Michel Zevaco — [Pampadour] 02 Rivalul regelui

ON ” u D 


Mlicbel Zebaca, 


Michel Zévaco 


Capitolul | Saint-Germain intră în acţiune 


Aproape în acelaşi timp cu evenimentele ce se desfăşurau 
în căsuţa de sub copaci, adică în jurul orei patru a dimineţii, în 
misterioasa alcătuire de case, străduţa Rezervoarelor, contele 
du Barry visa la moartea rivalului său, cavalerul d'Assas. 

În felul acesta, în timp ce femeia, care făcea parte din 
extrem de ciudata cabană, desfăşura toate farmecele şi 
vicleniile pentru a cuceri simţurile şi, de ce nu, inima regelui, 
bărbatul se pregătea să ucidă!... 

La începutul serii, chiar la căderea întunericului, un bărbat 
înfăşurat cu grijă în faldurile ample ale mantalei intra pe 
străduţa Rezervoarelor. 

Mergea de-a dreptul, fără ezitare, spre casa domnului 
Jacques. 

Bărbatul era contele de Saint-Germain, care, după şedinţa 
de magnetism de la Paris, se aruncase în trăsură. 

Pe tot drumul până la Versailles dormise, dacă nu liniştit, 
măcar profund. Contele îşi impusese să doarmă, — şi dormea! 

Poate că ar fi cazul să facem aici puţină teorie despre 
magnetism; noi lăsăm cititorului dreptul de a crede sau de anu 
crede în magnetism, invitindu-Hn acelaşi timp să consulte 
asupra acestui subiect uimitoarele lucrări ce se desăvârşesc în 
zilele noastre, iar o vizită la un spital psihiatric i-ar putea 
convinge şi pe cei mai sceptici. 

In ceea ce ne priveşte, noi vom prelua, fără alte comentarii, 
toate mărturiile care au ajuns până ia noi, privitoare la acel 


bărbat extraordinar care a fost — şi se pare ea mai este — 
contele de Saint-Germain. 

Şi fără s-o mai lungim, trecem la expunerea faptelor... 

Sunt ciudate — dar relevante... 

La ivirea primelor case din Versailles, vizitiul îl trezise pe 
Saint-Germain, apoi îşi continuase drumul. 

Contele îşi oprise trăsura în piaţa castelului său, mai exact, 
pe esplanada ce cu timpul devenise ceea ce numim astăzi piaţă. 
Şi pornise pe jos spre străduţa Rezervoarelor. 

"Numai de-aş ajunge la timp!" — îşi zicea el, neliniștit. 

Dar nimic nu lăsa să se vadă că ar fi îngrijorat: Saint- 
Germain păstra acea aparenţă de răceală pe care şi-o impunea 
chiar şi când era singur. 

Bătu la uşa domnului Jacques. 

Ca de obicei, la început se deschise o ferestruică, apoi şi 
uşa. In cadrul uşii apăru un lacheu. 

— Ce doriţi? îl întrebă scurt lacheul, încercând să-i vadă 
chipul. 

— AŞ dori să-i vorbesc domnului cavaler d'Assas, spuse 
simplu Saint-Germain. 

— In cazul acesta, aţi greşit adresa, domnule; persoana de 
care vorbiţi nu locuieşte aici... vedeţi mai încolo. 

După care lacheul închise uşa. 

Brusc, contele de Saint-Germain întinse braţul spre uşă, 
fără s-o atingă. 

Lacheul se opri scurt din mişcarea ce-o făcea pentru ao 
închide. 

Un fel de groază îi schimonosea chipul. 

Era ca paralizat. 

— Ce-i cu dumneata, prietene? îi întrebă Saint-Germain. 

— Nu ştiu... cred că... mor... mă sufoc... oh!... 

— Haide, liniştiţi-vă şi mai ales, nu strigaţi... eu pot, mai 
bine decât oricine, să vă vindec de răul ce v-a lovit ca un 
trăsnet... 

— Dumneavoastră... ah!... ajutaţi-mă!... horcăia 
nefericitul... 

— Sunt medic, spuse Saint-Germain, un medic vestit: Vreţi 
să vă descriu simptomele bolii?... aşa puteţi să-mi judecaţi 
priceperea... 

— Mă sufoc... mor... aveţi milă!... ajutaţi-mă!... 


— Deci: vi se pare că aveţi un cerc de foc în jurul capului... 

— Da, da!... mă arde!... 

— Şi, în piept, o gheară care vă strânge... 

— Da, da!... mă sufoc... 

— Nu vă puteţi mişca... 

— Da, sunt împietrit. 

— Cunosc răul de care suferiţi şi am leacul la mine... 

— Daţi-mi-l! Vă implor, daţi-mi-l! 

— Imposibil... Într-o clipă, nu veţi mai putea vorbi; în cinci 
minute veţi fi mort... 

Lacheul încercă să scoată un țipăt. 

Dar, cum îi spusese teribilul vizitator, nu mai putea!... Toate 
simptomele pe care i le descrisese Saint-Germain erau tot mai 
evidente, pe măsură ce acesta le enumeră. 

Nu se îndoia că era pe punctul de a-şi da duhul. 

— Conduceţi-mă în casă, reluă Saint-Germain, faceţi în aşa 
fel ca să nu fiu văzut de nimeni şi mă oblig să vă vindec: în 
câteva clipe veţi fi la fel de viguros ca înainte de atac. Haideţi, 
grăbiţi-vă, căci nu am timp de pierdut aici, dacă spuneţi că cel 
pe care-l caut nu locuieşte în această casă. Mă lăsaţi să intru? 

— Da, îi răspunse lacheul, fără să se mire că îi revenise 
vocea. 

— Conduceţi-mă la el, îi zise Saint-Germain, întinzându-i 
mâna. 

Şi fără să se mire şi de faptul că putea să-şi mişte 
membrele, lacheul îl luă de mâna pe Saint-Germain şi, închizând 
uşa, îl conduse în pavilionul din stânga — cel în care locuia 
d'Assas. 

— Acum du-te! îi zise contele, iar, dacă domnul Jacques te 
întreabă cine a bătut la uşă, răspunzi că a fost un trecător care 
a greşit adresa. Nu-i aşa, amice? 

— Da, stăpâne! zise lacheul. 

— Poţi pleca. Am să te aştept aici. 

Lacheul nu părea surprins că necunoscutul îi vorbea de 
domnul Jacques. Găsea natural faptul că acesta îi dădea ordine. 
Nu-şi mai amintea de răul care-l cuprinsese fulgerător. Cum nu- 
şi mai amintea nici că medicul, sau cel ce-şi spunea aşa, ar fi 
trebuit să-l vindece. 

Se supunea pasiv, cu gesturi mecanice. 


Intră în pavilionul care dădea spre stradă. Acolo îl găsi pe 
domnul Jacques, care, aşa cum prevăzuse Saint-Germain, îl 
întrebă cine fusese la uşă. Îi răspunse cum îi ceruse contele. 

Câteva minute mai târziu, domnul Jacques ieşea cu contele 
du Barry şi cu Juliette, îndreptându-se spre casa de sub copaci, 
unde i-am văzut la lucru unul după celălalt. 

Lacheul se întoarse în pavilionul din stânga curţii. 

— Cum te numeşti? îl întrebă Saint-Germain. 

— Lubin, stăpâne, răspunse lacheul. 

| se părea firesc să-l numească stăpân pe străinul din faţa 
sa. Nu-şi putea imagina altceva. 

— Unde este cavalerul d'Assas? întrebă contele. 

— A ieşit, răspunse Lubin, fără să-şi mai amintească de 
faptul că nu cu multe minute în urmă susţinuse că nu locuieşte 
acolo! 

— Pentru a se duce... la doamna d'Etioles? 

— Bineînţeles. Nu poate fi decât acolo! 

— Şi crezi că va reuşi s-o vadă? 

— Fără nici o îndoială. Măsurile generalului sunt foarte bine 
gândite... 

— Ce general Eşti nebun?... Nu există decât domnul 
Jacques. 

— Aşa e, zise Lubin. lertaţi-mă... 

— De unde ştii tu secrete de o astfel de importanţă?... Păi, 
s-ar părea că m-ai minţit... nu te cheamă Lubin... 

— E adevărat, stăpâne... nu mă numesc Lubin... 

— Care e adevăratul tău nume?... Vorbeşte... E un ordin?... 

— Vicontele d'Apremont... zise lacheul, care transpirase din 
abundență. 

— Bine. Am înţeles. În plus, îmi place mai mult numele de 
Lubin. Cred că şi ţie... 

Chipul lui Lubin, schimonosit de spaimă, se lumină. 

— Ei, vezi, reluă Saint-Germain, să sicem că eu nu cunosc 
aici decât pe numitul Lubin... iar adevăratul tău nume nu vreau 
să-l ştiu, nu l-am ştiut niciodată, mă auzi? 

— Da, stăpâne! exclamă Lubin, cu faţa strălucind de 
fericire. 

— Şi ce trebuie să facă nesăbuitul cavaler d'Assas? 

— Trebuie s-o aducă aici pe doamna d'Etioles. 

— Chiar aici?... 


— Adică în pavilionul din faţă. 

— După care, ce urmează să se întâmple?... 

— Doamna d'Etioles trebuie să rămână aici, prizonieră. 

— Şi cavalerul? 

— E treaba lui du Barry; s-a însărcinat să-i ucidă. 

— Când?... 

— Păi... când va fi necesar; poate peste opt zile, sau peste 
o lună... 

— Sau poate, chiar în seara asta. Nu cumva ştii mai multe 
despre intenţiile lui du Barry? 

Lubin părea că face un extraordinar efort de memorie. 

— Cred, zise el gâfâind, că intenţia lui e să-l omoare chiar în 
noaptea asta! 

— Adică, prea devreme.!... 

— Aşa e, stăpâne, aveţi dreptate! 

— Care va să zică, nu-l va asculta pe domnul Jacques. 

— Da! făcu Lubin, cu o expresie de groază pe față.. 

— Lubin, zise contele, trebuie să-l împiedici cu orice preţ. 
Înţelegi cât e de important? 

— Cum s-o fac? bâigui Lubin, frângându-şi mâinile. 

— Să vedem; vreau să te scot din încurcătură. Ai încredere 
în mine? 

— Da! Da, stăpâne... o încredere fără margini... 

— Eşti gata să mi te supui orbeşte? Ei bine, ascunde-mă 
undeva, de unde să-i pot supraveghea pe cei doi, du Barry şi 
d'Assas! 

Lubin începu să tremure. 

— Nu, murmură el, nu, vă rog, nu-mi cereţi asta!... nu pot... 
nu vreau s-o fac!... 

Până în acele momente Saint-Germain făcuse dovada unui 
adevărat tur de forţă, impunându-şi voinţa falsului lacheu, adus 
în stare de hipnoză. 

În planul său era prevăzut să nu apeleze la acest mijloc 
extrem. Într-adevăr, trebuia ca Lubin să-şi păstreze întreaga 
prezenţă de spirit, în sensul propriu al cuvântului prezenţa şi 
nu în sensul metafizic. 

Pus în faţa bruştei rezistenţe a lui Lubin, contele avu un 
minut de spaimă. Era livid din pricina efortului pe care-l făcea 
imediat după teribila risipă de forţe ce i-o ceruse interogatoriul 
Evei. 


— Nu sunt vicontele d'Apremonţ, zise lacheul cu disperare 
în glas, eu sunt Lubin. 

— Viconte d'Apremont, reluă Saint-Germain, ia aminte, mă 
vei obliga să uzez de forţă. Voi fi obligat să te adorm şi atunci să 
vezi ce ţi se va întâmpla! Domnul Jacques nu va crede m vecii 
vecilor că nu l-ai trădat!... 

Lubin tremura. Vru să se retragă, să strige după ajutor... 

Dar Saint-Germain se îndrepta deja spre el, cu braţele 
întinse, făcând pasele magnetice cu care acţiona de obicei. 
Timp de un minut, Lubin se zbătu, gâfâind. 

În ciuda spuselor sale, nu vroia să-l adoarmă pe Lubin, ci 
numai să-i frângă rezistenţa. 

Brusc, acesta lăsă capul în jos, învins. 

— Pot să vă ascund, spuse acesta, scoțând un uriaş oftat de 
spaimă. 

— Bine, prietene, linişteşte-te, sunt aici ca să împiedic o 
crimă. O crimă pe care stăpânul tău ar repudia-o... Restul nu ne 
priveşte... Mă crezi? 

— Da, vă cred... simt că... e numai un gest generos..? 

— Ştiţi de care crimă vorbesc? 

— Da, asasinarea cavalerului d'Assas!... 

— Numai eu o pot împiedica. V-aţi decis deci să mă 
ascundeţi în casă?... Dar luaţi aminte, la nevoie trebuie să pot 
rămâne mai multe zile fără riscul de a fi descoperită. 

Lubin surâse: fusese în întregime îmblânzit. 

Şi, urmat de Saint-Germain, ieşi din pavilion, traversă 
curtea şi intră în dreapta, adică în pavilionul ocupat de curând 
de du Barry şi Juliette, — unde trebuia să vină d'Assas, însoţit de 
Jeanne. 

Pavilionul în care intraseră era împărţit în două: la dreapta, 
apartamentul pe care l-am mai descris, la stânga, o singură 
cameră. 

În această cameră îl instală Lubin pe contele Saint- 
Germain. Era mobilată sumar: o masă simplă, două fotolii şi o 
canapea pe care, la nevoie, se putea dormi. 

Fereastra, care dă spre curte, era acoperită cu draperii 
dintr-un material foarte gros şi bine ţesut. 

— Aici nu intră nimeni, niciodată, zise Lubin. Sunteţi în 
perfectă siguranţă în camera asta. 

— Foarte bine. Şi dacă am nevoie de dumneavoastră? 


Lubin îi arătă cordonul unui clopoțel. 

— Priviţi, zise el: trageţi de două ori de cordon. 

— Acum puteţi să vă retrageţi, îi zise Saint-Germain, 
privindu-l ţintă în ochi. Dar până în clipa în care vă voi chema, 
va trebui să uitaţi că sunt aici... m-aţi înţeles? 

Lubin tresări, dar se supuse. 

— Paza bună trece primejdia rea, murmură contele. Se pare 
că jupân Lubin nutreşte oarecare gânduri de trădare. Să vedem 
ce-o mai fi. 

La un gest al lui Saint-Germain, Lubin ieşi. 

Traversă curtea ca un om beat şi, intrând în pavilionul din 
dreapta, se prăbuşi într-un fotoliu. 

Câteva minute mai târziu se ridică, aruncând priviri mirate 
în jurul lui. 

"Bravo! exclamă el, frecându-şi fruntea cu palmele, dar ştiu 
c-am adormit!... Am adormit în fotoliu... Şi totuşi... ce m-a 
apucat?... Mi s-a întâmplat ceva?..." 

Se întreba, încercând să reconstituie cele întâmplate în oră 
care se scursese. 

"Am visat, murmură el, scuturând din cap... Asta trebuie să 
fie: am visat... Am adormit profund... Ce mi se pare ciudat în 
clipa asta e că nu-mi aduc aminte de momentul în care am 
închis ochii..." 

După ce am prezentat aceste lucruri, care-şi au importanţa 
lor în desfăşurarea acţiunii, să ne întoarcem la cavalerul d'Assas 
şi la Jeanne, continuând naraţiunea din punctul în care am lăsat- 
O. 

Am văzut că, foarte rapid, conversaţia devenise atât de 
stânjenitoare între acele fiinţe care erau separate de un abis şi 
care, cu toate astea, păreau a fi făcute una pentru cealaltă, 
încât între cei doi domnea o tăcere apăsătoare. 

Cavalerul d'Assas părea a fi cel mai stânjenit. 

Într-adevăr, văzând-o pe Jeanne atât de senină, al îi de 
încrezătoare, cu toate că se găsea singură cu el, considera asta 
o dovadă că niciodată ea nu-l privise ca pe un îndrăgostit. 

Nu cumva în liniştea tinerei femei era şi o doză destul de 
mare de cruzime? 

E imposibil, iar noi nu vrem s-o prezentăm mai bună decât 
era de fapt. 


În orice caz, cruzimea era inconştientă. Şi sigur era mult 
prea inteligentă, un spirit mult prea liber pentru a mima temeri 
pe care nu le avea: cavalerul era pentru ea un frate — dar 
numai un frate. 

În timp ce d'Assas, aflat în culmea fericirii fiindcă era singur 
cu Jeanne, dar şi pe culmile disperării pentru că o simţea 
sufleteşte atât de departe de el, pălea, roşea, îşi frângea mâinile 
pe punctul de a izbucni în plâns, Jeanne se gândea cum ar putea 
să-l salveze pe rege, adică să-l împiedice pentru totdeauna de a 
mai merge la căsuţa de sub copaci unde după spusele Juliettei 
Béçu, era ameninţat de o mare primejdie. 

Jeanne nu avea nici un motiv să se îndoiască de spusele 
celei care-i luase locul lui Suzon. 

Da, era sigură de faptul că regelui i se întinsese o cursă. 

Trebuia deci că Ludovic al XV-lea să fie prevenit cât mai 
degrabă cu putinţă, chiar în dimineaţa aceleiaşi zile. 

Dar cine s-o facă? O clipă se gândi să se ducă ea la 
Versailles. 

Dar cum să ajungă la rege? lar în felul acesta n-ar face oare 
să precipite lucrurile, fiind văzută la castel?... 

Oameni atât de puternici ca cei care puseseră la cale 
lovitură împotriva regelui aveau, desigur, mijloace suficiente la 
îndemână pentru a o împiedica să-i vorbească regelui... 

Pentru a reuşi va fi nevoită să strige, să provoace un 
scandal, fără însă a fi sigură de rezultat... 

Şi cu toate astea, trebuia să acţioneze prompt! Poate că în 
acele momente viaţa regelui depindea numai de ea! 

La ideea asta, Jeanne păli şi începu să tremure. 

Puțin câte puţin, obligată fiind să-l privească pe cavalerul 
d'Assas, sfârşi prin a-şi spune că acesta putea era obligat să se 
ducă să-l caute pe rege. 

Imposibil!... Cavalerul o iubea!... Tocmai pe el vroia să-l 
trimită să facă ceva de neconceput: să-şi salveze rivalul! 

Fie că Jeanne avea o idee deformată despre limitele 
generozităţii cavalerului, fie că-l iubea nebuneşte pe rege! 

Brusc, în mintea ei îşi făcu loc ideea că Ludovic. al XV-lea i- 
ar fi putut păstra oarecare ranchiună cavalerului. 

Din clipa aceea, mintea ei alertă şi promptă întrevăzu 
foloasele pe care le putea trage din acea situaţie. D'Assas era 


totuşi un pârlit de ofiţeraş, al cărui viitor depindea exclusiv de 
curajul său. 

Şi el va avea de luptat cu reaua credinţă a regelui, care nu 
va uita niciodată că a fost înfruntat pe drumul spre Versailles... 

Să-l salveze pe Ludovic al XV-lea şi să-i asigure cavalerului 
recunoştinţa regelui... Asta era dubla lovitură la care se gândea 
Jeanne. 

D Assas trebuia să-l găsească pe rege. 

El trebuia să-i salveze viaţa. 

Şi atunci recunoştinţa lui Ludovic al XV-lea îi va fi asigurată 
pentru vecie. 

lată visul de o naivă perversitate ce se înfiripase în mintea 
ei. 

Cu toate că cina se terminase de multă vreme, iar pendula 
bătuse ora unu după miezul nopţii, cei doi, aflaţi într-o astfel de 
ciudată situaţie, continuau să se privească în tăcere. 

Jeanne, obsedată de planul ei, îi surâse cu voioşie: 

— Doamnă, zise brusc d'Assas, ridicându-se, cred că sunteţi 
obosită. Permiteţi-mi să vă urez noapte bună şi să mă retrag... 

— Sunteţi atât de grăbit să mă părăsiţi? întrebă Jeanne. 

Cavalerul surâse trist: în cuvintele ei nu vedea decât 
politeţea unei mari doamne, sau, chiar mai rău, o expresie a 
milei. 

— Vă voi ţine companie atâta timp cât îmi veţi porunci s-o 
fac, zise el; dar vă văd atât de preocupată... 

Jeanne îl privi cu sinceritate, cu marii ei ochi albaştri, care-l 
făceau să freamăte pe tânărul nostru cavaler. 

— Ei bine! Da, sunt preocupată, îi zise ea... Trebuie să vă 
spun ceva... şi mă gândesc la mijlocul de a obţine generosul 
vostru ajutor... căci ceea ce vă cer eu e un sacrificiu. 

— Un sacrificiu? exclamă cu ardoare cavalerul. Ah! Puteţi 
să-mi cereţi să-mi dau chiar şi viaţa! 

— Cavalere, îi zise ea cu gravitate, ceea ce vă cer eu e mai 
mult decât viaţa. Dacă n-aş cunoaşte inima voastră generoasă, 
nu m-aş hazarda să vă implor,.. 

— Să mă imploraşi! strigă d'Assas, ca un nebun, cuprins de 
emotie. Cum, doamnă!... Plângeţi!... 

Într-adevăr, Jeanne plângea. Ideea pericolului ce-l pândea 
pe rege o tortură. 

D'Assas îngenunche cu blândeţe în faţa ei. 


— Doamnă, iată, gentilomul e la picioarele voastre. 
Spuneţi-vă numai că vă aparţine cu trup şi suflet şi că nu 
trebuie să-l imploraţi; un ordin ar fi suficient. Acest ordin va fi 
executat, oricare ar fi natura lui!... 

— Ridicaţi-vă, zise Jeanne, tulburată până în străfundul 
sufletului. Sunteţi o inimă nobilă. lar eu sunt nefericită că nu v- 
am întâlnit mai devreme... Ridicaţi-vă, cavalere, nu vă voi spune 
nimic din ceea ce am pe suflet... 

— Ah! murmură cavalerul, deci lucrul pe care aveţi să mi-l 
cereţi e atât de teribil, încât nu îndrăzniţi s-o faceţi!... 

— Vreau să vă rog să-l salvaţi pe rege, zise Jeanne dintr-o 
răsuflare. 

Aceste cuvinte îşi luaseră zborul de pe buzele ei în ciuda 
hotărârii foarte sincere de a nu-i spune absolut nimic. 

Cavalerul era palid ca un mort înţelesese, sau crezu că 
înţelege, că l-a ofensat grav. 

Jeanne lăsă privirile în pământ şi-i şopti: 

— Scuzaţi-mă... nu luaţi în seamă ce v-am spus... 

D'Assas se ridică stângaci. O durere îngrozitoare îi strângea 
inima. 

Pentru el nu exista o nenorocire mai mare. Nu mai exista 
nici o speranţă pentru unul ca el. 

Jeanne, îngrozită de efectul produs de cuvintele ei, se 
detesta pentru că îndrăznise să-i ceară un asemenea sacrificiu. 

— Scuzaţi-mă, reluă ea, v-am făcut rău... nu am nici o 
scuză pentru gestul meu... ştiam că am să vă fac rău şi cu toate 
astea am vorbit... Ah! Ce n-aş da ca aceste clipe groaznice să se 
şteargă din amintirea voastră. 

— Spuneti-mi cum l-aş putea salva pe cel pe care-l iubiţi? o 
întrebă cavalerul cu o voce ciudat de calmă. 

Jeanne tresări... 

Atâta abnegaţie, atâta devotament, o asemenea puritate, 
supraomenească, în acea iubire, îi provocau un fel de admiraţie 
amestecată cu surprindere, dar vai!... era numai admiraţie. 

lubirea femeilor este crudă, pentru că este totală. 

Era imposibil s-o acuzi din pricina acestei iubiri. Şi dacă era 
de plâns, cavalerul era totuşi şi de admirat, pentru că găsise la 
el o adevărată grandoare sufletească, datorită căreia putea sări 
în ajutorul acelei care, disperată, cu un fel de încăpățânare 


sălbatică, nu uita nici o clipă că era acolo pentru a-şi salva 
iubitul. 

Cu un gest încântător în graţia şi emoția să debordantă, luă 
mâna lui d'Assas, se înclină şi i-o sărută. 

Pentru cavaler fu o clipă mai dulce decât raiul şi mai lungă 
decât veşnicia. 

Acceptase acel omagiu aşa cum, odinioară, gladiatorul care 
urma să moară în arena unui circ accepta sărutul împărătesei 
romane. 

Căci gândul morţii îi dădea târcoale. Fără a avea curajul să-l 
alunge. 

"Da!... Să-l salveze pe rege... adică pe bărbatul pe care-l 
iubea Jeanne! Să-l salveze pentru ca ea să nu mai sufere! Să ia 
asupra lui toată durerea, întreg sacrificiul iar ei să nu-i lase 
decât iubirea, cu cortegiul ei strălucitor... Poate că în felul 
acesta, când nu va mai fi, va trăi în amintirea tandră a Jeannei. 
Şi, regele salvat va dispărea! Poate chiar va muri." 

Acestea erau gândurile care, timp de câteva secunde, 
puseseră stăpânire pe sufletul tânărului nostru. 

Pentru a-şi ascunde emoția care-l stăpânea, cavalerul luă o 
poză rigidă. 

Şi, când reuşi să-şi stăpânească pe cât posibil emoția, 
spuse: 

— Doamnă, atitudinea voastră îmi dovedeşte că aşteptaţi 
un mare sacrificiul din partea mea. Căci, mărturisesc, e un 
sacrificiu! Vă iubesc. Din clipa în care, — o, fatală şi adorabilă 
clipă — v-am văzut în luminişul din pădurea Ermitage, când am 
avut fericirea să mă interpun între dumneavoastră şi contele du 
Barry, m-am îndrăgostit nebuneşte... Da, nebuneşte! Căci nu 
suntem făcuţi unul pentru celălalt. Acum e cazul să pun capăt 
acestei nebunii. Şi apoi, noi ăştia, soldaţii, nu păstrăm prea mult 
în suflet aceeaşi pasiune. Viaţa din cazărmi, neprevăzutul 
campaniilor sunt distracţiile ce vi le-aş putea oferi eu... Dacă v- 
aş spune că în cele din urmă vă voi uita, sunt sigur Că nu mă 
veţi crede. Dar vă pot asigura cu cea mai mare sinceritate că nu 
voi păstra nici o amintire amară acestei întâlniri şi că poate 
sacrificiul nu e atât de uimitor pe cât pare a fi... Acestea fiind 
spuse, fiţi sinceră şi vorbiţi-mi fără ocolişuri: cum pot să-l salvez 
pe Maiestatea Sa, regele nostru? 


— Ah! Fiinţă mărinimoasă! exclamă Jeanne în culmea 
emoţiei, Gândiţi că mă puteţi înşela şi mă puteţi învinge prin 
generozitate. Cavalere, să terminăm cu discuţiile asupra unui 
subiect care pentru dumneavoastră este îngrozitor, iar pentru 
mine devine din ce în ce mai odios. Să uităm ceea ce am spus 
într-un moment de nebunie... 

— Deci, doamnă, nu vreţi să-mi spuneţi ce pericol îl 
ameninţă pe rege? 

— Nu, cavalere, nu; cum am putut să te rănesc cu egoismul 
meu, scumpe prieten!... 

— În cazul acesta, reluă d'Assas cu răceală, vă jur că mă 
voi duce drept la castel pentru... 

— D'Assas! ţipă Jeanne, tremurând. 

— Pentru a-l trezi şi a-i spune că e ameninţat... 

— Nu veţi ieşi de aici!... 

— Şi cum îmi va fi imposibil să-i explic natura pericolului 
care-l ameninţa, e mai mult ca sigur că regele nu va gusta 
gestul meu atât de ciudat. Aceasta, legată şi de scena de pe 
drumul spre Versailles... 

Jeanne scoase un țipăt de disperare. 

Vedea că devotamentul cavalerului va sfârşi prin a provoca 
o catastrofă. 

— Vreţi s-o faceţi cu orice preţ! făcu ea, bulversată. 

— Da, vreau s-o fac! zise d'Assas, ferm. 

— Atunci ascultați! 

Jeanne se  reculese câteva minute, încercând să-şi 
potolească bătăile nebuneşti ale inimii. Livid, dar în aparenţă 
foarte calm, d'Assas aştepta... 

În câteva cuvinte ea îi povesti ce se întâmplase în căsuţa 
de sub copaci; plecarea lui Suzon, sosirea noii subrete, povestea 
acelei Juliette atât de misterioase, ciudatele ei mărturisiri... în 
fine, trebuia ca regele să fie împiedicat cu orice preţ să se 
întoarcă în casa aceea în care mai mult ca sigur i se întinsese o 
cursă. 

D'Assas o ascultase cu o profundă atenţie. 

Înţelegea, sau credea că înţelege ce se pregătea. 

În mintea să se făcea puţin, câte puţin lumină, scoțând la 
iveală adevărul: el însuşi, inconştient, ajutase la punerea în 
funcţiune a acestei maşinaţiuni... Era una din rotiţele 


formidabilei maşini pe carie o pusese în funcţiune atât de 
modestul domn Jacques!... 

Din clipa în care hotărârea să fu luată, îşi făcu repede un 
plan. 

— Doamnă, zise el, cred că regele este serios ameninţat. 
Am motive să cred că şi dumneavoastră sunteţi în aceeaşi 
situaţie. Trebuie ca într-o oră Maiestatea Sa să fie avertizată... 
Şi va fi! 

— Cum să vă mulţumesc? bâiguia Jeanne. Vai! Sunteţi 
dintre aceia pe care mândria îi aşează mai presus de orice 
mulţumire... 

— În ceea ce mă priveşte, doamnă, reluă cavalerul, ca şi 
când nu ar fi auzit cuvintele ei, la întoarcerea de la castel voi 
veni să vă iau de aici... nu trebuie să mai rămâneţi în casa 
asta... şi va voi conduce acolo unde credeţi că vă va fi bine... ca 
să vă spun adio... în ceea ce-l priveşte pe rege... 

După aceste ultime cuvinte se opri scurt. 

În sufletul său era un infern al durerii. 

Dar la aceste cuvinte o idee apăru brusc în mintea 
Jeanne.!... 

Deveni foarte palidă, ezită o clipă, potolindu-şi cu palmele 
bătăile nebuneşti ale inimii. 

Fără îndoială că aceste două inimi erau cu adevărat demne 
una de cealaltă. 

Nu încape îndoială că a fost o mare nenorocire faptul că 
anturajul Jeannei a împins-o încet, dar sigur, în braţele regelui. 

Căci acel gând generos ce se născuse în mintea ei era la fel 
de măreț, la fel de frumos şi de pur pe cât putea fi 
devotamentul cavalerului... 

Acesta, morocănos şi rece în aparenţă, se pregătea de 
plecare... îşi aruncă mantaua pe umeri. 

După care, cu buze tremurânde, cu ochii umezi, se întoarse 
pentru ultima oară spre Jeanne. 

— În ceea ce-l priveşte pe rege... reluă el. 

Jeanne îi luă mâinile în mâinile ei. 

— Nu mai continuaţi, zise ea palpitând şi ascultaţi-mă... 
Vorbiţi despre rege. Văd cât de mult suferiţi. Înţeleg tot ce vă 
închipuiţi. Ei bine, e cazul să ştiţi, Ludovic al XV-lea e pentru 
mine încă numai regele Franţei)! 

— Ştiu, doamnă!... spuse gâfâind d'Assas. 


— Lăsaţi-mă să termin! V-am mai spus că nu mă veţi 
învinge prin generozitate. Am dovedit-o. Pe rege, d'Assas, ei 
bine, îl iubesc!... Dar dacă sentimentul ce-l am faţă de voi nu e 
iubirea, trebuie să mărturisesc că atunci când mă aflu alături de 
voi simt ceva fermecător, un amestec de tinereţe şi puritate 
care-mi răcoreşte sufletul... Numai că ceea ce simt cel mai 
puternic în aceste clipe este o îngrozitoare spaimă la gândul că 
trebuie să accept sacrificiul vostru fără a putea dovedi că sunt 
demnă de el... 

— Doamnă, vă implor. 

— Lăsaţi-mă să termin! reluă Jeanne cu şi mai multă 
ardoare. lată ce vreau să vă spun, d'Assas, prietene, frate al 
meu... Mergeţi fără teamă, mergeţi liniştit şi încrezător, nu vă 
temeţi pentru viitor, nu vă temeţi că Ludovic ar putea fi 
vreodată pentru mine altceva decât regele Franţei!... 

— Jeanne! Jeanne! bolborosea cavalerul, orbit, clătinându- 
se. 

O jur, termină ea grav, Ludovic al XV-lea nu va fi niciodată 
amantul meu!... Nici el... nici altcineva!... 

D'Assas se aruncă în genunchi în faţa ei şi-şi lipi buzele de 
palmele Jeannei. 

Palidă, mândră, transfigurată de un suflu de eroism, ea îl 
privea surâzând. 

— Plecaţi, spuse ea într-un. Oftat, mergeţi acum; puteţi să-l 
salvaţi pe rege! 

Contele du Barry, cu pumnalul bine strâns în mână, ieşi din 
pavilionul din stânga şi traversă curtea. 

Era hotărât să-l ucidă pe d'Assas. 

Cu o seară înainte pregătise închizătorile uşilor pavilionului 
din dreapta astfel încât să poată intra uşor şi fără zgomot. 
Planul său era să pătrundă în încăperea unde bănuia că d'Assas 
dormea înlănţuit de braţele Jeannei. Dacă, în ciuda precauţiilor 
pe care şi le luase, n-ar fi putut intra, va aştepta în apropierea 
uşii până când cavalerul va ieşi şi-l va dobori în penumbra 
coridorului. 

Du Barry intră deci pe coridor. 

Pipăi cu vârful pumnalului zăvorul uşii. 

Era rece, foarte stăpân pe el. Nu simţea nici emoție, nici 
remuşcări, practic nimic nu-l putea tulbura. 

Văzu că limba zăvorului era retrasă. 


Se aplecă pentru a apăsa pe clanţă. 

In clipa aceea auzi zgomotul confuz al unor voci... 

Ascultă cu atenţie şi recunoscu pe dată vocea cavalerului, 
care vorbea cu doamna d'Etioles. Căută să desluşească unele 
cuvinte, dar fu în zadar. 

Dintr-odată acest incident îi dovedea că era nevoie să-şi 
schimbe planul. 

Cavalerul era în picioare, treaz; vor trebui să se bată; 
d'Assas era în stare să se bată şi să învingă. Or, du Barry nu 
dorea un alt duel, venise pentru a ucide! 

Se retrase mormăind. Şi fu cuprins de emoție, mai bine zis 
de furie. 

Va fi obligat să dea înapoi, să amâne execuţia pentru un 
moment mai favorabil?... 

Nu, nu şi nu!... Il va aştepta acolo, asta-i tot! 

Şi fie chiar şi-n miezul zilei, va lovi!... După care, odată ce 
ireparabilul fusese comis, va avea o explicaţie cu domnul 
Jacques, convins că acesta nu va avea ce face. 

Brusc, auzi din interior un zgomot de paşi ce se apropiau de 
uşă. 

"El e! murmură du Barry. Va ieşi!... lată-l!... Al meu e!..." 

Cu o mişcare bruscă, du Barry se retrase în întunericul 
coridorului. 

In clipa în care auzi uşa deschizându-se, braţul se ridică. 

Lama pumnalului luci în penumbră... 

Uşa se deschise!... 

Apăru d'Assas!... 

In chiar aceeaşi clipă, închise uşa şi făcu un pas spre curte: 
atunci privirea i se opri asupra imaginii ciudate a unui bărbat 
ghemuit la pândă, cu braţul ridicat, gata să lovească... 

Cu un gest instinctiv, d'Assas se puse în gardă. 

Se scurse o clipă... iute ca un fulger, înceată ca o oră de 
coşmar. 

Bărbatul nu-l lovi!... 

Rămase în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, cu pumnalul 
ridicat. 

— Cine sunteţi? Ce doriţi? întrebă cavalerul. 

Bărbatul nu răspundea, stătea ca împietrit. 

Scena era de coşmar. Numai acolo puteai întâlni imagini 
atât de terifiante. 


Nemişcarea şi tăcerea personajului îl îngrozeau, pe d'Assas. 

Atinse braţul sinistrului necunoscut... braţul era înţepenit... 
Încercând să-l coboare... braţul se opuse, ca şi când ar fi fost de 
fier!... 

D'Assas se simţea cuprins de o spaimă neomenească. 

Bărbatul acela era acolo ca un cadavru, dar un cadavru 
ameninţător, într-o nefirească poziţie verticală... 

Cavalerul se simţi inundat de o sudoare rece. 

Vroia să se retragă, s-o ia la fugă, să se pună la adăpost în 
curte când uşa din faţă se întredeschise: o fază de lumină îl 
lumină din plin pe bărbatul cu pumnalul. 

— Contele du Barry! murmură d'Assas, fără să se 
gândească să privească pe cel ce deschisese uşa, luminând 
coridorul. 

De spaimă, la vederea lui du Barry pietrificat, prefăcut în 
statuie, părul i se făcuse măciucă. 

Contele avea ochii deschişi. Şi ochii îi erau înceţoşaţi, albi 
ca cei ai unui mort. 

Avea buzele întredeschise, ca şi cum un început de cuvânt 
înţepenise brusc pe ele. 

Nici o tresărire nu făcea dovada că ar mai fi fost încă în 
viaţă... 

Cavalerul îi atinse pieptul cu vârful degetului, apoi apăsă 
mai tare, după care puse în apăsare toată forţa de care se ştia 
în stare. 

Du Barry nu făcu nici o mişcare; nici măcar nu se clinti. 


— O, Doamne! Ce înseamnă asta? se întrebă d'Assas. 
Prefer să am în faţă zece spada-sini decât cadavrul ăsta 
înţepenit în atitudinea asta ucigaşă... 

Şi începu să se retragă încetişor... 

În acel moment uşa se deschise complet şi în dreptul ei 
apăru un bărbat. D'Assas îl recunoscu imediat: 

— Contele de Saint-Germain!... 

Misterul se complică. În casa aceea totul devenea fabulos, 
ireal şi cu toate astea ceea ce se oferea privirilor lui era 
adevărat. 

Fără să-i acorde nici cea mai mică atenţie lui d'Assas, 
contele de Saint-Germain se îndreptă spre du Barry, cu mâna 
întinsă, cu ochii aţintiţi asupra lui... 


Şi atunci d'Assas asistă la un spectacol ciudat... 

Văzu braţul lui du Barry care cobora foarte lent, cu mişcări 
sacadate, luând poziţia normală. II văzu pe conte punându-se în 
mişcare cu aceeaşi lentoare sacadată... 

Cu braţul ridicat, Saint-Germain continua să avanseze... 

Du Barry se retrăgea... 

În sfârşit, iată-i în curte. 

În mijlocul curţii, Saint-Germain se opri, cu ochii aţintiţi 
asupra lui du Barry. 

Acesta, ca şi cum s-ar fi supus unei irezistibile porunci, 
înaintă, traversă curtea şi ajunse în cele din urmă la celălalt 
pavilion. D'Assas îl văzu intrând şi dispărând înăuntru, 
confundându-se cu noaptea ca o nălucă. i 

Saint-Germain mai rămase în mijlocul curţii, In aceeaşi 
atitudine, încă vreo câteva minute. 

După care se întoarse spre d'Assas. 

Părea de-a dreptul istovit. 

Îi făcu semn lui d'Assas să-l urmeze. lar cavalerul, în 
culmea stupefacţiei, cuprins de un soi de spaimă de care nu se 
putea seutura, îl urmă supus. 

În camera pe care Lubin i-o dăduse lui Saint-Germain, 
contele se prăbuşi într-un fotoliu şi îşi şterse sudarea care-i 
şiroia pe chip... 

— Aşezaţi-vă, cavalere, îi spuse contele pe un ton liniştit. 

— Conte! Conte! Explicaţi-mi... murmură d'Assas. 

— Bah! La ce bun explicaţiile?... sunteţi aici, viu... da, 
bineînţeles! Viu. Şi acum pot exclama şi eu precum Titus: "Nu 
mi-am pierdut ziua!" 

— Dar... sunteţi surprins să mă vedeţi viu... 

— Pe mine lucrul ăsta nu mă surprinde prea tare. Am făcut 
şi altele şi mai şi, altă dată. Cu toate astea, mărturisesc că 
lucrul e cu atât mai surprinzător, cu cât la ora asta ar fi trebuit 
să fiţi mort ţeapăn de-a binelea! 

— Conte! exclamă d'Assas, fără să se mai poată stăpâni, 
tot ce văd, tot ce aud... 

— Vi se pare un mister de nepătruns, asta b înţeleg, dar 
dacă ar fi să vă dau un sfat, nu încercaţi să înţelegeţi ceea ce-i 
de neînțeles.. Uf!... Dar ştiu că miraţi dat de furcă!... Hai, capul 
sus, ce dracu'! Nu există prea multe motive să vă minunaţi, 
precum o faceţi în acest moment... 


— Vă rog, conte... vreau să ştiu... 

— E simplu, scumpe prietene: diliul de du Barry vă vedea 
pe năsălie, — la el chestia asta a devenit o obsesie —, iar eu l- 
am împiedicat, asta-i tot! 

— Vroia să mă ucidă!... 

— Cum să nu! Mi se pare că atitudinea în care l-aţi surprins 
nu poate lăsa loc de îndoială în privinţa asta! 

— Dar de ce?... Ne-am bătut, o mai putem face!... 

— Imi cereţi prea mult. Numai că vedeţi şi singur că trebuie 
să vă luaţi măsuri de precauţie şi cât e de periculos pentru 
dumneavoastră să trăiţi cu du Barry sub acelaşi acoperiş. 

— Vrea să mă piardă! zise d'Assas, trecându-şi o mână 
peste frunte. 

— Copilării!... Lăsaţi-l pe du Barry să se legene în reveriile 
lui ucigaşe, pentru că acum i-aţi scăpat din gheare... 

— Graţie vouă, conte! făcu d'Assas cu emoție. 

— Da, graţie mie, zise simplu Saint-Germain. 

— Dar cum! Ah! Cum!... Sunteţi într-adevăr omul 
atotputernic despre care se vorbeşte! Chiar sunteţi acea fiinţă 
misterioasă despre care se spune că are puteri supranaturale! 

— Calmaţi-vă, scumpul meu copil! Mi-ar fi foarte simplu să 
joc în faţa voastră comedia personajului misterios. Mulţumiţi-vă 
să ştiţi că sunteţi unul dintre prietenii mei... iar prietenii mei se 
pot număra pe degetele de la o mână... iar eu am obiceiul să 
pun la dispoziţia prietenilor mei puţina ştiinţă pe care lungi şi 
dure ceasuri de învăţătură mi-au adus-o. Ceea ce vi se pare un 
vis minunat, nu e pentru mine decât o vulgară realitate. Dar 
ajunge cu discuţiile pe această temă... lată-vă viu şi sănătos. Ce 
aveţi de gând să faceţi?... Să fugiţi cât mai repede, bănuiesc? 

— Să fug! Când acest mizerabil e aici... în aceeaşi casă cu 
ea!... Conte, ascultaţi-mă. Atât cât îmi pot da seama, sceleratul 
acesta a fost adus într-o stare ciudată de somn. Puteţi să-mi 
spuneţi cât va dura somnul? 

— Vă pot spune cu o precizie de un numit... 

— Ei bine, trebuie să lipsesc o oră, poate cel mult două... 
Pot conta pe faptul că du Barry nu se va trezi înainte de şapte 
sau opt dimineaţa?... 

— Vă dau cuvântul meu că nu va mişca înainte de prânz. 

— Sunteţi sigur?... Scuzaţi-mă, conte... pentru mine sunt 
lucruri foarte importante în joc... 


— Vreţi să nu se trezească decât peste două zile? zise 
Saint-Germain surâzând. 

— Aveţi deci acest dar!... Am văzut-o cu ochii mei, conte... 
dar e atât de ciudat!... 

— Vreţi să nu se mai trezească niciodată? reluă Saint- 
Germain, privindu-l ţină în ochi pe d'Assas. 

Şi de data aceasta, vocea sa avea o vibraţie metalică şi 
dură. 

D'Assas  tresări, fremătând. Saint-Germain îi aştepta 
neliniştit răspunsul. 

— Dacă domnul du Barry va trebui să moară de mâna mea, 
zise în cele din urmă cavalerul, asta se va întâmpla numai dacă 
îl voi lovi în luptă dreaptă, la lumina zilei, spadă contra spadă. 

Saint-Germain scoase un suspin de uşurare şi expresia 
ochilor săi redeveni foarte blândă. 

— Dacă aveţi această putere, reluă d'Assas, faceţi în aşa fel 
încât nimeni din această casă, nici eu, nici altcineva, să nu aibă 
a se teme cu nimic de du Barry până la prânz... 

— Mă simt obligat să vă repet: până la oră pe care mi-aţi 
spus-o, bărbatul de care vorbim va fi ţeapăn ca un mort. 

— Ìn cazul acesta pot acţiona... Conte, trebuie să plec 
imediat... 

— Vă însoțesc, zise Saint-Germain, aruncându-şi mantia pe 
umeri. 

Câteva secunde mai târziu apăru lacheul. Păru să nu-l vadă 
pe d'Assas. 

— Condu-ne spre ieşire, prietene, zise Saint-Germain. 

— Urmaţi-mă, stăpâne... spuse Lubin. 

— O clipă. Odată plecat, vei uita că am fost pe aici, mă 
înţelegi? 

— Înţeleg. Voi uita. 

— E bine. Mergi înaintea noastră. Şi ia aminte să nu fim 
surprinşi căci eu sunt foarte obosit. 

Spre marea uimire a cavalerului d'Assas, care-l privea 
îngrozit pe Saint-Germain, Lubin se înclină într-o atitudine da 
absolută supunere, apoi, luând-o din loc, îi conduse pe cei doi 
bărbaţi până la uşa ce dădea în stradă. 

Cum se văzură în stradă, d'Assas luă imediat direcţia 
castelului. 

— Unde te duci, fiul meu? îl întrebă Saint-Germain. 


— La castel, vreau să-l văd pe rege, răspunse d'Assas ca şi 
cum, din acel moment, nu mai avea nimic de ascuns contelui. 

Saint-Germain se mulţumi să clatine din cap. Fără îndoială 
că nu avea intenţia să se amestece în intriga pe care, totuşi, o 
dăduse la iveală. Ştia că d'Assas tocmai se despărţise de 
doamna d'Etioles. De asemenea era evident că nu vroia să se 
ocupe de Jeanne. 

El nu venise decât să-l salveze pe cavaler. O făcuse. Acum 
poate că dorea să ignore restul. 

Şi, într-adevăr, nu puse nici o întrebare tânărului său 
însoțitor asupra intenţiilor cu care se ducea la castel. 

Numai că, atunci când nu mai aveau decât circa o sută de 
paşi până la grilajul uriaş în spatele căruia se plimbau gărzile, cu 
paşi grei şi regulaţi, îl luă pe d'Assas de braţ şi-i spuse: 

— Să vedem... aţi fi dispus, în seara aceasta, să-mi acordaţi 
puţină încredere? 

— Conte, m-aş putea lăsa ucis pentru voi!... zise d'Assas cu 
o profundă emoție. 

— Nu e nevoie să vă lăsaţi ucis. Dimpotrivă, trăiţi! Dar 
pentru a trăi, va trebui să mă ascultați... Această crâncenă 
disperare care vă împinge spre moarte... 

— Conte, această disperare nu mai există!... Acum ştiu că 
ea nu mă va iubi niciodată; mai ştiu că ea mi-a jurat că nu va fi 
nici a regelui, nici a altcuiva!.. 

Credea că e inutil să mai pronunţe numele Jeannei. Şi, într- 
adevăr, era totul inutil; contele urmărea, pas cu pas, am putea 
spune, gândurile tânărului. 

— Ce aveţi de gând să faceţi, reluă el, după ce veţi ieşi din 
castel? 

— Să mă întorc acolo, s-o iau şi s-o conduc la Paris. 

— Şi apoi? 

— Nu mai ştiu! murmură d'Assas. 

— Ei bine, am să vă spun eu ce veţi face, iar 
dumneavoastră îmi veţi da cuvântul de onoare că veţi face ce 
vă spun eu. O veţi conduce pe doamna d'Etioles la Paris, apoi vă 
veţi face bagajul. Vă veţi urca pe cal şi vă veţi întoarce la 
regiment cât mai iute... 

D'Assas clătină din cap. 

Gontele Saint-Germain îi prinse mâinile. 


— Mai aveţi încă timp. Vă mai puteţi încă salva, să vă 
refaceţi viaţa, poate chiar să găsiţi o femeie demnă de voi, care 
vă va iubi, pe care o veţi putea iubi. Nu mai aveţi ce face la 
Paris, pentru că acum nu mai există nici un dubiu: Jeanne nu vă 
iubeşte şi nu vă va iubi niciodată. 

— E adevărat! murmură d'Assas, înăbuşindu-şi un suspin. 

— Şi pentru că v-a jurat că nu va fi a nimănui, continuă 
Saint-Germain ascunzându-şi un surâs, iată-vă liniştit: fără 
iubire dar şi fără gelozie sau suferinţă... 

— Conte, întrebă cu nelinişte d'Assas, voi, care ştiţi totul, 
care prevedeţi totul, care ghiciţi viitorul, spuneţi-mi: îşi va ţine 
cuvântul? 

— Vă pot afirma că a vorbit cu bună-credinţă, cu o profundă 
sinceritate... 

— E ceea ce chiar credeţi? întrebă d'Assas, tresărind de 
bucurie. 

— De asta sunt sigur, absolut sigur!... 

— Ei bine, am să vă ascult!... Am să mă supun poruncii 
voastre!... Voi pleca, purtând în fundul sufletului această 
promisiune liniştitoare!... 

— O, suflet omenesc! murmură Saint-Germain. Pot avea 
cuvântul vostru? reluă el, cu voce tare. 

— Il aveţi!... In jurul prânzului voi fi la Paris... pe seară voi fi 
pe drumul spre Auvergne. 

— Adio, deci, copilul meu!... Departe de Paris, vă veţi regăsi 
acea fericire de care sunteţi demn. Nu daţi din cap. lubirea 
trece. Ai crede că inima e moartă. Şi într-o bună zi, îţi vei da 
seama cu surprindere că o altă iubire o reînsufleţeşte. Veţi iubi 
din nou. Veţi fi fericit... Adio... Din când în când, gândiţi-vă şi la 
mine în zilele voastre de tristeţe, iar dacă aveţi ceva necazuri, 
nu ezitaţi să-mi scrieţi... căci pot face multe, d'Assas! 

Mergeţi, copilul meu şi nu uitaţi că hu am să vă pierd din 
vedere; acolo, în garnizoana voastră sau, mai târziu, pe 
câmpurile de bătaie, fiţi sigur că voi veghea asupra voastră... 

D'Assas, în culmea emoţiei, se aruncă în braţele acestui 
bărbat ciudat. 

Contele de Saint-Germain îl strânse la pieptul său, apoi, 
făcându-i un semn de adio, se îndepărtă rapid. 

D'Assas se îndreptă spre uriaşa poartă din fier forjat, ce 
păzea intrarea în castel. 


Capitolul II Ludovic al XV-lea 


— Ofiţer! Mesaj pentru rege! strigă sentinela după ce 
cavalerul îi explică motivul vizitei sale la castel, la o oră la care 
toată lumea dormea. 

Căci nu era decât ora cinci şi jumătate şi noaptea era 
profundă. 

Strigătul fu repetat de sentinela vecină şi, din gură în gură, 
ajunse până la postul de gardă. 

Curând uşa postului se deschise. D'Assas văzu ieşind doi 
soldaţi, dintre care unul purta o lanternă. În faţa lor, înfăşurat în 
manta, mergea ofiţerul care comanda postul. 

Acesta se opri la doi paşi de cavaler, de cealaltă parte a 
grilajului. 

— Aveţi un mesaj pentru rege? întrebă el prin grilaj, 
încercând să vadă chipul cavalerului. 

— Da, un mesaj foarte urgent, răspunse cavalerul, 
dezvăluindu-şi chipul. 

Cine sunteţi? întrebă ofiţerul, pe care gestul cavalerului nu-l 
liniştise şi care, de altminteri, nu făcea altceva decât să execute 
consemnul. 

— Cavalerul d'Assas, stegar în regimentul din Auvergne. 

— Din partea cui e mesajul?... Scuzaţi-mă, dar nu vă pot 
lăsa să intraţi fără să ştiu. 

Cavalerul rămăsese mut. 

Nu prevăzuse întrebarea. 

Ezită o clipă, apoi spuse: 

— Nu vă pot spune. 

— În acest caz, spuse ofiţerul, daţi-mi mesajul şi e] va fi 
remis Maiestăţii Sale la locul şi la timpul potrivit în ceea ce vă 
priveşte, nu veţi intra aici decât atunci când grilajele vor fi 
deschise, adică la ora opt. 

— Domnule, zise d'Assas, mesajul pe care-l port este verbal 
şi nu scris. Nu am cum să vi-l dau. Dar vă asigur că e foarte grav 
şi foarte urgent. De el depinde, poate, viaţa regelui... 

Ofiţerul rămăsese perplex. 

Ultimele cuvinte ale cavalerului îl făcuseră să pălească. 


Dar consemnul lui era foarte sever. 

În chiar acea clipă, doi bărbaţi, care se apropiau de-a lungul 
părţii exterioare a grilajului, intrară în raza de lumină a 
lanternei. 

— Regele! murmură ofiţerul. 

Căci cei doi bărbaţi erau, într-adevăr, regele Ludovic al XV- 
lea şi valetul său de cameră Lebel. Veneau de la căsuţa de sub 
copaci. lar Ludovic, apropiindu-se, auzise cuvintele, lui d'Assas: 

"E vorba de viaţa regelui!" 

— Tăcere, domnule! zise Ludovic al XV-lea ofițerului care, 
recunoscându-l pe rege, se pregătea să ordone prezentarea 
onorului. 

Şi, fără să-l recunoască pe d'Assas, adăugă: 

— Am vrut să văd eu ochii mei cum e organizat serviciul de 
pază al castelului. Serviciul vostru e perfect organizat, domnule, 
vă felicit. 

Cu acea prudenţă caracteristică familiei, Ludovic al XV-lea 
se făcea că ignoră ceea ce se întâmpla şi părea să nu fi auzit 
cuvintele care, totuşi, îl făcuseră să pălească şi-l obligaseră să 
se deconspire. 

Ofiţerul tresări şi, cu o profundă mulţumire, se înclină până 
la pământ, îndepărtă santinela care se pregătea să deschidă şi 
desfăcu cu mâna lui lanţurile porţii. 

— Aveţi grijă să-mi parvină numele vostru, domnule, zise 
regele intrând fără grabă: îmi plac oamenii care ştiu să-şi facă 
meseria. Vino. Lebel... sunt încântat de mica mea inspecţie... 

— Sire, interveni atunci ofiţerul, dacă Maiestatea Sa 
binevoieşte să-mi permită... aş vrea să-i spun... 

— Vorbiţi, domnule. 

— Ei bine, Sire, iată un ofiţer care tocmai a sosit şi care are 
un mesaj urgent pentru rege. 

— Ah! Ah! făcu neglijent regele, întorcându-se spre d'Assas, 
prefăcându-se că-l vede pentru întâia oară. Dumneavoastră, 
domnule, aveţi să-mi comunicaţi un mesaj? 

— Da, Sire! zise cavalerul. 

Regele tresări la auzul vocii care i se păru că îi este 
cunoscută. 

— Cine sunteţi, domnule? întrebă Ludovic al XV-lea. 

— Cavalerul d'Assas... răspunse tânărul, făcând doi paşi. 


De data asta regele fremătă. Un val de sânge îi urcă la cap. 
După conversaţia avută cu Juliette, d'Assas nu mai era decât un 
rival detestat. 

O secundă fu pe punctul de a da un ordin de arestare. 

Dar curiozitatea de a afla ce dorea să-i spună tânărul fu mai 
puternică. 

— Şi spuneţi că aveţi un mesaj? 

— Da, Sire, un mesaj verbal pe care trebuie să-l transmit 
regelui, — regelui singur. 

— În cazul acesta, urmaţi-mă, zise Ludovic al XV-lea. 
Domnule, adăugă el întorcându-se spre ofiţer, însoţiţi-mă. 

După care şopti câteva cuvinte la urechea lui Lebel, care se 
îndepărtă rapid. 

D'Assas era mult prea loial pentru a se gândi că Ludovic al 
XV-lea, rugându-l pe ofiţer să-l însoţească, avea nevoie să-şi 
asigure un apărător împotriva unui atac neprevăzut. 

Regele îl bănuia deci pe cavaler capabil să facă vreun gest 
necugetat?... 

E foarte probabil, căci în ciuda confuziei ofițerului care se 
străduia să rămână la locul lui, la câţiva paşi în urmă, Ludovic îl 
obliga să meargă lângă el. 

Regele ajunse la apartamentele sale şi pătrunse într-un 
salonaş unde era aşteptat de Lebel. 

Valetul de cameră făcu un semn discret în direcţia regelui, 
pe care d'Assas, pierdut în gândurile sale, nu-l văzu. 

Semnul dădea de înţeles că în camerele vecine erau puse 
gărzi şi că regele putea sta liniştit. 

Regele îi concedie pe Lebel şi pe ofiţer şi se aşeză în 
spatele unei mese mari care putea servi la nevoie de adăpost 
improvizat. 

Şi, cu o voce tremurătoare, îl interpelă pe cavaler: 

— Vă ascult, domnule! 

In acelaşi timp se juca maşinal cu un mic gong care se 
găsea pe masă, la îndemâna sa. La prima lovitură de gong 
douăzeci de oameni înarmaţi i-ar fi sărit în ajutor. 

— Sire, zise d'Assas, mi-am luat obligaţia să o avertizez pe 
Maiestatea Voastră că este pândita de o mare primejdie dacă va 
intra în casa ascunsă sub copaci, în dreapta castelului. 

Regele nu avu nici cea mai mică reacţie la auzul cuvintelor 
lui d'Assas; părea că nici măcar nu le auzise. 


— Este vorba, Sire, de o casă frumoasă pe care Maiestatea 
Voastră o cunoaşte şi unde trebuie să fiţi atras sub pretextul că 
regele e chemat acolo de o... doamnă... pe care regele o 
cunoaşte. 

D'Assas pălise foarte tare în timp ce rostea aceste cuvinte. 

Pe când regele, iată ce gândea concret: 

"Să vedem până unde vor merge cu imprudenţa. E evident 
că domnişorul ăsta a fost trimis de Jeanne pentru a mă 
determina să nu mă duc acolo în timp ce ea e plecată... neştiind 
că eu sunt la curent cu absenţa ei!" 

Şi adăugând cu voce tare: 

— Puteţi să-mi spuneţi, domnule, ce gen de pericol mă 
ameninţă? 

— Nu vă pot spune, Sire, nu-l cunosc. Ceea ce pot spune 
Maiestăţii Voastre e că pericolul e grav. 

— Pericolul ăsta... există... acolo? In casa aceea?... şi nu în 
altă parte? 

— În mod sigur, Sire! 

— Şi, fără îndoială, e iminent? 

— Cuvântul este exact, Sire: iminent, acesta e cuvântul 
potrivit. 

— În aşa fel încât dacă m-aş fi dus chiar în seara aceasta în 
casa cu pricina, poate că n-aş mai fi ieşit viu... pentru că mai 
devreme aţi spus că e o problemă de viaţă şi de moarte!... 

— lertaţi-mă, Sire, vă repet că ignor natura pericolului sau 
dacă se vrea viaţa Maiestăţii Voastre, chiar dacă e de temut un 
astfel de pericol. Eu spun numai că un grav pericol îl ameninţă 
pe rege dacă se va duce în acea casă. Oameni care-i vor rău 
regelui şi pe care eu nu-i cunosc, aşteptând să acţioneze cu 
prima ocazie, ar fi putut foarte bine să acţioneze în chiar 
această noapte, dacă li s-ar fi prezentat ocazia. 

Regele insistă: 

— Deci, dacă m-aş fi dus în noaptea asta în casa de sub 
copaci, ar fi făcut-o? 

— Da, Sire! răspunse d'Assas. 

Regele schiţă un surâs ciudat. 

În timpul acesta d'Assas suferea crâncen. 

In faţa lui se afla bărbatul pe care-l iubea Jeanne. 

Îşi îndeplinea cu loialitate misiunea şi nici măcar nu era 
îngrijorat de aerul bizar al regelui, de liniştea pe care acesta o 


trăda, de întrebările puse, pe un ton sec şi fără gratitudinea 
care ar fi fost normal s-o manifeste după mesajul primit şi care 
era de o atât de mare importanţă. 

D'Assas îi arunca lui Ludovic al XV-lea priviri ardente în care 
străluceau flăcările geloziei. 

lar regele lua notă de aceste priviri, interpretându-le în felul 
său. 

— Bine, să recapitulăm, reluă Ludovic al XV-lea, aţi venit 
deci în fuga mare la castel pentru a mă avertiza, la o oră la care 
toată lumea doarme, să nu mă mai duc la casa de sub copaci? 

— Aşa e, Sire! Şi dacă Maiestatea Voastră ar fi dormit, aş fi 
implorat să fie trezită pentru a-i face cunoscut acest 
avertisment. Căci jurasem să-l previn pe rege fără întârziere. 

Ludovic al XV-lea păstra liniştea. Pe deasupra arunca 
adesea priviri ciudate spre cavalerul care, în cea mai corectă 
dintre atitudini, aştepta continuarea interogatoriului. 

Altul în locul lui ar fi putut să-şi pună întrebări asupra 
ciudatei indiferenţe a regelui şi s-ar fi mirat să nu primească nici 
cea mai mică mulţumire. 

Dar d'Assas nu se gândea la nici unul din aceste lucruri. 

Adevărul e că d'Assas suferea, iar suferinţa îl orbea. 

Căuta cu curiozitate pe chipul regelui trăsăturile acelei 
frumuseți care ar fi putut s-o seducă pe Jeanne. Şi în naivitatea 
lui îşi zicea că Ludovic al XV-lea este într-adevăr frumos... mai 
frumos decât el! 

Această suferinţă şi sentimentul geloziei deveniseră atât de 
puternice, de nesuportat, încât cavalerul, văzând că regele 
continua să păstreze, tăcerea, uită orice regulă de etichetă şi se 
înclină profund: 

— Acum, că mi-am îndeplinit misiunea, îndrăznesc s-o 
implor pe Maiestatea Voastră să-mi dea liber, să-mi permită să 
mă retrag... 

— O clipă, domnule, făcu Ludovic al XV-lea cu o voce 
morocănoasă. N-am terminat. Avertismentul pe care mi l-aţi 
adus este realmente mult prea important pentru a-l trata cu 
uşurinţă. Mai am deci de lămurit anumite aspecte ale problemei 
şi contez pe dovezile atât de manifeste ale devotamentului 
dumneavoastră pentru a mă ajuta, sărman rege ce mă aflu, 
înconjurat numai de capcane... 

D'Assas tresări, iar fruntea i se împurpură uşor. 


De data asta ironia era atât de evidentă încât nu se putea 
să nu se simtă atins de ea. 

Dar tânărul nostru se mulţumi să spună numai atât: 

— Sunt gata să răspund întrebărilor Maiestăţii Voastre, atât 
cât îmi va sta în putere s-o fac. 

— lat-o deci pe prima, domnule. Dacă în loc de a fi rege aş 
fi un simplu ofiţer că şi voi, domnule şi un astfel de secret ar 
intra în posesia mea, iată ce aş face... presupunând, bineînţeles, 
că aş fi un fidel şi loial supus al regelui: m-aş duce de-a dreptul 
la locotenentul general de poliţie care e însărcinat cu protecţia 
regelui... Deci, cum se face, domnule, că nu v-a venit ideea să 
alergaţi imediat după domnul Berryer? 

— E foarte simplu, Sire, răspunse d'Assas cu o vădită 
răceală. Eu sunt ofiţer, nu poliţist. 

Regele îşi muşcă buzele. 

Se lăsă în fotoliu şi îl privi pe cavaler cu acea impertinentă 
curiozitate cu care priveşti o insectă prinsă în ac. D'Assas îi 
susţinu privirea cu un fel de simplitate gravă. 

— Un poliţist, domnule! zise regele cu o voce în care 
începuse să clocotească furia, Când e vorba de a-l servi pe rege, 
orice supus loial devine poliţist. 

— Nu e decât o problemă de apreciere, Sire, răspunse rece 
d'Assas. Pentru unii, a-l servi pe rege înseamnă a-şi face loial 
datoria şi, la nevoie, să se lase ucişi pe câmpul de onoare... 

— Până acum sunteţi în viaţă şi bine-mersi, ricană Ludovic 
al XV-lea. 

— Pentru alţii, continuă imperturbabil d'Assas, a-l servi pe 
rege înseamnă să pregăteşti trăsuri pentru a răpi femei. Aceasta 
e maniera de lucru a poliţiştilor. Prima e a mea — şi o prefer! 

La auzul acestor cuvinte, regele se ridică, pălind de furie. 

Buzele îi fremătaţi, ca şi când s-ar fi pregătit să dea un 
Ordin. 

Dar, reuşind să-şi stăpânească acest impuls, neîndoielnic 
datorită faptului că nu ştia încă tot ceea ce dorea să ştie, se 
mulţumi să dea din umeri şi lăsă să-i scape dispreţuitor aceste 
cuvinte: 

— Vă găsesc, domnule, prea puţin familiarizat cu politeţea 
de la curte. 

— Într-adevăr, Sire, ripostă incorigibil cavalerul, până acum 
n-am trăit decât în cazărmi. 


— Nu contează. Păstraţi-vă pentru voi modul propriu de a 
vedea lucrurile şi faceţi-o de aşa manieră încât să nu mai 
aud.de el. Şi mărginiţi-vă la a-mi răspunde simplu la întrebările 
ce mai am avi le pune. 

D'Assas se înclină. Descoperise cu surprindere ură în 
atitudinea şi cuvintele regelui, acest rege pe care dorea să-l 
salveze. 

— Cine v-a prevenit de pericolul care mă paşte? reluă 
Ludovic al XV-lea. 

Cavalerul păstră tăcerea. 

— Ei bine! Domnule... m-aţi auzit! Pericolul, l-aţi descoperit 
de unul singur? 

— Nu, Sire, eu n-am descoperit nimic. 

— Deci v-a trimis cineva? 

— Da, Sire. Cineva care m-a implorat să alerg la castel 
imediat, ca să-l salvez pe rege... şi care m-a implorat cu lacrimi 
în ochi... cineva care ar muri fără îndoială dacă vi s-ar întâmpla 
vreo nenorocire! 

Regele tresări. 

Cuvintele, tonul melancolic cu care fuseseră rostite; 
loialitatea degajată de pe chipul nobil al cavalerului, tristeţea 
privirii sale, toate astea la un loc dădeau regelui sentimentul 
confuz al unei nedreptăţi. 

Dar asta dură puţin. 

Gelozia furioasă ce fierbea în inima lui Ludovic al XV-lea 
puse stăpânire pe el. 

— Cine e persoana ce se interesează atât de mult de mine? 
întrebă el. 

— Scuzaţi-mă, Sire, dar Maiestatea Voastră îmi cere prea 
mult! M-am angajat să-l previn pe rege că un pericol grav, 
iminent, îl ameninţă şi să-l avertizez să nu se mai întoarcă 
niciodată la casa de sub copaci. Atât am promis. Atât pot spune! 

Regele făcu un pas spre d'Assas. 

lar eu, zise el, cer numele persoanei!... 

— Regele poate face cu mine ceea ce crede de cuviinţă, dar 
eu nu voi pronunţa acest nume! 

— O voi face eu! izbucni violent Ludovic al XV-lea. Persoana 
care v-a trimis e doamna d'Etioles! 

Dacă trăznetul ar fi căzut la picioarele lui, cavalerul d'Assas 
n-ar fi fost cuprins de o atât de dureroasă stupefacţie. 


Rămase interzis, alb ca varul, întrebându-se cum de 
cunoaşte regele acest detaliu! 

Nu, el nu dorise să spună că fusese trimis de Jeanne! 

Astea erau lucruri peste puterile sale! 

De fapt, ce promisese el? 

Să-l salveze pe rege, prevenindu-l şi nimic mai mult! 

A pronunţa numele Jeannei nu însemna a-i spune: 

"lată cât de mult vă iubeşte!... lar eu trebuie că sunt mai 
mult decât de plâns pentru că eu, eu care o ador, eu care mă 
simt rival, sunt obligat să vă spun toate astea!"... 

lar regele ştia ceea ce nu vroise să spună!... 

Şi-i aruncase în faţă numele ei! 

Stupefacţia cavalerului devenea tot mai mare căci regele 
rostise numele Jeannei, nu cu dragostea şi recunoştinţa de care 
ar fi trebuit să se bucure! 

Ura fusese dominanta atitudinii regelui! 

Sau, cel puţin, se putea desluşi o ameninţare surdă în 
accentul său. 

— Ah! Ah! reluă regele satisfăcut de efectul cuvintelor sale 
şi convins că-l va zdrobi pe cavaler, vă uimeşte că ştiu deja 
despre ce este vorba?... Vedeţi că dacă maniera voastră de a-l 
servi pe rege vi se pare a fi cea mai bună... cealaltă manieră, 
cea a poliţiştilor... e la fel de bună, pentru că-mi permite să ştiu 
ceea ce refuzaţi să-mi spuneţi! 

Şi văzând că d'Assas tace: 

— Deci, domnule, să vedem, m-am înşelat? Deci doamna 
d'Etioles v-a trimis? 

D'Assas se predă: nu voia să mintă. Încuviinţă din cap. 

— Bine! reluă Ludovic al XV-lea. Rămâne să aflu cărui mobil 
s-a supus doamna d'Etioles, trimiţându-vă... făcând să-mi 
parvină acest mesaj... ciudat. 

D'Assas începea să întrevadă un abis. 

Tremura, nu pentru el, ci pentru Jeanne. 

Din clipa aceea îşi uită gelozia. 

— Sire, zise el mirat, ascult cuvintele voastre şi nu reuşesc 
să le înţeleg!... Mă întrebaţi de ce a vrut să vă salveze doamna 
d'Etioles? 

— Bineînţeles că nu, domnule! Să nu facem confuzii! Eu vă 
întreb de ce doamna d'Etioles vrea să mă împiedice să mă 
întorc acolo unde ea trebuie să mă aştepte! 


— E acelaşi lucru, Sire!... 

— Asta-i părerea voastră, nu a mea! Vorbiţi, domnule! 
Răspundeţi dacă îndrăzniţi! 

— Dacă îndrăznesc! tună cavalerul aruncându-i regelui o 
privire arzătoare. Ce bănuieşte Maiestatea Voastră? 

— Pe Dumnezeul meu! ţipă regele dând un pumn în tăblia 
mesei, iată-mă acum interogat în loc de a mi se răspunde! 
Domnule, pe drumul spre Versailles am crezut că sunteţi nebun! 
Astăzi mă întreb dacă nu cumva sunteţi insolent! Ajunge! 
Vorbiţi!... Tăceţi?... Dar vă va costa scump!... 

"Jeanne! Jeanne! îşi zicea cavalerul în gând, cu un surâs 
eroic, ai vrut să-l salvezi pe rege, dar nu ştiai că în acelaşi timp 
mă pierdeai pe mine!" 

— E foarte simplu, continuă regele cu un furios hohot de 
râs. Regele, trebuind să fie chemat în casa de sub copaci, a 
găsit că-i mai plăcut să-i joace o festă şi să primească în locul lui 
un alt amant... dumneata, domnule!... Sau şi mai bine, doamna 
vroia să-şi urmeze amantul! Şi pentru că regele să nu-şi dea 
seama de lipsa ei, a inventat un pericol, încercând să-l convingă 
pe acel sărman rege că nu trebuie să încerce să intre în casa de 
sub copaci!... Şi cine are tupeul să-şi asume rolul de a juca 
sinistra comedie până la capăt?... Chiar amantul!... Dumneata, 
domnule!... 

D'Assas încercă să protesteze. 

Vocea lui Ludovic al XV-lea, la început tremurândă de un fel 
de indignare abia stăpânită, îşi ridicase din ce în ce mai mult 
diapazonul. Şi izbucni, furioasă, la aceste cuvinte: 

— Voi şi doamna d'Etioles v-aţi înşelat: nu te poţi juca 
nepedepsit cu regele Franţei! Şi e cazul s-o aflaţi amândoi... la 
început voi, apoi şi ea!... Hei! 

La strigătul regelui se deschiseră două uşi. 

D'Assas rămase împietrit, îngrozit de gândul urmărilor 
atitudinii sale, văzând gărzile intrând. 

Înainte de a mai putea face cel mai mic gest, de a îngăima 
un cuvânt de scuză, regele îi întoarse spatele şi se îndreptase cu 
paşi mari spre camera lui. 

În locul regelui, cavalerul văzu în faţa sa pe comandantul 
gărzilor, care, foarte politicos, îi spuse: 

— Binevoiţi a-mi da spada, domnule... 


În clipa aceea, din pieptul lui d'Assas ieşi un soi de muget. 
Timp de mai bine de un minut mintea lui fu întunecată de un fel 
de nebunie. Gândul de a rezista, de a se sinucide... 

Căci în felul acesta totul s-ar fi sfârşit! 

Ideea de a se disculpa, de a o disculpa pe Jeanne, de ao 
salva.de îngrozitorul pericol pe care-l întrezărea pentru ea, fu 
mai puternică şi-l reţinu de la a face un gest necugetat. 

Îşi scoase încet spada din teacă şi o întinse căpitanului, 
care îi spuse: 

— Binevoiţi a mă urma, cavalere. 

Imediat, câţiva soldaţi îl înconjurară pe d'Assas. 

Mica trupă se puse în mişcare, cu căpitanul în frunte. 

Mergeau de-a lungul coridoarelor, urcau scări, coborau, iar 
urcau. Cavalerul plutea ca în vis. În cele din urmă se deschise a 
uşă şi d'Assas se trezi într-o cameră destul de mare şi mobilată 
destul de convenabil. 

Numai că unica fereastră a acestei camere, aflate la etajul 
trei, avea gratii groase... 

Camera era un fel de carceră a castelului... 

D'Assas auzi uşa închizându-se, zăvoarele solide alunecând 
fără prea mult zgomot în locaşurile lor, dovedind că cineva avea 
permanent grijă să fie bine unse Era prizonier pentru a doua 
oară! lar de data aceasta era convins că nimeni nu mai avea 
interesul să-l scoată din carceră! 

Tocmai când avea nevoie mai mult decât oricând de 
libertate pentru a o apăra pe Jeanne, pentru a o salva dacă va fi 
nevoie! 


Capitolul III Doamna D'Etioles 


Rămasă singură în casa din străduţa Rezervoarelor, Jeanne 
trăise intens, timp de câteva minute, explicaţia pe care tocmai o 
avusese cu cavalerul d'Assas. 

Ca o concluzie a celor întâmplate, renunţase la iubirea sa 
pentru Ludovic al XV-lea. 

Jurase că niciodată să nu mai aparţină cuiva, fie el regele, 
sau oricine altcineva. 

Un suspin profund îi umflă pieptul. 


Se căia deja de sacrificiul pe care abia şi-l impusese? 

Nu... cavalerul i se părea pe de-a-ntregul demn de acest 
sacrificiu: la generozitatea lui, răspunse cu o altă dovadă de 
generozitate şi nimic mai mult! 

Era imposibil să afirmi că Jeanne l-ar fi iubit câtuşi de puţin 
pe cavalerul d'Assas. 

Dar putem afirma că sentimentul foarte aparte, puţin 
ciudat, pe care i-l inspira cavalerul era mai mult decât admiraţie 
sau afecţiune. 

Nu-l iubea; singurul motiv era dragostea ei pentru rege. 

Dar îi părea rău că nu-l iubeşte. 

Spunându-i cavalerului că a cunoscut-o prea târziu, ea 
spusese cu mult mai mult decât adevărul: era ceva profund şi 
tulburător. 

D'Assas părea a fi precum unul dintre acei semizei din 
legendele antice, dar cu un plus de farmec grațios. Era 
încarnarea  bravurii. Era imposibil să-ţi închipui o mai 
strălucitoare loialitate. Era frumos. Aflat în floarea tinereţii, era 
de o delicioasă prospeţime. 

Astfel încât d'Assas era ca unul din acei Feţi-Frumoşi din 
basmele cu zâne care, în atât de frumoasele poveşti ale 
domnului Perrault, cutreierau lumea pentru a reda libertăţii 
prinţesele înlănţuite. 

lată ce fel de imagine îşi făcuse Jeanne în ceea ce-l priveşte 
pe cavaler. 

Nenorocirea pentru el — ca şi pentru ea — era că acum 
Jeanne iubea pe un altul. 

Intre cei doi nu încăpea nici o comparaţie. 

Numai că celălalt era regele! Puterea, prestigiul, gloria, 
strălucirea, totul era o oglindă fermecată ce-i îmbăta sufletul ei 
vesel de ciocârlie. 

lată de ce Jeanne nu regreta sacrificiul iubirii, pe care 
tocmai îl făcuse. 

lată însă şi de ce suspina gândindu-se la acest sacrificiu. 

Vitează, ea se hotări să se ţină tare şi cu toate că avea 
inima grea, iar ochii îi erau plini de lacrimi, se aşeză în faţa 
clavecinului şi-şi lăsă degetele să rătăcească delicat pe clapele 
sidefii. 

Gândurile sale erau plecate în căutarea aventurii. 


Adesea era cuprinsă de spaimă din pricina acelui pericol 
misterios care-l ameninţase pe rege. Dar imediat îşi zicea că 
regele va fi cu siguranţă salvat... 

Salvat datorită ei!... un fel de orgoliu tandru şi naiv o 
cuprindea când se gândea la acest lucru. Fruntea i se 
împurpură. Degetele, pe clape, executau o improvizație strălu- 
citoare şi melancolică în acelaşi timp. 

Căci ea improviza. 

Arareori interpreta lucrări cunoscute. Cea mai mare parte a 
timpului îşi lăsa imaginaţia să hoinărească pe aripile armoniei. 

Şi aproape întotdeauna aceste improvizații proaspete, 
delicate, afectând un ritm de dans... dar un dans făcut pentru 
nişte fiinţe aeriene, pentru zâne... sau pentru copii. 

În felul acesta, într-o zi, aflându-se într-o stare de spirit 
aproape în întregime asemănătoare cu cea de acum, Jeanne 
găsise armoniile acelea atât de frumoase, de tandre, de o 
veselie atât de melancolică: "Nu vom mai merge în pădure"... 

Jeanne era hotărâtă să nu se culce. 

Oricât ar fi fost de obosită, era hotărâtă să aştepte 
întoarcerea cavalerului şi să se lase condusă de el la Paris, 
imediat ce va avea asigurarea lui formală că regele era salvat. 

De altminteri ea nu prea simţea oboseala: constituţia ei, 
nervoasă în exces, îi permitea rezistenţe prelungite pe care le 
plătea apoi foarte scump prin crize de suspin sau leşinuri. 

Orele se scurgeau, iar cavalerul nu mai venea. 

La un moment dat răsună gongul, făcând-o să tresară. Privi 
spre pendulă: era ora şapte a dimineţii... 

Nu era încă neliniştită. 

Se ridică alene din faţa clavecinului şi începu să inspecteze 
apartamentul în care se găsea. 

Cu un semn din cap aproba, ca o distinsă cunoscătoare, ce 
se afla, bunul gust ce domnise la amenajarea camerelor. 

Era evident că cel care hotărâse decorarea apartamentului 
era un fin şi perfect cunoscător. Nu era o culme a luxului şi 
rafinamentului, dar un aranjament fericit şi lucrurile de cea mai 
bună calitate făceau ca rezultatul să să fie de un farmec 
particular. 

In cursul inspecției, făcută mai mult pentru a trece mai uşor 
timpul aşteptării, Jeanne ajunse şi în faţa dormitorului, pe care-l 
inspectă cu privirea, din pragul uşii. 


Nu intră în dormitor!... 

Se mulţumi să constate că dormitorul era în armonie cu 
restul apartamentului şi un surâs vag, în acelaşi timp trist şi 
maliţios — ca şi sufletul ei! — rătăci pe buzele ei frumoase, 
acum uşor palide. 

Reveni în salonaş. 

Cine ar fi putut aranja astfel micul apartament?! 

Cavalerul d'Assas? 

li era foarte greu să creadă acest lucru, d'Assas fiind un biet 
ofiţeraş, a cărui unică sursă de venit, solda, abia îi ajungea să 
trăiască de pe o lună pe alta. Regele nu era prea darnic cu cei 
ce-l slujeau!... Ca să nu mai vorbim că nici nu se prea omora să 
le-o plătească la timp. 

Când regele cheltuise puţin cam mult pentru micile şi 
nevinovatele sale plăceri şi când nu s-au găsit mijloacele sau 
motivele să pună un nou impozit, care să acopere gaura din 
buget, n-au avut ce face şi au închis pentru o lună ghişeele de 
plată ale statului. 

Ofițerii au strigat, furioşi. l-au lăsat să strige, căci toată 
lumea se aştepta că, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge 
şi aici, iar soldele se vor plăti cu întârziere. 

Pendula din porțelan de Saxa pusă pe marginea din 
marmură şlefuită a căminului bătu ora opt a dimineţii salutând 
asistenţa cu doi marchizi din biscuit pictat în colori tandre. 

Jeanne începu să se enerveze. 

Atmosferă puţin, cam apăsătoare ce domnea în salon 
începea să-şi pună amprenta asupra ei. 

Se duse la fereastră s-o deschidă, vrând să lase să intre în 
salon puţină lumină şi aer proaspăt. 

Groasele draperii din mătase grea erau închise ermetic. Le 
trase. Afară, prin sticla ferestrei văzu că obloanele din lemn plin 
erau închise. 

Vru să le deschidă. Atunci constată cu uimire, dar fără 
spaimă că fereastra nu avea nici un mecanism de deschidere. 
Mai mult chiar, fereastra părea închisă şi blocată de multă 
vreme. 

Se duse la fereastra din sufragerie: acelaşi lucru!... 

Alergă la cea din dormitor: aceeaşi închidere ermetică şi 
aceleaşi obloane din lemn masiv, bine închise! 


Începu să fie cuprinsă de o frică surdă, ce nu avea mult 
până să treacă pragul ce o despărţea de spaimă. 

Alergă la uşă şi vru s-o deschidă. Uşa era bine încuiată!... 

"Oh! îşi zicea ea, înspăimântată, ce se întâmplă? Unde 
sunt?... Ce e cu casa asta misterioasă?... De ce sunt închisă?" 

Şi, dominându-le pe toate celelalte, o altă întrebare îşi 
făcea loc în mintea ei, cu toată vigoarea. 

"Cine m-a închis?... Cine ar putea avea interes să mă 
închidă?" 

Imposibil să găsească un răspuns. 

Timp de o oră parcurse apartamentul în lung şi m lat în 
speranţa că va găsi un mijloc oarecare de a ieşi sau de a 
deschide uşa: deschise dulapurile, se întoarse de sute de ori la 
ferestre şi la uşă. 

Trebuie să se supună evidenţei... 

Era prizonieră!... 

Dar de ce? Şi de către cine? se întreba ea, mai mult iritată 
decât înspăimântată. 

Şi d'Assas! De ce nu mai venea? Ce i se întâmplase?... 

De altminteri nu fusese nici o clipă în care să-l bănuiască a 
fi complice acestui fel de sechestrare căreia îi căzuse victimă. 

Se temea că nu cumva să fi căzut şi el într-o cursă. 

Brusc, un gând începu s-o terorizeze. 

Dacă şi d'Assas era prizonier, ca şi ea... ei bine... n-ar fi 
putut ajunge până la rege! Nu l-a putut preveni!... 

Regele era pierdut!... 

"E îngrozitor, îşi zicea ea, dar acum văd clar! Oribila urzeală 
îmi apare cu toate detaliile sale murdare!... E evident că 
oamenii a căror existenţă mi-a fost dezvăluită de Julie şi-au 
postat agenţii lor în jurul casei... şi ne-au urmărit, pe mine şi pe 
d'Assas..." 

Ajunsă în acest punct cu raționamentul, dădu de un 
obstacol. 

Oamenii de care-i vorbise Julie putuseră pătrunde în casa în 
care o condusese d'Assas şi unde se găsea acum? 

Că l-ar fi putut aştepta la ieşire pe cavaler, împiedicându-l 
să ajungă la rege, din nefericire era foarte probabil, pentru că 
d'Assas ar fi trebuit să se întoarcă de cel puţin două ore! 

Dar că ar fi putut pătrunde înăuntru pentru a o încuia pe 
ea!... Era de necrezut! Şi cu toate astea, o făcuseră! 


Oh!... Nu avea decât o singură explicaţie pentru toate 
astea, o explicaţie teribilă. 

Aceea că locul în care o condusese d'Assas le aparţine celor 
de care se temea!... Care n-ar fi avut nevoie să pătrundă până 
la ea!... Dimpotrivă, îi aşteptaseră!... 

Dar atunci... d'Assas... oh! Nu, nu! Deo mie de ori nu! 

Şi-ar fi smuls mai degrabă inima decât să-l bănuiască!... 

Zdrobită de oboseală şi de teamă, ameţită de această 
încâlceală de mistere stufoase ca o pădure întunecoasă, Jeanne 
se lăsă să cadă pe o canapea şi începu să suspine... 

Ca apoi să se întindă pe canapea: incapabilă să reziste mult 
timp oboselii fizice şi psihice, ca şi presiunii morale, închise ochii 
poate leşinată, poate adormită. 

Oricum, dacă ar fi leşinat, somnul urma firesc leşinului şi va 
rămâne cufundată în această toropeală până spre orele patru 
ale după amiezii. 

Oră la care, cu ochii încă închişi, i se păru că aude paşii 
uşori şi rapizi ai unei femei care venea şi plecă. Auzi zgomotul 
veselei care era aranjată pe o masă, clinchetul vesel al 
paharelor ciocnite. 

Crezu că visează! 

— Suzon, murmură ea, tu eşti?... 

| se părea că n-a părăsit casa de sub copaci şi că cea pe 
care o auzea era subreta ei. 

Deschise ochii. Spre marea sa disperare, nu era Suzon. Şi 
nici nu era în casa de sub copaci... 

Brusc, se trezi la realitate. 

Femeia pe care o auzise era o frumoasă subretă care aşeza 
masa în sufragerie. 

Jeanne se ridică. 

Subreta o auzi, se întoarse spre ea, surăzându-i drăguţ şi 
spunându-i: 

— Cred că doamna s-a odihnit bine... 

— Cine sunteţi? o întrebă Jeanne. 

— Cum! Doamna nu mă recunoaşte? Doamna nu s-a trezit 
încă bine dacă n-o recu-noaşte pe Suzon, fidela ei subretă. 

Jeanne fu scuturată de un frison. Avea un nou motiv de 
spaimă. 

Se pâre că doreau să o aducă în pragul nebuniei!... 


Cu toate astea se ţinu bine şi, aruncându-i o privire 
dispreţuitoare subretei, îi spuse: 

— Recunosc că nu sunteţi Suzon, fie şi numai pentru faptul 
că Suzon nu ar fi acceptat să fie un călău! 

Necunoscută tuşi uşor, ca şi când ar fi fost stânjenită. 

Apoi spuse: _ 

— Pot s-o asigur pe doamna că mă numesc Suzon. In plus, 
pot să-i spun că nu sunt aici pe post de călău, ci pur şi simplu 
pentru a o servi. Aşa că, dacă doamnei îi este foame... 

Făcu un gest larg spre masa aşezată cum o cereau regulile 
etichetei. 

Era chiar masa unde cinase faţă în faţă cu cavalerul! 

— Dar vreţi să mă păstraţi ca prizonieră în această casă! 
ţipă Jeanne tremurând. 

— Oh! Nu, doamnă... nu sunteţi deloc prizonieră! spuse 
subreta cu acelaşi zâmbet subţire. Doamna mă poate crede... 

— În acest caz, pot ieşi?... Pot pleca, deci?... 

— Astăzi nu, doamnă!... Există un pericol dacă doamna ar 
pleca astăzi... Doamna ar face mai bine să nu se mai agite şi să 
se aşeze la masă. 

Jeanne nu răspunse acestei invitaţii. 

Dar se duse iute spre subretă şi-i prinse mâinile în ale ei: 

— Deci, te numeşti Suzon. 

— Da, doamnă... 

— Ei bine? Suzon, ascultă-mă... Vrei... 

Se opri pentru a-şi opri bătăile inimii. 

— Sunt întotdeauna dispusă, să fac tot ceea ce ar putea Îi 
pe placul doamnei, răspunse subreta. 

— Vrei să câştigi douăzeci de mii de livre? întrebă Jeanne 
pe neaşteptate. 

— Dumnezeule, dacă vreau? O fată sărmană ca mine!... 
Doamnă, spuneţi-mi repede ce trebuie să fac!... 

— Simplu, deschide-mi uşa! 

— Oh! exclamă subreta cu regret, doamna râde de mine! 

— Cincizeci de mii de livre! făcu Jeanne. 

— Ce nefericire, Dumnezeule mare, ce păcat că nu pot! 

— O sută de mii de livre!... 

— Dar, doamnă, îmi oferiţi un milion pe care nu-l pot 
câştiga! 

— De ce? Oh! De ce?... 


— Păi... pentru că sunt închisă împreună cu doamnă, de 
asta! 

— Doamnă, încetaţi să mai încercaţi a o corupe. Suzon e 
incoruptibilă! 

Cuvintele fuseseră pronunţate de o voce care venea din 
spatele Jeannei, pe un ton calm şi rece. 

Jeanne se întoarse cu o mişcare energică. Şi văzu un bărbat 
care o privea ţintă, cu o atenţie îngăduitoare şi politicoasă. 

La vederea bărbatului, Jeanne făcu o mişcare care trăda o 
profundă spaimă. 

Nu-l văzuse şi nici nu-l auzise intrând pe bărbatul ce-i 
vorbea atât de rece! 

Cine era bărbatul?... 

Jeanne îl examină cu spaimă şi uimire, în timp ce el schiţă 
un gest scurt spre Suzon, sau spre cea care pretindea a se numi 
aşa. Subreta dispăru imediat într-o cameră vecină, închizând 
uşa în spatele ei. 

Bărbatul, între două vârste, avea o figură gravă şi mândră. 
Purta cu o deosebită eleganţă somptuosul costum al seniorilor 
din acei ani. 

Spada sa de paradă avea mânerul bătut cu diamante. 

Purta pălăria sub braţ şi, după ce subreta dispăru din 
cameră, se înclină respectuos. 

Bărbatul care apărea atât de misterios în existenţa Jeannei 
era omniprezentul domn Jacques. 

Nu mai avea fizionomia aceea modestă şi chiar umilă ce se 
potrivea atât de bine cu veşmintele sale burgheze. 

Când sfârşi examinarea necunoscutului intrat atât de 
misterios, Jeanne, chiar dacă nu se simţea liniştită, îşi mai 
potolise din acea spaimă care o paralizase la început... 

— Cine sunteţi, domnule? întrebă ea cu acea armonioasă 
demnitate care-i venea atât de bine. 

— Doamnă, zise domnul Jacques, numele meu nu are mare 
importanţă în clipa de faţă. Mai important e ca dumneavoastră 
să fiţi liniştită în privinţa intenţiilor mele. Avem de. Discutat, 
doamnă şi aş dori ca dumneavoastră să-mi faceţi onoarea de a 
mă asculta şi de a-mi răspunde liberă de orice constrângeri şi 
de orice temeri... şi mai ales cu imparţialitate... 

— Totuşi, domnule, mă văd prizonieră aici, în dispreţ total 
al legii şi al oricăror obiceiuri!... 


— Am să vă răspund şi la aceste lucruri, doamnă şi sper că 
răspunsul nu mă va dezonora... Dar, vă implor, s-o luăm 
metodic. Dacă credeţi ce v-am spus şi pentru a dobândi acea 
libertate a spiritului de care tocmai am vorbit ar fi poate mai 
bine dacă aţi binevoi să mâncaţi ceva... Nu aţi mâncat nimic din 
noaptea trecută, iar foamea nu este un sfetnic bun pentru 
spiritul unei tinere şi delicate femei... chiar şi atunci când acea 
femeie are curajul şi spiritul pe care toată lumea le admiră la 
doamna d'Etioles... Imi permiteţi s-o chem pe subretă? 

— Inutil, domnule, spuse Jeanne, scuturând din cap: 

— Inmuiaţi cel puţin aceşti biscuiţi în aceste două degete 
de vin de Spania. 

In timpul acesta, cu o eleganţă desăvârşita, domnul 
Jacques turnă cu mâna lui întunecatele rubine lichide ale unui 
vin generos într-un pahar de cristal pe care-l întinse Jeannei, 
împreună cu o farfurioară cu biscuiţi. 

Jeanne refuză farfurioara, dar luă paharul, pe care-l goli 
dintr-o înghiţitură. 

Efectul fu aproape instantaneu şi benefic, dovadă că obrajii 
ei palizi prinseră puţină culoare. 

— Sunt gata să vă ascult şi să vă răspund. 

— Voi începe deci prin a mă scuza, doamnă, pentru penibila 
nevoie care mă obligă să vă ţin aici împotriva voinţei 
dumneavoastră. Mă veţi putea ierta vreodată? Poate... dacă 
într-o bună zi veţi afla cine sunt şi în numele căror auguste 
interese acţionez... în orice caz ţin să vă dau asigurarea formală 
că nu numai că nu vă voi face nici un rău, dar chiar că veţi fi 
liberă peste puţin timp. 

— Domnule, aştept să-mi explicaţi pentru care motiv m-aţi 
sechestrat. Nu ştiu dacă vă voi ierta vreodată. Nu cred... dar aş 
vrea cel puţin să am o explicaţie. 

— Explicaţia e simplă, dar şi foarte complicată în acelaşi 
timp. De asemenea îndrăznesc să vă implor să trecem peste 
anumite obscurităţi sau să le supliniţi cu inteligenţa voastră vie. 
Vă spuneam că reprezint interese foarte grave... Deşi sunt 
convins că n-aţi făcut-o conştient, cu o tenacitate care nu o dată 
m-a adus în pragul disperării, v-aţi pus în calea intereselor 
mele... 

Domnul Jacques păstră câteva clipe tăcerea. Părea a fi 
emoţionat. 


"Care erau acele grave interese de care vorbea?" 

Jeanne se întreba cu teamă şi printr-o ciudată asociaţie de 
idei persoana regelui îi apăru în faţa ochilor. 

Imediat se gândi la d'Assas... la misiunea pe care o 
acceptase cu atâta nobleţe. 

D'Assas nu se mai întorsese!... 

Ajunsese până la rege? Fusese oprit pe drum de oamenii 
celui care se afla acum în faţa ei? 

Hotări afle cu orice preţ şi imediat. 

— O clipă, domnule! spuse ea în momentul în care domnul 
Jacques se pregătea să-şi continue spusele. 

— Vorbiţi, doamnă... voi fi foarte fericit să vă răspund, dacă 
am s-o pot face! 

— Puteţi... fără îndoială că puteţi... Eu am venit aici 
noaptea trecută însoţită de un tânăr... 

— Domnul cavaler d'Assas, zise liniştit domnul Jacques. 

Şi pe faţa lui nu apăru nici măcar umbra unui surâs ce ar fi 
putut sublinia ceea ce ar fi putut fi scandalos în acest 
eveniment. 

Căci, mă rog!... Doamna d'Etioles şi cavalerul d'Assas 
petrecuseră noaptea împreună. 

— Despre el e vorba! exclamă Jeanne cu o bucurie care-l 
făcu să tresară pe interlo-cutorul ei. 

— Vă interesează în mod deosebit acest tânăr? o întrebă el 
foarte prompt. 

— Da, răspunse simplu Jeanne. Mă interesează în primul 
rând ca persoană şi apoi pentru misiunea pe care a jurat s-o 
ducă la bun sfârşit... 

— O misiune! exclamă domnul Jacques pălind. l-aţi dat o 
misiune domnului d'Assas? 

— Da! răspunse Jeanne surprinsă de alternarea pe care o 
descoperise în vocea inter-locutorului ei. 

Apoi, părând că-şi recăpătase sîngele-rece, reveni la 
Jeanne. 

— Despre ce misiune e vorba, doamnă?... Trebuie s-o ştiu 
cu orice preţ. 

Jeanne era o diplomată înnăscută: înţelese perfect că 
bărbatul pe care-l avea în faţă era obişnuit cu dificilă şi profunda 
ştiinţă a disimulării. Citise pe chipul lui voinţa de nezdruncinat 
de a nu se lăsa pătruns... ghicit. 


Şi cu toate acestea necunoscutul lăsase să-i scape semne 
de agitaţie şi aproape de teamă. 

Deci era foarte grav pentru el faptul că d'Assas avea o 
misiune de îndeplinit!... 

O misiune din partea ei!... 

Jeanne simţea că acolo era cheia misterului. 

Şi, ca un adevărat diplomat, hotărî să spună adevărul. Căci 
nimic nu e mai descumpănitor în astfel de ocazii decât adevărul 
spus fără părtinire... 

— Domnule, spuse ea, nu vă cunosc. Singurul lucru pe 
care-l cunosc despre dumneavoastră este că-mi sunteţi 
temnicer, în ciuda tuturor legilor. Am motive să cred că noi vom 
fi, mai devreme sau mai târziu, duşmani pe faţă şi mai cred că 
şi până acum am fost duşmani, în secret. Cu toate astea îmi 
cereţi o dovadă de încredere. 

— În interesul vostru, zise domnul Jacques. Să zicem, dacă 
vă place mai mult aşa, că ar fi în interesul meu; dar vă jur că în 
clipa aceasta interesul meu este subordonat interesului vostru... 
Vorbiţi deci deschis dacă nu vreţi să li se întâmple mari 
nenorociri cavalerului d'Assas şi multor altora. 

Jeanne tremura. 

Altora!... Despre rege era vorba, fără îndoială!... 

— Voi fi cinstită, zise ea. În aceste ultime zile am locuit într- 
o casă ce se adăposteşte sub nişte copaci uriaşi, în partea 
dreaptă a castelului. 

Domnul Jacques închise ochii, fie pentru a se reculege, fie 
pentru a pune un voal pe gândurile sale. 

— În această casă, continuă Jeanne, am fost prevenită de 
faptul că se pune la cale o cursă împotriva... unei persoane... la 
care eu ţin foarte mult... fie... mai mult ca la viaţa mea!... 

Domnul Jacques îşi deschise lent pleoapele, îi aruncă o 
privire scurtă Jeannei, apoi le închise la loc, întrebându-se: 

"Pe rege îl iubeşte? Sau pe d'Assas? Sau pe amândoi?" 

— Pentru a salva persoana de care v-am vorbit, reluă 
Jeanne, am fost nevoită să plec din această casă... Afară l-am 
întâlnit pe domnul cavaler d'Assas care m-a condus aici?.. lar 
cursa consta în cele ce vă voi spune acum... Persoana de care v- 
am vorbit... trebuia atrasă... în casa de care v-am vorbit, sub 
pretextul de a mă vedea. Trebuia deci s-o previn cât mai repede 


că nu mă mai aflăm în acea casă; este sarcina pe care a 
binevoit să şi-o asume domnul d'Assas. 

Domnul Jacques tresări de mirare şi, de ce nu, poate şi de 
admiraţie. 

— D'Assas s-a însărcinat cu asta? întrebă el. 

Da, domnule. 

— D'Assas şi-a luat răspunderea să-l salveze... pe Ludovic 
al XV-lea?... 

Jeanne se sumeţi brusc: 

— Cine v-a spus că e vorba de rege? întrebă ea sacadat. 

Domnul Jacques ridică din umeri. 

— Copila mea, zise el surâzând, cunosc toată istoria cu 
casa de sub copaci... Dar asta nu are nici o importanţă... Deci, 
pe cavalerul d'Assas l-aţi trimis la rege?... Şi el a acceptat?... 

— Da! spuse doamna d'Etioles. 

Domnul Jacques rămase pe gânduri câteva minute. 

"Deci e adevărat că iubirea e capabilă de acte de eroism? 
se întrebă el, scoțând un lung suspin. Ah! Copiii ăştia doi îmi 
dau mai multă bătaie de cap decât un întreg regiment de 
miniştri cu hachiţele lor!" 

— Domnule, reluă după un timp Jeanne, cu o voce 
tremurătoare, vă voi considera absolvit de răul ce mi l-aţi făcut, 
dacă-mi veţi spune, dacă-mi veţi confirma că domnul d'Assas l-a 
văzut pe rege... dacă a reuşit să-l avertizeze! 

— Deci îl iubiţi pe acest rege?... 

— Din tot sufletul, spuse simplu Jeanne. 

— Perfect, doamnă, liniştiţi-vă! În acest moment nu ştiu 
încă dacă domnul d'Assas a reuşit să-l vadă pe rege. Dar vă pot 
jura pe Cristos şi vă pot spune că am făcut extrem de rar astfel 
de jurăminte, că pe rege nu-l paşte nici un fel de pericol. 

— Regele nu-i în pericol! exclamă Jeanne, tremurând de 
bucurie. 

— Mai mult ca sigur! Chiar dacă se va întoarce în casa pe 
care aţi părăsit-o! 

— Oh! murmură Jeanne, prinzându-şi fruntea în palme, ce 
vrea să însemne asta! 

— Asta înseamnă, copila mea, că a existat şi există cu 
adevărat o capcană; numai că ea este îndreptata nu împotriva 
regelui, ci împotriva voastră!... 

— Împotriva mea! Cine are deci interes... 


— Îl iubiţi pe rege, nu-i aşa? 

— Din tot sufletul, doar v-am mai spus! 

— Ei bine, n-ar putea exista şi o altă femeie care să-l 
iubească la fel?... 

— O altă femeie! murmură Jeanne, pălind, cu inima strânsă, 
în timp ce domnul Jacques o privea cu atenţie. 

— Şi dacă o alta împărtăşeşte aceleaşi sentimente ca şi voi, 
reluă domnul Jacques, da şi dacă această femeie fiind mai 
hotărâtă, mai îndrăzneață mai voluntară, decisă la orice, a ales 
calea cea mai grea, aceea de a vi se substitui! Şi dacă ea a 
reuşit să cumpere cu bani grei cinstea servitoarei voastre 
Suzon! Şi dacă ea s-a prezentat a fi doamna d'Etioles!? 

Jeanne scoase un țipăt teribil: 

— Imposibil!... Oh! Imposibil!... Ar fi imposibil!... 

— Dacă această femeie, încheie domnul Jacques, vă va fi 
convins să fugiţi!... Şi dacă, liniştită, l-a aşteptat pe rege!... 

— Îngrozitor!... îngrozitor!... bâigui Jeanne. 

— Chiar mai mult! continuă domnul Jacques, prinzându-i 
mâinile în ale sale, femeia aceasta l-a prevenit pe rege că-l 
aşteptaţi!... 

— Oh! Simt că-mi pierd capul!... 

— Şi regele, regele! continuă domnul Jacques, strângându-i 
mâinile, regele s-a dus acolo, crezând că vă găseşte pe voi! La 
început Ludovic al XV-lea s-a supărat, văzându-se înşelat!... 
Apoi... 

— Terminati! strigă nefericita femeie. 

— Apoi, văzând femeia superbă, tandră, drăgăstoasă... a 
iertat... şi şi-a petrecut noaptea în braţele ei... noaptea pe care 
voi v-aţi petrecut-o încercând să găsiţi o cale pentru a-l salva! 

— Imposibil! Credeţi-mă, e imposibil! 

— Şi de ce ar fi imposibil? 

— Pentru că regele mă iubeşte! strigă Jeanne, foarte 
emoţionată, roşie mai mult din pricina strigătului decât din 
pricina iubirii mărturisite, frumoasă în încrederea şi puritatea ei 
sufletească. 

Domnul Jacques păru să ezite câteva minute. Poate simţea 
într-un fel un regret că trebuia să zdrobească acel giuvaer care 
era inima Jeannei. 


Teribilă şi nemiloasă politică, al cărui slujitor era, a fost mai 
puternică decât sentimentele creştineşti ale unui slujitor al 
Domnului, căci reluă: 

— Deci nu mă credeţi când vă spun că regele şi-a petrecut 
noaptea în casa aceea? 

— Nu; nul!... aş prefera să cred mai degrabă în propria-mi 
decădere! 

— Aşadar, chiar în ciuda evidenţelor, nu veţi crede nici că 
se va întoarce acolo, cu toate că a fost avertizat de domnul 
cavaler d'Assas că ar fi ameninţat de un pericol în acel loc! Ei 
bine, copila mea, aşteptaţi până diseară... e vorba de câteva 
ore... Mă oblig să vă conving de faptul că regele nu numai că nu 
vă iubeşte, dar şi că o iubeşte pe cea care v-a luat locul... 
contesa du Barry!... 

Rostind aceste cuvinte, domnul Jacques, lăsând-o pe Jeanne 
împietrită, dispăru din cameră ca prin farmec. 

Jeanne rămase câteva secunde ca şi leşinată, abia mai 
respirând. 

"Oh! murmură ea revenindu-şi, trebuie ca acest om să 
vorbească!... să spună tot ce ştie!... Regele nu mă iubeşte 
Această femeie, această Julie... e contesa du Barry!... Haida 
de!... Ştiu eu cum să fac să-mi spună tot adevărul!" 

Alergă spre camera unde credea că a dispărut 
necunoscutul. 

Nu văzu pe nimeni. 

Căută prin tot apartamentul. 

Domnul Jacques dispăruse!... 

Domnul Jacques, cum bine aţi înţeles, nu era chiar o 
fantomă, care să se poată pierde în peisaj, trecând prin ziduri; 
explicaţia era mult mai simplă: ca mai toate casele din acele 
vremuri agitate şi cu atât mai mult casa unui personaj cu 
preocupări mai puţin ortodoxe, avea pasaje secrete protejate de 
ziduri false, cu intrări şi ieşiri care se închideau ermetic. 

La două ore după discuţia cu Jeanne, care-l hotărâse să 
meargă până la capăt, domnul Jacques ştia trei lucruri extrem 
de importante: 

Primul era că d'Assas reuşise să ajungă la rege. 

Al doilea, urmare firească a celui dintâi, că d'Assas fusese 
arestat. 


Al treilea, că regele era perfect hotărât să se întoarcă la 
casa de sub copaci. 

Şi îşi luă măsuri în consecinţă. 

Spre orele zece ale serii apăru în faţa Jeannei folosindu-se 
de aceleaşi treceri misterioase. Aflase de la subretă că tânăra 
femeie consimţise să mănânce câte ceva şi că, după aceea, nu 
făcuse altceva decât să plângă. 

Într-adevăr, o văzu palidă şi cu chipul răvăşit, cu o privire 
ce părea a cere milostivenie din partea destinului. 

O umbră de milă trecu pe faţa domnului Jacques. 

Dar, cum am mai spus, era hotărât să meargă până la 
capăt. 

— Doamnă, zise el cu blândeţe, vreţi să mă urmaţi? 

— Sunt gata! zise Jeanne cu mai multă fermitate decât s-ar 
fi putut crede în starea în care se afla. 

Îşi îmbrăcă imediat mantoul şi îşi ascunse chipul în capişon. 
Acest lucru i se păru fără îndoială insuficient domnului Jacques 
căci îi întinse tinerei femei o mască din catifea neagră, pe care 
aceasta şi-o puse pe figură fără cel mai mic comentariu. 

Şi el era îmbrăcat cu o mantie largă, de culoare neagră şi 
avea chipul acoperit cu aceeaşi mască de catifea. 

Îi oferi braţul Jeannei, care se sprijini de el. 

Câteva minute mai târziu, erau afară. Noaptea de iarnă era 
geroasă şi luminoasă. Cerul era plin de stele. Şi luna, aproape 
plină, învăluia totul eu o irizare albăstruie. 

Jeanne nu scotea un cuvânt. 

Ajunseră sub copacii unde se ghiceşte silueta căsuţei care-i 
aducea aminte de lucruri atât de dureroase. 

Domnul Jacques se opri la cincisprezece paşi de căsuţă, 
aproape în faţa porții, în spatele unui trunchi gros de copac. 

Ochii Jeannei se lipiră de poartă... 

Acum tremura. 

Era scuturată de frisoane convulsive. 

În felul acesta se scurse câtva timp. În jur nu era ţipenie. 
Totul era liniştit. Căsuţa se vedea clar în lumina vie a lunii. 

— Atenţie! murmură brusc domnul Jacques. 

Pe pământul îngheţat se auzea zgomotul unor paşi... 
Aproape imediat apărură doi bărbaţi. 

— Maiestatea Sa şi valetul de cameră! îi şopti dintr-o 
suflare domnul Jacques. 


Jeanne fu scuturată de un lung frison... 

Unul dintre cei doi bărbaţi se opri, apoi, întorcându-se, se 
pierdu în umbra copacilor. 

Celălalt se apropie cu paşi hotărâți de uşa casei, ridică 
ciocanul şi lovi de două ori. 

Domnul Jacques strânse mâna Jeannei şi-i şopti: 

— Priviţi!... E regele!... 

Şi se pregăti să o împiedice să scoată un țipăt, fiind gata 
să-i acopere gura cu palma. 

Dar Jeanne nu făcea nici o mişcare. 

Numai că îşi scosese cu un gest maşinal masca. 

Ludovic al XV-lea dispăruse în casă. Uşa se închisese. 

lar Jeanne, cu chipul plecat, plângea... plângea... frumosul 
ei vis de iubire pură şi castă se prăbuşise pentru vecie... 

Suferea îngrozitor. 

Da! Era regele!... era Cel Mult lubit!... El era cel care intrase 
în casă!... 

Îi văzuse pentru o clipă chipul. Dar şi dacă nu i l-ar fi văzut, 
mersul, atitudinea şi tot l-ar fi recunoscut pe rege dintr-o mie!... 

Se sfârşise! 

Un scâncet de copil bolnav îşi luă zborul de pe buzele 
Jeannei. 

— Acum v-aţi convins? 

— Luaţi-mă de aici! bâigui ea, oh! Luaţi-mă... nu mai pot 
suporta. 

— Veniţi! Avem de vorbit!... 

Îi întinse braţul Jeanne vru să-l urmeze... 

Dar în acea clipă simţi că puterea o părăseşte, că-i fuge 
pământul de sub picioare... şi, ridicând spre necunoscutul care-i 
făcuse atât de mult rău privirea dureroasă a căprioarei în faţa 
casapului, leşină în braţele lui... 

Domnul Jacques scoase din sin un fluier şi lansă o chemare 
discretă... 

Câteva clipe mai târziu, o trăsură ce stătuse ascunsă sub 
copaci, la vreo sută de paşi de ei, îşi făcu apariţia în tăcere... 

Domnul Jacques o urcă în trăsură pe Jeanne, care era 
cufundată în leşin, după care urca şi el... 

La o jumătate de oră după scena descrisă mai sus, Jeanne 
se odihnea într-un pat uriaş... în fundul misteriosului pavilion al 
casei de pe străduţa Rezervoarelor. 


Lângă ea veghea subreta. 

lar la câţiva paşi de pat, pe o măsuţă, domnul Jacques 
pregătea cu grijă o poţiune calmantă. 

Nefericită tânăra femeie avea febră. 

Delira... cuvinte fără şir îşi luau zborul de pe buzele ei arse 
de febră. 

lar din spatele pleoapelor închise lacrimile continuau să 
curgă pe chipul ei împurpurat. 


Capitolul IV Suflet de poet 


să lăsăm acum aceste diverse personaje în situaţiile 
respective în care au fost puse: adică regele şi Juliette Béçu — 
falsa contesă du Barry — să-şi continue duetul amoros atât de 
straniu început; să-l lăsăm pe cavalerul d'Assas să-şi rumege 
nefericirile în arestul castelului Versailles; contele du Barry, ieşit 
din somnul său cataleptic, să-şi stoarcă creierii încercând să-şi 
amintească ce i se întâmplase; Jeanne să lupte împotriva 
delirului, iar pe domnul Jacques, aşteptând la căpătâiul ei, să-şi 
continue opera... 

Şi să-l rugăm pe cititor să binevoiască a ne însoţi la Paris 
unde faptele şi gesturile diverselor altor personaje pe care 
cititorul nu le-a uitat, fără îndoială şi care ne vor solicita în 
continuare atenţia: vom vorbi deci de domnul de Tournehem, de 
Henri d'Etioles, de Damiens, de Héloïse Poisson... 

Fără să-i uităm pe cei doi nedespărţiţi amici, care răspund 
la numele de Crebillon şi Noé Poisson. 

Şi dacă binevoitorul cititor consimte, tocmai la aceşti doi 
demni pilangii ne vom opri pentru moment. 

Deci, ce se-întâmplase cu Noé Poisson şi Crebillon după 
răpirea Jeannei? 

In timp ce trăsură, ce-o ducea pe doamna d'Etioles în trapul 
viguros al celor doi cai bine hrăniţi, dispărea pe drumul spre 
Versailles, Noé Poisson, palid, dar mândru de a fi dat o mână de 
ajutor la salvarea aceleia pe care o numea fiica sa, îi zise 
amicului său Crebillon: 

— lat-o salvată!... Uf!... Dar ştiu că am tras o spaimă!... 

Poetul murmurase: 


— Salvată? Cine ştie?..? 

Apoi se întorsese în mansarda lui după ce-i strânsese mâna 
amicului Poisson. 

Acesta din urmă, calm şi liniştit ca un zeu al serenităţii, o 
lucise din loc spre locuinţa sa. 

Timp de câteva zile, domnul Noé rămase în repaos în 
culcuşul său din strada Huchette; mai avea bani, deci avea ce 
bea. Dar când ajunse la fundul pungii. Işi aminti brusc că pe 
undeva avea şi o soţie, scumpă şi blânda sa Héloïse, care-l va 
cicăli poate mai mult decât se cuvine, dar care va consimţi 
totuşi să-i umple punga acum goală şi tristă, ceea ce-i va 
permite să-şi potolească setea care-i dădea târcoale şi care, 
potrivit principiului cui pe cui se scoate, i-ar fi redat judecata lui 
cea sănătoasă. Într-adevăr, Noé treaz era un non-sens, nu se 
simţea în largul lui şi era măcinat de gânduri negre în aşa hal 
încât începea să se teamă foarte tare pentru sănătatea sa. 

Unde mai pui că nu-l mai văzuse pe Crebillon şi poetul îi 
lipsea. Şi apoi... n-ar fi trebuit să primească felicitările soţiei 
sale? Dacă fiica ei Jeanne era încă în viaţă, nu i se datora lui, 
Noé Poisson, inteligenţei sale, spiritului de iniţiativă, acţiunii lui, 
pe care artrebui să le admire? 

Şi toate astea nu meritau oare o recompensă? Şi ce 
recompensă mai frumoasă putea găsi decât câţiva ludovici de 
aur bătuţi cu efigia Celui Mult lubit? Sau, în lipsa lor, câţiva 
scuzi? 

Şi dacă Héloïse, acra sa jumătate, se va arăta reticentă, sau 
zgârcită, el, Noé, se va duce să-i caute pe domnii de Tournehem 
sau d'Etioles, ce dracu'! Tatăl şi soţul Jeannei nu-i vor refuza cu 
siguranţă oarecari recompense băneşti acestui bun domn Noé 
care a salvat pe fiica unuia şi pe soţia celuilalt. 

Acestea au fost socotelile jupânului Poisson în care a văzut 
că nu mai are para chioară în pungă. 

Părăsi deci culcuşul din stradă Huchette şi, fără să se 
clatine, fiind în post, se duse întins spre cheiul Augustinilor, 
adică spre palatul d'Etioles, unde îşi avea domiciliul Héloïse. 

Îşi făcu o intrare pe care şi-o dorea impozantă şi 
maiestuoasă, dar care n-o împiedică pe matroană să-i facă o 
primire mai degrabă respingătoare. Héloïse, după dispariţia 
Jeannei, stătuse ca pe jar. Îşi imaginase tot felul de minuni, 


ghicind în parte ce se întâmplase, dar nereuşind să ajungă la o 
concluzie fermă. 

— lată-te, strigă ea, beţivule, burdihan cu vin! Pe unde-mi 
umbli, secătură? [i-ai băut toţi banii şi vii să-mi ceri alţii, 
hahaleră? 

Noé îşi îndesă nasul cu tutun de prizat, se sumeti, îşi suflă 
pieptul şi-i răspunse foarte calm: 

— Aşa e, am băut toţi banii pe care-i aveam; dar trebuie să 
ştiţi, doamnă, că aşa beţiv cum sunt, îmi datoraţi consideraţie, 
aş spune chiar mai mult, respect... 

— Ptiu!... mormăi Héloïse, trebuie să fii pe stomacul gol ca 
să spui astfel de tâmpenii! 

— Da, sunt pe stomacul gol, mărturisi trist Noé, cu toate 
astea ştiu ce spun, dulceaţa mea, şi-mi menţin cele spuse. Căci 
până la urmă, nu tu ai scos-o pe iubita noastră fiică, Jeanne, din 
ghearele primejdiei ce-o pândea. 

Heloise tresări... Va afla în sfârşit ce se întâmplase... 

— Un pericol? întrebă ea cu voce tremurată. Jeanne?... Ce 
vrei să spui? 

— E foarte simplu: se pare că Jeanne avea duşmani care îi 
doreau moartea şi dacă acum e în afară de orice pericol, asta mi 
se datoreşte mie, Noé Poisson, tatăl ei. Poftim ! 

— Jeanne avea duşmani!... Cine ţi-a spus asta?... Hai, 
vorbeşte! 

— Cine?... Domnul Berryer în persoană, un personaj demn 
de toată stimă, doamnă! 

— Ţi-a spus domnul Berryer?... 

"Oh oh! îşi zicea în gând matroana, ce vrea să însemne 
asta? Şi de ce dracu' se amestecă în afacerea asta Berryer?" 

Apoi adăugă, pentru urechile lui Noé: 

— Şi tu ai salvat-o pe Jeanne?... Hai, povesteşte-mi. 

— Eu însumi, aici prezent, răspunse beţivul, cu o modestie 
plină de lăudăroşenie. 

— Cum? Hai, povesteşte, nu mai aştepta să-ţi scot eu 
vorbele din gură cu cleştele. Şi nu uita nici cel mai mic detaliu, 
dacă vrei să-ţi umplu punga! 

Drept pentru care Noé îi povesti nevestei sale toată 
tărăşenia de-a fir a păr, neuitând să insiste asupra rolului pe 
care îl jucase el, onorabilul domn Noé, în toată această, 
aventură a Jeannei. 


Domnul nostru pilangiu îşi făcea socoteala că, cu cât vă da 
mai mare importanţă rolului jucat de el în toată această 
tărăşenie, cu atât mai consistentă va fi suma pe care spera s-o 
smulgă nevestei sale. 

Héloïse Poisson era o intrigantă total lipsită de scrupule, 
care investise în Jeanne ambiţii nemăsurate; urmărea cu 
tenacitate un scop misterios, dar perfect definit. 

Este adevărat că nu mai ştia nimic de la vizita pe care o 
făcuse ghicitoarei în cărţi, căreia îi dăduse toate informaţiile 
privitoare la Jeanne, sugerându-i şi unele din răspunsuri. 

E adevărat că bătuse degeaba Parisul în lung şi în lat. 

Dar acum ea reflectă la cele întâmplate şi acolo, unde 
imbecilul său soţ nu văzuse nimic, ea citea ca într-o carte 
deschisă. 

Urmărea în gând tot complotul căruia Noé îi dăduse 
inconştient o mână de ajutor. 

Şi subliniind cele aflate din povestea lui Noé cu propriile 
sale informaţii, unele din surse secrete, ajunse la concluzia 
logică, irefutabilă, că Jeanne a fost pur şi simplu răpită de 
Berryer în beneficiul regelui. 

Şi cine ştie? — anumite amănunte care-i veneau m minte o 
făceau să creadă aceasta — dâcă nu cumva şi regele i-a dat o 
mână de ajutor la reuşita acestei afaceri. 

Chiar regele!... 

Matroana tresări de bucurie la gândul acesta. 

Jeanne era la Versailles, pentru că regele era tot acolo. 
Jeanne era la ora aceasta amanta regelui, nu mai încăpea 
îndoială — îndrăgostiţii sunt toţi la fel, nu-i aşa? — ascunzându- 
şi fericirea într-un cuibuşor discret. 

Jeanne, amanta regelui, iată o poartă deschisă tuturor 
poftelor şi ea, Héloïse Poisson, avea de gând să-şi rezerva 
partea cea mai bună, locul cel mai bun în strană. 

E adevărat că acum Jeanne nu era decât amanta secretă, 
nemărturisită a regelui, dar, mulţumescu-ţi Tie, Doamne! Este 
acolo! Şi pentru că regele, un timid totuşi, îndrăznise un astfel 
de lucru va şti ea cum să-l facă să declare publică legătura, iar 
sfaturile ei o vor ajuta pe fiica sa să devină favorită, căci nu se 
îndoia nici o clipă că Jeanne n-ar fi cedat regelui... 


Bucuria şi orgoliul sufocând-o, lăsă să-i scape secretul şi-l 
făcu părtaş pe un Noé satisfăcut, cu ochii mari de uimire la ceea 
ce credea ea că va fi adevărul. 

— Poisson, prietene, adăugă ea în chip de încheiere, viitorul 
nostru e de acum asigurat. 

— Regele!... a fost regele!... murmură Noé, iar eu l-am 
ajutat! 

— Fără îndoială că da! încuviinţă matroană. 

— Pe cinstea mea! lată ceva ce-i va face mare plăcere lui 
Crébillon, îşi zicea Noé, trebuie să dau o fugă să-i spun vestea 
cea mare. 

Şi, cu acea inconştienţă a beţivilor, Noé, care în fond nu era 
un om rău, numai că avea mintea confuză şi sufletul cam 
zdrenţuit, Noé, care nu avea în nici un fel sensul lui fas et nefas, 
exclamă: 

— E foarte bine pentru noi, căci acum sper că nu-mi vei 
refuza câţiva ludovici amărâţi. 

Era No€ întreg în aceste cuvinte. 

Héloïse se arătă generoasă de această dată. 

— Poftim, zise ea, ia-i şi, mai ales, nu sufla nici un cuvânt 
despre cele ce-am vorbit noi doi! 

Şi matroana îi întinse soţului său o pungă dolofană pe care 
acesta o făcu iute pierdută în vastele-i buzunare. 

Obţinând ce-şi dorea, Noé o şterse rapid fără ca soţia sa, 
absorbită de visele-i de mărire, să-l mai poată reţine. 

Ajuns în stradă, cântări voios pungă în palmă. 

"He! He! îşi zise el cu evidentă satisfacţie, iată cu ce voi 
putea să-i ofer o groază de sticle cu vin de Anjou bunului meu 
prieten... Nici un cuvânt nimănui... fie! Dar Crebillon sunt eu... 
iar eu sunt Crâbillon..." 

Noé nu avea suflet rău, căci, în bucuria sa, nu încetase să 
se gândească la poetul spre al cărui domiciliu se îndrepta cu 
paşi iuți. 

Transpirând şi pufăind caa o focă, ajunse la răspântia Buci 
şi începu ascensiunea celor trei etaje până la mansarda 
poetului, cu iuţeala pe care i-o permiteau picioruşele lui scurte 
şi polobocul ce-i ţinea loc de pântec. 

Noé intră ca o furtună în hulubăria amicului său. 

Poetul lucra la transcrierea celui de-al patrulea act al piesei 
sale Catilina. 


La vederea noului venit, chipul lui Cr&billon se lumină; lăsă 
pana, dădu manuscrisul la o parte şi exclamă: 

— Tu eşti, Poisson! Mi-ai adus bani? 

— Bani? Care va să zică aşa! făcu pântecosul omuleţ, 
strălucind. 

— Atunci ce dracu' cauţi aici? 

Fără să ia în seamă această frază puţin ospitalieră, care i-ar 
fi putut întuneca bucuria, Noé continuă: 

— Nu bani, bunul meu prieten, aur! Atâţia câţi ai să vrei, 
atâţia câţi vom putea bea... Aur strălucitor şi frumos sunător 

Zicând acestea, îi arătă punga primită de la soţia sa, pungă 
pe care o goli pe masă. 

— Oh! Oh! făcu simplu Crebillon, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— O sută, două sute, patru sute, cinci sute de livre, număra 
voios Noé Poisson, două sute cincizeci de livre de fiecare, 
adăugă el făcând două grămăjoare, egale. 

— Oh! Oh! repeta poetul. Trebuie să deschidem uşile şi 
ferestrele! 

— De ce? întrebă naiv Poisson. 

— Să lăsăm să intre Pactolul care mi se pare că vrea să 
curgă pe aici. 

— Nu-l cunosc pe acest... gentilom. 

— Pactolul nu-i nici gentilom, nici burghez, zise grav 
Crebillon... Pactolul, Noé, era un fluviu care ducea ia vale aur şi 
care uneori, foarte rar, ce-i drept, îşi schimbă cursul pentru a-i 
vizita pe poeţi... Salut, Pactole, rege al fluviilor!... 

Spunând acestea, Crebillon înhăţă partea sa de scuzi şi de 
ludovici. 

— Acum, reluă el, povesteşte-mi de unde vine tot acest aur; 
explică-mi ce-ai vrut să spui cu cuvintele: "Atâţia câţi vei vrea, 
atâta vom putea bea", sau, mai degrabă, aşteaptă, explicaţiile 
tale vor fi, fără îndoială, lungi şi laborioase, iar gâtlejul îţi e 
uscat, te cunosc eu, aşa că nu vei scoate o vorbuliţă; nu spune 
nimic, mă duc să cumpăr câteva sticluţe cu şampanie. 

Şi Crebillon se repezi spre uşă. 

Dar Noé, foarte neliniştit, îi şi strigă: 

— Şampanie! Ingratule! lată de ce era la el regele 
fluviilor!... Vin de Anjou, Crebillon, vin de Anjou! 

— Să mă ia dracu' dacă am să mă ating măcar cu un deget 
de acest ignobil lichid! răspunse Crebillon. 


"Şi va face aşa cum spune, îşi zise Poisson, deci va bea 
singur Nu! Mă duc şi eu cu el". 

Şi Noé se rostogoli pe seară, urmându-l pe Crâbillon. 

După câteva minute cei doi siamezi urcau scările încărcaţi, 
unul cu un coş cu sticle de şampanie, celălalt cu un coş identic, 
dar plin cu sticle cu vin de Anjou, apoi, după ce se instalară la 
masă, fiecare cu sticla în faţă şi paharul plin: 

— Aşa mai merge! exclamă Crebillon, hai, acum te ascult. 

Şi poetul, confortabil instalat în fotoliul său preferat, 
contemplă cu ochi de îndrăgostit spuma uşoară ce fierbea în 
pahar, umplându-şi conştiincios pipa cu tutun. 

Căci profitase de ocazie pentru a se aproviziona şi cu tutun, 
folosind cum trebuie banii datoraţi generozităţii amicului său. 

No€ îşi începu povestea cam aşa: 

— Ti-am spus, Crebillon, că vom avea bani după pofta 
inimii. 

— De auzit, am auzit eu bine... dar cum?... Mi-ai găsit un 
editor generos? 

— Nu, zise Poisson, am găsit ceva mai bun: tu ai crezut, ca 
şi mine, că am salvat-o pe Jeanne de un mare pericol? 

— Doamna d'Etioles?... Bineînţeles! Doar tu mi-ai spus.. 

— Ei bine! Ne-am înşelat. 

— Glumeşti? exclamă Crebillon, care se pregătea să-şi 
aprindă pipa. 

— Jeanne nu era pândită de nici un pericol... din contră, 
reluă Poisson. 

— Ce e cu tot misterul ăsta?... Ai de gând să te explici? 
întrebă poetul care, cu sprâncenele încruntate, reflecta cu un 
început de nelinişte. 

— lată ce-i! S-ar părea că un senior, un foarte mare senior! 
— şi Noé îşi cobori vocea aproape în şoaptă — foarte îndrăgostit 
de Jeanne, n-a putut găsi alt mijloc de a se apropia de ea aşa 
încât a răpit-o, pur şi simplu, mulţumită ajutorului ndstru... 

— Toate bune! repeta maşinal Crebillon, absorbit de 
gândurile sale în aşa hal, încât lăsă paharul pe masă fără să se 
atingă de el. 

— Şi mulţumită nouă, insistă Noé. 

— Un mare senior? Zice Crebillon... la să vedem. Cum 
spuneai? 

— Spuneam: un foarte mare senior!... poţi să mă crezi! 


— Un foarte mare senior pentru care locotenentul general 
de poliţie se deranjează în persoană!... Acest foarte mare senior 
n-o fi cumva... 

— Regele, da, Crebillon. Însuşi regele! 

— Regele! Drace! exclamă Crebillon care păli şi-şi lăsă pipa 
încă neaprinsă, pe masă. Şi tu spui că regele a răpit-o pe 
doamna d'Etioles... 

— Mulțumită nouă, repetă Noé. 

— Mi-ai mai spus, zise Crebillon, din ce în ce mai rece. Dar 
de ce a răpit-o regele pe doamna d'Etioles... mulţumită nouă? se 
grăbi el să adauge, văzând că Poisson se pregătea să repete 
pentru a treia oară aceeaşi frază, la care părea că ţine foarte 
mult. 

— Ti-am mai spus că regele era îndrăgostit de doamna 
d'Etioles. 

— Aşa încât?... Hai, zi-i până la capăt, tată denaturat!... 

— Aşa încât, asum Jeaţme este amanta regelui! făcu Noé cu 
orgolioasa inconştienţă a beţivului. 

— Amanta regelui? Ai spus: amanta regelui? 

— Da! Ştiu... regele se fereşte... Dar, ţi-am mai spus, e 
foarte prins. Jeanne este deosebit de frumoasă, este abilă, 
inteligentă şi doamna Poisson speră, crede că, graţie sfaturilor 
sale, regele îşi va declara deschis pasiunea iar Jeanne va fi 
peste puţin timp... 

— Regina Franţei? întrebă ironic poetul. 

— Oh! Nu, zise cu modestie Noé, numai favorită. 

— Aha! Asta crede scumpa doamnă Poisson, draga de ea... 
ce mamă bună! 

— E sigur că aşa va fi! Sper că ai înţeles că în aceste 
condiţii vom avea asigurate bunăvoința regelui şi recunoştinţa 
Jeannei; iată-ne deci la adăpost de orice griji» Vom putea cere 
ce vom vrea! Ei, ce zici, Crebillon? 

— Da... într-adevăr... putem cere orice... noi, care vom avea 
asigurată bunăvoința regelui... cum prea bine ai spus, Poisson. 

— Tot ce vrem!... repetă Poisson, golind cel de-al şaselea 
pahar. 

Cu un gest dispreţuitor Crebillon luă paharul plin aflat în 
faţa lui şi-l sparse, aruncându-l în cămin; sticla cu şampanie 
urmă acelaşi drum. 


Şi cum Noé îl privea neliniştit, poetul se căută prin 
buzunare, scoase toţi banii pe care-i primise din partea amicului 
său şi, cu un gest brutal, îi trânti pe masă, în faţa ochilor uimiţi 
ai inconştientului pilangiu... 

— Ah! Noi ăştia doi am fost în stare de aşa ceva! strigă 
furios poetul; iată o faptă nedemnă pe care n-o voi uita toată 
viaţa! 

— Tu vorbeşti? întrebă Poisson, uluit. 

— Da, eu, răspunse Crâbillon cu o voce pe care indignarea 
o făcea să tremure, şi-ţi spun să-ţi iei banii! Căci prefer să mor 
de foame, decât să mor de ruşine!... Mai bine beau apă, auzi tu, 
apă! Cuvântul acesta părea să-i frigă buzele — decât să-mi 
plătesc vinul cu banii ăştia! 

— Apă?... Tu?... Crebillon?... Nu se poate. 

— Da, eu!... Apă! Apă până la sfârşitul zilelor mele decât să 
mă ştiu părtaş la o infamie şi să mai şi profit de ea! 

— Şi eu care credeam că-ţi aduc o veste bună! gemu 
corpolentul său prieten înspăimântat. 

— O veste bună! Bravo! Tu chiar nu ai nimic aici? şi poetul 
se lovi cu pumnul în piept. 

— Nu... nu... nu mai înţeleg nimic... bolborosea beţivanul. 

— Drace! Asta se vede bine. Că dacă ai fi înţeles, n-ai fi 
venit să-mi spui fără pic de ruşine asemenea infamii. Dacă mi-aş 
fi închipuit, că ai înţeles ceva, te aruncăm pe fereastră fără prea 
multe fasoane! 

— Pe fereastră! Pe mine! Prietenul tău! Mai ceva ca un 
frate! lăcrima Noé. 

— Da, lua-te-ar dracu! Vii şi-mi spui asemenea 
monstruoase infamii încât dacă n-aş şti că eşti inconştient în 
abjecţia ta, te-aş fi străpuns demult cu sabia aia, aşa ruginită 
cum o vezi; căci eşti prea greu şi fereastra e prea strâmtă 
pentru burdihanul tău, nenorocitule! 

— Crebillon, tu mă omori cu zile! De asta am scăpat eu de 
frânghie şi de butuc, ca să mor de mâna ta, eu... prietenul tău! 

— Aici nu mai ai prieteni! leşi! 

— Mă alungi!... Crebillon... ascultă-mă... se milogea 
Poisson, vărsând lacrimi adevă-rate şi sincere; dacă nu te mai 
am nici pe tine, ce mă fac? Cu cine mai beau?... 


Crebillon, în faţa acestei manifestări naiv groteşti a durerii, 
aruncă în direcţia prietenului său o privire plină de compasiune 
şi, ridicând din umeri, îi zise: 

— Tu chiar ţii la prietenia mea? 

— Dacă ţin?... dacă va trebui, sunt gata să beau apă cu 
tine... Ah!... 

O astfel de dovadă de prietenie era oare onorantă pentru 
Crebillon? Îl va putea scoate oare pe Poisson din mocirla în care- 
| condusese beţia? 

Rămâne cititorului să judece. Ceea ce e sigur e că poetul se 
simţi emoţionat. 

— Ei bine! Dacă aşa stau lucrurile, zise el, va trebui să mă 
ajuţi să desfacem ce-am făcut, nefericiţii de noi! Nu trebuie ca 
doamna d'Etioles să fie metresa regelui... cel puţin nu prin 
voinţa noastră! 

— Fac ce vrei: porunceşte, mă voi supune! îl asigură 
Poisson cu fermitate. 

— Bine, acum lasă-mă să mă gândesc... 

— Crebillon, i se adresă beţivul văzând că amicul său său 
se potolise. 

— Ce e? Acum ce mai vrei? 

— Dacă fac tot ce zici, îţi iei partea ta de bani? 

— Vedem noi mai târziu! Când vom repara ce-am stricat! 
Când aurul acesta nu va mai fi impur ca cel de care vorbeşte 
marele Racine. 

— Cel puţin accepţi să bei din vin? suspină Poisson. Doar nu 
vei vrea să bei apă, Crebillon, nu-i aşa?... Apă, gândeşte-te, e 
îngrozitor să faci asta!... 

— Într-adevăr, murmură poetul îngrozit la rândul său. 

— Vezi!... Te cutremuri... Promite-mi că n-ai să bei apă. 

— Fie, îţi promit, zise Crebillon mărinimos, dar ai să faci ce- 
ţi spun? 

— Jur! Numai să deschizi gura şi m-am executat! 

— Atunci, strânge banii: poate o să avem nevoie de ei. Şi 
ne-ar putea servi să reparăm râul... Şi acum. Mergem la palatul 
d'Etioles. 

— La palatul d'Etioles! Ce să facem acolo? 

— Vei vedea. De acolo, dacă trebuie, vom pleca la 
Versailles. 

— La Versailles?... Nu te înţeleg! 


—- Imbecilule! Unde e regele? 

— La Versailles! la te uită, ştii că ai dreptate! 

— Acolo trebuie să ajungem: pentru că acolo îl găsim pe 
rege. lar doamna d'Etioles trebuie să fie şi ea pe acolo. Dar 
pentru început la palatul d'Etioles! 

Şi cei doi bărbaţi, redeveniţi prieteni, mai uniţi ca niciodată, 
coborâră braţ. la braţ. Noé scoțând lungi suspine la gândul că 
visele sale de mărire şi-au luat zborul, dar consolându-se la 
gândul că-i rămâne prieten Crebillon... şi că nu vor bea apă. 


Capitolul V Bancherul şi poetul 


să pătrundem în palatul d'Etioles înaintea celor doi amici, 
Noé Poisson şi Crebillon, care se îndreaptă spre el în grabă 
mare. 

Henri d'Etioles se plimbă puţin agitat într-una din încăperile 
palatului, somptuos mobilată, budoar şi cabinet de lucru în 
acelaşi timp. 

Chipul lui Henri, în momentul în care îl regăsim, pare 
animat de o mare satisfacţie. De o bucurie interioară care 
însufleţeşte acel chip palid, care animă acele trăsături obosite şi 
fleşcăite de viciu.. Lumina care-i străluceşte adesea în micii ochi 
cenușii şi reci ca lama unui pumnal putea să-ţi provoace un fior 
de groază. 

Era evident că individul exultă; se simte, se ghiceşte că şi-a 
atins un ţel misterios, urmărit cu înfrigurare şi atins cu enorme 
dificultăţi. 

Din toată bucuria triumfătoare ce emană din trupul acela 
schilod se degajă o astfel de senzaţie de teamă că instinctiv te 
simţi neliniştit, îţi vări capul între umeri, aşteptând nenorocirea 
şi căutând să vezi pe cine-l va lovi, temându-te să nu fi tu însuţi 
victima. 

Există bucurii care însufleţesc şi fac să strălucească totul în 
jurul lor. Anumite fericiri, dimpotrivă, îngheaţă şi-i îngrozesc pe, 
cei ce le pot vedea şi par a fi făcute din suferinţele şi lacrimile 
nevinovatelor victime. 

Bucuria lui d'Etioles e din această din urmă categorie. 

D'Etioles se gândeşte la Jeanne... la soţia sa. 


Şi acest bărbat, acest soţ care ar fi trebuit să fie sprijinul, 
suportul, protectorul celei care-i poartă numele, acest bărbat, 
care, ca şi soacra sa, Heloise Poisson, este obsedat de acelaşi 
gând monstruos: soţia sa este în braţele altuia... iar lucrul 
acesta îi provoca hidoasa bucurie. 

Da! Dar acest altul care se bucură de soţia sa, cea care ar fi 
trebuit să fie bucuria sa, viaţa sa, acest altul e regele! 

Regele! Supremul împărţitor de glorie, de titluri, de 
bogăţie! 

Şi totuşi acest bărbat e tânăr! Şi bogat! E puternic are toate 
privilegiile titlurilor nobiliare. Dar ce contează! Când ai în inimă 
acel vierme rozător ce se cheamă ambiția, nu eşti niciodată atât 
de bogat, atât de puternic, atât de titrat!... 

Gândul acesta care l-a făcut să sară în sus pe un om cinstit 
precum amărâtul nostru poet, Crebillon, — care, una peste alta, 
era un străin pentru Jeanne — ei bine, soţul ei cochetă cu acest 
gând, îl păstra ca pe o comoară!... 

Căci acestea erau de fapt gândurile şi acţiunile misterioase 
ale acestui bărbat care se înţelegea de minune cu madam 
Poisson: să-şi arunce tânăra soţie, frumoasă, nevinovată, în 
braţele regelui. 

Întâi onorurile!... Apoi, vom mai vedea! 

Cine ştie la ce mai visa acest gnom! Cine ştie ce gânduri de 
răzbunare îi hrănesc visele!... 

Aşteptând onorurile, el se gândeşte deja cum să-l amenințe 
pe rege. 

"Căci, slavă Domnului! îşi zicea d'Etioles, nu sunt chiar un 
neputincios! Şi dacă am pieptul strâmt şi scobit, inimă ce bate 
acolo este puternică şi poftele ei sunt mari. Dacă se vrea să 
închid ochii, să fiu surd şi mut şi orb, dacă se vrea să fiu modelul 
perfect al soţilor de complezenţă, vor trebui să astâmpere 
aceste pofte... altminteri va fi vai de el! Şi vai de ea!..." 

D'Etioles nu-şi mai văzuse soţia de câteva zile. 

Doamna d'Etioles plecase, dispăruse, se evaporase. Unde 
ar putea fi? 

Cum unde? La rege Sau cel puţin într-unui din acele cuiburi 
de plăceri pe care regele, ca toţi desfrânaţii şi mai mult decât 
toţi marii seniori, le avea la Paris şi la Versailles. 


Doamna d'Etioles e la rege. Henri e sigur de asta. Nu făcuse 
el, cu o savantă şi infernală pricepere, tot ceea ce-i stătuse în 
puteri pentru a o împinge acolo? 

Nu, nu mai încape îndoială, era triumful final, era visul 
realizat. 

Să vedem ce să-i cerem lui Ludovic al XV-lea ca preţ pentru 
complicitatea noastră... ocultă? 

In primul rând o bună şi solidă intendenţă. Acum nu era 
decât subintendent. Domnul de Tournehem îl zdrobise cu 
măreţia lui. 

Ştia foarte bine ce putea pescui un bărbat inteligent şi abil 
ca el în apele tulburi ale unui astfel de acvariu. 

Apoi un titlu: o frumoasă coroană de duce, cu o dotă bogată 
şi cu multiple înlesniri. Două fleacuri dintr-o prăjitură atât de 
mare încât să potolească şi apetitul cel mai nestăpinit. 

In sfârşit, pentru a satisface acea nevoie de dominare care-l 
sufoca, pentru a-i permite să strivească cu omnipotenţa 
schilodului ce era pe cei mari şi puternici care râdeau de 
sluţenia şi slăbiciunea să, un portofoliu, un minister, unul 
modest la început, mai apoi postul de prim-ministru! 

Adică stăpânul absolut, cel mai puternic, mai puternic chiar 
decât regele; adică Franţa, ţara atât de frumoasă, atât de mare, 
atât de bogată, Franţa întreagă în mâna sa scheletică şi 
hrăpăreaţă, Franţa oferită pe tavă pentru a fi înghițită bucată cu 
bucată. 

Acesta era visul orbitor ce şi-l făcea Henri d'Etioles în 
momentul în care un lacheu veni să-l întrebe dacă Monseniorul 
binevoieşte să-l primească pe domnul Jolyot de Crebillon, însoţit 
de domnul Poisson, care au, se pare, a-i spune lucruri 
importante. 

Cu toate că era foarte iritat că fusese întrerupt din visele 
sale de mărire, domnul d'Etioles făcu semn lacheului să-i 
introducă pe cei doi. 

Henri îl cunoştea pe poetul tragic; dacă ar fi fost singur, nu 
l-ar fi primit; dar vizita lui Noé Poisson îl intrigă şi un 
presentiment secret îl făcea să creadă că va fi vorba de Jeanne. 

Poate va afla ceva concret despre ea, ceva pozitiv care-l va 
scoate din incertitudinea în care se afla şi-i va dicta conduită. 

D'Etioles îşi primi deci vizitatorii cu acea insolentă 
bunăvoință cu care marii bancheri ai epocii, asemenea celor din 


toate timpurile, se vedeau obligaţi s-o folosească faţă de poeţi, 
oricare le-ar fi fost talentul, dacă nu geniul. 

Singuri marii seniori mai ştiau încă să ţrateze de la egal la 
egal pfiterea artistului. 

— Aa! Bună ziua! Bună ziua, Poisson! Aşezaţi-vă, domnule 
Cre&billon, este întotdeauna o plăcere pentru mine să primesc un 
poet de valoare şi de spirit. 

— Domnule, răspunse Crebillon, care în fond nu era cine 
ştie ce măgulit de tonul şi surâsul cu care d'Etioles îşi însoţise 
cuvintele de bun venit, dar care nu lăsa să se vadă nimic din 
asta, onoarea este de partea mea. 

— Vai! Scumpul meu poet, reluă d'Etioles, mereu cu o 
nuanţă dispreţuitoare în voce, ce dracu' caută un copil ai 
muzelor în anticamera lui Plutus!? 

Şi ochişorii lui cenuşii şi reci se opriseră uşor răutăcioşi pe 
chipul mai degrabă spin al poetului şi pe splendorile care 
umpleau camera în care se aflau. 

— Pe cinstea mea, domnule, vă pot spune cel puţin că dacă 
vin la Plutos, n-o fac în intenţia de a profita de orbirea şa. 

Poetul spusese aceste cuvinte disimulând o încântare şi o 
plăcere bine jucate. Tonul de o perfectă bonomie adoptat de 
Cre&billon făcea să treacă crâncena înjurătură care se ascundea 
în subtextul frazei sale alambicate. 

Chipul senin şi luminos al lui Crebillon, hainele sale boţite, 
stând pe el ca dracu', purtate cu o nepăsare uluitoare şi care 
păreau a nu aparţine nici unei mode; manierele sale de bonom, 
simple, fără jenă ca şi fără fanfaronadă şi, mai ales ochii, ochii 
săi profunzi, aţintiţi cu francheţe în ochii alunecoşi ai 
interlocutorului său; în sfârşit, tonul de perfectă egalitate ce nu 
era lipsit de oarecare grandoare, toate acestea îl indispuneau şi- 
| asmuţeau pe d'Etioles împotriva lui. 

Dinspre partea sa, d'Etioles cu faţa sa gălbuie, hepatică, cu 
ochii pe jumătate închişi cu pleoapele în veşnică mişcare, 
evitând cu grijă să se oprească asupra interlocutorului său, cu 
buzele subțiri, palide; bogăția exagerată a costumului; 
manierele sale dispreţuitoare, pline de o morgă pe care se 
străduia s-o îndulcească şi s-o atenueze, falsitatea surâsului, tot 


1 Plutus, sau Plutos — zeu grec al bogăției. Orbit de Zeus pentru a-şi 
distribui darurile deopotrivă celor buni şi celor răi. (N.T.) 


acest ansamblu provoca asupra lui Cr&billon un efect aproape 
identic. 

Numai că acolo unde Crâbillon displăcea cel mai mult lui 
d'Etioles, acesta din urmă îi inspira lui Crebillon un sentiment ce 
semăna a dezgust amestecat cu groază. 

Oare d'Etioles înţelesese că poetul, în fraza să, care prin 
ton semăna a compliment, făcea aluzie la mârşăviile sale? 

S-ar fi putut crede, căci o străfulgerare lumină ochii săi răi. 

Cu toate acestea, răspunse cu jovialitate: 

— Şi totuşi vă înşelaţi, scumpe poet, căci, pe cuvânt de 
gentilom, sunt un admirator pasionat al talentului vostru. ŞI 
atunci când Maiestatea Sa mult iubită îmi va da intendenţa ce-o 
doresc, — ceea ce nu va întârzia să se întâmple — amintiţi-vă, 
domnule de Crebillon, că dacă mă doriţi de naş, voi fi foarte 
fericit să vă pun la dispoziţie pensia la care vă dă dreptul spiritul 
vostru. Şi fiţi liniştit, vom face ca această pensie să fie atât de 
mare încât să vă permită să ne daţi capodoperele pe care avem 
dreptul să le aşteptăm de la voi, după ce vă veţi fi debarasat de 
grijile de a vă asigura existenţa materială. 

Oferta era din cele mai seducătoare pentru un sărman 
diavol de poet ce avea întotdeauna o pungă în suferinţă. Noé 
Poisson, care asculta cu marile-i urechi făcute pâlnie, ca două 
mari frunte în vânt, Noé Poisson se felicita deja în sinea lui şi 
socotea deja numărul de sticle cu vin de Anjou, pe care această 
binecuvântată pensie promisă urma să-i permită să le golească 
cu prietenul său. 

Cu toate astea era în tonul lui un nu ştiu ce nedefinit care-l 
făcea pe Creâbillon să-şi zică în sinea lui: 

"Da, da, vezi să nu; ai să pupi tu pensia asta când ai să-ţi 
vezi ceafa, ce dracu'! Crebillon, prietene, ai să mori de sete!" 

Hotărât lucru, d'Etioles îi displăcea din ce în ce mai mult lui 
Cre&billon care, cu toate astea, se înclină profund, cum se cuvine 
în faţa unui protector atât de sus-pus şi-i răspunse cu o umilinţă 
afectată: 

— Ah, domnule, cita bunăvoință... Nu-mi rămâne decât să 
vă doresc ca regele să vă arendeze cât mai repede cu putinţă 
această intendenţă pe care, de altminteri, o meritaţi cu 
prisosinţă. 


— Atunci, ne-am înţeles, domnule Crebillon, căci v-am mai 
spus: Maiestatea Să nu va întârzia să ne ofere ceea ce ne dorim: 
o intendenţă bună... pentru început. 

"Pentru moment? îşi zicea Crebillon în sinea lui. Drace, iată 
un peştişor ce pare a avea un apetit zdravăn. Şi să mă ierte 
Dumnezeu, dar îşi spune noi absolut identic cu regele sau 
primul ministru. Nu cumva acest domnişor o aspira... tare aş fi 
curios..." 

Şi cu voce tare: 

— O intendenţă mai modestă nu-i de disprețuit în 
aşteptarea unui portofoliu sau unei supraintendenţe, de ce 
nu?... 

Spusese aceste lucruri cu o asemenea simplitate, cu o atât 
de calmă şi luminoasă figură, cu ochii atât de plini de admiraţie 
şi de dorinţă, încât d'Etioles se lăsă păcălit şi-i răspunse: 

— Pe cinstea mea, dar ştiu că vedeţi departe, domnule de 
Crebillon şi dacă vă tentează cumva politica, dacă doriţi să-i 
sacrificați teatrul, nu zic că am să vă refuz această fantezie 
când am să fiu ministru... dacă voi fi vreodată, se grăbi el să 
adauge, temându-se deja să nu-şi dezvăluie secretul. 

Dar era prea târziu. 

Crebillon înţelesese încotro bate. 

"Măi! Măi! îşi zicea poetul, ca să vezi încotro bate! L-am 
ghicit! Prefăcutul ăsta mic şi ambițios visează postul de ministru 
şi, să mă ia dracu', o spune cu o dezinvoltură!... De unde atâta 
încredere? Ridicând din umeri, încheie: La urma urmelor, ce mă 
interesează?... El sau altul..." 

Dar toate aceste complimente, pe care cei doi interlocutori 
— noi vom merge până acolo să le spunem adversari — şi le 
făceau unul altuia începuseră să-l cam plictisească pe Noé 
Poisson care, printre altele, era extrem de însetat şi ardea de 
dorinţa de a se afla cât mai departe de apartamentul acela unde 
nu se vedea nici urmă de sticlă cu vin. 

Consideră deci că necesară intervenţia, pentru a-i reaminti 
lui Crebillon obiectul vizitei lor la palatul d'Etioles şi acţionă cu 
graţia unui elefant care se sinchiseşte prea puţin de 
porţelanurile prefăcute în ţăndări. 

— Jeanne, începu el, sărmana mea micuță Jeanne... 

Crebillon, care, hotărât lucru, avea o idee pe care o 
urmărea neabătut, îl călcă zdravăn pe picior, sancţionându-l pe 


Noé, care era aşezat lângă el, iar nefericita frază se sfârşi printr- 
un urlet de durere pe care beţivanul nu şi-l putu stăpâni. 

— Oh! lartă-mă, scumpul meu prieten, făcu ipocrit poetul, 
te-a durut aşa de tare? 

— Ducă-se la toţi dracii! Sigur că da! Adică nu, nu, nu-i 
nimic, lăcrimă Poisson intimidat de privirirle ucigaşe pe care i le 
arunca Crâbillon în timp ce se scuza. 

— Vai, dar se poate! zise la rândul lui, surâzător, d'Etioles. 
Ce spuneaţi, Poisson?... Aţi pomenit cumva de fiica voastră? 

— Cred că doamna d'Etioles este bine, cel puţin aşa sper. 
Lipseşte de câteva zile... lipseşte, adăugă el, întunecându-se la 
faţă, adică... 

— Cum, e deja plecată? exclamă Crebillon. Tineri 
căsătoriţi?... Şi luna de miere?... 

— Ah! Luna de miere!... exclamă d'Etioles, gândindu-se la 
ce urma să le spună. Vai! Sărmanul meu poet! Vai, scumpul 
meu Poisson!... lată, voi sunteţi amândoi devotați Jeannei... 
ascultaţi-mă... aveţi în faţa voastră un om profund neliniştit... 
Cum! Nu ştiţi nimic?... Nu se poate!... Ei bine, iată tristul adevăr: 
de câteva zile doamna d'Etioles a dispărut şi eu încă nu ştiu cei 
s-a întâmplat. Simt că înnebunesc. 

"Haida-de! îşi spunea Crebillon, vei fi fiind tu îngrijorat, dar 
pun pariu că nu de soarta nevesti-ti, vulpoiule!" 

— Da, continuă d'Etioles, care părea să-şi fi găsit în fine o 
linie de conduită, aşa e, cum am avut onoarea a vă spune. 
Doamna d'Etioles e de negăsit pentru mine şi încep să mă tem 
de o nenorocire. Ah! Dacă i s-a întâmplat ceva scumpei mele 
Jeanne, nu ştiu ce se va întâmpla cu mine, căci, vedeţi 
dumneavoastră, poate părea ridicol, dar cu toate astea îmi 
iubesc soţia din tot sufletul, la nebunie, ca orice bun burghez. 
Ştiu, mărturisesc sincer, că asta este ridicol din partea unui 
bărbat de rangul meu, dar iubirea nu ascultă de rațiune şi puteţi 
râde de mine, dacă vreţi, domnule Crebillon, dar aveţi în faţa 
dumneavoastră un soţ îndrăgostit de propria-i soţie. 

— Deci doamna d'Etioles a dispărut şi dumneavoastră nu 
ştiţi unde ar putea fi? îl întrebă ppetul. 

— Absolut! răspunse d'Etioles măsurându-l din priviri pe 
Cre&billon. 

— lată ceva ciudat, zise Creâbillon. 

Am scotocit tot Parisul fără să aflu nimic... 


"O fi sincer? îşi spunea Crebillon. Totuşi, mai devreme..." 

Apoi, cu voce tare: 

— Totuşi, o femeie frumoasă nu dispare aşa, pur şi simplu... 
O fi vorba de nişte îndrăgostiţi? 

— Ce vreţi să spuneţi?... Haideţi, vorbiţi pe şleau: poeţii 
sunt buni sfătuitori în materie de amor. 

— Hm! Doamna d'Etioles este atât de frumoasă... atât de 
frumoasă... iar îndrăgostiţii atât de întreprinzători, de temerari. 

— Ei bine! exclamă d'Etioles fără să dovedească nici cea 
mai mică surpriză, pot să vă mărturisesc? La asta m-am gândit 
şi eu. Da, mă tem că Jeanne să nu fie victima unei răpiri... 

— Ah! Ah! Cred că acum vă apropiaţi de adevăr, scumpul 
meu bancher. 

— Ah! Dacă asta era, continuă d'Etioles, dacă l-aş cunoaşte 
pe răpitor... 

— Ce aţi face? 

— L-aş ucide fără milă, oricât de... de sus ar fi plasat! 

Crebillon rămase mai uimit ca niciodată. Fără să poată 
spune ceva precis, avea o mulţime de bănuieli, încă vagi, 
neprecizate. Instinctul său, mai mult decât raţiunea, îl făcea să 
miroasă ceva fals şi alunecos în atitudinea acestui soţ ce 
mărturisea cât îl ţinea gura că e îndrăgostit lulea de propria-i 
soţie. 

Poate că această impresie care-l punea în gardă pe 
Cre&billon se datora pur şi simplu fizionomiei lui d'Etioles care îi 
era foarte antipatică. 

Orice ar fi fost, poetul simţea că e ceva. Ce?... l-ar fi fost 
foarte greu să spună ce, cu toate astea, un presentiment secret 
îi spunea să fie cu mare băgare de seamă. Astfel toate simţurile 
poetului erau treze, la pândă, cum s-ar spune şi sensibilitatea 
lor sporită în cel mai înalt grad; nimic nu-i scăpa: o vorbă, o 
privire, un gest, o intonaţie. Tot ceea ce spunea dEtioles era 
trecut imediat prin sită; fiecare frază era imediat analizată, 
disecată şi, în ciuda acelei tensiuni a spiritului, poetul îşi păstra 
un sânge rece, o prezenţă de spirit admirabile. 

În acelaşi timp ştia bine cum va trebui să-i vorbească, 
pentru că d'Etioles aştepta să i se spună care era scopul acelei 
vizite. Îşi asumă un risc şi abordă hotărât problema, eu atât mai 
surprinzător de sincer şi direct, cu cât până atunci se dovedise 
inutil de vorbăreţ. 


— Ei bine! domnule, dacă v-aş spune eu unde se află 
doamna d'Etioles, ce-aţi spune? 

— Voi? exclamă d'Etioles, care de data asta era cu adevărat 
surprins. 

— Chiar eu! 

— Ştiţi unde se află soţia mea? 

— Să vă spun exact unde se află, asta nu, că nu ştiu nici eu. 
Dar dacă nu ştiu lodul unde se ascunde doamna d'Etioles, cel 
puţin vă pot spune oraşul unde se află, precum şi cum a fost 
răpită şi de cine. 

— Deci Jeanne chiar a fost răpită? 

Crebillon încuviinţă, dând din cap. 

— Cine a făcut-o? întrebă înfuriat d'Etioles. 

Crebillon rămase câteva clipe gânditor, apoi spuse fără 
grabă: 

— Această răpire a fost săvârşită în folosul unui personaj 
sus-pus de către trei bărbaţi, complicii săi, conştienţi sau 
inconştienţi. 

— Visez! exclamă d'Etioles, trecându-şi mâna peste faţă. 
Cine sunt cei trei? Ştiţi cum se numesc? 

Cre&billon, cu un zâmbet răutăcios, îl luă de mâna pe Noé 
şi, arătându-i-l lui Henri stupefiat, apoi indicându-se şi pe sine, 
spuse: 

— Am onoarea să vă prezint doi dintre complici... 
inconştienţi, ce-i drept, zise el zâmbind. 

D'Etioles, năucit de cele auzite, se ridică brusc, răsturnând 
fotoliul în care se aşezase atât de liniştit. Se întreba dacă 
bărbatul care-i surâdea atât. de senin îşi bătea joc de el şi în ce 
Scop. 

Era sigur, sau credea că era sigur de răpirea soţiei sale, 
răpire executată de rege şi dădea peste altă răpire, ridicol de 
neaşteptată. Dar de ce?... de ce?... Cum! Tocmai când se 
gândea că-şi poate transforma visele în realitate, eşua 
lamentabil în faţa gestului unui nebun!... căci Crebillon i se 
părea a fi total nebun. 

Un fulger teribil trecu prin ochii lui spălăciţi, în timp ce 
mâna i se încleşta pe mânerul spadei bogat împodobit. 

Sufocat, gâfâind, sfârşit, cu gâtul uscat, incapabil să scoată 
un cuvânt, cuprins de o furie teribilă care-l făcea să-i tremure 
privirea, cu ochii injectaţi de sânge, fără să-şi găsească 


cuvintele, la cei doi bărbaţi care, cu o vorbă, făcuseră să se 
prăbuşească un eşafodaj pe care-l edificase cu atâta trudă, 
întrebându-se dacă nu cumva acţiunea lor nebunească nu-l va 
aduce în pragul demenţei. 

În timpul acesta Crebillon, în faţa mutismului obstinat al lui 
d'Etioles, îi zise în cele din urmă cu o voce numai miere, cu 
eternul său surâs grațios pe buze: 

— Uimirea văd că v-a lăsat fără replică, domnule, căci 
altminteri m-aţi fi întrebat de numele celui de-al treilea 
complice. Nu uitaţi, vă rog, că v-am spus că am fost trei în 
această operaţiune. 

— Al treilea complice!... repetă maşinal d'Etioles. 

— Ei! Da, scumpe domn, dacă nu vi-l pot prezenta pe cel 
de-al treilea, numele lui vi-l pot spune. 

Atunci Crebillon lăsă să cadă încet acest nume: 

— Şi cum se numeşte? întrebă d'Etioles, sfârşit. 

— Berryer! 

Şi ochiul lui. de data aceasta ager şi profund, se fixă, 
tenace, asupra interlocutorului său. 

Acest cuvânt, acest simplu cuvânt plecat nonşalant de pe 
buzele lui Crebillon provocase asupra lui d'Etioles efectul unei 
violente lovituri. 

Era palid, confuz, cu ochii injectaţi de sânge şi, brusc, ochii i 
se limpeziră, se animă, pomeţii i se înroşiră energic sub un 
puternic aflux de sânge. 

lar Crebillon, mereu surâzător, dădea încet din cap ca un 
om încântat de sine, în timp ce d'Etioles, căruia numele de 
Berryer îi redă speranţa, repetă în şoaptă cu o vagă intonaţie: 

— Berryer?... 

— Domnul locotenent general de poliţie în persoană... 

— Berryer?... repeta d'Etioles, ca şi când nu şi-ar fi putut 
crede urechilor. Berryer?... păi atunci?... 

Da, încuviinţă cu bonomie Crâbillon, înţeleg ce vreţi să 
spuneţi: aveţi numele celor trei complici şi-l doriţi acum pe cel al 
autorului principal. 

— Care e numele lui? întrebă d'Etioles închizând ochii ca un 
condamnat care se întreabă cu nelinişte dacă i se va anunţa 
graţierea, adică viaţa, sau respingerea cererii, adică moartea. 

— Drace! Raționamentul dumneavoastră e bun, scumpe 
domn, căci domnul locotenent general de poliţie nu-şi dă 


osteneala să se deranjeze chiar el pentru primul venit. Domnul 
Berryer nu se deranjează decât pentru persoane foarte sus- 
puse, repetă Crebillon, apăsând asupra fiecărui cuvânt. 

Toate aceste sublinieri făcuseră să renască speranţa în 
sufletul lui d'Etioles, şi, odată cu ea, îşi recăpăta şi stăpânirea 
de sine. 

Acum că auzise un nume pe care-l cunoştea foarte bine, îşi. 
Regăsise morgă şi spuse cu o voce fermă: 

— Şi cine e acest mare personaj, dacă nu vă supăraţi? Aţi 
spus deja prea mult, domnule de Crebillon, acum am dreptul să 
ştiu tot. 

Crebillon făcu un gest care arăta că nu avea nici cea mai 
mică intenţie să se sustragă şi cu vocea cea mai dulce cu 
putinţă, îi spuse: 

— E regele, domnule. V-am dat de înţeles cât se poate de 
clar. 

— Regele repetă d'Etioles, care, aşteptându-se la acest 
nume, nu ştia dacă trebuie să creadă sau nu. 

Şi poetul, care-l observă cu cea mai mare atenţie, nu putu 
să-şi dea seama dacă în vocea lui era bucurie, furie, surpriză 
sau groază. 

lar Henri reluă, cu tonul unuia care n-a înţeles bine cei s-a 
spus: 

— Şi de ce, mă rog, s-o fi răpit regele pe doamna d'Etioles? 

— Pentru că e îndrăgostit de ea, răspunse laconic Crâbillon. 

— Regele îndrăgostit de doamna d'Etioles... haida-de!... O fi 
ea frumoasă, nu zic, dar distanţa e atât de mare!... 

— Regii sunt şi ei supuşi pasiunilor, ca orice muritor de 
rând, spuse sentenţios poetul. Şi prea bunul nostru rege a 
dovedit nu o dată că sub acest raport e mult mai slab decât 
majoritatea supuşilor săi. De altminteri, nu există distanţe 
pentru un rege; când un simplu muritor e prea departe, regele îl 
ridică până la înălţimea lui şi problema se rezolvă elegant. 

— Fie! Să admitem o clipă această pasiune a regelui pentru 
Jeanne, căci, într-adevăr, trebuie să fi fost o pasiune violentă 
pentru că regele să se coboare la o astfel de acţiune care ar fi 
de neiertat şi pentru un elev îndrăgostit. 

Şi acestea fiind zise, d'Etioles lăsă să-i scape, fără voia lui, 
o imperceptibilă satisfacţie. Dar oricât de îndrăgostit ar fi 
regele, credeţi că nu s-ar fi gândit de două ori înainte de a 


provoca un afront atât de îngrozitor unuia dintre cei mai umili, 
dar şi cei mai fideli şi devotați supuşi? Eu nu sunt un mie 
burghez şi, aşa cum v-am mai spus, fir-ar să fie! Imi iubesc 
soţia! 

— Să admitem, dacă aşa vreţi, că regele s-a gândit de 
patru ori, dar... a trecut peste, pur şi simplu. Ceea ce dovedeşte, 
aşa cum foarte judicios aţi observat, că pasiunea domină totul... 
trecând chiar şi peste onoarea unuia dintre cei mai plecaţi 
supuşi. 

— Oh! Oh! exclamă d'Etioles, visez!... Cum, ar putea fi 
adevărat?... şi v-aţi vârât coada şi voi în această afacere, voi, 
domnule făcător de versuri şi mai aveţi şi îndrăzneala de a mi-o 
spune în faţă!... Slavă Domnului! Ştiţi, jupâne versificator, o să 
plătiţi scump îndrăzneala şi neobrăzarea şi că, până una alta, 
veţi face cunoştinţă cu bastoanele lacheilor mei. După care, mai 
vedem noi! 

În faţa acestei ieşiri din furie concentrată, Cr&billon, veşnic 
surâzător, dădu blând din cap ca unul care ar fi zis: 

"Bine!... bine..." 

În timp ce Noé, îngrozit, privea cu nelinişte în jurul lui, 
căutând o gaură în care să se ascundă, precum un şobolan, căci 
nu se îndoia că după Crebillon era rândul lui să guste din 
deliciile câtorva bastoane pe spinare. 

— Ar fi foarte drept s-o faceţi, fără îndoială. Dar remarcaţi, 
vă rog, că primul lucru, pe care vi l-am spus a fost că eu şi Noé 
am fost complici inconştienţi, spuse în cele din urmă Crebillon. 

— Explicaţi-vă, domnule i se adresă Henri cu aerul unui 
judecător care aşteaptă să-şi pronunţe verdictul. 

— Este foarte simplu. Amicul meu Poisson vă va explica 
toată tărăşenia; spuse calm Crebillon întorcându-se spre Noé, 
care era din ce în ce mai îngrozit şi care şi simţea bastoanele pe 
spinarea încovoiată în aşteptare, adăugând: 

— Hai, Poisson, povesteşte-i domnului d'Etioles ce s-a 
întâmplat între tine şi domnul Berryer. 

Şi tristul Noé, care s-ar fi lipsit cu cea mai mare plăcere de 
onoarea pe care i-o făcea prietenul său, povesti bâlbâindu-se 
cum domnul Berryer i-a spus că Jeanne era ameninţată cu 
moartea de nişte duşmani puternici şi încrâncenaţi; cum amicul 
său Crâbillon împreună cu el, la instigarea şi cu ajutorul lui 


Berryer, au pregătit acea răpire care ar fi trebuit s-o pună pe 
Jeanne la adăpost de loviturile care o amenințau. 

— Astfel încât, zise d'Etioles când Noé îşi termină încâlcita 
poveste, voi doi aţi crezut că-i faceţi un mare serviciu soţiei 
mele acţionând aşa cum aţi făcut-o. lar în acest caz vă mai 
datorez şi scuze, domnilor. 

— Dumnezeule mare! Da, exclamă Crebillon în timp ce Noé, 
fericit de turnura pe care o luaseră în cele din urmă lucrurile, 
strălucea de bucurie, uşurat în privinţă teribilelor bastoane. 

— Dar, zise d'Etioles, care nu voia să pară a vedea țesătura 
intrigii pe care o urmă cu toate acestea foarte bine, dar nu văd 
ce are regele cu toată povestea asta? 

— Şi asta e de asemenea foarte simplu, reluă Crebillon şi 
tot respectabilul meu prieten vă va spune ce şi cum. 

De data asta Noé, mult mai încrezător, scăpat fiind de 
ameninţarea bastoanelor, povesti, aranjând lucrurile în maniera 
sa, conversaţia pe care o avusese cu soţia sa şi în care aceasta 
îi dezvăluise adevărul. 

Crebillon luă din nou cuvântul şi spuse: 

— Aflând din gura soţiei sale adevărul în privinţa 
intervenţiei comune în răpirea doamnei d'Etioles, prietenul meu 
Noé, care e un om de onoare, a venit imediat la mine, şi, într-un 
suflet, plin de indignare, mi-a povestit totul, implorându-mă să 
fac apel la toate resursele de intrigi cu care noi, oamenii de 
teatru, suntem obişnuiţi, pentru a o feri pe fiica sa de 
dezonoare, adăugând în disperarea sa că dacă nu va reuşi s-o 
salveze pe doamna d'Etioles, el, Noé, pentru a-şi răscumpăra 
greşeala de a fi ajutat, fie şi din neştiinţă, la perpetuarea acestei 
crime, se va duce de-a dreptul şi se va spânzura de cea mai 
solidă creangă a primului pom ieşit în cale. 

La aceste cuvinte pronunţate foarte serios, nefericitul 
nostru beţivan era să leşine de frică, privindu-l pe Creâbillon cu 
ochii măriţi de spaimă, întrebându-se dacă nu cumva a scăpat 
de scărmăneală pentru a fi ameninţat cu gâtuirea şi văzându-şi 
deja în imaginaţie trupul rece şi ţeapăn cum se legăna la 
capătul unei lungi frânghii, perspectivă ce făcea să-i clănţăne 
dinţii în gură. 

Crebillon, fără să pară că remarcase disperarea comică a 
însoţitorului său, continuă imperturbabil: 


— M-am gândit, domnule, că datoria mea era să vin şi să vă 
spun totul dumneavoastră, soţul victimei, apărătorul ei natural 
în consecinţă. Şi permiteţi-mi să adaug că prietenul meu Poisson 
şi cu mine ne vom pune cu totul la dispoziţia voastră şi vă 
implorăm să dispuneţi de noi aşa cum veţi crede de cuviinţă. 

— Ah! Domnilor, exclamă d'Etioles, care părea a fi deosebit 
de mişcat, cât de multe scuze şi mulţumiri vă datorez! adăugă 
el, întinzând mâna spre cei doi amici. 

— Fiţi liniştit, bravul meu Poisson, continuă el întorcându-se 
spre Noé plin de o neliniştită speranţă, nu va trebui să vă 
spânzurați, căci v-o jur pe Dumnezeu, voi şti cum să-mi salvez 
soţia de la dezonoare. Domnilor, din acest moment sunt cu totul 
al vostru; vom lupta pe viaţă şi pe moarte. Şi nu uitaţi, vă rog, 
că pungă şi spada mea, ca şi persoana mea vă aparţin întru 
totul. 

Cei doi amici se înclinară. Noé, strălucind de bucurie, 
numărând deja sticlele pe care le vor putea goli bazându-se fără 
scrupule pe o pungă la fel de bine garnisită ca cea primită din 
partea doamnei Poisson, Crebillon se înclină cu un surâs 
maliţios pe buze. 

— Dar de ce, dracu'! reluă d'Etioles, care în fond îi păstra 
ranchiună poetului pentru că-l făcuse să treacă prin toate 
chinurile iadului, speriindu-l de moarte — de ce dracu' nu mi-aţi 
spus imediat toate astea? 

Crebillon gândea răutăcios: 

"Aşa mi-a venit mie pe chelie, naivul meu drag..." 

Ca apoi să adauge cu voce tare: 

— Acum, scumpul meu domn, permiteţi-mi să vă întreb: ce 
aveţi de gând să faceţi? Evită el astfel să-i răspundă la 
întrebare. 

— Ceea ce trebuie să fac, răspunse Henri, lovind într-un 
gong, o să vedeţi imediat. 

Apoi se întoarse spre lacheul care alergase la chemarea lui. 

— Caleaşca şi costumul de ceremonie, imediat. Domnilor, 
reluă d'Etioles, după ce lacheul dispăru să-i execute ordinele, 
vreau să-l întâlnesc pe rege la Versailles şi vă jur pe bunul 
Dumnezeu, mi se va face dreptate! 

— Suntem la dispoziţia dumneavoastră, spuse simplu 
Cre&billon. 


D'Etioles păru că stă pe gânduri câteva clipe, apoi spuse cu 
aerul că vorbeşte cu sine însuşi: 

— Nu. Pentru ceea ce am eu de făcut, e mai bine să fiu 
singur. Lăsaţi-mi adresa, zise întorcându-se spre Crebillon; dacă 
voi avea nevoie de voi, vă promit că voi apela ca la cei mai 
devotați dintre prieteni. 

Cei doi amici se înclinară în tăcere. 

D'Etioles merse la birou şi mâzgăli câteva cuvinte pe un 
petec de hârtie ce-l detaşase dintr-un carnet, pe care-l întinse 
apoi din instinct lui Noé, care-l luă maşinal şi ai cărui ochi 
începură să strălucească şi să se mărească la lectura acelui 
petec de hârtie. 

— Ce e cu hârtia aia? îl întrebă Crebillon pe Noé, care jubila 
de fericire. 

— E un bon de cinci mii de livre plătibile la casieria mea, 
răspunse d'Etioles în locul lui. 

Şi cum Crâbillon, cu o mişcare rapidă, o smulsese din 
mâinile lui Noé dureros de dezamăgit şi i-o întindea lui d'Etioles, 
acesta adăugă: 

— Ah! Vă rog, fără false modestii, stimabile domn Crebillon. 
Credeţi că am de gând să vă jignesc? Nu, nu-i aşa? Dar s-ar 
putea să am nevoie de voi, ajutorul vostru s-ar putea să-mi fie 
pe cât de preţios, pe atât de indispensabil; cine ştie unde va 
trebui să alergaţi? Ar fi cinstit din partea mea să vă oblig să 
suportaţi din buzunarul vostru cheltuielile făcute pentru a mă 
ajuta? Şi cum puşculiţa mea e, slavă Domnului, bine garnisită, e 
just şi natural să mă gândesc ca aceste cheltuieli să le suport 
eu. Vă rog deci să acceptaţi, fie şi numai pentru a-mi face 
plăcere. Poeţii nu sunt bogaţi, domnule de Crebillon şi cine ştie 
dacă nu peste puţină vreme nu veţi regreta acest moment de 
mândrie excesivă... pe care eu am apreciat-o cum se cuvine, de 
altminteri, se grăbi el să adauge. 

"Pe cinstea mea, animalul are dreptate, îşi zicea Crebillon... 
şi nici nu e de lepădat". 

— Accept, zise el simplu, cu o voce clară, ce făcu deliciul 
urechilor lui Noé Poisson. 

— La revedere, domnilor şi încă o dată: mulţumesc! 

Câteva minute mai târziu, d'Etioles, în costum de 
ceremonie, urca în caleaşcă, în timp ce valetul spunea vizitiului: 

— La Versailles! 


Şi în timp ce caleaşca se zdruncină pe drumul ce ducea la 
Versailles, Crebillon, ce asistase la plecarea lui d'Etioles, 
spunea, luându-l pe Noé de braţ: 

— Hai să golim o sticloanţă de şampanie, cumetre, ideile 
mele nu-s tocmai clare când sunt pe uscat. După care vom 
merge la mine, vom asigura hrana micuţilor mei — adică 
animalelor pe care le adoptase — şi cred că vom călători şi noi. 

— Să călătorim? replică Noé înspăimântat. Şi unde ne vom 
duce, Dumnezeule mare? 

— La Versailles, pentru început, cumetre. După aceea vom 
mai vedea. 

— Şi ce-o să facem la Versailles? 

— Las' că vezi tu acolo, i-o tăie scurt Crebillon, care 
urmărea cu privirea caleaşca lui d'Etioles. 

Crebillon mai adăugă câteva cuvinte, dar atât de încet încât 
Noé, vestit pentru urechea lui fină, nu putu auzi nimic din ceea 
ce spusese poetul. 


Capitolul VI Le Normant d'Etioles 


Arzând de nerăbdare, Henri Le Normant d'Etioles ordonase 
vizitiului să dea bice cailor, iar caii, două superbe exemplare de 
o rară vigoare, simțind arsura biciului, se avântară pe şoseaua 
regală. 

Bancherul era nervos, agitat, neliniştit. 

Căci partida pe care urma să o joace avea o miză 
formidabilă. 

Un cuvânt, un gest, o zbatere a pleoapelor prost calculate 
sau prost înţelese îi puteau aduce prăbuşirea. 

Odată această partidă pierdută, toate visele sale se 
prăbuşeau. lar prăbuşirea unui plan abil conceput, laborios 
eşafodat, dus la îndeplinire cu o lentă şi implacabilă tenacitate, 
ar putea însemna ruina absolută. 

O greşeală, o simplă neatenţie îl puteau costa viaţa sau, în 
cel mai fericit caz, libertatea. 

Căci urma să-l atace pe rege — adică puterea absolută — 
el, un schilod, fără titluri, fără sprijin, fără alte arme în afara 


milioanelor sale, inutile în astfel de situaţii şi a resurselor 
spiritului său inventiv, mereu treaz. 

Şi un adânc suspin de orgoliu îi bombă pieptul său 
pipernicit... căci nu se îndoia de reuşită. 

Un surâs dispreţuitor îi apăru apoi, în colţul buzelor, 
gândindu-se la Crebillon... 

Alt loc mai bun nu-şi găsise onestitatea, să se 
cuibărească?... şi de ce dracu' îşi vârâse coada poetul în 
afacerile prin care impertinentul făcător de versuri l-a obligat să 
lui?... 

Şi surâsul dispreţuitor deveni sinistru cad chinurile prin care 
impertinentul făcător de versuri l-a obligat să treacă nu-i ieşeau 
din minte şi îşi promise să-l facă pe autorul lor să plătească 
scump intempestiva sa intervenţie. 

"Din fericire, murmură el, iată-mă scăpat de el, căci 
altminteri imbecilul ar fi fost în stare să se vâre în afacerile mele 
şi să le dea peste cap... Dar, slavă Domnului, acum sunt liniştit 
în privinţa lui... oricât de mare ar fi burdihanul acestui beţivan 
fruntaş, cinci mii de livre nu se beau de pe o zi pe alta, iar 
înainte ca el să termine de băut, afacerile mele se vor fi aranjat, 
iar dacă-l pune dracu' pe beţivul nostru poet să fie răutăcios sau 
inoportun..." 

Un gest sinistru completă gândurile tenebrosului călător 
care ridică din umeri ca unul care-şi zice că are altceva mai bun 
de făcut în acele momente. 

Caleaşca, lansată într-o cursă nebunească, se apropia de 
Versailles şi d'Etioles îşi punea în ordine ţinuta, calm, stăpân pe 
sine, timpul scurs făcându-l să-şi recapete sângele rece şi 
îndrăzneala. 

Cobori în faţa palatului, dădu un ordin valetului, care plecă 
aproape în fugă să-l execute şi intră sigur pe el, cu capul sus, cu 
pieptul bombat şi cu un surâs insolent pe buze... ca un adevărat 
cuceritor. 

Şi se credea atât de sigur de succes, încât i se părea că 
toată curtea ar fi trebuit să fie atât de ocupată cu onoarea 
deosebită pe care regele i-o făcuse lui, lui d'Etioles, luându-i 
soţia, încât era întrucâtva uimit că nimeni nu-i dădea atenţie şi 
că trecea neobservat în mijlocul indiferenţei mulţimii de curteni 
de la care se aştepta, naiv-cinic, să-i vadă înclinându-se în faţa 
lui, ţinându-se după el, fla- tându-l, adulându-l aşa cum se 


cuvine unui personaj care moşteneşte o avere pe cât de 
deosebită, pe atât de neaşteptată. 

Astfel încât tenul său, de obicei palid, luă o tentă verzuie, 
privirea sa caustică şi alunecoasă se oprea cu ură asupra celor 
care-l înconjurau şi, plin de ciudă, murmura scrâşnind din dinţi: 

"Răbdare!... toate se vor schimba... cât mai curând!" 

Cu toate că o deziluzie dureroasă pusese stăpânire pe sine. 

Hipnotizat de ideea că Jeanne, fiind metresa regelui, el, 
soţul, devenea, graţie acestui capriciu regal, un. Personaj politic, 
a crezut naiv, dar sincer, că a fost suficient să-i dea numele lui 
pentru a fi admis imediat în preajma regalului amant al soţiei 
sale. 

Astfel încât decepţia şi furia sa fură teribile când se lovi de 
un uşier care, fidel observator al etichetei, aproape că-i râse în 
nas  micuţului solicitant care, pe nepusă masă, emitea 
monstruoasa pretenţie de a-l vedea pe rege, imediat, în 
particular, fără alte formalităţi. 

D'Etioles fu obligat să insiste îndelung, să se roage, să se 
supere, dar uşierul rămase neclintit, drept pentru care, cu 
moartea în suflet, se resemnă să facă ceea ce i se cerea: adică 
o cerere de audienţă particulară, redactată în cea mai frumoasă 
şi corectă formă.. 

Tot ceea ce putuse obţine, după ce-şi lăsase pungă în 
mâinile vicleanului paznic, fu protecţia lacheului care, după ce 
cântărise pungă în palmă şi o considerase fără îndoială 
convenabil garnisită, binevoi să-i promită că se obligă să-i facă o 
favoare. 

Şi, puternic zdruncinat de acest obstacol neaşteptat, cu 
capul în flăcări, cu furia în suflet, trebui să se îndepărteze, 
amestecându-se în vânzoleala curtenilor, aşteptând cu o 
nerăbdare febrilă să fie admis în audienţă la Maiestatea Sa. 

În sfârşit, acest moment atât de aşteptat şi de dorit sosise, 
graţie complicităţii unui lacheu — ce ironie! — şi palid, 
tremurând, plin de speranţă, dar foarte hotărât, îşi făcu intrarea 
în cabinetul regelui şi, după cum cerea eticheta, aşteptă ca 
acesta să binevoiască să-l vadă şi să-i permită să vorbească. 

Regele nu se grăbea să ridice capul: se gândea. 

Fără să şi-o mărturisească, era mult mai prins decât îşi 
putea imagina şi chipul Jeannei îi revenea fără încetare în minte, 
oricâte eforturi ar fi făcut s-o alunge. lar ca rege, prin firea 


lucrurilor, nu era obişnuit să i se opună rezistenţă dorințelor 
sale; ca bărbat şi ca îndrăgostit, această rezistenţă exasperase 
dorinţele şi făcuse ca ceea ce la început nu fusese decât un 
simplu capriciu, cucerirea Jeannei fiind uşoară, să devină o 
adevărată pasiune. 

Brusca dispariţie a Jeannei în chiar momentul în care 
credea că, în sfârşit, o va poseda, trezise în el sentimente de 
care se credea realmente incapabil. 

Regele dispărând, rămânea numai îndrăgostitul şi bărbatul 
care suferea, gelos fiind. 

Da, regele, convins că Jeanne îl dispreţuise, înşelându-l cu 
d'Assas, fierbea în sinea lui, turbat de gelozie; dar cum dorea 
să-şi facă o bună imagine despre sine, lăsa să cadă cu bună 
ştiinţă un voal asupra geloziei şale şi se străduia să se convingă 
că numai amorul-propriu e de vină. 

Între altele, dacă sufletul se simţea atins în sentimentele 
sale, bărbatul norocos care era se simţea umilit şi suferea cu 
atât mai mult cu cât se vedea preferat unuia mai tânăr... şi 
poate şi mai frumos... dacă-i fusese preferat Un ghem de 
sentimente complexe în care intra în bună măsură o iubire cu 
adevărat sinceră, vanitate şifonată, amor-propriu lezat şi, colac 
peste pupăză, regala dezonoare de a se vedea disprețuit. 

Numai supărarea îl împinsese pe rege în braţele falsei 
contese du Barry. 

Şi, lăsându-se pradă mângâierilor alteia, regele acţionase 
instinctiv, ca toţi îndrăgostiţii de toate vârstele şi din toate 
timpurile, care, cu acea minunată logică, ce-i caracterizează, se 
răzbună pe necazurile ingratei iubite agăţându-se cu mâinile de 
gâtul alteia. 

Nu e-greu de bănuit că, în această stare de spirit 
deosebită, regele nu-l putea vedea decât foarte prost pe domnul 
d'Etioles, adică soţul ingratei, perfidei Jeanne, iar gelozia sa, 
ajunsă în cel mai înalt grad, urma fatalmente să se abată în 
parte asupra celui care, soţ sau amant, avusese fericirea să 
strângă în braţe femeia iubită de el. 

Dar, sentiment ciudat şi foarte omenesc, în timp ce regele 
simţea în el o furie geloasă împotriva soţului, simţea deopotrivă 
o aprigă satisfacţie spunându-şi că bărbatul din faţa sa, ca şi el, 
deşi în alt fel, fusese înşelat şi rănit şi dacă rangul nu l-ar fi 
reţinut, i-ar fi strâns cu dragă inimă mâna acestui confrate în ale 


nefericirii în iubire, spunându-i pe un ton compătimitor: 
"Sărmanul meu prieten!" 

Rămâne faptul că, din aceste pricini, ca şi din altele, care 
nouă ne scapă, primirea regelui fu glacială, făcându-l să 
tremure pe nefericitul d'Etioles. 

Adunându-şi tot curajul, bancherul începu cu o voce care 
tremura puţin: 

— Sire, vin să încredinţez regelui un secret care-mi atinge 
onoarea şi care aruncă în durerea cea mai profundă unul dintre 
supuşii cei mai devotați ai Maiestăţii Voastre. 

După acest preambul, d'Etioles se opri. 

Regele nu făcu un gest, nu scoase un cuvânt. Mereu rece, 
impasibil, cu un aer mai degrabă indiferent, aştepta. 

D'Etioles trebui deci să continue: 

— M-am căsătorit foarte de curând şi trebuie să mărturisesc 
Maiestăţii Voastre că am slăbiciunea să-mi ador soţia... care e şi 
foarte frumoasă, de altminteri... 

Mereu aceeaşi tăcere din partea regelui. 

— Or, reluă d'Etioles, uşor buimac, această femeie, singura 
mea bucurie, onoarea şi viaţa mea; această femeie, obiect al 
adoraţiei mele — şi suspine savant gradate ritmau aceste 
cuvinte —, această femeie fără de care viaţa nu şi-ar mai avea 
rostul pentru mine, această femeie Sire... a dispărut! 

Cât ar fi fost de stăpân pe sine, regele tot tresări, 
imperceptibil. 

Privirea lui se opri mai atentă asupra lui d'Etioles, încercând 
să pătrundă în zona secretă a gândurilor acestuia. 

Dar chiar dacă tresărirea regelui i-ar fi scăpat lui d'Etioles, 
iar fizionomia sa, pe care se afla întipărită o durere profundă, n- 
ar fi dezvăluit nimic regelui care, în cele din urmă, se văzu 
obligat să rupă tăcerea în care se cantonase până atunci, îl 
întrebă pe un ton perfect indiferent: Ah! Pe Dumnezeul meu! | s- 
a întâmplat ceva rău doamnei d'Etioles? 

— Vai! Nu, Sire! 

— Cum vine asta: vai!? 

— Maiestatea Voastră binevoiască a-mi ierta durerea... 
emoția... m-am exprimat greşit... am vrut să spun că doamna 
d'Etioles a fost răpită. 

Venise, rândul lui d'Etioles să-l privească ţintă pe rege. 


Dar, în loc de tulburarea pe care se aştepta s-o vadă pe 
chipul lui Ludovic al XV-lea, acesta răspunse liniştit: 

— Răpită!... Doamna d'Etioles!... dar ce spuneţi acolo?... 

Şi tonul cu care aceste cuvinte fuseseră pronunţate lăsa să 
se înţeleagă altceva. 

— Şi cam ce-ai vrea să fac eu? 

În timpul acesta, regele privea din ce în ce mai atent chipul 
tot mai neliniştit al interlocutorului său. 

Henri, pe de altă parte, simţea cum furia îl cuprinde văzând 
lipsa aproape totală de efect a spuselor sale asupra regelui. 

Cu toate astea, se mulţumi să răspundă pe un ton 
plângăreţ: 

— Adevărul, Sire! 

— Ei bine?... făcu Ludovic al XV-lea, ce vreţi să fac în acest 
caz? 

Şi privirea regelui se fixă, puţin ironică, puţin 
dispreţuitoare, asupra lui d'Etioles, care fremăta de furie, dar 
care fu obligat să răspundă cu tot respectul: 

— Sire, am avut onoarea de a spune Maiestăţii Voastre că 
am nefericirea de a-mi iubi nebuneşte soţia, aşa încât... ţin s-o 
regăsesc... 

— Dar, replică regele în zeflemea, nu văd nici un 
inconvenient... dacă ţineţi la ideea asta... 

— Da, numai că pentru a o găsi pe doamna d'Etioles, 
trebuie să ştiu unde este... 

— Într-adevăr, aveţi perfectă dreptate... Ei bine! Dar... ştiţi 
unde se află scumpa doamnă d'Etioles?... 

— Acest lucru vin să-l cer regelui meu, răspunse cu răceală 
d'Etioles, care credea că-l va zdrobi pe Ludovic al XV-lea cu 
acest îndrăzneţ răspuns. 

— Glumiţi Ştiţi ce spuneţi?... întrebă regele cu un aer 
suveran, dispreţuitor şi semeţ. 

— Cer umil Maiestăţii Voastre să binevoiască a-mi spune 
unde se ascunde soţia mea... pe care o iubesc atât de mult, 
repetă ferm d'Etioles, care-şi zicea: 

"la să vedem pe unde scoţi cămaşa acum". 

— Hei! zise liniştit regele, aţi înnebunit, jupâne?... durerea 
pierderii scumpei doamne d'Etioles pe care o iubiţi atât de mult 
v-a tulburat într-atât mintea?... Să mă ierte Cel de Sus!... de 
când am ajuns eu să păzesc soțiile supuşilor mei?... 


— Sire!... bâigui d'Etioles, tremurând de furie. 

— Luaţi aminte, domnule, făcu regele cu un ton cu atât mai 
înspăimântător cu cât el părea mai calm, luaţi aminte... jucaţi 
un joc periculos... teribil de periculos... eu v-am avertizat! 

D'Etioles era complet derutat de atitudinea neaşteptată a 
regelui. O furie rece pusese stăpânire pe el în faţa obstacolelor 
de care se lovea. 

Era convins că regele juca un joc mai subtil şi cum nu era 
dispus să se lase tras pe sfoară, era foarte hotărât să meargă 
până la capăt şi să-l acuze categoric pe rege, dacă acesta 
continuă să se prefacă a nu înţelege aluziile. Acesta era mijlocul 
suprem... bun de folosit la ananghie... când va simţi că poate 
pierde partida... 

Până una-alta trebuia să se stăpânească şi să se 
străduiască să-şi atingă scopul folosind şiretenia şi puterea de 
convingere în acelaşi timp. 

lată de ce, în faţa avertismentului regelui, găsi că e prudent 
să bată în retragere şi răspunse ipocrit: 

— Văd că am nefericita şansă să displac Maiestăţii 
Voastre!... 

— Dumneavoastră, domnule!... haida-de!... făcu regele cu 
un dispreţ atât de evident încât d'Etioles se simţi ca pălmuit şi 
păli. 

— Bine, domnule, unde vreţi să ajungeţi? reluă regele. 

— Dacă mi-am permis să mă adresez direct regelui, 
răspunse d'Etioles, este pentru că îl cunosc pe răpitorul soţiei 
mele. 

Şi d'Etioles îl devora literalmente pe rege din priviri, 
străduindu-se să-l facă să înţeleagă printr-o pantomimă bine 
gândită că, chiar dacă nu spune, ştie că cel ce a răpit-o pe soţia 
sa e el, Ludovic al XV-lea. 

Dar regele rămase impasibil şi-i răspunse cu răceală: 

— De fapt, domnule, unde vreţi să ajungeţi? Pe cine 
acuzaţi? Şi, la urma urmei, ce doriţi? 

În faţa acestor întrebări clare şi categorice nu mai putea 
tergiversa, trebuia să răspundă la fel de clar şi categoric. 

Să-l acuze chiar pe rege!... nu se putea nici măcar gândi la 
o astfel de ispravă... ar fi însemnat să-şi rişte capul prosteşte, 
căci calmul şi impasibilitatea regelui erau de natură să-l facă pe 
bancherul nostru să se întrebe dacă nu cumva o luase pe un 


drum greşit şi regele nu era într-adevăr străin de răpirea 
Jeannei. 

Şi atunci?... 

lar semnele de întrebare se înmulţeau şi se precipitau în 
mintea lui d'Etioles care simţea că se pierde. 

Bine, dar atunci ce era cu povestea celor doi beţivani? 

Şi în cazul de faţă, pentru cine executase Berryer răpirea 
soţiei sale?... pentru cine?... şi de ce?... 

Şi dacă cei doi beţivani au visat?... dacă toată povestea 
asta nu-i decât o închipuire, o fantasmagorie ieşită din aburii 
beţiei?... 

Dacă Berryer, ca şi regele, era străin de toată povestea? 

În cazul acesta cine o răpise pe soţia sa?... 

Căci de un lucru era sigur... nu era nebun... soţia sa 
dispăruse cu adevărat... 

Toate acestea trecură ca un fulger prin mintea nefericitului. 

Ca atare, va trebui să-i răspundă regelui ferm şi în aşa fel 
încât să-i dovedească fără putinţă de confuzie că nu se lăsase 
înşelat... în cazul în care Ludovic al XV-lea juca o comedie. 

Fără să mai ezite, îi răspunse: 

— Ce vă cer, Sire?... Dreptate!... Pe cine acuz?... Berryer!... 

Şi dând aceste răspunsuri cu o încetineală calculată, 
d'Etioles scrută pe rege, zicându-şi: 

"Pentru că trebuia să punem punctul pe i, poftim... Acum, 
Sire, vedeţi bine că ştiu totul şi că acum trebuie să ne 
socotim..." 

La această acuzaţie împotriva iui Berryer regele se mulţumi 
să facă ochii mari, în care se citea cea mai mare surprindere şi 
clătină din cap cu aerul unuia care se întreabă dacă nu cumva 
interlocutorul său e nebun. 

Şi mimica regelui era atât de expresivă, liniştea sa, 
siguranţa atât de evidente, atât de absolute, încât d'Etioles 
simţi o sudoare rece curgându-i pe şira spinării. 

lar regele repeta, ca şi când nu şi-ar fi putut crede 
urechilor: 

— Domnul locotenent general de poliţie!... Ah! Pe cinstea 
mea! lată ceva cu totul deosebit. 

În chiar aceeaşi clipă şi ca şi când ar fi fost chemat de o 
voce misterioasă, ca şi cum, prin cine ştie ce mijloc ocult, ar fi 
asistat la această discuţie şi ar fi considerat intervenţia să 


oportună, deci în acelaşi moment, locotenentul general de 
poliţie îşi făcu intrarea în cabinetul regelui şi se opri la câţiva 
paşi de biroul suveranului său] aşteptând într-o atitudine de 
calm şi de demnitate. 

-— Ah! Bineînţeles!... exclamă vesel regele, picaţi bine, 
Berryer, veţi afla o noutate... 

Berryer se înclină fără să scoată un cuvânt, dar privirea pe 
care o aruncă regelui era atât de expresivă încât acesta avea 
senzaţia foarte clară că locotenentul său general de poliţie 
asistase ascuns la această convorbire şi că era perfect la curent 
cu situaţia. 

D'Etioles nu părea a vedea nimic; simţea totuşi instinctiv că 
pentru el partida era pierdută şi, la gândul acesta, simţea că-şi 
pierde încetul cu încetul minţile. 

Regele continuă pe acelaşi ton glumeţ: 

— Ştiţi, Berryer, că mi se cere capul vostru?... 

— Oh! Oh! exclamă Berryer, iată ceva neplăcut; ţin mult la 
capul meu... Pe Dumnezeul meu, mărturisesc că am această 
nevinovată slăbiciune, continuă el, surâzând. 

— Ştiţi de ce sunteţi acuzat? îl întrebă regele, râzând. 

— Sunt acuzat... eu?... spuse Berryer încruntând 
sprâncenele. 

Regele făcu semn că da. 

— Scuzaţi-mă, Sire, dar... cine mă acuză? 

Fără să-i răspundă, regele arătă spre d'Etioles. 

Berryer se întoarse spre bancherul pe care se făcuse a nu-l 
vedea până atunci şi, măsurându-i din cap până în picioare cu o 
supremă impertinenţă, lăsă să-i scape dispreţuitor din vârful 
buzelor: 

— Domnul?... 

Şi, ca o culme a impertinenţei, îi întoarse spatele cu 
dezinvoltură, ca şi când acel domn ar fi fost un individ mult prea 
neînsemnat încât el, Berryer, să-i facă onoarea să se ocupe de 
persoana lui şi să dea cea mai mică atenţie acuzațiilor sale. 

— În cazul acesta, îi spuse el regelui, pot răsufla uşurat... 
capul îmi va rămâne la locul lui, pe umeri. 

D'Etioles tremura din pricina ultrajului şi, cu toate că eră 
departe de a fi un curajos, crezu de datoria lui să facă un pas 
spre locotenentul general de poliţie, care se mulţumi să-l 
privească dispreţuitor, dând din umeri. 


— Nu râdeţi, Berryer, reluă regele care, spunând asta, 
surâdea ironic, nu râdeţi... că e foarte grav. 

Apoi, întorcându-se spre d'Etioles care-şi înfipse unghiile în 
palmă de turbare, spuse: 

— Haideţi, domnule, iată-l pe domnul locotenent general de 
poliţie, repetaţi-i, vă rog, ce ne-aţi spus nouă mai devreme. 

D'Etioles se simţea pierdut. 

Cu toate acestea, făcând apel la toată voinţa de care se 
simţea capabil, se opri drept în faţa lui Berryer cu un aer 
arogant şi spuse cu un ton ferm: 

— Sire, vin să vă cer dreptate: 

— Bine, domnule, spuse regele grav, împotriva cui? 

— Împotriva... acestui om. 

D'Etioles pusese în aceste trei cuvinte tot disprețul de care 
se simţea în stare, în timp ce mâna i se întindea amenințătoare 
spre Berryer, care rămânea impasibil, privindu-l mândru şi cu o 
ameninţare nedisimulată în ochii săi cenușii. 

— Acest om, spuse regele insistând pe cuvintele folosite 
chiar de d'Etioles, acest om este domnul locotenent general de 
poliţie, domnule, gândiţi-vă bine la asta. 

D'Etioles se înclină în semn că-şi menţine acuzaţia. 

— Bine, domnule!... Şi îl acuzaţi pe domnul locotenent 
general de poliţie de?... 

— Îl acuz pe domnul Berryer de a fi răpit-o său de a fi 
organizat răpirea soţiei mele Jeanne Le Normant d'Etioles, care 
tremura de frică, dar care se străduia să se ţină bine până la 
capăt, nevrând să renunţe la partidă până în clipa în care 
lucrurile se vor dovedi iremediabil pierdute. 

— Ah! Ah! Domnule Berryer, spuse regele râzând, v-am 
prins cu asta, maestre... Cine ar fi zis că un om aşa grav ca voie 
capabil de o astfel de ştrengărie... Dumnezeule, cum te mai poţi 
înşela în privinţa oamenilor. Ei bine, domnule Berryer, adăugă el 
grav, aţi auzit acuzaţia... domnului... Ce aveţi să-i răspundeţi?... 

— Oh! Sire, răspunse Berryer cu o indignare bine jucată, 
sper din tot sufletul că regele nu mă va insulta obligându-mă să 
mă disculp de o acuzaţie atât de... ridicolă. 

Şi Berryer îl fulgeră cu privirea pe d'Etioles, un d'Etioles 
îngrozit, care, cu. Moartea în suflet, găsi puterea să mai spună, 
ameninţător: 

— Domnule! 


— Hei! spuse regele liniştit, pe un ton blând, domnule 
reclamant... 

Apoi, întorcându-se spre Berryer: 

— Chemaţi-i, spuse el simplu. 

Berryer transmise ordinul regelui unui ofiţer de serviciu şi 
uşile, deschizându-se imediat, cabinetul regelui se umplu de 
curteni. Regele, văzând că are la îndemâna toţi martorii pe care 
şi-i dorea pentru lecţia pe care se pregătea să i-o dea lui 
d'Etioles, se întoarse spre el şi, foarte grav, îi spuse: 

— Ne place, domnule, să punem pe seama durerii. Care vă 
tulbură vorbele necuviincioase pe care le-aţi spus aici şi noi 
binevoim să le uităm. Dar, adăugă el pe un ton ameninţător, nu 
mai veniţi cu. Astfel de prostii, maestre... la Bastilia unii 
putrezesc şi pentru mai puţin decât atât... nu uitaţi asta!... 

Apoi, întorcându-se spre Berryer în timp ce nefericitul 
d'Etioles, fulgerat, simţea pământul fugindu-i de sub picioare: 

— Domnule Berryer, adăugă regele, sper că veţi binevoi să 
uitaţi.. cuvintele incoerente ale acestui... nefericit — şi arătă cu 
degetul spre un d'Etioles livid, distrus. 

— Sire, spuse Berryer, regele îmi dă exemplu uitând el 
însuşi. 

— Dar asta nu-i totul, continuă regele care, întorcându-se 
spre d'Etioles, îi spuse: Din compasiune pentru nefericirea care 
v-a lovit, vrem să facem ceva pentru voi... Berryer, va trebui să-l 
ajutăm pe acest nefericit soţ să-şi regăsească soţia iubită... 

— Sire, sunt la ordinele Maiestăţii Voastre, răspunse laconic 
Berryer. 

— Foarte bine! spuse regele cu un aer satisfăcut. 

Apoi, întorcându-se spre d'Etioles: 

— Haideţi, domnule, plecaţi liniştit, soţ nefericit... Domnul 
locotenent general de poliţie e un om abil şi va şti s-o 
regăsească pe cea pe care o iubiţi. 

Şi în timp ce d'Etioles se retrăgea, zdrobit, clătinându-se pe 
picioare, fără să poată scoate un cuvânt, regele, înainte că 
nefericitul să fi părăsit încăperea, spuse curtenilor care-l 
înconjurau, cu o compătimire admirabil jucată: 

— Domnilor, consolaţi-l pe domnul d'Etioles... l-au răpit 
soţia... soţia pe care o adoră... şi mă tem că nu cumva durerea 
să nu-i fi întunecat mintea bietului om. 


Imediat curtenii se dădură în lături în faţa lui d'Etioles ca şi 
cum ar fi fost ciumat şi cinicul personaj, cu capul vuindu-i, cu 
ochii împăienjeniţi, prăbuşit, livid, având într-adevăr aerul unui 
nebun, cum lăsase regele să se înţeleagă, rumegând deja în 
minte proiecte teribile de răzbunare, ieşi clătinându-se ca un om 
beat. 

Atunci regele, întorcându-se către curteni: 

— Domnilor, le spuse el, audiența a luat sfârşit... Domnule 
locotenent general de poliţie, rămâneţi... avem de lucru. 

Cabinetul se goli imediat. 

— După părerea mea, zise regele, rămânând singur cu 
Berryer, ceea ce l-a dezamăgit cel mai mult pe onorabilul soţ ce 
tocmai a ieşit de aici este faptul că nu sunt eu cel care i-a răpit 
soţia. 

— Aşa cred şi eu, Sire! răspunse cu răceală Berryer. 


Capitolul VII Gândurile lui Damiens 


Datoria pe care o avem de a prezenta evenimentele care 
fac obiectul acestei cărţi în ordinea lor cronologică ne-a obligat 
ca pentru câtăva vreme să lăsăm în umbră un personaj 
important, pe care cititorul cu siguranţă că nu l-a uitat. 

Vrem să vorbim despre acel bărbat trist, sumbru, teribil de 
enigmatic: François Damiens. 

Din clipa în care intrase în slujba subintendentului, Damiens 
rămăsese fără ocupaţie: obligaţiile sale constau, aşa cum îi 
spusese noul său stăpân, în a nu face nimic. 

Cu toate acestea Damiens nu ignoră faptul că această 
inactivitate care-l apăsa putea înceta brusc, ştia că trebuie să 
fie gata de acţiune... Ce acţiune?... Nu ştia încă. Ce ştia, de 
exemplu, e că ziua în care stăpânul său va face apel la serviciile 
sale, intervenţia s, a vă trebui să fie teribilă. 

Şi sumbru, crâncen, închis în sine... aştepta... 

lar dacă la el trupul era inactiv, nu era acelaşi lucru cu 
spiritul. 

Un întreg univers de gânduri, când blânde, când crude, 
gânduri de iubire umilă şi supusă, de ură îngrozitoare, de 


devotament fără margini, de abnegaţie sublimă... se încrucişau, 
se ciocneau în mintea lui înfierbântată. 

O muncă lentă, dar tenace, continuă, avea loc în acest cap 
ciudat, cu ochi de o profunzime insondabilă, cu buzele strânse 
într-un rictus amar... O tensiune de spirit extraordinară ţinea 
această inteligenţă sfidătoare veşnic la pândă. 

Damiens îşi amintea mereu de noaptea îngrozitoare — şi 
fericită în acelaşi timp — în care d'Etioles îl luase de mână şi-l 
condusese la uşa ei... 

Nefericitul tremura şi acum când îşi amintea de orele 
chinuitoare petrecute acolo. 

Dinţii îi scrâşneau de furie la amintirea abominabilei tentaţii 
căreia-i fusese expus. 

Dar în acelaşi timp se simţea mândru — şi atunci îşi înălța 
capul, iar privirea îi era limpede şi luminoasă — că a pătruns la 
timp gândurile cinice ale sinistrului său stăpân şi că, gata să 
devină criminal, inteligenţa, dominând materia, a ştiut să reziste 
tentaţiei... sesizând la timp înțelesurile unui plan diabolic şi 
oprindu-se când nu era prea târziu. 

Şi cine ştie?... necomentând abominabila faptă la care 
fusese împins, probabil că întrevăzuse pentru mai târziu cine 
ştie ce plan tenebros care poate că va eşua datorită onestităţii 
sale... 

O bucurie de nespus îl cuprindea la acest gând consolant, 
transfigurând complet acel chip răvăşit, care în acele clipe 
părea aproape frumos. 

Şi o blândeţe infinită odihnea acele trăsături chinuite, 
chipul său de obicei sumbru şi fatal, când se gândea la dulcea, 
de neuitat clipă în care îndrăznise el... mizerabilul paria... să 
îngenuncheze umil, respectuos, în faţa idealului şi să sărute cu 
devoțiune poalele rochiei albe... albe ca sufletul pur şi candid al 
virginei adormite prin înşelăciune şi lăsată la îndemâna lui ca o 
pradă... şi pe care a ştiut cum s-o respecte. 

Damiens nu era nici filozof şi nici un gânditor profund. 

L-am auzit mărturisindu-şi ignoranţa în faţa lui Henri 
d'Etioles. 

Dar avea din instinct simţul a ceea ce e bun, frumos, drept, 
loial... 

Damiens fusese pe punctul de a ceda; şi îşi reproşa acea 
scenă de slăbiciune cu atât de crâncenă şi amarnică părere de 


rău încât s-ar fi putut crede că a făcut într-adevăr fapta de care 
se căia. 

O pasiune arzătoare îl cuprinsese pe acest bărbat 
singuratic, care până atunci nu trăise, dacă se poate spune aşa, 
în preajma unor idei atât de ciudate, prea de neînțeles pentru 
mintea sa greoaie. 

Din clipa în care a văzuse pe Jeanne, aceasta intrase în 
sufletul lui ca o stăpână deplină, iar viaţa îi intrase pe făgaşul 
ce-l va duce inexorabil la moarte. 

Sigur, acest nefericit îşi dădea seama de distanţa de 
neînvins care-l separa de aceea pe care o iubea în secret... dar 
ce?... poate fi împiedicată umila floare de câmp să-şi ridice 
petalele sale parfumate spre strălucitorul soare? 

Damiens nu aştepta nimic, nu spera nimic de la cea pe care 
o iubea cu o pasiune nemăsurată, prima, singura dragoste a 
acelui suflet enigmatic. 

Nu spera nimic... şi cu toate astea pasiunea sa era 
violentă... şi cu atât mâi violentă gelozia. 

Cine ştie dacă acest sentiment nu-l va împinge într-o zi 
până acolo încât să vrea moartea cuiva care în ochii lui era 
vinovat de a-i fi dezonorat idolul! 

Această gelozie nu scăpase ochiului ager al lui Henri 
d'Etioles şi am văzut cum subintendentul îl enerva până la furie 
cu o abilitate diabolică. 

Astfel era iubirea lui Damiens pentru Jeanne până în clipa în 
care l-am văzut rezistând în faţa uriaşei tentaţii, către care îl 
împinsese d'Etioles. 

Mai târziu, sub imperiul ororii resimţite, condamnându-se el 
însuşi la pedeapsă şi la reparaţie, acea iubire rămânând la fel de 
totală, la fel de vie ca în trecut, acea iubire trebuia să se 
schimbe la faţă, să se rafineze, să se purifice, să devină 
imaterială, dacă putem, spune aşa. 

Pentru a se pedepsi din pricina unei acţiuni josnice, abjecte, 
pe care n-o comisese, acest om, dotat cu un caracter de fier, cu 
o voinţă de nezdruncinat, avusese forţa să-şi smulgă din suflet 
toate sentimentele urâte şi meschine — şi cu toate astea, cât de 
omeneşti! — care pluteau la suprafaţa iubirii sale ca zgura la 
suprafaţa unui metal preţios aflat în fierbere. 

Şi astfel curăţat de zgură pasiunii, în sufletul său nu 
rămânea decât o iubire alcătuită din devotament, abnegaţie şi 


sacrificiu; un sentiment de o frumuseţe accesibilă numai unor 
spirite de elită; un giuvaier mai transparent ca diamantul... şi 
mai solid decât fel. 

Pe piscurile senine unde se înălţase, Damiens îşi putea 
spune acum, cu mândrie, că ascunde în sufletul său un vis deo 
incomparabilă puritate. 

lar Jeanne putea fi sigură că avea lângă ea, trăind în umbra 
ei, un suflet gata la dovezi de abnegaţie supraomenească... 
capabil, la un simplu gest al ei, să se sacrifice pentru bărbatul 
pe care ea l-ar fi iubit, şi, chiar dacă inima i-ar fi sângerat, chiar 
de-ar fi fost să moară pentru asta, capabil să surâdă la vederea 
fericirii jJeannei... chiar dacă această fericire i-ar fi fost adusă de 
un altul! 

Dar dacă dragostea acestui bărbat pentru Jeanne se 
ridicase la asemenea înălţime, în schimb era cuprins de o ură 
crâncena împotriva lui d'Etioles. 

Instinctul — sau mai degrabă iubirea — îi spunea că acesta 
îi era adversarul direct, cel mai teribil şi mai încrâncenat al 
tinerei femei şi, datorită faptului că simţea că d'Etioles era un 
pericol pentru fericirea Jeannei, îl ura din tot sufletul... aproape 
la fel de tare pe cât o iubea pe Jeanne. 

Nu-i scăpase dispariţia Jeannei. 

Liniştea perfectă cu care Henri dEtioles accepta acea 
dispariţie îl făcea să se teamă că era pândita de un pericol şi ura 
contra stăpânului său creştea tot mai mult, iar setea lui de 
sacrificiu creştea în aceeaşi măsură. 

Şi el care, cu câtva timp; în urmă, aţâţat cu viclenie de 
subintendent, s-ar fi ridicat crâncen şi cu cuțitul în mâna între 
Jeanne şi rege, acum se simţea capabil, dacă fericirea Jeannei i- 
ar fi cerut-o, să devină sclavul regelui! 

În felul acesta subintendentul, care credea că, graţie 
atotputerniciei aurului său şi datorită spiritului său viclean, ar fi 
reuşit să-şi facă rost de un ajutor preţios, avea în felul acesta un 
duşman formidabil, cu atât mai primejdios cu cât era în 
imediata sa apropiere, pus pe urmele sale de o experienţă 
anterioară şi care ghicea cu uşurinţă jocul tai d'Etioles, 
disimulându-l cu îndemânare pe al său. 

Aceasta era starea de spirit a lui Damiens când lacheul, 
căruia d'Etioles îi dăduse ordine la coborârea din trăsură, în faţa 


palatului regal, veni să-l avertizeze că trebuie să fie gata de 
acţiune, stăpânul său având nevoie de el. 

Damiens se gândise mult înainte şi tremurase îndelung la 
ideea că va fi nevoit să acţioneze, dar acum era pregătit pentru 
lupta iminentă împotriva lui d'Etioles care, hotărât lucru, juca tot 
mai prost, căci, prevenindu-l în felul acesta pe Damiens, îi 
dădea timp să-şi pregătească riposta. 

Damiens îşi aştepta deci stăpânul cu inima bătându-i de 
speranţă la gândul că va afla, în sfârşit ce se întâmplase cu ea. 

In timpul acesta d'Etioles părăsise palatul cu moartea în 
suflet, la zero prin prăbuşirea viselor safe, nemaiavând forţă nici 
să gândească. 

Se aruncase în caleaşcă, având o singură dorinţă: să fugă 
din locurile unde suferise cea mai sângeroasă dintre umilinţe. 

Cu o voce răguşită strigase vizitiului: 

— La palat, la Paris! 

Şi se prăbuşise, sfârşit, pe pernele căieştii. 

Rămăsese îndelung îndobitocit, consternat, cu creierul golit 
de orice gând, incapabil de a mai judeca. 

Puțin câte puţin îşi revenea şi începea să-şi pună ordine în 
gânduri, încercând să vadă clar dincolo de nenorocirea care-l 
lovise. 

"Păcălit!... am fost păcălit!... mormăia el... E evident că 
regele e amestecat în răpirea soţiei mele... şi eu m-am lăsat dus 
de nas ca un prostănac... Dar dacă, totuşi, regele nu ar avea 
nimic de-a face cu această poveste, ce-i cu basmele celor doi 
beţivani care m-au căutat?... Simt că înnebunesc... Şi totuşi cei 
doi nefericiţi erau sinceri... Pe de altă parte, regele părea a fi de 
bună credinţă... şi apoi, dacă ar fi fost vinovat, n-ar fi îndrăznit 
niciodată... Atunci, ce înseamnă această istorie cu intervenţia lui 
Berryer?... Berryer a dat pur şi simplu o mână de ajutor acestui 
pungaş?... tot ce se poate... şi că regele nu e amestecat în 
această afacere... Dar atunci cine?... Oh! Am să aflu eu!... am 
să-l găsesc de-ar fi să răstorn lumea cu fundul în sus şi să arunc 
munţi de aur... şi atunci, vai de cel ce mi-a răpit soţia... am să-l 
zdrobesc sub călcâi, ca pe un şarpe... Şi dacă totul nu-i decât o 
invenţie a Jeannei?... Dacă Jeanne iubeşte pe un altul?... Şi dacă 
a plecat de bună voie cu acela, născocind toată această poveste 
cu Berryer şi cu regele pentru a se răzbuna?... Oh! Atunci 
blestemat fie el! Şi blestemată fie şi ea!... Dar nu, sunt complet 


nebun, Jeanne îl iubeşte pe rege... Atunci, cine?... Oh! Am să-l 
găsesc!... am să-l găsesc... Şi regele cu insolentul ăla de Berryer 
cum şi-au mai bătut joc de mine!... cum m-au zdrobit, cum m-au 
umilit!... Am să mă răzbun... răzbunarea mea va fi groaznică!..." 

Şi un surâs înspăimântător îi schinomosi gura, căci, 
gândindu-se la Damiens, care-l aştepta, îşi spunea: 

"Dinspre partea asta, cel puţin, răzbunarea mea e sigură!" 

Şi-şi completă gândurile cu un gest ameninţător. Acum, că 
era stăpân pe gândurile lui, îşi făcea o mulţime de planuri, gata 
de a lupta, chiar dacă pe moment partida părea a fi pierdută. 

Dar gândurile sale febrile reveneau mereu la răpitorul 
necunoscut al soţiei sale. 

Ah!... dacă l-ar şti... dacă l-ar afla!... 

D'Etioles dorise din tot sufletul — şi făcuse tot ce-i stătuse 
în putinţă pentru asta — ca soţia sa să devină metresa regelui, 
pentru că numai regele putea să-i dea ceea ce nu avea, şi-şi 
dorea mai mult ca orice: onoruri şi demnități... 

Dar să fie a altuia, nu!... Niciodată!... 

Şi nu se putea opri să nu se gândească la mizerabilul care i- 
o răpise pe Jeanne... şi căuta neostoit mijlocul de a se răzbuna... 
fără a se expune riscurilor unei astfel de acţiuni. 

Am spus că era laş. În această împrejurare laşitatea sa 
apărea în întreaga ei hidoşenie. 

Încercând să-şi imagineze cum s-ar putea răzbuna fără a se 
expune, un nume îi trecu fulgerător prin minte: 

D'Assas! 

Ei! Da, bineînţeles!... cadetul îl va răzbuna... Sigur că da! 
Va plăti ce se cuvine pentru asta şi totul va fi cum trebuie... 

Dacă stătea bine să se gândească, poate nici nu va fi nevoit 
să dezlege băierile pungii pentru asta... Nu că ar fi zgârcit, 
dimpotrivă, era un risipitor; dar cavalerul nu ar fi acceptat o 
astfel de misiune pentru tot aurul din lume. 

lată de ce îşi spunea că ceea ce nu putea spera de la 
d'Assas plătindu-l, va putea obţine fără îndoială pe nimic... 
înşelându-l. 

Da! Da! Toate se vor aranja încetul cu încetul. 

Damiens pentru rege şi poate chiar şi pentru Berryer. 

D'Assas pentru celălalt... 

lar el va avea grijă de Jeanne!... 


Haida-de! Dracul nu era aşa de negru şi situaţia atât de 
disperată pe cât s-ar părea şi pe cât a crezut chiar el! 

Cu puţină răbdare, viclenie, îndrăzneală şi bani cheltuiţi, va 
dovedi cât de curând că nu era de disprețuit... că dimpotrivă, 
trebuia să se ţină seama de el. Urma să se pună pe treabă 
imediat. 

Şi liniştindu-se, stăpân pe el, ştiind din nou ce vrea şi unde 
vrea să ajungă, cobori în curtea palatului său. 

Imediat ce ajunse în cabinetul de lucru, îşi puse ţinuta în 
ordine şi-l chemă pe Damiens. 

Acesta intră în cabinet, palid, hotărât să facă orice şi 
aşteptând într-o atitudine demnă, fără morgă, dar şi fără 
deferenţă prea exagerată. 

D'Etioles privi figura răvăşită de nelinişte, cu ochii 
încercănaţi, obosiţi de insomnii şi, cine ştie?... poate chiar de 
lacrimi, a celui care aştepta hotărârile sale, şi-i spuse cu o voce 
dulceagă: 

— Aşezaţi-vă, meştere, avem de discutat. 

Fără să-i răspundă, Damiens luă un scaun şi se aşeză, cum i 
se poruncise. 

— Ştiţi, îi spuse d'Etioles pe nerăsuflate, că soţia mea a 
dispărut. 

Damiens clipi din ochi, semn al emoţiei care-l stăpânea şi, 
cu o voce slabă, moale, răspunse: 

— Da, domnule, ştiu... 

— Dar ştiţi şi unde se găseşte în acest moment?... 

— Nu, domnule! Cum vreţi să ştiu eu unde e?... 

— Cu toate astea, trebuia să vegheaţi asupra ei!... 

— Este adevărat, domnule, dar ordinele voastre erau s-o 
supraveghez pe doamna acasă!... nu aveam voie să părăsesc 
palatul şi trebuia să fiu mereu la dispoziţia voastră... 

— Aşa e, spuse d'Etioles... Oricum nu vă reproşez nimic... în 
fine, adăugă el suspinând şi observându-l pe Damiens pe sub 
sprâncene, ceea ce e sigur e că a dispărut. Ce s-a întâmplat cu 
ea?... Unde este?... 

Pronunţase cuvintele din urmă ca şi când ar fi vorbit cu 
sine. 

— V-aţi întrebat unde ar putea fi? reluă el. 

— Nu, domnule, răspunse Damiens roşind uşor la această 
minciună. 


— Nu sunteţi curios, meştere, spuse ironic d'Etioles, căruia 
nu-i scăpase această roşeaţă. 

Şi adăugă, fixându-l pe Damiens: 

— Va trebui deci să vă spun... Căci nu vreau să am nici un 
fel de secret faţă de dumneata, pentru că într-o zi va trebui să 
cunoaşteţi tot ceea ce gândesc, toate speranţele şi toată ura 
mea! 

Damiens tresări violent, dar nu spuse nimic. 

— Ei bine! Aflaţi deci că soţia mea a fost răpită... Da. lar 
cele ce vă spun acum, cu greu voi îndrăzni să le repet propriului 
meu confesor! 

— Răpită?... bâigui Damiens. 

— Dumnezeule! Da, pur şi simplu. Astfel încât, în acest 
timp, doamna d'Etioles urzeşte liniştită o poveste de iubire ca în 
basme... Oh! Dar am să mă răzbun!... 

Damiens nu scoase un cuvânt, dar păli foarte tare. Corpul îi 
fu scuturat de un tremur nervos şi se vedea că face un efort 
uriaş pentru a se stăpâni. 

— Şi pe cel care a răpit-o îl cunoaşteţi, meştere Damiens, 
este acel senior pe care l-aţi văzut în salonaşul de la Primărie... 
e regele... în acel moment am avut dreptate spunându-vă că 
soţia mea avea un amant... Vă spuneam să vegheaţi asupra ei... 
Ah!... instinctul nu m-a înşelat nici de data asta... 

Şi d'Etioles, rostind cu o încetineală bine studiată cuvintele, 
îşi ascunse chipul în palme, ca şi când ar fi fost zdrobit de ruşine 
şi durere. 

În realitate, vicleanul personaj privea ţintă printre degete, 
chipul lui Damiens, studiind cu atenţie efectul produs de 
cuvintele sale asupra confidentului şi, îşi zicea el, complicele lui. 

— Mi-aţi promis că vegheaţi, Damiens, reluă el după o 
scurtă tăcere şi iată ce-am păţit. Mi-aţi mai promis că mă veţi 
răzbuna... Veţi da greş şi în cazul acesta, aşa cum aţi dat greş 
cu supravegherea?... 

Damiens făcu un efort, ca şi când ar fi vrut să se smulgă 
unor gânduri, răspunzându-i cu o voce lentă: 

— M-aţi luat în serviciul dumneavoastră, m-aţi plătit 
regeşte, deşi nu am făcut nimic pentru banii pe care i-ară 
câştigat; toate acestea în aşteptarea momentului în care veţi 
avea nevoie de mine... şi, mai ales, de braţul meu... Acest braţ 
— adăugă el cu un aer şiret — pe care l-am vândut, 


dumneavoastră fiind cumpărătorul; deci vă aparţine... A venit 
momentul să lovesc?... vorbiţi fără teamă... fără ocolişuri... Sunt 
gata... Ah! Nu e nevoie să-mi aţâţaţi ura împotriva... celui pe 
care-l ştiţi,.. Nu veţi putea spori ura... căci mai multă ură nu 
încape în sufletul meu... Da! Îl urăsc pe acest om, îl urăsc pentru 
că... 

— Pentru că?... îl întrebă d'Etioles care tremura în faţa 
acestei explozii, văzând că Damiens se oprise în momentul în 
care şi-ar fi putut dezvălui secretul. 

Dar Damiens se liniştise. 

Drept pentru care îi răspunse foarte natural: 

— ÎI urăsc pentru că v-a făcut rău dumneavoastră... şi 
pentru că mă gătiţi să iubesc pe cine iubiţi şi să urăsc pe cine 
urâţi. 

D'Etioles clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să spună: 
“Las-o baltă, nu acesta e motivul". 

— Mi-aţi reproşat lipsa mea de vigilenţă, domnule... 
continuă Damiens. Dacă a venit momentul să acţionez, 
porunciţi... şi vă asigur că "nu veţi mai avea motive să-mi 
reproşaţi că am greşit! 

— Slavă Domnului! exclamă D'Etioles văzând aerul de 
hotărâre încrâncenată ce-l degaja întreaga fiinţă a lui Damiens, 
răspândind încredere; slavă Domnului! Sunteţi un bărbat pe 
cinste, meştere, şi, după câte văd, e mai bine să vă fie omul 
prieten decât duşman. 

— Şi eu zic la fel, zise Damiens pe un ton ciudat, care-i 
dădu fiori de groază subintendentului, care sesizase foarte bâte 
ameninţarea ce se ascundea în spatele acelor cuvinte, aparent 
nevinovate. 

— Atunci, cu un rival de talia voastră e inutil să umblu cu 
mănuşi şi cred că ar fi mult mai bine să merg drept la ţintă. 

Damiens făcu un semn din cap, ce însemna că era de 
aceeaşi părere. 

— lată deci ce aştept de la dumneavoastră, reluă d'Etioles. 

Şi începu să-i vorbească; vorbi îndelung, cu încrâncenare. 

Ce i-a spus, ce se întâmplase între cei doi bărbaţi, 
evenimentele viitoare ne vor dezvălui puţin câte puţin. 

Dar atunci când Damiens, terminând de primit instrucţiunile 
subintendentului, plecă, d'Etioles, cu chipul luminat de o bucurie 


înflăcărată, lăsă să-i scape următoarele cuvinte în liniştea 
cabinetului: 

— Regele e mort. 

Şi, învăluindu-se în faldurile unei ample pelerine, părăsi 
palatul, spunându-şi: 

"Acum, hai să-l vedem şi pe d'Assas... Scumpul de el, mă 
neglijează un pic prea ostentativ..." 


Capitolul VIII Explicaţiile lui Berryer 


În timp ce aveau loc aceste evenimente, Cr&billon, însoţit 
de Noé, după ce încasase bonul de cinci mii de livre la casieria 
subintendentului, lucru pe care-l datora  generozităţii 
recunoscătoare, sau, ca să fim mai cinstiţi, unui calcul abil al lui 
Henri d'Etioles, Crebillon se întorsese la el acasă, îşi pusese 
ordine în afaceri şi-şi încredinţase copilaşii unei vecine 
binevoitoare care, graţie unei sume modice, se oferise să aibă 
grijă de mica lui menajerie. 

După aceea, liniştit dinspre partea pensionarilor săi, urmat 
de Noé ca de un câine credincios, plecă în căutarea unui vehicul 
care să-i ducă la Versailles. 

Ajunşi la destinaţie, Crebillon, care cunoştea la perfecţie 
oraşul, spre deosebire de Noé, care nu pusese niciodată piciorul 
acolo, trase drept la un mic han unde mai locuise şi cu alte 
ocazii şi care era situat, stranie coincidenţă, drept la mijlocul 
distanţei dintre castel şi străduţa Rezervoarelor. 

Hangiul îi conduse, aşa cum i se ceruse, într-o cameră cu 
două paturi, suficient de spațioasă şi-i părăsi după ce le aduse o 
masă încărcată cu diferite feluri de mâncare şi un coş plin cu 
sticle prăfuite. 

Crebillon se schimbă, îmbrăcând un costum nou-nouţ, în 
timp ce Noé, pentru a-şi face poftă de mâncare, deschisese o 
sticlă şi golea, vizibil satisfăcut, pahar după pahar din vinul 
catifelat, urmărind cu privirea toaleta minuțioasă pe care şi-o 
făcea amicul său. 

Când poetul termină de pus la punct ultimele detalii ale 
ţinutei, observă cu uşoară uimire că Noé golise deja o butelcuţă. 


Cu poftă de mâncare pe care ţi-o dă lucrul bine făcut, cei 
doi se aşezară la masă, faţă în faţă şi atacară gospodăreşte 
mâncarea şi băutura, ca doi buni cunoscători ce erau. 

Când terminară de mâncat, Creâbillon privi câteva clipe pe 
Noé Poisson, care, contrar obiceiurilor sale, dăduse dovadă de 
oarecare moderație. 

— Uite care-i povestea, spuse poetul, eu mă duc să-l caut 
pe Berryer. Nu ştiu ce poate ieşi de pe urma acestei 
întrevederi... dar tu ai să-mi promiţi că nu te vei mişca de aici şi, 
mai ales, că n-ai să te pileşti... 

— Crebillon, ţi-o jur... 

— Deci, pot pleca liniştit?... n-ai să te pileşti?... Gândeşte-te 
că sunt în joc lucruri foarte importante pentru noi!... îi spuse 
Crebillon, ridicându-se de la masă. 

— Crebillon, lipsa ta de încredere mă jigneşte profund, îi 
răspunse Noé cu demnitate. 

— Bine, vedem noi dacă ai să-ţi ţii promisiunea... Am 
plecat. 

— Să mă bată Dumnezeu dacă am să mă mişc de aici, să 
mă ia dracu' dacă mai pun gura pe vin până când nu te 
întorci!... 

— Hai!... te las în paza Celui de Sus!... sau a lui Scaraoţchi 
zise poetul, lăsându-l pe Noé să se lupte cu ispita reprezentată 
de cele câteva sticle pline. 

— Du-te! Poţi pleca liniştit!... îi strigă beţivanul; un discipol 
al lui Bachus, cum spui tu, se ţine de cuvânt!... Am jurat că nu 
beau mai mult de-o sticlă şi am să mă ţin de cuvânt! 

Crebillon apucă pe drumul spre castel, mergând cu paşi 
mari şi iuți, zicându-şi că, oricum, nu va întârzia prea mult, prin 
urmare nici No€ nu va avea suficient timp să bea într-atât să nu 
se mai înţeleagă cu el. 

Crebillon, ca şi Poisson, avea nevoie să fie uşor ciupit 
pentru a se afla în totalitatea facultăţilor... numai că băutura 
necesară pentru a-l binedispune pe acest individ obişnuit cu 
cantităţi înspăimântătoare de lichide ar fi pus la pământ pe 
orice băutor obişnuit. 

Poetul ştia mai bine ca oricine doza de lichid care-i era 
necesară. lată de ce, aflat pe punctul de a face pe lângă Berryer 
un demers pe care el personal îl găsea scârbos şi chiar 
periculos, îşi oferise o masă copioasă, stropită din abundență cu 


şampanie, lucru de natură să-l facă să-şi pună la treabă 
imaginaţia. 

lată de ce, pe de altă parte, se temea atât de faptul că 
amicul său s-ar putea îmbăta de-a binelea, fapt pentru care îi 
recomandase insistent să nu se mişte din han cât timp va lipsi 
el. 

Căci în cazul în care el nu s-ar mai întoarce, Noé avea 
nevoie de puţina inteligenţă cu care cerul îl blagoslovise pentru 
a îndeplini sigur şi, mai ales, sănătos instrucţiunile detaliate pe 
care i le dăduse. 

După lungi ore de aşteptare în anticameră, Crebillon a fost 
în cele din urmă condus în biroul domnului locotenent general 
de poliţie. 

Berryer se întreba, nu fără curiozitate, care era scopul 
acestei vizite neaşteptate a autorului dramei Rhadamiste. 

Cu toate că impresia pe care i-o lăsase la întâlnirea sub 
numele Picard, din casa situată în intersecţia Buci, fusese mai 
degrabă favorabilă poetului. 

lată de ce primirea pe care i-a făcut-o a fost foarte amabilă. 

Fără prea multe fineţuri, fără ocolişuri, poetul îi spuse de-a 
dreptul ce-l aducea acolo. 

Pe ce fusese răpită doamna d'Etioles?... Care era acel 
pericol iminent, de care vorbise domnul Picard, care o 
ameninţa?... 

În timp ce poetul se explica şi punea întrebări, Berryer 
reflecta la ceea ce urma să spună şi să facă. 

Berryer era şi nu avea cum să nu fie, un curtean deosebit 
de abil. În această calitate simţea întotdeauna de unde bătea 
vântul şi încotro să-şi ducă barca. 

Când a crezut că e sigur că regele nutreşte pentru Jeanne 
un sentiment cu mult mai puternic decât îl bănuia el însuşi, nu 
ezitase să se amestece, spunându-şi, nu fără temei, că 
recunoştinţa regelui se va adresa celui care va fi atât de 
îndemânatic sau atât de norocos să-i arunce în braţe femeia 
iubită. 

Dispariţia subită şi misterioasă a Jeannei încurcase foarte 
tare planurile locotenentului generai de poliţie. 

Berryer, care credea în dragostea regelui pentru Jeanne, 
gândise că atitudinea lui Ludovic al XV-lea în ceea ce-o priveşte 
pe falsa contesă du Barry nu va întârzia să se modifice şi că se 


va întoarce şi mai îndrăgostit la doamna d'Etioles, pe care va şti 
foarte bine cum s-o găsească, la nevoie. 

Dar, contrar aşteptărilor sale, regele părea să persiste în 
noile sale sentimente pentru contesa du Barry, nemaivorbind de 
Jeanne, ea şi cum aceasta nici n-ar fi existat vreodată. 

Scena între rege şi d'Assas, pe care Ludovic, orbit de 
gelozie şi de ciudă, i-o povestise, prezentând lucrurile aşa cum 
le vedea el, făcuse să încolţească în mintea locotenentului 
general de poliţie convingerea, deja puternic înrădăcinată în 
mintea regelui, că d'Assas era amantul doamnei d'Etioles. 

Din acel moment conduita locotenentului general de poliţie 
era hotărâtă. 

Berryer, cunoscându-l pe rege ca nimeni altul, îşi zicea că 
niciodată Ludovic, lovit în amorul său propriu, nu-i va ierta 
Jeannei, ca de altminteri nici cavalerului d'Assas, ceea ce el 
numea trădarea celor doi. 

Primirea făcută lui d'Etioles, care venise să-şi ceară soţia, îi 
întărise locotenentului general de poliţie hotărârea şi-i 
înlăturase din minte orice ezitare. 

Regele părând constant în capriciul său pentru contesa du 
Barry, Berryer judecase că ar fi prudent să-şi schimbe imediat 
atitudinea şi să-i facă galant curte celei ce putea deveni o 
favorită. 

Regele persistând în tăcerea sa în privinţa Jeannei, Berryer 
gândea că ar fi fost imprudent sări evoce amintiri periculoase; 
motivul era simplu: regele, atins bine în orgoliul său, era perfect 
capabil să-şi verse proasta dispoziţie în capul nefericitului 
prieten care, prin intervenţia lui neîndemânatică, îl expusese 
unei asemenea neplăceri. 

Aşa încât Berryer nu va ezita s-o sacrifice pe Jeanne, 
făcându-se astfel, din motive personale, auxiliarul inconştient, 
dar preţios, al urzelilor domnului Jacques. 

lată deci care era starea de spirit a locotenentului general 
de poliţie în momentul în care Crâbillon îi vorbea. 

— Scumpul meu domn de Crebillon, spuse Berryer, nu am 
nici un motiv să vă ascund raţiunea pentru care a fost răpită 
doamna d'Etioles şi ce pericol o ameninţa. lată deci adevărul 
exact privitor la acest eveniment... la care aţi luat parte. Ştiţi că 
doamna d'Etioles fusese remarcată de rege la balul de la 
Primărie. 


La rândul ei, atitudinea doamnei d'Etioles în privinţa regelui 
lăsa să se înţeleagă că această doamnă era departe de a fi 
indiferentă la galanteriile acestuia. Or, în vederile anumitor 
persoane sus-puse şi atotputernice, acest lucru nu era de dorit, 
deoarece vroiau să-l împingă pe rege spre o altă persoană. 

În aceste condiţii, doamna d'Etioles devenea un pericol viu, 
ce trebuia înlăturat cu orice preţ, aşa încât se hotărâse moartea 
doamnei d'Etioles. 

— Moartea!... tresări poetul indignat. 

— Era în primul rând o decizie politică, domnule de 
Crebillon şi politica — dumnea-voastră, oamenii de teatru, fiinţe 
fericite, o ignoraţi — are adesea exigenţe îngrozitoare... Or, eu 
eram la curent cu această intrigă... Cum?... e un secret pe care 
nu vi-l pot divulga... Mi-a fost milă de tânăra femeie atât de 
frumoasă şi de spirituală şi... am hotărât s-o salvez... Dar să 
lovesc în acele personaje foarte puternice, de care v-am vorbit, 
era periculos... riscăm să fiu măturat şi eu... Ce doreau acei 
oameni?... s-o îndepărteze pe doamna d'Etioles din calea 
regelui!... Pentru asta nu era nevoie să suprimi o creatură 
încântătoare... era suficient s-o îndepărteze pentru câtăva 
vreme... 

Mai târziu, când planurile puternicelor personaje şi-ar fi 
atins obiectivele, doamna d'Etioles ar fi putut reveni fără să mai 
fie în pericol nici ea, nici cei din jurul ei şi chiar, dacă stăm să ne 
gândim mai bine, era de presupus că recunoştinţa acestor 
oameni s-ar fi manifestat pentru acela care i-ar fi ajutat în 
planurile lor, împiedicând în acelaşi timp o crimă inutilă. M-aţi 
înţeles? 

— Dar e îngrozitor ceea ce-mi spuneţi! exclamă Crâbillon, 
pălind. 

— Politica, domnule! Politica!... 

— Dar de ce nu i-aţi vorbit de pericol doamnei d'Etioles? 

— De ce?... Pentru că după ceea ce se spunea era 
adevărat... dacă doamna d'Etioles avea o slăbiciune pentru 
rege, spunându-i adevărul, riscam s-o orbesc... Or eu o cunosc 
pe doamna d'Etioles! Sub o aparenţă fragilă ascunde o energie 
rară şi un curaj nebun... Cine putea şti dacă, orbită, fascinată de 
cele ce i le-aş fi dezvăluit, nu şi-ar fi riscat cu bună ştiinţă capul 
şi nu numai că ar fi refuzat să se îndepărteze de rege, dar ar fi 
pus totul la bătaie pentru a-l cuceri! 


— E puţin adevăr în cele ce-mi spuneţi, domnule, Jeanne e 
atât de romantică!... exclamă Crâbillon, pe care tonul sincer al 
lui Berryer îl zdruncinase puternic, dar care nu se putea rezuma 
să înghită tot ceea ce-i spunea locotenentul general de poliţie. 

— Vedeţi bine că da, răspunse simplu Berryer. 

— Deci era vorba de a o îndepărta pe Jeanne din calea 
regelui? 

— Aşa cum am avut onoarea dea vă spune. 

— Dar de ce nu mi-aţi spus asta mie... atunci când am fost 
vizitat de domnul Picard?... 

— Scumpul meu domn de Crâbillon, sunt secrete oare ucid 
mai bine decât o lovitură meşteşugită de sabie, dacă se comite 
imprudenţa de a le dezvălui... chiar şi scufiei de noapte! 

— Oh! Oh! exclamă Crâbillon, care fusese impresionat de 
tonul sincer şi bine ales al lui Berryer. Bine şi atunci de ce 
vorbiţi astăzi? 

— Pentru că personajele cu pricina nu mai au nimic a se 
teme pentru planurile lor. 

— Ah! Asta înseamnă că au reuşit?... 

— Dimpotrivă, au eşuat... şi renunţă la partidă. 

— Nu mai înţeleg nimic, spuse sincer Crebillon. 

— Veţi înţelege imediat... în timp ce aceste personaje 
luptau împotriva doamnei d'Etioles, pe care o credeau a fi un 
pericol... 

— Ei bine?... îl întrebă Crebillon, văzându-l că se opreşte. 

— Ei bine! A apărut un al treilea pungaş care i-a liniştit pe 
toţi, punând mâna pe obiectul litigiului. 

— Oh, oh! exclamă Crebillon, frecându-şi furios nasul. Şi 
obiectul litigiului, cum spuneţi dumneavoastră, adică... 

— Sst! exclamă Berryer, fără nume! 

— Şi eu, care credeam... reluă Crebillon, tot mai 
descumpănit. 

— Ce anume... scumpe domn? 

— Pe cinstea mea, domnule Berryer, îmi faceţi impresia 
unui om de înţeles. Voi fi deci sincer cu dumneavoastră şi vă voi 
spune scurt că v-am bănuit că aţi răpit-o pe doamna d'Etioles 
pentru rege! 

— Pentru rege! exclamă amuzat Berryer, izbucnind în râs; 
nu, scumpul meu domn, de unde aţi mai scos-o0?... Se vede că 
nu sunteţi un curtean... altminteri aţi fi ştiut... 


— Ce anume? 

— Desigur! răspunse Berryer, nu-i nici un inconvenient în a 
vă spune ceea ce primul gentilom venit de la palat v-ar putea 
spune că şi mine... Regele... domnule de Crebillon, nu se mai 
ocupă decât de doamna du Barry... la castel asta o ştie toată 
lumea... cu toate că n-o spun cu voce tare. 

— Ah! Ducă-se!... spuse Crebillon scărpinându-şi tot mai 
tare nasul... Şi cu bănuiala mea cum rămâne?... 

— Bateţi câmpii. 

— Îmi daţi cuvântul vostru, domnule locotenent general de 
poliţie?... lertaţi-mi insis-tenţa... dar ştiţi... mi-am vârât şi eu 
coada în afacerea asta cu răpirea... şi, să mă ia dracu'! exclamă 
poetul, însufleţindu-se, dacă aş fi comis, fie şi inconştient, 
abominabila faptă de a arunca în braţele regelui pe copila 
pentru care am avut întotdeauna atâta afecţiune şi respect, nu 
mi-aş ierta-o niciodată! 

"Bravo! îşi spunea Berryer, iată un om cinstit!" 

Şi cu voce tare, sincer emoţionat de indignarea pe care o 
citea pe chipul interlocutorului său, spuse: 

— Vă dau cuvântul meu că regele n-o doreşte pe doamna 
d'Etioles, care nu este, nu a fost vreodată amantă sa!... 

— E bine, domnule, vă cred... Încă o întrebare, vă rog şi nu 
voi mai abuza de binevoitoarea voastră răbdare. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule, răspunse 
politicos Berryer. 

— Dacă doamna d'Etoiles nu e la rege, cu regele, unde 
este?... ştiţi?... îmi puteţi spune?... 

— Nu ştiu. Absolut nimic... Dacă aş şti, se grăbi el să 
adauge, văzând gestul schiţat de Cre&billon, mi-aş face o datorie 
din a vă spune totul, domnule, căci vă consider uit perfect om 
de lume... Vă spun ceea ce gândesc!... Şi do” vadă e că, dacă 
nu vă pot spune unde se află doamna d'Etioles, pentru că nu 
ştiu, vă pot spune cel puţin numele cuiva, care, aşa cum cred 
eu, v-ar putea spune mal mult privitor la acest subiect. 

— Cine este această persoană? 

— Domnul cavaler d'Assas. 

— Cavalerul d'Assas! exclamă Crebillon uimit. Cum ar putea 
cavalerul, pe care de altfel am avut onoarea de a-l cunoaşte, să 
ştie ceea ce dumneavoastră nu ştiţi, domnule locotenent 
general de poliţie? 


— Pentru un motiv foarte simplu, spuse Berryer surăzând, 
acela că domnul d'Assas s-a întâlnit cu doamna d'Etioles după 
răpire şi că, de atunci, ambii sunt de negăsit... astfel încât nu vă 
faceţi iluzii, chiar dacă vi se pare că vă fac un serviciu numindu-l 
pe cavaler, în realitate nu v-am. Ajutat cu nimic, pentru că 
domnul d'Assas, ca şi doamna d'Etioles, a dispărut, s-a 
evaporat. 

—  Dispăruţi!... împreună!... cavalerul şi Jeanne!... Cum 
adică?... 

— Drace, scumpul meu domn, spuse Berryer, în continuare 
numai un surâs, doamna d'Etioles nu a împlinit încă douăzeci de 
ani, cavalerul tocmai i-a împlinit... se întâlnesc... pe un drum... 
după care dispar împreună... concluziile le puteţi trage şi singur. 

— Fir-ar să fie! exclamă Crebillon, parcă-i mai bine aşa!... 
Vedeţi dumneavoastră, răspunse el la întrebarea mută a lui 
Berryer, ceea ce mă înfuria nu era atât faptul că Jeanne ar fi fost 
amanta regelui, — sărmana copilă e stăpâna pe actele şi 
sentimentele sale — ci că ar li fost din cauza mea înţelegeţi deci 
că din moment ce eu sunt scos din cauză, doamna d'Etioles 
poate face ceea ce-i place... să fiu al dracului dacă mă voi 
amesteca! 

După care Crebillon se despărţi de Berryer, care-şi spunea: 

"Caută-l pe d'Assas... şi dacă-l găseşti, spune-mi şi mie!" 

Şi ca şi d'Etioles, privind la mutra de beţiv a lui Crebillon, la 
manierele sale lipsite de eleganţă, exclamă: 

— Unde dracu' şi-a găsit cinstea adăpost!... 


Capitolul IX Visul unui beţiv 


În timp ce Cr&billon discuta cu locotenentul general de 
poliţie, Noé Poisson rămăsese cuminte în camera în care l-am 
lăsat. 

Instalat confortabil într-un fotoliu uriaş, era foarte aţâţat de 
numeroasele pahare băute. Noé, mai puţin înţelept decât 
Cre&billon, nu avusese prudenţa de a se opri la timp din băut. 

Beţivul avea o idee fixă care-i obseda mintea mai degrabă 
obtuză în stare normală, acum înceţoşată de aburii băuturii. 


L-ai fi putut auzi mormăind fraze de genul: 

"Nu voi ieşi!... m-am jurat! 

Nu voi bea mai mult de o sticlă!... l-am promis!". 

Asta era ideea sa fixă, idee de beţiv, care, încetişor, îi 
cuprindea mintea, alungind orice alt gând, orice altă 
preocupare. 

Numai că pe masă se mai aflau patru sticle. Pline. 

Crebillon plecase de multă vreme şi aproape de la fel de 
multă vreme prima sticlă fusese golită... şi Noé murea de multă, 
vreme de sete. 

Cu toate astea beţivul rezista ispitei. 

Dar cum această rezistenţă durase un timp rezonabil, Noé 
Poisson, al cărui chip se lumină brusc de un larg surâs, schimbă 
imediat refrenul şi exclamă: 

"Nu voi bea mai mult de o sticlă... odată..." 

Şi încântat de acest aranjament, repeta: 

"Odată!... odată!... dar din moment ce nu voi. Bea decât o 
sticlă odată, îmi ţin promisiunea... deci pot bea cât îmi place... 
numai să nu beau mai mult de o sticlă odată." 

Şi Noé, convins de această logică zdrobitoare, se grăbi să 
destupe cea de-a doua sticlă. 

Şi cum Crebillon întârzia, urmă o a treia, apoi şi o a patra 
sticlă. 

Şi, lucru curios, pe măsură ce bea, mintea lui — liniştită, 
fără îndoială, de scuza ingenios găsită — era acaparată de o 
altă obsesie: 

"Nu vei ieşi din cameră!"... 

Şi cu toate că nu se mai ţinea pe picioare decât printr-un 
miracol, fără să-şi dea seama, fără să ştie cum, repetându-şi 
fără încetare: "N-ai să ieşi!" 

Noé se trezi afară. 

Începuse să se lase seara; cu toate acestea era încă 
suficientă lumină. 

Oricât de solid ar fi fost beţivul nostru, oricât ar fi fost de 
obişnuit cu beţiile monstruoase, cantitatea de lichid pe care o 
înghiţise era înspăimântătoare, depăşind orice măsură. 

Mergea ca un automat, deschizând ochii mari ca şi când ar 
fi vrut să-şi umple privirea cu lucruri pe care numai el le vedea. 

Dar nu ajunse prea departe: reacţia produsă de aerul rece 
de afară era asemănătoare unei lovituri de măciucă, peste cap 


şi curând căzu ca un sac... învins de beţie... sau lovit de vreo 
congestie... 

Cât timp va rămâne prăvălit la intrarea pe o străduţă 
îngustă şi întunecoasă?... Ce i se va întâmpla?... Cum se va 
trezi?... Cum va găsi drumul la întoarcere?... Atâtea mistere ce 
vor trebui elucidate. 

Adevărul e că, fără să ştie cum, aşa cum ieşise, Noé se 
întoarse în cameră, condus de acel minunat instinct al beţivilor. 

Intrase în cameră fără să-şi dea seama de nimic, se lăsă să 
cadă pe parchet şi adormi. 

Când Crebillon se întoarse, seara târziu, îl găsi în mijlocul 
camerei, sforăind ca un porc. 

Poetul s-a chinuit, vorbindu-i, scuturându-l, strigându-i că-i 
un betiv ordinar, trăgându-i câteva ghionturi bine ţintite; tot ce 
a obţinut de la No€ a fost schimbarea de volum a sforăitului. 

Descurajat, Creâbillon sfârşi prin a-l lăsa să-şi dospească 
vinul în pace, dar scoase un strigăt de indignare la vederea 
tuturor sticlelor goale. 

— Ah! Trădătorule! exclamă poetul, ai băut şampania 
mea... şi pretindeai că ţi se apleacă, sceleratule!... Să mai crezi 
în prieteni! 

".. Noroc că sunt viu şi sănătos, îşi spunea poetul, căci 
dacă aş fi avut nevoie de puşlamaua asta de Noé, să-mi dea o 
mână de ajutor, eram mort demult Nefericitul! In ce hal a ajuns, 
exclamă el, nu fără admiraţie în glas. În fine, totul e bine când 
se termină cu bine şi nu pot să mă supăr prea tare pe el, pentru 
că din două promisiuni, una tot şi-a ţinut-o: n-a ieşit din casă!" 

După care Crebillon, perfect liniştit, se culcă având 
satisfacția datoriei împlinite şi adormi pe dată. 

A doua zi dimineaţă, foarte devreme, Crebillon fu trezit de 
vocea plângăreaţă a lui Noé, care-i spunea: 

— Cum, tu erai aici, Crebillon?... Nu te-am auzit când te-ai 
întors... dormeam... m-a cam obosit plimbarea... 

Şi Noé, rămas în continuare pe podea, se ridică cu greu în 
şezut, priză o porţie serioasă de tutun pentru a-şi limpezi cât de 
cât mintea, privi cu un orgoliu nedisimulat spre numărul 
înspăimântător de sticle pe care le golise în acea memorabilă 
după-amiază şi, în cele din urmă, lasă să-i scape pe un ton de 
profundă uimire: 

— S-ar părea că m-am pilit!... 


— l-auzi la el: s-ar părea! îl întrerupse, gâtuit de indignare, 
poetul. Ai băut până şi şampania mea... ai auzit, şampania?... 

— În tot cazul, spuse repede Noé, întrerupându-şi prietenul 
pentru a îndepărta furtuna; în tot cazul, dacă m-am pilit, cel 
puţin n-am putut ieşi. Cel puţin promisiunea asta mi-am ţinut-o. 

— N-aş fi aşa sigur! exclamă Crâbillon care nu se gândea 
prea bine la ce spune. 

— Crebillon, îndoiala ta e jignitoare!... Bine, acum ascultă- 
mă: închipuie-ţi că am avut un vis... un vis extrem de ciudat; se 
făcea că eram pe o străduţă pe care nu am văzut-o în viaţa mea 
şi pe care o văd şi acum, ca şi când aş fi acolo... iar la intrarea 
pe străduţă se afla prăvălia unui spiţer, cu mormane de ierburi 
şi de plante uscate atârnate de o firmă... iar pe fitmă un mac 
uriaş din argint care strălucea de-ţi lua ochii... 

— Haida-de! exclamă Crebillon, pe tine te doare capul, 
sărmanul meu No€. Culcă-te şi trage un pui de somn... 

Dar Noé era un individ tenace. In plus, visul se pare că-l 
impresionase profund şi ţinea să-l povestească. Aşa că, fără să 
ţină cont de recomandarea poetului, continuă imperturbabil: 

— Eram foarte obosit şi mă aşezasem pe o bornă 
răsturnată, la doi paşi de o uşă... în timp ce-mi trăgeam sufletul, 
priveam ciocanul prins de uşă, care era spart, închipuie-ţi, 
Cre&billon, ciocanul ăsta era un cerc din fier forjat, din care lipsea 
o jumătate... Şi cum stăm eu şi priveam cercul ăsta spart, se 
deschide uşa şi văd trei bărbaţi. Unul dintre ei avea înfăţişarea 
unui gentilom şi purta spadă, al doilea părea a fi un burghez, iar 
al treilea un valet. Cel ce avea aerul unui gentilom îi spune 
burghezului: 

"Deci, doctore, starea acestei doamne este gravă?" 

"Foarte gravă, domnule, răspunde burghezul, altminteri nu 
aş fi insistat atât de mult să faceţi reţeta pe care v-am lăsat-o 
pentru mâine dimineaţă la prima oră. Cea mai mică întârziere ar 
putea fi fatală bolnavei!" 

"Staţi liniştit, doctore, instrucţiunile voastre vor fi executate 
ca la carte, de mâine dimineaţă". 

După care burghezul s-a îndepărtat în grabă, iar cei doi au 
rămas în pragul uşii. 

Crebillon îşi înfundase capul în pernă şi nu auzea decât vag 
ce-i spunea Noé, care, de altminteri, părea că vorbeşte mai mult 
pentru sine decât pentru prietenul său. 


— Atunci, reluă Poisson, valetul spune, gentilomului: 

"Fir-ar să fie! Numai asta ne mai lipsea: să avem şi grija 
bolii micuţei doamne d'Etioles!" 

Auzind numele Jeannei, Cre&billon tresări şi fără să vrea ciuli 
urechea la povestea beţivanului, care continua netulburat: 

— Nu ţi se pare ciudat, Crebillon?... Dar e şi mai curios ce 
va spune în continuare valetul: 

"Nu vi se pare, scumpul meu conte, că domnul Jacques are 
nişte pretenţii surprinzătoare?" 

— Vezi tu, Crebillon, valetul ăsta care se adresează familiar 
unui gentilom: scumpul meu conte!... păi aşa ceva nu auzi decât 
în vis!... lar contele îi răspunde: 

"Ce vreţi, scumpe domn, stăpânul nostru îşi are planurile lui 
ascunse pe care nu ţine să ni le dezvăluie şi e mai bine să ne 
supunem fără prea multe comentarii!" 

"De acord! Dar nu e mai puţin adevărat că meseria pe care 
o fac aici nu-i prea veselă şi începe să mă apese şi pentru că 
micuța d'Etioles..." 

"Sst! Scumpul meu, fără nume, rogu-vă!" 

"Pentru că micuța e grav bolnavă... fără ca noi să fim 
amestecați cu nimic în această boală... ar fi poate mult mai bine 
s-o lăsăm să se zbată... fără s-o ajutăm". 

"Aşa am, spus şi eu. Dar stăpânul pretinde că nu mai avem 
de ce ne teme în ceea ce-o priveşte... cel pe care-l ştiţi nu se 
mai gândeşte la ea... s-o lăsăm să moară fără s-o ajutăm ar fi o 
crimă inutilă." 

Crebillon, din ce în ce mai interesat de ciudata poveste a lui 
Noé, se ridicase din pat şi îşi ascultă cu foarte mare atenţie 
prietenul, care, flatat de această subită atenţie, continuă: 

— Valetul răspunse: 

"Jertaţi-mi întrebarea, scumpul meu corite, dar de când am 
fost închis în această adevărată închisoare, sunt mai neştiutor în 
privinţa lucrurilor de la curte decât cel mai provincial dintre 
boiernaşi. Deci e adevărat ce se spune?... Că regele e foarte 
ocupat cu contesa?..." 

Ajuns aici, Noé părea că face un efort de memorie. 

— E bizar, zise el într-un târziu, nu-mi amintesc numele 
acelei contese... îmi stă pe limbă... e ceva legat de vin în 
numele ei... butoiaş... butoi... 


— Du Barry! exclamă Crebillon, care găsea extraordinară 
această corelaţie pe care o descoperise brusc între celef auzite 
în vis de amicul său şi cele spuse de locotenentul general de 
poliţie. 

— Du Barry!... Chiar aşa îi zice! Radia de bucurie Noé, ai 
ghicit-o din prima! 

— Continuă! îl îndemnă Crebillon care părea a fi profund 
preocupat de cele auzite. După aceea, ce s-a mai întâmplat în... 
visul tău? 

— După?... Gentilomul a scos o înjurătură îngrozitoare şi i-a 
mai zis câteva bine simţite lacheului pentru că a pronunţat 
numele regelui şi al contesei... cum îi zice? 

— Apoi? 

— Apoi gentilomul a ieşit ca urmărit de toţi dracii, însoţit 
fiind de lacheu; au inspectat întreaga străduţă şi m-au 
descoperit aşezat pe bornă. 

— Ce-au făcut când te-au descoperit? 

— Gentilomul a venit la mine; m-a zgâlţâit... cred că mi-a 
dat şi câţiva pumni, căci mă simt ca şi când m-ar fi bătut cineva 
azi-noapte,.. Doamne, ce vis!... Aşteaptă, Crebillon, că nu s-a 
terminat... După ce m-a zgâlţâit cum i-a venit mai bine, 
gentilomul i-a zis lacheului: 

"Dinspre partea asta n-avem de ce ne teme, nu-i decât un 
beţiv care-şi pritoceşte vinul. Dar altă dată, scumpul meu, fii, te 
rog, mai atent". 

După care a plecat, iar valetul a intrat bombănind în casă, 
închizând uşa în urma lui. Nu ţi se pare că a fost un vis 
extraordinar? 

— Extraordinar, într-adevăr, răspunse Crâbillon sărind iute 
din pat şi, în timp ce se îmbrăca în grabă, îşi spunea: 

"Atât de extraordinar încât aş putea jura că puşlamaua asta 
de Noé a ieşit din casă, iar visul ar putea fi pur şi simplu 
realitate. Ca să nu mai vorbim de faptul că ştiu prăvălia aia a 
spiţerului, cu macul de argint... Dar unde dracu' am văzut-o?..." 

Tot gândindu-se la cele "visate" de Noé, Crebillon se 
apropiase de amicul său, examinându-l mai de aproape şi mai 
cu atenţie — lucru pe care omisese să-l facă până atunci — şi 
constată că veşmintele îi erau pline de noroi, ca şi când s-ar fi 
bălăcit în mocirlă. 


Această descoperire confirma bănuielile care-şi făcuseră loc 
în mintea poetului care, răspunzând unei idei ce părea să-l fi 
obsedat, exclamă brusc, spre marea uimire a lui Noé: 

— Mi-am adus aminte!... ştiu unde e macul acela de 
argint!... Slavă Domnului!... mi s-a luat o piatră de pe inimă!... 

Şi cum Noé îl privea profund năucit, scoțând din tabacheră 
porţii sănătoase de tutun de prizat pe care şi le vâra în nări, 
poetul adăugă pe un ton poruncitor: 

— Hai!... mişcă-te! Sus plecăm! 

— Crebillon, se auzi vocea rugătoare a lui Noé, sunt foarte 
bolnav... şi-mi e prea sete ca să ies acum! 

— O să bei şi o să te oblojeşti la întoarcere... Grăbeşte-te, 
nu avem timp de pierdut! 

Tonul imperativ al poetului, aerul său grav şi îngrijorat i-au 
dat de gândit jupânului Noé, care, fără să se mai codească, dar 
nu fără a scoate nişte suspine sfâşietoare, se puse penibil pe 
picioarele-i şovăielnice. 

Atunci poetul luă o valiză ce conţinea lucrurile de schimb 
pe care le luaseră cu ei şi, scoțând un costum complet ce 
aparţinea lui Noé, i-l întinse spunându-i scurt: 

— Îmbracă-te! 

Şi pentru a merge mai repede, se apucă el însuşi să-l 
dezbrace pe No€. 

— la te uită! exclamă Crebillon, haina e ruptă. 

— Şi totuşi ieri nu era... 

— Uită-te şi tu, îi spuse poetul, virându-i sub naş haina 
murdară de care tocmai îl dezbrăcase. 

— Pe cinstea mea că-i adevărat, exclamă Noe mirat, 
reverul e rupt... Şi totuşi ieri... 

— Mai degrabă smuls; da, smuls e cuvântul, îşi zicea 
poetul. Smuls cu brutalitate... Mă rog, o să mai vedem noi ce şi 
cum... 

Ajutat de Crebillon, Noé Poisson îşi schimbă la iuţeală 
costumul, după care cei doi amici ieşiră. 

Fără să ezite, Crebillon se îndreptă spre Rezervoare şi intră 
pe străduţa ce purta acest nume, bombănind fără încetare: 

— O să vedem noi..: 

Ajunşi pe străduţă, Crebillon se opri în faţa celei de a doua 
case pe dreapta şi, cum îşi înălţase privirea, cău- tind ceva, Noé, 


maşinal, făcu acelaşi gest, rămânând cu gura căscată şi holbând 
ochii uimiţi. 

— Crebillon?!... spuse el. Oh! Ce lucru ciudat!... 

— Ce anume-i ciudat? îl întrebă Crebillon, care îl urmărea 
cu coada ochiului. 

— Păi firma, mănunchiurile astea de ierburi, macul de 
argint... ce ciudată asemănare cu cele din vis!... exclamă Noé. 
Ce potriveala dracului!.. 

— Nu potriveală, Noé; e beţia de ieri care nu ţi-a trecut 
încă, îi răspunse Crâbillon, care îşi continua neabătut drumul, 
târându-l şi pe Noé, pe care îl ţinea bine de braţ. 

Nu făcură bine câţiva paşi, că beţivul nostru scoase o nouă 
exclamaţie de uimire, recunoscând borna răsturnată pe care se 
aşezase în vis. 

Şi cum Crâbillon ridica din umeri cu neîncredere, Noé 
recunoscu de asemenea şi ciocanul spart de pe uşă şi, ca o 
încununare a tuturor eforturilor sale de a-l convinge pe 
Cre&billon, găsi şi ridică o bucată de rever ce zăcea pe jos şi care 
semăna al dracului de tare cu cea care lipsea hainei pe care 
tocmai o dezbrăcase. 

Dar cum beţivul continua să exclame mirat: 

— Oh! Cât poate fi de ciudati... 

Crebillon îi spuse, încrucişând braţele şi luând un aer 
extrem de sever: 

— Ceea ce vă dovedeşte, domnule Poisson, că aseară nu 
numai că v-aţi îmbătat, dar şi că aţi ieşit din cameră... în ciuda 
jurământului solemn pe care l-aţi făcut... fără să vă pese nici cât 
negru sub unghie de soarta mea, prietenul vostru... aşa încât 
dacă mi s-ar fi întâmplat vreo nenorocire, n-aţi fi putut să-mi 
săriţi în ajutor, aşa cum vorbisem... şi dacă aş fi murit... căci aş 
fi putut fi ucis... arestat... sau mai ştiu eu ce?... cum mi-aţi fi 
putut fi de ajutor?... în nici un fel!... şi aş fi murit din cauza 
voastră. Asasinat de tine... prietenul meu! 

La această mustrare marţială, la această evocare a morţii 
prietenului său din propria-i vină, sărmanul Noé, ruşinat, simţea 
lacrimile curgându-i pe obraji şi, cu o voce supusă şi umilă, 
murmură: 

— lartă-mă, Crâbillon... prietene!... 

Poetul scutură îndurerat din cap, ca şi când ar fi vrut să 
spună: "Nu mai am prieteni!" 


— Ce să fac să mă ierţi... vorbeşte! 

—  Ascultaţi, domnule Poisson, pericolele pe care le-aţi 
înfruntat ieri şi de care am scăpat, va mai trebui să le înfrunt... 
în seara asta prietenul vostru Crebillon ar putea fi închis în cine 
ştie ce carceră în fundul vreunei puşcării... Numai voi mă puteţi 
scoate de acolo... Aveţi voinţa necesară pentru a vă întoarce la 
han şi de a nu vă mişca de acolo... şi de a nu bea?... 

Vorbind, Crebillon se îndepărtase pe nesimţite de faimoasă 
uşă cu ciocanul spart şi luându-l, evident, pe Noe cu el. 

Noé, sincer emoţionat, răspunse cu o grabă care dovedea 
că afecțiunea sa pentru poet era profundă şi sinceră: 

— Mă întorc imediat, Crébillon şi de data asta dacă nu mă 
găseşti stând liniştit şi postind, poţi să-ţi vâri, spada în mine... 
căci am s-o merit. 

Şi după ce strânse bărbăteşte mâna prietenului său, Noé se 
despărţi în grabă de el şi plecă fără să întoarcă privirile 
clătinându-şi uriaşul burdihan. 

Crebillon, văzându-se scăpat de Noé, se îndreptă spre un 
fel de cârciuma scundă care se găsea aproape în faţa uşii cu 
ciocanul, intră şi ceru o sticlă de vin, după care se aşeză în aşa 
fel încât să nu piardă din ochi misterioasa clădire. 

Bându-şi încetişor vinul şi supraveghind uşa, poetul se 
gândea la Noé încercând să-şi imagineze cam ce s-ar fi putut 
întâmpla în seara când fusese la locotenentul general de poliţie. 

"Bineînţeles! îşi spunea poetul, animalul s-a pilit, după care 
a plecat. S-a prăbuşit în faţa porţii ăsteia... asta era borna pe 
care zicea el că s-a aşezat... In felul acesta, pe jumătate năucit 
de băutură, asistase la discuţia misterioaselor personaje... Zărit, 
a fost luat de gât de cel ce fusese numit conte; scuturat cu 
brutalitate, o parte din rever a rămas în mâinile celui care-l 
ţinea şi care, văzând halul de beţie în care se găsea netotul 
nostru, îi dăduse un brânci zdravăn, trântindu-l din nou la 
pământ... de unde şi impresia lui Noé c-ar fi încasat-o temeinic. 
Nefericitul e fără îndoială mulţumit c-a scăpat numai cu atât... 
asta dacă şi restul poveştii e adevărat." 

Tot sucind povestea lui Noé pe toate feţele, Crebillon îşi 
continua cu răbdare supravegherea. 

Bătuse ceasurile nouă şi trecuseră mai bine de două ore de 
când poetul era la pândă. 

Începuse să-şi piardă răbdarea când tresări brusc. 


Uşa din faţa sa tocmai se deschisese şi o subretă cochetă 
îşi făcuse apariţia în cadrul ei. 

Crebillon se ridică imediat, plăti şi ieşi. 

O urmări de departe pe subreta ce ieşise din casă şi care 
nu se ascundea de fel, făcându-i misiunea uşoară. O văzu 
intrând la spiţer. 

Inima lui Crebillon începu să bată cu putere. 

"Te pomeneşti că visul lui Noé o fi adevărat până la capăt?" 
îşi spunea el. 

Şi, ascunzându-se în cadrul unei porţi, începu să aştepte. 

După câteva minute subreta apăru cu un braţ de pachetele 
şi sticluţe, se îndrepta glonţ spre faimoasă uşă care se deschise 
în faţa ei, închizându-se apoi fără zgomot. 

Atunci Crebillon intră şi el la spiţer şi tocmind cumpărarea 
câtorva pastile şi a unei sticle cu sirop contra tusei, graţie 
câtorva complimente îndrăzneţe, făcute la momentul potrivit, 
află că subreta venea la el de câtăva vreme, aproape zilnic şi că 
persoană bolnavă era o doamnă ce era găzduită de stăpânii 
subretei. 

Nu mai încăpea îndoială: Noé nu visase... 

Mai rămânea să afle dacă doamna bolnavă era într-adevăr 
Jeanne. 

Părăsindu-l pe locotenentul general de poliţie, poetul îşi 
spusese că atâta vreme cât Jeanne îşi consuma idila cu 
cavalerul d'Assas, nu vedea motivul pentru care i-ar fi deranjat. 

Căci Crebillon nu se îndoia că povestea lui Berryer n-ar fi 
fost adevărată. 

Descotorosit de remuşcările că ar fi aruncat-o pe Jeanne în 
braţele regelui, îşi spuse că cel mai bun lucru pe care-l putea 
face era să se întoarcă liniştit la Paris; lucru pe care l-ar fi făcut 
în dimineaţa următoare, dacă nu l-ar fi oprit Noé cu visele sale. 

Conversaţia surprinsă de beţivul său amic, în ciudata 
aventură din seara precedentă, îi confirmase poetului 
sinceritatea locotenentului general de poliţie. 

Dar din două una: sau Noé scornise în aburii beţiei 
uimitoarea poveste pe care i-o înşirase, caz în care coincidenţa 
cu femeia bolnavă în chiar casa visată de Poisson era de 
domeniul supranaturalului, sau, dacă nu, atunci totul era 
adevărat. 


Caz în care femeia bolnavă putea fi foarte bine doamnă 
d'Etioles... ceea ce nu era încă dovedit. 

Ca o concluzie a tuturor încurcăturilor de până atunci, 
poetul era sigur de un singur lucru: că pe Jeanne o pândea o 
primejdie reală... avea duşmani puternici care păreau hotărâți s- 
o piardă... dacă nu cumva îi voiau moartea. 

Şi pentru că Berryer fusese sincer în atât de multe puncte 
importante, poetul nu se îndoia că tânărul cavaler d'Assas putea 
să-i dea cheia întregii afaceri: trebuia deci să dea de el cu orice 
preţ. 

Acestea erau gândurile lui Crebillon, în timp ce se întorcea 
la hanul în camera căruia îl aştepta Noé. 

Şi poetul care-şi făcuse socoteala că în dimineaţa aceea se 
putea întoarce liniştit la Paris, era acum ferm hotărât să nu 
plece din Versailles atâta vreme cât nu-i va găsi pe cavalerul 
d'Assas şi pe Jeanne şi nu va obţine asigurarea, că nimic n-o 
ameninţă pe aceasta din urmă şi, în sfârşit, atâta vreme cât nu 
va şti sigur cine era femeia bolnavă din misterioasa casă de pe 
străduţa Rezervoarelor. 


Capitolul X Domnul de Bernis în acţiune 


să lăsăm, pentru câtăva vreme, diferiţii actori ai acestei 
istorii să evolueze aşa cum îi obligă, evenimentele s-o facă, sau 
pasiunile, sau propriile lor interese şi să revenim la un personaj 
care ne este imposibil să-l lăsăm prea mult în umbră: vrem să 
vorbim despre domnul de Tournehem. 

Armand de Tournehem îşi făcuse un obicei din a veni să-şi 
vadă fata în fiecare zi, la palatul d'Etioles, care era vecin cu 
propriul său palat. 

De la răpirea fiicei sale, când Henri d'Etioles era plecat într- 
o călătorie, Armand de Tournehem nu mai avea cunoştinţă de 
modul cum evoluaseră evenimentele. 

Doamna Poisson, pentru a câştiga timp, îi spusese că 
Jeanne, având permisiunea lui d'Etioles, trebuise să părăsească 
palatul în mare grabă pentru a-şi întâlni soţul. 


Jeanne şi Henri erau proaspăt căsătoriţi. În faţa lui Armand 
cei doi jucau comedia pasiunii; scuză era deci plauzibilă şi 
fusese acceptată de tatăl care se consolă zicându-şi că fiica lui e 
mulţumită şi ierta gândindu-se că fericirea e egoistă. 

Dar, contrar tuturor aşteptărilor, absenţa Jeannei se 
prelungea. 

Între altele, ea păstra o tăcere inexplicabilă. 

În cele din urmă Henri d'Etioles se întorsese singur. 

Héloïse, foarte neliniştită şi agitată, nu mai ştia ce să mai 
creadă şi căror sfinţi să se mai roage. 

Neliniştea şi frământările tatălui creşteau fără încetare. 
Héloïse şi Henri fuseseră obligaţi să se resemneze şi să-i spună 
o parte din adevăr. 

În faţa acestei mărturisiri tardive, durerea tatălui s-a 
manifestat prin reproşuri violente la adresa lui Poisson şi a 
propriului său nepot. 

Dar cei doi fini intriganţi se scuzaseră, zicând că numai 
respectul şi grijă ce i-o poartă i-au îndemnat să-i ascundă 
adevărul şi bă nu aveau alt scop în afară de acela de a-l scuti de 
durerea pe care o ştiau a fi profundă; de altminteri, d'Etioles, 
sperase să-şi regăsească rapid soţia, înainte chiar ca iubitul lui 
unchi să fi avut cea mai mică grijă. 

Ce puteai spune la o astfel de scuză abilă?... Evident, 
nimic!... cu atât mai mult cu cât cei doi acoliţi păreau sinceri!... 

Nefericitul tată trebui deci să se resemneze şi, cu 
disperarea în suflet, întreprinse demersurile necesare să-şi 
regăsească fiica mult-iubită. 

Dar cum cei doi evitaseră să vorbească în faţa lui despre 
rege, ba, mai mult, făcuseră în aşa fel încât să-şi îndrepte 
căutările numai spre Paris, rezultatul fusese, evident, negativ, în 
ciuda faptului că nu precupeţise nici un efort, fie el uman sau 
financiar, uzând de întreaga sa influenţă care era considerabilă. 

Jeanne era de negăsit. 

În faţa nenorocirii care-l lovise, disperarea, disperarea 
tatălui era fără margini, şi-l adusese în pragul nebuniei, în 
câteva zile nefericitul îmbătrânise cu zece ani. 

Rătăcea, sărman trup fără suflet, prin uriaşele încăperi ale 
palatului său, căutând în zadar ce demers ar mai putea face, 
cărei persoane s-ar mai putea adresa, în ce loc ar mai putea-o 
căuta pe scumpa sa Jeanne, fiica lui, unica sa comoară. 


Gânduri negre începeau să-i întunece mintea; temeri 
sinistre îi strângeau inima şi nu de puţine ori ideea sinuciderii îi 
dăduse târcoale... 

Cu mare greutate reuşise s-o îndepărteze. 

lubirea sa părintească îi spunea că fiica lui are nevoie de el, 
că nu are dreptul să renunţe la datoria de tată şi că, de 
altminteri, are tot timpul să tranşeze cu sine o existenţă care-i 
devenise odioasă din clipa în care fusese lipsit de zâmbetul 
copilului său... pentru că atunci orice speranţă era iremediabil 
pierdută. 

Un alt considerent îl oprise pe calea ce ducea spre 
sinucidere: îşi spusese că această încercare dureroasă prin care 
trecea era poate pedeapsa ce se abătea asupra lui, fiind 
începutul ispăşirii crimei pe care o comisese odinioară... că era 
pedepsit lovindu-se în ceea ce avea mai scump pe lume: copilul 
său, pentru laşul abandon de care se făcuse vinovat faţă de 
mamă. 

Durerea şi disperarea făcându-l puţin fatalist, îşi mai 
spunea de asemenea că această pedeapsă era justă şi meritată 
şi că nu avea dreptul să se sustragă prin moarte. 

Dar în lungile sale ore de angoasă trecuse în revistă cu 
minuţiozitate toate evenimentele petrecute în timpul scurs de la 
nunta fiicei sale. Cele mai neînsemnate fapte, cel mai mic 
cuvânt fuseseră studiate cu cea mai mare grijă şi convingerea 
pe care o avusese, consimţind lai acea căsătorie, că participă la 
nefericirea fiicei sale, se ancorase, cu o tiranică tenacitate, în 
inima sa sfâşiată de amarnice regrete. 

De fapt, ce bănuia?... Nu ştia nici el prea bine. 

Ce avea de reproşat nepotului său Henri?... Nimic concret. 

Dar un presentiment secret îi spunea că toate necazurile 
fiicei sale, şi, în consecinţă, nefericirea lui, veneau şi vor veni de 
la acea căsătorie. 

Până atunci, cititorul poate îşi mai aminteşte, nu avusese 
decât vagi bănuieli rapid înăbuşite de asigurările fiicei sale care 
făcuse tot posibilul să i le alunge din minte. 

Acum bănuielile i se transformaseră în certitudini şi 
începuse să ghicească o cabală subterană pusă la cale 
împotriva fericirii copilei sale... şi că, deci, acea misterioasă 
răpire nu era, fără îndoială, decât primul pas în executarea 
planului. 


Cu toate acestea îşi continua neabătut cercetările, dar tot 
fără succes. 

Se ducea de asemenea zilnic la palatul d'Etioles în speranţa 
de a afla, în sfârşit, ceva nou... şi fiecare zi îi adăuga o nouă 
deziluzie. 

În felul acesta, nepotul său Henri, care urma la rândul lui un 
plan bine pus la punct, îi spusese în cele din urmă că, în 
disperare de cauză, se adresase regelui care-l primise foarte 
cordial şi care-l trimisese la locotenentul general de poliţie care, 
la ordinul formal al regelui, îi promisese că va face tot posibilul 
să regăsească dispăruta, la fel ca. Şi pe vinovat sau vinovaţi. 

Trebuie să spunem aici că d'Etioles ezitase un moment 
întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să-l convingă pe unchiul său 
să-i facă o vizită locotenentului general de poliţie care nu s-ar fi 
putut eschiva în lata unui personaj, atât de important. 

Dar în timp ce domnul de Tournehem nu vedea decât 
piedici şi capcane în calea fericirii fiicei sale... şi poate şi a vieţii 
sale, d'Etioles rămânea ferm convins că nu era vorba decât de o 
aventură amoroasă. 

Şi îşi spunea că, în aceste condiţii, va şti el cum să-şi 
regăsească soţia şi pe răpitorul acesteia. Ajutorul dat de un om 
precum unchiul său putea deveni o piatră de moară în 
momentul în care va avea nevoie de întreaga sa libertate de 
mişcare pentru a-şi desăvârşi răzbunarea împotriva răpitorului 
soţiei sale şi, cine ştie, chiar împotriva Jeannei, aşa că, fără să 
ezite, şi, fără milă pentru profunda durere a acestui bărbat, îl 
împinsese fără scrupule pe piste falşe, lăsându-l să-şi facă 
himerice speranţe şi să alerge după ele. 

În ceea ce-o priveşte pe Héloïse Poisson, care cu un singur 
cuvânt l-ar fi putut linişti pe nefericitul tată în legătură cu soarta 
fiicei sale, păstra şi ea o tăcere încăpăţânată, la fel de 
interesată ca aceea a lui d'Etioles, deşi din cu totul alte cauze. 

De când aflase din gura lui Noé că Jeanne fusese răpită de 
rege, nu mai avea nici o veste de la ea. Toate persoanele care i- 
ar fi putut da o cât de mică informaţie fuseseră trase de limbă 
cu toată abilitatea de care era în stare, dar în van... 

Şi ea, ca şi d'Etioles, ca şi Tournehem de altminteri, se 
lăsase cuprinsă de o crudă nehotărâre şi de profunde nelinişti. 
Se întreba cu un început de teamă ce se putea ascunde în 


spatele tăcerii persistente a Jeannei, ca şi în spatele acestei 
dispariţii prelungite. 

Dar se liniştea zicându-şi: 

"Bah!  Pasiunile  nebuneşti se consumă iute... Vine 
întotdeauna un moment în care te plictiseşti de atâta 
singurătate. Şi apare ea atunci!..." 

In felul acesta matroana încerca să se consoleze şi se agăța 
de dulcea convingere că Jeanne era acum amanta regelui... 
lucru de care sfârşi prin a se îndoi adesea, când constată lipsa 
de rezultate cu care se sfârşiseră cercetările sale şi tăcerea 
neliniştitoare a aceleia pe care se încăpăţâna s-o numească fiica 
sa. 

Aceasta era în mare starea de spirit a acestor personaje în 
momentul în care le regăsim în povestea noastră. 

In ziua aceea domnul de Tournehem era în biroul său, 
ocupat ca întotdeauna în ultimele zile să se întrebe ce ar mai 
putea face pentru a-şi regăsi fiica, sau măcar pentru a mai afla 
ceva în plus faţă de cele ştiute, când un valet îl smulse din 
gândurile sale anunţându-i vizita domnului de Bernis, secretar 
particular al domnului locotenent general de poliţie, care cerea 
onoarea de a fi primit fără întârziere, pentru o afacere de cea 
mai mare gravitate. 

Tournehem îl cunoştea vag pe acest Bernis, care se fofila în 
toate mediile. Şi poate nu l-ar fi primit dacă nu avea calitatea de 
secretar al locotenentului general de poliţie, calitate ce trezise 
în sufletul lui o vagă speranţă. 

Astfel dădu ordin să, fie introdus imediat vizitatorul 
anunţat, care-şi făcu intrarea eu graţie şi cu acea lejeritate 
proprie celor de la curte. 

După curtoaziile de rigoare, care fuseseră mai lungi şi mai 
ceremonioase şi pentru că cei doi bărbaţi se studiau cu 
nedisimulată curiozitate, Bernis se decise să atace subiectul 
întrevederii pe care o ceruse, nu fără o imperceptibilă emotie, 
căci ţinuta măreaţă a omului de finanţe, chipul lui bărbătesc şi 
nobil răvăşit de durere îi impunea fără să vrea. 

— Domnule, începu el, după cum ştiţi, sunt secretarul 
particular al domnului locotenent general de poliţie, care-mi 
face cinstea să mă onoreze cu o astfel de încredere încât nu are 
secrete pentru mine. Această situaţie excepţională mă face că 
adeseori să fiu de folos prietenilor mei şi uneori, foarte rar, ce-i 


drept, unor oameni de onoare, pe care îi cunosc numai după 
reputaţia lor şi cărora aş fi onorat să le fiu prieten... fără ca prin 
aceasta să trădez încrederea domnului locotenent general de 
poliţie. 

De Tournehem se înclină politicos. Dar dorinţa arzătoare pe 
care o avea dea şti dacă vizitatorul îi aduce veşti de la fiica sa 
era mai puternică decât oricare alt considerent şi, cu o voce 
strangulată de emotie şi de nerăbdare, îl întrebă: 

— Domnul locotenent general de poliţie v-a trimis pentru a- 
mi da veşti de la fiica mea?... Ştiţi ce i s-a întâmplat?... unde se 
află? 

— Vai! Nu, domnule, răspunse Bernis, care se grăbi să 
adauge, văzând că nefericitul tată lăsase să-i scape un gest a 
cărui semnificaţie era că în afară de copilul său nimic altceva 
nu-l mai interesa. Dar, am venit totuşi să vorbim despre fiica 
dumneavoastră. 

— Voi afla în sfârşit ceva? murmură Tournehem. 

— Poate, domnule, răspunse enigmatic Bernis; în orice caz 
vă repet, voi avea onoarea să vă vorbesc despre doamna 
d'Etioles. Despre doamna şi numai despre doamna d'Etioles, 
spuse el apăsând pe ultimele cuvinte. 

— Vorbiţi, domnule şi iertaţi-mi nerăbdarea părintească, 
dar... vă implor... fiţi scurt! 

— Voi fi cât de scurt voi putea, domnule. lată despre ce e 
vorba: din întâmplare mi-au trecut prin mână hârtii care 
dovedeau că un intendent regal... dintre prietenii voştri, un 
vinovat, cu probe, de delapidare... 

— Unul dintre prietenii mei, delapidator!... Haideţi, 
domnule! exclamă Tournehem cu indignare. 

— Fie-mi permis să insist, domnule, am avut dovezile în 
mână... sunt îngrozitoare, mai mult ca suficiente pentru a-l 
trimite pe acuzat, cu frânghia de gât, în cămaşă, să facă bezele 
mulţimii în piaţa Grève... Numai că eu n-am zis că acest 
intendent, prietenul dumneavoastră, ar fi vinovat... cu spun că a 
fost urzit un complot împotriva prietenului dumneavoastră şi că 
acest complot a fost atât de bine orchestrat încât autorul lui 
avea fantezia să trimită regelui numai una din dovezile pe care 
le-am văzut... amicul dumneavoastră ar fi fost iremediabil 
spânzurat... iertaţi-mă, pierdut! 

— Ceea ce-mi spuneţi, domnule, e oribil! 


— Nu pe cât vă puteţi închipui, domnule, căci nu e vorba de 
un prieten al dumne-avoastră, cum v-am spus la început, ci de 
dumneavoastră înşivă. 

— De mine?... întrebă domnul de Tournehem, pe care 
emoția îl gâtuia. 

— De dumneavoastră înşivă, domnule. 

— Oh! murmură intendentul regal, trecându-şi mâna peste 
fruntea înmuiată de sudoare, văd un hău căscându-se în faţa 
mea... Haide, haide! adăugă el încercând să-şi regăsească 
sângele rece. Explicaţi-vă, vă implor! 

— Dar e atât de clar! continuă Bernis. Semnătura voastră 
era pusă pe documente care dovedesc clar ca lumina zilei că se 
practică un furt cinic şi imprudent în defavoarea tezaurului 
regal. Numai una din aceste dovezi să fi ajuns unde trebuie şi 
soarta voastră ar fi fost pecetluită. Aţi fi fost condamnat sigur şi 
inevitabil căci, cu excepţia situaţiei că aţi fi putut face dovada 
irefutabilă a unei falsificări a semnăturii voastre, nu veţi putea 
dovedi în nici un alt fel regelui sau judecătorilor voştri că 
semnătura de pe actele acelea mai mult decât acuzatoare a fost 
pusă în necunoştinţă de cauză... şi totuşi acesta e adevărul... o 
ştiu. Pe scurt, bună voastră credinţă a fost înşelată: prin viclenie 
şi alte mijloace infame vi s-a captat încrederea... 

Aţi comis dumneavoastră, un bărbat incapabil de a-şi 
închipui o cursă atât de vicleană, imprudenţa de a vă pune 
semnătura pe acte în alb... Ori aceste acte au fost completate 
după aceea cu instrucţiuni atât de precise, de o natură atât de 
delicată, atât de specială, încât nici cea mai mică îndoială în 
favoarea voastră ar fi imposibilă. 

Între altele, ordinele pe care le-aţi semnat în alb au fost 
executate cu o precizie şi o îndemânare încât, în caz de proces, 
vor apărea douăzeci de persoane care să ateste, cu dovezi în 
sprijin, că au acţionat la ordinul vostru expres. 

— E monstruos!... murmură Tournehem întrebându-se dacă 
nu cumva era pradă unui coşmar îngrozitor. Şi cine e mizerabilul 
care... îl ştiţi, domnule? 

— Da, domnule, dacă ţineţi neapărat vă pot spune numele 
lui... Cu toate că mi se pare foarte uşor să-l găsiţi şi singur. O 
singură persoană din anturajul dumneavoastră imediat era în 
măsură să vă prezinte la semnat ordine în alb, o singură 
persoană se bucura de întreaga voastră încredere... 


— Cum! Să fie Henri!... nepotul meul!... el, care-mi 
datorează totul... îngrozitor!... Dar nu, nu se poate, e lipsit de 
sens, vă înşelaţi... Şi de ce-ar fi făcut-o? Ce scop ar avea 
această oribilă maşinaţie?... 

— Remarcaţi, vă rog, că l-aţi numit voi înşivă pe domnul 
d'Etioles... pentru că într-adevăr el era singurul în stare să pună 
la cale o acţiune atât de vicleană... Spuneţi că vă datorează 
totul?... Ei bine, domnule, poate tocmai din pricina asta... 

La anumiţi oameni, cu sufletul chinuit şi împietrit, 
binefacerile evocă ura... iar domnul d'Etioles îmi face impresia a 
fi dintre aceştia!... în ce scop ar fi acţionat nu ştiu nimic despre 
asta, dar luaţi ca sigur faptul că el singur era instigatorul 
abominabilului complot căruia urma să-i cădeţi victimă de pe o 
zi pe alta... dacă nu m-aş fi gândit că era de datoria mea de om 
cinstit să vă anunţ la timp. 

— Nu! Nu!... e imposibil! Henri e incapabil de o astfel de 
infamie!... Nu mă îndoiesc nici de intenţiile voastre, nici de bună 
voastră credinţă... dar ceea ce mi-aţi spus este atât de oribil, 
atât de monstruos, încât mintea mea refuză să admită o atât de 
mare ingratitudine, o atât de odioasă perversitate! 

Şi bancherul, care se ridicase, măsura biroul într-o agitaţie 
febrilă. 

De Bernis, care-l observase cu atenţie, ridică din umeri şi-i 
spuse: 

— Toma Necredinciosul!... Chiar credeţi că aş fi venit de 
bună voie să arunc îndoiala şi să tulbur mintea unui om de 
onoare spre care mă simt atras de o respectuoasă simpatie... 
credeţi că lansam cu uşurinţă o astfel de acuzaţie îngrozitoare 

— Să înţeleg deci că aveţi dovezi? întrebă Tournehem cu 
însufleţire. 

— Pozitive, materiale, nu... morale, da... şi ele sunt 
concludente... Le veţi judeca singur: era în zorii zilei în care s-a 
celebrat căsătoria doamnei d'Etioles. La poarta palatului unde 
locuieşte domnul locotenent general de poliţie s-a prezentat un 
bărbat, cerând să-i vorbească domnului Berryer în persoană. 
Domnul Berryer fiind absent, l-am primit eu pe bărbatul care, 
după multe ezitări şi după ce l-am asigurat că domnul 
locotenent general de poliţie m-a însărcinat să-l primesc, s-a 
decis în fine să dezvăluie motivul vizitei sale. 


Bărbatul mi-a spus că ar putea furniza dovezile privitoare la 
numeroasele fraude în dauna Tezaurului comise de un personaj 
sus-pus şi că îşi lua obligaţia să prezinte aceste dovezi dacă îi 
voi da cuvântul de onoare că voi admite anumite condiţii pe 
care mi le va aduce la cunoştinţă şi care, în esenţă, erau 
următoarele: omul avea documente compromiţătoare privind un 
personaj pe care nu-l va numi încă; acestor hârtii le lipsea proba 
decisivă, irefutabilă, a furturilor de care era acuzat... această 
dovadă urma să fie adusă sub jurământ peste trei zile... 

Pentru a-mi dovedi că nu e vorba de o acuzaţie vagă, s-a 
oferit să-mi lase hârtiile pe care le avea şi la citirea cărora mă 
voi convinge că acuzaţia sa era fondată şi temeinică, dar în 
schimb eu îmi luam angajamentul de onoare de a aştepta trei 
zile, de a nu da urmare demersului său până la expirarea acelui 
termen şi, în sfârşit, de a restitui pur şi simplu hârtiile în cazul în 
care, printr-o minune, proba irefutabilă pe care spera s-o 
găsească într-un termen foarte scurt avea să-i lipsească, venind 
chiar el să-mi ceară să-i restitui hârtiile. 

Dacă, dimpotrivă, îmi aducea această dovadă, voi fi liber să 
păstrez totul, să dau afacerii orice urmare doresc, cu condiţia 
unică de a nu dezvălui niciodată numele informatorului. 

Acest soi de târg pe care mi-l propunea era explicat de 
consideraţiile următoare: cel care-mi vorbea era un sărman 
amărât. Personajul pe care-l acuza era, dimpotrivă, bogat şi 
puternic. 

Dacă probele furnizate erau considerate a fi insuficiente, 
dacă personajul ieşea cu faţa curată din întreaga afacere, el, 
sărmanul amărât, era pierdut şi ar fi fost vânat fără milă de 
puternicul său adversar... Dacă, din contră, ar fi reuşit şi 
personajul ar fi fost judecat, condamnat şi executat, atunci 
apărea un alt pericol pentru omul nostru... 

Personajul avea, la rândul lui, o familie, complici 
atotputernici, care, chiar şi în cazul condamnării principalului 
vinovat, nu vor ezita, din spirit de răzbunare, să-l sacrifice fără 
milă pe delator... de unde necesitatea ca el să rămână 
necunoscut, într-o umbră prudentă... Pe scurt, omul dorea să 
denunte fără să-şi rişte însă pielea... 

Totul era foarte logic, motiv pentru care nu am ezitat să-mi 
angajez cuvântul, acceptând în totalitate condiţiile ce-mi 


fuseseră impuse şi pe bună dreptate eram obligat să le 
recunosc riguros necesare securităţii personale a delatorului. 

De Bernis se oprise pentru câteva momente, atât pentru a- 
şi trage răsuflarea cât mai ales pentru a studia efectul spuselor 
sale asupra domnului de Tournehem, care ascultase cu atenţie 
profundă şi se plimba maşina! prin cameră. 

Fără îndoială mulţumit de examenul susţinut cu bine, 
secretarul lui Berryer scoase dintr-o elegantă tabacheră din aur 
şi fildeş o porţie de tutun pe care-l priză cu vădită satisfacţie, 
scutură cu un gest grațios jaboul pe care nu căzuse nici un 
firicel de tutun şi continuă: 

— In timp ce vorbea, îl observam cu foarte mare atenţie; mi 
se părea sincer în îndeplinirea sarcinii sale respingătoare. Dar 
am fericirea de a fi dotat cu o memorie extraordinară şi mi se 
părea că-l mai văzusem pe undeva pe omul care, din motive pe 
care nu le-am mai cercetat, comitea acest act laş care este 
delaţiunea... 

Unde l-am mai văzut?... nu-mi puteam aduce aminte, cu 
toate astea chipul lui nu-mi era necunoscut... Odată plecat omul 
nostru, având cuvântul meu, m-am aşezat foarte intrigat să 
studiez documentele pe care mi le lăsase şi atunci am văzut că 
persoana în cauză eraţi dumneavoastră, domnule de 
Tournehem. 

— Şi acele hârtii erau probante? îl întrebă intendentul regal, 
respirând greu. 

— ingrozitoare, domnule!... Erau acolo probe irefutabile în 
cantitate mai mult decât suficientă pentru a rămâne fără cap... 
şi m-am întrebat imediat ce altă probă mai convingătoare putea 
să mai aducă necunoscutul meu, când aveam în faţa mea probe 
atât de teribile. 

Dar, încercând să aflu de ce individul nu se mulţumise cu 
acele hârtii mai mult decât suficiente — şi nu voi înceta să v-o 
repet — obligat să văd numele vostru etalându-se în josul 
paginilor, hârtii dintre care şi cea mai neînsemnată vă poate 
ucide mai sigur decât o lovitură de pumnal, vălul care-mi 
acoperea memoria se sfâşie brusc şi-l recunoscui pe nemernicul 
care venise să vă dea pe mâna călăului... 

— Ah! exclamă Tournehem, cine-i? 

— E un fel de factotum, de secretar, de valet care se pare 
că e de puţină vreme în serviciul nepotului dumneavoastră şi 


care se ţinea ca o umbră de domnul d'Etioles, care se înfăţişa 
peste tot flancat inevitabil de acest servitor... M-am interesat 
discret şi am aflat că omul nostru se numea... 

— Damiens? îl întreba Tournehem. 

— Damiens, chiar aşa; am aflat că era de puţină vreme în 
serviciul domnului d'Etioles, pe lângă care îndeplinea nişte 
misiuni vagi, nedefinite, că apăruse brusc fără ca nimeni să 
poată spune cum. Nici cine era el în realitate, de unde venea, ce 
dorea... 

— Ciudat!... murmură intendentul. 

— Atunci, continuă Bernis, am început să mă gândesc, să 
sucesc şi să răsucesc pe toate feţele informaţiile pe care le 
deţineam, ajungând la concluzia următoare: Damiens nu e 
decât un complice, un simplu instrument care acţiona în folosul 
cuiva care preferă să se ţină în umbră; tot ceea ce mi-a debitat 
nu era decât o lecţie învățată pe de rost, iar conţinutul hârtiilor 
îi era mai mult ca sigur necunoscut, că le dăduse fără să le 
citească... deşi mă îndoiesc de faptul că ar fi ştiut aa citească... 
în sfârşit că adevăratul autor al acestei, tragedii, în care mi s-a 
rezervat şi mie un rol, nu putea fi decât noul stăpân al acestui 
Damiens, propriul vostru nepot, domnul d'Etioles în persoană. 

— Dar de ce?... de ce?... 

— Puţină răbdare, domnule, totul se va limpezi... cel puţin 
aşa sper. Continui: funcţiile pe care le îndeplinesc la curte îmi 
permit să cunosc o mulţime de oameni şi, foarte adesea, sunt 
perfect informat asupra valorii morale a multor persoane care 
nici măcar nu au aflat de existenţa mea. 

In felul acesta, domnule, deşi nu am avut onoarea dea mă 
găsi printre prietenii domniei voastre, ştiam totuşi că titularul 
intendenţei de Picardia era considerat de toată lumea, ca fiind 
onorarea şi probitatea întruchipate şi că însuşi Maiestatea Sa îl 
stimează foarte mult... Nu vă fac un compliment, domnule, vă 
repet numai opinia tuturor celor care vă sunt apropiaţi şi încerc 
să vă explic de ce şi cum mi-a fost trezit interesul. 

Fiind considerat un bărbat perfect onest, vă las să vă 
închipuiţi şi singur cât de mare a fost stupoarea mea la lectura 
documentelor care dovedeau... contrariul. Dar aşa cum sunt 
dotat cu o foarte bună memorie, nici instinctul nu m-a înşelat 
decât arareori... Or, acest instinct îmi spunea că aveţi chipul, 
manierele şi, mai ales, ideile unui om care erau sigur la polul 


opus al mizerabilului care mi se dezvăluia la citirea hârtiilor de 
care v-am vorbit... 

Aţi uitat fără îndoială de faptul că am avut onoarea să vă 
fiu prezentat la doamna de Rohan şi că am avut acolo o foarte 
lungă întrevedere cu dumneavoastră... Mă laud că sunt un bun 
fizionomist... Impresia pe care mi-aţi produs-o, împreună cu 
reputaţia voastră bine stabilită au făcut să fiu cucerit pe loc de 
persoana voastră şi am hotărât să amân concluziile în ceea ce 
vă priveşte... până ce informaţiile pe care urma să le primesc în 
ceea ce vă priveşte, informaţii ce urmau să vină din surse 
diferite, ar fi confirmat sau infirmat impresia care atunci vă era 
favorabilă... 

— Ah! Domnule, exclamă Tournehem luând mâna lui 
Bernis, câte datorii am faţă de voi! 

— Aşteptaţi! spuse Bernis surâzând, o să-mi mulţumiţi la 
urmă. Observațiile mele personale, care s-au adăugat şi 
propriile mele cercetări, mi-au dat certitudinea că acest 
Damiens nu decât o unealtă inconştientă în mâinile lui 
d'Etioles... 

Între altele mi-a atras atenţia şi următorul fapt: aceste 
hârtii — care constituiau un fel de sabie a lui Damocles asupra 
capului vostru — mi-au fost încredințate chiar în seara dinaintea 
căsătoriei lui d'Etioles cu fiica dumneavoastră; adică într-un 
moment în care, mai mult ca niciodată, ar fi trebuit să fiţi sfânt 
pentru el... 

Această coincidenţă mi s-a păi ut mai degrabă, bizară... Dar 
ceea ce m-a impresionat şi mai tare a fost faptul că în chiar 
dimineaţa căsătoriei Damiens a venit nu pentru a-mi aduce o 
dovadă şi mai îngrozitoare încă, aşa cum ar fi fost de aşteptat... 
ci pentru a mă anunţa că a eşuat în. Cercetările sale şi mi-a 
cerut hârtiile. pe care le încredinţase onoarei mele şi pe care i 
le-am înapoiat... cu regret, mărturisesc. 

Şi fără să vreau, în mintea mea se înşurubase un gând 
tenace, obsedant: hârtiile fiind retrase, furtuna care trebuia să 
se dezlănţuie deasupra capului vostru fusese îndepărtată pentru 
că se consumase căsătoria lui d'Etioles cu fiica voastră şi, dacă 
această căsătorie nu s-ar fi realizat din cine ştie ce pricină, ar fi 
venit să-mi mai aducă o dovadă, oricum inutilă ţinând cont ele 
relevanţa celorlalte, dar care pentru mine constituia un semnal: 
încredințarea acestor acte regelui... iar în acest caz aţi fi fost 


pierdut... furtuna s-ar fi abătut asupra voastră şi v-ar fi zdrobit 
cape o surcică... 

— Oribil! Oribil! murmură Tournehem total pierdut şi a cărui 
frunte era udă de transpiraţie. 

Dar ceea ce v-am spus până acum se baza numai pe 
coincidenţe... Căsătoria fiicei voastre, anunţata cu surle şi 
trâmbiţe de d'Etioles, dezlegase multora limba şi lumea se 
întreba ram se poate ca o persoană atât de încântătoare, atât 
de desăvârşită, putea consimţi 3a unirea cu un om atât de puţin 
potrivit... coincidenţă... leşinul tinerei mirese în plină biserică 
după ceremonie... altă coincidenţă... 

Sigur că toate astea mi se păreau ciudate, dar trebuia să 
mă las antrenat din pricina asta şi să construiesc o intrigă atât 
de neagră?... Mi-am continuat investigaţiile şi am aflat că însuşi 
d'Etioles, într-un moment de expansiune, îşi anunţase apropiata 
căsătorie unei... tinere persoane... care a avut adesea gesturi 
binevoitoare faţă de servitorul vostru... 

Această persoană, din întâmplare, o cunoştea din vedere 
pe viitoarea doamnă d'Etioles. Drept pentru care i-a râs în nas 
nepotului dumneavoastră, spunându-i pe şleau, cu cruzime 
chiar, că niciodată o copilă încântătoare ca ea nu va accepta să- 
şi unească tinereţea şi frumuseţea cu o stârpitură ca el. 

La aceste cuvinte d'Etioles a sărit ca ars şi nemaiputându- 
se stăpâni a mers până acolo încât a declarat textual: că vroia 
ca acea încântătoare copilă să fie a lui şi că de burtă voie sau cu 
forţa va fi a lui... că de altminteri îşi luase toate măsurile şi că 
dacă verişoara să se dovedea recalcitrantă, va declanşa pe 
capul unei persoane care îi era foarte dragă o catastrofă atât de 
îngrozitoare că nu va avea suficiente zile să plângă nenorocirea 
ireparabilă pe care a cauzat-o... dar că era liniştit; dinspre 
partea asta, că verişoara sa era mult prea inteligentă pentru a 
nu înţelege lucrurile şi fiică mult prea iubitoare şi devotată 
pentru a ezita o singură clipă să-şi sacrifice propria fericire în 
schimbul vieţii tatălui ei şi poate chiar mai mult. 

Inţelegeţi, domnule, că aceste cuvinte, care mi-au fost 
repetate fără să le dau prea multă importanţă atunci, au fost 
după aceea ca un fulger ce m-a ajutat să văd clar planul 
tenebros ce a fost urzit împotriva voastră şi a fiicei voastre. 

— Ah! Blestem pe capul meu! mugi Tournehem; acum văd 
şi înţeleg şi eu... Fiica mea, sărmana mea fiică, s-a sacrificat 


pentru mine... pentru a-mi salva viaţă şi onoarea amenințate... 
iar eu am fost orb şi surd n-am înţeles nimic, tată mizerabil ce 
sunt!... 

— Pentru, Dumnezeu, domnule, exclamă Bernis 
înspăimântat de această bruscă izbucnire; vă implor, calmati- 
vă... 
— Ah! Mă duc... reluă violent Tournehem care se ridică şi se 
repezi spre uşă. 

Dar cu o mişcare, fulgerătoare Bernis se aşezase în faţa lui, 
spunându-i cu o voce autoritară de care nu l-ai fi crezut 
niciodată capabil. 

— Unde vă duceţi?... Ce aveţi de gând să faceţi?... 

— Ce vreau să fac? răspunse Tournehem cu un râs în care 
răsuna nebunia; să-l ucid pe mizerabilul care... 

— Tâmpenii! răspunse rece Bernis, înălţând din umeri; aţi 
comite... un act ireparabil,.. care ar atrage asupra capului vostru 
şi al fiicei voastre trăsnetul care tocmai se îndepărtase pentru o 
vreme. 

Ta auzul acestor cuvinte pronunţate cu o profundă 
convingere şi cu o suverană gravitate, Tournehem se opri, 
tremurând, interzis. 

Fără să-l lase să se dezmeticească, Bernis continuă: 

— Vă rog, ascultaţi-mă cu atenţie, domnule... Haideţi, îmi 
datoraţi asta, domnule, adăugă el, văzând că Tournehem, care 
fierbea de furie, ezita încă. 

La auzul aluziei directe la serviciul ce i se făcuse, 
intendentul se opri brusc că un armăsar ce simte zăbala 
rănindu-i gura. Făcând un efort violent să se calmeze. 

— lertaţi-mă, domnule de Bernis, nici nu m-am gândit să vă 
mulţumesc... 

— Să nu mai vorbim despre asta, domnule... Aşezaţi-vă... 
aşa... şi acum ascultaţi-mă... Sper că vă daţi seama că nu am 
venit numai pentru a vă avertiza asupra unui pericol îngrozitor, 
iar omul care a ştiut să descurce iţele unei atât de odioase 
maşinaţiuni vă poate fi un bun sfătuitor... 

— E adevărat! exclamă Tournehem. Mi-am pierdut capul 
din pricina atâtor infamii. 

— Se vede, Dumnezeule!... bine... Aveţi deci nevoie de un 
prieten sigur şi devotat care să vadă clar în locul vostru şi să vă 


arate calea de urmat. Căci ceea ce am făcut eu pentru 
dumneavoastră vă dovedeşte că asta vă sunt: un prieten. 

— Adevărat! confirmă domnul de Tournehem, 

Şi adăugă: 

— Domnule de Bernis, în ziua când veţi dori să-mi cereţi 
viaţa, amintiţi-vă că ea vă aparţine. 

— Să lăsăm asta, vă rog, răspunse Bernis, pe care cuvintele 
interlocutorului său păreau a-l fi stânjenit... Am fost pe deplin 
recompensat de satisfacția pe care am încercat-o făcând un 
serviciu unui om ca dumneavoastră... şi de fapt tot eu sunt cel 
câştigat, pentru că, făcându-mi datoria de gentilom, mi-am 
câştigat un prieten devotat... 

— Până la moarte! adăugă Tournehem, strângându-i mâna 
lui de Bernis. 

— Pentru mine situaţia dumneavoastră este foarte clară şi 
am să v-o rezum în câteva cuvinte: din motive pe care nu le 
cunosc, nepotul dumneavoastră avea un interes foarte puternic 
să vă devină ginere. Urât, schilod, prefăcut, şi-a zis că această 
căsătorie nu se va face aşa de uşor. Cum individul este un 
mizerabil, a abuzat de încrederea voastră şi v-a făcut să 
semnaţi acele oribile hârtii compromiţătoare... 

Când s-a simţit suficient de stăpân pe situaţie, s-a adresat 
fiicei dumneavoastră dându-i de ales: sau îi va aparţine şi atunci 
veţi fi la adăpost, sau refuză şi atunci veţi fi mort ba, chiar şi 
mai rău, dezonorat... Fata dumneavoastră a acceptat să se 
sacrifice pentru voi... 

— Sărmanul meu copil! suspină Tournehem. 

— Pericolul care vă pândea este, pentru moment, 
îndepărtat, dar cine ştie dacă nu va reapărea mai ameninţător 
ca niciodată?... Cine ştie ce planuri machiavelice mai urzeşte 
domnul d'Etioles Cine ştie dacă omul ăsta nu va avea mai târziu 
un interes să vă distrugă?... 

— Atunci sunt pierdut! exclamă Tournehem, îngrozit. 

— Bineînţeles că nu! Trebuie să vă liniştiţi, să ţineţi piept 
furtunii, să vă apăraţi... 

— Mă voi arunca la picioarele regelui, îi voi povesti totul, 
am să-l implor să mă ajute... 

— Cel mai rău mijloc! exclamă Bernis, dând din cap; regele 
este slab, superficial, schimbător... cine ştie dacă, prins într-un 
moment de proastă dispoziţie, nu vă va sacrifica... 


— Şi atunci ce trebuie să fac... Şi sărmana mea copilă... ce 
se va întâmpla cu ea?... 

— Trebuie, spuse Bernis, apăsând pe fiecare cuvânt, să 
folosiţi aceleaşi arme ca şi adversarul vostru... căci nu trebuie 
să vă faceţi iluzii, nepotul vostru vă este un duşman 
încrâncenat, de moarte... Ca şi el, va trebui să uzaţi de viclenie, 
să fiţi. Încrezător, răbdător şi tenace... 

Şi apoi, dacă stau bine să mă gândesc, acum vă căutaţi 
peste tot fiica fără să puteţi s-o regăsiţi... în timpul acesta, ce 
face domnul d'Etioles?... cine ne poate garanta că nu el e cel ce 
a sechestrat-o pe fiica dumneavoastră?... 

Prevăd: că mă veţi întreba în ce scop?... Ei! Dacă aş şti, nu 
aş mai fi atât de neliniştit din pricina voastră... şi a ei!... 

— Bine şi ce-i de făcut?... întrebă domnul de Tournehem a 
doua oară. 

— După părerea mea, prefaceţi-vă a nu ştii nimic... Arătaţi-i 
nepotului vostru aceeaşi încredere ca şi înainte..., numai că 
urmăriţi-l pas cu pas, fiţi neîncetat în umbra lui, aflaţi-i cele mai 
mici mişcări, cele mai insignifiante demersuri, dacă s-ar putea şi 
gândurile... căutaţi şi adunaţi probele maşinaţiei  urzite 
împotriva voastră, astfel încât în ziua în care va încerca să vă 
doboare cu această acuzaţie infamantă, să-i puteţi destrăma 
victorios mârşăvia... căci dinspre această parte vine pericolul... 

Când veţi avea aceste dovezi în mână, veţi putea demasca 
mârşăvia fără teamă şi să loviți la rândul vostru fără milă... Dar, 
vă repet, pentru a ajunge la acest rezultat, nu trebuie. Să-l 
pierdeţi din ochi nici o clipă pe d'Etioles, fie zi, fie noapte şi cred 
că ar fi prudent să-l supravegheați şi pe acest Damiens, care nu- 
mi inspiră cine ştie ce încredere... 

Credeţi-mă, domnule de Tournehem, liniştea voastră, 
fericirea fiicei voastre sunt probabil aproape... şi dacă-l veţi 
supraveghea cu atenţie pe d'Etioles vă veţi găsi mai repede 
decât credeţi fiica... 

— Poate că aveţi dreptate, murmură Tournehem. 

În acea clipă Bernis, văzându-l zdruncinat, îşi mări 
presiunea, îndesind argumentele, dovezile morale, faptele 
doveditoare pentru a-l convinge şi vorbi îndelung... îndelung. 

Când de Bernis părăsi palatul lui Tournehem reuşise fără 
nici un dubiu să îndeplinească o sarcină dificilă, căci un surâs îi 
rătăcea pe buze. 


Cu pas hotărât se duse drept în strada du Foin, unde fu 
introdus imediat la domnul Jacques. 

Acesta îl aştepta cu nerăbdare şi dădea, se pare, o mare 
importanţă demersului lui Bernis, căci de cum îl văzu, îl întrebă 
repede: 

— Ei bine? 

— Ei bine, domnule, s-a făcut! Din această clipă el nu va 
scăpa din vedere persoana pe care o ştiţi... şi vă răspund că 
avem acum acolo un supraveghetor a cărui vigilenţă nu va fi 
niciodată în scădere. 

— E foarte bine, fiul meu, sunt mulţumit de voi. 

De Bernis se înclină respectuos, aşteptând noi ordine. 

— Acum, fiul meu, reluă domnul Jacques; odihniţi-vă câteva 
zile, o meritaţi... după care, la muncă... Trebuie neapărat să 
ştim ce vrea acest Damiens... Contez pe inteligenţa voastră 
pentru a afla ce mă interesează... Eu mă voi ocupa de cei doi 
beţivani... Haideţi, fiul meu. 

Şi domnul Jacques întinse mâna albă lui Bernis care, cu un 
genunchi pe pământ, o atinse respectuos cu vârfui buzelor. 

După care se ridică şi ieşi cu spatele. 

De Bernis plecat, domnul Jacques luă un vraf de note şi de 
rapoarte pe care începu să le studieze cu atenţie. 


Capitolul XI Bolnava din casa de pe strada 
Rezervoarelor 


Crebillon îşi storcea în zadar creierii să vadă prin ce 
mijloace ar putea pătrunde în casa din stradă Rezervoarelor, 
pentru a se asigura dacă femeia bolnavă din vis era într-adevăr 
doamna d'Etioles. 

Pretinsul vis al lui Noe se dovedise a fi conform cu 
realitatea în atât de multe puncte încât poetul sfârşise prin a se 
convinge că misterioasa persoană e Jeanne. 

Cu toate că se putea înşela, ciudata aventură a beţivului, 
atât de riguros exactă în atât de multe puncte, putea, fi falsă în 
chiar acest foarte important punct. De unde necesitatea 
imperioasă de a intra cu orice preţ în această casă şi să verifice 
chiar el identitatea bolnavei. 


Dar cum?... Prin ce mijloc?... lată ceea ce poetul, în ciuda 
tuturor eforturilor de imaginaţie, nu reuşea să afle. 

La început se gândise să se ducă pur şi simplu la casa din 
stradă Rezervoarelor, să întrebe de stăpânul casei şi, odată aflat 
în prezenţa lui să-i spună deschis cine era, ce dorea şi ce 
aştepta de la el. Dar renunţă repede la acest mijloc foarte 
simplu în aparenţă, dar şi foarte aventuros. 

Din două una: sau Jeanne se ascundea acolo, sau era 
sechestrată. 

În primul caz, având motive să se ascundă acolo şi să nu 
mai dea semne de viaţă — şi era evident că motivele trebuiau 
să fie capitale — Jeanne îşi luase cu siguranţă măsurile ei de 
siguranţă şi nu se deconspira... dacă nu credea ea de cuviinţă. 

În al doilea caz, situaţia era şi mai gravă: să te bagi de 
bunăvoie în gura lupului era o naivitate; însemna să-i pui în 
gardă, să le dai timp să reacționeze... 

Şi cine i-ar putea garanta dacă acest demers al lui, care 
părea atât de simplu la prima vedere, n-ar fi în cele din urmă un 
pericol pentru aceea pe care o căuta? 

Cine putea şti dacă aceste misterioase personaje, având 
motive puternice să-şi păstreze prada, simțindu-se bănuite, 
supravegheate, nu-l vor face să dispară... pentru totdeauna?... 

Hotărât lucru: mijlocul ales era prost în primul că? Şi se 
putea dovedi mortal în cel de-al doilea: trebuia deci să renunţe 
la el şi să găsească altceva. 

Francheţea putea fi periculoasă pentru doamna d'Etioles, în 
cazul în care ar fi fost sechestrată; violenţa, dacă o folosea, 
putea să-i fie fatală lui Crebillon şi fără nici un folos pentru 
protejata sa... îi mai rămânea viclenia. 

Poetul îşi spunea că trebuie să pătrundă cu orice preţ în 
casă folosind un vicleşug, dar cum?... 

Această întrebare rămânea cu obstinaţie fără răspuns. 

Cu toate acestea Crâbillon nu rămânea inactiv. In chiar 
seara faimoasei zile în care îşi dăduse seama că Noé nu visase, 
se îndreptase, la căderea nopţii spre străduţa şi inspectase cu 
meticulozitate locurile. Işi dăduse repede seama că nu se punea 
problema unei escalade nocturne: era practic imposibil. 

Casa părea a nu avea altă intrare decât aceea ce dădea în 
străduţă; era încadrată la stânga şi la dreapta de două case 


aproape identice; partea din spate a casei dădea spre un teren 
viran care se termina la zidul casei. 

In partea din spate a casei nu existau nici uşi, nici ferestre; 
la baza zidului erau practicate trei deschideri strimte care erau 
protejate cu câte două bare solide din fier, dispuse în cruce. Nu 
era nimic de făcut pe acolo. 

Pentru a intra în casă trebuia să-şi facă relaţii printre cei ce 
locuiau acolo, fie cumpărându-şi o complicitate printre ei, fie 
păcâălind pe vreunul că să-l ajute inconştient. 

Dacă ar fi fost cu douăzeci de ani mai tânăr, Crebillon n-ar 
fi ezitat s-o curteze pe micuța subretă, încercând să tragă ceva 
foloase de pe urma ei. Dar dacă era să fie cinstit cu el însuşi, 
vârsta. Faţa sa buhăită de beţiv înrăit, manierele sale lipsite de 
eleganţă, toate acestea erau obstacole de netrecut pentru a 
putea folosi o astfel de stratagemă, care l-ar fi dus inevitabil la 
un lamentabil eşec. 

Singurul mijloc practic ce-i mai rămânea era cumpărarea 
unei complicităţi. Şi din clipa în care banul intra în joc, poetul îşi 
regăsea stăpânirea de sine; poetul era prea filozof şi dezabuzat 
pentru că ştia că nimic nu rezistă acestei pârghii puternice şi, pe 
de altă parte, era sigur că va găsi, la nevoie, suma necesară 
oricât de mare ar fi ea. 

Intr-adevăr, Crebillon se întrebase dacă nu cumva era de 
datoria să să-l pună la curent pe domnul de Tournehem cu 
demersurile şi proiectele sale, ca şi cu bănuielile şi temerile 
sale. Dar, după o matură chibzuinţă, se. Hotări să n-o facă. 

Nu pentru că ar fi avut faţă de acesta aceleaşi reticenţe. 
Aceleaşi dubii intuitive pe care le avusese faţă de d'Etioles, de 
exemplu. Din contră, caracterul deosebit al adevăratului tată al 
Jeannei îi inspira o vie şi respectuoasă simpatie. Dar, cunoscând 
imensa tandreţe care se ascundea sub aspectul grav şi sever al 
bancherului, îşi dădea uşor seama ce disperare uriaşă, i-ar fi 
putut provoca şi se temea să-i aducă o falsă veste bună care s- 
ar fi putut schimba într-o gravă deceptie, făcându-l să se abţină. 

Dar dacă îşi făcea scrupule în a deştepta o speranţă care s- 
ar putea prăbuşi rapid, nu acelaşi lucru se putea spune şi în 
cazul în care ar fi fost nevoit să facă apel la punga tatălui. 

De altminteri, nu ajunsese până acolo, căci era bogat: într- 
adevăr îi mai rămâneau aproape cinci mii de livre din bonul 


încasat la palatul d'Etioles, iar suma era considerată a fi 
apreciabilă pentru acele vremuri. 

Poetul căuta deci un mijloc de a intra în legătură cu unul 
dintre locatarii casei din stradă Rezervoarelor şi, pândind ocazia, 
îşi petrecea o mare parte din timp în hanul păduchios unde 
intrase prima oară şi unde îşi stabilise un loc de observaţie. 

Noé, la rândul lui primise un consemn sever: i se poruncise 
să nu se apropie, sub nici un pretext, de străduţa cu pricina; 
motivul era că străduţa era pustie şi foarte puţin frecventată iar 
poetul se temea să nu-i alarmeze pe locuitorii casei pe care o 
ţinea sub observaţie în cazul în care, prin cine ştie ce 
coincidenţă nefericită, beţivul ar fi fost identificat a fi acelaşi cu. 
Cel ce surprinsese conversaţia nocturnă. 

De la postul său de observaţie Crebillon văzuse în prima zi, 
dis-de-dimineaţă, subreta care ieşea şi se îndrepta spre 
dugheana spiţerului de unde se întorsese imediat, ca şi cu o zi 
înainte, încărcată cu pachete şi pacheţele şi înainte chiar ca 
poetul, luat prin surprindere, să fi avut timp să găsească un 
pretext plauzibil pentru a o putea aborda, intrase în casă 
închizînd repede uşa. 

Decepţionat de faptul că lăsase să-i scape această ocazie, 
Crebillon se  gratificase cu câteva epitete injurioase şi-şi 
promisese să fie mai decis cu proxima ocazie. 

A doua zi dimineaţa subreta ieşi din nou şi de data asta 
poetul se lansă pe urmele ei, gata s-o abordeze când va intra la 
spiţer. 

Dar şi de data asta o făcu degeaba, căci subreta ieşi 
aproape imediat... însoţită de un bătrânel cu trăsături blânde, 
îmbrăcat tot în negru ca un cleric, sprijinindu-se într-un baston 
cu măciulie de fildeş, cu ochii protejaţi de ochelari, care, ţopăind 
pe lângă subretă, părea a aproba cu mişcări din cap 
semnificativi explicaţiile ce-i erau date cu volubilitate de tânăra 
femeie. 

Subreta şi însoţitorul ei mergeau foarte repede, ca oamenii 
grăbiţi, dar nimic din atitudinea lor nu lăsa de înţeles că ar avea 
ceva de ascuns. Subreta vorbea atât de tare încât Crebillon, 
putuse auzi clar cum i se adresase bătrânelului cu apelativul 
"doctore". 

Oricum ar fi fost, acest însoțitor neaşteptat descuraja orice 
tentativă din partea nefericitului poet care, plin de furie, 


mormăia tot soiul de invective la adresa nefericitului doctor, 
retrăgându-se la locul său de observaţie şi spunându-şi că va 
avea mai mult noroc data viitoare, în timp ce subreta şi doctorul 
intrau în casa de peste drum. 

După circa o oră, uşa se deschise din nou şi Crebillon, de la 
postul său de observație, putu să-l vadă pe doctor 
îndepărtându-se cu paşii săi mărunți şi repezi, în timp ce 
subreta închidea uşa, după ce-i făcuse o reverență graţioasă. 

Aceasta fusese totul în ziua aceea. 

A doua zi dis-de-dimineaţă uşa se deschise din nou şi 
subreta, cu chip înspăimântat, ieşi repede şi plecă în fugă spre 
dugheana spiţerului, uitând să închidă uşa în urma ei, cum 
făcea de obicei. 

Crebillon ieşi imediat din han, dar, cum remarcase figura 
descompusă a subretei şi lipsa de vigilenţă anormală, se întreba 
cu strângere de inimă dacă nu cumva i se întâmplase o nouă 
nenorocire bolnavei de care se interesa atât de tare. 

Nehotărât, se gândea dacă n-ar trebui să profite de această 
imprudenţă a subretei şi să se fofileze, pe uşa întredeschisă, 
când un țipăt sfâşie liniştea dimineţii. 

Instinctiv, se întoarse în direcţia de unde venea acest țipăt 
de durere şi o văzu pe subretă căzută la pământ. 

Fără să mai stea pe gânduri se repezi şi, din câţiva paşi 
repezi, ajunse în dreptul tinerei care se văita. 

"Bineînţeles! îşi spune în gând poetul, iată un mic accident 
care pică al dracului de bine pentru a mă putea apropia de 
această încântătoare copilă." 

Şi se grăbi s-o ia în braţe pe tânăra care, roşie toată şi 
nedumerită, îi mulțumea surâzând gentil. 

In timp ce-o ridica, Crebillon se pregătea să-i dedice un 
madrigal atât de meşteşugit încât ai fi zis că era cel puţin 
ducesă, nu mai avu timp s-o facă căci gentilă subretă, încercând 
să facă un pas, susţinută de Crebillon, scoase un nou strigăt de 
durere şi pălind se abandonă pierdută în braţele cavalerului său, 
care, pierzându-şi capul, îi spunea milos: 

— Hopa!... uşurel, domnişoară!... vai!... vai!... vă rog, să nu 
vi se facă rău scumpă domnişoară!... 

Ca şi cum ar fi auzit această cerere stăruitoare, ca şi când 
ar fi ghicit încurcătura în care se găsea cavalerul său, subreta 
deschise ochii şi murmură cu o voce pierdută: 


—  Piciorul!... piciorul!... oh! Sufăr îngrozitor!... Vă implor, 
domnule, lăsaţi-mă jos, nu pot sta în picioare! 

Crebillon se grăbi să facă ceea ce i se cere, rostind cuvinte 
de consolare, punându-se la dispoziţia raniţei, foarte sincer 
emoţionat de aerul de suferinţă reală ce se vedea pe chipul 
drăguţ şi fragil al subretei. 

In timpul acesta subreta plângea cu lacrimi mari şi gemea: 

— Ce ghinion, Dumnezeule! Ce ghinion! 

— Uşurel, domnişoară! Liniştiţi-vă... nu-i nimic... o mică 
zgârietură... un nimic... 

— Vai, domnule! gemu sfâşietor subreta, dar nu-i vorba de 
mine... Doamna!... sărmana doamnă!... e cuprinsă de un acces 
teribil... pe care medicul l-a prezis... şi eu, proasta de mine, mă 
rănesc precum un copil... tocmai când un minut întârziere ar 
putea fi fatal doamnei. Ce ghinion!... nu mai pot să merg la 
spiţer... Ce-am să fac, Dumnezeule?... Ce-am să fac?... Şi 
stăpânul e plecat... Dacă i se întâmpla vreo nenorocire doamnei, 
o să mă dea afară... 

Şi făcând un efort violent, curajoasa copilă se ridică, încercă 
să meargă, dar forţele o lăsară: scoase un geamăt surd şi căzu 
suspinând. 

— N-am să pot niciodată... 

— Dar, domnişoară, vă implor, nu fiţi atât de disperată. Mai 
bine spuneţi-mi ce trebuie să iau de la spiţer şi am să mă duc 
eu, pentru că nu puteţi merge. 

— Cum, domnule, faceţi asta pentru mine?... Oh! 
Providența v-a scos în calea mea!... 

— Nu vă faceţi probleme, copila mea!... Pentru că stăpână 
voastră e în pericol, spuneti-mi repede ce trebuie să fac! 

— E foarte simplu... şi pentru că aveţi, bunătatea dea mă 
ajuta... mergeţi la spiţer, spuneţi-i că veniţi după medicamentul 
pentru criza prevăzută... trebuie să fie gala... poate-l veţi găsi 
pe medic... a promis să vină să supravegheze personal 
prepararea  reţetei... în cazul acesta îl aduceţi cu 
dumneavoastră... 

— Bine, spuse Crâbillon nemaiascultând în plus, alerg!... 

Şi, lăsând-o acolo pe subreta care gemea în continuare, îşi 
luă picioarele la spinare şi ajunse cât putu mai repede la spiţer, 
unde se lovi literalmente de bătrânelul pe care îl văzuse cu o zi 
înainte cu subreta. 


Îl puse la curent în câteva cuvinte cu accidentul suferit de 
subretă, precum şi cu pericolul Ce-o pândea pe bolnavă. 

Bătrânul doctor îl urmă imediat scoțând exclamaţii de 
mirare. 

Se întoarseră împreună la bolnavă, care, văzându-l pe 
doctor, exclamă, împreunându-şi palmele: 

— Repede! Repede! Doctore, doamnei îi este foarte rău!... 
alergaţi! 

— Dar, scumpa mea copilă, nu vă pot lăsa aşa, îi răspunse 
medicul. 

— Oh! Doctore, vă rog, nu vă ocupați de mine... grăbiţi-vă... 
dacă se întâmplă o nenorocire în absenţa domnului, nu mi-aş 
putea-o ierta niciodată... e atât de bun, domnule!... ce necaz pe 
capul săul!... 

— Încă nu, răspunse doctorul, slavă Domnului, situaţia nu-i 
aşa de gravă!... Haideţi, arătaţi-mi ce-aţi păţit... la să vedem 
glezna... Oh! Cum s-a umflat!... Nu puteţi rămâne aici, reluă 
doctorul autoritar. 

Şi întorcându-se spre Creâbillon: 

— Domnule, pentru că întâmplarea v-a scos în calea 
noastră, mai faceţi un efort şi ajutaţi-mă s-o transport pe copila 
asta până acasă... nu-i departe... aici, la doi paşi... 

— Cu cea mai mare plăcere! răspunse poetul, care se 
aplecă imediat, ridică în braţele sale robuste acea povară 
uşoară şi, precedat de medic, se îndreptă spre faimoasa casă, 
strălucind de bucurie la gândul că putea să pătrundă acolo într- 
un mod atât de simplu. 

În timpul acesta medicul o bombănea pe tânăra subretă: 

— Aiurită mică!... ştii că o fractură poate fi un lucru foarte 
grav?... 

— Doctore! Doctore! gemu imprudenta subretă... au, ce 
tare mă doare!... vă implor, ocupaţi-vă de doamna!... 

— Bineînţeles că da... staţi liniştită... eu unde sunt?... De 
abia aştept să văd pacientul acela care va îndrăzni să; dea în 
primire fără consimţământul meu... Nu vă mai agitaţi atât!... 

În timpul acesta cele trei personaje intraseră în casă şi 
acum se aflau pe un coridor strâmt. 

— Unde trebuie, s-o lăsăm pe domnişoara? întrebă poetul. 

— Pe aici, vă rog, răspunse medicul, îndreptându-se spre o 
uşă. 


Dar rănita se opuse vehement: 

— Nu! Nu! Nu aici, doctore,... acolo sus!... acolo sus, în 
camera doamnei!... 

— Dar dacă vă spun că acum sunt eu aici, reluă doctorul şi 
nu mai aveţi de ce vă teme... 

— Nu contează! Vreau să fiu acolo... vreau să văd... vă 
implor, domnule, duceţi-mă acolo sus... în camera doamnei)... 

— Ah! Încăpăţânată mică! murmură doctorul închizând uşa 
pe care o deschisese deja. Haideţi, domnule, reluă el, deşi sunt 
dezolat că trebuie să abuzez în felul acesta de bunăvoința 
dumneavoastră, nu mai e decât un singur etaj... Ah! Femeile! 
Femeile! 

— Oh! exclamă poetul, a cărui inimă bătea violent căci îşi 
simţea obiectivul aproape. Oh! Dispuneţi de mine... voi urca 
unde doriţi. 

Ajunşi la primul etaj, bătrânul medic ce mergea primul 
deschise o uşă şi, trăgându-se într-o parte, le făcu loc lui 
Crebillon şi poverii sale. 

Poetul se găsea într-un dormitor slab luminat de o veioză 
căci obloanele de la ferestre erau închise iar perdelele erau 
trase pentru a evita ca lumina să o incomodeze pe bolnavă. 

Doctorul împinse un fotoliu în care Creâbillon o depuse pe 
tânăra subreta care repetă stoic: 

— Doamna!... consultaţi-o pe doamna!... 

Dar doctorul, foarte calm, fără să se grăbească, luă un 
scaun, îl puse în faţa tinerei femei şi, în ciuda protestelor 
subretei, n-a consimţit să se ocupe de bolnavă până când n-a 
văzut-o pe micuța încăpăţânata, care repetă rugămintea sa fără 
încetare, cu picioarele sprijinite de scaun. 

Numai, atunci se apropie de un pat uriaş şi-i trase 
perdelele. 

Crebillon era numai ochi. 

În pat se odihnea o doamnă la vreo cincizeci de ani, palidă, 
obosită, cu obrajii supţi, rigidă. Ai fi jurat că-i un cadavru dacă 
un spasm uşor nu i-ar fi ridicat din când în când pieptul, 
demonstrând, că nu i s-a scurs încă întreaga viaţă din corp. 

Avea rochii închişi şi din colţul buzelor strânse izvora un 
firicel de salivă amestecată cu sânge. Bolnava nu gemea şi 
părea a fi leşinată. Bătrânul doctor îi ridică buzele: dinţii îi erau 
încleştaţi într-un spasm nervos. 


Mereu calm, metodic, fără să se grăbească, doctorul luă un 
instrument dintr-o trusă, pe care o scoase dintr-un buzunar în 
acelaşi timp cu un minuscul flacon, din care vărsă câteva 
picături într-o linguriţă, după care se adresă poetului: 

— Domnule, zise el, dacă aş îndrăzni... 

— Spuneţi, domnule, sunt la ordinele voastre, răspunse 
Creâbillon, văzându-l că ezită. 

— lată, reluă doctorul, în timp ce eu voi descleşta dinţii 
bolnavei, dumneavoastră să-i strecuraţi în gură cele câteva 
picături de medicament din linguriţă. 

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse poetul, care se 
apropie de doctor, luă linguriţa pe care i-o întindea acesta şi se 
pregăti să facă ce i se indicase, spunându-şi: 

"Drace, se pare c-am apucat-o pe un drum greşit!... şi cât 
m-am zbătut ca să ajung la un rezultat atât de modest... Hotărât 
lucru, singurul lucru ce-mi mai rămâne de făcut e să dau de 
acest cavaler d'Assas cu orice preţ... pentru că e singurul care 
mă poate ajuta s-o regăsesc pe Jeanne." 

In timpul acesta bolnava înghiţise cele câteva picături pe 
care poetul i le strecurase în gură. Avu un tresărit puternic, 
urmat de un suspin. Inchise şi deschise ochii de mai multe ori, 
apoi trăsăturile crispate i se destinseră, spasmele dispărură, 
respiraţia îi reveni la normal şi bolnavă păru să adoarmă 
liniştită. 

— Aşa! exclamă doctorul, ridicându-se, totul va fi bine. 

— Doctore, doamna-i salvată, nu-i aşa? îl întrebă subreta, 
neliniştită. 

— Pe cinstea mea, nu pot băga mâna în foc; cu toate astea 
avem mari şanse să scăpăm şi de beleaua asta. Şi acum să 
stăm de vorbă noi doi, mica mea încăpăţânată. 

— Oh! Doctore, n-ar trebui să abuzăm de bunăvoința 
domnului. 

Şi drăgălaşa subretă arătă spre Crebillon. 

Acesta, foarte decepţionat, furios să găsească o străină 
acolo unde se aştepta s-o vadă pe doamna d'Etioles, nu mai 
dorea nimic altceva decât să plece, aşa încât prinse din zbor 
cele spuse şi profită de ocazie pentru a se retrage. 

In timpul acesta doctorul sunase şi dăduse ordin unui valet 
să-l conducă pe poetul decepţionat, scuzându-se că nu poate 


să-l conducă el însuşi, micuța încăpăţânata având nevoie de 
îngrijiri urgente. 

Crebillon se retrase deci, condus fiind de valet, nu fără să 
primească mulţumirile doctorului şi ale micuţei subrete care 
insistase ca acel galant necunoscut să-şi lase numele şi adresa, 
afirmând că şi stăpânul său va dori să-i mulţumească căci, prin 
fericită să intervenţie, salvase poate viaţa bolnavei care-i era o 
rudă foarte îndrăgită. 

Poetul se întoarse deci la hanul său, unde îl aştepta Noé 
fidel la post, cu moralul la pământ, foarte prost dispus, furios că 
pierduse timp preţios alergând pe o pistă falsă şi spunându-şi că 
acum trebuia să-l regăsească, cu orice preţ, pe cavalerul 
d'Assas. 

La două zile după aceste întâmplări Crebillon primi vizita 
unui bărbat între două vârste, cu un aspect foarte simplu, 
amabil şi foarte blând care, vorbind cu un puternic accent 
german, se prezentase ca fiind stăpânul casei din stradă 
Rezervoarelor şi-l anunţase că ruda sa era în afară de pericol 
graţie şi ajutorului său generos, adresându-i mii de mulţumiri, 
rugându-l să-i facă onoarea de a veni să-i viziteze ca şi pe ruda 
sa şi se retrase lăsându-i un nume străin pe care nu reuşea să-l 
pronunţe. 

Şi, în timp ce schimba politeţuri cu vizitatorul său, Crebillon 
îşi spunea: 

"Să mă ia dracu' dacă mai pun eu piciorul în casa ta, teuton 
nenorocit!" 

Poetul era ranchiunos; nu-i ierta necunoscutului cele trei 
zile pierdute ca să-i păzească inutil casa, când avea lucruri atât 
de serioase de făcut. 

Era furios şi pe Noé care amestecase că tâmpitul vis şi 
realitate, dar era furios, mai ales, pe el, care acceptase de bună 
voie prostiile unui beţiv, luându-le drept adevărate. Dar îşi zicea 
în chip de scuză: 

"Si totuşi, cum să nu fi înşelat de coincidenţe atât de 
extraordinare!" 

Cu toate astea, dacă sărmanul Crâbillon ar fi cunoscut tot 
adevărul, ar fi fost şi mai furios... dar din alte motive. 

Noi cunoaştem acest adevăr şi dacă cititorul va dori, i-l vom 
dezvălui. 


Capitolul XII Ce se întâmpla în casa din strada 
Rezervoarelor 


Să-l luăm pe domnul Jacques de acolo de unde l-am lăsat: 
de la căpătâiul Jeannei unde aştepta liniştit ca tânăra femeie să- 
şi revină pentru a fi în stare să reia convorbirea pe care dorea s- 
o aibă cu ea. 

Jeanne avea febră şi delira, dar domnul Jacques era perfect 
convins că în starea ei nu era nimic alarmant. 

Poţiunea calmantă, pe care o preparase el însuşi, trebuia 
să-i ofere bolnavei câteva ore de odihnă reparatorie, suficiente, 
credea el, dacă nu s-o pună pe picioare, cel puţin să-i redea o 
parte din forţe şi să-i alunge febra. 

Sigur că şocul a fost îngrozitor, mai ales pentru o natură 
atât de deosebită şi de delicată că aceea a Jeannei şi se vor 
scurge, fără îndoială, multe zile până când se va reface pe 
deplin în urma tulburării provocate de prăbuşirea viselor secrete 
Şi pierderea iluziilor sale cele mai scumpe. 

Durerea-i va mai strânge încă multă vreme inima şi vă mai 
tulbura sufletul ei subtil şi rafinat, punând la încercare 
inteligenţa suplă şi delicată a Jeannei... Dar asta conta prea 
puţin pentru bărbatul acela hotărât, pe care nimic nu-i putea 
opri în drumul său spre țelul propus. Dimpotrivă, slăbiciunea 
morală a tinerei femei cădea cum nu se poate mai bine pentru 
planurile sale... în acest fel putea să mânuiască după voia sa 
spiritul acela voluntar şi puternic, care în condiţii normale i-ar fi 
scăpat de sub control! 

Tot răul fiind spre mai bine, domnul Jacques se retrăsese 
aşteptând mai binele, pe care-l spera pe aproape. 

Dar lovitura fusese mult prea sălbatică, peste forţele tinerei 
femei. 

A doua zi de dimineaţă, în loc de mai binele sperat, starea 
se agravase tot mai mult: febra crescuse foarte mult şi delirul 
persista, tenace şi îngrozitor. 

Foarte neliniştit, domnul Jacques trebui să se resemneze şi 
să cheme un medic care fu ales, de altminteri, dintre afiliaţii 
redutabilului ordin al cărui şef suprem era. 


Medicul nu-i ascunse că starea bolnavei, al cărei nume nu i- 
| cunoştea, era dintre cele mai grave şi că nu putea spune dacă 
o va putea salva. 

Domnul Jacques rămase foarte nedumerit la auzul acestei 
mărturisiri atât de cinstite şi de directe pe care doctorul i-o 
făcuse la cererea lui expresă. 

Atunci interveni contele du Barry. 

Sufletul acestui bărbat, împietrit în mizerie şi venin, se 
dezvălui imediat în toată hidoşenia sa. Cu cinism, declară 
deschis că, după părerea lui, cel mai bun lucru era să se profite 
de boală care se declanşase atât de puternic şi s-o lase pe 
pacientă să se lupte singură cu boala, nedându-i nici un ajutor, 
încât aceasta să moară negreşit. 

Pur şi simplu contele le propunea un asasinat, dar un 
asasinat justificat într-un mod deosebit; doamna d'Etioles ar fi 
murit fără ca cineva să-i dea o mână de ajutor. 

Motivele acestei cinice acţiuni erau următoarele: regele nu 
era suficient de prins de contesă; că o reîntoarcere la doamna 
d'Etioles era oricând de temut, mai ales dacă regele afla, din 
întâmplarea, starea deosebit de alarmantă în care conduita sa o 
adusese pe tânăra îndrăgostită; pe scurt... bolnava fiind un 
pericol viu, cel mai bine era să se profite de ocazie şi s-o lase să 
moară căci, adăugă el ca o concluzie: 

— Zdrobeşte vipera dacă vrei să nu te omoare veninul ei! 

Acestea erau motivele pe care contele du Barry le 
mărturisea cu voce tare. 

Dar mai avea şi alte motive pe care le păstra numai pentru 
el şi care erau următoarele: 

Cavalerul d'Assas era înarmat lulea de păuniţa care, 
hotărât lucru, sucea capul tuturoror pentru că, în urma unei 
aventuri ciudate pe care nu şi-o putea încă explica, îl ratase 
prosteşte pe d'Assas, pe care-l credea în mâna lui, ce răzbunare 
mai frumoasă se putea închipui decât aceea de a-şi oferi imensa 
satisfacţie de a se duce chiar el să-i anunţe moartea porumbiţei 
sale. 

lată ce răzbunare drăcească găsise în ura sa. 

Domnul Jacques ascultase cu răceală motivele invocate de 
conte pentru a justifica acel asasinat. 


Noi nu vrem să-l facem pe acest bărbat mai rău decât era, 
trebuind să-l prezentăm imparţial şi lăsând conştiinţei cititorului 
grijă de a pronunţa o judecată. 

Domnul Jacques nu era o brută sângeroasa precum contele 
du Barry. 

Era mai degrabă blând şi liniştit prin natura sa; nu făcea rău 
de dragul răului; nu avea prieteni sau duşmani; era, ca să 
spunem aşa, o entitate vie. 

Răul şi binele erau, pentru el, acele lucruri care însoțeau 
sau paralizau interesele societăţii. Nu simţea nici ură şi nici 
iubire; nici milă, dar nici răutate. Nu avea decât un ţel pe care 
trebuia să-l atingă; în faţa acelui ţel, obstacole; în jurul lui, 
ajutoare mai mult sau mai puţin dezinteresate. 

Ajutoarele le recompensa în funcţie de meritele lor, fără 
bucurie, fără recunoştinţă, numai de nevoie, recompensa fiind 
obligatorie dacă dorea ca ajutorul să continue. 

Obstacolele le zdrobea fără remuşcări, fără slăbiciuni, clar 
şi fără ură, numai de nevoie. Dacă obstacolul era o fiinţă 
umană, în primul rând încerca să-l dea la o parte din drumul 
său. Dacă nu reuşea atunci, dar numai atunci, lovea. Dar, chiar 
şi lovind inexorabil precum destinul, nu era incapabil de un 
sentiment de milă sau de admiraţie dacă obstacolul suprimat 
era demn de unul sau de altul. 

Ascultase deci fără să murmure şi fără indignare cele spuse 
de contele du Barry, calculând cu răceală ce foloase ar putea 
trage de pe urma morţii doamnei d'Etioles, încercând să-şi 
imagineze, din contră, ce probleme şi ce încurcături i-ar putea 
aduce ea planurilor sale dacă o lăsa în viaţă. Şi rezultatul 
calculelor sale fusese că acea moarte nu-i era de nici un folos, în 
timp ce, fiind în viaţă, Jeanne putea să-l ajute la definitivarea 
planurilor sale. 

Declară deci că existenţa Jeannei era indispensabilă reuşitei 
planurilor sale şi că înţelegea că fiecare să facă tot posibilul ca 
s-o ajute să iasă din starea în care se afla. 

Şi, cum descifrase o intenţie răutăcioasă în spusele 
contelui, avu grijă să-l facă să înţeleagă că se aştepta la o 
supunere totală din partea lui. 

Contele, înțelegând ameninţarea abia voalată din spusele 
acelui stăpân de care se temea din ce în ce mai mult pe zi ce 
trecea, se înclinase, promițând să se supună cu bună credinţă. 


Pentru moment, Jeanne era salvată dinspre partea contelui! 

Şi spunem pentru moment: într-adevăr, domnul Jacques nu- 
şi exprimase întreg raţionamentul. Fidel principiilor sale, îşi 
spusese că se făcea simțită nevoia. 

Aşteptând, răul subit de care fusese atinsă tânăra femeie îl 
servea şi-l contraria, în acelaşi timp, pe acest bărbat de temut şi 
planurile sale. 

In acest caz se folosea de boala neaşteptată a rivalei sale, 
lăsând câmp liber contesei du Barry. 

Ceea ce-l deranja cel mai mult era că nu putea smulge 
bolnavei informaţiile de care avea nevoie pentru a-şi construi 
planurile viitoare, ca şi faptul că nu putea face presiuni asupra 
ei pentru a o angaja pe calea pe care o dorea el. 

Dar se putea spune că în această afacere bărbatul avea 
toate atuurile la îndemână, totul fiind că un fel de joc de copii. 

Admise că, delirul persistând în ciuda îngrijirilor sale 
energice şi inteligente, Jeanne îl făcuse să afle mai multe lucruri 
interesante din şirul de cuvinte rostite fără încetare, mai multe 
decât spera să obţină dintr-o discuţie cu ea sănătoasă. 

Nefericita nu înceta să vorbească de rege şi iubirea sa 
înflăcărată şi sinceră manifestându-se prin plângerile sale 
sfâşietoare. Şi această pasiune debordantă era atât de pură, 
atât de liberă de orice sentiment meschin, atât de arzătoare 
încât domnul Jacques se simţea cuprins de o respectuoasă 
admiraţie pentru victima sa şi fremăta primind cu aviditate 
gândurile cele mai intime ale acelui suflet îndurerat şi iubitor pe 
care febra le smulgea acelui corp delicat şi atât de frumos. 

Respectul şi admiraţia sa conduceau la acel sentiment atât 
de pur şi de dezinteresat, în timp» ce temerile sale se trezeau 
una după alta, căci el cunoştea mult prea bine sufletul uman 
pentru a nu presimţi ce minuni era capabilă să facă o astfel de 
iubire; îl cunoştea prea bine pe rege pentru a nu simţi ce flacără 
superbă putea aprinde în sufletul lui uşuratic şi nemărginit de 
egoist o pasiune atât ele arzătoare şi comunicativă. 

Intr-adevăr, dacă ne amintim cu ce uşurinţă se lăsase prins 
Ludovic al XV-lea de comedia abil jucată de cea care era o 
comediană incomparabilă şi care-şi spunea contesa du Barry, 
care ştiuse să simuleze sentimente ce gâdilaseră delicat amorul 
propriu al acelui caracter personal dar timid, impertinent dar 
slab... dacă ne gândim că regele era de o tenacitate rară în 


obiceiurile care ţineau loc de sentimente, vom înţelege că 
pericolul cel mai grav consta în întregime în această poveste de 
iubire, capabilă prin sinceritatea sa să facă o impresie profundă 
asupra spiritului regelui şi să facă să pătrundă în sufletul său 
sec şi dispreţuitor sentimente necunoscute până atunci şi 
susceptibile a se ridica la înălţimea acelei pasiuni. 

Din aceste calcule rezultau pentru domnul Jacques două 
concluzii: una, că trebuia cu orice preţ ca întreaga lume să nu 
afle de retragerea doamnei d'Etioles şi a doua: să ascundă cu 
cea mai mare grijă starea actuală a sănătăţii ei. 

Dacă prin cine ştie ce ghinion îngrozitor unul dintre; 
prietenii săi ar afla locul acestei retrageri, iar acest amic, la 
rândul lui, îl va înştiinţa pe rege că aceea pe care o con sidera 
trădătoare şi sperjură murea din dragoste pentru el şi regele, 
peste măsură de flatat de această dovadă de iubire, cu ochii în 
sfârşit limpezi, va da năvală acolo, era obligat să se supună 
evidenţei. 

Atunci îi va fi fost imposibil să-l facă să creadă că sărmana 
creatură pe care o vedea acolo, atât de dureros lovită de 
abandonul său, putea fi infidelă, trădătoare. 

Odioasa calomnie care constă din a face din Jeanne amanta 
cavalerului d'Assas, abil întreţinută în mintea lui Ludovic de o 
întreagă faună de complici voluntari şi involuntari, cădea de la 
sine în faţa evidenţei faptelor. Cu ea cădea şi gelozia oarbă şi 
feroce care-l împinsese şi-l ţinuse pe rege; mai mult ca orice alt 
sentiment, în braţele contesei du Barry... şi se făcuseră planuri 
atât de laborios construite care se prăbuşeau acum... ŞI 
doamna. D'Etioles ieşea din acea luptă subterană triumfătoare 
şi atotputernică... Şi, acoperită de afecțiunea sinceră a regelui, 
scăpa oricărei alte tentative ulterioare... fiind atât de sus 
plasată încât loviturile nu o mai puteau atinge. 

Trebuia să manevreze cu prudenţă până la restabilirea 
completă a bolnavei, care nu va mai fi, atunci, de temut. 

În primul rând că, până atunci, regele ar fi avut timpul de a 
schimba efemera sa legătură cu contesa du Barry într-o 
obişnuinţă deja suficient de adânc înrădăcinată pentru ca 
această obişnuinţă să-i ţină loc de afecţiune şi că o schimbare 
era neplăcută naturii sale indolente şi puţin burgheze. 

Apoi, pentru că, restabilită, doamna d'Etioles pierdea cea 
mai mare parte a farmecului şi prestigiului său, căci se puteau 


aranja de aşa manieră ca să-i furnizeze regelui dovezile legăturii 
cu d'Assas atât de zdrobitoare, încât ea ar fi fost dinainte bătută 
şi i-ar fi fost imposibil să se apropie de rege, să încerce să-l 
convingă. 

lată de ce, fiindu-i respingătoare prin natura sa această 
crimă inutilă, rafinată şi delicată sub anumite aspecte, domnul 
Jacques ordonase să i se acorde bolnavei îngrijirile cele mai 
minuţioase şi mai atente. lată de ce recomandase precauţiile 
cele mai mari pentru ca nimeni să nu poată bănui prezenţa 
doamnei d'Etioles, grav bolnavă, în ciudata alcătuire de case de 
pe străduţa Rezervoarelor. 

Dar dacă Jeanne, în delirul său, îşi pusese sufletul în palmă 
în ceea ce priveşte iubirea pentru rege, tot ea dăduse indicaţii 
valoroase duşmanului său, de care acesta ştiuse să profite cu 
abilitate şi-şi dispusese forţele în consecinţă. 

In felul acesta ea îi vorbise despre domnul de Tournehem, 
adevăratul ei tată, de d'Etioles, de Damiens, care o înspăimânta 
fără să ştie prea bine de ce, de mulţi alţii... 

Febra îi dădea un fel de dar al profeţiei în privinţa a tot 
ceea ce se punea la cale împotriva regelui şi, cum vorbise fără 
încetare, luminase multe puncte obscure din mintea domnului 
Jacques, pregătindu-i acestuia arme ce se vor întoarce împotriva 
ei. 

Ea era cea care scosese la iveală cu brutalitate urzelile lui 
d'Etioles şi, punând astfel în gardă spiritul mereu la pândă al 
domnului Jacques care, până în acea zi, nu făcuse altceva decât 
să-l bănuiască pe subintendent şi care, dacă n-ar fi fost ea, ar fi 
comis greşeala de a dispreţui acel adversar ce acum îi părea a fi 
redutabil şi demn de toată atenţia. 

Tot ea îi povestise până în cele mai mici detalii presiunile la 
care fusese supusă cu cruzime pentru a consimţi la această 
căsătorie pe care o detesta tot ea îi povestise şi de oribilă 
maşinaţie urzită de mizerabilul său verişor împotriva unchiului 
său, tatăl ei adevărat. 

Intr-un capitol precedent am văzut cum a folosit domnul 
Jacques aceste informaţii importante şi cum l-a trimis pe de 
Bernis la Tournehem fără să mai piardă timp. De Bernis îi făcuse 
tatălui Jeannei un raport în care ficţiunea şi realitatea se 
amestecau în proporţii egale, reuşind cu multă abilitate să 


capteze încrederea intendentului şi să facă din acel om de 
onoare un spion inconştient pus pe urmele lui d'Etioles. 

Prin Tournehem, de Bernis era sigur că va cunoaşte cele 
mai mici mişcări ale soţului Jeannei, domnul Jacques având un 
interes capital să fie informat asupra faptelor acestui personaj 
pe care de acum îl ştia capabil să se pună de-a curmezişul 
proiectelor sale şi să-i provoace neplăceri, pe care considera a fi 
mai prudent dacă le-ar preveni. 

În aceste împrejurări valetul Lubin şi contele du Barry, 
însoţindu-l pe doctorul chemat în cea mai mare grabă la 
căpătâiul doamnei d'Etioles, comiseseră imprudenţa de a 
schimba în pragul uşii acele câteva cuvinte surprinse de No€ în 
beţia sa. 

Vicontele d'Apremont sau, ca să-i lăsăm numele pe care el 
singur ţinea să-l păstreze, Lubin, îşi uitase de el. Intr-un acces 
de proastă dispoziţie, până într-atât încât pronunţase nume 
proprii. Or, fatalitate, ghinionul a vrut ca un beţiv să se 
găsească pe străduţa pe care nu treceau zece persoane pe zi, 
tocmai la ţanc pentru a surprinde o conversaţie care n-ar fi 
trebuit să se ţină în acel loc şi asta tocmai în momentul în care 
stăpânul recomandase cea mai mare prudenţă, cea mai trează 
vigilenţă în jurul doamnei d'Etioles. Asta da, ghinion! 

Lubin, furios pe el însuşi, nu putuse dormi în noaptea 
aceea. Era aproape sigur că beeţivul nu auzise şi nu înţelesese 
nimic; nu conta! Ce drac de muscă îl pişcase, făcându-l să 
flecărească ca o bătrână cumătră pe malul şanţului. 

Oh! Contele greşise că nu-l gâtuise de-a binelea pe 
blestematul ăla de beţiv care avusese nefericita idee să-şi 
clocească beţia în faţa uşii lor chiar în momentul în care el, 
Lubin, făcuse tâmpenia să pronunţe imprudent numele acelea 
nenorocite. 

Ah! Dacă stăpânul afla de lucrul acesta, Lubin nu mai 
dădea două parale pe pielea sa. Trebuia să-şi îndrepte acea 
greşeală de neiertat printr-o supraveghere neîncetată. 

În această stare de spirit, valetul coborâse a doua zi dis-de- 
dimineaţă şi se postase în spatele vizierei uşii de la intrarea 
principală. 

Raționamentul lui Lubin era foarte simplu, el îşi spunea: 

"Dacă beţivul meu e un beţiv adevărat adus pe aici de o 
nefericită întâmplare, e sigur că n-am să văd nimic anormal. 


Dacă, dimpotrivă, omul meu era un fals beţiv, sau chiar unul 
veritabil, dar care a auzit câteva cuvinte şi nu are conştiinţa 
chiar atât de curată, mai mult ca sigur că va veni să dea 
târcoale pe aici... Atunci am să-l văd, am să-l recunosc, să-l 
ghicesc... şi voi vedea atunci ce voi avea de făcut." 

Raționamentul era foarte just. In orice caz trebuia să fie 
încununat de succes. 

La capătul câtorva ore de aşteptare răbdătoare şi tenace, 
Lubin a fost recompensat din plin la vederea celor doi amici, 
Crebillon şi Noé, care s-au oprit în dreptul uşii. 

Nu putem spune că Lubin l-a recunoscut pe Noé. Nu-l 
văzuse prea bine nici în seara cu pricina, iar poetul avusese 
ideea să-i schimbe costumul. 

Printre altele Cr&billon avusese prudenta de a se îndepărta 
cât mai repede cu putinţă de faimoasă uşă, trăgându-l după el 
pe Noé, de teamă că acesta să nu fie recunoscut. 

Din nefericire, această prudentă retragere se făcuse prea 
târziu. Din spatele uşii valetul avusese timpul necesar să le 
reţină chipurile şi, cum se afla cu toate simţurile la pândă, să 
nu-i mai piardă din vedere. 

larăşi din nefericire exclamaţiile pline de uimire ale 
beţivului, la recunoaşterea bornei căzute şi a ciocanului spart ca 
şi la regăsirea bucății din rever, jocul fizionomiei, foarte 
expresive, au fost mai mult ca suficiente pentru a-l trăda, 
dându-i încredere valetului că se află pe drumul cel bun, că în 
faţa să se află beţivul din seara trecută şi că beţivul surprinsese 
cu siguranţă ceva din conversaţia lor pentru că revenise chiar în 
dimineaţa următoare însoţit de individul cu faţă de betiv, pe 
care nu-l cunoştea. 

Lubin, continuându-şi pânda, se întreba ce urma să facă, 
dar în zadar: nu găsea nimic. 

În timpul acesta beţivul trecea încă o dată prin faţa uşii, 
întorcându-se fără îndoială acolo de unde venea; în ceea ce-l 
privea pe însoţitorul său îl văzu intrând în cârciumă ce se găsea 
aproape peste drum de casa lor şi, la gândul că avusese 
dreptate, un surâs de satisfacţie îi apăru în colţul buzelor. 

Lubin îşi părăsi imediat postul de observaţie, urcă două 
câte două treptele până la etajul superior, urcă şi mai sus, până 
în pod, se apropie cu grijă de o lucarnă, scoase un fel de 


modulație bizară suflând într-un minuscul instrument pe care-l 
scoase dintr-un buzunar şi aşteptă. 

Câteva clipe mai târziu aceeaşi modulație bizară se auzi, 
venind dinspre casa din faţă. 

Atunci se îndreptă de lucarnă şi, îndeplinind fără îndoială o 
sarcină foarte importantă căci părea foarte mulţumit de sine 
însuşi, se aşeză într-un colţ fără să-i pese prea mult de praful 
din jur şi căzu pe gânduri. 

Fie că Lubin nu era un tip prea inventiv, fie că ceea ce 
dorea să facă era foarte complicat, după un sfert de oră se 
ridicase, negăsind nimic; apoi, luându-şi, cum se spune, inima în 
dinţi, cobori şi şovăind se prezentă în faţa stăpânului său: 
domnul Jacques. 

Cum s-a aflat singur în prezenţa superiorului său, Lubin s-a 
aşezat în genunchi şi-şi mărturisi greşeala cu toată francheţea, 
neomiţând bineînţeles să scoată în evidenţă tot ceea ce făcuse 
în dimineaţa acelei zile pentru a-şi îndrepta greşeala. 

Era în spusele nefericitului Lubin, îngrozit la ideea urmărilor 
superficialităţii sale şi la pedeapsă exemplară care urma să se 
abată asupra capului său, toată spaima care-l rodea din acea 
nenorocită clipă. 

Dacă ar mai fi văzut teribila privire a stăpânului său, în timp 
ce el vorbea cu capul aplecat, precum şi crisparea degetelor 
fine şi aristocratice pe velurul fotoliului, ar fi fost şi mai îngrozit. 

Dar în timp ce Lubin vorbea, domnul Jacques reflectă şi, 
după ce blestemase în sinea sa prostiile şi imprudenţele 
subordonatului său, îşi recăpătase repede stăpânirea de sine şi- 
şi făcuse un plan. 

Aşa încât, atunci când acesta termină, în locul reproşurilor 
usturătoare la care se aştepta, Lubin îşi auzi stăpânul 
întrebându-l cu blândeţe: 

— V-aţi gândit ce să faceţi cu cel din faţă, fiul meu? 

— Da, monseniore. De când a intrat în han, omul nostru e 
sub supraveghere. Nu ne scapă un gest, un cuvânt de-al lui. 
Când va ieşi, îl vom urmări şi vom afla cine este, unde locuieşte 
şi de ce mijloace dispune. 

— Bine, fiul meu, e perfect! Ridicaţi-vă. 

Lubin, care în tot acest timp rămăsese în genunchi, se 
ridică, întrebându-se dacă nu cumva visează. 


— Fiul meu, reluă domnul Jacques, ar fi trebuit să vă 
pedepsesc sever, căci aţi comis o greşeală... o gravă greşeală... 
în ciuda ordinelor mele formale... dar pentru orice păcat există 
iertare... De altminteri, căinţa voastră sinceră, mărturisirea 
rapidă şi sinceră, a greşelii mă îndeamnă la clemenţă. Mergeţi în 
pace, fiul meu, sunteţi iertat... de data asta... Dar, reluă el cu un 
calm şi o blândeţe mai îngrozitoare ca o ameninţare, nu mai 
cădeţi în păcat... Haideţi!... am nevoie de linişte pentru a 
reflecta. 

Lubin, uluit de clemenţa la care era departe de a se 
aştepta, ieşi, încântat, în fond, de a se fi descurcat atât de bine 
şi promiţându-şi ca în viitor să-şi ţină gura şi să facă uitat acest 
moment de rătăcire printr-o supunere oarbă. 

Puțin mai târziu subreta, înarmată cu instrucţiuni precise, 
ieşea ostentativ din casă şi mergea să cumpere medicamente, 
remiţând spiţerului biletul împăturit într-un mod cu totul 
particular, pe care acesta îl luă din mâinile fetei şi-l deschise cu 
un profund respect. 

Biletul conţinea instrucţiuni adresate spiţerului, care era un 
membru afiliat al ordinului şi care, după ce-l citise, îl arse în faţa 
tinerei femei, spunând simplu: 

— Spuneţi-i că ordinele vor fi executate. 

Subreta se întorsese acasă, iar Crebillon abia ce ieşise de la 
spiţer că domnul Jacques primea două rapoarte succinte 
provenind unul de la hangiu, celălalt de la spiţer în care 
cuvintele, faptele şi gesturile poetului erau minuţios relatate. 

În chiar seara aceleiaşi zile, un alt raport, mai detaliat, 
dezvăluia domnului Jacques numele lui Cr&billon şi Noé Poisson, 
casa unde locuiau, când dosiseră la Versailles şi ce făcuseră 
acolo de la sosirea lor. Era semnalată şi vizita lui Crebillon la 
Berryer. 

Domnul Jacques îl chemă imediat pe de Bernis şi-i dădu 
instrucţiuni. 

În chiar aceeaşi noapte de Bernis îi povestea în detaliu 
conversaţia pe care o avusese Crâbillon cu locotenentul general 
de poliţie şi care nu fusese greu să i-o smulgă, atât de mirat 
fusese Berryer de atitudinea care părea extraordinară — pentru 
un curtean — a diavolului acela de poet care-şi permitea să fie 
atât de sincer. 


Domnul Jacques se hotărâse. Ştia ce dorea acel om şi ştia şi 
ce anume căuta. Era liniştit. Acela dacă o căuta pe doamna 
d'Etioles, nu pentru a o arunca în braţele regelui o căuta. 

Şi simţea un oarecare respect pentru bravul bărbat care 
era poetul, mai cinstit în sărăcia lui decât toţi seniorii ţanţoşi, 
dar lipsiţi de onoare pe care-i vedea mişunând în jurul lui, 
precum şi un fel de jenă, de necaz să-l găsească în calea lui şi... 
cine ştie?... să-l zdrobească. 

Căci din motive pe care le-am explicat, poetul nu trebuia s- 
o găsească pe doamna d'Etioles. Şi pentru că greşeala unui 
inferior, secondată de un ghinion realmente extraordinar, îl 
pusese pe urmele celei care avea un interes deosebit să n-o 
lase să fie descoperită, trebuia să-i dovedească acelui Crebillon, 
fără putinţă de tăgadă, că se înşelase, că apucase un drum 
greşit, că tot ceea ce-i povestise prietenul său, sau cel puţin 
acele pasaje ce-o priveau pe doamna d'Etioles, nu era decât 
rezultatul imaginaţiei unui beţiv, opera aburilor băuturii. 

Am văzut cum a făcut-o şi cum a fost înşelat poetul de 
tânăra subretă, bine instruită şi secondată de câţiva complici 
care-şi jucaseră fiecare rolul care-i era destinat cu o perfectă 
naturalete. 


Capitolul XIII Portretul 


Să ne întoarcem în căsuţa de sub copaci unde regele, 
însoţit numai de Lebel, valetul său de cameră şi organizatorul 
suprem al aventurilor sale galante, se ducea, învăluit de mister, 
în fiecare noapte. 

Regele continua foarte regulat duetul său amoros atât de 
ciudat început, fără ca Juliette, care-l studia cu cea mai mare 
atenție, să poată spune dacă ocupa sau nu un loc privilegiat în 
inima regalului său amant. 

Nici Ludovic nu putea spune cu precizie cărui sentiment 
anume i se supunea. 

Venea acolo aproape în fiecare noapte, fără prea mare 
plăcere insă, fără elan, adesea chiar cu un fel de regret, cu 
dorinţa de a lăsa totul baltă şi a se întoarce din drum. 


Lebel fusese obligat deja de mai multe ori să uzeze de 
întreaga sa diplomaţie pentru a reaminti discret regelui că era 
aşteptat, însă de câteva ori valetul fusese obligat să ia singur 
măsurile de rigoare pentru vizitele nocturne, fără să fi primit 
ordine pentru aceasta. Fără aceste intervenţii pline de 
îndemânare şi bine camuflate contesa l-ar fi aşteptat în van pe 
Ludovic, care nu de puţine ori, supunându-se firii sale timide şi 
nehotărâte, se resemnă bombănind, ceda mârâind abilei şi 
secretei presiuni a servitorului său şi se ducea la. Acele bizare 
întâlniri amoroase ca la o corvoadă, încântătoare, ce-i drept, dar 
corvoadă. Dar dacă, din slăbiciune şi din obişnuinţă, se 
resemnase atât de uşor şi accepta aceste întrevederi nocturne, 
în revanşă regele se încăpăţâna să ia cele mai minuţioase 
măsuri pentru a ascunde această legătură care se năştea 
ferindu-se de orice tentativă care l-ar fi putut duce în văzul lumii 
la căsuţa de sub copaci, ceea ce ar fi condus rapid la 
recunoaşterea oficială a situaţiei doamnei contese du Barry. 

Din nefericire pentru rege, domnul Jacques îşi luase măsuri 
în consecinţă şi am putut vedea cum Ludovic îşi luă nişte măsuri 
absolut inutile, pentru că secretul său, pe care-l credea bine 
păzit, era, graţie abilelor indiscreţii colportate din gură în gură, 
ca cel al lui Polichinelle, cunoscut de toţi cei de la castel. 

Nu trebuie de aici trasă concluzia că întâlnirile dintre 
Ludovic şi Juliette au fost mai puţin plăcute din aceste motive. 
Departe de ei lucrul acesta şi falsa contesă nu avea, cel puţin 
dinspre partea asta, motive să se teamă de viitor. 

Când ajungea în căsuţă regele nu lăsa să se simtă absolut 
nimic din stânjeneala şi din grijile sale şi asta numai din 
galanterie. 

Dar Juliette, falsa contesă, exercita asupra lui un farmec 
bizar şi deconcertant. 

Pe nesimţite, fără să-şi dea seama de acest lucru, cuvintele 
galante dictate regelui de acea politeţe de care nu se despărţea 
niciodată în faţa unei femei luau, sub influenţa acestui farmec, o 
turnură mai pasionantă, mai vibrantă, aproape sinceră. 

Ce-i drept, contesa era de o frumuseţe remarcabilă; 
manierele desăvârşite erau de o eleganţă rară; conversaţia rând 
pe rând melancolică şi jucăuşă ştia să atingi toate subiectele cu 
un tact perfect; în sfârşit, în momentele intime, ştia să joace 
comedia pasiunii cu un elan şi o înaripare dublate de o ştiinţă 


incomparabilă a tuturor lucrurilor ce ţin de amorul carnal, ştiinţă 
pe care o datora vechii sale meserii de femeie de moravuri 
uşoare. 

Prin frumuseţea sa şi prin conversaţia fină şi spirituală, 
începuse să topească gheaţa cu care era blindat spiritul regelui; 
prin îmbrăţişările ei savante şi rafinate ea îşi ducea la bun 
sfârşit opera de cucerire folosindu-se de simţurile regelui care 
vibrau în acele momente supra excitante. 

În ăsta stătea forţa ei, ca şi punctul său slab: reuşise să 
pună uşor stăpânire pe simţurile şi pe spiritul regelui, dar inima 
acestuia, searbădă şi rece, scăpa oricărei încercări de luare în 
posesie. 

Şi ceea ce era periculos pentru ea în această situaţie bizară 
era că Ludovic, la fel de abil comediant ca şi ea, dintr-o 
prudenţă instinctivă, putea să-i ascundă cu uşurinţă adevăratele 
lui sentimente. 

Or, cum Juliette îl vedea pe rege bucurându-se alături de 
ea, făcea greşeala de lua drept reală o pasiune care în realitate 
nu era decât un surogat; fibra pur sentimentală, niciodată 
atinsă, rămânea moartă, fără să vibreze. Aşa încât ea se credea 
a fi mai departe decât era în realitate. 

Comitea în felul acesta o eroare care putea avea consecinţe 
funeste, atât pentru ea, cât şi pentru cei care o conduceau, îi 
îndrumau paşii. 

Acest lucru explică de ce Ludovic, după ce se lăsa pradă 
îmbrăţişărilor acelei cochete cu o pasiune care-l surprinsese şi 
pe el, se detaşa fără efort de constrângerile sale morale atunci 
când simţurile îi erau satisfăcute şi se întorcea aşa cum venise... 
plictisit şi nemulţumit, jurându-se că va zdrobi această legătură 
care îl lăsa indiferent. Şi rece — asta când era departe de 
contesă — şi... reîntorcându-se în chiar aceeaşi seară, orice ar fi 
fost şi în ciuda tuturor jurămintelor. 

În general la întoarcerea de la unele din aceste escapade 
amoroase amintirea Jeannei se impunea tenace în mintea sa şi 
ceva ca un fel de remuşcare îi strângea inima. Numai că atunci 
revedea ţinuta mândră şi elegantă a unuia dintre ofiţerii săi şi 
amintirea cavalerului era ca o stafie ce alunga atât de dulcea 
imagine a iubitei, deschizând complet toate stăvilarele geloziei, 
îndepărtând toate remuşcările şi făcând să-i scrâşnească dinţii 
de furie. 


În momentul în care reapare în povestirea noastră, contesa 
du Barry se găsea în marele salon-atelier de la primul etaj, 
aşezată în faţa unui şevalet pe care se afla o pânză abia 
începută. 

Pânza reprezenta un portret al lui Ludovic al XV-lea, pe care 
Juliette se străduia să-l facă din memorie, gândind că, astfel va 
mişca sufletul regelui, cu delicata atenţie, şi-i va dovedi că orele 
petrecute departe de el le folosea gândindu-se la el. 

Portretul, pe şevalet, era în faţa ei, dar pensulele şi paleta 
odihneau, dispreţuitoare, pe podea. 

Contesa ţinea pe genunchi o copertă mare din carton pe 
care se afla o foaie albă; părea să privească ţintă spre un model 
absent pe care-l vedea cu ochii imaginaţiei şi pe care-l creiona 
cu mişcări febrile. Dar, lucru ciudat, portretul pe care-l desenă 
cu atâta atenţie concentrată nu semăna absolut deloc cu regele. 

Pe foaia de hârtie se detaşa net silueta elegantă a unui 
ofiţer... şi acest ofiţer semăna într-un mod frapant cu d'Assas. 

La ora aceea din zi în care era sigură că nu putea fi 
surprinsă de nimeni — regele nu venea decât noaptea, iar alte 
vizite nu primea — lăsa portretul regelui abia schiţat şi desenă 
cu dragoste pe cel al modestului ofiţer de carieră. Căci, sfârşise 
ea prin a-şi mărturisi, ofiţerul acela atât de tânăr, atât de loial, 
un cavaler atât de curajos era obiectul unei iubiri pure şi sincere 
din partea ei, o iubire ardentă, pasională, din partea celei care 
era acum curtezana, metresa regelui. 

Această iubire se născuse din milă. 

Fără să-l cunoască, auzise vorbindu-se în jurul ei de acest 
d'Assas frumos ca un Antoniu, curajos ca un semizeu, loial ca 
spada sa, mândru ca un rege, îndrăgostit, cu toate astea, ca un 
paj şi a început să se intereseze de el. 

Mai târziu, îl văzuse pe când ocupa, pe străduţa 
Rezervoarelor, pavilionul care era faţă în faţă cu al său. ŞI, 
văzându-l atât de nerăbdător, de agitat şi de trist, vi- brând cu 
intensitate de pasiunea pentru o alta, interesul pe care i-l purta 
se preschimbase în compasiune. În acelaşi timp, fără să-şi dea 
seama, o invidie surdă creştea în sufletul ei, invidie ce o avea ca 
obiect pe fericită femeie care ştiuse să cucerească acea inimă şi 
să domnească acolo ca o stăpână absolută. 


Apoi a fost pusă la curent cu ceea ce se urzea împotriva 
cavalerului şi o imensă milă pusese stăpânire pe sufletul ei; îşi 
jurase să-l salveze. 

Şi într-adevăr, am văzut-o riscându-şi viaţa pentru a-l pune 
în gardă. 

Atunci când a trebuit să treacă la acte decisive, atât pentru 
a se supune celor care o comandau, cât şi propriei sale ambiţii, 
emoția violentă pe care o va simţi tot timpul cât va dura 
substituirea doamnei d'Etioles, nu-i va, lăsa plăcerea de a se 
gândi la el şi de a se întreba ce s-a întâmplat cu el. 

Dar atunci când, după plecarea regelui; Juliette socotise că 
partida e câştigată, întreaga nelinişte privitoare la soarta 
cavalerului d'Assas puse din nou stăpânire pe ea; numai că 
sentimentul ce-l avea pentru d'Assas nu mai era o simplă 
curiozitate, ci pur şi simplu un sentiment de dragoste. 

Putem fi siguri că ea nu va accepta fără luptă acest 
sentiment nou pentru ea şi care constituia un pericol mortal 
dacă, din nefericire, ar fi fost descoperit de du Barry, domnul 
Jacques sau de rege. Dar acest pericol, atât de real, mărea 
atracţia pentru d'Assas. 

În rest, răul era mult mai avansat decât îşi putea închipui 
ea şi trebui să constate cu spaimă, dar şi cu deliciu, că a 
renunţa la iubirea ei, la speranţa de a se face iubită, îi era la fel 
de imposibil ca şi renunţarea la lumina zilei. 

Drept pentru care, cu inima cât un purice, se informă cu 
abilitate, cu o rară şiretenie şi află că cel pe care-l iubea era 
prizonier la castel şi această veste, care nu avea nimic liniştitor 
în sine, îi provocă o mare bucurie. 

Slavă Domnului, cavalerul scăpase de loviturile lui du Barry, 
şi, atâta vreme cât va fi prizonier, nu avea a se teme de acest 
duşman pe care ea îl ştia încrâncenat şi plin de ură... Cel mai 
bine era să-l lase sub acele încuietori protectoare... Mai târziu 
va vedea ea cum îl va scoate de acolo. 

Mai târziu!... câte vise îşi făcuse cu aceste cuvinte ca punct 
de plecare!... 

În primul rând regele nu ştia că-l cunoaşte pe cavaler, îi va 
fi uşor să-i smulgă graţierea fără să-i trezească pentru mai 
târziu gelozia... când îl va ţine mai bine în mână; pe moment nu 
era prea sigură pe imperiul ei. 


Apoi, când îl va fi scos de acolo, devenită atotputernică, îl 
va înălța. Sus, atât de sus — acolo unde merita să fie — încât se 
va afla printre cei mari. Il va aşeza atât de sus, îl va înconjura cu 
atâta iubire, cu atâta devotament încât va sfârşi prin a şterge 
din mintea lui imaginea micuţei d'Etioles şi-i va lua locul. 

Cu toate astea, va şti cum să-şi ducă la capăt intenţiile!... 
S-a descurcat de minune, luându-i locul în inima regelui!... Şi 
dacă a reuşit acel tur de forţă, mânată fiind de ambiţie, de ce n- 
ar fi capabilă atunci când va fi minată de dragoste Şi acolo unde 
regele capitulase, de ce n-ar face-o şi cavalerul?... Haida-de! Era 
sigură de sine! Şi era prea sincer îndrăgostită pentru a nu fi 
sigură de triumful final, iar d'Assas va fi al ei... îl dorea şi îl va 
avea! 

Aşteptând, trebuia să-l prevină cu orice preţ pe prizonier, 
să-i ridice moralul, să-l liniştească, făcându-l să înţeleagă că 
cineva puternic veghează asupra lui, că nu era singur şi 
abandonat, că undeva o inimă înflăcărată ia parte la bucuriile şi 
necazurile sale. 

Dar cum s-o facă? Încă nu ştia, dar ştia că mai devreme sau 
mai târziu o va face, chiar de-ar fi să arunce galbeni cu lopata 
pentru asta. 

Şi apoi aceste planuri hazardate pe care şi le făurea zi de zi 
o ajutau să iasă din marea nelinişte şi din cenuşiul singurătăţii 
care o apăsau greu în acel fel ciudat de claustrare la care era 
condamnată poate pentru multe zile de atunci încolo. 

Tot proiectând planuri care aveau toate ca unic scop 
prevenirea cavalerului d'Assas, la nevoie chiar tentativa de a-l 
vedea, contesa îşi continua desenul cu o atenţie, atât de 
profundă încât tresări violent în momentul în care a auzit vocea 
cameristei care, la câţiva paşi în spatele ei, îi spunea: 

— O rog pe doamna să mă ierte. Am ciocănit de mai multe 
ori... doamna nu mi-a răspuns... am început să mă îngrijorez... 

— Eram foarte concentrată, răspunse Juliette fără să-şi 
înceteze lucrul pe care femeia de serviciu nu putea să-l vadă. 

Cuvintele au fost însoţite de o mişcare a capului care 
explica tăcerea stăpânei, însemnând, în acelaşi timp, că 
indiscreţia servitoarei era acuzată. 

— Despre ce e vorba, fetiţo? 

— Doamnă, e un bărbat... un fel de mic burghez care n-a 
vrut să-şi dea numele, afirmând că doamna oricum nu-l 


cunoaşte... A insistat atât de mult să fie primit de doamna încât 
am crezut de datoria... 

— Un burghez? exclamă indispusă contesa. Dacă vrea să-şi 
ofere serviciile, vezi tu, Nicole. Nu am timp. 

— Prea bine, doamnă! 

Fără să se mai ocupe de servitoare, îşi continuă 
concentrată lucrul la desen, până în clipa în care o voce blândă 
şi umilă se auzi în spatele său: 

— Binevoiţi să scuzaţi insistența mea indiscretă, doamnă. 
Afacerea care mă aduce este foarte importantă şi vă pot asigura 
că nu veţi regreta că m-aţi ascultat. 

Trăsnetul s-o fi lovit din întâmplare şi n-ar fi produs un efect 
mai îngrozitor că cele câteva cuvinte căzute în liniştea încăperii. 

Rămase împietrită, cu capul întors spre interlocutorul său, 
cu ochii ieşiţi din orbite, cu degetele crispate convulsiv pe 
copertă de carton ce se odihnea pe genunchii săi. 

Cu toate acestea, bărbatul nu avea nimic îngrozitor. 

Era un bun mic-burghez, cu aspect modest, surâzător şi 
respectuos plecat, ceea ce îi permitea să examineze mai de 
aproape desenul ce se afla la câţiva centimetri de chipul său. 

Bărbatul se îndreptase şi-şi aruncase o clipă privirea asupra 
subretei care dispăru imediat, ca şi când privirea ar fi însemnat 
un ordin mut. 

Acum contesa era scuturată de un tremurat nervos foarte 
vizibil şi, palidă ca o moartă, cu desenele în mână, se ridicase în 
picioare, în atitudinea unui vinovat prins asupra faptului. 

Acest burghez liniştit, care intra la ea ca la el acasă şi 
tocmai la momentul potrivit s-o surprindă dând frâu liber 
sentimentelor ei cele mai intime; acest burghez care părea mai 
în largul lui acolo decât ea, în sfârşit, acest burghez, care în faţa 
ei dădea ordine mute atât de prompt executate, era chiar 
domnul Jacques. 

Când a fost sigur că Nicole a plecat, domnul Jacques şi-a 
tras un fotoliu, s-a aşezat liniştit, şi, pe un ton foarte calm, ca şi 
cum ar fi fost stăpânul casei, îi spuse cu blândeţe: 

— Liniştiţi-vă, fiica mea, ştiu că vizita această vă tulbură: vă 
temeţi că servitorii să nu afle şi să nu spună regelui... Fiţi fără 
grijă, mi-am luat toate măsurile necesare. Pentru toţi cei de aici 
sunt un bijutier care vrea să vă ofere câteva pietre preţioase. 
Pietrele, iată-le, vi le dăruiesc şi cum voi pleca, am să dau 


cameristei câteva sute de livre ca recompensă pentru că a 
permis unui meşteşugar cinstit ca mine să trateze o afacere 
importantă cu dumneavoastră. Căci aceste pietre vi le-am 
vândut, o afacere foarte bună pentru mine; puteţi chiar să-i 
spuneţi regelui şi să i le arătaţi... Vedeţi deci că nu aveţi de ce 
vă teme... 

Spunând aceste lucruri, mereu calm şi surâzător, domnul 
Jacques scoase din buzunar o cutiuţă ce conţinea un colier de o 
rară frumuseţe pe care-l puse pe o măsuţă. 

Ascultându-l vorbind. Juliette îşi revenea încetul cu încetul. 
Dar nefericitul desen pe care îl avea în mână o stânjenea teribil 
şi nu ştia cum să scape de el fără a avea aerul că-l ascunde.. 

În cele din urmă, recăpătându-şi tot sângele rece, se hotărî 
să lase mapa de desen sprijinită de o mobilă, având grijă că 
desenul să se sprijine de mobilă. 

În clipa aceea domnul Jacques o întrebă cu aerul cel mai 
natural: 

— Mi s-a părut mie, sau desenaţi, fiica mea? 

— Oh! exclamă Juliette, care simţea sudoarea ieşindu-i prin 
toţi porii feţei. Oh! Numai câteva schiţe fără importanţă. 

— Bine, bine, fiica mea, dar, vă rog, aşezaţi-vă la locul 
vostru, continuaţi-vă munca... Veţi înţelege, adăugă el cu 
bonomie, că ar putea părea ciudat ca o astfel de mare doamnă 
ca dumneavoastră s-ar deranja din pricina unui pârlit de artizan 
ca mine. Reluaţi-vă ocupaţia: trebuie s-o faceţi. 

Contesa, ghicind ordinul ascuns în spatele acestor cuvinte 
pronunţate pe un ton părintesc, trebui să se supună. 

Îşi reluă locui şi nefericita mapă cu desene, simțind că e 
mai bine să arate ostentativ ceea ce dorea să ascundă. 

În timpul acesta domnul Jacques se apropiase şi examina 
cu atenţie portretul terminat cu un aer din care nici cel mai 
atent observator n-ar fi putut scoate nici cea mai mică 
semnificaţie. 

Apoi, după ce spusese din pură politeţe: 

— Îmi permiteţi? 

Luă desenul din mâinile Juliettei care aştepta, calmă în 
aparenţă, dar cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. II privi 
îndelung, clătinând din cap aprobator şi i-l înapoie foarte calm, 
fără să lase să-i scape aici cel mai mic semn de mirare. 


— E bine, e perfect! Asemănarea este frapantă... Vă felicit, 
scumpa mea copilă; dacă veţi reuşi la fel de bine şi portretul 
regelui, cum aţi făcut-o eu cel a drăgălaşului nostru d'Assas, 
Maiestatea Să va avea toate motivele să fie satisfăcută. 

Aceasta a fost totul. 

Domnul Jacques se întoarse la locul lui, jucându-se maşinal 
cu o modestă tabacheră din argint, de unde luă o priză şi apoi o 
puse la loc în buzunar cu gestul cuiva care îşi zise că a venit 
pentru lucruri mult mai importante şi-i adresă uimitei contese 
următoarea întrebare: 

— Ei bine, cum stăm, copila mea ce aveţi de spus? 

— Spun, monseniore, că regele se lasă greu, că eu mă 
plictisesc de moarte în carceră asta şi că nu asta este existenţa 
la care m-aţi făcut să visez. 

Cum se vede, Juliette folosea tactica familiară tuturor 
femeilor. Temându-se de reproşuri pe care le ştia meritate, 
aplica acea tactică după care cea mai bună apărare este atacul 
şi se arătă agresivă. 

Calm, domnul Jacques îi răspunse: 

— Răbdare! Răbdare! Totul se va schimba foarte repede. 

— Răbdare?... e uşor de spus când vorbiţi de pe poziţia 
dumneavoastră... Eu aştept, sechestrată fiind aici, îmi este 
interzis să ies din casă, fiindcă, urmând instrucţiunile 
dumneavoastră, i-am spus regelui că am scris contelui du Barry 
anunţându-l că bolnavă fiind, îmi este imposibil să vin să-l 
întâlnesc la Versailles şi că sunt obligată să-mi amân călătoria 
până la o dată neprecizată. Inţeleg perfect că trebuie salvate 
aparențele în ochii regelui, care s-ar putea mira văzându-l pe 
conte, pe care i l-am descris a fi foarte gelos pe mine, rămânând 
liniştit aici fără să-şi facă griji în legătură cu mine, când chiar el 
i-a anunţat regelui sosirea mea pentru mâine sau poimâine. 

Adaug chiar că Ludovic a părut să se distreze copios de 
ceea ce a numit festa jucată sărmanului conte şi mi-a promis să 
facă astfel încât, din partea lui, să-l reţină pe conte în cazul în 
care acesta ar dori să vină să constate personal starea sănătăţii 
mele. Toate astea sunt bune, dar nu e mai puţin adevărat că 
sunt prizonieră aici, că nu pot ieşi, că nimeni, în afara regelui, 
nu vine să mă vadă şi că mă plictisesc, vă repet, de moarte! 

— Tot ceea ce-mi spuneţi este perfect adevărat şi înţeleg 
foarte bine că acest soi de. Claustrare apasă dureros o femeie 


atât de frumoasă că dumneavoastră. Dar tocmai venisem să vă 
anunţ că prudenţa rezervată ce ne-a fost impusă de 
circumstanţe nu-şi mai are raţiunea de a fi. Ne apropiem de 
ţintă, copila mea; peste puţină vreme, singurătatea care vă 
apasă va înceta. Poate că veţi primi atât de multe vizite încât 
veţi regreta liniştea de acum, dar asta nu mă priveşte. 
Aşteptând, pentru că vă este atât de dor de a ieşi, faceţi-o, 
scumpa mea copilă; ieşiţi după pofta inimii. 

— Cum! exclamă Juliette mirată de a obţine aşa de uşor un 
lucru la care ţinea atât de mult din alte motive decât cele 
mărturisite; cum! Îmi acordaţi permisiunea? 

— Sigur că da, copila mea. Dacă regele vă permite să faceţi 
acest lucru totuşi... luându-vă toate măsurile pentru a nu fi 
recunoscută, puteţi ieşi când şi cât doriţi... Chiar din seara asta 
dacă doriţi... 

— Ah! Cât sunteţi de bun! exclamă contesa într-un elan de 
gratitudine, ce venea din adâncul inimii căci se gândea că, 
liberă fiind să acţioneze după bunul ei plac, liberă să iasă în 
sfârşit din acea colivie aurită în care se sufoca, putea să se 
apropie în sfârşit de d'Assas, să încerce să facă ceva pentru el. 

— Nu sunt bun, sunt pur şi simplu drept şi vreau să vă văd 
fericită. Acum că suntem de acord, copila mea, povestiţi-mi de-a 
fir a păr până unde aţi ajuns în relaţia cu regele. 

Juliette îi făcu atunci o descriere exactă şi minuțioasă a 
situaţiei şi a speranţelor pe care şi le făcea, bazându-se pe 
atitudinea regelui în privinţa sa. 

Domnul Jacques o asculta cu cea mai mare atenţie, 
memorând esenţialul, coroborând spusele tinerei femei cu 
informaţiile culese personal şi trăgând din totul concluzii mult 
mai apropiate de realitate decât cele ale contesei. 

După ce termină, domnul Jacques o aprobă din toată inima. 

— Ne apropiem de scopul nostru, cum v-am mai spus. 
Regele e presat din diferite direcţii; sper ca peste puţină vreme 
să fiţi prezentată oficial la curte, în primul rând, apoi reginei... e 
treaba mea cum... Dinspre partea dumneavoastră n-ar fi rău 
dacă l-aţi împinge puţin pe rege. Deci, începând din acest 
moment, în locul rezervei prudente pe care v-am recomandat-o, 
dovediţi puţină nerăbdare, faceţi-l să simtă că singurătatea vă 
apasă, cereţi-i să vă scoată în lume, toate astea gradat, 
bineînţeles, cu toată discreţia cuvenită; de restul mă ocup eu. 


Şi, cu o precizie remarcabilă, continuă să-i dea instrucţiuni 
detaliate tinerei femei, care-l ascultă cu cea mai mare atenţie. 

După ce termină ce avea de spus, domnul Jacques se 
ridică, pregătindu-se să se retragă, instinctiv contesa se pregăti 
să-l conducă, dar el îi replică energic: 

— Nici să nu vă gândiţi, scumpa mea copilă! Vedeţi-vă de 
lucrul început. Nu uitaţi că sunt un modest bijutier pentru care o 
femeie cu rangul dumneavoastră nu se deranjează. Şi fiindcă 
veni vorba, puteţi arăta fără teamă regelui bijuteria ce v-am adu 
s-o, mărturisindu-i că aţi cumpărat-o... nu vă temeţi să spuneţi 
un preţ ridicat, căci valorează o avere. Acum mă retrag; 
chemaţi-vă, vă rog, camerista... Ah! Aşteptaţi... hotărât lucru, 
portretul acesta al lui d'Assas e realmente foarte bun... Dar dacă 
stau să mă gândesc. Trebuie că şi doamna d'Etioles, în lungile 
ore de captivitate trebuie să se fi distrat desenând sau pictând, 
nu?... A lăsat ceva pânze, ceva schiţe, lucruri de felul acesta?... 

— Bineînţeles, exclamă Juliette surprinsă, e o întreagă 
mapă undeva pe aici. 

— Vreţi să mi-o arătaţi? 

— Aşteptaţi s-o caut... iat-o!... spuse ea, venind cu o mapă 
plină cu desene. 

Domnul Jacques o luă şi începu s-o răsfoiască foarte atent. 
Erau în mapă câteva schiţe, eboşuri. Desene pe diverse teme, 
dar aproape toate neterminate. 

Cu toate acestea, domnul Jacques găsi unul sau două mai 
acceptabile care purtau că semnătură un J urmat de o parafă 
foarte simplă. Le păstră câteva clipe în mână, întrebând: 

— Regele a văzut mapa asta? 

— După câte ştiu eu, nu!... De ce? 

La această întrebare, enigmaticul personaj răspunse cu o 
alta: 

— Ţineţi mult să vă semnaţi voi înşivă lucrările, copila mea? 

— Eu?... nu ştiu!... Nu înţeleg despre ce vorbiţi!... De ce?... 

— Pentru că, dacă din fericire nu sunteţi dotată cu un amor 
propriu atât de excesiv, veţi pune în partea de jos a acestui 
remarcabil portret al junelui d'Assas un J şi o parafă 
asemănătoare acesteia... vedeţi cât de uşor pot fi imitate... 
După care veţi pune desenul semnat cu J printre celelalte în 
mapă şi veţi face în aşa fel încât regele, răsfoind desenele din 
această mapă, să dea de portretul semnat cu ]. 


— Înţeleg, îl întrerupse Juliette, regele va crede că doamna 
d'Etioles e autoarea portretului, caz în care aceasta va fi... 

— lremediabil pierdută... Sunteţi foarte inteligentă, scumpa 
mea copilă, exclamă domnul Jacques cu un grăunte de ironie în 
voce... 

— Şi cum numele meu începe şi el tot cu J, continuă 
Juliette, care îşi urma un gând al ei, nu voi putea fi acuzată de 
un fals. Ei bine, zise ea cu un strop de ezitare în voce, voce din 
care răzbătea şi o evidentă satisfacţie, ei bine, pot mărturisi?... 

— Mărturiseşte, copila mea, spuse domnul Jacques fixându- 
şi privirea limpede asupra tinerei femei care nici măcar nu se 
clinti. 

— Ei bine, portretul pentru aşa ceva l-am făcut. 

Timp de câteva secunde bărbatul o privi ciudat pe femeia 
ce-i susţinu privirea pătrunzătoare surâzând, impenetrabilă. 

Nereuşind s-o facă să-şi plece privirea şi nici să-i ghicească 
gândurile, se înclină spunându-i: 

— In cazul acesta voi adăuga: Sunteţi tare!... foarte tare! 

Sigură pe, ea, sigură că l-a convins, lovi într-un gong, îşi 
reluă liniştită lucrul şi-i spuse Nicolei când aceasta îşi făcu 
apariţia: 

— Conduceţi-l pe domnul. 

La rândul lui, domnul Jacques îşi jucă rolul până la capăt, 
retrăgându-se cu spatele şi făcând multiple plecăciuni şi 
copleşind-o cu mulţumiri. 

Când se văzu în spatele uşii închise, domnul Jacques se 
îndreptă, cu fruntea brăzdată de un rid adânc, cu un aer foarte 
neliniştit. 

Camerista îl conduse până la uşa de la ieşire; înainte de a 
trece pragul, strecură o pungă subretei, spunându-i câteva 
cuvinte la ureche. 

Aceasta făcu să dispară la iuţeală punga, execută o 
reverență graţioasă şi-i răspunse în şoaptă: 

— Fiţi fără griji, domnule, veţi fi mulţumit de mine. 

Domnul Jacques ieşi şi se duse direct la castel unde îl vom 
regăsi cât de curând. 


Capitolul XIV Închisorile castelului 


Castelul de la Versailles nu fusese niciodată amenajat 
pentru, a servi de închisoare. Cu toate acestea, în acea epocă a 
"bunului plac", închisoarea era mai mult decât o necesitate, era 
o obligaţie, dacă putem spune aşa, a oricărei reşedinţe regale şi 
se uitau mai degrabă saloane şi camere decât acest accesoriu 
indispensabil. 

Deci, fără a avea închisoare în sensul strict al cuvântului, 
castelul poseda suficiente încăperi care aveau această 
destinaţie, fiind amenajate în consecinţă! Într-adevăr, un anumit 
număr de încăperi de la ultimul etaj au fost deturnate de la 
destinaţia lor obişnuită, s-au pus bare groase de fier la ferestre, 
uşile au fost întărite şi li s-au montat încuietori şi zăvoare 
zdravene şi uite aşa a apărut un număr de celule care, deşi nu 
aveau nimic în comun cu tradiționala celulă plină de paie 
umede, asta nu însemna că nu erau un loc sigur unde se putea 
medita în voie asupra inconvenientelor de a displace regelui 
sau, mai simplu, asupra abaterilor de la disciplină militară, dar 
unde era inutil să te gândeşti la evadare, căci totul era bine 
păzit şi la adăpost de orice tentativă a domnilor deţinuţi, oameni 
în general foarte inventivi şi ingenioşi, mai ales când era vorba 
să recunoască acel lucru iluzoriu care se numeşte libertate şi pe 
care n-o preţuieşti niciodată la justa ei valoare decât atunci 
când eşti închis. 

Toate celulele erau foste dormitoare, mari şi confortabil 
mobilate, iar cei care aveau nefericirea să le ocupe erau bine 
trataţi pe cheltuiala regelui: în primul rând pentru că în general 
nu făceau prea mulţi pureci pe acolo; căci prizonierul, fie că era 
repede eliberat, fie că era transferat într-un loc mai. Propice 
executării unei pedepse, ea, de exemplu, mult îndrăgita de toţi 
Bastilia sau în nu mai puţin celebrul donjon Vincennes; în al 
doilea rând pentru că prizonierii erau de obicei oameni de rang 
înalt cărora nu li se refuza respectul datorat poziţiei lor sociale. 

Camerele serveau de arest şi pentru ofiţerii care încălcau 
disciplina şi care erau pedepsiţi pe termene mai lungi sau mai 
scurte. 

Se mai stabilise, din exces de prudenţă, existenţa unui fel 
de corp de gardă ocupat de o duzină de soldaţi comandaţi de un 
ofiţer căruia îi. Fusese rezervat un mic apartament. 

Ofiţerul şi soldaţii erau schimbaţi la fiecare cincisprezece 
zile, garda aceasta fiind considerată ca o corvoadă, dacă ţinem 


cont de faptul că le era strict interzis să părăsească postul de 
gardă şi castelul pe timpul acestor cincisprezece zile, drept 
pentru care paznicii se simțeau la fel de prizonieri ca şi cei pe 
care îi păzeau. 

Corvoada era oarecum mai suportabilă când nu aveau 
clienţi şi camerele erau goale, adică cel mai ades, dar din 
momentul în care aveau şi un singur ocupant, lucrurile 
deveneau total neplăcute deoarece consemnul era foarte sever. 

In acest caz, în afară de situaţia în care nu primea alte 
ordine, comandantul de post se închidea cu prizonierul şi-şi 
ţineau de urât unul altuia. 

Când prizonierul era un ofiţer că şi el, şeful de post făcea şi 
pe dracu' în patru pentru camaradul său, care într-o zi sau alta îi 
va face aceleaşi servicii. Mâncau împreună la masă, jucau cărţi, 
se însărcina să facă mici comisioane amoroase dacă acela avea 
o metresă, mergea până acolo încât permitea vizita câtorva 
camarazi de regiment, se mărginea să asiste la aceste 
întrevederi care se terminau de obicei printr-o masă animată şi 
destul de umedă, unde se goleau cu sârg pahare în cinstea 
apropiatei eliberări a prizonierului. 

Pe scurt, se străduia, respectând limitele regulamentului, 
să îndulcească rigorile captivităţii unui camarad, necerându-i 
decât cuvântul de onoare că nu va fugi. 

Nu e mai puţin adevărat că acelaşi ofiţer, care se arăta atât 
de conciliant şi de bună-credinţă, n-ar fi ezitat să-şi ucidă fără 
milă prizonierul la cea mai mică tentativă de evadare. De 
asemenea, e la fel de adevărat că un gentilom, care avea în cel 
mai înalt grad respectul cuvântului dat, dacă ar fi văzut uşile 
deschise, din întâmplare sau printr-o complicitate, ar fi refuzat 
stoic să profite de ocazie, mai degrabă decât să-şi calce 
cuvântul dat. 

Angajamentul de onoare luat de un deţinut constituia deci 
pentru ofiţerul de serviciu o garanţie morală dintre cele mai 
serioase; dar, în afară de această garanţie, mai erau şi altele, 
pur materiale, care nu erau nici ele de disprețuit, motiv pentru 
care se impune aici o descriere succintă a locurilor. 

Închisoarea era situată în fundul unui vast coridor, imediat 
sub acoperiş. Toate camerele erau mansardate şi separate una 
de cealaltă prin ziduri groase. Era în primul rând corpul de 
gardă, o cameră uriaşă unde se aflau permanent toţi cei din 


corpul de gardă. În fundul corpului de gardă o uşă din stejar 
masiv, cu zăvoare zdravene şi legături din fier, având în mijloc o 
ferestruică pătrată cu latura de circa douăzeci de centimetri, 
care avea şi ea gratii solide din fier, foarte dese, pe dreapta, 
şapte uşi din lemn masiv de stejar şi prevăzute, şase dintre ele, 
cu zăvoare şi încuietori solide, iar în mijloc o scară foarte 
abruptă ducea spre o trapă. 

Prima uşă, singura care nu era prevăzută cu zăvoare, era 
uşa apartamentului şefului de post, alcătuit dintr-o minusculă 
anticameră, un salon şi un dormitor. 

Următoarele patru dădeau fiecare spre un dormitor foarte 
confortabil în care numai patul ocupa aproape jumătate din 
încăpere. 

Ultimele două dădeau spre câte un mic apartament compus 
dintr-un salon şi dintr-un dormitor, ambele fiind rezervate 
personajelor de marcă, seniorii de mâi mică importanţă 
mulţumindu-se cu o singură cameră. 

Fiecare cameră era aerisită prin ferestre cu nelipsitele şi 
desele zăbrele din bare de fier. 

Trapa situată în mijlocul coridorului ducea la un fel de 
terasă situată la baza acoperişului şi pe care deţinuţii aveau 
dreptul să vină şi să respire aer curat, plimbându-se două ore 
dimineaţa şi două ore seara. 

Totul era situat în spatele castelului şi ferestrele dădeau 
spre câmp. 

Aşa cum erau dispuse încăperile, era greu să fugi. Singura 
ieşire dădea spre corpul de gardă, unde ar fi trebuit să treci 
printre unsprezece haidamaci înarmaţi până în dinţi. Terasa era 
atât de sus încât îţi tăia pofta de a sări de acolo, moartea fiind 
garantată celui care ar fi îndrăznit s-o facă. Rămâneau 
planşeele, dar etajele de sub închisoare erau ocupate de o 
mulţime de ofiţeri şi de gentilomi în serviciu comandat, încât cel 
mai mic zgomot ciudat ar fi atras atenţia şi ar fi dat alarma. 

Comandantul gărzii, închis ca şi prizonierii săi, îşi 
supraveghea oamenii prin ferestruica din uşa corpului de gardă 
şi, când dorea să iasă, era obligat să se facă recunoscut pentru 
a i se deschide, ceea ce făcea imposibilă o substituire de 
persoane. E de înţeles că în astfel de condiţii te poţi arăta fără 
mari riscuri familiar şi uman. 


Cam aşa arătau locurile în care cavalerul d'Assas era unic 
ocupant şi unde fusese închis într-un moment în care ar fi dat 
totul să fie liber şi s-o apere pe Jeanne. 

| se dăduse camera vecină apartamentului ocupat de 
comandantul gărzii şi care avea numărul 1. 

Regele nedând nici o indicație specială în privinţa 
deţinutului cu grad de ofiţer, comandantul postului, un gentilom 
cu numele de Verville, socoti că era închis pentru cine ştie ce 
abatere de la disciplină şi că va ieşi peste câteva săptămâni de 
recluziune. Drept pentru care îi făcu o" primire foarte 
prietenească, îl rugă să-i facă onoarea să cineze împreună la 
masă, să considere apartamentul său ca pe cel propriu, se puse 
în întregime la dispoziţia lui şi lăsă toate uşile deschise, în afară, 
bineînţeles, de cea care dădea spre corpul de gardă şi care era 
încuiată cu grijă. 

ÎI însoţi să viziteze locul, făcându-l să admire peisajul ce li 
se prezenta privirilor de pe terasă şi, după această vizită, pe 
care el o numea ironic tur de proprietate, cobori şi se aşeză la 
masă cu prizonierul său, a cărui mână loială îi inspirase o vie 
simpatie din primul moment în care îl cunoscuse. 

În timpul acestei prime mese luate împreună, de Verville, 
ghicind tristeţea cavalerului, îi turna pahar după pahar, pentru 
a-l îmbărbăta, debita tot felul de prostii, povestea sute de 
anecdote scandaloase pentru a-l distra şi, cu acel tact şi cu acea 
delicateţe care caracterizau adevărații gentilomi, evita cu grijă 
orice aluzie la starea actuală a convivului său, ca şi la motivele 
care l-au adus în detenţie. 

În ciuda tuturor eforturilor, cavalerul, răspunzând cu 
politeţe, nu reuşea întotdeauna să-şi ascundă vălul de tristeţe 
ce apăsa greu asupra lui şi gazda sa, care îşi dăduse seama de 
acest lucru, era din ce în ce mai convins că d'Assas era doar un 
ofiţer arestat pentru cine ştie ce călcare a regulamentului, iar 
tristeţea îi venea pur şi simplu de la vreo legătură amoroasă 
brusc întreruptă de această arestare neaşteptată, drept pentru 
care îşi dublase mărinimia, reînnoind cu amabilitate ofertele de 
servicii pe care cavalerul le respinsese mulţumindu-i călduros, 
cerând ca unică favoare posibilitatea de a transmite câteva 
cuvinte prietenului său, contele de Saint-Germain, ceea ce i s-a 
oferit pe loc, fără probleme. 


Spre sfârşitul ospăţului, şeful gărzii îi spuse în trecere şi 
fără să insiste prea mult asupra subiectului că se bazează pe 
cuvântul cavalerului de a nu încerca să evadeze, singura 
garanţie pe care o cerea pentru a acorda fără scrupule şi fără 
griji toate micile înlesniri pe care le-ar putea cere gentilul său 
companion, care îi plăcea din ce în ce mai mult. 

Dar, spre marea sa uimire, prizonierul refuză hotărât ceea 
ce ceea ce i s-a cerut. 

Şi cum ofiţerul se revoltase, strigând că asta era o nebunie 
şi insistă hotărât, cavalerul, cu acea loialitate care îl caracteriza, 
îi lămuri misterul, mărturisind că nu era un prizonier fără 
importanţă aşa cum îşi închipuia gazda lui, ci că avea de păzit 
un prizonier de stat, care nu va mai ieşi probabil decât pentru a 
merge la Bastilia, asta în fericitul caz când nu va face cunoştinţă 
cu călăul. 

Aceste cuvinte spuse fără emoție, cu bărbătească linişte, îl 
impresionară pe nefericitul ofiţer care şopti: 

— Drace! Drace!... E chiar aşa de grav?... Vă înţeleg acum 
de ce sunteţi atât de îngrijorat!... Dar să evadezi de aici!... Hai 
să fim serioşi!... 

Şi ridică din umeri, ca unul căruia nu-i plac ideile absurde. 

D'Assas, foarte calm, aştepta ca paznicul lui să ia o decizie. 

Acesta se ridicase şi se plimba prin încăpere ca un leu în 
cuşcă, murmurând: 

— Drace!... mii de draci!... păi asta schimbă complet 
lucrurile! 

Maşinal deschise uşa şi se plimba pe coridor; plimbându-se 
în sus şi în jos îşi inspectă oamenii, verifica gratiile de la 
ferestre, măsura din priviri chiar şi distanţa ce-i despărţea de 
sol, ca şi când ar fi dorit să se asigure că prizonierul nu are cum 
să treacă de aceste obstacole. 

În sfârşit, după ce reflectase bine la toate lucrurile, luă o 
hotărâre, se întoarse la d'Assas şi-i spuse cu oarecare emotie: 

—  Ascultaţi-mă, cavalere, aveţi un aer care-mi inspiră 
încredere. Pe cuvânt de onoare! Simt că putem fi buni prieteni 
şi, bineînţeles, am să v-o dovedesc. In ce mă priveşte, nu mi s- 
au dat ordine speciale. Până în momentul, în care voi primi 
astfel de ordine, pentru mine sunteţi şi rămâneţi un prizonier 
obişnuit; ca atare nu voi schimba nimic din ceea ce am convenit 
şi rămâneţi liber să vă mişcaţi în acest spaţiu! Doar un singur 


lucru: nu vă mai pot lăsa, în acest moment, să comunicaţi cu 
exteriorul, înţelegeţi, nu-i aşa?... lar ca să fugiţi de aici, credeți- 
mă, renunţaţi... căci în afară de cazul în care aţi fi o pasăre... eo 
nebunie!... 

D'Assas, foarte emoţionat, strânse mâna bravului ofiţer şi, 
după ce-i mulţumi, adăugă cu francheţea-i obişnuită: 

— Nu uitaţi că nu numai că nu m-am angajat să n-o fac, dar 
chiar voi face tot posibilul să fug... dacă am să pot... Aşa că, 
prietene, faceţi ceea ce vă dictează conştiinţa. 

— Ce-am hotărât, rămâne hotărât şi nu-mi voi lua cuvântul 
înapoi. Dar pentru că vă încăpăţânaţi, nu uitaţi, la rândul vostru; 
că la cea mai mică tentativă voi fi nevoit să vă ucid şi, să mă ia 
dracu'! Nu mi-aş ierta niciodată uciderea voastră, căci sunteţi 
un băiat mult prea bun... Dar sunt liniştit... E mult prea greu să 
evadați de aici!... aşa că lăsaţi-o baltă! 

Cei doi ofiţeri nu au mai revenit asupra acestui subiect, în 
schimb, au legat o strânsă prietenie, lucru ce nu-l împiedica pe 
d'Assas să caute continuu mijloace de a evada iar pe noul său 
prieten să-l supravegheze din scurt, ambii amuzându-se de 
minune. 

La câtva timp după aceea, de Verville îl anunţă că urma să 
fie schimbat, predând comanda gărzii baronului de Marçay care, 
după părerea lui, era un viclean prefăcut şi un mitocan ipocrit 
de care d'Assas trebuia să se ferească precum dracu' de tămâie, 
apoi adăugă: 

— Acum, scumpe prietene, dacă vă pot fi util, nu ezitaţi, 
profitaţi de mine. 

D'Assas îl rugă pentru a doua oară să-i transmită contelui 
de Saint-Germain locul detenţiei sale, ceea ce noul său prieten îi 
promise că va face chiar în aceeaşi zi. 

Cavalerul nu ştia nici el la ce ajutor putea spera din partea 
lui Saint-Germain, dar, fără a putea spune de ce, se simţea mai 
calm, mai sigur de el, din clipa în care ştia că în curând contele 
va afla că e arestat şi reţinut prizonier în castelul Versailles. 

Capitolul XV Batista 


Scenele pe care le povestim, derulându-se în locuri diferite 
şi aproape în acelaşi timp, suntem obligaţi să mergem dintr-un 
loc în altul şi să-i urmărim pe diverşii actori ai acestei istorii în 


multiplele lor evoluţii care, chiar şi atunci când păreau străine 
unele de celelalte, nu erau mai puţin legate de ele printr-o 
legătură solidă, chiar dacă secretă, încât cititorul îşi va putea da 
seama de aceasta dacă va dori să ne urmărească şi ne va 
acorda o binevoitoare atenţie. 

să ne întoarcem deci în casa de pe străduţa Rezervoarelor. 

Era în chiar ziua în care bravul Creâbillon fusese magistral 
păcălit de acel incomparabil scenarist care era domnul Jacques. 

Valetul de cameră Lubin era ocupat să pună în ordine 
afacerile cavalerului, care părăsise pavilionul pentru a alerga să 
dea târcoale casei de sub copaci. 

Jupânul Lubin, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate funcţiile 
sale de valet, pusese mâna pe o batistă, dintr-o țesătură fină ce 
mirosea încă a verbină. 

De când comisese acea gravă greşeală care l-ar fi putut 
costa foarte scump dacă, graţie iniţiativei sale ajutată şi de 
puţin noroc, n-ar fi putut repara la timp eroarea, Lubin jurase să 
fie cât mai prudent pe viitor şi să-şi facă uitată prostia comisă 
printr-un zel deosebit. 

În cu totul altă situaţie nu ar fi dat probabil nici o atenţie 
acestei descoperiri.. Dar din acest moment spiritul său bănuitor, 
mereu la pândă, avea tendinţa să vadă pericole peste tot şi să 
facă din ţânţar armăsar, descoperirea luând în ochii lui 
dimensiunea unui eveniment. 

Descoperirea batistei, care nu semăna de fel cu cele ale 
cavalerului îl pusese pe gânduri. Şi rezultatul judecății sale a 
fost că s-a dus din nou la stăpânul său. Am văzut deja că 
metoda dăduse rezultate bune într-o situaţie complicată, în care 
nu ştiuse cum să se descurce. Şi dacă reuşise odată cu această 
metodă, de ce n-ar funcţiona la fel de bine şi a doua oară? 

După ce-i mulţumise şi-i dăduse liber, domnul Jacques 
începu să studieze cu atenţie batista pe care nu-i fu greu s-o 
recunoască pentru că era întru totul asemănătoare cu cele pe 
care le cumpărase chiar el atunci când se ocupase personal de 
garderoba Juliettei Béçu, viitoarea contesă du Barry. 

Drept pentru care începu să-şi pună o mulţime de Intrebări, 
cărora le răspunse cum se putea mai bine, astfel încât din 
întrebare în răspuns ajunsese la aceeaşi concluzie logică: 

Batista aparținuse contesei, nu se îndoia, o recunoscuse 
fără dubii. Cu atât mai mult cu cât purta monograma ei brodată, 


deasupra căreia trona coroana contelui. Batista mai păstra urme 
de parfum de verbină; or, chiar el o sfătuise pe contesă să 
adopte acel parfum care era preferatul regelui în acel moment. 

Dar cum şi de ce ajunsese batista la cavalerul d'Assas? 

Domnul Jacques era un gânditor profund. Ştia că nimic nu e 
mai fragil, dar, în acelaşi timp, nimic nu e mai romantic şi mai 
de nepătruns în lume ca inima unei femei. Şi mai ştia că un 
infim grăunte de nisip era suficient pentru a distruge 
mecanismul cel mai fin şi mai sofisticat. În felul acesta avea de 
multă vreme obiceiul de a nu dispreţui şi de a nu neglija nici un 
detaliu, oricât de neînsemnat ar fi părut la prima vedere. 

În situaţia Juliettei B&qu, care căuta să cucerească 
favorurile regelui, ajutată fiind de sfaturile lui, ipoteza cea mai 
nebunească, cea mai inacceptabilă era să gândeşti că acea 
femeie, energică şi inteligentă în acelaşi timp, risca să 
compromită o situaţie minunată, antrenând într-o cădere 
mortală şi stupidă — pentru că era căutată precum o plăcere — 
pe cel care o mânuia, o purta, ca să spunem aşa, spre un ţel 
splendid, înamorându-se prosteşte de un tânăr obscur şi sărac. 

Cu cât ipoteza i se părea mai nebunească şi mai 
inadmisibilă, cu atât îi venea să creadă că e posibilă. 

Juliettei Béçu, contesa du Barry, pe punctul de a deveni 
favorita unui rege puternic şi temut; Juliette Béçu, ar fi jurat că 
aşa e, se îndrăgostise de cine?... de cavalerul d'Assas.. 

Dacă n-ar fi fost aşa, cum se explica atunci batista găsită la 
cavaler? 

Juliette fusese deci în camera cavalerului d'Assas? 

— Cum?... De ce?... Nu mai avea cine ştie ce importanţă. 

Esenţialul era să ştie dacă în spatele acestui lucru nu se 
ascunde un pericol formidabil, iminent; trebuia să afle dacă 
femeia, în ale cărei energii şi rară inteligenţă îşi pusese 
speranţe nemăsurate, fusese cuprinsă subit de uri fel de 
nebunie care ar fi putut avea pentru el consecinţe îngrozitoare 
şi dacă trebuia, cu orice preţ, s-o oprească să urmeze această 
cale fatală pe care vroia să se angajeze. 

Nu cumva se înşela? l-ar fi plăcut să răspundă nu. Cu toate 
astea era întotdeauna prudent să se asigure de realitatea de 
fapt pentru a preveni o catastrofă, luând măsurile de urgenţă pe 
care le judeca necesare. 


Domnul Jacques apelă, deci la contele du Barry, iar când 
acesta se prezentă în faţa lui, îl întrebă: 

— Scumpul meu conte, voi care vă interesaţi îndeaproape 
de cavalerul d'Assas, îmi puteţii da câteva explicaţii privitoare la 
locul unde este deţinut şi asupra măsurilor ce se iau de obicei 
pentru paza prizonierilor la castel? N-ar trebui să ştiţi lucrurile 
astea? 

Du Barry, la auzul acestor cuvinte ale stăpânului temut — 
căci hotărât lucru, stăpânul era foarte dur — se tulbură, 
întrebându-se unde dorea să ajungă acesta. 

Dar domnul Jacques, căruia tulburarea nu-i scăpase, făcu 
un gest de nerăbdare şi reluă foarte sec: 

— Nu căuta în spusele mele altceva decât spun în realitate 
şi răspunde-mi cât mai repede... timpul meu e măsurat. 

Contele îi expuse stăpânului său toate detaliile pe care le- 
am prezentat şi noi într-un capitol precedent. 

Când termină, domnul Jacques, care ascultase cu foarte 
mare atenţie, spuse: 

— Că tânărul nostru îşi petrece timpul bând, mâncând şi 
jucând cărţi cu temnicerul său, asta-i perfect. Dar chiar nu 
există nici o cale de evadare?... 

— Oh! exclamă du Barry cu un surâs sinistru, dinspre 
partea asta... sunt liniştit 

— Bine!... Merg pe mâna voastră!... Şi când spuneţi că se 
schimbă garda?... 

— Poimâine. 

— Perfect!... Scumpul meu conte, trebuie — şi insistă pe 
acest cuvânt — trebuie ca ofiţerul care va comanda nouă gardă 
să fie baronul de Marqay... Puteţi pleca! 

— Monseniore? 

— Plecaţi, vă spun... Nu e nici o clipă de pierdut... De rest, 
puteţi fi liniştit, de data asta nu e vorba să-l scoatem pe cavaler 
din temniţa în care e pus la păstrare. 

Liniştit din acest punct de vedere, căruia se pare că-i dădea 
o foarte mare importanţă, contele plecă imediat să execute 
ordinul pe care-l primise. 

În ceea ce-l priveşte pe domnul Jacques, acesta se duse 
imediat la căsuţa de sub copaci, unde ajunse la timp pentru ao 
surprinde pe Juliette, ocupată să execute portretul cavalerului 
d'Assas din memorie şi unde l-am văzut în lucru. 


După discuţia avută cu contesa du Barry, domnul Jacques 
se dusese direct la castel. Când ajunse în dreptul grilajului se 
întâlni, ca din întâmplare, cu contele du Barry care-l conduse 
imediat la uşa exterioară a corpului de gardă al închisorii, unde 
îl lăsă, misiunea sa constând în a-şi conduce superiorul şi mai 
ales în a-i netezi calea, deoarece cunoştea consemnele. 

Domnul Jacques bătu la uşă şi-i spuse soldatului care-l 
examina prin vizorul uşii, cu o aleasă politeţe, că doreşte să 
vorbească domnului baron de Marcay. 

Soldatul, după ce măsură cu privirea pe micul burghez care 
i se păru a fi fără prea mare importanţă, se întoarse pe călcâie 
şi, tăcând dispreţuitor, merse la uşa ce dădea spre coridorul 
interior, bătu de trei ori cu garda săbiei şi strigă cu o voce 
stridentă prin deschizătură: 

— Ofiţer!... O vizită! 

La această chemare, noul comandant al postului, care luase 
în primire serviciul în chiar acea dimineaţă, ieşi din apartament, 
se lăsă recunoscut de subordonatul său. Care-i deschise 
imediat, traversă corpul de gardă cu păs leneş, aruncând priviri 
fugare asupra oamenilor săi în poziţie de drept, deşi părea că 
nu-i vede. Ajuns la uşa din partea opusă a camerei, văzu dintr-o 
privire ţinuta mai mult decât modestă şi aerul umil al celui care- 
| deranja, spuse dispreţuitor din vârful buzelor: 

— Dumneata m-ai chemat?... Ce doreşti?... 

O voce albă şi dulceagă răspunse: 

— Domnule ofiţer, am onoarea să vă solicit favoarea unei 
întrevederi particulare. 

Ofiţerul îşi privi solicitantul cu un dispreţ din ce în ce mai 
manifest şi fără îndoială că l-ar fi concediat cu impertinenţă 
dacă n-ar fi remarcat cu mirare că, în timp ce vorbea, acest 
inoportun individ schiţa rapid câteva semne misterioase. 

Drept pentru care îşi privi mult mai atent vizitatorul, care 
începea să i se pară demn de oarecare consideraţie, căci făcu 
semn unui soldat să deschidă zăvoarele şi să descuie 
închizătorile. 

Cu acelaşi aer dispreţuitor, ofiţerul îi spuse laconic: 

— Veniţi, domnule, şi-i întoarse spatele cu dezinvoltură, 
căci vizitatorul era, orice s-ar zice, un oarecare. 


Fără să se lase intimidat, acesta intră în corpul de gardă 
făcând plecăciuni în stânga şi în dreapta soldaţilor care-l priveau 
cu un aer în care indiferența se amesteca şi cu puţin dispreţ. 

Ajuns în apartamentul propriu, baronul închise prudent 
toate uşile şi trase obloanele, în afară de cele ale camerei în 
care locuia şi care i se părea a fi un refugiu sigur, căci nu mai 
luă aceleaşi măsuri drastice. După care se lăsă cu nonşalanţă în 
micul fotoliu din cameră şi, fără să ofere un scaun vizitatorului 
său cu aer umil, îl întrebă, făcând şi el câteva semne cabalistice: 

— Aveţi să-mi transmiteţi ceva instrucţiuni? Vorbiţi, 
amice!... 

Inainte de a-i răspunde, domnul Jacques trasă rapid în aer 
câteva semne misterioase. 

La vederea lor, morga baronului dispăru ca prin farmec, 
disprețul se transformă în deferenţă şi-i spuse, de data asta 
politicos: 

— Un  superior!...  Scuzaţi-mă, domnule, dar aerul 
dumneavoastră modest... De altminteri semnele pe care le-aţi 
schiţat înainte de a intra dovedeau un inferior... şi atunci... 

— Scuzele sunt acceptate, prietene, spuse la rândul lui 
domnul Jacques, care se aşezase liniştit în fotoliul părăsit de 
baron, care rămăsese drept în faţa lui aşteptând ca ciudatul 
personaj să se explice. 

— Prietene, îşi începu domnul Jacques spusele, după ce se 
reculese un moment, rangul modest pe care îl ocup în ierarhia 
laică a ordinului nostru nu-mi permite să cunosc planurile 
profunde ale venerabililor părinţi care ne conduc. Ca şi voi, nu 
sunt decât un instrument pasiv şi devotat, aflat la ordinele 


consiliului superior — care este capul unui corp formidabil 
căruia noi îi suntem braţele active şi hotărâte — şi al sfântului şi 
veneratului nostru general — el, care este creierul puternic şi 


creator ai acestui corp şi căruia eu îi doresc o lungă şi strălucita 
viaţă pentru slava cea mare a Domnului: 

— Amen! răspunse baronul care, urmând exemplul 
domnului Jacques, îşi făcea cu grijă semnul crucii. 

— Ordinul nostru, prietene, are un foarte important şi acut 
interes ca prizonierul care este încredinţat acum pazei 
dumneavoastră să nu poată evada şi dispare în nici un fel şi o 
parte din misiunea mea constă în a verifica ia faţa locului dacă e 
cazul să ne temem de vreun pericol dinspre partea asta. 


Ofiţerul schiţă un zâmbet de superioritate şi răspunse: 

— Puteţi să-i asiguraţi pe superiorii voştri... Eu vă asigur că 
atâta vreme cât voi fi aici, prizonierul va fi bine păzit! 

— Trebuie prevăzut până în cel mai mic amănunt!... şi în 
caz de tentativă de fugă prizonierul trebuie ucis fără milă, 
ordinul e foarte clar! 

Baronul îi răspunse cu răceală: 

— Ordinul va fi executat întocmai... cu atât mai mult eu cât 
concordă perfect cu prescripţiile regulamentului militar pe care 
sunt obligat să-l execut aici... Dacă ăsta este singurul motiv 
pentru care sunteţi aici, puteţi fi liniştit. 

— Inţelegeţi-mă bine... Consiliul nu vrea moartea acestui 
cavaler d'Assas... Dacă dispare pentru totdeauna, asta ne e 
suficient... Cu toate că, fără a forţa această moarte... dacă din 
întâmplare se iveşte vreo ocazie, fără să fie ajutată de mâna 
omului... va trebui să fim gata. 

— Înţeleg... Voi fi foarte atent... 

— Bine! Consiliul contează pe vigilenţa voastră. Să trecem 
acum la cealaltă parte a instrucţiunilor pe care am însărcinarea 
să vi le transmit. 

— Vă ascult, domnule... 

— Consiliul are motive să creadă că se vor face tentative... 
cât de curând... pentru a-l smulge pe prizonier supravegherii 
voastre... Va trebui să favorizați aceste tentative cum puteţi mai 
bine... 

— Nu mai înţeleg nimic! exclamă mirat ofiţerul. 

— E inutil să înţelegeţi... esenţialul este să vă supuneţi, 
prietene. 

— Cu toate astea, exclamă baronul şocat de acea 
dulcegărie: prietene, care schimba brusc raporturile de 
subordonare între ei, celălalt dovedindu-i-se superior, cu toate 
astea, responsabilitatea mea... 

— Hei! Prietene, nu e vorba să lăsaţi să fie duse până la 
capăt tentativele despre care vorbim... este vorba numai să le 
favorizați... pentru a le opri net când va fi cazul... Momentul vi-l 
vom face cunoscut în timp util. 

— Ah! Ah!... încep să ghicesc... 

— Prietene, îi spuse cu răceală domnul Jacques, încercaţi să 
pătrundeţi prea mult în gândurile superiorilor voştri, defectul 
acesta va atârna greu în judecata lor, să nu ziceţi că nu v-am 


avertizat... Să rezumăm: din chiar acest moment veţi lega o 
strânsă prietenie cu deţinutul, vi-l veţi face prieten, dacă se 
poate confident, şi-i veţi acorda tot ceea ce vă cere... totul, sper 
că m-aţi auzit bine?... Dacă vrea să scrie, vă veţi lua obligaţia să 
trimiteţi biletele la adresa, indicată... dacă i se va scrie pe 
canale ascunse, veţi închide ochii şi veţi lăsa biletele să ajungă 
la el... S-ar putea ca mai multe persoane, bărbaţi şi femei, mai 
ales femei după cum ar fi de aşteptat, să vă solicite favoarea de 
a vorbi cu deţinutul... Le veţi permite acest lucru, motivaţia 
acestei mărinimii o las în grija voastră; sper să găsiţi ceva 
inteligent. 

— Şi, dacă, spuse ironic ofiţerul pe care tonul din ce în ce 
mai autoritar al ştersului burghez îl şoca din ce în ce mai mult, 
aşa, din prietenie, deţinutul îmi cere să-i deschid uşa de la 
închisoare, va trebui să-l las să plece? 

— În afară de asta, daţi-i tot ce doreşte, îi răspunse cu 
răceală domnul Jacques. 

Baronul de Marcay mormăi câteva cuvinte nu prea 
creştineşti pe care celălalt se făcu a nu le auzi, continuând pe 
acel ton imperturbabil şi autoritar care umilea şi şifona o 
mulţime de gentilomi. 

— Ajung imediat la partea cea mai importantă, cea mai 
delicată a misiunii mele în privinţa voastră. Nu am a vă da 
ordine speciale privind pe oamenii care ar putea interveni în 
această afacere. Avem motive să credem că un singur bărbat se 
va prezenta la dumneavoastră. Cu toate acestea, nu se ştie 
niciodată şi e bine să prevedeţi totul; că veţi avea de-a face cu 
unul sau mai mulţi bărbaţi, are mai puţină importanţă; le veţi 
acorda ce vă vor cere sub diverse pretexte. Asta dinspre partea 
bărbaţilor. Rămâne partea feminină; femeile — după toate 
probabilitățile vor fi două — necesită instrucţiuni speciale. Dacă 
veţi avea de-a face cu o subretă, procedaţi ca şi cu bărbaţii, dar 
dacă veţi avea de-a face cu această femeia, totul se schimbă. 

Spunând aceste cuvinte, domnul Jacques scoase din 
buzunar o încântătoare miniatură pe care o întinse baronului de 
Marcay spunând: _ 

— Priviţi cu cea mai mare atenţie acest portret. Intipăriţi-l 
bine în memorie astfel încât să recunoaşteţi originalul de la 
prima vedere, original care se va prezenta în faţa voastră sub o 
deghizare oarecare. S-a făcut?... 


Baronul îi restitui miniatura spunând: 

— Voi recunoaşte această femeie, indiferent de înfăţişarea 
sub care se va prezenta. 

— Bine, spuse domnul Jacques, punând portretul la locul lui 
în buzunar. lată ce veţi avea de făcut în privinţa acestei 
doamne. 

Şi misteriosul personaj începu să-i dea instrucţiuni cu voce 
scăzută. 

Dar fără îndoială că ceea ce cerea el era de o natură foarte 
delicată, căci baronul de Marcay, care se aplecase pentru a auzi 
cuvintele şoptite ale vizitatorului său, se ridică foarte palid, cu 
fruntea inundată de sudoare şi murmură: 

— Ceea ce îmi cereţi este o infamie... n-am să mă supun 
acestui ordin... 

În privirea domnului Jacques trecu un fulger şi întorcând 
pecetea inelului pe care-l purta pe deget, îi răspunse pe un ton 
poruncitor: 

— Vă veţi supune!... trebuie!... 

— Scuzaţi-mă, domnule, conştiinţa mea îmi interzice... 

— Numai conştiinţa? spuse dispreţuitor domnul Jacques. 

— Nu m-aş putea supune unui astfel de ordin decât dacă 
mi-ar fi dat... 

— De cine?... îl întrebă domnul Jacques văzându-l că ezită şi 
terminând de întors pecetea inelului spre exterior. 

— De un preot, răspunse baronul. Numai un cleric mi-ar 
putea linişti conştiinţa şi mi-ar da iertarea în avans... Or, 
dumneavoastră sunteţi un laic, ca şi mine. 

Un surâs palid de satisfacţie înflori pe buzele subţiri ale 
domnului Jacques. Întoarse spre exterior palma cu degetul pe 
care avea inelul şi întrebă a doua oară: 

— Numai despre atât este vorba?... de ce n-ai spus mai 
devreme, fiule?... Priviţi!... 

Spunând acestea, îşi deschise la piept haina modestă pe 
care o purta şi-i arătă baronului uimit, împietrit de respect, o 
minusculă insignă din aur, agăţată de un lănțug din acelaşi 
metal şi având gravate în centru câteva semne misterioase. 

De când se găsea în prezenţa acestui vizitator necunoscut, 
baronul de Marcay trecuse rând pe rând de la morga cea mai 
insolentă la un fel de deferenţă, de la deferenţă la nerăbdare, 
într-un timp foarte scurt, ca să ajungă la ironie şi în final la 


revoltă. Atitudinea lui mărturisea acum respectul cel mai 
profund şi mai sincer. La vederea acelei bijuterii, căzu în 
genunchi şi, plecând capul, împreunându-şi mâinile, zise umil, 
cu căinţă: 

— lartă-mă, părinte! căci... am să păcătuiesc! 

Domnul Jacques, văzându-l la picioarele sale, se ridică şi, 
transfigurat, de nerecunoscut, cu un gest de o măreție de 
nedescris, pronunţă formula sacerdotală: 

— Ad majorem Dei gloriam!... Absolvo te în nomine Patris et 
Filii et Spiritus Sancti. 

— Amen! răspunse baronul, facându-şi semnul crucii. 

— Acum, fiul meu, mai rămâne să vă fac două recomandări 
foarte importante: prima este aceia de a uita că sunt un slujitor 
al sfintei noastre mame, Biserica şi să nu vezi în mine decât un 
simplu mic burghez. 

— Bine, domnule, mă voi supune, răspunse baronul 
ridicându-se. 

— A doua condiţie e ca mai târziu să nu recunoaşteţi 
persoana care v-a vorbit acum. Oricare ar fi locul în care aţi 
întâlnit-o, oricare ar fi circumstanţele în care s-ar întâmpla 
asta... oricât de sus ar fi plasată... n-o veţi recunoaşte, n-aţi 
văzut-o niciodată... până la un ordin contrar... Juraţi, fiul meu? 

— Jur! exclamă baronul. 

— Bine, acum nu mai am nimic de făcut aici, am să mă 
retrag. Nu uita că nu sunt decât un amărât de mic burghez, aşa 
încât din acest moment mă veţi trata în consecinţă, îi spuse 
domnul Jacques, care se ridică şi-şi luă aerul său modest. 

— Încă un cuvânt, domnule, vă rog, spuse ofiţerul, definitiv 
înfrânt şi supus. Va trebui să supraveghez corespondenţa şi 
întrevederile deţinutului? 

— E inutil, fiule, ştiu cui ar putea scrie şi ce i-ar putea 
spune. Adio, fiule. 

Baronul se îndreptă spre uşă, îşi chemă unul dintre oameni 
şi cu un aer dispreţuitor, spuse: 

— Lăsaţi-l să treacă! 

Domnul Jacques ieşi aşa cum intrase, făcând reverenţe 
adânci. 

Cu un etaj mai jos îl găsi pe du Barry care-l aştepta 
nerăbdător. 


— Scumpul meu conte, condu-mă la... spuse domnul 
Jacques, văzându-l pe conte şi şoptindu-i la ureche lui du Barry 
destinaţia ciudatelor sale acţiuni. După care veţi fi liber. 

Personajul pe care-l va vizita domnul Jacques avea gradul 
de locotenent general în armata regelui. Mai avea în plus şi un 
post la curte, ocupând un apartament la castel. Cu toate 
acestea personajul de care vorbim îşi primi oaspetele cu un 
respect evident. 

Domnul Jacques nu i-a spus decât câteva cuvinte care au 
căzut ca un ordin: 

— Marchize, aveţi sub ordinele voastre pe baronul de 
Marcay. Tânărul mi se pare a avea scrupule,.. Supravegheaţi-l 
din scurt... Sunteţi răspunzător de el în faţa mea. 

După acest ordin scurt, misteriosul burghez părăsi castelul. 


Capitolul XVI În jurul prizonierului din castel 


După plecarea domnului Jacques, contesa du Barry 
rămăsese cuprinsă de o profundă nelinişte. 

Invăţase să-şi cunoască temutul stăpân pe care şi-l 
acceptase din ambiţie şi acum nu avea altceva de făcut decât 
să aştepte cu încredere atingerea ţelului propus, chiar dacă 
trăia sub tutela aceea ocultă şi formidabilă, care nu-i mai 
permitea să fie stăpâna nici pe gândurile sale, tutelă care o 
apăsa greu, obsedând-o ca un coşmar îngrozitor şi provocându-i 
adesea crize de furie neputincioasă. 

Calmul aparent al acestui bărbat ce trecea drept un 
maestru în arta disimulării nu. A fost de natură s-o liniştească şi 
ea nu fusese înşelată complet. 

Era mult prea deşteaptă pentru a nu-şi dă seama, exact de 
pericolele pe care pasiunea sa pentru cavalerul d'Assas i le 
putea pune în faţă. Şi dacă iubirea care o stăpânea era atât de 
puternică pentru a o face să uite orice alte considerente, în 
schimb înţelegea perfect că cei ce se aflau în spatele ei şi o 
împingeau să acţioneze, neavând aceleaşi satisfacţii ca şi ea de 
pe urma acestor poveşti de iubire, nu vedeau decât pericolul 
iminent la care erau expuşi şi găseau că e necesar să lupte cu 


toate forţele pentru a o constrânge, la nevoie suprimând 
obiectul iubirii ei. 

Calmul perfect al domnului Jacques avusese darul s-o 
înspăimânte mai mult decât ar fi făcut-o crizele de furie şi 
amenințările. Simţea vag că el nu crezuse nici un cuvânt din 
explicaţiile pe care i le dăduse, afirmând că făcea portretul lui 
d'Assas numai pentru a-l atribui doamnei d'Etioles, cu intenţia 
de a q compromite definitiv în ochii regelui. 

Şi avu nebuloasa intuiţie că urma să se urzească împotriva 
ei şi a cavalerului d'Assas o maşinaţiune tenebroasă în care 
dacă ea, din interes, era menajată, el, chiar nevinovat, era mai 
mult ca sigur eliminat. 

Gândul acesta o revoltă şi se hotărî să acţioneze fără a 
pierde un minut. 

Personal, ea nu se temea de prea multe lucruri. Ştiindu-se a 
fi mult prea indispensabilă realizării proiectelor tenebrosului său 
protector, nu se credea ameninţată; de altminteri regele, credea 
ea, va şti cum s-o protejeze la nevoie. 

Toate temerile sale erau pentru d'Assas care, singur şi în 
situaţia de prizonier; urma să fie supus unor groaznice lovituri 
de care nu avea cum se apăra. 

Pe vremea când se numea Juliette Béçu era o femeie 
hotărâtă şi energică, după cum îşi putuse da seama şi domnul 
Jacques; era deci hotărâtă să lupte cu îndârjire şi să încerce 
imposibilul pentru a-l smulge pe cel pe care-l iubea pericolelor 
care-l amenințau. 

În acele momente domnul Jacques nu-i mai inspira nici 
respect şi nici groază. Se simţea cuprinsă de o ură violentă, 
implacabilă, împotriva acelui bărbat care. Nemulțumit că o ţine 
în puterea sa, se ridică precum o ameninţare vie între ea şi 
singura fiinţă din lume pe care o iubea. 

Aşteptând, apariţia inopinată a domnului Jacques îi dăduse 
peste cap toate hotărârile. 

Nu mai avea timp să tergiverseze. Îşi cunoştea prea bine 
adversarul pentru a şti că acesta nu-şi pierdea deloc timpul. 
Trebuia să acţioneze la fel de prompt ca şi el, dar cum s-o 
facă?... în ce sens?... 

Să se adreseze direct regelui, să-i smulgă iertarea 
cavalerului?... era un mijloc pe care nu-l putea folosi decât mai 
târziu, când furiile regelui se vor mai fi îmblânzit iar puterea ei 


se va fi instalat solid pe lângă el. Dar pentru moment era foarte 
îndoielnic!... şi nu avea timp de pierdut. 

Singurul mijloc posibil era să-l ajute pe cavaler să evadeze. 

Sigur, nu era un lucru atât de uşor dar cu bani — bijuteriile 
ei reprezentau o avere — cu inteligenţă şi cu şiretenie şi, mai 
ales, cu farmecul atotputernic al unei frumuseți ca a ei, i se 
părea că lucrurile n-ar fi imposibile. 

Independent, de aceste resurse pe care ea le aprecia la 
justa lor valoare, ea mai poseda o armă puternică pe care nu o 
punea la socoteală, pentru că era latentă şi în sufletul ei, fără 
să-şi dea seama de forţa sa; era absenţa completă, dar 
inconştientă, a oricărui simţ sau prejudecăţi morale. Căci nu 
trebuie să uităm că Juliette Béçu, atunci când domnul Jacques a 
venit s-o ia de mână, exercita meseria de cocotă şi acest trecut 
scandalos nu era atât de departe de actuala ei existenţă pentru 
a se fi putut dezbăra de anumite obiceiuri şi de face uitate 
anumite tare inerente profesiei, ridicându-se până la înţelegerea 
unor lucruri numai vag întrevăzute, ca să nu mai vorbim de 
asimilarea unor lucruri de o fragilă delicateţe. 

Pericolul care-l pândea pe d'Assas i se părea real şi iminent. 
Decisă să-l smulgă din ghearele duşmanilor pe care chiar îi 
pusese pe urmele lui, îşi petrecu ziua şi o parte a nopţii făcându- 
şi planuri. 

A doua zi dimineaţa îşi chemă camerista, Nicole, căreia 
reuşise să-i cumpere complicitatea, neavând însă decât o 
încredere limitată în această fată care-şi vânduse stăpâna 
atunci când ea, Juliette, intrase în casă. 

Pentru a salva aparențele, îi spuse o poveste din care se 
înţelegea că un cavaler, al cărui nume nu-l pronunţase, dar cşre 
devenise un fel de verişor al ei, era iubit de una dintre 
prietenele sale, care era foarte tristă pentru că nu putea să 
corespondeze cu el, iar ea, contesa, devenise un fel de zână 
bună care se hotărâse să-i ajute pe cei doi să corespondeze. Dar 
pentru a ajunge la acest rezultat avea nevoie de ajutorul 
inteligent şi, de ce nu, devotat sau cel puţin interesat al unei 
persoane care ar putea merge peste tot fără să stârnească 
bănuieli. 

Când subreta o asigură că poate conta pe ea, iar Juliette 
crezu că surescitase suficient cupiditatea feţei pentru a fi sigură 
că nu va fi trădată, se decise să-i vorbească mai deschis, dar cu 


prudenţă, nespunându-i decât ceea ce era indispensabil pentru 
reuşita planului pe care-l gândise. 

— lată despre ce e vorba: este vorba de domnul cavaler 
d'Assas, actualmente deţinut la castel. Va trebui să te informezi 
discret şi să afli unde sunt exact deţinuţii, cum sunt păziţi, de 
cine şi dacă n-ar fi posibil să-i strecurăm câteva bileţele 
sărmanului băiat care trebuie să fie foarte nefericit. Vezi că nu e 
vorba de ceva grav şi nici de ceva foarte compromiţător... 
Esenţialul e ca nimeni să nu ghicească pentru cine îţi trebuie 
aceste informaţii... Când le vei avea, vom mai vedea. 

— Doamnă, plec imediat, iar la întoarcere voi avea toate 
informaţiile pe care mi le-aţi cerut. 

— Cum ai să te descurci? 

— Doamna să nu-şi facă probleme!... La castel sunt o 
mulţime de soldaţi... nefiind nici prea urâtă şi nici prea proastă... 
amorezii nu-mi lipsesc... şi trebuie să se facă şi ei utili cumva 
dacă vor să obţină oarece favoruri. 

— Bine, fiica mea!... N-am să te descos pe tema micilor tale 
secrete, spuse Juliette, surâzând la vederea aerelor cuceritoare 
ale cameristei sale. Du-te şi nu uita că, dacă mă serveşti cu... 
discreţie, vei fi recompensată regeşte. 

— Doamna vă fi mulţumită de mine. Puteţi fi sigură. 

Câteva minute mai târziu, Nicole ieşea, învăluită într-o 
mantie închisă la culoare şi, cât pas rapid şi uşor, se îndreptă 
spre castel, întorcând din când în când capul pentru a fi sigură 
că nu e urmărită, căci era o fiinţă foarte prudentă şi respecta 
cuvânt cu cuvânt recomandările stăpânei sale. 

Dar ajunsă la castel, în loc să intre, îi dădu ocol şi pe 
drumuri ferite se întoarse în străduţa Rezervoarelor. 

Ajunsă pe străduţă, aruncă o ultimă privire în spate şi fără 
să ezite, intră în faimoasa drogherie al cărei mac de argint îl 
impresionase atât de tare pe amicul nostru Noé, incorigibilul 
beţiv. 

Spiţerului, care-i ieşise în întâmpinare, îi spuse: 

— AŞ vrea un calmant pentru dureri de dinţi. Cât mai 
repede cu putinţă, căci mă doare foarte tare. 

— Ce fel de calmant doriţi, domnişoară? Avem tot felul de 
calmante. 

— Cel al domnului Jacques... Mi s-a spus că e cel mai bun 
dintre toate. 


— Într-adevăr, e cel mai bun. Aşteptaţi acolo o clipă, am să 
vi-l prepar imediat. 

Şi în timp ce vorbeşte, spiţerul deschide o uşă şi o invită pe 
Nicole să ia loc într-un fel de depozit plin de ierburi şi de 
medicamente. 

Camerista ia loc şi aşteaptă. 

După circa cinci minute, uşa care se găsea în partea opusă 
celei pe care intrase se deschide şi în cadrul ei apare domnul 
Jacques. 

Nicole îi povesteşte cuvânt cu cuvânt tot ceea ce-i spusese 
stăpâna sa, ca şi despre misiunea pe care urma s-o 
îndeplinească. 

După ce a terminat ce avea de spus, domnul Jacques i-a 
dat instrucţiuni foarte precise şi i-a spus să plece. 

Când urma să iasă, după o imperceptibilă ezitare care nu a 
scăpat ochiului pătrunzător al bărbatului care părea dotat cu un 
fel de har divin, o opri şi o întrebă: 

— Apropó, cât ţi-a promis stăpâna ta că-ţi dă. Dacă-i vei 
aduce informaţiile, de care are nevoie? 

— Cinci mii de livre, răspunde fără ruşine subreta. 

— Cam puţin! spuse dispreţuitor domnul Jacques. lată aici o 
sumă ce reprezintă dublul a ceea ce ţi s-a promis... Fugi! Şi nu 
uita ce ţi-am spus. 

Nicole făcu să dispară în buzunare hârtiile pe care i le 
întinse domnul Jacques, schiţă o reverență ce semăna a 
genoflexiune şi ieşi, spunându-şi: 

"Zestrea mea e ca şi făcută, dacă jocul ăsta mai durează 
mult!" 

Şi, facându-şi vise îndaurite în care se vedea trăind din plin 
la adăpost de orice griji, liberă de orice fel de constrângere şi de 
orice obligaţii graţie acestor bani câştigaţi în mod cinstit, luă 
drumul ce ducea, spre căsuţa de sub copaci unde o vom lăsa. 

Domnul de Verville, comandantul postului de gardă în 
momentul în care cavalerul d'Assas fusese închis, era un bărbat 
la circa treizeci şi cinci de ani; făcea parte din mica nobilime, 
neavând ca drept unică avere decât solda de ofiţer. De 
altminteri, soldat din creştet până în tălpi, nu avea nimic din 
manierele curteanului şi din această cauză — o ştia prea bine — 
era destinat să vegeteze la grade inferioare, lucru cu care se 
obişnuise stoic, de multă vreme. 


Acest soldat loial legase o solidă şi cinstită prietenie pentru 
acel tânăr camarad încredinţat pazei sale. 

D'Assas nu-i spusese de ce era deţinut şi, din discreţie, nu 
dorea să forţeze o confidenţă care nu se făcea spontan, drept 
pentru care nu-l întrebase nimic. Dar în timpul celor 
cincisprezece zile pe care le petrecuse împreună cu cavalerul. 
Avusese ocazia să aprecieze energia deosebită a acelui 
camarad care, la impetuozitatea nestăpânita a celor douăzeci 
de ani ai săi, ştia să combine o prudenţă şi o rezervă cu mult 
deasupra vârstei ce-o avea şi îşi spusese că, pentru un astfel de 
om care-şi judeca situaţia aşa cum o făcea, trebuia ca aceasta 
să fie dintre cele mai grave. 

Pe de altă parte evidenta loialitate, cavalereasca francheţe 
a prizonierului său pledau în cel mai înalt grad în favoarea sa 
pentru a nu fi convins că nu făcuse nimic pentru a-şi merita 
nefericirea pe care o trăia acum şi că era victima 
circumstanțelor, dacă nu era victima răutăţilor oamenilor. 

Oricum ar fi fost, de Verville se simţea puternic atras de 
persoana cavalerului d'Assas şi se străduia din răsputeri pentru 
a-l scoate din pasă proastă în care se, găsea şi, după posibilităţi, 
să-i vină în ajutor. 

In aceste condiţii fusese foarte impresionat de importanţa 
pe care o acorda cavalerul d'Assas faptului că arestarea sa şi 
locul de detenţie trebuiau neapărat aduse la cunoştinţa contelui 
de Saint-Germain. 

De aici la concluzia că acest conte de Saint-Germain putea 
să-i aducă tânărului său prieten un ajutor puternic nu era decât 
un singur pas, care a fost repede făcut. 

Atât de bine încât după ce şi-a dat cuvântul de Verville a 
ajuns rapid la concluzia Că a face comisionul cu care s-a 
însărcinat era un lucru bun, a-l face însă cât mai repede posibil 
era un lucru şi mai bun. 

Aşa încât după ce şi-a predat serviciul de gardă 
succesorului său, acel baron de Marcay care îi displăcea atât de 
mult, după ce se asigurase că nu mai avea un serviciu 
comandat în ziua aceea, se duse drept la grajduri, îşi înşeuă un 
cal şi plecă imediat la Paris, unde ajunse spre orele două ale 
după-amiezii. 

De Verville se opri în dreptul unui han, îşi lăsă calul în grija 
slujbaşului şi se aşeză la o masă, spunându-şi că nu se face să 


se prezinte la conte la ora la care acesta urma să facă acelaşi 
lucru ca şi el, dar că avea mai multe şanse în jurul orei trei şi 
jumătate, când contele se pregătea să iasă la plimbare sau să 
meargă la vreun spectacol. 

Terminându-şi modestul prânz, se îndreptă pe jos spre 
palatul contelui de Saint-Germain, situat în piaţa ce purta 
numele lui Ludovic al XV-lea şi fără îndoială contele dăduse 
ordine în consecinţă, căci fu introdus fără întârziere în biroul 
acestuia, la auzul faptului că venea din partea cavalerului 
d'Assas. 

După schimbul politeţurilor de rigoare, obligatorii între 
oamenii de vază, de Verville se achită până în cel mai mic 
detaliu de comisionul cu care se însărcinase, adăugând: 

— Mi s-a părut că d'Assas acordă o deosebită importanţă 
legăturii cu dumneavoastră, aşa încât, imediat ce mi-am 
terminat serviciul, am alergat la dumneavoastră. 

Contele îl ascultase cu toată atenţia, fără să manifeste nici 
emoție şi nici surpriză. Ar fi putut spune că se aştepta să audă 
cele spuse de ofiţer. 

Drept pentru care îi răspunse liniştit, dar accentuând 
cordialitatea surâsului şi a privirii în favoarea acelui necunoscut 
care se părea că-i place: 

— Aşteptând ca sărmanul cavaler să vă poată mulţumi el 
însuşi pentru grabă cu care i-aţi făcut serviciul pe care vi l-aţi 
asumat, vă rog să binevoiţi a primi mulţumirile mele şi să-mi 
faceţi onoarea de a mă număra printre prietenii voştri. 

— Conte, spuse de Verville înclinându-se, întreaga onoare e 
de partea mea. 

— Şi cum eu nu am obiceiul de a mă feri de prietenii mei, 
continuă Saint-Germain, am să vă cer permisiunea să lipsesc 
câteva minute. 

— Cum se poate, conte? exclamă de Verville, ridicându-se 
energic. 

— Nu-i nici o problemă, rămâneţi, vă rog... La întoarcere vă 
voi spune ce am de gând să fac... Aşteptând, această casă vă 
stă la dispoziţie, e ca şi a voastră. lată-vă prizonierul meu! 
adăugă Saint-Germain râzând, dar nu pentru multă vreme... 

Înainte de a ieşi contele sună şi comandă valetului să aducă 
răcoritoare şi cafea — foarte la modă în acele timpuri — şi nu se 


retrase până în clipa în care nu se asigură că oaspetele său era 
bine tratat şi că nu-i va lipsi nimic pe timpul absenței sale. 

Acestea se întâmplau cam în acelaşi timp cu vizita pe care 
o făcea la închisoare domnul Jacques, unde avea întrevederea 
cu baronul de Marcay, întrevedere relatată deja de noi. 

După o oră contele se întoarse la de Verville, care îl aştepta 
liniştit, ca unul care era obişnuit cu aşteptarea. 

Contele era la fel de calm şi liniştit, numai că părea extrem 
de obosit. 

— Scumpul meu domn de Verville, spuse Saint-Germain, vă 
iau cu mine la un spectacol, supăm împreună, după care vă veţi 
culca aici, iar mâine dimineaţă, la prima oră, vom pleca 
împreună la Versailles. Veţi binevoi să mă conduceţi, sper, până 
la închisoare, unde îl voi ruga pe îngrozitorul domn de Marcay 
să-mi permită să comunic cu amicul nostru. 

— Oh! Oh! exclamă de Verville, dând sceptic din cap, mă 
îndoiesc foarte tare că acest jupân cam ţicnit vă va acorda 
această favoare. 

— Haideţi, să fim totuşi optimişti! spune surâzând Saint- 
Germain, cu un aer liniştitor. Spuneţi-mi numai unde v-aţi lăsat 
calul; unul dintre lacheii mei o să-l ia şi o să-l pregătească 
pentru călătoria de mâine dimineaţă. 

Şi au ieşit, ca doi buni prieteni, ţinându-se de braţ. 

A doua zi de dimineaţă, pe la orele zece, Saint-Germain 
bătea la uşa postului de gardă şi cerea să-l vadă pe deţinut 
baronului de Marçay care, după ce a făcut câteva obiecţii de 
formă, l-a condus în camera în care d'Assas îi căzu în braţe 
suspinând ea un copil. 

Discret, baronul vru să se retragă, dar Saint-Germain se 
opuse energic, spunând: 

— Păi nu se poate, baroane; gândiţi-vă că dacă domnul 
cavaler d'Assas reuşeşte să evadeze, veţi putea crede că eu 
sunt cel care, profitând de absenţa dumneavoastră ca şi de 
bunăvoința dumneavoastră, am profitat pentru a-i înlesni 
acţiunea. Ţin foarte mult la stima dumneavoastră pentru a mă 
expune unei astfel de bănuieli. 

Fără să se mai lase rugat, de Marcay rămase în încăpere, în 
timp ce sărmanul d'Assas îi aruncă lui Saint-Germain priviri 
încărcate de reproşuri, pe care acesta părea a nu le vedea. 


În timpul acesta contele, cu o uşurinţă în comportament 
proprie marilor spirite, se aşezase şi, tăind scurt toate 
lamentaţiile ce le ghicea pe buzele cavalerului, scoase o foaie 
de hârtie pe care i-o întinse, spunând: 

— Cavalere, vă aduc raportul asupra invenţiei voastre, pe 
care mi-aţi comunicat-o acum câteva zile. Invenţia voastră este 
admirabilă, de o simplitate copilărească; nu necesită mari 
cheltuieli, câteva furnituri numai; şi prezintă acel avantaj 
considerabil de a putea fi de toată lumea folosită fără nici un 
pericol, cu condiţia totuşi să fie dotată cu puţin sânge rece şi 
voinţă. Sincerele mele felicitări, cavalere, le meritaţi. 

În timp ce vorbea. Saint-Germain îl călca pe picior pe junele 
d'Assas, pentru a-l face să înţeleagă că trebuie să tacă şi să 
aprobe. 

— Baroane, reluă contele râzând, nu vă arăt această foaie 
de hârtie, e secretul cavalerului, pot să vă asigur însă că nu 
conţine nici scară de pisică, nici pile. Nici pumnal şi nici o altă 
maşinărie capabilă să ajute la evadarea unui deţinut... Şi cu 
toate astea, scumpul meu baron, nu vă îndoiţi; această simplă 
foaie de hârtie conţine libertatea  prizonierului vostru... 
Dumnezeule mare, da!... căci regele nu poate face altceva 
decât să acorde libertatea inventatorului... Vai, dar ce se 
întâmpla cu voi, baroane?... 

— Nu... nu ştiu... o stare de rău... 

— Ah! Pentru Dumnezeu!... repede, cavalere, puţină apă!... 

Spunând acestea, Saint-Germain nu-l scăpa din ochi pe 
baronul de Marcay care se întinsese, cuprins de rău, într-un 
fotoliu şi cum cavalerul se chinuia să-i întindă un pahar cu apă: 

— Inutil, cavalere, spuse simplu contele, doarme... Acum, 
repede, fiul meu, aţi auzit şi aţi înţeles ce v-am spus în legătură 
cu foaia de hârtie pe care v-am dat-o... în ea vă stă libertatea... 
Executaţi planul, d'Assas, faceţi-o fără teamă, răspund eu de 
succes... Şi mai ales, scumpul meu copil, feriţi-vă de bărbatul 
aici de faţă ca dracu de lămâie... consideraţi că aveţi în faţă cel 
mai înrăit duşman al vostru... mă înţelegeţi?... Ah! Uitam!... 
începând de astăzi doi cai odihniţi vă aşteaptă în spatele 
castelului şi când veţi fi liber amintiţi-vă că nu veţi găsi nicăieri 
în altă parte un adăpost mai sigur că la mine... Nu pierdeţi 
timpul. Acţionaţi rapid şi mai ales fără poticneli, fără amețeli... 
m-ati înţeles. Peste câteva zile va fi prea târziul... 


Şi pentru a-i stăvili valul de mulţumiri şi de explicaţii, 
contele îşi trecu palma pe fruntea baronului de Marcay, care 
părea leşinat şi, imediat, acesta deschise ochii spunând: 

— Mulţumesc, conte, apa aceea rece mi-a făcut foarte bine. 
Cam ciudat răul ăsta din senin! 

— Haideţi! Haideţi! Se mai întâmplă, la oboseală, după un 
pahar mai îndelung descântat... 

— Oh! Acum nu mai am nimic... dar sunt aşa confuz! 

— Nu-i nimic! Acum eu am să vă las... Apropo, baroane, 
cavalerul va avea nevoie fără îndoială de câteva bagatele 
pentru experienţele sale... Oh! Un nimic!... câteva bucățele de 
lemn... una sau două bucăţi de sfoară... fiţi liniştit, foarte 
scurte... prea scurte pentru a încerca să coboare de aici pe vreo 
fereastră... Puteţi avea bunăvoința... 

— Dar cum să nu!... Am avut onoarea de a mă pune la 
dispoziţia cavalerului, sper că va binevoi să-şi reamintească. 

Saint-Germain îi aruncă o privire lui d'Assas, ca şi cum ar fi 
vrut să-i spună: "Vedeţi?... profitaţi de bunăvoință!" La care 
d'Assas răspunse cu un gest hotărât ce însemna: "Fiţi liniştit!" Şi 
cu voce tare: 

— Mii de mulţumiri, baroane! Am să mă folosesc de 
graţioasa voastră bunăvoință... fără să abuze însă de ea. 

— Uzaţi şi abuzaţi, cavalere, altfel m-aş simţi stânjenit... 

— Veţi vedea, baroane, invenţia cavalerului... ce invenţie 
minunată!... Şi apoi, rămâne între noi, asta va fi o mare 
satisfacţie, pentru un om inimos ca voi, să fi contribuit la 
redarea libertăţii acestui sărman cavaler care este un atât de 
bun şi inofensiv băiat, cum greu găseşti altul pe lume... Şi acum, 
adio, cavalere!... Baroane, primiţi expresia celei mai vii 
gratitudini... nu vă deranjaţi pentru mine, vă rog! 

Şi învăluit într-un norişor de dulcegării şi politeţuri, contele, 
ieşi lăsându-l într-o totală ceaţă pe baron, care nu reuşea să 
înţeleagă această vizită în aparenţă insignifiantă şi banală, iar 
pe cavaler arzând de nerăbdare să desfacă şi să -se apuce de 
studiul acelei hârtii atât de fragile în aparenţă şi care, cu toate 
astea, dacă era să-i dea crezare lui Saint-Germain, cuprindea o 
comoară inestimabilă: libertatea. 


Capitolul XVII Planul domnului Jacques prinde 
contur 


În după-amiaza aceleiaşi zile, cavalerul primi o nouă vizită. 

De data asta, cel care se prezentase la uşa corpului de 
gardă şi ceruse baronului de Marcay permisiunea de a sta de 
vorbă cu d'Assas era de Bernis. 

Supunându-se ordinelor primite, baronul, nu fără să se lase 
rugat cum fusese în chiar acea dimineaţă cu Saint-Germain, 
consimţi în cele din urmă să autorizeze această vizită, şi, la fel 
cum procedase cu Saint-Germain, se retrase discret. 

Dar spre deosebire de conte, care insistase grațios să 
asiste la întrevederea sa cu cavalerul d'Assas, de Bernis îl lăsă 
pe baron să se retragă fără să facă cel mai mic gest pentru a-l 
reţine şi chiar aşteptă prudent ca acesta să se retragă în 
apartamentul său pentru a începe conversaţia. 

— Cavalere, intră de Bernis în subiect după schimburile de 
politeţuri de rigoare în epocă, am aflat de arestarea voastră şi 
am încercat în van să ajung până la voi. Diavolul ăla de Verville 
era un cerber mai crâncen decât toţi cerberii pe care-i 
cunoaştem amândoi din mitologie... Mă rog! Acum am avut 
noroc, căci baronul de Marqay e dintr-un alt aluat... pentru că 
trebuie să vă aduc la cunoştinţă lucruri foarte importante şi 
grave... 

— Vă ascult, domnule, îi răspunse d'Assas, cu un grăunte 
de răceală în voce. 

Intr-adevăr, cavalerul avea vagi bănuieli. De Verville era un 
bun soldat care-şi executa strict consemnele, dar în acelaşi timp 
era un prieten, de dala recentă, e adevărat, dar nu mai puţin 
sincer şi devotat. Dovada cea mai bună era graba cu care, după 
ieşirea din serviciu, îl anunţase pe Saint-Germain, cu toate că n- 
ar fi avut nici un fel de obligaţii faţă de deţinutul pe care-l avea 
în paza lui. 

Or, dacă de Verville, un prieten, îi refuzase, se pare, 
oarecari favoruri incompatibile cu consemnul primit, atunci de 
ce ele Marcay îi acorda de la început ceea ce celălalt judeca a fi 
în contradicţie cu regulamentul? 

Pentru ce?... în care scop?... 

Pe de altă parte, noul său prieten, de Verville, îl sfătuise să 
se ferească de acest Margay. Până la ce punct era cazul să ţină 
cont de aceste recomandări?... Un presentiment secret îi spunea 


că acest prieten era sincer şi că sfatul lui, foarte serios, nu era 
de disprețuit. 

Pe de altă parte, Saint-Germain, care îi salvase viaţa şi în 
care avea o încredere oarbă, îi repetă acelaşi avertisment în 
aproape aceiaşi termeni: deci era realmente ceva cu de Marqay 
şi încrederea pe care se simţea dispus să i-o acorde lui de 
Verville era meritată. 

Şi dacă lucrurile stăteau aşa cum şi le imagina el, ce era cu 
acest poetaş şi cu insinuările sale?... 

Bernis, ce-i drept, îi făcuse un serviciu foarte mare.. Dar, 
gândindu-se bine la asta, nu cumva serviciul era mai mult 
aparent decât real?... Căci ciudată coincidenţă, se părea că 
acest de Bernis îl adusese la Versailles exact la timp pentru a-l 
da pe mâinile acestui enigmatic domn Jacques care se servise 
de el ca de o unealtă inconștientă, lucrând la propria-i pierdere 
pentru cel mai mare profit al proiectelor tenebroase în care 
simţea confuz că doamna d'Etioles şi el însuşi erau primele 
victime. 

Acest de Bernis fusese sincer când îi dezvăluise 
ascunzătoarea Jeannei?... sau fusese un complice în acel 
complicat joc?... 

Multă vreme crezuse în sinceritatea lui şi iată cum totul se 
prăbuşea datorită faptului că se arăta binevoitor faţă de un om 
de care toţi îl sfătuiau să se ferească. 

Cavalerul stătea în expectativă, neîncrezător, timp în care 
de Bernis, care-l observă, îşi spunea la rândul său că va trebui 
să joace foarte strâns cu acest adversar prevenit şi dispus în cel 
mai înalt grad la neîncredere. 

lată motivul pentru care în timp ce primul se ţinea într-o 
prudentă rezervă, cel de-al doilea îşi dubla eforturile de a-i fi pe 
plac. 

— Ah! Ce nefericire, cavalere, că nu ani aflat mai devreme 
tot ceea ce ştiu acum... n-aţi mai fi fost aici, sărmanul meu 
prieten!... 

— Cum aşa?... Explicaţi-vă, vă rog! 

— Vă mai amintiţi de mica Suzon, cea de care v-am mai 
vorbit şi ele care sunt legat, să mă ia dracul dacă ştiu pentru ce, 
de exemplu?... Căci ea mi-a dezvăluit totul, spre nefericirea mea 
şi a ei! 


— Dar, domnule, ce anume v-a dezvăluit această Suzon?... 
şi de ce nenorocire vorbiţi?... exclamă cavalerul nerăbdător. 

— Cavalere, eu vorbesc de evenimentele de neînțeles care 
au dus la arestarea voastră; vreau să vă vorbesc de duşmani 
puternici care vă vor pieirea... ca şi pe a mea, de altminteri... 
astfel încât s-ar putea ca în curând să fiu şi eu încarcerat ca şi 
voi!... Ah! Femeile! Femeile!... 

— Vă rog, domnule, haideţi să vorbim clar. Eu nu sunt 
decât un simplu soldat şi mărturisesc că nu înţeleg chiar toate 
subtilităţile limbajului de la curte. Veniţi la fapte, vă rog! 

— V-aţi întrebat, reluă imperturbabil de Bernis, de ce 
anume vă aflaţi aici? 

— Bineînţeles că am făcut-o!... De când sunt aici numai 
asta fac. 

— Şi la ce concluzie aţi ajuns?... Da, da, înţeleg: la nici 
una,... Ei bine, am să vă lămuresc eu... Vă aflaţi aici pentru 
bunul motiv că regele a crezut că vreţi să vă bateţi joc de el. 

—- Eu?... Haideţi să fim serioşi!... Dimpotrivă, eu am alergat 
într-un suflet sări avertizez că-l pândeşte un pericol care... 

— Care pericol nu exista... regele ştia acest lucru, motiv 
pentru care a crezut că vă bateţi joc de el... în plus regele avea 
un motiv şi mai grav să fie furios pe voi... 

— Cum? exclamă d'Assas, în culmea mirării, cum, pericolul 
n-a existat?... Şi totuşi... 

— Doamna d'Etioles a crezut acest lucru?... S-a înşelat sau 
mai degrabă a fost înşelată... lar ea, de bună credinţă, v-a făcut 
să cădeţi în aceeaşi greşeală în care a fost şi ea atrasă cu atâta 
îndemânare... Astfel încât ea v-a trimis, fără să vrea, spre o 
arestare sigură, inevitabilă... mai ales după scena de pe drumul 
spre Versailles... 

— Dar de ce?... cum adică?... Nu înţeleg. 

— Ştiţi de unde venea Maiestatea Sa când v-aţi întâlnit la 
poarta castelului? 

— Nu! De unde vreţi să ştiu eu astfel de lucruri?... 

— Regele se întorcea liniştit, fără să fi simţit nici cel mai 
mic semn de pericol, din acea căsuţă de sub copaci, unde voi aţi 
venit să-l avertizaţi să nu se mai ducă pentru că ar fi expus unui 
foarte grav pericol. lar el ieşise ele acolo bine mersi şi pe 
deasupra şi satisfăcut de prestațiile  locatarei... Acum 
înţelegeţi?... 


— Încep să înţeleg deja... Şi-mi aduc aminte că Maiestatea 
Sa a insistat în mod deosebit asupra acelui punct, întrebându- 
mă în mod special dacă ar fi expus unui pericol în cazul în care 
s-ar duce în seara aceea în casa în chestiune... Astfel încât, dacă 
vă înţeleg bine, regele a crezut că vreau să-l înspăimânt prin 
perspectiva unui pericol iminent, dar imaginar... poate a crezut 
chiar că am un interes personal să-l împiedic să meargă la... 

— Asta era!... Chiar aşa a fost!... şi evenimentele i-au 
confirmat regelui convingerile pentru că... de la avertismentul 
vostru s-a întors acolo în fiecare seară... fără să-i pândească nici 
cel mai mic risc... 

— Şi atunci care ar fi fost motivul pentru care aş fi încercat 
să-l împiedic pe rege să meargă acolo unde-i face plăcere? 

— Ajunşi aici va trebui să abordăm punctul cel mai delicat 
al convorbirii noastre şi să vedem ce motiv a avut Maiestatea Sa 
să fie furioasă pe voi: ei bine, iată şi motivul... Regele, scumpul 
meu cavaler, vă credea şi vă crede şi în continuare amantul 
doamnei d'Etioles. 

— Eu?!... exclamă indignat cavalerul, eu?... bine, dar asta e 
o infamie!... 

— Aşteptaţi, păstraţi-vă indignarea pentru mai târziu, veţi 
avea nevoie de iea imediat, căci nu s-a terminat... înţelegeţi, nu- 
i aşa, că, sigur fiind că sunteţi amantul doamnei d'Etioles, regele 
a crezut că istoria pe care i-aţi povestit-o era inventată din 
plăcerea sadică de a vă bate joc de el împiedicându-l să vină să 
vă tulbure în intimitatea voastră amoroasă şi că furios că 
fusese, "jucat" în felul acesta de doamna d'Etioles şi de voi, a 
ordonat arestarea imediată, aşteptând... 

— Dar e de-a dreptul odios!... Ce l-a putut face pe rege să 
creadă că aş fi... 

— Amantul doamnei d'Etioles?... Maiestatea Sa nu crede, e 
sigur de acest lucru... i s-au prezentat dovezi irefutabile. 

— Simt că-mi pierd capul! murmură cavalerul. Ce probe i s- 
au putut prezenta, când acestea nu există? 

— Sunteţi un naiv, cavalere, exclamă de Bernis ridicând din 
umeri. Atunci când doamna d'Etioles a părăsit casa de sub 
copaci, pe cine a găsit aşteptând-o la uşă?... Cine a condus-o de 
acolo?... tot voi. Cu cine şi-a petrecut noaptea aia?... Păi tot cu 
voi Voi sunteţi tânăr şi îndrăgostit, doamna d'Etioles este tânără 
şi frumoasă, încât a făcut geloasă o mulţime de lume de la 


curte, mai ales frumuseţile recunoscute ca atare. Pe cine vreţi 
voi să faceţi să creadă că aţi petrecut o noapte împreună fără 
să... mai ales când douăzeci de martori afirmă contrariul!... iar 
cel căruia i se afirmă aşa ceva, regele, e într-o stare de furie 
provocată de gelozie şi ar fi în stare să creadă, cu ochii închişi, 
altele şi mai gogonate? 

— Regele e deci gelos pe mine? întrebă d'Assas cu 
amărăciune. 

— În tot cazul, sper că regele, chiar orbit de gelozie cum e. 
nu va ezita între cuvântul unui gentilom loial ca mine şi spusele 
câtorva mizerabili martori falşi, valeţi sau subrete, mai mult ca 
sigur... 

— Eroare! Foarte gravă eroare!... În primul rând regele nu a 
ezitat... pentru că v-a arestat imediat fără să vă ceară 
explicaţii... În al doilea rând: afirmaţi că cei care vă acuză nu 
sunt gentilomi ca şi voi?... 

— Haida-de!... un gentilom care să se coboare să mintă 
atât de grosolan!... 

— Eh! Scumpul meu, acei gentilomi care nu se dau înapoi 
în faţa unui asasinat şi voi ar trebui să-i cunoaşteţi pe unii dintre 
ei, nu vor ezita în faţa unei mici minciuni, dacă prin asta îşi pot 
elimina un adversar... credeţi-mă! 

D'Assas tresări violent la auzul acestor cuvinte care-i 
aminteau sinistra viziune a lui du Barry, împietrit de 
atotputernicul conte de Saint-Germain, în poziţia asasinatului cu 
pumnalul. 

Şi, întrebându-se cum de putea şti de Bernis un detaliu care 
nu avea, după ştiinţa lui, martori aparenţi, începea să dea mai 
multă importanţă insinuărilor interlocutorului său şi să se creadă 
prins serios în plasa unor intrigi tenebroase care îl amenințau în 
aceeaşi măsură ca şi pe doamna d'Etioles, 

Dar din clipa în care a înţeles că Jeanne era ameninţată la 
fel, dacă nu chiar mai mult ca el. Şi-a regăsit întreaga luciditate 
a spiritului şi întreg sângele rece, hotărând să folosească orice 
mijloc pentru a pătrunde gândurile secrete ale vizitatorului său 
şi să-i smulgă, indiferent de mijloace, informaţiile de care avea 
nevoie pentru a-şi pune la punct planul de apărare, căci era 
hotărât să lupte, dacă nu pentru el, atunci măcar pentru Jeanne. 

Drept pentru care spuse cu un calm perfect: 


— Dacă vă înţeleg bine, eu şi doamna d'Etioles suntem 
victimele unei maşinaţiuni abil pregătite? 

— Vai, da! 

— Foarte bine!... Dar de cine yi de ce?... Eu nu văd 
motivul... 

— Şi cu toate astea este atât de simplu. Vă răspund la 
întrebarea: de ce? Pentru că doamna d'Etioles era un pericol 
pentru reuşita anumitor proiecte şi trebuia îndepărtată cu orice 
preţ. 

— Cum ar fi putut fi doamna d'Etioles un pericol? 

— După cum ştiţi mai bine decât oricine, doamna d'Etioles 
a fost remarcată de rege... Chiar şi ea — vă cer iertare, cavalere 
— a părut a nu fi indiferentă la avansurile regelui... Or, anumite, 
personaje hotărâseră să capteze atenţia regelui, dar mai ales 
favorurile Maiestăţii Sale... Doamna d'Etioles părând să le 
diminueze şansele de reuşită, personajele şi-au zis că ar trebui 
îndepărtat acest pericol cu orice preţ... Mă urmăriţi?... 

— Continuaţi!... 

— Un asasinat ar fi fost periculos... 

— Cum, un asasinat!... exclamă d'Assas, tresărind. 

— Oh! Cavalere, cavalere, nu-i cunoaşteţi pe oamenii cu 
care aveţi de-a face... Deci, cum vă spuneam: un asasinat ar fi 
fost periculos. În sensul că ar fi atras atenţia regelui. Şi-au pus 
mintea la contribuţie şi iată ce au inventat: au făcut să-i parvină 
regelui un bileţel, în care se spunea că doamna d'Etioles se 
plictiseşte de moarte în căsuţa de sub copaci. Ceea ce însemna 
un mod indirect de a-i spune să alerge... Lucrurile au fost 
aranjate în aşa fel încât regele să nu poată intra decât la miezul 
nopţii, şi, înainte de sosirea sa, o femeie — cea care era 
susţinută şi impusă de acele personaje. Intr-un cuvânt rivala 
doamnei d'Etioles — s-a introdus în casă, jucând o comedie 
savant pregătită, reuşind s-o convingă pe doamna d'Etioles că 
regele este ameninţat de un pericol foarte mare în cazul în cane 
pune piciorul în casa de sub copaci... Or, Maiestatea Sa putea 
sosi dintr-un moment în altul... Temându-se pentru viaţa regelui, 
doamna d'Etioles a plecat imediat... ceea ce se şi dorea. In felul 
acesta lăsa câmp liber rivalei sale care trebuia să-l primească 
pe rege în locul ei. 

— Încep să înţeleg, murmură d'Assas, care asculta cu cea 
mai mare atenţie. 


— Pe de altă parte, au făcut în aşa fel încât să vă aflaţi în 
faţa porţii chiar în momentul care să vă permită s-o întâlniți pe 
doamna d'Etioles, totul a fost calculat astfel încât să vă oblige 
să-i oferiţi ospitalitate într-o casă pregătită special în acest 
scop... încât atunci când Maiestatea Sa s-a prezentat la căsuţa 
de sub copaci, crezând că o găseşte acolo pe doamna d'Etioles, 
a fost primit de o altă femeie care i-a spus că doamna d'Etioles 
a plecat cu câteva ore mai devreme cu cavalerul d'Assas... într- 
o casă care i-a fost numită şi unde zece personaje demne de 
toată încrederea i-au văzut împreună... Decepţionat, regele 
rămâne cu doamnă, de altminteri foarte frumoasă, nimic de 
zis... în ceea ce vă priveşte pe voi şi pe doamna d'Etioles, 
sentinţa era dată: nu trebuia să mai ieşiţi vii din ascunzătoarea 
voastră... ceea ce era cea mai bună manieră de a vă împiedica 
să dezminţiţi toată țesătura de minciuni făcută cu atâta grijă. 

— Inţeleg, exclamă cavalerul, trecându-şi palmele peste 
chipul inundat de sudoare... Şi Jeanne?... Dumnezeule! Dacă... 

— Liniştiţi-vă, cavalere, doamna d'Etioles este în viaţă, bine 
mersi. 

— Ah! Simt că trăiesc din nou!... Deci a reuşit să scape vie 
şi sănătoasă din toată tărăşenia?... Cineva a făcut un miracol şi 
pentru ea, ca şi pentru mine?... 

— Un miracol?... Ce vreţi să spuneţi?... 

— Cum! Nu ştiţi că abia am scăpat să nu fiu asasinat în 
acea casă, chiar în noaptea în care am intrat acolo cu Jeanne?... 
Voi?... care sunteţi atât de bine informat?... 

— Pe cuvânt de onoare! Nu am ştiut absolut nimic, exclamă 
Bernis cu emoție. Ah! Diavolul ăsta de conte a încercat!... 

— N-aţi spus mai devreme că nu trebuia să ies viu din casă 
cu pricina?... 

— Da. Dar ştiindu-vă viu, chiar dacă prizonier, m-am gândit 
că în ultima clipă au dat înapoi în faţa unui asasinat... 

— Ei bine. au încercat pur şi simplu să mă asasineze şi n- 
am scăpat decât printr-o minune, cum v-am mai spus. 

— Cum aşa?... Povestiţi-mi totul. 

— Mai târziu... esenţialul e că sunt în viaţă... Să revenim la 
doamna d'Etioles. Confirmaţi că a reuşit să scape şi ea de 
ameninţarea care o pândea? 


— Pe onoarea mea, vă jur că este în viaţă... Dar unde 
este?... iată ce nu ştim... răpită, dispărută, sechestrată, nu ştiu... 
dar răspund cu capul că e în viaţă!... 

— Acesta e esenţialul! Ştiu eu cum s-o găsesc, exclamă 
cavalerul cu o nemărginită încredere şi atunci văi de cei care au 
îndrăznit... Dar ce vă face să credeţi că e în viaţă şi e 
sănătoasă? 

— Sunt mai multe motive pe care vi le voi prezenta 
imediat... dar puteţi fi liniştit în privinţa asta, informaţiile mele 
sunt exacte. 

Aşadar, reluă d'Assas ca şi când ar fi vorbit pentru sine, 
scopul acestei, maşinaţiuni infernale era s-o împiedice pe 
doamna d'Etioles de a fi... a... amanta regelui, pentru a permite 
alteia să-i ia locul!.. 

— Chiar aşa!... Şi pot adăuga, dacă lucrul acesta vă 
interesează, că cealaltă a reuşit din plin... şi că vom avea, de 
mâine sau de poimâine, o favorită oficial recunoscută... 

— Dar atunci eu... 

— Eu vă înţeleg, exclamă cu însufleţire de Bernis; spuneţi 
că indivizii aceia v-au făcut în cele din urmă un serviciu 
împiedicând... ceea ce vă temeaţi mai mult din partea doamnei 
d'Etioles, nu-i aşa?... 

— E adevărat, exclamă d'Assas roşind fără să vrea, mi-au 
făcut un serviciu care recompensează o parte din răul pe care 
au vrut să mi-l facă... 

— Sărmanul meu cavaler... cât sunteţi de tânăr!... Oamenii, 
aceia, d'Assas, nu au decât un Singur lucru de care se tem: că 
veţi reuşi să dovediţi că aţi fost acuzat pe nedrept. 

— Eu?... Şi de ce aş încerca să dovedesc asta regelui?... 
pentru a face să renască o speranţă?... pentru a-l determina s-o 
caute de bunăvoie pe aceea pe care o iubesc şi pe care ne-o 
disputăm? 

— Nu, cavalere, nu; nu pentru asta... ci pentru a scăpa de 
Bastilia, unde veţi fi transferat peste puţin timp... pentru a 
scăpa din ghearele călăului, căruia i-aţi putea fi dat... 

D'Assas se cutremură de spaimă, cu toate acestea îi 
răspunse cu răceală interlocutorului său: 

— Bah! Ce mă mai interesează pe mine Bastilia şi călăul, în 
situaţia în care... 


— În situaţia în care Jeanne n-a fost a regelui?... asta vreţi 
să spuneţi, nu-i aşa?... Dar, naiv cum sunteţi, dacă vă aruncă 
într-o carceră, dacă vă iau capul, vouă, de care se tem cel mai 
puţin... vă închipuiţi ce i-ar putea face ei?... ea care este cu mult 
mai periclitată decât. Voi, mai ales când nu veţi mai fi s-o 
apăraţi... prin toate mijloacele... 

— E adevărat! exclamă d'Assas zguduit, la asta nu m-am 
gândit! 

— Acum înţelegeţi foarte bine că trebuie să vă apăraţi cu 
ghearele şi cu dinţii... căci apărându-vă, o salvaţi pe ea... şi 
chiar dacă daţi regelui speranţele pe care le-a pierdut... veţi şti 
să vă apăraţi mai bine, îmi închipui, ceea ce vă aparţine... 

— Aveţi dreptate. Am fost nebun... Dar cum s-o fac?... 
Trebuie să ies de aici!... 

— Noi asta vă sfătuim, spuse enigmatic de Bernis; 
important e să fiţi bine înarmat... să vă cunoaşteţi bine 
adversarii... în. Ce direcţie acţionează, ce doresc, astea le 
cunoaşteţi acum. Ce vor şi cine sunt, asta vă voi spune eu. 

— Deci ştiţi şi asta! exclamă nerăbdător d'Assas. 

— Bineînţeles! 

— Cine sunt?... 

— Duşmanii, sau pentru a fi mai precişi, duşmanca — 
pentru că în fruntea acestei afaceri tenebroase se află o femeie 
— duşmanca ce v-a copleşit sub lovituri, pe dumneavoastră şi 
pe doamna d'Etioles, este contesa du Barry, astăzi încă metresă 
obscură a regelui, iar mâine probabil favorita proclamată în faţa 
întregii curţi... Contesa e ajutată în ceea ce face de demnul său 
soţ, contele du Barry! 

— EI! EI, pe care l-am surprins cu pumnalul în mână, stând 
la pândă că un asasin!... Ah! Ar fi trebuit să mă feresc de el!... Şi 
dacă apuc să ies de aici, vai de ei!... 

— Veţi ieşi, cavalere! lar acum sunteţi prevenit..: Dacă-i 
veţi întâlni în drum vostru, fie ea, fie el. Credeţi-mă, striviţi-i fără 
milă... mai ales pe ea, căci atâta vreme cât această femeie va 
trăi, nu veţi avea linişte nici dumneavoastră, dar mai ales 
doamna d'Etioles, pe care o ţine în puterea ei, ascunsă într-un 
loc pe care nu-l cunosc, dar pe care îl vom descoperi cât de 
curând... Ah! Această femeie această mizerabilă!... când mă 
gândesc că ieri era încă o curtezană, vânzându-şi nurii celui 
care dă mai mult şi ultimului îmbogăţit şi că mâine ne va 


conduce prin intermediul regelui, pe care-l ţine prins în mrejele 
ei... cum să nu simţi că te apucă ameţeala!... 

— Ei bine, cum aşa?... Ce tot spuneţi?... ce sunt veştile 
acestea?... 

— Spun mai mult decât un simplu zvon de la curte... şi de 
pe lângă curte... Contesa du Barry, metresa regelui, se numea, 
înainte de a deveni soţia contelui, dacă chiar este, Juliette Béçu, 
zisă l'Ange, şi-şi vindea corpul în alcovul situat în strada Barres. 
lată ce spun şi asta e, cum am mai spus, mai mult decât un 
simplu zvon de la curte. 

— Şi o astfel de creatură, care... 

— Care o sechestrează pe doamna dEtioles, care-i 
ameninţă existenţa, ca şi pe a voastră în acelaşi timp, iar mâine 
va domni despotic asupra întregii noastre Franţe... da, cavalere. 

— Dar cum de ştiţi voi toate astea? întrebă d'Assaş, care 
era uimit de coincidenţele şi aparențele de realitate pe care le 
găsise în toate relatările pseudopoetului, dar care mai păstra 
urme serioase de bănuială.. 

— Oh! Într-un mod foarte simplu: v-am spus că eram 
îndrăgostit de. O subretă care era în serviciul doamnei d'Etioles 
în căsuţa de sub copaci... 

— Suzon!... Da, îmi aduc aminte! 

— De Suzon e vorba!... Ajutorul lui Suzon fiindu-i necesar 
falsei contese du Barry, a încercat s-o cumpere... Suzon e o fată 
deşteaptă, s-a prefăcut că acceptă şi din ce i s-a spus, din ce-a 
mai tras cu urechea. În stânga şi în dreapta, în fine, din ce-a mai 
ghicit, ea a reuşit să reconstituie toată această poveste pe care 
mi-a povestit-o de-a fir a păr. Natural, am sfătuit-o cât se poate 
de serios să refuze foarte energic participarea la o astfel de 
infamie şi mi-a promis că va alerga imediat să vă anunţe de 
ceea ce se pune la cale împotriva voastră şi a doamnei 
d'Etioles... Din nefericire, aceste informaţii ajungeau prea târziu, 
eu neştiind unde sunteţi găzduit la Versailles... iar a doua zi 
dimineaţa aflam la castel de arestarea voastră... ceea ce-mi 
dovedea că măcar voi eraţi la adăpost de lovitura ce se 
pregătea împotriva voastră; aflăm şi de dispariţia doamnei 
d'Etioles şi, ceea ce era şi mai dureros, scumpe prietene şi vă 
rog să mă înţelegeţi, dispariţia subită a micuţei, mele Suzon... 

— Cum, a dispărut şi ea? 


— Vai! Da înţelegeţi: contesa văzând că i se refuză un 
concurs preţios şi temându-se de o indiscreţie, a considerat că e 
mai prudent să facă să dispară un martor jenant,.. Şi nu vă 
ascund că, în faţa intrigilor acestei femei, sunt departe de a fi 
liniştit... căci, dacă Suzon scapă un singur cuvânt în ceea ce mă 
priveşte, sunt pierdut... aşa încât voi face tot ce-mi stă în 
putinţă să vă ţin de urât aici... 

— Şi a făcut, asta pentru mine!... exclamă d'Assas 
emoţionat. Dar dacă această copilă vă iubeşte, va fi prudentă şi 
nu vă va pronunţa, numele... 

— Ah! Cavalere, de asta sunt sigur... n-au să-i smulgă nici 
un cuvânt lui Suzon... dar mai există imprudenţe de genul 
acesta, de exemplu. 

Şi în timpul acesta, de Bemis scoase o hârtie mototolită, 
murdară şi i-o arătă lui d'Assas spunându-i: 

— Citiţi. 

Cavalerul o luă şi citi următoarele rânduri: 


"Sunt bine în compania doamnei d'E... Ne conduc spre o 
destinație necunoscută... Suntem foarte supravegheate, dar cu 
scăpări... am să vă spun locul ascunzătorii noastre de cum am 
să pot". 


Semnat, S..." 


— Acum, spuse de Bernis, să vedem adresa: 
D'Assas întoarse biletul şi citi: 


“Domnului de Bernis, secretar al domnului locotenent 
general de poliție, la castelul Versailles. Cinci ludovici 
recompensă celui ce va duce biletul." 


Totul era scris cu creionul. 

—  Înţelegeţi, relua de Bernis punând biletul la loc în 
portofel, micuța Suzon a scris în grabă cele câteva rânduri pe 
drum, într-o trăsură, fără îndoială — aţi remarcat că scrisul era 
tremurat, incorect — şi a lăsat biletul să cadă prin portieră, în 
paza Domnului... Dar tremur la gândul că putea cădea în 
mâinile paznicilor lor... tremur la gândul că următorul nu va mai 


avea o soartă atât de fericită ca precedentul... Acum înţelegeţi 
de ce am putut afirma mai devreme că doamna d'Etioles este 
vie şi sănătoasă... n-au trecut mai mult de patru zile de când am 
primit bileţelul... 

— Ah! Scumpe prietene, nu ştiu cum să vă mulţumesc!... 

— Să nu mai vorbim de asta, exclamă de Bernis, vom 
vedea, mai târziu, ce va fi... căci sper că veţi acţiona aşa încât 
să nu faceţi prea mulţi purici pe aici... Presupun că nu aveţi 
intenţia s-o lăsaţi prea mult timp pe doamna d'Etioles în mâinile 
unei femeii precum contesa du Barry şi ale alcolitului ei, 
contele?... Gândiţi-vă că am tot interesul să vă văd liber... Căci, 
regăsind-o pe doamna d'Etioles, o regăsesc şi eu pe micuța mea 
Suzon. 

— Fiţi liniştit, nu voi face prea mulţi purici pe aici, cum 
spuneţi dumneavoastră... lar în ceea ce-l priveşte pe contele du 
Barry... şi pe însoţitoarea sa, avem de reglat un cont teribil 
împreună şi vă asigur c-o voi face... 

Cei doi tineri discutară încă mult timp împreună, d'Assas 
cerând tot felul de detalii şi de informaţii pe care de Bernis i le 
dădea cu o promptitudine remarcabilă, acumulând dovezile, 
faptele probatoare, detaliile precise, probele cele mai de 
nezdruncinat a» le sincerităţii spuselor sale şi reuşind, o dată în 
plus, în tenebroasele sale proiecte, reuşind în cele din urmă să-l 
facă pe cavaler să creadă că singura vinovată de toate era 
contesa, că singură făcuse tot ceea ce făcuse şi că era singura 
care merita disprețul şi ura lui. 

Cu toate acestea, un dram de bănuială îl făcu pe cavaler să 
întrebe, în clipa în care de Bernis se pregătea să iasă, aproape 
fără voie, fixându-şi cu atenţie interlocutorul: 

— Suzon nu v-a vorbit de un oarecare domn Jacques? 

De Bernis nici măcar nu clipi. Păru câteva clipe că încearcă 
să-şi amintească ceva, după care răspunse cu o naturaleţe bine 
simulată: 

— Un domn Jacques?... nu!... de ce?... ar fi trebuit s-o 
facă?... 

— Nu, spuse d'Assas, era o idee mai veche a mea!... 

După care de Bernis ieşi, condus de baronul de Marcay. 

Pe faţa lui se putea vedea un zâmbet de satisfacţie ce 
dovedea că, o dată în plus, reuşise să îndeplinească în mod 
fericit o misiune dificilă şi delicată. 


După plecarea lui de Bernis, cavalerul îi spuse baronului: 

—  Baroane, mi-aţi putea procura câteva obiecte 
neînsemnate care-mi sunt necesare pentru efectuarea unei 
experienţe?... 

— Ah! Da, faimoasa voastră invenţie!... cu plăcere. Ce vă 
trebuie? 

— Patru bucăţi solide de lemn de doi metri lungime, de 
secţiune pătrată, cam 7-8 centimetri latura pătratului, două 
bucăţi de frânghie solidă, lungi de patru metri, două de aceeaşi 
grosime, dar lungi de trei metri... şi cam atât... Ah! Am să vă cer 
permisiunea să iau un cearceaf de pe unul din păturile din 
camera vecină. 

— Aşa să fie Veţi avea tot ceea ce mi-aţi cerut în cursul 
serii... Dacă nu sunt indiscret, am să vă cer permisiunea să asist 
la experienţele voastre... această invenţie, mărturisesc, mă 
intrigă... 

— Ah! Da, faimoasa noastră invenţie!... cu plăcere... numai 
că va trebui să. Mă instalez câtăva vreme pe terasă, deoarece în 
cameră nu am loc... 

— Bine! Asta nu-i o problemă: o se ne urcăm pe terasă. 

— Ne-am înţeles, baroane.!... 

— Cum fac rost de ce mi-aţi cerut, vin să vă caut.. 

— Baroane, sunteţi cel mai amabil şi mai încântător paznic 
din câţi am cunoscut până acum. 


Capitolul XVIII Falsa subretă 


Subreta Nicole se întorsese în căsuţa de sub copaci unde 
stăpâna să o aştepta cu nerăbdare. 

Acest lucru se întâmpla cam în acelaşi timp în care de 
Bernis avea lunga sa discuţie cu cavalerul d'Assas. 

Cu foarte multe detalii, ce dovedeau o imaginaţie extrem 
de fecundă, Nicole dădu raportul de felul cum şi-a îndeplinit 
misiunea cu care fusese însărcinată. 

Fără îndoială că informaţiile pe care le adusese contrei nu 
erau pe placul acesteia, căci, după ce-şi concediase subreta, 
ridicată la rang de confidentă, rămase multă vreme gânditoare. 
Nedecisă. 


Din aceste informaţii rezulta fără dubii necesitatea unei 
acţiuni scârboase, poate chiar şi periculoase, pe care contesa nu 
o avea în vedere fără o anumită reţinere, care semăna cu un fel 
de revoltă interioară, căci îşi petrecu restul zilei şi o parte a 
nopţii într-o confuzie şi o agitaţie extreme. 

A doua zi de dimineaţă hotărârea să era bine conturată, 
căci, după ce o sunase pe cameristă, dăduse o lungă serie de 
ordine fără cea mai mică ezitare, cu un fel de hotărâre 
încrâncenata. 

Fără să manifeste nici cea mai mică surpriză, Nicole o 
îmbrăcă din creştet până în tălpi, iar când ieşi din mâinile ei 
pricepute, contesa era costumată exact ca o subretă de casă 
mare. 

De fapt, nu făcuse altceva decât să reîmbrace acel faimos 
costum, copie după cel al lui Suzon şi pe care contesa îl 
păstrase, în ideea că i-ar mai putea servi, ceea ce se şi 
întâmplase. 

Se învălui cu cea mai mare grijă într-o amplă pelerină, ieşi 
hotărâtă, cu un aer sfidător, şi, fără să ezite, luă drumul 
castelului. 

Imediat o urmă Nicole, care îi călca pe urme, cum se spune 
şi se îndreptă cu paşi iuți spre străduţa Rezervoarelor. 

Cum ştim ce urma să facă în străduţa de-acum bine 
cunoscută, anume să-şi trădeze stăpâna, o vom lăsa şi o vom 
urma pe stăpâna sa. 

Contesa ajunse fără probleme sau încurcături până la 
închisoare, graţie bunăvoinţei unui tânăr sergent, cu un aer 
cuceritor, pe care hazardul — sau mai degrabă o putere ocultă 
ce părea a nu neglija nici un detaliu — i-l scosese în cale în mod 
special pentru a o conduce prin labirintul halucinant al scărilor şi 
coridoarelor castelului. 

Galantul sergent o părăsi la uşa corpului de gardă, 
reclamând ca unică plată un sărut din partea frumoasei subrete, 
ceea ce şi primi prompt ca răsplată a bunăvoinţei sale. 

Ca urmare, galantul sergent simţi că-i sare inima din piept, 
iar frumoasa subretă bătu la uşa corpului de gardă; după ce i se 
deschise îl traversă sub privirile admirativ arzătoare ale 
soldaţilor cărora le sclipeau ochii şi-şi răsuceau mustăţile, 
invidiindu-l pe ofiţerul lor comandant care sigur nu-şi făcea griji 


că urma să rămână în prezenţa unei splendide creaturi ca aceea 
ce le trecea pe sub ochi. 

introdusă imediat în apartamentul ofițerului de însuşi 
baronul de Marqay, care. Venise să recunoască vizitatorul, ca de 
obicei, ea începu să se comporte şi să vorbească astfel încât să 
pună de acord costumul cu manierele. 

Ce i-a spus Juliette, ce i-a răspuns baronul, ce condiţii i-a 
pus, conform instrucţiunilor primite din partea domnului 
Jacques, nu e locul şi momentul să le prezentăm. 

Tot ceea ce putem spune e că peste circa o oră baronul, 
ieşind din apartamentul său într-o ţinută măi degrabă 
neglijentă, se îndreptă rapid spre camera cavalerului d'Assas şi, 
după ce bătu la uşă, fără să intre, spuse: 

— Cavalere, veniţi până la mine, vă rog, am ceva important 
să vă comunic. 

Fără să aştepte răspuns, de Marcay se întoarse în 
apartamentul său, urmat îndeaproape de cavalerul d'Assas, 
foarte intrigat. 

Cavalerul intră în apartamentul baronului şi, nevăzând pe 
nimeni în salon, se îndreptă liniştit spre dormitorul care avea, de 
altminteri, uşa larg deschisă. 

Dar se opri în prag, înlemnit de uimire şi de ţipătul de 
surpriză şi indignare care răsunase la doi paşi de el. 

In mijlocul camerei, patul îşi dezvăluia cearceafurile şi 
pernele răvăşite. In picioare, în faţa unei oglinzi, pe jumătate 
goală, se îmbrăca — cu o grabă neîndemânatecă, datorită grijii 
de a-şi ascunde chipul — o tânără şi foarte frumoasă femeie: ea 
era cea care scosese ţipătul ce-l oprise pe d'Assas. Aşezat într- 
un fotoliu, într-o atitudine echivocă, surâzând, cu un surâs cam 
forţat, într-o poză ce se străduia să fie nepăsătoare şi 
cuceritoare, dar, în realitate, era îngrozitor de jenată, se afla 
baronul. 

In timpul acesta necunoscută, roşie de ruşine şi de 
buimăceală, îi strigă lui d'Assas: 

— Vă implor, domnule, nu intraţi!... 

Şi lui de Marcay, cu un accent de furie şi indignare: 

— Mizerabilule! E nedemn ceea ce faci... să abuzezi în felul 
acesta de încrederea unei femei!... laşule!... laşule!... 

lată ce văzu şi auzi în fugă d'Assas, în pragul uşii. 


Cavalerul, în faţa rugăminţii insistente a tinerei femei, se 
dăduse prompt, câţiva paşi înapoi şi, cu o graţie care dădea un 
farmec deosebit spuselor sale, zise cu blândeţe: 

— Domnişoară, vă rog să primiţi umilele mele scuze!... 

Apoi baronului, pe un ton sec şi tranşant: 

— Mă mir, baroane, că vă permiteţi să chemaţi pe cineva la 
voi când aveţi onoarea să primiţi o doamnă... Acestea sunt 
procedee de mârlan, nu de gentilom. 

Şi fără să mai aştepte răspuns, se răsuci pe călcâie, 
lăsându-l pe de Marcay interzis şi tremurând de furie şi ieşi fără 
să salute. 

Dar în anticameră fu ajuns din urmă de ofiţerul câte se 
repezise într-un salt furios pe urmele lui şi care, palid de furie, 
scrâşnind din dinţi, îi aruncă în faţă: 

— Hei! Domnule dătător de lecţii, plecaţi al dracului de 
repede!... Aş fi tare curios să ştiu dacă veţi avea îndrăzneala să 
repetaţi la două degete de spada mea ceea ce mi-aţi spus acum 
câteva clipe?... dacă sunteţi liber, bineînţeles!... 

— Dacă aş fi fost liber, domnule prost crescut, aţi fi şi primit 
pedeapsa pe care o meritaţi... nu cu o spadă, ci cu un baston, 
căci aşa sunt pedepsiţi lacheii, pentru că aţi acţionat ca un 
lacheu netrebnic insultând o femeie... 

Baronul părea să, fie într-o stare de enervare extremă. Ai fi 
putut crede că e în căutarea unei încăierări ca în căutarea unui 
mijloc susceptibil de a calma, printr-o acţiune violentă, o 
enervare produsă ca o consecinţă a rolului nedemn pe care 
fusese obligat să-l joace. 

La ultimele cuvinte pe care cavalerul le pronunţase cu un 
calm perfect, de Marçay avu un gest instinctiv de a-şi trage 
spada şi, negăsind-o la locul ei, ridică mâna. 

Dar înainte ca această mâna să se abată asupra lui, 
cavalerul o prinse din zbor; în acelaşi timp, prinse încheietura 
celuilalt braţ al baronului şi le strânse zdravăn, răsucindu-i 
încheieturile, perfect calm, cu muşchii puternic încordaţi, foarte 
stăpân pe el. Şi astfel gestul neterminat al lui de Marçay se 
transformă într-un geamăt surd pe care i-l smulgea durerea.. 

În acest timp d'Assas îşi sporea strânsoarea până când 
baronul de Marçay, învins, se prăbuşi greoi în genunchi. 


În timp ce-l ţinea în poziţia umilitoare în care-l adusese, 
fără să-şi slăbească strânsoarea, fără furie, cu un uşor zâmbet 
pe buze, îi spuse: 

— Cu mărlănia unui lacheu, bineînţeles că găseşti alături şi 
laşitatea... Ameninţaţi un prizonier... un om care este sub 
puterea voastră... aşa deci!... domnule... haideţi, vă fac hatârul 
pedepsei pe care o meritaţi!... 

Şi, cu un gest brusc, îl făcu să se rostogolească pe podea. 

În acest moment subreta, care, de bine. de rău, se 
îmbrăcase, apăru în încăpere şi, cu o voce gravă şi profundă pe 
care emoția o făcea să tremure uşor, spuse: 

— Cel puţin iată un adevărat gentilom. Mulţumesc, 
cavalere! 

Aceste cuvinte erau spuse pe un ton demn care contrasta 
în mod ciudat cu modestul, dar cochetul costum pe care-l purta 
cea care le pronunţa şi care adaugă, întorcându-se spre baron, 
cu un dispreţ zdrobitor: 

— Am executat riguros... condiţiile pe care mi le-aţi impus, 
domnule; în schimb pot conta că vă veţi ţine promisiunea?... 

Îndoiala care răzbătea din aceste cuvinte era ca o palmă pe 
obrazul tot mai livid al lui Marcay... 

Cu toate acestea ofiţerul se stăpâni. Lecţia dură pe care 
tocmai i-o administrase prizonierul său avusese asupra lui 
efectul unui duş rece care îi amintea, o dată In plus, că trebuia 
să-şi măsoare cuvintele şi să-şi cumpănească acţiunile. 
Răspunse deci cu un fel de jenă: 

—  Domnişoară, aveţi cuvântul meu că puteţi să vă 
întreţineţi cu domnul, aşa cum aţi cerut... dacă şi dânsul 
consimte... 

— O întrevedere cu mine?... exclamă d'Assas mirat. 

Subreta, foarte emoţionată, neputând vorbi din acest 
motiv, schiţă un gest afirmativ din cap. 

— Sunt la ordinele voastre, domnişoară, reluă cavalerul, 
retrăgându-se pentru a-i face loc să treacă. 

— O clipă, vă rog; domnule! spuse, la rândul lui, baronul de 
Marçay. Mai devreme mi-am pierdut cumpătul; pentru acest 
lucru şi numai pentru acest lucru, vă cer scuze... Pentru restul, 
avem o problemă de rezolvat pe care vă voi cere s-o rezolvăm 
în ziua în care veţi ieşi de aici... dacă vi se va întâmpla totuşi să 


ieşiţi, ceea ce în aceste momente vă doresc din toată inima, 
ţinând cont de cele spuse mai devreme... credeţi-mă! 

— Mulţumesc, baroane!... In ceea ce mă priveşte vă promit 
că voi face tot posibilul să ies cât mai repede cu putinţă de aici, 
cu singurul scop de a nu vă face să aşteptaţi prea mult această 
reglementare de conturi la care ţin la fel de mult ca şi voi. 

— Oh! exclamă de Marçay, mă bazez pe voi! 

— Domnişoară, spuse d'Assas subretei care aştepta, dacă 
binevoiţi a mă urma... 

Şi cei doi plecară spre camera cavalerului, în timp ce 
baronul se întorcea în camer sa. 

Odată ajuns în camera sa, d'Assas se aşeză, arată un un 
scaun subretei şi o întrebă surâzând: 

— Şi acum, frumoasa mea copilă, ce aveţi să-mi spuneţi 
atât de important? 

Tonul şi manierele cavalerului, fără impertinenţă, erau mal 
degrabă soldăţeşti şi celui care s-ar putea mira de schimba rea 
de atitudine a acest ui bărbat, care, cu câteva minute mai 
devreme, dovedea un respect pentru această necunoscută, care 
angajase un duel fără a sta prea mult pe gânduri, trebuie să-i 
reamintim că în acea epocă servitorul era o fiinţă inferioară care 
nu conta pentru un om de calitate. 

Şi totuşi, această nuanţă abia perceptibilă nu scăpă falsei 
subretei care-i răspunse pe un ton de reproş: 

— Ah! Cavalere, mă dispreţuiţi fără îndoială din cauza... mă 
rog, din cauza a ceea ce aţi văzut mai devreme!... 

— De unde aţi dedus asta, frumoasa mea copilă? 

— Din atitudinea voastră, cavalere, care nu mai este 
identică cu cea de mai adineauri. 

— Mai devreme, eraţi o femeie ultragiată, răspunse cu 
francheţe cavalerul, ultragiată de un ţopârlan, şi, venind în 
ajutorul vostru, aveaţi dreptul, natural, la respectul meu. Pe 
când acum... 

— Acum, redevin ceea ce sunt, o umilă servitoare, care nu 
are dreptul la mai mult decât o banală politeţe, pe care un 
bărbat de rangul vostru o poate acorda unei persoane de 
condiţia mea... Nu-i aşa, cavalere? 

— Dar... mărturisesc că da, exclamă cavalerul foarte mirat 
de exigenţele acestei persoane, pe care tocmai o surprinsese 
într-o postură care nu-i permitea să ceară prea mult în 


aprecierea virtuţilor sale şi care, în plus, remarca pentru prima 
oară că această ciudată subretă neglija să adauge înaintea 
titlului său de cavaler cuvântul "domnule", ca şi când ar fi vorbit 
unui egal. 

— Aparenţele sunt adesea înşelătoare, reluă necunoscuta. 

— În acest caz, dacă nu sunteţi ceea ce păreţi a fi şi dacă 
vă aşteptaţi, din partea mea, la o atitudine care este datorată 
unui rang superior celui pe care-l afişaţi, spuneţi-mi cinstit. 

— Ei bine! Da, nu sunt ce para fi. Dar... 

— Doamnă, spuse energic cavalerul care se ridică imediat, 
e suficient... Nu vă cer să vă trădaţi anonimatul pe care doriţi 
să-l păstraţi. Faceţi în această situaţie cum vi se pare mai bine... 
Cu toate acestea, ţin să vă spun că puteţi avea încredere în 
întregime în loialitatea şi în discreţia mea. 

— Ştiu, în felul acesta nu voi ezita să vă fac cunoscută 
identitatea mea... când va fi cazul. 

Cavalerul se mulţumi să se încline, aşteptând răbdător ca 
necunoscuta să-şi continue explicaţiile. 

— Ceea ce mă paralizează acum, reluă subreta, ca şi când 
şi-ar fi vorbit sieşi, este postura umilitoare în care m-a pus acest 
mizerabil ofiţer. 

Totul fiind spus cu un ton dureros atât de sincer încât 
cavalerul, emoţionat şi el, fără să vrea, exclamă: 

— Vorbiţi fără teamă, doamnă! Vă jur că am uitat totul, 
pentru totdeauna în privinţa delicatului incident la care faceţi 
aluzie... nu v-am văzut niciodată... nu vă cunosc decât din clipa 
în care mi-aţi făcut onoarea să pătrundeţi aici, în această 
cameră. 

— Mulţumesc, cavalere... Sunteţi brav, loial şi... bun... încât 
vă rămân îndatorată... Cu toate acestea, oricât de mare ar fi 
ruşinea mea, trebuie să vă spun că pentru dumneavoastră am 
fost supusă acestui ultragiu. 

-— Pentru mine?! exclamă cavalerul. 

— Ei! Da!... pentru voi!... Trebuia să vă văd, trebuia s-o fac 
cu orice preţ şi acest mizerabil a abuzat pentru a-mi impune... 
Oh! Am să pun eu mâna pe mizerabilul acesta şi atunci vai de 
el!... 

Aceste ultime cuvinte fuseseră spuse cu ură încrâncenată şi 
teribilă ce-l făcură pe d'Assas să se cutremure. 


În acelaşi timp, o astfel de mărturisire făcută cu acea 
impudoare cinică — sau inconştientă — îl cufundă într-o stare de 
iritare; în acelaşi timp, fără să vrea, fără chiar să-şi dea seama, 
chipul său lua o expresie de răceală caracteristică. 

— Ei! Bunule Dumnezeu! Doamnă, ce aveţi atât de urgent 
şi de important să-mi spuneţi încât să merite... un astfel de 
sacrificiu din partea voastră? 

— Ar fi trebuit să vă las să muriţi?... Ignoraţi faptul că 
duşmani puternici vă doresc moartea cu orice preţ? 

— Înţeleg foarte bine aceste lucruri, reluă d'Assas foarte 
calm şi din ce în ce mai indiferent... dar sacrificiul pe care l-aţi 
făcut nu e unul banal... şi nu-mi explic cărui sentiment v-aţi 
supus făcând... 

— Sacrificându-vă propria-mi onoare?... călcând în picioare 
tot ce înseamnă pudoare?... dându-mă pasivă distracţiei unui 
necunoscut?... Hei! Domnule, întrebaţi-mă, de asemenea, cărui 
sentiment m-am supus riscându-mi viaţa pentru a veni să vă 
avertizez să nu mai puneţi piciorul în micul pavilion situat în faţa 
celui în care locuiaţi în ciudata şi misterioasa alcătuire de case 
din străduţa Rezervoarelor căci fantoma mascată ce a apărut 
într-o noapte... 

— Voi eraţi? exclamă d'Assas uimit. 

— Da. eu eram!... Mai e nevoie să vă spun acum ce 
sentiment anume m-a condus?... chiar nu ghiciţi şi singur?... 
Trebuie să spun că iubirea ce v-o port este atât de înfocată, atât 
de deasupra tuturor lucrurilor încât nici moartea, nici infamia nu 
mă vor face să dau înapoi? 


—  Ah!... sărmana femeie! exclamă d'Assas, sincer 
emoţionat. 

— Mă plângeţi?... iar eu sunt fericită şi mândră de a fi făcut 
ceea ce am făcut pentru voi!... Vă iubesc... vă iubesc 


nebuneşte; de acum o ştiţi, o simţiţi... 

V-am iubit din clipa în care v-am văzut, atât de tânăr, atât 
de loial, de frumos, înconjurat de primejdii şi de capcane, prins 
într-o misterioasă şi infernală urzeală unde puteaţi, sau trebuia, 
să vă lăsaţi viaţa... 

Şi această iubire, înfiripată din abnegaţie şi sacrificii — v-o 
jur, d'Assas — aceasta iubire a intrat atât de mult în viaţa, în 
sufletul meu, încât eu, care, ca şi voi, sunt înconjurată de 
pericole teribile, eu care sunt în mâna unor oameni fără 


scrupule, dar având o putere imensă, eu care aş putea fi strivită 
ca un nimic dacă ar bănui numai interesul ce vi-l port, n-am 
ezitat să sacrific totul pentru a vă salva... 

Ah! Ştiu bine... inima voastră e prinsă în altă parte... dar ce 
contează!... Priviţi-mă, d'Assas şi eu sunt tânără, sunt 
frumoasă... şi apoi, ce vă cer eu?... nimic!... Întâi să trăiţi, să 
ieşiţi din mormântul în care aţi fost băgat şi apoi. Vom mai 
vedea... 

Ştiu bine că o inimă ca a voastră, când a fost dată cuiva, nu 
se ia înapoi aşa uşor... dar vă iubesc atât de mult... Vedeţi că n- 
am ezitat să mă sacrific... şi apoi voi şti să vă înconjur eu atâta 
tandreţe şi devotament... voi fi atât de umilă, de supusă, voi 
ocupa atât de puţin loc în viaţa voastră... vă voi face atât de 
mare, de invidiat, vă voi înconjura cu atâta fericire, cu atâta 
bucurie, încât ar trebui ca o fărâmă de milă, pentru sclava ce vă 
voi fi, să vă pătrundă în suflet... 

Ce vă cer în schimbul acestui sacrificiu ce vi-l ofer pe 
vecie?... nimic... decât fericirea de a vă vedea din când în când, 
de a vă mărturisi iubirea mea... nimic altceva decât puţină 
prietenie şi recunoştinţă pentru sărmana femeie devotată care 
sunt... Restul va veni după... mai târziu, mult mai târziu... când, 
în sfârşit, o veţi fi uitat pe cealaltă... şi mă veţi iubi... căci mă 
veţi iubi, d'Assas... trebuie să mă iubiţi... o vreau atât de mult... 
lubirea noastră înseamnă totul pentru mine.!... 

În timpul acestei tirade dezlânate, dar emoţionante şi 
vibrând de pasiune sinceră, la început mişcat, apoi, cuprins de o 
bănuială care sporea pe măsură ce femeia vorbea, cavalerul 
devenise de o răceală de gheaţă, cu un dispreţ pe care nici 
măcar nu încerca să şi-l ascundă, ca şi cum bănuiala sa se 
transformase în certitudine, exclamă pe un ton de ameninţare 
surdă: 

— Sunteţi contesa du Barry?... 

— Într-adevăr, sunt contesa du Barry, răspunse Juliette fără 
să remarce tonul deosebit de ameninţător al acestei întrebări 
puse cu un calm glacial, surprinsă fiind numai de faptul că 
fusese recunoscută. 

— Metresa regelui?... Favorită de mâine? insistă tânărul, ca 
şi cum n-ar fi vrut să păstreze nici o îndoială şi pe un ton 
şfichiuitor ca o lovitură de cravaşă. 


Dar contesa era prea absorbită de propria-i pasiune iar în 
rest, am mai spus-o, era prea puţin conştientă de abjecţia 
situaţiei sale pentru a mai remarca ceea ce era un suveran 
dispreţ în intonaţia cavalerului. 

Dimpotrivă, crezuse că reuşise să producă o impresie 
favorabilă asupra lui vorbindu-se de titlul acela de favorită a 
regelui care pe atunci era sinonimă cu mărirea şi atotputernicia. 

Şi atunci îi răspunse cu un fel de orgoliu inconştient în 
cinismul său: 

Da, sunt favorita regelui!... Acum înţelegeţi, cavalere, că 
ceea ce vă promiteam mai devreme nu erau vorbe în vânt?... Vă 
iubesc şi vreau să vă văd la rangul pe care îl meritaţi, vă vreau 
deasupra tuturor... vă voi face mare printre cei mai mari. 

Ceea ce v-am promis, am puterea de a o face... regele nu- 
mi poate refuza nimic... şi mai devreme sau mai târziu, va trebui 
să-mi acorde întreaga voastră iertare... şi apoi să vă acopere cu 
favorurile sale... 

Aşteptând aceste lucruri, eu vă aduc libertatea... viaţa şi 
libertatea — căci, dacă veţi rămâne aici, veţi fi pierdut, duşmanii 
voştri au hotărât acest lucru şi sunt puternici şi încrâncenaţi 
pentru că au ştiut să declanşeze furia regelui împotriva 
voastră... Luaţi deci ceea ce vă ofer în aşteptarea unei vieţi 
pline de splendori, de glorie şi de putere pe care iubirea mea va 
şti să v-o ofere... şi, m schimb, cavalere, acordaţi-mi puţină 
prietenie... iubirea va veni cu timpul şi atunci, cavalere, vă jur, 
veţi fi bărbatul cel mai fericit şi mai invidiat de pe pământ. 

Ca şi când n-ar fi auzit nici unul dintre aceste cuvinte, 
cavalerul repetă pe un ton ciudat şi care ar fi făcut-o să tremure 
pe contesă dacă aceasta, mai puţin orbită de propriile 
sentimente, mai puţin distrasă de visele pe care şi le făcea cu 
voce tare, ar fi dat o mai mare atenţie cuvintelor interlocutorului 
său şi ar fi studiat cu mai multă răceală variatele jocuri ale 
acestei fizionomii loiale pe care se reflectau, ca într-o oglindă, 
toate stările sufleteşti pe care acesta le încerca: 

— Ah! Voi sunteţi favorita regelui?... În sfârşit, vă cunosc şi 
eu!l... 

O dată în plus contesa se înşelă de sensul dat cuvintelor de 
cavaler şi crezu că l-a orbit prin ofertele sale. Spuse atunci cu 
blândeţe, sincer convinsă: 


— Da! Văd că vă îndoiţi de puterea mea, crezând că tot 
ceea ce v-am spus nu e decât un joc... Dar priviţi-mă în ochi: 
veţi citi în ei iubirea fără de margini ce v-o port... Şi dacă vă 
îndoiţi de cuvintele mele, vorbiţi, spuneţi ce garanţii doriţi... voi 
face tot ceea ce doriţi! 

— Haida-de! doamnă, izbucni în cele din urmă d'Assas, ce 
putem avea în comun doi oameni ca noi?... Sunteţi metresa 
regelui, doamnă şi îndrăzniţi să. Vorbiţi de acest titlu ruşinos că 
de un titlu de glorie... nu aveţi nici măcar scuza că-l iubiţi pe 
regele căruia îi aparţineţi... Favorită!... curtezană!... prima dintre 
curtezanele Franţei, fie, dar curtezană, sper că realizaţi!... 
Rămâneţi ceea ce sunteţi şi încetaţi să mă ultragiaţi prin 
propuneri pe care, dacă aţi fi fost bărbat, vi le-aş fi vârât pe gât! 

Contesa înlemni în faţa acestei izbucniri subite. Deveni 
palidă ca un mort; în timpul mărturisirii sale pasionale se 
ridicase; acum, sub şocul celor auzite, trebui să se sprijine pe 
spătarul unui scaun, simțind că i se înmoaie picioarele şi, cu o 
voce stinsă, în care era mai mult surpriză dureroasă decât 
indignare, abia mai putu spune: 

— Voi mă insultaţi?... voi?... Voi?... Oh!!! 

— Să vă insult? Pe voi?... e posibil aşa ceva? reluă cavalerul 
cu o vehemenţă în creştere; să vă insult?... pe voi, contesa du 
Barry?... voi, care l-aţi ajutat pe conte, aşa-zisul soţ, în ducerea 
la bun sfârşit a misiunii sale de asasin?... Căci a vrut să mă 
asasineze şi numai Dumnezeu ştie prin ce minune am scăpat de 
cuțitul lui!... Căci voi l-aţi ajutat în îndeplinirea acestei misiuni 
de ucigaş; dacă mi cumva sunteţi chiar cea care i-aţi condus 
mâna?... 

— D'Assas!... Uitaţi că mi-am riscat viaţa venind să vă 
avertizez să vă păziţi viaţa! spuse cu un glas implorator 
nefericită, fără să-şi dea seama că-şi mărturisea tacit 
complicitatea în acea tentativă de asasinat pe care cavalerul i-o 
reproşase fără menajamente. 

— Fir-ar să fie, adevărat, doamnă! Aţi încercat să vă trădaţi 
complicele şi asta vă completează imaginea... dar nu riscaţi 
nimic făcând ceea ce aţi făcut... pe atunci mă aflam în puterea 
lui, legat de mâini şi de picioare... mulţumită vouă, mulţumită 
ajutorului, poate chiar mulţumită instigării voastre... 

— Nu e adevărat!i... e un fals!... n-am fost niciodată 
instigatoarea. Unui fapt atât de monstruos... Eu să ajut sau să 


instig la asasinarea voastră!... eu!... eu bine. Dar vă jur pe 
Dumnezeu că mi-aş da viaţa pentru dumneavoastră!... pentru 
simplul motiv că vă iubesc!... 

Protestase cu atâta energie şi cu o sinceritate atât de 
evidentă încât d'Assas o crezu. 

—  Fie!... exclamă el foarte rece, instigatoare nu, dar 
complice nu... Sper că asta n-o veţi nega?... 

Ruşinată, dar cinstită, Juliette plecă privirea, încurcată. 

— Lucrul acesta nu-i atât de grav, îl pot ierta cu uşurinţă... 
Dar aţi îndrăznit să puneţi la cale nu ştiu ce maşinaţie odioasă 
împotriva unei copile atât de pure, atât de candide: doamna 
d'Etioles... pe care o iubesc, mă înţelegeţi?... Aţi îndrăznit s-o 
atrageţi într-o capcană în care urma să-şi piardă viaţa şi 
onoarea, voi ne ţineţi şi pe unul şi pe celălalt în mâna voastră şi 
nu deschideţi această mâna; de ce n-o faceţi şi îndrăzniţi să 
vorbiţi de insulte, voi... voi care prin mijloace ruşinoase şi 
infame, aţi reuşit să captaţi încrederea şi favorurile regelui?... 
Haida-de!... mă faceţi să râd! 

Şi, într-adevăr, d'Assas izbucni într-un râs furios. 

În timpul acesta Juliette simţea că e cuprinsă din ce în ce 
mai tare de furie. Se aşteptase la rezistenţă din partea lui, dar 
dăduse peste violenţă şi, dacă nu primise injurii ea însăşi, ceea 
ce era mai îngrozitor era că acuzaţiile erau mai injurioase decât 
epitetele violente, cu atât mai mult cu cât era obligată să le 
recunoască adevărate şi fondate. 

Această furie nestăpânită a cavalerului o irita; acuzaţiile 
sale atât de nete îi zgândăreau orgoliul de favorită de dată 
recentă amorul propriu de femeie frumoasă suferea, de 
asemenea, din cauza acelui dispreţ zdrobitor, din pricina 
modului în care fusese respinsă declaraţia ei de dragoste. 

Juliette Begu nu era o sentimentală; dimpotrivă, era 
violentă şi dezordonată, dublată de un anume bun simţ. 

Cu cât se simţea mai mult atrasă de d'Assas într-o iubire 
din ce în ce mai puternică, mai ales că era întâia ei dragoste 
demnă de acest nume, sinceră şi dezinteresată cu adevărat, cu 
atât mai mult ar fi acceptat cele mai grave umilinţe în această 
poveste de iubire dacă o speranţă, oricât de vagă ar fi fost 
aceasta, de a. fi împărtăşită de cavaler, i-ar fi apărut ca fiind 
reală. Dar şi reversul era la fel de posibil: cu cât rezistenţa 
cavalerului era mai puternică, cu atât capacitatea ei de a 


renega acea iubire era mai mare; cu cât disprețul şi scârba ce i 
se arătau erau mai mari cu atât iubirea ei se putea transforma 
într-o gelozie feroce, de care nimic nu ar fi fost la adăpost, nici 
măcar obiectul acestei iubiri înfocate, gelozia împinsă dincolo de 
limită putând lua forma urii celei mai violente. 

Era pregătită pentru revolta imediată şi deschisă, pentru 
lupta violentă şi crâncenă, dar un dram de rațiune o reţinu, o 
speranţă vagă sfătuind-o să adopte blândeţea şi resemnarea, 
căci simţea extrem de clar că un cuvânt spus la mânie produce 
ireparabilul şi că, odată lansată pe panta asta, nu va mai şti 
unde şi cum să se oprească şi va fi iremediabil pierdut totul. 

Avu deci forţa de a se stăpâni şi de a-şi păstra pentru ea 
cuvintele de revoltă şi amenințările care-i veneau pe buze. 

În timpul acesta, cavalerul continua cu o voce stridentă: 

— Şi îndrăzniţi să veniţi să-mi vorbiţi de iubirea voastră!... 
îndrăzniţi să-mi oferiţi ştiu eu ce fel de garanţii!... 

— Vă îndoiţi încă de iubirea mea, după ce-am făcut pentru 
voi?... Dacă asta nu vă este suficient, spuneţi, d'Assas, ce altă 
dovadă vă mai trebuie?... sunt gata să v-o dau. 

— Vreţi să cred în iubirea voastră? exclamă el, apucând-o 
de încheietura mâinii; vreţi să vă cer o dovadă a iubirii pe care 
mi-o mărturisiţi? 

În ochii ei miji o rază de speranţă şi, cu respiraţia 
întretăiată, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, cu mâinile 
împreunate a rugăciune, îl imploră: 

— Oh!... da... vorbeşte... cere... oricare ar fi această 
dovadă, sunt dispusă să ţi-o dau poate că atunci ai să mă crezi. 

— Perfect, spuse el foarte calm, redaţi-i libertatea doamnei 
d'Etioles... reparaţi răul pe care i l-aţi făcut... atunci voi crede în 
sinceritatea voastră... şi atunci vă promit dacă nu iubirea la care 
speraţi... inima mea e promisă şi nu va mai fi liberă niciodată... 
dar vă pot promite iertarea şi uitarea. 

— Să v-o redau pe doamna d'Etioles?... exclamă ea gâfâind, 
ca nebuna; asta e dovada pe care mi-o cereţi?... 

— Asta şi nimic altceva... hotărâţi-vă... aştept!... 

— Niciodată!... strigă Juliette, ca o revoltă a întregii ei 
fiinţe... niciodată!... Mai degrabă îmi smulg inima, aici, în faţa 
voastră, decât să-mi las liberă rivala pe care o urăsc... da, o 
urăsc tot atât de mult pe cât vă iubesc pe voi! 


— lată-vă, cea adevărată! exclamă el cu dispreţ, lăsându-i 
mâna pe care încă i-o mai ţinea. 

Juliette i-ar fi putut spune că ea nu poate reda libertatea 
doamnei d'Etioles pentru simplul motiv că aceasta din urmă nu 
era în puterea sa, aşa cum părea să creadă cavalerul. Ar fi putut 
spune adevărul asupra acestui lucru esenţial în ochii lui d'Assas 
şi, mai mult, ar fi putut dovedi acest adevăr. 

Dar nu vroia s-o facă. 

Ea bănuia, vag, că pentru moment bătălia era pierdută, că 
nu mai avea nimic de sperat din cauza hotărârii încrâncenate a 
tânărului bărbat, că inima sa era încredinţată pentru totdeauna 
acelei rivale şi că, orice ar fi zis sau ar fi făcut, n-ar fi reuşit să 
forţeze niciodată intrarea în sufletul lui; şi simţea o aprigă 
satisfacţie, o bucurie sălbatică nespunându-i adevărul şi 
lăsându-l să creadă că rivala sa se afla în mâinile ei, făcând să 
sângereze acea inimă care bătea pentru alta şi care îi refuza 
bucuria iubirii. 

lată de ce ea nu încerca să îndrepte eroarea în care se afla 
cavalerul, făcând o mare greşeală, căci dacă ar fi vorbit, dacă i- 
ar fi furnizat dovezi, poate că ar fi reuşit să-l convingă pe 
d'Assas de sinceritatea sa şi, fără să reuşească să-i cucerească 
inima, poate că, spunând adevărul, ar fi reuşit să rupă ochiurile 
plasei cu care o învăluise domnul Jacques, ajutat de domnii de 
Bernis şi de de Marçay; în felul acesta ar fi evitat poate 
cuvintele înveninate, pline de ură. Ameninţările de neuitat şi de 
neiertat; poate că în cele din urmă ar fi putut dobândi din partea 
cavalerului o parte din stimă şi recunoştinţa pe care le-ar fi 
meritat, în lipsa altor sentimente mai arzătoare. 

În loc să se disculpe în privinţa acestei acuzaţii foarte 
precise, cum ar fi putut-o face cu cea mai mare uşurinţă, ea îi 
întărea cavalerului credinţa în vinovăția ei, răspunzându-i: 

— Cereţi-mi orice doriţi, numai asta nu!... Cum credeţi că v- 
aş putea reda această femeie, când eu tocmai v-am mărturisit 
că vă iubesc?... Vă iubesc, mă înţelegeţi?... şi vă doresc pentru 
mine! 

D'Assas începu să râdă. Şi râsul său era cu atât mai teribil 
cu cât furia îi era mai mare, mai jignitor decât cea mai ordinară 
înjurătură şi cu o ironie formidabilă spuse: 


— Voi mă iubiţi?... Voi mă doriţi, când v-am spus clar că 
inima mea aparţine alteia?... ia te uită!... Va să zică aşa!... voi 
mă confundați probabil cu regele Franţei?... 

— Ce vreţi să spuneţi? bâigui Juliette, înlemnită. 

— E foarte simplu: că între cavalerul d'Assas, simplu stegar 
într-un obscur regiment al regelui şi Juliette Béçu, zisă l'Ange, 
exersând până de curândonorabila meserie de femeie de 
moravuri uşoare în strada des Barres, distanţa e mult prea 
mare... 

Un rege poate ridica o Juliette Béçu până la înălţimea lui... 
dar eu sunt un personaj mult prea mărunt... ar trebui să cobor 
pentru a ajunge până la voi... şi să cobor atât de mult, atât de 
jos, într-o cloacă atât de infectă încât nu mi-ar ajunge toată apa 
Senei să mă spele de contactul cu o astfel de lume... iar eu ţin 
să rămân curat... 

Asta am avut de spus!... 

Trăsnetul să fi căzut la picioarele contesei şi n-ar fi produs 
efectul pe care l-au produs cuvintele neiertătoare ale 
cavalerului. 

Înnebunită de groază şi terorizată de spusele lui d'Assas, 
abia mai avu puterea să-l întrebe: 

— Cine v-a spus?... cum de-aţi aflat lucrurile astea? 

— Ce contează? îi replică dispreţuitor d'Assas, ştiu şi asta e 
suficient, cred, să vă fac să înţelegeţi că nu aveţi nimic de 
sperat aici... că. Nu mai aveţi ce face pe aici... 

Căci şi în condiţiile în care iubirea mea pentru doamna 
d'Etioles s-ar stinge, fiţi sigură că inimă mea nu va fi niciodată... 
niciodată a voastră... căci scârbă şi disprețul nu sunt 
compatibile cu prietenia sau iubirea. 

lată tot ce aveam să vă spun... şi mulţumesc Celui de Sus 
că nu am uitat întru totul că, totuşi, sunteţi femeie... în ceea ce-l 
priveşte pe acolitul vostru... contele du Barry... nu va avea mult 
de aşteptat,.. îşi va primi cât de curând lecţia pe care o merită. 

Acestea fiind spuse, d'Assas se dădu doi paşi înapoi, 
încrucişându-şi braţele pe piept şi aşteptând, foarte calm, în 
atitudinea celui care înţelege să-şi arate dorinţa de a termina o 
discuţie care nu-i face nici o plăcere. 

Juliette era strivită. O furie nebună punea stăpânire pe ea, o 
disperare fără margini părea că o sugrumă. 


În felul acesta, toate visele de iubire pe care şi le făcea 
eşuau... în acest rezultat cu totul neprevăzut!... Aşadar iubirea 
pe care o oferea era respinsă cu scârba. cu dispreţ! Consimţise 
inutil la un compromis abject, se expusese de bunăvoie la 
pierderea unei situaţii la care visase atâta amar de vreme în anii 
ei de mizerie, de asemenea se expusese loviturilor unui stăpân 
nemilos, redutabil şi puternic şi pentru ce pentru a obţine ce?... 

Pentru a se vedea respinsă, dispreţuită, iremediabil, de 
singură fiinţă la stima căreia ea a fi ţinut... 

Să vadă cum i se aruncă, cu scârbă, în faţă adevăruri 
infamante, cu atât mai jignitoare în sinistra şi dureroasa lor 
realitate adresându-i-se cele mai ordinare injurii... 

Şi mai era faptul că cel care-şi manifestă astfel oprobriul şi 
scârba era d'Assas; d'Assas care — şi ea ştia foarte bine acest 
lucru — era unul dintre acei rari gentilomi care aveau în cel mai 
înalt grad simţul respectului pentru fiinţa slabă şi încântătoare 
care era femeia. 

Căzuse ea cu adevărat atât de jos pentru ca d'Assas să 
poată găsi forţa de a-i spune lucruri atât de îngrozitoare ca cele 
pe care i le spusese? 

Trebuia deci că singura femeie din lume, poate, 
susceptibilă să fie ultragiată şi dispreţuită de el să fie tocmai 
ea?... Ah!... mizerabilă soartă!... 

Până la fatalitatea care se întorsese împotriva ei şi a iubirii 
sale... fatalitatea oarbă şi stupidă care, mulţumită complicităţii 
unui soldăţoi beat, dacă nu de vin, atunci de vanitate 
prostească la vederea cuceririi pe care o făcuse, a vrut ca un 
incredibil ghinion să facă să fie surprinsă la terminarea unei 
nevoi ruşinoase, de chiar cel pentru care făcuse, acel sacrificiu 
inutil şi care nu ar fi trebuit s-o afle niciodată: d'Assas!... Era ca 
un blestem!... 

Căci trebuie spus că nu-i trecuse prin minte ideea că totul 
ar putea fi o maşinaţiune a domnului Jacques, care era creierul 
şi care fusese abil executată de domnii de Bernis şi de de 
Marcay şi a cărei principală victimă fusese ea. 

Acum răul fusese făcut: nu mai exista nici speranţă, nici 
ţel!... 

Sau mai degrabă un ţel, da, dar nu țelul radios şi clar al 
iubirii, liniştitor şi regenerator, ci țelul sumbru şi chinuitor al urii 


şi al răzbunării, cu tot cortegiul său de lucruri murdare şi de 
lovituri sub centură şi... cine ştie?... poate de remuşcări... 

Şi acum, nimic... nimic în afara chinurilor unei gelozii 
sfâşietoare, dătătoare de sfaturi necinstite, incitatoare la cele 
mai degradante josnicii. 

lată tot ce obținuse. 

Ce să spună?... Ce să facă?... 

Nimic! Lucrul acesta îl înţelesese privind chipul dur şi 
atitudinea dispreţuitoare şi scârbita a celui spre care venise cu 
inima plină de iubire. 

Drept pentru care, fără să mai scoată un cuvânt, luă 
pelerina pe care o aruncase pe un scaun, o îmbrăcă cu o grabă 
febrilă şi se îndreptă spre uşă, fără să mai încerce nici o altă 
explicaţie. 

Dar înainte de a ieşi se întoarse şi, cu o voce răguşită pe 
care furia şi decepţia o făceau să tremure, spuse: 

— Cavalere d'Assas, venisem la voi cu mâna întinsă, cu 
inimă deschisă, aţi respins-o pe una şi aţi dispreţuit-o pe 
cealaltă; venisem la voi cu inima plină de iubire şi pe buze cu 
cuvinte de dragoste, la care voi mi-aţi răspuns cu cuvinte de ură 
şi dispreţ, mi-aţi răspuns cu injurii... mie, unei femei!... E 
minunat! 

Intrasem aici ca p prietenă a voastră; acum iese de aici o 
duşmancă... o duşmancă încrâncenata care nu vă va slăbi din 
ochi... şi voi aţi vrut lucrul acesta, aţi făcut-o conştient, 
spunându-mi ce mi-aţi spus... Păziţi-vă bine, căci voi fi fără milă, 
mă voi răzbuna cumplit pentru injuriile şi disprețul vostru... 
Blestemat să fiţi, cavalere d'Assas!... şi voi şi ea!... 

— Haida-de! ripostă cavalerul, ridicând din umeri, acum e 
mult mai bine!... vă prefer în felul acesta... Dumnezeule mare! 
Amenințarea şi ura stau mai bine Juliettei Béçu... şi în orice caz, 
mă onorează mai mult decât cuvintele de amor şi ofertele 
oneste pe care mi le făceaţi mai acum câtăva vreme! 

Ea îl privi o clipă cu o privire înflăcărată, făcu o mişcare 
hotărâtă din cap, ca şi cum ar fi spus încă o dată: 

"Asta vreţi?... Fie!..." 

Şi-i răspunse simplu: 

— Adio! Cavalere d'Assas... la revedere!... 

Şi ieşi. 


"Să ne grăbim! murmură cavalerul, rămas singur, acum nu 
mai am timp de pierdut... Furia asta se va abate asupra 
Jeannei... trebuie ca în seara asta să fiu departe le aici". 

Urcă pe terasă şi se apucă hotărât de lucru. 

Cărei nevoi grabnice îi răspundea? Ce maşinărie, al cărei 
plan îl primise din partea contelui de Saint-Germain, executa 
acum cu cea mai mare grabă şi atenţie? La ce trebuia să 
servească acea misterioasă invenţie, pe care contele i-o 
atribuise? 

E ceea ce cititorul va afla în următoarele capitole. 


Capitolul XIX Mapa cu desene 


Părăsindu-l pe d'Assas, contesa apucase precipitat drumul 
spre căsuţa de sub copaci. 

Era într-o stare de suprasolicitare care nu-i permitea să 
judece corect, sănătos, situaţia în care se găsea ea însăşi şi, cu 
atât mai puţin să-şi dea seama exact de adevăratele sentimente 
pe care le trăia. 

Sentimentul care o domina era un fel de stupoare 
dureroasă în faţa prăbuşirii viselor îndelung făurite. 

Mai era şi mirarea îngrozită produsă de atitudinea 
incredibilă a ofiţeraşului care respingea ca pe o insultă ceea ce 
înalţi şi puternici seniori ar fi acceptat în grabă şi cu 
recunoştinţă şi care se dovedea a avea sentimente şi idei de 
neînțeles, care au derutat-o complet. 

Dar asta nu era decât partea sentimentală şi, chiar dacă ea 
îi plătea acesteia un substanţial tribut, chiar dacă inima i se 
strângea la gândul că cel pe care-l iubea nu o va iubi niciodată, 
fiind pierdut pentru totdeauna m ceea ce-o privea, existau şi 
anumite aspecte materiale care o atingeau mai direct şi care 
primau asupra celorlalte, înăbuşind orice urmă de slăbiciune 
sau. de generozitate şi alungau orice idee de renunțare la 
proiectele sale de răzbunare. 

Amorul său propriu primise o puternică şi nemiloasă 
lovitură şi nu-şi putea explica cum reuşise cavalerul să reziste la 


farmecul frumuseţii ei, care era o realitate, cum putuse rezista 
dorinţei de a strânge în braţe trupul acela minunat care i se 
oferea şi, ca o culme a umilinţei profunde a acestui eşec, 
ajunsese să se creadă că o ciumată. 

Pe de altă parte, mediul special în care trăise îi formase o 
anumită filozofie, ceea ce o făcea să nu înţeleagă de ce şi cum 
un bărbat tânăr, de douăzeci de ani, sărac, având ca unică 
avere spada, i-ar fi putut refuza ofertele pe care i le făcuse şi 
care i-ar fi putut orbi şi pe alţii cu mult mai bogaţi şi mai sus 
puşi decât el. 

Ea se întreba sincer dacă d'Assas nu era cumva nebun sau 
nu era victima unui fel de deochi din partea doamnei d'Etioles. 

Ceea ce era cel mai grav în toate aceste lucruri şi dacă 
putem spune aşa, punea capac la toate era faptul că d'Assas 
părea resemnat în ceea ce priveşte situaţia în care se afla, iar 
ea, pe de altă parte, nu se gândea nici o clipă să renunţe la 
rege; la ea iubirea făcând pereche cu ambiția fără de care n-ar fi 
reuşit nimic, acum îi era greu să spună care din cele două 
sentimente era mai puternic. 

Faptul că d'Assas îi cunoştea trecutul, prea proaspăt încă în 
mintea multora, o neliniştea vag în perspectiva viitorului, din 
cauza regelui, dar, în acelaşi timp, o exaspera şi o umilea. 

Privind lucrurile din acest punct de vedere, era clar că 
d'Assas era un pericol viu pentru ea. De aici până la a 
concluziona că pericolul trebuie înlăturat nu mai era decât un 
pas. 

Il va face oare acest pas? 

lată ce se întreba ea însăşi, nu fără groază, în sufletul ei se 
luptau cele două sentimente de care am vorbit: iubirea şi 
ambiția. 

Care din cele două o va domina? 

Sub loviturile umilinței recente şi a eşecului dureros, 
cavalerului i părea că ea n-ar fi ezitat şi ar fi sacrificat fără milă 
iubirea ambiţiei. Dar această hotărâre se va manifesta, în cele 
din urmă, când se va fi calmat şi sângele rece îi va fi revenit? 

lată ceva ce nici ea n-ar fi ştiut spune! 

Pentru moment, ea nu visa decât la răzbunare. 

Inima sa, profund umilită, cuprinsă de o gelozie feroce, i se 
părea zdrobită pentru totdeauna; iubirea se dusese, lovită fără 


milă de chiar cel care fusese obiectul acelei iubiri; numai ura o 
stăpânea acum în întregime. 

Pentru faptul că fusese respinsă, dispreţuită, lovită în 
iubirea sa, acum ea respingea orice fel de sentiment de milă, 
răspundea cu ură la dispreţ, lovind la rândul ei cu ferocitate; 
interesul ei, în lipsa oricărui alt sentiment, îi comandă să fie fără 
cruţare. 

lată ce-şi spunea Juliette, zgândărindu-şi singură ura în 
timp ce se întorcea la locuinţa sa şi, crezând că ajunsese să se 
convingă, cugeta la o mulţime de proiecte de răzbunare a căror 
primă victimă era întotdeauna Jeanne, rivala ei dispreţuită. 

să înţelegem că iubirea sa făcuse realmente loc urii? 

Sigur că nu! 

Dar ea credea acest lucru şi nu-şi dădea seama că numai 
exaltarea o conducea în tot ce făcea. 

În acele momente şi-ar fi gâtuit cu propriile-i mâini rivala, 
dacă ar fi ajuns faţă în faţă cu ea; l-ar fi lovit orbeşte pe d'Assas, 
dacă s-ar fi interpus între ea şi această rivală. 

După câteva zile de calm şi de reflexie, când, în sfârşit, se 
va fi calmat, va mai vedea oare lucrurile la fel? 

Numai viitorul ne-o va spune cu siguranţă. 

In această stare de spirit se întorsese Juliette în căsuţa de 
sub copaci. 

Nicole se învârtea în jurul ei cu un zel ipocrit, dezbrăcând-o 
şi îmbrăcând-o cu mişcări încete, încercând s-o tragă de limbă 
cu şiretenie în legătură cu rezultatul demersurilor sale. 
Observând cu atenţie trăsăturile schimonosite şi chipul 
morocănos, încrâncenat, al celei pe care era plătită să o 
supravegheze, în timp ce-o servea. 

— Doamna a reuşit?... Cei doi protejaţi ai săi îşi vor putea 
trimite veşti de acum încolo? 

Juliette avea chef să-i închidă brutal gura fetei care o 
plictisea cu trăncăneala ei, dar îşi zicea că îi datorează o 
explicaţie, dacă nu chiar un cuvânt de mulţumire. Una peste 
alta, fusese totuşi ideea Nicolei şi nu era vina ei dacă planul 
eşuase atât de lamentabil. 

Şi apoi, cine ştie s-ar fi putut să aibă nevoie şi altă dată de 
ajutorul nu tocmai dezinteresat al fetei. 

Se stăpâni şi-i răspunse: 


— Nu, fata mea... Am dat greş... ruşinos, spuse ea cu 
amărăciune, gândindu-se la d'Assas. 

— Ah! Sărmanii tineri!... Ce păcat!... Asta înseamnă că n-aţi 
putut trata cu domnul de Marçay Fir-ar să fie!... ce necioplit!... 
am prevenit-o pe doamna care sunt pretenţiile acestui baron... 
un fanfaron, acest baron!... mă gândeam că doamna nu va 
consimţi niciodată la astfel de pretenţii ca cele ale domnului... 
Dar e mare păcat pentru cei doi îndrăgostiţi... 

La auzul numelui de de Marcay, în ochii contesei apăru o 
lucire ciudată şi-şi aţinti privirea bănuitoare asupra subretei 
care suportă cu atât mai bine privirea contesei, cu cât ea 
vorbea la întâmplare, fără să ştie totul, repetând numai ceea ce- 
i spusese să memoreze domnul Jacques, fără să mai intre în 
detalii, cum ar fi fost de aşteptat. 

Din fericire toaleta se terminase şi reuşi să se debaraseze 
de prezenţa cameristei, după ce-i oferise, ca mul turnire pentru 
ajutorul dat, un inel împodobit cu diamante, care valora pe puţin 
două-trei mii de livre şi pe care Nicole îl luă după multe codeli, 
mulţumiri şi temenele, deşi se gândea că micul burghez din 
străduţa Rezervoarelor era cu mult mai generos. 

În cele din urmă Nicole se retrase, lăsând-o pe contesă cu 
gândurile sale de răzbunare privind afrontul pe care i-l adusese 
cavalerul d'Assas, ceea ce acum devenise pentru ea un fel de 
idee fixă. 

Îşi petrecu mult timp făurind planuri pe care le respingea 
pe măsură ce altele şi mai îngrozitoare îi veneau în minte, 
plângând cu lacrimi fierbinţi, fără a putea spune dacă durerea 
sau ura era cea care o făcea să plângă. 

Brusc, privirea i se opri pe mapa cu desene lăsată pe una 
dintre mobilele din încăpere. 

La vederea acelei mape îşi reaminti de portretul 
cavalerului, pe care îl desenase din memorie, amintindu-şi în 
acelaşi timp şi de cuvintele domnului Jacques care-i sugera 
ideea de a atribui acelaşi desen doamnei d'Etioles pentru a 
accentua bănuielile din mintea regelui. 

Se ridică, luă portretul cavalerului, ca şi mapa ce conţinea 
desenele Jeannei şi începu să studieze semnătura, de altminteri 
extrem de simplă, ce apărea în colţul unora dintre desenele din 
mapă. 


Până în ziua aceea ezitase să arate regelui acele desene şi 
mai ales, acel portret, aşa cum de fapt fusese sfătuită, nu că ar 
fi vrut s-o apere pe doamna d'Etioles, nu că acest mijloc nu i-ar 
fi făcut plăcere, ci pentru faptul că se temea ca regele să nu-şi 
verse furia asupra modelului, mai degrabă decât asupra 
executantei. 

Acum revenea la acel mijloc care-i stătea la îndemână şi îşi 
spunea că nu avea altceva, de făcut decât să imite un J 
asemănător celor pe care le avea în faţa ochilor, să pună mapa 
cu desene în care se afla şi portretul sub ochii regelui, 
declanşându-i gelozia până la furie şi că, în curând, graţie 
acestei stratageme, va fi probabil răzbunată pe atitudinea 
dispreţuitoare a lui d'Assas şi va scăpa pentru totdeauna de 
blestemata aia de d'Etioles. 

Da, era foarte simplu şi uşor... 

Cu toate astea, ezita... 

Va semna?... nu va semna?... 

lată întrebarea pe care şi-o punea contemplând rând pe 
rând portretul cavalerului şi semnătura rivalei sale. 

Nu ştia cum va rezolva până la urmă dilema în care era şi 
ar fi rămas fără îndoială multă vreme nehotărâtă, dacă Nicole 
nu ar fi intrat pe neaşteptate, spunându-i: 

— Doamnă, a venit iarăşi burghezul acela care a mai fost 
aici acum câteva zile şi solicită onoarea de a fi primit. 

Domnul Jacques... Era domnul Jacques!... Ce căuta acest 
diavol acolo, tocmai în acele clipe?... 

Aceasta era întrebarea pe care şi-o punea acum. 

Dacă i-ar fi închis uşa?... 

Nu, era imposibil... ar fi intrat oricum... 

Se resemnă la gândul că trebuia să-l primească, şi-i făcu 
semn să-l introducă. Numai că de data asta nu se mai gândea 
să ascundă portretul lui d'Assas, pe care îl avea în mână şi pe 
care-l păstră ostentativ, parcă pentru a brava. 

Domnul Jacques îşi făcu intrarea, jucându-şi rolul de bun 
negustor pe care singur şi-l alesese, cu prudenţa-i proverbială. 

După ce se asigură că nici o ureche indiscretă nu se afla 
primprejur, îi spuse cu aerul său blând şi părintesc: 

— Ei bine, copila mea, v-aţi satisfăcut dorinţa?... aţi ieşit 
zilele acestea?... Data trecută mi se părea că ardeţi de dorinţa 
s-o faceţi!... 


Spunând acestea, o observă cu cea mai mare atenţie pe 
tânăra femeie din faţa sa, ca şi cum răspunsul pe care urma să-l 
primească ar fi avut o deosebită importanţă în ochii săi. 

Juliette, în criza îngrozitoare în care se afla, nu se gândea 
să-l mintă şi, cu un gest moale din cap, încuviinţă. 

Răspunsul acesta, aerul îmbufnat şi încurcat al Juliettei, 
ochii săi încă umflaţi şi plini de lacrimi, toate acestea aveau fără 
îndoială un motiv secret pentru a fi pe gustul domnului Jacques. 
Căci, la rândul lui, lăsă să-i scape un gest scurt de satisfacţie, 
fără să se poată spune, dacă această satisfacţie provenea din 
starea lamentabilă în care o vedea şi care fără îndoială era 
conformă cu dorinţele sale sau, mai simplu, era rezultatul 
răspunsului pe care-l primise. 

Clătinând cu blândeţe din cap, luând câteva prize de lut un 
din tabachera cu care se juca maşinal, reluă, cu aceeaşi 
dulceaţă în glas: 

— Contele du Barry a primit ordinul să vă prezinte la curte. 
Această prezentare va avea loc fără întârziere... regele vă va 
vorbi fără îndoială chiar el despre asta la noapte. lată-vă, în 
sfârşit, asigurată de triumful definitiv... 

Veţi ieşi din această închisoare care vă apasă atât de tare; 
veţi fi liberă, puternică, bogată; veţi domni ca suverană asupra 
acestei curţi, cea mai fastuoasă din întreaga Europă... Vă veţi 
vedea, în sfârşit, visul cu ochii; copila mea şi acest rezultat 
strălucit îl datoraţi inteligenţei voastre, energiei şi, mai ales, 
răbdării pe care nu am încetat să v-o recomand... 

Vedeţi că cel ce ştie aştepta este întotdeauna răsplătit şi că 
veţi obţine mai mult decât v-am promis... Veţi fi deci fericită... 
aşa cum înţelegeţi voi fericirea. 

Contesa avu o licărire de bucurie, dar asta fuse totul. 

Rămase în continuare mută, indiferentă în aparenţă la 
această veste care o zi mai devreme, ar fi adus-o în culmea 
bucuriei. 

Era imposibil să nu remarce acea stare de încordare şi de 
indiferenţă; domnul Jacques îi înţelesese starea de spirit şi o 
întrebă cu îngrijorare în glas: 

— Dar ce se întâmpla cu voi, copila mea? Păreţi foarte 
tristă, îngrijorată chiar; vestea ce v-am adus-o pare a vă lăsa 
indiferentă... Sunteţi cumva bolnavă?... Vi s-a întâmplat ceva?... 


— Într-adevăr, răspunse cu tristeţe Juliette, mi s-a întâmplat 
o nenorocire... o foarte mare nenorocire.. 

— Vai! Dumnezeule! exclamă domnul Jacques cu o 
indiferenţă perfect disimulată, nu cumva e vorba de surioara 
voastră?... 

Juliette clătină din cap, în semn că nu. 

— Bine, reluă enigmaticul personaj flegmatic, să vedem 
atunci ce. Anume ar putea fi. Mi s-a spus că aţi ieşit; aţi fost să-l 
vedeţi pe cavalerul d'Assas... amărâtul stegar s-a dovedit a fi 
intratabil... poate chiar v-a alungat... era de aşteptat, copila 
mea... Sunteţi încă sub impresia. Diverselor. Emoţii pe care vi 
le-a provocat discuţia cu amărâtul acela de ofiţeraş fără noroc... 
e şi ruşine şi durere şi furie, revoltă, gelozie, ură... şi cine mai 
poate şti ce încă?... Toate astea vor trece, fiica mea. 

In timp ce domnul Jacques vorbea în felul acesta, îndulcind 
pe cât putea mai mult vorba şi privirea, contesa îl privea 
bănuitoare, mută de uimire. 

Şi în creierul care, sub loviturile violente şi repetate pe care 
le primise cu începere din dimineaţa acelei zile, părea gata să-i 
explodeze, o teamă superstiţioasă se strecura hoţeşte, se 
instala, îi cuprindea toate facultăţile mentale, aproape 
întunecându-i-le. 

În acelaşi timp în urechi îi răsuna încă vocea lui du Barry 
spunând, cu. O nuanţă de respect şi de groază frapantă la acest 
bărbat ce nu respecta nimic şi nu se dădea înapoi de la nimic: 
"Ştie tot... Vede tot... Aude tot..." 

Şi ca şi cum ar fi ghicit cu precizie ceea ce se petrecea în 
mintea aceea turmentată de violenţa pasiunilor, domnul 
Jacques, cu vocea sa blândă şi autoritară în acelaşi timp, spuse 
în chiar acel moment: 

— Chiar vă surprinde faptul că ştiu un lucru pe care voi îl 
credeaţi atât de bine ascuns?... Dar fiţi liniştită, fiica mea, aflaţi 
că eu ştiu totul, văd totul, aud totul. 

Aceste cuvinte, căzând ca o ghilotină în chiar acel moment, 
îi zdruncinară violent voinţa, dând-o definitiv pe mâna domnului 
Jacques docilă, învinsă, incapabilă de a mai opune nici cea mai 
mică umbră de rezistenţă şi o ştia prea bine, căci reluă dând o 
inflexiune şi mai blândă vocii sale: 

— Vedeţi unde v-a dus lipsa voastră de încredere în mine, 
la ce eşec lamentabil, la ce umilinţe... poate chiar şi la insulte!... 


v-a făcut să daţi greş!... Dacă aţi fi avut încredere, dacă mi-aţi fi 
mărturisit totul, ca unui tată... sau ca unui confesor... v-aş fi 
atras atenţia... v-aş fi sfătuit... V-aş fi putut spune că nu aveţi 
nimic de aşteptat din partea cavalerului, v-aş fi dovedit că nu aţi 
fi avut cum să fiţi primită altfel de cum aţi fost primită de 
d'Assas... şi m-aţi fi orezul — căci tot ceea ce v-aş fi spus, ar fi 
fost riguros dovedit — şi aţi fi putut evita o situaţie umilitoare... 
n-aţi mai fi fost în starea de violentă disperare în care vă văd 
acum. 

Juliette asculta, ca legănată de vocea blândă de intonaţiile 
mângâietoare, fascinată de aerul său de milă profundă şi 
sinceră. 

Şi i se părea că el are dreptate, că îi era ca un tată care ar 
fi putut-o proteja şi apăra împotriva ei însăşi şi o nevoie imensă, 
irezistibilă, de a-şi confesa greşeala, de a plânge fără să se mai 
ascundă, de a-şi striga disperarea şi umilinţa, punea stăpânire 
pe ea. 

Şi atunci când el îi spuse: 

— Haide, fiica mea, curaj... povesteşte-mi totul... răul nu 
poate fi atât de ireparabil pe cât ţi se pare. 

Ea se lăsă să cadă într-un fotoliu şi, suspinând ca un copil 
cu cuvinte întretăiate de sughiţuri, îi mărturisi tot. 

Când îşi termină de spus întreaga poveste, domnul Jacques 
luă la rândul lui, cuvântul şi, cu o pricepere admirabilă, cu o 
abilitate incomparabilă, având mereu aerul că o plânge şi o 
compătimeşte, el scormoni fără milă în rana sângerândă din 
sufletul ei, aţâţându-i gelozia până la furie, reaprinzând focul 
ambiţiei care părea să cedeze locul iubirii, insuflând un plus de 
ură, ură ce părea gata-gata să capituleze în faţa iertării şi milei, 
scuturând-o, galvanizând-o, dacă putem spune astfel. 

Când se opri, Juliette era alta. 

In ochi îi apăruse o lucire sumbră, din toată atitudinea sa se 
degaja un aer de hotărâre încrâncenata; adio ezitări, adio 
lacrimi, adio slăbiciuni. 

Sâmburele de ură, dorinţa de răzbunare timidă şi 
nehotărâtă, care ar fi vrut dar nu aveau curajul să se afirme şi 
care dădeau instinctiv înapoi în faţa acţiunii, sentimentele rele. 
Nesănătoase, aflate încă în stare embrionară, mocneau stins în 
ea. ca o fărâmă de jar pe care cea mai mică suflare o putea 
aprinde şi duce departe. 


El a ştiut să descopere scânteia aceasta, cu o îndemânare 
drăcească a ştiut s-o aprindă, s-o mărească, făcând din ea un 
rug arzător care o devora. 

Ce anume i-a spus?... Ce coarde secrete a ştiut face să 
vibreze?... Ce viitor orbitor a făcut-o să întrevadă?... 

Acum şi aici are mai puţină importanţă. 

Ceea ce e sigur, e că scopul lui era atins; acum era o altă 
femeie, aflată în puterea lui, ce stătea acolo; în faţa sa, 
stăpânită de o furie dezlănţuită, gata să meargă hotărâtă pe 
calea pe care i-o arăta el. 

Portretul acela al lui d'Assas, în faţa căruia ea ezitase atât 
de mult, ei bine, pe acel portret puse mâna eu furie şi cu un 
gest hotărât şi decis, cu un creion, îl semnă într-un colţ cu 
monogramă Jeannei, perfect imitată. 

Şevaletul pe care se afla portretul regelui, pe care-l 
ascunsese cu mare grijă până atunci, — pentru a-i face o 
surpriză atunci când va fi gata — fusese plasat cu mâna ei chiar 
în mijlocul camerei, acolo unde putea fi văzut mai bine; mapele 
cu desene fuseseră dispuse cu grijă de Juliette astfel încât să 
atragă atenţia regelui când va veni; iar mapa cu desenele 
doamnei d'Etioles, de obicei, pusă mai la o parte, era acum 
astfel pusă încât să fie deschisă printre primele, fără a stârni 
însă bănuiala că ar fi fost aranjată în mod intenţionat în acest 
fel. 

lar când această adevărată înscenare, făcută cu o artă 
desăvârşită, a fost terminată, convins fiind că acum nu va mai 
da înapoi, domnul Jacques se ridică şi ieşi, cu un surâs de 
satisfacţie pe buze. 

Incepuse să se lase noaptea când se întoarse la el. 

Se aşeză în faţa unui birou, scrise câteva rânduri în josul 
cărora puse un sigiliu misterios, rânduri pe care le închise într- 
un plic ce purta acelaşi sigiliu misterios, apoi puse totul într-un 
al doilea plic ce nu mai purta nici un semn distinctiv. 

Acestea terminate, sună şi un valet apăru în grabă: 

— Ei bine! Baroane, aţi fost unde v-am spus? 

Valetul, căruia i se dăduse titlul de baron, răspunse: 

— Da, monseniore şi domnul de Cre&billon s-a convins de-a 
binelea încât va părăsi Versailles-ul. Mâine dimineaţă se va 
întoarce la Paris. 


— Poetul n-a bănuit că voi aţi fost medicul ramolit de mai 
ieri? 

— Oh! exclamă valetul surâzând, eram atât de bine 
deghizat mai acum câteva zile... iar astăzi i-am vorbit o franceză 
cu un accent german de i-au ţiuit urechile... Bref, rezultatul e că 
mâine o din loc, cum.se crapă de ziuă. 

"E perfect!... îmi place mai mult că lucrurile se sfârşesc 
aşa... pentru el", gândea domnul Jacques, după care adăugă cu 
voce tare: 

— Puteţi înceta supravegherea celor doi caraghioşi. 

— M-am gândit bine, căci am dat deja ordine în 
consecinţă... 

Domini Jacques dădu aprobator din cap, apoi îl întrebă: 

— Contele e acolo? 

— Tocmai a sosit, monseniore. 

— Binevoiţi să-l trimiteţi la mine, vă rog. 

Câteva minute mai târziu contele du Barry era introdus în 
camera redutabilului său stăpân. 

— Scumpul meu conte, spuse acesta întinzând scrisoarea 
pe care o pecetluise, faceţi să ajungă cât mai repede asta în 
mâinile baronului de Marcay. 

Şi cum contele dădea semne de nelinişte, cum i se întâmpla 
întotdeauna când era. Vorba, direct sau indirect, de cavalerul 
d'Assas, adăugă surâzânad: 

— Fiţi liniştit... îl recomand în mod deosebit pe protejatul 
vostru baronului, căruia îi dau ordin să-l supravegheze foarte 
îndeaproape... timpul blândeţii şi purtatului eu mănuşi s-a 
terminat pentru el... nu mai trebuie, ca d'Assas să-şi mai 
recâştige libertatea şi vă pot asigura că de data asta nu va mai 
scăpa. 

Contele luă scrisoarea cu un rictus de satisfacţie. Şi se 
grăbi să ducă la castel instrucţiunile acelea atât de importante 
în ochii lui. 

Când ajunse la castel, se făcuse noapte bine. 

Du Barry avea, fără îndoială, motivele sale speciale de a nu 
duce chiar el baronului ordinele superiorului lor, căci se îndreptă 
spre zona rezervată personalului castelului, şi, văzând un 
rândaş care făcea ordine printr-una din curţile interioare, îl 
trimise pentru câţiva bănuţi să predea scrisoarea comandantului 
postului de gardă. 


Rândaşul se grăbi să înhaţe bănuţii şi plecă imediat. 
Văzând acestea, contele, liniştit şi satisfăcut, părăsi curtea şi se 
întoarse la el. 

Dar ghinionul vru ca poştaşul improvizat să dea de doi 
amici, cărora se grăbi să le arate bănuţii proaspăt câştigaţi, 
povestindu-le şi cum i-a câştigat. 

Cei doi amici, în cor, se grăbiră să-i demonstreze, prin tot 
soiul de argumente irezistibile, că-şi făcea comisionul cu mult 
mai bine dacă l-ar fi stropit cum trebuie înainte. 

Argumentele se pare că-l convinseră pe rândaş, care-şi zise 
că la urma urmei nu i-ar strica un păhărel, iar scrisoarea nu va 
suferi din pricina asta. Şi astfel cei trei pehlivani o luară din loc 
cât putură mai repede pentru a cheltui faimoşii bănuţi care, din 
pahar în pahar şi din sticlă în sticlă, se topiră precum zăpada la 
vederea soarelui. 

Şi petrecură atât de bine încât era târziu seara când prea 
puţin scrupulosul rândaş se decise în cele din urmă să se achite 
de comisionul a cărui plată tocmai o băuse. 

Numai că interveni din nou ghinionul. 

Cei din corpul de gardă dormeau demult, când rândaşul, 
clătinându-se, se prezentă la uşa corpului de gardă, bătând nu 
tocmai hotărât! Soldatul care-i deschise, scărpinându-se în claia 
de păr în dezordine, văzând că scrisoarea nu prezintă nici un 
sigiliu oficial, se întrebă dacă e bine să-şi trezească ofiţerul 
comandant; neajungând la nici o concluzie, se duse să-şi 
trezească sergentul, mulţumindu-se să-i spună numai cum 
ajunsese scrisoarea la el. 

Sergentul, la rândul lui, examină plicul şi, nevăzând nici un 
semn, nici o pecete oficială, iar aducătorul fiind un modest 
rândaş, trase concluzia că acea scrisoare nu avea nimic de-a 
face cu serviciul provenind probabil de la un camarad sau de la 
o prietenă a ofițerului, drept pentru care nu vedea nici un motiv 
pentru care ar fi trebuit să-şi trezească ofiţerul şi-şi spuse că 
scrisoarea putea aştepta cât se poate de bine până dimineaţa. 

Şi aranjând lucrurile în felul acesta, soldatul şi sergentul se 
culcară la loc, cu conştiinţa împăcată. 

Şi iată cum şi cititorul va putea să-şi dea seama în 
continuare, beţiveala unui mizerabil rândaş şi atenţia deloc prea 
zeloasă a doi soldaţi vor distruge ceea ce domnul Jacques 


depusese atâtea eforturi să construiască şi dând peste cap un 
plan savant conceput şi pus în practică. 

În noaptea aceleiaşi zile contesa lucra, cu toate luminările 
aprinse, la faimosul portret al regelui şi astfel o găsi Ludovic 
când îşi făcu apariţia. 

Natural, regele se pierdu în mulţumiri pentru această 
frumoasă surpriză, agreabilă şi flatantă, şi, complimentând-o 
asupra asemănării perfecte, vorbindu-i de fineţea desenului şi 
de talentul autorului, pe care l-a comparat cu cel al domnului 
Boucher şi protestând galant pentru că i-a ascuns acest talent 
atâta vreme. 

Contesa primi mulţumirile cu o falsă modestie încântătoare. 
Şi arătând cu un semn din cap spre mapele cu desene, 
intenţionat dispuse în acest scop cu câteva ore mai devreme, 
spuse: 

— Pentru că vreţi să-mi faceţi plăcerea spunându-mi că 
modestele mele schiţe nu sunt tocmai rele, căutaţi acolo, 
maiestate, poate găsiţi şi altceva care să vă facă plăcere. 

Ludovic luă un carton şi începu să-l privească, prefăcându- 
se interesat. 

Aplecată în spatele lui, cu un braţ nonşalant sprijinit pe 
umărul regelui, cu şuviţele fine de păr atingându-i uşor obrazul, 
într-o poziţie plină de farmec şi de abandon, ea îl îndruma în 
examinarea mapelor, trecând rapid de la un desen la altul şi, 
sub pretextul că nu erau decât schiţe fără mari pretenţii, ea 
închise brusc mapa şi cu un gest energic luă o alta, deschizând- 
o în faţa lui şi spunând: 

— Veţi vedea, Ludovic, că sunt aici şi lucruri de care nu 
sunt chiar atât de nemulțumită... Poftim!... dar ce-i cu asta 
aici?... Ce aiurită sunt, iar le-am încurcat. 

Spuse cele de mai sus râzând, cu o naturaleţe perfectă şi, 
vorbind şi râzând în continuare, ca şi cum ar fi o simplă 
încurcătură, dădea desen după desen, până ce ajunse la acei 
faimos portret al lui d'Assas. 

Îi lăsă timp acestuia să-l recunoască şi, trăgând cu colţul 
ochiului pentru a se asigura că regele acordă atenţia cuvenită 
desenului, făcu gestul să închidă mapa. 

Numai că Ludovic o împiedică s-o facă şi, luând portretul 
pentru a-l vedea mai de aproape, spuse, străduindu-se să 
rămână calm: 


— Dar e foarte bun portretul ăsta... Unul dintre ofiţerii 
mei... îl recunosc... asemă-narea e frapantă... Felicitările mele, 
contesă... hotărât lucru, aţi reuşit un portret încântător... 

— Vai, ce copil rău! exclamă ea cu o adorabilă mutrişoară 
răzvrătită; regele cel căpcăun vrea să mă supere făcându-mi 
complimente care se adresează, de fapt, operei alteia... Nu 
faceţi bine, Ludovic, mi-aţi stricat toată bucuria... V-am spus că 
m-am înşelat; acest desen ca întreaga mapă de altfel, nu-mi 
aparţine. 

— Glumiţi?! exclamă regele, ca şi când nu ar fi auzit ce i s-a 
spus; afirmaţi că această mapă nu vă aparţine... Atunci cui îi 
aparţine? 

Regele nu lăsa din mână portretul, pe care-l devora cu 
privirile. 

Şi cum contesa lăsase ochii în jos, şovăitoare, evitând să-i 
răspundă şi încercând în van să-i ia desenul, regele repetă, 
nerăbdător, cu un ton autoritar şi cu o răceală deosebită: 

— V-am cerut; doamnă, numele celeia căreia îi aparţine 
această mapă... şi... acest portret... Nu am fost auzit?... 

— Sire, răspunse ea, luând cu afectare atitudinea 
respectuoasă pe care eticheta o impunea în faţa regelui, pentru 
că Maiestatea Voastră o ordonă!... această mapă aparţine... ei 
bine, da!... doamnei d'Etioles! 

Ea îşi gradase savant stânjeneala, făcându-l pe rege să 
înţeleagă că nu-i făcea nici o plăcere să vorbească de rivala abia 
repudiată şi lăsându-l să ghicească şi un dram de gelozie. 

Ludovic, ca şi când n-ar fi remarcat nici stânjeneală şi nici 
insistența cu care ea apăsa asupra formulelor de etichetă, 
întrebă: 

— Chiar sunteţi sigură? 

— Maiestatea  Voastră nu are decât să privească 
semnătura... şi se va convinge. 

Şi jena ei creştea din ce în ce mai mult şi atitudinea era tot 
mai fermă şi mai distantă; ca un protest tacit împotriva 
constrângerii care i se impunea. 

Ludovic, fără să-i pese de ea, căuta în vraful de desene, 
compara semnăturile şi când se asigură că ea nu se înşelase, că 
nu-l minţea, exclamă: 

— E, fir-ar să fie! Adevărat... 


Şi cum nu mai adăugă nimic, părând să reflecteze profund, 
ea luă o atitudine de poză, dacă vreţi, care spunea clar: 

"Fidelă  observatoare a legilor etichetei, aştept ca 
Maiestatea Voastră să-mi permită să vorbesc". 

Scena aceasta mută se prelungea de câteva minute bune, 
care ei i se părură lungi că orele, iar lui, scurte ca un fulger. 

În cele din urmă regele se destinse, nu fără un efort vizibil. 
Puse portretul în mapa pe care o închise cu un gest hotărât, dar 
liniştit, şi, îndulcindu-şi surâsul, spuse eu un calm aparent: 

— Pe cinstea mea, contesă, vă datorez scuzele mele, 
desenele voastre sunt incon-testabil superioare celor aparţinând 
acestei... sărmane d'Etioles. 

Şi asta a fost totul. 

Şi cum ea se înclină în tăcere, ceremonioasă, regele reluă, 
surâzând grațios, ca şi cum ar fi vrut să-şi facă uitată 
bruscheţea tonului: 

— Haide, Chiffon, nu mai faceţi mutrişoara asta, sau, de 
nu... n-am să vă mai spun o veste care va face să bârfească 
întreaga curte, dar care va face o mare plăcere unei frumoase 
doamne... care nu-i departe... şi care va fi foarte curioasă, dacă 
am să tac. 

Pe jumătate surâzătoare, pe jumătate botoasă încă, Julietta 
întrebă: 

— Ce veste?... Spuneţi. 

— Păi, spuse maliţios regele, eu doream să vă vorbesc de 
prezentarea oficială regelui, la curte, a unei anumite contese du 
Barry, după câte ştiam eu şi care va avea loc la sfârşitul 
săptămânii... regele dând ordinele de rigoare în chiar această 
dimineaţă... 

— Adevărat?... exclamă contesa, bătând din palme, în 
culmea bucuriei. Adevărat? Ah! Ludovic, vă îmbrăţişez... şi nu 
ştiţi cât de mult vă iubesc!... 

Prima grijă a regelui, la reîntoarcerea la castel, a fost să 
spună comandantului gărzilor palatului: 

— Domnule, veţi face să fie transferat la Bastilia, dimineaţă 
la prima oră, cavalerul d'Assas, în prezent deţinut la castel. 
Prizonierul va fi pus la secret... Executaţi ordinul! 

A doua zi dimineaţă sergentul remise baronului scrisoarea 
adusă seara târziu, explicându-i cum a ajuns în posesia ei şi 
motivele pentru care nu i-a predat-o imediat. 


De Marcay, crezând, ca şi subordonatul său, că scrisoarea 
aceea, în aparenţă banală, provenea de la un camarad al său, 
dădu din cap aprobator şi se retrase în camera sa, pentru a o 
citi. 

Dar când rupse primul plic şi recunoscu sigiliul celui de al 
doilea şi mai ales pe acela de pe scrisoarea ce la început i se 
păruse neimportantă, păli uşor, când citi instrucţiunile pe care le 
conţinea şi care-i recomandau să-l supravegheze din scurt pe 
unicul său prizonier şi să-l ţină în camera sa până la primirea 
ordinului de transfer, semnat de rege, ordin care nu putea să 
mai întârzie mult, nu-şi putu reţine o exclamaţie furioasă la 
adresa sergentului care nu-i adusese imediat scrisoarea. 

Oricum nu avea motive de nelinişte şi indispoziţia sa 
provenea din faptul că nu putuse executa imediat ordinele ce-i 
fuseseră transmise; se liniştea spunându-şi că, în definitiv, 
reacţionase imediat la primirea ordinului şi că, oricum, nu avea 
nici o vină că ordinul îi parvenise cu întârziere. 

Prima lui grijă a fost să ardă cu cea mai mare atenţie acea 
scrisoare compromiţătoare, după care se îndreptă fără grabă 
spre camera lui d'Assas, având intenţia să-l anunţe că primise 
ordine să-l ţină la secret şi venise personal să-l roage să fie 
scuzat pentru rigoarea acestor ordine ce nu veneau de la el, 
fiind, în situaţia data, un simplu executant. 

După ce bătu în zadar la uşă, se decise s-o deschidă şi 
constată, nu fără surprindere, lipsa cavalerului; printre altele, la 
prima vedere, se observa că patul era nedesfăcut. 

Fără să ştie prea bine de ce, baronul du Marcay fu cuprins 
de gânduri negre şi, de acum neliniştit, se repezi spre terasă: 

NIMENI! 

Incepând să creadă într-o evadare extraordinară, cu fruntea 
perlată de sudoarea neliniştii, se repezi pe scări în jos şi începu 
să controleze una câte una camerele, strigând din timp în timp: 

— Cavalere!... cavalere d'Assas!... 

Nici un răspuns!... Nimeni, pe nicăieri!... 

Cavalerul dispăruse. 

Disperat, distrus, nemaigândindu-se nici măcar la un lucru 
elementar ca acela de a da alarma, se lăsă să cadă greoi într-un 
scaun, întrebându-se dacă nu cumva minţea i-o luase razna, 
într-atât îl descumpănise această evadare. 


Din această stare de prostraţie pasageră fu scos de 
strigătele repetate ale unui soldat care-i spunea că venise 
căpitanul gărzilor personale ale Maiestăţii Sale, care, având să-i 
comunice un ordin, îi cerea să-l vadă. 

Palid ca un mort, cu picioarele tremurându-i ca unui beţiv, îl 
primi pe căpitanul care venise să ceară să-i fie transferat 
d'Assas, trebuind să-i mărturisească o evadare, cu care el încă 
nu se putea obişnui cu gândul că ar fi putut avea loc. 

Căpitanul, văzându-l în starea în care se afla, îşi răsuci 
nervos mustaţa şi, în cele din urmă, spuse laconic: 

— Drace!... fir-ar să fie!... tocmai când regele părea că-i 
duce în mod special grija acestui cavaler d'Assas... Urâtă treabă 
pentru voi, amice! 

Şi, lăsându-l pe baron în starea de prostraţie în care îl 
găsise; se duse să dea raportul asupra misiunii sale şi să ceară 
noi ordine din partea regelui. 


Capitolul XX  Maşinăria zburătoare 


Dacă cititorul va avea bunăvoința să ne permită, vom 
reveni, pentru câteva momente, la autorul lui Rhadamiste şi al 
dramei Catilina, poetul Creâbillon şi, ca o consecinţă, la 
nedespărţitul său companion, mai beţivul Noé Poisson. leşind 
din casă de pe străduţa Rezervoarelor, unde fusese înşelat cu 
atâta măiestrie de acel neîntrecut regizor care era domnul 
Jacques, poetul se întoarse la hanul său, unde îl aştepta, fidel la 
post, No€. 

Poetul, cunoscând că nimeni altul gradul de inteligenţă al 
companionului său, nu se mai obosi să-i dea o explicaţie, dar 
începu în faţa lui un fel de monolog al cărui refren obsedant era: 

— Trebuie să-l găsesc cu orice preţ pe diavolul ăla de 
cavaler d'Assas! 

De ce trebuia găsit acel d'Assas Noé nu înţelegea prea 
bine; dar cum avea conştiinţa superiorității intelectuale a 
prietenului său, iar acela, după toate aparențele, acorda o 
importanţă considerabilă locului unde se găsea ascuns acest 
d'Assas, pe care amândoi abia îl cunoşteau, totuşi Noé, din 


simpatie pentru amicul său, repeta, clătinând din cap, ca un 
ecou: 

— Evident, trebuie să-l găsim pe acest d'Assas! 

Crebillon se apucase să exploreze, fără întârziere, 
Versailles-ul şi împrejurimile, având ca unic rezultat o evidentă 
pierdere de timp... 

Versailles-ul era, în acele vremuri, cum am mai spus-o deja, 
un fel de orăşel ceva mai mare, pe care poetul îl putuse scotoci 
prin toate colţurile şi ungherele în mai puţin de o zi. 

Noé, de o conştiinciozitate ieşită din comun, îl urmă ca un 
câine credincios în tot acest periplu în căutarea cavalerului 
d'Assas. 

Numai că în timp ce Crâbillon gândea fiecare pas care-l 
făcea, încercând să dea cercetărilor o logică cât de cât demnă 
de acest nume, chiar dacă ele se încăpăţânau să rămână 
zadarnice, Noé se pilea conştiincios ori de câte ori i se ivea 
ocazia, pentru că Versailles-ul nu de cârciumi ducea lipsă. Şi 
când ajunsese la acel grad de beţie de la care nu se mai putea 
stăpâni, singurul mod în care îşi ajută prier tenul era să se 
proţăpească în mijlocul rarelor intersecţii ale străzilor din oraş, 
repetând cu un aer profund îngrijorat şi foarte convins: 

— Şi totuşi trebuie să-l găsim cu orice preţ pe diavolul ăsta 
de d'Assas. 

lată cam ce fel de ajutor îi dădea Noé prietenului său. Era 
un loc în care mergea de preferinţă Noé, când ieşea să caute pe 
d'Assas, aşa cum zicea el. Acel loc se afla în spatele castelului, 
în plin câmp şi beţivul nostru mergea cu plăcere acolo să-şi 
pritocească vinul. 

De ce mai degrabă acolo decât înrăită parte?... Mister!... 
Simplă predilecție de beţiv, fără îndoială. Numai dacă această 
predilecție nu venea pur şi simplu din faptul că descoperise un 
fel de bortă între doi mari copaci care-şi împleteau crengile, 
făcând uri fel de adăpost de vânt şi de ploaie şi unde, pe un pat 
de frunze uscate, putea dormi fără teama de a fi deranjat sau 
putea visa privind prin strâmta deschidere panorama castelului. 

La capătul a două zile de cercetări zadarnice, Crebillon 
ajunsese la concluzia că era imposibil ca d'Assas să mai fie la 
Versailles; dacă era adevărat că trăia iubirea perfectă cu Jeanne 
în cine ştie ce cuibuşor bine ascuns, acel cuibuşor nu putea fi 
acolo; că cei doi îndrăgostiţi erau, sau ar fi trebuit să fie, logic 


vorbind la Paris şi, în consecinţă, la Paris trebuiau să se întoarcă 
pentru a-şi continua cercetările. 

După plecarea ciracului domnului Jacques, aşa-zisul individ 
de origine germană venit să-i mulţumească pentru intervenţia în 
urma căreia ruda să îi datora viaţa, îi spuse deci lui Noe că a 
doua zi dis-de-dimineaţă urmau să se întoarcă la Paris. 

Poisson, care-şi vedea prietenul din ce în ce mai îngrijorat, 
îşi spunea cu amărăciune că tot acest du-te-vino, toate aceste 
griji se datorau acelui d'Assas, pe care l-ar fi strâns de gât cu 
cea mai mare plăcere. 

Şi, în plină criză de melancolie, golea sticlă după sticlă, 
astfel încât în clipa în care ajunse în acea stare de beţie în care 
mergea mai mult în patru labe, se ridică şi, cu acel pas ţeapăn şi 
automat pe care-l avea în acele clipe, ieşi mormăind cu mari 
suspine: "Mişcă-te! Să-l căutăm pe acest de negăsit d'Assas!" 

Ajuns afară cu chiu, cu vai, apucă pe drumul pe care o lua 
de obicei şi, destul de repede, dacă ţinem cont de starea în care 
se afla, ajunse în apropierea bortei pe care o alesese să-şi 
pritocească în linişte vinul din polobocul ce-i ţinea loc de pântec. 

Dar, în loc să pătrundă direct în ascunzişul acela atât de 
plăcut, pătrunse în pădure şi, cu mii de precauţiuni, se apropie 
de un mic luminiş de unde se vedeau în zare formele masive ale 
castelului. 

Legaţi de un copac, păscând liniştiţi, se aflau doi cai 
însăilaţi, două animale superbe şi, după câte se vedea, nici un 
paznic prin preajmă. Unul din cele două animale avea un 
portmantou de voiaj şi o sabie solidă agăţată de o parte a şeii. 

Vederea celor două superbe animale păru să-l cufunde pe 
beţivul nostru într-o desăvârşită uimire. 

Se lăsă uşor pe burtă, pe iarba încă moale, în spatele unui 
trunchi solid de copac doborât de bătrâneţe şi scoase tabachera 
prizând nervos porţie după porţie de tutun, ceea ce la el era 
semn de reflecţii grave şi susţinute, murmurând în timp ce 
privea ţintă la cele două animale, cu ochii măriţi de curiozitate: 

"E ciudat!... caii ăia de colo... şi nimeni să-i păzească... E 
ceva necurat!!!" 

Şi în mintea sa, rudimentară, la care se mai adăugau şi 
aburii alcoolului, prezenţa celor două animale, banală în felul ei, 
lua proporţiile unui eveniment misterios care-i reţinea atenţia şi- 
| ţintuia locului, având ca unică ocupaţie să privească spre cei 


doi cai cu ochii înceţoşaţi, având aerul că reflectează profund... 
dar gândindu-se lanimic! 

Fără să se gândească să tragă un pui de somn întremător, 
rămase întins ore întregi în aceeaşi poziţie, reţinându-şi 
răsuflarea şi exclamând din timp în timp, din ce în ce mai 
încurcat: 

"Ce ciudat!!!..." 

In timpul acesta noaptea se apropia tiptil, cu paşi de felină, 
fără ca Noé să-şi dea seama, ocupat să privească ţintă la cele 
două animale, care-şi vedeau liniştite de păscut. 

Brusc, tresări. 

Un bărbat în livrea foarte simplă şi de o culoare greu de 
definit şi ca atare şi de descris, se apropiase cu mare grijă de 
cei doi cai, îi dezlegase şi, prinzându-i de frâu, îi luase de acolo 
având grijă să păşească fără zgomot şi să oprească nechezatul 
vreunuia dintre ei. 

Ca şi când ar fi fost acţionat de un resort, Noé se ridică şi-l 
urmă şi el, din ce în ce mai intrigat. 

La intrarea în pădure bărbatul se opri, legă din nou cei doi 
cai, de un copac şi ieşi de la adăpostul copacilor, îndreptându-se 
spre castel, mergând aplecat, aproape la firul ierbii, dacă putem 
spune astfel, străduindu-se să avanseze fără să atragă atenţia şi 
cu ochii în sus, părea să privească ceva foarte interesant ee se 
petrecea în nori. 

Noé, având curiozitatea aţâţata în cel m-ai înalt grad, fără 
să ezite, îl urma de departe, mormăind ca de obicei: 

"la te uită! Hoţ nu e, că a lăsat caii... atunci cine e şi ce 
vrea?... Şi ce dracu' vede pe acolo de sus?... Eu nu văd nimic". 

Intr-adevăr, Noé privea şi el cu atenţie spre înălţimi, dar nu 
vedea nimic, căci se lăsase noaptea; cu toate că undeva în 
depărtare, pe acoperişul castelului se agita ceva ca o mare 
aripă albă, care la un moment dat începu să planeze. 

"Nu cred că la aripa aia se uită cu atâta atenţie, îşi spunea 
Noé; nu-i nimic extraordinar în asta, ţa, o simplă aripă... sau 
poate nu văd eu bine... la te uită!... ia te uită!... asta ce mai e?... 
Vai, ce ciudat lucru!..." 

lată ce stârnea exclamaţiile beţivului: 

Apropiindu-se de castel, în ciuda nopţii tot mai întunecoase, 
Noé văzu că aripa, cum zicea el, se agăţase în vârful unui par. 


Ca şi cum ar fi fost purtat de o fiinţă invizibilă, parul, având 
în vârf aripa, se fixă brusc la extremitatea acoperişului. 

Noé, în culmea uimirii, începu să se frece la ochi, 
întrebându-se dacă nu cumva visează iarăşi, când văzu, când 
crezu că vede un bărbat, o fiinţă ciudată şi misterioasă; 
ridicându-se în picioare la baza acoperişului, înălţând mâinile 
spre cer şi, brusc, aripa detaşându-se şi apoi planând uşor, cu o 
pantă foarte blândă, ducând du ea acea fantomă, acea fiinţă, 
acel bărbat care plutea, care zbura ca o pasăre. 

Şi chiar în acel moment, ca şi când asta ar fi aşteptat, 
valetul se ridică şi alergă în întâmpinarea acelei aripi albe, care 
cobora rapid... părând a veni în întâmpinarea sa. 

Şi din ce în ce mai prostit de o mirare în care se amesteca 
şi un fel de teroare superstiţioasă, ca împins de o forţă mai 
presus de el, Noé se ridică şi el şi, fără să se mai gândească să 
se ascundă, se repezi şi el în spatele valetului, alergând în 
întâmpinarea fantasmagoricei apariţii. 

Căci nu mai încăpea nici un fel de dubiu de acum. 

Aripa, acea maşinărie extraordinară, se apropia din ce în ce 
mai mult. Noé distingea clar silueta unui bărbat suspendat de 
frânghii sub acel lucru ciudat şi minunat, ne neimaginat... care 
zbura. 

După plecarea contesei du Barry, d'Assas, după cum am 
mai spus-o, urcase pe terasa rezervată prizonierilor şi se 
apucase cu sârg de treabă. 

Pe terasă se găseau, pregătite din vreme, un fel de păr 
solid, lung de circa doi metri, patru traverse din lemn de care 
era prins cu grijă, cu o cusătură dintr-o frânghie solidă, un 
cearceaf de pat; în plus, corzi groase de diferite dimensiuni. 

Cavalerul legă cu repeziciune cele patru frânghii în cele 
patru colţuri ale patrulaterului şi le reuni legându-le două câte 
două de o traversă de circa un metru, formând un fel de leagăn. 

Acestea fiind făcute, fixă maşinăria sa în vârful parului prin 
intermediul unei frânghii, suficient de solidă pentru a suporta 
greutatea maşinăriei, dar calculată să nu se rupă la adăugarea 
greutăţii cavalerului, formând un fel de undiţă agăţată la 
marginea acoperişului, fixată de balustrada terasei. 

Maşinăria, suspendată în felul acesta deasupra vidului, 
avea o formă trapezoidală şi lungimea inegală a frânghiilor care 


susțineau leagănul, scurt şi gros, îi dădea o uşoară înclinare 
spre pământ. 

Când totul fu pregătit după cum îşi propusese, d'Assas 
încălecă hotărât balustrada, se prinse cu mâinile de bucata de 
lemn solid ce forma leagănul şi, cu spatele la golul ce se căsca 
sub el, împinse hotărât cu picioarele în balustradă, şocul 
provocând ruperea frânghiei ce lega aripa de bizară "undiţă", 
lăsându-se să cadă în gol, suspendat de fragilă alcătuire prin 
forţa mâinilor şi murmurând, în acele clipe supreme ce puteau 
însemna moartea pentru el, un cuvânt, un nume: 

"jeanne!..." 

Maşinăria alunecă la început foarte repede şi pe o 
traiectorie care îl îndepărta din ce în ce mai mult de castel. 

Apoi centrul de greutate fixându-se, aripa căpătă un fel de 
stabilitate, plană câteva secunde, după care îşi reluă mişcarea 
înceată, pe o pantă înclinată pe care o păstra constant şi care 
urma să-l ducă pe cavaler departe de castel. 

Acesta era aparatul al cărui plan îi fusese dat de contele de 
Saint-Germain şi graţie căruia cavalerul reuşi să-şi recucerească 
libertatea într-un moment în care era cel mai ameninţat, iar 
fiinţa pe care o iubea avea mai mare nevoie de ajutorul lui?. 

În timpul acesta valetul alerga în întâmpinarea maşinăriei 
zburătoare şi ajunse la timp pentru a-l ajuta pe cavaler să se 
debaraseze de maşinăria care ameninţa să-i cadă în cap. 

Ajutându-l cu îndemânare şi cu repeziciune, misteriosul 
servitor întrebă respectuos: 

— Chiar pe domnul cavaler d'Assas am onoarea să-l ajut? 

Şi cum d'Assas îl privea cu un ochi bănuitor fără să-i 
răspundă, adăugă iute: 

— De două zile îl aştept pe domnul cavaler d'Assas cu doi 
cai de nădejde, la ordinul stăpânului meu, excelența sa contele 
de Saint-Germain. 

D'Assas, încă emoţionat şi ameţit de faimoasa coborâre pe 
care o efectuase şi care se terminase într-un mod atât de fericit, 


2 Istoric: acest mijloc de evadare pe care l-am împrumutat cavalerului 
d'Assas a fost utilizat în evul mediu de un deţinut care a reuşit să evadeze 
graţie mijlocului inventat de el. (N.A.) 

Specialistul de la NASA care a inventat deltaplanul sper că nu face 
alergie la auzul cuvântului "PROTOCRONISM". Pentru detalii suplimentare 
vezi, L'Histoire de l'Aerostation", apărută la editura "Flammarion". (N.T.) 


se întreba deja cine era politicosul necunoscut care-i venea în 
ajutor cu atâta solicitudine; era un prieten, sau un duşman se 
temea că o indiscreţie, un apel nefericit să nu fi atras atenţia 
asupra lui. 

Cuvintele necunoscutului îl liniştiră şi respiră mai în voie, 
adresându-i un scurt cuvânt de mulţumire, căci se grăbea să se 
depărteze cât mai mult de castel. 

Valetul îl conducea deja spre locul în care lăsase caii, 
vorbindu-i în timp ce mergea foarte repede: 

— Am primit ordin de la stăpânul meu să fiu la dispoziţia 
dumneavoastră, indiferent ce mi-aţi comanda. 

— Până una-alta să ajungem la pădurea din faţă... după 
aceea mai vedem noi!... exclamă d'Assas care, în ciuda întregii 
energii şi curajului său, nu avea toate ideile clare şi avea într- 
adevăr nevoie de puţin timp să-şi tragă sufletul şi să evalueze 
situaţia. 

In acele momente, mergând foarte repede, cei doi bărbaţi 
mai mult ghiciră în noapte o masă de carne care tremura şi se 
rostogolea spre ei într-un fel de fugă ciudată, cu braţele spre cer 
şi scoțând exclamaţii de uimire. Era Noé, pe care în grabă şi în 
emoția lor de până atunci, nu-l remarcaseră prin preajma lor. 

D'Assas se opri brusc, strângând pumnii; valetul căută 
grăbit şi scoase de sub veşminte un pumnal şi un pistolet, 
întinzându-le cavalerului şi spunându-i scurt: 

— Pistoletul e încărcat, domnule cavaler şi am şi eu unul la 
fel! 

D'Assas luă pistoletul şi-l vâri la centură, iar pumnalul îl 
puse în buzunar, spunând cu voce scăzută: 

— Lăsaţi-mă pe mine... Individul e singur şi nici nu pare a fi 
înarmat, aşa că nici eu nu cred că am nevoie. 

Apoi strigă, pe un ton ferm: 

— Cine-i acolo?... 

O voce înăbuşită, pe un ton de mirare voioasă, răspunse: 

— Vai! Bunule Dumnezeul!... dar aş zice că este... 

— leşi la vedere! îi ordonă cavalerul, tăindu-i scurt tirada. 

— Da! Da! răspunse vocea, este diavolul de d'Assas!... Oh! 
Cât e de ciudat!... 

— leşi la vedere, sau trag! strigă d'Assas care, în întunericul 
tot mai de nepătruns, încerca în zadar să vadă faţa 
necunoscutului care se părea că-l cunoaşte atât de bine. 


La această ameninţare fermă, vocea răspunse cu un tremur 
care denotă spaima: 

— Hei, cavalere! Vă implor, nu trageţi!... cel care vă 
vorbeşte vă este prieten. 

D'Assas nu urmărise decât să-l intimideze pe cel din faţa 
lui. Pistoletul rămăsese la centură, la îndemână totuşi. Cavalerul 
învățase să fie tot mai prudent. 

In timpul acesta, Noé se apropiase de el şi-i spuse cu 
sinceră mirare şi cu un strop de indignare: 

— Cum se poate! Nu mă recunoaşteţi?... 

— Cine sunteţi? întrebă mai blând d'Assas, care-şi frământa 
mintea să-şi amintească unde mai văzuse faţa aceea de beţiv 
prea puţin belicoasă. 

— Poisson... No€ Poisson... tatăl doamnei d'Etioles. 

— Ah! Pe Dumnezeul meu! exclamă emoţionat d'Assas. 

— Ah! Acum vă reamintiţi de mine! exclamă triumfător 
beţivul. Dumnezeule mare! Dar ştiu că ne-aţi dat dureri de 
cap!... De când vă căutăm! 

— Mă căutaţi?... Pe mine?... 

— Da, pe voi!... şi când te gândeşti că picaţi aşa, pe nepusă 
masă, din cer... Ce lucru ciudat!... 

— Domnule, spuse valetul, care părea a fi un om prudent, 
ce-ar fi dacă ne-am pune la adăpost? 

Şi arătă cu mâna spre pădurea din apropiere. 

— Aveţi dreptate, răspunse? D'Assas, care înţelesese 
oportunitatea sfatului. A 

Precedaţi de valet, d'Assas şi Noé intrară. In pădure cu paşi 
repezi şi curând fură la adăpost de orice privire indiscretă, lângă 
cei doi cai care-l intrigaseră atât de tare pe beţivul nostru şi pe 
care valetul îi dezlegă imediat şi-i apucă de frâu. 

Odată ajunşi la adăpost, d'Assas îl întrebă cu nedisimulată 
curiozitate: 

— Spuneţi că mă căutaţi, domnule? 

— Ah! Da. Noi vă căutam! 

— Cum aşa, noi? întrebă cavalerul cu speranţa ascunsă de 
a auzi vorbindu-se de Jeanne şi, mai ales, de a fi obiectul 
interesului ei. 

— Păi cine, exclamă Noé mirat, căci în naivitatea lui îşi 
imagina că dacă Crébillon şi el nu visau decât la d'Assas, acesta 


din urmă, la rândul lui, n-ar fi trebuit să se gândească şi să 
vorbească decât de ei; dacă vreţi... Crebillon şi eu! 

D'Assas nu-şi putu stăpâni un gest de nerăbdare la acest 
răspuns ce era atât de departe de cel pe care-l aştepta. In ciuda 
acestui fapt, curiozitatea îl împinse să întrebe: 

— Dar de ce domnul de Crebillon şi voi mă căutaţi? 

— Ah! Îmi pare rău... asta n-o mai ştiu... răspunse, naiv 
Poisson. 

— Cum aşa, nu ştiţi de ce? exclamă d'Assas uimit, care se 
întreba în acelaşi timp dacă nu cumva are de-a face cu un 
nebun. 

— Nu ştiu, continuă Noé; dar Crâbillon ştie bine şi o să vă 
spună el... căci veţi veni cu mine. 

În acest timp cavalerul reflectă şi, cum nu putea bănui o 
prostie atât de mare, atitudinea acestui personaj i se părea de-a 
dreptul a unui tâmpit. Motiv pentru care îi răspunse cu ironie, 
ironie care de altminteri îi scăpă bunului Noé. 

— Am să vă însoțesc la... cum îi zice? 

— Da, răspunse Noé simplu, fără nici o urmă de răutate; s- 
ar părea că amicul Creâbillon are să vă spună lucruri foarte grave 
şi foarte importante în privinţa fiicei mele, doamna d'Etioles şi 
asta fără amânare... lată de ce vă căutăm peste tot de două 
zile... 

Numele Jeannei produse efectul obişnuit asupra lui d'Assas 
căci, circumspect şi suspicios cu o clipă mai devreme, uită toată 
prudenţa şi toată rezervă din clipa când începu să spere că va 
obţine noutăţi despre cea care însemna pentru el mai mult 
decât viaţa. 

De altminteri faţa rotundă şi jovială a lui Noé, atitudinea sa 
plină de o naivă solicitudine, ochişorii lui de beţiv serios, în care 
se putea citi o perpetuă uimire, tot acest ansamblu care dădea 
impresia unui bebeluş nevinovat îndepărta orice idee de 
bănuială. 

Or, d'Assas ar fi înfruntat voluntar mii de primejdii pentru 
Jeanne; aşa că avea motive foarte serioase să-l urmeze cu ochii 
închişi pe acest personaj cu aparenţe atât de paşnice. 

În plus, nimic nu-l împiedica să-şi ia toate măsurile de 
precauţie pe care le găsea de cuviinţă, supraveghindu-l din 
scurt pe omuleţul pântecos din faţa sa, să-l neutralizeze la 
nevoie cu o lovitură bine aplicată, după care să dispară. 


Hotărârea să fu luată foarte repede şi-i răspunse: 

— Fie! Conduceţi-mă... Vă urmez. 

În timp ce d'Assas stătea de vorbă cu Noé, valetul 
desfăcuse spada agăţată la oblâncul şeii şi desfăcuse o imensă 
pelerină de culoare închisă. 

Cavalerul se învălui prudent în faldurile pelerinei şi se 
încinse vizibil satisfăcut cu spada, nu înainte de a se asigura de 
fineţea şi soliditatea lamei. 

După care valetul îi întinse o pungă dolofană: 

— Din partea domnului conte... stăpânul meu... 
Portmantoul domnului cavaler mai conţine două pungi 
asemănătoare. 

D'Assas, foarte emoţionat, luă punga murmurând: 

— Ah! Saint-Germain! Saint-Germain!... prieten fidel şi 
devotat!... 

Apoi, cu voce tare, lui Noé: 

— Să mergem, domnule, vă urmez. 

— Unde ar dori domnul cavaler să-l aştept? întrebă 
respectuos valetul, văzând că d'Assas se pregăteşte să plece 
fără să-i dea instrucţiuni. 

D'Assas se opri brusc, căci nu se gândea la asta şi nu ştia 
ce să hotărască. 

— Păi, spuse Noé liniştit, hanul în care stăm noi are şi 
grajduri. S-or găsi două locuri şi pentru bietele astea animale. 

— De fapt, de ce nu, murmură d'Assas... urmaţi-ne de la 
distanţă, intraţi unde intrăm noi şi, până la noi ordine, nu mă 
cunoaşteţi... vă aşteptaţi stăpânul... M-aţi înţeles? 

— Domnul cavaler poate fi liniştit. 

Primind această asigurare, însoţit de Noé, d'Assas porni 
hotărât la drum, urmaţi la distanţă de valet, care conducea cei 
doi cai. 


Capitolul XXI Pedeapsa 


Noé Poisson, însoţit de d'Assas, apucă plin de voioşie 
drumul ce ducea spre hanul lor. 

Trecând prin faţa grilajului castelului, cavalerul şi-a putut 
da seama că totul părea calm în acele locuri şi că nici un semn 
de agitaţie anormală la acea oră târzie nu arăta că s-ar fi produs 
vreun eveniment neobişnuit. 

— Bine! gândea d'Assas, încă nu şi-au dat seama de nimic. 
Până mâine pot sta liniştit. 

Şi fără să lase să se vadă nimic din gândurile sale, îl urmă 
pe Noé care, în graba sa serioasă, mai mult alerga decât 
mergea. 

Ajuns în sfârşit la han, Noé, transpirând şi gâfâind, urcă în 
fugă până la camera pe care o ocupa cu poetul, deschise ca o 
furtună uşa şi strigă cu o voce de stentor: 

— lată-l!... ţi l-am adus!... 

Crebilon, surprins în clipa în care aranja liniştit valiza lor 
comună, tresări şi-şi privi amicul, pentru a vedea, dacă nu 
cumva îşi pierduse şi puţina minte cu care se învrednicise să-l 
înzestreze Dumnezeu. 

Dar, fără să remarce vaga îngrijorare a prietenului său, 
beţivul adăugă triumfător: 

— Ştiam eu că am să ţi-l găsesc pe cavalerul tău d'Assas!... 

— Glumeşti?... exclamă Crebillon uimit; ce-ai zis?... 

— Am zis că ţi l-am adus pe domnul d'Assas, răspunse 
radios Noé... Intraţi deci, cavalere... pe aici... lată-l!... 

Într-adevăr, cavalerul, care, spre deosebire de Noé, urcase 
scările liniştit, îşi făcu apariţia în cadrul uşii. 

— Domnul d'Assas! exclamă poetul cu bucurie în glas; pe 
cinstea mea, domnule, fiţi binevenit, căci eraţi foarte dorit şi 
căutat! 

— Şi dacă ai şti unde l-am găsit! exclamă Noé care se umfla 
în pene... Mi-a căzut în braţe din cer, ca să zic aşa... Nu, 
domnule d'Assas? 

D'Assas, care, în puţinul timp petrecut în compania 
beţivului, se putuse convinge de sinceritatea sa şi, chiar dacă 
avusese unele vagi bănuieli, acestea dispăruseră în faţa 
calmului său imperturbabil şi a manierelor sale comune, dar 
pline de o bună şi sinceră cordialitate. 

Drept pentru care răspunse cu un uşor surâs: 

— Sst! Domnule, nu-mi strigaţi chiar atât de tare numele! 


Şi cum Crebillon, cu o privire expresivă, părea să întrebe 
care era motivul unei discreţii atât de prudente, cum Noé, aşa 
cum făcea întotdeauna când nu înţelegea prea bine ce se 
spunea, arunca nişte priviri mirate, cavalerul, răspunzând la 
întrebarea poetului, adăugă fără să dea prea multe amănunte: 

— Motivul e, vedeţi dumneavoastră, că tocmai am ieşit 
dintr-un loc unde ţin cu tot dinadinsul să nu mă mai întorc... 
ceea ce mi s-ar putea întâmpla dacă amicul vostru se 
încăpăţânează să-mi pronunţe numele aşa tare cum a făcut-o 
puţin mai devreme. 

— Drace! exclamă poetul, care cam ghicise despre ce 
putea fi vorba, privindu-l ţintă pe cavaler. 

Acesta părea să nu remarce insistența cu care îl privea 
Cre&billon şi, în graba sa de a aduce discuţia acolo unde îl 
interesa, întrebă: 

— Aşa cum mi-a spus domnul, aveţi să-mi spuneţi lucruri 
foarte grave şi foarte importante despre doamna d'Etioles? 

— Se pare că aţi înţeles greşit, îi răspunse Crebillon, eu 
contam pe dumneavoastră pentru a afla noutăţi despre Jeanne. 
Acesta era şi motivul pentru care vă căutam atât de insistent... 

-— Domnul Poisson mi-a spus deja că mă căutaţi de câtăva 
vreme... lar acum îmi spuneţi că voi aşteptaţi veşti despre 
doamna d'Etioles din partea mea, dacă am înţeles eu bine? 

— Da, aşa este. 

— Dar ce anume vă face să credeţi, că eu aş fi ccl care ar 
trebui să vă dea veştile pe care le aşteptaţi... mai ales că eu am 
venit aici în speranţa de a afla veşti... veşti pe care voi le 
aşteptaţi de la mine? 

Crebillon îşi scărpină vârtos nasul, ceea ce la el cm semn 
de profundă reflecţie şi, adresându-se lui Noé, care-l ascultă 
foarte atent, îi zise: 

— Scumpe prietene, ia vezi dacă nu găseşti pe undeva 
câteva sticle pline şi ceva de mâncare pe lângă ele... E ora la 
care oamenii cu scaun la cap stau la masă şi cred că domnul 
d'Assas va binevoi, sper, să ne facă onoarea de a le împărţi cu 
noi... 

Şi cum cavalerul schiţă un gest de refuz, adăugă: 

— Explicaţiile pe care trebuie să vi le dăm, domnule, vor fi 
lungi... eu aşa cred... laborioase... mă tem... Or, după părerea 
mea, nimic nu ajută mai bine la un schimb de vederi şi de 


impresii ca o masă bine garnisită şi câteva sticle cu vin vechi... 
Acceptaţi deci fără reticenţe ceea ce vi se oferă din toată inima. 

Cavalerul, câştigat de cordialitatea comportamentului şi 
francheţea primirii, se înclină în semn de acceptare. 

În timpul acesta Noé, cu o grabă şi cu o îndemânare care 
dovedeau cât de mult îi plăcuse propunerea prietenului său, 
scoase dintr-un dulap proviziile de rezervă de care dispuneau, 
pe care le aranjă cu îndemânare pe masă, însoţindu-le şi de 
câteva sticle prăfuite. 

După ce se instalară comod şi pofta de mâncare se mai 
domoli, poetul, reluând conversaţia, spuse: 

— Dacă înţeleg eu bine, domnule, nu ştiţi unde se află 
doamna d'Etioles, nu ştiţi ce i s-a întâmplat şi vă bazaţi pe noi 
să aflaţi ce i s-a întâmplat? 

— Mărturisesc că da. Mai ales că prin ceea ce mi-a spus 
domnul Poisson m-a lăsat să sper că aveţi veşti importante să- 
mi comunicaţi referitor la acest subiect. 

— Bine, bine!... Eu, la rândul meu, nu ştiu absolut nimic din 
ce anume s-a întâmplat cu persoana în cauză, care a dispărut... 
şi contam pe voi să aflu. 

— Vă înţeleg bine, domnule.,... Şi ar fi avut deja onoarea să 
vă întreb ce anume vă face să credeţi că eu v-aş putea da 
aceste informaţii? 

— Păi, spuse Crebillon, nu v-aţi întâlnit cu doamna d'Etioles 
pe drumul spre Versailles? 

— Fără îndoială... Dar nu văd... 

— Or, Jeanne a dispărut din acel moment şi de atunci este 
de negăsit. 

— Scuzaţi-mă! Faceţi o greşeală... După ce ne-am întâlnit 
pe drumul spre Versailles, e adevărat, doamna d'Etioles a 
acceptat ospitalitatea oferită de... cineva care se găsea în 
trăsură, într-o căsuţă pe care o cunosc şi unde a stat mai multe 
zile, de unde a ieşit de bunăvoie pentru a fi condusă de mine în 
altă casă care aparţine unei cunoştinţe şi numai din acel 
moment a dispărut şi, din motive independente de voinţa mea, 
m-am găsit în imposibilitatea de a veghea asupra ei. 

În timp ce vorbea, Cr&billon îl privea cu cea mai mare 
atenţie şi înfăţişarea deschisă şi loială îl impresionă fără 
îndoială, căci îi răspunse: 


— Uitaţi ce-i, cavalere, noi ne ferim unul de celălalt şi 
facem o mare greşeală, căci suntem amândoi la fel de cinstiţi. 
Cel mai bun mijloc să ajungem să ne înţelegem este să fim 
cinstiţi şi sinceri unul cu celălalt până la capăt. Vreau să vă dau 
eu primul exemplu şi vom juca deschis, cu cărţile pe faţă. Vom 
vedea după aceea ce aveţi de făcut. 

După care poetul povesti în detaliu cum a participat la 
răpirea Jeannei şi tot ceea ce s-a întâmplat după acest 
eveniment. 

Îi repetă tot ceea ce locotenentul general de poliţie îi 
spusese în timpul vizitei pe care i-o făcuse, după care îi povesti 
toate întâmplările fericite care-l făcuseră să intre în casa de pe 
străduţa Rezervoarelor şi să se asigure cu propriii săi ochi că 
Jeanne nu era acolo. 

Nu omise nici un detaliu, nu uită nici un nume, vorbi, aşa 
cum promisese, cu cea mai mare francheţe, adăugând, în chip 
de concluzie: 

— Acum ştiţi de ce v-am căutat cu atâta stăruinţă şi de ce 
speram să obţinem veşti despre doamna d'Etioles din partea 
voastră. 

În tot timpul acestei lungi povestiri, d'Assas ascultase 
foarte atent şi, pe măsură ce Crebillon îi dădea tot felul de 
detalii precise, îşi putea da seama că se poate confesa acestui 
poet cam beţiv de felul lui, dar sigur că va găsi în el dacă nu un 
prieten gata să-i sară în ajutor la nevoie, cel puţin un bărbat 
binevoitor, incapabil de o trădare sau de viclenie şi poate chiar 
să găsească în el un ajutor preţios, pentru că amândoi, chiar 
dacă. Din motive diferite, urmăreau acelaşi scop: s-o smulgă pe 
doamna d'Etioles din ghearele duşmanilor care-i voiau pieirea. 

Informaţiile pe care i le dăduse Crebillon erau în 
concordanţă perfectă cu cele pe care i le dăduse de Bernis. 

Îi apărea din ce în ce mai clar şi neîndoielnic că adversarul 
cel mai redutabil al Jeannei eră şi va fi pentru totdeauna această 
contesă du Barry, care, cu câteva ore mai devreme, i se oferea 
cu cinism. 

În fine, vizita nereuşită pe care poetul o făcuse în casa din 
străduţa Rezervoarelor aducea o dovadă în plus faţă de cele 
spuse de domnul de Bernis, care afirmase că Jeanne nu se mai 
găsea în acea casă, fiind luată de contesa du Barry pentru şi fi 
transportată spre o destinaţie necunoscută. 


În lipsa oricărui alt sentiment, interesul său, care era şi al 
Jeanne, îl sfătuia să fie sincer la rândul lui şi să se confeseze în 
întregime acestui poet care putea deveni, într-un fel, un aliat 
sigur şi fidel. 

La rândul său îi povesti de-a fi a păr tot ceea ce i se 
întâmplase de la scena petrecută în noapte pe şoseaua spre 
Versailles până la evadarea atât de fericită dusă la bun sfârşit. 

Din nefericire, aşa cum Crebillon nu se prea omorâse cu 
descrierea locurilor prin care trecuse, mărginindu-se să treacă 
în revistă evenimentele în ordinea lor firească şi să repete 
cuvintele ce aveau legătură cu doamna d'Etioles, la fel şi 
cavalerul d'Assas uită să descrie poetului misterioasa 
ascunzătoare unde locuise şi unde o condusese pe Jeanne. 

Această omisiune de o parte şi de alta, sau mai bine zis, 
această puţină importanţă acordată descrierii detaliate a unei 
case pe care amândoi o recunoscuseră a fi aceeaşi de la primele 
cuvinte, urma să-i facă să piardă o mulţime de timp preţios 
lăsându-i să se cufunde într-o eroare pe care o descriere 
amănunţită, a cărei importanţă le-a scăpat, pute: să-i ferească 
de capcana în care căzuseră. 

Intr-adevăr, e clar că dacă d'Assas le-ar fi vorbit de cele 
patru pavilioane care compuneau acest refugiu, Crebillon, care 
văzuse numai pe primul, cel care servise de faţadă pentru restul 
de trei, ar fi fost frapat de acest amănunt. 

E clar că dacă ar fi auzit aceste lucruri din partea lui 
d'Assas, n-ar mai fi fost atât de convins că doamna d'Etioles nu 
era ascunsă într-unui dintre celelalte trei pavilioane, în timp ce 
el. Era lăsat să viziteze demonstrativ numai pavilionul ce servea 
de faţadă. 

Fără să ghicească precis stratagema domnului Jacques, 
oarecari dubii tot ar fi avut şi, înainte de a renunţa la orice 
supraveghere în direcţia asta, era probabil că e. să fi vrut să se 
asigure, înainte de a căuta în altă parte, că Jeanne nu era 
ascunsă într-unui dintre cele trei pavilioane. 

Din nefericire această idee nu i-a venit nici unuia, nici 
celuilalt şi poate că această omisiune i-a făcut un bine lui 
d'Assas, care sigur s-ar fi dus să bată la poarta redutabilului 
general al iezuiţilor, ceea ce ar fi fost un fel de a se preda, dea 
fi făcut prizonier, căci este sigur că domnul Jacques ar fi dat 
imediat ordine pentru ca d'Assas, care, liber, ar fi constituit un 


mare pericol pentru el, să nu mai iasă din acea misterioasă 
ascunzătoare. 

Fără să mai punem la socoteală faptul că se expunea de 
bună voie pumnalului contelui du Barry, ascuns în cine ştie ce 
colţ întunecos al misterioasei case. 

Oricum ar fi fost, cert e un lucru: acest aspect important le- 
a scăpat complet din vedere. 

Dar, în afara acestei erori, explicaţiile cinstite, fără 
ascunzişuri, pe care şi le-au dat reciproc au avut ca efect 
stabilirea unei legături bazate pe simpatie între aceşti doi 
oameni care abia se cunoşteau şi ale căror vârsta, gusturi şi 
maniere păreau sortite să nu se potrivească niciodată. 

De asemenea, când d'Assas termină de vorbit, Crebillon, cu 
acea francheţe a comportamentului, care-i era caracteristică, 
rezumă situaţia lor comună prin următoarele cuvinte: 

— Vedeţi deci, domnule, că cel mai bun mijloc, pe care-l 
avem pentru a ne înţelege este de a vorbi cu inimă deschisă, 
cum, de altminteri, trebuie să se întâmple între oameni de 
onoare. 

—  Bineînţeles!... Aici nu vă contrazic, căci dacă sunt 
înzestrat cu vreo calitate, aceea este francheţea. 

— Sunteţi prea modest... Nu aveţi numai acea calitate, o 
văd pe faţa voastră, care, de altminteri, îmi este foarte 
simpatică. De asemenea, v-o spun de-a dreptul că puteţi să vă 
bazaţi pe mine ca pe un prieten. 

— Accept această prietenie în schimbul prieteniei mele, pe 
care v-o ofer din toată inima. 

— lată un lucru foarte bun... Ce credeţi că trebuie să 
facem?... Că am scăpat de remuşcările de a o fi aruncat pe 
Jeanne în braţele regelui, ceea ce mă incomoda teribil, e una, 
dar, pe de altă parte, ceea ce mi-aţi spus şi ceea ce ştiam şi eu 
conduc la o singură concluzie: sărmana copilă e în pericol şi 
afecțiunea pe care o am pentru ea nu-mi permite să rămân 
pasiv atâta timp cât nu va fi în afară de orice pericol. 

— Părerea mea, spuse d'Assas, e că ar trebui să începem 
căutările la Paris. 

— Asta e şi părerea mea, răspunse Cre&billon. Deci cel mai 
bine ar fi să plecăm mâine. Dis-de-dimineaţă, înainte ca fuga 
voastră de la castel să fie descoperită, căci veţi avea potera pe 
urmele voastre. 


— Încă nu, vă rog. Înainte de a părăsi Versailles-ul, am 
câteva cuvinte de schimbat cu una dintre cunoştinţele mele. 

— Drace!... nu pare a fi un lucru tocmai prudent, nu vi se 
pare? 

— Bah! Lăsaţi-o baltă... e o problemă de câteva minute... în 
plus poate că ar fi mai bine să mai rămânem aici câtva timp... 
de căutat, mă vor căuta direct la Paris şi pot pune pariu că nu le 
va trece prin minte că voi rămâne pur şi simplu aici, la doi paşi 
de castel. 

— Poate că-i ceva adevărat în cele spuse de voi... cu 
condiţia să nu faceţi imprudente, îi răspunse Creâbillon, pe care 
tonul cu care d'Assas spusese că are de schimbat două vorbe cu 
cineva îl neliniştise oarecum. 

— Vă promit să fiu rezonabil. 

— Să dea Dumnezeu! exclamă Crâbillon dând din cap, căci 
ghicea în atitudinea cavalerului hotărârea fără putinţă de 
renunțare de a nu pleca decât după ce şi-ar fi îndeplinit o 
misiune pe care trebuia s-o îndeplinească de multă vreme. 

Acestea fiind spuse, cum era deja foarte târziu şi hangiul se 
culcase, cei doi noi prieteni considerară că e mai prudent să nu 
atragă atenţia asupra evadatului, drept pentru care hotărâră că 
Noé Poisson să cedeze patul său cavalerului şi să doarmă cum o 
putea într-un fotoliu. 

Beţivul, aşa cum s-a putut remarca, asistase la discuţia 
dintre Cr&billon şi d'Assas fără să scoată vreun cuvânt. 

Poetul, neglijând constant să obţină aprobarea vechiului 
său prieten, d'Assas, din instinct, neglijase şi el s-o facă. 

In ceea ce-l priveşte, Noé, încrezător în superioritatea lui 
Crebillon, îl lăsase cu înţelepciune să conducă discuţia aşa cum 
consideră mai bine, mulţumindu-se, ca unică intervenţie, să 
scoată câteva mormăieli aprobative ici şi colo, neînţelegând 
întotdeauna despre ce este vorba şi neavând, vizibil, decât o 
singură grijă: să vegheze că paharele să fie umplute pe măsură 
ce se goleau. 

Trebuie să fim cinstiţi şi să spunem că în această direcţie îşi 
acordase o atenţie sporită, astfel încât în clipa în care cei doi 
interlocutori terminaseră ce aveau de spus, un sforăit sonor le 
dezvălui că bunul Noé plecase deja în ţara viselor. 

lată de ce hotărâse ca d'Assas să ocupe patul lui Noé, pe 
care-l lăsară liniştit să-şi pritocească vinul în fotoliul în care 


adormise, fără să-şi mai facă griji din pricina lui. Cre&billon 
afirmând că prietenul său avea obişnuinţa unor astfel de situaţii 
şi că va dormi bine mersi acolo unde se află până dimineaţa. 

A doua zi de dimineaţă, cavalerul îi spuse poetului că urma 
să iasă, că probabil nu va lipsi pentru multă vreme, rugându-l 
să-l aştepte. 

Crebillon îi răspunse: 

— Chiar vreţi s-o faceţi?... Nu credeţi că e o greşeală?... Nu 
cumva comiteţi o imprudenţă ireparabilă?... 

— Liniştiţi-vă, nu-i nici un pericol!... De altminteri, trebuie... 
n-aş pleca de aici înainte de a avea cu cineva... explicaţia pe 
care o doresc. 

— Atunci mergeţi, răspunse Creâbillon, văzând că orice 
rezistenţă era inutilă şi că d'Assas era de neclintit în ideea sa şi 
hotărât s-o pună în aplicare, mergeţi, dar, pentru Dumnezeu! 
Fiţi precaut. 

— Fiţi liniştit, răspunse d'Assas surâzând, nu ţin absolut 
deloc să redevin pensionarul baronului de Marcay... drept 
pentru care voi acţiona în consecinţă... Apropo, nu aveţi cumva 
să-mi Împrumutați un baston? 

— Un baston repetă poetul, mirat, dar ce... 

— lată-l pe al meu, cavalere, spuse Noé, care, după obiceiul 
său, asculta fără să intervină în discuţie... Vă este de folos?... 

Spunând acestea îi întinse bastonul lui d'Assas, care îl luă 
şi-l examină cu cea mai mare atenţie. 

Era un baston foarte simplu şi modest, care nu avea nimic 
în comun cu adevăratele capodopere semnate de Popeliniere 
sau de Samuel Bernard, care valorau până la zece mii de scuzi. 

Dar dacă bastonul era foarte modest, în schimb eră foarte 
solid şi asta dintr-un motiv foarte simplu, fiind destinat să 
suporte greutatea respectabilă a lui Noé. 

Bastonul păru să convină cavalerului, care-l luă, multumind, 
după care se întoarse spre Crebillon: 

— Mi-aţi recomandat prudenţă, veţi vedea dacă vă voi 
asculta sfatul... Suntem aproape de aceeaşi talie, nu aveţi un 
costum de schimb să-mi împrumutaţi?... cel pe care-l port poate 
că a şi fost descris până la ora asta... Abuzez de bunăvoința 
voastră, domnule, dar nu fac altceva decât să mă supun vouă şi 
sfaturilor voastre... 


— Vai, cavalere, spuse Crâbillon cu satisfacţie, aş fi fost 
dezamăgit să nu fiţi de acord cu mine... lată costumul pe care l- 
aţi cerut... nu l-am purtat decât o singură dată... în ziua în care 
am fost la domnul Berryer, cum v-am povestit deja. 

— E de o culoare închisă, îmi convine de minune, spuse 
d'Assas examinând costumul. Cu un astfel de veşmânt nu risc 
să atrag atenţia asupra mea. 

In timp ce vorbea, cavalerul se îmbrăca în grabă. 

Găsea că îmbrăcămintea îi venea aproape bine. 

Astfel că d'Assas îl declară perfect, adăugând: 

— Cu această culoare nedecisă, nu voi atrage atenţia 
asupra mea şi, în plus, nu se va vedea că nu e tocmai pe 
mărimea mea. 

Crebillon dădea încetişor din cap, îmbrăcându-se la rândul 
lui, în timp ce Noé, pentru a se trezi şi pentru a face şi el ceva, 
destupă o sticlă cu vin alb şi umplu paharele. 

Când d'Assas îşi termină toalefcs, se încinse cu spada pe 
care i-o dăduse cu o seară înainte valetul lui Saint-Germain, îşi 
puse cele două pistoale încărcate la centură, se învălui în 
ampla-i mantie şi, cu bastonul lui Noé în mână, ieşi după ce 
strânse mâna celor doi amici ai săi. 

Abia se închisese uşa în urma sa, când Crebillon îi spuse lui 
Noé: 

— les şi eu... Nu te mişti de aici... aştepţi până mă întorc. 

Din pragul uşii îl văzu pe cavalerul d'Assas care se 
îndepărta cu pas hotărât. Lângă el, vaietul pus la dispoziţie de 
contele de Saint-Germain cavalerului d'Assas privea în urma lui 
cu nelinişte. 

Crebillon îi spuse repede câteva cuvinte, pe care valetul 
păru să le primească foarte satisfăcut, căci se îndreptă spre 
grajduri pentru a executa instrucţiunile pe care le primise din 
partea poetului. 

In timpul acesta Crâbillon, cu o parte a feţei ascunsă în 
gulerul mantalei, îl urmărea de la distanţă pe d'Assas, iar câteva 
clipe mai târziu, valetul, învăluit şi el în faldurile unei ample 
pelerine, ţinând un cal de frâu, ieşi din han şi-l urmări de la 
distanţă pe poet potrivindu-şi pasul cu al acestuia. 

Cavalerul d'Assas se îndrepta liniştit spre străduţa 
Rezervoarelor. 


Era în jurul orelor nouă ale dimineţii şi, mergând fără grabă, 
ca şi cum ar fi ieşit la o simplă plimbare, d'Assas se gândea, cu 
un zâmbet ironic pe buze, că poate în acele clipe, zona închisorii 
castelului era răvăşită de dispariţia sa şi că, fără îndoială, plecau 
toţi în toate părţile în căutarea lui. 

Cum se apropie de casa domnului Jacques, tresări violent: 
uşa casei se deschise brusc şi un bărbat, cu faţa aprinsă de o 
violentă emoție, se repezi, lovindu-l în fugă, fără să-şi ceară 
scuze, îndreptându-se în direcţia castelului. 

Acest bărbat era contele du Barry. 

D'Assas îl recunoscuse din prima clipă iar mâna i se 
crispase, nervos pe mânerul bastonului. 

Dar fără îndoială nu intra în planurile sale să-l oprească în 
acel loc, căci rămase impasibil, stăpânindu-şi un impuls de furie 
care-l împinsese înainte. 

Fără să ţină cont, cum ar fi făcut în orice altă împrejurare, 
de grosolănia contelui care putea să-l dărâme la pământ, în 
fugă să neatentă şi care, ca unică scuză, aruncase în trecere 
aceste cuvinte, spuse cu un fel de furie: 

— Lua-te-ar dracu' de chior! 

D'Assas făcu prompt stânga-mprejur şi-l urmări pe du 
Barry, care mai mult alerga decât mergea. 

Contele se apropie de castel. Ajunsese în piaţa din faţa 
castelului şi se îndreptă spre grilaj, mergând mai încet, urmărit, 
fără să-şi dea seama, de cavaler care, la rândul lui, era urmărit 
de Crebillon, blestemând în sinea lui imprudenţa cavalerului 
care părea că vrea să intre în castel. 

— Pe cinstea mea! Gândea bravul nostru poet, va face 
tâmpenia să intre în castel?... Bine, dar... în cazul ăsta se lasă 
singur pe mâna călăului?... 

Piaţa începuse să fie străbătută de trăsuri, de cavaleri, de 
gentilomi, de ofiţeri, de valeţi, o întreagă mulţime ciripitoare, 
agitată, intrând şi ieşind din reşedinţa regală. 

Fără îndoială că acela era locul dorit de d'Assas, căci lungi 
pasul strângând nervos bastonul în mână şi, din câţiva paşi, îl 
ajunse din urmă pe du Barry, când acesta era aproape în 
mijlocul pieţei. 

D'Assas puse mâna pe umărul contelui, spunând cu un 
calm înspăimântător: 


— Hei! Bună ziua, domnule conte... Unde alergaţi aşa de 
grăbit?... 

Contele se opri brusc, înţepenit locului la auzul acelei voci 
pe care o recunoscuse, fără să mai fie nevoie ca d'Assas să 
accentueze strângerea pentru a-l reţine. 

Se întoarse brusc, palid ca un mort, cu ochii injectaţi, cu 
buzele tremurând de furie, cu mâna încleştată pe garda săbiei 
şi, în culmea mirării, nu-şi putea crede ochilor, negăsind alte 
cuvinte decât acestea, spuse cu o voce răguşită: 

— Cavalerul d'Assas. 

— El în persoană, domnule, răspunse d'Assas zâmbitor, 
cum se vede, în carne şi oase. 

— Cavalerul! repetă du Barry care nu reuşea să se 
stăpânească. 

— Da, da, înţeleg, spuse d'Assas cu o ironie muşcătoare, 
ultima oară când am avut neplăcerea să vă văd eraţi tâlhăreşte 
ascuns în întuneric, cu pumnalul în mână, gata să mă ucideţi... 
să mă asasinați... căci pumnalul este arma asasinilor şi nu a 
gentilomilor... ştiaţi asta, domnule conte?... Sfinte Dumnezeule, 
figura cruntă pe care o aveaţi în acele momente... iată... e 
aproape la fel de cruntă ca cea pe care o aveţi în acest moment. 

D'Assas ridicase vocea, atrăgând deja atenţia asupra lor. 

— Da, continuă cavalerul cu o voce din ce în ce mai tare, 
da, voi aţi vrut să mă asasinați în modul cel mai laş, domnule; 
dar, pe cinstea mea! Am scăpat de pumnalul vostru aşa cum am 
scăpat! De temnicerii puşi să păzească un om care ar fi vrut să 
se apere şi se prezintă, cum o fac eu, în faţa asasinului, în 
momentul în care crede de cuviinţă, pentru a-i administra 
pedeapsa pe care o merită... ceea ce voi face eu cu toate 
onorurile cuvenite rangului vostru... domnule asasin în timpul 
acesta contele îşi revenise din uluială, dar fusese cuprins de o 
furie teribilă. 

Se dădu înapoi un pas şi-şi scoase sabia, spunând cu furie: 

— Să mă ia dracu'! De data asta nu-mi mai scapi! 

Dar vocea cristalină a lui d'Assas, calmul său imperturbabil 
în prezenţa chipului hidos, schimonosit de furie al contelui, 
spada care strălucea în soare şi ameninţa acel bărbat care şi-o 
păstra dispreţuitor pe a sa în teacă, toate acestea atrăgeau din 
ce în ce mai mult atenţia asupra lor şi-l făceau să blesteme pe 
Crebillon care nu pierduse nimic din această scenă rapidă. 


Lumea se oprea şi se aduna în jurul lor. 

Dintr-o trăsură care se apropia se auzi un strigăt, un bust 
apăru pe geamul portierei, un ordin plecă spre vizitiul care opri 
caii. 

Du Barry, din ce în ce mai orbit de furie, uitând locul unde 
se afla, uitând că nu avea decât să se apropie de grilaj, să 
cheme garda care să-l aresteze pe cel pe care-l ura, nu avea 
decât o singură dorinţă: aceea de a sfârşi, pe loc, printr-o bună 
lovitură de spadă; du Barry, beat de furie, se avânta cu spada 
ridicată asupra cavalerului, strigând de formă, căci atacul 
preceda cu laşitate avertismentul: 

— În gardă, domnule, sau vă ucid!... 

Lovitura plecase însă înainte că avertismentul să fi fost 
lansat. 

Dar d'Assas îşi supraveghea cu cea mai mare atenţie 
adversarul. 

Atunci asistenţa, care făcuse deja cerc în jurul lor, a fost 
martora plină de uimire amestecată cu admiraţie a unui fapt 
inedit: loviturile furioase ale acelei spade înşelătoare şi care 
căuta să fie mortală erau dispreţuitor parate... cu un baston, în 
timp ce vocea vibrantă şi sonoră a lui d'Assas spunea cu un 
calm înspăimântător: 

— Să-mi spurc spada încrucişând-o cu a voastră!... 
niciodată!... un baston sănătos, iată ce-i trebuie unuia ca voi, 
domnule asasin! 

Contele era cunoscut şi destul de detestat de toţi. D'Assas 
era un necunoscut pentru toţi. Demnitatea atitudinii sale i-a 
atras simpatia şi admiraţia tuturor celor din jurul lor. 

Un ofiţer, dintr-un grup, a exclamat cu voce tare: 

— Pe cinstea mea!... lată un adevărat bărbat!... 

D'Assas îi zâmbi celui care vorbise şi, între două parade, 
bastonul trasă în aer un salut în direcţia sa. 

Începură să se audă murmure admirative. Mai aveau puţin 
şi începeau să aplaude. 

Încrucişarea armelor, ca să spunem aşa, dură, în sine, 
foarte puţin timp. O lovitură scurtă şi viguroasă aplicată cu 
bastonul rupse lama spadei din mâna contelui. 

Cu o mişcare fulgerătoare, d'Assas prinse încheietura mâinii 
drepte a contelui, strângând-o cu putere şi răsucind-o până 
când de durere acesta. Scăpă mânerul cu ce mai rămăsese din 


lamă, ceea ce putea să devină o armă periculoasă ca un 
pumnal. 

Cu o lovitură de picior aruncă cele două bucăţi de spadă 
departe de el, spre mulţimea care-i înconjura, care le făcu să 
dispară repede căci, în faţa luptei inegale între o spadă şi un 
simplu baston mulţimea simţea, ghicea că laşul care îndrăznise 
să susţină o astfel de luptă era în stare să se folosească de lama 
frânta împotriva loialului său adversar şi, din instinct, luau 
partea celui mai curajos. 

D'Assas, cu o mână, îi răsucea contelui mâna la spate, iar 
cu cealaltă îl lovea cu bastonul peste umeri. 

Contele, spumegând de furie, încerca să scape din 
formidabila strânsoare care-l încovoia! Incerca să muşte, să 
zgârie... degeaba... strânsoarea rămânea aceeaşi, loviturile 
cădeau ca grindina pe spinarea sa, iar mulţimea încălzită de 
spectacol striga: Bravo! 

Du Barry îşi pierdu atunci complet capul; ruşinea, furia, 
durerea înnebunindu-l, sufocându-l, începu să strige, chemând 
în ajutor, somând asistenţa să-l oprească pe călăul său care era, 
după părerea lui, un criminal, un prizonier de stat evadat... 

Mulțimea, amuzată la culme, începu să râdă, sarcastic, 
strigându-i cavalerului: 

— Atinge.-l!... Atinge-l! 

Şi d'Assas continua să lovească. 

lar strigătele de furie şi înjurăturile lui du Barry se 
transformară în urlete de durere şi nebunia puse stăpânire pe 
mintea sa. 

În cele din urmă d'Assas îi dădu drumul din strânsoare şi 
nebun de durere, nemaiştiind ce face, contele o luă la fugă... 
dar d'Assas îl urmărea cu bastonul, lovindu-l fără milă, iar 
mulţimea care formase un cerc compact îl împiedica pe 
nefericitul conte să scape, obligându-l să alerge în cerc, urmărit 
mereu de teribilul baston care se abătea cu o precizie diabolică 
pe spinarea sa. 

In cele din urmă gâfâind, cu ochii ieşiţi din orbite, cu 
veşmintele rupte, acoperit de sânge, căzu ca fulgerat şi numai 
atunci bastonul îşi încetă loviturile. 

D'Assas, ştergându-şi fruntea de sudoare, îşi făcu loc prin 
mulţimea care-l ovaţiona. 


Atunci se întâlni cu Crebillon care, pe un ton de reproş, îi 
spuse: 

— La dracu', domnule cavaler!... Asta numiţi voi a fi 
prudent?... Acum nu mai are importanţă, scenă a fost magnifică, 
iar pedeapsa exemplară!... Pe cinstea mea, cavalere!... nu s-ar 
zice că nu vă merge mâna!... 

— Imi promisesem să-i aplic această pedeapsă! spuse 
simplu d'Assas. 

— Ei bine, acum sunteţi satisfăcut? Da!... Atunci s-o luăm 
din loc, credeţi-mă, e mult mai bine. 

In acel moment, din trăsura care se oprise, cobori un 
personaj care veni spre el, cu braţele deschise: 

— In sfârşit, cavalere, v-am regăsit!... spuse personajul. 

— Domnule d'Etioles, exclamă d'Assas, nu fără o jenă 
ascunsă. 

— Chiar eu, cavalere; urcați în trăsura mea... Dumnezeule 
mare, nu-i bine să vă aflaţi printre duşmanii voştri... Ce mâna 
grea aveţi!... Sărmanul conte! Cum l-aţi mai aranjat. Urcaţi, vă 
rog... în rest, nu vă faceţi probleme, şi-a meritat din plin 
pedeapsă primită... O să râd mult timp de ce-am văzut azi... dar 
urcați, vă rog! 

D'Assas ar fi refuzat, scuzându-se, dar în acel moment în 
curtea castelului se produse o mişcare neobişnuită. Răsuna o 
sonerie, oameni alergau prin curte, se scoteau cai din grajd; 
ochiul ager al lui Cre&billon văzuse toate aceste lucruri. 

Fără să ezite, îl împinse pe cavaler spre portieră spunându- 


— Repede!... urcați, cavalere, urcați, pentru Dumnezeu! 

Maşinal, d'Assas urcă, d'Etioles îl urmă şi Cr&billon, după ce 
făcuse un gest în direcţia valetului, care-i urmase neabătut cu 
calul de frâu, urcă la rândul lui, după ce-i strigase vizitiului, ca şi 
cum el ar fi fost stăpânul trăsurii: 

— la-o la stânga şi dă-i bice!... n-au decât să crape caii 
dacă trebuie, dar aleargă... aleargă cât poţi mai repede!... 

Apoi, întorcându-se spre d'Etioles care-l privea uimit, 
Crebillon îl puse în câteva cuvinte la curent cu situaţia, în timp 
ce vizitiul bancherului, impresionat de tonul imperios al 
poetului, îşi conducea caii cu toată viteza. 

In câteva clipe Crebillon imaginase un plan pentru care 
avea nevoie de ajutorul bancherului. 


D'Etioles, la rândul lui, cum am mai spus-o, avea nevoie de 
d'Assas pentru reuşita planurilor lui. li promise deci concursul 
fără să mai stea mult pe gânduri, socotind că face un serviciu 
care va atrage recunoştinţa cavalerului. 

Trăsura o luase pe drumul spre Quinconces, când o trupă 
de cavalerişti ieşi din castel pentru a pleca în căutarea 
cavalerului, aşa cum bine ghicise Crebillon, văzând mişcarea 
neobişnuită din curtea castelului. 

Ajungând în piaţă, ofiţerul se oprise descumpănit, neştiind 
încotro s-o apuce cu trupa. 

Cine se găsise acolo să-i povestească scena homerică la 
care asistase? 

Ce mizerabil guraliv îi dădu semnalmentele, de altminteri 
foarte vagi, ale cavalerului: manta maron închis, tricorn negru 
garnisit cu pene negre, brodai cu un şnur de argint? 

Cine i-a spus că d'Assas a urcat într-o trăsură şi care a fost 
direcţia în care a apucat-o trăsura? 

Un trecător nevinovat, ca de obicei! 

Unul dintre acei blânzi gură-cască veşnic pe fază, care văd 
tot, aud tot şi care, cum apare autoritatea, simt nevoia 
imperioasă să spună tot ce au văzut şi auzit şi, cel mai adesea şi 
ce n-au văzut şi auzit. 

Una din acele fiinţe v anonime care trec şi lasă să le scape 
câte o vorbă. 

Numai că această vorbă poate provoca nenorociri 
ireparabile. 

Important e faptul că ofiţerul, în fruntea trupei sale, se 
lansă în urmărirea trăsurii, care nu avea decât un neînsemnat 
avans. 

Direcţia luată de trăsura semnalată era opusă celei care 
ducea spre Paris, ceea ce l-a surprins pe ofiţer, care se gândea 
că cei urmăriţi îşi puteau pierde mai uşor urmă într-un oraş 
mare. 

După câteva minute de cavalcadă îndrăcită, urmăritorii 
văzură, în sfârşit, trăsura. 

Numai că trăsura mergea liniştită şi nu părea că ar fugi de 
ceva urmăritori. 

La prima somaţie a ofițerului vizitiul, un bun cunoscător al 
legilor ţării sale, opri caii, în timp te stăpânul trăsurii se arătă în 
cadrul portierei şi întrebă liniştit ce anume se întâmplase. 


Ofiţerul se apropie şi spuse ce căuta. 

Atunci proprietarul trăsurii deschise larg portiera, cobori, 
arătă interiorul trăsurii complet gol şi spuse: 

— Sunt domnul Le Normant d'Etioles, subintendent al 
intendenţei de Picardia şi nu am dat nici un fel de ajutor 
persoanei pe care o căutaţi, aşa cum vă puteţi convinge. 

Ofiţerul, decepţionat, îşi ceru scuzele de rigoare şi întrebă 
dacă din întâmplare domnul d'Etioles nu văzuse bărbatul ale 
cărui semnalmente tocmai i le prezentase. 

— O mantă maron închis?... mi se pare că am fost depăşit 
de o persoană care semăna izbitor cu cea descrisă de 
dumneavoastră. 

— Puteţi să-mi spuneţi pe ce drum a luat-o cavalerul? 

— Păi... drept înainte. 

— Mulţumesc, domnule, binevoiţi să primiţi scuzele mele. 

Şi ofiţerul, lăsând trăsura care-şi reluase liniştită drumul, se 
lansă însoţit de oamenii săi în urmărirea acelui cavaler, pe care 
nu peste mult timp l-au ajuns. 

De data asta nu mai putea fi vorba de nici o eroare, avea 
mantaua şi pălăria descrise. 

Ca şi vizitiul domnului d'Etioles şi cavalerul se opri la prima 
somaţie. 

Dar când ofiţerul, apropiindu-se, spuse: 

—  Cavalere d'Assas, în numele regelui, vă arestez... 
Predaţi-mi spada!... Cavalerul întoarse spre ofiţer un chip uimit 
şi răspunse cu respect: 

— Îmi cer scuze, domnule ofiţer, dar nu sunt eu cel pe care 
l-aţi numit... Mă numesc Jean Dulong şi sunt în serviciul 
domnului conte de Saint-Germain. 

Spunând acestea, călăreţul întredeschise mantaua, lăsând 
să se vadă o livrea discretă şi arătând că nu are ce spadă să 
predea, aşa cum i se ceruse. 

Ofiţerul îşi stăpâni cu greu o înjurătură. 

De altfel, nu avea cum să se înşele, bărbatul care-i vorbea 
avea fizicul şi înfăţişarea unui valet de casă mare şi nu semăna, 
în afară de manta şi pălărie, câtuşi de puţin cu d'Assas, ofiţer al 
regelui. 

Nemaivorbind de faptul că omul nostru se apropia de 
vârstă de patruzeci de ani, iar ofiţerul pe care trebuia să-l 
aresteze avea douăzeci de ani. 


Cum făcuse şi în discuţia cu d'Etioles, ofiţerul ceru 
informaţii şi din partea valetului. 

Numai că, de data asta, nemaiavând de-a face cu un om de 
bună condiţie, totul luă aspectul unui interogatoriu. 

Jean Dulong răspunse, fără să uite respectul datorat de un 
om de condiţia sa unui ofiţer al regelui. 

— Am asistat la o parte din scena care s-a derulat în piaţa 
castelului... dar aţi fost greşit informat, domnule ofiţer, tânărul 
de care mi-aţi vorbit a apucat-o pe drumul spre Paris... Aţi 
căutat în direcţia opusă... şi cum era foarte grăbit, trebuie să 
aibă acum un avans confortabil. 

Fără nici un cuvânt de mulţumire pentru un atât de puţin 
important personaj, ofiţerul, furios, făcu o întoarcere şi se 
avânta în galop în direcţia Parisului, în urmărirea acelui fugar, 
care, hotărât lucru, nu era un oarecare, deoarece revenise, 
după o evadare atât de spectaculoasă, să-l înfrunte pe rege 
lăsând pe jumătate mort pe unul dintre gentilomii lui chiar în 
faţa grilajului castelului, ca apoi să se evapore, dispărând fără 
să lase urme, odată terminată acea acţiune îndrăzneață. 


Capitolul XXII O duşmancă 


lată ce se întâmplase: 

Vizitiul lui d'Etioles asistase, de la înălţimea scaunului său, 
la scena ce se derula; îl recunoscuse perfect pe d'Assas urcând 
în trăsură şi, când Crebillon îi ordonase să dea bice cailor, 
înţelese uşor că era vorba de a-l scăpa, printr-o retragere 
rapidă, pe tânărul gentilom de o posibilă urmărire datorată 
scandalului făcut sub ferestrele regelui. 

Drept pentru care şi-a biciuit fără milă animalele, plecând 
ca din puşcă, în timp ce poetul, în câteva cuvinte scurte, explică 
situaţia cavalerului unui bancher cu ochii strălucind de uimire. 

În timpul acesta valetul lui Saint-Germain, Jean, ajunsese 
din urmă trăsura în galopul calului şi acum mergea lângă 
portieră, aşteptând ordinele ce le-ar fi putut primi. 

La vederea valetului, căruia îi făcuse semn să-i urmeze cu 
orice preţ, în mintea lui Crebillon încolţi o idee şi-i spuse lui 
d'Assas: 


— Este foarte probabil că aţi fost văzut urcând în această 
trăsură şi că vor pleca în urmărirea, voastră; daţi-mi mantaua şi 
pălăria. 

In culmea uimirii, d'Assas se supuse fără alte comentarii. 

Crebillon scoase capul prin portieră şi-i strigă lui Jean: 

— Dă-mi mantaua şi pălăria ta şi îmbracă-le pe astea... 

Schimbul avu loc rapid fără ca valetul, aşa cum făcuse şi 
d'Assas, să se mai gândească, să piardă timpul cu explicaţiile. 

Când cei doi se îmbrăcară unul în hainele celuilalt, Crebillon 
spuse: 

— lată ce vom face: vom profita că trecem prin pilcul 
acesta de arbori; noi vom cobori şi ne vom strecura în spatele 
copacilor; în timpul acesta trăsura va merge încet. Dacă ne 
urmăresc, e puţin probabil că au să dea atenţie unor bieţi 
drumeţi, ei se vor repezi după trăsură. Dumneavoastră, 
domnule d'Etioles, vă veţi lăsa ajuns din urmă şi dacă vi se vor 
cere explicaţii, veţi spune că, după câte aţi văzut, fugarul s-a 
depărtat în galopul calului. 

Apoi, aplecându-se încă o dată peste portieră, îi spuse lui 
Jean: 

— Aleargă înainte; dacă te urmăresc, lasă-te prins şi 
încearcă să le spui că ai văzut cum cavalerul a apucat pe 
drumul ce duce la Paris. Dacă te lasă în pace, vii şi ne întâlnim 
la han. Dacă te arestează, îţi chemi stăpânul care te va scoate 
de acolo. 

Fără să mai aştepte alte explicaţii, Jean dădu pinteni calului 
şi am văzut că şi-a jucat rolul cu succes, fără să fie tulburat. 

Crebillon îi spuse vizitiului: 

— Las-o mai încet, dar nu te opri. 

Vizitiul se supuse; Crebillon sări imediat din trăsură, urmat 
de cavalerul d'Assas, după care se pierdură printre arborii de pe 
marginea şoselei, în timp ce trăsura îşi urmă încet drumul, 
ducându-l pe d'Etioles, foarte hotărât să acţioneze în favoarea 
cavalerului şi să-i facă un serviciu care, gândea el, îl va lega de 
persoana lui prin legături serioase de recunoştinţă. 

Am văzut că d'Etioles, ca şi Jean, şi-a jucat bine rolul lui şi a 
reuşit pe deplin. 

In timpul acesta d'Assas şi Crebillon mergeau cu un pas vioi 
pe sub arbori, încercând să nu atragă atenţia asupra lor. 


Din nefericire, trebuiau să meargă drept înainte, astfel că, 
în caz de urmărire, urmau fatalmente să fie văzuţi. 

Îşi jucau libertatea şi poate chiar şi viaţa pe o singură carte 
căci sau urmăritorii nu le dădeau nici o atenţie şi căutau numai 
trăsura, situaţie în care erau salvaţi; sau soldaţii dădeau atenţie 
celor doi aşa-zişi plimbăreţi şi atunci situaţia nu mai era tocmai 
roză. 

Şi în acest ultim caz, mai aveau de ales: sau se predau, sau 
se opuneau deschis arestării, lucru foarte periculos în epocă şi 
care dădea mult de gândit bunului Cr&billon care, cu toate 
acestea, erau ferm hotărât să fie alături de tânărul său prieten. 

Cei doi fugari nici nu făcuseră bine o sută de paşi pe sub 
copaci când au auzit în spatele lor zgomotul unei cavalcade. 

— lată-i pe urmele noastre! spuse Crebillon, temător. 

— Staţi liniştit, îi răspunse d'Assas, n-au pus încă mâna pe 
mine!... 

În timp ce vorbea, se asigura că mânerul spadei îi era la 
îndemână şi cele două pistoale la locul lor. 

— Aveţi de gând să rezistaţi? îl întrebă Crebillon, din ce în 
ce mai neliniştit. 

— Drace!... Doar nu vă închipuiţi că am riscat să-mi rup 
oasele sărind de pe terasa castelului, ca să mă las prins din nou 
aşa prosteşte... Nu, pe cinstea mea!... şi dacă trebuie... ei bine, 
ne vom bate! Dar voi, care nu aveţi aceleaşi motive să vă 
temeţi, ca şi mine, ascundeţi-vă cât mai aveţi timp. 

— Înţeleg foarte bine; dar spuneţi-mi dacă eu aş fi în locul 
vostru şi voi în al meu, m-aţi lăsa să mă descurc singur? 

— Oh!... dar ce să căutaţi voi în toată această afacere? îl 
întrebă d'Assas foarte încurcat. 

— Bine, o să vedeţi ce... Deci, rămân cu voi. 

— Gândiţi-vă, spuse d'Assas foarte emoţionat, că sunt 
hotărât să-mi vând foarte scump pielea... Plecaţi, cât mai aveţi 
timp. 

— Bine! Bine!... pentru că sunteţi hotărât, sunt şi eu la fel 
de hotărât... în fond, nu avem parte decât de o singură moarte... 
Şi apoi, cine ştie, poate trec fără să ne dea nici o atenţie?... 

— Ah! Sunteţi un om de toată isprava şi un curajos... 
Domnule de Crâbillon, de acum suntem uniţi pe viaţă şi pe 
moarte, răspunse d'Assas, strângându-i energic mâna poetului, 
care, pentru a-şi ascunde emoția, mormăi: 


— Prostii!... Ceea ce fac pentru voi, aţi face şi voi pentru 
mine... şi atunci?... Drace! Dacă părul a albit, inima e tot 
tânără... 

În timpul acesta lungiseră pasul, pe măsură ce galopul din 
spatele lor se apropia tot mai mult. 

Întorcându-se, văzură soldaţii care-i urmăreau: 

— Sunt circa douăzeci, spuse d'Assas zâmbind, o să fie al 
dracului de dur! 

Şi continuau să avanseze, ascunzându-se cât mai mult 
posibil în spatele trunchiurilor copacilor, iar d'Assas scosese 
spada din teacă şi apucase un pistolet. 

Trupa se apropia tot mai mult. 

Soldaţii mergeau pe mijlocul drumului; cei doi fugari se 
strecurau de-a lungul unui zid al unei proprietăţi care trebuia să 
fie foarte mare, judecând după lungimea gardului; dar dacă 
soldaţii erau perfect vizibili, fiind pe un teren descoperit şi, dacă 
în locul blestemaţilor acelora de arbori ar fi găsit o groapă mai 
adâncă, ar fi scăpat neobservaţi. 

Din nefericire nu puteau spera la aşa ceva, iar trupa se 
apropia, fiind la vreo cincizeci de metri în spatele lor. 

— Atenţie, murmură d'Assas, e momentul... au să ne 
vadă!... 

În acel moment se găseau la câţiva paşi de o poartă 
construită în zidul proprietăţii pe care o proteja. Când ajunseră 
în dreptul acelei porţi, aceasta se deschise brusc şi un grădinar, 
atras fără îndoială de zgomotul cavalcadei, îşi arătă faţa 
curioasă în cadrul porţii. 

Cu o mişcare fulgerătoare, Crebillon îl prinse de braţ pe 
d'Assas, îl trase, împingându-l pe grădinarul năucit în interior şi 
închise iute poarta. 

Era şi timpul; câteva secunde mai târziu cavalcada trecu în 
galopul cailor prin faţa porţii, angajată. În urmărirea trăsurii care 
le fusese descrisă. 

În timpul acesta cei doi fugari îl supravegheau îndeaproape 
pe grădinar, de teama de a nu atrage atenţia asupra lor printr- 
un strigăt nelalocul lui. 

Dar sărmanul om era prea uimit de bruscheţea acestei 
năvăliri, iar Crebillon nu uitase să-l sperie puţin, spunându-i pe 
un ton ameninţător: 

— Dacă scoţi un singur cuvânt, te ucid! 


Aşa că atunci când îşi reveni din surpriză şi-şi recăpătă 
graiul, trupa era deja departe şi pe moment primejdia 
dispăruse. 

Crebillon îşi şterse fruntea şiroind de sudoare, în timp ce 
d'Assas îşi vâra la loc spada în teacă cu un calm perfect şi ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Of! exclamă poetul, respirând adânc, era şi timpul!... Pe 
cinstea mea! Mai bine că s-a întâmplat aşa, căci cred că aţi fi 
făcut prostii... şi eu la fel. 

— Prostii sau nu, răspunse d'Assas, eram decis să nu mă 
predau. 

Drace, asta am înţeles-o eu bine! răspunse poetul, care 
adăugă: Dar iată? Un om a cărui curiozitate a picat la ţanc, ca 
să ne salveze. 

— E perfect adevărat, spuse cavalerul şi cred că lucrul 
acesta merită o recompensă. 

Spunând acestea, d'Assas îşi scoase pungă şi o întinse 
grădinarului, spunându-i: 

— Omule, ia-o şi nu te teme de nimic; noi nu suntem 
răufăcători. 

Prima mişcare a grădinarului fu să întindă mâna ca să ia 
punga care i se oferea şi care-i făcea cu ochiul. Dar un gând îi 
opri fără îndoială această primă mişcare, căci respinse punga şi 
spuse pe un ton agresiv: 

— N-am ce face cu banii voştri... 

— Faceţi o greşeală respingând-o, prietene, spuse liniştit 
poetul; aceşti bani pe care noi vi-i oferim nu-s decât 
binemeritata recompensă pentru serviciul pe care ni l-aţi făcut 
deschizând această poartă chiar la timp. 

— Eu nu v-am făcut nici un fel de serviciu şi, în consecinţă, 
n-am ce recompensă să accept... nu vă cunosc... aţi intrat aici 
prin surprindere... Nu ştiţi unde vă aflaţi... Plecaţi cât mai 
repede, e tot ceea ce vă cer... nu am chef să-mi pierd slujba din 
pricina voastră... hai, plecaţi... 

Tonul grădinarului era din ce în ce mai agresiv. Începuse să 
ridice vocea, încercând să-i îndepărteze pe cei doi bărbaţi 
aşezaţi în dreptul porţii. 

Ascultând cuvintele acestui paznic încăpățânat, d'Assas, 
pentru care răbdarea nu era calitatea dominantă, schiţase. Un 
gest de ameninţare şi deschisese deja gura să-i spună câteva 


de la obraz, când Crebillon i-o luă înainte, răspunzând cu 
obişnuita lui blândeţe: 

— Să plecăm? Păi asta vrem şi noi!... Numai că trebuie să 
ne înţelegeţi, avem motive speciale de a o face cât mai 
repede... Trebuie să mai existe pe undeva şi o altă ieşire în 
afară de aceasta... Condu-ne deci acolo şi ai scăpat de prezenţa 
noastră... 

— Mda!... cum să nul!... Credeţi că o să vă conduc în 
casă?... Pentru asta voi fi sigur alungat!... 

D'Assas şi Crebillon se găseau într-o grădină foarte mare, 
care putea fi socotită chiar un mic parc, atât era de abil 
concepută şi de minunat întreţinută şi vedeau în zare, printre 
copaci, un pavilion foarte cochet, chiar dacă era de dimensiuni 
mai modeste. 

Totul demonstra că intraseră pe domeniul unui senior 
foarte bogat. 

Crebillon se gândea însă la altceva: îşi spunea că dacă 
planul lui reuşea, dacă d'Etioles şi valetul Jean îşi jucau cu 
succes rolurile, trupa lansată pe urmele lor nu va întârzia să se 
întoarcă, trecând din nou prin faţa portiţei, pentru a lua drumul 
Parisului. 

A ieşi în acel moment ar fi însemnat să se expună de 
bunăvoie unui pericol de care scăpaseră ca prin minune şi 
poetul, căruia nu-i lipsea prudenţa, nu se prea vedea 
aruncându-se cu ochii închişi printre picioarele cailor celor care-i 
urmăreau. 

Nu că bravul poet s-ar fi temut cu ceva pentru el. 

Nu cu el aveau ei ce aveau, asta o ştia prea bine. 

Se temea, mai presus de orice, de o întâlnire pe care el o 
găsea supărătoare pentru d'Assas, pe care-l vedea decis la cele 
mai mari imprudenţe mai degrabă decât să se lase prins. 

In felul acesta toate eforturile sale tindeau ca tânărul său 
prieten să evite această întâlnire care putea avea consecinţe 
groaznice pentru amândoi, căci era ferm hotărât să nu-l 
abandoneze pe cavaler, orice s-ar fi putut întâmpla. 

lată de ce discuta cu grădinarul urmărind un dublu scop: fie 
de a obţine liberă trecere pe un drum care să-i scoată în afara 
căii urmate de soldaţi, fie de a câştiga timp până ce trupa se va 
fi întors, ei putând ieşi liniştiţi pe acolo pe unde intraseră. 


Şi iată deci de ce, ghicind enervarea lui d'Assas, îi făcu 
semn să-l lase să aranjeze singur această afacere şi să-şi 
stăpânească nerăbdarea. 

Drept pentru care îi răspunse cu calm şi politicos 
grădinarului: 

— Văd că ne aflăm aici la un senior foarte bogat şi acest 
mic parc este admirabil întreţinut... Dacă este rezultatul muncii 
voastre, vă felicit... Dar noi suntem oameni de bună calitate şi 
oricât de bogat ar fi stăpânul tău, nu va refuza, sunt sigur de 
asta, de a veni în ajutorul a doi oneşti gentilomi. 

— Stăpânul meu e mult mai puternic încă pe cât e de 
bogat... şi nu poate fi deranjat aşa, de oricine... şi oricum acum 
e plecat... ceea ce e un motiv de bucurie pentru voi, căci nu 
face parte din acea categorie de seniori care ar putea întinde 
mâna celor care, ca voi, evită cu atâta grijă soldaţii regelui. 

—  Caraghiosule!... explodă d'Assas, du-te şi spune 
stăpânului tău că doi gentilomi doresc să aibă onoarea de a 
discuta câteva clipe. 

— Dacă aţi şti unde vă aflaţi, domnule, vă jur că n-aţi mai 
cere să fiţi primiţi de stăpânul acestei case şi aţi lua-o la fugă 
cât v-ar ţine picioarele. 

— Care va să zică aşa! Dar unde ne aflăm aici?... exclamă 
d'Assas examinând cu atenţie locurile. 

— Vă aflaţi la... haideţi, plecaţi, domnilor, plecaţi repede, e 
cel mai bun lucru pe care îl aveţi de făcut... Haideţi, plecaţi 
odată sau, pe cinstea mea! Strig şi atunci vom vedea noi dacă... 

— Vai! Gaspard, ce ţi s-a întâmplat?... După cine strigi aşa? 

— Cele două întrebări care întrerupseră pe fidelul grădinar 
în momentul în care se înfuriase şi el, la rândul lui, păreau să 
vină de pe o alee apropiată şi, chiar dacă nu se putea vedea 
încă — căci se auzise o voce feminină — cine le pronunţase, 
grădinarul ridică grăbit pălăria sa cu boruri largi şi spuse cu 
respect: 

— Doamnă!... 

In acea clipă, la un cot al aleii apăru o femeie de o 
uimitoare frumuseţe, învăluită cu gust într-o somptuoasă rochie 
de interior, din mătase roz, îmbogăţită cu minunate dantele. Se 
apropia de ei cu o maiestuoasă mlădiere, încălţată pe tocurile 
înalte, de culoare roşie, ale unor pantofiori din satin roz, 
sprijinindu-se cu nonşalanţă într-un magnific baston cu mânerul 


din aur, bătut cu pietre preţioase şi înconjurat de o ghirlandă de 
panglicuţe roz, ca şi toaleta sa. 

Acolo, sub acei copaci, era o apariţie încântătoare, de o 
rară frumuseţe, de o graţie şi de o poezie care ar fi putut inspira 
pe cel mai înzestrat pictor. 

Cu toate acestea, suava şi vaporoasa apariţie produse 
asupra lui d'Assas efectul, unei Meduze. 

Prinse mâna lui Crebillon şi, strângându-i-o nervos, lăsă să-i 
scape un nume care produse o violentă impresie asupra 
poetului, căci mormăi cu jumătate de voce, aruncând o privire 
spre grădinarul înţepenit într-o poziţie respectuoasă: 

— Ah! Drace... încep să-l cred pe Gaspard, căci aici Gaspard 
a avut dreptate... Am fi făcut mai bine să-l ascultăm şi s-o luăm 
din loc... chiar dacă ne întâlneam nas în nas cu indivizii ăia 
oribili!... 

În timpul acesta femeia se apropia şi repetă întrebarea cu o 
voce gravă şi blândă: 

— Ce s-a întâmplat totuşi?... 

Numai că imediat se găsi în faţa celor doi intruşi; la vederea 
lor se făcu palidă ca un mort şi înlemni locului, sprijinindu-se cu 
amândouă mâinile pe mânerul bastonului, victimă a unei emoţii 
atât de violente încât îi tremurau picioarele şi lui Crebillon i se 
părea că se va prăbuşi. 

Femeia aceea era contesa du Barry. 

Acest parc în miniatură, acest pavilion cochet aparţineau 
regelui. 

Destinul dorise ca d'Assas, urmărit de soldaţii regelui, la 
ordinul expres al acestuia, fără îndoială să găsească adăpost pe 
moment în căsuţa unde se petreceau întâlnirile galante regale şi 
iată-l prins în capcană când se credea în afară de pericol şi faţă 
în faţă cu cea pe care el o considera ca pe o duşmancă de 
moarte şi care-l va preda, fără îndoială. 

Ce să faci într-o astfel de situaţie?... Nu-ţi rămâne decât să 
te resemnezi. 

Lucru pe care-l făcu d'Assas cu disperarea în suflet, căci 
pentru el contesa era, în primul rând, femeie şi nu mai putea 
concepe să folosească violenţa în faţa unei fiinţe slabe. 

Tulburarea vizibilă a contesei nu scăpase atenţiei celor doi. 
Lui Crebillon, care o studia mai atent şi cu mai mult sânge rece 


decât d'Assas, i se părea chiar că are ochii roşii, ca şi când 
contesa ar fi plâns. 

Numai grădinarul Gaspard nu remarcă nimic şi, preocupat 
numai să scape de responsabilitatea pe care o implică 
întrebarea contesei, care pe moment era pentru el stăpâna 
acestor locuri, răspunse cu volubilitate şi cu o mulţime de detalii 
cum au pătruns cei doi străini care refuzau să plece şi îşi 
manifestau pretenţia să vadă şi să vorbească stăpânului acelui 
loc. 

Povestirea detaliată a servitorului îi dădu timp contesei să- 
şi adune gândurile şi să se liniştească. 

De fapt, din tot şuvoiul aceia de explicaţii, ea nu reţinuse 
decât un singur lucru: se părea că cei doi, în special cavalerul, 
păreau să fugă de cineva şi pentru moment se refugiaseră în 
acea grădină. 

Dar cum de era liber în chiar momentul în care, graţie 
scenei pe care i-o jucase regelui cu o seară înainte, ea era 
sigură că acesta dăduse deja ordinul de a-l transfera pe 
prizonier la Bastilia? 

Acestea erau întrebările pe care şi le punea fără a-şi putea 
răspunde. 

Gardianul îşi terminase, povestea şi aştepta respectuos 
ordinele stăpânei sale. 

Cei doi intruşi nu scoaseră un cuvânt, nu făcuseră un gest. 

Şi era evident că aşteptau şi ei decizia pe care urma s-o ia 
tânăra femeie, pentru a-şi putea stabili linia de conduită. 

Contesa se decise şi răspunse cu blândeţe: 

— Foarte bine, Gaspard, v-aţi făcut datoria, sunt mulţumită 
de voi... vă puteţi retrage... şi pentru că aceşti domni doresc să 
vorbească stăpânului domeniului, în absenţa sa poate vor dori 
să-mi spună mie ceea ce doreau să spună... Poţi pleca!... 

Grădinarul, se înclină adânc şi se retrase cu spatele, 
murmurând: 

"Doamna e prea bună!" 

Juliette aşteptă până când grădinarul se retrase suficient şi, 
când a fost sigură că acesta a dispărut, s-a întors spre cei doi 
bărbaţi, care aşteptau în continuare, şi-l privi îndelung pe 
d'Assas fără să pară că l-ar fi remarcat pe însoţitorul său şi fără 
să scoată un singur cuvânt. 


Instinctiv d'Assas luase o atitudine sfidătoare, cu braţele 
încrucişate pe piept, cu privirea aţintită asupra duşmancei sale, 
cu o expresie dispreţuitoare a buzelor, părând a spune: 

"Ce mai aştepţi ca să mă dai pe mâna lor?" 

In ceea ce-l priveşte pe Crâbillon, acesta era în aparenţă 
calm şi rece; numai ochişorii, în care strălucea o privire 
maliţioasă, nu pierdeau din vedere trăsăturile obosite şi 
destrămate ale tinerei femei şi se uita din timp în timp cu un 
sâmbure de ironie batjocoritoare la tânărul său însoțitor. 

Şi poetul, care era un profund observator şi al cărui spirit 
neliniştit era tot timpul treaz, îşi zicea în sinea lui cu o 
satisfacţie neascunsă: 

"Iat-o deci pe duşmanca de moarte a sărmanei Jeanne şi a 
acestui frumos băiat... Pe cinstea mea! Splendidă creatură! ŞI 
dacă aş avea numai cu douăzeci de ani mai puţin aş da orice să 
fiu privit de ea cum e privit în acest moment cavalerul, acest 
mare fraier care-mi face impresia că, în materie de amor, nu 
vede mai departe de lungul nasului... Ah! Tinerii din ziua de 
astăzi!... noi făceam o figură mai bună pe vremea noastră... în 
sfârşit, această crudă duşmancă nu ne-a dat încă pe mâna 
soldaţilor... e ciudat!... şi chiar, să mă bată Dumnezeu! A evitat 
să pronunţe numele lui d'Assas în faţa încăpăţânatului ăla de 
Gaspard, care ne-a făcut un astfel de serviciu... Să-l ia dracu....". 

In timpul acesta contesa, cu o voce pe care emoția o făcea 
să tremure, îi spunea lui d'Assas: 

— Voi?... Voi?... Aici... 

Şi Crebillon, cu urechea ciulită, găsea că, pentru o 
duşmancă încrâncenata, această simplă exclamaţie era scoasă 
cu o ciudată blândeţe. 

— Sunteţi deci liber?... reluă contesa. 

Crebillon continua dialogul cu sine: 

"Vai, vai, vai!... a spus asta ca şi când ar fi spus: Cât sunt 
de fericită de a vă vedea în sfârşit liber Ciudat!... Ciudat!..." 

— Cum de sunteţi liber? continuă contesa, când în 
dimineaţa acestei zile chiar regele a ordonat să fiţi transferat la 
Bastilia? 

— Ştiaţi acest lucru, doamnă?... întrebă sec d'Assas. Pentru 
a fi atât de bine infor-mată, fără îndoială că sunteţi şi voi 
implicată cu ceva în acest ordin dat de rege? 

Juliette roşi. 


Crebillon remarcă această roşeaţă şi începu să tuşească 
violent aruncându-i o privire ucigătoare lui d'Assas şi mormăind: 
"Dar-ar ciuma în el de nepriceput, că nu vede nimic!..." 

— Cum de sunteţi aici? întrebă din nou Juliette. 

Înainte ca d'Assas să scoată un singur cuvânt, Crebillon 
făcu un pas înainte, se înclină profund şi spuse: 

— Binevoiţi, doamnă, pentru că prietenul meu, domnul 
cavaler d'Assas nu îndrăzneşte s-o facă, să mă prezint chiar eu: 
domnul Prosper Jolyot de Crébillon, umil protejat al muzelor care 
din spirit, în care s-a rătăcit bineînţeles şi multă indulgență 
binevoitoare, mi-au făcut hatârul să-mi recunoască ceva talent. 

Poetul, am mai spus-o deja, nu era lipsit de maniere, dar 
avea un mod particular de a le folosi. 

Dinspre partea ei, Juliette avusese timpul să-şi şlefuiască 
felul de a fi, frecându-se zilnic de personaje de o politeţe 
rafinată, servită fiind şi de o dispoziţie naturală spre aşa ceva şi 
de calităţi de primă mână. 

În faţa acestei prezentări incorecte, făcute pe un ton 
emfatic şi în termeni teatrali, îi aruncă poetului o privire de un 
dispreţ strivitor, care ar fi intimidat pe oricine, numai pe bravul 
nostru beţiv nu. 

Acesta, fără să pară a fi remarcat ceva, cu o uşurinţă 
surprinzătoare, continuă imperturbabil: 

— Ne faceţi onoarea, cred, să ne întrebaţi cum de ne găsim 
aici la dumneavoastră, doamnă?... Domnul d'Assas, subjugat 
evident de splendoarea farmecelor voastre, rămânând cu gura 
căscată, mut de admiraţie în faţa voastră, permiteţi unui om de 
vârsta mea, un amic devotat, doamnă, să vă dea explicaţiile pe 
care aveţi tot dreptul să le obţineţi din partea noastră. 

În timp ce-i vorbea tinerei femei, Cr&billon îi aruncă lui 
d'Assas o privire rugătoare, ca şi când l-ar fi implorat să tacă şi 
să-l lase pe el să facă ce trebuie. 

Cavalerul înţelese de această dată perfect semnificaţia 
acestei priviri şi, cum îi era o imensă scârbă de a se explica, de 
a conversa cu contesa, îl lăsă cu vizibilă satisfacţie pe noul său 
prieten să-şi ia această sarcină. 

La rândul ei, tânăra femeie, văzând cum cavalerul părea 
decis să se încăpăţâneze într-o rezervă prudentă în ceea ce-o 
priveşte, dar dorind, cu toate astea, să afle despre ce este 
vorba, se decise să-i răspundă acelui personaj care i se părea 


puţin ridicol, dar care avea, cel puţin în ochii ei, avantajul de a 
părea dispus să povestească ceea ce ştia şi ceea, ce-o interesa 
pe ea în cel mai înalt grad. 

— Vorbiţi deci, domnule, vă ascult. 

— Domnul d'Assas, reluă Crebillon, are onoarea de a fi, 
dacă nu unul dintre prietenii voştri, atunci cel puţin un cunoscut 
al vostru. Precum ştiţi, doamnă, el era încarcerat la castel 
pentru că aţi spus mai devreme că regele dăduse, chiar în 
această dimineaţă, ordinul de a-l transfera la Bastilia. Dar ştiaţi 
pentru ce era arestat şi ce crimă comisese? 

— Nu, domnule, ignor acest detaliu. 

— Aflaţi, doamnă, că acest băiat curajos a avut nefericita 
idee de a se duce să-l caute pe rege pentru a-i face un serviciu 
important... Or, celor, mari, cum ar trebui să ştiţi, dacă nu aţi 
aflat-o până acum, nu le place să li se facă servicii atunci când 
nu le-au cerut... Mult iubitul vostru suveran a găsit pentru 
cavalerul, aici de faţă, recompensa pe care o merita intervenţia 
să intempestivă... arestându-l pe loc. 

Dar când pentru vârsta domnului d'Assas şi fizicul său, cei 
patru pereţi ai unei celule nu au nimic atrăgător şi l-au făcut să 
se gândească cu obstinaţie să scape de povara unei recluziuni 
care nu-i făcea bine la sănătate... E ceea ce a şi făcut şi, în lipsă 
de alte mijloace, cavalerul s-a aruncat liniştit de pe terasa 
castelului. 

— De la înălţimea terasei?... Ce nebunie!... puteaţi să 
muriţi. 

— Cred şi eu, doamnă, gândiţi-vă şi dumneavoastră... 
Optzeci şi ceva de picioare înălţime... 

— Ah! Dumnezeule!... 

— E îngrozitor, exclamă ironic Crâbillon; e adevărat că 
domnul era agăţat de un fel de maşinărie necunoscută... dar 
atât de fragilă... e de mirare cum nu şi-a rupt nici un os!... 

— Aţi făcut aceasta?... întrebă Juliette cu răsuflarea tăiată. 

— Cum am onoarea să vă spun... Pe scurt, domnul a reuşit 
să ajungă jos viu şi nevătămat, iar eu am avut plăcerea să-i ofer 
găzduire într-un han modest unde locuiesc... 

Dar, doamnă, ce credeţi că s-a mai întâmplat?... A doua zi 
de dimineaţă, adică în chiar această dimineaţă, la ora la care la 
castel ar fi trebuit să se dea alarma că a dispărut şi că era 


căutat peste tot, domnul d'Assas a comis o nebunie, altminteri 
plină de curaj. 

— Ce-a mai făcut? întrebă contesa, frământându-şi mâinile 
neliniştită. 

—  Inchipuiţi-vă că domnul pretindea că are de cerut o 
explicaţie unui gentilom al regelui... un anume conte du Barry, 
dacă-mi aduc eu bine aminte... 

Juliette tresări şi-l privi foarte atent pe d'Assas, care 
rămânea tăcut şi impasibil, iar Cre&billon, mereu surăzător şi 
satisfăcut, ca şi cum interesul tinerei femei s-ar fi adresat lui: 

— Or, ştiţi dumneavoastră în ce consta acea aşa-zisă 
explicaţie?... Vă las să ghiciţi, doamnă... Dar nu vă chinuiţi prea 
mult, doamnă, nu veţi reuşi... Domnul pe care-l vedeţi aici, cu 
propria mână, i-a aplicat o frumuseţe de... dacă-mi aduc bine 
aminte acelui conte du Barry!... da, hotărât lucru, aşa îl chema... 
cum spuneam, i-a aplicat o frumuseţe de bătaie cu bastonul, 
cea mai straşnică pe care am văzut-o în viaţa mea... 

— O bătaie cu bastonul?... Contelui?... Oh! 

— Da, doamnă şi a fost atât de magistral aplicată, că acest 
conte a rămas pe pavaj într-o stare atât de demnă de milă, încât 
cred... 

— Nefericitule!... Ce-aţi făcut?..: 

— Ah! Tinerii aceştia!... ce imprudenţi! Dar ceea ce e mai 
frumos, e faptul că totul s-a petrecut sub ferestrele regelui... la 
o oră la care piaţa era un furnicar de gentilomi şi de seniori care 
se duceau să asiste la scularea regelui. 

— Ah! Dumnezeule!... Dumnezeule! 

— Cred că ceea ce vreţi să spuneţi, doamnă, remarcă uşor 
batjocoritor Crebillon, e ce ruşine pentru acel sărman conte du 
Barry!... Dar, pe cinstea mea... s-ar părea că n-a încasat-o chiar 
degeaba... căci puteţi crede că acest conte... care se zice c-ar fi 
gentilom!... a vrut să-l ucidă pe domnul printr-un asasinat plin 
de laşitate!... 

— Oh!... 

— E nedemn pentru un gentilom, nu-i aşa, doamnă?... şi 
gândiţi că şi mine că această pedeapsă era bine meritată?... 

Din nefericire acest scandal sub ferestrele regelui a atras 
atenţia oamenilor de la castel, astfel încât soldaţii s-au pornit 
neîntârziat în urmărirea acestui tânăr temerar, care ar fi prins 
cu siguranţă dacă grădinarul vostru, Gaspard, n-ar fi deschis 


portita pe care o vedeţi, împins de demonul curiozităţii, iar 
foarte umilul vostru servitor n-ar fi profitat de ocazie pentru a 
intra ilicit pe proprietatea voastră... lucru pentru care vă rog să 
primiţi umilele noastre scuze... 

— Nefericitule!... Nefericit copil!... repetă Juliette, care se 
adresa tot lui d'Assas. 

— Acum, doamnă, reluă Crebillon cu o gravitate care 
contrasta în mod ciudat cu tonul glumeţ şi uşuratic pe care-l 
folosise până atunci, pe cinstea mea, domnul d'Assas n-a comis 
altă crimă în afară de aceea că a vrut să facă un serviciu regelui 
său, sacrificându-se pe sine însuşi. Voi puteţi să-l salvaţi, la fel 
de bine cum puteţi să-l pierdeţi, cu un singur cuvânt şi, iată... 
auziţi?... sunt soldaţii care-l caută şi care revin; în câteva 
secunde vor fi aici! Deschideţi această poartă, spuneţi un 
cuvânt, faceţi un semn şi va fi din nou în mâinile lor... şi de data 
asta nu-l mai aşteaptă Bastilia, ci gâădele... din mâinile căruia rru 
mai ieşi viu... Hotărâţi, doamnă... 

Juliette asculta şi auzea, fremătând, pământul care tremura 
sub copitele cailor lansați în plin galop. 

Şi galopul se apropia tot mai mult, iar d'Assas, mereu tăcut 
şi impasibil, aştepta ca şi când ar fi fost vorba de un altul, nu de 
el, iar Crebillon arunca priviri rugătoare spre tânără femeie. 
Intrebându-se cu spaimă ce va face... dacă ea va asculta de 
sfaturile inimii care o îndemnau să-l salveze pe cel pe care-l 
iubea, sau de ura sa care-i sugeră cu viclenie ideea feroce de a 
deschide acea poartă şi de a chema în ajutor... în timp ce în 
mintea sa îndurerată mai răsunau cuvintele poetului: 

"De data asta e călăul!"... 

Şi cavalcada se apropia din ce în ce mai mult şi curând 
trecu ca o furtună prin faţa porţii, care rămase închisă şi se 
pierdu în depărtare. 

În clipa aceea un suspin mişcă pieptul tinerei femei şi două 
lacrimi, două perle ardente, alunecară încet pe obrajii ei obosiţi. 

Şi când zgomotul cavalcadei se stinse complet în depărtare, 
Crebillon; în faţa lui d'Assas care privea la contesă cu o privire în 
care se citea o imensă uimire, Crebillon se apropie de tânăra 
femeie, îi luă mâna şi, sărutând-o cu respect, îi spuse cu o 
emoție şi cu o blândeţe aproape părinteşti: 

— Sunteţi un suflet mare, copila mea... Credeţi un bătrân 
care a trăit multe şi care v-ar putea fi tată... Nu sunteţi făcută 


pentru rolul pe care îl jucaţi aici... Fugiţi, copila mea... dacă mai 
aveţi încă timp s-o faceţi... gândiţi-vă la ceea ce aveţi... plecaţi 
undeva într-un colţ de ţară liniştit... acolo unde v-aţi născut., 
grăiţi modest, dar cinstit... veţi găsi acolo fericirea şi ştima 
oamenilor cinstiţi, ceea ce înseamnă enorm, credeţi-mă, în 
comparaţie cu viaţa la care visaţi şi pentru care nu sunteţi 
făcută... 

Fără să răspundă, căci era foarte emoţionată, Juliette se 
îndreptă spre poartă, o deschise şi spuse suspinând: 

— Cred că nu vă mai ameninţă nimic... plecaţi... şi 
Dumnezeu să vă aibă în paza lui! 

Şi cu un gest plin de durere ea le arătă drumul liber, în timp 
ce ochii săi plini de lacrimi priveau ca cei ai unui câine 
credincios drept în ochii lui d'Assas, care, foarte emoţionat şi el, 
negăsind nici un cuvânt de consolare sau de mulţumire, în faţa 
durerii aceleia atât de vizibile, în faţa acelei abnegaţii atât de 
evidente, se descoperi cu un gest energic şi se înclină profund. 

Atunci poetul îşi luă tânărul prieten de braţ şi, făcând 
tinerei femei un gest enigmatic de adio, îl trase după sine pe 
d'Assas care, în pragul porţii, dădu drumul lacrimilor prea multă 
vreme reţinute. Contesa îi privea tristă îndepărtându-se şi 
strângând în mână ceea ce Crebillon îi strecurase fără ca ea să- 
şi dea seama. 


Capitolul XXIII "Macul de argint" 


— lată o fiinţă ciudată, spuse d'Assas îndepărtându-se, iar 
ceea ce tocmai a făcut mă uluieşte... Nu ştiu ce să mai cred. 

— Credeaţi că va striga şi vă va preda? răspunse Crebillon 
cu un zâmbet ştrengăresc. 

— Eram foarte convins de asta... sunt obligat s-o 
mărturisesc... mai ales după cele ce s-au întâmplat între noi. 

— Ei bine, după cum vedeţi, v-aţi înşelat. 

— Această generozitate mă pune în mare încurcătură. 

— Şi de ce anume? 

— Nu aţi auzit ce a spus această femeie? Regele a dat chiar 
în această dimineaţă, ordinul de a fi mutat la Bastilia. 

— Ei şi? 

— Nu vă surprinde faptul că e atât de bine informată? 


—  Ascultaţi-mă şi încercaţi să înţelegeţi: fiind metresa 
regelui, nu e nimic de mirare că ea să cunoască proiectele 
regescului ei amant... Regelui, din câte spun gurile rele, îi cam 
place să vorbească despre micile sale afaceri favoritelor... în 
fond, iubitul nostru Ludovic al XV-lea nu-i decât un mic burghez 
guraliv... 

— Deci şi voi gândiţi, ea şi mine, spuse cu ardoare d'Assas, 
că regele şi contesa au vorbit de mine... s-ar părea că în chiar 
această noapte, dacă stau să mă gândesc bine? 

— Intr-adevăr, e posibil să fie aşa. 

— Atunci vedeţi că aveam perfectă dreptate! 

— În ce fel? 

— lată cum: am primit vizita contesei du Barry... şi m-a 
părăsit foarte nemulțumită de felul în care m-am purtat cu ea... 
Or, în dimineaţa acestei zile regele consideră brusc că Bastilia 
mi-ar face foarte bine la sănătate şi are grijă să fiu condus 
acolo... 

— De unde aţi tras concluzia asta? 

— Din faptul că, foarte furioasă, contesa m-a părăsit 
proferând cuvinte de ameninţare şi nu uitaţi, l-ar fi putut 
împinge pe rege la această hotărâre total răuvoitoare pentru 
mine. 

— Poate că voi aveţi dreptate... Eu aş zice chiar mai bine: 
ca şi vouă şi mie mi se pare aproape cert. 

— Lucrurile stând aşa cum stau, spuse d'Assas uimit, nu 
sunteţi deloc surprins de ceea ce tocmai a făcut?... Nu vedeţi în 
asta o contradicţie... ceva bizar?... 

— Eh!... scumpul meu, aş prefera să vă spun că femeia e 
un ghem de contradicții... Prefer să nu filozofez asupra acestui 
subiect care ne-ar duce mult prea departe şi am să vă spun la 
fel de simplu că, precum pescarul de care vorbeşte Evanghelia, 
aveţi ochi, dar nu vedeţi nimic!... ceea ce, de altminteri, 
dovedeşte cât sunteţi de modest... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic, numai că contesa du Barry este profund şi sincer 
îndrăgostită de persoana voastră, o, tinere şi naiv Adonis! 

— Credeţi în sinceritatea acestei iubiri? 

— Pe toţi dracii! Puteţi să vă mai înadoiţi... după ceea ce 
tocmai a făcut pentru dumneavoastră? 


— Fie!... dar cum vă explicaţi că a aţâţat furia regelui 
împotriva mea? 

Crebillon dădu din umeri şi spuse: 

— Păi nici nu-i prea greu de ghicit... Nu aţi văzut ochii 
înroşiţi de lacrimi şi trăsăturile obosite aproape descompuse, ale 
tinerei femei? 

— Mărturisesc că, într-adevăr, nu le-am remarcat. 

— Păi cum să nu! Dacă sunteţi mereu cu capul în nori!... 
Dar eu le-am remarcat... şi încă multe altele... şi am înţeles cu 
uşurinţă că frumoasa noastră contesă, după primirea 
"călduroasă" pe care i-aţi făcut-o, aflată sub influenţa umilinţei, 
furiei şi decepţiei, nu s-a dat înapoi în faţa uneia dintre acele 
mici infamii atât de obişnuite la îndrăgostiţii mai năbădăioşi şi, 
pentru a se răzbuna, v-a încondeiat cum nu se poate mai bine în 
faţa regelui, care nu e prea furios pe voi... 

Regele pleacă, furia se potoleşte, regretele şi remuşcările 
iau locul răzbunării!.. Numai iubirea rămâne stăpâna asupra 
acestui suflet chinuit şi voi aţi beneficiat de această schimbare. 

— Poate că aveţi dreptate! răspunse d'Assas gânditor. In 
tot cazul, această generozitate mă pune într-o postură dintre 
cele mai neplăcute... Admiţând că ceea ce mi-aţi spus referitor 
la subiectul acestei iubiri pe care contesa o simte pentru mine 
este exact, nu e mai puţin adevărat că o urmăreşte pe doamna 
d'Etioles cu ura ei... După serviciul pe care mi l-a făcut, care va 
fi conduita mea faţă de această femeie?... A acţiona împotriva ei 
ar fi o nedelicateţe care este împotriva firii mele... S-o 
abandonez pe doamna d'Etioles în mâinile ei îmi este la fel de 
imposibil... lată-mă deci într-o crudă dilemă! 

— Intr-adevăr, situaţia e foarte delicată... Dar, la dracu'!... 
cine ştie ce ne rezervă viitorul?... veţi avea poate ocazia să-i 
faceţi, la rândul vostru, un serviciu contesei, care va anula 
datoria ce o aveţi faţă de ea. Şi apoi, cine ştie? O inimă cu 
adevărat îndrăgostită e capabilă de orice eroism... iar contesa 
mi se părea foarte îndrăgostită... Putem deci spera! 

— Ce anume să sperăm? 

— Cinstit să fiu, nici eu nu ştiu prea bine. 

Tot discutând în felul acesta, cei doi bărbaţi au ajuns fără 
încurcături la hanul în care locuiau. 

Hotărâră că d'Assas să rămână prudent câteva zile închis în 
cameră, în speranţa că nu-l vor căuta atât de aproape de castel. 


Urmau să se întoarcă la Paris când căutările în curs se vor fi 
mai potolit şi d'Assas era hotărât să ceară adăpost contelui de 
Saint-Germain, care, de altminteri, i-l oferise aducându-i planul 
maşinăriei graţie căreia îşi putuse duce evadarea la bun sfârşit. 

Motivul care atârnase cel mai greu în hotărârea cavalerului 
de a cere adăpost contelui de Saint-Germain era speranţa de a-l 
determina pe acesta să folosească puterea ocultă de care 
dispunea pentru a putea afla unde era ascunsă Jeanne. 

Dar cum nu era sigur că va putea obţine ceea ce dorea, 
cum nu era sigur nici de faptul că Saint-Germain putea să-l 
ajute, nu-i spuse nimic lui Crebillon, pentru a nu trezi în ei o 
speranţă care risca să fie repede destrămată de fapte. 

Reîntorşi în camera lor, constatară absenţa lui Noé Poisson. 

— Bine! Murmurase Crebillon, iată butoiul meu cu vin că a 
şters-o din noul!... Numai de n-ar face vreo tâmpenie 
ireparabilă... 

Noé, atunci când era beat, simţea imperioasa nevoie să se 
plimbe pe la ţară sau prin jurul castelului, unde plouase cu 
cârciumi în care beţivanul făcea dese popasuri şi sfârşea prin a- 
şi îneca în porţii generoase de vin şi puţina luciditate care-i mai 
rămânea. 

Poetul, la curent cu obiceiurile amicului său, obişnuit cu 
aceste dispariţii zilnice, n-a fost deci prea surprins de absenţa 
sa şi nu manifestă cine ştie ce mare nelinişte privitor la acest 
subiect. Sigur era că urma să-l vadă apărând la ora prânzului, 
mergând cu acel pas ţeapăn şi lent de beţiv obişnuit cu 
chefurile monstruoase şi punându-şi întreaga demnitate şi 
atenţie pentru a merge drept fără să pară a se clătina. 

În timpul acesta valetul, Jean, se întorsese şi el, după ce îşi 
dusese calul la grajd cu calmul cuiva care tocmai a făcut o 
excelentă plimbare. El găsise mijlocul de a se face remarcat de 
poet căruia îi făcuse un semn ca pentru a-i spune că totul va 
merge cum trebuie în privinţa lui şi era gata pregătit să execute 
noi ordine care i s-ar da. 

Crebillon a răspuns la acest limbaj mut făcându-l să 
înţeleagă că, pentru moment, nu e vorba decât să vegheze 
prudent şi să semnaleze apropierea unui pericol. 

La care Jean, printr-o mimică expresivă, i-a răspuns că a 
înţeles şi că va veghea. 

În sfârşit, sosi şi ora cinei şi Noé nu se întorsese. 


La început l-au aşteptat, apoi s-au decis să se aşeze la 
masă şi masa se termină fără ca beţivanul să fi apărut. 

Crebillon începu să se neliniştească de această absenţă 
prelungită şi cu cât timpul se scurgea, cu atât neliniştea îi 
creştea. 

Se însera, apoi întunericul puse stăpânire pe oraş şi Noé tot 
nu venise! 

A doua zi de dimineaţă, cum Noé nu se întorsese, Crebillon, 
neliniştit de moarte, începu să-l caute după o vie discuţie cu 
d'Assas, care dorea să-l însoţească şi înfruntă toate greutăţile 
din lume să-l convingă că securitatea sa impunea ca el să 
rămână închis şi că se va descurca şi singur pentru a întreprinde 
cercetările necesare. 

Fu nevoit, pentru a-l hotărî pe cavaler să rămână liniştit, să- 
|I facă să înţeleagă că prezenţa lui mai mult l-ar încurca decât l- 
ar ajuta şi, în sfârşit, ca argument decisiv, să-i reamintească de 
faptul că putea fi recunoscut şi arestat şi că, fără îndoială şi el, 
Cre&billon, ar fi împărtăşit aceeaşi soartă cu el şi astfel, dintr-o 
dată, Jeanne rămânea fără singurii doi oameni care-i mai puteau 
veni în ajutor. 

Acest argument producându-şi efectul scontat, Crebillon, 
aşa cum făcuse cu câteva zile în urmă din pricina lui d'Assas, 
reîncepu să bată pavajul Versailles-ului. Numai că acum, 
cunoscându-l până în vârful degetelor pe cel pe care-l căuta, se 
duse de-a dreptul să caute din cârciuma în cârciumă, neuitând 
nici una din tot oraşul. 

Regăsi urma lui Noé într-un fel de cantină frecventată de 
valeţii castelului unde află că persoana cu semnalmentele pe 
care le dăduse trecuse pentru câteva clipe, seara, ca apoi să 
iasă şi să se alăture unei adunări ce avusese loc în piaţă. 

Dar acolo se pierdea urma celui pe care-l căuta; aceasta 
fusese tot ceea ce putuse afla, ceea ce trebuie să recunoaştem 
că era foarte puţin. 

Poetul avea o reală afecţiune pentru vechiul său prieten. 
Această dispariţie misterioasă îl neliniştea şi îl întrista mai mult 
decât ar fi fost dispus s-o mărturisească. 

Pe de o parte începea să se teamă serios că nu cumva 
bătrânul său prieten să nu fi primit vreo lovitură urâta într-una 
din plimbările pe care le făcea la întâmplare prin împrejurimi; pe 
de altă parte, cum cunoştea mai bine ca oricine inteligenţa mai 


degrabă mărginită şi cheful de vorbă nestăvilit al lui Noé, care, 
ca toţi beţivii, pălăvrăgea vrute şi nevrute cu primul ieşit în cale 
şi adesea monologa cu voce tare în plină stradă, se temea ca 
vreo vorbă imprudentă, scăpată la beţie, să nu-i pună pe urmele 
lui d'Assas pe cei care-l căutau. 

O  indiscreţie putea fi, într-adevăr, fatală nu numai 
cavalerului, dar chiar şi lui Crebillon, pe care, vinovat de a fi dat 
ajutor unui prizonier de stat, îl pândea riscul de a fi arestat şi 
aruncat în cine ştie ce hrubă din Bastilia, perspectivă care era 
departe de a-i surâde bravului nostru poet care, în materie de 
curaj, îşi avea şi el limitele sale. 

Cu toate acestea, în ciuda tuturor temerilor, nu se putea 
decide să părăsească Versailles-ul şi-şi continuă căutările ale 
căror rezultate nefaste îi întăreau din ce în ce mai tristă 
convingere că nefericitul său prieten trebuie să fi fost victima 
cine ştie cărui derbedeu care, după ce l-a buzunărit bine, l-a 
omorât pur şi simplu. 

Or, iată ce se întâmplase de fapt: 

Când Crâbillon îl părăsise dimineaţa, recomandându-i să 
aştepte întoarcerea lui, Noé, conform obiceiului lui, rămăsese 
liniştit, decis cu bună credinţă să se supună recomandărilor 
prietenului său. 

Dar cum nu întârzie să se plictisească de moarte şi pentru a 
se distra, începu să bea şi cum Crebillon întârzia să apară, din 
pahar în pahar, din sticlă în sticlă, lui Noé nu-i trebui mult să se 
pilească. 

Când fu suficient de afumat, beţivul, tenace în obiceiurile 
sale, natural că uită toate sfaturile amicului său, se ridică şi ieşi. 

După ce rătăci câtăva vreme la întâmplare, se simţi obosit 
şi, natural, intră să se odihnească, într-o cârciumă, unde, la fel 
de firesc, mai goli o sticlă. 

Ajuns în piaţa castelului, Noé, deja beat mort, se simţea tot 
mai obosit şi intră să se odihnească în cantină în care Crebillon 
îi dăduse de urmă. Acolo se odihni în stilul său propriu... bând în 
continuare. 

Aceasta se întâmpla în momentul în care d'Assas 
administra, în faţa grilajului castelului, magistrala şi umilitoarea 
pedeapsă contelui du Barry, despre care am vorbit deja. 

Noé, prea ocupat în cantină, nu văzuse şi nu auzise nimic. 
Numai când se simţi odihnit, adică după ce mai goli o sticlă, se 


ridică, după ce plăti şi ieşi ţeapăn ca un automat, ţinându-se pe 
picioare doar numai printr-o minune, sfidând legile echilibrului. 

În piaţă, după plecarea lui d'Assas, câţiva privitori se 
hotărâseră să-i dea o mână de ajutor contelui care rămăsese 
leşinat pe pavaj, năucit, gâtuit de furie şi de ruşine mai mult 
chiar decât de durere. 

Se formă imediat un fel de adunare spontană şi hazardul a 
vrut ca beţivul nostru să se găsească în primul rând, bine plasat 
pentru a vedea şi auzi totul şi nu putea pierde el ocazia să 
asiste la un spectacol atât de interesant. 

Contele, nerevenindu-şi din leşinul său, în plus având chipul 
însângerat şi hainele sfâşiate, se găsiră câteva suflete caritabile 
care să-l apuce de mâini şi de picioare, plecând în căutarea unei 
drogherii unde i s-ar fi putut da acelui senior îngrijirile imediate 
pe care le necesită starea sa. 

Cortegiul se puse în mişcare şi, cum bine aţi ghicit, Noé îl 
urmărea cu perseverenţă, fără chiar să simtă ghionturile pe care 
le primea din stânga şi din dreapta, prea ocupat cum era să-şi 
păstreze un echilibru care era tot mai greu de stăpânit. 

Prima drogherie care le apăru în drum a fost tocmai 
drogheria "Macul de argint", pe care cititorul nostru o cunoaşte 
bine. 

Contele fu lăsat acolo, iar Noé, fără să ştie cum şi de ce, 
intră împreună cu cei care-l căraseră pe conte, împins numai de 
acea curiozitate liniştită şi nevinovată pe care am văzut că a 
avut-o şi cu o zi înainte, când a stat să privească ore în şir cei 
doi cai legaţi de un copac. 

Droghistul, pe care cititorii poate că nu l-au uitat, era afiliat 
la aceeaşi societate ca şi contele şi era, fără îndoială, un 
personaj marcant în acest ordin căruia dornul Jacques îi era şef 
suprem, căci îl recunoscu pe rănitul ce-i fusese adus şi-l 
transportă imediat într-o cameră învecinată cu acel cabinet în 
care am pătruns odată cu Nicole, camerista contesei. 

Era un dormitor sever mobilat şi în care tot mobilierul părea 
a proveni din secolul trecut. 

Bineînţeles că Noé era mereu pe urmele lor şi, văzând un 
mare fotoliu, se aşeză foarte liniştit şi se scufundă într-un somn 
de plumb fără ca nimeni să-i dea atenţie, fiind ascuns în 
întregime de spătarul înalt al acelui vechi fotoliu. 


În acest timp droghistul declară cu voce tare că starea 
rănitului pe care i l-au adus i se părea foarte gravă, că avea 
nevoie de linişte şi de odihnă şi dădu prompt pe uşă afară pe 
toţi cei care veniseră cu rănitul. Scăpat de inoportuni şi curioşi, 
droghistul, după ce încuie poarta şi fără să se mai ocupe rănit, 
se duse de-a dreptul la un uriaş dulap din lemn de stejar, care 
ocupa un întreg perete al camerei, şi-l deschise. 

Dulapul era în întregime plin de haine agăţate pe umeraşe 
fixate pe partea din spate a acestuia. Droghistul apucă hotărât 
cu ambele mâini de primul umeraş din dreapta şi trase violent, 
ca şi când ar fi vrut să-l smulgă. 

Se auzi un declic şi fundul dulapului pivotă în jurul propriei 
axe, lăsând vederii o trecere îngustă. Bărbatul luă atunci o 
lumânare de pe o mobilă, o aprinse şi, cu ea în mână, dispăru în 
deschizătura pe care o dăduse la iveală în modul acesta ciudat. 

Câteva minute mai târziu se întorcea, însoţit de domnul 
Jacques, după care plecase de fapt pe acest drum misterios 
care-şi avea corespondent într-unul din cele patru pavilioane din 
adăpostul de pe străduţa Rezervoarelor. 

Domnul Jacques se duse drept la patul pe care fusese întins 
contele şi, după ce-l privi câteva clipe, spuse: 

— E încă leşinat. 

— Nu-i nici o nenorocire, domnule, l-am examinat cu grijă 
înainte de a veni la dumneavoastră pe domnul conte, nu are nici 
o rană gravă... Am să-i dau câteva picături dintr-un preparat 
care-l vor trezi din leşin. 

— Făceţi-o cât mai repede posibil. 

Spunând acestea, domnul Jacques căuta cu privirea un loc 
unde să se aşeze şi droghistul, ghicind dorinţa stăpânului, se 
grăbi să-i ofere fotoliul. 

Numai că ajungând în dreptul fotoliului, scoase un mic țipăt 
de surpriză când îl văzu pe Noé comod instalat şi care părea că 
doarme la fel de liniştit ca şi când s-ar fi aflat în patul său 
propriu. 

Auzind strigătul, domnul Jacques se întoarse şi-l văzu şi el 
pe intrus. 

— Ăsta cine mai e? întrebă el, încruntând sprâncenele. 

— Pe cinstea mea, monseniore, exclamă droghistul 
stupefiat, nu ştiu nimic... dar putem să vedem ce-i cu el. 


Închise în grabă dulapul care rămăsese deschis şi, luându-l 
pe somnoros de braţ, scuturându-l zdravăn, îi spuse: 

— Hopa! Hei! Amice... sus!... ce căutaţi aici?... 

Somnorosul astfel interpelat şi scuturat nu se mişcă, nu 
scoase nici cel mai mic sunet şi, când droghistul îi lăsă braţul, 
acesta căzu ca un lucru inert. 

— De unde a apărut individul? întrebă domnul Jacques. 

— Cred că i-a însoţit pe cei care l-au cărat până aici pe 
domnul conte, răspunse droghistul, care, în timp ce vorbea, îl 
examină cu atenţie pe acest necunoscut al cărui somn atât de 
profund i se părea nefiresc. 

— Mi se pare că am mai văzut cândva faţa asta de beţiv! 
murmură domnul Jacques, care adăugă: Maestre André, vreţi să 
vedeţi, vă rog, ce poate să însemne somnul acesta atât de 
profund? 

Maestrul Andre, pentru că aşa se numea droghistul, nu 
aşteptase acest ordin şi-l examină deja cu mare grijă pe intrus. 

După câteva minute de examinare foarte atentă, se ridică 
Şi spuse: 

— Bărbatul acesta nu doarme, monseniore, vedeţi, 
pleoapele nu sunt complet închise, pupila este fixă şi dilatată... 
Este pur şi simplu doborât de băutură... ca şi când l-ar fi lovit 
cineva cu un retevei în cap... Trebuie că individul are o 
constituţie foarte solidă, căci doza de alcool pe care a înghiţit-o 
este extrem de mare şi riscă să facă o congestie... să cadă ca 
fulgerat... E un caz foarte curios şi extrem de rar... Vedeţi, 
insensibilitatea este totală... 

Spunând acestea, maestrul Andre îl scutură violent pe beţiv 
şi-l înţepă cu un ac, neobţinând nici o reacţie din partea lui. 

— Individul vede? Aude?... De fapt, mi-l aduc arciinte acum, 
e acel beţiv cam nărod care-l însoţeşte peste tot pe poetul 
Crebillon... este tatăl doamnei d'Etioles... Poisson cred că-l 
cheamă... E de-a dreptul ciudat că beţivul ăsta a putut pătrunde 
până aici... Acest somn ciudat nu ascunde vreo cursă?... 

Droghistul dădu din cap. 

— Nu, monseniore, vă răspund că nu suntem în faţa unui 
simulacru... Acest om, când se va trezi, dacă între timp nu-l va 
lovi damblaua în starea în care se află, va fi sigur extrem de 
uimit şi nu va şti să spună unde este şi cum a ajuns aici. 


— Totuşi aude vede?... şi dacă vede şi aude, îşi va aminti ce 
a văzut şi auzit? 

— Cred că nici nu vede, nici nu aude... Cu toate acestea eu 
nu aş îndrăzni să afirm nimic... e un caz atât de deosebit... 

Fără să spună nimic, domnul Jacques luă un pistolet dintr- 
un sertar şi, lipind ţeava de tâmpla lui Noé, îl armă cu sânge 
rege şi-i spuse poruncitor: 

— Sus, bărbate... sau eşti mort!... 

No€ nu se mişcă. 

— V-am spus, monseniore, insensibilitate totală... cred că 
acest om nu aude şi nu vede nimic. 

— Nu are nici o importanţă, replică domnul Jacques, pentru 
că fatalitatea l-a adus pe beţivul ăsta aici, ar fi bine, pentru mai 
multă siguranţă, să ne lămurim în privinţa persoanei lui... 
Maestre André, îl veţi transporta în camera izolată din micul 
pavilion... veţi avea grijă să nu poată scăpa de acolo şi-l veţi 
trata cum credeţi de cuviinţă... Ar fi poate mai bine să-i 
întreţineţi o stare permanentă de beţie pentru a-l face să-şi 
piardă amintirile celor văzute şi auzite... dacă a văzut şi auzit 
ceva... Când va veni vremea, vă voi spune eu, îl vom îmbăta din 
nou şi-l vom lăsa într-o noapte departe de casă, pe un drum 
astfel încât, atunci când se va trezi din beţie, să creadă că a 
visat. Până atunci, aveţi grijă să nU vă scape. 

— Ordinele voastre vor fi executate, monseniore. lar ca să 
scape... hm!... mi se pare cam greu! Camera despre care e 
vorba nu are nici o ieşire vizibilă şi ar trebui ca beţivul nostru să 
fie dotat cu un fler deosebit pentru a găsi resortul care deschide 
uşa secretă. 

— Trebuie să ne gândim la orice situaţie... aveţi totuşi 
grijă... Dar ajunge cu discuţia despre acest imbecil... Să ne 
ocupăm de contele du Barry. 

Câteva clipe mai târziu, graţie îngrijirilor energice, contele 
îşi revenea şi constată cu satisfacţie că în afară de durerea 
produsă de numărul impresionant de lovituri de baston primite, 
nu avea nimic rupt şi se puse repede pe picioare. 

La întrebările domnului Jacques, răspunse că nu a putut 
executa ordinele pe care le primise şi că în momentul în care se 
pregătea să intre în castel pentru a primi detalii despre 
evadarea lui d'Assas, pe care baronul de Marcay, într-o notă 
explicativă, o semnalase superiorilor lui, a fost oprit de acel 


mizerabil d'Assas în persoană, care l-a adus în starea jalnică în 
care se găsea în prezent. 

Contele termină această povestire dureroasă pentru amorul 
său propriu, spunând cu un glas trădând o ură sălbatică: 

— De data asta, de vreţi sau nu, dacă-l întâlnesc pe acest 
individ, îl ucid... trebuie s-o fac... Vreau, înainte de a-l ucide, să-l 
fac să sufere îngrozitor... Puteţi face ce veţi vrea cu mine după 
aceea, dar vreau să mă răzbun şi această răzbunare va fi 
teribilă, îngrozitoare... 

— Haideţi, haideţi, calmaţi-vă, scumpul meu conte şi pentru 
că ţineţi atât de mult la această răzbunare, ei bine... vi-l las pe 
mâinile voastre pe acest d'Assas... puteţi face ce vreţi cu el... Ei! 
Acum sunteţi mulţumit?... 

— Ah! Mulţumesc, monseniore!... 

— Insănătoşiţi-vă cât mai repede, am nevoie de voi... 

— Fiţi liniştit, am alte lucruri de făcut decât să stau în pat... 
Vă răspund, domnule, că nu voi lâncezi prea mult pe aici, 
răspunse contele cu un zâmbet hidos pe faţă. 

— Bine, bine, mă bazez pe dumneavoastră... Cu toate 
acestea, în interesul vostru, nu comiteţi imprudente... Acum, vă 
părăsesc... am ordine grabnice de dat... Maestre Andre, vă 
recomand încă o dată atenţie cu beţivul acesta... urmaţi punct 
cu punct instrucţiunile mele privind acest subiect... 

Acestea fiind spuse, domnul Jacques se îndreptă spre 
faimosul dulap şi dispăru. 

Un sfert de oră mai târziu, Noé era transportat într-o 
cameră confortabil mobilată, dar care nu avea nici uşi, nici 
ferestre aparenţe. 

Camera era slab luminată de o veioză. 

Beţivul a fost depus într-un vast fotoliu şi, pe b mică 
măsuţă, un pahar pântecos şi numeroase sticle prăfuite erau 
dispuse în aşa fel încât să atragă atenţia beţivului la trezire. 
Sticlele au fost alese cu grijă, părând a avea o vechime 
venerabilă, făcând astfel tentaţia irezistibilă... 

lată ce se întâmplase şi unde se afla Noé Poisson, în timp 
ce amicul său Crebillon, care-l credea mort, se întrista pe 
măsură ce-şi urma căutările zadarnice. 


Capitolul XXIV O vizită neaşteptată 


După plecarea lui d'Assas şi a domnului de Crebillon 
contesa du Barry a rămas multă vreme gânditoare în faţa porţii 
pe unde plecase cel pe care ea îl alesese şi care-i răpise inima. 

Un proces lent, dar tenace, de gândire îşi făcuse loc în 
capul acela frumos şi tânăr. 

Gânduri pe care ea nu le avusese niciodată, de care nu se 
bănuise niciodată că ar fi în stare, îi cuprindeau mintea 
deschizând spiritului ei orizonturi noi. 

Pudori necunoscute, delicate rafinamente îi veneau brusc în 
minte şi era gata să roşească gândind la ceea ce fusese, la ceea 
ce făcuse, la ceea ce mai era încă. 

De ce această neaşteptată senzaţie de ruşine?... De ce 
aceste gânduri noi care o cuprindeau şi o încântau în acelaşi 
timp?... 

Era datorită iubirii pure şi sincere care punea pecetea ei 
suverană pe această inimă care nu bătuse încă pentru nimeni, 
era pentru că iubirea regeneratoare ieşea învingătoare în 
groaznica luptă cu ambiția, ura, cu toate sentimentele josnice 
care luptau împotriva ei: era datoriţă faptului că toate rănile 
acestei inimi greu încercate se vindecau, se purificau la 
atingerea acestui stăpân necontestat. 

Şi visătoare, revedea în imaginaţie acea seară, la balul de 
la Primărie, unde-şi făcuse pentru prima oară apariţia sub 
numele de contesa du Barry şi în urechi îi mai răsunau şi acum 
cuvintele lui Saint-Germain, care, cu o voce blândă şi gravă, îi 
spunea: 

"Nu sunteţi, nu veţi fi niciodată contesa du Barry!... Mai 
este încă timp, plecaţi, trăiţi modest, dar cinstit, în ţinutul 
dumneavoastră... acolo... la Vaucouleurs... şi în felul acesta veţi 
fi sigură că vă veţi găsi fericirea". 

Şi iată că, lucru ciudat, acel necunoscut care-l însoțea pe 
d'Assas, acel poet cu tonul glumeţ, cu privirea ironică, cu 
gesturi când obişnuite, când teatrale, îi repetă acolo, cu 
blândeţe în glas şi în priviri, aceleaşi sfaturi, în termeni aproape 
identici. 

Şi acest necunoscut care părea s-o fi ghicit, ca şi contele 
Saint-Germain mai înainte, vorbea de un rol care era obligată 
să-l joace. 


Ştia deci? 

Şi, ca şi Saint-Germain, ştia, altminteri de ce aceeaşi 
blândeţe, de ce acea milă pe care ea o citise clar în privirea lui, 
în timp ce el, cel iubit, rămânea rece şi dispreţuitor, aproape 
ameninţător? 

Toate aceste lucruri i se păreau ciudate şi în mintea ei 
simplă cu înclinații spre superstiții, ideea că era destinată 
fatalmente să eşueze în sarcina pe care şi-o asumase, se fixă 
tot mai tiranică şi tenace. 

Şi ea se întreba dacă nu ar fi mai bine să renunţe singură, 
liberă, la tot, mai degrabă decât să eşueze ruşinos. 

Cel puţin, prin renunţarea sa voluntară, se va putea bucura 
de simpatii, va forţa stima celui pe care-l iubea atât de mult, în 
timp ce persistând şi mergând spre un eşec pe care un 
presentiment secret i-l arăta a fi sigur, ea vedea întreaga lume 
întorcându-se împotriva ei, chiar şi mai ales cei care o 
împinseseră până acolo. 

Şi gândurile sale mergeau de la Saint-Germain la Crebillon, 
repetându-şi maşinal cuvintele poetului: 

"Nu sunteţi făcută pentru rolul pe care-l jucaţi aici”. 

Şi se întreba cu spaimă, uimită în faţa propriilor procese de 
conştiinţă, dacă poetul nu cumva avea dreptate dacă nu cumva 
ea ar trebui să asculte de vocea aceea interioară care o sfătuia 
să renunţe la luptă, să realizeze ce avea şi, cu acea mică avere, 
să se retragă în locurile sale natale, să trăiască acolo cinstit 
crescându-şi micuța surioară. 

De altminteri, această avere, care astăzi i se părea foarte 
modestă, nu i se părea, pe vremea când exercita meseria de 
femeie de moravuri uşoare, un vis aurit care nu se va realiza 
niciodată? 

Juliette ieşi din aceste gânduri ca dintr-un vis şi-şi dădu 
atunci seama că ţinea în mână o hârtie pe care Crâbillon i-o 
strecurase înainte de plecare. 

Deschise biletul şi-l citi. 

Nu conţinea altceva decât numele unui han şi indicaţii 
privind etajul şi numărul camerei. 

Era fără îndoială adresa lui d'Assas. 

Necunoscutul gândea că această adresă îi va putea fi, fără 
îndoială, utilă?... Se gândea că ea ar putea avea ideea de a se 
întoarce spre a-i vorbi lui d'Assas? 


Ce spera de la ea acest poet? 

Din ce în ce mai gânditoare, se pregătea să se întoarcă în 
camera ei, când îşi aminti că grădinarul ar putea flecări şi 
povesti cum şi-au făcut apariţia în grădină cei doi fugari. 

In ceea ce-o priveşte, puţin îi păsa de asta. In starea 
sufletească în care se afla, îi era complet indiferent că regele 
său domnul Jacques ar putea afla că ea lăsase să scape de 
urmăritori pe cavalerul d'Assas. 

Dar înţelegea foarte bine că o indiscreţie îl putea da pe 
mâna urmăritorilor pe cel pe care-l iubea, în ciuda tuturor celor 
întâmplate până atunci şi acum nu dorea cu nici un chip să-l 
vadă la închisoare. 

Făcu deci un ocol şi, găsindu-l pe grădinar care-şi făcea 
conştiincios munca sa de zi cu zi, îi spuse: 

— Cei doi gentilomi au plecat, în sfârşit... Altă dată, 
Gaspard, fii mai prudent... De data asta voi trece cu vederea şi 
îţi promit că regele nu va afla de acest incident... dar gândeşte- 
te că dacă se mai întâmpla un astfel de incident şi regele află, 
vei fi alungat fără milă... şi ai, după câte cred, o familie de 
întreţinut... In propriul tău interes, să ai grijă ca aşa ceva să nu 
se mai întâmple... 

Gaspard, auzind aceste cuvinte, păli, de teama de a-şi 
pierde locul său şi răspunse cu un ton supus: 

— Vă jur, doamnă, că am făcut tot ceea ce-am putut; 
pentru a-i împiedica pe cei doi domni să intre, iar odată intraţi, 
să-i dau afară... Cel tânăr mi-a oferit o pungă cu bani, pe care 
am refuzat-o... şi am şi familie de întreţinut... Dacă doamna 
binevoieşte să-mi promită că nu spune nimic, eu vă promit că 
aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată dar, vă rog, faceţi în 
aşa fel încât regele să nu afle nimic... 

— Eu am promis să nu spun nimic, îmi voi ţine 
promisiunea... regele nu va afla nimic... dacă nu cumva vei face 
imprudenţa de a vorbi... 

— Oh! Doamna poate fi liniştită... doar n-o să-mi fac rău 
singur. 

Spunând aceste cuvinte, grădinarul părea jenat Fără să 
remarce această jenă, contesa continuă: 

— Intre altele, ai făcut bine că ai refuzat punga care ţi-a 
fost oferită... dar cum nu vreau să se zică că ai pierdut ceva în 


această situaţie... iat-o pe a mea, pe aceasta poţi să o iei... sper 
să fie la fel de plină ca aceea pe care ai refuzat-o... 

Şi, tăind scurt din şuvoiul de cuvinte cu care grădinarul 
mulțumea şi o binecuvânta. Ea se întoarse în camera ei, în timp 
ce Gaspard cântarea punga cu o evidentă Satisfacţie şi-şi frecă 
furios urechea. 

"Şi eu, naivul, care n-am ştiut să-mi ţin gura şi m-am dus să 
povestesc tărăşenia domnişoarei Nicole... S-ar putea ca această 
simpatică domnişoară să nu-şi ţină gura şi să meargă să 
flecărească, nu ca mine... Doamna este bună şi vrea să uite... 
numai că domnul Lebel nu glumeşte... şi voi fi alungat fără 
milă... Şi sărmanii mei copii, ce vor face?... Trebuie s-o rog pe 
domnişoara Nicole să nu spună nimic..." 

În timpul acesta, contesa, care se întorsese în budoarul ei, 
îşi zicea: 

"Haide, bravul nostru Gaspard e prea înspăimântat să nu-şi 
piardă slujba, deci nu va vorbi... dinspre partea asta iată-mă 
liniştită". 

Şi, aprinzând o lumânare roz, arse cu mare grijă biletul lui 
Cre&billon, temându-se ca acea bucăţică de hârtie să nu se 
piardă din greşeală, adresa pe care o conţinea să nu cadă 
cumva în mâinile cuiva rău intenţionat, care să-i pună pe 
urmăritori pe urmele fugarilor. 

După acest incident, contesa a rămas timp de două zile 
pradă unei violente agitaţii interioare, chinuită fără încetare de 
noi idei care se năşteau în mintea ei, dar cu toate acestea nu 
găsea forţa de a lua o hotărâre fermă. 

Părea agasată, nervoasă, fiind de o sensibilitate extremă 
care o făcea să izbucnească, fără motive aparente, în hohote de 
râs dezordonate sau în suspine sfâşietoare. 

Toată lumea din căsuţa de sub copaci suferea de pe urma 
dispoziţiei schimbătoare a contesei. 

Chiar şi regele fu nevoit să suporte efectele, ceea ce-l răci 
sensibil, fără ca tânăra femeie să-şi dea seama. 

În cele din urmă, după două zile, se îmbrăcă într-o toaletă 
neagră extrem de simplă şi o anunţă pe Nicole că iese. 

Se duse drept la adresa pe care i-o dăduse Crebillon. Urcă 
direct, fără să mai întrebe nimic şi bătu la uşa care-i fusese 
indicată, cu inima strânsă de o teamă nemărturisită. 

Cel care-i deschise era Crebillon. 


Poetul nu părea deloc surprins de această vizită, în schimb 
d'Assas tresări violent. 

Ea văzu această tresărire şi crezând că vrea să o alunge, îşi 
lipi palmele a rugă. 

Crebillon îi privea pe amândoi cu o atenţie susţinută. Părea 
foarte calm, numai degetele băteau frenetic darabana pe 
spătarul unui scaun pe care-l trăsese spre el cu un gest 
mecanic. 

D'Assas se ridicase şi cu vocea sa sonoră şi virilă, privind-o 
drept în ochi în timp ce ea rămânea tăcută, prea emoţionată 
pentru a mai putea vorbi, îi spuse cu blândeţe, cu un respect 
vizibil: 

— Doamnă, atunci când mi-aţi făcut onoarea de a veni să 
mă vizitaţi în închisoarea mea, mi-am pierdut stăpânirea de sine 
până într-atât încât v-am spus cuvinte pe care un bărbat nu are 
dreptul să le spună unei femei... oricare ar fi ea... făcând 
acestea, am fost lipsii de respect mai mult decât poate fi un 
bărbat faţă de o femeie... motiv pentru care vă cer iertare. 

Ea ridică spre d'Assas o privire strălucitoare, întrebându-se 
dacă aude bine, dacă nu cumva visează şi, negăsindu-şi 
cuvintele, izbucni într-un plâns cu suspine, căzu în genunchi şi, 
înainte ca el să poată face o mişcare, îi prinse mâna şi, i-o 
sărută. 

Cu o mişcare energică, d'Assas, stupefiat, o ridică 
murmurând: 

— Oh! Doamnă!... ce faceţi? 

Şi sărmanul cavaler, năuc, îl privea pe Crebillon ca pentru 
a-l implora să-i vină în ajutor. 

Acesta, nu mai puţin emoţionat, nu se făcu de altminteri că 
nu înţelege. Aduse repede un fotoliu în care tânăra femeie se 
lăsă să cadă, cu capul cuprins în palme, zguduită de suspine 
îngrozitoare. 

Poetul i-a făcut cavalerului un semn prin care-i recomanda 
să tacă şi să respecte pe acea doamnă sinceră şi, punând cu 
blândeţe mâna pe capul tinerei femei, cu un gest de o tandreţe 
pe care n-ai fi bănuit-o a exista vreodată în acest uriaş trup 
diform, i se adresă: 

— Plângeţi, copila mea, plângeţi, lacrimile sunt bune, 
lacrimile sunt sfinte, pentru că sunt regeneratoare... plângeţi 
pentru că odată cu lacrimile ce curg din ochii voştri. se spală şi 


gândurile negre care v-au cuprins inima... plângeţi pentru că 
aceste lacrimi purifică sufletul ce va rămâne pur şi strălucitor... 
plângeţi, copila mea... 

Şi, ca o mamă care-şi leagănă copilul, minunatul om care 
era Crebillon, în cuvinte emoţionante, lăsă să vorbească inima 
sa de poet şi linişti durerea din acel suflet martirizat, în timp ce 
d'Assas contempla acest spectacol şi ascultă cu o emoție pe 
care nu încerca să şi-o ascundă. 

În cele din urmă, femeia păru a se calma. 

Îşi şterse ochii şi spuse cu un surâs trist şi blând: 

— S-a sfârşit!... 

Şi cum ochii săi priveau ţintă la d'Assas în timp ce pronunţa 
aceste cuvinte, Crebillon schiţă o mişcare de retragere pe care 
cavalerul a văzut-o cu nelinişte, căci se întreba ce va face 
contesa, şi un tête-à-tête cu această femeie care, hotărât lucru, 
era din ce în ce mai ciudată şi mai extraordinară, îl speria. 

Juliette văzuse această nelinişte?... înţelegea ce se petrece 
în mintea lui d'Assas? 

N-am şti să spunem. 

Tot ea a fost aceea care i-a spus lui Crebillon, care se 
pregătea să iasă pe uşă: 

— Rămâneţi, domnule, vă rog... Puteţi asculta ceea ce am 
a-i spune domnului d'Assas... 

Crebillon se înclină, încântat în fond să asiste la această 
discuţie care-l intrigă, ghicind că prezenţa putea fi utilă, în timp 
ce d'Assas, la rândul lui, respiră liniştit, văzând un al treilea între 
el şi acea femeie uluitoare. 

Juliette reluă, adresându-se lui d'Assas, de data aceasta: 

— Aţi avut, acum câteva clipe, gentileţea de a-mi cere 
iertare pentru adevărurile poate puţin cam dure pe care mi le- 
aţi spus cu câteva zile în urmă. Aceste adevăruri, mărturisesc, 
erau meritate pentru... prostiile pe care vi le-am îndrugat... de 
care astăzi roşesc şi eu trebuie să vă cer iertare, d'Assas... 

— Oh, doamnă, asta nu se poate! 

— Ascultaţi-mă, vă rog... Da, eu vă cer iertare de a vă fi 
obligat, prin cuvintele mele nebuneşti, prin actele mele demne 
de dispreţ, şi, astăzi îmi dau seama, nedemne de o inimă 
cinstită, la cruda necesitate, de a-mi spune lucruri pe care voi, 
în inima voastră bună, vi le reproşaţi... în timp ce eu afirm acum 


şi o spun cu voce tare, în faţa domnului care mă aude, că erau 
cu mult sub ceea ce meritam. 

— Vă implor, doamnă, să nu mai vorbim de ceea ce a fost, 
îi spuse d'Assas... în ceea ce mă priveşte, am uitat totul... şi... aş 
fi fericit, credeţi-mă, dacă spusele şi faptele dumneavoastră 
viitoare îmi vor permite să nu-mi mai aduc aminte decât de 
serviciul pe care mi l-aţi făcut ieri şi să vă mulţumesc altfel 
decât prin seci cuvinte, cum o fac în acest moment... 

Contesa îl privi puţin uimită şi murmură, mai mult pentru 
ea: 

"Să fie deci adevărat?" 

Apoi, dând din capul ei frumos cu un aer hotărât, răspunse: 

— Poate că aveţi dreptate... dar ceea ce ama vă spune mă 
va obliga să revenim la ceea ce s-a întâmplat între noi... Cu 
toate acestea, fiţi liniştit, voi evita atât cât inii va sta în putinţă 
să evoc amintiri care-mi sunt astăzi dintre cele mai penibile şi 
odioasei şi dacă unele din aceste amintiri, pe care voi fi obligată 
să le evoc în faţa domnului de Cre&billon, sunt umilitoare pentru 
mine... ei bine, ăsta va fi pedeapsa mea... începutul ispăşirii pe 
care mi-am impus-o... numai pentru a merita puţin din stimă 
voastră... 

D'Assas se înclină în sens aprobator. 

Contesa se reculese, câteva clipe, apoi continuă: 

— Cu toate acestea, există un lucru pe care să-l repet încă 
o dată... Vă iubesc cu ardoare... cu toată puterea fiinţei mele... 
Sunteţi primul, singurul care a făcut să-mi bată inima şi această 
inimă este dată acum pentru totdeauna... şi nu se va mai 
schimba niciodată... orice s-ar putea întâmpla... 

Ştiu că sunt nedemnă de iubirea voastră... voi nu vă puteţi 
cobori până la mine. Vai! Orice aş face, nu mă voi putea ridica 
niciodată până la voi, căci nimic în lume nu va putea spăla 
odiosul şi vrednic de tot disprețul trecut care a fost trecutul 
meu. 

Nu sper deci nimic... nu cer nimic... deci chiar prietenia 
voastră... dar îmi face bine să vă spun încă o dată că inima mea 
vă aparţine în întregime... că mizerabilă femeie care sunt va fi 
întotdeauna fericită să-şi sacrifice viaţa sa şi fericirea pentru 
fericirea voastră... întipăriţi-vă bine în minte lucrul acesta, 
d'Assas şi nu-l uitaţi niciodată, căci nu vă voi mai vorbi niciodată 
de această iubire. 


Spuneaţi mai devreme că aşteptaţi faptele şi cuvintele 
mele pentru a mă judeca... Aşteptând acestea, veţi putea 
judeca imediat spusele mele, căci vreau să vă vorbesc cu toată 
francheţea şi ceea ce vă voi spune e confesiunea mea întreagă, 
fără ascunzişuri... oricât de umilitoare ar fi ea pentru mine. Mai 
târziu, d'Assas, veţi vedea că faptele mele vor fi în acord cu 
cuvintele. 

— Nu voi această, doamnă, ca să vă umiliţi... Tot ceea ce 
veţi spune, tot ceea ce aţi făcut pentru mine, mă fac să gândesc 
că valoraţi mai mult decât aţi însemnat în ochii mei şi încep să 
cred că v-am calomniat... Orice aţi fir orice aţi fost, aveţi cu 
siguranţă în suflet elanuri generoase care nu trebuie decât 
ajutate să se dezvolte... Sunt sigur că, dacă vă veţi urma 
îndemnurile inimii, faptele voastre vor fi de aşa manieră încât vă 
veţi reabilita în ochii oamenilor noştri... Este deci inutil să vă 
umiliţi, răspunse d'Assas. 

Contesa clătină din cap ca cineva care era foarte decis, în 
timp ce Crebillon spunea: 

— Mai bine spuneţi, doamnă... Cuvintele, ca şi lacrimile, 
sunt adesea o mare uşurare... 

— Aveţi dreptate, domnule... ar fi o mare uşurare, imensă 
aş putea spune, de a putea să-mi deschid inima în faţa a doi 
bărbaţi inteligenţi şi de onoare. 

Cei doi bărbaţi se înclinară. 

Contesa reluă: 

— Spuneaţi mai devreme că am fost descrisă în culori 
sumbre şi chiar calomniată... Vi s-a vorbit deja despre mine? 

— Da, doamnă, mărturisesc... dar... 

— Oh! Liniştiţi-vă, eu nu am de gând să vă cer numele 
persoanei care v-a vorbit de mine... în plus, cred că ştiu acel 
nume... Este aceeaşi persoană care v-a spus numele meu 
adevărat şi... ceea ce am fost înainte? 

— Aceeaşi, doamnă, răspunse d'Assas, care se grăbi să 
adauge: Acea persoană a minţit? 

— Nu, asupra anumitor fapte... Ştiu foarte bine ce v-am 
spus că am fost, răspunse Juliette, coborând privirea... Dar dacă 
v-a spus că aş avea ceva de-a face cu sechestrarea doamnei 
d'Etioles, atunci v-a minţit... Nu am făcut nimic, v-o jur, 
împotriva acestei femei, în afară de faptul că i-am luat locul în 
căsuţa regelui... aceea şi o... faptă răutăcioasă pe care am 


comis-o, acum două zile şi pe care vă voi mărturisi-o, iată 
singurele două lucruri pe care mi le reproşez. In plus, pentru 
aceste două lucruri, voi sunteţi ultimul care ar trebui să mi-o 
reproşaţi, pentru că, luându-i locul, am împiedicat-o pe doamna 
d'Etioles să devină ceea ce am devenit eu... Mă credeţi? 

— Aştept... răspunse evaziv d'Assas, care, în ciuda milei pe 
care o simţea pentru tânăra femeie, nu-i plăcea să mintă. 

— Aşteptaţi probe, nu-i aşa?... în fond, e cinstit... de ce m- 
aţi crede pe cuvânt? 

— Nu am spus asta. 

— Dar o gândiţi... Vi s-a spus că eu o urmăream pe doamna 
d'Etioles cu ura mea... că am răpit-o, sechestrat-o, mai ştiu eu 
ce?... totul e fals... şi dovada este că am să vă spun unde se află 
acum... 

— Veţi face asta? spuse d'Assas într-o explozie de bucurie. 

— Voi face asta... pentru dumneavoastră... răspunse cu 
tristeţe Juliette. 

— Vorbiţi!... Spuneţi mai repede!... 

— Deci o iubiţi atât de mult? întrebă Juliette, închizând 
instinctiv ochii în faţa loviturii pe care singură o provocase. 

— Din tot sufletul! răspunse d'Assas, fără să se gândească 
ce lovitură îi dădea. 

— Ah! exclamă cu durere tânăra femeie, apăsând cu 
amândouă mâinile în dreptul inimii care-i zvâcnea în piept. 

Crebillon fu cuprins brusc de, un acces de tuse, ca şi cum ar 
fi vrut să acopere cuvintele lui d'Assas şi a-l face să înţeleagă 
cruzimea unui astfel de mod de a vorbi. 

Juliette îşi revenise şi, privindu-l pe cavaler cu o privire 
părintească, spuse: 

— Sărmanul de tine!... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Oricum o veţi afla cât de curând... Vă voi spune deci 
unde se află doamna d'Etioles şi în felul acesta nu veţi mai 
crede că sunt călăul acestei doamne, veţi vedea şi în felul 
acesta că aţi fost minţit... Dar înainte ca voi să puteţi înţelege, 
chiar dacă nu veţi putea ierta, cel puţin să micşoraţi 
responsabilitatea unora dintre actele mele, trebuie să vă spun 
cine sunt şi cum am trăit până acum... Poate că veţi găsi, când 
veţi şti totul, că sunt demnă mai mult de milă decât de dispreţ... 


— Un cuvânt, vă rog, doamnă... Dacă am fost minţit asupra 
anumitor puncte, au putut minţi şi asupra altora... Doamna 
d'Etioles este în viaţă, nu-i aşa? 

— Da... asta o pot afirma. 

— Vie... şi sănătoasă? 

Înainte de a răspunde la această întrebare, contesa îl privi 
cu atenţie pe tânărul din faţa sa, ca şi cum ar fi vrut să se 
asigure că va avea forţa de a suporta lovitură care va fi obligată 
să i-o dea. 

D'Assas văzu această ezitare şi simţi cum îl cuprinde 
neliniştea. 

Cu o voce gâtuită, întrebă: 

— E bolnavă poate în pericol... vorbiţi... sunt un om tare. 

— Doamna este într-adevăr bolnavă... grav bolnavă... 
răspunse în cele din urmă Juliette. 

— În pericol de moarte, poate? văzând că ezită şi ghicind 
din instinct că dorea să-l menajeze. 

— Nu, spuse energic Juliette, acum mai puţin... dar starea 
ei este gravă... necesită îngrijiri foarte atente, precauţii 
minuţioase... O emoție în starea în care se află ar putea-o ucide 
pe loc... cu toate acestea acum doctorul speră că o va putea 
salva... dar va trece multă vreme până îşi va reveni... 

— Ah! exclamă d'Assas cu o voce răguşită... Totuşi, pentru 
moment, orice pericol iminent a dispărut? 

— Acum este pe calea cea bună... şi, dacă nu se produce 
nici un incident, nici o complicaţie, e salvată... Vă jur că vă spun 
adevărul... 

— Bine, vă cred... Da, văd că sunteţi sinceră... şi chiar dacă 
veştile pe care mi le-aţi dat nu sunt chiar cele pe care le 
aşteptam... vă mulţumesc pentru sacrificiul, pe care îl faceţi... 
vă mulţumesc pentru grija cu care mimaţi dat aceste veşti 
dureroase... Încă ceva, vă rog, starea în care se află doamna 
d'Etioles nu se datoreşte cumva tratamentului la care a fost 
supusă? 

— Nu, nu, replică energic Juliette, să nu credeţi asta... 
Doamna d'Etioles-a fost tratată cu toată grija şi consideraţia pe 
care le merita... 

— Poate că atunci e din cauză că a fost sechestrată?... 

— Nici acesta nu e motivul... Ea nu şi-a putut da seama de 
nimic... răul a căzut ca un fulger, ca să spun aşa... 


— Deci a contractat subit o boală? 

— V-am mai spus... a fost un rău fulgerător... 

— Rezultatul unei emoţii violente? întrebă la rândul lui 
Crébillon. 

Contesa dădu aprobator din cap. Gestul fu însoțit de o 
privire expresivă ca şi când i-ar fi spus poetului că nu poate 
spune mai multe în scopul de a evita o durere şi măi cruntă 
pentru d'Assas. 

D'Assas, adâncit în gândurile sale dureroase, nu remarcase 
nimic şi, urmărindu-şi ideea până la capătă mai întrebă o dată: 

— De când datează această boală fulgerătoare?... 

— Doamna d'Etioles a fost lovită de boală a doua zi după ce 
aţi părăsit-o. 

— Ah f exclamă d'Assas, în ochii căruia apăru brusc o 
luminiţă, a fost când...? 

Juliette ghici la ce se gândea şi, pentru a doua oară, 
murmură cu un glas de compasiune profundă: 

— Sărmane copil!... 

— Nu despre asta e vorba! spuse d'Assas, foarte natural şi 
ca şi cum şi-ar fi exprimat cu voce tare gândurile, atât era de 
sigur că ea a înţeles. Deci care este cauza acestui rău subit?... 
Căci, dacă nu e rezultatul unei crime, trebuie totuşi să fi avut o 
cauză reală... dacă o cunoaşteţi, vorbiţi fără teamă... vă repet 
că sunt om tare... pot suporta orice. 

— Deci chiar vreţi să vorbesc? 

— Vă rog chiar... 

— Ei bine, doamna d'Etioles a căzut ca fulgerată în clipa în 
cărei s-a făcut dovada că... regele... făcea noaptea vizite... altei 
femei... 

— Ah! spuse încetişor d'Assas, care la rândul lui încercă să- 
şi potolească bătăile inimii ţinând ambele mâini pe piept. 

Juliette îl privea cu o infinită compasiune, în timp ce 
Cre&billon mormăia: 

"Drace! Drace iată că lucrurile se încurcă pentru cei doi 
îndrăgostiţi ai mei." 

În timpul acesta d'Assas îşi revenise şi, cu toate că lovitura 
fusese dură şi neaşteptată, el reuşise, printr-un minunat efort 
de voinţă, să-şi regăsească nepăsarea şi calmul. 

Aşa încât spuse cu o voce din care nu răzbătea nici cea mai 
mică emoție: 


— Oricum ar fi, doamna d'Etioles este în afară de orice 
pericol pentru moment... acesta este esenţialul.. 

— Acum, doamnă, vă ascultăm şi, orice ar fi ceea ce aveţi a 
ne spune, fiţi sigură că v-aţi câştigat dreptul la, recunoştinţa 
mea şi că veţi găsi în mine un ascultător dispus să se arate la fel 
de indulgent, aşa cum v-aţi dovedit voi în grija maternă dea mă 
proteja. 

Aceste cuvinte au produs asupra contesei o impresie 
plăcută şi încurajatoare de care avea, fără îndoială, nevoie, căci 
ridică spre cel căruia îi vorbea o privire vag mirată, în care se 
citea, în acelaşi timp, o tandreţe şi o recunoştinţă fără margini. 

Şi cu o voce spartă, lăsând capul în jos pentru a-şi ascunde 
roşeaţa, îşi povesti întreaga existenţă, din primii ani, trecând 
prin viaţa de desfrâu şi de expediente pe care o ducea în casa 
din stradă des Barres. 

Povesti cum domnul Jacques venise să o caute acolo, ce 
viitor fastuos îi fluturaşe prin faţa ochilor şi cum ştiuse s-o 
atragă prin ofertele lui minunate, prin tentaţiile lui ispititoare, 
cum ea a cedat acestor tentaţii, cum reuşise să devină contesa 
du Barry şi cum debutase în acest rol la balul de la Primărie, ca 
şi cuvintele profetice ale lui Saint-Germain rostite în acea seară 
de neuitat pentru ea. 

Ea le spuse şi despre conspirația urzită contra doamnei 
d'Etioles şi cum, cumpărând complicitatea lui Suzon, a lui Nicole 
şi a femeilor de serviciu din căsuţa ce aparţinea regelui, ea a 
putut să se introducă în casă, să-şi alunge rivala, să-i ia locul şi 
să câştige favorurile regelui; cum a fost din nou tentată de 
diabolicul domn Jacques la întoarcerea ei de la închisoare, cum 
acel om a ştiut să aţâţe furia care mocnea în ea, să-i dezlănţuie 
ura şi gelozia, cum a ştiut să se servească, împingându-le până 
la paroxism, de toate sentimentele josnice care mocneau în 
inima ei pentru a o determina să comită acţiunea nedemnă care 
trebuia să-i piardă dintr-o lovitură pe d'Assas şi pe doamna 
d'Etioles în ochii regelui. 

Şi le povesti noaptea îngrozitoare pe care o trăise ca 
urmare a acestei acţiuni murdare. 

Le spuse de tristeţea resimţită, de remuşcările care o 
cuprinseseră în momentul în care d'Assas îi apăruse în faţă şi 
cum vederea sa pusese capăt tuturor ezitărilor şi hotărâse să-l 
scape cu orice preţ pe cel pe care cu o seară înainte dorise să-l 


piardă; cum cuvintele poetului îi răscoliseră sufletul şi cum acele 
cuvinte i le amintise pe cele ale. Contelui de Saint-Germain, 
cum hotărâse să încerce lucrul pe care-l făcea, adică să renunţe 
la lupta în care fusese angajată de alţii, de a pleca, de a-şi 
pierde urma şi de a-şi ispăşi greşelile trecute sacrificându-se ea 
însăşi iubirii sale, folosindu-şi mică avere ca să-şi crească în 
condiţii demne sora cea mică. 

— Acum că ştiţi totul, spuse ea, terminându-şi ciudata 
spovedanie, judecaţi-mă... şi nu fiţi prea severi... îmi mai 
rămâne să vă spun unde se găseşte doamna d'Etioleş. 

In acel moment uşa se deschise violent şi Jean, valetul, 
dădu buzna în cameră strigând cu o voce gâtuită: 

— Alarmă... domnule cavaler, vin să vă aresteze!... 

Aceste cuvinte căzură ca un trăsnet. 

Contesa deveni palidă ca un mort şi fu cuprinsă de un 
puternic tremur nervos. 

D'Assas şi Crebillon avură un schimb de priviri rapide în 
ceea ce-o privea. 

Poetul murmură cu o voce suficient de tare pentru a fi 
auzit: 

— Ah! Femeile!... femeile!... ce actriţe! Aceasta părea totuşi 
atât de sinceră... şi cred, să mă ia dracu'! Că reuşise să mă 
emoţioneze... 

D'Assas, la rândul lui, îi spuse Juliettei care-l privea 
speriată: 

— Felicitările mele, doamnă, v-aţi jucat admirabil rolul... 
Chiar mă întrebam: e posibil ca o fiinţă omenească să 
dovedească atâta devotament şi abnegaţie? Evident, ar fi fost 
prea frumos... 

— Ce vreţi să spuneţi, bâigui Juliette, pierdută. 

— Că, nedorind să mă  predaţi când eram la 
dumneavoastră, pentru motive care-mi scapă, aţi venit aici să 
jucaţi o infamă comedie, pentru a da timp acolitului vostru, 
contele du Barry, de a veni să mă aresteze... 

— Contele du Barry? întrebă nefericită, care simţea că o 
cuprinde nebunia. 

— Chiar el, doamnă, el, care comandă soldaţii ce vin aici... 
Veţi vedea imediat! 


D'Assas în timp ce vorbea, se apropiase de fereastră şi îl 
văzuse pe conte care părea, dacă nu să comande, cel puţin să 
conducă o trupă de soldaţi comandaţi de un ofiţer. 

Dintrrun salt tânăra femeie a fost lângă el şi a văzut cu 
ochii ei că d'Assas nu se înşelase. 

Îşi trecu, mâna pe fruntea brusc perlată de o transpiraţie 
rece şi murmură, îngrozită: 

— Contele! E 

— În persoană, doamnă... dar, pe Dumnezeul meu! Încă n-a 
pus mâna pe mine şi pentru că lecţia, sau mai bine zis pedeapsa 
pe care i-am administrat-o nu i-a fost suficientă... 

— Şi credeţi că eu l-am adus aici?... eu?... spuse Juliette cu 
o dureroasă indignare. 

Fără să-i răspundă, d'Assas îi întoarse spatele şi se duse să- 
şi ia spada şi pistoalele care erau puse pe un scaun. 

Contesa nu găsea nici un cuvânt de reproş. 

Această acuzaţie o copleşise literalmente. 

Simţea vag că această extraordinară intervenţie a celui 
căruia îi purta numele, chiar în timpul în care se afla la d'Assas, 
trebuie să fi părut o cursă şi că, pe moment, îi era imposibil să 
se justifice. 

Într-adevăr, ce-ar fi putut spune? 

Dintr-un sentiment de delicateţe, care se întorcea acum 
împotriva ei, Juliette omisese cu bună ştiinţă, în lunga şi 
dureroasă confesiune pe care o făcuse, să citeze vreun nume. 

Dorea să renunţe la luptă, dar nu dorea să pară că-i 
denunţă pe cei care o angajaseră şi o susţinuseră în această 
luptă. 

Zdrobită de ruşine şi de durere în faţa acestei directe şi de 
necontestat acuzaţii, scoase un suspin dureros şi se prăbuşi 
leşinată pe parchet. 

Fără să se ocupe de ea, d'Assas îşi examina cu răceală 
armele. 

Dar valetul Jean, care părea că fierbe de nerăbdare, îi 
spuse: 

— Repede, domnule cavaler, urmaţi-mă... 

— Unde să vă urmez, amice? întrebă foarte mirat cavalerul. 

— Veţi vedea... dar, pentru Dumnezeu, să ne grăbim, 
domnule, peste câteva secunde va fi prea târziu... Domnule de 


Cre&billon, încercaţi să câştigaţi câteva minute, de rest mă ocup 
eu... 

Jean vorbea cu atâta încredere, încât poetul, câştigat de 
optimismul său, răspunse: 

— Duceţi-vă, cavalere, duceţi-vă repede... Am eu grijă să-i 
rețin câteva minute pe cei care vă caută. 

— Veniti, domnule, urmaţi-mă, reluă Jean. 

— Fie, spuse d'Assas, care, fără alte discuţii, se repezi pe 
urmele valetului lui Saint-Germain, care îi arăta drumul. 

Câteva clipe mai târziu, poetul auzi zgomotul multor paşi 
pe scară şi vocea hangiului, tremurând de spaimă, spunea, de 
altminteri cu cea mai deplină bună-credinţă, că nu-l văzuse 
niciodată pe d'Assas. 

— Dar, domnule ofiţer, vă jur că persoana pe care o căutaţi 
nu e adăpostită la mine. 

— Asta vom vedea, răspunse o voce... Am să răscolesc 
întreaga casă şi atunci vedem noi dacă spui adevărul sau nu. 

— Ah! Dumnezeule mare! Ce aventură!... gemu hangiul. 

Crebillon nu ascultă mai mult şi, judecind că era momentul 
să intervină, deschise uşa şi întrebă cu cel mai grațios surâs 
posibih: 

— Dar ce se întâmpla?... De unde vine tot vacarmul ăsta? 

Ofiţerul se apropie şi spuse, după ce-l consultă din priviri pe 
contele du Barry, care-i răspunse printr-un semn negativ din 
cap: 

— Domnule, îl căutăm pe domnul cavaler d'Assas pentru a-l 
aresta... Am primit ordin să percheziţionez această casă... 
Permiteţi-mi deci să intru la dumneavoastră şi să ne asigurăm 
că cel pe care-l căutăm nu-i în cameră... 

Ţin să adaug că, în cazul în care această vizită nu vă va 
conveni, mă voi vedea constrâns, spre marele meu regret, să 
trec peste permisiunea voastră... 

— Dumnezeu îmi este martor, domnule, că nu am de gând 
să împiedic un loial ofiţer al Maiestăţii Sale să-şi execute 
misiunea... Cel pe care l-aţi numit nu este la mine... Intraţi, 
domnule şi  asiguraţi-vă de spusele mele, îndepliniţi-vă 
misiunea... 

Ofiţerul, văzând că necunoscutul se exprimă pa un om de 
vază şi ca un supus docil la ordinele regelui său, se înclină 


foarte politicos şi, fără îndoială având ordine precise, se retrase 
pentru a face loc contelui du Barry, care intră primul. 

In timpul acesta contesa, care-şi revenise din leşin, mai 
mult se târî spre un fotoliu în care se aşeză, căci picioarele 
refuzau s-o mai asculte. 

Prima persoană pe care du Barry o văzu intrând în cameră 
fu deci contesa, care-l privea cu ochi în care se citea groaza şi 
neliniştea. 

La vederea contesei, du Barry tresări violent şi, fără să 
scoată un cuvânt, se apropie precipitat de ea şi se aşeză în faţa 
ei de aşa manieră încât s-o mascheze cât mai mult cu putinţă. 

In ceea ce-o priveşte, tânăra femeie, fie dintr-o frică reală, 
fie că înţelesese intenţia contelui, îşi ascunsese chipul în batistă 
şi plângea în tăcere. 

Astfel încât ar fi fost imposibil şi ochiului celui mai ager de a 
distinge chipul femeii care plângea în fotoliu. 

Ofiţerul, căruia această manevră îi scăpase, o văzuse de la 
intrare pe tânăra femeie şi trase de aici concluzia că vizita sa 
neaşteptată întrerupsese un duet amoros. 

Astfel, aruncând o privire complice poetului, îi spuse cu un 
surâs cu subiînţeles şi cu o ocheadă fugară la adresa contesei: 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar ordinele mele sunt riguroase şi 
formale... Cu toate acestea, voi sta cât mai puţin cu putinţă şi 
apoi vă voi lăsa să vă continuaţi... conversaţia... 

Crebillon se înclină la rândul lui şi, amabil în continuare, 
răspunse: 

— Faceţi ceea ce aveţi de făcut. 

Discret, ofiţerul, în timp ce oamenii săi căutau prin cameră, 
se făcea că nu observă prezenţa acelei femei. 

Vizita terminată, ofiţerul se pregătea să se retragă, când du 
Barry se apropie de el şi-i spuse câteva cuvinte la ureche, 
cuvinte care păreau să-l fi surprins pe ofiţer. 

Cu toate acestea, fu obligat să execute ordinul care i se 
dăduse, şi, adresându-se lui Crebillon, îi spuse: 

— Incă o dată iertare, domnule, pentru rigoarea ordinelor 
pe care sunt obligat să le execut... Trebuie să las două sentinele 
în cameră, în timp ce noi vom continua cercetările... Până 
atunci, sunteţi prizonierul meu... Dar liniştiţi-vă, detenţia va fi de 
scurtă durată... 


Ofiţerul, după ce făcu un semn la doi dintre oamenii săi, 
ieşi, urmat de du Barry şi de întreaga trupă. În timp ce aceştia îl 
obligau pe hangiul plângăreţ să le deschidă toate uşile, în timp 
ce căutau minuţios în toate camerele, răscoleau saltelele, se 
uitau pe sub paturi, căutau în dulapuri şi, în sfârşit, în cămările 
şi pivnițele până în cel din urmă colţ, cei doi soldaţi rămaşi în 
cameră se plasaseră, cu armele în mână, unul în dreptul uşii, 
celălalt In dreptul geamului şi, prin prezenţa lor, împiedicau 
orice conversaţie între poet şi Juliette. 

In sfârşit, după ce scotociseră hanul din pod până în 
pivniţă, Crebillon auzi pe ofiţer spunând: 

— Nimic!... Aţi fost greşit informat, scumpul meu conte!... 
Ne întoarcem! adăugă el pe un ton de comandă. La revedere, 
conte, trimiteţi-mi cei doi oameni care i-am lăsat în camera de 
sus şi redaţi libertatea sărmanului om căruia se pare că i-am 
întrerupt o idilă. 

Crebillon răsuflă uşurat. 

Cavalerul reuşise să scape şi de data asta. 

In timpul acesta o vagă nelinişte îl cuprindea, întrebându-se 
ce ar mai putea face în continuare contele du Barry, când uşa se 
deschise şi acesta apăru. 

Fără să-i spună un cuvânt poetului, contele făcu semn celor 
doi soldaţi să plece şi, apropiindu-se de Juliette, îi spuse simplu, 
oferindu-i braţul: 

— Veniţi, doamnă. 

Contesa se supuse acestui ordin, se ridică, prinse braţul pe 
care i-l oferise du Barry care ieşi aşa cum intrase, fără să spună 
un cuvânt, fără să salute, sub ochii uimiţi ai lui Crebillon, total 
descumpănit de această întorsătură a lucrurilor. 

Când contele, care o luase cu el pe Juliette, dispăru, 
sărmanul Crébillon, revenindu-şi din uimire, îşi manifestă 
proasta dispoziţie printr-un val de înjurături, de invective 
violente la adresa celui care tocmai ieşise. 

"Lua-te-ar dracu' să te ia de cucuvea nenorocită, pe tine şi 
pe târfa aia pe post de contesă... Târfa?... Ehe!... Trădătoarea 
dracului!... Se putea să nu-i spună ea că d'Assas a evadat?... 
Deşi parcă n-aş crede că ea a făcut-o,.. de ce s-o fi făcut? 

Da, dar acum că nu mai sunt eu, cine ştie da. Că ea nu va 
vorbi?... Cu toate că părea sinceră... Dracu' să le ia de femei... 
Cine poate fi sigur în prezenţa unei astfel de fiinţe? 


Poate că ar fi mai bine şi mai prudent să mă liniştesc... şi s- 
o şterg uşurel, până ce voi afla veşti de la d'Assas, pe care 
totuşi nu-l pot lăsa aşa, de unul singur... Aşteptând iată-mă 
singur şi neştiind ce să fac... pe toţi dracii!" 

In timp ce bombănea aşa de unul singur, uşa se deschise şi 
în cadrul ei apăru Jean, care intră foarte discret. 

Noi îl vom lăsa pe curajosul şi fidelul valet al contelui de 
Saint-Germain să-i explice poetului cum a dus la bun sfârşit 
sarcina pe care şi-o asumase de a-l ajuta să fugă pe cavalerul 
d'Assas şi-i vom urmări pe conte şi pe falsa sa soţie, după ce 
vom explica, totuşi, în câteva cuvinte, intervenţia neaşteptată a 
lui du Barry însoţit de o trupă de soldaţi însărcinaţi să-l aresteze 
pe d'Assas. 


Capitolul XXV Trei asociaţi 


Când grădinarul micii case de sub copaci, Gaspard, fusese 
concediat de contesa care se găsise brusc în faţa lui d'Assas şi 
Crebillon, acesta se întâlnise cu subreta Nicole care, din 
întâmplare, simţise şi ea nevoia de a respira aer curat în 
grădină. 

Aflat sub impresia surprizei produse de acest eveniment 
extraordinar, bravul grădinar, fără să se mai gândească, fără să- 
şi închipuie ceva rău, de altminteri tras de limbă cu îndemânare 
de cameristă, povesti, cu multe detalii, intrarea rapidă şi 
neprevăzută a celor doi necunoscuţi care fugeau din faţa 
soldaţilor regelui. 

Şireata cameristă se ascunse imediat în spatele copacilor şi 
asistă de departe la întreaga scenă, de altminteri rapidă, care 
se derulase între stăpâna sa şi cei doi necunoscuţi. 

Din jocul fizionomiilor, ea ghicise o parte din ceea ce Se 
vorbise şi, în orice caz, semnificaţia gesturilor poetului când 
semnala apropierea trupei care trecu în galop prin faţa porţii. 

Cine erau cei doi necunoscuţi? 

Spioana nu bănuia, dar înţelegea perfect că erau urmăriţi, 
că o imploraseră pe cea pe care era însărcinată s-o urmărească 
să nu-i predea şi că aceasta cedase la rugăminţile sau 


amenințările lor, pentru că ea nu le deschise poartă decât după 
ce trupa trimisă pe urmele loc era departe. 

Văzând în asta un eveniment demn de semnalat şi capabil 
de a-i aduce o sumă frumuşică, căci cel pe care ea continua să-l 
considere un burghez liniştit, domnul Jacques, plătea regeşte, 
Nicole se retrase prudentă şi se întorsese la pavilionul stăpânei. 

Apoi, sub pretextul că are de făcut un comision, se duse 
drept la drogheria "Macul de argint" unde întrebă de domnul 
Jacques, căruia îi povesti totul cu lux de amănunte. 

Acestuia — care cu puţin timp înainte îl lăsase în drogherie 
pe contele du Barry, care, cum ştim, fusese adus după celebra 
scenă din piaţa palatului, informat pe de altă parte de 
cercetările care se făceau în vederea regăsirii cavalerului care 
evadase — nu i-a fost greu să ghicească numele fugarului pe 
care contesa îl lăsase să scape. 

În privinţa personajului care-l însoțea pe cavalerul d'Assas, 
domnul Jacques nu ghicea cine ar fi putut fi şi, oricum, asta nu 
avea mare importanţă. 

Puternic contrariat că, în ciuda sfaturilor sale, contesa se 
încăpăţâna în pasiunea ei şi continuă să-l trădeze în ciuda 
tuturor eforturilor sale de a o face să-i urmeze docilă 
instrucţiunile, tenebrosul personaj îşi schiţă pe loc un plan şi o 
concedie pe delatoare cu instrucţiuni precise. 

Când contesa du Barry se îmbrăcă pentru a ieşi şi a se 
întâlni cu d'Assas, Nicole o urmări de la distanţă, o văzu intrând 
în han şi se duse de-a dreptul în străduţa Rezervoarelor pentru a 
da raportul şi a spune în ce loc a intrat stăpâna sa. 

Imediat contele se duse la castel, unde erau deja date 
instrucţiuni în privinţa aceasta, întrucât nu i-a fost greu să 
obţină o trupă de soldaţi comandaţi de un ofiţer şi conducerea 
expediției. 

Şi iată cum domnul Jacques, ghicind că dacă Juliette va 
cunoaşte refugiul lui d'Assas nu va rezista dorinţei de a-l vedea 
şi spunându-şi că în felul acesta, prin intermediul ei, va putea 
pune mâna pe fugar, contele du Barry putind, însoţit de soldaţi, 
să invadeze hotelul unde locuia Crâbillon. 

Din nefericire pentru conte, Jean făcea conştiincios de pază, 
a văzut trupa ce părea că se îndreaptă spre han şi a dat imediat 
alarma. 


După ce am dat aceste explicaţii, să revenim la contele şi 
contesa du Barry. 

Coborând scările hanului, contele du Barry, care părea a fi 
pradă unei furii îngrozitoare, i-a spus însoţitoarei sale: 

— Învăluiţi-vă bine în manta şi ridicaţi-vă bine capişonul... 
ca oamenii să nu vă poată recunoaşte pe drumul pe care îl 
avem de făcut. 

Fără să ştie prea bine ce face, contesa se supuse acestui 
ordin şi-şi urmă supusă însoţitorul. 

Incă se întreba cum de aflase du Barry şi cum sosise aşa pe 
neaşteptate şi că era un adevărat miracol că d'Assas putuse 
scăpa. 

Simţea o durere atroce că d'Assas, înşelat de aparenţe, 
fugise având această convingere, părând plauzibilă o 
complicitate din partea ei în această apariţie atât de rapidă şi 
de neprevăzută a celor însărcinaţi să-l aresteze. 

Işi zicea că toate aparențele erau împotriva ei, că nu se 
putea supăra pe el, că în locul lui şi ea ar fi gândit la fel şi ar fi 
avut toate motivele să suspecteze pe autorul unei întrevederi 
întrerupte atât de brusc şi atât de periculoasă pentru cel cu care 
venise să discute. 

Şi se întreba ce ar mai putea zice şi face mai târziu pentru 
a se disculpa. 

Astfel adâncită în gândurile sale, îl însoțea pe conte fără să 
ia aminte la drumul pe care îl urmau. 

Numai în momentul în care au ajuns la destinaţie şi-a dat 
seama că însoţitorul ei o condusese la casa din străduţa 
Rezervoarelor, deşi ea se gândea că urma s-o conducă la căsuţa 
de sub copaci. 

A fost surprinsă de destinaţie, dar nu neliniştită. 

De ce ar fi putut să se teamă? 

Ce-ar fi putut încerca împotriva ei? 

Se ştia de neînlocuit. 

Intr-adevăr, fie că ieşea de bună voie din joc, fie că 
dispărea, pentru du Barry, ca şi pentru domnul Jacques, totul se 
prăbuşea. 

Se gândea, nu fără motive, că era la adăpost de orice 
acţiune violentă împotriva ei, pentru că aveau prea multă 
nevoie de ea şi, în plus, moartea nu o îngrozea, la câtă durere şi 
disperare avea în suflet. 


Dar bănuia că, în schimb, deşi nu vor exercita nici o 
violenţă împotriva ei, urma să suporte un atac plin de viclenii şi, 
fără îndoială, va fi certată cu duritate de conte sau, ceea ce-o 
îngrijora cel mai mult, de domnul Jacques. 

Nu că ar fi simţit faţă de acel stăpân aceeaşi groază, 
aceeaşi spaimă superstiţioasă pe care o simţea faţă de aşa-zisul 
ei soţ... 

Dar nu se simţea atât de sigură pe ea însăşi, nu se simţea 
suficient de sigură în hotărârile ei. 

Şi, începând să cunoască forţa de convingere a acelui 
stăpân care cumpăra un suflet şi modela o voinţă aşa cum 
dorea, ea se temea ca, printr-un mijloc necunoscut, să nu 
ajungă s-o convingă, s-o facă să renunţe la proiectele ei şi ş-o 
readucă supusă, ascultătoare pe calea pe care acesta o vroia. 

Aceste gânduri o făceau să tremure.. 

Du Barry a condus-o în pavilionul din mijloc, cel care era 
ocupat de domnul Jacques şi unde moi n-am avut decât rareori 
ocazia de a pătrunde. 

După ce au traversat o anticameră, pustie şi mobilată 
simplu cu câteva scaune, contele o invită să intre într-o cameră 
foarte spațioasă şi elegant mobilată. 

Această cameră avea o fereastră uriaşă ale cărei draperii 
erau trase cu grijă şi, în afară de uşa prin care intraseră, 
aproape faţă în faţă, o draperie trasă, care de obicei masca o 
uşă ce dădea într-o cameră ce în felul acesta era ascunsă. 

Contele, după ce închise uşa în urma lui, îi făcu semn să se 
aşeze, lucru pe care îl făcu cu un suspin de uşurare, constatând 
că cel în faţa căruia se temea că va afla, domnul Jacques, nu era 
acolo. 

Dar nici nu se aşeză bine că portiera de care am vorbit se 
deschise şi domnul Jacques intră liniştit. 

Domnul Jacques se apropie cu un pas lent şi egal, se aşeză 
confortabil, îşi scoase tabachera din buzunar, aspiră o priză şi, 
din priviri, îl întrebă pe du Barry, care, răspunzând la această 
întrebare mută, răspunsei cu o furie concentrată: 

— Nimic, domnule. 

Cu o mişcare bruscă, domnul Jacques închise tabachera cu 
care se juca mecanic. 

Acesta a fost, de fapt, singurul mod de a-şi manifesta 
nemulţumirea, după care îl întrebă cu un calm absolut: 


— Aţi ajuns prea târziu?... Sau informaţiile noastre s-au 
dovedit a fi false? 

— Nu v-aş putea răspunde... Conform instrucțiunilor 
voastre, n-am pus nici o întrebare doamnei... în ceea ce priveşte 
restul, am percheziţionat degeaba hanul din pod până în 
pivniţă... Nu mai înţeleg nimic. 

— Bine! exclamă domnul Jacques, care se întoarse atunci 
spre contesă, spunându-i cu mult calm şi cu un aer degajat, ca 
şi când n-ar fi dat prea mărie importanţă celor întâmplate până 
atunci: 

— Ei bine, fiica mea, în ciuda numeroaselor mele 
avertismente, în ciuda bunelor mele sfaturi, în ciuda a tot ceea 
ce am convenit, aţi vrut să-l revedeţi pe acest amărât cavaler 
d'Assas? 

— Da, domnule, răspunse Juliette cu îndrăzneală şi. 
Hotărâre. 

— O mai şi spuneţi!... exclamă du Barry, palid de furie. 

Juliette îl privi cu un aer dispreţuitor şi, fără să-i răspundă 
un singur cuvânt, întoarse fotoliul în care stătea, astfel încât să 
se afle complet cu spatele la el, manifestându-şi în acest fel cu 
claritate nezdruncinata sa hotărâre de a nu discuta cu acest 
aliat de nevoie pe care acum îl considera că un adversar. 

În acelaşi timp îi ţinea piept domnului Jacques, hotărâtă să 
lupte din răsputeri şi, la nevoie, să susţină o energică ofensivă. 

— Doamnă!... urlă contele exasperat de această atitudine 
impertinentă. 

Dar o încruntare a sprâncenelor stăpânului calmă această 
furie că prin minune şi-i opri pe buze ameninţarea ce stătea să 
izbucnească. 

— Acum câteva zile, reluă cu acelaşi calm domnul Jacques, 
adresându-se tinerei femei, voi l-aţi lăsat să fugă pe acest 
d'Assas care intrase la voi pentru a scăpa de cei care-l 
urmăreau... 

— Ştiţi asta? întrebă Juliette cu un calm perfect. 

— V-am mai spus deja că eu ştiu tot... Aţi comis atunci, fiica 
mea, o mare greşeală. 

— Ar fi trebuit să-l predau când s-a refugiat la mine?... 

— Da! răspunse scurt şi tăios domnul Jacques... Scapi de un 
adversar periculos prin orice mijloc... 

— Domnul d'Assas nu-mi. Este duşman.. 


— Este al nostru, exclamă du Barry care nu se mai putea 
stăpâni şi pe care furia îl sufoca. 

— O fi, poate, al vostru, reluă cu răceală contesa, dar nu e 
obligatoriu ca duşmanii dumneavoastră să fie şi ai mei. 

— Pactul care ne leagă, reluă cu violenţă du Barry, vă 
obligă să-l consideraţi ca... 

Domnul Jacques interveni pentru a doua oară şi, 
întrerupându-l pe conte, îi spusa: 

— Voi aţi agravat această primă greşeală încercând să-l 
revedeţi pe cel pe care l-aţi lăsat să scape... Dacă această faptă, 
pe care aţi făcut-o fără să vă gândiţi la consecinţe, cum vreau 
să cred, ar fi cunoscută de rege, totul ar fi pierdut... 

— Ei! Ce mare lucru! 

— Pentru voi e de importanţă capitală, exclamă du Barry, 
care nu se putea stăpâni. 

Contesa ridică dispreţuitor din umeri. 

— Dacă aţi fi reuşit să-l regăsiţi pe acest d'Assas, reluă 
domnul Jacques, în continuare calm, pe cât de nervos era du 
Barry, dar nu... contele a căutat în zadar în tot hanul fără să-l 
găsească... V-aţi expus deci inutil... 

— Ce ştiţi dumneavoastră? 

— L-aţi văzut deci pe amărâtul ăla de cavaler? 

— Da! răspunse hotărât contesa, privindu-l drept în ochi. 

Domnul Jacques îi aruncă lui du Barry o privire care-l făcu 
să tremure cu tot curajul lui. 

— Femeia asta minte cu siguranţă, spuse el... Am scotocit 
cu cea mai mare atenţie peste tot şi pot spune... 

— Aceasta dovedeşte, spuse Juliette cu un calm dezarmant, 
că cel pe, care-l căutaţi nu mai era acolo... simplu, nu? 

— Ah! Înţeleg... spuse simplu contele. 

Contesa înălţă încă o dată din umeri. 

Domnul Jacques, care n-o scăpa din priviri, spuse: 

— Inutil, scumpul meu conte, acum trebuie să fie departe. 

— Într-adevăr, reluă cu răceală Juliette, vă pierdeţi timpul 
degeaba... Domnul d'Assas e acum la adăpost... 

— Şi totuşi, reluă domnul Jacques, ce speraţi de la acest 
d'Assas, după primirea care v-a făcut-o? 

— Nu sper nimic... îl iubesc... 

— lubiţi pe cine doriţi, o întrerupse din nou du Barry, dar 
reamintiţi-vă condiţiile contractului nostru... dacă vreţi ca şi noi 


şa ne amintim de obligaţiile noastre... şi prima dintre aceste 
condiţii este să vă supuneţi necondiţionat ordinelor care vă sunt 
date... 

— II iubesc pe domnul d'Assas, continuă imperturbabil 
tânăra femeie şi nu vreau ca cineva să se atingă nici măcar de 
un fir de păr de pe capul său... nu vreau să fie deranjat în nici 
un fel... 

— Voi nu vreţi asta? întrebă domnul Jacques, apăsând pe 
fiecare silabă. 

— Eu nu vreau asta, repetă Juliette, insistând la rândul ei. 

— Ah! exclamă cu răceală domnul Jacques. 

Şi pentru a-şi da timp de gândire, îşi reluă tabachera cu 
care se juca maşinal. 

Apoi, reveni: 

— Şi, spuneţi-mi, care era scopul vizitei? 

— Să-l previn pe domnul d'Assas ce se urzeşte împotriva 
lui, să-l pun în gardă... spunându-i totul. 

— Aţi făcut asta? întrebă domnul Jacques, fulgerând-o cu 
privirea. 

— Am făcut-o!... 

— Mizerabilo!... urlă du Barrv, în culmea enervării. 

— Aşa încât acum amărâtul ăla cunoaşte toate planurile 
noastre, concluzionă domnul Jacques. 

— Să ne înţelegem bine, spuse Juliette, l-am prevenit pe 
domnul d'Assas ca de acum încolo să se păzească bine... dar n- 
am dat nume... nu sunt o delatoare... 

Domnul Jacques respiră uşurat, căci nu se îndoia de 
sinceritatea acestei femei care-i ţinea atât de hotărât piept. 

Cu toate acestea, reluă: 

— Şi nu v-aţi temut să fiţi împotriva noastră, trădându-ne, 
aşa cum aţi făcut de fapt?... 

— N-am făcut decât să urmez exemplul vostru, spuse 
Juliette cu vehemenţă... Cine a fost să-l dăscălească pe domnul 
d'Assas înainte de demersul pe care l-am făcut pe lângă el la 
castel?... Voi! 

Cine m-a prezentat lui ca fiind o duşmancă de moarte a sa 
şi plină de încrâncenare?... Tot voi! 

Cine l-a făcut să creadă că sunt călăul... lui... şi... mă rog, al 
doamnei d'Etioles? Voi, tot mereu voi! 


Şi dacă stau bine să mă gândesc... acel baron de Marcay 
din garda arestaţilor... acel mizerabil care a cerut de la mine să-i 
cedez pentru a-mi permite să-l văd pe prizonier... acel laş care a 
făcut în aşa fel ca să fiu surprinsă la el, într-o ţinută care nu lăsa 
nici o îndoială asupra celor Ce se întâmplaseră... cine-mi poate 
garanta că n-a acţionat în felul acesta la ordinele voastre?... căci 
ştiu bine că dispuneţi de o putere imensă... 

Şi pentru ce atâta încrâncenare împotriva lui d'Assas?... 

Pentru că îl iubesc... pentru că vă temeţi că această iubire 
mărturisită să nu mă facă să renunţ la rolul ruşinos pe care l-am 
jucat pasiv până în clipa de faţă. Pentru ca, dacă ar fi aşa, asta 
ar însemna prăbuşirea tuturor proiectelor voastre tenebroase, 
dar pe care eu le ghicesc a fi formidabile şi că eu voi fi 
însărcinată cu ducerea lor la bun sfârşit, eu, creaţia voastră. 
Pentru că voi v-aţi spus că, suprimându-l pe d'Assas, voi veţi 
suprima iubirea şi eu voi rămâne ceea ce am fost până acum: 
un instrument docil în mâinile voastre puternice. 

lată de ce aţi încercat la început să faceţi ca această iubire 
să se transforme în ură, prin disperare şi gelozie, arătându-mă 
rea şi de disprețuit în ochii celui pe care-l iubeam. 

Ah! In această direcţie aţi reuşit pe deplin!.. Niciodată o 
sărmană creatură nu a fost atât de dispreţuită cum am fost eu 
de cel pe care îl iubesc. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, 
iubirea mea a rezistat şi rezistă încă şi mai puternică... şi atunci 
v-aţi spus că, din cauză că disprețul şi chiar injuriile celui pe 
care-l iubesc nu reuşesc să-l scoată din sufletul meu, nu mai 
rămâne decât să suprimaţi obiectul acestei iubiri. Ei bine, eu îl 
apăr pe cel pe care-l iubesc... şi-l voi apăra împotriva oricui l-ar 
atinge şi nu-mi vorbiţi de trădare, pentru că voi aţi fost cei care 
m-aţi trădat primii... 

Domnul Jacques asculta acest fel de rechizitoriu cu o mirare 
din ce în ce mai crescândă şi chiar cu un fel de admiraţie pentru 
această pasiune sinceră. 

Du Barry, din contră, nu se abţinu decât la semnele 
imperative pe care i le făcea stăpânul său care se decise, în 
fine, să răspundă printr-o întrebare: 

— După o declaraţie atât de netă şi atât de sinceră, vă voi 
întreba, totuşi, dacă veţi consimţi să-mi spuneţi unde s-a 
refugiat d'Assas? 


— Puteţi să mă ucideţi că nu am să vorbesc... şi, de 
altminteri, oricum nu ştiu unde se află cavalerul d'Assas... 

— Da, mă gândeam eu că nu veţi vorbi... întrebarea n-a 
fost pusă decât de formă... lubirea voastră este atât de 
profundă şi de sinceră încât sunteţi capabilă să-i sacrificați 
totul?... 

— Fără ezitare!... 

— Ei bine, fiica mea, pentru că lucrurile stau aşa cum stau, 
iubiţi pe cine doriţi... eu nu mă opun... 

La aceste cuvinte, du Barry ciuli urechile şi-şi privi stăpânul 
cu nelinişte. 

Juliette, neîncrezătoare, aştepta ca adversarul său să se 
explice net. 

— Da, continuă domnul Jacques, iubiţi şi faceţi-vă iubită... 
dacă puteţi... Eu renunţ să-l mai deranjez pe domnul d'Assas şi 
vă promit formal că nu mă mai ocup de el... Va trăi liber şi în 
pace... cu o singură condiţie... 

— Să auzim condiţia, spuse Juliette, mereu la pândă... 

— Aceea de a vă supune ca în trecut ordinelor pe care vi le 
voi da... 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, scumpa mea copilă, spuse cu răceală domnul 
Jacques, mă voi vedea constrâns să fac să ajungă în mâinile 
regelui anumite declaraţii pe care le-aţi scris cu mâna voastră şi 
în care recunoaşteţi care vă este adevăratul nume, care a fost 
meseria voastră şi prin care mărturisiţi că, în urma unui furt de 
acte, aţi putut trece drept o doamnă din înalta societate... 

Juliette ridică uşor din umeri şi răspunse: 

— Nu o veţi face. 

— Nu o voi face?... Ce m-ar împiedica?... 

— Propriul vostru interes... Dacă mă veţi denunța, regele 
mă va alunga ruşinos, e adevărat... dar proiectele voastre... 
proiecte pe care încă nu le-am putut duce la bun sfârşit, căci nu 
sunt încă favorita atotputernică... proiectele voastre vor cădea 
odată cu mine... toate planurile vor fi distruse... Vedeţi bine că 
nu puteţi face asta... Această ameninţare vine prea devreme... 
nu v-am făcut încă serviciile pe care le aşteptaţi de la mine. 

— Fie, spuse Jacques, care-şi muşca buzele văzând că avea 
de-a face cu o adversară puternică şi decisă; fie, renunţ la 


proiectele mele... voi căuta un alt instrument dacă aşa trebuie... 
dar voi, voi veţi fi pierdută... 

— Ah! Dacă aţi şti cât de puţin îmi pasă!... 

— Gândiţi-vă, nu e vorba numai de pierderea unei situaţii 
unice... v-ar putea aştepta totuşi eşafodul... Cine ştie cum va lua 
regele păcăleala pe care i-aţi tras-o... 

— Eşafodul nu mă înspăimântă... am făcut deja sacrificiul 
vieţii! 

— Renunţaţi la favoarea regelui? 

— Renunţ la tot... Dacă m-aţi fi lăsat să vorbesc, v-aş fi 
spus că vreau să-mi redaţi libertatea... că renunţ la acest titlu 
de metresă a regelui... că nu trebuie să mai contaţi pe mine 
pentru a continua rolul pe care l-am jucat până astăzi... că 
vreau, mai ales, să trăiesc simplu, ignorată de toţi într-un colţ 
obscur... Puteaţi evita în felul acesta grija unei ameninţări inutile 
pentru că este fără efect. 

— Renunţaţi la totul?... chiar şi dacă vă spun că nu mă 
opun iubirii voastre pentru acest d'Assas, chiar dacă... 

— Nu mă voi mai supune ordinelor voastre... Nu voi mai fi 
metresa regelui, pentru că metresa regelui este dispreţuită de 
cel pe care-l iubeşte şi eu nu pot, nu vreau să suport disprețul 
lui... în lipsa oricărui alt sentiment, vreau măcar să mă bucur de 
stimă lui... chiar de-ar trebui să-mi sacrific viaţa pentru acest 
lucru... 

— Într-adevăr, asta e altceva... Ei bine, aveţi dreptate, 
ameninţarea a fost prematură... îl iubiţi sau nu-l iubiţi pe 
domnul d'Assas, nu are nici o importanţă... îmi repet oferta... 
continuaţi rolul pe care l-aţi jucat până în ziua de astăzi... 
serviţi-mă în mod fidel şi docil; în schimb îmi voi ţine toate 
promisiunile pe care vi le-am făcut şi domnul d'Assas nu va mai 
fi deranjat, v-o jur... Acceptaţi?... 

— Nu! V-am spus deja, sunt slabă... aspir să trăiesc modest, 
uitată de toţi... 

— Ei bine, ascultaţi-mă. Nu-mi convine absolut deloc ca, 
după toate sacrificiile pe care le-am făcut, să dezertaţi da la 
postul vostru... Vă veţi supune voinţei mele... asta îmi este 
voia... sau dacă nu... jur pe Dumnezeu... nu vor trece opt zile şi 
domnul d'Assas va fi mort... 

Alegeţi: vă supuneţi şi atunci omul pe care-l iubiţi va fi la 
adăpost; nu vă supuneţi, atunci îl voi sacrifica fără milă... Admit 


că voi aţi face sacrificiul vieţii... acum vom vedea dacă veţi 
merge până a accepta la fel de senină sacrificiul celui pe care 
spuneţi că-l iubiţi. 

Juliette tremura, căci toate aceste cuvinte au fost spuse cu 
o răceală şi o hotărâre teribile. 

Cu toate acestea, ea se sumeţi”şi înălţă capul: 

— Domnul d'Assas este într-un loc unde sunt sigură că va 
scăpa de loviturile voastre... În ceea ce mă priveşte, eu sunt în 
mâna voastră... faceţi cu mine ceea ce vreţi... 

— Ei! De voi era vorba... ce importanţă are pentru mine 
viaţa sau moartea voastră, dacă nu-mi sunteţi de folos... 
Gândiţi-vă bine... vă dau două zile... Dacă în acest interval nu 
aveţi de gând să vă supuneţi, d'Assas va fi sacrificat... şi voi veţi 
fi aceea care l-a ucis... 

— Niciodată... Eu vă spun că va scăpa de loviturile 
voastre... 

— Mizerabilă nebună! exclamă domnul Jacques cu o voce 
teribilă... crezi tu asta?... Şi eu îţi spun că n-am decât să strâng 
mâna aceasta pentru a-l zdrobi... 

Spunând aceste cuvinte, a avut, într-o mişcare de furie cu 
atât mai înspăimântătoare cu cât contrasta în mod ciudat cu 
felul său în general calm şi liniştit de a reacţiona, un gest 
neobişnuit: a prins-o de încheietura mâinii pe Juliette şi i-a 
strâns-o cu o putere nebănuită, gata să i-o rupă. 

Erau toţi acolo: du Barry, cu chipul apoplectic, roşu-vişiniu, 
jucându-se nervos cu mânerul spadei; ea, palidă şi aproape în 
pragul leşinului, cu trăsăturile schimonosite de durere. 

Domnul Jacques, faţă în faţă cu ea, cu o privire care te 
înfiora, îi strângea încheietura cu toată forţa, fără ca ea să 
încerce să se elibereze. 

În acel moment, ca un trăsnet căzut între cele trei 
personaje, o voce tânără şi răsunătoare spuse brusc: 

— Ei bine, închideţi acea MÂNĂ puternică... iată pe cel pe 
care ea trebuie să-l distrugă... dar, între timp, deschideţi-o pe 
cealaltă şi lăsaţi-o liberă pe aceea pe care o maltrataţi... 

Cele trei personaje rămaseră câteva clipe stăpânite de 
sentimente diferite. 

Cel care tocmai apăruse într-un chip atât de neprevăzut, în 
chiar momentul în care se juca viaţa sa şi care deja vorbea 
poruncitor, era chiar cavalerul d'Assas în persoană. 


Capitolul XXVI O capcană 


Cum am mai spus, d'Assas îl urmase pe Jean. 

Acesta, conform instrucţiunilor primite din partea contelui 
de Saint-Germain, stăpânul său, căruia îi era devotat până la 
moarte, veghea fidel şi pregătise retragerile în caz de nevoie. 

L-a condus pe d'Assas drept în pod şi, printr-o mică lucarnă, 
l-a trecut pe acoperişul altei clădiri, lipite de han şi de acolo în 
podul acelei clădiri. 

Din acel pod ei au putut vedea soldaţii care se îndepărtau 
dezamăgiţi, iar peste câteva minute pe du Barry în persoană, 
care o luase cu el pe contesă. 

Imediat d'Assas l-a trimis pe Jean la Crebillon pentru a-l 
linişti, în timp ce el o porni pe urmele contelui. 

În felul acesta, după ce l-a neutralizat pe Lubin, care venise 
să-i deschidă, cu o lovitură de pumn bine ţintită, a putut 
pătrunde în anticameră, care era goală, surprinzând o bună 
parte a discuţiei şi a scenei care se deruta între Juliette, domnul 
Jacques şi du Barry, în felul acesta putând interveni la momentul 
oportun. 

Recunoscându-l pe cel care-i vorbea astfel cu acea liniştită 
siguranţă care îi era caracteristică, domnul Jacques a lăsat 
mâna contesei şi s-a dat repede doi paşi înapoi, ceea ce-l 
apropia de uşa mascată de draperie. 

Du Barry, cu un gest de nebun, a pus instantaneu mâna pe 
spadă. 

Contesa, înspăimântată, şi-a împreunat mâinile a rugă, căci 
se gândea că de data asta cavalerul nu va mai ieşi viu de acolo. 

Toţi trei, cu intonaţii diferite, au scos aceeaşi exclamaţie: 


— D'Assas! 

— El în persoană, domnilor, spuse d'Assas surâzând ironic; 
mi s-a părut mie, sau subiectul discuţiei era modestă mea 
persoană?... Spuneaţi lucruri, extrem de interesante... 
Continuaţi, vă rog... Cum, prezenţa mea v-a tulburat atât de 
mult? 


Domnul Jacques mai făcu încă trei sau patru paşi care l-au 
apropiat şi mai mult de draperie. 

Du Barry îşi agita spada, dar, cum cavalerul avea în mână 
două pistoale, nu îndrăznea să intervină. 

Numai contesa nu se mişcase şi murmură: 

— Nefericitul!... e pierdut!... 

—  Liniştiţi-vă, doamnă, îi spuse d'Assas, care o auzise; 
aceşti domni n-au pus încă mâna pe mine!... 

Apoi domnului Jacques, care se apropia pe nesimţite de 
draperie şi pe careul supraveghea cu privirea: 

— Domnule, vă rog, nu vă mai mişcaţi... avem de explicat 
nişte lucruri între noi... şi mie mi se pare că aţi cam vrea să 
fugiţi de această explicaţie... rămâneţi pe loc... dacă mai faceţi 
un pas spre draperia aceea, vă împuşc fără milă... înainte de a 
putea închide acea faimoasă mâna care trebuie să mă 
strivească. În ceea ce vă priveşte, conte, nu mai obosiţi spada 
aceea, tot învârtind-o... fac un gest caritabil, avertizându-vă că 
la cea mai mică mişcare suspectă din partea voastră, trag... şi 
sunt considerat un bun trăgător... 

În timpul acesta domnul Jacques se întorsese la locul lui. 

La avertismentul lui d'Assas răspunsese cu un calm 
aparent: 

— Vă înşelaţi, tinete, nu încerc să fug... Camera care se află 
în spatele acelei draperii, nu are altă ieşire decât cea de aici... 
mi-ar fi imposibil să fug pe acolo... puteţi să vă asiguraţi şi 
singur. 

— Ba bine că nul... s-o credeţi dumneavoastră... Doamnă, 
pe dumneavoastră, căreia îi datorez atât de mult deja, pot 
îndrăzni să vă rog să trageţi acea draperie şi să ne asigurăm 
dacă acest domn spune adevărul?... nuri un gest, nici o mişcare, 
domnilor, altminteri trag... 

Juliette se ridicase, trăsese draperia, aşa cum i se ceruse, 
intrase în cameră şi ieşise aproape imediat, spunând: 

— E adevărat... nu mai există nici o altă uşă în afară de 
aceasta... 

— Perfect!... vă datorez mii de mulţumiri, doamnă..: înainte 
de a mă ocupa de aceşti domni, permiteţi-mi să vă cer scuze, 
încă a dată, pentru faptul că v-am bănuit... dar puneţi-vă în locul 
meu... am înţeles totul, doamnă... pentru moment nu vă pot 


spune decât un singur lucru: Contaţi pe cavalerul d'Assas ca pe 
un frate! 

— Ah! Mulţumesc!... exclamă Juliette într-un elan de 
gratitudine nemărginită. 

— Staţi în spatele meu şi nu vă temeţi de nimic... răspund 
eu de viaţa voastră. 

Juliette se supuse ca şi cum acela care-i vorbea i-ar fi fost 
singurul stăpân, având dreptul de a ridica vocea şi de a 
comanda. 

În timpul acesta du Barry, care stătuse cu mare greutate 
liniştit până atunci, spuse cu o voce pe care furia o făcea să 
tremure: 

— Vai, ce maniere!... iar curajosul cavaler d'Assas nu e 
curajos decât în cazul în care are un pistol în mână... de spadă îi 
e frică... 

— Ştiţi bine că nu, domnule conte... împotriva unei spade 
cum este a voastră un baston îmi este suficient... 
dumneavoastră ar fi trebuit să nu-l uitaţi, îmi închipui... 

— Laşule! mormăi contele spumegând, aruncă-ţi pistolul şi 
măsoară-ţi spada cu mine... 

— Lecţia pe care v-am dat-o acum câteva zile nu v-a fost 
deci suficientă? 

— Laşule!... laşule!... strigă du Barry nebun de furie. 

— Ei bine! Fie, să fiu eu prinţul cel bun... pentru că vreţi să. 
Vă bateţi, sunt omul vostru... însă vă avertizez că această nouă 
lecţie pe care vă voi da-o vă va costa scump... 

Apoi, se întoarse spre domnul Jacques, care era un 
spectator impasibil şi îi spuse: 

— Domnule, vreţi să ne faceţi loc... vom termina repede... 
după care ne vom explica... 

Foarte rapid domnul Jacques se depărtă de faimoasa 
draperie şi, în mişcarea pe care o făcu, se apropie de du Barry 
căruia îi spuse cu repeziciune câteva cuvinte cu voce joasă. Du 
Barry tresări. 

D'Assas nu văzuse nimic, dar Juliette chiar dacă nu văzuse, 
cel puţin observase. Spuse: 

— Feriţi-vă, d'Assas, vor să vă atragă într-o capcană. 

Contele îi aruncă tinerei femei o privire plină de ură. 

D'Assas îl privi pe domnul Jacques ameninţător şi-l spuse pe 
un ton sever: 


— Nu cumva acest curajos are intenţia să mă atace pe la 
spate în timp ce eu voi fi ocupat cu domnul? 

In faţa acestei presupuneri mai jignitoare ca un scuipat, 
domnul Jacques deveni livid. 

Cu toate acestea nu se mişcă şi rămase în picioare lângă 
şemineu. 

— Nu ştiu, răspunse Juliette, dar fiţi atent şi păziţi-vă... 

— Bine... Luaţi aceste pistoale, doamnă, îndreptaţi-le spre 
acest respectabil demn Jacques... perfect... La cea mai mică 
mişcare suspectă pe care o va face în timp ce eu voi avea acea 
mică explicaţie cu domnul conte, ucideţi-l ca pe un câine... Vă 
cer iertare, domnilor, dar vorbeaţi atât de liniştit despre 
asasinarea mea puţin mai devreme... şi cu asasinii niciodată 
măsurile de siguranţă nu sunt prea multe. 

Domnul Jacques, livid şi fără să scoată un cuvânt, se lipise 
dispreţuitor de un perete, cu o mână la spate iar cu cealaltă 
mângâindu-şi jaboul. In această poziţie, privea ţintă pe Juliette 
care, cu amândouă pistoalele în mâini, nu-l scăpa dip vedere, 
aşa cum îi spusese d'Assas şi părea foarte hotărâtă să-l doboare 
fără milă la cea mal mică mişcare din partea lui. 

— Când doriţi! răcni du Barry care luă imediat poziţia în 
gardă. 

La ordinele voastre, domnule, spuse d'Assas care scoase 
spada şi-i încercă lama. 

Fie din întâmplare, fie intenţionat, du Barry era plasat cu 
spatele la faimoasa draperie, în timp ce d'Assas se găsea în 
mijlocul camerei. 

El remarcă acest lucru şi, în timp ce se duelau, spuse 
adversarului său: 

— Nu sunteţi prea bine plasat, domnule... Nu veţi putea 
întrerupe lupta. 

— Bine, mormăi du Barry, apăraţi-vă şi nu vă mai ocupați 
de mine... n-am de gând să vă menajez. 

— Ce v-am spus era mai mult pentru a-mi linişti conştiinţa... 
Cum am să vă ucid, n-aş vrea să las impresia că am profitat cu 
bună ştiinţă de un avantaj. 

— Ce de scrupule!... răspunse du Barry. 

In timp ce vorbeau, cei doi adversari schimbau lovituri 
rapide. 


Pentru a fi mai exacţi, d'Assas era cel care atacă, du Barry 
nu ataca şi se mulțumea să pareze. 

La prima faridare a lui d'Assas, du Barry făcu un salt înapoi 
şi se găsea plasat la mijlocul cadrului uşii care era în spatele său 
şi în acest fel se găsea într-o poziţie foarte proastă. 

— Bun, spuse d'Assas fandând, vă retrageţi deja. Sunteţi 
într-o poziţie şi mai proastă ca mai devreme. 

Aşa cum evitase şi celelalte lovituri, retrăgându-se prin 
salturi, du Barry evită această nouă lovitură tot printr-un salt 
înapoi, astfel încât se găsea în cealaltă cameră în timp ce 
d'Assas se găsea în cadrul uşii. 

— Ah! spuse du Barry, preocupat mereu numai de a se 
apăra, fşră să atace, acum voi aveţi locul cel prost... 

— Nu pentru multă vreme, spuse d'Assas care fandă încă o 
dată. 

Pentru a treia sau a patra oară, du Barry făcu un salt înapoi 
în timp ce d'Assas avansa tot mai mult. 

— Vă retrageţi mereu... fiţi atent, o să ajungeţi cu spatele la 
zid şi voi fi obligat să vă înţep precum pe fluturi în insectar... 

Într-adevăr, erau amândoi acum în acea a doua cameră în 
care d'Assas ocupa mijlocul, în timp ce du Barry era aproape cu 
spatele la zid. 

— Haideţi, spuse d'Assas, nu mai aveţi unde vă retrage... 
sunteţi un om mort. 

Spunând acestea, fandă pentru ultima oară, cu o lovitură cu 
care ar fi trebuit să-şi străpungă adversarul.. 

Se auzi atunci un zgomot sec, asemănător, cu declicul unui 
resort şi zidul din spatele lui du Barry se întredeschise. 

Du Barry auzise fără îndoială zgomotul ameninţător, căci la 
lovitură dată de d'Assas, sări pentru ultima oară înapoi şi se găsi 
de cealaltă parte a acestei fantastice zidării care se 
întredeschidea miraculos. 

D'Assas, care credea că-şi ţintuise adversarul de zid, văzu 
cu stupoare o gaură neagră în faţa sa. 

Se repezi cu capul înainte şi spada sa se rupse ca o sticlă 
lovită de o bucată de metal. 

Bucata de zid se închisese instantaneu în faţa lui du Barry, 
care acum se afla ta adăpost în spatele zidului. 

Dezarmat, începu să creadă într-o cursă îngrozitoare, se 
întoarse şi se repezi spre uşa prin care intrase... 


Dar se opri, plin de spaimă, întrebându-se dacă nu cumva 
era nebun! 

Nu mai exista nici o uşă!... 

În aceeaşi clipă auzi două focuri de pistol, urmate de un 
strigăt de durere, urmat la rândul lui de un dublu hohot de 
râs!... 

Se afla într-un întuneric complet. 

In timp ce se duela, văzuse în fugă nişte draperii de 
ferestre; căută pe. Pipăite şi le găsi. 

Draperiile se traseră uşor, dar... 

Nu existau nici ferestre. 

Strigă. 

Ecoul îi răspunse, sunetul vocii sale întorcându-se cu 
vibrații metalice, ca şi cum ar fi fost închis într-o enormă cuşcă 
de fier. 

Pavilionul domnului Jacques era un amestec de decor de 
teatru cu aparatele unui iluzionist. 

Gând a văzut că d'Assas acceptă duelul propus de du Barry, 
el i-a dat, în câteva minute scurte, instrucţiuni acestuia să 
manevreze astfel încât să-l atragă pe cavaler în camera 
alăturată. 

In acest timp, domnul Jacques urmărea fazele duelului într- 
o oglindă special dispusă în acest scop şi, când a crezut că a 
sosit momentul oportun, cu mâna pe care o ţinea la spate, a 
apăsat butonul secret care acţiona porţile ascunse ale acestei 
veritabile redute. 

Văzând că uşa secretă s-a reînchis, a dus iute la buze un 
mit fluier de argint din care scoase un sunet strident şi 
prelungit. 

In acelaşi timp se aruncă pe burtă, pe covorul din. Cameră. 

Aproape în acelaşi moment Juliette trase cele două focuri 
de pistol. 

Gloanţele s-au pierdut în lambriurile care îmbrăcau. Zidurile 
camerei, chiar în dreptul locului unde numai cu o clipă în urmă 
se aflase domnul Jacques. 

Trăgând cele două focuri, Juliette se afla acum dezarmată. 

Atunci, dintr-un salt, domnul Jacques se ridică şi se repezi la 
uşa de la intrare, trăgând zăvoarele pe care d'Assas le 
deschisese, atunci când intrase. 


Imediat câţiva oameni înarmaţi, alergând la chemarea 
fluierului, dădură năvală în încăpere şi o înconjurară pe Juliette, 
rămasă ca înlemnită, cu pistoletele fumegând în mâini. 


Capitolul XXVII Un strigoi 


D'Assas, văzându-se prins în capcană, rămăsese, pentru 
început, năucit de-a binelea. 

Cât timp a rămas aşa, pradă disperării celei mai violente? 

N-ar fi putut spune. 

Plin de sudoare, zdrobit, gâfâind, se aruncase pe o canapea 
şi privea fix o mobilă, un fel de bibliotecă pe care o ghicea mai 
mult decât o vedea în obscuritatea din încăpere. 

Deodată i se păru că mobila dispare în zid, se roteşte, 
dispare. 

Crezu la început că are o halucinație din cauza foamei care 
îl chinuia, dar imediat văzu cu stupoare o slabă lucire în dreptul 
locului unde se găsea acea mobilă. 

Dintr-un salt a fost în picioare, încordat, gata să sară şi 
când să sară... rămase țintuit locului. 

În raza de lumină apăru o umbră şi o voce nu prea sigură 
spunea: 

— Pentru Dumnezeu, cavalere, nu fă prostii... sunt eul... 

ÎI recunoscu pe Noé Poisson. 

În clipa următoare se afla în celula ocupată de beţiv şi, 
înghițind cu lăcomia proviziile pe care Noé i le pusese în faţă cu 
dărnicie, asculta o lungă şi fantastică povestire în care Noé îi 
dezvăluia cum ajunsese să fie închis alături de cavalerul 
d'Assas. 

Beţivul, în starea specială în care se găsea în drogherie, 
auzise şi văzuse tot, chiar dacă nu se putea mişca. 

În felul acesta putuse surprinde secretul câtorva resorturi 
care deschideau diferite porţi secrete. 


Din nefericire îi fusese imposibil să vadă cum se deschide 
uşa subteranei în care l-au coborât pentru a-l închide în camera 
în care se afla prizonier. 

Dar această subterană era perfect amenajată astfel încât 
se auzea perfect, de pe scară, ce se vorbea de partea cealaltă a 
zidului. 

Graţie acestei poziţii mai deosebite, beţivul a surprins o 
convorbire foarte semnificativă între domnul Jacques şi du 
Barry. 

Când pofta de mâncare i se mai domoli şi după ce a fost 
pus la curent cu toate aceste detalii, d'Assas a hotărât să 
coboare în faimoasa subterană şi împreună au căutat multă 
vreme în zadar butonul secret. 

Or, când se pregăteau să se întoarcă în camera lor» furioşi 
şi obosiţi de zădărnicia căutărilor, au văzut o slabă lucire de 
lumină care se apropia. 

S-au oprit şi, în timp ce No€ tremura de spaimă, lipindu-se 
de perete, d'Assas se pregătea să acţioneze. 

In acel timp lumina se apropia tot mai mult şi curând au 
putut vedea o umbră care, cu o lanternă în mână, se îndrepta 
chiar spre ei. 

Umbra se mişca în stânga şi în dreapta, ca şi când ar fi 
căutat ceva şi, în orice caz, nebănuind prezenţa celor doi 
prizonieri. 

Profitând de un moment în car j umbră se oprise, d'Assas, 
prudent urmat de Noé, se apropie în vârful picioarelor şi se 
pregătea să sară asupra necunoscutului, când o mişcare a 
lanternei lumină în plin chipul misteriosului explorator. 

— Dar este domnul Damiens! exclamă Noé. 

Era într-adevăr Damiens, care, la rândul lui, îl recunoscu pe 
Noé. 

Imediat Noé îi explică cu multe detalii situația în care se 
găsea, în timp ce Damiens păstra o linişte prudentă, iar d'Assas 
îl supraveghea foarte atent pe bărbatul a cărui înfăţişare i se 
părea ciudată. 

Când Noé îşi termină povestea, Damiens, cu un calm 
perfect, răspunse: 

— Aţi avut mare noroc că m-aţi întâlnit, domnilor... nu aţi 
mai fi ieşit vii din această capcană... Urmaţi-mă, în câteva clipe 
veţi fi liberi. 


Enigmaticul personaj găsise fără îndoială ceea ce căutase, 
căci apăsă cu mâna pe zid şi imediat acesta se deschise în faţa 
lor, dând la iveală o scăriţă care-i conducea într-o cameră pe 
care d'Assas o recunoscu imediat: era micul pavilion pe care i-l 
pusese la dispoziţie domnul Jacques. 

În acel moment auziră dinspre stradă zgomote şi lovituri 
violente care zguduiau uşa exterioară. 

La aceste zgomote, Damiens deveni livid şi spuse cu o ură 
de neexprimat: 

— Regele!... el comandă!... 

Apoi, întorcându-se spre cei doi bărbaţi, care-l priveau 
uimiţi, spuse: 

— Domnilor, aici se vor petrece lucruri care nu vă privesc... 
profitaţi de înghesuială... fugiţi! 

Şi înainte ca d'Assas să poată face o mişcare, o luă la fugă 
Şi dispăru... 

Mai intrigat ca niciodată, d'Assas, urmărit mereu de Noé, se 
repezi pe urmele lui, dar nici nu făcu bine câţiva paşi în curtea 
interioară că se opri, înlemnit. Un bărbat, cu capul descoperit, 
cu veşmintele în dezordine intră în curte, alergând, îndreptându- 
se spre pavilionul din faţă, precedat de Damiens, care părea că-i 
arată drumul şi, în spatele lui, curtea se umplu imediat de o 
mulţime de soldaţi şi ofiţeri care, cu armele în mână, păzeau 
toate ieşirile. 

Acel bărbat era regele. 

— Oh! exclamă d'Assas, ce se întâmplă aici?... Vreau să 
ştiu. 

Şi la rândul său se repezi în spatele regelui şi intrară 
împreună în micul pavilion. 

Regele intră ca un nebun într-o cameră, uitând să mai 
închidă uşile în spatele lui. 

D'Assas îl urmărea şi cum intră şi el în acea cameră, se opri 
locului că trăsnit în faţa următorului tablou: într-un pat uriaş, 
palidă, bolnavă, slăbită, dar în continuare frumoasă, cu un nu 
ştiu ce aer melancolic şi languros în priviri, transfigurată de o 
bucurie imensă, se afla Jeanne. 

În genunchi în faţa ei, sărutându-i mâinile slăbite, regele. 
Jeanne lăsă asupra regelui priviri încărcate de iubire şi tandreţe 
şi murmură, recunoscătoare: 

— Ludovic!... oh! Ludovic! lată-vă, în sfârşit!... 


— Da, iată-mă, răspunse regele, iată-mă, suflet iubit şi vă 
jur, de acum înainte nimic din lume nu vă va mai putea răpi 
iubirii mele... 

Ludovic era fără îndoială sincer. 

— Ah! Cât e de bine, de minunat, să te ştii iubit! spunea 
Jeanne... Dacă ai şti, Ludovic, cât de mult am suferit... 

— Ştiu, răspunse Ludovic, privind-o cu tandrete; da, ştiu, mi 
s-a spus totul... dar acum toate s-au terminat.. Te iubesc, 
Jeanne! Ah! Mizerabilii care te-au adus în această stare, vreau... 

— Sst! Ludovic, trebuie să le ierţi... lor le datorez aceste 
clipe de neuitat. 

— Hei! strigă regele, ridicându-se, hei!... nu-i nimeni pe 
aici?... Vom pleca... te iau de aici, nu mă vei mai părăsi 
niciodată... 

— Mă vei lua cu tine, Ludovic... dar unde?... 

— La castel, bineînţeles! 

Jeanne dădu cu durere din cap, căci jurământul făcut 
cavalerului d'Assas îi reveni în minte şi cu o voce spartă, 
suspină: 

— E imposibil!... 

— Imposibil? exclamă Ludovic, care nu putea ghici care era 
motivul acestui refuz. Imposibil?... ah! Bineînţeles! Vai de cel 
care va îndrăzni să murmure ceva măcar... Sunteţi a mea, eu vă 
voi îngriji până vă veţi restabili. Hei! reluă el, ridicând vocea. Nu 
vine nimeni? 

— Vai, Ludovic, repetă Jeanne, e imposibil... am jurat... 

— Aţi jurat?... exclamă regele neliniştit; ce anume aţi jurat? 

Jeanne îşi cuprinsese capul între mâini şi plângea în linişte. 

— Plângeţi?... Tu plângi! exclamă Ludovic pierdut. 

În acel moment, un suspin teribil răsună în spatele lui; se 
întoarse şi văzu un bărbat, cu chipul schimonosit de durere şi 
care se apropia, clătinându-se ca un om beat. 

Era d'Assas, care se apropie de pat, se înclină profund şi 
spuse cu voce joasă: 

— Duceţi-vă, Jeanne, acolo unde inima vă spune să 
mergeţi... Sunteţi liberă... vă dezleg de jurământ. 

Efortul pe care l-a făcut spunând cuvintele acestea era 
supraomenesc şi demn de admiraţia celei pentru care el se 
sacrifica în felul acesta şi care, cu toate acestea — vai, atât de 


egoistă e iubirea — lăsă să-i scape un strigăt de bucurie şi, 
întinzând braţele spre Ludovic, exclamă: 

— Ludovic, du-mă cu tine... ia-mă de aici! Dar, Ludovic, 
priveşte acest bărbat, nu mai fi gelos, regele meu, e frate/e meu 
şi... lui îi datoraţi fericirea voastră. 

Ludovic se întoarse atunci spre d'Assas: 

— Ştiu, domnule, că noi avem multe greşeli de reparat în 
ceea ce vă priveşte... noi am fost nedrepţi, datorită unor 
rapoarte mincinoase... Vom uita toate acestea. Sunteţi căpitan 
în garda regelui? 

— Stegar, Sire, stegar în regimentul din Auvergne. 

— Faceţi o eroare, domnule, am spus căpitan în gărzi... 
Haide, căpitane, trimite-ne oamenii. 

D'Assas, pierdut, nebun de durere, ieşi clătinându-se, 
urmărit de privirea recunoscătoare a celei pentru care se 
sacrificase. 

leşi, uitând comisionul cu care-l însărcinase regale, dar Noé 
Poisson, care-l urmărise fidel şi o recunoscuse, cu ochii măriţi de 
uimire, pe Jeanne în braţele regelui, Noé nu uită şi, câteva clipe 
mai târziu, Jeanne, transportată într-o caleaşcă, se îndrepta spre 
castel, escortată de trupe şi avându-l pe Ludovic lângă ea, 
mână în mână. 

Epilog 


Intenţia noastră a fost de a scrie o pagină din tinereţea 
celei care a fost marchiza de Pompadour, ceea ce am şi făcut; 
cu aceasta misiunea noastră a luat sfârşit. 

Cu toate acestea datorăm câteva explicaţii cititorilor noştri 
cu privire la soarta unora dintre personaje. 

Domnul Jafaques, cum bine ne aducem aminte, îl 
însărcinase pe domnul de Bernis să-l supravegheze pe Damiens 
şi să-i smulgă acestuia secretul. 

De Bernis remise să afle, prin mijloace personale şi secrete, 
că regele era mult mai îndrăgostit de doamna d'Etioles decât 
lăsa să se vadă şi şi-a zis că cel care va reuşi să-i reunească pe 
cei doi îndrăgostiţi îşi va avea viitorul roz-roz şi averea 
asigurată. 

Nu a ezitat să-şi trădeze pentru a doua oară stăpânul şi, cu 
o abilitate de invidiat, a ştiut să-l folosească pe Damiens căruia 


i-a dat toate informaţiile utile şi i-a mărturisit secretele 
misterioasei locuinţe. 

Damiens, dus de pasiunea sa sălbatică, devorat de o nevoie 
de sacrificiu, n-a ezitat şi a mers curajos înainte. 

Graţie protecţiei oculte a lui de Bernis care-i netezea calea, 
el a reuşit să se apropie de Ludovic al XV-lea căruia i-a 
mărturisit tot complotul şi căruia îi căzuse victimă doamna 
d'Etioles, locul unde era ascunsă şi starea în care se afla. 

Ragele, în faţa probelor oferite, a înţeles că a fost păcălit şi, 
în acelaşi timp, simţea renăscând dragostea pe care o credea 
moartă şi care se dovedea acum mai vie ca niciodată. 

Am văzut care au fost hotărârile sale. De Bernis reuşise 
remarcabil. 

Jeanne, devenită marchiză de Pompadour, după ce a făcut 
să fie numit ambasador la Veneţia, l-a făcut mai târziu ministru 
de stat. 

Damiens a dispărut, ascunzând în sufletul lui iubirea pentru 
Jeanne şi ura violentă împotriva regelui. A fost executat în 1757, 
pentru că a dat o lovitură de pumnal regelui, ceea ce Voltaire va 
numi "o înţepătură de ac". 

Henri d'Etioles şi-a văzut toate planurile prăbuşindu-se. 

A trebuit să consimtă la un divorţ şi să se mulţumească 
primind o intendenţă generală. 

Domnul de Tournehem, orbit de iubirea sa părinteasca, a 
acceptat să devină un fel de supraintendent al fiicei sale. 

Domnul Jacques, puternic compromis şi  văzându-şi 
dezvăluită calitatea sa de conducător al Ordinului lezuiţilor, a 
fost obligat să se refugieze pe lângă protectorul său, Frederic al 
Prusiei. 

Noé Poisson, beţiv şi inconştient, fu acoperit de pensii şi de 
titluri şi deveni senior de Marigny. 

Falsa contesă du Barry, redevenită ceea ce era în realitate: 
Juliette Béçu, se refugie cu o mică avere în ţinutul său natal, 
luând cu ea iubirea pentru d'Assas, fericită şi mândră de 
prietenia fidelă şi devotată pe care i-o dovedea cavalerul. 

Crebillon acceptă un apartament la Luvru şi un post de 
bibliotecar. 

Marchiza de Pompadour va plăti ediţia definitivă a operelor 
poetului, căruia îi grava cu propria-i mână pagina de gardă. 

Berryer va deveni ministru al marinei. 


În ceea ce-l priveşte pe cavalerul d'Assas, acesta a refuzat 
orice titlu şi grad şi s-a întors ca simplu ofiţer la regimentul său. 

Urma să fie ucis în bătălia de la Clostercamp, în timpul 
războaielor pentru Hanovra. 

Du Barry, căzut la cea mai degradantă treaptă a mizeriei 
morale, urma să apară mult mai târziu căsătorit cu o femeie de 
moravuri uşoare care va deveni favorita regelui, sub numele de 
contesa du Barry şi va conduce Franţa. 

Pe când Jeanne, care va consimţi la cele mai josnice şi mai 
degradante lucruri, pentru a-şi asigura dominaţia asupra lui 
Ludovic, va sfârşi răpusă de o boală de stomac, care nu-i va lăsa 
o clipă de linişte în ultimii ani ai vieţii. 

În ziua înmormântării sale, ploua. 

Ludovic al XV-lea, în spatele unei ferestre, văzând ploaia 
care cădea, spuse: 

— Doamna marchiză va avea un timp extrem de urât 
pentru călătoria de astăzi. 

Aceasta a fost oraţia funebră pe care acest rege egoist şi 
corupt a găsit-o pentru aceea care a stat atâţia ani alături de el. 


Sfârşit