Să dea Dumnezeu! răspunse Enric. De trei ori binecuvântat 
fie ceasul în care voi intra în această casă cu iubita mea. 

— Şi eu mă bucur de această, zise Orfelia, căci am găsit în Lili 
o inimă femeiască capabilă de a mă înţelege, o adevărată 
prietenă. 

— Ce fericit mă fac vorbele tale, zise Enric, sărutând cu 
tandreţe fruntea surorii sale. Mă duc imediat la judecătorul de 
instrucţie. Trebuie să mă primească imediat, să asculte 
spovedania mizerabilului și Lili va fi liberă chiar azi. 

Enric își îmbrăţișă sora. 

Cu mâinile împreunate Orfelia se apropie de fereastră. 

Ea privi cu ochii umezi cum fratele ei pleca însoţit de două 
calfe și de negrul Pippin spre palatul justiţiei. 

Enric se temea ca nu cumva să aibă vreo scenă neplăcută pe 


drum, deoarece negrul Pippin era foarte popular printre 
vagabonzi. 

Câteva vorbe aţâţătoare din partea acestui bandit erau poate 
de ajuns să producă o revoltă populară împotriva călăului și a 
calfelor lui. 

Din fericire câţiva gardiști municipali i se alăturară. Aceștia 
aflară ce pungaș prinsese călăul şi-l și luară în mijlocul lor pe 
negrul Pippin. 

Negrul Pippin încercă de mai multe ori să provoace milă 
trecătorilor cu vaiete dureroase. 

Dar frica de moarte la care fusese expus îi paralizase limba. 
Nimeni nu înţelegea ce spune. 

Enric răsuflă ușurat când ajunse cu banditul la palatul justiţiei. 

Imediat se anunţă la judecătorul de instrucţie Fauvel. Din 
fericire funcţionarul se afla în odaia lui de lucru şi-l primi imediat 
pe călău. 

— Cum meștere Sanson, ai reușit să-l prinzi pe negrul Pippin? 
strigă animat Fauvel îndreptându-și ochelarii de aur. Te felicit! 
Şi pungașul a mărturisit, zici? 

— În faţa tuturor calfelor mele, răspunse Enric. El a descris 
crima cu atâta lux de amănunte, încât nu mai există nici cea 
mai mică îndoială despre nevinovăția lui. 

Fauvel clătină capul gânditor. 

— Hm, hm, vasăzică m-am înșelat. Logodnica dumitale este 
într-adevăr nevinovată! Ei, a greși e omenesc. Mă bucur de 
fericirea care te așteaptă. 

Fauvel se ridică. 

— Totuși va fi nevoie, zise el după un moment, să-l ascultăm 
mai întâi pe banditul prins. 

El porunci să fie adus negrul Pippin împreună cu tovarășii lui. 

Negrul Pippin își mai revenise. 

Frica de moarte dispăruse de pe faţa lui. 

Acuma figura lui exprima iar viclenie și sfidare. 

Fauvel îl privi pătrunzător. 

— Te cheamă Pippin Lerot? îl întrebă acesta. 

— Da, eu sunt, adăugă arestatul cu obrăznicie apropiindu-se 
de biroul judecătorului. 

În același timp însă sunt un om cinstit, nu un asasin și un 
pungaș cum susţine domnul călău. 

Enric Sanson deveni palid. 


„ Se bucurase oare prea devreme? Avea într-adevăr banditul 
îndrăzneala să nege spovedania lui? 

Dar nu, nu era cu putinţă, erau pi ea mulţi martori! 

Fauvel își mișcă ochelarii și se așeză confortabil în fotoliu. 

— Ce înseamnă asta? începu judecătorul de instrucţie cu o 
voce severă. Vasăzică negi crimele de care ești acuzat? Susţii că 
ești nevinovat? 

Pippin dădu din cap: 

— Așa este, zise el repede, îl acuz pe meșterul Sanson că și-a 
luat un drept pe care nu-l are. M-a torturat silindu-mă prin 
aceasta la mărturisiri false. 

Fauvel dădu din cap. Apoi își duse mâna la bărbie. 

— Nu, nu! tocmai drept n-ai lucrat meștere Sanson, murmură 
judecătorul. Însă aceasta este o altă chestiune. Dar totuși, ce-ai 
de răspuns la asta? 

— Sunt gata să recunosc că l-am maltratat, zise călăul cu 
mândrie. Rog însă să asculţi ca martori pe calfele mele. 

Negrul Pippin începu să rida ironic și obraznic. 

— Nu-i nevoie de martori, strigă el în sală. Ce le-am zis repet 
și aici. E tocmai așa cum a raportat călăul. 

— Ei bine? întrebă judecătorul. 

— Lasă-mă să vorbesc, urmă negrul Pippin. Dar cine spune că 
toate acelea trebuie să fie adevărate? 

în ochii verzui ai obraznicului pungaș străluci un fulger. 

El se baza evident pe tăcerea lui Senac. 

— Instrucţia va descoperi totul, zise iar. Enric, surprins de 
atitudinea pungașului. 

— N-ai să afli nimic, zise negrul Pippin. Prea te-ai bucurat! 

Judecătorul se ridică indignat. 

— Poartă-te cuviincios! Te rog!! zise Fauvel aprinzându-se. 
Oricum, rămâi deocamdată arestat, Pippin Lerot. Vom aresta 
imediat pe complicele dumitale și pe urmă vom vedea. 

Negrul Pippin tresări puţin și deveni palid. 

— Nu veţi afla nimic, murmură el din nou. 

Apoi fu dus la închisoare. Enric Sanson rămase în camera lui 
Fauvel şi-l privi întrebător. ` 

îmi vei permite acum să mă duc la Lili? Intrebă călăul cu o 
voce rugătoare. 

Fauvel șovăi un moment. 

— Vreau să-ți spun numai atât, răspunse judecătorul, chestia 


asta tot nu va fi clară până ce negrul Pippin nu va face o nouă 
mărturisire. Sau poate va fi dovedit vinovat de către complicele 
lui, Senac. 

— Dar pentru Dumnezeu, răspunse călăul, e doar clar că 
numai banditul ăsta a comis crima. 

Judecătorul dădu din umeri. 

— Încă tot nu văd motivul, zise el apoi. Omorul din strada 
Bellevue n-o să-l poată nega. Dar cum a comis în același timp 
omorul de la operă? 

Enric Sanson deveni deodată livid la față. 

— Omorul de la operă? murmură eL Dumnezeule, 
Dumnezeule! Strigă el. Da; da, prea devreme m-am bucurat! Ah, 
ce amară înșelare! Banditul n-a mărturisit de omorul de la 
operă! Ah, Lili, dragă Lili! 

Călăul începu să tremure. 

Emoția lui Enric era așa de puternică încât trebui să se așeze 
pe un scaun. 

— Nici măcar nu-i vorba de omorul din strada Bellevue. 
Sărmana mea Lili e acuzată de altă crimă! 

— Mă tem prietene că te-ai bucurat degeaba, zise Fauvel 
dând din cap. Sincer vorbind n-am înţeles purtarea de până 
acum a dumitale. In loc să o dezvinovăţești pe logodnica 
dumitale, o încarci și mai greu, și eu n-am știut să mă folosesc 
de un moment favorabil. 

— Cum asta? întrebă Enric surprins. 

— Ei, urmă judele, prin faptul că dovedești că negrul Pippin a 
făcut omorul din strada Bellevue, dovedești în același timp că n- 
a putut tot el să facă omorul de la operă, care s-a întâmplat în 
același timp. Asta folosește sărmanului Tellier, pe care evident l- 
am acuzat degeaba, dar logodnica dumitale...? 

Judecătorul se întrerupse dând din umeri. 

Lui Enric Sanson i se păru că toate i se învârtesc înaintea 
ochilor. 

Acuma abia își aduna gândurile. 

Mărturisirea banditului n-avea nicio influenţă asupra soartei 
scumpei sale Lili. 

Nici nu putuse să se gândească la toate astea. 

Abia scăpat și el din primejdie de moarte, procedase la 
interogatoriul lui Pippin, încă având nervii aţiţaţi. 

El nu putuse deci cântări cu răceală vorbele lui Pippin. 


Și afară de asta, bucuria că l-a făcut pe bandit sa 
mărturisească, îl ameţise. 

— Dumnezeule, de Pippin doar nici nu-i vorba. Numai Adella 
de Barry ar fi putut-o elibera pe Lili. Și eu nici nu m-am gândit 
să-l întreb pe Pippin ce știe despre crima de la operă. 

Enric se lovi cu mâna peste frunte, nebun de durere. 
Judecătorul, de altfel un bărbat rece la scenele cele mai 
mișcătoare, se ridică de pe scaun și se apropie de Călău. 

— Liniștește-te! îi zise el. Încă nu s-a sfârșit totul. Nici eu nu 
mai cred în vinovăția logodnicei. Purtarea negrului Pippin mi s-a 
părut în orice caz suspectă. Am să fac totul pentru a întârzia 
momentul venirii logodnicei dumitale înaintea curții cu juraţi. 

— Și pe logodnica mea o pot vedea? zise trist Călăul. 

— Peste câteva zile vino pe aici, răspunse judecătorul evaziv. 
Mai întâi trebuie să sfârșesc interogatoriul lui Pippin și al 
complicelui său. Pe urmă dacă vă voi putea permite aceasta o 
voi face cu siguranţă. 

Judecătorul îi strânse cordial mâna. 

Enric Sanson ieși zdrobit. 

Capitolul 168 URME ȘTERSE 

Or fel ia era decepţionată. 

După primul avânt de bucurie, începuse să cântărească și ca 
vorbele fratelui. Da, era vădit că mărturisirea. Lui Pippin nu va 
aduce eliberarea lui Lili. Ei a unul alt bărbat. 

Carol Tellier, care a suferit atâta timp, va fi îndată liber. 

Ciudat! De ce-i bătea inima Orfeliei așa de tare la acest gând? 

„Ce mă interesează acest bărbat? Murmură ea apăsându-și 
mâinile pe piept. Denaturată ce sunt, cum pot să mă bucur, 
când bunul meu frate Enric va suferi ațâta. 

lritată, tânăra fecioară se plimbă de câteva ori prin odaie, 
apoi se opri și căzu în visare. 

„Carol Tellier liber, murmură inconștient fecioara, pe când 
obrajii se colorau, cât mă bucur pentru acest mândru și curajos 
bărbat. Ca un erou a suferit el rușinea, mizeria și dezonoarea. Şi 
acum? Și acum? Murmură ea fericită, respirând puternic, Carol 
Tellier își recapătă onoarea și reintră în viaţă în floarea vârstei. 
Un nou viitor îl așteaptă! Cum mă bucur! Cât l-am compătimit în 
mizeria și suferinţele lui!” 

Enric Sanson apăru în prag. Dar vai! În ce stare! 

Zdrobit moralmente, cu faţa îndurerată, părea cu zece ani 


mai bătrân. 

Orfelia alergă înaintea lui și-l apucă de mână. 

— Dumnezeule! Ce figură ai! Ce s-a întâmplat? 

— Lili nu va fi eliberată; căci mărturisirea lui Pippin folosește 
numai lui Carol Tellier. 

Vocea i se înecă. Cu greu se ţinea să nu leșine. 

Orfelia îl mângâia. Dar în zadar. Pentru inima îndurerată a lui 
Enric nu mai era mângâiere. 

— Am să cer un sfat de la cineva, murmură deodată Enric 
Sanson, pe când o rază de speranţă îi strălucea în privire. Poate 
voi găsi acest sfat la preotul cel bătrân. 

— Ce vrei să faci? întrebă Orfelia. 

— Încă nu ţi-am spus totul, dragă soră, zise călăul 
deșteptându-se ca dintr-un vis. Gândeşte-te că am văzut 
alaltăieri la bătrânul preot, o a treia călugăriță. Aceasta nu era 
alta decât Adella de Barry. 

— Dumnezeule! Ce tot spui, îl întrerupse Orfelia. 

— Așadar, bătrânul trebuie să. Cunoască bine pe prinţesă, 
urmă Enric, el este un om de onoare în toată puterea cuvântului. 
Eu am de gând să-i spun totul. Sunt sigur că el va putea 
convinge pe Adella să spună adevărul și să elibereze pe 
nenorocita Lili. 

— Ai dreptate! șopti Orfelia. Grăbește-te Enric, nu pierde 
vremea. Totul atârnă de acest demers. 

Enric plecă imediat. Din nefericire el întâlni pe drum 
cunoscuţi. Zgomote surde se răspândiseră despre ultimele 
aventuri prin care trecuse Călăul din Paris. Ici și colo, curioșii se 
adunau în jurul lui şi-l copleșeau cu întrebări. 

Prin aceasta, el pierdu multă vreme. 

Nu putea să scape lesne de toţi acești cunoscuţi care îl 
plictiseau cu întrebările lor. 

în sfârșit, Enric Sanson ajunse la strada întunecoasă în care 
era casa cea veche ce servea preotului de refugiu. 

Cu inima strânsă Enric urca scările. Avea o presimţire rea. 

Ce tăcere era în casă! Ce sinistru sunau pașii lui pe scară! 

Enric își auzi inima bătând. 

Ajunsese la etajul de sus. Cu pași înceţi se apropie de ușă. 
Făcu semnul convenit. Nimeni nu răspunse, nimeni nu deschise 
ușa. 

Bătu și a treia oară. Nimic nu se mișca. Totul rămase în 


tăcere. 

El deschise ușa și intră în odaia care servea de refugiu 
preotului și călugăriţelor. Odaia era goală. 

Ideea că preotul plecase din acest loc, fu o lovitură de trăsnet 
pentru Enric. 

Fără voie, rămase sprijinit de ușă și privi odaia goală. 

„Au plecat, au plecat! Murmură el. Și în aceasta, văd opera 
prințesei. Ce să fac acuma?” 

Enric Sanson ridică mâinile la cer apoi își acoperi faţa. 

„Lili, sărmana mea Lili! Suspină Enric. Mă tem că soarta e 
contra noastră. Acuma nu mai văd nicio scăpare.” 

Capitolul 169 ÎNGERUL ÎN CELULA 

Judecătorul Fauvel avea de lucru cu negrul Pippin. Banditul 
nega totul. 

De aceea, cu toată bănuiala zdrobitoare a judecătorului, 
instrucţia contra lui Pippin mergea foarte încet. 

Poliţia însă lucra foarte activ pentru a găsi dovezi împotriva 
negrului Pippin. 

Dar deși polițiștii aveau ca fir conducător mărturisirea sub 
tortură a criminalului, totuși cercetarea lor prezenta multe 
greutăţi. 

Multe persoane care trebuiau interogate, își schimbaseră 
domiciliul, alţii căzuseră sub cuțitul ghilotinei, într-un cuvânt, o 
mulțime de amănunte întârziau instrucţia. 

în cele din urmă, judecătorul cu zelul pe care-l avea găsi 
dovezi zdrobitoare contra lui Pippin. 

Negrul Pippin urlă, și strigă în cabinetul judecătorului, apoi 
ceru iertare când văzu că protestele lui de nevinovăție nu-i mai 
foloseau. 

Pippin fu acuzat prin raport de judecător pentru dublul 
asasinat din strada Bellevue și în aceeași zi, Carol Tellier fu 
eliberat. 

în tot acest timp Enric și Orfelia veniseră în fiecare zi la 
palatul de justiţie. 

Orfelia lua parte din ce în ce mai mult la soarta lui Tellier. 

Cu o mare nerăbdare aștepta ea momentul când, conform 
promisiunii, va putea anunţa mecanicului că e liber. 

Pentru nimic în lume n-ar fi renunţat la această sarcină. 

Ea făcuse deja de mult judecătorului această cerere. 

— Desigur, cetăţeană, dorinţa dumitale mi-e poruncă, zise 


Fauvel cu un surâs fin. Profesia mea serioasă mă expune la 
atâtea lucruri neplăcute încât mă simt de două ori fericit când 
pot răspândi bucuria în jurul meu. 

Orfelin roși la aceste vorbe. 

Fauvel o privi cu atâta bunătate, încât ea prinsese curaj şi-l 
întrebă și pe viitor de momentul eliberării lui Carol Tellier. 

Acum venise acest moment solemn. 

Orfelia era cu fratele ei la palatul de justiţie. 

Fauvel îi primise cu o faţă prietenească și mulţumită. 

— Ei  cetăţeană, văd că ești totdeauna exactă, zise 
judecătorul. la uite aici ce am, zise el arătând o hârtie 
pecetluită. 

Tremurând de emoție Orfelia luă hârtia din mâna 
funcţionarului. 

Ea aruncă o privire asupra documentului. ` 

— În sfârșit! în sfârșit! Murmură Orfelia adânc mișcată. În 
sfârșit a venit ziua eliberării pentru nenorocitul bărbat care a 
suferit atât. Ah, cât îți mulţumesc, domnule judecător! 

Enric se bucură și el, dar totuși se gândi la nenorocita lui 
logodnică. 

Judecătorul înţelese această asociaţie de idei. 

Privirile amândurora se întâlniră, apoi Fauvel dădu ușor din 
umeri. 

— Știu ce vrei să spui meștere Sanson, zise judecătorul 
compătimitor. Ai fi fericit dacă ai putea căpăta și dumneata un 
asemenea document. Dar trebuie să ai răbdare. Afacerea stă ca 
și mai înainte. Mie însă trebuie să-mi mulţumești că Lili Miranda 
nu apare încă înaintea juraţilor, deși lucrul acesta trebuia să se 
întâmple demult. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Cum se va sfârşi asta? 
Murmură Enric Sanson. E nevinovată de acea crimă cum sunt și 
eu. 

El nu văzu ușoara îndoială de pe faţa judecătorului. 

— Mult însă nu voi putea prelungi instrucţia, zise iar 
judecătorul. Aproape în fiecare zi primim ordin de la comitetul 
binelui public să eliberăm închisorile pentru a face loc arestaţilor 
politici! 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Dacă Lili ar fi osândită! 
Murmură Enric Sanson cu buzele tremurânde. 

Orfelia puse mâna cu blândeţe pe umărul lui Enric. 


— Ai curaj, dragă Enric! Dumnezeu nu ne va lăsa! Şopti ea. 

— Da, numai să nu fie prea târziu, murmură Enric. Mă tem, 
mă tem însă, biata Lili nici așa nu-i tocmai tare. Ah, dacă aș 
putea s-o văd măcar! 

El se uită rugător la judecătorul de instrucţie dar acesta dădu 
din umeri. 

— Ştii prietene că-ţi fac totul cu plăcere, dar nu. Pot lucra 
contra instrucţiunilor slujbei mele. 

— Trebuie să mă supun, văd bine, dar inima mi-e zdrobită de 
durere. 

El se stăpâni cu greu și se întoarse către sora sa. 

— Du-te cu Dumnezeu, Orfelia! murmură călăul. Judecătorul 
îți permite să anunţi tu însăţi eliberarea protejatului tău. Pe 
mine trista mea slujbă mă cheamă pe piaţa Grevei. La revedere! 

Judecătorul se tută după ei. 

— Un om cinstit și nobil, călăul ăsta! murmură el întorcându- 
se spre actele lui. Păcat că are atâta de suferit! Ar fi meritat o 
soartă mai bună! 

Apoi judecătorul citi încă o daţi ordinul comitetului de a sfârși 
instrucţia tuturor femeilor care se mai aflau în închisoare, pentru 
ca acestea să apară înaintea curții cu juraţi. 

Deci Lili trebuia ca peste cincisprezece zile să-și primească 
osânda. 

La ușa cabinetului judecătorului de instrucţie, Orfelia se 
despărţi de fratele ei. 

Orfelin se îndreptă spre închisoarea preventivă. 

— Vasăzică s-a aflat că Tellier e nevinovat zise bătrânul 
funcţionar al închisorii primind prin mâinile Orfeliei decretul 
judecătorului. Cum se poate înșela cineva? N-aș fi crezut că 
Tellier e nevinovat! Dacă însă este așa. Îi urez noroc! 

Zicând acestea el petrecu pe sora călăului prin lungi coridoare 
până la celula în care zăcea Tellier de luni de zile. 

Cheia zăngăni în broască. Temnicerul deschise ușa și Orfelia 
intră în odaia întunecoasă. 

Carol Tellier stătea gânditor pe bancă. 

El nu bănuia ce bucurie îl aștepta. 

Abia când un pas repede și Elastic și o mână moale și delicată 
se așeză cu blândeţe pe umărul lui, Tellier sări în sus. 

Faţa lui chinuită, se înveseli când o zări pe sora călăului. 

— Dumnezeule? Visez? E posibil? Dumneata, dumneata 


Orfelia? Murmură nenorocitul apucând mâinile tinerei fete. 

Cu respect duse mâna delicată a fetei de mai multe ori la 
gură. 

— Mulţumesc, mulţumesc pentru această vizită!. Murmură 
Carol Tellier adânc mișcat. Drept să-ţi spun și acum mă 
gândeam la vizita dumitale de atunci. Acea, jumătate de ceas a 
însemnat o mare fericire pentru mine. Acum desigur ai venit 
pentru a-ţi lua rămas bun pentru totdeauna. Soarta mea trebuie 
desigur să se împlinească. 

— Carol Tellier, îl întrerupse Orfelia cu o voce liniștită și 
blinda, ești destul de tare pentru a primi o veste mare? 

Fruntea mecanicului se încreţi. 

— Spune  totul!. Strigă mecanicul, cu o voce aproape 
sălbatică. E tot o binefacere din partea oamenilor justiţiei că n- 
au venit ei, cu mutra lor rece și nemiloasă, să-mi anunţe 
sentința de moarte. Desigur că te-au ales pe dumneata pentru 
a-mi anunţa aceasta sub o formă mai frumoasă. 

Dar un surâs blând și vesel se arătă pe faţa Orfeliei. 

Prizonierul o privi zăpăcit. 

— Ce înseamnă asta? murmură el uimit. Nu este e veste 
grozavă aceea pe care mi-o aduci?... Dumnezeule... Doar nu vei 
fi...? 

— Să vă anunț eliberarea, Carol Tellier, strigă Orfelia. Curaj! 
Citeşte asta! 

Dar Carol Tellier se dădu câțiva pași înapoi ca și cum ar fi 
primit o lovitură. Fericirea era prea mare pentru puterile lui 
slăbite de închisoare. 

Carol Tellier căzu deodată în genunchi și-și ascunse fața în 
mâini. Tot corpul îi tremura. 

— Liber, liber, strigă nenorocitul cu o voce abia de înţeles, 
liber... după luni de chinuri... cum să... mai spun... liber... liber... 
nu... nu... e un vis... nu poate fi... realitate... 

Carol Tellier se ridică tremurând. 

Cu pași șovăitori se apropie de Orfelia care îi întinse radioasă 
amândouă mâinile. 

— Nu, nu-i un vis, zise Orfelia. Ce fericită sunt că sunt cea 
dintâi care te felicit. Te întorci la viață. Să dea Dumnezeu ca în 
viitor să fii apărat de asemenea încercări ca acelea pe care le-ai 
suferit. 

— Cât îți mulţumesc pentru aceste vorbe, Orfelia! murmură 


Tellier cu o faţă descompusă. Visez sau sânt treaz? Strigă el cu o 
voce aspră. Sunt liber? Nu trebuie Bă merg la eșafod? 

Orfelia îl privi cu lacrimi în ochi. Nu se așteptase ca norocul 
să-l zdrobească atât. 

— Te miri că sunt atât de zdrobit, zise mecanicul. Dar nu știi 
cât am suferit în închisoare. Și acum când mă văd deodată liber, 
mă tem să nu înnebunesc! 

Orfelia îi strânse mâinile. 

— Mai bine să vorbim de viitorul dumitale, Carol Tellier... 

Faţa mecanicului deveni serioasă. 

— Da, murmură el, am uitat cu totul de asta. Ce-mi va oferi 
viaţa în viitor? 

El tăcu câteva minute. 

— Nu te ocupa de mine, zise el cu o voce aspră. Mi-ai arătat 
deja atâta compătimire și bunătate încât ar fi urât din partea 
mea acum când Sunt liber să mai uzez. Fii sigură că voi știi să 
lupt împotriva mizeriei și a soartei fără să-mi pătez cinstea sau 
mândria bărbătească. 

— Ai vorbit ca un om curajos și nobil! răspunse Orfelia, dar 
mândria dumitale nu trebuie să devină orgoliu, trebuie să-mi dai 
voie să te mai ajut și în viitor! 

Tellier o privi confuz. 

— Dar spune-mi, Orfelia, prin ce am meritat atâta interes din 
partea dumitale, eu care ca vârstă aș putea să-ţi fiu tată? 

Orfelia roși, apoi îl privi în ochi cu sinceritate pe mecanic. 

— Lasă-mă să fiu sinceră! zise ea. Eu sunt cu totul altfel decât 
celelalte femei. Când te-am văzut plângând astfel pentru 
sărmana dumitale nevastă, când am văzut lacrimi în ochii 
dumitale, am simţit pentru dumneata o mare simpatie. 

— Soră! strigă mecanicul. 

— Da, soră, zise ea. Atâta să-ţi ajungă Carol Tellier, căci află 
că mai mult decât soră nu pot fi nimănui pe această lume. 

— Înseamnă că te leagă un jurământ, murmură Tellier. 

Orfelia dădu din cap. 

— Niciun jurământ, adăugă ea, doar conștiința de a fi altfel 
decât celelalte femei. 

— Nu te înţeleg, ești o fată ciudată! murmură și mai confuz 
Carol Tellier. 

— O să mă înţelegi, zise Orfelia cu un surâs blând. Cine are 
atâtea relaţii cu puteri supranaturale cum am eu, acela nu poate 


lua parte la suferinţele și bucuriile pământești cum se cuvine. 
Dar să lăsăm asta, adăugă ea repede. Sunt veselă că ţi-am spus 
că nu trebuie să mă consideri decât ca pe o soră, și de aceia să- 
mi dai voie să te ajut în viitor până îţi vei putea câștiga singur 
existenţa. 

Mecanicul plin de recunoștință, sărută mâna tinerei fele. 

— Fă cu mine ce vrei, Orfelia, zise el cu buzele tremurânde. 
Simt prea multă recunoștință pentru dumneata! 

El se aplecă spre Orfelia și-i sărută de mai multe ori mâna. 

— Vino, vino, zise Orfelia cu voce blândă. Să fugim din 
această celulă întunecoasă. Lasă-mă să te duc înapoi în viața 
liberă și frumoasă! Avem o mică proprietate nu foarte departe 
de Paris, urmă tânăra fată peste un moment, acolo poţi să stai 
deocamdată! Ah, nu vei trăi din pomană, adăugă ea văzând 
mirarea și surprinderea pe faţa lui Tellier, e acolo mult de lucru. 
Vei fi auzit în ce împrejurări grozave este Franţa acum. Fratele 
meu nu-și poate părăsi slujba și de aceea niciodată nu se poate 
ocupa de această proprietate. De aceea e foarte neglijată și un 
om capabil. Ne-ar putea fi de folos. 

— Poruncește-mi, strigă Tellier cu un adevărat zel. Sigur, 
Orfelia, voi căuta cu toată puterea să-mi achit datoria către 
dumneata! 

— Ei bine, atunci vino! zise Orfelia cu un surâs și întinzându-i 
mina, ieși cu dânsul din celulă la aer liber, la soare. 

Capitolul 170 NEBUNA! 

Castelul Barry era cufundat în ceaţă. 

Deodată, în mijlocul nopţii, apare o femeie tinără, înaltă. 
Îmbrăcată în negru. 

Ca nebună umblă nenorocita prin parcul cel mare al 
castelului. 

Ea se întoarce mereu la chioșcul de trandafiri unde fusese 
îngropat Enric Sanson și unde acum era o groapă deschisă. 

Este Adella de Barry, care după un lung leșin s-a sculat și 
rătăcește prin pădure. 

Strigătele stridente ieșeau din când în când din pieptul 
prinţesei nenorocite. 

Acum Adella de Barry ajunse iar la chioșcul de trandafiri. 

Luna ieși de sub nori și lumină mormântul. 

Adella de Barry căzu îngenunchi și se uită în groapă. 

— Deșert... deșert... totul deșert, murmură prinţesa cu o voce 


stinsă... L-au scos... pe iubitul inimii mele... nu pot să-l plâng... 
mi l-au răpit... 

— Enric... unde ești? Enric... iubitule... vino la mine... vino... 

Prinţesa pipăi pământul. Părând a căuta corpul lui Enric. 

Apoi începu să plângă. 

— Enric... te iubesc prea mult, nu te pot lăsa... vino la mine... 
nu te ascunde de mine... mai bine te vreau mort, ca să te pot 
plânge. Decât în posesia alteia. Enric, strigă ea sculându-se 
repede. Nu te juca cu mine... pe cât de fierbinte pot iubi, pe 
atâta pot urî... Nu vei aparține niciodată alteia decât mie! 

Sinistru răsunau prin noapte vorbele nebunei... 

— A plecat! strigă prinţesa deodată. Mi l-au răpit... pungașii... 
pungași mizerabili ce sunteţi! Unde e iubitul meu?... Enric al 
meu?... 

Căzu iar în genunchi. 

— Dar nu-i posibil... zise prinţesa pipăind iar prin groapă, eu 
singură, l-am aşternut... cu mâinile mele l-am pus înăuntru... e 
mort... mort... Unde e acum? Murmură ea deodată. 

Deodată își aduse aminte de toate cele petrecute. 

Un strigăt grozav îi ieși din piept. 

— Morţii se scoală! strigă prinţesa cu buzele tremurânde și 
ochii holbațţi. Enric... nu mă privi așa... Nu eu! Te-am omorât... 
n-am vrut să te omor... am vrut să te sperii numai... om nemilos 
care nu înţelegi cât te iubesc!... înapoi... strigă prinţesa. 

Ea se lovi de o buturugă și căzu. 

— Vai mie... Sunt pierdută! 

Prinţesa leșină. E 

După un ceas deschise ochii. Işi duse mina la frunte și se 
ridică. 

— Unde sunt? murmură Adella. Unde sunt?... Aici în pădure... 
aici în pădure... 

Ea părea a nu înţelege cum ajunsese în pădure. 

își duse mâinile la ceafă. 

— Ah, cum mă doare... cum mă arde... 

Tot șovăind și ţinându-se de copaci ajunse la marginea 
parcului. 

Nu departe era castelul Barry. 

Lumina lunii se oglindea în ferestrele castelului. 

— Da, da... îmi aduc aminte... murmură Adella cu fala 
descompusă. Mi-am serbat victoria asupra lui Enric Sanson, 


credeam că-mi va cere iertare... și acum... sunt singură... 
părăsită... 

Făcu câţiva pași, apoi căzu gemând, în genunchi. 

își duse mâinile la frunte. 

— Cum mă doare... ah... cum mă arde... murmură ea. E 
noapte... luna luminează... dimineaţa se apropie... ca și atunci 
când l-am îngropat... și când l-am văzut deodată în braţele 
surorii sale... 

Prinţesa se opri zăpăcită. 

Apoi scoase un strigăt. 

— Trădată... înșelată... în momentul când visam învingerea... 
strigă ea. Ah! Cum mă doare... cum mă arde... Enric ce mi-ai 
făcut?... Ai fugit de mine... Mi-ai respins iubirea cu o mină 
brutală și totuși ai murit, ești mort... eu singură te-am pus în 
groapă... 

Creierul ei refuza să înţeleagă întâmplările care avuseseră loc 
în ultima vreme. 

— Dar mi se pare că am înnebunit... Ah, cum mă arde... cum 
mă doare... parcă am foc în cap! Desigur l-am văzut. Era 
sănătos și-și săruta sora... și eu singură l-am pun în mormânt. 

Ea clătină capul. 

— Nu există minuni... și farmece!... murmură ea. L-am văzut 
mort și pe urmă viu... 

Ochii ei străluceau. 

— Am fost înșelată. Chiar aceia pe care îi ţineam drept 
credincioși m-au înșelat. Enric Sanson nu putea fi mort și apoi 
viu! Mi s-a jucat o rușinoasă comedie! 

Ea sări în sus. 

— Răzbunare, de trei ori răzbunare pentru această noapte! 
strigă prinţesa furioasă. De acum încolo voi trăi numai pentru 
răzbunare. Vai ţie, Enric! Mi-ai jefuit inima, mi-ai nimicit viaţa. 
Ah, mai crudă decât chinurile iadului va fi răzbunarea mea! Nu 
voi fi liniștită decât atunci când te voi vedea pus în mormânt. 

Această izbucnire părea a mai fi liniștit pe prinţesă. Ea se 
ridică din genunchi și păși încet prin parc. 

— Da, murmură ea, numai pentru răzbunare mai trăiesc! Am 
fost o femeie proastă. De aici înainte nu-mi voi permite nici cea 
mai mică slăbiciune. N-aţi vrut prietenia mea, ei bine veţi avea 
nenorocit de la mine! 

Pierdută în gânduri, prinţesa se opri. 


— Și acum? Ce voi face? Murmură ea. 

Adella tăcu câteva secunde apoi un gând sălbatic îi străbătu 
creierul. 

— Am găsit! Am găsit! Singura mea locuinţă poate fi numai în 
Paris. Dar în plin centrul Parisului, vreau să strălucesc! Da, 
trăiește unul în Paris, care poate să mă ajute. Vreau să mă 
destăinuiesc lui. Dacă nu mă înșel Danton va fi în curând singur 
stăpân în Franţa. Pe dânsul vreau să-l câștig ca prieten. Va fi 
greu desigur, căci am auzit că Danton nu s-a arătat încă 
niciodată slab față de o femeie. Știu destule lucruri însemnate 
pentru a mă putea prezenta în faţa lui Danton. Vreau să-i spun 
sincer că eu și acea americană nebună suntem una și aceeași 
persoană. Dacă voi ajunge să-l cunosc bine pe Danton, acesta o 
să râdă ca nebun de farsa pe care i-am jucat-o prietenului său 
Marat. Cunosc istorii frumoase atât despre guvernanţii de acum 
cât și despre Enric Sanson, zise ea, începând să râdă. 

— Hei! Cine strigă acolo? Se auzi deodată o voce. Râsul 
Adellei sunase sinistru în puterea nopții. 

Adella tresări, își opri răsuflarea și ascultă. 

Se auzeau pași. 

— Cine strigă? se auzi din nou vocea. 

Adella de Barry devenise palidă. Cine umbla la acest ceas din 
noapte prin împrejurimile castelului Barry. 

Inima i se strânse de frică. 

Se gândea dacă trebuia să fugă sau să răspundă străinului. 

Atunci prinţesa se gândi deodată că poate era vreun servitor 
al ei care o căuta. 

Ea se hotări să mai aștepte un pic. 

în acest moment auzi din nou vocea. Fără nicio îndoială! Era 
Melac, bătrânul servitor. 

— Hei, tu ești Melac? strigă ea. 

— Mulțumită cerului, dumneata ești prinţesă? răspunse 
vocea. 

— Desigur! Unde ești Melac? Răspunse prinţesa cu o voce 
mândră, dominatoare, care-și recăpătase răceala de mai 
înainte. 

— Aici, aici, prinţesă, murmură bătrânul. 

Tremurând de bucurie Melac căzu în genunchi și sărută umil 
poalele rochiei prinţesei. 

— Ah. Stăpână, cât te-am căutat, murmură Melac plin de 


bucurie. Gândește-te că sunt aproape douăzeci și patru de ore 
de când a avut loc grozava întâmplare! 

Prinţesa răsuflă adânc. 

— Nu vorbi de asta! Sprijină-mă, sunt obosită. Mergem la 
castel. Acolo vom vorbi pe îndelete. 

Prinţesa se lăsă cu greutate pe umărul lui Melac. 

Servitorul era bucuros de aș fi găsit stupina și de a-i putea 
face un serviciu. 

Dar Adella nu băgă în seamă devotamentul servitorului. 

Adella avea de gând să plece chiar în acea zi spre Paris. 

Nenorocita nu bănuia că avea de gând să facă primul pas 
spre pieire. 

Capitolul 171 PĂZITORI, SĂRIŢI! 

Timpurile mari creează caractere mari. 

Niciodată acest adevăr nu a fost mai crud ca în timpul 
revoluţiei franceze. 

Cu toate vărsările de sânge și excesele fanaticilor, era o 
vreme măreaţă. 

Lupta unui popor mult timp subjugat contra despoţiLlor. 
Deșteptase admiraţie în vechiul și noul continent. 

Chiar și cel mai mare poet al Germaniei, Friedrich Schiler, 
sărbătorea în versuri solemne tânăra republică franceză. 

Americanii, care de curând printr-o grea luptă se dezlipiseră 
de Anglia, trimiseră salutări entuziaste fraţilor francezi. 

într-un cuvânt, pretutindeni unde existau oameni inteligenţi și 
simţitori, se dezaprobau vărsările de sânge, excesele revoluţiei, 
dar se admira marea operă a revoluţiei franceze. 

Unul din cele mai mari caractere ale Franţei era desigur 
George Danton. 

Ca o stâncă uriașă care stă neclintită și ţine piept tuturor 
valurilor furioase ale mării, tot astfel era Danton marele tribun al 
poporului. 

Da. Era un bărbat mare, dezinteresat, care trăia numai pentru 
binele public. 

Danton râmase toată viaţa lui sărac. 

Nu a voit să adune bogății pe cale necinstită. 

Numai pentru binele patriei bătea inima lui. 

Dar tocmai din pricină că Danton iubea Franţa mai presus de 
toate, el nu simţea nicio compătimire pentru un individ, posibil 
trimis la eșafod. 


Fără a clipi din ochi tribunul trimitea la moarte fete tinere 
cure n-aveau altă vină decât aceea de a fi nobile. 

— Trebuie să  dezrădăcinăm această rasă! Nici măcar 
amintirea nobililor nu trebuie să rămână în Franţa! 

Cu aceste vorbe, Danton știuse să înduplece Convenţia să 
adopte măcelărirea suspecţilor. 

Nu-i deci de mirare că Adella de Barry, urcă cu inima strânsă 
scara casei tribunului. 

George Danton locuia singur. Se spunea despre dânsul că în 
viața lui nu atinsese o femeie. 

Avea o alură de atlet. 

O coamă de leu îi înconjura capul. 

Privirea lui era ascuţită și pătrunzătoare. 

Fata lui era sculptată ca în. Marmură, iar când se înfuria i se 
contractau mușchii ca valurile furioase ale mării. 

Danton era singur în odaie. 

El căzuse pe un scaun, epuizat de o lungă cuvântare pe care 
tocmai o ţinuse în Convenţie. 

Marele tribun simţea că nu mai putea împăca spiritele și că nu 
le. Mai putea ţine sub dominaţia sa. 

Deși se recunoștea mereu supremaţia lui, ici și colo se 
arătaseră câţiva nemulţumiţi care nu mai voiau să se supună lui 
Danton pentru superioritatea lui intelectuală, ba chiar îl urau din 
această pricină. 

In special, Robespierre, tovarășul de odinioară și partizanul 
entuziast al lui Danton intrase în rândul dușmanilor marelui 
tribun. 

Azi Danton avusese o luptă oratorică aprinsă cu adversarii lui. 

Deodată cineva bătu la ușă. 

Danton se ridică repede. 

— Intră, strigă tribunul. 

În același timp fruntea i se încreţi. 

Cine putea veni să-l întrerupă în mijlocul gândurilor lui? 

Danton rămase uimit când ușa se deschise și o femeie tânără 
și frumoasă intră la dânsul, dușmanul declarat al femeilor. 

Danton încreţi fruntea și se uită mai multe secunde tăcând la 
aceea care intrase. 

Danton cercetă figura prinţesei Adella. 

El trebui să recunoască în gând că nu văzuse niciodată o față 
așa de frumoasă și atrăgătoare. 


— Ce doriţi, cetăţeană? începu în sfârșit Danton. Ce doriţi de 
la mine? Cine sunteţi și ce voiți? 

Adella făcu un pas către Danton. 

— Cine sunt și ce vreau? zise ea, accentuând fiecare vorbă. 
Vei afla imediat cetățene Danton. Sunt Adella de Barry, fiica 
celui ce-a fost ducele de Barry. Dar sunt cunoscută și sub 
numele de Eugenia Webb, Am fost prietena scumpului Du mi 
tale Marat. 

Efectul asupra lui Danton a fost enorm. 

— Vasăzică ești o aristocrată, o dușmană a statului! strigă 
marele patriot. Ştii că vorbele tale sunt de ajuns pentru a te 
duce la eșafod? 

Dar surâsul triumfător nu dispăru de pe faţa frumoasei femei. 

— Știu bine că ajunge să deschizi ușa pentru a chema paznicii 
și a mă preda, zise Adella cu mândrie, dar totuși cu o ușoară 
nuanţă de lingușire în voce. Dar aș fi îndrăznit eu să vin la 
Dumneata dacă eram într-adevăr o dușmancă a republicii? 

— Eşti fiica unui aristocrat și as ta ajunge, zise mânios 
tribunul. 

Privirile mândrei femei căutară ochii tribunului. 

Astfel, se priviră mai multe secunde. 

Apoi Danton ridică mina ameninţător și voi să o dea la o parte 
pe prinţesă. 

— Dă-te la o parte! strigă el aspru. 

— Nu, rămân! mai întii trebuie să mă asculţi, zise cu hotărâre 
prinţesa. 

Tribunul bătu din picior cu violenţă. 

— Și dacă nu vreau? strigă el cu o voce sălbatică. 

— Taci, se rugă ea, căci am venit să-ţi predau dușmanii. Vrei 
să scapi o răzbunare desăvârșită? 

Danton nu putea răspunde. 

Dar și Adella se uită acum la dânsul, Danton o privi ferm. 

— Ce vreţi? strigă gardiștilor care intraseră atrași fiind de 
strigătele lui. Să nu mai veniţi niciodată până nu vă voi chema 
eu! 

Un surâs de triumf apăru pe buzei Adellei. 

Capitolul 172 PRINTESA „ROȘIE” 

Adella se întoarse către tribun. 

Acesta își încrucișa braţele și o privi fix. 

— Acum vorbește! porunci Danton cu vocea lui tunătoare. 


Ascult. Îţi acord doar cinci minute, aristocrate! 

— Bine! zise indiferentă Adella. Văd bine că grațiile femeiești 
n-au niciun efet asupra Dumitale. Ești într-adevăr așa de barbar 
cum spune lumea. 

Danton râse amar. 

— Poate că ai dreptate, zise el. Nicio femeie nu va putea 
subjuga vreodată inima lui Danton. Eu am o singură iubire, și 
aceasta este pentru onoarea, mărirea și norocul Franţei! 

El ridică fruntea. Privirea lui străluci. 

Dar îndată își reluă înfățișarea lui severă. 

— Vorbește! zise el aruncând o privire asupra ornicului din 
odaie. Mai ai patru minute. Vorbește cât mai e timp! 

— Ei bine! începu Adella, apropiindu-se cu familiaritate de 
Danton, fără a lua în seamă fruntea lui încreţită. Ce crezi despre 
acuzatorul public Fouquier Tinville! 

Danton o privi cu ochii mari. 

— Începi tocmai bine cu adevăratul pungaș, zise el sobru. Şi 
ăsta-i unul care are republica mereu în gură și nimic în inimă, 
unul din acei câini care își urmăresc numai interesele lor. Ah, 
cum aș vrea să pot zdrobi aceste canalii și să dovedesc mișelia 
lor. As simţi o adevărată voluptate să-i nimicesc. 

Danton bătu din picior. 

Pieptul lui se ridică zgomotos. 

— Ei bine, cetăţene Danton, eu sunt în stare să vi-l predau pe 
acest Fouquier. Zise Adella. 

— Spui adevărul? strigă Danton. 

— judecă dumneata singur, răspunse prințesa. Fouquier nu 
este numai acuzator public ia comitetul binelui public, nu. El mai 
are o altă funcţie înaltă. El este șeful așa numitei confrăţii de 
sânge, o bandă de excroci, de tâlhari nerușinaţi care își au locul 
de întâlnire în castelul de plăcere de odinioară, al nefericitului 
meu tată. Acolo primea acuzatorul public încă pe vremea când 
trăia regele, pe demnitarii fostei curți regale. El era în tratative 
cu partida regalistă care urmărea să-l pună din nou pe tron pe 
Ludovic al XVI-lea. Pe urmă avea de gând bineînţeles să joace 
ca prim ministru rolul unui nou Richelieu. 

Ochii lui Danton fulgerau de mânie. 

El o privi ţintă pe Adella. 

— Poţi să dovedești asta, cetățeană? întrebă tribunul cu o 
voce răguşită. Ciudat! Aceleași vorbe mi le-a spus de curând 


Enric Sanson în faţa comitetului binelui public. 

Ochii prinţesei străluciră. 

— Enric Sanson! strigă ea. Da. Şi ăsta este unul dintre aceia 
care sunt nemulţumiţi cu republica. 

Danton dădu din cap. . 

— Nu-mi spui nimic nou, răspunse el. Il cunosc bine pe călău. 
El ne urăște în ascuns și-și face slujba mai mult în silă. Dar să se 
păzească de noi! 

— Ei bine, și pe dânsul am să vi-l predau, răspunse prințesa 
pe când răzbunarea și răutatea străluceau în ochii ei. Ah, va fi o 
plăcere pentru mine să văd curgând sângele lui. 

— Se pare că nu-l prea iubești, zise Danton cu un surâs crud. 

— Nu, într-adevăr!. Strigă prinţesa. Vocea ei devenea 
sălbatică. Nu se mai putea stăpâni. 

— Il urăsc mai mult decât urăsc moartea. 

— Probabil pentru ca să-l pierzi ai venit la mine? întrebă 
Danton cu indiferenţă. 

— Ai ghicit, răspunse Adella. Da, mi-am primejduit și viaţa 
pentru asta. Sau voi triumfa, sau dacă nu, prefer să mor mi ine 
pe eșafod. 

— Mai bănuiești de a fi un iau republican și pe vreun alt 
membru al Convenţiei? începu iar Danton. Mai ai dovezi în 
mână? 

Prinţesa dădu din cap. 

Pentru azi ajung aceștia, zise ea cu o privire hoţească. Dar în 
curând. Chiar pește câteva zile îţi pot aduce dovezi 
neîndoielnice, cetățene Danton! Trădători ai porului sânt şi 
lacob Hubert, Carol Philip Rosen, secretarul general al armatei 
revoluţionare, comisarul executiv Franz Monero, secretarul 
general de la ministerul ele război Nicola Vincent şi alții. 

Danton holbă ochii. O iritaţie grozavă pusese stăpânire pe 
dânsul. 

— Ah Ah! Ce trebuie, să aud? Zise tribunul. Ai adus acuze 
acestor bărbaţi? Ei bine, ai ghicit, aceștia tocmai nu sânt 
prietenii mei. 

Făcu câţiva pași prin odaie. 

Apoi opri în faţa prinţesei și o privi ţintă. 

— Ce am spus pot să dovedesc, zise prințesa după o pauză. 
Vrei să asculţi dovezile cetățene Danton? 

— Ducă virau? exclamă Danton cu o voce crudă. El strânse 


pumnul. 

— Vai de ei!. Scrâşni el plin de furie. 

Apoi se apropie iar de Adella. 

— La spune-mi atotștiutoare, murmură tribunul, nu poţi să îi 
cumva o piedică cu dovezile tale Unui prieten al meu? Hai? Cum 
stă Maximilian Robespierre? 

Prinţesa stătea liniștită. 

— Poate că voi fi în stare să te servesc și cu ăsta dacă-mi lași 
mai multă vreme, cetățene Danton, răspunse Adella. 

— Ciudat, ciudat, zise el încet, o femeie cu atâta curaj și 
hotărâre să se arunce în peștera leului. 

El o privi pe Adella. 

Ea părea anu fi auzit vorbele lui. 

Danton se opri iar în faţa ei. 

— De ce vii la mine, femeie răzbunătoare? strigă el plin de 
minie. Nu ştii că ei sânt renumit când e vorba să-mi nimicesc 
adversarii? Și tu ca aristocrată, ești de asemenea adversara 
mea. 

— Dumneata nu ești numai tribun, ci încă și mai mult, ești om 
de stat! răspunse prințesa. Diplomaţii însă trebuie să fie oameni 
cu care să se poată trata. Vă dau material preţios și cer o 
răsplată pentru asta. 

— Și care este această răsplată? întrebă Danton. Prinţesa 
ridică din umeri. 

— Cer libertatea și siguranța mea și capul lui Enric Sanson. 
Călăul din Paris. 

— Bine! zise Danton. Primesc condiţiile și cer să-mi dai 
dovezi. Cât timp îţi trebuie pentru astă? 

Adella se gândi un moment. 

— Ți le voi aduce peste trei zile, răspunse ea. 

Danton dădu din cap mulțumit. 

— Atunci poţi să pleci liberă și neatinsă, zise el venind foarte 
aproape de dânsa. Dar să știi că din acest moment, spionii mei 
vor fi mereu lângă dumneata. Păzește-te deci cetăţeană și nu te 
juca cu George Danton. 

Adella a vrut să-i răspundă ceva dar Danton întinse mina spre 
ușă poruncitor. 

— Du-te! zise el. Am pierdut deja prea mult timp cu 
dumneata. Peste trei zile te aștept. 

Adella se înclină și ieși surâzând. 


Danton apucă repede de un mâner și sună. 

Un bărbat mic și cocoșat intră în odaie și se plecă umilit în 
faţa lui Danton. 

— Ascultă Ștefan, zise Danton bătându-l familiar pe umăr. Ai 
văzut-o pe tânăra femeie care tocmai a plecat de la mine? 

Ştefan. Răspunse afirmativ. 

— Vreau să fie spionată! zise acesta către secretarul lui. Cu 
niciun chip nu trebuie să i se piardă urma. Ai înţeles? 

Secretarul se înclină. 

— Lasă-mă singur, porunci Danton. 

Secretarul ieși imediat. Danton se apropie de fereastră. 

Adella de Barry tocmai trecea strada. 

Danton privi după dânsa. 

— Frumoasă drăcoaică, nimic mai mult, murmură el, dar pare 
că providenţa a vrut ca ea să vină tocmai la mine. Acum să 
dovedească ce a susţinut și va fi binevenită. De altfel în Franţa 
se prezintă acum un rol superb pentru o femeie răzbunătoare, 
cuminte și frumoasă. 

El se opri și o privi ca pierdut în visări pe prinţesa care se 
îndepărta. 

Capitolul 173 SECRETARUL CEL GHEBOS 

Un surâs triumfător flutură pe buzele Adellei. 

Adella trăsese acum la alt hotel, așa că nu se temea că va fi 
recunoscută. Ea părea acum sigură de răzbunarea ei. 

Abia ajunse la hotel că și porunci un prânz bun şi-l mâncă cu o 
deosebită poftă. 

Ea nu-și strică buna dispoziţie nici când apropiindu-se de 
fereastră văzu un om mititel care se plimba ca din întâmplare în 
sus și în jos pe trotuarul opus. 

Adella își aduse aminte că-l mai văzuse o dată pe acest om. 

Și lucru ciudat! Când Adella se pregătea să se culce observă 
că omul acela se mai afla încă în faţa hotelului. 

Părea că avea o adevărată patimă pentru promenade. Adella 
se culcă. 

A doua zi de dimineaţă ea se apropie de fereastră îndată ce 
se deșteptă. 

Necunoscutul se plimba deja prin faţa hotelului. 

Și când Adella ieși din hotel, micul bărbat o urmă. 

Dar asta n-o supără pe Adella. Din contră! 

Un surâs triumfător îi flutură pe buze. Răutatea și plăcerea 


răzbunării îi străluceau în privire. 

„Mi-am atins scopul! Gândi prinţesa. Enric Sanson păzește-te! 
Capul îţi este în primejdie! Ai executat mulţi oameni, acum îţi va 
veni și ţie rândul, ultima ta privire disperată va cădea pe faţa 
mea.” 

A doua zi prințesa veni iar la Danton. 

Acesta trebuia să fie foarte satisfăcut de conversaţia cu 
dânsa, căci se întâmplă ceva deosebit. Danton, puritanul, se 
încuie pentru multă vreme cu frumoasa prințesă. 

Da r ce-i drept nu vorbe de iubire se schimbau între ei. 
Danton privi mult timp niște acte pe care le avea în faţă. 

Aceste acte erau scrise de prinţesă. Erau raporturi exacte 
despre convorbirile care avuseseră loc în camerele subterane 
ale castelului de Barry între reprezentanţii partidei regaliste și 
reprezentanții frăţiei de sânge. 

Ochii lui Danton fulgerară de mai multe ori în cursul acestei 
convorbiri. 

Pe urmă apucă mâna prinţesei și o strânse cu căldură. 

— Mă îndatorezi, cetățeană, și-ţi promit că-ţi voi îndeplini cele 
două condiţii cât voi putea de repede, zise Danton cu căldură. 

— Vasăzică va cădea capul călăului? întrebă curioasă Adella. 

— Da, în curând, zise Danton, dar încă n-avem dovezi 
împotriva lui. Trebuie să-mi mai dai. Dovezi, înţelegi aristocrate? 

— Nu-mi va fi greu! îl asigură prinţesa. 

în aceiași zi Adella de Barry plecă la castelul ei. Era 
bineînţeles urmărită de secretarul lui Danton. Adella îl purtă pe 
însoţitorul ei pe drumuri false ceasuri întregi, până intră în 
curtea castelului de Barry Apoi deodată prinţesa dispăruse. Ea 
intrase prin grota din stâncă în coridorul subteran care o ducea 
spre boitele ascunse ale castelului Barry. 

Micul secretar al lui Danton umblă disperat prin parcul de 
Barry căutând-o în zadar pe prinţesă. 

Apoi se întoarse rușinat la Paris. 

Capitelul 174 CONDAMNAREA LUI LILI 

Decretul împotriva suspecţilor bântuia Franţa. 

Judecătorul de instrucţie o anunţase pe Lili că va veni în 
curând în faţa judecății. 

Totuși această veste care altădată ar fi înspăimântat-o, acum 
îi dădu curaj. 

Tânăra fată nu mai rezista. Puteau s-o condamne judecătorii, 


tot era mai bine decât să lâncezească în închisoare. 

Păzitoarele din închisori fuseseră înlocuite cu iacobini care-i 
insultau și îi brutalizau pe condamnaţi. 

Lili nu putea răspunde un singur cuvânt la toate insultele. 

Lili număra zilele și ceasurile pe care le mai avei până la 
judecată. 

în sfârșit ziua judecății veni. 

Lili sperase în zadar că-l va mai vedea vreodată pe Sanson. Ea 
nu putea să știe că iubitul ei încercase toate mijloacele pentru a 
ajunge la dânsa. 

În fiecare dimineaţă veneau gardiștii municipali și duceau pe 
nenorocite la Conciergerie, unde după o noapte de veghere erau 
duse în faţa tribunalului revoluţionai pentru a merge peste 
câteva ceasuri la eșafod. 

Abia la Conciergerie începea slujba sângeroasă a lui Sanson. 
R în celelalte închisori n-avea ce căuta. 

Lili nu știa ce să creadă de tăcerea iubitului ei de la care nu 
primea nicio veste. 

Și totuși călăul mituise mai mulţi păzitori la Salpetriere, dar 
nu știa că aceștia luau banii și ascundeau scrisorile. 

Danton, tribunul, începuse deja cu lucrarea de nimicire 
împotriva lui Enric Sanson. Păzitorii de la Salpetriere erau cu 
toţii creaturile oarbe ale lui Danton. 

Ei dădeau tribunului toate scrisorile călăului. 

Astfel, părăsită de toată lumea, Lili apăru în faţa judecății. 

| se dăduse un apărător, dar acesta o văzu la judecată pentru 
întâia oară și nu cunoștea cazul ei decât din auzite. 

De aceea el roși când tânăra fată îl întrebă dacă credea că 
dânsa ar putea să scape. 

Văzând faţa nevinovată a copilei îi păru rău că nu studiase 
cazul. 

Dar acum era prea târziu. 

Cele câteva bănci din sală erau goale. 

Se vorbise de omorul de la operă, dar acum această crimă era 
deja uitată. 

Enric Sanson era printre martori. 

El se așezase pe banca din față. Era o revedere dureroasă 
pentru amândoi. 

Nu puteau vorbi, nici măcar nu puteau să-și strângă mâna 
deși numai o bancă de lemn îi despărțea. 


Gardiștii municipali stăteau în jurul băncii acuzaților și 
împiedicau orice contact. 

Orfelia voise să asiste și dânsa ia judecată. 

Enric o convinsese să rămână acasă. Era el însuși prea 
îndurerat pentru a putea privi faţa surorii sale. 

Judecata începu. Mai întâi au fost trași la sorți judecătorii. 

Nici acuzatorul public, un am binevoitor de altfel, care nu 
amintea prin nimic pe mizerabilul Fouquier Tinville, nici 
apărătorul lui Lili nu protestară împotriva vreunuia din cei aleși. 

Martorii fuseseră chemaţi în sală. Toţi martorii aduceau fără 
voie dovezi pentru vinovăția lui Lili. 

Tânăra fată mărturisi că fusese în loja englezoaicei. De 
asemenea ea mărturisi că părăsise loja foarte iritată, dar totuși 
ea jură cu lacrimi în ochi că era nevinovată. 

Niciodată, zicea ea, nu s-a atins măcar de englezoaică. 

Pe feţele juraţilor se vedea că nu credeau ceea ce spunea Lili. 
Lucru ușor de înţeles... dovezile împotriva ei erau prea 
zdrobitoare. 

La aceasta mai contribui faptul că servitorul lojei susţinea 
acum că Lili fusese ultima dintre cele trei măști. 

în astfel de împrejurări nu se dădu importanţă celor spuse de 
avocat. Președintele susținea că era de ajuns mărturisirea lui Lili 
că fusese în loja englezoaicei. 

— Acuzată, zise el către Lili, cu o voce părintească. 

Vezi că e de prisos să minţi! Nu cred că ai vrut să o omori pe 
Eugenia Webb. Ce motiv aveai? Te-ai certat cu nenorocita. In 
culmea mâniei ai lovit-o cu pumnalul care după cum s-a dovedit 
este al Dumitale. 

Enric Sanson scoase un suspin. 

Cum ar fi vrut să nege aceasta. Darnu putea. 

El însuși îi dăruise lui Lili pumnalul otrăvit. 

— De aceea, spune, te rog, adevărul, acuzată. Nu abuza de 
bunăvoința judecătorilor care vor să țină seamă de tinereţea și 
noastră şi a dumitale de mai înainte. Nu ne sili cu încăpăţânarea 
Dumitale să întrebuinţăm toată asprimea legii. 

Dar Lili ridică mâinile. 

— Jur pe Dumnezeu Atotputernicul că sunt nevinovată! 
murmură ea disperată. Nu știu nimic de omorul făptuit. Am 
suferit deja mult timp pentru o crimă pe care n-am făcut-o. Ah, 
Domnii mei, aveţi milă de mine J Daţi-mi înapoi libertatea și 


cinstea! 

Enric Sanson nu se mai putu stăpâni. 

E| se ridică imediat. 

— Cetăţene președinte, zise el, am și eu de spus ceva care va 
avea o mare influenţă asupra soartei acelei nenorocite. 

Toată lumea rămase uimită. Președintele vorbi ceva cu 
acuzatorul public. 

Apoi i se dădu cuvântul lui Enric Sanson. 

Acum el începu să istorisească întâmplările lui cu Adella de 
Barry. Nu se sfii să spună că. Numai ura acelei femei o adusese 
pe Lili pe banca acuzaților. Descrise apoi întâmplările nocturne 
de la morgă și rugă să se dezgroape mormântul englezoaicei 
pentru a se constata că e gol. 

Enric Sanson vorbise cu durere și sinceritate. 

Dar cuvintele lui nu avură niciun efect. Acuzatorul public se 
ridică. 

— Am ascultat povestea cetățeanului călău! zise el cu 
răceală. Nu uitaţi, cetăţeni jurați că acuzata este logodnica 
meșterului Sanson. Pe acesta îl consider un om de onoare. Dar 
nu pot să nu bănuiesc că a inventat povestea pentru a-și scăpa 
iubita. Să presupunem că mormântul Eugeniei Webb este într- 
adevăr gol. Ce dovedește asta? Că moarta a fost dezgropată 
chiar de călău sau de altcineva. În orice caz e dovedit pe cale 
medicală că Eugenia Webb este moartă, că a fost omorâtă de 
pumnalul acuzatei care mărturisește ea însăși că a fost în loja 
de la operă. Nu vă rămâne deci decât s-o declaraţi vinovată. 

— Se va omori o nevinovată, strigă Enric Sanson sărind în sus. 

Aruncă o privire disperată asupra logodnicei sale care stătea 
palidă și resemnată pe banca acuzaților. 

Președintele îi făcu semn să tacă. 

Numai Lili îi mulţumi cu privirea. 

Juraţii se retraseră să delibereze. 

În curând veniră înapoi și declarară că Lili Miranda era 
vinovată de a fi omorât pe englezoaica Eugenia Webb într-un 
acces de mânie și fără premeditare. 

Enric Sanson scoase un strigăt de groază și durere. Lili 
aștepta. 

După o scurtă deliberare, președintele declară că Lili Miranda 
era condamnată la cinci ani închisoare. 

Tânăra fată tresări și. Aruncă o privire disperată lui Enric 


Sanson. Acum înţelegea ce nenorocire o lovise. 

Sanson scoase un strigăt. El sări la logodnica lui și o cuprinse 
în braţe. 

— O Lili! strigă el plin de durere. Sper că Dumnezeul 
atotputernic din cer va face ca toate să se sfârşească cu bine. 

Lili nu putea vorbi. Şiroaie de lacrimi îi curgeau din ochi. 

Păzitorii vroiau să-i despartă, dar președintele îi opri. 

Mișcat de disperarea călăului, el îi permise acestuia să aibă o 
convorbire cu logodnica, lui. 

Numai un singur păzitor rămase în odaia în care coi doi 
puteau să stea de vorbă. 

— Curaj, iubită! zise Enric, eu timpul se vor rezolva toate. Ești 
condamnată dar judecătorii s-au înșelat. Acum îmi rămâne mie 
datoria să dovedesc că ești nevinovată! 

— Ah, Enric! suspină tânăra fată, ce trist mi se arată viitorul. 
Acuma va trebui să stau cinci ani în închisoare, dispreţuită de 
toată lumea ca o criminală! 

— Să zică lumea ce-o vrea despre tine, răspunse călăul, eu 
știu că ești nevinovată și o voi dovedi! 

Buzele celor doi se împreunară într-un sărut suprem. 

Capitolul 175 SOSIREA ÎN ÎNCHISOARE 

Astfel, soarta nefericitei Lili era hotărâtă. 

La drept vorbind ar fi putut fi condamnată la moarte, și era o 
fericire că juraţii fuseseră înduioșaţi de figura ei nevinovată. 

Dar oricum pentru Enric Sanson pedeapsa era groaznică. 
Când se despărți de logodnica lui se simţi zdrobit. 

— Cum, își zicea el în drumul spre casă, e posibil ca 
Dumnezeu să permită o astfel de nelegiuire? 

Dar o singură privire aruncată pe stradă îi arătă că în Franţa 
erau acum posibile lucruri mult mai grave. 

Orfelia află cu groază de condamnarea lui Lili. Sora călăului îl 
cuprinse cu dragoste căutând să-l mângâie. 

— Mulţumește lui Dumnezeu că cel puţin nenorocirea cea mai 
groaznică s-a înlăturat de pe capul lui Lili! murmură sora 
călăului. 

Acum cel puţin putea spera că nevinovăția lui Lili va putea fi 
dovedită cumva. 

Enric Sanson râse cu amărăciune. 

Aproape cu violenţă îşi respinse sora. 

— Aș vrea să am credinţă ta copilărească, zise ei cu o voce 


dură, dar în pieptul meu totul e pustiu și mort! Ah, dragă soră, 
multe nedreptăţi se fac acum în frumoasa Franţă. Străzile sunt 
pline de sânge nevinovat, cum vi ei ca cerul să protejeze o 
sărmană fată? 

Orfelia îl îmbrăţișa din nou. 

— Nu te îndoi de puterea cerului, frate! murmură tânăra fată, 
te-a protejat deja de multe ori în mod minunat. 

— Nu, nu! o întrerupse călăul, smulgându-se blând din braţele 
ei și ridicând capul cu mândrie, cu hotărâre. Va trebui de astă- 
dată să o ajut eu singur pe Lili, zise el. Să aflu în ce închisoare 
este. Probabil că va fi dusă în provincie unde închisorile nu sunt 
așa de pline, și apoi, apoi... 

El se întrerupse gânditor. 

Fruntea i se încreți. Ochii îi străluciră. 

Orfelia îl privi neliniștită. 

— Enric, ce vrei să faci? bâigui tânăra fată, gândește-te că 
ești singurul meu sprijin pe lume. Nu te arunca din nou în 
primejdie. Promite-mi, Enric! Dumnezeule. De câte ori a trebuit 
să tremur pentru viaţa ta. 

Enric o privi adânc mișcat. 

— Dragă soră, știu bine, că ţi-am făcut multe supărări, 
murmură călăul sărutând-o pe frunte. Dar fii liniștită, încă nu 
știu nici eu ce-am să întreprind pentru salvarea lui Lili. Îndată ce 
voi afla unde au dus-o pe Lili îţi voi spune. Mă voi sfătui cu tine 
ce să fac. Știu că nu o iubești pe Lili tot atât cât o iubesc și eu. 

Faţa Orfeliei se însenină. Ea surâse fratelui ei. 

— Asta a fost o vorbă bună Enric, zise tânăra fată. Crede-mă, 
Dumnezeu mai trăiește. De multe ori te-a apărat de nenorociri. 

Enric Sanson nu răspunse. 

Nu voia sa o întristeze pe sora lui, dar el abia dacă mai putea 
crede în amestecul providenţei în afacerile oamenilor. 

Călăul deveni pentru o perioadă de timp taciturn. 

La câteva zile după. Condamnare, Lili Mirând a fusese 
transportată din Paris într-o altă închisoare împreună cu alţi 
condamnaţi. 

Propriu zis nu era o închisoare clădirea de pe vârful unui 
munte în care fusese dusă Lili. Chiar și în provincie închisorile 
erau pline de condamnaţi politici. 

Fosta mânăstire a Câmpului Sfânt era un castel medieval care 
se ridica pe vârful unui munte. 


Deja de la începutul revoluţiei, mânăstirea fusese părăsită de 
către călugărițele din ordinul Sfântului Vincențiu. 

Această mânăstire era foarte izolată și nu putuse fi aranjată 
pentru primirea condamnaților politici. 

De aceea erau acolo nebuni și femei osândite pentru crime. 

Era o seară frumoasă de mai, când Lili Miranda ajunse la 
mânăstire. 

în timpul călătoriei, Lili stătuse retrasă. 

Mulțumită lui Enric Sanson care avea mare influență asupra 
funcţionarilor, Lili fusese tot timpul bine tratată de aceștia. 

Pe când ceilalţi prizonieri erau legaţi cu lanţuri unii de alţii, Lili 
umblase liberă printre gardiști. 

Tânăra fată căpătase chiar și un pat mai bun decât celelalte 
tovarășe ale ei. 

La intrarea în mânăstire Lili se despărţi plină de recunoștință 
de paznicii ei. 

Directorul închisorii îi primi pe prizonieri. 

Lili îl privi neliniștită pe bărbatul care trebuia să-i hotărască 
soarta. 

Era un bărbat în vârstă cu o faţă serioasă, dar blinda. 

El întrebă pe fiecare prizonieră cum se numește și pentru ce a 
fost pedepsită. 

Apoi aceste femei au fost predate paznicilor, care așteptau în 
curte, și duse fiecare la locul ei. 

în momentul când directorul se apropie de Lili, paznicul care 
însoţise cortegiul, îi predă acestuia o scrisoare. 

Directorul deschise scrisoarea și o citi cu atenţie. 

Apoi o privi pe Lili clătinând capul gânditor. 

— Apropie-te copilă! zise directorul. Mi se scrie aici că până la 
urmă ai jurat că ești nevinovată. Am cunoștință despre ceea ce 
s-a petrecut la operă. Am fost atunci la Paris și am luat parte la 
acea serbare. 

Lili se apropie de el roșind. Coborâse privirea, dar ţinuta ei 
mândră arăta că și condamnată, ea se simţea totuși nevinovată. 

— Ei, bine, nu vreau să mi te spovedești mie, zise directorul 
după o scurtă tăcere. Asta o vei încheia cu conștiința ta. In orice 
caz ești condamnată și-ţi vei ispăși pedeapsa. 

— Ah, dacă aș putea să-ţi fac o rugăminte, murmură Lili. 

— Vorbește fără sfială, ce este? zise directorul. 

— Ah, fii milos cu mine, nu mă lăsa împreună cu acele femei, 


murmură Lili. Sânt altfel decât ele. 

— Oricum intenţia mea nu era să te trimit în secţia femeiască, 
zise funcţionarul. Cum știi, avem aici de ani de zile mul ți 
nebuni. Aceștia au nevoie de îngrijitoare blânde și energice. Ei 
bine una din îngrijitoarele noastre a murit. Vrei să iei acest post? 

Ochii lui Lili străluciră de bucurie. 

— Ah. Cât îţi sunt de recunoscătoare, nicio muncă nu va fi 
prea grea pentru mine. De dimineaţă până seara voi lucra 
neobosită. 

Directorul o privi cu bunăvoință. 

— Ei bine, cred că noi doi o să ne înţelegem bine, zise 
funcţionarul. Vasăzică, de mâine îţi iei slujba în primire. 
Nevastă-mea te va introduce. Oricum vei locui în casa noastră. 
În orele libere o vei ajuta în gospodărie pe nevasta mea. 

— Cu plăcere, cu plăcere, șopti Lili care abia putea înţelege 
această neașteptată întorsătură fericită în soarta ei. 

Directorul îi făcu semn să-l urmeze. 

Ea trecu printr-un șir de coridoare până ajunse în interiorul 
mânăstirii. 

Era deja seară. 

Directorul deschise o ușă și Lili intră într-o grădină bine 
îngrijită, care-i aminti de casa și grădina părintească unde 
petrecuse atâtea ceasuri fericite. 

Capitolul 176 O NOUA CASA PĂRINTEASCA 

Lili era așa de emoţionată incit își acoperi faţa cu mâinile și 
începu să plângă încet. 

Directorul bănuia desigur pricina acestei emoţii. 

El închise poarta, o luă de mină și o duse prin grădină. 

Dincolo de grădină era o casă mare și frumoasă. 

— Acolo este casa mea, acolo vei locui, Lili Miranda, zise 
directorul blând. 

Lili credea că visează. 

Ea urcă scările și se pomeni într-o cameră mare și bine 
luminată în care niște copii se jucau. 

O femeie înaltă cu o faţă prietenoasă le ieși în întâmpinare. 

Lili auzi ca prin vis explicaţiile pe care bătrânul le dădu 
nevestei sale. 

Apoi se simţi apucată de mâini și silită să privească în ochii 
bunei femei. 

Ea nu se mai putu stăpâni și începu să plângă. 


| se păru că nu mai era prizonieră și că-și găsise o nouă casă 
părintească. 

— Bărbatul meu mi-a povestit totul, zise femeia. Nici eu, 
copila mea, nu vreau să te spovedești, am văzut în ochii tăi 
albaștri și limpezi că ești nevinovată. Dacă. Vrei să mă ajuţi o 
să-ţi fiu recunoscătoare. De altfel mâine îţi voi arăta ce trebuie 
să faci. 

— Îți mulţumesc, de o mie de ori, suspină tânăra fală. Eram 
așa de nenorocită și acum sunt ca în rai. Ah Doamne.! E mai 
mult decât am meritat! 

Seara trecu repede. 

Lili mâncă cu copiii. Se simţea fericită. 

Abia după ce copiii se culcaseră și Lili îi ajutase să se 
dezbrace, ea fu dusă de nevasta directorului în camera ei. 

Camera era mică, dar curată. Directoarea plecă fără să încuie 
ușa. Lili era liberă, nu prizonieră. 

Ah, cât de fericită o făcea acest sentiment. 

Lili îngenunche în faţa icoanei și se rugă mult timp. 

Capitolul 177 VAPORUL AERIAN 

Lili își începu munca. 

Bunăvoinţa directorului și a nevestei sale, față de Lili, era 
nemăsurată. 

Din ce în ce mai mult aceștia căpătaseră convingerea că Lili 
era nevinovată. 

Nevasta directorului o trata pe Lili ca pe o fiică a ei. Lili se 
interesa mult și de nebunii pe care îi avea sub pază. Mai toţi 
erau inofensivi. 

Ea trebuia să curețe celulele, să le aducă apă și mâncare. 

Intr-un cuvânt, toată ziua avea de lucru. 

în scurt timp căpătase o adevărată simpatie pentru unii dintre 
nebuni, și căuta pe cât putea să le îmbunătăţească soarta. 

în special un bărbat bătrân, care i se părea lui Lili un sfânt din 
legendă, avea toată simpatia ei. 

Bătrânul avea barba și părul alb, niște ochi vioi care nu arătau 
deloc că ar fi nebun. 

Vocea bătrânului era de asemenea foarte simpatică și 
totdeauna când cerea câte ceva era de o politeţe ieșită din 
comun. 

Montgolfier, așa se numea bătrânul, părea a se fi atașat și el 
foarte tare de Lili. 


Lili îi povesti directoarei despre nebunii pe care-i avea în 
îngrijire. 

— Da, bătrânul Montgolfier este un om foarte de treabă și 
este inofensiv după câte îmi dau eu seama, zise femeia. E închis 
deja de foarte mult timp. Se zice că a plictisit odinioară curtea 
regală cu niște descoperiri pe care vroia să le experimenteze 
numaidecât. Din acest motiv a fost închis în casa de nebuni. 
Acum ar fi o cruzime să i se redea libertatea care oricum nu-i 
mai poate servi la nimic! De aceea bărbatul meu s-a gândit că e 
mai bine să-și sfârșească zilele aici fără griji. 

După aceste detalii, interesul lui Lili pentru acest bătrân 
crescu și mai mult. 

Chiar de a doua zi, Lili cercetă cu foarte mare atenţie celula 
bătrânului. 

Montgolfier observă curiozitatea tinerei fete și-i făcu semn să 
se apropie. 

— Așa, dragă, te interesează ce vezi pe aici? 

Bătrânul arătă spre o masă mare pe care erau sfori, bucăţi de 
mătase, greutăţi și alte lucruri. 

— Ce sunt toate astea? întrebă tânăra fată. 

Bătrânul își luă o față misterioasă și se aplecă la urechea 
fetei. 

— Din astea o să iasă o mașină de zburat, zise Montgolfier. 

Lili privi mirată şi-l întrebă uimită. 

— O mașină de zburat? O mașină cu care vor zbura oamenii? 

Bătrânul afirmă dând din cap. 

— Desigur, zise el. N-ai auzit că în timpuri străvechi a existat 
un giuvaergiu care și-a făcut aripi? 

— Ah, ce spui? zise Lili privindu-l uimită pe bătrânul care nu 
arăta deloc a fi maniac. A fost în vechime un bărbat care știa să 
zboare? 

Montgolfier clătină misterios din cap. 

— Da, acel meșter și-a făcut aripi pentru el și pentru fiul său, 
și le-a lipit cu ceară. Apoi s-au ridicat în aer. Insă fiul a zburat 
prea aproape de soare, ceara s-a topit și nenorocitul a căzut 
frângându-și oasele. 

— Ah, îngrozitor! strigă Lili. Și dumneata vrei să faci o mașină 
de zburat? Dar nu văd ceară, văd numai mătase, sfori, sârme... 

— St! Nu vorbi așa de tare, nu-mi trăda secretul! Murmură 
Montgolfier misterios. 


El o luă de mână pe Lili și-i arătă toate lucrurile de pe masă. 

— Sunt aproape de ţintă? murmură Montgolfier. Vezi copilă, 
mai piuit de o viaţă omenească mi-a trebuit să pregătesc toate 
astea. 

El suspină adânc. 

— Mult timp înainte ca tu să te fi născut, aveam deja planul 
gata în minte. Din nefericire m-am adresat curții regale cerând 
mijloace pentru a-mi pune planul în aplicaţie. Dar vai, nu m-au 
înţeles și m-au închis în casa de nebuni. Nu totdeauna am dus-o 
așa de bine ca aici, adăugă el cu durere. M-au închis într-o 
celulă umedă, întunecoasă, sinistră, în care am petrecut ani de 
zile. Și asta pentru că am vrut să fac un bine omenirii. 

Bătrânul se liniști după câteva minute. 

Lili se dăduse câţiva pași înapoi. Să fi avut dreptate lumea să 
zică de bătrân că e nebun? 

— Nu trebuie să te temi de mine, dragă copilă, urmă 
Montgolfier care ghicise gândurile lui Lili. Au vrut să mă scoată 
nebun, dar nu sunt. Cu stăruința unei furnici, lucrând an cu an, 
am căutat să-mi ajung scopul pe care-l aveam în minte. O 
mașină de zburat vreau să fac și e aproape gata. Dar nu semăna 
cu aripile păsărilor, ci va fi un balon de mătase plin cu aer. 
Dedesubt va fi legată cu frânghii un fel de barcă în care vor sta 
oamenii, care astfel vor putea călători prin aer. 

— Și o astfel de mașină vrei să construieşti din toate astea? 
întrebă fata arătând lucrurile de pe masă. 

— Nu te îndoi, zise el deodată aproape ameninţător. N-am 
trăit toată viaţa în zadar. Nu sunt nebun, deși de multe ori aș fi 
putut înnebuni când aproape de ţintă fiind, a trebuit să încetez 
din pricina lipsei de mijloace. 

Fața bătrânului trăda un entuziasm indescriptibil. 

— Uite, dragă copilă, tot ce vezi aici pe masă a trebuit să 
cumpăr făcând economii. 

— Dumnezeule, ce spui?! strigă Lili privindu-l uimită și plină 
de admiraţie pe bătrân. 

Un surâs mândru se arată pe faţa bătrânului care-și netezi 
barba lui albă. 

— Da copilă, zise apoi Montgolfier ridicând capul cu mândrie, 
pot spune că douăzeci și cinci de ani am flămânzit pentru a 
ajunge la scop. 

— Cum te compătimesc! strigă Lili apucând mâna bătrânului. 


— N-ai nevoie să mă compătimești copilă, n-am nevoie de 
milă. Oare nu e ceva frumos să-ţi jertfești viața pentru binele 
omenirii? Dacă voi reuși să-mi realizez descoperirea, se va face 
o adevărată revoluție în mijloacele de comunicaţie ale lumii. 
Poate că acum când o vreme nouă a venit, descoperirea mea va 
fi primită mai bine. 

— Da, dar nu pot pricepe cum ai să faci din toate astea... 

— Nu-i așa că nu mă trădezi? murmură el. E aproape gata. In 
curte, unde ne plimbăm, am văzut o albie mare care seamănă 
cu o barcă. Afară de asta știu cum am să-mi umplu balonul și 
într-o bună dimineaţă mă vei vedea pornind prin aer. 

Lili nu știa dacă trebuia să râdă sau să fie uimită. 

— Așa vasăzică, asta ai de gând! Ei bine, când o fi și-o fi, să 
mă iei și pe mine! 

— Desigur, cu plăcere! zise Montgolfier. Tu mi-ai devenit 
îndată simpatică, fiindcă nu te purtai cu mine urât cum s-au 
purtat celelalte îngrijitoare. O presimţire îmi spune că-ţi voi 
putea fi de folos. 

Lili nu mai avea timp să stea de vorbă cu simpaticul bătrân. 
Mai avea încă foarte mult de lucru. 

Montgolfier însă se apropie iar de masă și își continuă lucrul. 

Capitolul 178 ORDINUL MINISTRULUI DE JUSTIȚIE 

Fericirea lui Lili ar fi fost completă dacă ar fi primit ceva știri 
de la Enric Sanson sau de la sora lui. 

Dar nu primea nimic. 

Ea nu știa că niciuna din scrisorile pe care le trimetea 
Călăului, nu ajungeau până la dânsul. 

Influenţa lui Danton era enormă și nimeni nu îndrăznea să se 
opună poruncilor lui. 

Danton însă promisese prinţesei Adella de Barry, să-l piardă 
pe Sanson. 

De aceea, poruncise să i se raporteze tot ce făcea Călăul. 

De asemenea, el poruncise ca orice scrisori ale lui Sanson sau 
adresate lui, să-i fie aduse. 

Enric Sanson n-avea idee de această poruncă. 

Astfel, cu cât treceau săptămânile fără vești de la cei dragi, 
cu atât Lili devenea mai tristă, fără ca bunătatea protectorilor ei 
s-o poată mângâia. 

Din ce în ce mai mult ea fu cuprinsă de dorul de acasă. Obrajii 
ei deveniră mai palizi, mai transparenţi. Privirea devenise din 


nou stinsă. 

Bătrânul Montgolfier care devenise foarte bun prieten cu 
dânsa. Căuta în zadar s-o înveselească. 

— Ah, mie nu-mi lipsește nimic, răspundea Lili la întrebările 
bătrânului, sau mai bine, mie-mi lipsește totul! Eu sunt ca o 
pasăre și nu mă pot aclimatiza în alte împrejurări. Inima mea va 
aparține în veci, celor de care, cine știe pentru câtă vreme voi fi 
despărțită. 

El nu îndrăznea să întrebe pe director despre Enric Sanson. 

Dar auzea totdeauna cu groază, cum puternicii de ieri 
trebuiau să meargă azi la eșafod. 

Era foarte cu putinţă ca Enric, care cu trista lui slujbă pusese 
capăt la atâtea vieţi, să trebuiască să meargă în curând el însuși 
la eșafod. 

— Adeseori, Lili se scula plângând din somn. 

Apoi era chinuită de visuri groaznice, în care vedea capul 
iubitului sub cuțitul ghilotinei. 

Ah, dacă ar fi căpătat veste de la Enric Sanson! Lili nu 
înțelegea de ce Enric nu-i scria, sau nu venea. O uitase oare? 

Ea nu știa că scrisorile ei pline de dragoste erau citite de 
privirea rece a lui Danton și apoi aruncate la coș. 

De câtăva vreme, i se păru lui Lili, că feţele protectorilor ei 
deveniră mai sumbre. 

Din Paris, soseau scrisori pecetluite. Atunci, directorul 
devenea mai sumbru și se uita cu o faţă mișcată la tânăra fată, 
fără a spune un cuvânt. 

Ceasuri întregi, se sfătuia în secret directorul cu nevastă-sa, și 
când ieșeau din odaie păreau a fi plâns mult. 

Ce se întâmplase? 

Ah, Lili nu putea bănui ce hotărâri grozave se luau atunci în 
Paris. 

Din ce în ce mai mult era nevoie de închisori pentru 
condamnaţi politici. 

Directorul era în corespondenţă cu groaznicul ministru de 
justiţie, Danton. 

Guvernantul nu cerea nici mai mult, nici mai puţin de la 
director, decât să facă loc cu orice preţ, pentru condamnaţi. 

Într-o seară, după ce Lili culcase copiii, veni o scrisoare 
pecetluită de la ministrul de justiţie. 

Directorul stătea tocmai la masă cu nevastă-sa. 


Lili aduse o lampă. 

Abia citi câteva rânduri din scrisoare și directorul scoase un 
strigăt de spaimă. 

— Groaznic, groaznic! strigă el. Patria noastră a devenit o 
peșteră de bandiți. Sărmani prizonieri, ce veţi deveni! 

Când citi și directoarea scrisoarea, strigă și ea. 

— îngrozitor! Cum poate îndrăzni acest monstru de Danton. 

— Îndrăznește și mai mult! spuse directorul bătând din picior. 
Uite ce scrie: „Deoarece trebuie făcut loc numaidecât în 
închisoare și fiindcă directorii nu mai știu ce să facă cu 
prizonierii, îți comunic prin aceasta, că peste câteva zile voi 
trimite câteva baterii de cavalerie, cu ordinul de a împușca pur 
și simplu pe condamnaţi!” 

Lili se opri fără voie în prag, tremurând. 

Dumnezeule, ce primejdie îi ameninţă pe toţi! 

Se putea ca un ministru de justiţie să îndrăznească să 
împuște prizonieri fără apărare. 

Lili trebui să se ţină de ușă, pentru a nu cădea, astfel o 
emoţionase această știre neașteptată. 

— Îmi voi face datoria! zise directorul serios. Ce-i drept, e 
scris să te supui superiorilor. Dumnezeu mi-e martor, am făcut-o 
cât a fost cu putinţă! Dar să fac o astfel de baie de sânge, ar 
însemna să mă dezonorez pentru totdeauna. 

— Dumnezeule, ce vrei să faci? strigă nevastă-sa. 

— Am să-mi apăr prizonierii, răspunse demn și mândru 
directorul. Astfel de nebuni și criminali, nu mai pot fi superiorii 
mei. Mult timp, n-o să domnească ei!. Cu timpul vom câștiga 
totul. Deocamdată, mânăstirea e o adevărată cetate. Nu las 
soldaţii să intre, chiar de ar trebui să uzăm de violenţă. 

Nevasta directorului devenise palidă. 

— Bărbate, știi că îţi primejduiești cu asta viața ta și a 
noastră? murmură ea cu buzele tremurânde. 

— Dragă nevastă! răspunse directorul, îmbrăţișând-o cu 
dragoste, ai admite ca niște oameni fără apărare să fie omorâţi? 
N-am fi noi complici la omoruri mișelești? 

Lili se repezi la director, și-i sărută mina acoperind-o de 
lacrimi. 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori! zise tânăra fecioară, căzând 
în genunchi. 

— Îmi fac numai datoria! zise directorul gânditor și mângâind- 


o pe cap. Să dea Dumnezeu să n-ajungă lucrurile atât de 
departe. 

Fruntea i se încreţi de grijă și privirea îi era prevestitoare de 
lucruri rele. 

Capitolul 179 SFÂRȘITUL UNUI PRINŢ 

Măcelul din Paris continua. 

în fiecare zi. Alte victime erau duse la eșafod. 

în aceste zile de teroare trebui să urce eșafodul și o rudă a 
nefericitei case regale. 

Ducele de Orleans, tatăl lui Louis. Philipp de Orleans, cu care 
am făcut deja cunoștință în casa Călăului, urcă eșafodul. 

în zadar acest prinţ francez își schimbase numele cu numele 
simbolic de Egalitate. În zadar fusese laș și votase pentru 
moartea rudei sale Ludovic al XVI-lea pentru a-și scăpa viaţa. 

Guvernanţii republicii nu iertară rubedenia casei regale, și sub 
un pretext oarecare, fu arestat. 

Moartea lui era hotărâtă de mai înainte așa încât Fougtiier- 
Tinville nu-și dădu măcar osteneala să facă un act de acuzaţie. 

Louis-Philipp Egalitate se apără în faţa justiţiei, dovedind că 
acuzaţia era nefondată. 

Dar ce foloseau aceste vorbe unui bărbat care era disprețuit. 
De toată lumea și condamnat deja de atotputernicii zilei! El fu 
condamnat la moarte. 

în acest moment Louis Philipp care în timpul vieţii nu a fost 
curajos, se purtă ca un erou. 

El se întoarse surâzând către acuzatorul public. 

— Deoarece aţi hotărât de mai înainte să mă pierdeţi, jose el 
rece, ar fi trebuit să aduceţi cel puţin pretexte verosimile. Căci 
știu bine că nu credeţi în aceste crime pe care ziceţi că le-am 
comis. Mască ipocriziei nu vă stă bine, cu atât mai puţin 
dumitale cetățene Fouquier, care mă cunoști așa de bine și 
totuși mă condamni! Deoarece soarta mea e hotărâtă, vă rog 
cetăţeni juraţi, să nu mă lăsaţi să sufăr până mâine, ci să mă 
trimiteţi imediat la eșafod. 

Această dorinţă fu îndeplinită. 

Prinţul împreună cu alţi câţiva condamnaţi fu trimes la eșafod. 

Enric Sanson și tovarășii săi cu greu străbătură prin mulţime, 
care înjura și batjocorea pe celebrul condamnat. 

Prinţul stătea impasibil. Oare se caia că trădase pe unchiul 
lui? Se temea de moarte, de Dumnezeu? 


Nimeni nu putea să știe. 

Un general bătrân, anume Laroque, trebuia executat în 
același timp. Pe drum, acesta privise cu scârbă pe Ludovic 
Philipp. 

Acuma generalul, un partizan entuziast al lui Ludovic al XVI- 
lea. Fu chemat la ghilotină de un servitor de justiţie. 

Laroque se întoarse cu dispreţ către prinţ. 

— Mor mulţumit, căci trădătorul patriei, mele își primește 
pedeapsa! strigă bătrânul cu voce tare, dar îți mărturisesc 
excelenţă, că e foarte umilitor pentru mine să mor pe același 
eșafod cu dumneata! 

O îmbujora re cuprinse obrajii Egalităţii. 

El întoarse capul fără a răspunde. 

Mulțimea izbucni în strigăte. 

— Meștere Sanson, grăbeşte-te! se auzeau strigătele unora. 

Enric Sanson urcă scara spre platformă. 

Peste puţin timp, capul generalului căzu pe eșafod. Apoi veni 
rândul Egalităţii. 

Prinţul urcă eșafodul cu un pas sigur, dând din umeri la 
strigătele mulţimii bestiale. 

Calfele îi scoaseră fracul și voiră să-i scoată și cizmele. Dar 
Louis Philipp se smulse din mâinile lor. 

Cu pas sigur se apropie de scândura ghilotinei și se culcă pe 
ea. 

— Numai pierdere de vreme! zise condamnatul cu un surâs 
ironic. Cizmele mi le puteţi scoate și când voi fi mort. Grăbiţi-vă 
pungașilor! 

Enric lăsă cu grabă să cadă cuțitul ghilotinei. 

Era satisfăcut de această târzie executare. 

Da, Enric credea că urăște pe nefericitul prinţ. 

Acesta contribuise doar, destul de mult pentru a face să cadă 
capul lui Ludovic al XVI-lea. 

Fiecare faptă își găsește răsplata, se gândea Enric privind 
cum calfele aruncau în coș capul prinţului. Şi asupra ta va veni 
răzbunarea lui Dumnezeu! Popor nefericit, cât sânge o să mai 
verși! 

Enric Sanson se înspăimântă. 

— Mă tem, zise el cu un surâs amar, că tu. Nenorocită 
ghilotină, vei pricinui încă multă întristare, multă nenorocire în 
Franţa! 


Capitolul 180 MARTIRII LIBERTĂȚII 

A doua zi însă, o surpriză dureroasă îl așteaptă la eşafod. 

Era condamnat la moarte un nobil întemeietor al libertăţii, 
anume Bailly. 

Bailly, un savant și un patriot, fusese un luptător curajos 
pentru revoluție. 

El se arătase îndrăzneţ și sfidase regalitatea, pe atunci în 
toată puterea ei, pe când guvernanţii de acum erau fricoși, se 
arătau lași. 

Tot Bailly era acela care în adunarea constituantă, în veci 
memorabilă, din sala de bal. Luase cuvântul și împreună cu 
Mirabeau strigase gărzii regale, că erau sprijiniți de drepturile 
poporului și se vor da înapoi numai în faţa baionetelor. 

Întreaga Franţă aplaudase pe acest nobil și dezinteresat 
republican, însă toată popularitatea lui Bailly dispăruse. 

Ales la 16 lulie 1789 primar al Parisului, el luă acest post 
onorific primejdios, mai mult din iubirea pentru patrie, decât din 
prudenţă. 

El avea încredere în simpatiile populare și credea că noua 
slujbă îi va fi ușoară. 

Dar în curând, recunoscu cri popularitatea nu-l mai ajută, 
când începu să joace i olul de conducător. 

Fapta care-l făcu urât nu numai poporului, ci și apostolilor 
republicii, era următoarea. 

Când adunarea naţională hotărî destituirea provizorie a 
nenorocitului rege Ludovic al XVI-lea, izbucnise după cum se știe 
o enormă răzvrătire pe străzile Parisului. 

Poporul năvălise asupra gărzii elveţiene, credincioasă încă 
regelui, se ajunsese la mari vărsări de sânge, cărora Bailly le 
puse capăt, trimițând pe gardiștii municipali în ajutorul trupelor 
regale. 

Poporul trebui să fugă, lăsând mulţi morţi și răniți. 

Această faptă era bună, căci ea a împiedicat anarhia care 
altfel ar fi izbucnit chiar atunci. 

Poporul însă nu putea înţelege aceasta. 

De aceea, Bailly era numit Cainul Republicii Franceze, era 
acuzat în gazete și în întruniri că a vărsat sângele poporului 
după porunca partidei regaliste. 

Fuga lui Bailly din Paris nu putu să-l scape. 

Prin trădători el fu ademenit, prins și adus în faţa tribunalului 


revoluţionar și condamnat la moarte. 

El. Trebuia să fie executat chiar pe locul crimei pe care o 
făptuise. 

De aceea, Călăul, după ce execută pe câţiva tovarăși ai lui 
Bailly, trebui să transporte eșafodul pe câmpul revoluţiei. 

Era deja zece trecute, când Enric Sanson pomi într-acolo cu 
calfele lui. 

Fouquier-Tinville alesese locul pentru ridicarea eșafodului. 

Enric Sanson dădu instrucţiunile necesare lui Nicolas, 
credincioasa lui calfă. Apoi plecă ia Conciergerie pentru a primi 
noi ordine. 

Fra pe la amiază. Clopotele din Paris răsunau, când Călăul 
ajunse la Conciergerie. 

O mulţime enormă înconjura închisoarea, strigătele se auzeau 
până în cele mai îndepărtate celule. 

Temnicerul, în momentul când Bailly ieși din celula lui pentru 
a fi predat lui Enric Sanson, strigă: 

— Domnul Bailly, fostul măcelar al fostului tiran! în zadar 
căută să-l îmbuneze Enric Sanson. 

Relaţiile de prietenie pe care le avusese Călăul cu acești zbiri, 
erau de mult rupte. 

Cu instinct bestial, aceste brute simțeau că poziţia lui Sanson 
nu era sigură și Călăul de azi, putea deveni mâine o victimă 
pentru eșafod. 

De aceea la observaţiile lui Enric Sanson, zbirii dădeau din 
umeri, alţii se sileau chiar să brutalizeze și să ironizeze și mai 
mult pe bătrânul Bailly. 

Ei începură să-l împingă de la unul la altul, făcând fel de fel de 
glume proaste. 

în acest timp, intră scriitorul Nappier. Cu un surâs maliţios, el 
privea acest joc brutal. 

Enric Sanson nu se mai putu stăpâni. 

Cu ochii fulgerători, se apropie de acest scriitoraș. 

— La dracu, cetăţene! strigă Enric cu vocea aspră, cum pot 
îndrăzni să-și bată joc de un astfel de nenorocit! Oprește 
brutalitățile acestor pungași! 

Nappier îl privi mirat. 

— Vreau să-ţi spun ceva, meștere Sanson, nu te ocupa de 
lucruri care nu te privesc. la-l pe bătrân și du-l pe stradă. 
Poporul vrea să-i facă o primire călduroasă. 


Scriitorul râse răutăcios. Enric Sanson se întoarse plin de 
dispreţ, se apropie de Bailly, dădu înapoi pe zbirii temniţei și se 
așeză în faţă condamnatului, protejându-l. 

— Pungași! strigă Enric Sanson dispreţuitor, lași care n-aveţi 
curajul să atacați un om în stare să se apere și vă răzbunaţi pe 
un bătrân fără apărare, condamnat la moarte! 

Vocea Călăului, mai mult disprețul lui, făcu pe acel mișel să 
roșească. 

Ei aruncară Călăului priviri hoţești, strânseră pumnii, dar nu 
îndrăzneau să spună nimic. 

Enric Sanson se grăbi să pregătească cât mai repede pe Bailly 
pentru eșafod. 

Brutalitatea zbirilor nu descurajase pe savantul Bailly. Cu 
liniște și blândeţe suferea resemnat. 

Numai de câteva ori, șopti încet. 

— Îmi faceţi rău! 

Când Enric Sanson îl eliberase din mâinile zbirilor, el îi strânse 
mâna: 

— Îţi mulţumesc meștere, îmi vrei binele. Sunt prea bătrân 
pentru astfel de jocuri. 

El se așeză pe un scaun pentru a fi tuns. 

— Acuma trebuie să-ţi pui haina! zise Enric Sanson. Este cam 
frig. 

— Ah. Nu zise Bailly surăzând vesel, crezi că am să capăt 
guturai? 

Sanson îl luă de braţ și astfel, urmaţi de gardiști municipali, 
ieșiră amândoi din Conciergerie. 

Capitolul 181 LUPTA ÎN JURUL EȘAFODULUI 

Când Bailly se urcă în trăsura funebră cu Enric Sanson și 
calfele lui, mulţimea izbucni în strigăte asurzitoare. 

— Cum se bucură văzând că sângele curge! zise savantul 
surâzând dureros. Dumnezeu știe că am fost totdeauna un 
prieten al poporului. Pentru libertate am trăit, pentru dânsa voi 
muri. Alţii, mai mari decât mine, au fost calomniațţi. 

Enric Sanson îl ajută să se urce în carul funebru. 

Plebea înconjură carul cu strigăte sălbatice, iar. Călăul 
recunoscu publicul obișnuit de la executări. 

El se uită întristat la popor. | se părea, azi, mai fanatic ca de 
obicei. 

Dar privind faţa liniștită a bătrânului Bailly, avu speranţa că 


vor ajunge neatinși la eșafod. 

Bailly. Fără a ţine seama de amenințările plebei, începuse o 
conversaţie cu Enric Sanson. 

Călăul admiră seninătatea condamnatului. 

Bailly întreba pe Călău de ultimele momente ale executaţilor 
de mai înainte. 

în special îl interesa soarta curajoasei Charlotte Corday. 

Apoi savantul îi ceru călăului unele detalii asupra meseriei 
sale. 

Călăului i se părea că Bailly era încă în fotoliul lui de primar și 
că vorbea cu dânsul ca până mai înainte. 

Deodată trăsura se opri. Ajunseră aproape de câmpurile 
Elisee, unde trebuia să aibă loc executarea. 

— Stai, stai! strigase cineva din spatele trăsurii. 

Enric Sanson se întoarse în momentul când trăsura se oprise. 

Mulțimea se îngrămădea să afle care era cauza incidentului. 

Enric Sanson recunoscu în cel ce striga pe una din calfele lui, 
plin de sudoare și abia răsuflând. 

— Ei, ce este, de ce ne oprești? strigă Enric Sanson aspru. 

— Tâmplarii au uitat în grabă să ia câţiva butuci pentru 
dușumeaua eșafodului! strigă calfa. Sunt vreo zece bucăţi aici. 
Trebuie luaţi, meștere, li putem pune în car? 

Enric Sanson încreţi fruntea. 

El simţea că această oprire era primejdioasă, dar după o 
scurtă șovăială se învoi. 

El îi spuse lui Bailly că trebuie să coboare. 

Mulțimea se repezi asupra savantului. 

— Înapoi! Pungașilor! Strigă Enric Sanson. 

Călăul reuși să îndepărteze mulţimea din jurul savantului. 

Un murmur ameninţător se auzi din mulțime. 

Toţi strângeau pumnii gata să atace pe călău, dar deja 
interveniseră gardiștii municipali care opriră cu baionetele lor 
mulțimea. 

Butucii fuseseră, deja încarcaţi în car. 

— Te urci în car? îl întrebă Enric pe nenorocitul Bailly. 

— Nu, răspunse acesta. Lăsaţi-mă să fac acest scurt drum pe 
jos. O să am destulă vreme de acum încolo să mă odihnesc. 

Un surâs vesel îi flutura pe buze. 

Gardiștii reușiră cu mare greutate să-i facă loc acestuia prin 
mulţime. 


Mulțimea îi arăta pumnii lui Bailly. 

Din când în când câte unul reușea chiar să-l lovească. Un 
pungaș de vreo cincisprezece ani smulse haina de pe umerii lui 
Bailly. 

Haina fu ruptă în bucăţi. 

Furioșii încercară din nou să-l atace pe condamnat, dar Enric 
Sanson se așeză în faţa acestuia și strigă: 

— Cine ţine la viaţa lui să se dea un pas înapoi! strigă el cu o 
voce tunătoare. Am luat în primire pe condamnat și răspund cu 
viaţa de siguranţa lui! Vai de aceia care vor îndrăzni să se 
atingă de el. 

Vocea călăului învinse din nou. 

Poporul, deși furios, se dădu înapoi. 

Enric Sanson o porni repede cu Bailly spre eșafod. Acum se 
auzeau deja calfele care lucrau la eșafod, deja se înălțau stâlpii 
roșii ai ghilotinei. 

Mulțimea începu să arunce în el cu fel de fel de lucruri. Călăul 
îl urcă pe Bailly în car. 

— Întindeţi-l pe fundul carului, murmură Enric Sanson, 
aruncând o privire dispreţuitoare mulţimii. 

În acest morment o piatră îl lovi în umăr pe Enric Sanson. 

— Pungași, pungași! strigă călăul. 

Poporul era azi în altă dispoziţie. 

De obicei îl respectau pe Enric Sanson, azi însă păreau a-l 
dușmăni. 

Toţi râdeau și urlau. 

— Bine i-ai făcut! Bravo! Strigă un pungaș. Daţi în meșterul 
Sanson dacă face atâta gură! 

Mulțimea aplaudă și începu din nou să arunce cu pietre, care 
din fericire nu loviră pe nimeni. 

Bailly, care era întins pe fundul carului, atinsese cu fruntea 
genunchiul călăului. 

— Ridică-mă te rog, nu te pune în primejdie pentru mine! zise 
bătrânul. 

— Nu, nu, lasă! răspunse Enric Sanson, ajungem imediat la 
eșafod. 

— Ridică-mă, te rog! zise încă o dată Bailly. 

Când Enric Sanson acceptă și îl ridică pe bătrân, acesta 
surâdea. 

— Nu-mi vor putea ei strica liniștea sufletească, zise el blând. 


N-am trăit în zadar șaptezeci și cinci de ani o viaţă pe cinste, ca 
să nu pot muri eu cinste timp de un sfert de ceas! 

Ajunseră la eșafod. Loviturile de ciocan se auzeau mereu. 
Eșafodul încă nu era gata. 

— Pentru Dumnezeu, fă-l mai repede! șopti Enric Sanson 
calfei sale. Vezi ce iritată e mulţimea. Acum îl vor rupe în bucăţi 
pe sărmanul bătrân. 

— Da, da, meștere, zise Nicolas. Azi un spirit de răzvrătire a 
aţâţat calfele noi. Mi se pare că au fost ațâţaţi de sus! 

— Pungașii! zise Enric Sanson, nu te mai poţi încrede în 
oameni! 

Apoi se întoarse către nenorocitul Bailly. 

Acesta privea liniștit spre mulțimea din jurul eșafodului. 

— Hei, călăule, călăule! strigară câţiva care erau mai aproape 
de eșafod. Nu trebuie să-l execuţi aici pe banditul ăsta, nu-i 
demn să stropească cu sângele lui câmpul libertăţii. Inapoi la 
piaţa Grevei! 

Strigătele deveneau din ce în ce mai amenințătoare. Deodată 
lanţul pe care-l formau gardiștii municipali fu rupt, și poporul 
năvăli asupra eșafodului. 

Câţiva pungași iacobini urcară scările eșafodului. 

— Ai auzit, meștere Sanson? strigă unul. Nu te lăsăm să-l 
execuţi aici pe acest bandit! 

— Nu fiți nebuni, cetăţeni! strigă Enric Sanson, am poruncă 
severă, trebuie s-o îndeplinesc. Nu mă opriţi! Trebuie să-mi fac 
datoria! 

— Ce porunci? strigă unul din iacobini, râzând ironic, numai 
noi, poporul guvernant, avem dreptul să poruncim. Ascultă-ne și 
supune-te! 

Enric Sanson chemă un ofiţer și se sfătui cu el. Unul din 
mulţime strigă: 

— Soldaţii, călăule, n-o să-ţi folosească la nimic, numai noi 
poruncim aici. Tu trebuie să te supui, Enric Sanson, sau cuțitul 
are să cadă și pe gâtul tău. Am privit destul așa că putem și noi 
să mânuim ghilotina! 

Mulțimea începu să urle. Era un zgomot infernal. 

Gardiștii municipali dispăruseră. 

Mulțimea ajuta tâmplarilor să desfacă eșafodul. 

Enric Sanson fu despărţit de mulţime, și abia cu greu îl regăsi 
pe Bailly. 


Acesta arăta groaznic. 

Pe faţă și pe cămașă era plin de noroi. Fusese rănit cu o piatră 
în frunte. 

— Bine că m-ai regăsit, meștere Sanson! zise Bailly. Credeam 
că or să mă omoare! 

Enric Sanson devenise palid de mânie și durere. 

— Sărmane bărbat! murmură el, ce s-a ales din marele și 
mândrul popor francez! 

în acest moment mulţimea începu iar să arunce cu pietre. 

— Veniţi încoace! strigă Enric Sanson zărindu-și calfele. 

Calfele alergară spre stăpânul lor și se așezară în jurul lui și al 
condamnatului. 

Dar această rezistenţă ațâţă și mai mult furia poporului. 

Pietrele începură să cadă din nou. 

Nicolas se clătină. 

O piatră cât pumnul îl lovise în frunte și aproape leșinat, 
credinciosul ucenic dispăru în mulţimea care se înghesuia din 
toate părţile. 

Celelalte calfe se strânseră și mai aproape în jurul stăpânului 
lor. 

— Cetăţeni francezi! strigă Enric Sanson cu o voce puternică, 
v-aţi pierdut minţile? Faptele voastre arată mândrie și 
demnitate bărbătească? Nu sunteţi oameni, sunteţi fiare 
sălbatice! 

Pentru un moment mulțimea încetă să mai strige și să mai 
arunce cu pietre. 

Unul dintre cei care strigaseră până atunci, se apropie de 
Enric Sanson. 

— Da, e adevărat, am întrecut orice măsură! strigă el către 
tovarășii lui. Ce e de vină meșterul Sanson? Lăsaţi pietrele! 

Dar numai râsete ironice se auziră. 

Pietrele începură din nou să-i lovească pe Sanson și pe Bailly. 

Acesta din urmă era zdrobit și ar fi căzut dacă nu l-ar fi apucat 
Enric Sanson în ultimul moment. 

Deodată, pe când Enric Sanson se încredința deja cerului, se 
auziră sunete de trompetă. 

Mulțimea tresări. Fiecare era curios să vadă ce se întâmplă. 

Un murmur surd trecea prin mulțime. 

în acest moment se auziră comenzile. 

Guvernanţii republicii fuseseră înștiințaţi de cele ce se. 


Petreceau pe Câmpul Libertăţii. 

Nu pentru a-l scăpa pe Sanson, ci pentru a-și îndeplini voinţa 
în orice împrejurări, Danton adunase o parte din trupele din 
Paris. 

El însuși îi condusese pe soldaţi până aici. 

Danton se opri foarte aproape de Sanson și îi aruncă acestuia 
o privire dispreţuitoare. 

— Așa-ţi îndeplinești funcţia, Enric Sanson? strigă el cu o voce 
amenințătoare. De ce n-ai lucrat după porunca mea? 

Enric Sanson îl privi cu curaj. 

— Întrebaţi-i pe aceia! zise călăul arătând mulţimea. M-am 
luptat destul cu acei mișei care au aţâţat poporul! 

Danton se încruntă. 

— Vorbești cu îndrăzneală, meștere Sanson, ce vrei să spui? 

— Ei, zise Sanson, ar trebui să-ţi dai seama și singur. Dar nu 
avem timp de pierdut. Daţi ordin să se refacă eșafodul. Nu-i 
uman să-l mai chinuim pe acest nenorocit. 

Curajul pe care-l arătase până acum Bailly, făcuse loc unei 
desăvârșite epuizări. 

Prea mari fuseseră pentru el torturile fizice și sufletești. 

Acum era mai mult ţinut de calfe. Nu se mai putea ţine pe 
picioare. 

— Lasă că vorbim altădată, meștere Sanson! zise Danton 
întorcându-se de la dânsul cu o mutră dispreţuitoare. 

Apoi dădu ordin cu o voce tunătoare să se reclădească 
eșafodul. 

În curând ghilotina era refăcută și Bailly urma să fie executat. 

El își recâștigase curajul, strânse mina lui Sanson și strigă: 

— Trăiască Franţa, trăiască libertatea! îți urez fericire, 
scumpa mea patrie! 

Poporul nu răspunse. 

O tăcere de moarte domnea printre toţi. 

Calfele de călău îl apucară pe Bailly și îl legară de scândură. 

Cuţitul căzu și Franţa fu lipsită de unul din cei mai mari 
patrioţi. 

Capitolul 182 DREPT ÎN INIMĂ 

în această seară Enric Sanson se întoarse acasă zdrobit, îi 
apărea mereu înaintea ochilor figura nenorocitului Bailly. 

Strigătele mulțimii îi răsunau încă în urechi. 

Nicolas fusese rănit în frunte cu o piatră. 


Aproape fără cunoștință plecase spre casă. 

Dar călăul nu se gândea că după toate întâmplările de azi să-l 
mai aștepte vreo primejdie. 

De amenințările confrăţiei de sânge nu ţinea deloc seamă. 
Trecuseră deja câteva luni de la acea întâlnire sinistră din 
castelul Barry, fără ca Fouquier să fi realizat vreuna din 
amenințările lui. 

Afară de asta, Pippin, cel mai bun instrument al acuzatorului 
public, era arestat. 

Cu atât mai mult fu uimit Enric Sanson, când mergând spre 
casă, se simţi deodată prins de braţ. Era întuneric pe mica 
stradelă lăturalnică prin care Enric trebuia să treacă. 

Călăul se întoarse. Văzu doi bărbaţi cu haine cafenii, în mină 
țineau făclii aprinse. 

Erau desigur servitori. 

— Ei, ce este? întrebă călăul. 

— O doamnă vă roagă să-i acordaţi câteva minute, zise unul 
dintre acești servitori. 

Călăului i se păru că-l cunoaște pe cel care vorbise. Trebuia 
să-l mai fi văzut odată, într-o împrejurare primejdioasă, dar n- 
avu vreme să se gândească mai mult la asta. 

— Hotărâţi-vă, zise tovarășul servitorului, acolo în lectica 
aceia, se află doamna care dorește Bă vă vorbească. 

Enric privi în acea direcţie. 

Într-adevăr la vreo douăzeci de pași se afla o lectică în 
mijlocul străzii. 

Doi purtători stăteau alături și din lectică ieși o femeie eu 
chipul acoperit. 

Enric Sanson șovăi un moment. 

— Nu o cunosc pe stăpâna voastră și nu știu ce vrea de la 
mine! zise rece Sanson. Dacă dorește să vorbească cu mine să 
vină la mine acasă! Cred că știți că eu sunt călăul din Paris! 

Unul din servitori dădu din cap. 

— Știm, dacă însă n-ai curaj meștere Sanson să faci câţiva 
pași până la lectică, atunci rămâi cu bine! Enric se încruntă și-l 
privi mândru pe cel ce vorbea așa de tare. 

— Dacă Enric Sanson are sau nu curajul da a acorda o 
convorbire unei dame, este treaba mea! răspunse aspru călăul. 

În același timp se îndreptă spre lectică, fără să vadă privirea 
ironică cu care îl măsurau servitorii. 


Enric Sanson ajunse lângă lectică. 

Enric Sanson putu să vadă numai o figură femeiască afundată 
în perne, fără a putea vedea câtuși de puţin faţa ei voalată. 

în acest moment se apropiară și servitorii. 

Torţele luminară interiorul lecticii. 

Femeia își dădu voalul la o parte. 

— Dumnezeule! murmură el, prinţesa de Barry! Nu se 
așteptase la așa ceva. 

In timpurile din urmă uitase cu totul de prinţesă și de crima 
pe care-o făptuise contra lui. 

| se păru că iadul o trimisese ca să-l chinuiască. 

Oare plănuise prinţesa vreun nou atentat contra lui? În orice 
caz punând mina pe pistol se simţea mai sigur. 

— Liniștește-te meștere Sanson, șopti frumoasa prințesă. 
Viaţa nu ţi-e în primejdie. Iti promit că, această convorbire nu va 
vătăma cu nimic” preţioasa dumitale ființă. 

— Dar ce vrei de la mine „cum îndrăznești, nerușinate, să-mi 
mai ieși în cale? strigă Enric plin de mânie. 

— VUiţi, Enric Sanson, începu prinţesa, că în ochii mei ești un 
om care nu și-a ţinut jurământul? 

— Nu mai vorbi despre asta! strigă Enric. Chiar dacă ţi-aș fi 
jurat, Dumnezeu trebuia să mă dezlege de acest jurământ. Ti- 
am spus-o de multe ori și ţi-o mai spun. Nicio legătură nu mai 
poate exista între mine și Dumneata, pe care te urăsc și te 
dispreţuiesc mai mult decât pe oricare ființă din lume. Și acum, 
rămâi cu bine, n-am timp să stau de vorbă cu o fiinţă coruptă! 

— Vorbești sincer, Enric Sanson! zise prințesa, dar fii fără 
grijă, ceasul socotelii va veni și pentru Dumneata! 

— Taci, femeie nerușinată, strigă călăul care nu-și mai putea 
stăpâni iritaţia. Ce m-ar putea împiedica să strâng poporul și să-i 
spun că ești o aristocrată? Căci după legea suspecţilor, ești 
condamnată la moarte! 

— Fă-o, fă-o! strigă prinţesa aruncând călăului o privire 
provocatoare. Cheamă poporul să mă ducă înaintea tribunalului 
revoluţionar. Prost ce ești, crezi că m-aș arăta, pe străzile 
Parisului dacă n-aș ști că am un sprijin puternic faţă de care un 
biet călău e dezarmat? Află că nu mai sunt prinţesa de Barry, ci 
Adela Laiselet, intima stăpânului tău Danton. 

Enric Sanson se dădu câţiva pași înapoi. 

Un moment se gândi că vorbele prinţesei erau numai palavre. 


Dar imediat își schimbă părerea. 

Nu, ea spunea adevărul. N-ar fi îndrăznit altfel să se arate pe 
străzile Parisului. 

Altfel primul vagabond pe care l-ar fi întâlnit, putea s-o 
târască în faţa tribunalului revoluţionar. 

— Ei bine, zise călăul, caută-ţi de drum și urzește mereu firele 
pierzaniei mele. Nu mă tem de dumneata, cetățeană Laiselet! 
Peste mine este cineva care e mai tare decât dumneata și decât 
Danton. Cineva căruia dumneata nu mai știi să te rogi. Luptă-te 
contra lui Dumnezeu, trimisă a iadului! Râd de amenințările 
tale! 

Enric Sanson făcu câţiva pași. Prinţesa îl chemă înapoi. 

— Eşti așa de grăbit Enric Sanson?. Zise cu batjocură Adella. 
Mai stai puţin. N-ai primit vreo veste de la Lili Miranda? 

Călăul tresări, se întoarse și se-apropie de lectică. 

— Taci, femeie coruptă! strigă Enric Sanson plin de mânie și 
indignare. Nu ești demnă să pronunţi numele acelei femei. 

Faţa prinţesei se descompuse de ură și furie. 

— Înjură-mă! însă tot eu voi triumfa! Căci află că mâine, o 
teribilă judecată se va face în toată mănăstirea unde se află 
acum Lili a dumitale! 

— Şti deci că Lili se află acolo? murmură călăul devenind 
palid. 

Prințesa râse răutăcios. 

— Te miră? Știu asta de la Danton! Răspunse ca cu voce, 
tăioasă. Știu și mai mult. Mai află deci, puritanule călău, că două 
regimente de artilerie au fost trimise la mânăstire pentru ca 
după porunca lui Danton. Să se măcelărească toţi prizonierii din 
mânăstire, mă înţelegi, măcelăriți fără milă, pentru a face loc 
condamnaților politici! Ha! Ha! Ha!. Urmă draconica aplecându- 
se ironic asupra călăului. Tremuri meștere Sanson? Ești palid? 
Te-a lovit bine săgeata? Spui că eu nu mai cred în Dumnezeu? E 
adevărat, dar totuși poţi să. Mă crezi că mâine Lili nu va fi decât 
un cadavru ciuntit de un tun. O masă de carne diformă. 

— Destul, destul! strigă Enric Sanson lovindu-se cu mâinile 
peste faţă de disperare. 

Un moment rămase ca ameţit. Această nouă lovitură era mai 
puternică decât toate celelalte. 

Enric Sanson știa că prinţesa putea să aibă dreptate. Ici și 
colo, în împrejurimile Parisului, se întâmplase ca după porunca 


lui Danton, criminalii ordinali din închisori să fie pur și simplu 
măcelăriți pentru a. Face loc prizonierilor politici. 

— Ei, Enric Sanson! zise râzând frumoasa drăcoaică. Poţi să 
reflectezi oricât. De astădată Lili nu va mai scăpa de răzbunarea 
mea, și poate că te vei câi acum pentru că m-ai refuzat. Da. 
Urmă prinţesa cu o voce tremurătoare apucând mina călăului, 
acum e prea târziu să-mi mai spui vorbe de iubire, toată iubirea 
mea s-a prefăcut în ură înverșunată. Ai fi putut, Eric Sanson, să 
mă faci bună și nobilă, m-ai reprins, mi-ai adus cea mai mare 
injurie care poate fi adusă unei femei, ai deșteptat iadul în inima 
mea, acum toate vor cădea asupra capului tău. Mâine seară, va 
fi moartă acea femeie, care a fost între inima mea șia ta ca o 
prăpastie! Păzește-ţi capul, Enric Sanson! 

Prinţesa sfârși cu un râs strident. 

Apoi făcu semn purtătorilor și zise servitorilor. 

— Închideţi lectica și s-o pornim spre casă. 

Enric Sanson rămase împietrit. 

Privea ca uluit torțele și lectica care se îndepărtau. Aproape 
fără cunoștință porni spre casă. 

Capitolul 183 O ÎNCHIPUIRE AERIANA 

Când Enric Sanson ajunse acasă își recăpătase toată liniștea 
lui sufletească. 

Mii de planuri pentru scăparea logodnicei sale îi trecuseră prin 
minte, dar niciunul nu i se păruse bun. 

Era aproape imposibil să o mai scape pe Lili. 

Enric Sanson cunoștea bine mânăstirea. 

Era drum de o zi până acolo. 

Dacă ar fi pornit chiar acum, cu greu putea ajunge înainte de 
prânz. 

Nu mai era nicio scăpare pentru Lili. 

Enric se gândi la Orfelia. 

Cu dânsa vroia el să se sfătuiască. 

Din fericire, când ajunse acasă văzu lumină în odaia Orfeliei. 

Aceasta nu se culcase încă. Cât putu de repede, Enric urcă 
scara care ducea spre odaia surorii sale. 

O găsi scriind. 

Ea se sculă și îi ieși înainte. 

— Îi scriam prietenului nostru Tellier, zise tânăra fată roșind. 
Mi-a trimis o scrisoare azi dimineaţă. Dar, Dumnezeule, se 
întrerupse deodată Orfelia aruncând o privire fratelui ei, cum 


arăţi ce s-a mai întâmplat? 

Enric se aruncă disperat pe un scaun și zise: 

— Ziua asta va fi cea mai groaznică zi din viaţa mea. Mai întâi 
am avut la eșafod o scenă groaznică, de nedescris! Ah, ce 
corupt e acest popor! Nenumăratele măceluri și sângele vărsat 
a ucis toate sentimentele bune din inimile oamenilor! Dar să nu 
mai vorbesc despre asta, urmă Enric peste un moment, ceva și 
mai groaznic se va întâmpla. Mâine viaţa lui Lili va fi în primejdie 
și de astă dată n-o vom putea scăpa! 

— Dumnezeule, mă sperii! răspunse sora călăului. Cum, Lili 
Miranda este iarăși în primejdie? Ea pare a fi născută sub o stea 
nefericită. 

— Ah, e așa de groaznic incit buzele mele refuză să mai 
pronunţe vorbele, acelea. Și totuși trebuie să-ţi spun totul. Dacă 
nu găsești vreun mijloc de scăpare, nu vreau să mai trăiesc! 

— Vorbește murmură Orfelia. 

Ea devenise albă ca varul bănuind ceva din cale afară de 
groaznic. 

— Spune, ce este? murmură apoi tânăra fată. 

Enric Sanson suspină adânc. 

— Ah, soră dragă, ce-am păcătuit ca soarta să ne persecute 
atâta? gemu călăul Câinele de Danton, altfel nu-l pot numi, a dat 
un nou ordin groaznic. Pentru a face loc în închisori 
condamnaților politici, mizerabilul a poruncit ca două regimente 
de artilerie să plece la fosta mânăstire a Câmpului Sfânt și să-i 
măcelărească pe toţi condamnaţii de acolo! 

— Dumnezeule! strigă Orfelia. Şi Lili e lovită de această 
poruncă. Acum înţeleg! 

Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Strigă Enric San? Son disperat. 
Orfelia ajută-mă, sfătuiește-mă. Nu pot și nu trebuie să o las pe 
logodnica mea să moară. 

— Nu există nicio scăpare, murmură cu tristeţe fata. 

— Trebuie să fie! strigă Enric disperat. 

Deodată o hotărâre străluci în ochii lui. 

— Trebuie, să mă duc la dânsa, strigă călăul. Ce-mi pasă 
acum de datoria, de slujba mea. Dacă printr-o minune cumva o 
pot scăpa pe Cili, voi fi fericit, dacă nu, voi muri împreună cu ea! 

— Dumnezeule! strigă Orfelia. Enric, ești nebun? Gândește-te 
și la mine! 

— Nu, Orfelia! lubirea fraternă are o limită! Zise călăul, pe 


când o hotărâre nestrămutată îi strălucea în ochi, nu voi ceda, 
nu voi fi slab. Viaţa fără Lili n-are preț pentru mine. Îndată ce 
acea ființă îngerească va fi murit, nu mai e loc pe pământ 
pentru mine! 

— Enric, Enric! suspină Orfelia îmbrăţișându-L Pe mine vrei să 
mă lași singură? Nu, nu, merg și eu cu tine. Dacă nu o. Vom 
putea salva pe Lili, vom cădea și noi zdrobiţi de tunurile 
nimicitoare! 

— Asta vrei să faci, dragă soră? strigă Enric Sanson 
îmbrăţișând-o. Nu, nu, vorbeşti nebunii, dragă soră! Eşti tânără, 
frumoasă, viaţa îţi surâde, pe când eu nu mai am de ce trăi! 

Faţa Orfeliei se lumină. 

— Ah, dragă Enric, cât, de puţin îmi cunoști inima. Eu trăiesc 
numai pentru tine. Te-am iubit din copilărie, am împărtășit cu 
tine bucuriile și durerile. Acum, dragă frate, dă-mi mina, să 
mergem, poate că Dumnezeu e cu noi. Poate reuşim să o 
salvăm pe Lili! Dacă nu, vom muri împreună! 

Un strigăt de bucurie ieși din pieptul lui Sanson. El o strânse la 
piept. 

— Ah, Orfelia, ce bogat sunt! murmură el. Am două inimi care 
bat împreună cu a mea! Acum nu mă mai tem de nimic, nici 
măcar de moarte. Trebuie să învingem! 

Se îmbrăţișară, apoi se sfătuiră cum ar putea să plece. 

Enric Sanson cobori repede pentru a da ordine. 

Nicolas era epuizat de durere, dar se declară gata să-l 
înlocuiască pentru câteva zile pe stăpânul lui. Doi cai erau deja 
gata de plecare. 

După o jumătate de ceas, călăul și sora lui alergau spre 
mânăstire. 

Multe, multe ceasuri călăriră ei în fugă. 

Peste tot pe unde treceau domnea o tăcere solemna. Numai 
în inimile călăreţilor domnea neliniștea, durerea și deznădejdea. 

Astfel merseră ei toată noaptea și jumătate din cea de-a doua 
zi. 

Întrebând în diferite sate dacă trecuseră deja regimentele de 
artilerie, li se răspunse că deja dis-de-dimineaţă trecuseră cu 
mare zgomot. 

— Orfelia, venim prea târziu! strigă Enric Sanson. Ajunseră 
deja foarte aproape de mânăstire. 

Deodată Enric Sanson se înspăimântă. 


O împușcătură de tun făcu să vibreze aerul, apoi încă una și 
încă una. 

— Orfelia, Orfelia! strigă Enric cu o voce supraomenească. 
Venim prea târziu! 

Enric era așa de iritat că nu mai putu să se ţină în șa. 

Deodată. Înainte ca Orfelia să-l fi putut sprijini, Enric căzu de 
pe cal. 

Calul sări în sus, fugi și se opri la oarecare depărtare. Orfelia 
sări jos de pe calul său. 

— Dumnezeule, ce-ai păţit Enric?. Murmură ea tremurând. 
Mulțumită lui Dumnezeu, trăieşti, nu ţi-ai pierdut cunoștința! 

Enric Sanson gemu. 

— N-am nimic solă! Și totuși vocea călăului fu înecată de 
plâns. 

Tunurile se auzeau mereu. Privi din nou spre colina pe care se 
înălța mânăstirea. 

— Ce e asta?. Strigă Enric Sanson sculându-se repede. 
Deasupra mânăstirii se ridicase o bombă ciudată. 

— Ce-i asta? murmură încă o dată Enric Sanson. 

Sora lui, de asemenea încordată, se uită în aceeași direcţie. 

Așa ceva nu văzuse niciodată. 

O mică bombă se ridica din ce în ce mai mult deasupra 
castelului. 

Dedesubt era o barcă, sau așa ceva, și într-însa erau oameni. 

Distanţa era mare, nu se putea vedea dacă erau femei, 
bărbaţi sau copii. 

— O minune se întâmplă Enric, o minune, strigă Orfelia plină 
de bucurie. Ti-am spus, Dumnezeu mai trăiește! 

Enric Sanson nu răspunse. 

El se uita numai la. Globul vrăjit, care se ridica mereu. Călăul 
împreună mâinile ca pentru a se ruga. 

— Dumnezeule, dacă e posibil, murmură călăul cu buzele 
tremurânde, Lili, scumpa mea logodnică, pot spera că 
Dumnezeu a făcut o minune? 

Globul dispăru. 

Enric și sora lui, fără a spune un cuvânt, se îmbrăţișară. 

Capitolul 184 MĂCELUL DIN ÎNCHISOARE 

Să ne întoarcem la graţioasa Lili. 

Bineînţeles vestea despre ordinul lui Danton ajunsese și aici. 

— Ce se va întâmplă? se întrebau cu toţii, de la director până 


la cel din urmă criminal. 

Directorul știa că nu-i putea cere lui Danton milă pentru 
condamnați. 

Lucrul acesta ar fi fost zadarnic și apoi și-ar fi primejduit viaţa. 

Demnul bătrân hotărâse să caute prin toate mijloacele sa 
înlăture această crimă nemaiauzită. 

Directorul îi poruncise lui Lili să ţină secretă vestea venită din 
Paris. 

El dorea ca niciun prizonier să nu știe de primejdia care-i 
ameninţă. 

Dar cum se putea ţine ceva secret, atunci când atotputernicul 
Danton își avea pretutindeni spionii lui. 

Tourzel, fără să știe, era spionat de câţiva dintre subalternii 
lui. 

Ei fuseseră informaţi în ascuns de ceea ce-i aștepta pe 
condamnați. 

Unii dintre acești paznici, cei mai răi și mai cruzi, găsiseră de 
cuviinţă să facă aluzii faţă de nenorocitele prizoniere, la soarta 
care le așteaptă. 

Fiecare dintre ele primea vestea. 

Unele cădeau în apatie, altele plângeau, altele erau cuprinse 
de o furie nebună. 

Directorul adună în curte pe toate condamnatele, care 
începuseră deja a se răzvrăti și le vorbi astfel: 

— Nu știu cine a îndrăznit, împotriva poruncilor mele, să vă 
comunice o astfel de veste, care îmi parvine în numele 
Convenţiei de la ministerul de justiție. N-am timp să cercetez și 
de altfel ar fi zadarnic. Pot să vă spun numai că ce-aţi auzit e 
adevărat! 

Un murmur de groază trecu prin rândurile femeilor adunate. 

îl cunoșteau pe director destul de bine și știau că el nu spunea 
decât adevărul. 

Vestea li se păru groaznică. 

— Dar eu nu voi îngădui ca voi să fiţi măcelărite de tunuri, 
urmă directorul ridicând capul cu mândrie, veţi rămâne în viaţă, 
dar trebuie să vă răscumpăraţi viaţa. Nu pot să vă scap altfel. 
Răzbătându-mă contra superiorilor mei, o fac cu credinţa că mă 
supun voinţei lui Dumnezeu! Vreţi să vă supuneţi orbește 
poruncilor mele? Vreţi să apăraţi mânăstirea? 

Un „da” unanim se auzi din rândurile femeilor. 


Lili era cuprinsă de frică și grijă. 

Orice culoare de viaţă dispăruse de pe faţa ei. 

înainte știuse să-și ascundă tristeţea și dorul de Enric, acum 
însă căzu pradă unei disperări desăvârșite. 

Copii erau prea nevinovaţi pentru a înţelege primejdia care-i 
ameninţa pe părinţii lor și pe Lili, tovarășa lor de joacă. 

Copii o înconjurară pe Lili, încercând să o înveselească. Dar 
Lili nu-i asculta, era cu gândul în altă parte. 

Gânduri triste o bântuiau. De ce avea o soartă așa de rea? Va 
trebui să moară fără să-și mai revadă pe iubitul ei, Enric? 

Chiar și slujba și-o făcea Lili în aceste zile mai neglijent ca de 
obicei. 

Femeile condamnate se plimbau prin curte împreună cu 
nebunii care fuseseră lăsaţi liberi. 

Montgolfier, noul prieten al lui Lili, era de negăsit. De câte ori 
Lili intra în celula lui, aceasta era goală. Bătrânul dispăruse. 

Lili văzu că toate lucrurile de pa masă, sforile, bucăţile de 
mătase și celelalte dispăruseră. 

să fi aflat și acest nenorocit de apropiata primejdie? Ori era 
pe cale să ascundă lucrurile pe care le cumpărase, cu 
economiile unei vieţi întregi? 

Montgolfier știa totul. Lili înţelese asta în momentul în care îl 
întâlnise pe bătrân în curte. 

El alergă spre tânăra fată și o apucă de braţ cu blândeţe. 

— Ai fost totdeauna așa de bună cu mine, dragă copilă, zise 
bătrânul. Acum însă a venit momentul să-ţi arăt recunoștinţa 
mea. 

— Cum asta? întrebă tânăra fată. 

— 0. Ştiu totul! Zise Montgolfier misterios. Bătrânul 
Montgolfier nu-i nebun cum cred oamenii. Republica vrea să 
omoare pe toți prizonierii. Va fi o scenă groaznică. In aparenţă 
nicio scăpare nu-i posibilă. 

— Nu. Într-adevăr nu-i posibilă, zise Lili cu ochii umezi, 
devenind palidă. Ştiu că și eu va trebui să mor, şi e îngrozitor să 
fii tânăra și sănătoasă și să trebuiască să părăsești viaţa din 
cauza unui om fără inimă! 

— Nu draga mea copilă, nu va trebui să mori! strigă 
Montgolfier cu vocea tremurândă, îmbrăţişând-o pe tânăra 
copilă. 

Lili văzu că bătrânul avea lacrimi în ochi. 


— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? strigă Lili compătimitoare. 
Ești așa de emoţionat! 

— Da. Sunt emoţionat, strigă Montgolfier, copila mea sunt așa 
de mulţumit încât aș vrea să-i mulțumesc lui Dumnezeu. După o 
viaţă întreagă de muncă, succesul îmi surâde. 

El o trase pe Lili spre un loc mai ferit. 

Faţa lui deveni deodată serioasă. 

— Poţi să păstrezi un secret? șopti Montgolfier. 

— Desigur, niciodată n-am trădat pe nimeni! 

— Ei bine, corabia mea aeriană este aproape gata, șopti 
Montgolfier uitându-se în toate părţile pentru a vedea dacă nu e 
auzit. 

— Ce spui? zise Lili dându-se înapoi cu un pas. Știu că ai scos 
toate lucrurile din odaie. Unde sunt acum? 

— Taci! strigă Montgolfier uitându-se cu băgare de seamă în 
toate părţile. Asta e secretul meu. Acum, când ordinea severă 
nu mai domnește aici, mi-am găsit un loc mai ferit. Acolo nu mă 
deranjează nimeni. Cred că nici directorul nu are habar de 
existenţă acelei încăperi! 

— Și acolo ţi-ai clădit corabia? strigă Lili. Ah, Dumnezeule, de 
ar vrea Dumnezeu să-ţi reușească, atunci, atunci... 

— Niciun dacă, o întrerupse hotărât Montgolfier cu ochii 
strălucitori. Îţi spun că în curând voi fi salvatorul tău. Îmi 
promiţi, nu-i așa, să vii în celula mea, îndată ce groaznica 
primejdie se va apropia? Promite-mi asta, copilul meu! 

Lili dădu din cap. 

Ea strânse mina bătrânului, fără a avea însă în inima ei vreo 
speranţă. 

Acum ea credea într-adevăr că bătrânul era nebun. 

Ea îl salută pe Montgolfier și alergă spre locuinţa familiei 
Tourzel. Montgolfier se uită lung după dânsa. 

Capitolul 185 PRIMA ÎMPUȘCĂTURĂ DE TUN 

Cele câteva zile până la sosirea regimentelor de artilerie 
trimise de Danton, trecură cu o repeziciune înspăimântătoare. 

în sfârșit venise acea zi fatală în care trebuiau să sosească 
soldaţii. 

La porunca directorului, toate intrările mânăstirii fuseseră 
zăvorite. 

în faţa porţilor au fost puse bucăţi de stânci în care să se 
zdrobească bombele tunurilor. 


Deoarece înainte mânăstirea fusese cetate, putea fi ușor 
apărată. 

Tourzel hotărâse ca în cazul în care lucrurile vor merge prea 
departe, toate femeile să pregătească apă fierbinte că să 
arunce de pe ziduri peste soldaţi. 

Tourzel spera că teroarea nu va domni mult timp în Paris. 

Crezuse chiar că Danton, care devenea din ce în ce mai puţin 
iubit în ţară, va cădea chiar înainte de, sosirea regimentelor de 
artilerie. 

Această speranţă îl făcea să se hotărască la rezistenţă. Nu, 
sute de vieţi nu pot fi jertfite cu aprobarea lui. 

Mai degrabă voia să se jertfească el pentru familia lui decât 
să sufere acestea. 

Mânăstirea fusese prefăcută într-o cetate. 

Ce-i drept lipseau soldații. 

Spionii lui Danton au vrut chiar să trimită vești la. Paris, dar 
Tourzel trebuie să fi aflat aceasta, căci îi pusese pe credincioșii 
lui să lege pe câţiva funcţionari și să-i ascundă în subterane. 

Astfel, Tourzel putea spera că guvernanţii din Paris nu vor afla 
nimic despre planul lui. 

Directorul spera să poată lua legătura cu comandanții celor 
două regimente. 

Poate că aceia cărora li se poruncise să aducă tunurile și să 
distrugă mânăstirea, erau oameni de onoare. 

Dar în curând avea să se convingă că în afară de dânsul, nu 
mai existau mulţi oameni cinstiţi în Franţa, în aceste timpuri 
tulburi. 

Pe cel mai înalt turn al fostei mânăstiri era postat un 
funcţionar de încredere al directorului. 

Acesta trebuia să-l vestească pe director imediat ce va zări 
regimentele. 

Toate inimile palpitau de emoție. 

Deodată se auzi semnalul funcţionarului aflat în turn. 

Toţi cei din mânăstire se înfiorară. Acum sosise momentul 
hotărâtor. 

Tourzel se urcă imediat în turn. 

Sus era credinciosul lui funcţionar, care fără a spune un 
cuvânt, arătă cu mâna în zare. 

Lui Tourzel îi fu de ajuns o privire pentru a vedea că ordinul 
lui Danton era pe cale de a se realiza. 


Regimentele de artilerie veneau. 

Cu iuţeala fulgerului se răspândi vestea despre venirea 
soldaților. 

Inimile tuturor băteau mai. Mai să se rupă. 

Cum se va sfârși ziua de azi? 

Cu groază se gândeau prizonierii că Tourzel își va schimba 
poate gândul în ultimul moment și-i va deschide porțile 
inamicului. 

Plânsete și vaiete se auzeau pretutindeni în mânăstire. 

Lili ședea palidă în grădină împreună cu copii directorului. 

La drept vorbind ar fi trebuit să stea printre ceilalți prizonieri, 
căci Danton îi poruncise cu severitate lui Tourzel să nu cumva să 
ascundă vreuna din condamnate. 

Ba chiar numele lui Lili fusese pomenit în mod special. 
Cititorul știe cui se datora această poruncă. 

Tourzel, în privinţa acestui punct, se făcuse deja vinovat de 
nesupunere. 

El o tratase pe Lili ca pe propria lui fiică. 

— Nu, copilă, zise el întorcându-se din nou în sânul familiei 
sale și întinzând mina ca pentru a o binecuvânta pe tânăra fată, 
rămâi la noi și împărtășește soarta noastră. Facă Cerul, ce crede 
de cuviinţă. Eu îmi voi face datoria până la capăt! 

Doamna Tourzel era foarte întristată și îngrijorată. 

Ea presimţea că nenorocirea își va urma cursul neîntrerupt. 

Tourzel ieși din casă și ocoli încă odată toată mânăstirea. 

EI îl întâlni pe bătrânul Montgolfier care tocmai ieșea dintr-un 
gang întunecos. 

— Du-te în celula dumitale moșule, nu ne sta în cale! strigă 
Tourzel în treacăt, fără a-i da atenţie. 

Montgolfier se opri. 

Tremurând de iritaţie, bătrânul se uită după director. 

— Că eu sunt nebun să mă duc la celula mea! Nenorocitule, 
pe tine datoria te împinge la moarte. Eu însă trebuie să o scap 
cel puţin pe gingașa fată care s-a arătat așa de bună cu mine. 

El respiră adânc. 

Din nou un surâs misterios îi flutură pe buze. 

— Focul arde deja, murmură bătrânul, aburul se formează și 
umple balonul, încă vreo două ceasuri și apoi... 

Tourzel alergă spre turn. 

El scrisese deja acum câteva zile o scrisoare lungă și-l 


însărcină acum pe un funcţionar al lui să ducă scrisoarea 
comandantului celor două regimente. 

în această scrisoare Tourzel îl ruga cu vorbe mișcătoare să 
cruţe viaţa a sute de nenorociţi să se întoarcă înapoi la Paris. 

Tourzel aștepta rezultatul acestei scrisori. Se urcase iar în 
turn. 

Grozavă priveliște! 

Regimentele ajunseseră la poalele muntelui. Se mirau desigur 
că nu-i întâmpinase niciun curier de la mânăstire. 

Erau douăzeci și patru de tunuri care străluceau la soare. 

Trecu un ceas de când funcţionarul directorului plecase să 
ducă scrisoarea unuia dintre comandanți. 

Deodată Tourzel văzu o mișcare în rândurile soldaţilor. Se auzi 
comanda. Tunurile au fost îndreptate în sus. Dumnezeule! N- 
aveau inimă ofiţerii ăştia? 

Răspunsul la această întrebare a fost dat imediat. 

Un bubuit groaznic răsună. Bomba lovi un zid, chiar lângă 
locul unde stătea directorul. 

O parte din zid se dărâmă ridicând nori de praf. 

Peste un sfert de ceas cineva bătu la poartă. 

Tourzel se auzi strigat pe nume. 

El so urcă pe zid. 

Afară stătea un ofiţer de artilerie. 

— Dumneata ești directorul închisorii, cetățene? strigă 
ofiţerul. 

— Eu sunt, ce veste-mi aduci la scrisoarea mea? 

— Eşti nebun, cum îndrăznești să te opui puternicului Danton? 
îţi pierzi capul. Avem ordin să executăm imediat condamnați. 

— Niciodată! răspunse Tourzel. Refuz să fiu complicele 
călăilor. 

— Deci nu vrei să te supui, cetăţene? strigă ofiţerul 
ameninţător. 

— Nu, răspunse Tourzel hotărât. 

— Atunci vei suporta consecinţele! strigă ofițerul scrâșnind 
din dinţi. 

— Faceţi ce vreţi, dacă n-aveţi milă. Dumnezeu e mare! 

Ofiţerul mai spuse ceva de neînțeles, apoi plecă. 

Tourzel se întoarse în mânăstire. 

El își împreună mâinile și aruncă o privire rugătoare spre cer. 

— Fie voia ta, Doamne! murmură el, dar mai bine mor decât 


să comit o crimă! 

El se opri un moment. O dorinţă fierbinte îi lumină faţa. 

— Mă duc la nevasta și copiii mei, șopti Tourzel cu buzele 
tremurânde, pentru a-mi lua adio de la ei. Dacă am putea 
scăpa! 

Cu aceasta, curajosul bărbat porni spre locuinţa lui. 

Capitolul 186 BOMBARDAREA MÂNĂSTIRII 

O mare mișcare se produse în toată mânăstirea la auzul 
primei bubuituri. 

Tunurile erau îndreptate cu gura în sus, gata să arunce 
bombele. 

Tourzel ajunse în grădină. 

Nevasta lui, Lili și copii săi tremurau de emoție. 

— Ah, copiii mei, strigă nenorocitul bărbat, dacă aș putea să 
vă apăr, dacă ar vrea Dumnezeu ca măcar voi să fiți scăpa ţi! 

Tourzel se întoarse spre Lili. 

— Dragă copilă, zise el cu o voce tremurândă. Am o 
presimţire că o să poţi fi folositoare copiilor mei, fă-o! Nu-i așa 
că și eu am fost bun cu tine? 

Plină de recunoștință, Lili se plecă peste mina bătrânului. 

— Ah, cu plăcere mi-aș jertfi și viaţa pentru copii, strigă 
tânăra fată. Dar să sperăm, că lucrurile nu vor fi atât de grave! 

— Nu mai este nicio speranţă, zise Tourzel, răspunzând în 
același timp unei priviri întrebătoare a nevestei lui care se 
apropiase de ei. Călăii sunt hotărâți! In fiecare moment putem fi 
omorâţi! 

— Ah, Dumnezeule, strigă doamna Tourzel abia ţinându-se pe 
picioare. 

Ea își îmbrăţișă plângând soţul. 

— Ah, doamne, e posibil ca francezii să se poarte astfel cu 
compatrioţii lor? 

în acest moment izbucni catastrofa. 

Un tunet grozav, lung și răsunător, multiplicat de ecoul 
munţilor, făcu să vibreze aerul. 

în același moment un zid se dărâmă, umplând locul de 
dărâmături, nu departe de locul unde stăteau copiii. 

Aceștia începură să plângă și se înghesuiră lângă mama lor. 

ț iii căzu în genunchi. 

— Ah, sub ce stea nefericită m-am născut! 

Tourzel nu scoase niciun cuvânt. 


El se întoarse și vru să plece. 

— Ce vrei să faci? se. Văita nenorocita sa soție. Nu, nu te las 
să pleci. Nu te pot ști departe de mine! Rămâi lângă mine și 
lângă copii, te conjur! 

— Dragă nevastă, nu trebuie să vezi grozăviile care vor avea 
loc acum. Rămâi cu copiii. Şi încă ceva, dragă nevastă! Dacă în 
viață nu ne vom mai revedea... 

— Nu vorbi astfel, se văita doamna Tourzel. 

— Dacă în viaţă nu ne vom mai revedea, murmură bătrânul 
cu o voce stinsă, atunci, draga mea nevastă, îţi mulţumesc de o 
mie de ori pentru toată iubirea pe care mi-ai arătat-o, pentru 
toată afecțiunea care mi-a încălzit sufletul atâţia ani. Rămâi cu 
bine! Rămâi cu bine, draga mea nevastă. Pe mine mă cheamă 
datoria. Nu trebuie să mai întârzii! 

Dar doamna Tourzel îl ţinea pe soțul ei îmbrățișat. 

— Rămâi cu mine! plângea ea. Ah Dumnezeule! 

Ce-am păcătuit ca să ne pedepsească Dumnezeu așa de 
aspru. 

în acest moment se auzi o nouă bubuitură. 

— Arde, arde! se auzi în acest moment o voce. 

— Arde în mânăstire, s-a aprins magazia de secară! Această 
veste era pentru sărmanul director fulgerătoare. 

Un moment rămase ca împietrit. 

Apoi îi îmbrăţișă pe toți. 

— Rămâneţi cu bine, nu mai pot sta! 

El o îmbrăţișă pe Lili cu Căldură. 

— Şi tu, copila mea, rămâi cu bine și nu-ţi uita promisiunea, 
apără-mi copiii când eu nu voi mai fi. Murmură nenorocitul! 

El avea o presimţire că nu va ieși cu viaţă din luptă. 

— Rămâneţi cu bine! strigă încă odată Tourzel. 

Apoi dispăru. 

— lubitul meu soţ? strigă doamna Tourzel. Știu că n-o să te 
mai văd niciodată. 

Durerea nemăsurată o făcu pe nenorocita femeie să cadă în 
genunchi. 

Lili alergă spre ea și o îmbrăţișa cu dragoste. 

— Ai nădejde în Dumnezeu, doamnă! murmură Lili. El, Tatăl 
Ceresc fără a cărui voință nimic nu se face, ne va apăra și pe 
noi. El va face ca toate să se sfârșească cu bine. 

Din nou se auziră bubuituri, părea că cerul se sparge. 


Pretutindeni se vedeau dărâmături. 

— Foc, foc! se auzi iar. 

Lili se uită în jur îngrozită. 

Dumnezeule, să fie adevărat că bombele de tun aprinseseră 
mânăstirea? 

în adevăr se vedeau deja limbi de foc. 

Un fum alb înconjura flăcările. 

— Foc, foc! se auzi din nou. 

Se auzi vocea tunătoare a directorului. 

— La ziduri, e vorba de viața voastră! Aduceţi apă iartă! 
Soldaţii se pregătesc să intre în mânăstire! 

Lili nu se mai putu stăpâni. 

Ea îi apucă pe cei doi copii și căzu în genunchi cu ei. 

— Copii, rugaţi-vă pentru tatăl vostru! murmură Lili. 

— Da, rugaţi-vă pentru tatăl vostru, murmură nenorocita 
mamă cu o voce stinsă, rugaţi-vă ca Dumnezeu să ne dea un 
sfârșit bun! Ah, inima mi se rupe în piept. Știu că nu voi mai 
vedea niciodată pe soţul meu! 

Noi bubuituri se auziră. 

— Dumnezeule, zidurile se dărâmă, focul se răspândește. 

— Aici nu putem rămâne, zise Lili. Te rog, urmează-mă, d-nă. 
lau copiii, cu mine. Știu un loc sigur, la subsol. Să mergem! 

— Da, să mergem! strigă cu voce tremurândă doamna 
Tourzel. 

Abia ţinându-se pe picioare, plecară spre ascunzătoare. 

Nu mai era ușor să părăsești grădina. 

Coridorul boltit de la ieșire era în ruine. 

Ah, ce grozavă priveliște îi aștepta când ajunseră în curtea 
exterioară a fostei mânăstiri. 

Pretutindeni erau numai dărâmături. 

— Să plecăm de aici! strigă Lili. Nu suntem siguri un moment 
de viaţa noastră! Să fugim, să fugim! 

— Să fugim! strigau femeile alergând prin curte. 

În acest moment se întâmplă ceva groaznic. 

O bombă lovi în grămada de femei din curte. 

Un strigăt sinistru se auzi, și vreo paisprezece femei căzură la 
pământ. 

Lili o luă la fugă împreună cu copiii. 

Abia putea întoarce capul pentru a vedea dacă doamna 
Tourzel o urma. 


Din fericire aceasta alerga în urma ei și a copiilor. În acest 
moment, Lili se simţi apucată de mână. 

Întorcând capul îl zări pe bătrânul Montgolfier. Ochii acestuia 
erau strălucitori. 

— Momentul cel mare a venit! strigă Montgolfier cu o voce 
tremurătoare. Vino, copilul meu, vei fi scăpată. Ceasul libertății 
a venit! 

— Ah, lasă-mă, lasă-mă, zise Lili. Nu-i vreme de glumit acum. 

— Vino, copila mea, strigă Montgolfier. Vei fi scăpată, ţi-am 
promis-o. Acum îmi ţin cuvântul. Eu nu glumesc! 

— Nu, nu, nu pot pleca, am promis să-i apăr pe acești copii. 
Acolo este nenorocita lor mamă. Mai degrabă mor, decât să mă 
despart de copii. 

— Atunci i-ai și pe dânșii. Dar vino, copilă. Peste zece minute 
mânăstirea va fi distrusă și vom muri cu toţii! 

Montgolfier o apucă de braţ și o trase cu putere. i 

— Înainte, înainte! strigă el, nu vă pierdeţi curajul! Încă puţin 
și suntem în siguranţă! 

Lili aruncă spre cer o privire disperată. 

Ea se ruga lui Dumnezeu să facă o minune și să scape niște 
fiinţe nevinovate. 

Capitolul 187 CĂLĂTORIA AERIANĂ 

După câteva minute Montgolfier intră într-un coridor 
întunecos. 

Cobori câteva trepte. 

Intrară într-o încăpere subterană. 

— Înainte, înainte! strigă Montgolfier, în câteva secunde am 
ajuns la ţintă! 

în curând părăsiră coridorul subteran. 

Acum se aflau sub cerul liber pe o platformă. 

Lili rămase surprinsă la vederea unui balon de mătase care se 
înălța spre cer. 

Dedesubtul lui era legat cu frânghie un fel de butoi. Balonul 
era legat de crăcile unui, copac. 

Chiar și doamna Tourzel nu-și putu împiedica un strigăt de 
surprindere. 

— Dar ce-i asta? strigă în sfârșit nenorocita femeie. De unde a 
apărut asta, aici în mânăstire? N-am văzut niciodată o astfel de 
minune! 

— Înainte, înainte! strigă Montgolfier cu ochii plini de bucurie. 


Veţi vedea ceva și mai minunat. Intraţi în corabie, e loc pentru 
toți. 

Lili se uita uimită la butoi. 

Era într-adevăr destul de mare ca să poată încăpea toți. 

— Dar ce înseamnă acest foc? întrebă tânăra fată. Pe un 
trepied, în mijlocul butoiului, dar destul de sus, ardea un foc. 

Un fum gros intra în gura balonului şi-l umfla mereu. 

— Asta-i aerul încălzitor, murmură Montgolfier, care umflă 
balonul şi-l poartă prin aer. 

Lili clătină din cap. 

— Pentru Dumnezeu, ce-ţi închipui? Repede, n-avem vreme 
de pierdut! Strigă Montgolfier silindu-i pe Lili, pe doamna 
Tourzel și pe copii să intre în butoi. 

Imediat după asta, Montgolfier sări și el înăuntru, scoase din 
haină un cuţit și tăie sforile prin care era legat balonul de copac. 

Lucrul neașteptat se întâmplă. Balonul se ridică de la pământ 
și se urcă în aer, ducând polobocul cu dânsul. 

Cititorul a înțeles, desigur, ce fel de invenţie era aceasta a lui 
Montgolfier. 

Azi toată lumea a văzut baloane zburătoare. 

Dar cu atât mai mare era uimirea protejaților lui Montgolfier, 
văzându-se ridicați în aer. 

— Dumnezeule, visez sau sunt trează? strigă Doamna Tourzel 
împreunând mâinile. 

— Stați liniștiți! îi sfătui Montgolfier. Să nu ne mișcăm. Vedeţi 
focul de la mijloc. Dacă se aprinde balonul suntem pierduţi! 

Balonul ajunsese deja la vreo sută de picioare deasupra 
pământului. 

— Deodată doamna Tourzel scoase un strigăt disperat. 

Ea arătă în jos, cu priviri rătăcite. 

Privirile tuturor se îndreptară într-acolo. 

Dumnezeule! Era un spectacol îngrozitor! 

Cu capul sfărâmat, cu mâinile întinse, directorul Tourzel era 
întins pe asfaltul din curte. Sângele era împrăștiat în jurul lui. 

Eroul căzuse în lupta ucigătoare. 

— Trebuie să mă duc jos la soţul meu! strigă doamna Tourzel. 
Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă să cobor! 

Ea se pregăti să se arunce din barca aeriană, dar Montgolfier 
o opri cu o mână viguroasă. 

Lili îi opri pe copii să se uite în jos. 


Ea îi îmbrăţișă pe copiii, care vroiau să se agaţe de mama lor. 

Balonul se urca din ce în ce mai sus. 

— Ei, am avut dreptate? o întrebă el pe Lili. Eram eu nebun? 
Am meritat eu să fiu închis într-o casă de sănătate atâta timp? 

Lili nu putu să răspundă. 

Ea recunoștea primejdia din care scăpase și-i mulțumea lui 
Dumnezeu. 

Balonul se urca mereu. De jos se auzeau strigăte de uimire. 

Cei de jos văzuseră balonul și credeau într-o minune. 
Surprinderea era așa de mare. Incât lupta se opri. 

Astfel se întâmplă că apariţia balonului salvă viaţa multor 
prizonieri, care profitară de zăpăceală pentru a fugi în grabă. 

Astfel că toți acei care până acum rămăseseră în viaţă, fură 
cruțaţi. 

Cu cât balonul urca, cu atât deveneau mai mici oamenii de jos 
cu urile și răzbunările lor. 

Lili fu apucată de ameţeală. 

Montgolfier ațâţa focul din când în când. 

— N-am fost nebun, murmură bătrânul entuziasmat. Ştiam ce 
vreau. Acum Cerul m-a ajutat. Nu-i așa, dragă copilă, că m-am 
ţinut de cuvânt? 

Ochii lui Lili se umplură de lacrimi. 

Era așa de emoţionată incit nu putea să vorbească. Deodată 
Doamna Tourzel își veni în fire. Până acum fusese leșinată. 

— Ah, Doamne. Doamne! Strigă ea deodată, bărbatul meu e 
mort, presimţirea mea!... O, copiii mei, iubiţi copii, nu mai aveţi 
tată! 

Doamna Tourzel își îmbrăţișă copiii cu ardoare. Butoiul începu 
să se clatine. 

Nu lipsise mult ca toţi cei din balon să fie aruncaţi în afară. 

— îngrozitor! îngrozitor! Strigă Montgolfier cu o voce 
stridentă, căutând să așeze focul la loc. 

Dar lucrul grozav se întâmplă. 

Focul căzu în afara gondolei, în adâncime. 

în același timp toţi băgară de seamă că balonul pierdea din 
înălțime. 

— Dumnezeule, suntem pierduţi! strigă Lili simțind că balonul 
se lăsa repede în jos. 

— Ţineţi-vă de frânghie! strigă Montgolfier. Nenorocită 
femeie, strigă el scrâșnind din dinţi către Doamna Tourzel care 


rămase împietrită. Ce ai făcut! Toată munca mea e zadarnică! 
Acum Dumnezeu să ne ajute! 

El nu mai putu vorbi. Balonul cădea cu o repeziciune din ce în 
ce mai mare. 

Lili era ameţită. Ea simţea că în curând vor ajunge la pământ 
și atunci vor fi prefăcuţi în praf. 

Lili îl văzu pe bătrânul Montgolfier smulgându-şi pârul din cap 
cu disperare. 

Ea leșină. 

Ceilalți așteptau din moment în moment moartea. 

Capitolul 188 VICTIMA APEI 

Enric Sanson și sora lui își învinseseră uimirea pe care le-o 
pricinuia apariţia aeriană pe care nu puteau să și-o explice. 

în adevăr, el nu se înșelase, erau oameni în vasul care era 
legat cu frânghii de balonul de mătase. 

Speranţa că Lili ar putea, să fie și ea în această corabie, care 
evident se ridicase din interiorul mânăstirii, crescu în inima lui 
Enric. 

— O, Orfelia! strigă călăul apucând-o de mină pe sora lui, 
dacă ar mai fi speranţă, dacă tunurile n-ar fi nimicit încă viaţa 
logodnicei mele! , 

— Să sperăm! zise Orfelia roşindu-se puțin. In pieptul meu 
trăieşte un sentiment că Dumnezeu nu ne va părăsi. O iubire 
așa de fierbinte ca aceea pe care o simţi tu pentru Lili. Nu poate 
rămâne nerăsplătită! 

— Ah, Orfelia! strigă Enric ducându-și mina la inimă. Nu-mi da 
speranţe care nu se pot realiza. Inima mea este plină de 
deznădejde. Ah, dacă ar fi posibil ca... 

Orfelia credea că Cerul făcuse o minune pentru a scăpa niște 
oameni nenorociţi, pe când Enric, mai sceptic, credea că balonul 
era doar o iluzie optică. 

Mult timp se uitară uimiţi la corabia aeriană. 

Apoi încălecară. 

Tunurile bubuiau mereu, iar mânăstirea. Era în flăcări. 

Enric Sanson întoarse capul îngrozit. 

Călăul se gândi ce trebuie să facă. 

— Ah, Doamne. Orfelia | murmură Enric. Dacă ne-am bucurat 
în zadar! Dacă Lili n-a scăpat de la moarte! Nu, nu mai pot să 
mai stau pe loc. Fug spre mânăstire și dacă nu voi putea s-o 
scap, voi muri și eu cu dânsa. 


Fără să mai aștepte răspuns, el dădu pinteni calului. Acesta 
sări în sus, apoi o luă la goană. 

Enric Sanson o auzi pe Orfelia scoțând un strigăt de groază. 

Călăul își înfrână imediat calul. 

— Dumnezeule, Orfelia, ce este? strigă călăul uitându-se la 
sora lui care rămăsese pe loc. — S-a înlâmplat o nenorocire! 

Orfelia arătă cu mâna întinsă spre cer. 

— Acolo, acolo! strigă ea. Uite Enric, ce nenorocire! Enric se 
uită în sus. 

Dumnezeule, ce lucru grozav se întâmplase. 

Corabia aeriană pe care mai înainte o admiraseră atât, era și 
acum sus, dar balonul se dezumflase și flăcări se prelungeau de- 
a lungul frânghiilor încurcate. 

Enric bagă de seamă că balonul cădea cu o uimitoare 
repeziciune. 

Un strigăt de groază ieși din pieptul lui Sanson. 

El nu mai auzea bubuiturile tunurilor și nici exclamaţiile de 
durere ale Orfeliei. 

Acum auzea chiar și strigătele de groază scoase de oamenii 
din balon. 

Se înșelă el, sau auzise într-adevăr vocea lui Lili printre aceste 
strigăte? 

îl înşală ochiul, sau o vedea într-adevăr pe Lili printre oamenii 
din gondolă? 

Din nou călăul scoase un strigăt. 

în același moment se simţi apucat de braţ. Orfelia venise 
lângă dânsul. 

— Ce vrei? o întrebă Enric zăpăcit. 

— Enric, trebuie să venim în ajutor acestor nenorociţi, zise 
Orfelia cu hotărâre. Nu vezi că balonul s-a aprins? Din fericire el 
cade spre lac, așa că poate îi vom putea scăpa. 

Fără a pierde un moment, Enric dădu pinteni calului. Cei doi 
cai o porniră în goană spre malul lacului. 

Enric nu pierdea din vedere niciun moment balonul aprins. 

El văzu foarte clar mai mulţi oameni în gondolă, care se 
agăţaseră de frânghii și de marginea gondolei. 

— Lili! Lili! Strigă deodată Enric. 

Privirea lui pătrunzătoare nu-l înșelase. 

El o recunoscuse pe logodnica lui. Care ţinea mereu 
îmbrăţișaţi copiii care i se încredinţaseră. 


El dădu pinteni calului cu atâta putere. Încât acesta necheză 
și o porni într-o goană nebună spre malul lacului. 

— Înainte! strigă Enric bătând calul cu cravașa. 

Balonul căzu în lac făcând un zgomot enorm și împrăștiind 
apa în toate părţile. 

Enric Sanson auzi mai multe strigăte de moarte. 

Apoi totul se liniști. 

— Pentru Dumnezeu, venim prea târziu! strigă Enric Sanson. 

Ajuns la mal el sări din scări și se aruncă în apă peste capul 
calului. 

Enric era un înotător îndrăzneţ, dar și Orfelia înota bine. 

Peste câteva secunde, Orfelia ajunse la mal. 

Ea cobori de pe cal și se pregăti să se arunce în apă. Dar mai 
întii se uită peste toată suprafaţa lacului. 

— În stângă, Enric! strigă ea. Acolo văd ieșind din după un 
cap blond de fată. Mai la stânga, ai înțeles? 

— Da, da! strigă călăul. 

Deodată el scoase un strigăt de bucurie. 

Da, văzuse și el capul cel blond pe care îl arătase sora lui. 

Cu un braţ viguros o apucă pe gingașa fată. 

El văzu că ea era pe cale să se înece și ţinea cu ul liniile puteri 
îmbrăţișaţi doi copii. 

Această greutate era aproape imposibilă de susţinut pentru 
Enric. 

Cu ţoală puterea lui, cuprinse cu un braţ corpul delicat al 
tinerei fecioare. 

— Este Lili. Lili, scumpa, dulcea și adorata mea Lili! Strigă 
Enric Sanson. 

Apoi, știind că n-avea un moment de pierdut, începu să înoate 
spre mal. 

Văzu îndată că nu putea să-i scape pe toţi trei. 

El încercă să scoată din braţele lui Lili pe cei doi copii leșinaţi, 
care și așa ţineau capetele sub apă. 

Dar nu reuși pentru că Lili îi ţinea foarte strâns lângă ea. 

În acest moment de mare primejdie, când Enric era să se 
ducă la fund împreună cu cei pe care îi scăpase, veni Orfelia 
înotând cu îndemânare spre dânsul. 

Enric îi strigă să ţină deasupra apei capetele copiilor. 

Peste câteva secunde înotătorii ajunseră la mal. 

Bucuria lui Enric era fără margini. El ţinea în braţe corpul cald 


al lui Lili. 

Deci Cerul făcuse într-adevăr o minune. Lili scăpase din 
măcelul de la mânăstire. 

Cu mare băgare de seamă: Enric îi întinse pe cei scăpaţi pe 
iarba moale. 

După câteva secunde de îngrijire, tânăra fecioară deschise 
ochii. 

Un surâs de fericire îi apăru pe buze când îl zări pe Enric 
Sanson îngenunchiat lângă dânsa. 

— Unde sunt? șopti ea. Oare am intrat deja în rai? 

— Nu scumpă și adorată Lili! suspină Enric. Ești lângă mine, 
logodnicul tău, care nu te va părăsi niciodată! 

— Enric! șopti tânăra fată. Dar cum am ajuns aici? Ah, 
Dumnezeule, sărmanii copii! Strigă tânăra fată, mi-au scăpat din 
braţe. 

— Liniștește-te dragă! murmură călăul. Sora mea îi îngrijește 
pe copiii care au fost și ei scăpaţi. Mulțumită cerului că am venit 
la timp! 

De emoție călăul nu mai putu vorbi. Tânăra fată închise din 
nou ochii surâzând. 

Capitolul 189 PLANURI DE VIITOR 

— Ajutor, ajutor, nu mai pot! se auzi deodată o voce din apă. 

Enric Sanson sări în sus. 

Mai fuseseră cumva și alţi nenorociţi în balon? ` 

Acum văzuse capul unui bătrân. El înota cu putere. In brațe 
tinea strâns o femeie leșinată care era cât pe ce să-l dea la 
fund. 

Enric Sanson sări în apă, ajunse la bătrân şi-l ajută să iasă cu 
femeia leșinată la mal. 

Doamna Tourzel fu întinsă pe iarbă lângă Lili. Îngrijită, ea îşi 
veni îndată în fire. 

Peste un sfert de ceas toți locuitorii gondolei, sănătoși și bine 
dispuși, erau strânși în jurul salvatorilor lor. 

Enric Sanson nu putea vorbi. 

El o ţinea în braţe pe Lili și se uita în ochii ei. 

Nici Lili nu spunea nimic. Inimile lor băteau la unison. 

Logodnicii serbau o frumoasă revedere. 

Doamna Tourzel își îmbrăţișa și ea copiii cu patimă. 

Apoi nenorocita femeie începu să plângă. 

își aduse aminte de soţul ei pe care nu avea să-l mai vadă 


niciodată. 

Nu-i vreme de plâns, doamnă! Zise Orfelia pe un ton blând, 
dar hotărât. Nu suntem singuri aici. Mânăstirea nu este foarte 
departe de aici și s-ar putea să fim urmăriţi. 

— Orfelia are dreptate, zise călăul, trebuie să fugim cât mai 
repede. Acolo, în pădure, vom fi în siguranţă. 

O porniră cu toţii spre pădure. 

Soarta le era favorabilă. După ce merseră câteva ceasuri prin 
pădure, aiuriseră la o colibă părăsita. 

In acest loc pierdut, departe de oraș, se rătăcea rar vreun om. 

Coliba nu era mare. 

Orfelia aprinsese deja focul, pentru a usca hainele celor 
scăpaţi. Pe când aceștia se odihneau. 

Nimic nu mai tulbura fericirea acestor oameni. 

Noaptea veni și în colibă toţi dormeau. În afară de Enric 
Sanson care se plimba prin odaie, îmbătat de fericire. S. 

— Ah. Lili. Scumpa mea Lili! Striga mereu Enric Sanson. Îmi 
pare că raiul n-a coborât pe pământ de când te-am revăzut. 
Dormi și visează lucruri plăcute, eu nu mă voi culca decât atunci 
când te voi ști mai mult în siguranţă! 

A doua zi toată lumea era foarte bine dispusă. 

Numai doamna Tourzel era deprimată. 

Nu putea să-i piară din minte chipul bărbatului ei. Toată 
lumea se gândea încotro să plece. 

îndată se luă o hotărâre. Montgolfier cu doamna Tourzel și cu 
copiii urmau să meargă la proprietatea lui Enric unde se afla 
deja Carol Tellier. Orfelia trebuia să-i ducă până acolo. 

Dar cea mai grea întrebare era Unde s-o ducă pe Lili? Tânăra 
faţă nu trebuia să se mai întoarcă la Paris unde se petreceau 
atâtea grozăvii. 

Lili înţelese și ea că pentru o vreme trebuia să dispară cu totul 
din lume. 

Deodată îi veni în minte că aici nu puteau fi departe de satul 
ei părintesc. 

— Sunt ce-i drept pariziană, zise tânăra fată, dar mama mea 
este de la munte. Ea a fost sora unui pădurar de treabă care se 
numea Louvois. Tatăl meu a cunoscut-o în satul ei natal și a 
adus-o la Paris. 

Desigur că în acel sat retras în munţi nu sunt primejdiile din 
Paris. Ce zici, dragă Enric, dacă m-aș retrage acolo pentru un 


timp? 

Ochii lui Enric Sanson străluciră. 

— Asta-i o idee, zise călăul, o idee minunată pe care ne-o 
trimite providenţa. Desigur, acolo trebuie să mergi. În curând 
voi lua legătura cu unchiul tău, care sper să se mai afle în viaţă. 

— Şi până atunci? întrebă Orfelia. 

— Până atunci rămâneţi toţi aici, zise Enric Sanson. Am fost 
azi noapte prin pădure și am cercetat împrejurimile. Pădurea e 
cu totul părăsită. Cărbunarul care a stat aici desigur că a 
emigrat. Și vânat avem destul în pădure, astfel că foarte bine 
puteţi trăi câteva zile ascunși aici. 

Propunerea lui Enric fu acceptată. 

Călăul trebuia să se întoarcă la Paris. Numai acolo putea să ia 
legătura cu rudele lui Lili. 

După câteva zile călăul se întoarse la coliba din pădure, unde- 
i găsi în stare bună pe toţi cei care rămăseseră aici. 

Călăul le povestise cum luase deja legătură cu pădurarul 
Louvois și că acesta se declarase dispus s-o ia pe Lili și s-o ducă 
în satul ei natal unde va putea sta oricât va dori. 

Pădurarul era de mulţi ani văduv, și îi părea bine că tânăra 
fată, de a cărei existenţă auzise deja, îi va înveseli casa pustie. 

A doua zi părăsiră cu toţii coliba. 

Sub conducerea Orfeliei, Montgolfier, doamna Tourzel și 
copiii, se îndreptară spre moșia lui Enric. 

lar călăul și logodnica lui plecaseră spre locul unde trebuiau 
să se întâlnească cu unchiul fetei. 

Ajunși aici îl găsiră pe pădurarul Louvois. Acestuia. Enric îi 
încredinţă cu vorbe mișcătoare tot ce avea mai scump pe lume, 
iar pădurarul promisese să-i ţină loc de tată tinerei fete. 

Enric Sanson se întoarse la Paris, promițând să vină curând în 
satul de munte unde va sta Lili. 

Capitolul 190 O POVESTE VECHE 

Țăranul stătea în faţa porţii și fuma dintr-o pipă scurtă. 

Țăranul era un Hercule, înalt și corpolent. 

El purta o barbă neagră mare, care contrasta cu roșcata 
obrazului și cu trăsăturile lui energice. 

Fata lui ar fi fost frumoasă, dacă surâsul lui n-ar fi fost șiret și. 
Dacă din când în când o strălucire sinistră n-ar fi apărut în ochii 
lui. 

Privirea lui se opri asupra celor două fiinţe care veneau din 


vale. 

Țăranul se uită la ei atent. 

— Asta-i pădurarul Louvois, își zise el, dar cine este femeia 
aceea care vine cu el? 

Pădurarul era un om de statură mijlocie, cu părul cărunt și cu 
faţa zbârcită de suferinţă. 

Tovarășa lui era o fată cam de nouăsprezece ani, cu ochii 
albaștri și vii, obrajii rumeni, cu părul blond. 

Cu cât se apropiau mai mult de ţăranul trândav, cu atât fața 
acestuia lua o expresie mai încordată. 

— Dumnezeule, murmură ţăranul Renard Millart, scoțându-și 
pipa din gură și ștergându-și sudoarea de pe frunte. Mi s-a părut 
că o văd venind pe Lili. Fata asta e atât de tânără încât nu poate 
fi Lili. Dacă n-aș ști că e demult în mormânt, atunci... 

El nu sfârși. Cei doi drumeţi se apropiaseră de dânsul. 

— Bună ziua, Millart! zise pădurarul. 

— De unde vii, Louvois? zise țăranul uitându-se mereu la fată. 

— Te uiţi la fată, râse Louvois, nu-ţi pare cunoscută? Țăranul 
roși, apoi deveni palid și se uită când la pădurar, când la fata 
care roșiseși ea. 

— Nu-i cumva nepoata dumitale? 

— Ba da. Răspunse pădurarul. Seamănă leit cu maică-sa, 
Dumnezeu să o ierte. 

Țăranul își făcu semnul crucii. 

— Da, n-am putut să tot stau singur cu coțofana mea de 
Brigitta, de aceea am adus-o la mine. Fata a suferit mult în 
Paris... dar aici, să capete iar obraji roși! Zise vesel pădurarul. 

— Așa, în Paris, zise el. Ei da, acolo toate-s pe dos... dar aici 
nici nu bagi de seamă că-i revoluţie în ţară... Acum îmi aduc 
aminte... Sora dumitale s-a măritat cu armurierul... și ăla a 
murit, nu-i așa?... 

— Asta am să ţi-o povestesc altădată, îl întrerupse pădurarul, 
văzând faţa tristă a lui Lili. 

Renard Millart devenise palid. 

El se uita mereu la fata care era așa de jenată încât nici nu 
știa unde să se mai uite. 

— Trebuie să te miri că mă uit așa la tine! zise el cu o voce 
emoţionată, dar am cunoscut-o și eu pe răposata ta mamă. 

El suspină adânc. 

— Da, întrerupse pădurarul. Ea a murit demult, Lili era abia de 


un an. Ah, e mult de atunci, eu am îmbătrânit în vremea asta, 
acum fata asta o să mă înveselească cât oi mai trăi. 

Din cer se auzi un bubuit de tunet. 

— Trebuie să ne întoarcem acasă, murmură pădurarul. 

În curând o ploaie teribilă începu să cadă amestecată cu 
tunete și fulgere. 

Trebuiră să aștepte până trecu ploaia, apoi porniră spre casă. 

— Am să trec în curând pe la voi, zise ţăranul către pădurar. 

Lili îi aruncă o privire aproape fricoasă ţăranului. Acesta din 
urmă se așeză iar la poartă. 

Faţa lui deveni serioasă și gânditoare în timp ce o urmărea cu 
privirea pe graţioasa nepoată a pădurarului. 

Când aceștia dispărură, el respiră adânc. 

— Vremea de demult, vremea de demult, murmura el încet, 
aș vrea s-o mai pot schimba o dată, aș vrea să fiu iar tânăr! 

îndată, însă, faţa lui luă o expresie răutăcioasă. 

— Sunt încă tânăr și vreau să gust și eu ceva din viaţă, mai 
este destulă vreme pentru mine să fiu fericit. 

Surâsul lui deveni din ce în ce mai crud. 

Când se întoarse și intră în curte, faţa lui era aproape sinistră. 

Pe ultima treaptă a scării cafe ducea la locuinţa lui, îl 
întâmpină o femeie respingător de urâtă. 

O expresie de antipatie apăru, pe faţa ţăranului, care fără a 
răspunde o vorbă, trecu pe lângă femeie. 

El intră în odaie și închise ușa cu zgomot. 

Când se văzu singur în odaia cea mare, în care căldura te 
înăbușea, căzu pe o bancă, ca și cum l-ar fi părăsit deodată 
toată puterea și voinţa lui. 

— Aș vrea să fiu liber! murmură el bătându-se cu pumnul în 
frunte, liber, liber, repetă el cu patimă. Lucrurile nu mai pot 
merge astfel. Fericirea mi-a venit iar în drum și cred c-aș putea 
să o prind dacă n-ar fi femeia asta! 

El arătă pumnul spre ușa prin care se auzea vocea cicălitoare 
a femeii. 

— Cum te urăsc, femeie rea! gemu el cu faţa descompusă de 
furie. Ori cedezi de bună voie, ori să ţi se întâmple ce ţi-o fi 
scris! 

El suspină adânc. 

Apoi lasă capul în jos și căzu în gânduri negre. 


Capitolul 191 ÎN PĂDURE ȘI PE CÂMP 

Sus în pădurea ascunsă de brazi mari și stufoși se afla casa 
pădurarului. 

Aerul era aici pur, ca la munte, și parfumat de florile din 
pădure. 

Într-o după-amiază frumoasă de august pădurarul şedea la 
poartă cu nepoata lui. 

Lili avea mult de lucru, căci morocănoasa Brigitta, care 
plecase imediat ce venise Lili, neglijase foarte mult gospodăria 
în ultimii ani. 

Acuma stătea lucrând, vorbind și râzând lângă unchiul ei. 

— De când ai venit la mine, în toate zilele e sărbătoare, zise el 
către Lili. Dar cine vine? Se întrerupse el punând mâna streașină 
la ochi. Ah, acesta e Renard Miliari care abia alaltăieri a fost aici. 

Faţa lui deveni necăjită și Lili se întristă și dânsa. 

— Da, el este, zise ea încet. Nu știu unchiule ce sa fie. El e așa 
de bun cu mine, stă de vorbă cu mine ceasuri întregi, dar când 
șade lângă mine și mă privește cu ochii lui negri strălucitori, 
parcă n-aș mai putea fi veselă niciodată! 

— E un om ciudat, zise încet pădurarul. Nu prea îl înţeleg nici 
eu, dar taci că vine! 

În adevăr, cu pasul mândru, cu mâna pe un băț noduros, 
venea Renard Millart. 

Azi era în hainele lui de sărbătoare. Avea o haină lungă cu 
două rânduri de nasturi de argint, cu tricornul pe cap, cu 
pantalonii de piele băgaţi în cizme albe mari. 

Avea înfățișarea și mai impunătoare decât acum câteva 
săptămâni. 

El salută și se apropie cu pași măsurați. 

— Ei, mergi noaptea asta la inspecţie? întrebă el pe pădurar 
așezându-se în faţa lui Lili. 

— Da de unde, răspunse Louvois. Trebuie să-mi curăț puștile. 
Uite am adus o pușcă nouă din oraș. 

Millart luă arma din mâna pădurarului și o examina cu atenţie. 

— E o pușcă bună, zise el, cu asta te poţi arăta prin pădure. 

— În special dumneata, zise pădurarul cu blândeţe, ce-i drept 
de mult n-ai încercat, dar ca băiat tânăr de multe ori a trebuit să 
mă feresc de dumneata! 

— Anii nu m-au schimbat mult, răspunse Millart netezindu-și 
barba. A trecut de atunci puţină vreme, de atunci mâna mi s-a 


întărit și s-a făcut mai sigură încă. 

— Bine că nu ești contrabandist, zise Louvois netezind pușca. 
Cred că vânatul ar începe să tremure. 

Țăranul râse. 

Apoi apucă una din puștile care erau lângă dânsul. 

El se uită în sus și văzu un uliu care se învârtea încet în aer. 

— Să-l dobori pe ăsta, asta ar fi ceva! zise Millart. Dumneata 
ai putea s-o faci? 

Louvois se uită în sus, apoi râse. 

— Atunci mai bine să împusști luna! zise el. 

în loc de răspuns, ţăranul care ședea pe bancă, ridică pușca în 
sus. 

O secundă ţinti și apoi trase. 

Pasărea căzu la pământ. 

Câinii porniră să o caute. 

Pădurarul se uită dând din cap, când la ţăran, când la Lili care 
devenise palidă. 

— Uite cum s-a speriat Lili, murmură pădurarul, mi. Se pare 
că ai mină fermecată. 

Renard Millart o privi pe tânăra fată cu un suria triumfător. 

— Ce vreau, pot, zise el accentuând fiecare vorbă, pe cine 
vreau să-l nimicesc, cade, ce-mi pun în minte, îndeplinesc. Nu 
crezi, fată, că așa trebuie să fie cineva? 

Fata îi aruncă o privire sfiicioasă. 

— Tocmai mă gândeam că trebuie să fie grozav. Să se certe 
cineva cu dumneata, cred că la mânie ești neînduplecat. 
Murmură ea speriată. 

Renard Millart râse. 

— Contra ta n-am să fiu niciodată mânios, dar e bine pentru o 
femeie când are un, bărbat care s-o poată apăra contra oricui. 
Cine intră sub protecţia mea, îl apăr și contra lui Dumnezeu! 

Ochii lui îi fulgerară, faţa-i luă o expresie de mândrie. 

— Uite colo, vine fiul dumitale, Eugen! zise pădurarul, vine 
după cum se pare de.la cârciuma din pădure. 

— Aha. De la iubita lui Margot! Zise ţăranul privind spre 
tânăra fată pentru a vedea efectul vorbelor lui.; 

— lubita lui? întrebă pădurarul, crezi în adevăr că-i amorezat 
de brunetă? 

— Cred, râse Millart... 

— Asta n-o să-i placă mamei lui. 


Băiatul se apropiase și salută politicos. 

— Vii de la drăguţa ta? Ce face Margot? Zise ţăranul. 

— Nu te înţeleg, tată, zise Eugen privindu-l drept în faţă. De 
altfel mi-a spus cârciumarul din pădure că are ceva de vorbit cu 
dumneata. 

Millart se uită mirat la fiul său. 

— Cârciumarul? Cu mine? Cu astfel de oameni decăzuţi nu 
vreau să am de-a face. 

Băiatul se înroși. 

— Nu-i așa de rău precum se spune, tată? zise el. E vorba de 
niște lemne. De altfel. Am să o întreb pe mama, ea trebuie să 
știe. 

Millart se uită ameninţător aproape, la fiul său; 

— Las-o pe mama. Acum îmi aduc aminte de ce e vorba. 

— Ei da, cu tăierea lemnelor ce facem? întrebă pădurarul. Mi- 
ai spus deunăzi despre așa ceva. 

— Da, foarte bine, îl întrerupse Millart aruncând o privire 
aproape sfioasă asupra fiului său care se apropiase de Lili. 

— Să mergem în casă, zise el repede. Am venit tocmai să 
vorbesc cu dimineaţa! 

— Sunt gata, în zece minute am terminat. Zicând aceasta, 
pădurarul luă puștile și intră în casă cu ţăranul. 

Eugen se oprise nehotărât lângă tânăra fată. Apoi îi luă 
repede mina, aproape rugător. 

— Nu trebuie să iei lucrurile așa cum le spune tata, zise el 
roșindu-se. Tata glumește, nu sunt așa rău și ștrengar!... 

Fata îl privi surâzând şi-l ameninţă ușor cu degetul. 

— Te-au fermecat ochii negrii. 

— Ah, nu crede, nu-i adevărat, zise băiatul roșindu-se din nou. 

— Ah, nu-i frumos să o renegi pe iubita dumitale, îl întrerupse 
fata dând din cap. Un băiat credincios trebuie să |ină la iubita 
lui. 

— Așa cred și eu! zise Eugen cu faţa serioasă. Uite, dacă mi- 
aș găsi eu o drăguță pe care s-o iubesc și care să mă iubească, 
aș iubi-o în contra lumii întregi, dar Margot, ha! Ha, ha! 

— Ei, ce râzi? zise fata supărată. 

— Am eu aerul de om rău? întrebă el uitându-se în ochii ei. l- 
am spus lui Margot de la început că între noi n-o să fie nimic. Nu 
sunt eu de vină. Mie îmi trebuie o fată de care să fiu mândru, 
chiar și săracă să fie. 


Faţa, lui Lili se lumină. 

— Ai vorbit bine, zise ea, lăsându-l pe Eugen să-i strângă 
mâinile. Dacă ai asemenea gânduri, o să-ţi găsești ursita. 

Băiatul scoase un strigăt, de bucurie. 

— Pe viaţa mea, dacă nu te-ai supăra, ţi-aș spune că am și 
găsit-o! zise el. 

Dar Lili îl respinse serios și aspru. 

— Lasă-mă în pace, zise ea supărată. Dacă vrei s-o știi... eu 
sunt de mult logodită! 

în același moment, Millart, urmat de pădurar, ieși din casă. 

Faţa lui se întunecă, zărindu-i pe tineri mină în rafina, apoi 
surise ironic. 

— Eugen, bagă de seamă, strigă el eu voce aspră, Margot are 
să te vadă și-ţi scoate ochii cu ghiarele. 

Băiatul se întoarse necăjit. 

— Ei tată, mergi cu mine? îl întrebă el. 

— Nici gând n-am. Mârâi Millart care se așezase iar pa bancă. 
Mă duc în pădure. 

— Rămâneţi cu bine! răspunse Eugen. 

— La revedere! 

El se întoarse, salută și plecă. 

Amândoi bărbaţii se așezară. Pădurarul porunci să aducă vin 
din pivniţă și Millart o invită pe Lili să se așeze lângă el. 

Dar fata se dădu la o parte sfioasă. 

Ea spuse că vrea să se plimbe prin pădure și fugi fără a vedea 
privirea aprinsă și senzuală cu care o urmărea Renard Millart. 

Capitolul 192 „VREAU SA AM Şi TREBUIE SĂ AM UN 
BĂRBĂŢEL!” 

— ... Într-adevăr că sunt cârciumar, zise Risler, dar am şi eu 
pudoarea mea. Să-ţi fie rușine că lași ca un băiat bogat să-și 
bată joc de tine. Că de luat nu te ia el nici mort. 

Fata cea brună, căreia îi fuseseră adresate aceste vorbe, 
stătea dreaptă în faţa unei mese de stejar și-și privea tatăl cu 
ochi fulgerători. 

— Ti-am spus deja de atâtea ori tată, că cel ce râde la urmă, 
mai bine râde. Îl cunosc eu pe Eugen. Dacă ar fi după el ar 
trebui să îmbătrânesc aici în cârciumă, dar totuși nu voi fi 
liniștită până ce nu voi fi nevasta lui. Asta mi-am pus-o în cap. 
Pe urmă toată lumea are să mă respecte. _ 

— Numai să se facă o dată, mâărâi necăjit cârciumarul. In 


acest moment ușa se deschise și intră Millart. 

— Ei, aici e veselie, începu el în loc de salutare, aruncând 
tricornul pe masă și așezându-se în faţa ei. 

El privi ironic când la cârciumarul înfuriat, când la fată. 

— Da, dumneata vii tocmai bine, zise Risler întorcându-se la 
el. Vorbeam de Eugen, fiul dumitale vitreg. Fata asta își 
închipuie că e amorezat de dânsa. 

Renard Millart dădu din umeri. 

— În locul dumitale aș face ca nunta să aibă loc mai devreme, 
zise el liniștit. Fiica dumitale altfel nu va ajunge la asta, și afară 
de asta de ce să nu se facă nunta? 

Cârciumarul se uită veninos la el. 

— Vrei să-ţi baţi joc de mine? începu el furios. Dar ia seama, 
sunt și așa destul de furios. 

— Da, asta se vede, zise ţăranul cu cruzime. Du-te mai bine în 
pivniţă și scoate-mi vinul, cel din 68. 

— Ah, fiecare picătură va fi venin pentru mine, murmură 
Risler. 

Dar totuși ieși să aducă cele cerute. 

Abia închisese ușa și Renard Miliard se apropie repede de 
Margot. 

— la spune fată, zise el cu voce iritată, ţii mult la Eugen? 

Fata îl privi mirată dar nu dădu niciun răspuns. 

— Mai înainte am fost la pădurar și cum stăteam în casă cu 
bătrânul, îl văd venind din pădure pe Eugen. El și cu Lili, 
nepoata pădurarului, o știi, se ţineau de mână și erau aplecaţi 
unul spre altul. Se vedea că s-au sărutat! 

Un strigăt ușor îl întrerupse. Fata se lovise cu pumnul în piept 
și cu ochi fulgerători se uită la el. 

— Vasăzică e adevărat! exclamă, cu mine s-a jucat numai? 

Pieptul ei se mișca zgomotos. 

De afară se auziră pașii cârciumarului. 

— Nu o lua așa în tragic, zise repede ţăranul. Dacă pot să-ţi 
ajut să-l iei pe Eugen, am so fac! 

Millart se așeză la locul lui. 

în același moment intră Risler. 

El așeză ulciorul cu vin în faţa ţăranului. 

Margot ieși din odaie să-și caute de treburi. 

Millart îi spuse lui Risler să mai aducă vin. 

Până seara târziu stătură de vorbă, și când veniră și alţi 


mușterii, se retraseră în altă odaie să-și continue discuţia. 

Luna argintie lumina deja pădurea când ţăranul se pregăti să 
plece. 

Cu o caldă strângere de mână se despărţi el de circi umăr. 

Amândoi păreau a fi cu totul înţeleși. 

Un surâs triumfător flutura pe buzele ţăranului. Drumul îl 
ducea pe lângă pasa pădurarului. 

Niciun sunet nu se auzea. O liniște desăvârșită domnea în 
acest loc pașnic. 

Millart se oprise. 

— Acolo doarme ea, drăguţa fată! murmură el suspinând. Nu 
știu cum, dar ea îmi pare și mai frumoasă decât mama ei, 
răposată. Dormi liniștită, frumoasă fata! Şopti el pătimaș. Destul 
am suferit în casă la mine. Acum sunt sătul. Dacă Dumnezeu nu 
pune capăt chinurilor, am să le pun eu, pe cinste!... 

Acasă mai era lumină când se întoarse ţăranul. 

Nevastă-sa veghea încă. 

Citea o carte de rugăciuni la lumina unei lămpi cu ulei. Când îl 
văzu intrând, faţa ei deja urâţită de boală, deveni și mai urâtă 
de furie. 

— Vii acasă. În sfârșit? Zise ea cu o voce tăioasă, privindu-l cu 
dispreţ. 

— Ce-ţi pasă, o întrerupse aspru Renard Millart, aruncând 
tricornul într-un colţ, cred că pot face ce-mi place. 

Ea începu să râdă. 

— Nu-mi trebuie mâncători trândavi la curte, zise ea, eu 
trebuie să am pe lângă mine numai oameni muncitori. 

Fața ţăranului deveni vânătă de furie. 

— Femeie rea! bâigui el nemaiputându-se stăpâni. Așa-ţi 
primești tu bărbatul? Asta-i credinţa și iubirea pe care mi-ai 
jurat-o? 

— Ai terminat? îl întrerupse rece ţăranca. Nu sufăr trândavi la 
curte. Fă-ţi datoria sau pleacă, că tot ești de prisos aici. Dacă 
am devenit de neînduplecat, apoi tu ești de vină, căci tu m-ai 
făcut rea, sfâșiindu-mi inima rănită. Mi-ai umplut sufletul de ură 
și amărăciune. 

Țăranul stătea împietrit și se uită la dânsa cu o privire 
sinistră. 

Astfel rămase până ce nevastă-sa ieși, fără a spune bună 
seara. 


Apoi scoase un strigăt răgușit. 

— Moartea va hotărî între noi, șopti el cu buzele vinete, cu 
ochii fulgerători. M-ai călcat în picioare ca pe un câine și 
aproape m-ai bătut deși aș putea să te gâtui. 

El respiră adânc, apoi uitându-se pe ceas care bătuse deja ora 
unsprezece, se dezbrăcă. 

Un dulap era acoperit de doctoriile nevestei sale, care se 
căuta mult și în afară de asta ajuta tot satul cu doctorii. 

Privirea ţăranului căzu deodată pe un pacheţel mic, care era 
într-un colț. 

EI îl luă în mână și se uită la capul de mort care era desenat 
pe pacheţel. 

— Cu asta zdrobești orice voinţă! Chiar și cea mai rea gură de 
femeie o astupi cu puţin din această doctorie. 

Pieptul lui se mișcă zgomotos și respiraţia îi trecea fierbinte 
pe buze. 

— Răutatea ta m-a făcut diavol. Vreau să scap de tine, să fiu 
liber... 

Capitolul 193 LINIȘTEA DINAINTEA FURTUNII... 

Enric Sanson făcuse socoteala fără birtaș. 

întors la Paris, călăul crezuse că va căpăta un concediu. Dar 
nimerise rău. 

Cu vorbe aspre, Fouquier, acuzatorul public, respinsese 
cererea lui. 

— Cum, vrei un concediu, meștere Sanson? zise dușmanul 
neînduplecat al lui Enric Sanson. la seamă să nu-ţi dăm un 
concediu prea lung. Nici capul tău nu e sigur de ghilotină, 
notează-ţi asta! Și acum, marș la datoria ta! 

Enric nu răspunsese la aceste vorbe aspre și provocatoare. 

Erau doar o mulţime de martori în acel moment în odaia 
acuzatorului public. 

De altfel Enric Sanson de când se întâlnise cu Adella de Barry, 
știa că Danton îi era dușman neînduplecat. 

Dumnezeu știa cum îl acaparase Adella de Barry pe Danton. 

În orice caz el căuta să pună mereu bețe în roate călăului. 

Călăul era foarte prudent și trăia numai pentru slujba lui, pe 
care o îndeplinea cu cea mai mare exactitate. 

Vedea că spionii îl urmăreau pretutindeni, dar era hotărât. 

Acum, când o știa pe logodnica lui în siguranţă, simţea în el 
puteri de leu. 


Ce puteau să-i facă? Contra lui nu puteau fi întrebuinţaţi 
martori falși. 

El avea mereu, cu tot măcelul de la ghilotină, poporul de 
partea lui. 

Numai o grijă avea el. Era Lili în completă siguranţă? 

Deja primele scrisori ale lui Lili îl liniștiră pe Enric Sanson în 
privinţa asta. Din scrisorile ei respira o veselie simplă, liniștită. 
Se vedea că pădurea și liniștea îi readuseră calmul sufletesc. 
Cine era mai fericit decât Enric Sanson? Abia aștepta scrisorile 
de la logodnica lui, care-i veneau prin mijlocirea Orfeliei. 

Aflase de la Lili cât de des îi scrisese ea. El îi spusese lui Lili 
cât de des îi scrisese el. Niciuna din aceste scrisori nu 
ajunseseră la destinaţie. Presupunea că scrisorile fuseseră 
confiscate de Danton. De aceia hotărâse ca Lili să trimită 
scrisorile de la ţară, pe adresa unei servitoare a Orfeliei. Enric 
de asemenea, nu punea scrisorile la poșta din Paris. Din 
prudenţă, Enric se informase dacă soldaţii de artilerie 
observaseră ridicarea balonului din mânăstire. O săptămână 
întreagă gazetele din Paris nu se ocupau decât de această 
nemaiauzită noutate, dar toate adăugau că oamenii care se 
aflau în acea corabie aeriană avuseseră un sfârșit groaznic. Apoi 
urma descrierea amănunţită a aprinderii balonului și căderea lui 
în lac. 

De altfel soarta mânăstirii se împlinise. Nu rămase o piatră pe 
alta. Totul fusese complet dărâmat. Cadavrul directorului nu 
fusese găsit. Probabil că fusese ars și îngropat în învălmășeală. 
Gazetele lui Danton îl înjurau în mod trivial. Oricum Enric se 
convinse că Danton credea că toţi prizonierii fuseseră omorâţi 
De aceea, călăul crezuse de cuviinţă să se arate întristat în 
public. 

Nimeni nu trebuia sa știe că reușise să-și scape logodnica. 

Era bine ca guvernanţii și de asemenea Adella de Barry, să 
creadă că și Lili fusese omorâtă. 

Enric se îmbrăcă în negru și purta și la braţ o fâșie de crep 
neagră. 

într-o zi Danton îl întâlni pe stradă şi-l opri. 

— Ei. Ei, călăule din Paris, ești în doliu, după cine mă rog?! 

— După una din cele omori te în mânăstirea Câmpului Sfânt! 
răspunse Enric Sanson. 

— Îndrăznești să-mi spui asta! strigă Danton. Ha, trădătorule, 


îndrăznești să deplângi dușmanii republicii? 

Dar Enric îl privi liniștit. 

— Nu mă înţelege rău, cetățene ministru de război răspunse 
apăsat călăul, sunt în doliu după logodnica mea iubită, și acest 
sentiment cred că e permis și în Franţa republicană! 

Zicând aceasta, călăul se întoarse şi-l lăsă pe atotputernicul în 
mijlocul străzii. 

Danton îl privi cu ură. 

— Ai scăpat bine din lat! murmură el, credeam că te-am prins 
deja, dar așteaptă, va veni și ceasul socotelii. Când te-oi avea în 
mină, nu scapă nici mort! 

Danton își urmă apoi drumul. 

Prin această întâlnire. Însă, Enric Sanson era din nou prevenit. 
Asta era încă un motiv să fie cât se poate de prudent. Afară de 
asta în casa lui proprie nu se mai simţea sigur. Multele executări 
care se făceau pretutindeni în Franţa, avuseseră drept efect 
faptul că în fiecare săptămână i se dădeau noi calfe lui Sanson. 
Nicolas era singurul care-i rămăsese credincios. Acesta îl 
purtase în braţe de copil pe Enric. El îl prevenea de câte ori 
bănuia ca fiind spion pe vreuna din noile calfe. Astfel reușea 
Enric să se poată ascunde și de spionii din casa lui. 

Dorinţa lui Enric era să poată vorbi măcar un ceas cu Lili. Dar 
Nicolas avea leac și pentru asta. 

O mare serbare urma să se dea în curând în Paris. 

Deja de pe acum se făceau pentru aceasta pregătiri mari pe 
câmpul lui Marte. 

Era opera lui Robespierre care nu vroia să rămână în umbra 
puternicului său rival, Danton, care dorea să se voteze 
suprimarea creştinismului în Franţa. Tot Parisul aștepta 
începerea acestei serbări. 

Chiar și condamnările la moarte ale tribunalului revoluționar 
erau măi rare în zilele acestea. 

Ghilotina era și ea în concediu. Ba chiar se întâmplă un lucru 
de necrezut, timp de două zile nimeni nu a fost dus la eșafod. 

Enric Sanson se folosi de această ocazie și plecă în ajun din 
Paris. 

Aceasta trebui s-o facă. Cu mare prudenţă, pentru ca nu 
cumva spionii să se ia după dânsul. 

Enric Sanson intră în cabinetul său de toaletă aflat în 
subteran, și peste un sfert de ceas ieși travestit într-un tânăr 


ţăran, de la munte. Nimeni n-ar fi putut să-l recunoască pe 
călăul din Paris. Enric încalecă pe un cal, pregătit de Nicolas la 
intrarea catacombelor; și plecă în fuga mare spre iubita sa. 

Întâi merse la ţară unde se afla sora lui. 

Revederea fu veselă. Fratele și sora se îmbrăţișară și se 
sărutară. 

— Toate merg bine? întrebă Enric. 

Orfelin dădu din cap. 

— Ah, Enric mi se pare că trăiesc într-o poveste din Halima. 
Încă nu pot înţelege că am scăpat niște oameni de treabă de la 
moarte. De un lucru însă îmi pare rău... 

— Doar nu e vorba de nenorocita doamnă Tourzel? 

— Da, mintea ei a suferit. Dar. Uite-o că vine! 

Enric și Orfelia se aflau în parcul din spatele casei, care se 
pierdea în pădure. Enric Sanson se uită împrejur. Răcoarea 
dimineţii, razele aurii ale soarelui, iarba moale, plină de rouă. 
Făceau peisajul superb. În curând o văzu, ieșind dintre copaci, 
pe doamna Tourzel. 

Ea avea părul despletit, mergea încet, cu capul pe piept, cu 
ochii rătăciţi privind în vid. 

— Așa e întotdeauna, murmură Orfelia. Nenorocita a devenit 
melancolică. Ă 

— Ah. Dumnezeule, ce lucru trist! Murmură Enric. Işi re 
cunoaște măcar copiii? 

— Nu, și tocmai asta-i grozav. Ea-i crede de asemenea morţi 
și-i cheamă mereu. 

— O asta este foarte trist? exclamă Enric. 

Nenorocita se pierduse în pădure. 

Enric intră cu sora lui în casă. Carol Tellier le ieși înainte. Lui 
Enric Sanson îi fu greu să recunoască în acest bărbat sănătos și 
înfloritor pe mizerabilul prizonier de odinioară. 

— Într-adevăr dumneata ești Tellier, strigă Enric strângându-i 
mina. 

— Da, eu sunt, binefăcătorul meu! zise Tellier cu faţa juvenilă. 
Ah, câtă recunoștință îţi datorez! Fără dumneavoastră amândoi 
aș fi fost mort demult. Dar toată viața am să vă fiu devotat. 

— Nu exagera, prietene Tellier! zise cu modestie Enric 
Sanson. Ne-am făcut numai datoria. Dar oare nu ne-ai plătit 
îndeajuns? Uite ce frumoasă s-a făcut proprietatea noastră, 
graţie abilității dumitale! 


Tellier roși. 

— Am făcut cu bucurie ce am putut. Acum nimic nu-mi mai 
lipsește, sunt fericit. Fiecare zi este Duminică pentru mine. 
Trecutul stă în urma mea ca un vis ameninţător. 

Enric Sanson îl strânse de mină pe Tellier. 

— Asta-i frumos din partea dumitale amice! Ah, cum aș vrea 
și eu să fiu fericit! Dar pentru asta trebuie să se schimbe multe. 

— Rămâi câteva zile la noi? întrebă Orfelia. 

— Nu, nu stărui Orfelia. Ştii unde mă cheamă dorul. 

— Negreșit! zise Orfelia. Dar te-am dorit atât de mult și acum 
trebuie să te las să pleci! 

— Lasă-mă să plec, în numele lui Dumnezeu, poate la 
întoarcere am să mai trec pe aici. Am văzut că sunteţi cu toţii 
bine. De altfel ne vom vedea peste puţin timp în Paris! 

Orfelia tăcu. Un fior îi străbătu întreaga fiinţă. 

Dar când Enric o luă de braţ și-i propuse să se plimbe cu el 
prin parc, Orfelia își recăpătă voioșia de odinioară. 

Carol Tellier îi urma. 

Abia înspre amiază Sanson plecă. 

Ţinta lui era aceea pe care i-o dicta inima. 

Capitolul 194 ÎN BRAŢELE AMORULUI 

Era într-adevăr o călătorie obositoare cea pe care o 
întreprinse Enric Sanson. 

Dar Enric Sanson era voinic și tânăr. Afară de aceasta era și 
neânfrânata lui dorinţă de a-și vedea iubita. Astfel curajosul 
călăreț zbura peste munţi și câmpii într-un galop nebun. Enric 
Sanson n-avea ochi pentru frumuseţile naturii care i se perindau 
prin faţa ochilor. Călăul cunoștea o singură dorinţă. Dorea să 
poată privi în ochii albaștri ca azurul ai iubitei sale și să se 
odihnească o clipă lângă inima credincioasă a acesteia. 

„Ah. Cum se schimbaseră toate de un timp încoace!”, se 
gândi Enric Sanson multumind în sine Creatorului. Da, toate se 
schimbaseră în bine, umbrele triste ale trecutului se aflau, în 
aparenţă, învinse în urma lui. 

Lili scăpase printr-o minune a Cerului din închisoare și de la o 
moarte sigură. Acum când se afla liberă în ascunzătoarea ei și 
fericită, după cum se părea, Enric Sanson dorea ca Lili să-și 
recapete voioșia de odinioară. 

Căci teroarea din Paris nu putea dura veșnic. 

Cu toate că Enric Sanson era un republican entuziast, ar fi 


ajutat cu plăcere la această cădere. Călăul știa că fericirea vieţii 
sale și a lui Lili atârna de puterea nemărginită a lui Danton. 
Inima sa era acum plină de dorinţă și bucurii. Nicio temere că în 
viitor l-ar mai putea pândi fatalitatea, nu cuprinse în acest 
moment sufletul călăului. 

Şi totuși viitorul mai rezervase multe nenorociri pentru Enric 
Sanson și gingașa Lili. 

După o călătorie obositoare, călăul ajunse în fine la pereţii de 
stânci pe care avea să-i traverseze pentru a ajunge în satul în 
care se afla Lili. 

Un izvor limpede curgea în apropiere. Izvorând din stânci, 
formase un mic pârâu care se pierdea apoi în vale într-un lac. 
Enric Sanson se apropie de acest izvor. El își umplu pălăria cu 
apă, apoi se întoarse pentru a-și adăpa calul. Abia după aceasta 
Enric își căută un loc în iarba moale și se culcă lângă calul său. 
Peste câteva momente adormi liniștit. Era o liniște desăvârșită. 
Pe cer străluceau nemuritoarele stele. 

în dimineața următoare Enric Sanson. Se deșteptă când se 
lumină de ziuă. Apoi Enric privi înspre calul său. 

Călăul se spălă la izvorul limpede și ridică privirea senină la 
cer. Apoi împărți ultima bucată de pâine ce-i mai rămăsese cu 
calul său. Apoi Enric se urcă iar pe cal și porni în galop prin 
pădurea strălucitoare. 

Astfel putea să fi călărit vreo două ceasuri când zări deodată, 
în mijlocul unui șes, o casă frumoasă de pădurar. 

să fie aceasta locuinţa forestierului Louvois? 

Enric zărise în umbra a doi tei seculari, aflați în faţa casei 
pădurarului, o copilă zveltă și gingașă care ședea pe o bancă. 
Era o fată tânără, îmbrăcată într-o rochie albă. 

— Lili! Lili! Scumpă și adorată mireasă! Exclamă călăul. 
Imediat călăul sări de pe cal, și încolăci cu repeziciune frâul 
calului în jurul unui copac din apropiere. Apoi o luă la fugă spre 
tinăra fată. 

Pașii lui Enric nu se auzeau din pricina ierbii moale. Dar cei 
doi câini care stăteau culcaţi la picioarele stăpânei lor, începură 
să latre zgomotos. 

În același moment Lili tresări. Frumoasa ei față capătă la 
început o expresie înspăimântată. Cine oare putea să tulbure 
așa de dimineaţă liniștea pădurii? 

Deodată însă tânăra fată sări în sus de bucurie. Tânăra 


fecioară își împreună amândouă mâinile pe piept. Apoi porni 
surâzând în întâmpinarea iubitului ei. 

— Lili, scumpă și adorată mireasă! murmură călăul. 

— Enric, iubitul zilelor mele! suspină fecioara roșindu-se. În 
acelaşi moment iubiții se îmbrăţișară. Lili își așeză capul pe 
pieptul iubitului ei. Era o frumoasă revedere. Pana scriitorului nu 
este în stare să o descrie. Până și păsările din pădure păreau a fi 
mișcate adânc de solemnitatea și sfinţenia acestei revederi. Ele 
amuţiră pentru câteva secunde. O tăcere adâncă și sfântă 
cuprinse întreaga natură. Cei doi îndrăgostiţi se așezară pe 
bancă ţinându-se de mână și privindu-se în ochi, fără a pronunţa 
un cuvânt măcar. 

Capitolul 195 RIVALII 

— O, cât de fericit sunt iubita sufletului meu că mă pot uita iar 
în ochii tăi! întrerupse în fine Enric tăcerea. 

— Ah, Enric încă nu pot crede că ești tu, șopti Lili. Astă noapte 
visam atât de dulce la tine. Apoi n-am mai putut sta în pat. M- 
am trezit mai de dimineaţă ca de obicei. Soarele lumina atât de 
dulce, lumea era atât de frumoasă azi dimineaţă, iar inima îmi 
spunea că trebuia să se întâmple astăzi ceva deosebit. Şi... 
deodată ai venit tu, iubitul sufletului meu! Ah, cât sunt de 
fericită. 

— O cât de fericit mă face nevinovăţii ta mărturisire! iubita 
mea! Exclamă călăul. Sunt în adevăr așa de iubit de tine? O, Lili 
iubita mea mireasă, aș dori să te pot numi deja soţia mea. 
Spune-mi acum iubito, te simţi tu fericită? 

— Ah, unchiul este foarte bun cu mine. La început mi s-a 
părut chiar că voi găsi aici liniștea, după toate furtunile pe care 
le-am întâmpinat până acum. Dar deodată... 

— Ei? întrebă imediat călăul când văzu că Lili ezită. 

— O, nu!... este poate o prostie numai, aș face mai bine dacă 
nu ţi-aș spune nimic! Şopti tânăra fată. Dar vezi sunt niște 
oameni atât de ciudaţi! Este un oarecare Milart cu fiul său vitreg 
Eugen. Amândoi... 

— Ei... cum? Amândoi zici tu? Insistă călăul neliniștit. Lili! Nu 
vreau să cred că... acești doi te-au insultat! Mii de draci! Ei mă 
vor cunoaște! 

— Cum te aprinzi! murmură Lili rezemându-se de pieptul 
iubitului. N-ai niciun motiv să te iriţi. Căci, ce pot eu face, dacă 
Eugen, un băiat bun, s-a îndrăgostit de mine, după cum mi se 


pare? 

— Ah, el va ispăși aceasta! Monstrul! Cum poate cuteza el să 
ridice ochii spre tine. O, l-aș zdrobi! Gândul că un altul cutează 
să ridice privirea dornică spre tine, Fac să-mi clocotească 
sângele în vine! 

— Om rău ce ești! șopti Lili, ca și când aș mai putea iubi pe 
altcineva în afară de tine! l-am dat deja a înţelege că sunt 
logodită de mult. Altfel însă e cu tatăl său... 

— Un om bătrân! o întrerupse Enric cu o mișcare de dispreţ. 
Ce vrea el aici? Să stea acasă pe cuptor... 

— O, nu, nu spune asta! adăugă Lili pe când o expresie de 
neliniște îi apăru pe faţă. El nu este bătrân! Ci este tocmai la 
vârsta cea mai frumoasă, pe lângă asta îi place să facă pe 
tinerelul. Și de altfel este chiar tânăr încă. În ochii lui negrii este 
ceva, ceva care mă înfricoșează! Este cu totul altfel decât tine! 
Când privesc în ochii tăi negri și iubiţi mi se pare că privesc 
până în adâncimile sufletului. Dar în ochii lui clocotește un 
mister sinistru, este ca și când infernul ar clocoti în ei, atâtea 
patimi reţinute se pot citi în ochii lui! Dar recunosc că aș fi făcut 
mult mai bine dacă nu-ţi spuneam nimic. 

— Nu, ideea că cineva ar putea să ridice privirea spre tine mă 
face să înnebunesc! exclamă Enric Sanson. Tocmai pentru că te 
iubesc atât, mă amărăște acel gând și mă scoate din fire... 

Călăul se ridică deodată în picioare. 

— Acest Millart mă va cunoaște! murmură el. 

— Pentru Dumnezeu, taci! Taci! Şopti Lili. Uite-l că vine spre 
noi! Te rog, liniștește-te! Niciodată nu mi-a spus vreun cuvânt 
de iubire, dar în purtarea lui este ceva care mă deranjează. 

într-adevăr, la marginea pădurii, se ivise statura mândră a 
ţăranului. Renard se apropia cu repeziciune. Era clar că 
spionase până acum cu ochii lui de vultur perechea de 
îndrăgostiţi. 

— He, așa de matinală ești fată? zise ţăranul. Dar pe cine 
avem oare aici? Acesta este un băiat cu totul străin pe care nici 
nu-l cunosc! Zise el măsurându-l pe călăul care stătea cu 
fruntea încreţită. _ 

— Cine sunt eu? Aceasta nu te interesează! Zise el agitat. In 
schimb însă mă interesează foarte mult pe mine să aflu ceea ce 
mi-a comunicat logodnica mea chiar acum... 

— Taci Enric, te rog, taci! se rugă Lili. 


— Nu, lasă-mă să vorbesc! replică Enric. Apoi se apropie de 
ţăran. 

— După câte știu ești însurat și ai deja un fecior mare! zise 
călăul cu un glas puternic. Vezi-ţi de treburile dumitale. Dar pe 
mireasa mea s-o lași în pace, m-ai înţeles? Altfel... 

Ultima picătură de sânge dispăru de pe faţa ţăranului. Privirea 
lui Renard se îngropa în ochii lui Enric întocmai ca două săgeți 
de foc. 

— Astea sunt povești!. Întotdeauna am crezut că Lili este un 
model de virtute! Acum o văd în zori de ziuă cu un băietan 
necunoscut și obraznic?! Când va afla pădurarul despre 
aceasta... 

— Taci, nu insulta fata! strigă călăul încleștându-și pumnii. 

— Pentru Dumnezeu. Enric! Se rugă Lili. 

Renard păli și se dădu înapoi cu câţiva pași. 

— Laș mizerabil! exclamă Enric Sanson care observase frica 
adversarului său. la-ţi în viitor altă cale și las-o în pace pe 
mireasa mea! 

Renard arătă pumnii lui Sanson. Dar când văzu expresia 
amenințătoare de pe faţa lui Sanson, se întoarse repede și 
plecă. 

Lili căzu palidă și obosită la pieptul iubitului ei. 

— Ah Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!. Murmură ea privind 
cu frică în urma fugarului, ce ai făcut? De ce ai fost atât de 
aspru cu Millart? El te va dușmăni! Cine știe ce-i va spune 
unchiului meu. 

— El nu știe cine sunt! răspunse Enric, și afară de aceasta 
unchiul știe ce drept am eu asupra ta, i-am spus-o pe când te- 
am încredinţat lui! Vino, să mergem acum la unchiul tău! 

— Ah, Enric, îmi simt sufletul greu! murmură Lili. De la acest 
Millart nu mi-am promis niciodată ceva bun! 

— Şi puteam oare să fac altfel? exclamă Enric strângându-și 
din nou iubita la pieptul său. Vreau să fi numai a mea și vei fia 
mea pentru vecie! 

— O iubitul meu, te mai poţi îndoi de iubirea mea? șopti Lili. 

— Îţi mulţumesc de mii de ori iubito pentru dragostea ta, dar 
vai de acela care ar îndrăzni să ridice ochii până la tine, furia 
mea îl va nimici! 

Capitolul 196 CAUZE MICI, EFECTE MARI! 

Cauze mici, efecte mari. Deja de multe ori a dovedit istoria 


lumii adevărul acestei zicători. 

Dacă nenorocitului rege Ludovic nu i-ar fi fost foame în timpul 
fugii sale, atunci, după toate probabilitățile, i-ar fi reușit fuga. El 
a fost recunoscut de către șeful poștei, Drouet, și readus în 
triumf la Paris și apoi decapitat. De atunci nenorocita sa familie 
suferea în închisoarea Templului. Mulțimea precum și puternicii 
zilei păreau a fi uitat de nenorocita regină Maria Antoinetta. 
Aceasta nu era deloc iubită în ţară. După cum știm, toţi o 
numeau „Austriaca” și nu s-au sfiit să inventeze diferite cântece 
rușinoase la adresa nenorocitei femei. Dar până acum nu i-a 
venit nimănui în minte să o tragă la răspundere pe Maria 
Antoinetta pentru așa zisele păcate pe care le-ar fi comis 
regalitatea faţă de poporul francez. Deodată izbucni catastrofa. 

într-o seară, câţiva indivizi beți străbăteau străzile Parisului 
căutând o cârciumă unde ar fi putut găsi băutură ieftină. Ei 
ajunseră la piaţa de vechituri din faţa Templului. Aici, la vederea 
impunătoarei clădiri, mizerabilii, în beţia lor, au fost cuprinşi de 
sentimente patriotice. Ei își amintiră că între zidurile sinistrei 
închisori se afla o femeie nenorocită. Deodată răsună strigătul 
din gura unui individ ameţit de băutură. 

— Jos cu Maria Antoinetta! Pe eșafod cu austriaca! 

— Pe eșafod cu trădătoarea! 

— Moarte reginei! 

— Blestem văduvei Clapei! 

— Pe eșafod! Pe eșafod! 

Astfel răsunau strigătele într-un mod sălbatic. Se produse o 
mare învălmășeală în faţa Templului. 

Presimţțea oare nenorocita fiică a neuitatei regine Maria 
Theresa de Austria, că acea grămadă ameţită decidea în fața 
porților închisorii asupra soartei ei triste? 

Izbucnirea poporului găsise un ecou puternic în inimile 
puternicilor de la republică. 

Danton și Robespierre, din prieteni intimi cum erau odinioară, 
deveniseră doi dușmani înverșunaţi. Fiecare în parte din acești 
doi mari bărbaţi de stat se luptau pentru a câștiga favoarea 
mulţimii. 

Ce-i păsa lui. Danton de viața Măriei Antoinetta? Marele tribun 
al poporului știa mai bine ca oricine că regina nu putea fi 
condamnată printr-o judecată dreaptă. Dar ce-i păsa lui Danton 
de dreptate și de rangul persoanei, când era vorba să-și 


întărească poziţia. 

Astfel strigătele de moarte ale mulţimii găsiră un ecou 
puternic în inimile celor aflaţi la putere. 

Deja peste câteva zile Danton propuse în Convenţie darea în 
judecată a văduvei Capet. 

El o acuză de înaltă trădare. 

Robespierre rămase uimit de procedura rivalului său, dar nu 
îndrăzni totuși să-l contrazică. 

Și ce ar fi putut aduc, e el în favoarea nenorocitei regine, a 
cărei unică crimă faţă de republică era că fusese regina Franţei? 

Deja peste câteva zile se eliberă un decret care decise ca 
Maria Antoinetta să fie dusă în faţa tribunalului revoluţionar. 

Regina își făcea tocmai rugăciunea în momentul în care 
trimisul Convenţiei intră la dânsa. 

Fără a clipi măcar, cu fața nemișcată și albă ca de marmură, 
ascultă Maria Antoinetta vestea trimisului. Apoi înclină capul cu 
un surâs amar. 

— O, nici nu mă îndoiesc că se vor găsi destule mijloace și căi 
în Franţa republicană pentru a se debarasa de a femeie 
sărmană și fără apărare! zise regina. Aţi isprăvit deja domnii 
mei, sau aveţi să-mi mai comunicaţi ceva? 

Cu aceste cuvinte Maria Antoinetta vru să se întoarcă spre 
copilul său. 

— Da, zise ofițerul, sunt însărcinat din partea Convenţiei să-l 
iau cu mine pe fiul dumitale! El trebuie să fie încredinţat unei 
alte educaţii! 

Regina părea a nu fi înţeles groaznica veste care i se adusese. 

— Cum? Ce? Exclamă Maria Antoinetta pe când o paloare 
cadaverică îi acoperi din nou faţa-i nobilă. Vor să mă despartă 
de fiul meu?! Niciodată! Ca și când ar fi vrut să-l apere, 
nenorocita regină se așeză în fața copilului ei care se agăţțase 
de poalele rochiei ei. 

Între aceste ziduri nu există cuvântul „niciodată”, din gura 
unei prizoniere! Zise ofiţerul pe un ton aspru. Am primit ordin 
sever, în caz de nesupunere să întrebuinţez forța! 

— Cum? întrebă Maria Antoinetta fixându-l mereu pe ofiţer ca 
ieșită din minţi, ar putea îndrăzni să despartă o mamă de 
propriul copil? O nu, nu, atât de cruzi nu pot fi nici cei de la 
putere! 

— Cruţă-ţi vorbele, văduvă Capet! zise ofiţerul neînduplecat, 


încă o dată îţi spun, dă-mi copilul de bună voie! 

— Ce vor să facă cu el? Unde vor să-l ducă? Murmură 
nenorocita regină. 

— Nu sunt însărcinat să-ți spun! răspunse ofițerul cu asprime, 
dar în orice caz va trebui să te împaci cu ideea, văduvă Capet, 
că fiul dumitale niciodată nu se va mai întoarce la dumneata! 

Un strigăt groaznic, nebun, scăpă de pe buzele mult 
încercatei femei. 

— O, Dumnezeul meu! plângea ea, aceasta nu poate fi voinţa 
Ta! 

Ea își împreună mâinile. Din ochii ei străluceau o durere și o 
disperare nebună. 

— Părinte ceresc! șopti regina după un moment de tăcere, 
greu mă încerci! Încă n-am fost destul de umilită oare, mare 
Dumnezeule? O,  lăsaţi-mi copilul, ultima mângâiere în 
nenorocirea mea! Nu, nu, favoritul meu! Plângea regina 
strângând la pieptu-i copilul care se agăța de rochia ei. Nu pot 
să fie oamenii atât de cruzi! 

— Destul! strigă ofițerul. El făcu semn soldaților. 

— Apucaţi băiatul! le porunci el. 

Imediat soldaţii se apropiară de regină. Cu mâini aspre ei îl 
smuciră pe micul prinţ cu păr buclat care plângând cuprinsese 
cu micile-i mânuţe gâtul mamei sale. 

— Copilul meu iubit! exclamă regina, este adevărat că vor să 
ne despartă?!! 

Regina se retrase într-un colţ al camerei și încercă să-și apere 
favoritul. Ea începu să se lupte cu soldaţii. Dar ce putea face ea, 
femeie slabă în faţa brutalilor soldaţi? Peste câteva secunde îi și 
răpiră copilul. Copilul fu smucit de către un soldat și dus. Afară. 

Regina se aruncă la picioarele ofițerului care rămase 
nemișcat. 

— Mă târăsc în praf la picioarele tale! strigă nenorocita femeie 
cu glas jalnic. Eu, regina acestei ţări, la care ca să te apropii îţi 
trebuia o mare favoare acum câtva timp, mă zvârcolesc sfâșiată 
de soartă la picioarele tale! Nu mai vreau nimic de la viaţă! 
Vreau să-mi lăsaţi copilul! Poţi avea curajul crud să răpești 
copilul de la sânul mamei?! Milă! Ai milă! După cum 
Atotputernicul vă va ierta pe toţi, tot astfel îţi cer și eu acum să 
ai milă! 

Ofițerul era de neînduplecat. 


— Duceţi băiatul de aici! zise ofițerul. Duceţi-l la cizmarul 
Simon după cum v-am poruncit deja! Înainte! 

— Soldaţii erau pe cale de a părăsi odaia, când un strigăt 
înăbușit scăpă de pe buzele nenorocitei regine. Ea se ridică din 
genunchi, alergă spre soldaţi și le răpi copilul din braţe. 

— Copilul meu! Copilul meu! Plângea nenorocita regină. 
Dumnezeu fie cu tine! Binecuvântarea Cerescului Părinte cadă 
asupra capului tău!! Te încredinţez protecţiei sale atotputernice! 

Soldaţii îl smulseră pe micul prinţ nenorocitei sale mame. 
Maria Antoinetta rămase împietrită. Ultima rază de soare 
dispăruse din acest spaţiu sinistru. Acum nenorocita regină nu 
mai avea pe nimeni în. Afară de fiica ei cea mică. Aceasta se 
mai afla încă la dânsa. Dar ah, regina iubea cu o dragoste 
pătimașă pe fiul ei. În e zărise chiar pe soţul ei. Acum ultima 
rază de soare dispăruse din sufletul ei odată cu răpirea 
băiatului! Plină de jale, nenorocita femeie ridică mâinile spre 
cer. 

— O, fă ceva să mor, Atotputernicule Părinte Ceresc, lasă-mă 
să mor! plângea nenorocita femeie! 

Capitolul 197 SĂRMAN COPIL 

Nefericitul copil a fost dus de către soldaţi prin gangurile 
întortochiate ale închisorii. 

Acolo locuia cizmarul Simon. 

— Hei, uite că vine micul Capet! exclamă Simon imediat ce 
zări statura gingașă a băiatului. Vino încoace, fiu de tiran! A 

La un semn al cizmarului soldaţii îl lăsară jos pe micul prinţ. În 
jurul lui se strânseseră toţi soldaţii de gardă. 

Băiatul privi înspăimântat când pe soldaţii care îl înconjurau, 
când pe cizmarul Simon care era ameţit de băutură. 

— Vreau la mama, la iubita și frumoasa mea mamă! începu 
deodată micul prinţ să plângă. 

— Ha! ha! Ha! Trebuie să-ţi scoţi din cap nebuniile acestea, 
strigă furios cizmarul. Care mamă? Poporul francez este acum 
mama ta! 

— Vreau la mama! gemu copilul încă o dată. 

în acest moment beţivul Simon lovi cu pumnul în masă. 

— Mii de draci, eu voi fi. În viitor tatăl și mama ta! M-ai înţeles 
sau nu? 

Băiatul continuă să plângă. Simon îl apucă cu asprime de 
părul cârlionţat și moale ca mătasea. 


— Ascultă prinţe! Să ne asculţi și să te supui căci de nu arh eu 
mijloace de a te face ascultător! Cu aceste cuvinte el arătă 
micului prinţ o nuia împletită. 

laicul prinţ îl privi îngrozit. 

— Poţi să mă fixezi până mâine, asta nu-ţi va ajuta la nimic!. 
Zise beţivul. Ţi-oi arăta eu cum se poartă un patriot francez cu 
un pui de tiran ca tine! Înainte marș! 

Cizmarul se ridică clătinându-se. Apucă băiatul de braţ și-l 
învârti în mijlocul curioșilor care se adunaseră în jurul lor. 

— Noroc, Simon! Vei putea tu să crești acest băiat? II întrebă 
pe unul dintre soldaţi. 

— Zău! Vreau să-i tai eu aripile și ghiarele acestui pui de 
tiran. Mititelul nu va putea zgâria niciodată, vă asigur. 

— Cred și eu, zise un soldat, cine a simţit o dată pumnii tăi, 
nu mai zgârie toată viaţa! 

— Ai dreptate, da, îl voi face să sângereze, zise cizmarul cu 
ironie. Zilnic îl voi bate. Te voi bate. Înţelegi? Se răsti el către 
prinţul care începuse să tremure de fiică începând din acest 
moment o viaţă grozavă începu pentru bietul băiat, care atunci 
când se născuse părea a fi menit să ocupe locul cel mai de 
frunte în Franţa. 

Dacă Convenţia n-avusese curajul de a ordona moartea 
bietului copil, și vrusese să-l tâmpească prin fel de fel de cazne 
și maltratări, apoi n-ar fi putut găsi alt instrument mai sigur 
decât pe acest Simon, cizmarul. 

Incapabil de o faptă curată, destrăbălat în gradul cel mai înalt, 
dedat beţiei până la pasiune, sălbătăcit la trup și suflet, așa era 
supraveghetorul copilului care trebuia să fie moștenitorul 
tronului Franţei. 

Era un noroc pentru Maria Antoinetta că putea numai presimţi 
și nu și vedea suferinţele drăguţului copil. 

Cizmarul Simon nu se ferea să spună diferite injurii în faţa 
copilului, la adresa mamei sale. Copilul fusese silit să repete 
aceste injurii, în loc de rugăciune. 

Cizmarul Simon ședea o dată înaintea lui cu un pahar cu 
rachiu. Curioșii se adunară în camera sa pentru a-l privi pe 
nenorocitul prinţ. 

— Hei, vino-ncoace Capet! strigă cizmarul Simon. Ascultător, 
băiatul se apropie de dânsul. 

Nu mai putea nici să umble, căci bătăile pe care i le acordase 


supraveghetorul său, îl paralizaseră. 

Copilul apropiindu-se, privea cu ochii săi mari spre căzni torul 
Său. 

Pe orice om această privire l-ar fi mișcat. Dar Simon nu 
cunoștea milă. 

— Spune:  „Afurisită fie regina Franţei”! Haide, strigă 
ameninţător cizmarul. 

Copilul îl privea mereu rugător. 

— La dracu, am zis să spui: „Afurisită fie regina Franţei”, și tu 
te opui? 

— Nu vreau să spun! zise copilul. 

Cizmarul rămase surprins auzind aceasta. 

— Ce? zici că nu vrei să spui ce-ţi ordon? 

— Nu, eu nu-mi înjur scumpa mea mamă, șopti copilul. O 
mamă, dragă mamă, vreau la tine... 

Copilul nu putu să continue, căci brutalul cizmar îl lovise cu 
pumnul drept în faţă. 

— La maică-ta vrei? Las că te învăţ eu minte! Strigă Simon. 

Copilul căzuse în genunchi. Suspina greu. Bietul prinţ își 
pusese mâinile pe piept. 

— Nu mă bate. Doar nu pot s-o înjur pe biata mea mamă. Fii 
mai milos! Lasă-mă să merg la mama. 

— La dracu o să te duci i îndată să spui ce-ţi poruncesc... 
Afurisită să fie regina Franţei. Haide, șarpe veninos, vorbește. 

Dar băiatul tăcea. Nu rostea niciun cuvânt gata a suporta 
toate maltratările. 

Râzând diavolicește, mișelul îl privea pe bietul băiat. 

— Și vino-ncoace, micule. Am greșit se vede faţă de tine. Ei, 
vino și bea rachiul acesta. 

Micul prinţ privi speriat spre beţiv. 

— Nu, nu... murmură el, nu vreau și nu pot... 

— Bea, șarpe otrăvit, strigă Simon, bea când îţi poruncesc! 

Și zicând aceasta îl prinse pe băiat între genunchi, îi deschise 
cu sila gura și-i turnă rachiul pe gât. 

Când copilul se retrase ameţit și nemaiputându-se ţine pe 
picioare, Simon zise către soldatul care râdea și el. 

— Asta știe să-i tragă la măsea. Dealtminteri explicabil, căci 
dacă tatăl său a putut să bea norocul și fericirea poporului 
francez, de ce acest pui n-ar bea măcar un pahar cu rachiu. 

— Culcă-te Simon și lasă băiatul în pace, zise unul dintre 


soldaţi. 

Acesta îl apucă de mână pe cizmar şi-l trase spre o laviţă, pe 
care îl trânti. Simon adormi îndată. 

Micul băiat se așeză pe pat, își ţinea amândouă mâinile la ochi 
și plângea amar. 

— Ah, mamă, dragă mamă, tare aș vrea să fiu lângă tine, 
plângea nenorocitul copil. 

Micul prinţ plânse până ce adormi. 

Capitolul 198 „DE CE TREBUIE SĂ TE DESPARTI” 

Pădurarul Louvois îl salutase cu bucurie pe călău, când tânăra 
pereche de îndrăgostiţi îi ieși în cale. 

— Bine faci că te arăţi iarăși pe la mine, maestre Sanson, zise 
bătrânul pădurar. Se vede că n-ai mai putut sta la Paris și ai 
fugit de munca sângeroasă. 

Fruntea lui Enric se încreţi. 

— Să nu mai vorbim despre asta, zise el scurt, ca să fiu sincer 
nu-mi place să mi se amintească de meșteșugul meu, mai ales 
acum când... 

Se aplecă spre iubita lui și o sărută pe frunte. 

— Și acum? zise Louvois. Mă tem meștere Sanson că ai venit 
să-mi răpești porumbiţa și drept să-ţi spun, așa m-am învăţat cu 
dânsa încât mi-ar veni greu să mă despart de ea. 

— Fii pe pace, zise el zâmbind, cât e de aprig dorul meu după 
Lili, totuși nu pot să mă gândesc să ţi-o iau acum. Nu, am venit 
numai să mă sfătuiesc cu tine. 

— Îţi stau la dispoziţie, dar fiindcă sfaturile fără un pic de 
băutură nu sunt tocmai, plăcute, Lili va avea bunătatea și ne va 
prepara un dejun și ceva de băut. 

— Da, unchiule, zise Lili veselă. 

Louvois venise cu un ulcior de vin, iar Lili apăru imediat cu un 
vas cu Slănină și cu ouă. 

După scurtă vreme se așezară cu toții la masă. Lui Enric 
mâncarea i se păru delicioasă. 

— Da, da, zise pădurarul surâzând șiret, ce a gătit însăși 
drăguţa, este minunat de bun. Să bem pentru o viaţă fericită și, 
adăugă apoi, un viitor vesel să vă fie urzit. 

Ciocniră paharele. 

— Ei, ce planuri aveţi pentru viitor? întrebă Luvois. 

— Ţi le voi spune imediat, răspunse Enric. Voiam s-o iau pe 
Lili de soţie. La Paris nu pot s-o duc încă. Dar ce mă împiedică să 


mă căsătoresc aici? După cât știi Luvois, posed o avere 
frumușică. Cu aceasta deci doresc să-mi cumpăr o moșie. Acolo 
o să trăiască Lili. Eu însă va trebui să zbor din când în când într- 
acolo. 

— Ah, ce bine ar fi.! îl întrerupse Lili. Atunci ar avea viaţa 
pentru mine sens. Ai putea tu în realitate să sacrifici ceva pentru 
mine? 

— Mai întrebi, drăguță? răspunse călăul. 

Pădurarul se gândea încă. 

— O moșie, zise el, bun! Eu aș putea să vă găsesc ceva. 
Există în apropiere moșia unui conte care a fost decapitat la 
Paris și cred că o vor vinde. 

Enric încreţi fruntea. 

— Doamne, ce se petrece în patria noastră, murmură el. 

— Putem merge acolo chiar zilele astea, zise pădurarul. O 
cumperi sub alt nume. O vei căpăta pe un preţ ridicol. 

— Da, aşa vom face și apoi drăguță ne vom încredința vreunui 
popă care desigur că se mai poate găsi pe aici. 

— Se găsește, zise pădurarul Louvois. 

— Da, zise Enric, ne vom cununa în faţa altarului. 

— Dumnezeu să ne ajute, zise Lili adânc mișcată. 

— Dar ce se petrece afară?. Zise Louvois apropiindu-se de 
fereastră. Cei doi câini latră de parcă ar fi turbați. 

— Ce-i asta, zise călăul speriat. Acesta-i Nicolas, primul meu 
ajutor. Ce caută el pe aici? 

Călăul devenise palid. 

— Hei! Nicolas! Nicolas! Strigă el către bărbatul care venea 
liniștit ducând un cal de frâu. 

— Slavă Domnului că te găsesc, maestre! strigă el zărindu-l 
pe Sanson. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Enric Sanson. 

— Trebuie să te întorci imediat la Paris, răspunse Nicolas. Au 
început să bănuiască lipsa dumitale. 

Enric deveni și mai palid. 

— În numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat. Zise Lili 
tremurând, să ne aștepte oare din nou vreo nenorocire? 

— Nu te teme, scumpo!. O liniști călăul. 

Dar el însuși nu era liniștit. Să fie într-adevăr scos așa deodată 
din toate visurile sale fericite? 

— Stai prietene că vin să te ajut să-ţi legi calul, zise Louvois. 


îndată bătrânul alergă afară. După câteva minute se întoarse 
însoţit de Nicolas. 

— Doamne, ce se petrece în patria noastră, murmură el. 

— Vorbește, spune, ce s-a întâmplat, zise Enric Sanson. 

— Stăpâne, trebuie să te întorci îndată la Paris, răspunse 
Nicolas. Închipuiește-ţi, abia plecaseși și a venit vestea să fii 
pregătit pentru o nouă execuţie. 

— Şi tu n-ai putut s-o faci? 

— Dacă puteam, nu veneam aici, zise Nicolas ștergându-și 
sudoarea. Ne venise vestea că trebuie să te prezinţi înaintea 
judecătorului de instrucţie. În goana mare am venit până aici, şi 
slavă Domnului că te-am găsit. 

— Dar pentru ce motiv mă cheamă judecătorul de instrucţie 
pe mine? întrebă mirat călăul. 

— Ei nu știi, stăpâne? Negrul Pippin e condamnat la moarte. 

— Ah da. Pippin!. Strigă călăul. 

— Așa-i. E vorba ca pe acesta să-l execuţi și judecătorul de 
instrucţie a poruncit să mergi să mai vorbești cu el o dată, căci 
dorește să te Vadă. 

— Pippin dorește să mă. Vadă? Strigă Enric. Atunci trebuie să 
merg îndată la Paris. Îţi mulţumesc Nicolas pentru vestea bună 
pe care mi-ai adus-o. 

Plin de bucurie Enric își îmbrăţișa mireasa. 

— Q. Lili! Lili! Se face în sfârșit lumină! Pippin cel negru a stat 
în serviciul prinţesei. Acum, probabil că vrea să-mi spună cine a 
fost autorul crimei de la balul mascat al operei. 

— Dumnezeule! este posibil aceasta oaie?. Zise Lili. Să nu mai 
fiu nevoită să mă ascund ta o ființă încărcată de păcate. 

— Lumină! lumină!. Strigă călăul entuziasmat. Curaj drăguță, 
curaj, murmură el apropiindu-se de Lili. De-o vira Dumnezeu 
chiar și ultima bănuială va fi îndepărtată de la tine. Să ne 
revedem deci cu bine și cu fericire! 

încă odată Enric Sanson își sărută mireasa. Urmat de Nicolas. 
Călăul ieși din casă. 

Dupii scurt timp cei doi încălecară și porniră în goana mare 
spre Paris. 

Capitolul 199 MICUL PRINŢ 

O zi după ce micul prinţ fusese răpit, fu scoasă și regina Marin 
Antoinetta din Temple. 

Dimineaţa veni în închisoarea bietei regine același ofițer care- 


i răpise copilul. 

— Nu mai am nimic! ce mi-aţi mai putea răpi? Zise regina 
dispreţuitoare. 

— Sunt însărcinat să te duc la Conciergerie. 

— Îmi vei permite, măcar, să-mi sărut fiica? 

— Nu-i nevoie! răspunse ofițerul. Fiica dumitale după câte 
văd, nu e aici în momentul de faţă; iar noi ne grăbim. 

Regina suspină din greu și își ridică privirea către cer: 

— Cum vrei tu, Dumnezeul și stăpânul meu! Sunt gata la 
orice, adăugă ea îndreptându-se către soldaţi. 

— Înainte, marș! comandă ofiţerul. 

Regina ţinea mereu mâinile încrucișate pe piept. Cu pași 
înceţi, dar siguri, părăsi celula, în care știa că nu se va mai 
întoarce și că ultimul act al vieţii sale s-a jerfit. 

Trecând pe sub poartă, Maria Antoinetta uită să se aplece. Se 
lovi așa de tare încât își făcu o rană sângeroasă la cap. Dar nu 
scoase un strigăt de durere. 

Luă batista pe care-o ţinuse până atunci în mână și o apăsă 
pe rană. 

Unul dintre gardiștii municipali, mai milos decât ofiţerul ce-l 
comanda, încercă a o sprijini. 

— Doar nu te-ai rănit, cetăţeană!? Ori, poate, te doare capul? 
Întrebă încet gardistul. 

Regina îl privi dând din cap. Pe buzele ei se arătă un zâmbet 
de recunoștință. 

— Nu, zise ea. Nu, acum nimic nu mă mai doare, în faţa porţii 
Templului se adunase o mulţime de oameni. Ca vântul se 
răspândise prin Paris vestea că tocmai azi Maria Antoinetta va fi 
dusă de la Temple la Conciergerie. 

Curios, aceeași femeie, în culmea gloriei, fusese primită cu 
urale zgomotoase de către același popor care astăzi o fluiera și 
o hulea. 

Un strigăt înfiorător umplu parcă aerul atunci când regina ieși 
pe portalul Templului. 

Fruntea reginei, sângera mereu. Dar dânsa păși mândră, ca o 
regină, printre gărzile municipale, spre trăsura care-i fusese 
pusă la dispoziţie. 

— Ucideţi-o! 

— Jos cu Austriaca! 

— Moarte lupoaicei! Ea este diavolul Franţei! 


— La ghilotină! 

Piaţa vechiturilor fremăta de aceste strigăte. Mulțimea se- 
ngrămădi în jurul trăsurii. Din toate părţile se ridicau pumni care 
o amenințau. 

Dar fără a clipi. Maria Antoinetta privea în dreapta și în 
stângă, pe când fața exprima o mândrie ce părea a spune că 
detestă tot și toate. 

Caii porniră. Flancată de un batalion de soldaţi, trăsura 
străbătu cu mare greutate prin marea de oameni, drumul spre 
ultimul lăcaș al nenorocitei regine. 

Când ajunseră la poarta Conciergeriei, Enric Sanson tocmai 
era ocupat cu aranjarea câtorva delincvențţi. 

Maria Antoinetta vedea pentru întâia dată pe Călăul din Paris. 
Dar înţelese îndată misiunea trista pe care o îndeplinea tânărul 
cu ochii de foc. 

Mult timp ochii reginei îl priviră pe Sanson. Şi acesta, oprindu- 
se din ocupaţia sa nenorocită, o privea înlemnit pe regină. 

Deodată, Enric Sanson își scoase cuviincios pălăria. 

Un murmur de nemulţumire străbătu rândurile soldaţilor. 

Dar Călăului nu-i păsa de asta; și când regina îl chemă la 
dânsa, se apropie plin de respect. 

— Eşti Sanson, Călăul din Paris? Pe acei nenorociţi îi duci la 
moarte? 

— Da, doamnă, aceasta e misiunea mea, răspunse Enric 
Sanson. 

(„Cum i-a zis? Doamnă? Închipuiţi-vă, Enric Sanson, Călăul din 
Paris, să-i vorbească așa! Asta trebuie s-o denunțăm 
Conventului, unde și așa el nu mai este bine văzut!” Așa 
vorbeau soldaţii care puteau să audă tot ce discuta Enric cu 
regina). 

Acesta auzi murmurele soldaţilor, dar nu zise nimic, ci dete 
numai disprețuitor din umeri. 

— Mai ai vreo poruncă pentru mine? o întrebă pe Maria 
Antoinetta. 

— Pe pământ nu mai am nimic de poruncit. Îndrăznesc numai 
a te ruga să te porți bine cu acei nenorociţi de acolo; și când ora 
morţii va suna și pentru mine, ușurează-mi sfârșitul. 

— Înainte! Termină cu palavrele! Zise ofiţerul care o însoţise 
pe regină la Conciergerie. 

Și se postă între Maria și Sanson. 


— Rău îi mai șade Călăului din Paris să stea de vorbă cu o 
Capet. Vezi-ţi, mai bine, de treabă. 

Sanson se înfurie și chiar vru să-i tragă o înjurătură 
prietenului nepoftit; dar se gândi că este mai bine să tacă și să 
se retragă. 

Ca orice prizonieră. Maria Antoinetta trebui să se supună 
formalităţilor de primire, în care scop fu dusă într-o sală anume 
amenajată. 

Acolo, un funcţionar. Îi trecu numele, data nașterii și 
semnalmentele în condica închișilor. În sfârșit, se îndeplinise și 
această formalitate; ofițerul o dădu pe nenorocita regină în grija 
unui gardian. 

Era același gardian pe care Charlotte Corday îl impresionase 
în mod deosebit. 

La capătul scării el și soţia sa o primiră pe biata regină așa 
cum se cuvine. 

— Nu s-a pregătit încă o cameră pentru dumneata, cetățeană, 
zise Richard dacă voiești în prima noapte poţi dormi în locuinţa 
mea. 

Maria Antoinetta mulțumi numai printr-un somn; nu putea să 
vorbească în acel moment, chiar dacă toate suferințele ei 
căutau să se întrupeze în cuvinte; se temea, însă „că durerea se 
va trăda printr-un răcnet indignat. 

Așa fiind, regina o urmă, tăcută, pe nevasta gardianului. 

Intră într-o cameră plăcută și se așeză pe un fotoliu. 

— Ei, cetățeană Capet, întrebă soţia gardianului (după ce se 
convinse că nimeni nu e în casă), să-ţi dau un pahar cu ceai sau 
ciocolată? 

— Nu, nu vreau nimic am o singură dorință să mă pot odihni 
cât mai curând! 

Un oftat adânc scăpă din pieptul nenorocitei femei și-și găsi 
ecoul în sufletul gardianului și al soţiei sale. Cât ar fi vrut s-o 
ajute pe Maria; dar cum puteau s-o facă? Cea mai mare 
consolare pe care o poţi da unei suferinde este tăcerea. 

A doua zi, Maria Antoinetta fu dusă în celula pe care, până la 
moarte, n-o mai părăsi decât o dată când apăru în faţa 
Tribunalului Revoluționar. 

Era cea mai mare și mai salubră celulă. Era aproape de 
Capelă și de camera morților, în care Sanson și ajutoarele sale 
făceau pregătirea delincvenţilor. Tapetul celulei ora mâncat de 


șoareci. Pardoseala era din cărămizi. 

Această celulă — ultima locuinţă a reginei — avea două uși și 
două ferestre. 

Dar aceste ferestre prevăzute cu zăbrele groase de fier nu 
lăsau să pătrundă nici aer, nici lumină. 

Una din cele două uși era astupată cu zid. Fouquier-Tinvile 
poruncise ca arestaţii să fie mereu păziţi de doi gardiști 
municipali, celula reginei fu împărţită în două printr-un perete 
de scânduri și într-o parte stăteau gardiștii. 

Cu precauţie și exactitate exasperantă, împrejurul reginei se 
îndeplinea serviciul de spionaj. 

Astfel, regina era lipsită de orice cuvânt mai bun, care ar fi 
putut s-o consoleze. 

Care dintre persoane puteau să-i vorbească despre soarta ei, 
deja hotărâtă. 

Nu. Cel mult puteau să privească mai duios pe nenorocita 
femeie, dar atâta tot. 

Dumnezeu, însă, nu o părăsi pe nenorocita femeie, nici în 
aceste minute de grea încercare. 

Doamna Richard făcea tot ce putea pentru a o linişti pe 
regină. Trebuia, să fie însă din cale-afară de precaută. Buna 
femeie aducea reginei cărți după dorinţa ei. 

Mai mult încă, doamna Richard. Împotriva voinţei ministerului 
public făcu reginei un pat mai bun și îi găti mâncare mai aleasă. 
Ea căuta fructele cele mai bune pentru regină și învioră celula 
cu diferite flori. 

La toate aceste dovezi de dragoste, regina nu răspundea 
decât cu o privire recunoscătoare. Niciun zâmbet nu se arăta pe 
buzele martirei. Maria Antoinetta uitase a zâmbi. 

Viaţa se scurgea uniform. Când nu se ducea la interogatoriu. 
Regina citea sau se închina. 

Totuși se arăta din când. In când cineva, care vroia s-o 
elibereze pe biata regină. 

într-o zi apăru în celula reginei un tânăr, care-i era 
necunoscut. Era îmbrăcat ţărănește și intră întovărășit de 
doamna Richard, ținând în mână o tavă, cu mâncare și băutură. 
Nici nu se uită la regină, ci punând tava pe masa. Incepu să 
mănânce. 

Profitând însă de un moment de neatenţie al gardiștilor, 
întinse reginei o garoafă. 


Ea ezita dar o privire rugătoare a tânărului o determină sa o 
primească. Cu mirare, regina văzu că printre petalele garoafei, 
se afla ascunsă o mică scrisoare, foarte des scrisă. 

Mari a Antoinetta deveni palidă. Se apropie îndată de 
fereastră și desfăcu scrisoarea. 

lată ce citi: 

„Majestate! Sunt servitorul credincios al dinastiei căzute și mă 
numesc cavaler de Rougeville. Am reușit să pătrund în 
închisoarea Măriei Tale. Îţi ofer serviciile mele. Bărbaţi voinici s- 
au unit cu mine ca să vă scoatem din mâinile pline de sânge ale 
călăilor. Dacă voiești, în scurt timp vei fi liberă. 

E vorba de a ucide numai pe cei doi gardiști ce vă 
supraveghează. Dar ce însemnătate au cei doi oameni, când e 
vorba de a reda reginei Franţei libertatea și viața. 

Rog deci pe Majestatea ta, dacă îmi primești propunerea să 
rupi garoafa pe care ţi-am dat-o. Dacă nu vei primi propunerea 
noastră, străpunge garoafa cu un ac.” Maria Antoinetta era 
nehotărâtă. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Ce să fac, murmură ea. Dar 
soarta hotărâse ca Maria Antoinetta să nu scape vie din mâinile 
călăilor săi. 

Tremurând, regina scăpă scrisoarea din mână. 

în acest moment un gardist privi în celulă, văzu scrisoarea 
căzând. 

Deodată pătrunse în celulă, puse mâna pe ea și o citi. 

— Trădare! Trădare! Strigă el. Garda aici! 

Tovarășii săi sosiră imediat. 

— Trădare, trădare! strigă el deschizând brusc ușa. Strigătele 
sale răsunau prin ganguri. 

Celulă nenorocitei regine se umplu imediat de soldaţi. 

Nenorocitul cavaler încercă să scoată un revolver, dar pe loc 
fu dezarmat și pus în lanţuri. Maria Antoinetta rămase mută de 
emoție. 

— O s-o plătiți scump! zise gardistul care găsise scrisoarea. 
Eşti adept al regelui, la eșafod vei plăti această crimă. Imediat 
te voi denunța Convenției. 

Maria Antoinetta căzu zdrobită într-un scaun. 

Dar nu putu să plângă. 

în închisoare domnea un vacarm nespus. Tânărul cavaler era 
să fie aproape sfâșiat. 


Numai intervenţia lui Danton îl scăpă. 

Regina fu scoasă din celula el și pusă într-alta mai mizerabilă. 
Şi aici, doi gardiști supravegheau zi și noapte. 

Nenorocitul Richard, soţia sa și tânărul cavaler plătiră, însă, 
cu trei zile mai târziu pe eșafod, îndrăzneala pe care au avut-o 
vroind să scape pe regină. 

Capitolul 200 MĂRTURISIREA LUI „PIPPIN CEL NEGRU” 

Într-o celulă întunecoasă, negrul Pippin petrecea ultimele zile 
pe care le mai avea de trăit. Ducea o viaţă tristă. Era legat de 
mâini și de picioare așa încât abia se putea mișca. 

Judecata cerului îl ajunsese; toate minciunile sale nu-l 
ajutaseră cu nimic. 

Curios, aceeași mulţime care aplauda când se ucideau cei mai 
nobili fii ai Franţei pe eșafod, aveau un tact deosebit în tratarea 
criminalilor ordinari. Vai de cel ce ar fi vrut să scape de la eșafod 
pe un hoţ sau ucigaș dovedit, poporul l-ar fi sfâșiat în bucăţi. 

Aceasta Fouquier o ș ia foarte bine și de aceea, când Pippin 
raportase acuzatorului public, acesta nici nu răspunse apelului. 

Pippin nu era un adversar plăcut, își spunea Fouquier. De 
aceea îi trimetea vești lui că îl va face pe Pippin să nu 
mărturisească lucruri grave. 

i Acum, însă, când i se anunţă criminalului că va fi executat, 
Fouquier o apucă pe altă cale. 

Păzitorii, erau toţi devotați lui Pippin, va putea cel puţin să se 
răzbune pe Fouquier și să-l ducă spre pieire. 

Fouquer nu putuse să-l împiedice pe negrul Pipin de a cere 
voie să vorbească cu Sanson. 

Cum ar fi putut să-l împiedice? Mai curând sau mai târziu, 
Călăul tot trebuia să pătrundă în celula criminalului. 

Acuzatorul public, credea că Sanson va tăcea. 

Judecătorul de instrucţie Fauvel, ceru ca Enric Sanson să fie 
înștiințat de dorința deţinutului. Bunul om, dorea din toată 
inima, ea nevinovăția lui Lili, pe care Em ic o credea moartă, să 
fie restabilită. 

Reîntors la Paris, Călăul merse de-a dreptul spre închisoarea 
lui Pippin. 

— Îţi închipui, Pippin, că n-am venit aici pentru a mă întreţine 
prietenește cu tine! între mine și tine e o baltă de sânge pentru 
ca să pot avea milă de soarta ta. 

— Ţi-am cerut eu așa ceva? zbârnâi negrul Pippin. Sunt 


bărbat și pot răspunde singur de faptele pe care le comit. Nu te- 
am chemat ca să mă ierţi, să-mi faci un serviciu prietenesc. 

— La ce atunci? întrebă Călăul rece, sculându-se de pe scaun. 
Pentru ca să-ţi baţi joc de mine? 

— Rămâi maestre Sanson! Ori mă faci să presupun că 
porumbelul tău, Lili Miranda, așa pare că-i zice, ţi-a devenit 
indiferentă? Da, da! Adăugă el. Știu că dânsa a murit. A fost o 
frumoasă canonadă, distrugerea mânăstirii. Și acum vreau să-ţi 
spun ce nu ţi-aș fi spus niciodată. 

— Ei. Ce voiești să-mi spui? Întrebă Sanson cu ton indiferent. 
Acum după moartea iubitei mele mirese, descoperirile tale nu 
mai pot fi de așa mare valoare pentru mine. 

— Aha! Vasăzică, te-am lovit! Vasăzică, ai fi dorit s-o afli 
înainte de îndeplinirea faptului, știu eu. Dar mai degrabă mi-aș fi 
mușcat limba, decât să i-o fi spus. Iți spun că te urăsc, Călăule! 
Zise el ţâșnind ca un șarpe otrăvitor. Te-am urât ș i decât să-ţi 
fac un bine, mai bine mi-aş ţine respiraţia și m-aș înăbuși! 

Sanson se îngrozi de atâta răutate. 

— Injuriile tale nu mă ating, zise Călăul. Nu vei putea să mă 
neliniștești, nici nu vei putea păta amintirea unui înger. 

Pippin râse în hohote. 

— Ba ai să te superi maestre când vei auzi că mireasa ta a 
suferit fiind nevinovată. 

— Așa?... și asta o știi tu? 

— Vei ști de ce nu ţi-am spus înainte, zise negrul Pippin 
râzând. Te-ar fi făcut fericit, și nu vroiam fiindcă te uram. 
Ascultă deci Prinţesa de Barry, mi-a mărturisit de mult că a 
minţit când a denunţat-o pe Lili ca asasină, un altul a ucis-o la 
zece minute după ce mireasa ta părăsise loja și lăsase acolo de 
bunăvoie pumnalul pe care i-l dăruiseşi tu. 

Această mărturisire era prea însemnată pentru ca să nu 
producă o adâncă impresie asupra lui Enric Sanson. Deodată, 
Călăul puse amândouă mâinile pe frunte și murmură: 

— O, scumpă, frumoasă Lili! cum ai lăsat să fii prinsă într-așa 
o cursă. A trebuit să nuferi, când o singură vorbă a acestui 
nenorocit ajungea pentru ca să-ţi recapeţi cinstea și viaţa! 

— Vasăzică te-am lovit? Asta mă bucură, mă bucură grozav. 
Dar ţi-oi spune și mai mult. Vrei să știi cine a fost ucigașul? 

— Ce-mi pasă mie? 

— Îți spun, ca s-o distrugi pe prinţesă. A fost un văr al ei. Un 


conte Leranda care voia s-o moștenească mai repede. 

— Dar pe acest om nici nu-l cunosc! 

— Lasă că vei face cunoștință. Aș fi vrut să mă răzbun eu, zise 
Pippin, dar acum, o vei face tu pentru mine. 

Râdea cu hohote. 

— Asta-i bucuria mea că și pe dușmani știu să-i pun în 
serviciul meu. Mă vei răzbuna, maestre Sanson? 

Acesta nu răspunse. Cu privirea încruntată, fixa dușumeaua. 

— Am mai auzit însă o conversaţie între acel conte Leranda și 
prinţesă, din care reiese că mireasa ta nici nu-i copilul lui 
Miranda, ci al contelui de Barry! Adella de Barry, n-are dreptul 
de a se numi Prinţesa de Barry! 

Călăul era foarte emoționat. Își reaminti cuvintele 
armurierului. 

— Așa-i! Te miri? Zise negrul Pippin. Și acum pot să-ţi 
mărturisesc că ţi-am ucis și pe tata socru. Bani am găsit destui 
și o biblie frumoasă, foile dintr-însa le-am rupt, dar tartașii 
împodobiţi cu pietre scumpe i-am vândut bătrânului Senac. M-a 
păcălit cu o jumătate de preţ! Să-l denunţi acum! El m-a sfătuit 
ca să-l omor pe cetăţeanul Colmin și pe nepoata sa. Sunt gata 
să vin la interogatoriu înainte de a se executa pedeapsa. 

Pe Enric Sanson îl apucă ameteala. Işi acoperi un moment 
ochii cu mâna stângă. Să fie oare posibil că într-un om așa de 
tânăr ca negrul Pippin, să fie adunată atâta perversitate, răutate 
și bestialitate? 

Dar era preocupat mai mult de mărturisirea lui Pippin, că 
tartașii bibliei se găsesc în mina evreului. Aceasta putea să aibă 
urmări foarte însemnate, căci tatăl lui Lili în ceasul morţii, 
arătase asupra bibliei. 

— Am auzit că în tartași s-ar găsi documente secrete, zise 
negrul Pippin. N-am îndrăznit să-i spun lui Senac și așa n-am 
apucat să le citesc. Îmi închipui însă că în ele trebuie să fie 
vorba de mireasa-ţi moartă, îmi închipui că vei face totul pentru 
a pune mâna pe tartași. Citește apoi documentele și linge-te pe 
bot de bucăţica grasă ce ţi-a scăpat din gură. 

— Şi voiești să spui despre asta în faţa judecătorului de 
instrucție? întrebă Călăul. 

— Pentru ce nu? răspunse negrul Pippin. Dacă aceasta-ţi face 
plăcere, o voi spune! O, sunt un băiat bun! Dacă îţi pot face un 
bine, de ce nu ţi l-aș face. 


Enric Sanson nu răspunse. 

Oricât înjura și își bătea joc acest infam de dânsul, Călăul știa 
că Pippin e păcălitul. 

Lili trăia; mărturisirile acestui criminal puteau să fie de cea 
mai mare importanţă pentru dânsa. 

Nu se gândea deloc la el, numai soarta iubitei îl interesa acum 
pe Enric. 

Călăul plecă brusc din celulă și se duse de-a dreptul la 
judecătorul de instrucţie. 

Fauvel se miră mult de faptul că negrul Pippin vroia să 
mărturisească toate crimele sale. 

Imediat se întoarseră amândoi în celulă și îl găsiră pe Pippin 
gata de a începe mărturisirea. 

El spuse toate cu o obrăznicie nemaipomenită. 

Nu încetă de a lovi pe Enric Sanson, al cărui noroc, credea că 
îl distrusese pentru vecie. 

Respirând greu, Enric Sanson părăsi celula alături de 
judecătorul de instrucţie. 

— E trist de tot, zise Fauvel. Acum când mireasa îţi este 
moartă, iată că iese la iveală o asemenea mărturisire. 

Enric Sanson respira greu. Cu multă sforţare, putu să se 
oprească de a nu spune judecătorului de instrucţie tot adevărul. 

Era prea devreme pentru asta; mai întâi trebuia să se facă 
lumină deplină. 

Enric se convingea tot mai mult că el și mireasa sa, sunt la 
începutul unei vieţi noi. Soarta lor trebuia să se schimbe cu 
totul. 

Descoperirea secretelor necunoscute, va duce oare, spre bine 
sau spre rău? Numai Dumnezeu putea s-o știe. 

în orice caz, Enric nu se culcă până ce nu scrise miresei sale o 
scrisoare amănunţită, în care-i spunea tot ce se întâmplase și o 
sfătuia să stea ascunsă. 

Capitolul 201 UN ASASINAT MISTERIOS 

Înainte ca Sanson să se poată duce a doua zi spre piaţa 
Grevei, veni un funcţionar la el, care fu trimis de judecătorul de 
instrucţie Fauvel, ca să-l cheme. 

Cu mirare, Sanson auzi că Fauvel îl chema pentru ca să asiste 
la instrucţia lui Senac. 

— Cum! strigă Enric Sanson, complicele lui Pippin a fost 
arestat? 


— Nu știu, răspunse funcţionarul, am auzit numai că în 
momentul acesta el va fi depus. 

— Cu atât mai bine, zise Sanson clătinând din cap. 

Mirarea lui Sanson crescu, însă, după câteva ceasuri. Pe când 
își împlinea misiunea, un funcţionar răzbi cu greutate prin 
mulțime și se îndreptă spre dânsul. 

— Ce-i? întrebă Sanson. 

— Vino repede, zise funcţionarul, prezenţa dumitale în casa 
lui Senac e de mare importanţă! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Călăul neliniștit. 

— Domnule, nu te speria. Bătrânul Senac a fost ucis în 
noaptea trecută. 

— Ucis! zise Sanson făcând fără voie un pas înapoi. Bine! Vin 
imediat! Continuă el, spune-i judecătorului că peste o jumătate 
de ceas voi fi acolo. 

îndată ce-i fu posibil, Sanson lăsă pe ajutorul Nicolas să-l 
înlocuiască. 

Nu trecuse încă o jumătate de ceas, când Enric ajunse în fața 
casei lui Senac. 

Găsi strada, goală altădată, acum plină de lume. Vestea 
asasinatului se răspândise prin oraș cu iuţeala fulgerului. 

Gardiștilor le era foarte greu de a face loc Călăului; să se 
strecoare prin mulţime. 

Enric cunoștea bine casa lui Senac. Cititorii își vor aminti că la 
cererea sorei sale, el a vorbit cu Senac, după uciderea lui 
Colmin și a nepoatei sale. Şi la etajul de sus, venise Sanson 
odată, pentru a orândui înmormântarea nefericitei femei a 
mecanicului Tellier. 

în antreu. Enric întâlni pe comisarul secției și pe câţiva agenţi 
de poliţie. 

Aceștia aveau luminări în mină pentru a lumina drumul 
comisarilor, care căutau prin toate părţile casei. 

Dezordinea domnea pretutindeni. Se aflau aruncate haine, 
arme și alte obiecte. Toate mobilele erau în mijlocul camerei și 
comisarul căuta să constate grosimea pereţilor. 

Salută politicos pe Călău, fără a se întrerupe însă din ocupaţia 
sa. 

— Ai venit tocmai bine! înainte Sansoane! Judecătorul 
instructor este cu medicul legist lângă cadavru. MI se paie că 
tocmai acum a sfârşit cercetările. 


Când Enric Sanson intră în camera de alături, caro n-avea 
decât o fereastră, îi găsi pe cei doi bărbaţi, într-o discuţie foarte 
vioaie. De abia Fauvel îl văzu intrând pe Călău și îi ieși în cale. 

— Inchipuiește-ţi Sansoane, zise el, s-a întâmplat ceva de 
necrezut. Cetăţeanul medic zice că bătrânul Senac, a fost ucis 
cu otravă de săgeată. 

Impresia ce făcură aceste cuvinte asupra Călăului era 
zdrobitoare. 

— lară un asasinat cu otravă de săgeată. Faptul că se 
întâmplă atâtea crime cu otravă așa de rară în Paris, pare a 
dovedi că este în joc aceeași mină criminală. 

— Aceasta-i și părerea mea, zise judecătorul instructor. 
Pierdut în gânduri. Crima de la operă, cea dublă din str. 
Bellevue. La care Pippin și-a recunoscut complicitatea. Cât și 
aceasta întâmplată aici la Senac. Trebuie puse toate în sarcina 
unei singure persoane. Numai de am putea afla ceva mai mult 
de la negrul Pippin. 

Mai că te-aș contrazice cetăţene judecător, zise Enric. Pippin 
n-are în orice caz niciun interes ca Senac să dispară așa brusc 
din viață. Nu-i vorbă, asupra acestuia ar fi dorit el să se răzbune, 
dar acum îi lipsea și timpul și ocazia. _ 

— Poate ai dreptate, zise judecătorul tăind vorba. In orice caz 
mai sunt multe enigme de rezolvat, deocamdată să ne ocupăm 
de mort! 

Razele soarelui cădeau asupra feţei îngălbenite a bătrânului 
neguţător de vechituri, care părea că a murit pe când dormea. 

Ce mână misterioasă să fi fost oare în joc? Fără voie, Enric se 
gândi la contele Leranda, această persoană necunoscută despre 
care vorbise Pippin. 

Dar cine era și unde să afla acest conte? Enric nici nu 
presimţea că va face în curând și într-un chip puţin plăcut 
Cunoștinţa acestui misterios conte. 

— Faptul e destul de simplu, zise medicul, apropiindu-se de 
cadavru. Avem aci o crimă care s-a comis cel mult la un ceas 
după miezul nopţii. 

— Permite-mi o întrebare cetăţene judecător, zise Călăul după 
ce se gândise puţin, oare n-ar fi posibil că totuși să fie în joc o 
sinucidere? Nu se poate oare, ca Senac să fi fost înștiințat 
despre mărturia lui Pippin? Ce ar fi mai natural în acest caz, 
decât sinuciderea, pentru a scăpa de pedeapsă sigură? 


— Imposibil, zise medicul, o sinucidere este cu totul exclusă. 
Din acest pahar, bătrânul și-a băut moartea. Rămășițele unei 
substanţe minerale se pot bine distinge. 

— Cred, zise Enric, uitându-se la faţa judecătorului instructor. 

în acest moment se arătă comisarul de poliţie în prag. Faţa sa 
avea o expresie de triumf și surprindere. 

— Am găsit ceva curios de tot, cetăţene judecător, zise el, 
poftim vino mai aproape. Ceva care dacă nu mă înşel, ar putea 
fi în legătură cu omorârea cetățeanului Miranda. 

Comisarul îl privi pe Enric. 

— Ce? întrebă Călăul curios. Doar n-or fi tartașii scumpi ai 
bibliei... 

— Ba, tocmai, răspunse comisarul, tocmai acești tartași. 

Comisarul scoase tartașii lucraţi cu sidef și pietre scumpe și 
prevăzuţi cu un lacăt masiv de aur. 

Enric Sanson îi luă în mână. 

Degeaba pipăi el scoarțele, nu simţi nicio ascunzătoare în 
care s-ar fi putut afla oarecare documente secrete. Grosimea 
neobișnuită a tartașilor, arăta însă, că asemenea ascunzătoare 
trebuie să se afle în interiorul lor. 

— Și dacă aș distruge acești tartași! Trebuie să descopăr 
interiorul, murmură Călăul. 

— Am toată încrederea în tine, cetăţene Călău, dar 
deocamdată n-ai voie să-ţi iei ce ţi se cuvine. Trebuie să 
sechestrez tot ce găsesc în această casă. Dar fii fără grijă, în 
curând te voi pune în proprietatea acestor tartași. Doar e scris 
pe faţă numele socrului tău. 

— Îţi mulţumesc pentru aceasta, nu-ţi poţi închipui ce 
importanţă are descoperirea dumitale pentru mine. 

Comisarul îl privi cu milă, căci el ca și ceilalţi, nu știau că Lili 
trăiește încă. 

— Cine să fie ucigașul? zise Fauvel. Rămâne ca indiciu, numai 
declaraţia lui Pippin, care susţine că, contele Leranda a comis 
crima de la operă. 

Judecătorul îl privi pe comisar. 

Dar acesta dădu din umeri. l 

— În Paris nu există un conte Leranda, adăugă el. În aceste 
timpuri, numai titlul i-ar fi fost suficient pentru ca să se urce pe 
eșafod. Eu cunosc bine persoanele de seamă din Paris, dar de 
un conte Leranda n-am auzit. 


— Aceasta să nu te împiedice de a face toate sforţările pentru 
a-l recunoaște pe individul care se ascunde sub acest nume, 
zise judecătorul instructor. 

Apoi se adresă Călăului. 

— Prezenţa noastră nu mai e necesară aici. Presupuneam că 
percheziția va mai scoate la iveală ceva, care ar fi avut nevoie 
de explicația dumitale, căci dumneata ai fost acela căruia Pippin 
i s-a destăinuit. Mi se pare că prin moartea lui Senac, multe 
lucruri vor rămâne necunoscute. 

Enric Sanson clătină din cap. Faţa sa luă o expresie 
dureroasă. 

Capitolul 202 OSÂNDIREA REGINEI 

Actul de acuzare al lui Fouquier-Tinville împotriva Măriei 
Antoinetta, a fost cel mai rușinos act pe care l-a scris vreodată 
un procuror. El blama atât judecata sănătoasă, cât și adevărul. 

Fiecare frază dovedea lipsa unui cap de acuzaţie și din fiecare 
rând reieșea că cel mai mare păcat al nenorocitei femei, a fost 
acela de a fi fost regina Franţei. 

Maria Antoinetta fu acuzată de Fouquier pentru înaltă trădare. 
Ea a fost, așa spunea actul, lipitoarea Franţei și a fost mereu în 
legătură cu fratele ei losif al II-lea, rege al Boemiei și Ungariei. 
Ea a asuprit poporul francez și a risipit banii storși din sudoarea 
acestuia pentru satisfacerea pasiunilor ei. 

Fouquier-Tinville o acuza chiar pe biata regină, de a fi 
provocat, într-un mod artificial, foametea în Paris. 

Afară de acestea, regina era acuzată de faptele cele mai 
perverse. 

Actul de acuzare, fu transmis reginei în celula îngustă în care 
se afla. 

Maria Antoinetta îl citi „Dumnezeul meu, Dumnezeule, mă 
supui la grele încercări”. Acestea au fost singurele cuvinte pe 
care le-a exclamat nenorocita femeie. 

A doua zi la zece dimineaţa, Maria Antoinetta fu scoasă din 
închisoare, pentru a fi adusă. Inaintea tribunalului revoluționar. 

De amândouă părţile drumului, de la închisoare ia tribunal, 
erau postați gardiști. Printre aceștia păși Maria, condusă fiind de 
doi ofițeri. 

Plină de majestate înainta regina. Maria Antoinetta ţinea 
capul sus. Era resemnată, nu vroia să influenţeze nici în bine 
nici în rău asupra judecătorilor. Era rece. 


Părul alb și brăzdăturile de pe frunte, arătau chinurile 
sufletești pe care le îndurase biata femeie. 

Mândră cum pășise printre soldaţi, se apropie și de judecători. 

Sala era ticsită. Un murmur surd și ameninţător se ridică la 
intrarea în sală a Măriei Antoinetta. 

Regina nu băgă de seamă. Ea nu se uita nici în dreapta, nici în 
stângă. 

Se apropie de masa judecătorilor. Apoi luă loc după un semn 
ce îl făcu președintele, pe un fotoliu așezat în faţa tribunalului. 

Doi avocaţi se oferiseră să O apere pe regină, deși prin 
aceasta își puneau în pericol capetele. Ei se așezară alături de 
regină. 

O tăcere profundă domnea în sală, deși publicul auditor era 
foarte amestecat. 

Președintele se ridică pentru a pune întrebările obișnuite. 

— Cum te numești?. Întrebă el rece. 

— Maria Antoinetta de Lothringia-Austria, răspunse regina 
fără a se scula de pe scaun. 

Deși acuzată, totuși ti se părea că mai este în vechea ei 
splendoare, și că tocmai acorda audienţe. 

— Ce ocupaţie ai? întrebă iarăși președintele. 

— Sunt văduva lui Ludovic al XVI-lea, care a fost rege al 
Francezilor. 

— Ce vârstă ai? 

— Treizeci și șapte de ani. Răspunse regina. 

— Să trecem la citirea actului de acuzare, ordonă 
președintele. 

Fouquier-Tinville se ridică. 

Publicul primi actul cu o tăcere adâncă. Numai când se citiră 
perversităţile „ochii tuturor se îndreptară asuprii reginei și un 
murmur se ridică în sală. 

Dar Maria Antoinetta stătea indiferentă, parcă nici n-ar privi-o 
pe dânsa actul ce se citea. 

Apoi se ascultară martorii. Dar nici declaraţiile acestora nu 
erau mai bune decât actul de acuzare. 

Maria se știa străină de aceste acuzaţii. Ea era ca o martiră în 
fața judecătorilor. Altfel, cum s-ar fi făcut apel la asemenea 
minciuni, pentru a o putea acuza? 

Dintre martori îl vom cita numai pe Hebert, pentru ca să se 
poată vedea ce infamie furnizară martorii. Acest Hebert era 


amicul lui Marat. 

Mărturia lui va rămâne ca un monument de infamie și 
nerușinare. 

Hebert susţinea că ar fi găsit în Temple o carte de 
închinăciune a reginei, în care găsise un semn oprit de revoluţie, 
anume o inimă străpunsă de o săgeată, împrejurul căreia se afla 
scris „ Isuse, mituieşte-ne”. 

Mai mizerabile decât toate, erau spusele lui Hebert relativ la 
moralitate. 

Când sfârși, un murmur se ridica printre auditori. 

Cât de mult o ura mulţimea pe regină, totuşi, se indignă de 
spusele mizerabilului martor. 

Numai Maria Antoinetta părea că nu auzise nimic. 
Președintele reluă interogatoriul: 

— Acuzată, ce ai de spus la depunerile martorilor? Maria 
Antoinetta îl privi rece. 

— Nu cunosc faptele despre care vorbește acest așa zis 
martor, spuse ea. 

— Recunoști că ești vinovată.? continuă președintele. Maria 
Antoinetta se indignă. 

— La o așa întrebare nu răspund. 

Un murmur furios se auzi din public. Pumnii îl ameninţară pe 
Hebert, unele femei plângeau, simțind nedreptatea ce se făcuse 
reginei, și prin aceasta și lor. 

După ascultarea martorilor și înainte de a acorda procurorului 
cuvântul, președintele o întrebă pe Maria Antoinetta dacă 
voiește să se apere. 

Ea se îndoia, era nehotărâtă. 

Să se apere oare? 

Se părea că regina își spunea că pentru o viaţă așa de 
mizerabilă, nu merită. Dar deodată luă o hotărâre. 

— Dacă vorbesc, o fac numai pentru copiii mei care acum. 
Sânt lipsiţi de ultimul lor sprijin, zise nenorocita femeie. Martorii 
care au venit aici, n-au depus nimic, de fapt. Impotriva mea. E 
imposibil ca eu. Nevasta lui Ludovic al XVI-lea. Să fiu făcută 
responsabilă pentru faptele regelui, care, după constituţie nu e 
responsabil. Dacă voi fi condamnată pentru aceasta, tribunalul 
se va condamna singur. Sini o femeie dezarmată și în luptă cu 
Franța întreagă, știu că puterile mele nu vor rezista unor 
asemenea forţe. Dar cu mine e Dumnezeu, care va pedepsi pe 


toţi cei ce mă vor nedreptăţi. El va răzbuna și sângele nevinovat 
al soţului meu. 

— Taci!. Întrerupse brusc președintele. Nu-ţi voi permite să 
ataci tribunalul! 

Fouquier se sculă. Discursul său de acuzare era slab și rece. 

După el vorbi apărătorul reginei, care era inimos de strălucit. 

Publicul îl asculta liniștit. Dar pe faţa judecătorilor se putea 
citi, că sentinţa era deja ticluită. 

După ce deliberară o oră, juraţii se întoarseră. 

Primul jurat răspunse cu da la toate chestiunile; 

Un murmur se ridică în sală. 

Toate privirile se îndreptară asupra reginei care rămase tot 
nemișcată. 

Deodată preşedintele se ridică. 

— Legea vă interzice, cetăţeni ai Franţei „orice compătimire 
față de acuzată. Imediat ce o persoană este acuzată de orice 
crimă, în faţa justiției, ea nu mai aparţine decât nenorocirii ei și 
nu mai are pretenţie la mila noastră! 

în acest moment Maria Antoinetta se ridică. 

— De la voi să aştept milă, călăilor? exclamă ea. Nu! Voi 
sunteţi niște călăi vrednici de dispreţ și nu judecători cinstiţi! 

O paloare de moarte acoperi timp de câteva momente faţa 
președintelui. 

El aruncă o privire crudă asupra Măriei Antoinetta. Apoi se 
ridică și comunică următoarele: 

— Curtea cu juraţi, condamnă pe Maria Antoinetta numită 
Lothringia de Austria, văduva lui Ludovic Capet, la pedeapsa cu 
moartea și declar că moșiile ei vor trece în posesia statului. 

Timp de câteva secunde, domni o. Tăcere desăvârșită. Unele 
femei plângeau. Părea că inimile asistenţilor ar compătimi pe 
regină. 

Dar cine poate ști pornirile poporului? Deodată un băiat 
strigă: „Ura! Pentru curtea cu juraţi! Jos cu Austriaca!”. Acest 
singur strigăt fu de ajuns. In sală răsună. 

— Moarte Austriecei! Pe eșafod cu trădătoarea! 

Maria-Antoinetta se ridică. Faţa el devenise albă ca zăpada. 
Ea se uită adânc prin sală cu o privire mândră. La un semn al 
președintelui, nenorocita femeie fu dusă înapoi în închisoare. 

— Nu mai am ce căuta pe pământ! murmură nenorocita 
femeie. În mâinile tale, părinte ceresc, îmi recomand Copiii și 


sufletul meu! 

Glasul ei se stinse. 

Strigătele nebune ale mulţimii, pătrundeau până în celula-i 
singuratică. 

Cu totul zdrobită, Maria Antoinetta se culcă. 

Capitolul 203 UN ATAC MIȘELESC 

Era o noapte groaznică de Septembrie. Toamna se lupta cu 
vara, care era pe cale de a se duce. Vântul răcoros sufla zi. Şi 
noapte asupra străzilor din Paris. Se părea că și cerul jelește 
crimele rușinoase comise în Paris. Pe străzi era liniște, până și 
strigătele gardienilor de noapte răsunau mai rar din pricina 
vântului turbat. 

Mai sinistru era în jurul casei Călăului. Geamurile zăngăneau. 
Enric Sanson nu-și aducea aminte să fi petrecut vreodată o 
astfel de noapte. Somnul nu cuprindea deloc ochii Călăului. Se 
părea că fluierăturile vântului îi vesteau propria-i fatalitate. În 
camera de studiu a lui Sanson ardea lumina. Enric şedea în faţa 
mesei și citea din cronica strămoșului său. Dar ciudat! Astăzi, 
Enric nu era în stare să avanseze în lectură. De repetate ori se 
ridica de pe locul său, se apropia de fereastră și privea în 
noaptea întunecoasă. Putea să fi trecut de mult miezul nopţii. 
Apropiatele zori de ziuă, aveau să aducă pentru Enric 
îndeplinirea unei groaznice datorii. 

în această dimineaţă avea să cadă capul celei mai nenorocite 
femei care a existat vreodată. Maria-Antoinetta de Austria avea 
să-și sfârșească în dimineaţa aceasta, trista viaţă. 

— Ah, aș voi ca dimineaţa aceasta să fie trecută! cu toate că 
eu am să contribui foarte puţin la acest act groaznic, zise Enric 
Sanson încet. Nici măcar securea nu o las cu să cadă. Şi totuși, 
totuși! Eu, care am lăsat atâţia oameni să fie decapitaţi, privind 
cu sânge rece, mă înspăimânt de a vedea căzând capul, acelei 
sărmane și slabe femei încercată de soartă! Şi totuși, este un 
noroc pentru sărmana, care a căzut așa deodată de pe înălţimea 
luminoasă a fericirii, ca să moară! Ce altă amintire îi poate 
rămâne în lumea aceasta, decât aceea a fericirii trecute, o 
amintire care este mai greu de suportat decât loviturile grele ale 
soartei. 

în acest moment, Enric auzi bătăi în poartă. La început i se 
păru că se înşală. Cine, putea să bată în poarta Călăului pe o 
vreme atât de furtunoasă? Enric Sanson ascultă, apoi se apropie 


de fereastră, pe care o deschise. 

Vântul suflă în acest moment cu atâta putere, încât Călăul 
putu cu greu închide fereastra la loc. 

— Cine este afară pe vremea aceasta? exclamă Călăul cu 
voce metalică. Cine tulbură liniștea acestei case? 

— Deschide! se auzi o voce bărbătească, purtată de vânt 
până la urechile Călăului. În numele tribunalului revoluţionar, 
Enric Sanson, am să-ţi comunic ceva! 

— Ce înseamnă aceasta? murmură Călăul, cu totul speriat. 
Fără voie se dădu un pas înapoi. Da. Da vin! 

El închise fereastra și merse până în mijlocul camerei. Apoi 
urcă repede scara care ducea spre camera bătrânului ajutor 
Nicolas. 

Nicolas se arătă uimit când află despre cauza vizitei nocturne. 

— Da.  Stăpâne!. Zise Nicolas, frecându-și ochii, vă 
mărturisesc sincer că nu-mi plac deloc aceste înștiințări 
nocturne! 

— Grăbeşte-te, căci auzi cât de nerăbdători au devenit cei de 
afară! zise Călăul. 

— Imediat vin și eu stăpâne! Vreau să iau cu mine, numai 
vreo două pistoale; căci nu se poate ști ce se întâmplă!. Zise 
Nicolas. 

Enric Sanson cobori înainte scara, cu felinarul în mână. 

— Cine este acolo? întrebă Enric cu vocea-i răsunătoare. 

— La dracu cetăţene, deschide! răsună glasul lugubru al unui 
bărbat. N-avem poftă să îngheţăm aci, afară, în frig și ploaie 
I.Sunteţi chemat în faţa tribunalului revoluţionar! 

— Dar tribunalul revoluţionar își ţine ședințele numai ziua! 
răspunse Sanson. 

— Ce știu eu.! Eu am putere armată cu mine, deschide numai 
pentru ca să vezi! 

Enric deschise poarta. 

Dar în același moment, din întunericul nopţii, mai multe 
persoane mascate, îl apucară pe Sanson de mâini și de picioare. 

— Ajutor.! Ajutor! Strigă Călăul. 

în același timp el băgă mâinile la cingătoare pentru a-și 
scoate armele. Dar muscalii păreau a fi ghicit mișcarea. Ei îl 
ţinură cu putere de mâini și de picioare. În același moment se 
auzi o comandă. Enric Sanson fu ridicat în sus pe braţele mai 
multor bărbaţi, și cu toată opunerea și rezistenta lui, porniră cu 


el prin întunericul nopţii. 

— Hei. Stăpâne, bunul meu stăpân, ce s-a întâmplat? Strigă 
Nicolas cu voce îngrijorată. 

Ajutor! Ajutor! Strigă încă odată Călăul cu vocea sugrumată 
niște oameni mascaţi m-au ridicat pe umeri și mă duc de aici! 

— Taci, sau ești prada morţii! strigă o voce lugubră la urechea 
Călăului. 

Călăul văzu lângă el, cu tot întunericul care domnea, o 
pereche de ochi aprinși ca două săgeți focoase fixaţi asupra sa. 
Totodată, simţi gura rece ti unui revolver, apăsată pe tâmpla sa. 

— O singură apăsare de deget ajunge pentru a te transporta 
în cealaltă lume! Taci, dacă ţii lai viaţă! li şopti necunoscutul. 

— Ce vreţi de la mine mizerabililor? Lași ce sunteţi! Strigă 
Călăul. 

— Taci. Îţi ordon încă odată! Murmură necunoscutul. 

— Atunci ești, desigur, un mesager al frăţiei de sânge o Ah, 
lași, mizerabili, faceţi atunci cu mine ce vreţi voi! 

— Eu nu cunosc frăţia de sânge, aceasta poate să-ţi ajungă! 
Taci și fă ce ţi se poruncește, atunci nu ţi se va atinge niciun fir 
de par din capul tău, aceasta ţi-o jur pe toţi sfinţii din cer. Taci; 
răsună încă odată glasul. 

în intervalul acesta Nicolas ieșise pe poartă. Imediat își scoase 
pistoalele. 

— Săriţi, ajutor! strigă el, trăgând odată în aer pentru a putea 
vedea la lumina împușcăturii direcţia în care era stăpânul său. 

Dar în acest moment, căpătă o lovitură puternică pe la spate. 
Cu un horcăit lugubru, Nicolas căzu grămadă. O tăcere adâncă 
domni timp de câteva secunde. Numai pașii grăbiţi ai acelora 
care îl răpiseră pe Călău, se auzeau prin vâjâitul vântului. Apoi și 
acest zgomot amuţi ușor. Numai în casa Călăului era acum 
agitaţie. Orfelia se deșteptase din somn. 

— Mare Dumnezeule! fratele meu! Fratele meu! Strigă tânăra 
fată. 

Imediat se duse jos. Ușa intrării era deschisă. Această era o 
dovadă că. S-a petrecut ceva afară din casă. 

— Enric, fratele meu! murmură tânăra fată tremurând din 
toate membrele. 

Calfele Călăului alergară din toate părţile în ajutorul Orfeliei. 
Deodată, sora Călăului scoase un țipăt. 

— Aduceţi lumină încoace!. Murmură Orfelin, care credea că o 


mare nenorocire lovise pe fratele ei curmându-i zilele. Se aduse 
lumina. Ea recunoscu pe Nicolas, pe care îl luase drept fratele 
ei. 

— Pentru Dumnezeu, Nicolas, ce s-a întâmplat cu tine? Unde 
este fratele meu? 

— Ah, Doamne, Ah, Doamne! gemu Nicolas m-au culcat la 
pământ pe la spate, mizerabilii... O, stimatul meu stăpân... 

— Dumnezeule! ce este eu fratele meu?! 

— L-au dus de aici! îngână Nicolas, niște bărbaţi mascaţi, 
Isuse Christoase, cred că-și va pierde viaţa! 

— L-au răpit?. Întrebă Orfelia frângându-şi mâinile. 

Capitolul 204 MARELE INCHIZITOR 

Enric Sanson recunoscu că numai supunerea și tăcerea îi vor 
putea servi. Ce gând puteau avea dușmanii lui? Aici nu putea fi 
vorba decât de un plan mișelesc. În zadar căută Sanson să afle 
ceva de la bărbatul care mergea alături de el. 

Purtătorii îl lăsară pe Enric jos, dar, în același timp îl apucară 
cu putere îndoită de braţe. 

— Niciun cuvânt, murmură sinistrul mascat care-l apucase pe 
Enric de braţul drept şi-l ţinea ca într-un clește. Îţi jur pe Sfânta 
Fecioară, că la cel dintâi strigăt de ajutor, îţi voi zdrobi creierul 
cu un glonte. 

— Dar ce vreţi oare de la mine? întrebă Enric Sanson, cu voce 
calmă. Dacă ești într-adevăr creștin, atunci nu poţi avea intenţii 
rele cu mine. 

— Taci vei afla totul imediat ce vom ajunge la locul țintei 
noastre! 

Enric Sanson se simţi târât cu putere de adversarii săi. 
Noaptea era sinistră și ploaia îi bătea în faţă, așa că-i era 
imposibil să recunoască locul unde se afla. Trebuia să fi ocolit 
orașul, căci pe cât putu să zărească Sanson. Ei merseră printr-o 
alee întinsă, plantată cu arbori. Prin vârfurile înalte ale arborilor 
sufla vântul fioros. Nicio casă, nicio lumină, niciun zgomot 
omenesc nu se auzea; numai tăcerea de moarte a unei nopţi 
sinistre de toamnă stăpânea împrejurimea. Enric Sanson nu se 
simţise în toată viaţa sa atât de fără ajutor și fără putere ca 
acum. 

în fine, după oarecare trecere de timp, bărbaţii ajunseră la 
marginea aleii, lângă o casă mare cu aspect sinistru. Călăul 
aruncă numai o singură privire și apoi i se legară ochii. Enric 


simţi că intrară într-o hală vastă; trebuia să fie lumină aici, căci 
prin legătura ochilor pătrundea lumină. Totodată Enric simţi cu 
picioarele, covoare moi. 

— la seama! îl preveni însoţitorul său. Urcăm niște scări. R 
într-adevăr, urcară câteva scări, apoi merseră prin niște 
coridoare. În cele din urmă. Sanson fu dus într-o sală. Timp de 
câteva secunde, Călăul rămase tăcut și nemișcat. Apoi auzi o 
voce străină, dominatoare, care îi vorbi: 

— la jos legătura de pe ochi? 

Enric Sanson nu așteptă să i se repete, își desfăcu legătura cu 
mâini tremurânde. El o aruncă la pământ cu dispreţ și privi în 
jur. Era un salon strălucit. 

Putea fi o sală cum aveau odinioară cavalerii nobili, adepţii 
regalității. Câteva șiruri de tablouri în rame aurite se aflau 
atârnate pe pereţi. Mai bine de o sută luminări de ceară ardeau 
în sală, împrăștiind o lumină ca ziua. De altfel spațiul era gol. 
Numai într-o parte era o bancă joasă, îmbrăcată în catifea roșie. 
Apoi, privirea lui Enric căzu asupra unui trunchi care era în 
marginea sălii pe un tapet roșu. De ce se înfioră inima lui Enric 
la vederea trunchiului lângă care se afla o secure cu tăișul 
strălucitor? O! Enric cunoștea prea bine uneltele acelea. Era un 
trunchi de execuţie cum se obișnuia în Franţa înainte vreme, 
înainte de introducerea ghilotinei. Cu privirea nesigură, Enric 
Sanson se uită peste trunchiul executor și văzu un bărbat slab 
cu o faţă sinistră, galbenă ca de ceară. El simţi fără voie, că 
acesta trebuia să fie un om nobil și cult. Aceasta o dovedea 
toată ținuta demnă a străinului. Totodată, Enric simţi o repulsie 
în faţa privirii adânci a ochilor pătrunzători ai străinului. 

— Pentru ce m-au răpit? întrebă Enric Sanson cu voce 
tremurândă. 

— Mai întâi, întreabă de-ţi e permis a întreba! spuse 
necunoscutul. Ai apărut pentru a te supune orbește voinţei 
mele! 

— Oho! aceasta ar fi și mai frumos! Exclamă Enric Sanson 
înfuriat. Şi dacă n-aş vrea să mă supun? 

— Întoarce-te! zise necunoscutul drept orice răspuns. 

Acesta ridică braţul drept în chip poruncitor. Fără voie, Enric 
se supuse. În același moment, însă, Călăul tresări. Dumnezeule 
Mare! La spatele lui stăteau zece bărbaţi mascaţi. Ei aveau 
pistoale încărcate și ţinteau cu ele spre Călău. 


— Ce înseamnă aceasta, pentru ce mă ameninţă? murmură 
Enric Sanson. 

— Aceasta o vei afla! exclamă surâzând necunoscutul. 
Imediat ce vei îndrăzni a nu mi te supune, acești oameni bravi 
au ordinul de a se culca la pământ cu armele lor! Spuneţi voi 
băieţi, aveţi să executaţi ordinul meu?. Se adresă necunoscutul 
către cei mascaţi. 

— Negreșit, stimate domnule conte răsună într-un glas, 
răspunsul lor. 

— Se vede că uitaţi să ne aflăm la Paris, un oraș mare!. Spuse 
Enric Sanson, fără a putea învinge frica, dar întâlnind cu energie 
privirile necunoscutului. Se vor auzi împușcăturile și vor sări... 

—Nu se va auzi nimic! Orbit ce ești! îl întrerupse 
necunoscutul cu un surâs ironic. Te afli atât de departe, încât 
nimeni nu va putea auzi împușcăturile. Nu, Călăule din Paris, 
viaţa ta stă cu totul în mâinile mele și nimic, absolut nimic, nu te 
poate scăpa din puterea mea, decât supunerea ta oarbă! Vrei 
să-mi juri că te vei supune? 

— O, eu nu sunt omul laş, drept care mă credeţi! Nu îmi e 
frică de gurile acelor arme ţintite asupra mea, puteţi să le 
sloboziți dacă conștiința vă lasă! Dar băgaţi de Seamă Deasupra 
noastră a tuturora, domnește providenţa, care vă va răsplăti. 

Necunoscutul izbucni în râs. 

— Într-adevăr este foarte amabil din partea ta, Călăule din 
Paris, că mă faci atent asupra răsplatei cerești, dar totuși, 
linişteşte-te.! Contele  Leranda, Grande de Spania și 
împuternicitul Marelui inchizitor al acestei ţări mândre. Stă pe 
un picior destul de bun cu cerul pentru a ști ce are de făcut! 

Lui Enric Sanson i se părea că visează. 

— Ascultă-mă! reluă contele Leranda. Am nevoie de serviciile 
tale. Va trebui să executaţi o persoană. 

— Şi dacă mă opun de a o face? exclamă Enric Sanson. Eu. Nu 
sunt ucigaș, ci un funcţionar al statului. Numai acela care este 
condamnat de judecata dreaptă, cade sub serviciul meu trist! 
Dar puterea nici unei singure voinţi nu-mi mișcă braţul! 

— Ha, ha! Negreșit, sentinţa acelor mizerabili, care se numesc 
astăzi judecători ai Franţei, îți dau dreptul să jertfești vieţile a 
mii de nevinovaţi! Taci! Îi strigă contele cu ochii roşii, pe când 
Sanson vru să-i răspundă, taci îţi zic, dacă ţii la viaţă. 

— Viaţa nu mi-e atât de scumpă, când mă văd silit să comit o 


nelegiuire! exclamă Călăul cu ochii fulgerători. 

— Ah! nu-ţi va rămâne altceva de făcut, decât să te supui! 
Spuse contele Leranda care își încrucișase braţele peste piept. 
Observă bine, Călăule din Paris, mie nu-mi vei impune cu vorbe, 
ci numai prin fapte! În astă noapte trebuie să se îndeplinească 
execuţia de care ţi-am vorbit. Am nevoie de ajutorul tău. In caz 
de nesupunere, vei suferi chinurile cele mai grele ale torturii. 

— Aceasta o cred, domnule conte! răspunse Călăul, 
împuternicitul marelui inchizitor de Spania, trebuie să fie iniţiat 
în. Toate misterele îngrozitoarelor torturi. 

— Nu am timp de pierdut! răspunde-mi da sau ba? 

— Nu! eu nu mă pot supune, mai bine voi muri, exclamă 
Sanson. Poţi gândi eu dispreţ despre mine, înalte conte, poţi să 
mă calci în picioare. Cerul să judece, care din noi doi are o inimă 
mai mândră și mai simţitoare! Eu nu pot ucide o ființă sărmană! 

— Călăule din Paris, tu ţii o cuvântare îndrăzneață! Ce ne-ar 
putea reţine de a te nimici chiar acum? Dar fie! Tocmai pentru 
că observ că simţi mai omenește decât ordonă meseria ta, 
vreau să fiu și eu mai sincer fața de tine. Aici este vorba de a 
ucide pe cea mai mizerabilă femeie care a existat vreodată pe 
faţa pământului! Mizerabila a fost condamnată la moarte deja 
de un an, de către sfânta inchiziţie din Madrid. Ca printr-o 
minune a iadului, a putut scăpa din închisoare. Eu am fost 
însărcinat ca oriunde voi întâlni să o execut. Din ţară în ţară am 
urmărit-o. Acum a ajuns-o soarta; ea trebuie și va muri. 

Deodată îi veni lui Sanson în minte, mărturisirea negrului 
Pippin. 

Dumnezeule Mare! El auzise deja numele contelui Leranda 
Negrul Pippin îi comunicase că el a fost acela care a atentat 
asupra prinţesei de Barry cu ocazia balului mascat din sala 
operei. În ochii lui Enric se văzu o strălucire ciudată. 

— O întrebare, nobile conte! murmură el. Cunoașteţi pe 
prinţesa Adella de Barry? V-aţi întâlnit cu ea la balul mascat din 
sala operei, dumneavoastră aţi străpuns-o cu un pumnal otrăvit? 

Dar Enric Sanson se înșelă crezând că-l va face pe conte să-și 
piardă cumpătul prin întrebarea aceasta. Fața mândră și 
serioasă a lui Leranda, apăru ca și înainte ca sculptată în piatră. 

— Eu sunt o unealtă a providenţei! zise contele cu răceală; 
ceea ce fac și execut este din ordinul Marelui inchizitor. Lui 
trebuie să-i dau socoteală, nu ţie! Tu nu trebuie să întrebi, ci să 


te supui numai! Pentru cea din urmă dată te întreb Vrei să 
execuţi pe acea femeie? În caz de opunere, îţi jur pe sfânta 
regină cerească din Compostella. Că nu vei părăsi viu această 
sală. 

Enric Sanson stătea ca rătăcit. Putea el crede în cuvintele 
acestui bărbat, care părea a fi personificarea diavolului? Cu 
toate că vorbele străinului aveau oarecare adevăr, Enric Sanson 
se sfia să ridice acel topor ascuţit, spre a tăia capul unei femei 
pe care n-o văzuse niciodată. Lui Enric i se părea o crimă ceea 
ce se cerea de la dânsul. Dar ce putea face? Enric privi spre 
bărbaţii mascaţi care erau gata să-l culce la pământ. Faţa 
nemișcată a contelui Leranda arăta lui Enric Sanson că nu mai 
putea avea nicio speranţă. 

El se gândi la Lili, mult iubita-i logodnică, la sora sa Orfelia și 
la durerea pe care avea să le cauzeze, dacă va dispare de pe 
faţa pământului. 

Nu, nu, aceasta nu se putea întâmpla. 

— Bine, atunci! murmură Enric Sanson, cadă asupra dumitale 
conte Leranda, sângele acelei nefericite femei pe care-l voi 
vărsa eu! Sunt gata a mă supune voinţei dumitale! 

Enric Sanson luă securea în mână. O singură aruncătură a 
acestui topor ascuţit era de ajuns să taie gâtul cuiva. 

În acest moment, Leranda bătu din palme. Deodată se 
deschise o ușă. Călăul văzu în mijlocul mai multor bărbaţi 
mascaţi pe acuzata legată la mâini cu frânghii. In acest moment 
scăpă un strigăt înfiorător de pe buzele Călăului. Securea îi căzu 
din mână. El șovăi și-și puse mina stângă pe inimă. Era vis, era 
realitate oare? Acea femeie condamnată la moarte, cu părul de 
aur aruncat peste umeri, era Lili Miranda, iubita-i logodnică? Lili 
Miranda pe care o credea în siguranţă în satul îndepărtat de 
lume, era în adevăr prizoniera contelui de Leranda. 

Capitolul 205 RESPINS! 

— Trebuie să te pregătești Eugen |, îi zise mama sa cu ton 
binevoitor, de a te duce la cârciumarul Risler pentru a vorbi cu 
el în privința pădurii! 

— Nu mai merg cu plăcere în cârciuma din pădure, mamă! 
zise Eugen, acolo este una care nu-mi place! 

— Acea „una” nu mi-a plăcut niciodată, dar voi, băieţii, dacă 
vă puneţi ceva în cap!... 

— Mi-ar fi mai plăcut dacă l-ai lăsa pe tata să meargă acolo! 


murmură Eugen. Afară de aceasta cârciumarul Risler a vorbit 
deja cu tata. 

— Așa? zise ţăranca, eu nici n-am știut despre aceasta. 

— Sunt vreo opt zile de atunci, cred cel puţin că tata s-a dus 
la Risler, s-a întors, apoi, târziu noaptea acasă, în după amiaza 
acelei zile m-am întâlnit cu el în casa forestierului. 

— Acum du-te singur, căci cu samsari nu voi putea face 
nimic!. Zise ţăranca, cu prestanţă în voce. 

Eugen se găti de drum. Ajuns la cârciumă, Margot îl primi în 
pragul ușii. 

— Mama mă trimite, începu Eugen, ca să vorbesc cu tatăl tău, 
este acasă sau la ţară? 

— El este în pivniţă... să-l chem! Zise Margot. 

Ea ieși din odaie și se întoarse imediat, aducând lui Eugen un 
pahar cu vin. 

Apoi își reluă lucrul de mână, dar n-avea răbdare să lucreze și 
lucrul îi căzu din mâini. Tatăl ei veni imediat din pivniţă. Risler 
salută pe Eugen. 

— Sunt la dispoziția dumitale! zise el așezând pe masă câteva 
sticle pe care le aduse din pivniţă. 

— Mama m-a trimis să tratez cu dumneata pentru vinderea 
pădurii, zise Eugen. 

Risler sorbi mai întâi o litră cu vin, apoi se așeză pe o bancă în 
faţa lui Eugen și începură tratativele. 

Margot părea că nu-i bagă în seamă; ea-și reluă lucrul de 
mână. Dar cine ar fi privit-o mai de aproape ar fi băgat de 
seamă că lucra mecanic. Din când în când, scăpa un suspin de 
pe buzele ei, când auzea glasul lui Eugen. In cele din urmă cei 
doi bărbaţi își isprăviră tratativele. 

— Eu voi spune părerea dumitale mamei!. Zise Eugen 
ridicându-se de pe scaun. Mai bine înţelege-te dumneata singur 
cu dânsa. 

Eugen se întoarse și se apropie de fată. Ea părea a fi 
cufundată în lucru. 

— Adio Margot!. Îi zise el și ieși din cârciumă. 

Fata îi răspunse numai printr-o ușoară înclinare a capului. 
Abia părăsi Eugen cârciuma, că Risler se apropie furios de fiica 
sa. 

— Ei vezi tu, nici nu se poate un refuz mai categoric exprimat 
decât prin răceala ta. Să-ţi fie rușine, asta-i răsplata când te 


atârni de gâtul bărbaţilor. Eugen n-a voit niciodată să știe ceva 
de tine, acum trebuie să trag și eu rușine din pricina ta. 

— iți spun tată, eu îl voi sili pe Eugen în lupta la care m-a 
provocat. Nu vreau să rămân de râsul lumii, chiar dacă aș ști că 
mor. Alta afară de mine, nu trebuie să fie stăpâna bogatului 
ţăran Eugen, eu voi fi... 

Capitolul 206 ZADARNICA SPERANȚA 

Eugen porni spre casă prin drumul din pădure. Deodată el 
tresări. Nu departe de dânsul auzi lătrat de clini și zări o rochie 
albă în dosul unor arbori. Eugen își închipui imediat cine era. Cu 
inima palpitând de emoție îşi urmă drumul înainte. 

Peste câteva secunde o ajunse pe Lili, care culegea flori. El 
salută cu ochii lucitori. La vederea lui, tânăra fată roși. 

— Cerule, nici nu te-am auzit când ai venit, din pricina ierbii. 

— N-am vrut să te sperii! răspunse Eugen pășind alături de 
Lili. Imi permiţi să-ți spun ceva? Urmă Eugen, după ce stătură 
câtva timp tăcuți. 

— Nu, eu nu trebuie să te ascult! se opuse Lili. 

— Este numai un vis ce am avut! zise tânărul râzând. Ascultă- 
mă. Mi se părea că mergeam cu dumneata de mână prin 
pădurea înverzită. Era în noaptea dinspre ultima duminică — și 
când te-am văzut apoi mergând la biserică cu atâta pioșenie, 
inima mi-a fost cuprinsă de un sentiment religios și m-am 
gândit, ce pereche frumoasă am fi dacă ne-am cununa amândoi 
în faţa altarului sfânt. 

— Nu, nu! nu vorbi mai departe! Te rog Eugen. Eu nu trebuie 
și nu pot să-ţi aparţin! Zise ea. Ai uitat ce ţi-am spus la ultima 
noastră vedere? Eu sunt demult logodită! 

— Ah nu! aceasta nici nu se poate! Zise Eugen. În asemenea 
caz n-ai fi venit încoace. Dar știu atât. Că mi-ai răpit inima, Și nu 
se poate ca vreun alt om din lume să te iubească atât cât te 
iubesc eu! 

— Nu știi ce vorbeşti! murmură tânăra fată, în timp ce-și 
desfăcu mâinile dintr-ale tânărului. Un bărbat mă iubește, un 
bărbat bun și nobil, Eugen, un om căruia îi aparţine inima mea! 
Uite, îmi pare foarte rău că am deșteptat speranţe în inima 
dumitale, speranţe pe care nu le pot împlini niciodată. Căci, eu 
iubesc pe logodnicul meu, al cărui nume nici nu ţi-l pot spune, îl 
iubesc atât de mult încât nici nu-mi pot închipui viaţa fără 
dânsul! 


— O, cât de mult îl urăsc pe acel bărbat! exclami Eugen cu 
patimă. 

Cu blândeţe Lili îl apucă pe Eugen de mână. 

— Nu vorbi atât de nedrept Eugen!. Negreșit că se va găsi o 
fată tânără, frumoasă și cuminte, care să te iubească! Și acum, 
să uităm ce am vorbit! Poate mai târziu să-ţi pot destăinui mai 
mult. Haide, să rămânem buni prieteni! 

— Dea Domnul să nu vină niciodată ziua în care să regreţi că 
ai respins o inimă atât de sinceră și iubitoare! zise Eugen. 
Negreșit, nu voi dispera și totodată nu vreau să te supăr cu 
niciun cuvânt; dar promite-mi că, având nevoie de un prieten în 
ore de tristeţe, să te adresezi la mine! Da, Lili îmi promiţi 
aceasta? 

Faţa tinerei fete se întristă. 

— Sper că nu voi ajunge în asemenea stare! murmură ea; dar, 
dacă va fi să fie, îți promit că mă voi adresa imediat dumitale și 
sunt fericită că pot fi sigură de ajutorul dumitale! 

Cu aceste cuvinte, Lili pomi spre casă. Aproape de casa 
forestierului, își luară rămas bun. 

Capitolul 207 IUBIRE CRIMINALA 

Era deja pe înserate. Forestierul Louvois ședea pe o bancă în 
faţa casei sale. Faţa sa arăta o expresie neobișnuit de duioasă. 
Pași repezi care veneau din pădure îl deșteptară. Louvois 
rămase uimit când zări aproape de dânsul o figură înaltă de 
bărbat și recunoscu în aceasta pe Millart. 

— Dumneata ești Millart? Dar vai cum arăţi la faţă, cineva s-ar 
putea speria de dumneata. Ti s-a întâmplat ceva? Zise Louvois, 
întinzând mina celuilalt. 

Millart îi luă mâna și aruncă o privire rătăcită în juru-i. 

— Unde este Lili? ea nu trebuie să asculte ce am să vorbesc 
cu dumneata! Murmură el. 

— Ea este în odaia ei, zise forestierul, s-a întâmplat oare 
ceva? 

În acest moment scăpă un hohot de râs sinistru de pe buzele 
ţăranului. 

— Tocmai acum, a fost o ceartă grozavă între fiul meu. Eugen 
și mama sa. La început m-am bucurat de aceasta, dar după ce 
am aflat despre ce este vorba... 

— Ei, ce este? întrebă forestierul. 

— Eugen a pândit pe nepoata dumitale în pădure! începu 


intrigantul. Da, el i-a sucit capul cu vorbe de dragoste. Acum 
însă s-a dus la mama sa cerându-i consimțământul ca să facă 
nuntă peste șase săptămâni. Dar i-a căzut rău această 
propunere, căci mama sa rămase ca, trăsnită și nici nu vru să-l 
asculte. Băiatul se ruga într-una, dar bătrâna era neînduplecată. 
Dar cu toate acestea, dacă va insista timp de vreo două 
săptămâni, o va îndupleca! Pentru aceasta am venit la 
dumneata, ca să te previn. 

— Lili mi-a spus ceva, dar Eugen s-o lase în pace pe fata mea! 

— Ești omul meu! zise Millart, nu-i așa că n-o s-o dai pe Lili? 

— Eu cred că dumitale trebuie să-ţi fie indiferent zise 
forestierul privind ţintă. 

— Dar dacă nu mi-ar fi indiferent? strigă Millart. Şi dacă n-aș 
vrea ca acești doi să se căsătorească? Eugen poate să se 
însoare cu mama dracului, dar numai cu Lili nu, căci altfel se va 
întâmpla o nenorocire. 

Cuvintele pătimașe ale ţăranului, atinseră în mod sinistru pe 
pădurar. 

— Ce să însemne aceasta, ești beat sau visezi! mii de draci, 
ce ai cu nepoata mea? 

— Eu, eu! îngână Millart cu voce înecată, crezi că am încheiat 
deja cu viaţa? Apoi șopti la urechea forestierului va veni ziua în 
care voi fi liber și atunci... atunci... 

— Atunci, atunci? îl întrerupse forestierul plin de agitaţie, 
privind faţa strâmbată de vicii a ţăranului. Vorbești ca un 
păcătos, omule... nu cumva îţi e gândul la Lili... dumneata om 
bătrân și fetița aia tânără? 

Un strigăt răgușit scăpă de pe buzele lui Millart. 

— Un om bătrân? Eu sunt încă tânăr, tânăr la putere și la 
inimă. Vreau și eu să fiu fericit și la urma urmei, ce-ţi pasă 
dumitale dacă Lili, nepoata dumitale, mă va lua pe mine, care-i 
asigur o dotă bună. 

— După cum mi se pare, văd că ești beat, și voi ști de acum 
înainte, să păzesc pe nevinovata copilă de dumneata, îi zise 
pădurarul cu dispreţ. Să-ţi fie rușine, nevasta dumitale trăiește! 

— Ea poate să moară! 

— Cine știe dată nu vei muri dumneata înaintea ei! 

— Niciodată, strigă Millart, pe când ochii săi avură o strălucire 
vicleană. Inainte de se întâmplă aceasta... 

El nu isprăvi, îşi dădu cu mâna peste fruntea înfierbântată. El 


îşi aminti că mersese prea departe. 

— Ei. Omul vorbește multe palavre, când zilele sunt lungi. 
Negreșit, soția mea trăiește și eu... eu sunt un om bătrân... Nu 
trebuie să păzești fata de mine, noi rămânem prieteni, amice 
Louvois! 

— Cred că nici dumneata, n-ai știut ce vorbești, răspunse 
celălalt. 

Țăranul râse amar și aruncă o privire pătrunzătoare asupră 
forestierului, a cărui față agitată, era luminată de lună. Nu mai 
rosti nicio vorbă și se pregăti de plecare. 

— Noapte bună! îngână forestierul, pe când Millart îi întinse 
mâna. 

Capitolul 208 JUANITA CEA MUTA 

Am părăsit pe eroul nostru Enric Sanson în poziţia cea mai 
îngrozitoare, în care se poate afla o inimă simţitoare. Pradă 
voinţei altuia, fără nicio putere de apărare, Enric Sanson stătea 
lângă trunchiul de execuţie în camera misterioasă îi palatului 
contelui Leranda. Securea îi căzu din mână zăngănind. Enric 
Sanson nu băgă în seamă aceasta. Cu ochii mari. Ingroziţi, fixa 
statura tinerei fete îmbrăcată în alb, care se apropia acum cu 
pași înceţi de locul execuţiei. Ea, nenorocita care tremura din 
toate membrele. Era Lili! Lili. Lili!. Voia să strige Sanson, dar 
spaima care-i stăpânea inima, îi paraliza și limba în gură. Ce 
legătură misterioasă exista între Lili Miranda și acest conte, 
despre al cărui nume. Enric n-avusese nici cea mai mică idee în 
urmă cu câteva zile? Călăul nu-și putea da niciun răspuns. 

— Călăule, împlineşte-ţi datoria! Zise contele Leranda cu voce 
amenințătoare. 

în același timp călugărul mascat se aplecă pentru a ridica 
securea, pe care vru s-o predea Călăului. 

— Nu. Nu! Eu nu pot și nu voi săvârși nimic! Ucigași ce 
sunteţi! Strigă Călăul cu buzele tremurânde. Ce cutezați voi a-mi 
cere? Niciodată! 

— Nu mă face să-mi pierd răbdarea! îi zise contele. Ascultă 
poruncile mele. Sau... 

— Porunciţi să mă împuște! strigă Enric Sanson. Ce mă mai 
ţine în viață? Cred în adevăr că soarta nemiloasă este împotriva 
mea. Ucide-mă, om crud și fără inimă! Poruncește zbirilor tăi! Va 
fi o plăcere să mor, după ce am văzut acest chip îngeresc... 

Glasul i se stinse. Călăul căzu în genunchi și-și acoperi faţa cu 


mâinile. 

O schimbare ciudată apăru în trăsăturile aspre și 
neînduplecate ale contelui. Un sentiment duios părea a fi 
cuprins pe acest om de fier. 

El aruncă o privire de reproș asupra aceleia care stătea 
nemișcat cu braţele împreunate pe piept. 

— Nenorocită femeie, câtă nefericire a cauzat frumuseţea sa 
rară! exclamă contele. Până și Călăul este încântat de vederea 
ta! Da. Exteriorul tău este îngeresc, dar șerpii otrăvitori locuiesc 
în inima ta, neagră! 

Ciudat!. Frumoasa faţă a lui Lili. Care privise până acum cu o 
expresie de resemnare, se schimbă în mod crud. 

— Da, arată-te în chipuc-ţi natural, femeie falsă şi mizerabilă!. 
Zise contele Leranda. Dar nu crede că de astă dată vei scăpa de 
pedeapsa binemeritată! 

Ciudat!. Va zice și cititorul, cum se poate ca acea ființă 
enigmatică, care părea Călăului a fi Lili după asemănarea 
exactă a chipului, a staturii și a părului blond buclat, cum de nu 
avea va un cuvânt de mângâiere pentru durerea disperată a 
iubitului logodnic, pe care îl întâlnise în fața eșafodului, pentru a 
cădea sub securea mânuită de însăși mina lui? Dar minutele 
treceau și nicio articulaţie nu scăpă de pe buzele nenorocitei 
ființe. După cum se vedea, nenorocita se silea să vorbească. Ea 
deschise gura de repetate ori. Dar nu putu scoate niciun cuvânt. 
În acest moment Enric Sanson putu arunca o privire spre gura 
întredeschisă a nenorocitei. El scoase un strigăt groaznic. 
Dumnezeule Mare, nenorocita fusese mutilată, niciodată în viaţă 
nu va mai putea rosti vreun cuvânt, căci... i se tăiase limba!! 

— Ucigași mizerabili fără inimă! Strigă Călăul cu voce 
răsunătoare. Blestemul lui Dumnezeu asupra voastră să cadă! 
Să nu aveţi pace și odihnă, până la sfârșitul zilelor voastre! 
Pământul să se deschidă și să vă înghită. Mizerabili, care n-a 
veţi milă de onoarea mea şi frumuseţea femeiască! Cum v-a 
lăsat inima să mutilaţi în mod atât de oribil, pe această sărmană 
ființă nevinovată? _ 

Soldaţii stăteau cu ţevile puștilor aţintite spre el. In loc să 
poruncească oamenilor să-l împuște, după injuriile Călăului, 
contele făcu semn să lase armele jos. 

Enric Sanson cuprinse cu patimă nebună corpul tinerei femei 
îmbrăcată în alb. 


— Nu! nu? Este imposibilă orice îndoială, gemu Enric. O, Lili, 
scumpa și dulcea mea mireasă, cum ai căzut în mâinile acestor 
demoni cu chip de om? Spune, ce ai putut comite ca să te 
pedepsească astfel? Dar vai, tu nu mai poţi vorbi; mizerabilii te- 
au nenorocit și ţi-au tăiat limba! 

— Da, aceasta am făcut-o noi! zise în acest moment contele 
Leranda apăsându-și cu greutate mina pe umărul Călăului. Noi 
am făcut-o, pentru că această femeie mizerabilă, blestema într- 
atât Dumnezeirea, încât fiecare cuvânt de pe buzele ei, era un 
păcat! 

Enric Sanson tresări. Ce era aceasta? Era în adevăr Lili, aceea 
care îl fixa cu furie ucigătoare? 

Nu, era imposibil! Atât de crud nu putea să privească. 

— Lili!... pentru Dumnezeu, ce-ţi este? Groaznica suferinţă ţi-a 
rătăcit minţile, nu mă recunoști? Murmură Enric Sanson. 

Dar în acest moment, Lili sau cine o fi fost persoana 
enigmatică, împinse cu asprime pe Călău; ură, repulsie și 
dispreţ se imprimară în același timp pe faţa frumoasei femei. 

— Nu mă recunoști, mă gonești de lângă tine? gemu 
nenorocitul căzând în genunchi, apoi își acoperi fața cu mâinile 
și începu să plângă amar. 

Contele Leranda stătea cu mâinile încrucișate. 

— Ciudat! murmură apoi sinistrul și misteriosul bărbat, 
adresându-se unui călugăr care se distingea de ceilalţi printr-o 
cruce de aur ce o purta atârnată pe un lanţ. Călăul acesta pare 
a fi, cu toată meseria-i sângeroasă, un om de onoare și de 
caracter! Un astfel de bărbat ne-ar trebui pentru scopurile 
noastre! 

Apoi se adresă Călăului: 

— Scoală-te, Enric Sanson, scoală-te! ordonă contele cu voce 
mai blândă. Explică-mi purtarea dumitale enigmatică. 

— lartă-mă! lartă-mă!. Murmură. Enric Sanson cu privirea 
rătăcită. Nu știu ce vorbesc și nici ce gândesc! Creierul îmi arde 
și sângele îmi clocotește în vine! Mai am numai o singură 
dorinţă, și aceasta este să mor imediat! 

într-o mișcare neașteptată, el cuprinse genunchii contelui. 

— O, dacă mai trăiește o scânteie de milă în inima dumitale, 
atunci dă-mi voie să-mi pun capul prins ca de friguri pe acel 
trunchi de execuţie. Apucă, securea și taie-mi-l cu o singură 
lovitură! O, Doamne! Nu mai pot trăi! Culmea spaimei și a 


ghinurilor celor mai groaznice, este prea mult pentru mine! 

— Nenorocitule! ce spirit vorbește. În tine? Spuse contele 
Leranda. Te porţi ca un nebun, de când ai zărit pe această 
perversă femeie! Spune, o cunoști oare? 

— Oare o cunosc! Doamne Dumnezeule, ai auzit întrebarea 
aceasta? Exclamă Călăul, frângându-și mâinile cu sălbăticie. 

Apoi sări în sus și măsură pe conte cu o privire furioasă. 

— Dă, ascultă-mă, câine setos de sânge! Cunosc și iubesc pe 
această femeie! Este Lili Miranda, gingașa și adorata mea 
mireasă, cu care, de a mă uni a fost ţinta vieţii mele, până în 
acest moment! Această Lili Miranda pe care ai nenorocit-o, 
căreia ia-i răpit darul de a vorbi, nu-mi mai poate spune niciun 
cuvânt de adio! Află dar, tu câine mizerabil și primește-ţi plata 
pentru fapta nelegiuită! 

Turbat de mânie, apucă Enric Sanson securea din mina 
călugărului și o avântă peste capul contelui. 

Dar contele Leranda nici nu clipi din ochi. Liniștit, dar cu 
expresia feței îngrozitor de serioasă, fixă pe Călău. 

Prost ce ești, aceasta nu este logodnica ta, exclamă contele 
cu voce aspră. Eu nici nu cunosc pe Lili Miranda! 

Aceea pe care tu trebuie s-o execuţi, este Juanita, ducesa de 
Orvedo! 

Un horcăit trecu peste buzele Călăului. Mâna-i armată cu 
securea, se opri. Apoi contele se apropie de zdrobitul Călău, 
care abia se mai putea ţine pe picioare. 

— Văd bine că trebuie să se fi întâmplat aici o eroare 
nenorocită! zise Leranda blând. Ai rostit numele unei persoane, 
pe care nu l-am auzit niciodată! Tu susţii că logodnica ta se 
aseamănă cu această mizerabilă femeie? 

— Se aseamănă?! Cine spune aceasta? Murmură Enric Sanson 
însăși ea trebuie să fie! Da, până când, nici negul din partea 
stângă a gâtului nu-i lipsește! 

— Ciudat! ciudat! Murmură contele Leranda. 

Acesta se aplecă spre călugărul cu crucea de aur. 

— Inţelegi aceasta, prea demnule părinte? 

— Nu înţeleg, dar totuși îmi amintesc... atunci în castelul de 
Barry nu era vorba de o pereche de surori gemene? 

— Da, foarte bine! zise contele, astfel mi s-a raportat! Dar 
ducele, pentru a evita orice încurcătură, a lăsat ca una dintre 
gemene să fie omorâtă? 


— Ce ai zice, domnule conte, șopti călugărul, dacă sfânta 
noastră inchiziţie ar fi fost minţită de către acest duce?... Dacă 
ar mai trăi acea fată, dacă ar apărea ca moștenitoare 
îndreptăţită și ne-ar strica prin aceasta interesele cele mai 
sfinte? 

O trăsătură de nemulţumire se arătă pe faţa contelui. Era 
vădit că-l ofensau cuvintele egoiste ale mascatului călugăr. 

— Şi ce se va întâmpla cu acea ființă mizerabilă? murmură 
călugărul. Să fie executată curând! 

— Privește pe Călău! spuse contele. El nu este în stare să 
săvârșească acum o execuţie! Nu, Juanita mai rămâne în viaţă, 
sub pază sigură, până mâine! 

Oricât de încet rostise aceste cuvinte, ajunseră totuși la auzul 
condamnatei la moarte. Deodată se văzu o bucurie sălbatică de 
viaţă în ochii minunaţi albaștri, care semănau atât de mult cu ai 
lui Lili. 

Contele se întoarse cu o mișcare poruncitoare către servitori. 

— Duceţi pe această mizerabilă în celula ei, viaţa îi este 
prelungită pe timp de ozi! 

Doi călugări apucară cu asprime pe osândită de mâini. 
Însoţită de oameni armaţi, părăsi sala. Numai Enric Sanson. 
Contele și călugărul distins prin crucea de aur, rămaseră în sală. 
În acest moment contele Lavanda puse cu bunăvoință mina pe 
umărul Călăului. 

— Vino, urmează-mă. Fiul meu! Zise contele. Trebuie să te 
odihnești! N-avea frică, nu ţi se va cere nimic, împotrivii 
conștiinței tale! Eu mă simt dator de a vorbi cu tine deslușit, de 
a te întreba și a-ţi răspunde. Vrei tu? 

— Mi se pare că visez!. Zise Călăul dezolat. Dumneata 
spuneai că aceea pe care... trebuia s-o... decapitez nu este Lili?! 
Și totuși știu că era dânsa! Spune-mi numai un lucru de când 
cunoști această nenorocită ființă? 

— De când o cunosc?. Întrebă contele Leranda ridicându-se 
țeapăn. Cunosc pe Juanita. Ducesa de Orvedo, de mai mulţi ani. 
Până acum patru ani a fost soția mea! Mă înţelegi acum. Călăule 
din Paris, vei crede că este o asemănare inexplicabilă? 

— Aceea... aceea... tânăra fată a fost soţia dumitale?! strigă 
Enric Sanson, deja cu patru ani în urmă... și dimineaţa o cunoști 
de atunci?! 

— Ţi-o jur pe onoarea mea de cavaler! îl asigură contele 


Leranda. Niciodată în viaţă n-a trecut o minciună peste buzele 
mele! |ţi ajunge aceasta, Călăule din Paris? 

In acest moment Enric se aruncă din nou în genunchi. El 
apucă mina contelui și o acoperi cu sărutări. 

— lţi  mulţumesc!. Murmură Călăul. Mi-ai redat viaţa! 
Vasăzică, nu este Lili? Trebuie să sper, soarele răsare din nou?! 

Glasul i se stinse și capul îi căzu pe piept. Un leşin binefăcător 
părea a fi cuprins pe Sanson. 

— Să-l ducem în camera vecină! zise contele Leranda către 
călugăr; un pahar de vin întăritor îi va face bine! Trebuie să-l 
readucem în simţiri, căci am să-l întreb despre multe lucruri. Cu 
aceste cuvinte, contele cuprinse corpul Călăului. 

— Ciudat! murmură călugărul în urma contelui. Îmi e frică de 
această întâmplare, contrazice interesele sfinte ale inchiziţiei. 
Dar eu voi ţine ochii deschiși și voi zdrobi pe oricine S-ar pune 
ca obstacol în calea mea, fie chiar însuși contele Leranda! Dar 
sunt curios să aflu cine este acea frumoasă necunoscută, care 
seamănă atât de bine cu blestemata Juanita! Acesta ar fi lucrul 
dracului, dacă s-ar ridica acum o nouă moștenitoare, care ar fi 
sora geamănă a Juanitei! 

Călugărul nu isprăvi; sub masca lui străluceau niște ochi negri 
ca doi cărbuni aprinși. Se părea că în acest moment se născuse 
o nouă fatalitate pentru nevinovata Lili! 

Capitolul 209 O DESCOPERIRE 

înainte de a urma cu descoperirea acelui secret sinistru de 
familie, pe urma căruia ajunsese Enric Sanson, trebuie să ne 
întoarcem iar la Lili. Era în adevăr tânăra fată aceea care căzuse 
în puterea contelui Leranda și a inchiziţiei? Sau avea dreptate 
priorul don Pedro în presimţirea sa, că ducesa Juanita de 
Orvedo, osândită la moarte, trebuia să fie sora geamănă a lui 
Lili? Dezlegarea acestei întrebări trebuie să rămână încă un 
mister pentru cititorii noștri. Să revenim la acea seară, în care 
Enric Sanson atacat de oamenii contelui Leranda, fu dus spre 
locuința misterioasă a atașatului sfintei inchiziţii. 

După convorbirea pe care o avusese Lili cu tânărul Eugen, în 
pădure, tânăra fată petrecu în liniște zilele, cu toate că regreta 
din inimă că a zdrobit așa de repede dragostea pe care o 
deșteptase în inima frumosului tânăr. Peste câteva zile, când 
întâlni pe Eugen din întâmplare prin pădure, tânăra fată se 
îngrozi văzând faţa lui slăbită. 


Lili ar fi vrut să alerge la dânsul și să-i spună câteva cuvinte 
de mângâiere. Dar unchiul ei Louvois o însoțea și el nu era 
tocmai bun prieten cu Eugen. Căci Eugen era cunoscut de toţi 
că vina noaptea în pădure, unde era vânatul oprit. 

— Și acesta și-a pus ochiul pe tine, zise forestierul, după ce 
Eugen trecu salutând respectos. Dar ştii dragă nepoată! Adăugă 
el neașteptând răspunsul lui Lili, știi că peste câteva zile vom 
avea aci în sat o serbare? Două zile, nu se va vedea altceva 
decât joc, mâncare și băutură. Cred că o să particip și eu, cu 
frumoasa mea nepoată. 

— Nu știu dacă este drept din parte-mi, să vizitez asemenea 
petreceri! obiectă Lili surăzând. 

— Da, da, știu! zise Louvois bine dispus, dar nu face nimica, 
dacă logodnicul este puţin gelos! In orice caz, îmi vei face 
plăcerea de a mă însoţi la cârciuma din sat, unde se va ţine 
serbarea. 

Lili îi promise aceasta. 

în curtea ţăranului Renard Milart, domnea o mișcare vie cu 
ocazia serbării apropiate. 

Ţărancei, mama lui Eugen, trimise un servitor cu trăsura în 
orașul apropiat, pentru a cumpăra mai multe lucruri pentru 
sărbătoare. Cu nerăbdare, ea aștepta întoarcerea servitorului. 

Toţi erau ocupați la curte, afară de Renard Miliard. El se 
rezemase pe o canapea, și-și fuma în liniște ţigara. Nici nu băgă 
în seamă cuvintele otrăvitoare zile femeii sale, care venea din 
când în când în odaie pentru a lua câte ceva. 

Nerăbdătoare, ţăranca se apropie de poartă și se uită în 
depărtare doar va zări pe servitorul care trebuia să se întoarcă 
din moment în moment. 

Deodată, zări în apropiere de poartă, un bărbat slab. Era un 
individ zdrenţăros îmbrăcat, cu un aspect sinistru. 

— Sulpitz! șopti încet ţăranca, el îmi mai lipsește acum cu 
palavrele lui. Nu-mi trebuie nimic astăzi |, zise ea lingușitorului 
negustor ambulant, care se apropiase de dânsa, scoțându-și 
pălăria. 

— Cumpără ceva de la mine, căci mâine este sărbătoare și 
vreau și eu să am de cheltuit, se rugă urâciosul negustor. 

Ţăranca băgă mina în buzunar, și-i dădu o monedă de argint 
zicându-i: 

— N-am nevoie astăzi de nimica, du-te de-ţi vinde marfa în 


altă parte. 

— Bogdaproste, să trăiţi, zise Sulpitz strângând moneda. 

— Unde stă mizerabilul servitor, nu pot înţelege! zise ţăranca, 
privind mereu în direcţia de unde trebuia să sosească. Imi vine 
să mor de necaz! 

— Când cineva face o negustorie, cum ai făcut dumneata, nu 
e nevoie să mori de necaz, zise Sulpitz râzând. Banii, trag la 
bani — acum pui mâna iar pe vreo patru zeci de mii de franci 
dintr-odată. Niciodată n-am văzul atâţia bani împreună și am 
îmbătrânit deja! 

— Eşti un prost și un nebun! îi strigă țăranca, mi se pare că 
te-ai îmbătat la cârciumă, de acolo îţi vine pofta de palavre! 

— Hi hi, îmi pot închipui, dumneata nu vroi să se știe, dar eu 
am auzit din întâmplare totul! 

— Ce, de ce lucru vorbești tu oare? îi strică țăranca, pleacă de 
aici! 

— Nu fi așa de aspră faţă de un om sărman! începu Sulpitz, 
am vrut numai să te felicit de afacerea bună pe care ai făcut-o 
cu Risler... dumneata ești o femeie înțeleaptă, care nu se lasă a 
fi trasă pe sfoară de Risler. 

— Ce ţi-a spus Risler? îl întrebă ţăranca, ascultându-l mai cu 
atenţie. 

— Acesta s-ar fi păzit de a-mi spune ceva, dar eu l-am 
spionat! zise Sulpitz. Ai trimis, doară, pe bărbatul dumitale la 
dânsul, el și cu Risler se aflau în pădure, iar eu aflându-mă în 
apropiere, m-am tupilat și i-am spionat. Atunci Risler a zis 
bărbatului dumitale că ar fi prea mult pentru cineva să câștige 
patruzeci de mii de franci. Dar bărbatul dumitale i-a spus să 
tacă din gură că în definitiv o să-și aibă și el partea lui în 
negustoria aceasta. 

_ — Așa! zise ţăranca, pe când ochii ei avură o lucire. Sinistră. 
In adevăr, douăzeci de mii de franci este o sumă frumoasă. 

Cu aceste cuvinte, ţăranca se întoarse și intră în casă. 

— Eugen! strigă Sulpitz tânărului care era ocupat în curtea 
mamei sale. 

Acesta se apropie de dânsul. 

— Ce este? ce vrei? Îl întrebă Eugen. 

— Am să-ţi raportez ceva de la Margot Risler. 

— Așa, de la dânsa? Dar nu știu ce ar avea să îmi spună. 

— Margot mi-a spus că știe multe despre dumneata și să te 


întreb dacă ţi-ai găsit pușca de vânătoare. 

Tânărul păli. 

Imediat după convorbirea sa cu Risler și cu Margot, Eugen 
trecuse prin pădure și ascunsese într-un stejar scorburos, pușca 
pe care o ţinea de mai bine de un an acolo, fără a-i fi lipsit 
vreodată. Din cauză că-și jurase de a nu mai vina din vinului 
oprit, se decise a-și lua ui nia acasă, dar mare-i fu mirarea, când 
n-o. Mai găsi acolo. 

El credea că vreun vânător i-o fi furat-o: acum însă, află de la 
Suplitz că Margot era la mijloc. Ce-i păsa ei de arma lui? Eugen 
lovi cu piciorul în pământ. 

— Lasă-mă să-ţi mai spun! Ea mi-a spus să-ţi transmit 
complimente și că se bucură că vei juca cu dânsa la serbare, la 
sfârșitul balului îţi va spune unde sunt armele dumitale. Ea a 
mai adăugat că ai mare interes pentru ea și să fii, deci, exact la 
dans. 

— Ea vrea să mă amenințe! zise Eugen cu dispreţ. Poate că 
vrea să mă și denunțe, dar nu îmi pasă, căci prin aceasta îl va 
atrage și pe tatăl ei în nenorocire. Lasă că-i voi arăta eu cu cine 
am să joc la serbare! 

El râse și plecă de lângă Sulpitz, care intră în bucătărie pentru 
a i se da de mâncare. 

Târziu, după amiază, o trăsurică ușoară intră în curte. Era 
căruţa cârciumarului Risler. 

— Ei ce vrei? zise ţăranca, privind cu pătrundere pe noul 
venit. 

— Am plecat să fac cumpărături, spuse Risler, știți că mâine 
este bal. Dar pentru că mă aflu din întâmplare aici, am vrut să 
întreb cum stăm cu pădurea. Este timpul să te decizi. 
Douăsprezece mii de franci este o sumă frumoasă, decide-te... 

Tăranca Fauchon se apropie de cârciumar. 

— Ştii ceva Risler, dacă vrei să mă înșeli, trebuie să te scoli 
mai de dimineaţă! zise ea cu ironie. Chiar dacă mi-ai da 
cincizeci de mii de franci, pădurea mea, încă nu aparţine aceluia 
de colo! 

— Hei. Ce este asta? Strigă Millart ca ieșit din fire. 

— Aceasta este că vreau să câștig eu însămi banii; în toată 
viața, mi-am făcut singură afacerile și de acuma înainte tot 
singură le voi face. 

Millart, căpătă expresia unei fiare sălbatice, căreia i se 


răpește prada. 

Ţăranca ieși din odaie trântind în urma ei ușa, lăsând pe cei 
doi complici. 

Capitolul 210 REGELE BALULUI 

— Ah, acuma vine şi regele balului! Este Eugen de la curtea 
Souer! 

Da, râdeţi de mine! Le zise Eugen. Cu aceste cuvinte el urcă 
scara care ducea spre cârciumă. 

— Hm, ne va părea bine la toţi dacă o va lăsa pe Margot 
nejudecată! ziceau flăcăi râzând. Dar Margot este geloasă pe 
nepoata pădurarului. Cine știe, va veni ea oare? 

— Uite, că vine chiar forestierul cu Lili! zise un cântăreţ. 

Forestierul era îmbrăcat în haine de sărbătoare. Lili, însă, era 
seducătoare în costumul naţional. Băieţii primiră cu entuziasm 
pe noii veniţi. 

în intervalul acesta Eugen se plimba; cu priviri cercetătoare o 
căuta pe Lili. Tatăl său se afla deja în capul mesei, în camera 
vecină și mânca cu mare poftă; nevasta lui, nu era aici pentru a- 
| astâmpăra. Tăranca era înconjurată de ei. Eugen se întoarse în 
camera din faţă și de acolo înspre sala de dans „unde intră 
tocmai acum forestierul Louvois cu nepoata sa. Toate capetele 
se întoarseră spre noii veniţi; forestierul fu salutat cu prietenie 
din toate părțile. 

— Voi trimite pe nepoata dumitale, să facă cunoștințe! zise 
primarul, trăgând pe Louvois la masă. Aci între noi bărbaţii nu-i 
frumos să stea; tinerii trebuie să danseze, înainte ca forestierul 
să fi putut răspunde ceva, Lili, trecu împreună cu fiicele 
primarului în sala de dans. Muzica începuse a. Cânta un vals și 
tinerii se învârteau nerăbdători prin sală pentru a deschide 
balul. Eugen se plimba și el prin sală. De departe zări pe Margot 
și își mușcă buzele, aceasta era o picătură amară în buna lui 
dispoziţie de astă seară. Eugen ar fi vrut să părăsească sala, dar 
pe de altă parte, se gândi că ar fi o lașitate să fugă de Margot și 
deci se apropie de dânsa. Aceasta se ridicase de pe locul ei; un 
surâs îi înconjură buzele-i pline și rumene. 

— Mi-ai trimis tu ieri niște vorbe cu Sulpitz? o întrebă Eugen. 

— Negreșit, zise Margot, privindu-l în faţă. Este pentru pușca 
ta de vânătoare... știi care este... 

— Așadar, tu ai fost aceea care mi-a luat-o.? 

— Şi dacă ar fi altfel? îl întrebă Margot provocatoare. 


— Eu, atunci îmi pare rău de tine, așa ceva nu se poate spăla 
de pe degete! spuse Eugen cu dispreţ. Poţi păstra arma, eu ţi-o 
dăruiesc drept suvenir... acuma cred că suntem achitaţi? 

— Aceasta este tot ce ai a-mi spune? șopti Margot. la seama, 
dacă eu aș începe a spune câte știu despre tine, atunci cei de la 
judecătorie te-ar pune pe gânduri... păzește-te de mine, căci eu 
sunt credincioasă în dragoste, dar și în ură și cine mă calcă în 
picioare, pe acela îl nimicesc! 

— Că ești o pisică vicleană și falsă, aceasta am știut-o! zise 
Eugen. Dar fie, denunţă-mă, dacă ai curajul! Negreșit că poţi 
face să mă aresteze... și știu de asemenea că mă va atinge în 
inimă aceasta, dar și tatăl tău va cădea împreună cu mine. Căci 
garda este tot atât de vinovată ca și hoţul. Așadar păstrează-ţi 
pușca și caută-ţi un dansator! 

în același moment, Eugen observă pe Lili, care intra în sală. 
Imediat Eugen se întoarse spre Lili. Margot păli de moarte. 
Eugen însă se apropie și o apucă pe Lili de ambele mâini. El era 
fericit și ochii îi străluceau de bucurie. Sala se umplu în 
intervalul acesta și muzicanţii începură să cânte. Perechile 
începură a se așeza în ordine de dans. 

Eugen stătea cu Lili în rândul întâi; privirile sale rătăceau spre 
colțul sălii, unde avusese convorbirea cu Margot. Privirile lor se 
întâlniră, dar Eugen suportă cu energie privirile furioase ale 
tinerei fete. Imediat după aceasta el zbură cu Lili pe parchetul 
sălii. Erau o pereche frumoasă care atrăgea privirile tuturor. Unii 
dansatori se opreau din joc și priveau cu ochii lucitori cum 
Eugen, abia atingea pământul cu gingașa Lili. 

Capitolul 211 SÂNGE ÎNFIERBÂNTAT 

Eugen dansa numai cu Lili. Tocmai se isprăvise un dans și 
perechile se plimbau prin sală, când deodată se ivi Renard 
Miliart și se plantă în faţa lui Lili. Pe fiul său vitreg, părea că-l 
trece cu vederea. 

— Ei. Domnișoară! Zise el, cred că acum o să jucăm amândoi 
o polcă, să-ți arăt, cum se joacă și să-ţi dovedesc că știu de o 
mie de ori mai bine decât măgarul ăsta tânăr! 

Lili se uită în pământ, speriată de focul necurat al ochilor lui 
Miliart. 

— Vă mulţumesc... dar nu mi-e numaidecât să joc acum!. Zise 
ea. 

— Cum?. Strigă ţăranul, o fată tânără care nu joacă, este o 


pasăre din pădure care nu cântă. 

— Dar tată, ea defrișează! zise Eugen. Care se amestecă în 
vorbă, dar Lili s-a angajat cu mine pentru toate dansurile... și 
trebuie să mă întrebi pe mine, Lili n-are dreptul a-ţi acorda 
niciun dans. 

— Pe tine? strigă ţăranul cu ton dispreţuitor. Aceasta ar fi 
frumos, fugi de aci și caută-ţi o altă fată la dans. Lili va dansa, 
cu mine, astăzi sunt și eu tânăr. 

— Te rog tată! se rugă el, lumea se uită la noi. 

— Tocmai pentru asta! strigă ţăranul, lasă fata, îţi zic. 

Eugen se dădu cu un pas înapoi, dar spre bucuria lui văzu că 
fata îl urma, îngrozită de faţa roșită de băutură a lui Miliart. 

— Nu, nu, nu vreau, spuse ea agitată. Eugen are dreptate, i- 
am promis să joc numai cu el, te rog lasă-mă în pace. 

Miliart păli, aruncă o privire amenințătoare către tânăra fată, 
apoi respiră adânc. 

— Așa. Atunci știu prea bine!. Zise el cu amărăciune. Se 
întoarse și părăsi sala cu repeziciune. 

— Ah, Doamne!. Șopti Lili, lipindu-se de dansatorul ei, îmi este 
așa de greu. 

Muzicanţii începură din nou să cânte. lar Eugen apucă pe Lili 
de mână și o conduse la dans. În intervalul acesta Miliart, galben 
de mânie, coborâse în cârciumă. Forestierul şedea la masă, dar 
era cam izolat. Miliart se apropie de dânsul cu un surâs maliţios. 

— Ei, ai văzut, ce face Lili? întrebă forestierul. 

— Eu îţi spun, că ai fi făcut mai bine să te întorci cu Lili acasă, 
căci soția mea toată ziulica strigă și înjură că nu vrea să ia de 
noră pe o calică, pe o golancă! 

Forestierul se cutremură și din ocini săi căzu o privire aprinsă 
asupra interlocutorului său. 

— Așa? zise el, și bătu cu pumnul în masă. Chiar dacă eu n- 
am atâţia franci, câţi are ţăranca Fouchon Souer, totuși n-aş 
vrea să mă schimb cu ea. Nu trebuie să-i pese de sărăcia mea. 
Eu sunt foarte mulţumit, să mă lase în pace; iar pe Eugen alei 
să şi-l ţină bine ca să nu-mi incomodeze nepoata! Aceasta nu-mi 
face deloc onoare, o să strig în gura mare! 

— Nu te supăra, că ș-am vrut să te ofensez! îi zise Miliart, 
punându-i mâna pe umăr spre a-l liniști. Dar tocmai pentru că 
am intenţie bună cu dumneata, te previn ca să nu lași s-ajungă 
departe lucrurile. Lili va intra în gura lumii, dumneata cunoști 


obiceiul la ţară. Margot a lui Risler n-a suferit tot așa, din pricina 
că s-a încrezut prea mult în Eugen? 

Ochii forestierului se aprinseră de mânie. 

— Să-mi lase fata în pace, mii de draci! trebuie să văd ce face 
ea! Zise el sculându-se. 

Millart nu mai putut de bucurie. 

— Şi eu aș face tot așa de aș fi în locul dumitale, zise el. Este 
de rușine, ceea ce face Eugen cu Lili. 

Forestierul ieși din sală, iar Millart rămase pe loc și privi în 
urmă-i cu ochii strălucitori de răutate. 

în sala de dans se cânta un vals ameţitor. În rândul întâi, 
dansa Eugen cu aleasa lui. Ţinând capul în sus cu mândrie, el n- 
avea ochi decât pentru dansatoarea lui. Forestierul intră în sală. 
Cu ochii ficși o căută pe Lili. O și zări zburând la braţul lui Eugen, 
care se aplecă atât de mult spre dânsa, de parcă ar fi vrut s-o 
sărute. 

în acest moment, forestierul nu se mai putu abține. Dintr-o 
singură săritură, el desfăcu lanţul spectatorilor și ajunse lângă 
ei, cu asprime apucă pe Lili de braţ și îl împinse pe Eugen lao 
parte. 

— Mii de draci! strigă el. Nemernicule, nu știi tu, oare, că nu 
sufăr aceasta? Nepoata mea este prea mult pentru tine, caută-ţi 
o altă fată și dansează cu ea! 

Cât ai clipi din ochi, se strânseră toţi în jurul celor ce se 
certau. Palidă și tremurând, Lili abia se putea ţine pe picioare de 
rușine și spaimă. Eugen însă, sări în sus ca mușcat de viperă. 

— Cine-ţi dă dreptul să mă înjuri în public? strigă el cu 
asprime... cine ești dumneata?. U cine sunt eu?... chiar dacă ai fi 
de zece ori unchiul lui Lili! 

Forestierul ridică pumnul spre a lovi pe Eugen drept în cap. 
Dar Eugen îi opri braţul. 

— Îţi spun domnule Louvois, că nu las pe nimeni să se atingă 
de onoarea mea și pe acela care mă atinge, îl dobor la pământ! 

— Tu! tu? Strigă forestierul încleștând pumnii. Tu ești un băiat 
cinstit! Tu crezi că fiind moștenitorul de la curtea Souer, poţi să 
te joci cu onoarea altora? Da, da, strigă bătrânul și mai furios. 
Până acuma închideam ochii când te zăream noaptea prin 
pădure cu pușca la umăr, dar acum, când te voi mai zări în 
rezervaţia mea să știi că te voi împușca ca pe un câine! 

— la seama! îi strigă Eugen, nu se știe care din noi va slobozi 


mai întâi arma. la seama. De obicei eu respect omul bătrân și n- 
aș fi crezut că va trebui să vorbesc astfel către dumneata, dar 
văd că te porţi ca un mizerabil cu mine! 

Louvois îl privi cu asprime și apucă de mină pe nepoata sa. 
Apoi părăsi cu ea sala. 

Capitolul 212 PLANURI SINISTRE 

Mulțimea stătea uimită în jurul înfuriatului Eugen. Privirea lui 
căzuse deodată asupra lui Margot, care stătea în rândul întâi cu 
un surâs satisfăcut pe buze. Un strigăt răgușit scăpă de pe 
buzele sale pe când se apropia de fată. 

— Asta este! strigă el cu furie. O, te cunosc prea bine, cine 
ești. Dar să audă toată lumea! Mai bine decât să te iau pe tine, 
mă însor cu mama dracului! 

Toţi pufniră în râs și se uitau cu ironie la Margot, care, 
plouată, părăsi imediat sala. Cât îl ura ea acum pe Eugen! 
Desigur, tatăl ei avea dreptate. Infiorându-se de groază, se 
gândea la reproșurile ce o așteptau acasă, căci tatăl ei avea să 
afle încă în acea zi despre păţania ei. Planurile ei de viitor erau 
la pământ. Eugen era pierdut pentru dânsa!... inima-i dorea 
răzbunare, o, și ea va ști să găsească mijlocul, care îl va nimici! 

Deodată, cineva o apucă de mină, pe când cobora scara. 
Când se întoarse palidă de emoție, zări pe Miliart. 

— Vino în grădină! zise el, acolo nu este nimeni, astfel nu te 
poţi întoarce acasă căci ești mai mult moartă decât vie, îţi voi. 
Aduce un pahar de vin pentru a te mai întări. 

Margot se lăsă a fi condusă în grădină și se așezară la o masă. 

— Dacă m-aș putea uita în adâncul inimii dumitale! murmură 
Margot. Tata mi-a povestit că aseară l-a dat afară nevasta 
dumitale... el nu mai putea de furie, n-a reușit să cumpere 
pădurea! 

— Era o lovitură! zise Millart. Am fi ajuns departe, tu cu 
dragostea ta și eu cu sumele frumoase de bani... ah, mii de 
draci, mi s-a urât de viaţă... de ce nu pot schimba lucrurile... de 
ce?... Mai ales dacă nepoata forestierului va deveni stăpână în 
curtea Souer, atunci nu voi avea nimic, voi rămâne calic pe 
drumuri! 

Un tremur trecu prin corpul tinerei fete. 

— Ah, aș vrea ca Eugen să fie mort! șopti ea, și îl apucă pe 
Millart de mână. Ce ne folosesc grijile, trebuie să ne punem pe 
lucru și vom provoca soarta împotriva lui! 


— Nu știu ce vrei să zici? 

Ea sorbi paharul cu vin până la fund, apoi se apropie de ţăran 
și începu a-i vorbi cu voce înceată. Cu cât îi vorbea cu atât se 
vedeau strălucind scântei de foc în ochii lui Millart. 

Pe înserate, se despărţiră ca doi buni prieteni; ei își strânseră 
mâinile și se priviră în ochi. 

— Rămâne așa! spuse Millart cu vocea răgușită. Eu sunt omul 
tău, auzi tu, sămânţa pe care ai vărsat-o, va răsări; mie îmi este 
totuna, vreau să înving și voi învinge!... 

Un surâs aspru, triumfător înconjură buzele lui Margot. 

— Şi eu voi fi stăpână în curtea Souer, chiar de va trebui să 
trec peste cadavre! 

Cu aceste cuvinte părăsiră amândoi grădina. 

Capitolul 213 LA PARIS 

în noaptea care urmă după cearta de la balul din eh ciuntii, 
Lili nu putu deloc să doarmă. Pentru prima dată în viaţă, simţea 
repulsie faţă de unchiul ei. 

Forestierul Louvois putea fi un om bun, cinstit, dar aseară în 
beţia lui, arătase niște calităţi care insuflau groază lui Lili. | se 
părea insuportabil să mai stea în casa lui. Tinăra fată dorea să 
plece la Paris. Dar totuși, Lili nu cuteză să facă aceasta. Tristă și 
posomorită se deșteptă în acea dimineaţă, mai devreme ca 
oricând. Unchiul ei se afla în cameră. El era obosit și se arăta 
cam indispus. Când Lili intră și-i spuse bună dimineaţa, faţa 
forestierului se acoperi de roșeaţa rușinii. El puse la o parte 
jurnalul pe care-l citea și se ridică de pe scaun. 

— Ei, Lili dragă! zise el sfios, acum ne-am împăcat, nu este 
așa? Dumnezeule!. Câte nu face un om când are mai multe 
pahare cu vin în cap. 

— Eu nu sunt susceptibilă! întrerupse Lili pe unchiul ei, dar ai 
fi putut fi puţin mai moderat aseară, dragă unchiule! Erai cât pe 
ce să-mi trădezi secretul! 

— Da. Ai dreptate, Lili dragă!. Eu sunt vorbăreţ, când vorbește 
vinul din mine! Vino, șezi aci lângă mine. 

În același timp el se ridică și arătă lui Lili jurnalul pe care-l 
pusese pe masă. 

— Uite aici noutăţi interesante din Paris! 

Lili luă jurnalul și citi. 

— O. Doamne! Vor să execute pe buna și nobila regină! Zilele 
acestea a fost dusă în faţa tribunalului revoluţionar, care a 


condamnat-o fără milă la moarte! 

Lili se așeză pe un scaun și-și împreună mâinile peste jurnalul 
fatal. Pierdută în gânduri. Işi aduse aminte de timpul pe care-l 
petrecuse în închisoarea Templului. Lili vedea pe blinda și 
drăgălașa regină, pe care o iubea atât de sincer. Toate durerile 
pe care le simţi odinioară în Temple, se treziră din nou în inima 
ei. 

— Sărmană, sărmană regină!. Murmură Lili cu vocea înecată 
în lacrimi. Acum monștrii vor să se atingă și de viaţa ta! O. 
Cerule! Oare na există nimic sfânt pentru monștrii de la 
guvernul Franţei? 

Aceasta te doare? Întrebă forestierul punând mâna pe umărul 
fetei. 

— O. Desigur că mă doare! Murmură Lili, n-am iubit eu oare 
pe nobila şi demna regină? Și acum ea trebuie să moară, să 
urmeze soţului ei pe eșafod! Ce se vor fiice sărmanii ei copii?! 
îmi. Stau înaintea ochilor cei doi îngerași drăgălași! O, ce crimă 
groaznică și blestemată! 

Deodată. Lili se opri. Ea își apăsă mâna pe inimă. 

— Ceea ce mă îngrijorează, murmură ea cu buzele 
tremurânde, este că logodnicul meu Enric Sanson. Nobilul și 
mărinimosul bărbat, este silit prin groaznica lui meserie de a 
duce la moarte pe nenorocita femeie! 

Forestierul nu dădu niciun răspuns, el era mișcat adânc. 

— Da! spuse Lili, pe când un foc fanatic se vedea lucind în 
ochii ei, trebuie să mă duc la nenorocita regină. Trebuie să plec 
la Paris, o s-o rog cel puţin să mă ierte pentru că logodnicul meu 
își va face datoria-i sângeroasă! O, n-aș mai putea avea liniște 
toată viaţa, dacă aș ști că Maria Antoinetta pleacă din lume cu 
nemulțumire în suflet împotriva alesului inimii mele! 

Era atâta decizie în cuvântarea tinerei fete, încât bătrânul 
Louvois tăcu învins. Dar în inima lui era decis să nu lase pe Lili 
să plece la Paris, unde își va găsi desigur pieirea. 

Lili observă că Louvois o păzea. Ea își pusese în cap să plece 
și nicio putere din lume nu putea să o oprească. La miezul nopţii 
se furișă prin fereastra odăiţei sale. Tinăra lată, fugi cât o ţineau 
puterile din casa ospitalieră unchiului ei care-i fusese atâta timp 
ca o casă părintească. Putea, ea să spere că va ajunge așa 
curând la capitala îndepărtați! A ţării? Dar Lili nu se gândi la 
nimic din toate acestea. Dorul unic al tinerei fete era de a mai 


vorbi odată cu regina, înaintea sfârșitului ei tragic. Astfel, Lili 
alergă toată noaptea și când se lumină de ziuă, Lili se afla deja 
departe de casa forestierului. Deodată tresări. In urma ei, pe 
drumul singuratic de ţară, se auzi o pocnitură de bici. 

— He, ce este asta? Să mă încred ochilor? Se auzi o voce în 
spatele ei. 

Ea își întoarse privirea și observă pe Sulpitz care venea într-o 
căruţă cu două roate, trasă de un cal slab. În mina dreaptă ţinea 
un bici. 

— Văd eu bine? strigă el. Dumneata ești domnișoara Lili, 
nepoata forestierului Louvois. 

— Eu sunt în adevăr, dumneata ești Sulpitz, te cunosc prea 
bine! 

— Dar încotro, în zori de ziuă? Sunt aproape patru poști 
departe de casă, zise Sulpitz din nou, cu prietenie lingușitoare. 

— Nişte interese grabnice mă cheamă îndărăt la Paris! 
murmură Lili. 

— Așa, așa? Din Paris este domnișoara?! Mi-am sfărâmat 
capul să aflu de unde ești! Dar aceasta se potrivește de minune! 
Am primit o mulţime de comisioane și trebuie să mă duc până la 
patru poște depărtare de Paris! Deci am putea merge o bucată 
bună împreună. Calul meu ne va duce pe amândoi. Dumneata 
îmi vei povesti câte ceva și astfel nu-mi va fi urât pe drum! 

Lili se urcă în căruță cam cu îndoială în inimă și se așeză 
lângă îngrămăditul Sulpitz. Calul porni înainte pe drumul 
bolovănos de ţară. Lili observă bine pe urâciosul Sulpitz care 
voia să scoată cât mai multe din gura ei. Dar tânăra fată îi dădu 
răspunsuri evazive. Toate gândurile-i erau deja la Paris. 

„... Pentru Dumnezeu! Numai de n-aş ajunge prea târziu! 
Trebuie să mai vorbesc cu nenorocita regină, trebuie să 
dobândesc iertarea de pe buzele ei! Altfel nu voi putea fi fericită 
în lumea aceasta!” 

Cu cât mai mult se depărta de munţi, cu atât mai mult se 
vedeau devastările revoluţiei. Câmpiile și satele pe lângă care 
treceau erau pustiite. Lili se înfiora când zărea câte un eșafod 
ridicat în unele pieţe. Întorcea faţa îngrozită, când vedea cum 
mulțimea aclama ghilotina întocmai ca la Paris. 

Abia acum își dădea seama că se expunea pericolului. Dar era 
prea târziu să se întoarcă. 

T.iii era ocupată cu propriile gânduri, și nu-și dădea seama, că 


mizerabilul Sulpitz reuși să scoată din gura ei mai mult decât ar 
fi trebuit pentru soarta ei viitoare. 

Capitolul 214 JURĂMÂNTUL CĂLĂULUI 

Enric Sanson fu condus de către contele Leranda într-o 
cameră vecină. Acolo i se aduse din ordinul contelui un prânz 
bun, precum și mai multe butelii din vinurile cele mai alese. Dar 
Enric Sanson, respinse vasele de argint și aur. 

— O, n-aş putea gusta nimic, sub niciun chip, murmură Călăul, 
aruncând o privire de reproș asupra contelui, care luase loc 
împreună cu Priorul, pe o canapea în faţa lui. Crezi în adevăr 
stimate domn, că sentimentele Călăului sunt atât de sălbatice 
ca să poată mânca și bea imediat după emoţiile suferite? Nu, 
nu! Dacă-mi dai voie, voi lua un pahar cu vin, căci sunt însetat! 

Cu mâinile tremurânde, Enric Sanson își umplu un pahar de 
cristal cu vin negru. Dar când vru să ducă paharul la buze, el se 
opri aruncând o privire neîncrezătoare asupra contelui. 

Acesta, trebuie să fi ghicit ce se petrece în interiorul lui 
Sanson. 

— Bea fără frică, Călăule din Paris! zise contele Leranda cu 
mândrie; vinul este curat și nici otravă nu este pusă în el! 

— Nu știu, zise Călăul, întâlnirea cu dumneata domnule conte, 
nu este îmbucurătoare, îți spun sincer. Poate că vrei să mă 
înlături! Dar pe Dumnezeu din cer... 

— Taci, nu-mi atinge onoarea! îl întrerupse contele. 

Ceea ce spune un Grande de Spania este curat și sfânt, îţi 
ordon să mă crezi. 

învins fără voie de cuvintele mândrului bărbat, Enric Sanson 
duse paharul la buze. Într-adevăr, contele nu exagerase 
lăudându-și vinul. Era o băutură care trecu ca un balsam peste 
buzele lui Enric, deșteptând în el o nouă viaţă. 

— Mulţumesc de mii de ori! murmură Enric Sanson, punând 
paharul gol pe masă. 

— Și acum spune! zise Priorul cu ton nazal. Vorbeai adineauri 
despre o asemănare, dintre acea mizerabilă femeie și mireasa 
dumitale?... 

— Negreșit! spuse Enric Sanson surprins. Dar nu poţi pretinde 
de la mine să-ți destăinuiesc ceea ce am ţinut până acum ca 
sfânt mister? Dumneata nu m-ai primit ca prieten; sub cele mai 
groaznice ameninţări, ai vrut să-mi forțezi conștiința! 

— Nu spune aceasta fiul meu! zise Priorul, care își dădu la o 


parte masca de pe ochi. 

Enric privi fața slabă a unui bătrân de optzeci de ani. Ochii îi 
erau înfundaţi în orbite, dar un foc sinistru se putea vedea și 
acum în. Ochii săi care păreau a nu aparţine bătrânului încovoiat 
de vârstă. 

în totul, apariţia priorului era impunătoare și îngrozitoare în 
același timp. Fanatismul vorbea din aceste trăsături crude. 

Mila, nu era deloc în inima Priorului. Fără voie, Enric Sanson 
înclină capul. În acest moment el îşi dădu seama că se află în 
faţa unui călugăr sfânt al bisericii sale. 

Cu privirea pătrunzătoare Don Pedro îl măsura pe Călău. 

— Ascultă fiule! ești tu unul dintre acei lepădaţi de 
Dumnezeu? Sau mai ești un catolic credincios și pios? 

Enric Sanson căzu în genunchi în faţa părintelui și duse la 
buze poalele cutei sale. În acest moment se văzu o lucire de 
triumf în ochii lui Don Pedro. El ridică mâna și făcu semnul 
crucii, murmurând cuvinte de binecuvântare. 

— Poate îți va fi acum mai lesne să te destăinuiești nouă, 
fiule! zise Priorul reluându-și locul de odinioară. 

— Bine, bine! zise Enric Sanson. Nu-ţi pot spune, prea sfinte 
părinte, cu toate că inima mea a dorit atât de mult să se poată 
spovedi unui preot de religia mea. Dar faţă de grozăveniile pe 
care le-am suferit odinioară, mă veţi ierta dacă mă îndoiesc. 

— Să nu eziţi fiul meu! zise Priorul cu voce severă. Ceea ce se 
întâmplă aci, este din ordinul unuia mai mare decât mine! Ceea 
ce tu numești cruzime, nu este decât o pedeapsă dreaptă, 
executată asupra unei femei pierdute cu totul în puterea 
diavolului. 

Călăul înclină capul și tăcu. Apoi. Învins de privirea 
dominatoare a Priorului. Începu să povestească ceea ce știa 
despre Lili. El spuse despre armurierul Miranda, apoi trădă 
mărturisirea scurtă și întreruptă pe care o făcuse armurierul 
înaintea morţii sale, precum și despre biblia familiei. La 
pomenirea bibliei trecu un fulger peste faţa slabă și veștejită a 
Priorului. 

— Așa. Așa! O biblie îi familiei! Zise Don Pedro. Gânditor. Și 
unde se află legătura cea scumpă a bibliei, fiule? 

— În mâinile judecătorului de instrucţie! răspunse Enric. 

Răspunsul nu păru a-i place Priorului. 

— Bine, bine! Dar unde se află mireasa ta, care seamănă atât 


de mult cu Juanita, ducesă de Orvedo. 

Enric Sanson ridică privirea la timp. | se părea că privirea 
vicleană și lacomă a Priorului, voia să citească răspunsul de pe 
buze. 

în acest moment neîncrederea se deșteptă în inima Călăului. 
El regreta că a trădat prea mult. 

— lartă-mă preasfinte părinte dacă și faţă de dumneata 
trebuie să păstrez tăcerea! Sunt dator logodnicei mele, de a 
păstra în secret locul unde se află ea acuma. 

Priorul voi să-i dea un răspuns aspru, dar contele Leranda îi 
puse mâna pe umăr. 

— Şİ ce se va face cu mine acum? exclamă Călăul, fixând pe 
cei doi Bărbaţi. Pe mine mă cheamă datoria! Deja se zărește de 
ziuă. Știţi prea bine, domnii mei, că astăzi se va îndeplini soarta 
nefericitei regine Maria Antoinetta! Poate vreţi să mă reţineţi ca 
prizonier? Acesta n-ar fi un procedeu nobil din partea 
dumneavoastră, domnii mei! 

Cei doi bărbaţi se sculară și-și șoptiră ceva. 

— Hm. Hm! Dacă am putea avea încredere în el... auzi Enric 
Sanson pe Prior șoptind. Imediat după aceasta Priorul se 
întoarse. 

— Vrei tu să ne juri cu un jurământ sfânt că vei păstra tăcerea 
asupra acestei nopți? zise el. Vrei să ne juri că după îndeplinirea 
funcţiei tale, să te lași a fi condus aci în astă seară fix la orele 
opt? 

— Acest joc fatal și groaznic, să nu mai aibă sfârșit întrebă 
Enric. Nu pot... nu pot ucide pe acea femeie care seamănă atât 
de mult cu Lili Miranda! 

— Cine știe dacă va trebui s-o omori! zise Priorul. Mai întii, voi 
mai scrie odată cardinalului din Madrid. Cu toate acestea este 
foarte necesar ca să vii. În caz de nu ne vei jura că vii, atunci 
vom fi siliți a te reţine aici ea prizonier, până se vor decide 
toate! 

Enric Sanson simţi că nu putea aștepta milă de la acest om. 

— Vreau să depun jurământul pe care mi-l cereţi zise el, după 
o scurtă gândire. 

Priorul îi spuse să îngenuncheze. Apoi își desfăcu crucea de 
aur de pe piept și o ţinu înaintea Călăului. Călăul trebui să pună 
mina pe cruce și să recite jurământul după cum îi spunea 
Priorul. 


— Bine, acuma poţi pleca fiul meu! contele Leranda îţi va da 
câţiva oameni să te conducă. 

Ca prin vis, Enric Sanson văzu cum mai mulţi bărbaţi apărură 
în sală. După ordinul contelui, i se legară din nou ochii. Peste 
câteva secunde, se simți apucat de mână și dus afară. 

Trecu prin ganguri vaste și peste scări largi de marmură, apoi 
prin niște străzi tăcute. 

însoțitorii îi porunciră să stea nemișcat până ce va rosti de trei 
ori Tatăl nostru. Enric se supuse. Mirarea îi fu mare, când 
desfăcându-și legătura, se afla tocmai în faţa casei sale. Era încă 
dimineaţă. Nimic nu se mișca în juru-i. Enric se apropie de 
poartă și începu să bată în ea. Jurământul pe care-l depusese 
ardea ca un foc infernal pe buze. Ce-i va aduce viitorul? 

Capitolul 215 ULTIMELE MOMENTE ALE UNEI REGINE 

La repetatele bătăi ale călăului, o calfă deschise poarta. 

— Dumneata ești stăpâne, dumneata într-adevăr! zise calfa 
împreunându-și mâinile. Ah, cerule, câtă grijă și spaimă am 
suferit pentru Dumneavoastră! 

Te cred dragul meu! Zise Sanson intrând în curte. Sper că 
toate sunt bine, aici acasă! Ce s-a întâmplat cu Nicolas? 

— Ah, stăpâne, acesta a păţit-o rău! zise calfa scărpinându-se 
după ureche. El a căpătat o lovitură pe la spate cu o bară de 
fier, așa că zace acum între viaţă și moarte! Apoi sora dumitale, 
Orfelia, slavă Domnului că îi este mai bine acum, dar a fost 
leșinată încât credeam deja că a murit! 

— Condu-mă la soră-mea Unde este ea? E în camera ei? 

Cu pași repezi Enric. Urcă scara care ducea la etajul de sus. 
Imediat și intră în camera Orfeliei unde ardea o veioză 
împrăștiind o lumină dulce. Orfelia era culcată pe pat. Ea părea 
că doarme. Enric se apropie în vârful picioarelor de patul ei. Cât 
de frumoasă era Orfelia acum! Oricât de mult dorea el să-i 
vorbească nu îndrăzni să-i tulbure somnul. 

„Voi găsi astăzi timp să vorbesc cu ea despre toate!”, își zise 
Enric. 

Apoi făcu un semn piticului Perkeo. 

— Ascultă Perkeo! După cum știi, trebuie să mă duc astăzi 
foarte devreme la Conciergerie! Zise Enric Sanson. Nu vreau să 
o deranjez din somn pe iubita mea soră. Spune-i deci, când se 
va trezi, că am fost aici! Să-i mai spui să nu se îngrijească 
pentru mine, căci am scăpat fericit din atacurile dușmanilor. 


Piticul dădu din cap în semn că pricepuse. 

Enric mai aruncă o privire asupra frumoasei fețe a surorii sale 
și apoi părăsi odaia. Jos într-o odaie se afla Nicolas. Acesta era 
treaz când Enric intră la dânsul. 

— Sărmane și bunul meu Nicolas! Ce a trebuit să înduri 
pentru mine! Începu Enric. 

— Ah, stăpâne, asta nu-i nimica Am făcut-o cu plăcere, 
crezând c-o să vă pot apăra! murmură calfa. Dar sora dumitale 
a fost atât de bună cu mine. Îşi revenise cu greu din leșin și s-a 
târât totuși până aici, și cu degetele-i delicate îmi spălă rana și- 
mi puse niște pansamente. Ah, stăpâne, ce bine mi-a făcut 
îngrijirea ei! Binecuvântarea lui Dumnezeu să cadă asupra ei! 

Enric avea lacrimi în ochi. Cât de mândru era de sora lui! 

— Ei, acum șezi de te îngrijește bine! zise călăul. Am mare 
nevoie de tine, mai ales astăzi aș fi vrut să te am alături! 

— Ah, da stăpâne, aș fi vrut să fiu și eu de fată! zise el 
aruncând o privire asupra feţei triste a călăului. Aș fi vrut să te 
înlocuiesc! Este o zi fatală astăzi! Dar gândește-te stăpâne că-ţi 
faci numai datoria și că este o mare binefacere pentru 
nenorocita regină dacă va fi eliberată de suferințele ei! 

— Ai dreptate Nicolas, zise Enric Sanson, dar totuși aș da cu 
plăcere zece ani din viaţă dacă n-ar trebui să se săvârșească 
execuţia aceasta sângeroasă. O, este uneori atât de greu să-ţi 
faci datoria!... Glasul său se strânse de emoție. Capul îi căzu 
fără putere pe piept. 

— O, stăpâne, cu sunt cu dumneata! murmură el. Dumnezeu 
atotputernicul să te ocrotească! 

— Îţi mulţumesc Nicolas! Acum rămâi cu bine, datoria mă 
cheamă departe de aici! 

Niciodată în viața sa nu-și făcuse călăul preparativele 
necesare pentru execuţie cu atâta dezgust. Dimineaţa el porni 
spre Concergerie însoţit de un număr mai mare de calfe ca de 
obicei. Enric Sanson era un bărbat curajos. Când se apropie ora 
la care urma să o execute pe regină, inima începu să-i bată cu 
putere. Enric Sanson ridică mâinile spre cer și începu să se 
roage încet: „O! Doamne Dumnezeule care m-ai ocrotit în atâtea 
pericole! Întinde-ţi și astăzi mâna asupra capului meu, Tată 
Ceresc care citești până în adâncul inimii mele și vezi că mă 
supun datoriei cu inima suferindă!” 

Străzile Parisului erau deja pline. Poporul îl aclama pe Călău. 


Dar Enric Sanson privi cu tristeţe înspre mulţimea turbată. Ah, el 
știa prea bine cij ovaţiile publicului nu-l priveau pe el, omul 
iubitor de libertate. 

Enric Sanson intră în Temple. Astăzi închisoarea îi părea mai 
sinistra ca oricând. Deja de când Ludovic al XVI-lea fusese dus la 
eșafod, inima călăului bătuse cu putere. Astăzi însă, îi era 
imposibil să-și îndeplinească datoria. Ce a făcut nenorocita 
regină pentru a merita să urce pe eșafod? Dar era deja prea 
târziu pentru asemenea gânduri. Lui Enric Sanson nu-i rămânea 
altceva de făcut decât să-și îndeplinească datoria. In interiorul 
curţii Templului, Enric găsi pregătit carul care transporta pe 
osândiți la eșafod. Călăul sperase că puternicii zilei se vor îngriji 
ca regina să fie dusă la eșafod într-o trăsură închisă. 

Danton, cu scopul de a se face popular, dăduse ordin ca Maria 
Antoinetta să fie dusă la eșafod pe carul cu două roţi, cu care se 
transportau criminalii cei mai ordinari. 

— Sărmană, sărmană regină! murmură Enric Sanson. 
Temnicerii se apropiară de Enric Sanson. 

— Unde se află regina? întrebă el scurt. 

— În celula ei! răspunse unul din temniceri. Ea te așteaptă 
deja, du-te înainte!. 

Enric Sanson intră în camera în care se afla Maria. Antoinetta. 
Enric Sanson intră în celula reginei, urmat de calfele sale. El își 
roti ochii prin camera slab luminată. El privi spre regina care 
stătea pe un scaun. 

— Privirea lui Sanson rămase fixată asupra unei fete tinere 
care stătea în spatele reginei. 

— Sunt treaz sau este un vis care mi-a rătăcit minţile? 
murmură călăul cu buzele tremurânde. Pentru a doua oară am 
aceeași vedenie... o, este prea mult pentru mine! 

Fără voie călăul vorbise cu glas tare, regina tresări. Ea se 
sperie. Recunoscu pe călău în acela care vorbise. De asemenea 
și calfele priviră surprinşi. Era vădit că nu puteau înţelege 
purtarea enigmatică a stăpânului lor. Dar și acea tânără fată 
tresărise la auzul vocii călăului. Acum, tânăra fecioară, care nu 
era alta decât Lili, privi cu ochii plini de lacrimi spre Enric 
Sanson. 

Capitolul 216 DATORIA CĂLĂULUI 

În acest moment Enric Sanson își pierdu toată energia. 

— Trebuie să mă conving dacă este vis sau e realitate ceea 


ce-mi văd ochii! murmură călăul. 

Fără a ţine seamă de pericolul la care se expunea, Enric se 
apropie de tânăra fată și-i puse mâna pe umăr. 

— Tu ești, da, tu ești Lili? murmură călăul. Lăudat fie Domnul 
că te revăd! O, Lili! 

— Nu te înţeleg, Enric. Ştiai oare că sunt aici? Murmură tânăra 
fată dând din cap. Trebuie să te rog să mă ierți că nu te-am 
ascultat și m-am întors iar la Paris! Dar nu puteam face altfel! 
Soarta bunei și iubitei mele regine m-a adus aici! 

Enric Sanson însă nici nu băgă în seamă vorbele ci. 

— Așadar a fost numai un vis care m-a chinuit astă-noapte, că 
trebuia să te execut pe tine, iubita mea? O, cât sunt de fericit! 
Murmură el. 

— Gândește-te unde te afli! răspunse tânăra fată dându-se 
înapoi cu un pas. 

Era vădit că Lili se îndoia în acest moment de starea mintală a 
lui Enric. Căci ea nu putea să știe ce sentimente deșteptă 
vederea ei în inima călăului. Enric Sanson își făcu curaj. El își 
mușcă buzele și aruncă o privire de compătimire asupra reginei. 

— Negreșit, am uitat, murmură călăul, sărmana, nenorocita 
femeie. Ultimele cuvinte ieșiră ca un suspin de pe buzele sale. El 
se apropie de regină și se înclină cu respect în faţa ei. 

— lartă-mă, cetăţeană! zise călăul, dar ceasul a sosit. Îmi daţi 
voie să vă pun toaleta în regulă? 

Maria Antoinetta se înfioră. 

— Nu, nu! Această gingașă fată mă va ajuta! Eu... 

Dar curajul reginei dispăruse. Ea tremura din tot corpul. 

— Curaj, Doamnă! murmură călăul care abia mai putea 
pronunţa un cuvânt din cauza emoţiei, daţi-mi voie să văd dacă 
totul e în ordine! Este pentru binele dumitale! 

— la privește-l pe călăul! zise unul din gardiștii municipali, 
pare că vrea să îngenuncheze în fața austriecei și să-i ceară 
iertare! 

— Da, da, maestrul Sanson devine din zi în zi mai suspect! Nu 
trebuie să-l pierdem din ochi! 

Aceste cuvinte ajunseră până la urechile lui Sanson. Dar plin 
de mândrie și dispreţ Enric Sanson privi spre soldaţi. 

— Tăceţi, le strigă el, vă interzic să mai vorbiţi aici. 

— A sosit timpul, Doamnă! zise din nou călăul, dacă-mi dați 
voie, vă voi conduce afară. Mai sunt câteva formalități de 


împlinit! 

Regina se ridică. 

— Mai am o rugăminte! îngână ea. Îmi daţi voie să mai scriu o 
scrisoare? Am fost prea agitată astă noapte, acum inima-mi 
dorește să mai scriu câteva rânduri iubiţilor mei! 

— Nu pot să vă permit aceasta, Doamnă! zise el. Ordinele pe 
care le primesc sunt atât de clare și de severe... 

Dar în acest moment Lili se apropie de dânsul. 

— O, Enric! plângea ea, nu fi atât de aspru cu sărmana și 
nenorocita femeie! Mie-mi sângerează inima de durere! 

Enric Sanson se uită la ceas. 

— Mai are timp un sfert de ceas. Vă putem acorda un sfert de 
ceas, Doamnă, zise Enric Sanson către regină. 

— Dumnezeu să ţi-o răsplătească! murmură Maria Antoinetta. 
Dacă-mi daţi voie, atunci o voi ruga pe această copilă tânără să 
scrie acele rânduri pe care i le voi dicta eu! 

— Negreșit, murmură Enric Sanson. 

El se retrase împreună cu soldaţii municipali în camera 
vecină. În celula cea mică rămaseră numai Maria Antoinetta și 
Lili. 

Enric auzi cum logodnica lui începu să plângă încet. Imediat 
după aceasta, Enric văzu, prin crăpătura ușii, că Lili luase loc 
lângă masă. Hârtie și cerneală aveau la dispoziţie. 

Regina însă se apropie cu scaunul de Lili și începu să-i dicteze 
scrisoarea. Scrisoarea era adresată surorii răposatului ei soț, 
Ludovic al XVI-lea. 

„Tie, iubită soră, îţi scriu pentru ultima dată. Am fost osândită 
să mor de o moarte rușinoasă. Sper să păstrez aceeași 
siguranță ca și a fratelui tău, soțul meu! Mă doare inima că 
trebuie să-i părăsesc pe sărmanii mei copilași! Ştii prea bine că 
pentru ei și pentru tine am trăit. Când îmi aduc aminte de fiica 
mea, mă simt copleșită de cele mai mari dureri! Îmi vine greu 
să-i scriu și de aceea te rog pe tine să-i transmiţi 
binecuvântarea mea! Dorinţa mea este ca ea să fie întotdeauna 
în apropierea ta! Doresc să trăiască în prietenie amândoi, cum 
am trăit și noi! Dacă ești în nevoi, câtă mângâiere nu ai când le 
împărţi cu un prieten, și fericirea e dublă când o împărţi cu 
prietenii! Fiul meu să nu uite niciodată cuvintele nefericitului 
său părinte Niciodată să nu pregete să răzbune moartea 
noastră! 


încă un cuvânt ţin să-ţi mai spun. Mor în religia catolică- 
apostolică în care a fost crescută toată familia noastră. Îl rog pe 
bunul Dumnezeu pentru iertarea greșelilor ce le-am putut 
comite în viaţa mea! Sper că în bunătatea sa el mă va primi sub 
ocrotirea-i miloasă. lert pe toţi vrăjmașii mei pentru răul ce mi- 
au pricinuit. Te rog, prietenă, și pe toţi acei cărora le-am cauzat 
osteneală, să mă iertaţi. Gândul că trebuie să mă despart de 
bunii mei prieteni îmi provoacă o mare durere. Să afle cu toţii că 
până în ultimul moment mă mai gândesc la ei. Rămâi cu bine 
iubita. Și scumpa mea soră, gândește-te mereu la mine, te 
îmbrăţișez din toată inima ca și pe sărmanii și iubiții mei 
copilași. Dumnezeule, cât de sfâșietor e că vă părăsesc pentru 
totdeauna! Rămâi cu bine, rămâi cu bine!”. 

Glasul reginei se stinse. Ea-și acoperi fața cu amândouă 
mâinile şi plânse amar. Dar și Lili acoperi cu lacrimi amare 
scrisoarea reginei. Mult timp cele două femei plânseră în 
hohote. Inima lui Sanson ameninţa să se spargă de durere și 
compătimire. În acest moment grefierul îl bătu pe umăr. 

— Grăbește-te maestre Sanson! A sosit vremea! Zise cu 
răceală omul crud și nemilos. 

Enric tresări. 

— Da, da! murmură el. 

Enric intră în celula reginei. Dar în acest moment se întâmplă 
ceva neașteptat. Lili, care întotdeauna se simţea atât de fericită 
la vederea iubitului, fu cuprinsă de fiori de groază. Lili scoase un 
țipăt și se aruncă în genunchi în faţa iubitului. Cu patimă 
cuprinse ea genunchii lui Enric. 

— Enric, fii milostiv! Te conjur, sunt tot ce-ţi este mai scump, 
iubitul meu! Strigă tânăra fată ca ieșită din fire. O. Cruţă pe 
nenorocita regină! Nu o preda în mâinile acestor ucigași! Enric 
nu te păta cu sângele acestei sfinte martire! 

La această izbucnire sentimentală a iubitei, Enric rămase ca 
împietrit. Rugămintea iubitei, a cărei îndeplinire nu stătea în 
puterea lui, sfâșia inima călăului. 

— O, Lili, Lili! Trebuie să știi că pretinzi lucruri imposibile de la 
mine! Murmură Enric. 

— Fie-ți milă! plângea Lili. Uite, n-am mai putut sta departe 
de Paris când am aflat ce intenţii groaznice ai cu regina! N-am 
mai putut sta în singurătate! Cum am ajuns aici voi povesti 
altădată! Acum însă fii milostiv Enric! Apără pe regină, scapă-i 


viaţa! 

— O. Cât de crudă ești, iubită! Murmură călăul. Eu nu sunt 
altceva decât sclavul datoriei mele, tu însă îmi pretinzi ceea ce 
nici îngerii din cer n-ar putea obţine. 

— O. Enric, atunci nu mă iubești! Strigă Lili. 

Enric Sanson rămase paralizat de durere. Îl cuprinse deodată 
o furie nebună la gândul că nu putea îndeplini rugăminţile 
iubitei, pentru scăparea reginei. 

— O, blestem asupra acelor mizerabili, blestem asupra 
ucigașilor pătaţi de sânge!! strigă Enric Sanson ca ieșit din fire. 
După cum sângele acestei nenorocite femei va stropi pe eșafod, 
tot astfel sper și doresc ca sângele acelui mizerabil Danton să 
curgă în curând! 

— Ascultaţi! Călăul H înjură pe Danton! Strigă grefierul care 
ascultase ceea ce spusese călăul. 

— Ascultaţi! Ascultaţi! Strigară și soldaţii municipali. 

— Da, ascultați și raportați monstrului înecat în sânge! le 
strigă Sanson întorcându-se spre dânșii. Ce-mi pasă mie de 
viaţă! 

Se făcu deodată o tăcere de moarte în odaie. Grefierul fu cel 
dintâi care își veni în fire. 

— Pentru aceste cuvinte va trebui să dai socoteală! zise 
funcţionarul. Acum însă, fă-ţi datoria. 

Enric Sanson păli. 

— Da. Datoria o să mi-o îndeplinesc! Zise el. 

Apoi încercă să o ridice pe Lili de la picioarele sale. 

— lubita mea, nu cere de la mine lucruri imposibile! Eu nu 
sunt decât un instrument în mâinile celor de la putere! 

— O, Enric, tu nu mă mai iubeşti! plângea ea. Te urăsc și mi-e 
frică de tine! Mâinile-ţi pătate de sânge vrei să le înmoi în 
sângele cald al reginei?! O, atunci s-a sfârșit cu noi, eu nu te 
mai pot iubi, îmi e frică detine!!! 

Zicând aceste cuvinte, Lili căzu la pământ leșinată. 

O spaimă teribilă cuprinse inima mult încercatului călău. Dar 
aruncând o privire asupra reginei, care arăta mai mult moartă 
decât vie, Enric recunoscu că nu trebuia să-i prelungească mult 
timp chinurile Măriei Antoinetta. Enric Sanson mai aruncă o 
privire dureroasă nefericitei Lili, care fusese ridicată între timp 
de către unui din gardiștii municipali mai miloși, și culcată pe 
patul reginei. Enric se apropie de Maria Antoinetta. 


— Doamnă, ceasul a sosit! murmură călăul. Vă rog să mă 
urmaţi! 

— După cum vrei, Domnul meu! zise ea cu buzele 
tremurânde. 

Regina se ridică. Apoi se opri. Un tremur îi cuprinse întreaga 
fiinţă. 

— O, Dumnezeul meu. Nu este ușor să mergi la moarte, 
murmură nenorocita femeie, mai ales când lași atât de multe în 
urmă! O copiii mei, sărmanii și iubiții mei copii!... 

Glasul nenorocitei regine se stinse. Gândul că cei doi copii ai 
ei vor cădea în mâinile unor oameni brutali, împovăra și mai 
tare inima nefericitei femei. Regina observă privirile ironice ale 
gardiștilor municipali, aţintite asupra ei. 

— Eu vă voi da un exemplu, voi cetăţeni ai Franţei, cum va 
muri regina voastră! zise Maria Antoinetta. Eu mor nevinovată! 
Eu cad pentru că în această ţară, care mi-a devenit o a doua 
patrie, nu mai este loc pentru mine! 

Maria Antoinetta duse mâinile la piept. Ea-și desfăcu o mică 
broșă de la piept și se îndreptă spre Lili. 

— Rămâi cu bine, tu inimă bună și credincioasă! murmură 
Maria Antoinetta. Dea Domnul ca iubirea pe care mi-ai dovedit-o 
în această zi să nu aibă urmări rele pentru tine! Rămâi cu bine! 
Rămâi cu bine! 

Regina puse ușor broșa pe pieptul tinerei fete. Apoi ieși din 
cameră. 

întocmai ca o victorioasă care străbate în triumf. Cele mai 
strălucite saloane regale, astfel trecu Maria Antoinetta prin 
coridoarele sinistre ale închisorii. 

Capitolul 217 EXECUTAREA MĂRIEI ANTOINETTA 

Maria Antoinetta intră în curtea Temple-ului. Privirea ei căzu 
asupra carului mizerabil al osândiţilor. Tras de un singur cal, 
murdar și stropit de noroi, carul îţi făcea o impresie jalnică și 
sfâșietoare. 

Cum?. Murmură nenorocita femeie, cred că nu va trebui să 
mă urc în acest car?! 

Enric Sanson căruia îi fuseseră adresate aceste cuvinte, se 
cutremură de groază. 

— Am făcut tot posibilul, Doamnă, pentru a obţine un echipaj 
mai demn! Dar cei mai mari decât mine nu mi-au dat nicio 
ascultare! 


Lângă car se afla un scăunel mic. Enric Sanson îi oferi mâna 
reginei. În mod cavaleresc. Maria Antoinetta se rezemă greu de 
braţul călăului. ă 

— Fie după voia Ta, Stăpâne Ceresc! murmură regina. Incă 
câteva secunde și toate greșelile pământești vor rămâne în 
urma mea! Oamenii pot proceda cu mine cum vor vrea, dar eu 
nu-mi pierd credința în Tine, Părinte milostiv, și cu această 
credință vreau să mor! Ea este tăria, mângâierea și puterea 
mea! 

Maria Antoinetta pronunţase aceste ultime cuvinte cu 
jumătate de voce. 

Enric Sanson nu mai putu să reziste. 

Plin de respect se plecă spre mâna Măriei Antoinetta, și o 
sărută respectuos. Regina tresări. Cu aerul unei domnitoare, 
regina luă loc în carul osândiţilor. 

— Doamnă! șopti Enric Sanson folosindu-se de un moment 
când nu se știa observat, o calfă mi-a șoptit ceva la ureche. Dar 
nu mă privi! Se întrerupse el, căci suntem spionaţi. Vom trece 
prin strada Honorius, murmură Enric Sanson după o trecere 
scurtă. Imediat ce trecem de palatul fostului duce d'Orleans, să 
reţineţi numărul casei, 67! In această casă se află un servitor 
credincios al bisericii dumitale, un popă care stă ascuns! In 
momentul în care vei trece pe lângă acea casă, el va pronunţa 
asupra capului dumitale iertarea de pe urmă! 

Maria Antoinetta își împreună mâinile peste piept. 

— O, Cerule! șopti ea, cât de mult îți mulțumesc pentru 
această graţie! Poarta Templului se deschise. 

Carul înconjurat de un cordon de jandarmi ieși în stradă. 
Poporul îngrămădit în piaţă începu să fiarbă ca o mare turbată. 
Un strigăt răsună ridicându-se la cer ca zgomotul unui uragan. 
Injurii și ameninţări ieșeau din gurile tuturor împotriva reginei. 
Femei și bărbaţi, bătrâni și copii, în ochii tuturor sclipea o ură 
fanatică împotriva reginei. Mulțimea se îngrămădise înaintea 
carului. 

— Ucideţi-o! Rupeţi-o în bucăţi! Ea este de vină că atâţia bravi 
cetăţeni au trebuit să moară pe eșafod! Jos cu ea de pe car! 
Moarte austriecei! 

— Înapoi, voi rătăciţilor! strigă Enric Sanson. Nu vedeţi voi 
oare că este o femeie sărmană și fără apărare pe care vreţi s-o 
sfâșiaţi?! 


Aceste cuvinte avură efect. Cei ce se aflau mai aproape de 
car se dădură cu câţiva pași înapoi. 

— Foarte drept, foarte just! zise un negustor de vinuri care 
era aproape de car. 

— Este numai o femeie slabă! măcar că e mizerabilă! Așa e, 
nu e onorabil să lovești o femeie! 

Enric Sanson se folosi de acest moment pentru a răpi biciul 
din mina vizitiului și a lovi cu putere în spinarea calului. Animalul 
se ridică în două picioare de spaimă și durere, dar făcu o 
săritură puternică și pomi înainte. Mulțimea se dădu în lături, 
speriată de a nu fi sfărâmată de copitele calului. 

„Într-adevăr, se gândi Enric Sanson, în timp ce luă loc iar 
lângă regină. Aceasta este o regină cum nu se va găsi pentru a 
doua oară! Fără a păli și fără a pleca ochii în jos, suportă ea 
privirile sălbatice ale mulţimii furioase! Într-adevăr! Pentru 
această femeie nobilă, dar mult prea nenorocită, și acest car 
mizerabil este un tren!” 

Dar pericolul încă nu trecuse pentru Maria Antoinetta. Din ce 
în ce mai mult se îngrămădea iar mulţimea în jurul carului. 

— Moarte reginei! Jos cu dușmana poporului, cu trădătoarea! 

Dar imediat ce carul ajunse lângă acei care strigau, aceștia și 
amuţiră. Carul care o transporta pe regină trecu pe lângă palatul 
ducelui Filip d'Orleans, cunoscutul «Filip-Egalitate». Regina 
deveni neliniștită. Ea se uita curioasă la numerele caselor. 

Cincizeci și șapte, cincizeci și opt, cincizeci și nouă... Enric 
Sanson simţi cum inima începu să-i bată cu putere. El înţelese 
bine cât de lungi trebuiau să i se pară reginei aceste șiruri de 
case. Acum, în fine carul se apropie de casa înaltă și îngustă 
care purta numărul 67. Enric Sanson ridică privirea spre 
fereastră. 

într-adevăr! Zări statura unui popă catolic. El stătea în dosul 
ferestrei deschise. Curajul morţii părea a-l însufleţi pe omul lui 
Dumnezeu. Magier, astfel se numea acel popă curajos. Regina 
privi spre fereastră. Părintele ridică mâinile în semn de 
binecuvântare și făcu seninul crucii. Maria Antoinetta înclină 
fruntea. Ea își împreună mâinile pe piept și se rugă cu multă 
evlavie. 

Apoi din pieptul ei veni un suspin de ușurare și Enric văzu un 
surâs de fericire pe buzele ei, care de atâta timp uitaseră să mai 
surâdă! Carul o coti spre piaţa Grevei. 


Mulțimea se îngrămădise la ferestre și pe acoperișurile 
caselor. Căci era doar astăzi un spectacol nemaivăzut de secole, 
unicul însemnat în istoria lumii! O regină încă nu fusese 
executată în public niciodată. 

Regina zări eșafodul şi nu-şi putu reţine un tremur ușor. 

— Cerule! zise ea către Enric Sanson, acesta este același 
eșafod pe care a murit și nenorocitul meu soţ? 

— Da, Doamnă! murmură Enric Sanson. Ludovic al XVI-lea a 
murit ca un erou pe același eșafod pe care acum... 

Enric Sanson nu sfârși. El se aplecă spre regină. 

— Curaj, Doamnă. Curaj! În curând va trece totul murmură 
călăul adânc mișcat. 

Regina suspină. 

— O, copiii mei, sărmanii, sărmanii mei copii! 

Imediat după aceasta carul se opri în faţa eșafodului. Enric 
Sanson oferi braţul reginei pentru a-i ajuta să coboare din car. 
Regina tremura. Dar imediat și învinse slăbiciunea de moment. 
Imediat după aceasta, regina urcă singură scara refuzând printr- 
o mișcare a capului ajutorul călăului. O tăcere mormântală 
domni acum în piaţă. Nimeni nu cuteza măcar să respire. 
Fiecare simţea că a sosit un moment atât de groaznic și solemn, 
cum rar se întâmplă o dată la mai multe secole. Numai calfele 
de călău care traseră în afară scândura fatală, întrerupeau 
tăcerea. 

Făcea, care nu mai era din astă lume, se întipări pe faţa 
reginei. Enric Sanson își apăsase mâinile pe inima agitată. Acum 
sosise momentul îngrozitor. 

— Doamnă... eu... eu... El nu putu vorbi mai departe. Dar 
regina înţelese ce voia să spună. 

— Bine, amicul meu, sunt gata! zise nobila femeie. Regina 
fusese legată de scândura fatală, după un semn grăbit făcut de 
Enric Sanson. 

Maria Antoinetta ridică ochii spre cer și strigă cu glas tare: 

— Rămâneţi cu bine, copiii mei, eu îl voi revedea pe tatăl 
vostru! Tu însă, Părinte Ceresc nu mă părăsi cu milostivirea Ta! 
În mâinile tale îmi încredinţez sufletul! 

în același moment cuțitul căzu. Enric Sanson rămase 
nemișcat. Abia după ce mulţimea începu să facă din nou 
zgomot, se trezi și Enric Sanson. 

— Trăiască republica! Trăiască republica! Strigară în acest 


moment gardiștii municipali, care înconjurau eșafodul. Ofiţerul 
gardiștilor municipali strigă lui Sanson: 

— Hei, călăule, ridică capul trădătoarei în sus să-l vadă 
poporul! 

Enric Sanson vru să se arunce cu furie asupra uneia dintre 
calfe, care voia să execute această poruncă. Dar deja era prea 
târziu. Calfa ridicase deja de păr capul reginei şi-l plimba în jurul 
eșafodului. Pleoapele executatei încă mai tremurau și ca în 
durerea morţii, își înfipse dinţii mici ca perlele în buza de jos. 
Mulțimea însă, în loc să o înjure pe regină, amuţi ca prin farmec. 
Îngrozitorul spectacol paraliza orice sentiment de ură. Enric 
concedie, printr-o mișcare bruscă, pe mizerabila calfă. 

Apoi porunci să fie pus capul reginei alături de trup în sicriu. 
În seara acestei zile cioclul Joii raportă situaţia cheltuielilor. 

Înmormântarea văduvei Capet costase în total treizeci și unu 
de franci... 

Atâta costa înmormântarea unei femei al cărei surâs, în zilele- 
i de fericire, încântase sute de mii de oameni. 

Capitolul 218 TRĂDAREA ADELLEI 

în palatul regal de odinioară locuia acum Adella de Barry. Cele 
mai frumoase apartamente le ocupa acum Adella. Puternicul 
Danton poruncise astfel și nimeni nu cuteza să-l contrazică. Ea 
părea a fi devenit regina acostai ţări, astfel se supuneau toți 
ordinelor ei. 

în ziua în care fusese executată regina Maria Antoinetta 
Adella fusese foarte agitată. Oare se gândea Adella că va putea 
să sune și pentru ea momentul în care va trebui să cadă de la 
înălțimea la care se urcase? 

în acest moment cineva sună la poarta palatului. Un servitor îl 
anunţă pe servitorul tribunalului, Nappier. Prinţesa porunci să fie 
adus înăuntru. 

— Ce-mi aduce Nappier? strigă amica lui Danton către cel 
care intra. 

— Nişte noutăţi care te vor interesa, cetățeană!. Răspunse 
Nappier. El se apropie de prințesă. Am fost azi de dimineaţă în 
închisoarea Templului! Prin puterea funcţiei mele am asistat la 
execuţia văduvei Capet și cu această ocazie l-am găsit acolo și 
pe prietenul dumitale, călăul! 

— Ei... și? Îi strigă prinţesa nerăbdătoare, fără a observa 
ironia din cuvintele funcţionarului. 


— Ei și? Când am intrat, nici nu-mi venea să-mi cred ochilor! 
Am găsit-o acolo și pe Lili, logodnica călăului, cea care a fost 
odinioară în serviciul reginei. 

— Eu cred că ești beat, Nappier! zise ea, sau ai văzut o 
moartă, căci Lili Miranda a fost ucisă demult cu ocazia 
canonadei din închisoarea Câmpului Sfânt! 

— Nu se poate, zise Nappier. 

Apoi Nappier îi povesti cu de-amănuntul prinţesei, cum cu un 
ceas înainte de execuţia reginei apăruse Lili în faţa porţii 
Templului. Ea a fost recunoscută imediat de cizmarul Simon. Ea 
rugă să fie lăsată să intre în închisoare pentru a-și lua rămas 
bun de la regină. Simon, care era beat, îi îndeplinise cererea. 
Numai pe un ţăran, care o însoțea pe Lili, nu-l lăsă să intre. Ea 
se îndreptase spre celula reginei și petrecuse acolo o jumătate 
de ceas până veni și Enric Sanson. 

Nappier povesti apoi scena duioasă care avusese loc între cei 
doi îndrăgostiţi și regină. 

— Da... dar cum e posibil aceasta? Murmură în fine Adella. 
Acea mizerabilă trăiește? Oare această femeie nu poate fi 
înlăturată cu niciun chip? 

— Este așa cum ţi-am spus, cetăţeano! murmură el. Sper să- 
mi câștig multumirea dumitale prin această veste! 

Adella se apropie de birou, deschise un sertar și scoase un 
pachet de bancnote. 

— Primește aceasta |, strigă ea și îi dădu mizerabilului banii. 

— Mulţumesc de mii de ori... dacă vă voi putea servi încă... 
murmură el. 

— Negreșit că te voi plăti! murmură Adella. Mi-ai povestit 
parcă despre injuriile pe care le-a aruncat Enric Sanson 
împotriva lui Danton și a puternicilor din Convenţie? 

— Negreșit, negreșit! o asigură Nappier servil, am notat toiul. 

— Bine, atunci! strigă prinţesa. Îţi ordon să încunoștinţezi 
chiar astăzi Convenţia despre aceste injurii. 

— Cum, vreţi în adevăr...? murmură Nappier surprins. 

— Îţi ordon să-ţi faci datoria! repetă prinţesa. 

— Negreșit, negreșit! o asigură Nappier. 

— Incă ceva! zise ea, unde se află tânăra fată... acea Lili 
Miranda? 

— În orice caz în închisoarea Temple-ului! zise Nappier Ea a 
leșinat, un gardist municipal o culcase pe patul reginei! 


— Vasăzică... ea este totuși! Acea mizerabilă trăiește! 
Murmură Adella tremurând de mânie. Ai dat ordin ca acea 
femeie să fie reținută? 

— Mii. De draci! Murmură Nappier speriat, am uitat să iau 
această măsură. 

— Du-te iute îndărăt în Temple T, strigă Adella, și aresteaz-o 
imediat pe Lili! Nu știi că ea este fugară din închisoare?! 

— Ha, aveţi dreptate! Nici nu m-am gândit la aceasta zise 
Nappier uimit. 

— Du-te repede și să nu-mi apari înaintea ochilor până ce Lili 
nu se va afla sub cheie și lacăt! 

— Așadar, totuși! murmură Adella rămânând singură, m-am 
bucurat prea de timpuriu! Dar nu, mai bine să cadă Sanson 
jertfă ghilotinei sale, decât să-l las să fie fericit cu Lili. Încă nu-i 
pierdut jocul, am destule dovezi la mine! Sanson l-a înjurat pe 
Danton și pe toţi membrii Convenţiei. Danton nu iartă asemenea 
injurii la adresa persoanei sale! O, această Lili îmi va cădea 
totuși în mâini! 

Un râs nebun scăpă de pe buzele Adellei. 

Nappier se întoarse de la Temple. 

— Ei? îi strigă prinţesa. Ai îndeplinit ordinul meu? 

— La dracu, nu știu cum s-a făcut, dar Lili nu-i de găsit 
nicăieri! Ea trebuie să se fi folosit de momentul îmbulzelii pentru 
a se fi ascuns. 

Un țipăt ascuţit scăpă de pe buzele prinţesei. 

— Ea a scăpat! Laș mizerabil, ticălos ce ești! Prinţesa era cât 
pe ce să-l pălmuiască pe Nappier. Şi mai îndrăznești să apari 
înaintea ochilor mei! leși afară! 

Nappier tremura. 

— Ascultă, îi zise prinţesa, nu ai pomenit mai devreme despre 
un ţăran care se afla cu Lili? 

— Negreșit! o asigură Nappier. 

— Ei bine, fă pe dracul în zece, nu cruța bacșișurile și găseşte- 
mi-l pe ţăranul acela! El nu poate să fi plecat așa curând din 
Paris. 

— Voi face tot posibilul, o asigură Nappier. 

— Bine, bine! zise Adella de Barry. Eu mă duc repede la 
Danton! El se află desigur în Convenţie. Porţile Parisului trebuie 
să fie încuiate numaidecât. Nicio ființă omenească nu trebuie să 
fie lăsată să iasă din Paris. Trebuie să punem mâna pe acea Lili. 


Nappier atinse ușor mâna prinţesei. 

— N-ar fi bine, zise el, dacă s-ar căuta în casa călăului? 

— Desigur! afirmă Adella. Ideea ta este bună! Acum vei 
merge cu mine și-i vei comunica lui Danton vorbele călăului! 
Danton va trebui să semneze imediat ordinul de arestare 
împotriva lui Enric Sanson! Dacă e posibil chiar de pe eșafod 
trebuie să se facă arestarea lui Sanson. Apoi cercetăm casa lui 
și dacă o găsesc pe această Lili, atunci... ha! Ha! Ha!... 

Un râs nebun, neomenesc, era acela care izbucnise din 
pieptul acestei femei. 

Prinţesa trecu cu pași repezi prin camerele palatului regal de 
altădată, pentru a cere atotputernicului Danton sentinţa la 
moarte a lui Enric Sanson. 

Capitolul 219 RĂPIREA PRINIULUI 

Chipul prin care Lili reușise să intre în Temple este deja 
cunoscut cititorilor. Ne rămân câteva lămuriri de dat, pentru o 
mai bună pricepere a celor întâmplate. 

La început Sulpiz, bietul boccegiu, nu vrusese să meargă 
direct la Paris, chiar vrusese să-și oprească de câteva ori 
sărăcăcioasa căruţă. Dar nenumăratele cârduri de curioși care 
se îndreptau spre Paris aţâţaseră și curiozitatea boccegiului. El o 
sfătuise pe Lili să-l însoţească la Paris, pentru a putea asista la 
execuţia reginei. 

Lili acceptă, însă cu hotărârea ascunsă de a se îndepărta 
imediat ce va sosi la Paris de boccegiu. 

Dar aceasta nu-i reuși. 

Lili trebui să se lase condusă de boccegiu. Abia în faţa 
Temple-ului, când Sulpiz află despre destinaţia acestei clădiri, se 
despărţi cu plăcere de tovarășa sa. 

Restul, cititorii îl știu. 

Teribilele suferințe sufletești pe care le îndurase Lili o 
făcuseră să cadă leșinată. Un gardist mai milos o ridicare și o 
pusese pe patul pe care dormise regina. Apoi fusese lăsată 
singură. 

După un timp tânăra fată deschise ochii. 

Speriată, privi în jurul ei. Celula era cu totul deșartă. 

Imediat sări în picioare. Se apucă cu amândouă mâinile de 
tâmple. Oh! Cât de tare o durea capul și cum îi zvâcneau 
tâmplele. 

Pe lângă aceasta ea simţi, o durere adâncă în inimă. Ochii îi 


ardeau, fie din pricină că plânsese prea mult, fie din pricină că. 
Tot mereu o vedea în faţa ochilor pe biata regină. Din depărtare 
se auzi un zgomot grozav. Lili își aduse imediat aminte că regina 
urma să fie executată. Atunci un oftat adânc scăpă din pieptul 
lui Lili. 

— Sărmana, sărmana regină, murmură ea adânc mișcată. 

Deodată își aminti că se afla în vizuina leului. Găsise gardiști 
buni care o lăsaseră să intre în Temple. Dar dacă acum ar fi 
recunoscut-o vreun dușman al mirelui ei sau chiar al ei? Dacă-și 
aminteau de procesul ei? 

Poate acum o prindeau fără multă vorbă și-o aruncau în 
închisoare! Oare nu cădea în acest caz pradă morţii? Dan ton 
ordonase împușcarea tuturor condamnaţi lor din mânăstirea 
Heligefeld a Câmpului Sfânt. Oare nu va fi trimisă și ea a doua zi 
la eșafod? 

Ah, acum abia pricepu Lili de ce se speriase Enric Sanson așa 
de rău când o văzuse în celula reginei! 

Ușa celulei era deschisă. De când scumpul vânat fusese scos 
dintr-însa, nimeni nu-și dădea osteneala măcar să împingă ușa. 

Lili ieși pe coridor şi acesta era gol. Nimeni nu se auzea pe 
aproape. 

Fină şi santinelele care erau puse în Conciergerie ici și colo, se 
duseră cu cortegiul mortuar al reginei. Toată lumea plecase să 
asiste la execuţia reginei. Pentru a nu scăpa o asemenea ocazie, 
severa disciplină fusese neglijată și sol da ţi lor le păsa astăzi 
mai puţin de observaţiile superi oi i lor. 

Neîmpiedicată Lili păși prin lungile ganguri ale închisorii. 

Lili nu observase că se îndrepta spre locuinţa cizmarului 
Simon. 

Deodată Lili își recunoscu greșeala. 

Ușa locuinţei lui Simon era deschisă. Nici ur zgomot nu se 
auzea dinăuntru. Probabil că se dusese și cizmarul să asiste la 
spectacol. 

Lili era gata să se întoarcă spre a o apuca de astă dată pe 
adevăratul drum, când deodată se opri. Urechea fină a tinerei 
fete distinsese un plânset încet și înnăbușit. 

Lili se apropie de prag. Deodată simţi că o durere grozavă o 
copleșește. 

Dumnezeule! 

Pe un scăunel, lângă fereastră, ședea un băieţel mic și 


murdar. Pusese amândouă mâinile pe faţă și plângea amar. 
îndată Lili știu cine este acest copil. 

IA era fiul regal al Franţei. 

— Sărmanul și iubitul meu copil! izbucnii. 

Mititelul se uită întâi speriat la dânsa. El era așa de deprins cu 
caznele, încât în fiecare vizitator vedea un nou căznitor. 

Deodată însă surise. O recunoscu imediat pe Lili. 

— Oh, tu ești, buna și iubita față care m-a adormit de atâtea 
ori, zise mititelul. N-ai fost în acea locuinţă întunecoasă în care 
stăteau scumpii mei părinţi? 

— Da, copilul meu, acolo am fost! Mă recunoști? Întrebă Lili 
atingând în hohote. 

îl luă pe micul băieţaș în braţe. 

Lacrimile ei amare curgeau și se rostogoleau pe obrajii 
băiatului. 

— O. Scumpul și frumosul meu copil! Murmură Lili. 

— Ah, mama, scumpa mea mama, unde-i? scânci copilul. 
Cizmarul Simon. Care mă bate și mă schingiuiește, a zis că 
mama trebuie să moară și că acum i se taie capul, E adevărat? 

Nu mai crede asemenea lucruri, răspunse Lili mângâindu-l, 
scumpa ta mamă s-a suit la cer. Mă înţelegi? 

— O, da, ea este acolo unde-i și tata! zise băiatul. Mama mi-a 
vorbit adesea despre asta. Da, dânsa a zis că tata e acum în 
cer! Acolo soarele luminează veșnic și stelele scânteiază mereu 
pe cer și Dumnezeu stă pe un tron de aur și în jurul lui cântă 
îngerii... 

— Mama ta ţi-a spus adevărul, murmură Lili sărutându-l. 

— Da. Acolo-i frumos! Continuă mititelul. Mama mi-a spus să 
mă închin pentru ca să vin și eu repede în împărăţia Cerurilor. Şi 
acolo îi voi vedea pe tata și pe mama C e frumos o să fie! 

Lili nu putea să răspundă, atât era de mișcată. 

— Roagă-te și acum pentru părinţii tăi! 

Lili îi spuse câteva rugăciuni pioase. 

Voios le. Spuse și mititelul după dânsa. El nu pricepu însă 
nenorocirea care căzuse asupra sa și a părinţilor săi. 

— Și acum ia-mă cu tine, murmură micul prinţ, acum nu. Mai 
trebuie să rămân aici. 

Deodată lui Lilli i se ivi un gând așa de măreț, încât singură se 
sperie de dânsul. 

— Cum! zise ea, Dumnezeule, dacă aș fi eu menită de tine să- 


| scap pe acest biet copil? 

Acest gând o impresionă atât de mult încât începu imediat să 
se gândească dacă poate să-l realizeze. 

— Repede, repede, murmură ea, nu-i timp de pierdut! Vei 
veni cu mine, dar să nu spui nicio vorbă pe drum, vrei? 

Micul prinţ se ascunse la sinul lui Lili. 

— Oh! ia-mă cu tine, se rugă el, o să fiu ascultător și bun! Nu 
voi zice o vorbă! Dar mă duci departe de. Acest om rău? El nu 
mă va mai putea. Bate și nu va trebui să beau rachiul ăsta rău! 
Când beau, tușesc și mă doare pieptul! 

— Dumnezeu va fi cu tine, te va scăpa de tot răul, murmură 
Lili. Vino cu mine, sărman băiat! 

Îl luă în braţe. 

Avea din întâmplare o pânză la dânsa în care băgă copilul, 
așa că ţi se părea mai degrabă că ducea haine, decât o ființă 
omenească. 

— Dumnezeule! lasă-mă să reușesc și-n veci te voi adora! 

Camera de gardă nu era departe. In dreapta văzu poarta care 
ducea spre libertate. Era deschisă. Ah, dacă reușea să treacă 
fără a fi observată. Dacă n-ar opri-o nimeni! Zece pași o mai 
despărțeau de libertate și... 

Cerul era cu dânsa și o proteja. Lili înaintă. 

Ajunse la ultima poartă. 

încă un pas și închisoarea rămase în urma ei. Lili și micul prinţ 
erau în libertate. 

Respiră adânc și cu greu își înăbuși un strigăt de bucurie. 

— Atotputernice! Doamne, îți mulțumesc, murmură fata. 

Pericolul nu trecuse încă. Căci până la descoperirea dispariţiei 
prinţului nu putea să treacă decât cel mult o oră. Îndată ce 
Simon se va întoarce și nu va mai găsi copilul va face larmă. 
Santinelele vor fi atunci împrăștiate peste tot. 

Lili își aminti de Enric Sanson. 

N-o ajutase el de atâtea ori în cazuri extreme? 

Nu va pricepe el oare sentimentele ei și nu-l va apăra el oare 
pe micul copilaș? Fără îndoială, Enric Sanson era un bărbat care 
se înduioșa de tot ce-i mare și bun. 

Nu se îndoi niciun moment de bunătatea călăului și se 
îndreptă spre casa acestuia care-i era destul de cunoscută. 

Aici vroia să se ușureze de sarcina pe care o purta și să ceară 
logodnicului un sfat și ajutor. 


Sărmana Lili! Ea nu presimţea că se arunca cu bietul copil în 
braţele pieirii. 

Capitolul 220 DEOCAMDATĂ, ASCUNS... 

Execuţia reginei se sfârșise. 

Enric Sanson privi spre ajutorii săi care puseseră corpul 
nenorocitei regine într-un sicriu și îl așezară în căruţa 
delicvenţilor spre a-l duce la îngropare. 

Enric Sanson cobori scările eșafodului. Se înfiora astăzi de 
acest instrument nemilos care dădea morţii pe sărac și bogat, 
tânăr și bătrân, nobil și mai puţin nobil. 

Amintirea reginei, care se purtase până în ultimul moment 
așa de eroic, mai trăia într-însul. Dar deodată își aminti de Lili și 
de soarta ei. 

Enric se sperie. Dumnezeule! Cum a putut să-și uite așa ușor 
mireasa? 

— Acum simţea iarăși groaza care-l apucase când o văzuse 
deodată și pe neașteptate pe Lili. 

Cu frici| Sanson se gândi la contele Leranda și la preotul 
fanatic care-l întovărășea mereu. Cine era Juanita de Orvedo? Să 
fie ea oare sora geamănă a lui Lili? 

Se hotări să o caute mai întâi pe Lili. 

Dumnezeule, în ce pericol se aruncase! A intrat în vizuina 
leului! Lili trebuia să-și dea seama, că va fi imediat recunoscută. 

Credea ea oare, că în mijlocul zgomotului, procesul și 
condamnarea ei au fost uitate? 

Enric se cutremură când se gândea la pericolul în care se afla 
în acest moment, poate, mireasa sa. 

Poate vreun zbir brutal a prins-o deja. 

Dumnezeule! Lili trebuia scăpată. Enric Sanson se îndreptă 
spre Conciergerie. 

Acolo se lovi de aprodul Nappier care venea în goana mare 
din închisoare. | se părea că acest dușman al său se speriase 
întâi, apoi însă rânji răutăcios și ameninţător. 

Dar Enric nu se sinchisi, ci merse la Concergerie. Aici n-o mai 
găsi pe Lili. 

Lili plecase. Simţise o ușurare. Dar unde să se fi dus ea oare? 

Probabil că acasă la el. Doar era protectorul ei natural! Orfelia 
era din fericire iarăși acasă, ea se va îngriji de logodnica sa. 

Lili trecuse cu bine prin străzile Parisului și ajunsese la casa 
călăului. 


Aici, după ce bătu în ușă, îi deschise un ajutor al lui Enric, 
care o și conduse imediat la Orfelia. Omul privi curios la legătura 
ce-o ţinea Lili în spinare. 

Lili intrase în camera Orfeliei. 

Orfelia nu-și credea ochilor când o văzu intrând. Și piticul 
Perkeo scoase un sunet nearticulat de bucurie. 

Apoi însă Orfelia o îmbrăţișă cu bucurie pe Lili. 

— Incet, încet, zise Lili, căci am o povară scumpă și dulce în 
spinare. 

Apoi Lili îl scoase pe prinţ din boccea. Orfelia era cu totul 
surprinsă. 

— Dumnezeule! Un băiat, în braţele tale? 

— Poţi să taci? Vrei să taci? Murmură Lili. Sper că voi reuși să 
câștig simpatiile tale pentru acest copil. 

— Desigur, desigur, zise Orfelia, doar ști cât ţin eu la tine. Dar 
vorbește odată. 

— Ascultă deci, murmură Lili, acuma vin din Conciergerie! 

— Ce? Cum? Strigă Orfelia surprinsă. Nenorocita, din 
ascunzătoarea ta ai îndrăznit să vii la Paris și încă de-a dreptul 
în vizuina leului? 

— Nu puteam altfel, șopti tânăra fată. Nu puteam altfel, nu 
puteam să mai rămân în singurătatea dealurilor! O iubeam și o 
adoram prea mult pe regina noastră! Când am auzit ce o 
așteaptă, imediat m-am hotărât să-i mai vorbesc, să o mai văd o 
dată. Şi am văzut-o, și i-am vorbit... 

— Dragă fata, zise Orfelia, sărutând-o, în ce încurcătură 
trebuie să-l fi pus tu pe. Enric! Probabil că știe că te afli aici. 

— Da. Murmură Lili, l-am întâlnit acolo, i-am cauzat o mare 
supărare! ÎI rugam să cruţe viaţa reginei, știu că-l rugam ceva 
imposibil! In iritarea mea i-am spus cuvinte rele! S-o fi supărat 
pe mine. 

— Nu, nu, de asta nu te teme, o liniști Orfelia. Fratele meu nici 
nu se poate supăra pe tine. Dac-ai ști cât te iubește și cu cât dor 
așteaptă ca să fiți uniţi în sfârşit! 

— Ce fericită mă face ceea ce spui, zise Lili. Dar lasă-mă să-ţi 
spun numele acestui copil. 

— Doar n-o, fi. Zise Orfelia, fiul acelei... 

— Ba, tocmai așa este! Este fiul regal al Franţei, adăugă Lili. 
Din fericire nu se afla nimeni în camera în care l-am găsit. 
Atunci am hotărât să-l scap din ghiarele celor care-l torturau. O, 


Orfelio, fi miloasă cu bietul băiat! Vino, ajută-mă! Roagă-te cu 
mine de Enric ca să-l protejăm. 

— Cerule! Cum ai reușit să faci ceea ce o grămadă de bărbați 
nu ar îndrăzni să încerce măcar? 

Sora călăului se aplecă spre micul băiat. 

— Sărmane prinţ, zise ea, acel nenorocit care te tortura după 
cum știe tot Parisul într-un chip grozav, nu mai e stăpân pe tine. 
Dumnezeule, cum îţi mulţumesc! O, ești eroină, adăugă ea 
adresându-se lui Lili, întreaga Franţă o să-ți mulțumească 
cândva pentru această nobilă și mărinimoasă faptă. 

Orfelia o îmbrăţișă și o sărută pe iubita fratelui său. 

— În această casă nu puteţi rămâne, nici tu, nici copilul. Nici 
la moșia noastră n-ai fi bine ascunsă. Cel mai înţelept lucru ar fi 
dacă Enric te-ar conduce la ţară. 

— Nu, asta n-aş vrea! Altădată ţi-oi spune de ce, zise Lili, nu 
vreau să mă întorc la unchiul meu. Dar auzi că bate, să fie oare 
Enric? 

Ușa se deschise. Era într-adevăr Enric. 

— Enric, Enric. Tu ești? Strigă ea în culmea bucuriei. 

întinse amândouă braţele spre Enric Sanson. Enric se uită 
lung în ochii ei, apoi zise: 

— lar te am, dragă fată, iar pot să te privesc. E.posibil oare, 
nu ești supărată pe minte Lili, mă iubești încă? 

O sărută pe buze și pe frunte. 

— Slavă Domnului, Lili e la noi, soro. Vă voi spune mai târziu 
de ce eram îngrijorat. Dar acum... 

Se apropie de, pat și zări copilul dormind, își privi mireasa și 
sora așteptând un răspuns. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

Lili îi îmbrăţișă. 

— Nu te supăra, zise ea, ai milă cu acest copil lipsit de părinţi. 

— Dar ce-i cu dânsul? întrebă din-nou Enric. 

Atunci soră-sa îi povesti cum Lili îl scăpase pe prinţul regal al 
Franţei. Călăul se închină atunci în fața mult iubitei și zise: 

— Tu sfântă și prea curată fecioară, ce mic sunt pe lângă tine! 
Tu ai avut curajul să scapi acest copil, ei bine, eu îţi jur că-l voi 
apăra cu sângele meu. 

Mișcat, el se aplecă asupra copilului și întinse peste dânsul 
mâinile: 

— Dormi liniștit, drag copil, murmură călăul, omul care se 


atinge de viaţa convieţuitorilor săi, fiindcă așa-i cere meseria, îţi 
jură că pe tine te va apăra cu preţul propriei sale vieţi! 

Sanson ieși din cameră, cobori repede scările, încuie poarta, 
fără a se sinchisi de calfele sale. 

— Nimeni nu poate intra aici fără voia mea, strigă el către 
aceștia, m-aţi înțeles? 

— Înţeles! fu răspunsul. 

Puse cheia în buzunar. 

Intră în casă și încuie ușa. Ti se părea că Enric Sanson vroia 
să se asigure împotriva unei invazii neașteptate. 

Când vroia să intre în camera Orfeliei, se cutremură deodată. 
Auzea clar că cineva bătea în poartă. 

Dumnezeule, să se realizeze oare așa de curând temerile 
sale? Să fie oare căutaţi deja prinţul și aceia oare l-au răpit? 

— Nu, pe Lili nu vor pune mina! 

Călăul alergă înspre scara ce ducea în pod, de unde putea să 
vadă strada. 

în faţa porţii stătea un detașament puternic de gardiști. 
Ofiţerul care-i conducea bătea cu furie în poartă, strigând 
Deschideţi! Deschideţi! În numele republicii, deschideţi! 

Capitolul 221 SOLDAŢI ÎN FAŢA PORŢII 

Mii de gânduri străbătură ca fulgerul creierul călăului. 

— Nu se îndoi niciun moment de faptul că gardiștii o căutau 
pe Lili și pe micul prinţ. 

El nu se gândea deloc la faptul că și el ar putea fi arestat. 
Enric Sanson știa că e înconjurat de spioni. 

Cât va timp trecu, fără ca Enric să se miște. 

— Deschideţi, în numele republicii, striga ofiţerul, pentru 
ultima oară vă somez, dacă nu deschideţi de buna voie, voi 
pune să se spargă poarta. 

Enric auzi vocea unei calfe: 

— Nu pot deschide, stăpânul meu mi-a poruncit să nu 
deschid. 

— Stăpânul tău n-are dreptul să-ţi poruncească nimic. Strigă 
ofiţerul. 

Enric Sanson ascultă. 

— O, Lili, sărmană Lili, ce nenorocită ești. Fiecare pas ce-l faci, 
pare a te duce spre nenorocire, murmură Sanson. Ești așa de 
bună, ai scăpat prinţul și vei plăti poate cu soarta ta această 
faptă mărinimoasă. 


Cobori din pod cât putu de repede. 

Imediat intră în camera în care se afla Lili. 

Se auzeau lovituri în ușa casei. 

— Deschideţi, în numele republicii, deschideţi! striga ofiţerul. 

Enric Sanson știa că nu poate rezista niciun sfert de oră. 

Dar apoi ce se va întâmpla? Călăul simţea sudoarea rece ce-i 
curgea de pe frunte. 

Orfelia, îndată ce auzise voci, se apropiase de fereastră, 
speriată, se dădu un pas înapoi. 

— Dumnezeule, zise ea punându-se în faţa lui Lili vrând s-o 
apere, soldaţii au venit deja și-mi pare că vor să te ia! 

Lili se cutremură. 

— Să fie asta oare cu putință? Și unde-i fratele tău? 

— lată-l că vine, răspunse Orfelia, arătându-l pe Enric care 
tocmai intra pe ușă. 

Lili se repezi spre el. 

— Deschideţi! Deschideţi! Răsună de afară din nou glasul 
ofițerului. 

Un moment cei din cameră tăcură, puteai să le auzi bătăile 
inimilor. Deodată se auziră niște detunături de pușcă. 

— Vino cu mine iubito, să căutăm un loc de refugiu! zise 
Sanson. 

— Nu, nu. Singură nu pot fugi! Exclamă Lili, nu pot pleca de 
aici fără acel băiat drăgălaș! l-am jurat că-l voi ocroti! O. Enric. 
Ai milă de dânsul! 

— Atunci ia-l cu tine, dar repede! insistă Enric Sanson. 

Lili alergă spre copilul adormit și îl luă în braţe cu grijă. Copilul 
trezit deodată din somn, începu să plângă. 

— Pentru Dumnezeu, taci, favoritul meu! murmură Lili. 

— Înainte! înainte! Spuse Sanson. 

îi făcu semn lui Lili să-l urmeze. O rugă pe Lili să fie cât se 
poate de tăcută. 

Astfel Enric Sanson ajunse fericit împreună cu iubita sa la ușa 
pivniţei. Deschise repede ușa pivniţei și îi făcu semn lui Lili să 
intre repede. O luară la fugă pe coridoarele întunecoase, apoi se 
opriră în fine lângă ascunzătoarea cea misterioasă. Enric se opri 
lângă peretele în care trebuia să fie fixat un mecanism secret. 
Călăul apăsă pe un buton și zidul se dădu la o parte lăsând un 
loc mic de trecere pentru un om. 

— Mergi cu Dumnezeu iubito! Mergi cu Dumnezeu, murmură 


Enric Sanson, te rog, pentru Dumnezeu să fii cât se poate de 
liniștită, orice zgomot sau plânset al copilului v-ar putea fi fatal! 
În orice caz mizerabilii vor căuta peste tot. 

— Lasă-te în nădejdea mea, iubite! murmură Lili. 

Lili se lăsă sărutată de Enric. Apoi se târî prin deschizătura 
strimtă a zidului, strângând la piept cu iubire pe nefericitul prinţ. 
Felinarul pe care-l ţinea Sanson lumină în ascunzătoarea cea 
strimtă lipsită de fereastră și aer. Enric Sanson încuie iar 
mecanismul secret. Pe cât putu de iute părăsi apoi pivnița 
pentru a ajunge cât mai curând sus. In același moment în care 
Enric ajunse pe ultima treaptă a pivniţei, el auzi cum loviturile în 
ușă se întețesc. Totodată se auziră mai multe Împuşcături. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Lili este în siguranţă! Murmură 
Enric Sanson. 

Călăul se gândea că poate în următoarele momente nu se va 
mai afla între cei vii, cine știe cu ce ordine erau însărcinaţi aceia 
care pătrunseră cu atâta sălbăticie în casa lui! Dar înainte de 
toate, Orfelia trebuia să știe ascunzătoarea în care se afla Lili. În 
același moment ușa fu spartă de loviturile puștilor soldaţilor și 
aceștia pătrunseră în casă. Enric Sanson alergă înspre scara 
care ducea în camera surorii sale. 

— Prindeţi-l, puneţi mina pe el! strigă ofițerul. 

Dar Sanson alergă cu repeziciune în camera Orfeliei. Cu faţa 
palidă, sora călăului îngenunchease. Piticul Perkeo se ascunse 
plângând între cutele rochiei stăpânei sale. 

— Lili se află în ascunzătoarea misterioasă din pivniţă, soră 
dragă! îngână Sanson, nu uita! Cred că știi. Unde este 
mecanismul secret! 

— Da, da! murmură Orfelia, numai dacă copilul ar sta liniștit! 

— Ah, da... murmură Enric Sanson. Dar nu putu vorbi mai 
departe. În același moment scara începu să tremure sub pașii 
soldaților. 

Capitolul 222 ARESTAREA CĂLĂULUI 

Ofiţerul intră în cameră cu sabia în mină. În urma lui 
pătrunseră vreo șase soldaţi. 

— Daţi foc! le porunci ofiţerul. 

Soldaţii își fixară gurile puștilor asupra lui Enric Sanson și a 
surorii sale. 

— Bagă de seamă, călăule din Paris! zise ofițerul, cea mai 
mică mișcare pe care o vei face, te va costa viaţa! 


— Ce înseamnă asta, cetățene ofițer, să pătrunzi în domiciliu 
meu, om care a făcut republicii timp de atâţia ani servicii 
excelente? 

— Nu mă ţine de vorbă, răspunse aspru ofiţerul. In numele 
republicii și în numele ministrului de justiție, Danton, te arestez 
Enric Sanson pentru înaltă trădare. 

— Mă arestezi? Pe mine... pentru înaltă trădare? Murmură 
Enric Sanson care se așteptase să audă cu totul altceva... 

Da, pe dumneata! Afirmă ofiţerul. Haide, orice rezistenţă este 
de prisos! Mort ori viu trebuie să te duc la Conciergerie! Spuse 
ofiţerul. 

— Sunt la dispoziţia dumitale, cetăţene ofiţer, fă cu mine 
orice vrei! Sunt prizonierul dumneavoastră! 

Orfelia scoase un strigăt înăbușit de durere. 

— O, frate, iubite frate! gemu ea. Este posibil ca răutatea 
omenească să meargă atât de departe pentru a te aresta pe 
tine, cel mai bun și mai nobil dintre oameni? 

— Nu uita ce ţi-am spus! murmură Sanson încet la urechea 
surorii sale. Apoi, întorcându-se către ofiţer îi spuse cu glas ferm 
că-i gata să pornească. 

— Încă ceva! zise ofiţerul pe un ton aspru. N-am venit să te 
arestez numai pe dumneata! In casa dumitale ai ascuns o fată 
care este acuzată de a fi furat fiul văduvei Capet! Noi știm prea 
bine că ai ascuns în casa dumitale. Pe fată și pe prinţul răpit. 
Dacă ţii la viaţă, atunci du-ne imediat la acea fată! 

Enric Sanson rămase liniștit. 

— Căutaţi-o singuri! Poate o veţi găsi! Zise el privindu-l pe 
ofiţer cu dispreţ. 

— Nici nu mă gândesc! Adu-o imediat pe vinovată? Strigă 
ofițerul spumegând de mânie. In același timp el ridică sabia 
peste capul călăului. 

— Nu mă sperii cu amenințările dumitale! Am privit de prea 
multe ori moartea în față ca să mă înspăimânt de sabia 
dumitale!... Dă imediat sabia la o parte! Spuse călăul. Ofiţerul îi 
pus€ vârful săbiei pe piept. 

Cât ai clipi din ochi, călăul îi smulse sabia din mină și o aruncă 
jos. 

— Aceasta o vei plăti scump! strigă ofiţerul punându-și sabia 
în teacă. Așadar unde este acea fată? Strigă ofiţerul către 
Orfelia. Știm prea bine că fata s-a ascuns aici în casă! 


Enric Sanson nu dădu niciun răspuns. Orfelia care stătea 
alături de fratele ei, îl privi atât de pătrunzător pe ofiţer, încât 
acesta trebui să recunoască că nu va scoate nimic de la ei. 

— O, noi o vom găsi pe acea fată! strigă ofițerul cu asprime. 

— Transportaţi-mă! zise Sanson, ard de nerăbdare aă mă aflu 
în faţa acuzatorilor mei! 

— Bine atunci, zise ofițerul scrâșnind din dinţi. Legaţi-l!. Se 
adresă el gardiștilor municipali. 

— O, frate, iubite frate! gemu Orfelia îndreptându-se spre 
Enric. 

Dar cu asprime fu respinsă de către gardiștii municipali. Enric 
Sanson, recunoscu că nu putea face nimic împotriva gardiștilor. 
Aceștia îi legară mâinile la spate. 

— Așa! zise ofiţerul după ce Sanson fu legat. Dumneata rămâi 
deocamdată aici! Patru soldaţi te vor păzi! Ei au ordinul de a te 
împușca pe loc, dacă vei face vreo mișcare. Dumneata, se 
adresă el surorii călăului, ești de asemenea prizoniera mea! 
Până ce voi primi alte ordine, le iau deocamdată sub pază 
sigură! Casa va fi sigilată! 

— Căutaţi numai, căutaţi! zise Enric Sanson râzând cu 
cruzime. Dar râsetul acesta nu venea din adâncul inimii lui. 

Călăul se gândea, tremurând de frică, la soarta nefericitei Lili. 
Sărmana Lili era într-un spaţiu lipsit de aer și lumină. 

— Inainte! ordonă acum ofiţerul gărzilor municipale. Căutaţi 
prin toată casa, deschideţi bine ochii, căci știți prea bine că se 
dă un premiu de zece mii de franci aceluia care-l va găsi pe 
micul Capet! 

Soldaţii porniră în căutarea fugarei și a micuţului prinţ. 
Piticul Perkeo se ascunse speriat în dosul unei draperii de la 
fereastră. 

Astfel se întâmplă că ofițerul nu-l băgă în seamă. 

Enric stătea ca și înainte în mijlocul camerei. 

Orfelia căzuse pe patul ei, își ascunse fața între mâini și 
plângea amar. Trecură minute lungi și grele. Se auzea numai 
cum ușile erau trântite cu zgomot, de către soldaţi, apoi scara 
începu a pârâi sub pașii lor. Blesteme sălbatice răsunau prin 
coridoare. 

în cele din urmă, Enric Sanson nu mai auzi niciun zgomot. 

Soldaţii, sub conducerea ofițerului, trebuiau să fi început a 
căuta în privinţă. 


„Mare Dumnezeule, există atâtea întâmplări în lume! Gândi 
Enric Sanson în sine, ce ar fi dacă unul din soldaţi sau ofițerul 
lor, ar da de ascunzătoarea lui Lili? Poate că nefericitul prinţ va 
începe să plângă tocmai în momentul fatal, în care vor trece 
soldaţii pe acolo” 

Enric Sanson simţi cum sudoarea rece îi îmbrobona fruntea la 
aceste gânduri. 

În cele din urmă gardiștii municipali se întoarseră. Ofiţerul lovi 
cu sabia în podea. 

— Plecaţi cu el la Conciergerie! striga comandantul și doamna 
aceasta, el o arătă cu vârful săbiei pe Orfelia, vine de asemenea 
cu noi! 

— Sora mea! exclamă. Enric Sanson speriat și îngrozit, ce va 
făcut curata și nevinovata mea soră, cu ce drept poate cuteza... 

— Taci mizerabile! îi strigă ofițerul, plecaţi cu femeia aceasta 
la Concergerie! Eu voi ști să răspund pentru arestarea ei! 

— Sărmana, sărmana Orfelia! murmură Sanson zdrobit. 

Totodată îi veni în minte că dacă Orfelia va fi arestată Nu va 
mai fi nimeni care să o elibereze pe Lili. 

— Curaj, frate! îi zise Orfelia. _ 

— O, tu soră sublimă! exclamă Enric Sanson. ți mulțumesc 
pentru cuvintele tale! 

— Înainte! comandă ofiţerul adresându-se gardiștilor. Duceţi-l 
pe călău la Coneergerie. 

— lar voi, se adresă el celorlalţi care-i legau mâinile Orfeliei, 
voi veţi transporta pe femeia aceasta deocamdată la 
Conciergerie! Eu însă mă reped la Danton pentru a-i da raportul! 

Privirea ofițerului alunecă cercetătoare prin încăpere. Fără 
nicio bănuială plivirea îi trecu peste draperia în dosul căreia se 
afla ascuns Perkeo. Dar piticul își ţinea chiar și răsuflarea! 

— Nu se află nimeni în casa asta! zise ofiţerul. Piticul care era 
aici adineauri mi se pare că l-am zărit strecurându-se afară. 
Acum trebuie să sigilăm casa. Afară de aceasta vom lăsa în 
anticameră doi gardiști. 

Imediat după aceasta toţi părăsiră casa. Enric Sanson pășea 
în mijlocul paznicilor săi cu capul ridicat. Tot atât de mândră și 
plină de speranţă, îl urmă și Orfelia pe fratele ei. 

Ofiţerul încuie el însuşi casa și băgă cheile în buzunar. Apoi 
plecă împreună cu prizonierii. 


Capitolul 223 ORFELIA ESTE ELIBERATA DE POPOR! 

În Convenţie erau atunci trei partide. Luptele dintre acestea 
umplură sfârșitul anului 1793. La baza luptelor se afla partida 
Hebertistă sau a comunei. Cruzimea setoasă de sânge, furia 
distrugerii și orgii ordinare erau ţintele acestei partide mici, dar 
puternice. 

Hebert, Chaumette și Ronsul erau conducătorii ucigașilor 
numiţi armata revoluţionară, pe lângă aceștia venea legătorul 
de cărţi Momero cu soţia sa și alţii. Împotriva lor erau Dantoniștii 
care în adorarea lor oarbă ţineau mereu cu puternicul 
conducător al poporului. Dantoniștii erau Camilie Domoulins. 
Fabre d'Eglantine, Loconitre și alți bărbaţi distinși. Dar tocmai 
această partidă aflată la conducere era expusă la dușmănii 
nemaiauzite. 

Dar cea mai sinistră și groaznică din toate cele trei partide, 
era așa numita partidă a binelui public care se compunea din 
Robespierre, Saint-Just, Conţin și alţii. Capul și conducătorul lor 
însă era, după cum știm, Macsimillian Robespierre. Avocatul din 
provincia Arras și rivalul lui Danton. Din prieten intim al 
puternicului, Robespierre devenise dușmanul lui cel mai cumplit. 
Robespierre n-avea alt scop decât să-l dea jos pe Danton de la 
putere și să ia în mână frâiele guvernului. Robespierre începu cu 
o șiretenie admirabilă. Tot astfel deschise el și lupta în contra 
Hebertiștilor. Deja peste câteva săptămâni fu arestat Hebert cu 
adepţii săi. Din ordinul lui. Robespierre ţinu o cuvântare înfocată 
în care-i dovedi pe Herbertiști ca trădători de patrie. Abia atunci 
capetele Hebertiștilor căzură sub cuțitul ghilotinei. Abia după ce. 
Ghilotina înghiţise pe Hebertiști, se aprinse o luptă furioasă între 
Dantoniști și partizanii lui Robespierre. Această luptă fu condusă 
cu aceleași cruzimi din ambele părţi. Cei doi conducători erau 
rivali pentru puterea Franţei. Ei știau prea bine că era o luptă pe 
viaţă și pe moarte. 

Astfel stăteau lucrurile când Enric Sanson fusese arestat din 
ordinul puternicului Danton. Dacă un lucru mai putea ațâța 
curiozitatea parizienilor, atunci era arestarea călăului. Abia 
ajunseră pe străzile mai animate că se și strânse o mulțime de 
lume? Gărzile fuseseră înconjurate din toate părțile. 

— Cum se poate, călăul e arestat? 

— Imposibil! 

— Hei, maestre Sanson. Ce se întâmplă cu tine? 


Abia acum recunoscu Enric Sansan că era favoritul poporului. 
Multe femei tinere care se aflau în mulţimea curioasă, izbucniră 
în lacrimi. 

— Ele căutau sa se apropie mai mult de călău, spre a-i lua 
cătușele de la mâini. 

Enric Sanson trebuia să scoată numai un singur cuvânt și ar fi 
fost eliberat din mâna gardiștilor și purtat în triumf prin Paris. 
Dar era. Împotriva mândriei și demnităţii sale! 

— Nu. Prietenii mei! Strigă el mulţimii care dorea să înlăture 
gărzile, nu le faceţi niciun rău, le strigă Sanson. M-au arestat și 
mă vor trimite în judecată! Credeţi-mă, prieteni, că voi ști să-mi 
apăr dreptul, căci simt în inima mea că sunt nevinovat! 

— Ura! pentru Enric Sanson! A vorbit bine! Strigă mulţimea. 

— Dar aceea nu e cumva sora călăului? 

— Negreșit că ea este! zise un altul. O cunosc prea bine. 

— Și eu! și eu! Exclamară alţii. 

— Mie mi-a vindecat nevasta, când a avut friguri! 

— Și mie mi-a scăpat viaţa! 

— Copilul meu n-ar mai fi trăit demult, dacă drăguţța Orfelia 
nu l-ar fi îngrijit. 

— Cum, și pe o astfel de fecioară vreţi s-o arestaţi? Mii de 
draci, atât de departe au ajuns lucrurile în Franța? 

Mulțimea aţâţată se năpusti asupra gardiștilor. In zadar se 
opuneau aceștia, amenințând mulţimea turbată cu armele. 
Gardiștii municipali au fost învinși. Orfelia a fost luată de către 
vreo șase femei. Enric Sanson văzu cum sora sa dispăruse în 
mulţime. În acest moment călăul respiră ușurat. El aruncă o 
privire de mulţumire spre cer. 

— Îţi mulţumesc Dumnezeule sfinte! murmură Enric Sanson. 
lubita mea soră nu va trebui să împartă aceeași soartă cu mine 
și... adăugă el, Orfelia este înțeleaptă, ea va ști să se îngrijească 
și de soarta lui Lili. 

Gardiștii municipali trebuiră să se mulţumească numai cu 
Sanson și porniră mai departe. 

— Ehe, nu-l veţi ţine mult timp arestat pe maestrul Sanson! 
strigă mulţimea către gardiști. Va fi vai de acela care va cuteza 
să atingă măcar un fir de păr din capul călăului nostru! 

Drept și mândru, cu aerul mai mult de învingător decât de 
prizonier, mergea Sanson. Când ajunseră la Conciergerie, Enric 
Sanson ezită un moment înainte de a păși peste pragul fatal. 


Dar totuși cu curaj și mândrie își învinse Sanson această 
slăbiciune de moment și intră ca prizonier în Conciergerie. 

Capitolul 224 BLESTEMUL DE TIGANCA 

Deocamdată suntem nevoiţi să întrerupem puţin firul 
povestirii noastre și să ne întoarcem cu patru ani în urmă. 

Cititorii noştri au deja dreptul de a vedea ridicându-se în fine 
măcar o parte din vălul interesantului mister care înconjoară 
nașterea lui Lili. Totodată iubiții noștri cititori au și dreptul de a 
afla cine era Juanita, ducesa de Orvedo, și care sunt groaznicele 
crime de care este acuzată ea atât de către contele Leranda, cât 
și de Don Pedro, călugărul Inchiziției. 

să ne întoarcem în Spania, acolo unde curge râul Ebru și unde 
înfloresc  migdalii sub cer călduros, împrăștiind mirosul 
îmbătător. Este o noapte frumoasă cu lună. Razele ei se 
oglindesc argintii în valurile repezi ale Ebrului. O pace adâncă 
domnește asupra întregului ţinut. 

Mândru și semet se ridică vechiul castel al nobililor conți de 
Fabieno. Luna se oglindește în acoperișul strălucitor al 
castelului. În jurul castelului se întindea un parc vast, 
despărțindu-l astfel de lumea de afară. O parte a parcului era 
mărginită de apa Ebrului. Chioșcuri de ierburi frumos 
mirositoare se aflau aranjate ici și colo pe marginea apei înspre 
partea dinăuntru a parcului.” Acesta era un loc parcă anume 
ales pentru iubire și uitare de lume. În acest moment totul se 
află în tăcere. Chiar și în nobilul castel părea a domni liniștea 
desăvârșită a nopţii. 

Mâine urma să aibă loc o serbare atât de strălucită care avea 
să umple saloanele castelului cu musafiri străini. 

Dona Juanita, unica fiică a nobilului conte Fabieno. Avea să-și 
serbeze în ziua următoare nunta cu tânărul cavaler de Malta, 
contele Leranda. Deja de mai multe săptămâni se făceau mari 
pregătiri. Avea să se serbeze o nuntă cum de mult nu s-a mai 
văzut prin împrejurimi. 

Nu era de mirare! Dona Juanita este doar cunoscută ca cea 
mai frumoasă fată din toate împrejurimile. Se vorbește numai de 
bogăţia imensă a tatălui ei. De asemenea, lumea nu uita să 
critice mândria frumoasei sale fiice. Lumea credea că nu va 
reuşi nimeni să obţină inima tinerei fete. Contele Leranda venise 
în vizită din Madrid. La câteva, săptămâni după aceasta, fiica 
mândră a contelui se și logodise cu cavalerul de Malta. Acum 


avea să aibă loc nunta. Toată, rubedeniile contelui Fabieno 
sosiră deja la castel, iar mirele venise însoţit numai de un 
prieten intim, ducele Carlos de Orvedo. 

Acum, toată lumea visa desigur la petrecerea de mâine. 

Dar nu! Într-una din camerele castelului mai ardea o lumină. 
O rază de lumină pătrundea afară, în liniștea nopţii, prin 
fereastra înaltă şi boltită, amestecându-se cu razele 
tremurătoare ale lunii. 

Dar în camera luxos mobilată ședea contele Fabieno, un 
bărbat înalt, cu barba lungă și încărunţită. In faţa lui se afla un 
tânăr cavaler îmbrăcat în uniforma mândră serioasă a 
cavalerilor de Malta. Faţa acestui cavaler ne este cunoscută 
deja. Sentimentul fericirii și speranţele ce și le pusese în ziuă de 
mâine, se puteau citi pe faţa fericitului logodnic. Cu evlavie, 
aproape, ascultă contele Leranda cuvintele viitorului său socru. 

— După cum îţi spun, Don Leranda, nu te-aș fi poftit aici la o 
oră atât de înaintată, dacă nu aș simţi nevoia să-ţi comunic un 
mister! zise stăpânul casei. 

— Un mister? exclamă Leranda. Și asupra cui planează acest 
mister? Nu cumva asupra miresei mele și asupra zilei de mâine? 

— Negreșit! zise castelanul gânditor, și fruntea i se încreţi fără 
voie în mod sinistru. Află dar, viitorul meu ginere, că fata pe 
care o iubeşti și care faţă de toată lumea este luată drept fiica 
mea, nu este fiica mea! 

— Cum s-ar putea una ca aceasta?! Dona Juanita nu-i fiica 
dumitale conte? Î, întrebă cavalerul. 

— Te rog, fii liniștit! urmă Fabieno. Cu toate că Juanita nu este 
fiica mea, totuși ea descinde dintr-o familie mai nobilă și mai 
glorioasă decât a mea! Am fost în tinerețea mea în serviciul 
armatei franceze. Eram iubit la curtea regelui Ludovic al XV-lea, 
ţinea foarte mult la mine. Ei, acum pot mărturisi, acum când 
furia tinereţii a trecut, nu trebuie să mai roșesc. Am fost cam 
ștrengar și i-am adus multă supărare răposatei mele soţii, 
Clementina. Ei bine, pe vremea aceia așa era moda în Franţa! 

— Ah... înţeleg! Zise contele Leranda cu un surâs fin. 

— Ei, acolo am făcut cunoștință printre alţii și cu favoritul 
regelui. Ducele Filipp de Barry. 

— Ah. Numele acestuia îmi este cunoscut! Zise contele 
Leranda. Este purtătorul celui mai nobil nume din Franţa! 

— Pe scurt, spuse contele Fabieno. Am legat o prietenie 


strânsă cu ducele, de asemenea și soțiile noastre se 
împrieteniseră foarte repede. Toate împrejurările au contribuit 
ca legătura noastră să devină cât se poate de intimă. Așadar, 
chiar atunci soția ducelui rămase însărcinată. Tinăra damă, de 
obicei veselă, se simţi deodată cuprinsă de o tristețe fără 
margini. Ea vorbea numai despre moartea-i apropiată și începu 
să-l întristeze pe amicul meu care o iubea enorm. Intr-o zi 
ducele veni la mine, pentru a mi se destăinui. Aflai deci, că 
ducesa, o doamnă foarte pioasă și religioasă, fusese 
înspăimântată de o prezicere pe care o găsise răsfoind din 
întâmplare în biblioteca soţului ei. 

Această profeție cuprindea blestemul unei ţigănci, care cu 
două secole mai înainte fusese foarte rău maltratată de 
strămoșii ducelui, și aruncată în subterana castelului. Aici sunt 
lucruri destul de ciudate. Eu însumi am văzut mai multe încăperi 
secrete cât se poate de rafinat aranjate. Acolo se zice că ţiganca 
a murit de foame. Totuși, putuse să-și procure hârtie și să scrie 
cu propriul ei sânge acea profeție, acel blestem. Ducele de 
Barry de atunci, un liber-cugetător emancipat, râsese de acest 
blestem, dar totuși păstrase documentul mai mult din 
curiozitate. Acum căzuse din întâmplare în mâinile soţiei 
prietenului meu, și de atunci tânăra și frumoasa ducesă 
devenise melancolică. Cum știi ţiganii au în superstiţiile lor 
numărul sfânt șapte. Merge vorba la ţigani, că ei sunt stăpâni 
peste orice an al cărui număr are de două ori cifra șapte, astfel 
că citit în orice fel pare același. 

— Asta poate fi numai numărul 1771! îl întrerupse contele 
Leranda. 

— Așa-i, ai priceput! urmă contele Fabieno. Ei bine, tiganca 
scrise în furia ei oarbă, și blestemă neamul ducelui și îi ură ca 
focul să fie veșnic. 

Dar răzbunarea, ei nu trebuia să-l ajungă pe ducele de acum, 
căci Cerul se îngrijise deja ca răsplata să-l ajungă. Nu, din tată în 
fiu trebuia să se moștenească blestemul și să producă 
nenorociri. De câte ori numărul anului va cuprinde un șapte, va 
muri cineva în familia ducală. 

În anul 1771, stăpâna casei, ducesa, va avea două fete 
rumene. Aceste două fete însă să se deosebească ca cerul de 
pământ. Trebuiau să se lupte una cu alta, astfel ca fericirea 
uneia să fie nefericirea celeilalte. Astfel să rămână dușmane 


până la moarte, afară numai dacă nu se va găsi un bărbat 
curajos și de treabă care să ia blestemul asupra lui, și prin 
credinţa lui până la moarte să apere pe cele două gemene de 
toate relele. 

în același timp tiganca blestemă pe mama gemenelor. Ea să 
înnebunească îndată după naștere. lar ducele, bărbatul ei, să 
moară de o moarte violentă, sfârșind prin aceasta o viață 
mizerabilă, și anume să moară ca și ţiganca, de foame. 

Această profeție avuse o astfel de influenţă sinistră asupra 
nenorocitei soţii a prietenului meu. 

— În adevăr o profeție teribilă! zise contele Leranda, și 
această profeție s-a împlinit? 

— Da! da! S-a împlinit, murmură contele Fabieno așezându-se 
mai aproape de viitorul lui ginere. Ascultă mai departe! Lucrul 
prevăzut se întâmplă. Ducesa născu două fete gemene. Am 
văzut eu însumi copii în leagăn. Erau foarte frumoși. N-am văzut 
în viața mea ceva mai frumos. Ascultă însă mai departe! După 
această naștere, ducesa își pierdu nu numai puterea, dar și 
minţile. Ducele credea deja că-și va pierde nevasta iubită și cu 
aceasta singură fericire a vieţii lui. Prietenul meu își pierdu 
sângele rece încât blestemă copiii nevinovaţi din leagăn. Se 
întâmplă că nevasta unui servitor credincios al ducelui, făcu în 
aceeași noapte o fată. Atunci îmi fu milă de tristețea prietenului 
meu. 

— Ce ai făcut? Vorbește! Strigă încordat contele Leranda. 

— E scurt de povestit, murmură contele Fabieno, dar să mă 
înţelegi bine, prietene! Am vrut numai binele! Faţă de lege, n- 
am fost vinovat. Dar judecă singur, ne-am sfătuit cu doctorul, 
care a spus că ducesa nu va mai trăi mult dacă nu i se va ușura 
sufletul de marea ei tristeţe. 

Ducesa putea să vadă în orice moment cele două gemene, și 
asta însemna că se adeverea blestemul de ţigancă. 

Noi pierdusem tocmai atunci o fetiță de vreun an, nevasta 
mea era foarte întristată de aceasta, mai cu seamă că din 
pricina unei boli nu mai avea speranţă să mai poată face copii. 
De aceia m-am gândit că va primi cu bucurie o fetiţă așa de 
drăguță ca una din cele două gemene. 

„Ce-ai zice, mă adresai eu prietenului meu, ducelui, dacă ţi-aș 
lua una din cele două fetițe? Ducesa va crede atunci că a făcut 
numai un copil și astfel va uita profeția văzând că nu s-a 


împlinit.” 

— Asta era nobil din partea Dumitale, conte! strigă tânărul 
cavaler de Malta cu ochii fulgerători și ţi-ai împlinit planul, și 
fetița nu este alta decât Juanita? 

— Incet, răspunse contele. Ascultă-mă până la sfârșit! Ducele 
a fost de acord cu planul meu. Servitorii care fuseseră de față 
juraseră ca și doctorul o tăcere Veșnică în această privinţă. 
Deodată îmi pierdui tot curajul pentru îndeplinirea acestui plan. 
Nu, nu, nu se poate! Murmură nenorocitul bărbat. 

— Şi de ce nu? strigă contele Leranda. De ce ducele n-a primit 
planul dumitale care putea să-l scape de o nenorocire? 

— Da. Întâi am întrebat și eu la fel, zise contele Fabieno. Dar, 
urmă el, ducele avea dreptate! Gândiţi-vă că nevasta lui era ca 
o soră cu a mea! Îndată ce ducesa se va însănătoși era sigur că 
va veni foarte des la noi. Astfel putea să observe asemănarea 
dintre cele două fetiţe. 

— Așa e!. Zise contele Leranda — imediat, însă, mi-a venit o 
altă idee! Zise contele Fabieno. Am spus deja că nevasta 
armurierului Miranda a născut în aceeași noapte o fetiţă. Ei bine 
ducele a avut curajul să-i dea fetiţa armurierului, iar pe fiica 
acestuia o puse în leagănul ducesei. 

— Ah. Vasăzică ducele i-a dat-o pe una din fetele lui luând în 
loc o fată străină? Strigă contele Leranda. 

— Da, zise contele Fabieno. Cealaltă fetiță am luat-o noi. 
Acum aș fi putut înapoia ducelui copila încredinţată mie. Dar 
ducesa se deșteptase și o văzuse deja pe fetița armurierului, pe 
care o acoperise cu mii de sărutări, crezând că nu se împlinise 
profeția ţigăncii. Acum totul era prea târziu. Eu însă am fost pe 
neașteptate chemat la Madrid de regina mea de atunci, care-mi 
încredinţă ministerul de externe. Ne-am despărțit. Juanita a 
rămas fiica noastră și pentru a evita orice curiozitate i-am dat 
numele fetiţei noastre care murise. Juanita, frumoasa fată, trece 
deci drept fata mea legitimă. 

— Ciudat! Foarte ciudat! Zise contele Leranda. 

— Cred că nu te supară mărturisirea mea?. Marmură Fabieno. 

Dar cavalerul de Malta îi strânse mina cu căldură. 

— Cum poţi crede așa ceva, murmură Leranda, din contră, ai 
făcut o faptă nobilă, demnă de admiraţie! Și dacă-mi permiţi 
întrebarea, acel blestem al ţigăncii s-a mai împlinit? 

— Până acum, nu! zise Fabieno. Ducesa a murit de timpuriu, 


dar n-a bănuit niciodată nimic despre înșelăciunea noastră. De 
atunci, ducele de Barry, prietenul meu o iubește cu patimă pe 
fiica lui Adella, cum a numit-o el după nevastă-sa, și abia își mai 
aduce aminte că nu e din sângele lui. 

Și nimeni în Franţa nu bănuiește că mândra prinţesă Adella de 
Barry este într-adevăr copila unui slujbaș al ducelui, armurierul 
Miranda, care după cum știu are acum un atelier la Paris. 

Un moment domni tăcere în odaie. Apoi contele Fabieno 
întinse mâna cavalerului de Malta. 

— Jură-mi, nobile conte, zise el solemn, cu un jurământ sfânt 
și nedezlegat, că ai să păstrezi veșnic secretul pe care ţi l-am 
încredinţat! 

Contele Leranda îi întinse mâna. 

— Nici prin minte nu mi-ar fi trecut, dar îți mulţumesc pentru 
încrederea pe care mi-o arăţi! Poţi să-ţi închipui ce uimit sunt 
totuși de aceste destăinuiri, acum în ajunul căsătoriei cu 
logodnica mea! 

— Asta însă nu poate să-ţi fi răcit iubirea! îl întrerupse contele 
Fabieno. Încă odată îţi spun, Juanita descinde dintr-o familie şi 
mai nobilă decât a mea! 

— Ah, n-o iubesc pentru asta nici mai mult nici mai puţin, 
strigă cu foc Leranda. Dimpotrivă, scumpul meu prieten și viitor 
socru, abia aștept momentul când voi merge în faţa altarului 
pentru a fi unit. Cu cea mai nobilă ființă din câte a creat 
Dumnezeu! Ştii oare cât o iubesc pe Juanita? 

— Ei bine, sunt foarte vesel că am scăpat de secret zise 
mișcat contele Fabieno. Fă-o fericită pe fiica mea O merită, căci 
dacă pare cam sălbatică, cred însă că are o inimă bună. li 
trebuie un bărbat care să-i înfrâneze puţin orgoliul! 

— Ah, de asta nu va duce lipsă! zise tânărul cavaler cu faţa 
strălucitoare de fericire. Cred și sper, prietene, că voi fi foarte 
fericit cu fiica dumitale! 

— Să dea Dumnezeu! zise mișcat Fabieno. Acum scumpul 
meu prieten și viitor ginere, e târziu, trebuie să te culci pentru 
ca mâine să fii vioi! 

Cei doi bărbaţi își strânseră mâna, apoi fiecare se îndreptă 
spre odaia de dormit. 

Capitolul 225 ÎN CHIOȘCUL CU TRANDAFIRI 

Razele lunii aruncau o manta de argint asupra castelului de 
pe malul Ebrului. 


Contele Fabieno și contele Leranda, viitorul lui ginere, se 
culcaseră. 

Deodată ceva se mișcă ușor în apropierea castelului. 

Deodată o ființă albă trecu pe o alee luminată de razele lunii 
și se pierdu iar în întuneric. 

îndată se auziră din cealaltă parte a castelului pași înăbusșiţi. 

Acum apăru un bărbat înfășurat într-o manta lungă neagră. 

El mergea cu băgare de seamă, uitându-se în toate părţile. 
Părea că duhul rău era în călătorie, astfel gesticula acest om. 

El se pierdu în curând în umbra parcului. 

Ciudat! Străinul o luă pe același drum pe care-l urmase și 
figura cea albă. Părea că el se lua pe urmele ei. 

Drumul mergea prin parc până la malul Ebrului. 

Acolo, unde valurile murmurau ușor, unde razele lunii 
scânteiau pe apă, iar migdalii parfumau aerul cu mirosul lor 
dulce, acolo se opri mai întâi figura cea albă. 

Acum lumina lunii căzu întreagă asupra acestei figuri care se 
oprise să asculte. 

Ah, ce față nobilă și frumoasă avea această fată! 

Era îmbrăcată cu totul în alb. 

Părul auriu îi cădea pe spate. 

Tânăra fată își apăsă mâna pe piept. 

Ea intră într-un chioșc de trandafiri și se uită apoi printre 
ramurile încâlcite spre locul din fața chioșcului. 

Umbra întunecoasă se apropie. El nu putea să o vadă pe 
graţioasa fată, dar inimă trebuia să-i spună unde o va găsi. 

Repede el se apropie de chioșc și intră înăuntru. 

în același moment se simţi cuprins cu dragoste de două braţe 
moi și calde. 

— Tu ești Carlos? Da, da, în sfârșit te ţin în braţele mele! Şopti 
tânăra fată. 

— Da, eu sunt, scumpa mea! șopti cavalerul lepădându-și 
mantaua. 

Cu patimă el o îmbrăţișă pe graţioasa fată. 

— Vino, șezi lângă mine, Juanita! șopti cavalerul El strânse 
mai tare talia fetei și ea lăsă capul pe pieptul lui. Se lăsă 
condusă spre o bancă luminată de razele lunii. 

Banca părea anume făcută pentru îndrăgostiţi. 

— Ah, draga mea, te mai ţin o dată în braţele mele |, șopti 
Orvedo, ducele și prietenul intim al contelui Leranda. Cât sunt 


de fericit!. 

— Dragă! șopti Juanita, fiica contelui Fabieno și logodnica 
cavalerului de Malta, contele Leranda; inima mea îţi aparţine! 
Dar, vai, soarta ne desparte! 

— Ah, nu! Nu-i soartă, ci numai voinţa ta ne desparte! 
Murmură tânărul bărbat. Am jurat credinţă prietenului meu. L- 
am urmat aici ca martor de cununie și mi-a fost dat să o găsesc 
aici pe iubita sufletului meu; logodnica lui! Mâine trebuie să te 
unești cu el! Şi totuși nu pot să te las! Ah, această luptă internă, 
are să mă omoare! 

— Ah, o iei prea în serios! murmură Juanita. Ei, bine da, 
trebuie să mă mărit cu acel mândru cavaler pe care nu-l iubesc! 
Dar ce strică? Inima mea îţi va aparţine totdeauna! Intotdeauna 
voi asculta cu drag vorbele tale de iubire! ` 

— O, Juanta, cât te iubesc! Și totuși nu poţi fi a mea! Intr- 
adevăr, dacă n-ar fi prietenul meu acela care mi te răpește și te 
duce în fața altarului pentru a te lega de dânsul, l-aș provoca la 
duel și ar cădea străpuns de mâna mea! 

— Nu te înțeleg, iubitule! îl linguși Juanita. Nu pierde vremea 
asta aşa de prețioasă cu gânduri serioase! Sunt a ta! 

— O, Juanita, cum aş vrea să te cred! Dar de ce. M-ai trădat? 
Murmură întristat tânărul cavaler. De ce te-ai jucat cu mine, de 
ce nu m-ai lăsat să te cer tatălui tău? Desigur că prietenul meu 
Leranda, nobil și mândru cum este s-ar fi retras și nimic nu ne-ar 
fi stat în cale! 

— Nu cred asta, iubitule! șopti tânăra fata. Tatăl meu este un 
bărbat foarte mândru și sever. Îl cunoști și știi cum gândește! 
Niciodată n-ar fi fost de acord să mă dea unui grande de Spania 
sărac! Afară de asta e certat eu capul familiei tale! Don Pedro, 
preotul și ruda ta l-a ofensat greu, nu știu în ce mod, pe tatăl 
meu. Numai datorită influenţei prietenului tău Leranda, ești 
tolerat în castel. Îţi aduci aminte ce rece și dușmănos te-a 
salutat când ai venit aici? 

— Da, dragă, ai dreptate! Inima mi se strânsese, am fost 
adânc jignit și aș fi plecat îndată mai departe dacă nu te-aș fi 
văzut. 

— Ei vezi? zise frumoasa fată îmbrăţișându-l. Nu mi-a rămas 
altceva de făcut decât să primesc mâna contelui Leranda. Și 
apoi era deja aproape logodit cu mine, când ai venit tu în 
castelul nostru! 


— Asta-i adevărat! murmură întristat Orvedo. Deja acum 
câţiva ani, Leranda mi-a mărturisit că e logodit cu o fată de 
sânge nobil. Dar, Dumnezeule, puteam eu să știu că ești tu 
aceea? Acum însă, când am recunoscut că prietenul meu este 
rivalul meu... 

— Ah, nu, nu vorbi astfel! șopti frumoasa fată. Nu se mai 
poate schimba nimic. Scurt și coprinzător, mâine voi fi soţia lui 
Leranda pe care nu-l iubesc! Ah, cât îl urăsc pe acest conte! 

— Dar făcând asta, ești pierdută pentru mine! murmură 
disperat ti nărui cavaler, vezi nu-l voi putea înșela și pe viitor pe 
prietenul meu. Cum voi putea să mă apropii de el, având cu tine 
o înţelegere criminală? 

— Cum. Ce spui? Murmură graţioasă fata făcând pe supărata, 
numești o înţelegere criminală iubirea către sărmana Juanita? O 
nu scumpul meu duce, nu trebuie să vorbești astfel! Eu depind 
ca o roabă de tatăl meu. Nu vreau să mai fiu în stăpânirea lui. 
Trebuie să mă mărit. Neputând să te iau pe tine, am luat de 
nevoie pe un altul, tatăl meu îmi va înapoia averea colosală pe 
care mi-a lăsat-o mama. Ei bine, când voi avea această avere 
voi putea să mă unesc cu bărbatul dorințelor mele! 

— Niciodată! strigă cu durere Orvedo. Tocmai acest lucru 
grozav mă face să blestem ziua de mâine! Gândește-te că odată 
căsătorită, ești legată până la moarte de bărbatul tău! 

— Până la moarte, ai dreptate! zise Juanita deodată cu o voce 
ciudată. 

Orvedo speriat o luă de bărbie pentru a se uita în ochii ei. 

Dar ea se smulse cu violenţă. 

— Da, până la moarte! repetă ea încă odată. 

Spune-mi, mândrule duce de Orvedo, mă iubești tu într- 
adevăr? 

— Ce întrebare! murmură tânărul cavaler îmbrăţișând-o cu 
patimă pe tânăra fată. Dar nu înţeleg vorbele tale ciudate, ce 
are a face iubirea mea cu căsătoria ta de mâine? 

— Foarte mult! șopti tânăra fată. Această căsătorie mă va 
ajuta a-mi atinge scopul. Vrei să-mi juri Carlos, că-mi vei păstra 
iubirea ta? 

— Desigur, aș putea eu oare să iubesc pe altcineva decât pe 
tine! strigă Carlos cu foc. 

Lumina lunii cădea pe faţa plină de graţie a tinerei fete. O 
expresie de triumf sălbatic, aproape demonic, apăru pe faţa 


blândă a ei. 

— Bine, bine! Atunci îţi jur că voi fi a ta, înainte de sfârșitul 
anului, șopti Juanita. 

— Cum? Ce? Nu te înţeleg! Murmură tânărul duce. Vorbești în 
dodii. Nu te vei lega mâine pentru totdeauna? 

Un râs ironic apăru pe buzele Juanitei. 

— Nu mă leg pentru totdeauna. Nu, nu! Strigă ea. Dă-mi 
mâna ta, Carlos, și jură-mi că vei deveni soţul meu legitim 
îndată ce voi scăpa de acel conte Leranda pe care-l urăsc de 
moarte! 

— îngrozitor! într-adevăr o logodnica pronunţă astfel de 
cuvinte? Strigă Carlos. O, Juanita, gândește-te cu ce păcat te 
încarci! Mai bine nu te mai căsători, cazi la picioarele tatălui tău 
și roagă-te... 

— Ha ha ha! râse fata. Ce puţin îl cunoști tu pe tatăl meu! Nu, 
nu! Ce a hotărât trebuie să se realizeze. Mâine voi deveni 
contesa Leranda, dar numai pentru a deveni în curând ducesa 
de Orvedo! Mă vrei de soţie? Da sau nu? 

— Da, da, de o mie de ori da! da! Strigă Carlos cu ochii 
strălucitori. Nu știu ce să spun. E un spirit în tine, iubito. Care 
adesea mă sperie! Intr-adevăr pentru a sta un ceas în braţele 
tale, aș fi în stare să-mi omor și tatăl, cu atâta patimă te iubesc! 

Un fulger de triumf străluci în ochii seducătoarei femei. 

— Bine, bine, șopti Juanita lipindu-se de duce, sunt mulţumită 
de tine, dragul meu! Acum ne putem înţelege ușor! Vasăzică îmi 
juri să mă iei de soţie îndată ce voi fi liberă? 

— Dar ce-ai de gând dragă? o întrerupse Carlos neliniștit. 

Juanita îi închise gura cu o sărutate. 

— Spune-mi numai, iubito, dacă mă iubești și tu în adevăr! 
întrebă Orvedo tremurând de patimă și de dorinţă. 

— Da, te iubesc! șopti Juanita. |ţi spun că mă consider deja de 
pe acum soţia ta! Murmură că la urechea ducelui. 

Un strigăt de bucurie ieși din pieptul bărbatului. 

— A mea vrei să fii, a mea, a mea? Dar gândește-te. El nu mai 
putu vorbi. Patima îi îneca glasul. 

— Nu mă gândesc la nimic! Vreau să gust momentul de 
fericire! Şopti Juanita. Trebuie să. Mă iei așa cum sunt! Nu mă 
dau înapoi de la nimic când e vorba să-mi îndeplinesc voinţa și 
să-mi realizez fericirea! Ah, te iubesc. Carlos. Te iubesc mai 
presus de toate, și dacă tu îmi spui că l-ai omori pe tatăl tău 


pentru mine, eu însă aș nimici lumea întreagă pentru a putea fi 
a ta! 

— O. Îţi mulţumesc! Şopti Carlos de Orvedo. 

Cu o patimă nebună el o cuprinse pe fermecătoarea femeie 
care trebuia să devină a doua zi soţia legitimă a prietenului său. 

Se făcu liniște în chioșcul de trandafiri. 

Luna se ascunsese după nori. 

Erau suspinele iubiților îmbrăţișaţi, sau ale privighetorilor care 
se auzeau prin întuneric? 

Abia după un ceas Juanita se întoarse ca o căprioară fugară în 
castelul tatălui ei. 

Puțin după aceasta, tânăra fată se culcă. 

Ca un înger părea sub lumina candelei de noapte, nimic nu 
arăta pe faţa ei de ce crimă teribilă se face ea vinovată chiar de 
pe acum în faţa bărbatului ei de mâine! 

Ducele de Orvedo se furișase și el spre odaia ce i se dăduse în 
castel. Dar el nu putu dormi. 

Ei stătea la fereastră căutând în zadar să-și liniștească nervii. 

— Da. Da, șopti nenorocitul, știu Juanita că din pricina ta am 
devenit în această noapte cel mai mare mișel, că am trădat ce-i 
mai sfânt în pieptul unui bărbat! Și totuși n-am putut face altfel! 
Patima m-a împins! lartă-mă prietene, conte de Leranda. Că te- 
am trădat într-un mod așa de mișelesc! Nu pot altfel, soarta 
vrea astfel ca eu să o iubesc pe viitoarea ta nevastă, și gândul 
că Juanita îmi va aparţine pentru totdeauna mă face să uit de 
toate O Juanita, Juanita, adevereşte-ți promisiunea și fă în așa 
fel ca să fii soția mea legitimă! 

Contele Leranda adormi liniștit. 

Un surâs lumină faţa lui. Desigur că se gândea în vis la ziua 
de mânie. El nu bănuia că ceasul pe care-l aștepta trebuia să 
devină cel mai teribil din viața lui. 

Capitolul 226 DEPLINA FERICIRE A CONTELUI LERANDA 

Cununia contelui Leranda cu logodnica lui, fiica contelui de 
Fabieno, fu serbată a doua zi cu o pompă nemaivăzută. 

Abia răsărise soarele și aleile parcului se umpluseră deja de 
musafiri. 

Intr-un cuvânt cei mai mari bogătași păreau a-și fi dat 
întâlnirea în castelul contelui Fabieno. 

Apăru mireasa! Atlasul alb care-i cuprindea talia, ramura de 
mirt din părul ei auriu, voalul de dantele, toate îi dădeau o 


înfățișare dumnezeiască. 

Contele de Leranda era și el foarte elegant. Pieptul lui era 
acoperit de multe decoraţii, care arătau că făcuse multe servicii 
regelui său. 

Numai ducele de Orvedo nu se potrivea în cadrul acestei 
societăţi vesele și degajate. 

Tânărul duce părea cuprins de o ascunsă melancolie, care se 
transforma din ce în ce mai mult în iritaţie. 

Tânărul duce de Orvedo fusese ales să fie cavaler de onoare. 

Când se formă cortegiul pentru a merge la capelă, ducele 
abia se putea stăpâni să ia braţul miresei. Dar o singură privire 
a Juanitei îi restabili echilibrul sufletesc. 

— Vasăzică totuși, totuși! Ţii ca această comedie nedemnă să 
aibă loc până la sfârșit? Murmură ducele. 

Îi era rușine că-l trădase pe prietenul lui? Era bucuria pe care 
o gustase în ultima noapte? 

în acest moment se auzi muzica. 

Mai întâi venea mireasa condusă de bătrânul conte și de 
tânărul duce. Apoi veneau martorii. 

Pe urmă venea mirele condus de două domnișoare nobile și 
graţioase. 

Şi apoi veneau ceilalţi musafiri. 

Astfel cortegiul se îndreptă spre capelă. 

Preotul stătea la altar așteptând să celebreze unirea celor doi 
logodnici. 

Juanita se apropie surâzând cu mândrie. 

Ea-și așeză mina în mina contelui Leranda, care o privea cu 
dragoste. Ea repetă vorbele preotului că va fi o femeie supusă și 
credincioasă, și va suferi cu el fericirea și nenorocirea până la 
moarte. 

— Până ce moartea ne va despărţi! murmură Juanita încet, 
aruncând o privire semnificativă tânărului duce. 

Orvedo tremura lângă tânăra mireasă. Inima lui suferea 
chinuri grozave, asta se vedea foarte bine în ochii lui rătăcițţi. 

Peste un moment cununia era sfârșită. 

Musafirii se apropiau de tinerii căsătoriţi pentru ai felicita. 

lar contele Leranda, cu o faţă fericită, o îmbrăţișă pe iubita lui 
nevastă. 

Juanita părea că suferă. Cu câtă dragoste își lăsă însă capul 
pe pieptul lui! 


Fața ei arăta acum cea mai adâncă fericire. Totuși privirea ei 
se îndreptă pe ascuns spre locul unde stătuse tânărul duce. 

Dar acest loc era gol. Orvedo nu putuse să vadă că cel mai 
bun prieten al lui era înșelat în asemenea hal. 

Totuși tânărul duce o iubea cu patimă pe frumoasa și 
seducătoarea femeie. 

Juanita trebuie să fie a lui! 

Nunta trecu zgomotoasă și strălucitoare. 

Contele Leranda abia dacă se mai gândea la destăinuirile pe 
care i le făcuse în noaptea trecută contele Fabieno. 

Gândul că în curând Juanita va fi a lui, pusese stăpânire pe 
gândurile sale. 

în sfârșit veni ceasul mult dorit. 

Musafirii plecaseră să se odihnească, după ce petrecuseră 
noua pereche până la ușa camerei nupţiale. 

Era o sală admirabil de luxoasă aceea care fusese destinată 
perechii conjugale în acest scop. 

Pe pereţi atârnau portretele strămoșilor de odinioară. lar de 
pe plafon venea o lumină palidă, trandafirie. 

Una din ferestre era deschisă. 

Leranda era fericit. El credea că posedă iubirea devotată a 
unei femei tinere și chiar pentru o împărăție n-ar fi dat fericirea 
pe care credea că o va avea în această noapte. 

„Totuși cu puterile soartei nu poţi face legământ veșnic”! 

Adevărul acestei zicători trebuia să-l vadă și nenorocitul conte 
Leranda... 

Serbările de nuntă trecuseră, musafirii și tânăra pereche 
părăsiseră castelul singuratic al contelui Fabieno. Contele 
Leranda plecase cu tânăra lui soţie la Madrid. 

Acolo începură în curând un șir de serbări. 

Curtea regală spaniolă o primi pe soţia primului ministru cu 
amabilitate. 

Juanita începu să strălucească la serbări ca o stea de prim 
rang. 

Tânărul duce de Orvedo apăruse iar la Madrid. 

El de asemenea luă parte la toate serbările. 

în curând gurile rele, mai pătrunzătoare decât bărbatul 
înșelat, începură să vorbească despre o înțelegere criminală sau 
cel puţin ciudată între tânărul duce și tânăra contesă. 

Mult timp Leranda nu observă nimic, el se simţea omul cel 


mai fericit de pe pământ. 

Cum ar fi putut el, nobilul și inteligentul bărbat, să o 
bănuiască de ceva rău pe nevasta lui?! 

Imediat după ce sosiseră la Madrid, contele Leranda îi spuse 
soţiei sale că nu se simte prea bine. 

Și totuși cu câtă grijă se ocupa Juanita de bărbatul ei! 

Ea nu suporta ca doctoriile, date de medicul bărbatului ei 
pentru boli nervoase, să-i fie date de alte mâini decât de ale ei. 

Totdeauna turna băutura cu grijă și o apropia cu dragoste de 
buzele bărbatului ei. 

Gurile rele spuneau că fericirea conjugală nu-i priește. Era 
cumplit să vezi cât de repede se stingea contele. Mai înainte 
fusese cunoscut pentru puterea și sănătatea lui. 

Acum, deodată, toate se schimbaseră. 

Contele Leranda care nu cunoștea oboseala, se temea că în 
curând nu va mai putea face niciun efort. 

Ba se spunea chiar că fiind prea slab își va da demisia din 
minister. 

Orvedo rămăsese tot prietenul intim al contelui, la care Venea 
mai în fiecare zi. 

Ciudat însă! Ducele devenea și el din zi în zi mai palid şi pe 
faţa lui se vedea că suferea. 

Numai Juanita rămânea aceeași. Ea râdea și era foarte veselă. 

Toţi îl invidiau pe contele Leranda, ba chiar calomniatorii 
Juanitei ar fi fost gata oricând să ia jocul contelui Leranda. 

Trecuse aproape un an de la nunta contelui Leranda cu 
Juanita. Când se petrecu o catastrofă teribilă. 

Capitolul 227 ÎN NUMELE INCHIZIȚIEI 

Faţa contelui, odinioară așa de frumoasă, devenise urâtă, 
ochii adânciţi în orbite și având în ei un foc ciudat, peste toată 
faţa zbârcituri și o expresie de nespusă oboseală. 

Servitorul intră în odaie şi-l anunţă pe Don Pedro, episcopul 
de Madrid. 

— Don Pedro? zise contele ridicându-se cu greu din scaun, ce 
poate să vrea de la mine acest preot ambițios? Dar oricum, 
adăugă el îndată, e bine-venit! 

Peste un moment preotul intră în cameră. 

Don Pedro era tot așa de fanatic ca și la întâlnirea lui de acum 
patru ani cu Enric Sanson, călăul din Paris. 

Intrând în odaie, episcopul făcu semnul crucii. 


Ministrul se aplecă adânc în faţa noului venit, care era temut 
și respectat pretutindeni în Madrid. 

— Ce-mi face onoarea vizitei dumitale, prea sfinţia ta? întrebă 
contele Leranda. 

— Să vorbim fără ocol! zise episcopul, vin pentru a te preveni! 

— Pentru a mă preveni? strigă celălalt uitându-se mirat la 
episcop. În ce privinţă? 

— Păzește-te de nevasta dumitale! Ea este o viperă pe care o 
hrănești la sân! Zise episcopul. 

Contele Leranda se dădu câţiva pași înapoi. Cum?! auzise 
bine?! îndrăznea acest servitor al bisericii într-adevăr să 
calomnieze pe iubita lui nevastă!? 

— lartă-mă, preasfinţția ta! zise contele Leranda cu voce 
aspră, dar respect prea mult haina dumitale preoțească! Nu mă 
face să uit acest respect! Cine îndrăznește să o calomnieze pe 
nevastă-mea, acela atacă onoarea mea. Şi cred că numele meu 
e cunoscut în toată Spania, nimeni n-a îndrăznit niciodată să-mi 
atace cinstea!! 

— Îţi iert iritaţia. Zise Don Pedro cu vocea lui pătrunzătoare, 
pe fiecare îl doare când i se spune un adevăr crud! Dar îţi repet, 
ferește-te de nevasta dumitale! Ea este un șarpe, te înșală! Şi 
păzește-te de ducele de Orvedo, prietenul dumitale intim! El are 
o înţelegere criminală cu nevasta dumitale! 

Un strigăt de furie ieși din pieptul lui Leranda. 

El se uită cu ochi fulgerători la, preot. In același timp făcu o 
mișcare spre sabia pe care o purta. 

— Aceste vorbe, astfel de insultă! murmură contele 
tremurând din tot corpul, nebun de furie. 

— Nu mi-e plăcut că trebuie să-ţi aduc o astfel de veste! zise 
episcopul. Cu atât mai tristă este însărcinarea pe care am 
căpătat-o de la superiorul meu, fiind prevenit de o rudă de a 
mea! Ştii cât de mult l-am considerat până acum pe tânărul 
duce de Orvedo, prietenul dumitale intim! Dar după ce s-a făcut 
denunţarea sfântului tribunal al inchiziţiei despre înţelegerea 
criminală pe care o are ducele cu nevasta dumitale, sunt dator 
să-ţi deschid ochii! Mi-am făcut datoria. 

Cu o greutate de plumb se puseră vorbele episcopului pe 
inima contelui. 

Mai multe secunde contele rămase.ca ameţit, apăsându-și 
mâinile pe tâmple. 


— Nu. Nu! Nu-i adevărat! Cine a spus asta?! murmură contele 
Leranda cu o voce înăbușită. Juanita să mă înșele cu prietenul 
meu intim? Ce mizerabil trebuie să fi fost acela care a făcut 
această denunţare? 

— Vasăzică într-adevăr nu știi nimic? zise Don Pedro, cu o 
voce blândă. N-am crezut că poţi să fi orb! Deci comedia pe care 
de multă vreme nevasta dumitale și ducele o joacă în faţa 
societăţii, din Madrid, este un secret pentru dumneata? 

— O, ce rușine! murmură Leranda. Ce mă împiedică, preot 
groaznic, să te pedepsesc cu moartea pentru aceste calomnii pe 
care le arunci contra mea și contra nevestei mele?! Și eu să fiu 
un mijlocitor, să tolerez a fi înșelat! Zise, contele căzând sfârșit 
pe un scaun. Și prietenul meu în care mă încred mai mult ca în 
mine însumi, el să mă înșele? Nu, nu! Și dacă ai fi venit de zece 
ori în numele sfintei inchiziţii, ţi-o spun în faţă că minţi! Ah, să 
dea Dumnezeu să te înăbuși cu această minciună! 

— Eu nu mint! Sfânta inchiziţie nu se înşală niciodată! Zise 
Don Pedro. Știu chiar că în acest moment nevasta dumitale are 
o întâlnire criminală cu ducele în casa dumitale! 

— Nu, nu! Niciodată! Gemu contele. M-ai aruncat din cerul 
meu de fericire, prea sfinte, dar acum ajunge, nu mai pot suferi 
mai mult! Te rog, du-te, du-te! 

— Nu mă duc, răspunse vocea tăioasă a episcopului, înainte 
de a fi convins, conte Leranda, de adevărul spuselor mele! 
Gândește-te că nu vin din proprie iniţiativă! Nu dorinţa mea de 
a-ţi răpi fericirea mă aduce aici, ci porunca sfintei inchiziţii! O 
acuzaţie se aduce nevestei dumitale și rudei mele, ducele de 
Orvedo. Dar sfântul tribunal vrea să mai aibă o dată indulgență 
cu vinovăţii însă ţi-i dă dumitale pe mână să-i pedepsești și 
sfântul tribunal așteaptă ca de acum înainte să ai grijă să 
păstrezi onoarea familiei dumitale așa de veche! 

— Sunt treaz, sau visez? murmură contele Leranda, este în 
adevăr episcopul de Madrid cel. Care îndrăznește să-mi 
vorbească astfel mie, primul ministru al Spaniei? 

— Ascultă în mine vocea unui prieten sincer! zise episcopul cu 
seriozitate. 

— Este adevărat ceea ce spui dumneata, adevărat?! strigă 
tremurând nenorocitul conte. 

— Adevărat! zise preotul. 

EI îl apucă pe conte de braţ. 


— Vino și convinge-te singur! Vei vedea că, cunosc mai bine 
decât dumneata casa aceasta. 

Contele îl urmă ca prin vis pe preot. 

Trecură prin mai multe coridoare pășind încet pe covoarele 
groase. 

în faţa unei uși se opriră. 

— Această ușă duce spre coridorul secret care merge până în 
camera de culcare a nevestei dumitale? întrebă episcopul. 

— Da! murmură contele cu vocea răgușită. 

— Ai cheia de aici? 

— Desigur! zise contele, doar nu vrei să intri? 

— Vreau să te duc la perechea criminală! murmură preotul. 

Peste un moment contele deschisese ușa. 

Merseră câtva timp, apoi se opriră. Episcopul îl apucă de braţ 
pe conte. 

— Ascultă, ascultă și convinge-te! murmură preotul. Dar te 
conjur, nu da niciun semn de viaţă. 

Capitolul 228 O FEMEIE NECREDINCIOASA 

O tăcere adâncă domnea pe coridor. 

Cei doi bărbaţi ascultară. Se auzeau voci. 

O ușă subţire îi mai despărțea de camera de culcare a 
contesei. Aici era lumină. 

Juanita era întinsă într-o poziţie indecentă pe pat... Alături era 
îngenunchiat tânărul duce de Orvedo. 

Tânăra femeie se juca cu părul ducelui, iar acesta se uita cu o 
patimă nebună la faţa ei frumoasă. 

— Nu mai pot suporta, Juanita! auzi contele spusele ducelui. 
Lună de lună trece, și tu ești mereu femeia acelui bărbat pe care 
cu toată trădarea mea mișelească îl iubesc şi-l voi iubi până la 
moarte! 

— Ei, ești un cap slab, nu te supăra Carlos! zise contesa; 
Trebuie să mai așteptăm un pic, apoi contele Leranda va pleca 
din astă lume! 

— Cu ce răceală spui toate astea, Juanita! Ah, ești o femeie 
îngrozitoare! Murmură ducele. 

— îngrozitoare, zici, strigă Juanita surâzând și arătându-și 
dinţii albi, ei atunci părăsește-mă Carlos, dacă îţi par groaznică! 

— Ah, de te-aș putea părăsi! gemu ducele, într-adevăr Juanita 
nu știu ce-ai făcut din mine! Mai înainte era mândria mea cea 
mai mare de a fi un om de onoare, un om fără păcate! Știu că 


aparţin ordinului cavalerului de Malta ca și prietenul meu. Am 
jurat amândoi să fim cinstiţi și puri și acum Juanita, îmi înșel 
prietenul care are deplină încredere în mine, îi dezonorez casa, 
vin pe ascuns la tine pe când prietenul meu suferă, sau lucrează 
în odaia lui pentru binele Spaniei! Și eu stau la picioarele tale și 
mă bucur de grațiile tale! Ah! Știu ce mizerabil sunt! 

— lar te iriţi, dragul meu! șopti frumoasa femeie surâzând 
răutăcios. Știu bine prietene, că această iritație te face și mai 
atrăgător! Vino, vino, sărută-mă și uită de toate! 

Orvedo căzu pătimaș în braţele ei. 

— Da, da, vreau să te sărut! Nu pot face altfel, gemu el. Știu 
că sunt un mizerabil și totuși trebuie să rămân sclavul tău. 
Patima mă doboară, o simt și până voi muri nu voi pleca de 
lângă tine. 

O șoaptă de durere ieși în acest moment din gura contelui. 

Dar iubiții în patima lor, nu auziră nimic. 

Leranda apucă braţul preotului. 

— Să plecăm, să plecăm de aici! Aer, aer, mă înăbuș! Şopti 
bărbatul înșelat. 

Când ajunseră iar în odaia de lucru a contelui, acesta căzu 
zdrobit pe un scaun și rămase nemișcat. Preotul căuta să-l 
liniștească. 

— Este adevărat! Sunt un biet bărbat înșelat! Suspina contele 
Leranda. Am iubit până azi o mizerabilă care mă trădează! Şi, și 
ce spunea ea de moartea mea în curând?! Contează și pe asta 
cumva, mizerabila? 

— Da! zise cu voce tare preotul, nu numai că se bazează pe 
asta, dar vrea să fie ea cea care te va ucide, conte Leranda! 

— Ce? gemu el, omule îngrozitor, de unde știi toate astea? O 
ucigașă, spui, femeia mea? 

— Fii bărbat! Suferă cu curaj, tot ce providenţa îţi trimite! 
Murmură episcopul. Mai înainte n-am vrut să-ţi spun totul, lucrul 
cel mai rău nu ţi l-am spus. Acum însă când ai auzit vorbele 
acelei perechi criminale, acum e de datoria mea să-ţi spun tot 
adevărul! Află deci, că s-a adus în faţa sfântului nostru tribunal o 
acuzaţie de către un farmacist, contra nevestei dumitale, că 
deja de multă vreme ia de la dânsul o otravă primejdioasă, care 
însă nu lasă urme. Această otravă o ia sub pretextul că vrea să-l 
omoare pe câinele ei favorit. Deoarece lua mereu această 
otravă, farmacistul deveni bănuitor. Bănuiala lui se mări când 


află din întâmplare de boala dumitale. Totuși el nu voia să lupte 
direct împotriva nevestei dumitale, care ar fi găsit destule 
mijloace ca soţie a primului ministru să-l nimicească. De aceea 
farmacistul s-a ascuns după camerista nevestei dumitale. El nu 
știa că aceasta este deja de multă vreme pusă de sfântul 
tribunal să o observe pe nevasta dumitale. larăși pregătise 
contesa cu o mină îndemânatică băutura așa zisă lecuitoare 
pentru dumneata. 

— Ce, ce spui? gemu contele. O băutură lecuitoare zici? 
Doamne, da, da! Juanita, mizerabila, mă silea aproape 
întotdeauna să beau această doctorie care zicea ea că mi-o 
prescrisese doctorul! 

— Da, să te lecuiască, dar de viață! zise episcopul. Mizerabila 
otrăvitoare îţi dădea de fiecare dată o doză din otrava luată de 
la farmacist. Ei bine o astfel de băutură fu odată furată de către 
cameristă. Farmacistul o analiză și găsi otravă! Otrava care te 
doboară, otravă care te-ar fi omorât deja peste câteva 
săptămâni! Otrava pe care o cunoaște acum sfântul tribunal. 

— Ah, ah! gemu deodată contele, profeția ţigăncii! Cele două 
surori din care una e diavol și cealaltă un înger! Și drăcoaica e 
nevasta mea! Sub masca de înger se ascundea un drac din iad! 

— Ce spui? Nu te înţeleg! Murmură episcopul. 

Cu buzele tremurânde, în aceste momente de iritaţie grozavă, 
uitând promisiunea dată bătrânului conte Fabieno. Leranda 
destăinui preotului tot ce știa despre originea Juanitei. 

— Ah, într-adevăr, o  destăinuire prețioasă!  murmură 
episcopul. 

— Dumnezeule! Am uitat! Răspunse contele Leranda, o 
promisiune sfântă mă lega, nu trebuia să destăinui, dar prea 
mare era durerea? 

— Fii fără grijă, zise episcopul, ce încredinţezi confidentului 
marelui inchizitor al Spaniei, este în mâini bune, poţi fi sigur de 
asta! Ştii că nu voi uza de acest secret, este ca și cum l-ai fi 
încredinţat prin spovedanie! Dar acum conte, ce ai de gândi să 
faci cu necredincioasa? E nevoie de un mijloc rapid! 

— Ah, onoarea mea! Onoarea mea! Gemu contele Leranda 
tremurând din tot corpul. 

— Liniștește-te! Trebuie să redevii contele de Leranda, cel 
care ai fost și până acum, membru folositor al sfintei noastre 
Inchiziții! Crede-mă, numai astfel de lovituri ale providenţei 


oțelesc pe om şi-l fac de neînduplecat! 

Episcopul se ridică. 

— Fii bărbat, fii puternic și hotărât ca un bărbat! murmură 
preotul. Astfel de vipere cum este nevasta dumitale se pot 
combate numai cu propriile lor arme! Fii deștept ca un șarpe, 
înșeal-o pe mizerabilă! 

— Ah, aș vrea să fiu mort! murmură contele Leranda. Nu pot 
să mă obișnuiesc cu ideea că sunt astfel înșelat. 

— Nu, trebuie să trăieşti pentru a te răzbuna! zise episcopul 
cu o voce aspră și puternică. Ai înţeles, conte? Răzbunarea 
dumitale! Sfântul tribunal e cu dumneata, el va ști să 
pedepsească trădarea ce s-a făcut contra dumitale, călcându-se 
legile omenești și divine! Rămâi cu bine! 

Apoi părăsi odaia după ce strânse mâna contelui. 

Acesta căzu pe scaun ca lovit de fulger și-și acoperi faţa. 

Astfel stătu multe ceasuri nemișcat, gemând mereu. 

Capitolul 229 DEȘTEPTUL PITIC PERKEO 

înainte de a termina de povestit soarta degeneratei Juanita, 
contesa de Leranda, ne vedem siliți să ne întoarcem la sora 
acesteia, eroina noastră Lili. 

Am lăsat-o într-o situaţie foarte disperată. 

Enric Sanson o ascunsese pe Lili în subterana casei lui, 
împreună cu micul prinţ din Franţa. 

Acum nenorocita fecioară stătea 
întunecoasă. 

Micul băiat de la pieptul ei, părea a înţelege despre ce e 
vorba. 

El se lipise de pieptul lui Lili cu putere atunci când auzise pașii 
santinelelor care căutau prin pivniţă. 

Lili auzi înjurăturile soldaţilor care cotrobăiau pretutindeni. 

în special ofițerul companiei nu mai putea de furie. El lovi de 
mai multe ori cu latul săbiei în pereţi pentru a vedea dacă nu 
cumva sună a gol. 

Ofiţerul trecu foarte aproape de ascunzătoarea lui Lili. Dar o 
putere divină o apăra pe fată. 

Soldaţii se îndepărtară. 

O tăcere adâncă domnea iar în pivniţă. 

Din nenorocire băiatul începu să plângă. 

— Ah, dar ce-i asta? zise băiatul. De ce stăm aici în gaura asta 
întunecoasă? Ai spus doar că ai să mă eliberezi, aici însă e și 


A 


n încăperea strimtă și 


mai rău decât la cizmarul Simon! 

— Ai răbdare, drăguțule! murmură Lili. A trebuit să fugim de o 
mare primejdie, oameni răi au fost pe urma ta! Vor să te ia și să 
te ducă înapoi la închisoare! Ai încă puţină răbdare și vom fi iar 
liberi. 

— Dar mi-e așa de foame și de sete! zise micuțul cu o voce 
plângătoare, dă-mi măcar ceva de băut! 

Ah. Dumnezeule, n-am drăguţule! Murmură Lili. Trebuie să 
mai ai răbdare până ce vom părăsi această ascunzătoare! 

Dar vorbele astea ajutară numai pentru un scurt timp. Apoi 
micul prinţ începu iar să ceară apă și pâine cu o voce 
plângătoare. 

Cu ce plăcere i-ar fi dat totul! 

Dar de unde era să ia, din peretele umed al pivniţei?! Ea se 
întreba mereu dacă o uitaseră aici sau dacă celor rămași le era 
posibil s-o elibereze? 

Poate că santinelele stăteau mereu la intrarea casei! ` 

Piticul Perkeo rămăsese ascuns după perdeaua ferestrei. In 
acest mod scăpase privirilor cercetătoare ale ofițerului. 

Stăpânul lui, Enric Sanson trebuise să-i urmeze pe soldaţi. 

Când ofițerul închisese ușa pe dinafară și băgase cheia în 
buzunar, piticul Perkeo ieși de după perdea. 

El privi pe fereastră şi-l văzu pe Enric Sanson și pe sora lui. 

— Ah, ce mizerabil, ce laș sunt! murmură piticul. De ce n-am 
avut curajul să ies? Dacă m-ar fi zărit ofițerul desigur că m-ar fi 
luat și pe mine, și cel puţin n-aș fi fost despărţit de iubita mea 
stăpână! 

Deodată piticul își aduse aminte de Lili și de micul prinţ al 
Franţei. 

— Dumnezeule! murmura Perkeo, fratele stăpânei mele a 
ascuns doar pe tânăra fată și pe băiat în pivniţă! Ea n-a fost 
luată prizonieră! Se vede că n-au putut să o găsească! 

Perkeo sări în sus, își frecă mâinile și faţa lui luă o expresie 
șireată. 

— la uite, eu cunosc bine ascunzătoarea, murmură Perkeo, 
mie o să-mi fie ușor să o eliberez pe fată și să o fac să fugă cu 
prinţul! Perkeo, arată-te deștept! 

Piticul râdea. Printr-o ușă tapetată, care nu se vedea, ieși din 
camera în care se afla și trecu prin mai multe odăi. 

Se opri la o fereastră de unde putea vedea toată curtea și se 


uită pretutindeni cu băgare de seamă. 

Dar peste un moment se dădu speriat înapoi. 

— Doamne, la asta nu m-am gândit! murmură el. Ofiţerul a 
lăsat santinelă, doi gardiști stau tocmai în faţa intrării! 

Deodată privirea lui căzu asupra unui ulcior de vin, aproape 
tot atât de mare ca și el și care stătea într-un colţ al sufrageriei. 

— Am găsit! murmură piticul mulţumit. Poate că băieţii vor 
ceva de băut! Dacă o fi așa și o să mă creadă pe cuvânt că sunt 
piticul de casă, atunci poate mă împrietenesc cu ei și am să 
reușesc să-i îmbăt. 

Piticul se strecură cu băgare de seamă spre odaia Orfeliei. 

Acolo apropie de dulapul stăpânei lui un scaun, se urcă pe 
acesta și deschise dulapul. 

După ce căută puţin aici, scoase o sticluță plină cu un praf 
alb. 

— Asta-i un bun praf de dormit, zise piticul râzând ironic, să-l 
pun în vin și băieţii mei or să doarmă ca plumbul timp de 
patruzeci și opt de ore. 

Cu băgare de seamă Perkeo se cobori de pe scaun și băgă 
sticluţa în buzunar. 

— Acum, Perkeo, ia-ţi inima în dinţi și arată-te curajos! 
murmură piticul. 

El luă urciorul și intră în antreul casei. 

Zgomotul trebuie să fi deșteptat deja atenţia gardiștilor din 
curte. 

Aceștia se apropiară de intrare cu armele la ochi. 

— Hei! Ce-i asta? Răspunde? Se auzi de jos. Cine coboară pe 
scară? Strigă al doilea gardist. Răspunde, sau tragem! 

— Ce? Cine e acolo? Asta trebuie să întreb eu mai întâi! Zise 
Perkeo cu vocea lui scârțâitoare. 

— De unde vii piticule? întrebă unul din soldaţi. 

— De unde vin? răspunse cu îndrăzneală piticul. 

— Drace! Stai că te învăţ eu să răspunzi cum se cade! Strigă 
unul dintre gardiști. 

— Ei, tu ești mojic, nu trebuie să-i înveţi pe alţii politețea! 
mârâi Perkeo uitându-se urât la soldat. O să-mi pot face doar 
datoria! Sunt pitic de casă aici, știți ce-i asta? 

Cei doi gardiști căscară gura. 

— Ești prizonierul nostru! strigă în sfârșit unul din gardiști. 
Vino imediat jos! 


— Nu trebuie să mă rogi! zise ironic Perkeo. Tot aveam eu de 
gând să vin jos! 

— încotro mergi? 

— Mă duceam tocmai în pivniţă să-mi iau puţin vin. 

— Ah, este vin aici? zise soldatul. 

— Dacă este vin? Prostule! Zise Perkeo. Ce întrebare! Parcă 
casa călăului n-ar avea cel mai bun vin din Paris! Măgarule! 

— Mă, da al dracului de mojic ești „broscoiule! murmură 
gardistul municipal. la seama, cu o palmă te culc la pământ! 

— Nu te cred. Nu o să capeţi vin, și n-am să-ţi pot arăta locul 
unde este! Zise Perkeo clipind din ochi cu mulţumire. 

— E caraghios omuleţul ăsta, zău așa! zise unul din soldaţi. 
Ce zici, tovarășe! 

— Trebuie să-l luăm prizonier! zise acesta. Dar vinul trebuie 
să ni-l arate, n-am nimic împotriva unui pahar întăritor! 

— Hm, nici eu! zise celălalt. Să stau aici afară, și să mor de 
sete ca un crocodil când Nilul e uscat? Ei, mă broscoiule, arată- 
ne boloboacele! 

— Da, da, asta vreţi s-o știți, măgari ce sunteţi! La beţie 
sunteţi gata totdeauna! Murmură piticul. Dacă nu mi-ar fi și mie 
sete vă jur pe toţi sfinţii că n-aţi căpăta o picătură! Setea mă 
face bun la inimă! Veniţi cu mine să vă dau câte un păhărel, să 
vă lăcrămeze ochii, lunganilor! 

Pe scara pivniţei găsiră o lanternă, pe care după porunca 
piticului, unul din gardiști o aprinse. Ajunseră în curând la 
boloboace. 

— Aici este un vin de Bordeaux, vechi de vreo cincizeci de ani 
şi un buchet, un buchet... 

El plescăi cu limba și dădu ochii peste cap. 

Gardiștii îl imitară. 

Piticul se apropie de cep, îl învârti și lăsă să curgă vinul în 
ulcior. 

în același timp un miros aromat, picant, umplu pivniţa. Soldaţi 
suriseră. 

— Drace, nu miroase rău! zise unul din ei. Hai piticule nu mai 
sta atât, dă-ne ulciorul! 

— Hai noroc! zise unul din soldaţi punând ulciorul la gură. 

— Hei piticule, mai toarnă! zise un soldat. Și, noroc „tovarășe! 

Soldaţii râseră. Unul din ei îngenunche lângă boloboc și învărti 
cepul. 


larăși se umplu ulciorul și celălalt gardist bău până la fund. 

— Ce gust, ce miros! zise el lingându-și buzele. 

— Să luăm ulciorul sus cu noi? zise celălalt. 

— O idee bună. Luăm ulciorul și pe piticul ăsta! 

— Ah. Lăsaţi-mă aici lângă vin. Se rugă piticul. 

— Nu se poate, zise gardistul. Avem ordin sever să-i arestăm 
pe toţi din casa asta! Urmează-ne de bunăvoie! Dacă n-ai nimic 
pe conștiință o să te dezvinovăţești ușor. 

— Da, da. Nu se poate altfel! Zise și celălalt gardist. 

— Atunci lăsaţi-mă să iau cel puţin cu mine ulciorul plin cu 
vin! se rugă Perkeo. 

— Ai dreptate? zise unul din soldaţi pregătindu-se să umple 
vasul. 

— Ce dracu, nu mai vezi bine? strigă Perkeo în acest moment. 
Nu vezi că verși tot vinul? 

într-adevăr soldatul, speriat de exclamaţia neașteptată a lui 
Perkeo, mișcase puţin ulciorul și vărsase puţin vin. 

Cei doi soldați râseră. Piticul se folosi de acest moment pentru 
a scoate din buzunar sticluţa cu praf. Cu mare îndemânare. Fără 
a fi observat, el turnă sticluţa în vinul din urcior. 

Soldaţii apucară ulciorul. Sub conducerea piticului, care ţinea 
felinarul, ieșiră din pivniţă. 

Pe drum Perkeo se prefăcuse că. Este beat, umblând pe două 
cărări și împiedicându-se mereu. 

Soldaţii se prăpădiră de râs de gesturile comice ale piticului, 
dar Perkeo își ajunse scopul de a înșela pe soldaţi. 

Ajunși sus, piticul se prefăcu deodată obosit. 

El căzu pe asfaltul de la intrare și curând sforăitul lui arăta că 
adormise adânc. 

— Să-l lăsăm acolo! „zise unul din gardiști, așa e mai ușor de 
păzit. 

— Noroc! zise celălalt ducând urciorul la gură și bând bine. 

Celălalt îi urmă exemplul. 

Dar narcoticul își făcu în curând efectul. În curând cei doi se 
uitau unul la altul cu ochii sticloși. 

Deodată lăsară capul pe piept și începură să sforăie amândoi 
în același timp. 

Perkeo deschise ochii. 

— Drace, narcoticul a lucrat repede! zise el frecându-și 
mâinile de mulțumire. 


Piticul le făcu o plecăciune și se furișă spre intrarea pivniţei. 

— Acuma, repede înainte, murmură piticul, sunt convins că 
fac pe placul stăpânilor mei eliberând din ascunzătoarea lor pe 
Lili și pe băiat, făcându-i să fugă cât se poate de repede. 

Apoi cobori scara, ţinând felinarul aprins în mână, pentru a 
merge la ascunzătoare. 

Capitolul 230 ENRIC SANSON ÎN FAŢA JUSTIȚIEI 

Vestea despre arestarea Călăului, se răspândise cu o iuțeală 
uimitoare. 

Când intră în curtea Conciergeriei, unde totdeauna carul lui 
funebru aștepta pe condamnaţi, o umbră de tristeţe trecu pe 
faţa lui. Un suspin înăbușit îi ieși din piept. 

Enric Sanson, Călăul din Paris, cunoștea judecata groaznică, 
care se făcea atunci în Franţa și de aceea, n-avea nici cea mai 
mică speranţă. 

Numai gândul la Lili și la Orfelia îi producea chinuri grozave. 
Că nu va mai putea pe viitor să le fie protector tinerilor fete, 
asta era suferinţa cea mai amară pentru Călău, care altfel nu se 
temea deloc de moarte. 

Temnicerii îl primiră pe noul prizonier cu sentimente confuze. 

Când, însă, văzură faţa sobră și hotărâtă a bărbatului contra 
căruia avuseseră totdeauna ranchiună din pricină că se ţinuse 
rezervat, inteligenţa lor luă sfârșit și-i adresară Călăului vorbe 
înţepătoare. 

— Arătaţi-mi o celulă, vreau să fiu singur! murmură Enric. 

— Aha, tot tonul mândru!. Zise ironic un temnicer. Nici n-aş 
avea nevoie să te închid separat dar fiindcă vrei — haide! 

Enric Sanson trecu prin mai multe săli în care se aflau 
arestaţi. Mul. Ti recunoscură pe Călău și crezură în primul 
moment că venise să-i ducă la eșafod. 

Când aflară că era prizonier și el, începură să-l blesteme și să- 
| înjure. Unii îi arătau pumnul. 

Dar acesta surise dispreţuitor și fără a spune un cuvânt, trecu 
înainte cu temnicerul spre celulele izolate. 

Peste câteva secunde, Enric Sanson se afla singur într-o celulă 
întunecoasă cu gratii, nu departe de celula în care stătuse acum 
câteva luni tatăl adoptiv al lui Lili, bătrânul armurier Miranda. 

„Da, ăsta-i sfârșitul! Se gândea Enric Sanson. A venit mai 
repede decât am crezut! Acum câteva ceasuri a trebuit să duc la 
eșafod pe biata regină, și acuma sunt eu singur candidat la 


moarte! Ei, cum vrea Dumnezeu! Să apere cerul pe biata Lili și 
pe sora mea Orfelia, asta e ultima mea dorinţă! De ajutat nu le 
mai pot ajuta eu!” 

Apoi călăul se ridică și privi cu băgare de seamă prin celulă. 

— Să facă cu mine ce-or vrea, eu stau liniștit, murmură el. 

Enric Sanson, cum începu să se însereze se întinse pe patul 
lui. 

Ciudat! Somnul care fugise de atâtea ori de Enric Sanson, 
acasă în patul lui moale, veni repede pentru prizonier. 

El căzu într-un somn adânc și visă un vis plăcut. 

Arestat într-o teribilă închisoare, aproape de eșafod, de care 
putea scăpa numai printr-o minune, Enric Sanson se visă liber și 
fericit. Pe Lili o văzu toată noaptea în vis. 

Chipul ei fermecător era alături de dânsul și amândoi 
mergeau prin grădini înflorite. 

O fericire nespusă umplu pieptul Călăului. 

îi venea să strige în gura mare ce fericit era. 

Apoi veni deșteptarea tristă și pustie. 

Zăngănit de lanţuri și de săbii deșteptară pe Enric Sanson. 

Afară pe coridorul de la Conciergerie, soldaţii și temnicerii 
strângeau pe condamnaţi pentru a-i duce la eșafod. 

în curând trebuiau să vină calfele Călăului cu carul funebru. 

Atunci un suspin adânc, dureros, ieși din pieptul lui Enric. 

— Ah, am visat așa de plăcut încât trebuie să mă simt acuma 
nefericit! murmură călăul cu mâinile încrucișate pe piept. Incă o 
zi scurtă și temniţa mi se va deschide, pentru a mă băga pe 
mine, stăpânul de până acuma al eșafodului, în rândurile 
nenorociţilor care trebuie să moară sub cuțitul ghilotinei! 

Celula călăului fu deschisă. 

Mai mulţi gardiști apărură în prag. 

Cu o voce aspră, i se ordonă Călăului să-i urmeze pe soldați. 

Enric Sanson știa bine încotro mergea. 

Îl duseră în faţa tribunalului revoluţionar. 

Călăul știa de mai înainte că va fi condamnat. 

— Înainte! să sfârșim comedia cât se poate de repede! 
Murmură Enric Sanson cu un surâs de nespusă amărăciune. Nu-i 
mirare că se grăbesc! Desigur că jumătate din Paris arde de 
nerăbdare de a vedea sfârșind pe călăul din Paris pe propriul lui 
eșafod. 

Enric ghicise prea bine. Aveau de gând s-o facă repede. 


Președintele îl chemă cu vorbe aspre. Dar nu aceste vorbe ÎI 
făcură să roșească de mânie și de furie. 

Enric se uitase în dreapta și văzuse acolo, ochii strălucitori de 
răutate ai dușmanului său de moarte, a acuzatorului public 
Fouquier. 

Ah, ce era în această privire a lui Fouquier! 

Se aduseseră mulţi martori contra lui Sanson. De astă dată, 
Fouquier n-avea nevoie să recurgă la chiţibușuri; din contră, 
imprudenţele pe care le făcuse Călăul în timpul slujbei lui, îl 
acuzau singure, destul de puternic. 

Pe de altă parte, Enric Sanson trebui să recunoască în curând, 
că într-o singură noapte, favoarea populară pe care o avusese 
până atunci era acum șovăitoare. 

Toţi se fereau, evident, de a se arăta în public prea intimi cu 
călăul; veniseră numai pentru a fi martori la un spectacol 
interesant. 

Dacă judecătorii și juraţii, crezuseră că față de mulţimea 
acuzațiilor aduse, vor avea puţin de lucru cu Enric Sanson, se 
înșelau amar. 

— Se poate, zise Enric, după ce Fouquier citi actul de 
acuzaţie, se poate să fi numit eu pe cetăţeanul Danton un 
mizerabil „și repet încă o dată, aici în faţa justiţiei, că îl știu de 
un viclean răufăcător. Dar este aceasta o trădare contra Franţei, 
când văd în culmea durerii cum mișelia și răutatea omenească 
lucrează împreună pentru a-mi sfâșia inima, și când apoi îmi 
descarc această inimă mult chinuită — este aceasta o crimă 
care merită moartea? Cum veţi voi, judecători care vorbiţi în 
numele poporului francez, să suprimaţi și dreptul de liberă 
cugetare care era respectată chiar și sub tirania regilor trecuţi? 
O, atunci târâţi-mă îndată la eșafod, atunci vreau să mor primul 
sub cuțitul ghilotinei! Căci Franţa nu mai este un stat liber, ci o 
închisoare urâcioasă, în care e o rușine să trăiești! Vorbele 
Călăului schimbară imediat toată situaţia. 

Președintele păru impresionat, juraţii de asemenea, iar 
Fouquier spumega de furie. 

Ascultătorii luară deodată partea lui Enric Sanson. 

— Intr-adevăr, trebuie să se dovedească mai întâi Călăului, că 
a făcut o nedreptate! Numai după vorbe nu se condamnă 
cineva! 

Ura pentru meșterul Sanson! Trăiască Călăul din Paris! Astfel 


de vorbe se auzeau în sală. 

Numai cu greu președintele putu să facă liniște. Nimeni nu se 
gândise că Enric Sanson va putea zdrobi cu câteva vorbe, toată 
acuzaţia așa de artistic combinată. 

Capitolul 231 APĂRAREA CĂLĂULUI 

Mândru, Enric privi faţa președintelui. 

Vedea că favoarea populară era cu dânsul. 

Președintele se încruntă. El sună de mai multe ori și ameninţă 
de a evacua galeriile, în cazul când s-ar mai aproba sau 
dezaproba. 

Dar publicul răspunse cu un murmur ironic. 

Nici președintele nu credea serios în ameninţarea lui. În zilele 
acelea nu putea prevedea capriciile poporului. Deja de multe 
ori, mulţimea trimisese la eșafod pe favoritul ei de ieri și 
președintele nu dorea să-și atragă defavoarea mulţimii. 

Pe de altă parte, președintele se temea de mânia lui Danton, 
căruia îi promisese condamnarea lui Sanson. 

își aduse aminte de ordinul hotărât al guvernului. „În orice caz 
Enric Sanson trebuia condamnat la moarte a. 

Martorii fură chemaţi și ascultați unul după altul. 

Se vedea că președintele căuta de astă dată, să se arate cât 
se poate de imparțial. 

In adevăr fură aduse diferite acuzaţii contra lui Enric Sanson, 
care erau mai grave decât simpla ofensare a lui Dan ton. 

Intrară gardiștii municipali. 

Ei acuzară pe Călău că s-ar fi exprimat de mai multe ori în 
favoarea reginei Maria Antoinetta. 

Da. Unul din martori acuză chiar pe Călău că era în înţelegere 
cu regină și jurase credinţă partizanilor ei, împotriva binelui 
republicii. 

Dar nu în zadar se întorsese favoarea populară de partea lui 
Enric Sanson.! 

— Ce ai de răspuns la toate aceste acuzaţii? zise președintele 
în sfârșit cu o voce nesigură, după ce fuseseră ascultași toţi 
martorii. 

Enric Sanson luă o expresie dispreţuitoare. 

— Ce am de răspuns la asta, cetăţene președinte? zise Călăul 
dând din umeri. Ei bine, nimic altceva decât, că acuzaţia asta a 
fost de mult pregătită contra mea! Nu pentru a fi pedepsit ca 
trădător al poporului stau aici, ci pentru că am displăcut la 


anumiţi guvernanţi atotputernici! Aș putea povesti poporului 
adunat aici, ce femeie mizerabilă este ascunsă sub toate 
atacurile îndreptate asupră-mi, pentru aducerea mea în faţa 
tribunalului. Dar tac fiind convins de nevinovăția mea. 
Dispreţuiesc pe guvernanţii care calcă dreptul în picioare și de 
aceea nu mă opun contra atacurilor lor! Faceţi ce vreţi cu mine, 
judecători ai Franţei! Dar gândiţi-vă că îndărătul meu stă vocea 
dreptăţii! Gândiţi-vă că Enric Sanson are, după cum speră, mulţi 
partizani în popor și nu va fi ușor să-l duceţi nevinovat la eșafod! 

— Bravo Călăule! Ai vorbit bine! Bine i-a ars! 

— Să îndrăznească să-l atingă! Niciun fir de păr nu trebuie să-i 
vatăme! 

— Așteptaţi pungași! 

— Jos cu Dan ton, jos mizerabilul! 

Era un amestec de strigăte violente în sală, care în ultimul 
sfert de oră se umpluse prea mult. 

Ușa era deschisă și afară pe coridoare, pe scări, mulţimea 
asculta fără să răsufle. 

Juraţii voiau să se retragă, când Fouquier, acuzatorul public se 
ridică încă odată. 

— Ascultaţi-mă cetăţeni juraţi! zise acuzatorul public. Ce-i 
drept, vina Călăului este așa de bine dovedită, încât n-aţi avea 
decât să-l condamnați. Însă deoarece printre bunii cetăţeni ai 
orașului nostru, sunt câţiva care se lasă ușor înșelaţi, și care 
poate au de gând să facă comunitate cu acest mizerabil, vreau 
să fac o destăinuire! Știţi, ieri meșterul Sanson a fost arestat. 
Dar nu numai pentru a-l aresta au venit la el gardiștii. In casa 
Călăului se ascunsese acea nerușinată, care a făcut o hoțţie, 
furând pe micul Capet din Temple! 

O liniște de moarte urmă acestor vorbe. 

Ochii tuturor se îndreptară asupra lui Enric Sanson, care mai 
întâi rămase ameţit sub puterea acestei lovituri. 

în iritaţia grozavă din ultimele ceasuri, Enric uitase fapta 
curajoasa lui Lili. 

Ce-i drept, își aduse aminte îndată că o ascunsese într-un loc 
sigur pe Lili, astfel că gardiștii nu puteau s-o găsească. 

Totuși Călăul nu se putut împiedica de a deveni palid și a privi 
cam nesigur. 

— Ei, meștere Sanson! Ai devenit tăcut! Strigă ironic Fouquier. 
Ai ceva de răspuns la acuzaţia mea? Nu-i adevărat poate că ești 


în înţelegere cu acea mizerabilă, de altfel condamnată pe 
jumătate pentru o crimă ordinară? N-ai ajutat la eliberarea 
acelui bastard regal, a micului Capet? Nu i-ai dat o 
ascunzătoare? N-ai știut să-l scapi de gardiștii care îl căutau? 

Câte vorbe, atâtea acuzaţii! 

în sală se făcuse o tăcere din ce în ce mai adâncă. 
Președintele răsuflă ușurat. 

Acuma, spera că poporul se va întoarce contra lui Sanson și 
va saluta cu aclamații condamnarea lui de către juraţi. 

Enric Sanson încerca să se stăpânească. 

Cu iuţeala fulgerului, mii de gânduri îl frământau. 

Oricât îi plăcea lui adevărul, acuma simţea că numai o 
minciună îndrăzneață putea să-l scape. 

— Cele ce spune cetăţeanul Fouquier sunt minciuni? zise 
Enric Sanson. Da, sunt câţiva care susţin că răpirea de ieri, pe 
care o regret din adâncul inimii, trebuie pusă în legătură cu casa 
mea. Dar e o minciună a unui ucenic al meu pe care l-am dat 
afară.  Arată-mi, cetățene Fouquier, dumneata, care ai 
îndrăzneala mincinoasă și nerușinarea caracterului dumitale, 
arată-mi dovezile, că fata împreună cu prinţul Franţei, s-a 
ascuns în casa mea, arată-mi ascunzătoarea în care se află! O 
cetăţeni ai Franţei! Unde a ajuns dreptatea în această ţară! Nu 
numai că vor să mă condamne pentru că am insultat pe un 
mizerabil — ceea ce eu consider o cinste — dar încă se mai 
întrebuinţează și minciuni pentru a mi se arăta o vină pe care n- 
o am! Nu știu nimic de acel prinţ regal! Gardiștii municipali au 
căutat prin toată casa, și totuși vă întreb Unde e prinţul, l-au 
găsit în casa mea? 

Vorbele călăului avură efect. 

— Bah! strigă acuzatorul public plin de furie, bătând cu 
pumnul în masă. Asta ar fi și mai frumos, să se creadă mai mult 
vorbele unui mizerabil acuzat, decât ale mele! Da, Enric Sanson, 
te acuz de răpirea prinţului și știu că condamnarea ta va scoate 
un strigăt unanim de aclamaţie din partea înţeleptului popor! 

Dar Fouquier se înșelase, dacă crezuse că această lingușire 
grosieră vă întoarce favoarea poporului. 

Toţi arătau pumnii și spuneau cuvinte amenințătoare la 
adresa acuzatorului public. 

— În brice caz, voi cetăţeni juraţi, zise președintele, veţi face 
bine de a lua în consideraţie noua bănuială care se aduce 


acuzatului! Am fi adus martori în această privință. Dacă graba n- 
ar fi așa de mare și dacă vina lui Enric Sanson n-ar fi fost și așa 
prea covârșitoare! 

— Da, mergeţi, cetăţeni juraţi! striga Fouquier-Tinville cu o 
privire neîndurătoare asupra lui Enric, mergeţi și întoarceţi-vă cu 
sentința de vinovat. Enric Sanson este o primejdie pentru 
Franţa, el trebuie condamnat! 

Capitolul 232 CONDAMNAT! 

De formă, juraţii rămaseră mai multă vreme în odaia de 
consfătuire pe când Enric Sanson stătea liniștit în mijlocul 
gardiștilor, iar mulțimea îi spunea vorbe încurajatoare. 

Era deja o sentinţă pregătită de mai înainte, aceea care 
trebuia dată. 

Știau, doar, juraţii că dacă vor da sentinţa împotriva lui Dan 
ton, vor trebui peste câteva zile să schimbe banca juraţilor cu 
aceea a acuzaților. 

Juraţii se întoarseră, și declarară pe onoare și conștiință, că 
Enric Sanson era dovedit ca vinovat și deci trebuia condamnat. 

Urmă o scenă sălbatică: 

înjurături, strigăte, ameninţări, fură pronunţate contra 
președintelui juraţilor. 

Nu mult ar fi trebuit și mulţimea furioasă, ar fi stricat bariera 
gardiștilor și s-ar fi aruncat asupra juraţilor și judecătorilor. 

Atunci Enric Sanson se adresă lor. 

— Prieteni, fraţi! strigă el cu o voce puternică, lăsaţi pe acești 
mizerabili care nu sunt decât păpuși în mâna unui atotputernic! 
Dacă aveţi curaj și compătimire pentru un bărbat căruia i se 
face o nedreptate strigătoare la cer, atunci uniţi-vă! Onorați 
Franța, punând sfârșit tiraniei insuportabile a unui singur om, 
care stă acuma în capul statului, răsturnându-l de pe înălţimea 
lui nemăsurată! Blestem lui Danton! Jos cu tiranul care a zdrobit 
mai rău libertatea decât toţi regii Franţei! Da, jos cu Danton! 
Acest cuvânt vi-l strig eu, Călăul din Paris! Şi dacă va trebui să 
mor mâine pe eșafod, voi muri cu bucurie, când voi auzi mai 
întâi din gura voastră că vreţi să-l doborâţi pe mizerabilul 
Danton |! 

Urmă un tunet teribil după vorbele Călăului. 

Președintele sări speriat în sus. 

El sună mereu din clopoțel și făcea semn gardiștilor să sară 
asupra lui Sanson și să-l facă să tacă. 


— Hahaha! înjuri! Înjuri! Strigă Fouquier spumegând de furie. 
A îndrăznit să insulte pe marele Danton! La eșafod cu Enric 
Sanson, la eșafod! 

— Îndrăzniţi să-l duceţi la eșafod! strigară voci din popor! Ura, 
meșterului Sanson. 

— Veniţi, fraţilor, veni ţi! Să luptăm contra lui Danton, pentru 
Enric Sanson. 

— Spuneţi fraţilor noștri de afară din stradă, cum sântem 
subjugaţi de acest mizerabil Danton! 

— Ne omoară ca pe oi! Nu-l mai suferim pe tiran! 

— Strigaţi răzvrătirea! 

— Să mergem la Convenţie, să-l arestăm pe Danton și să-l 
dăm în judecată! 

Se produse învălmășeală. 

Enric Sanson ar fi trebuit să facă numai un semn cu degetul și 
imediat mulțimea entuziasmată l-ar fi smuls judecătorilor și l-ar 
fi pus în libertate. 

Dar asta nu voia Călăul. 

El care altă dată își făcuse datoria cu cinste și mândrie, nu 
voia să datoreze capriciului subit al poporului o libertate poate 
înșelătoare. Nu, ori să fie achitat cu cinste și pus în slujbă, ori să 
moară! Asta era deviza Călăului. 

Liniștit se întoarse către președinte. 

— Pronunţă sentinţa, cetățene președinte! zise el cu o voce 
puternică care domina chiar zgomotul din sală; știu bine că mă 
veţi condamnă la moarte! 

— Ai vorbit bine, cetăţene Călău! zise acesta încercând în 
zadar să poată fi înţeles. Te condamnăm în numele poporului 
francez la moarte! Mâine vei fi judecat! Gardiști, duceţi pe 
condamnat! 

Liniștit, cu capul sus, Enric Sanson se întoarse către popor. 

— Dacă trebuie să mor, atunci vreau să mor cel puţin pentru 
fericirea și libertatea Franţei! strigă el cu o voce tunătoare: la 
arme cetăţeni ai Franţei! Nu mai profanaţi numele iubitei 
noastre patrii! Jos cu călăul tiraniei, jos cu Danton și partizanii 
lui! La eșafod cu ei! 

Un entuziasm de nedescris urmă vorbelor lui. 

Ca un triumfător Enric Sanson ieși din sală în mijlocul 
gardiștilor, pe când mulţimea nu se mai putea stăpâni. 

Prin coridoare lăturalnice Călăul trebui să fie dus înapoi la 


Conciergerie. 

Pe stradă se strânsese o mulţime enormă. 

Bărbaţii care stătuseră în sală, veniră în mijlocul mulţimii. 

Pretutindeni se vedeau mici grupuri, care vorbeau și discutau 
cu violenţă. 

— Jos cu Danton! La eșafod! 

Sute de mii de oameni se mișcau pe stradă. 

— Jos cu Dan ton, la eșafod! 

Mereu se auzea acest strigăt. 

Urlând și strigând, o mulţime enormă înconjura palatul în care 
se ţinea ședința Convenţiei. 

— Jos cu Danton! 

Deodată se făcu liniște. 

Cu greu, câţiva membri din Convenţie își făcură loc prin 
mulţime pentru a putea lua parte la ședință. 

Deodată, apăru un bărbat slab cu niște ochi negri care 
străluceau ca niște vârfuri de pumnale. 

Era Maximilian Robespierre, rivalul temut al lui Danton. 

— He, he, Robespierre! se auzi în mulţime. 

— Ura Robespierre! 

— Hei cetăţene, vorbește pentru noi la Convenţie! 

— Da, Robespiere să vorbească pentru noi, el e cel ales 
pentru asta! 

— Ura Robespierre! 

— Trebuie să dea în judecată pe Danton! 

— Danton trebuie să cadă! Jos Danton! 

Fioroase ajungeau strigătele până la bărbatul solitar care 
stătea pe treapta cea mai de sus a scării palatului cu braţele 
încrucișate și nemișcat, privind mulţimea care striga. 

Deodată faţa lui Robespierre se animă. 

— Da, cetăţeni ai Franţei, vreau să fiu avocatul vostru! strigă 
Robespierre cu ochii lui negri strălucitori plini de ură. Acum, mă 
duc la Convenţie, pentru a acuza pe trădătorul poporului, 
Danton! Ajutaţi-mă, cetăţeni ai Franţei! Vă voi elibera pentru 
totdeauna de jugul care v-a apăsat atâta timp! 

Un strigăt asurzitor ieși din mijlocul mulțimii. 

Robespierre înclină capul ca semn de înţelegere. Apoi păși 
prin portalul deschis spre acea memorabilă ședință, în care cei 
doi dușmani de moarte și rivali, Robespierre și Danton, trebuiau 
să-și dea lupta cea din urmă. 


Capitolul 233 CĂDEREA LUI DANTON 

O  iritație febrilă domnea între membrii Convenției. 
Răzvrătirea domnea pe străzile Parisului, și toţi strigau că 
evenimente grave vor avea loc. 

îndată după deschiderea ședinței și intrarea în ordinea de zi, 
Robespierre se ridică. Cu o privire sobră și fanatică măsură el pe 
Danton, care ședea tocmai în faţa lui. 

Un surâs ironic flutura pe buzele lui Danton. Acesta conștient 
de puterea și elocinţa lui, se simţea sigur și apărat contra 
atacurilor lui Robespierre. 

— Ascultaţi-mă, cetăţeni ai Franţei! începu Robespierre după 
ce i se dăduse cuvântul de către președintele Convenţiei, lucruri 
nemaiauzite se petrec în bunul nostru oraș Paris! Cu spaimă și 
groază am aflat că unul din cei mai de samă și mai buni patrioţi 
ai noștri, Enric Sanson, Călăul din Paris, a fost arestat contra 
legii și a dreptății! 

Danton se ridică. 

— Te înșeli, cetăţene Robespierre! strigă uriașul cu o voce 
puternică. La porunca mea, în numele Franţei, a urmat 
arestarea vinovatului! Cum mi s-a spus, tribunalul s-a pronunţat 
deja, și l-a găsit vinovat, condamnându-l la moarte. Mâine, Enric 
Sanson va fi executat! 

O timpuri, O moravuri! Strigă Robespierre cu aprindere. Până 
când, Danton, vei continua să abuzezi de răbdarea Franţei? 
Convenţia este adunată ea privește cu liniște infamiile pe care 
le comite un singur om. Conducătorii acestei ţări îi cunosc 
infamiile și el mai trăiește?! Condamnarea lui Sanson prin 
creaturile lui Danton, este o crimă strigătoare la cer! Nu! Sanson 
este un om de treabă, un patriot și nu un trădător, nu un tiran 
mizerabil, ca alți oameni! 

— Cum? strigă Danton, ridicându-se în toată mărimea lui 
impunătoare, pe când o furie aprinsă se vedea pe faţa lui. 
Îndrăznești mizerabile, mișelule Robespierre, să mă faci suspect 
pe mine?! Tremură de mânia mea! 

— Auziţi cetăţeni ai Franţei! strigă Robespierre. Danton erou! 
Te-ai declarat pentru moderație și corpul tău puternic a trebuit 
să acopere slăbiciunea sfaturilor tale, sub aparenţa ta de om de 
stat, se ascundea inima ta răzbunătoare, ambițioasă și falsă! Nu 
ești vinovat, oare, că ai adus pe eșafod prietenii patriei sub 
pretexte ridicole. Cetăţean îngrozitor! Ai jurat nimicirea patriei! 


Ultima ta mișelie, arestarea lui Sanson, întrece toate! Acuma 
trebuie să te justifici dacă poţi! Dar nu aici, în mijlocul acestei 
înalte adunări de care ești nedemn, ci în faţa tribunalului! Acolo 
te vei justifica cu instrumentele tale. Camille Desmouline, 
Herault de Sechelles, Lacroix și Philippeaux! 

Un murmur teribil se auzi. Robespierre, numea în mânia lui, 
cele mai însemnate nume din membrii Convenţiei. 

Toţi erau cunoscuţi ca purtători ai politicii lui Danton. 

— Cetăţeni ai Franţei! îndrăznește să mă atace în așa mod 
nemeritat aici, unde își are aţintiți ochi, toată Europa?! strigă 
Danton. V-am devotat toată viaţa mea pentru fericirea patriei? 
Am cruțat eu pe prietenii mei când a fost vorba de libertate, 
egalitate și fraternitate? E adevărat printr-o mare de sânge; dar 
v-aţi purificat cetăţeni ai Franţei în acest sânge fumegând! Nu 
eu v-am dat republica? N-am zdrobit capul șarpelui regalității? 
O, voi cetăţeni ai Franţei, puteţi voi răbda ca să fiu calomniat 
astfel în mijlocul vostru, de un trădător smintit? 

— Calomniator ești tu! strigă Robespierre. Ascultaţi, cetățeni 
ai Franţei! Se laudă monstrul că v-a dus printr-o mare de sânge! 
Dar al cui sânge a fost vărsat? Al fraţilor, al tovarășilor noștri! Pe 
cine altul l-ai trimis la eșafod — monstrule, care profanezi 
numele Franţei — decât pe fiicele, mamele, taţii și fii noştri?! 

— Ascultaţi pe monstrul! strigă îndată Danton, pe când o furie 
nebună strălucea în ochii lui, doar el a fost mereu lângă mine, el 
care a fost mai înainte prietenul meu intim, devine acuma 
acuzatorul meu. El s-a bucurat de vărsările de sânge! Și vă spun 
azi: Vai de Franţa, când va veni ziua ca acest monstru setos de 
sânge să ajungă la putere! 

Un murmur ameninţător se auzi. 

Membrii Convenţiei păreau a-și fi format o părere, pe când 
ascultaseră pasivi cuvântările celor doi rivali. 

Partizanii lui Robespierre cu Saint-Just în cap, abia văzuseră 
energia teribilă cu care șeful lor ataca pe Danton, și începură a 
se răspândi în toate colţurile sălii, discutând cu membrii 
Convenţiei, pentru a-i influența. 

— Ascultaţi-mă, cetățeni ai Franţei! strigă dușmanul de 
moarte al lui Danton, nu ascultați pe acel prefăcut care cu vorbe 
frumoase caută să vă câștige, pe când în inimă are trădarea! 
Adevărat că ieri a fost executată Maria Antoinetta, dar nu uitaţi 
în același ceas a fost răpit micul Capet! 


lar se auzi murmur în sală. Toţi se îngrămădeau în jurul lui 
Robespierre. Toţi zâmbeau, parcă vorbele pe care le va spune 
acuma Robespierre vor decide situaţia. 

— A fost răpit micul Capet, de către Danton, pentru a putea 
odată domni ca regent în numele puterilor străine. 

Un strigăt nebun de furie ieși din pieptul lui Danton. 

— Trădător nerușinat! Pătezi sfânta noastră limbă maternă, 
cu aceste acuzaţii nebune ale tale!!! bâigui Danton. 

El sări în sus și se repezi cu o energie sălbatică la 
Robespierre. Uriașul Danton ar fi zdrobit, desigur, pe bărbatul 
mic, slab. O furie nebună îl cuprinse pe cel ce fusese așa de 
teribil acuzat. 

Dar Robespierre rămase liniștit pe loc. 

— Nu mă atinge, urâciosule trădător de patrie! Cetăţeni ai 
Franţei! Puteţi suferi să fiu ofensat și omorât pentru iubirea mea 
de patrie?! strigă Robespierre simțind situaţia avantajoasă 
pentru dânsul. 

Un murmur înăbușit, ameninţător, se ridicase în mijlocul 
membrilor Convenţiei. 

— Mizerabile! Pungașule! Era tot ce putea murmura Danton în 
sunete întrerupte. 

— Cer aprobarea asupra propunerii mele! striga Robespierre. 
Danton și prietenii lui sunt, vinovați de înaltă trădare! Să-i ducă 
înaintea tribunalului revoluționar! In numele egalității, 
fraternității, libertăţii, vă conjur cetățeni și deputaţi ai Franţei, 
să votaţi pentru propunerea mea! 

— La eșafod cu el! 

— Jos Danton! Jos tiranul! 

Astea erau injuriile strigate, pe care le auzea guvernantul. 

Robespierre era salutat cu entuziasm de mulţime, în același 
timp, intrară în coridoarele întunecoase ale Conciergeriei. 

Capitolul 234 ENRIC SANSON ELIBERAT! 

Sanson se afla în sala celor condamnaţi la moarte, înainte de 
a fi putut afla ceva de la temnicer, se întâmplă un lucru de 
necrezut. 

Bărbatul care-l arestase şi-l condamnase pe Enric Sanson, 
intră ca prizonier în sala celor condamnaţi la moarte. 

„Danton, mizerabilul, un prizonier al Convenţiei, arestat ca și 
mine! Fii binevenit la moarte, monstrule!” 

Danton aruncă o privire asupra lui Enric Sanson. 


Robespierre privi cu răceală pe dușmanul lui de moarte. Apoi 
privirea lui căzu cu surprindere asupra lui Enric Sanson. 

— Uită-te la gâtul de taur al acestui mizerabil de Danton! Va fi 
o plăcere să lași pe dânsul, cuțitul ghilotinei! În numele 
poporului francez, declar nulă sentința! Du-te și fă-ți datoria. 

Enric Sanson rămase ca împietrit. 

— Cum, mă eliberezi? spuse el, tremurând de bucurie. Îmi 
daţi viaţa înapoi, cetăţene Robespierre, cum să vă mulţumesc?! 

Enric Sanson, beat de bucurie și fericire, cu pași șovăitori, 
plecă din sală. 

Capitolul 235 ADESEORI SE ÎNTÂMPLĂ LUCRURI 
NEAȘTEPTATE... 

Curajosul pitic Perkeo, sfârșise deja partea cea mai grea din 
sarcina lui. Acuma nu mai era greu să elibereze pe Lili și pe 
micul prinţ al Franţei. 

Puțin mai târziu, fu deschisă ascunzătoarea. Respirând adânc, 
Lili ieși din încăperea întunecoasă. Micul prinţ adormise. Acuma 
se deșteptă și începu să plângă. 

— Dumneata ești Perkeo? întrebă Lili. 

— Da, desigur, eu sunt! mulţumesc lui Dumnezeu că am 
reușit să vă scap, domnișoară Lili, zise piticul răgușit. 

— Ah, Dumnezeule! ce s-a întâmplat? Şopti tânăra fată. Am 
auzit atâtea lucruri în ascunzătoare! Unde-i Enric, logodnicul 
meu? 

— Ah, Doamne, nu mai întreba! Bunul nostru stăpân, Călăul 
din Paris, este arestat! 

— Arestat?! Dumnezeule! Bănuiala mea nu m-a înșelat! Şopti 
Lili. lubitul meu arestat! Sub ce acuzaţie? 

— Asta, n-o știu nici eu! căută s-o liniștească piticul. Dar așa 
de ușoară n-o fi acuzaţia, deoarece și stăpâna mea Orfelia a fost 
arestată! 

Vocea piticului tremura. Lacrimile începură a curge pe obrajii 
lui gălbejiți. 

— Orfelia, îngereasca Orfelia, arestată? murmură Lili. 

— Să nu ne văităm, trebuie să facem ceva! murmură piticul. 
Cât se poate de repede, trebuie să părăsim casa! Cine știe dacă 
nu se deșteaptă santinelele și atunci suntem pierduţi! 

— Bine, să plecăm cât mai repede. 

Lili îl urma cu copilul. Ea sfătui pe micul prinţ să tacă. Copilul 
înţelese primejdia. De aceea aproape își opri respiraţia. 


în curând era, u în aer liber și peste câteva secunde, părăsiră 
casa și se îndreaptă spre Paris pentru a ascunde acolo cât se 
poate mai bine pe micul prinţ. 

Capitolul 236 DANTON ȘI PRINTESA ADELLA 

înainte de a ne ocupa mai departe cu soarta eroinei noastre 
Lili, trebuie să ne mai întoarcem odată La Adella de Barry. 

Am lăsat pe Adella în momentul când alergase la Danton 
pentru a-l face să aresteze pe Enric Sanson, Călăul din Paris. 
Aceasta se întâmplase puţine ceasuri după executarea 
nenorocitei regine Maria Antoinetta. 

Pe când prinţesa era încă la Danton, i se anunţă 
guvernantului, răpirea micului prinţ al Franţei, din Temple. 

— Cu orice preţ trebuie găsit acest mic Capet! Dușmanii mei 
mă vor bănui a fi în înţelegere cu partizanii regaliști! Strigă 
guvernantul. 

Adella ascultase uimită, dar înţelesese, după raporturile 
ofițerilor, că răpitoarea nu putea fi decât Lili, care singură 
vizitase pe regină. 

— Ascultă-mă, Danton! E vorba de micul Capet! Cred că știu 
unde se află! Murmură prinţesa. _ 

— Ha, dacă mă pui pe urma micului Capet! strigă el. Iți voi da, 
după mine, cea mai mare putere în Franţa. 

Ea se aplecă la urechea lui, și-i povesti tot ce bănuia în 
privinţa răpirii prinţului. 

Ochii lui Danton începură a străluci, faţa lui deveni din ce în 
ce mai triumfătoare! Nicio îndoială, copilul a fost răpit cu 
înțelegerea lui Enric Sanson! In orice caz, copilul se afla în casa 
Călăului. 

Ce-i drept, Enric Sanson fu arestat, dar Orfelia sora Călăului, 
fu eliberată pe drum. Lili și micul prinţ nu fuseseră găsiţi cu 
toate cercetările minuţioase din casa Călăului. 

Danton îi aruncă o privire sălbatică. 

— De unde știi? Crezi că ofiţerul nu și-a făcut datoria?! Ne-ai 
dus pe o urmă falsă blestemato! Strigă atotputernicul. 

— Oprește-te Danton! Nu mă insulta! Strigă prinţesa. Ascultă- 
mă! Știţi că mai înainte, am fost intimă cu Călăul din Paris. 
Atunci mi-a spus că în pivniţa lui sunt diferite ascunzători 
secrete. Intr-Una din acestea, trebuie să fie Lili! 

— Bine! spuse Danton, du-te acuma în tovărășia acestui 
ofițer! Silește-te să pui mâna pe acea femeie nerușinată și pe 


micul bastard! Răsplata nu-ţi va lipsi! 

Când ajunseră la casa Călăului, ofițerul scoase un strigăt de 
mânie. El găsi pe gardiștii municipali dormind la intrare, sforăitul 
lor arăta că nu vor putea fi deșteptaţi așa de ușor. În zadar îi 
zgâlţâia ofițerul. 

Apoi se cobori împreună cu prinţesa în pivniţă, unde Adella îi 
arătă ascunzătoarea deschisă „din imprudenţa lui Perkeo. 

— Drace! aici trebuie să fi fost! Strigă ofiţerul furios. Văd 
gaura asta pentru prima oară. 

— Da, aici! uite se mai vede pe paie urma capului ei! A 
scăpat! lar a scăpat! Strigă Adella furioasă. Unde o fi mizerabila? 

— O idee, zise ofiţerul. Trebuie închise toate porţile Parisului 
și bine păzite! Nimeni nu trebuie să iasă până vom pune mâna 
pe Lili și pe bastardul regal! 

— Desigur, ai dreptate! murmură Adella. 

Ofiţerul plecă. Adella se întoarse la palat, unde speră să-l 
găsească pe Danton. 

Dar ziua trecu și Lili nu fu găsită. A doua zi, Danton fu arestat. 

Capitolul 237 O REVEDERE VESELĂ. 

Cu băgare de seamă, Perkeo condusese pe Lili cu gingașul 
prinţ în braţe, pe străzile lăturalnice ale Parisului. 

Deodată. Perkeo strigă cu o expresie de uimire. 

— Doamne, ia uită-te domnișoară! 

El arătă la o grupă de femei, care veneau repede pe strada 
cea strimtă și păreau a veni drept spre Lili și spre copil. 

— Sfinte Dumnezeule, asta e doar stăpâna mea! spuse 
Perkeo. 

— Da, da, Orfelia este! șopti Lili care nu știa dacă trebuia să 
se bucure sau să se sperie. 

Fără voie, Lili se ascunse la intrarea unei case. 

— Du-te înainte la Orfelia! Spune-i că sunt aici! 

Piticul dădu din cap și pomi înainte cu picioarele lui strâmbe. 

în adevăr era Orfelia. Tocmai eliberată de gardiștii municipali, 
femeile o duseră într-o stradă lăturalnică, să scape de urmăririle 
soldaților. 

Femeile erau așa de îngrijorate pentru Orfelia, încât nici nu 
băgară de seamă pe Lili. 

— Dumneata ești buna mea stăpână! striga piticul plin de 
bucurie. 

— Da, eu, sunt iarăși liberă! murmură Orfelia, dându-și părul 


la o parte de pe frunte și privind pe pitic. Dar cum ai ajuns aici, 
nu înţeleg. E totul adevărat? Vă mulţumesc, prietenelor! 
Murmură Orfelia, adresându-se femeilor, încercând în zadar să 
surâdă. Vă mulţumesc pentru iubirea voastră. 

în curând Orfelia se afla singură cu Perkeo într-o stradă 
lăturalnică. 

— Mulțumită Domnului, să te văd stăpână! șopti piticul 
sărutând din nou mâinile Orfeliei. Gândește-te, am reușit să 
eliberez pe Lili și pe micul prinţ! Sunt aici aproape! 

— Ce spui! Eşti un om de treabă și credincios! Murmură 
Orfelia iritată. Dar niciun moment, Lili nu trebuie să mai rămână 
la Paris! 

— Ba da, stăpână, da! zise îndată piticul. După cum am auzit, 
sunt deja toate porţile Parisului păzite! Nu se vorbește de 
altceva, decât de răpirea prinţului! Îndată ce Lili va îndrăzni să 
treacă bariera va fi arestată! 

— Dar unde s-o ducem pe nenorocită? murmură Orfelia. 

— Cred c-ar fi bine s-o duc la locuinţa cetățeanului Michon! 
zise Perkeo el este un bărbat de treabă, credincios regalist! 

— La Michon! Da, fă asta! Şopti tânăra fată aprobând din cap. 

Sub conducerea lui Perkeo cele două fete, care se îmbrăţișară 
plângând, plecară spre casa lui Michon care-i primi foarte 
ospitalier. Ş 

Capitalul 238 CĂLĂUL SE ÎNTOARCE ACASĂ 

Bucuria lui Enric Sanson cu ocazia eliberării din închisoare, 
era de nedescris. Încă nu-i venea a crede că scăpase de la 
moarte sigură și se afla liber pe străzile din Paris. 

Dar unde se afla Lili? Unde rămăsese micul prinţ al Franţei? El 
se mângâie în cele din urmă că aceștia vor fi scăpat cu ajutorul 
lui Perkeo. 

Enric Sanson plecă pe străzile Parisului, cufundat în gânduri 
adânci. 

Deodată, se simţi tras de mânecă. 

Sanson se întoarse repede, dar mare fu mirarea lui, când zări 
pe piticul Perkeo. 

Enric Sanson voi să-l întrebe cu glas tare, dar acesta puse 
degetul la gură. 

— Nu aci stăpâne, nu aci |, șopti el. Urmează-mă neobservat 
de nimeni; și eu te voi conduce la Lili și la iubita mea stăpână! 

întocmai ca în vis, Enric Sanson urmă pe pitic și intră condus 


de acesta în casa cinstitului cetăţean Michon care oferise cu 
plăcere găzduire fetelor și micului prinţ al Franţei. 

Revederea îndrăgostiților fu foarte duioasă. Lili alergă spre 
iubitul ei cu braţele deschise. Apoi se simţi cuprinsă de braţul 
puternic al lui Sanson care-i acoperi gura cu sărutări înfocate. 
Nimeni din asistenţi nu cuteza să-i întrerupă. 

De asemenea și Orfelia salută în mod călduros pe fratele ei. 
După ce vorbiră mai mult împreună, se deciseră a lăsa pe Lili și 
pe micul prinţ, deocamdată la familia Michon. Apoi când Enric 
Sanson trebui să plece acasă, îl însoţi Orfelia. La brat merseră 
fratele și sora prin străzile Parisului. Enric Sanson se simţea 
mișcat adânc. El nu putea povesti îndeajuns sorei sale, câte 
sentimente îi treceau prin inimă. Ajuns acasă, Enric Sanson găsi 
vestea neplăcută de la Fouquier-Tinville, acuzatorul public. 

— Bah! zise el, câinii care latră, nu mușcă. Fouquier-Tinville 
să se păzească la rândul lui, să nu-și piardă capul pe ghilotină. 

Capitolul 239 ÎN FAŢA JUSTIȚIEI 

Danton, care făcuse atâtea jertfe pentru poporul francez, 
suferea acum în închisoare, era o viitoare pradă a ghilotinei. 
Nimeni nu voia să întreprindă ceva împotriva lui Robespierre, 
din contră toţi partizanii lui Danton trecură cu aceeași lingușire 
de partea puternicului Robespierre. 

Judecata contra dantoniștilor fu zgomotoasă și făcu efect 
asupra juraţilor care erau de acord deja dinainte cu sentinţa la 
moarte împotriva lui Danton. 

— Îţi retrag cuvântul, cetățene Danton! strigă președintele. În 
numele legii fac cunoscut că toţi acuzaţii judecaţi astăzi, sunt 
condamnaţi la moarte pe eșafod! 

Un murmur surd se auzi în sală. 

Şedinţa se ridică. Fouguier-Tinville se îndrepta fără întârziere 
spre Conciergerie. Pe drum el trimise un mesager la Enric 
Sanson. 

— Daţi de știre Maestrului Sanson! zise Fouquier, ca să fie 
gata mâine de a tăia capul altora. Să se grăbească până-i va 
veni și lui rândul! 

în dimineața zilei următoare Enric Sanson porni la 
Conciergerie pentru a-și îndeplini funcţia cea tristă faţă de 
Dantoniști. Când trecu prin porţile închisorii, el suspină adânc. 
Era groaznic gândul de a duce atâţia oameni din viaţă către 
moarte. 


Pe de altă parte, erau cei mai înverșunaţi dușmani ai lui, cei 
care trebuiau să moară astăzi. 

Sala condamnaților la moarte era deja plină de gardiști. După 
o jumătate de oră, trecu un bărbat prin rândurile gardiștilor. Era 
unul dintre condamnaţii la moarte, Chabot. Nenorocitul era 
foarte abătut, abia putea să umble. Părea foarte surprins, 
văzându-se singur între soldaţi în faţa Călăului. 

— Unde sunt ceilalţi? murmură el cu voce nesigură, în acest 
moment se apropiară calfele Călăului, îl legară și îl siliră să stea 
jos pentru a-i tunde părul. 

înainte de a fi. lIsprăvit cu acesta, intră un al doilea 
condamnat, era Bazire. 

Chabot se ridică și alergă înaintea nefericitului tovarăşi îl 
sărută și plângea cu lacrimi amare. 

Apoi veniră pe rând ceilalţi condamnaţi. Unii dintre aceștia se 
aflau într-o agitaţie nebună. Deodată se auzi un zgomot. Era 
glasul puternicului Danton care striga. 

— Nu-mi pasă de judecata voastră! Nu vreau să aud nimic, 
strigă el funcţionarului din cancelarie care-i citi până la urmă 
sentinţa. Pe noi, revoluționarii, ne va judeca lumea viitoare! 

Danton se lovi cu pumnul peste frunte. 

— Blestemat fie acela! exclamă el, care își dă viaţa pentru 
ideile mari. 

Apoi strigă: 

— Împlinește-ţi meseria, cetăţene Sanson! 

Enric fu cuprins fără voie de un tremur. | se părea nelogic să- 
și îndeplinească meseria față de acest om mare, decăzut. 

— Eu văd că tremuri! îţi e frică poate de mine? Crezi tu c-am 
uitat că trebuia să fii executat tu astăzi în locul meu? Ei acum 
desfătează-te la vederea nenorocirii mele, tu, prostule! 

— Nu mă desfăt la nenorocirea dumitale! răspunse serios 
Enric Sanson, că ai vrut să mă nimicești cu toate că nu ţi-am 
făcut niciun rău, aceasta să ţi-o ierte Dumnezeu, după cum ţi-o 
iert eu! 

Danton îl privi lung ca și cum ar fi vrut să-l pătrundă până în 
adâncul sufletului. 

— Te rog cetăţene Sanson, fă-ți datoria! zise Danton, cu o 
nemaiauzită duioșie în voce. 

în acest moment fu adus Camille Desmoulins. 

— O Doamne, să mor! Așadar este adevărat că trebuie să 


mor! Strigă vestitul orator, care pierduse orice energie 
bărbătească în faţa morţii. Trebuie să mă despart de iubita soţie 
și de copil. O, Leonoro, soţie iubită. Cât de drept ai vorbit, 
prevenindu-mă, când mă aflam în deplină putere! 

în acest moment calfele apucară, la un semn al lui Sanson, pe 
Camille Desmoulins pe la spate. Acesta scoase un țipăt nebun. 

— Liniștește-te, cetățene Desmoulins, trebuie să ne facem 
datoria! căută să-l liniștească Sanson. 

Dar nenorocitul se trântea pe jos, plângea. Se zbătea, făcea 
spume la gură ca un nebun. 

Danton privea cu fruntea încreţită la mișcările tovarăşului său 
de soartă. Apoi se apropie de dânsul. 

— Lasă pe acești bărbaţi să-și împlinească datoria! zise el într- 
un ton serios. Ei nu-și fac decât datoria. Dar tu ai trăit ca un 
bărbat și tot astfel trebuie să mori! Lacrimile sunt treburi 
femeiești. Noi trebuie să murim pentru cauza noastră. 

în acest moment lacrimile începură a curge din ochii 
nefericitului. 

— O, Leonoro, iubita mea soţie! Vino la mine! Strigă el. 

Enric Sanson era palid de emoție. Execuţia dușmanilor săi, îl 
atingea până în adâncul inimii. 

— Înainte, strigă secretarul Ducray către Enric. 

Afară în curte erau trei care. În carul dinţi se urcă Danton, 
Herault de Sechelles, Camille Desmoulins și Filipeaux. 

Enric Sanson se așeză lângă banca pe care luase loc Danton 
și Camille Desmoulins. 

însoțiți de gardieni municipali, porniră spre eșafod. 

Capitolul 240 SUPLICIUL 

Să ne reîntoarcem spre Adella de Barry. Noi am părăsit-o în 
privinţa Călăului, nebună de necaz, când se convinsese că Lili cu 
micul prinţ fugise de acolo. Astfel Adella se reîntoarse în palatul 
unde avea locuința. 

Danton puse un premiu mare pentru prinderea lui Lili. 

La toate colţurile de stradă erau lipite afișe pentru readucerea 
răpitoarei și a prinţului. 

— Oare niciun mijloc să nu ducă la izbândă? se întreba 
prinţesa aprinsă de furie. 

Imediat după aceasta se auziră pași, și mai mulţi soldați 
intrară în odaie, aducând în mijlocul lor pe un ţăran. 

Nu era altcineva, decât Sulpitz. 


După un interogatoriu aprins, el declară prinţesei că nu știe 
nimic despre locul unde se află Lili. 

— Ascultă-mă! zise prinţesa, apropiindu-se de speriatul ţăran, 
îți promit un premiu de o mie de franci, dacă îmi vei descoperi 
locul unde se află Li li, în caz contrar îţi va sta capul unde îţi 
stau picioarele! 

Țăranul se înfiora. 

— Da, da! murmură el, voi face toate încercările. Și ieși din 
cameră înclinându-se de mii de ori, urmat de soldaţii municipali. 

In ziua următoare, Adella se deșteptă într-o agi talie ca d; 
friguri. Ea aflase deja din gura lui Danton că Enric avea să fie 
dus în faţa tribunalului revoluționar. 

Danton asigură pe Adella că Sanson va fi condamnat. 

Trecură ceasuri lungi de nesiguranţă. Adella primea vești 
printr-un mesager de la Conciergerie, despre mersul procesului. 

Astfel, ea află și despre apărarea eroică a lui Sanson. In cele 
din urmă veni mesagerul și-i anunţă condamnarea la moarte a 
lui Sanson. Odată cu condamnarea lui Sanson se răscoli liniștea 
din sufletul ei. 

Ciudat, în acest moment, Adella auzi niște zgomote 
îngrozitoare dinspre piața Unirii. Ea ascultă reţinându-și 
suflarea. Aceste strigăte păreau a fi ridicate împotriva lui 
Danton. Dar nu, își zicea prinţesa, cine ar îndrăzni să ridice 
măcar un deget contra atotputernicului Danton, dar încă să-l 
înjure?! 

Adella se dădu îndărăt de la fereastră ca mușcată de viperă. 

Mare Dumnezeule! Era adevărat ceea ce vedea cu ochii. 
Danton cu mâinile legate la spate, însoţit de adepţii săi și de 
gardiști municipali, ieșea de la Convenţie, străbătând drumul 
prin mulţime spre Conciergerie. 

Ca paralizată, abia în stare de a gândi, se târî de lângă 
fereastră, orbită de acest groaznic spectacol. 

— Cum? Danton, ministrul, este prizonier? Strigă prinţesa ca 
ieșită din fire. 

Uimită, prințesa se duse în camera ei. Din nou se apropie de 
fereastră, și zări transportul arestaţilor. În frunte cu Danton. În 
acest moment prinţesa își pierdu cunoștința și căzu la pământ. 
Cu greu își reveni la viaţă. Faţa îi devenise cenușie. Ochii îi erau 
îngropaţi în orbite și ardeau într-un foc mistuitor. 

— Ce-i de făcut acum? murmură prinţesa. Robespierre mă 


urăște, o știu prea bine! El mă privea întotdeauna în mod ciudat. 
Şi negreșit, va căuta să mă nimicească pentru că sunt prietena 
lui Danton. 

Deodată se deschise ușa și intră Nappier, servitorul din 
tribunal. 

Prinţesa stătu câteva secunde nemișcată în faţa lui Nappier. 

— Totul este pierdut, șopti acesta, fiecare trebuie să-și scape 
pielea. Robespierre a eliberat pe Enric Sanson, imediat ce 
Danton a fost adus în Conciergerie. 

— Sanson e liber!. Murmură Adella cu ochi sticloși. 

Nappier ieși repede din odaie iar Adella căzu jos pe scaunul ci. 
Apoi strângându-și toate puterile se precipită spre ușă, dar se 
dădu înapoi îngrozită. Lângă ușă se afla Maximilian Robespierre, 
puternicul Franţei. Cu o privire pătrunzătoare, el fixă pe 
prinţesă. Adella râmase nemișcată. Fiecare fibră din corpul ei 
tremura. 

— Graţie! șopti prinţesa, fie-ţi milă de mine! Nefericita credea 
că i se apropiase ultimul moment. 

Un surâs ciudat apăru pe buzele lui Robespierre. 

— Numai cu o condiţie te voi graţia! șopti el cu glas abia 
inteligibil. 

— Vorbește! vreau să fac totul! Murmură Adella ca ieșită din 
minţi. 

— Să fii a mea, cu totul a mea! Mă înţelegi bine? Așa îţi voi 
dărui viaţa! 

— Ei bine! zise Adella, am numai o condiţie și pe aceasta va 
trebui să mi-o îndeplinești. Să revoci graţierea lui Enric Sanson 
și imediat ce capul lui va cădea pe eșafod, atunci voi fi cu totul a 
dumitale. 

— Femeie orbită! strigă Robespierre cu dispreţ, Enric Sanson 
trăiește și va trăi. Păzeşte-te ca el să nu-ţi taie ţie capul! 

Ofensată și rușinată până în adâncul inimii. Adella căzu în 
genunchi. Cu frica morţii în inimă, nefericita șopti: 

— Da, mă voi supune atotputerniciei dumitale. 

Robespierre ieși din cameră. _ 

— O, această rușine groaznică!. Spuse Adella. In loc de a 
triumfa, am căzut mai jos decât cea mai dezonorată femeie de 
stradă! 

Apoi căzu leșinată. 


Capitolul 241 DRUMUL DANTONIȘTILOR SPRE EȘAFOD 

Am părăsit pe dantoniști pe când mergeau spre eșafod. 

Privirile tuturor se fixară asupra primului car, în care se aflau 
Enric Sanson, Danton și Camille Desmoulins. Ciudat, mulţimea 
care ceruse ieri moartea lui Danton, era acum tăcută. După o 
scurtă trecere de timp ajunseră în piaţa Grevei. Danton își 
aruncă privirea asupra eșafodului, dar nicio schimbare sau frică 
nu i se arătă pe faţă. 

— Nu fi slab Danton |, își zicea el, pe când cobora din car. 

Calfele înconjurară pe condamnaţi. Enric Sanson urcă cel 
dintâi scările eșafodului. Mai întâi fură executaţi, cei mai 
însemnați dintre Dantoniști. După ce căzură deja opt capete, 
veni rândul lui Camille Desmoulins. Mai liniștit de cum se 
așteptă Sanson, Desmoulins urcă scările spre platformă. 

Desmoulins văzu securea plină de sânge și strigă: 

— Aceasta este recompensa, popor al Franţei? Astfel 
mulțumești, tu, bărbaţilor care își varsă sângele pentru tine? 
Apoi fu legat pe scândură și spunând. Leonoro te voi revedea în 
cer”, își dădu sufletul sub cuțit. 

Apoi veni Herault de Lechelles. După acesta urmă Danton fără 
a fi chemat. 

Calfele legară deja pe Herault, pe când Danton se apropia ca 
să-l îmbrăţișeze. Dar din cauză că Sechelles era deja legat, 
Danton nu-i putu spune ultimul adio. 

— Voi proștilor, exclamă Danton cu un râs sălbatic către 
calfele Călăului, poate vreţi să opriți capetele noastre să nu se 
sărute nici în coș? apoi Danton privi moartea amicului său cu un 
calm supraomenesc. Coșul încă nu era golit și nici securea 
ștearsă de sânge, și Danton păși înainte. 

— Nu uita Călăule, să arăţi capul meu mulţimii, căci astfel de 
capete nu vor vedea în fiecare zi. Apoi se în toarse cu spatele 
spre mulţime și se aruncă pe scândură fatala. 

— Înainte. Înainte, grăbiţi-vă! Strigă el, mi-e scârbă de 
această viaţă, cea mai mare prostie pe care o poate face 
cineva, este de a se naște pe lume! 

Cuţitul căzu. Danton, marele și puternicul Danton în faţa 
căruia tremurase Franţa întreagă de atâţia ani, era un cadavru! 

Enric Sanson porni spre casă foarte obosit fizicește. Deodată 
se simţi apucat de braţ și văzu în faţă-i pe un necunoscut. 

— Contele Leranda, începu acesta, îți amintești de jurământul 


dumitale! El te așteaptă astă noapte la orele unsprezece! Fii 
gata de a urma pe mesagerul care va veni să te conducă la 
dânsul! 

— Într-adevăr, am jurat contelui Leranda cu un jurământ 
sfânt! murmură Enric Sanson, negreșit că îl voi ţine. Dar totuși 
trebuie să vin numaidecât, în astă seară? 

— Contele a poruncit și va trebui să te supui! zise trimisul 
necunoscut. Așadar, să-i raportez că veţi veni? 

— Ei da, spune contelui Leranda că sunt gata a-mi ţine 
jurământul! zise Călăul nemulţumit, dar... 

El se opri, căci mesagerul dispăru ca prin farmec. Enric 
Sanson își dirijă pașii repezi spre locuinţa lui. 

Capitolul 242 DEMASCAREA JUANITEI 

Acum să ne întoarcem spre Juanita, sora geamănă a lui Lili. 
Juanita fu surprinsă în budoar de către soţul ei, cu iubitu-i, 
ducele de Orvedo. 

Palid de emoție contele Leranda se târî la braţul lui Don Pedro 
înspre camera sa de lucru. 

Aici, ei făcură planuri cum să pedepsească pe criminala și 
adultera soţie. Mai multe seri de-a rândul, don Pedro venea și se 
închidea cu contele în camera de lucru, aducându-i poruncile 
marelui inchizitor în privinţa pedepsei Juanitei. 

Contele Leranda, în durerea-i nebună, lăsă părintelui să-i 
repare onoarea pătată. 

Apoi urmă o scenă îngrozitoare între soţi. Juanita începu să 
înjure în modul cel mai barbar. Dar nimic nu-i folosi. Ea fu prinsă 
și în ziua următoare avea să fie transportată într-o trăsură 
închisă la Madrid și avea să găsească un sfârșit groaznic în 
închisoarea inchiziției. R Dar la miezul nopţii, reuși să fugă din 
castel. Mult timp îi pierdură urma, cu toate că Don Pedro fu 
însărcinat de însuși marele inchizitor de a o găsi și a o preda 
pedepsei binemeritate. În cele din urmă, la Paris, ea căzu în 
mâinile soţului ei. Ea blestemă în modul cel mai crud pe 
Dumnezeu și întreaga omenire, încât Don Pedro care era 
neînduplecat în credința sa religioasă, fu nevoit să-i taie limba 
pentru a înceta cu sacrilegiile, în același timp, i se comunică 
nefericitei, că din cauza crimelor comise a fost osândită la 
moarte. 

Restul este deja cunoscut cititorilor noștri. Călăul fu chemat 
pentru a executa pe Juanita. Dar crezând că este mireasa sa Lili, 


și din pricina asemănării, uciderea Juanitei fu amânată pentru un 
termen scurt. 

Capitolul 243 GRIJA PENTRU LILI 

Intâmplările groaznice din Paris, care își găsiră sfârșitul cu 
executarea Dantoniștilor, distrase puţin mulţimea în privinţa 
răpirii prinţului. Acum însă după ce mormântul se închise asupra 
executațţilor și Robespierre rămase Atotputernic, se deșteptară 
deodată mii de presupuneri. Unde se află băiatul? Cizmarul 
Simon, al cărui cap era desigur în mare pericol, spumega de 
mânie. Negreșit, nu putea nega că alergând să vadă execuţia 
Măriei, Antoinetta, lăsase pe băiat singur și ușa deschisă. Din 
această cauză, demnul funcţionar fu arestat. Însuși Robespierre 
începu a căuta locul ascunzătorii prinţului. Căci ei știa doar prea 
bine, că libertatea prinţului era un pericol mare pentru republica 
Franceză. 

Porțile Parisului erau mereu păzite. Acuzaţiile care fură 
ridicate în ședința tribunalului împotriva lui Enric Sanson, 
ajunseră la urechile lui Robespierre. 

în primele zile după căderea lui Danton, Robespierre, chemă 
pe Călău la sine. Negreșit, că și prinţesa trebuia să fi contribuit 
la aceasta, căci Adella nu era femeia care își jertfea onoarea 
fără să primească ceva în schimb. 

Ea știu să semene bănuieli grozave în inima lui Robespierre 
împotriva călăului, căci ministrul primi foarte rapid pe Enric 
Sanson. 

Enric simţi, că în acest moment, numai calm fiind se va putea 
salva. 

— Spune-mi, unde este logodnica ta? ea este aci în Paris, o 
știu prea bine! Numai ea putea să fi răpit copilul! Strigă 
Robespierre încreţind fruntea. 

— Eu nu știu nimic, despre mireasa mea! zise Enric cu 
îndrăzneală, și chiar dacă ași ști nu aș spune-o! Şi afară de asta, 
este o nebunie de a crede că slaba Lili Miranda, a răpit pe 
prinţul Franţei! 

— Taci! îi strigă Robespierre, vreau să te cred că nu știi unde 
se află mireasa ta, dar vai de tine dacă mă vei minţi. Pentru a 
doua oară, nu va apare un Robespierre pentru a te răpi de la 
moarte! Acum du-te și fă-ți datoria! 

Enric plecă. 

Lili se afla în casa familiei Michon, dar nu putea rămâne acolo. 


Nu, Lili trebuia să părăsească Parisul sub orice chip. Enric 
Sanson putea procura logodnicei sale un pașaport pe un nume 
fals. Micul prinţ însă putea să mai rămână în Paris, până ce se 
vor mai linişti spiritele. 

Un loc mai sigur pentru Lili, era numai în satul depărtat de 
lume, la unchiul ei Louvois. Enric comunică planul său iubitei, 
dar Lili n-avea mare plăcere de a se întoarce în satul dintre 
munţi. Ea se temea de Millart și comunică această temere 
logodnicului ei. Enric știu s-o convingă, că acolo era cel mai 
sigur refugiu pentru dânsa. 

în ziua următoare, după convorbirea lui Enric cu Lili, Călăul 
primi vizita unui ţăran, care i se recomandă cu numele de 
Sulpitz. Enric nu bănui nimic din povestirile lui Sulpitz, care 
mărturisi la urmă că nu are altă dorinţă decât să părăsească mai 
curând Parisul. 

Dar scopul venirii lui Sulpitz la Călău, era de a afla de la 
acesta locul ascunzătorii lui Lili. Când Sulpitz se văzu în faţa 
statuii dominatoare a Călăului, el își pierdu de tot curajul. Dacă 
Enric ar afla scopul său trădător și s-ar răzbuna?” se gândea el. 
Pe de altă parte, Sulpitz era foarte lacom de a câștiga premiul 
promis de prințesă. 

— Așa? zise el, Lili Miranda se mai află în Paris, și cât de mult 
am căutat-o! Acum nu ne mai stă nimic în cale de a ne 
reîntoarce. Unde se află fata acuma? 

— Unde se află, nu te interesează, amicul meu, dar t a se va 
întoarce cu dumneata la ţară! zise Enric. _ 

Și când să mă întorc la ţară cu Lili Miranda? Intrebă Sulpitz. 

— Astăzi răspunse Sanson. 

Sulpitz se sperie, dar după o scurtă reflexie se gândi că putea 
să trădeze pe Lili nu numai în Paris, ci și la ţară. Poate că de 
acolo, va putea stoarce sume mai mari de la Călău, decât acea 
mie de lei promisă de prințesă. Această intenţie înveseli mult pe 
mizerabil. 

Enric Sanson făcu tot posibilul pentru a obţine în acea zi 
pașapoartele necesare pe numele unui ţăran Martin și a 
nepoatei sale Ema. După ce Lili își luă rămas bun de la Enric și 
de la familia Michon, ea părăsi casa însoţită de Sulpitz. Ei 
trecură bine barierele și de asemenea ajunseră bine la locul 
țintei lor. 

Trădătorul Sulpitz, se gândea în timpul drumului, cum să se 


folosească mai bine de trădarea sa. În cele din urmă se decise 
să inițieze și pe Millart în istoria aceasta. Sulpitz devenea din ce 
în ce mai vesel. În fine se apropiară de sat. Cu lacrimi în ochi Lili 
intră în casa unchiului Louvois. Acesta o primi cu prietenie. Dar 
pacea de altădată nu putea domni între unchi și nepoată, căci 
Louvois nu putea ierta lui Lili, că-l părăsise fără știrea lui. 

Cuvinte aspre erau la ordinea zilei și Lili plângea nopţi întregi 
cu lacrimi amare. Cât de mult dorea ea, clipa în care Sanson să 
se unească cu ea. Printr-o legătură veșnică. 

Capitolul 244 TRĂDĂTORUL 

Opt zile mai târziu, Sulpitz trecu prin sat. El se apropie de 
curtea lui Eugen Soner și-l chemă pentru a-i comunica ceva. 
Între altele Sulpitz îi povesti că Margot Risler este foarte 
înfuriată împotriva lui, mai ales de când i-a făcut rușinea de la 
bal, lăsând-o nedansată. Apoi îi povesti că Margot i-a trimis 
vorbă că îi va face «una la judecată», una și bună, că-i va trece 
pofta de furat vânaturi din pădure, căci ea se află în posesia 
puștii lui de vânătoare. 

Eugen îi răspunse cu asprime și-i întoarse spatele. 

— Cum își ţine nasul pe sus! murmură Sulpitz. Lasă că Margot 
îl va pune la respect și la răbdare, de asta sunt sigur. Hi, hi, hi! 
O să-și lase el fudulia la o parte! 

Un ceas mai târziu Sulpitz se apropie de casa forestierului 
Louvois. Acesta ședea pe pragul ușii. 

Lili avea treabă în bucătărie și nu putea asculta convorbirea 
lor, dar totuși tresărea speriată ori de câte ori auzea 
pronunţându-se numele lui Enric. Ce puteau vorbi amândoi 
despre logodnicul ei?... negreșit că nu de bine!... 

Forestierul rămase în ziua aceea acasă. Tăcut își luă prânzul. 
Ochii lui Lili erau mereu înlăcrimaţi. Forestierul îi blestemă pe 
servitorii săi pușcași care în loc să-și împlinească datoria, 
stăteau la cârciumă și beau. 

„Dar, zicea el... în astă noapte vă voi face să simţiţi asprimea 
mea!” Cu aceste cuvinte el strânse pumnii ameninţător. Se 
făcuse ora zece seara. La ora aceasta Louvois obișnuia să se 
culce. 

Lili observă cum unchiul ei se îmbrăcă și se pregătește de 
plecare. 

— Dumnezeul meu, nu cumva vrei să te duci în pădure, 
unchiule? murmură ea. 


— Da, zise el, l-am pândit pe unul care fură vânat din pădure 
și vreau să pun mâna pe el! 

— Te rog, unchiule, nu te duce! murmură Lili... inima-mi 
prezice o nenorocire... te rog, rămâi cu mine. 

— Lasă-mă în pace! îi zise el, mâine vei auzi ce s-a 
întâmplat... și acum, du-te de te culcă, este deja târziu... înainte 
de zorii zilei nu mă voi întoarce acasă. 

Lili începu să plângă. Ea se aruncă la pieptul unchiului ei. 

Pădurarul o respinse imediat. Se întoarse cu spatele la ea și 
deschise ușa. El plecă însoţit de câinii de vânătoare. 

Cam până la orele două, Lili rămase trează. În fine pe când nu 
mai putea ţine ochii deschişi, Lili se duse în camera ei. Aţipise 
imediat. Deodată ea fu trezită din somn prin niște bătăi 
puternice în ușă. 

— Da. Da, vin îndată, ce s-a întâmplat? Strigă ea. 

— Vino jos, domnişoară, te rog, pentru Dumnezeu, îi strigă 
ajutorul de pădurar. S-a întâmplat ceva în pădure... unchiul 
dumitale... 

— Doamne, ce este cu el? întrebă fata speriată. 

— Trebuie să fii tare pentru a suporta lovitura de la 
Dumnezeu, zise ajutorul de pădurar ștergându-și ochii. El a fost, 
un stăpân foarte bun. Acum o jumătate de oră l-am găsit mort! 

Efectul acestei vești eră zdrobitor pentru Lili. Ea își acoperi 
faţa cu amândouă mâinile și începu să plângă. 

— O, blestemăţii hoţi de vânătoare l-au împușcat ca pe o fiară 
din pădure. Glonţul i-a trecut tocmai prin mijlocul inimii. 

Lili rămase câteva momente ca paralizată. Işi aduse aminte 
de ultimele cuvinte pe care le pronunţase Louvois. 

El făcuse aluzie la Eugen. Numele lui îl pomenise în 
amenințările lui. 

Lili îi ceru pușcașului să o conducă la unchiul ei. Ei merseră 
cam vreo jumătate de ceas prin pădure. i 

— Acolo! zise pușcașul arătând cu mâna în partea stângă. Il 
poţi vedea deja de aici. 

Lili văzu în dosul câtorva arbori, în apropierea ei, un corp 
nemișcat întins pe iarbă. Un fior de gheaţă îi trecu prin tot 
corpul. Apoi Lili se apropie de cadavrul unchiului ei. Cu un 
strigăt de adâncă durere căzu ea în genunchi și-și împreună 
mâinile peste piept. O singură privire asupra feţei ca de ceară și 
cu ochii pe jumătate deschiși, o făcu să recunoască că unchiul ei 


își dăduse deja de mult sufletul. Mult timp stătu ea în genunchi, 
apoi își veni în fire și începu să rostească rugăciuni. Apoi se 
ridică după ce mai întâi închise ochii mortului. 

— Cine poate fi criminalul? îl întrebă Lili pe pușcaș. 

— Hm, să nu te superi domnișoară! zise el, Sulpitz este un om 
de nimic, nu poţi pune nicio bază pe vorbele lui, dar aseară l-am 
întâlnit în pădure, el venea de la unchiul dumitale... aici vorbise 
despre niște lucruri ciudate... că, adică Eugen s-ar fi lăudat că 
știe el despre un vânat pe care-l va împușca în astă noapte... 
dar eu nu cred, adăugă el cu blândeţe văzând ce spaimă o 
cuprinsese pe Lili. 

— Nici nu trebuie să crezi! îi zise ea repede, nici eu nu cred că 
Eugen a făcut fapta aceasta. 

Trista și posomorita Lili se întoarse spre casă. 

Ajunsă în casa forestierului, ea se târî cu greu în cămăruţa ei. 

Cam pe la amiază sosi o comisie judecătorească la locul 
crimei. Doctorul raportă imediat că forestierul fusese împușcat 
pe la spate, căci nimic nu arăta că s-ar fi luptat cu adversarul 
său. Doctorul indicase și distanţa de la care fusese tras glonţul 
ucigaș. Judecătorul, un bărbat mic și slab, începu să cerceteze 
locul crimei. Rezultatul era nespus de favorabil. Cam la vreo 
douăzeci de pași de locul crimei, fusese găsită în iarbă o pușcă 
de vânătoare, pe care trebuie s-o fi pierdut criminalul. Pușcașul 
Mathes, care se afla în apropierea judecătorului, observă bine 
pușca. 

— Aceasta este pușca unui hoţ de vânătoare și nu-i de mirare 
că l-a lovit de moarte pe pădurar! 

Pușca trecea din mână în mină. Era o armă bună iar 
deasupra-i se afla o plăcuţă de nichel pe care era gravat foarte 
citet numele „Eugen Soner”. 

— Cred și eu! zise pușcașul, este cel mai bogat ţăran din 
aceste împrejurimi, dar și un hoţ mare de vânat, cel puţin astfel 
susţinea pădurarul Sulpitz. Țăranul a avut totuși dreptate când i- 
a comunicat aseară pădurarului că Eugen s-a lăudat că împușcă 
în astă noapte vânatul oprit. Și astfel, pădurarul pentru a-l pândi 
și-a pierdut viaţa. 

Câţiva gardiști fuseseră trimiși să-l aresteze pe Eugen. 
Judecătorul și ceilalți rămaseră aici pentru a transporta acasă 
cadavrul forestierului. 

Gardiștii ajunseră în faţa porţii lui Soner. 


Tăranca Fauchon tocmai dădea grăunţe la pui, iar când îi zări 
pe soldaţi începură să-i tremure mâinile. 

Unul din gardiști se apropie de Eugen care stătea pe pragul 
grajdului și punându-i mina pe umăr îi zise: 

— Trebuie să te arestez, te rog să nu te opui? 

— Să mă arestezi pe mine?... murmură Eugen pălind. Nu m- 
am gândit că va merge atât de repede. O. Tu pisică falsă și rea! 

— Așadar mărturisești că ești vinovat? 

— Eu nu sunt nimic, răspunse Eugen cu încăpățânare, să mi 
se dovedească mai întâi. 

— Lasă că ţi se va dovedi. S-a găsit pușca dumitale în 
apropierea cadavrului. 

Ţăranca Fauchon rămase ca împietrită. Eugen o consolă 
asigurând-o că e nevinovat. 

— Ah, nu uita, că în pădure zace forestierul Louvois! îi zise 
gardistul. 

La auzul acestor cuvinte Eugen fu cuprins de un tremur ușor. 
Apoi ţăranca Fauchon intră cu ei în casă pentru a evita să se 
strângă curioșii în curte. Eugen se lăsă să cadă pe un scaun. 

Apoi se auziră pocnituri de bice și întreaga comisie 
judecătorească se opri la poartă. După ce judecătorul aruncă o 
privire cercetătoare prin casă, se opri în faţă lui Eugen. 

— Tu eşti Eugen Soner? Această pușcă este a ta? ÎI întrebă el 
pe Eugen arătându-i arma. 

Eugen aruncă o privire asupra armei și păli la faţă. 

— Da! zise el. Arma este a mea! 

— Cu această armă a fost ucis un om astă noapte! 

— Se poate Domnule judecător, dar eu n-am fost acela, o jur 
pe atotputernicia lui Dumnezeu. 

El îi explică judecătorului că arma sa a fost la Margot Risler. 
Ţăranca Fauchon aruncă o privire asupra lui Millart care intrase 
și el acum în cameră. O bănuială groaznică se deșteptă în inima 
ei împotriva acestui om. 

— Ei bine, zise judecătorul, toate vor ieși la lumina zilei. Dacă 
ești nevinovat se va vedea, dar deocamdată ești prizonierul 
nostru. 

Eugen se întoarse spre mama sa pentru a o îmbrăţișa. 

— Du-te cu Dumnezeu, Eugen! murmură ea, el te va proteja. 
Eu îl cunosc deja pe demonul care este implicat în chestiunea 
aceasta. Dar Dumnezeu va descoperi misterul acesta negru. 


Peste o jumătate de oră Eugen plecă în trăsura comisiei, 
escortată de gardiști, spre oraşul din apropiere. 

Ţăranca Fouchon se hotărî să o viziteze pe Lili. La vederea 
tinerei fete prosternate în fața cadavrului unchiului ei, un fel de 
milă și admiraţie cuprinse pe femeia de obicei severă. Ea se 
apropie de fată și îi puse mâinile pe cap în mod de 
binecuvântare. Apoi, după ce vizită mortul, se retrase cu Lili în 
camera de locuit și începură să vorbească despre nenorocirea 
care a căzut ca un fulger asupra lui Eugen. Lili o asigură că 
Eugen este nevinovat și că ea poate jura pentru inocenţa sa. Cu 
lacrămi în ochi ţăranca îi mulţumi. Apoi după ce o îmbrăţișă ca 
pe copilul ei și o asigură de dragostea ce i-o poartă, ea se 
îndepărtă pornind spre casă. 

* 


Millart plecă să se plimbe prin pădure. Deodată se auzi 
strigat. El întoarse capul şi-l zări pe Sulpitz. 

— Am o veste îmbucurătoare pentru dumneata! începu 
Sulpitz, sărmanul Eugen a fost arestat și... el nu este vinovat. M- 
am gândit azi de dimineaţă să mă duc la curtea Soner și să aduc 
țarăncii Fauchon vestea despre nevinovăția fiului ei, căci 
vinovatul este... 

— Ce spui tu? îl întrerupse ţăranul. 

— L-am văzut astă noapte pe la orele unsprezece pe Eugen 
venind de la cârciumă și mergând spre casă. L-am urmărit până 
a intrat în casă. Deci nu putea fi el criminalul. Pădurarul a fost 
ucis abia pe la două după miezul nopţii. Voi spune aceste 
cuvinte țărăncii Fauchon. De asemenea le voi repeta dacă mi se 
va cere în faţa justiției. Ţăranca Fauchon cred că mă va 
recompensa cu o sută de franci pentru acest serviciu. 

— Dar eu îţi voi da două sute de franci ca să taci, dar le vei 
primi în ziua când Eugen va fi condamnat la moarte!!. 

— Dar, răspunse Sulpitz, vrei în adevăr să faci ca lucrurile să 
ajungă așa departe? 

Drept orice răspuns Millart băgă mâna în buzunar, scoase 
câteva piese de argint și i le dădu lui Sulpitz. Apoi se întoarse și 
plecă spre casă. 

Capitolul 245 ÎN PERICOLUL DE MOARTE 

L-am cam uitat pe amicul nostru Pippin! Cititorii noștri știu 
deja că el se afla închis în Conciergerie și aștepta să fie dus la 
ghilotină. Negrul Pippin fu cuprins de o furie nebună văzându-se 


fără nicio scăpare. El alergă ca un nebun prin celulă. Ceasurile 
treceau repede, acum era deja miezul nopţii. Încă câteva 
ceasuri și vor veni să-l ia! Deodată negrul Pippin fu întrerupt din 
gândurile sale. | se păru că o pietricică a fost aruncată în 
ferestruica închisorii. Se apropie de o masă de stejar, puse pe ea 
un scaun de lemn și se urcă pentru a se uita prin ferestruica 
celulei. Dar zadarnic căută să pătrundă cu privirea prin 
întunericul nopţii, căci nu zărea nimic. Deodată auzi iar o 
lovitură la geam. Geamul se crăpă imediat. El strânse cu mina 
sticla spartă a ferestrei, fără a produce vreun zgomot. 

Negrul Pippin nu se înșelase. 

Abia deschise geamul că un obiect tare îi și zbură înăuntru. 
Totodată negrul Pippin observă la fereastra casei de vis-ă-vis pe 
un bărbat care se aplecase în afară și aruncase obiectul. 

— Pst! Cine este acolo? Murmură negrul Pippin. 

— St! Tăcere! Sunt prieteni! Fu răspunsul străinului. Cât de 
dulce îi sunară aceste cuvinte. Negrul Pippin n-avea niciodată o 
inimă simţitoare, acum însă era aproape să plângă. Cobori de pe 
masă și ridică obiectul de pe jos. Spre marea lui bucurie văzu că 
este o pilă. Pippin începu să pilească gratiile de la fereastră. 

Abia isprăvise și această lucrare când necunoscutul îi aruncă 
o frânghie tare, spunându-i s-o lege de fereastră, iar el va lega 
capătul celălalt al frânghiei la fereastra de vis-ă-vis și astfel îl va 
putea scăpa. Negrul Pippin urmă sfaturile necunoscutului. 

— Eşti gata? se auzi întrebarea de vis-ă-vis. Prinţesa Adella de 
Barry a poruncit să te scăpăm! 

— Negreșit! răspunse Pippin care simţi cum frânghia fusese 
întinsă bine. Cu ușurința unei pisici se avântă Pippin peste 
fereastră și cu mâinile agăţate de frânghie începu să avanseze 
înspre casa de vis-ă-vis. 

Erau momente grozave pentru criminal. 

încă o jumătate de minut și drumul anevoios era gata. Cu o 
săritură îndrăzneață negrul Pippin se avântă prin fereastra 
deschisă... 

Capitolul 246 CRIMA 

Enric Sanson acceptă invitaţia contelui Leranda. Luna răsărise 
deja când Enric ajunse cu însoțitorii săi la vila contelui. Enric 
ajunse lângă poartă și era pe cale de a intra, când privi din 
întâmplare în parcul vast care se întindea în jurul vilei. Călăul 
zări doi păzitori care stăveau la distanţe opuse cu săbiile scoase. 


Mai departe Enric zări chipul frumos al Juanitei. Asemănarea cu 
Lili era atât de puternică încât călăul tresări fără voie. Apoi intră 
nezărit de nimeni în vastele coridoare, de unde auzi niște voci 
agitate răsunând până la dânsul. Enric se retrase în dosul unei 
uși și ascultă. Enric recunoscu glasul contelui Leranda și al lui 
Don Pedro. Contele Leranda nu vroia să admită executarea 
Juanitei. Căci, zicea el, nenorocita a suferit mult și de aceea 
renunţase la o posibilă crimă. Don Pedro insista ca Juanita să fie 
ucisă. Se născu o ceartă aprinsă între acești doi asociaţi. Intr-un 
moment de furie, Don Pedro apucă un cuţit italian care se afla 
pe masă şi-l împlântă în pieptul contelui Leranda. Enric se 
apropiase între timp de ușă și fusese martor la toată scena. 
Contele Leranda scoase un ușor horcăit și-și dădu sufletul. 

— Ucigaș mizerabil! strigă Sanson care nu se mai putea 
abține. 

— Aceasta este pieirea ta că ai fost martor aici, călăule din 
Paris! îi strigă Don Pedro. 

El se năpusti asupra lui Sanson. Călăul se luptă și reuși să 
scape din mâinile lui Don Pedro. 

El alergă în parc, dar avu ideea ingenioasă de a încuia ușa pe 
dinafară și. A lua cheia cu sine. Deodată o zări în umbra 
copacilor pe Juanita, îngenuncheată, întinzând rugătoare mâinile 
împreunate spre dânsul. 

Cu o singură împușcătură de revolver Enric culcă la pământ 
pe unul din cei doi păzitori care se îndreptau spre dânsul. 
Celălalt paznic o luă la sănătoasa. Apoi călăul se apropie de 
Juanita și îi propuse în cuvinte scurte să fugă cu dânsul pentru a 
scăpa din mâinile asupritorilor ei. Era de temut ca păzitorul care 
fugise să se întoarcă cu ajutoare puternice. 

Și tocmai acest pericol îi dădu puteri uriașe lui Sanson. El o 
luă pe Juanita în braţe și alergă cu ea înainte. In acest moment 
apăru Don Pedro cu câţiva servitori. Două împușcături fură 
slobozite pe urma fugarilor, dar ca prin minune scăpară neatinși. 
Enric Sanson alergă până ajunse lângă zidul care înconjura vila. 
Gâfâind, călăul puse mâna dreaptă pe zid, ţinând-o în cea 
stângă pe Juanita, pentru a se avânta în sus, peste zid. Dar în 
acest moment se întâmplă ceva neașteptat și îngrozitor. În dosul 
zidului apăru deodată faţa unui bărbat luminat puternic de 
razele lunii, Enric tresări. El îl cunoștea pe acest om care nu era 
altul decât negrul Pippin. Călăul văzu cum Pippin ridica cocoșul 


unui revolver asupra lui. Totul se petrecu într-o clipă. Pippin 
trase. Enric Sanson simţi că Juanita se cutremură în braţele sale. 

— Acum însoară-te cu iubita ta Lili, călăule! strigă Pippin. Am 
nimerit-o tocmai în inimă. Ha, ha, prinţesa va fi mulţumită. Cu 
aceste cuvinte negrul Pippin dispăru. 

Enric Sanson privi spre Juanita. Era moartă. 

— Puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el, auzi Sanson strigătul 
urmări lorilor săi. 

Enric Sanson realiză groaznicul pericol în care se afla. Cu un 
suspin dureros, Enric o lăsă jos din braţe pe gingașa și nefericita 
soră a lui Lili. 

— Rămâi cu Dumnezeu! Cerescul părinte să aibă milă de tine! 
Murmură Enric. 

Apoi sări de pe zid și fu scăpat. 

în ziua următoare, Enric raportă poliţiei despre crima comisă 
sub ochii săi asupra contelui Leranda. Sub conducerea lui 
Sanson un pluton de gardiști porni la fața locului. Dar acolo îi 
așteptă o mare surpriză. Nimeni nu se mai afla în vilă. Numai în 
pivniţa casei se găsiră cadavrele contelui Leranda, al paznicului 
ucis de Sanson și cadavrul nefericitei Juanita. 

Enric Sanson era adânc mișcat. Gândul că sora iubitei sale 
găsise un astfel de sfârșit tragic îi umplea sufletul de durere. 
Călăul se îngriji de înmormântarea Juanitei. Apoi când se afla 
lângă mormântu-i simplu, Enric Sanson se rugă la Dumnezeu ca 
ea să fi luat cu sine în mormânt blestemul ţigăncii și să fi lăsat 
pe pământ pentru Lili o fericire desăvârșită! Aceasta era dorinţa 
înfocată a călăului. El se decise să nu-i spună nimic lui Lili 
despre nenorocita sa soră geamănă. În schimb își jură să 
împodobească mereu mormântul Juanitei cu flori proaspete. 

Capitolul 247 MĂIESTRIA LUI PIPPIN 

Negrul Pippin fusese scăpat din închisoare cu ajutorul 
prinţesei. Imediat Pippin ceruse să fie dus la Adella. În realitate, 
Adella nu mai era decât umbra frumuseţii de odinioară. Cu 
remușcarea în inimă, supusă, unui bărbat neiubit de al cărui 
zâmbet sau încruntare îi atârna voinţa, Adella suferea cumplit. 
Toate comorile pe care Adella le poseda le transportase îndărăt 
în castelul de Barry. Dar ce-i foloseau acum comorile în acest 
timp de fierbere. 

Gândul îi zbură imediat la negrul Pippin care ar fi fost o 
unealtă bună pentru planurile ei și care zăcea în închisoare. 


Imediat se decise să-l scape. În zadar sperase Adella să afle de 
la Sulpitz locul ascunzătorii lui Lili. 

Negreșit că ea nu putea știi ce lucruri groaznice se petreceau 
în satul îndepărtat. Astfel Adella spera că negrul Pippin va 
îndeplini scopurile ei criminale. Acesta îi promise să facă tot 
posibilul. 

El cercetă urmele prinţului răpit, cu toate că prin aceasta se 
expunea la pericolul de a fi recunoscut de gardiști și dus la 
ghilotină. Dar negrul Pippin n-aduse nicio veste îmbucurătoare 
prinţesei. Cizmarul Simon, ameninţat de către Robespierre cu 
pedeapsa la moarte, îl regăsise deodată pe micul prinţ. 

Tot ca înainte, nefericitul fu ţinut în Temple. 

Sărmanul copil slăbea din zi în zi. Obrajii de pe care pierise de 
mult roșeaţa sănătății se subțiară din ce în ce. Privirea ochilor îi 
deveni din ce în ce mai stinsă. Intr-o dimineaţă Robespierre 
apăru neanunţat în Temple. 

Nimic nu-i scăpă din vedere puternicului ministru. El fusese 
condus în camera cizmarului Simon. Cizmarul ședea lângă sticla 
cu rachiu, iar în faţă stătea tremurând micul prinţ. Simon îi 
dăduse iar să bea cu sila un pahar plin cu rachiu. Faţa copilului 
era umflată, în acest moment și inima crudului Robespierre se 
simţi cuprinsă de milă. El îl înjură cu asprime pe Simon și-l 
condamnă la moarte pe eșafod. 

Chiar în acea seară Simon fusese executat. 

Crudul Robespierre se apropie de micul băiat, se aplecă spre 
micul prinţ al Franţei şi-l. Mângâie pe obraz. 

— Sărmane, sărmane băiat! N-am vrut asta, nu! Zise 
Robespierre. De acum înainte vei fi bine tratat, aceasta ţi-o jur! 

El îi porunci directorului Templului să-l ia pe băiat la sine, să 
aducă doctori și să îngrijească de sănătatea-i zdruncinată. Apoi 
Robespierre părăsi eu capul sus locuinţa cizmarului Simon. Din 
acel moment, micul băiat căpătă o îngrijire mai bună Dar era 
deja prea târziu, Cizmarul Simon sădise viermele morţii în corpul 
micului băiat. Din ce în ce el devenea mai tăcut, până ce într-o 
dimineaţă fu găsit în patul său ţeapăn și rece. Era în adevăr 
prinţul Franţei cel care murise, sau era sufletul vreunui copil 
sărman și chinuit care-și luase zborul spre cer? 

Nimeni nu se interesă în Paris de micul sicriu care fu scos într- 
o seară din Temple și care conţinea rămășițele pământești ale 
micului prinț de. Franţa. Mulţi parizieni susțineau că prinţul 


Franţei trăia în Germania unde capătă o educaţie bună și că 
micul băiat care murise era al unor muncitori săraci care-l 
vânduseră  Cizmarului Simon. Familia Michon care la 
recomandarea Orfeliei îl luaseră la ei pe micul prinț, dispăruse 
deodată cu totul din Paris. Lili și familia se întrebau mereu dacă 
le-a reușit în adevăr să-l scape pe prinţul Franţei, sau dacă 
nenorocitul copil și-a găsit sfârşitul în cimitirul săracilor din 
Paris. 

Sora prinţului însă, era sigur că fusese transportată în 
Germania de către cinstitul părinte Edgeworth și cele două 
surori pioase care se travestiră în ţărănci. Mica prinţesă fusese 
crescută de către părintele Edgeworth și de către cele două 
surori. Bătrânul Edgeworth muri la o vârstă înaintată în 
Germania și fu înmormântat departe de patria-i iubită. Cele 
două surori însă se întoarseră la, Paris după căderea lui 
Napoleon Bonaparte împreună cu tânăra prințesă. Fiica lui 
Ludovic al XIV-lea fu recunoscută de către regele Franţei ca 
prinţesă regală. Ea apucă vremea când ducele Louis Filippe de 
Orleans ajunse pe tron, acel ofiţer tânăr care se dusese 
împreună cu Bonaparte la Orfelia Sanson spre a-i prezice 
viitorul. 

Acum să ne întoarcem la firul întrerupt al povestirii noastre. 

Toate aceste noutăţi, citate mai sus, le comunica negrul 
Pippin, prinţesei. Într-o seară, negrul Pippin apăru în faţa 
prinţesei cu o faţă triumfătoare. 

— Ei, ce-mi aduci? întrebă Adella. 

Pippin îi povesti în fine cum a reușit să o împuște pe Lili, pe 
care Enric Sanson o ţinea în braţe, era probabil că vroia să fugă 
cu dânsa. Dar văzând uimirea prinţesei, el îi povesti cum de 
câteva zile o pândea pe Lili în parcul unei vile izolate unde era 
ținută prizonieră. 

— Cu această mână am ucis-o! zise el, am văzut cu ochii mei 
cum a căzut moartă, de acum înainte te asigur că nu va mai 
învia! 

Prinţesa respiră ușurată. 

Capitolul 248 DOMNIA LUI ROBESPIERRE 

Să ne întoarcem acum, spre cei mai mari bărbaţi ai Franţei. 

Atât Robespierre, cât și Napoleon Bonaparte se luptau pentru 
putere. Pe când Robespierre se afla în culmea înălţimii, 
Bonaparte nu era decât un general tânăr, care își culesese laurii 


în luptă. 

Robespierre luă frâiele guvernului. Începând cu execuţia 
Dantoniștilor, Robespierre nu lăsă nicio zi să treacă, fără a jertfi 
nenumărate personalităţi înalte pe eșafod. 

Din ce în ce mai trist devenea Sanson, când se întorcea acasă 
după câte o zi sângeroasă. La fel de tristă, devenea și Orfelia. 
Gingașa fată nu mai putea suporta tirania lui Robespierre. 
Orfelia își aminti de fapta eroică a Charlottei Corday, pe când 
străpunse cu pumnalul inima lui Marat. Ea se decise a pune 
capăt zilelor aceluia care avânta cnutul asupra nenorocitei 
Franţe. Într-o după-amiază, ea părăsi casa fratelui ei, nespunând 
nimic la nimeni, nici chiar lui Perkeo. Chiar în acea zi, pe când 
Enric își făcea serviciul pe eșafod, el auzi că s-a comis un 
atentat asupra lui Robespierre, dar care n-a reușit. O femeie 
tânără a fost atentatoarea, care din ordinul lui Robespierre se 
afla deja închisă în Conciergerie pentru a fi executată pe eşafod. 

Călăul era ameţit de mirosul sângelui vărsat pe eșafod și nu 
mai dădea ascultare diferitelor versiuni. El regreta numai, că nu 
a reușit atentatul pentru a elibera Franţa de sub jugul tiranului. 

Deodată, apăru un gardist la ghilotină şi-l chemă pe Enric la 
Robespierre, care se afla în Conciergerie. Enric dădu ordine 
calfei sale și plecă imediat spre Coniciergerie. Cu cât mai mult 
se apropia de închisoare, cu atât mai multă lume era 
îngrămădită pe străzi. Peste câteva secunde, Enric se afla în faţa 
lui Robespierre. Aruncând o singură privire asupra puternicului, 
Enric se convinse că acesta se afla într-o groaznică agitaţie. In 
cuvinte scurte și severe Robespierre îi comunică despre 
atentatul plănuit și încercat asupră-i de însăși sora lui, Orfelia 
Sanson. 

Enric Sanson simţi cum o sudoare rece îi îmbrobonă fruntea. 
Soră, sărmană soră, murmurară buzele sale, după ce află din 
gura puternicului, că mâine va trebui s-o execute pe Orfelia pe 
eșafod. 

— Ai căzut în puterea mea! zise puternicul, un singur cuvânt 
al meu ajunge pentru a te duce la ghilotină împreună cu sora ta. 
Dar dacă îmi vei promite a-mi fi credincios și a-mi face niște 
servicii, atunci nu numai că te voi cruța, dar voi reda și sorei 
tale libertatea. Dar trebuie să-ţi ţii jurământul, vai de tine va fi 
de vei căuta să mă înșeli. 

Ca în vis Enric Sanson murmură «Da». 


— Ei bine, te cred pe cuvânt! zise Robespierre, de un timp 
încoace, s-a format o conjurație împotriva mea și am aflat că în 
capul conjuraţiei se află acel generai din Corsica, Napoleon 
Bonaparte. 

— Îl cunosc din auzite! răspunse Şaman. 

— Ei bine, în timp de trei zile va trebui să găsești mijloace 
pentru a-l înlătura. 

Enric Sanson păli. 

— Cum? Doar nu vrei să mă faci ucigaș! 

— Atunci va muri sora ta Orfelia. 

Un suspin greu scăpă de pe buzele Călăului. 

Robespierre nu simţi milă pentru chinurile Călăului. El începu 
a-i ţese planuri pentru nimicirea lui Bonaparte. Prin faptul că 
Orfelia îi prezisese cândva viitorul, Robespierre îl puse la cale, 
ca prin mijlocirea surorii sale, să afle numele celor din conjurație 
și să-i aducă lista cu numele lor. Enric Sanson îi promise 
aceasta. Dar ah!. Cât de mult ura el pe Robespierre, care-i cerea 
un serviciu atât de josnic. Un serviciu de spion! 

— Du-te! strigă el și imediat ce-mi vei aduce lista conjuraţiei, 
sora ta va fi eliberată. 

Enric se înclină mușcându-și buzele. Apoi părăsi sala 
Conciergeriei. Se înnoptase deja, cerul era cenușiu. Cei de 
făcut? Ce-i de făcut? Murmură Călăul. Abia după ce se afla iar în 
locuinţa sa și după ce Perkeo îi ieși înainte plin de jale, scăpă de 
pe buzele lui Enric numele Orfeliei. 

— Nu spera să revezi curând pe stăpâna ta, șopti el la 
urechea lui Perkeo. Dacă Dumnezeu nu va face o minune, atunci 
Orfelia este pierdută pentru noi! 

Enric se îndreptă apoi spre camera de lucru. Acolo se așeză în 
faţa biroului şi-şi îngropă faţa între mâini. 

Deodată, când Enric ridică capul, văzu în fața sa un ofițer 
învelit într-o manta largă cenușie. 

Călăul n-auzise când a intrat străinul în cameră. Vizitatorul 
nocturn din casa Călăului, care se interesa atât de mult de 
Orfelia, era Napoleon Bonaparte, dușmanul de moarte al 
puternicului Robespierre. 

Primul sentiment care-l cuprinse pe Sanson, fu o veselie 
mare, văzându-se deodată în faţa lui Bonaparte. Imediat îi veni 
în gând porunca pe care i-o dăduse Robespierre. 

— lartă-mă, cetăţene Sanson că te deranjez! începu 


Bonaparte, dar aș fi vrut să vorbesc surorii dumitale. Din 
nefericire mi-au raportat calfele dumitale că ea se află în 
Conciergerie. Îmi pare rău că n-am găsit pe Orfelia, care, 
altădată m-a primit cu atâta amabilitate. 

Enric suspină greu și povesti lui Bonaparte despre atentatul 
încercat de Orfelia împotriva lui Robespierre, din care cauză se 
și află arestată. 

— O, atunci ea este o jertfă a morţii! murmură Bonaparte cu 
jale. 

Enric Sanson luă o decizie. Acuma ori niciodată, își zise el. 
Apoi comunică în fraze scurte condiţiile puse de Robespierre 
pentru eliberarea Orfeliei. 

— Îţi mulţumesc, cetăţene Sanson, zise în sfârșit Bonaparte, 
ridicându-se de pe locul său. Te cred, ești un om cinstit. 

Apoi vorbiră amândoi mult timp, plănuind asupra diferitelor 
chestiuni. Napoleon era plin de speranţe în viitor, el era sigur de 
izbânda asupra lui Robespierre și așa și fu. 

în ziua următoare, se îngrămădise o mulţime de lume la 
Convenţie. Robespierre ţinu o cuvântare împotriva lui 
Bonaparte. 

Dar Napoleon era mai precaut decât marele tribun, împreună 
cu conjuraţii săi, Napoleon aduse în cazarmă trupele de soldaţi 
pe care le comanda și care așteptau un semn al comandantului 
lor. 

Campon, tovarășul lui Bonaparte, se ridică și începu a vorbi 
împotriva lui Robespierre. 

Robespierre sări în sus de pe locul său, palid de furie. El privi 
pe îndrăzneţul orator, care cuteza să-l atace. 

— Cum? strigă el, credeţi că veţi repeta cu mire comedia pe 
care aţi jucat-o cu Danton? Cine ești tu Campon, care 
îndrăznești să mă ataci? Te acuz de înaliă trădare! Președinte! 
Cer cuvântul pentru a putea cita arestarea mai multor membri 
din Convenţie, care se află aici! 

Dar imediat se ridică Tallien, un al partizan al lui Bonaparte. El 
ceruse mai întâi cuvântul și i se acordă. 

Robespierre recăzu pe scaun, palid de mânie. la auzirea 
acuzărilor aruncate în contră-i de către Talien. Scăpă un strigăt 
de furie de pe buzele tribunului. În acest moment se ridicară mai 
mulţi membrii din Convenţie. 

— Jos, jos cu tiranul! se auzi strigând! 


Tallien se ridică din nou. 

— Cer ca inamicul reprezentanţei poporului să-și primească 
pedeapsa. Robespierre a putut stăpâni până acuma, pentru că 
nu s-a găsit nimeni care să aibă curajul de a propune arestarea 
sa. Deci propun ca Robespierre să fie dat în judecată! 

— Cer cuvântul, cer cuvântul! strigă Robespierre. 

— Jos cu tiranul! se auzeau strigătele tuturora, întreaga 
Convenţie părea a fi acum împotriva lui Robespierre. 

Acesta era planul lui Napoleon, care știuse ce gândeau 
membrii Convenţiei și astfel nu se înșelase în concluzia 
socotelilor sale. 

Servitorii Convenţiei puseră mâna pe furiosul Robespierre şi-l 
târâră afară din sală. 

În acest moment se auziră sunete de trompete. Trupele din 
Paris sub conducerea lui Napoleon, sosiră în piaţa cea mare a 
Convenţiei. Lucrul de necrezut se întâmplase. Robespierre, 
tiranul, fu arestat. Steaua luminoasă a lui Napoleon Bonaparte, 
răsărise pe cerul Franţei! 

Capitolul 249 JOCURI TRISTE 

În ultimul timp, Sulpitz vizita adesea curtea Soner, cu toate că 
nu prea era bine primit. 

Tăranca Fauchon îl gonise din curte, în prezenţa lui Lili, care 
de la înmormântarea unchiului ei, venise la curtea Soner, la 
invitaţia țărăncii Fauchon. Imediat ce zări pe ţăranul Millart, el 
se târî spre dânsul și-i vorbi multă vreme în șoaptă. El îi spuse 
că, conștiința nu-l lasă în pace, că n-are odihnă nici zi nici 
noapte, și îi vine să mărturisească adevărul la justiţie. 

— Cred că în privinţa aceasta ne-am învoit deja! îi zise Millart. 
În faţa judecătorului vei spune că nu știi absolut nimic! Apoi, 
Millart băgă mâna în buzunar și-i dădu câţiva franci. 

— Eşti un om bun și cinstit, domnule Millart! lasă-te pe mine, 
voi tăcea ca peștele. 

— Haide, pleacă acuma, dar imediat ce Eugen va fi dus la 
ghilotină, vei căpăta două sute de franci. 

Millart porni înspre cârciumă. Margot ședea la fereastră și 
tresări la vederea lui. Acesta o întrebă de tatăl ei. 

— Este jos în pivniţă! răspunse fata, de un timp încoace nici 
nu mai iese de acolo, s-a dedat cu totul băuturii. 

— Dar tu ești tot aceeași? o întrebă Millart. 

— Ce întrebare? zise ea. Cred că am mers prea departe 


pentru a ne mai putea întoarce. Mi-am pus odată în cap să fiu 
stăpână la curtea Soner — nu atât pentru Eugen, și dumneata 
îmi placi. Dacă aș ști numai, că voi deveni stăpână acolo! Uneori 
mi se pare că ai vrea să mă înșeli Millart, dar ia seama! Eu sunt 
tăcută ca mormântul, dar pot să și vorbesc — și cred că știi că 
te am la mână? 

Țăranul vru să pună mâna pe dânsa pentru a o linişti. Dar ea 
se retrase ca mușcată de viperă. 

— Lasă-mă! zise ea. Când mă gândesc la acea noapte 
grozavă, mă cuprinde frica de dumneata... 

Ochii lui Millart avură o strălucire ciudată. 

* 

În săptămâna următoare avu loc judecata lui Eugen. După 
ascultarea martorilor Margot Risler și Sulpitz, care depuseră 
amândoi contra acuzatului, Eugen fu condamnat la moarte! Un 
țipăt groaznic întrerupse pe președinte la pronunţarea sentinţei. 
Ţăranca Fouchon scosese acel țipăt. Zadarnic căută Lili s-o 
liniștească. 

— O, fiul meu Eugen! strigă ea, el este nevinovat, redaţi-mi 
fiul. Ea străbătu lanţul gardiștilor, se precipită spre palidul 
Eugen. Avu loc o scenă duioasă între mamă și fiu. Ochii tuturor 
celor de față se umplură de lacrimi. Pe când Eugen se reîntoarse 
în închisoare, ţăranca Fouchon fu dusă acasă mai mult moartă 
decât vie. 

Millart crezându-se scăpat de Eugen care era condamnat la 
moarte, se decise a mai înlătura acum și ultima piedică din 
calea-i; aceasta era ţăranca Fanchon. El scoase din dulapul unde 
își Unea nevasta sa doctoriile, un pachet cu otravă, asupra 
căruia se vedea imprimat un cap de mort și două oase 
încrucișate. Astă noapte după masă, murmură el și Fouchon va 
dormi somnul cel veșnic. El ascunse pachetul cu otravă în 
buzunarul său. Apoi folosindu-se de un moment favorabil, se 
apropie de măsuţa de lângă patul soției sale și turnă otrava într- 
un pahar de apă ce se afla acolo și din care știa că bea numai 
ţăranca Fouchon. 

Din întâmplare, Lili trecu pe lângă ușa întredeschisă, fără ca 
Millart s-o fi observat. Mare îi fu mirarea când văzu pe ţăran în 
camera soţiei sale, unde nu intra cu anii. Lili se retrase în dosul 
ușii, și văzu toată procedura lui Millart. Tânăra fată fu cuprinsă 
de o frică groaznică. 


Apoi ca împinsă de o putere nevăzută, ea alergă spre dulapul 
unde știa că ţăranca avea un pachet cu otravă pentru șoareci. 
Lili văzu că pachetul dispăruse. Imediat după ce ţăranul ieși din 
cameră, fata ascunse paharul de pe măsuţă. 

— Te rog nu bea apă din paharul acesta! zise Lili prietenei 
sale, când aceasta îi ceru paharul. Am văzut ceva... dar poate 
sunt nedreaptă faţă de soţul dumitale... poate mi s-a părut... 

— Ce este cu el? murmură ţăranca, cuprinsă de sinistre 
presimţiri. 

Lili îi povesti totul. Se făcu o pauză lungă, sinistră. Deodată 
intră Millart cu faţa palidă ca de mort și se interesă, împotriva 
obiceiului său, de starea soţiei sale. ` 

— Nu este aşa? ai crezut că sunt deja moartă? li strigă ea. 
Criminal ce ești! Dar așteaptă, peste un ceas cred că va sosi 
doctorul pe care am trimis să-l aducă pentru a analiza conţinutul 
paharului. 

Țăranul rămase zdrobit pe loc. Aperi scoase un strigăt. Părea 
că vrea să se arunce asupra soţiei sale și s-o sugrume. 

— Nu mi-e frică de tine! îi strigă ţăranca, care observă 
mișcarea lui. Pleacă d-aici, vederea ta îmi este mai neplăcută 
decât dacă aș fi băut otravă. 

Țăranul ieși din odaie și se opri abia afară lângă poartă, 
cufundat în gânduri. Deodată se apropie Sulpitz de dânsul. 

— Am să-ţi comunic ceva, prietene! începu eL în apropiere de 
locul unde a fost găsit mort pădurarul Louvois, am găsit această 
cutiuță de chibrituri din argint care știu bine că este a dumitale, 
întreg satul o cunoaște! N-ai pierdut-o? 

— Tu, tu, îi strigă Millart, pe când spaima groaznică îi zgudui 
membrele. Dar în fine am s-o răscumpăr de la tine cu zece 
franci! Ce zici de suma aceasta? 

— Fără cincisprezece mii de franci nu ţi-o dau, răspunse 
Sulpitz. 

— Atunci așteaptă-mă patrusprezece zile! zise Millart cu ton 
comercial, în timp ce în interiorul său era o fierbere groaznică. 

— Bine, eu mă voi duce în oraș pentru a mă informa când va 
avea loc execuţia lui Eugen, dar înainte de execuţie trebuie să 
ne fi achitat amândoi. 

Cu aceste cuvinte, Sulpitz plecă spre pădure, lăsând pe Millart 
ca aiurit pe locul său. 

în acest moment zgomotul unei trăsuri trezi pe ţăran din 


visările sale. Era trăsura doctorului care sosise din oraș. Millart 
nu mai putea sta locului, el își îndesă căciula pe cap și o porni 
de asemenea spre pădure. 

Margot Risler ședea în cârciumă. Remușcarea începuse a 
roade sufletul acestei nenorocite, care părea a se fi pus în 
legătură cu diavolul. Deodată, Margot văzu apropiindu-se un 
bărbat. Ea recunoscu imediat în acesta pe Millart. 

— Acum voi afla dacă a isprăvit! murmură ea. Fără voie, fata 
își apăsă mina pe inimă, care-i bătea să se spargă. Noul venit 
nu-i spuse niciun cuvânt. Dar Margot, simţea că ceva decisiv 
trebuie să se fi întâmplat. 

— Totul este pierdut! începu în fine Millart cu vocea răgușită. 
Acea femeie nu-i chip de înlăturat, pare că diavolul s-a pus în 
legătură cu dânsa. Ea a aflat că i-am pus otravă în băutură și... 
acum... doctorul este acolo și analizează conţinutul paharului!! 


— Foarte bine ţi s-a întâmplat! zise Margot. Dacă ești prost și 
n-ai știut cum să procedezi, vei primi pedeapsa binemeritată. 

Millart se lovi cu pumnul peste frunte, fără a băga în seamă 
ironia fetei. 

— Mizerabilul Sulpitz a aflat secretul nostru. El a găsit cutia de 
chibrituri pe care eu am pierdut-o. In acea noapte fatală, când 
am pândit în desiș. Și ce e mai ciudat, este că numele meu este 
gravat pe cutie și acum el îmi cere cincisprezece mii de franci, 
înainte de executarea lui Eugen... și dacă nu-i voi da, atunci el 
va preda cutia autorităţilor. 

— Ce-mi pasă mie? îi zise Margot cu răceală și dispreţ. 
Dumneata ţi-ai pierdut jocul și cu asta ne-am achitat și nu mai 
avem nimic între noi! 

Și în adevăr, ea făcu o mișcare, ca și când s-ar lepăda deo 
sarcină urâcioasă și plecă din cameră lăsând pe Millart singur. 
Acesta ieși din cârciumă ca ameţit. 

în Sulpitz avea un inamic groaznic. Ce folosea acest mizerabil 
în lume? Dar dacă l-ar lovi o nenorocire, alunei el n-ar putea 
spune nimănui ceea ce știa și ar îi eliberat de o grea sarcină. 

— Atunci n-ar trebui să-i pese de furia nevestei sale și nici n- 
ar mai trebui să fugă. Negreșit că toată piedica îi era Sulpitz și în 
puterea lui stătea înlăturarea acestei piedici. Millart pomi prin 
pădure ca un ieșit din minţi. Deodată zări o fiinţă omenească, 
târându-se cu greu pe marginea unei prăpăstii. Recunoscu în 


acesta pe Sulpitz. Ceea ce urmă fu îngrozitor. Millart se precipită 
pe la spate asupra jertfei sale și cu pumnii începu a-l lovi peste 
cap, ochi și gât, până ce Sulpitz căzu grămadă. Incă un strigăt 
slab scăpă de pe buzele sale, dar Millart începu a-l lovi peste 
tâmple până ce Sulpitz rămase fără suflare. Apoi luă corpul fără 
viaţă și-l aruncă în prăpastia adâncă. 

— Acum sunt liber! murmură Millart cu creierul aprins. 

El voia să meargă mai departe, dar deodată îi apăru înainte 
un servitor și-i spuse că este chemat la soţia sa. Millart rămase 
ca trăsnit. Picioarele îi tremurau așa de tare, încât abia se putea 
ţine pe ele. Bine, bine, mă duc la ea, nu mi-e frică! Pericolul 
principal l-am înlăturat, la celelalte voi ţine piept fără frică. Pe 
când Millart se află la soţia sa, se auzi un tumult afară. In același 
moment se auzi o bătaie puternică la ușă. Lili merse să 
deschidă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea pe ajutorul de pădurar care 
veni însoţit de alți câţiva servitori. 

Aceștia povestiseră că au auzit niște gemete surde prin 
pădure și urmărind de unde venea glasul au găsit pe Sulpitz pe 
moarte, agăţat de o stâncă a prăpastiei. 

La această veste Millart se cutremură și păli, ceea ce nu 
scăpă din vedere ţărăncii Fouchon. 

— Când am vrut să-l ridicăm, reîncepu ajutorul de pădurar, 
nenorocitul începu să ţipe de durere. L-am dus în căsuţa unui 
paznic de pădure. Am vrut să chem preotul, dar el n-a vrut nici 
să audă despre aceasta... Lili să vină, a zis el de mai multe ori în 
șir, vreau să-i comunic cine a ucis pe unchiul ei Louvois. 

— Doamne, Dumnezeule! îngână Lili, care abia se putea ţine 
pe picioare. 

— Nimic precis n-am putut afla de la dânsul, reluă servitorul, 
dar pe un om de aici din sat îl numea ucigaș!... 

El se întrerupse și aruncă o privire sfioasă asupra lui Millart. 

Lili se găti de plecare. 

— Du-te cu Dumnezeu, copila mea! zise plângând ţăranca 
Fauchon. Poate că după mărturisirile lui Sulpitz se va face, în 
fine, lumină! 

Urmată de cei doi servitori, Lili ieși. În sală, Miliart se postă în 
calea ei. 

— Da! murmură el cu patimă. Pentru tine am comis aceasta! 
Pentru tine, care mi-ai rătăcit minţile, că am devenit altfel de 


cum sunt! Mi-ai aprins un foc în inimă. Și acum du-te să-ţi 
comunice Sulpitz ce știe! 

— Lasă-mă, Millart! strigă Lili cuprinsă de un fior de groază. 

Ea se smuci de lângă el, și-și urmă înainte drumul. Millart îi 
urmă aproape la pas. 

îi era clar înaintea ochilor că sfârșitul sosise. Millart se înfioră 
gândindu-se că va trebui să intre în închisoare în locul fiului său 
și că va trebui să sufere groaznicul sfârșit pe care voia să-l 
prepare lui Eugen. 

Deodată, fără să știe cum, Millart se văzu în fața pârâului din 
pădure. Indecis, Millart rămase lângă marginea apei. Ce-i de 
făcut acum? Răsună cu disperare de pe buzele sale. Nu, nu voia 
să mai trăiască. El fu cuprins de dorinţa odihnei și a liniștii, după 
cum nu simţise niciodată. Se gândi să se arunce în apă. Apa era 
adâncă. După un scurt chin totul va fi trecut! 

Prea mult se înlănţuiau șirurile de dovezi împotriva lui, era 
pierdut! 

Pădurea se înfioră, auzind un zgomot lugubru asemenea 
căderii unui corp în apă. Luna ieși îngrozită de sub nori și se 
ascunse iar speriată după ce privise fața unui bărbat care se 
lupta cu valurile... Apoi totul reintră în. Normal. Liniștea se 
întinse iar, peste pădurea îmbrăcată în promoroacă. 

Capitolul 250 ELIBERAREA LUI EUGEN 

Trecuse deja miezul nopţii, când Lili se întoarse cu servitorii 
din pădure. 

— O Dumnezeul meu, povestea Lili, la întrebările ţărăncii 
Fauchon. Sulpitz a murit chiar acum, sub cele mai îngrozitoare 
chinuri. El a fost ucis, aceasta am auzit din gura lui, eu și cei doi 
servitori am auzit-o. ` 

— Incă o crimă! și cine este ucigașul? Intrebă ţăranca. 

Lili îi povesti în cuvinte întrerupte cum Sulpitz a înjurat pe 
soţul ei numindu-l ucigaș nemernic, ceea ce a fost auzit și de 
servitori. Şi apoi îi povesti despre nevinovăția lui Eugen, Sulpitz 
o știa de mult dar n-a. Vrut să mărturisească din pricină că a 
fost mituit de Millart. 

— Fă-ţi curaj, zise Lili, țărăncii, în fine s-a luminat misterul! Pe 
Sulpitz nu-l blestema, căci el și-a primit pedeapsa. Eu a trebuit 
să -i promit că-l vei ierta... și eu l-am iertat, e groaznic să vezi 
pe un om murind atât de păcătos și să nu-l poţi ajuta decât cu o 
rugăciune! 


Mișcată adânc, Lili își ascunse faţa între mâini. 

— Vorbește, te rog! zise ţăranca mângâindu-i părul. Ce este 
cu Eugen? 

— Bărbatul dumitale a împușcat pe unchiul meu! începu Lili. 
El a fost acela care a tras pe unchiul meu în pădure, prin 
mijlocirea lui Sulpitz. Eugen a fost în acea noapte la Margot 
Risler, pentru a-și lua arma pe care i-o furase din scorbura 
copacului, unde o ţinea ascunsă. Dar Eugen se afla deja acasă, 
la ora când a fost ucis unchiul meu de către bărbatul dumitale. 
De asemenea, Sulpitz a găsit o cutie de chibrituri din argint, 
îngropată în iarbă. Bărbatul dumitale a pierdut-o în acea noapte 
fatală în locul unde îngenunchease pentru a ţinti asupra 
unchiului. Cu cele mai sfite jurăminte, a adeverit Sulpitz cele 
spuse. Acum se va lămuri, în fine, nevinovăția lui Eugen. 

Ţăranca începu să se roage lui Dumnezeu. Imediat, Lili plecă 
în oraș cu trăsura ţărăncii Fouchon, pentru a da de știre 
autorităţilor despre cele întâmplate. Cu o uimire, judecătorul, 
asculta cele comunicate de Lili. 

Apoi plecă, însoţit de câţiva gardiști, la faţa locului. Cel dintâi 
lucru, fu de a aresta pe Margot. 

De asemenea și Millart fu căutat, dar nu fu găsit nicăieri, căci 
el se sustrase judecății pământești. 

Peste câteva zile, Eugen se întoarse liber acasă. Dar pentru 
Lili, nu mai era loc în casa familiei Soner. 

Ea scrise lui Sanson, rugându-l s-o ia acasă. 

Capitolul 251 ÎN PERICOL DE MOARTE! 

Cu o curiozitate crescândă, Enric Sanson aștepta sosirea zilei 
următoare, care avea să decidă totul. Incă se nășteau mii de 
temeri în inima Călăului. 

să fie posibil oare, ca acel mic general din Corsica să poată 
învinge pe giganticul Robespierre? Enric se înspăimântă la acest 
gând. Dacă Napoleon ieșea învingător, atunci toate vor fi bune 
— își zicea Sanson, dar dacă va cădea, atunci cade și frumosul 
cap al Orfeliei. Când Robespierre cu tovarășii săi, fură duși în 
închisoare escortați de Napoleon, inima Călăului era plină de 
bucurie. 

Enric își găsi un drum prin mulţime. El urmă trupele care 
duceau la închisoare pe Robespierre, și reuși să ajungă odată cu 
Bonaparte la porțile  Conciergeriei. Urmând unui impuls 
neașteptat, Enric aleargă spre Napoleon care ședea nemișcat pe 


calul său, se aruncă în genunchi în faţă-i și ridică mâinile 
împreunate Spre dânsul. 

— Ah, tu ești amice Sanson? zise Napoleon Bonaparte. De ce 
îngenunchezi în fața mea? Poţi fi sigur de răsplata dumitale, 
amicul meu. 

— Graţie pentru sora mea! începu Enric, ea se află încă în 
Conciergerie. 

— Negreșit că este liberă! zise Napoleon, trebuie să-ţi spun 
mai mult? Vino cu mine amicul meu, pe când îi vom închide pe 
acești indivizi cinstiţi, te poţi întoarce în triumf cu sora ta acasă! 

Peste câteva secunde fratele și sora se ţineau îmbrăţișaţi. Ei 
plângeau de bucurie. 

Urmând consiliul lui Napoleon, fratele și sora părăsiră 
închisoarea și se îndreptară spre casă. Enric Sanson nu se mai 
simţea sigur în Paris. Deci consilie pe sora sa să plece la ţară la 
moșia lor. Imediat ce ajunseră acasă Orfelia se și găti de 
plecare, își luă rămas bun de la frai ele ei și plecă însoţită de 
Perkeo care era fericit de a fi împreună cu iubita-i stăpână. 

Capitolul 252 TRIUMFUL ADELLEI 

Viaţa Adellei devenea din ce în ce mai fără farmec. Ea credea 
că și-a stins furia împotriva lui Lili, care fusese omorâtă de 
negrul Pippin. Ea credea mereu că prin aceasta, inima lui Enric îi 
va aparţine. 

Atacul pe care-l încercase Orfelia împotriva lui Robespierre 
provocase o nouă satisfacţie prinţesei. Adella se gândea că 
sosise în fine ceasul morţii pentru Sanson și sora sa, Orfelia. 
Prinţesa credea că Robespierre în furia lui nebună îi va 
condamna pe călău și pe sora sa la moarte pe eșafod. Intr- 
adevăr merseră toate la început după dorinţa ei. Adella auzi cu 
plăcere că Orfelia fusese trimisă la Conciergerie și Robespierre 
ceruse să fie chemat Sanson. 

în zadar însă căută Adella să afle mai mult. Robespierre nu 
venea la dânsa. Nefiind în stare de a-și mai stăpâni curiozitatea, 
Adella ceru audienţă la tiran. Zadarnic. Robespierre îi trimise 
răspunsul că are lucruri mai importante de făcut decât să-și 
piardă timpul cu dânsa. Amărâtă și ofensată Adella se întoarse 
în apartamentele ei. 

Apoi sosi ceasul căderii lui Robespierre. Palid și emoţionat 
Pippin intră în camera Adellei și-i comunică noutatea cea 
groaznică și periculoasă pentru dânsa. 


Prinţesa era grozav de înspăimântată. 

Zgomotul de la închisoarea Conciergeriei ajunse până la 
urechile ei. 

— Sunt pierdută! Sunt pierdută! Murmură prinţesa cu buzele 
învineţite ascunzându-și faţa între mâini. 

* 

Încă în această noapte Convenţia îi condamnă fără judecată 
pe Robespierre și complicii săi, la moarte. Călăul fu chemat 
pentru executarea imediată a prizonierilor. 

Napoleon Bonaparte desfășurase o activitate febrilă. Toţi 
condamnaţii fuseseră duși în sala morţilor. Cu aerul serios și 
îngrijit Enric Sanson intră la orele patru dimineaţa în sală. Peste 
o jumătate de ceas el isprăvi cu toaleta condamnaților. Aceștia 
coborâră apoi scările Conciergeriei. Fouquier păli când ofiţerul 
gardiștilor se apropie de el și-i puse vârful săbiei pe piept. 

— În numele Convenţiei! zise el, te condamn la moarte fără a 
te fi judecat! Apucaţi-l și legaţii mâinile, se adresă apoi ofițerul 
către gardiști. 

Soldaţii se apropiară de Fouquier Tinville și-i legară mâinile la 
spate. 

— Aceasta este imposibil! strigă Fouquier ca ieșit din minţi de 
groază. Nu trebuie să mă omoare, mai întâi trebuie să fiu 
condamnat! N-am comis nimic! Eliberaţi-mă! Eliberaţi-mă! 

— Împlinește-ţi funcţia faţă de acest laş mizerabil, meștere 
Sanson! zise ofițerul. 

În același timp el înmână călăului un document. Acesta era 
actul fatal care poruncea executarea lui Fouquier Tinville 
împreună cu Robespierre și complicii săi. 

— Trebuie să mă supun! cu aceste cuvinte se apropie Sanson 
de dușmanii săi de moarte pentru a le tăia părul. Fouquier 
scoase un urlet ca de fiară. El îl blestemă în modul cel mai crud 
pe călău. 

— Fă-ţi curaj, Fouquier! îi zise călăul. Dumneata care i-ai 
trimis pe atâţia la moarte, arată acum că poţi muri fără frică! 
Trebuie să-mi împlinesc datoria! 

— Nu, nu vreau să mor! Nu trebuie să mor, strigă acuzatorul 
public. 

— Înainte! Pe eșafod cu el! Nu mai ezita, călăule! Strigă 
ofiţerul. 

— Așadar nu vă este milă? strigă el pălind și mai tare la față. 


Fiţi blestemaţi cu toţii! 

Două calfe de călău alergară spre Fouquier și îl ţinură de 
mâini și de picioare pentru ca Sanson să-i facă toaleta. Apoi 
carul porni împreună cu toţi osândiţii la ghilotină. Străzile erau 
înțesate de lume. Strigăte nebune și huiduieli răsunau din toate 
părțile în contra acuzaților, apoi carul se opri în faţa pieţei 
revoluției. 

Condamnaţi! Se dădură jos pe rând. Robespierre rămase în 
picioare rezemat de car. El se întoarse cu spatele spre ghilotină. 
Osândiţii fuseseră decapitaţi unul după altul. Executarea lui 
Fouquier Tinville îi umplu pe toţi de scârbă. Mizerabilul se 
zbătea și nu vroia să se urce pe platforma eșafodului. Apoi 
fusese trântit de calfe pe scândura fatală și capul îi căzu sub 
cuţit. Ultimul său cuvânt fusese un blestem. Cu un suspin de 
ușurare Enric Sanson privi capul dușmanului său de moarte. 

Apoi veni rândul lui Robespierre. Enric îl apucă şi-l legă de 
scândură. Robespierre îl mai privi o dată cu ochii lui stinși, dar 
pătrunzători. 

— Sanson! zise el cu buzele livide, Sanson! Fă-o iute! Aceasta 
este singura dorinţă pe care o mai am! 

Peste o secundă cuțitul căzu. Cel mai mare și mai cumplit om 
al revoluţiei franceze își dăduse sufletul! Odată cu el luase 
sfârșit și revoluţia franceză. 

Capitolul 253 CĂLĂUL SE ÎNSOARĂ!... 

După sfârșitul sângeros al lui Robespierre și al tovarășilor săi, 
fuseseră înlăturate pericolele care amenințau capul lui Sanson și 
al iubiţilor săi. Deja a doua zi după executarea lui Robespierre 
Orfelia se întoarse la fratele ei în Paris. Ea îi aduse vești bune de 
la ţară. 

Carol Tellier se simţise din ce în ce mai mult atras de văduva 
directorului din închisoarea Câmpului Sfânt. Această iubire 
făcuse o impresie bună asupra nenorocitei femei care la început 
părea a fi fost cu minţile rătăcite. Ea se însănătoși în speranţa 
unui viitor mai bun. Copiii ei se atașară de asemenea de nobilul 
Carol Tellier. Astfel, pe când în Paris fierbeau cele mai sălbatice 
lupte ale revoluţiei, pe moșia călăului avu loc o sacră legătură 
între acești doi oameni mult încercaţi de soartă. Enric Sanson 
era foarte vesel de logodna lui Tellier, cu toate că se cam temea 
a început ca sora sa Orfelia să nu fi fost atinsă în mod neplăcut 
de această veste. Căci Orfelia arătase și dovedise atâta 


compătimire și simpatie față de Carol Tellier! La această 
întrebare a fratelui ei, Orfelia dădu din cap surăzând cu duioșie. 

— O nu, eu sunt veselă și fericită de alegerea lui Tellier! zise 
gingașa fată. Nu iubirea pământească poate aprinde un foc în 
inima mea... ţintele mele pornesc într-o altă direcţie! Păstrează- 
mi tu întotdeauna iubirea ta, frate, și lasă-mă când te vei însura 
cu Lili să iau parte ca un al treilea membru al familiei voastre. 

Enric Sanson o strânse cu iubire pe sora sa în braţe. Enric 
luase legătura cu Tellier şi-l asigură de ajutorul său material. 
Peste puţin timp Tellier plăti cu mulţumire ajutorul primit de la 
Sanson și astfel el reuși să-și recâștige stima concetăţenilor săi 
și iubirea întregii sale familii. De asemenea și pentru demnul 
Montgolfier se îngriji Enric Sanson. El îl tinu pe bătrân pe moșia 
sa și îl ajută cu sume mari de bani. Montgolfier lucra mereu la 
perfecțiunea invenţiei sale. In fine soarele izbândei surise și 
pentru cinstitul Montgolfier. El apăru în faţa mulţimii pariziene 
înălțând un nou balon pe câmpia lui Martie și fu salutat cu urale 
ca geniu al omenirii. Bătrânul nu mai trăi mult după triumful 
său. El închise ochii pentru vecie pe moșia lui Enric și muri 
mulțumit că n-a trăit în zadar. 

După ce Enric puse temelia pentru fericirea altora, se gândi să 
se pregătească cât mai iute pentru a-și aduce tânăra soţie. 

De asemenea și lui Nicolas, servitorul credincios, Enric îi zise: 

— Acum, iubite Nicola, tu vei rămâne la mine ca un membru 
al familiei! Mulțumită lui Dumnezeu, încă nu sunt sărac, cu toate 
cheltuielile pe care le-am avut! Zise Sanson îmbrăţișându-și 
credinciosul servitor. 

Cea mai scumpă comoară pe care o avea, încă n-o adusese 
acasă. Enric nu mai putea să aștepte. 

Toate gândurile sale erau îndreptate spre Lili. Dar înainte de a 
pleca în satul îndepărtat, Enric se hotărî să șteargă pata urâtă 
care amărâse atât de mult existenţa iubitei sale. Încă în acea zi 
Enric Sanson alergă la Napoleon Bonaparte care începuse să 
domnească asupra Franţei. Tânărul general de Corsica îl primi 
cu bunătate pe călău. Cu plăcere el admise rugămintea lui Enric 
de a revoca condamnarea împotriva lui Lili. Cu această ocazie 
veni vorba și despre Adella de Barry, căreia avea să-i 
mulțumească Lili pentru toate suferinţele îndurate. 

—O0O cunosc bine pe această femeie! zise Napoleon 
Bonaparte. Ar fi trebuit poate să o înlăturăm pe această amantă 


a lui Robespierre. Dar nu, Napoleon Bonaparte nu poartă război 
cu femeile J Sau dorești tu călăule, ca ea care ţi-a pricinuit 
atâtea suferinţe să-și primească pedeapsa cuvenită? Spune 
numai un cuvânt și... 

Dar Enric Sanson dădu din cap. 

— Nu, nu cer ca prinţesa de Barry să fie pedepsită! zise 
călăul. Cea mai rea pedeapsă locuiește în inima ei. Știu că este 
o femeie foarte nenorocită! 

— Aceasta este nobil din parte-ţi, spuse Napoleon. 

Plin de recunoștință, Enric se despărţi de Bonaparte. El nu mai 
putea zăbovi în Paris. Căci se isprăvise deja cu ghilotina. Sub 
uralele poporului ghilotina fu dărâmată de către calfele lui 
Sanson. Cu inima ușurată și o nespusă fericire în piept, Enric 
alergă spre satul îndepărtat pentru a o aduce pe Lili acasă. 

Călăul sosi tocmai bine pentru a participa la înmormântarea 
lui Millart, care-și curmase el însuși zilele. El găsi încă în curte 
sicriul cu cel sinucis al cărui cadavru îl aruncase pârâul din 
pădure la mal. Plină de bucurie ţăranca Fouchon văzu că patima 
pe care o simţise Eugen pentru Lili, mireasa altuia, se stinse din 
pieptul său. 

Enric o privea pe Lili ca pe o soră. 

Patima pe care o simţise la început făcu loc unei iubiri 
fraterne. Cu o cordială strângere de mână Eugen îl salută pe 
călău. Condeiul nu este în stare să descrie revederea dintre 
Enric și Lili. Fără a putea scoate măcar o vorbă cei doi se ţineau 
mereu îmbrățţișaţi. In fine erau uniţi după atâtea chinuri și 
suferințe. 

Sărutările le spuneau că nu mai exista despărţire pentru ei 
decât după moarte. 

Ei merseră ţinându-se de mână până la cimitir. 

Tăranca Fauchon plânse mult la mormântul rătăcitului ei soţ 
și se rugă pentru iertarea păcatelor sale. 

Enric Sanson era adânc mișcat, el strânse mina femeii simple. 
Apoi călăul împreună cu iubita lui se apropiară de mormântul lui 
Louvois pentru a-și lua adio. 

Eugen însă o ajută cu iubire pe mama sa și o conduse acasă 
de la mormântul nefericitului Millart. 

— Tu ești un fiu cuminte! murmură ţăranca Fauchon mișcată, 
când te privesc simt în mine noi puteri de a trăi! Dumnezeu să 
aibă milă de acel nefericit J Cei doi se îndreptară spre casă. 


Acolo îi aștepta o veste nouă. Margot, fiica cârciumarului, 
înnebunise. Ea vorbea într-una despre umbra pădurarului 
Louvois care o urmărea. Astfel își primi și Margot pedeapsa de la 
Dumnezeu. 

Enric nu plecă la Paris până ce nu se cunună în biserica din 
sat cu. Lili. Acum erau soţ și soție. Imbătaţi de fericire, cei doi se 
întoarseră la Paris. 

Capitolul 254 SECRETUL BIBLIEI DE FAMILIE 

Reîntorși la Paris, pe tinerii soți fi aştepta o nouă surpriză. 

Orfelia, după ce o îmbrăţișă pe Lili, îi predă fratelui ei o citaţie 
judecătorească de la Fauvel. Enric dădu curs invitaţiei lui Fauvel. 

— Gândește-te amicul meu, din întâmplare am făcut o 
descoperire minunată! zis judecătorul. lţi aduci aminte de 
legătura cea scumpă a bibliei care a posedat-o armurierul 
Miranda și care a fost răpită de negrul Pippin? 

Fauvel se apropie de birou și scoase legătura de piele bogat 
împodobită cu briliante și rubine. 

— Priveşte amicul meu! zise el și îi arătă lui Enric Sanson un 
buton mic de rubin care forma mijlocul unei rozete și care nici 
nu fusese băgat în seamă până acum. Din întâmplare apăsând 
pe acel colț, Fauvel făcuse acea fericită descoperire, un capac 
secret se deschise ca prin farmec. Inăuntru se aflau o mulțime 
de documente îngălbenite. Enric Sanson începu să citească. 

Din document reieșea limpede că Lili era unica fiică a ducelui 
de Barry, pe când Adella, pretinsa prinţesă, nu era decât un 
copil străin. Enric părăsi judecătoria. 

după ce luă cu sine preţioasa biblie și strinse mai înlâi mina 
lui Fauvel. El o înștiinţă pe Lili asupra celor scrise în documente. 

— Eu sunt atât de bogată! exclamă Lili atârnându-se de braţul 
tânărului ei soţ, încât nimic în lume nu m-ar putea face mai 
fericită. Îmi e groază de posesia tatălui meu. lubite, nu vreau 
nimic de la el! Prea mult sânge s-a vărsat pentru aceste 
milioane, atâta răutate și viclenie omenească s-a arătat cu 
această ocazie!... Și apoi, nu-l pot uita pe acel bărbat bătrân pe 
care l-am considerat până acum drept tată! El vă trăi și de acum 
înainte în inima mea! Pe acel duce mândru l-am văzut o singură 
dată pe când a fost dus la eșafod! Să-și păstreze Adella 
comorile! Noi să trăim pentru norocul și iubirea noastră. 

Enric o strânse cu bucurie pe tânăra sa soţie în braţele sale şi- 
i acoperi buzele cu scrutări înfocate. Enric hotărî să meargă cu 


Lili și alți câțiva însoțitori la Adella de Barry. 

Enric se temea de șiretenia și perversitatea acelei femei. 

Capitolul 255 SPULBERAŢI ÎN AER 

Adella căzu zdrobită când află despre căderea lui Robespierre. 

— Ce să fac? Ce să fac? Se întreba Adella plângând. 

Adella tremura gândindu-se la Napoleon. El care îl învinsese 
pe tiranul Robespierre, negreșit că o va zdrobi și pe dânsa. Enric 
Sanson era prietenul intim al lui Departe. Cât de lesne putea 
înfige călăul arma răzbunătoare în inima falsă și perfidă a 
prinţesei! Într-o spaimă nebună Adella fugi din palatul Naţional 
și căută să se ascundă în castelul de Harry unde-și ascunse 
comorile. Acolo în saloanele misterioase, care căpătară și pentru 
dânsa un aspect sinistru, își găsi prinţesa nu refugiu. Negrul 
Pippin o însoţi. Nici el n-avea unde să se ascundă. 

Pe când Adella luă iar sub stăpânire camerele secrete, ea fu 
cuprinsă de fiori de groază. Adella simţi că ajunse la finele 
existenței sale. Și la ce-i mai folosea viața, după ce orice 
speranţă de fericire o părăsise? 

Ea se asemăna cu o floare răpită de vânt, pe care numai 
moartea o mai poate salva. Negrul Pippin era prea laș pentru a- 
și putea curma firul vieţii. Într-o dimineaţă cei doi fugari auziră 
în ascunzătoarea lor zgomotul provocat de o trupă de soldaţi 
care intrară în castel. În acest moment Pippin văzu ceva 
îngrozitor. 

La cel dintâi sunet de trompetă Adella sări de pe locul ei. Ea 
alergă prin gangul secret înspre sala subterană unde se afla 
templul care ascundea masa cu nenumăratele pârghii. Pippin o 
urmase tremurând pe prinţesă. El văzu cum ea întinse mina 
dreaptă spre o pârghie. 

— Ce vrei să faci? Pentru Dumnezeu! Ce vrei să faci? Strigă 
negrul Pippin. 

— Vreau să ne spulberăm în aer împreună cu urmăritorii 
noştri! exclamă prinţesa. O singură apăsare ajunge pentru a ne 
face praf împreună cu tot ce ne înconjoară. 

Pippin rămase împietrit. 

— Mincinosule, mincinosule! strigă prinţesa, ai spus că ai ucis- 
o pe Lili Miranda. Ea trăiește, o văd că vine cu Enric Sanson 
pentru a mă nimici! 

Pippin se uită în direcţia în care privea Adella. Şi văzu într- 
adevăr în oglindă chipul lui Lili și al călăului cum veneau prin 


parc ţinându-se de mână. 

— Mii de draci, am ucis-o totuși cu mina mea, strigă negrul 
Pippin, și totuși văd că vine! 

— Acolo, acolo în parc! îngână Adella, călăul Sanson este cu 
dânsa... și în urma lor vin soldaţi! 

— Ei vor să ne aresteze, să ne omoare, oh... plângea Pippin. 

— Blestemat fie tot ce respiră aici! strigă Adella. Blestemat fie 
norocul, speranţa, iubirea și credința! Dar mai întâi de toate, fii 
blestemat tu... tu, mizerabile, care m-ai minţit! In același 
moment, Adella se precipită asupra pârghiei fatale. In zadar 
căută negrul Pippin s-o oprească. Butonul fusese apăsat 
imediat. Se auzi un zgomot infernal, se părea ca și când castelul 
s-ar fi zguduit din temeliile sale. Zidurile începură a se clătina și 
a crăpa. În mijlocul zgomotului infernal se auzeau gemete 
omenești, apoi se auzi glasul unei femei, care șopti într-un 
geamăt dureros. „lartă-mă, Doamne, ia-mă sub protecţia ta!...” 

Și apoi toate reintrară în tăcerea de odinioară. Zgomotul 
amuţi; numai pocnituri sinistre se mai auzeau. Era focul care 
ardea grinzile ruinelor castelului de Barry. 

Capitolul 256 FERICIREA CĂLĂULUI 

Enric Sanson și tânăra lui soţie, căutară în zadar pe prinţesa 
de Barry în Paris. Apoi în speranţa de a o găsi în castelul de 
Barry, tinerii soţi porniră într-acolo și ajunseră, după cum am 
văzut în castelul de Barry. Adella nu știa că Enric avea intenţia 
de a proceda blând cu dânsa. Nebună de spaimă, nenorocita își 
puse capăt zilelor, împreună cu negrul Pippin. Niciodată nu 
fuseseră găsite osemintele ei sub ruinele castelului. 

Fără a pronunţa o vorbă și mișcaţi până în adâncul inimii, 
Enric Sanson și Lili, se întoarseră la Paris. Explozia îngrozitoare îi 
culcase la pământ, dar nu le cauzase niciun rău. După o 
ameţeală scurtă, ei își reveniră în fire și se întoarseră acasă. 
Acolo în pacea familiei, își petrecură Enric și Lili zilele. Călăul nu 
demisionă din funcţia sa; dar era fericit că rareori avea ocazia 
de a-și exercita meseria. Enric Sanson se mută cu familia sa și 
cu Orfelia la moșia lor. Acolo trăiră în pace și fericire, departe de 
zgomotul orașului. Numai când îl chema datoria, ceea ce se 
întâmpla foarte rar, rămânea Enric pentru câteva ceasuri la 
Paris. 

Orfelia ajunse în familie o vârstă înaintată. Ea muri 
necăsătorită. Inima ei nobilă nu se putea lega de un singur 


bărbat, ea aparţinea ca un înger binefăcător, tuturor celor 
suferinzi, lipsiţi de cea mai scumpă comoară sănătatea. Când 
Orfelia muri, o plânseră mii de oameni cu lacrimi fierbinţi și 
după moarte fu lăudată ca un înger de blândeţe, înţelepciune și 
milostivire. 

Trei zile după moartea stăpânei sale, muri și piticul Perkeo, 
tovarășul nedespărțit al Orfeliei. Ca și în viaţă, el rămase și la 
moarte, credincios stăpânei sale... 

Enric și iubita sa soţie au îmbătrânit împreună. Pe când se 
pregăteau de somnul și odihna veșnică, aveau deja nepoți și. 
Strănepoţi. În cimitirul Montmartre stau alăturate mormintele. 
ledera sălbatică a înconjurat amândouă pietrele funerare într-o 
strânsă îmbrăţișare, așa că cele două morminte s-au contopit 
într-unul singur. 

Astăzi, încă se povestește în cercurile întinse ale familiei 
Sanson, despre iubirea nemărginită care i-a legat pe Enric 
Sanson și pe Lili, cu toate loviturile grele ale soartei, până 
dincolo de mormânt. 


SFÂRȘIT