Rafael Sabatini — Scaramouche

Rafael Sabatini 


caramouche 


AVENTURA 
CORINT JUNIOR 


Coperta: Mihai Ţenovici 
Redactare: Daniel Penescu 
Tehnoredactare: Lucian Curteanu 


Rafael Sabatini SCARAMOUCHE 
Copyright by The Royal National Institute for 
the Blind, Cancer Research UK and Action Research 


Toate drepturile asupra acestei ediţii 
sunt rezervate Editurii CORINT JUNIOR, 
parte componentă a GRUPULUI EDITORIAL CORINT 


Bucureşti, 2005 
ISBN: 973-7789-38-5 


Timbrul literar se plăteşte 
Uniunii Scriitorilor din România 
Cont: 2511.1 - 171.1/ROL BER, Sector 1 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

SABATINI, RAFAEL 

Scaramouche / Rafael Sabatini; trad. De Daniela 
Truţia 

- Bucureşti: Corint Junior, 2005 ISBN 973-7789-38-5 

821.111-311.3135.1 


RAFAEL SABATINI 


scaramou 
che 


AVEWTURA | 
CORINT JUNIOR 
Cartea | 


ROBA 


Capitolul 1 
REPUBLICANUL 


UV) e născuse cu darul râsului şi cu sentimentul că lumea 
era nebună. Asta-i era toată averea. Până şi paternitatea îi era 
obscură, deşi în satul Gavrillac se făcuse de mult lumină asupra 
acestui mister. Oamenii simpli din Bretania nu erau totuşi atât 
de naivi, încât să se lase înşelaţi de o aşa-zisă rudenie, idee care 
nici măcar nu era originală. Când un nobil se declară din senin 
naşul unui copil apărut Dumnezeu ştie de unde, ca mai apoi să 
se ocupe de creşterea şi educaţia acestuia, chiar şi cei mai 
simpli dintre săteni înţeleg perfect despre ce e vorba. Astfel, 
oamenii din Gavrillac nu-şi făceau nicio iluzie cât priveşte 
adevărata legătură dintre Andre-Louis Moreau - după cum 
fusese numit băiatul - şi Quintin de Kercadiou, senior de 
Gavrillac, locatarul conacului mare şi cenuşiu, care domina 
căsuţele înghesuite la poalele dealului. 

André-Louis învățase la şcoala din sat şi-şi petrecuse timpul 
cu bătrânul Rabouillet, avocatul, care, în calitatea sa de 
intendent, se ocupa de afacerile domnului de Kercadiou. La 
vârsta de cincisprezece ani fusese trimis la Paris, la Liceul 
Ludovic cel Mare! ca să studieze dreptul - pe care acum, odată 
întors, îl practica alături de Rabouillet. Toate acestea se 
făcuseră pe cheltuiala naşului, domnul de Kercadiou, care, 
plasându-l pe tânăr din nou sub tutela lui Rabouillet, părea în 
mod evident decis să-i asigure un viitor. 


1 Ludovic cel Mare - Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit şi „Regele- 
Soare” (n. tr.). 


=5 = 


Cât despre André-Louis, acesta profitase din plin de condiţiile 
ce i se oferiseră. La vârsta de douăzeci şi patru de ani, 
acumulase atâtea cunoştinţe, că o minte de rând ar fi suferit de 
indigestie intelectuală. Savurând studiul fiinţei umane, de la 
Tucidide? la Enciclopedişti*, de la Seneca“ la Rousseau, 
ajunsese să-şi confirme primele impresii conştiente cu privire la 
nebunia ce caracteriza propria-i specie. Şi nici în viaţa plină de 
peripeții care-l aştepta n-avea să găsească vreodată motiv de a 
se abate de la această convingere. 

Ca înfăţişare, era un flăcău zvelt, puţin mai înalt decât cei de 
seama lui, cu un chip bine desenat şi plin de isteţime, cu nas 
voluntar şi pomeţi proeminenţi. Părul negru şi drept îi cobora 
până aproape de umeri. Gura cu buze lungi şi subţiri trăda un 
ascuţit simţ al umorului. Ceea ce-l salva de la urâţenie erau 
ochii strălucitori, luminoşi şi neastâmpăraţi, atât de închişi la 
culoare, încât păreau negri. Scrierile lui, din păcate nu prea 
numeroase, şi în special Confesiunile, stau mărturie a unei minţi 
agere şi-a unei exprimări rafinate. Încă nu era pe deplin 
conştient de talentul său pentru oratorie, deşi căpătase deja 
oarecare faimă în Salonul literar de la Rennes - unul dintre acele 
cluburi răspândite atunci în toată ţara şi unde tinerii intelectuali 
francezi se adunau să studieze şi să discute noile filosofii care 
pătrundeau în viaţa socială. Numai că renumele pe care şi-l 
făcuse acolo nu era de invidiat. Se arăta prea maliţios, prea 
caustic şi prea dispus - după cum considerau colegii lui - să le 
ridiculizeze minunatele teorii despre regenerarea omenirii. El, 
unul, protesta, afirmând că nu făcea altceva decât să le aşeze în 


2 Tucidide - istoric şi om politic atenian (460-396 î.Hr.). întemeietor al criticii 
istorice şi precursor al istoriografiei moderne (n. tr.). 

3 Enciclopedişti - nume dat unor filosofi şi savanţi progresişti, care au 
contribuit la elaborarea lucrării Enciclopedia sau Dicţionar naţional al 
ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor (pe scurt, Enciclopedia franceză) — 
monument al filosofiei iluministe, care a avut un important rol in pregătirea 
ideologică a revoluţiei franceze. Printre enciclopedişti, se numără Diderot, 
d'Albert (n. tr.). 

4 Seneca (Lucius Annaeus: 4 î.Hr.-65 d.Hr.) - filosof şi scriitor latin, 
reprezentant al stoicismului târziu, autor al tragediilor Medeea, Feara şi 
Oedip (n. tr.). 

5 Rousseau (Jean-Jacques: 1712-1778) - gânditor iluminist, scriitor şi muzician 
francez. Printre scrierile sale de referinţă, se numără Discurs asupra originii 
inegalității dintre oameni, Contractul social, Emil sau despre educație, lulia 
sau noua Eloiză, Confesiuni (n. tr.). 


S-E 


faţă oglinda adevărului şi că nu era vina lui dacă imaginea 
reflectată era ridicolă. 

Tot ce reuşise prin această purtare fusese să-i exaspereze pe 
ceilalţi. Probabil că societatea, din ce în ce mai neîncrezătoare 
în privinţa lui, l-ar fi exclus deja, de n-ar fi fost prietenul său, 
Philippe de Vilmorin, student la teologie în Rennes, el însuşi unul 
dintre cei mai populari membri ai Salonului literar. 

Sosind la Gavirillac într-o dimineaţă de noiembrie, încărcat de 
ştiri despre furtunile politice care se adunau deasupra Franţei, 
Philippe află în acel sătuc breton adormit ceva care-i spori 
indignarea şi-aşa destul de mare. Un ţăran din Gavrillac, pe 
nume Mabey, fusese împuşcat mortal chiar în acea dimineaţă, în 
pădurile Meupont, dincolo de râu, de către un paznic de 
vânătoare al marchizului de La Tour d'Azyr. Nefericitul fusese 
surprins în timp ce încerca să fure un fazan din capcană, iar 
paznicul acţionase conform ordinului primit de la stăpânul său. 

Înfuriat de o asemenea dovadă de crudă şi absolută tiranie, 
domnul de Vilmorin sugeră că domnul de Kercadiou trebuia 
înştiinţat de cele întâmplate. Mabey fusese un vasal din 
Gavrillac, iar Vilmorin spera să-l convingă pe seniorul de 
Gavrillac să pretindă cel puţin despăgubire pentru văduvă şi cei 
trei orfani rămaşi de pe urma acelui act plin de cruzime. 

Deoarece André-Louis era cel mai bun prieten al lui Philippe - 
aproape ca şi un frate -, tânărul seminarist încercă să vorbească 
mai întâi cu el. Îl găsi singur, servind micul dejun în sufrageria 
lungă, nu prea înaltă şi cu paneluri albe, a casei Rabouillet - 
singurul cămin pe care-l cunoscuse vreodată. 

Imbrăţişându-l, Philippe îi povesti pe nerăsuflate ce se 
întâmplase din ordinul domnului de La Tour d'Azyr. 

— Am aflat deja, zise André-Louis. 

— Vorbeşti de parcă n-ai fi deloc surprins, îi reproşă prietenul. 

— Niciun act bestial nu mă poate surprinde atunci când e 
comis de o bestie. lar La Tour d'Azyr e o bestie - asta ştie toată 
lumea. Cu atât mai nebun a fost Mabey ca să-ncerce să-i fure 
fazanii. Trebuia să-i fure pe-ai altcuiva. 

— Asta-i tot ce ai de zis? 

— Ce altceva să mai zic? Sunt un spirit practic - cel puţin aşa 
sper. 

— Ceea ce rămâne de spus, trebuie spus naşului tău, domnul 
de Kercadiou. Am să apelez la el, ca să facă dreptate. 


Es îns 


— Împotriva domnului de La Tour d'Azyr? întrebă André-Louis, 
ridicând din sprâncene. 

— Şi de ce nu? 

— Dragul şi naivul meu Philippe, corb la corb nu-şi scoate 
ochii. 

— Eşti nedrept cu naşul tău. E un om de suflet. 

— Da, dacă vrei... Dar aici nu-i vorba de suflet, ci de regula 
jocului... 

Domnul de Vilmorin îşi ridică braţele spre cer, în semn de 
dezgust. Era un tânăr înalt şi suplu, cu un an sau doi mai mic 
decât André-Louis. Îmbrăcat cu sobrietate în negru - cum se 
cuvine unui seminarist - purta banderole albe la încheieturile 
mâinilor şi la gât, precum şi catarame de argint la pantofi. Părul 
său castaniu era tuns îngrijit, fără a fi pudrat. 

— Vorbeşti ca un avocat! nu se mai stăpâni el. 

— Bineînţeles. Dar nu-ţi revărsa furia asupra mea. Mai bine 
spune-mi ce vrei să fac. 

— Vreau să vii cu mine la domnul de Kercadiou şi să te 
foloseşti de influenţa ta, ca să facem dreptate. Bănuiesc că-ţi 
cer prea mult... 

— Dragul meu Philippe, scopul vieţii mele e să-ţi fiu de folos. 
Dar te previn că demersul tău e inutil. Aşteaptă să-mi termin 
micul dejun şi-ţi stau la dispoziţie. 

Domnul de Vilmorin se lăsă să cadă într-un jilt de lângă 
şemineul bine curăţat, în care ardea vesel un foc din lemn de 
pin. În timp ce prietenul lui mânca, tânărul îi povesti ultimele 
noutăţi aduse de la Rennes. Inflăcărat, entuziast şi animat de 
idealuri utopice, critica pătimaş atitudinea revoltătoare a clasei 
privilegiate. 

Pe deplin conştient de sentimentele ce animau un ordin la ale 
cărui întruniri participase ca reprezentant al nobilimii, André- 
Louis nu fu deloc surprins de cele auzite. Domnul de Vilmorin 
era exasperat că prietenul său părea să nu-i împărtăşească 
indignarea. 

— Nu-nţelegi ce-nseamnă asta? izbucni el. Refuzând să se 
supună regelui, nobilii subminează însăşi autoritatea tronului. 
Oare nu-şi dau seama că de rege depinde întreaga lor 
existenţă? Nu pricep că dacă se va prăbuşi tronul, îi va zdrobi 
tocmai pe ei, care se găsesc cel mai aproape? Chiar nu văd 
toate astea? 


zii ai 


— E limpede că nu. Nu sunt decât clase stăpânitoare, iar eu n- 
am auzit până acum de clase stăpânitoare care să aibă ochi 
pentru altceva în afară de propriul lor profit. 

— Asta ne doare şi pe noi! Tocmai această stare de lucruri 
vrem s-o schimbăm! 

— Vreţi să aboliţi clasele stăpânitoare? Va fi un experiment 
interesant! Asta trebuie să fi fost planul iniţial al creaţiunii... şi 
poate c-ar fi reuşit, de n-ar fi fost Cain®. 

— Ceea ce avem noi de gând să facem, zise domnul de 
Vilmorin, stăpânindu-şi iritarea, este să trecem puterea în alte 
mâini. 

— Şi crezi că va fi vreo diferență? 

— Sunt convins că da. 

— Ah! Ințeleg că, întrucât eşti teolog, te bucuri deja de 
încrederea Atotputernicului. Probabil că ţi-a împărtăşit şi ţie 
intenţiile Lui de-a schimba faţa lumii. 

Chipul delicat şi ascetic al domnului de Vilmorin se înnegura. 

— Asta-i blasfemie, Andre! zise el, cu glasul încărcat de 
reproş. 

— Te asigur că vorbesc foarte serios. Ca să pui în practică 
lucruri cum sunt cele despre care vorbeşti, e nevoie fără doar şi 
poate de o intervenţie divină. Trebuie schimbat omul, nu 
sistemele. Oare puteţi, tu şi entuziaştii tăi prieteni de la Salonul 
literar din Rennes, să concepeţi un sistem de guvernare care n-a 
mai fost încercat până acum? Fără îndoială că nu. Şi se poate 
spune despre vreunul din sistemele aplicate în istoria omenirii 
că s-a dovedit altceva decât un eşec? Dragul meu Philippe, 
viitorul poate fi citit cu claritate numai în trecut. Ab actu ad 
posse valet consecutio” omul nu se schimbă niciodată. Rămâne 
la fel de lacom, la fel de dornic să strângă avere, la fel de 
netrebnic. Vorbesc despre om în general. 

— Pretinzi că-i imposibil să ameliorezi soarta poporului? îl 
provocă domnul de Vilmorin. 

— Când spui popor, te referi desigur la oamenii de rând. Vreţi 
să-i aboliţi? Aceasta-i singura cale de-a le îndulci soarta, fiindcă 
atâta timp cât vor rămâne oameni de rând, vor fi sortiţi pieirii. 


$ Cain - în Vechiul Testament, fiul cel mai mare al lui Adam şi al Evei, care l-a 
ucis, din invidie, pe fratele său, Abel (n. tr.). 
7 Ab actu ad posse valet consecutio (lat.) - De la faptă la putinţă se măsoară 
o consecinţă (n. tr.). 

ar: S 


— Fără îndoială că eşti de partea celor în slujba cărora te afli. 
Presupun că-i ceva foarte firesc. 

În tonul domnului de Vilmorin se contopeau indignarea şi 
durerea. 

— Dimpotrivă! Încerc să vorbesc cât se poate de nepărtinitor. 
Hai să discutăm puţin ideile astea ale tale. La ce formă de 
guvernare aspiri? Din câte spui, deduc că susţii republica. Dar 
noi avem deja republică. In prezent, Franţa e republică. 

Philippe îl privi cu ochii mari. 

— Ceea ce spui tu e un nonsens. Atunci cum rămâne cu 
regele? 

— Regele? Toată lumea ştie că de la Ludovic al XIV-lea 
încoace Franţa n-a mai avut niciun rege. Există, într-adevăr, la 
Versailles un grăsan care poartă coroana, dar chiar veştile pe 
care mi le-ai adus tu arată cât de puţin contează el. Adevăraţii 
stăpâni sunt vârfurile nobilimii şi clerului, care ţin tot poporul 
sub călcâi. De asta spun că Franţa e o republică - o republică 
bazată pe cel mai bun model: cel roman. Şi-atunci ca şi-acum, 
marile familii patriciene trăiau în lux, păstrându-şi pentru ele 
puterea, bogăţiile şi tot ce socoteau că merită să rămână în 
posesia lor. Cât despre oamenii din popor, aceştia munceau de- 
şi scoteau sufletul, gemeau, asudau, sângerau şi răbdau de 
foame, ca mai apoi să crape în cocioabele lor. Şi asta a fost o 
republică: cea mai puternică din câte-au existat. 

Philippe nu-şi mai putea stăpâni nerăbdarea. 

— Dar va trebui măcar să recunoşti - de fapt ai şi făcut-o - că 
nu există guvernare mai proastă ca la noi! 

— Nu asta-i problema. Intrebarea care se pune este dacă prin 
înlocuirea actualei clase dominante printr-o alta am fi guvernaţi 
mai bine. Dacă o asemenea schimbare n-ar prezenta nicio 
garanţie, eu, unul, aş fi ultimul care să mişc un deget ca să 
schimb ceva! Şi ce garanţii ai putea aduce? Ce clasă aspiră să 
guverneze? |ţi spun eu: burghezia. 

— Cum? 

— Te surprinde, aşa-i? Adevărul e deseori tulburător. Nu te-ai 
gândit la asta până acum? Nu-i nimic, te vei gândi de-acum 
înainte. Uită-te bine la memoriul celor din Nantes. Cine l-a scris? 

— Tot ce pot să-ţi spun e că municipalitatea din Nantes a fost 
constrânsă să-l trimită regelui. Semnatarii sunt vreo zece mii de 
muncitori -  marangozi, ţesători, salahori, tot felul de 


= 102 


meşteşugari... 

— Numai că toţi aceştia au fost incitaţi şi stimulaţi de patronii, 
de comercianții bogaţi şi de armatorii din oraş, răspunse André- 
Louis. Am obiceiul să despic firul în patru, de asta colegii de la 
Salonul literar detestă din tot sufletul să intre în dispută cu 
mine. Acolo unde pe ei îi preocupă doar aparențele, eu merg în 
profunzime. În spatele acelor muncitori şi meşteşugari din 
Nantes sunt proprietari de vase şi ţesători, precum şi negustori 
de sclavi. Aceştia îi povăţuiesc şi-i îndeamnă pe sărmanii 
truditori, naivi şi neştiutori, să-şi verse sângele pentru himera 
libertăţii! Negustori de sclavi! Cei care trăiesc şi se îmbogăţesc 
făcând comerţ cu carne şi sânge omenesc în colonii, acasă 
dirijează o campanie în numele sacru al libertăţii! Nu vezi că 
întreaga mişcare e inițiativa comercianților, a negustorilor 
ambulanți, a unor precupeţi de tot felul, cărora averea le-a 
stârnit ambiția de a prelua puterea, deţinută de alţii prin 
naştere? Zarafii din Paris, care posedă obligaţiuni din datoria 
naţională, acum când văd condiţia financiară precară a statului, 
tremură la gândul că un singur om ar putea anula datoria, 
făcându-i să dea faliment. Ca să se pună la adăpost, 
complotează să răstoarne o formă de stat şi să clădească pe 
ruinele ei o nouă formă, în care stăpânii să fie ei. Spre a-şi 
desăvârşi lucrătura, îi înflăcărează pe cei din popor. Deja de- 
atâtea ori am văzut curgând râuri de sânge... sângele poporului, 
întotdeauna sângele poporului. Acum s-ar putea ca în Bretania 
să se petreacă lucruri asemănătoare. Şi chiar dacă în cele din 
urmă vor învinge ideile noi, chiar dacă va fi răsturnată ordinea 
seniorială, ce-i cu asta? Nu va fi vorba decât de-o înlocuire a 
aristocrației cu plutocraţia. Oare merită efortul? Oare crezi că 
sub guvernarea zarafilor, a negustorilor de sclavi şi-a altor 
indivizi care s-au îmbogăţit pe căi necinstite, vânzând şi 
cumpărând, marea masă a poporului va fi mai fericită decât sub 
conducerea nobililor şi-a clerului? Te-ai gândit vreodată, 
Philippe, ce anume face ca guvernarea nobililor să fie 
intolerabilă? Setea de avere. Acesta-i blestemul omenirii! Te 
aştepţi oare ca cei ce s-au înălţat prin sete de câştig să fie mai 
puţin acaparatori? Sunt gata să admit că guvernarea actuală e 
execrabilă, nedreaptă, tiranică - tot ce vrei tu. Te rog însă să 
priveşti puţin în perspectivă şi să vezi că aceea cu care urmează 
a fi înlocuită ar putea fi infinit mai rea. 


atis 


O clipă, Philippe căzu pe gânduri. Apoi îşi reluă ofensiva. 

— N-ai pomenit nimic de abuzuri - groaznicele şi intolerabilele 
abuzuri de putere ale căror victime suntem în prezent. 

— Unde va exista putere, vor fi şi abuzuri. 

— Nu şi atunci când accesul la putere e condiţionat de 
exercitarea ei echitabilă. 

— Accesul la putere înseamnă tot putere. Nu putem dicta 
celor ce deţin puterea. 

— Poporul însă o poate face. Poporul, în toată forţa sa. 

— Te întreb din nou dacă atunci când spui popor te referi la 
oamenii de rând. Văd că încuviinţezi. Ce putere ar putea deţine 
masele? Mulțimea îşi poate pierde controlul. E capabilă să 
incendieze şi să ucidă. Dar nu poate mânui puterea o perioadă 
îndelungată, fiindcă puterea necesită calităţi pe care gloata nu 
le are - altminteri n-ar fi gloată. Apogeul inevitabil şi tragic al 
civilizaţiei e mulţimea. În rest, abuzurile pot fi îndreptate prin 
echitate. Cât despre aceasta din urmă, dacă n-o afli la minţile 
luminate, atunci n-o mai afli nicăieri. Domnul Necker e decis să 
pună capăt abuzurilor şi să limiteze privilegiile. E-un lucru 
stabilit - Stările Generale urmează să se întrunească în acest 
sens. 

— lar în Bretania am făcut un început promiţător, aşa să ne- 
ajute Dumnezeu! exclamă Philippe. 

— Pff! Asta nu spune mare lucru. Fireşte că nobilii nu vor ceda 
fără luptă. E o luptă inutilă şi ridicolă - dar... presupun că stă în 
firea omului să facă lucruri inutile şi ridicole. 

Domnul de Vilmorin deveni de-un sarcasm usturător. 

— Probabil că după tine şi uciderea lui Mabey e inutilă şi 
ridicolă. Nu m-ar surprinde să te-aud luând apărarea marchizului 
de La Tour d'Azyr şi spunând că paznicul de vânătoare a dat 
dovadă de îndurare când l-a împuşcat pe Mabey, care altfel ar fi 
fost condamnat pe viaţă la galere. 

André-Louis îşi termină de băut laptele cu ciocolată şi puse 
ceaşca pe masă. Micul dejun era gata. Îşi împinse scaunul 
înapoi. 

— Dragul meu Philippe, mărturisesc că eu nu înţeleg mila asta 
de care vorbeşti tu. Sunt foarte impresionat de ce s-a întâmplat 
cu Mabey. Dar, lăsând la o parte şocul emoţional pe care mi l-a 
produs vestea morţii lui, nu uit totuşi că a fost prins furând. 

Domnul de Vilmorin simţi cum se sufocă de indignare. 


- 12 - 


— Nici nu mă puteam aştepta la altă părere din partea cuiva 
care-i subintendent fiscal al unui nobil şi delegatul acestuia în 
Stările Generale din Bretania! 

— Philippe, asta-i nedrept din partea ta! Eşti supărat pe mine? 
strigă André-Louis, îngrijorat de-a binelea. 

— Mă simt jignit, recunoscu domnul de Vilmorin. Mă simt 
profund jignit de atitudinea ta. Şi nu sunt singurul căruia îi 
displac tendinţele tale reacționare. Ştii că în Salonul literar s-a 
pus în mod serios problema excluderii tale? 

André-Louis înălţă din umeri. 

— Nu mă surprinde şi nici nu mă-ngrijorează. 

— Uneori am impresia că n-ai inimă, continuă pătimaş domnul 
de Vilmorin. La tine e întotdeauna vorba de lege, nu de echitate. 
Cred c-am greşit venind aici, Andre. Se pare că nu-mi poţi fi de 
niciun ajutor în întrevederea cu domnul de Kercadiou. 

Zicând acestea, îşi luă pălăria, cu vădita intenţie de a pleca. 

André-Louis sări în picioare şi-l apucă de braţ. 

— Îți jur, Philippe, că e ultima oară când am acceptat să 
discutăm despre legi şi politică. Ţin prea mult la tine ca să ne 
certăm din pricina problemelor altora. 

— Dar eu le consider şi problemele mele! protestă vehement 
Philippe. 

— Bineînţeles, şi te apreciez mult pentru asta. Aşa şi trebuie 
să faci. Vei fi preot, şi-n acest caz trebuie să te frământe toate 
necazurile semenilor tăi. Eu însă voi fi avocat - intendentul fiscal 
al unui nobil, după cum spui tu -, iar treburile unui avocat sunt 
cele ale clientului său. lată diferenţa dintre noi. Dar să nu crezi 
cumva c-ai să scapi de mine. 

— Drept să-ţi spun, dacă mă gândesc mai bine, aş prefera să 
nu fii de faţă la întrevederea cu domnul de Kercadiou. 
Îndatoririle pe care le ai faţă de clientul tău n-au cum să-mi fie 
de folos. 

Îi trecuse mânia, dar hotărârea lui era fermă, din motivul pe 
care-l enunţase. 

— Foarte bine, zise André-Louis. Am să-ţi fac pe plac. Dar 
nimic nu mă va împiedica cel puţin să te-nsoţesc la castel şi să 
te aştept până termini de discutat cu domnul de Kercadiou. 

Plecară împreună - aceiaşi buni prieteni, întrucât firea blândă 
a domnului de Vilmorin nu cunoştea ranchiuna - şi-ncepură să 
urce panta străzii principale din Gavrillac. 


= 13.= 


Capitolul 2 
ARISTOCRATUL 


G avrillac, cătun adormit, aflat la o jumătate de leghe de 
drumul principal spre Rennes - deci netulburat de agitația 
călătorilor -, se întindea la cotitura râului Meu, la poalele şi pe 
povârnişul micii coline, pe care trona clădirea joasă a conacului. 
După ce-şi plăteau dijma către senior - în bani şi muncă =, 
zeciuiala către biserică şi impozitele către rege, oamenii de-aici 
abia puteau să se descurce cu ce le mai rămânea. Dar oricât de 
grele ar fi fost condiţiile în Gavrillac, ele nu erau, totuşi, ca în 
alte părţi ale Franţei. De exemplu, sătenii de aici nu aveau de 
tras nici măcar pe jumătate din cât pătimeau amărâţii de pe 
pământurile marelui senior de La Tour d'Azyr, al cărui vast 
domeniu era despărţit de sătucul Gavrillac prin râul Meu. 

Castelul Gavrillac avea un aer seniorial, pe care-l datora mai 
curând poziției sale, care domina satul, decât vreunei 
particularităţi de construcţie. Zidit din granit, ca şi celelalte case 
din Gavrillac, purta urmele celor trei secole de existenţă, dar 
rămânea o clădire solidă, cu faţadă sobră, cu două etaje, fiecare 
având câte patru ferestre cu obloane de lemn, ambele nivele 
fiind flancate de turnuri cu foişor. 

Castelul se ridica în fundul unei grădini - acum golaşă, dar 
încântătoare vara - spre care dădea o frumoasă terasă, 
mărginită de balustrade. Astfel, clădirea arăta a ceea ce de fapt 
era şi fusese întotdeauna: locuinţa unor oameni fără pretenţii, 
interesaţi mai mult de gospodărie decât de aventură. 


= Al 


Quintin de Kercadiou, senior de Gavrillac - titlu provenit nu se 
ştie cum sau de unde, singurul pe care-l purta, ca şi strămoşii 
săi - dădea aceeaşi impresie ca şi casa în care locuia. Dur ca 
granitul, nu fusese niciodată tentat de viaţa la Curte şi nu 
intrase nici în armata regelui. Îl lăsase pe fratele mai mic, 
Etienne, să reprezinte familia în aceste înalte sfere. Încă din 
tinereţe, se arătase interesat de păşunile şi pădurile de pe 
domeniul său. Vâna, îşi cultiva pământul şi, la prima vedere, o 
ducea doar cu puţin mai bine decât oricare dintre dijmaşii săi. 
Nu ţinea la lux, sau - cel puţin - nu atât cât l-ar fi îndreptăţit 
poziţia sa sau gusturile nepoatei, Aline de Kercadiou. După ce 
petrecuse vreo doi ani în atmosfera curţii de la Versailles, pe 
lângă unchiul Etienne, tânăra avea idei complet diferite despre 
ceea ce se potrivea cu demnitatea unui senior. Deşi acest unic 
copil al celui de-al treilea Kercadiou exercitase încă de la vârsta 
de patru ani, când rămăsese orfană, drepturi tiranice asupra 
seniorului de Gavrillac - care-i ţinuse loc şi de tată, şi de mamă 
- totuşi, în această privinţă, nu reuşise să-i înfrângă 


încăpăţânarea. 
Cu toate acestea, fata nu-şi pierduse speranţa - perseverenţa 
fiind nota dominantă a caracterului ei - deşi, de când se 


întorsese de la Versailles, cu vreo trei luni în urmă, făcuse 
eforturi constante - dar inutile - în acest sens. 

Tocmai îşi termina plimbarea pe terasă, când sosiră André- 
Louis şi domnul de Vilmorin. Trupul ei suplu era înveşmântat 
într-o haină de blană, ca s-o ferească de răcoarea de-afară. Pe 
cap purta o căciulă bine trasă pe urechi, căptuşită cu blană albă 
şi legată strâns sub bărbie cu panglici de un albastru pal. Numai 
un cârlionţ lung, de culoarea spicelor coapte, reuşise să scape. 
Aerul rece îi biciuise obrajii, făcându-i ochii, de un albastru 
adânc, să strălucească şi mai tare. 

Se cunoşteau toţi trei din copilărie. Fuseseră tovarăşi de 
joacă, iar Andre-Louis o numea „verişoară”, ca urmare a relaţiei 
spirituale pe care o avea cu unchiul ei. 

Această „legătură de rudenie” se menţinuse între ei doi mult 
timp după ce Philippe de Vilmorin depăşise stadiul intimităţii de 
altădată şi devenise pentru ea „domnul de Vilmorin”. 

Când îi văzu îndreptându-se spre casă, Aline le făcu semn cu 
mâna şi - pe deplin conştientă de frumuseţea ei statuară - îi 
aşteptă în capătul terasei, unde se termina aleea pe care 


= BE 


înaintau cei doi. 

— Dacă veniţi să-l vedeţi pe unchiul meu, domnilor, aţi ales 
un moment nepotrivit! le spuse ea, cu oarecare febrilitate în 
glas. E ocupat - chiar foarte ocupat! 

— Vom aştepta, domnişoară! răspunse domnul de Vilmorin, 
aplecându-se galant să sărute mâna ce-i fusese întinsă. Oare 
cine s-ar grăbi să stea de vorbă cu unchiul, când ar avea ocazia 
să zăbovească puţin în preajma nepoatei? 

— Domnule abate, îl tachina ea, când vei fi hirotonisit, te voi 
alege să-mi fii confesor. Eşti atât de plin de înţelegere şi 
compătimire! 

— Nu şi de curiozitate? interveni Andre-Loius. Despre asta n- 
ai pomenit nimic. 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui, vere André! 

— Ar fi şi de mirare, râse Philippe, fiindcă nu-l înţelege nimeni. 

Privirea lui lunecă apoi dincolo de terasă şi se opri asupra unei 
trăsuri, aflate la intrarea castelului: un asemenea echipaj se 
întâlnea frecvent pe străzile unui mare oraş, dar rareori la ţară. 
Era o cabrioletă trasă de doi cai, construită din lemn de castan, 
minunat lucrată, lăcuită că părea din sticlă, cu scene pastorale 
de o fineţe desăvârşită, pictate pe cele două portiere. Construită 
pentru două persoane, avea în faţă un scaun pentru vizitiu şi în 
spate o nişă pentru valet. Acum, locul valetului era gol, fiindcă 
acesta se plimba încoace şi-ncolo prin faţa intrării. Când îl văzu 
apărând de după cabrioletă, domnul de Vilmorin remarcă 
livreaua strălucitoare, albastru cu auriu, a casei marchizului de 
La Tour d'Azyr. 

— Cum? exclamă el. Domnul de La Tour d'Azyr e cel aflat în 
vizită la unchiul dumneavoastră? 

— Da, domnule! răspunse ea, cu privirea şi glasul învăluite în 
mister. 

Numai că domnul de Vilmorin nu observă nimic. 

— Imi cer scuze! zise el, scoţându-şi pălăria şi făcând o 
plecăciune adâncă. Sluga dumneavoastră, domnişoară! adăugă 
el, dând să se îndrepte spre intrare. 

— Să vin cu tine, Philippe? strigă Andre-Louis în urma lui. 

— N-ar fi politicos din partea mea să presupun c-ai prefera să 
mă-nsoţeşti, replică domnul de Vilmorin, aruncând o privire spre 
domnişoara Aline. De altfel, nici nu cred că ar folosi la ceva. 
Dacă ai bunăvoința să mă aştepţi... 


= 16:= 


Domnul de Vilmorin se îndreptă spre uşă cu paşi mari. După o 
clipă de tăcere, domnişoara Aline începu să râdă cristalin: 

— Dar unde se duce aşa grăbit? 

— Din câte ştiu eu, vrea să-i vorbească domnului de La Tour 
d'Azyr, precum şi unchiului tău. 

— Dar n-are cum să-i vadă. Nu-l vor primi. Nu ţi-am spus că-i 
vorba de o întrevedere foarte importantă? Nu mă-ntreba, Andre. 

În tonul ei era ceva şiret şi misterios, o undă tainică de veselie 
sau amuzament, sau şi una şi alta - André-Louis n-ar fi putut 
preciza. 

— Întrucât e limpede că arzi de nerăbdare să-mi spui, nu ştiu 
de ce te-aş mai întreba! zise el. 

— Dacă eşti sarcastic, atunci nu-ţi mai spun nimic, nici dac-ai 
să mă-ntrebi! Să ştii că nu! Te-nvâăţ eu să-mi acorzi respectul pe 
care mi-l datorezi! 

— Sper că nu mă voi abate niciodată de la această îndatorire. 

— Mai ales dacă vei afla că vizita domnului de La Tour d'Azyr 
mă priveşte îndeaproape. De fapt, obiectul acestei întrevederi 
sunt eu. 

Zicând acestea, Aline îl privi pe André-Louis cu ochi 
strălucitori, în timp ce buzele ei schiţară un surâs. 

— Vrei să-mi dai a-nţelege că restul e cât se poate de clar. 
Numai că eu sunt un prost: nu pricep nimic. 

— Cum, nătărăule! A venit să-mi ceară mâna! 

— Dumnezeule sfinte! bâigui André-Louis, aţintind asupra ei o 
privire abătută. 

Ea făcu un pas înapoi, încruntându-şi sprâncenele şi 
ridicându-şi bărbia. 

— Te surprinde? 

— Mă dezgustă! replică el brutal. De fapt, nu pot să cred una 
ca asta. Vrei să glumeşti pe seama mea. 

O clipă, ea renunţă la vădita-i iritare, şi asta doar ca să-i 
risipească orice îndoială. 

— Vorbesc foarte serios, monsieur! Azi-dimineaţă a sosit pe 
adresa unchiului meu o scrisoare oficială din partea domnului de 
La Tour d'Azyr, care-şi anunţa vizita şi scopul ei. Nu zic că n-am 
fost întrucâtva surprinşi... _ 

— Oh, înţeleg! exclamă uşurat André-Louis. Înţeleg... O clipă 
m-am temut... 

Tăcu, privi către ea şi înălţă din umeri. 


= 17 = 


— De ce te-ai oprit? Te-ai temut că nu s-a lipit nimic de mine 
din şederea la Versailles... Sau că aş îngădui să mi se facă curte 
la fel ca unei fetişcane de la ţară. A fost o prostie din partea ta. 
Acum mi se cere mâna de la unchiul meu, aşa cum se cuvine. 

— Atunci, conform etichetei de la Versailles, tot ce contează e 
consimţământul lui? 

— Dar ce altceva? 

— Incuviinţarea ta! 

— Sunt o nepoată ascultătoare, râse ea... Atunci când îmi 
convine.!... 

— Şi-ţi va conveni să te supui, dacă unchiul tău acceptă 
această propunere monstruoasă?! 

— Monstruoasă? se încruntă ea. Şi, mă rog frumos, de ce 
„monstruoasă”? 

— Dintr-o mie de motive! răspunse el, iritat. 

— Vreau să aud şi eu măcar unul! îl provocă Aline. 

— Are de două ori vârsta ta! 

— Nu chiar! replică fata. 

— Are cel puţin patruzeci şi cinci de ani! 

— Dar nu arată de mai mult decât treizeci. E un bărbat 
atrăgător - sper că măcar cu asta vei fi de acord. Şi nu poţi nega 
că-i foarte bogat şi puternic! E cel mai mare senior din Bretania: 
va face din mine o mare doamnă. 

— Asta a făcut-o Dumnezeu, Aline. 

— Ei, văd că devii mai rezonabil. Uneori poţi fi chiar politicos... 

Incepu să se plimbe de-a lungul terasei, urmată de André- 
Louis. 

— Aş putea fi mai mult de-atât, de-ar fi să-ţi arăt de ce nu 
trebuie să laşi fiara asta să-ţi întineze frumuseţea dată de 
Dumnezeu. 

Aline se încruntă şi-şi strânse buzele. 

— Nu uita că vorbeşti despre viitorul meu soţ, îl mustră ea. 

André-Louis strânse şi el din buze, pălind şi mai mult. 

— Chiar aşa? Deci e un lucru deja aranjat? Unchiul tău 
urmează să-şi dea consimţământul? Vei fi deci vândută, spre a fi 
sclava unui bărbat pe care nu-l cunoşti, pe care nu-l iubeşti? 
Visam ceva mai bun pentru tine, Aline! 

— Mai bun decât să fiu marchiza de La Tour d'Azyr? 

El avu un gest de exasperare. 

— Oare bărbaţii şi femeile nu sunt nimic altceva decât nume? 


= 18.2 


Sufletele lor nu contează câtuşi de puţin? Cumva în viaţă nu 
există altă bucurie sau fericire decât averea şi plăcerile sau 
titlurile răsunătoare? Erai atât de sus în ochii mei, Aline, atât de 
sus! Eşti înzestrată cu o inimă plină de bunătate şi o minte 
sclipitoare. Credeam că ai acea intuiţie care trece dincolo de 
aparenţe şi vrea s-ajungă în miezul realităţii. lată însă că eşti 
gata să renunţi la tot pentru nişte himere, să-ţi vinzi trupul şi 
sufletul ca să devii marchiza de La Tour d'Azyr! 

— Asta-i lipsă de delicateţe! zise ea încruntându-se, dar cu 
privirea jucăuşă. Te pripeşti să tragi concluzii. Unchiul meu nu 
va accepta nicio propunere, fără a-mi cere consimţământul. 
Totdeauna ne-am înţeles bine. Nu voi admite să fiu vândută sau 
cumpărată, ca o legătură de zarzavat. 

Tânărul rămase tăcut, privind-o cu ochii scânteietori, în timp 
ce o uşoară roşeaţă îi coloră obrazul. 

— Deci m-ai chinuit ca să te distrezi! nu se mai stăpâni el. Ei 
bine, acum că m-am liniştit, te iert. 

— lar te pripeşti, vere André. Am fost de acord ca unchiul să-i 
îngăduie domnului de La Tour d'Azyr să-mi facă curte. Imi place 
ca bărbat. Când mă gândesc la rangul lui, mă simt măgulită de 
alegerea pe care a făcut-o. S-ar putea să-mi facă plăcere să port 
un asemenea rang. Marchizul n-are câtuşi de puţin aerul unui 
prostănac. Pentru mine ar fi interesant să-l văd curtându-mă. 
Poate chiar mai interesant ar fi să mă căsătoresc cu el şi, dacă 
mă gândesc bine, e foarte, foarte probabil să iau o astfel de 
hotărâre. 

André-Louis o privi, admirându-i chipul dulce şi copilăresc, 
încadrat de gluga de blană albă, care-l făcea de o frumuseţe 
provocatoare. Simţi că-i fuge tot sângele din vine... 

— Dumnezeu să te ocrotească, Aline! gemu el. Aline bătu din 
picior, socotindu-l de-a dreptul exasperant, dacă nu şi cam prea 
îndrăzneţ. 

— Eşti impertinent, domnule. 

— Nu-i niciodată o impertinenţă să te rogi, Aline. lar eu asta 
am făcut şi asta voi continua să fac de-acum încolo. După câte 
cred eu, vei avea nevoie de rugăciunile mele. 

— Eşti un nesuferit! 

Incepea să se înfurie: cuta dintre sprâncene se adâncise şi 
sângele îi năvălise în obraz. 

— Pentru că sufăr! Ah, Aline, verişoară dragă, gândeşte-te 


- 19 - 


bine ce faci. Cugetă adânc la ce renunţi în schimbul unor 
deşertăciuni! Nu vei cunoaşte niciodată realitatea, pentru că 
aceste blestemate himere te vor împiedica să ajungi la ea. Când 
va începe marchizul să te curteze, observă-l bine. Bazează-te pe 
instinctul tău! Dă-i voie firii tale nobile să-l judece pe acest 
animal, după cum îţi dictează intuiţia. Gândeşte-te că... 

— Mă gândesc, domnule, că abuzezi de amabilitatea pe care 
ţi-am arătat-o întotdeauna şi de îngăduinţa pe care ţi-am 
acordat-o. Cine eşti dumneata, la urma urmei, ca să ai tupeul de 
a-mi vorbi pe acest ton? 

El se înclină, recăpătându-şi într-o clipă aerul rece şi distant, 
apoi reveni la tonul batjocoritor, atât de caracteristic firii sale. 

— Felicitările mele, domnişoară, pentru uşurinţa cu care 
începi să te adaptezi la rangul pe care urmează să-l porţi. 

— Adaptează-te şi dumneata, domnule! replică ea supărată, 
întorcându-i spatele. 

— Voi fi ţărâna pe care va păşi nobilul picior al doamnei 
marchize. Sper că pe viitor îmi voi cunoaşte lungul nasului... 

Cuvintele lui André-Louis o îngheţară. Se întoarse către el, cu 
o sclipire bănuitoare în ochi. Într-o clipă, ironia lui se topi, făcând 
loc remuşcării. 

— Doamne, Aline, cât pot fi de ticălos! izbucni tânărul, făcând 
un pas către ea. lartă-mă, dacă poţi! 

Aline fusese la un pas de a-şi cere chiar ea scuze. Acum însă, 
regretul tânărului o aduse la răceala dinainte. 

— Mă voi strădui, zise ea, dacă pe viitor şi tu vei încerca să nu 
mă mai jigneşti. 

— Dar te voi jigni! ripostă el. Asta-i firea mea. Mă voi lupta să 
te salvez, chiar şi de tine însăţi, dacă va fi nevoie, indiferent că- 
mi vei ierta purtarea sau nu! 

Rămaseră aşa, înfruntându-se din priviri, fără să-şi vorbească, 
aproape sfidători. În clipa aceea, ceilalţi ieşiră pe terasă. 

Primul care se ivi în cadrul uşii fu marchizul de La Tour d'Azyr, 
conte de Solz, cavaler al Ordinelor Sfântului Spirit şi Ludovic cel 
Sfânt, brigadier în armata regelui. Era un bărbat înalt şi distins, 
cu alură milităroasă, care-şi ţinea fruntea sus şi bărbia ridicată 
dispreţuitor. Purta veşminte scumpe: o haină largă de catifea 
purpurie, brodată cu fir de aur, vestă tot din catifea, de culoarea 
caiselor coapte, pantaloni şi ciorapi din mătase neagră. In 
picioare avea pantofi de lac, cu tocuri roşii şi catarame bătute în 


=-20.2 


diamante. Păru-i pudrat era legat la spate cu o panglică lată de 
mătase moarată. Sub braţ îşi ţinea tricornul, iar la şold îi atârna 
o spadă subţire, de paradă, cu mâner de aur. 

Chiar privindu-i cu detaşare bogăţia veşmintelor şi eleganța 
mişcărilor, aerul impozant care contopea atât de uluitor 
disprețul şi graţia, André-Louis simţi că i se strânge inima pentru 
Aline. Omul acesta era un curtezan cu experienţă, irezistibil, ale 
cărui bonnes fortune îi deschideau toate căile - un om care 
fusese întotdeauna motiv de disperare pentru văduvele cu fete 
de măritat şi spaima bărbaţilor cu neveste frumoase. 

Imediat în spatele lui păşea domnul de Kercadiou - contrastul 
viu al marchizului. Seniorul de Gavrillac avea un corp care, la 
patruzeci şi cinci de ani, prezenta tendinţe de îngrăşare, 
picioare extrem de scurte şi un cap enorm, posesor al unei 
cantităţi neglijabile de inteligenţă. Faţa îi era roşcovană şi 
pătată, însemnată din belşug de urmele vărsatului de vânt, care 
fusese cât pe-aci să-i ia zilele, în tinereţe. În îmbrăcăminte, 
manifesta o neglijenţă frizând dezordinea. Din acest motiv, 
precum şi pentru faptul că nu se căsătorise niciodată - 
nesocotind prima îndatorire a unui senior: aceea de a-şi asigura 
un urmaş - tot ţinutul îl ţinea de misogin. 

În urma domnului de Kercadiou, apăru domnul de Vilmorin, 
extrem de palid, dar stăpân pe sine, cu buzele strânse şi fruntea 
înnegurată. 

În întâmpinarea lor, ieşi un tânăr senior foarte elegant, care 
tocmai coborâse din trăsură: cavalerul de Chabrillane, vărul 
domnului de La Tour d'Azyr. 

În aşteptarea marchizului, tânărul urmărise cu deosebit 
interes plimbarea lui André-Louis şi a domnişoarei Aline pe 
terasă. 

Zărind-o pe Aline, domnul de La Tour d'Azyr se desprinse de 
ceilalţi şi, lungind pasul, traversă terasa, venind drept către ea. 

Inclină capul spre André-Louis cu acel amestec de curtoazie şi 
condescendenţă care-i era caracteristic. Din punct de vedere 
social, tânărul avocat avea o poziţie ciudată. Prin naştere, nu 
putea fi socotit nici nobil, nici om de rând, situându-se mai 
curând undeva între aceste două clase. Deşi niciuna nu-l 
revendica, ambele îl acceptau cu familiaritate. 

André-Louis răspunse cu răceală la salutul marchizului şi se 


3 Bonnes fortunes (fr.) - calităţi, sorţi favorabili (n. tr.). 
saihes 


îndepărtă discret, apropiindu-se de prietenul lui. 

Marchizul luă mâna pe care i-o întinse domnişoara Aline, se 
aplecă şi o sărută. 

— Domnişoară! vorbi el, uitându-se în ochii ei albaştri şi 
adânci, care-i susţinură privirea, zâmbitori şi netulburaţi. Unchiul 
dumneavoastră mi-a acordat cinstea de a-mi îngădui să vă 
prezint omagiile mele. Veţi avea bunăvoința să acceptaţi a mă 
primi mâine, domnişoară? Am să vă destăinui ceva foarte 
important. 

— Ceva foarte important, domnule marchiz? Aproape că mă 
speriaţi. 

Dar pe chipul senin, învăluit de gluga îmblănită, nu era nici 
urmă de teamă. Nu degeaba se şcolise Aline la Versailles în arta 
prefăcătoriei. 

— Acesta-i ultimul lucru pe care mi l-aş dori, replică 
marchizul. 

— E vorba de un lucru de însemnătate pentru dumneavoastră 
sau pentru mine? 

— Pentru amândoi, răspunse seniorul, în timp ce ochii lui 
frumoşi scânteiară plini de subinţeles. 

— Mi-aţi stârnit curiozitatea, domnule, şi cum eu sunt o 
nepoată ascultătoare, e de la sine înţeles că voi fi onorată de 
vizita dumneavoastră. 

— Nu, domnişoară. Eu voi fi cel onorat. Prin urmare, mâine, la 
această oră, voi avea fericirea de a fi preaplecatul 
dumneavoastră servitor. 

Se înclină din nou, sărutându-i vârful degetelor, iar ea 
răspunse printr-o reverență. După acest schimb de cuvinte 
protocolare, menit a sparge gheaţa, se despărţiră. 

Aline respira precipitat, uluită de frumuseţea acestui bărbat, 
de aerul lui princiar şi de siguranţa de sine, pe care i-o conferea 
puterea. Aproape fără voia ei îl compară cu cel care-l criticase - 
impertinentul de André-Louis, înalt şi slab, în haina lui cafenie şi 
ponosită, cu pantofi cu catarame de oţel. Simţi că a comis o 
ofensă de neiertat, îngăduindu-i vărului ei să-l critice cu atâta 
înfumurare pe La Tour d'Azyr. 

Mâine, marchizul va veni să-i ofere o situaţie şi o avere din 
cele mai frumoase. 

Deja Aline pierduse din sentimentul de demnitate pe care-l 
simţise crescând în ea, atunci când André-Louis îi vorbise despre 


=. 222 


deşertăciunea unei astfel de poziţii sociale. Nicicând nu va mai 
îngădui aşa ceva. Nu va mai avea slăbiciunea şi naivitatea de a-i 
permite lui André-Louis să facă aprecieri uşuratice pe seama 
unui om, în comparaţie cu care nu era decât un lacheu. 

Astfel, orgoliul şi ambiția se războiau cu puritatea sufletului ei. 
Dar spre marea-i amărăciune, puritatea sufletească nu prea 
avea câştig de cauză. 

Între timp, domnul de La Tour d'Azyr se urcă în cabrioletă. 
Adresă un cuvânt de rămas-bun domnului de Kercadiou, apoi 
domnului de Vilmorin, care-i răspunse la salut printr-o 
plecăciune, continuând să rămână tăcut. 

Trăsura se îndepărtă în galopul cailor, cu valetul în livrea 
albastră cu auriu şi perucă pudrată, foarte ţeapăn pe locul lui. 
Din mers, domnul de La Tour d'Azyr se mai aplecă o dată spre 
domnişoara Aline, care-i răspunse făcând semn cu mâna. 

Atunci, domnul de Vilmorin îşi strecură braţul pe sub cel al lui 
André-Louis, zicând încet: 

— Să mergem, André. 

— Dar trebuie să rămâneţi amândoi, să luăm masa împreună! 
exclamă ospitalierul senior de Gavrillac. Avem şi motive ca să 
închinăm un pahar, adăugă el, făcând cu ochiul spre Aline, care 
păşea spre ei. 

Suflet bun şi deschis, domnul de Kercadiou nu se prea 
pricepea la rafinamentele de comportament. 

Domnul de Vilmorin invocă o întâlnire care-l împiedica să 
onoreze această invitaţie. Tonul lui era foarte rece şi protocolar. 

— Dar tu, Andre? 

— Eu? Merg şi eu la aceeaşi întâlnire, minţi el. Şi pe urmă, 
sunt superstiţios în privinţa toastului. 

N-avea niciun chef să rămână. Era furios pe primirea 
zâmbitoare făcută de Aline domnului de La Tour d'Azyr şi pe 
târgul murdar pe care o vedea gata să-l încheie. Suferea pentru 
că pierduse o iluzie. 


=.2.3.2 


Capitolul 3 
ELOCINŢA DOMNULUI DE VILMORIN 


P e măsură ce coborau dealul înspre sat, domnul de 
Vilmorin devenea tăcut şi preocupat, în timp ce André-Louis era 
tot mai vorbăreţ. 

Ca subiect al „prelegerii”, alesese FEMEIA. Pretindea - 
nejustificat, de altfel - că descoperise Femeia chiar în acea 
dimineaţă, iar afirmaţiile lui despre sexul frumos nu erau câtuşi 
de puţin măgulitoare, ba chiar aproape grosolane. Când văzu că 
prietenul lui era preocupat doar de acest subiect, domnul de 
Vilmorin nu se mai obosi să-l asculte. Oricât părea de ciudat 
pentru un tânăr abate francez din acea epocă, pe domnul de 
Vilmorin nu-l interesa Femeia. Sărmanul Philippe se deosebea 
de ceilalţi prelați din multe puncte de vedere. 

Când ajunseră peste drum de Breton Arme - han şi oficiu 
poştal, aflat la intrarea în satul Gavrillac - domnul de Vilmorin îşi 
întrerupse prietenul, care se avântase pe cele mai ameţitoare 
culmi de usturătoare invectivă. Readus astfel pe pământ, André- 
Louis zări în faţa porţii hanului caleaşca marchizului de La Tour 
d'Azyr. 

— Cred că nici n-ai ascultat ce-ţi spuneam, îşi mustră el 
prietenul. 

— Dacă n-ai fi fost atât de absorbit de cele ce-mi povesteai, 


Breton Armé (fr.) - „Bretonul înarmat” (n. tr.). 
= DA. 


replică Philippe, ai fi remarcat trăsura mai devreme şi nu ţi-ai 
mai fi răcit gura de pomană. Drept să-ţi spun, André, mă cam 
dezamăgeşti. Se pare c-ai uitat în ce scop am venit aici. Eu am 
întâlnire cu marchizul, la han. Vrea să audă ce am să-i spun. La 
conacul Gavrillac n-am putut vorbi prea mult. întâmplarea a 
făcut ca momentul ales să fie neprielnic. Insă, îmi pun speranţa 
în marchiz. 

— Ce fel de speranţă? 

— Că va încerca să repare lucrurile, pe cât îi stă în putinţă, 
despăgubind-o pe văduvă şi pe orfani. Altfel de ce crezi c-ar fi 
acceptat să continue discuţia cu mine? 

— O neobişnuită dovadă de respect, comentă André-Louis, 
adăugând: Timeo Danaos et dona ferentes1 

— Dar de ce? vru să ştie Philippe. 

— Vom intra şi vom afla - afară de cazul când tu socoţi 
prezenţa mea un impediment. 

Hangiul îi conduse pe cei doi tineri într-o încăpere din dreapta, 
pusă la dispoziţia marchizului, atâta timp cât avea să onoreze 
casa cu prezenţa sa. În celălalt capăt al camerei, ardea vesel un 
foc zdravăn, în faţa căruia se încălzeau domnul de La Tour 
d'Azyr şi vărul său, cavalerul de Chabrillane. La intrarea 
domnului de Vilmorin, amândoi se ridicară în picioare. André- 
Louis, care venea în urmă, se opri ca să închidă uşa. 

— Mă simt cât se poate de onorat de vizita dumneavoastră, 
domnule de Vilmorin! rosti marchizul cu o voce glacială, care-i 
dezminţea politeţea adresării. Vă rog să luaţi loc. Ah, Moreau? 

Tonul întrebării era cât se poate de distant. 

— Tânărul vă însoţeşte, domnule de Vilmorin? se interesă el. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule marchiz. 

— De ce nu? la loc şi dumneata, Moreau! îi azvârli lui Andre 
invitaţia peste umăr, ca unui lacheu. 

— Domnule, începu Philippe, sunteţi foarte amabil că-mi 
oferiţi această ocazie de a continua discuţia pe un subiect care 
s-a întâmplat să mă aducă, fără rezultat, până la Gavrillac. 

Marchizul se aşeză picior peste picior şi-şi întinse mâna 
frumoasă spre căldura focului. Vorbi, fără a-şi da osteneala de-a 


10 Timeo Danaos ei dona ferentes (lat.) — „Mă tem de greci, chiar şi când 
aduc daruri”, cuvintele prin care preotul troian Laocoon a încercat să-şi 
convingă concetăţenii să nu introducă în cetate calul de lemn lăsat de ahei 
pe țărm şi în care se aflau Ulise şi tovarăşii lui de arme (n. tr.). 


= 5.2 


se întoarce spre tânăr, care se afla puţin mai în spatele lui. 

— Să lăsăm deoparte, deocamdată, amabilitatea mea! zise el, 
încruntat, la care domnul de Chabrillane pufni în râs. 

André-Louis aproape că-l invidie pentru uşurinţa cu care se 
putea înveseli. 

— Dar vă sunt recunoscător, insistă Philippe, că aţi binevoit să 
ascultați pledoaria mea în favoarea lor. 

Marchizul îi aruncă o privire peste umăr. 

— În favoarea cui? întrebă el. 

— Cum aşa? In favoarea văduvei şi a orfanilor nefericitului de 
Mabey! 

Marchizul îşi plimbă privirea de la Vilmorin la cavaler, iar 
acesta râse din nou, bătându-se cu palma peste coapsă. 

— Am impresia, zise rar domnul de La Tour d'Azyr, că vorbim 
despre lucruri diferite. V-am rugat să veniţi aici, întrucât castelul 
de Gavrillac nu era un loc prea potrivit pentru a ne continua 
discuţia şi fiindcă am ezitat să vă invit la Azyr, făcându-vă să 
bateţi atâta cale. Numai că pe mine mă preocupă anumite 
expresii care v-au scăpat la conac. In legătură cu ele, aştept de 
la dumneavoastră o explicaţie - dacă-mi veţi face o asemenea 
onoare... 

André-Louis simţi cu teamă că în aer plutea o ameninţare. Era 
un om cu intuiţii rapide, mai rapide decât ale domnului de 
Vilmorin, pe al cărui chip nu se citi decât un început de mirare. 

— Nu vă înţeleg, domnule - zise el. La ce expresii faceţi 
aluzie? 

— Domnule, am impresia că trebuie să vă reîmprospătez 
memoria. 

Marchizul îşi încrucişă din nou picioarele şi se răsuci brusc în 
jilţul său, astfel încât de data asta îl privi pe domnul de Vilmorin 
drept în ochi. 

— Domnule, v-aţi referit - oricât de nejustificat, totuşi foarte 
sugestiv, aproape prea sugestiv, după părerea mea - la infamia 
unui act de judecată sumară asupra hoţului de Mabey, sau cum 
îl chema! „Ilnfamie” - acesta a fost chiar cuvântul 
dumneavoastră. Nu l-aţi retractat nici măcar atunci când am 
avut onoarea de-a vă informa că Benet, paznicul de vânătoare, 
a procedat astfel în urma ordinelor mele. 

— Dacă o faptă este infamă, nu se lăsă domnul de Vilmorin, 
rangul, oricare-ar fi el, nu atenuează, ci agravează infamia! 


= 26:= 


— Ah! exclamă marchizul, scoțând din buzunar o tabacheră 
de aur. Domnule, dumneavoastră aţi spus „dacă o faptă este 
infamă”. Trebuie deci să înţeleg că nu mai sunteţi atât de 
convins pe cât păreaţi, că ar fi vorba de o infamie? 

Pe chipul frumos al domnului de Vilmorin se citea 
perplexitatea. Nu înţelegea unde voia s-ajungă marchizul. 

— Domnule marchiz, dat fiind că sunteţi gata să vă asumaţi 
răspunderea, mi se pare că dumneavoastră sunteţi convins că 
acea faptă este justificată - lucru cu care eu nu sunt de acord. 

— Asta sună mai bine. Chiar cu mult mai bine. 

Marchizul luă delicat o priză de tutun, scuturându-şi câteva 
fire de pe dantela fină de la gât. 

— Vă daţi seama, probabil, că nefiind senior, dumneavoastră 
nu puteţi înţelege pe deplin astfel de chestiuni, drept care v-aţi 
pripit să trageţi concluzii nejustificate. Chiar aşa s-au întâmplat 
lucrurile. Pe viitor, fiţi deci mai atent. Dacă vă voi spune că în 
ultimele luni au avut loc mai multe asemenea acte de tâlhărie, 
poate veţi înţelege că devenise necesar să recurg la nişte 
mijloace radicale, pentru a le pune capăt o dată pentru 
totdeauna. Acum, că fiecare ştie ce riscă, nu cred că cineva va 
mai da târcoale pe pământurile mele. Şi mai este încă ceva, 
domnule de Vilmorin. Nu mă deranjează atât faptul că vă 
amestecați în treburile mele, cât disprețul pe care-l manifestaţi 
faţă de drepturile mele absolute şi inviolabile. Nu se poate să nu 
fi observat, domnule, că în aer pluteşte spiritul rău al 
nesupunerii, iar acest neajuns nu poate fi împiedicat decât într- 
un singur fel. Dacă aş tolera câtuşi de puţin această stare de 
lucruri, dacă aş arăta îngăduinţă - aşa cum, de fapt, îmi este 
firea - ar însemna ca mâine să fiu nevoit a recurge la măsuri şi 
mai drastice. Sunt sigur că mă înţelegeţi, după cum sunt sigur 
că apreciaţi faptul că vă dau o explicaţie într-o situaţie care, 
după părerea mea, nu mai necesită niciun fel de explicaţii. Dacă 
în cele ce v-am spus mai persistă vreo neclaritate, prietenul 
dumneavoastră, avocatul - aici de faţă - vă va putea expune în 
detaliu legile vânătorii. 

Cu aceasta, marchizul se răsuci din nou cu faţa spre foc, dând 
parcă a înţelege că întrevederea luase sfârşit. Totuşi, André- 
Louis, care ascultase atent, nedumerit şi uşor stânjenit, nu avu 
câtuşi de puţin impresia că seniorul îi pofteşte afară. Vorbele 
acestuia îi sunaseră tânărului foarte ciudat, stârnindu-i 


= 272 


suspiciunea. Părând că se explică în cuvinte politicoase şi de o 
impertinenţă calculată, La Tour d'Azyr nu putuse decât să incite 
şi să stârnească un om cu păreri ca ale domnului de Vilmorin. 

Ceea ce se şi întâmplă. Tânărul abate se ridică. 

— Oare pe lume nu există şi alte legi, în afară de legile 
vânătorii? întrebă el, mânios. N-aţi auzit cumva, din întâmplare, 
şi de legile omeniei? 

Marchizul oftă plictisit. 

— Ce-am eu de-a face cu legile omeniei? se miră el. 

Domnul de Vilmorin îl privi o clipă, mut de uimire. 

— Nimic, domnule marchiz. Din păcate, asta e cât se poate de 
limpede. Sper să vă amintiţi acest lucru şi în momentul când 
veţi vrea să faceţi apel la legile pe care acum le luaţi în 
derâdere. 

La Tour d'Azyr îşi ridică brusc capul, în timp ce figura sa 
nobilă căpătă un aer impunător. 

— Ce vreţi de fapt să spuneţi? Nu-i prima oară azi când 
recurgeţi la sensuri numai de dumneavoastră ştiute şi care 
aproape că-mi dau senzaţia unor ameninţări subînţelese. 

— Nu-i ameninţare, domnule marchiz, ci avertisment. Vă 
previn că asemenea fapte, comise asupra robilor lui 
Dumnezeu... Oh, n-aveţi decât să zâmbiţi cu dispreţ, domnule, e 
vorba de robi ai lui Dumnezeu, ca dumneavoastră şi ca mine. 
Nici mai mult, nici mai puţin, oricât de lezată ar fi mândria 
dumneavoastră de o asemenea constatare. În ochii Lui... 

— Aveţi milă, domnule abate, şi nu-mi ţineţi predici! 

— Vă bateţi joc, domnule. Faceţi haz. Mă întreb dacă veţi mai 
face haz şi atunci când veţi da socoteală în faţa lui Dumnezeu, 
pentru sângele şi tâlhăriile care vă pătează mâinile! 

— Domnule! 

Acest singur cuvânt, sec ca o şfichiuire de bici, fusese rostit 
de domnul de Chabrillane, care sărise în picioare. Dar marchizul 
îl domoli imediat. 

— Stai jos, cavalere. L-ai întrerupt pe domnul abate, iar eu 
voiam să-l ascult mai departe. Mă interesează foarte mult ce 
spune. 

Mai în spate, André-Louis se ridicase şi el în picioare, alarmat 
de liniştea prevestitoare de rău de pe chipul frumos al domnului 
de La Tour d'Azyr. Tânărul se apropie şi puse mâna pe braţul 
prietenului său. 


E: 


— Ar fi mai bine să plecăm, Philippe, zise el. 

Dar Vilmorin, prins în vârtejul sentimentelor pătimaşe 
zăvorâte în el atâta timp, se lăsă târât de ele, cu nesăbuinţă. 

— Oh, domnule! vorbi el. Gândiţi-vă la ce sunteţi acum şi ce 
veţi fi! Gândiţi-vă cum dumneavoastră şi cei ca dumneavoastră 
trăiţi din abuzuri! Gândiţi-vă ce consecinţe vor avea până la 
urmă aceste abuzuri! 

— Revoluționar! exclamă  marchizul, plin de dispreț. 
Dumneata ai neobrăzarea să vii în faţa mea şi să-mi torni toate 
tâmpeniile astea, învăţate de la aşa-zişii intelectuali moderni? 

— Tâmpenii, domnule? Consideraţi - sunteţi convins, în 
adâncul sufletului dumneavoastră - că-i vorba de tâmpenii? E o 
tâmpenie faptul că marii feudali au pus gheara pe tot ce mişcă, 
storcând profit din orice, de parc-ar tescui struguri? N-au seniorii 
drepturi asupra apelor râurilor, asupra focului la care-şi coace 
omul amărât pâinea lui de orz şi ierburi, asupra vântului care 
învârteşte aripile morii? Bietul ţăran nu poate face un pas pe 
drum, nu poate trece pe-un podet nenorocit, nu poate cumpăra 
doi coţi de pânză la târg fără să se lovească de lăcomia feudală, 
fără să plătească dări către seniori. Asta nu-i de-ajuns, domnule 
marchiz? Mai trebuie să-i luaţi şi viaţa lui chinuită, drept plată 
pentru încălcarea privilegiilor dumneavoastră sacrosancte, fără 
să vă pese de jalea văduvei şi orfanilor rămaşi de pe urma lui? 
Oare nu sunteţi mulţumit decât dacă umbra dumneavoastră se 
întinde ca un blestem deasupra pământurilor peste care 
stăpâniţi? Şi vă închipuiţi că Franţa, un fel de lov} printre 
celelalte naţii, va suporta aşa ceva la infinit? 

Se opri, de parcă ar fi aşteptat un răspuns, dar nimic nu 
tulbură liniştea din odaie. Marchizul îl privea, într-o tăcere 
stranie, cu un surâs dispreţuitor, abia schiţat în colţul gurii; ochii 
lui păstrau o duritate prevestitoare de rău. 

André-Louis îşi trase din nou prietenul de mânecă. 

— Philippe... 

Dar Philippe se smuci din mâna lui şi continuă la fel de 
pătimaş: 

— Oare nu vedeţi cum se adună norii, prevestind că se 
apropie furtuna? Poate vă imaginaţi că Stările Generale, 


11 lov - personaj biblic; (Cartea lui lov), simbol al tăriei credinţei în faţa celor 
mai grele încercări (n. tr.). 


= 29 = 


convocate de domnul Necker”, nu vor face altceva decât să 
conceapă noi mijloace de exploatare, pentru a evita prăbuşirea 
economică a statului? Vă înşelaţi - şi asta veţi afla curând. 
Starea a Treia, pe care o dispreţuiţi, se va dovedi forţa 
predominantă şi va găsi o cale de-a pune capăt acestui flagel - 
privilegiile - care devorează măruntaiele nefericitei noastre ţări. 

Marchizul se mişcă în jilţul său şi, în cele din urmă, vorbi. 

— Domnule, aveţi un dar al elocinţei de-a dreptul primejdios. 
lar asta ţine mai mult de firea dumneavoastră, decât de 
subiectul discuţiei. La urma urmei, ce-mi oferiţi? O mâncare 
reîncălzită, servită unor coate-goale entuziaşti din saloanele 
literare de provincie şi condimentată cu efuziuni d-alde 
Voltaire! sau Jean-Jacques!“ ori alţi scriitoraşi murdari sub 
unghii. Printre toţi filosofii ăştia, unul n-are atâta minte încât să 
înţeleagă că noi suntem o clasă consacrată din antichitate şi că 
drepturile şi privilegiile noastre sunt susţinute de-o autoritate 
veche de secole. 

Omenirea, domnule - replică Philippe - e mai veche decât 
noblețea. Drepturile omului au apărut o dată cu omul. 

Marchizul râse, înălţând din umeri. 

— Nici nu mă aşteptam la alt răspuns. Exact genul de 
sclifoseală tipică filosofilor. 

Atunci vorbi domnul de Chabrillane. 

— Pierzi prea mult timp cu vorba! îşi critică el vărul, cu o undă 
de nerăbdare în glas. 

— Ajung imediat unde trebuie, îi răspunse La Tour d'Azyr. Mai 
întâi, am vrut să mă conving pe deplin. 

— Pe cinstea mea, cred că acum nu mai ai nicio îndoială. 

— Niciuna! 

Marchizul se ridică şi se întoarse din nou spre domnul de 


12 Jacques Necker (1732-1304) - financiar şi om politic francez, de origine 
germană. Director general al finanţelor între 1777-1781 şi 1788-1790, în 
timpul domniei regelui Ludovic al XVI-lea. A avut un rol hotărâtor în 
convocarea Stărilor Generale (1789) şi în adoptarea hotărârii privind 
dublarea numărului deputaţilor Stării a Treia (n. tr.). 

13 Voltaire - pseudonim al lui Franşois-Maria Arouet (1694-1778), scriitor şi 
gânditor francez, ilustru reprezentant al iluminismului. Principalele scrieri: 
tragediile Zaira şi Mahomet, epopeea Henriada, povestiri şi romane satirico- 
filosofice ca Zadig, Micromegas, Candid. Autor al renumitului Dicţionar 
filosofic (n. tr.). 

14 Jean-Jacques: referire la Rousseau (n. tr.). 


- 30 - 


Vilmorin, care nu înţelesese o iotă din acel rapid schimb de 
cuvinte. 

— Domnule abate, repetă el, aveţi un dar al elocinţei cât se 
poate de primejdios. Vă cred capabil să-i convingeţi şi pe alţii să 
vă împărtăşească opiniile. Dacă v-aţi fi născut într-o familie 
nobilă, n-aţi fi căpătat aşa uşor aceste puncte de vedere 
eronate, pe care le-aţi exprimat. 

Domnul de Vilmorin îl privea năuc, fără să înţeleagă. 

— Dacă m-aş fi născut într-o familie nobilă? Parcă aşa aţi 
spus! rosti el rar, cu mirare în glas. Dar m-am născut nobil, 
domnule. Familia mea e tot atât de veche, iar sângele tot atât 
de nobil ca al dumneavoastră. 

Marchizul îşi încruntă uşor sprâncenele, cu un început de 
zâmbet indulgent. Ochii lui întunecaţi şi inexpresivi îl priviră fix 
pe domnul de Vilmorin. 

— Mă tem că în privinţa asta vă înşelaţi. 

— Mă înşel? 

— Vorbind atât de pătimaş, aţi dezvăluit necinstea de care s-a 
făcut, probabil, vinovată mama dumneavoastră. 

Aceste cuvinte brutale şi jignitoare ţâşniseră irevocabil. 
Buzele care le rostiseră cu răceală - ca pe o afirmaţie cât se 
poate de banală - rămaseră calme, abia schiţând un surâs 
dispreţuitor. 

Se făcu o linişte mormântală. André-Louis avea simţurile 
amorţite. Rămăsese îngrozit, incapabil să mai gândească, în 
timp ce ochii domnului de Vilmorin continuau să-l fixeze pe 
marchizul de La Tour d'Azyr, parcă în căutarea vreunui sens 
care-i scăpase. Deodată înţelese aluzia ticăloasă. Sângele îi 
năvăli în obraz şi ochii lui blânzi se aprinseră de mânie. Simţi că- 
| cuprinde un tremur. Apoi, cu un strigăt răguşit, îşi repezi 
înainte mâna şi-l pălmui cu putere pe marchiz peste faţa lui 
dispreţuitoare. 

Într-o fracțiune de secundă, domnul de Chabrillane era în 
picioare, între cei doi bărbaţi. 

André-Louis înţelese prea târziu cursa întinsă prietenului său. 
Vorbele lui La Tour d'Azyr fuseseră ca nişte mutări într-un joc de 
şah, astfel calculate, încât să-şi exaspereze adversarul, până în 
punctul în care avea să facă o mişcare greşită - ceea ce se şi 
întâmplase - mişcare care-l lăsa cu totul la cheremul celuilalt. 

Marchizul continua să-i privească, alb la faţă - cu excepţia 


asle 


urmelor lăsate de degetele domnului de Vilmorin - şi fără un 
cuvânt. 

Acum, începu să vorbească domnul de Chabrillane, jucându-şi 
rolul prestabilit în această înscenare mârşavă. 

— Domnule, sper că vă daţi seama ce-aţi făcut! i se adresă el 
cu răceală lui Philippe. Şi desigur înţelegeţi urmările inevitabile 
ale gestului dumneavoastră. 

Domnul de Vilmorin nu-şi dăduse seama de nimic. Bietul tânăr 
acţionase dintr-un impuls, dintr-un instinct al decenţei şi 
onoarei, fără a se gândi la consecinţe. Acum însă, la sinistra 
invitaţie a domnului de Chabrillane, acestea îi apărură în toată 
gravitatea lor. Dacă dorea să evite astfel de urmări, era din 
respect pentru vocaţia lui bisericească, ce-i interzicea un mod 
de reglare a unei dispute precum cel la care îl îndemna foarte 
clar domnul de Chabrillane. 

Se trase înapoi. 

— Un afront spală pe celălalt, zise el cu voce lipsită de 
expresie. Sorţii sunt încă de partea marchizului. Să se 
mulţumească cu atât. 

— Imposibil! 

Cavalerul avea buzele strânse. Rămăsese  suavitatea 
personificată, dar era foarte ferm. 

— Domnule, l-aţi pălmuit pe marchiz. Cred că nu greşesc dacă 
afirm că domnului de La Tour d'Azyr nu i s-a mai întâmplat 
niciodată aşa ceva. Dacă v-aţi simţit ofensat, n-aveaţi decât să 
cereţi satisfacţie, ca de la gentilom la gentilom. Purtarea 
dumneavoastră, însă, confirmă vorbele pe care le-aţi socotit 
jignitoare. Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că sunteţi scutit de 
orice răspundere. 

Se vede că misiunea domnului de Chabrillane era de a pune 
paie pe foc, asigurându-se că victima nu mai avea cum să 
scape. 

— Eu n-am nevoie de imunitate, îi aruncă tânărul seminarist, 
aţâţat de această nouă provocare. 

La urma urmei, avea şi el sânge nobil în vine, iar tradiţiile 
clasei sale lăsaseră urme adânci - mult mai adânci decât şcoala 
umilinţei, învățată la seminar. Era o datorie faţă de sine însuşi, 
faţă de propria-i mândrie, să moară, mai curând decât să evite 
consecinţele gestului comis. 

— Dar, domnilor, omul acesta nu poartă spadă! strigă André- 


432e 


Louis, înspăimântat. 

— Asta se poate aranja foarte simplu. l-o voi împrumuta pe-a 
mea. 

— Vreau să spun - insistă André-Louis, sfâşiat între teamă 
pentru prietenul său şi indignare - că nu-i în obiceiul lui să 
poarte spadă, că n-a purtat niciodată şi că nu a fost instruit să 
mânuiască aşa ceva. E student teolog, mâine-poimâine va intra 
în rândurile clerului, e deja pe jumătate preot şi îi este interzis 
să procedeze aşa cum îi sugeraţi dumneavoastră. 

— Ar fi trebuit să se gândească la toate astea înainte de a-l 
pălmui pe marchiz, zise domnul de Chabrillane, politicos. 

— A fost provocat la acest gest! se înfurie André-Louis. 

Apoi se stăpâni, deşi privirea arogantă a celuilalt era departe 
de a-l ajuta să se înfrâneze. 

— Dumnezeule, dar eu îmi bat gura de pomană! Cum să vin 
cu argumente, când totul era aranjat? Hai, Philippe, să mergem! 
Nu vezi ce capcană... 

Domnul de Vilmorin îi tăie vorba, smulgându-se pentru a doua 
oară din mâna lui. 

— Taci din gură. Andre. Domnul marchiz are perfectă 
dreptate. 

— Domnul marchiz are perfectă dreptate?!! repetă André- 
Louis, lăsând să-i cadă braţele, în semn de neputinţă. 

Deci omul la care ţinea cel mai mult pe lume căzuse în cursa 
nebuniei omeneşti! Işi dezgolea pieptul în faţa tăişului unei 
spade, de dragul unui vag şi distorsionat sentiment al 
respectului faţă de sine însuşi. Şi asta nu pentru că nu-şi dădea 
seama de capcană, ci pentru că onoarea îl obliga să nu ţină 
seama de ea. 

In acea clipă, Philippe îi apăru lui Andre-Louis de un tragism 
unic: deşi poate înzestrat cu nobleţe sufletească, era în orice 
caz vrednic de plâns. 


- 33 = 


Capitolul 4 
MOŞTENIREA 


g orinţa domnului de Vilmorin era ca disputa să fie 
reglată pe loc, prin aceasta arătându-se atât obiectiv, cât şi 
subiectiv. Pradă unor emoţii aflate într-un tragic conflict cu 
vocaţia sa monahală, principala lui preocupare era să se 
termine odată totul, ca să-şi poată recăpăta o stare de spirit 
adecvată cinului său. În acelaşi timp, îi era puţin teamă de 
propria-i fire: cu alte cuvinte, onoarea se temea de caracter. 
Felul în care fusese educat, precum şi idealul pe care îl purta de 
câţiva ani în suflet, îl văduviseră în bună parte de acea 
agresivitate temperamentală, care-i revine bărbatului, prin 
născare. 

Crescuse timid şi blând ca o femeie. Conştient de acest lucru, 
se temea ca nu cumva odată risipită pornirea-i pătimaşă, să dea 
dovadă de vreo slăbiciune ruşinoasă. 

La rândul său, marchizul înclina şi el pentru reglarea imediată 
a conturilor şi, întrucât domnul de Chabrillane îi era văr, iar 
André-Louis putea servi ca martor pentru domnul de Vilmorin, n- 
aveau niciun motiv să mai tergiverseze lucrurile. 

Aşadar, în câteva minute, fuseseră făcute toate pregătirile şi 
iată-i pe cei patru, reuniți într-un scop atât de sinistru, 
îndreptându-se spre terenul de joc din spatele hanului, în lumina 
soarelui de după-amiază. Aici îşi puteau vedea de ale lor 
nestingheriţi, fără a fi zăriţi de la ferestre, întrucât crengile 


-34- 


copacilor, deşi desfrunzite acum, erau destul de dese ca să-i 
ferească de priviri indiscrete. 

Nu pierdură vremea cu formalităţi în ceea ce priveşte 
lungimea lamelor sau alegerea terenului. Marchizul îşi puse 
deoparte cingătoarea şi teaca, dar refuză să-şi scoată haina şi 
pantofii, considerând că nu merită osteneala, când avea de-a 
face cu un adversar atât de neînsemnat. Inalt, zvelt şi atletic, se 
afla faţă în faţă cu domnul de Vilmorin, la fel de înalt, dar foarte 
plăpând şi delicat. Şi tânărul abate renunţă la obişnuitele 
preparative. Întrucât înţelesese că nu i-ar folosi la nimic să-şi 
scoată veşmintele, se puse în gardă complet îmbrăcat, cu două 
pete roşii arzând pe obrajii de obicei atât de palizi. 

Sprijinit într-un baston, deoarece îi cedase spada domnului de 
Vilmorin, cavalerul de Chabrillane privea cu calm şi interes. Faţă 
în faţă cu el, de cealaltă parte a combatanţilor, se afla André- 
Louis - cel mai palid dintre toţi - aţintindu-i pe ceilalţi, pe rând, 
cu ochi febrili, în timp ce-şi răsucea în fel şi chip mâinile 
transpirate. 

Instinctul îi spunea să se arunce între cei doi potrivnici, să se 
opună acestui duel, să-l împiedice cu orice preţ. Acest impuls 
cât se poate de înţelept era, totuşi, umbrit de conştiinţa 
inutilităţii unui astfel de gest. Ca să se calmeze, se agăţă de 
speranţa că deznodământul nu putea fi prea grav. Dacă pe 
Philippe onoarea îl obliga să încrucişeze spada cu omul pe care 
îl pălmuise, în egală măsură originea nobilă a domnului de La 
Tour d'Azyr îl silea să nu dea o lovitură prea gravă flăcăului 
neexperimentat, pe care - de altfel - îl provocase chiar el. 
Probabil că nu avea decât intenţia de a-i da o lecţie: poate prea 
severă, dar de care adversarul avea cum să profite doar dacă 
era lăsat în viaţă. André-Louis se agăţă cu încăpățânare de 
acest gând consolator. 

Tăişurile de oţel se loviră, şi cei doi începură duelul. Marchizul 
îşi ataca adversarul, ţinându-şi într-o parte trupul drept, cu 
genunchii uşor îndoiţi, ca nişte resorturi vii. Domnul de Vilmorin 
era întors cu faţa - ţintă perfectă - cu genunchii înţepeniţi. Și 
onoarea, şi spiritul lui de fair-play se opuneau din răsputeri unei 
asemenea lupte. _ 

Duelul dură, desigur, foarte puţin. In tinereţe, Philippe primise 
ceva lecţii de mânuire a spadei, aşa cum se întâmpla cu toţi 
băieţii proveniţi din familii cu poziţie similară, încât cunoştea 


= 25.2 


măcar rudimente din ceea ce se aştepta acum de la el. Dar la 
ce-i folosea numai atât? Câteva schimburi de lovituri, trei 
degajări, apoi, fără grabă, marchizul îşi duse piciorul drept 
înainte, în iarba udă, întinzându-şi trupul lung şi grațios, după 
care, fandând pe sub garda neîndemânaticului domn de 
Vilmorin, cu clară intenţie, îşi înfipse spada în măruntaiele 
tânărului. 

André-Louis avu doar timpul să sară şi să-şi prindă de 
subsuori prietenul, în clipa când se prăbuşea. Dar nemaiţinându- 
| picioarele din pricina greutăţii, se rostogoli la pământ împreună 
cu povara sa şi rămase îngenuncheat pe iarba jilavă. 

Capul lui Philippe se sprijinea fără viaţă pe umărul stâng al lui 
André-Louis. Braţele îi atârnau inerte pe lângă trup, în timp ce 
sângele  gâlgâia din rana  înspăimântătoare, năclăindu-i 
veşmintele. 

Alb la faţă, cu buzele tremurând, André-Louis privi în sus la 
marchizul de La Tour d'Azyr, care-şi contempla opera cu o 
înfăţişare gravă şi plină de interes, dar fără urmă de remuşcare. 

— L-aţi ucis! urlă André-Louis. 

— Fireşte! 

Marchizul îşi şterse spada cu o batistă brodată. 

— După cum i-am spus, avea un dar de-a vorbi mult prea 
primejdios! adăugă el, aruncând batista. 

Apoi se întoarse cu spatele către André-Louis, lăsându-l să 
dezlege sensul vorbelor lui până la capăt. 

Încă sprijinind corpul neînsufleţit, din care se scurgea tot 
sângele, tânărul strigă în urma marchizului: 

— Vino înapoi, ucigaş laş ce eşti! Ucide-mă şi pe mine, ca să 
fii în siguranţă! 

Marchizul întoarse capul, negru la faţă de mânie. Dar domnul 
de Chabrillane îl reţinu, punându-i mâna pe braţ. Deşi părtaş la 
tot ce se întâmplase, acum că duelul se terminase, cavalerul era 
cam înspăimântat. Nu avea sângele rece al marchizului de La 
Tour d'Azyr şi, în plus, era cu mult mai tânăr decât acesta. 

— Să mergem, zise el. Băiatul ăsta nu ştie ce vorbeşte. Erau 
prieteni... 

— Ai auzit ce-a spus? îl întrebă marchizul. 

— Nimeni, nici dumneavoastră şi nici cavalerul nu poate 
nega! ripostă André-Louis. Chiar dumneavoastră, domnule, aţi 
mărturisit adevăratul motiv pentru care l-aţi ucis: vă era frică de 


= 326= 


el! 

— Chiar şi-aşa fiind, ce-i cu asta? întrebă seniorul. 

— Mai şi întrebaţi? Oare nu înţelegeţi nimic altceva din viaţă 
şi de la oameni decât numai cum să vă îmbrăcaţi şi cum să vă 
purtaţi părul? Ah, da, şi cum să mânuiţi spada împotriva copiilor 
şi-a preoţilor? Oare mintea dumneavoastră nu poate gândi? 
Sufletul dumneavoastră nu-i capabil să simtă? Chiar trebuie să 
vi se spună că numai un laş ucide pe cineva de care-i e frică şi 
că e de două ori laş cel care ucide în acest fel? Dacă l-aţi fi 
înjunghiat pe la spate, aţi fi avut măcar curajul ticăloşiei 
dumneavoastră. Nu v-aţi mai fi ascuns josnicia. Dar v-aţi temut 
de consecinţe - chiar aşa, puternic cum sunteţi. V-aţi ascuns 
laşitatea sub pretextul unui duel! 

Marchizul dădu la o parte mâna vărului său şi făcu un pas 
înainte, ţinându-şi spada ca pe un bici. Dar cavalerul îl apucă din 
nou de braţ, reţinându-l pe loc. 

— Nu, Gervais, nu! Lasă-l în pace, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Lăsaţi-l să se apropie, domnule! nu se mai stăpâni André- 
Louis, cu glas adânc şi răsunător. Lăsaţi-l să-şi desăvârşească 
actul de laşitate, omorându-mă şi pe mine, ca să nu se mai 
teamă de urmări, laşul! 

Domnul de Chabrillane eliberă braţul marchizului din 
strânsoare. Alb la faţă de furie, cu ochii scăpărând, acesta se 
apropie de tânărul care-l insultase atât de necugetat. Apoi se 
înfrână. Poate că-şi amintise deodată de relaţia de rudenie care 
se presupunea că există între tânăr şi seniorul de Gavrillac, 
precum şi de adânca afecţiune pe care i-o purta acesta. Poate 
îşi dăduse scama că, împingând lucrurile mai departe, s-ar fi 
găsit într-o dilemă. Ar fi avut de ales între a vărsa mai mult 
sânge, stricând relaţiile cu seniorul de Gavrillac într-un moment 
când era cât se poate de important să fie prieteni, şi a se 
retrage cu o asemenea ofensă adusă demnităţii sale, încât i-ar fi 
compromis definitiv autoritatea în ţinut. 

Fie din aceste motive sau nu, oricum, marchizul se opri pe loc. 
Scoţând o exclamaţie nearticulată, în care furia se amesteca cu 
disprețul, îşi azvârli braţele în sus, apoi se răsuci pe călcâie şi se 
îndepărtă cu paşi mari, împreună cu vărul său. 

Când veniră hangiul şi slugile lui, îl găsiră pe André-Louis 
înlănţuind cu braţele trupul prietenului ucis şi murmurând 


- 37 — 


disperat la urechile asurzite pe vecie: 

— Philippe! Vorbeşte-mi, Philippe! Philippe... Nu m-auzi? Oh, 
Doamne sfinte! Philippe! 

Dintr-o ochire, oamenii înţeleseră că nici doctorul, nici preotul 
nu mai erau de vreun folos.. Chipul de care îşi lipise obrazul 
André-Louis devenise aproape pământiu, ochii întredeschişi erau 
sticloşi, iar din colţul gurii căscate se prelingea un firişor de 
sânge. 

Cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, încât aproape că nu vedea pe 
unde calcă, André-Louis porni clătinându-se în urma trupului 
prietenului său, pe care ceilalţi îl duseră în interiorul hanului. În 
cămăruţa de la etaj, unde îl aşezară, tânărul îngenunche lângă 
pat şi, strângând degetele îngheţate cu amândouă mâinile, 
cuprins de furie neputincioasă, se jură în faţa lui Philippe să-l 
facă pe La Tour d'Azyir să plătească scump pentru fapta sa. 

— De elocinţa ta se temea, Philippe - murmură el. Aşa încât 
de va fi să nu-şi afle cuvenita pedeapsă pentru crimă, măcar nu 
va trage foloase din ea: de-acum încolo, ceea ce-l înspăimânta 
la tine îl va înspăimânta la mine. Se temea că vorbele tale îi vor 
convinge pe oameni să termine cu cei de teapa lui. Oamenii încă 
pot fi convinşi s-o facă. Darul tău de-a vorbi şi argumentele pe 
care le foloseai sunt moştenirea care-mi revine. Acestea vor fi 
de acum gândurile mele călăuzitoare în viaţă. N-are importanţă 
că eu nu cred în Evanghelia libertăţii, aşa ca tine. Dar o ştiu, o 
ştiu pe de rost. Asta-i tot ce contează pentru scopurile noastre. 
Dacă toate strădaniile vor da greş, ideile tale îşi vor lua zborul 
de pe buzele mele. Aşa măcar vom zădărnici încercarea-i 
ticăloasă de-a amuţi glasul de care se temea. lar glasul tău nu l- 
ar fi hărțuit niciodată atât de neînduplecat cum o va face glasul 
meu - dacă orice alte strădanii vor da greş. 

Era un gând încurajator, care-l mai linişti şi-i mai alină puţin 
durerea. Începu să se roage încetişor. Îi tremura inima la gândul 
că Philippe, care fusese o fire paşnică, aproape preot, deci 
apostol al creştinismului, plecase la Dumnezeu purtând în suflet 
păcatul mâniei. Era îngrozitor. Şi totuşi, Dumnezeu avea să 
înţeleagă că mânia fusese justificată. Oricare ar fi fost 
interpretarea pe care omul o dădea Divinităţii, în niciun caz acel 
singur păcat nu putea umbri binele şi iubirea pe care le 
revărsase Philippe asupra semenilor săi, nici nu putea întina 
puritatea şi noblețea lui sufletească. „La urma urmei”, cugetă 


- 38 - 


"m 


André-Louis. „Dumnezeu nu este un mare senior. 


Capitolul 5 
SENIORUL DE GAVRILLAC 


V entru a doua oară în acea zi, André-Louis porni spre 
castel, cu paşi iuți, fără să acorde atenţie privirilor curioase 
aţintite asupra lui la trecerea prin sat, nici şoaptelor ce se- 
auzeau în urmă-i, fiindcă deja aflaseră cu toţii ce se întâmplase 
şi ce rol jucase el în toată tărăşenia. 

Benoit, bătrânul servitor, căruia i se spunea întrucâtva 
pretenţios „seneşal”, îl conduse în încăperea de la parter, prin 
tradiţie numită bibliotecă, încă mai conţinea câteva rafturi de 
volume uitate, de unde îşi trăgea şi numele, numai că acum 
accesoriile de vânătoare - arme uşoare, cornete cu praf de 
puşcă, tolbe, cuțite vârâte în teci - erau mult mai numeroase 
decât uneltele studiului. Mobilierul masiv, sculptat în lemn de 
stejar, aparţinea altei epoci. Grinzi groase de stejar străbăteau 
tavanul înalt şi văruit. Când André-Louis se ivi în pragul uşii, 
seniorul de Gavrillac, scund şi lat în umeri, se plimba de colo- 
colo. După cum preciza chiar el, fusese deja informat despre 


- 39 - 


ceea ce se petrecuse la Breton Arme. Tocmai se despărţise de 
domnul de Chabrillane, iar vestea îl lăsase adânc îndurerat şi 
profund nedumerit 

— Ce nenorocire! zise el. Ce nenorocire! 

Îşi aplecă într-o parte capul enorm. 

— Un tânăr atât de respectabil şi cu aşa perspective! Ah, 
acest La Tour d'Azyr e un om foarte dur şi foarte radical în 
asemenea chestiuni. S-ar putea să aibă dreptate. Nu ştiu. Eu n- 
am ucis niciodată vreun om pentru că era de altă părere decât 
mine. De fapt, n-am ucis în viaţa mea pe nimeni. Nu-mi stă în 
fire. Dacă aş face aşa ceva, cred că n-aş mai putea dormi 
noaptea. Dar nu toţi sunt din aceeaşi plămadă. 

— Problema care se pune, naşule, zise atunci André-Louis, e 
ce anume trebuie făcut. 

Tânărul vorbise calm şi stăpânit, dar era foarte palid. 

Domnul de Kercadiou îl privi cu ochi spălăciţi, lipsiţi de orice 
expresie. 

— Dar ce dracu-i de făcut aici? Din câte mi s-a spus, Vilmorin 
a mers până-ntr-acolo încât l-a pălmuit pe marchiz. 

— În urma unei provocări grosolane! 

— Pe care a provocat-o, la rândul lui, prin limbajul 
revoluţionar folosit faţă de un senior. Bietul băiat avea mintea 
împuiată de toate prostiile alea ale Enciclopediştilor. Asta i se 
trage din prea mult citit. Niciodată n-am pus prea mare preţ pe 
cărţi, Andr€. Întotdeauna am considerat că ştiinţa nu aduce 
altceva decât nenorocire. Îl scoate din minţi pe om, îi complică 
atitudinea faţă de viaţă, îi distruge simplitatea aducătoare de 
linişte sufletească şi fericire. Asta să-ţi fie de învăţătură, Andre! 
Şi tu te laşi tentat de speculaţiile astea la modă, despre un nou 
mod de-a concepe ordinea socială. Vezi acum la ce duce asta. 
Un băiat bun şi cinstit, singurul sprijin al mamei sale, rămasă 
văduvă, uită de el şi de poziţia pe care o are, uită de îndatoririle 
filiale, uită de tot! Se duce şi se lasă omorât în felul ăsta! E 
îngrozitor de trist! Doamne, ce trist! 

Domnul de Kercadiou scoase o batistă şi-şi suflă nasul cu 
zgomot. André-Louis simţi cum i se strânge inima şi cum îl 
părăsesc speranţele - şi aşa nu prea mari - pe care şi le pusese 
în naşul său. 

— Critica dumitale, naşule - zise el - se referă numai la 
comportarea celui ucis şi deloc la cea a ucigaşului. Nu pot crede 


= 40- 


cu putinţă ca dumneata să închizi ochii la o asemenea crimă! 

— Crimă? strigă cu glas ascuţit domnul de Kercadiou. 
Doamne, băiete, dar vorbeşti despre marchizul de La Tour 
d'Azyr! 

— Chiar despre el şi despre crima oribilă pe care a comis-o! 

— Taci! 

Glasul domnului de Kercadiou sunase foarte hotărât. 

— Nu-ţi permit să vorbeşti despre el în felul ăsta! Nu-ţi 
permit! Marchizul e prietenul meu şi s-ar putea ca în curând să 
fim în relaţii şi mai strânse. 

— Chiar şi după cele întâmplate? întrebă André-Louis. Domnul 
de Kercadiou îşi pierdu răbdarea de-a binelea. 

— Ce-are a face una cu alta? Pot să regret un asemenea 
incident, dar n-am niciun drept să-l condamn. E o modalitate 
frecventă de-a regla disputele între gentilomi. 

— Chiar crezi asta? 

— Ce dracu' vrei să zici, Andre? Adică eu spun lucruri pe care 
nu le cred? Vezi că-ncep să mă-nfurii! 

— Să nu ucizi! Asta-i atât porunca regelui, cât şi a lui 
Dumnezeu. 

— Am impresia că vrei neapărat să ne certăm. A fost un 
duel... 

— Un duel? îl întrerupse André-Louis. Ar fi fost acelaşi lucru 
dacă ar fi ales pistoale şi doar cel al marchizului ar fi fost 
încărcat. L-a incitat pe Philippe să spună cât mai multe, cu 
intenţia vădită de a-l conduce la o ceartă, în urma căreia să-l 
ucidă. Ai răbdare cu mine, naşule. Ce-ţi spun eu nu-s invenţii, 
chiar marchizul a recunoscut că aşa au stat lucrurile. 

Dominat întrucâtva de gravitatea cu care îi vorbea tânărul, 
domnul de Kercadiou îşi feri privirea, apoi se întoarse cu 
spatele, ridicând din umeri, şi porni cu paşi repeziţi către 
fereastră. 

— Numai că-i nevoie de verdictul Curţii senioriale... lar noi n- 
avem aşa ceva. 

— Avem în schimb tribunale. 

Seniorul se răsuci spre el, la fel de iritat. 

— Şi care tribunal crezi tu că-şi va pleca urechea la o astfel de 
plângere? 

— Tribunalul guvernatorului regal. 

— Şi crezi că guvernatorul te va asculta? 


40) = 


— Pe mine poate că nu, naşule... Dar dacă depui plângere 
dumneata... 

— Să depun plângere? Eu? bâigui domnul de Kercadiou, cu 
ochii ieşiţi din orbite la grozăvia unei asemenea propuneri. 

— Incidentul s-a petrecut pe domeniul dumitale... 

— Eu să depun plângere împotriva domnului de La Tour 
d'Azyr?!? Se vede treaba că ţi-ai pierdut minţile! Eşti nebun de-a 
binelea! La fel de nebun ca nefericitul acela de prieten al tău, 
care-a sfârşit-o aşa cum a sfârşit-o, pentru că şi-a vârât nasul în 
treburi care nu-l priveau! Modul în care i s-a adresat marchizului 
aici, în casa mea, vorbind despre Mabey, a fost cât se poate de 
jignitor. Poate că nu ştiai. Nu mă surprinde câtuşi de puţin că 
marchizul i-a cerut satisfacţie. 

— Inţeleg, zise André-Louis cu descurajare în glas. 

— Inţelegi? Ce dracu’ înţelegi? 

— Că va trebui să mă bizui numai pe mine însumi. 

— Şi ce-ai de gând să faci, dacă nu ţi-e cu supărare? 

— Am să mă duc la Rennes, să povestesc în faţa 
guvernatorului ce s-a întâmplat. 

— Va fi prea ocupat ca să te primească. 

Şi domnul de Kercadiou sări la altă idee, aşa cum se întâmplă 
deseori cu minţile mai puţin luminate. 

— Şi-aşa au destulă bătaie de cap la Rennes, cu nebunii din 
Stările Generale, cu care nepreţuitul domn Necker încearcă să 
dreagă situaţia financiară a regatului. De parcă un funcţionăraş 
de bancă elveţian - care pe deasupra mai e şi-un blestemat de 
protestant - ar putea reuşi, târguindu-se, acolo unde au dat greş 
oameni precum Cayonne şi Brienne”. 

— Te las cu bine, naşule, zise André-Louis. 

— Unde pleci? întrebă arţăgos domnul de Kercadiou. 

— In clipa asta, mă duc acasă. Dar mâine dimineaţă pornesc 
spre Rennes. 

— Opreşte-te, băiete, opreşte-te! 

Omuleţul cel bondoc se repezi înspre el, cu chipul său urât 
luminat de grijă şi iubire, şi puse o mână grăsulie pe umărul 
finului. 

— Acum, ascultă-mă, Andre! încercă el să-l convingă. Ce vrei 
tu e acelaşi lucru cu a cere luna de pe cer sau cu căutările 
iluzorii ale cavalerilor rătăcitori. Dacă insişti, n-ai s-o sfârşeşti 


15 Oameni de stat în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea (n. tr.). 
BE i a 


bine. Gândeşte-te la Don Quijote şi la ce-a păţit el când s-a 
luptat cu morile de vânt. Întocmai aşa se va întâmpla şi cu tine. 
Exact întocmai. Lasă lucrurile aşa cum sunt, băiete. N-aş vrea să 
dai de vreun bucluc. 

André-Louis îl privi cu un zâmbet şters. 

— Azi mi-am jurat ceva şi dacă mi-aş călca jurământul, mi-aş 
pierde sufletul. 

— Vrei să spui că ai să te duci, indiferent care-ar fi părerea 
mea? 

Deopotrivă de năvalnic şi inconsecvent, domnul de Kercadiou 
se burzului din nou. 

— Atunci, n-ai decât să te duci... Du-te... Du-te dracului! 

— Voi începe cu guvernatorul. 

— Şi dac-ai să dai de belele, pe care le cauţi cu lumânarea, să 
nu vii scâncind la mine, să te-ajut! tună seniorul. 

Se înfuriase de-a binelea. 

— Dacă te-ai hotărât să-mi ieşi din cuvânt, atunci du-te şi 
sparge-ţi capul ăla sec, luptându-te cu morile de vânt! Să te ia 
naiba! 

André-Louis se înclină cu o umbră de ironie şi porni spre uşă. 

— Dacă moara de vânt se va dovedi greu de învins, se 
întoarse el din prag, atunci am să văd ce se poate face cu 
vântul. Rămâi cu bine, naşule! 

Plecă, iar domnul de Kercadiou rămase singur: stacojiu la faţă, 
încerca să descifreze sensul ultimei fraze, deloc liniştit, nici în 
privinţa finului, nici a marchizului de La Tour d'Azyr. Era furios 
pe amândoi. Considera că aceşti doi încăpăţânaţi, care-şi urmau 
fiecare impulsurile propriei firi cu aceeaşi neînduplecare, erau o 
sursă de îngrijorare şi supărare. Lui îi plăcea tihna şi buna 
înţelegere între vecini. Pentru domnul de Kercadiou, era atât de 
evident că acestea sunt supremele bucurii în viaţă, încât înclina 
să-i socotească nebuni pe cei care se osteneau să mai umble şi 
după altceva. 


243 =- 


Capitolul 6 
MOARA DE VÂNT 


m xista între Nantes şi Rennes o staţie de diligenţe, care 
plecau săptămânal în ambele direcţii şi care, pentru suma de 
douăzeci şi patru de livre - ceea ce, în mare, echivalează cu o 
guinee englezească -, parcurgeau o distanţă în jur de şaptezeci 
de mile! în vreo paisprezece ore. 

O dată pe săptămână, una din diligenţe se abătea din drumul 
ei, trecând prin Gavrillac, s-aducă sau să ia scrisori, ziare şi, 
uneori, călători. Cu această diligenţă călătorea de obicei şi 
André-Louis, când avea ocazia. Numai că de data asta era prea 
grăbit ca să mai piardă o zi, aşteptând sosirea diligenţei. Aşa 
încât închirie un cal de la Breton Armé şi porni chiar în 
dimineaţa următoare. 

După o oră de călătorie rapidă, sub cerul plumburiu de iarnă, 
de-a lungul unui drum pe jumătate desfundat, ce traversa vreo 
zece mile de teren plat şi lipsit de orice interes, ajunse la 
Rennes. 

Traversă călare principalul pod peste râul La Vilaine şi 
pătrunse în partea de sus - şi cea mai importantă - a marelui 
oraş, ce număra vreo treizeci de mii de suflete, dintre care cea 
mai mare parte - se gândi el, văzând forfota gălăgioasă care-l 
împiedica să înainteze - se afla în acea zi pe străzi. Era evident 
că Philippe nu exagerase cu nimic, vorbind despre agitația care 
domnea aici. 


16 Milă - unitate de măsură egală cu 1609,344 m (n. tr.). 
_ 44 - 


Îşi croi drum cum se pricepu mai bine şi în cele din urmă 
ajunse în Place Royale, unde mulţimea era şi mai compactă. De 
pe soclul statuii ecvestre a lui Ludovic al XV-lea, un tânăr palid 
se adresa pătimaş celor din jur. După vârstă şi veşminte, părea 
a fi student. Un grup de tineri, constituiți într-un fel de gardă de 
onoare, înconjuraseră îndeaproape statuia. 

Peste capetele mulţimii, André-Louis reuşi să prindă câteva 
frânturi de fraze, rostite cu glas entuziast. 

— Aşa a făgăduit regele... lar ei îşi bat joc de autoritatea 


regelui... Işi arogă toate drepturile în Bretania. Regele le-a 
dizolvat... Aceşti nobili insolenţi, care sfidează suveranul şi 
poporul. 


Chiar de n-ar fi cunoscut deja, din spusele lui Philippe, 
evenimentele care aduseseră Starea a Treia până în pragul 
revoltei concrete, cele câteva fraze ar fi fost de-ajuns ca să-l 
informeze pe deplin. Această izbucnire de furie populară era cât 
se poate de binevenită pentru scopul său, se gândi el. Şi cu 
speranţa că starea de spirit a mulţimii i-ar putea servi, făcându-l 
pe guvernator să plece urechea la cele ce avea să-i spună, 
Andre-Louis îşi făcu drum în sus, pe Rue Royale, o stradă largă 
şi bine pietruită, unde nu era chiar atâta lume. Işi lăsă calul luat 
cu chirie la Corne de Cerf! şi porni pe jos spre Palatul de 
Justiţie. 

O mulţime zgomotoasă se agita în jurul schelăriei ridicate 
pentru noua catedrală, a cărei construcţie începuse cu un an în 
urmă. Însă el nu se opri să vadă ce-i făcuse să se adune acolo. 
Merse mai departe şi, nu după mult timp, ajunse la impunătorul 
palat în stil italian - unul din puţinele edificii publice care 
supravieţuise incendiului care devastase Rennes în urmă cu 
şaizeci de ani. 

Ajunse cu greu în sala mare, cunoscută sub numele de „Sala 
paşilor pierduţi”, unde fu lăsat să aştepte o jumătate de oră 
bună, până ce se găsi un aprod atât de binevoitor, încât să-l 
încunoştinţeze pe zeul ce oficia în acest altar al Dreptăţii că un 
avocat din Gavrillac îl ruga să aibă îngăduinţa de a-i acorda o 
audienţă, într-o chestiune cât se poate de serioasă. 

Faptul că zeul catadicsi să-l primească se datora probabil 
gravelor tulburări din oraş. În cele din urmă, André-Louis fu 
condus pe scara mare de piatră şi introdus într-o antecameră 


17 Corne de Cerf (fr.) - „Cornul de Cerb” (n. tr.). 
— 45 - 


spațioasă, mobilată sărăcăcios, unde se trezi în mijlocul unei 
mulţimi de oameni care aşteptau - majoritatea bărbaţi. 

Aici mai petrecu o jumătate de oră şi-şi folosi timpul 
gândindu-se ce avea să spună. Işi dădu seama cât de minoră 
părea cauza pe care voia s-o înfăţişeze în ochii unui om ale cărui 
opinii despre lege şi morală erau influențate de poziţia socială. 

In sfârşit, fu condus printr-o uşă îngustă, dar foarte masivă şi 
bogat ornamentată, şi se găsi într-o încăpere frumoasă şi bine 
luminată, decorată cu atâta aur şi satin, că ar fi putut servi de 
budoar unei înalte doamne. 

Chiar dacă decorul era banal pentru guvernator, nu acelaşi 
lucru se întâmpla şi cu înfăţişarea acestuia - cel puţin pentru 
privirea unui muritor de rând. Guvernatorul era aşezat în celălalt 
capăt al salonului, în dreptul uneia dintre ferestrele înalte care 
dădeau spre curtea interioară, în faţa unui birou cu picioare 
sculptate, ornamentat cu picturi de Watteau! şi bogate 
incrustaţii cu bronz aurit. Înveşmântat într-o haină stacojie, pe 
care străluceau o decorație şi o rozetă de dantelă brodată cu 
diamante ca picăturile de apă, domnul de Lesdiguieres, cu un 
cap masiv şi perucă pudrată, avea o privire atât de încruntată, 
cercetătoare şi arogantă, încât André-Louis se întrebă în sinea 
lui dacă nu cumva celălalt se aştepta ca el să îngenuncheze. 

La vederea tânărului slab, cu obrajii supţi, cu părul drept, 
îmbrăcat într-o mantie de călărie din stofă cafenie, cu pantaloni 
galbeni din piele de căprioară şi cu cizmele înalte pline de noroi, 
chipul august al domnului de Lesdiguieres se încruntă şi mai 
mult, până când sprâncenele negre şi groase se împreunară 
deasupra nasului mare şi coroiat. 

— Mi s-a spus că eşti avocat la Gavrillac şi că vii cu o 
comunicare foarte importantă, mârâi el. 

Era un ordin imperativ de a face comunicarea cu pricina cât 
mai repede, pentru a nu irosi timpul preţios al înaltului 
demnitar, a cărui copleşitoare importanţă era scoasă în evidenţă 
până la cele mai neînsemnate detalii. 

Domnul de  Lesdiguieres se socotea o impunătoare 
personalitate şi avea toate motivele s-o facă, întrucât văzuse la 
viaţa lui nenumărați amărâţi speriaţi de moarte la auzul vocii 
sale tunătoare. 


18 Antoine Watteau (1684-1721)-pictor francez, ale cărui pânze ilustrează 
subiecte din lumea teatrului şi scene galante (n. tr.). 


- 46 - 


Acum aştepta ca şi cu tânărul avocat din Gavrillac să se 
petreacă acelaşi lucru. Dar aşteptarea-i fu zadarnică. 

Lui André-Louis omul din faţa lui i se păru ridicol. Ştia că aerul 
de superioritate e o mască pentru nevrednici şi incapabili. lar 
omul acesta era aroganţa personificată. Se vedea clar din felul 
cum înclina capul, din fruntea încruntată, din inflexiunile vocii 
sale răsunătoare. Dacă unui gentilom îi e greu să facă pe eroul 
faţă de propriul său valet - martor frecvent la dispersarea 
părţilor ce alcătuiesc acel tot impunător: stăpânul - cu atât mai 
greu putea guvernatorul să facă pe eroul în prezenţa cuiva care 
studia Omul şi care fusese martorul unei dispersări similare. 

Domnul de Lesdiguieres îşi zise că André-Louis se ţinea prea 
ţanţoş, prea obraznic. 

— Sunteţi guvernatorul Majestății Sale aici, în Bretania - vorbi 
tânărul, iar „marelui stăpân”, cu drept de viaţă şi de moarte, i se 
păru că această adresare de la om la om e o insolenţă fără 
seamăn. Dumneavoastră împărţiţi în acest ţinut înalta dreptate 
a regelui. 

Sub peruca pudrată, pe chipul palid şi impozant se citi 
uimirea. 

— Cazul dumitale are ceva de-a face cu nenorocita asta de 
revoltă a prostimii? întrebă guvernatorul. 

— Nu, domnule, 

Sprâncenele negre se ridicară. 

— Atunci ce dracu vrei, de vii să mă tulburi tocmai acum, 
când toată atenţia mea se îndreaptă spre necesitatea urgentă 
de-a rezolva afacerea asta mizerabilă? 

— Motivul venirii mele nu-i cu nimic mai puţin urgent. 

— Va trebui s-aştepte! tună celălalt înfuriat şi, scuturându-şi 
dantela învolburată de la mânecă, se întinse după clopoţelul de 
argint de pe masă. 

— O clipă, domnule! 

Tonul lui André-Louis nu admitea replică. Domnul de 
Lesdiguieres îl privi cu gura căscată, uluit de această obrăznicie. 

— Vă pot spune în două cuvinte despre ce e vorba... 

— Nu ţi-am zis o dată... 

— Şi după ce veţi auzi tot - continuă neabătut André-Louis, 
întrerupându-l la rândul său pe cel care-l întrerupsese - veţi fi de 
acord cu mine că-i vorba de-o mârşăvie. 

Domnul de Lesdiguieres îl privi foarte sever. 


så] = 


— Cum te numeşti? întrebă el. 

— André-Louis Moreau. 

— Ei bine, André-Louis Moreau, în caz că-mi poţi spune pe 
scurt ce vrei, te ascult. Dar te previn că voi fi foarte furios dacă 
se va dovedi că insistența dumitale - impertinentă şi inoportună 
în aceste momente - a fost nejustificată. 

— Asta veţi judeca chiar dumneavoastră, domnule! zise 
André-Louis şi începu de îndată să povestească toată 
întâmplarea, de la împuşcarea lui Mabey şi până la uciderea 
domnului de Vilmorin. Totuşi, se abţinu să pomenească numele 
marelui senior împotriva căruia făcea plângerea, de teamă că ar 
fi fost oprit înainte de a-şi încheia relatarea. 

Avea un dar al oratoriei de a cărui forţă nici nu-şi dădea încă 
seama, deşi nu peste mult timp avea să se folosească de el. 
Povesti corect, fără exagerări, dar cu o putere de convingere de- 
a dreptul irezistibilă. Treptat, chipul omului din faţa lui se 
destinse şi severitatea i se topi, făcând loc interesului, ba chiar 
unei anumite simpatii. 

— Şi cine-i cel pe care-l acuzi de toate aceste fapte? 

— Marchizul de La Tour d'Azyr. 

Efectul acelui nume răsunător fu instantaneu. Furia, 
consternarea şi o aroganță mai copleşitoare ca înainte luară 
locul simpatiei exprimate în urmă cu numai câteva clipe. 

— Cine? strigă domnul de Lesdiguieres. Cum! Dar e o 
adevărată neruşinare! spumegă el, fără să mai aştepte vreun 
răspuns. Vii în faţa mea cu o asemenea acuzaţie la adresa unui 
senior de importanţa domnului de La Tour d'Azyr? Cum 
îndrăzneşti să-l numeşti laş? 

— Îl numesc ucigaş, preciză tânărul. Şi cer să se facă 
dreptate. 

— Dumneata ceri asta? Dumneata? Dumnezeule! Şi pe urmă? 

— Asta hotărâți dumneavoastră, domnule. 

Aceste vorbe îl surprinseră pe înaltul magistrat, care reuşise 
de bine, de rău să se stăpânească. 

— Te previn, zise el cu asprime, că nu-i înţelept să aduci 
acuzaţii nebuneşti la adresa unui senior. Află de la mine că 
însăşi această acuzaţie e un delict pasibil de pedeapsă. Şi acum, 
ascultă-mă. In ceea ce-l priveşte pe Mabey - presupunând că 
relatarea dumitale e exactă - se poate ca paznicul de vânătoare 
să-şi fi depăşit atribuţiile, dar într-atât de puţin, încât nici nu 


- 48 - 


merită să mai discutăm. În orice caz, aceste fapte nu sunt de 
competenţa guvernatorului regal şi nici a vreunui tribunal, ci 
doar a curţii senioriale a domnului de La Tour d'Azyr. Cauza 
trebuie înfăţişată magistralilor numiţi de el, întrucât e vorba de 
o problemă privind strict jurisdicţia sa seniorială. Ca avocat, n-ar 
trebui să-ţi spun eu toate astea... 

— Ca avocat, sunt gata să vă aprob. Dar tot ca avocat îmi dau 
seama că dacă acest caz ar fi judecat, ar duce numai la 
pedepsirea pe nedrept a bietului paznic, care deşi n-a făcut 
altceva decât să execute ordinele stăpânului, va fi totuşi 
sacrificat, dacă va fi nevoie de un tap ispăşitor. Nu mă 
interesează să atârne Benet în ştreangul pe care-l merită 
domnul de La Tour d'Azyr. 

Domnul de Lesdiguieres bătu violent cu pumnul în masă. 

— Dumnezeule! strigă el, apoi adăugă pe un ton mai calm, în 
care plutea o undă de ameninţare: 

— Eşti de o insolenţă ieşită din comun, flăcăule! 

— Vă asigur, domnule, că nu am câtuşi de puţin această 
intenţie. Sunt avocat şi pledez cauza domnului de Vilmorin. 
Dacă am venit să implor ca regele să facă dreptate, e pentru că 
acest tânăr a fost asasinat. 

— Dar chiar dumneata ai spus ca a avut loc un duel! se răsti 
guvernatorul, uluit şi furios în acelaşi timp. 

— Am spus că totul a fost aranjat în aşa fel, încât să pară un 
duel. Vă voi explica, dacă veţi binevoi să mă ascultați până la 
capăt: e o mare diferenţă. 

— Spune, spune, domnule, că am timp berechet! zise ironic 
domnul de Lesdiguieres, care în toţi anii de serviciu nu întâlnise 
nici măcar o singură dată o asemenea situaţie. 

André-Louis îl luă în serios. 

— Vă mulţumesc, domnule! răspunse el grav şi începu să-şi 
prezinte argumentele. Se poate dovedi că domnul de Vilmorin n- 
a practicat niciodată scrima, în timp ce domnul de La Tour 
d'Azyr e cunoscut de toată lumea ca fiind un neîntrecut 
spadasin. Se poate vorbi de duel când numai un combatant e 
înarmat? Fiindcă, dacă-i comparăm unul cu celălalt, cam aşa au 
stat lucrurile. 

— Nu cred c-a existat vreodată un duel în care să nu fi fost 
făcută această afirmaţie, ca argument suprem. 

— Dar nu la fel de îndreptăţit! Şi, cel puţin o dată, argumentul 


- 49 - 


s-a dovedit hotărâtor. 

— Hotărâtor? Când anume? 

— Acum zece ani. Mă refer la cazul domnului de Gesvres, 
seniorul care l-a provocat la duel şi l-a ucis pe domnul de La 
Roche Jeannine. Domnul de Jeannine făcea parte dintr-o familie 
puternică, iar aceasta a depus toate eforturile ca să fie pedepsit 
ucigaşul. Au fost aduse aceleaşi argumente ca şi cele valabile 
împotriva domnului de La Tour d'Azyr. Vă amintiţi, probabil, cum 
judecătorii şi-au dat seama că fusese vorba de o provocare 
intenţionată din partea domnului de Gesvres. L-au găsit vinovat 
de crimă cu premeditare şi a fost spânzurat. 

— Pe Dumnezeul meu! explodă din nou domnul de 
Lesdiguieres. Ai tupeul să insinuezi că domnul de La Tour d'Azyr 
ar trebui spânzurat? Asta vrei să spui? 

— De ce nu, domnule, dacă aşa e legea, dacă există un 
precedent - aşa cum am arătat - şi dacă se dovedeşte că 
afirmaţia mea este adevărată - cea ce se poate face cu 
uşurinţă? 

— De ce nu? Mă-ntrebi de ce nu? Ai îndrăzneala să mă-ntrebi 
una ca asta? A 

— Da, domnule. Imi puteţi da un răspuns? Dacă nu, atunci 
trebuie să-nţeleg că-n vreme ce-i posibil ca o familie influentă ca 
La Roche Jeannine să pună legea în acţiune, aceeaşi lege 
rămâne literă moartă pentru cei amărâţi şi neştiuţi de nimeni, 
oricât de crunt ar fi nedreptăţiţi de marii nobili. 

Domnul de Lesdiguieres înţelese că nu-l putea cu niciun chip 
convinge prin vorbe pe acest tânăr impasibil şi hotărât. Deveni 
şi mai ameninţător. 

— Te sfătuiesc s-o întinzi de aici cât mai repede şi să-i 
mulţumeşti lui Dumnezeu că scapi nevătămat. 

— Să înţeleg, deci, domnule, că nu se vor face niciun fel de 
cercetări în acest caz? Nimic din ce v-am spus nu v-a mişcat? 

— Să-nţelegi că dacă-n două minute nu piei din ochii mei, va 
fi mult mai rău de dumneata! 

Zicând, acestea, sună din clopoţelul de argint. 

— Domnule, v-am informat că a avut loc un aşa-zis duel şi că 
un om a fost ucis. Se pare că mai e nevoie să vă reamintesc - 
deşi dumneavoastră sunteţi guvernatorul regelui - că duelurile 
sunt interzise prin lege şi că e de datoria dumneavoastră să 
faceţi cercetări. Eu o reprezint legal pe sărmana mamă a 


= 5-2 


domnului de Vilmorin, care vă solicită să întreprindeţi ancheta 
cerută prin lege. 

Uşa din spatele lui André-Louis se deschise încetişor. Alb la 
faţă de furie, domnul de Lesdiguieres abia reuşi să se 
stăpânească. 

— Vrei să ne forţezi mâna, ticălos neruşinat? mârâi el. Iți 
închipui că dreptatea regelui se împarte orbeşte, numai aşa, la 
cererea oricărui om de rând, care are tupeul să ne-o ceară? Mă 
şi mir c-am avut atâta răbdare. Dar te mai previn o dată, 
domnule avocat: ai grijă de gura aia rea a dumitale, că de 
zglobie ce-i, o să te facă să plângi amarnic într-o zi! 

Şi imediat, cu mâna plină de inele, făcu un semn dispreţuitor 
către aprodul din spatele lui Andre. 

— Afară! zise el scurt. 

André-Louis şovăi o clipă. Apoi se răsuci pe călcâie, ridicând 
din umeri. Într-adevăr, aceasta era o moară de vânt, iar el - 
„Cavalerul tristei figuri” La un atac direct, aripile morii l-ar fi 
făcut fărâme. Şi totuşi, din prag se întoarse din nou. 

— Domnule de Lesdiguieres, spuse el, îmi permiteţi să vă 
relatez, un amănunt extrem de interesant, din istoria naturală? 
Tigrul este marele senior al junglei, şi timp de secole a terorizat 
animalele mai mici, chiar şi pe lup. Numai că lupul, care-i şi el 
un vânător, s-a săturat de-a mai fi vânat. S-a însoţit cu alţi lupi, 
au ajuns să formeze haite, ca să se poată apăra, şi au pornit să-l 
vâneze pe tigru, care a sfârşit-o tragic. Ar trebui să-l citiţi pe 
Buffon!:*, domnule de Lesdiguieres. 

— Am studiat un bufon chiar în dimineaţa asta, replică 
guvernatorul, cu un zâmbet înţepat. 

De nu s-ar fi considerat spiritual, probabil că nu s-ar fi 
deranjat să răspundă. 

— Nu înţeleg, adăugă el. 

— Veţi înţelege, domnule de Lesdiguieres, veţi înţelege, 
încheie André-Louis şi ieşi. 


19 Georges Louis Leclerc de Buffon (1707-1788) -naturalist şi scriitor francez, 
unul dintre întemeietorii concepţiei evoluționiste. În Discurs asupra stilului, a 
definit caracterul individual al stilului prin formula „Le style c'est l'homme” - 
Stilul e omul însuşi (n. tr.). 


sB] = 


Capitolul 7 
VÂNTUL 


) şi frânsese lancea, prea şubredă pentru asaltul aripilor 
morii - imaginea sugerată de domnul de Kercadiou îi stăruia în 
minte - şi se părea că doar printr-o întâmplare reuşise să scape 
teafăr. Mai rămânea vântul. Vârtejul de vânt. lar evenimentele 
din Rennes, ecoul altora, mai grave, petrecute la Nantes, făceau 
ca vântul să-i fie prielnic. 

Porni cu paşi vioi înapoi, spre Place Royale, unde se adunase 
şi mai multă lume şi unde - după socoteala lui - era inima şi 
creierul revoltei care înflăcăra oraşul. 

Dar atmosfera din piaţă, la venirea lui, nu fusese nimic pe 
lângă ce găsi acum. Atunci se lăsase o oarecare tăcere, ca să 
poată fi auzită vocea vorbitorului care critica Stările Intâi şi a 
Doua, de pe piedestalul statuii lui Ludovic al XV-lea. Acum aerul 
vibra de glasurile mulţimii, care se agita furioasă. lIci-colo, 
oamenii scuturau pumnii sau bastoanele. Pretutindeni, domnea 
un freamăt prevestitor de rău, iar soldaţii trimişi de guvernator 
pentru restabilirea şi menţinerea ordinii erau neputincioşi ca 
nişte epave în mijlocul acestui ocean omenesc, cuprins de 
furtună. 

Se auziră strigăte: „La Palat! La Palat! Jos cu nobilii! La Palat!” 

Meşteşugarul aflat umăr la umăr cu André-Louis în mulţime îi 
lămuri motivul acestei agitaţii crescânde. 

— L-au ucis! L-au împuşcat! Trupul lui zace acolo unde s-a 
prăbuşit, la picioarele statuii. Şi-acum vreo oră a mai fost 


25 22 


omorât un student, acolo, lângă schelele catedralei. La dracu'! 
Dacă nu reuşesc să ne-nchidă gura aşa, vor încerca pe alte căi! 

Omul era foarte pornit. 

— Nu se dau în lături de la nimic. Dacă nu ne pot impresiona, 
ne vor omori, pe legea mea. Sunt hotărâți să facă din Stările 
Generale din Bretania ce vor ei. Nu contează nimic în afară de 
interesele lor! 

André-Louis îl lăsă încă vorbind şi-şi croi cu greu drum prin 
înghesuială. 

La picioarele statuii, văzu un mic grup de studenţi, aplecaţi 
deasupra trupului tânărului împuşcat, copleşiţi de spaimă şi 
neputinţă. 

— Hei, Moreau! se auzi deodată strigat. 

Privi în jur şi dădu cu ochii de un bărbat subţire şi negricios, 
puţin trecut de treizeci de ani, cu gura hotărâtă şi nas obraznic. 
Omul îl privea dezaprobator. Era Le Chapelier, avocat din 
Rennes, membru marcant al Salonului literar al oraşului - un om 
puternic, plin de idei revoluţionare şi cu un excepţional talent 
oratoric. 

— Dumneata eşti, Chapelier?! De ce nu le vorbeşti? De ce nu 
le spui ce să facă? Urcă, omule! îl îndemnă André-Louis, arătând 
spre soclu. 

Ochii întunecaţi şi neliniştiţi ai lui Le Chapelier cercetară 
chipul celuilalt, în căutarea vreunei ironii ascunse. In ceea ce 
priveşte opiniile politice, cei doi erau diametral opuşi. Şi cu 
oricât de mare neîncredere ar fi fost privit Andre-Louis de către 
colegii de la Salonul literar, niciunul nu manifesta atâta 
suspiciune ca acest republican convins. Intr-adevăr, dacă Le 
Chapelier ar fi reuşit să contracareze influenţa abatelui de 
Vilmorin, André-Louis ar fi fost de mult exclus din acea asociaţie 
a tinerilor intelectuali din Rennes, pe care îi exaspera, bătându- 
şi joc la nesfârşit de idealurile lor. 

Aşa încât şi acum Le Chapelier suspectă că invitaţia primită 
era o ironie şi rămase bănuitor chiar şi când nu descoperi pe 
chipul lui André-Louis nici urmă de batjocură: din experienţă 
învățase că nu întotdeauna ceea ce citeşte pe faţa cuiva este 
oglinda gândurilor pe care acela le nutreşte. 

— Părerile dumitale şi ale mele cu greu pot fi puse de acord, 
zise Le Chapelier. 

— Există oare două păreri diferite în asemenea situaţie? i-o 


- 53 = 


întoarse André-Louis. 

— Ori de câte ori ne întâlnim, Moreau, există două păreri 
diferite - iar acum mai mult ca oricând, fiindcă eşti 
reprezentantul unui nobil. Vezi doar ce-au făcut prietenii 
dumitale. Fără îndoială că eşti de acord cu metodele lor. 

Atitudinea lui era rece şi ostilă. Andre-Louis îl privi fără 
surprindere. Când se situaseră consecvent pe poziţii diferite în 
dezbaterile academice, cum să nu-l suspecteze Le Chapelier 
tocmai acum? 

— Dacă nu le spui dumneata ce-i de făcut, atunci am să le 
spun eu! zise tânărul. 

— Nom de Dieu!" Dacă ţii cu tot dinadinsul să te-alegi c-un 
glonţ de la soldaţi, eu unul nu te-mpiedic. Aşa, cele două tabere 
ar fi chit. 

Dar de-abia rosti aceste vorbe că le şi regretă. Ca răspuns la 
provocarea lui, André-Louis sări pe soclu. De-a dreptul alarmat, 
întrucât nu-şi putea închipui că băiatul ar fi putut vorbi despre 
altceva decât despre privilegiați, al căror reprezentant oficial 
era, Le Chapelier îl apucă de picior, ca să-l tragă jos. 

— Nu, asta nu! strigă el. Dă-te jos, nebunule! Crezi c-o să te 
lăsăm să strici tot cu clovneriile tale? Dă-te jos! 

André-Louis, care se agăţase de unul din picioarele de bronz, 
strigă cu voce răsunătoare, pe deasupra capetelor mulţimii 
agitate: 

— Cetăţeni ai Rennes-ului, patria e în pericol! 

Efectul fu electrizant. Peste chipurile umane, ridicate înspre 
el, trecu un fior, ca o adiere peste ape, şi se aşternu o tăcere 
mormântală. Într-o linişte deplină, toţi priviră către tânărul zvelt, 
cu capul gol, cu părul lung şi negru fluturând în vânt, descheiat 
la gât, palid la faţă şi cu ochi arzători. 

André-Louis se simţi cuprins de exaltare, dându-şi seama 
instinctiv că la prima frază captivase mulţimea, ţinând-o sub 
vraja strigătului şi a îndrăznelii sale. 

Până şi Le Chapelier, care încă îl ţinea de gleznă, încetase să-l 
mai tragă în jos. Deşi neclintit în părerile sale privind intenţiile 
lui André-Louis, rămăsese uluit de apelul tânărului. 

Atunci, rar, convingător, cu un glas care ajungea până în 
celălalt capăt al pieţei, Andre-Louis începu să vorbească. 

— Cutremurat de oroare în faţa faptei mârşave săvârşite aici, 


20 Nom de Dieu! (fr. interj.) - Pe toţi Dumnezeii! (n. tr.). 
-54- 


cer să mă ascultați. Aţi fost martorii unei crime petrecute sub 
ochii voştri: a fost ucis un om care, fără a se gândi la sine, a 
dezvăluit nedreptăţile care ne caracterizează astăzi soarta 
noastră, a tuturor. Înspăimântaţi de glasul lui şi fugind de 
adevăr, aşa cum tot ce-i ticălos se fereşte de lumina soarelui, 
asupritorii noştri şi-au trimis soldaţii ca să-l reducă la tăcere. 

Le Chapelier dădu atunci drumul gleznei lui André-Louis, 
holbându-se în sus, spre el, mut de uimire. Flăcăul părea a fi 
sincer; serios măcar acum... şi măcar de data asta de partea cui 
trebuia... Ce i se întâmplase oare? 

— Ce altceva aşteptaţi de la asasini decât asasinate? Vă voi 
relata un fapt care vă va încredința că ceea ce s-a întâmplat azi 
aici, nu-i ceva ieşit din comun. Ascultându-mă, veţi înţelege cu 
ce forţe aveţi de luptat. leri... 

Aici fu întrerupt. O voce din mulţime, la vreo douăzeci de paşi, 
strigă: 

— Uite încă unul! 

În clipa următoare se auzi o împuşcătură şi un glonţ izbi 
statuia de bronz, chiar în spatele lui André-Louis. 

Imediat mulţimea începu să fiarbă, mai cu seamă în partea de 
unde se trăsese cu pistolul. 

Atacatorul, care făcea parte dintr-un grup impresionant, se 
trezi acum asediat din toate părţile, ai săi trebuind să lupte din 
răsputeri ca să-l apere. 

De la poalele statuii, studenţii se alăturară rugăminţii lui Le 
Chapelier, care-l îndemna pe André-Louis să-şi caute o 
ascunzătoare. 

— Dă-te jos! Dă-te jos! O să te omoare cum l-au omorât şi pe 
La Rivière! 

— Să-ncerce numai! 

Îşi depărtă braţele într-un gest teatral şi izbucni în râs. 

— Le stau la dispoziţie. N-au decât să mă-mpuşte, şi atunci 
sângele meu se va uni cu alte râuri de sânge, care-i vor îneca. 
Să mă ucidă! Asta se pricep să facă! Dar până atunci, nu mă vor 
împiedica să vă vorbesc, să vă spun la ce vă puteţi aştepta de la 
ei. 

Râse din nou, nu doar din exaltare, cum crezură cei din piaţă, 
ci şi amuzat. Şi asta din două motive. Unul - descoperise că 
putea rosti cu uşurinţă frazele cele mai potrivite pentru a stârni 
patima mulţimii, iar al doilea - gândul că vicleanul cardinal de 


= EEE 


Retz?! angaja indivizi care să tragă asupra caleştii sale, pentru a- 
şi atrage simpatia maselor. El se afla acum exact în aceeaşi 
situaţie. E adevărat că nu plătise pe nimeni ca să tragă cu 
pistolul, dar îi rămânea totuşi îndatorat celui ce-o făcuse şi era 
gata să culeagă toate foloasele din acest incident. 

Grupul care se lupta să-l apere pe atentator încerca să-şi 
croiască drum prin mulţimea care-l înconjura, furioasă. 

— Lăsaţi-i să plece! strigă André-Louis. Ce mai contează un 
asasin în plus sau în minus? Lăsaţi-i să plece şi ascultaţi-mă, 
oameni buni! 

Când se restabili ordinea, începu să povestească într-un 
limbaj simplu, dar cu o precizie şi o vehemenţă care făceau ca 
fiecare amănunt să-şi atingă ţinta, îi impresionă pe toţi cu 
relatarea faptelor petrecute cu o zi în urmă la Gavrillac. Le 
stoarse lacrimi prin patosul cu care vorbi despre biata văduvă 
Mabey, cu cei trei copii ai ei, dezbrăcaţi şi muritori de foame - 
„rămaşi orfani ca să fie răzbunată moartea unui fazan” - şi 
despre sărmana mamă a domnului de Vilmorin, student la 
Rennes, cunoscut multor oameni din oraş, şi care murise în 
nobila încercare de-a susţine cauza unui nevoiaş din clasa 
oprimată. 

— Marchizul de La Tour d'Azyr spunea despre el că avea un 
primejdios dar al vorbei. Philippe a fost ucis pentru a fi redusă la 
tăcere vocea lui curajoasă. Numai că seniorul a dat greş. Eu, 
prietenul bietului Philippe de Vilmorin, am îmbrăcat mantia 
apostolatului său, şi astăzi vă vorbesc cu glasul lui. 

Aceste cuvinte îl ajutară pe Le Chapelier să înţeleagă, măcar 
în parte, uluitoarea schimbare petrecută cu André-Louis, care-şi 
pierduse încrederea în cei pe care îi reprezenta. 

— Nu mă aflu aici, continuă André-Louis, doar pentru a vă 
cere să-i pedepsiţi pe ucigaşii lui Philippe de Vilmorin. Am venit 
să vă spun ceea ce şi el v-ar spune astăzi, dacă ar mai fi în 
viaţă. 

Până în punctul acesta era sincer. Nu pomeni, însă, că existau 
şi lucruri în care el unul nu credea - dovezi ale ipocriziei unei 
burghezii ambiţioase, vorbind prin gura avocaţilor purtători de 
cuvânt, dornică de-a răsturna prezenta stare de lucruri pentru 


21 jean Français Paul de Gondi, Cardinal de Retz (1613-1679): Om politic şi 
scriitor francez, duşman al lui Mazarin şi agitator al maselor populare 
pariziene în timpul Frondei (n. tr.). 


- 56 - 


propriile-i avantaje. Îşi lăsă, deci, auditoriul convins că părerile 
lui erau cele exprimate aici. 

Apoi, cu o voce tunătoare şi un dar al convingerii care-l uimi şi 
pe el, demască inerția justiţiei regale, atunci când vinovaţii fac 
parte din rândul nobililor. Vorbi cu amărăciune şi sarcasm 
despre guvernatorul regelui, domnul de Lesdiguieres. 

— Vă miră, întrebă el, că domnul de Lesdiguieres împarte 
dreptatea aşa încât să fie întotdeauna favorabilă marilor seniori? 
Ar fi oare drept sau rezonabil să procedeze altfel? 

Făcu o pauză de efect, ca toată lumea să înţeleagă ironia. 
Îndoiala încolţi din nou în sufletul lui Le Chapelier, umbrind 
începutul de încredere pe care îl simţise faţă de sinceritatea lui 
André-Louis. Oare unde voia să ajungă acum? 

Îndoiala, însă, îl părăsi curând. Continuând să se adreseze 
mulţimii, André-Louis vorbi aşa cum îşi închipuia că ar fi vorbit 
Philippe de Vilmorin. De atâtea ori discutase cu el, fusese de 
atâtea ori martor al dezbaterilor de la Salonul literar, încât ştia 
pe de rost lozincile reformatorilor - care, în esenţă, erau totuşi 
corecte. 

— La urma urmei, gândiţi-vă cum e alcătuită Franţa. Un milion 
de locuitori aparţin claselor privilegiate. Ei reprezintă Franţa. Cu 
siguranţă, nu vă închipuiţi că restul poporului contează în vreun 
fel. Nu se poate pretinde ca douăzeci şi patru milioane de 
suflete să însemne ceva, să fie reprezentative pentru această 
mare naţiune sau să existe pentru vreun alt scop, decât acela 
de a servi un milion de aleşi! 

Oamenii începură să râdă amar, aşa cum se aşteptase şi 
André-Louis. 

— Văzându-şi primejduite privilegiile în faţa acestor douăzeci 
şi patru de milioane, majoritatea sărăntoci şi coate-goale - 
probabil creați de Dumnezeu, e adevărat, dar e clar că doar 
pentru a fi sclavii privilegiaţilor -, vă surprinde atunci că 
dreptatea regelui e-n mâinile zdravene ale acestor Lesdiguieres, 
oameni care n-au nici minte să gândească, nici inimă să simtă? 
Gândiţi-vă la ceea ce trebuie apărat de asaltul plebei. Gândiţi-vă 
la câteva din drepturile feudale în pericol de-a fi abolite, chiar şi 
dacă privilegiaţii s-ar supune ordinelor suveranului, acceptând 
ca Starea a Treia să aibă vot egal cu al lor! Ce s-ar întâmpla cu 
dreptul de dijmă asupra produselor pământului, pe fructe sau pe 
vie? Dar cu corvezile prin care sunteţi chemaţi la muncă silnică? 


= 57 = 


Dar cu dreptul de-a vă lua prima recoltă de struguri şi de-a 
controla vânzarea vinurilor, spre propriul lor profit? Ce s-ar alege 
de dreptul de-a vă lua ultimul bănuţ, cerând taxe pentru a-şi 
întreţine domeniul lor bogat? Impozitul pe pământ, care ajunge 
până la o cincime din valoarea lui, impozitul pe care trebuie să-l 
plătiţi pentru a vă lăsa turmele să pască pe păşunea comunală, 
impozitele pe praful ridicat în drum de vitele duse la târg, 
impozitul pe tot ce-i de vânzare în piaţă, şi câte şi mai câte? 
Apoi, drepturile pe care le au asupra oamenilor şi animalelor 
pentru muncile câmpului, a bărcilor şi podurilor peste râuri, a 
fântânilor, a crescătoriilor de iepuri şi porumbei, a focului, care 
le aduce bani pentru fiecare vatră ţărănească? Dar drepturile 
exclusive de a pescui şi a vâna, a căror încălcare e socotită un 
delict capital? Ca să nu mai vorbim de celelalte drepturi, 
incalificabile, îngrozitoare, asupra sufletelor şi trupurilor celor de 
pe domeniile lor, drepturi care, deşi rareori puse în practică, n- 
au fost totuşi niciodată abolite!... Până şi-n ziua de azi, dacă un 
nobil care se întoarce de la vânătoare ar vrea să ucidă doi servi, 
ca să-şi răcorească picioarele în sângele lor, încă ar mai putea 
invoca argumentul că era dreptul lui feudal să procedeze astfel! 
„„„ Acest milion de privilegiați zdrobesc sub cizmele lor grele 
sufletele şi trupurile a douăzeci şi patru de milioane de amărâţi, 
care nu există decât pentru a le face pe plac. Nenorocirea se 
abate asupra celui care îndrăzneşte să-şi ridice glasul şi să 
protesteze, în numele omeniei, împotriva exceselor celor care şi- 
aşa fac destule abuzuri. V-am povestit deja despre un om ucis 
fără remuşcări, cu sânge rece, numai pentru atât. Voi aţi fost 
martorii asasinării studentului, aici, lângă soclu, ai crimei de 
lângă schela catedralei, precum şi ai atentatului comis asupra 
mea. Între ei şi pedepsele drepte pe care le merită, stau aceşti 
Lesdiguieres, aceşti guvernatori ai regelui, care nu sunt 
instrumente ale justiției, ci ziduri ridicate în apărarea 
privilegiului şi-a abuzului, ori de câte ori trec de limitele lor 
groteşti. Vă miră că ei nu dau înapoi niciun pas? Că se opun 
alegerii Stării a Treia, care ar avea puterea ca prin vot să 
măture toate aceste privilegii, să-i silească pe nobili să accepte 
a fi egali în faţa legii cu ultimul sărăntoc pe care-l calcă acum în 
picioare? Pot ei fi de acord să plătească aceleaşi impozite ca şi 
ceilalţi, pentru a salva statul de la prăbuşirea economică, la care 
au contribuit din plin? S-ar opune şi ordinului venit de la rege, 


- 58 = 


numai să nu cedeze nimic! 

li veni în minte o frază folosită cu o zi mai înainte de Vilmorin 
şi căreia la vremea aceea nu-i acordase importanţă. O făcu 
acum. 

— Procedând aşa, ei sapă chiar la temelia tronului. Aceşti 
nebuni nu-şi dau seama că dacă tronul se va prăbuşi, cei ce se 
găsesc cel mai aproape de el vor fi striviţi primii. 

Această frază fu primită cu puternice aclamații, încordat şi 
tremurând de emoția ce-l cuprinsese, revărsându-se în acelaşi 
timp şi asupra mulţimii din jurul său, se opri o clipă, zâmbind 
ironic. Apoi le făcu semn să tacă şi, din supunerea lor imediată, 
înţelese că-i domina total şi definitiv. Fiecare recunoştea în 
glasul acestui tânăr propria-i voce, dând în sfârşit formă 
gândurilor care de luni şi ani de zile fierbeau în mintea oricărui 
om de rând... 

André-Louis continuă, vorbind mai liniştit, dar cu zâmbetul 
ironic din ce în ce mai pronunţat. 

— Când am plecat de la domnul de Lesdiguieres, i-am dat un 
avertisment, povestindu-i un fapt din istoria naturală. l-am spus 
că atunci când lupii, care hoinăreau singuri prin junglă, s-au 
săturat să mai fie vânaţi de tigru, s-au unit în haite şi-au pornit 
la rândul lor să-l vâneze pe tigru. Domnul de Lesdiguieres mi-a 
răspuns dispreţuitor că n-a înţeles. Dar voi aveţi mai multă 
minte decât el. Mă înţelegeţi, nu? Aşa-i că mă înţelegeţi? 

Din mulţime se auzi din nou un vuiet, amestecat cu râsete. 
Acesta era răspunsul. li adusese până în pragul patimilor 
primejdioase. Erau pregătiţi pentru orice act de violenţă la care 
i-ar fi îndemnat. Dacă dăduse greş cu moara de vânt, cel puţin 
acum stăpânea vântul. 

— La Palat! strigară ei, agitându-şi pumnii, bastoanele şi, ici- 
colo, chiar câte o spadă. La Palat! Jos cu domnul de 
Lesdiguieres! Moarte guvernatorului! 

Intr-adevăr, vântul era puterea lui. Periculosul dar al oratoriei 
- nicăieri mai puternic ca în Franţa, întrucât nicăieri în altă parte 
emoţiile omeneşti nu se înflăcărează mai repede, la îndemnul 
elocinţei - îi dăduse stăpânire asupra maselor. La un semn al 
său, uraganul avea să măture moara de vânt, pe care zadarnic o 
atacase de unul singur. Dar, aşa cum preciză de îndată, nu 
acesta era scopul său. 

— Aşteptaţi! le strigă el. Oare acest mizerabil instrument al 


- 59 - 


unui sistem corupt merită să fie ţinta nobilei voastre indignări? 

Spera că aceste vorbe vor ajunge la urechile domnului de 
Lesdiguieres, căruia nu-i strica să audă măcar o dată în viaţă 
adevărul gol-goluţ despre propria-i persoană. 

— Sistemul e cel care trebuie atacat şi răsturnat, nu un simplu 
instrument al lui - o nevolnică scândurică vopsită din uriaşul 
eşafodaj. lar graba strică treaba. Mai presus de orice, copiii mei, 
fără violenţă! 

„Copiii mei!” Ah, dacă l-ar fi putut auzi naşul său! 

— Aţi fost deseori martorii unor violenţe inutile în Bretania și- 
aţi auzit de asemenea situaţii şi în alte părţi din Franţa. Violenţa 
voastră va atrage după sine violenţa lor. Vor considera 
binevenită orice ocazie de a-şi întări stăpânirea asupra voastră. 
Vor chema soldaţii. Vă veţi găsi faţă în faţă cu baionetele 
mercenarilor. Vă implor să nu provocaţi asemenea situaţii. Nu le 
daţi pretextul pe care abia-l aşteaptă, ca să vă zdrobească şi să 
vă înece în propriul vostru sânge. 

În tăcerea care se lăsase din nou, izbucni alt strigăt: 

— Atunci ce trebuie să facem? Spune! 

— Am să vă spun, răspunse el. Bogăția şi puterea Bretaniei e 
Nantes - oraş burghez, unul dintre cele mai prospere din Franţa, 
graţie strădaniilor burgheziei şi trudei poporului. Mişcarea 
noastră îşi are rădăcinile în Nantes, iar ca urmare, regele a dat 
ordin să fie dizolvate Stările Generale - aşa cum sunt ele 
constituite acum - ordin pe care cei care îşi bazează puterea pe 
privilegii şi abuzuri nu ezită să-l încalce. Să informăm oraşul 
Nantes cum stau lucrurile aici, la Rennes, şi să nu ne mişcăm 
până ce Nantes nu ne dă cale liberă. Ei au puterea - care nouă 
ne lipseşte - de a-şi impune voinţa, după cum s-a şi văzut. Să-i 
lăsăm şi de data aceasta să-şi exercite puterea, dar până atunci 
trebuie să menţineţi liniştea şi ordinea la Rennes. Numai aşa 
veţi învinge. Numai aşa veţi putea răzbuna deplin şi definitiv 
abuzurile care se petrec sub ochii voştri. 

Sări jos de pe soclu tot atât de repede precum se urcase. 
Terminase. Spusese tot - dacă nu chiar mai mult - ce ar fi putut 
spune prietenul lui mort, cu al cărui glas vorbise. Dar mulţimea 
nu se împăca la gândul de a-l vedea plecând. Aclamaţiile se 
înălţau, asurzitoare, de jur-împrejur. Se jucase pe rând cu 
emoţiile şi sentimentele lor, tot aşa cum un harpist priceput se 
joacă pe strunele instrumentului său. Acum vibrau de pasiunile 


= 602 


stârnite în sufletele lor, de nota de speranţă cu care îşi încheiase 
simfonia. 

Vreo duzină de studenţi îl prinseră în braţe când sări de pe 
soclu şi-l purtară pe umerii lor, aşa încât să poată fi din nou 
văzut de mulţimea entuziastă. 

Blândul Le Chapelier se strecură lângă el, roşu la faţă şi cu 
ochi strălucitori. 

— Dragul meu, îi zise el, astăzi ai aprins o lineară care va 
cuprinde întreaga Franţă în vâlvătaia libertăţii. 

Apoi dădu studenţilor un ordin scurt. 

— La Salonul literar! Imediat! Trebuie degrabă să vedem ce-i 
de făcut. Să trimitem un mesager la Nantes, ca să transmită 
celor de-acolo mesajul locuitorilor din Rennes. 

Mulțimea se dădu înapoi, făcând loc studenţilor, care-l purtau 
în triumf pe eroul zilei. Făcându-le cu mâna celor din piaţă, 
André-Louis îi rugă să meargă pe la casele lor şi să aştepte cu 
răbdare evenimentele care nu mai aveau să întârzie mult. 

— Timp de secole aţi îndurat cu o răbdare care a fost pildă 
tuturor, îi măguli el. Mai rezistaţi puţin. Sfârşitul suferințelor 
voastre nu-i departe... 

Studenţii îl scoaseră din piaţă şi-l purtară pe Rue Royale, până 
la o căsuţă veche, una dintre puţinele care se mai păstraseră 
din vechiul oraş, renăscut din cenuşă. Într-o cameră de la etaj, 
luminată de lămpi galbene cu mai multe fațete, se ţineau 
întrunirile Salonului literar. Aici se grăbiră să se adune membrii 
asociaţiei, chemaţi prin oamenii trimişi de Le Chapelier pe 
parcursul drumului. 

În spatele uşilor închise, un grup de vreo cincizeci de bărbaţi, 
agitaţi şi îmbujoraţi la faţă - majoritatea tineri, entuziaşti şi 
animați de idealul libertăţii - îl primiră pe André-Louis ca pe oaia 
rătăcită care se întorcea acasă şi-l copleşiră cu felicitări şi 
mulţumiri. 

Apoi începură să discute asupra măsurilor imediate ce se 
impuneau, în timp ce la intrarea din stradă stătea de strajă o 
„gardă de onoare”, improvizată de oameni din mulţime. Această 
precauţie se dovedi foarte necesară. De-abia se adunaseră 
membrii Salonului literar şi căsuţa fu asaltată de soldaţii 
domnului de Lesdiguieres, trimişi în grabă să-l aresteze pe 
instigatorul care aţâţa oamenii din Rennes la revoltă. Erau vreo 
cincizeci de soldaţi. Dar şi cinci sute ar fi fost puţini. Mulțimea le 


- 61 - 


rupse armele, le sparse capetele şi poate că i-ar fi sfâşiat în 
bucăţi dacă ei nu s-ar fi retras la timp şi cu înţelepciune în faţa 
unui stil de luptă cu care nu erau obişnuiţi. 

In timp ce în stradă avea loc această încăierare, în camera de 
la etaj Le Chapelier se adresa colegilor de la Salonul literar. Aici, 
unde nu se temea de gloanţe sau de turnători, Le Chapelier 
putea da drumul în voie vorbelor curajoase. lar cuvintele erau 
pe atât de directe şi de dure, pe cât de delicat şi elegant era cel 
care le rostea. 

Lăudă vigoarea şi măreţia discursului ţinut de colegul lor, 
Moreau. Mai presus de orice, îi preţui înţelepciunea. Pentru ei, 
spusele lui Moreau fuseseră o surpriză. Până acum nu-l 
cunoscuseră decât ca pe-un critic acid al proiectelor lor de 
reformă şi regenerare. Auziseră - şi nu fără suspiciune - de 
numirea lui ca delegat al unui senior în Stările Generale din 
Bretania. Dar cunoşteau şi motivul convertirii sale: uciderea 
colegului lor, Vilmorin. În acea faptă odioasă, Moreau văzuse - în 
sfârşit - în adevărata-i lumină ce putea face spiritul răului, pe 
care ei juraseră să-l alunge din Franţa. lar astăzi, dintre toţi, se 
dovedise cel mai îndrăzneţ apostol al noii credinţe. Tuturor le 
arătase singura cale sănătoasă şi utilă. Exemplul luat din istoria 
naturală fusese foarte potrivit. În primul rând, trebuiau să se 
unească precum lupii în haite şi să asigure unitatea de acţiune a 
tuturor oamenilor din Bretania. Un delegat trebuia trimis imediat 
la Nantes, oraş care reprezenta sediul puterii acestei provincii. 
Mai rămânea de desemnat delegatul, ceea ce Le Chapelier îi şi 
invită să facă. 

Aşezat pe o banchetă lângă fereastră şi începând să-şi vină în 
fire puţin câte puţin, André-Louis asculta, uimit de elocinţa 
colegului său. 

Când aplauzele se potoliră, se auzi un glas exclamând: 

— Propun ca delegat să fie conducătorul nostru, aici de faţă, 
Le Chapelier! 

Le Chapelier îşi înălţă capul frumos, care rămăsese aplecat 
gânditor; toţi văzură că era palid şi-şi răsucea nervos monoclul. 

— Prieteni, zise el încet, sunt profund mişcat de onoarea pe 
care mi-o acordaţi. Dar acceptând, aş uzurpa un drept care, de 
fapt, aparţine altcuiva. Cine ne-ar putea reprezenta mai bine, 
cine-ar fi mai demn de-a vorbi în numele nostru prietenilor din 
Nantes decât cel care deja a dat glas voinţei acestui mare oraş, 


- 62 - 


care-i Rennes? Acordaţi-i cinstea de-a fi purtătorul vostru de 
cuvânt omului care o merită: André-Louis Moreau. 

Ridicându-se în picioare ca să răspundă  aplauzelor 
furtunoase, André-Louis se înclină în semn de acceptare. 

— Fie, zise el simplu. Poate că aşa se cuvine, să duc până la 
capăt ceea ce am început, deşi şi eu sunt de părere că Le 
Chapelier ar fi fost un delegat mai potrivit. Voi pleca la noapte. 

— Vei pleca imediat, dragul meu! interveni Le Chapelier, 
dezvăluind ceea ce ar fi putut fi luat drept explicaţia 
generozităţii sale. După câte s-au petrecut, nu-i bine să mai 
zăboveşti la Rennes nicio clipă. Şi trebuie să călătoreşti în taină. 
Niciunul dintre voi să nu trădeze faptul că André-Louis a şi 
plecat. Nu vreau să păţeşti ceva, prietene. Dar vezi şi tu ce 
riscuri ai de înfruntat, aşa încât, dacă vrei să rămâi teafăr, ca să 
poţi ajuta la mântuirea acestei ţări năpăstuite, fii prudent, mergi 
neştiut de nimeni, ascunde-ţi adevărata identitate. Altfel, 
domnul de Lesdiguieres te va spânzura de picioare, şi s-a zis cu 
tine! 


- 63 - 


Capitolul 8 
OMNES OMNIBUS?” 


D ndré-Louis plecă din Rennes călare, simțind că se află 
în miezul unei aventuri mai palpitante decât îşi imaginase când 
părăsise satul Gavrillac. După ce petrecu noaptea la un han 
întâlnit în drum, porni din nou, dis-de-dimineaţă, şi ajunse la 
Nantes puţin după prânz. 

Pe parcursul acestei călătorii lungi şi singuratice prin câmpia 
nesfârşită a Bretaniei, acum înveşmântată în nuanțele triste ale 
iernii, avu destul timp să-şi repete ce avea de făcut şi să-şi 
analizeze situaţia. Pentru cineva care până atunci manifestase 
un interes pur academic şi câtuşi de puţin prietenesc faţă de 
noile filosofii ale vieţii sociale, exersându-şi spiritul cu aceste 
idei, tot aşa cum spadasinul îşi exersează ochiul şi mâna cu 
floreta, fără a-şi îngădui vreodată să se lase atras de supoziţia 
că ar fi vorba de-o chestiune reală, se găsea pe neaşteptate în 
postura unui instigator, implicat într-o acţiune revoluţionară 
dintre cele mai disperate. Reprezentantul şi delegatul unui nobil 
în Stările Generale ale Bretaniei se trezea dintr-o dată, 
concomitent şi paradoxal, reprezentant şi delegat al Stării a 
Treia din Rennes. 

E greu de spus în ce măsură flacăra sentimentelor şi torentul 
oratoric îl făcuseră să se înşele cu o zi în urmă. Dar e sigur că, 


22 Omnes omnibus (lat.) - toţi pentru toţi (n. tr.). 
= fa 


privind înapoi în timp cu sânge rece, nu-i părea deloc rău de 
ceea ce făcuse. Prezentase cu cinism auditoriului doar o singură 
faţetă a marii probleme care-l frământa. 

Dar întrucât starea de lucruri din Franţa era de aşa natură, 
încât oferea protecţie domnului de La Tour d'Azyr, asigurându-i 
completă imunitate pentru această crimă şi pentru oricare altele 
ar fi avut chef să comită, atunci ordinea socială stabilită trebuia 
să-şi asume răspunderea pentru consecinţele nelegiuirilor sale. 
Acesta i se păru cel mai convingător argument. 

Aşadar, înarmat cu mesajul său revoluţionar, pătrunse fără 
teamă în frumosul oraş Nantes, cu străzi largi şi un superb port, 
care-l făcea să rivalizeze ca prosperitate cu Bordeaux şi Marsilia. 

Găsi un han pe Quai de la Fosse, unde îşi lăsă calul şi luă 
masa, în dreptul unei ferestre care dădea spre cheiul mărginit 
de copaci şi spre Loara, pe ale cărei ape largi se legănau la 
ancoră vase comerciale, sub pavilioane aparţinând unui mare 
număr de ţări. Soarele străpunsese iarăşi norii, revărsându-şi 
lumina palidă şi iernatică asupra apelor gălbui şi a catargelor 
înalte ale corăbiilor. 

Pe chei era o zarvă tot atât de mare ca şi pe cheiurile 
Parisului. Marinari străini în veşminte ciudate, vorbind limbi 
necunoscute şi aspre, neveste de pescari, viguroase, purtând pe 
cap coşuri cu heringi, îmbrăcate cu fuste largi fluturând peste 
picioarele goale, îşi strigau marfa cu glas ascuţit şi aproape de 
neînțeles. Matrozi cu fesuri de lână şi pantaloni largi, suflecaţi 
până la genunchi, ţărani în haine din piele de capră, cu saboţi 
de lemn bocănind pe pietrele pavajului, marangozi şi muncitori 
din docuri, sacagii, vânzători de cerneluri, tot soiul de negustori 
ambulanți, oferind de la foale la curse de şoareci. Şi prin toată 
această mulţime proletară într-un permanent du-te vino, André- 
Louis zări comercianţi în haine negre şi negustori în veşminte 
lungi, tivite cu blană. Din când în când, câte unul mai înstărit 
trecea în cabrioleta sa trasă de doi cai, cu vizitiul plesnind din 
bici şi strigând: „Faceţi loc!” Uneori se zărea câte o femeie 
delicată, purtată în lectică, cu vreun abate de la Curtea 
episcopală păşindu-i alături. Câte un ofiţer în haine roşii călărea 
dispreţuitor. Trecu chiar şi caleaşca unui nobil, cu blazoane 
pictate şi cu doi lachei cu peruci pudrate, ciorapi albi şi livrele 
strălucitoare. Mai vedeai călugări capucini în rase cafenii şi 
benedictini în negru, precum şi o mulţime de mireni - întrucât 


- 65 - 


Dumnezeu era bine slujit în cele şaisprezece parohii din Nantes. 
Alături de ei, se zăreau aventurieri cu obrajii supţi şi haine 
zdrenţuite, în contrast cu jandarmii în uniforme albastre şi 
jambiere, vajnici apărători ai ordinii. 

Oameni din fiecare strat social, care concura la alcătuirea 
populaţiei de şaptezeci de mii de locuitori ai bogatului şi 
vrednicului oraş, se amestecau într-un fluviu viu, revărsat pe 
sub fereastra de la care privea André-Louis. 

Când ospătarul îi aduse masa sărăcăcioasă pe care o 
comandase - supă şi fiertură, stropite cu un ulcior de vin alb - 
André-Louis îl întrebă despre starea de spirit din oraş. Ospătarul, 
fervent adept al clasei privilegiate, recunoscu, plin de regret, că 
în Nantes se simţea o oarecare agitaţie şi nemulţumire. 
Evenimentele viitoare vor depinde mult de ce se va întâmpla la 
Rennes. Dacă era adevărat că regele dizolvase Stările Generale 
ale Bretanie atunci totul era bine şi nemulţumiţii nu mai puteau 
găsi niciun pretext pentru o nouă revoltă. Şi aşa fuseseră 
tulburări în oraş. Nu voiau să se mai repete. Din afara provinciei 
soseau tot felul de ştiri şi încă din zorii zilei mulţimea se 
înghesuise în faţa intrării Camerei de Comerţ, ca să afle veşti 
precise. Dar cele mai multe noutăţi aveau să sosească abia de 
acum încolo. Încă nu se ştia precis nici măcar dacă Majestatea 
Sa dizolvase cu adevărat Stările Generale. 

Când André-Louis ajunse în Place du Commerce, tocmai bătea 
ora două - cea mai aglomerată perioadă a zilei la Bursă. Piaţa, 
dominată de această impozantă clădire în stil clasic, era atât de 
plină, încât cu greu îşi croi drum până la treptele 
impresionantului portal ionic. Un singur cuvânt i-ar fi fost de- 
ajuns pentru a-i deschide drum. Dar prudenţa îl îndemnă la 
tăcere. Va acţiona asupra acestei mulţimi ca o lovitură de 
trăsnet, la fel cum se întâmplase cu o zi înainte la Rennes. Nu 
voia să piardă nimic din efectul surpriză. 

De jur-împrejurul Bursei, se afla un cordon de aprozi, înarmaţi 
cu câte o bâtă - gardă ad hoc, adunată în grabă de către 
comercianţi şi, după toate aparențele, cât se poate de necesară. 
Atunci când Andre-Louis dădu să urce treptele, unul dintre 
aceştia îi bară drumul. 

Tânărul se prezentă în şoaptă. 

Aprodul îl lăsă să treacă şi porni pe scări, făcându-i semn să-l 
urmeze. Ajungând sus, André-Louis se opri pe loc, adresându-i- 


- 66 - 


se aprodului: 

— Voi aştepta aici. Adu-l la mine pe preşedinte. 

— Numele dumneavoastră, domnule? 

Chiar când era pe punctul de-a răspunde, André-Louis îşi 
aminti de avertismentul dat de Le Chapelier, care-l pusese în 
gardă cu privire la riscul misiunii sale, sfătuindu-l să-şi ascundă 
adevărata identitate. 

— Numele meu nu-i va spune nimic. Preşedintele nu mă 
cunoaşte. Spune-i că sunt purtătorul de cuvânt al poporului. 
Acum, du-te. 

Aprodul plecă, iar André-Louis aşteptă în umbra acelui portic 
înalt, străjuit de colonade. Ochii lui rătăceau de colo-colo, 
studiind mulţimea de chipuri din imediata lui apropiere, toate cu 
privirile ridicate în sus. 

Indată apăru şi preşedintele, cu alţi câţiva pe urmele lui, 
înghesuindu-se la intrare şi împingâdu-se unul pe altul, 
nerăbdători să audă noutăţile. 

— Eşti mesagerul trimis de Rennes? 

— Sunt delegatul Salonului literar din oraş şi am venit să vă 
informez pe dumneavoastră, cei din Nantes, cu privire la ce se 
petrece la Rennes. 

— Care-i numele dumneavoastră? 

André-Louis tăcu. 

— Cu cât mai puţine nume aducem în discuţie, cu atât mai 
bine. 

Preşedintele făcu ochii mari. Chipul său păstra un aer grav. 
Era un om corpolent şi rumen la faţă mândru de prosperitatea 
lui şi plin de sine. Ezită o clipă. 

— Atunci, veniţi înăuntru, zise el. 

— Cu _ îngăduinţa dumneavoastră, domnule, îmi voi rosti 
mesajul de aici, de pe trepte. 

— De aici? se încruntă marele comerciant. 

— Mesajul meu se adresează locuitorilor din Nantes, iar de 
aici pot vorbi unui mare număr de nantezi de toate felurile. E 
dorinţa mea şi a celor pe care-i reprezint, ca mesajul să fie auzit 
din gura mea de cât mai mulţi posibil. 

— Spuneţi-mi, domnule, e adevărat că regele a dizolvat 
Stările Generale? 

André-Louis îl privi. Omul surâse, în semn de scuze, şi flutură 
mâna spre mulţimea de oameni, care deja îşi lungeau gâturile, 


= 67- 


ca să-l poată vedea pe tânărul zvelt care-l chemase la el pe 
preşedinte, împreună cu mai mult de jumătate dintre membrii 
Camerei. Cu acel ciudat instinct al maselor, toţi ghiciseră deja 
că acesta era mult-aşteptatul mesager. 

— Chemaţi-i şi pe ceilalţi membri ai Camerei, domnule, şi vă 
voi spune tot. 

— Fie. 

La un cuvânt al preşedintelui, aceştia se îmbulziră pe trepte, 
lăsând-o liberă pe ultima şi formând un semicerc în jurul 
vorbitorului. 

André-Louis rămase în acelaşi loc, de unde domina întreaga 
adunare. Îşi scoase pălăria şi aruncă prima frază, explozivă, a 
acelui discurs care a rămas în istorie ca una dintre importantele 
etape premergătoare revoluţiei. 

— Oameni ai marelui oraş Nantes, am venit să vă chem la 
luptă! 

În tăcerea uluită şi aproape speriată care se aşternu, tânărul îi 
privi o clipă, apoi continuă. 

— Sunt trimisul locuitorilor oraşului Rennes şi am misiunea de 
a vă înştiinţa despre ce se petrece acolo şi de-a vă îndemna ca 
în acest ceas de cumpănă, când patria se află în pericol, să vă 
ridicaţi şi să porniţi la luptă, în apărarea ei. 

— Numele! Numele dumitale! se auzi strigând un glas, iar 
întrebarea fu preluată şi de alţii, până când toţi cerură acelaşi 
lucru. 

Acestei mulţimi agitate nu-i putea da acelaşi răspuns ca 
preşedintelui. Trebuia recurs la un compromis, iar André-Louis 
se descurcă onorabil. 

— Numele meu, zise el, este Omnes omnibus - toţi pentru 
toţi. Deocamdată mulţumiţi-vă cu atât. Sunt un vestitor, un 
mesager, o voce - şi nimic mai mult. Vin să vă anunţ că, întrucât 
clasele privilegiate întrunite la Rennes pentru Stările Generale 
din Bretania s-au împotrivit voinţei voastre - şi a noastre - în 
pofida ordinului clar dat de rege, Majestatea Sa le-a dizolvat. 

Izbucniră aplauze şi aclamații furtunoase. Oamenii râdeau şi 
ţipau, strigăte de „Trăiască regele!” se rostogoleau ca 
bubuiturile de tunet. André-Louis aşteptă, iar gravitatea 
neobişnuită a chipului său îi potoli, dându-le a înţelege că mai 
era ceva de comunicat. Încet-încet se aşternu din nou tăcerea, 
iar tânărul putu vorbi mai departe. 


- 68 - 


— Nu vă grăbiţi să vă bucuraţi. Din nefericire cu aroganţa 
care-i caracterizează, nobilii au decis să nesocotească poruncile 
regelui, astfel încât continuă să rămână pe loc şi să procedeze 
după bunul lor plac. 

O linişte dezamăgită se lăsă în urma tristului epilog la vestea 
pe care o primiseră cu atâta entuziasm. După câteva minute, 
André-Louis continuă: 

— Astfel, aceşti oameni, care s-au ridicat împotriva poporului, 
împotriva dreptăţii şi egalităţii - chiar împotriva umanităţii - se 
ridică acum împotriva regelui lor. Decât să cedeze un pas din 
privilegiile lor excesive, în care au huzurit deja prea mult - spre 
adânca mizerie a unei întregi naţiuni - ei preferă să 
batjocorească autoritatea regală, dispreţuindu-l chiar şi pe rege. 
lată-i hotărâți să demonstreze că în Franţa nu există altă 
suveranitate în afara celei reprezentate de trândăvia acestor 
paraziți. 

Izbucniră câteva aplauze răzlețe. Majoritatea însă rămaseră 
tăcuţi, aşteptând să vadă ce urmează. _ 

— Nu-i nicio noutate. Întotdeauna s-a petrecut la fel. În ultimii 
zece ani, n-a fost ministru care, văzând problemele şi primejdiile 
care amenințau Statul, şi vrând să ia măsurile pe care noi acum 
le cerem ca fiind unicul mijloc de-a opri rostogolirea acestei naţii 
spre abis, să nu se fi trezit dat afară, în urma intervenţiei 
privilegiaţilor. Domnul Necker a fost deja numit de două ori la 
minister şi de două ori scos din funcţie, atunci când insistenţele 
lui în favoarea reformei au devenit amenințătoare pentru 
privilegiile nobilimii şi clerului. Acum a fost numit a treia oară şi 
se pare că, în sfârşit, vom avea Stările Generale, împotriva 
opoziţiei celor cu privilegii. Acum, însă, ceea ce aceştia din urmă 
nu pot împiedica, încearcă - totuşi - să ridiculizez. Cum e deja 
stabilit ca Stările Generale să se întrunească, dacă nu vom lua 
măsuri, nobilii şi clerul vor încerca să-şi strecoare oameni de-ai 
lor în Starea a Treia, astfel încât, negându-i reprezentativitatea, 
să transforme Stările Generale într-un instrument al propriei lor 
voințe, în scopul perpetuării abuzurilor din care trăiesc. Pentru 
aceasta nu se vor da în lături de la nimic. lau în derâdere 
autoritatea regelui şi prin omoruri îi reduc la tăcere pe cei ce 
ridică glasul împotriva lor. leri, la Rennes, doi tineri care s-au 
adresat mulţimii - cum fac eu acum - au fost ucişi în stradă de 
asasini plătiţi de nobilime. Sângele lor se cere răzbunat. 


- 69 - 


Dintr-un murmur supărat, indignarea tuturor se revărsă într- 
un val de strigăte furioase. 

— Cetăţeni din Nantes, patria e în pericol. Să ne ridicăm în 
apărarea ei. Să spunem lumii întregi că măsurile de eliberare a 
Stării a Treia din sclavia în care a gemut de secole îşi găsesc 
adversari doar în acele clase al căror egoism sălbatic vede în 
lacrimile şi suferinţele celor mulţi şi amărâţi un odios tribut pe 
care vor să-l lase moştenire şi generaţiilor încă nenăscute. Dacă, 
din barbaria mijloacelor folosite de duşmanii noştri pentru a 
perpetua exploatarea, înţelegem că avem toate motivele să ne 
temem de aristocrația pe care ei vor s-o ridice la rangul de 
principiu constituţional în guvernarea Franţei, atunci să ne 
declarăm pe loc eliberaţi de sub tutela ei. Instaurarea libertăţii şi 
egalităţii trebuie să fie idealul fiecărui cetăţean membru al Stării 
a Treia. Pentru aceasta, trebuie să rămânem strâns uniţi, 
îndeosebi cei tineri şi puternici, îndeosebi cei ce-au avut marele 
noroc de-a se naşte îndeajuns de târziu, pentru a putea culege 
preţioasele fructe ale filosofiei acestui secol al optsprezecelea. 

Se dezlănţuiră aplauze nepotolite. li fascinase cu talentul său 
oratoric şi se grăbi să profite de acest avantaj. 

— Să jurăm, strigă el cu glas răsunător, că în numele 
umanităţii şi libertăţii vom înălța un zid în faţa duşmanilor, 
pentru a ne opune lăcomiei lor sângeroase, cu perseverenţa 
calmă a oamenilor care susţin o cauză dreaptă. Să protestăm 
aici şi de pe-acum împotriva oricăror decrete tiranice care ne-ar 
declara răzvrătiți atunci când intenţiile noastre sunt bune şi 
curate. Să jurăm pe onoarea acestei ţări că, dacă vreunul dintre 
noi va fi adus în faţa unui tribunal nedrept, pentru a i se aplica 
ceea ce se numeşte „soluţie politică de urgenţă” - de fapt, tot 
un act de despotism - să jurăm, deci, că vom da frâu liber forţei 
pe care o reprezentăm şi ne vom apăra aşa cum ne dictează 
natura, curajul ş disperarea. 

Aplauze puternice şi prelungite  întâmpinară această 
concluzie, iar tânărul observă cu satisfacție ba chiar cu un 
zâmbet ironic, că negustorii bogaţi adunaţi pe trepte, care acum 
se înghesuiau să-i strângă mâna şi să-l aclame, nu erau doar 
simpli participanţi, ci chiar capii acestui delir de entuziasm. 

Faptul îi confirmă - dacă mai era nevoie - convingerea că, aşa 
cum filosofiile din care se inspira această nouă mişcare erau 
concepute de gânditori proveniţi din burghezie, la fel şi 


=] (0.2 


necesitatea de a le adapta la scopuri practice era resimţită cel 
mai acut de către burghezii pe care privilegiile nobililor îi 
stânjeneau în expansiunea pe care le-o îngăduia averea. Dacă 
despre André-Louis s-ar fi putut spune că în acea zi aprinsese 
torţa Revoluţiei, la Nantes, tot atât de adevărat era şi că 
această torţă îi fusese oferită de burghezia înstărită. 

Inutil de insistat asupra urmărilor. Se ştie din istorie că acel 
jurământ rostit de Omnes omnibus în faţa cetăţenilor din Nantes 
a reprezentat coloana vertebrală a protestului oficial, pe care l- 
au redactat şi l-au semnat mii de oameni. N-au întârziat prea 
mult nici consecinţele acelui puternic protest - care, la urma 
urmei, era în acord cu voinţa exprimată de însuşi regele. Cine 
poate şti în ce măsură l-a încurajat pe Necker, care pe data de 
27 a aceleiaşi luni - noiembrie - a silit Consiliul să adopte cele 
mai semnificative şi mai cuprinzătoare dintre toate măsurile pe 
care clerul şi nobilimea refuzaseră să le accepte? La această 
dată, a fost emis decretul regal, prin care deputaţii care urmau 
a fi aleşi pentru Stările Generale trebuiau să fie în număr de cel 
puţin o mie, iar deputaţii Stării a Treia reprezentau numeric o 
cifră egală cu cea însumată de deputaţi clerului şi cei ai 
nobilimii. 


=y (ui 2 


Capitolul 9 
URMĂRILE 


D doua zi, la lăsarea întunericului, André-Louis se 
apropia de Gavrillac, în drum spre casă. Dându-şi seama ce 
tărăboi se va face în curând în legătură cu apostolul revoluției, 
care-i chemase la arme pe locuitorii din Nantes, era hotărât ca, 
pe cât posibil, să ascundă faptul că fusese în acel oraş. Făcu 
deci un mare ocol, traversând o dată râul pe la Bruz şi apoi a 
doua oară puţin mai sus de Chavagne, astfel încât să ajungă în 
Gavrillac dinspre nord, dând impresia că venea dinspre Rennes, 
unde se ştia că plecase cu două zile în urmă. 

La vreo milă depărtare de sat, în penumbra amurgului, zări o 
siluetă călare, care se îndrepta spre el. Dar abia când ajunseră 
la câţiva paşi unul de altul, îşi dădu seama că celălalt, 
înveşmântat într-o mantie, se aplecase, ca să-l vadă mai bine. 
Privi şi el cu atenţie şi în aceeaşi clipă se auzi chemat de un glas 
de femeie: 

— Tu eşti, André! În sfârşit! 

Tânărul trase de căpăstru, uşor surprins. Imediat urmă o a 
doua întrebare, plină de nerăbdare şi nelinişte: 

— Unde-ai fost până acum? 

— Unde-am fost, verişoară Aline? Oh... să văd lumea! 

— Am mers în sus şi-n jos pe drumul ăsta de la prânz, tot 
aşteptând s-apari. 

Fata vorbea pe nerăsuflate, grăbită să explice. 

— Azi-dimineaţă a venit de la Rennes o trupă de jandarmi 


= PD 


călare. Te căutau pe tine. Au întors pe dos tot castelul şi tot 
satul şi-au descoperit până la urmă că trebuia să te întorci cu un 
cal închiriat de la Breton Arme. Aşa că s-au instalat la han şi te- 
aşteaptă acolo. Toată după-amiaza am stat aici, ca să te previn, 
să nu cazi în cursă. 

— Draga mea Aline! Atâta grijă şi bătaie de cap pentru mine! 

— Nu contează! Nu asta-i important acum! 

— Dimpotrivă! E cel mai important lucru din tot ce mi-ai spus. 
Restul nu contează. 

— ţi dai seama c-au venit să te aresteze? întrebă ea, din ce în 
ce mai neliniştită. Eşti acuzat de instigare la revoltă, au mandat 
semnat de domnul de Lesdiguieres. 

— instigare? repetă el şi gândul îi zbură la cele petrecute la 
Nantes. Era imposibil ca la Rennes să se fi aflat deja şi să fi fost 
luate măsuri într-un timp atât de scurt. 

— Da, instigare. E vorba de discursul acela nefericit, pe care l- 
ai ţinut miercuri la Rennes. 

— Oh, pentru asta! zise el. Pff! 

Dacă Aline ar fi fost mai atentă, suspinul lui uşurat i-ar fi dat a 
înţelege că vărul Andre avea motive să se teamă de urmările 
unor fapte şi mai grave. 

— Dar a fost o nimica toată! adăugă el. 

— O nimica toată? 

— Aproape-mi vine să cred că intenţiile acestor domni 
jandarmi au fost greşit înţelese. Mai mult ca sigur c-au venit să- 
mi mulţumească din partea domnului de Lesdiguieres. Eu i-am 
oprit pe oamenii care voiau să-l ardă de viu, cu palatul lui cu tot. 

— Asta după ce tu i-ai îndemnat s-o facă. Am impresia că te-a 
cuprins teama. Te-ai retras în ultima clipă. Numai că, dacă ceea 
ce mi s-a spus e corect, i-ai adresat domnului de Lesdiguieres 
cuvinte pe care nu ţi le va ierta niciodată. 

— Înţeleg, zise André-Louis şi rămase pe gânduri. 

Dar domnişoara de Kercadiou terminase deja cu gânditul, iar 
acum mintea ei tânără şi ageră era preocupată de găsirea unei 
soluţii practice. 

— Nu trebuie să intri în Gavrillac, îi zise ea. Dă-te jos de pe cal 
şi dă-mi-l mie. Noaptea asta va rămâne la noi la castel. Mâine, 
când vei fi la o distanţă suficient de mare de aici, îl voi duce 
înapoi la Breton Armé. 

— Nu se poate! 


3.13. 


— Nu se poate? De ce? 

— Din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu te-ai 
gândit la ce ţi se va-ntâmpla ţie dacă faci aşa ceva. 

— Mie? Crezi că mi-e teamă de banda aia de idioţi ai lui 
Lesdiguieres? Nu eu m-am făcut vinovată de instigare. 

— Dar e aproape la fel de grav să ajuţi pe cineva acuzat de 
asta. Aşa sună legea. 

— Ce-mi pasă mie de lege? Îți închipui că legea se va atinge 
de mine? 

— Am priceput! Eşti la adăpostul unuia dintre abuzurile de 
care m-am plâns la Rennes. Uitasem. 

— Plânge-te cât vrei, dar până una-alta, profită! Hai, Andre, fă 
ce ţi-am spus. Descalecă! _ 

Dar cum el ezita, fata întinse o mână şi-l apucă de braţ. In 
glasul ei vibra sinceritatea. 

— Andre, nu-nţelegi în ce situaţie gravă te afli? Dacă pun 
jandarmii mâna pe tine, vei fi aproape cu siguranţă spânzurat. 
Nu-ţi dai seama? Nu trebuie să mergi la Gavrillac. Trebuie să 
fugi chiar în clipa asta şi să-ţi pierzi urma, până când se mai uită 
incidentul. N-ai încotro, te vei ascunde, timp în care unchiul va 
reuşi ca prin influenţa lui să-ţi obţină iertarea. 

— Asta va dura o veşnicie, spuse André-Louis. Domnul de 
Kercadiou nu s-a străduit niciodată să-şi facă prieteni la curte. 

— Mai există şi domnul de La Tour d'Azyr! îi reaminti fata, 
spre marea lui uluire. 

— El? strigă André-Louis, după care izbucni în râs. Dar eu am 
stârnit nemulţumirea celor din Rennes tocmai împotriva lui! 
Trebuia să-mi dau seama că nu ţi s-a povestit chiar tot. 

— Ba da! Cunosc şi acest amănunt, la fel ca şi pe celelalte. 

— Ah! Şi totuşi, ţii să-mi salvezi viaţa mie, care vreau să-l dau 
pe viitorul tău soţ pe mâna legii ori pe mâna poporului? Sau 
poate că, descoperindu-i adevărata fire în clipa când ai aflat de 
uciderea bietului Philippe, ţi-ai schimbat hotărârea şi-ai renunţat 
să mai fi marchiza de La Tour d'Azyr. 

— Uneori dai dovadă că nu gândeşti deloc. 

— Poate. Dar nici într-atât încât să-mi închipui că domnul de 
La Tour d'Azyr va mişca vreodată un deget, ca să-ţi facă pe 
plac. 

— Te-nşeli, ca de obicei. Cu siguranţă că-mi va-mplini dorinţa, 
dacă-l voi ruga. 


=7Jå -= 


— Dacă-l vei ruga? 

Glasul lui tremura de oroare. 

— Bineînţeles, cum altfel? Vezi tu, eu n-am spus deocamdată 
că voi fi marchiza de La Tour d'Azyr. Mă mai gândesc. Aceasta-i 
o situaţie care oferă anumite avantaje. Unul dintre ele este că 
asigură o supunere totală din partea pretendentului. 

— Aha! Acum înţeleg logica ta întortocheată. Eşti în stare să 
mergi până-ntr-acolo încât să-i spui: „Dacă tu-mi refuzi asta, eu 
voi refuza să fiu soţia ta.” Ai face oare aşa ceva? 

— La nevoie, da. 

— Dar nu vezi şi reversul medaliei? Nu-ţi dai seama că vei 
avea mâinile legate, că onoarea ta va avea de suferit dacă va 
trebui să-l refuzi? Crezi c-aş accepta un târg care să te 
constrângă la o asemenea situaţie? Crezi c-aş vrea să-ţi pierzi 
sufletul, Aline? 

Mâna ei căzu de pe umărul lui André-Louis. 

— Eşti nebun! exclamă ca, cu răbdarea ajunsă la limită. 

— Se prea poate. Dar îmi place nebunia. Are în ea un fior pe 
care tu, cu mintea ta întreagă, nu-l poţi cunoaşte. Aline, cu voia 
ta, cred că voi merge la Gavrillac. 

— André! Nu trebuie! Asta înseamnă moarte! 

În disperare, îşi trase calul înapoi şi-l aşeză de-a curmezişul 
drumului, ca să-l împiedice să treacă. 

Era de-acum noapte neagră. De după un pâlc de nori, se ivi o 
felie de lună, îndulcind puţin întunericul. 

— Haide! Haide! îl îndemnă ea. Fii rezonabil! Fă aşa cum îţi 
spun. Uite, din spatele tău se apropie o trăsură. Să nu ne 
găsească aici, împreună. 

André-Louis se hotărî repede. Nu era omul care să facă pe 
eroul şi nici n-avea chef să sfârşească în spânzurătoarea 
domnului de Lesdiguieres. Scopul imediat pe care şi-l propusese 
fusese atins. Glasul pe care domnul de La Tour d'Azyr îl credea 
redus la tăcere se făcuse auzit, şi chiar cu mare răsunet. Dar el 
era departe de a-şi fi încheiat socotelile cu viaţa. 

— Cu o singură condiţie, Aline. 

— Şi-anume? 

— Să-mi juri că nu vei apela niciodată la sprijinul marchizului 
de La Tour d'Azyr în favoarea mea. 

— Dacă insişti atât, mai ales că timpul ne presează, consimt. 
lar acum, vino cu mine până la capătul uliţei. Hai, că se-apropie 


= Bia 


caleaşca. 

Uliţa cu pricina se desfăcea din drumul principal, cu vreo trei 
sute de iarzi mai aproape de sat, şi ducea în susul dealului, până 
la castel. Călăriră în tăcere până acolo şi cotiră împreună pe 
ulicioara îngustă, străjuită de un gard viu. După vreo cincizeci 
de iarzi, fata îl opri. 

— Acum! porunci ea. 

Tânărul se supuse şi sări de pe cal, dându-i Alinei hăţurile. 

— Nu găsesc cuvinte să-ţi mulţumesc, şopti el. 

— Nici nu-i nevoie, răspunse Aline. 

— Sper să mă pot revanşa într-o zi. 

— Nici asta nu-i nevoie. Aş fi putut oare face altfel? Nu vreau 
s-ajungi la spânzurătoare, Andre. Nici unchiul - deşi e foarte 
supărat pe tine. 

— Îmi închipui. 

— Şi nici nu trebuie să te mire. Erai delegatul şi 
reprezentantul lui. Se bizuia pe tine, iar tu ai trecut în tabăra 
adversă. Are dreptate să fie furios, să te facă trădător şi să jure 
că nu-ţi va mai vorbi niciodată. Dar nu vrea să fii spânzurat, 
Andre. 

— Atunci, cel puţin cu un lucru suntem de acord, pentru că 
nici eu nu vreau. 

— Am să-l împac eu, Andre. Şi acum, la revedere. Trimite-mi 
vorbă când eşti în siguranţă. 

Aline îi întinse mâna, care părea fantomatică în lumina palidă 
a nopţii. El o strânse şi o duse la buze. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Aline. 

Fata se îndepărtă, iar tânărul rămase ascultând tropotul 
copitelor, până ce dispăru cu totul în noapte. Apoi încet, cu 
umerii lăsaţi şi capul în piept, porni înapoi spre drumul principal, 
gândindu-se încotro s-apuce. Deodată tresări şi-şi aduse aminte 
că nu prea avea bani. In Bretania nu cunoştea nicio 
ascunzătoare sigură, iar atât timp cât se găsea în Bretania, 
primejdia îl pândea la tot pasul. Dar ca să părăsească ţinutul, şi 
încă repede, cum îi dicta prudenta, ar fi avut nevoie de cal. Şi 
cum să-şi facă rost de cal, când n-avea decât un singur ludovic 
şi câteva monede de argint? 

In plus, se simţea şi foarte istovit. Dormise foarte puţin 
începând de marţi noaptea şi, chiar şi-atunci, somnul îi fusese 
scurt. Cea mai mare parte a timpului, o petrecuse în şa, lucru 


- 76 — 


foarte obositor pentru cineva atât de puţin obişnuit cu drumurile 
lungi. Se simţea aşa de frânt, încât era de neconceput să-şi 
urmeze drumul în aceeaşi seară. Ar fi ajuns poate până la 
Chavagne. Dar acolo ar fi trebuit să cineze şi să doarmă. Şi pe 
urmă? 

Dacă s-ar fi gândit mai devreme, poate că Aline l-ar fi 
împrumutat cu câţiva ludovici. Primul impuls fu să meargă după 
ea, la castel. Dar prudenţa îl opri să dea curs acestei tentaţii. 
Înainte de-a da ochii cu ea, ar fi fost zărit de slujitori, şi vestea 
venirii lui s-ar fi răspândit imediat. 

N-avea de ales. Trebuia să meargă pe jos până la Chavagne, 
să găsească acolo un pat, iar a doua zi să plece înainte de 
revărsatul zorilor. De îndată ce luă această hotărâre, porni în 
direcţia din care venise. După câţiva paşi, se opri din nou. 
Chavagne se afla pe drumul spre Rennes. Dacă o lua pe acolo, 
însemna să intre şi mai mult în gura lupului. Va pleca din nou 
spre sud. La capătul unei păşuni de la marginea satului, locuia 
un om care avea o barcă. Dacă ar fi trecut râul, ar fi reuşit să 
ocolească satul. Cu râul între el şi primejdia imediată, va câştiga 
un plus de siguranţă. 

O uliţă pornea din drumul mare, cam la vreun sfert de milă 
depărtare, şi ducea până la râu. După douăzeci de minute, 
André-Louis îşi târa picioarele obosite pe malul râului. Ocoli 
căsuţa barcagiului, ale cărei ferestre erau luminate, şi, pe 
întuneric, se strecură până la barcă, intenţionând să treacă râul 
singur. Căută pe bâjbâite lanţul cu care era legată la mal şi 
merse de-a lungul lui cu degetele, ca să vadă de ce anume 
fusese fixat. Spre marea lui dezamăgire, dădu peste un lacăt. 

Singur în întuneric, râse în sinea lui. Barca era proprietatea 
domnului de La Tour d'Azyr: nu exista nicio şansă să fie luată de 
nişte amărâţi, care l-ar fi privat de dijmele senioriale. Neavând 
altă soluţie, André-Louis merse până la căsuţă şi bătu în uşă. 
Când i se deschise, se ţinu departe de raza de luminii care 
răzbătea afară. 

— Am nevoie să trec, zise el laconic. 

Barcagiul, un individ morocănos, pe care-l ştia bine, se duse 
să-şi ia un felinar şi se întoarse la uşă. Când fu în prag, înălţă 
felinarul, aşa încât lumina căzu în plin pe chipul drumeţului. 

— Dumnezeule! scăpă omul fără voie. 

— Inţelegi acum că sunt foarte grăbit, zise André-Louis, cu 


SS A e 


ochii la figura răvăşită a celuilalt. 

— Aveţi şi de ce, că doar la Rennes v-aşteaptă 
spânzurătoarea - mârâi barcagiul. Dacă tot aţi făcut nebunia să 
vă-ntoarceţi la Gavrillac, măcar plecaţi de-aici cât puteţi de 
repede. Eu n-am să suflu o vorbă că v-am văzut. 

— iți mulţumesc, Fresnel. Sfatul tău se potriveşte cu intenţiile 
mele. De asta am nevoie de barcă. 

— Asta nu! zise Fresnel cu glas hotărât. Am să tac, dar nu-mi 
risc pielea ca să v-ajut. 

— N-ai decât să uiţi că m-ai văzut la faţă. 

— Aşa am să fac, domnule. Dar atât şi nimic mai mult. Nu pot 
să vă trec râul. 

— Atunci, dă-mi cheia de la lacăt, şi-am să trec singur. 

— E acelaşi lucru. Nu pot. Imi ţin gura, dar nu pot. Nu- 
ndrăznesc să v-ajut. 

André-Louis privi o clipă chipul întunecat şi hotărât, apoi 
înţelese. Acest om, care trăia în umbra lui La Tour d'Azyr, nu 
îndrăznea să-şi exercite o voinţă contrară celei a temutului său 
senior. 

— Fresnel, zise el liniştit, dacă - aşa cum spui - mă aşteaptă 
spânzurătoarea, atunci află că ceea ce m-a adus în această 
situaţie a fost uciderea lui Mabey. Dacă Mabey n-ar fi fost 
împuşcat, nici eu nu mi-aş fi ridicat glasul aşa cum am făcut-o. 
Mabey era prietenul dumitale. De dragul lui, te rog să-mi dai 
acest neînsemnat ajutor, care-mi poate salva gâtul de ştreang. 

Omul îşi feri privirea, iar chipul i se posomori şi mai mult. 

— Aş vrea, dac-aş îndrăzni, dar n-am curaj... 

Brusc, se înfurie. Era ca şi cum şi-ar fi căutat un sprijin în 
mânie. 

— Nu-nţelegeţi că nu-ndrăznesc? Aţi vrea ca un biet om să-şi 
rişte viaţa pentru dumneavoastră? Ce-aţi făcut dumneavoastră 
sau familia pentru mine, ca să-mi cereţi să v-ajut? Nu veţi trece 
astă-seară cu barca mea! Inţelegeţi odată, domnule, şi plecaţi 
de-aici imediat, până nu-mi aduc aminte că-i riscant şi să vă 
vorbesc. N-aşteptaţi să-i anunţ pe jandarmi! Plecaţi! 

Se răsuci pe călcâie, ca să intre în casă. Pe Andre-Louis îl 
cuprinse deznădejdea. 

In clipa următoare, însă, în mintea lui se făcu lumină. Omul 
trebuia constrâns, iar el avea mijloacele s-o facă. Îşi aminti de 
pistolul pe care i-l strecurase Le Chapelier în clipa plecării din 


- 78 - 


Rennes - un dar pe care la vremea aceea îl socotise inutil. E 
adevărat că nu era încărcat, iar el nu avea cartuşe. Dar de unde 
să ştie asta bietul Fresnel? 

Acţionă repede. In timp ce cu mâna dreaptă scosese pistolul 
din buzunar, cu stânga îl înşfacă pe barcagiu de umăr şi-l smuci 
cu faţa spre el. 

— Acum ce mai vreţi? întrebă mânios Fresnel. Nu v-am spus 
că eu... 

Se opri brusc. Ţeava pistolului era la câţiva centimetri de 
fruntea lui. 

— Vreau cheia de la barcă. Atâta tot, Fresnel. Fie că mi-o dai 
în clipa asta, fie c-o iau eu, după ce-ţi zbor creierii. Mi-ar părea 
rău să te ucid, dar nu voi şovăi. Am de ales între viaţa dumitale 
şi a mea. Şi cred că nu ţi se va părea ciudat dacă voi alege ca 
dumneata să fii cel ce trebuie să moară. 

Fresnel băgă mâna în buzunar şi scoase o cheie. l-o întinse lui 
André-Louis cu degetele tremurând mai curând de mânie decât 
de frică. 

— Cedez în faţa violenţei - zise el, arătându-şi dinţii, ca un 
câine care mârâie. Dar să nu vă închipuiţi că veţi trage cine ştie 
ce folos. 

André-Louis luă cheia. Pistolul rămânea aţintit asupra 
barcagiului. 

— Am impresia că mă ameninţi, spuse el. Nu-i greu să-ţi 
citesc în ochi ameninţarea. Cum am să-ţi întorc spatele, ai să dai 
fuga să mă denunţi. Ai să-i pui pe jandarmi pe urmele mele. 

— Nu! Nu! strigă celălalt, înțelegând primejdia în care se afla. 

In tonul rece şi sinistru al lui André-Louis îşi citi condamnarea 
şi i se făcu frică. 

— Vă jur, domnule, că n-am câtuşi de puţin această intenţie. 

— Cred c-ar fi mai bine să-mi iau măsuri de precauţie. 

— Doamne-Dumnezeule! Aveţi milă, domnule! 

Omul era înnebunit de frică. 

— Nu vă vreau răul. Jur pe toţi sfinţii că nu vă vreau răul. Nu 
voi scoate o vorbă! Vă promit! 

— Prefer să mă asigur de tăcerea dumitale, decât să mă 
încred în promisiuni. Totuşi, mai ai o şansă. Poate că sunt 
nebun, dar îmi displace profund vărsarea de sânge. Du-te-n 
casă, Fresnel! Du-te, omule. Te urmez. 

In odaia sărăcăcioasă, André-Louis îl opri din nou. 


- 79 - 


— Adu-mi o frânghie, ceru el, şi omul se supuse imediat. 

Câteva minute mai târziu, Fresnel era legat fedeleş de un 
scaun şi amuţit printr-un căluş zdravăn, improvizat dintr-o 
bucată de lemn şi un fular. 

Din prag, André-Louis se întoarse spre el. 

— Noapte bună, Fresnel. 

Ochii barcagiului sticliră de furie neputincioasă. 

— Mă îndoiesc că astă-seară vei mai avea nevoie de barcă. 
Dar cu siguranţă că mâine în zori va veni cineva să te dezlege. 
Până atunci, suportă-ţi chinul cu tărie şi adu-ţi aminte că ţi-ai 
făcut-o cu mâna dumitale, refuzând să m-ajuţi. Dacă-ţi petreci 
noaptea gândindu-te la asta, atunci lecţia primită tot îţi va servi 
la ceva. Până dimineaţă, s-ar putea să devii atât de milos, încât 
să uiţi cine te-a legat aşa. Noapte bună! 

Tânărul ieşi şi închise uşa. 

Să descuie un lacăt, să vâslească de-a curmezişul curentului 
iute, pe care lumina palidă a lunii lăsa o dâră argintie, fură 
activităţi ce nu-i luară mai mult de şase-şapte minute. Ajuns pe 
malul celălalt, vâri botul bărcii în tufele de rogoz, sări jos şi 
ascunse bine mica ambarcaţiune. Apoi, negăsind poteca prin 
întuneric, porni printr-o poiană plină de apă, în căutarea 
drumului. 


- 80 - 


Cartea a Il-a 


MASCA 


Capitolul 1 
CONTRAVENIENŢII 


agja 


U e cum ajunse pe drumul ce ducea spre Redon, André- 
Louis, ascultând mai curând de instinct decât de rațiune, porni 
spre sud, târându-şi paşii, istovit, în virtutea inerţiei. Nici el nu 
ştia prea bine încotro se îndreaptă, nici încotro ar fi trebuit s-o 
ia. În clipa aceea, tot ce voia era să se îndepărteze cât mai mult 
de Gavrillac.. 

ÎI bătea gândul - deşi nu prea hotărât - să se întoarcă la 
Nantes, unde folosindu-se din nou de arma recent descoperită, 
oratoria, să-i determine pe oameni să-l ascundă ca primă 
victimă a persecuției pe care o prevestise şi împotriva căreia îi 
făcuse să jure că se vor ridica la luptă. Totuşi, această idee 
rămânea o posibilitate destul de vagă, pentru care nu simţea 
cine ştie ce dorinţă s-o transpună în realitate. 

În sinea lui, se amuza cu gândul la Fresnel, aşa cum îl lăsase 
în casă, cu căluşul în gură şi ochii scăpărând de mânie. 

„Pentru cineva care nu este câtuşi de puţin un om de 
acţiune”, va scrie el, „îmi dau seama că m-am descurcat destul 
de bine.” Această frază apare destul de des în sumarele sale 
Confesiuni. În permanenţă, reaminteşte de înclinația lui către 
activităţi mentale, nu fizice, scuzându-se atunci când 
necesitatea îl împinge la acte de violenţă. Se prea poate ca 
insistența cu care îşi subliniază detaşarea filosofică - ceea ce e 
foarte îndreptăţit să facă - să trădeze mândria care-l 
caracterizează. 

O dată cu oboseala, se instalară dezamăgirea şi autocritica. 
Făcuse o prostie denunţându-l şi insultându-l pe domnul de 
Lesdiguieres. 

„E preferabil”, scrie el în altă parte, „să fii rău decât să fii 
prost. Cele mai multe nenorociri de pe lumea asta nu sunt 
urmările răutăţii - aşa cum spun preoţii - ci ale prostiei.” Şi se 
ştie că dintre toate felurile de prostie omenească, el considera 
furia ca fiind cea mai deplorabilă. 

Şi totuşi, îşi îngăduise să se înfurie pe un individ ca domnul de 
Lesdiguieres - un lacheu, un zero, un nimic, oricât de mult rău 
ar fi putut face. Şi-ar fi putut îndeplini foarte bine misiunea cu 
care venise la Rennes şi fără să stârnească mânia şi dorinţa de 
răzbunare a guvernatorului regal. 

Se şi văzu aruncat în mijlocul vâltorii vieţii, doar cu costumul 


= 022 


de călărie de pe el, cu un singur ludovic de aur şi câteva 
monede de argint, precum şi cu o cunoaştere a legilor care se 
dovedise insuficientă pentru a-l feri de urmările încălcării lor. 

Mai avea, ce-i drept - deşi nu punea la socoteală - acele 
daruri care aveau să fie salvarea lui - simţul umorului, din 
păcate amuţit în ultima vreme, concepţia filosofică şi firea 
entuziastă, calitate indispensabilă aventurierilor din toate 
timpurile. 

Tot muncit de gânduri, hoinărea fără ţintă prin întuneric, până 
ce simţi că nu-l mai ţin puterile nici măcar un pas. Ocolise 
târguşorul Guichen, iar acum, la o jumătate de milă de Guignen 
şi la şapte mile distanţă de Gavrillac, picioarele refuzau să-l 
ducă mai departe. 

Se opri în mijlocul păşunii întinse, aflate la nord de Guignen. 
Părăsise drumul şi pornise la întâmplare pe cărarea care 
traversa câmpul necuprins, presărat ici şi colo cu tufe de iarbă 
uscate. La o aruncătură de băț, în dreapta, păşunea era 
mărginită de un gard de mărăcini, dincolo de care se zărea o 
construcţie înaltă, pe care o ştia a fi un hambar neîncuiat; în 
spatele lui, se întindea o fâşie lungă de câmpie. Umbra 
întunecată şi tăcută a hambarului îl ţintui pe loc, strecurându-i 
în gând ideea de adăpost. Avu o clipă de ezitare, apoi porni spre 
locul în care, în gardul viu, se deschidea o poartă cu cinci 
zăbrele. Împinse poarta şi se găsi în faţa hambarului. Era mare 
cât o casă şi se sprijinea pe vreo şase stâlpi înalţi, din cărămidă. 
înăuntru erau mai multe grămezi de fân, care promiteau să fie 
un culcuş călduros pentru o noapte atât de rece. Din stâlpii de 
cărămidă ieşeau în afară bârne solide, care serveau drept scară 
lucrătorilor care strângeau sau coborau fânul. Cu puterile care-i 
mai rămăseseră, André-Louis se căţără pe o asemenea scară şi 
ajunse cu bine în pod, unde trebui să stea în genunchi, ca să 
poată avea loc. Îşi scoase haina şi eşarfa de la gât, cizmele şi 
ciorapii care musteau de apă, apoi îşi scobi o adâncitură în care 
se cuibări, învelindu-se până la gât cu fânul adunat din jur. Cinci 
minute mai târziu, uitase de toate grijile lumeşti şi adormise 
buştean. 

Când se trezi, soarele era deja sus pe cer, de unde deduse că 
trebuia să fie foarte târziu. Apoi îşi aduse aminte şi cum 
ajunsese în acest loc. Dezmeticindu-se, auzi un zumzet de 
glasuri, undeva, foarte aproape, dar nu le dădu nicio atenţie. Se 


- 83 = 


simţea nemaipomenit de bine, refăcut, deşi încă puţin 
somnoros, cufundat în culcuşul lui cald. 

Dar pe măsură ce-şi venea în fire, pulsul începu să-i bată mai 
puternic, la gândul că acele voci ar putea fi de rău augur. Işi 
înălţă capul din fân, ca să asculte cu amândouă urechile. Apoi 
prinse frânturi din glasul liniştitor al unei femei, muzical şi 
cristalin, deşi încărcat de teamă. 

— Ah, Dumnezeule, Leandre, să ne despărţim chiar acum. 
Dacă-i cumva tata... 

Aici se auzi un glas bărbătesc, calm şi alinător: 

— Nu, nu, Climene, te-nşeli. Nu vine nimeni Suntem în 
siguranţă. De ce tresari la orice-nchipuire? 

— Ah, Leandre, dacă ne-ar găsi aici, împreună! Tremur când 
mă gândesc. 

Nici nu era nevoie de mai mult ca André-Louis să se 
liniştească pe deplin. Auzise îndeajuns spre a-şi da seama că nu 
era decât o pereche de îndrăgostiţi care deşi nu se aflau în 
aceeaşi primejdie ca el, totuşi se temeau mai mult. Curiozitatea 
îl făcu să se târască din culcuşul lui confortabil până la marginea 
podului. Işi scoase cu grijă capul şi privi în jos. 

Pe pajiştea cosită dintre hambar şi gardul viu se aflau doi 
tineri: un băiat şi o fată. Băiatul era bine făcut, frumos la 
înfăţişare, cu părul castaniu prins într-o coadă legată cu o 
panglică lată, neagră. Purta haine puţin cam ţipătoare, cu 
ornamente ostentative, ceea ce la prima vedere nu era chiar în 
favoarea lui. Haina croită la modă era din catifea brumărie, 
tivită cu dantelă argintie, dar ceva cam decolorată. Mangetele îşi 
pierduseră apretul şi atârnau ca nişte sălcii plângătoare peste 
mâinile fine şi delicate. Pantalonii din stofă neagră, simplă, şi 
ciorapii negri de bumbac contrastau izbitor cu superba haină. 
Pantofii solizi, făcuţi pentru umblătură, erau împodobiţi cu 
catarame ieftine, lipsite de strălucire. De n-ar fi fost chipul lui 
frumos şi nevinovat, André-Louis l-ar fi crezut un cavaler care 
trăia în mod necinstit din avantajele ordinului său. Aşa însă, îşi 
mută privirea către fată. Trebuie spus de la început că această 
îndeletnicire se dovedi a fi cât se poate de atrăgătoare, în ciuda 
faptului că, fiind o fire studioasă şi înclinată spre cărţi, tânărului 
nu-i stătea în fire să-şi piardă timpul cu aprecieri la adresa 
femeilor. 

Copila - pentru că nu avea decât, poate, cel mult douăzeci de 


= 84- 


ani - era înzestrată cu un chip şi un trup ce se apropiau de 
perfecţiune, la care se adăugau o graţie a mişcărilor şi o 
vioiciune cuceritoare - calităţi pe care André-Louis nu-şi aminti 
să le mai fi întâlnit vreodată într-o singură persoană. Până şi 
glasul - acel glas muzical şi cristalin, care-l trezise din somn - 
avea un farmec unic, care-ar fi făcut-o irezistibilă până şi pe cea 
mai urâtă dintre femei. Fata purta o mantie din stofă verde, a 
cărei glugă, lăsată pe spate, dezvăluia privirii un cap delicat, ai 
cărui cârlionţi castanii sclipeau auriu în lumina soarelui de 
dimineaţă. Tenul avea transparenţa unei petale de trandafir. De 
la distanţă, nu-şi putea da seama de culoarea ochilor, dar bănui 
că sunt albaştri şi le admiră scânteierea sub sprâncenele negre, 
frumos desenate. 

N-ar fi putut spune de ce, dar îl întrista să vadă aşa o fată în 
braţele acestui flăcău frumos, îmbrăcat - după cât se părea - în 
vechituri rămase de pe la vreun nobil. Nu-şi dădea seama din ce 
fel de casă vine, dar vorba ei era cultivată. Încordă auzul, ca să 
asculte mai departe. 

— N-am să am tihnă, Leandre, până nu ne vom căsători, 
spunea ea. Până nu ies de sub tutela lui. Dacă ne căsătorim fără 
să-şi dea el consimţământul, nu ne facem decât necazuri, iar 
când mă gândesc să-i cer acordul, m-apucă disperarea. 

„E clar”, se gândi Andre-Louis, „că tatăl ei e un om cu cap, 
care vede mai departe de strălucirea înşelătoare a domnului 
L&andre, şi nu se lasă orbit de cataramele lui ieftine.” 

— Draga mea Climene - veni răspunsul tânărului, care se 
ţinea drept în faţa ei, strângându-i mâinile - n-ai dreptate să 
disperi. Dacă nu-ţi dezvălui ceea ce-am pus la cale pentru a 
obţine acordul părintelui tău denaturat, e doar pentru că nu 
vreau să te lipsesc de surpriza ce te-aşteaptă. Te rog să ai 
încredere în mine şi-n prietenul isteţ, despre care ţi-am vorbit. 
De altfel, trebuie să sosească dintr-o clipă-n alta. 

Dobitocul! Işi învățase discursul pe dinafară sau era din fire 
un idiot şi un pedant, de se exprima în asemenea cuvinte alese 
şi protocolare? Cum de ajunsese aşa o floare de fată să-şi 
risipească mireasma pe un astfel de înfumurat? Şi ce nume 
caraghios purta individul! 

În timp ce André-Louis bombănea în sinea lui fata începu să 
vorbească. 

— Asta-i şi dorinţa sufletului meu, Leandre, dar mă cuprinde 


- 85 -— 


teama că vicleşugul tău vine prea târziu. Trebuie să mă mărit cu 
acel îngrozitor marchiz de Sbrufadelli chiar astăzi. Soseşte la 
amiază. Vine să semneze contractul de căsătorie şi să facă din 
mine marchiza de Sbrufadelli. Oh! ţâşni strigătul de disperare al 
inimii ei tinere. Până şi numele acesta îmi arde buzele! Dacă l-aş 
purta, nu l-aş putea rosti niciodată, niciodată! Mi-e groază de 
omul ăsta! Salvează-mă, Leandre! Salvează-mă! Tu eşti singura 
mea speranţă! 

André-Louis simţi o oarecare dezamăgire. Fata nu se ridica la 
înălţimea spirituală la care se aşteptase din partea ei. Era clar 
că se lăsase influenţată de vorbirea afectată a caraghiosului pe 
care-l iubea. In cuvintele pe care le rostise se citea o 
înspăimântătoare lipsă de sinceritate. Vorbele fuseseră 
receptate de mintea lui André-Louis, dar nu-i mişcaseră inima. 
Poate şi din cauza antipatiei pe care o simţea faţă de domnul 
Leandre şi de toată afacerea. 

Deci tatăl ei o mărita cu un marchiz. Asta însemna că fata era 
de familie nobilă. Şi totuşi, prefera să se ducă după aventurierul 
ăsta nătărău, cu dantelele lui decolorate! 

Se pare, îşi zise el, că nu te puteai aştepta la mai mult de la 
sexul slab, despre care toate cărţile de filosofie pe care le citise 
spuneau că trebuie privit ca fiind partea cea mai nebună a unei 
specii de nebuni. 

— Asta niciodată! izbucni pătimaş domnul Leandre. Niciodată! 
Ţi-o jur! - se aprinse el, scuturându-şi anemic pumnul spre bolta 
albastră a cerului - Ajax înfruntându-l pe Jupiter”. Ah, dar uite 
că vine priceputul meu prieten... (Andre-Louis nu-i prinse 
numele, întrucât domnul Leandre îl rostise cu faţa spre poarta 
din gardul de mărăcini.) Sper să ne-aducă veşti. 

André-Louis privi şi el spre poartă, pe care intrase un bărbat 
subţire! şi înalt, într-o mantie ruginie, cu tricornul tras pe ochi, 
ca să-i ascundă faţa. In clipa când îşi scoase pălăria şi făcu o 
adâncă plecăciune spre cei doi îndrăgostiţi, André-Louis îşi zise 
că dacă pe el l-ar fi blestemat Dumnezeu să aibă o mutră ca 
asta, şi-ar fi ţinut pălăria astfel încât să şi-o ascundă cât mai 
bine. Dacă domnul Leandre părea să poarte - cel puţin în parte - 
vechiturile aruncate de vreun nobil, noul venit dădea impresia 
că-i îmbrăcat în vechituri rămase de la Leandre. Cu toate 
hainele mizerabile şi cu mutra şi mai mizerabilă, nerasă de trei 


23 Jupiter - numele roman al lui Zeus (n. tr.). 
= 86 = 


zile, individul avea o oarecare prestanţă. Păşea ţanţoş, iar 
plecăciunea îi era curtenitoare şi firească. 

— Domnule, zise el cu aerul unui conspirator, a sosit vremea 
să acţionăm. Marchizul e aici. Trebuie să ne grăbim. 

Cei doi îndrăgostiţi încremeniră. Climene îşi frângea mâinile, 
cu buzele întredeschise şi pieptul zbătându-i-se nebuneşte sub 
dantela subţire. Domnul Léandre rămăsese cu gura căscată, 
având un aer neghiob şi disperat. 

Noul venit vorbi mai departe. 

— Eram la han, acum o oră, când a sosit marchizul. L-am 
privit cu mare atenţie cât timp şi-a luat micul dejun şi pot să vă 
spun că nu am nicio îndoială asupra succesului planului nostru. 
Cât despre înfăţişarea lui, ar dura mult să vă povestesc cum de- 
a creat natura un asemenea amestec de grosolănie şi 
îngâmfare. Dar asta n-are nicio importanţă. Ceea ce ne 
interesează pe noi este cât îl poate duce capul. Ei bine, pot să 
vă spun că mi s-a părut atât de dobitoc, încât fiţi convinşi că se 
va rostogoli de-a berbeleacul în fiecare dintre capcanele pe care 
i le-am întins cu-atâta şiretenie. 

— Spune! Spune! Vorbeşte! îl imploră Climene, împreunându- 
şi mâinile atât de rugător, încât niciun om cu suflet nu i-ar fi 
putut rezista. 

În clipa următoare, însă, i se tăie răsuflarea şi scoase un țipăt 
uşor: „Tata!”, după care, înnebunită, se întoarse spre unul, apoi 
spre celălalt. 

— Vine! Suntem pierduţi! 

— Trebuie să fugi, Climene! zise domnul Léandre, 

— Prea târziu! suspină ea. Prea târziu... E, aici. 

— Liniştiţi-vă, domnişoară, _liniştiţi-vă! o îndemnă prietenul. 
Stăpâniţi-vă şi aveţi încredere în mine. Vă făgăduiesc că totul va 
fi bine. 

— Oh! strigă domnul Leandre fără vlagă. Orice-ai spune, 
prietene, acesta-i sfârşitul. S-a zis cu speranţele noastre. 
Şiretenia ta nu ne va scoate niciodată din încurcătura asta. 
Niciodată! 

Pe portiţă intrase un om foarte corpolent, cu o faţă rotundă şi 
roşie şi un nas mare, pudrat după moda burghezului înstărit. Se 
vedea de la o poştă cât era de furios, dar modul în care îşi 
revărsă mânia îl ului pe André-Louis. 

— Leandre, eşti un dobitoc! N-ai sentiment! N-ai sentiment! 


ag = 


N-ai putea să convingi nici pe ultimul prost de la coarnele 
plugului. Ţi-a dat cumva prin cap ce vrea să-nsemne replica ta? 
Fii atent la mine! urlă el. 

Într-o clipă, îşi aruncă pălăria rotundă, cu un gest larg, trecu 
pe lângă Leandre şi repetă exact aceleaşi vorbe pe care le 
rostise acesta puţin mai devreme, timp în care ceilalţi trei îl 
priveau calm şi atent. 

— Oh! Orice-ai spune, prietene, acesta-i sfârşitul. S-a zis cu 
speranţele noastre. Şiretenia ta nu ne va scoate niciodată din 
încurcătura asta. Niciodată! 

Glasul lui vibra de disperare. Brusc, omul se răsuci spre 
domnul Leandre. 

— Aşa trebuie! zise el dispreţuitor. Din cuvintele tale să 
răzbată pasiunea şi deznădejdea. Gândeşte-te că nu-i ceri lui 
Scaramouche, aici de faţă, să-ţi peticească nădragii! Eşti un 
îndrăgostit care... 

Se opri, uluit. 

Dându-şi seama fulgerător ce se petrecea de fapt şi cum se 
lăsase înşelat de aparenţe, André-Louis nu-şi mai putuse stăpâni 
râsul. La hohotele răsunătoare, care făceau să vibreze 
hambarul, cei de jos rămaseră înlemniţi. 

Grasul îşi veni în fire cel dintâi şi se exterioriza în felul lui, 
printr-unul din sarcasmele pe care le avea întotdeauna la 
îndemână. 

— l-auzi! strigă el. Râsetele astea-s pentru tine, Leandre! 

Apoi privi în sus, spre podul hambarului, căutându-l din ochi 
pe locatarul nevăzut. 

— Hei, tu de-acolo! 

André-Louis îşi scoase din fân capul ciufulit. 

— Bună dimineaţa! zise el, cu glas plăcut. 

Ridicându-se în genunchi, putu să cuprindă cu privirea până la 
întinsa fâneaţă de dincolo de gard. Acolo zări o căruţă foarte 
părăginită, încărcată cu cherestea, care ieşea ici-colo de sub 
muşamaua care-o acoperea, precum şi un fel de casă pe roţi, cu 
un horn de tinichea, pe care ieşeau alene rotocoale de fum. 

Trei zdraveni cai flamanzi şi doi măgăruşi - cu toţii împiedicaţi 
- păşteau mulţumiţi iarba din jurul căruţei. 

Dacă ar fi zărit toate acestea mai devreme, ar fi înţeles mai 
curând rostul scenei petrecute sub ochii lui. Dincolo de gard, se 
mişcau şi alte siluete. Chiar atunci, pe portiţă, pătrunseră încă 


- 88 - 


trei persoane: o fată cârnă, cu mutrişoară obraznică, pe care o 
presupuse a fi Colombina, subreta; apoi un tânăr înalt şi ager, 
care trebuia să fie lacheul Arlechino şi, în sfârşit, un altul, cu 
figură de şnapan, care putea fi ori vraci, ori măscărici. 

Toate aceste amănunte le remarcă dintr-o singură privire 
cuprinzătoare, cât timp spuse „Bună dimineaţa!” 

Pantalone răspunse cu un muget: 

— Ce dracu' faci acolo, sus? 

— Exact acelaşi lucru pe care-l faceţi şi voi acolo, jos; încalc o 
proprietate particulară. 

— Cum? zise Pantalone, privindu-şi însoțitorii. 

Nu mai părea chiar atât de stăpân pe el. Deşi era un lucru pe 
care îl făcea cu regularitate, îl deranja să audă pomenindu-se de 
el ca părtaş la un delict. 

— Al cui domeniu e ăsta? întrebă el, tot mai nesigur. 

André-Louis îşi trase ciorapii. 

— Cred, răspunse el, că-i al marchizului de La Tour d'Azyr. 

— Ce nume răsunător? E un gentilom aspru? 

— E un diavol! zise André-Louis. Sau, mai bine-zis, diavolul e 
un gentilom în comparaţie cu el. 

— Şi totuşi, interveni individul cu figură de nemernic, care îl 
juca pe Scaramouche, după câte-am auzit, nici dumneata nu 
eziţi să-i încâlci domeniul. 

— Vedeţi dumneavoastră, eu sunt avocat. lar despre avocaţi 
se ştie că nu sunt în stare să respecte legea, tot aşa cum despre 
actori se ştie că nu sunt în stare să joace. Mai mult decât atât, 
domnule, firea omului îşi impune limitele ei, învingând respectul 
faţă de lege, la fel cum învinge şi alte constrângeri. Aseară, 
ajungând prin locurile astea, firea mea mi-a învins scrupulele, 
aşa c-am dormit aici, fără să-mi pese de marele şi puternicul 
marchiz de La Tour d'Azyr. În acelaşi timp, domnule 
Scaramouche, veţi observa, desigur, că, dată fiind situaţia, eu 
nu mă arăt chiar aşa, în văzul lumii, ca dumneavoastră şi cei ce 
vă-nsoţesc. 

După ce-şi lustrui cizmele, André-Louis sări sprinten jos, lângă 
ceilalţi, în cămaşă, cu haina de călărie pe braţ. In timp ce şi-o 
scutura, ochii mici şi şireţi ai corpolentului „tată” îl studiau 
foarte atent. Hainele tânărului erau simple, dar aveau croială 
aleasă, cămaşa îi era ţesută din fir de in subţire, iar ca limbaj, 
omul se dovedea a fi educat, aşa cum şi pretinsese. Domnul 


- 89 - 


Pantalone se arătă dispus a se purta politicos. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru avertisment, domnule... 
începu el. 

— Urmaţi-mi sfatul, prietene. Paznicii domnului de La Tour 
d'Azyr au ordin să tragă în contravenienţi. Faceţi la fel ca mine 
şi întindeţi-o de-aici. 

De îndată, toţi îl urmară prin portita din gardul viu ce 
împrejmuia păşunea. Aici, André-Louis îşi luă rămas-bun. Dând 
să plece, zări un tânăr din compania de actori făcându-şi toaleta 
de dimineaţă deasupra unui hârdău, aşezat pe una dintre 
treptele de lemn din spatele rulotei. André-Louis şovăi o clipă. 
Apoi se întoarse spre domnul Pantalone, aflat lângă el, şi-l privi 
în ochi. 

— Dacă nu abuzez prea mult de ospitalitatea dumneavoastră, 
domnule - zise el - v-aş ruga să-mi permiteţi ca înainte de a 
pleca să-l imit şi eu pe acel distins gentilom. 

— Dragă domnule! 

Tot trupul pântecos al directorului trupei emana numai 
bunăvoință. 

— Vă rog, nu-i niciun deranj. Cu toată plăcerea. Rhodomont 
vă va aduce cele necesare. In viața de toate zilele, el e junele 
prim al trupei, deşi pe scenă scoate foc pe nări. Hei, 
Rhodomont! 

Tânărul care se spăla se îndreptă din şale şi se uită în jur, plin 
de clăbuc. Pantalone dădu un ordin, la care Rhodomont, care 
era tot atât de blând şi prietenos în viaţa de zi cu zi pe cât de 
teribil şi înspăimântător pe scenă, îi puse străinului la dispoziţie 
hârdăul, cu toată amabilitatea. 

André-Louis îşi scoase din nou eşarfa şi haina, Îşi suflecă 
mânecile cămăşii elegante, în vreme ce Rhodomont îi aduse 
săpun, prosop, un pieptene ştirb, ba chiar şi o panglică de păr, 
în caz că musafirul şi-o pierduse pe-a sa. André-Louis o refuză, 
dar acceptă bucuros pieptenele. După ce se spălă bine, îşi 
aruncă prosopul pe umărul stâng şi încercă să pună ordine în 
cârlionţii încâlciţi, chinuindu-se se privească într-un ciob de 
oglindă, agăţat de uşa rulotei. 

In timp ce se aranja, cu Rhodomont pălăvrăgind vrute şi 
nevrute pe lângă el, urechile lui André-Louis prinseră un tropot 
de copite. Privi liniştit peste umăr şi înlemni cu pieptenul în 
mână şi cu gura căscată. 


- 90 - 


Pe drumul ce se întindea de cealaltă parte a imaşului, zărise 
vreo şapte călăreţi, în uniformele albastre cu fireturi roşii ale 
jandarmilor. 

N-avu nicio îndoială asupra scopului cu care veniseră. | se 
făcu frig, de parcă ar fi simţit deasupra lui umbra dătătoare de 
fiori a spânzurătorii. 

Trupa de jandarmi se opri, iar sergentul strigă de dincolo de 
pajişte: 

— Hei, voi de-acolo! M-auziţi? 

Tonul lui era ameninţător. Toţi actorii - în număr de vreo 
doisprezece - rămaseră încremeniţi. Pantalone făcu doi paşi 
înainte, cu capul dat pe spate, într-o atitudine demnă de 
guvernatorul regelui. 

— Acu', ce dracu' mai e şi asta? întrebă el, dar fără a specifica 
dacă se referea la întâmplare, la soartă sau la trupa de 
jandarmi. 

Călăreţii se sfătuiră câteva clipe, după care traversară la trap 
păşunea, îndreptându-se spre tabăra actorilor. 

André-Louis rămăsese în spatele rulotei. Continua să-şi treacă 
pieptenele prin părul neascultător, cu un gest mecanic. Toată 
atenţia i se concentra asupra jandarmilor, care se apropiau. 
Aştepta cu sufletul la gură, la nevoie gata să ţâşnească şi s-o ia 
la sănătoasa. 

Încă departe, dar vizibil nerăbdător, sergentul strigă din nou: 

— Cine v-a permis să-ntindeţi tabăra aici? 

Întrebarea nu-l linişti câtuşi de puţin pe André-Louis. Nu se 
amăgea cu presupunerea - şi nici măcar cu speranţa - că 
oamenii aceştia ar fi avut doar misiunea de-a aresta 
contravenienţii şi vagabonzii. Nu asta era treaba lor. Intervenţia 
fusese făcută doar aşa, în treacăt, cu nădejdea de-a băga nişte 
amenzi în propriile lor buzunare. Mai mult ca sigur că veneau de 
la Rennes şi că adevărata lor însărcinare era de-a da de urmele 
unui tânăr avocat, acuzat de instigare. Între timp, Pantalone se 
străduia să le răspundă. 

— Cine ne-a permis? Cine să ne permită? E păşune comunală. 
Accesul e liber. 

Sergentul râse răutăcios şi continuă să se apropie călare, 
urmat de restul trupei. 

— Nu există păşune comunală, se auzi un glas chiar lângă 
Pantalone, când e vorba de întinsul domeniu al domnului de La 


- 9] - 


Tour d'Azyr. Acesta-i un teren supus unui cens?* anual, iar 
vechilul strânge dijmele de la toţi cei ce-şi aduc vitele aici, la 
păşunat. 

Pantalone se întoarse şi-l văzu lângă el pe André-Louis, în 
cămaşă, fără eşarfă, cu prosopul atârnând pe umărul stâng, cu 
un pieptene în mână şi părul numai pe jumătate pieptănat. 

— Pe toţi Dumnezeii! îngăimă Pantalone. Dar acest marchiz 
de La Tour d'Azyr e un căpcăun! 

— V-am mai spus ce cred eu despre el, zise André-Louis. Cât 
despre băieţii ăştia, mai bine lăsaţi-mă pe mine să discut cu ei. 
Sunt obişnuit. 

Fără să mai aştepte încuviințarea lui Pantalone, André-Louis 
făcu câţiva paşi în întâmpinarea jandarmilor, înțelegând că 
numai îndrăzneala îl putea salva. 

Când, un moment mai târziu, sergentul îşi struni calul lângă 
tânărul pe jumătate dezbrăcat, Andre-Louis continuă să se 
pieptene, schiţând un zâmbet ce se voia prietenos, nevinovat şi 
dezarmant. 

Totuşi, sergentul îi strigă morocănos: 

— Tu eşti şefu' trupei ăsteia de vagabonzi? 

— Da... adică tatăl meu, cel de-acolo, e şeful. 

Şi arătă cu degetul spre domnul Pantalone, care-i privea de 
undeva din spate, de unde auzise totul. 

— Care vă este voia, domnule căpitan? 

— Voia mea e să vă spun c-aveţi toate şansele să fiţi băgaţi 
la-nchisoare. 

Sergentul vorbise tare şi provocator. Vorbele lui ajunseseră 
până în cealaltă parte a pajiştii, fiind auzite de toţi membrii 
trupei, care rămaseră ţintuiţi locului. Soarta actorilor ambulanți 
era oricum destul de grea şi fără puşcărie. 

— Dar cum aşa, căpitane? Doar e păşune comunală. Toată 
lumea poate trece pe-aici... 

— Nici vorbă. 

— Dar unde-s gardurile? întrebă Andre-Louis, arătând de jur- 
împrejur cu mâna în care ţinea pieptenele, în semn că locul nu 
era împrejmuit. 

— Garduri! pufni sergentul. Ce garduri? Terenul e supus unui 


24 Cens - în Evul Mediu, rentă în bani sau în natură, plătită seniorului în 
schimbul acordării unor drepturi - în cazul de faţă, dreptul de a folosi 
păşunea (n. tr.). 

- 92 - 


cens anual. Nicio vită nu poate paşte aici, dacă nu-s plătite 
dările către marchizul de La Tour d'Azyr. 

— Dar noi nu paştem, observă cu naivitate André-Louis. 

— La dracu’, bufon ce eşti! Nu paşteţi! Dar caii voştri pasc! 

— Mănâncă aşa puţin! se scuză André-Louis şi încercă din nou 
să zâmbească slugarnic. Sergentul îşi ieşi din pepeni. 

— Nu-i vorba despre asta! E vorba că voi comiteţi tâlhărie şi 
pentru tâlhari există închisori. 

— Teoretic, aveţi dreptate, oftă André-Louis, continuând să se 
pieptene, cu ochii în ochii sergentului. Dar noi am păcătuit din 
neştiinţă. Vă mulţumim că ne-aţi prevenit. 

Işi trecu pieptenele în mâna stângă şi cu dreapta începu să 
scotocească prin buzunarul pantalonilor, de unde se auzi un 
zornăit de monede. 

— Ne pare foarte rău că v-am făcut să v-abateţi din drum. 
Poate că oamenii dumneavoastră ne vor face onoarea să se 
oprească la primul han şi să bea pentru osteneala ce şi-au dat... 
să bea în sănătatea... ăăă... domnului de La Tour d'Azyr sau 
orice altă sănătate care cred ei că merită... 

Fruntea sergentului începu să se însenineze. Dar lupta nu 
fusese totuşi câştigată. 

— Bine, bine... mormăi el ursuz. Dar trebuie să vă căraţi, aţi 
priceput? 

Se aplecă din şa, întinzându-şi mâna, în care André-Louis 
puse o monedă de trei livre. 

— Intr-o jumătate de oră plecăm, zise el. 

— Cum într-o jumătate de oră? De ce nu acum? 

— Păi, să ne luăm şi noi micul dejun... 

Se priviră în ochi, apoi sergentul cântări banul de argint pe 
care-l ţinea în palmă. In cele din urmă, figura i se destinse. 

— De fapt, spuse el, nu-i treaba noastră să facem pe paznicii 
domnului de La Tour d'Azyr. Suntem de la jandarmeria din 
Rennes. 

André-Louis clipi repede din gene. 

— Dar dacă mai zăboviţi aici, feriţi-vă de paznicii marchizului. 
Nu-s deloc îngăduitori. Şi cu asta, poftă bună! îi ură el, în loc de 
bun-rămas. 

— Drum bun, căpitane! îi răspunse André-Louis. 

Sergentul îşi învârti calul în loc, iar ceilalţi jandarmi îi urmară 
exemplul. Când se pregăteau să dea pinteni cailor, omul se 


103, 


întoarse. 

— Hei! strigă el peste umăr. 

Dintr-un salt, Andre-Louis fu lângă el. 

— Căutăm un nemernic, pe nume André-Louis Moreau, din 
Gavrillac. Fuge de judecată dreaptă, fiindcă ştie că-l aşteaptă 
spânzurătoarea, pentru instigare la revoltă. Presupun că n-aţi 
văzut pe nimeni care să vă pară suspect... 

— Ba da, cum de nu! răspunse foarte curajos André-Louis, al 
cărui chip exprima dorinţa sinceră de-a fi de folos. 

— Într-adevăr? strigă tare sergentul. Unde? Când? 

— leri seară, în apropiere de Guignen... 

— Aha... Aha... încuviinţă sergentul, simțind că se afla pe 
pista cea bună. 

— Era un om care parcă se temea să nu fie recunoscut. Avea 
vreo cincizeci de ani sau cam aşa ceva... 

— Cincizeci! exclamă dezamăgit sergentul. Pff! Omul nostru 
nu-i mai în vârstă ca dumneata, cu părul la fel de negru. Aşa ne- 
a fost descris. Fiţi cu ochii în patru pe drum, domnilor actori. 
Guvernatorul regelui din Rennes ne-a trimis vorbă azi-dimineaţă 
că va plăti zece ludovici oricui va veni cu informaţii care s-ajute 
la arestarea ticălosului. Aşa că puteţi câştiga zece ludovici dacă 
faceţi ochii mari şi dacă daţi de ştire la cel mai apropiat post de 
jandarmi. Ăsta ar fi un adevărat chilipir pentru voi toţi! 

— Curat chilipir, căpitane! răspunse râzând. 

Sergentul dădu pinteni calului şi porni în urma oamenilor săi. 
André-Louis continuă să râdă pe înfundate, aşa cum obişnuia ori 
de câte ori auzea o glumă mai subtilă. 

Apoi se întoarse şi porni spre Pantalone şi ceilalţi actori ai 
trupei, care rămăseseră adunaţi la un loc şi priveau scena uluiţi. 

Pantalone veni spre el, întinzându-i amândouă mâinile. O 
clipă, Andre-Louis crezu că are de gând să-l sărute. 

— Slavă ţie, mântuitorule! declamă bătrânul. Deja umbra 
spânzurătorii se alungea deasupra noastră, îngheţându-ne 
sângele-n vine. Fiindcă, deşi săraci, suntem cu toţii oameni de 
treabă şi niciunul dintre noi n-a suferit vreodată ruşinea de-a fi 
închis. Nici n-am putea supravieţui unei asemenea umilinţe. 
Fără dumneavoastră, domnule, asta ne-ar fi fost soarta. Dar ce 
vrăji i-aţi făcut? 

— Vrăjile care se pot face-n Franţa cu portretul regelui. 
Francezii sunt un popor foarte loial, asta cred că ştiţi. Işi iubesc 


- 94 - 


regele, în special când e vorba de portretul lui - şi mai ales 
bătut în aur. Dar îl respectă chiar şi pe cel de argint. Sergentul a 
fost atât de copleşit la vederea nobilului chip regal pe o monedă 
de trei livre, încât i-a pierit mânia şi s-a dus în drumul lui, 
lăsându-ne în pace. 

— Ah, da! A zis că trebuie să plecăm. La treabă, băieţi! 
Haideţi! Haideţi! 

— Dar nu înainte de-a lua micul dejun, interveni André-Louis. 
Sergentul a fost atât de mişcat, încât ne-a acordat şi o jumătate 
de oră, ca să mâncăm. E drept c-a vorbit despre paznicii 
marchizului. Dar ştie şi el la fel de bine ca mine că dacă aceştia 
ar apărea, atunci tot portretul regelui - de data asta, din aramă 
- i-ar putea îmblânzi. Aşa că, dragă domnule Pantalone, mâncaţi 
în tihnă. Se simt de-aici aromele bucătăriei şi, după miros, cred 
că nici nu mai e nevoie să vă urez „Poftă bună!” 

— Prietenul şi salvatorul nostru! zise Pantalone, aruncându-şi 
braţul lui voinic pe după umerii tânărului. Trebuie să rămâneţi 
să mâncaţi cu noi! 

— Mărturisesc că speram să mă invitaţi! recunoscu André- 
Louis. 


- 95 = 


Capitolul 2 
ÎN SLUJBA LUI THESPIS 


îi VU) unt nişte oameni ciudaţi; dar în acelaşi timp foarte 
simpatici”, se gândea André-Louis în timp ce şedea alături de ei, 
servind micul dejun în spatele rulotei, sub soarele sclipitor care 
îmblânzea adierea rece a dimineţii de noiembrie. Păreau lipsiţi 
de griji şi se veseleau chiar şi de încercările şi neajunsurile vieţii 
lor de nomazi. 

Aveau ceva artificial, bizar, dar plăcut; erau teatrali prin felul 
în care executau şi cele mai mărunte activităţi, exageraţi în 
gesturi, afectaţi şi bombastici în exprimare. Într-adevăr, dădeau 
impresia că aparţin unei alte lumi, o lume a irealităţii, care 
devenea reală abia pe scenă, în lumina rampei. Erau strâns uniţi 
între ei prin relaţiile de camaraderie, iar André-Louis cugeta cu 
amărăciune că poate însăşi armonia dintre ei era sursa 
aparentei irealităţi. In lumea reală, lăcomia şi dorinţa de-a 
aduna şi de-a avea mai mult decât ceilalţi exclud asemenea 
prietenie. 

Erau unsprezece la număr, trei femei şi opt bărbaţi, şi fiecare 
se adresa celorlalţi cu numele de pe scenă, care denotau 
diverse tipuri umane şi care niciodată - sau rareori - erau 
schimbate, indiferent ce piesă se juca. 

— Noi suntem unii dintre acei puţini actori adevăraţi şi 
destoinici - îi spunea Pantalone - care susţin tradiţiile vechii 
commedia dell'arte italiene. Nu ne întinăm memoria şi nu ne 
tocim spiritul, învățând fraze pompoase, rod al elucubraţiilor 
vreunui autor de doi bani. Fiecare dintre noi e în esenţă propriul 


- 96 - 


său autor, pe măsură ce-şi dezvoltă rolul ce i-a fost atribuit. 
Suntem improvizatori, aparţinând vechii şi nobilei şcoli italiene. 

— Bănuiam eu, spuse André-Louis, de când v-am văzut 
repetând astfel de improvizații. 

Pantalone se încruntă. 

— Tinere domn, am remarcat că umorul dumneavoastră tinde 
să fie înţepător, ca să nu spun muşcător. Foarte bine. După 
părerea mea, este exact umorul care vi se potriveşte cu 
înfăţişarea. Numai că uneori vă poate induce în eroare, ca 
adineauri. Repetiţia aceea - lucru cât se poate de neobişnuit 
pentru noi - era cerută de neîndemânarea lui Leandre. 
Pregătindu-l astfel, încercăm să sădim în el o artă cu care natura 
a omis să-l înzestreze şi de care are mare nevoie, ca să-şi 
câştige existenţa. Dar dacă nici pe mai departe nu se lipeşte 
nimic de el... Oricum, să nu ne tulburăm pacea sufletească, 
anticipând lucruri neplăcute, pe care încă mai sperăm să le 
putem evita. Ne e drag Leandre, cu toate păcatele lui. Hai să vă 
prezint acum trupa noastră. 

Şi-l duse pe André-Louis la fiecare dintre cei unsprezece. l-l 
arătă mai întâi pe lunganul Rhodomont, cel pe care tânărul 
nostru îl cunoscuse deja şi care se dovedise atât de prietenos. 

— Picioarele lungi şi nasul coroiat fac parte dintre însuşirile 
care-l îndreptăţesc să joace roluri de căpitani care urlă tot 
timpul, explică Pantalone. L-am ales pentru că are bojoci buni. 
Să-l vedeţi numai când zbiară. La început, i-am spus Spavento, 
adică Spaima. Dar numele ăsta era nedemn de-aşa un artist. De 
la inegalabilul Mondor” care a uluit publicul, n-a mai existat pe 
scenă un asemenea interpret pentru roluri de fanfaroni şi 
palavragii. Aşa că am căzut de acord să-i dăm numele de 
Rhodomont, pe care Mondor l-a făcut celebru. Şi vă dau 
cuvântul meu de actor şi gentilom, pentru că sunt - sau am fost 
- un gentilom, domnule, că băiatul ăsta face cinste numelui pe 
care-l poartă. 

În timp ce-l privea admirativ pe tânărul actor, ochişorii lui 
Pantalone sticleau pe faţa lui lată şi cărnoasă... Nemaipomenitul 
Rhodomont, intimidat de-atâtea laude, se înroşi ca o fată mare, 
când întâlni ochii lui André-Louis. 


25 Philippe Girard, zis Mondor - comediant, jucând în aer liber, în Place 
Dauphine (n. tr.). 


- 97 - 


— Pe urmă, mai e Scaramouche’. Şi pe el l-aţi cunoscut deja. 
Uneori joacă pe Scapino, alteori pe Coviello”, dar cel mai mult 
pe Scaramouche, care - drept să vă spun - i se potriveşte cel 
mai bine. Pentru că rămâne Scaramouche, nu doar pe scenă, ci 
şi în viaţa de toate zilele. Are darul de-a ţese intrigi pline de 
viclenie, arta de-a duce oamenii de nas şi, la nevoie, poate fi 
obraznic şi agresiv - dar numai când ştie că nu riscă mare lucru. 
lată-l deci, pe Scaramouche, pus pe hartă în orice clipă, chiar şi 
atunci când nu-i pe scenă. Ar mai fi multe de spus despre el, dar 
eu sunt îngăduitor din fire şi iubesc pe toată lumea. 

— Aşa spunea şi popa care-a fost prins sărutând o slujnică, 
mârâi Scaramouche, continuând să mănânce. 

— Şi umorul lui, ca şi-al dumneavoastră, e muşcător, după 
cum vedeţi! zise Pantalone, trecând la următorul. 

— Pe urmă, ştrengarul cu nas borcănat şi cu înfăţişarea 
simplă şi zâmbitoare e, bineînţeles, Pierrot?, cine altul? 

— Aş putea juca mult mai bine un rol de îndrăgostit, obiectă 
îngerul cu chip de ţăran. 

— Asta a fost întotdeauna nefericirea lui Pierrot, comentă 
Pantalone dispreţuitor. Pungaşul ăstălalt, solid şi cu sprâncene 
stufoase, care-i un păcătos înrăit, ba chiar se face mai ticălos pe 
an ce trece, e Polichinelle”. După cum vezi, fiecare dintre ei e 
înzestrat de la Natură pentru rolul pe care-l joacă. Şnapanul 
acela pistruiat şi iute de picior e Arlechino%. Nu fluturaşul 
sclipitor în care a degenerat primul născut al lui Momus*!, ci 
personajul original din commedia  dellarte, peticit şi 
zedrenţăros, obraznic, laş - ceva între bufon şi escroc. 

— Fiecare dintre noi, după cum vezi - îl îngână Arlechino pe 
Pantalone - e înzestrat de la Natură pentru rolul pe care-l joacă. 

— Doar ca-nfăţişare, prietene, doar ca-nfăţişare! îl domoli 
şeful trupei. Altfel n-am avea atâta bătaie de cap să-l învăţăm 
pe frumosul Léandre să se poarte ca un îndrăgostit! Ei, mai 


26 Scaramouche - pseudonimul lui Tiberio Fiorelli (1663-1694), actor italian, 
creatorul unui personaj, pe jumătate soldat, pe jumătate arlechin, de mare 
succes în epocă (n. tr.). 

27 Scapino, Coviello - personaje din comedia dell’arte (n. tr.). 

28 Pierrot - personaj din comedia dell’arte (n. tr.). 

29 Polichinelle - personaj din comedia dell'arte (n. tr.). 

3 Arlechino - personaj din comedia dell’arte (n. tr.). 

31 Momus - zeul grec al ironiei, zeflemelei şi bârfei (n. tr.). 


- 98 - 


avem şi pe Pasquariel*?, care-i uneori vraci, alteori notar ori 
chiar lacheu, un băiat drăguţ şi săritor, şi-n plus un bucătar pe 
cinste, fiindcă-i de fel din Italia, ţara mâncăcioşilor. In sfârşit, 
sunt eu, care în calitate de părinte al trupei, mă ocup şi de 
rolurile de părinte, cum ar fi Pantalone”. E drept că uneori mai 
joc şi pe soţul încornorat sau pe doctorul ignorant şi plin de 
ifose. Numai că rareori e necesar să mi se spună altfel decât 
Pantalone. De fapt, sunt singurul care are şi un nume real: 
Binet, la dispoziţia dumneavoastră, domnule. 

Pantalone se întoarse către fete. 

— Şi-acum, doamnele. În ordinea vârstei, prima e Madame. 

Făcu semn cu mâna lui lătăreaţă spre o blondă planturoasă şi 
zâmbitoare, de vreo patruzeci şi cinci de ani, aşezată pe prima 
treaptă a rulotei. 

— Ea face când pe Doica, când pe Mama, când pe Femeia 
cicălitoare, după cum e cazul. Răspunde la numele simplu şi 
regal de Madame**. Dacă a avut vreodată un nume real, l-a uitat 
de mult, ceea ce e poate chiar mai bine. Pe urmă, şmechera 
asta plină de tupeu, cârnă şi cu gura mare e, desigur, subreta 
Colombina*. Cea de-a treia e fiica mea, Climene, al cărei talent 
pentru roluri de îndrăgostită nu-şi găseşte pereche decât poate 
la „Comedia Franceză”*, unde are prostul gust să vrea s-ajungă. 

Incântătoarea  Climene - pentru că era, într-adevăr, 
încântătoare - îşi scutură buclele castanii şi râse, privind la 
André-Louis, care văzu abia acum că ochii ei nu erau albaştri, ci 
de culoarea alunelor. 

— Nu-l credeţi, domnule. Aici sunt regină, şi prefer să fiu 
regină aici, decât sclavă la Paris. 

— Domnişoară, i se adresă solemn André-Louis, 
dumneavoastră veţi fi regină oriunde veţi binevoi să domnii. 

Singurul ei răspuns fu o privire timidă, fulgerată pe sub 
genele ce se zbătură ca nişte aripi - timidă şi totuşi 
seducătoare. 

In vremea asta, tatăl ei răcnea la frumosul interpret al 


LU 


2 Pasquariel - personaj din comedia del/'arte (n. tr.). 

3 Pantalone - personaj din comedia dell’arte (n. tr.). 

34 Madame - referire la Madame Elisabeth, sora lui Ludovic al XVI-lea(n. tr.). 
5 Colombina - personaj din comedia dell'arte (n. tr.). 

36 Comedia Franceză - celebru teatru parizian, al cărui repertoriu cuprinde 
creaţii ale autorilor clasici francezi: Moliere, Corneille, Racine, Marivaux, 
Beaumarchais (n. tr.) 


LU 


- 99 - 


rolurilor de îndrăgostiţi. 

— Auzi, Leandre? în felul ăsta trebuie să vorbeşti şi tu! 

Leandre înălţă alene din sprâncene. 

— Aşa? se miră el, ridicând din umeri. Dar e cât se poate de 
banal. 

André-Louis râse aprobator. 

— Domnul Léandre e mult mai spiritual decât îl credeți 
dumneavoastră, zise el. Replica lui a fost foarte subtilă: să 
considere ceva banal că domnişoara Climene a fost numită 
regină! 

O parte dintre ei izbucniră în râs, făcând mare haz, printre 
care şi Binet. 

— ÎI credeți spiritual pentru c-a spus asta? Hm! La el, 
subtilitățile sunt inconştiente. 

Cum conversaţia lunecă spre generalități, André-Louis află tot 
ce-i mai rămăsese de aflat despre trupa de actori ambulanți. 
Oamenii erau în drum spre Guichen, unde sperau să profite de 
târgul care avea să se deschidă lunea următoare. Voiau să-şi 
facă intrarea triumfală în oraş sâmbăta asta pe la amiază şi să-şi 
monteze scena în piaţa veche, cu gând să dea prima 
reprezentaţie în seara aceleiaşi zile. Spectacolul era o nouă 
istorioară - sau scenariu - aparţinând chiar domnului Binet şi 
care avea să-i lase pe spectatori cu gura căscată. 

Atunci, domnul Binet scoase un oftat şi se adresă omului 
vârstnic şi negricios, cu sprâncene groase, care-l juca pe 
Polichinelle. 

— Numai că-i vom duce dorul lui FElicien, spuse el. Zău că nu 
ştiu ce-o să ne facem fără el. 

— Născocim noi ceva! vorbi Polichinelle, cu gura plină. 

— Aşa spui tu întotdeauna, indiferent ce se-ntâmplă, fiindcă 
ştii că nu tu ai să tragi ponoasele. 

— N-ar trebui să fie greu de-nlocuit, interveni şi Arlechino. 

— Asta ar fi valabil într-un ţinut civilizat. Dar unde să găseşti 
printre ţărănoii din Bretania pe cineva care să aibă talent măcar 
pentru rolurile cele mai puţin importante? întrebă domnul Binet, 
întorcându-se spre André-Louis. Era şi maşinist, şi dulgher, şi 
mânuitor de decoruri şi om de afaceri, iar din când în când şi 
actor. 

— Pentru rolul lui Figaro“, după câte cred eu! îl întrerupse 


37 Figaro - personaj din comediile lui Beaumarchais Bărbieru/ din Sevilla şi 
- 100 - 


André-Louis, şi toţi pufniră în râs. 

— Deci cunoaşteţi piesa lui Beaumarchais’?! zise Binet, 
scrutându-l pe tânărul avocat cu mult interes. 

— Cred că ar trebui să fie destul de cunoscut. 

— La Paris, cu siguranţă. Dar nici în vis nu mi-aş fi închipuit ca 
faima lui să fi ajuns pe meleagurile sălbatice ale Bretaniei. 

— Eu am stat câţiva ani la Paris, unde am urmat Liceul 
Ludovic cel Mare. Acolo am auzit de Beaumarchais. 

— Un tip primejdios! zise sentenţios Polichinelle. 

— Chiar aşa, îl aprobă Pantalone. li recunosc isteţimea, deşi, 
în ceea ce mă priveşte, consider această calitate destul de 
inutilă pentru un autor. Numai că Beaumarchais are o isteţime 
malefică, răspunzătoare de răspândirea multor idei noi şi 
subversive. Eu unul cred că asemenea scriitori ar trebui interzişi. 

— Probabil că domnul de La Tour d'Azyr ar fi de acord cu 
dumneavoastră - e vorba de marchizul care, cu de la sine 
putere, a transformat păşunea comunală în proprietate 
particulară. 

Zicând acestea, André-Louis goli dintr-o sorbitură paharul cu 
vin alb şi prost - băutura oferită de gazdele sale. 

Remarca respectivă ar fi stârnit poate o dispută, dacă nu i-ar 
fi amintit mai întâi domnului Binet în ce condiţii îşi instalaseră 
tabăra şi că jumătatea de oră de răgaz trecuse de mult. Într-o 
clipă, sări în picioare, cu o agilitate surprinzătoare pentru un om 
atât de corpolent, şi începu să dea ordine, ca un mareşal pe 
câmpul de bătaie. 

— Haideţi, băieţi, la treabă! Doar n-o să stăm să ne ghiftuim 
toată ziua! Timpul zboară! mai avem o groază de treburi, dacă 
vrem să ne facem intrarea în Guichen la amiază. Sus! Îmbrăcaţi- 
vă. In douăzeci de minute ridicăm tabăra. Grăbiţi-vă, doamnelor, 
la oglinzile voastre, şi-aveţi grijă s-arătaţi cât se poate de bine! 
Nu peste mult timp, toţi ochii din Guichen vor îi aţintiţi asupra 
voastră, iar felul cum vă veţi simţi mâine pe dinlăuntru depinde 
de cum arătaţi azi pe dinafară! La treabă cu voi! 

Supunerea necondiționată pe care o implica tonul poruncitor 


Nunta lui Figaro, întruchipare a isteţimii populare în lupta cu abuzurile clasei 
feudale (n. tr.). 

38 Pierre Augustin Caron de Beaumarchais (1732-1799) - dramaturg francez, 
autorul unor comedii de ascuţită satiră antifeudală: Bărbierul din Sevilla, 
Nunta lui Figaro (n. tr.). 


- 101 - 


al acestui autocrat îi puse pe toţi în mişcare. Fură aduse coşuri 
şi cutii, în care fetele înghesuiră blidele de lemn şi resturile 
mesei lor frugale. Cât ai clipi, terenul era curăţat şi cele trei 
femei îşi luaseră locurile în faţa oglinzilor, aşezate ceva mai într- 
o parte. Bărbaţii se şi urcaseră în rulotă, când Binet se întoarse 
către André-Louis: 

— A sosit clipa despărțirii, domnule! zise el pe un ton 
dramatic. A fost un privilegiu pentru noi să vă cunoaştem. 
Rămânem prietenii şi servitorii dumneavoastră. 

Cu aceste cuvinte, îi întinse mâna lui André-Louis, iar acesta i- 
o strânse fără grabă. În ultimele minute, îşi făcuse grabnic o 
socoteală. Ţinând cont de faptul că în mijlocul acestei trupe îşi 
găsise scăparea din faţa urmăritorilor, îi veni ideea că nicăieri în 
altă parte nu s-ar fi putut ascunde mai bine deocamdată - cel 
puţin până când zarva din jurul lui avea să se mai domolească. 

— Domnule, i se adresă el lui Pantalone. Eu sunt cel ce vă 
rămân îndatorat. Nu mai ai foarte des ocazia să întâlneşti o 
trupă atât de ilustră şi distinsă. 

Ochişorii lui Binet îl fixară bănuitori, în căutarea unei umbre 
de ironie, dar chipul tânărului nu oglindea decât candoare şi 
bună-credinţă. 

— Mă doare inima să mă despart de dumneavoastră, se 
explică André-Louis, cu atât mai mult, cu cât eu, unul, nu înţeleg 
de ce trebuie neapărat să ne despărţim. 

— Cum vine asta? întrebă Binet încruntându-se şi trăgându-şi 
încet mâna înapoi dintre degetele lui André-Louis, care o 
reţinuseră, oricum, mai mult decât era necesar. 

— Uite cum! îl lămuri André-Louis. Mă puteţi considera un fel 
de „cavaler al tristei figuri”, în căutarea aventurii, fără vreun 
scop precis în viaţă, pentru moment. Probabil nu veţi fi surprinşi 
să aflaţi că cele văzute la dumneavoastră şi la distinsa trupă pe 
care o conduceţi mi-au insuflat dorinţa de-a vă cunoaşte mai 
bine. Cât despre dumneavoastră, spuneaţi că aveţi nevoie de 
cineva care să-l înlocuiască pe Figaro - pe Félicien, dacă i-am 
reţinut bine numele. Deşi e poate o mare îndrăzneală din partea 
mea să sper să pot îndeplini nişte sarcini atât de variate şi de 
pline de răspundere... 


33 Cavalerul tristei figuri - nume dat lui Don Quijote, personajul principal al 
romanului /scusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, de Miguel Cervantes 
Saavedra (1547-1616) (n. tr.). 


- 102 - 


— lar aţi început cu sarcasmele dumneavoastră, domnule! îl 
întrerupse Binet. Dar, făcând abstracţie de ele, continuă el, rar 
şi gânditor, privind în sus, propunerea asta ar merita să fie luată 
în considerare. 

— Din păcate, nu puteţi face abstracţie de nimic. Dacă mă 
acceptaţi, mă acceptaţi aşa cum sunt. Cum altfel? Cât despre 
umorul meu, aşa cum e el, şi pe care îl condamnaţi, v-aţi putea 
servi de el în chip cât se poate de profitabil. 

— Adică? 

— În mai multe feluri. De exemplu, l-aş putea învăţa pe 
Leandre să curteze o fată. 

Pantalone pufni în râs. 

— Da' ştiu că sunteţi sigur de talentele dumneavoastră. Nu 
prea suferiţi de modestie. 

— Ceea ce înseamnă că posed însuşirea numărul unu pentru 
un actor. 

— Ştiţi să jucaţi? 

— După caz şi-mprejurări, cred că da! încuviinţă André-Louis, 
cu gândul la reprezentațiile de la Rennes şi Nantes şi 
întrebându-se în sinea sa dacă în toată cariera lui actoricească 
Pantalone izbutise vreodată să înmoaie inimile unei asemenea 
mulţimi cu improvizaţiile lui. 

Domnul Binet rămăsese pe gânduri. 

— Ce ştiţi despre teatru? întrebă el. 

— Tot, răspunse André-Louis. 

— V-am spus eu că în cariera dumneavoastră n-o să vă- 
mpiedicaţi niciodată de modestie... i 

— Gândiţi-vă. Cunosc scrierile lui Beaumarchais, Eglantine, 
Mercier, Chénier“ şi ale multor alţi contemporani. Pe urmă, 


+9 Louis Sebastien Mercier (1740-1814) - scriitor francez, autor de romane şi 
piese de teatru, precum şi semnatarul unui celebru eseu asupra artei 
dramatice, prin care combătea canoanele clasicismului (n. tr.). 

1 André Chénier (1762-1794) - poet francez, participant la revoluţia 
burgheză din 1789-1794 şi executat apoi, pentru că a condamnat excesele 
„terorii iacobine” (n. tr.). 


- 103 - 


bineînţeles că i-am citit pe Moliere”, Racine“, Corneille“ şi pe 
mulţi alţi autori francezi, de mai mică importanţă. Dintre 
scriitorii străini, cunosc operele lui Gozzi“, Goldoni“, Guarini”, 
Bibbiena“$, Machiavelli‘, Secchi, Tasso%, Ariosto”, Fedini. Dintre 
antici, ştiu majoritatea lucrărilor lui Euripide”, Aristofan”, 
Terenţiu”*, Plaut”... 

— Ajunge! tună Pantalone. 

— Dar nu i-am citat pe toţi, protestă André-Louis. 

— Păstraţi-i pe ceilalţi pentru altă dată. Pentru numele lui 


42 Molière - pseudonim al lui Jean-Baptiste Poquelin (1622-1673), dramaturg 
francez, autor de comedii care satirizează moravurile nobilimii (Tartuffe, 
Avarul, Burghezul gentilom, Femeile savante, Bolnavul închipuit, Şcoala 
nevestelor, Georges Dandin ş.a.) (n. tr.). 

“Jean Racine (1639-1699) - dramaturg francez, reprezentant al clasicismului, 
autorul unor tragedii ca: /phigenia, Fedra, Estera, Atalia, Mithridate ş.a. (n. 
tr.). 

44 Pietre Corneille (1606-1684) - dramaturg francez, creatorul tragediei 
clasice franceze. Principalele lucrări: Cidul, Horaţiu, Cinna (n. tr.). 

4 Carlo Gozzi (1720-1806) - scriitor italian, creator al feeriei dramatice de 
influență populară (n. tr.). 

46 Carlo Goldoni (1707-1793) - dramaturg italian, autor al unor comedii de 
caracter şi moravuri, inspirate din viaţa reală: Bădăranii, Hangița, Mincinosul, 
Văduva isteață ş.a. (n. tr.). 

“Battista Guarini (1538-1612) - poet italian, autorul tragicomediei pastorale 
II Pastor fido (n. tr.). 

48 Bernard Dovizio da Bibbiena (1470-1520) - cardinal italian şi liberal erudit. 
Autor de comedii, inspirate din Plaut şi Terenţiu (n. tr.). 

“Niccolo Machiavelli (1409-1527) - om politic, scriitor şi istoric renascentist 
italian. Principala scriere: Principele (n. tr.). 

““Torquato Tasso (1544-1595) - poet renascentist italian, creatorul epopeii 
naţionale /erusalimul eliberat (n. tr.). 

S1Ludovico Ariosto (1574-1533) - poet renascentist italian. Principala scriere: 
poemul epic Orlando furioso (n. tr.). 

52 Euripide (480-406 î.Hr.) - poet grec, creator al tragediei clasice, alături de 
Eschil şi Sofocle. Principalele piese: Troienele, Hecuba, Andromaca, Medeea 
(n. tr.). 

SSAristofan (446-386 î.Hr.) - poet grec, cel mai mare autor comic al 
antichităţii. Principalele comedii: Pacea, Norii, Broaştele, Lysistrata, Adunarea 
femeilor (n. tr.). 

5 Terenţiu (190 -156 î.Hr.) - poet latin, autor de comedii construite pe 
modelul grecesc: Fata din Andros, Frații, Eunucul ş.a, (n. tr.). 

55 Plaut (Titus Maccius Plautus: 250-184 î.Hr.) - poet latin, autorul unui teatru 
de moravuri, inspirat din comedia grecească: Captivii, Militarul fanfaron, 
Cartaginezul, Aulularia ş.a. (n. tr.). 


204 = 


Dumnezeu, cum de-aţi ajuns să citiţi atâţia autori dramatici? 

— În felul meu, sunt un umil cercetător al sufletului omenesc, 
iar acum câţiva ani am descoperit că-l pot studia mai 
îndeaproape prin felul în care se reflectă în piesele de teatru. 

— E o descoperire cât se poate de profundă şi originală, zise 
foarte serios Pantalone. Asta nu mi-a trecut niciodată prin 
minte. Şi totuşi, e cât se poate de adevărat. Da, domnule, e un 
adevăr care înnobilează arta noastră. Sunteţi un om deosebit, 
de asta sunt convins. Mi-am dat seama din clipa când v-am 
întâlnit. Mă pricep la oameni. V-am ghicit de când aţi spus „bună 
dimineaţa”. Acum, spuneţi-mi: credeţi că mă puteţi ajuta din 
când în când la pregătirea scenariului? Mintea mea, care-i 
ocupată cu o mulţime de amănunte organizatorice, nu-i 
întotdeauna atât de clară pe cât mi-ar cere-o o asemenea 
muncă. Ce ziceţi, m-aţi putea ajuta? 

— Sunt convins că da. 

— Păi da. Puteam să jur c-o să-mi răspundeţi aşa. Cât despre 
celelalte îndatoriri ale lui Felicien, le veţi deprinde repede. Bine: 
atunci, dacă asta vă e dorinţa, puteţi veni cu noi. Bănuiesc c-o 
să-mi cereţi şi ceva leafă... 

— Dacă se obişnuieşte... îndrăzni André-Louis, 

— Ce-aţi zice de zece livre pe lună? 

— Aş zice că nu-s tocmai bogăţiile din Peru... 

— S-ar putea ridica la cincisprezece, mai spuse Binet, fără 
tragere de inimă. Dar vremurile sunt grele. 

— Le voi face eu mai bune pentru întreaga trupă. 

— Nu mă-ndoiesc că sunteţi convins de ce spuneţi. Atunci, 
batem palma? 

— Batem! încheie scurt André-Louis, intrând din acel moment 
în slujba lui Thespis. 


- 105 - 


Capitolul 3 
MUZA COMEDIEI 


E ntrarea trupei în târguşorul Guichen, chiar dacă nu 
tocmai triumfală - cum îşi dorise Binet - fu măcar îndeajuns de 
neaşteptată şi de gălăgioasă încât toți neisprăviţii să se 
oprească din drum şi să caşte gura. Acestora, actorii li se păreau 
- şi de fapt erau - fiinţe fantastice, venite din altă lume. 

Prima intră caleaşca impozantă, scârţâind şi gemând din toate 
încheieturile, trasă de cei doi cai flămânzi. Pe capră se afla 
Pantalone - un Pantalone masiv şi obez, într-un tricou stacojiu şi 
strâmt, purtat pe sub cămaşa de noapte lungă şi cafenie, cu 
chipul împodobit de un imens nas din carton. Lângă el, stătea 
Pierrot, în veşmântul lui larg şi alb, cu mâneci care-i acopereau 
complet mâinile, cu pantalonii albi, largi şi o tichie neagră. Işi 
albise faţa cu făină şi scotea sunete oribile dintr-o trompetă. 

Deasupra, pe caleaşcă, stăteau Polichinelle, Scaramouche, 
Arlechino şi Pasquariel. Polichinelle în alb şi negru, purtând o 
haină cu croială din secolul trecut, cu două cocoaşe - una în 
spate şi alta în faţă - guler rotund de dantelă şi o mască neagră, 
care-i acoperea jumătatea de sus a feţei, se găsea în mijlocul 
grupului, bine înfipt pe picioarele depărtate, ca să-şi ţină 
echilibrul, în timp ce bătea din răsputeri într-o tobă uriaşă. 
Ceilalţi trei erau aşezaţi în câte un colţ al caleştii, cu picioarele 
atârnând în jos. Scaramouche, complet în negru, după moda 
spaniolă a secolului al XVII-lea, cu chipul împodobit de o pereche 


- 106 - 


de  mostachios*, zdrăngănea dintr-o chitară dezacordată. 
Arlechino, cu haina zdrenţuită şi peticită în toate culorile 
curcubeului, cu sabia de lemn agăţată în centura de piele, cu 
obrazul şi fruntea mânjite de funingine, lovea din când în când o 
pereche de talgere. Pasquariel, îmbrăcat ca un spiţer, cu bonetă 
şi şorț alb, stârnea hazul privitorilor cu enormul său clistir” de 
tablă, în care sufla aer, făcându-l să scoată un fel de scârţâit 
jalnic. 

La ferestrele caleştii, se zăreau capetele celor trei femei din 
trupă, care se adresau glumet mulţimii. Climene, amoreza, 
îmbrăcată minunat în satin brodat cu flori, cu cârlionţi ascunși 
sub o perucă în formă de dovleac, arăta atât de distinsă, încât te 
întrebai ce caută în adunătura aceea bizară. Madame, în rolul 
mamei, era îmbrăcată la fel de luxos, dar mult mai ostentativ, 
ca să fie ridicolă. Pe cap purta o bonetă monstruoasă, 
împodobită cu flori, printre care erau înfipte mici pene de strut. 
În faţa lor, stătea Colombina, cu spatele către vizitiu, într-o 
atitudine afectând modestia şi simplitatea, purtând o bonetă de 
muselină albă şi o rochie în dungi verzi şi albastre. 

Era mare mirare că bătrâna caleaşcă - ce purtase probabil în 
vremurile ei de aur pe cine ştie ce demnitar al bisericii - nu se 
sfărâma, în loc să se vaiete sub greutatea excesivă a lumii 
pestriţe pe care o transporta. 

Urma apoi rulota, mânată de Rhodomont cel înalt şi subţire, 
care-şi vopsise faţa în roşu şi-şi lipise o pereche de mustăţi, ca 
să pară şi mai fioros. 

Cu cizme înalte până la coapse şi vestă de piele, trăgea după 
el o spadă enormă, atârnată de cingătoarea stacojie. Purta o 
pălărie mare de pâslă, cu o pană murdară, şi în vreme ce-şi 
croia loc prin mulţime, urla cu glas sălbatic tot felul de grozăvii, 
de-ţi îngheţa sângele-n vine, amenințând că-i va spinteca pe 
toţi, fără deosebire. Pe acoperişul rulotei stătea Leandre, singur, 
îmbrăcat în satin albastru, cu mâneci de dantelă, o spadă 
scurtă, perucă pudrată, aluniţe false, lornietă, pantofi cu tocuri 
roşii - într-un cuvânt, curtezanul perfect, întruchiparea 
frumuseţii bărbăteşti. Femeile din Guichen îl sorbeau din ochi cu 
cochetărie, în vreme ce el, luând aceste priviri drept tributul 
cuvenit harurilor făpturii sale, le întorcea ocheadele cu mare 


56€ Mostachios (sp.) - mustăţi (n. tr.). 
57 Clistir - irigator (n. tr.). 
- 107 - 


interes. Ca şi Climene, şi el părea nelalocul lui între clovnii care 
alcătuiau restul trupei. 

In coada alaiului, păşea André-Louis, ducând de frâu cei doi 
măgăruşi, care trăgeau căruţa cu decoruri. Insistase să-şi pună 
şi el un nas fals, nu atât ca să-l înfrumuseţeze, cât ca să-i 
ascundă adevăratul chip. În rest, îşi păstrase vechile haine. 
Nimeni nu-i acorda vreo atenţie, aşa cum înainta pe lângă 
măgari, ariergardă nesemnificativă - ceea ce şi dorea să 
rămână. 

Trupa făcu înconjurul oraşului, unde deja activitatea de 
pregătire a târgului din săptămâna următoare era în toi. Din loc 
în loc, se opreau, tărăboiul înceta, iar Polichinelle anunţa cu 
voce de stentor că la ceasurile cinci în aceeaşi seară, în piaţa 
veche, celebra trupă de improvizatori a domnului Binet va juca o 
nouă comedie în patru acte, intitulată 7ată/ fără inimă. 

Ajunseră astfel, într-un târziu, în piaţa veche, unde se afla şi 
primăria. Piaţa se deschidea spre cele patru puncte cardinale, 
prin cele două arcade aflate pe fiecare latură lungă şi prin 
arcada de pe fiecare latură scurtă. Toate arcadele fuseseră 
astupate, în afară de două. Prin acestea, care reprezentau 
intrările în „teatru”, vagabonzii oraşului şi zgârciţii care se 
codeau să cheltuiască vreo câţiva gologani ca să intre la 
spectacol puteau să arunce câte o privire curioasă. 

Acea după-amiază fu cea mai istovitoare din viaţa lui André- 
Louis, neobişnuit cu munca fizică. 

Misiunea lui era să înalțe şi să pregătească scena într-un 
capăt al pieţei. Incepu, în sfârşit, să priceapă cât de greu avea 
să-şi câştige cele cincisprezece livre lunare. La început, lucrară 
patru, sau mai curând trei, fiindcă Pantalone nu făcea altceva 
decât să urle, dând indicaţii. Dezbrăcaţi de veşmintele elegante, 
Rhodomont şi Leandre îl ajutau pe André-Louis să instaleze 
decorurile, în timp ce ceilalţi patru serveau masa, împreună cu 
femeile. După vreo jumătate de oră, aceştia veniră să-i 
înlocuiască pe André-Louis şi pe ajutoarele sale, care se duseră 
şi ei la masă, lăsându-l pe Polichinelle să dirijeze operaţiunile şi 
să pună în acelaşi timp şi osul la treabă. 

Cei trei tineri traversară piaţa spre hanul ieftin, unde trăsese 
trupa. Sub arcada îngustă, André-Louis se trezi faţă în faţă cu 
Climene, fără podoabele din pene - cu înfăţişarea ei de toate 
zilele. 


- 108 - 


— Ei, cum îţi place? îl întrebă ea, îndrăzneață. Tânărul se uită 
drept în ochii ei. 

— Munca asta are şi compensaţii, răspunse el cu acea 
indiferenţă care îl făcea pe interlocutor să se întrebe dacă voise 
sau nu să spună ceea ce păruse să vrea a spune. 

Fata se încruntă. 

— Simti... deja nevoia de compensaţii? 

— Să fiu cinstit, răspunse el, am simţit-o de la început. Tocmai 
asta m-a atras. 

Erau singuri. Ceilalţi intraseră în încăperea ce li se rezervase 
şi unde era întinsă masa. André-Louis, care avea tot atât de 
puţină ştiinţă despre Femeie pe cât era de învăţat în ceea ce 
priveşte Omul, habar n-avea că dacă devenise dintr-o dată 
extrem de conştient de feminitatea Climenei, ea era cea care - 
subtil şi imperceptibil - îi trezea acele sentimente. 

— Şi care sunt aceste compensaţii? întrebă fata cu perfectă 
inocenţă. 

El se opri pe marginea prăpastiei. 

— Cele cincisprezece livre pe lună, răspunse sec. 

O clipă, ea îl fixă cu privirea, uluită. Era, într-adevăr, derutant. 
Apoi îşi reveni. 

— Da, plus casă şi masă! continuă ea. Nu uita nici avantajele 
astea. De fapt, se pare c-ai şi uitat: ţi se răceşte mâncarea. Nu 
vii? 

— N-ai mâncat încă? exclamă André-Louis, iar ea se strădui să 
prindă o undă de bucurie în glasul lui. 

— Nu, răspunse fata peste umăr. Am aşteptat. 

— Ce anume? întrebă el, naiv şi plin de speranţă. 

— Doar a trebuit să mă schimb, caraghiosule! îl apostrofă ea 
cu bruscheţe. 

Acum că-l adusese pe butucul măcelarului - cel puţin aşa îşi 
imagina - Climene nu rezista tentaţiei de a lovi cu satârul. 
Numai că tânărul nu era dintre cei ce se lasă mai prejos. 

— Şi înţeleg, domnişoară, că ţi-ai lăsat manierele în cameră, 
la un loc cu veşmintele de înaltă doamnă. Fata se înroşi ca racul. 

— Eşti foarte obraznic, zise ea fără convingere. 

— Mi s-a spus asta de mai multe ori, dar eu nu cred. 

Cu aceasta, Andre-Louis îi deschise uşa şi, făcând o 
plecăciune cu un aer care-i impuse respect - deşi copiat după 


- 109 - 


Fleury”®, de la Comedia Franceză, atât de frecventată pe vremea 
Regelui-Soare -, o pofti înăuntru. 

— După dumneavoastră, mademoiselle, zise tânărul şi, pentru 
a spori efectul, despărţi cuvântul în cele două părţi componente: 
ma demoiselle. 

— Vă mulţumesc, domnule! răspunse ea cu răceală, cu toată 
ironia de care putea fi în stare o făptură atât de încântătoare, 
după care intră şi nu-i mai adresă niciun cuvânt cât timp dură 
masa. 

În schimb, îşi consacră tot timpul unor atenţii neobişnuite şi 
acaparatoare faţă de bietul Leandre, amărâtul care nu era în 
stare să facă pe îndrăgostitul pe scenă, alături de ea, pentru că 
tânjea să poată preschimba teatrul în realitate. 

Cu toate acestea, André-Louis îşi mâncă pâinea neagră şi 
heringii cu mare poftă. Era cam puţin, dar aceasta era soarta 
tuturor în respectiva iarnă de foamete. Întrucât îşi legase soarta 
de o trupă ale cărei afaceri nu erau din cale-afară de 
înfloritoare, trebuia să accepte neajunsurile acestei situaţii cu 
înţelepciune filosofică. 

— Ai un nume? îl întrebă Binet într-o pauză de conversaţie. 

— Se întâmplă să am, răspunse tânărul. Cred că mă cheamă 
Parvissimus. 

— Parvissimus? se miră Binet. Asta-i numele de familie? 

— Într-o trupă ca asta, unde numai şefu' are privilegiul unui 
nume de familie, ar fi de neiertat ca cel mai neînsemnat dintre 
oamenii lui să aibă şi el unul. Aşa încât îmi iau şi eu numele care 
mi se potriveşte cel mai bine. Parvissimus: cel mai neînsemnat. 

Binet se amuză. Era nostim. Băiatul dădea dovadă de 
imaginaţie. Neapărat va trebui să lucreze împreună la scenariile 
acelea! 

— O să-mi placă mai mult decât mânuirea decorurilor, zise 
André-Louis. 

Totuşi, trebui să se întoarcă să-şi reia munca în acea după- 
amiază şi munci din răsputeri până la ora patru, când - în sfârşit 
- despoticul Binet se declară mulţumit de pregătiri şi începu - 
tot împreună cu André-Louis - să se ocupe de lumini, care erau 
de fapt lumânări de seu şi lămpi cu untură de peşte. 

La ora cinci, gongul bătu de trei ori, după care se ridică 


58 Abraham-Joseph Bénard, zis Fleury (1750-1882) - actor de la Comedia 
Franceză, incomparabil interpret al pieselor lui Marivaux (n. tr.). 


- 110 - 


cortina. Tatăl fără inimă începuse. 

Printre îndatoririle preluate de André-Louis de la Félicien, pe 
care-l înlocuise, se număra şi aceea de „casier”, de care se 
achită imediat, îmbrăcat în costumul lui Polichinelle, la care 
adăugă şi un nas de carton. Acest aranjament îl satisfăcea şi pe 
el, şi pe domnul Binet deopotrivă. Pantalone îşi luase măsura de 
precauţie de a păstra hainele lui André-Louis, îndepărtând astfel 
riscurile ca cel mai recent recrut al său s-o întindă cu încasările 
de la reprezentaţie. Fără a-şi face iluzii în ceea ce priveşte 
adevăratele motive ale domnului Binet, André-Louis se 
declarase imediat de acord, văzându-se astfel ferit de ghinionul 
de-a fi descoperit de cine ştie ce cunoscut, aflat la Guichen. 

Reprezentaţia fu destul de neconvingătoare din toate 
punctele de vedere. Publicul, nu prea numeros, nu se arătă 
câtuşi de puţin entuziasmat. Pe băncile instalate în piaţă, se 
găseau vreo douăzeci şi şapte de persoane: unsprezece pe 
locuri de douăzeci de gologani şi şaisprezece pe locuri de 
doisprezece gologani. Cu totul, încasările se ridicau la doi 
ludovici, zece livre şi doi gologani. Dacă domnul Binet avea să 
plătească chiria pieţei, luminile, cheltuielile făcute la han până 
duminică, nu prea-i rămânea mare lucru pentru lefurile actorilor. 
Nu era, deci, de mirare că figura de obicei veselă a domnului 
Binet devenise către seară cam abătută. 

— Ei, ce părere ai? îl întrebă el pe Andre-Louis, în timp ce se 
înapoiau la han, după încheierea reprezentaţiei. 

— Putea să fie şi mai rău. Dar mai rău de-atât n-avea cum să 
fie! 

Uluit, domnul Binet se opri în loc şi se întoarse către André- 
Louis. 

— Ha! Pe Dumnezeul meu! Da’ ştiu că nu-ţi ascunzi gândurile! 

— O formă foarte nepopulară de a aduce servicii celor săraci 
cu duhul - după câte ştiu eu... 

— Află că eu nu-s sărac cu duhul, zise Binet. _ 

— De asta nici nu mi-am ascuns gândurile. li fac 
complimentul de-a te presupune inteligent, domnule Binet. 

— Nu zău? îl ironiză Binet. Şi cine dracu' eşti dumneata, ca să 
faci presupuneri? Presupunerile dumitale nu-s decât ifose, 
domnule! 

Cu aceasta, se cufundă în tăcere, răsucind în minte încasările 
zilei şi cheltuielile care-i rămâneau de achitat. 


- 111 - 


Dar o jumătate de oră mai târziu, la cină, deschise din nou 
discuţia. 

— Ultima noastră achiziţie, domnul Parvissimus - începu el - 
are tupeul să-mi spună că reprezentaţia noastră putea fi şi mai 
proastă, dar că - după toate probabilitățile - mai proastă decât 
atât nici nu se putea. 

Şi domnul Binet pufni puternic, umflându-şi obrajii rotunzi, cu 
intenţia de-a stârni râsul celorlalţi, la auzul unei asemenea critici 
prosteşti. 

— Asta-i rău! vorbi oacheşul şi sarcasticul Polichinelle, la fel 
de solemn ca Rhadamantus”* la rostirea sentinţei. Asta-i rău! 
Dar ceea ce-i şi mai rău e că spectatorii au avut neruşinarea de- 
a fi de aceeaşi părere. 

— O şleahtă de dobitoci! rânji Leandre, scuturându-şi capul 
frumos. 

— Greşeşti, interveni Arlechino. Tu, dragul meu, te-ai născut 
pentru dragoste, nu pentru critică. 

Leandre, care - după cum s-a dovedit până acum - era cam 
sărac cu duhul, privi spre Arlechino plin de dispreţ. 

— Şi tu, pentru ce te-ai născut? întrebă el. 

— Nu se ştie pentru ce, răspunse candid omuleţul. Nu se ştie 
încă nici de ce. Dar asta-i situaţia multora dintre noi, prietene, 
crede-mă. 

— Dar de ce - interveni domnul Binet, stricând începutul a 
ceea ce promitea să fie o ceartă pe cinste -, de ce spui că 
Leandre se înşeală? _ 

— La modul general, pentru că el se înşeală întotdeauna. In 
cazul în speţă, pentru că eu consider publicul din Guichen prea 
rafinat pentru Tatăl fără inimă. 

— Ar fi mai corect, se amestecă în discuţie André-Louis, care 
fusese sursa acestei conversații, să spui că Tatăl fără inimă e 
prea vulgar pentru publicul din Guichen. 

— Şi care-i diferenţa? vru să ştie Leandre. 

— N-am spus că-i vorba de vreo diferenţă, am fost numai de 
părere că exprimarea asta-i mai corectă. 

— Domnul face pe subtilul! îl zeflemisi Binet. 


5% Rhadamantus - erou cretan, fiul lui Zeus şi al Europei, vestit pentru 
înţelepciunea şi spiritul său de dreptate. După moarte, a devenit, alături de 
Minos şi Aeacus, unul dintre cei trei judecători din Infern, înaintea cărora se 
înfăţişau sufletele, pentru a li se cântări faptele (n. tr.). 


- 112 - 


— De ce mai corectă? insista Arlechino. 

— Pentru că-i mai uşor să aduci Tată/ fără inimă la 
rafinamentul publicului din Guichen, decât publicul la 
vulgaritatea Tatălui fără inimă. 

— Lasă-mă să macin bine ce-ai spus, zise Polichinelle, 
cuprinzându-şi capul în mâini. 

Din celălalt capăt al mesei, Climene - aşezată între Colombina 
şi Madame - lansă provocarea. 

— Ai vrea să aduci modificări piesei, nu-i aşa, domnule 
Parvissimus? întrebă ea. 

El încercă să-i pareze înţepătura. 

— AŞ sugera doar că trebuie aduse unele modificări! preciză, 
înclinându-se. 

— Şi cum ai face-o dumneata, domnule? 

— Aş face-o mai bună. 

— Se-nţelege, zâmbi ea subţire. Dar cum anume ai proceda? 

— Chiar aşa, spune-ne! răcni domnul Binet, cu glasul lui 
tunător. Tăcere, vă rog, domnilor şi doamnelor. Vă vorbeşte 
domnul Parvissimus. 

André-Louis privi de la tată la fiică şi surâse. 

— Drace! zise el. Sunt între ciocan şi nicovală. Dacă scap cu 
viaţă, înseamnă că am noroc. Ei bine, dacă m-aţi pus la zid, 
atunci să vă spun ce-aş face eu în locul dumitale, domnule 
Binet. M-aş duce la original şi m-aş servi cu replici de-acolo, 
după pofta inimii. 

— La original? întrebă „autorul. 

— Piesa se numeşte - dacă nu mă-nşel - Domnul de 
Pourceaugnac şi a fost scrisă de Moliere. 

Cineva chicoti, dar acesta nu era domnul Binet. Şeful trupei 
fusese atins în punctul sensibil şi, din privirea lui, se vedea clar 
că sub înfăţişarea-i binevoitoare fierbea orice altceva în afară de 
bunăvoință. 

— Mă acuzi de plagiat, vorbi el în cele din urmă. Adică eu am 
şterpelit ideile lui Molière... 

— Sigur că mai există şi posibilitatea, zise netulburat André- 
Louis, ca două minţi de excepţie să gândească într-un chip 
asemănător. 

Domnul Binet îl cercetă atent câteva clipe, dar văzându-i 
chipul imobil şi de nepătruns, se hotărî să pună punctul pe ;. 

— Deci nu afirmi că l-am plagiat pe Moliere. 


- 113 - 


— Dar eu te sfătuiesc s-o faci, domnule Binet! veni răspunsul 
neaşteptat. 

Omul rămase fără replică. 

— Mă sfătuieşti s-o fac! Mă sfătuieşti pe mine, Antoine Binet, 
să m-apuc de hoţii la vârsta mea! 

— E o insultă! aprobă şi domnişoara, indignată. 

— Chiar acesta-i cuvântul. Mulţumesc, draga mea. Păi bine, 
domnule... Eu te-am luat pe încredere. Te-am primit la masa 
mea, ţi-am făcut onoarea să te accept în trupă şi ai neobrăzarea 
să mă sfătuieşti să devin hoţ - şi încă cea mai urâtă hoţie: hoţia 
de bunuri spirituale, de idei! Dar asta-i de neconceput! E 
intolerabil! Mă tem că m-am înşelat în privinţa dumitale, 
domnule, cum de altfel şi dumneata te-ai înşelat în privinţa mea. 
Nu sunt un ticălos, aşa cum crezi dumneata şi nici nu voi admite 
în trupa mea pe cineva care îndrăzneşte să mă-ndemne să fiu. E 
scandalos! 

Domnul Binet se înfuriase de-a binelea. Glasul lui bubuitor 
răsuna în mica încăpere, iar ceilalţi tăcuseră speriaţi, cu ochii la 
André-Louis - singurul care nu fusese impresionat de această 
izbucnire de indignare virtuoasă. 

— Dumneata, domnule Binet - zise el foarte liniştit - îţi dai 
seama că insulţi memoria marelui dispărut? 

— Ha? făcu ochii mari Binet. 

André-Louis începu să-i explice. 

— Dumneata insulţi memoria lui Moliere, cea mai mare 
mândrie a scenei franceze, una din gloriile naţiunii noastre! 
Sugerezi că-i o ticăloşie să faci ceea ce el n-a ezitat niciodată să 
facă - aşa cum n-a ezitat s-o facă niciun mare autor. Doar nu-ţi 
închipui că Moliere şi-a dat vreodată osteneala să aibă idei 
originale şi că istorioarele din piesele lui n-au mai fost povestite 
niciodată până atunci. Au fost culese - deşi dumneata pe 
moment pari să fi uitat asta, motiv pentru care e nevoie să-ţi 
amintesc eu -, deci, spuneam, culese în mare parte de la autorii 
italieni, care - la rândul lor - le-au cules şi ei Dumnezeu ştie de 
unde. Moliere a preluat aceste vechi istorisiri şi le-a repovestit în 
stilul lui caracteristic. Exact asta ţi-am sugerat şi eu să faci. 
Trupa pe care o conduci e o trupă de improvizație. Puteţi 
construi dialogurile pe măsură ce se desfăşoară acţiunea - ceea 
ce e mult peste realizările lui Moliere. Dacă preferaţi - deşi mi s- 
ar părea o dovadă de prea mare scrupulozitate - puteţi merge 


= ie 


direct la opera lui Boccaccio“ sau Sachetti. Dar nici aşa nu poţi 
fi sigur c-ai dat de povestirea originală. 

Astfel, André-Louis ieşi cu faţa curată din această discuţie. Ar 
fi putut fi un mare orator, atât de uşor reuşea să facă albul să 
pară negru şi invers. Toţi cei de faţă rămăseseră impresionați şi 
mai cu seamă domnul Binet, care intrase astfel în posesia unui 
argument zdrobitor faţă de cei ce l-ar fi putut vreodată acuza de 
a fi plagiat cu neruşinare - deşi, în realitate, chiar asta făcuse. 
Aşa încât bătrânul îşi retrase trupele cât mai organizat, părăsind 
poziţia cucerită la începutul discuţiei. 

— Deci dumneata crezi - zise el, după ce-şi exprimase 
îndelung acordul cu spusele tânărului avocat - că Tatăl fără 
inimă ar putea fi îmbogăţit cu elemente din Domnul de 
Pourceaugnac, cu care, dacă mă gândesc mai bine, trebuie să 
recunosc că aduce într-o oarecare măsura? 

— Desigur! Desigur! Cu condiţia ca aceste împrumuturi să fie 
făcute cu cap! De-atunci încoace vremurile s-au schimbat. 

Drept urmare, curând după aceea, Binet se retrase, luându-l 
cu sine şi pe André-Louis. Amândoi rămaseră treji până noaptea 
târziu şi lucrară împreună toată ziua de duminică. 

După cină, domnul Binet le citi celorlalţi noua versiune a 
Tatălui fără inimă, îmbogăţită şi extinsă, pe care muncise din 
răsputeri s-o elaboreze, sub îndrumarea domnului Parvissimus. 
Încă înainte de-a începe el să citească, puţini se îndoiau asupra 
adevăratei paternităţi a textului. Când se sfârşi lectura, nu mai 
exista niciun dubiu. Povestirea era captivantă şi plină de vervă. 
Mai mult decât atât: cei care cunoşteau piesa lui Moliere îşi 
dădură seama că noul scenariu nu numai că nu se apropia prea 
mult de original, dar chiar se îndepărta considerabil. Rolul titular 
original devenise aproape nesemnificativ, spre marea 
nemulţumire a lui Polichinelle, care urma să-l interpreteze. Cu 
excepţia lui Leandre, toate celelalte roluri câştigaseră în 
importanţă. Principalele personaje erau acum Scaramouche - 
care-l juca pe intrigantul Sbrigandini - şi Pantalone - tatăl. Mai 
era şi rolul comic al lui Rhodomont, bătăuşul gălăgios angajat de 
Polichinelle, ca să-l taie în bucăţi pe Leandre. Şi, dată fiind 
importanţa lui Scaramouche, piesa fusese rebotezată Figaro- 


6 Giovanni Boccaccio (1313-1375) - scriitor renascentist italian, comentator 
al lui Dante şi întemeietor al prozei artistice italiene. Capodopera sa: 
Decameronul (n. tr.). 


- 115 - 


Scaramouche. 

Această propunere întâmpinase multă rezistenţă din partea 
domnului Binet. Dar neînduplecatul său colaborator - în 
realitate, autorul noii versiuni - apelase fără ruşine la numărul 
impresionant de lecturi pe care le avea la activ şi în cele din 
urmă îl convinsese. 

— Trebuie să fim în pas cu timpul, domnule Binet. La Paris, 
Beaumarchais e la mare modă. Azi Figaro e cunoscut în toată 
lumea. Să ciupim şi noi un pic din gloria lui. Titlul ăsta va atrage 
spectatorii ca un magnet. La Figaro vei avea public cât n-ai fi 
avut la o duzină de Tati fără inimă. Aşa încât hai să aşezăm 
mantia lui Figaro pe umerii unuia dintre noi, spunând asta şi-n 
titlu. 

— Dar eu sunt directorul trupei... începu domnul Binet, fără 
prea mare convingere. 

— Dacă refuzi să-ţi cunoşti interesul, ai să fii curând ca un cap 
fără trup. La ce bun? Oare poţi pune mantia lui Figaro pe umerii 
lui Pantalone? Vezi că râzi? Sigur că râzi! E absurd. Singura 
persoană potrivită pentru Figaro e Scaramouche, care-i din fire 
frate geamăn cu şiretul bărbier. 

Astfel tiranizat, tiranul Binet cedă în faţa argumentului, 
consolat la gândul că dacă nu se pricepea cine ştie ce la teatru, 
atunci măcar îşi procurase cu numai cincisprezece livre pe lună, 
pe cineva care în curând avea să-i aducă tot atâţia ludovici. 

Felul în care trupa primi noua versiune a piesei îi confirmă 
speranţele. Numai Polichinelle, necăjit că prin modificările aduse 
îşi pierduse jumătate din rol, declară că scenariul era prostesc. 

— Adică numeşti scenariul meu o prostie? îl apostrofă domnul 
Binet. 

— Scenariul dumitale? i-o întoarse Polichinelle, făcând pe 
niznaiul. Nici nu mi-am dat seama că dumneata erai autorul. 

— Atunci, dă-ţi seama acum. 

— Ai colaborat foarte strâns cu domnul Parvissimus la piesa 
asta! zise Polichinelle, pe un ton insolent şi semnificativ. 

— Şi ce-i cu asta? Unde vrei să baţi? 

— Spun doar că l-ai luat ca să-ţi ascută pana, nimic mai mult. 

— Dacă eşti obraznic, am să-ţi rup urechile! spumegă Binet, în 
culmea furiei. 

Polichinelle se ridică şi se întinse alene. 

— Doamne Dumnezeule! comentă el. Dacă Pantalone o să-l 


- 116 - 


joace pe Rhodomont, cred că eu unul vă părăsesc. N-are niciun 
haz în rolul ăsta. 

Şi ieşi ţanţoş, înainte ca domnul Binet să-şi revină din 
stupoare. 


- 117 - 


Capitolul 4 
IESE DIN SCENĂ DOMNUL PARVISSIMUS 


N uni după amiază, la orele patru, cortina se ridică 
pentru Figaro-Scaramouche, în faţa unui public ce umplea două 
treimi din piaţă. Domnul Binet puse acest fapt pe seama 
afluxului de oameni veniţi la târgul din Guichen şi măreţei 
defilări a trupei sale pe străzile oraşului, la ora de maximă 
aglomeraţie. André-Louis însă atribuia numărul de spectatori 
noului titlu al piesei. Numele lui Figaro atrăsese burghezia mai 
înstărită, care ocupa mai mult de jumătate din locurile de 
douăzeci de gologani şi trei sferturi din cele de doisprezece 
gologani. Momeala prinsese. Dacă avea să-i atragă şi de-acum 
încolo, asta depindea de modul în care avea să fie interpretată 
piesa, la care tânărul avocat lucrase din greu, spre gloria lui 
Binet. Cât despre meritele piesei, în privinţa asta n-avea nicio 
îndoială. Autorii din care se inspirase erau de încredere, iar el 
luase ce era mai bun - şi asta nu i se părea a fi altceva decât un 
omagiu adus artei lor. 

Trupa se întrecu pe sine. Publicul se delectă cu intrigile isteţe 
ale lui Scaramouche, fu cucerit de frumuseţea şi prospeţimea 
Climenei, mişcat la lacrimi de soarta potrivnică ce-o ţinea timp 
de patru acte lungi departe de braţele iubitoare ale atât de 
frumosului Leandre, chiui satisfăcut de umilirea lui Pantalone şi 
rămase încântat de giumbuşlucurile zburdalnicului Arlechino, de 
fanfaronada şi urletele furioase ale laşului Rhodomont. 

Succesul trupei lui Binet în Guichen era asigurat. In acea 


- 118 - 


seară, toţi băură vin de Burgundia, cu care făcu cinste domnul 
Binet. Încasările se ridicau la opt ludovici - mai mult decât 
adunase domnul Binet vreodată în viaţa lui. Directorul trupei era 
în culmea încântării şi nu ştia cum să-şi mai arate recunoştinţa. 
Merse chiar până acolo încât recunoscu faptul că o parte din 
succes i se datora domnului Parvissimus. 

— Ideea lui, zise domnul Binet, alegându-şi cu grijă cuvintele, 
pentru a delimita clar contribuţia tânărului, a fost extrem de 
valoroasă, lucru pe care eu l-am înţeles chiar de la-nceput. 

— Şi faptul că ţi-a ascuţit pana... mârâi Polichinelle. Nu uita 
nici asta! E de mare importanţă să ai lângă tine pe cineva care 
să se priceapă s-ascută o pană. Când am să mă fac autor, am să 
ţin minte chestia asta. 

Dar nici chiar înţepătura lui Polichinelle nu reuşi să-l facă pe 
domnul Binet să-şi piardă buna dispoziţie. 

Marţi succesul se repetă, iar încasările crescură: zece ludovici 
şi şapte livre era suma enormă pe care „casierul” André-Louis o 
numără în palma domnului Binet, după reprezentaţie. Niciodată 
până atunci nu strânsese trupa atâţia bani într-o singură seară, 
iar un sătuc nenorocit ca Guichen era ultimul loc în care să se- 
aştepte la un asemenea chilipir. 

— Nu uita că acum la Guichen e târgul în toi! îi aminti André- 
Louis. Au venit aici oameni tocmai de la Rennes şi Nantes ca să 
vândă sau să cumpere. Cum mâine-i ultima zi de târg, vă fi mai 
multă lume ca oricând. Vom câştiga mai mult ca astă-seară. 

— Mai mult? Aş fi mulţumit să câştig măcar cât am câştigat 
azi. 

— De asta poţi fi sigur, îl linişti Andre-Louis. Mai bem nişte 
vin? 

Atunci se petrecu drama. Se auziră mai multe bufnituri şi 
icneli, apoi o trosnitură în faţa uşii. Toţi săriră speriaţi în 
picioare. 

Pierrot se repezi să deschidă. Pe trepte zăcea întins corpul 
unui bărbat. Gemea, deci trăia. Pierrot cobori şi-l întoarse cu 
faţa în sus: era Scaramouche - un Scaramouche care gemea şi 
se schimonosea, pradă unor adevărate convulsii. 

Toţi ceilalţi, care se năpustiseră pe urmele lui Pierrot, 
izbucniră în râs. 

— Intotdeauna ţi-am spus c-ar trebui să faci schimb de roluri 
cu mine, glumi Arlechino. Faci nişte tumbe nemaipomenite. Dar, 


- 119 - 


ia zi, te antrenai? 

— Dobitocule! şuieră Scaramouche. Chiar trebuie să faceţi 
haz cu toţii, când era cât pe-aci să-mi frâng gâtul? 

— Ai dreptate. Ar trebui să plângem că nu ţi l-ai frânt. Hai, 
bătrâne, scoală-te! îl îndemnă Arlechino. Întinzând o mână spre 
omul aflat la pământ. 

Scaramouche îl apucă strâns, se opinti să se ridice, dar se 
lăsă din nou să cadă, scoțând un țipăt ascuţit. 

— Piciorul! se văită el. 

Binet îşi făcu în grabă loc spre Scaramouche, dându-i pe 
actori de-o parte şi de alta. În suflet, îi încolţi teama. Nu era 
prima dată când soarta îi juca feste. 

— Ce te doare? întrebă el acru. 

— Cred că mi-am rupt piciorul, se văicări Scaramouche. 

— Ji l-ai rupt? Aş! Sus, omule! 

Il apucă de subsuori şi-l trase în sus. 

Scaramouche se lăsă pe un picior, urlând. Când încercă să-l 
pună pe celălalt în pământ, văzu că nu se poate sprijini pe el şi 
s-ar fi prăbuşit din nou, de n-ar fi fost Binet să-l prindă în braţe. 
Urla de răsuna hanul, în timp ce Binet înjura cum îi venea la 
gură. 

— Chiar trebuie să ragi ca o vită, idiotule? Tacă-ţi fleanca! 
Daţi-i un scaun! 

Fu adus un scaun, în care Binet îl trânti pe Scaramouche. 

— la să vedem ce-i cu piciorul ăsta al tău! 

Fără să-i pese de urletele de durere ale lui Scaramouche, 
bătrânul îi scoase pantoful şi ciorapul. 

— Ce te doare? se miră el. Nu văd nimic. 

li apucă piciorul, ţinându-i călcâiul într-o mână şi talpa în 
cealaltă, apoi încercă să-l răsucească. Scaramouche răcni ca din 
gură de şarpe. Atunci Climene puse mâna pe braţul tatălui ei şi-l 
rugă să-l lase în pace. 

— Tată, oare chiar n-ai milă? îl dojeni ea. Nu vezi că şi-a rupt 
piciorul? La ce bun să-l mai chinui? Crezi c-aşa ai să-l vindeci? 

— Şi-a rupt piciorul! pufni dispreţuitor Binet. Dar văd că n-are 
nimic! Nimic care să îndreptăţească răgetele astea... Poate că s- 
a ales cu vreo vânătaie... 

— Pentru o vânătaie nu ţipi în asemenea hal! interveni şi 
Madame, din spatele Climenei. Poate că şi l-a scrântit. 

— De asta mă şi tem, scânci Scaramouche. 


- 120 - 


Binet se ridică în picioare, enervat. 

— Duceţi-l în pat, ordonă el, şi chemaţi un doctor să-l vadă. 

Zis şi făcut. Doctorul veni şi, după ce-l consultă pe pacient, le 
spuse că nu era nimic grav, dar că în cădere îşi scrântise glezna. 
Câteva zile de repaus şi totul avea să reintre în normal. 

— Câteva zile! simți că  înnebuneşte Binet. Sfinte 
Dumnezeule! Vreţi să spuneţi că nu poate să meargă? 

— N-ar fi recomandabil. Într-adevăr, nu poate, afară doar de 
doi-trei paşi. 

Domnul Binet îi plăti doctorului, după care se aşeză şi începu 
să cugete. Îşi turnă un pahar de vin de Burgundia, pe care-l 
dădu peste cap dintr-o duşcă, apoi rămase cu ochii ţintă la 
paharul gol. 

— Bineînţeles că mie trebuie să mi se-ntâmple întotdeauna 
câte ceva, mormăi el ca pentru sine. 

Ceilalţi actori stăteau tăcuţi în jurul lui, împărtăşindu-i 
nefericirea. 

— Trebuia să-mi închipui că mi se va-ntâmpla una ca asta, 
sau cine ştie ce altceva, care să-mi alunge primul strop de noroc 
pe care l-am avut după ani de zile. Ei gata, asta e! S-a terminat! 
Mâine împachetăm şi plecăm. Cea mai bună zi de târg, în 
culmea succesului, cu cinşpe ludovici pe care i-aş fi încasat - şi 
mi se-ntâmplă asta! Dumnezeule Doamne! 

— Vrei să spui că renunţi la spectacolul de mâine? 

Toţi, în frunte cu Binet, îşi întoarseră privirile nedumerite 
către André-Louis. 

— Da’ cum? Să jucăm Figaro-Scaramouche fără 
Scaramouche? îi replică batjocoritor Binet. 

— Bineînțeles că nu. 

André-Louis păşi printre ceilalți. 

— Se mai pot aranja nişte roluri. De pildă. Polichinelle e un 
foarte bun actor. 

Polichinelle făcu o plecăciune, 

— Mă simt copleşit, zise el, la fel de sarcastic ca de obicei. 

— Bine, dar el îşi are rolul lui! obiectă Binet. 

— Unul mic, pe care l-ar putea face Pasquariel. 

— Şi cine-o să-l joace pe Pasquariel? 

— Nimeni. Renunţăm la rol. Piesa nu va suferi prea mult. 

— Uite-l cum se gândeşte la toate, îl luă peste picior 
Polichinelle. Ce om! 


- 121 - 


Dar Binet nici nu se gândea să-şi dea consimţământul. 

— Vrei să spui că Polichinelle ar trebui să joace rolul lui 
Scaramouche? întrebă el, nevenindu-i să creadă. 

— De ce nu? Poate foarte bine! 

— Mă copleşeşti din nou! se auzi glasul lui Polichinelle. 

— Să joace Scaramouche cu o mutră ca a lui? zise Binet, 
arătând acuzator cu degetul spre trupul scund şi lat în umeri al 
lui Polichinelle. 

— In lipsă de ceva mai bun... răspunse André-Louis. 

— Mă simt mai copleşit ca niciodată! mulţumi Polichinelle, cu 
o plecăciune ireproşabilă. Zău c-am să ies puţin la aer, că prea 
m-am îmbujorat de plăcere. 

— Du-te la dracu! îi azvârli Binet. 

— Din ce în ce mai bine.!... 

Polichinelle porni spre uşă, dar în prag se opri şi-şi luă un aer 
impunător. 

— Să ne-nţelegem, Binet. Acum nu mai vreau eu să-l joc pe 
Scaramouche - oricare-ar fi condiţiile. 

Zicând acestea, ieşi din încăpere. Oricum, fusese o retragere 
demnă. 

André-Louis înălţă din umeri, îşi ridică braţele, apoi le lăsă din 
nou să cadă, în semn de neputinţă. 

— Ai stricat tot! îi spuse el domnului Binet. Lucrurile se puteau 
aranja foarte uşor. Dar dumneata eşti directorul. Aşa că dacă 
vrei să-mpachetăm şi să plecăm, asta o să şi facem. 

leşi şi el. Domnul Binet rămase pe gânduri o clipă, apoi îl 
urmă, cu o sclipire şireată în ochi. In pragul hanului, îl ajunse din 
urmă. 

— Să facem o mică plimbare împreună, domnule Parvissimus! 
zise el foarte îndatoritor. 

II luă de braţ pe André-Louis şi-l scoase în stradă, unde era 
încă destulă lume. Trecură pe lângă dughenele din piaţă şi 
coborâră panta spre pod. 

— Nu cred că vom împacheta mâine, zise domnul Binet 
deodată. De fapt, mâine seară vom avea reprezentaţie. 

— Din câte-l cunosc eu pe Polichinelle, nu prea cred. L-ai... 

— Nu mă gândesc la Polichinelle. 

— Dar la cine? 

— La dumneata. 

— Mă simt flatat, domnule Binet. Şi, mă rog, în ce calitate te 


- 122 - 


gândeşti la mine? 

Glasul lui Binet era prea dulce şi linguşitor pentru a fi pe 
placul lui André-Louis. 

— Mă gândesc să-l joci dumneata pe Scaramouche. 

— Visezi! replică André-Louis. Fără doar şi poate că glumeşti! 

— Câtuşi de puţin. Vorbesc foarte serios. 

— Dar eu nu-s actor! 

— Mi-ai spus că la nevoie ai putea fi. 

— Oh, la nevoie... poate pentru un rol mai mic... 

— Ei, eu îţi ofer un rol mare. Ai şansa să dai lovitura! Câţi au 
avut un asemenea noroc? 

— E o şansă la care nu râvnesc, domnule Binet. Nu vrei să 
vorbim despre altceva? 

André-Louis era foarte distant, poate pentru că simţise în 
atitudinea domnului Binet un fel de ameninţare vagă. 

— Vom vorbi despre altceva când voi vrea eu! zise domnul 
Binet, a cărui uitătură mieroasă făcuse loc unei sclipiri de oţel. 
Mâine seară vei juca Scaramouche. Ai replica promptă, ca 
înfăţişare eşti tocmai ce-mi trebuie şi dispui exact de acel umor 
muşcător, pe care-l cere rolul. O să fie un mare succes. 

— E mult mai probabil să fie un eşec răsunător. 

— Asta nu va mai avea importanţă, zise cinic Binet. Eşecul va 
fi al dumitale, se explică el. Dar până atunci noi vom fi adunat 
deja banii. 

— Vă foarte mulţumesc, spuse André-Louis. 

— Mâine seară trebuie să strângem cincisprezece ludovici. 

— Regret că n-ai un Scaramouche, replică tânărul. 

— Mie-mi pare bine că am unul, domnule Parvissimus. 

André-Louis îşi desprinsese braţul din strânsoare. 

— Domnule Binet, începi să mă plictiseşti. Vreau să mă-ntorc 
la han, vorbi el. 

— O clipă, domnule Parvissimus. Dacă tot pierd cei 
cincisprezece ludovici, sper că nu-mi vei lua în nume de rău 
dacă am să-ncerc să-i compensez pe altă cale... 

— Asta-i treaba dumitale, domnule Binet. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule Parvissimus. S-ar putea să fie 
şi treaba dumitale. 

Binet îl apucă din nou de braţ. 

— Fă-mi plăcerea să traversezi strada cu mine. Numai până la 
oficiul poştal. Vreau să-ţi arăt ceva. 


- 123 - 


André-Louis îl urmă. Încă înainte de a ajunge în faţa hârtiei 
bătute în cuie pe uşă, ştiu exact ce scria acolo. Într-adevăr, 
după cum presupusese, se promiteau douăzeci de ludovici drept 
recompensă pentru orice informaţie care ar fi ajutat la 
capturarea unui anume André-Louis Moreau, avocat din 
Gavrillac, căutat de guvernatorul regal din Rennes pentru 
instigare la revoltă. 

Domnul Binet îl aşteptă până ce termină de citit. Mâna lui se 
încleştase strâns pe braţul lui André-Louis. 

— Acum, prietene - zise el - accepţi să fii domnul Parvissimus 
şi să joci pe Scaramouche mâine seară sau preferi să fii André- 
Louis Moreau din Gavrillac şi să mergi la Rennes, să-i faci pe 
plac guvernatorului? 

— Şi dacă totuşi te-nşeli? întrebă André-Louis, alb la faţă. 

— E un risc pe care mi-l asum eu, rânji domnul Binet. Dacă 
mi-aduc bine aminte, ai spus cândva că eşti avocat. O 
indiscreţie din partea dumitale, dragă prietene. E puţin probabil 
ca în aceeaşi perioadă şi în acelaşi ţinut să se ascundă doi 
avocaţi. Vezi că nici nu trebuia să fiu prea deştept ca să-mi dau 
seama? Atunci, domnule André-Louis Moreau, avocat din 
Gavrillac, ce hotărăşti? 

— Să discutăm în drum spre casă, încercă să-l mai amâne 
André-Louis. 

— Ce să mai discutăm? 

— Vreo câteva amănunte. Trebuie şi eu să ştiu la ce să mă 
aştept. Vino, domnule Binet. Te rog! 

— Prea bine! încuviinţă domnul Binet. 

Porniră împreună în direcţia din care veniseră. 

Numai că domnul Binet îl ţinea strâns de braţ şi era cu ochii în 
patru, ca nu cumva tânărului domn să-i vină ideea să recurgă la 
vreo şmecherie. Era o precauţie inutilă. André-Louis nu era omul 
care să-şi cheltuiască energia în zadar. Ştia prea bine că nu se 
putea pune cu masivul şi puternicul Pantalone. 

— Dacă cedez în faţa grăitoarelor şi convingătoarelor 
dumitale argumente, domnule Binet - zise el mieros - cine-mi 
garantează că o dată ce ţi-ai atins scopul, nu mă vei vinde 
pentru douăzeci de ludovici? 

— Ai cuvântul meu de onoare, spuse Pantalone solemn. 

André-Louis începu să râdă. 

— Oh, acum vorbim de onoare, nu? Zău, domnule Binet, 


sis 


dumneata mă crezi naiv! 

Întunericul ascunse roşeaţa care năvălise în obrazul domnului 
Binet. Răspunsul veni abia după câteva clipe. 

— Poate că ai dreptate, mormăi el. Ce garanţii îmi ceri? 

— Nu ştiu ce garanţii ai putea să-mi dai dumneata. 

— i-am spus că-mi voi respecta cuvântul. 

— Până-n clipa când ţi se va părea mai profitabil să mă vinzi. 

— Depinde de dumneata, domnule Parvissimus, să faci în aşa 
fel încât prezenţa dumitale lângă mine să fie cât mai profitabilă. 
În fond, dumneata ai făcut s-avem aşa un succes la Guichen. O 
recunosc cu toată sinceritatea. 

— Între patru ochi, preciză André-Louis. Binet se făcu că nu 
aude. 

— Ceea ce-ai reuşit cu Figaro-Scaramouche, poţi reuşi şi cu 
alte piese. Bineînţeles că nu vreau să te pierd. Asta-i garanţia pe 
care ţi-o dau. 

— Şi totuşi, astă-seară ai vrut să mă vinzi pe douăzeci de 
ludovici. 

— Asta pentru că m-ai scos din fire, refuzând să faci un lucru 
care stătea în puterea dumitale, ce naiba! Nu vezi că dac-aş fi 
fost atât de ticălos pe cât mă crezi, te-aş fi vândut încă de 
sâmbătă? Vreau să mă-nţelegi bine, dragă Parvissimus. 

— Te rog să nu-ţi ceri scuze. Ar fi mai plicticos ca niciodată. 

— Desigur că glumeşti. Pentru asta, nu pierzi nicio ocazie. O 
să ai necazuri toată viaţa cu umorul ăsta al dumitale. Ei, hai! 
Uite c-am ajuns la han şi încă nu mi-ai dat răspunsul. 

André-Louis îl privi în ochi. 

— N-am încotro. Trebuie să accept. 

Domnul Binet îi dădu drumul, în sfârşit, şi-l bătu pe spate, 
prieteneşte. 

— Bine gândit, flăcăule! N-o să-ţi pară rău niciodată! Dacă mă 
pricep vreun pic la teatru, atunci află c-ai luat cea mai 
importantă hotărâre din viaţa dumitale. Mâine seară ai să-mi 
mulţumeşti. 

André-Louis ridică din umeri şi porni spre han. Domnul Binet îl 
strigă din urmă. 

— Domnule Parvissimus! 

Tânărul se întoarse. Omul rămăsese la câţiva paşi înapoia lui - 
corpolent, cu faţa lătăreaţă scăldată de lumina lunii şi cu mâna 
întinsă. 


- 125 - 


— Domnule Parvissimus, nu-mi purta pică. E un sentiment pe 
care nu-l suport. Dă-mi mâna şi să uităm ce-a fost. 

André-Louis îl privi o clipă cu dezgust. Simţea că se înfurie. 
Apoi, dându-şi seama ce se întâmpla cu el, se simţi ridicol, 
aproape tot atât de ridicol ca şi pramatia asta vicleană de 
Pantalone. Aşa că râse şi apucă mâna întinsă spre el. 

— Nu-mi porţi pică? întrebă domnul Binet. 

— Nu, nu-ţi port pică, răspunse André-Louis. 


- 126 - 


Capitolul 5 
INTRĂ ÎN SCENĂ SCARAMOUCHE 


) nveşmântat într-o haină neagră şi strâmtă, de modă 
veche, cu tichie de catifea şi ciorapi brodați, tot negri, cu faţa 
vopsită în alb şi împodobită de o mustață subţire, răsucită în 
sus, cu o sabie micuță la şold şi o chitară atârnând pe după gât, 
Scaramouche se studia în oglindă, înclinând să fie sarcastic în 
aprecieri - ceea ce de altfel era exact tonul pe care trebuia să-l 
împrumute personajului. 

Se gândi cum viaţa lui, până nu de mult statică şi 
contemplativă, devenise dintr-o dată extrem de agitată. In 
decursul unei singure săptămâni, fusese, pe rând, avocat, orator 
public, proscris, mânuitor de decoruri şi, în cele din urmă, 
saltimbanc. 

Miercurea trecută se adresase locuitorilor oraşului Rennes, 
strecurându-le în suflet revolta şi mânia. După exact o 
săptămână, la Guichen trebuia să stârnească hazul. La Rennes, 
misiunea lui era de-a stoarce lacrimi, iar acum - de-a provoca 
râsul. Era o mare deosebire, dar şi o oarecare asemănare. Şi- 
atunci, ca şi acum, fusese comediant: dacă se gândea mai bine, 
rolul pe care-l jucase la Rennes era înrudit cu cel de-acum. Ce 
altceva fusese el la Rennes decât un fel de Scaramouche, 
omuleţul pus pe harţă, intrigantul şiret, capabil de-a stârni 
tulburare prin iscusinţa minţii sale? Singura diferenţă era că 
astăzi apărea sub numele personajului pe care-l interpreta, în 
timp ce cu o săptămână în urmă fusese un tânăr şi respectabil 


- 127 - 


avocat de ţară. 

Făcu o adâncă plecăciune în faţa propriei sale imagini, 
reflectate în oglindă. 

— Bufonule! se dojeni el. Ţi-ai găsit, în sfârşit, vocaţia. Ai 
intrat cu-adevărat în posesia moştenirii ce ţi-a fost lăsată. Ar 
trebui să culegi ropote de aplauze. 

Auzindu-se chemat pe noul său nume de către domnul Binet, 
André-Louis cobori şi-i găsi pe toţi membrii trupei adunaţi în 
aşteptare, în holul de intrare al hanului. 

Bineînţeles că toată lumea îl înconjură cu mare interes. 
Domnul Binet şi domnişoara Climene îl studiară cel mai 
îndeaproape: primul cu o privire gravă şi cercetătoare, a doua 
cu un început de zâmbet dispreţuitor. 

— Merge! se declară satisfăcut domnul Binet. Cel puţin pentru 
rolul ăsta, merge. 

— Din păcate, bărbaţii nu sunt întotdeauna ceea ce par, 
comentă Climene, cu acreală. 

— Acest adevăr nu mi se aplică mie acum, replică André- 
Louis. Pentru prima oară în viaţă, arăt a ceea ce sunt în 
realitate. 

— Merge! se declară satisfăcut domnul Binet. Ceilalţi, însă, îl 
considerară foarte spiritual - probabil fiindcă nu pricepuseră ce- 
a vrut să spună. Colombina îl încurajă cu un zâmbet prietenos, 
arătându-şi dinţii albi şi frumoşi, iar domnul Binet se jură încă o 
dată că va fi un mare succes, întrucât tânărul punea atâta suflet 
în acest rol. Apoi, cu un glas ce părea a fi fost împrumutat de la 
căpitanul furios, jucat de Rhodomont, domnul Binet dădu trupei 
semnalul de plecare, pentru scurta paradă din piaţă. 

Noul Scaramouche se nimeri lângă Rhodomont. Vechiul 
Scaramouche, şchiopătând în cârje, plecase cu o oră în urmă să- 
şi ocupe postul de casier, eliberat de André-Louis din motive de 
strictă necesitate. Astfel, cei doi îşi inversaseră rolurile în 
totalitate. 

In frunte cu Polichinelle, care bătea în uriaşa-i tobă, şi Pierrot, 
suflând în trompetă, trupa se puse în mişcare, defilând după 
toate regulile artei prin faţa zdrenţăroşilor adunaţi buluc, să se 
bucure cât mai mult de acest spectacol, oferit pe gratis. 

Zece minute mai târziu, gongul bătu de trei ori şi cortina se 
ridică, dând la iveală un decor ponosit, care înfăţişa ceva între o 
grădină şi-o pădure: locul unde Climene pândea cu înfrigurare 


- 128 - 


sosirea lui Leandre. În culise, se găsea frumosul şi melancolicul 
îndrăgostit, aşteptând momentul să intre în scenă, şi 
neexperimentatul Scaramouche, care avea să urmeze imediat 
după el. 

În aceste clipe de încordare, André-Louis simţi că i se face 
greață de emoție. Încercă să revadă în gând, cu viteza 
fulgerului, primul act al scenariului al cărui principal autor era el 
însuşi, dar în mintea lui se făcuse un gol absolut. Simţind că-l 
trec toate năduşelile, se dădu înapoi spre perete, unde, la 
lumina unui felinar, era prinsă o hârtie care schiţa pe scurt 
intriga piesei. Încă o studia, când cineva, îl înşfacă de braţ şi se 
trezi tras cu putere în culise. Mai apucă să desluşească figura 
schimonosită a lui Pantalone, cu ochii fulgerând, şi mârâind 
furios: 

— Climene ţi-a rostit deja replica de trei ori! 

Inainte să-şi dea seama ce se întâmplă, se găsi în mijlocul 
scenei, unde rămase năuc, clipind des în lumina „reflectoarelor” 
de tinichea. Avea un aer atât de caraghios şi prostesc, încât 
spectatorii începură, rând pe rând, să râdă, până ce toată piaţa 
ajunse să se zguduie de hohotele lor. Tremurând din toate 
încheieturile, din ce în ce mai zăpăcit, Scaramouche încremeni 
pe loc, culegând roadele situaţiei lui absurde. Climene îl privea 
batjocoritor, savurând dinainte umilirea la care era supus. 
Leandre îl fixa consternat, în timp ce domnul Binet, în culise, 
topăia pe loc, în culmea furiei. 

— Mii şi milioane de draci! gemu el către ceilalţi actori, care 
se adunaseră în jur înspăimântați. Ce se va întâmpla în clipa 
când lumea o să-şi dea seama că idiotul ăsta nu joacă!? 

Dar lumea nu-şi dădu seama de nimic. Uimirea şi 
încremenirea lui Scaramouche durară numai câteva secunde. 
Fulgerător, tânărul deveni conştient că se râdea de el şi-şi aduse 
aminte că Scaramouche era un personaj care trebuia să 
provoace râsul la adresa altora, nu a propriei lui persoane. 
Trebuia să salveze situaţia, s-o exploateze în folosul lui, pe cât îi 
stătea în putinţă. Teama şi nedumerirea lui reală fură urmate tot 
de teamă şi nedumerire, de astă-dată jucate - dar nu tot atât de 
caraghioase. Făcu în aşa fel, încât să dea impresia că teama lui 
fusese provocată de cineva din afara scenei. Se ascunse după o 
tufă pictată şi când, în cele din urmă, râsetele începură să se 
potolească, se adresă celor doi îndrăgostiţi: 


- 129 - 


— Frumoasă domnişoară, cer iertare dacă apariţia mea 
neaşteptată v-a umplut de spaimă. Adevărul e că niciodată nu 
mi-am mai revenit de la ultima mea afacere cu Almavivaf.. 
Inima mea nu mai rezistă la şocuri tot atât de bine ca pe 
vremuri. Colo, în capul uliţei, am dat nas în nas cu un bătrân, 
înarmat cu un retevei uriaş. M-am gândit că s-ar putea să fie 
tatăl dumneavoastră şi că planul nostru de a face să reuşească 
această căsătorie i-a fost probabil dezvăluit de cineva. Ceea ce 
m-a făcut să cred că lucrurile stau astfel a fost bâta. Nu că mi-ar 
fi fost frică. Eu nu mă tem de nimeni şi de nimic. Numai că nu 
pot să nu mă gândesc că de-ar fi fost într-adevăr tatăl 
dumneavoastră, mi-ar fi spart capul cu ciomagul, iar o dată cu 
mine ar fi pierit şi nădejdea dumneavoastră. Ce v-aţi fi făcut fără 
ajutorul meu, bieţii de voi? 

Râsete înăbuşite din rândul spectatorilor îl încurajară să 
continue şi să-şi recapete dezinvoltura caracteristică. Era 
limpede că îl găseau plin de haz. Avea să li se pară şi mai comic 
până la sfârşitul reprezentaţiei şi asta în mare măsură datorită 
împrejurării neaşteptate, pe care n-avusese cum s-o prevadă. 
Teama de-a nu fi recunoscut de cineva din Gavrillac sau din 
Rennes îl chinuise tot timpul. E drept că machiat astfel era greu 
să-i ghiceşti adevăratul chip. Dar rămânea glasul. Ca să-şi 
schimbe vocea, se folosise de faptul că Figaro era spaniol. 
Cunoscuse un spaniol la Liceul Ludovic cel Mare şi remarcase 
franceza lui fluentă, dar foarte ciudată, cu multe sunete 
şuierătoare. Era un accent pe care-l imitase deseori, aşa cum 
fac tinerii când îi imită pe alţii ca să se distreze. li venise în 
minte la timp acel student spaniol, aşa că astă-seară îşi stâlcea 
vorba după modelul lui. Publicul din Guichen găsi acest accent 
la fel de caraghios pe buzele lui Scaramouche pe cât îl găsiseră 
şi colegii de la liceu la spaniolul de care râdeau odinioară. 

Între timp, în culise, Binet - care ascultase această 
improvizație comică despre care scenariul nu pomenea nicăieri 
- îşi revenise din spaimă. 

— Isuse Hristoase! şopti el, cu gura până la urechi de 
încântare. Deci a făcut înadins. 

| se părea imposibil ca un om arătând atât de îngrozit pe cât i 
se păruse a fi Andre-Louis să-şi vină în fire atât de repede şi atât 


6& Contele de Almaviva - personaj din piesele Bărbierul din Sevilla şi Nunta 
lui Figaro de Beaumarchais (n. tr.). 
- 130 - 


de total. Totuşi, îndoiala rămânea. 

Ca să se lămurească, domnul Binet aşteptă să se tragă 
cortina după primul act - care se desfăşurase cu o vervă 
nemaiîntâlnită până în acel moment în analele trupei şi datorată 
aproape în exclusivitate novicelui Scaramouche - după care se 
duse glonţ să-l întrebe. 

Erau adunaţi cu toţii în spaţiul îngust ce ţinea loc de foaier, 
felicitându-l călduros pe proaspătul actor. Exaltat de succesul 
care poate a doua zi avea să i se pară un lucru banal, 
Scaramouche profita de ocazie, ca să se răzbune pe Climene 
pentru satisfacția răutăcioasă cu care asistase la clipele lui de 
spaimă paralizantă, la intrarea în scenă. 

— Nici nu mă miră întrebarea, îi răspunse el lui Binet. Zău 
aşa, ar fi trebuit să te previn că intenţionam să fac de la-nceput 
tot posibilul ca să-i distrez pe spectatori. Domnişoara era cât pe- 
aci să strice tot, refuzând să participe la spaima mea. N-a fost 
nici măcar surprinsă de veştile pe care le aduceam. Data 
viitoare, domnişoară, am să vă pun la curent în amănunt cu 
toate intenţiile mele. 

Sub stratul de machiaj, fata se înroşi toată. Dar înainte de-a 
găsi un răspuns suficient de veninos, taică-său şi începu s-o 
dojenească pentru prostia de care dăduse dovadă - cu atât mai 
mult, cu cât chiar şi el fusese derutat de măiestria actoricească 
a lui Scaramouche. 

Succesul actului întâi fu mai mult decât confirmat de restul 
reprezentaţiei. Complet stăpân pe sine şi stimulat de primirea 
făcută de public, Andre-Louis se încălzi la joc. Obraznic, alert, 
şiret, grațios, întruchipa un Scaramouche ideal. Spiritual din fire, 
îşi îmbogăţea replicile cu versuri pe care şi le amintea din 
Beaumarchais, astfel încât spectatorii mai cultivați erau convinşi 
că piesa avea ceva din adevăratul Figaro, iar ei se vedeau puşi 
în contact cu atmosfera din capitală. 

Când se lăsă cortina după ultima scenă, Scaramouche împărţi 
cu Climene ovaţiile publicului, care-i rechemă pe amândoi la 
rampă în repetate rânduri. 

După ce cortina se lăsă definitiv şi publicul se ridică să plece, 
domnul Binet veni spre ei, frecându-şi bucuros mâinile grăsulii. 
Haimanaua asta de avocat, ajuns printr-o întâmplare în trupa 
lui, era cu siguranţă trimis de ceruri ca să-i poarte noroc şi să-l 
îmbogăţească. Succesul neaşteptat de la Guichen, fără 


- 131 - 


precedent până atunci, avea să se repete în alte locuri, poate şi 
mai răsunător. Nu vor mai dormi pe lângă garduri şi nu vor mai 
fi nevoiţi să strângă cureaua. | 

Se isprăvise cu necazurile. Işi puse mâna pe umărul lui 
Scaramouche şi-l privi cu un surâs a cărui extremă bunăvoință 
nu putea fi ascunsă nici de vopseaua roşie, nici de nasul uriaş, 
din carton. 

— Ei, acum ce mai ai de zis? întrebă el. M-am înşelat cumva 
când ţi-am spus că vei avea succes? Crezi că mi-am petrecut o 
viaţă întreagă în teatru ca să nu recunosc un actor înnăscut, 
atunci când îmi iese în cale? Eu te-am descoperit, Scaramouche, 
şi te-am făcut să te descoperi şi tu. Eu ţi-am îndreptat paşii pe 
calea succesului şi a celebrităţii. Ar trebui să-mi fii recunoscător. 

Scaramouche începu să râdă, dar în râsul lui nu era numai 
veselie. 

— Mereu acelaşi Pantalone! zise el. 

Faţa lătăreaţă a celuilalt se întunecă. 

— Văd că nu-mi ierţi mica stratagemă la care am recurs ca 
să-ţi fac tot dumitale un bine. Nerecunoscător mai eşti! Ca şi 
cum aş fi urmărit alt scop decât să fac din dumneata un mare 
actor! Ceea ce am şi reuşit în cele din urmă. Dacă o ţii tot aşa, 
vei ajunge la Paris. S-ar putea să păşeşti pe scena Comediei 
Franceze, să rivalizezi cu Talma*?, Fleury şi Dugazon. Dar când 
vei fi acolo poate că-ţi vei da seama şi de recunoştinţa pe care 
trebuie s-o porţi bătrânului Binet - pentru că totul se va datora 
acestui sărman actor, cu inima de aur! 

— Dacă şi pe scenă ai fi un actor tot atât de bun pe cât eşti în 
viaţa de toate zilele, zise Scaramouche, ai fi ajuns de mult la 
Comedia Franceză. Dar nu-ţi port pică, domnule Binet! râse el, 
întinzându-i mâna. 

Binet i-o apucă în grabă şi i-o strânse cu toată căldura. 

— Asta, în sfârşit, înseamnă ceva! declară el. Băiete, am 
gânduri mari cu tine - şi cu noi toţi. Mâine plecăm la Maure; 
acolo va fi târg la sfârşitul săptămânii. Luni ne încercăm norocul 
la Pipriac şi pe urmă mai vedem. S-ar putea să fiu pe punctul de 
a mi se împlini visul de-o viaţă. Cred că astă-seară am strâns 


62 François Joseph Talma (1763-1826) - celebru tragedian francez, interpret 
al unor roluri din teatrul clasic francez şi din tragediile lui Shakespeare (n. 
tr.). 

6€ Roze Lefevre Dugazon (1755-1821) - actriţă franceză (n. tr.). 


- 132 - 


mai mult de cincisprezece ludovici. Unde dracu-i nerodul ăla de 
Cordemais? 

Cordemais era numele real al fostului Scaramouche, care 
avusese ghinionul să-şi scrântească glezna. Faptul că Binet 
vorbea despre el, nemaifolosind numele de artist, era semn că, 
în cadrul trupei, sărmanul om căzuse definitiv şi în ochii tuturor 
de pe piedestalul pe care se aflase ca Scaramouche. 

— Hai să mergem să-l căutăm şi pe urmă ne-n-toarcem la han 
să facem praf o sticlă de vin de Burgundia, din cel mai bun! 
Poate chiar două sticle! 

Dar Cordemais nu era de găsit. Nimeni nu-l văzuse de la 
încheierea reprezentaţiei. Domnul Binet se duse până la intrare. 
Cordemais nu era acolo. La început se enervă, dar pe măsură ce 
striga cu glas bubuitor numele individului, începu să-i 
încolţească în suflet un sentiment de nelinişte. În cele din urmă, 
Polichinelle descoperi cârjele lui Cordemais abandonate în 
spatele unei uşi. Domnul Binet înlemni săgetat de-o îngrozitoare 
bănuială. Sub stratul de machiaj, chipul lui se făcu alb ca varul. 

— Dar mai devreme nici nu se putea clinti fără cârje! exclamă 
el nedumerit. Cum de le-a lăsat aici şi-a plecat fără ele? 

— Poate că s-a dus la han, îşi dădu cu părerea cineva. 

— Dar fără cârje nu putea să meargă, insistă domnul Binet. 

Totuşi, cum Cordemais nu putea fi găsit nicăieri în piaţă, 
porniră cu toţii spre han, unde se năpustiră cu întrebările asupra 
hangiţei. 

— Da, domnul Cordemais a trecut pe-aici acum câtva timp, 
răspunse ea. 

— Şi unde-i acum? 

— A plecat imediat. A urcat numai cât să-şi ia lucrurile. 

— Lucrurile?! explodă Binet, pe punctul de-a face apoplexie. 
Când s-a-ntâmplat asta? 

Femeia privi spre ceasornicul de pe şemineu. 

— Acum vreo jumătate de oră. Cu câteva minute înainte să 
treacă pe-aici diligenţa de Rennes. 

— Diligenţa de Rennes! repetă buimăcit domnul Binet. Dar 
putea... putea să meargă? întrebă el, în culmea agitaţiei. 

— Dacă putea să meargă? Când a plecat din han, alerga 
precum un iepure. Şi mie mi s-a părut ciudat să-l văd atât de 
agil, când ştiu cum şchiopăta ieri, după ce-a căzut pe scări. S-a- 
ntâmplat cumva ceva?. 


- 133 - 


Domnul Binet se prăbuşise într-un jilt, gemând cu capul în 
mâini. 

— Ticălosul s-a prefăcut tot timpul! se-înfurie Climène. 
Căderea lui pe scări a fost un şiretlic. A pus la cale totul. Ne-a 
tras pe sfoară. 

— Cel puțin cincisprezece ludovici, dacă nu chiar şaisprezece! 
se văită domnul Binet. Nemernic fără suflet! Să mă-nşele pe 
mine, care i-am fost ca un tată! Să mă-nşele într-un moment ca 
ăsta! 

Din mijlocul grupului de actori, care rămăseseră tăcuți şi 
încremeniţi de surpriză - fiecare întrebându-se cam cât avea să 
piardă dintr-un câştig şi-aşa destul de amărât, pentru a recupera 
paguba - se auzi un hohot de râs. 

Domnul Binet privi în jur furios, cu ochii scânteind. 

— Care râde-acolo? zbieră el. Care-i atât de mizerabil şi de 
lipsit de inimă, încât să râdă de nenorocirea mea? 

André-Louis, încă îmbrăcat în hainele negre ale lui 
Scaramouche, păşi spre bătrân, continuând să râdă. 

— Tu erai, nu-i aşa? S-ar putea să-ţi cam piară râsul, amice, 
dacă mă gândesc la un anume fel de a-mi scoate paguba. 

— Eşti un dobitoc! nu se mai putu stăpâni Scaramouche. N-ai 
minte nici cât un iepure, în tot capul ăla mare de elefant! Şi ce 
dacă a fugit Cordemais cu cincisprezece ludovici? Nu ţi-a lăsat 
oare ceva de douăzeci de ori mai preţios? 

Domnul Binet îl privi cu gura căscată, fără să înţeleagă o iotă. 

— Cred că eşti criţă! trase el concluzia. Ai băut până ţi-ai 
pierdut minţile. 

— Sigur c-am băut! încuviinţă Scaramouche. Din fântâna 
Thalieis*. Dar nu pricepi odată? Nu vezi ce comoară ţi-a lăsat 
Cordemais? 

— Ce comoară? 

— O idee unică pentru construcţia unui scenariu. Am totul 
limpede în faţa ochilor. Am să împrumut o parte din titlu de la 
Moliere. Piesa se va numi Vic/eniile lui Scaramouche, şi dacă la 
Maure şi Pipriac nu se vor ţine cu mâinile de burtă de râs, pe 
viitor accept să-l joc pe prostănacul de Pantalone! 

Polichinelle se bătu cu pumnul în podul palmei. 

— Minunat! zise el rânjind. Să transformi nenorocirea în noroc, 
pierderea în profit, ăsta mai zic şi eu geniu! 


64 Thalia - muza comediei în mitologia greacă (n. tr.). 
- 134 - 


Scaramouche se prefăcu a-i cânta în strună. 

— Polichinelle, eşti un tip pe gustul meu. Imi sunt dragi 
oamenii care ştiu să-mi recunoască meritele. Dacă Pantalone ar 
avea măcar pe jumătate mintea ta, astă-seară am bea vin de 
Burgundia, deşi Cordemais ne-a lăsat cu buzele umflate. 

— Vin de Burgundia? îşi ieşi din ţâţâni domnul Binet, dar 
înainte de-a mai apuca să spună ceva, Arlechino bătu din palme. 

— Chiar aşa, domnule Binet! L-i auzit, hangiţo? A comandat 
vin de Burgundia. 

— Eu? Eu n-am comandat aşa ceva! 

— Dar l-ai auzit doar, hangiţo! Cu toţii l-am auzit! Ceilalţi se 
grăbiră să-l aprobe, în timp ce Scaramouche îi zâmbi, bătându-l 
prieteneşte pe umăr. 

— Sus inima, omule! Curaj! Nu dumneata mi-ai spus că ne 
surâde norocul? Şi nu dispunem oare de toate mijloacele ca să-l 
silim să rămână cu noi? Atunci, să bem vin de Burgundia şi să 
închinăm paharul pentru Vic/eniile lui Scaramouche! 

Domnul Binet, care pricepu că argumentele aduse de tânărul 
actor nu erau lipsite de temei, cedă în cele din urmă şi, luându- 
şi inima în dinţi, se puse pe băut laolaltă cu ceilalţi. 


- 135 - 


Capitolul 6 
CLIMENE 


O ăutările asidue prin numeroase scenarii de 
improvizație păstrate până în zilele noastre n-au reuşit să dea la 
iveală Vicleniile lui Scaramouche, piesă prin care au sporit şi s- 
au consolidat faima şi veniturile trupei lui Binet. Prima 
reprezentaţie a fost dată la Maure, în săptămâna următoare, în 
rolul principal jucând André-Louis - cunoscut deja sub numele 
de Scaramouche atât de trupă, cât şi de public. Dacă se 
descurcase bine în Figaro-Scaramouche, în acest nou scenariu, 
cu mult mai bun decât primul, era de-a dreptul inegalabil. 

După Maure a urmat Pipriac, unde au avut loc patru 
spectacole, câte două cu fiecare din piesele care formau acum 
baza repertoriului lui Binet. In ambele, Scaramouche, care 
începuse să-şi formeze un stil, jucase din ce în ce mai bine. 
Acum ambele scenarii decurgeau fără greş, astfel încât 
Scaramouche se încumetă să-i propună lui Binet ca după 
Fougeray, unde aveau să se găsească peste o săptămână, să-şi 
încerce norocul într-un teatru adevărat, dintr-un oraş important 
- ca Redon. La început, pe Binet îl sperie ideea, dar după un 
timp de gândire - cum orgoliul îi era permanent stimulat de 
André-Louis - bătrânul începu şi el să se lase pradă unei astfel 
de tentaţii. 

La acea vreme, lui André-Louis i se părea că şi-a găsit 
adevărata vocaţie, pe care nu numai că începea s-o 
îndrăgească, dar şi visa la o carieră de autor şi interpret, care l- 


- 136 - 


ar fi putut aduce până la urmă în acea Meccă a tuturor 
oamenilor de teatru: Comedia Franceză. Dar mai avea şi alte 
posibilităţi. De la schiţe de scenariu, putea curând să treacă la 
teatru cu dialog, la piese în adevăratul sens al cuvântului, aşa 
cum scriseseră Chenier, Eglantine şi Beaumarchais. 

Chiar faptul că năzuia atât de sus dovedea cât de mult se 
ataşase de profesia pe care o îmbrăţişase graţie întâmplării şi 
domnului Binet. Nu ne îndoim că avea un talent real ca autor şi 
ca actor şi păstrăm convingerea că dacă lucrurile ar fi evoluat 
altfel, şi-ar fi câştigat un loc nemuritor printre dramaturgii 
francezi, ca deplină încununare a aspirațiilor sale artistice. 

Oricât ar fi fost, însă, de idealist, totuşi tânărul nu neglijă nici 
aspectul practic. 

— Cred că-ţi dai seama, îi spuse el domnului Binet, că 
depindeţi cu toţii de mine, ca să vă fac bogaţi şi celebri. 

Stăteau amândoi în sala de mese a hanului din Pipriac, bând o 
sticlă din excelentul vin de Volnay. Era în seara de după cea de- 
a patra şi ultima reprezentaţie cu V/c/eniile lui Scaramouche. La 
Pipriac, treburile merseseră tot atât de bine ca şi la Maure şi 
Guichen - lucru uşor de dedus şi din faptul că cei doi îşi 
permiteau să bea Volnay. 

— Sunt întru totul de acord, dragul meu Scaramouche, aşa 
încât aştept s-aud ce urmează. 

— Mă declar dispus să-mi pun la bătaie toate însuşirile, dacă 
vei şti să mă convingi... înţelegi, desigur, că pentru 
cincisprezece livre pe lună nu-şi vinde nimeni calităţi ca ale 
mele. 

— Există şi cealaltă alternativă, îl întrerupse Binet, mohorât. 

— Nu există nicio alternativă. Nu fii prost, Binet. 

Binet sări în picioare, ca picat cu ceară. Ceilalţi membri ai 
trupei nu-şi permiteau să-i vorbească pe un asemenea ton. 

— Dacă vrei, îţi dau şi şansa asta! urmă vesel Scaramouche. 
Foloseşte-te de ea. Du-te în târg şi cheamă poliţia, să pună laba 
pe André-Louis Moreau. Dar cu asta s-a zis cu visul dumitale de- 
a merge la Redon şi de-a juca, pentru întâia oară în viaţă, într- 
un teatru adevărat. Fără mine, n-ai să reuşeşti niciodată, ştii 
bine! lar eu refuz să merg la Redon sau în altă parte, refuz să 
merg şi la Fougeray, dacă nu ajungem la o înţelegere echitabilă. 

— Câtă zarvă! se plânse Binet. Şi pentru ce? De ce trebuie să 
presupui că am un suflet de cămătar? Când am bătut palma, 


- 137 - 


habar n-aveam - cum să-mi dea prin minte? — că te vei dovedi 
atât de nepreţuit pentru trupa mea. Nu trebuia decât să-mi 
pomeneşti de asta, dragul meu Scaramouche. Sunt un om 
corect. De azi încolo, vei primi treizeci de livre pe lună. Vezi că 
ţi-am dublat leafa fără comentarii? Sunt un suflet generos. 

— Dar nu şi ambițios. Ascultă-mă cu atenţie. 

Şi André-Louis începu să prezinte un proiect de viitor, care-l 
umplu de spaimă pe Binet. 

— După Redon, Nantes! Nantes şi Teatrul Feydau. 

Binet se înecă cu vinul. Teatrul Feydau era un fel de Comedie 
Franceză de provincie. Marele Fleury jucase acolo, în faţa unui 
public la fel de pretenţios ca în orice alt mare teatru din Franţa. 
Chiar şi gândul la Redon, care îi era atât de drag, îi dădea uneori 
dureri de burtă domnului Binet, într-atât de îndrăzneţ i se părea. 
lar Redon era un teatru de păpuşi în comparaţie cu Nantes. Şi 
totuşi, mucosul ăsta, pe care-l culesese de pe drumuri, în urmă 
cu trei săptămâni, timp în care dintr-un avocat de ţară se 
dezvoltase un autor şi un actor, vorbea de Nantes şi de Teatrul 
Feydau fără să clipească. 

— De ce nu la Paris, la Comedia Franceză? întrebă el ironic, 
când reuşi, în sfârşit, să-şi dezlege limba. 

— O să vină la rând şi asta! se auzi glasul insolent al 
tânărului. 

— Cum? Da’ ştiu c-ai băut zdravăn, amice! 

Insă André-Louis începu să-i explice în detaliu planul pe care-l 
concepuse. Fougeray avea să fie o repetiţie generală pentru 
Redon, iar Redon - o repetiţie generală pentru Nantes. Vor 
rămâne la Redon atâta vreme cât vor face săli pline, între timp 
lucrând la perfecţionarea interpretării fiecărui rol. Vor mai 
angaja şi alţi trei-patru actori talentaţi, iar el va mai scrie trei- 
patru noi scenarii, care ar urma să fie testate şi îmbunătăţite, 
până ce trupa va avea în repertoriu cel puţin şase piese care să 
poată fi oricând jucate. Vor cheltui o parte din încasări pe 
costume şi pe decoruri mai bune şi, în câteva luni, dacă totul 
mergea ca pe roate, ar trebui să fie pregătiţi să-şi încerce 
norocul la Nantes. Era foarte adevărat că de obicei la Feydau 
apăreau doar companii cunoscute şi reputate, dar, pe de altă 
parte, la Nantes nu se mai văzuse o trupă de improvizație timp 
de-o generaţie, dacă nu mai mult. Ei vor aduce o noutate, pe 
care tot oraşul va da năvală s-o vadă, cu condiţia ca jocul lor să 


- 138 - 


fie exact ceea ce trebuia să fie. Scaramouche făgădui că dacă 
Binet lăsa totul în seama sa, renaşterea commediei dell’arte - 
aşa cum o visa, cu gloria ei de altădată - va întrece toate 
aşteptările publicului din Nantes. 

— După Nantes, vom putea vorbi despre Paris, încheie el 
netulburat, la fel cum despre Nantes vom discuta concret după 
Redon. 

Puterea lui de convingere, care impresionase o mare de 
oameni la Rennes şi Nantes, sfârşi prin a-şi face efectul şi 
asupra domnului Binet. Proiectul lui Scaramouche era pe cât de 
înspăimântător, pe-atât de atrăgător. Şi cum tânărul avea câte 
un argument zdrobitor pentru fiecare obiecţie ridicată de Binet, 
acesta din urmă se lăsă păgubaş şi promise că va cugeta cât se 
poate de serios la cele auzite. 

— Redon ne va arăta pe ce cale trebuie s-apucăm, mai zise 
André-Louis, şi n-am nicio îndoială care va fi aceasta. 

Astfel, ceea ce la început păruse marea aventură de la Redon 
deveni acum un lucru banal. Departe de-a mai fi o tentativă 
îndrăzneață, Redon era considerat o simplă repetiţie pentru 
ceva mult mai măreț. In entuziasmul care-l cuprinsese, Binet 
propuse să deschidă încă o sticlă de Volnay. Scaramouche 
aşteptă până ce vinul fu turnat în pahare, apoi continuă: 

— Toate aceste drumuri ne sunt deschise - vorbi el cât se 
poate de degajat, privindu-şi paharul în lumină - atâta timp cât 
rămân alături de voi. 

— De acord, dragul meu Scaramouche, de acord. Întâlnirea 
noastră întâmplătoare a însemnat norocul amândurora. _ 

— Al amândurora, repetă apăsat Scaramouche. Aşa da! In 
felul ăsta, îmi place să cred că nu mă vei da pe mâinile poliţiei 
tocmai acum. 

— Dar cine se mai gândeşte la asemenea lucruri?! Glumeşti, 
dragul meu Scaramouche! Te implor să nu-mi mai aminteşti 
niciodată - dar niciodată - de acea glumă nevinovată pe care 
am făcut-o. 

— Am şi uitat de ea! zise atunci împăciuitor André-Louis. Cât 
despre partea a doua a propunerii mele, dacă urmează să fiu 
făuritorul norocului dumitale, înfăptuind tot ce-am plănuit, 
trebuie să am grijă ca în egală măsură să mă ocup şi de propria 
mea soartă. 

— In aceeaşi măsură? se încruntă Binet 


- 139 - 


— În aceeaşi măsură, repetă André-Louis. De azi înainte, cu 
voia dumitale, vom administra afacerile companiei după toate 
regulile şi vom ţine registre de socoteli. 

— Sunt artist, zise cu mândrie Binet, nu negustor. 

— În arta dumitale există şi o latură care ţine de afaceri şi 
care trebuie administrată cu mare pricepere. M-am gândit eu la 
toate, în locul dumitale. Nu va mai trebui să-ţi baţi capul cu 
fleacuri, care te-ar putea abate de la grija excesivă pentru artă. 
Tot ce ai de tăcut e să-mi răspunzi dacă eşti sau nu de acord cu 
propunerea mea. 

— Cum? Care propunere? 

— Să mă faci asociatul dumitale, cu drept la profituri egale din 
încasările companiei. 

Faţa mare şi congestionată a lui Pantalone păli, iar ochii, ieşiţi 
din orbite, nu se puteau dezlipi de chipul lui Andre-Louis. Apoi 
urmă explozia. 

— Trebuie să fii nebun, de vii să-mi faci o propunere ca asta! 

— Nu-i întru totul dreaptă, recunosc. Dar m-am gândit şi la 
asta. De pildă, n-ar fi corect ca pe lângă tot ce am intenţia să 
fac pentru dumneata, să mai joc pe Scaramouche sau să-ţi scriu 
scenarii fără nicio plată, în afară de jumătatea de profit la care- 
aş fi îndreptăţit ca asociat. Aşa încât, până la împărţirea acestor 
drepturi, trebuie să mă plăteşti ca actor şi să-mi dai şi-o mică 
sumă pentru fiecare scenariu pe care-l scriu pentru trupă. Cât 
anume, asta vom stabili împreună. De asemenea, şi dumneata 
vei căpăta salariu pentru rolul lui Pantalone. După ce lămurim 
problema lefurilor tuturor şi a celorlalte cheltuieli, ce rămâne e 
profitul, pe care-l vom împărţi în mod egal. 

Este uşor de imaginat că domnul Binet nu putea înghiţi pe 
nemestecate o asemenea propunere. Prima reacţie fu de a 
refuza din capul locului. 

— Atunci, prietene, vorbi Scaramouche, ne despărţim chiar 
din clipa asta. Mâine voi fi obligat să-mi iau rămas-bun de la 
dumneata. 

Binet simţi că-l apucă turbarea. Vorbi despre ingratitudine, pe 
un ton care-ţi frângea inima. Îşi îngădui chiar şi o nouă aluzie 
vicleană la mica glumă cu poliţia, deşi promisese să nu mai 
amintească niciodată despre ea. 

— Cât despre asta, fă ce vrei. Du-te şi fă-o pe informatorul, 
dacă rolul ţi se potriveşte! Ţine minte numai că te vei lips 


== 


pentru totdeauna de serviciile mele şi că fără mine dumneata 
eşti un nimic - exact cum erai şi înainte de-a mă primi în trupă. 

Domnului Binet nu-i mai păsa de urmări. II durea în cot de ele. 
Avea de gând să-l înveţe minte pe neobrăzatul de avocat că 
Binet nu era omul căruia să-i baţi cu pumnul în masă. 

Scaramouche se ridică în picioare. 

— Foarte bine, zise el cu amărăciune şi resemnare. Fă precum 
ţi-e voia. Dar înainte de a-ţi aduce hotărârea la îndeplinire, mai 
aşteaptă până mâine. Poate că-n răcoarea dimineţii vei vedea 
cele două propuneri - a dumitale şi a mea - în adevărata lor 
lumină. A mea înseamnă norocul amândurora, a dumitale - 
ruina pentru amândoi. Noapte bună, domnule Binet. Dumnezeu 
să-ţi ajute să iei hotărârea cea bună. 

Hotărârea pe care o luă în cele din urmă domnul Binet era 
bineînţeles singura posibilă faţă de atitudinea fermă a lui André- 
Louis, în mâna căruia se aflau toţi aşii. Fireşte, mai avură loc şi 
alte discuţii, până ce totul fu pus la punct, iar domnul Binet 
ajunse la o înţelegere cu André-Louis numai după nesfârşite 
târguieli - lucru surprinzător pentru cineva care se pretindea 
artist şi nu om de afaceri. Tânărul trebui să facă şi el niscaiva 
concesii: fu de acord, de exemplu, să renunţe la pretenţia de a-i 
fi plătite scenariile şi acceptă şi ca domnul Binet să-şi fixeze un 
salariu din cale-afară de exagerat faţă de meritele sale. 

În cele din urmă, ajunseră la un acord, ale cărui condiţii le 
comunicară - după cum se cuvenea - întregii companii. Desigur, 
unii îşi manifestară invidia şi nemulţumirea. Dar aceste 
sentimente nu erau profunde şi ele se topiră repede când toţi 
înţeleseră că prin acest acord între Binet şi Scaramouche, 
întreaga trupă avea să câştige lefuri mai mari. Şi problema 
lefurilor întâmpinase o rezistenţă considerabilă din partea 
bătrânului, dar irezistibilul Scaramouche îi îndepărtase rând pe 
rând toate obiecțiile. 

— Dacă vom juca la Feydau, ai nevoie de o trupă de actori 
respectabili, nu de-o adunătură de jerpeliţi, numai pielea şi osul. 
Cu cât îi vei plăti mai bine, cu atât îţi vor aduce încasări mai 
substanţiale. 

În felul acesta, membrii trupei îşi înfrânseră şi resentimentul 
faţă de rapida avansare a ultimului venit. Cu o singură excepţie, 
ei acceptau acum cu dragă inimă să fie conduşi de 
Scaramouche, a cărui dominație avea să fie în curând atât de 


zi Mapa 


puternică, încât să se întindă şi asupra domnului Binet. 

Acea excepţie era Climene. Eşecul suferit în încercarea de a-l 
face să cadă la picioarele ei pe acest tânăr necunoscut şi 
interesant, adus de soartă pe neaşteptate în mijlocul lor, dăduse 
naştere în sufletul ei unei porniri răutăcioase, care sporea zi de 
zi, datorită faptului că el continua s-o ignore. Îşi dojenise tatăl 
când acesta se hotărâse să-l ia pe Andre-Louis ca asociat. Fata 
îşi ieşise din fire şi-i reproşase tatălui ei că-i un naiv, la care 
domnul Binet - după cum îi şedea bine unui Pantalone - îşi 
pierduse şi el răbdarea şi-i arsese vreo câteva. Climene trecu şi 
palmele primite tot în contul lui Scaramouche, pândind ocazia 
de a-i mai plăti măcar o parte din datorie. Dar prilejul nu i se 
ivea prea des. Exact în acea perioadă, Scaramouche era foarte 
ocupat. In săptămâna de pregătiri de la Fougeray fu rareori 
văzut, cu excepţia spectacolelor, iar odată ajunşi la Redon, 
zbura ca vântul de la teatru la han şi înapoi. 

Incă de la început, experimentul de la Redon dădu rezultate. 
Stimulat şi încurajat, André-Louis munci zi şi noapte timp deo 
lună, cât rămaseră în micuțul şi aglomeratul orăşel de provincie. 
Momentul fusese bine ales, deoarece era în toi târgul de 
castane, iar principalul centru era Redon. In fiecare după- 
amiază, micuțul teatru gemea de spectatori. Faima trupei se 
răspândise repede, dusă de cultivatorii de castani de prin partea 
locului, care veneau cu marfa la târgul din Redon, iar publicul 
era format din lume sosită din tot ţinutul, de prin satele 
învecinate, până la Allaire, Saint Perrieux şi Saint Nicolas. 

Ca nu cumva să scadă interesul publicului, André-Louis 
pregătea câte un nou scenariu în fiecare săptămână. Mai scrise 
încă trei, pe lângă cele două cu care înzestrase deja compania: 
Căsătoria lui Pantalone, Îndrăgostitul cel timid şi Fiorosul 
căpitan. Dintre toate, cel de-al treilea se bucură de cel mai mare 
succes. Era inspirat din Miles g/oriosul al lui Flaut şi-i oferea 
vaste posibilităţi lui Rhodomont, precum şi un rol frumos lui 
Scaramouche, vicleanul locotenent al fiorosului căpitan. 
Succesul se datora în mare măsură faptului că André-Louis 
extinsese scenariul, indicând cât se poate de precis ce linie 
trebuiau să urmeze dialogurile, ba chiar - pe alocuri - scriind el 
însuşi replicile ce urmau a fi rostite, fără a cere totuşi actorilor 
să le respecte cu sfinţenie. 

Intre timp, pe măsură ce afacerea prospera, începu să se 


=J= 


ocupe de croitori, înnoind garderoba trupei - ceea ce era mai 
mult decât necesar. Alergă peste tot, până ce găsi vreo câţiva 
actori mai nevoiaşi, pe care îi convinse să se angajeze în 
companie pentru rolurile mai mici - spiţeri sau notari - şi-i puse 
să-şi umple orele de răgaz pictând decoruri noi, pentru a fi gata 
de „cucerirea oraşului Nantes” - cum spunea el - eveniment ce 
avea să se petreacă în anul următor. Niciodată în viaţă nu 
lucrase atât de înverşunat. Rezerva lui de energie şi entuziasm 
era inepuizabilă, la fel ca şi buna dispoziţie. Pleca şi se întorcea, 
juca, scria, concepea, regiza, plănuia, realiza, în timp ce domnul 
Binet, scăpat de orice griji, bea vin de Burgundia în fiecare 
seară, mâncând pâine albă şi alte delicatese şi tot felicitându-se 
că a avut isteţimea de a-şi alege ca partener pe băiatul acesta 
harnic şi neobosit. Dându-şi seama cât de nejustificate fuseseră 
temerile sale de a juca la Redon, bătrânul începuse de-acum să- 
şi alunge şi spaima provocată de ideea teatrului din Nantes. 

Fericirea lui era împărtăşită de întreaga trupă, cu aceeaşi 
singură excepţie: Climene. Incetase să-l mai ironizeze pe 
Scaramouche, înțelegând în cele din urmă că sarcasmele ei nu-i 
făceau nicio impresie, şi preferase să se închidă în sine. Astfel, 
inexplicabila ei ură faţă de tânăr devenea cu atât mai puternică 
cu cât nu se exterioriza. Până la urmă, însă, tot avea să 
izbucnească. 

Într-o zi, fata îi ieşi în cale, când el tocmai părăsea teatrul, 
după reprezentaţie. Toţi ceilalţi plecaseră, iar ea se întorsese, 
sub pretext că a uitat ceva. 

— Pot să ştiu şi eu cu ce te-am supărat? îl întrebă ea fără 
ocolişuri. 

— Să mă superi, domnişoară? repetă el, neînţelegând nimic. 

Ea schiţă un gest de nerăbdare. 

— De ce mă urâşti? 

— Să te urăsc, domnişoară? Eu nu urăsc pe nimeni. Mi se pare 
cel mai stupid sentiment. N-am urât niciodată - nici măcar pe 
cei ce-mi sunt duşmani. 

— Câtă resemnare creştinească! 

— Cât despre dumneata... Cum aş putea să te urăsc? Eşti o 
fiinţă adorabilă. Îl invidiez pe Leandre în fiecare clipă. M-am 
gândit foarte serios să-i dau lui rolul lui Scaramouche, ca să joc 
eu îndrăgostitul. 

— Nu cred c-ar avea cine ştie ce succes! zise ea. 


= 43 


— Exact gândul acesta mă munceşte şi pe mine. Şi totuşi, 
dac-aş avea şi eu norocul lui Leandre, poate c-aş reuşi să fiu 
convingător. 

— La ce noroc faci aluzie? 

— Acela de-a juca alături de-o fată atât de încântătoare. 

Ochii ei atât de galeşi deveniseră scrutători, pândind orice 
schimbare de expresie de pe chipul tras al lui Andre-Louis. 

— Îţi baţi joc de mine! zise fata şi trecu pe lângă el, intrând în 
teatru, ca să caute pretinsul obiect pierdut. 

Cu un asemenea om, nici n-o puteai scoate la capăt. Era 
complet lipsit de sentiment. Nu era deloc bărbat. 

Totuşi, când se întoarse, după vreo cinci minute, îl găsi tot 
lângă uşă. 

— N-ai plecat încă? îl întrebă ea, bănuitoare. 

— Te aşteptam, domnişoară. Probabil că mergi la han. Dacă 
mi-ai permite să te-nsoţesc... 

— Câtă galanterie! Câtă condescendenţă! 

— Ai prefera, poate, să n-o fac? _ 

— Cum să prefer aşa ceva, domnule Scaramouche? In afară 
de asta, amândoi avem acelaşi drum, iar străzile sunt pentru 
toată lumea. Vreau să spun, doar, că sunt copleşită de această 
neobişnuită onoare. 

Privindu-i feţişoara nostimă, pe care se aşternuse un aer cât 
se poate de demn, André-Louis începu să râdă. 

— Poate m-am temut că nu-mi vei cere această onoare. 

— Ah, acum înţeleg! strigă ea. Va să zică eu trebuie să-ţi cer 
asemenea dovezi de respect! Să mă ploconesc în faţa unui 
bărbat, ca să-mi acorde o dovadă de elementară politeţe! Aşa 
trebuie că stau lucrurile, din moment ce dumneata, care le ştii 
pe toate, ai spus-o cât se poate de clar. Nu-mi rămâne decât să- 
mi cer scuze pentru ignoranță. 

— Te amuză să fii crudă! îi spuse Scaramouche. Dar n-are 
nicio importanţă. Mergem? 

Porniră împreună cu paşi vioi, ca să-şi pună sângele în 
mişcare, căci noaptea de iarnă era foarte rece. Un timp merseră 
în tăcere, fiecare încercând să tragă cu coada ochiului spre 
celălalt. 

— Deci găseşti că sunt crudă! vorbi ea într-un târziu, 
dezvăluind faptul că spusele tânărului merseseră drept la ţintă. 

O privi cu un început de surâs. 


= 44 = 


— Vrei să spui că nu-i aşa? 

— Eşti primul bărbat care m-acuză de asta. 

— Nu-ndrăznesc să cred că eu sunt, primul faţă de care te-ai 
arătat crudă. Ar fi prea măgulitor pentru mine. Prefer să cred că 
ceilalţi au suferit în tăcere. 

— Mon Dieu! Ai suferit? 

Glasul ei era pe jumătate serios, pe jumătate ironic. 

— la această mărturisire ca pe-o ofrandă pe altarul orgoliului 
tău. 

— N-aş fi crezut niciodată că... 

— Cum era să-ţi dai seama? Nu sunt eu oare ceea ce tatăl tău 
numeşte „un actor înnăscut”? Am fost actor cu mult înainte de-a 
deveni Scaramouche. Aşa încât am râs, ceea ce fac de multe ori 
când mă doare sufletul. Când tu aveai chef să te porți 
dispreţuitor, mă prefăceam şi eu că te dispreţuiesc. 

— Ai jucat perfect, zise ea, fără a sta pe gânduri. 

— Bineînţeles. Sunt un actor desăvârşit. 

— Şi de unde schimbarea asta bruscă? 

— E răspunsul meu la schimbarea petrecută cu tine. Ai obosit 
să tot faci pe femeia lipsită de suflet - un rol ingrat, crede-mă, şi 
nedemn de talentul tău. Dacă eu aş fi femeie şi-aş avea 
frumuseţea şi gingăşia ta, Climene, nu m-aş folosi de ele ca de 
nişte arme, menite să rănească. 

— Frumuseţe şi gingăşie! îl îngână fata, prefăcându-se 
amuzată şi surprinsă. 

Dar atitudinea i se schimbase simţitor. 

— Şi când ai descoperit la mine frumuseţea şi gingăşia, 
domnule Scaramouche? 

El o privi o clipă, admirându-i făptura ageră şi încântătoare - 
adorabila feminitate care-l atrăsese irezistibil încă din primul 
moment. 

— Într-o dimineaţă când te-am văzut repetând o scenă de 
dragoste, împreună cu Lâandre. 

O văzu cum face ochii mari de surpriză: apoi ea îşi adumbri 
privirea, coborându-şi pleoapele, ca tânărul să nu-i poată citi în 
suflet. 

— Cum, dar atunci m-ai văzut pentru prima oară-n viaţă! 

— Pân-atunci n-am avut ocazia să-ţi cunosc farmecul... 

— Îmi ceri să cred prea mult, îi zise ea, dar glasul îi era mai 
blând ca niciodată. 


-145 - 


— Deci refuzi să crezi că frumuseţea şi graţia ta au fost 
motivul pentru care m-am alăturat trupei tatălui tău, 
schimbându-mi astfel destinul? 

Ea începu să respire precipitat. Nu mai era în căutare de 
pretexte pentru o răbufnire. Toată ciuda şi nemulţumirea 
fuseseră date uitării. 

— Dar de ce? Cu ce scop? 

— Cu scopul ca-ntr-o zi să te rog să fii soţia mea. _ 

Şocată, fata se opri în loc şi se răsuci cu faţa spre el. Il privi în 
ochi, de data asta fără fereală. Ochii ei sclipeau cu o umbră de 
mânie, în timp ce faţa i se împurpurase uşor. Bănui că-şi bate 
joc de ea într-un mod nepermis. 

— Nu crezi că te cam grăbeşti? îl întrebă, pornită. 

— Nu. Nu ţi-ai dat seama pân-acum că sunt un om care 
acţionează sub impulsul momentului? Uită-te ce-am făcut din 
trupa Binet în mai puţin de câteva luni. Un altul s-ar fi căznit un 
an de zile, făr-a realiza nici măcar pe jumătate din ce-am 
realizat eu. De ce-aş fi mai domol în iubire decât la muncă? Ar fi 
mai înţelept s-aştept iubirea să vină la mine? M-am stăpânit şi 
m-am străduit să nu te sperii cu graba mea. Prin asta mi-am 
făcut mie rău - mai ales atunci când îţi arătam indiferența şi 
răceala pe care mi le arătai şi tu. Am aşteptat - nici nu ştii cu 
câtă răbdare! — să te plictiseşti de-a mai fi rea cu mine. 

— Eşti un om uluitor, zise ea fără vlagă 

— Adevărat, încuviinţă André-Louis. Numai convingerea că 
sunt altfel decât ceilalţi mi-a dat voie să sper aşa cum am 
sperat. 

Mecanic, de parcă s-ar fi înţeles între ei, îşi reluară plimbarea. 

— Şi-atunci când te plângi că mă cam grăbesc, urmă el, te rog 
să-ţi aduci aminte că totuşi până acum nu ţi-am cerut nimic. 

— Ce vrei să spui? se încruntă fata. 

— Nu ţi-am vorbit decât despre speranţele mele. Nu sunt 
chiar atât de nesăbuit, încât să pretind să se realizeze imediat. 

— Asta-i o hotărâre prudentă, zise ea înţepată. 

— Fireşte. 

Calmul lui o exaspera. Restul drumului îl parcurseră în tăcere, 
aşa că pentru moment lucrurile se opriră aici. 

Dar în aceeaşi seară, după cină, în clipa când Climene era pe 
punctul de a merge la culcare, se întâmplă ca amândoi să se 
găsească din nou singuri în încăperea de la etaj, rezervată de 


-146 - 


Binet exclusiv pentru trupă. După cum se vede, compania 
„Binet” începea să capete prestigiu. 

Când Climene se ridică să plece, Scaramouche se sculă şi el, 
ca să-i aprindă sfeşnicul. Ţinând lumina în mâna stângă, fata îi 
oferi dreapta, cu degete lungi şi albe, cu rotunjimea 
marmoreană a braţului dezgolit până la cot. 

— Noapte bună, Scaramouche - şopti ea atât de blând şi 
drăgăstos, încât lui i se tăie răsuflarea şi rămase privind-o ţintă, 
cu ochi arzători. 

Apoi îi apucă vârfurile degetelor şi, aplecându-se, le sărută 
apăsat, după care o privi din nou. 

Răscolitoarea ei feminitate îl atrăgea, îl chema, i se oferea. 
Chipul fetei era palid, în ochi îi sclipea o luminiţă, iar buzele 
întredeschise schiţau un zâmbet ciudat, în timp ce pieptul i se 
ridica şi cobora spasmodic sub eşarfa de dantelă, trădându-i 
tulburarea. 

Fără să-i dea drumul la mână, o trase înspre el, iar fata nu 
opuse nicio rezistenţă. Îi luă sfeşnicul şi-l puse alături, pe bufetul 
din spate. În clipa următoare, braţele lui André-Louis înlănţuiră 
trupul zvelt îşi subţire al Climenei şi tânărul se aplecă s-o sărute, 
murmurându-i numele, ca pe o rugăciune. 

— Şi-acum, sunt tot crudă? întrebă ea, cu răsuflarea 
întretăiată. 

Drept răspuns, el o sărută din nou. 

— Tu m-ai făcut să fiu crudă, pentru că nu voiai să vezi nimic 
- îi şopti ea la ureche. 

Dar uşa se dădu de perete şi în prag apăru domnul Binet, a 
cărui privire paternă avea astfel ocazia de a se „delecta” cu 
indecenta situaţie în care îşi descoperea propria fiică. 

Rămase cu gura căscată, în timp ce tinerii se desprinseră 
încet din îmbrăţişare, cu un calm prea desăvârşit pentru a fi 
firesc. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă domnul Binet, uluit şi profund 
şocat. 

— E nevoie de vreo explicaţie? Nu se vede foarte clar? 
înseamnă că eu şi Climene am hotărât să ne căsătorim. 

— Dar ce hotărăsc eu n-are nicio importanţă? 

— Desigur că are. Sper însă că dumneata nu vei avea nici 
prostul gust, nici inima de piatră de-a ne pune beţe-n roate. 

— Eşti chiar atât de sigur? Cum de nu! Doar e-n firea dumitale 


-3147 - 


să mergi la sigur. Numai că de fiica mea să nu fii atât de sigur. 
În privinţa ei, am eu socotelile mele. Ai făcut un lucru urât, 
Scaramouche. Mi-ai înşelat încrederea. Sunt foarte supărat pe 
dumneata. 

Şi înainta încă puţin, cu paşi grei, dar ciudat de neauziţi. 
Scaramouche se întoarse către fată, zâmbi şi-i întinse sfeşnicul. 

— Lasă-ne singuri, Climene. Am să-ţi cer mâna de la tatăl tău, 
după cuviinţă. 

Ea dispăru, îmbujorată şi mai frumoasă ca oricând, cu aeru-i 
timid şi încurcat. Scaramouche închise uşa şi se întoarse spre 
domnul Binet, care, furios, se azvârlise într-un jilţ, în capul 
mesei. Tânărul se pregăti să-i ceară mâna Climenei, după toate 
rigorile unei astfel de ocazii, aşa cum făgăduise. 

— Tată socrule, începu el, dă-mi voie să te felicit. Asta va 
însemna cu siguranţă Comedia Franceză pentru Climene, iar 
dumneata, nu peste mult timp, te vei bucura de strălucirea 
gloriei ei. Deşi ca tată al doamnei Scaramouche, te-ai putea 
bucura de faimă cu mult mai devreme... 

Binet, care se înroşea la faţă din ce în ce mai tare, îl fulgeră 
cu privirea, consternat, fără să poată scoate un cuvânt. Furia lui 
era cu atât mai mare, cu cât era convins că, indiferent ce-ar fi 
spus sau ar fi făcut, flăcăul ăsta irezistibil l-ar fi determinat să se 
supună voinţei sale. In cele din urmă, reuşi să-şi recapete graiul. 

— Pirat blestemat! urlă el, dând în masă cu pumnul cât un 
baros. Piratule! mai întâi vii la mine şi mă jefuieşti de jumătate 
din câştigul ce mi se cuvine, iar acum vrei să-mi furi şi fata! Da' 
să mă ia dracu' dac-am s-o dau pe mâna unui escroc ca tine, 
fără nume şi fără căpătâi, pe care-l aşteaptă spânzurătoarea! 

Scaramouche, care nu-şi pierduse cumpătul câtuşi de puţin, 
se întinse şi sună din clopoțel. Zâmbi îmbujorat şi cu ochii 
sclipitori. In seara aceea, viaţa i se părea foarte frumoasă. | 
datora, într-adevăr, foarte mult domnului de Lesdiguieres. 

— Binet, zise el, uită măcar o dată că eşti Pantalone şi poartă- 
te aşa cum trebuie să se poarte un socru drăguţ şi amabil, când 
a dat peste un ginere cu calităţi excepţionale. Să bem o sticlă cu 
vin de Burgundia, fac eu cinste! Cel mai bun vin de Burgundia 
din Redon. Aşa că vino-ţi în fire ca să-i onorezi, cum se cuvine. 
Tulburările fierii dăunează întotdeauna sensibilităţii gustative. 


- 148 - 


Capitolul 7 
CUCERIREA ORAŞULUI NANTES 


U upă cum menţionează exemplarele care s-au păstrat 
din Curierul nantez, trupa Binet s-a produs la Nantes pentru 
întâia oară cu Vic/eniile lui Scaramouche. Numai că la Nantes nu 
sosiseră ca în alte orăşele sau târguri de provincie, neanunţaţi 
dinainte şi bazându-se numai pe o paradă, ca să atragă atenţia 
asupra lor. André-Louis împrumutase metodele Comediei 
Franceze. Procedând cu îndrăzneală şi exclusiv după cum îl tăia 
capul, comandase la Redon afişe tipărite, iar cu patru zile 
înainte de sosirea trupei, acestea fuseseră lipite la intrarea 
Teatrului Feydau şi prin tot oraşul, atrăgând atenţia unui număr 
considerabil de nantezi, în vremea aceea afişele fiind încă un 
lucru destul de neobişnuit. Incredinţase această misiune unuia 
dintre ultimii angajaţi ai trupei, un tânăr isteţ, pe nume Basque, 
pe care-l trimisese la Nantes înainte de sosirea companiei. 

La Muzeul Carnavalet încă se mai poate vedea un asemenea 
afiş. Cu excepţia domnului Binet şi a fiicei sale, actorii sunt 
menţionaţi doar cu numele purtat pe scenă; lăsând deoparte 
faptul că cel ce juca pe Trivelin într-o piesă apărea sub numele 
de Tabarin în alta, afişul face ca numărul membrilor trupei să 
pară cu cel puţin jumătate mai mare decât era în realitate. În el 
se anunţa că turneul se va deschide cu Vic/eniile lui 
Scaramouche, urmată de încă cinci piese, ale căror titluri erau 
menţionate; la acestea se puteau adăuga şi alte scenarii, fără 
nume precizat, în caz că primirea făcută de distinsul şi luminatul 


= 449 = 


oraş Nantes trupei lui Binet, ar fi încurajat-o să-şi prelungească 
şederea la Teatrul Feydau. Se punea mare accent pe faptul că 
era vorba de o companie de improvizație în vechiul stil italian, 
lucru care nu se mai văzuse în Franţa de o jumătate de secol; 
publicul nantez era invitat să nu scape ocazia de a-i vedea pe 
distinşii actori care reînviau gloria de altădată a commediei 
dell'arte. 

Tot în anunţ se spunea că vizita la Nantes era preludiul vizitei 
la Paris, unde trupa intenţiona să arunce mănuşa actorilor de la 
Comedia Franceză şi să arate tuturor cum arta improvizatorului 
este mai mare decât cea a actorului, care depinde de autor 
pentru ceea ce are de spus, astfel încât întotdeauna rosteşte 
aceleaşi replici când joacă în aceleaşi piese. 

Textul era foarte îndrăzneţ, ceea ce îl speriase din cale-afară 
pe domnul Binet, alungându-i şi puţina minte pe care i-o mai 
lăsase vinul de Burgundia, de care la vremea aceea îşi putea 
permite să abuzeze. Bătrânul ridicase obiecţii vehemente, din 
care André-Louis înlăturase o parte, neluând în seamă restul. 

— Recunosc că-i îndrăzneţ, replică Scaramouche. Dar la 
vârsta dumitale ar fi trebuit să ştii că în timpurile pe care le 
trăim, nimic nu reuşeşte decât cu îndrăzneală. 

— Îţi interzic să pui afişul! Pur şi simplu îţi interzic! nu se 
lăsase domnul Binet. 

— Nici nu m-aşteptam la altceva. La fel cum mă aştept ca nu 
peste mult timp să-mi mulţumeşti că nu te-am ascultat. 

— Ai să provoci o catastrofa! 

— Am să provoc norocul! Cea mai mare catastrofă care ţi s-ar 
putea întâmpla ar fi să te întorci în pieţele satelor şi târgurilor de 
provincie de unde te-am scos eu. Şi totuşi, în ciuda rezistenţei 
dumitale, eu tot am să te fac să joci la Paris! Lasă totul în seama 
mea. 

Şi André-Louis plecase să supravegheze tipărirea afişului. Dar 
pregătirile nu se opriseră aici. Tânărul scrisese un articol 
interesant despre gloria commediei dell’arte şi renaşterea ei în 
arta trupei de improvizatori condusă de marele actor Florimond 
Binet. Numele lui Binet nu era Florimond, dar André-Louis avea 
un ascuţit simţ dramatic. Articolul trata pe larg despre punctele 
de atracţie enumerate în afiş. lar autorul lui îl convinsese pe 
Basque, care avea relaţii la Nantes, să se folosească de toată 
influenţa de care dispunea şi de toată mita pe care şi-o putea 


- 150 - 


permite, ca articolul să apară în Curierul nantez, cu câteva zile 
înainte de sosirea trupei lui Binet. 

Basque reuşise, lucru deloc surprinzător, date fiind 
neîndoielnicele merite literare şi conţinutul interesant al 
articolului. 

Aşa încât în prima săptămână a lui februarie, trupa lui Binet 
descinse într-un oraş aflat în aşteptare febrilă. Domnul Binet ar 
fi vrut să-şi facă intrarea ca de obicei - paradă cu costume, tobe 
şi talgere. Dar André-Louis rămase neînduplecat. 

— N-am face altceva decât să le arătăm sărăcia noastră, zise 
el. E mai bine să ne strecurăm în oraş neştiuţi de nimeni şi să 
lăsăm totul pe seama imaginaţiei publicului. 

Ca şi în alte rânduri., avu şi de astă dată câştig de cauză. Deja 
obosit să lupte împotriva curentului vijelios al voinţei lui André- 
Louis, domnul Binet se trezi acum în faţa unei lupte inegale, 
întrucât Climene se aliase cu Scaramouche, susţinându-i 
punctele de vedere şi alăturându-se reproşurilor aduse gândirii 
încete şi reacționare a tatălui ei. Aşa încât Binet îşi înălţă braţele 
spre cer, blestemând metaforic ziua în care îl primise pe tânăr în 
trupa lui, apoi se lăsă dus în voia curentului, convins că, până la 
urmă, îi era dat să se înece. Dar până atunci, avea de gând să-şi 
înece doar amarul - şi asta în vin de Burgundia. Nicicând în viaţa 
lui nu i se păruse vinul de Burgundia mai binefăcător ca acum. 
Poate că lucrurile nu stăteau totuşi chiar atât de prost pe cât îşi 
imagina. La urma urmei, se gândi el, ar fi trebuit să-i 
mulţumească lui Scaramouche pentru vinul de Burgundia. Chiar 
continuând să se teamă de ce-i mai rău, se va strădui, totuşi, să 
spere în mai bine. 

Şi tare se temea de ce-i mai rău în seara când cortina 
Teatrului Feydau se ridică pentru prima reprezentaţie, în faţa 
unei săli destul de pline, ai cărei spectatori avuseseră 
curiozitatea să urmeze îndemnurile de pe afiş. 

Şi, deşi se pare că scenariul Vic/eniilor lui Scaramouche nu s-a 
păstrat până în zilele noastre, ştim totuşi, din Confesiunile lui 
André-Louis, că se deschide cu Polichinelle în postura unui 
îndrăgostit înfumurat şi cumplit de gelos, care tocmai o 
convinge pe subreta Colombina să-şi spioneze stăpâna, pe 
Climene. Cuvintele măgulitoare n-au niciun spor la isteaţa 
Colombina, căreia îi plac curtezanii cu înfăţişare atrăgătoare şi 
atenţi la tributul cerut, de propriile-i farmece; aşadar, 


- 151 - 


îndrăgostitul cel ghebos trece la oribile ameninţări cu 
răzbunarea, în caz că ea l-ar trăda sau ar refuza să i se supună. 
Cum nici aşa nu reuşeşte să-şi atingă scopul, recurge la mită şi, 
după ce-şi deşartă bine punga în palma primitoare a 
Colombinei, obţine - în sfârşit - consimţământul ei de a-şi spiona 
stăpâna, ca mai apoi să-i dezvăluie curtezanului tot ce-ar urma 
să afle. 

Cei doi jucară scena foarte bine, fiind poate într-o oarecare 
măsură ajutaţi şi de propria lor nervozitate, la gândul că se aflau 
în faţa unui public atât de distins. Polichinelle era cât se poate 
de fioros, arogant şi insistent. Colombina, obraznică şi 
indiferentă la linguşirile lui, râdea ironic de amenințările cu 
răzbunarea, ca mai apoi să devină cât se poate de şireată şi să 
stoarcă tot mai mulţi bani de la cel ce-i oferise mită. 

In sală se auzeau râsete promițătoare. Dar domnul Binet, care 
tremura în culise, ducea dorul hohotelor de râs ale spectatorilor 
neciopliţi în faţa cărora jucase până acum, aşa încât temerile lui 
deveneau din ce în ce mai chinuitoare. 

De-abia ieşise pe uşă Polichinelle, că Scaramouche sări 
înăuntru pe fereastră. Era o intrare plină de efect, care de-obicei 
stârnea râsete nepotolite. Dar de data asta, nimic. In acea 
dimineaţă, stând în pat, Scaramouche se gândise bine şi se 
hotărâse să apară într-un mod cu totul nou. Avea să renunţe la 
jocul şarjat şi la clovneriile care făcuseră deliciul neciopliţilor de 
prin pieţe, în favoarea unor subtilităţi de interpretare. Avea să 
abordeze un umor viclean, reţinut, de o oarecare demnitate, 
păstrând o înfăţişare cu desăvârşire solemnă şi folosindu-şi 
replicile sec, fără a părea conştient de efectul comic cu care 
urmărea să le înzestreze. Astfel, chiar dacă publicului îi va lua 
mai mult timp să-l înţeleagă, în final îl va aprecia mai mult. 
Credincios acestei hotărâri, îşi jucă rolul de prieten şi aliat 
tocmit de îndrăgostitul Leandre, din partea căruia venea să 
ceară veşti de la Climene, fără a scăpa din vedere oportunitatea 
de a-şi continua idila cu Colombina şi planurile de a-l stoarce de 
bani pe Pantalone. De asemenea, îşi luase şi libertatea de a 
schimba pe ici, pe colo tradiționalul costum al lui Scaramouche: 
vesta şi pantalonii erau împestriţaţi cu dungi roşii, iar croiala 
aducea puţin cu moda Henric al III-lea. Inlocuise tichia de catifea 
neagră cu o pălărioară conică, ale cărei boruri răsucite în sus 
erau împodobite cu un smoc de pene. In plus, renunţase la 


- 152 - 


chitară. 

Domnul Binet îşi încorda cu disperare auzul. În aşteptarea 
hohotului de râs cu care era întâmpinată întotdeauna intrarea 
lui Scaramouche, şi când urechea nu prinse nimic, simţi cum 
creşte în el deznădejdea. Deodată, deveni conştient de ceva 
neobişnuit de alarmant în comportarea lui Scaramouche: îşi 
păstrase accentul străin şi şuierător, dar nimic din gesturile largi 
şi pălăvrăgeala gălăgioasă, atât de îndrăgite de publicul de până 
acum. 

Deznădăjduit, începu să-şi frângă mâinile: 

— Gata! S-a zis cu noi! Individul ăsta a distrus totul! Aşa-mi 
trebuie dac-am fost prost şi l-am lăsat să facă tot ce-a vrut! 

Dar bătrânul se înşela amarnic. Prima bănuială în acest sens o 
avu când intră şi el pe scenă, de unde văzu că spectatorii erau 
atenţi şi observă zâmbete tăcute şi apreciative pe fiecare faţă. 
Totuşi nu fu sigur că vor scăpa cu viaţă decât în clipa când se 
lăsă cortina după primul act, iar din sală explodă nestăvilit un 
ropot de aplauze. 

Dacă în Vic/eniile lui Scaramouche rolul lui Pantalone n-ar fi 
fost cel al unui dobitoc bătrân, timid şi nepriceput, Binet, cu 
temerile lui, ar fi făcut să se ducă totul de râpă. Dar aşa, chiar 
aceste temeri, accentuând şovăiala şi uluirea care erau esenţa 
rolului său, îi asigurară succesul. Şi avură, într-adevăr, un 
succes răsunător, care justifică pe deplin anunţarea trupei cu 
surle şi fanfare, de care fusese acuzat Scaramouche. 

Cât despre eroul nostru, succesul lui nu fu doar un succes de 
public. La terminarea reprezentaţiei, întreaga trupă, adunată în 
foaierul teatrului, îi făcu o primire dintre cele mai entuziaste. 
Talentul, resursele şi energia lui îi transformaseră, în câteva 
săptămâni, dintr-o ceată de saltimbanci vagabonzi într-o 
respectabilă companie de teatru, cu actori de primă mână. 
Toate acestea i le datorau lui, ceea ce şi mărturisiră într-un 
discurs ţinut de Polichinelle, care completă acest omagiu adus 
meritelor lui André-Louis prin angajamentul ca aşa cum au 
cucerit oraşul Nantes, să cucerească întreaga lume, sub 
îndrumarea lui. 

In entuziasmul lor, neglijaseră puţin sentimentele domnului 
Binet. Bătrânul era deja destul de iritat de permanenta 
nesocotire a dorințelor sale şi de conştiinţa propriei slăbiciuni în 
comparaţie cu Scaramouche. Şi, deşi suportase această treptată 


- 153 - 


uzurpare a autorităţii, deoarece fusese compensată de un profit 
personal care treptat sporea şi el, totuşi, în adâncul sufletului, 
nemulţumirea ajunsese să-i înăbuşe orice urmă de recunoştinţă 
pe care ar fi trebuit s-o datoreze asociatului său. In acea seară, 
cu nervii la pământ, trecuse printr-o spaimă de moarte, pe care 
nu i-o ierta lui Scaramouche nici chiar în faţa acestui ultim 
succes, în fond, aproape miraculos. 

Pe lângă toate acestea, acum se mai vedea şi ignorat de 
propria-i trupă, pe care o selectase şi o adunase cu atâta trudă 
dintre oamenii găsiţi ici-colo, în drojdia societăţii. Simţea că-i 
plesneşte fierea şi că în suflet i se trezeşte o răutate pe care nu 
reuşise niciodată să şi-o înăbuşe pe deplin. Dar oricât de adânc 
îl rodea furia, nu-l orbea într-atât încât să facă prostia de-a se da 
de gol. Şi totuşi, în această clipă, era absolut necesar să se 
impună, dacă nu voia să rămână pe veci un om lipsit de 
importanţă pentru propria-i trupă, peste care domnise 
nestingherit luni de zile, până ce apăruse intrusul care-şi 
umpluse buzunarele şi-i subminase prestigiul. 

Aşadar, de cum termină de vorbit Polichinelle, Binet făcu un 
pas înainte. Cum machiajul îl ajuta să-şi ascundă amărăciunea şi 
ciuda, se prefăcu a se alătura laudelor acestuia. Dar vorbi în aşa 
fel, încât să fie clar pentru toţi că realizările lui Scaramouche se 
datorau în primul rând bunăvoinţei lui Binet, care fusese tot 
timpul braţul călăuzitor al tânărului său asociat. Ţinând isonul lui 
Polichinelle, dorea să-i mulţumească lui Scaramouche cam în 
acelaşi mod în care un senior şi-ar fi arătat recunoştinţa faţă de 
valetul care i-a îndeplinit ordinele cu precizie şi credinţă. 

Această intervenţie nu-i păcăli pe ceilalţi şi nu-l uşura nici pe 
vorbitor. Dându-şi seama cât de puţină atenţie se acorda 
discursului său, Binet se înciudă şi mai mult. Insă, cel puţin, 
făcuse faţă onorabil şi se salvase de la nulitate - el, directorul 
trupei! 

Să spunem că ceilalţi nu se lăsaseră păcăliţi ar fi poate prea 
mult, pentru că trupa se înşelase, totuşi, într-o singură privinţă: 
sentimentele lui Binet. Dând la o parte insinuările prin care îşi 
atribuia toate meritele, toţi rămaseră încredinţaţi că inima lui 
era la fel de plină de recunoştinţă ca şi a lor. Chiar şi André- 
Louis împărtăşea această opinie şi, în scurtul său discurs de 
mulţumire, susţinu cu însufleţire pretenţiile ridicate de domnul 
Binet. 


- 154 - 


În continuare, tânărul îi înştiinţă că pentru el succesul de la 
Nantes era cu atât mai important cu cât făcea realizabil visul 
său cel mai scump: căsătoria cu Climene. El era primul care să 
afirme că-i nevrednic de un asemenea noroc. Această căsătorie 
avea să strângă legăturile dintre proaspătul ginere şi bunul său 
prieten, domnul Binet, căruia îi datora tot ce realizase pentru 
sine şi pentru întreaga trupă. 

Vestea fu primită cu mare bucurie, întrucât în lumea teatrului 
îndrăgostiţii sunt la fel de simpatizaţi ca şi în lumea de dincolo 
de scenă. Deci toţi felicitară fericita pereche, cu excepţia lui 
Leandre, a cărui privire era mai tristă ca oricând. 

În acea seară, urcară în camera de la etaj a hanului de pe 
Quai de la Fosse - acelaşi din care, cu câteva săptămâni în 
urmă, André-Louis pornise să joace un rol complet diferit în faţa 
publicului nantez. Şi totuşi, chiar atât de diferit? se întreba el. 
Nu fusese oare şi atunci tot un fel de Scaramouche, ager şi 
viclean, meşter la trasul sforilor, capabil să înşele mulţimea, 
înflăcărând-o în mod cinic, prin susţinerea unor idei în care nu 
credea? Era chiar atât de surprinzător că obținuse un succes 
atât de rapid şi de total ca actor? Nu asta fusese întotdeauna? 
Nu pentru aşa ceva fusese zămislit? 

În seara următoare, se jucă Îndrăgostitul cel timid. Sala era 
plină, întrucât faima premierei se răspândise repede, aşa că 
succesul de luni fu reeditat. Miercuri jucară Figaro- 
Scaramouche, iar joi dimineaţă, Curierul nantez publică un 
articol în care mai mult de o coloană era consacrată acestor 
străluciți improvizatori, care îi întreceau de departe pe simplii 
recitatori de roluri învăţate pe dinafară. 

Citindu-l la micul dejun, André-Louis, care nu-şi făcea iluzii la 
adresa adevărurilor pe care le conţinea, râse în sinea lui: 
noutatea genului abordat de trupă şi reclama pretențioasă, pe 
care i-o făcuse chiar el, sfârşiseră prin a-i îmbrobodi pe toţi. 
André-Louis se răsuci să-i salute pe Binet şi pe Climene, care 
tocmai intraseră, apoi flutură ziarul deasupra capului. 

— S-a aranjat, zise el. Rămânem la Nantes până la Paşti. 

— Nu zău! mormăi Binet, cât se poate de acru. Pe toate le 
aranjezi, prietene! 

— Citeşte şi dumneata! îl îndemnă André-Louis, întinzându-i 
ziarul. 

Morocănos, Binet începu să citească. Când termină, puse 


- 155 - 


ziarul deoparte, fără un cuvânt, şi-şi concentră întreaga atenţie 
asupra micului dejun. 

— Ei, am avut dreptate sau nu? îl întrebă Scaramouche, 
căruia purtarea lui Binet i se păru puţin cam bizară. 

— În legătură cu ce? 

— Cu venirea la Nantes, 

— Dacă nu mă gândeam eu la asta, n-am fi venit, mormăi 
Binet şi începu să mănânce. 

Intrigat, André-Louis renunţă să mai discute. 

După micul dejun, ieşi împreună cu Climene să se plimbe pe 
chei şi să respire o gură de aer curat. Era o zi cu soare 
strălucitor, mai caldă decât cele precedente. Când erau pe 
punctul să plece, Colombina le făcu figura şi se arătă dornică să- 
i însoţească. Dar lucrurile se aranjară cât de cât când şi 
Arlechino alergă în urma lor, nevrând să rămână departe de 
Colombina. 

André-Louis, care mergea împreună cu Climene, la câţiva paşi 
înaintea celuilalt cuplu, începu să vorbească despre gândul 
care-l frământa cel mai mult. 

— Tatăl tău se poartă foarte ciudat faţă de mine, zise el. De 
parcă mi-ar fi devenit dintr-o dată ostil... 

— Ţi se pare, îl linişti fata. Tata îţi este foarte recunoscător, ca 
şi noi toţi, de altfel. 

— Asta numai recunoştinţă nu se poate numi. E furios pe 
mine - şi cred că ştiu de ce. Tu nu-nţelegi? Nu ghiceşti? 

— Să ştii că nu! 

— Climene, dacă tu ai fi fata mea - şi har Domnului că nu eşti! 
—, aş fi foarte supărat pe bărbatul care te-ar lua de lângă mine. 
Bietul Pantalone! Când i-am spus că vreau să te iau de soţie, m- 
a făcut „pirat”! 

— Avea dreptate! Ai fost foarte îndrăzneţ, ca să mă răpeşti, 
Scaramouche! 

— Asta-mi stă în fire, replică el. Tatăl tău e convins că actorii 
trebuie să joace rolurile care se potrivesc temperamentului lor 
real. 

— Aşa e! lar tu pui mâna pe tot ce vrei, nu? îl întrebă ea, 
privindu-l cu dragoste şi timiditate. 

— Se prea poate, încuviinţă el. l-am obţinut consimţământul, 
forţându-i puţin mâna. N-am aşteptat să-şi dea acordul de 
bunăvoie. Când el mă refuza de fapt, eu i-am smuls 


- 156 - 


încuviințarea, iar acum vreau să-l silesc să accepte şi de 
bunăvoie... Cred că asta l-a deranjat cel mai tare. 

Climene râse şi începu să-i răspundă cu însufleţire. Dar el nu 
auzea o vorbă. Prin forfota de pe chei se îndrepta spre ei o 
cabrioletă, cu partea de sus aproape în întregime din sticlă, 
trasă de doi superbi cai murgi, mânaţi de un vizitiu în livrea 
strălucitoare. 

In cabrioletă se afla o tânără zveltă, înveşmântată într-o blană 
de linx şi cu un chip încântător şi delicat. Fata se aplecase în 
afară, buzele stându-i gata să strige, în timp ce ochii rămâneau 
pironiţi asupra lui André-Louis. Deodată, el îi simţi privirea şi 
rămase încremenit pe loc. 

Climene se opri în mijlocul unei fraze, şocată de purtarea lui, 
apoi îl trase uşor de mânecă. 

— Ce s-a întâmplat, Scaramouche? _ 

Dar el nici nu se sinchisi să-i răspundă. In aceeaşi clipă, 
vizitiul, care primise deja poruncă de la tânăra din trăsură, 
struni caii chiar lângă grupul lor. Decorul sclipitor al cabrioletei 
cu portiere împodobite cu blazoane, vizitiul impozant şi lacheul 
cu ciorapi albi, care sări la pământ de cum opri trăsura, îi 
dădură Climenei impresia că făptura din faţa ei e o prinţesă de 
basm. „Prinţesa” se aplecă prin geamul portierei, cu ochi 
strălucitori şi obraji îmbujoraţi, şi întinse spre Scaramouche 
mâna vârâtă într-o mănuşă scumpă. 

— André-Louis! 

Scaramouche îi luă mâna, la fel cum ar fi luat-o şi pe a 
Climenei şi, cu privirea la fel de bucuroasă ca a fetei din trăsură, 
cu glasul vibrând de aceeaşi fericită surpriză, o chemă pe nume, 
aşa cum făcuse şi ea: 

— Aline! 


- 157 - 


Capitolul 8 
VISUL 


— C şa! porunci Aline lacheului. Urcă lângă mine, îi şopti 
ea dintr-o suflare lui André-Louis. 

— O clipă, Aline. 

Tânărul se întoarse spre însoţitoarea sa, care rămăsese fără 
grai, şi spre Arlechino şi Colombina, care nu erau nici ei mai 
puţin surprinşi. 

— Imi îngădui, Climene? şopti el aproape neauzit. 

Fusese mai mult o afirmaţie decât o întrebare. 

— Din fericire, nu eşti singură. Arlechino va avea grijă de tine. 
Pe curând. Ne vedem la cină. 

Cu aceasta, sări în cabrioletă, fără să mai aştepte vreun 
răspuns. Lacheul închise portiera, vizitiul plesni din bici şi 
impresionantul echipaj porni în goana cailor de-a lungul cheiului, 
lăsându-i pe cei trei actori privind în urma lui cu gura căscată. 
Apoi, Arlechino izbucni în râs. 

— Un prinţ deghizat - Scaramouche al nostru! Colombina bătu 
din palme, zâmbind cu dinţii ei albi şi strălucitori. 

— Ce poveste de dragoste trăieşti, tu, Climene! Ce minunat! 

Incruntarea Climenei începu să se risipească. Expresia ei 
înciudată făcu loc nedumeririi. 

— Dar cine-o fi? 

— Desigur, sora lui! zise Arlechino, foarte convins. 

— Sora lui? De unde ştii? 

— Ştiu ce-ţi va spune când se va-ntoarce. 


- 158 - 


— Dar de ce? 

— Pentru că dacă ţi-ar spune că-i maică-sa, nu l-ai crede. 

Urmărind cu privirea cabrioleta, cei trei începură să meargă în 
aceeaşi direcţie. 

Între timp, Aline îl privea pe André-Louis cu ochi atenţi, cu 
buzele strânse, cu o cută îngustă între sprâncenele frumos 
desenate. 

— Mă miră să te văd în asemenea companie, Andre! fu primul 
lucru pe care i-l spuse. Sau poate mă-nşel şi nu-i vorba de 
domnişoara Binet de la Teatrul Feydau. 

— Nu te-nşeli. Dar nu-mi închipuiam că domnişoara Binet e 
deja celebră. 

— Cât despre asta... ridică din umeri Aline, cu glasul încărcat 
de dispreţ. Pur şi simplu, am fost aseară la teatru, explică ea, şi 
mi s-a părut c-o recunosc. 

— Ai fost aseară la teatru? Dar nu te-am văzut! 

— Erai şi tu acolo? 

— Dacă eram acolo! exclamă el. 

Se stăpâni, însă, şi schimbă tonul. 

— Da, am fost şi eu, urmă el, cu un glas cât se poate de 
firesc, cuprins brusc de o reţinere în a-i mărturisi că se coborâse 
de bunăvoie în acele adâncuri pe care ea le socotea demne de 
dispreţ. 

Era încântat că felul în care se deghizase şi-şi schimbase 
vocea se dovedise eficient chiar şi faţă de o persoană care-l 
cunoştea atât de bine. 

— Inţeleg... zise ea, strângând şi mai mult din buze. 

— Ce înţelegi? 

— Farmecele fără egal ale domnişoarei Binet. Bineînţeles c-ai 
fost la teatru! Din tonul tău se vede foarte clar. Să ştii că mă 
dezamăgeşti, Andre. Poate că-i o prostie din partea mea. Se 
pare că nu mă pricep prea bine la bărbaţi. Ştiu că mulţi tineri din 
ziua de azi se dau în vânt după fetele care se expun astfel pe 
scenă. Dar nu mă aşteptam ca tu să le urmezi exemplul. Am 
făcut imprudenţa să-mi închipui că nu eşti la fel ca ei, că te 
situezi deasupra unor astfel de preocupări. Te credeam mai 
curând un idealist. 

— Mă simt flatat. 

— Se vede! Dar m-ai indus în eroare. Vorbeai atât de mult 
despre moralitate, erai întotdeauna gata să faci filosofie, aşa 


- 159 - 


încât m-am lăsat înşelată de aparente. De fapt, ipocrizia ta era 
atât de perfectă, încât niciodată n-am bănuit nimic. Cu darul 
acesta actoricesc, mă şi mir că n-ai intrat în trupa domnişoarei 
Binet. 

— Am intrat, zise el liniştit. 

Acum devenise imperios necesar să-i dezvăluie adevărul şi, 
având de ales între două rele, îl preferă pe cel mai mic. 

Pe chipul ei se citi mai întâi neîncredere, apoi consternare şi 
în cele din urmă dezgust. 

— Fireşte, rosti ea după o îndelungată tăcere. Doar aveai 
avantajul de-a te găsi mai aproape de cea care te vrăjise. 

— Acesta a fost numai unul dintre motive, dar nu singurul. 
Când eram pus în situaţia de-a alege între scenă şi 
spânzurătoare, am avut incredibila slăbiciune de-a o prefera pe 
cea dintâi. Este, într-adevăr, nedemn de un om cu idealuri 
înălţătoare, ca ale mele. Dar ce vrei? Ca şi altor ideologi, şi mie 
îmi este mai uşoară teoria decât practica. Să opresc trăsura şi 
să te scutesc de prezenţa mea dezgustătoare sau să-ţi spun 
cum s-a-ntâmplat? 

— Întâi povesteşte-mi şi pe urmă, vom vedea. 

André-Louis îi relată cum întâlnise trupa Binet, cum prezenţa 
jandarmilor îl făcuse să înţeleagă că s-ar putea foarte bine 
ascunde printre actori, până ce avea să se domolească zarva 
făcută în jurul numelui său. Chipul fetei se destinse. 

— Dragul meu André, de ce nu mi-ai spus asta de la-nceput? 

— În primul rând, pentru că nu mi-ai dat răgazul s-o fac. În al 
doilea rând, m-am temut să nu te şochez, vorbindu-ţi despre 
decăderea mea. 

Ea îl luă în serios. 

— Dar de ce? De ce nu ne-ai trimis vorbă, aşa cum te-am 
rugat, ca să ne spui unde te găseşti? 

— Abia ieri m-am gândit la asta. Am şovăit din mai multe 
motive. 

— Ai crezut că vom fi indignaţi să aflăm cu ce te ocupai? 

— Cred că aş fi preferat să vă surprind prin succesul ultimelor 
mele realizări. 

— Oh, vrei să devii un mare actor? 

Glasul ei era de-a dreptul dispreţuitor. 

— E foarte posibil. Numai că pe mine mă interesează în primul 
rând să devin un mare autor. 


- 160 - 


Aici n-ai avea de ce să strâmbi din nas. E o profesiune cât se 
poate de onorabilă. Toată lumea îi admiră pe Beaumarchais şi 
pe Chénier. 

— Şi tu speri să fii la fel ca ei? 

— Eu sper să-i întrec - deşi recunosc că de la ei am învăţat să 
fac primii paşi. Cum ţi s-a părut piesa de aseară? 

— Amuzantă şi foarte bine concepută. 

— Permite-mi să ţi-l prezint pe autor! 

— Tu?! Dar e trupă de improvizație! 

— Chiar şi improvizatorii au nevoie de un autor care să le 
scrie scenariul. Deocamdată, scriu doar atât. Dar curând voi 
scrie şi piese în stil modern. 

— Îţi faci iluzii, bietul meu André. Piesa de aseară n-ar fi 
însemnat nimic fără actori. 

— Intre noi fie vorba - fă cunoştinţă şi cu Scaramouche... 

— Tu!!! Scaramouche? Tu!!! 

Aline se răsuci să-l privească drept în faţă. El zâmbi cu 
zâmbetu-i obişnuit, care-i făcea gropiţe în obraji, şi încuviinţă 
din cap. 

— Dar nici nu te-am recunoscut! 

— iți mulţumesc pentru aprecieri. iți imaginai, probabil, că-n 
teatru mă ocup doar cu mânuirea decorurilor. Acum, că ştii totul 
despre mine, ce mai e nou în Gavrillac? Ce face naşul? 

Ea îi răspunse că domnul de Kercadiou era bine şi, deşi încă 
supărat pe trădarea lui Andre-Louis, nu încetase - totuşi - să-şi 
facă griji pe seama lui. 

— Chiar astăzi am să-i scriu că te-am văzut. 

— Te rog! Spune-i că sunt sănătos şi că-mi merge bine. Dar 
nimic mai mult. Şi el îşi are prejudecățile lui. Pe urmă, nici n-ar fi 
prudent, iar acum, lasă-mă să-ţi pun întrebarea care-mi stă de 
mult pe buze: cum de te afli la Nantes, Aline? 

— Sunt în vizită la mătuşa mea, doamna de Sautron. Tot cu 
ea am fost şi-aseară la teatru. Ne-am cam plictisit la castel, dar 
de-acum se va schimba situaţia. Azi mătuşa primeşte nişte 
invitaţi, printre care se află şi domnul de La Tour d'Azyr. 

André-Louis se încruntă şi oftă. 

— Ţi-a ajuns cumva vreodată la ureche cum a murit bietul 
Philippe de Vilmorin? _ 

— Da, mi s-a spus. Întâi am aflat de la unchiul, apoi chiar din 
gura domnului de La Tour d'Azyr. 


- 161 - 


— Şi amănuntul acesta n-a influenţat în niciun fel hotărârea ta 
de a te mărita cu el? 

— Dar de ce? Uiţi că nu sunt decât femeie. Doar nu te-aştepţi 
să-i judec eu pe bărbaţi în astfel de chestiuni? 

— De ce nu? Ai putea foarte bine. Cu atât mai mult cu cât ai 
audiat ambele părţi. Pentru că naşul ţi-a spus, cu siguranţă, 
adevărul. Dacă nu poţi judeca, asta se întâmplă pentru că nu 
vrei s-o faci. 

Tonul lui se înăsprise. 

— Închizi ochii cu bună ştiinţă la adevărul care te-ar putea 
opri din mersul ambiţiei tale nefireşti şi nesănătoase. 

— Minunat! exclamă ea, privindu-l amuzată. Dar ştii că ai 
haz? Te ridici fără ruşine din drojdia societăţii, unde te-am găsit, 
te desprinzi de braţul unei comediante şi-ncepi să-mi ţii mie 
predici? 

— Chiar de-ar fi drojdia societăţii, până şi din mijlocul lor te-aş 
putea povăţui, Aline. Din respect şi devotament. 

Încă păstra un aer ţeapăn şi sever. 

— Dar ei nu-s drojdia societăţii. Chiar şi la o comediantă poţi 
găsi virtute şi onoare - calităţi inexistente la o înaltă doamnă 
care se vinde pentru a-şi satisface ambiția de mărire, care 
pentru rang, bogăţie şi blazon acceptă căsătoria ca pe-un târg! 

Aline îl privea sufocându-se de indignare. Albă la faţă de furie, 
dădu să facă semn vizitiului. 

— Cred că-i mai bine să cobori. Du-te şi bucură-te de onoarea 
şi virtutea fetei ăleia din teatru! 

— Nu-ţi permit să vorbeşti despre ea în felul acesta, Aline. 

— Ei, asta-i acum! Văd că eşti amorezat rău! Crezi că mi-am 
menajat prea mult cuvintele? Crezi c-ar trebui să vorbesc despre 
ea ca despre o... 

— Dacă trebuie neapărat să vorbeşti despre ea, o întrerupse 
André-Louis furios, atunci vorbeşte ca despre soţia mea! 

Mânia ei se topi, făcând loc unei uimiri fără margini. Paloarea i 
se accentuă. 

— Dumnezeule! şopti ea, îngrozită, apoi întrebă repede: Te-ai 
însurat? Te-ai însurat! cu una ca... 

— Încă nu. Dar o voi face în curând. Şi dă-mi voie să-ţi spun, 
Aline, că această fată, pe care o copleşeşti cu disprețul tău încă 
înainte de a o cunoaşte, e la fel de bună şi de curată ca tine. Are 
talent şi inteligenţă, graţie cărora a ajuns acolo unde este şi 


- 162 - 


care-o vor face să ajungă departe. În plus, femeia din ea, şi-a 
ales viitorul soţ dintr-o pornire sufletească. 

Aline tremura de furie. Fără a pregeta, făcu semn vizitiului. 

— Să cobori imediat! şuieră ea, în culmea indignării. 
Îndrăzneşti să mă compari pe mine cu... 

— Cu viitoarea mea soţie, o întrerupse André-Louis, înainte ca 
ea s-apuce să rostească vorba jignitoare. Fără să mai aştepte 
lacheul, deschise uşa şi sări jos. 

— Complimente asasinului cu care te căsătoreşti! mârâi el 
printre dinţi, trântind portiera. Dă-i bice! porunci apoi vizitiului. 

Trăsura porni în goană spre Faubourg Gigan, iar tânărul 
rămase țintuit locului, furios la culme. 

Treptat-treptat, în drum spre han, furia i se domoli. judecând 
la rece, înţelese punctul de vedere al Alinei şi, în sinea lui, o 
iertă. Nu era vina ei că gândea astfel. Educaţia pe care o primise 
o făcea să considere că orice actriţă e o femeie uşoară, tot aşa 
cum privea cât se poate de calm perspectiva unei monstruoase 
căsătorii de convenienţă. 

Ajungând la han, îi găsi pe ceilalţi la masă. La intrarea lui se 
aşternu o tăcere atât de bruscă, încât îşi dădu seama imediat că 
subiectul  conversaţiei fusese el. Arlechino şi  Colombina 
povestiseră tuturor despre „prinţul deghizat”, răpit de caleaşca 
unei prințese - poveste care-i lăsase pe toţi cu gura căscată. 

Climene era tăcută şi gânditoare. Se tot întreba ce voise să 
spună Colombina, când vorbise despre povestea ei de dragoste. 
Era limpede că Scaramouche trebuia să fie cu totul altceva 
decât lăsase să se înţeleagă până atunci, altfel înalta doamnă 
nu l-ar fi abordat cu atâta familiaritate. Inchipuindu-şi-l la fel de 
umil ca ea, Climene simţise că-i aparţine. lar acum primea 
răsplata iubirii ei dezinteresate. 

Până şi vechea ostilitate a bătrânului Binet faţă de André- 
Louis pălise în faţa acestei descoperiri năucitoare. O ciupise 
glumeţ de ureche pe Climene, spunându-i: 

— Ah, ah, cu siguranţă că tu ai citit dincolo de masca lui, 
copila mea! 

Ea se trăsese înapoi, nemulțumită de această insinuare. 

— Nu-i adevărat, tată. Eu l-am luat drept ceea ce părea. 

Tatăl ei îi făcuse cu ochiul, râzând. 

— Desigur, desigur. Dar la fel ca taică-tău, care a fost cândva 
gentilom şi cunoaşte manierele din lumea bună, şi tu ai 


- 163 - 


descoperit la el ceva deosebit faţă de cei cu care - din 
nenorocire - am fost nevoiţi să ne-nhăităm. Ţi-ai dat şi tu seama 
tot atât de bine că n-ar fi învăţat niciodată să-şi ia un asemenea 
aer impunător, de comandă, într-un amărât de birou avocăţesc. 
E clar că nici la vorbă, nici la minte nu seamănă cu un burghez, 
aşa cum vrea să pară. Ai fost isteaţă să-l prinzi în mrejele tale. 
Ştii că sunt chiar mândru de tine, Climene? 

Fata plecase, fără să-i răspundă. lpocrizia tatălui ei o rănea 
adânc. Scaramouche era, cu siguranţă, un mare gentilom - 
poate un excentric, dar un nobil înnăscut. lar ea avea să-i fie 
soţie. Taică-său va trebui să înveţe să se poarte cu amândoi în 
cu totul alt chip. 

Privi cu timiditate - o altfel de timiditate - spre iubitul ei. 
Pentru prima oară observă ce mândru îşi ţine capul, cu bărbia 
înainte, ce grațios se mişcă - cu graţia cuiva care din copilărie a 
avut maestru de dans şi de scrimă. 

Aproape o duru inima văzându-l că se azvârle într-un jilt 
schimbând o glumă cu Arlechino - de la egal la egal - cum îi era 
obiceiul. O duru şi mai mult când Arlechino, care acum ştia 
multe, continuă să se poarte faţă de André-Louis cu aceeaşi 
familiaritate de neîngăduit. 


- 164 - 


Capitolul 9 
TREZIREA 


— {N tii că aştept o explicație, începu Climène, pe care 
cred că mi-o datorezi? 

Rămăseseră singuri, aşezaţi la masa pe care André-Louis o 
onorase cu întârziere. _ 

Tânărul îşi umplu pipa. În ultimul timp, de când se alăturase 
trupei lui Binet, se apucase de fumat. Ceilalţi plecaseră - unii la 
plimbare, alţii, ca Binet şi Madame, fiindcă simţiseră că se 
cuvenea să fie discreţi şi să-i lase pe cei doi tineri să aibă o 
explicaţie. André-Louis, însă, nu era de aceeaşi părere. Işi 
aprinse alene pipa, în timp ce fruntea i se înnegură uşor. ` 

— Explicaţie? se miră el, ridicând privirea spre Climène. In 
legătură cu ce? 

— In legătură cu faptul că te-ai prefăcut faţă de noi - față de 
mine. 

— Nu m-am prefăcut câtuşi de puţin, o linişti el. 

— Vrei să spui că nu ne-ai dezvăluit nimic şi deci că tăcerea 
nu înseamnă prefăcătorie. Eu însă cred că nu-i corect să-i 
ascunzi viitoarei tale soţii adevărul despre tine şi despre situaţia 
ta reală. N-ar fi trebuit să faci pe simplul avocat de ţară - ceea 
ce se vede de la o poştă că nu eşti. Ar fi fost poate romantic, 
dar... în sfârşit, vrei să-mi spui? 

— Înţeleg, zise el, trăgând din pipă. Dar te-nşeli, Climene. Nu 
m-am prefăcut. Dacă există amănunte din viaţa mea despre 
care nu ţi-am vorbit, e pentru că le consider lipsite de 


- 165 - 


importanţă. Dar nu te-am înşelat nicio clipă, pretinzând c-aş fi 
altceva decât sunt. Nu-s nici mai mult, nici mai puţin decât am 
arătat. 

Insistenţa lui începu s-o irite, umbrindu-i chipul delicat şi 
făcând să-i tremure vocea. 

— Da? Şi-atunci, frumoasa doamnă, din rândurile nobilimii, 
care te-a luat în trăsură, fără a se sinchisi prea mult de mine? Ea 
cine e? 

— Un fel de soră, răspunse el. 

— Un fel de soră!... îl îngână ea indignată. Când Arlechino mi- 
a prezis că acesta va fi răspunsul tău, am crezut că glumeşte. 
Dar nu-mi venea totuşi să râd. Cu atât mai puţin îmi vine să râd 
acum, când aud asta de la tine. Şi sora asta a ta n-are cumva și- 
un nume? 

— Desigur că are un nume. Se numeşte domnişoara Aline de 
Kercadiou şi e nepoata lui Quintin de Kercadiou, senior de 
Gavrillac. 

— Oho! Un nume destul de frumos! Şi... ce fel de soră, dragul 
meu? 

Pentru prima oară de când erau împreună, Andre-Louis 
remarcă plin de regret că fata putea fi vulgară şi arţăgoasă. 

— Ar fi fost mai corect să spun „un fel de verişoară de-a doua, 
de familie bună”. 

— Verişoară de-a doua, de familie bună? Ce fel de rudenie 
mai e şi asta? Zău că mă uluieşti cu-atâta sânge rece! 

— E nevoie de o explicaţie! 

— Asta ţi-am şi cerut. Dar nu pari prea dornic să mi-o oferi. 

— Ba da. Numai că detaliile sunt fără importanţă. Judecă şi 
singură. Unchiul ei, domnul de Kercadiou, este naşul meu, drept 
care noi doi am copilărit împreună. La Gavrillac se crede că 
domnul de Kercadiou ar fi tatăl meu. Intr-adevăr, s-a ocupat să- 
mi dea o educaţie încă de la o vârstă foarte fragedă şi numai 
graţie lui am putut urma cursurile Liceului Ludovic cel Mare. Lui 
îi datorez tot ce am, sau - mai bine zis - tot ce-am avut: pentru 
că m-am rupt de tot, cu de la mine putere, iar azi nu mai am 
nimic în afară de ceea ce câştig pe scenă. 

Climene rămăsese năucită, pălind în faţa cruntei lovituri 
primite de orgoliul ei, în creştere. Dacă André-Louis i-ar fi dat 
vestea doar cu o zi în urmă, nu i-ar fi făcut nicio impresie şi nici 
n-ar fi contat în vreun fel. Cele întâmplate ar fi confirmat 


- 166 - 


destăinuirea, înălţându-l în ochii ei. Dar aşa, după ce imaginaţia 
țesuse vise atât de măreţe, după ce se pripise să-i atribuie o 
origine nobilă şi ajunsese să fie invidiată de întreaga trupă, după 
ce se şi văzuse legată prin căsătorie de un mare senior, această 
dezvăluire era copleşitoare şi umilitoare. Prinţul deghizat nu era 
decât bastardul abandonat al unui nobil de ţară! Să vezi ce-or să 
mai râdă de ea cu toţii - toţi cei care-i invidiaseră norocul de-a 
trăi o asemenea poveste romantică! 

— Ar fi trebuit să-mi spui mai demult - zise ea sec, 
străduindu-se să-şi ascundă tremurul din glas. 

— Poate că ai dreptate. Dar ce importanţă are? 

— Ce importanţă are? abia se stăpâni Climene. Zici că lumea 
îl crede pe domnul de Kercadiou tatăl tău. Ce vrei să spui cu 
asta? 

— Exact ceea ce-am spus! Eu, personal, nu cred. Poate c-aşa 
îmi şopteşte instinctul. Mai mult decât atât, odată l-am întrebat 
fără ocolişuri pe domnul de Kercadiou, iar el mi-a răspuns că nu. 
Poate că dezminţirea lui n-ar trebui să însemne neapărat că aşa 
stau lucrurile. Numai că eu n-am avut niciodată motive să mă 
îndoiesc de înalta onoare şi probitate a domnului de Kercadiou, 
aşa încât n-am de ce să nu dau crezare spuselor lui, cu atât mai 
mult, cu cât se potrivesc cu instinctul meu. Seniorul de Gavrillac 
m-a asigurat că habar n-avea cine-i tatăl meu. 

— Nici pe mama ta n-o cunoştea? ricană ea, dar André-Louis 
nu remarcă ironia, întrucât chipul fetei rămăsese în umbră. 

— N-a vrut să-mi dezvăluie numele mamei. Mi-a spus numai 
că-i vorba de o bună prietenă a lui. 

Spre surprinderea lui André-Louis, fata începu să râdă, dar 
râsul îi suna a rău. 

— De asta poţi fi sigur, prostule! Care-i numele tău adevărat? 

El îşi stăpâni indignarea crescândă şi-i răspunse la întrebare. 

— Moreau. Mi s-a spus c-am fost numit astfel după satul în 
care m-am născut. Dar nu pot afirma că-i numele real. De fapt, 
nici n-am nume - cu excepţia celui de Scaramouche, pe care mi- 
am câştigat dreptul de a-l purta. Aşa încât, draga mea - încheie 
el, zâmbind -, vezi bine că nu te-am înşelat. 

— Nu, nu! Acum e clar că nu! 

Climene râse fără veselie, apoi respiră adânc şi se ridică. 

— Mă simt foarte obosită, zise ea. 

Într-o clipă, tânărul sări în picioare, gata să-i ofere braţul. Dar 


- 167 - 


ea îl refuză, cu un gest blazat. 

— Cred c-am să mă odihnesc până ce se va face ora de mers 
la teatru. 

Porni către uşă, târşâindu-şi puţin picioarele. El se repezi să-i 
deschidă; dar ea ieşi fără să-l privească. Scurtu-i vis romantic 
luase sfârşit. Măreţia şi strălucirea pe care fantezia le construise 
până la ultimul amănunt, şi asupra cărora părea să aibă menirea 
de-a domni, se prăbuşiseră la picioarele ei, iar mormanele de 
dărâmături o împiedicau de- acum să se mai mulţumească cu 
Scaramouche, aşa cum era el. 

André-Louis rămase la fereastră, fumând şi rătăcind cu 
privirea de partea cealaltă a râului. Era trist şi intrigat. O şocase. 
Asta era limpede. Numai că el nu înţelegea şi motivul. 
Mărturisirea că nu-şi cunoaşte numele adevărat n-ar fi trebuit 
să-l coboare în ochii unei fete crescute într-un mediu precum cel 
căruia îi aparţinea Climene. Şi totuşi se vedea clar că 
destăinuirea lui o ofensase. 

Când se întoarse Colombina, îl găsi tot la fereastră, cufundat 
în gânduri. 

— Eşti singur, prinţe? îl salută ea, râzând. 

Cuvintele ei ţâşniră ca o rază de lumină peste întunericul din 
mintea lui. Climene fusese dezamăgită! Işi văzuse înşelate 
speranţele nebune pe care imaginaţia acestor comedianţi le 
ţesuse în jurul întâlnirii cu Aline! Biata fată! 

Râse glumet spre Colombina. 

— Un timp voi rămâne prinţ, până ce toată lumea va înţelege, 
în cele din urmă, că nu sunt câtuşi de puţin un prinţ. 

— Nu eşti prinţ? Atunci duce, sau, cel puţin, marchiz... 

— Nici măcar cavaler, afară de cazul când aş aparţine 
„Ordinului norocului”. Nu-s decât Scaramouche. Toate castelele 
mele se află în Spania. 

Pe chipul ager şi binevoitor al Colombinei, se aşternu 
dezamăgirea. 

— Şi eu, care-mi închipuiam... 

— Ştiu, ştiu... o întrerupse el. Tocmai asta-i nenorocirea! 

Cât despre dimensiunile nenorocirii, André-Louis putu să le 
constate în aceeaşi seară, în atitudinea Climenei faţă de 
gentilomii din lumea bună, care se înghesuiau în foaier pe 


65 „Toate castelele mele se află în Spania” - castelele în Spania simbolizează 
iluziile deşarte (n. tr.). 


- 168 - 


timpul pauzei, să-şi exprime admiraţia faţă de incomparabila 
„îndrăgostită”. Până atunci îi primise cu reţinere şi respect. 
Acum însă devenise nepermis de veselă, degajată, aproape 
frivolă. 

În drum spre casă, tânărul îi pomeni calm despre cele văzute, 
sfătuind-o ca pe viitor să fie mai prudentă. 

— Încă nu suntem căsătoriţi, i-o întoarse ea cu insolenţă. 
Când o să fim, atunci poţi să-mi critici purtarea. 

— Sper să nu am o astfel de ocazie, replică André-Louis. 

— Crezi? Ah, da. Eşti un tip foarte încrezător. 

— Climene, te-am supărat... îmi pare rău... 

— Nu face nimic, i-o tăie fata. Eşti ceea ce eşti! 

Şi totuşi, el încă nu-şi dădea seama pe deplin. 

înţelegea motivul proastei ei dispoziţii. Deşi regreta că există 
un asemenea motiv, o iertă pe Climene. 

Observă, însă, că şi tatăl ei era la fel de pornit - ceea ce-l 
distră copios. Dispreţul îngăduitor era singurul sentiment pe 
care-l putea nutri cineva care ajungea să-l cunoască bine pe 
domnul Binet. Cât despre restul trupei, actorii se străduiau să se 
poarte cât mai drăguţ cu Scaramouche, ca şi cum el ar fi 
decăzut şi în realitate de la poziţia înaltă unde-l plasase chiar 
imaginaţia lor. Sau, poate, pentru că vedeau efectul acelei 
coborâri din înălțimile temporare şi fictive asupra Climenei. 

Numai Léandre făcea excepţie. Obişnuita lui melancolie părea 
să se fi risipit în sfârşit şi ochii îi străluceau de satisfacţie 
răutăcioasă ori de câte ori zăboveau asupra lui Scaramouche, 
căruia continua să i se adreseze din când în când, în batjocură, 
cu vorbele „mon prince”s. 

A doua zi, André-Louis n-o prea zări pe Climene. Asta nu-l 
miră din cale-afară, pentru că el avea foarte mult de lucru, 
pregătind Figaro-Scaramouche, care urma să se joace sâmbătă. 
Pe lângă multiplele-i ocupaţii legate de teatru, acum îşi rezerva 
în fiecare dimineaţă câte o oră pentru şcoala de scrimă - nu atât 
ca să umple un gol rămas în educaţia sa, cât mai curând ca să-şi 
sporească graţia şi eleganța pe scenă. În acea dimineaţă, însă, 
gândul îi zbura la Climene şi la Aline. Ciudat, dar Aline îl tulbura 
cel mai tare. Considera purtarea Climenei drept un capriciu 
trecător, care nu trebuia să-l preocupe prea mult. Dar amintirea 
atitudinii pe care o avusese Aline era o rană vie, la care se 


56 „Mon prince” (fr.) - printe: (n. tr.) 
- 169 - 


adăuga şi mai durerosul gând al posibilei ei logodne cu domnul 
de La Tour d'Azyr. 

In acest fel, îi reveni în minte misiunea pe care şi-o impusese, 
de care aproape că uitase şi din care îşi făcuse un crez în viaţă. 
Se lăudase că el va face să răsune în tot ţinutul glasul pe care 
domnul de La Tour d'Azyr încercase să-l reducă la tăcere. Şi ce 
realizase? Incitase mulţimea din Rennes şi pe cea din Nantes cu 
aceleaşi vorbe pe care le-ar fi folosit şi bietul Philippe, iar când 
izbucnise scandalul, fugise ca o potaie şi se ascunsese în prima 
vizuină ieşită în cale, unde rămăsese liniştit, ocupându-se de cu 
totul alte lucruri - chipurile ca să se descopere pe sine! Câtă 
deosebire între promisiune şi realizarea ei! 

Astfel, André-Louis începu să se dispreţuiască. El îşi trecea 
timpul jucându-l pe Scaramouche şi visând să rivalizeze cu 
Chenier şi Mercier, iar domnul de La Tour d'Azyr îşi făcea în 
continuare menarele, fără ca cineva să se împotrivească purtării 
lui arogante. In zadar îşi spunea André-Louis că ceea ce 
semănase el avea să dea roade curând şi că pretenţiile pe care 
le ridicase la Nantes în privinţa Stării a Treia fuseseră 
satisfăcute de domnul Necker, în mare măsură datorită 
tulburărilor stârnite de discursul său. Nu aceasta îi era misiunea. 
Pe el nu-l preocupa regenerarea omenirii, nici cea a structurii 
sociale din Franţa. Il interesa doar ca domnul de La Tour d'Azyr 
să plătească cu vârf şi-ndesat pentru răul făcut lui Philippe de 
Vilmorin. Pe de altă parte, se simţea înciudat la gândul că 
sentimentul care-i redeşteptase ranchiuna şi-i reamintise 
legământul făcut era teama că Aline se va căsători cu 
marchizul. Aproape că-i venea să treacă peste propriile-i 
argumente, cum că nu era nimic de făcut, că ajungea să scoată 
capul din ascunzătoare şi s-ar fi trezit arestat şi dus la Rennes, 
unde şi-ar fi luat adio de la viaţă, de pe podiumul spânzurătorii. 

Nu se poate citi această parte a Confesiunilor fără a încerca 
un sentiment de compasiune faţă de André-Louis, aflat într-o 
asemenea stare de spirit, pradă unor simţăminte atât de 
contradictorii. In locul lui, oricine şi-ar da seama că era imposibil 
de luat altă hotărâre în afara celei adoptate de el, şi anume că 
va acţiona în momentul când îşi va da seama în ce direcţie ar fi 
indicat s-o pornească. 

In acea seară de joi, se întâmplă ca prima persoană pe care o 
zări la intrarea în scenă să fie Aline, iar alături de ea - marchizul 


- 170 - 


de La Tour d'Azyr. Ocupau o lojă puţin deasupra scenei, imediat 
în dreapta. Nu veniseră singuri: mai erau câteva persoane, 
dintre care o doamnă în vârstă, subţire şi impunătoare, pe care 
André-Louis o presupuse a fi contesa de Sautron. In acea clipă, 
însă, nu avea ochi decât pentru Aline şi marchiz, care îi 
chinuiseră gândul atât de mult în ultimele ceasuri. Pe oricare 
dintre ei l-ar fi văzut, s-ar fi simţit oricum descumpănit. Dar 
dând cu ochii de ei împreună, la doi paşi, aproape că uită de ce 
se găsea pe scenă. Apoi îşi reveni şi începu să joace. Jucă atât 
de plin de vervă, scrie el, încât niciodată în cariera-i plină de 
peripeții n-a fost mai aplaudat ca în acea seară. 

Prezenţa celor doi fusese primul şoc. Următorul veni după 
actul întâi. Intrând în foaier, găsi aici mai multă lume ca de 
obicei. În cel mai îndepărtat colţ era Climene, în faţa căreia 
stătea un bărbat înalt şi distins, care-o privea atent în timp ce i 
se adresa zâmbind: marchizul de La Tour d'Azyr! O acaparase 
numai pentru el - privilegiu de care nu se bucurase niciunul 
dintre gentilomii care aveau obiceiul să vină în culise. Toţi se 
dăduseră înapoi din faţa marchizului, ca şacalii în faţa leului. 

O clipă, Andre-Louis rămase ca paralizat, cu ochii mari de 
uimire. Revenindu-şi din surpriză, începu să-l studieze pe 
marchiz cu o privire critică. Zăbovi asupra frumuseţii, graţiei şi 
alurii sale impozante, asupra aerului curtenitor şi a calmului 
desăvârşit. Mai presus de orice, însă, îl şocă expresia ochilor lui 
întunecaţi, care o devorau din priviri pe Climene. André-Louis îşi 
strânse buzele. 

Domnul de La Tour d'Azyr nu băgă în seamă nici prezenţa, 
nici căutătura lui Scaramouche. Chiar de-ar fi făcut-o, n-ar fi 
ştiut cine-l fixează din spatele măştii. lar dacă ar fi ştiut şi asta, 
n-ar fi fost câtuşi de puţin tulburat sau consternat. 

André-Louis se aşeză într-un ungher, cu zeci de gânduri 
roindu-i în minte. Curând i se adresă un tânăr, vorbindu-i în 
cuvinte afectate, iar el se strădui să dea un răspuns adecvat. 
Cum Climene fusese sechestrată de marchiz, iar Colombina se 
afla în mijlocul unui grup de admiratori, vizitatorii mai mărunți 
trebuiau să se mulţumească cu Madame şi cu bărbaţii trupei. 
Domnul Binet era în centrul unei cete vesele, care se tăvălea de 
râs la glumele lui. Părea că deodată, după două zile 
posomorâte, a revenit din nou la o bună dispoziţie molipsitoare - 
numai că Scaramouche nu putu să nu observe cum îi sclipeau 


- 171 - 


ochii, văzându-şi fata alături de strălucitorul ei curtezan. 

În aceeaşi seară, avu loc prima ceartă dintre André-Louis şi 
Climene. Ea ridică prima tonul. Când tânărul insistă din nou ca 
logodnica sa să fie prudentă, rugând-o să aibă grijă până unde 
încurajează avansurile unui om ca domnul de La Tour d'Azyr, 
fata deveni de-a dreptul agresivă, şocându-l prin tonul de 
mahalagioaică şi printr-o nebănuită înclinaţie spre insulte. 

André-Louis încercă s-o calmeze şi, în cele din urmă, ajunseră 
la o discuţie cât de cât civilizată. 

— Dacă ne-am logodit doar ca să-mi stai mereu în cale, atunci 
cu cât rupem logodna mai repede, cu atât mai bine. 

— Deci, nu mă iubeşti, Climene? 

— Ce-are a face aici iubirea? Nu suport gelozia ta feroce. O 
actriţă trebuie să ştie să primească laude din partea tuturor. 

— De acord. Şi nu-i niciun rău în asta, cu condiţia să nu ofere 
nimic în schimb. 

Albă la faţă şi cu ochi scăpărători, Climene se răsuci spre el: 

— Asta ce vrea să-nsemne? 

— E cât se poate de limpede. O fată în situaţia ta poate 
accepta oricâte laude, cu condiţia să le primească demn şi 
rezervat, dând a înţelege că nu-i dispusă să ofere nimic în 
schimb - decât, poate, favoarea unui surâs. Dacă-i înţeleaptă, 
va avea grijă să primească laudele de faţă cu alţi admiratori, 
astfel încât niciunul dintre ei să nu aibă privilegiul de a o aborda 
singură. Dacă are puţină minte, nu va încuraja nicio speranţă, 
pe care mai târziu să nu-i stea în putere s-o îndeplinească. 

— Cum îndrăzneşti? 

— Îi ştiu pe cei din lumea mea. ŞI-I ştiu pe domnul de La Tour 
d'Azyr, răspunse el. E un individ ce nu cunoaşte mila - aş putea 
zice chiar că nu cunoaşte omenia - un individ care înşfacă tot 
ce-i pofteşte inima atunci când are chef, fără să ţină cont de 
voia sau acordul altora; căruia nu-i pasă nici cât negru sub 
unghie de nenorocirea pe care o seamănă de-a lungul existenţei 
lui egoiste, a cărei singură lege e forţa. Gândeşte-te, Climene, şi 
vezi dacă avertismentul meu înseamnă altceva decât o dovadă 
de respect faţă de tine. 

Se opri aici, simțindu-se umilit să continue o asemenea 
discuţie. 

Zilele care urmară fură triste pentru André-Louis şi pentru 
încă cineva: Leandre, care se cufundase în cea mai neagră 


- 172 - 


tristeţe, văzând curtea insistentă făcută Climenei de către 
domnul de La Tour d'Azyr. Marchizul era prezent la toate 
spectacolele. Işi rezervase o lojă şi venea fie singur, fie însoţit 
de vărul său, cavalerul de Chabrillane. 

Marţea următoare, André-Louis ieşi singur în oraş, dis-de- 
dimineaţă. Era iritat, copleşit de un sentiment de umilinţă şi 
spera să-şi mai limpezească gândurile, respirând puţin aer 
curat. 

Cotind spre Place du Bouffay, dădu nas în nas cu un domn 
zvelt, oacheş, îmbrăcat în negru, cu perucă cu coadă sub pălăria 
rotundă. La vederea lui André-Louis, omul făcu un pas înapoi, 
punându-şi monoclul, apoi îl strigă cu glas în care răzbătea 
uimirea: 

— Moreau! Unde dracu' te-ai ascuns de-atâtea luni? 

Era Le Chapelier, avocatul, conducătorul Salonului literar din 
Rennes. 

— Sub fustele lui Thespis, răspunse Scaramouche. 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui! 

— Asta am şi vrut! Dar tu, Isaac? Şi ce se mai întâmplă prin 
lume, că de la un timp pare să fi încremenit locului! 

— Să fi încremenit? râse Le Chapelier. Dar tu unde-ai fost 
pân-acum? auzi colo, „să fi încremenit”! 

Arătă cu mâna spre o cafenea aflată alături de clădirea 
mohorâtă a închisorii. 

— Hai să mergem să bem ceva! Tu eşti exact cel de care 
avem nevoie, cel pe care l-am căutat pretutindeni şi deodată, 
hop! pici ca din cer drept în calea mea! 

Traversară piaţa şi intrară în cafenea. 

— Deci tu crezi că lumea a încremenit! Doamne sfinte! 
Bănuiesc că n-ai auzit de porunca regelui de a fi convocate 
Stările Generale, nici că urmează să obţinem ceea ce-am cerut - 
ceea ce-ai cerut tu pentru noi, aici, la Nantes! N-ai auzit că 
ordinul prevedea alegeri preliminare: alegeri care să-i 
desemneze pe viitorii alegători? N-ai auzit de recentele tulburări 
de la Rennes, din luna trecută? Ordinul regelui era ca cele trei 
categorii sociale să participe la dezbateri împreună, în cadrul 
Stărilor Generale din fiecare circumscripție. Numai că la Rennes 
nobilii trebuie întotdeauna să fie recalcitranţi. Pur şi simplu şi-au 
luat armele - vreo şase sute dintre ei, cu valeţi cu tot, sub 
conducerea vechiului tău prieten, domnul de La Tour d'Azyr - şi- 


- 173 - 


au sosit, porniţi să ne căsăpească pe noi, cei din Starea a Treia, 
ca să pună capăt neruşinării noastre. 

Le Chapelier râse uşor. 

— Dar zău că le-am arătat şi noi de ce suntem în stare. Şi noi 
ne-am înarmat. Exact ce pledai tu aici, la Nantes, în noiembrie 
trecut. Ne-am luptat cu ei pe străzi, conduşi de alt Moreau - tizul 
tău - şi le-am tras o mamă de bătaie, de-au fost nevoiţi să se 
retragă la mănăstirea Cordelier. Şi cu asta, s-a terminat cu 
opoziţia lor faţă de autoritatea regală şi de voinţa poporului. 

Continuă să povestească însufleţit evenimentele petrecute 
între timp şi, în cele din urmă, ajunse la motivul pentru care, aşa 
cum spusese, îl căutase pretutindeni pe André-Louis, până ce-şi 
pierduse speranţa de a-i mai da de urmă. 

Nantes avea să trimită cincizeci de delegaţi la adunarea din 
Rennes, unde urmau să fie aleşi deputaţii pentru Starea a Treia 
şi să se elaboreze o listă de doleanţe. Rennes era foarte bine 
reprezentat, în schimb, sate ca Gavrillac trimiteau câte doi 
delegaţi la fiecare două sute de familii, dacă nu chiar mai puţin. 
Şi Nantes, şi Rennes, şi Gavrillac cereau ca unul dintre delegaţi 
să fie André-Louis Moreau. Gavrillac îl voia, pentru că era din 
sat, unde se ştia bine ce sacrificii făcuse pentru cauza poporului. 
Rennes-ul îl cerea pentru discursul însufleţit din ziua când 
fuseseră împuşcaţi cei doi studenţi, iar Nantes - care nu-l ştia pe 
nume - avea nevoie de cel ce li se adresase sub denumirea de 
Omnes omnibus, enunţând liniile generale ale memoriului care 
se pare că-l influenţase în mare măsură pe domnul Necker în 
formularea convocării. 

Cum André-Louis nu putuse fi găsit nicăieri, delegaţiile se 
alcătuiseră fără el. Acum însă se întâmpla să fie vreo două locuri 
libere în rândul reprezentanţilor oraşului Nantes. Le Chapelier se 
găsea în oraş exact în scopul găsirii unor înlocuitori. 

Auzind propunerea făcută de Le Chapelier, Andre-Louis 
scutură din cap cu hotărâre. 

— Refuzi? strigă celălalt. Ai înnebunit? Refuzi, când te cer 
atâţia oameni? Nu-nţelegi că mai mult ca sigur vei fi ales 
deputat, că vei fi trimis la întrunirea Stărilor Generale de la 
Versailles, să ne reprezinţi în această încercare de a salva 
Franţa? 

Numai că în acea clipă, pe André-Louis nu-l interesa câtuşi de 
puţin să salveze Franţa. 


<Je 


El voia să salveze două femei - pe care le iubea, deşi în două 
moduri complet diferite - să le salveze de omul pe care jurase 
să-l piardă. Rămase neclintit în refuzul său, până ce Le 
Chapelier, dezamăgit, renunţă la orice încercare de a-l mai 
convinge. 

— Ciudat, comentă André-Louis, am fost prins cu tot soiul de 
fleacuri şi nu mi-am dat seama că Nantes are aşa o activitate 
politică! 

— Activitate?! Amice, e ca un cazan sub presiune! Ceea ce 
menţine oraşul aparent liniştit e convingerea că totul merge 
bine. La cea mai mică bănuială că ceva nu-i în regulă, ar 
exploda. 

— Chiar aşa? întrebă Scaramouche, rămânând pe gânduri. E 
bine de ţinut minte... 

Apoi, schimbând subiectul: 

— Ştiai că La Tour d'Azyr e aici? 

— La Nantes? Are curaj, nu glumă, să se-arate aici! Nantezii 
ăştia nu ştiu multe! In plus, toţi cunosc ce-i poate pielea şi ce-a 
făcut nu demult la Rennes. Mă mir că n-au încercat să-l linşeze. 
Dar mai curând sau mai târziu tot or s-o facă! Nu-i nevoie decât 
să le dea cineva ideea. 

— Se pare că ai dreptate, încuviinţă zâmbind André-Louis. Nu 
se-arată prea mult - cel puţin, nu pe stradă. Aşadar, nu are 
curajul pe care i-l presupuneai tu. Şi n-are curaj în general - cum 
i-am spus eu cândva. N-are decât tupeu! 

La despărţire, Le Chapelier îl îndemnă din nou să se mai 
gândească la propunerea făcută. 

— Trimite-mi vorbă dacă te răzgândeşti. Locuiesc la Cerf” şi 
mă poţi găsi acolo până poimâine. Dacă ai ambiţie, acesta-i 
momentul s-o arăţi. 

— Cred că n-am ambiţie, încheie Andre-Louis şi-şi văzu de 
drum. 

In acea seară, la teatru, simţi o dorinţă diabolică de-a testa 
spusele lui Le Chapelier în legătură cu starea de spirit din oraş. 
Se juca Fiorosul căpitan, unde, în ultimul act, Scaramouche 
demasca laşitatea palavragiului şi fanfaronului Rhodomont. 

După hohotul de râs invariabil, pe care-l stârnea această 
scenă, Scaramouche trebuia să i se adreseze cu dispreţ, într-o 
frază care varia de la seară la seară, în funcţie de inspiraţia 


67 Cerf (fr.) - cerb (n. tr.). 
- 175- 


momentului. De astă dată, se hotărî să dea replicii sale o tentă 
politică. 

— lată cum a ieşit la iveală fanfaronada ta, laş îngâmfat ce 
eşti! Pentru că porţi o spadă, pentru că eşti solid, pentru că-ţi 
pui pălăria într-o parte, toţi au ajuns să se teamă de tine, să 
creadă că eşti ceea ce pari, să te închipuie tot atât de 
nemaipomenit şi înspăimântător, pe cât ai avut neruşinarea să 
încerci a te-arăta. Dar la cea mai neînsemnată atingere a 
spiritului adevărului, te-ai prăbuşit, ai început să tremuri, să 
scânceşti jalnic, fără a-ţi trage spada din teacă. Imi aminteşti de 
clasele privilegiate, confruntate cu Starea a Treia! 

Fusese o îndrăzneală din partea lui, aşa că era pregătit pentru 
orice - râsete, aplauze, indignare, sau câte puţin din toate. Nu 
se aştepta, însă, la ceea ce urmă. lar reacţia întregului teatru fu 
atât de bruscă, atât de spontană, încât aproape că-l sperie, ca 
pe un copil care a apropiat un chibrit aprins de o claie de fân 
uscat. Izbucni o furtună de aplauze entuziaste. Oamenii săriseră 
în picioare, se urcaseră pe scaune, fluturându-şi pălăriile, 
asurzindu-l cu vacarmul de nedescris al aclamaţiilor. Şi nu se 
opriră până ce nu se lăsă cortina. 

Scaramouche rămase gânditor, cu un început de zâmbet pe 
buze. În ultima clipă, îl zărise pe domnul de La Tour d'Azyr, care 
ieşise din conul de umbră al lojei, roşu la faţă de mânie şi cu 
ochii scăpărând. 

— Dumnezeule! râse Rhodomont, revenindu-şi din spaima 
reală, ce urmase celei jucate pe scenă. Dar tu ai un adevărat 
dar de a-i atinge tocmai în punctul sensibil, Scaramouche. 

Scaramouche ridică privirea spre el şi surâse. 

— Uneori foloseşte şi asta la ceva... zise el pornind spre 
cabină, ca să-şi schimbe costumul. 

Numai că-l aştepta un tărăboi pe cinste. 

Mai întârzie în teatru, preocupat de problema decorului pentru 
spectacolul de-a doua zi. Până ce-şi termină treburile, compania 
plecase de mult. Chemă o birjă şi porni singur către han. Era 
unul dintre micile luxuri pe care şi le permitea în situaţia 
actuală, mai bună decât cea dinainte. 

Urcând în încăperea de la etaj, care fusese reţinută pentru 
întreaga trupă, îl găsi pe domnul Binet vorbind tare şi furios. li 
auzise glasul încă de pe scară. Când intră el, Binet se întrerupse, 
răsucindu-se cu faţa spre uşă: 


- 176 - 


— În sfârşit, ai apărut! 

Vorbele lui sunau atât de ciudat, încât André-Louis nu putu 
decât să-l privească uşor mirat. 

— Aştept explicaţii pentru scena dezgustătoare pe care-ai 
provocat-o astă-seară. 

— Dezgustătoare? E dezgustător ca publicul să mă aplaude? 

— Publicul? Poate prostimea... Vrei să ne lipseşti de sprijinul 
persoanelor sus-puse, cu modul tău vulgar de-a aţâţa patimile 
primitive ale gloatei? 

André-Louis trecu pe lângă domnul Binet şi se îndreptă către 
masă. La urma urmei, omul îl insultase. Ridică din umeri 
dispreţuitor. 

— Exagerezi, ca de obicei. 

— Nu exagerez deloc. In teatrul meu, eu sunt stăpânul. Asta-i 
trupa „Binet” şi va fi de-acum condusă aşa cum vrea Binet. 

— Şi care sunt persoanele sus-puse, al căror patronaj asupra 
Teatrului Feydau îl deplângeţi cu atâta patimă? întrebă André- 
Louis. 

— Vrei să spui că nu-i niciuna? Uite că te-nşeli! Astă-seară, 
după spectacol, a venit la mine domnul marchiz de La Tour 
d'Azyr şi mi-a făcut reproşuri severe la adresa ieşirii tale 
scandaloase. Am fost silit să-i cer scuze şi... 

— Cu-atât mai rău pentru dumneata, îl întrerupse André- 
Louis. Un om care se respectă l-ar fi poftit pe uşă afară. 

Domnul Binet simţi că i se suie sângele-n obraz. 

— Zici că eşti directorul trupei „Binet”, te lauzi că vrei să fii 
stăpân în propriul dumitale teatru şi te ploconeşti ca un lacheu 
în faţa primului neruşinat care vine în culise, să-ţi spună că nu i- 
a plăcut o replică din spectacol! Îţi repet că dacă ai fi fost un om 
demn, i-ai fi arătat uşa! 

Se ridică un murmur de aprobare, întrucât mai mulţi actori ai 
trupei fuseseră martori ai tonului arogant cu care vorbise 
marchizul şi erau nemulţumiţi că servilismul lui Binet aruncase o 
umbră şi asupra lor. 

— Mai mult decât atât, continuă André-Louis, oricine se 
respectă - şi chiar din motive cât se poate de diferite - tot ar fi 
fost fericit să profite de ocazie şi să-i arate uşa. 

— Adică ce vrei să spui? sună întrebarea, ca un bubuit de 
tunet. 

André-Louis îşi plimbă privirea pe deasupra tuturor celor 


- 177 - 


adunaţi în jurul său. 

— Unde-i Climene? întrebă el, încruntându-se. 

Alb la faţă de încordare şi tremurând tot, Leandre se repezi 
să-i răspundă. 

— A plecat cu trăsura marchizului de La Tour d'Azyr, imediat 
după spectacol. L-am auzit oferindu-se să o conducă înapoi, la 
han. 

André-Louis aruncă o privire spre ceasul de pe şemineu. 
Părea nefiresc de calm. 

— Asta înseamnă acum o oră - dacă nu mai mult. N-a sosit 
încă? 

ÎI căută din ochi pe domnul Binet. Acesta însă îi evită privirea. 
Tot Léandre veni cu răspunsul. 

— Nu. 

— Ah! _ 

André-Louis se aşeză şi-şi turnă nişte vin. In încăpere se 
lăsase o tăcere apăsătoare. Leandre îl privea, parcă aşteptând 
ceva de la el. Colombina arăta jalnic. Până şi domnul Binet avea 
aerul că aşteaptă ca Scaramouche să spună ceva. Dar acesta îl 
dezamăgi. 

— Mi-aţi lăsat şi mie ceva de mâncat? îi întrebă. 

Împinseră tăvile spre el. André-Louis se servi liniştit şi mâncă 
fără să scoată o vorbă, dar cu poftă. Domnul Binet se aşeză şi 
el, îşi turnă vin şi bău. Nu după mult timp, încercă să lege o 
conversaţie ba cu unul, ba cu altul. Primi însă răspunsuri scurte, 
monosilabice. În seara aceea, domnul Binet nu prea părea să se 
bucure de favorurile trupei sale. 

În cele din urmă, se auzi un uruit de roţi şi un tropot de cai, 
care se opriră în faţa hotelului. Răsună râsul subţire şi cristalin 
al Climenei, dar André-Louis continuă să mănânce netulburat. 

— Ce actor! şopti Arlechino către Polichinelle, iar acesta 
încuviinţă posomorât. 

Climene intră, ca o actriţă în rolul principal, umplând scena cu 
prezenţa ei: fruntea sus, bărbia ridicată mândru, ochii 
surâzători. Era toată numai triumf şi aroganță. Obrajii îi erau 
îmbujoraţi şi coama de păr castaniu puţin cam ciufulită. In mână 
ţinea un enorm buchet de camelii albe, iar în deget strălucea un 
diamant de mare preţ, care atrase de îndată toate privirile cu 
scânteierile lui. 

Tatăl ei sări în picioare s-o întâmpine, cu o neobişnuită 


- 178 - 


efuziune de tandreţe: 

— În sfârşit, copila mea! 

O conduse până la masă, unde fata se aşeză, cam obosită, 
cam plictisită, dar fără a-şi părăsi zâmbetul, nici măcar atunci 
când privirea i se opri asupra lui Scaramouche. Numai Leandre, 
care o fixa cu ochi avizi şi încruntaţi, descoperi la ea parcă o 
urmă de teamă, între două fâlfâiri de pleoape peste ochii de 
culoarea alunei. 

André-Louis continuă să mănânce zdravăn, fără a-i arunca 
mai mult de-o privire. Treptat, ceilalţi înţeleseră că se pregătea 
o scenă, dar că izbucnirea nu va avea loc atâta timp cât ei se 
vor găsi prin preajmă. În cele din urmă, Polichinelle dădu 
semnalul de retragere, şi peste câteva minute în cameră nu mai 
rămăseseră decât domnul Binet, fiica lui şi André-Louis. André- 
Louis puse înapoi pe masă cuțitul şi furculiţa, îşi clăti gâtul cu o 
duşcă de vin de Burgundia şi se lăsă pe spate în jilţul său, 
privind-o pe Climene. 

— Nădăjduiesc, începu el, că aţi făcut o plimbare plăcută, 
domnişoară. 

— Cât se poate de plăcută, domnule. Fără ruşine, fata încercă 
să-i încurajeze răceala, dar nu reuşi pe deplin. 

— Şi nu chiar pe degeaba, dacă mă uit la inelul pe care-l porţi 
în deget. Trebuie că face cel puţin câteva sute de ludovici - o 
sumă extraordinară chiar şi pentru un nobil atât de bogat ca 
domnul de La Tour d'Azyr. În calitate de bărbat care are o 
oarecare intenţie de-a te lua de soţie, pot da dovadă de-atâta 
îndrăzneală încât să te întreb ce i-ai dat în schimb? 

Domnul Binet pufni într-un râs grosolan - un ciudat amestec 
de cinism şi dispreţ. 

— Nu i-am dat nimic, răspunse indignată Climene. 

— Deci e vorba de-o plată în avans. 

— Pe legea mea, eşti lipsit de ruşine! protestă domnul Binet. 

— Ruşine? 

Fulgerele din privirea lui André-Louis se revărsară asupra 
domnului Binet cu atâta dispreţ, încât bătrânul nemernic se foi, 
încurcat, pe scaunul lui. 

— Ai vorbit cumva de ruşine, Binet? Aproape că mă faci să-mi 
ies din fire, lucru pe care-l consider a fi cel mai detestabil! 

Privirea lui se întoarse încet spre Climene, care stătea cu 
coatele sprijinite pe masă, cu bărbia în pumni, cu o expresie în 


- 179 - 


care se amestecau disprețul şi sfidarea. 

— Domnişoară, vorbi el rar, în propriul dumitale interes, aş 
dori să te gândeşti pe ce cale ai apucat. 

— Pot face asta şi fără sfatul dumitale, domnule. 

— Acum c-ai primit răspunsul, chicoti Binet, sper că n-ai nimic 
împotriva lui. 

André-Louis pălise uşor. În ochii lui mari şi întunecaţi, aţintiţi 
asupra fetei, se citea o undă de neîncredere. Domnului Binet nu- 
i acordă însă nicio atenţie. 

— Domnişoară, îmi place să cred că n-am înţeles bine. Nu pot 
să-mi închipui că, de bunăvoie şi pe deplin conştientă de ce faci, 
schimbi situaţia de soţie cinstită cu... cu ceea ce-ţi oferă un 
individ de teapa marchizului de La Tour d'Azyr. 

Domnul Binet făcu un gest a lehamite, apoi se întoarse către 
fiica sa. 

— l-auzi ce spune „gură de aur”! l-auzi începutul! Acum poate 
c-ai să-nţelegi şi tu că o căsătorie cu el ar fi o nenorocire. Ar sta 
întotdeauna în coasta ta - soţul incomod - ca să-ţi distrugă orice 
şansă. 

Fata scutură energic din cap, în semn de încuviinţare. 

— Incepe să mă obosească cu gelozia lui prostească, 
mărturisi ea. Ca soţ, cred că va fi de-a dreptul imposibil. 

André-Louis simţi că i se strânge inima. Dar, actor cum era, 
nu lăsă să răzbată la suprafaţă nimic. Râse puţin - şi nu prea 
vesel - apoi se ridică. 

— Mă închin în faţa alegerii dumitale, domnişoară. Dea 
Domnul să n-ai vreodată motive s-o regreţi. 

— Să regrete? exclamă domnul Binet. 

Râdea de-a binelea, respirând uşurat să-şi vadă fiica în sfârşit 
scăpată de logodnicul pe care nu-l acceptase niciodată - cu 
excepţia acelor câteva ore când îşi închipuise că-i vreun nobil 
excentric. 

— Şi ce-ar regreta, mă rog? Că a acceptat protecţia unui 
senior atât de bogat şi puternic, încât i-a dăruit - de parcă n-ar fi 
fost nimic - un asemenea giuvaier, care valorează cât câştigul 
pe un an de zile al unei actriţe de la Comedia Franceză? 

Binet se ridică şi se apropie de André-Louis. Tonul lui devenise 
împăciuitor. 

— Hai, prietene, fără ranchiună! Ce dracu'! Doar n-ai să stai în 
calea fetei? Doar n-o acuzi c-a făcut aşa o alegere? Te-ai gândit 


- 180 - 


ce-nseamnă asta pentru ea? Te-ai gândit că sub protecţia unui 
asemenea gentilom, ar putea ajunge oricât de sus? Nu vezi ce 
noroc a dat peste ea? Ştiu că ţi-e dragă, mai ales că eşti şi gelos 
din fire, dar, dacă ţii la ea, nu te bucuri s-o vezi fericită? 

André-Louis îl privi lung, în tăcere, apoi râse din nou. 

— Eşti un visător, îi zise el. Nu trăieşti cu picioarele pe 
pământ. 

Apoi se răsuci pe călcâie şi porni către uşă. 

Atât gestul, cât şi privirea dispreţuitoare, râsul, vorbele 
tânărului îl înfuriară pe domnul Binet, făcându-l să-şi piardă 
orice urmă de bunăvoință. 

— Visător zici? zbieră el, aţintind asupra lui Scaramouche 
ochii lui mici, în care sclipea acum o răutate de nedescris. 
Visător, că prefer protecţia unui nobil puternic, şi nu căsătoria 
cu un cerşetor şi-un bastard, care, pe deasupra, n-are nici 
nume? Visător, ai? 

André-Louis, care pusese mâna pe clanţă, întoarse capul. 

— Nu, răspunse el. M-am înşelat. Niciunul din voi nu-i visător. 
Sunteţi doar josnici. Amândoi. 

Şi ieşi din cameră. 


- 181 - 


Capitolul 10 
REMUŞCAREA 


) ntr-o duminică de martie, domnişoara de Kercadiou se 
plimba cu mătuşa ei în lumina strălucitoare a dimineţii, pe 
terasa castelului de Sautron. 

În pofida firii ei blânde, în ultimul timp se arătase neobişnuit 
de irascibilă, începând să manifeste porniri mondene, care o 
convinseseră mai mult ca oricând pe doamna de Sautron că 
fratele ei, Quintin, neglijase în mod scandalos educaţia fetei. 
Aline părea să cunoască toate lucrurile pe care o tânără e mai 
bine să nu le ştie şi habar n-avea de ceea ce se cuvenea să ştie. 
Cel puţin, aceasta era părerea doamnei de Sautron. 

— Spuneţi-mi, doamnă, întrebă Aline, oare toţi bărbaţii sunt 
nişte animale? 

Spre deosebire de fratele ei, contesa era înaltă şi avea o 
înfăţişare majestuoasă. Înainte de căsătoria cu domnul de 
Sautron, gurile rele spuneau că ea era singurul bărbat din 
familie. Din înaltul măreției sale, contesa cobori asupra nepoatei 
o privire consternată. 

— Cu siguranţă, Aline, ai un adevărat obicei de-a pune 
întrebările cele mai tulburătoare şi mai nelalocul lor. 

— Poate pentru că viaţa mi se pare tulburătoare şi nelalocul 
ei. 

— Viaţa? O fată tânără nu trebuie să discute despre viaţă. 

— De ce nu, din moment ce trăiesc? Doar nu vreţi să spuneţi 
că-i necuviincios să trăieşti? 


- 182 - 


— E necuviincios ca o fată tânără şi necăsătorită să încerce să 
afle prea multe despre viaţă. Cât despre întrebarea ta absurdă, 
privitoare la bărbaţi, dacă am să-ţi reamintesc că omul este cea 
mai nobilă creaţie a lui Dumnezeu, poate ai să consideri că ți- 
am răspuns. 

Doamna de Sautron nu părea foarte dornică să continue 
discuţia. Dar educaţia revoltătoare pe care o primise 
domnişoara de Kercadiou o făcuse şi foarte încăpăţânată. 

— Dacă-i aşa, nu se lăsă ea, îmi puteţi spune de ce sunt atât 
de irezistibil atraşi de cele mai neruşinate reprezentante ale 
sexului nostru? 

Contesa se opri în loc şi ridică mâinile spre cer, apoi îşi privi 
din nou nepoata. 

— Uneori - de fapt, deseori, draga mea Aline - devii cât se 
poate de neînţelegătoare. Am să-i scriu lui Quintin că tu cu cât 
te vei mărita mai repede, cu atât mai bine va fi pentru toţi. 

— Unchiul Quintin m-a lăsat pe mine să hotărăsc în această 
chestiune, îi reaminti Aline. 

— Asta-i cea mai mare şi mai condamnabilă greşeală, zise 
contesa cu profundă convingere. Cine-a auzit vreodată ca o fată 
să decidă singură asupra propriei ei căsătorii? E... aproape 
nedelicat s-o pui în situaţia de a se gândi la asemenea lucruri. 

Doamna de Sautron simţi c-o trec fiorii. 

— Quintin e un bădăran. Purtarea lui e incalificabilă. Adică 
domnul de La Tour d'Azyr să se învârtă în jurul tău, iar tu să te 
hotărăşti dacă e bărbatul potrivit pentru tine, sau nu. 

Se cutremură din nou. 

— E o grosolănie, o... curiozitate bolnăvicioasă... Doamne 
Dumnezeule! Când m-am măritat cu unchiul tău, totul a fost 
hotărât de către părinţi. Prima oară când l-am întâlnit a fost la 
semnarea contractului de căsătorie. Aş fi murit de ruşine dacă 
lucrurile ar fi stat altfel. Aşa se procedează în asemenea situaţii. 

— Fără îndoială că aveţi dreptate, doamnă. Dar întrucât în 
situaţia mea nu se procedează aşa, o să-mi iertaţi îndrăzneala 
de-a vedea şi eu lucrurile într-un mod diferit. Domnul de La Tour 
d'Azyr doreşte să mă ia de soţie. | s-a îngăduit să-mi facă curte. 
Aş fi fericită dacă aş avea ocazia să-i comunic că-şi poate înceta 
atenţiile la adresa mea. 

Doamna de Sautron rămase locului, încremenită de uimire. 
Faţa-i lungă se albise. Părea că abia respiră. 


- 183 - 


— Dar... dar... ce tot spui acolo? gâfâi ea. Liniştită, Aline 
repetă ce spusese mai înainte. 

— Dar e strigător la cer! Cum îţi permiţi să te joci în halul 
acesta cu un senior ca marchizul de La Tour d'Azyr? Abia a 
trecut o săptămână de când i-ai trimis vorbă că acceptai să fii 
soţia lui! 

— M-am pripit!... Dar de-atunci încoace comportamentul 
marchizului m-a convins că m-am înşelat. 

— Dar cum, Dumnezeule? exclamă contesa. Nu vezi ce 
onoare ţi se acordă? Marchizul va face din tine prima doamnă 
din Bretania. lar tu, prostuţo - şi prostul de Quintin! — vă jucaţi 
cu un asemenea noroc! Dar te previn, continuă ea, amenințând- 
o cu degetul, dac-ai să continui să te porţi aşa, domnul de La 
Tour d'Azyr şi-ar putea retrage definitiv oferta, refuzând să 
accepte o asemenea umilire. 

— Dar vreau să mă-nţelegeţi, doamnă, că aceasta este şi cea 
mai mare dorinţă a mea. 

— Ai înnebunit de-a binelea! 

— Doamnă, se prea poate ca tocmai acum să fiu teafără la 
minte, întrucât prefer să mă las condusă de propriile mele 
instincte; cred că sunt pe deplin îndreptăţită să mă supăr pe un 
bărbat care, deşi aspiră să devină soţul meu, totuşi o curtează 
asiduu pe o comediantă amărâtă de la Teatrul Feydau. 

— Aline! 

— Dar ce, nu-i adevărat? Sau poate că nu vi se pare ciudat ca 
domnul de La Tour d'Azyr să se comporte astfel înainte de 
căsătorie! 

— Aline, nu ştiu ce să mai cred despre tine. Uneori mă uimeşti 
cu expresiile tale indecente, alteori cu excesul de decenţă. Cred 
c-ai fost crescută ca o mic-burgheză. Chiar aşa: o mic-burgheză. 
În adâncul fiinţei lui, Quintin a rămas întotdeauna un negustor. 

— V-am cerut părerea despre comportarea domnului de La 
Tour d'Azyr, contesă, nu despre comportarea mea. 

— Dar e nedelicat din partea ta să remarci asemenea lucruri. 
Ar trebui să n-ai habar de ele. Şi nu ştiu cine... cine-a fost atât 
de lipsit de inimă încât să te pună la curent. Dar întrucât ai aflat, 
ar trebui să închizi ochii la ceea ce se petrece în afara sferei de 
interes a unei domnişoare cu purtări alese. 

— Şi când mă voi mărita, tot în afara sferei mele de interes 
vor rămâne? 


= e 


— Da, dacă vei da dovadă de înţelepciune. Trebuie să nu ai 
cunoştinţă de asemenea lucruri, îţi... îţi întinează inocenţa. 
Pentru nimic în lume n-aş vrea ca domnul de La Tour d'Azyr să 
afle ce educaţie ai primit. Dacă ai fi fost crescută ca lumea, într- 
o mănăstire, n-ai fi gândit niciodată în acest fel. 

— Dar nu mi-aţi răspuns, doamnă! aproape că strigă Aline, 
exasperată. Aici nu-i vorba de castitatea mea, ci de aceea a 
domnului de La Tour d'Azyr! 

— Castitate! 

Buzele contesei tremurau de oroare. Groaza i se întipărise pe 
toată figura. 

— Unde-ai învăţat un cuvânt atât de îngrozitor, atât de lipsit 
de bună-cuviinţă? 

Dar în aceeaşi clipă, doamna de Sautron înţelese că trebuia 
să-şi stăpânească sentimentele şi că aici se cerea mult tact şi 
multă prudenţă. 

— Copila mea, întrucât ştii atât de multe lucruri pe care nu s- 
ar fi cuvenit să le ştii, atunci pot să-ţi spun şi eu că un gentilom 
trebuie să aibă, din când în când, şi câte-o mică distracţie. 

— Dar de ce, doamnă? De ce aşa? 

— Mon Dieu, dar tu îmi pui întrebări stupide! E aşa pentru 
că-i aşa! Pentru că aşa-s bărbaţii! 

— Vreţi să spuneţi, pentru că bărbaţii sunt nişte animale! De 
fapt, chiar asta v-am întrebat la început! 

— Eşti de o prostie incorigibilă, Aline! 

— Asta pentru că am altă părere decât dumneavoastră, 
doamnă! Nu aştept cu nerăbdare să mă mărit - aşa cum credeţi. 
Dar am totuşi dreptul să pretind ca, în timp ce-mi face mie 
curte, domnul de La Tour d'Azyr să nu curteze şi o femeie 
uşoară de la teatru! Am impresia că această subtilă asociere 
dintre mine şi fiinţa aceea detestabilă mă întinează şi mă 
ofensează. Marchizul e un dobitoc, care înţelege să facă curte 
rostind complimente pompoase, stupide şi răsuflate. lar aceste 
complimente sunt cu atât mai greu de acceptat, cu cât vin de pe 
buze care încă poartă gustul sărutărilor mizerabilei aceleia de 
actriţe! 

Contesa era atât de scandalizată, încât rămase o clipă fără 
grai. 

— Doamne! exclamă ea. N-aş fi bănuit niciodată că poţi da 


58 „Mon Dieu!” (fr., interj.) - Dumnezeule! (n. tr.) 
- 185 - 


dovadă de o imaginaţie atât de lipsită de delicateţe! 

— N-am ce face, doamnă! De fiecare dată când buzele lui îmi 
ating degetele, mă gândesc la ce-au atins ultima oară. Imediat 
mă duc să mă spăl pe mâini. Dacă nu aveţi amabilitatea de a-i 
transmite mesajul meu, data viitoare să ştiţi c-am să cer să mi 
se aducă apă şi am să mă spăl de faţă cu el! 

— Dar ce să-i spun? Cum... în ce cuvinte să-i comunic un 
asemenea mesaj? 

Contesa era înspăimântată. 

— Vorbiţi-i deschis, doamnă. Asta-i calea cea mai dreaptă. 
Spuneţi-i că oricât de murdară i-a fost viaţa până acum, oricât 
de impură intenţionează să şi-o facă de-acum încolo, ar trebui 
ca măcar în prezenţa unei fecioare fără pată, să încerce să 
înveţe ce-i puritatea! 

Contesa se dădu înapoi, astupându-şi urechile cu mâna, cu 
faţa schimonosită de oroare. 

Pieptul ei masiv tresălta greu. 

— Cum poţi...? gâfâi ea. Cum poţi rosti asemenea cuvinte 
îngrozitoare? Unde Dumnezeu le-ai învăţat? 

— La biserică, zise Aline. 

— Ah, la biserică se spun foarte multe lucruri pe care nici nu 
visăm să le rostim în viaţa noastră de toate zilele. Draga mea 
copilă, dar cum i-aş putea spune aşa ceva domnului marchiz? 
Cum? 

— Să-i spun eu? 

— Aline! 

— Ei, asta e! spuse Aline. Trebuie să fac ceva ca să mă pun la 
adăpost de insulte. Marchizul mă dezgustă! E un om detestabil! 
Şi oricât ar fi de frumos să devin marchiză de La Tour d'Azyr, să 
vă spun drept, aş prefera să mă mărit cu un cârpaci cinstit. 

Era atât de vehementă şi de hotărâtă, încât doamna de 
Sautron renunţă la propria-i disperare, ca să încerce din nou s-o 
convingă. Aline îi era nepoată şi o asemenea căsătorie ar fi 
înnobilat întreaga familie. Nimic nu trebuia s-o împiedice, cu 
niciun preţ! 

— Ascultă, draga mea... Hai să ne gândim bine. Marchizul e 
plecat şi nu se întoarce până mâine. 

— Aşa e. lar eu ştiu şi unde s-a dus - sau, cel puţin, cu cine. 
Dumnezeule, şi când te gândeşti că nenorocita aia are un tată 
şi-un idiot de curtezan, care vrea s-o ia de soţie - numai că 


- 186 - 


niciunul n-are de gând să facă ceva. Bănuiesc, doamnă, că şi ei 
sunt de părere că marii nobili trebuie să aibă micile lor distracţii. 

Vorbele ei erau tăioase şi pline de dispreţ. 

— Şi ce voiaţi să spuneţi, doamnă? reveni Aline. 

— Că poimâine te întorci la Gavrillac. Mai mult ca sigur că 
domnul de La Tour d'Azyr te va urma. 

— Vreţi să spuneţi că acest capriciu va trece de la sine. 

— Numeşte-l cum vrei tu. 

Contesa, care deja renunţase să-i mai reproşeze nepoatei 
vorbele necuviincioase, continuă: 

— La Gavrillac, nu va mai fi niciun fel de domnişoară Binet. 
Aventura asta va rămâne de domeniul trecutului. E neplăcut c-a 
întâlnit-o tocmai acum. La urma urmei, puştoaica e tare 
nostimă, trebuie să recunoşti. lar tu... tu trebuie să fii 
îngăduitoare. _ 

— Marchizul mi-a cerut oficial mâna acum o săptămână. In 
parte, ca să îndeplinesc dorinţa familiei, în parte... Se opri, 
şovăind o clipă, apoi reluă, cu durere în glas: 

— În parte, pentru că se pare că nu contează prea mult cu 
cine mă mărit... i-am dat consimţământul. Numai că din 
motivele pe care vi le-am expus, doamnă, acum vreau să-mi 
retrag acest consimţământ. 

Contesa era în culmea agitaţiei, 

— Aline, asta nu ţi-aş ierta-o niciodată! Unchiul tău, Quintin, 
va fi disperat. Nu ştii ce vorbeşti, habar n-ai la ce situaţie dai cu 
piciorul! Oare chiar nu-ţi dai seama de poziţia ta, şi-n ce familie 
te-ai născut? 

— Dacă nu mi-aş fi dat seama, doamnă, aş fi terminat cu el de 
mult. Dacă am tolerat să-mi facă curte, e pentru că înţeleg 
importanţa unei căsătorii convenabile din punct de vedere 
social. Numai că, pentru mine, căsătoria înseamnă ceva mai 
mult - iar unchiul Quintin mi-a lăsat libertatea de a hotărî. 

— Pentru asta, să-l ierte Dumnezeu! zise contesa, apoi se 
grăbi să continue. Lasă totul în seama mea, Aline. Lasă-te 
condusă de mine, te rog! 

Tonul era implorator. 

— Am să mă sfătuiesc cu unchiul tău, Charles. Dar nu te grăbi 
să strici tot, până ce nu se termină cu povestea asta nenorocită. 
Charles va şti cum să procedeze. Marchizul va trebui să se 
căiască, dacă tirania ta i-o cere. Dar nu în genunchi şi nici cu 


- 187 - 


cenuşă-n cap. Sper că nu-i vei cere chiar atât! 

Aline ridică din umeri. 

— Eu nu cer nimic, zise ea, fără a da a-nţelege dacă accepta 
sau nu. 

Aşadar, doamna de Sautron se consultă cu soţul său, un om 
între două vârste, subţire, foarte aristocratic ca înfăţişare şi 
înzestrat cu multă isteţime. Contesa abordă faţă de el exact 
acelaşi ton pe care-l folosise Aline şi pe care ea însăşi îl găsise 
lipsit de delicateţe. Ba chiar împrumută şi câteva din expresiile 
fetei. 

Ca urmare, luni după-amiază, când, în cele din urmă, trăsura 
domnului de La Tour d'Azyr se întoarse la castel, marchizul fu 
întâmpinat de contele de Sautron, care dorea să discute ceva cu 
el, fără întârziere. 

— Gervais, eşti un prost! se auzi excelenta introducere a 
contelui. 

— Charles, asta nu-i nicio noutate pentru mine! replică 
marchizul. La care-anume prostie îmi faci onoarea să te referi? 

Se azvârli obosit pe sofa şi, întinzându-şi trupul lung şi grațios, 
îşi privi prietenul cu un surâs abia schiţat pe chipul palid şi 
frumos, ce părea să sfideze trecerea anilor. 

— La ultima. La fata lui Binet. 

— Aia? Pff! O întâmplare! Nici măcar prostie n-o poţi numi. 

— O prostie - tocmai acum! insistă contele. 

Marchizul îl privi întrebător. 

— Aline, continuă domnul de Sautron, apăsat. Ştie tot. Nu ştiu 
de unde, dar ştie, şi e cât se poate de jignită. 

Marchizului îi pieri orice umbră de zâmbet. Se ridică în capul 
oaselor. 

— Jignită? întrebă el, cu un glas în care se citea îngrijorarea. 

— Bineînţeles. Ştii ce fel de fată e. Ştii ce idealuri şi-a făurit. 
Se simte ofensată că, în timp ce te afli aici, ca să-i faci curte ei, 
te-ai încurcat cu mucoasa aia a lui Binet. 

— Dar de unde ştii? întrebă La Tour d'Azyr. 

— l-a povestit tot mătuşii ei. Şi se pare că biata copilă are 
destul de multă dreptate. Spune că nu va îngădui să-i săruţi 
mâna cu aceleaşi buze cu care... Mă înţelegi. Îți imaginezi 
impresia pe care o poate face o asemenea situaţie asupra unei 
fete pure şi sensibile ca Aline. Spune - şi-i mai bine să ştii şi 
dumneata - că data viitoare când îi vei săruta mâna, va cere 


- 188 - 


apă şi se va spăla în prezenţa dumitale. 

Chipul marchizului devenise stacojiu. Se ridică în picioare. 
Cunoscându-i firea violentă şi intolerantă, domnul de Sautron 
era pregătit pentru o izbucnire. 

Dar aceasta nu veni. Marchizul îi întoarse spatele şi porni 
încet către fereastră, cu capul în piept, cu mâinile la spate. 
Ajuns acolo, vorbi fără să-l privească pe conte. Glasul lui era în 
acelaşi timp visător şi dispreţuitor. 

— Ai dreptate, Charles, sunt un prost - rău şi prost! Mi-a mai 
rămas destulă minte cât să-mi dau seama. Presupun că aşa am 
şi trăit. N-am ştiut niciodată ce-nseamnă să fii nevoit să renunţi 
la lucrul pe care ţi-l doreşti. 

Brusc se răsuci pe loc şi-atunci avu loc explozia. 

— Dar, pe Dumnezeul meu, o vreau pe Aline aşa cum nu mi- 
am dorit nimic până acum! Cred că dacă din prostie aş pierde-o, 
mi-aş lua zilele de supărare! Sunt o bestie! se lovi el cu palma 
peste frunte. Ar fi trebuit să-mi închipui că dacă această 
fecioară pură şi delicată află de micile mele ticăloşii, mă va 
dispreţui. Şi-ţi spun drept, Charles, aş trece şi prin foc să-i 
recâştig respectul! 

— Sper să nu fie foarte greu, interveni Charles. 

Apoi, ca să destindă situaţia, care-l irita prin solemnitatea ei, 
făcu o mică glumă: 

— ŢI se cere doar să nu mai treci prin anumite focuri, pe care 
domnişoara nu le socoteşte tocmai purificatoare... 

— Cât despre fata lui Binet, s-a terminat - gata! zise 
marchizul. 

— Te felicit. Când ai luat această hotărâre? 

— Chiar în clipa asta. Ah, de-aş fi luat-o cu douăzeci şi patru 
de ore mai devreme! Dar aşa - ridică el din umeri - douăzeci şi 
patru de ore cu ea mi-au fost de-ajuns, aşa cum ar fi fost şi 
pentru alt bărbat: o târgoveaţă ambițioasă, cu suflet de târfă! 
Puah! 

Se strâmbă, dezgustat de el însuşi şi de amintirea Climènei. 

— Atunci se simplifică lucrurile pentru tine, zise cinic domnul 
de Sautron. 

— Să nu spui asta, Charles. Nu-i chiar aşa. Dacă nici tu n-ai fi 
fost prost, m-ai fi prevenit mai devreme. 

— S-ar putea dovedi că te-am prevenit la timp, dacă vei lua în 
seamă avertismentul. 


- 189 - 


— Voi face orice ca să-i obţin iertarea. Am să îngenunchez, 
am să mă prosternez în faţa ei. Mă voi mărturisi ei, plin de 
remuşcare şi, dacă-mi ajută Dumnezeu, voi reuşi să-mi schimb 
felul de-a fi, de dragul ei. 

Marchizul era de-o sinceritate tragică. 

Pentru domnul de Sautron, care nu-l văzuse niciodată altfel 
decât reţinut, pretenţios şi batjocoritor, purtarea marchizului era 
o uluitoare revelaţie. Aproape că nu voia să asiste la o 
asemenea scenă: îi dădea senzaţia că pândeşte, că se uită prin 
gaura cheii. Işi bătu prietenul pe umăr. 

— Dragul meu Gervais, starea ta de spirit este minunat de 
romantică. Ai promis destul. Acum ţine-te de cuvânt şi-ţi 
garantez că în curând totul va fi bine. Voi fi ambasadorul tău şi 
te asigur că nu vei avea motive să te plângi. 

— Dar nu pot merge să-i vorbesc chiar eu? 

— Dacă eşti înţelept, nu te mai ivi în calea ei. Scrie-i dacă 
vrei, arată-ţi remuşcările prin scrisori. Eu am să-i spun că nu faci 
decât să urmezi sfatul meu. Voi proceda cu tact. Sunt un bun 
diplomat, Gervais. Ai încredere în mine. 

Marchizul îşi ridică privirea. Chipul îi era răvăşit de durere. Îi 
întinse mâna contelui. 

— Bine, Charles. Ajută-mă acum şi poţi conta pe prietenia 
mea ori de câte ori vei avea nevoie. 


- 190 - 


Capitolul 11 


SCANDALUL DE LA 
TEATRUL FEYDAU 


N ăsându-şi gazda să se comporte în calitate de 
ambasador plenipotenţiar faţă de domnişoara de Kercadiou şi 
să-i explice că remuşcarea îl făcuse să plece fără a-şi lua rămas- 
bun, marchizul plecă în grabă de la Sautron, cufundat în gânduri 
negre. Douăzeci şi patru de ore cu domnişoara Binet erau mai 
mult decât suficient pentru un bărbat cusurgiu şi pretenţios ca 
el. Işi amintea în silă de acea aventură - reacţie psihologică 
inevitabilă - mirându-se cum de până ieri putuse s-o dorească şi 
blestemându-se în gând că pentru o astfel de satisfacţie 
efemeră şi fără importanţă îşi periclitase serios şansele de a se 
căsători cu domnişoara de Kercadiou. Starea lui de spirit - de 
fapt, deloc extraordinară - era rezultatul conflictului dintre 
îngerul şi demonul ce se luptă în firea oricărui om. 

Cavalerul de Chabrillane - în realitate, un fel de cavaler de 
onoare al domnului de La Tour d Azyr - era şi el aşezat pe 
pernele încăpătoarei caleşti. Intre ei fusese plasată o mică 
măsuţă pliantă, iar cavalerul sugeră o partidă de pichet. Dar 
marchizul n-avea niciun chef de cărţi. Era cufundat în gânduri. 
Pe când treceau pe străzile pietruite ale Nantes-ului, îşi aminti 
că-i făgăduise domnişoarei Binet să asiste la spectacolul din 
acea seară, /ndrăgostitul necredincios. lar acum, fugea de ea. 
Gândul îl nemulţumea din două motive. Işi încălca promisiunea, 
purtându-se ca un laş. Mai mult decât atât: o făcuse să creadă 


- 191 - 


pe mica fluşturatică - acum aşa gândea, şi nu fără motiv - că se 
poate aştepta din partea lui la favoruri şi mai mari decât cele de 
până acum. Femeiuşca încercase chiar să încheie un târg cu 
privire la viitorul ei. Marchizul urma s-o ducă la Paris şi să-i 
aranjeze o situaţie; sub valoroasa lui protecţie, aveau să i se 
deschidă porţile marilor teatre din capitală. La Tour d'Azyr nu 
făcuse promisiuni concrete - şi gândul acesta îl mai liniştea 
puţin. Dar nici n-o refuzase categoric. Acum era necesar să 
găsească o soluţie, întrucât se vedea pus în situaţia de-a alege 
între o pasiune vulgară - deja satisfăcută, de altfel - şi iubirea 
profundă, aproape idealistă, pentru domnişoara de Kercadiou. 

Considera că onoarea îi cere să-şi clarifice poziţia. Fata lui 
Binet avea, desigur, să-i facă o scenă, însă el ştia cum să 
procedeze cu acest soi de istericale. La urma urmei, banul 
slujeşte la multe. 

Trase cordonul şi caleaşca se opri. În cadrul portierei, apăru 
lacheul. 

— La Teatrul Feydau! porunci marchizul. 

Lacheul dispăru şi trăsura porni mai departe. Domnul de 
Chabrillane râse cu cinism. 

— Te-aş ruga să nu găseşti nimic de râs! se răsti marchizul. 
Nu-nţelegi! 

Apoi încercă să se explice - ceea ce era o rară dovadă de 
bunăvoință. Nu suportă însă să fie greşit înţeles, mai ales acum. 
Ca reacţie la aerul grav al marchizului, Chabrillane deveni şi el 
serios. 

— De ce nu-i scrii? îşi dădu el cu părerea. Mie unul mi s-ar 
părea mai uşor. 

Nimic nu putea lămuri mai bine starea de spirit a lui La Tour 
d'Azyr ca răspunsul pe care-l dădu cavalerului. 

— Scrisorile pot fi prost concepute sau greşit înţelese. lată 
două riscuri pe care nu vreau să mi le asum. Dacă nu mi-ar 
răspunde, n-aş afla niciodată ce reacţie a avut. Şi nu-mi voi găsi 
tihna până ce nu voi pune capăt acestei afaceri. Trăsura ne va 
aştepta până ne întoarcem de la teatru. Pe urmă, vom porni mai 
departe. La nevoie, vom călători şi noaptea. 

— Peste!” se strâmbă domnul de Chabrillane. 

Dar nu mai zise nimic altceva. 

Impunătoarea caleaşcă trase în faţa intrării luminate a 


69 peste! (fr., interj.) - Fir-ar să fie! (n. tr.) 
- 192 - 


Teatrului Feydau. Marchizul cobori şi pătrunse în teatru cu 
Chabrillane, fără să ştie că intra în gura lupului. 

André-Louis era exasperat de îndelungata absenţă a Climenei, 
plecată din Nantes împreună cu marchizul. La aceasta se 
adăuga şi incalificabilul consimţământ tacit al domnului Binet, 
care considera faptul ca având o însemnătate considerabilă. 

Oricât s-ar fi străduit să facă pe nepăsătorul şi să încerce să 
judece la rece, totuşi sufletul lui André-Louis era zbuciumat şi 
revoltat. Nu pe Climene o acuza. În privinţa ei, se înşelase. Fata 
nu era decât o amărâtă de corăbioară şubredă şi neputincioasă 
în faţa unei adieri - oricât de înşelătoare - care ar fi făcut-o să 
înainteze. Suferea de viciul lăcomiei, iar tânărul se felicita că-i 
descoperise slăbiciunea înainte de-a o lua de soţie. Acum nu 
mai simţea faţă de ea decât o mare milă şi un oarecare dispreţ. 
Mila se trăgea din iubirea pe care i-o inspirase nu demult şi 
aducea întrucâtva cu drojdia iubirii, rămasă după ce vinul bun s- 
a terminat. Cât despre mânia tânărului, ea se revărsa asupra 
tatălui şi asupra seducătorului. 

Gândurile care-i dădeau târcoale în acea dimineaţă de luni - 
când se descoperi că Climene nu se întorsese din excursia 
făcută în ajun cu trăsura marchizului - erau şi aşa destul de 
războinice, chiar înainte ca îndureratul Leandre să toarne gaz 


peste foc. 
Până acum, atitudinea celor doi bărbaţi unul faţă de celălalt 
fusese dispreţuitoare - lucru cât se poate de obişnuit în 


asemenea situaţii. În ultimul timp, nefericirea comună îi 
condusese la un soi de alianţă. Cel puţin aşa considera Léandre, 
care, căutându-l pe André-Louis, îl găsi aparent liniştit, 
fumându-şi pipa pe chei, în faţa hanului. 

— Ei drăcia dracului! exclamă Leandre. Cum poţi fi atât de 
calm, încât să fumezi liniştit tocmai acum? 

Scaramouche privi spre cer. 

— Nu mi se pare prea frig, zise el. Soarele străluceşte... Mă 
simt foarte bine aici. 

— Dar ce, eu vorbeam despre vreme? întrebă agitat Leandre. 

— Nu? Atunci despre ce? 

— Bineînţeles că despre Climene. 

— Ah! Această domnişoară nu mă mai interesează, minţi el. 

Léandre rămăsese nemişcat în faţa lui - o siluetă frumoasă, 
îmbrăcată elegant, cu părul bine pudrat, cu ciorapi de mătase în 


- 193 - 


picioare. Era palid la faţă şi ochii îi păreau mai mari ca de obicei. 

— Nu te mai interesează? Nu te-nsori cu ea? 

André-Louis scoase un rotocol de fum pe nări. 

— Ştiu că nu vrei să mă jigneşti. Dar cum poţi să-mi sugerezi 
să trăiesc din resturi lăsate de alţii? 

— Doamne sfinte! îngăimă Leandre, uluit şi rămânând cu ochii 
ţintă la André-Louis. Chiar eşti lipsit de inimă? Ai rămas tot 
Scaramouche? 

— Dar ce-ai vrea să fac? i-o întoarse André-Louis, încercând 
să schiţeze o umbră de mirare. 

— Să nu renunţi la ea fără luptă! 

— Dar m-a şi părăsit! 

André-Louis pufăi din nou din pipă, în vreme ce Leandre îşi 
încleşta şi-şi descleşta pumnii, de furie şi neputinţă. 

— Şi la ce bun să lupţi împotriva inevitabilului? Tu te-ai luptat 
când am luat-o de lângă tine? 

— Nu-mi aparţinea, deci nu mi-ai luat-o mie. Eu doar speram 
să fie a mea, dar tu ai câştigat. Şi chiar dacă lucrurile ar fi stat 
altfel, nu văd asemănarea. Între noi a fost o rivalitate cinstită. 
Dar acum... e-o ticăloşie. 

Emoţia lui îl mişcă pe André-Louis, care-l luă de braţ. 

— Eşti un băiat bun, Leandre. Sunt fericit c-am intervenit la 
timp, ca să te scap de-o asemenea soartă. 

— Ah, dar tu n-o iubeşti! strigă celălalt, pătimaş. N-ai iubit-o 
niciodată! Nu ştii ce-nseamnă să iubeşti, altfel n-ai vorbi aşa. 
Isuse Hristoase! Dacă Climene ar fi fost logodnica mea şi mi s-ar 
fi întâmplat un lucru ca ăsta, l-aş fi ucis pe rival. M-auzi tu? L-aş 
fi ucis! Dar tu... Tu vii şi fumezi aici, stai la aer curat şi vorbeşti 
de resturi rămase de la alţii. Mă şi mir că nu te-am pălmuit 
pentru asemenea vorbe! 

Leandre îşi smulse braţul din strânsoarea celuilalt şi-l privi de 
parcă i-ar fi venit să-l plesnească. 

— Ar fi trebuit s-o faci, zise André-Louis. Ţine de rolul tău. 

Blestemând, Leandre se întoarse să plece, dar André-Louis îl 
opri. 

— O clipă, prietene. Pune-te în locul meu şi judecă. Tu te-ai 
însura cu ea acum? 

— Dacă m-aş însura? 

Ochii tânărului ardeau, plini de pasiune. 

— Dacă m-aş însura? Numai să spună ea că vrea să se mărite 


- 194 - 


cu mine, şi i-aş fi sclav pe veci! 

— „Sclav” e cuvântul potrivit - sclav în infern. 

— Pentru mine, acolo unde-i Climene, n-ar putea fi niciodată 
un infern - indiferent ce-ar face ea. O iubesc, omule, nu ca tine! 
O iubesc, mă-nţelegi? 

— Asta ştiu de mult, zise Andre-Louis, deşi nu bănuiam că eşti 
atât de atins de boala asta. Dumnezeu ştie cât am iubit-o şi eu - 
destul ca să împărtăşesc setea ta de a-mi ucide rivalul. Numai 
că, în cazul meu, sângele albastru al lui La Tour d'Azyr n-ar reuşi 
s-astâmpere această sete. Ar mai fi nevoie şi de lichidul acela 
murdar, care curge în vinele nelegiuitului de Binet. 

O clipă nu-şi mai controlase emoția, iar tonul muşcător al 
ultimelor cuvinte îi dezvăluise lui Leandre flacăra ce ardea sub 
calmul lui de gheaţă. Tânărul îl apucă de mână. 

— Ştiam eu că joci teatru, zise el. Şi tu simţi... la fel ca mine. 

— lată-ne aliaţi, în răutate! Se pare că m-am trădat... Şi ce-i 
cu asta? Vrei să-l vezi pe drăguţul de marchiz tăiat în bucățele? 
Ţi-aş putea oferi un asemenea spectacol. 

— Ce? se holbă Leandre, întrebându-se dacă şi acesta era tot 
vreun sarcasm de-al lui Scaramouche. 

— Nu-i nicio greutate, numai că am nevoie de ajutor. Vrei să 
m-ajuţi tu? 

— Fac tot ce-mi ceri! izbucni Leandre. Dacă vrei, îmi dau şi 
viaţa! 

André-Louis îl luă din nou de braţ. 

— Hai să facem câţiva paşi, îi propuse el. Am să te-nvăţ ce 
trebuie să faci. 

Când se întoarseră, trupa era deja la masă. Domnişoara 
Climene încă nu se întorsese. Toţi erau prost-dispuşi. Colombina 
şi Madame arătau foarte îngrijorate. De fapt, relaţiile dintre 
Binet şi restul companiei deveneau pe zi ce trecea tot mai 
încordate. 

André-Louis şi Leandre merseră să-şi ocupe locurile obişnuite. 
Ochii mici ai lui Binet îi urmăriră cu o sclipire răutăcioasă, în 
timp ce buzele i se schimonosiră într-un zâmbet strâmb. 

— Văd c-aţi devenit dintr-o dată buni prieteni! ricană el. 

— Eşti un om inteligent, Binet! vorbi Scaramouche, cu glas 
atât de rece şi dispreţuitor, încât părea el însuşi o insultă. Poate 
că ştii şi motivul. 

— Nici nu-i greu de-nţeles! 


- 195 - 


— Atunci, desfată-i pe toţi cu ce-ai de zis! îl îndemnă André- 
Louis şi aşteptă. Cum? Şovăi cumva? E oare posibil ca 
neruşinarea dumitale să aibă şi limite? 

Binet îşi înălţă capul uriaş. 

— Vrei să te cerţi cu mine, Scaramouche? 

Glasul lui adânc răsună ca un bubuit de tunet. 

— Să mă cert? Glumeşti! Nu mă pot certa cu indivizi de teapa 
ta. Ştim cu toţii de cât respect se bucură soţii prea îngăduitori 
faţă de comportarea soțiilor... Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, ce merită atunci un tată prea îngăduitor? 

Binet se săltă în picioare - o masă imensă de carne, 
dominând asupra tuturor. li dădu violent la o parte mâna lui 
Pierrot, care încercase să-l reţină. 

— Mii de draci! urlă el. Dacă-mi vorbeşti pe tonul ăsta, am să- 
ţi frâng toate oasele tale mizerabile! 

— Dacă-ndrăzneşti să m-atingi doar c-un deget, Binet, voi 
avea pretextul necesar ca să te ucid cu mâna mea. 

André-Louis, cu calmul lui dintotdeauna, era cu atât mai 
ameninţător. Actorii se priviră unii pe alţii, alarmaţi. Tânărul 
scoase din buzunar vârful ţevii unui pistol, pe care abia îl 
cumpărase. 

— Umblu înarmat, Binet. Mi s-a părut cinstit să te previn. 
Provoacă-mă numai, aşa cum ai spus, şi te ucid fără nicio 
remuşcare, ca pe-un vierme. Asta şi eşti, Binet: un vierme, un 
trup gras şi-alunecos - o creatură scârboasă, lipsită de inimă şi 
de creier. Când mă gândesc la asta, mi-e şi silă să stau la masă 
alături de dumneata. Mi se-ntoarce stomacul pe dos. 

Işi împinse deoparte farfuria şi se ridică. 

— Am să mă duc să mănânc jos, în sala de mese. 

In aceeaşi clipă sări şi Colombina. 

— Merg şi eu cu tine, Scaramouche! strigă ea. 

Acesta fu semnalul. Dacă actorii s-ar fi înţeles dinainte între 
ei, şi tot n-ar fi fost mai solidari. Binet rămase convins că era 
vorba de o conspirație. Imediat după Colombina urmă Leanare, 
apoi Polichinelle, apoi şi ceilalţi, până ce Binet rămase singur, în 
capul unei mese goale, dintr-o încăpere pustie - un om 
zdruncinat, a cărui furie nu reuşea să învingă teama ce începea 
să-l cotropească puţin câte puţin. 

Se aşeză să cugete la cele întâmplate. Aşa îl găsi Climene 
după vreo jumătate de oră, când, în sfârşit, se întoarse din 


- 196 - 


escapadă. 

Era palidă, ba chiar puţin speriată - de fapt cât se poate de 
conştientă că trebuie să înfrunte încercarea de-a da ochii cu 
toată trupa. 

Nevăzând pe nimeni în încăpere, în afară de tatăl ei, se opri în 
prag. 

— Unde-s ceilalţi? întrebă ea, cu un glas care se străduia să 
sune firesc. 

Domnul Binet îşi înălţă capul masiv şi-şi întoarse spre ea ochii 
injectaţi. Se încruntă, îşi mişcă buzele groase, scoțând nişte 
sunete guturale. Şi totuşi, nu se putu împiedica să n-o admire, 
încântătoare şi graţioasă, arătând ca o adevărată doamnă în 
mantia lungă de călătorie, verde închis, tivită cu blană, cu 
manşonul ei, cu pălăria împodobită cu o strălucitoare broşă, de 
sub care se revărsa o cascadă de păr castaniu. Nu exista niciun 
motiv să se teamă de viitor, cât timp avea aşa o frumuseţe de 
fată! Scaramouche n-avea decât să facă ce poftea! 

Cu toate acestea, nu-şi dădu pe faţă niciunul din aceste 
gânduri liniştitoare. 

— lată-te, în sfârşit, proastă mică! mârâi el în loc de salut. 
Începusem să mă-ntreb dacă mai jucăm astă-seară. Nu m-aş fi 
mirat să nu te fi-ntors la timp. Dacă tot te-ai hotărât să-ţi joci 
rolul după capul tău, fără să ţii seama de sfaturile mele, nimic 
nu mă mai surprinde. 

Fata merse până în dreptul mesei, apoi sprijinindu-se de ea, îl 
privi aproape dispreţuitor. 

— Nu regret nimic, spuse ea. 

— Asta spune la-nceput orice naiv. Şi chiar dac-ai avea ce să 
regreţi, tot n-ai recunoaşte. Asta-i firea ta. Faci după cum te taie 
capul, fără să mai asculţi şi sfatul unui om în vârstă. Pe legea 
mea, fato, ce ştii tu despre bărbaţi? 

— Nu mă plâng de nimic, îi aminti ea. 

— Nu, dar s-ar putea s-o faci curând, când ai să-ţi dai seama 
că era mai bine să te laşi condusă de taică-tău. Cât timp 
marchizul ar fi suspinat după tine, puteai face orice din el... 
Atâta timp cât nu i-ai permis decât să-ţi sărute vârful 
degetelor... Ah, drace! Era şansa ta de a-ţi asigura un viitor. Cât 
ai să trăieşti, n-ai să mai întâlneşti aşa noroc! Şi i-ai dat cu 
piciorul pentru... Pentru ce? 

Domnişoara se aşeză. 


- 197 - 


— Eşti josnic! zise ea cu dezgust. 

— josnic? 

Buzele lui groase se strânseră din nou. 

— M-am săturat să trăiesc prin şanţuri, şi credeam că ţi-a fost 
de-ajuns şi ţie! Aveai în mână o carte cu care să poţi câştiga o 
avere, dacă jucai precum te-am sfătuit. Acum ţi-ai jucat-o, şi 
unde-i averea? Ai rămas cu buzele umflate. Dacă vântul a stat, 
acu' n-ai decât să sufli, ca să-mpingi corabia! Şi să vezi numa’ 
ce-o să mai trebuiască să suflăm, dacă se schimbă vremea în 
relaţiile cu trupa, după cât s-ar părea c-o să se-ntâmple! De 
bună seamă, şi-a vârât coada ticălosul ăla de Scaramouche. Pe 
toţi i-a apucat deodată moralitatea. Nu vor să mai stea la 
aceeaşi masă cu mine. 

Trăncănea, între furie şi bucurie sardonică. 

— Amicul tău, Scaramouche, a dat tonul. M-a şi ameninţat că 
mă omoară! M-a ameninţat cu moartea! Mi-a spus... Eh, dar ce 
mai contează? Ceea ce contează e că-n curând trupa „Binet” îşi 
va da seama că se poate descurca foarte bine şi fără Binet sau 
fiica lui. Javra asta ticăloasă, pe care-am socotit-o prietenul 
meu, mi-a luat, puţin câte puţin, tot ce-aveam. Stă-n puterea lui 
să-mi ia şi trupa, şi-i destul de nerecunoscător şi de nevrednic 
ca s-o facă! 

— N-are decât! zise domnişoara Binet, dispreţuitoare. 

— N-are decât? 

Binet era de-a dreptul îngrozit. 

— Şi cu noi, ce se va-ntâmpla? 

— Pe mine, în orice caz, nu mă mai interesează prea mult 
trupa „Binet”, spuse ea. În curând voi pleca la Paris. Acolo sunt 
teatre mai bune decât Feydau: teatrul domnişoarei Montansier, 
din Palais-Royal, Ambigu Comique, Comedia Franceză. Ba chiar 
aş putea avea un teatru al meu. 

El făcu dintr-o dată ochii mari, apoi întinse o mână grasă şi-o 
puse pe braţul ei. Fata îl simţi că tremură. 

— Ţi-a făgăduit el asta? Ţi-a făgăduit? Ea îl privi cu capul puţin 
aplecat într-o parte, cu ochii vicleni şi cu un zâmbet ciudat pe 
buzele fără cusur. 

— Nu mi-a spus „nu” când l-am rugat... răspunse ea, convinsă 
că totul avea să fie aşa cum îşi dorea. 

— Pff! 

Binet îşi retrase mâna şi se ridică greoi. Pe chipul lui se putea 


- 198 - 


citi dezgustul. 

— Nu ţi-a spus „nu”... o ironiză el, apoi izbucni: Dac-ai fi făcut 
cum ţi-am spus, ar fi acceptat tot ce-i cereai. Mai mult decât 
atât: ţi-ar fi dat orice-ai fi pretins, orice-i stătea în putinţă să-ţi 
ofere - iar posibilităţile lui sunt inepuizabile! Ai dat o certitudine 
pe o posibilitate. Ah, urăsc posibilităţile! Doamne, Doamne! Din 
posibilităţi am trăit o viaţă şi, de multe ori, era să mor de foame! 

De-ar fi ştiut despre discuţia ce-avea loc chiar în acele clipe la 
castelul de Sautron, Climene ar fi fost mai puţin încrezătoare şi 
n-ar mai fi râs de presimţirile sumbre ale tatălui. Dar destinul ei 
era să nu afle niciodată - şi asta i-a fost pedeapsa cea mai 
cruntă. Tot răul care-a copleşit-o dintr-o dată, prăbuşirea 
speranţelor puse în marchiz şi dezmembrarea trupei „Binet”, 
toate acestea aveau să fie puse în seama amestecului nefast al 
ticălosului de Scaramouche. 

E foarte posibil ca şi fără avertismentul contelui de Sautron, 
marchizul să fi găsit în incidentul petrecut în acea seară la 
Teatrul Feydau destule motive de-a rupe o legătură cu 
consecinţe atât de neplăcute, în timp ce dezintegrarea trupei 
„Binet” era cu siguranţă opera lui André-Louis. Numai că el nici 
nu dorise, nici nu prevăzuse un asemenea deznodământ. 

In pauza de după actul doi, Scaramouche se duse în cabina 
rezervată lui Polichinelle şi Rhodomont. Polichinelle tocmai îşi 
schimba costumul. 

— Eu, unul, nu m-aş mai obosi să mă schimb, zise 
Scaramouche. Nu cred că mai jucăm decât deschiderea actului 
trei, adică scena mea cu Leandre. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai să-nţelegi îndată. 

Scaramouche puse o hârtie pe măsuţa lui Polichinelle, printre 
borcănaşele cu sulimanuri. 

— Aruncă o privire la asta. E un fel de testament, cu ultimele 
mele dorinţe în ceea ce priveşte trupa. Cândva am fost avocat. 
Actul e cât se poate de valabil. Vă las vouă, tuturor, partea mea 
din câştigul adunat de când fac parte din companie. 

— Doar nu vrei să spui că ne părăseşti? strigă alarmat 
Polichinelle. 

În ochii holbaţi ai lui Rhodomont se citea aceeaşi întrebare. 

Scaramouche ridică din umeri. Fusese cât se poate de clar. 

— Era de aşteptat, mormăi Polichinelle. Dar de ce să pleci tu? 


- 199 - 


Tu ai făcut din noi ceea ce suntem. Tu eşti cu adevărat creierul 
şi sufletul trupei. Tu ne-ai făcut să fim o companie de teatru 
după toate regulile artei. Dacă trebuie să plece cineva, ăla-i 
Binet. Binet şi nenorocita aia de fiică-sa! Dacă tu pleci, zău că te 
urmăm cu toţii. 

— Da, da! îl aprobă Rhodomont. Ne-am săturat de dobitocul 
ăla umflat. 

— M-am gândit şi la asta, fii sigur! reluă André-Louis. Nu din 
orgoliu, ci pentru că am încredere în prietenia voastră. După 
reprezentaţia de astă-seară, mai vorbim... Dacă scap cu viaţă... 

— Dacă scapi cu viaţă? strigară ceilalţi doi, într-un glas. 

Polichinelle se ridică. 

— Ce nebunie-ţi mai trece prin minte? întrebă el. 

— Pe de-o parte, îi fac pe plac lui Leandre, pe de altă parte, 
am de reglat o veche socoteală. 

Se auziră trei ciocănituri în uşă. 

— Gata, trebuie să plec. Păstrează hârtia, Polichinelle. Poate 
că până la urmă, nu va fi totuşi nevoie de ea... 

Şi plecă. Rhodomont nu-şi putea lua ochii de la Polichinelle. 
Polichinelle rămăsese cu ochii ţintă la Rhodomont. 

— Ce dracu' mai are de gând? întrebă acesta din urmă. 

— Cel mai bine-ar fi să mergem şi să vedem, răspunse 
Polichinelle. 

Îşi schimbă repede costumul, deşi Scaramouche îl sfătuise să 
n-o facă, apoi ieşi în grabă urmat de Rhodomont. 

Când intrară în culise, auziră un ropot de aplauze. Dar nu 
aplauze obişnuite. Entuziasmul sălii avea ceva cu totul nou. 
Când aclamaţiile se potoliră, se auzi glasul lui Scaramouche, 
limpede ca cristalul: 

— Aşa că vezi tu, dragul meu Leandre, când vorbeşti despre 
Starea a Treia, trebuie să fii mai explicit. De fapt ce-i Starea a 
Treia? 

— Nimic, răspunse Leandre. 

Publicul îşi tinu respiraţia, apoi Scaramouche lansă repede 
următoarea întrebare: 

— Aşa e, din păcate. Şi ce-ar trebui ea să fie? 

— Totul, răspunse Leandre. 

Sala se zguduia de aplauze, cu atât mai nestăpânite cu cât 
replica fusese neaşteptată. 

— Şi asta-i adevărat. Mai mult decât atât, chiar asta va fi! De 


- 200 - 


fapt, asta şi este. Te îndoieşti cumva? 

— Sper să ai dreptate, urmă Leandre, după cum fusese 
învăţat. 

— Fii convins că am dreptate, zise Scaramouche, şi din nou 
vorbele lui fură acoperite de aplauze furtunoase. 

Polichinelle şi Rhodomont se priviră o clipă. Primul surâse, 
destul de amuzat. 

— Ei drăcia dracului! mormăi un glas în spatele lor. lar face 
politică pe scenă ticălosul ăsta? 

Cei doi actori se întoarseră şi dădură nas în nas cu domnul 
Binet. Venise cu paşi neauziţi, cum îi era obiceiul, şi se postase 
în spatele lor. Era îmbrăcat în costumul stacojiu al lui Pantalone, 
cu o cămaşă de noapte lungă, şi-i scăpărau ochii de mânie, pe 
deasupra nasului de carton. Dar atenţia lor se îndreptă din nou 
spre scenă. Scaramouche făcuse câţiva paşi înainte, către 
public. 

— Se îndoieşte, se adresă el sălii, arătând spre Léandre. 
Atunci şi domnul Leandre e dintre cei ce se închină idolului ros 
de carii al Privilegiului? Şi el se teme să creadă un adevăr care 
devine limpede pentru toată lumea? Să-l conving? Să-i spun 
cum o şleahtă de nobili, cu valeţi cu tot - vreo şase sute de inşi 
- au vrut să dea ordine Stării a Treia din Rennes, cu câteva 
săptămâni în urmă? Să-i amintesc ce frumos s-a comportat 
atunci Starea a Treia şi cum a curăţat străzile de adunătura 
aceea de nobili?... cette canaille noble...” 

Fu nevoit să se oprească, din cauza aplauzelor. Replica îşi 
atinsese scopul şi prinsese la public. Cei ce-şi încovoiaseră 
spinarea sub această infamă denumire, dată de stăpânitorii lor, 
îşi ridicară capul auzind cum fraza se întoarce acum chiar 
împotriva celor care-o născociseră. 

— Dar să vă vorbesc despre conducătorul lor: /e plus noble de 
cette canaille ou bien le plus canaille de ces nobles!” îl ştiţi bine 
cu toţii. Se teme de multe, dar cel mai tare îl înspăimântă glasul 
adevărului. Pentru unul ca el, adevărul care vorbeşte de la sine, 
exprimat cu voce clară, e ceva care trebuie imediat redus la 


70 Cette canaille noble (fr.) - joc de cuvinte: canaille înseamnă şi „gloată” şi 
„canalie” (n. tr.). 
71 Le plus noble de cette canaille ou bien le plus canaille de ces nobles" (fr.) - 
„cel mai nobil dintre acele canalii sau poate cea mai mare canalie dintre acei 
nobili” (n. tr.). 

- 201 - 


tăcere. Aşa că i-a condus pe cei de-o seamă cu el, împreună cu 
mulţimea de valeţi, ca să-i măcelărească pe amărâţii de 
burghezi, care îndrăzniseră să ridice glasul. Numai că... 
„amărâţii de burghezi” nu s-au lăsat ciopârţiţi pe străzile 
Rennes-ului. Dacă nobilii tot hotărâseră că trebuie să curgă 
sânge, atunci de ce n-ar fi curs chiar sângele lor? Aşa că 
burghezii au pornit la luptă - o nobilă „adunătură” împotriva 
unei adunături de nobili. Şi-atât de bine s-au descurcat, încât i- 
au alungat pe marchizul de La Tour d'Azyr şi şleahta sa, care s- 
au ales cu capetele sparte şi iluziile sfărâmate, de-au trebuit să 
ceară adăpost în mănăstirea Cordelier. Bineînţeles, e vorba 
despre cei ce-au scăpat cu viaţă; între care şi îngâmfatul lor 
conducător, marchizul de La Tour d'Azyr. Aţi auzit de viteazul 
marchiz, stăpân suprem, cu drept de viaţă şi de moarte? 

O clipă, stalurile răsunară de aclamații. Dar se lăsă din nou 
liniştea şi Scaramouche continuă: 

— Ah, ce privelişte încântătoare, să-l vezi pe marele vânător 
cum aleargă ca un iepure, să se-ascundă şi-n gaură de şarpe, la 
mănăstirea Cordelier! De-atunci n-a mai pus piciorul în Rennes. 
Dar dacă are curaj, are şi discreţie. Şi unde credeţi 
dumneavoastră că s-a ascuns acest nobil, care voia să vadă 
străzile oraşului Rennes înecate în sângele cetăţenilor săi? Unde 
să fie cel care-ar fi căsăpit tineri şi bătrâni din gloata pe care o 
dispreţuieşte, doar pentru a face să amuţească glasul raţiunii şi 
al libertăţii, care azi ar trebui să răsune în întreaga Franţă? Unde 
oare credeţi că se ascunde? Ei bine, aici, în Nantes. 

Din nou se iscă o hărmălaie asurzitoare. 

— Ce-aţi spus? Imposibil? Cum, prieteni, dar chiar în clipa asta 
se află aici, în teatru, chircit acolo, în loja aceea. E prea timid ca 
să se-arate la faţă - e modestia personificată! Dar e în spatele 
perdelei. Chiar nu vreţi să vă prezentaţi în mijlocul prietenilor, 
domnule de La Tour d'Azyr? Domnul marchiz mai consideră că 
elocinţa-i un dar primejdios? li vedeţi? Ar vrea să aibă o vorbă 
cu dumneavoastră. Nu mă cred pe cuvânt când le spun că 
sunteţi acolo. 

Oricum ar fi stat lucrurile şi oricare ar fi fost opinia lui André- 
Louis, totuşi marchizul de La Tour d'Azyr nu era câtuşi de puţin 
un laş. 

Afirmația că se ascundea la Nantes nu era chiar adevărul- 
adevărat. Marchizul venea şi pleca din oraş, fără a se feri, la 


- 202 - 


lumina zilei. Se întâmplase, totuşi, ca nantezii să nu aibă habar 
de prezenţa seniorului printre ei, până în acest moment. lar el n- 
ar fi catadicsit să-i informeze asupra acestui fapt, tot aşa cum n- 
ar fi catadicsit nici măcar să-l treacă sub tăcere. 

Astfel provocat, în ciuda reacției de rău augur a burgheziei din 
sală la dezvăluirea făcută de Scaramouche şi în ciuda 
strădaniilor lui Chabrillane de a-l reţine, marchizul dădu 
deoparte perdeaua lojei şi se înfăţişă publicului: palid, dar 
stăpân pe sine şi foarte dispreţuitor. Privi mai întâi spre 
îndrăzneţul Scaramouche, apoi spre cei care, la ivirea lui, îşi 
dădură frâu liber ostilităţii. 

ÎI întâmpinară bubuieli şi fluierături; oamenii îşi agitau pumnii 
şi-şi fluturau bastoanele ameninţător. 

— Asasinule! Ticălosule! Laşule! Trădătorule! 

Dar marchizul înfruntă furtuna, zâmbind cu acelaşi dispreţ 
zdrobitor. Aşteptă să înceteze vacarmul, ca să li se adreseze şi 
el, la rândul său. Dar, după cum avea să-şi dea seama curând, 
aşteptarea-i fu zadarnică. 

Dispreţul pe care nu se străduia să şi-l ascundă nu făcu decât 
să-i înverşuneze şi mai mult pe cei din sală. 

În staluri gălăgia era deja infernală. Începuseră să se bată 
între ei. Grupurile se războiau unul cu altul, ici-colo, câte unii îşi 
scoseseră chiar spada din teacă, dar - din fericire - era prea 
mare înghesuială ca armele să poată fi folosite eficient. Cei ce 
fuseseră însoţiţi de femei, precum şi cei fricoşi din fire se 
grăbeau să părăsească sala de spectacole, care devenise o 
arenă de luptă, unde scaunele erau sfărâmate ca să servească 
drept arme, iar o parte dintre candelabre erau folosite ca 
proiectile. 

Unul dintre acestea, lansat dintr-o lojă de mâna unui nobil, 
trecu chiar pe lângă Scaramouche, care - cu un sentiment de 
tristeţe şi triumf—privea spre haosul dezlănţuit de cuvintele lui. 
Ştiind din ce materie inflamabilă era alcătuit publicul, azvârlise 
cu bună ştiinţă asupra lui torţa aprinsă a discordiei, din care 
izbucnise vâlvătaia. 

Văzu cum oamenii se împart repede în grupuri, reprezentând 
cele două tabere din marea dispută ce începea deja să cuprindă 
toată Franţa. Strigătele războinice ale fiecăruia răsunau în tot 
teatrul. 

— Jos cu prostimea! strigau unii. 


- 203 - 


— Jos cu privilegiaţii! strigau alţii. 

Apoi, peste învălmăşeala generală se auzi un strigăt ascuţit şi 
insistent: 

— Să mergem în lojă! Moarte măcelarului din Rennes! Moarte 
lui La Tour d'Azyr, care se războieşte cu poporul! 

Atunci o mulţime de oameni se repezi către uşa de la parter, 
care dădea spre scara ce urca până la lojă. 

În timp ce vălmăşagul şi lupta se întindeau cu viteza 
fulgerului, trecând din teatru în stradă, în loja lui La Tour d'Azyr, 
atacată de burghezi, se adunaseră gentilomii aflaţi în sală şi alţi 
spectatori, care, deşi nu erau ei înşişi de familie bună, totuşi 
ţineau cu tabăra nobililor. 

La Tour d'Azyr ieşise în întâmpinarea celor ce i se alăturaseră. 
Chiar în acea clipă, la parter, un grup de gentilomi înfuriaţi 
încercau să ajungă pe scenă, traversând loja orchestrei, ca să-l 
înveţe minte pe îndrăzneţul comediant, răspunzător pentru 
toată această dezlănţuire. Însă ei se găsiră faţă în faţă cu un alt 
grup - al oamenilor care-şi regăsiseră gândurile şi sentimentele 
în vorbele rostite de Andre-Louis. 

Văzându-i şi aducându-şi aminte de candelabrul care-l vizase 
mai devreme, André-Louis se întoarse spre Leandre, care 
rămăsese alături de el. 

— Cred că-i vremea s-o ştergem! zise el. 

Leandre, palid ca un strigoi sub stratul de machiaj, îngrozit de 
dezlănţuirea care întrecuse cu mult orice şi-ar fi închipuit mintea 
lui lipsită de imaginaţie, bâigui ceva ce aducea a încuviinţare. 
Dar se pare că era deja prea târziu, pentru că se treziră atacați 
din spate. 

Domnul Binet reuşise în cele din urmă să treacă de 
Polichinelle şi Rhodomont, care, văzându-l înnebunit de furie, 
încercaseră să-l reţină. Vreo şase gentilomi, obişnuiţi ai 
foaierului, veniseră în spatele scenei, ca să-l străpungă pe 
nemernicul care stârnise tot tărăboiul. Ei îi îndepărtară pe cei 
doi actori, agăţaţi de hainele lui Binet. Acum înaintau spre 
Scaramouche, cu spadele trase din teacă. În spatele lor însă, 
apăruseră Polichinelle,  Rhodomont,  Arlechino, Pierrot, 
Pasquariel şi Basque, înarmaţi fiecare cu ce găsise la îndemână 
şi porniţi să-l salveze pe omul pe care-l iubeau şi în care-şi 
puseseră toată speranţa. 

Primul care năvăli spre André-Louis fu Binet, care se mişca 


- 204 - 


mai repede decât îl văzuse vreodată cineva şi agita deasupra 
capului bastonul cel lung, arma nedespărţită a lui Pantalone. 

— Ticălos afurisit! tună el. M-ai ruinat! Dar pe toţi dracii, ai să- 
mi plăteşti scump! 

André-Louis se răsuci spre el, 

— Confunzi cauza cu efectul, zise el. 

Dar nu apucă să mai spună nimic, pentru că bastonul lui 
Binet, mânuit cu răutate şi ură, i se prăvăli peste umăr. Dacă n- 
ar fi sărit brusc într-o parte lovitura l-ar fi nimerit drept în cap, 
lăsându-l în nesimţire. În saltul său, tânărul îşi vâri fulgerător 
mâna în buzunar şi imediat după lovitura de baston a lui Binet 
răsună şi o împuşcătură de pistol 

— Răspunsul lui André-Louis. 

— Te-am prevenit, codoş nenorocit! strigă el şi-şi descărcă 
arma în plin asupra lui Binet. 

Binet se rostogoli urlând, în timp ce Polichinelle, mai fioros ca 
oricând în mijlocul crâncenei încleştări, îi strecură repede la 
ureche lui André-Louis: 

— Nebunule! Nu mai era nevoie şi de asta! Acum întinde-o, 
dacă nu vrei să-ţi laşi pielea pe-aici! Fugi, n-auzi? 

André-Louis socoti că-i un sfat bun, aşa că-l urmă neîntârziat. 
Gentilomii se năpustiseră în scenă, pe urmele lui Binet, ca să-l 
pedepsească pe îndrăzneţ, dar fie intimidaţi de pistolul lui 
Scaramouche, fie ţinuţi în loc de armele improvizate ale 
actorilor, îl lăsară să plece. Scaramouche intră repede în culise, 
unde dădu peste doi sergenţi de pază din grupul de poliţişti care 
deja invadau teatrul, pentru a restabili ordinea. La vederea lor, îi 
veni în minte că risca să ajungă în faţa justiţiei pentru isprava 
din seara aceea şi mai ales pentru glonţul pe care-l vărâse în 
corpul obez al lui Binet. Aşa că-şi îndreptă pistolul asupra celor 
doi. 

— La o parte sau vă zbor creierii! le strigă el. 

Intimidaţi, cei doi poliţişti, care nu purtau arme de foc, se 
dădură înapoi şi-l lăsară să treacă. Se strecură pe lângă uşa 
foaierului, unde femeile din trupă se închiseseră până ce avea 
să se liniştească scandalul, şi ieşi în strada din spatele teatrului. 
Era pustie. O străbătu în goană, cu gândul să ajungă la han, să- 
şi ia haine şi bani, întrucât era imposibil să pornească la drum 
costumat în Scaramouche. 


- 205 - 


Cartea a |ll-a 


SPADA 


- 206 - 


Capitolul 1 
TRANZIŢIA 


V robabil că şi tu vei fi de-aceeaşi părere cu mine, îi scria 
André-Louis din Paris lui Le Chapelier, că-i; păcat să renunt 
pentru totdeauna la costumul lui Scaramouche, întrucât cu 
siguranță că nimic nu mi se potriveşte mai bine. Se pare că mi-e 
scris să stârnesc mereu zânzanie şi-apoi să fug, înainte de-a fi 
strivit în încleştarea dintre cele două tabere, pe care eu însumi 
le-am ațâțat una Împotriva celeilalte. E un gând destul de 
umilitor. Încerc să-mi aflu consolarea în cugetarea lui Epictet”? 
(ai citit Epictet?) că toţi suntem actori într-o piesă în care 
fiecăruia i se atribuie un anume rol de către Creatorul suprem. 
Totuşi, nu mă încălzeşte prea mult ideea că mi s-a hărăzit un rol 
atât de ingrat: arta de-a o lua la sănătoasa. Dar chiar dacă nu 
sunt curajos, sunt măcar prudent; cu alte cuvinte, îmi lipseşte o 
virtute, în schimb mă pot lăuda că posed o alta din belşug. Nu 
de mult, voiau să mă spânzure pentru instigare la revoltă. 
Trebuia s-aştept să fiu dus la ştreang? De data, asta, s-ar putea 
să mă pască spânzurătoarea din mai multe motive, printre care 
crima. Asta fiindcă nu ştiu dacă nemernicul de Binet mai trăieşte 
sau nu, după doza de plumb pe care i-am expediat-o în 
burdihan. Şi nici nu pot să spun că-mi pasă prea mult. Dacă am 
vreo dorință, e să ştiu că ticălosul a răposat şi că arde-n flăcările 
iadului. 

Dar altfel, nici nu-mi pasă. Am eu şi-aşa destule griji pe cap. 


72 Epictet (50-138 d.Hr.) - filosof stoic grec (n. tr.). 
- 207 - 


Deja mi-am cheltuit toți banii pe care i-am avut asupra mea 
când am fugit din Nantes, în noaptea aceea de groază. şi 
amândouă profesiile din care pretind că ştiu câte ceva - 
avocatura şi actoria - îmi sunt de-acum interzise, întrucât nu-mi 
pot găsi o slujbă fără să dezvălui amănuntul că sunt căutat de 
urgență de călău, ca să-mi pună funia de gât! După cum se 
prezintă situaţia, e foarte posibil să mor de foame, având în 
vedere actualul pret al alimentelor în oraşul ăsta hrăpăreț. Aşa 
că am recurs din nou la Epictet, pentru consolare: „e mai bine 
să mori de foame după o viață lipsită de teamă şi necazuri, 
decât să trăieşti în bogăţie, dar cu conştiinţa încărcată”. Numai 
că eu am şanse mari să crăp tocmai ducând stilul de viață pe 
care el îl socoteşte de invidiat. Dacă mie nu mi se pare tocmai 
de invidiat, asta pare să se datoreze faptului că eu, ca stoic, n- 
am prea reuşit mare lucru. 


Cam tot din aceeaşi perioadă datează încă o scrisoare, 
adresată de André-Louis marchizului de La Tour d'Azyr. 
Publicată ulterior de Emile Quersac în lucrarea Curente 
subterane ale Revoluției în Bretania, epistola a fost descoperită 
în arhivele din Rennes, unde fusese depusă de domnul de 
Lesdiguieres, care o primise de la marchiz, în scopuri justiţiare. 


Ziarele din Paris, scrie el, care au povestit în detaliu scandalul 
de la Teatrul Feydau şi au dezvăluit adevărata identitate a lui 
Scaramouche - actorul ce dezlănţuise totul - informează că ați 
scăpat de soarta pe care v-o pregătisem când am stârnit acel 
uragan al opiniei şi indignării publice. N-aş vrea să trăiţi cu 
satisfacția că regret că aţi scăpat. Nu regret deloc. Ba chiar mă 
bucur. Actul justițiar prin ucidere prezintă dezavantajul că 
victima habar n-are că i se aplică o pedeapsă dreaptă. Dacă ați 
fi murit şi-aţi fi fost sfâşiat în bucăți în seara aceea, acum aş 
regreta că vă dormiti somnul de veci, netulburat de nimeni. 
Vinovații nu trebuie să fie scutiți de penitență prin moarte, ci să- 
şi ispăşească vina prin căință. Vedeţi dumneavoastră, eu nu 
sunt prea sigur că există un iad pe lumea cealaltă, în schimb 
sunt convins că poate exista unul pe lumea asta, aşa încât 
doresc să trăiţi şi să gustati încă un timp din bucuriile lui. 

L-aţi ucis pe Philippe de Vilmorin fiindcă v-aţi temut de ceea 
ce numeati periculosul său dar al elocinţei. În ziua aceea am 


- 208 - 


jurat să nu trageti niciun folos de pe urma acelei crime şi să am 
grijă ca vocea pe care ati amuțit-o să răsune în întreg ținutul. 
Așa am înțeles eu răzbunarea. Acum vedeţi cum mi-am 
respectat cuvântul şi cum voi continua să mi-l respect, ori de 
câte ori voi avea ocazia? În discursul cu care i-am înflăcărat pe 
locuitorii Rennes-ului, chiar a doua zi după crima pe care ați 
comis-o, n-aţi recunoscut glasul lui Philippe de Vilmorin? Ideile 
lui au fost rostite cu şi mai multă patimă şi însufleţire, pentru că 
mă ajuta Nemesis”. In vocea lui Omnes omnibus din Nantes - 
care eram tot eu, solicitând petiția ce-avea să pună capăt 
speranțelor dumneavoastră de-a supune Starea a Treia - nu l-ati 
recunoscut tot pe Philippe de Vilmorin? Nu v-aţi gândit că 
tocmai ideile omului pe care l-aţi ucis, reinviate în mine - 
prietenul lui - au dus la inutila încercare de atac armat din 
ianuarie trecut, când oamenii dumneavoastră, înfrânți, au 
trebuit să se adăpostească la mănăstirea Cordelier? Şi în seara 
când la Teatrul Feydau ati fost denunţat în fața publicului, n-ati 
recunoscut din nou, în vorbele lui Scaramouche, pe Philippe de 
Vilmorin, cu acel periculos dar al elocinţei, pe care ați avut 
naivitatea să vă închipuiţi că-l puteţi reduce la tăcere cu o 
lovitură de spadă? Nu-i aşa că începe să vă obsedeze glasul de 
dincolo de mormânt, care se vrea auzit şi ascultat şi care nu-şi 
va găsi odihna până ce nu veti fi mistuit de flăcările iadului? 
Probabil că acum regretati slăbiciunea de-a nu mă fi omorât 
atunci şi pe mine, aşa cum vă îndemnam să faceți. Îmi imaginez 
aceste amare păreri de rău şi mă bucur că gânditi aşa. Regretul 
față de o ocazie pierdută e cel mai cumplit infern pentru sufletul 
omenesc 

— Mai ales când e vorba de un suflet ca al dumneavoastră. 
lată de ce sunt fericit că ați scăpat din vălmăşagul de la Feydau, 
deşi atunci nu aceasta fusese intenția mea. Dar mă simt 
mulțumit să ştiu că trăiţi, ca să suferiţi şi să vă măcinaţi nervii în 
umbra acelei fapte criminale. Acum aflați, în sfârşit - pentru că 
n-aţi avut atâta minte, încât să vă daţi seama singur 
- că glasul lui Philippe de Vilmorin vă va urmări şi vă va denunța 
tot mai răsunător, tot mai insistent, până când, după o viaţă de 
spaime, veti sfârşi înecat în propriul dumneavoastră sânge, 
strivit sub furia dreaptă a mulțimii, pe care o va aprinde 
periculosul dar al elocinţei victimei, Philippe de Vilmorin. 


73 Nemesis - în mitologia greacă, zeiţa răzbunării şi a justiţiei (n. tr.). 
- 209 - 


În mod ciudat, autorul acestor rânduri omite s-o menţioneze 
pe domnişoara Binet. Pare puţin nesincer în încercarea de-a 
pune intervenţia de la Feydau numai pe seama misiunii pe care 
şi-o asumase de bunăvoie, fără a pomeni de sentimentele 
rănite, nutrite faţă de Climene. 

Aceste două scrisori, ambele datând din aprilie 1789, au avut 
drept rezultat imediat intensificarea căutărilor, pentru a se da 
de urma lui André-Louis Moreau. Le Chapelier voia să dea de el, 
ca să-l ajute şi să-l îndemne din nou spre o carieră politică. 
Alegătorii din Nantes îl solicitau şi ei - sau cel puţin, umblau să 
dea de urma lui Omnes omnibus, a cărui identitate o ignorau în 
continuare - ori de câte ori se crea câte un loc liber în consiliul 
lor. Apoi, desigur, marchizul de La Tour d'Azyr şi domnul de 
Lesdiguieres îl căutau şi ei, ca să-l trimită la spânzurătoare. 

Tot cu dorul răzbunării îl căuta şi domnul Binet, care avusese 
ghinionul să se însănătoşească după rana primită, numai ca să 
se trezească ruinat complet. Cât timp zăcuse, trupa îl părăsise, 
pentru ca sub conducerea lui Polichinelle, să se străduiască să 
continue, cu destul succes, pe liniile trasate de André-Louis. 
Cum scandalul din teatru îl împiedicase pe marchiz să-i 
mărturisească prin viu grai lui Climene dorinţa de-a pune capăt 
relaţiilor lor, el fu silit să-i scrie de la Azyr, câteva zile mai târziu. 
Incercă să atenueze lovitura, despăgubind-o printr-o poliţă de o 
sută de ludovici. Cu toate acestea, vestea o năuci pe biata 
Climene, iar tatăl său, de cum începu să se înzdrăvenească, îşi 
revărsă furia asupra ei, pe motiv că ea purta întreaga vină, 
pentru că cedase prea devreme, fără să ţină seama de poveţele 
primite. Şi tatăl şi fiica puseră hotărârea marchizului pe seama 
tărăboiului de la Teatrul Feydau - şi asta fără a se înşela prea 
mult. Cu această ocazie, nota de plată a lui Scaramouche spori 
şi mai mult, iar cei doi Binet fură nevoiţi să recunoască, plini de 
amărăciune, că ticălosul se răzbunase cu vârf şi-ndesat. 

Se prea poate ca Climene să fi înţeles că i-ar fi mers mai bine 
dacă i-ar fi rămas credincioasă lui Scaramouche. Astfel, prin 
căsătorie, s-ar fi lăsat pe seama neîndoielnicului lui talent, 
pentru a ajunge pe culmile spre care o îndemna ambiția şi spre 
care acum aspira în zadar. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, acest 
gând ar fi fost în sine suficientă pedeapsă. Întrucât, aşa cum 
spune pe bună dreptate André-Louis, niciun chin sufletesc nu-i 


- 210 - 


mai cumplit decât regretul pentru ocaziile pierdute. 

Cât despre André-Louis Moreau, cel căutat cu atâta 
înverşunare, acesta parcă intrase în pământ. Apriga poliţie 
pariziană, alertată de guvernatorul regal din Rennes, îl căuta 
zadarnic. Şi totuşi, tânărul se găsea numai la o azvârlitură de 
băț de Palais-Royal, în Rue du Hasard, unde ajunsese printr-o 
pură întâmplare”*. 

Situaţia pe care o prezenta în scrisoarea către Le Chapelier ca 
fiind de perspectivă, acum era, de fapt, chiar situaţia sa reală. 
Complet lipsit de mijloace de trai, nu mai avea niciun ban şi 
cheltuise chiar şi ceea ce adunase din vânzarea unor obiecte ce 
nu-i erau de absolută necesitate. 

Ajunsese la disperare. Într-o dimineaţă vântoasă de aprilie, pe 
când mergea pe Rue du Hasard, tot cugetând în căutare de 
soluţii, se opri să citească un anunţ lipit pe uşa unei case, pe 
partea stângă, în apropiere de Rue de Richelieu. Nu avea niciun 
motiv special să se plimbe pe Rue du Hasard în afară poate de 
numele străzii, care se potrivea cumva cu situaţia lui. 

Afişul, scris cu litere mari şi rotunde, anunţa că se caută un 
tânăr îndemânatic, priceput la scrimă. Sub anunţ - semnătura şi 
un desen, reprezentând un scut, despre care cu puţină 
bunăvoință se putea spune că e roşu şi împodobit cu două 
spade încrucişate şi patru flori de crin, câte una în fiecare colţ. 
Sub scut era scris cu litere aurii: 


BERTRAND DES AMIS 
Maestru de scrimă al Academiei Regale. 


André-Louis începu să chibzuiască. Se gândi că putea 
pretinde că posedă calităţile necesare. Era tânăr şi - după 
părerea lui - destul de îndemânatic; în plus, lecţiile de scrimă 
urmate la Nantes îi dăduseră măcar unele cunoştinţe 
elementare de mânuire a spadei. Anunţul părea a fi fost lipit în 
urmă cu vreo câteva zile, ceea ce sugera că nu existau prea 
mulţi solicitanţi. Poate că în acest caz, domnul Bertrand des 
Amis nu va fi prea exigent. Oricum, André-Louis nu mâncase de 
douăzeci şi patru de ore, astfel că deşi slujba oferită - al cărei 
specific nu-l putea decât bănui - nu reprezenta chiar ceea ce-şi 
dorea, nu era, totuşi, momentul să mai facă şi mofturi. 


mA 


74 joc de cuvinte: în franceză „hasard” înseamnă „întâmplare” (n. tr.). 
- 211 - 


Şi pe urmă, îi plăcu numele de Bertrand des Amis, pentru că-i 
sugera o combinaţie fericită de cavalerism şi prietenie. In plus, 
cum profesia acelui om avea ceva romantic, era posibil ca 
domnul Bertrand des Amis să nici nu-i pună prea multe 
întrebări. 

Aşadar urcă la etajul al doilea, unde se opri în faţa unei uşi, pe 
care scria: „Academia domnului Bertrand des Amis”. O deschise 
şi pătrunse într-o anticameră goală, mobilată sumar. Dintr-o altă 
cameră, a cărei uşă era închisă, răzbătea clinchet de spade, şi 
un glas răsunător şi vibrant, vorbind într-o limbă care era cu 
siguranţă limba franceză - dar o franceză care nu putea fi auzită 
în afara zidurilor unei şcoli de scrimă. 

— Strecoară-te! Hai,  strecoară-te odată! Aşa! Acum 
flanconada””! Bun! Urmează riposta... Acum reluăm. Haideţi! 
Respingerea terţei't... Fă paşi înainte... acum cvintă”! Ah, 
întinde braţul... întinde-l! Mergi până la capăt! Ei, acum a fost 
mai bine! 

Zgomotul de spadă încetă. 

— Ţineţi minte: braţul înclinat, cotul nu prea în afară. Pentru 
azi ajunge. Miercuri o să încercăm străpungerea apărării... Asta-i 
ceva mai greu. Viteza va veni de la sine, când veţi stăpâni mai 
bine mecanismul mişcărilor. 

Se auzi un alt glas, murmurând aprobator. Paşii se 
îndepărtară. Lecţia se terminase. André-Louis bătu la uşă. 

Îi deschise un bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt, zvelt şi 
armonios proporţionat, îmbrăcat în pantaloni negri de mătase, 
ciorapi şi pantofi uşori, precum şi o vestă strâmtă de piele, care- 
| încingea până sub bărbie. Era oacheş la faţă, cu nas acvilin, cu 
ochi negri şi pătrunzători, cu gură ferm desenată. Părul tuns 
scurt era de un negru strălucitor, cu câte un fir alb ici şi colo. 

Sub braţ ţinea o mască de scrimă, din piele, cu un grilaj de 
sârmă, pentru protecţia ochilor. Privirea lui ascuţită îl măsură pe 
André-Louis din cap până-n picioare. 

— Domnul doreşte...? întrebă el politicos. 

Era clar că-l luase pe André-Louis drept un client - ceea ce nu 
trebuie să surprindă, întrucât în pofida mijloacelor sale modeste 
de trai, tânărul arăta ireproşabil. Domnul Bertrand des Amis nu 


73 Flanconadă - figură de scrimă (n. tr.). 
76 Terţă - poziţii în scrimă (n. tr.). 
77 Cvintă - poziţii în scrimă (n. tr.). 
- 212 - 


putea deci bănui că omul din faţa sa nu poseda decât ceea ce 
avea pe el. 

— Aţi pus un anunţ la intrare, domnule - zise André-Louis, şi 
din sclipirea ochilor celuilalt înţelese că nu se înşelase în 
presupunerea sa şi că nu se prezentaseră prea mulţi solicitanţi. 
M-am gândit că poate eu întrunesc calităţile necesare. 

Celălalt îl pofti înăuntru. 

— Vedeţi - continuă André-Louis, închipuindu-şi că cineva 
care îşi câştigă pâinea cu spada avea cu siguranţă o înclinaţie 
spre romantism - am un duşman, un om foarte puternic, cea 
mai bună spadă din ţinut, dacă nu din Franţa. Ştiindu-l astfel, m- 
am gândit să vin la Paris, să învăţ câte ceva din arta scrimei, iar 
apoi să mă încumet să-l provoc la duel şi să-l ucid. Să fiu sincer, 
acesta-i motivul pentru care m-a atras anunţul dumneavoastră. 
Nu prea am posibilitatea să-mi plătesc nişte lecţii. Mă gândisem 
să-mi caut de lucru în avocatură - asta fiind specialitatea mea - 
dar n-am reuşit. Şi-aşa sunt prea mulţi avocaţi la Paris, iar eu - 
tot aşteptând să se ivească ceva - mi-am cheltuit şi ultimul 
ban... într-un cuvânt, anunţul dumneavoastră mi s-a părut un 
semn providenţial. 

Domnul des Amis îl apucă de umeri şi-l privi drept în ochi. 

— Tot ce mi-ai povestit acum e-adevărat? întrebă el. 

— Nici un singur cuvânt! răspunse André-Louis, riscându-şi 
toate şansele dintr-un impuls irezistibil de-a spune ceva 
neaşteptat. 

Dar nu se întâmplă nimic. Domnul des Amis izbucni în râs şi, 
după ce râse din toată inima, îi mărturisi tânărului că era 
încântat de acest răspuns fără ocolişuri. 

— Scoate-ţi haina, îl îndemnă el pe André-Louis. Să vedem ce 
ştii să faci. In orice caz, natura te-a înzestrat pentru a fi 
spadasin. Eşti uşor, agil, suplu, ai braţul lung şi pari inteligent. S- 
ar putea să iasă ceva din dumneata. Te-aş învăţa destule, ca să 
poţi la rândul dumitale să predai primele elemente noilor mei 
elevi, iar apoi să-i preiau eu şi să-i perfecţionez. la-ţi o mască şi- 
o spadă şi vino încoace! 

Il conduse pe André-Louis spre celălalt capăt al încăperii, 
unde podeaua era însemnată cu cretă, pentru a-i îndruma pe 
începători cum să-şi mişte picioarele. 

După vreo zece minute, domnul des Amis îi oferi slujba, 
explicându-i ce-avea de făcut. Pe lângă predarea primelor 


- 213 - 


elemente de mânuire a spadei de către începători, mai trebuia 
să frece zilnic podeaua din sala de scrimă, să lustruiască 
floretele, să-i ajute pe domnii veniţi la lecţie să se îmbrace şi să 
se dezbrace şi - în general - să se facă util tot timpul. Pentru 
început, leafa lui urma să fie de patruzeci de livre pe lună. In 
plus, putea să doarmă în alcovul din spatele sălii de scrimă, 
dacă nu avea altă locuinţă. 

Slujba îşi avea, desigur, umilinţele ei. Dar dacă André-Louis 
simţea nevoia să mănânce ceva, atunci trebuia să înceapă prin 
a-şi înghiţi mândria, pe post de aperitiv. 

— Deci - spuse el, stăpânindu-şi o grimasă - dau roba de 
avocat nu numai pe o spadă, ci şi pe-o mătură. Fie! Rămân! 

Era în firea lui ca atunci când făcea o alegere, să se dedice 
scopului respectiv cu tot entuziasmul. De asemenea, se 
pricepea să facă orice, dacă se baza pe resursele minţii şi pe 
forţa trupului. Atunci când nu preda elemente de scrimă unor 
elevi foarte tineri, arătându-le salutul minuţios şi complicat - pe 
care după câteva zile de exersare ajunsese să-l stăpânească la 
perfecţie - precum şi cele opt poziţii de gardă, se apuca el însuşi 
să repete, aceleaşi poziţii, educându-şi ochiul, încheietura şi 
genunchii. 

Remarcându-i entuziasmul, domnul des Amis înţelese că 
existau şanse reale ca tânărul să devină un asistent cu adevărat 
eficient şi începu să se ocupe de el mai serios. 

— Râvna şi zelul de care dai dovadă, prietene, merită mai 
mult de patruzeci de livre pe lună! îi comunică maestrul la 
sfârşitul săptămânii. Totuşi, deocamdată, te voi recompensa 
prin a-ţi destăinui secretul acestei nobile arte. Viitorul dumitale 
depinde de modul în care vei şti să profiti de pe urma 
excepţionalului avantaj de-a fi instruit de mine. 

Aşadar, în fiecare dimineaţă, înainte de deschiderea 
Academiei, maestrul se duela preţ de vreo jumătate de oră cu 
noul său asistent. Beneficiind de o pregătire cu adevărat 
excelentă, André-Louis se perfecţionă cu o viteză şi o eficienţă 
care-l flatară şi-l uluiră pe domnul des Amis. Poate că ar fi fost 
mai puţin flatat şi uluit dacă ar fi ştiut că cel puţin jumătate din 
uimitorul progres al lui André-Louis se datora faptului că tânărul 
devora biblioteca maestrului, alcătuită din vreo douăsprezece 
tratate de scrimă, scrise de mari specialişti ca La Bessiere, 
Danet şi de Augustin Rousseau, decanul Academiei Regale. 


= a 


Pentru domnul des Amis, a cărui măiestrie se baza exclusiv pe 
practică şi absolut deloc pe teorie - el nefiind cu niciun chip un 
teoretician sau un om preocupat de studiu - micuța bibliotecă 
nu era decât un accesoriu adecvat unei şcoli de scrimă, o piesă 
de mobilier decorativă şi foarte potrivită. El, unul, nu era genul 
care să fi citit aşa ceva în mod profitabil şi nici nu l-ar fi înţeles 
pe cel ce-ar fi făcut-o. Dimpotrivă, André-Louis, care avea 
obiceiul de-a studia şi capacitatea de-a învăţa din cărţi, citi 
acele lucrări, din care profită enorm: reţinu preceptele enunțate 
acolo, compară critic punctele de vedere ale diverşilor maeştri 
şi-şi alese propriul său stil, pe care hotărî să-l pună în practică. 

La sfârşitul lunii, domnul des Amis avu brusc revelaţia că 
asistentul său devenise un spadasin de-o forţă considerabilă, un 
adversar cu care era necesar să se antreneze el însuşi, dacă nu 
voia să fie învins. 

— Ţi-am spus din prima clipă că natura te-a înzestrat cu 
însuşirile necesare unui spadasin, îi zise el lui André-Louis într-o 
bună zi. Vezi câtă dreptate am avut şi ce bine m-am priceput să 
modelez materialul uman pe care ţi l-a hărăzit natura? 

— Toate laudele i se cuvin maestrului! răspunse André-Louis. 

Intre timp, relaţiile sale cu domnul des Amis deveniseră cât se 
poate de amicale, iar tânărul începuse să se ocupe şi de alţi 
elevi, nu numai de începători. De fapt, André-Louis devenea un 
asistent în toată puterea cuvântului. 

Având un suflet cavaleresc şi generos, domnul des Amis nici 
nu se gândi să profite de situaţia grea pe care bănuia c-o are 
tânărul şi-i răsplăti eforturile mărindu-i leafa la patru ludovici pe 
lună. 

De la studiul atent şi inteligent al teoriilor altora, André-Louis 
ajunse la performanţa - deseori întâlnită - de a-şi dezvolta 
propriile-i teorii. 

Intr-o dimineaţă de iunie, stând lungit pe patul micuţ din 
spatele sălii de scrimă, se gândea la un pasaj din Danet, pe 
care-l citise cu o noapte în urmă şi care trata despre fentele 
duble şi triple. Citindu-l, avusese impresia că Danet se oprise în 
pragul unei mari descoperiri în arta scrimei. Fiind prin excelenţă 
un teoretician, André-Louis intui metoda astfel sugerată, pe care 
Danet n-o intuise, deşi o sugerase. Acum, trântit pe spate, cu 
ochii pe crăpăturile din tavan, cugetă la cele citite, cu luciditatea 
pe care o are dimineaţa o minte înzestrată cu inteligenţă 


- 215 - 


ascuţită. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că de aproape 
două luni, spada fusese clipă de clipă în mâna şi în gândul lui 
André-Louis. Concentrarea prelungită asupra acestui subiect îi 
conferise o extraordinară putere de pătrundere. Scrima, aşa 
cum o învăţa, o preda şi-o vedea exersată zilnic, consta dintr-o 
serie de atacuri şi parări, de degajări de la o linie la alta. Dar 
niciodată prea multe. Vreo şase degajări de fiecare adversar 
erau de obicei limita unei partide. Apoi totul era luat de la 
început. Dar chiar şi aşa, aceste degajări se făceau la 
întâmplare. Dar dacă ar fi fost calculate, de la prima şi până la 
ultima? 

Acesta era unul dintre punctele de sprijin ale teoriei sale. 
Celălalt suna cam aşa: ce s-ar întâmpla dacă cineva ar duce mai 
departe ideile lui Danet asupra fentei triple, concepând o serie 
de degajări, astfel calculate încât să culmineze la a patra, a 
cincea sau chiar a şasea? Cu alte cuvinte, dacă cineva avea de 
gând să iniţieze o serie de atacuri, provocând riposte, la care să 
trebuiască să răspundă, fără a urmări mişcarea finală, ci doar 
pentru a obliga adversarul să-şi ţină spada într-un asemenea fel, 
încât în cele din urmă să se deschidă fatal, în faţa fandării 
finale? Fiecare ripostă a adversarului trebuia deci anticipată ca o 
slăbire a gărzii sale, atât de gradată încât acesta să nici nu-şi 
dea seama, preocupat fiind de a-şi atinge ţinta într-una dintre 
aceste riposte. 

Cândva, André-Louis fusese şi un jucător de şah destul de 
bun, excelând prin capacitatea de a gândi cu anticipație. 
Principiul aplicat în scrimă, putea revoluţiona această artă. 
Desigur că el era deja aplicat, dar într-un mod destul de primitiv 
şi limitat, în fente unice, duble sau triple. Numai că şi fenta 
triplă urma să devină un procedeu elementar pe lângă metoda 
pe care încerca el s-o teoretizeze. 

Se gândi mai bine şi se convinse din ce în ce mai mult că 
ţinea în mână cheia unei mari descoperiri, pe care era 
nerăbdător s-o testeze. 

In acea dimineaţă, urma să se ocupe de un elev destul de 
bun, în faţa căruia avea aproape întotdeauna de furcă pentru a 
se apăra. Punându-se în gardă, se hotărî să-şi lovească 
adversarul la cea de-a patra degajare, calculându-şi cu 
anticipație cele patru fente care aveau să preceadă lovitura 
finală. Se angajară într-o terță şi André-Louis conduse atacul 


- 216 - 


printr-un salt înainte şi o întindere a braţului. Imediat veni şi 
riposta aşteptată, pe care o contracară prompt printr-o 
împunsătură în cvintă. Cum şi aceasta primi o ripostă, pătrunse 
şi mai mult, şi după ce lovitura îi fu corect parată, aşa cum 
calculase, fandă, atingând în plin pieptul adversarului. Fu 
surprins de uşurinţa cu care îşi realiză intenţia. 

Reluară duelul. De data aceasta, se hotărî să-şi atingă 
adversarul la a cincea degajare, ceea ce se şi întâmplă, cu tot 
atâta uşurinţă. Apoi, vrând să complice strategia şi mai mult, 
încercă lovitura finală la a şasea degajare, elaborând mental 
combinaţia celor cinci mişcări preliminare. Şi de data aceasta, 
reuşi fără nicio greutate. 

Tânărul său adversar râse cu uşoară părere de rău. 

— În dimineaţa asta m-aţi terminat de tot, zise el. 

— Nu sunteţi în aceeaşi formă ca de obicei, vorbi şi André- 
Louis. 

Apoi, cu o teribilă îndrăzneală şi tot ca să-şi testeze teoria 
până la capăt, adăugă: 

— Trebuie însă să vă spun un lucru: sunt aproape sigur că vă 
pot lovi exact cum şi când voi anticipa. Elevul îl privi, cu un 
zâmbet ironic: 

— Asta nu mai cred, spuse el. 

— Veţi vedea. La cea de-a patra degajare, am să vă ating. 
Haideţi! En garae! 

Lucrurile se petrecură întocmai după previziunea lui André- 
Louis. 

Tânărul gentilom făcu ochii mari. Până atunci, nu avusese 
cine ştie ce părere despre măiestria lui André-Louis, 
considerându-l suficient de bun pentru a se exersa alături de el, 
când maestrul era ocupat. Intr-o pornire generoasă şi 
entuziastă, André-Louis era pe punctul de a-şi dezvălui metoda - 
care mai târziu avea să devină ceva obişnuit în sălile de scrimă 
- însă se stăpâni la timp. Dacă nu-şi ţinea gura, îşi putea pierde 
prestigiul căpătat prin aplicarea metodei pe care o elaborase. 

Cum la amiază nu erau elevi, domnul des Amis îl invită pe 
André-Louis la una dintre lecţiile ocazionale, pe care continua să 
i le predea. Pentru prima oară de când lucra cu André-Louis, 
domnul des Amis fu atins în plin, în cursul primului asalt. 
Maestrul râse mulţumit, aşa cum îi dicta firea lui generoasă. 

— Aha! Te perfecţionezi extrem de rapid, prietene! 


- 217 - 


Râse din nou, deşi nu tot atât de încântat, când fu atins şi în 
cel de-al doilea asalt. Din acea clipă, începu să lupte cu toată 
seriozitatea, în aşa fel încât André-Louis fu atins de trei ori la 
rând. Viteza şi precizia maestrului îi cam dădură peste cap 
teoria, care nefiind prea mult pusă în practică, îi cerea lui André- 
Louis mai mult timp de gândire. 

Nu se îndoia însă nicio clipă de temeinicia ei, ceea ce pentru 
moment era suficient ca să-l mulţumească. Acum îi mai 
rămânea s-o perfecţioneze, prin cât mai mult exerciţiu - ceea ce 
şi făcu, plin de pasiune şi entuziasm, ca orice descoperitor. Se 
limită la şase combinaţii, pe care le exersă cu râvnă, până ce 
fiecare deveni aproape automată, apoi le dovedi infailibilitatea 
în întâlnirile cu cei mai buni elevi ai domnului des Amis. 

În sfârşit, după vreo săptămână de la ultima lecţie cu des 
Amis, maestrul îl invită din nou să lupte împreună. 

După ce fu iarăşi atins în primul asalt, des Amis porni la luptă, 
cu toată înverşunarea. În acea zi însă toată măiestria nu-i sluji la 
nimic, în faţa atacurilor imperioase ale lui André-Louis. 

După ce fu atins a treia oară, domnul des Amis făcu un pas 
înapoi şi-şi scoase masca. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

Era palid şi sprâncenele lui negre se împreunaseră, 
încruntate. Niciodată nu fusese atât de atins în amorul propriu. 

— Te-a învăţat cineva lovitura secretă? 

Intotdeauna se lăudase că se pricepe mult prea bine la spadă 
ca să creadă în prostii cum ar fi lovitura secretă. Dar reuşita lui 
André-Louis îi zdruncinase oarecum această convingere. . 

— Nu, răspunse tânărul. Am exersat enorm de mult. In plus, 
se întâmplă că eu mă duelez cu mintea. 

— Mi-am dat seama. Ei, prietene, am impresia că te-am 
învăţat destul. N-am de gând să folosesc un asistent mai bun ca 
mine. 

— Cât despre asta, nu-i niciun pericol, zâmbi larg André-Louis. 
Dumneavoastră aţi mânuit spada toată dimineaţa, aşa că 
sunteţi obosit, în vreme ce eu, care n-am avut cine ştie ce 
treabă, sunt perfect odihnit. Acesta e singurul secret al 
succesului meu de azi. 

Tactul tânărului şi bunăvoința domnului des Amis făcură ca 
discuţia să se oprească aici. Incepând din acea zi, ori de câte ori 
se duelau împreună, André-Louis - care continua zilnic să-şi 


- 218 - 


îmbunătăţească teoria, făcând din ea o metodă aproape 
infailibilă - avu grijă să-l lase pe domnul des Amis să marcheze 
cel puţin două victorii pentru una de-a lui. Acceptase acest 
compromis, de dragul păstrării secretului. Dar numai până în 
acest punct. Dorea ca domnul des Amis să fie conştient de 
puterea adversarului, fără a-l lăsa, totuşi, să ghicească limitele 
ei reale, ceea ce i-ar fi stârnit, poate, invidia, în mod inutil. 

Atât de bine potrivi lucrurile, încât nu numai că maestrul îl 
considera un ajutor din ce în ce mai preţios - deoarece îşi 
perfecţionase simţitor stilul şi maniera de luptă - dar se şi 
mândrea cu el, ca fiind cel mai strălucit elev pe care-l avusese 
vreodată. Cât despre André-Louis, acesta nu-şi dezamăgi 
niciodată profesorul, păstrând tăcerea asupra faptului că-şi 
datora măiestria mai degrabă bibliotecii domnului des Amis şi 
inteligenţei sale native, decât lecţiilor primite. 


- 219 - 


Capitolul 2 
QUOS VULT IUPITER PERDERE'S 


{N i astfel, ca şi atunci când se alăturase trupei Binet, 
André-Louis se dedică din tot sufletul noii profesiuni, pe care o 
îmbrăţişase de nevoie şi în care se putea pune la adăpost de toţi 
cei care-l căutau, dorindu-i pieirea. Scrima l-ar fi putut până la 
urmă determina să se considere un om de acţiune, dar lucrurile 
nu se petrecură întocmai aşa. André-Louis nu încetase nicio 
clipă să fie un om care gândeşte, iar evenimentele de la Paris, 
din primăvara şi vara lui 1789, îi ofereau un amplu subiect de 
reflecţie. Avu ocazia să citească o pagină vie, poate cea mai 
uluitoare din întreaga istorie a evoluţiei umane, iar în final fu 
nevoit să admită că toate ideile sale preconcepute fuseseră 
eronate şi că cei ce avuseseră dreptate erau tocmai oamenii 
entuziaşti, pasionaţi şi înflăcăraţi ca domnul de Vilmorin. 

Se prea poate ca el să fi găsit un motiv de mândrie în faptul 
că se înşelase, punând eroarea pe seama minţii sale, prea 
sănătoase şi prea logice ca să fi bănuit profunzimea nebuniei 
omeneşti care ieşea acum la iveală. 

In acea primăvară, fu martor al foametei, sărăciei şi mizeriei 
din ce în ce mai crunte din Paris, şi puse toată această stare de 
lucruri pe seama aceleiaşi cauze căreia i se datora şi răbdarea 
cu care le îndura poporul. Societatea franceză trăia o stare de 


78 Quos vult lupiter perdere prius dementat - lat.: Când Jupiter vrea să piardă 
pe cineva, mai întâi îi ia minţile. Expresie atribuită lui Euripide, căruia 
elenistul francez J. Boissonade(1774-1857) i-a dat această formă latină (n. 
tr.). 

- 220 - 


aşteptare, tăcută şi paralizantă, punându-şi toate speranţele în 
întrunirea Stărilor Generale, pentru a pune capăt unor secole de 
tiranie. Datorită acestei aşteptări, industria se oprise, iar 
comerţul era ca şi inexistent. Oamenii refuzau să cumpere ori să 
vândă înainte de-a afla mijloacele prin care geniul bancherului 
elveţian Necker avea să-i scoată din acest impas. Datorită 
paraliziei generale a societăţii, oamenii din popor erau daţi afară 
din serviciu şi lăsaţi să moară de foame, împreună cu nevestele 
şi copiii lor. 

Asistând la toată această înrăutăţire a situaţiei, André-Louis 
surâdea trist. Până acum avusese dreptate. Cel ce suferea era 
întotdeauna proletariatul. Cei care doreau să facă revoluţia - 
electorii, atât din Paris, cât şi din alte părţi - erau oameni 
înstăriți, burghezi respectabili şi comercianţi bogaţi. In vreme ce 
aceştia dispreţuiau prostimea şi îi invidiau pe privilegiați, fără a 
se ruşina să vorbească de egalitate - înțelegând prin aceasta: 
egalitate cu nobilimea -, proletariatul suferea în sărăcie şi 
mizerie. 

În cele din urmă, în luna mai, sosiră deputaţii - printre care, la 
loc de cinste, se afla şi prietenul lui André-Louis, Le Chapelier - 
şi Stările Generale fură inaugurate la Versailles. Din acel 
moment, toţi începură să manifeste interes pentru afaceri, iar 
André-Louis se întreba dacă nu cumva se înşelase în punctele 
de vedere susţinute până atunci. 

Când ordinul regal decretase că deputaţii Stării a Treia aveau 
să întrunească un număr egal cu cel al celorlalte două Stări, 
luate împreună, André-Louis îşi închipuise că în acest fel, Starea 
a Treia va reuşi prin vot să determine declanşarea reformelor 
pentru care luptase. 

Numai că el nu luase în calcul nici influenţa Stărilor 
privilegiate pe lângă mândra regină austriacă”, nici influenţa 
acesteia asupra unui monarh obez, flegmatic şi nehotărât. Era 
explicabil ca  privilegiaţii să se lupte pentru a-şi apăra 
privilegiile. Omul rămâne ceea ce este, iar blestemul setei de 
îmbogăţire îl va face să nu renunţe de bunăvoie la bunurile 
posedate, indiferent că are sau nu dreptul să le deţină, însă 


7? Regina austriacă - referire la Maria Antoaneta, regină a Franţei între 1755- 
1793, soţia regelui Ludovic al XVI-lea, fiică a împăratului german Francisc | şi 
a împărătesei Maria-Tereza. Maria Antoaneta a fost ghilotinată în timpul 
revoluţiei burgheze (n. tr.). 


- 221 - 


ceea ce l-a surprins pe André-Louis au fost metodele josnice şi 
brutale de care s-au folosit ordinele privilegiate în lupta lor. 
Forţa şi violenţa s-au ridicat împotriva filosofiei şi raţiunii, iar 
batalioane de mercenari au înfruntat forţa unor idei. De parcă 
ideile puteau fi ucise cu baioneta! 

Incepuse războiul nobililor, aliaţi cu Curtea, împotriva Adunării 
Stărilor Generale şi a poporului. 

Starea a Treia se stăpânea şi aştepta. Aştepta cu o răbdare ca 
aceea a Naturii. Aşteptă aşa o lună, timp în care - economia 
fiind la pământ - foametea îşi întinse gheara asupra Parisului. 
Tot în această lună, nobilii îşi adunară armata la Versailles, 
pentru a-l intimida pe monarh - cincisprezece regimente, dintre 
care nouă germane şi elveţiene - şi instalară artileria în faţa 
clădirii în care se aflau deputaţii. Aceştia însă nu se lăsară 
intimidaţi. Nu-i interesau nici armele, nici uniformele străine. 
Singura lor preocupare era scopul pentru care se întruniseră din 
ordinul regelui. 

Aceasta era situaţia la 10 iunie, când marele filosof metafizic, 
abatele Si&y&s, dădu semnalul: „E timpul să rupem lanţul.” 

Ocazia nu întârzie să se ivească la începutul lui iulie. Domnul 
de Châtelet, un sever şi arogant adept al disciplinei, propuse ca 
unsprezece soldaţi din garda franceză, aflaţi sub arest, să fie 
transferați de la închisoarea militară din Abbaye la îngrozitoarea 
închisoare Bicâtre, rezervată tâlharilor şi ticăloşilor de cea mai 
joasă speţă. Cum vestea acestui transfer se răspândi repede, în 
cele din urmă, oamenii se opuseră la violenţă cu violenţă. 

O mulţime de vreo patru mii de persoane năvăli în Abbaye şi-i 
eliberă nu numai pe cei unsprezece, ci şi pe toţi ceilalţi 
prizonieri, cu excepţia unuia singur, despre care aflară că era 
hoţ şi-l vârâră din nou la închisoare. 

Acesta fu un act de revoltă făţişă, iar nobilii ştiau prea bine 
cum să procedeze în asemenea situaţii. Răsculaţii din Paris 
aveau să fie prinşi în cercul de fier al regimentelor străine. 
Imediat fură luate măsurile necesare. Bătrânul mareşal de 
Broglie, veteran al războiului de şapte ani%, care, în calitatea sa 
de soldat, îi dispreţuia profund pe civili, crezu că simpla vedere 
a unei uniforme era suficientă pentru a restabili liniştea şi 


30 Războiul de şapte ani (1756-1763) - război purtat între Anglia, Prusia şi 
Portugalia pe de-o parte, şi Franţa, Austria, Suedia, Saxonia şi Spania pe de 
altă parte (n. tr.). 

- 222 - 


ordinea. Drept care preluă conducerea operaţiunilor, împreună 
cu mâna sa dreaptă, Besenval. Regimentele străine fură dispuse 
în împrejurimile Parisului şi prin simplul lor nume deveniră un 
motiv de iritare pentru locuitorii capitalei - Reisbach, Diesbach, 
Nassau, Esterhazy, Roehmer. La Bastilia fură trimise întăriri 
elveţiene şi încă din 30 iunie, între crenelurile acesteia se 
puteau zări ţevi de tun. 

Pe 10 iulie, electorii adresară regelui o nouă rugăminte de a fi 
retrase trupele. In ziua următoare, li se răspunse că trupele se 
aflau acolo tocmai pentru a apăra Adunarea! A doua zi, 
duminică, doctorul Guillotin - a cărui invenţie filantropică, 
moartea fără dureri, urma pe viitor să aibă enorm de mult de 
lucru - sosi la Adunare, al cărei membru era, pentru a-i asigura 
pe electorii din Paris că, în ciuda aparenţelor, totul era în ordine, 
întrucât Necker era mai stăpân pe situaţie ca oricând. Habar n- 
avea că exact în clipa când vorbea atât de încrezător, domnul 
Necker - cel chemat şi destituit de atâtea ori - tocmai fusese din 
nou scos din funcţie, ca urmare a intrigilor ostile, ţesute de cei 
din preajma reginei. Privilegiaţii doreau să fie luate măsuri 
energice, ceea ce şi avea să se întâmple - dar nu conform 
aşteptărilor lor. 

In aceeaşi perioadă, un alt doctor şi filantrop de origine 
italiană, un anume Jean-Paul Mara - cunoscut mai curând sub 
numele de Maratt!, varianta franţuzească pe care a adoptat-o în 
cele din urmă - om de litere, care petrecuse câţiva ani în Anglia, 
unde publicase câteva lucrări de sociologie, scria: 

„Aveţi grijă! Gândiţi-vă la ceea ce va însemna efectul fatal al 
unei mişcări de revoltă. Dacă veţi avea ghinionul să dezlănţuiţi 
aşa ceva, veţi fi consideraţi răsculați şi vor curge râuri de 
sânge.” 

André-Louis se găsea în grădinile de lângă Palais-Royal, care 
găzduiau magazine, teatre de păpuşi, spectacole de circ, 
cafenele, case de joc, bordeluri. In acea dimineaţă de duminică, 
se răspândise vestea demiterii lui Necker, umplându-i pe toţi de 
furie şi disperare. În căderea lui Necker, oamenii văzură triumful 
adversarilor poporului. Era sfârşitul oricăror speranţe ca lucrurile 
să se mai îndrepte vreodată. 

In clipa aceea, André-Louis zări un tânăr zvelt, cu faţa ciupită 


31 Jean-Paul Marat (1743-1793) - publicist şi om politic francez, preşedinte al 
Clubului lacobinilor. A fost asasinat de Charlotte Corday (n. tr.). 


- 223 - 


de vărsat, a cărui desăvârşită urâţenie era compensată de doi 
ochi minunati. Tânărul sări pe o masă din faţa Cafenelei de Foy, 
cu sabia în mână, strigând: „La arme!” în tăcerea uluită care se 
lăsă, începu să vorbească repede şi convingător, cu un glas care 
pe alocuri se poticnea într-o uşoară bâlbâială. Le spuse 
oamenilor că în aceeaşi seară, nemţii aflaţi pe Champ de Mars 
vor intra în Paris şi-i vor măcelări pe locuitorii oraşului. 

— Să arborăm o cocardă! strigă el, smulgând o frunză dintr- 
un copac. Cocarda verde a speranţei! 

Mulțimea fu cuprinsă de entuziasm. Se găseau alături bărbaţi 
şi femei din toate categoriile sociale, de la vagabonzi la nobili, 
de la târfe la înalte doamne. Copacii fură sărăciţi de frunziş şi 
fiecare om deveni purtătorul cocardei verzi. 

— Sunteţi prinşi între două focuri, continuă să vorbească 
glasul incendiar, germanii în Champ de Mars şi elveţienii la 
Bastilia. La arme, deci, la arme! 

Entuziasmul mulţimii nu mai cunoştea margini. Dintr-o fabrică 
de ceară, aflată prin apropiere, fu adus bustul lui Necker, apoi 
cel al ducelui d'Orleans, care îşi avea susţinătorii lui şi era tot 
atât de pregătit ca şi ceilalţi oportunişti ai acelor vremuri să 
profite de moment pentru propria-i mărire. Bustul lui Necker era 
drapat în pânză neagră. 

André-Louis se  înspăimântă. Discursul lui Marat îl 
impresionase. Conţinea aceleaşi idei pe care le exprimase şi el 
în urmă cu mai mult de jumătate de an, în faţa locuitorilor din 
Rennes. Tânărul simţea că gloata trebuia ţinută în frâu. Bâlbâitul 
acela, pătimaş şi iresponsabil, putea aprinde până-n seară tot 
oraşul, dacă nu se luau măsuri. Un alt tânăr, avocat al Palatului, 
pe nume Camille Desmoulins - care mai târziu avea să devină 
celebru - sări şi el de la masa unde stătea, scoţându-şi sabia şi 
strigând: „La arme! După mine!” André-Louis încercă să ocupe 
tribuna improvizată, de la care tocmai coborâse bâlbâitul, într- 
un efort de a contracara oarecum acea chemare înflăcărată. Se 
strecură prin mulţime şi deodată dădu nas în nas cu un bărbat 
înalt, îmbrăcat în straie alese, cu chipul frumos crispat şi 
încordat, cu ochii mari şi adânci sclipind de mânie reţinută. 

Trezindu-se faţă în faţă, cei doi rămaseră încremeniţi câteva 
clipe, privindu-se în ochi, în vreme ce de jur împrejurul lor 
mulţimea curgea, îmbulzindu-se. Apoi, André-Louis izbucni în 
râs. 


- 224 - 


— Şi flăcăul de colo are un periculos dar al elocinţei, domnule 
marchiz! zise el. De fapt, sunt destui dintr-aceştia în Franţa, la 
ora actuală. Cresc din pământul pe care dumneavoastră şi cei 
de teapa dumneavoastră l-aţi udat cu sângele martirilor 
libertăţii. În curând, însă, s-ar putea să-l stropiţi cu propriul 
sânge. Pământul e ars de sete şi însetat de sânge. 

— Ticălos bun de spânzurătoare! şuieră marchizul. De tine o 
să se ocupe poliţia. Voi da de ştire guvernatorului general că 
eşti la Paris. 

— Doamne sfinte! se cruci André-Louis. Bine, omule, dar nu 
pricepi nici măcar atât? Cum poţi vorbi de guvernator, când 
întreg Parisul e gata să se reverse, să ia foc la prima scânteie? 
Vorbeşte, marchize! Denunţă-mă în faţa acestor oameni! Vei 
face din mine un erou. Sau mai bine să te denunţ eu? Cred că 
asta am să şi fac! E vremea să-ţi plăteşti păcatele. Hei, oameni 
buni! Ascultaţi-mă! Daţi-mi voie să vă prezint pe... 

Un grup masiv se înghesui în jurul lui, luându-l aproape pe sus 
şi despărţindu-l de domnul de La Tour d'Azyr, pe care-l întâlnise 
în împrejurări atât de ciudate. 

Încercă să se opună torentului uman. Marchizul, care se afla 
la marginea şuvoiului, rămase pe loc, şi ultima imagine pe care 
o zări André-Louis fu cea a unui zâmbet cu buzele strânse, un 
zâmbet prevestitor de rău. 

Între timp, grădinile se goleau, ca urmare a îndemnului lansat 
de bâlbâitul cu cocardă verde. Masa de oameni se revărsă în 
Rue de Richelieu şi André-Louis trebui să se lase purtat de val, 
cel puţin până în Rue du Hasard. Aici reuşi să scape din 
strânsoare şi, nedorind să-şi piardă zilele, nici să participe la 
nebunia care se stârnise, porni în josul străzii şi se întoarse la 
Academia de scrimă, acum pustie. In ziua aceea nu erau elevi, 
iar domnul des Amis, ca şi André-Louis, ieşise din casă, ca să 
încerce să afle ce se petrecea la Versailles. 

Pentru Academia lui Bertrand des Amis aceasta era o situaţie 
neobişnuită. Chiar când la Paris totul înţepenise pe loc, şcoala 
de scrimă mersese înainte ca şi până atunci. De obicei, atât 
maestrul, cât şi asistentul aveau de lucru de dimineaţa până 
seara, iar André-Louis ajunsese să fie plătit la numărul de lecţii, 
maestrul oferindu-i jumătate din încasări - ceea ce asistentul 
găsea foarte profitabil. Duminicile aveau o jumătate de zi liberă. 
Dar în această duminică, în oraş fusese o asemenea tulburare şi 


- 225 - 


agitaţie, încât nimeni nu se prezentase la lecţie până la ora 
unsprezece, când şi des Amis şi André-Louis ieşiră în stradă. 
Când se despărţiră, luându-şi rămas bun ca doi buni prieteni ce 
erau acum, niciunul nu-şi închipuia că le era scris să nu se mai 
revadă niciodată în această lume. 

În aceeaşi zi. În Paris, urmă un măcel. În piaţa Vendôme, un 
detaşament de dragoni îi întâmpină pe cei de care André-Louis 
tocmai se  despărţise. Călăreţii luară cu asalt mulţimea, 
împrăştiind-o, sfărâmară bustul de ceară al domnului Necker şi 
uciseră un om - un nefericit de soldat din Garda Franceză, care 
nu voise să bată în retragere. Acesta fu începutul. Besenval îşi 
aduse elveţienii din Champ de Mars şi-i conduse în formaţiune 
de luptă pe Champs-Elysées, echipați cu patru tunuri. 

Dragonii fură instalaţi în piaţa Ludovic al XV-lea. În aceeaşi 
seară, mulţimea imensă, care ieşise pe Champs-Elysées şi în 
Grădina Tuileries, privea cu groază la acele pregătiri, ca de 
război. Se auziră insulte la adresa mercenarilor străini. Câţiva 
oameni începură să azvârle cu pietre. Pierzându-şi capul - sau, 
poate, acţionând la ordin - Besenval trimise după dragoni şi le 
dădu dispoziţie să împrăştie mulţimea. Dar aceasta era atât de 
densă, încât călăreţii nu se puteau mişca fără a călca oamenii 
sub copite, ceea ce nu întârzie să se şi întâmple. Ca urmare, 
când dragonii conduşi de prinţul de Lambesc intrară în Grădina 
Tuileries, mulţimea înfuriată îi întâmpină cu o ploaie de pietre şi 
de sticle. Lambesc dădu ordin de tragere. Mulțimea o luă la 
goană, înspăimântată. Din Grădina Tuileries se răspândi în tot 
oraşul vestea că dragonii călcaseră sub copitele cailor femei şi 
copii. Acum răsună din nou şi cu adevărat chemarea la arme, 
lansată la prânz în Palais Royal, de către Desmoulins. 

Victimele fură ridicate de la locul măcelului, printre ele 
numărându-se şi Bertrand des Amis, susţinător al nobililor - la 
fel ca toţi cei ce trăiau prin spadă - dar strivit sub copite de caii 
călăreţilor străini, chemaţi de nobilime şi conduşi tot de un 
nobil. 

În timp ce la lăsarea serii, în Rue du Hasard numărul 13, 
André-Louis aştepta întoarcerea maestrului şi prietenului său, 
patru oameni din popor aduseră trupul mutilat al uneia dintre 
primele victime ale Revoluţiei, care acum izbucnise cu adevărat. 


- 226 - 


Capitolul 3 
PREŞEDINTELE LE CHAPELIER 


TI rământările din Paris, care în următoarele două zile 
începu să semene mai curând cu o tabără militară decât cu un 
oraş, întârziară înmormântarea lui Bertrand des Amis până 
miercuri. În vâltoarea evenimentelor care zguduiau din temelii o 
întreagă societate, moartea unui profesor de scrimă trecu 
aproape neobservată, chiar şi pentru elevii lui, cei mai mulţi 
neprezentându-se la şcoală pe timpul celor două zile, cât zăcu 
acolo trupul neînsufleţit. Totuşi, vreo câţiva veniră, şi aceştia 
răspândiră vestea, astfel încât maestrul fu condus la cimitirul 
Pere Lachaise de vreo douăzeci de tineri, în fruntea cărora se 
afla şi cel care-l jelea cel mai mult: André-Louis. 

După câte ştia el, nu prea existau rude care să fie anunţate în 
legătură cu tragicul eveniment. Cu toate acestea, la o 
săptămână după moartea domnului des Amis se prezentă o soră 
de la Passy, cu pretenţii de moştenire. Averea maestrului era 
considerabilă, întrucât acesta prosperase şi economisise bani, 
din care cea mai mare parte erau investiţi în Compania Apelor şi 
în Datoria Naţională. 

André-Louis o încredinţă avocaţilor pe sora domnului des 
Amis, după care nu mai avu de-a face cu ea. 

Moartea maestrului de scrimă îi lăsase în suflet atâta 
singurătate şi tristeţe, încât nici nu se mai gândi la norocul ce 
dăduse peste el. Oricât de mare ar fi fost averea ce-i revenea 
surorii, André-Louis moştenise mina de aur şi sursa acelei averi 
- şcoala de scrimă, în care el era de-acum recunoscut ca 


- 227 - 


instructor, astfel încât toţi elevii se aşteptau să se descurce şi ca 
proprietar. Pe de altă parte, nicicând şcolile de scrimă nu 
cunoscuseră o asemenea prosperitate ca în acele vremuri 
tulburi, când fiecare bărbat îşi ascuţea spada şi se instruia în 
privinţa folosirii ei. 

Mai trecură vreo câteva săptămâni până ce André-Louis îşi 
dădu seama pe deplin de ceea ce se întâmplase în viaţa lui. In 
acelaşi timp, se simţea foarte obosit, întrucât în toată această 
perioadă muncise cât doi. Dacă nu i-ar fi trecut prin minte ideea 
fericită de a-şi cupla elevii mai avansați, punându-i să lupte unul 
cu celălalt, în timp ce el comenta, corecta şi-i învăţa, efortul i s- 
ar fi părut peste puterile lui. Dar chiar şi aşa, era necesar să 
mânuiască spada vreo şase ore pe zi, astfel încât acumulă 
oboseală până în punctul în care simţi că-l părăsesc puterile. In 
cele din urmă, se gândi să-şi angajeze un asistent, care să se 
ocupe de începători, aceştia dându-i cel mai mult de furcă. Spre 
norocul lui, îl găsi repede, chiar printre elevi. Tânărul se numea 
Le Duc. Spre sfârşitul verii, cum afluenţa de elevi era tot mai 
mare, fu nevoit să-şi ia încă un asistent, un instructor capabil, 
pe nume Galoche, şi să-şi închirieze o cameră în plus, la etajul 
de deasupra. 

Pentru André-Louis, acestea fură zile epuizante, mai 
epuizante decât tot ce cunoscuse până atunci, chiar şi decât 
munca pentru ridicarea companiei Binet. Dar în acelaşi timp, fu 
şi o perioadă extrem de prosperă. Uneori regreta că Bertrand 
des Amis avusese ghinionul să moară chiar în ajunul declanşării 
modei de-a mânui o spadă. 

Pe uşa de la intrare continua să rămână blazonul Academiei 
Regale, de care André-Louis nu avea, de fapt, dreptul să 
beneficieze. Dificultatea fusese depăşită într-un mod demn de 
isteţimea lui Scaramouche: tânărul lăsase pe mai departe firma 
„Academia lui Bertrand des Amis, Maestru de Scrimă al 
Academiei Regale”, la care adăugase doar: „Condusă de André- 
Louis”. 

Cum nu prea avea timp să iasă în lume, află repede de la 
elevii săi şi din ziare - care inundaseră Parisul o dată cu 
decretarea libertăţii presei - despre procesele revoluţionare ce 
se petreceau în jurul său, ca urmare a căderii Bastiliei*?. Asaltul 


82 Bastilia - fortăreață pariziană, devenită închisoare. Simbol al absolutismului 
regal, a fost cucerită de masele populare din Paris la 14 iulie 1789. Din 1880, 


- 228 - 


închisorii avusese loc în timp ce domnul des Amis zăcuse 
neînsufleţit - chiar cu o zi înainte de înmormântare, fiind de fapt 
cauza întârzierii acestei ceremonii. Evenimentul se petrecuse ca 
urmare a proastei inspiraţii avute de prinţul Lambesc de a lansa 
atacul de cavalerie, în timpul căruia fusese ucis şi maestrul de 
scrimă. Furioasă, populaţia pariziană îi asediase pe electori în 
sediul Primăriei, cerând arme pentru a se putea apăra împotriva 
ucigaşilor străini, plătiţi de tirani. In cele din urmă, electorii 
acceptaseră să le dea arme sau, mai curând -cum ei nu 
dispuneau de arme - să le îngăduie să se înarmeze. De 
asemenea, insurgenții arborară o cocardă roşie şi albastră - 
culorile Parisului. Cum aceste culori, erau şi cele ale ducelui 
d'Orleans, li se adăugă şi alb - culoarea vechiului stindard al 
Franţei - şi aşa se născu tricolorul. Mai fu numit şi un comitet 
permanent de electori, care să vegheze la ordinea publică. 

Primind această aprobare, oamenii se puseră pe treabă cu o 
asemenea râvnă, încât în treizeci şi şase de ore fuseseră deja 
confecţionate şaizeci de mii de sulițe. Marţi dimineaţă, la ora 
nouă, treizeci de mii de persoane se adunaseră în faţa Domului 
Invalizilor*:. La ora unsprezece, erau deja în posesia armelor 
depozitate aici - vreo treizeci de mii de muschete - în timp ce 
alţii atacaseră Arsenalul şi făcuseră astfel rost de praf de puşcă. 

Acum erau pregătiţi să reziste atacului, care avea să fie lansat 
din şapte părţi împotriva oraşului, chiar în aceeaşi seară. Dar 
Parisul nu aşteptă să fie atacat, ci preluă iniţiativa. Într-un delir 
de entuziasm, mulţimea avu ideea nebunească de-a lua cu asalt 
înspăimântătoarea fortăreață a închisorii Bastilia, şi - după cum 
se ştie - chiar reuşi, înainte de orele cinci ale după-amiezii, cu 
ajutorul Gărzilor Franceze, înarmate cu tunuri. 

Când vestea ajunse la Versailles, dusă de Lambesc, care 
fugise împreună cu dragonii săi din faţa imensei forţe armate 
crescute din pavajul Parisului, Curtea rămase fără grai. Mulțimea 
avea acum tunuri, capturate de la Bastilia. Acestea erau 
montate pe baricadele care împânziseră străzile oraşului. Atacul 
fusese amânat prea mult timp, iar acum ideea trebuia 
abandonată, de teama unui măcel inutil, care n-ar fi făcut decât 
să clatine prestigiul şi aşa destul de şubred al regalității. 


această zi a devenit ziua naţională a Franţei (n. tr.). 
83 Domul Invalizilor - parte din ansamblul construit de Ludovic al XIV-lea 
pentru îngrijirea soldaţilor invalizi (n. tr.). 

- 229 - 


Aşadar, Curtea, pe care frica o făcuse să devină înţeleaptă, 
preferă să tragă de timp. Necker trebuia readus la postul său şi 
cele trei Stări urmau să se întrunească, aşa cum cerea Adunarea 
Naţională. Astfel, forţa ceda cu totul în faţa forţei - supremul 
argument. Regele veni singur să informeze Adunarea Naţională 
de hotărârea luată în cel de-al unsprezecelea ceas, spre marea 
uşurare a tuturor celor care urmăriseră cu durere şi îngrijorare 
starea critică a Parisului. 

„Nicio altă forţă, în afară de cea a raţiunii şi a argumentelor”. 
Aceasta era deviza Adunării şi avea să fie respectată încă doi 
ani, cu voinţă şi răbdare în faţa interminabilelor provocări, care 
nu au fost încă suficient de analizate şi judecate. 

Pe când regele părăsea Adunarea, o femeie îi îmbrăţişa 
genunchii, dând glas unei întrebări, ce putea fi la fel de bine 
atribuită întregii Franţe: 

— Ah, Sire, sunteţi cu adevărat sincer? Sunteţi sigur că nu 
veţi fi silit să vă schimbaţi hotărârea? 

Şi totuşi, nimeni nu repetă întrebarea când, după câteva zile, 
regele - singur, însoţit numai de reprezentanţii Națiunii - veni la 
Paris să definitiveze încheierea păcii care consfințea înfrângerea 
nobililor. Curtea era înspăimântată. Nu erau aceşti parizieni 
răzvrătiți „duşmanul”? Un rege trebuie oare să meargă astfel în 
mijlocul duşmanilor săi? Chiar dacă şi el împărtăşea într-o 
oarecare măsură aceeaşi teamă, după cum lăsa de bănuit figura 
sa posomorâtă, probabil că totuşi respinsese acest sentiment, 
ca fiind nejustificat. Şi ce dacă îl aşteptau două sute de mii de 
oameni înarmaţi - fără uniforme şi dispunând de cele mai 
diverse arme cu putinţă? îl aşteptau în chip de gardă de onoare. 

La intrarea în Paris, primarul Bailly îi înmână cheile oraşului. 

— Sunt aceleaşi chei care i-au fost oferite şi lui Henric al IV- 
lea. El îşi recucerise poporul. Acum poporul şi-a recucerit regele. 

La Primărie, domnul Bailly îi oferi regelui noua cocardă - 
simbolul tricolor al Franţei constituţionale. După ce îşi dădu 
acceptul regal pentru formarea Gărzii Burgheze şi pentru 
numirea lui Bailly şi Lafayette, monarhul plecă înapoi spre 
Versailles, în mijlocul strigătelor entuziaste de „Trăiască 
regele!”, venite din partea credincioşilor săi supuşi. 

Acum, nobilii se supuneau, în sfârşit: sub ameninţarea 
tunurilor, în timp ce dacă s-ar fi supus mai devreme, ar fi evitat 
mari vărsări de sânge - îndeosebi sânge de-al lor. Astfel, nobilii 


- 230 - 


şi clerul se alăturau Adunării Naţionale, ca să conceapă 
împreună Constituţia care urma să regenereze Franţa. Dar 
această reunire se dovedi a fi o batjocură - ca şi Te Deum-ul 
rostit de arhiepiscopul Parisului, pentru căderea Bastiliei - cel 
mai grotesc şi mai incredibil dintre toate aceste evenimente 
groteşti şi incredibile. In realitate, Adunarea Naţională se trezi 
având în sânul ei vreo cinci-şase sute de duşmani, care 
zădărniceau şi împiedicau dezbaterile. 

Dar aceasta-i o poveste cât se poate de cunoscută, aşa încât 
nu-şi are rostul aici. Evenimentele menţionate sunt doar cele ce 
figurează în scrierile lui André-Louis, unde sunt descrise chiar în 
aceşti termeni - ceea ce reflectă schimbările petrecute în 
gândirea sa. Deşi acum tăcea, ajunsese să creadă din toată 
inima în acele lucruri în care nu crezuse atunci când le 
propovăduise. 

O dată cu schimbarea petrecută în destinul său, veni şi 
schimbarea situaţiei lui în raport cu legea, consecinţă a 
transformărilor operate în întreaga societate franceză. Nu mai 
era nevoit să se ascundă. Cine-ar mai fi lansat acum împotriva 
lui acea grotească acuzaţie de instigare la revoltă, pentru ceea 
ce făcuse în Bretania? Care tribunal ar fi îndrăznit să-l 
condamne la spânzurătoare pentru a fi rostit, cu mult înainte, 
vorbele rostite acum de întreaga Franţă? Cât despre posibila 
acuzaţie de crimă, cui să-i pese de moartea acelui mizerabil de 
Binet, dacă, într-adevăr, îl ucisese (cum de altfel spera), 
survenită în legitimă apărare? 

Intr-o frumoasă zi de început de august, André-Louis îşi 
îngădui o mică vacanţă, întrucât acum Academia mergea foarte 
bine şi cu asistenții, închirie o birjă şi porni spre Versailles la 
Cafe d'Amaury, unde ştia că se află locul de întâlnire al Clubului 
Breton, din care avea să ia naştere Societatea Prietenilor 
Constituţiei, cunoscuţi mai bine sub numele de iacobinit*. 

Dorea să-l caute pe Le Chapelier, unul dintre fondatorii 
Clubului, acum o personalitate însemnată, preşedinte al 
Adunării în această perioadă importantă, când se dezbătea 
Declaraţia Drepturilor Omului. 

Importanţa lui Le Chapelier se vedea clar şi din subita 
supunere a chelnerului cu cămaşă şi şorţ alb, pe care André- 


84 lacobini - reprezentanţii curentului radical din cadrul Convenţiei Naţionale 
(n. tr.). 


- 231 - 


Louis îl întrebă despre preşedinte. 

Domnul Le Chapelier era la etaj, cu prietenii. Ospătarul dorea 
să-l servească pe André-Louis, dar ezita să întrerupă discuţiile 
grupului în care se afla domnul deputat. 

André-Louis îi vâri în palmă o monedă de argint, ca să-i dea 
curaj. Apoi se aşeză la o măsuţă de marmură, lângă fereastră, 
privind spre piaţeta mărginită de copaci. In cele din urmă, în 
sala de mese, goală la acea oră, intră preşedintele, care se 
îndreptă către el. 

Cu mai puţin de un an în urmă, îl socotea pe André-Louis mai 
îndreptăţit la un asemenea post de conducere; acum ajunsese o 
personalitate, unul dintre marii şefi ai Națiunii aflate la lucru, iar 
André-Louis nu era decât o umbră din masa amorfă a oamenilor 
de rând. 

Acest gând îi săgetă pe amândoi chiar din prima clipă când se 
priviră în ochi, fiecare dându-şi seama de schimbarea vizibilă 
petrecută cu celălalt în timpul scurs de la ultima lor întâlnire. În 
înfăţişarea lui Le Chapelier, André-Louis remarcă o mai mare 
atenţie acordată îmbrăcăminţii, precum şi o expresie subtil 
controlată. Era mai slab, mai palid, iar ochii obosiţi scrutau 
vizitatorul printr-un monoclu cu ramă de aur. Cât despre 
deputatul breton, acesta observă la André-Louis schimbări şi 
mai pronunţate. Lunile de scrimă îi dăduseră o graţie a 
mişcărilor, un echilibru al gesturilor şi un vag şi ciudat aer de 
demnitate de comandă. Toate acestea îl făceau să pară mai 
înalt. Era îmbrăcat cu haine scumpe, dar de o eleganţă 
neostentativă. Purta o spadă mică, cu mâner de argint, cu care 
se vedea că-i obişnuit. Părul negru, pe care Le Chapelier nu i-l 
văzuse decât fluturând în şuviţe drepte peste obrajii supţi, era 
acum strălucitor şi legat la spate. Arăta aproape ca un dandy. 

Dar, după cum avea să se vădească în curând, în amândoi 
schimbarea era doar de suprafaţă. Le Chapelier rămăsese 
acelaşi om direct şi onest, cu vorbă repezită. Se opri o clipă pe 
loc, zâmbind de plăcere şi surpriză. Apoi îşi deschise larg braţele 
şi se îmbrăţişară, sub privirile pline de venerație ale ospătarului, 
care se făcu imediat nevăzut. 

— André-Louis! Prietene! De unde-ai apărut? 

— Vin dintre cei de jos ca să fiu cu ochii pe cineva, ajuns 
foarte sus. 

— Foarte sus! Dar chiar tu ai dorit asta şi, de fapt, ar trebui să 


- 232 - 


fii în locul meu. 

— Nu-mi prieşte înălţimea. Aerul e rarefiat. Nici tu n-arăţi prea 
bine, Isaac. Eşti cam palid. 

— Adunarea a avut de lucru toată noaptea. Asta-i tot! Ticăloșii 
de nobili ne dau tot mai mult de furcă. Aşa se va întâmpla până 
ce vom decreta abolirea lor. 

Se aşezară. 

— Abolirea lor? Chiar aici vreţi s-ajungeţi? Nu că m-aş mira. 
Întotdeauna ai fost un extremist. 

— Mă gândesc că asta i-ar putea salva. Incerc să-i lichidez 
oficial, ca să-i scap de altfel de lichidare, fiindcă poporul a ajuns 
la exasperare. 

— Inţeleg. Şi regele? 

— Regele reprezintă Națiunea. Îl vom elibera şi pe el şi 
Națiunea din lanţul privilegiaţilor. Asta se va realiza prin 
Constituţie. Nu eşti şi tu de acord? 

André-Louis ridică din umeri. 

— Ce importanţă are părerea mea? În politică eu sunt un 
visător, nu un om de acţiune. Până nu demult eram foarte 
moderat, mai moderat decât crezi. Dar acum, aproape c-am 
devenit republican. Am tot urmărit ce se întâmplă şi mi-am dat 
seama că regele ăsta e un nimic, o marionetă care dansează 
după cum îl trage aţa păpuşarului. 

— Regele ăsta? Dar care alt rege? Sper că nu eşti dintre cei 
care-şi fac iluzii cu privire la ducele d'Orleans. Are şi el un fel de 
partid - o suită, recrutată în mare măsură din rândul celor ce-o 
detestă pe regină şi care cunosc ura acesteia faţă de duce. Unii 
ar vrea să-l facă regent, alţii merg cu gândul chiar şi mai 
departe. Dintre aceştia face parte şi Robespierre*. 

— Cine? întrebă André-Louis, căruia numele îi era complet 
necunoscut. 

— Robespierre - un avocăţel ridicol, care reprezintă oraşul 
Arras. Un prostovan fricos, jigărit şi necioplit, care ţine discursuri 
vorbind pe nas ca ţârcovnicii, în timp ce nimeni nu-l ascultă. Un 
ultraregalist, pe care şi susţinătorii ducelui d'Orleans şi cei ai 


55 Maximilien de Robespierre (1758-1794) - om politic francez, supranumit 
„Incoruptibilul”, unul dintre capii Revoluţiei burgheze din Franţa şi ai 
iacobinilor. Şef al guvernului revoluţionar între 1793-1794, a instituit 
dictatura iacobină. A fost răsturnat prin lovitura de stat de la Thermidor, 27 
iulie 1794, şi ghilotinat (n. tr.). 

- 233 - 


regelui îl folosesc pentru propriile lor interese. E perseverent şi 
cere să fie ascultat. Intr-o zi, s-ar putea întâmpla chiar şi asta. 
Dar ca el - sau alţii - să reuşească să facă ceva cu ducele... pff! 
E posibil ca şi d'Orleans să-şi dorească o asemenea poziţie, 
însă... omul ăsta-i un eunuc: vrea, dar nu poate! Asta a spus-o 
Mirabeau.8$ 

Se opri şi schimbă vorba, cerându-i lui André-Louis veşti 
despre el. 

— Când mi-ai scris, nu mi te-ai adresat ca unui prieten! îi 
reproşă Le Chapelier. Nu mi-ai dezvăluit unde te-ascunzi. 
Spuneai că eşti în pragul mizeriei, dar nu mi-ai dat posibilitatea 
de a-ţi veni în ajutor. Am fost foarte neliniştit în privinţa ta, 
Andre. Dar dacă mă uit bine la tine, puteam foarte bine să nu-mi 
fac griji. Pari să ai o viaţă prosperă şi liniştită. Hai, povesteşte- 
mi! 

André-Louis îşi deschise inima şi-i relată ce se întâmplase de 
la ultima lor întâlnire. 

— Dar ştii că mă uimeşti? exclamă deputatul. De la roba de 
avocat la masca de comediant, şi de la mască la spadă! Mă- 
ntreb ce-o să mai urmeze! 

— Probabil că spânzurătoarea. 

— Tt! Fii serios! De ce nu toga de senator într-o Franţă 
senatorială? Dacă ai fi vrut, acum ai fi putut s-o ai. 

— Asta-i drumul cel mai sigur spre spânzurătoare, râse André- 
Louis. 

Le Chapelier se foi, nerăbdător. Oare aveau să-i vină în minte 
vorbele lui André-Louis, peste patru ani, când şi el urma să fie 
dus cu căruţa morţii spre piaţa Gre&ve“? 

— În Adunare suntem şaizeci şi şase de deputaţi bretoni. În 
caz că se face vreun loc liber, nu vrei să vii ca membru 
supleant? Nu-i nevoie decât să rostesc eu o vorbă, ca ceilalţi să- 
şi amintească de ce-a însemnat numele tău pentru Rennes şi 
Nantes. 

André-Louis începu să râdă de-a binelea. 

— Ştii, Isaac, că ori de câte ori ne-am întâlnit, ai încercat să 


3 Honoré Gabriel Rigueti, Conte de Mirabeau (1749-1791) - om politic 
francez, participant la Revoluţia burgheză din Franţa şi adept al regimului 
monarhic-constituţional (n. tr.). 

87 Piaţa Grève - situată în faţa Primăriei din Paris, a constituit locul execuțiilor 
publice din timpul vechiului Regim (n. tr.). 


- 234 = 


mă atragi în politică? 

— Pentru că eşti înzestrat pentru politică. Te-ai născut pentru 
asta. 

— Ah, da! Scaramouche în viaţa de toate zilele! L-am jucat pe 
scenă, ajunge! Spune-mi, Isaac, ce veşti ai despre vechiul meu 
prieten, marchizul de La Tour d'Azyr? 

— Blestematul e la Versailles; un spin în coasta Adunării. l-au 
dat foc castelului de La Tour d'Azyr. Din nefericire, la vremea 
aceea, el se afla în altă parte. Flăcările n-au reuşit nici măcar să- 
i afume cât de cât obrăznicia. Işi închipuie că atunci când se va 
sfârşi aberaţia asta filosofică, vor exista din nou servi, care să-l 
reconstruiască din temelii. 

— Aşadar, au fost tulburări în Bretania? André-Louis deveni 
brusc serios, cu gândul la Gavrillac. 

— Şi încă cum! Acolo, ca şi-n alte părţi! De ce te miră, cu 
foametea care bântuie în toată ţara? Multe castele au fost 
incendiate în ultimele două săptămâni. Ţăranii au luat exemplul 
parizienilor şi-au văzut în fiecare castel o mică Bastilie. Acum 
însă, acolo, ca şi-aici, s-a restabilit ordinea. Oamenii s-au liniştit. 

— Dar de Gavrillac ştii ceva? 

— Cred că totul e-n regulă. Domnul de Kercadiou nu-i 
marchizul de La Tour d'Azyr. Ţăranii de pe domeniul lui îl iubesc. 
Nu cred c-ar fi în stare să se-atingă de castel. Dar tu nu 
corespondezi cu naşul tău? 

— Date fiind împrejurările - nu. După cele ce mi-ai relatat, mi- 
ar fi mai greu ca niciodată, pentru că probabil el mă socoteşte 
unul dintre cei ce-au contribuit la aprinderea torţei care-a dat 
foc atâtor castele aparţinând clasei lui. Află veşti despre ce se 
mai întâmplă acolo şi dă-mi de ştire. 

— Iţi promit c-aşa voi face. 

La despărţire, când era pe punctul de-a urca în cabrioletă 
pentru a se întoarce la Paris, André-Louis îşi aduse aminte să 
mai întrebe ceva. 

— Ai cumva idee dacă marchizul de La Tour d'Azyr s-a 
căsătorit? : 

— Habar n-am. Ceea ce Înseamnă că nu. In cazul unuia ca el, 
vestea s-ar fi răspândit cu siguranță. 

— Bineînțeles, aprobă indiferent André-Louis. Rămâi cu bine, 
Isaac! Vino să-mi faci o vizită! Rue du Hasard, numărul 13. Vino 
cât de curând! 


- 235 - 


— Cât de curând şi de des îmi vor permite îndatoririle mele. 
Pe moment, sunt obligat să rămân aici. 

— Biet sclav al datoriei, cu Evanghelia libertăţii în mână! 

— Adevărat!... lată de ce m-am hotărât să dau curs invitaţiei 
tale! Am o datorie faţă de Bretania: să fac din Omnes omnibus 
reprezentantul ei în Adunarea Naţională. 

— Cât despre datoria asta, mi-ai face un mare serviciu dac-ai 
uita de ea! râse André-Louis şi porni în goana cailor. 


- 236 - 


Capitolul 4 
LA MEUDON 


Ea ai târziu, în cursul săptămânii, chiar înainte de amiază, 
primi vizita lui Le Chapelier. 

— André, am veşti pentru tine. Naşul tău e la Meudon. A sosit 
acum două zile. Ştiai? 

— Nu, de unde să ştiu? Dar cu ce treburi a venit la Meudon? 

— Habar n-am. Din nou au fost tulburări în Bretania. Poate din 
cauza asta. 

— Deci a venit să se adăpostească la fratele lui? întrebă 
André-Louis. 

— În casa fratelui, dar nu la el. André, dar tu pe ce lume 
trăieşti? Chiar nu afli nimic din ce se-ntâmplă? Étienne de 
Gavrillac a emigrat acum doi ani. Făcea parte din suita contelui 
d'Artois şi-a plecat din țară împreună cu acesta. Fără îndoială 
că-n prezent se află în Germania, unde conspiră amândoi 
împotriva Franței. Pentru că asta fac emigranții. Austriaca aia de 
la Tuileries?’ va distruge până la urmă monarhia! 

— Bine! bine! spuse nerăbdător André-Louis, simțind că în 
acea dimineață politica îl atrăgea mai puţin ca oricând. Dar ce s- 
a întâmplat cu Gavrillac? 

— Păi nu ţi-am spus că seniorul e la Meudon, în casa lăsată de 
fratele său? Isuse Hristoase! Ori eu nu vorbesc franţuzeşte, ori 
tu nu-nţelegi limba asta! Cred că Rabouillet, intendentul, a 
rămas să-ngrijească de Gavrillac. De cum am primit vestea, am 


88 Austriaca de la Tuileries - o nouă referire la regina Maria Antoaneta (n. tr.). 
- 237 - 


şi venit să ţi-o comunic ţie. M-am gândit că poate vrei să te duci 
la Meudon. 

— Fireşte. Voi pleca neîntârziat... adică de îndată ce voi 
putea. Azi nu... şi nici mâine. Sunt prea ocupat. 

Făcu un semn cu mâna spre cealaltă încăpere, de unde 
răzbătea clinchetul de spade, fâşâit de paşi pe podea şi glasul 
instructorului Le Duc. 

— Cum vrei! Asta-i treaba ta! Eşti ocupat, te las. Vino să luăm 
masa împreună astă-seară, la Cafe de Foy. Vine şi Kersain. 

— O clipă! îl întoarse din prag vocea lui André-Louis. A venit şi 
domnişoara de Kercadiou împreună cu naşul? 

— De unde dracu’ vrei să ştiu? Du-te şi vezi! 

Le Chapelier plecă, iar André-Louis rămase un moment pe 
gânduri. Apoi se întoarse la elevul său, vicontele de Villeniort, ca 
să reia prezentarea poziţiei a treia, după Danet, făcând 
demonstraţia cu o spadă mică, pentru a-i scoate în evidenţă 
avantajul. 

Apoi se duela cu vicontele - poate cel mai înzestrat dintre 
elevii săi din acea perioadă. In acelaşi timp, gândul îi rătăcea 
când pe colinele Meudonului, când la lecţiile pe care le mai avea 
în acea după-amiază şi a doua zi, făcându-şi socoteala pe care 
le-ar fi putut amâna, fără să impieteze asupra bunului mers al 
Academiei. După ce-l atinse pe viconte de trei ori la rând, se 
opri şi, revenind la realitate, se miră de precizia cu care 
acţionase, chiar şi făcând mişcările în mod mecanic. Fără a se 
gândi o clipă la lupta în sine, braţul, încheietura mâinii şi 
genunchii îşi făcuseră automat datoria, ca un mecanism de 
luptă bine pus la punct, realizat într-un an de zile, prin exersare 
permanentă. 

Până duminică, André-Louis nu reuşi să-şi realizeze dorinţa, 
pe care nerăbdarea ce creştea de la o zi la alta o preschimbase 
într-un dor mistuitor. Îmbrăcat cu mai multă grijă decât de 
obicei, pieptănat elegant de unul din coaforii nobilimii - dintre 
care mulţi aveau să-şi piardă slujba datorită valului de emigrări 
- André-Louis se urcă în caleaşca pe care o închiriase şi porni 
spre Meudon. 

Casa fratelui mai mic al domnului de Kercadiou era tot atât de 
diferită de cea a capului familiei, ca şi înfăţişarea. În calitate de 
curtean - fratele mai mare fiind doar un om al pământului - şi 
de ofiţer din suita contelui d'Artois, Etienne de Kercadiou îşi 


- 238 - 


construise pentru el şi familie o vilă impunătoare pe colinele 
Meudon, în mijlocul unui parc miniatural, situat convenabil la 
jumătatea drumului dintre Versailles şi Paris, deci uşor accesibil 
din ambele direcţii. Domnul d'Artois, partener regal la jocul de 
tenis, se numărase printre primii care emigraseră. Împreună cu 
familiile Condé, Conti, Polignac şi alţii din imediata apropiere a 
reginei, bătrânul mareşal de Broglie şi prinţul de Lambesc, care- 
şi dăduseră seama că numele lor deveniseră odioase pentru 
popor, părăsise Franţa imediat după căderea Bastiliei. Plecase 
să joace tenis în afara graniţei şi să-şi ducă până la capăt opera 
de ruinare a monarhiei franceze, începută de el şi de alţii încă 
de pe vremea când se aflau în Franţa. O dată cu contele, 
plecaseră şi câţiva membri ai suitei, printre care Etienne de 
Kercadiou, însoţit de soţie şi cei patru copii. Astfel, seniorul de 
Gavrillac, fericit să părăsească un ţinut atât de frământat ca 
Bretania - unde nobilii se purtaseră mai necruţător decât în alte 
părţi ale Franţei - venise să ocupe superba vilă de la Meudon, în 
absenţa fratelui mai mic. 

Nu-i greu de presupus că aici nu se simţi bine - şi asta din 
prima clipă. Un om ca el, cu obiceiuri aproape spartane şi 
amator de mâncăruri nesofisticate, se găsi nu prea în largul lui 
în această locuinţă luxoasă, cu covoare moi, plină de aurărie, 
înconjurat de un batalion de servitori tăcuţi şi ascultători, pe 
care fratele mai mic îi lăsase la Meudon. 

Timpul pe care la Gavrillac şi-l petrecea cu grijile domeniului, 
devenise dintr-o dată prea lung şi prea gol. Ca o reacţie de 
autoapărare, începu să doarmă ore întregi şi, de n-ar fi fost 
Aline, încântată să se afle atât de aproape de Paris şi de miezul 
evenimentelor, probabil că ar fi plecat neîntârziat, părăsind un 
sălaş care se potrivea atât de puţin cu felul lui de-a fi. Poate cu 
timpul avea să se obişnuiască şi să se resemneze cu această 
inactivitate în mijlocul luxului. Până atunci, însă, noutatea unei 
astfel de vieţi îl irita. 

În după-amiaza acelei duminici de iunie, André-Louis fu 
condus în faţa unui om morocănos şi somnolent. Nu fu anunţat, 
după cum era obiceiul la Gavrillac - şi asta, datorită prezenţei lui 
Benoit, bătrânul seneşal al domnului de Kercadiou, care-şi 
însoţise stăpânul în această neprimejdioasă aventură, fiind 
numit maítre d'hotel la Meudon, în ciuda neîncetatelor chicoteli 
ale impertinenţilor servitori ai domnului Etienne. 


- 239 - 


Benoit, care-l întâmpină pe André-Louis, aproape că-şi pierdu 
graiul de fericire. Ţopăia în jurul lui ca un câine credincios, în 
timp ce-l conducea spre salonul unde se afla seniorul de 
Gavrillac, care - după spusele lui Benoit - avea să fie încântat 
să-l revadă pe domnul Andre. 

— Domnule! Domnule! strigă Benoit, cu glasul tremurând de 
emoție, în timp ce intra în salon cu câţiva paşi înaintea 
musafirului. A venit domnul Andrâ!... Domnul André, finul 
dumneavoastră, e-aici, ca să vă sărute mâna... lată-l! Şi-i aşa 
frumos, că nici n-o să-l recunoaşteţi! la uitaţi-vă, domnule! Nu-i 
aşa că-i frumos? 

Şi bătrânul servitor îşi frecă mâinile, convins de bucuria pe 
care vestea avea să i-o producă stăpânului. 

André-Louis păşi în salonul uriaş, cu covoare moi şi 
ornamente sclipitoare. Tavanul era extrem de înalt şi se 
sprijinea pe coloane subţiri, cu capiteluri aurite. Ferestrele şi uşa 
pe care intrase erau tot uriaşe, aproape la fel de înalte ca 
tavanul. Încăperea gemea de aurărie, iar mobila, încrustată tot 
cu aur, nu diferea cu nimic de cea din locuinţele oamenilor cu 
titlu şi avere. Într-adevăr, niciodată nu fusese atât de 
întrebuințat aurul în ornamentaţii ca în această perioadă, când 
aproape nu existau monezi de aur, astfel încât fuseseră puşi în 
circulaţie bani de hârtie. 

André-Louis obişnuia să spună că dacă oamenii cu stare ar fi 
putut fi convinşi să pună hârtia pe pereţi şi aurul în buzunar, 
situaţia financiară a regatului s-ar fi redresat simţitor. 

Seniorul, bine îmbrăcat, în haină cu manşete, armonizând cu 
interiorul, se ridicase, surprins de intrarea exuberantă a lui 
Benoit, care, de când sosiseră la Meudon, fusese la fel de abătut 
ca şi el însuşi. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Ochii lui spălăciţi şi miopi încercară să distingă trăsăturile 
oaspetelui. 

— Andre! exclamă el, cu un glas în care se amestecau 
surpriza şi severitatea, în timp ce faţa lui mare şi roşie se 
congestionă şi mai mult. 

Cu spatele la stăpân, Benoit îi făcu cu ochiul şi-i zâmbi larg lui 
André-Louis, în dorinţa de a-l încuraja să nu-şi piardă cumpătul 
dacă naşul îi va arăta cumva ostilitate. După aceste semne, 
bătrânul servitor se retrase discret. 


= 240 - 


— Ce cauţi aici? mârâi domnul de Kercadiou. 

— Nimic altceva decât să-ţi sărut mâna, naşule, după cum a 
spus Benoit! zise André-Louis cu supunere, înclinându-şi capul 
cu păr negru şi strălucitor. 

— Timp de doi ani te-ai descurcat şi fără să-mi săruţi mâna! 

— Naşule, nu-mi reproşa nefericirea pe care-am trăit-o! 

Domnul de Kercadiou se ridică ţeapăn în picioare, cu 
căpăţâna disproporționat de mare dată pe spate şi cu o privire 
hotărâtă în ochii bulbucaţi. 

— Credeai că greşeala ta nu era destul de dureroasă şi fără să 
dispari aşa cum ai avut inima s-o faci, fără a ne da de ştire dacă 
mai trăieşti sau nu!? 

— La început, a fost primejdios - pentru mine - să-mi dezvălui 
ascunzătoarea. Apoi, pentru un timp am fost la ananghie, în 
pragul sărăciei, iar mândria m-a împiedicat să-ţi cer ajutorul, 
după tot ce făcusem, mai ales cunoscând părerea dumitale 
despre asta... 

— La ananghie? îl întrerupse seniorul. 

O clipă îi tremurară buzele, apoi se stăpâni şi se încruntă şi 
mai mult la vederea finului, atât de schimbat şi de elegant, 
îmbrăcat în haine scumpe dar decente, cu pantofi cu tocuri roşii 
şi catarame, cu spadă cu mâner de argint şi fildeş, cu părul - 
odinioară atârnând în şuviţe neglijente - aranjat cu multă grijă. 

— Cel puţin văd că acum nu mai pari la ananghie! îl ironiză el. 

— Nici nu sunt. De-atunci mi-a mers bine. Din acest punct de 
vedere, naşule, mă deosebesc de fiul risipitor, care s-a întors 
numai atunci când a avut nevoie de ajutor. Eu m-am întors 
pentru că te iubesc, naşule. M-am întors ca să-ţi fac această 
mărturisire. M-am întors de îndată ce-am auzit că te afli aici. 

André-Louis făcu câţiva paşi şi întinse mâna. 

— Naşule! rosti el. 

Dar domnul de Kercadiou rămase neînduplecat, într-o 
atitudine de nemulţumire şi demnitate reţinută. 

— Oricât ai suferit sau îţi închipui c-ai suferit, oricum e prea 
puţin faţă de ce meritai pentru comportarea ta scandaloasă, şi 
văd că eşti la fel de obraznic. Crezi c-ajunge să vii la mine şi să- 
mi spui: „Naşule!”, ca eu să uit şi să iert tot. Te-asigur însă că-ţi 
faci iluzii! Greşeala ta a fost prea mare. Ai păcătuit faţă de tot ce 
mi-e mai drag, şi chiar faţă de mine, fiindcă mi-ai înşelat 
încrederea. Eşti unul dintre acei ticăloşi fără seamăn, care 


= Spa 


poartă răspunderea acestei revoluţii. 

— Din păcate, naşule, văd că şi dumneata faci aceeaşi eroare. 
„Ticăloșii fără seamăn” despre care vorbeşti nu cereau decât o 
constituţie, aşa cum le fusese promisă de însuşi regele. N-aveau 
de unde să ştie că promisiunea nu fusese sinceră şi că 
realizarea ei avea să fie zădărnicită de clasele privilegiate. Cei 
ce-au declanşat revoluţia, naşule, sunt nobilii şi prelaţii. 

— Îndrăzneşti până şi-n aceste momente să vii să-mi spui aşa 
minciuni sfruntate? Îndrăzneşti să-mi spui că nobilii au declanşat 
revoluţia, când zeci şi zeci au urmat exemplul ducelui d'Aiguillon 
şi şi-au abandonat privilegiile, ba chiar şi actele de proprietate, 
în mâinile poporului? Sau poate vrei să spui că nu-i aşa? 

— Nu, nu! Numai că după ce-au avut nechibzuinţa să-şi dea 
singuri foc la case, acum încearcă să-l stingă, aruncând găleți de 
apă... lar acolo unde nu reuşesc, dau vina pe flăcări. 

— Văd c-ai venit aici ca să discuţi politică! 

— Departe de mine gândul ăsta! Am venit ca să mă explic - 
dacă-i posibil. A înţelege înseamnă a ierta. E o mare cugetare a 
lui Montaigne€?. Dacă te-aş putea face să-nţelegi... 

— Nu poţi! Niciodată n-ai să mă poţi face să-nţeleg cum de-ai 
ajuns să ai o faimă atât de îngrozitoare în Bretania. 

— Nu îngrozitoare, naşule! 

— Ba da, ba da! îngrozitoare - bineînţeles pentru cei a căror 
opinie contează cât de cât. Se spune chiar că tu ai fost Omnes 
omnibus - deşi eu unul nu pot şi nu vreau să cred aşa ceva. 

— Şi totuşi, e-adevărat. 

Domnul de Kercadiou simţi că se sufocă. 

— Şi-mi spui asta-n faţă? Indrăzneşti să-mi faci o asemenea 
mărturisire? 

— Când un om îndrăzneşte să facă ceva, atunci trebuie să 
aibă şi curajul s-o mărturisească, altfel e un laş. 

— Oh, iar tu fireşte c-ai fost foarte curajos când ai fugit după 
ce-ai făcut isprava, când ai devenit măscărici ca să te-ascunzi, 
când ai făcut-o şi mai lată ca măscărici şi-ai dezlănţuit scandalul 
de la Nantes, când ai fugit din nou ca să devii Dumnezeu ştie ce 
- ceva nu prea curat, dacă stau să judec după cât eşti de arătos! 
Pe Dumnezeul meu, băiete, îţi spun drept că-n toţi aceşti ani am 
sperat c-ai murit, şi-s foarte dezamăgit că te văd tot în viaţă! 


3% Michel de Montaigne (1533-1592) - scriitor şi filosof francez, reprezentant 
de seamă al umanismului renascentist (n. tr.). 
- 242 - 


Domnul de Kercadiou bătu din palme şi strigă cu glas ascuţit: 
„Benoit!” Roşu la faţă, porni spre şemineu, tremurând de furie. 

— Mort, poate că te-aş fi iertat, ca pe unul care-a plătit pentru 
relele şi nebuniile comise. Dar cât timp vei trăi, nu te voi ierta 
nici în ruptul capului. Ai mers prea departe. Dumnezeu ştie cum 
se vor sfârşi toate astea. Benoit! Condu-l pe domnul André-Louis 
Moreau la uşă! 

In tonul lui se citea o hotărâre irevocabilă. Palid şi stăpânit, 
deşi îşi simţea sufletul sfâşiat de o durere ascuţită, André-Louis 
auzi cum e poftit afară, apoi văzu chipul speriat al lui Benoit, 
care-şi ridicase uşor mâinile spre domnul de Kercadiou, de parcă 
ar fi vrut să-l implore să se răzgândească. Atunci răsună un glas 
băieţos şi imperativ. 

— Unchiule! 

Apoi: 

— André! 

Cele două cuvinte cuprindeau un amestec de indignare şi 
surpriză, pe lângă care se putea citi şi o notă de bucurie - 
aproape ca un bun-venit. 

Amândoi se întoarseră. În cadrul uneia dintre ferestrele înalte, 
larg deschise, stătea Aline, care venise din grădină, iar acum 
rămăsese ţintuită locului. Purta o bonetă după ultima modă, deşi 
fără zorzoanele tricolore, care se întâlneau pe toate drumurile. . 

Buzele subţiri ale lui André-Louis schiţară un zâmbet ciudat. li 
veni brusc în minte ultima lor întâlnire. Se revăzu aşa cum se 
oprise în stradă, la Nantes, fierbând de indignare şi urmărind cu 
privirea caleaşca Alinei, care se îndepărta pe Avenue de Gigan. 

Acum ea îi ieşea în întâmpinare cu braţele întinse, cu obrajii 
îmbujoraţi, cu un zâmbet larg şi plin de bucurie. André-Louis se 
aplecă şi-i sărută mâna, fără a scoate un cuvânt. 

Apoi, cu un gest şi o privire, îi făcu semn lui Benoit să se 
retragă şi în acelaşi stil imperios îi luă apărarea lui André-Louis, 
pe cale de-a fi dat afară cu atâta asprime. 

— Unchiule - începu ea, lăsându-l deoparte pe André-Louis şi 
apropiindu-se de domnul de Kercadiou - chiar că mi-e ruşine cu 
dumneata! Cum poţi să laşi arţagul să-ţi înăbuşe toată 
afecțiunea pentru Andre? 

— Care afecţiune? Asta a fost cândva! El a vrut s-o înăbușe! 
N-are decât să se ducă la dracu! Şi să ştii că nu-ţi permit să te- 
amesteci! 


-243 - 


— Dar dacă el recunoaşte c-a greşit... 

— Nu recunoaşte nimic. A venit aici ca să se certe cu mine în 
legătură cu nenorocitele alea de Drepturi ale Omului. N-are 
niciun fel de remuşcări. Singur se laudă c-a fost ticălosul pe 
care-l ştie toată Bretania: cel care s-a ascuns sub numele de 
Omnes omnibus. Trebuie să-nchid ochii şi la asta? 

Aline se întoarse şi privi către André, care rămăsese în celălalt 
capăt al salonului. 

— Chiar aşa? Chiar nu-ţi pare rău, André, când vezi tot răul 
care s-a petrecut? 

Aceste cuvinte sunau clar ca o invitaţie, o rugăminte adresată 
lui, ca să-şi exprime regretul şi să se împace cu naşul. O clipă, 
André-Louis se simţi mişcat. Apoi, cum subterfugiul i se păru 
nedemn de el, răspunse cu deplină sinceritate, deşi glasul îi 
tremura de durere. 

— Să mărturisesc că-mi pare rău, zise el încet, ar însemna să 
accept o crimă monstruoasă. Cum nu înţelegi? Ah, naşule, ai 
răbdare cu mine. Dă-mi voie să-ţi explic. Dumneata spui că eu 
port o parte din răspunderea pentru cele întâmplate. Se zice că 
îndemnurile adresate de mine populaţiei din Rennes şi-apoi celei 
din Nantes au contribuit la declanşarea evenimentelor care-au 
urmat. Se prea poate. Nu stă-n puterea mea să neg aşa ceva. 
Au urmat revoluţia şi măcelul. E posibil să mai avem încă de 
pătimit. Dacă m-aş căi, ar însemna să recunosc că am procedat 
greşit. Cum să afirm că am greşit şi să-mi asum o parte din 
răspundere pentru sângele vărsat? Am să fiu cât se poate de 
sincer cu dumneata şi-am să-ţi arăt cât de departe sunt de orice 
căinţă. Tot ce-am făcut, am făcut - într-adevăr - împotriva 
convingerilor mele din vremea aceea. Pentru că în Franţa nu 
exista o justiţie care să se pună în mişcare împotriva asasinului 
lui Philippe de Vilmorin, am acţionat în singurul fel în care am 
socotit că răul se va întoarce asupra celui care l-a comis şi 
împotriva celor ce deţineau puterea, dar nu şi dorinţa de a-l 
pedepsi pe vinovat. De-atunci şi până acum am ajuns să-mi dau 
seama că eu mă înşelam şi că Philippe de Vilmorin şi cei ce 
gândeau ca el aveau dreptate. inţelegi, naşule, mă bucur că n- 
am făcut nimic ce-aş fi putut regreta. Dimpotrivă, când Franţa 
va beneficia de o constituţie adevărată - ceea ce se va petrece 
curând - mă voi putea mândri cu contribuţia mea la 
împrejurările care-au făcut-o posibilă. 


- 244 - 


Urmă o pauză. Domnul de Kercadiou se înroşise la faţă şi mai 
tare. 

— Ai terminat ce-aveai de spus? întrebă el cu asprime. 

— Dacă m-ai înţeles, naşule, atunci da. 

— Oh, te-am înţeles... te-am înţeles... şi te poftesc să ieşi din 
casa asta! 

André-Louis ridică din umeri şi-şi lăsă capul în piept. 

Venise atât de vesel şi cu atâta dor, iar acum se vedea dat 
afară. Privi spre Aline. Era palidă şi tulburată, însă nu-i venea în 
minte nicio idee cum să-i sară în ajutor. Din prea multă 
sinceritate, îşi tăiase singur craca de sub picioare. 

— Prea bine, naşule. Dar după ce voi pleca, să nu uiţi un 
lucru. N-am venit să-ţi cer nimic, cum ar fi făcut cineva ajuns la 
necaz. După cum ţi-am spus, nu sunt fiul risipitor. Eu n-am 
nevoie de nimic, nu cer nimic, sunt stăpân pe propriul meu 
destin şi-am venit să te văd numai dintr-o pornire de afecţiune şi 
recunoştinţă - sentimente pe care ţi le port şi ţi le voi purta 
întotdeauna. 

— Aşa-i! strigă Aline, întorcându-se spre unchiul ei. 

În sfârşit, acesta era un argument în favoarea lui André-Louis. 

— Adevărat! Cu siguranţă că... 

Exasperat, André-Louis îi făcu semn să tacă. 

— Naşule, poate că această mărturisire te va face să revii la 
sentimente mai bune. 

— Tinere, nu întrevăd nicio ocazie în care să ajung măcar să 
mă gândesc la dumneata. Incă o dată, te rog să pleci. 

André-Louis o privi pe Aline, încă neştiind ce să facă. Ca 
răspuns, ea îşi aruncă ochii spre unchiul furios şi ridică uşor din 
umeri, cu sprâncenele împreunate a disperare, de parcă i-ar fi 
spus: „Vezi în ce stare e. Nu-i nimic de făcut.” 

El se înclină cu acea graţie unică, pe care i-o dăduseră lecţiile 
de scrimă, şi porni spre uşă. 

— Asta-i o cruzime! — izbucni Aline, cu glas abia reţinut şi cu 
pumnii încleştaţi, apoi se repezi şi ea spre glasvandul care 
dădea în grădină. 

— Aline! se auzi vocea tunătoare a unchiului. Unde te duci? 

— Dar nu ştim unde să-l găsim! 

— Cine să vrea să-l găsească pe nemernicul ăsta? 

— S-ar putea să nu-l mai vedem niciodată. 

— Asta-i şi cea mai arzătoare dorinţă a mea. 


= DA a 


— Oh! exclamă, Aline şi ieşi afară. 

Domnul de Kercadiou strigă după ea, poruncindu-i să se 
întoarcă. Dar Aline - o copilă foarte ascultătoare - se făcu că nu 
aude, pentru a nu fi pusă în situaţia de a nu se supune, şi se 
grăbi să străbată pajiştea din faţa vilei, pentru a-i ieşi în cale lui 
André-Louis. 

Când acesta se ivi negru la față de supărare, fata îi ieşi 
înainte dintre copacii de pe marginea drumului. 

— Aline! exclamă tânărul bucuros. 

— Nu voiam să pleci aşa... Nu te puteam lăsa... încercă ea să 
se explice. II cunosc pe unchiul mai bine decât tine şi ştiu că nu 
după mult timp o să i se înmoaie inima şi-i va părea cumplit de 
rău. O să vrea să trimită după tine şi nu va şti de unde să te ia. 

— Chiar crezi asta? 

— Sunt convinsă! Ai picat într-un moment nepotrivit. Bietul de 
el e morocănos şi supărat c-a trebuit să vină aici. Nu-i prieşte 
luxul. Se plictiseşte departe de iubitul lui Gavrillac, neputând 
nici să vâneze, nici să lucreze pământul. Adevărul e că-n sinea 
lui te acuză în mare măsură pentru tot ce s-a-ntâmplat - 
neînţelegând necesitatea sau cel puţin rostul acestei schimbări. 
Trebuie să-ţi spun că Bretania devenea din ce în ce mai 
nesigură. Castelul de La Tour d'Azyr - ca şi multe altele - a fost 
ars din temelii cu câteva luni în urmă. Dacă se stârneşte o nouă 
frământare, oricând poate sosi şi rândul Gavrillac-ului. Pentru 
această primejdie, cât şi pentru situaţia lui de-acum, te-acuză 
pe tine şi pe prietenii tăi. Dar curând îşi va reveni. O să-i pară 
rău că te-a gonit în felul acesta - fiindcă eu ştiu, Andre, că în 
ciuda tuturor evenimentelor, totuşi te iubeşte. Am s-aştept 
momentul potrivit şi-am să încerc să stau de vorbă cu el. Numai 
că trebuie să ştim unde te putem găsi. 

— Rue du Hasard, numărul 13. Numărul o fi nenorocos, dar 
numele străzii mi se potriveşte, aşa că adresa e uşor de ţinut 
minte. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Te conduc până la poartă. 

Porniră împreună, cu paşi înceţi, de-a lungul aleii, pe care 
soarele de iunie aşternea umbrele copacilor. 

— Arăţi foarte bine, Andre. Ştii că te-ai schimbat mult? Mă 
bucur că ţi-a mers din plin. 

Apoi, înainte ca el să aibă timp să-i răspundă, schimbă 


- 246 - 


subiectul şi-l întrebă despre ceea ce o interesa mai mult. 

— Tare mi-ai lipsit în toate lunile astea, Andre. Erai singurul 
care mă putea ajuta. Singurul care-mi putea spune adevărul. 
Am fost furioasă pe tine că n-ai scris niciun rând ca să comunici 
unde poţi fi găsit. 

— Chiar m-ai şi încurajat s-o fac, când ne-am întâlnit la 
Nantes! 

— Cum? Încă-mi porţi pică? 

— Eu nu port pică niciodată. Asta ar fi trebuit să ştii. 

Era una din laturile orgoliului lui André-Louis, îi plăcea să se 
considere un stoic. 

— Dar încă mai păstrez cicatricea unei răni, care s-ar vindeca 
dac-ai retracta ce-ai spus atunci. 

— Bine, Andre, îmi retrag cuvintele. Acum, spune-mi, te rog... 

— Aha, o faci din interes! o întrerupse el. Imi oferi ceva, ca să- 
mi ceri altceva în schimb. 

Râse amuzat. 

— Haide, haide! întreabă-mă. 

— Andre, spune-mi... 

Se întrerupse, de parcă i-ar fi venit greu să-şi urmeze gândul, 
apoi continuă, cu ochii în pământ: 

— Spune-mi adevărul despre ce s-a întâmplat la Feydau... 

Rugămintea ei îl făcu să se încrunte. Înţelese imediat ce se 
ascundea în spatele întrebării. Scurt şi direct, îşi prezentă 
propria versiune asupra incidentului. 

Aline îl ascultă cu mare atenţie. Când îşi termină relatarea, 
fata oftă, dusă pe gânduri. 

— Cam acelaşi lucru mi s-a spus şi mie, zise ea. Dar eu am 
mai aflat că marchizul de La Tour d'Azyr venise la teatru special 
ca s-o rupă definitiv cu fata lui Binet. Ştii cumva dacă-i 
adevărat? 

— Nu ştiu, după cum nu ştiu nici de ce-ar fi făcut-o. 
Domnişoara Binet era un fel de distracţie, după care el şi cei de 
teapa lui se dau în vânt... 

— Ah, dar avea un motiv! îl întrerupse ea. Era vorba de mine. 
Am discutat cu doamna de Sautron şi i-am spus că refuz să 
primesc avansurile cuiva care venea la mine după ce se afişa cu 
o asemenea femeie. 

Aline vorbea cu vădită greutate, în timp ce chipul ei, pe 
jumătate întors, se îmbujora din ce în ce mai mult. 


=247 -= 


— Dacă m-ai fi ascultat... începu el, dar fata îl întrerupse din 
nou. 

— Domnul de Sautron i-a transmis hotărârea mea, după care 
mi-a vorbit despre marchiz ca despre un om disperat, ros de 
remuşcări şi gata să ofere dovezi - orice dovezi! — ale 
sincerităţii şi devotamentului faţă de mine. Contele mi-a spus că 
domnul de La Tour d'Azyr îi jurase că va rupe imediat acea 
legătură şi că nu mai voia s-o vadă pe domnişoara Binet. Însă 
chiar a doua zi am aflat că a fost la un pas de a-şi pierde viaţa în 
scandalul de la teatru. După discuţia cu domnul de Sautron, 
după făgăduinţa ca pe viitor să se comporte înţelept, plecase 
direct spre domnişoara Binet. Am fost indignată şi-am luat 
hotărârea definitivă de-a nu-l mai primi niciodată şi sub niciun 
pretext pe domnul de La Tour d'Azyr. Apoi contele şi contesa mi- 
au dat această explicaţie. Mult timp nu mi-a venit să cred. 

— Dar văd că o crezi acum, zise dintr-o dată Andre-Louis. De 
ce? 

— N-am spus că acum cred. Dar... dar... nici nu pot afirma că 
n-o cred. De când am sosit la Meudon, domnul de La Tour d'Azyr 
a trecut şi el pe-aici de vreo două ori şi mi-a jurat că aşa s-au 
petrecut lucrurile. 

— Oh, dacă ţi-a jurat domnul de La Tour d'Azyr... începu să 
râdă Andre-Louis, undeva între amărăciune şi sarcasm. 

— Ai dovezi c-a minţit vreodată? îl întrerupse ea tăios. 

André-Louis rămase fără grai. 

— La urma urmei, domnul de La Tour d'Azyr e un om de 
onoare, iar oamenii de onoare nu umblă cu ascunzişuri. L-ai 
prins tu vreodată cu minciuna, de zâmbeşti aşa ironic? 

— Nu, admise el. 

Un elementar simţ al dreptăţii îl obliga să-i recunoască 
duşmanului său măcar această virtute. 

— E adevărat că nu ştiu să fi minţit vreodată. Cei ca el sunt 
prea aroganţi şi prea stăpâni pe ei ca să recurgă la minciună. 
Dar ştiu că a comis fapte atât de ticăloase... 

— Nimic nu-i atât de ticălos, îl întrerupse ea, recitând o frază 
dintre cele în spiritul cărora fusese educată. Numai pentru 
mincinoşi - care-s cei mai apropiaţi de hoţi - nu mai există 
speranţă. Numai la minciună se poate vorbi de pierderea 
onoarei. 

— Am impresia că-l aperi pe satirul acesta, zise el cu răceală. 


- 248 - 


— Vreau să fiu un om drept. 

— Dreptatea ar putea să ţi se pară cu totul altceva când te vei 
hotărî - în sfârşit - să devii marchiza de La Tour d'Azyr, vorbi el 
plin de amărăciune. 

— Nu cred că voi lua vreodată o asemenea hotărâre. 

— Dar nici nu eşti sigură - după toate câte s-au întâmplat. 

— Poţi fi vreodată sigur de ceva pe lumea asta? 

— Da, poţi fi sigur că faci o prostie. 

Aline fie că nu-l auzi, fie că nu-i acordă atenţie. 

— Deci tu unul nu ştii dacă domnul de La Tour d'Azyr s-a dus 
în seara aceea la Feydau pentru motivul pe care îl susţine? 

— Nu ştiu, recunoscu el. Bineînţeles că-i foarte posibil. Dar ce 
importanţă are? 

— S-ar putea să aibă... Spune-mi, ce s-a întâmplat până la 
urmă cu domnişoara Binet? 

— Habar n-am! 

— Habar n-ai? 

Aline îşi întoarse faţa către el. 

— Şi poţi spune asta cu atâta indiferenţă?... Am crezut... Am 
crezut c-o iubeai, André... 

— Am iubit-o un timp. Dar m-am înşelat. A fost nevoie de un 
La Tour d'Azyr ca să-mi dezvăluie adevărul. Au şi gentilomii 
ăştia părţile lor bune. Îi ajută pe unii proşti ca mine să înţeleagă 
nişte mari adevăruri. În cazul meu, a fost un noroc că revelaţia 
s-a produs înaintea căsătoriei. Acum pot privi în urmă cu 
generozitate şi recunoştinţă pentru c-am scăpat la ţanc de 
consecinţele unui gest ce n-ar fi fost altceva decât o aberaţie a 
simţurilor. Asemenea porniri sunt deseori confundate cu iubirea. 
După cum vezi, experienţa mi-a folosit foarte mult. 

Fata îl privi, fără a-şi putea ascunde surpriza. 

— Ştii, Andre, uneori îmi vine să cred că tu n-ai inimă. 

— Probabil fiindcă uneori dau dovadă de inteligenţă. Dar tu, 
Aline? Ce-i cu atitudinea asta când vine vorba de domnul de La 
Tour d'Azyr? |Inseamnă cumva că ai inimă? De-ar fi să-ţi spun ce 
înseamnă purtarea ta, ne-am certa din nou, şi Dumnezeu mi-e 
martor că nu-mi pot permite să mă sfădesc cu tine tocmai 
acum. Am să... am să aleg altă cale. 

— Ce vrei să spui? 

— Pentru moment, nimic, fiindcă nu există riscul să te măriţi 
cu fiara aceea. 


- 249 - 


— Şi dacă ar exista un asemenea risc? 

— Ah! În acest caz, afecțiunea pe care ţi-o port mi-ar sugera o 
cale de-a împiedica o astfel de căsătorie, afară de cazul când... 

Se opri. 

— Afară de cazul când...? întrebă ea provocator, înălțându-se 
dreaptă în faţa lui, cu privirea poruncitoare. 

— Afară de cazul când mi-ai declara că-l iubeşti, răspunse el 
simplu. 

Ea se linişti deodată. 

— Dar asta-i cu siguranţă imposibil, adăugă tânărul. 

— De ce? îl întrebă fata cu blândeţe. 

— Pentru că tu, Aline, eşti ceea ce eşti: o făptură pură, bună, 
adorabilă. Îngerii nu se căsătoresc cu diavoli. Poate că i-ai 
deveni soţie, dar nu pereche. Asta niciodată. 

Ajunseră la poarta de fier forjat de la capătul aleii. Printre 
zăbrele se zărea caleaşca galbenă cu care venise André-Louis. 
Undeva aproape se auzi alt uruit de roţi, alt tropot de copite. Oa 
doua caleaşcă trase lângă cea galbenă - un echipaj frumos, cu 
portiere de mahon lustruit, pe care blazonul albastru cu auriu 
sclipea orbitor în lumina soarelui. Un lacheu sări pe pământ, ca 
să deschidă poarta. In aceeaşi clipă, doamna din caleaşcă o zări 
pe Aline şi dădu o poruncă. 


- 250 - 


Capitolul 5 
DOAMNA DE PLOUGASTEL 


O aleaşca se opri. Lacheul deschise portiera, cobori 
scăriţa şi-i întinse stăpânei mâna pentru a o ajuta să coboare - 
întrucât aşa sunase porunca. Apoi împinse una din aripile porţii 
mari de fier şi-i făcu loc să treacă. 

Era o femeie de peste patruzeci de ani, cândva foarte 
frumoasă, care îşi păstrase frumuseţea, adăugându-i o dată cu 
vârsta şi un plus de rafinament. După veşminte şi caleaşcă, se 
vedea că-i o doamnă de rang mare. 

— Hai să ne luăm rămas-bun aici. Văd că ai musafiri, zise 
André-Louis. 

— Dar e o veche cunoştinţă de-a ta, André. N-o mai ţii minte 
pe contesa de Plougastel? 

Tânărul o privi pe doamna care înainta spre ei, în timp ce 
Aline se grăbea să-i iasă în întâmpinare. Acum că-i auzise şi 
numele, o recunoscu. Ar fi trebuit s-o recunoască din prima clipă 
- se gândi el - chiar dacă trecuseră vreo şaisprezece ani de la 
ultima lor întâlnire. Văzând-o, îi năvăliră în memorie amintiri 
dragi, pe care timpul scurs de atunci nu reuşise să le şteargă. 

Când el avea vreo zece ani, chiar înaintea plecării la şcoala 
din Rennes, contesa venise să-şi viziteze vărul, pe domnul de 
Kercadiou. Intâmplarea făcuse ca tocmai atunci Rabouillet să-l fi 
adus pe copil la conacul Gavrillac, unde-i fusese prezentat 
doamnei de Plougastel. La început, se speriase de înalta 
doamnă, în plină tinereţe şi frumuseţe, cu glas blând şi educat - 


- 251 - 


într-atât de educat, încât micului breton aproape i se părea o 
limbă necunoscută. Dar ea îi alungase cu duioşie teama şi, 
printr-o vrajă neştiută, îl subjugase cu totul. Işi amintea şi acum 
cu câtă groază se supusese îmbrăţişării ei, şi-apoi cu câtă 
părere de rău trebuise să se desfacă din braţele acelea tandre. 
La fel de clar îşi amintea şi de parfumu-i dulce - parcă liliac. În 
asemenea ocazii, memoria e foarte fidelă. 

Timp de trei zile, cât stătuse contesa la Gavrillac, băiatul se 
dusese zilnic la castel, unde petrecuse ore întregi în compania 
ei. Fără copii, dar înzestrată cu un puternic instinct matern, 
doamna de Plougastel îl îndrăgise mult pe puştiul cu ochi mari şi 
inteligenţi. 

— Dă-mi-l mie, vere Quintin! îi spusese ea într-o zi domnului 
de Kercadiou. Dă-mi-l, să-l iau cu mine la Versailles şi să-l înfiez. 

Dar naşul clătinase din cap cu gravitate, refuzând-o în tăcere, 
după care ea nu mai deschisese vorba. Apoi, când îşi luaseră 
rămas-bun - acum André-Louis îşi aminti brusc şi acest amănunt 
- ea avea ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Gândeşte-te din când în când la mine, Andre-Louis! îl 
rugase ea la despărţire. 

Tânărului îi veni în minte cât de mândru se simţise atunci de- 
a fi câştigat afecțiunea unei doamne aşa de nobile, într-un timp 
atât de scurt. Acest sentiment al propriei importanţe îl urmărise 
vreo câteva luni, apoi totul se cufundase în uitare. 

Acum însă toate amintirile îi năvăliră în minte şi rămase cu 
ochii la ea, revăzând-o după şaisprezece ani, profund schimbată 
şi maturizată. Copila de atunci, devenită femeie, avea un aer 
calm şi demn, părând complet stăpână pe sine. Şi André-Louis 
îşi repetă că ar fi recunoscut-o oriunde ar fi întâlnit-o. 

Aline o  îmbrăţişa cu căldură, apoi, văzând privirea 
întrebătoare a doamnei de Plougastel, care-şi ridicase uşor 
sprâncenele, îi spuse: 

— Acesta-i André-Louis. Vi-l amintiţi, doamnă? 

Contesa se opri în loc. André-Louis o văzu cum se îmbujorează 
de surpriză, ba chiar cum rămâne o clipă fără grai. 

Apoi îi auzi glasul, acel glas muzical şi adânc, pe care şi-l 
amintea atât de bine - parcă mai grav şi mai adânc decât îl ştia 
- chemându-l pe nume: 

— André-Louis! 

După cum îi rostise numele, tânărul înţelese că-i redeşteptase 


- 252 - 


amintiri trecute, poate chiar parfumul tinereţii, dus pentru 
totdeauna. Doamna rămase tăcută o clipă, nedezlipindu-şi 
privirea de André-Louis, care-i făcu o plecăciune adâncă. 

— Cum să nu mi-l amintesc! zise ea şi se îndreptă spre tânăr, 
întinzându-i mâna, pe care el i-o sărută cu respectul şi 
supunerea pe care simţea, instinctiv, că i le datorează. 

— Deci aşa arăţi după atâţia ani! zise contesa admirativ şi 
André-Louis se înroşi de plăcere, intuind mulţumirea din glasul 
ei. 

| se părea că s-a întors în timp cu şaisprezece ani, şi-acum 
redevenise puiul de breton de la Gavrillac. Doamna se întoarse 
spre Aline. 

— Ce mult s-a înşelat Quintin în presupunerile lui! l-a părut 
bine să-l revadă, nu-i aşa? 

— Atât de bine, doamnă, încât m-a poftit pe uşă afară, îi 
răspunse tânărul. 

— Oh! se încruntă ea, continuând să-l privească cu ochi 
adânci şi melancolici. Lucrurile nu pot rămâne aşa, Aline. Fireşte 
c-a fost foarte supărat, dar nu aceasta-i calea de-a face pe 
cineva să se căiască. Voi interveni pentru tine, Andre-Louis. 
Sunt un bun avocat. 

EI îi mulţumi şi-şi luă rămas bun. 

— Îmi încredinţez soarta în mâinile dumneavoastră şi vă 
rămân cât se poate de recunoscător. Respectele mele, doamnă. 

Şi astfel, în ciuda primirii aspre făcute de naşul său, André- 
Louis se trezi murmurând un cântec tot timpul cât călători cu 
trăsura lui galbenă, de la Meudon la Paris, în Rue du Hasard. 
Întâlnirea cu doamna de Plougastel îi redase speranţa. 
Făgăduiala ei de a-i susţine cauza, în alianţă cu Aline, îi dădea 
certitudinea că totul urma să fie bine. 

Câtă dreptate avea în presupunerile lui se văzu chiar în joia 
următoare, pe la amiază, când la Academie dădu buzna domnul 
de Kercadiou. Anunţat de Gilles, servitorul, André-Louis îşi 
întrerupse lecţia şi, scoţându-şi masca, îi ieşi în întâmpinare 
îmbrăcat aşa cum era, cu vesta de piele galbenă, închisă până 
sub bărbie şi spada sub braţ. 

Micuţul şi rumenul senior de Gavrillac îl aştepta cu un aer 
aproape sfidător. 

— Mi-au făcut capul calendar că trebuie să te iert! anunţă el 
pe un ton agresiv, dând a înţelege că acceptase numai pentru a 


- 253 - 


scăpa de pisălogeală. 

André-Louis nu se lăsă păcălit. Simţea limpede că naşul său 
luase această atitudine pentru a putea bate în retragere în mod 
onorabil. 

— Îmi binecuvântez susţinătorii, oricine-ar fi ei! Mi-ai luat o 
piatră de pe inimă, dragă naşule! 

Apucă mâna ce-i fusese întinsă şi-o sărută, dând curs 
obişnuinţei din copilărie. Era un act de totală supunere, care 
reînnoda între ei legătura dintre protector şi protejat, cu toate 
îndatoririle şi pretenţiile ei. Niciun cuvânt n-ar fi putut restabili 
pacea între Andre Louis şi seniorul de Gavrillac, care-l iubea 
atât, aşa cum reuşi acest simplu gest. 

Domnul de Kercadiou se înroşi la faţă şi mai tare, buzele 
începură să-i tremure şi murmură cu glas răguşit: 

— Băiatul meu drag... 

Apoi se stăpâni, îşi înălţă capul mare şi încruntă din 
sprâncene. Vocea îi redeveni ascuţită ca de obicei. 

— Sper să-ţi dai seama c-ai avut o purtare condamnabilă.. 
condamnabilă şi cât se poate de nerecunoscătoare. 

— Nu cumva asta depinde de cum priveşti chestiunea? 
întrebă Andre-Louis, pe un ton respectuos şi conciliant. 

— Depinde de o realitate, nu de cum priveşti chestiunea! Dar 
întrucât am consimţit ca până la urmă să-ţi trec totul cu 
vederea, sper măcar că ai de gând să te îndrepţi cât de cât. 

— Mă voi... abţine de la politică... promise André-Louis, acesta 
fiind singurul lucru pe care-l putea spune cu deplină sinceritate. 

— Tot e ceva, îşi îngădui naşul să se lase înduplecat, acum că 
i se făcuse măcar în aparenţă o concesie faţă de îndreptăţită sa 
supărare. 

— Dar ia loc, naşule! 

— Nu, băiete! nu! Am venit să te iau cu mine într-o vizită. 
Numai doamnei de Plougastel îi datorezi această împăcare. 
Vreau să mergi cu mine să-i mulţumeşti. 

— Am treburi aici... începu André-Louis, dar se opri. Ce-are a 
face? Aranjez eu lucrurile. Aşteaptă-mă o clipă. Şi porni repede 
spre sala de scrimă. 

— Ce treburi? Nu cumva eşti profesor de scrimă? întrebă 
domnul de Kercadiou, care-i observase vesta de piele şi spada 
de sub braţ. 

— Sunt proprietarul acestei Academii - Academia răposatului 


- 254 - 


Bertrand des Amis - cea mai prosperă şcoală pariziană de 
scrimă la ora actuală. 

Domnul de Kercadiou îşi ridică sprâncenele. 

— Tu eşti proprietarul? 

— Sunt maestru de scrimă şi proprietarul şcolii după moartea 
lui des Amis. 

ÎI lăsă pe domnul de Kercadiou să rumege noutăţile şi plecă 
să-şi aranjeze lecţiile şi să se îmbrace pentru vizită. 

— Deci de asta ai început să porţi spadă, îi spuse seniorul în 
timp ce urcau în trăsură. 

— De asta, şi din nevoia de-a mă apăra, în vremurile pe care 
le trăim. 

— Şi vrei să spui că cineva care trăieşte de pe urma unei 
profesii onorabile, practicată mai ales de nobilime, se poate 
totuşi întovărăşi cu toţi avocaţii ăia zdrenţăroşi şi cu pamfletarii 
de cea mai joasă speţă, care seamănă dezordine şi predică 
nesupunere? 

— Dumneata uiţi că şi eu sunt tot un avocat zdrenţăros, şi 
asta pentru că ţi-am ascultat dorinţa, naşule. 

Domnul de Kercadiou mormăi ceva şi pufni pe nas. 

— Şi zici că Academia ta e prosperă? schimbă el imediat 
vorba. 

— Chiar aşa. Am doi asistenţi şi s-ar putea să mai angajez 
unul. E tare mult de lucru. 

— Asta înseamnă că-ţi poţi permite... 

— Am toate motivele să fiu mulţumit. Dispun de mai mult 
decât am nevoie. 

— Atunci ai să poţi contribui la plătirea datoriei naţionale, 
mârâi naşul, mulţumit să-şi închipuie că măcar o parte din răul 
la care contribuise André-Louis avea să se răsfrângă şi asupra 
lui. 

Apoi discuţia se îndreptă spre doamna de Plougastel. André- 
Louis ghici - fără a cunoaşte însă şi motivul - că domnul de 
Kercadiou nu era deloc de acord cu această vizită. Dar contesa 
rămânea o femeie perseverentă, căreia nu i te puteai împotrivi 
şi al cărei cuvânt era lege. Domnul de Plougastel se găsea 
pentru moment în Germania, urmând să revină curând. Pornind 
de la acest amănunt, nu era greu de înţeles că acesta făcea 
parte din emisarii complotişti care ţineau legătura între regina 
Franţei şi fratele ei, împăratul Austriei. 


- 255 - 


Trăsura se opri în faţa unui frumos palat din cartierul Saint- 
Denis, colţ cu Rue Paradis. Un servitor atent şi politicos îi 
conduse într-un mic budoar, decorat cu aur şi brocart, care 
dădea spre o terasă, de unde se vedea grădina - de fapt, un 
parc. În miniatură. 

Aici îi aştepta doamna de Plougastel. Contesa se ridică, 
făcând semn să plece tinerei care-i citise ceva până atunci. Cu 
amândouă mâinile întinse, îi ieşi în întâmpinare vărului de 
Kercadiou. 

— Incepusem să mă tem că nu-ţi vei ţine făgăduiala! exclamă 
ea. M-am înşelat. Oricum, nu mi-am închipuit că vei reuşi să-l 
aduci şi pe el! continuă contesa cu o privire caldă şi zâmbitoare 
asupra lui André-Louis. 

Tânărul îi răspunse cu multă politeţe şi galanterie. 

— Amintirea dumneavoastră, doamnă, e mult prea adânc 
întipărită în sufletul meu, ca să mai fie nevoie să mă convingă 
cineva să vin. 

— Ah, ce galant eşti! îi zise contesa, întinzându-i mâna. Vreau 
să stăm puţin de vorbă, André-Louis! urmă ea cu atâta 
seriozitate, încât el se simţi puţin stânjenit. 

Se aşezară şi un timp conversaţia pluti asupra unor subiecte 
generale, legate mai ales de preocupările şi opiniile tânărului. 
Tot timpul, ochii ei blânzi şi trişti îl fixară cu atenţie, până ce se 
simţi din nou cuprins de stânjeneală. Instinctiv, îşi dădu seama 
că fusese adus aici într-un scop mai serios decât cel ce-i fusese 
comunicat. 

In cele din urmă, parcă respectând o înţelegere - iar 
neîndemânaticul senior de Gavrillac era ultimul om care să se 
poată preface - naşul se ridică şi, sub pretext că vrea să se 
plimbe prin grădină, porni spre terasă, unde muşcatele se 
revărsau peste balustradă, ca nişte şuvoaie sângerii. In câteva 
clipe, domnul de Kercadiou se pierdu printre copaci. 

— Acum putem sta de vorbă între patru ochi, spusa contesa. 
Vino şi aşează-te lângă mine, îl îndemnă ea, arătându-i locul 
liber de pe sofaua pe care stătea. 

André-Louis se supuse, deşi cu oarecare reţinere. 

— Ştii tu - vorbi ea cu blândeţe, punându-şi o mână pe braţul 
lui - că te-ai purtat foarte urât şi că naşul tău are toate motivele 
să fie supărat. 

— Dacă aş fi convins de asta, doamnă, aş fi cât se poate de 


- 256 - 


nefericit şi de disperat. 

Şi tânărul începu să se explice, exact cum încercase să facă şi 
faţă de naşul său, duminică, la Meudon. 

— Am făcut ce-am făcut pentru că într-o ţară paralizată de 
privilegiu era singurul mijloc de care dispuneam ca să-l 
pedepsesc pe un ticălos neruşinat, care mi-a ucis cel mai bun 
prieten. Nu exista nicio lege care să pedepsească un act 
criminal deliberat şi brutal! Şi de parcă asta nu era destul, - aici 
vă rog să-mi iertaţi francheţea, doamnă - tot el a necinstit-o şi 
pe femeia care urma să-mi fie soţie. 

— Dumnezeule! gemu ea. 

— lertaţi-mă. Ştiu că-i îngrozitor. Poate însă că acum veţi 
înţelege cât am suferit şi de ce am fost silit să procedez aşa 
cum am procedat. Acesta a fost motivul declanşării ultimului 
incident - pentru care sunt singur răspunzător: scandalul 
început la Teatrul Feydau şi întins apoi în tot oraşul Nantes. 

— Şi fata aceea, cine era? 

Părea o caracteristică a femeilor - după cum observă el - să 
se agate de lucruri neesenţiale. 

— O actriţă, o biată naivă, pe care n-o regret. O oarecare 
Binet. Pe vremea aceea, jucam în trupa tatălui ei. Asta se 
întâmpla după Rennes, într-o perioadă când trebuia să mă 
ascund de rigorile legii - atâta cât există ea în Franţa - legea 
spânzurătorii pentru cei ce au nefericirea de-a nu se fi „născut 
nobili”. Când s-a întâmplat şi nelegiuirea asta, m-am hotărât să 
dezlănţui un scandal în plin teatru. 

— Sărmanul de tine, şopti ea cu blândeţe. Numai o inimă de 
femeie poate înţelege cât ai suferit. Şi cum cu te înţeleg, sunt 
gata să te iert. Acum însă... 

— Dar nu m-aţi înţeles, doamnă! o întrerupse André-Louis. 
Dacă astăzi aş şti că am avut numai motive personale ca să 
contribui la eforturile binecuvântate de abolire a privilegiilor, 
cred că mi-aş lua zilele. Adevărata mea justificare e ipocrizia 
celor care au vrut să facă o cacealma din întrunirea Stărilor 
Generale şi s-arunce praf în ochii poporului. 

— Nu cumva, în cazul acesta, era mai înţelept s-ascunzi 
adevărul? 

El o privi fără expresie. 

— Poate fi vreodată înţelept s-ascunzi adevărul, doamnă? 

— Sunt convinsă că da. Crede-mă, am de două ori vârsta ta 


- 257 - 


şi-i ştiu pe cei din lumea în care mă învârt. 

— Doamnă, eu cred că nimic din ceea ce complică existenţa 
nu poate fi înţelept. Şi mai ştiu că nimic n-o complică atât de 
mult ca ascunderea adevărului. Gândiţi-vă puţin la complicațiile 
care-ar fi decurs din această situaţie. 

— Dar opiniile tale nu se puteau schimba în asemenea 
măsură, încât să nu înţelegi că o clasă conducătoare reprezintă 
o necesitate în orice ţară! 

— Desigur. Aveţi dreptate - dar nu neapărat o clasă cu 
drepturi ereditare la conducere. 

— Atunci cum? 

El îi răspunse cu o cugetare. 

— „Omul, doamnă, e un copil care se educă singur, prin 
muncă. Dacă îşi moşteneşte toate drepturile numai de la un 
astfel de părinte, întotdeauna va ieşi la iveală tot ce-i mai bun 
într-un popor şi ţara respectivă va avea numai realizări.” 

— După părerea ta, naşterea n-are nicio importanţă? 

— Niciuna, doamnă - altfel mi-aş face probleme cu originea 
mea. 

Văzând-o că se înroşeşte brusc, se temu că a jignit-o prin 
cuvintele lui aproape nepoliticoase. Dar reproşul la care se 
aştepta nu veni. În schimb... 

— Chiar nu-ţi faci probleme? întrebă ea. Niciodată, Andre? 

— Niciodată, doamnă. Sunt foarte mulţumit. 

— N-ai regretat niciodată... n-ai regretat niciodată că n-ai avut 
parte de grija unor părinţi? 

El râse, înlăturându-i compătimirea şi preocuparea, care nu-şi 
aveau niciun rost. 

— Dimpotrivă, doamnă. Tremur când mă gândesc ce-ar fi 
făcut ei din mine. Aşa, însă, mă bucur că m-am format prin 
propriile mele strădanii. 

Ea îl privi o clipă cu mare tristeţe, apoi, zâmbind, clătină din 
cap. 

— Văd că eşti mai mult decât mulţumit de tine. Şi totuşi, 
André, mi-aş fi dorit să vezi lucrurile altfel. În prezent există 
mari posibilităţi pentru un om tânăr, inteligent şi talentat. Te-aş 
putea ajuta... Te-aş putea ajuta s-ajungi departe, dacă firea ta 
ti-ar îngădui să te laşi condus aşa cum ştiu eu... 

„Da, da”, îşi zise André-Louis în sinea lui, „să-mi pui căpăstru 
şi să mă trimiţi ca emisar al trădătorilor, cu misive pentru 


- 258 - 


Austria din partea reginei... la fel ca domnul de Plougastel. Asta 
chiar că m-ar ajuta s-ajung foarte sus...” 

Răspunsul dat cu voce tare fu mult mai politicos. 

— Doamnă, vă sunt cât se poate de recunoscător. Numai că, 
vedeţi, dumneavoastră, idealurile mele fiind cele despre care v- 
am vorbit, n-aş putea sluji o cauză care s-ar împotrivi realizării 
lor. 

— Te laşi înşelat de prejudecăţi, André-Louis, şi de răfuieli 
personale. Ai să le dai voie să stea în calea ascensiunii tale? 

— Dacă ceea ce eu numesc idealuri ar fi cu adevărat 
prejudecăţi, oare ar fi cinstit din partea mea să mă opun lor, în 
timp ce-aş continua să cred în ele? 

— Ah, dacă te-aş putea convinge cât de mult te înşeli! Ţi-aş 
putea fi de mare ajutor să-ţi găseşti o slujbă pe măsura 
calităţilor tale. In serviciul regelui, ai avansa rapid. Te rog, 
André-Louis, mai gândeşte-te şi hai să discutăm altă dată. 

Răspunsul lui fu de o politeţe rece, aproape oficială. 

— Mă tem că nu are rost, doamnă. Cu toate acestea, vă sunt 
recunoscător pentru interesul pe care mi-l arătaţi şi vă 
mulţumesc din toată inima. Din nefericire pentru mine, însă, 
sunt foarte încăpățânat. 

— Ei, acum care dintre noi nu-i sincer? întrebă ea. 

— Vedeţi, doamnă, lipsa mea de sinceritate nu păcăleşte pe 
nimeni. 

În aceeaşi clipă, apăru şi domnul de Kercadiou, care-i anunţă 
în gura mare că trebuie să se întoarcă la Meudon şi că în drum îl 
va lăsa şi pe finul său în Rue du Hasard. 

— Mai ia-l cu tine şi altă dată, Quintin! spuse contesa când îşi 
luară rămas-bun. 

— Altă dată... poate... răspunse vag domnul de Kercadiou, 
împingându-şi finul spre trăsură. 

De cum se urcară, îl întrebă fără ocolişuri pe André-Louis 
despre ce discutaseră. 

— E o femeie foarte bună... foarte blândă... răspunse tânărul, 
rămas pe gânduri. 

— Dracu’ să te ia! Nu ţi-am cerut părerea despre ea! Te-am 
întrebat ce-a avut de vorbit cu tine. 

— A încercat să-mi arate că m-am purtai urât. Vorbea despre 
lucrurile mari pe care le-aş putea realiza - iar ea m-ar ajuta din 
toată inima - dacă mi-aş vâri minţile în cap. Dar cum nu se 


- 259 - 


întâmplă miracole, nu prea i-am dat motive de speranţă. 

— Înţeleg, înţeleg. Altceva ţi-a mai spus? 

Era atât de categoric, încât André-Louis întoarse capul să-l 
privească. 

— Ce altceva ar mai fi trebuit să-mi spună, naşule? 

— Nimic! Nimic! 

— Atunci află că ţi-a făcut pe plac. 

— Cum? Ah, mii de draci! De ce naiba nu vorbeşti şi tu aşa ca 
să te-nţeleagă tot omul, fără să mai fie nevoie să gândească? 

După acest schimb de cuvinte, domnul de Kercadiou tăcu 
îmbufnat aproape tot drumul până în Rue du Hasard. Cel puţin 
aşa i se păru tânărului André-Louis. În cele din urmă, la 
despărţire, i se adresă finului, fără a-şi părăsi aerul mohorât şi 
gânditor: 

— Poţi veni să ne vizitezi la Meudon ori de câte ori doreşti. 
Dar pe viitor, te rog să-ţi aminteşti: fără politică revoluţionară, 
dacă vrei să rămânem prieteni! 


- 260 - 


Capitolul 6 
POLITICIENII 


) ntr-o dimineață de august, în Academia din Rue du 
Hasard sosi pe neaşteptate Le Chapelier, însoțit de un bărbat cu 
o înfăţişare deosebită, a cărui statură herculeană şi chip 
desfigurat îi păreau lui André-Louis vag familiare. Era cu puţin 
trecut de treizeci de ani, avea ochii mici şi strălucitori, aproape 
îngropaţi într-o faţă enormă, cu pomeţi proeminenţi, cu nasul 
strâmb, parcă turtit de-o lovitură, cu o gură pe care vechi 
cicatrici o făceau aproape diformă. (Când era copil, un taur îl 
lovise cu coarnele în plină figură.) Ca şi cum toate acestea n-ar 
fi fost de-ajuns să-l facă respingător, faţa lui mai purta şi urme 
adânci de vărsat. Îmbrăcat neglijent, cu o haină lungă şi stacojie 
până aproape de glezne, cu pantaloni soioşi, din piele de 
căprioară, şi cizme răsfrânte, îşi descheiase la gât cămaşa la fel 
de murdară, astfel încât gulerul atârna peste cravata deznodată, 
dezgolindu-i gâtul musculos, ca un stâlp ridicat dintre umerii 
mătăhăloşi. In mâna stângă purta un baston, de fapt aproape o 
bâtă, iar pe pălăria roşiatică şi ţuguiată era înfiptă o cocardă. 

Avea un aer agresiv şi dominator, cu capul imens dat pe 
spate, într-o eternă sfidare. 

Le Chapelier, cu glas foarte grav, i-l prezentă lui André-Louis. 

— Dumnealui e domnul Danton”, avocat ca şi tine, 


% Georges Jacques Danton (1750-1794) - om politic, avocat şi orator francez, 
unul dintre conducătorii revoluţiei burgheze din Franţa, fondator al Clubului 
Cordelierilor. Acuzat de trădare de către adepţii lui Robespierre, pentru a fi 
cerut încetarea terorii, a fost ghilotinat (n. tr.). 


- 261 - 


preşedintele Clubului Cordelierilor, despre care probabil c-ai 
auzit. 

Bineînţeles că André-Louis auzise despre Danton. Dar cine nu- 
| ştia? 

Cercetându-l plin de interes, tânărul se întrebă cum se făcea 
că toţi - sau aproape toţi - conducătorii revoluţiei erau ciupiţi de 
vărsat. Mirabeau, ziaristul Desmoulins, filantropul Marat, 
măruntul avocat din Arras - Robespierre -, impunătorul Danton 
şi încă vreo câţiva care-i veneau în minte, toţi aveau pe faţă 
urme de vărsat. Aproape că se întreba dacă exista vreo legătură 
între vărsat şi revoluţie. Oare boala ducea la anumite 
transformări de ordin moral, care se oglindeau apoi în 
înfăţişare? 

Îşi înlătură gândul fără rost sau, mai curând, i-l alungă 
bubuitul de tunet al vocii lui Danton. 

— Chapelier ăsta mi-a vorbit despre tine. Mi-a zis că eşti al 
dracului de patriot. 

Pe André-Louis îl şocă mai puţin tonul, cât obscenitatea pe 
care colosul nu se sfiise s-o strecoare în prima frază adresată 
unui străin. Totuşi râse, neştiind ce altceva putea să facă. 

— Dacă aşa ţi-a spus, atunci ţi-a spus mai mult decât 
adevărul. Sunt patriot. Cât despre rest, modestia mă obligă să 
nu mă laud singur. 

— Mai eşti şi glumeţ, după cât se pare! răcni celălalt, râzând 
de se zguduiau ferestrele. Imi pare bine. Şi eu sunt tot aşa. 

— Păcat! se auzi glasul lui André-Louis. „Regele pieţelor” 
rămase cu gura căscată. 

— Ce-nseamnă asta, Chapelier? Ce face amicul tău, îşi dă 
aere? 

Elegantul breton, un adevărat dandy pe lângă însoţitorul său, 
dar la fel de direct - minus grosolănia - pe cât de brutal fusese 
Danton, ridică din umeri. 

— Inseamnă că nu-i prea plac manierele tale, ceea ce nu mă 
surprinde câtuşi de puţin, întrucât sunt execrabile. 

— Pfui! Voi, bretonii, sunteţi toţi la fel. Hai mai bine să trecem 
la subiect. Ai auzit, cred, ce s-a-ntâmplat ieri, la Adunare? N-ai 
auzit? Doamne sfinte, dar pe ce lume trăieşti? N-ai auzit că 
nemernicul care-şi spune „rege al Franţei” a acordat mai zilele 
trecute liberă trecere pe pământul francez pentru trupele 
austriece, trimise împotriva celor ce luptă pentru libertate în 


- 262 - 


Belgia? Ai auzit de-aşa ceva? 

— Da, răspunse cu răceală Andre-Louis, încercând să-şi 
ascundă iritarea faţă de tonul dominator al celuilalt. Despre asta 
am auzit. 

— Zău? Şi ce părere ai? 

Cu mâinile în şolduri, namila se aplecă asupra lui. 

André-Louis se răsuci spre Le Chapelier. 

— Nu înţeleg ce se-ntâmplă. L-ai adus cumva aici pe domnul 
ca să-mi facă un examen de conştiinţă? 

— Ei, fir-ar al dracului! Da, ştii că-i ţepos ca un arici, 
dumnealui! îşi dădu iar drumul la gură Danton. 

— Nu, nu! zise conciliant Le Chapelier, încercând să găsească 
un antidot la excitantul administrat de prietenul lui. Avem 
nevoie de ajutorul tău, Andre. Danton crede că tu eşti omul care 
ne trebuie. Ascultă! 

— Aşa! Acu’ spune-i! aprobă Danton. Amândoi vorbiţi la fel de 
spilcuit. Pe dumneata o să te-nţeleagă. Al dracu’ să fiu dacă n-o 
fi aşa. 

Le Chapelier continuă, fără să ia în seamă întreruperea. 

— Faptul că regele a încălcat drepturile indiscutabile ale unei 
ţări preocupate de a-şi elabora o constituţie care să-i redea 
libertatea, ne-a spulberat toate iluziile filantropice de până 
acum. Există printre noi glasuri care merg pân-acolo încât să-l 
proclame pe rege duşmanul de moarte al Franţei. Asta-i, 
desigur, ceva exagerat. 

— Dar cine-a spus aşa ceva? îşi ieşi din fire Danton, trăgând o 
înjurătură oribilă, în semn de totală dezaprobare. 

Le Chapelier îi făcu semn să tacă. 

— Oricum, urmă el, incidentul a fost de-ajuns 

— Pe lângă toate celelalte - ca să ne facă să ne încăieram din 
nou în Adunare. Pe scurt, între Starea a Treia şi Stările 
privilegiate s-a declarat război deschis. 

— Dar ce altceva a fost şi pân-acum? 

— Cam acelaşi lucru, recunoscu Le Chapelier. Dar acum e 
vorba de ceva nou. Ai auzit, probabil, de duelul dintre Lameth şi 
ducele de Castries. 

— O nimica toată! 

— Ca rezultat, da. Dar s-ar fi putut să iasă altfel. Mirabeau e- 
acum provocat şi insultat la fiecare şedinţă. Dar îşi vede de 
treabă, cu înţelepciune, netulburat de nimeni şi de nimic. Alţii 


- 263 - 


nu-s la fel de prudenţi: răspund la insultă cu insultă, la lovitură 
cu lovitură, aşa încât au loc tot mai multe dueluri şi curge tot 
mai mult sânge de-al nostru. Nobilii, care-s oameni de spadă, şi- 
au făcut din asta aproape un sistem. 

André-Louis încuviinţă din cap, gândindu-se la Philippe de 
Vilmorin. 

— Da, da - zise el - e-o veche şmecherie de-a lor: simplă şi 
directă. Mă mir numai că n-au descoperit sistemul mai demult. 
In primele zile, când s-au întrunit Stările Generale la Versailles, 
ar fi avut un alt efect. Acum e puţin cam târziu. 

— Da' ei încearcă să recupereze timpul pierdut, ce dracu'! 
izbucni Danton. Asasinii cu spade sunt puşi pe harţă: aruncă 
provocări în dreapta şi-n stânga, în vreme ce amărâţii cu robă 
de avocat n-au învăţat în viaţa lor să mânuiască altceva decât 
condeiul. Asta-i pur şi simplu crimă! La dracu'! Da' dacă m-aş 
duce eu la domnii nobili, să fărâm vreo două ţeste goale cu bâta 
sau să sucesc vreo câteva gâturi aristocratice cu degetele pe 
care se pare că Dumnezeu mi le-a dat tocmai pentru asta, legea 
m-ar trimite să mă leagăn în ştreang. Şi toate se-ntâmplă într-o 
ţară care năzuieşte spre libertate. Şi... şi... dracu’ să mă ia, da’ 
n-am voie nici măcar să intru-n vreun teatru cu pălăria pe cap! 
Da' ăştia... Fir-ar ei ai dracului de ticăloşi! 

— Are dreptate! întări Le Chapelier. Situaţia a devenit 
insuportabilă. Acum două zile, domnul d'Ambly l-a ameninţat cu 
bastonul pe Mirabeau în faţa întregii Adunări. leri, domnul de 
Faussigny a sărit în picioare şi s-a adresat alor săi, îndemnându-i 
la crimă: „De ce nu ne năpustim asupra acestor nemernici, cu 
spada-n mână?” Chiar aşa a spus: „De ce nu ne năpustim 
asupra acestor nemernici, cu spada-n mână?” 

— Asta-i mai simplu decât să faci legi, comentă André-Louis. 

— Lagron, deputatul de Ancenis-sur-Loire, i-a răspuns ceva, 
ce noi n-am auzit. Când părăsea tribuna, unul din huliganii ăştia 
l-a insultat grosolan. Lagron nu făcuse decât să-şi croiască drum 
spre locul lui, când celălalt a strigat că fusese lovit şi l-a 
provocat pe deputatul nostru la duel. S-au luptat azi în zori, pe 
Champs-Elysées, şi Lagron a fost ucis - lovit înadins în stomac, 
de către cineva care lupta ca un maestru. Bietul Lagron n-avea 
nici măcar o spadă a lui. A trebuit să împrumute una, ca să 
meargă la întâlnire. 

Cu gândul la Vilmorin, a cărui nenorocire se repeta în toate 


- 264 - 


amănuntele, André-Louis simţi că-i năvăleşte sângele-n obraz. 
Scrâşni din dinţi şi-şi strânse pumnii. Ochii mici ai lui Danton nu-l 
slăbeau nicio clipă. 

— Ei! De asta ce mai zici? Noblesse oblige“!,nu? Numai că o 
să le dăm noi de cheltuială la afurisiţii ăştia! Trebuie să le plătim 
cu aceeaşi monedă, să luptăm cu aceleaşi mijloace! 

— Bine, dar cum? 

— Cum? Pentru numele lui Dumnezeu! Dar nu ţi-am spus? 

— Aici e nevoie de ajutorul tău, interveni Le Chapelier. Printre 
cei mai avansați elevi ai tăi, nu se poate să nu ai şi oameni cu 
simţăminte patriotice. Domnul Danton s-a gândit că un mic grup 
- vreo şase - format şi condus de tine le-ar putea da mişeilor 
astora o lecţie s-o ţină minte! 

André-Louis se încruntă. 

— Şi anume cum s-a gândit Danton că se poate realiza aşa 
ceva? 

Domnul Danton nu aşteptă să răspundă altcineva în locul lui. 

— Cum? Uite-aşa! Vă postăm în sală, la ora când Adunarea 
ridică şedinţa. Vi-i arătăm dinainte pe cei şase capi ai duelgiilor, 
pe care voi va trebui să-i insultaţi după pofta inimii, înainte ca 
vreunul din ei să aibă timp să-i insulte pe ai noştri. In felul ăsta, 
mâine şase jigodii de măcelari de-ai lor vor fi la rândul lor 
măcelăriți ca la carte. Asta le va da de gândit şi celorlalţi. Le va 
da mult de gândit, pe toţi dracii! La nevoie, doza poate fi 
repetată, pentru a asigura vindecarea. Dacă-i ucideţi pe 
nemernici, cu-atât mai bine! 

Se opri, iar chipul - de obicei pământiu - i se îmbujorase de 
încântare pentru propria-i idee. André-Louis îl privea fix, fără o 
vorbă. 

— Ei, ce zici de asta? 

— E foarte ingenios, răspunse André-Louis, întorcându-se să 
privească afară pe fereastră. 

— Asta-i tot ce ai de zis? 

— N-am să-ţi spun chiar tot ce am de zis, pentru că probabil 
n-ai înţelege. Dumneata, domnule Danton, ai măcar scuza că nu 
m-ai cunoscut. Dar tu, Isaac, cum poţi să-l aduci la mine pe 
domnul acesta, cu o asemenea propunere? 

Le Chapelier nu ştia ce să mai creadă. 


% Noblesse oblige (fr.) - zicală franţuzească, echivalentă cu proverbul 


românesc „Obrazul subţire cu cheltuială se ţine” (n. tr.). 
- 265- 


— Mărturisesc că am şovăit puţin, se scuză el. Dar domnul 
Danton n-a vrut să mă creadă când i-am spus că s-ar putea ca 
propunerea să nu fie pe gustul tău. 

— N-am vrut să cred? mugi Danton, după care se răsuci către 
Le Chapelier, dând din braţele lui uriaşe. Mi-ai spus că dânsul e 
un patriot. Patriotismul nu cunoaşte scrupule. Îl numeşti pe 
profesoraşul ăsta de dans, patriot? 

— Oare dumneata, domnule, ai dori ca din patriotism să 
consimt să devin un asasin? 

— Bineînţeles. Da' nu ţi-am spus o dată?. Nu ţi-am spus că eu, 
unul, aş intra bucuros printre ei cu măciuca, să-i strivesc ca pe 
nişte păduchi? 

— Şi-atunci, de ce n-o faci? 

— De ce n-o fac? Pentru c-aş fi spânzurat. Nu ţi-am spus? 

— Şi-atunci cum rămâne cu chestia cealaltă... cu patriotismul? 
De ce să nu sari în prăpastie, ca un al doilea Curtius%?, dacă eşti 
încredinţat că ţara ar putea profita de pe urma morţii dumitale? 

Domnul Danton ajunsese la exasperare. 

— Pentru că ţara va profita mai mult dacă rămân în viaţă. 

— Atunci, domnule, îngăduie-mi să păcătuiesc şi eu prin 
acelaşi orgoliu! 

— Dumneata? Dar ce primejdie ai risca dumneata? Ţi-ai face 
treaba sub pretextul duelului, aşa cum fac şi ei. 

— Te-ai gândit cumva, domnule, că legea n-ar prea considera 
drept simplu combatant pe un maestru de scrimă care şi ucide 
adversarul, mai ales dacă se poate dovedi că tocmai el a lansat 
provocarea la duel? 

— Aşa deci! Mii de draci împieliţaţi! exclamă domnul Danton, 
sugându-şi obrajii şi copleşindu-l pe André-Louis cu disprețul său 
zdrobitor. Va să zică asta e: ţi-e frică! 

Poţi să crezi ce vrei: că mi-e frică să fac în mod josnic şi 
mişelesc ceea ce un patriot fanfaron ca dumneata se teme să 
facă deschis şi cinstit. Mai sunt şi alte motive. Dar va trebui să 
te mulţumeşti cu acesta. 

Dantun simţi că se sufocă. Apoi trase o înjurătură mai colorată 


% Marcus Curtius - personaj legendar al vechii Rome. Titus Livius povesteşte 
că în anul 393 î.Hr. un cutremur a deschis o genune în Forum. Oracolul 
spunea că genunea nu se va închide decât dacă în ea va fi aruncat ceea ce 
făcea forţa Romei. Atunci tânărul patrician Marcus Curtius s-a aruncat în 
prăpastie, înarmat şi călare pe calul său, iar prăpastia s-a închis (n. tr.). 

- 266 - 


şi mai asurzitoare decât toate celelalte. 

— Pe toţi dracii din iad, zău că ai dreptate! recunoscu el, spre 
uluirea lui André-Louis. Ai dreptate, în timp ce eu mă-nşel. Nici 
eu nu-s patriot, aşa cum nu eşti nici dumneata, şi amândoi 
suntem la fel de laşi. 

Apoi, invocând întregul Pantheon, să-i fie martor la 
autocritică: 

— Numai că, vezi dumneata, eu însemn ceva! Dacă sunt 
arestat şi spânzurat, s-a zis! Domnule, trebuie găsită o altă cale. 
lartă-ne pentru deranj. Rămâi cu bine! 

Şi-i întinse lui André-Louis o mână enormă. 

Le Chapelier rămăsese nehotărât şi dezamăgit. 

— Înţelegi, Andre? îmi pare rău că... 

— Nu-i nevoie să mai spui nimic. Vino să mă vezi cât de 
curând. Te-aş mai reţine, dar e ora nouă şi trebuie să sosească 
primul meu elev pe ziua de azi. 

— Dar nici n-am să îngădui asta! zise Danton. Trebuie găsită o 
soluţie să terminăm cu La Tour d'Azyr şi ceata lui. 

— Cu cine? 

Întrebarea răsunase ca un foc de armă. Danton, care tocmai 
dădea să plece, se întoarse din drum, împreună cu Le Chapelier. 

— Am spus doar: La Tour d'Azyr. 

— Ce-are a face marchizul cu propunerea pe care mi-ai făcut- 
0? 

— Cum ce? El e principalul duelgiu! 

— El l-a ucis pe Lagron, adăugă Le Chapelier. 

— Sper că nu-i vreun amic de-al dumitale? se interesă 
Danton. 

— Pe La Tour d'Azyr voiaţi să mă puneţi să-l ucid? întrebă rar 
André-Louis, cu tonul cuiva care încă se gândeşte asupra 
propunerii. 

— Întocmai, răspunse Danton. Şi te-asigur că nu-i de glumă cu 
el! 

— Atunci se schimbă lucrurile, gândi cu voce tare André-Louis. 
Asta mă tentează foarte mult. 

— Cum? Deci... îngăimă colosul, făcând încă un pas în direcţia 
lui. 

— Aşteaptă! 

André-Louis îşi ridică o mână, după care, cu capul în piept, 
porni către fereastră, dus pe gânduri. 


- 267 - 


Le Chapelier schimbă o privire cu Danton, apoi rămaseră 
amândoi cu ochii la André-Louis, aşteptându-l să delibereze. 

La început, tânărul se miră cum de nu i-a venit chiar lui ideea 
unui asemenea procedeu, pentru a regla vechile socoteli cu 
domnul de La Tour d'Azyr. La ce-i folosea măiestria căpătată în 
mânuirea spadei, dacă nu se putea sluji de ea, pentru a-l 
răzbuna pe Vilmorin şi a o salva pe Aline de primejdia propriei ei 
ambiţii? N-ar fi greu să-l caute pe La Tour d'Azyr, să-i arunce o 
ofensă gravă şi astfel s-ajungă la duel. In prezent, această faptă 
ar putea fi considerată crimă - la fel de ticăloasă ca şi 
asasinarea lui Philippe de Vimorin de către La Tour d'Azyr. 
Marchizul şi André-Louis ar fi schimbat locurile şi, indiferent de 
deznodământ, asupra tânărului ar fi plutit acuzaţia de criminal. 
Acesta era un obstacol moral, cu care nu-şi făcea prea multe 
probleme. Mai rămânea însă obstacolul legal, despre care îi 
vorbise lui Danton. In Franţa încă exista o lege - aceeaşi pe 
care-i fusese imposibil s-o pună în acţiune împotriva lui La Tour 
d'Azyr, dar care, într-o situaţie asemănătoare, ar fi acţionat cu 
multă vioiciune împotriva lui. Apoi brusc, avu revelaţia singurei 
căi prin care l-ar fi putut aduce pe La Tour d'Azyr în faţa unei 
justiţii practice, făcân- du-l să se ofere spadei lui André-Louis, 
obraznic şi sfidător, ba chiar lansând el însuşi provocarea. 

Se întoarse din nou către cei doi, palid, cu ochii mari şi 
întunecaţi sclipind ciudat. 

— Va fi ceva mai greu să găsiţi un înlocuitor pentru bietul 
Lagron, zise el. Ai noştri nu vor da buzna să se înfigă în spadele 
privilegiaţilor! 

— Asta cam aşa e, întări Le Chapelier, abătut. Apoi, venind 
brusc în întâmpinarea ideii lui Andre-Louis: 

— André! Tu ai vrea...? 

— Exact la asta mă gândeam. Aşa aş avea tot dreptul să mă 
găsesc în Adunare. Dacă La Tour d'Azyr îmi va căuta mie 
pricină, atunci n-are decât să curgă sânge! Sângele lor! Eu unul 
nu voi face nimic ca să-i descurajez! 

Zâmbi ciudat. 

— Nu sunt decât un ticălos care încearcă să fie cinstit - mereu 
acelaşi Scaramouche, omul surprizelor. Credeţi că oraşul 
Ancenis ar accepta să-l reprezint? 

— Să fie reprezentat de Omnes omnibus? 

Le Chapelier râdea, chipul i se destinsese. 


- 268 - 


— Ancenis nu-şi va mai încăpea în piele de mândrie. N-o să fie 
Rennes sau Nantes, cum s-ar fi întâmplat dacă te hotărai mai 
devreme. Oricum, e vorba tot de Bretania. 

— Va trebui să merg la Ancenis...? 

— Nu-i nevoie. Ajunge să trimit eu o scrisoare municipalităţii 
de acolo şi vei fi confirmat neîntăârziat. N-are niciun rost să te 
duci. In cel mult o săptămână, se rezolvă. Deci, aşa rămâne? 

André-Louis se mai gândi o clipă. Mai era şi Academia. Dar 
putea aranja cu Le Duc şi Galoche să se ocupe de ea un timp, 
sub îndrumarea lui. La urma urmei, Le Duc devenise un profesor 
cât se poate de eficient şi cu totul demn de încredere. La 
nevoie, putea fi angajat un al treilea asistent. 

— Aşa rămâne, zise el în sfârşit. 

Le Chapelier îi strânse amândouă mâinile, mulţumindu-i şi 
felicitându-i, întrerupt din când în când de uriaşul în roşu, rămas 
în cadrul uşii. 

— De fapt, ce legătură are asta cu treaba noastră? întrebă el. 
Vrei să spui că dac-ai să fii reprezentat, n-o să te mai deranjeze 
să-l tragi în frigare pe La Tour d'Azyr? 

— Nu, dacă marchizul se va oferi de bunăvoie, ceea ce sunt 
sigur că va face. 

— Pricep deosebirea, zise domnul Danton, cu un zâmbet în 
colţul gurii. Văd că te duce capul. Apoi se întoarse spre Le 
Chapelier. 

— Ce ziceai că era la început? Parcă avocat, aşa-i? 

— Mai întâi a fost avocat, apoi saltimbanc. 

— Şi-acum, iată rezultatul! 

— Chiar aşa cum spui! aprobă André-Louis. Până la urmă, ştii 
că noi doi nu suntem prea diferiţi unul de altul? 

— Cum ai zis? 

— Cândva am incitat şi eu alţi oameni să-l prindă şi să-l ucidă 
pe cel pe care doream să-l văd mort. Bineînţeles c-ai să mă crezi 
un laş. 

Le Chapelier se pregăti să intervină, văzând că fruntea 
colosului se înnegurează. Dar încruntarea i se risipi şi râsu-i 
tunător zgudui din nou toată încăperea. 

— M-ai atins a doua oară, în acelaşi loc. Da' ştiu că te duelezi 
bine, flăcăule! Ar trebui să fim prieteni. Stau pe Rue des 
Cordeliers. Oricine-ţi poate spune unde locuieşte Danton. Şi 
Desmoulins stă tot în aceeaşi casă, sub mine. Vino pe la noi într- 


- 269 - 


o seară. Pentru un prieten avem întotdeauna un pahar de vin! 


- 270 - 


Capitolul 7 
ASSASINII CU SPADE 


U upă o absenţă de mai mult de-o săptămână, marchizul 
de La Tour d'Azyr se întoarse la locul său, din Aripa Dreaptă a 
Adunării Naţionale. De fapt, la acea dată ar fi trebuit deja vorbit 
despre el ca despre fostul marchiz de La Tour d'Azyr, deoarece 
în septembrie 1790 se împlineau două luni de când, în urma 
iniţiativei acelui /eve//ler* radical din Bretania, care era Le 
Chapelier, se aprobase decretul conform căruia noblețea nu era 
ereditară mai mult decât nelegiuirea. Tot aşa precum ruşinea 
spânzurătorii nu trebuia să se întindă şi asupra potenţialilor 
descendenţi respectabili ai unui individ condamnat pentru o 
faptă gravă, nici blazonul dătător de glorie nu trebuia să 
înnobileze pe potenţialii urmaşi, nedemni de un strămoş care se 
dovedise om de onoare. 

Astfel fusese votat decretul de abolire a nobleţei ereditare, 
prin care blazoanele de familie ajungeau la lada de gunoi, 
împreună cu alte lucruri ce nu mai puteau fi tolerate de 
generaţia luminată a filosofilor. Contele de Lafayette, care 
sprijinise moţiunea, părăsise Adunarea ca domnul Molier şi 
nimic mai mult; marele tribun, contele Mirabeau, devenise pur şi 
simplu domnul Riquetti, iar marchizul de La Tour d'Azyr - 
domnul Lesarques. Evenimentul se petrecuse într- unul din 
acele elanuri de entuziasm, declanşate de apropierea marelui 
festival naţional de pe Champ de Mars şi fără îndoială că fusese 


% Leveller (engl.) - egalitarist (n. tr.). 
- 271- 


regretat chiar de a doua zi, în primul rând de cei care-l 
favorizaseră şi-l susţinuseră. Astfel, deşi era vorba de o lege, 
până în prezent nimeni nu-şi dăduse silinţa s-o pună în aplicare. 

Deci era septembrie 1790, o zi posomorâtă şi ploioasă, 
umezeala părând a fi pătruns şi în marea sală de şedinţe, unde 
pe cele opt rânduri de bănci verzui, dispuse eliptic, şi în 
amfiteatru în jurul spaţiului cunoscut sub numele de Pistă, se 
găseau opt-nouă sute de reprezentanţi ai celor trei clase care 
alcătuiau națiunea. 

Făuritorii constituţiei urmau să decidă dacă organul legiuitor 
ce avea să-i urmeze Adunării Constituţionale trebuia sau nu să 
lucreze împreună cu regele, dacă sesiunile trebuiau să fie 
periodice sau permanente şi dacă guvernarea trebuia realizată 
prin două Camere sau prin una singură. 

La tribună, se afla abatele Maury, fiu de cârpaci, deci - în 
acele vremuri pline de contradicții - prim-orator al Aripii Drepte, 
sau Negrii, după cum erau numiţi cei ce pierduseră luptele 
pentru susţinerea privilegiilor. Abatele părea să opineze pentru 
adoptarea unui sistem bicameral după modelul englezesc. 
Oratorul era mai plicticos şi mai prolix ca oricând, argumentele 
aduse semănând mai mult a predică. Tribuna Adunării Naţionale 
aducea tot mai mult a altar, în vreme ce auditoriul, dimpotrivă, 
avea din ce în ce mai puţin aerul unei congregaţii. Sub şuvoiul 
neîntrerupt de vorbărie pompoasă, auditoriul începu să devină 
tot mai neliniştit. În zadar cei patru aprozi cu pantaloni de satin 
negru şi peruci pudrate, cu însemnele slujbei pe piept şi săbii 
aurite la şold, circulau pe Pistă, bătând din pâlnie şi strigând: 

— Linişte! Poftiţi la locurile dumneavoastră! 

Tot în zadar răsuna din când în când şi clopoţelul 
preşedintelui, care stătea la masa verde din faţa tribunei. 
Abatele Maury vorbise prea mult şi, de la un timp, nimeni nu-l 
mai asculta. Dându-şi şi el seama într-un târziu ce se întâmplă, 
se opri, iar murmurul de conversaţie deveni general. Apoi se 
făcu brusc tăcere: o tăcere plină de aşteptare. Oamenii 
întorceau capetele şi-şi lungeau gâturile, să vadă ce se petrece. 
Până şi secretarii de la masa rotundă, aliată puţin mai jos de 
estrada preşedintelui, ieşiră din apatie şi priviră curioşi la 
tânărul care urca la tribuna Adunării pentru prima oară. 

— Domnul Andre-Louis Moreau, membru supleant, în locul lui 
Emmanuel Lagron, decedat, reprezentant al oraşului Ancenis, 


- 272 - 


departamentul Loara. 

Domnul de La Tour d'Azyr îşi ieşi din starea de apatie şi 
posomorâre în care fusese cufundat până atunci. Succesorul 
deputatului pe care-l ucisese era, în orice caz, un subiect de 
interes. Interesul îi spori considerabil când auzi şi numele noului 
reprezentant şi-l recunoscu în acest André-Louis Moreau pe 
nemernicul care-i ieşea mereu în cale, exercitând o influenţă 
profundă şi sinistră asupra lui, pentru a-l face să regrete că-i 
cruţase viaţa la Gavrillac, cu doi ani în urmă. Faptul că tânărul 
apăruse exact în locul lui Lagron i se părea domnului de La Tour 
d'Azyr mai mult decât o simplă coincidenţă: de-a dreptul o 
provocare. 

Privi spre noul venit mai mult mirat decât înfuriat şi se simţi 
treptat cuprins de o temere vagă şi parcă prevestitoare de rău. 

De la început, presentimentul că ar fi o provocare se confirmă 
fără urmă de îndoială. 

— Mă aflu în faţa dumneavoastră, începu André-Louis, ca 
membru supleant, succesor al unui om ucis acum vreo trei 
săptămâni. 

Începutul era provocator. Imediat, de pe băncile Negrilor, se 
înălţă un val de vociferări indignate. André-Louis se opri, 
zâmbind uşor, perfect stăpân pe sine. 

— Domnii din Aripa Dreaptă şi Preşedintele nu par să agreeze 
vorbele mele. Dar asta nu-i de mirare. E lucru ştiut că Dreapta 
nu agreează adevărul. 

De data aceasta, se stârni o adevărată hărmălaie. Stânga se 
tăvălea de râs, în timp ce Dreapta scotea strigăte 
amenințătoare. Aprozii aveau de lucru mai mult decât de obicei, 
bătând din palme şi cerând zadarnic să se facă linişte. 

Preşedintele sună din clopotel. 

Pe deasupra vacarmului general, tună glasul lui La Tour 
d'Azyr, care se ridicase pe jumătate de la locul său: 

— Măscăriciule! Aici nu eşti la teatru! 

— Nu, domnule. Sunt pe terenul de vânătoare, pe urmele 
unor  spadasini huligani! răspunse prompt André-Louis, 
dezlănţuind un scandal în toată regula. 

Tânărul privi de jur-împrejur şi aşteptă. Foarte aproape de el, 
întâlni zâmbetul încurajator al lui Le Chapelier şi surâsul liniştit 
şi aprobator al lui Kersain, alt deputat breton, pe care-l cunoştea 
bine. Ceva mai încolo, Mirabeau, cu capul mare dat pe spate, îl 


- 273 - 


privea cu un soi de încruntare mirată. Departe, în mijlocul acelui 
ocean mişcător de chipuri omeneşti zări şi figura pământie a 
avocatului din Arras, Robespierre - sau de Robespierre, cum îşi 
spunea acum acest snob, adăugându-şi particula aristocratică, 
drept prerogativă pentru un om de importanţa lui, membru în 
consiliile ţării. Cu nasul cârn, cu părul aranjat cu grijă, deputatul 
din Arras îl privea cu atenţie pe André-Louis, ţinându-şi capul 
aplecat într-o parte. Ochelarii cu ramă de os, pe care-i folosea la 
citit, erau ridicaţi deasupra frunţii palide; avocatul îl cerceta pe 
André-Louis prin lentilele monocilului, în timp ce buzele subţiri se 
schimonosiseră într-un surâs blând şi feroce în acelaşi timp, care 
avea să devină atât de binecunoscut şi de temut. 

Treptat, gălăgia se potoli şi preşedintele reuşi, în sfârşit, să se 
facă auzit. Aplecându-se înainte, i se adresă tânărului de la 
tribună, cu un aer grav: 

— Domnule, dacă doriţi să fiţi ascultat, atunci vă rog să nu 
folosiţi vorbe provocatoare. 

Apoi, întorcându-se spre sală: 

— Domnilor, dacă vreţi să continuăm, vă rog să vă stăpâniţi 
sentimentele până ce domnul membru supleant îşi va încheia 
discursul. 

— Mă voi strădui să vă fac pe plac, domnule preşedinte. Voi 
lăsa provocările în seama Aripii Drepte. Dacă puţinele cuvinte 
pe care le-am rostit până acum au fost provocatoare, îmi cer 
scuze. Era însă necesar să mă refer la distinsul deputat, al cărui 
loc îl ocup, făr-a fi demn de-această cinste, după cum nu 
puteam evita să vorbesc despre evenimentul căruia îi datorez 
prezenţa mea aici. Deputatul Lagron a fost un om cu suflet mare 
şi nobil, altruist, conştiincios şi plin de elan în îndeplinirea 
îndatoririlor faţă de electori şi de această Adunare. Avea ceea ce 
duşmanii săi numesc „un primejdios dur al elocinţei”. 

La Tour d'Azyr se crispă instinctiv la auzul binecunoscutei 
fraze - propria-i frază! - prin care explicase motivul uciderii lui 
Vilmorin şi care îi era din când în când aruncată în obraz, 
încărcată de ameninţări şi dorinţă de răzbunare. 

Atunci se auzi vocea ascuţită a isteţului Cazales, adevărată 
spadă verbală a Dreptei, care interveni prompt în scurta pauză 
făcută de orator. 

Domnule preşedinte, întrebă el cât se poate de solemn, 
domnul supleant se află la tribună pentru a discuta constituirea 


sJ- 


adunărilor legislative sau pentru a ţine un discurs funebru în 
memoria răposatului Lagron? 

De data asta, Negrii fură cei care râseră în hohote, până ce 
vorbitorul îi opri. 

— Râsul dumneavoastră e obscen! 

In manieră tipic franţuzească, André-Louis aruncase mănuşa 
în faţa privilegiaţilor, hotărât - după cum se ştie - să nu umble 
cu jumătăţi de măsură. Chicotelile şi râsetele încetară brusc, 
făcând loc unei furii ce nu-şi găsea cuvintele. 

Tânărul continuă cu gravitate. 

— Ştiţi cu toţii cum a murit Lagron. Să vorbeşti despre 
moartea lui, e nevoie de curaj. Să râzi când pomeneşti de 
tragicul incident, e nevoie de ceva pe care nu mă voi obosi să-l 
calific. Dacă am adus în discuţie moartea acestui om, e pentru 
că prezenţa mea printre dumneavoastră făcea necesară o 
explicaţie. Mie îmi revine sarcina de a-i prelua atribuţiile. Nu 
pretind că am puterea, curajul sau inteligenţa lui Lagron. Dar voi 
ridica povara lăsată de el la pământ, cu tot curajul, cu toată 
puterea şi inteligenţa de care dispun. Sper că mijloacele folosite 
pentru a reduce la tăcere elocinţa lui nu vor fi întrebuințate şi la 
adresa mea - asta în interesul celor ce-ar îndrăzni s-o facă. 

Din Aripa Stângă se auziră câteva aplauze răzlețe, în timp ce 
Dreapta pufni într-un râs dispreţuitor. 

— Rhodomont! îi strigă cineva. 

André-Louis privi în direcţia de unde venise glasul - grupul de 
spadasini al Wegrilor, de cealaltă parte a Pistei - şi zâmbi. 
Răspunse aproape neauzit: 

— Nu, amice - Scaramouche. Scaramouche - tipul subtil şi 
periculos, care-şi atinge scopul pe căi ocolite. Apoi cu voce tare: 

— Domnule preşedinte, se pare că există unii care refuză să 
înţeleagă că scopul pentru care ne aflăm aici este elaborarea 
unor legi prin care Franţa să fie guvernată echitabil şi scoasă din 
marasmul falimentului, unde riscă să se prăbuşească. Se pare 
că există unii care vor, nu legi, ci sânge. Pe aceştia îi previn 
solemn că sângele va sfârşi prin a-i îneca în valurile lui, dacă nu 
vor învăţa la timp să renunţe la forţă şi să accepte domnia 
raţiunii. 

Şi în această frază era ceva ce-i răscoli memoria lui La Tour 
d'Azyr. În noul tărăboi care se stârnise, marchizul se întoarse să- 
i vorbească vărului său Chabrillane, care stătea alături de el. 


- 275 - 


— Are tupeu nemernicul ăsta din Gavrillac! 

Chabrillane îl privi cu ochi strălucitori, alb la faţă de mânie. 

— Lasă-l să vorbească până n-o mai putea. Nu cred că de- 
acum încolo o să-l mai asculte careva. Las' pe mine! _ 

La Tour d'Azyr se sprijini de spătar, răsuflând uşurat. Işi spuse 
în sinea lui că această provocare îi cerea să acţioneze în vreun 
fel. Dar, oricât era de furios, în mod ciudat, nu simţea nicio 
tragere de inimă să ridice mănuşa. Flăcăul avea un obicei 
dezagreabil de a-i aminti de tânărul abate ucis în grădina 
hanului Breton Arme din Gavrillac. Nu pentru că domnul de La 
Tour d'Azyr ar fi avut conştiinţa încărcată în urma acelui omor. 
Se socotise perfect îndreptăţit să procedeze astfel. Insă toată 
tărăşenia îi aducea în minte o imagine neplăcută: tânărul 
disperat, îngenunchiat lângă trupul însângerat al prietenului 
drag, strigându-i să-l ucidă şi pe el şi numindu-l laş şi asasin, ca 
să-l stârnească. 

Intre timp, terminând ce-avea de spus despre Lagron, 
deputatul supleant revenise la ordinea zilei, începând să discute 
despre chestiunile aflate în dezbatere. Contribuţia lui nu aduse 
nimic nou, ideile lui rămaseră destul de vagi. Discursul fu scurt, 
el fiind pretextul şi nu scopul venirii sale la tribună. 

Mai târziu, ieşind din sală, la terminarea lucrărilor, însoţit de 
Le Chapelier, se trezi înconjurat de un grup compact de 
deputaţi, în chip de gardă personală. Majoritatea erau bretoni, 
dornici de a-l apăra de provocările pe care propriile-i cuvinte 
instigatoare, rostite în Adunare, n-aveau să întârzie a le 
dezlănţui. O clipă, lângă el se înălţă silueta masivă a lui 
Mirabeau. 

— Felicitări, domnule Moreau - zise importantul personaj. V- 
aţi descurcat cât se poate de bine. Fără îndoială că vă vor cere 
capul. Vă rog, însă, domnule, dacă-mi permiteţi să vă dau un 
sfat, staţi liniştit şi nu vă lăsaţi tentat de un fals spirit 
cavaleresc, de aventură. Nu daţi atenţie provocărilor lor. Aşa 
procedez şi eu. Mi-am făcut o listă cu cei ce mă provoacă. Sunt 
deja vreo cincizeci şi lista rămâne deschisă. Refuzaţi-le ceea ce 
ei numesc „satisfacţie” şi totul va fi bine. 

André-Louis zâmbi şi oftă. 

— Asta cere şi curaj, răspunse el ipocrit. 

— Bineînţeles. Dar nu păreţi a duce lipsă de aşa ceva. 

— Totuşi, nu atât cât ar fi nevoie... Oricum, îmi voi da toată 


- 276 - 


silinţa. 

leşiră prin hol, deja ticsit de Negri, care-l aşteptau nerăbdători 
pe tânărul ce-i insultase atât de curajos de la tribună. Dar garda 
de corp nu îngădui nici unuia să se apropie de el. 

leşind în stradă, sub streaşina lată, care permitea trăsurilor să 
tragă în dreptul uşii rămânând la adăpost, cei din faţa lui Andre- 
Louis se răsfirară puţin, astfel că ajungând chiar la marginea 
streaşinei, tânărul nu mai avu aproape pe nimeni în faţă. Ploua 
torențial şi sub stropii grei totul devenise numai noroi şi mocirlă. 
Andre Louis şi Le Chapelier încă ezitau să înfrunte potopul din 
cer. 

Chabrillane, care stătuse până atunci la pândă, înţelese c-a 
sosit momentul şi, făcând un ocol care-l scoase puţin în ploaie, 
ajunse faţă în faţă cu îndrăzneţul breton, pe care-l împinse cu 
brutalitate, ca pentru a-şi face şi el loc la adăpost. 

André-Louis nu se îndoi nicio clipă că omul îl îmbrâncise cu 
bună ştiinţă. Asta înţeleseseră şi cei care acum încercau - deşi 
prea târziu - să reînchidă cercul viu din jurul lui. Tânărul era cât 
se poate de dezamăgit. Nu pe Chabrillane îl aşteptase. Cum 
deziluzia i se citea limpede pe faţă, arogantul cavaler o luă 
drept altceva. 

Cum însă Chabrillane fusese desemnat ca să-l provoace, 
André-Louis îşi îngădui să profite şi de această ocazie. 

— Am impresia că m-aţi îmbrâncit, domnule! zise el foarte 
politicos, în timp ce cu cotul şi cu umărul îl împinse pe domnul 
de Chabrillane înapoi, în ploaie. 

— Vreau să mă adăpostesc, domnule! răspunse impertinent 
cavalerul. 

— O puteţi face şi fără a mă călca pe bătături. Am o idee 
preconcepută despre cei care mă calcă pe bătături. Picioarele 
mele sunt foarte sensibile. Poate că n-aţi ştiut, domnule. Vă rog, 
nu mai e nevoie de niciun cuvânt! 

— Dar n-am scos nicio vorbă caraghiosule! exclamă cavalerul, 
uşor nedumerit. 

— Nu? Mi s-a părut c-aveaţi de gând să vă cereţi scuze. 

— Să-mi cer scuze? pufni în râs Chabrillane. Faţă de 
dumneata? Dar ştii că ai haz? 

leşi de sub streaşină şi, pentru a doua oară, în văzul tuturor, îl 
îmbrânci pe André-Louis foarte violent. 

— Auu! ţipă acesta, strâmbându-se. M-aţi lovit, domnule! V- 


- 277 - 


ara rugat să nu mă mai împingeţi. 

Îşi ridicase vocea, ca să fie auzit de toţi. Apoi, la rândul lui, îl 
îmbrânci din nou pe domnul de Chabrillane în ploaie. 

În ciuda siluetei sale delicate, exerciţiile zilnice de scrimă îi 
formaseră lui André-Louis un braţ de fier. În plus, îl împinsese pe 
Chabrillane cu toată puterea. 

Cavalerul se dădu înapoi câţiva paşi, clătinându-se pe 
picioare, apoi, împiedicându-se de o bârnă lăsată pe jos de nişte 
lucrători în aceeaşi dimineaţă, se prăvăli în mocirlă cât era de 
lung. 

Toţi cei de faţă izbucniră în hohote de râs. Cavalerul se ridică, 
plin de noroi din cap până-n picioare, şi, roşu la faţă de furie, se 
năpusti spre André-Louis. 

Bretonul îl făcuse de râs. Asta nu i-o putea ierta nici în ruptul 
capului! 

— Ai să-mi dai socoteală! bolborosi el. Pentru asta, am să te 
omor! 

Chipul lui congestionat se vârâse chiar sub nasul lui André- 
Louis, care pufni în râs, dispreţuitor. In tăcerea care se lăsase, 
toată lumea auzi hohotul de râs şi cuvintele care urmară. 

— Ah, asta voiaţi? De ce n-aţi spus de la-nceput? M-aţi fi scutit 
de osteneala de-a vă tăvăli prin noroi. Credeam că gentilomii ca 
dumneavoastră lansează asemenea provocări în mod decent şi 
politicos, ba chiar cu oarecare graţie. Dacă şi dumneavoastră aţi 
fi procedat la fel, v-aţi fi cruțat nădragii! 

— Cât de curând putem regla afacerea asta? şuieră 
Chabrillane, livid de furie. 

— Oricând doriţi, domnule! Vă rog pe dumneavoastră să 
precizaţi la ce oră vă aranjează cel mai bine să-mi faceţi de 
petrecanie. Parcă aşa aţi spus, nu? 

André-Louis era suavitatea întruchipată. 

— Mâine dimineaţă, în Bois. Poate-aduci şi-un prieten. 

— Desigur, domnule. Deci, mâine dimineaţă. Sper să fie 
vreme bună. Nu pot să sufăr ploaia. 

Chabrillane se holbă la el, cu ochii cât cepele, André-Louis 
surâse cu bonomie. 

— Nu vă mai rețin, domnule. Prin urmare, ne-am înţeles. 
Mâine dimineaţă la orele nouă, în Bois. 

— E prea târziu pentru mine, domnule. 

— La altă oră, ar fi prea devreme pentru mine, Nu-mi place 


- 278 - 


să-mi stric tabieturile. Dacă nu vă e cu supărare, la ora nouă sau 
deloc! 

— Dar la nouă trebuie să fiu la Adunare, pentru sesiunea de 
dimineaţă! 

— Pentru asta, domnule, mă tem că mai întâi va trebui să mă 
ucideţi pe mine şi nu suport ideea de a fi ucis înainte de ora 
nouă. 

Acest mod de-a proceda era mult prea mult pentru 
Chabrillane: un ţărănoi, ajuns deputat, îşi permitea faţă de el 
acel ton de batjocură, de umor negru, pe care îl aborda clasa lui 
faţă de victimele din Starea a Treia. Şi, ca să-i sporească 
iritarea, André-Louis, actorul - mereu acelaşi Scaramouche - îşi 
scoase tabachera şi i-o întinse cu un gest larg lui Chabrillane, 
înainte de a priza el însuşi. 

Părea că n-are de gând să-i permită cavalerului nici măcar să 
iasă cu faţa curată, după tot ce pătimise. 

— Prea bine, domnule! zise Chabrillane. Atunci la ora nouă. Să 
vedem, dacă după aceea ai să mai fi tot aşa obraznic. 

Zicând acestea, plecă furios, în râsetele şi glumele deputaţilor 
de provincie. Mai mult decât atât, simţi că i se suie sângele la 
cap, auzindu-i pe puştii de pe uliţă cum râd de el, din cauza 
noroiului şi mizeriei ce se scurgeau din pantalonii de satin şi din 
poalele hainei elegante, de catifea. 

Deşi membrii Stării a Treia chicotiseră şi se distraseră pe 
seama cavalerului, în sinea lor tremurau de teamă şi indignare. 
Era prea mult! Lagron fusese ucis de ticăloşii de nobili, iar acum 
succesorul lui era provocat şi risca să fie omorât chiar din prima 
zi în care luase locul răposatului. Câţiva veniră la André-Louis ca 
să-l implore să nu se ducă în Bois, să nesocotească provocarea, 
să dea uitării întreaga întâmplare, care nu era altceva decât o 
încercare de a se descotorosi de el. Tânărul îi ascultă cu atenţie, 
apoi dădu din cap posomorât şi le promise că se va mai gândi. 

La sesiunea de după-amiază, reveni la locul său, de parcă 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

A doua zi de dimineaţă, însă, când se întruni Adunarea, locul 
său rămase gol, ca şi cel al domnului de Chabrillane. Asupra 
reprezentanţilor Stării a Treia plutea un nor de tristeţe şi 
nemulţumire, care făcea ca luările lor de cuvânt să fie mai 
tăioase ca de obicei. Cu toţii dezaprobau pripeala de care 
dăduse dovadă noul lor recrut. Unii îl condamnau deschis pentru 


- 279 - 


lipsa de prevedere. Foarte puţini - şi aceia doar din grupul lui Le 
Chapelier - mai sperau să-l revadă viu şi nevătămat. 

Aşadar, întreaga Stare a Treia trăi o mare uimire şi uşurare 
când îl văzu intrând, cu câteva minute înainte de ora zece: calm, 
liniştit şi politicos. Tânărul îşi croi drum către locul său. 
Vorbitorul aflat la tribună în acel moment - reprezentant al 
privilegiaţilor - se opri din discurs, făcând ochii mari de 
neîncredere şi dezamăgire. Aşa ceva nu putea să înţeleagă. 
Apoi, parcă pentru a satisface curiozitatea şi uluirea ambelor 
tabere, răsună o voce plină de dispreţ: 

— Nu s-au întâlnit! | s-a făcut frică în ultima clipă! 

Probabil că aşa stau lucrurile, se gândiră cu toţii. Uimirea li se 
risipi şi toţi îşi reluară locurile. După ce ajunse pe banca sa şi 
ascultă glasul care „explicase” misterul - spre satisfacția tuturor 
- André-Louis se opri o clipă înainte să se aşeze. Lui îi revenea, 
deci, sarcina de-a le comunica adevărul. 

— Domnule preşedinte, îmi cer scuze pentru întârziere. 

Nu fusese necesar să-şi ceară scuze, dar un asemenea efect 
teatral nu-i putea scăpa tocmai lui Scaramouche. 

— Am fost reţinut de o afacere extrem de importantă. 
Permiteţi-mi să vă prezint şi scuzele domnului de Chabrillane. 
Din păcate, de-acum înainte, dumnealui va fi permanent absent 
din această Adunare. 

În tăcerea de moarte care se lăsase, André-Louis se aşeză pe 
locul său. 


- 280 - 


Capitolul 8 


CAVALERUL RĂTĂCITOR 
DIN STAREA A TREIA 


g upă cum se ştie, domnul de Chabrilliane fusese 
implicat în afacerea dubioasă în care îşi pierduse viaţa Philippe 
de Vilmorin. Există suficiente motive pentru a presupune că 
fusese nu numai secundul lui La Tour d'Azyr în duelul care 
avusese loc atunci, ci de fapt cel ce pusese la cale întreaga 
afacere. Prin urmare, André-Louis simţise probabil o îndreptăţită 
satisfacţie de a-i lua viaţa, în contul uciderii prietenului său. E 
posibil ca acest act să i se fi părut unul justiţiar, ce nu putea fi 
înfăptuit pe alte căi. De asemenea, nu trebuie uitat nici că 
Chabrilliane plecase încrezător la întâlnire, închipuindu-şi că el 
- spadasin încercat - avea de-a face cu un burghez, cu totul 
neştiutor într-ale scrimei. Deci, din punct de vedere moral, 
cavalerul nu fusese cu nimic mai bun decât orice alt asasin, iar 
faptul că singur căzuse în groapa pe care i-o săpase lui André- 
Louis putea fi considerat drept o pedeapsă a sorții. Cu toate 
acestea, cinismul cu care André-Louis anunţase Adunarea cu 
privire la rezultatul duelului ar fi putut părea detestabil, dacă ar 
fi fost sincer. In acest caz, ar fi fost justificată opinia Alinei - şi a 
altora, care-l cunoşteau - că André-Louis era lipsit de inimă. 

Lipsa aceasta de inimă se manifestase într-o oarecare măsură 
şi atunci când tânărul descoperise necredinţa domnişoarei 
Binet, deşi faptul ar fi putut fi contrazis de intenţia, lui de-a se 
răzbuna pentru afrontul suferit. Dispreţul afişat faţă de Climene 


- 281 - 


şi-ar putea avea originea în afecțiunea pe care i-o purtase 
cândva. E greu de crezut că acest sentiment era chiar atât de 
profund pe cât şi-l imaginase la început. Dar la fel de greu de 
crezut e şi faptul că iubirea lui ar fi fost ceva de suprafaţă - aşa 
cum se străduise să arate de multe ori, susţinând că i s-a şters 
din minte până şi amintirea. De altfel - cum s-a mai spus - nici 
faptele lui nu confirmă o asemenea părere. Pe urmă, chiar 
duritatea şi cinismul afirmației că spera să-l fi ucis pe Binet erau 
doar aparente. Dacă ar fi fost convins că asemenea indivizi ca 
Binet nu merită să trăiască, n-ar fi avut mustrări de cuget; să nu 
uităm că el avea acea rară capacitate de a vedea lucrurile în 
adevăratele lor proporţii, fără a le amplifica sau minimaliza prin 
tot felul de consideraţii de ordin sentimental. In acelaşi timp, e 
de necrezut ca tânărul să fi privit actul uciderii cu atâta sânge 
rece, indiferent de motivaţie. 

In aceeaşi ordine de idei, e greu de conceput că venind direct 
din Bois de Boulogne, unde ucisese un om, André-Louis vorbise 
sincer, adresându-se Adunării cu atâta dezinvoltură. Nu era 
Scaramouche chiar în asemenea măsură. Păstrase, totuşi, 
suficient din personajul său ca să-şi ascundă sentimentele reale 
printr-un gest uluitor şi adevăratele gânduri printr-o frază de 
efect. Rămânea un actor, care-şi calcula dinainte efectele, 
evitând să-şi dezvăluie adevărata faţă, permanent preocupat de 
a şi disimula caracterul real printr-unul împrumutat şi fictiv. Era 
o dovadă de maliţiozitate, dacă nu chiar mai mult decât atât. 

Nimeni nu râse, auzindu-l cu câtă uşurinţă vorbise. Nici nu 
fusese intenţia lui să stârnească ilaritate. Dorise ca vestea să 
înspăimânte. Ştiuse dinainte că tonul dezinvolt şi indiferent va 
face ca efectul să fie şi mai teribil. lar lucrările se petrecuseră 
întocmai după previziunile sale. 

Ce-a urmat nu-i greu de imaginat, dat fiind că scena se 
petrecea într-un loc în care sentimentele şi practicile ajunseseră 
într-un punct incendiar. Când se încheie şedinţa, în vestibul îl 
aşteptau vreo doisprezece spadasini. Insoţitorii lui nu mai erau 
atât de preocupaţi să-l protejeze, pentru că tânărul părea cât se 
poate de capabil să se apere singur. Cu toată prudenţa care-l 
caracteriza, Andre-Louis mutase luptele în tabăra duşmană, ale 
cărei metode le adoptase în asemenea măsură, încât ai lui 
simțeau că nu mai era cazul să-l apere, aşa cum făcuseră cu o zi 
înainte. 


- 282 - 


leşind, André-Louis privi scrutător spre şirul de spadasini, ale 
căror aere şi veşminte arătau clar din ce tabără făceau parte. Se 
opri o clipă, căutând din ochi pe omul pe care-l aştepta şi căruia 
era nerăbdător să-i ofere satisfacţie. Dar domnul de La Tour 
d'Azyr nu făcea parte din acel grup bătăios. Lui André-Louis i se 
păru ciudat. La Tour d'Azyr era vărul lui Chabrillane şi cel mai 
bun prieten al acestuia: deci ar fi trebuit să se găsească în 
fruntea celor care-l aşteptau. Adevărul era că La Tour d'Azyr 
fusese prea copleşit de uluire şi durere după deznodământul 
neprevăzut al duelului, ceea ce-l făcea să-şi stăpânească 
deocamdată dorinţa de răzbunare. Poate că şi el îşi amintise de 
rolul lui Chabrillane în afacerea de la Gavrillac şi văzuse în acest 
André-Louis Moreau - care începând din acel moment îl 
persecutase fără încetare - un înger al răzbunării, prin care 
acţiona mâna destinului. Reţinerea de a-l înfrunta direct - mai 
ales după această ultimă provocare - era un motiv de mirare 
chiar şi pentru sine însuşi. Dar sentimentul persista şi-i 
îngenunchea voinţa. 

Intrucât, în acea dimineaţă de marţi, La Tour d'Azyr nu făcea 
parte din grup, lui Andre-Louis îi păsa prea puţin cine venea la 
rând. Se întâmplă ca următorul să fie tânărul viconte de La 
Motte-Royau, una dintre spadele cele mai de temut din rândul 
nobililor. 

Miercuri dimineaţă, André-Louis întârzie din nou cam o oră şi 
anunţă Adunării în aceleaşi cuvinte cu care anunţase şi moartea 
lui Chabrillane, că domnul de La Motte-Royau nu va mai tulbura 
liniştea din sală pentru următoarele câteva săptămâni - asta în 
cazul fericit că avea să se vindece de urmările unui regretabil 
accident, pe care avusese ghinionul neaşteptat de a-l suferi în 
aceeaşi dimineaţă. 

Joi făcu un anunţ similar, privitor la Vidame de Blavon. Vineri 
informă Adunarea că fusese reţinut de domnul de Troiscantins, 
apoi, întorcându-se către Aripa Dreaptă, i se adresă serios şi 
grav. 

— Am plăcerea să vă comunic, domnilor, că domnul de 
Troiscantins e în mâinile unui chirurg extrem de priceput, care 
speră ca în vreo câteva săptămâni să-l repună pe picioare 
pentru şedinţele Adunării. 

Situaţia era paralizantă, fantastică, ireală. Şi prietenii şi 
duşmanii rămâneau tot atât de stupefiaţi auzind anunţurile 


- 283 - 


zilnice, făcute cu atâta sânge rece. Patru dintre cei mai 
redutabili spadasini scoşi din funcţiune pentru un timp, unul 
mort - toate acestea petrecându-se într-un mod aproape firesc, 
ca apoi să fie anunţate cu un aer indiferent de către un 
nenorocit de avocat de provincie! 

André-Louis începu să capete un fel de aureolă romantică. 
Până şi grupul de filosofi din Aripa Stângă, care refuzau să se 
închine oricărei alte puteri în afară de forţa raţiunii, începură să-l 
privească plini de respect şi consideraţie, pe care tânărul nu le- 
ar fi putut câştiga prin niciun fel de triumf oratoric! 

Din Adunare, faima i se răspândi treptat în tot Parisul. 
Desmoulins scrise un articol laudativ la rubrica sa în ziarul Les 
Révolutions, unde îl numi „Cavalerul rătăcitor din Starea a 
Treia”. Numele aprinse imaginaţia populară şi un timp i se spuse 
aşa. În schimb, se vorbi cu dispreţ despre el în Actes des 
Ap6tres*, ziar de scandal al clasei privilegiate, uşuratic şi 
sfidător, editat de un grup de gentilomi care sufereau de o 
curioasă miopie intelectuală. 

În vinerea următoare, după o săptămână foarte agitată din 
viaţa acestui tânăr - care şi pe mai departe va afirma cu 
perseverenţă că nu-i cu niciun chip un om de acţiune -, holul 
Adunării era gol. Când André-Louis îşi făcu apariţia, surâzător şi 
liniştit, între Le Chapelier şi Kersain, văzu că nu-l aştepta niciun 
spadasin. 

Fu atât de surprins, încât se opri în loc. 

— Cum, s-au şi săturat? se miră el, adresându-se lui Le 
Chapelier. 

— S-au săturat de tine, după cât se pare! veni răspunsul. Cred 
că preferă să-şi îndrepte atenţia spre alţii, mai puţin capabili să- 
şi apere pielea. 

André-Louis era dezamăgit. Se apucase de treaba asta cu un 
scop bine determinat. Uciderea lui Chabrillane - aşa cum am 
arătat - îi dăduse motive de satisfacţie. Savurase acest duel ca 
pe un soi de aperitiv. Dar celelalte trei care urmaseră n-aveau 
nicio treabă cu ceea ce urmărea. Se duelase aproape împotriva 
voinţei lui şi nu apelase la duritate, decât în măsura în care 
fusese necesară pentru propria-i siguranţă. lar acum înceta să 
mai fie o momeală, înainte ca omul pe care-l viza să fi muşcat 
din ea? In acest caz, era obligat să forţeze nota! 


%4 Actes des Apâtres (fr.) - „Faptele apostolilor” (n. tr.). 
- 284 - 


Afară, sub streaşină, stăteau de vorbă un grup de gentilomi. 
Aruncând o privire rapidă, Andre-Louis îl zări printre ei şi pe 
marchizul de La Tour d'Azyr. Îşi strânse buzele: nu-şi putea 
permite nicio provocare. Trebuia ca ei să-l întărâte. Deja ziarul 
Actes des Apôtres din acea dimineaţă îi smulsese masca, 
dezvăluindu-i identitatea: maestrul de scrimă din Rue du 
Hasard, succesorul lui Bertrand des Amis. Oricât de hazardat ar 
fi fost până atunci pentru un om de condiţia lui să se angajeze în 
luptă de unul singur, acum era de două ori mai riscant, 
deoarece profesia lui era menţionată în chip de scuză 
aristocratică. 

Şi totuşi, lucrurile nu se puteau opri aici; ar fi însemnat ca 
toate eforturile lui să rămână zadarnice. Având grijă să nu 
privească în direcţia grupului, vorbi suficient de tare ca să fie 
auzit de toţi: 

— Incep să cred că degeaba m-am temut că voi fi nevoit să- 
mi petrec tot restul zilelor în Bois! 

Observă cu colţul ochiului agitația pe care o stârniră aceste 
cuvinte. Toţi cei din grup se întoarseră să privească în direcţia 
lui. Dar atât şi nimic mai mult. Însă André-Louis avea nevoie să-i 
facă să reacționeze. Înaintând cu paşi rari între cei doi prieteni 
ai săi, reluă: 

— Nu vă miră că asasinul lui Lagron n-a făcut nicio mişcare 
împotriva succesorului acestuia? Poate că nici nu-i de mirare. 
Poate că are motivele lui. S-ar putea să manifeste prudenţă. 

Cum trecuse de grup, această ultimă frază pluti câteva clipe 
în arma lui, după care izbucniră hohote de râs, insolente şi 
provocatoare. 

André-Louis nu trebui s-aştepte prea mult. Auzi paşi repezi în 
spatele lui, apoi o mână i se lăsă grea pe umăr, răsucindu-l cu 
violenţă. În faţa lui se găsea marchizul de La Tour d'Azyr, al 
cărui chip frumos era calm şi stăpânit, în timp ce ochii îi ardeau 
de vâlvătaia urii. In urma lui, ţineau pasul aproape câţiva nobili 
din grup. Restul, ca şi însoțitorii lui André-Louis, rămăseseră în 
loc, să privească. 

— Am impresia că v-aţi referit la mine, vorbi liniştit marchizul. 

— E drept că vorbeam despre un asasin. Dar m-am adresat 
prietenilor mei! replică André-Louis la fel de liniştit, dacă nu 
chiar mai calm decât marchizul, datorită experienţei lui de 
actor. 


- 285 - 


— Aţi vorbit destul de tare ca să fiți auzit şi de alţii! urmă 
marchizul, răspunzând insinuării că ar fi tras cu urechea. 

— Cei ce vor să audă, deseori găsesc şi mijloacele s-o facă. 

— Inţeleg că intenţionaţi să mă jigniţi. 

— Oh, dar vă înşelaţi, domnule marchiz. Nici prin minte nu mi- 
a dat să vă jignesc. Dar nu suport ca cineva să pună mâna pe 
mine în felul acesta, mai ales când e vorba de o mână pe care n- 
o consider curată. Dată fiind situaţia, sper că nu vă aşteptaţi să 
fiu politicos. 

Marchizul clipi scurt. Aproape că-l admira pe Andre-Louis 
pentru stăpânirea de sine. Ba chiar rămase cu impresia că din 
această confruntare, avea de suferit propriul său prestigiu. La o 
astfel de constatare, se înfurie de-a binelea, pierzându-şi orice 
urmă de control. 

— V-aţi referit la mine ca fiind asasinul lui Lagron. Sunt 
convins că n-am înţeles greşit. V-aţi mai expus cândva punctele 
de vedere în privinţa mea, mi-aduc foarte bine aminte. 

— Mă flataţi, domnule. 

— Atunci m-aţi numit asasin, pentru că mi-am folosit 
îndemânarea ca să mă descotorosesc de-un agitator zăpăcit, 
care mă făcea să nu mă mai simt în siguranţă. Dar cu ce sunteţi 
mai bun dumneavoastră, domnule profesor de scrimă, când vă 
luptaţi cu oameni a căror pricepere în mânuirea spadei e mult 
sub pregătirea pe care-o aveţi? 

Prietenii domnului de La Tour d'Azyr păreau serioşi şi 
tulburaţi. Era într-adevăr incredibil ca acest mare senior să uite 
de sine în asemenea măsură, încât să se coboare până la a 
discuta cu un amărât de avocat cu spadă la brâu. Mai mult 
decât atât, în discuţia asta, marchizul ajunsese ţinta batjocurii 
celuilalt. 

— Mă lupt cu ei! protestă amuzat André-Louis. S-avem iertare, 
domnule marchiz, ei au vrut să se lupte cu mine - şi încă 
prosteşte. Ei mă împing, mă pălmuiesc, mă calcă pe bătături, 
mă insultă. Şi ce dacă sunt profesor de scrimă? Trebuie pentru 
asta să suport orice jignire din partea prietenilor 
dumneavoastră, care-s prost crescuţi? Poate că dacă mi-ar fi 
aflat mai devreme profesia, s-ar fi purtat mai frumos! Dar ca s- 
ajungeţi să mă acuzaţi pe mine! Câtă nedreptate! 

— Măscăriciule! îl apostrofă dispreţuitor marchizul. Şi care-i 
diferenţa? Oare cei care s-au luptat cu dumneata sunt tot inşi 


- 286 - 


care trăiesc de pe urma spadei? 

— Dimpotrivă, domnule marchiz, mi s-a părut că ei mor de pe 
urma spadei, şi încă foarte repede. Nu-mi pot închipui că doriţi 
să le călcaţi şi dumneavoastră pe urme. 

— Şi de ce mă rog? rânji el. 

Chipul lui La Tour d'Azyr se făcuse stacojiu. 

— Oh! zise André-Louis, înălţându-şi sprâncenele şi ţuguindu- 
şi buzele, ca un om rămas pe gânduri. Pentru că 
dumneavoastră, domnule - urmă el rar - preferaţi victimele 
uşoare, Lagron-ii şi Vilmorin-ii, mieii pe care să-i măcelăriți fără 
riscuri. lată de ce! 

În acea clipă, marchizul îl pălmui. 

André-Louis făcu un pas înapoi. Ochii lui sticliră o secundă, 
apoi îşi privi zâmbitor duşmanul. 

— Cu nimic mai buni decât ceilalţi! Ei, asta e! Vă rog să 
remarcaţi cum se repetă istoria - cu anumite deosebiri. Bietul 
Vilmorin v-a pălmuit pentru că nu putea suporta să audă 
minciuna josnică, cu care l-aţi stârnit. Dumneavoastră mă loviți 
pentru că nu suportaţi s-auziţi un adevăr la fel de josnic. Numai 
că în ambele cazuri, josnicia vă aparţine. Şi-atunci, ca şi-acum, 
cel ce loveşte merită... 

Se opri brusc. 

— Dar la ce-s bune cuvintele? O să vă amintiţi singur ce 
merită. Chiar dumneavoastră aţi scris cuvântul cu vârful spadei, 
arzând de nerăbdare. Bun! Domnule, vă stau la dispoziţie, dacă 
doriţi. 

— Dar ce altceva crezi că doresc? Să stăm de vorbă? André- 
Louis se întoarse oftând spre prietenii săi. 

— lar am de lucru în Bois... Isaac, dacă vrei să fii amabil şi să 
discuţi cu unul dintre prietenii domnului marchiz, să aranjezi 
pentru mâine la ora nouă, ca de obicei. 

— Nu mâine, îl întrerupse scurt marchizul. Trebuie neapărat 
să plec în provincie, pentru o afacere care nu suportă amânare. 

Le Chapelier privi spre André-Louis. 

— Atunci să-i facem hatârul domnului marchiz. Să zicem 
duminică, la aceeaşi oră. 

— Nu mă duelez duminica. Nu sunt păgân, ca să nu respect 
ziua sfântă! 

— Dar cu siguranţa că bunul Dumnezeu nu va da dovadă de 
atâta lipsă de consideraţie, încât să afurisească din cauza asta 


- 287 - 


un gentilom ca dumneavoastră... Bine, Isaac, aranjează te rog 
pentru luni, dacă nu-i zi de post sau dacă domnul marchiz nu 
mai are ceva treburi urgente. Mă bizui pe tine. 

Se înclină cu aerul unui om plictisit de asemenea detalii, apoi, 
luându-l de braţ pe Kersain, îşi continuă drumul. 

— Doamne-Dumnezeule! Cum ştii să te porţi cu ei! îl admiră 
deputatul breton, complet neşcolit în asemenea chestiuni. 

— Ba bine că nu! Doar de la ei am luat lecţii! râse André- 
Louis. 

Era într-o dispoziţie excelentă, astfel încât Kersain începu şi el 
să creadă - la fel ca atâţia alţii - că Andre-Louis era lipsit şi de 
inimă, şi de conştiinţă. 

In Confesiuni, însă, citim - şi acesta e un amănunt care-i 
dezvăluie adevăratul caracter, ascuns în spatele măştii - că în 
aceeaşi seară a îngenunchiat, în amintirea prietenului său ucis, 
Philippe, chemând sufletul lui să fie martor: era pe punctul de a- 
şi încheia misiunea, respectându-şi jurământul făcut lângă 
trupul neînsufleţit, la Gavrillac, în urmă cu doi ani. 


- 288 - 


Capitolul 9 
ORGOLIU RĂNIT 


D facerea despre care spusese domnul de La Tour d'Azyr 
că nu suferea amânare era în legătură cu domnul de Kercadiou. 
Pentru aceasta, marchizul plecă a doua zi în zori spre Meudon, 
având grijă să ia asupra sa ultimul exemplar din Actes des 
Ap6tres, ziar ale cărui glume pe seama revoluţionarilor îl 
amuzau copios pe seniorul de Gavrillac. Dispreţul şi veninul 
vărsat asupra acelor netrebnici îi oferea o oarecare consolare 
faţă de necazurile şi exilul în care îl aruncaseră energiile lor 
malefice. 

În luna ce trecuse, domnul de La Tour d'Azyr mersese la 
Meudon de două ori, ca să-l viziteze pe seniorul de Gavrillac. 
Prezenţa Alinei, atât de proaspătă şi gingaşă, cu o inteligenţă 
atât de ascuţită, făcuse ca jarul ce mocnea sub cenuşa 
trecutului şi pe care îl credea stins de mult, să se reaprindă în 
vechea văpaie. O dorea mai mult decât orice pe lume. Se pare 
că era cea mai curată pasiune din viaţa lui. Dacă ar fi trăit-o mai 
devreme, ar fi putut să fie un alt om. Cea mai dureroasă lovitură 
pe care o primise în toată existenţa lui egoistă fusese atunci 
când, după idila de la Feydau, fata îi trimisese vorbă că în acele 
condiţii nu-l mai putea accepta. Dintr-un foc, scandalul acela 
nenorocit îl lipsise de-o amantă pe care o preţuia şi de o soţie 
după care i se topea sufletul. Dragostea sordidă a domnişoarei 
Binet l-ar fi consolat pentru renunţarea la Aline, tot aşa cum 
pentru iubirea înălţătoare faţă de Aline fusese gata să-şi 


- 289 - 


sacrifice legătura cu domnişoara Binet. Dar tărăşenia de la 
teatru i le luase pe amândouă. Respectându-şi cuvântul dat lui 
Sautron, o rupsese definitiv cu actriţa, ca să afle mai apoi că 
Aline o rupsese definitiv cu el. Şi până când să-şi revină din 
supărare suficient de mult, încât s-o caute pe domnişoara Binet, 
fata dispăruse fără urmă. 

Pentru toate acestea îl acuza pe André-Louis. Nenorocitul 
acela de ţărănoi îl urmărea ca Nemesis şi devenise, cu adevărat, 
geniul rău al vieţii lui. Chiar aşa: geniul rău al vieţii lui! Şi era 
mai mult decât probabil că luni... Ah, nu-i plăcea deloc să se 
gândească la ziua de luni. Nu pentru că i-ar fi fost teamă de 
moarte. Din acest punct de vedere era la fel de curajos ca toţi 
cei de felul lui - poate prea curajos şi prea încrezător în 
priceperea lui, ca să se gândească măcar la eventualitatea de-a 
fi ucis într-un duel. Il supăra numai ideea că o moarte ruşinoasă, 
de mâna lui André-Louis, ar fi însemnat încununarea răului pe 
care îl suferise, direct sau indirect, de pe urma acestuia. Parcă şi 
auzea glasul lui melodios şi insolent anunțând cu indiferenţă 
vestea în faţa întregii Adunări, luni de dimineaţă. 

Încercă să-şi alunge acest gând, aproape supărat pe sine că-şi 
îngăduise să-l ducă până la capăt. Astea erau sentimentalisme. 
La urma urmei, chiar dacă Chabrillane şi La Motte-Royau 
fuseseră spadasini excepţionali, niciunul dintre ei nu se putea 
măsura cu marchizul. Începu să-şi revină. În timp ce călătorea 
pe drumurile de ţară, scăldate de soarele cald de septembrie, îşi 
recăpătă încrederea şi avu chiar un presentiment al victoriei. In 
loc să se mai teamă de întâlnirea de luni, aşa cum avusese 
nesocotinţa s-o facă, începu să se gândească la ea cu 
nerăbdare. Va avea ocazia să pună punct persecuției de care 
suferise. Îl va zdrobi pe păduchele ăsta obraznic şi insistent, 
care nu pierduse nicio ocazie să-l atace. Purtat de un val de 
entuziasm, îşi îngădui chiar şi o perspectivă optimistă în relaţia 
cu Aline. 

La prima lor întâlnire de după incident, în urmă cu o lună, 
fusese cât se poate de sincer faţă de ea. Îi mărturisise tot 
adevărul şi-i vorbise despre motivul prezenţei lui în acea seară 
la Teatrul Feydau. O făcuse astfel să înţeleagă că fusese 
nedreaptă cu el. Însă nu mersese mai departe de atât. 

Totuşi, pentru început, ajunsese destul de departe. La ultima 
întrevedere, cu două săptămâni în urmă, fata îl primise cu 


- 290 - 


sinceră prietenie. E drept că mai păstrase o urmă de reţinere, 
ceea ce era de aşteptat. În cele din urmă, el îi declarase fără 
înconjur că nu-şi pierduse speranţa de-a o recuceri. Ce prostie 
făcuse să nu meargă la Meudon până acum! 

Plin de încredere renăscută din cenuşa deznădejdii, marchizul 
ajunse la noua reşedinţă a seniorului de Gavrillac. Cât timp 
aşteptă în salon ca să apară domnişoara, domnul de La Tour 
d'Azyr se purtă foarte vesel şi jovial cu unchiul ei. Îşi mărturisi 
încrederea în viitorul ţării. Deja se vedeau semnele unei 
tendinţe mai moderate. După cum se putea constata, în acea 
dimineaţă de duminică vedea totul în roz. Națiunea începea să- 
şi dea seama încotro o mâna gloata asta de avocaţi prăpădiţi. 
Scoase din buzunar Actes des Ap6tres şi citi un paragraf 
usturător la adresa revoluţionarilor. Apoi, când în cele din urmă 
domnişoara cobori, îi înmână ziarul domnului de Kercadiou. 

Acesta porni spre grădină, ca să cugete la viitorul nepoatei şi 
să citească ziarul. Se aşeză într-un loc de unde putea fi cu ochii 
pe cei doi - după cum simţea de datoria lui s-o facă - rămânând 
totuşi la o distanţă de unde nu avea cum auzi ce-şi spun. 

Marchizul îşi propuse să profite din plin de ocazie, care putea 
fi scurtă. Se adresă deschis Alinei, vorbindu-i despre 
sentimentele lui, rugând-o - implorând-o - să-l ierte şi să-i 
permită să spere că, poate nu peste mult timp, va reflecta la 
posibilitatea unei relaţii mai strânse între ei. 

— Domnişoară - zise el, cu glasul vibrând de un sentiment 
lesne de ghicit - nu vă puteţi îndoi de deplina mea sinceritate. 
Chiar fidelitatea prezenţei mele lângă dumneavoastră e o 
dovadă în acest sens. Este adevărat că m-aţi îndepărtat, ca 
urmare a faptului că m-am arătat nedemn de înalta cinste la 
care aspir. Dar depărtarea de dumneavoastră nu mi-a schimbat 
nicidecum sentimentele. Dacă v-aţi putea închipui cât am 
suferit, aţi înţelege că am ispăşit din plin pentru greşeala mea. 

Ea îl privi, în timp ce o expresie ciudată şi melancolică i se 
aşternu pe chipul încântător. 

— Nu de dumneavoastră mă îndoiesc, domnule, ci de mine. 

— Vă referiţi la sentimentele dumneavoastră la adresa mea? 

— Da. 

— E de neînțeles, după câte s-au petrecut... 

— E vorba de sentimentele mele dintotdeauna, îl întrerupse 
ea liniştită. Ziceaţi că m-aţi pierdut datorită propriilor 


- 291 - 


dumneavoastră greşeli. Mi se pare prea mult spus. Permiteţi-mi 
să vă vorbesc deschis. Domnule, nu m-aţi putut pierde, pentru 
că n-am fost a dumneavoastră niciodată. Sunt conştientă de 
onoarea pe care mi-o faceţi. Şi eu vă stimez în mod deosebit. 

— Atunci, exclamă el cu glas încrezător, după cum aţi început 
să vorbiţi... 

— De unde să ştiu dacă acesta-i doar începutul? De ce n-ar fi 
tot ce simt? Dacă aş fi ţinut la dumneavoastră, domnule, v-aş fi 
trimis vorbă să veniţi, după întâmplarea despre care aţi 
pomenit. Cel puţin nu v-aş fi condamnat, fără să aud ce-aveţi de 
spus. Dar aşa... ridică ea din umeri, cu un zâmbet blând şi trist. 
Inţelegeţi cum stau lucrurile... 

Departe de a fi înfrânt, optimismul lui se avântă şi mai sus. 

— Dar prin aceasta îmi daţi speranţe, domnişoară. Dacă 
beneficiez deja de asemenea sentimente din partea 
dumneavoastră, pot spera să câştig şi să merit mai mult. Mă voi 
dovedi demn de ele. Vă jur! Cine s-ar putea afla în preajma 
dumneavoastră fără să încerce să se arate demn de această 
cinste? 

Dar înainte ca ea să scoată un cuvânt, în cameră năvăli 
domnul de Kercadiou cu ochii ieşiţi din orbite, roşu la faţă, cu 
ochelarii ridicaţi pe frunte agitând în mână ziarul, atât de 
supărat încât îi pierise şi graiul. 

Dacă ar fi spus cu glas tare ce gândea, marchizul ar fi rostit, 
poate, o nepoliteţe. Dar aşa, îşi muşcă buzele de iritare că 
fusese astfel întrerupt. 

Aline sări în picioare, alarmată. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Ce s-a întâmplat? îşi regăsi graiul domnul de Kercadiou. 
Nemernicul! Mizerabil mincinos! Am acceptat să închid ochii, cu 
condiţia ca pe viitor să nu mai facă politică revoluţionară. A fost 
de acord, iar acum... 

Lovi furios ziarul cu dosul palmei. 

— lar m-a tras pe sfoară. Nu numai c-a intrat din nou în 
politică, dar chiar e membru în Adunarea Naţională! Mai mult 
decât atât, se foloseşte de măiestria lui ca profesor de scrimă şi 
face pe spadasinul bătăuş! Isuse! Oare nu mai există lege-n 
Franţa? 

De un singur lucru se temea domnul de La Tour d'Azyr că i-ar 
putea tulbura întrucâtva liniştea şi încrederea abia recăpătate: 


- 292 - 


individul acela, Moreau, şi relaţiile în care se afla cu domnul de 
Kercadiou. Ştia care fusese cândva legătura dintre ei şi cum se 
schimbase situaţia, datorită ingratitudinii cu care Moreau se 
ridicase chiar împotriva clasei din care făcea parte binefăcătorul 
său. Ceea ce nu ştia, însă, era că cei doi se împăcaseră. In 
ultima lună - de când împrejurările îl siliseră pe André-Louis să 
se abată de la hotărârea de-a nu se mai amesteca în politică - 
tânărul nu mai îndrăznise să-şi facă apariţia la Meudon, astfel 
încât numele lui nu fusese rostit în prezenţa lui La Tour d'Azyr, 
în niciuna dintre ocaziile în care acesta îi vizitase. Acum află că 
existase o reconciliere dar că ruptura se produsese din nou - 
mai profundă şi ireparabilă. Prin urmare, nu şovăi să-şi expună 
propriul punct de vedere. 

— Există o lege, răspunse el. Cea pe care o ilustrează chiar 
acest tânăr nesăbuit. Legea spadei. 

Marchizul vorbea foarte grav, aproape cu tristeţe, înțelegând 
că păşea pe un teren încă vulnerabil. 

— Dar să nu vă închipuiţi că-şi va continua la infinit cariera de 
răufăcător şi ucigaş. Mai curând sau mai târziu va întâlni o 
spadă care-i va răzbuna pe ceilalţi. Aţi remarcat, probabil, că şi 
vărul meu, Chabrillane, se numără printre victimele acestui 
asasin. A fost ucis marţea trecută. 

— Dacă nu ţi-am adresat condoleanţe, d'Azyr, e pentru că pe 
moment indignarea îmi înăbuşă orice alt sentiment. Ticălosul! 
Zici că mai curând sau mai târziu va întâlni o spadă care-i va 
răzbuna pe ceilalţi? Mă rog lui Dumnezeu ca asta să se-ntâmple 
cât mai curând. 

Marchizul îi răspunse liniştit, din glasul lui răzbătând numai 
durere: 

— Cred că rugăciunea dumneavoastră va fi auzită. Tânărul 
acesta fără căpătâi se va bate mâine în duel, aşa încât 
chestiunea ar putea fi definitiv reglată. 

Vorbea atât de calm şi cu atâta convingere, încât cuvintele lui 
sunară ca o condamnare la moarte. Brusc, mânia domnului de 
Kercadiou se domoli. Din stacojii, obrajii îi deveniră palizi, iar 
teama care i se citea în priviri îi spunea domnului de La Tour 
d'Azyr mai limpede decât orice cuvânt, că izbucnirea 
înfierbântată de adineauri nu fusese decât expresia unei furii 
necontrolate, iar rugăciunea ca finul să dea socoteală pentru 
faptele sale nu pornise din suflet. Aflând că nemernicul era pe 


- 293 - 


cale de a-şi primi pedeapsa, naşul revenise la blândeţea şi 
bunătatea lui dintotdeauna. Furia i se preschimbase în teamă. 
Dragostea pe care i-o purta băiatului măturase toate celelalte 
sentimente, făcând ca păcatul odios al lui André-Louis să pară 
neînsemnat faţă de grozăvia pedepsei. 

Domnul de Kercadiou îşi umezi buzele. 

— Cu cine se va duela? întrebă el, cu un glas al cărui tremur 
încerca să-l stăpânească. 

Marchizul de La Tour d'Azyr îşi înclină capul frumos şi rămase 
cu privirea aţintită pe parchetul sclipitor. 

— Cu mine - răspunse el liniştit, dându-şi seama, cu o 
strângere de inimă, de disperarea pe care o vor stârni vorbele 
lui. 

Aline scoase un țipăt înăbuşit. Domnul de Kercadiou se dădu 
un pas înapoi. Atunci marchizul se grăbi să le ofere explicaţia pe 
care o socotea necesară. 

— Date fiind relaţiile mele cu dumneavoastră şi adâncul 
respect pe care vi-l port, domnule de Kercadiou, am făcut, tot ce 
mi-a stat în putinţă ca să evit acest duel, deşi probabil înţelegeţi 
că moartea vărului şi bunului meu prieten Chabrillane mă 
îndemna la acţiune, iar reținerea mea începea să fie criticată de 
toţi ceilalţi prieteni. leri însă, acest tânăr zănatic m-a provocat 
deliberat, în faţa tuturor, încât nu m-am mai putut abţine. Mi-a 
aruncat un afront de neiertat, astfel că mâine dimineaţă... ne 
întâlnim în Bois. 

Ezitase o clipă spre sfârşit, pe deplin conştient de atmosfera 
ostilă, creată brusc în jurul său. Aproape că se aşteptase la 
ostilitate din partea domnului de Kercadiou, dată fiind subita lui 
schimbare de atitudine. Fu însă luat prin surprindere de 
ostilitatea domnişoarei Aline. 

începu să înţeleagă ce dificultăţi apăreau de acum în 
realizarea intenţiilor sale. Un nou obstacol se ivise în calea pe 
care îşi imaginase că a redeschis-o spre inima fetei. Totuşi, 
mândria şi simţul dreptăţii care se cerea înfăptuită nu-i 
permiteau nicio slăbiciune. 

Privind când la unchi, când la nepoată, îşi dădu seama cu 
amărăciune că, deşi a doua zi era posibil să-l ucidă pe André- 
Louis, acesta avea să se răzbune prin însăşi moartea sa. Nu 
exagerase cu nimic când îl considerase pe André-Louis Moreau 
geniul rău al vieţii lui. Acum înţelegea că orice ar fi făcut - chiar 


- 294 - 


ucigându-l - nu l-ar fi putut învinge niciodată. Andre-Louis 
Moreau va avea întotdeauna ultimul cuvânt. Înţelegea toate 
aceste lucruri cu furie şi durere, chiar cu umilinţă - sentiment 
ce-i fusese necunoscut până acum - iar înţelegerea îi întărea 
hotărârea, deşi era conştient de inutilitatea ei. 

In aparenţă, rămase calm şi stăpân pe sine, cu aerul cuiva ce 
regretă că trebuie să accepte inevitabilul. Ar fi fost la fel de 
imposibil să-l acuzi de ceva, ca şi să-l faci să-şi schimbe 
hotărârea. Domnul de Kercadiou pricepu. 

— Dumnezeule! gemu el, aproape neauzit. 

Ca întotdeauna, domnul de La Tour d'Azyr făcu exact ceea ce 
trebuie. Işi luă rămas bun. Inţelesese că ar fi fost imposibil - 
chiar indecent - să mai zăbovească într-o casă în care veştile 
aduse de el avuseseră un asemenea efect. Plecă, plin de tot 
atâta amărăciune pe cât fusese de entuziast, ceva mai 
devreme: dulcele fruct al speranţei se făcuse amar ca fierea, 
chiar când îl dusese la buze. Da, da! Intr-adevăr, André-Louis 
Moreau avea ultimul cuvânt, întotdeauna! 

In timp ce el ieşea pe uşă, unchiul şi nepoata se priviră 
îngroziţi. Pe chipul Alinei se aşternuse o paloare de moarte. 
Incremenise pe locul unde se afla şi-şi frângea mâinile. 

— De ce nu l-ai rugat... De ce nu l-ai implorat... bâigui ea. 

— La ce bun? Avea dreptate... şi... şi... există lucruri pe care 
nu le poţi cere... Ar fi umilitor să ceri aşa ceva... Se aşeză, 
gemând. 

— Oh, bietul băiat... Biet băiat, pornit pe căi greşite... 

Era limpede că niciunul dintre ei nu se îndoia asupra 
rezultatului duelului de-a doua zi. Calmul şi încrederea lui La 
Tour d'Azyr îşi făcuseră efectul. Marchizul nu era un fanfaron şi 
amândoi ştiau ce se spunea despre priceperea lui la mânuirea 
spadei. 

— Şi ce contează umilinţa? Aici e vorba de-o viaţă de om... De 
viaţa lui André... 

— Ştiu. Cum să nu ştiu, Doamne-Dumnezeule? Şi-aş accepta 
poate să mă umilesc, dacă prin asta ar fi vreo speranţă să 
schimb situaţia... Dar d'Azyr e un om dur şi neînduplecat şi... 

Brusc ea îl lăsă singur. 

II ajunse din urmă pe marchiz, care era pe punctul de-a urca 
în trăsură. Auzind-o că-l cheamă pe nume, La Tour d'Azyr se 
întoarse şi se înclină, 


- 295 - 


— Domnişoară... 

Ghicise dintr-o privire motivul prezenţei ei acolo şi anticipa 
amărăciunea fără seamăn de-a fi silit s-o refuze. Totuşi, la 
invitaţia ei, porni înapoi spre holul răcoros de la intrare. 

În mijlocul pardoselii de marmură cu careuri albe şi negre, ca 
o tablă de şah, se afla o masă neagră, din stejar sculptat. El se 
opri, sprijinindu-se de masă, în timp ce ea se aşeză în jilţul cu 
perne stacojii de alături. 

— Domnule, nu vă pot lăsa să plecaţi aşa, începu fata. Nici nu 
vă daţi seama ce lovitură ar fi pentru unchiul meu dacă... dacă 
mâine, finul lui ar suferi un rău ireparabil. Cuvintele rostite de el 
la început... 

— Am înţeles adevărata lor valoare, domnişoară. Nu-i nevoie 
să mai continuaţi. Credeţi-mă că sunt foarte afectat de 
împrejurările acestea, la care nu mă aşteptam. Trebuie să mă 
credeţi pe cuvânt. E tot ce am de spus. 

— Chiar tot? Andre îi este foarte drag unchiului... 

Tonul ei rugător îi sfâşie inima, ca un cuţit. Apoi, brusc, în 
suflet i se trezi o emoție nouă - o emoție pe care o socoti 
nedemnă, care în mândria sa de gentilom cu sânge nobil îi păru 
aproape înjositoare, dar pe care nu şi-o putea reţine. Ezită s-o 
numească. Nici pe departe nu îndrăznea să-şi închipuie că un 
om de origine atât de umilă îi putea fi rival. Şi totuşi, acel acces 
subit de gelozie era mai puternic decât orgoliul lui nemăsurat. 

— Dar dumneavoastră, domnişoară? Ce înseamnă André- 
Louis Moreau pentru dumneavoastră? Sper că-mi veţi ierta 
întrebarea. Dar aş vrea un răspuns precis. 

Privind-o cu atenţie, văzu cum chipul i se îmbujora treptat. La 
început, i se păru că fata e în încurcătură, apoi sclipirea ochilor 
ei albaştri îl avertiză că se apropia furtuna. Asta îl mai consola, 
întrucât o înfruntase, îşi liniştise temerile. Nici nu-şi imagină că 
furia putea avea un alt motiv. _ 

— Andre şi cu mine am fost tovarăşi de joacă în copilărie. Imi 
este şi mie foarte drag. Il consider aproape un frate. Dacă aş 
avea nevoie de ajutor şi n-aş putea apela la unchiul, m-aş 
adresa lui Andre. Vă mulţumeşte răspunsul meu, domnule? Sau 
poate aţi fi vrut să aflaţi mai multe de la mine? 

Marchizul îşi muşcă buzele. Se gândi că în această dimineaţă 
nu prea era în apele lui, altfel nu i-ar îi venit în minte o astfel de 
bănuială prostească, prin care o jignise. 


- 296 - 


Se înclină adânc. 

— Domnişoară, vă implor să mă iertaţi că v-am tulburat cu o 
asemenea întrebare. Mi-aţi spus mai mult decât aş fi dorit sau 
aş fi sperat. 

Cu aceasta tăcu, aşteptând să vorbească ea. Aline tăcu şi ea 
un timp, încurcată, cu fruntea albă uşor încruntată, bătând 
nervos cu degetele în tăblia mesei. In cele din urmă, atacă 
năvalnic, sfidând impasibilitatea şi răceala lui de gheaţă. 

— Domnule, aş dori să vă rog să renunţaţi la acest duel. 

Văzând cum sprâncenele lui se ridică uşor, în vreme ce pe 
buze începea să-i fluture o umbră de surâs trist, se grăbi să 
continue. 

— Ce onoare vreţi să vă apăraţi, într-un asemenea duel, 
domnule? 

Era o aluzie isteaţă la mândria lui de nobil de viţă aleasă, 
sentiment pe care ea i-l socotea dominant, care îl îndemna şi la 
bine şi la rău. 

— În cazul acesta, nu-mi apăr onoarea, domnişoară, ci 
dreptatea. Asta trebuie s-o ştiţi. După cum v-am povestit, nu eu 
am lansat provocarea. Mi s-a aruncat mănuşa şi nu pot da 
înapoi, fără a-mi pierde onoarea şi prestigiul. 

— Dar de ce v-aţi dezonora dacă i-aţi cruța viaţa? Sunt 
convinsă că nimeni nu v-ar pune curajul la îndoială. Nimeni nu v- 
ar înţelege greşit. 

— Vă înşelaţi, domnişoară. Motivele mele ar putea fi greşit 
interpretate. Uitaţi că în ultima săptămână acest tânăr şi-a 
câştigat o oarecare faimă, care pe unii i-ar putea determina să 
şovăie să-l întâlnească. 

Ea înlătură cu dispreţ argumentul, socotindu-l un simplu 
tertip. 

— Pe unii, da. Dar nu pe dumneavoastră, domnule marchiz. 

Încrederea pe care i-o arăta era cât se poate de măgulitoare. 
Dar în spatele amabilităţii ei se ascundea şi un sâmbure de 
amărăciune. 

— Chiar şi pe mine, domnişoară, vă asigur. Mai mult decât 
atât. Provocarea lansată de domnul Moreau nu-i o noutate 
pentru mine. E doar punctul culminant al unei îndelungate 
persecuții... 

— Pe care o meritaţi! îl completă ea. Să fim drepţi, domnule 
marchiz! 


- 297 - 


— Sper că nu-mi stă-n fire să fiu altfel, domnişoară. 

— Gândiţi-vă, atunci, că i-aţi ucis prietenul. 

— N-am nimic să-mi reproşez în privinţa asta. Justificarea mea 
sunt înseşi circumstanţele de-acum şi evenimentele care-au 
urmat în această ţară nefericită. 

— Şi... 

Aline ezită o clipă şi, pentru prima oară, privi în altă parte. 

— Şi... şi... acea domnişoară Binet, cu care André urma să se 
căsătorească? 

Marchizul încremeni de uimire, neputându-şi lua ochii de la 
ea. 

— Urmau să se căsătorească? repetă el neîncrezător, aproape 
întristat. 

— Cum, dar n-aţi ştiut? 

— Mă întreb de unde ştiţi dumneavoastră. 

— Nu v-am spus că noi suntem ca frate şi soră? Mi-a spus el... 
şi asta înainte ca dumneavoastră să fi făcut imposibilă această 
căsătorie. 

Marchizul îşi luă privirea de la Aline şi rămase cu bărbia în 
pumn, îngândurat, tulburat, aproape întristat. 

— Există cu siguranţă - vorbi el rar şi apăsat - o stranie 
fatalitate, care ne apropie întotdeauna pe mine şi pe omul ăsta, 
îndreptându-ne paşii unul spre celălalt. 

Oftă adânc, apoi se întoarse brusc spre ea şi vorbi hotărât. 

— Domnişoară, până în clipa de faţă nu am ştiut - nici măcar 
n-am bănuit că cei doi aveau de gând să se căsătorească. Dar... 

Se întrerupse, se gândi o clipă, apoi ridică din umeri. 

— Dacă i-am facut vreun rău, asta s-a întâmplat fără voia 
mea. Ar fi nedrept să fui acuzat şi pentru asta. În tot ce facem, 
ar trebui să conteze numai intenţia. 

— Dar ce v-am spus eu nu schimbă lucrurile cu nimic? 

— După părerea mea, nu, domnişoară. Nn văd niciun motiv 
pentru care să renunţ la o hotărâre pe care am luat-o în mod 
irevocabil. Pentru că niciun motiv n-ar putea fi mai puternic 
decât gândul că veţi suferi dumneavoastră şi bunul meu prieten, 
domnul de Kercadiou. 

Aline se ridică brusc, privindu-l în ochi disperată, decisă să 
joace ultima carte pe care credea că mai poate conta. 

— Domnule, zise ea, astăzi mi-aţi făcut onoarea de a-mi vorbi 
despre anumite lucruri... Despre unele speranţe pe care am 


- 298 - 


cinstea să le nutriţi în prezenţa mea... 

El o privi aproape speriat. În tăcere, fără a îndrăzni să 
vorbească, o aşteptă să continue. 

— Eu... eu... vă rog să înţelegeţi, domnule, că dacă insistaţi 
asupra punctului dumneavoastră de vedere... dacă... dacă nu 
renunţaţi la întâlnirea de mâine dimineaţă în Bois, nici să nu vă 
închipuiţi că voi mai îngădui să-mi pomeniţi despre sentimentele 
dumneavoastră... şi nici măcar că vă voi mai accepta în preajma 
mea. _ 

Aline nu putea merge mai departe de-atât. li arătase clar ce s- 
ar întâmpla dacă nu i-ar asculta rugămintea. Acum era rândul lui 
să vină cu propunerea pentru care ea lăsase cale liberă. 

— Domnişoară... doar nu vreţi să spuneţi... 

— Ba da, domnule, şi nu mai revin asupra hotărârii mele. Vă 
rog să înţelegeţi. 

Marchizul o privi cu sfâşietoare tristeţe, cu chipul frumos şi 
bărbătesc mai palid ca oricând. Mâna pe care o ridicase în semn 
de protest începu să-i tremure, aşa încât o lăsă să-i cadă de-a 
lungul trupului, înainte ca fata să-i înţeleagă tulburarea. O clipă 
în el se dădu lupta crâncenă dintre dorinţa sa cea mai arzătoare 
şi exigenţele onoarei de gentilom, fără a fi conştient de faptul că 
fusese de fapt înlocuită de spiritul răzbunării. Imposibil să bată 
în retragere fără a se acoperi de ruşine, iar pentru el ruşinea era 
un chin pe care nu l-ar fi putut îndura. Aline îi ceruse prea mult. 
Nu-şi dădea seama ce-i ceruse, altfel n-ar fi fost atât de lipsită 
de rațiune, atât de nedreaptă. În acelaşi timp, însă, marchizului 
îi era clar că în zadar s-ar fi străduit s-o facă să înţeleagă. 

Acesta era sfârşitul. Chiar dacă a doua zi îi era dat să-l ucidă 
pe André-Louis Moreau, aşa cum spera din tot sufletul, totuşi 
victoria avea să fie de partea acestuia, chiar şi dincolo de 
mormânt. 

Se înclină adânc, cu chipul şi cu sufletul la fel de grave şi de 
îndurerate. 

— Respectele mele, domnişoară! murmură el, dând să plece. 

Şocată şi înspăimântată, Aline se dădu înapoi, apăsându-şi 
pieptul cu mâinile, ca să-şi potolească zvâcnetul inimii. 

— Dar nu mi-aţi dat niciun răspuns! strigă ea, disperată. 

El se opri în prag şi întoarse capul - o siluetă întunecată şi 
graţioasă, profilată în lumina sclipitoare a soarelui de afară. 
Această imagine sinistră şi amenințătoare avea să-i bântuie 


- 299 - 


gândurile în orele de groază care vor urma. 

— Ce-aţi fi vrut să vă răspund, domnişoară? V-am cruțat şi pe 
dumneavoastră şi pe mine de durerea unui refuz. 

Cu aceste cuvinte, marchizul plecă, lăsând-o pe Aline 
copleşită de mânie şi disperare. Fata se prăbuşi în jilţul roşu şi 
rămase ghemuită acolo, cu coatele pe masă, cu faţa în mâini 
furioasă şi umilită. Se oferise pe sine şi fusese refuzată! | se 
întâmplase ultimul lucru la care s-ar fi gândit. | se părea că 
nimic nu va putea şterge această ofensă. 


- 300 - 


Capitolul 10 
ÎNTOARCEREA CALEŞTII 


U omnul de Kercadiou se aşeză şi scrise următoarea 
scrisoare. 


Finule, începu el, fără niciun epitet sentimental, am aflat cu 
durere şi indignare că din nou te-ai dezonorat, încălcându-ți 
făgăduiala față de mine, că nu vei mai intra în politică. Cu şi mai 
mare durere şi indignare, aflu că în câteva zile numele tău a 
ajuns de pomină, că ai renunțat la arma argumentelor 
mincinoase şi viclene împotriva clasei din care fac parte - şi 
căreia îi datorezi totul - pentru spada de asasin. Mi s-a adus la 
cunoştinţă că mâine urmează să te duelezi cu bunul meu 
prieten, marchizul de La Tour d'Azyr. Un gentilom de rangul lui 
are anumite obligații, ce-i sunt impuse prin naştere, şi care nu-i 
permit să renunţe la un asemenea angajament. Dar tu nu te afli 
sub astfel de constrângeri. Pentru unul ca tine, a refuza o 
întâlnire de onoare sau a nu-şi respecta făgăduiala, nu prezintă 
niciun risc. Probabil că şi prietenii tăi vor fi de părere că-i 
preferabil să dai dovadă de o lăudabilă prudență. Prin urmare, 
te rog - dacă mi-aş închipui că încă mai pot exercita asupra ta 
măcar o parte din autoritatea la care îmi dă dreptul tot ce-am 
făcut pentru tine, ți-aş porunci, te-aş ruga chiar, să pui capăt 
acestei afaceri şi să renunti să mergi mâine dimineață la 
întâlnire. Întrucât nu mai am autoritate asupra ta - după cum 
demonstrează tot ce-ai făcut în ultimul timp şi întrucât n-am 


- 301 - 


niciun motiv să cred că un sentiment firesc de recunoştinţă fată 
de mine te-ar determina să dai curs acestei mari rugăminţi pe 
care ţi-o adresez, mă văd silit să adaug că în cazul în care vei 
supraviețui întâlnirii de mâine, nu-ți voi mai îngădui sub niciun 
motiv să-mi aminteşti că exişti. Dacă mai păstrezi măcar o 
licărire din dragostea cu care te lăudai că mi-o porți şi dacă 
prețuieşti cât de cât dragostea, care, în ciuda tuturor faptelor de 
care te-ai făcut răspunzător, m-a împins să-ți scriu aceste 
rânduri, nu vei refuza să-mi dai ascultare. 


Era o scrisoare lipsită de tact. Dar şi domnul de Kercadiou era 
un om lipsit de tact. Oricum ar fi sucit-o, Andre-Louis - care 
primise epistola în aceeaşi după-amiază, din mâna valetului 
care-o adusese la Paris - nu putea vedea în ea decât o dovadă a 
grijii pe care domnul de Kercadiou i-o purta celui pe care-l 
numea „bunul său prieten”, marchizul de La Tour d'Azyr, viitorul 
soţ al nepoatei sale, Aline. 

li ceru valetului să aştepte aproape o oră, timp în care îşi 
concepu răspunsul. Deşi scurt, mesajul îi ceru un considerabil 
efort, precum şi câteva ciorne, rupte şi aruncate la coşul de 
hârtii. În cele din urmă, îi scrise. 


Dragă naşule, mă faci să-mi fie cumplit de greu să te refuz, 
când mă rogi, făcând apel la sentimentele pe care ţi le port. Ţi le 
voi dovedi ori de câte ori voi avea ocazia s-o fac de-acum încolo, 
dar sunt nespus de îndurerat că nu-ţi pot oferi şi dovada pe care 
mi-o ceri azi. Între mine şi domnul de la La Tour d'Azyr s-au 
adunat prea multe. Pe de altă parte, mă ne- dreptățeşti socotind 
că eu şi clasa din care fac parte - indiferent care-i aceea - nu 
suntem legați prin obligații de onoare. Eu, unul mă simt atât de 
legat, încât chiar de-ați vrea să mă retrag, acum n-o mai pot 
face. 

Dacă pe viitor vei persista în intenţiile dure la care ai făcut 
aluzie, va trebui să-mi îndur soarta şi poti fi sigur că voi suferi. 

Finul dumitale iubitor şi recunoscător, 

ANDRE-LOUIS 


Tânărul  expedie scrisoarea prin valetul domnului de 
Kercadiou, închipuindu-şi că acesta era sfârşitul. Il durea 
sufletul, dar îşi purta durerea cu stoicismul care-l caracteriza. 


- 302 - 


A doua zi de dimineaţă, la opt şi un sfert, când se ridica de la 
masa unde servise micul dejun împreună cu Le Chapelier, 
portarul îi aduse vestea năucitoare că-l căuta domnişoara de 
Kercadiou. 

André-Louis privi la ceas. Deşi cabrioleta îl aştepta în faţa 
casei, îi mai rămâneau, totuşi, câteva minute. Se scuză repede 
faţă de Le Chapelier şi porni spre holul de la intrare. 

Ea îi ieşi în întâmpinare, nerăbdătoare şi neliniştită. 

— N-am să te mint că nu ştiu de ce-ai venit - zise el repede, 
ca să scurteze discuţia. Dar timpul mă presează şi te previn că 
dacă ai venit cu ceva argumente, aştept să mi-l comunici doar 
pe cel mai important. 

Aline fu surprinsă. Chiar înainte de-a scoate vreun cuvânt, i se 
adresase un reproş. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat din 
partea lui André-Louis. Mai mult chiar, tânărul adoptase un aer 
rece şi distant, pe care nu-l avusese niciodată faţă de ea, iar 
vocea lui sunase indiferentă şi protocolară. 

Se simţi jignită. N-avea de unde să ştie concluzia la care 
ajunsese el. André-Louis făcuse faţă de ea aceeaşi greşeală ca şi 
faţă de naşul său, la citirea scrisorii. La urma urmei, era firesc 
să-şi închipuie că principalul motiv al intervenţiei amândurora 
putea fi numai preocuparea pentru soarta marchizului de La 
Tour d'Azyr. Nicio clipă nu-şi imaginase că domnul de Kercadiou 
şi nepoata sa erau îngrijoraţi pentru viaţa lui. Fiind atât de 
convins asupra inevitabilului deznodământ al întâlnirii, nu 
suporta ideea ca cineva să se teamă pentru el. 

La domnul de Kercadiou îl iritase ceea ce presupusese a fi 
neliniştea faţă de cel predestinat a-i fi victimă. La Aline, această 
presupunere îl scotea din sărite de-a binelea. Işi spuse în gând 
că fata nu fusese destul de sinceră faţă de el şi că numai 
ambiția o îndemna să încline spre a accepta perspectiva unei 
căsătorii cu marchizul de La Tour d'Azyr. lar acest argument era 
suficient ca să-l facă neînduplecat, întrucât în ochii lui, salvarea 
Alinei era tot atât de importantă ca şi răzbunarea unor fapte din 
trecut. 

Tânăra îl privi cu ochi cercetători, surprinsă de perfecta lui 
stăpânire de sine, într-un asemenea moment. 

— Ce calm eşti, Andre! nu se putu ea stăpâni. 

— Nu mă tulbur cu una, cu doua. Asta-i o veche ambiţie de-a 
mea! 


- 303 - 


— Bine, dar... Ah, Andre! Duelul acesta nu trebuie să aibă loc! 

Aline se apropie de el şi-i puse mâinile pe umeri, rămânând cu 
ochii în ochii lui, atât de aproape, încât Andre-Louis îi simţi 
răsuflarea. 

— Probabil că ai şi vreun motiv serios pentru asta... spuse el. 

— S-ar putea să fii ucis, răspunse fata, cu ochii măriţi de 
teamă. 

Această mărturisire era atât de departe de ce s-ar fi aşteptat 
el să audă, încât o clipă nu putu decât s-o fixeze cu privirea. 
Apoi îşi închipui c-a înţeles. Râse, îndepărtându-i mâinile, şi se 
trase înapoi. Ce şiretlic ieftin, copilăresc şi cu totul nedemn de 
ea! 

— Crezi că vei reuşi, dacă încerci să mă sperii? zâmbi el, 
aproape dispreţuitor. 

— Dar trebuie să fii nebun! Se ştie că La Tour d'Azyr e cel mai 
bun spadasin din Franţa! 

— N-ai observat câte reputaţii sunt nemeritate? Chabrillane 
era şi el un bun spadasin, iar acum e la doi metri sub pământ. 
La Motte-Royau era mai bun decât Chabrillane - şi-a ajuns pe 
mâna chirurgului. La fel şi cu ceilalţi asasini cu spadă, care-au 
dorit să jupoaie un biet miel - un avocat de provincie! lată că 
astăzi vine conducătorul lor, cea mai bună spadă dintre toţi 
huliganii ăştia. Vine să plătească nişte polite mai vechi, De asta 
poţi fi sigură. Aşa încât, dacă n-ai şi alte motive... 

Sarcasmul lui o derută. Oare era sincer în afirmaţia că îl va 
învinge negreşit pe La Tour d'Azyr? Din câte ştia ea, care 
împărtăşea convingerea unchiului că lucrurile stăteau tocmai pe 
dos, singura concluzie pe care o putea trage era că André-Louis 
juca teatru şi avea de gând să-şi joace rolul până la capăt. 

Oricum, fata încercă să schimbe strategia. 

— Ai citit scrisoarea unchiului? 

— l-am şi răspuns la ea. 

— Ştiu. Dar află că va face exact precum a spus. Să nu-ți 
închipui că, dacă ai să-ţi atingi scopul acesta oribil, îl vei mai 
putea îndupleca vreodată. 

— Ei, motivul ăsta sună mai bine decât celălalt, vorbi André- 
Louis. Singurul lucru din lume care m-ar putea clinti din 
hotărârea mea, sunt relaţiile cu naşul. Numai că între mine şi La 
Tour d'Azyr s-au adunat prea multe. Am făcut un jurământ lângă 
trupul neînsufleţit al lui Philippe de Vilmorin. Nici n-aş fi sperat 


- 304 - 


vreodată că Dumnezeu îmi va oferi o asemenea ocazie să-mi ţin 
făgăduiala. 

— Încă nu ţi-ai ţinut-o, îl avertiză ea. 

— Adevărat! zâmbi Andre-Louis. Dar în curând va fi ora nouă. 
Spune-mi, o întrebă el din senin, de ce nu i-ai adresat aceeaşi 
rugăminte şi domnului de La Tour d'Azyr? 

— l-am spus, răspunse ea, înroşindu-se la amintirea refuzului 
primit. 

Numai că André-Louis îi interpretă îmbujorarea în cu totul alt 
fel. 

— Şi el ce-a zis? 

— Obligatiile domnului de La Tour d'Azyr... începu fata, după 
care se întrerupse, ca să răspundă scurt: m-a refuzat! 

— Aşa deci. Bineînţeles c-a trebuit să te refuze, oricât l-ar fi 
costat. Deşi eu cred că n-ar trebui să pună prea mare preţ pe ce 
va pierde... Dar oamenii nu-s toţi la fel... oftă el. Dacă aşa stau 
lucrurile, în locul tău n-aş mai insista. Prin urmare... 

— Nu te înţeleg, André. 

— Dar am fost cât se poate de limpede, faţă de cât pot eu să 
mă joc cu cuvintele. Mai gândeşte-te. În curând, s-ar putea ca 
tocmai asta să te consoleze. 

Îşi privi din nou ceasul. 

— Te rog să te simţi ca acasă. Eu trebuie să plec. Le Chapelier 
îşi vâri capul prin deschizătura uşii. 

— lartă-mă că te întrerup, André, dar o să-ntârziem dacă nu... 

— Am şi pornit! îi răspunse Andre. Dacă ai avea amabilitatea 
să m-aştepţi până mă-ntorc, Aline, mi-ai face o mare plăcere. 
Mai ales că unchiul tău a hotărât ce-a hotărât. 

Ea nu-i răspunse. Se simţea ca amorţită. Luând tăcerea fetei 
drept încuviinţare, André-Louis se înclină în faţa ei şi ieşi. 
Rămasă pe loc, Aline auzi paşii celor doi, coborând în grabă 
scările. André-Louis îi povestea ceva prietenului său, cu voce cât 
se poate de calmă şi normală. 

Ah, era de-a dreptul nebun! Orbit de orgoliu şi de prea multă 
încredere în sine! Pe când uruitul roţilor trăsurii se pierdea în 
depărtare, Aline se aşeză, vlăguită, cu o senzaţie de greață şi 
epuizare. | se făcuse rău de frică. Andre-Louis plecase la moarte 
sigură. Asta era ferma ei convingere - alimentată probabil şi de 
aiurelile domnului de Kercadiou. Un timp rămase pe loc, 
paralizată de deznădejde. Apoi sări din nou în picioare, 


- 305 - 


frângându-şi mâinile. 

Trebuia să facă ceva, ca să evite nenorocirea. Dar ce? Să se fi 
dus după el în Bois şi să intervină? Ar fi fost un tărăboi inutil. 
Convenţiile de comportament îi interziceau o asemenea soluţie, 
acţionând ca o barieră nu tocmai uşor de trecut. Chiar n-o putea 
ajuta nimeni? 

Stând aşa, înnebunită de disperare, auzi din nou tropot de 
copite jos, în stradă. Se apropia o trăsură. Tropotul încetă în faţa 
Academiei de scrimă. Să se fi întors deja André-Louis? Se agaţă 
de acea speranţă ca înecatul de-un pai. Cineva bătu la uşă, tare 
şi insistent. O auzi apoi pe proprietăreasă tropăind cu saboţii pe 
scări şi grăbindu-se să deschidă. 

Aline se repezi în anticameră şi deschizând uşa la perete, se 
opri în loc să asculte, aproape neîndrâznind să respire. Dar 
glasul care-i ajunse la urechi nu era cel pe care sperase din tot 
sufletul să-l audă. Era o voce de femeie, întrebând nerăbdătoare 
de domnul André-Louis. Vocea i se păru mai întâi uşor familiară, 
apoi o recunoscu fără greş: doamna de Plougastel! 

Gâfâind, alergă în capul scărilor, la timp ca s-o audă vorbind 
pe doamna de Plougastel. 

— A plecat deja? De cât timp? Pe unde-a luat-o? 

Alinei nu-i trebuia mai mult ca să-şi dea seama că doamna de 
Plougastel venise până aici în acelaşi scop. Pentru moment, în 
disperarea şi rătăcirea ei, cu gândurile roind în jurul unui singur 
lucru, nu i se păru nimic ciudat, socotind că grija deosebită pe 
care i-o purta contesa lui André-Louis era o explicaţie suficientă. 

Fără a mai sta pe gânduri, cobori în goană scările abrupte, 
strigând. 

— Doamnă! Doamnă! 

Proprietăreasa cea planturoasă se dădu la o parte şi cele 
două femei se găsiră faţă în faţă. Doamna de Plougastel era 
palidă şi cu privirea rătăcită; în ochi i se citea o spaimă fără 
margini. 

— Aline! Tu aici! exclamă ea. 

Apoi, lăsând deoparte lucrurile fără importanţă: 

— Şi tu ai sosit prea târziu? 

— Nu, doamnă. L-am văzut. L-am implorat. Dar a refuzat să 
mă asculte. 

— ingrozitor! se cutremură doamna de Plougastel. Eu am 
auzit abia acum o jumătate de oră şi-am venit într-un suflet, ca 


- 306 - 


să împiedic întâlnirea cu orice preţ. 

Cele două femei se priviră deznădăjduite. În lumina soarelui, 
vreo doi gură-cască se opriseră în loc să privească la frumosul 
echipaj, tras de doi cai murgi, şi la cele două înalte doamne din 
poarta Academiei de scrimă. De pe partea cealaltă a străzii 
răzbătu glasul unui negustor de foale, care striga din când în 
când: 

— Cumpăr şi repar foale vechi! 

Doamna de Plougastel se întoarse către proprietăreasă. 

— Cât timp e de când a plecat domnul? 

— Poate zece minute, nu cred să fie mai mult, închipuindu-şi 
că cele două doamne erau prietene cu cea mai recentă victimă 
a invincibilului profesor de scrimă, femeia păstrase o atitudine 
politicoasă, dar severă. Doamna de Plougastel îşi frângea 
mâinile. 

— Zece minute! Oh! aproape că gemu ea. Pe unde au luat-o? 

— Întâlnirea are loc la ora nouă, în Bois de Boulogne - îi 
comunică Aline. N-am putea merge după el? Am putea oare 
împiedica duelul? 

— Dumnezeule! Intrebarea e dacă vom ajunge la timp. La ora 
nouă? Şi nu mai avem decât aproape un sfert de oră! Doamne- 
Dumnezeule! 

Doamna de Plougastel îşi strângea şi-şi desfăcea pumnii de 
disperare. 

— Ştii măcar unde anume în Bois urmează să se întâlnească? 

— Nu ştiu decât că duelul are loc în Bois. _ 

— În Bois! simţi că înnebuneşte doamna de Plougastel. În 
Bois, care-i la fel de mare cât jumătate din Paris! Hai, Aline, 
suie! Repede! zise ea pe nerăsuflate. 

— Spre Bois de Boulogne, pe calea Reginei! îi porunci ea 
vizitiului. Mână cât poţi de repede. Ai de la mine zece pistoli?” 
dacă ajungeam la timp. Dă-i bice, omule! 

O împinse pe Aline în caleaşcă, apoi sări după ea cu uşurinţa 
unui copil. Vehiculul greoi - mult prea greoi pentru această 
întrecere cu timpul - se puse în mişcare înainte ca cele două 
femei să se aşeze. 

Trăsura porni în galopul cailor, zgâlţâindu-se şi clătinându-se, 
atrăgând blestemele mai multor trecători, pe care evită în 
ultima clipă să-i strivească de ziduri sau sub copitele cailor. 


95 Pistol - veche monedă de aur (n. tr.). 
- 307 - 


Doamna de Plougastel îşi ţinea ochii închişi şi-i tremurau 
buzele. Era palidă şi trasă la faţă. Aline o privea în tăcere. | se 
părea că doamna suferea tot atât de mult ca şi ea, chinuită de 
presimţiri şi temeri tot atât de mari. 

Ulterior, Aline avea să se mire de reacţia doamnei de 
Plougastel. Pentru moment, însă, singurul gând care-şi croia 
drum în mintea ei amorţită era la demersul lor disperat. 

Trăsura traversă în goană piaţa Ludovic al XV-lea şi porni 
nebuneşte pe calea Reginei. De-a lungul frumoasei alei 
mărginite de copaci, dintre Sena şi Champs-Elysee, aproape 
pustie la ora aceea, putură merge mai repede, stârnind un nor 
de praf în urma lor. 

Dar oricât de mare şi de periculoasă ar fi fost viteza cu care 
goneau, celor două femei li se părea că înaintează prea încet. 
Când ajunseră la bariera din capătul Căii Reginei, în oraş tocmai 
bătea ora nouă şi fiecare bătaie răsuna în sufletele lor ca un 
glas al destinului. 

Dar aici, la barieră, regulamentul cerea să se facă o scurtă 
oprire. Aline îl întrebă pe sergentul de serviciu cu cât timp 
înainte trecuse pe acolo o cabrioletă - pe care o descrise. | se 
răspunse că în urmă cu douăzeci de minute trecuse o trăsură în 
care se aflau deputatul Le Chapelier şi Cavalerul rătăcitor din 
Starea a Treia, domnul Moreau. Sergentul părea foarte bine 
informat. Le spuse, zâmbind larg, că nu era greu de ghicit cu ce 
scop venise aici domnul Moreau, la această oră matinală. 

Cele două femei lăsară în urmă bariera, traversând luminişul, 
de-a lungul drumului care mergea paralel cu fluviul. Mute de 
disperare, priveau în faţa lor, fără a-şi mai face niciun fel de 
iluzii. Mâna Alinei ţinea strâns degetele doamnei de Plougastel. 

Departe, dincolo de pajiştile din dreapta, se putea vedea linia 
lungă şi întunecată a pădurii. Curând, trăsura zvâcni spre 
dreapta, luând-o pe drumul lateral care se depărta de Sena, 
intrând direct în pădure. 

In cele din urmă, Aline sparse tăcerea apăsătoare, care se 
lăsase între ele de cum trecuseră bariera. 

— Imposibil s-ajungem la timp! Imposibil! 

— Să nu mai spui asta! strigă doamna de Plougastel. Să nu 
spui asta! 

— Dar este trecut cu mult de nouă, doamnă! Andre a fost 
desigur punctual, iar aceste... treburi nu durează mult. Probabil 


- 308 - 


că la ora asta s-a terminat totul. 

Doamna de Plougastel simţi că tremură şi închise ochii. 
Curând îi deschise din nou şi fu scuturată de un fior. Apoi îşi 
scoase capul pe fereastră. 

— Se apropie o trăsură! o vesti ea pe Aline, cu o voce în care 
se citea o teamă nemăsurată. 

— Nu încă! Nu încă! 

Aline dăduse glas gândului care le frământa pe amândouă. 
Răsufla greu, simţea că se sufocă. Inima îi pulsa, gata să-i sară 
din piept. Pe ochi parcă i se lăsase o ceaţă. 

O trăsură descoperită galopa înspre ele, într-un nor de praf, 
venind din direcţia pădurii. Amândouă o priviră cum se apropie, 
palide, făr-a îndrăzni să vorbească. Aline n-avea nici putere să 
respire. 

Ajungând în preajma lor, trăsura încetini - ca şi a lor - pentru 
a putea trece una pe lângă alta pe aleea îngustă. Aline se afla la 
fereastră, împreună cu doamna de Plougastel, şi amândouă 
priveau cu groază la trăsura descoperită, care venea înspre ele. 

— Care dintre ei e, doamnă? Care dintre ei? gâfâi Aline 
simţind-o c-o părăsesc puterile şi neîndrăznind să privească ea 
însăşi. 

Pe partea lor se afla un tânăr negricios, pe care nu-l 
cunoşteau, şi care se adresa, zâmbind, însoţitorului său. O clipă 
mai târziu putură să-l zărească şi pe acesta. Nu zâmbea. Chipul 
acela alb, cu trăsăturile încremenite, era al marchizului de La 
Tour d'Azyr. 

O clipă - ce li se păru nesfârşită - cele două femei nu-şi 
putură lua ochii de la el, copleşite de o groază fără cuvinte. 
Zărindu-le, faţa lui împietrită schiţă o urmă de surpriză. 

În aceeaşi clipă, Aline simţi c-o apucă un tremur şi se prăbuşi 
leşinată pe pernele trăsurii, în spatele doamnei de Plougastel. 


- 309 - 


Capitolul 11 
CÂTEVA EXPLICAŢII 


pa ânând în goana cailor, trăsura lui André-Louis ajunsese 
la locul întâlnirii cu câteva minute mai devreme, deşi pornise de 
acasă cu o oarecare întârziere. Aici îl găsise pe domnul de La 
Tour d'Azyr care-l aştepta, însoţit de un oarecare domn 
d'Ormesson, un tânăr negricios în uniformă albastră de căpitan 
al Gărzilor de Corp. 

Pe tot timpul drumului spre Bois, André-Louis rămăsese tăcut 
şi preocupat, tulburat de ultima întrevedere cu domnişoara de 
Kercadiou şi de concluziile pe care se pripise să le tragă în 
legătură cu motivul venirii ei. 

— Un lucru este sigur, i se adresase el lui Le Chapelier. Omul 
acesta trebuie ucis. 

Le Chapelier nu-i răspunse, cutremurat de sângele rece al 
compatriotului său. În ultima vreme, se gândise deseori că acest 
Moreau n-avea în el aproape nimic omenesc. De asemenea, nu- 
şi putea explica inconsecvenţa lui. Când i se propusese prima 
oară să-i înfrunte pe spadasinii asasini, se arătase reţinut şi 
dispreţuitor. Însă o dată cu intrarea în joc, se pusese pe treabă, 
uneori cu o uşurinţă macabră, de-a dreptul revoltătoare, iar 
alteori cu o detaşare încă şi mai revoltătoare. 

Pregătirile se făcură repede şi în tăcere, totuşi fără ca vreunul 
dintre cei doi adversari să dea dovadă de pripeală sau alt semn 
de nervozitate. Amândoi acționau sub imperiul aceleiaşi hotărâri 


- 310 - 


încrâncenate: adversarul trebuia ucis. Aici nu era loc pentru 
jumătăţi de măsură. După ce-şi scoaseră haina şi vesta, se 
descălţară şi-şi suflecară mânecile până la cot, apoi veniră faţă 
în faţă, fiecare ferm decis să-şi plătească cu vârf şi îndesat 
datoriile adunate. Oare presimţea vreunul dintre ei care va fi 
deznodământul? 

De-o parte şi de alta, se găseau Le Chapelier şi tânărul 
căpitan, ager şi vigilent. 

— Allez, messieurs!% 

Lamele subţiri şi fine - o fineţe ucigaşă! - se încrucişară şi, 
după ce alunecară o clipă una de-a lungul celeilalte, începură să 
vâjâie, iuți şi sclipitoare ca fulgerele - aproape imposibil de 
urmărit cu privirea. Marchizul conducea atacul, cu vigoare şi 
avânt, astfel că dintr-o dată Andre-Louis îşi dădu seama că are 
de-a face cu un adversar de cu totul altă natură decât şirul de 
duelgii din săptămâna trecută - inclusiv La Motte-Royau, cu 
faima de care se bucura. 

Omul pe care-l înfrunta căpătase prin exerciţiu permanent o 
viteză şi o tehnică aproape perfecte. In plus, avea asupra lui 
André-Louis avantajul puterii fizice şi al lungimii braţului - atuuri 
cu adevărat redutabile. Pe deasupra, mai era şi extrem de 
detaşat. Detaşat şi stăpân pe sine. Netemător şi preocupat de 
un singur scop, André-Louis se întrebă dacă exista ceva care să- 
i zdruncine acel calm desăvârşit. 

Tânărul dorea ca pedeapsa să fie deplină. Departe de-a se 
mulţumi cu uciderea marchizului - aşa cum acesta îl ucisese pe 
Philippe - André-Louis voia ca mai întâi să-l aducă în situaţia de- 
a se recunoaşte incapabil să evite moartea, tot aşa cum se 
întâmplase şi cu bietul Vilmorin. Acesta îi era țelul. Marchizul 
trebuia să înceapă prin a gusta din cupa disperării. Era încă o 
datorie care se cerea plătită! 

In clipa când pară o lovitură fulgerătoare, care încheia o serie 
de paşi înainte ai marchizului, André-Louis izbucni într-un râs 
vesel, aşa cum ar fi făcut un tânăr care practică sportul lui 
favorit. 

Datorită acelui hohot de râs extraordinar, răsunând într-un 
asemenea moment, La Tour d'Azyr reveni la poziţia iniţială mai 
repede şi mai puţin corect decât ar fi reuşit în mod obişnuit. 
Incidentul îl surprinse şi-l tulbură, ca şi eşecul acelei fandări, 


% Allez, messieurs! (fr.) - începeţi, domnilor! (n. tr.) 
- 311 - 


atât de bine şi de oportun plasate. 

La rândul său, şi marchizul înţelesese că forţa adversarului 
era mult mai mare decât se aşteptase - chiar dacă era vorba de 
un maestru de scrimă - motiv pentru care îşi mobiliză toate 
resursele, ca să termine cu el o dată pentru totdeauna. 

Nu atât pararea, cât hohotul acela de râs făcuse ca sfârşitul 
pe care scontase să nu reprezinte decât un început. Şi totuşi, 
era vorba de un sfârşit: sfârşitul nemărginitei încrederi în sine, 
afişate până atunci de domnul de La Tour d'Azyr. Marchizul 
încetă să mai considere acest duel lipsit de importanţă. 

Inţelese că trebuia să ia lupta în serios şi să se dueleze aşa 
cum n-o făcuse niciodată până atunci. 

Porniră din nou la alac şi din nou - pe principiul că cea mai 
sigură apărare e atacul - marchizul fu în avantaj. André-Louis ÎI 
lăsă să câştige, pentru că dorea să-l facă să-şi consume 
magnifica iuţeală şi energie înfruntând viteza şi energia mult 
mai mare, pe care maestrul de scrimă le căpătase pe parcursul 
a aproape doi ani de exerciţiu zilnic. Cum marchizul ataca 
furibund, André-Louis rămase în defensivă pe toată durata celui 
de al doilea asalt, care se încheie şi el printr-o fandare. 

Deoarece de data aceasta André-Louis se aştepta la o 
asemenea mişcare, o pară printr-o singură atingere de spadă, 
care devie traiectoria lamei celuilalt, în acelaşi moment, făcu pe 
neaşteptate un salt înainte, chiar în garda adversarului, astfel 
încât marchizul se trezi dintr-o dată la cheremul lui şi, ca vrăjit, 
nu încercă nici măcar să revină la poziţia iniţială. 

De data aceasta, André-Louis nu râse. Surâse uşor, în vreme 
ce marchizul îl privea cu ochii miraţi de uimire, dar nu făcu nicio 
mişcare pentru a se folosi de avantajul obţinut. 

— Haideţi, domnule! i se adresă el. Doar n-am să-mi înfig 
spada într-un om neînarmat! 

Se dădu înapoi şi adversarul, tulburat, îşi reveni în cele din 
urmă. 

Domnul d'Ormesson răsuflă adânc, după ce-şi ţinuse o clipă 
respiraţia, îngrozit. Le Chapelier înjură încet. 

— Fir-ar să fie! murmură el. Te joci cu norocul, dacă faci pe 
nebunul în felul ăsta! 

André-Louis observă paloarea cadaverică, aşternută pe faţa 
adversarului. 

— Domnule, cred că începeţi să înţelegeţi ce-o fi simţit 


- 312 - 


Philippe de Vilmorin în acea zi, la Gavrillac. Am vrut ca mai întâi 
să trăiţi, şi dumneavoastră un asemenea moment. Şi-acum, 
haideţi, să terminăm odată! 

Porni la atac cu viteza fulgerului. O clipă, La Tour d'Azyr avu 
impresia că vârful spadei lui André-Louis îl încolţea de 
pretutindeni în acelaşi timp. Apoi, angajându-se într-o sextă, 
tânărul se întinse înainte cu forţă şi rapiditate, ca să fandeze în 
terță. Îşi îndreptase vârful spadei astfel, încât să-şi străpungă 
adversarul, pe care îl lăsase descoperit printr-o serie de 
degajări, calculate cu anticipație. Spre marea sa uluire şi 
întristare, La Tour d'Azyr, reuşi să pareze lovitura. André-Louis 
fu şi mai şi întristat să constate că lovitura fusese parată prea 
târziu. Dacă marchizul ar fi parat la timp, totul ar fi fost în 
regulă. Reuşind însă să pareze în ultima fracțiune, de secundă, 
La Tour d'Azyr abătuse vârful spadei îndreptate spre trupul lui 
astfel, încât lama îi străbătuse muşchii braţului drept. 

Câteva secunde, niciunul dintre aceste detalii nu fu sesizat. 
Tot ce văzuseră martorii fuseseră fulgerările rapide ale lamelor, 
apoi André-Louis se lansase într-o fandare joasă, înfigându-şi 
spada în braţul drept al marchizului, puţin mai jos de umăr. 

La Tour d'Azyr dădu brusc drumul spadei, pe care degetele 
neputincioase n-o mai puteau ţine. Rămase dezarmat, 
muşcându-şi buzele, alb la faţă, gâfâind, privindu-şi adversarul, 
care între timp se ridicase. Cu vârful însângerat al spadei aţintit 
în pământ, André-Louis îl urmărea încruntat, aşa cum ar fi 
urmărit o pradă, pe care din propria-i ne- îndemânare o scăpase 
în ultima clipă. 

Adunarea Naţională şi ziarele i-ar fi salutat isprava ca pe o 
nouă victorie a Cavalerului Rătăcitor din Starea a Treia. Însă 
numai el ştia cât de amarnic şi dureros era acest eşec. 

Domnul d'Ormesson se repezi la prietenul său. 

— Eşti rănit! strigă el, prosteşte. 

— N-am nimic, zise La Tour d'Azyr. O simplă zgârietură. 

Dar buzele îi erau crispate, iar mâneca sfâşiată a cămăşii sale 
fine se umpluse de sânge. 

D'Ormesson, om practic, scoase o batistă de olandă, pe care 
o rupse repede, în fâşii, improvizând un bandaj. 

André-Louis continuă să privească scena, fără a se clinti din 
loc, ca sub imperiul unei vrăji. Rămase aşa până ce Le Chapelier 
îl atinse uşor pe braţ. Abia atunci tresări, oftă şi se întoarse să 


- 313 - 


se îmbrace. Imediat după aceea părăsi locul întâlnirii, fără a-şi 
privi adversarul şi fără a-i adresa vreun cuvânt. 

În timp ce mergea cu paşi rari, împreună cu Le Chapelier, 
spre intrarea în Bois, unde îl aştepta trăsura, fură depăşiţi de 
caleaşca unde se afla La Tour d'Azyr şi secundul său şi care ÎI 
dusese până la punctul de întâlnire. Braţul rănit al marchizului 
atârna de gât, într-o eşarfă improvizată din cin- gătoarea 
însoţitorului său. Haina albastră fusese încheiată pe deasupra, 
astfel încât mâneca dreaptă atârna goală. In afara palorii 
accentuate, marchizul era la fel de stăpân pe sine ca de obicei. 

Cum el fusese primul care pornise înapoi spre oraş, cele două 
doamne îl zăriseră, în aparenţă teafăr şi nevătămat. In teama şi 
graba lor de-a împiedica duelul, nu-i de mirare că-şi închipuiseră 
că li s-au adeverit cele mai grave presimţiri. 

Doamna de Plougastel încercă să strige, dar vocea n-o 
asculta. Încercă să deschidă portiera trăsurii, dar degetele nu 
reuşeau să nimerească şi să apese mânerul. Între timp, cealaltă 
caleaşcă trecuse. Ochii frumoşi ai lui La Tour d'Azyr se opriră o 
clipă asupra ei, prinzându-i privirea neliniştită. Apoi, doamna de 
Plougastel mai zări ceva. Când domnul d'Ormesson se înclină şi 
el s-o salute pe contesă, aceasta putu vedea mâneca dreaptă, 
goală, a hainei lui La Tour d'Azyr. In acelaşi timp, haina, 
răsfrântă puţin la gât, unde era prinsă printr-un singur nasture, 
dezvălui braţul atârnat în eşarfă şi cămaşa udă de sânge. 

Nici acum contesa nu se grăbi să tragă o concluzie, temându- 
se că marchizul, deşi rănit, i-ar fi putut aplica adversarului său o 
lovitură mortală. 

În cele din urmă, îi reveni graiul şi-n aceeaşi clipă îi făcu semn 
vizitiului să oprească. 

Domnul d'Ormesson cobori şi o întâmpină pe doamna de 
Plougastel în spaţiul îngust dintre cele două trăsuri. 

— Unde-i domnul Moreau? răsună întrebarea năucitoare. 

— Bănuiesc că-n urma noastră... răspunse el, revenindu-şi din 
surpriză. 

— N-a păţit nimic? 

— Din nefericire, noi suntem cei care... începu d'Ormesson, 
când din interiorul trăsurii se auzi vocea tăioasă a lui La Tour 
d'Azyr. 

— Acest interes pe care-l arătaţi faţă de domnul Moreau, 
contesă... 


= Side 


Se opri, simțind o vagă provocare în atitudinea cu care îl 
înfruntă doamna de Plougastel. Dar fraza nici n-avea nevoie de 
completări. 

Toţi trei tăcură stânjeniţi. Apoi contesa privi la domnul 
d'Ormesson şi-şi schimbă atitudinea, oferindu-i ceea pe părea a 
fi o explicaţie a grijii pentru domnul Moreau. 

— Domnişoara de Kercadiou e în trăsura mea. Biata copilă a 
leşinat. 

Şi-ar mai fi spus ea multe, de n-ar fi fost de faţă domnul 
d'Ormesson. 

Sub impulsul grijii faţă de domnişoara de Kercadiou, La Tour 
d'Azyr se ridică, aproape uitând de rana de la braţ. 

— Nu prea sunt în stare să acord ajutor, doamnă! zise el, 
surâzând în semn de scuze. Dar... 

Cu ajutorul lui d'Ormesson şi fără a ţine seamă de protestele 
lui, marchizul sări din trăsură, care trase puţin mai departe, 
pentru a lăsa calea liberă unei alte trăsuri venind dinspre Bois. 

Aşa se întâmplă că după câteva momente, când cabrioleta 
ajunse din urmă şi depăşi celelalte două trăsuri, André-Louis fu 
martorul unei scene de-a dreptul înduioşătoare. Ridicându-se în 
picioare, o zări pe Aline, pe jumătate leşinată, aşezată pe 
treapta caleştii şi sprijinită de doamna de Plougastel. Alături, 
domnul de La Tour d'Azyr, cât se poate de îngrijorat şi uitând de 
propria-i rană, se aplecase deasupra fetei. Lângă ei, mai erau 
domnul d'Ormesson şi lacheul contesei. 

Contesa ridică ochii şi-l văzu trecând pe lângă ei. Se lumină 
imediat la faţă şi Andre-Louis avu impresia că-l va saluta sau îl 
va striga pe nume. Atunci, pentru a evita o situaţie penibilă, 
datorată prezenţei fostului adversar, tânărul i-o luă înainte, 
înclinându-se cu răceală - pentru că rămăsese, într-adevăr, 
împietrit în faţa scenei pe care-o avea sub ochi - apoi îşi reluă 
locul, străduindu-se să privească drept înainte. 

Ce altă confirmare îi mai trebuia, ca să se convingă că Aline 
venise în acea dimineaţă să-l roage să renunţe, de dragul lui La 
Tour d'Azyr? Ceea ce văzuse era priveliştea unei tinere doamne, 
leşinată la vederea braţului însângerat al unui prieten drag, în 
timp ce prietenul tot încerca s-o liniştească, spunându-i că rana 
era uşoară. Mult mai târziu, avea să-şi facă reproşuri pentru o 
asemenea idee stupidă. Aproape că se va condamna cu prea 
mare asprime. Dar cum să fi interpretat altfel această scenă, cu 


- 315 - 


ideile preconcepute pe care le avea? 

Acum deţinea dovada unui fapt pe care doar îl bănuise. Aline 
nu-i vorbise deschis despre sentimentele ei faţă de La Tour 
d'Azyr. André-Louis presupunea că-i în firea femeilor să păstreze 
secretul asupra unor astfel de chestiuni şi deci n-o putea învinui. 
N-o putea învinui nici pentru că se lăsase cucerită de farmecul 
unic al marchizului, întrucât chiar detestându-l pe acesta, nu 
putea să nu-i recunoască însuşirile atrăgătoare. lar faptul că fata 
îl plăcea era cât se poate de limpede, dată fiind reacţia pe care 
o avusese la vederea braţului rănit. 

— Dumnezeule! zise el cu voce tare. Ce-ar mai fi suferit dacă 
l-aş fi ucis, aşa cum am avut de gând! 

Dacă ar fi fost măcar sinceră, i-ar fi smuls consimţământul 
după care venise. Dacă cel puţin i-ar fi vorbit despre ceea ce 
acum vedea cu ochii lui - şi anume că-l iubea pe marchiz - în loc 
să-l lase să creadă că-i mânată de ambiţii deşarte, tânărul ar fi 
cedat din prima clipă. 

André-Louis oftă şi murmură o rugăciune de iertare către 
sufletul lui Vilmorin. 

— Poate-i mai bine că nu l-am nimerit, zise el. 

— Ce vrei să spui? nu înţelese Le Chapelier. 

— Vreau să spun că-n ceea ce priveşte afacerea asta, trebuie 
să renunţ la orice nădejde de-a o lua de la-nceput. 


- 316 - 


Capitolul 12 
ARGUMENTUL DECISIV 


O ât timp rămase în sesiune Adunarea Naţională, pentru 
a-şi duce la bun sfârşit misiunea de elaborare a unei constituţii 
în Franţa, domnul de La Tour d'Azyr nu mai fu văzut în sala de 
şedinţe - şi nici măcar la Paris. Chiar dacă trupul lui suferise 
numai o rană uşoară, nemăsurata lui mândrie primise, în 
schimb, o lovitură mortală. 

Se zvonea c-ar fi emigrat. Dar acest lucru era adevărat numai 
pe jumătate. În realitate, se alăturase grupului de nobili care 
făceau legătura între Tuileries şi sediul emigranților, din 
Coblenz. In scurt timp, devenise membrul serviciului secret 
regal, care până la urmă avea să mineze monarhia. 

Cât despre André-Louis, acesta nu mai călcă pragul casei 
naşului, convins fiind că domnul de Kercadiou îşi va respecta 
hotărârea despre care îi scrisese şi anume de a refuza să-l mai 
vadă în caz că duelul va avea loc. 

Tânărul se consacră, deci, îndatoririlor din cadrul Adunării, cu 
atâta râvnă şi eficienţă, încât atunci când Constituanta îşi 
îndeplini misiunea şi fu dizolvată, în luna septembrie a anului 
următor, primi solicitarea de a deveni membru al Adunării 
legislative, aleasă imediat după aceea. 

La fel ca mulţi alţii, şi el considera că Revoluţia fusese 
realizată, că Franţei nu-i mai rămânea decât să pună în aplicare 
Constituţia, şi totul avea să fie bine. Poate că aşa ar fi stat 
lucrurile, dacă şi Curtea s-ar fi resemnat să accepte schimbările 


- 317 - 


petrecute. Ca rezultat al intrigilor de la Curte, jumătate din 
Europa se înarma, ca să năvălească asupra Franţei, în sprijinul 
regelui, aflat în altercaţie cu poporul francez. Acesta era necazul 
din care aveau să se tragă şi nenorocirile care au urmat. 

Cât despre tulburările contrarevoluţionare, instigate de cler, 
acestea se manifestau cel mai acut în Bretania. Dată fiind 
influenţa pe care se presupunea că o avea în provincia sa 
natală, lui André-Louis i s a propus de către Comisia celor 
Doisprezece - în primele zile ale guvernării girondine - să 
meargă la faţa locului şi să încerce să restabilească liniştea. Era 
de dorit ca tânărul să facă apel la mijloace paşnice, deşi 
beneficia de puteri absolute - ceea ce reiese clar din ordinul ca 
toţi să-i acorde ajutorul; cei ce-l împiedicau să-şi exercite 
atribuţiile, o făceau pe propriul lor risc. 

André-Louis acceptă misiunea, astfel că deveni unul dintre cei 
cinci plenipotenţiari trimişi în Bretania în primăvara lui 1792. 
Lipsi astfel din Paris timp de patru luni, şi poate că absenţa lui ar 
fi fost şi mai îndelungată, de n-ar fi fost rechemat la începutul lui 
august. În acele momente, mai importantă decât tulburările din 
Bretania era iminenţa unor tulburări la Paris, unde cerul politic 
era mai înnegurat chiar decât în 1789. Parisul îşi dădea seama 
că se apropia ceasul luptei finale dintre egalitate şi privilegiu. 
Aşadar, la întoarcere, André-Louis pătrunse într-un oraş stăpânit 
de o stare de spirit incendiară; aici avea să atingă şi apogeul 
carierei sale... 

Şi domnişoara de Kercadiou se afla în capitală în zilele acestui 
început de august, în vizită la verişoara şi prietena apropiată a 
unchiului, doamna de Plougastel. Deşi nimic nu era mai limpede 
decât neliniştea şi fierberea, anunțând dezlănţuirea ce-avea să 
urmeze, totuşi, aerul de veselie şi nepăsare de la Curte, unde 
amândouă femeile mergeau aproape zilnic, le dădea un 
sentiment de siguranţă. Domnul de Plougastel venise în ţară, 
apoi se întorsese la Coblenz cu acea misiune secretă, care acum 
îl ţinea aproape în permanenţă departe de soţie. Când se 
întâlniseră, o asigurase că se luaseră toate măsurile şi că o 
insurecție era cât se poate de bine venită, fiindcă ar fi avut un 
singur rezultat: zdrobirea Revoluţiei în curtea palatului Tuileries. 
De asta rămăsese regele la Paris. De nu s-ar fi bizuit pe ajutorul 
emigranților, şi-ar fi luat elveţienii şi suita, şi-ar fi părăsit 
capitala. La nevoie, aceştia i-ar fi deschis drum cu forţa. Dar, 


- 318 - 


oricum, nu va fi nevoie de aşa ceva. 

Şi totuşi, în acele zile de început de august, efectul cuvintelor 
încurajatoare ale domnului de Plougastel se risipi treptat, dat 
fiind cursul pe care-l luau evenimentele, sub ochii soţiei sale. In 
cele din urmă, în dimineaţa zilei de nouă august, la palatul 
Plougastel sosi un mesager din Meudon, cu o scrisoare din 
partea domnului de Kercadiou, care îşi îndemna nepoata să 
revină de îndată în casa unchiului, sfătuind-o să-şi ia cu sine şi 
gazda de până atunci. 

Prin firea sa, domnul de Kercadiou îşi făcea prieteni în toate 
straturile sociale. Prin descendență, se situa pe picior de 
egalitate cu nobilimea; felul său de-a fi între burghez şi ţăran, 
precum şi bunăvoința care-l caracteriza, îl făcuseră să se aibă 
bine şi cu cei care-i erau inferiori prin naştere. La Meudon era 
cunoscut şi respectat de toţi oamenii simpli, astfel încât 
serviabilul primar Rougane îl informă pe 9 august de cele ce se 
pregăteau pentru a doua zi. Cunoscând faptul că domnişoara se 
afla la Paris, primarul îl sfătui c-ar fi mai bine s-o scoată dintr-o 
zonă care în următoarele douăzeci şi patru de ore putea deveni 
riscantă pentru persoanele de vază - îndeosebi pentru cei 
bănuiţi de-a întreţine legături cu Curtea. 

Nu exista niciun dubiu în privinţa relaţiilor doamnei de 
Plougastel cu Curtea. Nu exista nicio îndoială - ba chiar aveau 
să iasă la iveală dovezi în acest sens - că acele societăţi 
secrete, vigilente şi atotprezente, care supravegheau leagănul 
nou-născutei Revoluții, erau perfect informate asupra 
frecventelor călătorii efectuate de domnul de Plougastel la 
Coblenz şi nu-şi făceau niciun fel de iluzii în privinţa scopului lor. 
Prin urmare, dacă partizanii Curţii ar fi fost înfrânți în încleştarea 
care se pregătea, situaţia doamnei de Plougastel la Paris ar fi 
fost cât se poate de riscantă, atât pentru ea, cât şi pentru orice 
persoană nobilă, aflată în palat. 

Afecţiunea pe care le-o purta domnul de Kercadiou celor două 
femei îi spori temerile stârnite de avertismentul lui Rougan. lată 
de ce trimise în grabă misiva, implorându-şi nepoata şi verişoara 
să pornească neîntârziat spre Meudon. 

Primarul cel cumsecade mai făcu un gest: de omenie, 
încredinţând scrisoarea propriului său fiu, un flăcău isteţ, de 
nouăsprezece ani. Către seara acelei frumoase zile de august, 
tânărul Rougane se înfăţişă la palatul Plougastel. 


- 319 - 


Fu primit cu mare amabilitate de către stăpâna casei. Salonul 
strălucitor şi alura impozantă a înaltei doamne impresionară 
sufletul curat şi simplu al flăcăului. 

Doamna de Plougastel se hotărî pe loc. Mesajul domnului de 
Kercadiou nu făcea decât să-i confirme propriile temeri şi 
presimţiri, aşa că se decise să plece fără întârziere. 

— Prea bine, doamnă, zise tânărul. Atunci permiteţi-mi să vă 
spun bun-rămas. 

Dar doamna nu-l lăsă să plece. Îl trimise la bucătărie, să 
îmbuce ceva şi să se răcorească, în timp ce ea şi domnişoara se 
pregătiră de plecare. Avură grijă să-i rezerve şi tânărului un loc 
în trăsură, până la Meudon. Nici nu vru s-audă ca el să se 
întoarcă pe jos, precum venise. 

Deşi, date fiind împrejurările, băiatul nu-şi făcuse decât 
datoria, bunăvoința de care dădu dovadă doamna de Plougastel 
în aceste momente tulburi avea să fie curând răsplătită. De nu 
s-ar fi purtat aşa cum o făcuse, ar fi trecut prin clipe şi mai grele 
decât îi era sortit să înfrunte. 

Mai era poate o jumătate de oră până la apusul soarelui când 
porniră în caleaşca doamnei de Plougastel, cu intenţia de-a 
părăsi Parisul prin poarta Saint-Martin. Luaseră cu ei doar un 
singur valet. Rougane, căruia dintr-o extraordinară 
condescendenţă i se dăduse un loc în interiorul caleştii, era pe 
cale să se îndrăgostească de domnişoara de Kercadiou, pe care 
o considera cea mai încântătoare făptură din câte întâlnise 
vreodată şi care i se adresa simplu şi neafectat, de la egal la 
egal. Acest amănunt i se sui puţin la cap, zdruncinându-i unele 
principii republicane, pe care-şi închipuise că le accepta pe 
deplin. 

La barieră, caleaşca fu oprită de un grup de soldaţi ai Gărzii 
Naţionale, postați în faţa porţilor de fier. 

Sergentul veni până în dreptul portierei. Contesa scoase capul 
pe fereastră. 

— Bariera e-nchisă, doamnă! zise el scurt, închisă! repetă ea, 
nevenindu-i să creadă. 

— Asta... înseamnă că nu se poate trece? 

— Numai dacă aveţi un permis de liberă trecere, doamnă. 

Sergentul se sprijini nonşalant de sulița pe care o ţinea în 
mână. 

— Avem ordin să nu intre şi să nu iasă nimeni din oraş fără 


- 320 - 


permis. 

— Ordinul cui? 

— Ordinul Comunei din Paris. 

— Dar trebuie să ajung în provincie astă-seară, zise contesa, 
cu glas aproape supărat. Sunt aşteptată. 

— In acest caz, faceţi rost de permis. 

— Unde pot să-l obţin? 

— La Hotel de Ville” sau la biroul de care aparţineţi cu 
locuinţa. 

— Atunci să mergem la birou. Fiţi amabil şi spuneţi-i vizitiului 
să mă ducă la secţia Bondy. Sergentul salută şi se dădu înapoi, 

— Secţia Bondy. Rue des Morts! îi ordonă el vizitiului. 

Doamna de Plougastel se lăsă să cadă pe pernele trăsurii 
pradă unei stări de agitaţie tot atât de mari ca şi domnişoara 
Aline. Rougane încercă să le liniştească şi să le asigure că totul 
va fi bine. La secţie se va rezolva totul. Cu siguranţă că li se va 
elibera un permis. Ce motive ar avea ca să refuze? La urma 
urmei, era o simplă formalitate. 

Asigurările lui le ridică moralul, pregătindu-le numai bine 
pentru o nouă deziluzie, în clipa când preşedintele refuză scurt 
să dea curs cererii contesei. 

— Numele dumneavoastră, doamnă? întrebă el cu asprime. 

Făcând parte din categoria dură a ultra-republicanilor, nici 
măcar nu se ridicase, ca semn de respect faţă de cele două 
doamne, având ferma convingere că se afla acolo ca să-şi 
îndeplinească îndatoririle de serviciu, nu să predea lecţii de 
dans. 

— Plougastel, repetă el, fără a se sinchisi de titlu, de parcă ar 
fi fost vorba de-un măcelar sau de-un brutar. 

Scoase dintr-un raft din dreapta un registru voluminos, pe 
care îl deschise, dând foile una câte una. Era un registru de 
evidenţă a cartierului respectiv. Găsi îndată ceea ce căuta. 

— Contele de Plougastel, palatul Plougastel, Rue du Paradis, 
nu-i aşa? 

— Exact domnule - răspunse contesa cu toată politeţea de 
care putea fi în stare, faţă de atâta obrăznicie şi grosolănie. 

Se lăsă o tăcere adâncă, timp în care el studia unele notițe 
făcute cu creionul în dreptul numelui, în ultima vreme, secţiile 
lucraseră mult mai sistematic decât şi-ar fi închipuit cineva. 


97 Hotel de Ville - Primăria oraşului (n. tr.). 
- 321 - 


— Soţul dumneavoastră vă însoţeşte, doamnă? întrebă el 
scurt, fără să-şi ia ochii din registru. 

— Contele nu-i cu mine, răspunse ea, apăsând pe cuvântul 
„conte”. 

— Nu-i cu dumneavoastră? 

Preşedintele îşi ridică privirea, în care se citea un amestec de 
neîncredere şi bătaie de joc. 

— Dar unde-i acum? 

— Nu-i la Paris, domnule. 

— Aha! Credeţi cumva că se află la Coblenz? _ 

Contesa simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Întrebarea-i păru 
de rău augur. ln ce scop se informează secţiile atât de 
amănunţit cu privire la plecările şi sosirile locuitorilor cartierului? 
Oare ce se pregătea? Avu senzaţia că a căzut într-o cursă, că se 
zbate într-o plasă, aruncată pe neaşteptate asupra ei. 

— Nu ştiu, domnule, răspunse ea cu şovăială în glas. 

— Fireşte că nu ştiţi, ricană el. N-are importanţă! Şi vreţi şi 
dumneavoastră să părăsiţi Parisul? Unde vreţi să mergeţi? 

— La Meudon. 

— Cu ce treburi? 

Contesa simţi că-i năvăleşte sângele în obraz. Impertinenţa 
preşedintelui era intolerabilă pentru o femeie care toată viaţa se 
bucurase de cel mai adânc respect, atât din partea inferiorilor, 
cât şi a egalilor ei. Cu toate acestea, înțelegând că înfruntă forţe 
cu totul necunoscute, se stăpâni, îşi înăbugşi revolta şi răspunse 
limpede. 

— Doresc s-o conduc pe domnişoara de Kercadiou la unchiul 
ei, care locuieşte acolo. 

— Asta-i tot? Atunci de ce nu plecaţi în altă zi, doamnă? Nu-i 
ceva urgent. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule, pentru noi e cât 
se poate de urgent. 

— Regret, dar nu m-aţi convins. Bariera rămâne închisă 
pentru toţi cei ce nu pot oferi motive valabile sau urgente 
pentru ieşirea din Paris. Aşa că veţi aştepta până se ridică 
interdicţia. Bună seara! 

— Dar, domnule... 

— Bună seara, doamnă! repetă el, cu subinţeles mai 
dispreţuitor şi mai despotic decât formula regală: „Puteţi să vă 
retrageţi”. 


- 322 - 


Doamna de Plougastel ieşi împreună cu Aline. Amândouă 
tremurau de furia pe care şi-o reţinuseră până atunci din motive 
de prudenţă. Urcară din nou în caleaşcă, dând poruncă să fie 
duse acasă. 

Când auzi cele întâmplate, mirarea lui Rougane se 
preschimbă în consternare. 

— De ce nu încercaţi şi la Primărie, doamnă? sugeră el. 

— După ce-am păţit? Ar fi inutil... Trebuie să ne resemnăm să 
rămânem la Paris, până ce se vor ridica barierele. 

— Poate că până atunci nici n-o să ne mai pese dacă s-au 
deschis sau nu... spuse Aline. 

— Aline! exclamă îngrozită doamna de Plougastel. 

— Domnişoară! izbucni şi Rougane, pe acelaşi ton. 

Cum înţelesese că persoanele astfel reţinute se află probabil 
într-o primejdie fără nume, dar cu atât mai înspăimântătoare, 
tânărul începu să-şi frământe creierii în fel şi chip. Când fură 
aproape de palatul Plougastel, Rougane le anunţă pe cele două 
femei că găsise soluţia. 

— Am putea folosi un permis dinafară! le zise el. Ascultaţi-mă 
şi aveţi încredere în mine. Plec imediat înapoi, în Meudon. Tata 
îmi va da două permise: unul pentru mine şi unul pentru trei 
persoane, pe distanţa Meudon-Paris şi retur. Voi intra cu al meu, 
pe care apoi îl voi distruge şi vom pleca de aici împreună, pe 
baza celuilalt permis, care va atesta că am venit de la Meudon 
în cursul aceleiaşi zile. E cât se poate de simplu! Dacă plec 
imediat, voi fi înapoi la noapte. 

— Dar cum vrei să pleci? îl întrebă Aline. ; 

— Eu? Pff! N-aveţi nicio grijă! Tata e primarul din Meudon. Il 
cunosc o mulțime de oameni. Am să merg la Primărie şi-am să 
le spun... adevărul - că nu pot părăsi Parisul din cauza închiderii 
barierelor, iar tata mă aşteaptă acasă în astă-seară. Imi vor da 
drumul cu siguranţă! Simplu ca bună ziua! 

Increderea lui le dădu din nou speranţe. Totul părea uşor, aşa 
cum spusese şi Rougane. 

— Atunci, adu un permis pentru patru persoane, dragul meu - 
îl rugă contesa. Mai e şi Jacques, arătă ea spre valetul care 
tocmai le ajutase să coboare. 

Rougane plecă, sigur că se va întoarce repede, şi le lăsă să 
aştepte, la fel de încrezătoare. Dar orele trecură, se lăsă 
noaptea, veni ora de culcare şi tânărul încă nu dăduse niciun 


- 323 - 


semn de viaţă. 

Aşteptară până la miezul nopţii, fiecare afişând o expresie 
calmă şi liniştită, de dragul celeilalte, dar simțindu-se treptat 
invadate de presimţiri funeste. Totuşi, îşi petrecură timpul 
jucând table în salon, ca şi cum nimic nu le-ar fi tulburat tihna 
serii. 

În cele din urmă, ceasul bătu miezul nopţii. Contesa se ridică, 
oftând. 

— Probabil că va veni mâine, zise ea, fără să creadă un 
cuvânt din ce spusese. 

— Cu siguranţă, o aprobă Aline. Trebuie să-i fi fost imposibil 
să se întoarcă astă-seară. Şi-apoi, va fi mai bine să călătorim în 
timpul zilei. Un drum ca acesta, noaptea, ar fi mult prea 
obositor, doamnă. 

Afectând astfel stăpânirea de sine, cele două femei îşi 
spuseră noapte bună. 

A doua zi, în zori, fură trezite de un dangăt de clopote: în 
secţii se dădea alarma. Urechile lor îngrozite prinseră răpăit de 
tobe, ba chiar sunete ce vesteau mulţimea ieşind în stradă. Tot 
Parisul se ridicase la luptă. Ceva mai târziu se auziră departe 
pocnete de armă şi bubuitul adânc al unui tun. Incepuse lupta 
între comunarzi şi oamenii Curţii. Poporul înarmat atacase 
palatul Tuileries. Circulau zvonuri care mai de care mai 
îngrozitoare, unele aduse chiar de servitorii palatului Plougastel, 
că se dădea o luptă înverşunată pentru ocuparea palatului 
Tuileries, luptă care avea să se sfârşească prin masacrul inutil al 
tuturor celor pe care monarhul înspăimântat îi abandonase 
acolo, pentru a se pune pe sine şi familia sub protecţia Adunării. 
Fără să ştie nicio clipă ce vrea, ba chiar plecând urechea la cele 
mai proaste sfaturi, regele se pregătise să reziste până în clipa 
când se ivise necesitatea reală de a rezista, iar atunci dăduse 
ordin de capitulare, lăsându-i astfel pe cei care-l susţinuseră 
până la capăt la cheremul unei mulţimi dezlănţuite. 

In timp ce la Tuileries se petreceau aceste evenimente, la 
reşedinţa contelui de Plougastel cele două femei încă aşteptau 
întoarcerea lui Rougane, deşi îşi puneau din ce în ce mai puţine 
speranţe în inimosul tânăr. Rougane nu se întoarse. Tatălui, 
afacerea nu i se păruse tot atât de simplă precum o anticipase 
fiul. Primarul Rougane se temea pe drept cuvânt să recurgă la 
un asemenea subterfugiu. 


- 324 - 


Împreună cu fiul său, primarul se duse la domnul de 
Kercadiou, ca să-l informeze asupra celor întâmplate. Îi vorbi 
deschis şi despre soluţia la care se gândise fiul său, dar 
mărturisi că nu îndrăznea să întreprindă o asemenea acţiune. 

Domnul de Kercadiou încercă să-l convingă cu toate 
argumentele posibile, oferindu-i chiar şi bani. Dar Rougane 
rămase neînduplecat. 

— Domnule, spuse el, dacă s-ar descoperi că am făcut aşa 
ceva - ceea ce fără îndoială că nu ar întârzia să se întâmple - aş 
fi trimis la spânzurătoare. În plus, deşi sunt gata să fac tot ce-mi 
stă-n putinţă ca să vă fiu de folos, un asemenea gest ar însemna 
o trădare din partea mea - şi asta nu pot accepta cu niciun chip. 
Vă implor să nu mai insistaţi. 

— Dar dumneata ce crezi că se-ntâmplă? îl întrebă înnebunit 
seniorul. 

— E vreme de război, răspunse Rougane, care — după cum 
se ştie - era bine informat. A izbucnit războiul între Curte şi 
popor. Regret din suflet că v-am prevenit atât de târziu. De fapt, 
însă, nu cred că-i cazul să vă neliniştiţi. Nimeni nu se va război 
cu femeile. 

Rămas singur, domnul de Kercadiou se agăţă cu disperare de 
această minimă şansă. Nu-şi putea însă scoate din minte 
combinaţiile în care era implicat contele de Plougastel. Dar dacă 
şi revoluționarii erau tot atât de bine informaţi - cum probabil se 
şi întâmpla? Istoria mai cunoştea cazuri de soţii ale unor 
criminali politici, care suferiseră pentru păcatele soţilor lor. Într- 
o revoltă populară, totul era posibil, iar Aline se vedea tot atât 
de expusă riscului ca şi doamna de Plougastel. 

În seara aceea, rămase până târziu în biblioteca fratelui, 
fumându-şi abătut pipa, ca să mai uite de necaz. Tocmai când 
se lăsase dus pe gânduri, cu pipa stinsă în mână, cineva ciocăni 
puternic la uşă. _ 

Bătrânul seneşal de la Gavrillac merse să deschidă. In prag se 
afla un tânăr subţire, cu haină măslinie, ale cărei poale îi 
ajungeau mai jos de genunchi. Purta cizme, pantaloni din piele 
de căprioară, o spadă scurtă şi o eşarfa tricoloră, legată în jurul 
taliei. Pălăria cu cocardă tricoloră îi dădea un aer oficial, 
aproape sinistru în ochii acestui vechi adept al feudalismului, 
care împărtăşea trup şi suflet neliniştea stăpânului său. 

— Ce doreşte domnul? întrebă bătrânul, pe un ton în care se 


- 325 - 


amestecau respectul şi neîncrederea. 

Dar o voce limpede îl ţintui pe loc. 

— Cum, Benoit? Chiar aşa? M-ai uitat de tot? 

Bătrânul ridică felinarul cu o mână tremurândă, şi o rază de 
lumină se opri pe chipul tras, cu gură fermă. 

— Domnul André! exclamă el. Domnul André! 

Privi apoi, şovăind, la eşarfă şi la cocardă, neştiind ce să facă. 

André-Louis trecu pe lângă el, intrând în holul larg, cu podea 
de marmură în carouri albe şi negre. 

— Dacă naşul nu s-a culcat încă, du-mă te rog la el. Dacă s-a 
culcat, trezeşte-l! 

— Desigur, domnule Andr€!... Şi... sunt sigur că va fi încântat 
să vă revadă. Nu s-a culcat încă... Poftiţi, domnule André... 
poftiţi, vă rog! 

André-Louis, întors din Bretania, ajunsese la Meudon cu o 
jumătate de ceas în urmă şi se abătuse pe la casa primarului, în 
căutare de veşti, care să-i infirme sau să-i confirme zvonurile 
cumplite pe care le întâlnise tot mai des, pe măsură ce se 
apropia de capitală. Rougane îl informă că insurecția era 
iminentă, că deja fuseseră închise barierele şi nimeni nu avea 
voie să intre sau să iasă din oraş decât cu permis de liberă 
trecere. 

André-Louis îşi lăsase capul în piept, copleşit de gânduri 
negre. De la un timp, presimţise pericolul unei a doua revoluţii, 
care să distrugă tot ce se realizase până atunci şi să dea frâiele 
puterii pe seama unui grup de nemernici, care aveau să 
dezlănţuie anarhia. lar acum, exact lucrul de care se temuse 
mai mult era pe punctul să izbucnească. Va merge la Paris, în 
aceeaşi seară, să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. 

În clipa când dăduse să iasă pe uşă, întorsese capul spre 
Rougane, ca să-l întrebe dacă domnul de Kercadiou era tot la 
Meudon. 

— İl cunoaşteţi, domnule? 

— E naşul meu! 

— Naşul dumneavoastră! Şi dumneavoastră sunteți 
reprezentant! Cum, dar atunci sunteţi exact omul de care are 
acum nevoie! 

Şi Rougane îi povestise despre drumul fiului său la Paris în 
acea după-amiază şi despre tot ce se întâmplase cu acea 
ocazie. 


- 326 - 


André-Louis n-avea nevoie să audă mai multe. Pentru 
moment, nu mai conta că naşul îşi ţinuse făgăduiala, 
nemaiîngăduindu-i să-i treacă pragul de doi ani. Tânărul îşi 
lăsase caleaşca la han şi pornise direct spre locuinţa domnului 
de Kercadiou. 

Uluit să-l vadă aici, la o asemenea oră, pe cel care-i umpluse 
inima de supărare şi amărăciune, domnul de Kercadiou îl 
întâmpină aproape la fel de rece ca data trecută. 

— Ce doreşti, domnule? 

— Să te ajut, naşule, dacă asta stă-n puterea mea! veni 
răspunsul dezarmant. 

Dar domnul de Kercadiou nu se lăsă înduplecat. 

— Te-ai ţinut departe atâta timp, încât speram să nu mă mai 
tulburi cu prezenţa. 

— Nu aş fi îndrăznit să-ţi nesocotesc dorinţa, dacă nu aş fi 
nutrit speranţa că-ţi pot fi de folos. Primarul Rougane... 

— Ce tot spui acolo? Cum să-mi nesocoteşti dorinţa? 

— Mi-ai interzis să-ţi mai trec pragul, naşule. Domnul de 
Kercadiou îl privi ţintă, nemaiînţelegând nimic. 

— Şi de asta n-ai mai venit să mă vezi de-atâta timp? 

— Bineînţeles. Cum altfel? 

Domnul de Kercadiou nu-şi luă ochii de la el, apoi înjură în 
gând. Îl înnebunea gândul să aibă de-a face cu un om care 
insista să-i respecte spusele ad literam. Sperase că André-Louis 
va veni, plin de căinţă, să-şi recunoască vina şi să-l roage în 
genunchi de iertare. 

— Dar cum să-mi îngădui să sper că nu erai convins de ce 
spuneai, naşule? Doar ai vorbit cât se poate de hotărât. La ce 
mi-ar fi folosit să am remuşcări, dacă nu-mi propuneam şi să 
mă-ndrept? lar eu nici nu mă gândeam la aşa ceva. De altfel, ai 
putea să-mi fii recunoscător. 

— Recunoscător? 

— Sunt reprezentant şi dispun de o anumită putere. Chiar 
acum mă întorc la Paris. Te pot ajuta eu acolo unde n-a fost în 
stare Rougane? Dacă măcar jumătate din ce-am auzit e- 
adevărat, atunci chestiunea e extrem de urgentă. Aline trebuie 
imediat dusă într-un loc sigur. 

Domnul de Kercadiou se predă necondiţionat. Veni spre el şi-i 
strânse mâna. 

— Băiete - zise el, vizibil mişcat - nu pot să nu recunosc că ai 


- 327 - 


o mare nobleţe de caracter. Dacă am fost vreodată aspru cu 
tine, era numai pentru că încercam să lupt cu tendinţele rele pe 
care le manifestai. Am dorit să te ţii departe de lumea funestă a 
politicii, care a adus ţara asta nefericită într-un asemenea 
impas. Duşmanul la graniţă, războiul civil gata să izbucnească în 
interior. Asta-i opera voastră, a revoluţionarilor. 

André-Louis nu-l contrazise. 

— Şi Aline? întrebă el, apoi îşi răspunse singur: e la Paris şi 
trebuie imediat scoasă din oraş, înainte ca totul să se 
preschimbe în ruine, aşa cum s-ar putea întâmpla în clipa când 
se vor dezlănţui patimile care-au mocnit atâta timp. Planul 
tânărului Rougane e bun. Cel puţin mie nu-mi vine în minte unul 
mai potrivit. 

Dar tatăl lui nici nu vrea s-audă! 

— Vrei să spui că nu vrea să-şi asume răspunderea. A fost 
însă de acord s-o facă pe răspunderea mea. l-am lăsat o notă 
semnată de mine, prin care îi ceream un permis de liberă 
trecere dus-întors pentru  domnişoara de  Kercadiou. 
Împuternicirea de care dispun oferă suficientă justificare ca el să 
se supună ordinului meu. l-am lăsat nota, în ideea de-a o folosi 
numai în caz de extremă necesitate, pentru propria-i siguranţă. 
În schimbul ei, mi-a eliberat acest permis. 

— L-ai şi obţinut deja?! 

Domnul de Kercadiou luă în mână hârtia pe care i-o întinse 
André-Louis. Simţea că-i tremură degetele. Apropie documentul 
de sfeşnicul de pe polita şemineului şi-şi încordă privirea 
mioapă, ca să poată citi. 

— Dacă-l trimiţi mâine dimineaţă la Paris pe tânărul Rougane 
cu hârtia asta, până la amiază Aline va fi cu dumneata. Sigur că 
nu se poate face nimic în cursul nopţii, decât cu riscul de-a trezi 
bănuieli. Ora e destul de târzie. Şi-acum, naşule, ştii exact de ce 
nu ţi-am respectat hotărârea şi am venit în casa dumitale. Dacă- 
ţi mai pot fi de folos şi altfel, nu trebuie decât să-mi spui. 

— Mai e ceva, Andre. Nu ţi-a spus Rougane că mai era vorba 
şi de alţii... 

— Mi-a pomenit de doamna de Plougastel şi de valetul ei. 

— Atunci de ce...? 

Domnul de  Kercadiou se opri, lăsându-şi întrebarea 
neterminată. André-Louis clătină din cap cu un aer grav. 

— E imposibil, spuse el. 


- 328 - 


Domnul de Kercadiou rămase cu gura căscată de uimire. 

— Imposibil? repeta el. Dar de ce? 

— Naşule, eu fac pentru Aline ceea ce fac, fără să mă mustre 
conştiinţa. De altfel, pentru Aline mi-aş călca şi pe conştiinţă... 
Cu doamna de Plougastel, lucrurile se schimbă. Nici Aline, nici 
altcineva din familia ei n-au fost amestecați în activităţi 
contrarevoluţionare - adevăratul motiv al nenorocirii care ne 
ameninţă în aceste clipe. Pe Aline o pot ajuta să părăsească 
Parisul, fără a avea nimic să-mi reproşez, convins fiind că nu fac 
niciun act care s-ar putea constitui în acuzaţie la adresa mea, 
aşa încât s-ajung în faţa unei comisii de anchetă. Dar doamna 
de Plougastel e soţia contelui de Plougastel, pe care-l ştie toată 
lumea ca agent de legătură între Curte şi emigraţi. 

— Dar nu-i ea de vină! strigă consternat domnul de 
Kercadiou. 

— Sigur că nu. Dar poate fi chemată în orice clipă să depună 
mărturie că n-are nimic de-a face cu aceste intrigi. Se ştie că azi 
era la Paris. Dacă mâine va fi căutată şi se va descoperi că a 
plecat, fără îndoială că va avea loc o anchetă, din care ar rezulta 
că m-am făcut vinovat de abuz de putere, în scopuri personale. 
Naşule, sper că înţelegi că-i un risc prea mare ca să mi-l asum 
pentru o străină. 

— O străină? îl întrebă seniorul, plin de reproş. 

— Pentru mine, e o străină! răspunse André-Louis. 

— Dar nu şi pentru mine, Andre. E vara mea şi prietena mea 
bună şi devotată. Dumnezeule, tot ce spui tu nu face decât să 
scoată în evidenţă necesitatea urgentă de-a o scoate din oraş. 
Trebuie salvată, André, salvată cu orice preţ! Situaţia ei e cu 
mult mai disperată decât a Alinei! 

Se uita la finul său cu ochi rugători, într-o atitudine complet 
diferită de severitatea cu care îl primise. Se albise la faţă, îi 
tremurau mâinile şi pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. 

— Naşule, aş face orice mi s-ar părea înţelept să fac. Dar asta 
nu pot! Salvarea ei ar însemna distrugerea pentru Aline, pentru 
dumneata şi pentru mine. 

— Trebuie să ne asumăm acest risc! 

— Naşule, ai desigur dreptul să vorbeşti în numele dumitale. 

— Şi în numele tău, Andre, crede-mă! Se apropie de băiat. 

— Andre, te implor, pe răspunderea mea, încearcă s-o salvezi 
şi pe doamna de Plougastel! 


- 329 - 


Andre îl privi nedumerit. _ 

— Asta le-ntrece pe toate, zise el. lmi amintesc cu 
recunoştinţă că doamna s-a interesat de mine vreo câteva zile, 
când eram copil, şi pe urmă la Paris, când a vrut să mă 
convertească la ceea ce ea socoteşte a fi adevăratul crez politic. 
Dar nu-mi risc pielea pentru ea! Nu risc nici pielea dumitale, nici 
pe-a Alinei! 

— Ah, dar André... 

— E ultimul meu cuvânt, naşule. S-a făcut târziu şi aş vrea să 
dorm la Paris. 

— Nu, nu! Aşteaptă! 

Seniorul de Gavrillac scoase un geamăt îndurerat: 

— Andre, trebuie! 

În insistența lui şi-n rugăminţile disperate era ceva atât de 
nebunesc, încât Andre îşi închipui că naşul său trebuia să aibă 
un motiv mai profund şi mai serios. 

— Trebuie? repetă el. De ce trebuie? Ce motiv ai ca să-mi 
impui asta? 

— André, motivele mele sunt zdrobitoare. 

— Permite-mi să judec eu valoarea lor! Ceru André-Louis pe 
un ton ce nu admitea replică. 

Vorbele tânărului îl umplură de disperare pe domnul de 
Kercadiou. Începu să se plimbe prin cameră cu paşi mari, cu 
fruntea încruntată, cu mâinile încleştate la spate. 

— Nu mă poţi crede pe cuvânt că există asemenea motive? 
întrebă el încolţit. 

— Într-o situaţie în care îmi risc capul? Cum pot face asta, 
naşule? 

— Dacă-ţi dezvălui despre ce e vorba, îmi calc cuvântul de 
onoare... jurământul făcut. 

Domnul de Kercadiou porni spre celălalt capăt al încăperii, 
frângându-şi mâinile, într-o stare vrednică de milă. Brusc, se 
întoarse spre Andre. 

— Dar în această situaţie disperată... Dacă ai cruzimea să 
insişti, atunci trebuie să-ţi spun. Dumnezeu mi-e martor că n-am 
de ales. Când va afla, va înţelege şi ea că n-am avut încotro. 
André, băiete... 

Se opri din nou, înfricoşat. Puse o mână pe umărul finului. 
Uluit, André-Louis văzu că ochii spălăciţi şi miopi ai naşului său 
erau scăldaţi în lacrimi. 


- 330 - 


— Doamna de Plougastel e mama ta... 

Se lăsă o tăcere adâncă. Tânărul nu înţelese imediat sensul 
vorbelor rostite de senior. Apoi, când în cele din urmă în mintea 
lui se făcu lumină, primul impuls fu să urle. Se stăpâni însă şi se 
purtă ca un stoic. Intotdeauna trebuia să joace un rol. li stătea în 
fire. Chiar şi în aceste momente, rămânea fidel pornirilor sale 
fireşti. Rămase tăcut, supunându-se acelui bizar instinct teatral, 
până ce fu sigur că putea vorbi fără a-şi arăta emoția. 

— Inţeleg... repetă el. _ 

Gândul îi rătăcea în trecut. li veniră în minte amintiri despre 
doamna de Plougastel, interesul ieşit din comun - chiar dacă de 
scurtă durată - pe care i-l arătase, acel curios amestec de 
afecţiune şi durere din atitudinea faţă de el, care atunci îl 
intrigase şi pe care îl pricepea, în sfârşit. 

— Inţeleg... repetă el, apoi adăugă: de asta trebuia să-mi dau 
seama de multă vreme... 

Domnul de Kercadiou se dădu înapoi, ca fulgerat. 

— Doamne, Andre! aproape că ţipă el. Din ce aluat eşti făcut? 
Cum poţi primi o asemenea veste cu atâta indiferenţă? 

— Dar cum ai fi vrut s-o primesc? Ar trebui să mă surprindă 
faptul că am o mamă? La urma urmei, o mamă e indispensabilă 
ca să poţi veni pe lume! 

Se trânti pe un jilţ, ca naşul să nu observe cum îi tremurau 
picioarele. Scoase o batistă din buzunar şi începu să-şi şteargă 
fruntea, care i se brobonise de sudoare. Apoi, pe neaşteptate, 
izbucni în plâns. 

La vederea lacrimilor ce se prelingeau pe chipul palid al 
tânărului, domnul de Kercadiou veni repede lângă el, se aşeză 
alături şi-l luă drăgăstos pe după umeri. 

— Bietul de tine, murmură el. Cum de mi-am putut închipui că 
n-ai inimă? M-ai derutat cu indiferența asta pe care-o afişezi, dar 
acum înţeleg... înţeleg... 

Domnul de Kercadiou nu era sigur ce anume înţelegea, sau 
poate şovăia să-i dea un nume. 

— Nu-i nimic, naşule. Sunt frânt de oboseală şi... parcă nu-mi 
simt capul. 

Apoi, simțind că nu mai rezistă să joace teatru, renunţă dintr- 
o dată la orice prefăcătorie. 

— De ce... de ce atâta taină? întrebă el. Eu n-ar fi trebuit să 
aflu niciodată? 


- 331 - 


— Niciodată, André... ca măsură de siguranţă. 

— Dar de ce? Acum, dacă tot ai început, destăinuie-mi tot. Nu 
te poţi opri aici. Dacă tot mi-ai spus atât de mult, spune-mi tot! 

— Motivul tăcerii, băiete, e că te-ai născut la trei ani după 
căsătoria mamei tale cu domnul de Plougastel, cam la un an şi 
jumătate după plecarea contelui cu armata şi cu vreo patru luni 
înainte de întoarcerea sa. Contele n-a bănuit niciodată nimic şi 
nici nu trebuie să aibă vreo bănuială - din raţiuni de familie. De 
asta am păstrat tăcere. De asta nu trebuia să se afle nimic. La 
vremea aceea, mama ta a petrecut câteva luni în satul Moreau, 
sub un nume de împrumut. Atunci te-ai născut tu. î 

André-Louis sucea şi răsucea vestea pe toate părţile. Işi 
şterse lacrimile. Acum era calm şi stăpân pe sine. 

— Când spui că nimeni nu trebuia să afle nimic, vrei de fapt 
să înţeleg că dumneata, naşule... 

— Nu, nici vorbă, ce-ţi trece prin gând? protestă vehement 
domnul de Kercadiou. 

Seniorul sărise în picioare, aproape furios, ca şi cum bănuiala 
lui André-Louis l-ar fi umplut de groază. 

— Eu am fost singurul care a ştiut. Dar nu-i ce crezi tu, Andre. 
Doar nu-ţi închipui că te-aş minţi sau ţi-aş ascunde dac-ai fi 
băiatul meu? 

— Îmi ajunge cuvântul dumitale, naşule. 

— Nu eşti fiul meu. Eu sunt vărul Theresei şi cel mai bun 
prieten al ei. Ştia că poate avea încredere în mine, aşa încât a 
venit să mă roage s-o ajut. Odinioară, cu ani în urmă, poate m- 
aş fi căsătorit cu ea. Dar ştiu bine că nu-s genul de bărbat de 
care s-ar putea îndrăgosti o femeie. Totuşi, Thérèse s-a încrezut 
în afecțiunea pe care i-o purtam, iar eu n-am dezamăgit-o. 

— Atunci cine-i tatăl meu? 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus-o niciodată. E secretul ei şi n-am 
încercat să-l aflu. Nu-mi stă în fire să iscodesc pe nimeni, André. 

André-Louis se ridică şi rămase în faţa domnului de Kercadiou, 
fără a scoate o vorbă. 

— Mă crezi, Andre, nu-i aşa? 

— Desigur, naşule, şi-mi pare rău că nu-s fiul dumitale. 

Domnul de Kercadiou îi apucă mâna cu putere şi i-o strânse 
câteva clipe, fără un cuvânt. 

— Şi-acum ce-ai de gând să faci, Andre? Acum, că ştii tot? 

André-Louis se gândi o clipă, apoi izbucni în râs. Situaţia avea 


- 332 - 


şi părţile ei comice, iar tânărul încercă să le explice. 

— Şi care-ar fi deosebirea? Oare poţi trezi mila filială printr-o 
simplă anunţare a relaţiei între mamă şi fiu? Să-mi risc pielea, 
făcând o imprudenţă, de dragul unei mame care a fost atât de 
prudentă, încât s-a asigurat că nu va fi niciodată dată în vileag? 
Dacă se va afla sau nu toată şmecheria - asta-i o chestiune de 
şansă. Depinde cum cad sorții... De unde să ştiu că vor fi de 
partea mea? 

— Tu hotărăşti, Andre. 

— Nu, eu nu pot hotărî. Să hotărască cine-o vrea! Eu nu pot! 

— Vrei să spui că refuzi chiar şi-acum? 

— Vreau să spun că accept. Dacă tot nu mă pot decide ce 
trebuie să fac, nu-mi rămâne decât să procedez aşa cum trebuie 
să procedeze un fiu. E de-a dreptul grotesc! Dar aşa-i şi viaţa. 

— Nu vei avea niciodată motive să regreţi! 

— Aşa sper şi eu! răspunse Andre. Deşi e foarte probabil să 
am! Acum, ar fi mai bine să-l văd neîntârziat pe Rougane şi să 
obţin de la el celelalte două permise. Ar fi poate mai indicat să 
le duc la Paris chiar eu, mâine dimineaţă. Dacă-mi poţi oferi un 
pat, naşule, îţi rămân recunoscător. Mărturisesc că astă-seară 
nu mă mai simt în stare de nimic. 


- 333 - 


Capitolul 13 
SANCTUARUL 


— ârziu, în după amiaza acelei lungi zile de groază, cu 
nenumărate alarme, salve de muschetă, răpăit de tobe şi vuiet 
depărtat de mulţime dezlănţuită, doamna de Plougastel şi Aline 
aşteptau în frumoasa reşedinţă din Rue du Paradis. Nu mai 
sperau să vină Rougane. Înţeleseseră că dintr-un motiv sau altul 
- iar până în clipa aceea cu siguranţă că motivele deveniseră tot 
mai numeroase - mesagerul nu se va mai întoarce. Aşteptau 
fără să-şi dea prea bine seama ce anume. Aşteptau să se 
întâmple ceva. 

La un moment dat, în cursul după-amiezii, zvonul de lupte se 
apropiase de locul în care se aflau ele, umplându-le sufletele de 
spaimă. Era vacarmul unei mulţimi înnebunite, însetate de 
sânge şi pornite pe distrugere. Dar acel val de oameni furioşi se 
oprise pe undeva prin preajmă. Se auziseră lovituri de pari în 
uşă, ordine imperioase de a deschide, apoi zgomot de mobilă 
sfărâmată, sticlă spartă, urlete de groază împletite cu strigăte 
sălbatice şi, prin toată această hărmălaie, asurzitoare hohote de 
râs animalice. 

li vânaseră pe doi nenorociţi de soldaţi elveţieni, care căutau 
înnebuniţi o scăpare. Bieţii de ei fuseseră fugăriţi până într-o 
casă din vecinătate şi, aici, ucişi cu cruzime de o gloată 
dezlănţuită. Când îşi terminară sinistra treabă, „vânătorii” - atât 
bărbaţi, cât şi femei - se încolonară şi porniră pe Rue du 


= 334- 


Paradis, intonând cântecul Marsiliei*E - pe care Parisul îl auzea în 
aceste zile pentru întâia oară: 


Allons, enfants de la patrie! 

Le jour de gloire est arrivé. 

Contre nous, de la tyrannie 
L'etendard sanglant est levé.” 


Cântecul se apropia, răcnit de sute de glasuri răguşite un 
cântec al groazei, care luase brusc locul veselului şi 
inofensivului „Ca ira”% refrenul revoluţionar de până atunci. 

Instinctiv, doamna de Plougastel şi Aline se agăţară una de 
alta. Auziseră cum fusese devastată casa din vecini, într-un mod 
ce n-avea nimic de-a face cu raţiunea. Dar dacă venise rândul 
palatului Plougastel? Nu exista niciun motiv real să se teamă, 
decât acela că, în mijlocul unei dezlănţuiri care le îngrozea 
tocmai pentru că n-o înțelegeau, era firesc să se aştepte la ce-i 
mai rău. 

Cântecul acela cumplit, cântat de glasuri îngrozitoare, şi 
tropăitul de saboţi pe pietrele străzii, trecu mai departe şi se 
pierdu treptat. Indrăzniră din nou să respire, de parcă ar fi fost 
salvate prin miracol, ca în clipa următoare să intre din nou în 
alertă: tânărul valet al contesei, Jacques, cel mai de încredere 
dintre toţi servitorii, dădu buzna înspăimântat în încăperea unde 
se aflau cele două femei, ca să le anunţe că un om, care tocmai 
sărise gardul în grădină, pretinzându-se a fi un prieten al 
contesei, cerea să fie adus de îndată în faţa ei. 

— Dar arată ca un sans-culottes,” doamnă! o avertiză 
tânărul... 

Gândurile şi speranţele li se îndreptară imediat spre Rougane. 

— Adu-l aici, porunci ea, aproape în şoaptă. Jacques ieşi şi se 


% Cântecul Marsiliei (La Marseillaise) - cântec compus în 1792 de Claude 
Joseph Rouget de Lisle şi devenit apoi imnul naţional francez (n. tr.). 

9 Haideţi, copii ai patriei, /A sosit ziua gloriei. | Împotriva noastră, al 
tiraniei /Stindara însângerat s-a ridicat (n. tr.). 

1% Ça ira (fr.) - „O să fie bine!” - primul vers dintr-un faimos cântec 
revoluţionar, compus pentru cea dintâi aniversare a Revoluţiei franceze (n. 
tr.). 
101 Sans-culottes (fr.) - nume prin care aristocrații îi desemnau pe 
revoluționari. Aceştia au acceptat cu mândrie apelativul disprețuitor, care a 
devenit omonim cu „erou”, „patriot” şi „republican” (n. tr.). 


- 335 - 


întoarse împreună cu un bărbat înalt, îmbrăcat cu o manta 
lungă, largă şi ponosită. Pe cap avea o pălărie cu boruri largi şi 
lăsate în jos, împodobită cu o enormă cocardă tricoloră. De cum 
intră, îşi scoase pălăria. Valetul, care rămăsese în spate, văzu că 
părul acelui om, deşi acum destul de răvăşit, părea a fi fost 
pieptănat cu grijă. Era buclat şi încă mai purta urme de pudră. 
Jacques se întrebă ce anume de pe chipul noului venit o putuse 
face pe stăpâna lui să ţipe şi să se tragă înapoi. Apoi i se făcu un 
scurt semn să iasă. 

Bărbatul veni până în mijlocul salonului, cu mişcări de om 
obosit şi cu răsuflarea întretăiată. Se sprijini de o masă şi de 
acolo, o privi fix pe doamna pe Plougastel. Contesa rămase cu 
ochii ţintă la el, în timp ce pe chip i se întipărise o groază 
nemăsurată. 

In celălalt capăt al salonului, Aline se aşezase pe o canapea, 
uluită şi înspăimântată de figura noului venit, care, deşi murdară 
de sânge şi de praf, îi era totuşi vag cunoscută. Apoi omul vorbi, 
şi-atunci Aline recunoscu glasul marchizului de La Tour d'Azyr. 

— Draga mea, spuse el, iartă-mă dacă te-am speriat. lartă-mă 
că dau buzna aici, neanunţat, la un asemenea ceas târziu de 
noapte. Dar... vezi ce se întâmplă cu mine. Sunt urmărit. In fuga 
mea disperată, neştiind ce drum s-apuc, m-am gândit la tine. Mi- 
am spus că dacă aş putea ajunge cu bine în casa ta, m-aş putea 
adăposti aici ca-ntr-un sanctuar. 

— Eşti în primejdie? 

— În primejdie? repetă el, aproape venindu-i să râdă de o 
asemenea întrebare. Dacă m-aş arăta acum pe străzi, cred că n- 
aş rămâne viu mai mult de cinci minute. Draga mea contesă, în 
oraş e masacru! Câţiva dintre noi am reuşit să scăpăm de la 
Tuileries, dar am fost hăituiţi pe străzi. Mă îndoiesc că la ora 
asta mai trăieşte vreunul dintre elveţienii cu care am fugit. 
Sărmanii au avut parte de-o moarte groaznică. Cât despre noi... 
Isuse! Ne urăsc mai mult decât pe elveţieni! lată de ce m-am 
îmbrăcat în halul ăsta. 

Îşi scoase haina ponosită şi rămase în veşmintele de satin 
negru, uniforma celor o sută de cavaleri, adunaţi în acea 
dimineaţă la Tuileries, în apărarea regelui. 

Jiletca îi era ruptă în spate, jaboul şi dantela de la mâneci - 
sfâşiate şi mânjite de sânge. Avea o înfăţişare înfricoşătoare, cu 
faţa murdară şi peruca zbârnlită. Insă el se comportă ca de 


- 336 - 


obicei, cu stăpânire de sine, şi nu uită să sărute mâna 
tremurândă, pe care i-o întinse doamna de Plougastel. 

— Ai făcut bine c-ai venit la mine, Gervais, zise contesa. 
Deocamdată, aici e încă un sanctuar. Vei fi în siguranţă - cel 
puţin, atâta timp cât vom fi şi noi. Servitorii mei sunt cât se 
poate de vrednici de încredere. la loc şi povesteşte-mi tot. 

El se supuse. Aproape că se prăbuşi într-un jilţ, pe care i-l 
arătă stăpâna casei. Era un om istovit, ajuns la capătul puterilor, 
epuizat fizic şi moral. Marchizul îşi scoase batista din buzunar şi 
încercă să-şi şteargă praful şi sângele de pe faţă. 

— N-am mare lucru să-ţi spun, vorbi el cu amărăciune şi 
disperare. Draga mea, de data asta s-a sfârşit cu noi! Are noroc 
Plougastel că-i în afara graniţelor, în aceste momente. Acolo m- 
aş fi găsit şi eu, dacă n-aş fi făcut prostia să mă-ncred în cei ce 
azi s-au arătat cu totul nedemni de încredere. Rămânerea mea 
la Paris a fost cea mai gravă, dintr-o serie de greşeli şi 
imprudenţe pe care le-am comis. lar faptul că vin la tine în 
ceasul al doisprezecelea, nu face decât să le sporească 
numărul. 

Râse cu amărăciune. 

Contesa îşi umezi buzele. 

— Şi... acum? îl întrebă ea. 

— Nu ne mai rămâne decât să fugim cât mai repede, dacă 
mai e încă posibil. Aici, în Franţa, n-a mai rămas loc pentru noi, 
decât poate în pământ. Ziua de azi a dovedit-o clar. 

Marchizul ridică ochii spre doamna de Plougastel, care 
rămăsese lângă el, palidă şi stânjenită, şi-i surâse. O bătu uşor 
pe mâna delicată, sprijinită pe braţul fotoliului său. 

— Draga mea Therese, dacă nu te milostiveşti să-mi dai să 
beau ceva, am să mor de sete sub ochii tăi, înainte să pună 
mulţimea mâna pe mine. 

Ea sări ca împinsă de un arc. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama! zise cu părere de rău, şi se 
întoarse spre celălalt capăt al salonului. Aline, spune-i lui 
Jacques s-aducă... 

— Aline! repetă marchizul, întorcând şi el capul în aceeaşi 
direcţie. Atunci se ridică brusc, deşi picioarele abia îl mai ţineau, 
şi se înclină ceremonios înspre ea. 

— Domnişoară, n-am ştiut că sunteţi aici - vorbi el, extrem de 
încurcat, ca un hoţ prins asupra faptului. 


- 337 - 


— Mi-am dat seama, domnule - răspunse Aline, pregătindu-se 
să cheme valetul. Apoi se opri în faţa lui. 

— Regret din toată inima că ne-a fost dat să ne revedem în 
împrejurări atât de grele. 

Nu se mai întâlniseră din ziua duelului cu André-Louis, zi care 
însemnase sfârşitul oricăror speranţe nutrite de marchiz în 
privinţa ei. 

La Tour d'Azyr fu pe punctul de a-i răspunde, dar se opri. 
Privirea îi lunecă spre doamna de Plougastel şi, foarte reţinut 
faţă de dezinvoltura care-i stătea în fire, se înclină în tăcere. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule. Sunteţi obosit. 

— Vă mulțumesc pentru înțelegere, domnişoară. Cu 
permisiunea dumneavoastră... mai zise el, aşezându-se, în timp 
ce fata ieşi ca să îndeplinească rugămintea contesei. 

Când reveni în salon, i se păru ciudat că marchizul şi contesa 
îşi schimbaseră locurile. Doamna de Plougastel era aşezată în 
fotoliul de aur şi brocart, iar domnul de La Tour d'Azyr, deşi frânt 
de oboseală, se sprijinise de spătar, părând că-i adresează o 
rugăminte. La ivirea Alinei, se întrerupse brusc şi se îndepărtă 
de contesă, dându-i fetei senzaţia clară că le tulburase discuţia. 
Mai mult decât atât, contesa avea ochii scăldaţi în lacrimi. 

Imediat intră şi Jacques, purtând o tavă încărcată de mâncare 
şi băutură. Doamna de Plougastel îi turnă oaspetelui vin de 
Burgundia, pe care acesta îl bău cu sete. Apoi, arătându-şi 
mâinile murdare şi zgâriate, îşi ceru permisiunea să se spele 
puţin, înainte de-a se aşeza la masă. 

Imediat fu condus de Jacques şi, când se întoarse, înfăţişarea 
sa nu mai purta nici urmă din amintirea hăituielii din care 
scăpase. Arăta aproape ca de obicei, cu veşmintele puse în 
ordine, calm, demn şi manierat, deşi încă palid şi cu privirea 
rătăcită. Părea să fi îmbătrânit dintr-o dată şi pe chip i se citea 
acum numărul anilor. 

In timp ce mânca şi bea cu poftă - întrucât nu pusese nimic în 
gură toată ziua - începu să le povestească cu lux de amănunte 
evenimentele petrecute în acea zi de teroare; le relată cum 
scăpase de la Tuileries, când înţelesese că totul s-a sfârşit, şi 
cum elveţienii, care trăseseră până la ultimul cartuş, căzuseră 
victimele masacrului dezlănţuit de mulţimea cuprinsă de-o furie 
nebună. 

— Din păcate, s-au făcut numai greşeli - încheie el cu tristeţe. 


- 338 - 


Am dat dovadă de reţinere tocmai când ar fi trebuit să fim fermi 
şi când, în cele din urmă, am luat o hotărâre, era prea târziu. 
lată cum s-au petrecut lucrurile de când a început lupta asta 
blestemată. N-am avut nici conducători pricepuţi... iar acum, v- 
am spus, s-a zis cu noi. Nu ne mai rămâne decât să încercăm să 
fugim, dacă găsim vreo cale de scăpare. 

Contesa îi povesti despre speranţele pe care şi le pusese în 
Rougane. Asta îi mai ridică moralul marchizului, care înclina 
chiar să fie optimist. 

— Nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea, o asigură el. Dacă primarul 
e atât de binevoitor, atunci cu siguranţă că va face după cum v- 
a făgăduit fiul său. Probabil însă că aseară era prea târziu ca să 
mai ajungă aici şi, presupunând că s-a întors la Paris, azi i-ar fi 
fost de-a dreptul imposibil să-şi croiască drum până la palat, 
tocmai din cealaltă parte a oraşului. Mai mult ca sigur că va 
veni. Şi mă rog la Dumnezeu să fie aşa. Gândul că dumneata şi 
domnişoara de Kercadiou veţi fi în afara oricărui pericol va fi 
pentru mine o mare uşurare. 

— Te-am putea lua cu noi, îi spuse contesa. 

— Da? Dar cum? 

— Tânărul Rougane urmează să-mi aducă trei permise - 
pentru Aline, pentru mine şi pentru Jacques, valetul meu. 
Dumneata vei lua locul lui Jacques. 

— Ca să-ţi spun drept, Thérèse, aş lua locul oricui, numai să 
pot părăsi Parisul - râse el. 

Se simţiră mai optimişti şi speranţele renăscură, una câte 
una. La apusul soarelui, însă, cum nu se zărea nici urmă de 
eliberatorul mult-aşteptat, începură din nou să cadă pradă 
disperării. 

Domnul de La Tour d'Azyr îşi mărturisi oboseala şi ceru 
îngăduinţa de-a se retrage, pentru a se odihni, în vederea 
oricăror evenimente pe care le-ar avea de înfruntat în viitorul 
apropiat. Când rămaseră singure, doamna de Plougastel o rugă 
pe Aline să meargă şi ea să se culce puţin. 

— Te voi trezi eu când va fi cazul, draga mea! zise contesa 
străduindu-se să arate faţă de Aline un curaj şi o încredere, pe 
care - de fapt - le pierduse de mult. 

Aline o sărută cu tandreţe şi plecă, atât de calmă şi stăpână 
pe sine, încât contesa se întrebă dacă fata îşi dădea scama ce 
primejdie îi paşte - primejdie cu atât mai mare, cu cât îi 


- 339 - 


oferiseră adăpost unui om atât de cunoscut şi detestat, ca 
domnul de La Tour d'Azyr, care în prezent era probabil căutat 
pretutindeni. 

Rămasă singură, doamna de Plougastel se lungi pe sofaua din 
salon, pregătită pentru orice situaţie neprevăzută. Era o noapte 
caldă de vară, astfel că uşile înalte de sticlă, ce dădeau spre 
grădină, fuseseră larg deschise, ca să pătrundă aer curat. Din 
oraş, răzbăteau din când în când zgomote depărtate, mărturia 
îngrozitoarelor izbucniri ale gloatei isterizate - apogeul acelei 
zile însângerate. 

Contesa rămase culcată, ascultând zgomotele timp de vreo 
jumătate de oră şi mulţumind cerului că, cel puţin pentru 
moment, tulburările aveau loc ceva mai departe. Exista însă 
teama să nu izbucnească furia mulţimii undeva, prin apropiere, 
ca nu cumva sectorul Bondy, unde se afla palatul, să devină 
scena unor grozăvii asemenea celor ale căror ecouri îi ajungeau 
la urechi tocmai din sudul şi vestul oraşului. 

Sofaua pe care se odihnea contesa era în umbră. Toate 
luminile din salon fuseseră stinse cu excepţia câtorva lumânări 
din sfeşnicul de argint masiv, aflat în mijlocul mesei sculptate - 
o insulă de lumină în întunericul dens din odaie. 

Ceasul de pe şemineu bătu cristalin ora zece, apoi, brusc, 
tăcerea fu spartă de un alt zgomot, care răsună în toată casa, 
făcând-o pe contesă să sară în picioare, cu răsuflarea tăiată de 
groază şi speranţă. Urmară câteva momente de aşteptare 
chinuitoare, după care în cameră năvăli Jacques. Valetul privi 
buimac de jur împrejur, până ce-şi zări stăpâna prin întuneric. 

— Doamnă! Doamnă! bâigui el, cu sufletul la gură. 

— Ce este, Jacques? 

Acum că era nevoie să se stăpânească, glasul îi redevenise 
calm. leşi din penumbră, păşind spre insula de lumină. 

— E-un om la poartă. Cere... cere să vă vadă neîntârziat. 

— Un om? întrebă ea. 

— Pare... pare să fie persoană oficială. Cel puţin, aşa cred, 
după eşarfa pe care-o poartă. Refuză să-şi dea numele. Pretinde 
că numele lui nu vă va spune nimic. Insistă să vă vadă pe 
dumneavoastră personal şi chiar în clipa asta. 

— Persoană oficială? întrebă contesa. 

— Intocmai, întări valetul. Nu i-aş fi deschis, dar m-a somat în 
numele Națiunii. Spuneţi-mi ce să fac, doamnă. Robert e jos, cu 


= 340 - 


mine. Dacă vreţi dumneavoastră... orice s-ar întâmpla... 

— Nu, bunul meu Jacques, nu - îl opri contesa, netulburată. 
Dacă omul acesta are gânduri rele, cu siguranţă că n-a venit 
singur. Condu-l aici şi roag-o pe domnişoara de Kercadiou, dacă 
s-a trezit, să vină degrabă până la mine. 

Jacques plecă, deşi numai în parte liniştit. Contesa se aşeză în 
fotoliul de lângă masă, în plină lumină, şi-şi netezi cutele rochiei, 
cu un gest mecanic. Dacă, aşa cum se părea, speranţele i se 
dovediseră deşarte, nici teama de moment nu-şi avea rostul. 
Oricine ar fi venit cu altfel de gânduri decât paşnice, şi-ar fi adus 
şi însoțitori - aşa cum îi explicase şi lui Jacques. 

Uşa se deschise din nou şi în prag apăru Jacques, urmat cu 
paşi repezi de un bărbat zvelt, cu pălărie cu boruri largi, pe care 
lucea cocarda tricoloră. Era îmbrăcat cu o manta măslinie, de 
călătorie, şi încins cu o eşarfa lată, tricoloră. La brâu îi atârna o 
spadă. 

Omul îşi scoase pălăria şi lumina zăbovi o clipă pe catarama 
ei de oţel. Ochii lui mari şi întunecaţi, ageri şi cercetători, erau 
îndreptaţi către contesă. 

Doamna de Plougastel se aplecă înainte, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor. Apoi privirea i se aprinse şi obrajii palizi începură 
să-şi recapete culoarea. Se ridică repede în picioare, tremurând. 

— André-Louis! murmură ea. 


= Sl 


Capitolul 14 
BARIERA 


JI âsul părea să i se fi stins cu totul de data asta, în ochii 
negri nu sclipea nici urmă de veselie. Continua s-o privească, 
ciudat şi stăruitor. Totuşi, chiar dacă privirea îi era întunecată, 
nu tot aşa şi gândurile. Cu acea putere de pătrundere 
caracteristică - dură până la cruzime şi care-i permitea să 
treacă dincolo de aparenţe -, cu capacitatea de-a observa în 
mod detaşat, care l-ar fi putut face să ajungă departe, tânărul 
era conştient de nefirescul situaţiei, de lipsa de sinceritate a 
emoţiei pe care o trăia în acele clipe şi de care refuza să se lase 
dominat. Totul se datora gândului că era vorba de mama lui, de 
parcă faptul că ea îl adusese pe lume, în mod mai mult sau mai 
puţin întâmplător, ar fi putut crea acum între ei doi o legătură 
reală! O mamă care îşi aduce pe lume pruncul, ca mai apoi să-l 
abandoneze, se comportă mult mai rău decât un animal. André- 
Louis se gândise la toate acestea. Avusese destul timp să 
analizeze situaţia în acele ore lungi şi agitate, când trebuise să 
aştepte, nefiind cu putinţă - şi nici indicat - să străbată oraşul în 
plină fierbere. 

Ajunsese la concluzia că, acceptând să-i vină în ajutor în 
asemenea împrejurări, intrase într-o aventură inutilă, pur 
sentimentală. Imputernicirile pe care i le solicitase primarul din 
Meudon, înainte de a-i elibera permisele, îi puneau în primejdie 
viitorul, dacă nu chiar şi viaţa. lar el acceptase, nu de dragul 
realităţii, ci din respect pentru o idee - şi asta i se întâmpla 


= SAD - 


tocmai lui, care respinsese întotdeauna sentimentalismele 
ieftine. 

Acestea îi erau gândurile acum, când o privea cercetător, 
curios pe drept cuvânt să-şi contemple pentru prima oară, 
conştient, propria-i mamă, la vârsta de douăzeci şi opt de ani. 

In cele din urmă, îşi mută privirea spre Jacques, care aştepta 
în pragul uşii rămase deschisă. 

— Putem vorbi între patru ochi, doamnă? întrebă el. 

Contesa făcu un semn valetului să-i lase singuri. Când uşa se 
închise, ea rămase tăcută şi neliniştită, aşteptând ca André- 
Louis să explice de ce apăruse acolo, la o oră atât de 
neobişnuită. 

— Rougane n-a mai putut veni, îi spuse el scurt, în locul lui, 
am sosit eu, la cererea domnului de Kercadiou. 

— Tu? Tu ai fost trimis să ne salvezi? exclamă ea, mai mult 
mirată decât uşurată. 

— Să vă salvez şi să fac cunoştinţă cu dumneavoastră, 
doamnă. 

— Să faci cunoştinţă cu mine? Ce vrei să spui, Andre-Louis? 

— Citiţi această scrisoare din partea domnului de Kercadiou şi 
veţi înţelege. 

Intrigată de vorbele şi comportamentul lui bizar, contesa luă 
epistola, îi rupse sigiliul cu degete tremurătoare, apoi o 
despături şi o apropie de flacăra lumânărilor. Pe măsură ce 
citea, i se împăienjenea privirea; mâinile începură să-i tremure 
şi mai tare, apoi lăsă să-i scape un geamăt. Aruncă o privire 
aproape îngrozită spre tânărul înalt şi semeţ, aproape incredibil 
de nepăsător, şi se sili să citească mai departe. Dar scrisul 
întortocheat al domnului de Kercadiou îi juca înaintea ochilor. 
Simţi că nu poate descifra mai departe. De altfel, restul nici nu 
mai conta. Citise destul. Hârtia îi scăpă din mâini şi poposi 
undeva, pe masă, iar ea se întoarse spre André-Louis cu un chip 
ca de ceară, pe care se citeau un dor şi o tristeţe nemăsurate. 

— Deci ştii tot, copilul meu? şopti ea, neauzit. 

— Ştiu tot, mamă. 

Ea nu sesiză nici asprimea, nici ironia muşcătoare, nici 
reproşul adunat în acel singur cuvânt. Nu auzi decât vorba 
unică: mamă. Pentru ea, în acea clipă timpul şi spaţiul 
încremeniră pe loc. Uitase de primejdia în care se afla la Paris, 
ca soţie a unui nobil intrigant din Coblenz, uitase de toate 


-343 = 


celelalte. Pentru ea exista un singur gând: că fiul ei o 
recunoştea ca mamă... acest fiu născut din adulter, adus pe 
lume în secret şi ruşine, într-un sătuc îndepărtat din Bretania, în 
urmă cu douăzeci şi opt de ani. In această clipă nu-i mai păsa că 
taina îi fusese dezvăluită şi nici de urmările ce-ar fi decurs de 
aici. 

Făcu vreo câţiva paşi spre el, încă şovăind, apoi deschise larg 
braţele. Glasul îi era înecat în lacrimi. 

— Vino la pieptul meu, André-Louis! 

O clipă el nu ştiu ce să facă, uluit de chemarea mamei şi 
aproape furios de pornirea lui instinctivă de a-i da ascultare. 
Rațiunea şi sentimentul se luptau, sfâşiindu-i inima. De 
necrezut, dar raţiunea se înclina în faţa negrăitei emoţii de pe 
chipul mamei şi din sufletul lui se supuse îndemnului inimii şi 
braţele contesei îl înlănţuiră, în timp ce obrazul ei scăldat în 
lacrimi nu se putea desprinde de obrazul lui. Toată fiinţa acestei 
mame, pe care anii nu lăsaseră urme, se cutremura de furtuna 
pasiunii dezlănţuite de un singur cuvânt. 

— André-Louis, copilul meu, de-ai şti cât mi-am dorit să te pot 
strânge în braţe! De-ai şti cât m-a costat şi cât am suferit că nu 
puteam s-o fac! Quintin n-ar fi trebuit să-ţi spună niciodată - nici 
măcar acum. A făcut rău - şi cel mai mare rău ţi l-a făcut ţie. 
Mai bine mă lăsa aici, cu soarta mea, oricare ar fi fost ea. Și 
totuşi - orice s-ar întâmpla! - dacă am fericirea să te strâng la 
piept, să-ţi pot spune „fiul meu”, să te aud spunându-mi 
„mamă”... Acum nu mai regret, André-Louis... Mă bucur că s-a 
întâmplat aşa... 

— La ce bun, mamă? întrebă el, simțind că i se clătinau toate 
pornirile spre stoicism. Nu vom avea ocazia să afle şi alţii taina 
noastră. Noaptea asta suntem mamă şi fiu. Mâine ne vom relua 
atitudinea obişnuită, încercând să uităm - măcar de ochii lumii. 

— Să uităm? Tu chiar n-ai suflet, André-Louis? 

Intrebarea îi aminti în mod straniu de atitudinea sa faţă de 
viaţă - acea atitudine teatrală, pe care o considera o adevărată 
filosofie. Îi mai veni în minte şi ce-i aştepta şi înţelese că trebuia 
nu numai să se stăpânească, dar s-o determine şi pe mama sa 
să facă la fel. Dacă se lăsau prea mult pradă sentimentelor în 
asemenea momente, riscau să-şi piardă viaţa cu toţii. 

— Asta mi s-a spus atât de des, încât încep să cred că-i 
adevărat, zise el. De vină-i educaţia pe care-am primit-o. 


- 344 - 


Ea îl strânse şi mai pătimaş, chiar când tânărul încerca să se 
desfacă din îmbrăţişare. 

— Nu mă acuzi pe mine pentru asta, aşa-i? Acum că ştii tot, 
André-Louis, nu mă poţi condamna. Ai milă şi iartă-mă. Trebuie 
să mă ierţi! N-am avut încotro... 

— Când voi cunoaşte întreaga poveste - oricare ar fi ea - 
atunci nu voi putea decât să iert. Acesta-i cel mai profund 
adevăr religios care s-a spus vreodată. Conţine, de fapt, o 
întreagă religie. Cea mai nobilă religie de care omul se poate 
lăsa călăuzit. Spun asta ca să te consolez, mamă. 

Contesa tresări, scoțând un țipăt. În spatele lui André-Louis, în 
întuneric, apăruse o siluetă fantomatică care se oprise în pragul 
uşii. Când silueta veni în lumină se dovedi a fi Aline, care dăduse 
ascultare chemării contesei. Numai că aceasta uitase de mult 
porunca cu care îl trimisese pe Jacques. Intrând fără a fi văzută, 
Aline îl surprinsese pe André-Louis în braţele acestei femei, pe 
care el o numise „mamă”. Domnişoara de Karcadiou îi 
recunoscuse de îndată după glas şi n-ar fi putut spune ce-o 
uluise mai mult: prezenţa lui la palat sau secretul pe care-l 
descoperise fără voia ei. 

— Ai auzit, Aline? o întrebă contesa. 

— Fără să vreau, doamnă. Aţi trimis după mine. Îmi pare 
nespus de rău dacă... 

Se opri şi-l privi îndelung pe André-Louis, cu multă curiozitate. 
Palidă, dar liniştită, îi întinse mâna. 

— Deci, până la urmă ai venit, Andre - zise ea. Ai fi putut s-o 
faci mai demult 

— Eu nu vin niciodată nechemat, răspunse el. E singura cale 
de-a fi sigur că vei fi bine primit. 

Vorbise fără ranchiună. Când sfârşi ce-avea de spus, se 
aplecă să-i sărute mâna. 

— Sper că mă poţi ierta pentru ce s-a petrecut cândva, din 
moment ce tot nu mi-am atins scopul - zise el blând, aproape 
rugător. Nu puteam veni să-ţi spun că am dat greş în mod 
intenţionat ca un compromis între obligaţiile momentului şi 
propriile tale dorinţe. Nu, nici vorbă de-aşa ceva. Şi totuşi, se 
pare că n-ai prea profitat de neizbânda mea. Văd că tot nu te-ai 
măritat. 

Ea se întoarse cu spatele. 

— Există unele lucruri pe care nu le vei înţelege niciodată. 


- 345 - 


— În primul rând, viaţa - admise el. Mărturisesc că mă 
uluieşte. Până şi explicaţiile făcute pentru a o simplifica par s-o 
complice şi mai mult - sfârşi tânărul, aruncând o privire 
doamnei de Plougastel. 

— Bănuiesc că te referi la ceva anume, insistă fata. 

— Aline! interveni contesa, care cunoştea ce primejdioase pot 
fi jumătăţile de adevăr. Am încredere în tine, draga mea, şi sunt 
sigură că nici André-Louis nu va avea vreo obiecţie. 

Cât timp vorbise, doamna de Plougastel nu încetase să-i ceară 
din ochi aprobarea fiului ei. 

— Nicio obiecţie! întări el. Este numai problema dumitale, 
mamă. 

Aline se uită de la unul la altul, cu privirea tulbure, şovăind să 
ia scrisoarea ce-i fusese întinsă. După ce-o citi, o puse înapoi pe 
masă şi rămase pe gânduri. Cei doi o priviră cum stătea tăcută, 
cu capul în piept. Apoi, pe neaşteptate, fata alergă la doamna 
de Plougastel şi-o luă în braţe. 

— Aline! răsună glasul mirat, aproape bucuros, al contesei. Nu 
mă deteşti? 

— Draga mea contesă, zise Aline, sărutându-i obrazul pătat 
de lacrimi, parcă mai îmbătrânit după emoţiile din ultimele 
ceasuri. 

André-Louis, care se lupta cu sentimentele, vorbi cu glasul lui 
Scaramouche. 

— Doamnele mele, ar fi mai nimerit să vă păstraţi emoția 
pentru mai târziu, când îi veţi putea da frâu liber în linişte şi 
siguranţă. S-a făcut târziu. Dacă-i vorba să ieşim din iadul 
acesta, ar fi preferabil să pornim la drum numaidecât. 

Nici nu era nevoie de mai mult. Micul discurs le aduse cu 
picioarele pe pământ. Amintindu-şi în ce situaţie se găseau, cele 
două femei alergară imediat să se pregătească de plecare. 

André-Louis rămase singur preţ de-un sfert de ceas, timp în 
care se plimbă de colo-colo prin salon. Neliniştea şi nerăbdarea 
îi erau domolite numai de agitația din sufletul său. Când în cele 
din urmă se întoarseră, cele două femei erau însoţite de un 
bărbat înalt, într-o manta lungă şi ponosită, cu o pălărie ale 
cărei boruri largi fuseseră lăsate în jos. Omul rămase cuviincios 
la uşă. 

Ideea îi aparţinea contesei, pe care Aline o prevenise că 
André-Louis îl ura. Într-atât de mult pe marchiz, încât n-ar fi 


= 346 - 


mişcat un deget să-l salveze. 

Oricât de strânse ar fi fost legăturile de prietenie dintre 
domnul de Kercadiou şi doamna de Plougastel, existau totuşi 
unele lucruri despre care contesa nu ştia nimic. Printre acestea 
se număra şi mai vechiul proiect de căsătorie dintre Aline şi 
domnul de La Tour d'Azyr. Date fiind sentimentele domnişoarei 
de Kercadiou, ea nu pomenise niciodată despre această afacere; 
nici seniorul n-o adusese în discuţie de când se găsea la 
Meudon, dându-şi seama că avea puţine şanse de reuşită. 

Grija domnului de La Tour d'Azyr faţa de Aline în dimineaţa 
duelului, când o găsise pe jumătate leşinată în caleaşca 
doamnei de Plougastel, nu trădase nimic din adevăratele lui 
sentimente faţă de tânăra fată şi păruse o reacţie firească din 
partea cuiva care se socotea cauza nefericitului incident. La 
rândul ci, contesa nu-şi dăduse niciodată seama nici măcar 
acum, întrucât Aline nu-i oferise niciun fel de amănunte - că 
ostilitatea dintre cei doi trecea dincolo de divergenţele politice, 
deosebindu-se de întâlnirile similare din Bois, la care se dusese 
zilnic André-Louis, în săptămâna precedentă. Totuşi, doamna de 
Plougastel înţelesese măcar un lucru: chiar dacă resentimentele 
lui André-Louis n-ar fi avut şi alte cauze, deznodământul 
ambiguu al duelului era un motiv suficient ca să trezească 
temerile Alinei. 

Aşadar, contesa venise cu ideea acestui şiretlic, la care 
consimţise şi Aline. Făcuseră însă greşeala de a nu-l avertiza şi 
convinge îndeajuns pe marchiz. Se bazaseră exclusiv pe 
nerăbdarea lui de-a fugi din Paris, crezând că astfel va reuşi să- 
şi joace rolul până la capăt. Uitaseră însă să ţină seama de acel 
bizar simţ al onoarei, caracteristic unor oameni ca marchizul şi 
întemeiat pe o serie întreagă de convenienţe. 

Intorcându-se să privească spre silueta ascunsă în umbră, 
Andre-Louis se găsi în plină lumină. La vederea chipului slab şi 
palid, falsul valet tresări violent. In clipa următoare, păşi şi el 
înspre lumină şi-şi ridică borurile pălăriei. André-Louis remarcă 
mâna albă şi fină, precum şi piatra prețioasă care scânteia pe 
inelar. Apoi, recunoscând chipul care i se dezvăluia, încremeni 
pe loc, simțind că i se taie răsuflarea. 

— Domnule, vorbi mândru şi netulburat marchizul, nu pot 
profita de neştiinţa dumneavoastră. Dacă aceste doamne vă pot 
convinge să-mi salvaţi viaţa, va fi meritul dumneavoastră că m- 


z354- 


aţi ajutat să scap, în cunoştinţă de cauză. 

La Tour d'Azyr rămăsese lângă masă, cu capul sus, plin de 
demnitate, gata să moară la fel precum trăise - dacă îi era dat 
într-adevăr să piară - fără teamă şi fără prefăcătorii. 

André-Louis se apropie şi el cu paşi rari şi, ajungând de 
cealaltă parte a mesei, muşchii feţei i se destinseră şi începu să 
râdă. 

— Râdeţi? se încruntă, ofensat, La Tour d'Azyr. 

— E nespus de caraghios, continua să hohotească tânărul. 

— Aveţi un ciudat simţ al umorului, domnule Moreau. 

— Da, de acord. Dar întotdeauna reacţionez aşa când sunt 
luat prin surprindere. De când ne cunoaştem, v-am descoperit 
sub multe aspecte. Astă-seară, însă, îmi apăreţi ceea ce 
niciodată n-aş fi crezut că sunteţi: un om cinstit. 

Domnul de La Tour d'Azyr fu scuturat de un fior, dar nu 
încercă să răspundă. 

— Din acest motiv, domnule, înclin să fiu îngăduitor. Probabil 
că fac o prostie. Dar mărturisesc că m-aţi surprins. Domnule, vă 
dau trei minute să părăsiţi această casă şi să luaţi măsuri pentru 
a va apăra pielea singur. Orice vi s-ar întâmpla după asta, nu 
mă mai priveşte. 

— Andre, nu! Ascultă... începu contesa, disperată. 

— lertaţi-mă, doamnă. E tot ce pot să fac - şi asta, încălcând 
ceea ce consider a fi datoria mea. Dacă rămâne, domnul de La 
Tour d'Azyr îşi primejduieşte nu numai propria-i viaţă, dar şi pe 
cea a însoţitorilor. Aşa încât, dacă nu pleacă imediat, va merge 
cu mine la secţia din cartier, unde în mai puţin de o oră, îi vor 
înfige capul într-un par.  Marchizul e un cunoscut 
contrarevoluţionar, membru al gărzii regale, şi face parte dintre 
cei pe care o populaţie exasperată e ferm hotărâtă să-i 
extermine. Şi acum, domnule, ştiţi ce vă aşteaptă. Decideţi - şi 
încă repede - pentru binele acestor doamne. 

— Dar tu nu ştii, André-Louis! se tângui, deznădăjduită, 
doamna de Plougastel, apropiindu-se repede de fiul ei şi 
strângându-i mâna. Pentru numele lui Dumnezeu, André-Louis! 
Ai milă de el! Trebuie să ai milă! 

— Dar asta şi fac, doamnă: am milă. Chiar mai multă decât 
merită. lar el ştie foarte bine asta. Soarta a făcut în aşa fel încât 
astă-seară ne-a apropiat din nou, în împrejurări cât se poate de 
ciudate. De parcă mi-ar forţa mâna, încă o dată, să-l facă să-şi 


- 348 - 


plătească păcatele. Totuşi, de dragul dumneavoastră şi-al lui 
Aline, nu mă voi folosi de ocazia ivită - cu condiţia ca imediat să 
se conformeze sfatului dat. 

Din cealaltă parte a mesei, marchizul i se adresă cât se poate 
de rece, gesticulând cu braţul drept pe sub mantia largă: 

— Domnule Moreau, mă bucur că-mi vorbiţi pe tonul acesta, 
făcându-mă să renunţ la ultimele scrupule în privinţa 
dumneavoastră. Vorbiţi tocmai acum de soartă şi trebuie să 
spun că sunt şi eu de acord că vieţile ni s-au împletit în mod 
straniu - deşi poate nu în scopul pe care-l bănuiţi. Ani de-a 
rândul mi-aţi stat în cale, zădărnicindu-mi orice mişcare şi 
făcând să planeze asupra mea o permanentă ameninţare. Aţi 
încercat în diferite chipuri să-mi luaţi viaţa, mai întâi pe ocolite, 
apoi  înfruntându-mă direct. Amestecul dumneavoastră în 
treburile mele mi-a spulberat cele mai frumoase speranţe, 
făcându-mi mai mult rău decât v-aţi închipuit. Tot timpul aţi fost 
geniul meu rău. Sunteţi unul dintre iniţiatorii acestei domnii a 
terorii şi disperării, care ne-a ajuns în astă-seară. 

— Aşteaptă! Ascultă! gâfâi contesa. Se smulse de lângă 
André-Louis, parcă împinsă de presimţirea a ceea ce-avea să 
urmeze. 

— Gervais! E îngrozitor! 

— Poate că e îngrozitor, dar e inevitabil. El singur a vrut-o. 
Sunt un om disperat, fugărit pentru că am sprijinit o cauză 
pierdută. Omul acesta deţine cheia izbăvirii. Şi pe urmă, între 
noi doi au rămas nişte datorii neplătite. Scoase brusc mâna de 
sub manta, aţintind un pistol asupra lui André-Louis. 

Doamna de Plougastel ţipă, repezindu-se la marchiz, de care 
se agăţă cu toată puterea de care era în stare. 

El încercă în zadar să se elibereze din strânsoarea disperată. 

— Therese! strigă el. Ai înnebunit? Vrei să ne distrugi pe 
amândoi? Individul ăsta are permisele, care sunt salvarea 
noastră. Persoana lui nu înseamnă nimic. 

Din spatele lor, Aline - care asistase uluită şi îngrozită la 
întreaga scenă - vorbi repede, de parcă ar fi dictat mişcările 
finale într-un joc de şah: Arde permisele, André-Louis. Arde-le 
imediat! Foloseşte lumânările! 

Dar André-Louis profitase de clipa de neatenţie a domnului de 
La Tour d'Azyr, ca să-şi scoată propriul pistol. 

— Cred că cel mai bine-ar fi să-i zbor lui creierii, zise tânărul, 


- 349 = 


arătând spre marchiz. Daţi-vă la o parte, doamnă. 

Departe de a-l asculta, doamna de Plougastel se ridică în 
picioare, protejându-l pe marchiz cu propriul ei trup, şi se agăţă 
în continuare, cu puteri nebănuite, de braţul cu pistolul, pentru 
a-l împiedica să-l folosească. 

— Andre! Andre! Pentru numele lui Dumnezeu! îngăimă ea, 
aproape sufocându-se. 

— Daţi-vă la o parte, doamnă, îi zise din nou autoritar André- 
Louis. Lăsaţi-l pe ucigaşul ăsta să-şi primească pedeapsa. Ne 
primejduieşte viaţa la toţi trei! Daţi-vă la o parte! 

Se repezi înainte, cu intenţia de a trage în marchiz, pe 
deasupra umărului contesei. Aline nu reuşi să-l oprească la timp. 

— Andre! Andre! 

Gâfâind, înnebunită, cu ochii rătăciţi şi disperată, contesa 
puse un zid teribil în calea urii celor doi bărbaţi încleştaţi într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte: 

— André, e tatăl tău! Gervais, e fiul nostru! Scrisoarea... 
scrisoarea de pe masă... Ah, Dumnezeule! 

Sfârşită, contesa se lăsă să alunece în genunchi şi rămase 
astfel, ghemuită, suspinând la picioarele marchizului de La Tour 
d'Azyr. 


- 350 - 


Capitolul 15 
PERMISUL DE LIBERĂ TRECERE 


O ând contesa se prăbuşi la pământ, hohotind de plâns, 
ochii celor doi duşmani de moarte se întâlniră, uluiţi şi îngroziţi, 
cu o privire nouă, ce nu mai avea nevoie de cuvinte. 

De cealaltă parte a mesei, Aline rămăsese înlemnită de 
grozăvia acestei descoperiri. _ 

Primul care-şi veni în fire fu domnul de La Tour d'Azyr. În 
mintea lui, încă amorţită, îşi făcu loc gândul vag la o scrisoare, 
despre care doamna de Plougastel spusese că s-ar fi găsit pe 
masă. Păşi înainte, fără să-l mai reţină nimeni. O dată ce 
dezvăluise totul, contesa nu se mai temea de urmări, aşa încât îi 
dăduse drumul din strânsoare. Marchizul merse clătinându-se, 
trecu pe lângă fiul său şi luă hârtia aflată lângă sfeşnic. O citi 
timp de câteva clipe, fără ca cineva să-i acorde atenţie. Ochii 
Alinei erau aţintiţi asupra lui André-Louis, plini de uimire şi 
compătimire. Tânărul îşi fixa mama, uluit şi fascinat. 

Domnul de La Tour d'Azyr citi încet scrisoarea de la un capăt 
la altul, apoi o puse la loc pe masă. In clipa următoare, prima sa 
grijă fu de a-şi ascunde emoția. Nu trebuie uitat că aparţinând 
unei epoci a artificiului, fusese astfel educat încât să se 
stăpânească în orice împrejurare. În cele din urmă, păşi spre 
doamna de Plougastel şi se aplecă s-o ajute. 

— Therese... zise el. 

Ascultând mai mult din instinct chemarea lui, contesa făcu un 
efort să se ridice în picioare şi să-şi ţină firea. Marchizul o 


- 351 - 


sprijini, conducând-o până la fotoliul de lângă masă. 

André-Louis continua să privească, parcă paralizat de teribila 
veste. Nu făcu niciun gest ca să-şi ajute mama. Ca prin vis, îl 
văzu pe marchiz aplecat deasupra doamnei de Plougastel şi 
întrebând-o: 

— De când ştiai asta, Therese? 

— Am ştiut întotdeauna... | l-am încredinţat lui Kercadiou. L- 
am revăzut o singură dată, când era copil. Dar ce importanţă 
mai are asta acum? 

— De ce nu mi-ai spus niciodată? De ce mi-ai ascuns atâta 
timp? De ce m-ai minţit că fiul nostru a murit la câteva zile după 
naştere? De ce, Therese? De ce? 

— Mi-era frică... Am crezut că-i mai bine aşa... Să nu afle 
nimeni... niciodată... nici măcar tu... Şi nimeni n-a ştiut nimic 
până aseară, când Quintin a fost obligat să-i dezvăluie taina, 
pentru a-l convinge să vină aici, să mă salveze. 

— Dar eu, Therese? Eu aveam tot dreptul să ştiu. 

— Aveai dreptul? Ce-ai fi putut să faci? Să-l recunoşti? Şi pe 
urmă? Ha! izbucni ea într-un râs disperat. Eram măritată cu 
Plougastel, aveam familie. La urma urmei, tu ai fost cel care ai 
hotărât să rupi legătura, de teamă să nu se afle tot. Şi-atunci, de 
ce să-ţi fi spus? De ce? Nu ţi-aş fi spus nici acum, de-ar fi existat 
altă cale de... de-a vă salva pe amândoi. Am mai trăit o dată 
asemenea clipe îngrozitoare, când v-aţi duelat amândoi în Bois. 
Când ne-am întâlnit, alergam să împiedic duelul. Aş fi fost 
dispusă şi-atunci să mărturisesc taina, de-aş fi putut evita 
nenorocirea. Dar Dumnezeu m-a cruțat şi n-a mai fost nevoie... 

Celor doi bărbaţi nici nu le trecuse prin minte să-i pună 
spusele la îndoială - oricât de incredibilă părea noua situaţie în 
care se găseau. Chiar de-ar fi făcut-o, vorbele contesei ar fi 
spulberat orice dubiu, lămurind multe fapte pe care până atunci 
le socotiseră inexplicabile. 

Copleşit, domnul de La Tour d'Azyr merse clătinându-se până 
la primul jilţ, unde se aşeză greoi. Pierzându-şi o clipă controlul, 
îşi acoperi cu amândouă mâinile chipul rătăcit. 

Prin ferestrele deschise, răzbătu un răpăit îndepărtat de tobe, 
reamintindu-le ce se petrecea în oraş. Dar niciunul dintre ei nu-l 
băgă în seamă. Fiecare părea conştient că are de înfruntat o 
nenorocire şi mai mare decât confruntarea cu fierberea din 
Paris. In cele din urmă, André-Louis începu să vorbească, cu 


- 352 - 


voce egală şi înfricoşător de glacială. 

— Domnule La Tour d'Azyr, i se adresă el marchizului, îmi 
imaginez că şi dumneavoastră consideraţi că această 
descoperire - la fel de oribilă şi dezgustătoare pentru amândoi - 
nu schimbă nimic, deoarece nu şterge nicio iotă din câte s-au 
adunat între noi. Sau, dacă schimbă totuşi ceva, atunci sporeşte 
numărul poliţelor ce se cer plătite. Şi totuşi... Ah, dar la ce bun 
să pierdem vremea cu vorbe? Poftiţi, domnule, luaţi permisul 
destinat valetului doamnei de Plougastel şi încercaţi să vă 
folosiţi de el cum puteţi mai bine. Drept răsplată, vă cer 
favoarea de-a încerca să nu mai daţi ochii cu mine de-acum 
încolo. 

— Andre! strigă mama lui, întorcându-se spre el. Chiar eşti 
lipsit de suflet? auzi el aceeaşi întrebare. Ce ţi-a făcut oare, de-i 
porţi aşa o ură neîmpăcată? 

— Vei afla, mamă. Acum doi ani, chiar în această încăpere, ți- 
am vorbit despre un om, care mi-a ucis cel mai bun prieten şi a 
necinstit-o pe fata cu care urma să mă căsătoresc. Omul acela e 
domnul de La Tour d'Azyr. 

In loc de răspuns, contesa gemu şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

Marchizul se ridică încet în picioare, păşi spre fiul său şi-l privi 
drept în ochi, abia stăpânindu-şi mânia. 

— Eşti dur, zise el încruntat. Dar recunosc această duritate. Ţi 
se trage din sângele care-ţi curge în vine. 

— V-aş ruga să nu-mi mai amintiţi de asta, replică Andre- 
Louis. 

Marchizul înclină capul. 

— Nu-ţi voi mai pomeni nimic despre acest subiect. Dar aş 
dori ca cel puţin să mă înţelegi. La fel şi tu, Therese. Mă acuzi că 
ţi-am ucis cel mai bun prieten. Recunosc că poate mijloacele la 
care am recurs erau nedemne. Dar ce alte soluţii puteam găsi în 
faţa unei necesităţi, care de la zi la zi s-a dovedit tot mai 
stringentă? Domnul de Vilmorin era revoluţionar - un om cu idei 
noi, care credea că trebuie răsturnată orânduirea existentă şi 
înlocuită cu alta, mai potrivită cu idealurile celor de-o seamă cu 
el. Eu făceam parte dintre cei care doreau, pe drept cuvânt, ca 
lucrurile să rămână aşa cum sunt. Şi-ar fi fost mai bine nu numai 
pentru mine şi pentru cei din clasa mea, ci pentru toată lumea. 
Nici nu se poate concepe o altfel de societate. Fiecare tip de 
societate omenească trebuie să fie alcătuită din mai multe 


- 353 - 


straturi. Ea poate fi temporar redusă la un conglomerat amorf 
de către o revoluţie ca asta de-acum. Dar numai temporar. Din 
haosul care există şi care-i tot ce puteţi realiza tu şi ai tăi, va 
trebui să se revină curând la ordine, altfel va urma o catastrofa. 
lar o dată cu reinstaurarea ordinii, se vor reface şi straturile 
sociale, necesare unei societăţi organizate. In noua ordine, cei 
ce s-au aflat în vârful piramidei s-ar putea trezi dintr-o dată 
deposedaţi de tot ce-au avut, fără ca marea masă a poporului să 
tragă vreun folos de pe urma acestui lucru. lată schimbarea la 
care m-am opus, împotriva căreia am luptat cu toate armele de 
care dispuneam, oriunde şi oricând. Domnul de Vilmorin era un 
instigator dintre cei mai periculoşi, un om cu darul elocinţei, dar 
plin de idei greşite, care-i induc în eroare pe cei săraci şi 
neştiutori, făcându-i să creadă că prin această schimbare vor 
avea şi ei o viaţă mai bună. Eşti un om inteligent, aşa încât te 
rog să-mi răspunzi, cu mâna pe conştiinţă, dacă într-adevăr 
consideri că aşa ceva este adevărat şi posibil. Ştii foarte bine că 
am dreptate. Ştii foarte bine că-i o doctrină primejdioasă. lar 
ceea ce înrăutăţea situaţia era că domnul de Vilmorin vorbea 
cât se poate de sincer. Glasul lui reprezenta un pericol care 
trebuia înlăturat - redus la tăcere. lar eu nu puteam face asta 
decât în legitimă apărare. Ceea ce s-a şi întâmplat. N-aveam 
nimic cu domnul de Vilmorin. Făcea parte din aceeaşi clasă ca şi 
mine, era un gentilom manierat, amabil, respectabil şi cât se 
poate de înzestrat de la natură. li închipui că l-am ucis de 
dragul de-a-l ucide, ca o fiară din junglă, care se-aruncă asupra 
prăzii... De la început ai făcut greşeala asta. Am procedat astfel 
cu sufletul greu - fii bun şi nu mai râde ironic! Nu mint. N-am 
minţit niciodată. Şi-ţi jur aici, în clipa asta, pe tot ce am mai 
scump, că ce-ţi spun e adevărul adevărat. Am detestat c-a 
trebuit s-aleg acea cale. Dar pentru binele meu şi-al clasei mele, 
a trebuit s-o fac. Gândeşte-te, oare domnul de Vilmorin ar fi 
ezitat măcar o clipă să mă ucidă, dac-ar fi ştiut că prin moartea 
mea avea să-şi poată pune mai curând în aplicare visele 
utopice?... Apoi... Ţi-a dat prin minte că cea mai grozavă 
răzbunare ar fi fost să-mi zădărniceşti toate iniţiativele, făcând 
să reînvie în tine glasul pe care-l amuţisem eu. Ai vrut să duci 
mai departe fantezistul apostolat al egalităţii, preluat de la 
domnul de Vilmorin. Ai scăpat din vedere faptul că Dumnezeu 
nu creează oamenii egali. Ei, astă-seară ai ocazia să judeci care 


- 354 - 


din noi doi avea dreptate şi care nu. Vezi ce se întâmplă la Paris. 
Vezi spectrul hidos al anarhiei, întinzându-se asupra unei ţări 
debusolate. Ai probabil destulă imaginaţie ca să-ţi închipui 
măcar în parte ce va urma. Şi încerci cumva să te amăgeşti că 
din toată debandada şi ruina asta se va naşte o formă ideală de 
societate? Nu înţelegi că societatea trebuie să se refacă la loc - 
şi asta fără întârziere? Dar... la ce bun să-ţi spun mai mult? Cred 
că ţi-am spus destul ca sa pricepi singurul lucru care contează: 
că l-am ucis pe domnul Vilmorin dintr-un simţ al datoriei faţă de 
clasa mea. Şi adevărul - care oricât te-ar jigni, ar trebui să te şi 
convingă - este că astă-seară îmi amintesc de acel incident cu 
sufletul împăcat, fără să-mi pară rău de nimic, în afară de ura 
adunată între noi doi... Când în aceeaşi zi, îngenuncheat lângă 
trupul prietenului tău, la Gavrillac, m-ai insultat şi m-ai provocat, 
dacă aş fi fost o fiară - aşa cum m-ai considerat - te-aş fi ucis şi 
pe tine. Ştii bine că sunt iute la mânie. Totuşi, mi-am domolit 
furia, pentru că puteam ierta un afront la adresa mea, în vreme 
ce nu puteam trece cu vederea un atac deliberat împotriva 
clasei din care fac parte. 

Marchizul făcu o pauză. Andre-Louis rămăsese nemişcat şi 
uluit, ca şi cele două femei. Apoi, seniorul reluă, cu glas 
tremurat. 

— În ceea ce o priveşte pe domnişoara Binet, am trăit 
nefericirea de a-ţi face un rău fără voia mea. Nu aveam nici cea 
mai mică idee de relaţiile dintre voi. 

— Şi dac-aţi fi ştiut, care-ar fi fost deosebirea? îl întrerupse 
tăios André-Louis. 

— Niciuna, răspunse cu sinceritate marchizul. Comit şi eu 
aceleaşi greşeli ca şi cei din clasa mea. Nu te pot minţi, 
spunându-ţi că aş fi avut mai multe scrupule. Dar dacă eşti 
capabil să judeci nepărtinitor - mă poţi acuza chiar cu atâta 
asprime? 

— Domnule, dacă mă gândesc bine, în scurt timp va trebui să 
trag concluzia că pe lumea asta nimeni nu poate fi făcut 
răspunzător pentru nimic - toţi fiind nişte marionete în mâna 
destinului. De exemplu, chiar întâlnirea noastră aici, în astă- 
seară... Reuniunea asta de familie, în vreme ce afară... Ah, 
Dumnezeule, haideţi s-o sfârşim odată! Să plecăm fiecare în 
drumul nostru şi să punem capăt acestui oribil capitol din vieţile 
noastre. 


- 355 - 


O clipă, domnul de La Tour d'Azyr îl privi tăcut, cu gravitate şi 
tristeţe. 

— Poate că-i mai bine aşa, zise el încet, într-un târziu. 

Apoi, întorcându-se spre doamna de Plougastel: 

— Dacă regret ceva în viaţa asta, dacă regret ceva cu 
adevărat, acela e răul pe care ţi l-am pricinuit ţie, iubita mea 
Therese... 

— Nu acum, Gervais! Nu acum! îl întrerupse ea, cu voce 
nesigură. 

— Acum! E prima şi ultima oră când ţi-o spun. Plec. Nu cred 
că ne vom mai întâlni vreodată, că voi ajunge să-l revăd pe 
vreunul dintre voi... care-ar fi trebuit să-mi fiţi tot ce am mai 
scump pe lume... Andre spune că suntem cu toţii nişte jucării în 
mâinile destinului. Nu chiar! Destinul e o forţă inteligentă, care 
are un scop. Plătim în viaţă pentru răul pe care l-am făcut. lată 
lecţia pe care am învăţat-o astă-seară. Am conceput în afara 
căsătoriei un fiu, necunoscut mie până azi, care - la fel de 
neştiutor ca mine - a ajuns să fie geniul rău al vieţii mele, 
punându-mi-se mereu împotrivă şi ajutând în cele din urmă la 
ruina mea. Asta-i dreptatea firii. Tot ce pot face ca să-mi plătesc 
vina e să accept cu resemnare şi fără crâcnire pedeapsa care mi 
s-a hărăzit. Se aplecă şi luă mâna contesei. 

— Rămâi cu mine, Thérèse! 

Glasul i se frânse. Nervii îi cedaseră, în cele din urmă. 

Ea se ridică şi-l îmbrăţişă, fără a se ruşina de cei doi tineri. În 
noaptea aceasta, destinul răscolise prin cenuşa unei vechi iubiri, 
scoțând la iveală nişte tăciuni arzând mocnit, care acum se 
învăpăiau pentru ultima oară, înainte de-a se stinge pentru 
totdeauna. Totuşi, contesa nu făcu nicio mişcare ca să-l reţină. 
Inţelesese că fiul lor le indicase singura cale înţeleaptă - singura 
cale posibilă - şi-i era recunoscătoare domnului de La Tour 
d'Azyr că acceptase. 

— Domnul să te aibă în paza lui, Gervais - murmură ea. la-ţi 
permisul şi... dă-mi de ştire când te vei afla în siguranţă... 

El îi luă faţa în mâini pentru câteva clipe, o sărută cu multă 
tandreţe, apoi se desprinse din îmbrăţişare. Semeţ şi cu calmul 
dintotdeauna, privi spre André-Louis, care-i întindea o hârtie. 

— Acesta-i permisul. Luaţi-l, domnule. E primul şi ultimul meu 
dar pentru dumneavoastră. De fapt, ultimul lucru pe care m-aş fi 
gândit că voi ajunge să vi-l dăruiesc: viaţa. Într-un fel suntem 


- 356 - 


chit. Ironia nu-mi aparţine mie, ci sorții. Luaţi-l, domnule, şi 
mergeţi cu bine. 

Domnul de La Tour d'Azyr luă permisul. Ochii lui priveau cu 
nesat chipul tras şi împietrit al fiului. Marchizul îşi îndesă hârtia 
la piept, apoi, brusc, aproape convulsiv, întinse mâna. André- 
Louis se uită la el, întrebător. 

— In numele Domnului, să facem pace! vorbi cu greu 
marchizul. 

In cele din urmă, André-Louis simţi o umbră de milă pentru 
omul din faţa lui. 

— Rămas bun, domnule! oftă el. 

— Eşti dur, îi zise tatăl, cu adâncă tristeţe. Dar poate că-i 
dreptul tău să fii aşa. In alte împrejurări, aş fi fost mândru că-mi 
eşti fiu. Dar aşa... 

Se opri brusc şi zise scurt: 

— Rămas bun! 

Dădu drumul mâinii lui Andre şi se trase înapoi. Se înclinară 
unul în faţa celuilalt, apoi domnul de La Tour d'Azyr făcu în faţa 
lui Aline o plecăciune adâncă, în care se citea limpede 
renunţarea... sfârşitul. 

Cu aceasta, porni semeţ spre uşă şi ieşi din încăpere... şi din 
vieţile tuturor. După câteva luni, aveau să audă că a intrat în 
serviciul împăratului Austriei. 


- 357 - 


Capitolul 16 
RĂSĂRITUL 


D doua zi de dimineață, André-Louis ieşise să ia o gură 
de aer curat pe terasa vilei din Meudon. Era foarte devreme şi 
lumina răsăritului de soare făcea ca stropii de rouă din iarba 
pajiştii să sclipească precum diamantele. În vale, la vreo cinci 
mile depărtare, ceţurile dimineţii începeau să se risipească 
deasupra Parisului. Deşi era o oră foarte matinală, în casă 
începuse deja forfota. Se făceau pregătirile de plecare. 

André-Louis ieşise cu bine din Paris cu o seară înainte, însoţit 
de mama sa şi de Aline, iar astăzi urmau să plece cu toţii la 
Coblenz. 

In timp ce se plimba de colo-colo pe terasă, cu mâinile la 
spate şi capul în piept - fiindcă niciodată până în prezent viaţa 
nu-i dăduse atâtea subiecte de gândire - apăru Aline, care ieşise 
pe una din uşile de sticlă ale bibliotecii, îndreptându-se către el. 

— Te-ai trezit devreme, îi zise ea, în loc de „bună- dimineaţa”. 

— AŞ, nici n-am dormit. Nu! întări el, ca răspuns la exclamaţia 
ei neîncrezătoare. Am rămas la fereastră până în zori, tot 
gândindu-mă. 

— Sărmanul de tine! 

— Asta-i cuvântul care mi se potriveşte. Sunt, într-adevăr, 
foarte sărman: nu ştiu nimic. lar situaţia asta nu-i o nenorocire, 
decât dacă devii conştient de ea. Atunci... 

Işi ridică braţele spre cer, apoi le lăsă din nou să-i cadă. Era 
tras la faţă, cu privirea rătăcită. 


- 358 - 


Aline începu să se plimbe alături de el, de-a lungul balustradei 
de granit, peste care se revărsau muşcatele, într-un amestec de 
verde proaspăt şi roşu sângeriu. 

— Te-ai hotărât ce ai de gând să faci? îl întrebă ea. 

— Am hotărât... că n-am de ales. Trebuie să emigrez şi eu. 
Am noroc că pot s-o fac şi că ieri, în tot haosul din Paris, n-am 
întâlnit pe nimeni la care să mă pot prezenta - aşa cum îmi 
doream prosteşte - altfel, n-aş mai fi beneficiat de asta! 

Işi scoase din buzunar atotputernicul paşaport al Comisiei 
celor Doisprezece, care avertiza pe toţi francezii să-l ajute în 
orice împrejurare, sub ameninţarea că eventuala încercare de a- 
i sta în cale antrena mari riscuri. Îi arătă Alinei documentul. 

— Cu acest paşaport, vă pot conduce în deplină siguranţă 
până la frontieră. Dincolo de graniţă, însă, vor trebui să mă 
conducă domnul de Kercadiou şi doamna de Plougastel. Aşa 
vom fi chit. 

— Chit? întrebă ea. Dar nu te vei mai putea întoarce în ţară! 

— Îţi închipui, probabil, că sunt nerăbdător! Draga mea, într-o 
zi-două, vor începe anchetele. Toţi se vor întreba ce s-a 
întâmplat cu mine. Treptat va ieşi totul la iveală, şi-n aceeaşi 
clipă va începe vânătoarea. Dar până atunci noi vom fi deja 
departe, acolo unde nu mă mai poate urmări nimeni. Doar nu 
crezi c-aş putea să dau guvernului vreo explicaţie satisfăcătoare 
privind absenţa mea - asta presupunând că va mai exista un 
guvern, în faţa căruia să mă explic... 

— Vrei să spui... că-ţi sacrifici viitorul, cariera pe care ţi-ai 
ales-o? întrebă Aline, năucită de veste. 

— Aşa cum evoluează lucrurile, nu-mi pot face nicio carieră în 
ţara cel puţin, niciuna cinstită. Acum e vremea Danton-ilor şi a 
Marat-ilor - vremea gloatei! Frâiele guvernării vor încăpea pe 
mâna plebei, care le va înşfăca, îmbătată de discursurile 
Danton-ilor şi Marat-ilor despre care ţi-am vorbit. Va urma 
haosul, domnia brutelor, a maimuţelor... Intregul va fi condus de 
cele mai primitive părţi din alcătuirea lui. Asta nu va dura, 
întrucât o naţiune care nu-i condusă de cei mai buni membri ai 
ei, decade şi se prăbuşeşte. 

— Credeam că eşti republican, îndrăzni ea. 

— Chiar sunt! De fapt, şi vorbesc ca un republican. Doresc o 
societate care să-şi aleagă conducătorii dintre cei mai buni 
membri ai fiecărui strat social, interzicând oricărei clase sau 


- 359 - 


pături sociale să acapareze guvernarea - fie că-i vorba de nobili, 
cler, burghezie sau proletariat. Guvernarea de către o singură 
clasă e fatală societăţii, ca întreg. Cu doi ani în urmă, idealul 
nostru părea să se fi realizat. A fost luat monopolul puterii din 
mâinile clasei care-o deținuse prea mult timp, şi asta în mod 
nejustificat, în baza dreptului ereditar. Puterea a fost distribuită 
cât mai echitabil în stat, şi totul ar fi fost bine, dacă lucrurile s-ar 
fi oprit aici. Dar ne-am lăsat purtaţi de entuziasm, în timp ce 
clasele privilegiate ne-au stârnit mânia, opunându-se la această 
nouă împărţire a puterii. Rezultatul e grozăvia care urmează, 
pentru că ce-ai văzut tu ieri, nu-i decât începutul. Nu, nu, - 
încheie el - carieră fac acum inşii venali şi oportuniştii, nu un om 
care nu vrea să-şi piardă respectul de sine. Ei, dar e timpul să 
plecăm. Să ştii că plecând, nu sacrific nimic. 

— Dar unde vrei să mergi? Ce-ai de gând să faci? 

— Oh, găsesc eu ceva. Nu uita că de patru ani încoace am 
fost pe rând avocat, politician, spadasin şi măscărici - mai ales 
măscărici. Oriunde-n lume se găseşte loc pentru Scaramouche. 
În plus, ştii că, faţă de Scaramouche, eu am un mare noroc? 
Sunt proprietarul unei mici ferme în Saxonia. S-ar putea să mă 
apuc de agricultură. E o ocupaţie care-ţi lasă gândurile în voia 
lor. Orice s-ar spune, nu sunt un om de acţiune. N-am însuşirile 
necesare. 

Ea îl privi drept în faţă, cu ochii albaştri melancolici şi în 
acelaşi timp zâmbitori. 

— Mă întreb dacă există vreun rol pentru care să nu ai 
însuşirile necesare. 

— Zău? Şi cu toate astea nu poţi afirma că am avut succes în 
vreunul dintre cele pe care le-am jucat până acum. Întotdeauna 
am sfârşit prin a-mi lua tălpăşiţa. Acum părăsesc prospera 
Academie de scrimă, care va deveni, probabil, proprietatea lui 
Le Duc. Toate astea mi se trag de la faptul că m-am amestecat 
în politică. Dar uite că fug şi de politică. La un singur lucru mă 
pricep de minune: fuga - tot o însuşire a lui Scaramouche. 

— Întotdeauna ai să te persiflezi aşa? îl întrebă ea, uimită. 

— Bănuiesc că asta se-ntâmplă fiindcă mă simt o părticică din 
lumea asta nebună. Doar nu vrei s-o iau în serios? Dacă aş face- 
o, mi-aş pierde minţile. Asta mai ales de când mi-am descoperit 
părinţii. 

— Te rog, nu spune asta, Andre! îl rugă ea. Ştiu că nu vorbeşti 

- 360 - 


din toată inima. 

— Ba da! protestă el. Te aştepţi la sinceritate din partea mea, 
când ipocrizia e principalul atribut al firii omeneşti? Din asta 
trăim, asta învăţăm la şcoală, din asta ne hrănim. Şi rareori 
suntem conştienţi de existenţa ei. Ai văzut-o scăpată din lanţ pe 
tot cuprinsul Franţei, în ultimii ani - vorbe mari şi ipocrite pe 
buzele revoluţionarilor, ca şi pe cele ale susținătorilor vechiului 
regim. Un ocean de ipocrizie, din care până la urmă s-a născut 
haosul. lar eu, care îi critic pe toţi, în această frumoasă 
dimineaţă lăsată de Dumnezeu, sunt cel mai mare şi mai ticălos 
dintre toţi ipocriţii. De doi ani l-am persecutat prin toate 
mijloacele ce mi-au stat la îndemână pe... domnul de La Tour 
d'Azyr. 

Înainte de a-i rosti numele, se oprise, de parcă ar fi şovăit să 
vorbească despre el. 

— În aceşti doi ani, m-am amăgit singur asupra motivului ce 
mă îndemna să fiu umbra lui pas cu pas. Aseară spunea că am 
fost geniul rău al vieţii lui, recunoscând singur că merita această 
pedeapsă. S-ar putea să fi avut dreptate - şi-atunci, chiar dacă 
nu l-ar fi ucis pe Philippe de Vilmorin, lucrurile ar fi stat tot aşa. 
Într-adevăr, acum ştiu că situaţia ar fi fost aceeaşi. lată de ce 
spun că sunt un ipocrit, care vrea să se înşele pe sine. 

— Dar de ce, Andre? 

El se opri în loc, privind-o. 

— Pentru că te voia pe tine, Aline. Pentru că în aceste condiţii 
m-ar fi întâlnit din nou în drumul lui, neclintit, neînduplecat. Aş fi 
făcut tot ce mi-ar fi stat în puteri ca să-l distrug şi astfel să te 
salvez de riscul de-a cădea pradă propriei tale ambiţii. Nu vreau 
să discut despre el mai mult decât e necesar. De fapt, sper ca 
de-acum încolo să nu mai vorbesc despre asta niciodată. Inainte 
ca destinele noastre să se întâlnească, ştiam bine cine este şi ce 
se spunea despre el în tot ţinutul. Incă de pe atunci îl găseam 
detestabil. Aseară l-ai auzit pomenind de biata domnişoară 
Binet. L-ai auzit argumentând că aceasta era educaţia pe care o 
primise şi modul de viaţă al clasei lui. Bănuiesc că la asemenea 
pledoarie nu se mai poate replica nimic. Marchizul se 
conformează tipului uman pe care-l reprezintă. Asta ajunge! Dar 
pentru mine, el era întruchiparea răului, exact cum tu ai 
reprezentat întotdeauna binele; el era păcatul, tu - puritatea. Te 
înălţasem pe un piedestal, Aline, undeva foarte sus - dar acolo 


- 361 - 


îţi era şi locul! Atunci, cum să suport să fii târâtă în noroi, din 
ambiţie? Cum să accept ca răul, pe care îl uram, să se unească 
pe veci cu binele pe care-l adoram? Ce altceva putea ieşi din 
această însoţire decât pierzania ta - aşa cum ţi-am spus la 
Gavrillac? Pentru acest motiv, resentimentul la adresa lui a 
devenit o problemă personală, care mă îndemna la acţiune. Am 
hotărât să te salvez cu orice preţ de la un destin atât de 
groaznic. Dacă mi-ai fi mărturisit că-l iubeşti, s-ar fi schimbat 
situaţia. Aş fi sperat ca printr-o unire sfinţită prin dragoste să-l 
poţi ridica până la înălţimea purității tale. Dar să accepţi să te 
măriţi cu el, fără să-l iubeşti, numai de dragul măririi... Ah, era 
ceva josnic şi deznădăjduit! Aşa încât l-am hăituit - un şobolan 
ca mine înfruntând un leu ca el! - l-am hăituit fără cruţare până 
în clipa când am înţeles că-n sufletul tău iubirea învinsese 
ambiția. Atunci, m-am dat la o parte. 

— lubirea învinsese ambiţia?... 

Cât timp vorbise Andre-Louis, ochii Alinei se umpluseră de 
lacrimi. Acum, însă, uimirea luase locul emoţiei. 

— Când ai văzut tu una ca asta? Spune, când? 

— Am... am greşit. Acum, înţeleg. Dar atunci, Aline... în 
dimineaţa când ai venit să mă implori să nu mă întâlnesc cu el 
în Bois, asta nu era grijă pentru soarta lui? 

— Pentru soarta lui? Era grija pentru tine! izbucni ea, fără să 
se gândească la ce spune. 

Dar André-Louis nu era totuşi convins. 

— Pentru mine? Când ştiai cum ştiau, de altfel, toţi - că numai 
asta făcusem zilnic, timp de o săptămână? 

— Da, dar el se deosebea de ceilalţi cu care te-ai duelat. Avea 
o reputaţie de mare spadasin. Unchiul îl considera imbatabil. 
Până la urmă, m-a convins şi pe mine că dacă are loc duelul, n- 
ai nicio scăpare. 

André-Louis o privi, încruntat. 

— Cum aşa, Aline? o întrebă el cu oarecare asprime. Trebuie 
să înţeleg că te-ai schimbat de-atunci şi că-ţi renegi 
sentimentele? Bănuiesc că asta ţine de firea femeiască... 

— Dar ce tot spui acolo, André? Să ştii că te-nşeli amarnic. Tot 
ce ţi-am povestit e adevărul-adevărat. 

— Şi-atunci, insistă el, tot din grijă pentru mine ai leşinat, nu 
pentru că l-ai văzut rănit după duel? Atunci am înţeles şi eu cum 
stăteau lucrurile. 


- 362 - 


— Rănit?! Dar nici nu i-am văzut rana! Am văzut numai că-i în 
viaţă - şi aparent nevătămat - de unde-am tras concluzia că te- 
a ucis pe tine, aşa cum spusese că are de gând să facă. Ce 
altceva puteam să cred? 

În mintea lui se făcu lumină - o lumină strălucitoare, 
orbitoare, încât aproape că i se făcu frică. Se dădu înapoi, cu 
mâna pe frunte. 

Şi de asta ai leşinat? întrebă el, neîncrezător. 

Ea îl privi fără să-i răspundă, începând să înţeleagă cât de 
multe trebuise să spună, în dorinţa de a-l face să-şi dea seama 
că se înşelase. Brusc, în privirea lui Aline îşi făcu loc teama. 

EI îi întinse amândouă mâinile. 

— Aline! Aline! 

Glasul îi tremura, rostindu-i numele. 

— Pentru mine... 

— Oh, André, ce orb ai fost! Întotdeauna ai fost tu! 
Întotdeauna! Nicio clipă nu m-am gândit la el, nici măcar în 
numele căsătoriei mele din interes, decât, poate, o singură dată, 
când... când a apărut în viaţa ta fata aceea de la teatru... 

Aline se întrerupse, ridică din umeri şi-şi întoarse capul. 

— Atunci m-am gândit să-mi urmez ambiția, pentru că nu mai 
aveam de ce să mă agăţ... 

El se scutură. 

— Desigur că visez - sau poate că mi-am pierdut minţile... 

— Ai fost orb, Andre, atâta tot! îl linişti fata. 

— Orb am fost doar atunci când mi s-ar fi părut o îndrăzneală 
să pot vedea! 

— Şi totuşi - îi răspunse ea, reamintindu-i de Aline, cea de 
altădată - nu mi-a făcut niciodată impresia că ţi-ar fi lipsit 
îndrăzneala... 

Când, după câteva clipe, domnul de Kercadiou apăru în uşa 
bibliotecii, îi zări pe cei doi tineri, mână în mână şi ochi în ochi, 
de parcă fiecare ar fi descoperit pe chipul celuilalt Paradisul. 


Sfârşit 


- 363 - 


Cuprins 


Cartea 1 

ROBA 
REPUBLICANUL... anna 6 
ARISTOCRAȚI UL ipod ăi atacat RSS a o ut i a 17 
ELOCINŢA DOMNULUI DE VILMORIN.. 28 
ELOCINŢA DOMNULUI DE VILMORIN.. 28 
MOSTENIREA, ie arie aa ala a aa aaa aaa cata 0 out 39 
SENIORUL DE GAVRILLAC....... eee eee 45 
MOARA DE VÂNT... 51 
VANN O I ESEA TASAS atita a A la i ai 60 
OMNES OMNIBUS....... eee aaa eee 73 
URMĂRILE ace ce teii tac A Ce a i aa 82 


Cartea a ll-a 


MASCA 
CONTRAVENIEN ŢI cei e 35009000 a eair a e 23 eie 93 
ÎN SLUJBA LUI THESPIS.......ss.nsssnnseisseniinirseiirrsrrrrirseerrnne 109 
MÜZA COMEDIEI. ep aaa e eat ae ae te dal Ga Ell 120 
IESE DIN SCENĂ DOMNUL PARVISSIMUS........ee eee 133 
INTRĂ ÎN SCENĂ SCARAMOUCHE...... cena 142 
CLIMENE sree eee aaa ad ad ae i da a 152 
CUCERIREA ORAŞULUI NANTES... cita ee ceai atat 167 
VISUL: sei a 5 a Se al 095 aceia E ETE 177 
TREZIREA scotian ct az a pna at a aa 185 
REMUŞSCGAREA iiinn i aurite nai ct a eat a a aaa e 204 
SCANDALUL DE LA TEATRUL FEYDAU....... cererea 214 


Cartea a lll-a 
SPADA 


TRANZIŢIA eat tata 
QUOS VULT IUPITER PERDERE... 


POLITICIENII... eee 
ASSASINII CU SPADE... manea 
CAVALERUL RĂTĂCITOR DIN STAREA A TREIA 
ORGOLIU RĂNIT... 
ÎNTOARCEREA CALEŞTIl. nenea 
CÂTEVA EXPLICAŢII... eee ea 
ARGUMENTUL DECISIV... 


PERMISUL DE LIBERĂ TRECERE... ceea 
RASARITUL i tere oma eee d iai ia ia 


Format: 24/61x86 


Adevăr şi ficţiune 
spre R evoluţia franceză 
atr-unul dintre cele mai 

captivante romane 


ARAMOUCHE ! 


pana măiastră a lui Rafael Sabatini, 

țiunea alertă, episoadele dramatice, 

ipsitul suspans se împletesc într-o 
poveste fascinantă despre 


bi bărbaţi care, prin origine 
stin, sunt dușmani de moarte. 


ul — avocat, politician de partea 
Iţiei, spadasin neîntrecut, comediant 


PE E T Oe pie E, Ie e SPA Pi. | 


SI II IN E ERA 246 


Coli tipo: 21,5 
Tipărit la 
UNIVERSUL 
SA