Michel Zevaco — Rivalul regelui

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Rivalul regelui 


Capitolul 1 - Saint-Germain intră în acţiune. 

Aproape în acelaşi timp cu evenimentele ce se desfăşurau 
în căsuţa de sub copaci, adică în jurul orei patru a dimineţii, 
în misterioasa alcătuire de case, străduţa Rezervoarelor, 
contele du Barry visa la moartea rivalului său, cavalerul 
d'Assas. 

În felul acesta, în timp ce femeia, care făcea parte din 
extrem de ciudata cabană, desfăşura toate farmecele şi 
vicleniile pentru a cuceri simţurile şi, de ce nu, inima 
regelui, bărbatul se pregătea să ucidă...! 

La începutul serii, chiar la căderea întunericului, un 
bărbat înfăşurat cu grijă în faldurile ample ale mantalei 
intra pe străduţa Rezervoarelor. 

Mergea de-a dreptul, fără ezitare, spre casa domnului 
Jacques. 

Bărbatul era contele de Saint-Germain, care, după şedinţa 
de magnetism de la Paris, se aruncase în trăsură. 

Pe tot drumul până la Versailles dormise, dacă nu liniştit, 
măcar profund. Contele îşi impusese să doarmă, - şi 
dormea! 

Poate că ar fi cazul să facem aici puţină teorie despre 
magnetism; noi lăsăm cititorului dreptul de a crede sau dea 
nu crede în magnetism, invitându-Hn acelaşi timp să 
consulte asupra acestui subiect uimitoarele lucrări ce se 
desăvârşesc în zilele noastre, iar o vizită la un spital 
psihiatric i-ar putea convinge şi pe cei mai sceptici. 

În ceea ce ne priveşte, noi vom prelua, fără alte 
comentarii, toate mărturiile care au ajuns până ia noi, 


privitoare la acel bărbat extraordinar care a fost - şi se 
pare ea mai este - contele de Saint-Germain. 

Şi fără s-o mai lungim, trecem la expunerea faptelor... 

Sunt ciudate - dar relevante... 

La ivirea primelor case din Versailles, vizitiul îl trezise pe 
Saint-Germain, apoi îşi continuase drumul. 

Contele îşi oprise trăsura în piaţa castelului său, mai exact, 
pe esplanada ce cu timpul devenise ceea ce numim astăzi 
piaţă. Şi pornise pe jos spre străduţa Rezervoarelor. 

„Numai de-aş ajunge la timp!” - îşi zicea el, neliniştit. 

Dar nimic nu lăsa să se vadă că ar fi îngrijorat: Saint- 
Germain păstra acea aparenţă de răceală pe care şi-o 
impunea chiar şi când era singur. 

Bătu la uşa domnului Jacques. 

Ca de obicei, la început se deschise o ferestruică, apoi şi 
uşa. În cadrul uşii apăru un lacheu. 

— Ce doriţi? îl întrebă scurt lacheul, încercând să-i vadă 
chipul. 

— Aş dori să-i vorbesc domnului cavaler d'Assas, spuse 
simplu Saint-Germain. 

— În cazul acesta, aţi greşit adresa, domnule; persoana de 
care vorbiţi nu locuieşte aici... vedeţi mai încolo. 

După care lacheul închise uşa. 

Brusc, contele de Saint-Germain întinse braţul spre uşă, 
fără s-o atingă. 

Lacheul se opri scurt din mişcarea ce-o făcea pentru a o 
închide. 

Un fel de groază îi schimonosea chipul. 

Era ca paralizat. 

— Ce-i cu dumneata, prietene? îi întrebă Saint-Germain. 

— Nu ştiu... cred că... mor... mă sufoc... oh...! 

— Haide, liniştiţi-vă şi mai ales, nu strigaţi... eu pot, mai 
bine decât oricine, să vă vindec de răul ce v-a lovit ca un 
trăsnet... 

— Dumneavoastră... ah!... ajutaţi-mă!... horcăia 
nefericitul... 


— Sunt medic, spuse Saint-Germain, un medic vestit: Vreţi 
să vă descriu simptomele bolii?... aşa puteţi să-mi judecaţi 
priceperea... 

— Mă sufoc... mor... aveţi milă!... ajutaţi-mă...! 

— Deci: vi se pare că aveţi un cerc de foc în jurul capului... 

— Da, da!... mă arde...! 

— Şi, în piept, o gheară care vă strânge... 

— Da, da!... mă sufoc... 

— Nu vă puteţi mişca... 

— Da, sunt împietrit. 

— Cunosc răul de care suferiţi şi am leacul la mine... 

— Daţi-mi-l! Vă implor, daţi-mi-l! 

— Imposibil... Într-o clipă, nu veţi mai putea vorbi; în cinci 
minute veţi fi mort... 

Lacheul încercă să scoată un țipăt. 

Dar, cum îi spusese teribilul vizitator, nu mai putea!... 
Toate simptomele pe care i le descrisese Saint-Germain 
erau tot mai evidente, pe măsură ce acesta le enumeră. 

Nu se îndoia că era pe punctul de a-şi da duhul. 

— Conduceţi-mă în casă, reluă Saint-Germain, faceţi în aşa 
fel ca să nu fiu văzut de nimeni şi mă oblig să vă vindec: în 
câteva clipe veţi fi la fel de viguros ca înainte de atac. 
Haideţi, grăbiţi-vă, căci nu am timp de pierdut aici, dacă 
spuneţi că cel pe care-l caut nu locuieşte în această casă. 
Mă lăsaţi să intru? 

— Da, îi răspunse lacheul, fără să se mire că îi revenise 
vocea. 

— Conduceţi-mă la el, îi zise Saint-Germain, întinzându-i 
mâna. 

Şi fără să se mire şi de faptul că putea să-şi mişte 
membrele, lacheul îl luă de mâna pe Saint-Germain şi, 
închizând uşa, îl conduse în pavilionul din stânga - cel în 
care locuia d'Assas. 

— Acum du-te! îi zise contele, iar, dacă domnul Jacques te 
întreabă cine a bătut la uşă, răspunzi că a fost un trecător 
care a greşit adresa. Nu-i aşa, amice? 


— Da, stăpâne! zise lacheul. 

— Poţi pleca. Am să te aştept aici. 

Lacheul nu părea surprins că necunoscutul îi vorbea de 
domnul Jacques. Găsea natural faptul că acesta îi dădea 
ordine. Nu-şi mai amintea de răul care-l cuprinsese 
fulgerător. Cum nu-şi mai amintea nici că medicul, sau cel 
ce-şi spunea aşa, ar fi trebuit să-l vindece. 

Se supunea pasiv, cu gesturi mecanice. 

Intră în pavilionul care dădea spre stradă. Acolo îl găsi pe 
domnul Jacques, care, aşa cum prevăzuse Saint-Germain, îl 
întrebă cine fusese la uşă. Îi răspunse cum îi ceruse contele. 

Câteva minute mai târziu, domnul Jacques ieşea cu contele 
du Barry şi cu Juliette, îndreptându-se spre casa de sub 
copaci, unde i-am văzut la lucru unul după celălalt. 

Lacheul se întoarse în pavilionul din stânga curții. 

— Cum te numeşti? îl întrebă Saint-Germain. 

— Lubin, stăpâne, răspunse lacheul. 

I se părea firesc să-l numească stăpân pe străinul din faţa 
sa. Nu-şi putea imagina altceva. 

— Unde este cavalerul d'Assas? întrebă contele. 

— A ieşit, răspunse Lubin, fără să-şi mai amintească de 
faptul că nu cu multe minute în urmă susţinuse că nu 
locuieşte acolo! 

— Pentru a se duce... la doamna d'Etioles? 

— Bineînţeles. Nu poate fi decât acolo! 

— Şi crezi că va reuşi s-o vadă? 

— Fără nici o îndoială. Măsurile generalului sunt foarte 
bine gândite... 

— Ce general Eşti nebun?... Nu există decât domnul 
Jacques. 

— Aşa e, zise Lubin. lertaţi-mă... 

— De unde ştii tu secrete de o astfel de importanţă?... Păi, 
s-ar părea că m-ai minţit... nu te cheamă Lubin... 

— E adevărat, stăpâne... nu mă numesc Lubin... 

— Care e adevăratul tău nume?... Vorbeşte... E un 
ordin...? 


— Vicontele d'Apremont... zise lacheul, care transpirase 
din abundență. 

— Bine. Am înţeles. În plus, îmi place mai mult numele de 
Lubin. Cred că şi ţie... 

Chipul lui Lubin, schimonosit de spaimă, se lumină. 

— Ei, vezi, reluă Saint-Germain, să sicem că eu nu cunosc 
aici decât pe numitul Lubin... iar adevăratul tău nume nu 
vreau să-l ştiu, nu l-am ştiut niciodată, mă auzi? 

— Da, stăpâne! exclamă Lubin, cu faţa strălucind de 
fericire. 

— Şi ce trebuie să facă nesăbuitul cavaler d'Assas? 

— Trebuie s-o aducă aici pe doamna d'Etioles. 

— Chiar aici...? 

— Adică în pavilionul din faţă. 

— După care, ce urmează să se întâmple...? 

— Doamna d'Etioles trebuie să rămână aici, prizonieră. 

— Şi cavalerul? 

— E treaba lui du Barry; s-a însărcinat să-i ucidă. 

— Când...? 

— Păi... când va fi necesar; poate peste opt zile, sau peste 
o lună... 

— Sau poate, chiar în seara asta. Nu cumva ştii mai multe 
despre intenţiile lui du Barry? 

Lubin părea că face un extraordinar efort de memorie. 

— Cred, zise el gâfâind, că intenţia lui e să-l omoare chiar 
în noaptea asta! 

— Adică, prea devreme...! 

— Aşa e, stăpâne, aveţi dreptate! 

— Care va să zică, nu-l va asculta pe domnul Jacques. 

— Da! făcu Lubin, cu o expresie de groază pe faţă... 

— Lubin, zise contele, trebuie să-l împiedici cu orice preţ. 
Înţelegi cât e de important? 

— Cum s-o fac? bâigui Lubin, frângându-şi mâinile. 

— Să vedem; vreau să te scot din încurcătură. Ai încredere 
în mine? 

— Da! Da, stăpâne... o încredere fără margini... 


— Eşti gata să mi te supui orbeşte? Ei bine, ascunde-mă 
undeva, de unde să-i pot supraveghea pe cei doi, du Barry 
şi d'Assas! 

Lubin începu să tremure. 

— Nu, murmură el, nu, vă rog, nu-mi cereţi asta!... nu 
pot... nu vreau s-o fac...! 

Până în acele momente Saint-Germain făcuse dovada unui 
adevărat tur de forţă, impunându-şi voinţa falsului lacheu, 
adus în stare de hipnoză. 

În planul său era prevăzut să nu apeleze la acest mijloc 
extrem. Într-adevăr, trebuia ca Lubin să-şi păstreze 
întreaga prezenţă de spirit, în sensul propriu al cuvântului 
prezenţa şi nu în sensul metafizic. 

Pus în faţa bruştei rezistenţe a lui Lubin, contele avu un 
minut de spaimă. Era livid din pricina efortului pe care-l 
făcea imediat după teribila risipă de forţe ce i-o ceruse 
interogatoriul E vei. 

— Nu sunt vicontele d'Apremonţ, zise lacheul cu disperare 
în glas, eu sunt Lubin. 

— Viconte d'Apremont, reluă Saint-Germain, ia aminte, mă 
vei obliga să uzez de forţă. Voi fi obligat să te adorm şi 
atunci să vezi ce ţi se va întâmpla! Domnul Jacques nu va 
crede m vecii vecilor că nu l-ai trădat...! 

Lubin tremura. Vru să se retragă, să strige după ajutor... 

Dar Saint-Germain se îndrepta deja spre el, cu braţele 
întinse, făcând pasele magnetice cu care acţiona de obicei. 
Timp de un minut, Lubin se zbătu, gâfâind. 

În ciuda spuselor sale, nu vroia să-l adoarmă pe Lubin, ci 
numai să-i frângă rezistenţa. 

Brusc, acesta lăsă capul în jos, învins. 

— Pot să vă ascund, spuse acesta, scoțând un uriaş oftat de 
spaimă. 

— Bine, prietene, linişteşte-te, sunt aici ca să împiedic o 
crimă. O crimă pe care stăpânul tău ar repudia-o... Restul 
nu ne priveşte... Mă crezi? 

— Da, vă cred... simt că... e numai un gest generos.? 


— Ştiţi de care crimă vorbesc? 

— Da, asasinarea cavalerului d'Assas...! 

— Numai eu o pot împiedica. V-aţi decis deci să mă 
ascundeţi în casă?... Dar luaţi aminte, la nevoie trebuie să 
pot rămâne mai multe zile fără riscul de a fi descoperită. 

Lubin surâse: fusese în întregime îmblânzit. 

Şi, urmat de Saint-Germain, ieşi din pavilion, traversă 
curtea şi intră în dreapta, adică în pavilionul ocupat de 
curând de du Barry şi Juliette, - unde trebuia să vină 
d'Assas, însoţit de Jeanne. 

Pavilionul în care intraseră era împărţit în două: la 
dreapta, apartamentul pe care l-am mai descris, la stânga, 
o singură cameră. 

În această cameră îl instală Lubin pe contele Saint- 
Germain. Era mobilată sumar: o masă simplă, două fotolii şi 
o canapea pe care, la nevoie, se putea dormi. 

Fereastra, care dă spre curte, era acoperită cu draperii 
dintr-un material foarte gros şi bine ţesut. 

— Aici nu intră nimeni, niciodată, zise Lubin. Sunteţi în 
perfectă siguranţă în camera asta. 

— Foarte bine. Şi dacă am nevoie de dumneavoastră? 

Lubin îi arătă cordonul unui clopoțel. 

— Priviţi, zise el: trageţi de două ori de cordon. 

— Acum puteţi să vă retrageţi, îi zise Saint-Germain, 
privindu-l ţintă în ochi. Dar până în clipa în care vă voi 
chema, va trebui să uitaţi că sunt aici... m-aţi înţeles? 

Lubin tresări, dar se supuse. 

— Paza bună trece primejdia rea, murmură contele. Se 
pare că jupân Lubin nutreşte oarecare gânduri de trădare. 
Să vedem ce-o mai fi. 

La un gest al lui Saint-Germain, Lubin ieşi. 

Traversă curtea ca un om beat şi, intrând în pavilionul din 
dreapta, se prăbuşi într-un fotoliu. 

Câteva minute mai târziu se ridică, aruncând priviri mirate 
în jurul lui. 


„Bravo! exclamă el, frecându-şi fruntea cu palmele, dar 
ştiu c-am adormit!... Am adormit în fotoliu... Şi totuşi... ce 
m-a apucat?... Mi s-a întâmplat ceva...?” 

Se întreba, încercând să reconstituie cele întâmplate în 
oră care se scursese. 

„Am visat, murmură el, scuturând din cap... Asta trebuie 
să fie: am visat... Am adormit profund... Ce mi se pare 
ciudat în clipa asta e că nu-mi aduc aminte de momentul în 
care am închis ochii...” 

După ce am prezentat aceste lucruri, care-şi au 
importanţa lor în desfăşurarea acţiunii, să ne întoarcem la 
cavalerul d'Assas şi la Jeanne, continuând naraţiunea din 
punctul în care am lăsat-o. 

Am văzut că, foarte rapid, conversaţia devenise atât de 
stânjenitoare între acele fiinţe care erau separate de un 
abis şi care, cu toate astea, păreau a fi făcute una pentru 
cealaltă, încât între cei doi domnea o tăcere apăsătoare. 

Cavalerul d'Assas părea a fi cel mai stânjenit. 

Într-adevăr, văzând-o pe Jeanne atât de senină, al îi de 
încrezătoare, cu toate că se găsea singură cu el, considera 
asta o dovadă că niciodată ea nu-l privise ca pe un 
îndrăgostit. 

Nu cumva în liniştea tinerei femei era şi o doză destul de 
mare de cruzime? 

E imposibil, iar noi nu vrem s-o prezentăm mai bună decât 
era de fapt. 

În orice caz, cruzimea era inconştientă. Şi sigur era mult 
prea inteligentă, un spirit mult prea liber pentru a mima 
temeri pe care nu le avea: cavalerul era pentru ea un frate 
- dar numai un frate. 

În timp ce d'Assas, aflat în culmea fericirii fiindcă era 
singur cu Jeanne, dar şi pe culmile disperării pentru că o 
simţea sufleteşte atât de departe de el, pălea, roşea, îşi 
frângea mâinile pe punctul de a izbucni în plâns, Jeanne se 
gândea cum ar putea să-l salveze pe rege, adică să-l 
împiedice pentru totdeauna de a mai merge la căsuţa de 


sub copaci unde după spusele Juliettei Becu, era ameninţat 
de o mare primejdie. 

Jeanne nu avea nici un motiv să se îndoiască de spusele 
celei care-i luase locul lui Suzon. 

Da, era sigură de faptul că regelui i se întinsese o cursă. 

Trebuia deci că Ludovic al XV-lea să fie prevenit cât mai 
degrabă cu putinţă, chiar în dimineaţa aceleiaşi zile. 

Dar cine s-o facă? O clipă se gândi să se ducă ea la 
Versailles. 

Dar cum să ajungă la rege? Iar în felul acesta n-ar face 
oare să precipite lucrurile, fiind văzută la castel...? 

Oameni atât de puternici ca cei care puseseră la cale 
lovitură împotriva regelui aveau, desigur, mijloace 
suficiente la îndemână pentru a o împiedica să-i vorbească 
regelui... 

Pentru a reuşi va fi nevoită să strige, să provoace un 
scandal, fără însă a fi sigură de rezultat... 

Şi cu toate astea, trebuia să acţioneze prompt! Poate că în 
acele momente viaţa regelui depindea numai de ea! 

La ideea asta, Jeanne păli şi începu să tremure. 

Puțin câte puţin, obligată fiind să-l privească pe cavalerul 
d'Assas, sfârşi prin a-şi spune că acesta putea era obligat să 
se ducă să-l caute pe rege. 

Imposibil!... Cavalerul o iubea!... Tocmai pe el vroia să-l 
trimită să facă ceva de neconceput: să-şi salveze rivalul! 

Fie că Jeanne avea o idee deformată despre limitele 
generozităţii cavalerului, fie că-l iubea nebuneşte pe rege! 

Brusc, în mintea ei îşi făcu loc ideea că Ludovic. al XV-lea i- 
ar fi putut păstra oarecare ranchiună cavalerului. 

Din clipa aceea, mintea ei alertă şi promptă întrevăzu 
foloasele pe care le putea trage din acea situaţie. D'Assas 
era totuşi un pârlit de ofiţeraş, al cărui viitor depindea 
exclusiv de curajul său. 

Şi el va avea de luptat cu reaua credinţă a regelui, care nu 
va uita niciodată că a fost înfruntat pe drumul spre 
Versailles... 


Să-l salveze pe Ludovic al XV-lea şi să-i asigure cavalerului 
recunoştinţa regelui... Asta era dubla lovitură la care se 
gândea Jeanne. 

D Assas trebuia să-l găsească pe rege. 

EI trebuia să-i salveze viaţa. 

Şi atunci recunoştinţa lui Ludovic al XV-lea îi va fi 
asigurată pentru vecie. 

lată visul de o naivă perversitate ce se înfiripase în mintea 
ei. 

Cu toate că cina se terminase de multă vreme, iar pendula 
bătuse ora unu după miezul nopţii, cei doi, aflaţi într-o 
astfel de ciudată situaţie, continuau să se privească în 
tăcere. 

Jeanne, obsedată de planul ei, îi surâse cu voioşie: 

— Doamnă, zise brusc d'Assas, ridicându-se, cred că 
sunteţi obosită. Permiteţi-mi să vă urez noapte bună şi să 
mă retrag... 

— Sunteţi atât de grăbit să mă părăsiţi? întrebă Jeanne. 

Cavalerul surâse trist: în cuvintele ei nu vedea decât 
politeţea unei mari doamne, sau, chiar mai rău, o expresie a 
milei. 

— Vă voi ţine companie atâta timp cât îmi veţi porunci s-o 
fac, zise el; dar vă văd atât de preocupată... 

Jeanne îl privi cu sinceritate, cu marii ei ochi albaştri, care- 
| făceau să freamăte pe tânărul nostru cavaler. 

— Ei bine! Da, sunt preocupată, îi zise ea... Trebuie să vă 
spun ceva... şi mă gândesc la mijlocul de a obţine generosul 
vostru ajutor... căci ceea ce vă cer eu e un sacrificiu. 

— Un sacrificiu? exclamă cu ardoare cavalerul. Ah! Puteţi 
să-mi cereţi să-mi dau chiar şi viaţa! 

— Cavalere, îi zise ea cu gravitate, ceea ce vă cer eu e mai 
mult decât viaţa. Dacă n-aş cunoaşte inima voastră 
generoasă, nu m-aş hazarda să vă implor,. 

— Să mă imploraşi! strigă d'Assas, ca un nebun, cuprins 
de emoție. Cum, doamnă!... Plângeţi...! 


Într-adevăr, Jeanne plângea. Ideea pericolului ce-l pândea 
pe rege o tortură. 

D'Assas îngenunche cu blândeţe în faţa ei. 

— Doamnă, iată, gentilomul e la picioarele voastre. 
Spuneţi-vă numai că vă aparţine cu trup şi suflet şi că nu 
trebuie să-l imploraţi; un ordin ar fi suficient. Acest ordin va 
fi executat, oricare ar fi natura lui...! 

— Ridicaţi-vă, zise Jeanne, tulburată până în străfundul 
sufletului. Sunteţi o inimă nobilă. lar eu sunt nefericită că 
nu v-am întâlnit mai devreme... Ridicaţi-vă, cavalere, nu vă 
voi spune nimic din ceea ce am pe suflet... 

— Ah! murmură cavalerul, deci lucrul pe care aveţi să mi-l 
cereţi e atât de teribil, încât nu îndrăzniţi s-o faceţi...! 

— Vreau să vă rog să-l salvaţi pe rege, zise Jeanne dintr-o 
răsuflare. 

Aceste cuvinte îşi luaseră zborul de pe buzele ei în ciuda 
hotărârii foarte sincere de a nu-i spune absolut nimic. 

Cavalerul era palid ca un mort înţelesese, sau crezu că 
înţelege, că l-a ofensat grav. 

Jeanne lăsă privirile în pământ şi-i şopti: 

— Scuzaţi-mă... nu luaţi în seamă ce v-am spus... 

D'Assas se ridică stângaci. O durere îngrozitoare îi 
strângea inima. 

Pentru el nu exista o nenorocire mai mare. Nu mai exista 
nici o speranţă pentru unul ca el. 

Jeanne, îngrozită de efectul produs de cuvintele ei, se 
detesta pentru că îndrăznise să-i ceară un asemenea 
sacrificiu. 

— Scuzaţi-mă, reluă ea, v-am făcut rău... nu am nici o 
scuză pentru gestul meu... ştiam că am să vă fac rău şi cu 
toate astea am vorbit... Ah! Ce n-aş da ca aceste clipe 
groaznice să se şteargă din amintirea voastră. 

— Spuneţi-mi cum l-aş putea salva pe cel pe care-l iubiţi? o 
întrebă cavalerul cu o voce ciudat de calmă. 

Jeanne tresări... 


Atâta abnegaţie, atâta devotament, o asemenea puritate, 
supraomenească, în acea iubire, îi provocau un fel de 
admiraţie amestecată cu surprindere, dar vai!... era numai 
admiraţie. 

Iubirea femeilor este crudă, pentru că este totală. 

Era imposibil s-o acuzi din pricina acestei iubiri. Şi dacă 
era de plâns, cavalerul era totuşi şi de admirat, pentru că 
găsise la el o adevărată grandoare sufletească, datorită 
căreia putea sări în ajutorul acelei care, disperată, cu un fel 
de încăpățânare sălbatică, nu uita nici o clipă că era acolo 
pentru a-şi salva iubitul. 

Cu un gest încântător în graţia şi emoția să debordantă, 
luă mâna lui d'Assas, se înclină şi i-o sărută. 

Pentru cavaler fu o clipă mai dulce decât raiul şi mai lungă 
decât veşnicia. 

Acceptase acel omagiu aşa cum, odinioară, gladiatorul 
care urma să moară în arena unui circ accepta sărutul 
împărătesei romane. 

Căci gândul morţii îi dădea târcoale. Fără a avea curajul 
să-l alunge. 

„Da!... Să-l salveze pe rege... adică pe bărbatul pe care-l 
iubea Jeanne! Să-l salveze pentru ca ea să nu mai sufere! 
Să ia asupra lui toată durerea, întreg sacrificiul iar ei să nu- 
i lase decât iubirea, cu cortegiul ei strălucitor... Poate că în 
felul acesta, când nu va mai fi, va trăi în amintirea tandră a 
Jeannei. Şi, regele salvat va dispărea! Poate chiar va muri.” 

Acestea erau gândurile care, timp de câteva secunde, 
puseseră stăpânire pe sufletul tânărului nostru. 

Pentru a-şi ascunde emoția care-l stăpânea, cavalerul luă o 
poză rigidă. 

Şi, când reuşi să-şi stăpânească pe cât posibil emoția, 
spuse: 

— Doamnă, atitudinea voastră îmi dovedeşte că aşteptaţi 
un mare sacrificiul din partea mea. Căci, mărturisesc, e un 
sacrificiu! Vă iubesc. Din clipa în care, - o, fatală şi 
adorabilă clipă - v-am văzut în luminişul din pădurea 


Ermitage, când am avut fericirea să mă interpun între 
dumneavoastră şi contele du Barry, m-am îndrăgostit 
nebuneşte... Da, nebuneşte! Căci nu suntem făcuţi unul 
pentru celălalt. Acum e cazul să pun capăt acestei nebunii. 
Şi apoi, noi ăştia, soldaţii, nu păstrăm prea mult în suflet 
aceeaşi pasiune. Viaţa din cazărmi, neprevăzutul 
campaniilor sunt distracţiile ce vi le-aş putea oferi eu... 
Dacă v-aş spune că în cele din urmă vă voi uita, sunt sigur 
Că nu mă veţi crede. Dar vă pot asigura cu cea mai mare 
sinceritate că nu voi păstra nici o amintire amară acestei 
întâlniri şi că poate sacrificiul nu e atât de uimitor pe cât 
pare a fi... Acestea fiind spuse, fiţi sinceră şi vorbiţi-mi fără 
ocolişuri: cum pot să-l salvez pe Maiestatea Sa, regele 
nostru? 

— Ah! Fiinţă mărinimoasă! exclamă Jeanne în culmea 
emoţiei, Gândiţi că mă puteţi înşela şi mă puteţi învinge 
prin generozitate. Cavalere, să terminăm cu discuţiile 
asupra unui subiect care pentru dumneavoastră este 
îngrozitor, iar pentru mine devine din ce în ce mai odios. Să 
uităm ceea ce am spus într-un moment de nebunie... 

— Deci, doamnă, nu vreţi să-mi spuneţi ce pericol îl 
ameninţă pe rege? 

— Nu, cavalere, nu; cum am putut să te râănesc cu 
egoismul meu, scumpe prieten...! 

— În cazul acesta, reluă d'Assas cu răceală, vă jur că mă 
voi duce drept la castel pentru... 

— D'Assas! ţipă Jeanne, tremurând. 

— Pentru a-l trezi şi a-i spune că e ameninţat... 

— Nu veţi ieşi de aici...! 

— Şi cum îmi va fi imposibil să-i explic natura pericolului 
care-l ameninţa, e mai mult ca sigur că regele nu va gusta 
gestul meu atât de ciudat. Aceasta, legată şi de scena de pe 
drumul spre Versailles... 

Jeanne scoase un țipăt de disperare. 

Vedea că devotamentul cavalerului va sfârşi prin a provoca 
o catastrofă. 


— Vreţi s-o faceţi cu orice preţ! făcu ea, bulversată. 

— Da, vreau s-o fac! zise d'Assas, ferm. 

— Atunci ascultați! 

Jeanne se reculese câteva minute, încercând să-şi 
potolească bătăile nebuneşti ale inimii. Livid, dar în 
aparenţă foarte calm, d'Assas aştepta... 

În câteva cuvinte ea îi povesti ce se întâmplase în căsuţa 
de sub copaci; plecarea lui Suzon, sosirea noii subrete, 
povestea acelei Juliette atât de misterioase, ciudatele ei 
mărturisiri... în fine, trebuia ca regele să fie împiedicat cu 
orice preţ să se întoarcă în casa aceea în care mai mult ca 
sigur i se întinsese o cursă. 

D'Assas o ascultase cu o profundă atenţie. 

Înţelegea, sau credea că înţelege ce se pregătea. 

În mintea să se făcea puţin, câte puţin lumină, scoțând la 
iveală adevărul: el însuşi, inconştient, ajutase la punerea în 
funcţiune a acestei maşinaţiuni... Era una din rotiţele 
formidabilei maşini pe carie o pusese în funcţiune atât de 
modestul domn Jacques...! 

Din clipa în care hotărârea să fu luată, îşi făcu repede un 
plan. 

— Doamnă, zise el, cred că regele este serios ameninţat. 
Am motive să cred că şi dumneavoastră sunteţi în aceeaşi 
situaţie. Trebuie ca într-o oră Maiestatea Sa să fie 
avertizată... Şi va fi! 

— Cum să vă mulţumesc? bâiguia Jeanne. Vai! Sunteţi 
dintre aceia pe care mândria îi aşează mai presus de orice 
mulţumire... 

— În ceea ce mă priveşte, doamnă, reluă cavalerul, ca şi 
când nu ar fi auzit cuvintele ei, la întoarcerea de la castel 
voi veni să vă iau de aici... nu trebuie să mai rămâneţi în 
casa asta... şi va voi conduce acolo unde credeţi că vă va fi 
bine... ca să vă spun adio... în ceea ce-l priveşte pe rege... 

După aceste ultime cuvinte se opri scurt. 

În sufletul său era un infern al durerii. 


Dar la aceste cuvinte o idee apăru brusc în mintea 
Jeanne...! 

Deveni foarte palidă, ezită o clipă, potolindu-şi cu palmele 
bătăile nebuneşti ale inimii. 

Fără îndoială că aceste două inimi erau cu adevărat demne 
una de cealaltă. 

Nu încape îndoială că a fost o mare nenorocire faptul că 
anturajul Jeannei a împins-o încet, dar sigur, în braţele 
regelui. 

Căci acel gând generos ce se născuse în mintea ei era la 
fel de măreț, la fel de frumos şi de pur pe cât putea fi 
devotamentul cavalerului... 

Acesta, morocănos şi rece în aparenţă, se pregătea de 
plecare... îşi aruncă mantaua pe umeri. 

După care, cu buze tremurânde, cu ochii umezi, se 
întoarse pentru ultima oară spre Jeanne. 

— În ceea ce-l priveşte pe rege... reluă el. 

Jeanne îi luă mâinile în mâinile ei. 

— Nu mai continuaţi, zise ea palpitând şi ascultaţi-mă... 
Vorbiţi despre rege. Văd cât de mult suferiţi. Înţeleg tot ce 
vă închipuiţi. Ei bine, e cazul să ştiţi, Ludovic al XV-lea e 
pentru mine încă numai regele Franţei! 

— Ştiu, doamnă!... spuse gâfâind d'Assas. 

— Lăsaţi-mă să termin! V-am mai spus că nu mă veţi 
învinge prin generozitate. Am dovedit-o. Pe rege, d'Assas, ei 
bine, îl iubesc!... Dar dacă sentimentul ce-l am faţă de voi 
nu e iubirea, trebuie să mărturisesc că atunci când mă aflu 
alături de voi simt ceva fermecător, un amestec de tinereţe 
şi puritate care-mi răcoreşte sufletul... Numai că ceea ce 
simt cel mai puternic în aceste clipe este o îngrozitoare 
spaimă la gândul că trebuie să accept sacrificiul vostru fără 
a putea dovedi că sunt demnă de el... 

— Doamnă, vă implor. 

— Lăsaţi-mă să termin! reluă Jeanne cu şi mai multă 
ardoare. lată ce vreau să vă spun, d'Assas, prietene, frate al 
meu... Mergeţi fără teamă, mergeţi liniştit şi încrezător, nu 


vă temeţi pentru viitor, nu vă temeţi că Ludovic ar putea fi 
vreodată pentru mine altceva decât regele Franţei...! 

— Jeanne! Jeanne! bolborosea cavalerul, orbit, clătinându- 
se. 

O jur, termină ea grav, Ludovic al XV-lea nu va fi niciodată 
amantul meu!... Nici el... nici altcineva...! 

D'Assas se aruncă în genunchi în faţa ei şi-şi lipi buzele de 
palmele Jeannei. 

Palidă, mândră, transfigurată de un suflu de eroism, ea îl 
privea surâzând. 

— Plecaţi, spuse ea într-un. Oftat, mergeţi acum; puteţi să- 
l salvaţi pe rege! 

Contele du Barry, cu pumnalul bine strâns în mână, ieşi din 
pavilionul din stânga şi traversă curtea. 

Era hotărât să-l ucidă pe d'Assas. 

Cu o seară înainte pregătise închizătorile uşilor 
pavilionului din dreapta astfel încât să poată intra uşor şi 
fără zgomot. Planul său era să pătrundă în încăperea unde 
bănuia că d'Assas dormea înlănţuit de braţele Jeannei. 
Dacă, în ciuda precauţiilor pe care şi le luase, n-ar fi putut 
intra, va aştepta în apropierea uşii până când cavalerul va 
ieşi şi-l va dobori în penumbra coridorului. 

Du Barry intră deci pe coridor. 

Pipăi cu vârful pumnalului zăvorul uşii. 

Era rece, foarte stăpân pe el. Nu simţea nici emoție, nici 
remuşcări, practic nimic nu-l putea tulbura. 

Văzu că limba zăvorului era retrasă. 

Se aplecă pentru a apăsa pe clanţă. 

În clipa aceea auzi zgomotul confuz al unor voci... 

Ascultă cu atenţie şi recunoscu pe dată vocea cavalerului, 
care vorbea cu doamna d'Etioles. Căută să desluşească 
unele cuvinte, dar fu în zadar. 

Dintr-odată acest incident îi dovedea că era nevoie să-şi 
schimbe planul. 

Cavalerul era în picioare, treaz; vor trebui să se bată; 
d'Assas era în stare să se bată şi să învingă. Or, du Barry nu 


dorea un alt duel, venise pentru a ucide! 

Se retrase mormăind. Şi fu cuprins de emoție, mai bine zis 
de furie. 

Va fi obligat să dea înapoi, să amâne execuţia pentru un 
moment mai favorabil...? 

Nu, nu şi nu!... Îl va aştepta acolo, asta-i tot! 

Şi fie chiar şi-n miezul zilei, va lovi!... După care, odată ce 
ireparabilul fusese comis, va avea o explicaţie cu domnul 
Jacques, convins că acesta nu va avea ce face. 

Brusc, auzi din interior un zgomot de paşi ce se apropiau 
de uşă. 

„Ele! murmură du Barry. Va ieşi!... lată-l!... Al meu €...!” 

Cu o mişcare bruscă, du Barry se retrase în întunericul 
coridorului. 

În clipa în care auzi uşa deschizându-se, braţul se ridică. 

Lama pumnalului luci în penumbră... 

Uşa se deschise...! 

Apăru d'Assas...! 

În chiar aceeaşi clipă, închise uşa şi făcu un pas spre 
curte: atunci privirea i se opri asupra imaginii ciudate a 
unui bărbat ghemuit la pândă, cu braţul ridicat, gata să 
lovească... 

Cu un gest instinctiv, d'Assas se puse în gardă. 

Se scurse o clipă... iute ca un fulger, înceată ca o oră de 
coşmar. 

Bărbatul nu-l lovi...! 

Rămase în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, cu pumnalul 
ridicat. 

— Cine sunteţi? Ce doriţi? întrebă cavalerul. 

Bărbatul nu răspundea, stătea ca împietrit. 

Scena era de coşmar. Numai acolo puteai întâlni imagini 
atât de terifiante. 

Nemişcarea şi tăcerea personajului îl îngrozeau, pe 
d'Assas. 

Atinse braţul sinistrului necunoscut... braţul era 
înţepenit... Încercând să-l coboare... braţul se opuse, ca şi 


când ar fi fost de fier...! 

D'Assas se simţea cuprins de o spaimă neomenească. 

Bărbatul acela era acolo ca un cadavru, dar un cadavru 
ameninţător, într-o nefirească poziţie verticală... 

Cavalerul se simţi inundat de o sudoare rece. 

Vroia să se retragă, s-o ia la fugă, să se pună la adăpost în 
curte când uşa din faţă se întredeschise: o fază de lumină îl 
lumină din plin pe bărbatul cu pumnalul. 

— Contele du Barry! murmură d'Assas, fără să se 
gândească să privească pe cel ce deschisese uşa, luminând 
coridorul. 

De spaimă, la vederea lui du Barry pietrificat, prefăcut în 
statuie, părul i se făcuse măciucă. 

Contele avea ochii deschişi. Şi ochii îi erau înceţoşaţi, albi 
ca cei ai unui mort. 

Avea buzele întredeschise, ca şi cum un început de cuvânt 
înţepenise brusc pe ele. 

Nici o tresărire nu făcea dovada că ar mai fi fost încă în 
viaţă... 

Cavalerul îi atinse pieptul cu vârful degetului, apoi apăsă 
mai tare, după care puse în apăsare toată forţa de care se 
ştia în stare. 

Du Barry nu făcu nici o mişcare; nici măcar nu se clinti. 

— O, Doamne! Ce înseamnă asta? se întrebă d'Assas. 
Prefer să am în faţă zece spada-sini decât cadavrul ăsta 
înţepenit în atitudinea asta ucigaşă... 

Şi începu să se retragă încetişor... 

În acel moment uşa se deschise complet şi în dreptul ei 
apăru un bărbat. D'Assas îl recunoscu imediat: 

— Contele de Saint-Germain...! 

Misterul se complică. În casa aceea totul devenea fabulos, 
ireal şi cu toate astea ceea ce se oferea privirilor lui era 
adevărat. 

Fără să-i acorde nici cea mai mică atenţie lui d'Assas, 
contele de Saint-Germain se îndreptă spre du Barry, cu 
mâna întinsă, cu ochii aţintiţi asupra lui... 


Şi atunci d'Assas asistă la un spectacol ciudat... 

Văzu braţul lui du Barry care cobora foarte lent, cu 
mişcări sacadate, luând poziţia normală. Îl văzu pe conte 
punându-se în mişcare cu aceeaşi lentoare sacadată... 

Cu braţul ridicat, Saint-Germain continua să avanseze... 

Du Barry se retrăgea... 

În sfârşit, iată-i în curte. 

În mijlocul curţii, Saint-Germain se opri, cu ochii aţintiţi 
asupra lui du Barry. 

Acesta, ca şi cum s-ar fi supus unei irezistibile porunci, 
înaintă, traversă curtea şi ajunse în cele din urmă la celălalt 
pavilion. D'Assas îl văzu intrând şi dispărând înăuntru, 
confundându-se cu noaptea ca o nălucă. 

Saint-Germain mai rămase în mijlocul curţii, În aceeaşi 
atitudine, încă vreo câteva minute. 

După care se întoarse spre d'Assas. 

Părea de-a dreptul istovit. 

Îi făcu semn lui d'Assas să-l urmeze. Iar cavalerul, în 
culmea stupefacţiei, cuprins de un soi de spaimă de care nu 
se putea seutura, îl urmă supus. 

În camera pe care Lubin i-o dăduse lui Saint-Germain, 
contele se prăbuşi într-un fotoliu şi îşi şterse sudarea care-i 
şiroia pe chip... 

— Aşezaţi-vă, cavalere, îi spuse contele pe un ton liniştit. 

— Conte! Conte! Explicaţi-mi... murmură d'Assas. 

— Bah! La ce bun explicaţiile?... sunteţi aici, viu... da, 
bineînţeles! Viu. Şi acum pot exclama şi eu precum Titus: 
„Nu mi-am pierdut ziua!” 

— Dar... sunteţi surprins să mă vedeţi viu... 

— Pe mine lucrul ăsta nu mă surprinde prea tare. Am făcut 
şi altele şi mai şi, altă dată. Cu toate astea, mărturisesc că 
lucrul e cu atât mai surprinzător, cu cât la ora asta ar fi 
trebuit să fiţi mort ţeapăn de-a binelea! 

— Conte! exclamă d'Assas, fără să se mai poată stăpâni, 
tot ce văd, tot ce aud... 


— Vi se pare un mister de nepătruns, asta b înţeleg, dar 
dacă ar fi să vă dau un sfat, nu încercaţi să înţelegeţi ceea 
ce-i de neînțeles... Uf!... Dar ştiu că miraţi dat de furcă!... 
Hai, capul sus, ce dracu'! Nu există prea multe motive să vă 
minunaţi, precum o faceţi în acest moment... 

— Vă rog, conte... vreau să ştiu... 

— E simplu, scumpe prietene: diliul de du Barry vă vedea 
pe năsălie, - la el chestia asta a devenit o obsesie —, iar eu 
l-am împiedicat, asta-i tot! 

— Vroia să mă ucidă...! 

— Cum să nu! Mi se pare că atitudinea în care l-aţi 
surprins nu poate lăsa loc de îndoială în privinţa asta! 

— Dar de ce?... Ne-am bătut, o mai putem face...! 

— Îmi cereţi prea mult. Numai că vedeţi şi singur că 
trebuie să vă luaţi măsuri de precauţie şi cât e de periculos 
pentru dumneavoastră să trăiţi cu du Barry sub acelaşi 
acoperiş. 

— Vrea să mă piardă! zise d'Assas, trecându-şi o mână 
peste frunte. 

— Copilării!... Lăsaţi-l pe du Barry să se legene în reveriile 
lui ucigaşe, pentru că acum i-aţi scăpat din gheare... 

— Graţie vouă, conte! făcu d'Assas cu emoție. 

— Da, graţie mie, zise simplu Saint-Germain. 

— Dar cum! Ah! Cum!... Sunteţi într-adevăr omul 
atotputernic despre care se vorbeşte! Chiar sunteţi acea 
fiinţă misterioasă despre care se spune că are puteri 
supranaturale! 

— Calmaţi-vă, scumpul meu copil! Mi-ar fi foarte simplu să 
joc în faţa voastră comedia personajului misterios. 
Mulţumiţi-vă să ştiţi că sunteţi unul dintre prietenii mei... 
iar prietenii mei se pot număra pe degetele de la o mână... 
iar eu am obiceiul să pun la dispoziţia prietenilor mei puţina 
ştiinţă pe care lungi şi dure ceasuri de învăţătură mi-au 
adus-o. Ceea ce vi se pare un vis minunat, nu e pentru mine 
decât o vulgară realitate. Dar ajunge cu discuţiile pe 


această temă... lată-vă viu şi sănătos. Ce aveţi de gând să 
faceţi?... Să fugiţi cât mai repede, bănuiesc? 

— Să fug! Când acest mizerabil e aici... în aceeaşi casă cu 
ea!... Conte, ascultaţi-mă. Atât cât îmi pot da seama, 
sceleratul acesta a fost adus într-o stare ciudată de somn. 
Puteţi să-mi spuneţi cât va dura somnul? 

— Vă pot spune cu o precizie de un numit... 

— Ei bine, trebuie să lipsesc o oră, poate cel mult două... 
Pot conta pe faptul că du Barry nu se va trezi înainte de 
şapte sau opt dimineaţa...? 

— Vă dau cuvântul meu că nu va mişca înainte de prânz. 

— Sunteţi sigur?... Scuzaţi-mă, conte... pentru mine sunt 
lucruri foarte importante în joc... 

— Vreţi să nu se trezească decât peste două zile? zise 
Saint-Germain surâzând. 

— Aveţi deci acest dar!... Am văzut-o cu ochii mei, conte... 
dar e atât de ciudat...! 

— Vreţi să nu se mai trezească niciodată? reluă Saint- 
Germain, privindu-l ţină în ochi pe d'Assas. 

Şi de data aceasta, vocea sa avea o vibraţie metalică şi 
dură. 

D'Assas tresări, fremătând. Saint-Germain îi aştepta 
neliniştit răspunsul. 

— Dacă domnul du Barry va trebui să moară de mâna 
mea, zise în cele din urmă cavalerul, asta se va întâmpla 
numai dacă îl voi lovi în luptă dreaptă, la lumina zilei, spadă 
contra spadă. 

Saint-Germain scoase un suspin de uşurare şi expresia 
ochilor săi redeveni foarte blândă. 

— Dacă aveţi această putere, reluă d'Assas, faceţi în aşa 
fel încât nimeni din această casă, nici eu, nici altcineva, să 
nu aibă a se teme cu nimic de du Barry până la prânz... 

— Mă simt obligat să vă repet: până la oră pe care mi-aţi 
spus-o, bărbatul de care vorbim va fi ţeapăn ca un mort. 

— În cazul acesta pot acţiona... Conte, trebuie să plec 
imediat... 


— Vă însoțesc, zise Saint-Germain, aruncându-şi mantia pe 
umeri. 

Câteva secunde mai târziu apăru lacheul. Păru să nu-l 
vadă pe d'Assas. 

— Condu-ne spre ieşire, prietene, zise Saint-Germain. 

— Urmaţi-mă, stăpâne... spuse Lubin. 

— O clipă. Odată plecat, vei uita că am fost pe aici, mă 
înţelegi? 

— Înţeleg. Voi uita. 

— E bine. Mergi înaintea noastră. Şi ia aminte să nu fim 
surprinşi căci eu sunt foarte obosit. 

Spre marea uimire a cavalerului d'Assas, care-l privea 
îngrozit pe Saint-Germain, Lubin se înclină într-o atitudine 
da absolută supunere, apoi, luând-o din loc, îi conduse pe 
cei doi bărbaţi până la uşa ce dădea în stradă. 

Cum se văzură în stradă, d'Assas luă imediat direcţia 
castelului. 

— Unde te duci, fiul meu? îl întrebă Saint-Germain. 

— La castel, vreau să-l văd pe rege, răspunse d'Assas ca şi 
cum, din acel moment, nu mai avea nimic de ascuns 
contelui. 

Saint-Germain se mulţumi să clatine din cap. Fără îndoială 
că nu avea intenţia să se amestece în intriga pe care, totuşi, 
o dăduse la iveală. Ştia că d'Assas tocmai se despărţise de 
doamna d'Etioles. De asemenea era evident că nu vroia să 
se ocupe de Jeanne. 

El nu venise decât să-l salveze pe cavaler. O făcuse. Acum 
poate că dorea să ignore restul. 

Şi, într-adevăr, nu puse nici o întrebare tânărului său 
însoțitor asupra intenţiilor cu care se ducea la castel. 

Numai că, atunci când nu mai aveau decât circa o sută de 
paşi până la grilajul uriaş în spatele căruia se plimbau 
gărzile, cu paşi grei şi regulaţi, îl luă pe d'Assas de braţ şi-i 
spuse: 

— Să vedem... aţi fi dispus, în seara aceasta, să-mi 
acordaţi puţină încredere? 


— Conte, m-aş putea lăsa ucis pentru voi!... zise d'Assas cu 
o profundă emoție. 

— Nu e nevoie să vă lăsaţi ucis. Dimpotrivă, trăiţi! Dar 
pentru a trăi, va trebui să mă ascultați... Această crâncenă 
disperare care vă împinge spre moarte... 

— Conte, această disperare nu mai există!... Acum ştiu că 
ea nu mă va iubi niciodată; mai ştiu că ea mi-a jurat că nu 
va fi nici a regelui, nici a altcuiva! 

Credea că e inutil să mai pronunţe numele Jeannei. Şi, 
într-adevăr, era totul inutil; contele urmărea, pas cu pas, 
am putea spune, gândurile tânărului. 

— Ce aveţi de gând să faceţi, reluă el, după ce veţi ieşi din 
castel? 

— Să mă întorc acolo, s-o iau şi s-o conduc la Paris. 

— Şi apoi? 

— Nu mai ştiu! murmură d'Assas. 

— Ei bine, am să vă spun eu ce veţi face, iar 
dumneavoastră îmi veţi da cuvântul de onoare că veţi face 
ce vă spun eu. O veţi conduce pe doamna d'Etioles la Paris, 
apoi vă veţi face bagajul. Vă veţi urca pe cal şi vă veţi 
întoarce la regiment cât mai iute... 

D'Assas clătină din cap. 

Gontele Saint-Germain îi prinse mâinile. 

— Mai aveţi încă timp. Vă mai puteţi încă salva, să vă 
refaceţi viaţa, poate chiar să găsiţi o femeie demnă de voi, 
care vă va iubi, pe care o veţi putea iubi. Nu mai aveţi ce 
face la Paris, pentru că acum nu mai există nici un dubiu: 
Jeanne nu vă iubeşte şi nu vă va iubi niciodată. 

— E adevărat! murmură d'Assas, înăbuşindu-şi un suspin. 

— Şi pentru că v-a jurat că nu va fi a nimănui, continuă 
Saint-Germain ascunzându-şi un surâs, iată-vă liniştit: fără 
iubire dar şi fără gelozie sau suferinţă... 

— Conte, întrebă cu nelinişte d'Assas, voi, care ştiţi totul, 
care prevedeţi totul, care ghiciţi viitorul, spuneţi-mi: îşi va 
ţine cuvântul? 


— Vă pot afirma că a vorbit cu bună-credinţă, cu o 
profundă sinceritate... 

— E ceea ce chiar credeţi? întrebă d'Assas, tresărind de 
bucurie. 

— De asta sunt sigur, absolut sigur...! 

— Ei bine, am să vă ascult!... Am să mă supun poruncii 
voastre!... Voi pleca, purtând în fundul sufletului această 
promisiune liniştitoare...! 

— O, suflet omenesc! murmură Saint-Germain. Pot avea 
cuvântul vostru? reluă el, cu voce tare. 

— Îl aveţi!... În jurul prânzului voi fi la Paris... pe seară voi 
fi pe drumul spre Auvergne. 

— Adio, deci, copilul meu!... Departe de Paris, vă veţi 
regăsi acea fericire de care sunteţi demn. Nu daţi din cap. 
Iubirea trece. Ai crede că inima e moartă. Şi într-o bună zi, 
îţi vei da seama cu surprindere că o altă iubire o 
reînsufleţeşte. Veţi iubi din nou. Veţi fi fericit... Adio... Din 
când în când, gândiţi-vă şi la mine în zilele voastre de 
tristeţe, iar dacă aveţi ceva necazuri, nu ezitaţi să-mi 
scrieţi... căci pot face multe, d'Assas! 

Mergeţi, copilul meu şi nu uitaţi că hu am să vă pierd din 
vedere; acolo, în garnizoana voastră sau, mai târziu, pe 
câmpurile de bătaie, fiţi sigur că voi veghea asupra 
voastră... 

D'Assas, în culmea emoţiei, se aruncă în braţele acestui 
bărbat ciudat. 

Contele de Saint-Germain îl strânse la pieptul său, apoi, 
făcându-i un semn de adio, se îndepărtă rapid. 

D'Assas se îndreptă spre uriaşa poartă din fier forjat, ce 
păzea intrarea în castel. 

Capitolul Il Ludovic al XV-lea 

— Ofiţer! Mesaj pentru rege! strigă sentinela după ce 
cavalerul îi explică motivul vizitei sale la castel, la o oră la 
care toată lumea dormea. 

Căci nu era decât ora cinci şi jumătate şi noaptea era 
profundă. 


Strigătul fu repetat de sentinela vecină şi, din gură în 
gură, ajunse până la postul de gardă. 

Curând uşa postului se deschise. D'Assas văzu ieşind doi 
soldaţi, dintre care unul purta o lanternă. În faţa lor, 
înfăşurat în manta, mergea ofiţerul care comanda postul. 

Acesta se opri la doi paşi de cavaler, de cealaltă parte a 
grilajului. 

— Aveţi un mesaj pentru rege? întrebă el prin grilaj, 
încercând să vadă chipul cavalerului. 

— Da, un mesaj foarte urgent, răspunse cavalerul, 
dezvăluindu-şi chipul. 

Cine sunteţi? întrebă ofiţerul, pe care gestul cavalerului 
nu-l liniştise şi care, de altminteri, nu făcea altceva decât să 
execute consemnul. 

— Cavalerul d'Assas, stegar în regimentul din Auvergne. 

— Din partea cui e mesajul?... Scuzaţi-mă, dar nu vă pot 
lăsa să intraţi fără să ştiu. 

Cavalerul rămăsese mut. 

Nu prevăzuse întrebarea. 

Ezită o clipă, apoi spuse: 

— Nu vă pot spune. 

— În acest caz, spuse ofiţerul, daţi-mi mesajul şi e] va fi 
remis Maiestăţii Sale la locul şi la timpul potrivit în ceea ce 
vă priveşte, nu veţi intra aici decât atunci când grilajele vor 
fi deschise, adică la ora opt. 

— Domnule, zise d'Assas, mesajul pe care-l port este 
verbal şi nu scris. Nu am cum să vi-l dau. Dar vă asigur că e 
foarte grav şi foarte urgent. De el depinde, poate, viaţa 
regelui... 

Ofiţerul rămăsese perplex. 

Ultimele cuvinte ale cavalerului îl făcuseră să pălească. 

Dar consemnul lui era foarte sever. 

În chiar acea clipă, doi bărbaţi, care se apropiau de-a 
lungul părţii exterioare a grilajului, intrară în raza de 
lumină a lanternei. 

— Regele! murmură ofiţerul. 


Căci cei doi bărbaţi erau, într-adevăr, regele Ludovic al XV- 
lea şi valetul său de cameră Lebel. Veneau de la căsuţa de 
sub copaci. lar Ludovic, apropiindu-se, auzise cuvintele, lui 
d'Assas: „E vorba de viaţa regelui!” 

— 'Tăcere, domnule! zise Ludovic al XV-lea ofițerului care, 
recunoscându-l pe rege, se pregătea să ordone prezentarea 
onorului. 

Şi, fără să-l recunoască pe d'Assas, adăugă: 

— Am vrut să văd eu ochii mei cum e organizat serviciul de 
pază al castelului. Serviciul vostru e perfect organizat, 
domnule, vă felicit. 

Cu acea prudenţă caracteristică familiei, Ludovic al XV-lea 
se făcea că ignoră ceea ce se întâmpla şi părea să nu fi auzit 
cuvintele care, totuşi, îl făcuseră să pălească şi-l obligaseră 
să se deconspire. 

Ofiţerul tresări şi, cu o profundă mulţumire, se înclină 
până la pământ, îndepărtă santinela care se pregătea să 
deschidă şi desfăcu cu mâna lui lanţurile porţii. 

— Aveţi grijă să-mi parvină numele vostru, domnule, zise 
regele intrând fără grabă: îmi plac oamenii care ştiu să-şi 
facă meseria. Vino. Lebel... sunt încântat de mica mea 
inspecţie... 

— Sire, interveni atunci ofiţerul, dacă Maiestatea Sa 
binevoieşte să-mi permită... aş vrea să-i spun... 

— Vorbiţi, domnule. 

— Ei bine, Sire, iată un ofiţer care tocmai a sosit şi care 
are un mesaj urgent peniru rege. 

— Ah! Ah! făcu neglijent regele, întorcându-se spre 
d'Assas, prefăcându-se că-l vede pentru întâia oară. 
Dumneavoastră, domnule, aveţi să-mi comunicaţi un mesaj? 

— Da, Sire! zise cavalerul. 

Regele tresări la auzul vocii care i se păru că îi este 
cunoscută. 

— Cine sunteţi, domnule? întrebă Ludovic al XV-lea. 

— Cavalerul d'Assas... răspunse tânărul, făcând doi paşi. 


De data asta regele fremătă. Un val de sânge îi urcă la 
cap. După conversaţia avută cu Juliette, d'Assas nu mai era 
decât un rival detestat. 

O secundă fu pe punctul de a da un ordin de arestare. 

Dar curiozitatea de a afla ce dorea să-i spună tânărul fu 
mai puternică. 

— Şi spuneţi că aveţi un mesaj? 

— Da, Sire, un mesaj verbal pe care trebuie să-l transmit 
regelui, - regelui singur. 

— În cazul acesta, urmaţi-mă, zise Ludovic al XV-lea. 
Domnule, adăugă el întorcându-se spre ofiţer, însoţiţi-mă. 

După care şopti câteva cuvinte la urechea lui Lebel, care 
se îndepărtă rapid. 

D'Assas era mult prea loial pentru a se gândi că Ludovic al 
XV-lea, rugându-l pe ofiţer să-l însoţească, avea nevoie să-şi 
asigure un apărător împotriva unui atac neprevăzut. 

Regele îl bănuia deci pe cavaler capabil să facă vreun gest 
necugetai...? 

E foarte probabil, căci în ciuda confuziei ofițerului care se 
străduia să rămână la locul lui, la câţiva paşi în urmă, 
Ludovic îl obliga să meargă lângă el. 

Regele ajunse la apartamentele sale şi pătrunse într-un 
salonaş unde era aşteptat de Lebel. 

Valetul de cameră făcu un semn discret în direcţia regelui, 
pe care d'Assas, pierdut în gândurile sale, nu-l văzu. 

Semnul dădea de înţeles că în camerele vecine erau puse 
gărzi şi că regele putea sta liniştit. 

Regele îi concedie pe Lebel şi pe ofiţer şi se aşeză în 
spatele unei mese mari care putea servi la nevoie de 
adăpost improvizat. 

Şi, cu o voce tremurătoare, îl interpelă pe cavaler: 

— Vă ascult, domnule! 

În acelaşi timp se juca maşinal cu un mic gong care se 
găsea pe masă, la îndemâna sa. La prima lovitură de gong 
douăzeci de oameni înarmaţi i-ar fi sărit în ajutor. 


— Sire, zise d'Assas, mi-am luat obligaţia să o avertizez pe 
Maiestatea Voastră că este pândita de o mare primejdie 
dacă va intra în casa ascunsă sub copaci, în dreapta 
castelului. 

Regele nu avu nici cea mai mică reacţie la auzul cuvintelor 
lui d'Assas; părea că nici măcar nu le auzise. 

— Este vorba, Sire, de o casă frumoasă pe care Maiestatea 
Voastră o cunoaşte şi unde trebuie să fiţi atras sub pretextul 
că regele e chemat acolo de o... doamnă... pe care regele o 
cunoaşte. 

D'Assas pălise foarte tare în timp ce rostea aceste cuvinte. 

Pe când regele, iată ce gândea concret: „Să vedem până 
unde vor merge cu imprudenţa. E evident că domnişorul 
ăsta a fost trimis de Jeanne pentru a mă determina să nu 
mă duc acolo în timp ce ea e plecată... neştiind că eu sunt la 
curent cu absenţa ei!” 

Şi adăugând cu voce tare: 

— Puteţi să-mi spuneţi, domnule, ce gen de pericol mă 
ameninţă? 

— Nu vă pot spune, Sire, nu-l cunosc. Ceea ce pot spune 
Maiestăţii Voastre e că pericolul e grav. 

— Pericolul ăsta... există... acolo? În casa aceea?... şi nu în 
altă parte? 

— În mod sigur, Sire! 

— Şi, fără îndoială, e iminent? 

— Cuvântul este exact, Sire: iminent, acesta e cuvântul 
potrivit. 

— În aşa fel încât dacă m-aş fi dus chiar în seara aceasta în 
casa cu pricina, poate că n-aş mai fi ieşit viu... pentru că 
mai devreme aţi spus că e o problemă de viaţă şi de 
moarte...! 

— lertaţi-mă, Sire, vă repet că ignor natura pericolului sau 
dacă se vrea viaţa Maiestăţii Voastre, chiar dacă e de temut 
un astfel de pericol. Eu spun numai că un grav pericol îl 
ameninţă pe rege dacă se va duce în acea casă. Oameni 
care-i vor rău regelui şi pe care eu nu-i cunosc, aşteptând 


să acţioneze cu prima ocazie, ar fi putut foarte bine să 
acţioneze în chiar această noapte, dacă li s-ar fi prezentat 
ocazia. 

Regele insistă: 

— Deci, dacă m-aş fi dus în noaptea asta în casa de sub 
copaci, ar fi făcut-o? 

— Da, Sire! răspunse d'Assas. 

Regele schiţă un surâs ciudat. 

În timpul acesta d'Assas suferea crâncen. 

În faţa lui se afla bărbatul pe care-l iubea Jeanne. 

Îşi îndeplinea cu loialitate misiunea şi nici măcar nu era 
îngrijorat de aerul bizar al regelui, de liniştea pe care 
acesta o trăda, de întrebările puse, pe un ton sec şi fără 
gratitudinea care ar fi fost normal s-o manifeste după 
mesajul primit şi care era de o atât de mare importanţă. 

D'Assas îi arunca lui Ludovic al XV-lea priviri ardente în 
care străluceau flăcările geloziei. 

Iar regele lua notă de aceste priviri, interpretându-le în 
felul său. 

— Bine, să recapitulăm, reluă Ludovic al XV-lea, aţi venit 
deci în fuga mare la castel pentru a mă avertiza, la o oră la 
care toată lumea doarme, să nu mă mai duc la casa de sub 
copaci? 

— Aşa e, Sire! Şi dacă Maiestatea Voastră ar fi dormit, aş fi 
implorat să fie trezită pentru a-i face cunoscut acest 
avertisment. Căci jurasem să-l previn pe rege fără 
întârziere. 

Ludovic al XV-lea păstra liniştea. Pe deasupra arunca 
adesea priviri ciudate spre cavalerul care, în cea mai 
corectă dintre atitudini, aştepta continuarea 
interogatoriului. 

Altul în locul lui ar fi putut să-şi pună întrebări asupra 
ciudatei indiferenţe a regelui şi s-ar fi mirat să nu 
primească nici cea mai mică mulţumire. 

Dar d'Assas nu se gândea la niciunul din aceste lucruri. 

Adevărul e că d'Assas suferea, iar suferinţa îl orbea. 


Căuta cu curiozitate pe chipul regelui trăsăturile acelei 
frumuseți care ar fi putut s-o seducă pe Jeanne. Şi în 
naivitatea lui îşi zicea că Ludovic al XV-lea este într-adevăr 
frumos... mai frumos decât el! 

Această suferinţă şi sentimentul geloziei deveniseră atât 
de puternice, de nesuportat, încât cavalerul, văzând că 
regele continua să păstreze, tăcerea, uită orice regulă de 
etichetă şi se înclină profund: 

— Acum, că mi-am îndeplinit misiunea, îndrăznesc s-o 
implor pe Maiestatea Voastră să-mi dea liber, să-mi permită 
să mă retrag... 

— O clipă, domnule, făcu Ludovic al XV-lea cu o voce 
morocănoasă. N-am terminat. Avertismentul pe care mi l-aţi 
adus este realmente mult prea important pentru a-l trata cu 
uşurinţă. Mai am deci de lămurit anumite aspecte ale 
problemei şi contez pe dovezile atât de manifeste ale 
devotamentului dumneavoastră pentru a mă ajuta, sărman 
rege ce mă aflu, înconjurat numai de capcane... 

D'Assas tresări, iar fruntea i se împurpură uşor. 

De data asta ironia era atât de evidentă încât nu se putea 
să nu se simtă atins de ea. 

Dar tânărul nostru se mulţumi să spună numai atât: 

— Sunt gata să răspund întrebărilor Maiestăţii Voastre, 
atât cât îmi va sta în putere s-o fac. 

— Iat-o deci pe prima, domnule. Dacă în loc de a fi rege aş 
fi un simplu ofiţer că şi voi, domnule şi un astfel de secret ar 
intra în posesia mea, iată ce aş face... presupunând, 
bineînţeles, că aş fi un fidel şi loial supus al regelui: m-aş 
duce de-a dreptul la locotenentul general de poliţie care e 
însărcinat cu protecţia regelui... Deci, cum se face, 
domnule, că nu v-a venit ideea să alergaţi imediat după 
domnul Berryer? 

— E foarte simplu, Sire, răspunse d'Assas cu o vădită 
răceală. Eu sunt ofiţer, nu poliţist. 

Regele îşi muşcă buzele. 


Se lăsă în fotoliu şi îl privi pe cavaler cu acea impertinentă 
curiozitate cu care priveşti o insectă prinsă în ac. D'Assas îi 
susţinu privirea cu un fel de simplitate gravă. 

— Un poliţist, domnule! zise regele cu o voce în care 
începuse să clocotească furia, Când e vorba de a-l servi pe 
rege, orice supus loial devine poliţist. 

— Nu e decât o problemă de apreciere, Sire, răspunse 
rece d'Assas. Pentru unii, a-l servi pe rege înseamnă a-şi 
face loial datoria şi, la nevoie, să se lase ucişi pe câmpul de 
onoare... 

— Până acum sunteţi în viaţă şi bine-mersi, ricană Ludovic 
al XV-lea. 

— Pentru alţii, continuă imperturbabil d'Assas, a-l servi pe 
rege înseamnă să pregăteşti trăsuri pentru a răpi femei. 
Aceasta e maniera de lucru a poliţiştilor. Prima e a mea - şi 
o prefer! 

La auzul acestor cuvinte, regele se ridică, pălind de furie. 

Buzele îi fremătaţi, ca şi când s-ar fi pregătit să dea un 
Ordin. 

Dar, reuşind să-şi stăpânească acest impuls, neîndoielnic 
datorită faptului că nu ştia încă tot ceea ce dorea să ştie, se 
mulţumi să dea din umeri şi lăsă să-i scape dispreţuitor 
aceste cuvinte: 

— Vă găsesc, domnule, prea puţin familiarizat cu politeţea 
de la curte. 

— Într-adevăr, Sire, ripostă incorigibil cavalerul, până 
acum n-am trăit decât în cazărmi. 

— Nu contează. Păstraţi-vă pentru voi modul propriu de a 
vedea lucrurile şi faceţi-o de aşa manieră încât să nu mai 
aud.de el. Şi mărginiţi-vă la a-mi răspunde simplu la 
întrebările ce mai am a vi le pune. 

D'Assas se înclină. Descoperise cu surprindere ură în 
atitudinea şi cuvintele regelui, acest rege pe care dorea să-l 
salveze. 

— Cine v-a prevenit de pericolul care mă paşte? reluă 
Ludovic al XV-lea. 


Cavalerul păstră tăcerea. 

— Ei bine! Domnule... m-aţi auzit! Pericolul, l-aţi 
descoperit de unul singur? 

— Nu, Sire, eu n-am descoperit nimic. 

— Deci v-a trimis cineva? 

— Da, Sire. Cineva care m-a implorat să alerg la castel 
imediat, ca să-l salvez pe rege... şi care m-a implorat cu 
lacrimi în ochi... cineva care ar muri fără îndoială dacă vi s- 
ar întâmpla vreo nenorocire! 

Regele tresări. 

Cuvintele, tonul melancolic cu care fuseseră rostite; 
loialitatea degajată de pe chipul nobil al cavalerului, 
tristeţea privirii sale, toate astea la un loc dădeau regelui 
sentimentul confuz al unei nedreptăţi. 

Dar asta dură puţin. 

Gelozia furioasă ce fierbea în inima lui Ludovic al XV-lea 
puse stăpânire pe el. 

— Cine e persoana ce se interesează atât de mult de mine? 
întrebă el. 

— Scuzaţi-mă, Sire, dar Maiestatea Voastră îmi cere prea 
mult! M-am angajat să-l previn pe rege că un pericol grav, 
iminent, îl ameninţă şi să-l avertizez să nu se mai întoarcă 
niciodată la casa de sub copaci. Atât am promis. Atât pot 
spune! 

Regele făcu un pas spre d'Assas. 

lar eu, zise el, cer numele persoanei...! 

— Regele poate face cu mine ceea ce crede de cuviinţă, 
dar eu nu voi pronunţa acest nume! 

— O voi face eu! izbucni violent Ludovic al XV-lea. 
Persoana care v-a trimis e doamna d'Etioles! 

Dacă trăsnetul ar fi căzut la picioarele lui, cavalerul 
d'Assas n-ar fi fost cuprins de o atât de dureroasă 
stupefacţie. 

Rămase interzis, alb ca varul, întrebându-se cum de 
cunoaşte regele acest detaliu! 

Nu, el nu dorise să spună că fusese trimis de Jeanne! 


Astea erau lucruri peste puterile sale! 

De fapt, ce promisese el? 

Să-l salveze pe rege, prevenindu-l şi nimic mai mult! 

A pronunţa numele Jeannei nu însemna a-i spune: „lată cât 
de mult vă iubeşte!... lar eu trebuie că sunt mai mult decât 
de plâns pentru că eu, eu care o ador, eu care mă simt rival, 
sunt obligat să vă spun toate astea...!”. 

Iar regele ştia ceea ce nu vroise să spună...! 

Şi-i aruncase în faţă numele ei! 

Stupefacţia cavalerului devenea tot mai mare căci regele 
rostise numele Jeannei, nu cu dragostea şi recunoştinţa de 
care ar fi trebuit să se bucure! 

Ura fusese dominanta atitudinii regelui! 

Sau, cel puţin, se putea desluşi o ameninţare surdă în 
accentul său. 

— Ah! Ah! reluă regele satisfăcut de efectul cuvintelor sale 
şi convins că-l va zdrobi pe cavaler, vă uimeşte că ştiu deja 
despre ce este vorba?... Vedeţi că dacă maniera voastră de 
a-l servi pe rege vi se pare a fi cea mai bună... cealaltă 
manieră, cea a poliţiştilor... e la fel de bună, pentru că-mi 
permite să ştiu ceea ce refuzaţi să-mi spuneţi! 

Şi văzând că d'Assas tace: 

— Deci, domnule, să vedem, m-am înşelat? Deci doamna 
d'Etioles v-a trimis? 

D'Assas se predă: nu voia să mintă. Încuviinţă din cap. 

— Bine! reluă Ludovic al XV-lea. Rămâne să aflu cărui 
mobil s-a supus doamna d'Etioles, trimiţându-vă... făcând 
să-mi parvină acest mesaj... ciudat. 

D'Assas începea să întrevadă un abis. 

Tremura, nu pentru el, ci pentru Jeanne. 

Din clipa aceea îşi uită gelozia. 

— Sire, zise el mirat, ascult cuvintele voastre şi nu reuşesc 
să le înţeleg!... Mă întrebaţi de ce a vrut să vă salveze 
doamna d'Etioles? 

— Bineînţeles că nu, domnule! Să nu facem confuzii! Eu vă 
întreb de ce doamna d'Etioles vrea să mă împiedice să mă 


întorc acolo unde ea trebuie să mă aştepte! 

— E acelaşi lucru, Sire...! 

— Asta-i părerea voastră, nu a mea! Vorbiţi, domnule! 
Răspundeţi dacă îndrăzniţi! 

— Dacă îndrăznesc! tună cavalerul aruncându-i regelui o 
privire arzătoare. Ce bănuieşte Maiestatea Voastră? 

— Pe Dumnezeul meu! ţipă regele dând un pumn în tăblia 
mesei, iată-mă acum interogat în loc de a mi se răspunde! 
Domnule, pe drumul spre Versailles am crezut că sunteţi 
nebun! Astăzi mă întreb dacă nu cumva sunteţi insolent! 
Ajunge! Vorbiţi!... Tăceţi?... Dar vă va costa scump...! 

„Jeanne! Jeanne! îşi zicea cavalerul în gând, cu un surâs 
eroic, ai vrut să-l salvezi pe rege, dar nu ştiai că în acelaşi 
timp mă pierdeai pe mine!” 

— E foarte simplu, continuă regele cu un furios hohot de 
râs. Regele, trebuind să fie chemat în casa de sub copaci, a 
găsit că-i mai plăcut să-i joace o festă şi să primească în 
locul lui un alt amant... dumneata, domnule!... Sau şi mai 
bine, doamna vroia să-şi urmeze amantul! Şi pentru că 
regele să nu-şi dea seama de lipsa ei, a inventat un pericol, 
încercând să-l convingă pe acel sărman rege că nu trebuie 
să încerce să intre în casa de sub copaci!... Şi cine are 
tupeul să-şi asume rolul de a juca sinistra comedie până la 
capăt?... Chiar amantul!... Dumneata, domnule...! 

D'Assas încercă să protesteze. 

Vocea lui Ludovic al XV-lea, la început tremurândă de un 
fel de indignare abia stăpânită, îşi ridicase din ce în ce mai 
mult diapazonul. Şi izbucni, furioasă, la aceste cuvinte: 

— Voi şi doamna d'Etioles v-aţi înşelat: nu te poţi juca 
nepedepsit cu regele Franţei! Şi e cazul s-o aflaţi amândoi... 
la început voi, apoi şi ea!... Hei! 

La strigătul regelui se deschiseră două uşi. 

D'Assas rămase împietrit, îngrozit de gândul urmărilor 
atitudinii sale, văzând gărzile intrând. 

Înainte de a mai putea face cel mai mic gest, de a îngăima 
un cuvânt de scuză, regele îi întoarse spatele şi se 


îndreptase cu paşi mari spre camera lui. 

În locul regelui, cavalerul văzu în faţa sa pe comandantul 
gărzilor, care, foarte politicos, îi spuse: 

— Binevoiţi a-mi da spada, domnule... 

În clipa aceea, din pieptul lui d'Assas ieşi un soi de muget. 
Timp de mai bine de un minut mintea lui fu întunecată de 
un fel de nebunie. Gândul de a rezista, de a se sinucide... 

Căci în felul acesta totul s-ar fi sfârşit! 

Ideea de a se disculpa, de a o disculpa pe Jeanne, deao 
salva.de îngrozitorul pericol pe care-l întrezărea pentru ea, 
fu mai puternică şi-l reţinu de la a face un gest necugetat. 

Îşi scoase încet spada din teacă şi o întinse căpitanului, 
care îi spuse: 

— Binevoiţi a mă urma, cavalere. 

Imediat, câţiva soldaţi îl înconjurară pe d'Assas. 

Mica trupă se puse în mişcare, cu căpitanul în frunte. 

Mergeau de-a lungul coridoarelor, urcau scări, coborau, 
iar urcau. Cavalerul plutea ca în vis. În cele din urmă se 
deschise a uşă şi d'Assas se trezi într-o cameră destul de 
mare şi mobilată destul de convenabil. 

Numai că unica fereastră a acestei camere, aflate la etajul 
trei, avea gratii groase... 

Camera era un fel de carceră a castelului... 

D'Assas auzi uşa închizându-se, zăvoarele solide 
alunecând fără prea mult zgomot în locaşurile lor, dovedind 
că cineva avea permanent grijă să fie bine unse Era 
prizonier pentru a doua oară! lar de data aceasta era 
convins că nimeni nu mai avea interesul să-l scoată din 
carceră! 

Tocmai când avea nevoie mai mult decât oricând de 
libertate pentru a o apăra pe Jeanne, pentru a o salva dacă 
va fi nevoie! 

Capitolul III Doamna D'Etioles. 

Rămasă singură în casa din străduţa Rezervoarelor, 
Jeanne trăise intens, timp de câteva minute, explicaţia pe 
care tocmai o avusese cu cavalerul d'Assas. 


Ca o concluzie a celor întâmplate, renunţase la iubirea sa 
pentru Ludovic al XV-lea. 

Jurase că niciodată să nu mai aparţină cuiva, fie el regele, 
sau oricine altcineva. 

Un suspin profund îi umflă pieptul. 

Se căia deja de sacrificiul pe care abia şi-l impusese? 
Nu... cavalerul i se părea pe de-a-ntregul demn de acest 
sacrificiu: la generozitatea lui, răspunse cu o altă dovadă de 

generozitate şi nimic mai mult! 

Era imposibil să afirmi că Jeanne l-ar fi iubit câtuşi de 
puţin pe cavalerul d'Assas. 

Dar putem afirma că sentimentul foarte aparte, puţin 
ciudat, pe care i-l inspira cavalerul era mai mult decât 
admiraţie sau afecţiune. 

Nu-l iubea; singurul motiv era dragostea ei pentru rege. 

Dar îi părea rău că nu-l iubeşte. 

Spunându-i cavalerului că a cunoscut-o prea târziu, ea 
spusese cu mult mai mult decât adevărul: era ceva profund 
şi tulburător. 

D'Assas părea a fi precum unul dintre acei semizei din 
legendele antice, dar cu un plus de farmec grațios. Era 
încarnarea bravurii. Era imposibil să-ţi închipui o mai 
strălucitoare loialitate. Era frumos. Aflat în floarea tinereţii, 
era de o delicioasă prospeţime. 

Astfel încât d'Assas era ca unul din acei Feţi-Frumoşi din 
basmele cu zâne care, în atât de frumoasele poveşti ale 
domnului Perrault, cutreierau lumea pentru a reda libertăţii 
prinţesele înlănţuite. 

lată ce fel de imagine îşi făcuse Jeanne în ceea ce-l 
priveşte pe cavaler. 

Nenorocirea pentru el - ca şi pentru ea - era că acum 
Jeanne iubea pe un altul. 

Între cei doi nu încăpea nici o comparaţie. 

Numai că celălalt era regele! Puterea, prestigiul, gloria, 
strălucirea, totul era o oglindă fermecată ce-i îmbăta 
sufletul ei vesel de ciocârlie. 


lată de ce Jeanne nu regreta sacrificiul iubirii, pe care 
tocmai îl făcuse. 

lată însă şi de ce suspina gândindu-se la acest sacrificiu. 

Vitează, ea se hotări să se ţină tare şi cu toate că avea 
inima grea, iar ochii îi erau plini de lacrimi, se aşeză în faţa 
clavecinului şi-şi lăsă degetele să rătăcească delicat pe 
clapele sidefii. 

Gândurile sale erau plecate în căutarea aventurii. 

Adesea era cuprinsă de spaimă din pricina acelui pericol 
misterios care-l ameninţase pe rege. Dar imediat îşi zicea 
că regele va fi cu siguranţă salvat... 

Salvat datorită ei!... un fel de orgoliu tandru şi naiv o 
cuprindea când se gândea la acest lucru. Fruntea i se 
împurpură. Degetele, pe clape, executau o improvizație 
strălucitoare şi melancolică în acelaşi timp. 

Căci ea improviza. 

Arareori interpreta lucrări cunoscute. Cea mai mare parte 
a timpului îşi lăsa imaginaţia să hoinărească pe aripile 
armoniei. 

Şi aproape întotdeauna aceste improvizații proaspete, 
delicate, afectând un ritm de dans... dar un dans făcut 
pentru nişte fiinţe aeriene, pentru zâne... sau pentru copii. 

În felul acesta, într-o zi, aflându-se într-o stare de spirit 
aproape în întregime asemănătoare cu cea de acum, Jeanne 
găsise armoniile acelea atât de frumoase, de tandre, de o 
veselie atât de melancolică: „Nu vom mai merge în 
pădure”... 

Jeanne era hotărâtă să nu se culce. 

Oricât ar fi fost de obosită, era hotărâtă să aştepte 
întoarcerea cavalerului şi să se lase condusă de el la Paris, 
imediat ce va avea asigurarea lui formală că regele era 
salvat. 

De altminteri ea nu prea simţea oboseala: constituţia ei, 
nervoasă în exces, îi permitea rezistenţe prelungite pe care 
le plătea apoi foarte scump prin crize de suspin sau leşinuri. 

Orele se scurgeau, iar cavalerul nu mai venea. 


La un moment dat răsună gongul, făcând-o să tresară. 
Privi spre pendulă: era ora şapte a dimineţii... 

Nu era încă neliniştită. 

Se ridică alene din faţa clavecinului şi începu să inspecteze 
apartamentul în care se găsea. 

Cu un semn din cap aproba, ca o distinsă cunoscătoare, ce 
se afla, bunul gust ce domnise la amenajarea camerelor. 

Era evident că cel care hotărâse decorarea 
apartamentului era un fin şi perfect cunoscător. Nu era o 
culme a luxului şi rafinamentului, dar un aranjament fericit 
şi lucrurile de cea mai bună calitate făceau ca rezultatul să 
să fie de un farmec particular. 

În cursul inspecției, făcută mai mult pentru a trece mai 
uşor timpul aşteptării, Jeanne ajunse şi în faţa dormitorului, 
pe care-l inspectă cu privirea, din pragul uşii. 

Nu intră în dormitor...! 

Se mulţumi să constate că dormitorul era în armonie cu 
restul apartamentului şi un surâs vag, în acelaşi timp trist şi 
maliţios - ca şi sufletul ei! - rătăci pe buzele ei frumoase, 
acum uşor palide. 

Reveni în salonaş. 

Cine ar fi putut aranja astfel micul apartament?! 

Cavalerul d'Assas? 

Îi era foarte greu să creadă acest lucru, d'Assas fiind un 
biet ofiţeraş, a cărui unică sursă de venit, solda, abia îi 
ajungea să trăiască de pe o lună pe alta. Regele nu era prea 
darnic cu cei ce-l slujeau!... Ca să nu mai vorbim că nici nu 
se prea omora să le-o plătească la timp. 

Când regele cheltuise puţin cam mult pentru micile şi 
nevinovatele sale plăceri şi când nu s-au găsit mijloacele 
sau motivele să pună un nou impozit, care să acopere gaura 
din buget, n-au avut ce face şi au închis pentru o lună 
ghişeele de plată ale statului. 

Ofițerii au strigat, furioşi. I-au lăsat să strige, căci toată 
lumea se aştepta că, mai devreme sau mai târziu, se va 
ajunge şi aici, iar soldele se vor plăti cu întârziere. 


Pendula din porțelan de Saxa pusă pe marginea din 
marmură şlefuită a căminului bătu ora opt a dimineţii 
salutând asistenţa cu doi marchizi din biscuit pictat în colori 
tandre. 

Jeanne începu să se enerveze. 

Atmosferă puţin, cam apăsătoare ce domnea în salon 
începea să-şi pună amprenta asupra ei. 

Se duse la fereastră s-o deschidă, vrând să lase să intre în 
salon puţină lumină şi aer proaspăt. 

Groasele draperii din mătase grea erau închise ermetic. 
Le trase. Afară, prin sticla ferestrei văzu că obloanele din 
lemn plin erau închise. 

Vru să le deschidă. Atunci constată cu uimire, dar fără 
spaimă că fereastra nu avea nici un mecanism de 
deschidere. Mai mult chiar, fereastra părea închisă şi 
blocată de multă vreme. 

Se duse la fereastra din sufragerie: acelaşi lucru...! 

Alergă la cea din dormitor: aceeaşi închidere ermetică şi 
aceleaşi obloane din lemn masiv, bine închise! 

Începu să fie cuprinsă de o frică surdă, ce nu avea mult 
până să treacă pragul ce o despărţea de spaimă. 

Alergă la uşă şi vru s-o deschidă. Uşa era bine încuiată...! 

„Oh! îşi zicea ea, înspăimântată, ce se întâmplă? Unde 
sunt?... Ce e cu casa asta misterioasă?... De ce sunt 
închisă?” 

Şi, dominându-le pe toate celelalte, o altă întrebare îşi 
făcea loc în mintea ei, cu toată vigoarea. 

„Cine m-a închis?... Cine ar putea avea interes sămă 
închidă?” 

Imposibil să găsească un răspuns. 

Timp de o oră parcurse apartamentul în lung şi m lat în 
speranţa că va găsi un mijloc oarecare de a ieşi sau dea 
deschide uşa: deschise dulapurile, se întoarse de sute de ori 
la ferestre şi la uşă. 

Trebuie să se supună evidenţei... 

Era prizonieră...! 


Dar de ce? Şi de către cine? se întreba ea, mai mult iritată 
decât înspăimântată. 

Şi d'Assas! De ce nu mai venea? Ce i se întâmplase...? 

De altminteri nu fusese nici o clipă în care să-l bănuiască a 
fi complice acestui fel de sechestrare căreia îi căzuse 
victimă. 

Se temea că nu cumva să fi căzut şi el într-o cursă. 

Brusc, un gând începu s-o terorizeze. 

Dacă şi d'Assas era prizonier, ca şi ea... ei bine... n-ar fi 
putut ajunge până la rege! Nu l-a putut preveni...! 

Regele era pierdut...! 

„E îngrozitor, îşi zicea ea, dar acum văd clar! Oribila 
urzeală îmi apare cu toate detaliile sale murdare!... E 
evident că oamenii a căror existenţă mi-a fost dezvăluită de 
Julie şi-au postat agenţii lor în jurul casei... şi ne-au urmărit, 
pe mine şi pe d'Assas...” 

Ajunsă în acest punct cu raţionamentul, dădu de un 
obstacol. 

Oamenii de care-i vorbise Julie putuseră pătrunde în casa 
în care o condusese d'Assas şi unde se găsea acum? 

Că l-ar fi putut aştepta la ieşire pe cavaler, împiedicându-l 
să ajungă la rege, din nefericire era foarte probabil, pentru 
că d'Assas ar fi trebuit să se întoarcă de cel puţin două ore! 

Dar că ar fi putut pătrunde înăuntru pentru a o încuia pe 
ea!... Era de necrezut! Şi cu toate astea, o făcuseră! 

Oh!... Nu avea decât o singură explicaţie pentru toate 
astea, o explicaţie teribilă. 

Aceea că locul în care o condusese d'Assas le aparţine 
celor de care se temea!... Care n-ar fi avut nevoie să 
pătrundă până la ea!... Dimpotrivă, îi aşteptaseră...! 

Dar atunci... d'Assas... oh! Nu, nu! Deo mie deorinu! 

Şi-ar fi smuls mai degrabă inima decât să-l bănuiască...! 

Zdrobită de oboseală şi de teamă, ameţită de această 
încâlceală de mistere stufoase ca o pădure întunecoasă, 
Jeanne se lăsă să cadă pe o canapea şi începu să suspine... 


Ca apoi să se întindă pe canapea: incapabilă să reziste 
mult timp oboselii fizice şi psihice, ca şi presiunii morale, 
închise ochii poate leşinată, poate adormită. 

Oricum, dacă ar fi leşinat, somnul urma firesc leşinului şi 
va rămâne cufundată în această toropeală până spre orele 
patru ale după amiezii. 

Oră la care, cu ochii încă închişi, i se păru că aude paşii 
uşori şi rapizi ai unei femei care venea şi plecă. Auzi 
zgomotul veselei care era aranjată pe o masă, clinchetul 
vesel al paharelor ciocnite. 

Crezu că visează! 

— Suzon, murmură ea, tu eşti...? 

I se părea că n-a părăsit casa de sub copaci şi că cea pe 
care o auzea era subreta ei. 

Deschise ochii. Spre marea sa disperare, nu era Suzon. Şi 
nici nu era în casa de sub copaci... 

Brusc, se trezi la realitate. 

Femeia pe care o auzise era o frumoasă subretă care 
aşeza masa în sufragerie. 

Jeanne se ridică. 

Subreta o auzi, se întoarse spre ea, surâzându-i drăguţ şi 
spunându-i: 

— Cred că doamna s-a odihnit bine... 

— Cine sunteţi? o întrebă Jeanne. 

— Cum! Doamna nu mă recunoaşte? Doamna nu s-a trezit 
încă bine dacă n-o recunoaşte pe Suzon, fidela ei subretă. 

Jeanne fu scuturată de un frison. Avea un nou motiv de 
spaimă. 

Se pâre că doreau să o aducă în pragul nebuniei...! 

Cu toate astea se ţinu bine şi, aruncându-i o privire 
dispreţuitoare subretei, îi spuse: 

— Recunosc că nu sunteţi Suzon, fie şi numai pentru faptul 
că Suzon nu ar fi acceptat să fie un călău! 

Necunoscută tuşi uşor, ca şi când ar fi fost stânjenită. 

Apoi spuse: 


— Pot s-o asigur pe doamna că mă numesc Suzon. În plus, 
pot să-i spun că nu sunt aici pe post de călău, ci pur şi 
simplu pentru a o servi. Aşa că, dacă doamnei îi este 
foame... 

Făcu un gest larg spre masa aşezată cum o cereau regulile 
etichetei. 

Era chiar masa unde cinase faţă în faţă cu cavalerul! 

— Dar vreţi să mă păstraţi ca prizonieră în această casă! 
ţipă Jeanne tremurând. 

— Oh! Nu, doamnă... nu sunteţi deloc prizonieră! spuse 
subreta cu acelaşi zâmbet subţire. Doamna mă poate 
crede... 

— În acest caz, pot ieşi?... Pot pleca, deci...? 

— Astăzi nu, doamnă!... Există un pericol dacă doamna ar 
pleca astăzi... Doamna ar face mai bine să nu se mai agite şi 
să se aşeze la masă. 

Jeanne nu răspunse acestei invitaţii. 

Dar se duse iute spre subretă şi-i prinse mâinile în ale ei: 

— Deci, te numeşti Suzon. 

— Da, doamnă... 

— Ei bine? Suzon, ascultă-mă... Vrei... 

Se opri pentru a-şi opri bătăile inimii. 

— Sunt întotdeauna dispusă, să fac tot ceea ce ar putea îi 
pe placul doamnei, răspunse subreta. 

— Vrei să câştigi douăzeci de mii de livre? întrebă Jeanne 
pe neaşteptate. 

— Dumnezeule, dacă vreau? O fată sărmană ca mine!... 
Doamnă, spuneţi-mi repede ce trebuie să fac...! 

— Simplu, deschide-mi uşa! 

— Oh! exclamă subreta cu regret, doamna râde de mine! 

— Cincizeci de mii de livre! făcu Jeanne. 

— Ce nefericire, Dumnezeule mare, ce păcat că nu pot! 

— O sută de mii de livre...! 

— Dar, doamnă, îmi oferiţi un milion pe care nu-l pot 
câştiga! 

— De ce? Oh! De ce...? 


— Păi... pentru că sunt închisă împreună cu doamnă, de 
asta! 

— Doamnă, încetaţi să mai încercaţi a o corupe. Suzon e 
incoruptibilă! 

Cuvintele fuseseră pronunţate de o voce care venea din 
spatele Jeannei, pe un ton calm şi rece. 

Jeanne se întoarse cu o mişcare energică. Şi văzu un 
bărbat care o privea ţintă, cu o atenţie îngăduitoare şi 
politicoasă. 

La vederea bărbatului, Jeanne făcu o mişcare care trăda o 
profundă spaimă. 

Nu-l văzuse şi nici nu-l auzise intrând pe bărbatul ce-i 
vorbea atât de rece! 

Cine era bărbatul...? 

Jeanne îl examină cu spaimă şi uimire, în timp ce el schiţă 
un gest scurt spre Suzon, sau spre cea care pretindea a se 
numi aşa. Subreta dispăru imediat într-o cameră vecină, 
închizând uşa în spatele ei. 

Bărbatul, între două vârste, avea o figură gravă şi mândră. 
Purta cu o deosebită eleganţă somptuosul costum al 
seniorilor din acei ani. 

Spada sa de paradă avea mânerul bătut cu diamante. 

Purta pălăria sub braţ şi, după ce subreta dispăru din 
cameră, se înclină respectuos. 

Bărbatul care apărea atât de misterios în existenţa Jeannei 
era omniprezentul domn Jacques. 

Nu mai avea fizionomia aceea modestă şi chiar umilă ce se 
potrivea atât de bine cu veşmintele sale burgheze. 

Când sfârşi examinarea necunoscutului intrat atât de 
misterios, Jeanne, chiar dacă nu se simţea liniştită, îşi mai 
potolise din acea spaimă care o paralizase la început... 

— Cine sunteţi, domnule? întrebă ea cu acea armonioasă 
demnitate care-i venea atât de bine. 

— Doamnă, zise domnul Jacques, numele meu nu are mare 
importanţă în clipa de faţă. Mai important e ca 
dumneavoastră să fiţi liniştită în privinţa intenţiilor mele. 


Avem de. Discutat, doamnă şi aş dori ca dumneavoastră să- 
mi faceţi onoarea de a mă asculta şi de a-mi răspunde liberă 
de orice constrângeri şi de orice temeri... şi mai ales cu 
imparţialitate... 

— Totuşi, domnule, mă văd prizonieră aici, în dispreţ total 
al legii şi al oricăror obiceiuri...! 

— Am să vă răspund şi la aceste lucruri, doamnă şi sper că 
răspunsul nu mă va dezonora... Dar, vă implor, s-o luăm 
metodic. Dacă credeţi ce v-am spus şi pentru a dobândi 
acea libertate a spiritului de care tocmai am vorbit ar fi 
poate mai bine dacă aţi binevoi să mâncaţi ceva... Nu aţi 
mâncat nimic din noaptea trecută, iar foamea nu este un 
sfetnic bun pentru spiritul unei tinere şi delicate femei... 
chiar şi atunci când acea femeie are curajul şi spiritul pe 
care toată lumea le admiră la doamna d'Etioles... Îmi 
permiteţi s-o chem pe subretă? 

— Inutil, domnule, spuse Jeanne, scuturând din cap: 

— Înmuiaţi cel puţin aceşti biscuiţi în aceste două degete 
de vin de Spania. 

În timpul acesta, cu o eleganţă desăvârşita, domnul 
Jacques turnă cu mâna lui întunecatele rubine lichide ale 
unui vin generos într-un pahar de cristal pe care-l întinse 
Jeannei, împreună cu o farfurioară cu biscuiţi. 

Jeanne refuză farfurioara, dar luă paharul, pe care-l goli 
dintr-o înghiţitură. 

Efectul fu aproape instantaneu şi benefic, dovadă că 
obrajii ei palizi prinseră puţină culoare. 

— Sunt gata să vă ascult şi să vă răspund. 

— Voi începe deci prin a mă scuza, doamnă, pentru 
penibila nevoie care mă obligă să vă ţin aici împotriva 
voinţei dumneavoastră. Mă veţi putea ierta vreodată? 
Poate... dacă într-o bună zi veţi afla cine sunt şi în numele 
căror auguste interese acţionez... în orice caz ţin să vă dau 
asigurarea formală că nu numai că nu vă voi face nici un 
rău, dar chiar că veţi fi liberă peste puţin timp. 


— Domnule, aştept să-mi explicaţi pentru care motiv m-aţi 
sechestrat. Nu ştiu dacă vă voi ierta vreodată. Nu cred... 
dar aş vrea cel puţin să am o explicaţie. 

— Explicaţia e simplă, dar şi foarte complicată în acelaşi 
timp. De asemenea îndrăznesc să vă implor să trecem peste 
anumite obscurităţi sau să le supliniţi cu inteligenţa voastră 
vie. Vă spuneam că reprezint interese foarte grave... Deşi 
sunt convins că n-aţi făcut-o conştient, cu o tenacitate care 
nu o dată m-a adus în pragul disperării, v-aţi pus în calea 
intereselor mele... 

Domnul Jacques păstră câteva clipe tăcerea. Părea a fi 
emoţionat. 

„Care erau acele grave interese de care vorbea?” 

Jeanne se întreba cu teamă şi printr-o ciudată asociaţie de 
idei persoana regelui îi apăru în faţa ochilor. 

Imediat se gândi la d'Assas... la misiunea pe care o 
acceptase cu atâta nobleţe. 

D'Assas nu se mai întorsese...! 

Ajunsese până la rege? Fusese oprit pe drum de oamenii 
celui care se afla acum în faţa ei? 

Hotări afle cu orice preţ şi imediat. 

— O clipă, domnule! spuse ea în momentul în care domnul 
Jacques se pregătea să-şi continue spusele. 

— Vorbiţi, doamnă... voi fi foarte fericit să vă răspund, 
dacă am s-o pot face! 

— Puteţi... fără îndoială că puteţi... Eu am venit aici 
noaptea trecută însoţită de un tânăr... 

— Domnul cavaler d'Assas, zise liniştit domnul Jacques. 

Şi pe faţa lui nu apăru nici măcar umbra unui surâs ce ar fi 
putut sublinia ceea ce ar fi putut fi scandalos în acest 
eveniment. 

Căci, mă rog!... Doamna d'Etioles şi cavalerul d'Assas 
petrecuseră noaptea împreună. 

— Despre el e vorba! exclamă Jeanne cu o bucurie care-l 
făcu să tresară pe interlocutorul ei. 


— Vă interesează în mod deosebit acest tânăr? o întrebă el 
foarte prompt. 

— Da, răspunse simplu Jeanne. Mă interesează în primul 
rând ca persoană şi apoi pentru misiunea pe care a jurat s-o 
ducă la bun sfârşit... 

— O misiune! exclamă domnul Jacques pălind. I-aţi dat o 
misiune domnului d'Assas? 

— Da! răspunse Jeanne surprinsă de alternarea pe care o 
descoperise în vocea interlocutorului ei. 

Apoi, părând că-şi recăpătase sângele-rece, reveni la 
Jeanne. 

— Despre ce misiune e vorba, doamnă?... lrebuie s-o ştiu 
cu orice preţ. 

Jeanne era o diplomată înnăscută: înţelese perfect că 
bărbatul pe care-l avea în faţă era obişnuit cu dificilă şi 
profunda ştiinţă a disimulării. Citise pe chipul lui voinţa de 
nezdruncinat de a nu se lăsa pătruns... ghicit. 

Şi cu toate acestea necunoscutul lăsase să-i scape semne 
de agitaţie şi aproape de teamă. 

Deci era foarte grav pentru el faptul că d'Assas avea o 
misiune de îndeplinit...! 

O misiune din partea €i...! 

Jeanne simţea că acolo era cheia misterului. 

Şi, ca un adevărat diplomat, hotări să spună adevărul. Căci 
nimic nu e mai descumpănitor în astfel de ocazii decât 
adevărul spus fără părtinire... 

— Domnule, spuse ea, nu vă cunosc. Singurul lucru pe 
care-l cunosc despre dumneavoastră este că-mi sunteţi 
temnicer, în ciuda tuturor legilor. Am motive să cred că noi 
vom fi, mai devreme sau mai târziu, duşmani pe faţă şi mai 
cred că şi până acum am fost duşmani, în secret. Cu toate 
astea îmi cereţi o dovadă de încredere. 

— În interesul vostru, zise domnul Jacques. Să zicem, dacă 
vă place mai mult aşa, că ar fi în interesul meu; dar vă jur 
că în clipa aceasta interesul meu este subordonat 
interesului vostru... Vorbiţi deci deschis dacă nu vreţi să li 


se întâmple mari nenorociri cavalerului d'Assas şi multor 
altora. 

Jeanne tremura. 

Altora!... Despre rege era vorba, fără îndoială...! 

— Voi fi cinstită, zise ea. În aceste ultime zile am locuit 
într-o casă ce se adăposteşte sub nişte copaci uriaşi, în 
partea dreaptă a castelului. 

Domnul Jacques închise ochii, fie pentru a se reculege, fie 
pentru a pune un voal pe gândurile sale. 

— În această casă, continuă Jeanne, am fost prevenită de 
faptul că se pune la cale o cursă împotriva... unei 
persoane... la care eu ţin foarte mult... fie... mai mult ca la 
viaţa mea...! 

Domnul Jacques îşi deschise lent pleoapele, îi aruncă o 
privire scurtă Jeannei, apoi le închise la loc, întrebându-se: 
„Pe rege îl iubeşte? Sau pe d'Assas? Sau pe amândoi?” 

— Pentru a salva persoana de care v-am vorbit, reluă 
Jeanne, am fost nevoită să plec din această casă... Afară l- 
am întâlnit pe domnul cavaler d'Assas care m-a condus aici? 
Iar cursa consta în cele ce vă voi spune acum... Persoana de 
care v-am vorbit... trebuia atrasă... în casa de care v-am 
vorbit, sub pretextul de a mă vedea. Trebuia deci s-o previn 
cât mai repede că nu mă mai aflăm în acea casă; este 
sarcina pe care a binevoit să şi-o asume domnul d'Assas. 

Domnul Jacques tresări de mirare şi, de ce nu, poate şi de 
admiraţie. 

— D'Assas s-a însărcinat cu asta? întrebă el. 

Da, domnule. 

— D'Assas şi-a luat răspunderea să-l salveze... pe Ludovic 
al XV-lea...? 

Jeanne se sumeţi brusc: 

— Cine v-a spus că e vorba de rege? întrebă ea sacadat. 

Domnul Jacques ridică din umeri. 

— Copila mea, zise el surâzând, cunosc toată istoria cu 
casa de sub copaci... Dar asta nu are nici o importanţă... 


Deci, pe cavalerul d'Assas l-aţi trimis la rege?... Şiela 
acceptat...? 

— Da! spuse doamna d'Etioles. 

Domnul Jacques rămase pe gânduri câteva minute. 

„Deci e adevărat că iubirea e capabilă de acte de eroism? 
se întrebă el, scoțând un lung suspin. Ah! Copiii ăştia doi îmi 
dau mai multă bătaie de cap decât un întreg regiment de 
miniştri cu hachiţele lor!” 

— Domnule, reluă după un timp Jeanne, cu o voce 
tremurătoare, vă voi considera absolvit de răul ce mi l-aţi 
făcut, dacă-mi veţi spune, dacă-mi veţi confirma că domnul 
d'Assas l-a văzut pe rege... dacă a reuşit să-l avertizeze! 

— Deci îl iubiţi pe acest rege...? 

— Din tot sufletul, spuse simplu Jeanne. 

— Perfect, doamnă, liniştiţi-vă! În acest moment nu ştiu 
încă dacă domnul d'Assas a reuşit să-l vadă pe rege. Dar vă 
pot jura pe Cristos şi vă pot spune că am făcut extrem de 
rar astfel de jurăminte, că pe rege nu-l paşte nici un fel de 
pericol. 

— Regele nu-i în pericol! exclamă Jeanne, tremurând de 
bucurie. 

— Mai mult ca sigur! Chiar dacă se va întoarce în casa pe 
care aţi părăsit-o! 

— Oh! murmură Jeanne, prinzându-şi fruntea în palme, ce 
vrea să însemne asta! 

— Asta înseamnă, copila mea, că a existat şi există cu 
adevărat o capcană; numai că ea este îndreptata nu 
împotriva regelui, ci împotriva voastră...! 

— Împotriva mea! Cine are deci interes... 

— Îl iubiţi pe rege, nu-i aşa? 

— Din tot sufletul, doar v-am mai spus! 

— Ei bine, n-ar putea exista şi o altă femeie care să-l 
iubească la fel...? 

— O altă femeie! murmură Jeanne, pălind, cu inima 
strânsă, în timp ce domnul Jacques o privea cu atenţie. 


— Şi dacă o alta împărtăşeşte aceleaşi sentimente ca şi voi, 
reluă domnul Jacques, da şi dacă această femeie fiind mai 
hotărâtă, mai îndrăzneață mai voluntară, decisă la orice, a 
ales calea cea mai grea, aceea de a vi se substitui! Şi dacă 
ea a reuşit să cumpere cu bani grei cinstea servitoarei 
voastre Suzon! Şi dacă ea s-a prezentat a fi doamna 
d'Etioles?! 

Jeanne scoase un țipăt teribil: 

— Imposibil!... Oh! Imposibil!... Ar fi imposibil...! 

— Dacă această femeie, încheie domnul Jacques, vă va fi 
convins să fugiţi!... Şi dacă, liniştită, l-a aşteptat pe rege...! 

— Îngrozitor!... îngrozitor!... bâigui Jeanne. 

— Chiar mai mult! continuă domnul Jacques, prinzându-i 
mâinile în ale sale, femeia aceasta l-a prevenit pe rege că-l 
aşteptaţi...! 

— Oh! Simt că-mi pierd capul...! 

— Şi regele, regele! continuă domnul Jacques, 
strângându-i mâinile, regele s-a dus acolo, crezând că vă 
găseşte pe voi! La început Ludovic al XV-lea s-a supărat, 
văzându-se înşelat!... Apoi... 

— Terminaţi! strigă nefericita femeie. 

— Apoi, văzând femeia superbă, tandră, drăgăstoasă... a 
iertat... şi şi-a petrecut noaptea în braţele ei... noaptea pe 
care voi v-aţi petrecut-o încercând să găsiţi o cale pentru a-l 
salva! 

— Imposibil! Credeţi-mă, e imposibil! 

— Şi de ce ar fi imposibil? 

— Pentru că regele mă iubeşte! strigă Jeanne, foarte 
emoţionată, roşie mai mult din pricina strigătului decât din 
pricina iubirii mărturisite, frumoasă în încrederea şi 
puritatea ei sufletească. 

Domnul Jacques păru să ezite câteva minute. Poate simţea 
într-un fel un regret că trebuia să zdrobească acel giuvaer 
care era inima Jeannei. 

Teribilă şi nemiloasă politică, al cărui slujitor era, a fost 
mai puternică decât sentimentele creştineşti ale unui 


slujitor al Domnului, căci reluă: 

— Deci nu mă credeţi când vă spun că regele şi-a petrecut 
noaptea în casa aceea? 

— Nu; nu!... aş prefera să cred mai degrabă în propria-mi 
decădere! 

— Aşadar, chiar în ciuda evidenţelor, nu veţi crede nici că 
se va întoarce acolo, cu toate că a fost avertizat de domnul 
cavaler d'Assas că ar fi ameninţat de un pericol în acel loc! 
Ei bine, copila mea, aşteptaţi până diseară... e vorba de 
câteva ore... Mă oblig să vă conving de faptul că regele nu 
numai că nu vă iubeşte, dar şi că o iubeşte pe cea care v-a 
luat locul... contesa du Barry...! 

Rostind aceste cuvinte, domnul Jacques, lăsând-o pe 
Jeanne împietrită, dispăru din cameră ca prin farmec. 

Jeanne rămase câteva secunde ca şi leşinată, abia mai 
respirând. 

„Oh! murmură ea revenindu-şi, trebuie ca acest om să 
vorbească!... să spună tot ce ştie!... Regele nu mă iubeşte 
Această femeie, această Julie... e contesa du Barry!... Haida 
de!... Ştiu eu cum să fac să-mi spună tot adevărul!” 

Alergă spre camera unde credea că a dispărut 
necunoscutul. 

Nu văzu pe nimeni. 

Căută prin tot apartamentul. 

Domnul Jacques dispăruse...! 

Domnul Jacques, cum bine aţi înţeles, nu era chiar o 
fantomă, care să se poată pierde în peisaj, trecând prin 
ziduri; explicaţia era mult mai simplă: ca mai toate casele 
din acele vremuri agitate şi cu atât mai mult casa unui 
personaj cu preocupări mai puţin ortodoxe, avea pasaje 
secrete protejate de ziduri false, cu intrări şi ieşiri care se 
închideau ermetic. 

La două ore după discuţia cu Jeanne, care-l hotărâse să 
meargă până la capăt, domnul Jacques ştia trei lucruri 
extrem de importante: 

Primul era că d'Assas reuşise să ajungă la rege. 


Al doilea, urmare firească a celui dintâi, că d'Assas fusese 
arestat. 

Al treilea, că regele era perfect hotărât să se întoarcă la 
casa de sub copaci. 

Şi îşi luă măsuri în consecinţă. 

Spre orele zece ale serii apăru în faţa Jeannei folosindu-se 
de aceleaşi treceri misterioase. Aflase de la subretă că 
tânăra femeie consimţise să mănânce câte ceva şi că, după 
aceea, nu făcuse altceva decât să plângă. 

Într-adevăr, o văzu palidă şi cu chipul răvăşit, cu o privire 
ce părea a cere milostivenie din partea destinului. 

O umbră de milă trecu pe faţa domnului Jacques. 

Dar, cum am mai spus, era hotărât să meargă până la 
capăt. 

— Doamnă, zise el cu blândeţe, vreţi să mă urmaţi? 

— Sunt gata! zise Jeanne cu mai multă fermitate decât s-ar 
fi putut crede în starea în care se afla. 

Îşi îmbrăcă imediat mantoul şi îşi ascunse chipul în 
capişon. Acest lucru i se păru fără îndoială insuficient 
domnului Jacques căci îi întinse tinerei femei o mască din 
catifea neagră, pe care aceasta şi-o puse pe figură fără cel 
mai mic comentariu. 

Şi el era îmbrăcat cu o mantie largă, de culoare neagră şi 
avea chipul acoperit cu aceeaşi mască de catifea. 

Îi oferi braţul Jeannei, care se sprijini de el. 

Câteva minute mai târziu, erau afară. Noaptea de iarnă 
era geroasă şi luminoasă. Cerul era plin de stele. Şi luna, 
aproape plină, învăluia totul eu o irizare albăstruie. 

Jeanne nu scotea un cuvânt. 

Ajunseră sub copacii unde se ghiceşte silueta căsuţei care- 
i aducea aminte de lucruri atât de dureroase. 

Domnul Jacques se opri la cincisprezece paşi de căsuţă, 
aproape în faţa porţii, în spatele unui trunchi gros de copac. 

Ochii Jeannei se lipiră de poartă... 

Acum tremura. 

Era scuturată de frisoane convulsive. 


În felul acesta se scurse câtva timp. În jur nu era ţipenie. 
Totul era liniştit. Căsuţa se vedea clar în lumina vie a lunii. 

— Atenţie! murmură brusc domnul Jacques. 

Pe pământul îngheţat se auzea zgomotul unor paşi... 
Aproape imediat apărură doi bărbaţi. 

— Maiestatea Sa şi valetul de cameră! îi şopti dintr-o 
suflare domnul Jacques. 

Jeanne fu scuturată de un lung frison... 

Unul dintre cei doi bărbaţi se opri, apoi, întorcându-se, se 
pierdu în umbra copacilor. 

Celălalt se apropie cu paşi hotărâți de uşa casei, ridică 
ciocanul şi lovi de două ori. 

Domnul Jacques strânse mâna Jeannei şi-i şopti: 

— Priviţi!... E regele...! 

Şi se pregăti să o împiedice să scoată un țipăt, fiind gata 
să-i acopere gura cu palma. 

Dar Jeanne nu făcea nici o mişcare. 

Numai că îşi scosese cu un gest maşinal masca. 

Ludovic al XV-lea dispăruse în casă. Uşa se închisese. 

Iar Jeanne, cu chipul plecat, plângea... plângea... frumosul 
ei vis de iubire pură şi castă se prăbuşise pentru vecie... 

Suferea îngrozitor. 

Da! Era regele!... era Cel Mult lubit!... El era cel care 
intrase în casă...! 

Îi văzuse pentru o clipă chipul. Dar şi dacă nu i l-ar fi 
văzut, mersul, atitudinea şi tot l-ar fi recunoscut pe rege 
dintr-o mie...! 

Se sfârşise! 

Un scâncet de copil bolnav îşi luă zborul de pe buzele 
Jeannei. 

— Acum v-aţi convins? 

— Luaţi-mă de aici! bâigui ea, oh! Luaţi-mă... nu mai pot 
suporta. 

— Veniţi! Avem de vorbit...! 

Îi întinse braţul Jeanne vru să-l urmeze... 


Dar în acea clipă simţi că puterea o părăseşte, că-i fuge 
pământul de sub picioare... şi, ridicând spre necunoscutul 
care-i făcuse atât de mult rău privirea dureroasă a 
căprioarei în faţa casapului, leşină în braţele lui... 

Domnul Jacques scoase din sin un fluier şi lansă o chemare 
discretă... 

Câteva clipe mai târziu, o trăsură ce stătuse ascunsă sub 
copaci, la vreo sută de paşi de ei, îşi făcu apariţia în 
tăcere... 

Domnul Jacques o urcă în trăsură pe Jeanne, care era 
cufundată în leşin, după care urca şi el... 

La o jumătate de oră după scena descrisă mai sus, Jeanne 
se odihnea într-un pat uriaş... în fundul misteriosului 
pavilion al casei de pe străduţa Rezervoarelor. 

Lângă ea veghea subreta. 

Iar la câţiva paşi de pat, pe o măsuţă, domnul Jacques 
pregătea cu grijă o poţiune calmantă. 

Nefericită tânăra femeie avea febră. 

Delira... cuvinte fără şir îşi luau zborul de pe buzele ei 
arse de febră. 

Iar din spatele pleoapelor închise lacrimile continuau să 
curgă pe chipul ei împurpurat. 

Capitolul IV Suflet de poet. 

Să lăsăm acum aceste diverse personaje în situaţiile 
respective în care au fost puse: adică regele şi Juliette Becu 
- falsa contesă du Barry - să-şi continue duetul amoros atât 
de straniu început; să-l lăsăm pe cavalerul d'Assas să-şi 
rumege nefericirile în arestul castelului Versailles; contele 
du Barry, ieşit din somnul său cataleptic, să-şi stoarcă 
creierii încercând să-şi amintească ce i se întâmplase; 
Jeanne să lupte împotriva delirului, iar pe domnul Jacques, 
aşteptând la căpătâiul ei, să-şi continue opera... 

Şi să-l rugăm pe cititor să binevoiască a ne însoţi la Paris 
unde faptele şi gesturile diverselor altor personaje pe care 
cititorul nu le-a uitat, fără îndoială şi care ne vor solicita în 
continuare atenţia: vom vorbi deci de domnul de 


Tournehem, de Henri d'Etioles, de Damiens, de Heloise 
Poisson... 

Fără să-i uităm pe cei doi nedespărţiţi amici, care răspund 
la numele de Crebillon şi Noe Poisson. 

Şi dacă binevoitorul cititor consimte, tocmai la aceşti doi 
demni pilangii ne vom opri pentru moment. 

Deci, ce se-întâmplase cu Noe Poisson şi Crebillon după 
răpirea Jeannei? 

În timp ce trăsură, ce-o ducea pe doamna d'Etioles în 
trapul viguros al celor doi cai bine hrăniţi, dispărea pe 
drumul spre Versailles, No€ Poisson, palid, dar mândru de a 
fi dat o mână de ajutor la salvarea aceleia pe care o numea 
fiica sa, îi zise amicului său Crebillon: 

— Iat-o salvată!... Uf!... Dar ştiu că am tras o spaimă...! 

Poetul murmurasse: 

— Salvată? Cine ştie? 

Apoi se întorsese în mansarda lui după ce-i strânsese 
mâna amicului Poisson. 

Acesta din urmă, calm şi liniştit ca un zeu al serenităţii, o 
lucise din loc spre locuinţa sa. 

Timp de câteva zile, domnul Noe rămase în repaos în 
culcuşul său din strada Huchette; mai avea bani, deci avea 
ce bea. Dar când ajunse la fundul pungii. Îşi aminti brusc că 
pe undeva avea şi o soţie, scumpă şi blânda sa Heloise, 
care-l va cicăli poate mai mult decât se cuvine, dar care va 
consimţi totuşi să-i umple punga acum goală şi tristă, ceea 
ce-i va permite să-şi potolească setea care-i dădea târcoale 
şi care, potrivit principiului cui pe cui se scoate, i-ar fi redat 
judecata lui cea sănătoasă. Într-adevăr, Noe treaz era un 
non-sens, nu se simţea în largul lui şi era măcinat de 
gânduri negre în aşa hal încât începea să se teamă foarte 
tare pentru sănătatea sa. 

Unde mai pui că nu-l mai văzuse pe Crebillon şi poetul îi 
lipsea. Şi apoi... n-ar fi trebuit să primească felicitările soţiei 
sale? Dacă fiica ei Jeanne era încă în viaţă, nu i se datora 


lui, No€ Poisson, inteligenţei sale, spiritului de iniţiativă, 
acţiunii lui, pe care ar trebui să le admire? 

Şi toate astea nu meritau oare o recompensă? Şi ce 
recompensă mai frumoasă putea găsi decât câţiva ludovici 
de aur bătuţi cu efigia Celui Mult Iubit? Sau, în lipsa lor, 
câţiva scuzi? 

Şi dacă Heloise, acra sa jumătate, se va arăta reticentă, 
sau zgârcită, el, No€6, se va duce să-i caute pe domnii de 
Tournehem sau d'Etioles, ce dracu'! Tatăl şi soţul Jeannei 
nu-i vor refuza cu siguranţă oarecari recompense băneşti 
acestui bun domn No€ care a salvat pe fiica unuia şi pe 
soţia celuilalt. 

Acestea au fost socotelile jupânului Poisson în care a văzut 
că nu mai are para chioară în pungă. 

Părăsi deci culcuşul din stradă Huchette şi, fără să se 
clatine, fiind în post, se duse întins spre cheiul Augustinilor, 
adică spre palatul d'Etioles, unde îşi avea domiciliul Heloise. 

Îşi făcu o intrare pe care şi-o dorea impozantă şi 
maiestuoasă, dar care n-o împiedică pe matroană să-i facă o 
primire mai degrabă respingătoare. Heloise, după 
dispariţia Jeannei, stătuse ca pe jar. Îşi imaginase tot felul 
de minuni, ghicind în parte ce se întâmplase, dar nereuşind 
să ajungă la o concluzie fermă. 

— lată-te, strigă ea, beţivule, burdihan cu vin! Pe unde-mi 
umbli, secătură? Ţi-ai băut toţi banii şi vii să-mi ceri alţii, 
hahaleră? 

No€ îşi îndesă nasul cu tutun de prizat, se sumeţi, îşi suflă 
pieptul şi-i răspunse foarte calm: 

— Aşa e, am băut toţi banii pe care-i aveam; dar trebuie să 
ştiţi, doamnă, că aşa beţiv cum sunt, îmi datoraţi 
consideraţie, aş spune chiar mai mult, respect... 

— Ptiu!... mormăi Heloise, trebuie să fii pe stomacul gol ca 
să spui astfel de tâmpenii! 

— Da, sunt pe stomacul gol, mărturisi trist No€6, cu toate 
astea ştiu ce spun, dulceaţa mea, şi-mi menţin cele spuse. 


Căci până la urmă, nu tu ai scos-o pe iubita noastră fiică, 
Jeanne, din ghearele primejdiei ce-o pândea. 

Heloise tresări... Va afla în sfârşit ce se întâmplase... 

— Un pericol? întrebă ea cu voce tremurată. Jeanne?... Ce 
vrei să spui? 

— E foarte simplu: se pare că Jeanne avea duşmani care îi 
doreau moartea şi dacă acum e în afară de orice pericol, 
asta mi se datoreşte mie, Noe Poisson, tatăl ei. Poftim! 

— Jeanne avea duşmani!... Cine ţi-a spus asta?... Hai, 
vorbeşte! 

— Cine?... Domnul Berryer în persoană, un personaj demn 
de toată stimă, doamnă! 

— Ţi-a spus domnul Berryer...? 

„Oh oh! îşi zicea în gând matroana, ce vrea să însemne 
asta? Şi de ce dracu' se amestecă în afacerea asta 
Berryer?” 

Apoi adăugă, pentru urechile lui Noe: 

— Şi tu ai salvat-o pe Jeanne?... Hai, povesteşte-mi. 

— Eu însumi, aici prezent, răspunse beţivul, cu o modestie 
plină de lăudăroşenie. 

— Cum? Hai, povesteşte, nu mai aştepta să-ţi scot eu 
vorbele din gură cu cleştele. Şi nu uita nici cel mai mic 
detaliu, dacă vrei să-ţi umplu punga! 

Drept pentru care No€ îi povesti nevestei sale toată 
tărăşenia de-a fir a păr, neuitând să insiste asupra rolului 
pe care îl jucase el, onorabilul domn Noe, în toată această, 
aventură a Jeannei. 

Domnul nostru pilangiu îşi făcea socoteala că, cu cât vă da 
mai mare importanţă rolului jucat de el în toată această 
tărăşenie, cu atât mai consistentă va fi suma pe care spera 
s-o smulgă nevestei sale. 

Heloise Poisson era o intrigantă total lipsită de scrupule, 
care investise în Jeanne ambiţii nemăsurate; urmărea cu 
tenacitate un scop misterios, dar perfect definit. 

Este adevărat că nu mai ştia nimic de la vizita pe care o 
făcuse ghicitoarei în cărţi, căreia îi dăduse toate 


informaţiile privitoare la Jeanne, sugerându-i şi unele din 
răspunsuri. 

E adevărat că bătuse degeaba Parisul în lung şi în lat. 

Dar acum ea reflectă la cele întâmplate şi acolo, unde 
imbecilul său soţ nu văzuse nimic, ea citea ca într-o carte 
deschisă. 

Urmărea în gând tot complotul căruia Noe îi dăduse 
inconştient o mână de ajutor. 

Şi subliniind cele aflate din povestea lui No€ cu propriile 
sale informaţii, unele din surse secrete, ajunse la concluzia 
logică, irefutabilă, că Jeanne a fost pur şi simplu răpită de 
Berryer în beneficiul regelui. 

Şi cine ştie? - anumite amănunte care-i veneau m minte o 
făceau să creadă aceasta - dâcă nu cumva şi regele i-a dat o 
mână de ajutor la reuşita acestei afaceri. 

Chiar regele...! 

Matroana tresări de bucurie la gândul acesta. 

Jeanne era la Versailles, pentru că regele era tot acolo. 
Jeanne era la ora aceasta amanta regelui, nu mai încăpea 
îndoială - îndrăgostiţii sunt toţi la fel, nu-i aşa? - 
ascunzându-şi fericirea într-un cuibuşor discret. 

Jeanne, amanta regelui, iată o poartă deschisă tuturor 
poftelor şi ea, Heloise Poisson, avea de gând să-şi rezerva 
partea cea mai bună, locul cel mai bun în strană. 

E adevărat că acum Jeanne nu era decât amanta secretă, 
nemărturisită a regelui, dar, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne! 
Este acolo! Şi pentru că regele, un timid totuşi, îndrăznise 
un astfel de lucru va şti ea cum să-l facă să declare publică 
legătura, iar sfaturile ei o vor ajuta pe fiica sa să devină 
favorită, căci nu se îndoia nici o clipă că Jeanne n-ar fi cedat 
regelui... 

Bucuria şi orgoliul sufocând-o, lăsă să-i scape secretul şi-l 
făcu părtaş pe un Noe satisfăcut, cu ochii mari de uimire la 
ceea ce credea ea că va fi adevărul. 

— Poisson, prietene, adăugă ea în chip de încheiere, 
viitorul nostru e de acum asigurat. 


— Regele!... a fost regele!... murmură No, iar eu l-am 
ajutat! 

— Fără îndoială că da! încuviinţă matroană. 

— Pe cinstea mea! lată ceva ce-i va face mare plăcere lui 
Crebillon, îşi zicea No6, trebuie să dau o fugă să-i spun 
vestea cea mare. 

Şi, cu acea inconştienţă a beţivilor, No, care în fond nu 
era un om râu, numai că avea mintea confuză şi sufletul 
cam zdrenţuit, Noe, care nu avea în nici un fel sensul lui fas 
et nefas, exclamă: 

— E foarte bine pentru noi, căci acum sper că nu-mi vei 
refuza câţiva ludovici amărâţi. 

Era No€ întreg în aceste cuvinte. 

Heloise se arătă generoasă de această dată. 

— Poftim, zise ea, ia-i şi, mai ales, nu sufla nici un cuvânt 
despre cele ce-am vorbit noi doi! 

Şi matroana îi întinse soţului său o pungă dolofană pe care 
acesta o făcu iute pierdută în vastele-i buzunare. 

Obţinând ce-şi dorea, Noe o şterse rapid fără ca soţia sa, 
absorbită de visele-i de mărire, să-l mai poată reţine. 

Ajuns în stradă, cântări voios pungă în palmă. 

„He! He! îşi zise el cu evidentă satisfacţie, iată cu ce voi 
putea să-i ofer o groază de sticle cu vin de Anjou bunului 
meu prieten... Nici un cuvânt nimănui... fie! Dar Crebillon 
sunt eu... iar eu sunt Crebillon...” 

Noe nu avea suflet rău, căci, în bucuria sa, nu încetase să 
se gândească la poetul spre al cărui domiciliu se îndrepta 
cu paşi iuți. 

Transpirând şi pufăind caa o focă, ajunse la răspântia Buci 
şi începu ascensiunea celor trei etaje până la mansarda 
poetului, cu iuţeala pe care i-o permiteau picioruşele lui 
scurte şi polobocul ce-i ţinea loc de pântec. 

Noe intră ca o furtună în hulubăria amicului său. 

Poetul lucra la transcrierea celui de-al patrulea act al 
piesei sale Catilina. 


La vederea noului venit, chipul lui Crebillon se lumină; lăsă 
pana, dădu manuscrisul la o parte şi exclamă: 

— "Tu eşti, Poisson! Mi-ai adus bani? 

— Bani? Care va să zică aşa! făcu pântecosul omuleţ, 
strălucind. 

— Atunci ce dracu' cauţi aici? 

Fără să ia în seamă această frază puţin ospitalieră, care i- 
ar fi putut întuneca bucuria, Noe continuă: 

— Nu bani, bunul meu prieten, aur! Atâţia câţi ai să vrei, 
atâţia câţi vom putea bea... Aur strălucitor şi frumos 
sunător. 

Zicând acestea, îi arătă punga primită de la soţia sa, 
pungă pe care o goli pe masă. 

— Oh! Oh! făcu simplu Crebillon, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— O sută, două sute, patru sute, cinci sute de livre, 
număra voios No€ Poisson, două sute cincizeci de livre de 
fiecare, adăugă el făcând două grămăjoare, egale. 

— Oh! Oh! repeta poetul. Trebuie să deschidem uşile şi 
ferestrele! 

— De ce? întrebă naiv Poisson. 

— Să lăsăm să intre Pactolul care mi se pare că vrea să 
curgă pe aici. 

— Nu-l cunosc pe acest... gentilom. 

— Pactolul nu-i nici gentilom, nici burghez, zise grav 
Crebillon... Pactolul, Noe, era un fluviu care ducea ia vale 
aur şi care uneori, foarte rar, ce-i drept, îşi schimbă cursul 
pentru a-i vizita pe poeţi... Salut, Pactole, rege al fluviilor...! 

Spunând acestea, Crebillon înhăţă partea sa de scuzi şi de 
ludovici. 

— Acum, reluă el, povesteşte-mi de unde vine tot acest 
aur; explică-mi ce-ai vrut să spui cu cuvintele: „Atâţia câţi 
vei vrea, atâta vom putea bea”, sau, mai degrabă, aşteaptă, 
explicaţiile tale vor fi, fără îndoială, lungi şi laborioase, iar 
gâtlejul îţi e uscat, te cunosc eu, aşa că nu vei scoate o 
vorbuliţă; nu spune nimic, mă duc să cumpăr câteva sticluţe 
cu şampanie. 


Şi Crebillon se repezi spre uşă. 

Dar Noe, foarte neliniştit, îi şi strigă: 

— Şampanie! Ingratule! lată de ce era la el regele 
fluviilor!... Vin de Anjou, Crebillon, vin de Anjou! 

— Să mă ia dracu' dacă am să mă ating măcar cu un deget 
de acest ignobil lichid! răspunse Crebillon. 

„Şi va face aşa cum spune, îşi zise Poisson, deci va bea 
singur Nu! Mă duc şi eu cuel”. 

Şi Noe se rostogoli pe seară, urmându-l pe Crebillon. 

După câteva minute cei doi siamezi urcau scările încărcaţi, 
unul cu un coş cu sticle de şampanie, celălalt cu un coş 
identic, dar plin cu sticle cu vin de Anjou, apoi, după ce se 
instalară la masă, fiecare cu sticla în faţă şi paharul plin: 

— Aşa mai merge! exclamă Crebillon, hai, acum te ascult. 

Şi poetul, confortabil instalat în fotoliul său preferat, 
contemplă cu ochi de îndrăgostit spuma uşoară ce fierbea 
în pahar, umplându-şi conştiincios pipa cu tutun. 

Căci profitase de ocazie pentru a se aproviziona şi cu 
tutun, folosind cum trebuie banii datoraţi generozităţii 
amicului său. 

No€ îşi începu povestea cam aşa: 

— 'Ţi-am spus, Crebillon, că vom avea bani după pofta 
inimii. 

— De auzit, am auzit eu bine... dar cum?... Mi-ai găsit un 
editor generos? 

— Nu, zise Poisson, am găsit ceva mai bun: tu ai crezut, ca 
şi mine, că am salvat-o pe Jeanne de un mare pericol? 

— Doamna d'Etioles?... Bineînţeles! Doar tu mi-ai spus... 

— Ei bine! Ne-am înşelat. 

— Glumeşti? exclamă Crebillon, care se pregătea să-şi 
aprindă pipa. 

— Jeanne nu era pândită de nici un pericol... din contră, 
reluă Poisson. 

— Ce e cu tot misterul ăsta?... Ai de gând să te explici? 
întrebă poetul care, cu sprâncenele încruntate, reflecta cu 
un început de nelinişte. 


— lată ce-i! S-ar părea că un senior, un foarte mare 
senior! - şi Noe îşi cobori vocea aproape în şoaptă - foarte 
îndrăgostit de Jeanne, n-a putut găsi alt mijloc de a se 
apropia de ea aşa încât a răpit-o, pur şi simplu, mulţumită 
ajutorului ndstru... 

— Toate bune! repeta maşinal Crebillon, absorbit de 
gândurile sale în aşa hal, încât lăsă paharul pe masă fără să 
se atingă de el. 

— Şi mulţumită nouă, insistă No€. 

— Un mare senior? Zice Crebillon... Ia să vedem. Cum 
spuneai? 

— Spuneam: un foarte mare senior!... poţi să mă crezi! 

— Un foarte mare senior pentru care locotenentul general 
de poliţie se deranjează în persoană!... Acest foarte mare 
senior n-o fi cumva... 

— Regele, da, Crebillon. Însuşi regele! 

— Regele! Drace! exclamă Crebillon care păli şi-şi lăsă 
pipa încă neaprinsă, pe masă. Şi tu spui că regele a răpit-o 
pe doamna d'Etioles... 

— Mulțumită nouă, repetă Noe. 

— Mi-ai mai spus, zise Crebillon, din ce în ce mai rece. Dar 
de ce a răpit-o regele pe doamna d'Etioles... mulţumită 
nouă? se grăbi el să adauge, văzând că Poisson se pregătea 
să repete pentru a treia oară aceeaşi frază, la care părea că 
ţine foarte mult. 

— 'Ţi-am mai spus că regele era îndrăgostit de doamna 
d'Etioles. 

— Aşa încât?... Hai, zi-i până la capăt, tată denaturat...! 

— Aşa încât, asum Jeaţme este amanta regelui! făcu Noe 
cu orgolioasa inconştienţă a beţivului. 

— Amanta regelui? Ai spus: amanta regelui? 

— Da! Ştiu... regele se fereşte... Dar, ţi-am mai spus, e 
foarte prins. Jeanne este deosebit de frumoasă, este abilă, 
inteligentă şi doamna Poisson speră, crede că, graţie 
sfaturilor sale, regele îşi va declara deschis pasiunea iar 
Jeanne va fi peste puţin timp... 


— Regina Franţei? întrebă ironic poetul. 

— Oh! Nu, zise cu modestie No6, numai favorită. 

— Aha! Asta crede scumpa doamnă Poisson, draga de ea... 
ce mamă bună! 

— E sigur că aşa va fi! Sper că ai înţeles că în aceste 
condiţii vom avea asigurate bunăvoința regelui şi 
recunoştinţa Jeannei; iată-ne deci la adăpost de orice griji» 
Vom putea cere ce vom vrea! Ei, ce zici, Crebillon? 

— Da... într-adevăr... putem cere orice... noi, care vom 
avea asigurată bunăvoința regelui... cum prea bine ai spus, 
Poisson. 

— Tot ce vrem!... repetă Poisson, golind cel de-al şaselea 
pahar. 

Cu un gest dispreţuitor Crebillon luă paharul plin aflat în 
faţa lui şi-l sparse, aruncându-l în cămin; sticla cu şampanie 
urmă acelaşi drum. 

Şi cum Noe îl privea neliniştit, poetul se căută prin 
buzunare, scoase toţi banii pe care-i primise din partea 
amicului său şi, cu un gest brutal, îi trânti pe masă, în faţa 
ochilor uimiţi ai inconştientului pilangiu... 

— Ah! Noi ăştia doi am fost în stare de aşa ceva! strigă 
furios poetul; iată o faptă nedemnă pe care n-o voi uita 
toată viaţa! 

— Tu vorbeşti? întrebă Poisson, uluit. 

— Da, eu, răspunse Crebillon cu o voce pe care indignarea 
o făcea să tremure, şi-ţi spun să-ţi iei banii! Căci prefer să 
mor de foame, decât să mor de ruşine!... Mai bine beau 
apă, auzi tu, apă! Cuvântul acesta părea să-i frigă buzele - 
decât să-mi plătesc vinul cu banii ăştia! 

— Apă?... Tu?... Crebillon?... Nu se poate. 

— Da, eu!... Apă! Apă până la sfârşitul zilelor mele decât 
să mă ştiu părtaş la o infamie şi să mai şi profit de ea! 

— Şi eu care credeam că-ţi aduc o veste bună! gemu 
corpolentul său prieten înspăimântat. 

— O veste bună! Bravo! Tu chiar nu ai nimic aici? şi poetul 
se lovi cu pumnul în piept. 


— Nu... nu... nu mai înţeleg nimic... bolborosea beţivanul. 

— Drace! Asta se vede bine. Că dacă ai fi înţeles, n-ai fi 
venit să-mi spui fără pic de ruşine asemenea infamii. Dacă 
mi-aş fi închipuit, că ai înţeles ceva, te aruncăm pe fereastră 
fără prea multe fasoane! 

— Pe fereastră! Pe mine! Prietenul tău! Mai ceva ca un 
frate! lăcrima No€. 

— Da, lua-te-ar dracu! Vii şi-mi spui asemenea 
monstruoase infamii încât dacă n-aş şti că eşti inconştient în 
abjecţia ta, te-aş fi străpuns demult cu sabia aia, aşa 
ruginită cum o vezi; căci eşti prea greu şi fereastra e prea 
strâmtă pentru burdihanul tău, nenorocitule! 

— Crebillon, tu mă omori cu zile! De asta am scăpat eu de 
frânghie şi de butuc, ca să mor de mâna ta, eu... prietenul 
tău! 

— Aici nu mai ai prieteni! leşi! 

— Mă alungi!... Crebillon... ascultă-mă... se milogea 
Poisson, vărsând lacrimi adevă-rate şi sincere; dacă nu te 
mai am nici pe tine, ce mă fac? Cu cine mai beau...? 

Crebillon, în faţa acestei manifestări naiv groteşti a 
durerii, aruncă în direcţia prietenului său o privire plină de 
compasiune şi, ridicând din umeri, îi zise: 

— Tu chiar ţii la prietenia mea? 

— Dacă ţin?... dacă va trebui, sunt gata să beau apă cu 
tine... Ah...! 

O astfel de dovadă de prietenie era oare onorantă pentru 
Crebillon? Îl va putea scoate oare pe Poisson din mocirla în 
care-l condusese beţia? 

Rămâne cititorului să judece. Ceea ce e sigur e că poetul 
se simţi emoţionat. 

— Ei bine! Dacă aşa stau lucrurile, zise el, va trebui să mă 
ajuţi să desfacem ce-am făcut, nefericiţii de noi! Nu trebuie 
ca doamna d'Etioles să fie metresa regelui... cel puţin nu 
prin voinţa noastră! 

— Fac ce vrei: porunceşte, mă voi supune! îl asigură 
Poisson cu fermitate. 


— Bine, acum lasă-mă să mă gândesc... 

— Crebillon, i se adresă beţivul văzând că amicul său său 
se potolise. 

— Ce e? Acum ce mai vrei? 

— Dacă fac tot ce zici, îţi iei partea ta de bani? 

— Vedem noi mai târziu! Când vom repara ce-am stricat! 
Când aurul acesta nu va mai fi impur ca cel de care 
vorbeşte marele Racine. 

— Cel puţin accepţi să bei din vin? suspină Poisson. Doar 
nu vei vrea să bei apă, Crebillon, nu-i aşa?... Apă, gândeşte- 
te, e îngrozitor să faci asta...! 

— Într-adevăr, murmură poetul îngrozit la rândul său. 

— Vezi!... Te cutremuri... Promite-mi că n-ai să bei apă. 

— Fie, îţi promit, zise Crebillon mărinimos, dar ai să faci 
ce-ţi spun? 

— Jur! Numai să deschizi gura şi m-am executat! 

— Atunci, strânge banii: poate o să avem nevoie de ei. Şi 
ne-ar putea servi să reparăm râul... Şi acum. Mergem la 
palatul d'Etioles. 

— La palatul d'Etioles! Ce să facem acolo? 

— Vei vedea. De acolo, dacă trebuie, vom pleca la 
Versailles. 

— La Versailles?... Nu te înţeleg! 

— Imbecilule! Unde e regele? 

— La Versailles! Ia te uită, ştii că ai dreptate! 

— Acolo trebuie să ajungem: pentru că acolo îl găsim pe 
rege. lar doamna d'Etioles trebuie să fie şi ea pe acolo. Dar 
pentru început la palatul d'Etioles! 

Şi cei doi bărbaţi, redeveniţi prieteni, mai uniţi ca 
niciodată, coborâră braţ. la braţ. Noe scoțând lungi suspine 
la gândul că visele sale de mărire şi-au luat zborul, dar 
consolându-se la gândul că-i rămâne prieten Crebillon... şi 
că nu vor bea apă. 

Capitolul V Bancherul şi poetul. 

Să pătrundem în palatul d'Etioles înaintea celor doi amici, 
Noe Poisson şi Crebillon, care se îndreaptă spre el în grabă 


mare. 

Henri d'Etioles se plimbă puţin agitat într-una din 
încăperile palatului, somptuos mobilată, budoar şi cabinet 
de lucru în acelaşi timp. 

Chipul lui Henri, în momentul în care îl regăsim, pare 
animat de o mare satisfacţie. De o bucurie interioară care 
însufleţeşte acel chip palid, care animă acele trăsături 
obosite şi fleşcăite de viciu... Lumina care-i străluceşte 
adesea în micii ochi cenuşii şi reci ca lama unui pumnal 
putea să-ţi provoace un fior de groază. 

Era evident că individul exultă; se simte, se ghiceşte că şi- 
a atins un ţel misterios, urmărit cu înfrigurare şi atins cu 
enorme dificultăţi. 

Din toată bucuria triumfătoare ce emană din trupul acela 
schilod se degajă o astfel de senzaţie de teamă că instinctiv 
te simţi neliniştit, îţi vâri capul între umeri, aşteptând 
nenorocirea şi căutând să vezi pe cine-l va lovi, temându-te 
să nu fi tu însuţi victima. 

Există bucurii care însufleţesc şi fac să strălucească totul 
în jurul lor. Anumite fericiri, dimpotrivă, îngheaţă şi-i 
îngrozesc pe, cei ce le pot vedea şi par a fi făcute din 
suferinţele şi lacrimile nevinovatelor victime. 

Bucuria lui d'Etioles e din această din urmă categorie. 

D'Etioles se gândeşte la Jeanne... la soţia sa. 

Şi acest bărbat, acest soţ care ar fi trebuit să fie sprijinul, 
suportul, protectorul celei care-i poartă numele, acest 
bărbat, care, ca şi soacra sa, Heloise Poisson, este obsedat 
de acelaşi gând monstruos: soţia sa este în braţele altuia... 
iar lucrul acesta îi provoca hidoasa bucurie. 

Da! Dar acest altul care se bucură de soţia sa, cea care ar 
fi trebuit să fie bucuria sa, viaţa sa, acest altul e regele! 

Regele! Supremul împărţitor de glorie, de titluri, de 
bogăţie! 

Şi totuşi acest bărbat e tânăr! Şi bogat! E puternic are 
toate privilegiile titlurilor nobiliare. Dar ce contează! Când 
ai în inimă acel vierme rozător ce se cheamă ambiția, nu 


eşti niciodată atât de bogat, atât de puternic, atât de 
titrat...! 

Gândul acesta care l-a făcut să sară în sus pe un om cinstit 
precum amărâtul nostru poet, Crebillon, - care, una peste 
alta, era un străin pentru Jeanne - ei bine, soţul ei cochetă 
cu acest gând, îl păstra ca pe o comoară...! 

Căci acestea erau de fapt gândurile şi acţiunile 
misterioase ale acestui bărbat care se înţelegea de minune 
cu madam Poisson: să-şi arunce tânăra soţie, frumoasă, 
nevinovată, în braţele regelui. 

Întâi onorurile!... Apoi, vom mai vedea! 

Cine ştie la ce mai visa acest gnom! Cine ştie ce gânduri 
de răzbunare îi hrănesc visele...! 

Aşteptând onorurile, el se gândeşte deja cum să-l 
amenințe pe rege. 

„Căci, slavă Domnului! îşi zicea d'Etioles, nu sunt chiar un 
neputincios! Şi dacă am pieptul strâmt şi scobit, inimă ce 
bate acolo este puternică şi poftele ei sunt mari. Dacă se 
vrea să închid ochii, să fiu surd şi mut şi orb, dacă se vrea 
să fiu modelul perfect al soţilor de complezenţă, vor trebui 
să astâmpere aceste pofte... altminteri va fi vai de el! Şi vai 
de ea...!” 

D'Etioles nu-şi mai văzuse soţia de câteva zile. 

Doamna d'Etioles plecase, dispăruse, se evaporase. Unde 
ar putea fi? 

Cum unde? La rege Sau cel puţin într-unui din acele 
cuiburi de plăceri pe care regele, ca toţi desfrânaţii şi mai 
mult decât toţi marii seniori, le avea la Paris şi la Versailles. 

Doamna d'Etioles e la rege. Henri e sigur de asta. Nu 
făcuse el, cu o savantă şi infernală pricepere, tot ceea ce-i 
stătuse în puteri pentru a o împinge acolo? 

Nu, nu mai încape îndoială, era triumful final, era visul 
realizat. 

Să vedem ce să-i cerem lui Ludovic al XV-lea ca preţ 
pentru complicitatea noastră... ocultă? 


În primul rând o bună şi solidă intendenţă. Acum nu era 
decât subintendent. Domnul de Tournehem îl zdrobise cu 
măreţia lui. 

Ştia foarte bine ce putea pescui un bărbat inteligent şi abil 
ca el în apele tulburi ale unui astfel de acvariu. 

Apoi un titlu: o frumoasă coroană de duce, cu o dotă 
bogată şi cu multiple înlesniri. Două fleacuri dintr-o 
prăjitură atât de mare încât să potolească şi apetitul cel mai 
nestăpânit. 

În sfârşit, pentru a satisface acea nevoie de dominare 
care-l sufoca, pentru a-i permite să strivească cu 
omnipotenţa schilodului ce era pe cei mari şi puternici care 
râdeau de sluţenia şi slăbiciunea să, un portofoliu, un 
minister, unul modest la început, mai apoi postul de prim- 
ministru! 

Adică stăpânul absolut, cel mai puternic, mai puternic 
chiar decât regele; adică Franţa, ţara atât de frumoasă, 
atât de mare, atât de bogată, Franţa întreagă în mâna sa 
scheletică şi hrăpăreaţă, Franţa oferită pe tavă pentru a fi 
înghițită bucată cu bucată. 

Acesta era visul orbitor ce şi-l făcea Henri d'Etioles în 
momentul în care un lacheu veni să-l întrebe dacă 
Monseniorul binevoieşte să-l primească pe domnul Jolyot de 
Crebillon, însoţit de domnul Poisson, care au, se pare, a-i 
spune lucruri importante. 

Cu toate că era foarte iritat că fusese întrerupt din visele 
sale de mărire, domnul d'Etioles făcu semn lacheului să-i 
introducă pe cei doi. 

Henri îl cunoştea pe poetul tragic; dacă ar fi fost singur, nu 
l-ar fi primit; dar vizita lui Noe Poisson îl intrigă şi un 
presentiment secret îl făcea să creadă că va fi vorba de 
Jeanne. 

Poate va afla ceva concret despre ea, ceva pozitiv care-l va 
scoate din incertitudinea în care se afla şi-i va dicta 
conduită. 


D'Etioles îşi primi deci vizitatorii cu acea insolentă 
bunăvoință cu care marii bancheri ai epocii, asemenea celor 
din toate timpurile, se vedeau obligaţi s-o folosească faţă de 
poeţi, oricare le-ar fi fost talentul, dacă nu geniul. 

Singuri marii seniori mai ştiau încă să ţrateze de la egal la 
egal pfiterea artistului. 

— Aa! Bună ziua! Bună ziua, Poisson! Aşezaţi-vă, domnule 
Crebillon, este întotdeauna o plăcere pentru mine să 
primesc un poet de valoare şi de spirit. 

— Domnule, răspunse Crebillon, care în fond nu era cine 
ştie ce măgulit de tonul şi surâsul cu care d'Etioles îşi 
însoţise cuvintele de bun venit, dar care nu lăsa să se vadă 
nimic din asta, onoarea este de partea mea. 

— Vai! Scumpul meu poet, reluă d'Etioles, mereu cu o 
nuanţă dispreţuitoare în voce, ce dracu' caută un copil ai 
muzelor în anticamera lui Plutus(1)? 

Şi ochişorii lui cenuşii şi reci se opriseră uşor răutăcioşi pe 
chipul mai degrabă spin al poetului şi pe splendorile care 
umpleau camera în care se aflau. 

— Pe cinstea mea, domnule, vă pot spune cel puţin că dacă 
vin la Plutos, n-o fac în intenţia de a profita de orbirea şa. 

Poetul spusese aceste cuvinte disimulând o încântare şi o 
plăcere bine jucate. Tonul de o perfectă bonomie adoptat de 
Crebillon făcea să treacă crâncena înjurătură care se 
ascundea în subtextul frazei sale alambicate. 

Chipul senin şi luminos al lui Crebillon, hainele sale boţite, 
stând pe el ca dracu', purtate cu o nepăsare uluitoare şi 
care păreau a nu aparţine nici unei mode; manierele sale 
de bonom, simple, fără jenă ca şi fără fanfaronadă şi, mai 
ales ochii, ochii săi profunzi, aţintiţi cu francheţe în ochii 
alunecoşi ai interlocutorului său; în sfârşit, tonul de 
perfectă egalitate ce nu era lipsit de oarecare grandoare, 
toate acestea îl indispuneau şi-l asmuţeau pe d'Etioles 
împotriva lui. 

Dinspre partea sa, d'Etioles cu faţa sa gălbuie, hepatică, 
cu ochii pe jumătate închişi cu pleoapele în veşnică mişcare, 


evitând cu grijă să se oprească asupra interlocutorului său, 
cu buzele subţiri, palide; bogăţia exagerată a costumului; 
manierele sale dispreţuitoare, pline de o morgă pe care se 
străduia s-o îndulcească şi s-o atenueze, falsitatea surâsului, 
tot acest ansamblu provoca asupra lui Crebillon un efect 
aproape identic. 

Numai că acolo unde Crebillon displăcea cel mai mult lui 
d'Etioles, acesta din urmă îi inspira lui Crebillon un 
sentiment ce semăna a dezgust amestecat cu groază. 

Oare d'Etioles înţelesese că poetul, în fraza să, care prin 
ton semăna a compliment, făcea aluzie la mârşăviile sale? 

S-ar fi putut crede, căci o străfulgerare lumină ochii săi 
răi. 

Cu toate acestea, răspunse cu jovialitate: 

— Şi totuşi vă înşelaţi, scumpe poet, căci, pe cuvânt de 
gentilom, sunt un admirator pasionat al talentului vostru. Şi 
atunci când Maiestatea Sa mult iubită îmi va da intendenţa 
ce-o doresc, - ceea ce nu va întârzia să se întâmple - 
amintiţi-vă, domnule de Crebillon, că dacă mă doriţi de naş, 
voi fi foarte fericit să vă pun la dispoziţie pensia la care vă 
dă dreptul spiritul vostru. Şi fiţi liniştit, vom face ca această 
pensie să fie atât de mare încât să vă permită să ne daţi 
capodoperele pe care avem dreptul să le aşteptăm de la voi, 
după ce vă veţi fi debarasat de grijile de a vă asigura 
existenţa materială. 

Oferta era din cele mai seducătoare pentru un sărman 
diavol de poet ce avea întotdeauna o pungă în suferinţă. 
No€ Poisson, care asculta cu marile-i urechi făcute pâlnie, 
ca două mari frunte în vânt, Noe Poisson se felicita deja în 
sinea lui şi socotea deja numărul de sticle cu vin de Anjou, 
pe care această binecuvântată pensie promisă urma să-i 
permită să le golească cu prietenul său. 

Cu toate astea era în tonul lui un nu ştiu ce nedefinit care-l 
făcea pe Crebillon să-şi zică în sinea lui: „Da, da, vezi să nu; 
ai să pupi tu pensia asta când ai să-ţi vezi ceafa, ce dracu'! 
Crebillon, prietene, ai să mori de sete!” 


Hotărât lucru, d'Etioles îi displăcea din ce în ce mai mult 
lui Crebillon care, cu toate astea, se înclină profund, cum se 
cuvine în faţa unui protector atât de sus-pus şi-i răspunse 
cu o umilinţă afectată: 

— Ah, domnule, cita bunăvoință... Nu-mi rămâne decât să 
vă doresc ca regele să vă arendeze cât mai repede cu 
putinţă această intendenţă pe care, de altminteri, o meritaţi 
cu prisosinţă. 

— Atunci, ne-am înţeles, domnule Crebillon, căci v-am mai 
spus: Maiestatea Să nu va întârzia să ne ofere ceea ce ne 
dorim: o intendenţă bună... pentru început. 

„Pentru moment? îşi zicea Crebillon în sinea lui. Drace, 
iată un peştişor ce pare a avea un apetit zdravăn. Şi să mă 
ierte Dumnezeu, dar îşi spune noi absolut identic cu regele 
sau primul ministru. Nu cumva acest domnişor o aspira... 
tare aş fi curios...” 

Şi cu voce tare: 

— O intendenţă mai modestă nu-i de disprețuit în 
aşteptarea unui portofoliu sau unei supraintendenţe, de ce 
nu...? 

Spusese aceste lucruri cu o asemenea simplitate, cu o atât 
de calmă şi luminoasă figură, cu ochii atât de plini de 
admiraţie şi de dorinţă, încât d'Etioles se lăsă păcălit şi-i 
răspunse: 

— Pe cinstea mea, dar ştiu că vedeţi departe, domnule de 
Crebillon şi dacă vă tentează cumva politica, dacă doriţi să-i 
sacrificați teatrul, nu zic că am să vă refuz această fantezie 
când am să fiu ministru... dacă voi fi vreodată, se grăbi el să 
adauge, temându-se deja să nu-şi dezvăluie secretul. 

Dar era prea târziu. 

Crebillon înţelesese încotro bate. 

„Măi! Măi! îşi zicea poetul, ca să vezi încotro bate! L-am 
ghicit! Prefăcutul ăsta mic şi ambițios visează postul de 
ministru şi, să mă ia dracu', o spune cu o dezinvoltură!... De 
unde atâta încredere? Ridicând din umeri, încheie: La urma 
urmelor, ce mă interesează?... El sau altul...” 


Dar toate aceste complimente, pe care cei doi interlocutori 
- noi vom merge până acolo să le spunem adversari - şi le 
făceau unul altuia începuseră să-l cam plictisească pe Noe 
Poisson care, printre altele, era extrem de însetat şi ardea 
de dorinţa de a se afla cât mai departe de apartamentul 
acela unde nu se vedea nici urmă de sticlă cu vin. 

Consideră deci că necesară intervenţia, pentru a-i 
reaminti lui Crebillon obiectul vizitei lor la palatul d'Etioles 
şi acţionă cu graţia unui elefant care se sinchiseşte prea 
puţin de porţelanurile prefăcute în ţăndări. 

— Jeanne, începu el, sărmana mea micuță Jeanne... 

Crebillon, care, hotărât lucru, avea o idee pe care o 
urmărea neabătut, îl călcă zdravăn pe picior, sancţionându-l 
pe No6, care era aşezat lângă el, iar nefericita frază se 
sfârşi printr-un urlet de durere pe care beţivanul nu şi-l 
putu stăpâni. 

— Oh! Iartă-mă, scumpul meu prieten, făcu ipocrit poetul, 
te-a durut aşa de tare? 

— Ducă-se la toţi dracii! Sigur că da! Adică nu, nu, nu-i 
nimic, lăcrimă Poisson intimidat de privirirle ucigaşe pe 
care i le arunca Crebillon în timp ce se scuza. 

— Vai, dar se poate! zise la rândul lui, surâzător, d'Etioles. 
Ce spuneaţi, Poisson?... Aţi pomenit cumva de fiica voastră? 
— Cred că doamna d'Etioles este bine, cel puţin aşa sper. 
Lipseşte de câteva zile... lipseşte, adăugă el, întunecându-se 

la faţă, adică... 

— Cum, e deja plecată? exclamă Crebillon. Tineri 
căsătoriţi?... Şi luna de miere...? 

— Ah! Luna de miere!... exclamă d'Etioles, gândindu-se la 
ce urma să le spună. Vai! Sărmanul meu poet! Vai, scumpul 
meu Poisson!... lată, voi sunteţi amândoi devotați Jeannei... 
ascultaţi-mă... aveţi în faţa voastră un om profund 
neliniştit... Cum! Nu ştiţi nimic?... Nu se poate!... Ei bine, 
iată tristul adevăr: de câteva zile doamna d'Etioles a 
dispărut şi eu încă nu ştiu ce i s-a întâmplat. Simt că 
înnebunesc. 


„Haida-de! îşi spunea Crebillon, vei fi fiind tu îngrijorat, 
dar pun pariu că nu de soarta nevesti-ti, vulpoiule!” 

— Da, continuă d'Etioles, care părea să-şi fi găsit în fine o 
linie de conduită, aşa e, cum am avut onoarea a vă spune. 
Doamna d'Etioles e de negăsit pentru mine şi încep să mă 
tem de o nenorocire. Ah! Dacă i s-a întâmplat ceva scumpei 
mele Jeanne, nu ştiu ce se va întâmpla cu mine, căci, vedeţi 
dumneavoastră, poate părea ridicol, dar cu toate astea îmi 
iubesc soţia din tot sufletul, la nebunie, ca orice bun 
burghez. Ştiu, mărturisesc sincer, că asta este ridicol din 
partea unui bărbat de rangul meu, dar iubirea nu ascultă 
de rațiune şi puteţi râde de mine, dacă vreţi, domnule 
Crebillon, dar aveţi în faţa dumneavoastră un soţ 
îndrăgostit de propria-i soţie. 

— Deci doamna d'Etioles a dispărut şi dumneavoastră nu 
ştiţi unde ar putea fi? îl întrebă ppetul. 

— Absolut! răspunse d'Etioles măsurându-l din priviri pe 
Crebillon. 

— Iată ceva ciudat, zise Crebillon. 

Am scotocit tot Parisul fără să aflu nimic... 

„O fi sincer? îşi spunea Crebillon. Totuşi, mai devreme...” 

Apoi, cu voce tare: 

— Totuşi, o femeie frumoasă nu dispare aşa, pur şi 
simplu... O fi vorba de nişte îndrăgostiţi? 

— Ce vreţi să spuneţi?... Haideţi, vorbiţi pe şleau: poeţii 
sunt buni sfătuitori în materie de amor. 

— Hm! Doamna d'Etioles este atât de frumoasă... atât de 
frumoasă... iar îndrăgostiţii atât de întreprinzători, de 
temerari. 

— Ei bine! exclamă d'Etioles fără să dovedească nici cea 
mai mică surpriză, pot să vă mărturisesc? La asta m-am 
gândit şi eu. Da, mă tem că Jeanne să nu fie victima unei 
răpiri... 

— Ah! Ah! Cred că acum vă apropiaţi de adevăr, scumpul 
meu bancher. 


— Ah! Dacă asta era, continuă d'Etioles, dacă l-aş cunoaşte 
pe răpitor... 

— Ce aţi face? 

— L-aş ucide fără milă, oricât de... de sus ar fi plasat! 

Crebillon rămase mai uimit ca niciodată. Fără să poată 
spune ceva precis, avea o mulţime de bănuieli, încă vagi, 
neprecizate. Instinctul său, mai mult decât raţiunea, îl făcea 
să miroasă ceva fals şi alunecos în atitudinea acestui soţ ce 
mărturisea cât îl ţinea gura că e îndrăgostit lulea de 
propria-i soţie. 

Poate că această impresie care-l punea în gardă pe 
Crebillon se datora pur şi simplu fizionomiei lui d'Etioles 
care îi era foarte antipatică. 

Orice ar fi fost, poetul simţea că e ceva. Ce?... l-ar fi fost 
foarte greu să spună ce, cu toate astea, un presentiment 
secret îi spunea să fie cu mare băgare de seamă. Astfel 
toate simţurile poetului erau treze, la pândă, cum s-ar 
spune şi sensibilitatea lor sporită în cel mai înalt grad; nimic 
nu-i scăpa: o vorbă, o privire, un gest, o intonaţie. Tot ceea 
ce spunea d'Etioles era trecut imediat prin sită; fiecare 
frază era imediat analizată, disecată şi, în ciuda acelei 
tensiuni a spiritului, poetul îşi păstra un sânge rece, o 
prezenţă de spirit admirabile. 

În acelaşi timp ştia bine cum va trebui să-i vorbească, 
pentru că d'Etioles aştepta să i se spună care era scopul 
acelei vizite. Îşi asumă un risc şi abordă hotărât problema, 
eu atât mai surprinzător de sincer şi direct, cu cât până 
atunci se dovedise inutil de vorbăreţ. 

— Ei bine! domnule, dacă v-aş spune eu unde se află 
doamna d'Etioles, ce-aţi spune? 

— Voi? exclamă d'Etioles, care de data asta era cu 
adevărat surprins. 

— Chiar eu! 

— Ştiţi unde se află soţia mea? 

— Să vă spun exact unde se află, asta nu, că nu ştiu nici 
eu. Dar dacă nu ştiu lodul unde se ascunde doamna 


d'Etioles, cel puţin vă pot spune oraşul unde se află, precum 
şi cum a fost răpită şi de cine. 

— Deci Jeanne chiar a fost răpită? 

Crebillon încuviinţă, dând din cap. 

— Cine a făcut-o? întrebă înfuriat d'Etioles. 

Crebillon rămase câteva clipe gânditor, apoi spuse fără 
grabă: 

— Această răpire a fost săvârşită în folosul unui personaj 
sus-pus de către trei bărbaţi, complicii săi, conştienţi sau 
inconştienţi. 

— Visez! exclamă d'Etioles, trecându-şi mâna peste faţă. 
Cine sunt cei trei? Ştiţi cum se numesc? 

Crebillon, cu un zâmbet răutăcios, îl luă de mâna pe No€ 
şi, arătându-i-l lui Henri stupefiat, apoi indicându-se şi pe 
sine, spuse: 

— Am onoarea să vă prezint doi dintre complici... 
inconştienţi, ce-i drept, zise el zâmbind. 

D'Etioles, năucit de cele auzite, se ridică brusc, 
răsturnând fotoliul în care se aşezase atât de liniştit. Se 
întreba dacă bărbatul care-i surâdea atât. de senin îşi bătea 
joc de el şi în ce scop. 

Era sigur, sau credea că era sigur de răpirea soţiei sale, 
răpire executată de rege şi dădea peste altă răpire, ridicol 
de neaşteptată. Dar de ce?... de ce?... Cum! Tocmai când se 
gândea că-şi poate transforma visele în realitate, eşua 
lamentabil în faţa gestului unui nebun!... căci Crebillon i se 
părea a fi total nebun. 

Un fulger teribil trecu prin ochii lui spălăciţi, în timp ce 
mâna i se încleşta pe mânerul spadei bogat împodobit. 

Sufocat, gâfâind, sfârşit, cu gâtul uscat, incapabil să scoată 
un cuvânt, cuprins de o furie teribilă care-l făcea să-i 
tremure privirea, cu ochii injectaţi de sânge, fără să-şi 
găsească cuvintele, la cei doi bărbaţi care, cu o vorbă, 
făcuseră să se prăbuşească un eşafodaj pe care-l edificase 
cu atâta trudă, întrebându-se dacă nu cumva acţiunea lor 
nebunească nu-l va aduce în pragul demenţei. 


În timpul acesta Crebillon, în faţa mutismului obstinat al 
lui d'Etioles, îi zise în cele din urmă cu o voce numai miere, 
cu eternul său surâs grațios pe buze: 

— Uimirea văd că v-a lăsat fără replică, domnule, căci 
altminteri m-aţi fi întrebat de numele celui de-al treilea 
complice. Nu uitaţi, vă rog, că v-am spus că am fost trei în 
această operaţiune. 

— Al treilea complice!... repetă maşinal d'Etioles. 

— Ei! Da, scumpe domn, dacă nu vi-l pot prezenta pe cel 
de-al treilea, numele lui vi-l pot spune. 

Atunci Crebillon lăsă să cadă încet acest nume: 

— Şi cum se numeşte? întrebă d'Etioles, sfârşit. 

— Berryer! 

Şi ochiul lui. de data aceasta ager şi profund, se fixă, 
tenace, asupra interlocutorului său. 

Acest cuvânt, acest simplu cuvânt plecat nonşalant de pe 
buzele lui Crebillon provocase asupra lui d'Etioles efectul 
unei violente lovituri. 

Era palid, confuz, cu ochii injectaţi de sânge şi, brusc, ochii 
i se limpeziră, se animă, pomeţii i se înroşiră energic sub un 
puternic aflux de sânge. 

Iar Crebillon, mereu surâzător, dădea încet din cap ca un 
om încântat de sine, în timp ce d'Etioles, căruia numele de 
Berryer îi redă speranţa, repetă în şoaptă cu o vagă 
intonaţie: 

— Berryer...? 

— Domnul locotenent general de poliţie în persoană... 

— Berryer?... repeta d'Etioles, ca şi când nu şi-ar fi putut 
crede urechilor. Berryer?... păi atunci...? 

Da, încuviinţă cu bonomie Crebillon, înţeleg ce vreţi să 
spuneţi: aveţi numele celor trei complici şi-l doriţi acum pe 
cel al autorului principal. 

— Care e numele lui? întrebă d'Etioles închizând ochii ca 
un condamnat care se întreabă cu nelinişte dacă i se va 
anunţa graţierea, adică viaţa, sau respingerea cererii, adică 
moartea. 


— Drace! Raționamentul dumneavoastră e bun, scumpe 
domn, căci domnul locotenent general de poliţie nu-şi dă 
osteneala să se deranjeze chiar el pentru primul venit. 
Domnul Berryer nu se deranjează decât pentru persoane 
foarte sus-puse, repetă Crebillon, apăsând asupra fiecărui 
cuvânt. 

Toate aceste sublinieri făcuseră să renască speranţa în 
sufletul lui d'Etioles, şi, odată cu ea, îşi recăpăta şi 
stăpânirea de sine. 

Acum că auzise un nume pe care-l cunoştea foarte bine, 
îşi. Regăsise morgă şi spuse cu o voce fermă: 

— Şi cine e acest mare personaj, dacă nu vă supăraţi? Aţi 
spus deja prea mult, domnule de Crebillon, acum am 
dreptul să ştiu tot. 

Crebillon făcu un gest care arăta că nu avea nici cea mai 
mică intenţie să se sustragă şi cu vocea cea mai dulce cu 
putinţă, îi spuse: 

— E regele, domnule. V-am dat de înţeles cât se poate de 
clar. 

— Regele repetă d'Etioles, care, aşteptându-se la acest 
nume, nu ştia dacă trebuie să creadă sau nu. 

Şi poetul, care-l observă cu cea mai mare atenţie, nu putu 
să-şi dea seama dacă în vocea lui era bucurie, furie, 
surpriză sau groază. 

Iar Henri reluă, cu tonul unuia care n-a înţeles bine cei s-a 
spus: 

— Şi de ce, mă rog, s-o fi răpit regele pe doamna 
d'Etioles? 

— Pentru că e îndrăgostit de ea, răspunse laconic 
Crebillon. 

— Regele îndrăgostit de doamna d'Etioles... haida-de!... O 
fi ea frumoasă, nu zic, dar distanţa e atât de mare...! 

— Regii sunt şi ei supuşi pasiunilor, ca orice muritor de 
rând, spuse sentenţios poetul. Şi prea bunul nostru rege a 
dovedit nu o dată că sub acest raport e mult mai slab decât 
majoritatea supuşilor săi. De altminteri, nu există distanţe 


pentru un rege; când un simplu muritor e prea departe, 
regele îl ridică până la înălţimea lui şi problema se rezolvă 
elegant. 

— Fie! Să admitem o clipă această pasiune a regelui 
pentru Jeanne, căci, într-adevăr, trebuie să fi fost o pasiune 
violentă pentru că regele să se coboare la o astfel de 
acţiune care ar fi de neiertat şi pentru un elev îndrăgostit. 

Şi acestea fiind zise, d'Etioles lăsă să-i scape, fără voia lui, 
o imperceptibilă satisfacţie. Dar oricât de îndrăgostit ar fi 
regele, credeţi că nu s-ar fi gândit de două ori înainte de a 
provoca un afront atât de îngrozitor unuia dintre cei mai 
umili, dar şi cei mai fideli şi devotați supuşi? Eu nu suntun 
mie burghez şi, aşa cum v-am mai spus, fir-ar să fie! Îmi 
iubesc soţia! 

— Să admitem, dacă aşa vreţi, că regele s-a gândit de 
patru ori, dar... a trecut peste, pur şi simplu. Ceea ce 
dovedeşte, aşa cum foarte judicios aţi observat, că pasiunea 
domină totul... trecând chiar şi peste onoarea unuia dintre 
cei mai plecaţi supuşi. 

— Oh! Oh! exclamă d'Etioles, visez!... Cum, ar putea fi 
adevărat?... şi v-aţi vârât coada şi voi în această afacere, 
voi, domnule făcător de versuri şi mai aveţi şi îndrăzneala 
de a mi-o spune în faţă!... Slavă Domnului! Ştiţi, jupâne 
versificator, o să plătiţi scump îndrăzneala şi neobrăzarea şi 
că, până una alta, veţi face cunoştinţă cu bastoanele 
lacheilor mei. După care, mai vedem noi! 

În faţa acestei ieşiri din furie concentrată, Crebillon, 
veşnic surâzător, dădu blând din cap ca unul care ar fi zis: 
„Bine! bine...” 

...În timp ce No6, îngrozit, privea cu nelinişte în jurul lui, 
căutând o gaură în care să se ascundă, precum un şobolan, 
căci nu se îndoia că după Crebillon era rândul lui să guste 
din deliciile câtorva bastoane pe spinare. 

— Ar fi foarte drept s-o faceţi, fără îndoială. Dar remarcaţi, 
vă rog, că primul lucru, pe care vi l-am spus a fost că eu şi 


Noe am fost complici inconştienţi, spuse în cele din urmă 
Crebillon. 

— Explicaţi-vă, domnule i se adresă Henri cu aerul unui 
judecător care aşteaptă să-şi pronunţe verdictul. 

— Este foarte simplu. Amicul meu Poisson vă va explica 
toată tărăşenia; spuse calm Crebillon întorcându-se spre 
Noe€, care era din ce în ce mai îngrozit şi care şi simţea 
bastoanele pe spinarea încovoiată în aşteptare, adăugând: 

— Hai, Poisson, povesteşte-i domnului d'Etioles ce s-a 
întâmplat între tine şi domnul Berryer. 

Şi tristul Noe, care s-ar fi lipsit cu cea mai mare plăcere de 
onoarea pe care i-o făcea prietenul său, povesti bâlbâindu- 
se cum domnul Berryer i-a spus că Jeanne era ameninţată 
cu moartea de nişte duşmani puternici şi încrâncenaţi; cum 
amicul său Crebillon împreună cu el, la instigarea şi cu 
ajutorul lui Berryer, au pregătit acea răpire care ar fi 
trebuit s-o pună pe Jeanne la adăpost de loviturile care o 
amenințau. 

— Astfel încât, zise d'Etioles când Noe îşi termină încâlcita 
poveste, voi doi aţi crezut că-i faceţi un mare serviciu soţiei 
mele acţionând aşa cum aţi făcut-o. lar în acest caz vă mai 
datorez şi scuze, domnilor. 

— Dumnezeule mare! Da, exclamă Crebillon în timp ce 
No6, fericit de turnura pe care o luaseră în cele din urmă 
lucrurile, strălucea de bucurie, uşurat în privinţă teribilelor 
bastoane. 

— Dar, zise d'Etioles, care nu voia să pară a vedea 
țesătura intrigii pe care o urmă cu toate acestea foarte 
bine, dar nu văd ce are regele cu toată povestea asta? 

— Şi asta e de asemenea foarte simplu, reluă Crebillon şi 
tot respectabilul meu prieten vă va spune ce şi cum. 

De data asta No€6, mult mai încrezător, scăpat fiind de 
ameninţarea bastoanelor, povesti, aranjând lucrurile în 
maniera sa, conversaţia pe care o avusese cu soţia sa şi în 
care aceasta îi dezvăluise adevărul. 

Crebillon luă din nou cuvântul şi spuse: 


— Aflând din gura soţiei sale adevărul în privinţa 
intervenţiei comune în răpirea doamnei d'Etioles, prietenul 
meu No6, care e un om de onoare, a venit imediat la mine, 
şi, într-un suflet, plin de indignare, mi-a povestit totul, 
implorându-mă să fac apel la toate resursele de intrigi cu 
care noi, oamenii de teatru, suntem obişnuiţi, pentru a o 
feri pe fiica sa de dezonoare, adăugând în disperarea sa că 
dacă nu va reuşi s-o salveze pe doamna d'Etioles, el, Noe, 
pentru a-şi răscumpăra greşeala de a fi ajutat, fie şi din 
neştiinţă, la perpetuarea acestei crime, se va duce de-a 
dreptul şi se va spânzura de cea mai solidă creangă a 
primului pom ieşit în cale. 

La aceste cuvinte pronunţate foarte serios, nefericitul 
nostru beţivan era să leşine de frică, privindu-l pe Crebillon 
cu ochii măriţi de spaimă, întrebându-se dacă nu cumva a 
scăpat de scărmăneală pentru a fi ameninţat cu gâtuirea şi 
văzându-şi deja în imaginaţie trupul rece şi ţeapăn cum se 
legăna la capătul unei lungi frânghii, perspectivă ce făcea 
să-i clănţăne dinţii în gură. 

Crebillon, fără să pară că remarcase disperarea comică a 
însoţitorului său, continuă imperturbabil: 

— M-am gândit, domnule, că datoria mea era să vin şi să 
vă spun totul dumneavoastră, soţul victimei, apărătorul ei 
natural în consecinţă. Şi permiteţi-mi să adaug că prietenul 
meu Poisson şi cu mine ne vom pune cu totul la dispoziţia 
voastră şi vă implorăm să dispuneţi de noi aşa cum veţi 
crede de cuviinţă. 

— Ah! Domnilor, exclamă d'Etioles, care părea a fi 
deosebit de mişcat, cât de multe scuze şi mulţumiri vă 
datorez! adăugă el, întinzând mâna spre cei doi amici. 

— Fiţi liniştit, bravul meu Poisson, continuă el întorcându- 
se spre Noe plin de o neliniştită speranţă, nu va trebui să vă 
spânzurați, căci v-o jur pe Dumnezeu, voi şti cum să-mi 
salvez soţia de la dezonoare. Domnilor, din acest moment 
sunt cu totul al vostru; vom lupta pe viaţă şi pe moarte. Şi 


nu uitaţi, vă rog, că pungă şi spada mea, ca şi persoana mea 
vă aparţin întru totul. 

Cei doi amici se înclinară. Noe, strălucind de bucurie, 
numărând deja sticlele pe care le vor putea goli bazându-se 
fără scrupule pe o pungă la fel de bine garnisită ca cea 
primită din partea doamnei Poisson, Crebillon se înclină cu 
un surâs maliţios pe buze. 

— Dar de ce, dracu'! reluă d'Etioles, care în fond îi păstra 
ranchiună poetului pentru că-l făcuse să treacă prin toate 
chinurile iadului, speriindu-l de moarte - de ce dracu' nu 
mi-aţi spus imediat toate astea? 

Crebillon gândea răutăcios: „Aşa mi-a venit mie pe chelie, 
naivul meu drag...” 

Ca apoi să adauge cu voce tare: 

— Acum, scumpul meu domn, permiteţi-mi să vă întreb: ce 
aveţi de gând să faceţi? Evită el astfel să-i răspundă la 
întrebare. 

— Ceea ce trebuie să fac, răspunse Henri, lovind într-un 
gong, o să vedeţi imediat. 

Apoi se întoarse spre lacheul care alergase la chemarea 
lui. 

— Caleaşca şi costumul de ceremonie, imediat. Domnilor, 
reluă d'Etioles, după ce lacheul dispăru să-i execute 
ordinele, vreau să-l întâlnesc pe rege la Versailles şi vă jur 
pe bunul Dumnezeu, mi se va face dreptate! 

— Suntem la dispoziţia dumneavoastră, spuse simplu 
Crebillon. 

D'Etioles păru că stă pe gânduri câteva clipe, apoi spuse 
cu aerul că vorbeşte cu sine însuşi: 

— Nu. Pentru ceea ce am eu de făcut, e mai bine să fiu 
singur. Lăsaţi-mi adresa, zise întorcându-se spre Crebillon; 
dacă voi avea nevoie de voi, vă promit că voi apela ca la cei 
mai devotați dintre prieteni. 

Cei doi amici se înclinară în tăcere. 

D'Etioles merse la birou şi măzgăli câteva cuvinte pe un 
petec de hârtie ce-l detaşase dintr-un carnet, pe care-l 


întinse apoi din instinct lui Noe, care-l luă maşinal şi ai cărui 
ochi începură să strălucească şi să se mărească la lectura 
acelui petec de hârtie. 

— Ce e cu hârtia aia? îl întrebă Crebillon pe No6, care 
jubila de fericire. 

— E un bon de cinci mii de livre plătibile la casieria mea, 
răspunse d'Etioles în locul lui. 

Şi cum Crebillon, cu o mişcare rapidă, o smulsese din 
mâinile lui Noe dureros de dezamăgit şi i-o întindea lui 
d'Etioles, acesta adăugă: 

— Ah! Vă rog, fără false modestii, stimabile domn 
Crebillon. Credeţi că am de gând să vă jignesc? Nu, nu-i 
aşa? Dar s-ar putea să am nevoie de voi, ajutorul vostru s-ar 
putea să-mi fie pe cât de preţios, pe atât de indispensabil; 
cine ştie unde va trebui să alergaţi? Ar fi cinstit din partea 
mea să vă oblig să suportaţi din buzunarul vostru 
cheltuielile făcute pentru a mă ajuta? Şi cum puşculiţa mea 
e, slavă Domnului, bine garnisită, e just şi natural să mă 
gândesc ca aceste cheltuieli să le suport eu. Vă rog deci să 
acceptaţi, fie şi numai pentru a-mi face plăcere. Poeţii nu 
sunt bogaţi, domnule de Crebillon şi cine ştie dacă nu peste 
puţină vreme nu veţi regreta acest moment de mândrie 
excesivă... pe care eu am apreciat-o cum se cuvine, de 
altminteri, se grăbi el să adauge. 

„Pe cinstea mea, animalul are dreptate, îşi zicea 
Crebillon... şi nici nu e de lepădat”. 

— Accept, zise el simplu, cu o voce clară, ce făcu deliciul 
urechilor lui Noe Poisson. 

— La revedere, domnilor şi încă o dată: mulţumesc! 

Câteva minute mai târziu, d'Etioles, în costum de 
ceremonie, urca în caleaşcă, în timp ce valetul spunea 
vizitiului: 

— La Versailles! 

Şi în timp ce caleaşca se zdruncină pe drumul ce ducea la 
Versailles, Crebillon, ce asistase la plecarea lui d'Etioles, 
spunea, luându-l pe No€ de braţ: 


— Hai să golim o sticloanţă de şampanie, cumetre, ideile 
mele nu-s tocmai clare când sunt pe uscat. După care vom 
merge la mine, vom asigura hrana micuţilor mei - adică 
animalelor pe care le adoptase - şi cred că vom călători şi 
noi. 

— Să călătorim? replică Noe înspăimântat. Şi unde ne vom 
duce, Dumnezeule mare? 

— La Versailles, pentru început, cumetre. După aceea vom 
mai vedea. 

— Şi ce-o să facem la Versailles? 

— Las! că vezi tu acolo, i-o tăie scurt Crebillon, care 
urmărea cu privirea caleaşca lui d'Etioles. 

Crebillon mai adăugă câteva cuvinte, dar atât de încet 
încât Noe, vestit pentru urechea lui fină, nu putu auzi nimic 
din ceea ce spusese poetul. 

Capitolul VI Le Normant d'Etioles. 

Arzând de nerăbdare, Henri Le Normant d'Etioles 
ordonase vizitiului să dea bice cailor, iar caii, două superbe 
exemplare de o rară vigoare, simțind arsura biciului, se 
avântară pe şoseaua regală. 

Bancherul era nervos, agitat, neliniştit. 

Căci partida pe care urma să o joace avea o miză 
formidabilă. 

Un cuvânt, un gest, o zbatere a pleoapelor prost calculate 
sau prost înţelese îi puteau aduce prăbuşirea. 

Odată această partidă pierdută, toate visele sale se 
prăbuşeau. lar prăbuşirea unui plan abil conceput, laborios 
eşafodat, dus la îndeplinire cu o lentă şi implacabilă 
tenacitate, ar putea însemna ruina absolută. 

O greşeală, o simplă neatenţie îl puteau costa viaţa sau, în 
cel mai fericit caz, libertatea. 

Căci urma să-l atace pe rege - adică puterea absolută - el, 
un schilod, fără titluri, fără sprijin, fără alte arme în afara 
milioanelor sale, inutile în astfel de situaţii şi a resurselor 
spiritului său inventiv, mereu treaz. 


Şi un adânc suspin de orgoliu îi bombă pieptul său 
pipernicit... căci nu se îndoia de reuşită. 

Un surâs dispreţuitor îi apăru apoi, în colţul buzelor, 
gândindu-se la Crebillon... 

Alt loc mai bun nu-şi găsise onestitatea, să se 
cuibărească?... şi de ce dracu' îşi vârâse coada poetul în 
afacerile prin care impertinentul făcător de versuri l-a 
obligat să lui...? 

Şi surâsul dispreţuitor deveni sinistru cad chinurile prin 
care impertinentul făcător de versuri l-a obligat să treacă 
nu-i ieşeau din minte şi îşi promise să-l facă pe autorul lor 
să plătească scump intempestiva sa intervenţie. 

„Din fericire, murmură el, iată-mă scăpat de el, căci 
altminteri imbecilul ar fi fost în stare să se vâre în afacerile 
mele şi să le dea peste cap... Dar, slavă Domnului, acum 
sunt liniştit în privinţa lui... oricât de mare ar fi burdihanul 
acestui beţivan fruntaş, cinci mii de livre nu se beau de pe o 
zi pe alta, iar înainte ca el să termine de băut, afacerile 
mele se vor fi aranjat, iar dacă-l pune dracu' pe beţivul 
nostru poet să fie răutăcios sau inoportun...” 

Un gest sinistru completă gândurile tenebrosului călător 
care ridică din umeri ca unul care-şi zice că are altceva mai 
bun de făcut în acele momente. 

Caleaşca, lansată într-o cursă nebunească, se apropia de 
Versailles şi d'Etioles îşi punea în ordine ţinuta, calm, 
stăpân pe sine, timpul scurs făcându-l să-şi recapete 
sângele rece şi îndrăzneala. 

Cobori în faţa palatului, dădu un ordin valetului, care plecă 
aproape în fugă să-l execute şi intră sigur pe el, cu capul 
sus, cu pieptul bombat şi cu un surâs insolent pe buze... ca 
un adevărat cuceritor. 

Şi se credea atât de sigur de succes, încât i se părea că 
toată curtea ar fi trebuit să fie atât de ocupată cu onoarea 
deosebită pe care regele i-o făcuse lui, lui d'Etioles, luându-i 
soţia, încât era întrucâtva uimit că nimeni nu-i dădea 
atenţie şi că trecea neobservat în mijlocul indiferenţei 


mulţimii de curteni de la care se aştepta, naiv-cinic, să-i 
vadă înclinându-se în faţa lui, ţinându-se după el, fla-tându- 
l, adulându-l aşa cum se cuvine unui personaj care 
moşteneşte o avere pe cât de deosebită, pe atât de 
neaşteptată. 

Astfel încât tenul său, de obicei palid, luă o tentă verzuie, 
privirea sa caustică şi alunecoasă se oprea cu ură asupra 
celor care-l înconjurau şi, plin de ciudă, murmura scrâşnind 
din dinţi: „Răbdare! toate se vor schimba. cât mai curând!” 

..„.Cu toate că o deziluzie dureroasă pusese stăpânire pe 
sine. 

Hipnotizat de ideea că Jeanne, fiind metresa regelui, el, 
soţul, devenea, graţie acestui capriciu regal, un. Personaj 
politic, a crezut naiv, dar sincer, că a fost suficient să-i dea 
numele lui pentru a fi admis imediat în preajma regalului 
amant al soţiei sale. 

Astfel încât decepţia şi furia sa fură teribile când se lovi de 
un uşier care, fidel observator al etichetei, aproape că-i 
râse în nas micuţului solicitant care, pe nepusă masă, 
emitea monstruoasa pretenţie de a-l vedea pe rege, 
imediat, în particular, fără alte formalităţi. 

D'Etioles fu obligat să insiste îndelung, să se roage, să se 
supere, dar uşierul rămase neclintit, drept pentru care, cu 
moartea în suflet, se resemnă să facă ceea ce i se cerea: 
adică o cerere de audienţă particulară, redactată în cea mai 
frumoasă şi corectă formă... 

Tot ceea ce putuse obţine, după ce-şi lăsase pungă în 
mâinile vicleanului paznic, fu protecţia lacheului care, după 
ce cântărise pungă în palmă şi o considerase fără îndoială 
convenabil garnisită, binevoi să-i promită că se obligă să-i 
facă o favoare. 

Şi, puternic zdruncinat de acest obstacol neaşteptat, cu 
capul în flăcări, cu furia în suflet, trebui să se îndepărteze, 
amestecându-se în vânzoleala curtenilor, aşteptând cu o 
nerăbdare febrilă să fie admis în audienţă la Maiestatea Sa. 


În sfârşit, acest moment atât de aşteptat şi de dorit sosise, 
graţie complicităţii unui lacheu - ce ironie! - şi palid, 
tremurând, plin de speranţă, dar foarte hotărât, îşi făcu 
intrarea în cabinetul regelui şi, după cum cerea eticheta, 
aşteptă ca acesta să binevoiască să-l vadă şi să-i permită să 
vorbească. 

Regele nu se grăbea să ridice capul: se gândea. 

Fără să şi-o mărturisească, era mult mai prins decât îşi 
putea imagina şi chipul Jeannei îi revenea fără încetare în 
minte, oricâte eforturi ar fi făcut s-o alunge. lar ca rege, 
prin firea lucrurilor, nu era obişnuit să i se opună rezistenţă 
dorințelor sale; ca bărbat şi ca îndrăgostit, această 
rezistenţă exasperase dorinţele şi făcuse ca ceea ce la 
început nu fusese decât un simplu capriciu, cucerirea 
Jeannei fiind uşoară, să devină o adevărată pasiune. 

Brusca dispariţie a Jeannei în chiar momentul în care 
credea că, în sfârşit, o va poseda, trezise în el sentimente de 
care se credea realmente incapabil. 

Regele dispărând, rămânea numai îndrăgostitul şi 
bărbatul care suferea, gelos fiind. 

Da, regele, convins că Jeanne îl dispreţuise, înşelându-l cu 
d'Assas, fierbea în sinea lui, turbat de gelozie; dar cum 
dorea să-şi facă o bună imagine despre sine, lăsa să cadă cu 
bună ştiinţă un voal asupra geloziei şale şi se străduia să se 
convingă că numai amorul-propriu e de vină. 

Între altele, dacă sufletul se simţea atins în sentimentele 
sale, bărbatul norocos care era se simţea umilit şi suferea 
cu atât mai mult cu cât se vedea preferat unuia mai tânăr... 
şi poate şi mai frumos... dacă-i fusese preferat Un ghem de 
sentimente complexe în care intra în bună măsură o iubire 
cu adevărat sinceră, vanitate şifonată, amor-propriu lezat 
şi, colac peste pupăză, regala dezonoare de a se vedea 
disprețuit. 

Numai supărarea îl împinsese pe rege în braţele falsei 
contese du Barry. 


Şi, lăsându-se pradă mângăâierilor alteia, regele acţionase 
instinctiv, ca toţi îndrăgostiţii de toate vârstele şi din toate 
timpurile, care, cu acea minunată logică, ce-i 
caracterizează, se răzbună pe necazurile ingratei iubite 
agăţându-se cu mâinile de gâtul alteia. 

Nu e-greu de bănuit că, în această stare de spirit 
deosebită, regele nu-l putea vedea decât foarte prost pe 
domnul d'Etioles, adică soţul ingratei, perfidei Jeanne, iar 
gelozia sa, ajunsă în cel mai înalt grad, urma fatalmente să 
se abată în parte asupra celui care, soţ sau amant, avusese 
fericirea să strângă în braţe femeia iubită de el. 

Dar, sentiment ciudat şi foarte omenesc, în timp ce regele 
simţea în el o furie geloasă împotriva soţului, simţea 
deopotrivă o aprigă satisfacţie spunându-şi că bărbatul din 
faţa sa, ca şi el, deşi în alt fel, fusese înşelat şi rănit şi dacă 
rangul nu l-ar fi reţinut, i-ar fi strâns cu dragă inimă mâna 
acestui confrate în ale nefericirii în iubire, spunându-i pe un 
ton compătimitor: „Sărmanul meu prieten!” 

Rămâne faptul că, din aceste pricini, ca şi din altele, care 
nouă ne scapă, primirea regelui fu glacială, făcându-l să 
tremure pe nefericitul d'Etioles. 

Adunându-şi tot curajul, bancherul începu cu o voce care 
tremura puţin: 

— Sire, vin să încredinţez regelui un secret care-mi atinge 
onoarea şi care aruncă în durerea cea mai profundă unul 
dintre supuşii cei mai devotați ai Maiestăţii Voastre. 

După acest preambul, d'Etioles se opri. 

Regele nu făcu un gest, nu scoase un cuvânt. Mereu rece, 
impasibil, cu un aer mai degrabă indiferent, aştepta. 

D'Etioles trebui deci să continue: 

— M-am căsătorit foarte de curând şi trebuie să 
mărturisesc Maiestăţii Voastre că am slăbiciunea să-mi ador 
soţia... care e şi foarte frumoasă, de altminteri... 

Mereu aceeaşi tăcere din partea regelui. 

— Or, reluă d'Etioles, uşor buimac, această femeie, singura 
mea bucurie, onoarea şi viaţa mea; această femeie, obiect al 


adoraţiei mele - şi suspine savant gradate ritmau aceste 
cuvinte —, această femeie fără de care viaţa nu şi-ar mai 
avea rostul pentru mine, această femeie Sire... a dispărut! 

Cât ar fi fost de stăpân pe sine, regele tot tresări, 
imperceptibil. 

Privirea lui se opri mai atentă asupra lui d'Etioles, 
încercând să pătrundă în zona secretă a gândurilor 
acestuia. 

Dar chiar dacă tresărirea regelui i-ar fi scăpat lui 
d'Etioles, iar fizionomia sa, pe care se afla întipărită o 
durere profundă, n-ar fi dezvăluit nimic regelui care, în cele 
din urmă, se văzu obligat să rupă tăcerea în care se 
cantonase până atunci, îl întrebă pe un ton perfect 
indiferent: Ah! Pe Dumnezeul meu! I s-a întâmplat ceva rău 
doamnei d'Etioles? 

— Vai! Nu, Sire! 

— Cum vine asta: vai?! 

— Maiestatea Voastră binevoiască a-mi ierta durerea... 
emoția... m-am exprimat greşit... am vrut să spun că 
doamna d'Etioles a fost răpită. 

Venise, rândul lui d'Etioles să-l privească ţintă pe rege. 

Dar, în loc de tulburarea pe care se aştepta s-o vadă pe 
chipul lui Ludovic al XV-lea, acesta răspunse liniştit: 

— Răpită!... Doamna d'Etioles!... dar ce spuneţi acolo...? 

Şi tonul cu care aceste cuvinte fuseseră pronunţate lăsa să 
se înţeleagă altceva. 

— Şi cam ce-ai vrea să fac eu? 

În timpul acesta, regele privea din ce în ce mai atent 
chipul tot mai neliniştit al interlocutorului său. 

Henri, pe de altă parte, simţea cum furia îl cuprinde 
văzând lipsa aproape totală de efect a spuselor sale asupra 
regelui. 

Cu toate astea, se mulţumi să răspundă pe un ton 
plângăreţ: 

— Adevărul, Sire! 


— Ei bine?... făcu Ludovic al XV-lea, ce vreţi să fac în acest 
caz? 

Şi privirea regelui se fixă, puţin ironică, puţin 
dispreţuitoare, asupra lui d'Etioles, care fremăta de furie, 
dar care fu obligat să răspundă cu tot respectul: 

— Sire, am avut onoarea de a spune Maiestăţii Voastre că 
am nefericirea de a-mi iubi nebunegşte soţia, aşa încât... ţin 
s-o regăsesc... 

— Dar, replică regele în zeflemea, nu văd nici un 
inconvenient... dacă ţineţi la ideea asta... 

— Da, numai că pentru a o găsi pe doamna d'Etioles, 
trebuie să ştiu unde este... 

— Într-adevăr, aveţi perfectă dreptate... Ei bine! Dar... 
ştiţi unde se află scumpa doamnă d'Etioles...? 

— Acest lucru vin să-l cer regelui meu, răspunse cu 
răceală d'Etioles, care credea că-l va zdrobi pe Ludovic al 
XV-lea cu acest îndrăzneţ răspuns. 

— Glumiţi Ştiţi ce spuneţi?... întrebă regele cu un aer 
suveran, dispreţuitor şi semeţ. 

— Cer umil Maiestăţii Voastre să binevoiască a-mi spune 
unde se ascunde soţia mea... pe care o iubesc atât de mult, 
repetă ferm d'Etioles, care-şi zicea: „la să vedem pe unde 
scoţi cămaşa acum”. 

— Hei! zise liniştit regele, aţi înnebunit, jupâne?... durerea 
pierderii scumpei doamne d'Etioles pe care o iubiţi atât de 
mult v-a tulburat într-atât mintea?... Să mă ierte Cel de 
Sus!... de când am ajuns eu să păzesc soțiile supuşilor 
mei...? 

— Sire!... bâigui d'Etioles, tremurând de furie. 

— Luaţi aminte, domnule, făcu regele cu un ton cu atât 
mai înspăimântător cu cât el părea mai calm, luaţi aminte... 
jucaţi un joc periculos... teribil de periculos... eu v-am 
avertizat! 

D'Etioles era complet derutat de atitudinea neaşteptată a 
regelui. O furie rece pusese stăpânire pe el în faţa 
obstacolelor de care se lovea. 


Era convins că regele juca un joc mai subtil şi cum nu era 
dispus să se lase tras pe sfoară, era foarte hotărât să 
meargă până la capăt şi să-l acuze categoric pe rege, dacă 
acesta continuă să se prefacă a nu înţelege aluziile. Acesta 
era mijlocul suprem... bun de folosit la ananghie... când va 
simţi că poate pierde partida... 

Până una-alta trebuia să se stăpânească şi să se 
străduiască să-şi atingă scopul folosind şiretenia şi puterea 
de convingere în acelaşi timp. 

lată de ce, în faţa avertismentului regelui, găsi că e 
prudent să bată în retragere şi răspunse ipocrit: 

— Văd că am nefericita şansă să displac Maiestăţii 
Voastre...! 

— Dumneavoastră, domnule!... haida-de!... făcu regele cu 
un dispreţ atât de evident încât d'Etioles se simţi ca pălmuit 
şi păli. 

— Bine, domnule, unde vreţi să ajungeţi? reluă regele. 

— Dacă mi-am permis să mă adresez direct regelui, 
răspunse d'Etioles, este pentru că îl cunosc pe răpitorul 
soţiei mele. 

Şi d'Etioles îl devora literalmente pe rege din priviri, 
străduindu-se să-l facă să înţeleagă printr-o pantomimă 
bine gândită că, chiar dacă nu spune, ştie că cel ce a răpit-o 
pe soţia sa e el, Ludovic al XV-lea. 

Dar regele rămase impasibil şi-i răspunse cu răceală: 

— De fapt, domnule, unde vreţi să ajungeţi? Pe cine 
acuzaţi? Şi, la urma urmei, ce doriţi? 

În faţa acestor întrebări clare şi categorice nu mai putea 
tergiversa, trebuia să răspundă la fel de clar şi categoric. 

Să-l acuze chiar pe rege!... nu se putea nici măcar gândi la 
o astfel de ispravă... ar fi însemnat să-şi rişte capul 
prosteşte, căci calmul şi impasibilitatea regelui erau de 
natură să-l facă pe bancherul nostru să se întrebe dacă nu 
cumva o luase pe un drum greşit şi regele nu era într- 
adevăr străin de răpirea Jeannei. 

Şi atunci...? 


lar semnele de întrebare se înmulţeau şi se precipitau în 
mintea lui d'Etioles care simţea că se pierde. 

Bine, dar atunci ce era cu povestea celor doi beţivani? 

Şi în cazul de faţă, pentru cine executase Berryer răpirea 
soţiei sale?... pentru cine?... şi de ce...? 

Şi dacă cei doi beţivani au visat?... dacă toată povestea 
asta nu-i decât o închipuire, o fantasmagorie ieşită din 
aburii beţiei...? 

Dacă Berryer, ca şi regele, era străin de toată povestea? 

În cazul acesta cine o răpise pe soţia sa...? 

Căci de un lucru era sigur... nu era nebun... soţia sa 
dispăruse cu adevărat... 

Toate acestea trecură ca un fulger prin mintea 
nefericitului. 

Ca atare, va trebui să-i răspundă regelui ferm şi în aşa fel 
încât să-i dovedească fără putinţă de confuzie că nu se 
lăsase înşelat... în cazul în care Ludovic al XV-lea juca o 
comedie. 

Fără să mai ezite, îi răspunse: 

— Ce vă cer, Sire?... Dreptate!... Pe cine acuz?... 
Berryer...! 

Şi dând aceste răspunsuri cu o încetineală calculată, 
d'Etioles scrută pe rege, zicându-şi: „Pentru că trebuia să 
punem punctul pe i, poftim... Acum, Sire, vedeţi bine că ştiu 
totul şi că acum trebuie să ne socotim...” 

La această acuzaţie împotriva iui Berryer regele se 
mulţumi să facă ochii mari, în care se citea cea mai mare 
surprindere şi clătină din cap cu aerul unuia care se 
întreabă dacă nu cumva interlocutorul său e nebun. 

Şi mimica regelui era atât de expresivă, liniştea sa, 
siguranţa atât de evidente, atât de absolute, încât d'Etioles 
simţi o sudoare rece curgându-i pe şira spinării. 

Iar regele repeta, ca şi când nu şi-ar fi putut crede 
urechilor: 

— Domnul locotenent general de poliţie!... Ah! Pe cinstea 
mea! lată ceva cu totul deosebit. 


În chiar aceeaşi clipă şi ca şi când ar fi fost chemat de o 
voce misterioasă, ca şi cum, prin cine ştie ce mijloc ocult, ar 
fi asistat la această discuţie şi ar fi considerat intervenţia să 
oportună, deci în acelaşi moment, locotenentul general de 
poliţie îşi făcu intrarea în cabinetul regelui şi se opri la 
câţiva paşi de biroul suveranului său] aşteptând într-o 
atitudine de calm şi de demnitate. 

— Ah! Bineinţeles!... exclamă vesel regele, picaţi bine, 
Berryer, veţi afla o noutate... 

Berryer se înclină fără să scoată un cuvânt, dar privirea pe 
care o aruncă regelui era atât de expresivă încât acesta 
avea senzaţia foarte clară că locotenentul său general de 
poliţie asistase ascuns la această convorbire şi că era 
perfect la curent cu situaţia. 

D'Etioles nu părea a vedea nimic; simţea totuşi instinctiv 
că pentru el partida era pierdută şi, la gândul acesta, 
simţea că-şi pierde încetul cu încetul minţile. 

Regele continuă pe acelaşi ton glumeţ: 

— Ştiţi, Berryer, că mi se cere capul vostru...? 

— Oh! Oh! exclamă Berryer, iată ceva neplăcut; ţin mult la 
capul meu... Pe Dumnezeul meu, mărturisesc că am această 
nevinovată slăbiciune, continuă el, surâzând. 

— Ştiţi de ce sunteţi acuzat? îl întrebă regele, râzând. 

— Sunt acuzat... eu?... spuse Berryer încruntând 
sprâncenele. 

Regele făcu semn că da. 

— Scuzaţi-mă, Sire, dar... cine mă acuză? 

Fără să-i răspundă, regele arătă spre d'Etioles. 

Berryer se întoarse spre bancherul pe care se făcuse a nu- 
l vedea până atunci şi, măsurându-i din cap până în picioare 
cu o supremă impertinenţă, lăsă să-i scape dispreţuitor din 
vârful buzelor: 

— Domnul...? 

Şi, ca o culme a impertinenţei, îi întoarse spatele cu 
dezinvoltură, ca şi când acel domn ar fi fost un individ mult 
prea neînsemnat încât el, Berryer, să-i facă onoarea să se 


ocupe de persoana lui şi să dea cea mai mică atenţie 
acuzațiilor sale. 

— În cazul acesta, îi spuse el regelui, pot răsufla uşurat... 
capul îmi va rămâne la locul lui, pe umeri. 

D'Etioles tremura din pricina ultrajului şi, cu toate că eră 
departe de a fi un curajos, crezu de datoria lui să facă un 
pas spre locotenentul general de poliţie, care se mulţumi 
să-l privească dispreţuitor, dând din umeri. 

— Nu râdeţi, Berryer, reluă regele care, spunând asta, 
surâdea ironic, nu râdeţi... că e foarte grav. 

Apoi, întorcându-se spre d'Etioles care-şi înfipse unghiile 
în palmă de turbare, spuse: 

— Haideţi, domnule, iată-l pe domnul locotenent general 
de poliţie, repetaţi-i, vă rog, ce ne-aţi spus nouă mai 
devreme. 

D'Etioles se simţea pierdut. 

Cu toate acestea, făcând apel la toată voinţa de care se 
simţea capabil, se opri drept în faţa lui Berryer cu un aer 
arogant şi spuse cu un ton ferm: 

— Sire, vin să vă cer dreptate: 

— Bine, domnule, spuse regele grav, împotriva cui? 

— Împotriva... acestui om. 

D'Etioles pusese în aceste trei cuvinte tot disprețul de care 
se simţea în stare, în timp ce mâna i se întindea 
amenințătoare spre Berryer, care rămânea impasibil, 
privindu-l mândru şi cu o ameninţare nedisimulată în ochii 
săi cenuşii. 

— Acest om, spuse regele insistând pe cuvintele folosite 
chiar de d'Etioles, acest om este domnul locotenent general 
de poliţie, domnule, gândiţi-vă bine la asta. 

D'Etioles se înclină în semn că-şi menţine acuzaţia. 

— Bine, domnule!... Şi îl acuzaţi pe domnul locotenent 
general de poliţie de...? 

— Îl acuz pe domnul Berryer de a fi răpit-o său de a fi 
organizat răpirea soţiei mele Jeanne Le Normant d'Etioles, 
care tremura de frică, dar care se străduia să se ţină bine 


până la capăt, nevrând să renunţe la partidă până în clipa 
în care lucrurile se vor dovedi iremediabil pierdute. 

— Ah! Ah! Domnule Berryer, spuse regele râzând, v-am 
prins cu asta, maestre... Cine ar fi zis că un om aşa grav ca 
voi e capabil de o astfel de ştrengărie... Dumnezeule, cum 
te mai poţi înşela în privinţa oamenilor. Ei bine, domnule 
Berryer, adăugă el grav, aţi auzit acuzaţia... domnului... Ce 
aveţi să-i răspundeţi...? 

— Oh! Sire, răspunse Berryer cu o indignare bine jucată, 
sper din tot sufletul că regele nu mă va insulta obligându- 
mă să mă disculp de o acuzaţie atât de... ridicolă. 

Şi Berryer îl fulgeră cu privirea pe d'Etioles, un d'Etioles 
îngrozit, care, cu. Moartea în suflet, găsi puterea să mai 
spună, ameninţător: 

— Domnule! 

— Hei! spuse regele liniştit, pe un ton blând, domnule 
reclamant... 

Apoi, întorcându-se spre Berryer: 

— Chemaţi-i, spuse el simplu. 

Berryer transmise ordinul regelui unui ofiţer de serviciu şi 
uşile, deschizându-se imediat, cabinetul regelui se umplu de 
curteni. Regele, văzând că are la îndemâna toţi martorii pe 
care şi-i dorea pentru lecţia pe care se pregătea să i-o dea 
lui d'Etioles, se întoarse spre el şi, foarte grav, îi spuse: 

— Ne place, domnule, să punem pe seama durerii. Care vă 
tulbură vorbele necuviincioase pe care le-aţi spus aici şi noi 
binevoim să le uităm. Dar, adăugă el pe un ton ameninţător, 
nu mai veniţi cu. Astfel de prostii, maestre... la Bastilia unii 
putrezesc şi pentru mai puţin decât atât... nu uitaţi asta...! 

Apoi, întorcându-se spre Berryer în timp ce nefericitul 
d'Etioles, fulgerat, simţea pământul fugindu-i de sub 
picioare: 

— Domnule Berryer, adăugă regele, sper că veţi binevoi să 
uitaţi... cuvintele incoerente ale acestui... nefericit - şi arătă 
cu degetul spre un d'Etioles livid, distrus. 


— Sire, spuse Berryer, regele îmi dă exemplu uitând el 
însuşi. 

— Dar asta nu-i totul, continuă regele care, întorcându-se 
spre d'Etioles, îi spuse: Din compasiune pentru nefericirea 
care v-a lovit, vrem să facem ceva pentru voi... Berryer, va 
trebui să-l ajutăm pe acest nefericit soţ să-şi regăsească 
soţia iubită... 

— Sire, sunt la ordinele Maiestăţii Voastre, răspunse 
laconic Berryer. 

— Foarte bine! spuse regele cu un aer satisfăcut. 

Apoi, întorcându-se spre d'Etioles: 

— Haideţi, domnule, plecaţi liniştit, soţ nefericit... Domnul 
locotenent general de poliţie e un om abil şi va şti s-o 
regăsească pe cea pe care o iubiţi. 

Şi în timp ce d'Etioles se retrăgea, zdrobit, clătinându-se 
pe picioare, fără să poată scoate un cuvânt, regele, înainte 
că nefericitul să fi părăsit încăperea, spuse curtenilor care-l 
înconjurau, cu o compătimire admirabil jucată: 

— Domnilor, consolaţi-l pe domnul d'Etioles... I-au răpit 
soţia... soţia pe care o adoră... şi mă tem că nu cumva 
durerea să nu-i fi întunecat mintea bietului om. 

Imediat curtenii se dădură în lături în faţa lui d'Etioles ca 
şi cum ar fi fost ciumat şi cinicul personaj, cu capul vuindu-i, 
cu ochii împăienjeniţi, prăbuşit, livid, având într-adevăr 
aerul unui nebun, cum lăsase regele să se înţeleagă, 
rumegând deja în minte proiecte teribile de răzbunare, ieşi 
clătinându-se ca un om beat. 

Atunci regele, întorcându-se către curteni: 

— Domnilor, le spuse el, audiența a luat sfârşit... Domnule 
locotenent general de poliţie, rămâneţi... avem de lucru. 

Cabinetul se goli imediat. 

— După părerea mea, zise regele, rămânând singur cu 
Berryer, ceea ce l-a dezamăgit cel mai mult pe onorabilul 
soţ ce tocmai a ieşit de aici este faptul că nu sunt eu cel 
care i-a răpit soţia. 

— Aşa cred şi eu, Sire! răspunse cu răceală Berryer. 


Capitolul VII Gândurile lui Damiens. 

Datoria pe care o avem de a prezenta evenimentele care 
fac obiectul acestei cărţi în ordinea lor cronologică ne-a 
obligat ca pentru câtăva vreme să lăsăm în umbră un 
personaj important, pe care cititorul cu siguranţă că nu l-a 
uitat. 

Vrem să vorbim despre acel bărbat trist, sumbru, teribil 
de enigmatic: Frangois Damiens. 

Din clipa în care intrase în slujba subintendentului, 
Damiens rămăsese fără ocupaţie: obligaţiile sale constau, 
aşa cum îi spusese noul său stăpân, în a nu face nimic. 

Cu toate acestea Damiens nu ignoră faptul că această 
inactivitate care-l apăsa putea înceta brusc, ştia că trebuie 
să fie gata de acţiune... Ce acţiune?... Nu ştia încă. Ce ştia, 
de exemplu, e că ziua în care stăpânul său va face apel la 
serviciile sale, intervenţia s, a vă trebui să fie teribilă. 

Şi sumbru, crâncen, închis în sine... aştepta... 

lar dacă la el trupul era inactiv, nu era acelaşi lucru cu 
spiritul. 

Un întreg univers de gânduri, când blânde, când crude, 
gânduri de iubire umilă şi supusă, de ură îngrozitoare, de 
devotament fără margini, de abnegaţie sublimă... se 
încrucişau, se ciocneau în mintea lui înfierbântată. 

O muncă lentă, dar tenace, continuă, avea loc în acest cap 
ciudat, cu ochi de o profunzime insondabilă, cu buzele 
strânse într-un rictus amar... O tensiune de spirit 
extraordinară ţinea această inteligenţă sfidătoare veşnic la 
pândă. 

Damiens îşi amintea mereu de noaptea îngrozitoare - şi 
fericită în acelaşi timp - în care d'Etioles îl luase de mână şi- 
| condusese la uşa ei... 

Nefericitul tremura şi acum când îşi amintea de orele 
chinuitoare petrecute acolo. 

Dinţii îi scrâşneau de furie la amintirea abominabilei 
tentaţii căreia-i fusese expus. 


Dar în acelaşi timp se simţea mândru - şi atunci îşi înălța 
capul, iar privirea îi era limpede şi luminoasă - că a pătruns 
la timp gândurile cinice ale sinistrului său stăpân şi că, gata 
să devină criminal, inteligenţa, dominând materia, a ştiut să 
reziste tentaţiei... sesizând la timp înțelesurile unui plan 
diabolic şi oprindu-se când nu era prea târziu. 

Şi cine ştie?... necomentând abominabila faptă la care 
fusese împins, probabil că întrevăzuse pentru mai târziu 
cine ştie ce plan tenebros care poate că va eşua datorită 
onestităţii sale... 

O bucurie de nespus îl cuprindea la acest gând consolant, 
transfigurând complet acel chip răvăşit, care în acele clipe 
părea aproape frumos. 

Şi o blândeţe infinită odihnea acele trăsături chinuite, 
chipul său de obicei sumbru şi fatal, când se gândea la 
dulcea, de neuitat clipă în care îndrăznise el... mizerabilul 
paria... să îngenuncheze umil, respectuos, în faţa idealului 
şi să sărute cu devoțiune poalele rochiei albe... albe ca 
sufletul pur şi candid al virginei adormite prin înşelăciune şi 
lăsată la îndemâna lui ca o pradă... şi pe care a ştiut cum s- 
o respecte. 

Damiens nu era nici filosof şi nici un gânditor profund. 

L-am auzit mărturisindu-şi ignoranţa în faţa lui Henri 
d'Etioles. 

Dar avea din instinct simţul a ceea ce e bun, frumos, drept, 
loial... 

Damiens fusese pe punctul de a ceda; şi îşi reproşa acea 
scenă de slăbiciune cu atât de crâncenă şi amarnică părere 
de rău încât s-ar fi putut crede că a făcut într-adevăr fapta 
de care se căia. 

O pasiune arzătoare îl cuprinsese pe acest bărbat 
singuratic, care până atunci nu trăise, dacă se poate spune 
aşa, în preajma unor idei atât de ciudate, prea de neînțeles 
pentru mintea sa greoaie. 

Din clipa în care a văzuse pe Jeanne, aceasta intrase în 
sufletul lui ca o stăpână deplină, iar viaţa îi intrase pe 


făgaşul ce-l va duce inexorabil la moarte. 

Sigur, acest nefericit îşi dădea seama de distanţa de 
neînvins care-l separa de aceea pe care o iubea în secret... 
dar ce?... poate fi împiedicată umila floare de câmp să-şi 
ridice petalele sale parfumate spre strălucitorul soare? 

Damiens nu aştepta nimic, nu spera nimic de la cea pe 
care o iubea cu o pasiune nemăsurată, prima, singura 
dragoste a acelui suflet enigmatic. 

Nu spera nimic... şi cu toate astea pasiunea sa era 
violentă... şi cu atât mâi violentă gelozia. 

Cine ştie dacă acest sentiment nu-l va împinge într-o zi 
până acolo încât să vrea moartea cuiva care în ochii lui era 
vinovat de a-i fi dezonorat idolul! 

Această gelozie nu scăpase ochiului ager al lui Henri 
d'Etioles şi am văzut cum subintendentul îl enerva până la 
furie cu o abilitate diabolică. 

Astfel era iubirea lui Damiens pentru Jeanne până în clipa 
în care l-am văzut rezistând în faţa uriaşei tentaţii, către 
care îl împinsese d'Etioles. 

Mai târziu, sub imperiul ororii resimţite, condamnându-se 
el însuşi la pedeapsă şi la reparaţie, acea iubire rămânând 
la fel de totală, la fel de vie ca în trecut, acea iubire trebuia 
să se schimbe la faţă, să se rafineze, să se purifice, să 
devină imaterială, dacă putem, spune aşa. 

Pentru a se pedepsi din pricina unei acţiuni josnice, 
abjecte, pe care n-o comisese, acest om, dotat cu un 
caracter de fier, cu o voinţă de nezdruncinat, avusese forţa 
să-şi smulgă din suflet toate sentimentele urâte şi meschine 
- şi cu toate astea, cât de omeneşti! - care pluteau la 
suprafaţa iubirii sale ca zgura la suprafaţa unui metal 
preţios aflat în fierbere. 

Şi astfel curăţat de zgură pasiunii, în sufletul său nu 
rămânea decât o iubire alcătuită din devotament, abnegaţie 
şi sacrificiu; un sentiment de o frumuseţe accesibilă numai 
unor spirite de elită; un giuvaier mai transparent ca 
diamantul... şi mai solid decât fel. 


Pe piscurile senine unde se înălţase, Damiens îşi putea 
spune acum, cu mândrie, că ascunde în sufletul său un vis 
de o incomparabilă puritate. 

Iar Jeanne putea fi sigură că avea lângă ea, trăind în 
umbra ei, un suflet gata la dovezi de abnegaţie 
supraomenească... capabil, la un simplu gest al ei, să se 
sacrifice pentru bărbatul pe care ea l-ar fi iubit, şi, chiar 
dacă inima i-ar fi sângerat, chiar de-ar fi fost să moară 
pentru asta, capabil să surâdă la vederea fericirii Jeannei... 
chiar dacă această fericire i-ar fi fost adusă de un altul! 

Dar dacă dragostea acestui bărbat pentru Jeanne se 
ridicase la asemenea înălţime, în schimb era cuprins de o 
ură crâncena împotriva lui d'Etioles. 

Instinctul - sau mai degrabă iubirea - îi spunea că acesta îi 
era adversarul direct, cel mai teribil şi mai încrâncenat al 
tinerei femei şi, datorită faptului că simţea că d'Etioles era 
un pericol pentru fericirea Jeannei, îl ura din tot sufletul... 
aproape la fel de tare pe cât o iubea pe Jeanne. 

Nu-i scăpase dispariţia Jeannei. 

Liniştea perfectă cu care Henri d'Etioles accepta acea 
dispariţie îl făcea să se teamă că era pândita de un pericol 
şi ura contra stăpânului său creştea tot mai mult, iar setea 
lui de sacrificiu creştea în aceeaşi măsură. 

Şi el care, cu câtva timp; în urmă, aţâţat cu viclenie de 
subintendent, s-ar fi ridicat crâncen şi cu cuțitul în mâna 
între Jeanne şi rege, acum se simţea capabil, dacă fericirea 
Jeannei i-ar fi cerut-o, să devină sclavul regelui! 

În felul acesta subintendentul, care credea că, graţie 
atotputerniciei aurului său şi datorită spiritului său viclean, 
ar fi reuşit să-şi facă rost de un ajutor preţios, avea în felul 
acesta un duşman formidabil, cu atât mai primejdios cu cât 
era în imediata sa apropiere, pus pe urmele sale de o 
experienţă anterioară şi care ghicea cu uşurinţă jocul tai 
d'Etioles, disimulându-l cu îndemânare pe al său. 

Aceasta era starea de spirit a lui Damiens când lacheul, 
căruia d'Etioles îi dăduse ordine la coborârea din trăsură, 


în faţa palatului regal, veni să-l avertizeze că trebuie să fie 
gata de acţiune, stăpânul său având nevoie de el. 

Damiens se gândise mult înainte şi tremurase îndelung la 
ideea că va fi nevoit să acţioneze, dar acum era pregătit 
pentru lupta iminentă împotriva lui d'Etioles care, hotărât 
lucru, juca tot mai prost, căci, prevenindu-l în felul acesta 
pe Damiens, îi dădea timp să-şi pregătească riposta. 

Damiens îşi aştepta deci stăpânul cu inima bătându-i de 
speranţă la gândul că va afla, în sfârşit ce se întâmplase cu 
ea. 

În timpul acesta d'Etioles părăsise palatul cu moartea în 
suflet, la zero prin prăbuşirea viselor safe, nemaiavând 
forţă nici să gândească. 

Se aruncase în caleaşcă, având o singură dorinţă: să fugă 
din locurile unde suferise cea mai sângeroasă dintre 
umilinţe. 

Cu o voce răguşită strigase vizitiului: 

— La palat, la Paris! 

Şi se prăbuşise, sfârşit, pe pernele căieştii. 

Rămăsese îndelung îndobitocit, consternat, cu creierul 
golit de orice gând, incapabil de a mai judeca. 

Puţin câte puţin îşi revenea şi începea să-şi pună ordine în 
gânduri, încercând să vadă clar dincolo de nenorocirea 
care-l lovise. 

„Păcălit!... am fost păcălit!... mormăia el... E evident că 
regele e amestecat în răpirea soţiei mele... şi eu m-am lăsat 
dus de nas ca un prostănac... Dar dacă, totuşi, regele nu ar 
avea nimic de-a face cu această poveste, ce-i cu basmele 
celor doi beţivani care m-au căutat?... Simt că înnebunesc... 
Şi totuşi cei doi nefericiţi erau sinceri... Pe de altă parte, 
regele părea a fi de bună credinţă... şi apoi, dacă ar fi fost 
vinovat, n-ar fi îndrăznit niciodată... Atunci, ce înseamnă 
această istorie cu intervenţia lui Berryer?... Berryer a dat 
pur şi simplu o mână de ajutor acestui pungaş?... tot ce se 
poate... şi că regele nu e amestecat în această afacere... 
Dar atunci cine?... Oh! Am să aflu eu!... am să-l găsesc de- 


ar fi să răstorn lumea cu fundul în sus şi să arunc munţi de 
aur... şi atunci, vai de cel ce mi-a răpit soţia... am să-l 
zdrobesc sub călcâi, ca pe un şarpe... Şi dacă totul nu-i 
decât o invenţie a Jeannei?... Dacă Jeanne iubeşte pe un 
altul?... Şi dacă a plecat de bună voie cu acela, născocind 
toată această poveste cu Berryer şi cu regele pentru a se 
răzbuna?... Oh! Atunci blestemat fie el! Şi blestemată fie şi 
ea!... Dar nu, sunt complet nebun, Jeanne îl iubeşte pe 
rege... Atunci, cine?... Oh! Am să-l găsesc!... am să-l 
găsesc... Şi regele cu insolentul ăla de Berryer cum şi-au 
mai bătut joc de mine!... cum m-au zdrobit, cum m-au 
umilit!... Am să mă răzbun... răzbunarea mea va fi 
groaznică...!” 

Şi un surâs înspăimântător îi schinomosi gura, căci, 
gândindu-se la Damiens, care-l aştepta, îşi spunea: „Dinspre 
partea asta, cel puţin, răzbunarea mea e sigură!” 

Şi-şi completă gândurile cu un gest ameninţător. Acum, că 
era stăpân pe gândurile lui, îşi făcea o mulţime de planuri, 
gata de a lupta, chiar dacă pe moment partida părea a fi 
pierdută. 

Dar gândurile sale febrile reveneau mereu la răpitorul 
necunoscut al soţiei sale. 

Ah!... dacă l-ar şti... dacă l-ar afla...! 

D'Etioles dorise din tot sufletul - şi făcuse tot ce-i stătuse 
în putinţă pentru asta - ca soţia sa să devină metresa 
regelui, pentru că numai regele putea să-i dea ceea ce nu 
avea, şi-şi dorea mai mult ca orice: onoruri şi demnități... 

Dar să fie a altuia, nu!... Niciodată...! 

Şi nu se putea opri să nu se gândească la mizerabilul care 
i-o răpise pe Jeanne... şi căuta neostoit mijlocul de a se 
răzbuna... fără a se expune riscurilor unei astfel de acţiuni. 

Am spus că era laş. În această împrejurare laşitatea sa 
apărea în întreaga ei hidoşenie. 

Încercând să-şi imagineze cum s-ar putea răzbuna fără a 
se expune, un nume îi trecu fulgerător prin minte: 

D'Assas! 


Ei! Da, bineînţeles!... cadetul îl va răzbuna... Sigur că da! 
Va plăti ce se cuvine pentru asta şi totul va fi cum trebuie... 

Dacă stătea bine să se gândească, poate nici nu va fi nevoit 
să dezlege băierile pungii pentru asta... Nu că ar fi zgârcit, 
dimpotrivă, era un risipitor; dar cavalerul nu ar fi acceptat 
o astfel de misiune pentru tot aurul din lume. 

lată de ce îşi spunea că ceea ce nu putea spera de la 
d'Assas plătindu-l, va putea obţine fără îndoială pe nimic... 
înşelându-l. 

Da! Da! Toate se vor aranja încetul cu încetul. 

Damiens pentru rege şi poate chiar şi pentru Berryer. 

D'Assas pentru celălalt... 

lar el va avea grijă de Jeanne...! 

Haida-de! Dracul nu era aşa de negru şi situaţia atât de 
disperată pe cât s-ar părea şi pe cât a crezut chiar el! 

Cu puţină răbdare, viclenie, îndrăzneală şi bani cheltuiţi, 
va dovedi cât de curând că nu era de disprețuit... că 
dimpotrivă, trebuia să se ţină seama de el. Urma să se pună 
pe treabă imediat. 

Şi liniştindu-se, stăpân pe el, ştiind din nou ce vrea şi unde 
vrea să ajungă, cobori în curtea palatului său. 

Imediat ce ajunse în cabinetul de lucru, îşi puse ţinuta în 
ordine şi-l chemă pe Damiens. 

Acesta intră în cabinet, palid, hotărât să facă orice şi 
aşteptând într-o atitudine demnă, fără morgă, dar şi fără 
deferenţă prea exagerată. 

D'Etioles privi figura răvăşită de nelinişte, cu ochii 
încercănaţi, obosiţi de insomnii şi, cine ştie?... poate chiar 
de lacrimi, a celui care aştepta hotărârile sale, şi-i spuse cu 
o voce dulceagă: 

— Aşezaţi-vă, meştere, avem de discutat. 

Fără să-i răspundă, Damiens luă un scaun şi se aşeză, cum 
i se poruncise. 

— Ştiţi, îi spuse d'Etioles pe nerăsuflate, că soţia mea a 
dispărut. 


Damiens clipi din ochi, semn al emoţiei care-l stăpânea şi, 
cu o voce slabă, moale, răspunse: 

— Da, domnule, ştiu... 

— Dar ştiţi şi unde se găseşte în acest moment...? 

— Nu, domnule! Cum vreţi să ştiu eu unde €...? 

— Cu toate astea, trebuia să vegheaţi asupra €ei...! 

— Este adevărat, domnule, dar ordinele voastre erau s-o 
supraveghez pe doamna acasă!... nu aveam voie să 
părăsesc palatul şi trebuia să fiu mereu la dispoziţia 
voastră... 

— Aşa e, spuse d'Etioles... Oricum nu vă reproşez nimic... 
în fine, adăugă el suspinând şi observându-l pe Damiens pe 
sub sprâncene, ceea ce e sigur e că a dispărut. Ce s-a 
întâmplat cu ea?... Unde este...? 

Pronunţase cuvintele din urmă ca şi când ar fi vorbit cu 
sine. 

— V-aţi întrebat unde ar putea fi? reluă el. 

— Nu, domnule, răspunse Damiens roşind uşor la această 
minciună. 

— Nu sunteţi curios, meştere, spuse ironic d'Etioles, 
căruia nu-i scăpase această roşeaţă. 

Şi adăugă, fixându-l pe Damiens: 

— Va trebui deci să vă spun... Căci nu vreau să am nici un 
fel de secret faţă de dumneata, pentru că într-o zi va trebui 
să cunoaşteţi tot ceea ce gândesc, toate speranţele şi toată 
ura mea! 

Damiens tresări violent, dar nu spuse nimic. 

— Ei bine! Aflaţi deci că soţia mea a fost răpită... Da. lar 
cele ce vă spun acum, cu greu voi îndrăzni să le repet 
propriului meu confesor! 

— Răpită?... bâigui Damiens. 

— Dumnezeule! Da, pur şi simplu. Astfel încât, în acest 
timp, doamna d'Etioles urzeşte liniştită o poveste de iubire 
ca în basme... Oh! Dar am să mă răzbun...! 

Damiens nu scoase un cuvânt, dar păli foarte tare. Corpul 
îi fu scuturat de un tremur nervos şi se vedea că face un 


efort uriaş pentru a se stăpâni. 

— Şi pe cel care a răpit-o îl cunoaşteţi, meştere Damiens, 
este acel senior pe care l-aţi văzut în salonaşul de la 
Primărie... e regele... în acel moment am avut dreptate 
spunându-vă că soţia mea avea un amant... Vă spuneam să 
vegheaţi asupra ei... Ah!... instinctul nu m-a înşelat nici de 
data asta... 

Şi d'Etioles, rostind cu o încetineală bine studiată 
cuvintele, îşi ascunse chipul în palme, ca şi când ar fi fost 
zdrobit de ruşine şi durere. 

În realitate, vicleanul personaj privea ţintă printre degete, 
chipul lui Damiens, studiind cu atenţie efectul produs de 
cuvintele sale asupra confidentului şi, îşi zicea el, 
complicele lui. 

— Mi-aţi promis că vegheaţi, Damiens, reluă el după o 
scurtă tăcere şi iată ce-am păţit. Mi-aţi mai promis că mă 
veţi răzbuna... Veţi da greş şi în cazul acesta, aşa cum aţi 
dat greş cu supravegherea...? 

Damiens făcu un efort, ca şi când ar fi vrut să se smulgă 
unor gânduri, răspunzându-i cu o voce lentă: 

— M-aţi luat în serviciul dumneavoastră, m-aţi plătit 
regeşte, deşi nu am făcut nimic pentru banii pe care i-ară 
câştigat; toate acestea în aşteptarea momentului în care 
veţi avea nevoie de mine... şi, mai ales, de braţul meu... 
Acest braţ - adăugă el cu un aer şiret - pe care l-am vândut, 
dumneavoastră fiind cumpărătorul; deci vă aparţine... A 
venit momentul să lovesc?... vorbiţi fără teamă... fără 
ocolişuri... Sunt gata... Ah! Nu e nevoie să-mi aţâţaţi ura 
împotriva... celui pe care-l ştiţi,. Nu veţi putea spori ura... 
căci mai multă ură nu încape în sufletul meu... Da! Îl urăsc 
pe acest om, îl urăsc pentru că... 

— Pentru că?... îl întrebă d'Etioles care tremura în faţa 
acestei explozii, văzând că Damiens se oprise în momentul 
în care şi-ar fi putut dezvălui secretul. 

Dar Damiens se liniştise. 

Drept pentru care îi răspunse foarte natural: 


— Îl urăsc pentru că v-a făcut rău dumneavoastră... şi 
pentru că mă gătiţi să iubesc pe cine iubiţi şi să urăsc pe 
cine urâţi. 

D'Etioles clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să spună: 
„Las-o baltă, nu acesta e motivul”. 

— Mi-aţi reproşat lipsa mea de vigilenţă, domnule... 
continuă Damiens. Dacă a venit momentul să acţionez, 
porunciţi... şi vă asigur că „nu veţi mai avea motive să-mi 
reproşaţi că am greşit! 

— Slavă Domnului! exclamă D'Etioles văzând aerul de 
hotărâre încrâncenată ce-l degaja întreaga fiinţă a lui 
Damiens, răspândind încredere; slavă Domnului! Sunteţi un 
bărbat pe cinste, meştere, şi, după câte văd, e mai bine să 
vă fie omul prieten decât duşman. 

— Şi eu zic la fel, zise Damiens pe un ton ciudat, care-i 
dădu fiori de groază subintendentului, care sesizase foarte 
bâte ameninţarea ce se ascundea în spatele acelor cuvinte, 
aparent nevinovate. 

— Atunci, cu un rival de talia voastră e inutil să umblu cu 
mănuşi şi cred că ar fi mult mai bine să merg drept la ţintă. 

Damiens făcu un semn din cap, ce însemna că era de 
aceeaşi părere. 

— lată deci ce aştept de la dumneavoastră, reluă d'Etioles. 

Şi începu să-i vorbească; vorbi îndelung, cu încrâncenare. 

Ce i-a spus, ce se întâmplase între cei doi bărbaţi, 
evenimentele viitoare ne vor dezvălui puţin câte puţin. 

Dar atunci când Damiens, terminând de primit 
instrucţiunile subintendentului, plecă, d'Etioles, cu chipul 
luminat de o bucurie înflăcărată, lăsă să-i scape 
următoarele cuvinte în liniştea cabinetului: 

— Regele e mort. 

Şi, învăluindu-se în faldurile unei ample pelerine, părăsi 
palatul, spunându-şi: „Acum, hai să-l vedem şi pe d'Assas... 
Scumpul de el, mă neglijează un pic prea ostentativ...” 

Capitolul VIII Explicaţiile lui Berryer. 


În timp ce aveau loc aceste evenimente, Crebillon, însoţit 
de Noe, după ce încasase bonul de cinci mii de livre la 
casieria subintendentului, lucru pe care-l datora 
generozităţii recunoscătoare, sau, ca să fim mai cinstiţi, 
unui calcul abil al lui Henri d'Etioles, Crebillon se întorsese 
la el acasă, îşi pusese ordine în afaceri şi-şi încredinţase 
copilaşii unei vecine binevoitoare care, graţie unei sume 
modice, se oferise să aibă grijă de mica lui menajerie. 

După aceea, liniştit dinspre partea pensionarilor săi, 
urmat de Noe ca de un câine credincios, plecă în căutarea 
unui vehicul care să-i ducă la Versailles. 

Ajunşi la destinaţie, Crebillon, care cunoştea la perfecţie 
oraşul, spre deosebire de No6, care nu pusese niciodată 
piciorul acolo, trase drept la un mic han unde mai locuise şi 
cu alte ocazii şi care era situat, stranie coincidenţă, drept la 
mijlocul distanţei dintre castel şi străduţa Rezervoarelor. 

Hangiul îi conduse, aşa cum i se ceruse, într-o cameră cu 
două paturi, suficient de spațioasă şi-i părăsi după ce le 
aduse o masă încărcată cu diferite feluri de mâncare şi un 
coş plin cu sticle prăfuite. 

Crebillon se schimbă, îmbrăcând un costum nou-nouţ, în 
timp ce No6, pentru a-şi face poftă de mâncare, deschisese 
o sticlă şi golea, vizibil satisfăcut, pahar după pahar din 
vinul catifelat, urmărind cu privirea toaleta minuțioasă pe 
care şi-o făcea amicul său. 

Când poetul termină de pus la punct ultimele detalii ale 
ţinutei, observă cu uşoară uimire că Noe golise deja o 
butelcuţă. 

Cu poftă de mâncare pe care ţi-o dă lucrul bine făcut, cei 
doi se aşezară la masă, faţă în faţă şi atacară gospodăreşte 
mâncarea şi băutura, ca doi buni cunoscători ce erau. 

Când terminară de mâncat, Crebillon privi câteva clipe pe 
No€ Poisson, care, contrar obiceiurilor sale, dăduse dovadă 
de oarecare moderație. 

— Uite care-i povestea, spuse poetul, eu mă duc să-l caut 
pe Berryer. Nu ştiu ce poate ieşi de pe urma acestei 


întrevederi... dar tu ai să-mi promiţi că nu te vei mişca de 
aici şi, mai ales, că n-ai să te pileşti... 

— Crebillon, ţi-o jur... 

— Deci, pot pleca liniştit?... n-ai să te pileşti?... Gândeşte- 
te că sunt în joc lucruri foarte importante pentru noi!... îi 
spuse Crebillon, ridicându-se de la masă. 

— Crebillon, lipsa ta de încredere mă jigneşte profund, îi 
răspunse Noe cu demnitate. 

— Bine, vedem noi dacă ai să-ţi ţii promisiunea... Am 
plecat. 

— Să mă bată Dumnezeu dacă am să mă mişc de aici, să 
mă ia dracu' dacă mai pun gura pe vin până când nu te 
întorci...! 

— Hai!... te las în paza Celui de Sus!... sau a lui Scaraoţchi 
zise poetul, lăsându-l pe No€ să se lupte cu ispita 
reprezentată de cele câteva sticle pline. 

— Du-te! Poţi pleca liniştit!... îi strigă beţivanul; un discipol 
al lui Bachus, cum spui tu, se ţine de cuvânt!... Am jurat că 
nu beau mai mult de-o sticlă şi am să mă ţin de cuvânt! 

Crebillon apucă pe drumul spre castel, mergând cu paşi 
mari şi iuți, zicându-şi că, oricum, nu va întârzia prea mult, 
prin urmare nici No€ nu va avea suficient timp să bea într- 
atât să nu se mai înţeleagă cu el. 

Crebillon, ca şi Poisson, avea nevoie să fie uşor ciupit 
pentru a se afla în totalitatea facultăţilor... numai că 
băutura necesară pentru a-l binedispune pe acest individ 
obişnuit cu cantităţi înspăimântătoare de lichide ar fi pus la 
pământ pe orice băutor obişnuit. 

Poetul ştia mai bine ca oricine doza de lichid care-i era 
necesară. lată de ce, aflat pe punctul de a face pe lângă 
Berryer un demers pe care el personal îl găsea scârbos şi 
chiar periculos, îşi oferise o masă copioasă, stropită din 
abundență cu şampanie, lucru de natură să-l facă să-şi pună 
la treabă imaginaţia. 

lată de ce, pe de altă parte, se temea atât de faptul că 
amicul său s-ar putea îmbăta de-a binelea, fapt pentru care 


îi recomandase insistent să nu se mişte din han cât timp va 
lipsi el. 

Căci în cazul în care el nu s-ar mai întoarce, No€ avea 
nevoie de puţina inteligenţă cu care cerul îl blagoslovise 
pentru a îndeplini sigur şi, mai ales, sănătos instrucţiunile 
detaliate pe care i le dăduse. 

După lungi ore de aşteptare în anticameră, Crebillon a fost 
în cele din urmă condus în biroul domnului locotenent 
general de poliţie. 

Berryer se întreba, nu fără curiozitate, care era scopul 
acestei vizite neaşteptate a autorului dramei Rhadamiste. 

Cu toate că impresia pe care i-o lăsase la întâlnirea sub 
numele Picard, din casa situată în intersecţia Buci, fusese 
mai degrabă favorabilă poetului. 

lată de ce primirea pe care i-a făcut-o a fost foarte 
amabilă. 

Fără prea multe fineţuri, fără ocolişuri, poetul îi spuse de-a 
dreptul ce-l aducea acolo. 

Pe ce fusese răpită doamna d'Etioles?... Care era acel 
pericol iminent, de care vorbise domnul Picard, care o 
ameninţa...? 

În timp ce poetul se explica şi punea întrebări, Berryer 
reflecta la ceea ce urma să spună şi să facă. 

Berryer era şi nu avea cum să nu fie, un curtean deosebit 
de abil. În această calitate simţea întotdeauna de unde 
bătea vântul şi încotro să-şi ducă barca. 

Când a crezut că e sigur că regele nutreşte pentru Jeanne 
un sentiment cu mult mai puternic decât îl bănuia el însuşi, 
nu ezitase să se amestece, spunându-şi, nu fără temei, că 
recunoştinţa regelui se va adresa celui care va fi atât de 
îndemânatic sau atât de norocos să-i arunce în braţe femeia 
iubită. 

Dispariţia subită şi misterioasă a Jeannei încurcase foarte 
tare planurile locotenentului generai de poliţie. 

Berryer, care credea în dragostea regelui pentru Jeanne, 
gândise că atitudinea lui Ludovic al XV-lea în ceea ce-o 


priveşte pe falsa contesă du Barry nu va întârzia să se 
modifice şi că se va întoarce şi mai îndrăgostit la doamna 
d'Etioles, pe care va şti foarte bine cum s-o găsească, la 
nevoie. 

Dar, contrar aşteptărilor sale, regele părea să persiste în 
noile sale sentimente pentru contesa du Barry, 
nemaivorbind de Jeanne, ea şi cum aceasta nici n-ar fi 
existat vreodată. 

Scena între rege şi d'Assas, pe care Ludovic, orbit de 
gelozie şi de ciudă, i-o povestise, prezentând lucrurile aşa 
cum le vedea el, făcuse să încolţească în mintea 
locotenentului general de poliţie convingerea, deja puternic 
înrădăcinată în mintea regelui, că d'Assas era amantul 
doamnei d'Etioles. 

Din acel moment conduita locotenentului general de 
poliţie era hotărâtă. 

Berryer, cunoscându-l pe rege ca nimeni altul, îşi zicea că 
niciodată Ludovic, lovit în amorul său propriu, nu-i va ierta 
Jeannei, ca de altminteri nici cavalerului d'Assas, ceea ce el 
numea trădarea celor doi. 

Primirea făcută lui d'Etioles, care venise să-şi ceară soţia, 
îi întărise locotenentului general de poliţie hotărârea şi-i 
înlăturase din minte orice ezitare. 

Regele părând constant în capriciul său pentru contesa du 
Barry, Berryer judecase că ar fi prudent să-şi schimbe 
imediat atitudinea şi să-i facă galant curte celei ce putea 
deveni o favorită. 

Regele persistând în tăcerea sa în privinţa Jeannei, 
Berryer gândea că ar fi fost imprudent sări evoce amintiri 
periculoase; motivul era simplu: regele, atins bine în 
orgoliul său, era perfect capabil să-şi verse proasta 
dispoziţie în capul nefericitului prieten care, prin 
intervenţia lui neîndemânatică, îl expusese unei asemenea 
neplăceri. 

Aşa încât Berryer nu va ezita s-o sacrifice pe Jeanne, 
făcându-se astfel, din motive personale, auxiliarul 


inconştient, dar preţios, al urzelilor domnului Jacques. 

lată deci care era starea de spirit a locotenentului general 
de poliţie în momentul în care Crebillon îi vorbea. 

— Scumpul meu domn de Crâbillon, spuse Berryer, nu am 
nici un motiv să vă ascund raţiunea pentru care a fost 
răpită doamna d'Etioles şi ce pericol o ameninţa. lată deci 
adevărul exact privitor la acest eveniment... la care aţi luat 
parte. Ştiţi că doamna d'Etioles fusese remarcată de rege la 
balul de la Primărie. 

La rândul ei, atitudinea doamnei d'Etioles în privinţa 
regelui lăsa să se înţeleagă că această doamnă era departe 
de a fi indiferentă la galanteriile acestuia. Or, în vederile 
anumitor persoane sus-puse şi atotputernice, acest lucru nu 
era de dorit, deoarece vroiau să-l împingă pe rege spre o 
altă persoană. 

În aceste condiţii, doamna d'Etioles devenea un pericol 
viu, ce trebuia înlăturat cu orice preţ, aşa încât se hotărâse 
moartea doamnei d'Etioles. 

— Moartea!... tresări poetul indignat. 

— Era în primul rând o decizie politică, domnule de 
Crebillon şi politica - dumneavoastră, oamenii de teatru, 
fiinţe fericite, o ignoraţi - are adesea exigenţe 
îngrozitoare... Or, eu eram la curent cu această intrigă... 
Cum?... e un secret pe care nu vi-l pot divulga... Mi-a fost 
milă de tânăra femeie atât de frumoasă şi de spirituală şi... 
am hotărât s-o salvez... Dar să lovesc în acele personaje 
foarte puternice, de care v-am vorbit, era periculos... 
riscâm să fiu măturat şi eu... Ce doreau acei oameni?... s-o 
îndepărteze pe doamna d'Etioles din calea regelui!... 
Pentru asta nu era nevoie să suprimi o creatură 
încântătoare... era suficient s-o îndepărteze pentru câtăva 
vreme... 

Mai târziu, când planurile puternicelor personaje şi-ar fi 
atins obiectivele, doamna d'Etioles ar fi putut reveni fără să 
mai fie în pericol nici ea, nici cei din jurul ei şi chiar, dacă 
stăm să ne gândim mai bine, era de presupus că 


recunoştinţa acestor oameni s-ar fi manifestat pentru acela 
care i-ar fi ajutat în planurile lor, împiedicând în acelaşi 
timp o crimă inutilă. M-aţi înţeles? 

— Dar e îngrozitor ceea ce-mi spuneţi! exclamă Crebillon, 
pălind. 

— Politica, domnule! Politica...! 

— Dar de ce nu i-aţi vorbit de pericol doamnei d'Etioles? 

— De ce?... Pentru că după ceea ce se spunea era 
adevărat... dacă doamna d'Etioles avea o slăbiciune pentru 
rege, spunându-i adevărul, riscam s-o orbesc... Or eu o 
cunosc pe doamna d'Etioles! Sub o aparenţă fragilă 
ascunde o energie rară şi un curaj nebun... Cine putea şti 
dacă, orbită, fascinată de cele ce i le-aş fi dezvăluit, nu şi-ar 
fi riscat cu bună ştiinţă capul şi nu numai că ar fi refuzat să 
se îndepărteze de rege, dar ar fi pus totul la bătaie pentru 
a-l cuceri! 

— E puţin adevăr în cele ce-mi spuneţi, domnule, Jeanne e 
atât de romantică!... exclamă Crebillon, pe care tonul sincer 
al lui Berryer îl zdruncinase puternic, dar care nu se putea 
rezuma să înghită tot ceea ce-i spunea locotenentul general 
de poliţie. 

— Vedeţi bine că da, răspunse simplu Berryer. 

— Deci era vorba de a o îndepărta pe Jeanne din calea 
regelui? 

— Aşa cum am avut onoarea de a vă spune. 

— Dar de ce nu mi-aţi spus asta mie... atunci când am fost 
vizitat de domnul Picard...? 

— Scumpul meu domn de Crebillon, sunt secrete oare ucid 
mai bine decât o lovitură meşteşugită de sabie, dacă se 
comite imprudenţa de a le dezvălui... chiar şi scufiei de 
noapte! 

— Oh! Oh! exclamă Crebillon, care fusese impresionat de 
tonul sincer şi bine ales al lui Berryer. Bine şi atunci de ce 
vorbiţi astăzi? 

— Pentru că personajele cu pricina nu mai au nimic a se 
teme pentru planurile lor. 


— Ah! Asta înseamnă că au reuşit...? 

— Dimpotrivă, au eşuat... şi renunţă la partidă. 

— Nu mai înţeleg nimic, spuse sincer Crebillon. 

— Veţi înţelege imediat... în timp ce aceste personaje 
luptau împotriva doamnei d'Etioles, pe care o credeau a fi 
un pericol... 

— Ei bine?... îl întrebă Crebillon, văzându-l că se opreşte. 

— Ei bine! A apărut un al treilea pungaş care i-a liniştit pe 
toţi, punând mâna pe obiectul litigiului. 

— Oh, oh! exclamă Crebillon, frecându-şi furios nasul. Şi 
obiectul litigiului, cum spuneţi dumneavoastră, adică... 

— Sst! exclamă Berryer, fără nume! 

— Şi eu, care credeam... reluă Crebillon, tot mai 
descumpănit. 

— Ce anume... scumpe domn? 

— Pe cinstea mea, domnule Berryer, îmi faceţi impresia 
unui om de înţeles. Voi fi deci sincer cu dumneavoastră şi vă 
voi spune scurt că v-am bănuit că aţi răpit-o pe doamna 
d'Etioles pentru rege! 

— Pentru rege! exclamă amuzat Berryer, izbucnind în râs; 
nu, scumpul meu domn, de unde aţi mai scos-o0?... Se vede 
că nu sunteţi un curtean... altminteri aţi fi ştiut... 

— Ce anume? 

— Desigur! răspunse Berryer, nu-i nici un inconvenient în 
a vă spune ceea ce primul gentilom venit de la palat v-ar 
putea spune că şi mine... Regele... domnule de Crebillon, nu 
se mai ocupă decât de doamna du Barry... la castel asta o 
ştie toată lumea... cu toate că n-o spun cu voce tare. 

— Ah! Ducă-se!... spuse Crebillon scărpinându-şi tot mai 
tare nasul... Şi cu bănuiala mea cum rămâne...? 

— Bateţi câmpii. 


— Îmi daţi cuvântul vostru, domnule locotenent general de 
poliţie?... lertaţi-mi ...insistenţa. dar ştiţi... mi-am vârât şi 
eu coada în afacerea asta cu răpirea... şi, să mă ia dracu'! 
exclamă poetul, însufleţindu-se, dacă aş fi comis, fie şi 
inconştient, abominabila faptă de a arunca în braţele 
regelui pe copila pentru care am avut întotdeauna atâta 
afecţiune şi respect, nu mi-aş ierta-o niciodată! 

„Bravo! îşi spunea Berryer, iată un om cinstit!” 

Şi cu voce tare, sincer emoţionat de indignarea pe care o 
citea pe chipul interlocutorului său, spuse: 

— Vă dau cuvântul meu că regele n-o doreşte pe doamna 
d'Etioles, care nu este, nu a fost vreodată amantă sa...! 

— E bine, domnule, vă cred... Încă o întrebare, vă rog şi nu 
voi mai abuza de binevoitoarea voastră răbdare. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule, răspunse 
politicos Berryer. 

— Dacă doamna d'Etoiles nu e la rege, cu regele, unde 
este?... ştiţi?... îmi puteţi spune...? 

— Nu ştiu. Absolut nimic... Dacă aş şti, se grăbi el să 
adauge, văzând gestul schiţat de Crebillon, mi-aş face o 
datorie din a vă spune totul, domnule, căci vă consider uit 
perfect om de lume... Vă spun ceea ce gândesc!... Şi do” 
vadă e că, dacă nu vă pot spune unde se află doamna 
d'Etioles, pentru că nu ştiu, vă pot spune cel puţin numele 
cuiva, care, aşa cum cred eu, v-ar putea spune mal mult 
privitor la acest subiect. 

— Cine este această persoană? 

— Domnul cavaler d'Assas. 

— Cavalerul d'Assas! exclamă Crebillon uimit. Cum ar 
putea cavalerul, pe care de altfel am avut onoarea de a-l 
cunoaşte, să ştie ceea ce dumneavoastră nu ştiţi, domnule 
locotenent general de poliţie? 

— Pentru un motiv foarte simplu, spuse Berryer surâzând, 
acela că domnul d'Assas s-a întâlnit cu doamna d'Etioles 
după răpire şi că, de atunci, ambii sunt de negăsit... astfel 
încât nu vă faceţi iluzii, chiar dacă vi se pare că vă fac un 


serviciu numindu-l pe cavaler, în realitate nu v-am. Ajutat cu 
nimic, pentru că domnul d'Assas, ca şi doamna d'Etioles, a 
dispărut, s-a evaporat. 

— Dispăruţi!... împreună!... cavalerul şi Jeanne!... Cum 
adică...? 

— Drace, scumpul meu domn, spuse Berryer, în continuare 
numai un surâs, doamna d'Etioles nu a împlinit încă 
douăzeci de ani, cavalerul tocmai i-a împlinit... se 
întâlnesc... pe un drum... după care dispar împreună... 
concluziile le puteţi trage şi singur. 

— Fir-ar să fie! exclamă Crebillon, parcă-i mai bine aşa!... 
Vedeţi dumneavoastră, răspunse el la întrebarea mută a lui 
Berryer, ceea ce mă înfuria nu era atât faptul că Jeanne ar 
fi fost amanta regelui, - sărmana copilă e stăpâna pe actele 
şi sentimentele sale - ci că ar li fost din cauza mea înţelegeţi 
deci că din moment ce eu sunt scos din cauză, doamna 
d'Etioles poate face ceea ce-i place... să fiu al dracului dacă 
mă voi amesteca! 

După care Crebillon se despărţi de Berryer, care-şi 
spunea: „Caută-l pe d'Assas... şi dacă-l găseşti, spune-mi şi 
mie!” 

Şi ca şi d'Etioles, privind la mutra de beţiv a lui Crebillon, 
la manierele sale lipsite de eleganţă, exclamă: 

— Unde dracu' şi-a găsit cinstea adăpost...! 

Capitolul LX Visul unui beţiv. 

În timp ce Cr&billon discuta cu locotenentul general de 
poliţie, Noe Poisson rămăsese cuminte în camera în care l- 
am lăsat. 

Instalat confortabil într-un fotoliu uriaş, era foarte aţâţat 
de numeroasele pahare băute. No€6, mai puţin înţelept 
decât Crebillon, nu avusese prudenţa de a se opri la timp 
din băut. 

Beţivul avea o idee fixă care-i obseda mintea mai degrabă 
obtuză în stare normală, acum înceţoşată de aburii băuturii. 
L-ai fi putut auzi mormăind fraze de genul: „Nu voi ieşi!... 

m-am jurat! 


Nu voi bea mai mult de o sticlă!... l-am promis!”. 

Asta era ideea sa fixă, idee de beţiv, care, încetişor, îi 
cuprindea mintea, alungind orice alt gând, orice altă 
preocupare. 

Numai că pe masă se mai aflau patru sticle. Pline. 

Crebillon plecase de multă vreme şi aproape de la fel de 
multă vreme prima sticlă fusese golită... şi Noe murea de 
multă, vreme de sete. 

Cu toate astea beţivul rezista ispitei. 

Dar cum această rezistenţă durase un timp rezonabil, Noe 
Poisson, al cărui chip se lumină brusc de un larg surâs, 
schimbă imediat refrenul şi exclamă: „Nu voi bea mai mult 
de o sticlă. odată...” 

„„.„Şi încântat de acest aranjament, repeta: „Odată!... 
odată!... dar din moment ce nu voi. Bea decât o sticlă odată, 
îmi ţin promisiunea... deci pot bea cât îmi place... numai să 
nu beau mai mult de o sticlă odată.” 

Şi No€, convins de această logică zdrobitoare, se grăbi să 
destupe cea de-a doua sticlă. 

Şi cum Crebillon întârzia, urmă o a treia, apoi şi o a patra 
sticlă. 

Şi, lucru curios, pe măsură ce bea, mintea lui - liniştită, 
fără îndoială, de scuza ingenios găsită - era acaparată de o 
altă obsesie: „Nu vei ieşi din cameră...!”. 

Şi cu toate că nu se mai ţinea pe picioare decât printr-un 
miracol, fără să-şi dea seama, fără să ştie cum, repetându-şi 
fără încetare: „N-ai să ieşi!” 

Noe se trezi afară. 

Începuse să se lase seara; cu toate acestea era încă 
suficientă lumină. 

Oricât de solid ar fi fost beţivul nostru, oricât ar fi fost de 
obişnuit cu beţiile monstruoase, cantitatea de lichid pe care 
o înghiţise era înspăimântătoare, depăşind orice măsură. 

Mergea ca un automat, deschizând ochii mari ca şi când ar 
fi vrut să-şi umple privirea cu lucruri pe care numai el le 
vedea. 


Dar nu ajunse prea departe: reacţia produsă de aerul rece 
de afară era asemănătoare unei lovituri de măciucă, peste 
cap şi curând căzu ca un sac... învins de beţie... sau lovit de 
vreo congestie... 

Cât timp va rămâne prăvălit la intrarea pe o străduţă 
îngustă şi întunecoasă?... Ce i se va întâmpla?... Cum se va 
trezi?... Cum va găsi drumul la întoarcere?... Atâtea mistere 
ce vor trebui elucidate. 

Adevărul e că, fără să ştie cum, aşa cum ieşise, Noe se 
întoarse în cameră, condus de acel minunat instinct al 
beţivilor. 

Intrase în cameră fără să-şi dea seama de nimic, se lăsă să 
cadă pe parchet şi adormi. 

Când Crebillon se întoarse, seara târziu, îl găsi în mijlocul 
camerei, sforăind ca un porc. 

Poetul s-a chinuit, vorbindu-i, scuturându-l, strigându-i că-i 
un beţiv ordinar, trăgându-i câteva ghionturi bine ţintite; 
tot ce a obţinut de la Noe a fost schimbarea de volum a 
sforăitului. 

Descurajat, Crebillon sfârşi prin a-l lăsa să-şi dospească 
vinul în pace, dar scoase un strigăt de indignare la vederea 
tuturor sticlelor goale. 

— Ah! Trădătorule! exclamă poetul, ai băut şampania 
mea... şi pretindeai că ţi se apleacă, sceleratule!... Să mai 
crezi în prieteni! 

„. Noroc că sunt viu şi sănătos, îşi spunea poetul, căci dacă 
aş fi avut nevoie de puşlamaua asta de Noe, să-mi dea o 
mână de ajutor, eram mort demult Nefericitul! În ce hala 
ajuns, exclamă el, nu fără admiraţie în glas. În fine, totul e 
bine când se termină cu bine şi nu pot să mă supăr prea 
tare pe el, pentru că din două promisiuni, una tot şi-a ţinut- 
o: n-a ieşit din casă!” 

După care Crebillon, perfect liniştit, se culcă având 
satisfacția datoriei împlinite şi adormi pe dată. 

A doua zi dimineaţă, foarte devreme, Crebillon fu trezit de 
vocea plângăreaţă a lui No€6, care-i spunea: 


— Cum, tu erai aici, Crebillon?... Nu te-am auzit când te-ai 
întors... dormeam... m-a cam obosit plimbarea... 

Şi No€6, rămas în continuare pe podea, se ridică cu greu în 
şezut, priză o porţie serioasă de tutun pentru a-şi limpezi 
cât de cât mintea, privi cu un orgoliu nedisimulat spre 
numărul înspăimântător de sticle pe care le golise în acea 
memorabilă după-amiază şi, în cele din urmă, lasă să-i 
scape pe un ton de profundă uimire: 

— S-ar părea că m-am pilit...! 

— I-auzi la el: s-ar părea! îl întrerupse, gâtuit de 
indignare, poetul. Ai băut până şi şampania mea... ai auzit, 
şampania...? 

— În tot cazul, spuse repede No€, întrerupându-şi 
prietenul pentru a îndepărta furtuna; în tot cazul, dacă m- 
am pilit, cel puţin n-am putut ieşi. Cel puţin promisiunea 
asta mi-am ţinut-o. 

— N-aş fi aşa sigur! exclamă Crebillon care nu se gândea 
prea bine la ce spune. 

— Crebillon, îndoiala ta e jignitoare!... Bine, acum ascultă- 
mă: închipuie-ţi că am avut un vis... un vis extrem de ciudat; 
se făcea că eram pe o străduţă pe care nu am văzut-o în 
viaţa mea şi pe care o văd şi acum, ca şi când aş fi acolo... 
iar la intrarea pe străduţă se afla prăvaălia unui spiţer, cu 
mormane de ierburi şi de plante uscate atârnate de o 
firmă... iar pe fitmă un mac uriaş din argint care strălucea 
de-ţi lua ochii... 

— Haida-de! exclamă Crebillon, pe tine te doare capul, 
sărmanul meu No€. Culcă-te şi trage un pui de somn... 

Dar No€ era un individ tenace. În plus, visul se pare că-l 
impresionase profund şi ţinea să-l povestească. Aşa că, fără 
să ţină cont de recomandarea poetului, continuă 
imperturbabil: 

— Eram foarte obosit şi mă aşezasem pe o bornă 
răsturnată, la doi paşi de o uşă... în timp ce-mi trăgeam 
sufletul, priveam ciocanul prins de uşă, care era spart, 
închipuie-ţi, Crebillon, ciocanul ăsta era un cerc din fier 


forjat, din care lipsea o jumătate... Şi cum stăm eu şi 
priveam cercul ăsta spart, se deschide uşa şi văd trei 
bărbaţi. Unul dintre ei avea înfăţişarea unui gentilom şi 
purta spadă, al doilea părea a fi un burghez, iar al treilea 
un valet. Cel ce avea aerul unui gentilom îi spune 
burghezului: „Deci, doctore, starea acestei doamne este 
gravă?” „Foarte gravă, domnule, răspunde burghezul, 
altminteri nu aş fi insistat atât de mult să faceţi reţeta pe 
care v-am lăsat-o pentru mâine dimineaţă la prima oră. Cea 
mai mică întârziere ar putea fi fatală bolnavei!” „Staţi 
liniştit, doctore, instrucţiunile voastre vor fi executate ca la 
carte, de mâine dimineaţă”. 

După care burghezul s-a îndepărtat în grabă, iar cei doi au 
rămas în pragul uşii. 

Crebillon îşi înfundase capul în pernă şi nu auzea decât 
vag ce-i spunea Noe, care, de altminteri, părea că vorbeşte 
mai mult pentru sine decât pentru prietenul său. 

— Atunci, reluă Poisson, valetul spune, gentilomului: „Fir- 
ar să fie! Numai asta ne mai lipsea: să avem şi grija bolii 
micuţei doamne d'Etioles!” 

Auzind numele Jeannei, Crebillon tresări şi fără să vrea 
ciuli urechea la povestea beţivanului, care continua 
netulburat: 

— Nu ţi se pare ciudat, Crebillon?... Dar e şi mai curios ce 
va spune în continuare valetul: „Nu vi se pare, scumpul meu 
conte, că domnul Jacques are nişte pretenţii 
surprinzătoare?” 

— Vezi tu, Crebillon, valetul ăsta care se adresează 
familiar unui gentilom: scumpul meu conte!... păi aşa ceva 
nu auzi decât în vis!... lar contele îi răspunde: „Ce vreţi, 
scumpe domn, stăpânul nostru îşi are planurile lui ascunse 
pe care nu ţine să ni le dezvăluie şi e mai bine să ne 
supunem fără prea multe comentarii!” „De acord! Dar nu e 
mai puţin adevărat că meseria pe care o fac aici nu-i prea 
veselă şi începe să mă apese şi pentru că micuța 
d'Etioles...” „Sst! Scumpul meu, fără nume, rogu-vă 


LLA 


„Pentru că micuța e grav bolnavă. fără ca noi să fim 
amestecați cu nimic în această boală. ar fi poate mult mai 
bine s-o lăsăm să se zbată. fără s-o ajutăm”. 

„„."Aşa am, spus şi eu. Dar stăpânul pretinde că nu mai 
avem de ce ne teme în ceea ce-o priveşte... cel pe care-l ştiţi 
nu se mai gândeşte la ea... s-o lăsăm să moară fără s-o 
ajutăm ar fi o crimă inutilă.” 

Crebillon, din ce în ce mai interesat de ciudata poveste a 
lui Noe, se ridicase din pat şi îşi ascultă cu foarte mare 
atenţie prietenul, care, flatat de această subită atenţie, 
continuă: 

— Valetul răspunse: „lertaţi-mi întrebarea, scumpul meu 
corite, dar de când am fost închis în această adevărată 
închisoare, sunt mai neştiutor în privinţa lucrurilor de la 
curte decât cel mai provincial dintre boiernaşi. Deci e 
adevărat ce se spune?... Că regele e foarte ocupat cu 
contesa...?" 

Ajuns aici, Noe părea că face un efort de memorie. 

— E bizar, zise el într-un târziu, nu-mi amintesc numele 
acelei contese... îmi stă pe limbă... e ceva legat de vin în 
numele ei... butoiaş... butoi... 

— Du Barry! exclamă Crebillon, care găsea extraordinară 
această corelaţie pe care o descoperise brusc între celef 
auzite în vis de amicul său şi cele spuse de locotenentul 
general de poliţie. 

— Du Barry!... Chiar aşa îi zice! Radia de bucurie Noe, ai 
ghicito din prima! 

— Continuă! îl îndemnă Crebillon care părea a fi profund 
preocupat de cele auzite. După aceea, ce s-a mai întâmplat 
în... visul tău? 

— După?... Gentilomul a scos o înjurătură îngrozitoare şi i- 
a mai zis câteva bine simţite lacheului pentru că a 
pronunţat numele regelui şi al contesei... cum îi zice? 

— Apoi? 

— Apoi gentilomul a ieşit ca urmărit de toţi dracii, însoţit 
fiind de lacheu; au inspectat întreaga străduţă şi m-au 


descoperit aşezat pe bornă. 

— Ce-au făcut când te-au descoperit? 

— Gentilomul a venit la mine; m-a zgâlţâit... cred că mi-a 
dat şi câţiva pumni, căci mă simt ca şi când m-ar fi bătut 
cineva azi-noapte,. Doamne, ce vis!... Aşteaptă, Crebillon, că 
nu s-a terminat... După ce m-a zgâlţâit cum i-a venit mai 
bine, gentilomul i-a zis lacheului: „Dinspre partea asta n- 
avem de ce ne teme, nu-i decât un beţiv care-şi pritoceşte 
vinul. Dar altă dată, scumpul meu, fii, te rog, mai atent”. 

După care a plecat, iar valetul a intrat bombănind în casă, 
închizând uşa în urma lui. Nu ţi se pare că a fost un vis 
extraordinar? 

— Extraordinar, într-adevăr, răspunse Crebillon sărind iute 
din pat şi, în timp ce se îmbrăca în grabă, îşi spunea: „Atât 
de extraordinar încât aş putea jura că puşlamaua asta de 
Noe a ieşit din casă, iar visul ar putea fi pur şi simplu 
realitate. Ca să nu mai vorbim de faptul că ştiu prăvălia aia 
a spiţerului, cu macul de argint... Dar unde dracu' am 
văzut-o...?” 

Tot gândindu-se la cele „visate” de No€6, Crebillon se 
apropiase de amicul său, examinându-l mai de aproape şi 
mai cu atenţie - lucru pe care omisese să-l facă până atunci 
- şi constată că veşmintele îi erau pline de noroi, ca şi când 
s-ar fi bălăcit în mocirlă. 

Această descoperire confirma bănuielile care-şi făcuseră 
loc în mintea poetului care, răspunzând unei idei ce părea 
să-l fi obsedat, exclamă brusc, spre marea uimire a lui Noe: 

— Mi-am adus aminte!... ştiu unde e macul acela de 
argint!... Slavă Domnului!... mi s-a luat o piatră de pe 
inimă...! 

Şi cum Noe îl privea profund năucit, scoțând din 
tabacheră porţii sănătoase de tutun de prizat pe care şi le 
vâra în nări, poetul adăugă pe un ton poruncitor: 

— Hai!... mişcă-te! Sus plecăm! 

— Crebillon, se auzi vocea rugătoare a lui Noe, sunt foarte 
bolnav... şi-mi e prea sete ca să ies acum! 


— O să bei şi o să te oblojeşti la întoarcere... Grăbeşte-te, 
nu avem timp de pierdut! 

Tonul imperativ al poetului, aerul său grav şi îngrijorat i-au 
dat de gândit jupânului Noe, care, fără să se mai codească, 
dar nu fără a scoate nişte suspine sfâşietoare, se puse 
penibil pe picioarele-i şovăielnice. 

Atunci poetul luă o valiză ce conţinea lucrurile de schimb 
pe care le luaseră cu ei şi, scoțând un costum complet ce 
aparţinea lui No€, i-l întinse spunându-i scurt: 

— Îmbracă-te! 

Şi pentru a merge mai repede, se apucă el însuşi să-l 
dezbrace pe No€. 

— Ia te uită! exclamă Crebillon, haina e ruptă. 

— Şi totuşi ieri nu era... 

— Uită-te şi tu, îi spuse poetul, virându-i sub naş haina 
murdară de care tocmai îl dezbrăcase. 

— Pe cinstea mea că-i adevărat, exclamă Noe mirat, 
reverul e rupt... Şi totuşi ieri... 

— Mai degrabă smuls; da, smuls e cuvântul, îşi zicea 
poetul. Smuls cu brutalitate... Mă rog, o să mai vedem noi 
ce şi cum... 

Ajutat de Crebillon, Noe Poisson îşi schimbă la iuţeală 
costumul, după care cei doi amici ieşiră. 

Fără să ezite, Crebillon se îndreptă spre Rezervoare şi 
intră pe străduţa ce purta acest nume, bombănind fără 
încetare: 

— O să vedem noi.: 

Ajunşi pe străduţă, Crebillon se opri în faţa celei de a doua 
case pe dreapta şi, cum îşi înălţase privirea, cău-tind ceva, 
Noe, maşinal, făcu acelaşi gest, rămânând cu gura căscată 
şi holbând ochii uimiţi. 

— Crebillon...?! spuse el. Oh! Ce lucru ciudat...! 

— Ce anume-i ciudat? îl întrebă Crebillon, care îl urmărea 
cu coada ochiului. 

— Păi firma, mănunchiurile astea de ierburi, macul de 
argint... ce ciudată asemănare cu cele din vis!... exclamă 


No€. Ce potriveala dracului! 

— Nu potriveală, No6; e beţia de ieri care nu ţi-a trecut 
încă, îi răspunse Crebillon, care îşi continua neabătut 
drumul, târându-l şi pe No6, pe care îl ţinea bine de braţ. 

Nu făcură bine câţiva paşi, că beţivul nostru scoase o nouă 
exclamaţie de uimire, recunoscând borna răsturnată pe 
care se aşezase în vis. 

Şi cum Crebillon ridica din umeri cu neîncredere, Noe 
recunoscu de asemenea şi ciocanul spart de pe uşă şi, ca o 
încununare a tuturor eforturilor sale de a-l convinge pe 
Crebillon, găsi şi ridică o bucată de rever ce zăcea pe jos şi 
care semăna al dracului de tare cu cea care lipsea hainei pe 
care tocmai o dezbrăcase. 

Dar cum beţivul continua să exclame mirat: 

— Oh! Cât poate fi de ciudat...! 

Crebillon îi spuse, încrucişând braţele şi luând un aer 
extrem de sever: 

— Ceea ce vă dovedeşte, domnule Poisson, că aseară nu 
numai că v-aţi îmbătat, dar şi că aţi ieşit din cameră... în 
ciuda jurământului solemn pe care l-aţi făcut... fără să vă 
pese nici cât negru sub unghie de soarta mea, prietenul 
vostru... aşa încât dacă mi s-ar fi întâmplat vreo nenorocire, 
n-aţi fi putut să-mi săriţi în ajutor, aşa cum vorbisem... şi 
dacă aş fi murit... căci aş fi putut fi ucis... arestat... sau mai 
ştiu eu ce?... cum mi-aţi fi putut fi de ajutor?... în niciun 
fel!... şi aş fi murit din cauza voastră. Asasinat de tine... 
prietenul meu! 

La această mustrare marţială, la această evocare a morţii 
prietenului său din propria-i vină, sărmanul Noe, ruşinat, 
simţea lacrimile curgându-i pe obraji şi, cu o voce supusă şi 
umilă, murmură: 

— Iartă-mă, Crebillon... prietene...! 

Poetul scutură îndurerat din cap, ca şi când ar fi vrut să 
spună: „Nu mai am prieteni!” 

— Ce să fac să mă ierţi... vorbeşte! 


— Ascultaţi, domnule Poisson, pericolele pe care le-aţi 
înfruntat ieri şi de care am scăpat, va mai trebui să le 
înfrunt... în seara asta prietenul vostru Crebillon ar putea fi 
închis în cine ştie ce carceră în fundul vreunei puşcării... 
Numai voi mă puteţi scoate de acolo... Aveţi voinţa necesară 
pentru a vă întoarce la han şi de a nu vă mişca de acolo... şi 
de a nu bea...? 

Vorbind, Crebillon se îndepărtase pe nesimţite de faimoasă 
uşă cu ciocanul spart şi luându-l, evident, pe Noecuel. 

Noe, sincer emoţionat, răspunse cu o grabă care dovedea 
că afecțiunea sa pentru poet era profundă şi sinceră: 

— Mă întorc imediat, Crebillon şi de data asta dacă nu mă 
găseşti stând liniştit şi postind, poţi să-ţi vâri, spada în 
mine... căci am s-o merit. 

Şi după ce strânse bărbăteşte mâna prietenului său, Noe 
se despărţi în grabă de el şi plecă fără să întoarcă privirile 
clătinându-şi uriaşul burdihan. 

Crebillon, văzându-se scăpat de No6, se îndreptă spre un 
fel de cârciuma scundă care se găsea aproape în faţa uşii cu 
ciocanul, intră şi ceru o sticlă de vin, după care se aşeză în 
aşa fel încât să nu piardă din ochi misterioasa clădire. 

Bându-şi încetişor vinul şi supraveghind uşa, poetul se 
gândea la Noe încercând să-şi imagineze cam ce s-ar fi 
putut întâmpla în seara când fusese la locotenentul general 
de poliţie. 

„Bineînţeles! îşi spunea poetul, animalul s-a pilit, după 
care a plecat. S-a prăbuşit în faţa porţii ăsteia... asta era 
borna pe care zicea el că s-a aşezat... În felul acesta, pe 
jumătate năucit de băutură, asistase la discuţia 
misterioaselor personaje... Zărit, a fost luat de gât de cel ce 
fusese numit conte; scuturat cu brutalitate, o parte din 
rever a rămas în mâinile celui care-l ţinea şi care, văzând 
halul de beţie în care se găsea netotul nostru, îi dăduse un 
brânci zdravăn, trântindu-l din nou la pământ... de unde şi 
impresia lui No€ c-ar fi încasat-o temeinic. Nefericitul e fără 


îndoială mulţumit c-a scăpat numai cu atât... asta dacă şi 
restul poveştii e adevărat.” 

Tot sucind povestea lui No€ pe toate feţele, Crebillon îşi 
continua cu răbdare supravegherea. 

Bătuse ceasurile nouă şi trecuseră mai bine de două ore 
de când poetul era la pândă. 

Începuse să-şi piardă răbdarea când tresări brusc. 

Uşa din faţa sa tocmai se deschisese şi o subretă cochetă 
îşi făcuse apariţia în cadrul ei. 

Crebillon se ridică imediat, plăti şi ieşi. 

O urmări de departe pe subreta ce ieşise din casă şi care 
nu se ascundea de fel, făcându-i misiunea uşoară. O văzu 
intrând la spiţer. 

Inima lui Crebillon începu să bată cu putere. 

„le pomeneşti că visul lui No€ o fi adevărat până la 
capăt?” îşi spunea el. 

Şi, ascunzându-se în cadrul unei porţi, începu să aştepte. 

După câteva minute subreta apăru cu un braţ de 
pacheţele şi sticluţe, se îndrepta glonţ spre faimoasă uşă 
care se deschise în faţa ei, închizându-se apoi fără zgomot. 

Atunci Crebillon intră şi el la spiţer şi tocmind cumpărarea 
câtorva pastile şi a unei sticle cu sirop contra tusei, graţie 
câtorva complimente îndrăzneţe, făcute la momentul 
potrivit, află că subreta venea la el de câtăva vreme, 
aproape zilnic şi că persoană bolnavă era o doamnă ce era 
găzduită de stăpânii subretei. 

Nu mai încăpea îndoială: No€ nu visase... 

Mai rămânea să afle dacă doamna bolnavă era într-adevăr 
Jeanne. 

Părăsindu-l pe locotenentul general de poliţie, poetul îşi 
spusese că atâta vreme cât Jeanne îşi consuma idila cu 
cavalerul d'Assas, nu vedea motivul pentru care i-ar fi 
deranjat. 

Căci Crebillon nu se îndoia că povestea lui Berryer n-ar fi 
fost adevărată. 


Descotorosit de remuşcările că ar fi aruncat-o pe Jeanne în 
braţele regelui, îşi spuse că cel mai bun lucru pe care-l 
putea face era să se întoarcă liniştit la Paris; lucru pe care l- 
ar fi făcut în dimineaţa următoare, dacă nu l-ar fi oprit No€6 
cu visele sale. 

Conversaţia surprinsă de beţivul său amic, în ciudata 
aventură din seara precedentă, îi confirmase poetului 
sinceritatea locotenentului general de poliţie. 

Dar din două una: sau No€ scornise în aburii beţiei 
uimitoarea poveste pe care i-o înşirase, caz în care 
coincidenţa cu femeia bolnavă în chiar casa visată de 
Poisson era de domeniul supranaturalului, sau, dacă nu, 
atunci totul era adevărat. 

Caz în care femeia bolnavă putea fi foarte bine doamnă 
d'Etioles... ceea ce nu era încă dovedit. 

Ca o concluzie a tuturor încurcăturilor de până atunci, 
poetul era sigur de un singur lucru: că pe Jeanne o pândea 
o primejdie reală... avea duşmani puternici care păreau 
hotărâți s-o piardă... dacă nu cumva îi voiau moartea. 

Şi pentru că Berryer fusese sincer în atât de multe puncte 
importante, poetul nu se îndoia că tânărul cavaler d'Assas 
putea să-i dea cheia întregii afaceri: trebuia deci să dea de 
el cu orice preţ. 

Acestea erau gândurile lui Crebillon, în timp ce se întorcea 
la hanul în camera căruia îl aştepta No€. 

Şi poetul care-şi făcuse socoteala că în dimineaţa aceea se 
putea întoarce liniştit la Paris, era acum ferm hotărât să nu 
plece din Versailles atâta vreme cât nu-i va găsi pe cavalerul 
d'Assas şi pe Jeanne şi nu va obţine asigurarea, că nimic n-o 
ameninţă pe aceasta din urmă şi, în sfârşit, atâta vreme cât 
nu va şti sigur cine era femeia bolnavă din misterioasa casă 
de pe străduţa Rezervoarelor. 

Capitolul X Domnul de Bernis în acţiune. 

Să lăsăm, pentru câtăva vreme, diferiţii actori ai acestei 
istorii să evolueze aşa cum îi obligă, evenimentele s-o facă, 
sau pasiunile, sau propriile lor interese şi să revenim la un 


personaj care ne este imposibil să-l lăsăm prea mult în 
umbră: vrem să vorbim despre domnul de Tournehem. 

Armand de Tournehem îşi făcuse un obicei din a veni să-şi 
vadă fata în fiecare zi, la palatul d'Etioles, care era vecin cu 
propriul său palat. 

De la răpirea fiicei sale, când Henri d'Etioles era plecat 
într-o călătorie, Armand de Tournehem nu mai avea 
cunoştinţă de modul cum evoluaseră evenimentele. 

Doamna Poisson, pentru a câştiga timp, îi spusese că 
Jeanne, având permisiunea lui d'Etioles, trebuise să 
părăsească palatul în mare grabă pentru a-şi întâlni soţul. 

Jeanne şi Henri erau proaspăt căsătoriţi. În faţa lui 
Armand cei doi jucau comedia pasiunii; scuză era deci 
plauzibilă şi fusese acceptată de tatăl care se consolă 
zicându-şi că fiica lui e mulţumită şi ierta gândindu-se că 
fericirea e egoistă. 

Dar, contrar tuturor aşteptărilor, absenţa Jeannei se 
prelungea. 

Între altele, ea păstra o tăcere inexplicabilă. 

În cele din urmă Henri d'Etioles se întorsese singur. 

Heloise, foarte neliniştită şi agitată, nu mai ştia ce să mai 
creadă şi căror sfinţi să se mai roage. 

Neliniştea şi frământările tatălui creşteau fără încetare. 
Heloise şi Henri fuseseră obligaţi să se resemneze şi să-i 
spună o parte din adevăr. 

În faţa acestei mărturisiri tardive, durerea tatălui s-a 
manifestat prin reproşuri violente la adresa lui Poisson şi a 
propriului său nepot. 

Dar cei doi fini intriganţi se scuzaseră, zicând că numai 
respectul şi grijă ce i-o poartă i-au îndemnat să-i ascundă 
adevărul şi bă nu aveau alt scop în afară de acela de a-l 
scuti de durerea pe care o ştiau a fi profundă; de altminteri, 
d'Etioles, sperase să-şi regăsească rapid soţia, înainte chiar 
ca iubitul lui unchi să fi avut cea mai mică grijă. 

Ce puteai spune la o astfel de scuză abilă?... Evident, 
nimic!... cu atât mai mult cu cât cei doi acoliţi păreau 


sinceri...! 

Nefericitul tată trebui deci să se resemneze şi, cu 
disperarea în suflet, întreprinse demersurile necesare să-şi 
regăsească fiica mult-iubită. 

Dar cum cei doi evitaseră să vorbească în faţa lui despre 
rege, ba, mai mult, făcuseră în aşa fel încât să-şi îndrepte 
căutările numai spre Paris, rezultatul fusese, evident, 
negativ, în ciuda faptului că nu precupeţise nici un efort, fie 
el uman sau financiar, uzând de întreaga sa influenţă care 
era considerabilă. 

Jeanne era de negăsit. 

În faţa nenorocirii care-l lovise, disperarea, disperarea 
tatălui era fără margini, şi-l adusese în pragul nebuniei, în 
câteva zile nefericitul îmbătrânise cu zece ani. 

Rătăcea, sărman trup fără suflet, prin uriaşele încăperi ale 
palatului său, căutând în zadar ce demers ar mai putea 
face, cărei persoane s-ar mai putea adresa, în ce loc ar mai 
putea-o căuta pe scumpa sa Jeanne, fiica lui, unica sa 
comoară. 

Gânduri negre începeau să-i întunece mintea; temeri 
sinistre îi strângeau inima şi nu de puţine ori ideea 
sinuciderii îi dăduse târcoale... 

Cu mare greutate reuşise s-o îndepărteze. 

Iubirea sa părintească îi spunea că fiica lui are nevoie de 
el, că nu are dreptul să renunţe la datoria de tată şi că, de 
altminteri, are tot timpul să tranşeze cu sine o existenţă 
care-i devenise odioasă din clipa în care fusese lipsit de 
zâmbetul copilului său... pentru că atunci orice speranţă 
era iremediabil pierdută. 

Un alt considerent îl oprise pe calea ce ducea spre 
sinucidere: îşi spusese că această încercare dureroasă prin 
care trecea era poate pedeapsa ce se abătea asupra lui, 
fiind începutul ispăşirii crimei pe care o comisese 
odinioară... că era pedepsit lovindu-se în ceea ce avea mai 
scump pe lume: copilul său, pentru laşul abandon de care 
se făcuse vinovat faţă de mamă. 


Durerea şi disperarea făcându-l puţin fatalist, îşi mai 
spunea de asemenea că această pedeapsă era justă şi 
meritată şi că nu avea dreptul să se sustragă prin moarte. 

Dar în lungile sale ore de angoasă trecuse în revistă cu 
minuţiozitate toate evenimentele petrecute în timpul scurs 
de la nunta fiicei sale. Cele mai neînsemnate fapte, cel mai 
mic cuvânt fuseseră studiate cu cea mai mare grijă şi 
convingerea pe care o avusese, consimţind lai acea 
căsătorie, că participă la nefericirea fiicei sale, se ancorase, 
cu o tiranică tenacitate, în inima sa sfâşiată de amarnice 
regrete. 

De fapt, ce bânuia?... Nu ştia nici el prea bine. 

Ce avea de reproşat nepotului său Henri?... Nimic concret. 

Dar un presentiment secret îi spunea că toate necazurile 
fiicei sale, şi, în consecinţă, nefericirea lui, veneau şi vor 
veni de la acea căsătorie. 

Până atunci, cititorul poate îşi mai aminteşte, nu avusese 
decât vagi bănuieli rapid înăbuşite de asigurările fiicei sale 
care făcuse tot posibilul să i le alunge din minte. 

Acum bănuielile i se transformaseră în certitudini şi 
începuse să ghicească o cabală subterană pusă la cale 
împotriva fericirii copilei sale... şi că, deci, acea misterioasă 
răpire nu era, fără îndoială, decât primul pas în executarea 
planului. 

Cu toate acestea îşi continua neabătut cercetările, dar tot 
fără succes. 

Se ducea de asemenea zilnic la palatul d'Etioles în 
speranţa de a afla, în sfârşit, ceva nou... şi fiecare zi îi 
adăuga o nouă deziluzie. 

În felul acesta, nepotul său Henri, care urma la rândul lui 
un plan bine pus la punct, îi spusese în cele din urmă că, în 
disperare de cauză, se adresase regelui care-l primise 
foarte cordial şi care-l trimisese la locotenentul general de 
poliţie care, la ordinul formal al regelui, îi promisese că va 
face tot posibilul să regăsească dispăruta, la fel ca. Şi pe 
vinovat sau vinovaţi. 


Trebuie să spunem aici că d'Etioles ezitase un moment 
întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să-l convingă pe unchiul 
său să-i facă o vizită locotenentului general de poliţie care 
nu s-ar fi putut eschiva în lata unui personaj, atât de 
important. 

Dar în timp ce domnul de Tournehem nu vedea decât 
piedici şi capcane în calea fericirii fiicei sale... şi poate şi a 
vieţii sale, d'Etioles rămânea ferm convins că nu era vorba 
decât de o aventură amoroasă. 

Şi îşi spunea că, în aceste condiţii, va şti el cum să-şi 
regăsească soţia şi pe răpitorul acesteia. Ajutorul dat de un 
om precum unchiul său putea deveni o piatră de moară în 
momentul în care va avea nevoie de întreaga sa libertate de 
mişcare pentru a-şi desăvârşi răzbunarea împotriva 
răpitorului soţiei sale şi, cine ştie, chiar împotriva Jeannei, 
aşa că, fără să ezite, şi, fără milă pentru profunda durere a 
acestui bărbat, îl împinsese fără scrupule pe piste falşe, 
lăsându-l să-şi facă himerice speranţe şi să alerge după ele. 

În ceea ce-o priveşte pe Heloise Poisson, care cu un singur 
cuvânt l-ar fi putut linişti pe nefericitul tată în legătură cu 
soarta fiicei sale, păstra şi ea o tăcere încăpăţânată, la fel 
de interesată ca aceea a lui d'Etioles, deşi din cu totul alte 
cauze. 

De când aflase din gura lui No€ că Jeanne fusese răpită de 
rege, nu mai avea nici o veste de la ea. Toate persoanele 
care i-ar fi putut da o cât de mică informaţie fuseseră trase 
de limbă cu toată abilitatea de care era în stare, dar în 
van... 

Şi ea, ca şi d'Etioles, ca şi Tournehem de altminteri, se 
lăsase cuprinsă de o crudă nehotărâre şi de profunde 
nelinişti. Se întreba cu un început de teamă ce se putea 
ascunde în spatele tăcerii persistente a Jeannei, ca şi în 
spatele acestei dispariţii prelungite. 

Dar se liniştea zicându-şi: „Bah! Pasiunile nebuneşti se 
consumă iute... Vine întotdeauna un moment în care te 
plictiseşti de atâta singurătate. Şi apare ea atunci...!” 


În felul acesta matroana încerca să se consoleze şi se 
agăța de dulcea convingere că Jeanne era acum amanta 
regelui... lucru de care sfârşi prin a se îndoi adesea, când 
constată lipsa de rezultate cu care se sfârşiseră cercetările 
sale şi tăcerea neliniştitoare a aceleia pe care se încăpăţâna 
s-o numească fiica sa. 

Aceasta era în mare starea de spirit a acestor personaje în 
momentul în care le regăsim în povestea noastră. 

În ziua aceea domnul de Tournehem era în biroul său, 
ocupat ca întotdeauna în ultimele zile să se întrebe ce ar 
mai putea face pentru a-şi regăsi fiica, sau măcar pentru a 
mai afla ceva în plus faţă de cele ştiute, când un valet îl 
smulse din gândurile sale anunţându-i vizita domnului de 
Bernis, secretar particular al domnului locotenent general 
de poliţie, care cerea onoarea de a fi primit fără întârziere, 
pentru o afacere de cea mai mare gravitate. 

Tournehem îl cunoştea vag pe acest Bernis, care se fofila 
în toate mediile. Şi poate nu l-ar fi primit dacă nu avea 
calitatea de secretar al locotenentului general de poliţie, 
calitate ce trezise în sufletul lui o vagă speranţă. 

Astfel dădu ordin să, fie introdus imediat vizitatorul 
anunţat, care-şi făcu intrarea eu graţie şi cu acea lejeritate 
proprie celor de la curte. 

După curtoaziile de rigoare, care fuseseră mai lungi şi mai 
ceremonioase şi pentru că cei doi bărbaţi se studiau cu 
nedisimulată curiozitate, Bernis se decise să atace subiectul 
întrevederii pe care o ceruse, nu fără o imperceptibilă 
emoție, căci ţinuta măreaţă a omului de finanţe, chipul lui 
bărbătesc şi nobil răvăşit de durere îi impunea fără să vrea. 

— Domnule, începu el, după cum ştiţi, sunt secretarul 
particular al domnului locotenent general de poliţie, care- 
mi face cinstea să mă onoreze cu o astfel de încredere încât 
nu are secrete pentru mine. Această situaţie excepţională 
mă face că adeseori să fiu de folos prietenilor mei şi uneori, 
foarte rar, ce-i drept, unor oameni de onoare, pe care îi 
cunosc numai după reputaţia lor şi cărora aş fi onorat să le 


fiu prieten... fără ca prin aceasta să trădez încrederea 
domnului locotenent general de poliţie. 

De Tournehem se înclină politicos. Dar dorinţa arzătoare 
pe care o avea de a şti dacă vizitatorul îi aduce veşti de la 
fiica sa era mai puternică decât oricare alt considerent şi, 
cu o voce strangulată de emoție şi de nerăbdare, îl întrebă: 

— Domnul locotenent general de poliţie v-a trimis pentru 
a-mi da veşti de la fiica mea?... Ştiţi ce i s-a întâmplat?... 
unde se află? 

— Vai! Nu, domnule, răspunse Bernis, care se grăbi să 
adauge, văzând că nefericitul tată lăsase să-i scape un gest 
a cărui semnificaţie era că în afară de copilul său nimic 
altceva nu-l mai interesa. Dar, am venit totuşi să vorbim 
despre fiica dumneavoastră. 

— Voi afla în sfârşit ceva? murmură 'Tournehem. 

— Poate, domnule, răspunse enigmatic Bernis; în orice caz 
vă repet, voi avea onoarea să vă vorbesc despre doamna 
d'Etioles. Despre doamna şi numai despre doamna 
d'Etioles, spuse el apăsând pe ultimele cuvinte. 

— Vorbiţi, domnule şi iertaţi-mi nerăbdarea părintească, 
dar... vă implor... fiţi scurt! 

— Voi fi cât de scurt voi putea, domnule. lată despre ce e 
vorba: din întâmplare mi-au trecut prin mână hârtii care 
dovedeau că un intendent regal... dintre prietenii voştri, un 
vinovat, cu probe, de delapidare... 

— Unul dintre prietenii mei, delapidator!... Haideţi, 
domnule! exclamă Tournehem cu indignare. 

— Fie-mi permis să insist, domnule, am avut dovezile în 
mână... sunt îngrozitoare, mai mult ca suficiente pentru a-l 
trimite pe acuzat, cu frânghia de gât, în cămaşă, să facă 
bezele mulţimii în piaţa Greve... Numai că eu n-am zis că 
acest intendent, prietenul dumneavoastră, ar fi vinovat... cu 
spun că a fost urzit un complot împotriva prietenului 
dumneavoastră şi că acest complot a fost atât de bine 
orchestrat încât autorul lui avea fantezia să trimită regelui 
numai una din dovezile pe care le-am văzut... amicul 


dumneavoastră ar fi fost iremediabil spânzurat... iertaţi-mă, 
pierdut! 

— Ceea ce-mi spuneţi, domnule, e oribil! 

— Nu pe cât vă puteţi închipui, domnule, căci nu e vorba 
de un prieten al dumneavoastră, cum v-am spus la început, 
ci de dumneavoastră înşivă. 

— De mine?... întrebă domnul de Tournehem, pe care 
emoția îl gâtuia. 

— De dumneavoastră înşivă, domnule. 

— Oh! murmură intendentul regal, trecându-şi mâna peste 
fruntea înmuiată de sudoare, văd un hău căscându-se în 
faţa mea... Haide, haide! adăugă el încercând să-şi 
regăsească sângele rece. Explicaţi-vă, vă implor! 

— Dar e atât de clar! continuă Bernis. Semnătura voastră 
era pusă pe documente care dovedesc clar ca lumina zilei 
că se practică un furt cinic şi imprudent în defavoarea 
tezaurului regal. Numai una din aceste dovezi să fi ajuns 
unde trebuie şi soarta voastră ar fi fost pecetluită. Aţi fi fost 
condamnat sigur şi inevitabil căci, cu excepţia situaţiei că 
aţi fi putut face dovada irefutabilă a unei falsificări a 
semnăturii voastre, nu veţi putea dovedi în nici un alt fel 
regelui sau judecătorilor voştri că semnătura de pe actele 
acelea mai mult decât acuzatoare a fost pusă în 
necunoştinţă de cauză... şi totuşi acesta e adevărul... o ştiu. 
Pe scurt, bună voastră credinţă a fost înşelată: prin viclenie 
şi alte mijloace infame vi s-a captat încrederea... 

Aţi comis dumneavoastră, un bărbat incapabil de a-şi 
închipui o cursă atât de vicleană, imprudenţa de a vă pune 
semnătura pe acte în alb... Ori aceste acte au fost 
completate după aceea cu instrucţiuni atât de precise, de o 
natură atât de delicată, atât de specială, încât nici cea mai 
mică îndoială în favoarea voastră ar fi imposibilă. 

Între altele, ordinele pe care le-aţi semnat în alb au fost 
executate cu o precizie şi o îndemânare încât, în caz de 
proces, vor apărea douăzeci de persoane care să ateste, cu 
dovezi în sprijin, că au acţionat la ordinul vostru expres. 


— E monstruos!... murmură 'lournehem întrebându-se 
dacă nu cumva era pradă unui coşmar îngrozitor. Şi cine e 
mizerabilul care... îl ştiţi, domnule? 

— Da, domnule, dacă ţineţi neapărat vă pot spune numele 
lui... Cu toate că mi se pare foarte uşor să-l găsiţi şi singur. 
O singură persoană din anturajul dumneavoastră imediat 
era în măsură să vă prezinte la semnat ordine în alb, o 
singură persoană se bucura de întreaga voastră 
încredere... 

— Cum! Să fie Henri!... nepotul meu!... el, care-mi 
datorează totul... îngrozitor!... Dar nu, nu se poate, e lipsit 
de sens, vă înşelaţi... Şi de ce-ar fi făcut-o? Ce scop ar avea 
această oribilă maşinaţie...? 

— Remarcaţi, vă rog, că l-aţi numit voi înşivă pe domnul 
d'Etioles... pentru că într-adevăr el era singurul în stare să 
pună la cale o acţiune atât de vicleană... Spuneţi că vă 
datorează totul?... Ei bine, domnule, poate tocmai din 
pricina asta... 

La anumiţi oameni, cu sufletul chinuit şi împietrit, 
binefacerile evocă ura... iar domnul d'Etioles îmi face 
impresia a fi dintre aceştia!... în ce scop ar fi acţionat nu 
ştiu nimic despre asta, dar luaţi ca sigur faptul că el singur 
era instigatorul abominabilului complot căruia urma să-i 
cădeţi victimă de pe o zi pe alta... dacă nu m-aş fi gândit că 
era de datoria mea de om cinstit să vă anunţ la timp. 

— Nu! Nu!... e imposibil! Henri e incapabil de o astfel de 
infamie!... Nu mă îndoiesc nici de intenţiile voastre, nici de 
bună voastră credinţă... dar ceea ce mi-aţi spus este atât de 
oribil, atât de monstruos, încât mintea mea refuză să 
admită o atât de mare ingratitudine, o atât de odioasă 
perversitate! 

Şi bancherul, care se ridicase, măsura biroul într-o 
agitaţie febrilă. 

De Bernis, care-l observase cu atenţie, ridică din umeri şi-i 
spuse: 


— 'Toma Necredinciosul!... Chiar credeţi că aş fi venit de 
bună voie să arunc îndoiala şi să tulbur mintea unui om de 
onoare spre care mă simt atras de o respectuoasă 
simpatie... credeţi că lansam cu uşurinţă o astfel de 
acuzaţie îngrozitoare 

— Să înţeleg deci că aveţi dovezi? întrebă Tournehem cu 
însufleţire. 

— Pozitive, materiale, nu... morale, da... şi ele sunt 
concludente... Le veţi judeca singur: era în zorii zilei în care 
s-a celebrat căsătoria doamnei d'Etioles. La poarta palatului 
unde locuieşte domnul locotenent general de poliţie s-a 
prezentat un bărbat, cerând să-i vorbească domnului 
Berryer în persoană. Domnul Berryer fiind absent, l-am 
primit eu pe bărbatul care, după multe ezitări şi după ce l- 
am asigurat că domnul locotenent general de poliţie m-a 
însărcinat să-l primesc, s-a decis în fine să dezvăluie motivul 
vizitei sale. 

Bărbatul mi-a spus că ar putea furniza dovezile privitoare 
la numeroasele fraude în dauna Tezaurului comise de un 
personaj sus-pus şi că îşi lua obligaţia să prezinte aceste 
dovezi dacă îi voi da cuvântul de onoare că voi admite 
anumite condiţii pe care mi le va aduce la cunoştinţă şi 
care, în esenţă, erau următoarele: omul avea documente 
compromiţătoare privind un personaj pe care nu-l va numi 
încă; acestor hârtii le lipsea proba decisivă, irefutabilă, a 
furturilor de care era acuzat... această dovadă urma să fie 
adusă sub jurământ peste trei zile... 

Pentru a-mi dovedi că nu e vorba de o acuzaţie vagă, s-a 
oferit să-mi lase hârtiile pe care le avea şi la citirea cărora 
mă voi convinge că acuzaţia sa era fondată şi temeinică, dar 
în schimb eu îmi luam angajamentul de onoare de a aştepta 
trei zile, de a nu da urmare demersului său până la 
expirarea acelui termen şi, în sfârşit, de a restitui pur şi 
simplu hârtiile în cazul în care, printr-o minune, proba 
irefutabilă pe care spera s-o găsească într-un termen foarte 


scurt avea să-i lipsească, venind chiar el să-mi ceară să-i 
restitui hârtiile. 

Dacă, dimpotrivă, îmi aducea această dovadă, voi fi liber să 
păstrez totul, să dau afacerii orice urmare doresc, cu 
condiţia unică de a nu dezvălui niciodată numele 
informatorului. 

Acest soi de târg pe care mi-l propunea era explicat de 
consideraţiile următoare: cel care-mi vorbea era un sărman 
amărât. Personajul pe care-l acuza era, dimpotrivă, bogat şi 
puternic. 

Dacă probele furnizate erau considerate a fi insuficiente, 
dacă personajul ieşea cu faţa curată din întreaga afacere, 
el, sărmanul amărât, era pierdut şi ar fi fost vânat fără milă 
de puternicul său adversar... Dacă, din contră, ar fi reuşit şi 
personajul ar fi fost judecat, condamnat şi executat, atunci 
apărea un alt pericol pentru omul nostru... 

Personajul avea, la rândul lui, o familie, complici 
atotputernici, care, chiar şi în cazul condamnării 
principalului vinovat, nu vor ezita, din spirit de răzbunare, 
să-l sacrifice fără milă pe delator... de unde necesitatea ca 
el să rămână necunoscut, într-o umbră prudentă... Pe scurt, 
omul dorea să denunțe fără să-şi rişte însă pielea... 

Totul era foarte logic, motiv pentru care nu am ezitat să-mi 
angajez cuvântul, acceptând în totalitate condiţiile ce-mi 
fuseseră impuse şi pe bună dreptate eram obligat să le 
recunosc riguros necesare securităţii personale a 
delatorului. 

De Bernis se oprise pentru câteva momente, atât pentru a- 
şi trage răsuflarea cât mai ales pentru a studia efectul 
spuselor sale asupra domnului de 'Tournehem, care 
ascultase cu atenţie profundă şi se plimba maşinal prin 
cameră. 

Fără îndoială mulţumit de examenul susţinut cu bine, 
secretarul lui Berryer scoase dintr-o elegantă tabacheră din 
aur şi fildeş o porţie de tutun pe care-l priză cu vădită 


satisfacţie, scutură cu un gest grațios jaboul pe care nu 
căzuse nici un firicel de tutun şi continuă: 

— În timp ce vorbea, îl observam cu foarte mare atenţie; 
mi se părea sincer în îndeplinirea sarcinii sale 
respingătoare. Dar am fericirea de a fi dotat cu o memorie 
extraordinară şi mi se părea că-l mai văzusem pe undeva pe 
omul care, din motive pe care nu le-am mai cercetat, 
comitea acest act laş care este delaţiunea... 

Unde l-am mai văzut?... nu-mi puteam aduce aminte, cu 
toate astea chipul lui nu-mi era necunoscut... Odată plecat 
omul nostru, având cuvântul meu, m-am aşezat foarte 
intrigat să studiez documentele pe care mi le lăsase şi 
atunci am văzut că persoana în cauză eraţi dumneavoastră, 
domnule de Tournehem. 

— Şi acele hârtii erau probante? îl întrebă intendentul 
regal, respirând greu. 

— Îngrozitoare, domnule!... Erau acolo probe irefutabile în 
cantitate mai mult decât suficientă pentru a rămâne fără 
cap... şi m-am întrebat imediat ce altă probă mai 
convingătoare putea să mai aducă necunoscutul meu, când 
aveam în faţa mea probe atât de teribile. 

Dar, încercând să aflu de ce individul nu se mulţumise cu 
acele hârtii mai mult decât suficiente - şi nu voi înceta să v- 
o repet - obligat să văd numele vostru etalându-se în josul 
paginilor, hârtii dintre care şi cea mai neînsemnată vă poate 
ucide mai sigur decât o lovitură de pumnal, vălul care-mi 
acoperea memoria se sfâşie brusc şi-l recunoscui pe 
nemernicul care venise să vă dea pe mâna călăului... 

— Ah! exclamă Iournehem, cine-i? 

— E un fel de factotum, de secretar, de valet care se pare 
că e de puţină vreme în serviciul nepotului dumneavoastră 
şi care se ţinea ca o umbră de domnul d'Etioles, care se 
înfăţişa peste tot flancat inevitabil de acest servitor... M-am 
interesat discret şi am aflat că omul nostru se numea... 

— Damiens? îl întreba Tournehem. 


— Damiens, chiar aşa; am aflat că era de puţină vreme în 
serviciul domnului d'Etioles, pe lângă care îndeplinea nişte 
misiuni vagi, nedefinite, că apăruse brusc fără ca nimeni să 
poată spune cum. Nici cine era el în realitate, de unde 
venea, ce dorea... 

— Ciudat!... murmură intendentul. 

— Atunci, continuă Bernis, am început să mă gândesc, să 
sucesc şi să răsucesc pe toate feţele informaţiile pe care le 
deţineam, ajungând la concluzia următoare: Damiens nu e 
decât un complice, un simplu instrument care acţiona în 
folosul cuiva care preferă să se ţină în umbră; tot ceea ce 
mi-a debitat nu era decât o lecţie învățată pe de rost, iar 
conţinutul hârtiilor îi era mai mult ca sigur necunoscut, că 
le dăduse fără să le citească... deşi mă îndoiesc de faptul că 
ar fi ştiut aa citească... în sfârşit că adevăratul autor al 
acestei, tragedii, în care mi s-a rezervat şi mie un rol, nu 
putea fi decât noul stăpân al acestui Damiens, propriul 
vostru nepot, domnul d'Etioles în persoană. 

— Dar de ce?... de ce...? 

— Puţină răbdare, domnule, totul se va limpezi... cel puţin 
aşa sper. Continui: funcţiile pe care le îndeplinesc la curte 
îmi permit să cunosc o mulţime de oameni şi, foarte adesea, 
sunt perfect informat asupra valorii morale a multor 
persoane care nici măcar nu au aflat de existenţa mea. 

În felul acesta, domnule, deşi nu am avut onoarea dea mă 
găsi printre prietenii domniei voastre, ştiam totuşi că 
titularul intendenţei de Picardia era considerat de toată 
lumea, ca fiind onorarea şi probitatea întruchipate şi că 
însuşi Maiestatea Sa îl stimează foarte mult... Nu vă fac un 
compliment, domnule, vă repet numai opinia tuturor celor 
care vă sunt apropiaţi şi încerc să vă explic de ce şi cum mi- 
a fost trezit interesul. 

Fiind considerat un bărbat perfect onest, vă las să vă 
închipuiţi şi singur cât de mare a fost stupoarea mea la 
lectura documentelor care dovedeau... contrariul. Dar aşa 
cum sunt dotat cu o foarte bună memorie, nici instinctul nu 


m-a înşelat decât arareori... Or, acest instinct îmi spunea că 
aveţi chipul, manierele şi, mai ales, ideile unui om care erau 
sigur la polul opus al mizerabilului care mi se dezvăluia la 
citirea hârtiilor de care v-am vorbit... 

Aţi uitat fără îndoială de faptul că am avut onoarea să vă 
fiu prezentat la doamna de Rohan şi că am avut acolo o 
foarte lungă întrevedere cu dumneavoastră... Mă laud că 
sunt un bun fizionomist... Impresia pe care mi-aţi produs-o, 
împreună cu reputaţia voastră bine stabilită au făcut să fiu 
cucerit pe loc de persoana voastră şi am hotărât să amân 
concluziile în ceea ce vă priveşte... până ce informaţiile pe 
care urma să le primesc în ceea ce vă priveşte, informaţii ce 
urmau să vină din surse diferite, ar fi confirmat sau infirmat 
impresia care atunci vă era favorabilă... 

— Ah! Domnule, exclamă Tournehem luând mâna lui 
Bernis, câte datorii am faţă de voi! 

— Aşteptaţi! spuse Bernis surâzând, o să-mi mulţumiţi la 
urmă. Observațiile mele personale, care s-au adăugat şi 
propriile mele cercetări, mi-au dat certitudinea că acest 
Damiens nu decât o unealtă inconştientă în mâinile lui 
d'Etioles... 

Între altele mi-a atras atenţia şi următorul fapt: aceste 
hârtii - care constituiau un fel de sabie a lui Damocles 
asupra capului vostru - mi-au fost încredințate chiar în 
seara dinaintea căsătoriei lui d'Etioles cu fiica 
dumneavoastră; adică într-un moment în care, mai mult ca 
niciodată, ar fi trebuit să fiţi sfânt pentru el... 

Această coincidenţă mi s-a păi ut mai degrabă, bizară... 
Dar ceea ce m-a impresionat şi mai tare a fost faptul că în 
chiar dimineaţa căsătoriei Damiens a venit nu pentru a-mi 
aduce o dovadă şi mai îngrozitoare încă, aşa cum ar fi fost 
de aşteptat... ci pentru a mă anunţa că a eşuat în. 
Cercetările sale şi mi-a cerut hârtiile. pe care le 
încredinţase onoarei mele şi pe care i le-am înapoiat... cu 
regret, mărturisesc. 


Şi fără să vreau, în mintea mea se înşurubase un gând 
tenace, obsedant: hârtiile fiind retrase, furtuna care trebuia 
să se dezlănţuie deasupra capului vostru fusese îndepărtată 
pentru că se consumase căsătoria lui d'Etioles cu fiica 
voastră şi, dacă această căsătorie nu s-ar fi realizat din cine 
ştie ce pricină, ar fi venit să-mi mai aducă o dovadă, oricum 
inutilă ţinând cont ele relevanţa celorlalte, dar care pentru 
mine constituia un semnal: încredințarea acestor acte 
regelui... iar în acest caz aţi fi fost pierdut... furtuna s-ar fi 
abătut asupra voastră şi v-ar fi zdrobit cape o surcică... 

— Oribil! Oribil! murmură lournehem total pierdut şi a 
cărui frunte era udă de transpiraţie. 

Dar ceea ce v-am spus până acum se baza numai pe 
coincidenţe... Căsătoria fiicei voastre, anunţata cu surle şi 
trâmbiţe de d'Etioles, dezlegase multora limba şi lumea se 
întreba ram se poate ca o persoană atât de încântătoare, 
atât de desăvârşită, putea consimţi 3a unirea cu un om atât 
de puţin potrivit... coincidenţă... leşinul tinerei mirese în 
plină biserică după ceremonie... altă coincidenţă... 

Sigur că toate astea mi se păreau ciudate, dar trebuia să 
mă las antrenat din pricina asta şi să construiesc o intrigă 
atât de neagră?... Mi-am continuat investigaţiile şi am aflat 
că însuşi d'Etioles, într-un moment de expansiune, îşi 
anunţase apropiata căsătorie unei... tinere persoane... care 
a avut adesea gesturi binevoitoare faţă de servitorul 
vostru... 

Această persoană, din întâmplare, o cunoştea din vedere 
pe viitoarea doamnă d'Etioles. Drept pentru care i-a râs în 
nas nepotului dumneavoastră, spunându-i pe şleau, cu 
cruzime chiar, că niciodată o copilă încântătoare ca ea nu 
va accepta să-şi unească tinereţea şi frumuseţea cu o 
stârpitură ca el. 

La aceste cuvinte d'Etioles a sărit ca ars şi nemaiputându- 
se stăpâni a mers până acolo încât a declarat textual: că 
vroia ca acea încântătoare copilă să fie a lui şi că de burtă 
voie sau cu forţa va fi a lui... că de altminteri îşi luase toate 


măsurile şi că dacă verişoara să se dovedea recalcitrantă, 
va declanşa pe capul unei persoane care îi era foarte dragă 
o catastrofă atât de îngrozitoare că nu va avea suficiente 
zile să plângă nenorocirea ireparabilă pe care a cauzat-o... 
dar că era liniştit; dinspre partea asta, că verişoara sa era 
mult prea inteligentă pentru a nu înţelege lucrurile şi fiică 
mult prea iubitoare şi devotată pentru a ezita o singură 
clipă să-şi sacrifice propria fericire în schimbul vieţii tatălui 
ei şi poate chiar mai mult. 

Înţelegeţi, domnule, că aceste cuvinte, care mi-au fost 
repetate fără să le dau prea multă importanţă atunci, au 
fost după aceea ca un fulger ce m-a ajutat să văd clar planul 
tenebros ce a fost urzit împotriva voastră şi a fiicei voastre. 

— Ah! Blestem pe capul meu! mugi lournehem; acum văd 
şi înţeleg şi eu... Fiica mea, sărmana mea fiică, s-a sacrificat 
pentru mine... pentru a-mi salva viaţă şi onoarea 
amenințate... iar eu am fost orb şi surd n-am înţeles nimic, 
tată mizerabil ce sunt...! 

— Pentru, Dumnezeu, domnule, exclamă Bernis 
înspăimântat de această bruscă izbucnire; vă implor, 
calmaţi-vă... 

— Ah! Mă duc... reluă violent Tournehem care se ridică şi 
se repezi spre uşă. 

Dar cu o mişcare, fulgerătoare Bernis se aşezase în faţa 
lui, spunându-i cu o voce autoritară de care nu l-ai fi crezut 
niciodată capabil. 

— Unde vă duceţi?... Ce aveţi de gând să faceţi...? 

— Ce vreau să fac? răspunse Tournehem cu un râs în care 
răsuna nebunia; să-l ucid pe mizerabilul care... 

— Tâmpenii! răspunse rece Bernis, înălţând din umeri; aţi 
comite... un act ireparabil,. care ar atrage asupra capului 
vostru şi al fiicei voastre trăsnetul care tocmai se 
îndepărtase pentru o vreme. 

Ta auzul acestor cuvinte pronunţate cu o profundă 
convingere şi cu o suverană gravitate, lournehem se opri, 
tremurând, interzis. 


Fără să-l lase să se dezmeticească, Bernis continuă: 

— Vă rog, ascultaţi-mă cu atenţie, domnule... Haideţi, îmi 
datoraţi asta, domnule, adăugă el, văzând că Tournehem, 
care fierbea de furie, ezita încă. 

La auzul aluziei directe la serviciul ce i se făcuse, 
intendentul se opri brusc că un armăsar ce simte zăbala 
rănindu-i gura. Făcând un efort violent să se calmeze. 

— Iertaţi-mă, domnule de Bernis, nici nu m-am gândit să 
vă mulţumesc... 

— Să nu mai vorbim despre asta, domnule... Aşezaţi-vă... 
aşa... şi acum ascultaţi-mă... Sper că vă daţi seama câ nu 
am venit numai pentru a vă avertiza asupra unui pericol 
îngrozitor, iar omul care a ştiut să descurce iţele unei atât 
de odioase maşinaţiuni vă poate fi un bun sfătuitor... 

— E adevărat! exclamă Tournehem. Mi-am pierdut capul 
din pricina atâtor infamii. 

— Se vede, Dumnezeule!... bine... Aveţi deci nevoie de un 
prieten sigur şi devotat care să vadă clar în locul vostru şi 
să vă arate calea de urmat. Căci ceea ce am făcut eu pentru 
dumneavoastră vă dovedeşte că asta vă sunt: un prieten. 

— Adevărat! confirmă domnul de Tournehem, Şi adăugă: 

— Domnule de Bernis, în ziua când veţi dori să-mi cereţi 
viaţa, amintiţi-vă că ea vă aparţine. 

— Să lăsăm asta, vă rog, răspunse Bernis, pe care 
cuvintele interlocutorului său păreau a-l fi stânjenit... Am 
fost pe deplin recompensat de satisfacția pe care am 
încercat-o făcând un serviciu unui om ca dumneavoastră... 
şi de fapt tot eu sunt cel câştigat, pentru că, făcându-mi 
datoria de gentilom, mi-am câştigat un prieten devotat... 

— Până la moarte! adăugă Tournehem, strângându-i mâna 
lui de Bernis. 

— Pentru mine situaţia dumneavoastră este foarte clară şi 
am să v-o rezum în câteva cuvinte: din motive pe care nu le 
cunosc, nepotul dumneavoastră avea un interes foarte 
puternic să vă devină ginere. Urât, schilod, prefăcut, şi-a zis 
că această căsătorie nu se va face aşa de uşor. Cum 


individul este un mizerabil, a abuzat de încrederea voastră 
şi v-a făcut să semnaţi acele oribile hârtii 
compromiţătoare... 

Când s-a simţit suficient de stăpân pe situaţie, s-a adresat 
fiicei dumneavoastră dându-i de ales: sau îi va aparţine şi 
atunci veţi fi la adăpost, sau refuză şi atunci veţi fi mort ba, 
Chiar şi mai rău, dezonorat... Fata dumneavoastră a 
acceptat să se sacrifice pentru voi... 

— Sărmanul meu copil! suspină Tournehem. 

— Pericolul care vă pândea este, pentru moment, 
îndepărtat, dar cine ştie dacă nu va reapărea mai 
ameninţător ca niciodată?... Cine ştie ce planuri 
machiavelice mai urzeşte domnul d'Etioles Cine ştie dacă 
omul ăsta nu va avea mai târziu un interes să vă distrugă...? 

— Atunci sunt pierdut! exclamă Tournehem, îngrozit. 

— Bineînţeles că nu! Trebuie să vă liniştiţi, să ţineţi piept 
furtunii, să vă apăraţi... 

— Mă voi arunca la picioarele regelui, îi voi povesti totul, 
am să-l implor să mă ajute... 

— Cel mai rău mijloc! exclamă Bernis, dând din cap; 
regele este slab, superficial, schimbător... cine ştie dacă, 
prins într-un moment de proastă dispoziţie, nu vă va 
sacrifica... 

— Şi atunci ce trebuie să fac... Şi sărmana mea copila... ce 
se va întâmpla cu ea...? 

— Trebuie, spuse Bernis, apăsând pe fiecare cuvânt, să 
folosiţi aceleaşi arme ca şi adversarul vostru... căci nu 
trebuie să vă faceţi iluzii, nepotul vostru vă este un duşman 
încrâncenat, de moarte... Ca şi el, va trebui să uzaţi de 
viclenie, să fiţi. Încrezător, răbdător şi tenace... 

Şi apoi, dacă stau bine să mă gândesc, acum vă căutaţi 
peste tot fiica fără să puteţi s-o regăsiţi... în timpul acesta, 
ce face domnul d'Etioles?... cine ne poate garanta că nu ele 
cel ce a sechestrat-o pe fiica dumneavoastră...? 

Prevăd: că mă veţi întreba în ce scop?... Ei! Dacă aş şti, nu 
aş mai fi atât de neliniştit din pricina voastră... şi a ei...! 


— Bine şi ce-i de făcut?... întrebă domnul de Tournehem a 
doua oară. 

— După părerea mea, prefaceţi-vă a nu ştii nimic... 
Arătaţi-i nepotului vostru aceeaşi încredere ca şi înainte..., 
numai că urmăriţi-l pas cu pas, fiţi neîncetat în umbra lui, 
aflaţi-i cele mai mici mişcări, cele mai insignifiante 
demersuri, dacă s-ar putea şi gândurile... căutaţi şi adunaţi 
probele maşinaţiei urzite împotriva voastră, astfel încât în 
ziua în care va încerca să vă doboare cu această acuzaţie 
infamantă, să-i puteţi destrăma victorios mârşăvia... căci 
dinspre această parte vine pericolul... 

Când veţi avea aceste dovezi în mână, veţi putea demasca 
mârşăvia fără teamă şi să loviți la rândul vostru fără milă... 
Dar, vă repet, pentru a ajunge la acest rezultat, nu trebuie. 
Să-l pierdeţi din ochi nici o clipă pe d'Etioles, fie zi, fie 
noapte şi cred că ar fi prudent să-l supravegheați şi pe 
acest Damiens, care nu-mi inspiră cine ştie ce încredere... 

Credeţi-mă, domnule de Tournehem, liniştea voastră, 
fericirea fiicei voastre sunt probabil aproape... şi dacă-l veţi 
supraveghea cu atenţie pe d'Etioles vă veţi găsi mai repede 
decât credeţi fiica... 

— Poate că aveţi dreptate, murmură Tournehem. 

În acea clipă Bernis, văzându-l zdruncinat, îşi mări 
presiunea, îndesind argumentele, dovezile morale, faptele 
doveditoare pentru a-l convinge şi vorbi îndelung... 
îndelung. 

Când de Bernis părăsi palatul lui 'Tournehem reuşise fără 
nici un dubiu să îndeplinească o sarcină dificilă, căci un 
surâs îi rătăcea pe buze. 

Cu pas hotărât se duse drept în strada du Foin, unde fu 
introdus imediat la domnul Jacques. 

Acesta îl aştepta cu nerăbdare şi dădea, se pare, o mare 
importanţă demersului lui Bernis, căci de cum îl văzu, îl 
întrebă repede: 

— Ei bine? 


— Ei bine, domnule, s-a făcut! Din această clipă el nu va 
scăpa din vedere persoana pe care o ştiţi... şi vă răspund că 
avem acum acolo un supraveghetor a cărui vigilenţă nu va fi 
niciodată în scădere. 

— E foarte bine, fiul meu, sunt mulţumit de voi. 

De Bernis se înclină respectuos, aşteptând noi ordine. 

— Acum, fiul meu, reluă domnul Jacques; odihniţi-vă 
câteva zile, o meritaţi... după care, la muncă... Trebuie 
neapărat să ştim ce vrea acest Damiens... Contez pe 
inteligenţa voastră pentru a afla ce mă interesează... Eu mă 
voi ocupa de cei doi beţivani... Haideţi, fiul meu. 

Şi domnul Jacques întinse mâna albă lui Bernis care, cu un 
genunchi pe pământ, o atinse respectuos cu vârfui buzelor. 

După care se ridică şi ieşi cu spatele. 

De Bernis plecat, domnul Jacques luă un vraf de note şi de 
rapoarte pe care începu să le studieze cu atenţie. 

Capitolul XI Bolnava din casa de pe strada Rezervoarelor. 

Crebillon îşi storcea în zadar creierii să vadă prin ce 
mijloace ar putea pătrunde în casa din stradă 
Rezervoarelor, pentru a se asigura dacă femeia bolnavă din 
vis era într-adevăr doamna d'Etioles. 

Pretinsul vis al lui No€ se dovedise a fi conform cu 
realitatea în atât de multe puncte încât poetul sfârşise prin 
a se convinge că misterioasa persoană e Jeanne. 

Cu toate că se putea înşela, ciudata aventură a beţivului, 
atât de riguros exactă în atât de multe puncte, putea, fi 
falsă în chiar acest foarte important punct. De unde 
necesitatea imperioasă de a intra cu orice preţ în această 
casă şi să verifice chiar el identitatea bolnavei. 

Dar cum?... Prin ce mijloc?... lată ceea ce poetul, în ciuda 
tuturor eforturilor de imaginaţie, nu reuşea să afle. 

La început se gândise să se ducă pur şi simplu la casa din 
stradă Rezervoarelor, să întrebe de stăpânul casei şi, odată 
aflat în prezenţa lui să-i spună deschis cine era, ce dorea şi 
ce aştepta de la el. Dar renunţă repede la acest mijloc 
foarte simplu în aparenţă, dar şi foarte aventuros. 


Din două una: sau Jeanne se ascundea acolo, sau era 
sechestrată. 

În primul caz, având motive să se ascundă acolo şi să nu 
mai dea semne de viaţă - şi era evident că motivele 
trebuiau să fie capitale - Jeanne îşi luase cu siguranţă 
măsurile ei de siguranţă şi nu se deconspira... dacă nu 
credea ea de cuviinţă. 

În al doilea caz, situaţia era şi mai gravă: să te bagi de 
bunăvoie în gura lupului era o naivitate; însemna să-i pui în 
gardă, să le dai timp să reacționeze... 

Şi cine i-ar putea garanta dacă acest demers al lui, care 
părea atât de simplu la prima vedere, n-ar fi în cele din 
urmă un pericol pentru aceea pe care o căuta? 

Cine putea şti dacă aceste misterioase personaje, având 
motive puternice să-şi păstreze prada, simțindu-se bănuite, 
supravegheate, nu-l vor face să dispară... pentru 
totdeauna...? 

Hotărât lucru: mijlocul ales era prost în primul că? Şi se 
putea dovedi mortal în cel de-al doilea: trebuia deci să 
renunţe la el şi să găsească altceva. 

Francheţea putea fi periculoasă pentru doamna d'Etioles, 
în cazul în care ar fi fost sechestrată; violenţa, dacă o 
folosea, putea să-i fie fatală lui Crebillon şi fără nici un folos 
pentru protejata sa... îi mai rămânea viclenia. 

Poetul îşi spunea că trebuie să pătrundă cu orice preţ în 
casă folosind un vicleşug, dar cum...? 

Această întrebare rămânea cu obstinaţie fără răspuns. 

Cu toate acestea Crâbillon nu rămânea inactiv. În chiar 
seara faimoasei zile în care îşi dăduse seama că Noe nu 
visase, se îndreptase, la căderea nopţii spre străduţa şi 
inspectase cu meticulozitate locurile. Îşi dăduse repede 
seama că nu se punea problema unei escalade nocturne: 
era practic imposibil. 

Casa părea a nu avea altă intrare decât aceea ce dădea în 
străduţă; era încadrată la stânga şi la dreapta de două case 


aproape identice; partea din spate a casei dădea spre un 
teren viran care se termina la zidul casei. 

În partea din spate a casei nu existau nici uşi, nici ferestre; 
la baza zidului erau practicate trei deschideri strimte care 
erau protejate cu câte două bare solide din fier, dispuse în 
cruce. Nu era nimic de făcut pe acolo. 

Pentru a intra în casă trebuia să-şi facă relaţii printre cei 
ce locuiau acolo, fie cumpărându-şi o complicitate printre 
ei, fie păcălind pe vreunul că să-l ajute inconştient. 

Dacă ar fi fost cu douăzeci de ani mai tânăr, Crebillon n-ar 
fi ezitat s-o curteze pe micuța subretă, încercând să tragă 
ceva foloase de pe urma ei. Dar dacă era să fie cinstit cu el 
însuşi, vârsta. Faţa sa buhăită de beţiv înrăit, manierele sale 
lipsite de eleganţă, toate acestea erau obstacole de 
netrecut pentru a putea folosi o astfel de stratagemă, care 
l-ar fi dus inevitabil la un lamentabil eşec. 

Singurul mijloc practic ce-i mai rămânea era cumpărarea 
unei complicităţi. Şi din clipa în care banul intra în joc, 
poetul îşi regăsea stăpânirea de sine; poetul era prea filosof 
şi dezabuzat pentru că ştia că nimic nu rezistă acestei 
pârghii puternice şi, pe de altă parte, era sigur că va găsi, 
la nevoie, suma necesară oricât de mare ar fi ea. 

Într-adevăr, Crebillon se întrebase dacă nu cumva era de 
datoria să să-l pună la curent pe domnul de Tournehem cu 
demersurile şi proiectele sale, ca şi cu bănuielile şi temerile 
sale. Dar, după o matură chibzuinţă, se. Hotări să n-o facă. 

Nu pentru că ar fi avut faţă de acesta aceleaşi reticenţe. 
Aceleaşi dubii intuitive pe care le avusese faţă de d'Etioles, 
de exemplu. Din contră, caracterul deosebit al adevăratului 
tată al Jeannei îi inspira o vie şi respectuoasă simpatie. Dar, 
cunoscând imensa tandreţe care se ascundea sub aspectul 
grav şi sever al bancherului, îşi dădea uşor seama ce 
disperare uriaşă, i-ar fi putut provoca şi se temea să-i aducă 
o falsă veste bună care s-ar fi putut schimba într-o gravă 
decepţie, făcându-l să se abţină. 


Dar dacă îşi făcea scrupule în a deştepta o speranţă care 
s-ar putea prăbuşi rapid, nu acelaşi lucru se putea spune şi 
în cazul în care ar fi fost nevoit să facă apel la punga tatălui. 

De altminteri, nu ajunsese până acolo, căci era bogat: într- 
adevăr îi mai rămâneau aproape cinci mii de livre din bonul 
încasat la palatul d'Etioles, iar suma era considerată a fi 
apreciabilă pentru acele vremuri. 

Poetul căuta deci un mijloc de a intra în legătură cu unul 
dintre locatarii casei din stradă Rezervoarelor şi, pândind 
ocazia, îşi petrecea o mare parte din timp în hanul 
păduchios unde intrase prima oară şi unde îşi stabilise un 
loc de observaţie. 

No$6, la rândul lui primise un consemn sever: i se 
poruncise să nu se apropie, sub nici un pretext, de străduţa 
cu pricina; motivul era că străduţa era pustie şi foarte puţin 
frecventată iar poetul se temea să nu-i alarmeze pe 
locuitorii casei pe care o ţinea sub observaţie în cazul în 
care, prin cine ştie ce coincidenţă nefericită, beţivul ar fi 
fost identificat a fi acelaşi cu. Cel ce surprinsese conversaţia 
nocturnă. 

De la postul său de observaţie Crebillon văzuse în prima zi, 
dis-de-dimineaţă, subreta care ieşea şi se îndrepta spre 
dugheana spiţerului de unde se întorsese imediat, ca şi cu o 
zi înainte, încărcată cu pachete şi pacheţele şi înainte chiar 
ca poetul, luat prin surprindere, să fi avut timp să găsească 
un pretext plauzibil pentru a o putea aborda, intrase în casă 
închizând repede uşa. 

Decepţionat de faptul că lăsase să-i scape această ocazie, 
Crebillon se gratificase cu câteva epitete injurioase şi-şi 
promisese să fie mai decis cu proxima ocazie. 

A doua zi dimineaţa subreta ieşi din nou şi de data asta 
poetul se lansă pe urmele ei, gata s-o abordeze când va 
intra la spiţer. 

Dar şi de data asta o făcu degeaba, căci subreta ieşi 
aproape imediat... însoţită de un bătrânel cu trăsături 
blânde, îmbrăcat tot în negru ca un cleric, sprijinindu-se 


într-un baston cu măciulie de fildeş, cu ochii protejaţi de 
ochelari, care, ţopăind pe lângă subretă, părea a aproba cu 
mişcări din cap semnificativi explicaţiile ce-i erau date cu 
volubilitate de tânăra femeie. 

Subreta şi însoţitorul ei mergeau foarte repede, ca 
oamenii grăbiţi, dar nimic din atitudinea lor nu lăsa de 
înţeles că ar avea ceva de ascuns. Subreta vorbea atât de 
tare încât Crebillon, putuse auzi clar cum i se adresase 
bătrânelului cu apelativul „doctore”. 

Oricum ar fi fost, acest însoțitor neaşteptat descuraja orice 
tentativă din partea nefericitului poet care, plin de furie, 
mormăia tot soiul de invective la adresa nefericitului doctor, 
retrăgându-se la locul său de observaţie şi spunându-şi că 
va avea mai mult noroc data viitoare, în timp ce subreta şi 
doctorul intrau în casa de peste drum. 

După circa o oră, uşa se deschise din nou şi Crebillon, de 
la postul său de observaţie, putu să-l vadă pe doctor 
îndepărtându-se cu paşii săi mărunți şi repezi, în timp ce 
subreta închidea uşa, după ce-i făcuse o reverență 
graţioasă. 

Aceasta fusese totul în ziua aceea. 

A doua zi dis-de-dimineaţă uşa se deschise din nou şi 
subreta, cu chip înspăimântat, ieşi repede şi plecă în fugă 
spre dugheana spiţerului, uitând să închidă uşa în urma ei, 
cum făcea de obicei. 

Crebillon ieşi imediat din han, dar, cum remarcase figura 
descompusă a subretei şi lipsa de vigilenţă anormală, se 
întreba cu strângere de inimă dacă nu cumva i se 
întâmplase o nouă nenorocire bolnavei de care se interesa 
atât de tare. 

Nehotărât, se gândea dacă n-ar trebui să profite de 
această imprudenţă a subretei şi să se fofileze, pe uşa 
întredeschisă, când un țipăt sfâşie liniştea dimineţii. 

Instinctiv, se întoarse în direcţia de unde venea acest țipăt 
de durere şi o văzu pe subretă căzută la pământ. 


Fără să mai stea pe gânduri se repezi şi, din câţiva paşi 
repezi, ajunse în dreptul tinerei care se văita. 

„Bineînţeles! îşi spune în gând poetul, iată un mic accident 
care pică al dracului de bine pentru a mă putea apropia de 
această încântătoare copilă.” 

Şi se grăbi s-o ia în braţe pe tânăra care, roşie toată şi 
nedumerită, îi mulțumea surâzând gentil. 

În timp ce-o ridica, Cre&billon se pregătea să-i dedice un 
madrigal atât de meşteşugit încât ai fi zis că era cel puţin 
ducesă, nu mai avu timp s-o facă căci gentilă subretă, 
încercând să facă un pas, susţinută de Crebillon, scoase un 
nou strigăt de durere şi pălind se abandonă pierdută în 
braţele cavalerului său, care, pierzându-şi capul, îi spunea 
milos: 

— Hopa!... uşurel, domnişoară!... vai!... vai!... vă rog, să 
nu vi se facă rău scumpă domnişoară...! 

Ca şi cum ar fi auzit această cerere stăruitoare, ca şi când 
ar fi ghicit încurcătura în care se găsea cavalerul său, 
subreta deschise ochii şi murmură cu o voce pierdută: 

— Piciorul!... piciorul!... oh! Sufăr îngrozitor!... Vă implor, 
domnule, lăsaţi-mă jos, nu pot sta în picioare! 

Crebillon se grăbi să facă ceea ce i se cere, rostind cuvinte 
de consolare, punându-se la dispoziţia raniţei, foarte sincer 
emoţionat de aerul de suferinţă reală ce se vedea pe chipul 
drăguţ şi fragil al subretei. 

În timpul acesta subreta plângea cu lacrimi mari şi gemea: 

— Ce ghinion, Dumnezeule! Ce ghinion! 

— Uşurel, domnişoară! Liniştiţi-vă... nu-i nimic... o mică 
zgărietură... un nimic... 

— Vai, domnule! gemu sfâşietor subreta, dar nu-i vorba de 
mine... Doamna!... sărmana doamnă!... e cuprinsă de un 
acces teribil... pe care medicul l-a prezis... şi eu, proasta 
de mine, mă rănesc precum un copil... tocmai când un 
minut întârziere ar putea fi fatal doamnei. Ce ghinion!... nu 
mai pot să merg la spiţer... Ce-am să fac, Dumnezeule?... 


Ce-am să fac?... Şi stăpânul e plecat... Dacă i se întâmpla 
vreo nenorocire doamnei, o să mă dea afară... 

Şi făcând un efort violent, curajoasa copilă se ridică, 
încercă să meargă, dar forţele o lăsară: scoase un geamăt 
surd şi căzu suspinând. 

— N-am să pot niciodată... 

— Dar, domnişoară, vă implor, nu fiţi atât de disperată. Mai 
bine spuneţi-mi ce trebuie să iau de la spiţer şi am să mă 
duc eu, pentru că nu puteţi merge. 

— Cum, domnule, faceţi asta pentru mine?... Oh! 
Providența v-a scos în calea mea...! 

— Nu vă faceţi probleme, copila mea!... Pentru că stăpână 
voastră e în pericol, spuneţi-mi repede ce trebuie să fac! 

— E foarte simplu... şi pentru că aveţi, bunătatea de a mă 
ajuta... mergeţi la spiţer, spuneţi-i că veniţi după 
medicamentul pentru criza prevăzută... trebuie să fie 
gala... poate-l veţi găsi pe medic... a promis să vină să 
supravegheze personal prepararea reţetei... în cazul acesta 
îl aduceţi cu dumneavoastră... 

— Bine, spuse Crebillon nemaiascultând în plus, alerg...! 

Şi, lăsând-o acolo pe subreta care gemea în continuare, îşi 
luă picioarele la spinare şi ajunse cât putu mai repede la 
spiţer, unde se lovi literalmente de bătrânelul pe care îl 
văzuse cu o zi înainte cu subreta. 

Îl puse la curent în câteva cuvinte cu accidentul suferit de 
subretă, precum şi cu pericolul Ce-o pândea pe bolnavă. 

Bătrânul doctor îl urmă imediat scoțând exclamaţii de 
mirare. 

Se întoarseră împreună la bolnavă, care, văzându-l pe 
doctor, exclamă, împreunându-şi palmele: 

— Repede! Repede! Doctore, doamnei îi este foarte rău!... 
alergaţi! 

— Dar, scumpa mea copilă, nu vă pot lăsa aşa, îi răspunse 
medicul. 

— Oh! Doctore, vă rog, nu vă ocupați de mine... grăbiţi- 
vă... dacă se întâmplă o nenorocire în absenţa domnului, nu 


mi-aş putea-o ierta niciodată... e atât de bun, domnule!... ce 
necaz pe capul său...! 

— Încă nu, răspunse doctorul, slavă Domnului, situaţia nu-i 
aşa de gravă!... Haideţi, arătaţi-mi ce-aţi păţit... la să 
vedem glezna... Oh! Cum s-a umflat!... Nu puteţi rămâne 
aici, reluă doctorul autoritar. 

Şi întorcându-se spre Crebillon: 

— Domnule, pentru că întâmplarea v-a scos în calea 
noastră, mai faceţi un efort şi ajutaţi-mă s-o transport pe 
copila asta până acasă... nu-i departe... aici, la doi paşi... 

— Cu cea mai mare plăcere! răspunse poetul, care se 
aplecă imediat, ridică în braţele sale robuste acea povară 
uşoară şi, precedat de medic, se îndreptă spre faimoasa 
casă, strălucind de bucurie la gândul că putea să pătrundă 
acolo într-un mod atât de simplu. 

În timpul acesta medicul o bombănea pe tânăra subretă: 

— Aiurită mică!... ştii că o fractură poate fi un lucru foarte 
grav...? 

— Doctore! Doctore! gemu imprudenta subretă... au, ce 
tare mă doare!... vă implor, ocupaţi-vă de doamna...! 

— Bineînţeles că da... staţi liniştită... eu unde sunt?... De 
abia aştept să văd pacientul acela care va îndrăzni să; dea 
în primire fără consimţământul meu... Nu vă mai agitaţi 
atât...! 

În timpul acesta cele trei personaje intraseră în casă şi 
acum se aflau pe un coridor strâmt. 

— Unde trebuie, s-o lăsăm pe domnişoara? întrebă poetul. 

— Pe aici, vă rog, răspunse medicul, îndreptându-se spre o 
uşă. 

Dar rănita se opuse vehement: 

— Nu! Nu! Nu aici, doctore,... acolo sus!... acolo sus, în 
camera doamnei...! 

— Dar dacă vă spun că acum sunt eu aici, reluă doctorul şi 
nu mai aveţi de ce vă teme... 

— Nu contează! Vreau să fiu acolo... vreau să văd... vă 
implor, domnule, duceţi-mă acolo sus... în camera 


doamnei...! 

— Ah! Încăpăţânată mică! murmură doctorul închizând 
uşa pe care o deschisese deja. Haideţi, domnule, reluă el, 
deşi sunt dezolat că trebuie să abuzez în felul acesta de 
bunăvoința dumneavoastră, nu mai e decât un singur etaj... 
Ah! Femeile! Femeile! 

— Oh! exclamă poetul, a cărui inimă bătea violent căci îşi 
simţea obiectivul aproape. Oh! Dispuneţi de mine... voi urca 
unde doriţi. 

Ajunşi la primul etaj, bătrânul medic ce mergea primul 
deschise o uşă şi, trăgându-se într-o parte, le făcu loc lui 
Crebillon şi poverii sale. 

Poetul se găsea într-un dormitor slab luminat de o veioză 
căci obloanele de la ferestre erau închise iar perdelele erau 
trase pentru a evita ca lumina să o incomodeze pe bolnavă. 

Doctorul împinse un fotoliu în care Crebillon o depuse pe 
tânăra subreta care repetă stoic: 

— Doamna!... consultaţi-o pe doamna...! 

Dar doctorul, foarte calm, fără să se grăbească, luă un 
scaun, îl puse în faţa tinerei femei şi, în ciuda protestelor 
subretei, n-a consimţit să se ocupe de bolnavă până când n- 
a văzut-o pe micuța încăpăţânata, care repetă rugămintea 
sa fără încetare, cu picioarele sprijinite de scaun. 

Numai, atunci se apropie de un pat uriaş şi-i trase 
perdelele. 

Crebillon era numai ochi. 

În pat se odihnea o doamnă la vreo cincizeci de ani, palidă, 
obosită, cu obrajii supţi, rigidă. Ai fi jurat că-i un cadavru 
dacă un spasm uşor nu i-ar fi ridicat din când în când 
pieptul, demonstrând, că nu i s-a scurs încă întreaga viaţă 
din corp. 

Avea rochii închişi şi din colţul buzelor strânse izvora un 
firicel de salivă amestecată cu sânge. Bolnava nu gemea şi 
părea a fi leşinată. Bătrânul doctor îi ridică buzele: dinţii îi 
erau încleştaţi într-un spasm nervos. 


Mereu calm, metodic, fără să se grăbească, doctorul luă 
un instrument dintr-o trusă, pe care o scoase dintr-un 
buzunar în acelaşi timp cu un minuscul flacon, din care 
vărsă câteva picături într-o linguriţă, după care se adresă 
poetului: 

— Domnule, zise el, dacă aş îndrăzni... 

— Spuneţi, domnule, sunt la ordinele voastre, răspunse 
Crebillon, văzându-l că ezită. 

— Iată, reluă doctorul, în timp ce eu voi descleşta dinţii 
bolnavei, dumneavoastră să-i strecuraţi în gură cele câteva 
picături de medicament din linguriţă. 

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse poetul, care se 
apropie de doctor, luă linguriţa pe care i-o întindea acesta şi 
se pregăti să facă ce i se indicase, spunându-şi: „Drace, se 
pare c-am apucat-o pe un drum greşit!... şi cât m-am zbătut 
ca să ajung la un rezultat atât de modest... Hotărât lucru, 
singurul lucru ce-mi mai rămâne de făcut e să dau de acest 
cavaler d'Assas cu orice preţ... pentru că e singurul care 
mă poate ajuta s-o regăsesc pe Jeanne.” 

În timpul acesta bolnava înghiţise cele câteva picături pe 
care poetul i le strecurase în gură. Avu un tresărit puternic, 
urmat de un suspin. Închise şi deschise ochii de mai multe 
ori, apoi trăsăturile crispate i se destinseră, spasmele 
dispărură, respiraţia îi reveni la normal şi bolnavă păru să 
adoarmă liniştită. 

— Aşa! exclamă doctorul, ridicându-se, totul va fi bine. 

— Doctore, doamna-i salvată, nu-i aşa? îl întrebă subreta, 
neliniştită. 

— Pe cinstea mea, nu pot băga mâna în foc; cu toate astea 
avem mari şanse să scăpăm şi de beleaua asta. Şi acum să 
stăm de vorbă noi doi, mica mea încăpăţânată. 

— Oh! Doctore, n-ar trebui să abuzăm de bunăvoința 
domnului. 

Şi drăgălaşa subretă arătă spre Crebillon. 

Acesta, foarte decepţionat, furios să găsească o străină 
acolo unde se aştepta s-o vadă pe doamna d'Etioles, nu mai 


dorea nimic altceva decât să plece, aşa încât prinse din zbor 
cele spuse şi profită de ocazie pentru a se retrage. 

În timpul acesta doctorul sunase şi dăduse ordin unui valet 
să-l conducă pe poetul decepţionat, scuzându-se că nu 
poate să-l conducă el însuşi, micuța încăpăţânata având 
nevoie de îngrijiri urgente. 

Crebillon se retrase deci, condus fiind de valet, nu fără să 
primească mulţumirile doctorului şi ale micuţei subrete 
care insistase ca acel galant necunoscut să-şi lase numele şi 
adresa, afirmând că şi stăpânul său va dori să-i 
mulţumească căci, prin fericită să intervenţie, salvase poate 
viaţa bolnavei care-i era o rudă foarte îndrăgită. 

Poetul se întoarse deci la hanul său, unde îl aştepta Noe 
fidel la post, cu moralul la pământ, foarte prost dispus, 
furios că pierduse timp preţios alergând pe o pistă falsă şi 
spunându-şi că acum trebuia să-l regăsească, cu orice preţ, 
pe cavalerul d'Assas. 

La două zile după aceste întâmplări Crebillon primi vizita 
unui bărbat între două vârste, cu un aspect foarte simplu, 
amabil şi foarte blând care, vorbind cu un puternic accent 
german, se prezentase ca fiind stăpânul casei din stradă 
Rezervoarelor şi-l anunţase că ruda sa era în afară de 
pericol graţie şi ajutorului său generos, adresându-i mii de 
mulţumiri, rugându-l să-i facă onoarea de a veni să-i 
viziteze ca şi pe ruda sa şi se retrase lăsându-i un nume 
străin pe care nu reuşea să-l pronunţe. 

Şi, în timp ce schimba politeţuri cu vizitatorul său, 
Crebillon îşi spunea: „Să mă ia dracu' dacă mai pun eu 
piciorul în casa ta, teuton nenorocit!” 

Poetul era ranchiunos; nu-i ierta necunoscutului cele trei 
zile pierdute ca să-i păzească inutil casa, când avea lucruri 
atât de serioase de făcut. 

Era furios şi pe Noe care amestecase că tâmpitul vis şi 
realitate, dar era furios, mai ales, pe el, care acceptase de 
bună voie prostiile unui beţiv, luându-le drept adevărate. 


Dar îşi zicea în chip de scuză: „Şi totuşi, cum să nu fi înşelat 
de coincidenţe atât de extraordinare!” 

Cu toate astea, dacă sărmanul Crebillon ar fi cunoscut tot 
adevărul, ar fi fost şi mai furios... dar din alte motive. 

Noi cunoaştem acest adevăr şi dacă cititorul va dori, i-l 
vom dezvălui. 

Capitolul XII Ce se întâmpla în casa din strada 
Rezervoarelor. 

Să-l luăm pe domnul Jacques de acolo de unde l-am lăsat: 
de la căpătâiul Jeannei unde aştepta liniştit ca tânăra 
femeie să-şi revină pentru a fi în stare să reia convorbirea 
pe care dorea s-o aibă cu ea. 

Jeanne avea febră şi delira, dar domnul Jacques era 
perfect convins că în starea ei nu era nimic alarmant. 

Poţiunea calmantă, pe care o preparase el însuşi, trebuia 
să-i ofere bolnavei câteva ore de odihnă reparatorie, 
suficiente, credea el, dacă nu s-o pună pe picioare, cel puţin 
să-i redea o parte din forţe şi să-i alunge febra. 

Sigur că şocul a fost îngrozitor, mai ales pentru o natură 
atât de deosebită şi de delicată că aceea a Jeannei şi se vor 
scurge, fără îndoială, multe zile până când se va reface pe 
deplin în urma tulburării provocate de prăbuşirea viselor 
secrete şi pierderea iluziilor sale cele mai scumpe. 

Durerea-i va mai strânge încă multă vreme inima şi vă mai 
tulbura sufletul ei subtil şi rafinat, punând la încercare 
inteligenţa suplă şi delicată a Jeannei... Dar asta conta prea 
puţin pentru bărbatul acela hotărât, pe care nimic nu-i 
putea opri în drumul său spre țelul propus. Dimpotrivă, 
slăbiciunea morală a tinerei femei cădea cum nu se poate 
mai bine pentru planurile sale... în acest fel putea să 
mânuiască după voia sa spiritul acela voluntar şi puternic, 
care în condiţii normale i-ar fi scăpat de sub control! 

Tot răul fiind spre mai bine, domnul Jacques se retrăsese 
aşteptând mai binele, pe care-l spera pe aproape. 

Dar lovitura fusese mult prea sălbatică, peste forţele 
tinerei femei. 


A doua zi de dimineaţă, în loc de mai binele sperat, starea 
se agravase tot mai mult: febra crescuse foarte mult şi 
delirul persista, tenace şi îngrozitor. 

Foarte neliniştit, domnul Jacques trebui să se resemneze şi 
să cheme un medic care fu ales, de altminteri, dintre afiliaţii 
redutabilului ordin al cărui şef suprem era. 

Medicul nu-i ascunse că starea bolnavei, al cărei nume nu 
i-l cunoştea, era dintre cele mai grave şi că nu putea spune 
dacă o va putea salva. 

Domnul Jacques rămase foarte nedumerit la auzul acestei 
mărturisiri atât de cinstite şi de directe pe care doctorul i-o 
făcuse la cererea lui expresă. 

Atunci interveni contele du Barry. 

Sufletul acestui bărbat, împietrit în mizerie şi venin, se 
dezvălui imediat în toată hidoşenia sa. Cu cinism, declară 
deschis că, după părerea lui, cel mai bun lucru era să se 
profite de boală care se declanşase atât de puternic şi s-o 
lase pe pacientă să se lupte singură cu boala, nedându-i nici 
un ajutor, încât aceasta să moară negreşit. 

Pur şi simplu contele le propunea un asasinat, dar un 
asasinat justificat într-un mod deosebit; doamna d'Etioles ar 
fi murit fără ca cineva să-i dea o mână de ajutor. 

Motivele acestei cinice acţiuni erau următoarele: regele 
nu era suficient de prins de contesă; că o reîntoarcere la 
doamna d'Etioles era oricând de temut, mai ales dacă 
regele afla, din întâmplarea, starea deosebit de alarmantă 
în care conduita sa o adusese pe tânăra îndrăgostită; pe 
scurt... bolnava fiind un pericol viu, cel mai bine era să se 
profite de ocazie şi s-o lase să moară căci, adăugă el ca o 
concluzie: 

— Zdrobeşte vipera dacă vrei să nu te omoare veninul ei! 

Acestea erau motivele pe care contele du Barry le 
mărturisea cu voce tare. 

Dar mai avea şi alte motive pe care le păstra numai pentru 
el şi care erau următoarele: 


Cavalerul d'Assas era înarmat lulea de păuniţa care, 
hotărât lucru, sucea capul tuturoror pentru că, în urma 
unei aventuri ciudate pe care nu şi-o putea încă explica, îl 
ratase prosteşte pe d'Assas, pe care-l credea în mâna lui, ce 
răzbunare mai frumoasă se putea închipui decât aceea de 
a-şi oferi imensa satisfacţie de a se duce chiar el să-i anunţe 
moartea porumbiţei sale. 

lată ce răzbunare drăcească găsise în ura sa. 

Domnul Jacques ascultase cu răceală motivele invocate de 
conte pentru a justifica acel asasinat. 

Noi nu vrem să-l facem pe acest bărbat mai rău decât era, 
trebuind să-l prezentăm imparţial şi lăsând conştiinţei 
cititorului grijă de a pronunţa o judecată. 

Domnul Jacques nu era o brută sângeroasa precum 
contele du Barry. 

Era mai degrabă blând şi liniştit prin natura sa; nu făcea 
rău de dragul răului; nu avea prieteni sau duşmani; era, ca 
să spunem aşa, o entitate vie. 

Răul şi binele erau, pentru el, acele lucruri care însoțeau 
sau paralizau interesele societăţii. Nu simţea nici ură şi nici 
iubire; nici milă, dar nici răutate. Nu avea decât un ţel pe 
care trebuia să-l atingă; în faţa acelui ţel, obstacole; în jurul 
lui, ajutoare mai mult sau mai puţin dezinteresate. 

Ajutoarele le recompensa în funcţie de meritele lor, fără 
bucurie, fără recunoştinţă, numai de nevoie, recompensa 
fiind obligatorie dacă dorea ca ajutorul să continue. 

Obstacolele le zdrobea fără remuşcări, fără slăbiciuni, clar 
şi fără ură, numai de nevoie. Dacă obstacolul era o fiinţă 
umană, în primul rând încerca să-l dea la o parte din 
drumul său. Dacă nu reuşea atunci, dar numai atunci, lovea. 
Dar, chiar şi lovind inexorabil precum destinul, nu era 
incapabil de un sentiment de milă sau de admiraţie dacă 
obstacolul suprimat era demn de unul sau de altul. 

Ascultase deci fără să murmure şi fără indignare cele 
spuse de contele du Barry, calculând cu răceală ce foloase 
ar putea trage de pe urma morţii doamnei d'Etioles, 


încercând să-şi imagineze, din contră, ce probleme şi ce 
încurcături i-ar putea aduce ea planurilor sale dacă o lăsa 
în viaţă. Şi rezultatul calculelor sale fusese că acea moarte 
nu-i era de nici un folos, în timp ce, fiind în viaţă, Jeanne 
putea să-l ajute la definitivarea planurilor sale. 

Declară deci că existenţa Jeannei era indispensabilă 
reuşitei planurilor sale şi că înţelegea că fiecare să facă tot 
posibilul ca s-o ajute să iasă din starea în care se afla. 

Şi, cum descifrase o intenţie răutăcioasă în spusele 
contelui, avu grijă să-l facă să înţeleagă că se aştepta la o 
supunere totală din partea lui. 

Contele, înțelegând ameninţarea abia voalată din spusele 
acelui stăpân de care se temea din ce în ce mai mult pe zi 
ce trecea, se înclinase, promițând să se supună cu bună 
credinţă. 

Pentru moment, Jeanne era salvată dinspre partea 
contelui! 

Şi spunem pentru moment: într-adevăr, domnul Jacques 
nu-şi exprimase întreg raţionamentul. Fidel principiilor 
sale, îşi spusese că se făcea simțită nevoia. 

Aşteptând, răul subit de care fusese atinsă tânăra femeie îl 
servea şi-l contraria, în acelaşi timp, pe acest bărbat de 
temut şi planurile sale. 

În acest caz se folosea de boala neaşteptată a rivalei sale, 
lăsând câmp liber contesei du Barry. 

Ceea ce-l deranja cel mai mult era că nu putea smulge 
bolnavei informaţiile de care avea nevoie pentru a-şi 
construi planurile viitoare, ca şi faptul că nu putea face 
presiuni asupra ei pentru a o angaja pe calea pe care o 
dorea el. 

Dar se putea spune că în această afacere bărbatul avea 
toate atuurile la îndemână, totul fiind că un fel de joc de 
copii. 

Admise că, delirul persistând în ciuda îngrijirilor sale 
energice şi inteligente, Jeanne îl făcuse să afle mai multe 
lucruri interesante din şirul de cuvinte rostite fără încetare, 


mai multe decât spera să obţină dintr-o discuţie cu ea 
sănătoasă. 

Nefericita nu înceta să vorbească de rege şi iubirea sa 
înflăcărată şi sinceră manifestându-se prin plângerile sale 
sfâşietoare. Şi această pasiune debordantă era atât de 
pură, atât de liberă de orice sentiment meschin, atât de 
arzătoare încât domnul Jacques se simţea cuprins de o 
respectuoasă admiraţie pentru victima sa şi fremăta 
primind cu aviditate gândurile cele mai intime ale acelui 
suflet îndurerat şi iubitor pe care febra le smulgea acelui 
corp delicat şi atât de frumos. 

Respectul şi admiraţia sa conduceau la acel sentiment atât 
de pur şi de dezinteresat, în timp» ce temerile sale se 
trezeau una după alta, căci el cunoştea mult prea bine 
sufletul uman pentru a nu presimţi ce minuni era capabilă 
să facă o astfel de iubire; îl cunoştea prea bine pe rege 
pentru a nu simţi ce flacără superbă putea aprinde în 
sufletul lui uşuratic şi nemărginit de egoist o pasiune atât 
ele arzătoare şi comunicativă. 

Într-adevăr, dacă ne amintim cu ce uşurinţă se lăsase prins 
Ludovic al XV-lea de comedia abil jucată de cea care era o 
comediană incomparabilă şi care-şi spunea contesa du 
Barry, care ştiuse să simuleze sentimente ce gâdilaseră 
delicat amorul propriu al acelui caracter personal dar timid, 
impertinent dar slab... dacă ne gândim că regele era de o 
tenacitate rară în obiceiurile care ţineau loc de sentimente, 
vom înţelege că pericolul cel mai grav consta în întregime 
în această poveste de iubire, capabilă prin sinceritatea sa să 
facă o impresie profundă asupra spiritului regelui şi să facă 
să pătrundă în sufletul său sec şi dispreţuitor sentimente 
necunoscute până atunci şi susceptibile a se ridica la 
înălţimea acelei pasiuni. 

Din aceste calcule rezultau pentru domnul Jacques două 
concluzii: una, că trebuia cu orice preţ ca întreaga lume să 
nu afle de retragerea doamnei d'Etioles şi a doua: să 
ascundă cu cea mai mare grijă starea actuală a sănătăţii ei. 


Dacă prin cine ştie ce ghinion îngrozitor unul dintre; 
prietenii săi ar afla locul acestei retrageri, iar acest amic, la 
rândul lui, îl va înştiinţa pe rege că aceea pe care o con 
sidera trădătoare şi sperjură murea din dragoste pentru el 
şi regele, peste măsură de flatat de această dovadă de 
iubire, cu ochii în sfârşit limpezi, va da năvală acolo, era 
obligat să se supună evidenţei. 

Atunci îi va fi fost imposibil să-l facă să creadă că sărmana 
creatură pe care o vedea acolo, atât de dureros lovită de 
abandonul său, putea fi infidelă, trădătoare. 

Odioasa calomnie care constă din a face din Jeanne 
amanta cavalerului d'Assas, abil întreţinută în mintea lui 
Ludovic de o întreagă faună de complici voluntari şi 
involuntari, cădea de la sine în faţa evidenţei faptelor. Cu ea 
cădea şi gelozia oarbă şi feroce care-l împinsese şi-l ţinuse 
pe rege; mai mult ca orice alt sentiment, în braţele contesei 
du Barry... şi se făcuseră planuri atât de laborios construite 
care se prăbuşeau acum... Şi doamna. D'Etioles ieşea din 
acea luptă subterană triumfătoare şi atotputernică... Şi, 
acoperită de afecțiunea sinceră a regelui, scăpa oricărei 
alte tentative ulterioare... fiind atât de sus plasată încât 
loviturile nu o mai puteau atinge. 

Trebuia să manevreze cu prudenţă până la restabilirea 
completă a bolnavei, care nu va mai fi, atunci, de temut. 

În primul rând că, până atunci, regele ar fi avut timpul de 
a schimba efemera sa legătură cu contesa du Barry într-o 
obişnuinţă deja suficient de adânc înrădăcinată pentru ca 
această obişnuinţă să-i ţină loc de afecţiune şi că o 
schimbare era neplăcută naturii sale indolente şi puţin 
burgheze. 

Apoi, pentru că, restabilită, doamna d'Etioles pierdea cea 
mai mare parte a farmecului şi prestigiului său, căci se 
puteau aranja de aşa manieră ca să-i furnizeze regelui 
dovezile legăturii cu d'Assas atât de zdrobitoare, încât ea ar 
fi fost dinainte bătută şi i-ar fi fost imposibil să se apropie de 
rege, să încerce să-l convingă. 


lată de ce, fiindu-i respingătoare prin natura sa această 
crimă inutilă, rafinată şi delicată sub anumite aspecte, 
domnul Jacques ordonase să i se acorde bolnavei îngrijirile 
cele mai minuţioase şi mai atente. lată de ce recomandase 
precauţiile cele mai mari pentru ca nimeni să nu poată 
bănui prezenţa doamnei d'Etioles, grav bolnavă, în ciudata 
alcătuire de case de pe străduţa Rezervoarelor. 

Dar dacă Jeanne, în delirul său, îşi pusese sufletul în palmă 
în ceea ce priveşte iubirea pentru rege, tot ea dăduse 
indicaţii valoroase duşmanului său, de care acesta ştiuse să 
profite cu abilitate şi-şi dispusese forţele în consecinţă. 

În felul acesta ea îi vorbise despre domnul de Tournehem, 
adevăratul ei tată, de d'Etioles, de Damiens, care o 
înspăimânta fără să ştie prea bine de ce, de mulţi alţii... 

Febra îi dădea un fel de dar al profeţiei în privinţa a tot 
ceea ce se punea la cale împotriva regelui şi, cum vorbise 
fără încetare, luminase multe puncte obscure din mintea 
domnului Jacques, pregătindu-i acestuia arme ce se vor 
întoarce împotriva ei. 

Ea era cea care scosese la iveală cu brutalitate urzelile lui 
d'Etioles şi, punând astfel în gardă spiritul mereu la pândă 
al domnului Jacques care, până în acea zi, nu făcuse altceva 
decât să-l bănuiască pe subintendent şi care, dacă n-ar fi 
fost ea, ar fi comis greşeala de a dispreţui acel adversar ce 
acum îi părea a fi redutabil şi demn de toată atenţia. 

Tot ea îi povestise până în cele mai mici detalii presiunile la 
care fusese supusă cu cruzime pentru a consimţi la această 
căsătorie pe care o detesta tot ea îi povestise şi de oribilă 
maşinaţie urzită de mizerabilul său verişor împotriva 
unchiului său, tatăl ei adevărat. 

Într-un capitol precedent am văzut cum a folosit domnul 
Jacques aceste informaţii importante şi cum l-a trimis pe de 
Bernis la Tournehem fără să mai piardă timp. De Bernis îi 
făcuse tatălui Jeannei un raport în care ficţiunea şi 
realitatea se amestecau în proporţii egale, reuşind cu multă 
abilitate să capteze încrederea intendentului şi să facă din 


acel om de onoare un spion inconştient pus pe urmele lui 
d'Etioles. 

Prin Tournehem, de Bernis era sigur că va cunoaşte cele 
mai mici mişcări ale soţului Jeannei, domnul Jacques având 
un interes capital să fie informat asupra faptelor acestui 
personaj pe care de acum îl ştia capabil să se pună de-a 
curmezişul proiectelor sale şi să-i provoace neplăceri, pe 
care considera a fi mai prudent dacă le-ar preveni. 

În aceste împrejurări valetul Lubin şi contele du Barry, 
însoţindu-l pe doctorul chemat în cea mai mare grabă la 
căpătâiul doamnei d'Etioles, comiseseră imprudenţa de a 
schimba în pragul uşii acele câteva cuvinte surprinse de 
Noe în beţia sa. 

Vicontele d'Apremont sau, ca să-i lăsăm numele pe care el 
singur ţinea să-l păstreze, Lubin, îşi uitase de el. Într-un 
acces de proastă dispoziţie, până într-atât încât pronunţase 
nume proprii. Or, fatalitate, ghinionul a vrut ca un beţiv să 
se găsească pe străduţa pe care nu treceau zece persoane 
pe zi, tocmai la ţanc pentru a surprinde o conversaţie care 
n-ar fi trebuit să se ţină în acel loc şi asta tocmai în 
momentul în care stăpânul recomandase cea mai mare 
prudenţă, cea mai trează vigilenţă în jurul doamnei 
d'Etioles. Ăsta da, ghinion! 

Lubin, furios pe el însuşi, nu putuse dormi în noaptea 
aceea. Era aproape sigur că beeţivul nu auzise şi nu 
înţelesese nimic; nu conta! Ce drac de muscă îl pişcase, 
făcându-l să flecărească ca o bătrână cumătră pe malul 
şanţului. 

Oh! Contele greşise că nu-l gâtuise de-a binelea pe 
blestematul ăla de beţiv care avusese nefericita idee să-şi 
clocească beţia în faţa uşii lor chiar în momentul în care el, 
Lubin, făcuse tâmpenia să pronunţe imprudent numele 
acelea nenorocite. 

Ah! Dacă stăpânul afla de lucrul acesta, Lubin nu mai 
dădea două parale pe pielea sa. Trebuia să-şi îndrepte acea 
greşeală de neiertat printr-o supraveghere neîncetată. 


În această stare de spirit, valetul coborâse a doua zi dis- 
de-dimineaţă şi se postase în spatele vizierei uşii de la 
intrarea principală. 

Raționamentul lui Lubin era foarte simplu, el îşi spunea: 
„Dacă beţivul meu e un beţiv adevărat adus pe aici de o 
nefericită întâmplare, e sigur că n-am să văd nimic anormal. 
Dacă, dimpotrivă, omul meu era un fals beţiv, sau chiar unul 
veritabil, dar care a auzit câteva cuvinte şi nu are conştiinţa 
chiar atât de curată, mai mult ca sigur că va veni să dea 
târcoale pe aici... Atunci am să-l văd, am să-l recunosc, să-l 
ghicesc... şi voi vedea atunci ce voi avea de făcut.” 

Raționamentul era foarte just. În orice caz trebuia să fie 
încununat de succes. 

La capătul câtorva ore de aşteptare răbdătoare şi tenace, 
Lubin a fost recompensat din plin la vederea celor doi 
amici, Crebillon şi Noe, care s-au oprit în dreptul uşii. 

Nu putem spune că Lubin l-a recunoscut pe No€. Nu-l 
văzuse prea bine nici în seara cu pricina, iar poetul avusese 
ideea să-i schimbe costumul. 

Printre altele Crebillon avusese prudenţa de a se 
îndepărta cât mai repede cu putinţă de faimoasă uşă, 
trăgându-l după el pe No&6, de teamă că acesta să nu fie 
recunoscut. 

Din nefericire, această prudentă retragere se făcuse prea 
târziu. Din spatele uşii valetul avusese timpul necesar să le 
reţină chipurile şi, cum se afla cu toate simţurile la pândă, 
să nu-i mai piardă din vedere. 

Iarăşi din nefericire exclamaţiile pline de uimire ale 
beţivului, la recunoaşterea bornei căzute şi a ciocanului 
spart ca şi la regăsirea bucății din rever, jocul fizionomiei, 
foarte expresive, au fost mai mult ca suficiente pentru a-l 
trăda, dându-i încredere valetului că se află pe drumul cel 
bun, că în faţa să se află beţivul din seara trecută şi că 
beţivul surprinsese cu siguranţă ceva din conversaţia lor 
pentru că revenise chiar în dimineaţa următoare însoţit de 
individul cu faţă de beţiv, pe care nu-l cunoştea. 


Lubin, continuându-şi pânda, se întreba ce urma să facă, 
dar în zadar: nu găsea nimic. 

În timpul acesta beţivul trecea încă o dată prin faţa uşii, 
întorcându-se fără îndoială acolo de unde venea; în ceea ce- 
l privea pe însoţitorul său îl văzu intrând în cârciumă ce se 
găsea aproape peste drum de casa lor şi, la gândul că 
avusese dreptate, un surâs de satisfacţie îi apăru în colţul 
buzelor. 

Lubin îşi părăsi imediat postul de observaţie, urcă două 
câte două treptele până la etajul superior, urcă şi mai sus, 
până în pod, se apropie cu grijă de o lucarnă, scoase un fel 
de modulație bizară suflând într-un minuscul instrument pe 
care-l scoase dintr-un buzunar şi aşteptă. 

Câteva clipe mai târziu aceeaşi modulație bizară se auzi, 
venind dinspre casa din faţă. 

Atunci se îndreptă de lucarnă şi, îndeplinind fără îndoială o 
sarcină foarte importantă căci părea foarte mulţumit de 
sine însuşi, se aşeză într-un colţ fără să-i pese prea mult de 
praful din jur şi căzu pe gânduri. 

Fie că Lubin nu era un tip prea inventiv, fie că ceea ce 
dorea să facă era foarte complicat, după un sfert de oră se 
ridicase, negăsind nimic; apoi, luându-şi, cum se spune, 
inima în dinţi, cobori şi şovăind se prezentă în faţa 
stăpânului său: domnul Jacques. 

Cum s-a aflat singur în prezenţa superiorului său, Lubin s- 
a aşezat în genunchi şi-şi mărturisi greşeala cu toată 
francheţea, neomiţând bineînţeles să scoată în evidenţă tot 
ceea ce făcuse în dimineaţa acelei zile pentru a-şi îndrepta 
greşeala. 

Era în spusele nefericitului Lubin, îngrozit la ideea 
urmărilor superficialităţii sale şi la pedeapsă exemplară 
care urma să se abată asupra capului său, toată spaima 
care-l rodea din acea nenorocită clipă. 

Dacă ar mai fi văzut teribila privire a stăpânului său, în 
timp ce el vorbea cu capul aplecat, precum şi crisparea 


degetelor fine şi aristocratice pe velurul fotoliului, ar fi fost 
şi mai îngrozit. 

Dar în timp ce Lubin vorbea, domnul Jacques reflectă şi, 
după ce blestemase în sinea sa prostiile şi imprudenţele 
subordonatului său, îşi recăpătase repede stăpânirea de 
sine şi-şi făcuse un plan. 

Aşa încât, atunci când acesta termină, în locul reproşurilor 
usturătoare la care se aştepta, Lubin îşi auzi stăpânul 
întrebându-l cu blândeţe: 

— V-aţi gândit ce să faceţi cu cel din faţă, fiul meu? 

— Da, monseniore. De când a intrat în han, omul nostru e 
sub supraveghere. Nu ne scapă un gest, un cuvânt de-al lui. 
Când va ieşi, îl vom urmări şi vom afla cine este, unde 
locuieşte şi de ce mijloace dispune. 

— Bine, fiul meu, e perfect! Ridicaţi-vă. 

Lubin, care în tot acest timp rămăsese în genunchi, se 
ridică, întrebându-se dacă nu cumva visează. 

— Fiul meu, reluă domnul Jacques, ar fi trebuit să vă 
pedepsesc sever, căci aţi comis o greşeală... o gravă 
greşeală... în ciuda ordinelor mele formale... dar pentru 
orice păcat există iertare... De altminteri, câinţa voastră 
sinceră, mărturisirea rapidă şi sinceră, a greşelii mă 
îndeamnă la clemenţă. Mergeţi în pace, fiul meu, sunteţi 
iertat... de data asta... Dar, reluă el cu un calm şi o blândeţe 
mai îngrozitoare ca o ameninţare, nu mai cădeţi în păcat... 
Haideţi!... am nevoie de linişte pentru a reflecta. 

Lubin, uluit de clemenţa la care era departe de a se 
aştepta, ieşi, încântat, în fond, de a se fi descurcat atât de 
bine şi promiţându-şi ca în viitor să-şi ţină gura şi să facă 
uitat acest moment de rătăcire printr-o supunere oarbă. 

Puțin mai târziu subreta, înarmată cu instrucţiuni precise, 
ieşea ostentativ din casă şi mergea să cumpere 
medicamente, remiţând spiţerului biletul împăturit într-un 
mod cu totul particular, pe care acesta îl luă din mâinile 
fetei şi-l deschise cu un profund respect. 


Biletul conţinea instrucţiuni adresate spiţerului, care era 
un membru afiliat al ordinului şi care, după ce-l citise, îl 
arse în faţa tinerei femei, spunând simplu: 

— Spuneţi-i că ordinele vor fi executate. 

Subreta se întorsese acasă, iar Crebillon abia ce ieşise de 
la spiţer că domnul Jacques primea două rapoarte succinte 
provenind unul de la hangiu, celălalt de la spiţer în care 
cuvintele, faptele şi gesturile poetului erau minuţios 
relatate. 

În chiar seara aceleiaşi zile, un alt raport, mai detaliat, 
dezvăluia domnului Jacques numele lui Crebillon şi No€ 
Poisson, casa unde locuiau, când dosiseră la Versailles şi ce 
făcuseră acolo de la sosirea lor. Era semnalată şi vizita lui 
Crebillon la Berryer. 

Domnul Jacques îl chemă imediat pe de Bernis şi-i dădu 
instrucţiuni. 

În chiar aceeaşi noapte de Bernis îi povestea în detaliu 
conversaţia pe care o avusese Crebillon cu locotenentul 
general de poliţie şi care nu fusese greu să i-o smulgă, atât 
de mirat fusese Berryer de atitudinea care părea 
extraordinară - pentru un curtean - a diavolului acela de 
poet care-şi permitea să fie atât de sincer. 

Domnul Jacques se hotărâse. Ştia ce dorea acel om şi ştia 
şi ce anume căuta. Era liniştit. Acela dacă o căuta pe 
doamna d'Etioles, nu pentru a o arunca în braţele regelui o 
căuta. 

Şi simţea un oarecare respect pentru bravul bărbat care 
era poetul, mai cinstit în sărăcia lui decât toţi seniorii 
ţanţoşi, dar lipsiţi de onoare pe care-i vedea mişunând în 
jurul lui, precum şi un fel de jenă, de necaz să-l găsească în 
calea lui şi... cine ştie?... să-l zdrobească. 

Căci din motive pe care le-am explicat, poetul nu trebuia s- 
o găsească pe doamna d'Etioles. Şi pentru că greşeala unui 
inferior, secondată de un ghinion realmente extraordinar, îl 
pusese pe urmele celei care avea un interes deosebit să n-o 
lase să fie descoperită, trebuia să-i dovedească acelui 


Crebillon, fără putinţă de tăgadă, că se înşelase, că apucase 
un drum greşit, că tot ceea ce-i povestise prietenul său, sau 
cel puţin acele pasaje ce-o priveau pe doamna d'Etioles, nu 
era decât rezultatul imaginaţiei unui beţiv, opera aburilor 
băuturii. 

Am văzut cum a făcut-o şi cum a fost înşelat poetul de 
tânăra subretă, bine instruită şi secondată de câţiva 
complici care-şi jucaseră fiecare rolul care-i era destinat cu 
o perfectă naturaleţe. 

Capitolul XIII Portretul. 

Să ne întoarcem în căsuţa de sub copaci unde regele, 
însoţit numai de Lebel, valetul său de cameră şi 
organizatorul suprem al aventurilor sale galante, se ducea, 
învăluit de mister, în fiecare noapte. 

Regele continua foarte regulat duetul său amoros atât de 
ciudat început, fără ca Juliette, care-l studia cu cea mai 
mare atenţie, să poată spune dacă ocupa sau nu un loc 
privilegiat în inima regalului său amant. 

Nici Ludovic nu putea spune cu precizie cărui sentiment 
anume i se supunea. 

Venea acolo aproape în fiecare noapte, fără prea mare 
plăcere insă, fără elan, adesea chiar cu un fel de regret, cu 
dorinţa de a lăsa totul baltă şi a se întoarce din drum. 

Lebel fusese obligat deja de mai multe ori să uzeze de 
întreaga sa diplomaţie pentru a reaminti discret regelui că 
era aşteptat, însă de câteva ori valetul fusese obligat să ia 
singur măsurile de rigoare pentru vizitele nocturne, fără să 
fi primit ordine pentru aceasta. Fără aceste intervenţii pline 
de îndemânare şi bine camuflate contesa l-ar fi aşteptat în 
van pe Ludovic, care nu de puţine ori, supunându-se firii 
sale timide şi nehotărâte, se resemnă bombănind, ceda 
mârâind abilei şi secretei presiuni a servitorului său şi se 
ducea la. Acele bizare întâlniri amoroase ca la o corvoadă, 
încântătoare, ce-i drept, dar corvoadă. Dar dacă, din 
slăbiciune şi din obişnuinţă, se resemnase atât de uşor şi 
accepta aceste întrevederi nocturne, în revanşă regele se 


încăpăţâna să ia cele mai minuţioase măsuri pentru a 
ascunde această legătură care se năştea ferindu-se de orice 
tentativă care l-ar fi putut duce în văzul lumii la căsuţa de 
sub copaci, ceea ce ar fi condus rapid la recunoaşterea 
oficială a situaţiei doamnei contese du Barry. 

Din nefericire pentru rege, domnul Jacques îşi luase 
măsuri în consecinţă şi am putut vedea cum Ludovic îşi luă 
nişte măsuri absolut inutile, pentru că secretul său, pe care- 
Il credea bine păzit, era, graţie abilelor indiscreţii colportate 
din gură în gură, ca cel al lui Polichinelle, cunoscut de toţi 
cei de la castel. 

Nu trebuie de aici trasă concluzia că întâlnirile dintre 
Ludovic şi Juliette au fost mai puţin plăcute din aceste 
motive. Departe de ei lucrul acesta şi falsa contesă nu avea, 
cel puţin dinspre partea asta, motive să se teamă de viitor. 

Când ajungea în căsuţă regele nu lăsa să se simtă absolut 
nimic din stânjeneala şi din grijile sale şi asta numai din 
galanterie. 

Dar Juliette, falsa contesă, exercita asupra lui un farmec 
bizar şi deconcertant. 

Pe nesimţite, fără să-şi dea seama de acest lucru, cuvintele 
galante dictate regelui de acea politeţe de care nu se 
despărţea niciodată în faţa unei femei luau, sub influenţa 
acestui farmec, o turnură mai pasionantă, mai vibrantă, 
aproape sinceră. 

Ce-i drept, contesa era de o frumuseţe remarcabilă; 
manierele desăvârşite erau de o eleganţă rară; conversaţia 
rând pe rând melancolică şi jucăuşă ştia să atingi toate 
subiectele cu un tact perfect; în sfârşit, în momentele 
intime, ştia să joace comedia pasiunii cu un elan şi o 
înaripare dublate de o ştiinţă incomparabilă a tuturor 
lucrurilor ce ţin de amorul carnal, ştiinţă pe care o datora 
vechii sale meserii de femeie de moravuri uşoare. 

Prin frumuseţea sa şi prin conversaţia fină şi spirituală, 
începuse să topească gheaţa cu care era blindat spiritul 
regelui; prin îmbrăţişările ei savante şi rafinate ea îşi ducea 


la bun sfârşit opera de cucerire folosindu-se de simţurile 
regelui care vibrau în acele momente supra excitante. 

În ăsta stătea forţa ei, ca şi punctul său slab: reuşise să 
pună uşor stăpânire pe simţurile şi pe spiritul regelui, dar 
inima acestuia, searbădă şi rece, scăpa oricărei încercări de 
luare în posesie. 

Şi ceea ce era periculos pentru ea în această situaţie 
bizară era că Ludovic, la fel de abil comediant ca şi ea, 
dintr-o prudenţă instinctivă, putea să-i ascundă cu uşurinţă 
adevăratele lui sentimente. 

Or, cum Juliette îl vedea pe rege bucurându-se alături de 
ea, făcea greşeala de lua drept reală o pasiune care în 
realitate nu era decât un surogat; fibra pur sentimentală, 
niciodată atinsă, rămânea moartă, fără să vibreze. Aşa încât 
ea se credea a fi mai departe decât era în realitate. 

Comitea în felul acesta o eroare care putea avea 
consecinţe funeste, atât pentru ea, cât şi pentru cei care o 
conduceau, îi îndrumau paşii. 

Acest lucru explică de ce Ludovic, după ce se lăsa pradă 
îmbrăţişărilor acelei cochete cu o pasiune care-l 
surprinsese şi pe el, se detaşa fără efort de constrângerile 
sale morale atunci când simţurile îi erau satisfăcute şi se 
întorcea aşa cum venise... plictisit şi nemulţumit, jurându-se 
că va zdrobi această legătură care îl lăsa indiferent. Şi rece 
- asta când era departe de contesă - şi... reîntorcându-se în 
chiar aceeaşi seară, orice ar fi fost şi în ciuda tuturor 
jurămintelor. 

În general la întoarcerea de la unele din aceste escapade 
amoroase amintirea Jeannei se impunea tenace în mintea sa 
şi ceva ca un fel de remuşcare îi strângea inima. Numai că 
atunci revedea ţinuta mândră şi elegantă a unuia dintre 
ofiţerii săi şi amintirea cavalerului era ca o stafie ce alunga 
atât de dulcea imagine a iubitei, deschizând complet toate 
stăvilarele geloziei, îndepărtând toate remuşcările şi făcând 
să-i scrâşnească dinţii de furie. 


În momentul în care reapare în povestirea noastră, 
contesa du Barry se găsea în marele salon-atelier de la 
primul etaj, aşezată în faţa unui şevalet pe care se afla o 
pânză abia începută. 

Pânza reprezenta un portret al lui Ludovic al XV-lea, pe 
care Juliette se străduia să-l facă din memorie, gândind că, 
astfel va mişca sufletul regelui, cu delicata atenţie, şi-i va 
dovedi că orele petrecute departe de el le folosea gândindu- 
se la el. 

Portretul, pe şevalet, era în faţa ei, dar pensulele şi paleta 
odihneau, dispreţuitoare, pe podea. 

Contesa ţinea pe genunchi o copertă mare din carton pe 
care se afla o foaie albă; părea să privească ţintă spre un 
model absent pe care-l vedea cu ochii imaginaţiei şi pe 
care-l creiona cu mişcări febrile. Dar, lucru ciudat, portretul 
pe care-l desenă cu atâta atenţie concentrată nu semăna 
absolut deloc cu regele. 

Pe foaia de hârtie se detaşa net silueta elegantă a unui 
ofiţer... şi acest ofiţer semăna într-un mod frapant cu 
d'Assas. 

La ora aceea din zi în care era sigură că nu putea fi 
surprinsă de nimeni - regele nu venea decât noaptea, iar 
alte vizite nu primea - lăsa portretul regelui abia schiţat şi 
desenă cu dragoste pe cel al modestului ofiţer de carieră. 
Căci, sfârşise ea prin a-şi mărturisi, ofiţerul acela atât de 
tânăr, atât de loial, un cavaler atât de curajos era obiectul 
unei iubiri pure şi sincere din partea ei, o iubire ardentă, 
pasională, din partea celei care era acum curtezana, 
metresa regelui. 

Această iubire se născuse din milă. 

Fără să-l cunoască, auzise vorbindu-se în jurul ei de acest 
d'Assas frumos ca un Antoniu, curajos ca un semizeu, loial 
ca spada sa, mândru ca un rege, îndrăgostit, cu toate astea, 
ca un paj şi a început să se intereseze de el. 

Mai târziu, îl văzuse pe când ocupa, pe străduţa 
Rezervoarelor, pavilionul care era faţă în faţă cu al său. Şi, 


văzându-l atât de nerăbdător, de agitat şi de trist, vi-brând 
cu intensitate de pasiunea pentru o alta, interesul pe care i- 
] purta se preschimbase în compasiune. În acelaşi timp, fără 
să-şi dea seama, o invidie surdă creştea în sufletul ei, invidie 
ce o avea ca obiect pe fericită femeie care ştiuse să 
cucerească acea inimă şi să domnească acolo ca o stăpână 
absolută. 

Apoi a fost pusă la curent cu ceea ce se urzea împotriva 
cavalerului şi o imensă milă pusese stăpânire pe sufletul ei; 
îşi jurase să-l salveze. 

Şi într-adevăr, am văzut-o riscându-şi viaţa pentru a-l pune 
în gardă. 

Atunci când a trebuit să treacă la acte decisive, atât 
pentru a se supune celor care o comandau, cât şi propriei 
sale ambiţii, emoția violentă pe care o va simţi tot timpul cât 
va dura substituirea doamnei d'Etioles, nu-i va, lăsa 
plăcerea de a se gândi la el şi de a se întreba ce s-a 
întâmplat cu el. 

Dar atunci când, după plecarea regelui; Juliette socotise 
că partida e câştigată, întreaga nelinişte privitoare la soarta 
cavalerului d'Assas puse din nou stăpânire pe ea; numai că 
sentimentul ce-l avea pentru d'Assas nu mai era o simplă 
curiozitate, ci pur şi simplu un sentiment de dragoste. 

Putem fi siguri că ea nu va accepta fără luptă acest 
sentiment nou pentru ea şi care constituia un pericol mortal 
dacă, din nefericire, ar fi fost descoperit de du Barry, 
domnul Jacques sau de rege. Dar acest pericol, atât de real, 
mărea atracţia pentru d'Assas. 

În rest, răul era mult mai avansat decât îşi putea închipui 
ea şi trebui să constate cu spaimă, dar şi cu deliciu, că a 
renunţa la iubirea ei, la speranţa de a se face iubită, îi era la 
fel de imposibil ca şi renunţarea la lumina zilei. 

Drept pentru care, cu inima cât un purice, se informă cu 
abilitate, cu o rară şiretenie şi află că cel pe care-l iubea era 
prizonier la castel şi această veste, care nu avea nimic 
liniştitor în sine, îi provocă o mare bucurie. 


Slavă Domnului, cavalerul scăpase de loviturile lui du 
Barry, şi, atâta vreme cât va fi prizonier, nu avea a se teme 
de acest duşman pe care ea îl ştia încrâncenat şi plin de 
ură... Cel mai bine era să-l lase sub acele încuietori 
protectoare... Mai târziu va vedea ea cum îl va scoate de 
acolo. 

Mai târziu!... câte vise îşi făcuse cu aceste cuvinte ca 
punct de plecare...! 

În primul rând regele nu ştia că-l cunoaşte pe cavaler, îi va 
fi uşor să-i smulgă graţierea fără să-i trezească pentru mai 
târziu gelozia... când îl va ţine mai bine în mână; pe 
moment nu era prea sigură pe imperiul ei. 

Apoi, când îl va fi scos de acolo, devenită atotputernică, îl 
va înălța. Sus, atât de sus - acolo unde merita să fie - încât 
se va afla printre cei mari. Îl va aşeza atât de sus, îl va 
înconjura cu atâta iubire, cu atâta devotament încât va 
sfârşi prin a şterge din mintea lui imaginea micuţei 
d'Etioles şi-i va lua locul. 

Cu toate astea, va şti cum să-şi ducă la capăt intenţiile!... 
S-a descurcat de minune, luându-i locul în inima regelui!... 
Şi dacă a reuşit acel tur de forţă, mânată fiind de ambiţie, 
de ce n-ar fi capabilă atunci când va fi minată de dragoste 
Şi acolo unde regele capitulase, de ce n-ar face-o şi 
cavalerul?... Haida-de! Era sigură de sine! Şi era prea 
sincer îndrăgostită pentru a nu fi sigură de triumful final, 
iar d'Assas va fi al ei... îl dorea şi îl va avea! 

Aşteptând, trebuia să-l prevină cu orice preţ pe prizonier, 
să-i ridice moralul, să-l liniştească, făcându-l să înţeleagă că 
cineva puternic veghează asupra lui, că nu era singur şi 
abandonat, că undeva o inimă înflăcărată ia parte la 
bucuriile şi necazurile sale. 

Dar cum s-o facă? Încă nu ştia, dar ştia că mai devreme 
sau mai târziu o va face, chiar de-ar fi să arunce galbeni cu 
lopata pentru asta. 

Şi apoi aceste planuri hazardate pe care şi le făurea zi de 
zi O ajutau să iasă din marea nelinişte şi din cenuşiul 


singurătăţii care o apăsau greu în acel fel ciudat de 
claustrare la care era condamnată poate pentru multe zile 
de atunci încolo. 

Tot proiectând planuri care aveau toate ca unic scop 
prevenirea cavalerului d'Assas, la nevoie chiar tentativa de 
a-l vedea, contesa îşi continua desenul cu o atenţie, atât de 
profundă încât tresări violent în momentul în care a auzit 
vocea cameristei care, la câţiva paşi în spatele ei, îi spunea: 

— O rog pe doamna să mă ierte. Am ciocănit de mai multe 
ori... doamna nu mi-a răspuns... am început să mă 
îngrijorez... 

— Eram foarte concentrată, răspunse Juliette fără să-şi 
înceteze lucrul pe care femeia de serviciu nu putea să-l 
vadă. 

Cuvintele au fost însoţite de o mişcare a capului care 
explica tăcerea stăpânei, însemnând, în acelaşi timp, că 
indiscreţia servitoarei era acuzată. 

— Despre ce e vorba, fetiţo? 

— Doamnă, e un bărbat... un fel de mic burghez care n-a 
vrut să-şi dea numele, afirmând că doamna oricum nu-l 
cunoaşte... A insistat atât de mult să fie primit de doamna 
încât am crezut de datoria... 

— Un burghez? exclamă indispusă contesa. Dacă vrea să-şi 
ofere serviciile, vezi tu, Nicole. Nu am timp. 

— Prea bine, doamnă! 

Fără să se mai ocupe de servitoare, îşi continuă 
concentrată lucrul la desen, până în clipa în care o voce 
blândă şi umilă se auzi în spatele său: 

— Binevoiţi să scuzaţi insistența mea indiscretă, doamnă. 
Afacerea care mă aduce este foarte importantă şi vă pot 
asigura că nu veţi regreta că m-aţi ascultat. 

Trăsnetul s-o fi lovit din întâmplare şi n-ar fi produs un 
efect mai îngrozitor că cele câteva cuvinte căzute în liniştea 
încăperii. 

Rămase împietrită, cu capul întors spre interlocutorul său, 
cu ochii ieşiţi din orbite, cu degetele crispate convulsiv pe 


copertă de carton ce se odihnea pe genunchii săi. 

Cu toate acestea, bărbatul nu avea nimic îngrozitor. 

Era un bun mic-burghez, cu aspect modest, surăzător şi 
respectuos plecat, ceea ce îi permitea să examineze mai de 
aproape desenul ce se afla la câţiva centimetri de chipul 
său. 

Bărbatul se îndreptase şi-şi aruncase o clipă privirea 
asupra subretei care dispăru imediat, ca şi când privirea ar 
fi însemnat un ordin mut. 

Acum contesa era scuturată de un tremurat nervos foarte 
vizibil şi, palidă ca o moartă, cu desenele în mână, se 
ridicase în picioare, în atitudinea unui vinovat prins asupra 
faptului. 

Acest burghez liniştit, care intra la ea ca la el acasă şi 
tocmai la momentul potrivit s-o surprindă dând frâu liber 
sentimentelor ei cele mai intime; acest burghez care părea 
mai în largul lui acolo decât ea, în sfârşit, acest burghez, 
care în faţa ei dădea ordine mute atât de prompt executate, 
era chiar domnul Jacques. 

Când a fost sigur că Nicole a plecat, domnul Jacques şi-a 
tras un fotoliu, s-a aşezat liniştit, şi, pe un ton foarte calm, 
ca şi cum ar fi fost stăpânul casei, îi spuse cu blândeţe: 

— Liniştiţi-vă, fiica mea, ştiu că vizita această vă tulbură: 
vă temeţi că servitorii să nu afle şi să nu spună regelui... Fiţi 
fără grijă, mi-am luat toate măsurile necesare. Pentru toţi 
cei de aici sunt un bijutier care vrea să vă ofere câteva 
pietre preţioase. Pietrele, iată-le, vi le dăruiesc şi cum voi 
pleca, am să dau cameristei câteva sute de livre ca 
recompensă pentru că a permis unui meşteşugar cinstit ca 
mine să trateze o afacere importantă cu dumneavoastră. 
Căci aceste pietre vi le-am vândut, o afacere foarte bună 
pentru mine; puteţi chiar să-i spuneţi regelui şi să i le 
arătaţi... Vedeţi deci că nu aveţi de ce vă teme... 

Spunând aceste lucruri, mereu calm şi surâzător, domnul 
Jacques scoase din buzunar o cutiuţă ce conţinea un colier 
de o rară frumuseţe pe care-l puse pe o măsuţă. 


Ascultându-l vorbind. Juliette îşi revenea încetul cu încetul. 
Dar nefericitul desen pe care îl avea în mână o stânjenea 
teribil şi nu ştia cum să scape de elfără a avea aerul că-l 
ascunde... 

În cele din urmă, recăpătându-şi tot sângele rece, se 
hotări să lase mapa de desen sprijinită de o mobilă, având 
grijă că desenul să se sprijine de mobilă. 

În clipa aceea domnul Jacques o întrebă cu aerul cel mai 
natural: 

— Mi s-a părut mie, sau desenaţi, fiica mea? 

— Oh! exclamă Juliette, care simţea sudoarea ieşindu-i 
prin toţi porii feţei. Oh! Numai câteva schiţe fără 
importanţă. 

— Bine, bine, fiica mea, dar, vă rog, aşezaţi-vă la locul 
vostru, continuaţi-vă munca... Veţi înţelege, adăugă el cu 
bonomie, că ar putea părea ciudat ca o astfel de mare 
doamnă ca dumneavoastră s-ar deranja din pricina unui 
pârlit de artizan ca mine. Reluaţi-vă ocupaţia: trebuie s-o 
faceţi. 

Contesa, ghicind ordinul ascuns în spatele acestor cuvinte 
pronunţate pe un ton părintesc, trebui să se supună. 

Îşi reluă locui şi nefericita mapă cu desene, simțind că e 
mai bine să arate ostentativ ceea ce dorea să ascundă. 

În timpul acesta domnul Jacques se apropiase şi examina 
cu atenţie portretul terminat cu un aer din care nici cel mai 
atent observator n-ar fi putut scoate nici cea mai mică 
semnificaţie. 

Apoi, după ce spusese din pură politeţe: 

— Îmi permiteţi? 

Luă desenul din mâinile Juliettei care aştepta, calmă în 
aparenţă, dar cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. Îl privi 
îndelung, clătinând din cap aprobator şi i-l înapoie foarte 
calm, fără să lase să-i scape aici cel mai mic semn de 
mirare. 

— E bine, e perfect! Asemănarea este frapantă... Vă felicit, 
scumpa mea copilă; dacă veţi reuşi la fel de bine şi portretul 


regelui, cum aţi făcut-o eu cela drăgălaşului nostru d'Assas, 
Maiestatea Să va avea toate motivele să fie satisfăcută. 

Aceasta a fost totul. 

Domnul Jacques se întoarse la locul lui, jucându-se maşinal 
cu o modestă tabacheră din argint, de unde luă o priză şi 
apoi o puse la loc în buzunar cu gestul cuiva care îşi zise că 
a venit pentru lucruri mult mai importante şi-i adresă 
uimitei contese următoarea întrebare: 

— Ei bine, cum stăm, copila mea ce aveţi de spus? 

— Spun, monseniore, că regele se lasă greu, că eu mă 
plictisesc de moarte în carceră asta şi că nu asta este 
existenţa la care m-aţi făcut să visez. 

Cum se vede, Juliette folosea tactica familiară tuturor 
femeilor. Temându-se de reproşuri pe care le ştia meritate, 
aplica acea tactică după care cea mai bună apărare este 
atacul şi se arătă agresivă. 

Calm, domnul Jacques îi răspunse: 

— Răbdare! Răbdare! Totul se va schimba foarte repede. 

— Răbdare?... e uşor de spus când vorbiţi de pe poziţia 
dumneavoastră... Eu aştept, sechestrată fiind aici, îmi este 
interzis să ies din casă, fiindcă, urmând instrucţiunile 
dumneavoastră, i-am spus regelui că am scris contelui du 
Barry anunţându-l că bolnavă fiind, îmi este imposibil să vin 
să-l întâlnesc la Versailles şi că sunt obligată să-mi amân 
călătoria până la o dată neprecizată. Înţeleg perfect că 
trebuie salvate aparențele în ochii regelui, care s-ar putea 
mira văzându-l pe conte, pe care i l-am descris a fi foarte 
gelos pe mine, rămânând liniştit aici fără să-şi facă griji în 
legătură cu mine, când chiar eli-a anunţat regelui sosirea 
mea pentru mâine sau poimâine. 

Adaug chiar că Ludovic a părut să se distreze copios de 
ceea ce a numit festa jucată sărmanului conte şi mi-a 
promis să facă astfel încât, din partea lui, să-l reţină pe 
conte în cazul în care acesta ar dori să vină să constate 
personal starea sănătăţii mele. Toate astea sunt bune, dar 
nu e mai puţin adevărat că sunt prizonieră aici, că nu pot 


ieşi, că nimeni, în afara regelui, nu vine să mă vadă şi că mă 
plictisesc, vă repet, de moarte! 

— Tot ceea ce-mi spuneţi este perfect adevărat şi înţeleg 
foarte bine că acest soi de. Claustrare apasă dureros o 
femeie atât de frumoasă că dumneavoastră. Dar tocmai 
venisem să vă anunţ că prudenţa rezervată ce ne-a fost 
impusă de circumstanţe nu-şi mai are raţiunea de a fi. Ne 
apropiem de ţintă, copila mea; peste puţină vreme, 
singurătatea care vă apasă va înceta. Poate că veţi primi 
atât de multe vizite încât veţi regreta liniştea de acum, dar 
asta nu mă priveşte. Aşteptând, pentru că vă este atât de 
dor de a ieşi, faceţi-o, scumpa mea copilă; ieşiţi după pofta 
inimii. 

— Cum! exclamă Juliette mirată de a obţine aşa de uşor un 
lucru la care ţinea atât de mult din alte motive decât cele 
mărturisite; cum! Îmi acordaţi permisiunea? 

— Sigur că da, copila mea. Dacă regele vă permite să 
faceţi acest lucru totuşi... luându-vă toate măsurile pentru a 
nu fi recunoscută, puteţi ieşi când şi cât doriţi... Chiar din 
seara asta dacă doriţi... 

— Ah! Cât sunteţi de bun! exclamă contesa într-un elan de 
gratitudine, ce venea din adâncul inimii căci se gândea că, 
liberă fiind să acţioneze după bunul ei plac, liberă să iasă în 
sfârşit din acea colivie aurită în care se sufoca, putea să se 
apropie în sfârşit de d'Assas, să încerce să facă ceva pentru 
el. 

— Nu sunt bun, sunt pur şi simplu drept şi vreau să vă văd 
fericită. Acum că suntem de acord, copila mea, povestiţi-mi 
de-a fir a păr până unde aţi ajuns în relaţia cu regele. 

Juliette îi făcu atunci o descriere exactă şi minuțioasă a 
situaţiei şi a speranţelor pe care şi le făcea, bazându-se pe 
atitudinea regelui în privinţa sa. 

Domnul Jacques o asculta cu cea mai mare atenţie, 
memorând esenţialul, coroborând spusele tinerei femei cu 
informaţiile culese personal şi trăgând din totul concluzii 
mult mai apropiate de realitate decât cele ale contesei. 


După ce termină, domnul Jacques o aprobă din toată 
inima. 

— Ne apropiem de scopul nostru, cum v-am mai spus. 
Regele e presat din diferite direcţii; sper ca peste puţină 
vreme să fiţi prezentată oficial la curte, în primul rând, apoi 
reginei... e treaba mea cum... Dinspre partea 
dumneavoastră n-ar fi rău dacă l-aţi împinge puţin pe rege. 
Deci, începând din acest moment, în locul rezervei 
prudente pe care v-am recomandat-o, dovediţi puţină 
nerăbdare, faceţi-l să simtă că singurătatea vă apasă, 
cereţi-i să vă scoată în lume, toate astea gradat, bineînţeles, 
cu toată discreţia cuvenită; de restul mă ocup eu. 

Şi, cu o precizie remarcabilă, continuă să-i dea instrucţiuni 
detaliate tinerei femei, care-l ascultă cu cea mai mare 
atenţie. 

După ce termină ce avea de spus, domnul Jacques se 
ridică, pregătindu-se să se retragă, instinctiv contesa se 
pregăti să-l conducă, dar el îi replică energic: 

— Nici să nu vă gândiţi, scumpa mea copilă! Vedeţi-vă de 
lucrul început. Nu uitaţi că sunt un modest bijutier pentru 
care o femeie cu rangul dumneavoastră nu se deranjează. 
Şi fiindcă veni vorba, puteţi arăta fără teamă regelui 
bijuteria ce v-am adu s-o, mărturisindu-i că aţi cumpărat- 
0... nu vă temeţi să spuneţi un preţ ridicat, căci valorează o 
avere. Acum mă retrag; chemaţi-vă, vă rog, camerista... Ah! 
Aşteptaţi... hotărât lucru, portretul acesta al lui d'Assas e 
realmente foarte bun... Dar dacă stau să mă gândesc. 
Trebuie că şi doamna d'Etioles, în lungile ore de captivitate 
trebuie să se fi distrat desenând sau pictând, nu?... A lăsat 
ceva pânze, ceva schiţe, lucruri de felul acesta...? 

— Bineînţeles, exclamă Juliette surprinsă, e o întreagă 
mapă undeva pe aici. 

— Vreţi să mi-o arătaţi? 

— Aşteptaţi s-o caut... iat-o!... spuse ea, venind cu o mapă 
plină cu desene. 


Domnul Jacques o luă şi începu s-o răsfoiască foarte atent. 
Erau în mapă câteva schiţe, eboşuri. Desene pe diverse 
teme, dar aproape toate neterminate. 

Cu toate acestea, domnul Jacques găsi unul sau două mai 
acceptabile care purtau că semnătură un ] urmat de o 
parafă foarte simplă. Le păstră câteva clipe în mână, 
întrebând: 

— Regele a văzut mapa asta? 

— După câte ştiu eu, nu!... De ce? 

La această întrebare, enigmaticul personaj răspunse cu o 
alta: 

— Ţineţi mult să vă semnaţi voi înşivă lucrările, copila 
mea? 

— Eu?... nu ştiu!... Nu înţeleg despre ce vorbiţi!... De 
ce...? 

— Pentru că, dacă din fericire nu sunteţi dotată cu un 
amor propriu atât de excesiv, veţi pune în partea de jos a 
acestui remarcabil portret al junelui d'Assas un ] şi o parafă 
asemănătoare acesteia... vedeţi cât de uşor pot fi imitate... 
După care veţi pune desenul semnat cu ] printre celelalte în 
mapă şi veţi face în aşa fel încât regele, răsfoind desenele 
din această mapă, să dea de portretul semnat cu ]. 

— Înţeleg, îl întrerupse Juliette, regele va crede că 
doamna d'Etioles e autoarea portretului, caz în care 
aceasta va i... 

— Ilremediabil pierdută... Sunteţi foarte inteligentă, 
scumpa mea copilă, exclamă domnul Jacques cu un grăunte 
de ironie în voce... 

— Şi cum numele meu începe şi el tot cu J, continuă 
Juliette, care îşi urma un gând alei, nu voi putea fi acuzată 
de un fals. Ei bine, zise ea cu un strop de ezitare în voce, 
voce din care răzbătea şi o evidentă satisfacţie, ei bine, pot 
mărturisi...? 

— Mărturiseşte, copila mea, spuse domnul Jacques 
fixându-şi privirea limpede asupra tinerei femei care nici 
măcar nu se clinti. 


— Ei bine, portretul pentru aşa ceva l-am făcut. 

Timp de câteva secunde bărbatul o privi ciudat pe femeia 
ce-i susţinu privirea pătrunzătoare surâzând, 
impenetrabilă. 

Nereuşind s-o facă să-şi plece privirea şi nici să-i ghicească 
gândurile, se înclină spunându-i: 

— În cazul acesta voi adăuga: Sunteţi tare!... foarte tare! 
Sigură pe, ea, sigură că l-a convins, lovi într-un gong, îşi 
reluă liniştită lucrul şi-i spuse Nicolei când aceasta îşi făcu 

apariţia: 

— Conduceţi-l pe domnul. 

La rândul lui, domnul Jacques îşi jucă rolul până la capăt, 
retrăgându-se cu spatele şi făcând multiple plecăciuni şi 
copleşind-o cu mulţumiri. 

Când se văzu în spatele uşii închise, domnul Jacques se 
îndreptă, cu fruntea brăzdată de un rid adânc, cu un aer 
foarte neliniştit. 

Camerista îl conduse până la uşa de la ieşire; înainte dea 
trece pragul, strecură o pungă subretei, spunându-i câteva 
cuvinte la ureche. 

Aceasta făcu să dispară la iuţeală punga, execută o 
reverență graţioasă şi-i răspunse în şoaptă: 

— Fiţi fără griji, domnule, veţi fi mulţumit de mine. 

Domnul Jacques ieşi şi se duse direct la castel unde îl vom 
regăsi cât de curând. 

Capitolul XIV Închisorile castelului. 

Castelul de la Versailles nu fusese niciodată amenajat 
pentru, a servi de închisoare. Cu toate acestea, în acea 
epocă a „bunului plac”, închisoarea era mai mult decât o 
necesitate, era o obligaţie, dacă putem spune aşa, a oricărei 
reşedinţe regale şi se uitau mai degrabă saloane şi camere 
decât acest accesoriu indispensabil. 

Deci, fără a avea închisoare în sensul strict al cuvântului, 
castelul poseda suficiente încăperi care aveau această 
destinaţie, fiind amenajate în consecinţă! Într-adevăr, un 
anumit număr de încăperi de la ultimul etaj au fost 


deturnate de la destinaţia lor obişnuită, s-au pus bare 
groase de fier la ferestre, uşile au fost întărite şi li s-au 
montat încuietori şi zăvoare zdravene şi uite aşa a apărut 
un număr de celule care, deşi nu aveau nimic în comun cu 
tradiționala celulă plină de paie umede, asta nu însemna că 
nu erau un loc sigur unde se putea medita în voie asupra 
inconvenientelor de a displace regelui sau, mai simplu, 
asupra abaterilor de la disciplină militară, dar unde era 
inutil să te gândeşti la evadare, căci totul era bine păzit şi la 
adăpost de orice tentativă a domnilor deţinuţi, oameni în 
general foarte inventivi şi ingenioşi, mai ales când era vorba 
să recunoască acel lucru iluzoriu care se numeşte libertate 
şi pe care n-o preţuieşti niciodată la justa ei valoare decât 
atunci când eşti închis. 

Toate celulele erau foste dormitoare, mari şi confortabil 
mobilate, iar cei care aveau nefericirea să le ocupe erau 
bine trataţi pe cheltuiala regelui: în primul rând pentru că 
în general nu făceau prea mulţi pureci pe acolo; căci 
prizonierul, fie că era repede eliberat, fie că era transferat 
într-un loc mai. Propice executării unei pedepse, ea, de 
exemplu, mult îndrăgita de toţi Bastilia sau în nu mai puţin 
celebrul donjon Vincennes; în al doilea rând pentru că 
prizonierii erau de obicei oameni de rang înalt cărora nu li 
se refuza respectul datorat poziţiei lor sociale. 

Camerele serveau de arest şi pentru ofiţerii care încălcau 
disciplina şi care erau pedepsiţi pe termene mai lungi sau 
mai scurte. 

Se mai stabilise, din exces de prudenţă, existenţa unui fel 
de corp de gardă ocupat de o duzină de soldaţi comandaţi 
de un ofiţer căruia îi. Fusese rezervat un mic apartament. 

Ofiţerul şi soldaţii erau schimbaţi la fiecare cincisprezece 
zile, garda aceasta fiind considerată ca o corvoadă, dacă 
ţinem cont de faptul că le era strict interzis să părăsească 
postul de gardă şi castelul pe timpul acestor cincisprezece 
zile, drept pentru care paznicii se simțeau la fel de 
prizonieri ca şi cei pe care îi păzeau. 


Corvoada era oarecum mai suportabilă când nu aveau 
clienţi şi camerele erau goale, adică cel mai ades, dar din 
momentul în care aveau şi un singur ocupant, lucrurile 
deveneau total neplăcute deoarece consemnul era foarte 
sever. 

În acest caz, în afară de situaţia în care nu primea alte 
ordine, comandantul de post se închidea cu prizonierul şi-şi 
ţineau de urât unul altuia. 

Când prizonierul era un ofiţer că şi el, şeful de post făcea 
şi pe dracu' în patru pentru camaradul său, care într-o zi 
sau alta îi va face aceleaşi servicii. Mâncau împreună la 
masă, jucau cărţi, se însărcina să facă mici comisioane 
amoroase dacă acela avea o metresă, mergea până acolo 
încât permitea vizita câtorva camarazi de regiment, se 
mărginea să asiste la aceste întrevederi care se terminau 
de obicei printr-o masă animată şi destul de umedă, unde se 
goleau cu sârg pahare în cinstea apropiatei eliberări a 
prizonierului. 

Pe scurt, se străduia, respectând limitele regulamentului, 
să îndulcească rigorile captivităţii unui camarad, 
necerându-i decât cuvântul de onoare că nu va fugi. 

Nu e mai puţin adevărat că acelaşi ofiţer, care se arăta 
atât de conciliant şi de bună-credinţă, n-ar fi ezitat să-şi 
ucidă fără milă prizonierul la cea mai mică tentativă de 
evadare. De asemenea, e la fel de adevărat că un gentilom, 
care avea în cel mai înalt grad respectul cuvântului dat, 
dacă ar fi văzut uşile deschise, din întâmplare sau printr-o 
complicitate, ar fi refuzat stoic să profite de ocazie, mai 
degrabă decât să-şi calce cuvântul dat. 

Angajamentul de onoare luat de un deţinut constituia deci 
pentru ofiţerul de serviciu o garanţie morală dintre cele mai 
serioase; dar, în afară de această garanţie, mai erau şi 
altele, pur materiale, care nu erau nici ele de disprețuit, 
motiv pentru care se impune aici o descriere succintă a 
locurilor. 


Închisoarea era situată în fundul unui vast coridor, imediat 
sub acoperiş. Toate camerele erau mansardate şi separate 
una de cealaltă prin ziduri groase. Era în primul rând 
corpul de gardă, o cameră uriaşă unde se aflau permanent 
toţi cei din corpul de gardă. În fundul corpului de gardă o 
uşă din stejar masiv, cu zăvoare zdravene şi legături din 
fier, având în mijloc o ferestruică pătrată cu latura de circa 
douăzeci de centimetri, care avea şi ea gratii solide din fier, 
foarte dese, pe dreapta, şapte uşi din lemn masiv de stejar 
şi prevăzute, şase dintre ele, cu zăvoare şi încuietori solide, 
iar în mijloc o scară foarte abruptă ducea spre o trapă. 

Prima uşă, singura care nu era prevăzută cu zăvoare, era 
uşa apartamentului şefului de post, alcătuit dintr-o 
minusculă anticameră, un salon şi un dormitor. 

Următoarele patru dădeau fiecare spre un dormitor foarte 
confortabil în care numai patul ocupa aproape jumătate din 
încăpere. 

Ultimele două dădeau spre câte un mic apartament 
compus dintr-un salon şi dintr-un dormitor, ambele fiind 
rezervate personajelor de marcă, seniorii de mâi mică 
importanţă mulţumindu-se cu o singură cameră. 

Fiecare cameră era aerisită prin ferestre cu nelipsitele şi 
desele zăbrele din bare de fier. 

Trapa situată în mijlocul coridorului ducea la un fel de 
terasă situată la baza acoperişului şi pe care deţinuţii aveau 
dreptul să vină şi să respire aer curat, plimbându-se două 
ore dimineaţa şi două ore seara. 

Totul era situat în spatele castelului şi ferestrele dădeau 
spre câmp. 

Aşa cum erau dispuse încăperile, era greu să fugi. Singura 
ieşire dădea spre corpul de gardă, unde ar fi trebuit să treci 
printre unsprezece haidamaci înarmaţi până în dinţi. Terasa 
era atât de sus încât îţi tăia pofta de a sări de acolo, 
moartea fiind garantată celui care ar fi îndrăznit s-o facă. 
Rămâneau planşeele, dar etajele de sub închisoare erau 
ocupate de o mulţime de ofiţeri şi de gentilomi în serviciu 


comandat, încât cel mai mic zgomot ciudat ar fi atras 
atenţia şi ar fi dat alarma. 

Comandantul gărzii, închis ca şi prizonierii săi, îşi 
supraveghea oamenii prin ferestruica din uşa corpului de 
gardă şi, când dorea să iasă, era obligat să se facă 
recunoscut pentru a i se deschide, ceea ce făcea imposibilă 
o substituire de persoane. E de înţeles că în astfel de 
condiţii te poţi arăta fără mari riscuri familiar şi uman. 

Cam aşa arătau locurile în care cavalerul d'Assas era unic 
ocupant şi unde fusese închis într-un moment în care ar fi 
dat totul să fie liber şi s-o apere pe Jeanne. 

I se dăduse camera vecină apartamentului ocupat de 
comandantul gărzii şi care avea numărul 1. 

Regele nedând nici o indicație specială în privinţa 
deţinutului cu grad de ofiţer, comandantul postului, un 
gentilom cu numele de Verville, socoti că era închis pentru 
cine ştie ce abatere de la disciplină şi că va ieşi peste câteva 
săptămâni de recluziune. Drept pentru care îi făcu o” 
primire foarte prietenească, îl rugă să-i facă onoarea să 
cineze împreună la masă, să considere apartamentul său ca 
pe cel propriu, se puse în întregime la dispoziţia lui şi lăsă 
toate uşile deschise, în afară, bineînţeles, de cea care dădea 
spre corpul de gardă şi care era încuiată cu grijă. 

Îl însoţi să viziteze locul, făcându-l să admire peisajul ce li 
se prezenta privirilor de pe terasă şi, după această vizită, 
pe care el o numea ironic tur de proprietate, cobori şi se 
aşeză la masă cu prizonierul său, a cărui mână loială îi 
inspirase o vie simpatie din primul moment în care îl 
cunoscuse. 

În timpul acestei prime mese luate împreună, de Verville, 
ghicind tristeţea cavalerului, îi turna pahar după pahar, 
pentru a-l îmbărbăta, debita tot felul de prostii, povestea 
sute de anecdote scandaloase pentru a-l distra şi, cu acel 
tact şi cu acea delicateţe care caracterizau adevărații 
gentilomi, evita cu grijă orice aluzie la starea actuală a 
convivului său, ca şi la motivele care l-au adus în detenţie. 


În ciuda tuturor eforturilor, cavalerul, răspunzând cu 
politeţe, nu reuşea întotdeauna să-şi ascundă vălul de 
tristeţe ce apăsa greu asupra lui şi gazda sa, care îşi dăduse 
seama de acest lucru, era din ce în ce mai convins că 
d'Assas era doar un ofiţer arestat pentru cine ştie ce 
călcare a regulamentului, iar tristeţea îi venea pur şi simplu 
de la vreo legătură amoroasă brusc întreruptă de această 
arestare neaşteptată, drept pentru care îşi dublase 
mărinimia, reînnoind cu amabilitate ofertele de servicii pe 
care cavalerul le respinsese mulţumindu-i călduros, cerând 
ca unică favoare posibilitatea de a transmite câteva cuvinte 
prietenului său, contele de Saint-Germain, ceea ce i s-a 
oferit pe loc, fără probleme. 

Spre sfârşitul ospăţului, şeful gărzii îi spuse în trecere şi 
fără să insiste prea mult asupra subiectului că se bazează 
pe cuvântul cavalerului de a nu încerca să evadeze, singura 
garanţie pe care o cerea pentru a acorda fără scrupule şi 
fără griji toate micile înlesniri pe care le-ar putea cere 
gentilul său companion, care îi plăcea din ce în ce mai mult. 

Dar, spre marea sa uimire, prizonierul refuză hotărât ceea 
ce ceea ce i s-a cerut. 

Şi cum ofiţerul se revoltase, strigând că asta era o nebunie 
şi insistă hotărât, cavalerul, cu acea loialitate care îl 
caracteriza, îi lămuri misterul, mărturisind că nu era un 
prizonier fără importanţă aşa cum îşi închipuia gazda lui, ci 
că avea de păzit un prizonier de stat, care nu va mai ieşi 
probabil decât pentru a merge la Bastilia, asta în fericitul 
caz când nu va face cunoştinţă cu călăul. 

Aceste cuvinte spuse fără emoție, cu bărbătească linişte, îl 
impresionară pe nefericitul ofiţer care şopti: 

— Drace! Drace!... E chiar aşa de grav?... Vă înţeleg acum 
de ce sunteţi atât de îngrijorat!... Dar să evadezi de aici!... 
Hai să fim serioşi...! 

Şi ridică din umeri, ca unul căruia nu-i plac ideile absurde. 

D'Assas, foarte calm, aştepta ca paznicul lui să ia o decizie. 


Acesta se ridicase şi se plimba prin încăpere ca un leu în 
cuşcă, murmurând: 

— Drace!... mii de draci!... păi asta schimbă complet 
lucrurile! 

Maşinal deschise uşa şi se plimba pe coridor; plimbându- 
se în sus şi în jos îşi inspectă oamenii, verifica gratiile de la 
ferestre, măsura din priviri chiar şi distanţa ce-i despărţea 
de sol, ca şi când ar fi dorit să se asigure că prizonierul nu 
are cum să treacă de aceste obstacole. 

În sfârşit, după ce reflectase bine la toate lucrurile, luă o 
hotărâre, se întoarse la d'Assas şi-i spuse cu oarecare 
emoție: 

— Ascultaţi-mă, cavalere, aveţi un aer care-mi inspiră 
încredere. Pe cuvânt de onoare! Simt că putem fi buni 
prieteni şi, bineînţeles, am să v-o dovedesc. În ce mă 
priveşte, nu mi s-au dat ordine speciale. Până în momentul, 
în care voi primi astfel de ordine, pentru mine sunteţi şi 
rămâneţi un prizonier obişnuit; ca atare nu voi schimba 
nimic din ceea ce am convenit şi rămâneţi liber să vă 
mişcaţi în acest spaţiu! Doar un singur lucru: nu vă mai pot 
lăsa, în acest moment, să comunicaţi cu exteriorul, 
înţelegeţi, nu-i aşa?... Iar ca să fugiţi de aici, credeţi-mă, 
renunţaţi... căci în afară de cazul în care aţi fi o pasăre... e 
o nebunie...! 

D'Assas, foarte emoţionat, strânse mâna bravului ofiţer şi, 
după ce-i mulţumi, adăugă cu francheţea-i obişnuită: 

— Nu uitaţi că nu numai că nu m-am angajat să n-o fac, 
dar chiar voi face tot posibilul să fug... dacă am să pot... Aşa 
că, prietene, faceţi ceea ce vă dictează conştiinţa. 

— Ce-am hotărât, rămâne hotărât şi nu-mi voi lua cuvântul 
înapoi. Dar pentru că vă încăpăţânaţi, nu uitaţi, la rândul 
vostru; că la cea mai mică tentativă voi fi nevoit să vă ucid 
şi, să mă ia dracu!! Nu mi-aş ierta niciodată uciderea 
voastră, căci sunteţi un băiat mult prea bun... Dar sunt 
liniştit... E mult prea greu să evadați de aici!... aşa că lăsaţi- 
o baltă! 


Cei doi ofiţeri nu au mai revenit asupra acestui subiect, în 
schimb, au legat o strânsă prietenie, lucru ce nu-l împiedica 
pe d'Assas să caute continuu mijloace de a evada iar pe 
noul său prieten să-l supravegheze din scurt, ambii 
amuzându-se de minune. 

La câtva timp după aceea, de Verville îl anunţă că urma să 
fie schimbat, predând comanda gărzii baronului de Marqcay 
care, după părerea lui, era un viclean prefăcut şi un 
mitocan ipocrit de care d'Assas trebuia să se ferească 
precum dracu' de tămâie, apoi adăugă: 

— Acum, scumpe prietene, dacă vă pot fi util, nu ezitaţi, 
profitaţi de mine. 

D'Assas îl rugă pentru a doua oară să-i transmită contelui 
de Saint-Germain locul detenţiei sale, ceea ce noul său 
prieten îi promise că va face chiar în aceeaşi zi. 

Cavalerul nu ştia nici el la ce ajutor putea spera din partea 
lui Saint-Germain, dar, fără a putea spune de ce, se simţea 
mai calm, mai sigur de el, din clipa în care ştia că în curând 
contele va afla că e arestat şi reţinut prizonier în castelul 
Versailles. 

Capitolul XV Batista. 

Scenele pe care le povestim, derulându-se în locuri diferite 
şi aproape în acelaşi timp, suntem obligaţi să mergem dintr- 
un loc în altul şi să-i urmărim pe diverşii actori ai acestei 
istorii în multiplele lor evoluţii care, chiar şi atunci când 
păreau străine unele de celelalte, nu erau mai puţin legate 
de ele printr-o legătură solidă, chiar dacă secretă, încât 
cititorul îşi va putea da seama de aceasta dacă va dori să ne 
urmărească şi ne va acorda o binevoitoare atenţie. 

Să ne întoarcem deci în casa de pe străduţa 
Rezervoarelor. 

Era în chiar ziua în care bravul Crebillon fusese magistral 
păcălit de acel incomparabil scenarist care era domnul 
Jacques. 

Valetul de cameră Lubin era ocupat să pună în ordine 
afacerile cavalerului, care părăsise pavilionul pentru a 


alerga să dea târcoale casei de sub copaci. 

Jupânul Lubin, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate funcţiile 
sale de valet, pusese mâna pe o batistă, dintr-o țesătură fină 
ce mirosea încă a verbină. 

De când comisese acea gravă greşeală care l-ar fi putut 
costa foarte scump dacă, graţie iniţiativei sale ajutată şi de 
puţin noroc, n-ar fi putut repara la timp eroarea, Lubin 
jurase să fie cât mai prudent pe viitor şi să-şi facă uitată 
prostia comisă printr-un zel deosebit. 

În cu totul altă situaţie nu ar fi dat probabil nici o atenţie 
acestei descoperiri... Dar din acest moment spiritul său 
bănuitor, mereu la pândă, avea tendinţa să vadă pericole 
peste tot şi să facă din ţânţar armăsar, descoperirea luând 
în ochii lui dimensiunea unui eveniment. 

Descoperirea batistei, care nu semăna de fel cu cele ale 
cavalerului îl pusese pe gânduri. Şi rezultatul judecății sale 
a fost că s-a dus din nou la stăpânul său. Am văzut deja că 
metoda dăduse rezultate bune într-o situaţie complicată, în 
care nu ştiuse cum să se descurce. Şi dacă reuşise odată cu 
această metodă, de ce n-ar funcţiona la fel de bine şi a doua 
oară? 

După ce-i mulţumise şi-i dăduse liber, domnul Jacques 
începu să studieze cu atenţie batista pe care nu-i fu greu s- 
o recunoască pentru că era întru totul asemănătoare cu 
cele pe care le cumpărase chiar el atunci când se ocupase 
personal de garderoba Juliettei B&cu, viitoarea contesă du 
Barry. 

Drept pentru care începu să-şi pună o mulţime de 
Întrebări, cărora le răspunse cum se putea mai bine, astfel 
încât din întrebare în răspuns ajunsese la aceeaşi concluzie 
logică: 

Batista aparținuse contesei, nu se îndoia, o recunoscuse 
fără dubii. Cu atât mai mult cu cât purta monograma ei 
brodată, deasupra căreia trona coroana contelui. Batista 
mai păstra urme de parfum de verbină; or, chiar el o 


sfătuise pe contesă să adopte acel parfum care era 
preferatul regelui în acel moment. 

Dar cum şi de ce ajunsese batista la cavalerul d'Assas? 

Domnul Jacques era un gânditor profund. Ştia că nimic nu 
e mai fragil, dar, în acelaşi timp, nimic nu e mai romantic şi 
mai de nepătruns în lume ca inima unei femei. Şi mai ştia că 
un infim grăunte de nisip era suficient pentru a distruge 
mecanismul cel mai fin şi mai sofisticat. În felul acesta avea 
de multă vreme obiceiul de a nu dispreţui şi de a nu neglija 
nici un detaliu, oricât de neînsemnat ar fi părut la prima 
vedere. 

În situaţia Juliettei Becu, care căuta să cucerească 
favorurile regelui, ajutată fiind de sfaturile lui, ipoteza cea 
mai nebunească, cea mai inacceptabilă era să gândeşti că 
acea femeie, energică şi inteligentă în acelaşi timp, risca să 
compromită o situaţie minunată, antrenând într-o cădere 
mortală şi stupidă - pentru că era căutată precum o plăcere 
- pe cel care o mânuia, o purta, ca să spunem aşa, spre un 
ţel splendid, înamorându-se prosteşte de un tânăr obscur şi 
sărac. 

Cu cât ipoteza i se părea mai nebunească şi mai 
inadmisibilă, cu atât îi venea să creadă că e posibilă. 

Juliettei Becu, contesa du Barry, pe punctul de a deveni 
favorita unui rege puternic şi temut; Juliette Becu, ar fi 
jurat că aşa e, se îndrăgostise de cine?... de cavalerul 
d'Assas... 

Dacă n-ar fi fost aşa, cum se explica atunci batista găsită la 
cavaler? 

Juliette fusese deci în camera cavalerului d'Assas? 

— Cum?... De ce?... Nu mai avea cine ştie ce importanţă. 

Esenţialul era să ştie dacă în spatele acestui lucru nu se 
ascunde un pericol formidabil, iminent; trebuia să afle dacă 
femeia, în ale cărei energii şi rară inteligenţă îşi pusese 
speranţe nemăsurate, fusese cuprinsă subit de uri fel de 
nebunie care ar fi putut avea pentru el consecinţe 


îngrozitoare şi dacă trebuia, cu orice preţ, s-o oprească să 
urmeze această cale fatală pe care vroia să se angajeze. 

Nu cumva se înşela? l-ar fi plăcut să răspundă nu. Cu toate 
astea era întotdeauna prudent să se asigure de realitatea 
de fapt pentru a preveni o catastrofă, luând măsurile de 
urgenţă pe care le judeca necesare. 

Domnul Jacques apelă, deci la contele du Barry, iar când 
acesta se prezentă în faţa lui, îl întrebă: 

— Scumpul meu conte, voi care vă interesaţi îndeaproape 
de cavalerul d'Assas, îmi puteţii da câteva explicaţii 
privitoare la locul unde este deţinut şi asupra măsurilor ce 
se iau de obicei pentru paza prizonierilor la castel? N-ar 
trebui să ştiţi lucrurile astea? 

Du Barry, la auzul acestor cuvinte ale stăpânului temut - 
căci hotărât lucru, stăpânul era foarte dur - se tulbură, 
întrebându-se unde dorea să ajungă acesta. 

Dar domnul Jacques, căruia tulburarea nu-i scăpase, făcu 
un gest de nerăbdare şi reluă foarte sec: 

— Nu căuta în spusele mele altceva decât spun în realitate 
şi răspunde-mi cât mai repede... timpul meu e măsurat. 

Contele îi expuse stăpânului său toate detaliile pe care le- 
am prezentat şi noi într-un capitol precedent. 

Când termină, domnul Jacques, care ascultase cu foarte 
mare atenţie, spuse: 

— Că tânărul nostru îşi petrece timpul bând, mâncând şi 
jucând cărţi cu temnicerul său, asta-i perfect. Dar chiar nu 
există nici o cale de evadare...? 

— Oh! exclamă du Barry cu un surâs sinistru, dinspre 
partea asta... sunt liniştit 

— Bine!... Merg pe mâna voastră!... Şi când spuneţi că se 
schimbă garda...? 

— Poimâine. 

— Perfect!... Scumpul meu conte, trebuie - şi insistă pe 
acest cuvânt - trebuie ca ofiţerul care va comanda nouă 
gardă să fie baronul de Margay... Puteţi pleca! 

— Monseniore? 


— Plecaţi, vă spun... Nu e nici o clipă de pierdut... De rest, 
puteţi fi liniştit, de data asta nu e vorba să-l scoatem pe 
cavaler din temniţa în care e pus la păstrare. 

Liniştit din acest punct de vedere, căruia se pare că-i 
dădea o foarte mare importanţă, contele plecă imediat să 
execute ordinul pe care-l primise. 

În ceea ce-l priveşte pe domnul Jacques, acesta se duse 
imediat la căsuţa de sub copaci, unde ajunse la timp pentru 
a o surprinde pe Juliette, ocupată să execute portretul 
cavalerului d'Assas din memorie şi unde l-am văzut în lucru. 

După discuţia avută cu contesa du Barry, domnul Jacques 
se dusese direct la castel. Când ajunse în dreptul grilajului 
se întâlni, ca din întâmplare, cu contele du Barry care-l 
conduse imediat la uşa exterioară a corpului de gardă al 
închisorii, unde îl lăsă, misiunea sa constând în a-şi conduce 
superiorul şi mai ales în a-i netezi calea, deoarece cunoştea 
consemnele. 

Domnul Jacques bătu la uşă şi-i spuse soldatului care-l 
examina prin vizorul uşii, cu o aleasă politeţe, că doreşte să 
vorbească domnului baron de Margay. 

Soldatul, după ce măsură cu privirea pe micul burghez 
care i se păru a fi fără prea mare importanţă, se întoarse pe 
călcâie şi, tăcând dispreţuitor, merse la uşa ce dădea spre 
coridorul interior, bătu de trei ori cu garda săbiei şi strigă 
cu 0 voce stridentă prin deschizătură: 

— Ofiţer!... O vizită! 

La această chemare, noul comandant al postului, care 
luase în primire serviciul în chiar acea dimineaţă, ieşi din 
apartament, se lăsă recunoscut de subordonatul său. Care-i 
deschise imediat, traversă corpul de gardă cu păs leneş, 
aruncând priviri fugare asupra oamenilor săi în poziţie de 
drept, deşi părea că nu-i vede. Ajuns la uşa din partea 
opusă a camerei, văzu dintr-o privire ţinuta mai mult decât 
modestă şi aerul umil al celui care-l deranja, spuse 
dispreţuitor din vârful buzelor: 

— Dumneata m-ai chemat?... Ce doreşti...? 


O voce albă şi dulceagă răspunse: 

— Domnule ofiţer, am onoarea să vă solicit favoarea unei 
întrevederi particulare. 

Ofiţerul îşi privi solicitantul cu un dispreţ din ce în ce mai 
manifest şi fără îndoială că l-ar fi concediat cu impertinenţă 
dacă n-ar fi remarcat cu mirare că, în timp ce vorbea, acest 
inoportun individ schiţa rapid câteva semne misterioase. 

Drept pentru care îşi privi mult mai atent vizitatorul, care 
începea să i se pară demn de oarecare consideraţie, căci 
făcu semn unui soldat să deschidă zăvoarele şi să descuie 
închizătorile. 

Cu acelaşi aer dispreţuitor, ofiţerul îi spuse laconic: 

— Veniţi, domnule, şi-i întoarse spatele cu dezinvoltură, 
căci vizitatorul era, orice s-ar zice, un oarecare. 

Fără să se lase intimidat, acesta intră în corpul de gardă 
făcând plecăciuni în stânga şi în dreapta soldaţilor care-l 
priveau cu un aer în care indiferența se amesteca şi cu 
puţin dispreţ. 

Ajuns în apartamentul propriu, baronul închise prudent 
toate uşile şi trase obloanele, în afară de cele ale camerei în 
care locuia şi care i se părea a fi un refugiu sigur, căci nu 
mai luă aceleaşi măsuri drastice. După care se lăsă cu 
nonşalanţă în micul fotoliu din cameră şi, fără să ofere un 
scaun vizitatorului său cu aer umil, îl întrebă, făcând şi el 
câteva semne cabalistice: 

— Aveţi să-mi transmiteţi ceva instrucţiuni? Vorbiţi, 
amice...! 

Înainte de a-i răspunde, domnul Jacques trasă rapid în aer 
câteva semne misterioase. 

La vederea lor, morga baronului dispăru ca prin farmec, 
disprețul se transformă în deferenţă şi-i spuse, de data asta 
politicos: 

— Un superior!... Scuzaţi-mă, domnule, dar aerul 
dumneavoastră modest... De altminteri semnele pe care le- 
aţi schiţat înainte de a intra dovedeau un inferior... şi 
atunci... 


— Scuzele sunt acceptate, prietene, spuse la rândul lui 
domnul Jacques, care se aşezase liniştit în fotoliul părăsit de 
baron, care rămăsese drept în faţa lui aşteptând ca ciudatul 
personaj să se explice. 

— Prietene, îşi începu domnul Jacques spusele, după ce se 
reculese un moment, rangul modest pe care îl ocup în 
ierarhia laică a ordinului nostru nu-mi permite să cunosc 
planurile profunde ale venerabililor părinţi care ne conduc. 
Ca şi voi, nu sunt decât un instrument pasiv şi devotat, aflat 
la ordinele consiliului superior - care este capul unui corp 
formidabil căruia noi îi suntem braţele active şi hotărâte - şi 
al sfântului şi veneratului nostru general - el, care este 
creierul puternic şi creator ai acestui corp şi căruia eu îi 
doresc o lungă şi strălucita viaţă pentru slava cea mare a 
Domnului: 

— Amen! răspunse baronul care, urmând exemplul 
domnului Jacques, îşi făcea cu grijă semnul crucii. 

— Ordinul nostru, prietene, are un foarte important şi acut 
interes ca prizonierul care este încredinţat acum pazei 
dumneavoastră să nu poată evada şi dispare în nici un fel şi 
o parte din misiunea mea constă în a verifica ia faţa locului 
dacă e cazul să ne temem de vreun pericol dinspre partea 
asta. 

Ofiţerul schiţă un zâmbet de superioritate şi răspunse: 

— Puteţi să-i asiguraţi pe superiorii voştri... Eu vă asigur 
că atâta vreme cât voi fi aici, prizonierul va fi bine păzit! 

— Trebuie prevăzut până în cel mai mic amănunt!... şi în 
caz de tentativă de fugă prizonierul trebuie ucis fără milă, 
ordinul e foarte clar! 

Baronul îi răspunse cu răceală: 

— Ordinul va fi executat întocmai... cu atât mai mult eu cât 
concordă perfect cu prescripţiile regulamentului militar pe 
care sunt obligat să-l execut aici... Dacă ăsta este singurul 
motiv pentru care sunteţi aici, puteţi fi liniştit. 

— Înţelegeţi-mă bine... Consiliul nu vrea moartea acestui 
cavaler d'Assas... Dacă dispare pentru totdeauna, asta ne e 


suficient... Cu toate că, fără a forţa această moarte... dacă 
din întâmplare se iveşte vreo ocazie, fără să fie ajutată de 
mâna omului... va trebui să fim gata. 

— Înţeleg... Voi fi foarte atent... 

— Bine! Consiliul contează pe vigilenţa voastră. Să trecem 
acum la cealaltă parte a instrucţiunilor pe care am 
însărcinarea să vi le transmit. 

— Vă ascult, domnule... 

— Consiliul are motive să creadă că se vor face tentative... 
cât de curând... pentru a-l smulge pe prizonier 
supravegherii voastre... Va trebui să favorizați aceste 
tentative cum puteţi mai bine... 

— Nu mai înţeleg nimic! exclamă mirat ofiţerul. 

— E inutil să înţelegeţi... esenţialul este să vă supuneţi, 
prietene. 

— Cu toate astea, exclamă baronul şocat de acea 
dulcegărie: prietene, care schimba brusc raporturile de 
subordonare între ei, celălalt dovedindu-i-se superior, cu 
toate astea, responsabilitatea mea... 

— Hei! Prietene, nu e vorba să lăsaţi să fie duse până la 
capăt tentativele despre care vorbim... este vorba numai să 
le favorizați... pentru a le opri net când va fi cazul... 
Momentul vi-l vom face cunoscut în timp util. 

— Ah! Ah!... încep să ghicesc... 

— Prietene, îi spuse cu răceală domnul Jacques, încercaţi 
să pătrundeţi prea mult în gândurile superiorilor voştri, 
defectul acesta va atârna greu în judecata lor, să nu ziceţi 
că nu v-am avertizat... Să rezumăm: din chiar acest 
moment veţi lega o strânsă prietenie cu deţinutul, vi-l veţi 
face prieten, dacă se poate confident, şi-i veţi acorda tot 
ceea ce vă cere... totul, sper că m-aţi auzit bine?... Dacă 
vrea să scrie, vă veţi lua obligaţia să trimiteţi biletele la 
adresa, indicată... dacă i se va scrie pe canale ascunse, veţi 
închide ochii şi veţi lăsa biletele să ajungă la el... S-ar putea 
ca mai multe persoane, bărbaţi şi femei, mai ales femei 
după cum ar fi de aşteptat, să vă solicite favoarea de a vorbi 


cu deţinutul... Le veţi permite acest lucru, motivaţia acestei 
mărinimii o las în grija voastră; sper să găsiţi ceva 
inteligent. 

— Şi, dacă, spuse ironic ofiţerul pe care tonul din ce în ce 
mai autoritar al ştersului burghez îl şoca din ce în ce mai 
mult, aşa, din prietenie, deţinutul îmi cere să-i deschid uşa 
de la închisoare, va trebui să-l las să plece? 

— În afară de asta, daţi-i tot ce doreşte, îi răspunse cu 
răceală domnul Jacques. 

Baronul de Margcay mormăi câteva cuvinte nu prea 
creştineşti pe care celălalt se făcu a nu le auzi, continuând 
pe acel ton imperturbabil şi autoritar care umilea şi şifona o 
mulţime de gentilomi. 

— Ajung imediat la partea cea mai importantă, cea mai 
delicată a misiunii mele în privinţa voastră. Nu am a vă da 
ordine speciale privind pe oamenii care ar putea interveni 
în această afacere. Avem motive să credem că un singur 
bărbat se va prezenta la dumneavoastră. Cu toate acestea, 
nu se ştie niciodată şi e bine să prevedeţi totul; că veţi avea 
de-a face cu unul sau mai mulţi bărbaţi, are mai puţină 
importanţă; le veţi acorda ce vă vor cere sub diverse 
pretexte. Asta dinspre partea bărbaţilor. Rămâne partea 
feminină; femeile - după toate probabilitățile vor fi două - 
necesită instrucţiuni speciale. Dacă veţi avea de-a face cu o 
subretă, procedaţi ca şi cu bărbaţii, dar dacă veţi avea de-a 
face cu această femeia, totul se schimbă. 

Spunând aceste cuvinte, domnul Jacques scoase din 
buzunar o încântătoare miniatură pe care o întinse 
baronului de Margay spunând: 

— Priviţi cu cea mai mare atenţie acest portret. Întipăriţi-l 
bine în memorie astfel încât să recunoaşteţi originalul de la 
prima vedere, original care se va prezenta în faţa voastră 
sub o deghizare oarecare. S-a făcut...? 

Baronul îi restitui miniatura spunând: 

— Voi recunoaşte această femeie, indiferent de înfăţişarea 
sub care se va prezenta. 


— Bine, spuse domnul Jacques, punând portretul la locul 
lui în buzunar. lată ce veţi avea de făcut în privinţa acestei 
doamne. 

Şi misteriosul personaj începu să-i dea instrucţiuni cu voce 
scăzută. 

Dar fără îndoială că ceea ce cerea el era de o natură 
foarte delicată, căci baronul de Margay, care se aplecase 
pentru a auzi cuvintele şoptite ale vizitatorului său, se 
ridică foarte palid, cu fruntea inundată de sudoare şi 
murmură: 

— Ceea ce îmi cereţi este o infamie... n-am să mă supun 
acestui ordin... 

În privirea domnului Jacques trecu un fulger şi întorcând 
pecetea inelului pe care-l purta pe deget, îi răspunse pe un 
ton poruncitor: 

— Vă veţi supune!... trebuie...! 

— Scuzaţi-mă, domnule, conştiinţa mea îmi interzice... 

— Numai conştiinţa”? spuse dispreţuitor domnul Jacques. 

— Nu m-aş putea supune unui astfel de ordin decât dacă 
mi-ar fi dat... 

— De cine?... îl întrebă domnul Jacques văzându-l că ezită 
şi terminând de întors pecetea inelului spre exterior. 

— De un preot, răspunse baronul. Numai un cleric mi-ar 
putea linişti conştiinţa şi mi-ar da iertarea în avans... Or, 
dumneavoastră sunteţi un laic, ca şi mine. 

Un surâs palid de satisfacţie înflori pe buzele subţiri ale 
domnului Jacques. Întoarse spre exterior palma cu degetul 
pe care avea inelul şi întrebă a doua oară: 

— Numai despre atât este vorba?... de ce n-ai spus mai 
devreme, fiule?... Priviţi...! 

Spunând acestea, îşi deschise la piept haina modestă pe 
care o purta şi-i arătă baronului uimit, împietrit de respect, 
o minusculă insignă din aur, agăţată de un lănţug din 
acelaşi metal şi având gravate în centru câteva semne 
misterioase. 


De când se găsea în prezenţa acestui vizitator necunoscut, 
baronul de Margay trecuse rând pe rând de la morga cea 
mai insolentă la un fel de deferenţă, de la deferenţă la 
nerăbdare, într-un timp foarte scurt, ca să ajungă la ironie 
şi în final la revoltă. Atitudinea lui mărturisea acum 
respectul cel mai profund şi mai sincer. La vederea acelei 
bijuterii, căzu în genunchi şi, plecând capul, împreunându- 
şi mâinile, zise umil, cu căinţă: 

— lartă-mă, părinte! căci... am să păcătuiesc! 

Domnul Jacques, văzându-l la picioarele sale, se ridică şi, 
transfigurat, de nerecunoscut, cu un gest de o măreție de 
nedescris, pronunţă formula sacerdotală: 

— Ad majorem Dei gloriam!... Absolvo te în nomine Patris 
et Filii et Spiritus Sancti. 

— Amen! răspunse baronul, făcându-şi semnul crucii. 

— Acum, fiul meu, mai rămâne să vă fac două recomandări 
foarte importante: prima este aceia de a uita că sunt un 
slujitor al sfintei noastre mame, Biserica şi să nu vezi în 
mine decât un simplu mic burghez. 

— Bine, domnule, mă voi supune, răspunse baronul 
ridicându-se. 

— A doua condiţie e ca mai târziu să nu recunoaşteţi 
persoana care v-a vorbit acum. Oricare ar fi locul în care aţi 
întâlnit-o, oricare ar fi circumstanţele în care s-ar întâmpla 
asta... oricât de sus ar fi plasată... n-o veţi recunoaşte, n-aţi 
văzut-o niciodată... până la un ordin contrar... Juraţi, fiul 
meu? 

— Jur! exclamă baronul. 

— Bine, acum nu mai am nimic de făcut aici, am să mă 
retrag. Nu uita că nu sunt decât un amărât de mic burghez, 
aşa încât din acest moment mă veţi trata în consecinţă, îi 
spuse domnul Jacques, care se ridică şi-şi luă aerul său 
modest. 

— Încă un cuvânt, domnule, vă rog, spuse ofiţerul, definitiv 
înfrânt şi supus. Va trebui să supraveghez corespondenţa şi 
întrevederile deţinutului? 


— E inutil, fiule, ştiu cui ar putea scrie şi ce i-ar putea 
spune. Adio, fiule. 

Baronul se îndreptă spre uşă, îşi chemă unul dintre 
oameni şi cu un aer dispreţuitor, spuse: 

— Lăsaţi-l să treacă! 

Domnul Jacques ieşi aşa cum intrase, făcând reverenţe 
adânci. 

Cu un etaj mai jos îl găsi pe du Barry care-l aştepta 
nerăbdător. 

— Scumpul meu conte, condu-mă la... spuse domnul 
Jacques, văzându-l pe conte şi şoptindu-i la ureche lui du 
Barry destinaţia ciudatelor sale acţiuni. După care veţi fi 
liber. 

Personajul pe care-l va vizita domnul Jacques avea gradul 
de locotenent general în armata regelui. Mai avea în plus şi 
un post la curte, ocupând un apartament la castel. Cu toate 
acestea personajul de care vorbim îşi primi oaspetele cu un 
respect evident. 

Domnul Jacques nu i-a spus decât câteva cuvinte care au 
căzut ca un ordin: 

— Marchize, aveţi sub ordinele voastre pe baronul de 
Margay. Tânărul mi se pare a avea scrupule,. 
Supravegheaţi-l din scurt... Sunteţi răspunzător de el în 
faţa mea. 

După acest ordin scurt, misteriosul burghez părăsi 
castelul. 

Capitolul XVI În jurul prizonierului din castel. 

După plecarea domnului Jacques, contesa du Barry 
rămăsese cuprinsă de o profundă nelinişte. 

Învăţase să-şi cunoască temutul stăpân pe care şi-l 
acceptase din ambiţie şi acum nu avea altceva de făcut 
decât să aştepte cu încredere atingerea ţelului propus, 
chiar dacă trăia sub tutela aceea ocultă şi formidabilă, care 
nu-i mai permitea să fie stăpâna nici pe gândurile sale, 
tutelă care o apăsa greu, obsedând-o ca un coşmar 


îngrozitor şi provocându-i adesea crize de furie 
neputincioasă. 

Calmul aparent al acestui bărbat ce trecea drept un 
maestru în arta disimulării nu. A fost de natură s-o 
liniştească şi ea nu fusese înşelată complet. 

Era mult prea deşteaptă pentru a nu-şi dă seama, exact de 
pericolele pe care pasiunea sa pentru cavalerul d'Assas i le 
putea pune în faţă. Şi dacă iubirea care o stăpânea era atât 
de puternică pentru a o face să uite orice alte considerente, 
în schimb înţelegea perfect că cei ce se aflau în spatele ei şi 
o împingeau să acţioneze, neavând aceleaşi satisfacţii ca şi 
ea de pe urma acestor poveşti de iubire, nu vedeau decât 
pericolul iminent la care erau expuşi şi găseau că e necesar 
să lupte cu toate forţele pentru a o constrânge, la nevoie 
suprimând obiectul iubirii ei. 

Calmul perfect al domnului Jacques avusese darul s-o 
înspăimânte mai mult decât ar fi făcut-o crizele de furie şi 
amenințările. Simţea vag că el nu crezuse nici un cuvânt din 
explicaţiile pe care i le dăduse, afirmând că făcea portretul 
lui d'Assas numai pentru a-l atribui doamnei d'Etioles, cu 
intenţia de a q compromite definitiv în ochii regelui. 

Şi avu nebuloasa intuiţie că urma să se urzească împotriva 
ei şi a cavalerului d'Assas o maşinaţiune tenebroasă în care 
dacă ea, din interes, era menajată, el, chiar nevinovat, era 
mai mult ca sigur eliminat. 

Gândul acesta o revoltă şi se hotări să acţioneze fără a 
pierde un minut. 

Personal, ea nu se temea de prea multe lucruri. Ştiindu-se 
a fi mult prea indispensabilă realizării proiectelor 
tenebrosului său protector, nu se credea ameninţată; de 
altminteri regele, credea ea, va şti cum s-o protejeze la 
nevoie. 

Toate temerile sale erau pentru d'Assas care, singur şi în 
situaţia de prizonier; urma să fie supus unor groaznice 
lovituri de care nu avea cum se apăra. 


Pe vremea când se numea Juliette Becu era o femeie 
hotărâtă şi energică, după cum îşi putuse da seama şi 
domnul Jacques; era deci hotărâtă să lupte cu îndârjire şi să 
încerce imposibilul pentru a-l smulge pe cel pe care-l iubea 
pericolelor care-l amenințau. 

În acele momente domnul Jacques nu-i mai inspira nici 
respect şi nici groază. Se simţea cuprinsă de o ură violentă, 
implacabilă, împotriva acelui bărbat care. Nemulțumit că o 
ţine în puterea sa, se ridică precum o ameninţare vie între 
ea şi singura fiinţă din lume pe care o iubea. 

Aşteptând, apariţia inopinată a domnului Jacques îi dăduse 
peste cap toate hotărârile. 

Nu mai avea timp să tergiverseze. Îşi cunoştea prea bine 
adversarul pentru a şti că acesta nu-şi pierdea deloc timpul. 
Trebuia să acţioneze la fel de prompt ca şi el, dar cum s-o 
facă?... în ce sens...? 

Să se adreseze direct regelui, să-i smulgă iertarea 
cavalerului?... era un mijloc pe care nu-l putea folosi decât 
mai târziu, când furiile regelui se vor mai fi îmblânzit iar 
puterea ei se va fi instalat solid pe lângă el. Dar pentru 
moment era foarte îndoielnic!... şi nu avea timp de pierdut. 

Singurul mijloc posibil era să-l ajute pe cavaler să evadeze. 

Sigur, nu era un lucru atât de uşor darcu bani - bijuteriile 
ei reprezentau o avere - cu inteligenţă şi cu şiretenie şi, mai 
ales, cu farmecul atotputernic al unei frumuseți ca a ei, i se 
părea că lucrurile n-ar fi imposibile. 

Independent, de aceste resurse pe care ea le aprecia la 
justa lor valoare, ea mai poseda o armă puternică pe care 
nu o punea la socoteală, pentru că era latentă şi în sufletul 
ei, fără să-şi dea seama de forţa sa; era absenţa completă, 
dar inconştientă, a oricărui simţ sau prejudecăţi morale. 
Căci nu trebuie să uităm că Juliette Becu, atunci când 
domnul Jacques a venit s-o ia de mână, exercita meseria de 
cocotă şi acest trecut scandalos nu era atât de departe de 
actuala ei existenţă pentru a se fi putut dezbăra de anumite 
obiceiuri şi de face uitate anumite tare inerente profesiei, 


ridicându-se până la înţelegerea unor lucruri numai vag 
întrevăzute, ca să nu mai vorbim de asimilarea unor lucruri 
de o fragilă delicateţe. 

Pericolul care-l pândea pe d'Assas i se părea real şi 
iminent. Decisă să-l smulgă din ghearele duşmanilor pe 
care chiar îi pusese pe urmele lui, îşi petrecu ziua şi o parte 
a nopţii făcându-şi planuri. 

A doua zi dimineaţa îşi chemă camerista, Nicole, căreia 
reuşise să-i cumpere complicitatea, neavând însă decât o 
încredere limitată în această fată care-şi vânduse stăpâna 
atunci când ea, Juliette, intrase în casă. 

Pentru a salva aparențele, îi spuse o poveste din care se 
înţelegea că un cavaler, al cărui nume nu-l pronunţase, dar 
cşre devenise un fel de verişor al ei, era iubit de una dintre 
prietenele sale, care era foarte tristă pentru că nu putea să 
corespondeze cu el, iar ea, contesa, devenise un fel de zână 
bună care se hotărâse să-i ajute pe cei doi să corespondeze. 
Dar pentru a ajunge la acest rezultat avea nevoie de 
ajutorul inteligent şi, de ce nu, devotat sau cel puţin 
interesat al unei persoane care ar putea merge peste tot 
fără să stârnească bănuieli. 

Când subreta o asigură că poate conta pe ea, iar Juliette 
crezu că surescitase suficient cupiditatea feţei pentru a fi 
sigură că nu va fi trădată, se decise să-i vorbească mai 
deschis, dar cu prudenţă, nespunându-i decât ceea ce era 
indispensabil pentru reuşita planului pe care-l gândise. 

— lată despre ce e vorba: este vorba de domnul cavaler 
d'Assas, actualmente deţinut la castel. Va trebui să te 
informezi discret şi să afli unde sunt exact deţinuţii, cum 
sunt păziţi, de cine şi dacă n-ar fi posibil să-i strecurăm 
câteva bileţele sărmanului băiat care trebuie să fie foarte 
nefericit. Vezi că nu e vorba de ceva grav şi nici de ceva 
foarte compromiţător... Esenţialul e ca nimeni să nu 
ghicească pentru cine îţi trebuie aceste informaţii... Când le 
vei avea, vom mai vedea. 


— Doamnă, plec imediat, iar la întoarcere voi avea toate 
informaţiile pe care mi le-aţi cerut. 

— Cum ai să te descurci? 

— Doamna să nu-şi facă probleme!... La castel sunt o 
mulţime de soldaţi... nefiind nici prea urâtă şi nici prea 
proastă... amorezii nu-mi lipsesc... şi trebuie să se facă şi ei 
utili cumva dacă vor să obţină oarece favoruri. 

— Bine, fiica mea!... N-am să te descos pe tema micilor 
tale secrete, spuse Juliette, surâzând la vederea aerelor 
cuceritoare ale cameristei sale. Du-te şi nu uita că, dacă mă 
serveşti cu... discreţie, vei fi recompensată regeşte. 

— Doamna vă fi mulţumită de mine. Puteţi fi sigură. 

Câteva minute mai târziu, Nicole ieşea, învăluită într-o 
mantie închisă la culoare şi, cât pas rapid şi uşor, se 
îndreptă spre castel, întorcând din când în când capul 
pentru a fi sigură că nu e urmărită, căci era o fiinţă foarte 
prudentă şi respecta cuvânt cu cuvânt recomandările 
stăpânei sale. 

Dar ajunsă la castel, în loc să intre, îi dădu ocol şi pe 
drumuri ferite se întoarse în străduţa Rezervoarelor. 

Ajunsă pe străduţă, aruncă o ultimă privire în spate şi fără 
să ezite, intră în faimoasa drogherie al cărei mac de argint 
îl impresionase atât de tare pe amicul nostru No6, 
incorigibilul beţiv. 

Spiţerului, care-i ieşise în întâmpinare, îi spuse: 

— Aş vrea un calmant pentru dureri de dinţi. Cât mai 
repede cu putinţă, căci mă doare foarte tare. 

— Ce fel de calmant doriţi, domnişoară? Avem tot felul de 
calmante. 

— Cel al domnului Jacques... Mi s-a spus că e cel mai bun 
dintre toate. 

— Într-adevăr, e cel mai bun. Aşteptaţi acolo o clipă, am să 
vi-l prepar imediat. 

Şi în timp ce vorbeşte, spiţerul deschide o uşă şi o invită pe 
Nicole să ia loc într-un fel de depozit plin de ierburi şi de 
medicamente. 


Camerista ia loc şi aşteaptă. 

După circa cinci minute, uşa care se găsea în partea opusă 
celei pe care intrase se deschide şi în cadrul ei apare 
domnul Jacques. 

Nicole îi povesteşte cuvânt cu cuvânt tot ceea ce-i spusese 
stăpâna sa, ca şi despre misiunea pe care urma s-o 
îndeplinească. 

După ce a terminat ce avea de spus, domnul Jacques i-a 
dat instrucţiuni foarte precise şi i-a spus să plece. 

Când urma să iasă, după o imperceptibilă ezitare care nu 
a scăpat ochiului pătrunzător al bărbatului care părea dotat 
cu un fel de har divin, o opri şi o întrebă: 

— Aprop6, cât ţi-a promis stăpâna ta că-ţi dă. Dacă-i vei 
aduce informaţiile, de care are nevoie? 

— Cinci mii de livre, răspunde fără ruşine subreta. 

— Cam puţin! spuse dispreţuitor domnul Jacques. lată aici 
o sumă ce reprezintă dublul a ceea ce ţi s-a promis... Fugi! 
Şi nu uita ce ţi-am spus. 

Nicole făcu să dispară în buzunare hârtiile pe care i le 
întinse domnul Jacques, schiţă o reverență ce semăna a 
genoflexiune şi ieşi, spunându-şi: „Zestrea mea e ca şi 
făcută, dacă jocul ăsta mai durează mult!” 

Şi, făcându-şi vise îndaurite în care se vedea trăind din 
plin la adăpost de orice griji, liberă de orice fel de 
constrângere şi de orice obligaţii graţie acestor bani 
câştigaţi în mod cinstit, luă drumul ce ducea, spre căsuţa de 
sub copaci unde o vom lăsa. 

Domnul de Verville, comandantul postului de gardă în 
momentul în care cavalerul d'Assas fusese închis, era un 
bărbat la circa treizeci şi cinci de ani; făcea parte din mica 
nobilime, neavând ca drept unică avere decât solda de 
ofiţer. De altminteri, soldat din creştet până în tălpi, nu avea 
nimic din manierele curteanului şi din această cauză - o ştia 
prea bine - era destinat să vegeteze la grade inferioare, 
lucru cu care se obişnuise stoic, de multă vreme. 


Acest soldat loial legase o solidă şi cinstită prietenie 
pentru acel tânăr camarad încredinţat pazei sale. 

D'Assas nu-i spusese de ce era deţinut şi, din discreţie, nu 
dorea să forţeze o confidenţă care nu se făcea spontan, 
drept pentru care nu-l întrebase nimic. Dar în timpul celor 
cincisprezece zile pe care le petrecuse împreună cu 
cavalerul. Avusese ocazia să aprecieze energia deosebită a 
acelui camarad care, la impetuozitatea nestăpânita a celor 
douăzeci de ani ai săi, ştia să combine o prudenţă şi o 
rezervă cu mult deasupra vârstei ce-o avea şi îşi spusese că, 
pentru un astfel de om care-şi judeca situaţia aşa cum o 
făcea, trebuia ca aceasta să fie dintre cele mai grave. 

Pe de altă parte evidenta loialitate, cavalereasca francheţe 
a prizonierului său pledau în cel mai înalt grad în favoarea 
sa pentru a nu fi convins că nu făcuse nimic pentru a-şi 
merita nefericirea pe care o trăia acum şi că era victima 
circumstanțelor, dacă nu era victima răutăţilor oamenilor. 

Oricum ar fi fost, de Verville se simţea puternic atras de 
persoana cavalerului d'Assas şi se străduia din răsputeri 
pentru a-l scoate din pasă proastă în care se, găsea şi, după 
posibilităţi, să-i vină în ajutor. 

În aceste condiţii fusese foarte impresionat de importanţa 
pe care o acorda cavalerul d'Assas faptului că arestarea sa 
şi locul de detenţie trebuiau neapărat aduse la cunoştinţa 
contelui de Saint-Germain. 

De aici la concluzia că acest conte de Saint-Germain putea 
să-i aducă tânărului său prieten un ajutor puternic nu era 
decât un singur pas, care a fost repede făcut. 

Atât de bine încât după ce şi-a dat cuvântul de Verville a 
ajuns rapid la concluzia Că a face comisionul cu care s-a 
însărcinat era un lucru bun, a-l face însă cât mai repede 
posibil era un lucru şi mai bun. 

Aşa încât după ce şi-a predat serviciul de gardă 
succesorului său, acel baron de Marcay care îi displăcea 
atât de mult, după ce se asigurase că nu mai avea un 
serviciu comandat în ziua aceea, se duse drept la grajduri, 


îşi înşeuă un cal şi plecă imediat la Paris, unde ajunse spre 
orele două ale după-amiezii. 

De Verville se opri în dreptul unui han, îşi lăsă calul în grija 
slujbaşului şi se aşeză la o masă, spunându-şi că nu se face 
să se prezinte la conte la ora la care acesta urma să facă 
acelaşi lucru ca şi el, dar că avea mai multe şanse în jurul 
orei trei şi jumătate, când contele se pregătea să iasă la 
plimbare sau să meargă la vreun spectacol. 

Terminându-şi modestul prânz, se îndreptă pe jos spre 
palatul contelui de Saint-Germain, situat în piaţa ce purta 
numele lui Ludovic al XV-lea şi fără îndoială contele dăduse 
ordine în consecinţă, căci fu introdus fără întârziere în 
biroul acestuia, la auzul faptului că venea din partea 
cavalerului d'Assas. 

După schimbul politeţurilor de rigoare, obligatorii între 
oamenii de vază, de Verville se achită până în cel mai mic 
detaliu de comisionul cu care se însărcinase, adăugând: 

— Mi s-a părut că d'Assas acordă o deosebită importanţă 
legăturii cu dumneavoastră, aşa încât, imediat ce mi-am 
terminat serviciul, am alergat la dumneavoastră. 

Contele îl ascultase cu toată atenţia, fără să manifeste nici 
emoție şi nici surpriză. Ar fi putut spune că se aştepta să 
audă cele spuse de ofiţer. 

Drept pentru care îi răspunse liniştit, dar accentuând 
cordialitatea surâsului şi a privirii în favoarea acelui 
necunoscut care se părea că-i place: 

— Aşteptând ca sărmanul cavaler să vă poată mulţumi el 
însuşi pentru grabă cu care i-aţi făcut serviciul pe care vi l- 
aţi asumat, vă rog să binevoiţi a primi mulţumirile mele şi 
să-mi faceţi onoarea de a mă număra printre prietenii 
voştri. 

— Conte, spuse de Verville înclinându-se, întreaga onoare 
e de partea mea. 

— Şi cum eu nu am obiceiul de a mă feri de prietenii mei, 
continuă Saint-Germain, am să vă cer permisiunea să 
lipsesc câteva minute. 


— Cum se poate, conte? exclamă de Verville, ridicându-se 
energic. 

— Nu-i nici o problemă, rămâneţi, vă rog... La întoarcere 
vă voi spune ce am de gând să fac... Aşteptând, această 
casă vă stă la dispoziţie, e ca şi a voastră. lată-vă 
prizonierul meu! adăugă Saint-Germain râzând, dar nu 
pentru multă vreme... 

Înainte de a ieşi contele sună şi comandă valetului să 
aducă răcoritoare şi cafea - foarte la modă în acele timpuri 
- şi nu se retrase până în clipa în care nu se asigură că 
oaspetele său era bine tratat şi că nu-i va lipsi nimic pe 
timpul absenței sale. 

Acestea se întâmplau cam în acelaşi timp cu vizita pe care 
o făcea la închisoare domnul Jacques, unde avea 
întrevederea cu baronul de Marcay, întrevedere relatată 
deja de noi. 

După o oră contele se întoarse la de Verville, care îl 
aştepta liniştit, ca unul care era obişnuit cu aşteptarea. 

Contele era la fel de calm şi liniştit, numai că părea extrem 
de obosit. 

— Scumpul meu domn de Verville, spuse Saint-Germain, 
vă iau cu mine la un spectacol, supăm împreună, după care 
vă veţi culca aici, iar mâine dimineaţă, la prima oră, vom 
pleca împreună la Versailles. Veţi binevoi să mă conduceţi, 
sper, până la închisoare, unde îl voi ruga pe îngrozitorul 
domn de Marqay să-mi permită să comunic cu amicul 
nostru. 

— Oh! Oh! exclamă de Verville, dând sceptic din cap, mă 
îndoiesc foarte tare că acest jupân cam ţicnit vă va acorda 
această favoare. 

— Haideţi, să fim totuşi optimişti! spune surâzând Saint- 
Germain, cu un aer liniştitor. Spuneţi-mi numai unde v-aţi 
lăsat calul; unul dintre lacheii mei o să-lia şi o să-l 
pregătească pentru călătoria de mâine dimineaţă. 

Şi au ieşit, ca doi buni prieteni, ţinându-se de braţ. 


A doua zi de dimineaţă, pe la orele zece, Saint-Germain 
bătea la uşa postului de gardă şi cerea să-l vadă pe deţinut 
baronului de Margay care, după ce a făcut câteva obiecţii 
de formă, l-a condus în camera în care d'Assas îi căzu în 
braţe suspinând ea un copil. 

Discret, baronul vru să se retragă, dar Saint-Germain se 
opuse energic, spunând: 

— Păi nu se poate, baroane; gândiţi-vă că dacă domnul 
cavaler d'Assas reuşeşte să evadeze, veţi putea crede că eu 
sunt cel care, profitând de absenţa dumneavoastră ca şi de 
bunăvoința dumneavoastră, am profitat pentru a-i înlesni 
acţiunea. Ţin foarte mult la stima dumneavoastră pentru a 
mă expune unei astfel de bănuieli. 

Fără să se mai lase rugat, de Margcay rămase în încăpere, 
în timp ce sărmanul d'Assas îi aruncă lui Saint-Germain 
priviri încărcate de reproşuri, pe care acesta părea a nu le 
vedea. 

În timpul acesta contele, cu o uşurinţă în comportament 
proprie marilor spirite, se aşezase şi, tăind scurt toate 
lamentaţiile ce le ghicea pe buzele cavalerului, scoase o 
foaie de hârtie pe care i-o întinse, spunând: 

— Cavalere, vă aduc raportul asupra invenţiei voastre, pe 
care mi-aţi comunicat-o acum câteva zile. Invenţia voastră 
este admirabilă, de o simplitate copilărească; nu necesită 
mari cheltuieli, câteva furnituri numai; şi prezintă acel 
avantaj considerabil de a putea fi de toată lumea folosită 
fără nici un pericol, cu condiţia totuşi să fie dotată cu puţin 
sânge rece şi voinţă. Sincerele mele felicitări, cavalere, le 
meritaţi. 

În timp ce vorbea. Saint-Germain îl călca pe picior pe 
junele d'Assas, pentru a-l face să înţeleagă că trebuie să 
tacă şi să aprobe. 

— Baroane, reluă contele râzând, nu vă arăt această foaie 
de hârtie, e secretul cavalerului, pot să vă asigur însă că nu 
conţine nici scară de pisică, nici pile. Nici pumnal şi nici o 
altă maşinărie capabilă să ajute la evadarea unui deţinut... 


Şi cu toate astea, scumpul meu baron, nu vă îndoiţi; această 
simplă foaie de hârtie conţine libertatea prizonierului 
vostru... Dumnezeule mare, da!... căci regele nu poate face 
altceva decât să acorde libertatea inventatorului... Vai, dar 
ce se întâmpla cu voi, baroane...? 

— Nu... nu ştiu... o stare de râu... 

— Ah! Pentru Dumnezeu!... repede, cavalere, puţină 
apă...! 

Spunând acestea, Saint-Germain nu-l scăpa din ochi pe 
baronul de Margay care se întinsese, cuprins de rău, într-un 
fotoliu şi cum cavalerul se chinuia să-i întindă un pahar cu 
apă: 

— Inutil, cavalere, spuse simplu contele, doarme... Acum, 
repede, fiul meu, aţi auzit şi aţi înţeles ce v-am spus în 
legătură cu foaia de hârtie pe care v-am dat-o... în ea vă stă 
libertatea... Executaţi planul, d'Assas, faceţi-o fără teamă, 
răspund eu de succes... Şi mai ales, scumpul meu copil, 
feriţi-vă de bărbatul aici de faţă ca dracu de lămâie... 
consideraţi că aveţi în faţă cel mai înrăit duşman al vostru... 
mă înţelegeţi?... Ah! Uitam!... începând de astăzi doi cai 
odihniţi vă aşteaptă în spatele castelului şi când veţi fi liber 
amintiţi-vă că nu veţi găsi nicăieri în altă parte un adăpost 
mai sigur că la mine... Nu pierdeţi timpul. Acţionaţi rapid şi 
mai ales fără poticneli, fără amețeli... m-aţi înţeles. Peste 
câteva zile va fi prea târziu...! 

Şi pentru a-i stăvili valul de mulţumiri şi de explicaţii, 
contele îşi trecu palma pe fruntea baronului de Margay, 
care părea leşinat şi, imediat, acesta deschise ochii 
spunând: 

— Mulţumesc, conte, apa aceea rece mi-a făcut foarte 
bine. Cam ciudat răul ăsta din senin! 

— Haideţi! Haideţi! Se mai întâmplă, la oboseală, după un 
pahar mai îndelung descântat... 

— Oh! Acum nu mai am nimic... dar sunt aşa confuz! 

— Nu-i nimic! Acum eu am să vă las... Apropo, baroane, 
cavalerul va avea nevoie fără îndoială de câteva bagatele 


pentru experienţele sale... Oh! Un nimic!... câteva bucățele 
de lemn... una sau două bucăţi de sfoară... fiţi liniştit, foarte 
scurte... prea scurte pentru a încerca să coboare de aici pe 
vreo fereastră... Puteţi avea bunăvoința... 

— Dar cum să nu!... Am avut onoarea dea mă pune la 
dispoziţia cavalerului, sper că va binevoi să-şi reamintească. 
Saint-Germain îi aruncă o privire lui d'Assas, ca şi cum ar 

fi vrut să-i spună: „Vedeţi?... profitaţi de bunăvoință!” La 
care d'Assas răspunse cu un gest hotărât ce însemna: „Fiţi 
liniştit!” Şi cu voce tare: 

— Mii de mulţumiri, baroane! Am să mă folosesc de 
graţioasa voastră bunăvoință... fără să abuze însă de ea. 

— Uzaţi şi abuzaţi, cavalere, altfel m-aş simţi stânjenit... 

— Veţi vedea, baroane, invenţia cavalerului... ce invenţie 
minunată!... Şi apoi, rămâne între noi, asta va fi o mare 
satisfacţie, pentru un om inimos ca voi, să fi contribuit la 
redarea libertăţii acestui sărman cavaler care este un atât 
de bun şi inofensiv băiat, cum greu găseşti altul pe lume... 
Şi acum, adio, cavalere!... Baroane, primiţi expresia celei 
mai vii gratitudini... nu vă deranjaţi pentru mine, vă rog! 

Şi învăluit într-un norişor de dulcegării şi politeţuri, 
contele, ieşi lăsându-l într-o totală ceaţă pe baron, care nu 
reuşea să înţeleagă această vizită în aparenţă insignifiantă 
şi banală, iar pe cavaler arzând de nerăbdare să desfacă şi 
să -se apuce de studiul acelei hârtii atât de fragile în 
aparenţă şi care, cu toate astea, dacă era să-i dea crezare 
lui Saint-Germain, cuprindea o comoară inestimabilă: 1 ib e 
rtatea. 

Capitolul XVII Planul domnului Jacques prinde contur. 

În după-amiaza aceleiaşi zile, cavalerul primi o nouă vizită. 

De data asta, cel care se prezentase la uşa corpului de 
gardă şi ceruse baronului de Margcay permisiunea de a sta 
de vorbă cu d'Assas era de Bernis. 

Supunându-se ordinelor primite, baronul, nu fără să se 
lase rugat cum fusese în chiar acea dimineaţă cu Saint- 
Germain, consimţi în cele din urmă să autorizeze această 


vizită, şi, la fel cum procedase cu Saint-Germain, se retrase 
discret. 

Dar spre deosebire de conte, care insistase grațios să 
asiste la întrevederea sa cu cavalerul d'Assas, de Bernis îl 
lăsă pe baron să se retragă fără să facă cel mai mic gest 
pentru a-l reţine şi chiar aşteptă prudent ca acesta să se 
retragă în apartamentul său pentru a începe conversaţia. 

— Cavalere, intră de Bernis în subiect după schimburile de 
politeţuri de rigoare în epocă, am aflat de arestarea voastră 
şi am încercat în van să ajung până la voi. Diavolul ăla de 
Verville era un cerber mai crâncen decât toţi cerberii pe 
care-i cunoaştem amândoi din mitologie... Mă rog! Acum 
am avut noroc, căci baronul de Margay e dintr-un alt 
aluat... pentru că trebuie să vă aduc la cunoştinţă lucruri 
foarte importante şi grave... 

— Vă ascult, domnule, îi răspunse d'Assas, cu un grăunte 
de răceală în voce. 

Într-adevăr, cavalerul avea vagi bănuieli. De Verville era 
un bun soldat care-şi executa strict consemnele, dar în 
acelaşi timp era un prieten, de dala recentă, e adevărat, dar 
nu mai puţin sincer şi devotat. Dovada cea mai bună era 
graba cu care, după ieşirea din serviciu, îl anunţase pe 
Saint-Germain, cu toate că n-ar fi avut nici un fel de 
obligaţii faţă de deţinutul pe care-l avea în paza lui. 

Or, dacă de Verville, un prieten, îi refuzase, se pare, 
oarecari favoruri incompatibile cu consemnul primit, atunci 
de ce ele Marqay îi acorda de la început ceea ce celălalt 
judeca a fi în contradicţie cu regulamentul? 

Pentru ce?... în care scop...? 

Pe de altă parte, noul său prieten, de Verville, îl sfătuise să 
se ferească de acest Margay. Până la ce punct era cazul să 
ţină cont de aceste recomandări?... Un presentiment secret 
îi spunea că acest prieten era sincer şi că sfatul lui, foarte 
serios, nu era de disprețuit. 

Pe de altă parte, Saint-Germain, care îi salvase viaţa şi în 
care avea o încredere oarbă, îi repetă acelaşi avertisment în 


aproape aceiaşi termeni: deci era realmente ceva cu de 
Marqgay şi încrederea pe care se simţea dispus să i-o acorde 
lui de Verville era meritată. 

Şi dacă lucrurile stăteau aşa cum şi le imagina el, ce era 
cu acest poetaş şi cu insinuările sale...? 

Bernis, ce-i drept, îi făcuse un serviciu foarte mare... Dar, 
gândindu-se bine la asta, nu cumva serviciul era mai mult 
aparent decât real?... Căci ciudată coincidenţă, se părea că 
acest de Bernis îl adusese la Versailles exact la timp pentru 
a-l da pe mâinile acestui enigmatic domn Jacques care se 
servise de el ca de o unealtă inconştientă, lucrând la 
propria-i pierdere pentru cel mai mare profit al proiectelor 
tenebroase în care simţea confuz că doamna d'Etioles şi el 
însuşi erau primele victime. 

Acest de Bernis fusese sincer când îi dezvăluise 
ascunzătoarea Jeannei?... sau fusese un complice în acel 
complicat joc...? 

Multă vreme crezuse în sinceritatea lui şi iată cum totul se 
prăbuşea datorită faptului că se arăta binevoitor faţă de un 
om de care toţi îl sfătuiau să se ferească. 

Cavalerul stătea în expectativă, neîncrezător, timp în care 
de Bernis, care-l observă, îşi spunea la rândul său că va 
trebui să joace foarte strâns cu acest adversar prevenit şi 
dispus în cel mai înalt grad la neîncredere. 

lată motivul pentru care în timp ce primul se ţinea într-o 
prudentă rezervă, cel de-al doilea îşi dubla eforturile de a-i 
fi pe plac. 

— Ah! Ce nefericire, cavalere, că nu ani aflat mai devreme 
tot ceea ce ştiu acum... n-aţi mai fi fost aici, sărmanul meu 
prieten...! 

— Cum aşa?... Explicaţi-vă, vă rog! 

— Vă mai amintiţi de mica Suzon, cea de care v-am mai 
vorbit şi ele care sunt legat, să mă ia dracul dacă ştiu 
pentru ce, de exemplu?... Căci ea mi-a dezvăluit totul, spre 
nefericirea mea şi a ei! 


— Dar, domnule, ce anume v-a dezvăluit această Suzon?... 
şi de ce nenorocire vorbiţi?... exclamă cavalerul nerăbdător. 

— Cavalere, eu vorbesc de evenimentele de neînțeles care 
au dus la arestarea voastră; vreau să vă vorbesc de 
duşmani puternici care vă vor pieirea... ca şi pe a mea, de 
altminteri... astfel încât s-ar putea ca în curând să fiu şi eu 
încarcerat ca şi voi!... Ah! Femeile! Femeile...! 

— Vă rog, domnule, haideţi să vorbim clar. Eu nu sunt 
decât un simplu soldat şi mărturisesc că nu înţeleg chiar 
toate subtilităţile limbajului de la curte. Veniţi la fapte, vă 
TOg! 

— V-aţi întrebat, reluă imperturbabil de Bernis, de ce 
anume vă aflaţi aici? 

— Bineînţeles că am făcut-o!... De când sunt aici numai 
asta fac. 

— Şi la ce concluzie aţi ajuns?... Da, da, înţeleg: la ... 
niciuna,. Ei bine, am să vă lămuresc eu... Vă aflaţi aici 
pentru bunul motiv că regele a crezut că vreţi să vă bateţi 
joc de el. 

— Eu?... Haideţi să fim serioşi!... Dimpotrivă, eu am 
alergat într-un suflet sări avertizez că-l pândeşte un pericol 
care... 

— Care pericol nu exista... regele ştia acest lucru, motiv 
pentru care a crezut că vă bateţi joc de el... în plus regele 
avea un motiv şi mai grav să fie furios pe voi... 

— Cum? exclamă d'Assas, în culmea mirării, cum, pericolul 
n-a existat?... Şi totuşi... 

— Doamna d'Etioles a crezut acest lucru?... S-a înşelat sau 
mai degrabă a fost înşelată... lar ea, de bună credinţă, v-a 
făcut să cădeţi în aceeaşi greşeală în care a fost şi ea atrasă 
cu atâta îndemânare... Astfel încât ea v-a trimis, fără să 
vrea, spre o arestare sigură, inevitabilă... mai ales după 
scena de pe drumul spre Versailles... 

— Dar de ce?... cum adică?... Nu înţeleg. 

— Ştiţi de unde venea Maiestatea Sa când v-aţi întâlnit la 
poarta castelului? 


— Nu! De unde vreţi să ştiu eu astfel de lucruri...? 

— Regele se întorcea liniştit, fără să fi simţit nici cel mai 
mic semn de pericol, din acea căsuţă de sub copaci, unde 
voi aţi venit să-l avertizaţi să nu se mai ducă pentru că ar fi 
expus unui foarte grav pericol. lar el ieşise ele acolo bine 
mersi şi pe deasupra şi satisfăcut de prestațiile locatarei... 
Acum înţelegeţi...? 

— Încep să înţeleg deja... Şi-mi aduc aminte că Maiestatea 
Sa a insistat în mod deosebit asupra acelui punct, 
întrebându-mă în mod special dacă ar fi expus unui pericol 
în cazul în care s-ar duce în seara aceea în casa în 
chestiune... Astfel încât, dacă vă înţeleg bine, regele a 
crezut că vreau să-l înspăimânt prin perspectiva unui 
pericol iminent, dar imaginar... poate a crezut chiar că am 
un interes personal să-l împiedic să meargă la... 

— Asta era!... Chiar aşa a fost!... şi evenimentele i-au 
confirmat regelui convingerile pentru că... de la 
avertismentul vostru s-a întors acolo în fiecare seară... fără 
să-i pândească nici cel mai mic risc... 

— Şi atunci care ar fi fost motivul pentru care aş fi 
încercat să-l împiedic pe rege să meargă acolo unde-i face 
plăcere? 

— Ajunşi aici va trebui să abordăm punctul cel mai delicat 
al convorbirii noastre şi să vedem ce motiv a avut 
Maiestatea Sa să fie furioasă pe voi: ei bine, iată şi 
motivul... Regele, scumpul meu cavaler, vă credea şi vă 
crede şi în continuare amantul doamnei d'Etioles. 

— Eu...?! exclamă indignat cavalerul, eu?... bine, dar asta 
e o infamie...! 

— Aşteptaţi, păstraţi-vă indignarea pentru mai târziu, veţi 
avea nevoie de iea imediat, căci nu s-a terminat... înţelegeţi, 
nu-i aşa, că, sigur fiind că sunteţi amantul doamnei 
d'Etioles, regele a crezut că istoria pe care i-aţi povestit-o 
era inventată din plăcerea sadică de a vă bate joc de el 
împiedicându-l să vină să vă tulbure în intimitatea voastră 
amoroasă şi că furios că fusese, „jucat” în felul acesta de 


doamna d'Etioles şi de voi, a ordonat arestarea imediată, 
aşteptând... 

— Dar e de-a dreptul odios!... Ce l-a putut face pe rege să 
creadă că aş fi... 

— Amantul doamnei d'Etioles?... Maiestatea Sa nu crede, 
e sigur de acest lucru... i s-au prezentat dovezi irefutabile. 

— Simt că-mi pierd capul! murmură cavalerul. Ce probe i 
s-au putut prezenta, când acestea nu există? 

— Sunteţi un naiv, cavalere, exclamă de Bernis ridicând 
din umeri. Atunci când doamna d'Etioles a părăsit casa de 
sub copaci, pe cine a găsit aşteptând-o la uşă?... Cine a 
condus-o de acolo?... tot voi. Cu cine şi-a petrecut noaptea 
aia?... Păi tot cu voi Voi sunteţi tânăr şi îndrăgostit, doamna 
d'Etioles este tânără şi frumoasă, încât a făcut geloasă o 
mulţime de lume de la curte, mai ales frumuseţile 
recunoscute ca atare. Pe cine vreţi voi să faceţi să creadă că 
aţi petrecut o noapte împreună fără să... mai ales când 
douăzeci de martori afirmă contrariul!... iar cel căruia i se 
afirmă aşa ceva, regele, e într-o stare de furie provocată de 
gelozie şi ar fi în stare să creadă, cu ochii închişi, altele şi 
mai gogonate? 

— Regele e deci gelos pe mine? întrebă d'Assas cu 
amărăciune. 

— În tot cazul, sper că regele, chiar orbit de gelozie cum e. 
nu va ezita între cuvântul unui gentilom loial ca mine şi 
spusele câtorva mizerabili martori falşi, valeţi sau subrete, 
mai mult ca sigur... 

— Eroare! Foarte gravă eroare!... În primul rând regele 
nu a ezitat... pentru că v-a arestat imediat fără să vă ceară 
explicaţii... În al doilea rând: afirmaţi că cei care vă acuză 
nu sunt gentilomi ca şi voi...? 

— Haida-de!... un gentilom care să se coboare să mintă 
atât de grosolan...! 

— Eh! Scumpul meu, acei gentilomi care nu se dau înapoi 
în faţa unui asasinat şi voi ar trebui să-i cunoaşteţi pe unii 


dintre ei, nu vor ezita în faţa unei mici minciuni, dacă prin 
asta îşi pot elimina un adversar... credeţi-mă! 

D'Assas tresări violent la auzul acestor cuvinte care-i 
aminteau sinistra viziune a lui du Barry, împietrit de 
atotputernicul conte de Saint-Germain, în poziţia 
asasinatului cu pumnalul. 

Şi, întrebându-se cum de putea şti de Bernis un detaliu 
care nu avea, după ştiinţa lui, martori aparenţi, începea să 
dea mai multă importanţă insinuărilor interlocutorului său 
şi să se creadă prins serios în plasa unor intrigi tenebroase 
care îl amenințau în aceeaşi măsură ca şi pe doamna 
d'Etioles, Dar din clipa în care a înţeles că Jeanne era 
ameninţată la fel, dacă nu chiar mai mult ca el. Şi-a regăsit 
întreaga luciditate a spiritului şi întreg sângele rece, 
hotărând să folosească orice mijloc pentru a pătrunde 
gândurile secrete ale vizitatorului său şi să-i smulgă, 
indiferent de mijloace, informaţiile de care avea nevoie 
pentru a-şi pune la punct planul de apărare, căci era 
hotărât să lupte, dacă nu pentru el, atunci măcar pentru 
Jeanne. 

Drept pentru care spuse cu un calm perfect: 

— Dacă vă înţeleg bine, eu şi doamna d'Etioles suntem 
victimele unei maşinaţiuni abil pregătite? 

— Vai, da! 

— Foarte bine!... Dar de cine yi de ce?... Eu nu văd 
motivul... 

— Şi cu toate astea este atât de simplu. Vă răspund la 
întrebarea: de ce? Pentru că doamna d'Etioles era un 
pericol pentru reuşita anumitor proiecte şi trebuia 
îndepărtată cu orice preţ. 

— Cum ar fi putut fi doamna d'Etioles un pericol? 

— După cum ştiţi mai bine decât oricine, doamna d'Etioles 
a fost remarcată de rege... Chiar şi ea - vă cer iertare, 
cavalere - a părut a nu fi indiferentă la avansurile regelui... 
Or, anumite, personaje hotărâseră să capteze atenţia 
regelui, dar mai ales favorurile Maiestăţii Sale... Doamna 


d'Etioles părând să le diminueze şansele de reuşită, 
personajele şi-au zis că ar trebui îndepărtat acest pericol cu 
orice preţ... Mă urmăriţi...? 

— Continuaţi...! 

— Un asasinat ar fi fost periculos... 

— Cum, un asasinat!... exclamă d'Assas, tresărind. 

— Oh! Cavalere, cavalere, nu-i cunoaşteţi pe oamenii cu 
care aveţi de-a face... Deci, cum vă spuneam: un asasinat ar 
fi fost periculos. În sensul că ar fi atras atenţia regelui. Şi- 
au pus mintea la contribuţie şi iată ce au inventat: au făcut 
să-i parvină regelui un bileţel, în care se spunea că doamna 
d'Etioles se plictiseşte de moarte în căsuţa de sub copaci. 
Ceea ce însemna un mod indirect de a-i spune să alerge... 
Lucrurile au fost aranjate în aşa fel încât regele să nu poată 
intra decât la miezul nopţii, şi, înainte de sosirea sa, o 
femeie - cea care era susţinută şi impusă de acele 
personaje. Într-un cuvânt rivala doamnei d'Etioles - s-a 
introdus în casă, jucând o comedie savant pregătită, 
reuşind s-o convingă pe doamna d'Etioles că regele este 
ameninţat de un pericol foarte mare în cazul în cane pune 
piciorul în casa de sub copaci... Or, Maiestatea Sa putea 
sosi dintr-un moment în altul... Temându-se pentru viaţa 
regelui, doamna d'Etioles a plecat imediat... ceea ce se şi 
dorea. În felul acesta lăsa câmp liber rivalei sale care 
trebuia să-l primească pe rege în locul ei. 

— Încep să înţeleg, murmură d'Assas, care asculta cu cea 
mai mare atenţie. 


— Pe de altă parte, au făcut în aşa fel încât să vă aflaţi în 
faţa porţii chiar în momentul care să vă permită s-o întâlniți 
pe doamna d'Etioles, totul a fost calculat astfel încât să vă 
oblige să-i oferiţi ospitalitate într-o casă pregătită special în 
acest scop... încât atunci când Maiestatea Sa s-a prezentat 
la căsuţa de sub copaci, crezând că o găseşte acolo pe 
doamna d'Etioles, a fost primit de o altă femeie care i-a 
spus că doamna d'Etioles a plecat cu câteva ore mai 
devreme cu cavalerul d'Assas... într-o casă care i-a fost 
numită şi unde zece personaje demne de toată încrederea i- 
au văzut împreună... Decepţionat, regele rămâne cu 
doamnă, de altminteri foarte frumoasă, nimic de zis... în 
ceea ce vă priveşte pe voi şi pe doamna d'Etioles, sentinţa 
era dată: nu trebuia să mai ieşiţi vii din ascunzătoarea 
voastră... ceea ce era cea mai bună manieră de avă 
împiedica să dezminţiţi toată țesătura de minciuni făcută cu 
atâta grijă. 

— Înţeleg, exclamă cavalerul, trecându-şi palmele peste 
chipul inundat de sudoare... Şi Jeanne?... Dumnezeule! 
Dacă... 

— Liniştiţi-vă, cavalere, doamna d'Etioles este în viaţă, 
bine mersi. 

— Ah! Simt că trăiesc din nou!... Deci a reuşit să scape vie 
şi sănătoasă din toată tărăşenia?... Cineva a făcut un 
miracol şi pentru ea, ca şi pentru mine...? 

— Un miracol?... Ce vreţi să spuneţi...? 

— Cum! Nu ştiţi că abia am scăpat să nu fiu asasinat în 
acea casă, chiar în noaptea în care am intrat acolo cu 
Jeanne?... Voi?... care sunteţi atât de bine informat...? 

— Pe cuvânt de onoare! Nu am ştiut absolut nimic, 
exclamă Bernis cu emoție. Ah! Diavolul ăsta de conte a 
încercat...! 

— N-aţi spus mai devreme că nu trebuia să ies viu din casă 
cu pricina...? 

— Da. Dar ştiindu-vă viu, chiar dacă prizonier, m-am 
gândit că în ultima clipă au dat înapoi în faţa unui 


asasinat... 

— Ei bine. au încercat pur şi simplu să mă asasineze şi n- 
am scăpat decât printr-o minune, cum v-am mai spus. 

— Cum aşa?... Povestiţi-mi totul. 

— Mai târziu... esenţialul e că sunt în viaţă... Să revenim la 
doamna d'Etioles. Confirmaţi că a reuşit să scape şi ea de 
ameninţarea care o pândea? 

— Pe onoarea mea, vă jur că este în viaţă... Dar unde 
este?... iată ce nu ştim... răpită, dispărută, sechestrată, nu 
ştiu... dar răspund cu capul că e în viaţă...! 

— Acesta e esenţialul! Ştiu eu cum s-o găsesc, exclamă 
cavalerul cu o nemărginită încredere şi atunci văi de cei 
care au îndrăznit... Dar ce vă face să credeţi că e în viaţă şi 
e sănătoasă? 

— Sunt mai multe motive pe care vi le voi prezenta 
imediat... dar puteţi fi liniştit în privinţa asta, informaţiile 
mele sunt exacte. 

Aşadar, reluă d'Assas ca şi când ar fi vorbit pentru sine, 
scopul acestei, maşinaţiuni infernale era s-o împiedice pe 
doamna d'Etioles de a fi... a... amanta regelui, pentru a 
permite alteia să-i ia locul! 

— Chiar aşa!... Şi pot adăuga, dacă lucrul acesta vă 
interesează, că cealaltă a reuşit din plin... şi că vom avea, 
de mâine sau de poimâine, o favorită oficial recunoscută... 

— Dar atunci eu... 

— Eu vă înţeleg, exclamă cu însufleţire de Bernis; spuneţi 
că indivizii aceia v-au făcut în cele din urmă un serviciu 
împiedicând... ceea ce vă temeaţi mai mult din partea 
doamnei d'Etioles, nu-i aşa...? 

— E adevărat, exclamă d'Assas roşind fără să vrea, mi-au 
făcut un serviciu care recompensează o parte din răul pe 
care au vrut să mi-l facă... 

— Sărmanul meu cavaler... cât sunteţi de tânăr!... 
Oamenii, aceia, d'Assas, nu au decât un Singur lucru de 
care se tem: că veţi reuşi să dovediţi că aţi fost acuzat pe 
nedrept. 


— Eu?... Şi de ce aş încerca să dovedesc asta regelui?... 
pentru a face să renască o speranţă?... pentru a-l 
determina s-o caute de bunăvoie pe aceea pe care o iubesc 
şi pe care ne-o disputăm? 

— Nu, cavalere, nu; nu pentru asta... ci pentru a scăpa de 
Bastilia, unde veţi fi transferat peste puţin timp... pentru a 
scăpa din ghearele călăului, căruia i-aţi putea fi dat... 

D'Assas se cutremură de spaimă, cu toate acestea îi 
răspunse cu răceală interlocutorului său: 

— Bah! Ce mă mai interesează pe mine Bastilia şi călăul, în 
situaţia în care... 

— În situaţia în care Jeanne n-a fost a regelui?... asta vreţi 
să spuneţi, nu-i aşa?... Dar, naiv cum sunteţi, dacă vă 
aruncă într-o carceră, dacă vă iau capul, vouă, de care se 
tem cel mai puţin... vă închipuiţi ce i-ar putea face ei?... ea 
care este cu mult mai periclitată decât. Voi, mai ales când 
nu veţi mai fi s-o apăraţi... prin toate mijloacele... 

— E adevărat! exclamă d'Assas zguduit, la asta nu m-am 
gândit! 

— Acum înţelegeţi foarte bine că trebuie să vă apăraţi cu 
ghearele şi cu dinţii... căci apărându-vă, o salvaţi pe ea... şi 
chiar dacă daţi regelui speranţele pe care le-a pierdut... 
veţi şti să vă apăraţi mai bine, îmi închipui, ceea ce vă 
aparţine... 

— Aveţi dreptate. Am fost nebun... Dar cum s-o fac?... 
Trebuie să ies de aici...! 

— Noi asta vă sfătuim, spuse enigmatic de Bernis; 
important e să fiţi bine înarmat... să vă cunoaşteţi bine 
adversarii... în. Ce direcţie acţionează, ce doresc, astea le 
cunoaşteţi acum. Ce vor şi cine sunt, asta vă voi spune eu. 

— Deci ştiţi şi asta! exclamă nerăbdător d'Assas. 

— Bineînţeles! 

— Cine sunt...? 

— Duşmanii, sau pentru a fi mai precişi, duşmanca - 
pentru că în fruntea acestei afaceri tenebroase se află o 
femeie - duşmanca ce v-a copleşit sub lovituri, pe 


dumneavoastră şi pe doamna d'Etioles, este contesa du 
Barry, astăzi încă metresă obscură a regelui, iar mâine 
probabil favorita proclamată în faţa întregii curţi... Contesa 
e ajutată în ceea ce face de demnul său soţ, contele du 
Barry! 

— EI! EL, pe care l-am surprins cu pumnalul în mână, stând 
la pândă că un asasin!... Ah! Ar fi trebuit să mă feresc de 
el!... Şi dacă apuc să ies de aici, vai de €ei...! 

— Veţi ieşi, cavalere! Iar acum sunteţi prevenit.: Dacă-i 
veţi întâlni în drum vostru, fie ea, fie el. Credeţi-mă, striviţi-i 
fără milă... mai ales pe ea, căci atâta vreme cât această 
femeie va trăi, nu veţi avea linişte nici dumneavoastră, dar 
mai ales doamna d'Etioles, pe care o ţine în puterea ei, 
ascunsă într-un loc pe care nu-l cunosc, dar pe care îl vom 
descoperi cât de curând... Ah! Această femeie această 
mizerabilă!... când mă gândesc că ieri era încă o curtezană, 
vânzându-şi nurii celui care dă mai mult şi ultimului 
îmbogăţit şi că mâine ne va conduce prin intermediul 
regelui, pe care-l ţine prins în mrejele ei... cum să nu simţi 
că te apucă ameţeala...! 

— Ei bine, cum aşa?... Ce tot spuneţi?... ce sunt veştile 
acestea...? 

— Spun mai mult decât un simplu zvon de la curte... şi de 
pe lângă curte... Contesa du Barry, metresa regelui, se 
numea, înainte de a deveni soţia contelui, dacă chiar este, 
Juliette Becu, zisă l'Ange, şi-şi vindea corpul în alcovul 
situat în strada Barres. lată ce spun şi asta e, cum am mai 
spus, mai mult decât un simplu zvon de la curte. 

— Şi o astfel de creatură, care... 

— Care o sechestrează pe doamna d'Etioles, care-i 
ameninţă existenţa, ca şi pe a voastră în acelaşi timp, iar 
mâine va domni despotic asupra întregii noastre Franţe... 
da, cavalere. 

— Dar cum de ştiţi voi toate astea? întrebă d'Assaş, care 
era uimit de coincidenţele şi aparențele de realitate pe care 


le găsise în toate relatările pseudopoetului, dar care mai 
păstra urme serioase de bănuială. 

— Oh! Într-un mod foarte simplu: v-am spus că eram 
îndrăgostit de. O subretă care era în serviciul doamnei 
d'Etioles în căsuţa de sub copaci... 

— Suzon!... Da, îmi aduc aminte! 

— De Suzon e vorba!... Ajutorul lui Suzon fiindu-i necesar 
falsei contese du Barry, a încercat s-o cumpere... Suzon e o 
fată deşteaptă, s-a prefăcut că acceptă şi din ce i s-a spus, 
din ce-a mai tras cu urechea. În stânga şi în dreapta, în fine, 
din ce-a mai ghicit, ea a reuşit să reconstituie toată această 
poveste pe care mi-a povestit-o de-a fir a păr. Natural, am 
sfătuit-o cât se poate de serios să refuze foarte energic 
participarea la o astfel de infamie şi mi-a promis că va 
alerga imediat să vă anunţe de ceea ce se pune la cale 
împotriva voastră şi a doamnei d'Etioles... Din nefericire, 
aceste informaţii ajungeau prea târziu, eu neştiind unde 
sunteţi găzduit la Versailles... iar a doua zi dimineaţa aflam 
la castel de arestarea voastră... ceea ce-mi dovedea că 
măcar voi eraţi la adăpost de lovitura ce se pregătea 
împotriva voastră; aflăm şi de dispariţia doamnei d'Etioles 
şi, ceea ce era şi mai dureros, scumpe prietene şi vă rog să 
mă înţelegeţi, dispariţia subită a micuţei, mele Suzon... 

— Cum, a dispărut şi ea? 

— Vai! Da înţelegeţi: contesa văzând că i se refuză un 
concurs preţios şi temându-se de o indiscreţie, a considerat 
că e mai prudent să facă să dispară un martor jenant,. Şi nu 
vă ascund că, în faţa intrigilor acestei femei, sunt departe 
de a fi liniştit... căci, dacă Suzon scapă un singur cuvânt în 
ceea ce mă priveşte, sunt pierdut... aşa încât voi face tot ce- 
mi stă în putinţă să vă ţin de urât aici... 

— Şi a făcut, asta pentru mine!... exclamă d'Assas 
emoţionat. Dar dacă această copilă vă iubeşte, va fi 
prudentă şi nu vă va pronunţa, numele... 

— Ah! Cavalere, de asta sunt sigur... n-au să-i smulgă nici 
un cuvânt lui Suzon... dar mai există imprudenţe de genul 


acesta, de exemplu. 

Şi în timpul acesta, de Bemis scoase o hârtie mototolită, 
murdară şi i-o arătă lui d'Assas spunându-i: 

— Citiţi. 

Cavalerul o luă şi citi următoarele rânduri: „Sunt bine în 
compania doamnei d'E... Ne conduc spre o destinaţie 
necunoscută... Suntem foarte supravegheate, dar cu 
scăpări... am să vă spun locul ascunzătorii noastre de cum 
am să pot”. 

„Semnat, S...” 

— Acum, spuse de Bernis, să vedem adresa: 

D'Assas întoarse biletul şi citi: „Domnului de Bernis, 
secretar al domnului locotenent general de poliţie, la 
castelul Versailles. Cinci ludovici recompensă celui ce va 
duce biletul.” 

Totul era scris cu creionul. 

— Înţelegeţi, relua de Bernis punând biletul la loc în 
portofel, micuța Suzon a scris în grabă cele câteva rânduri 
pe drum, într-o trăsură, fără îndoială - aţi remarcat că 
scrisul era tremurat, incorect - şi a lăsat biletul să cadă prin 
portieră, în paza Domnului... Dar tremur la gândul că putea 
cădea în mâinile paznicilor lor... tremur la gândul că 
următorul nu va mai avea o soartă atât de fericită ca 
precedentul... Acum înţelegeţi de ce am putut afirma mai 
devreme că doamna d'Etioles este vie şi sănătoasă... n-au 
trecut mai mult de patru zile de când am primit bileţelul... 

— Ah! Scumpe prietene, nu ştiu cum să vă mulţumesc...! 

— Să nu mai vorbim de asta, exclamă de Bernis, vom 
vedea, mai târziu, ce va fi... căci sper că veţi acţiona aşa 
încât să nu faceţi prea mulţi purici pe aici... Presupun că nu 
aveţi intenţia s-o lăsaţi prea mult timp pe doamna d'Etioles 
în mâinile unei femeii precum contesa du Barry şi ale 
alcolitului ei, contele?... Gândiţi-vă că am tot interesul să vă 
văd liber... Căci, regăsind-o pe doamna d'Etioles, o 
regăsesc şi eu pe micuța mea Suzon. 


— Fiţi liniştit, nu voi face prea mulţi purici pe aici, cum 
spuneţi dumneavoastră... lar în ceea ce-l priveşte pe 
contele du Barry... şi pe însoţitoarea sa, avem de reglat un 
cont teribil împreună şi vă asigur c-o voi face... 

Cei doi tineri discutară încă mult timp împreună, d'Assas 
cerând tot felul de detalii şi de informaţii pe care de Bernis i 
le dădea cu o promptitudine remarcabilă, acumulând 
dovezile, faptele probatoare, detaliile precise, probele cele 
mai de nezdruncinat a» le sincerităţii spuselor sale şi 
reuşind, o dată în plus, în tenebroasele sale proiecte, 
reuşind în cele din urmă să-l facă pe cavaler să creadă că 
singura vinovată de toate era contesa, că singură făcuse tot 
ceea ce făcuse şi că era singura care merita disprețul şi ura 
lui. 

Cu toate acestea, un dram de bănuială îl făcu pe cavaler să 
întrebe, în clipa în care de Bernis se pregătea să iasă, 
aproape fără voie, fixându-şi cu atenţie interlocutorul: 

— Suzon nu v-a vorbit de un oarecare domn Jacques? 

De Bernis nici măcar nu clipi. Păru câteva clipe că 
încearcă să-şi amintească ceva, după care răspunse cu o 
naturaleţe bine simulată: 

— Un domn Jacques?... nu!... de ce?... ar fi trebuit s-o 
facă...? 

— Nu, spuse d'Assas, era o idee mai veche a mea...! 

După care de Bernis ieşi, condus de baronul de Margay. 

Pe faţa lui se putea vedea un zâmbet de satisfacţie ce 
dovedea că, o dată în plus, reuşise să îndeplinească în mod 
fericit o misiune dificilă şi delicată. 

După plecarea lui de Bernis, cavalerul îi spuse baronului: 

— Baroane, mi-aţi putea procura câteva obiecte 
neînsemnate care-mi sunt necesare pentru efectuarea unei 
experienţe...? 

— Ah! Da, faimoasa voastră invenţie!... cu plăcere. Ce vă 
trebuie? 

— Patru bucăţi solide de lemn de doi metri lungime, de 
secţiune pătrată, cam 7-8 centimetri latura pătratului, două 


bucăţi de frânghie solidă, lungi de patru metri, două de 
aceeaşi grosime, dar lungi de trei metri... şi cam atât... Ah! 
Am să vă cer permisiunea să iau un cearceaf de pe unul din 
păturile din camera vecină. 

— Aşa să fie Veţi avea tot ceea ce mi-aţi cerut în cursul 
serii... Dacă nu sunt indiscret, am să vă cer permisiunea să 
asist la experienţele voastre... această invenţie, 
mărturisesc, mă intrigă... 

— Ah! Da, faimoasa noastră invenţie!... cu plăcere... numai 
că va trebui să. Mă instalez câtăva vreme pe terasă, 
deoarece în cameră nu am loc... 

— Bine! Asta nu-i o problemă: o se ne urcăm pe terasă. 

— Ne-am înţeles, baroane...! 

— Cum fac rost de ce mi-aţi cerut, vin să vă caut... 

— Baroane, sunteţi cel mai amabil şi mai încântător paznic 
din câţi am cunoscut până acum. 

Capitolul XVIII Falsa subretă. 

Subreta Nicole se întorsese în căsuţa de sub copaci unde 
stăpâna să o aştepta cu nerăbdare. 

Acest lucru se întâmpla cam în acelaşi timp în care de 
Bernis avea lunga sa discuţie cu cavalerul d'Assas. 

Cu foarte multe detalii, ce dovedeau o imaginaţie extrem 
de fecundă, Nicole dădu raportul de felul cum şi-a îndeplinit 
misiunea cu care fusese însărcinată. 

Fără îndoială că informaţiile pe care le adusese contrei nu 
erau pe placul acesteia, căci, după ce-şi concediase subreta, 
ridicată la rang de confidentă, rămase multă vreme 
gânditoare. Nedecisă. 

Din aceste informaţii rezulta fără dubii necesitatea unei 
acţiuni scârboase, poate chiar şi periculoase, pe care 
contesa nu o avea în vedere fără o anumită reţinere, care 
semăna cu un fel de revoltă interioară, căci îşi petrecu 
restul zilei şi o parte a nopţii într-o confuzie şi o agitaţie 
extreme. 

A doua zi de dimineaţă hotărârea să era bine conturată, 
căci, după ce o sunase pe cameristă, dăduse o lungă serie 


de ordine fără cea mai mică ezitare, cu un fel de hotărâre 
încrâncenata. 

Fără să manifeste nici cea mai mică surpriză, Nicole o 
îmbrăcă din creştet până în tălpi, iar când ieşi din mâinile ei 
pricepute, contesa era costumată exact ca o subretă de 
casă mare. 

De fapt, nu făcuse altceva decât să reîmbrace acel faimos 
costum, copie după cel al lui Suzon şi pe care contesa îl 
păstrase, în ideea că i-ar mai putea servi, ceea ce se şi 
întâmplase. 

Se învălui cu cea mai mare grijă într-o amplă pelerină, ieşi 
hotărâtă, cu un aer sfidător, şi, fără să ezite, luă drumul 
castelului. 

Imediat o urmă Nicole, care îi călca pe urme, cum se 
spune şi se îndreptă cu paşi iuți spre străduţa 
Rezervoarelor. 

Cum ştim ce urma să facă în străduţa de-acum bine 
cunoscută, anume să-şi trădeze stăpâna, o vom lăsa şi o 
vom urma pe stăpâna sa. 

Contesa ajunse fără probleme sau încurcături până la 
închisoare, graţie bunăvoinţei unui tânăr sergent, cu un aer 
cuceritor, pe care hazardul - sau mai degrabă o putere 
ocultă ce părea a nu neglija nici un detaliu - i-l scosese în 
cale în mod special pentru a o conduce prin labirintul 
halucinant al scărilor şi coridoarelor castelului. 

Galantul sergent o părăsi la uşa corpului de gardă, 
reclamând ca unică plată un sărut din partea frumoasei 
subrete, ceea ce şi primi prompt ca răsplată a bunăvoinţei 
sale. 

Ca urmare, galantul sergent simţi că-i sare inima din 
piept, iar frumoasa subretă bătu la uşa corpului de gardă; 
după ce i se deschise îl traversă sub privirile admirativ 
arzătoare ale soldaţilor cărora le sclipeau ochii şi-şi 
răsuceau mustăţile, invidiindu-l pe ofiţerul lor comandant 
care sigur nu-şi făcea griji că urma să rămână în prezenţa 
unei splendide creaturi ca aceea ce le trecea pe sub ochi. 


Introdusă imediat în apartamentul ofițerului de însuşi 
baronul de Marqay, care. Venise să recunoască vizitatorul, 
ca de obicei, ea începu să se comporte şi să vorbească astfel 
încât să pună de acord costumul cu manierele. 

Ce i-a spus Juliette, ce i-a răspuns baronul, ce condiţii i-a 
pus, conform instrucţiunilor primite din partea domnului 
Jacques, nu e locul şi momentul să le prezentăm. 

Tot ceea ce putem spune e că peste circa o oră baronul, 
ieşind din apartamentul său într-o ţinută măi degrabă 
neglijentă, se îndreptă rapid spre camera cavalerului 
d'Assas şi, după ce bătu la uşă, fără să intre, spuse: 

— Cavalere, veniţi până la mine, vă rog, am ceva important 
să vă comunic. 

Fără să aştepte răspuns, de Marcay se întoarse în 
apartamentul său, urmat îndeaproape de cavalerul d'Assas, 
foarte intrigat. 

Cavalerul intră în apartamentul baronului şi, nevăzând pe 
nimeni în salon, se îndreptă liniştit spre dormitorul care 
avea, de altminteri, uşa larg deschisă. 

Dar se opri în prag, înlemnit de uimire şi de ţipătul de 
surpriză şi indignare care răsunase la doi paşi de el. 

În mijlocul camerei, patul îşi dezvăluia cearceafurile şi 
pernele răvăşite. În picioare, în faţa unei oglinzi, pe 
jumătate goală, se îmbrăca - cu o grabă neîndemânatecă, 
datorită grijii de a-şi ascunde chipul - o tânără şi foarte 
frumoasă femeie: ea era cea care scosese ţipătul ce-l oprise 
pe d'Assas. Aşezat într-un fotoliu, într-o atitudine echivocă, 
surâzând, cu un surâs cam forţat, într-o poză ce se străduia 
să fie nepăsătoare şi cuceritoare, dar, în realitate, era 
îngrozitor de jenată, se afla baronul. 

În timpul acesta necunoscută, roşie de ruşine şi de 
buimăceală, îi strigă lui d'Assas: 

— Vă implor, domnule, nu intraţi...! 

Şi lui de Marcay, cu un accent de furie şi indignare: 

— Mizerabilule! E nedemn ceea ce faci... să abuzezi în 
felul acesta de încrederea unei femei!... laşule!... laşule...! 


lată ce văzu şi auzi în fugă d'Assas, în pragul uşii. 

Cavalerul, în faţa rugăminţii insistente a tinerei femei, se 
dăduse prompt, câţiva paşi înapoi şi, cu o graţie care dădea 
un farmec deosebit spuselor sale, zise cu blândeţe: 

— Domnişoară, vă rog să primiţi umilele mele scuze...! 

Apoi baronului, pe un ton sec şi tranşant: 

— Mă mir, baroane, că vă permiteţi să chemaţi pe cineva la 
voi când aveţi onoarea să primiţi o doamnă... Acestea sunt 
procedee de mârlan, nu de gentilom. 

Şi fără să mai aştepte răspuns, se răsuci pe călcâie, 
lăsându-l pe de Margay interzis şi tremurând de furie şi ieşi 
fără să salute. 

Dar în anticameră fu ajuns din urmă de ofiţerul câte se 
repezise într-un salt furios pe urmele lui şi care, palid de 
furie, scrâşnind din dinţi, îi aruncă în faţă: 

— Hei! Domnule dătător de lecţii, plecaţi al dracului de 
repede!... Aş fi tare curios să ştiu dacă veţi avea 
îndrăzneala să repetaţi la două degete de spada mea ceea 
ce mi-aţi spus acum câteva clipe?... dacă sunteţi liber, 
bineînţeles...! 

— Dacă aş fi fost liber, domnule prost crescut, aţi fi şi 
primit pedeapsa pe care o meritaţi... nu cu o spadă, cicu un 
baston, căci aşa sunt pedepsiţi lacheii, pentru că aţi 
acţionat ca un lacheu netrebnic insultând o femeie... 

Baronul părea să, fie într-o stare de enervare extremă. Ai 
fi putut crede că e în căutarea unei încăierări ca în căutarea 
unui mijloc susceptibil de a calma, printr-o acţiune violentă, 
o enervare produsă ca o consecinţă a rolului nedemn pe 
care fusese obligat să-l joace. 

La ultimele cuvinte pe care cavalerul le pronunţase cu un 
calm perfect, de Margcay avu un gest instinctiv de a-şi trage 
spada şi, negăsind-o la locul ei, ridică mâna. 

Dar înainte ca această mâna să se abată asupra lui, 
cavalerul o prinse din zbor; în acelaşi timp, prinse 
încheietura celuilalt braţ al baronului şi le strânse zdravăn, 
răsucindu-i încheieturile, perfect calm, cu muşchii puternic 


încordaţi, foarte stăpân pe el. Şi astfel gestul neterminat al 
lui de Margay se transformă într-un geamăt surd pe care i-l 
smulgea durerea... 

În acest timp d'Assas îşi sporea strânsoarea până când 
baronul de Margay, învins, se prăbuşi greoi în genunchi. 

În timp ce-l ţinea în poziţia umilitoare în care-l adusese, 
fără să-şi slăbească strânsoarea, fără furie, cu un uşor 
zâmbet pe buze, îi spuse: 

— Cu mârlănia unui lacheu, bineînţeles că găseşti alături şi 
laşitatea... Ameninţaţi un prizonier... un om care este sub 
puterea voastră... aşa deci!... domnule... haideţi, vă fac 
hatârul pedepsei pe care o meritaţi...! 

Şi, cu un gest brusc, îl făcu să se rostogolească pe podea. 

În acest moment subreta, care, de bine. de rău, se 
îmbrăcase, apăru în încăpere şi, cu o voce gravă şi profundă 
pe care emoția o făcea să tremure uşor, spuse: 

— Cel puţin iată un adevărat gentilom. Mulţumesc, 
cavalere! 

Aceste cuvinte erau spuse pe un ton demn care contrasta 
în mod ciudat cu modestul, dar cochetul costum pe care-l 
purta cea care le pronunţa şi care adaugă, întorcându-se 
spre baron, cu un dispreţ zdrobitor: 

— Am executat riguros... condiţiile pe care mi le-aţi impus, 
domnule; în schimb pot conta că vă veţi ţine promisiunea...? 
Îndoiala care răzbătea din aceste cuvinte era ca o palmă 

pe obrazul tot mai livid al lui Marcay... 

Cu toate acestea ofiţerul se stăpâni. Lecţia dură pe care 
tocmai i-o administrase prizonierul său avusese asupra lui 
efectul unui duş rece care îi amintea, o dată În plus, că 
trebuia să-şi măsoare cuvintele şi să-şi cumpănească 
acţiunile. Răspunse deci cu un fel de jenă: 

— Domnişoară, aveţi cuvântul meu că puteţi să vă 
întreţineţi cu domnul, aşa cum aţi cerut... dacă şi dânsul 
consimte... 

— O întrevedere cu mine?... exclamă d'Assas mirat. 


Subreta, foarte emoţionată, neputând vorbi din acest 
motiv, schiţă un gest afirmativ din cap. 

— Sunt la ordinele voastre, domnişoară, reluă cavalerul, 
retrăgându-se pentru a-i face loc să treacă. 

— O clipă, vă rog; domnule! spuse, la rândul lui, baronul 
de Margay. Mai devreme mi-am pierdut cumpătul; pentru 
acest lucru şi numai pentru acest lucru, vă cer scuze... 
Pentru restul, avem o problemă de rezolvat pe care vă voi 
cere s-o rezolvăm în ziua în care veţi ieşi de aici... dacă vi se 
va întâmpla totuşi să ieşiţi, ceea ce în aceste momente vă 
doresc din toată inima, ţinând cont de cele spuse mai 
devreme... credeţi-mă! 

— Mulţumesc, baroane!... În ceea ce mă priveşte vă 
promit că voi face tot posibilul să ies cât mai repede cu 
putinţă de aici, cu singurul scop de a nu vă face să aşteptaţi 
prea mult această reglementare de conturi la care ţin la fel 
de mult ca şi voi. 

— Oh! exclamă de Margay, mă bazez pe voi! 

— Domnişoară, spuse d'Assas subretei care aştepta, dacă 
binevoiţi a mă urma... 

Şi cei doi plecară spre camera cavalerului, în timp ce 
baronul se întorcea în camer sa. 

Odată ajuns în camera sa, d'Assas se aşeză, arată un un 
scaun subretei şi o întrebă surâzând: 

— Şi acum, frumoasa mea copilă, ce aveţi să-mi spuneţi 
atât de important? 

Tonul şi manierele cavalerului, fără impertinenţă, erau mal 
degrabă soldăţeşti şi celui care s-ar putea mira de schimba 
rea de atitudine a acest ui bărbat, care, cu câteva minute 
mai devreme, dovedea un respect pentru această 
necunoscută, care angajase un duel fără a sta prea mult pe 
gânduri, trebuie să-i reamintim că în acea epocă servitorul 
era o fiinţă inferioară care nu conta pentru un om de 
calitate. 

Şi totuşi, această nuanţă abia perceptibilă nu scăpă falsei 
subretei care-i răspunse pe un ton de reproş: 


— Ah! Cavalere, mă dispreţuiţi fără îndoială din cauza... 
mă rog, din cauza a ceea ce aţi văzut mai devreme...! 

— De unde aţi dedus asta, frumoasa mea copilă? 

— Din atitudinea voastră, cavalere, care nu mai este 
identică cu cea de mai adineauri. 

— Mai devreme, eraţi o femeie ultragiată, răspunse cu 
francheţe cavalerul, ultragiată de un ţopârlan, şi, venind în 
ajutorul vostru, aveaţi dreptul, natural, la respectul meu. Pe 
când acum... 

— Acum, redevin ceea ce sunt, o umilă servitoare, care nu 
are dreptul la mai mult decât o banală politeţe, pe care un 
bărbat de rangul vostru o poate acorda unei persoane de 
condiţia mea... Nu-i aşa, cavalere? 

— Dar... mărturisesc că da, exclamă cavalerul foarte mirat 
de exigenţele acestei persoane, pe care tocmai o 
surprinsese într-o postură care nu-i permitea să ceară prea 
mult în aprecierea virtuţilor sale şi care, în plus, remarca 
pentru prima oară că această ciudată subretă neglija să 
adauge înaintea titlului său de cavaler cuvântul „domnule”, 
ca şi când ar fi vorbit unui egal. 

— Aparenţele sunt adesea înşelătoare, reluă necunoscuta. 

— În acest caz, dacă nu sunteţi ceea ce păreţi a fi şi dacă 
vă aşteptaţi, din partea mea, la o atitudine care este 
datorată unui rang superior celui pe care-l afişaţi, spuneţi- 
mi cinstit. 

— Ei bine! Da, nu sunt ce par a fi. Dar... 

— Doamnă, spuse energic cavalerul care se ridică imediat, 
e suficient... Nu vă cer să vă trădaţi anonimatul pe care 
doriţi să-l păstraţi. Faceţi în această situaţie cum vi se pare 
mai bine... Cu toate acestea, ţin să vă spun că puteţi avea 
încredere în întregime în loialitatea şi în discreţia mea. 

— Ştiu, în felul acesta nu voi ezita să vă fac cunoscută 
identitatea mea... când va fi cazul. 

Cavalerul se mulţumi să se încline, aşteptând răbdător ca 
necunoscuta să-şi continue explicaţiile. 


— Ceea ce mă paralizează acum, reluă subreta, ca şi când 
şi-ar fi vorbit sieşi, este postura umilitoare în care m-a pus 
acest mizerabil ofiţer. 

Totul fiind spus cu un ton dureros atât de sincer încât 
cavalerul, emoţionat şi el, fără să vrea, exclamă: 

— Vorbiţi fără teamă, doamnă! Vă jur că am uitat totul, 
pentru totdeauna în privinţa delicatului incident la care 
faceţi aluzie... nu v-am văzut niciodată... nu vă cunosc decât 
din clipa în care mi-aţi făcut onoarea să pătrundeţi aici, în 
această cameră. 

— Mulţumesc, cavalere... Sunteţi brav, loial şi... bun... 
încât vă rămân îndatorată... Cu toate acestea, oricât de 
mare ar fi ruşinea mea, trebuie să vă spun că pentru 
dumneavoastră am fost supusă acestui ultragiu. 

— Pentru mine?! exclamă cavalerul. 

— Ei! Da!... pentru voi!... Trebuia să vă văd, trebuia s-o fac 
cu orice preţ şi acest mizerabil a abuzat pentru a-mi 
impune... Oh! Am să pun eu mâna pe mizerabilul acesta şi 
atunci vai de el...! 

Aceste ultime cuvinte fuseseră spuse cu ură încrâncenată 
şi teribilă ce-l făcură pe d'Assas să se cutremure. 

În acelaşi timp, o astfel de mărturisire făcută cu acea 
impudoare cinică - sau inconştientă - îl cufundă într-o stare 
de iritare; în acelaşi timp, fără să vrea, fără chiar să-şi dea 
seama, chipul său lua o expresie de răceală caracteristică. 

— Ei! Bunule Dumnezeu! Doamnă, ce aveţi atât de urgent 
şi de important să-mi spuneţi încât să merite... un astfel de 
sacrificiu din partea voastră? 

— Ar fi trebuit să vă las să muriţi?... Ignoraţi faptul că 
duşmani puternici vă doresc moartea cu orice preţ? 

— Înţeleg foarte bine aceste lucruri, reluă d'Assas foarte 
calm şi din ce în ce mai indiferent... dar sacrificiul pe care L- 
aţi făcut nu e unul banal... şi nu-mi explic cărui sentiment v- 
aţi supus făcând... 

— Sacrificându-vă propria-mi onoare?... călcând în 
picioare tot ce înseamnă pudoare?... dându-mă pasivă 


distracţiei unui necunoscut?... Hei! Domnule, întrebaţi-mă, 
de asemenea, cărui sentiment m-am supus riscându-mi 
viaţa pentru a veni să vă avertizez să nu mai puneţi piciorul 
în micul pavilion situat în faţa celui în care locuiaţi în 
ciudata şi misterioasa alcătuire de case din străduţa 
Rezervoarelor căci fantoma mascată ce a apărut într-o 
noapte... 

— Voi eraţi? exclamă d'Assas uimit. 

— Da. eu eram!... Mai e nevoie să vă spun acum ce 
sentiment anume m-a condus?... chiar nu ghiciţi şi 
singur?... Trebuie să spun că iubirea ce v-o port este atât de 
înfocată, atât de deasupra tuturor lucrurilor încât nici 
moartea, nici infamia nu mă vor face să dau înapoi? 

— Ah!... sărmana femeie! exclamă d'Assas, sincer 
emoţionat. 

— Mă plângeţi?... iar eu sunt fericită şi mândră de a fi 
făcut ceea ce am făcut pentru voi!... Vă iubesc... vă iubesc 
nebuneşte; de acum o ştiţi, o simţitţi... 

V-am iubit din clipa în care v-am văzut, atât de tânăr, atât 
de loial, de frumos, înconjurat de primejdii şi de capcane, 
prins într-o misterioasă şi infernală urzeală unde puteaţi, 
sau trebuia, să vă lăsaţi viaţa... 

Şi această iubire, înfiripată din abnegaţie şi sacrificii - v-o 
jur, d'Assas - aceasta iubire a intrat atât de mult în viaţa, în 
sufletul meu, încât eu, care, ca şi voi, sunt înconjurată de 
pericole teribile, eu care sunt în mâna unor oameni fără 
scrupule, dar având o putere imensă, eu care aş putea fi 
strivită ca un nimic dacă ar bănui numai interesul ce vi-l 
port, n-am ezitat să sacrific totul pentru a vă salva... 

Ah! Ştiu bine... inima voastră e prinsă în altă parte... dar 
ce contează!... Priviţi-mă, d'Assas şi eu sunt tânără, sunt 
frumoasă... şi apoi, ce vă cer eu?... nimic!... Întâi să trăiţi, 
să ieşiţi din mormântul în care aţi fost băgat şi apoi. Vom 
mai vedea... 

Ştiu bine că o inimă ca a voastră, când a fost dată cuiva, nu 
se ia înapoi aşa uşor... dar vă iubesc atât de mult... Vedeţi 


că n-am ezitat să mă sacrific... şi apoi voi şti să vă înconjur 
eu atâta tandreţe şi devotament... voi fi atât de umilă, de 
supusă, voi ocupa atât de puţin loc în viaţa voastră... vă voi 
face atât de mare, de invidiat, vă voi înconjura cu atâta 
fericire, cu atâta bucurie, încât ar trebui ca o fărâmă de 
milă, pentru sclava ce vă voi fi, să vă pătrundă în suflet... 

Ce vă cer în schimbul acestui sacrificiu ce vi-l ofer pe 
vecie?... nimic... decât fericirea de a vă vedea din când în 
când, de a vă mărturisi iubirea mea... nimic altceva decât 
puţină prietenie şi recunoştinţă pentru sărmana femeie 
devotată care sunt... Restul va veni după... mai târziu, mult 
mai târziu... când, în sfârşit, o veţi fi uitat pe cealaltă... şi 
mă veţi iubi... căci mă veţi iubi, d'Assas... trebuie să mă 
iubiţi... o vreau atât de mult... Iubirea noastră înseamnă 
totul pentru mine...! 

În timpul acestei tirade dezlânate, dar emoţionante şi 
vibrând de pasiune sinceră, la început mişcat, apoi, cuprins 
de o bănuială care sporea pe măsură ce femeia vorbea, 
cavalerul devenise de o răceală de gheaţă, cu un dispreţ pe 
care nici măcar nu încerca să şi-l ascundă, ca şi cum 
bănuiala sa se transformase în certitudine, exclamă pe un 
ton de ameninţare surdă: 

— Sunteţi contesa du Barry...? 

— Într-adevăr, sunt contesa du Barry, răspunse Juliette 
fără să remarce tonul deosebit de ameninţător al acestei 
întrebări puse cu un calm glacial, surprinsă fiind numai de 
faptul că fusese recunoscută. 

— Metresa regelui?... Favorită de mâine? insistă tânărul, 
ca şi cum n-ar fi vrut să păstreze nici o îndoială şi pe un ton 
şfichiuitor ca o lovitură de cravaşă. 

Dar contesa era prea absorbită de propria-i pasiune iar în 
rest, am mai spus-o, era prea puţin conştientă de abjecţia 
situaţiei sale pentru a mai remarca ceea ce era un suveran 
dispreţ în intonaţia cavalerului. 

Dimpotrivă, crezuse că reuşise să producă o impresie 
favorabilă asupra lui vorbindu-se de titlul acela de favorită a 


regelui care pe atunci era sinonimă cu mărirea şi 
atotputernicia. 

Şi atunci îi răspunse cu un fel de orgoliu inconştient în 
cinismul său: 

Da, sunt favorita regelui!... Acum înţelegeţi, cavalere, că 
ceea ce vă promiteam mai devreme nu erau vorbe în 
vânt?... Vă iubesc şi vreau să vă văd la rangul pe care îl 
meritaţi, vă vreau deasupra tuturor... vă voi face mare 
printre cei mai mari. 

Ceea ce v-am promis, am puterea de a o face... regele nu- 
mi poate refuza nimic... şi mai devreme sau mai târziu, va 
trebui să-mi acorde întreaga voastră iertare... şi apoi să vă 
acopere cu favorurile sale... 

Aşteptând aceste lucruri, eu vă aduc libertatea... viaţa şi 
libertatea - căci, dacă veţi rămâne aici, veţi fi pierdut, 
duşmanii voştri au hotărât acest lucru şi sunt puternici şi 
încrâncenaţi pentru că au ştiut să declanşeze furia regelui 
împotriva voastră... Luaţi deci ceea ce vă ofer în aşteptarea 
unei vieţi pline de splendori, de glorie şi de putere pe care 
iubirea mea va şti să v-o ofere... şi, m schimb, cavalere, 
acordaţi-mi puţină prietenie... iubirea va veni cu timpul şi 
atunci, cavalere, vă jur, veţi fi bărbatul cel mai fericit şi mai 
invidiat de pe pământ. 

Ca şi când n-ar fi auzit niciunul dintre aceste cuvinte, 
cavalerul repetă pe un ton ciudat şi care ar fi făcut-o să 
tremure pe contesă dacă aceasta, mai puţin orbită de 
propriile sentimente, mai puţin distrasă de visele pe care şi 
le făcea cu voce tare, ar fi dat o mai mare atenţie cuvintelor 
interlocutorului său şi ar fi studiat cu mai multă răceală 
variatele jocuri ale acestei fizionomii loiale pe care se 
reflectau, ca într-o oglindă, toate stările sufleteşti pe care 
acesta le încerca: 

— Ah! Voi sunteţi favorita regelui?... În sfârşit, vă cunosc şi 
eu...! 

O dată în plus contesa se înşelă de sensul dat cuvintelor de 
cavaler şi crezu că l-a orbit prin ofertele sale. Spuse atunci 


cu blândeţe, sincer convinsă: 

— Da! Văd că vă îndoiţi de puterea mea, crezând că tot 
ceea ce v-am spus nu e decât un joc... Dar priviţi-mă în ochi: 
veţi citi în ei iubirea fără de margini ce v-o port... Şi dacă vă 
îndoiţi de cuvintele mele, vorbiţi, spuneţi ce garanţii doriţi... 
voi face tot ceea ce doriţi! 

— Haida-de! doamnă, izbucni în cele din urmă d'Assas, ce 
putem avea în comun doi oameni ca no0i?... Sunteţi metresa 
regelui, doamnă şi îndrăzniţi să. Vorbiţi de acest titlu 
ruşinos că de un titlu de glorie... nu aveţi nici măcar scuza 
că-l iubiţi pe regele căruia îi aparţineţi... Favorită!... 
curtezană!... prima dintre curtezanele Franţei, fie, dar 
curtezană, sper că realizaţi!... Rămâneţi ceea ce sunteţi şi 
încetaţi să mă ultragiaţi prin propuneri pe care, dacă aţi fi 
fost bărbat, vi le-aş fi vârât pe gât! 

Contesa înlemni în faţa acestei izbucniri subite. Deveni 
palidă ca un mort; în timpul mărturisirii sale pasionale se 
ridicase; acum, sub şocul celor auzite, trebui să se sprijine 
pe spătarul unui scaun, simțind că i se înmoaie picioarele şi, 
cu o voce stinsă, în care era mai mult surpriză dureroasă 
decât indignare, abia mai putu spune: 

— Voi mă insultaţi?... voi?... Voi?... Oh! 

— Să vă insult? Pe voi?... e posibil aşa ceva? reluă 
cavalerul cu o vehemenţă în creştere; să vă insult?... pe voi, 
contesa du Barry?... voi, care l-aţi ajutat pe conte, aşa-zisul 
soţ, în ducerea la bun sfârşit a misiunii sale de asasin?... 
Căci a vrut să mă asasineze şi numai Dumnezeu ştie prin ce 
minune am scăpat de cuțitul lui!... Căci voi l-aţi ajutat în 
îndeplinirea acestei misiuni de ucigaş; dacă mi cumva 
sunteţi chiar cea care i-aţi condus mâna...? 

— D'Assas!... Uitaţi că mi-am riscat viaţa venind să vă 
avertizez să vă păziţi viaţa! spuse cu un glas implorator 
nefericită, fără să-şi dea seama că-şi mărturisea tacit 
complicitatea în acea tentativă de asasinat pe care 
cavalerul i-o reproşase fără menajamente. 


— Fir-ar să fie, adevărat, doamnă! Aţi încercat să vă 
trădaţi complicele şi asta vă completează imaginea... dar nu 
riscaţi nimic făcând ceea ce aţi făcut... pe atunci mă aflam 
în puterea lui, legat de mâini şi de picioare... mulţumită 
vouă, mulţumită ajutorului, poate chiar mulţumită instigării 
voastre... 

— Nu e adevărat!... e un fals!... n-am fost niciodată 
instigatoarea. Unui fapt atât de monstruos... Eu să ajut sau 
să instig la asasinarea voastră!... eu!... eu bine. Dar vă jur 
pe Dumnezeu că mi-aş da viaţa pentru dumneavoastră!... 
pentru simplul motiv că vă iubesc...! 

Protestase cu atâta energie şi cu o sinceritate atât de 
evidentă încât d'Assas o crezu. 

— Fie!... exclamă el foarte rece, instigatoare nu, dar 
complice nu... Sper că asta n-o veţi nega...? 

Ruşinată, dar cinstită, Juliette plecă privirea, încurcată. 

— Lucrul acesta nu-i atât de grav, îl pot ierta cu uşurinţă... 
Dar aţi îndrăznit să puneţi la cale nu ştiu ce maşinaţie 
odioasă împotriva unei copile atât de pure, atât de candide: 
doamna d'Etioles... pe care o iubesc, mă înţelegeţi?... Aţi 
îndrăznit s-o atrageţi într-o capcană în care urma să-şi 
piardă viaţa şi onoarea, voi ne ţineţi şi pe unul şi pe celălalt 
în mâna voastră şi nu deschideţi această mâna; de ce n-o 
faceţi şi îndrăzniţi să vorbiţi de insulte, voi... voi care prin 
mijloace ruşinoase şi infame, aţi reuşit să captaţi încrederea 
şi favorurile regelui?... Haida-de!... mă faceţi să râd! 

Şi, într-adevăr, d'Assas izbucni într-un râs furios. 

În timpul acesta Juliette simţea că e cuprinsă din ce în ce 
mai tare de furie. Se aşteptase la rezistenţă din partea lui, 
dar dăduse peste violenţă şi, dacă nu primise injurii ea 
însăşi, ceea ce era mai îngrozitor era că acuzaţiile erau mai 
injurioase decât epitetele violente, cu atât mai mult cu cât 
era obligată să le recunoască adevărate şi fondate. 

Această furie nestăpânită a cavalerului o irita; acuzaţiile 
sale atât de nete îi zgândăreau orgoliul de favorită de dată 
recentă amorul propriu de femeie frumoasă suferea, de 


asemenea, din cauza acelui dispreţ zdrobitor, din pricina 
modului în care fusese respinsă declaraţia ei de dragoste. 

Juliette Begu nu era o sentimentală; dimpotrivă, era 
violentă şi dezordonată, dublată de un anume bun simţ. 

Cu cât se simţea mai mult atrasă de d'Assas într-o iubire 
din ce în ce mai puternică, mai ales că era întâia ei dragoste 
demnă de acest nume, sinceră şi dezinteresată cu adevărat, 
cu atât mai mult ar fi acceptat cele mai grave umilinţe în 
această poveste de iubire dacă o speranţă, oricât de vagă ar 
fi fost aceasta, de a. fi împărtăşită de cavaler, i-ar fi apărut 
ca fiind reală. Dar şi reversul era la fel de posibil: cu cât 
rezistenţa cavalerului era mai puternică, cu atât 
capacitatea ei de a renega acea iubire era mai mare; cu cât 
disprețul şi scârba ce i se arătau erau mai mari cu atât 
iubirea ei se putea transforma într-o gelozie feroce, de care 
nimic nu ar fi fost la adăpost, nici măcar obiectul acestei 
iubiri înfocate, gelozia împinsă dincolo de limită putând lua 
forma urii celei mai violente. 

Era pregătită pentru revolta imediată şi deschisă, pentru 
lupta violentă şi crâncenă, dar un dram de rațiune o reţinu, 
o speranţă vagă sfătuind-o să adopte blândeţea şi 
resemnarea, căci simţea extrem de clar că un cuvânt spus 
la mânie produce ireparabilul şi că, odată lansată pe panta 
asta, nu va mai şti unde şi cum să se oprească şi va fi 
iremediabil pierdut totul. 

Avu deci forţa de a se stăpâni şi de a-şi păstra pentru ea 
cuvintele de revoltă şi amenințările care-i veneau pe buze. 

În timpul acesta, cavalerul continua cu o voce stridentă: 

— Şi îndrăzniţi să veniţi să-mi vorbiţi de iubirea voastră!... 
îndrăzniţi să-mi oferiţi ştiu eu ce fel de garanţii...! 

— Vă îndoiţi încă de iubirea mea, după ce-am făcut pentru 
voi?... Dacă asta nu vă este suficient, spuneţi, d'Assas, ce 
altă dovadă vă mai trebuie?... sunt gata să v-o dau. 

— Vreţi să cred în iubirea voastră? exclamă el, apucând-o 
de încheietura mâinii; vreţi să vă cer o dovadă a iubirii pe 
care mi-o mărturisiţi? 


În ochii ei miji o rază de speranţă şi, cu respiraţia 
întretăiată, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, cu 
mâinile împreunate a rugăciune, îl imploră: 

— Oh!... da... vorbeşte... cere... oricare ar fi această 
dovadă, sunt dispusă să ţi-o dau poate că atunci aisă mă 
crezi. 

— Perfect, spuse el foarte calm, redaţi-i libertatea doamnei 
d'Etioles... reparaţi răul pe care i l-aţi făcut... atunci voi 
crede în sinceritatea voastră... şi atunci vă promit dacă nu 
iubirea la care speraţi... inima mea e promisă şi nu va mai fi 
liberă niciodată... dar vă pot promite iertarea şi uitarea. 

— Să v-o redau pe doamna d'Etioles?... exclamă ea 
gâfâind, ca nebuna; asta e dovada pe care mi-o cereţi...? 

— Asta şi nimic altceva... hotărâţi-vă... aştept...! 

— Niciodată!... strigă Juliette, ca o revoltă a întregii ei 
fiinţe... niciodată!... Mai degrabă îmi smulg inima, aici, în 
faţa voastră, decât să-mi las liberă rivala pe care o urăsc... 
da, o urăsc tot atât de mult pe cât vă iubesc pe voi! 

— Iată-vă, cea adevărată! exclamă el cu dispreţ, lăsându-i 
mâna pe care încă i-o mai ţinea. 

Juliette i-ar fi putut spune că ea nu poate reda libertatea 
doamnei d'Etioles pentru simplul motiv că aceasta din urmă 
nu era în puterea sa, aşa cum părea să creadă cavalerul. Ar 
fi putut spune adevărul asupra acestui lucru esenţial în 
ochii lui d'Assas şi, mai mult, ar fi putut dovedi acest adevăr. 

Dar nu vroia s-o facă. 

Ea bănuia, vag, că pentru moment bătălia era pierdută, că 
nu mai avea nimic de sperat din cauza hotărârii 
încrâncenate a tânărului bărbat, că inima sa era 
încredinţată pentru totdeauna acelei rivale şi că, orice ar fi 
zis sau ar fi făcut, n-ar fi reuşit să forţeze niciodată intrarea 
în sufletul lui; şi simţea o aprigă satisfacţie, o bucurie 
sălbatică nespunându-i adevărul şi lăsându-l să creadă că 
rivala sa se afla în mâinile ei, făcând să sângereze acea 
inimă care bătea pentru alta şi care îi refuza bucuria iubirii. 


lată de ce ea nu încerca să îndrepte eroarea în care se afla 
cavalerul, făcând o mare greşeală, căci dacă ar fi vorbit, 
dacă i-ar fi furnizat dovezi, poate că ar fi reuşit să-l 
convingă pe d'Assas de sinceritatea sa şi, fără să reuşească 
să-i cucerească inima, poate că, spunând adevărul, ar fi 
reuşit să rupă ochiurile plasei cu care o învăluise domnul 
Jacques, ajutat de domnii de Bernis şi de de Margay; în felul 
acesta ar fi evitat poate cuvintele înveninate, pline de ură. 
Ameninţările de neuitat şi de neiertat; poate că în cele din 
urmă ar fi putut dobândi din partea cavalerului o parte din 
stimă şi recunoştinţa pe care le-ar fi meritat, în lipsa altor 
sentimente mai arzătoare. 

În loc să se disculpe în privinţa acestei acuzaţii foarte 
precise, cum ar fi putut-o face cu cea mai mare uşurinţă, ea 
îi întărea cavalerului credinţa în vinovăția ei, răspunzându- 
Il: 

— Cereţi-mi orice doriţi, numai asta nu!... Cum credeţi că 
v-aş putea reda această femeie, când eu tocmai v-am 
mărturisit că vă iubesc?... Vă iubesc, mă înţelegeţi?... şi vă 
doresc pentru mine! 

D'Assas începu să râdă. Şi râsul său era cu atât mai teribil 
cu cât furia îi era mai mare, mai jignitor decât cea mai 
ordinară înjurătură şi cu o ironie formidabilă spuse: 

— Voi mă iubiţi?... Voi mă doriţi, când v-am spus clar că 
inima mea aparţine alteia?... ia te uită!... Va să zică aşa!... 
voi mă confundați probabil cu regele Franţei...? 

— Ce vreţi să spuneţi? bâigui Juliette, înlemnită. 

— E foarte simplu: că între cavalerul d'Assas, simplu 
stegar într-un obscur regiment al regelui şi Juliette Becu, 
zisă l'Ange, exersând până de curândonorabila 
meserie de femeie de moravuri uşoare în strada des Barres, 
distanţa e mult prea mare... 

Un rege poate ridica o Juliette Becu până la înălţimea lui... 
dar eu sunt un personaj mult prea mărunt... ar trebui să 
cobor pentru a ajunge până la voi... şi să cobor atât de mult, 
atât de jos, într-o cloacă atât de infectă încât nu mi-ar 


ajunge toată apa Senei să mă spele de contactul cu o astfel 
de lume... iar eu ţin să rămân curat... 

Asta am avut de spus...! 

Trăsnetul să fi căzut la picioarele contesei şi n-ar fi produs 
efectul pe care l-au produs cuvintele neiertătoare ale 
cavalerului. 

Înnebunită de groază şi terorizată de spusele lui d'Assas, 
abia mai avu puterea să-l întrebe: 

— Cine v-a spus?... cum de-aţi aflat lucrurile astea? 

— Ce contează? îi replică dispreţuitor d'Assas, ştiu şi asta 
e suficient, cred, să vă fac să înţelegeţi că nu aveţi nimic de 
sperat aici... că. Nu mai aveţi ce face pe aici... 

Căci şi în condiţiile în care iubirea mea pentru doamna 
d'Etioles s-ar stinge, fiţi sigură că inimă mea nu va fi 
niciodată... niciodată a voastră... căci scârbă şi disprețul nu 
sunt compatibile cu prietenia sau iubirea. 

lată tot ce aveam să vă spun... şi mulţumesc Celui de Sus 
că nu am uitat întru totul că, totuşi, sunteţi femeie... în ceea 
ce-l priveşte pe acolitul vostru... contele du Barry... nu va 
avea mult de aşteptat,. îşi va primi cât de curând lecţia pe 
care o merită. 

Acestea fiind spuse, d'Assas se dădu doi paşi înapoi, 
încrucişându-şi braţele pe piept şi aşteptând, foarte calm, în 
atitudinea celui care înţelege să-şi arate dorinţa de a 
termina o discuţie care nu-i face nici o plăcere. 

Juliette era strivită. O furie nebună punea stăpânire pe ea, 
o disperare fără margini părea că o sugrumă. 

În felul acesta, toate visele de iubire pe care şi le făcea 
eşuau... în acest rezultat cu totul neprevăzut!... Aşadar 
iubirea pe care o oferea era respinsă cu scârba. cu dispreţ! 
Consimţise inutil la un compromis abject, se expusese de 
bunăvoie la pierderea unei situaţii la care visase atâta amar 
de vreme în anii ei de mizerie, de asemenea se expusese 
loviturilor unui stăpân nemilos, redutabil şi puternic şi 
pentru ce pentru a obţine ce...? 


Pentru a se vedea respinsă, dispreţuită, iremediabil, de 
singură fiinţă la stima căreia ea a fi ţinut... 

Să vadă cum i se aruncă, cu scârbă, în faţă adevăruri 
infamante, cu atât mai jignitoare în sinistra şi dureroasa lor 
realitate adresându-i-se cele mai ordinare injurii... 

Şi mai era faptul că cel care-şi manifestă astfel oprobriul şi 
scârba era d'Assas; d'Assas care - şi ea ştia foarte bine 
acest lucru - era unul dintre acei rari gentilomi care aveau 
în cel mai înalt grad simţul respectului pentru fiinţa slabă şi 
încântătoare care era femeia. 

Căzuse ea cu adevărat atât de jos pentru ca d'Assas să 
poată găsi forţa de a-i spune lucruri atât de îngrozitoare ca 
cele pe care i le spusese? 

Trebuia deci că singura femeie din lume, poate, 
susceptibilă să fie ultragiată şi dispreţuită de el să fie 
tocmai ea?... Ah!... mizerabilă soartă...! 

Până la fatalitatea care se întorsese împotriva ei şi a iubirii 
sale... fatalitatea oarbă şi stupidă care, mulţumită 
complicităţii unui soldăţoi beat, dacă nu de vin, atunci de 
vanitate prostească la vederea cuceririi pe care o făcuse, a 
vrut ca un incredibil ghinion să facă să fie surprinsă la 
terminarea unei nevoi ruşinoase, de chiar cel pentru care 
făcuse, acel sacrificiu inutil şi care nu ar fi trebuit s-o afle 
niciodată: d'Assas!... Era ca un blestem...! 

Căci trebuie spus că nu-i trecuse prin minte ideea că totul 
ar putea fi o maşinaţiune a domnului Jacques, care era 
creierul şi care fusese abil executată de domnii de Bernis şi 
de de Margay şi a cărei principală victimă fusese ea. 

Acum răul fusese făcut: nu mai exista nici speranţă, nici 
ţel...! 

Sau mai degrabă un ţel, da, dar nu țelul radios şi clar al 
iubirii, liniştitor şi regenerator, ci țelul sumbru şi chinuitor 
al urii şi al răzbunării, cu tot cortegiul său de lucruri 
murdare şi de lovituri sub centură şi... cine ştie?... poate de 
remuşcări... 


Şi acum, nimic... nimic în afara chinurilor unei gelozii 
sfâşietoare, dătătoare de sfaturi necinstite, incitatoare la 
cele mai degradante josnicii. 

lată tot ce obținuse. 

Ce să spună?... Ce să facă...? 

Nimic! Lucrul acesta îl înţelesese privind chipul dur şi 
atitudinea dispreţuitoare şi scârbita a celui spre care venise 
cu inima plină de iubire. 

Drept pentru care, fără să mai scoată un cuvânt, luă 
pelerina pe care o aruncase pe un scaun, o îmbrăcă cu o 
grabă febrilă şi se îndreptă spre uşă, fără să mai încerce 
nici o altă explicaţie. 

Dar înainte de a ieşi se întoarse şi, cu o voce răguşită pe 
care furia şi decepţia o făceau să tremure, spuse: 

— Cavalere d'Assas, venisem la voi cu mâna întinsă, cu 
inimă deschisă, aţi respins-o pe una şi aţi dispreţuit-o pe 
cealaltă; venisem la voi cu inima plină de iubire şi pe buze 
cu cuvinte de dragoste, la care voi mi-aţi răspuns cu cuvinte 
de ură şi dispreţ, mi-aţi răspuns cu injurii... mie, unei 
femei!... E minunat! 

Intrasem aici ca p prietenă a voastră; acum iese de aici o 
duşmancă... o duşmancă încrâncenata care nu vă va slăbi 
din ochi... şi voi aţi vrut lucrul acesta, aţi făcut-o conştient, 
spunându-mi ce mi-aţi spus... Păziţi-vă bine, căci voi fi fără 
milă, mă voi răzbuna cumplit pentru injuriile şi disprețul 
vostru... Blestemat să fiţi, cavalere d'Assas!... şi voi şi ea...! 

— Haida-de! ripostă cavalerul, ridicând din umeri, acum e 
mult mai bine!... vă prefer în felul acesta... Dumnezeule 
mare! Amenințarea şi ura stau mai bine Juliettei Becu... şi 
în orice caz, mă onorează mai mult decât cuvintele de amor 
şi ofertele oneste pe care mi le făceaţi mai acum câtăva 
vreme! 

Ea îl privi o clipă cu o privire înflăcărată, făcu o mişcare 
hotărâtă din cap, ca şi cum ar fi spus încă o dată: „Asta 
vreţi? Fie!” 

„„„Şi-i răspunse simplu: 


— Adio! Cavalere d'Assas... la revedere...! 

Şi ieşi. 

„Să ne grăbim! murmură cavalerul, rămas singur, acum nu 
mai am timp de pierdut... Furia asta se va abate asupra 
Jeannei... trebuie ca în seara asta să fiu departe le aici”. 

Urcă pe terasă şi se apucă hotărât de lucru. 

Cărei nevoi grabnice îi răspundea? Ce maşinărie, al cărei 
plan îl primise din partea contelui de Saint-Germain, 
executa acum cu cea mai mare grabă şi atenţie? La ce 
trebuia să servească acea misterioasă invenţie, pe care 
contele i-o atribuise? 

E ceea ce cititorul va afla în următoarele capitole. 

Capitolul XIX Mapa cu desene. 

Părăsindu-l pe d'Assas, contesa apucase precipitat drumul 
spre căsuţa de sub copaci. 

Era într-o stare de suprasolicitare care nu-i permitea să 
judece corect, sănătos, situaţia în care se găsea ea însăşi şi, 
cu atât mai puţin să-şi dea seama exact de adevăratele 
sentimente pe care le trăia. 

Sentimentul care o domina era un fel de stupoare 
dureroasă în faţa prăbuşirii viselor îndelung făurite. 

Mai era şi mirarea îngrozită produsă de atitudinea 
incredibilă a ofiţeraşului care respingea ca pe o insultă ceea 
ce înalţi şi puternici seniori ar fi acceptat în grabă şi cu 
recunoştinţă şi care se dovedea a avea sentimente şi idei de 
neînțeles, care au derutat-o complet. 

Dar asta nu era decât partea sentimentală şi, chiar dacă 
ea îi plătea acesteia un substanţial tribut, chiar dacă inima i 
se strângea la gândul că cel pe care-liubea nu o vaiubi 
niciodată, fiind pierdut pentru totdeauna m ceea ce-o 
privea, existau şi anumite aspecte materiale care o atingeau 
mai direct şi care primau asupra celorlalte, înăbuşind orice 
urmă de slăbiciune sau. de generozitate şi alungau orice 
idee de renunțare la proiectele sale de răzbunare. 

Amorul său propriu primise o puternică şi nemiloasă 
lovitură şi nu-şi putea explica cum reuşise cavalerul să 


reziste la farmecul frumuseţii ei, care era o realitate, cum 
putuse rezista dorinţei de a strânge în braţe trupul acela 
minunat care i se oferea şi, ca o culme a umilinţei profunde 
a acestui eşec, ajunsese să se creadă că o ciumată. 

Pe de altă parte, mediul special în care trăise îi formase o 
anumită filosofie, ceea ce o făcea să nu înţeleagă de ce şi 
cum un bărbat tânăr, de douăzeci de ani, sărac, având ca 
unică avere spada, i-ar fi putut refuza ofertele pe care i le 
făcuse şi care i-ar fi putut orbi şi pe alţii cu mult mai bogaţi 
şi mai sus puşi decât el. 

Ea se întreba sincer dacă d'Assas nu era cumva nebun sau 
nu era victima unui fel de deochi din partea doamnei 
d'Etioles. 

Ceea ce era cel mai grav în toate aceste lucruri şi dacă 
putem spune aşa, punea capac la toate era faptul că d'Assas 
părea resemnat în ceea ce priveşte situaţia în care se afla, 
iar ea, pe de altă parte, nu se gândea nici o clipă să renunţe 
la rege; la ea iubirea făcând pereche cu ambiția fără de 
care n-ar fi reuşit nimic, acum îi era greu să spună care din 
cele două sentimente era mai puternic. 

Faptul că d'Assas îi cunoştea trecutul, prea proaspăt încă 
în mintea multora, o neliniştea vag în perspectiva viitorului, 
din cauza regelui, dar, în acelaşi timp, o exaspera şi o 
umilea. 

Privind lucrurile din acest punct de vedere, era clar că 
d'Assas era un pericol viu pentru ea. De aici până la a 
concluziona că pericolul trebuie înlăturat nu mai era decât 
un pas. 

Îl va face oare acest pas? 

lată ce se întreba ea însăşi, nu fără groază, în sufletul ei se 
luptau cele două sentimente de care am vorbit: iubirea şi 
ambiția. 

Care din cele două o va domina? 

Sub loviturile umilinţei recente şi a eşecului dureros, 
cavalerului i părea că ea n-ar fi ezitat şi ar fi sacrificat fără 
milă iubirea ambiţiei. Dar această hotărâre se va manifesta, 


în cele din urmă, când se va fi calmat şi sângele rece îi va fi 
revenit? 

lată ceva ce nici ea n-ar fi ştiut spune! 

Pentru moment, ea nu visa decât la răzbunare. 

Inima sa, profund umilită, cuprinsă de o gelozie feroce, i se 
părea zdrobită pentru totdeauna; iubirea se dusese, lovită 
fără milă de chiar cel care fusese obiectul acelei iubiri; 
numai ura o stăpânea acum în întregime. 

Pentru faptul că fusese respinsă, dispreţuită, lovită în 
iubirea sa, acum ea respingea orice fel de sentiment de 
milă, răspundea cu ură la dispreţ, lovind la rândul ei cu 
ferocitate; interesul ei, în lipsa oricărui alt sentiment, îi 
comandă să fie fără cruţare. 

lată ce-şi spunea Juliette, zgândărindu-şi singură ura în 
timp ce se întorcea la locuinţa sa şi, crezând că ajunsese să 
se convingă, cugeta la o mulţime de proiecte de răzbunare 
a căror primă victimă era întotdeauna Jeanne, rivala ei 
dispreţuită. 

Să înţelegem că iubirea sa făcuse realmente loc urii? 

Sigur că nu! 

Dar ea credea acest lucru şi nu-şi dădea seama că numai 
exaltarea o conducea în tot ce făcea. 

În acele momente şi-ar fi gâtuit cu propriile-i mâini rivala, 
dacă ar fi ajuns faţă în faţă cu ea; l-ar fi lovit orbeşte pe 
d'Assas, dacă s-ar fi interpus între ea şi această rivală. 

După câteva zile de calm şi de reflexie, când, în sfârşit, se 
va fi calmat, va mai vedea oare lucrurile la fel? 

Numai viitorul ne-o va spune cu siguranţă. 

În această stare de spirit se întorsese Juliette în căsuţa de 
sub copaci. 

Nicole se învârtea în jurul ei cu un zel ipocrit, dezbrăcând- 
o şi îmbrăcând-o cu mişcări încete, încercând s-o tragă de 
limbă cu şiretenie în legătură cu rezultatul demersurilor 
sale. Observând cu atenţie trăsăturile schimonosite şi chipul 
morocănos, încrâncenat, al celei pe care era plătită să o 
supravegheze, în timp ce-o servea. 


— Doamna a reuşit?... Cei doi protejaţi ai săi îşi vor putea 
trimite veşti de acum încolo? 

Juliette avea chef să-i închidă brutal gura fetei care o 
plictisea cu trăncăneala ei, dar îşi zicea că îi datorează o 
explicaţie, dacă nu chiar un cuvânt de mulţumire. Una 
peste alta, fusese totuşi ideea Nicolei şi nu era vina ei dacă 
planul eşuase atât de lamentabil. 

Şi apoi, cine ştie s-ar fi putut să aibă nevoie şi altă dată de 
ajutorul nu tocmai dezinteresat al fetei. 

Se stăpâni şi-i răspunse: 

— Nu, fata mea... Am dat greş... ruşinos, spuse ea cu 
amărăciune, gândindu-se la d'Assas. 

— Ah! Sărmanii tineri!... Ce păcat!... Asta înseamnă că n- 
aţi putut trata cu domnul de Margay Fir-ar să fie!... ce 
necioplit!... am prevenit-o pe doamna care sunt pretenţiile 
acestui baron... un fanfaron, acest baron!... mă gândeam că 
doamna nu va consimţi niciodată la astfel de pretenţii ca 
cele ale domnului... Dar e mare păcat pentru cei doi 
îndrăgostiţi... 

La auzul numelui de de Marcay, în ochii contesei apăru o 
lucire ciudată şi-şi aţinti privirea bănuitoare asupra 
subretei care suportă cu atât mai bine privirea contesei, cu 
cât ea vorbea la întâmplare, fără să ştie totul, repetând 
numai ceea ce-i spusese să memoreze domnul Jacques, fără 
să mai intre în detalii, cum ar fi fost de aşteptat. 

Din fericire toaleta se terminase şi reuşi să se debaraseze 
de prezenţa cameristei, după ce-i oferise, ca mul turnire 
pentru ajutorul dat, un inel împodobit cu diamante, care 
valora pe puţin două-trei mii de livre şi pe care Nicole îl luă 
după multe codeli, mulţumiri şi temenele, deşi se gândea că 
micul burghez din străduţa Rezervoarelor era cu mult mai 
generos. 

În cele din urmă Nicole se retrase, lăsând-o pe contesă cu 
gândurile sale de răzbunare privind afrontul pe care i-l 
adusese cavalerul d'Assas, ceea ce acum devenise pentru 
ea un fel de idee fixă. 


Îşi petrecu mult timp făurind planuri pe care le respingea 
pe măsură ce altele şi mai îngrozitoare îi veneau în minte, 
plângând cu lacrimi fierbinţi, fără a putea spune dacă 
durerea sau ura era cea care o făcea să plângă. 

Brusc, privirea i se opri pe mapa cu desene lăsată pe una 
dintre mobilele din încăpere. 

La vederea acelei mape îşi reaminti de portretul 
cavalerului, pe care îl desenase din memorie, amintindu-şi 
în acelaşi timp şi de cuvintele domnului Jacques care-i 
sugera ideea de a atribui acelaşi desen doamnei d'Etioles 
pentru a accentua bănuielile din mintea regelui. 

Se ridică, luă portretul cavalerului, ca şi mapa ce conţinea 
desenele Jeannei şi începu să studieze semnătura, de 
altminteri extrem de simplă, ce apărea în colţul unora 
dintre desenele din mapă. 

Până în ziua aceea ezitase să arate regelui acele desene şi 
mai ales, acel portret, aşa cum de fapt fusese sfătuită, nu că 
ar fi vrut s-o apere pe doamna d'Etioles, nu că acest mijloc 
nu i-ar fi făcut plăcere, ci pentru faptul că se temea ca 
regele să nu-şi verse furia asupra modelului, mai degrabă 
decât asupra executantei. 

Acum revenea la acel mijloc care-i stătea la îndemână şi îşi 
spunea că nu avea altceva, de făcut decât să imite un ] 
asemănător celor pe care le avea în faţa ochilor, să pună 
mapa cu desene în care se afla şi portretul sub ochii 
regelui, declanşându-i gelozia până la furie şi că, în curând, 
graţie acestei stratageme, va fi probabil răzbunată pe 
atitudinea dispreţuitoare a lui d'Assas şi va scăpa pentru 
totdeauna de blestemata aia de d'Etioles. 

Da, era foarte simplu şi uşor... 

Cu toate astea, ezita... 

Va semna?... nu va semna...? 

Iată întrebarea pe care şi-o punea contemplând rând pe 
rând portretul cavalerului şi semnătura rivalei sale. 

Nu ştia cum va rezolva până la urmă dilema în care era şi 
ar fi rămas fără îndoială multă vreme nehotărâtă, dacă 


Nicole nu ar fi intrat pe neaşteptate, spunându-i: 

— Doamnă, a venit iarăşi burghezul acela care a mai fost 
aici acum câteva zile şi solicită onoarea de a fi primit. 

Domnul Jacques... Era domnul Jacques!... Ce căuta acest 
diavol acolo, tocmai în acele clipe...? 

Aceasta era întrebarea pe care şi-o punea acum. 

Dacă i-ar fi închis uşa...? 

Nu, era imposibil... ar fi intrat oricum... 

Se resemnă la gândul că trebuia să-l primească, şi-i făcu 
semn să-l introducă. Numai că de data asta nu se mai 
gândea să ascundă portretul lui d'Assas, pe care îl avea în 
mână şi pe care-l păstră ostentativ, parcă pentru a brava. 

Domnul Jacques îşi făcu intrarea, jucându-şi rolul de bun 
negustor pe care singur şi-l alesese, cu prudenţa-i 
proverbială. 

După ce se asigură că nici o ureche indiscretă nu se afla 
primprejur, îi spuse cu aerul său blând şi părintesc: 

— Ei bine, copila mea, v-aţi satisfăcut dorinţa?... aţi ieşit 
zilele acestea?... Data trecută mi se părea că ardeţi de 
dorinţa s-o faceţi...! 

Spunând acestea, o observă cu cea mai mare atenţie pe 
tânăra femeie din faţa sa, ca şi cum răspunsul pe care urma 
să-l primească ar fi avut o deosebită importanţă în ochii săi. 

Juliette, în criza îngrozitoare în care se afla, nu se gândea 
să-l mintă şi, cu un gest moale din cap, încuviinţă. 

Răspunsul acesta, aerul îmbufnat şi încurcat al Juliettei, 
ochii săi încă umflaţi şi plini de lacrimi, toate acestea aveau 
fără îndoială un motiv secret pentru a fi pe gustul domnului 
Jacques. Căci, la rândul lui, lăsă să-i scape un gest scurt de 
satisfacţie, fără să se poată spune, dacă această satisfacţie 
provenea din starea lamentabilă în care o vedea şi care fără 
îndoială era conformă cu dorinţele sale sau, mai simplu, era 
rezultatul răspunsului pe care-l primise. 

Clătinând cu blândeţe din cap, luând câteva prize de lut un 
din tabachera cu care se juca maşinal, reluă, cu aceeaşi 
dulceaţă în glas: 


— Contele du Barry a primit ordinul să vă prezinte la 
curte. Această prezentare va avea loc fără întârziere... 
regele vă va vorbi fără îndoială chiar el despre asta la 
noapte. lată-vă, în sfârşit, asigurată de triumful definitiv... 

Veţi ieşi din această închisoare care vă apasă atât de tare; 
veţi fi liberă, puternică, bogată; veţi domni ca suverană 
asupra acestei curţi, cea mai fastuoasă din întreaga 
Europă... Vă veţi vedea, în sfârşit, visul cu ochii; copila mea 
şi acest rezultat strălucit îl datoraţi inteligenţei voastre, 
energiei şi, mai ales, răbdării pe care nu am încetat să v-o 
recomand... 

Vedeţi că cel ce ştie aştepta este întotdeauna răsplătit şi că 
veţi obţine mai mult decât v-am promis... Veţi fi deci 
fericită... aşa cum înţelegeţi voi fericirea. 

Contesa avu o licărire de bucurie, dar asta fuse totul. 

Rămase în continuare mută, indiferentă în aparenţă la 
această veste care o zi mai devreme, ar fi adus-o în culmea 
bucuriei. 

Era imposibil să nu remarce acea stare de încordare şi de 
indiferenţă; domnul Jacques îi înţelesese starea de spirit şi 
o întrebă cu îngrijorare în glas: 

— Dar ce se întâmpla cu voi, copila mea? Păreţi foarte 
tristă, îngrijorată chiar; vestea ce v-am adus-o parea vă 
lăsa indiferentă... Sunteţi cumva bolnavă?... Vi s-a întâmplat 
ceva...? 

— Într-adevăr, răspunse cu tristeţe Juliette, mi s-a 
întâmplat o nenorocire... o foarte mare nenorocire. 

— Vai! Dumnezeule! exclamă domnul Jacques cu o 
indiferenţă perfect disimulată, nu cumva e vorba de 
surioara voastră...? 

Juliette clătină din cap, în semn că nu. 

— Bine, reluă enigmaticul personaj flegmatic, să vedem 
atunci ce. Anume ar putea fi. Mi s-a spus că aţi ieşit; aţi fost 
să-l vedeţi pe cavalerul d'Assas... amărâtul stegar s-a 
dovedit a fi intratabil... poate chiar v-a alungat... era de 
aşteptat, copila mea... Sunteţi încă sub impresia. Diverselor. 


E moţii pe care vi le-a provocat discuţia cu amărâtul acela 
de ofiţeraş fără noroc... e şi ruşine şi durere şi furie, 
revoltă, gelozie, ură... şi cine mai poate şti ce încă?... Toate 
astea vor trece, fiica mea. 

În timp ce domnul Jacques vorbea în felul acesta, îndulcind 
pe cât putea mai mult vorba şi privirea, contesa îl privea 
bănuitoare, mută de uimire. 

Şi în creierul care, sub loviturile violente şi repetate pe 
care le primise cu începere din dimineaţa acelei zile, părea 
gata să-i explodeze, o teamă superstiţioasă se strecura 
hoţeşte, se instala, îi cuprindea toate facultăţile mentale, 
aproape întunecându-i-le. 

În acelaşi timp în urechi îi răsuna încă vocea lui du Barry 
spunând, cu. O nuanţă de respect şi de groază frapantă la 
acest bărbat ce nu respecta nimic şi nu se dădea înapoi de 
la nimic: „Ştie tot... Vede tot... Aude tot...” 

Şi ca şi cum ar fi ghicit cu precizie ceea ce se petrecea în 
mintea aceea turmentată de violenţa pasiunilor, domnul 
Jacques, cu vocea sa blândă şi autoritară în acelaşi timp, 
spuse în chiar acel moment: 

— Chiar vă surprinde faptul că ştiu un lucru pe care voi îl 
credeaţi atât de bine ascuns?... Dar fiţi liniştită, fiica mea, 
aflaţi că eu ştiu totul, văd totul, aud totul. 

Aceste cuvinte, căzând ca o ghilotină în chiar acel moment, 
îi zdruncinară violent voinţa, dând-o definitiv pe mâna 
domnului Jacques docilă, învinsă, incapabilă de a mai opune 
nici cea mai mică umbră de rezistenţă şi o ştia prea bine, 
căci reluă dând o inflexiune şi mai blândă vocii sale: 

— Vedeţi unde v-a dus lipsa voastră de încredere în mine, 
la ce eşec lamentabil, la ce umilinţe... poate chiar şi la 
insulte!... v-a făcut să daţi greş!... Dacă aţi fi avut încredere, 
dacă mi-aţi fi mărturisit totul, ca unui tată... sau ca unui 
confesor... v-aş fi atras atenţia... v-aş fi sfătuit... V-aş fi putut 
spune că nu aveţi nimic de aşteptat din partea cavalerului, 
v-aş fi dovedit că nu aţi fi avut cum să fiţi primită altfel de 
cum aţi fost primită de d'Assas... şi m-aţi fi orezul - căci tot 


ceea ce v-aş fi spus, ar fi fost riguros dovedit - şi aţi fi putut 
evita o situaţie umilitoare... n-aţi mai fi fost în starea de 
violentă disperare în care vă văd acum. 

Juliette asculta, ca legănată de vocea blândă de intonaţiile 
mângâietoare, fascinată de aerul său de milă profundă şi 
sinceră. 

Şi i se părea că el are dreptate, că îi era ca un tată care ar 
fi putut-o proteja şi apăra împotriva ei însăşi şi o nevoie 
imensă, irezistibilă, de a-şi confesa greşeala, de a plânge 
fără să se mai ascundă, de a-şi striga disperarea şi umilinţa, 
punea stăpânire pe ea. 

Şi atunci când el îi spuse: 

— Haide, fiica mea, curaj... povesteşte-mi totul... răul nu 
poate fi atât de ireparabil pe cât ţi se pare. 

Ea se lăsă să cadă într-un fotoliu şi, suspinând ca un copil 
cu cuvinte întretăiate de sughiţuri, îi mărturisi tot. 

Când îşi termină de spus întreaga poveste, domnul 
Jacques luă la rândul lui, cuvântul şi, cu o pricepere 
admirabilă, cu o abilitate incomparabilă, având mereu aerul 
că o plânge şi o compătimeşte, el scormoni fără milă în rana 
sângerândă din sufletul ei, aţâţându-i gelozia până la furie, 
reaprinzând focul ambiţiei care părea să cedeze locul 
iubirii, insuflând un plus de ură, ură ce părea gata-gata să 
capituleze în faţa iertării şi milei, scuturând-o, galvanizând- 
o, dacă putem spune astfel. 

Când se opri, Juliette era alta. 

În ochi îi apăruse o lucire sumbră, din toată atitudinea sa 
se degaja un aer de hotărâre încrâncenata; adio ezitări, 
adio lacrimi, adio slăbiciuni. 

Sâmburele de ură, dorinţa de răzbunare timidă şi 
nehotărâtă, care ar fi vrut dar nu aveau curajul să se afirme 
şi care dădeau instinctiv înapoi în faţa acţiunii, sentimentele 
rele. Nesănătoase, aflate încă în stare embrionară, 
mocneau stins în ea. ca o fărâmă de jar pe care cea mai 
mică suflare o putea aprinde şi duce departe. 


EI a ştiut să descopere scânteia aceasta, cu o îndemânare 
drăcească a ştiut s-o aprindă, s-o mărească, făcând din ea 
un rug arzător care o devora. 

Ce anume i-a spus?... Ce coarde secrete a ştiut face să 
vibreze?... Ce viitor orbitor a făcut-o să întrevadă...? 

Acum şi aici are mai puţină importanţă. 

Ceea ce e sigur, e că scopul lui era atins; acum era o altă 
femeie, aflată în puterea lui, ce stătea acolo; în faţa sa, 
stăpânită de o furie dezlănţuită, gata să meargă hotărâtă pe 
calea pe care i-o arăta el. 

Portretul acela al lui d'Assas, în faţa căruia ea ezitase atât 
de mult, ei bine, pe acel portret puse mâna eu furie şi cu un 
gest hotărât şi decis, cu un creion, îl semnă într-un colţ cu 
monogramă Jeannei, perfect imitată. 

Şevaletul pe care se afla portretul regelui, pe care-l 
ascunsese cu mare grijă până atunci, - pentru a-i face o 
surpriză atunci când va fi gata - fusese plasat cu mâna ei 
chiar în mijlocul camerei, acolo unde putea fi văzut mai 
bine; mapele cu desene fuseseră dispuse cu grijă de Juliette 
astfel încât să atragă atenţia regelui când va veni; iar mapa 
cu desenele doamnei d'Etioles, de obicei, pusă mai la o 
parte, era acum astfel pusă încât să fie deschisă printre 
primele, fără a stârni însă bănuiala că ar fi fost aranjată în 
mod intenţionat în acest fel. 

lar când această adevărată înscenare, făcută cu o artă 
desăvârşită, a fost terminată, convins fiind că acum nu va 
mai da înapoi, domnul Jacques se ridică şi ieşi, cu un surâs 
de satisfacţie pe buze. 

Începuse să se lase noaptea când se întoarse la el. 

Se aşeză în faţa unui birou, scrise câteva rânduri în josul 
cărora puse un sigiliu misterios, rânduri pe care le închise 
într-un plic ce purta acelaşi sigiliu misterios, apoi puse totul 
într-un al doilea plic ce nu mai purta nici un semn distinctiv. 

Acestea terminate, sună şi un valet apăru în grabă: 

— Ei bine! Baroane, aţi fost unde v-am spus? 

Valetul, căruia i se dăduse titlul de baron, răspunse: 


— Da, monseniore şi domnul de Crebillon s-a convins de-a 
binelea încât va părăsi Versailles-ul. Mâine dimineaţă se va 
întoarce la Paris. 

— Poetul n-a bănuit că voi aţi fost medicul ramolit de mai 
ieri? 

— Oh! exclamă valetul surâzând, eram atât de bine 
deghizat mai acum câteva zile... iar astăzi i-am vorbit o 
franceză cu un accent german de i-au ţiuit urechile... Bref, 
rezultatul e că mâine o din loc, cum.se crapă de ziuă. 

„E perfect!... îmi place mai mult că lucrurile se sfârşesc 
aşa... pentru el”, gândea domnul Jacques, după care 
adăugă cu voce tare: 

— Puteţi înceta supravegherea celor doi caraghioşi. 

— M-am gândit bine, căci am dat deja ordine în 
consecinţă... 

Domini Jacques dădu aprobator din cap, apoi îl întrebă: 

— Contele e acolo? 

— Tocmai a sosit, monseniore. 

— Binevoiţi să-l trimiteţi la mine, vă rog. 

Câteva minute mai târziu contele du Barry era introdus în 
camera redutabilului său stăpân. 

— Scumpul meu conte, spuse acesta întinzând scrisoarea 
pe care o pecetluise, faceţi să ajungă cât mai repede asta în 
mâinile baronului de Margay. 

Şi cum contele dădea semne de nelinişte, cum i se 
întâmpla întotdeauna când era. Vorba, direct sau indirect, 
de cavalerul d'Assas, adăugă surâzând: 

— Fiţi liniştit... îl recomand în mod deosebit pe protejatul 
vostru baronului, căruia îi dau ordin să-l supravegheze 
foarte îndeaproape... timpul blândeţii şi purtatului eu 
mâănuşi s-a terminat pentru el... nu mai trebuie, ca d'Assas 
să-şi mai recâştige libertatea şi vă pot asigura că de data 
asta nu va mai scăpa. 

Contele luă scrisoarea cu un rictus de satisfacţie. Şi se 
grăbi să ducă la castel instrucţiunile acelea atât de 
importante în ochii lui. 


Când ajunse la castel, se făcuse noapte bine. 

Du Barry avea, fără îndoială, motivele sale speciale de a nu 
duce chiar el baronului ordinele superiorului lor, căci se 
îndreptă spre zona rezervată personalului castelului, şi, 
văzând un rândaş care făcea ordine printr-una din curţile 
interioare, îl trimise pentru câţiva bănuţi să predea 
scrisoarea comandantului postului de gardă. 

Rândaşul se grăbi să înhaţe bănuţii şi plecă imediat. 
Văzând acestea, contele, liniştit şi satisfăcut, părăsi curtea 
şi se întoarse la el. 

Dar ghinionul vru ca poştaşul improvizat să dea de doi 
amici, cărora se grăbi să le arate bănuţii proaspăt câştigaţi, 
povestindu-le şi cum i-a câştigat. 

Cei doi amici, în cor, se grăbiră să-i demonstreze, prin tot 
soiul de argumente irezistibile, că-şi făcea comisionul cu 
mult mai bine dacă l-ar fi stropit cum trebuie înainte. 

Argumentele se pare că-l convinseră pe rândaş, care-şi 
zise că la urma urmei nu i-ar strica un păhărel, iar 
scrisoarea nu va suferi din pricina asta. Şi astfel cei trei 
pehlivani o luară din loc cât putură mai repede pentru a 
cheltui faimoşii bănuţi care, din pahar în pahar şi din sticlă 
în sticlă, se topiră precum zăpada la vederea soarelui. 

Şi petrecură atât de bine încât era târziu seara când prea 
puţin scrupulosul rândaş se decise în cele din urmă să se 
achite de comisionul a cărui plată tocmai o băuse. 

Numai că interveni din nou ghinionul. 

Cei din corpul de gardă dormeau demult, când rândaşul, 
clătinându-se, se prezentă la uşa corpului de gardă, bătând 
nu tocmai hotărât! Soldatul care-i deschise, scărpinându-se 
în claia de păr în dezordine, văzând că scrisoarea nu 
prezintă nici un sigiliu oficial, se întrebă dacă e bine să-şi 
trezească ofiţerul comandant; neajungând la nici o 
concluzie, se duse să-şi trezească sergentul, mulţumindu-se 
să-i spună numai cum ajunsese scrisoarea la el. 

Sergentul, la rândul lui, examină plicul şi, nevăzând nici un 
semn, nici o pecete oficială, iar aducătorul fiind un modest 


rândaş, trase concluzia că acea scrisoare nu avea nimic de- 
a face cu serviciul provenind probabil de la un camarad sau 
de la o prietenă a ofițerului, drept pentru care nu vedea nici 
un motiv pentru care ar fi trebuit să-şi trezească ofiţerul şi- 
şi spuse că scrisoarea putea aştepta cât se poate de bine 
până dimineaţa. 

Şi aranjând lucrurile în felul acesta, soldatul şi sergentul 
se culcară la loc, cu conştiinţa împăcată. 

Şi iată cum şi cititorul va putea să-şi dea seama în 
continuare, beţiveala unui mizerabil rândaş şi atenţia deloc 
prea zeloasă a doi soldaţi vor distruge ceea ce domnul 
Jacques depusese atâtea eforturi să construiască şi dând 
peste cap un plan savant conceput şi pus în practică. 

În noaptea aceleiaşi zile contesa lucra, cu toate luminările 
aprinse, la faimosul portret al regelui şi astfel o găsi 
Ludovic când îşi făcu apariţia. 

Natural, regele se pierdu în mulţumiri pentru această 
frumoasă surpriză, agreabilă şi flatantă, şi, complimentând- 
o asupra asemănării perfecte, vorbindu-i de fineţea 
desenului şi de talentul autorului, pe care l-a comparat cu 
cel al domnului Boucher şi protestând galant pentru că i-a 
ascuns acest talent atâta vreme. 

Contesa primi mulţumirile cu o falsă modestie 
încântătoare. Şi arătând cu un semn din cap spre mapele cu 
desene, intenţionat dispuse în acest scop cu câteva ore mai 
devreme, spuse: 

— Pentru că vreţi să-mi faceţi plăcerea spunându-mi că 
modestele mele schiţe nu sunt tocmai rele, căutaţi acolo, 
maiestate, poate găsiţi şi altceva care să vă facă plăcere. 

Ludovic luă un carton şi începu să-l privească, prefăcându- 
se interesat. 

Aplecată în spatele lui, cu un braţ nonşalant sprijinit pe 
umărul regelui, cu şuviţele fine de păr atingându-i uşor 
obrazul, într-o poziţie plină de farmec şi de abandon, ea îl 
îndruma în examinarea mapelor, trecând rapid de la un 
desen la altul şi, sub pretextul că nu erau decât schiţe fără 


mari pretenţii, ea închise brusc mapa şi cu un gest energic 
luă o alta, deschizând-o în faţa lui şi spunând: 

— Veţi vedea, Ludovic, că sunt aici şi lucruri de care nu 
sunt chiar atât de nemulțumită... Poftim!... dar ce-i cu asta 
aici?... Ce aiurită sunt, iar le-am încurcat. 

Spuse cele de mai sus râzând, cu o naturaleţe perfectă şi, 
vorbind şi râzând în continuare, ca şi cum ar fi o simplă 
încurcătură, dădea desen după desen, până ce ajunse la 
acei faimos portret al lui d'Assas. 

Îi lăsă timp acestuia să-l recunoască şi, trăgând cu colţul 
ochiului pentru a se asigura că regele acordă atenţia 
cuvenită desenului, făcu gestul să închidă mapa. 

Numai că Ludovic o împiedică s-o facă şi, luând portretul 
pentru a-l vedea mai de aproape, spuse, străduindu-se să 
rămână calm: 

— Dar e foarte bun portretul ăsta... Unul dintre ofiţerii 
mei... îl recunosc... asemă-narea e frapantă... Felicitările 
mele, contesă... hotărât lucru, aţi reuşit un portret 
încântător... 

— Vai, ce copil rău! exclamă ea cu o adorabilă mutrişoară 
răzvrătită; regele cel căpcăun vrea să mă supere făcându- 
mi complimente care se adresează, de fapt, operei alteia... 
Nu faceţi bine, Ludovic, mi-aţi stricat toată bucuria... V-am 
spus că m-am înşelat; acest desen ca întreaga mapă de 
altfel, nu-mi aparţine. 

— Glumiţi?! exclamă regele, ca şi când nu ar fi auzit ce i s- 
a spus; afirmaţii că această mapă nu vă aparţine... Atunci cui 
îi aparţine? 

Regele nu lăsa din mână portretul, pe care-l devora cu 
privirile. 

Şi cum contesa lăsase ochii în jos, şovăitoare, evitând să-i 
răspundă şi încercând în van să-i ia desenul, regele repetă, 
nerăâbdător, cu un ton autoritar şi cu o răceală deosebită: 

— V-am cerut; doamnă, numele celeia căreia îi aparţine 
această mapă... şi... acest portret... Nu am fost auzit...? 


— Sire, răspunse ea, luând cu afectare atitudinea 
respectuoasă pe care eticheta o impunea în faţa regelui, 
pentru că Maiestatea Voastră o ordonă!... această mapă 
aparţine... ei bine, da!... doamnei d'Etioles! 

Ea îşi gradase savant stânjeneala, făcându-l pe rege să 
înţeleagă că nu-i făcea nici o plăcere să vorbească de rivala 
abia repudiată şi lăsându-l să ghicească şi un dram de 
gelozie. 

Ludovic, ca şi când n-ar fi remarcat nici stânjeneală şi nici 
insistența cu care ea apăsa asupra formulelor de etichetă, 
întrebă: 

— Chiar sunteţi sigură? 

— Maiestatea Voastră nu are decât să privească 
semnătura... şi se va convinge. 

Şi jena ei creştea din ce în ce mai mult şi atitudinea era tot 
mai fermă şi mai distantă; ca un protest tacit împotriva 
constrângerii care i se impunea. 

Ludovic, fără să-i pese de ea, căuta în vraful de desene, 
compara semnăturile şi când se asigură că ea nu se 
înşelase, că nu-l minţea, exclamă: 

— E, fir-ar să fie! Adevărat... 

Şi cum nu mai adăugă nimic, părând să reflecteze 
profund, ea luă o atitudine de poză, dacă vreţi, care spunea 
clar: „Fidelă observatoare a legilor etichetei, aştept ca 
Maiestatea Voastră să-mi permită să vorbesc”. 

Scena aceasta mută se prelungea de câteva minute bune, 
care ei i se părură lungi că orele, iar lui, scurte ca un fulger. 

În cele din urmă regele se destinse, nu fără un efort vizibil. 
Puse portretul în mapa pe care o închise cu un gest hotărât, 
dar liniştit, şi, îndulcindu-şi surâsul, spuse eu un calm 
aparent: 

— Pe cinstea mea, contesă, vă datorez scuzele mele, 
desenele voastre sunt incon-testabil superioare celor 
aparţinând acestei... sărmane d'Etioles. 

Şi asta a fost totul. 


Şi cum ea se înclină în tăcere, ceremonioasă, regele reluă, 
surâzând grațios, ca şi cum ar fi vrut să-şi facă uitată 
bruscheţea tonului: 

— Haide, Chiffon, nu mai faceţi mutrişoara asta, sau, de 
nu... n-am să vă mai spun o veste care va face să bârfească 
întreaga curte, dar care va face o mare plăcere unei 
frumoase doamne... care nu-i departe... şi care va fi foarte 
curioasă, dacă am să tac. 

Pe jumătate surâzătoare, pe jumătate botoasă încă, 
Julietta întrebă: 

— Ce veste?... Spuneţi. 

— Păi, spuse maliţios regele, eu doream să vă vorbesc de 
prezentarea oficială regelui, la curte, a unei anumite 
contese du Barry, după câte ştiam eu şi care va avea loc la 
sfârşitul săptămânii... regele dând ordinele de rigoare în 
chiar această dimineaţă... 

— Adevărat?... exclamă contesa, bătând din palme, în 
culmea bucuriei. Adevărat? Ah! Ludovic, vă îmbrăţişez... şi 
nu ştiţi cât de mult vă iubesc...! 

Prima grijă a regelui, la reîntoarcerea la castel, a fost să 
spună comandantului gărzilor palatului: 

— Domnule, veţi face să fie transferat la Bastilia, 
dimineaţă la prima oră, cavalerul d'Âssas, în prezent 
deţinut la castel. Prizonierul va fi pus la secret... Executaţi 
ordinul! 

A doua zi dimineaţă sergentul remise baronului scrisoarea 
adusă seara târziu, explicându-i cum a ajuns în posesia ei şi 
motivele pentru care nu i-a predat-o imediat. 

De Margay, crezând, ca şi subordonatul său, că scrisoarea 
aceea, în aparenţă banală, provenea de la un camarad al 
său, dădu din cap aprobator şi se retrase în camera sa, 
pentru a o citi. 

Dar când rupse primul plic şi recunoscu sigiliul celui de al 
doilea şi mai ales pe acela de pe scrisoarea ce la început i se 
păruse neimportantă, păli uşor, când citi instrucţiunile pe 
care le conţinea şi care-i recomandau să-l supravegheze din 


scurt pe unicul său prizonier şi să-l ţină în camera sa până 
la primirea ordinului de transfer, semnat de rege, ordin 
care nu putea să mai întârzie mult, nu-şi putu reţine o 
exclamaţie furioasă la adresa sergentului care nu-i adusese 
imediat scrisoarea. 

Oricum nu avea motive de nelinişte şi indispoziţia sa 
provenea din faptul că nu putuse executa imediat ordinele 
ce-i fuseseră transmise; se liniştea spunându-şi că, în 
definitiv, reacţionase imediat la primirea ordinului şi că, 
oricum, nu avea nici o vină că ordinul îi parvenise cu 
întârziere. 

Prima lui grijă a fost să ardă cu cea mai mare atenţie acea 
scrisoare compromiţătoare, după care se îndreptă fără 
grabă spre camera lui d'Assas, având intenţia să-l anunţe că 
primise ordine să-l ţină la secret şi venise personal să-l 
roage să fie scuzat pentru rigoarea acestor ordine ce nu 
veneau de la el, fiind, în situaţia data, un simplu executant. 

După ce bătu în zadar la uşă, se decise s-o deschidă şi 
constată, nu fără surprindere, lipsa cavalerului; printre 
altele, la prima vedere, se observa că patul era nedesfăcut. 

Fără să ştie prea bine de ce, baronul du Margay fu cuprins 
de gânduri negre şi, de acum neliniştit, se repezi spre 
terasă: 

NIMENI! 

Începând să creadă într-o evadare extraordinară, cu 
fruntea perlată de sudoarea neliniştii, se repezi pe scări în 
jos şi începu să controleze una câte una camerele, strigând 
din timp în timp: 

— Cavalere!... cavalere d'Assas...! 

Nici un răspuns!... Nimeni, pe nicăieri...! 

Cavalerul dispăruse. 

Disperat, distrus, nemaigândindu-se nici măcar la un lucru 
elementar ca acela de a da alarma, se lăsă să cadă greoi 
într-un scaun, întrebându-se dacă nu cumva minţea i-o 
luase razna, într-atât îl descumpănise această evadare. 


Din această stare de prostraţie pasageră fu scos de 
strigătele repetate ale unui soldat care-i spunea că venise 
căpitanul gărzilor personale ale Maiestăţii Sale, care, având 
să-i comunice un ordin, îi cerea să-l vadă. 

Palid ca un mort, cu picioarele tremurându-i ca unui beţiv, 
îl primi pe căpitanul care venise să ceară să-i fie transferat 
d'Assas, trebuind să-i mărturisească o evadare, cu care el 
încă nu se putea obişnui cu gândul că ar fi putut avea loc. 

Căpitanul, văzându-l în starea în care se afla, îşi răsuci 
nervos mustaţa şi, în cele din urmă, spuse laconic: 

— Drace!... fir-ar să fie!... tocmai când regele părea că-i 
duce în mod special grija acestui cavaler d'Assas... Urâtă 
treabă pentru voi, amice! 

Şi, lăsându-l pe baron în starea de prostraţie în care îl 
găsise; se duse să dea raportul asupra misiunii sale şi să 
ceară noi ordine din partea regelui. 

Capitolul XX Maşinăria zburătoare. 

Dacă cititorul va avea bunăvoința să ne permită, vom 
reveni, pentru câteva momente, la autorul lui Rhadamiste şi 
al dramei Catilina, poetul Crebillon şi, ca o consecinţă, la 
nedespărţitul său companion, mai beţivul No€ Poisson. 
leşind din casă de pe străduţa Rezervoarelor, unde fusese 
înşelat cu atâta măiestrie de acel neîntrecut regizor care 
era domnul Jacques, poetul se întoarse la hanul său, unde îl 
aştepta, fidel la post, No€. 

Poetul, cunoscând că nimeni altul gradul de inteligenţă al 
companionului său, nu se mai obosi să-i dea o explicaţie, dar 
începu în faţa lui un fel de monolog al cărui refren obsedant 
era: 

— Trebuie să-l găsesc cu orice preţ pe diavolul ăla de 
cavaler d'Assas! 

De ce trebuia găsit acel d'Assas No€ nu înţelegea prea 
bine; dar cum avea conştiinţa superiorității intelectuale a 
prietenului său, iar acela, după toate aparențele, acorda o 
importanţă considerabilă locului unde se găsea ascuns 
acest d'Assas, pe care amândoi abia îl cunoşteau, totuşi 


No6, din simpatie pentru amicul său, repeta, clătinând din 
cap, ca un ecou: 

— Evident, trebuie să-l găsim pe acest d'Assas! 

Crebillon se apucase să exploreze, fără întârziere, 
Versailles-ul şi împrejurimile, având ca unic rezultat o 
evidentă pierdere de timp... 

Versailles-ul era, în acele vremuri, cum am mai spus-o 
deja, un fel de orăşel ceva mai mare, pe care poetul îl 
putuse scotoci prin toate colţurile şi ungherele în mai puţin 
de o zi. 

Noe, de o conştiinciozitate ieşită din comun, îl urmă ca un 
câine credincios în tot acest periplu în căutarea cavalerului 
d'Assas. 

Numai că în timp ce Crebillon gândea fiecare pas care-l 
făcea, încercând să dea cercetărilor o logică cât de cât 
demnă de acest nume, chiar dacă ele se încăpăţânau să 
rămână zadarnice, Noe se pilea conştiincios ori de câte orii 
se ivea ocazia, pentru că Versailles-ul nu de cârciumi ducea 
lipsă. Şi când ajunsese la acel grad de beţie de la care nu se 
mai putea stăpâni, singurul mod în care îşi ajută prier tenul 
era să se proţăpească în mijlocul rarelor intersecţii ale 
străzilor din oraş, repetând cu un aer profund îngrijorat şi 
foarte convins: 

— Şi totuşi trebuie să-l găsim cu orice preţ pe diavolul ăsta 
de d'Assas. 

lată cam ce fel de ajutor îi dădea Noe prietenului său. Era 
un loc în care mergea de preferinţă No6, când ieşea să 
caute pe d'Assas, aşa cum zicea el. Acel loc se afla în spatele 
castelului, în plin câmp şi beţivul nostru mergea cu plăcere 
acolo să-şi pritocească vinul. 

De ce mai degrabă acolo decât înrăită parte?... Mister!... 
Simplă predilecție de beţiv, fără îndoială. Numai dacă 
această predilecție nu venea pur şi simplu din faptul că 
descoperise un fel de bortă între doi mari copaci care-şi 
împleteau crengile, făcând uri fel de adăpost de vânt şi de 
ploaie şi unde, pe un pat de frunze uscate, putea dormi fără 


teama de a fi deranjat sau putea visa privind prin strâmta 
deschidere panorama castelului. 

La capătul a două zile de cercetări zadarnice, Crebillon 
ajunsese la concluzia că era imposibil ca d'Assas să mai fie 
la Versailles; dacă era adevărat că trăia iubirea perfectă cu 
Jeanne în cine ştie ce cuibuşor bine ascuns, acel cuibuşor 
nu putea fi acolo; că cei doi îndrăgostiţi erau, sau ar fi 
trebuit să fie, logic vorbind la Paris şi, în consecinţă, la Paris 
trebuiau să se întoarcă pentru a-şi continua cercetările. 

După plecarea ciracului domnului Jacques, aşa-zisul 
individ de origine germană venit să-i mulţumească pentru 
intervenţia în urma căreia ruda să îi datora viaţa, îi spuse 
deci lui Noe că a doua zi dis-de-dimineaţă urmau să se 
întoarcă la Paris. 

Poisson, care-şi vedea prietenul din ce în ce mai îngrijorat, 
îşi spunea cu amărăciune că tot acest du-te-vino, toate 
aceste griji se datorau acelui d'Assas, pe care l-ar fi strâns 
de gât cu cea mai mare plăcere. 

Şi, în plină criză de melancolie, golea sticlă după sticlă, 
astfel încât în clipa în care ajunse în acea stare de beţie în 
care mergea mai mult în patru labe, se ridică şi, cu acel pas 
ţeapăn şi automat pe care-l avea în acele clipe, ieşi 
mormăind cu mari suspine: „Mişcă-te! Să-l căutăm pe acest 
de negăsit d'Assas!” 

Ajuns afară cu chiu, cu vai, apucă pe drumul pe care o lua 
de obicei şi, destul de repede, dacă ţinem cont de starea în 
care se afla, ajunse în apropierea bortei pe care o alesese 
să-şi pritocească în linişte vinul din polobocul ce-i ţinea loc 
de pântec. 

Dar, în loc să pătrundă direct în ascunzişul acela atât de 
plăcut, pătrunse în pădure şi, cu mii de precauţiuni, se 
apropie de un mic luminiş de unde se vedeau în zare 
formele masive ale castelului. 

Legaţi de un copac, păscând liniştiţi, se aflau doi cai 
însăilaţi, două animale superbe şi, după câte se vedea, nici 
un paznic prin preajmă. Unul din cele două animale avea un 


portmantou de voiaj şi o sabie solidă agăţată de o parte a 
şeii. 

Vederea celor două superbe animale păru să-l cufunde pe 
beţivul nostru într-o desăvârşită uimire. 

Se lăsă uşor pe burtă, pe iarba încă moale, în spatele unui 
trunchi solid de copac doborât de bătrâneţe şi scoase 
tabachera prizând nervos porţie după porţie de tutun, ceea 
ce la el era semn de reflecţii grave şi susţinute, murmurând 
în timp ce privea ţintă la cele două animale, cu ochii măriţi 
de curiozitate: „E ciudat! caii ăia de colo. şi nimeni să-i 
păzească. E ceva necurat!” 

„„.Şi în mintea sa, rudimentară, la care se mai adăugau şi 
aburii alcoolului, prezenţa celor două animale, banală în 
felul ei, lua proporţiile unui eveniment misterios care-i 
reţinea atenţia şi-l ţintuia locului, având ca unică ocupaţie 
să privească spre cei doi cai cu ochii înceţoşaţi, având aerul 
că reflectează profund... dar gândindu-se la nimic! 

Fără să se gândească să tragă un pui de somn întremător, 
rămase întins ore întregi în aceeaşi poziţie, reţinându-şi 
răsuflarea şi exclamând din timp în timp, din ce în ce mai 
încurcat: „Ce ciudat!” 

„„„În timpul acesta noaptea se apropia tiptil, cu paşi de 
felină, fără ca No€ să-şi dea seama, ocupat să privească 
ţintă la cele două animale, care-şi vedeau liniştite de păscut. 

Brusc, tresări. 

Un bărbat în livrea foarte simplă şi de o culoare greu de 
definit şi ca atare şi de descris, se apropiase cu mare grijă 
de cei doi cai, îi dezlegase şi, prinzându-i de frâu, îi luase de 
acolo având grijă să păşească fără zgomot şi să oprească 
nechezatul vreunuia dintre ei. 

Ca şi când ar fi fost acţionat de un resort, Noe se ridică şi-l 
urmă şi el, din ce în ce mai intrigat. 

La intrarea în pădure bărbatul se opri, legă din nou cei doi 
cai, de un copac şi ieşi de la adăpostul copacilor, 
îndreptându-se spre castel, mergând aplecat, aproape la 
firul ierbii, dacă putem spune astfel, străduindu-se să 


avanseze fără să atragă atenţia şi cu ochii în sus, părea să 
privească ceva foarte interesant ee se petrecea în nori. 

Noe, având curiozitatea aţâţata în cel m-ai înalt grad, fără 
să ezite, îl urma de departe, mormăind ca de obicei: „Ia te 
uită! Hoţ nu e, că a lăsat caii. atunci cine e şi ce vrea? Şi ce 
dracu' vede pe acolo de sus? Eu nu văd nimic”. 

„„„Într-adevăr, No€ privea şi el cu atenţie spre înălţimi, dar 
nu vedea nimic, căci se lăsase noaptea; cu toate că undeva 
în depărtare, pe acoperişul castelului se agita ceva ca o 
mare aripă albă, care la un moment dat începu să planeze. 

„Nu cred că la aripa aia se uită cu atâta atenţie, îşi spunea 
No6; nu-i nimic extraordinar în asta, ţa, o simplă aripă... 
sau poate nu văd eu bine... la te uită!... ia te uită!... asta ce 
mai €?... Vai, ce ciudat lucru...!” 

lată ce stârnea exclamaţiile beţivului: 

Apropiindu-se de castel, în ciuda nopţii tot mai 
întunecoase, No€ văzu că aripa, cum zicea el, se agăţase în 
vârful unui par. 

Ca şi cum ar fi fost purtat de o fiinţă invizibilă, parul, 
având în vârf aripa, se fixă brusc la extremitatea 
acoperişului. 

No$6, în culmea uimirii, începu să se frece la ochi, 
întrebându-se dacă nu cumva visează iarăşi, când văzu, 
când crezu că vede un bărbat, o fiinţă ciudată şi 
misterioasă; ridicându-se în picioare la baza acoperişului, 
înălţând mâinile spre cer şi, brusc, aripa detaşându-se şi 
apoi planând uşor, cu o pantă foarte blândă, ducând du ea 
acea fantomă, acea fiinţă, acel bărbat care plutea, care 
zbura ca o pasăre. 

Şi chiar în acel moment, ca şi când asta ar fi aşteptat, 
valetul se ridică şi alergă în întâmpinarea acelei aripi albe, 
care cobora rapid... părând a veni în întâmpinarea sa. 

Şi din ce în ce mai prostit de o mirare în care se amesteca 
şi un fel de teroare superstiţioasă, ca împins de o forţă mai 
presus de el, No€ se ridică şi el şi, fără să se mai gândească 


să se ascundă, se repezi şi el în spatele valetului, alergând 
în întâmpinarea fantasmagoricei apariţii. 

Căci nu mai încăpea nici un fel de dubiu de acum. 

Aripa, acea maşinărie extraordinară, se apropia din ce în 
ce mai mult. No€ distingea clar silueta unui bărbat 
suspendat de frânghii sub acel lucru ciudat şi minunat, ne 
neimaginat... care zbura. 

După plecarea contesei du Barry, d'Assas, după cum am 
mai spus-o, urcase pe terasa rezervată prizonierilor şi se 
apucase cu sârg de treabă. 

Pe terasă se găseau, pregătite din vreme, un fel de păr 
solid, lung de circa doi metri, patru traverse din lemn de 
care era prins cu grijă, cu o cusătură dintr-o frânghie 
solidă, un cearceaf de pat; în plus, corzi groase de diferite 
dimensiuni. 

Cavalerul legă cu repeziciune cele patru frânghii în cele 
patru colţuri ale patrulaterului şi le reuni legându-le două 
câte două de o traversă de circa un metru, formând un fel 
de leagăn. 

Acestea fiind făcute, fixă maşinăria sa în vârful parului prin 
intermediul unei frânghii, suficient de solidă pentru a 
suporta greutatea maşinăriei, dar calculată să nu se rupă la 
adăugarea greutăţii cavalerului, formând un fel de undiţă 
agăţată la marginea acoperişului, fixată de balustrada 
terasei. 

Maşinăria, suspendată în felul acesta deasupra vidului, 
avea o formă trapezoidală şi lungimea inegală a frânghiilor 
care susțineau leagănul, scurt şi gros, îi dădea o uşoară 
înclinare spre pământ. 

Când totul fu pregătit după cum îşi propusese, d'Assas 
încălecă hotărât balustrada, se prinse cu mâinile de bucata 
de lemn solid ce forma leagănul şi, cu spatele la golul ce se 
căsca sub el, împinse hotărât cu picioarele în balustradă, 
şocul provocând ruperea frânghiei ce lega aripa de bizară 
„undiţă”, lăsându-se să cadă în gol, suspendat de fragilă 
alcătuire prin forţa mâinilor şi murmurând, în acele clipe 


supreme ce puteau însemna moartea pentru el, un cuvânt, 
un nume: „Jeanne!” 

„„„Maşinăria alunecă la început foarte repede şi pe o 
traiectorie care îl îndepărta din ce în ce mai mult de castel. 

Apoi centrul de greutate fixându-se, aripa căpătă un fel de 
stabilitate, plană câteva secunde, după care îşi reluă 
mişcarea înceată, pe o pantă înclinată pe care o păstra 
constant şi care urma să-l ducă pe cavaler departe de 
castel. 

Acesta era aparatul al cărui plan îi fusese dat de contele 
de Saint-Germain şi graţie căruia cavalerul reuşi să-şi 
recucerească libertatea într-un moment în care era cel mai 
ameninţat, iar fiinţa pe care o iubea avea mai mare nevoie 
de ajutorul luiț2). 

În timpul acesta valetul alerga în întâmpinarea maşinăriei 
zburătoare şi ajunse la timp pentru a-l ajuta pe cavaler să 
se debaraseze de maşinăria care ameninţa să-i cadă în cap. 

Ajutându-l cu îndemânare şi cu repeziciune, misteriosul 
servitor întrebă respectuos: 

— Chiar pe domnul cavaler d'Assas am onoarea să-l ajut? 

Şi cum d'Assas îl privea cu un ochi bănuitor fără să-i 
răspundă, adăugă iute: 

— De două zile îl aştept pe domnul cavaler d'Assas cu doi 
cai de nădejde, la ordinul stăpânului meu, excelența sa 
contele de Saint-Germain. 

D'Assas, încă emoţionat şi ameţit de faimoasa coborâre pe 
care o efectuase şi care se terminase într-un mod atât de 
fericit, se întreba deja cine era politicosul necunoscut care-i 
venea în ajutor cu atâta solicitudine; era un prieten, sau un 
duşman se temea că o indiscreţie, un apel nefericit să nu fi 
atras atenţia asupra lui. 

Cuvintele necunoscutului îl liniştiră şi respiră mai în voie, 
adresându-i un scurt cuvânt de mulţumire, căci se grăbea 
să se depărteze cât mai mult de castel. 

Valetul îl conducea deja spre locul în care lăsase caii, 
vorbindu-i în timp ce mergea foarte repede: 


— Am primit ordin de la stăpânul meu să fiu la dispoziţia 
dumneavoastră, indiferent ce mi-aţi comanda. 

— Până una-alta să ajungem la pădurea din faţă... după 
aceea mai vedem noi!... exclamă d'Assas care, în ciuda 
întregii energii şi curajului său, nu avea toate ideile clare şi 
avea într-adevăr nevoie de puţin timp să-şi tragă sufletul şi 
să evalueze situaţia. 

În acele momente, mergând foarte repede, cei doi bărbaţi 
mai mult ghiciră în noapte o masă de carne care tremura şi 
se rostogolea spre ei într-un fel de fugă ciudată, cu braţele 
spre cer şi scoțând exclamaţii de uimire. Era Noe, pe care 
în grabă şi în emoția lor de până atunci, nu-l remarcaseră 
prin preajma lor. 

D'Assas se opri brusc, strângând pumnii; valetul căută 
grăbit şi scoase de sub veşminte un pumnal şi un pistolet, 
întinzându-le cavalerului şi spunându-i scurt: 

— Pistoletul e încărcat, domnule cavaler şi am şi eu unul la 
fel! 

D'Assas luă pistoletul şi-l vâri la centură, iar pumnalul îl 
puse în buzunar, spunând cu voce scăzută: 

— Lăsaţi-mă pe mine... Individul e singur şi nici nu pare a 
fi înarmat, aşa că nici eu nu cred că am nevoie. 

Apoi strigă, pe un ton ferm: 

— Cine-i acolo...? 

O voce înăbuşită, pe un ton de mirare voioasă, răspunse: 

— Vai! Bunule Dumnezeu!... dar aş zice că este... 

— leşi la vedere! îi ordonă cavalerul, tăindu-i scurt tirada. 

— Da! Da! răspunse vocea, este diavolul de d'Assas!... Oh! 
Cât e de ciudat...! 

— leşi la vedere, sau trag! strigă d'Assas care, în 
întunericul tot mai de nepătruns, încerca în zadar să vadă 
faţa necunoscutului care se părea că-l cunoaşte atât de 
bine. 

La această ameninţare fermă, vocea răspunse cu un 
tremur care denotă spaima: 


— Hei, cavalere! Vă implor, nu trageţi!... cel care vă 
vorbeşte vă este prieten. 

D'Assas nu urmărise decât să-l intimideze pe cel din faţa 
lui. Pistoletul rămăsese la centură, la îndemână totuşi. 
Cavalerul învățase să fie tot mai prudent. 

În timpul acesta, No6 se apropiase de el şi-i spuse cu 
sinceră mirare şi cu un strop de indignare: 

— Cum se poate! Nu mă recunoaşteţi...? 

— Cine sunteţi? întrebă mai blând d'Assas, care-şi 
frământa mintea să-şi amintească unde mai văzuse faţa 
aceea de beţiv prea puţin belicoasă. 

— Poisson... No€ Poisson... tatăl doamnei d'Etioles. 

— Ah! Pe Dumnezeul meu! exclamă emoţionat d'Assas. 

— Ah! Acum vă reamintiţi de mine! exclamă triumfător 
beţivul. Dumnezeule mare! Dar ştiu că ne-aţi dat dureri de 
cap!... De când vă căutăm! 

— Mă căutaţi?... Pe mine...? 

— Da, pe voi!... şi când te gândeşti că picaţi aşa, pe nepusă 
masă, din cer... Ce lucru ciudat...! 

— Domnule, spuse valetul, care părea a fi un om prudent, 
ce-ar fi dacă ne-am pune la adăpost? 

Şi arătă cu mâna spre pădurea din apropiere. 

— Aveţi dreptate, răspunse? D'Assas, care înţelesese 
oportunitatea sfatului. 

Precedaţi de valet, d'Assas şi No€ intrară. În pădure cu 
paşi repezi şi curând fură la adăpost de orice privire 
indiscretă, lângă cei doi cai care-l intrigaseră atât de tare 
pe beţivul nostru şi pe care valetul îi dezlegă imediat şi-i 
apucă de frâu. 

Odată ajunşi la adăpost, d'Assas îl întrebă cu nedisimulată 
curiozitate: 

— Spuneţi că mă căutaţi, domnule? 

— Ah! Da. Noi vă căutam! 

— Cum aşa, noi? întrebă cavalerul cu speranţa ascunsă de 
a auzi vorbindu-se de Jeanne şi, mai ales, de a fi obiectul 
interesului ei. 


— Păi cine, exclamă Noe mirat, căci în naivitatea lui îşi 
imagina că dacă Crebillon şi el nu visau decât la d'Assas, 
acesta din urmă, la rândul lui, n-ar fi trebuit să se 
gândească şi să vorbească decât de ei; dacă vreţi... 
Crebillon şi eu! 

D'Assas nu-şi putu stăpâni un gest de nerăbdare la acest 
răspuns ce era atât de departe de cel pe care-l aştepta. În 
ciuda acestui fapt, curiozitatea îl împinse să întrebe: 

— Dar de ce domnul de Crebillon şi voi mă căutaţi? 

— Ah! Îmi pare rău... asta n-o mai ştiu... răspunse, naiv 
Poisson. 

— Cum aşa, nu ştiţi de ce? exclamă d'Assas uimit, care se 
întreba în acelaşi timp dacă nu cumva are de-a face cu un 
nebun. 

— Nu ştiu, continuă No6; dar Crebillon ştie bine şi o să vă 
spună el... căci veţi veni cu mine. 

În acest timp cavalerul reflectă şi, cum nu putea bănui o 
prostie atât de mare, atitudinea acestui personaj i se părea 
de-a dreptul a unui tâmpit. Motiv pentru care îi răspunse cu 
ironie, ironie care de altminteri îi scăpă bunului Noe. 

— Am să vă însoțesc la... cum îi zice? 

— Da, răspunse Noe simplu, fără nici o urmă de răutate; s- 
ar părea că amicul Crebillon are să vă spună lucruri foarte 
grave şi foarte importante în privinţa fiicei mele, doamna 
d'Etioles şi asta fără amânare... lată de ce vă căutăm peste 
tot de două zile... 

Numele Jeannei produse efectul obişnuit asupra lui 
d'Assas căci, circumspect şi suspicios cu o clipă mai 
devreme, uită toată prudenţa şi toată rezervă din clipa când 
începu să spere că va obţine noutăţi despre cea care 
însemna pentru el mai mult decât viaţa. 

De altminteri faţa rotundă şi jovială a lui Noe, atitudinea 
sa plină de o naivă solicitudine, ochişorii lui de beţiv serios, 
în care se putea citi o perpetuă uimire, tot acest ansamblu 
care dădea impresia unui bebeluş nevinovat îndepărta orice 
idee de bănuială. 


Or, d'Assas ar fi înfruntat voluntar mii de primejdii pentru 
Jeanne; aşa că avea motive foarte serioase să-l urmeze cu 
ochii închişi pe acest personaj cu aparenţe atât de paşnice. 

În plus, nimic nu-l împiedica să-şi ia toate măsurile de 
precauţie pe care le găsea de cuviinţă, supraveghindu-l din 
scurt pe omuleţul pântecos din faţa sa, să-l neutralizeze la 
nevoie cu o lovitură bine aplicată, după care să dispară. 

Hotărârea să fu luată foarte repede şi-i răspunse: 

— Fie! Conduceţi-mă... Vă urmez. 

În timp ce d'Assas stătea de vorbă cu No$, valetul 
desfăcuse spada agăţată la oblâncul şeii şi desfăcuse o 
imensă pelerină de culoare închisă. 

Cavalerul se învălui prudent în faldurile pelerinei şi se 
încinse vizibil satisfăcut cu spada, nu înainte de a se asigura 
de fineţea şi soliditatea lamei. 

După care valetul îi întinse o pungă dolofană: 

— Din partea domnului conte... stăpânul meu... 
Portmantoul domnului cavaler mai conţine două pungi 
asemănătoare. 

D'Assas, foarte emoţionat, luă punga murmurând: 

— Ah! Saint-Germain! Saint-Germain!... prieten fidel şi 
devotat...! 

Apoi, cu voce tare, lui Noe: 

— Să mergem, domnule, vă urmez. 

— Unde ar dori domnul cavaler să-l aştept? întrebă 
respectuos valetul, văzând că d'Assas se pregăteşte să 
plece fără să-i dea instrucţiuni. 

D'Assas se opri brusc, căci nu se gândea la asta şi nu ştia 
ce să hotărască. 

— Păi, spuse Noe liniştit, hanul în care stăm noi are şi 
grajduri. S-or găsi două locuri şi pentru bietele astea 
animale. 

— De fapt, de ce nu, murmură d'Assas... urmaţi-ne de la 
distanţă, intraţi unde intrăm noi şi, până la noi ordine, nu 
mă cunoaşteţi... vă aşteptaţi stăpânul... M-aţi înţeles? 

— Domnul cavaler poate fi liniştit. 


Primind această asigurare, însoţit de No&6, d'Assas porni 
hotărât la drum, urmaţi la distanţă de valet, care conducea 
cei doi cai. 

Capitolul XXI Pedeapsa. 

No€ Poisson, însoţit de d'Assas, apucă plin de voioşie 
drumul ce ducea spre hanul lor. 

Trecând prin faţa grilajului castelului, cavalerul şi-a putut 
da seama că totul părea calm în acele locuri şi că nici un 
semn de agitaţie anormală la acea oră târzie nu arăta că s- 
ar fi produs vreun eveniment neobişnuit. 

— Bine! gândea d'Assas, încă nu şi-au dat seama de nimic. 
Până mâine pot sta liniştit. 

Şi fără să lase să se vadă nimic din gândurile sale, îl urmă 
pe No€ care, în graba sa serioasă, mai mult alerga decât 
mergea. 

Ajuns în sfârşit la han, No€, transpirând şi gâfâind, urcă în 
fugă până la camera pe care o ocupa cu poetul, deschise ca 
o furtună uşa şi strigă cu o voce de stentor: 

— Iată-l!... ţi l-am adus...! 

Crebilon, surprins în clipa în care aranja liniştit valiza lor 
comună, tresări şi-şi privi amicul, pentru a vedea, dacă nu 
cumva îşi pierduse şi puţina minte cu care se învrednicise 
să-l înzestreze Dumnezeu. 

Dar, fără să remarce vaga îngrijorare a prietenului său, 
beţivul adăugă triumfător: 

— Ştiam eu că am să ţi-l găsesc pe cavalerul tău d'Assas...! 

— Glumeşti?... exclamă Crebillon uimit; ce-ai zis...? 

— Am zis că ţi l-am adus pe domnul d'Assas, răspunse 
radios No€... Intraţi deci, cavalere... pe aici... lată-l...! 

Într-adevăr, cavalerul, care, spre deosebire de No6, urcase 
scările liniştit, îşi făcu apariţia în cadrul uşii. 

— Domnul d'Assas! exclamă poetul cu bucurie în glas; pe 
cinstea mea, domnule, fiţi binevenit, căci eraţi foarte dorit şi 
căutat! 

— Şi dacă ai şti unde l-am găsit! exclamă Noe care se 
umfla în pene... Mi-a căzut în braţe din cer, ca să zic aşa... 


Nu, domnule d'Assas? 

D'Assas, care, în puţinul timp petrecut în compania 
beţivului, se putuse convinge de sinceritatea sa şi, chiar 
dacă avusese unele vagi bănuieli, acestea dispăruseră în 
faţa calmului său imperturbabil şi a manierelor sale 
comune, dar pline de o bună şi sinceră cordialitate. 

Drept pentru care răspunse cu un uşor surâs: 

— Sst! Domnule, nu-mi strigaţi chiar atât de tare numele! 

Şi cum Crebillon, cu o privire expresivă, părea să întrebe 
care era motivul unei discreţii atât de prudente, cum No6, 
aşa cum făcea întotdeauna când nu înţelegea prea bine ce 
se spunea, arunca nişte priviri mirate, cavalerul, 
răspunzând la întrebarea poetului, adăugă fără să dea prea 
multe amănunte: 

— Motivul e, vedeţi dumneavoastră, că tocmai am ieşit 
dintr-un loc unde ţin cu tot dinadinsul să nu mă mai întorc... 
ceea ce mi s-ar putea întâmpla dacă amicul vostru se 
încăpăţânează să-mi pronunţe numele aşa tare cum a făcut- 
o puţin mai devreme. 

— Drace! exclamă poetul, care cam ghicise despre ce 
putea fi vorba, privindu-l ţintă pe cavaler. 

Acesta părea să nu remarce insistența cu care îl privea 
Crebillon şi, în graba sa de a aduce discuţia acolo unde îl 
interesa, întrebă: 

— Aşa cum mi-a spus domnul, aveţi să-mi spuneţi lucruri 
foarte grave şi foarte importante despre doamna d'Etioles? 

— Se pare că aţi înţeles greşit, îi răspunse Crebillon, eu 
contam pe dumneavoastră pentru a afla noutăţi despre 
Jeanne. Acesta era şi motivul pentru care vă căutam atât de 
insistent... 

— Domnul Poisson mi-a spus deja că mă căutaţi de câtăva 
vreme... lar acum îmi spuneţi că voi aşteptaţi veşti despre 
doamna d'Etioles din partea mea, dacă am înţeles eu bine? 

— Da, aşa este. 

— Dar ce anume vă face să credeţi, că eu aş fi ccl care ar 
trebui să vă dea veştile pe care le aşteptaţi... mai ales că eu 


am venit aici în speranţa de a afla veşti... veşti pe care voi le 
aşteptaţi de la mine? 

Crebillon îşi scărpină vârtos nasul, ceea ce la el cm semn 
de profundă reflecţie şi, adresându-se lui No€, care-l 
ascultă foarte atent, îi zise: 

— Scumpe prietene, ia vezi dacă nu găseşti pe undeva 
câteva sticle pline şi ceva de mâncare pe lângă ele... E ora 
la care oamenii cu scaun la cap stau la masă şi cred că 
domnul d'Assas va binevoi, sper, să ne facă onoarea de a le 
împărţi cu noi... 

Şi cum cavalerul schiţă un gest de refuz, adăugă: 

— Explicaţiile pe care trebuie să vi le dăm, domnule, vor fi 
lungi... eu aşa cred... laborioase... mă tem... Or, după 
părerea mea, nimic nu ajută mai bine la un schimb de 
vederi şi de impresii ca o masă bine garnisită şi câteva sticle 
cu vin vechi... Acceptaţi deci fără reticenţe ceea ce vi se 
oferă din toată inima. 

Cavalerul, câştigat de cordialitatea comportamentului şi 
francheţea primirii, se înclină în semn de acceptare. 

În timpul acesta No$6, cu o grabă şi cu o îndemânare care 
dovedeau cât de mult îi plăcuse propunerea prietenului său, 
scoase dintr-un dulap proviziile de rezervă de care 
dispuneau, pe care le aranjă cu îndemânare pe masă, 
însoţindu-le şi de câteva sticle prăfuite. 

După ce se instalară comod şi pofta de mâncare se mai 
domoli, poetul, reluând conversaţia, spuse: 

— Dacă înţeleg eu bine, domnule, nu ştiţi unde se află 
doamna d'Etioles, nu ştiţi ce i s-a întâmplat şi vă bazaţi pe 
noi să aflaţi ce i s-a întâmplat? 

— Mărturisesc că da. Mai ales că prin ceea ce mi-a spus 
domnul Poisson m-a lăsat să sper că aveţi veşti importante 
să-mi comunicaţi referitor la acest subiect. 

— Bine, bine!... Eu, la rândul meu, nu ştiu absolut nimic 
din ce anume s-a întâmplat cu persoana în cauză, care a 
dispărut... şi contam pe voi să aflu. 


— Vă înţeleg bine, domnule.,... Şi ar fi avut deja onoarea să 
vă întreb ce anume vă face să credeţi că eu v-aş putea da 
aceste informaţii? 

— Păi, spuse Crebillon, nu v-aţi întâlnit cu doamna 
d'Etioles pe drumul spre Versailles? 

— Fără îndoială... Dar nu văd... 

— Or, Jeanne a dispărut din acel moment şi de atunci este 
de negăsit. 

— Scuzaţi-mă! Faceţi o greşeală... După ce ne-am întâlnit 
pe drumul spre Versailles, e adevărat, doamna d'Etioles a 
acceptat ospitalitatea oferită de... cineva care se găsea în 
trăsură, într-o căsuţă pe care o cunosc şi unde a stat mai 
multe zile, de unde a ieşit de bunăvoie pentru a fi condusă 
de mine în altă casă care aparţine unei cunoştinţe şi numai 
din acel moment a dispărut şi, din motive independente de 
voinţa mea, m-am găsit în imposibilitatea de a veghea 
asupra ei. 

În timp ce vorbea, Crebillon îl privea cu cea mai mare 
atenţie şi înfăţişarea deschisă şi loială îl impresionă fără 
îndoială, căci îi răspunse: 

— Uitaţi ce-i, cavalere, noi ne ferim unul de celălalt şi 
facem o mare greşeală, căci suntem amândoi la fel de 
cinstiţi. Cel mai bun mijloc să ajungem să ne înţelegem este 
să fim cinstiţi şi sinceri unul cu celălalt până la capăt. Vreau 
să vă dau eu primul exemplu şi vom juca deschis, cu cărţile 
pe faţă. Vom vedea după aceea ce aveţi de făcut. 

După care poetul povesti în detaliu cum a participat la 
răpirea Jeannei şi tot ceea ce s-a întâmplat după acest 
eveniment. 

Îi repetă tot ceea ce locotenentul general de poliţie îi 
spusese în timpul vizitei pe care i-o făcuse, după care îi 
povesti toate întâmplările fericite care-l făcuseră să intre în 
casa de pe străduţa Rezervoarelor şi să se asigure cu 
propriii săi ochi că Jeanne nu era acolo. 

Nu omise nici un detaliu, nu uită nici un nume, vorbi, aşa 
cum promisese, cu cea mai mare francheţe, adăugând, în 


chip de concluzie: 

— Acum ştiţi de ce v-am căutat cu atâta stăruinţă şi de ce 
speram să obţinem veşti despre doamna d'Etioles din 
partea voastră. 

În tot timpul acestei lungi povestiri, d'Assas ascultase 
foarte atent şi, pe măsură ce Crebillon îi dădea tot felul de 
detalii precise, îşi putea da seama că se poate confesa 
acestui poet cam beţiv de felul lui, dar sigur că va găsi în el 
dacă nu un prieten gata să-i sară în ajutor la nevoie, cel 
puţin un bărbat binevoitor, incapabil de o trădare sau de 
viclenie şi poate chiar să găsească în el un ajutor preţios, 
pentru că amândoi, chiar dacă. Din motive diferite, 
urmăreau acelaşi scop: s-o smulgă pe doamna d'Etioles din 
ghearele duşmanilor care-i voiau pieirea. 

Informaţiile pe care i le dăduse Crebillon erau în 
concordanţă perfectă cu cele pe care i le dăduse de Bernis. 

Îi apărea din ce în ce mai clar şi neîndoielnic că adversarul 
cel mai redutabil al Jeannei eră şi va fi pentru totdeauna 
această contesă du Barry, care, cu câteva ore mai devreme, 
i se oferea cu cinism. 

În fine, vizita nereuşită pe care poetul o făcuse în casa din 
străduţa Rezervoarelor aducea o dovadă în plus faţă de cele 
spuse de domnul de Bernis, care afirmase că Jeanne nu se 
mai găsea în acea casă, fiind luată de contesa du Barry 
pentru şi fi transportată spre o destinaţie necunoscută. 

În lipsa oricărui alt sentiment, interesul său, care era şi al 
Jeannei, îl sfătuia să fie sincer la rândul lui şi să se 
confeseze în întregime acestui poet care putea deveni, într- 
un fel, un aliat sigur şi fidel. 

La rândul său îi povesti de-a fi a păr tot ceea cei se 
întâmplase de la scena petrecută în noapte pe şoseaua spre 
Versailles până la evadarea atât de fericită dusă la bun 
sfârşit. 

Din nefericire, aşa cum Crebillon nu se prea omorâse cu 
descrierea locurilor prin care trecuse, mărginindu-se să 
treacă în revistă evenimentele în ordinea lor firească şi să 


repete cuvintele ce aveau legătură cu doamna d'Etioles, la 
fel şi cavalerul d'Assas uită să descrie poetului misterioasa 
ascunzătoare unde locuise şi unde o condusese pe Jeanne. 

Această omisiune de o parte şi de alta, sau mai bine zis, 
această puţină importanţă acordată descrierii detaliate a 
unei case pe care amândoi o recunoscuseră a fi aceeaşi de 
la primele cuvinte, urma să-i facă să piardă o mulţime de 
timp preţios lăsându-i să se cufunde într-o eroare pe care o 
descriere amănunţită, a cărei importanţă le-a scăpat, pute: 
să-i ferească de capcana în care căzuseră. 

Într-adevăr, e clar că dacă d'Assas le-ar fi vorbit de cele 
patru pavilioane care compuneau acest refugiu, Crebillon, 
care văzuse numai pe primul, cel care servise de faţadă 
pentru restul de trei, ar fi fost frapat de acest amănunt. 

E clar că dacă ar fi auzit aceste lucruri din partea lui 
d'Assas, n-ar mai fi fost atât de convins că doamna d'Etioles 
nu era ascunsă într-unui dintre celelalte trei pavilioane, în 
timp ce el. Era lăsat să viziteze demonstrativ numai 
pavilionul ce servea de faţadă. 

Fără să ghicească precis stratagema domnului Jacques, 
oarecari dubii tot ar fi avut şi, înainte de a renunţa la orice 
supraveghere în direcţia asta, era probabil că e. să fi vrut 
să se asigure, înainte de a căuta în altă parte, că Jeanne nu 
era ascunsă într-unui dintre cele trei pavilioane. 

Din nefericire această idee nu i-a venit nici unuia, nici 
celuilalt şi poate că această omisiune i-a făcut un bine lui 
d'Assas, care sigur s-ar fi dus să bată la poarta redutabilului 
general al iezuiţilor, ceea ce ar fi fost un fel de a se preda, 
de a fi făcut prizonier, căci este sigur că domnul Jacques ar 
fi dat imediat ordine pentru ca d'Assas, care, liber, ar fi 
constituit un mare pericol pentru el, să nu mai iasă din acea 
misterioasă ascunzătoare. 

Fără să mai punem la socoteală faptul că se expunea de 
bună voie pumnalului contelui du Barry, ascuns în cine ştie 
ce colţ întunecos al misterioasei case. 


Oricum ar fi fost, cert e un lucru: acest aspect important 
le-a scăpat complet din vedere. 

Dar, în afara acestei erori, explicaţiile cinstite, fără 
ascunzişuri, pe care şi le-au dat reciproc au avut ca efect 
stabilirea unei legături bazate pe simpatie între aceşti doi 
oameni care abia se cunoşteau şi ale căror vârsta, gusturi şi 
maniere păreau sortite să nu se potrivească niciodată. 

De asemenea, când d'Assas termină de vorbit, Crebillon, 
cu acea francheţe a comportamentului, care-i era 
caracteristică, rezumă situaţia lor comună prin următoarele 
cuvinte: 

— Vedeţi deci, domnule, că cel mai bun mijloc, pe care-l 
avem pentru a ne înţelege este de a vorbi cu inimă 
deschisă, cum, de altminteri, trebuie să se întâmple între 
oameni de onoare. 

— Bineînţeles!... Aici nu vă contrazic, căci dacă sunt 
înzestrat cu vreo calitate, aceea este francheţea. 

— Sunteţi prea modest... Nu aveţi numai acea calitate, o 
văd pe faţa voastră, care, de altminteri, îmi este foarte 
simpatică. De asemenea, v-o spun de-a dreptul că puteţi să 
vă bazaţi pe mine ca pe un prieten. 

— Accept această prietenie în schimbul prieteniei mele, pe 
care v-o ofer din toată inima. 

— Iată un lucru foarte bun... Ce credeţi că trebuie să 
facem?... Că am scăpat de remuşcările de a o fi aruncat pe 
Jeanne în braţele regelui, ceea ce mă incomoda teribil, e 
una, dar, pe de altă parte, ceea ce mi-aţi spus şi ceea ce 
ştiam şi eu conduc la o singură concluzie: sărmana copilă e 
în pericol şi afecțiunea pe care o am pentru ea nu-mi 
permite să rămân pasiv atâta timp cât nu va fi în afară de 
orice pericol. 

— Părerea mea, spuse d'Assas, e că ar trebui să începem 
căutările la Paris. 

— Asta e şi părerea mea, răspunse Crebillon. Deci cel mai 
bine ar fi să plecăm mâine. Dis-de-dimineaţă, înainte ca 


fuga voastră de la castel să fie descoperită, căci veţi avea 
potera pe urmele voastre. 

— Încă nu, vă rog. Înainte de a părăsi Versailles-ul, am 
câteva cuvinte de schimbat cu una dintre cunoştinţele mele. 
— Drace!... nu pare a fi un lucru tocmai prudent, nu vi se 

pare? 

— Bah! Lăsaţi-o baltă... e o problemă de câteva minute... 
în plus poate că ar fi mai bine să mai rămânem aici câtva 
timp... de căutat, mă vor căuta direct la Paris şi pot pune 
pariu că nu le va trece prin minte că voi rămâne pur şi 
simplu aici, la doi paşi de castel. 

— Poate că-i ceva adevărat în cele spuse de voi... cu 
condiţia să nu faceţi imprudenţe, îi răspunse Crebillon, pe 
care tonul cu care d'Assas spusese că are de schimbat două 
vorbe cu cineva îl neliniştise oarecum. 

— Vă promit să fiu rezonabil. 

— Să dea Dumnezeu! exclamă Crebillon dând din cap, căci 
ghicea în atitudinea cavalerului hotărârea fără putinţă de 
renunțare de a nu pleca decât după ce şi-ar fi îndeplinit o 
misiune pe care trebuia s-o îndeplinească de multă vreme. 

Acestea fiind spuse, cum era deja foarte târziu şi hangiul 
se culcase, cei doi noi prieteni considerară că e mai prudent 
să nu atragă atenţia asupra evadatului, drept pentru care 
hotărâră că Noe Poisson să cedeze patul său cavalerului şi 
să doarmă cum o putea într-un fotoliu. 

Beţivul, aşa cum s-a putut remarca, asistase la discuţia 
dintre Crebillon şi d'Assas fără să scoată vreun cuvânt. 

Poetul, neglijând constant să obţină aprobarea vechiului 
său prieten, d'Assas, din instinct, neglijase şi el s-o facă. 

În ceea ce-l priveşte, Noe, încrezător în superioritatea lui 
Crebillon, îl lăsase cu înţelepciune să conducă discuţia aşa 
cum consideră mai bine, mulţumindu-se, ca unică 
intervenţie, să scoată câteva mormăieli aprobative ici şi 
colo, neînţelegând întotdeauna despre ce este vorba şi 
neavând, vizibil, decât o singură grijă: să vegheze că 
paharele să fie umplute pe măsură ce se goleau. 


Trebuie să fim cinstiţi şi să spunem că în această direcţie 
îşi acordase o atenţie sporită, astfel încât în clipa în care cei 
doi interlocutori terminaseră ce aveau de spus, un sforăit 
sonor le dezvălui că bunul Noe plecase deja în ţara viselor. 

lată de ce hotărâse ca d'Assas să ocupe patul lui No€, pe 
care-l lăsară liniştit să-şi pritocească vinul în fotoliul în care 
adormise, fără să-şi mai facă griji din pricina lui. Crebillon 
afirmând că prietenul său avea obişnuinţa unor astfel de 
situaţii şi că va dormi bine mersi acolo unde se află până 
dimineaţa. 

A doua zi de dimineaţă, cavalerul îi spuse poetului că urma 
să iasă, că probabil nu va lipsi pentru multă vreme, 
rugându-l să-l aştepte. 

Crebillon îi răspunse: 

— Chiar vreţi s-o faceţi?... Nu credeţi că e o greşeală”... 
Nu cumva comiteţi o imprudenţă ireparabilă...? 

— Liniştiţi-vă, nu-i nici un pericol!... De altminteri, 
trebuie... n-aş pleca de aici înainte de a avea cu cineva... 
explicaţia pe care o doresc. 

— Atunci mergeţi, răspunse Crebillon, văzând că orice 
rezistenţă era inutilă şi că d'Assas era de neclintit în ideea 
sa şi hotărât s-o pună în aplicare, mergeţi, dar, pentru 
Dumnezeu! Fiţi precaut. 

— Fiţi liniştit, răspunse d'Assas surâzând, nu ţin absolut 
deloc să redevin pensionarul baronului de Margay... drept 
pentru care voi acţiona în consecinţă... Apropo, nu aveţi 
cumva să-mi împrumutaţi un baston? 

— Un baston repetă poetul, mirat, dar ce... 

— Iată-l pe al meu, cavalere, spuse No€, care, după 
obiceiul său, asculta fără să intervină în discuţie... Vă este 
de folos...? 

Spunând acestea îi întinse bastonul lui d'Assas, care îl luă 
şi-l examină cu cea mai mare atenţie. 

Era un baston foarte simplu şi modest, care nu avea nimic 
în comun cu adevăratele capodopere semnate de 


Popeliniere sau de Samuel Bernard, care valorau până la 
zece mii de scuzi. 

Dar dacă bastonul era foarte modest, în schimb eră foarte 
solid şi asta dintr-un motiv foarte simplu, fiind destinat să 
suporte greutatea respectabilă a lui No€. 

Bastonul păru să convină cavalerului, care-l luă, 
mulţumind, după care se întoarse spre Crebillon: 

— Mi-aţi recomandat prudenţă, veţi vedea dacă vă voi 
asculta sfatul... Suntem aproape de aceeaşi talie, nu aveţi 
un costum de schimb să-mi împrumutaţi?... cel pe care-l 
port poate că a şi fost descris până la ora asta... Abuzez de 
bunăvoința voastră, domnule, dar nu fac altceva decât să 
mă supun vouă şi sfaturilor voastre... 

— Vai, cavalere, spuse Crebillon cu satisfacţie, aş fi fost 
dezamăgit să nu fiţi de acord cu mine... lată costumul pe 
care l-aţi cerut... nu l-am purtat decât o singură dată... în 
ziua în care am fost la domnul Berryer, cum v-am povestit 
deja. 

— E de o culoare închisă, îmi convine de minune, spuse 
d'Assas examinând costumul. Cu un astfel de veşmânt nu 
risc să atrag atenţia asupra mea. 

În timp ce vorbea, cavalerul se îmbrăca în grabă. 

Găsea că îmbrăcămintea îi venea aproape bine. 

Astfel că d'Assas îl declară perfect, adăugând: 

— Cu această culoare nedecisă, nu voi atrage atenţia 
asupra mea şi, în plus, nu se va vedea că nu e tocmai pe 
mărimea mea. 

Crebillon dădea încetişor din cap, îmbrăcându-se la rândul 
lui, în timp ce No€, pentru a se trezi şi pentru a face şi el 
ceva, destupă o sticlă cu vin alb şi umplu paharele. 

Când d'Assas îşi termină toalefcs, se încinse cu spada pe 
care i-o dăduse cu o seară înainte valetul lui Saint-Germain, 
îşi puse cele două pistoale încărcate la centură, se învălui în 
ampla-i mantie şi, cu bastonul lui No€ în mână, ieşi după ce 
strânse mâna celor doi amici ai săi. 


Abia se închisese uşa în urma sa, când Crebillon îi spuse 
lui No€: 

— Ies şi eu... Nu te mişti de aici... aştepţi până mă întorc. 

Din pragul uşii îl văzu pe cavalerul d'Assas care se 
îndepărta cu pas hotărât. Lângă el, vaietul pus la dispoziţie 
de contele de Saint-Germain cavalerului d'Assas privea în 
urma lui cu nelinişte. 

Crebillon îi spuse repede câteva cuvinte, pe care valetul 
păru să le primească foarte satisfăcut, căci se îndreptă spre 
grajduri pentru a executa instrucţiunile pe care le primise 
din partea poetului. 

În timpul acesta Crebillon, cu o parte a feţei ascunsă în 
gulerul mantalei, îl urmărea de la distanţă pe d'Assas, iar 
câteva clipe mai târziu, valetul, învăluit şi el în faldurile unei 
ample pelerine, ţinând un cal de frâu, ieşi din han şi-l 
urmări de la distanţă pe poet potrivindu-şi pasul cu al 
acestuia. 

Cavalerul d'Assas se îndrepta liniştit spre străduţa 
Rezervoarelor. 

Era în jurul orelor nouă ale dimineţii şi, mergând fără 
grabă, ca şi cum ar fi ieşit la o simplă plimbare, d'Assas se 
gândea, cu un zâmbet ironic pe buze, că poate în acele 
clipe, zona închisorii castelului era răvăşită de dispariţia sa 
şi că, fără îndoială, plecau toţi în toate părţile în căutarea 
lui. 

Cum se apropie de casa domnului Jacques, tresări violent: 
uşa casei se deschise brusc şi un bărbat, cu faţa aprinsă de 
o violentă emoție, se repezi, lovindu-l în fugă, fără să-şi 
ceară scuze, îndreptându-se în direcţia castelului. 

Acest bărbat era contele du Barry. 

D'Assas îl recunoscuse din prima clipă iar mâna i se 
crispase, nervos pe mânerul bastonului. 

Dar fără îndoială nu intra în planurile sale să-l oprească în 
acel loc, căci rămase impasibil, stăpânindu-şi un impuls de 
furie care-l împinsese înainte. 


Fără să ţină cont, cum ar fi făcut în orice altă împrejurare, 
de grosolănia contelui care putea să-l dărâme la pământ, în 
fugă să neatentă şi care, ca unică scuză, aruncase în 
trecere aceste cuvinte, spuse cu un fel de furie: 

— Lua-te-ar dracu' de chior! 

„„„D'Assas făcu prompt stânga-mprejur şi-l urmări pe du 
Barry, care mai mult alerga decât mergea. 

Contele se apropie de castel. Ajunsese în piaţa din faţa 
castelului şi se îndreptă spre grilaj, mergând mai încet, 
urmărit, fără să-şi dea seama, de cavaler care, la rândul lui, 
era urmărit de Crebillon, blestemând în sinea lui 
imprudenţa cavalerului care părea că vrea să intre în 
castel. 

— Pe cinstea mea! Gândea bravul nostru poet, va face 
tâmpenia să intre în castel?... Bine, dar... în cazul ăsta se 
lasă singur pe mâna călăului...? 

Piaţa începuse să fie străbătută de trăsuri, de cavaleri, de 
gentilomi, de ofiţeri, de valeţi, o întreagă mulţime 
ciripitoare, agitată, intrând şi ieşind din reşedinţa regală. 

Fără îndoială că acela era locul dorit de d'Assas, căci lungi 
pasul strângând nervos bastonul în mână şi, din câţiva paşi, 
îl ajunse din urmă pe du Barry, când acesta era aproape în 
mijlocul pieţei. 

D'Assas puse mâna pe umărul contelui, spunând cu un 
calm înspăimântător: 

— Hei! Bună ziua, domnule conte... Unde alergaţi aşa de 
grăbit...? 

Contele se opri brusc, înţepenit locului la auzul acelei voci 
pe care o recunoscuse, fără să mai fie nevoie ca d'Assas să 
accentueze strângerea pentru a-l reţine. 

Se întoarse brusc, palid ca un mort, cu ochii injectaţi, cu 
buzele tremurând de furie, cu mâna încleştată pe garda 
săbiei şi, în culmea mirării, nu-şi putea crede ochilor, 
negăsind alte cuvinte decât acestea, spuse cu o voce 
răguşită: 

— Cavalerul d'Assas. 


— EI în persoană, domnule, răspunse d'Assas zâmbitor, 
cum se vede, în carne şi oase. 

— Cavalerul! repetă du Barry care nu reuşea să se 
stăpânească. 

— Da, da, înţeleg, spuse d'Assas cu o ironie muşcătoare, 
ultima oară când am avut neplăcerea să vă văd eraţi 
tâlhăreşte ascuns în întuneric, cu pumnalul în mână, gata să 
mă ucideţi... să mă asasinați... căci pumnalul este arma 
asasinilor şi nu a gentilomilor... ştiaţi asta, domnule 
conte?... Sfinte Dumnezeule, figura cruntă pe care o aveaţi 
în acele momente... iată... e aproape la fel de cruntă ca cea 
pe care o aveţi în acest moment. 

D'Assas ridicase vocea, atrăgând deja atenţia asupra lor. 

— Da, continuă cavalerul cu o voce din ce în ce maitare, 
da, voi aţi vrut să mă asasinați în modul cel mai laş, 
domnule; dar, pe cinstea mea! Am scăpat de pumnalul 
vostru aşa cum am scăpat! De temnicerii puşi să păzească 
un om care ar fi vrut să se apere şi se prezintă, cum o fac 
eu, în faţa asasinului, în momentul în care crede de cuviinţă, 
pentru a-i administra pedeapsa pe care o merită... ceea ce 
voi face eu cu toate onorurile cuvenite rangului vostru... 
domnule asasin în timpul acesta contele îşi revenise din 
uluială, dar fusese cuprins de o furie teribilă. 

Se dădu înapoi un pas şi-şi scoase sabia, spunând cu furie: 

— Să mă ia dracu!! De data asta nu-mi mai scapi! 

Dar vocea cristalină a lui d'Assas, calmul său 
imperturbabil în prezenţa chipului hidos, schimonosit de 
furie al contelui, spada care strălucea în soare şi ameninţa 
acel bărbat care şi-o păstra dispreţuitor pe a sa în teacă, 
toate acestea atrăgeau din ce în ce mai mult atenţia asupra 
lor şi-l făceau să blesteme pe Crebillon care nu pierduse 
nimic din această scenă rapidă. 

Lumea se oprea şi se aduna în jurul lor. 

Dintr-o trăsură care se apropia se auzi un strigăt, un bust 
apăru pe geamul portierei, un ordin plecă spre vizitiul care 
opri caii. 


Du Barry, din ce în ce mai orbit de furie, uitând locul unde 
se afla, uitând că nu avea decât să se apropie de grilaj, să 
cheme garda care să-l aresteze pe cel pe care-l ura, nu 
avea decât o singură dorinţă: aceea de a sfârşi, pe loc, 
printr-o bună lovitură de spadă; du Barry, beat de furie, se 
avânta cu spada ridicată asupra cavalerului, strigând de 
formă, căci atacul preceda cu laşitate avertismentul: 

— În gardă, domnule, sau vă ucid...! 

Lovitura plecase însă înainte că avertismentul să fi fost 
lansat. 

Dar d'Assas îşi supraveghea cu cea mai mare atenţie 
adversarul. 

Atunci asistenţa, care făcuse deja cerc în jurul lor, a fost 
martora plină de uimire amestecată cu admiraţie a unui 
fapt inedit: loviturile furioase ale acelei spade înşelătoare şi 
care căuta să fie mortală erau dispreţuitor parate... cu un 
baston, în timp ce vocea vibrantă şi sonoră a lui d'Assas 
spunea cu un calm înspăimântător: 

— Să-mi spurc spada încrucişând-o cu a voastră!... 
niciodată!... un baston sănătos, iată ce-i trebuie unuia ca 
voi, domnule asasin! 

Contele era cunoscut şi destul de detestat de toţi. D'Assas 
era un necunoscut pentru toţi. Demnitatea atitudinii sale i-a 
atras simpatia şi admiraţia tuturor celor din jurul lor. 

Un ofiţer, dintr-un grup, a exclamat cu voce tare: 

— Pe cinstea mea!... lată un adevărat bărbat...! 

D'Assas îi zâmbi celui care vorbise şi, între două parade, 
bastonul trasă în aer un salut în direcţia sa. 

Începură să se audă murmure admirative. Mai aveau puţin 
şi începeau să aplaude. 

Încrucişarea armelor, ca să spunem aşa, dură, în sine, 
foarte puţin timp. O lovitură scurtă şi viguroasă aplicată cu 
bastonul rupse lama spadei din mâna contelui. 

Cu o mişcare fulgerătoare, d'Assas prinse încheietura 
mâinii drepte a contelui, strângând-o cu putere şi răsucind- 
o până când de durere acesta. Scăpă mânerul cu ce mai 


rămăsese din lamă, ceea ce putea să devină o armă 
periculoasă ca un pumnal. 

Cu o lovitură de picior aruncă cele două bucăţi de spadă 
departe de el, spre mulţimea care-i înconjura, care le făcu 
să dispară repede căci, în faţa luptei inegale între o spadă şi 
un simplu baston mulţimea simţea, ghicea că laşul care 
îndrăznise să susţină o astfel de luptă era în stare să se 
folosească de lama frânta împotriva loialului său adversar 
şi, din instinct, luau partea celui mai curajos. 

D'Assas, cu o mână, îi răsucea contelui mâna la spate, iar 
cu cealaltă îl lovea cu bastonul peste umeri. 

Contele, spumegând de furie, încerca să scape din 
formidabila strânsoare care-l încovoia! Încerca să muşte, să 
zgârie... degeaba... strânsoarea rămânea aceeaşi, loviturile 
cădeau ca grindina pe spinarea sa, iar mulţimea încălzită de 
spectacol striga: Bravo! 

Du Barry îşi pierdu atunci complet capul; ruşinea, furia, 
durerea înnebunindu-l, sufocându-l, începu să strige, 
chemând în ajutor, somând asistenţa să-l oprească pe călăul 
său care era, după părerea lui, un criminal, un prizonier de 
stat evadat... 

Mulțimea, amuzată la culme, începu să râdă, sarcastic, 
strigându-i cavalerului: 

— Atinge-l!... Atinge-l! 

Şi d'Assas continua să lovească. 

Iar strigătele de furie şi înjurăturile lui du Barry se 
transformară în urlete de durere şi nebunia puse stăpânire 
pe mintea sa. 

În cele din urmă d'Assas îi dădu drumul din strânsoare şi 
nebun de durere, nemaiştiind ce face, contele o luă la 
fugă... dar d'Assas îl urmărea cu bastonul, lovindu-l fără 
milă, iar mulţimea care formase un cerc compact îl 
împiedica pe nefericitul conte să scape, obligându-l să 
alerge în cerc, urmărit mereu de teribilul baston care se 
abătea cu o precizie diabolică pe spinarea sa. 


În cele din urmă gâfâind, cu ochii ieşiţi din orbite, cu 
veşmintele rupte, acoperit de sânge, căzu ca fulgerat şi 
numai atunci bastonul îşi încetă loviturile. 

D'Assas, ştergându-şi fruntea de sudoare, îşi făcu loc prin 
mulţimea care-l ovaţiona. 

Atunci se întâlni cu Crebillon care, pe un ton de reproş, îi 
spuse: 

— La dracu', domnule cavaler!... Asta numiţi voi a fi 
prudent?... Acum nu mai are importanţă, scenă a fost 
magnifică, iar pedeapsa exemplară!... Pe cinstea mea, 
cavalere!... nu s-ar zice că nu vă merge mâna...! 

— Îmi promisesem să-i aplic această pedeapsă! spuse 
simplu d'Assas. 

— Ei bine, acum sunteţi satisfăcut? Da!... Atunci s-o luăm 
din loc, credeţi-mă, e mult mai bine. 

În acel moment, din trăsura care se oprise, cobori un 
personaj care veni spre el, cu braţele deschise: 

— În sfârşit, cavalere, v-am regăsit!... spuse personajul. 

— Domnule d'Etioles, exclamă d'Assas, nu fără o jenă 
ascunsă. 

— Chiar eu, cavalere; urcați în trăsura mea... Dumnezeule 
mare, nu-i bine să vă aflaţi printre duşmanii voştri... Ce 
mâna grea aveţi!... Sărmanul conte! Cum l-aţi mai aranjat. 
Urcaţi, vă rog... în rest, nu vă faceţi probleme, şi-a meritat 
din plin pedeapsă primită... O să râd mult timp de ce-am 
văzut azi... dar urcați, vă rog! 

D'Assas ar fi refuzat, scuzându-se, dar în acel moment în 
curtea castelului se produse o mişcare neobişnuită. Răsuna 
o sonerie, oameni alergau prin curte, se scoteau cai din 
grajd; ochiul ager al lui Crebillon văzuse toate aceste 
lucruri. 

Fără să ezite, îl împinse pe cavaler spre portieră 
spunându-i: 

— Repede!... urcați, cavalere, urcați, pentru Dumnezeu! 

Maşinal, d'Assas urcă, d'Etioles îl urmă şi Crebillon, după 
ce făcuse un gest în direcţia valetului, care-i urmase 


neabătut cu calul de frâu, urcă la rândul lui, după ce-i 
strigase vizitiului, ca şi cum el ar fi fost stăpânul trăsurii: 

— Ia-o la stânga şi dă-i bice!... n-au decât să crape caii 
dacă trebuie, dar aleargă... aleargă cât poţi mai repede...! 

Apoi, întorcându-se spre d'Etioles care-l privea uimit, 
Crebillon îl puse în câteva cuvinte la curent cu situaţia, în 
timp ce vizitiul bancherului, impresionat de tonul imperios 
al poetului, îşi conducea caii cu toată viteza. 

În câteva clipe Cr&billon imaginase un plan pentru care 
avea nevoie de ajutorul bancherului. 

D'Etioles, la rândul lui, cum am mai spus-o, avea nevoie de 
d'Assas pentru reuşita planurilor lui. Îi promise deci 
concursul fără să mai stea mult pe gânduri, socotind că face 
un serviciu care va atrage recunoştinţa cavalerului. 

Trăsura o luase pe drumul spre Quinconces, când o trupă 
de cavalerişti ieşi din castel pentru a pleca în căutarea 
cavalerului, aşa cum bine ghicise Crebillon, văzând 
mişcarea neobişnuită din curtea castelului. 

Ajungând în piaţă, ofiţerul se oprise descumpănit, neştiind 
încotro s-o apuce cu trupa. 

Cine se găsise acolo să-i povestească scena homerică la 
care asistase? 

Ce mizerabil guraliv îi dădu semnalmentele, de altminteri 
foarte vagi, ale cavalerului: manta maron închis, tricorn 
negru garnisit cu pene negre, brodai cu un şnur de argint? 

Cine i-a spus că d'Assas a urcat într-o trăsură şi care a fost 
direcţia în care a apucat-o trăsura? 

Un trecător nevinovat, ca de obicei! 

Unul dintre acei blânzi gură-cască veşnic pe fază, care văd 
tot, aud tot şi care, cum apare autoritatea, simt nevoia 
imperioasă să spună tot ce au văzut şi auzit şi, cel mai 
adesea şi ce n-au văzut şi auzit. 

Una din acele fiinţe v anonime care trec şi lasă să le scape 
câte o vorbă. 

Numai că această vorbă poate provoca nenorociri 
ireparabile. 


Important e faptul că ofiţerul, în fruntea trupei sale, se 
lansă în urmărirea trăsurii, care nu avea decât un 
neînsemnat avans. 

Direcţia luată de trăsura semnalată era opusă celei care 
ducea spre Paris, ceea ce l-a surprins pe ofiţer, care se 
gândea că cei urmăriţi îşi puteau pierde mai uşor urmă într- 
un oraş mare. 

După câteva minute de cavalcadă îndrăcită, urmăritorii 
văzură, în sfârşit, trăsura. 

Numai că trăsura mergea liniştită şi nu părea că ar fugi de 
ceva urmăritori. 

La prima somaţie a ofițerului vizitiul, un bun cunoscător al 
legilor ţării sale, opri caii, în timp te stăpânul trăsurii se 
arătă în cadrul portierei şi întrebă liniştit ce anume se 
întâmplase. 

Ofiţerul se apropie şi spuse ce căuta. 

Atunci proprietarul trăsurii deschise larg portiera, cobori, 
arătă interiorul trăsurii complet gol şi spuse: 

— Sunt domnul Le Normant d'Etioles, subintendent al 
intendenţei de Picardia şi nu am dat nici un fel de ajutor 
persoanei pe care o căutaţi, aşa cum vă puteţi convinge. 

Ofiţerul, decepţionat, îşi ceru scuzele de rigoare şi întrebă 
dacă din întâmplare domnul d'Etioles nu văzuse bărbatul 
ale cărui semnalmente tocmai i le prezentase. 

— O mantă maron închis?... mi se pare că am fost depăşit 
de o persoană care semăna izbitor cu cea descrisă de 
dumneavoastră. 

— Puteţi să-mi spuneţi pe ce drum a luat-o cavalerul? 

— Păi... drept înainte. 

— Mulţumesc, domnule, binevoiţi să primiţi scuzele mele. 

Şi ofiţerul, lăsând trăsura care-şi reluase liniştită drumul, 
se lansă însoţit de oamenii săi în urmărirea acelui cavaler, 
pe care nu peste mult timp l-au ajuns. 

De data asta nu mai putea fi vorba de nici o eroare, avea 
mantaua şi pălăria descrise. 


Ca şi vizitiul domnului d'Etioles şi cavalerul se opri la 
prima somaţie. 

Dar când ofiţerul, apropiindu-se, spuse: 

— Cavalere d'Assas, în numele regelui, vă arestez... 
Predaţi-mi spada!... Cavalerul întoarse spre ofiţer un chip 
uimit şi răspunse cu respect: 

— Îmi cer scuze, domnule ofiţer, dar nu sunt eu cel pe care 
l-aţi numit... Mă numesc Jean Dulong şi sunt în serviciul 
domnului conte de Saint-Germain. 

Spunând acestea, călăreţul întredeschise mantaua, lăsând 
să se vadă o livrea discretă şi arătând că nu are ce spadă să 
predea, aşa cum i se ceruse. 

Ofiţerul îşi stăpâni cu greu o înjurătură. 

De altfel, nu avea cum să se înşele, bărbatul care-i vorbea 
avea fizicul şi înfăţişarea unui valet de casă mare şi nu 
semăna, în afară de manta şi pălărie, câtuşi de puţin cu 
d'Assas, ofiţer al regelui. 

Nemaivorbind de faptul că omul nostru se apropia de 
vârstă de patruzeci de ani, iar ofiţerul pe care trebuia să-l 
aresteze avea douăzeci de ani. 

Cum făcuse şi în discuţia cu d'Etioles, ofiţerul ceru 
informaţii şi din partea valetului. 

Numai că, de data asta, nemaiavând de-a face cu un om de 
bună condiţie, totul luă aspectul unui interogatoriu. 

Jean Dulong răspunse, fără să uite respectul datorat de un 
om de condiţia sa unui ofiţer al regelui. 

— Am asistat la o parte din scena care s-a derulat în piaţa 
castelului... dar aţi fost greşit informat, domnule ofiţer, 
tânărul de care mi-aţi vorbit a apucat-o pe drumul spre 
Paris... Aţi căutat în direcţia opusă... şi cum era foarte 
grăbit, trebuie să aibă acum un avans confortabil. 

Fără nici un cuvânt de mulţumire pentru un atât de puţin 
important personaj, ofiţerul, furios, făcu o întoarcere şi se 
avânta în galop în direcţia Parisului, în urmărirea acelui 
fugar, care, hotărât lucru, nu era un oarecare, deoarece 
revenise, după o evadare atât de spectaculoasă, să-l 


înfrunte pe rege lăsând pe jumătate mort pe unul dintre 
gentilomii lui chiar în faţa grilajului castelului, ca apoi să se 
evapore, dispărând fără să lase urme, odată terminată acea 
acţiune îndrăzneață. 

Capitolul XXII O duşmancă. 

lată ce se întâmplase: 

Vizitiul lui d'Etioles asistase, de la înălţimea scaunului său, 
la scena ce se derula; îl recunoscuse perfect pe d'Assas 
urcând în trăsură şi, când Crebillon îi ordonase să dea bice 
cailor, înţelese uşor că era vorba de a-l scăpa, printr-o 
retragere rapidă, pe tânărul gentilom de o posibilă 
urmărire datorată scandalului făcut sub ferestrele regelui. 

Drept pentru care şi-a biciuit fără milă animalele, plecând 
ca din puşcă, în timp ce poetul, în câteva cuvinte scurte, 
explică situaţia cavalerului unui bancher cu ochii strălucind 
de uimire. 

În timpul acesta valetul lui Saint-Germain, Jean, ajunsese 
din urmă trăsura în galopul calului şi acum mergea lângă 
portieră, aşteptând ordinele ce le-ar fi putut primi. 

La vederea valetului, căruia îi făcuse semn să-i urmeze cu 
orice preţ, în mintea lui Crebillon încolţi o idee şi-i spuse lui 
d'Assas: 

— Este foarte probabil că aţi fost văzut urcând în această 
trăsură şi că vor pleca în urmărirea, voastră; daţi-mi 
mantaua şi pălăria. 

În culmea uimirii, d'Assas se supuse fără alte comentarii. 

Crebillon scoase capul prin portieră şi-i strigă lui Jean: 

— Dă-mi mantaua şi pălăria ta şi îmbracă-le pe astea... 

Schimbul avu loc rapid fără ca valetul, aşa cum făcuse şi 
d'Assas, să se mai gândească, să piardă timpul cu 
explicaţiile. 

Când cei doi se îmbrăcară unul în hainele celuilalt, 
Crebillon spuse: 

— lată ce vom face: vom profita că trecem prin pilcul 
acesta de arbori; noi vom cobori şi ne vom strecura în 
spatele copacilor; în timpul acesta trăsura va merge încet. 


Dacă ne urmăresc, e puţin probabil că au să dea atenţie 
unor bieţi drumeţi, ei se vor repezi după trăsură. 
Dumneavoastră, domnule d'Etioles, vă veţi lăsa ajuns din 
urmă şi dacă vi se vor cere explicaţii, veţi spune că, după 
câte aţi văzut, fugarul s-a depărtat în galopul calului. 

Apoi, aplecându-se încă o dată peste portieră, îi spuse lui 
Jean: 

— Aleargă înainte; dacă te urmăresc, lasă-te prins şi 
încearcă să le spui că ai văzut cum cavalerul a apucat pe 
drumul ce duce la Paris. Dacă te lasă în pace, vii şi ne 
întâlnim la han. Dacă te arestează, îţi chemi stăpânul care 
te va scoate de acolo. 

Fără să mai aştepte alte explicaţii, Jean dădu pinteni 
calului şi am văzut că şi-a jucat rolul cu succes, fără să fie 
tulburat. 

Crebillon îi spuse vizitiului: 

— Las-o mai încet, dar nu te opri. 

Vizitiul se supuse; Crebillon sări imediat din trăsură, 
urmat de cavalerul d'Assas, după care se pierdură printre 
arborii de pe marginea şoselei, în timp ce trăsura îşi urmă 
încet drumul, ducându-l pe d'Etioles, foarte hotărât să 
acţioneze în favoarea cavalerului şi să-i facă un serviciu 
care, gândea el, îl va lega de persoana lui prin legături 
serioase de recunoştinţă. 

Am văzut că d'Etioles, ca şi Jean, şi-a jucat bine rolul lui şi 
a reuşit pe deplin. 

În timpul acesta d'Assas şi Cr&billon mergeau cu un pas 
vioi pe sub arbori, încercând să nu atragă atenţia asupra 
lor. 

Din nefericire, trebuiau să meargă drept înainte, astfel că, 
în caz de urmărire, urmau fatalmente să fie văzuţi. 

Îşi jucau libertatea şi poate chiar şi viaţa pe o singură 
carte căci sau urmăritorii nu le dădeau nici o atenţie şi 
căutau numai trăsura, situaţie în care erau salvaţi; sau 
soldaţii dădeau atenţie celor doi aşa-zişi plimbăreţi şi atunci 
situaţia nu mai era tocmai roză. 


Şi în acest ultim caz, mai aveau de ales: sau se predau, sau 
se opuneau deschis arestării, lucru foarte periculos în 
epocă şi care dădea mult de gândit bunului Crebillon care, 
cu toate acestea, erau ferm hotărât să fie alături de tânărul 
său prieten. 

Cei doi fugari nici nu făcuseră bine o sută de paşi pe sub 
copaci când au auzit în spatele lor zgomotul unei cavalcade. 

— Iată-i pe urmele noastre! spuse Crebillon, temător. 

— Staţi liniştit, îi răspunse d'Assas, n-au pus încă mâna pe 
mine...! 

În timp ce vorbea, se asigura că mânerul spadei îi era la 
îndemână şi cele două pistoale la locul lor. 

— Aveţi de gând să rezistaţi? îl întrebă Crebillon, din ce în 
ce mai neliniştit. 

— Drace!... Doar nu vă închipuiţi că am riscat să-mi rup 
oasele sărind de pe terasa castelului, ca să mă las prins din 
nou aşa prosteşte... Nu, pe cinstea mea!... şi dacă trebuie... 
ei bine, ne vom bate! Dar voi, care nu aveţi aceleaşi motive 
să vă temeţi, ca şi mine, ascundeţi-vă cât mai aveţi timp. 

— Înţeleg foarte bine; dar spuneţi-mi dacă eu aş fi în locul 
vostru şi voi în al meu, m-aţi lăsa să mă descurc singur? 

— Oh!... dar ce să căutaţi voi în toată această afacere? îl 
întrebă d'Assas foarte încurcat. 

— Bine, o să vedeţi ce... Deci, rămân cu voi. 

— Gândiţi-vă, spuse d'Assas foarte emoţionat, că sunt 
hotărât să-mi vând foarte scump pielea... Plecaţi, cât mai 
aveţi timp. 

— Bine! Bine!... pentru că sunteţi hotărât, sunt şi eu la fel 
de hotărât... în fond, nu avem parte decât de o singură 
moarte... Şi apoi, cine ştie, poate trec fără să ne dea nici o 
atenţie...? 

— Ah! Sunteţi un om de toată isprava şi un curajos... 
Domnule de Crebillon, de acum suntem uniţi pe viaţă şi pe 
moarte, răspunse d'Assas, strângându-i energic mâna 
poetului, care, pentru a-şi ascunde emoția, mormăi: 


— Prostii!... Ceea ce fac pentru voi, aţi face şi voi pentru 
mine... şi atunci?... Drace! Dacă părul a albit, inima e tot 
tânără... 

În timpul acesta lungiseră pasul, pe măsură ce galopul din 
spatele lor se apropia tot mai mult. 

Întorcându-se, văzură soldaţii care-i urmăreau: 

— Sunt circa douăzeci, spuse d'Assas zâmbind, o să fie al 
dracului de dur! 

Şi continuau să avanseze, ascunzându-se cât mai mult 
posibil în spatele trunchiurilor copacilor, iar d'Assas scosese 
spada din teacă şi apucase un pistolet. 

Trupa se apropia tot mai mult. 

Soldaţii mergeau pe mijlocul drumului; cei doi fugari se 
strecurau de-a lungul unui zid al unei proprietăţi care 
trebuia să fie foarte mare, judecând după lungimea 
gardului; dar dacă soldaţii erau perfect vizibili, fiind pe un 
teren descoperit şi, dacă în locul blestemaţilor acelora de 
arbori ar fi găsit o groapă mai adâncă, ar fi scăpat 
neobservaţi. 

Din nefericire nu puteau spera la aşa ceva, iar trupa se 
apropia, fiind la vreo cincizeci de metri în spatele lor. 

— Atenţie, murmură d'Assas, e momentul... au să ne 
vadă...! 

În acel moment se găseau la câţiva paşi de o poartă 
construită în zidul proprietăţii pe care o proteja. Când 
ajunseră în dreptul acelei porţi, aceasta se deschise brusc şi 
un grădinar, atras fără îndoială de zgomotul cavalcadei, îşi 
arătă faţa curioasă în cadrul porţii. 

Cu o mişcare fulgerătoare, Crebillon îl prinse de braţ pe 
d'Assas, îl trase, împingându-l pe grădinarul năucit în 
interior şi închise iute poarta. 

Era şi timpul; câteva secunde mai târziu cavalcada trecu 
în galopul cailor prin faţa porţii, angajată. În urmărirea 
trăsurii care le fusese descrisă. 

În timpul acesta cei doi fugari îl supravegheau 
îndeaproape pe grădinar, de teama de a nu atrage atenţia 


asupra lor printr-un strigăt nelalocul lui. 

Dar sărmanul om era prea uimit de bruscheţea acestei 
năvăliri, iar Crebillon nu uitase să-l sperie puţin, spunându-i 
pe un ton ameninţător: 

— Dacă scoţi un singur cuvânt, te ucid! 

Aşa că atunci când îşi reveni din surpriză şi-şi recăpătă 
graiul, trupa era deja departe şi pe moment primejdia 
dispăruse. 

Crebillon îşi şterse fruntea şiroind de sudoare, în timp ce 
d'Assas îşi vâra la loc spada în teacă cu un calm perfect şi 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Of! exclamă poetul, respirând adânc, era şi timpul!... Pe 
cinstea mea! Mai bine că s-a întâmplat aşa, căci cred că aţi 
fi făcut prostii... şi eu la fel. 

— Prostii sau nu, răspunse d'Assas, eram decis să nu mă 
predau. 

Drace, asta am înţeles-o eu bine! răspunse poetul, care 
adăugă: Dar iată? Un om a cărui curiozitate a picat la ţanc, 
ca să ne salveze. 

— E perfect adevărat, spuse cavalerul şi cred că lucrul 
acesta merită o recompensă. 

Spunând acestea, d'Assas îşi scoase pungă şi o întinse 
grădinarului, spunându-i: 

— Omule, ia-o şi nu te teme de nimic; noi nu suntem 
răufăcători. 

Prima mişcare a grădinarului fu să întindă mâna ca să ia 
punga care i se oferea şi care-i făcea cu ochiul. Dar un gând 
îi opri fără îndoială această primă mişcare, căci respinse 
punga şi spuse pe un ton agresiv: 

— N-am ce face cu banii voştri... 

— Faceţi o greşeală respingând-o, prietene, spuse liniştit 
poetul; aceşti bani pe care noi vi-i oferim nu-s decât 
binemeritata recompensă pentru serviciul pe care ni l-aţi 
făcut deschizând această poartă chiar la timp. 

— Eu nu v-am făcut nici un fel de serviciu şi, în consecinţă, 
n-am ce recompensă să accept... nu vă cunosc... aţi intrat 


aici prin surprindere... Nu ştiţi unde vă aflaţi... Plecaţi cât 
mai repede, e tot ceea ce vă cer... nu am chef să-mi pierd 
slujba din pricina voastră... hai, plecaţi... 

Tonul grădinarului era din ce în ce mai agresiv. Începuse 
să ridice vocea, încercând să-i îndepărteze pe cei doi 
bărbaţi aşezaţi în dreptul porţii. 

Ascultând cuvintele acestui paznic încăpățânat, d'Assas, 
pentru care răbdarea nu era calitatea dominantă, schiţase. 
Un gest de ameninţare şi deschisese deja gura să-i spună 
câteva de la obraz, când Crebillon i-o luă înainte, 
răspunzând cu obişnuita lui blândeţe: 

— Să plecăm? Păi asta vrem şi noi!... Numai că trebuie să 
ne înţelegeţi, avem motive speciale de a o face cât mai 
repede... Trebuie să mai existe pe undeva şi o altă ieşire în 
afară de aceasta... Condu-ne deci acolo şi ai scăpat de 
prezenţa noastră... 

— Mda!... cum să nu!... Credeţi că o să vă conduc în 
casă?... Pentru asta voi fi sigur alungat...! 

D'Assas şi Crebillon se găseau într-o grădină foarte mare, 
care putea fi socotită chiar un mic parc, atât era de abil 
concepută şi de minunat întreţinută şi vedeau în zare, 
printre copaci, un pavilion foarte cochet, chiar dacă era de 
dimensiuni mai modeste. 

Totul demonstra că intraseră pe domeniul unui senior 
foarte bogat. 

Crebillon se gândea însă la altceva: îşi spunea că dacă 
planul lui reuşea, dacă d'Etioles şi valetul Jean îşi jucau cu 
succes rolurile, trupa lansată pe urmele lor nu va întârzia 
să se întoarcă, trecând din nou prin faţa portiţei, pentru a 
lua drumul Parisului. 

A ieşi în acel moment ar fi însemnat să se expună de 
bunăvoie unui pericol de care scăpaseră ca prin minune şi 
poetul, căruia nu-i lipsea prudenţa, nu se prea vedea 
aruncându-se cu ochii închişi printre picioarele cailor celor 
care-i urmăreau. 

Nu că bravul poet s-ar fi temut cu ceva pentru el. 


Nu cu el aveau ei ce aveau, asta o ştia prea bine. 

Se temea, mai presus de orice, de o întâlnire pe care elo 
găsea supărătoare pentru d'Assas, pe care-l vedea decis la 
cele mai mari imprudenţe mai degrabă decât să se lase 
prins. 

În felul acesta toate eforturile sale tindeau ca tânărul său 
prieten să evite această întâlnire care putea avea 
consecinţe groaznice pentru amândoi, căci era ferm hotărât 
să nu-l abandoneze pe cavaler, orice s-ar fi putut întâmpla. 

lată de ce discuta cu grădinarul urmărind un dublu scop: 
fie de a obţine liberă trecere pe un drum care să-i scoată în 
afara căii urmate de soldaţi, fie de a câştiga timp până ce 
trupa se va fi întors, ei putând ieşi liniştiţi pe acolo pe unde 
intraseră. 

Şi iată deci de ce, ghicind enervarea lui d'Assas, îi făcu 
semn să-l lase să aranjeze singur această afacere şi să-şi 
stăpânească nerăbdarea. 

Drept pentru care îi răspunse cu calm şi politicos 
grădinarului: 

— Văd că ne aflăm aici la un senior foarte bogat şi acest 
mic parc este admirabil întreţinut... Dacă este rezultatul 
muncii voastre, vă felicit... Dar noi suntem oameni de bUnă 
calitate şi oricât de bogat ar fi stăpânul tău, nu va refuza, 
sunt sigur de asta, de a veni în ajutorul a doi oneşti 
gentilomi. 

— Stăpânul meu e mult mai puternic încă pe cât e de 
bogat... şi nu poate fi deranjat aşa, de oricine... şi oricum 
acum e plecat... ceea ce e un motiv de bucurie pentru voi, 
căci nu face parte din acea categorie de seniori care ar 
putea întinde mâna celor care, ca voi, evită cu atâta grijă 
soldaţii regelui. 

— Caraghiosule!... explodă d'Assas, du-te şi spune 
stăpânului tău că doi gentilomi doresc să aibă onoarea de a 
discuta câteva clipe. 

— Dacă aţi şti unde vă aflaţi, domnule, vă jur că n-aţi mai 
cere să fiţi primiţi de stăpânul acestei case şi aţi lua-o la 


fugă cât v-ar ţine picioarele. 

— Care va să zică aşa! Dar unde ne aflăm aici?... exclamă 
d'Assas examinând cu atenţie locurile. 

— Vă aflaţi la... haideţi, plecaţi, domnilor, plecaţi repede, e 
cel mai bun lucru pe care îl aveţi de făcut... Haideţi, plecaţi 
odată sau, pe cinstea mea! Strig şi atunci vom vedea noi 
dacă... 

— Vai! Gaspard, ce ţi s-a întâmplat?... După cine strigi aşa? 

— Cele două întrebări care întrerupseră pe fidelul 
grădinar în momentul în care se înfuriase şi el, la rândul lui, 
păreau să vină de pe o alee apropiată şi, chiar dacă nu se 
putea vedea încă - căci se auzise o voce feminină - cine le 
pronunţase, grădinarul ridică grăbit pălăria sa cu boruri 
largi şi spuse cu respect: 

— Doamnă...! 

În acea clipă, la un cot al aleii apăru o femeie de o 
uimitoare frumuseţe, învăluită cu gust într-o somptuoasă 
rochie de interior, din mătase roz, îmbogăţită cu minunate 
dantele. Se apropia de ei cu o maiestuoasă mlădiere, 
încălţată pe tocurile înalte, de culoare roşie, ale unor 
pantofiori din satin roz, sprijinindu-se cu nonşalanţă într-un 
magnific baston cu mânerul din aur, bătut cu pietre 
preţioase şi înconjurat de o ghirlandă de panglicuţe roz, ca 
şi toaleta sa. 

Acolo, sub acei copaci, era o apariţie încântătoare, de o 
rară frumuseţe, de o graţie şi de o poezie care ar fi putut 
inspira pe cel mai înzestrat pictor. 

Cu toate acestea, suava şi vaporoasa apariţie produse 
asupra lui d'Assas efectul, unei Meduze. 

Prinse mâna lui Crebillon şi, strângându-i-o nervos, lăsă 
să-i scape un nume care produse o violentă impresie asupra 
poetului, căci mormăi cu jumătate de voce, aruncând o 
privire spre grădinarul înţepenit într-o poziţie 
respectuoasă: 

— Ah! Drace... încep să-l cred pe Gaspard, căci aici 
Gaspard a avut dreptate... Am fi făcut mai bine să-l 


ascultăm şi s-o luăm din loc... chiar dacă ne întâlneam nas 
în nas cu indivizii ăia oribili...! 

În timpul acesta femeia se apropia şi repetă întrebarea cu 
o voce gravă şi blândă: 

— Ce s-a întâmplat totuşi...? 

Numai că imediat se găsi în faţa celor doi intruşi; la 
vederea lor se făcu palidă ca un mort şi înlemni locului, 
sprijinindu-se cu amândouă mâinile pe mânerul bastonului, 
victimă a unei emoţii atât de violente încât îi tremurau 
picioarele şi lui Crebillon i se părea că se va prăbuşi. 

Femeia aceea era contesa du Barry. 

Acest parc în miniatură, acest pavilion cochet aparţineau 
regelui. 

Destinul dorise ca d'Assas, urmărit de soldaţii regelui, la 
ordinul expres al acestuia, fără îndoială să găsească 
adăpost pe moment în căsuţa unde se petreceau întâlnirile 
galante regale şi iată-l prins în capcană când se credea în 
afară de pericol şi faţă în faţă cu cea pe care el o considera 
ca pe o duşmancă de moarte şi care-l va preda, fără 
îndoială. 

Ce să faci într-o astfel de situaţie?... Nu-ţi rămâne decât să 
te resemnezi. 

Lucru pe care-l făcu d'Assas cu disperarea în suflet, căci 
pentru el contesa era, în primul rând, femeie şi nu mai 
putea concepe să folosească violenţa în faţa unei fiinţe 
slabe. 

Tulburarea vizibilă a contesei nu scăpase atenţiei celor 
doi. Lui Crebillon, care o studia mai atent şi cu mai mult 
sânge rece decât d'Assas, i se părea chiar că are ochii roşii, 
ca şi când contesa ar fi plâns. 

Numai grădinarul Gaspard nu remarcă nimic şi, preocupat 
numai să scape de responsabilitatea pe care o implică 
întrebarea contesei, care pe moment era pentru el stăpâna 
acestor locuri, răspunse cu volubilitate şi cu o mulţime de 
detalii cum au pătruns cei doi străini care refuzau să plece 


şi îşi manifestau pretenţia să vadă şi să vorbească 
stăpânului acelui loc. 

Povestirea detaliată a servitorului îi dădu timp contesei să- 
şi adune gândurile şi să se liniştească. 

De fapt, din tot şuvoiul aceia de explicaţii, ea nu reţinuse 
decât un singur lucru: se părea că cei doi, în special 
cavalerul, păreau să fugă de cineva şi pentru moment se 
refugiaseră în acea grădină. 

Dar cum de era liber în chiar momentul în care, graţie 
scenei pe care i-o jucase regelui cu o seară înainte, ea era 
sigură că acesta dăduse deja ordinul de a-l transfera pe 
prizonier la Bastilia? 

Acestea erau întrebările pe care şi le punea fără a-şi putea 
răspunde. 

Gardianul îşi terminase, povestea şi aştepta respectuos 
ordinele stăpânei sale. 

Cei doi intruşi nu scoaseră un cuvânt, nu făcuseră un gest. 

Şi era evident că aşteptau şi ei decizia pe care urma s-o ia 
tânăra femeie, pentru a-şi putea stabili linia de conduită. 

Contesa se decise şi răspunse cu blândeţe: 

— Foarte bine, Gaspard, v-aţi făcut datoria, sunt 
mulţumită de voi... vă puteţi retrage... şi pentru că aceşti 
domni doresc să vorbească stăpânului domeniului, în 
absenţa sa poate vor dori să-mi spună mie ceea ce doreau 
să spună... Poţi pleca...! 

Grădinarul, se înclină adânc şi se retrase cu spatele, 
murmurând: „Doamna e prea bună!” 

Juliette aşteptă până când grădinarul se retrase suficient 
şi, când a fost sigură că acesta a dispărut, s-a întors spre cei 
doi bărbaţi, care aşteptau în continuare, şi-l privi îndelung 
pe d'Assas fără să pară că l-ar fi remarcat pe însoţitorul său 
şi fără să scoată un singur cuvânt. 

Instinctiv d'Assas luase o atitudine sfidătoare, cu braţele 
încrucişate pe piept, cu privirea aţintită asupra duşmancei 
sale, cu o expresie dispreţuitoare a buzelor, părând a 
spune: „Ce mai aştepţi ca să mă dai pe mâna lor?” 


În ceea ce-l priveşte pe Cr&billon, acesta era în aparenţă 
calm şi rece; numai ochişorii, în care strălucea o privire 
maliţioasă, nu pierdeau din vedere trăsăturile obosite şi 
destrămate ale tinerei femei şi se uita din timp în timp cu 
un sâmbure de ironie batjocoritoare la tânărul său însoțitor. 

Şi poetul, care era un profund observator şi al cărui spirit 
neliniştit era tot timpul treaz, îşi zicea în sinea lui cu o 
satisfacţie neascunsă: „lat-o deci pe duşmanca de moarte a 
sărmanei Jeanne şi a acestui frumos băiat... Pe cinstea mea! 
Splendidă creatură! Şi dacă aş avea numai cu douăzeci de 
ani mai puţin aş da orice să fiu privit de ea cum e privit în 
acest moment cavalerul, acest mare fraier care-mi face 
impresia că, în materie de amor, nu vede mai departe de 
lungul nasului... Ah! Tinerii din ziua de astăzi!... noi făceam 
o figură mai bună pe vremea noastră... în sfârşit, această 
crudă duşmancă nu ne-a dat încă pe mâna soldaţilor... e 
ciudat!... şi chiar, să mă bată Dumnezeu! A evitat să 
pronunţe numele lui d'Assas în faţa încăpăţânatului ăla de 
Gaspard, care ne-a făcut un astfel de serviciu... Să-l ia 
dracu'...”. 

În timpul acesta contesa, cu o voce pe care emoția o făcea 
să tremure, îi spunea lui d'Assas: 

— Voi?... Voi?... Aici...! 

Şi Crebillon, cu urechea ciulită, găsea că, pentru o 
duşmancă încrâncenata, această simplă exclamaţie era 
scoasă cu o ciudată blândeţe. 

— Sunteţi deci liber?... reluă contesa. 

Crebillon continua dialogul cu sine: „Vai, vai, vai!... a spus 
asta ca şi când ar fi spus: Cât sunt de fericită de a vă vedea 
în sfârşit liber Ciudat!... Ciudat...!” 

— Cum de sunteţi liber? continuă contesa, când în 
dimineaţa acestei zile chiar regele a ordonat să fiţi 
transferat la Bastilia? 

— Ştiaţi acest lucru, doamnă?... întrebă sec d'Assas. 
Pentru a fi atât de bine informată, fără îndoială că sunteţi şi 
voi implicată cu ceva în acest ordin dat de rege? 


Juliette roşi. 

Crebillon remarcă această roşeaţă şi începu să tuşească 
violent aruncându-i o privire ucigătoare lui d'Assas şi 
mormăind: „Dar-ar ciuma în el de nepriceput, că nu vede 
NIMIC!” 

„.„.„— Cum de sunteţi aici? întrebă din nou Juliette. 

Înainte ca d'Assas să scoată un singur cuvânt, Crebillon 
făcu un pas înainte, se înclină profund şi spuse: 

— Binevoiţi, doamnă, pentru că prietenul meu, domnul 
cavaler d'Assas nu îndrăzneşte s-o facă, să mă prezint chiar 
eu: domnul Prosper Jolyot de Crebillon, umil protejat al 
muzelor care din spirit, în care s-a rătăcit bineînţeles şi 
multă indulgență binevoitoare, mi-au făcut hatârul să-mi 
recunoască ceva talent. 

Poetul, am mai spus-o deja, nu era lipsit de maniere, dar 
avea un mod particular de a le folosi. 

Dinspre partea ei, Juliette avusese timpul să-şi şlefuiască 
felul de a fi, frecându-se zilnic de personaje de o politeţe 
rafinată, servită fiind şi de o dispoziţie naturală spre aşa 
ceva şi de calităţi de primă mână. 

În faţa acestei prezentări incorecte, făcute pe un ton 
emfatic şi în termeni teatrali, îi aruncă poetului o privire de 
un dispreţ strivitor, care ar fi intimidat pe oricine, numai pe 
bravul nostru beţiv nu. 

Acesta, fără să pară a fi remarcat ceva, cu o uşurinţă 
surprinzătoare, continuă imperturbabil: 

— Ne faceţi onoarea, cred, să ne întrebaţi cum de ne 
găsim aici la dumneavoastră, doamnă?... Domnul d'Assas, 
subjugat evident de splendoarea farmecelor voastre, 
rămânând cu gura căscată, mut de admiraţie în faţa 
voastră, permiteţi unui om de vârsta mea, un amic devotat, 
doamnă, să vă dea explicaţiile pe care aveţi tot dreptul să le 
obţineţi din partea noastră. 

În timp ce-i vorbea tinerei femei, Cr&billon îi aruncă lui 
d'Assas o privire rugătoare, ca şi când l-ar fi implorat să 
tacă şi să-l lase pe el să facă ce trebuie. 


Cavalerul înţelese de această dată perfect semnificaţia 
acestei priviri şi, cum îi era o imensă scârbă de a se explica, 
de a conversa cu contesa, îl lăsă cu vizibilă satisfacţie pe 
noul său prieten să-şi ia această sarcină. 

La rândul ei, tânăra femeie, văzând cum cavalerul părea 
decis să se încăpăţâneze într-o rezervă prudentă în ceea ce- 
o priveşte, dar dorind, cu toate astea, să afle despre ce este 
vorba, se decise să-i răspundă acelui personaj care i se 
părea puţin ridicol, dar care avea, cel puţin în ochii ei, 
avantajul de a părea dispus să povestească ceea ce ştia şi 
ceea, ce-o interesa pe ea în cel mai înalt grad. 

— Vorbiţi deci, domnule, vă ascult. 

— Domnul d'Assas, reluă Crebillon, are onoarea de a fi, 
dacă nu unul dintre prietenii voştri, atunci cel puţin un 
cunoscut al vostru. Precum ştiţi, doamnă, el era încarcerat 
la castel pentru că aţi spus mai devreme că regele dăduse, 
chiar în această dimineaţă, ordinul de a-l transfera la 
Bastilia. Dar ştiaţi pentru ce era arestat şi ce crimă 
comisese? 

— Nu, domnule, ignor acest detaliu. 

— Aflaţi, doamnă, că acest băiat curajos a avut nefericita 
idee de a se duce să-l caute pe rege pentru a-i face un 
serviciu important... Or, celor, mari, cum ar trebui să ştiţi, 
dacă nu aţi aflat-o până acum, nu le place să li se facă 
servicii atunci când nu le-au cerut... Mult iubitul vostru 
suveran a găsit pentru cavalerul, aici de faţă, recompensa 
pe care o merita intervenţia să intempestivă... arestându-l 
pe loc. 

Dar când pentru vârsta domnului d'Assas şi fizicul său, cei 
patru pereţi ai unei celule nu au nimic atrăgător şi l-au 
făcut să se gândească cu obstinaţie să scape de povara unei 
recluziuni care nu-i făcea bine la sănătate... E ceea cea şi 
făcut şi, în lipsă de alte mijloace, cavalerul s-a aruncat 
liniştit de pe terasa castelului. 

— De la înălţimea terasei?... Ce nebunie!... puteaţi să 
muriţi. 


— Cred şi eu, doamnă, gândiţi-vă şi dumneavoastră... 
Optzeci şi ceva de picioare înălţime... 

— Ah! Dumnezeule...! 

— E îngrozitor, exclamă ironic Crebillon; e adevărat că 
domnul era agăţat de un fel de maşinărie necunoscută... 
dar atât de fragilă... e de mirare cum nu şi-a rupt nici un 
os...! 

— Aţi făcut aceasta?... întrebă Juliette cu răsuflarea tăiată. 

— Cum am onoarea să vă spun... Pe scurt, domnul a reuşit 
să ajungă jos viu şi nevătămat, iar eu am avut plăcerea să-i 
ofer găzduire într-un han modest unde locuiesc... 

Dar, doamnă, ce credeţi că s-a mai întâmplat?... A doua zi 
de dimineaţă, adică în chiar această dimineaţă, la ora la 
care la castel ar fi trebuit să se dea alarma că a dispărut şi 
că era căutat peste tot, domnul d'Assas a comis o nebunie, 
altminteri plină de curaj. 

— Ce-a mai făcut? întrebă contesa, frământându-şi mâinile 
neliniştită. 

— Închipuiţi-vă că domnul pretindea că are de cerut o 
explicaţie unui gentilom al regelui... un anume conte du 
Barry, dacă-mi aduc eu bine aminte... 

Juliette tresări şi-l privi foarte atent pe d'Assas, care 
rămânea tăcut şi impasibil, iar Crebillon, mereu surâzător şi 
satisfăcut, ca şi cum interesul tinerei femei s-ar fi adresat 
lui: 

— Or, ştiţi dumneavoastră în ce consta acea aşa-zisă 
explicaţie?... Vă las să ghiciţi, doamnă... Dar nu vă chinuiţi 
prea mult, doamnă, nu veţi reuşi... Domnul pe care-l vedeţi 
aici, cu propria mână, i-a aplicat o frumuseţe de... dacă-mi 
aduc bine aminte acelui conte du Barry!... da, hotărât lucru, 
aşa îl chema... cum spuneam, i-a aplicat o frumuseţe de 
bătaie cu bastonul, cea mai straşnică pe care am văzut-o în 
viaţa mea... 

— O bătaie cu bastonul?... Contelui?... Oh! 

— Da, doamnă şi a fost atât de magistral aplicată, că acest 
conte a rămas pe pavaj într-o stare atât de demnă de milă, 


încât cred... 

— Nefericitule!... Ce-aţi făcut?: 

— Ah! Tinerii aceştia!... ce imprudenţi! Dar ceea ce e mai 
frumos, e faptul că totul s-a petrecut sub ferestrele 
regelui... la o oră la care piaţa era un furnicar de gentilomi 
şi de seniori care se duceau să asiste la scularea regelui. 

— Ah! Dumnezeule!... Dumnezeule! 

— Cred că ceea ce vreţi să spuneţi, doamnă, remarcă uşor 
batjocoritor Crebillon, e ce ruşine pentru acel sărman conte 
du Barry!... Dar, pe cinstea mea... s-ar părea că n-a încasat- 
o chiar degeaba... căci puteţi crede că acest conte... care se 
zice c-ar fi gentilom!... a vrut să-l ucidă pe domnul printr-un 
asasinat plin de laşitate...! 

— Oh...! 

— E nedemn pentru un gentilom, nu-i aşa, doamnă?... şi 
gândiţi că şi mine că această pedeapsă era bine meritată...? 
Din nefericire acest scandal sub ferestrele regelui a atras 

atenţia oamenilor de la castel, astfel încât soldaţii s-au 
pornit neîntârziat în urmărirea acestui tânăr temerar, care 
ar fi prins cu siguranţă dacă grădinarul vostru, Gaspard, n- 
ar fi deschis portiţa pe care o vedeţi, împins de demonul 
curiozităţii, iar foarte umilul vostru servitor n-ar fi profitat 
de ocazie pentru a intra ilicit pe proprietatea voastră... 
lucru pentru care vă rog să primiţi umilele noastre scuze... 

— Nefericitule!... Nefericit copil!... repetă Juliette, care se 
adresa tot lui d'Assas. 

— Acum, doamnă, reluă Crebillon cu o gravitate care 
contrasta în mod ciudat cu tonul glumeţ şi uşuratic pe care- 
l folosise până atunci, pe cinstea mea, domnul d'Assas n-a 
comis altă crimă în afară de aceea că a vrut să facă un 
serviciu regelui său, sacrificându-se pe sine însuşi. Voi 
puteţi să-l salvaţi, la fel de bine cum puteţi să-l pierdeţi, cu 
un singur cuvânt şi, iată... auziţi?... sunt soldaţii care-l 
caută şi care revin; în câteva secunde vor fi aici! Deschideţi 
această poartă, spuneţi un cuvânt, faceţi un semn şi va fi 
din nou în mâinile lor... şi de data asta nu-l mai aşteaptă 


Bastilia, ci gâdele... din mâinile căruia rru mai ieşi viu... 
Hotărâţi, doamnă... 

Juliette asculta şi auzea, fremătând, pământul care 
tremura sub copitele cailor lansați în plin galop. 

Şi galopul se apropia tot mai mult, iar d'Assas, mereu 
tăcut şi impasibil, aştepta ca şi când ar fi fost vorba de un 
altul, nu de el, iar Crebillon arunca priviri rugătoare spre 
tânără femeie. Întrebându-se cu spaimă ce va face... dacă 
ea va asculta de sfaturile inimii care o îndemnau să-l 
salveze pe cel pe care-l iubea, sau de ura sa care-i sugeră 
cu viclenie ideea feroce de a deschide acea poartă şi de a 
chema în ajutor... în timp ce în mintea sa îndurerată mai 
răsunau cuvintele poetului: „De data asta e călăul!”. 

„„„Şi cavalcada se apropia din ce în ce mai mult şi curând 
trecu ca o furtună prin faţa porţii, care rămase închisă şi se 
pierdu în depărtare. 

În clipa aceea un suspin mişcă pieptul tinerei femei şi două 
lacrimi, două perle ardente, alunecară încet pe obrajii ei 
obosiţi. 

Şi când zgomotul cavalcadei se stinse complet în 
depărtare, Crebillon; în faţa lui d'Assas care privea la 
contesă cu o privire în care se citea o imensă uimire, 
Crebillon se apropie de tânăra femeie, îi luă mâna şi, 
sărutând-o cu respect, îi spuse cu o emoție şi cu o blândeţe 
aproape părinteşti: 

— Sunteţi un suflet mare, copila mea... Credeţi un bătrân 
care a trăit multe şi care v-ar putea fi tată... Nu sunteţi 
făcută pentru rolul pe care îl jucaţi aici... Fugiţi, copila 
mea... dacă mai aveţi încă timp s-o faceţi... gândiţi-vă la 
ceea ce aveţi... plecaţi undeva într-un colţ de ţară liniştit... 
acolo unde v-aţi născut., grăiţi modest, dar cinstit... veţi 
găsi acolo fericirea şi ştima oamenilor cinstiţi, ceea ce 
înseamnă enorm, credeţi-mă, în comparaţie cu viaţa la care 
visaţi şi pentru care nu sunteţi făcută... 

Fără să răspundă, căci era foarte emoţionată, Juliette se 
îndreptă spre poartă, o deschise şi spuse suspinând: 


— Cred că nu vă mai ameninţă nimic... plecaţi... şi 
Dumnezeu să vă aibă în paza lui! 

Şi cu un gest plin de durere ea le arătă drumul liber, în 
timp ce ochii săi plini de lacrimi priveau ca cei ai unui câine 
credincios drept în ochii lui d'Assas, care, foarte emoţionat 
şi el, negăsind nici un cuvânt de consolare sau de 
mulţumire, în faţa durerii aceleia atât de vizibile, în faţa 
acelei abnegaţii atât de evidente, se descoperi cu un gest 
energic şi se înclină profund. 

Atunci poetul îşi luă tânărul prieten de braţ şi, făcând 
tinerei femei un gest enigmatic de adio, îl trase după sine 
pe d'Assas care, în pragul porţii, dădu drumul lacrimilor 
prea multă vreme reţinute. Contesa îi privea tristă 
îndepărtându-se şi strângând în mână ceea ce Crebillon îi 
strecurase fără ca ea să-şi dea seama. 

Capitolul XXIII „Macul de argint” 

— Iată o fiinţă ciudată, spuse d'Assas îndepărtându-se, iar 
ceea ce tocmai a făcut mă uluieşte... Nu ştiu ce să mai cred. 

— Credeaţi că va striga şi vă va preda? răspunse Crebillon 
cu un zâmbet ştrengăresc. 

— Eram foarte convins de asta... sunt obligat s-o 
mărturisesc... mai ales după cele ce s-au întâmplat între 
noi. 

— Ei bine, după cum vedeţi, v-aţi înşelat. 

— Această generozitate mă pune în mare încurcătură. 

— Şi de ce anume? 

— Nu aţi auzit ce a spus această femeie? Regele a dat 
chiar în această dimineaţă, ordinul de a fi mutat la Bastilia. 

— Ei şi? 

— Nu vă surprinde faptul că e atât de bine informată? 

— Ascultaţi-mă şi încercaţi să înţelegeţi: fiind metresa 
regelui, nu e nimic de mirare că ea să cunoască proiectele 
regescului ei amant... Regelui, din câte spun gurile rele, îi 
cam place să vorbească despre micile sale afaceri 
favoritelor... în fond, iubitul nostru Ludovic al XV-lea nu-i 
decât un mic burghez guraliv... 


— Deci şi voi gândiţi, ea şi mine, spuse cu ardoare d'Assas, 
că regele şi contesa au vorbit de mine... s-ar părea că în 
chiar această noapte, dacă stau să mă gândesc bine? 

— Într-adevăr, e posibil să fie aşa. 

— Atunci vedeţi că aveam perfectă dreptate! 

— În ce fel? 

— lată cum: am primit vizita contesei du Barry... şi m-a 
părăsit foarte nemulțumită de felul în care m-am purtat cu 
ea... Or, în dimineaţa acestei zile regele consideră brusc că 
Bastilia mi-ar face foarte bine la sănătate şi are grijă să fiu 
condus acolo... 

— De unde aţi tras concluzia asta? 

— Din faptul că, foarte furioasă, contesa m-a părăsit 
proferând cuvinte de ameninţare şi nu uitaţi, l-ar fi putut 
împinge pe rege la această hotărâre total răuvoitoare 
pentru mine. 

— Poate că voi aveţi dreptate... Eu aş zice chiar mai bine: 
ca şi vouă şi mie mi se pare aproape cert. 

— Lucrurile stând aşa cum stau, spuse d'Assas uimit, nu 
sunteţi deloc surprins de ceea ce tocmai a făcut?... Nu 
vedeţi în asta o contradicţie... ceva bizar...? 

— Eh!... scumpul meu, aş prefera să vă spun că femeia e 
un ghem de contradicții... Prefer să nu filosofez asupra 
acestui subiect care ne-ar duce mult prea departe şi am să 
vă spun la fel de simplu că, precum pescarul de care 
vorbeşte Evanghelia, aveţi ochi, dar nu vedeţi nimic!... ceea 
ce, de altminteri, dovedeşte cât sunteţi de modest... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic, numai că contesa du Barry este profund şi sincer 
îndrăgostită de persoana voastră, o, tinere şi naiv Adonis! 

— Credeţi în sinceritatea acestei iubiri? 

— Pe toţi dracii! Puteţi să vă mai îndoiţi... după ceea ce 
tocmai a făcut pentru dumneavoastră? 

— Fie!... dar cum vă explicaţii că a aţâţat furia regelui 
împotriva mea? 

Crebillon dădu din umeri şi spuse: 


— Păi nici nu-i prea greu de ghicit... Nu aţi văzut ochii 
înroşiţi de lacrimi şi trăsăturile obosite aproape 
descompuse, ale tinerei femei? 

— Mărturisesc că, într-adevăr, nu le-am remarcat. 

— Păi cum să nu! Dacă sunteţi mereu cu capul în nori!... 
Dar eu le-am remarcat... şi încă multe altele... şi am înţeles 
cu uşurinţă că frumoasa noastră contesă, după primirea 
„călduroasă” pe care i-aţi făcut-o, aflată sub influenţa 
umilinţei, furiei şi decepţiei, nu s-a dat înapoi în faţa uneia 
dintre acele mici infamii atât de obişnuite la îndrăgostiţii 
mai năbădăioşi şi, pentru a se răzbuna, v-a încondeiat cum 
nu se poate mai bine în faţa regelui, care nu e prea furios 
pe voi... 

Regele pleacă, furia se potoleşte, regretele şi remuşcările 
iau locul răzbunării! Numai iubirea rămâne stăpâna asupra 
acestui suflet chinuit şi voi aţi beneficiat de această 
schimbare. 

— Poate că aveţi dreptate! răspunse d'Assas gânditor. În 
tot cazul, această generozitate mă pune într-o postură 
dintre cele mai neplăcute... Admiţând că ceea ce mi-aţi spus 
referitor la subiectul acestei iubiri pe care contesa o simte 
pentru mine este exact, nu e mai puţin adevărat că o 
urmăreşte pe doamna d'Etioles cu ura ei... După serviciul 
pe care mi l-a făcut, care va fi conduita mea faţă de această 
femeie?... A acţiona împotriva ei ar fi o nedelicateţe care 
este împotriva firii mele... S-o abandonez pe doamna 
d'Etioles în mâinile ei îmi este la fel de imposibil... lată-mă 
deci într-o crudă dilemă! 

— Într-adevăr, situaţia e foarte delicată... Dar, la dracu'...! 
cine ştie ce ne rezervă viitorul?... veţi avea poate ocazia să-i 
faceţi, la rândul vostru, un serviciu contesei, care va anula 
datoria ce o aveţi faţă de ea. Şi apoi, cine ştie? O inimă cu 
adevărat îndrăgostită e capabilă de orice eroism... iar 
contesa mi se părea foarte îndrăgostită... Putem deci spera! 

— Ce anume să sperăm? 

— Cinstit să fiu, nici eu nu ştiu prea bine. 


Tot discutând în felul acesta, cei doi bărbaţi au ajuns fără 
încurcături la hanul în care locuiau. 

Hotărâră că d'Assas să rămână prudent câteva zile închis 
în cameră, în speranţa că nu-l vor căuta atât de aproape de 
castel. 

Urmau să se întoarcă la Paris când căutările în curs se vor 
fi mai potolit şi d'Assas era hotărât să ceară adăpost 
contelui de Saint-Germain, care, de altminteri, i-l oferise 
aducându-i planul maşinăriei graţie căreia îşi putuse duce 
evadarea la bun sfârşit. 

Motivul care atârnase cel mai greu în hotărârea 
cavalerului de a cere adăpost contelui de Saint-Germain era 
speranţa de a-l determina pe acesta să folosească puterea 
ocultă de care dispunea pentru a putea afla unde era 
ascunsă Jeanne. 

Dar cum nu era sigur că va putea obţine ceea ce dorea, 
cum nu era sigur nici de faptul că Saint-Germain putea să-l 
ajute, nu-i spuse nimic lui Crebillon, pentru a nu trezi în ei o 
speranţă care risca să fie repede destrămată de fapte. 

Reîntorşi în camera lor, constatară absenţa lui No€ 
Poisson. 

— Bine! Murmurase Crebillon, iată butoiul meu cu vin că a 
şters-o din nou!... Numai de n-ar face vreo tâmpenie 
ireparabilă... 

No6, atunci când era beat, simţea imperioasa nevoie să se 
plimbe pe la ţară sau prin jurul castelului, unde plouase cu 
cârciumi în care beţivanul făcea dese popasuri şi sfârşea 
prin a-şi îneca în porţii generoase de vin şi puţina luciditate 
care-i mai rămânea. 

Poetul, la curent cu obiceiurile amicului său, obişnuit cu 
aceste dispariţii zilnice, n-a fost deci prea surprins de 
absenţa sa şi nu manifestă cine ştie ce mare nelinişte 
privitor la acest subiect. Sigur era că urma să-l vadă 
apărând la ora prânzului, mergând cu acel pas ţeapăn şi 
lent de beţiv obişnuit cu chefurile monstruoase şi punându- 


şi întreaga demnitate şi atenţie pentru a merge drept fără 
să pară a se clătina. 

În timpul acesta valetul, Jean, se întorsese şi el, după ce îşi 
dusese calul la grajd cu calmul cuiva care tocmai a făcut o 
excelentă plimbare. El găsise mijlocul de a se face remarcat 
de poet căruia îi făcuse un semn ca pentru a-i spune că 
totul va merge cum trebuie în privinţa lui şi era gata 
pregătit să execute noi ordine care i s-ar da. 

Crebillon a răspuns la acest limbaj mut făcându-l să 
înţeleagă că, pentru moment, nu e vorba decât să vegheze 
prudent şi să semnaleze apropierea unui pericol. 

La care Jean, printr-o mimică expresivă, i-a răspuns că a 
înţeles şi că va veghea. 

În sfârşit, sosi şi ora cinei şi Noe nu se întorsese. 

La început l-au aşteptat, apoi s-au decis să se aşeze la 
masă şi masa se termină fără ca beţivanul să fi apărut. 

Crebillon începu să se neliniştească de această absenţă 
prelungită şi cu cât timpul se scurgea, cu atât neliniştea îi 
creştea. 

Se însera, apoi întunericul puse stăpânire pe oraş şi Noe 
tot nu venise! 

A doua zi de dimineaţă, cum No€ nu se întorsese, 
Crebillon, neliniştit de moarte, începu să-l caute după o vie 
discuţie cu d'Assas, care dorea să-l însoţească şi înfruntă 
toate greutăţile din lume să-l convingă că securitatea sa 
impunea ca el să rămână închis şi că se va descurca şi 
singur pentru a întreprinde cercetările necesare. 

Fu nevoit, pentru a-l hotări pe cavaler să rămână liniştit, 
să-l facă să înţeleagă că prezenţa lui mai mult l-ar încurca 
decât l-ar ajuta şi, în sfârşit, ca argument decisiv, să-i 
reamintească de faptul că putea fi recunoscut şi arestat şi 
că, fără îndoială şi el, Crebillon, ar fi împărtăşit aceeaşi 
soartă cu el şi astfel, dintr-o dată, Jeanne rămânea fără 
singurii doi oameni care-i mai puteau veni în ajutor. 

Acest argument producându-şi efectul scontat, Crebillon, 
aşa cum făcuse cu câteva zile în urmă din pricina lui 


d'Assas, reîncepu să bată pavajul Versailles-ului. Numai că 
acum, cunoscându-l până în vârful degetelor pe cel pe care- 
| căuta, se duse de-a dreptul să caute din cârciuma în 
cârciumă, neuitând niciuna din tot oraşul. 

Regăsi urma lui No€ într-un fel de cantină frecventată de 
valeţii castelului unde află că persoana cu semnalmentele 
pe care le dăduse trecuse pentru câteva clipe, seara, ca 
apoi să iasă şi să se alăture unei adunări ce avusese loc în 
piaţă. 

Dar acolo se pierdea urma celui pe care-l căuta; aceasta 
fusese tot ceea ce putuse afla, ceea ce trebuie să 
recunoaştem că era foarte puţin. 

Poetul avea o reală afecţiune pentru vechiul său prieten. 
Această dispariţie misterioasă îl neliniştea şi îl întrista mai 
mult decât ar fi fost dispus s-o mărturisească. 

Pe de o parte începea să se teamă serios că nu cumva 
bătrânul său prieten să nu fi primit vreo lovitură urâta într- 
una din plimbările pe care le făcea la întâmplare prin 
împrejurimi; pe de altă parte, cum cunoştea mai bine ca 
oricine inteligenţa mai degrabă mărginită şi cheful de vorbă 
nestăvilit al lui Noe, care, ca toţi beţivii, pălăvrăgea vrute şi 
nevrute cu primul ieşit în cale şi adesea monologa cu voce 
tare în plină stradă, se temea ca vreo vorbă imprudentă, 
scăpată la beţie, să nu-i pună pe urmele lui d'Assas pe cei 
care-l căutau. 

O indiscreţie putea fi, într-adevăr, fatală nu numai 
cavalerului, dar chiar şi lui Crebillon, pe care, vinovat de a fi 
dat ajutor unui prizonier de stat, îl pândea riscul de a fi 
arestat şi aruncat în cine ştie ce hrubă din Bastilia, 
perspectivă care era departe de a-i surâde bravului nostru 
poet care, în materie de curaj, îşi avea şi el limitele sale. 

Cu toate acestea, în ciuda tuturor temerilor, nu se putea 
decide să părăsească Versailles-ul şi-şi continuă căutările 
ale căror rezultate nefaste îi întăreau din ce în ce mai tristă 
convingere că nefericitul său prieten trebuie să fi fost 


victima cine ştie cărui derbedeu care, după ce l-a buzunărit 
bine, l-a omorât pur şi simplu. 

Or, iată ce se întâmplase de fapt: 

Când Crebillon îl părăsise dimineaţa, recomandându-i să 
aştepte întoarcerea lui, No€, conform obiceiului lui, 
rămăsese liniştit, decis cu bună credinţă să se supună 
recomandărilor prietenului său. 

Dar cum nu întârzie să se plictisească de moarte şi pentru 
a se distra, începu să bea şi cum Crebillon întârzia să apară, 
din pahar în pahar, din sticlă în sticlă, lui Noe nu-i trebui 
mult să se pilească. 

Când fu suficient de afumat, beţivul, tenace în obiceiurile 
sale, natural că uită toate sfaturile amicului său, se ridică şi 
ieşi. 

După ce rătăci câtăva vreme la întâmplare, se simţi obosit 
şi, natural, intră să se odihnească, într-o cârciumă, unde, la 
fel de firesc, mai goli o sticlă. 

Ajuns în piaţa castelului, No€, deja beat mort, se simţea tot 
mai obosit şi intră să se odihnească în cantină în care 
Crebillon îi dăduse de urmă. Acolo se odihni în stilul său 
propriu... bând în continuare. 

Aceasta se întâmpla în momentul în care d'Assas 
administra, în faţa grilajului castelului, magistrala şi 
umilitoarea pedeapsă contelui du Barry, despre care am 
vorbit deja. 

Noe, prea ocupat în cantină, nu văzuse şi nu auzise nimic. 
Numai când se simţi odihnit, adică după ce mai goli o sticlă, 
se ridică, după ce plăti şi ieşi ţeapăn ca un automat, 
ţinându-se pe picioare doar numai printr-o minune, sfidând 
legile echilibrului. 

În piaţă, după plecarea lui d'Assas, câţiva privitori se 
hotărâseră să-i dea o mână de ajutor contelui care 
rămăsese leşinat pe pavaj, năucit, gâtuit de furie şi de 
ruşine mai mult chiar decât de durere. 

Se formă imediat un fel de adunare spontană şi hazardul a 
vrut ca beţivul nostru să se găsească în primul rând, bine 


plasat pentru a vedea şi auzi totul şi nu putea pierde el 
ocazia să asiste la un spectacol atât de interesant. 

Contele, nerevenindu-şi din leşinul său, în plus având 
chipul însângerat şi hainele sfâşiate, se găsiră câteva 
suflete caritabile care să-l apuce de mâini şi de picioare, 
plecând în căutarea unei drogherii unde i s-ar fi putut da 
acelui senior îngrijirile imediate pe care le necesită starea 
sa. 

Cortegiul se puse în mişcare şi, cum bine aţi ghicit, Noe îl 
urmărea cu perseverenţă, fără chiar să simtă ghionturile pe 
care le primea din stânga şi din dreapta, prea ocupat cum 
era să-şi păstreze un echilibru care era tot mai greu de 
stăpânit. 

Prima drogherie care le apăru în drum a fost tocmai 
drogheria „Macul de argint”, pe care cititorul nostru o 
cunoaşte bine. 

Contele fu lăsat acolo, iar No6, fără să ştie cum şi de ce, 
intră împreună cu cei care-l căraseră pe conte, împins 
numai de acea curiozitate liniştită şi nevinovată pe care am 
văzut că a avut-o şi cu o zi înainte, când a stat să privească 
ore în şir cei doi cai legaţi de un copac. 

Droghistul, pe care cititorii poate că nu l-au uitat, era 
afiliat la aceeaşi societate ca şi contele şi era, fără îndoială, 
un personaj marcant în acest ordin căruia dornul Jacques îi 
era şef suprem, căci îl recunoscu pe rănitul ce-i fusese adus 
şi-l transportă imediat într-o cameră învecinată cu acel 
cabinet în care am pătruns odată cu Nicole, camerista 
contesei. 

Era un dormitor sever mobilat şi în care tot mobilierul 
părea a proveni din secolul trecut. 

Bineînţeles că No€ era mereu pe urmele lor şi, văzând un 
mare fotoliu, se aşeză foarte liniştit şi se scufundă într-un 
somn de plumb fără ca nimeni să-i dea atenţie, fiind ascuns 
în întregime de spătarul înalt al acelui vechi fotoliu. 

În acest timp droghistul declară cu voce tare că starea 
rănitului pe care i l-au adus i se părea foarte gravă, că avea 


nevoie de linişte şi de odihnă şi dădu prompt pe uşă afară 
pe toţi cei care veniseră cu rănitul. Scăpat de inoportuni şi 
curioşi, droghistul, după ce încuie poarta şi fără să se mai 
ocupe rănit, se duse de-a dreptul la un uriaş dulap din lemn 
de stejar, care ocupa un întreg perete al camerei, şi-l 
deschise. 

Dulapul era în întregime plin de haine agăţate pe umeraşe 
fixate pe partea din spate a acestuia. Droghistul apucă 
hotărât cu ambele mâini de primul umeraş din dreapta şi 
trase violent, ca şi când ar fi vrut să-l smulgă. 

Se auzi un declic şi fundul dulapului pivotă în jurul 
propriei axe, lăsând vederii o trecere îngustă. Bărbatul luă 
atunci o lumânare de pe o mobilă, o aprinse şi, cu ea în 
mână, dispăru în deschizătura pe care o dăduse la iveală în 
modul acesta ciudat. 

Câteva minute mai târziu se întorcea, însoţit de domnul 
Jacques, după care plecase de fapt pe acest drum misterios 
care-şi avea corespondent într-unul din cele patru 
pavilioane din adăpostul de pe străduţa Rezervoarelor. 

Domnul Jacques se duse drept la patul pe care fusese 
întins contele şi, după ce-l privi câteva clipe, spuse: 

— E încă leşinat. 

— Nu-i nici o nenorocire, domnule, l-am examinat cu grijă 
înainte de a veni la dumneavoastră pe domnul conte, nu are 
nici o rană gravă... Am să-i dau câteva picături dintr-un 
preparat care-l vor trezi din leşin. 

— Făceţi-o cât mai repede posibil. 

Spunând acestea, domnul Jacques căuta cu privirea un loc 
unde să se aşeze şi droghistul, ghicind dorinţa stăpânului, 
se grăbi să-i ofere fotoliul. 

Numai că ajungând în dreptul fotoliului, scoase un mic 
țipăt de surpriză când îl văzu pe Noe comod instalat şi care 
părea că doarme la fel de liniştit ca şi când s-ar fi aflat în 
patul său propriu. 

Auzind strigătul, domnul Jacques se întoarse şi-l văzu şi el 
pe intrus. 


— Ăsta cine mai e? întrebă el, încruntând sprâncenele. 

— Pe cinstea mea, monseniore, exclamă droghistul 
stupefiat, nu ştiu nimic... dar putem să vedem ce-i cu el. 

Închise în grabă dulapul care rămăsese deschis şi, luându-l 
pe somnoros de braţ, scuturându-l zdravăn, îi spuse: 

— Hopa! Hei! Amice... sus!... ce căutaţi aici...? 

Somnorosul astfel interpelat şi scuturat nu se mişcă, nu 
scoase nici cel mai mic sunet şi, când droghistul îi lăsă 
braţul, acesta căzu ca un lucru inert. 

— De unde a apărut individul? întrebă domnul Jacques. 

— Cred că i-a însoţit pe cei care l-au cărat până aici pe 
domnul conte, răspunse droghistul, care, în timp ce vorbea, 
îl examină cu atenţie pe acest necunoscut al cărui somn atât 
de profund i se părea nefiresc. 

— Mi se pare că am mai văzut cândva faţa asta de beţiv! 
murmură domnul Jacques, care adăugă: Maestre Andre, 
vreţi să vedeţi, vă rog, ce poate să însemne somnul acesta 
atât de profund? 

Maestrul Andre, pentru că aşa se numea droghistul, nu 
aşteptase acest ordin şi-l examină deja cu mare grijă pe 
intrus. 

După câteva minute de examinare foarte atentă, se ridică 
şi spuse: 

— Bărbatul acesta nu doarme, monseniore, vedeţi, 
pleoapele nu sunt complet închise, pupila este fixă şi 
dilatată... Este pur şi simplu doborât de băutură... ca şi 
când l-ar fi lovit cineva cu un retevei în cap... Trebuie că 
individul are o constituţie foarte solidă, căci doza de alcool 
pe care a înghiţit-o este extrem de mare şi riscă să facă o 
congestie... să cadă ca fulgerat... E un caz foarte curios şi 
extrem de rar... Vedeţi, insensibilitatea este totală... 

Spunând acestea, maestrul Andre îl scutură violent pe 
beţiv şi-l înţepă cu un ac, neobţinând nici o reacţie din 
partea lui. 

— Individul vede? Aude?... De fapt, mi-l aduc arciinte 
acum, e acel beţiv cam nărod care-l însoţeşte peste tot pe 


poetul Crebillon... este tatăl doamnei d'Etioles... Poisson 
cred că-l cheamă... E de-a dreptul ciudat că beţivul ăsta a 
putut pătrunde până aici... Acest somn ciudat nu ascunde 
vreo cursă...? 

Droghistul dădu din cap. 

— Nu, monseniore, vă răspund că nu suntem în faţa unui 
simulacru... Acest om, când se va trezi, dacă între timp nu-l 
va lovi damblaua în starea în care se află, va fi sigur extrem 
de uimit şi nu va şti să spună unde este şi cum a ajuns aici. 

— Totuşi aude vede?... şi dacă vede şi aude, îşi va aminti ce 
a văzut şi auzit? 

— Cred că nici nu vede, nici nu aude... Cu toate acestea eu 
nu aş îndrăzni să afirm nimic... e un caz atât de deosebit... 

Fără să spună nimic, domnul Jacques luă un pistolet dintr- 
un sertar şi, lipind ţeava de tâmpla lui Noe, îl armă cu 
sânge rege şi-i spuse poruncitor: 

— Sus, bărbate... sau eşti mort...! 

No€ nu se mişcă. 

— V-am spus, monseniore, insensibilitate totală... cred că 
acest om nu aude şi nu vede nimic. 

— Nu are nici o importanţă, replică domnul Jacques, 
pentru că fatalitatea l-a adus pe beţivul ăsta aici, ar fi bine, 
pentru mai multă siguranţă, să ne lămurim în privinţa 
persoanei lui... Maestre Andr6, îl veţi transporta în camera 
izolată din micul pavilion... veţi avea grijă să nu poată scăpa 
de acolo şi-l veţi trata cum credeţi de cuviinţă... Ar fi poate 
mai bine să-i întreţineţi o stare permanentă de beţie pentru 
a-l face să-şi piardă amintirile celor văzute şi auzite... dacă 
a văzut şi auzit ceva... Când va veni vremea, vă voi spune 
eu, îl vom îmbăta din nou şi-l vom lăsa într-o noapte departe 
de casă, pe un drum astfel încât, atunci când se va trezi din 
beţie, să creadă că a visat. Până atunci, aveţi grijă să nU vă 
scape. 

— Ordinele voastre vor fi executate, monseniore. lar ca să 
scape... hm!... mi se pare cam greu! Camera despre care e 
vorba nu are nici o ieşire vizibilă şi ar trebui ca beţivul 


nostru să fie dotat cu un fler deosebit pentru a găsi resortul 
care deschide uşa secretă. 

— Trebuie să ne gândim la orice situaţie... aveţi totuşi 
grijă... Dar ajunge cu discuţia despre acest imbecil... Să ne 
ocupăm de contele du Barry. 

Câteva clipe mai târziu, graţie îngrijirilor energice, contele 
îşi revenea şi constată cu satisfacţie că în afară de durerea 
produsă de numărul impresionant de lovituri de baston 
primite, nu avea nimic rupt şi se puse repede pe picioare. 

La întrebările domnului Jacques, răspunse că nu a putut 
executa ordinele pe care le primise şi că în momentul în 
care se pregătea să intre în castel pentru a primi detalii 
despre evadarea lui d'Assas, pe care baronul de Marcay, 
într-o notă explicativă, o semnalase superiorilor lui, a fost 
oprit de acel mizerabil d'Assas în persoană, care l-a adus în 
starea jalnică în care se găsea în prezent. 

Contele termină această povestire dureroasă pentru 
amorul său propriu, spunând cu un glas trădând o ură 
sălbatică: 

— De data asta, de vreţi sau nu, dacă-l întâlnesc pe acest 
individ, îl ucid... trebuie s-o fac... Vreau, înainte de a-l ucide, 
să-l fac să sufere îngrozitor... Puteţi face ce veţi vrea cu 
mine după aceea, dar vreau să mă răzbun şi această 
răzbunare va fi teribilă, îngrozitoare... 

— Haideţi, haideţi, calmaţi-vă, scumpul meu conte şi 
pentru că ţineţi atât de mult la această răzbunare, ei bine... 
vi-l las pe mâinile voastre pe acest d'Assas... puteţi face ce 
vreţi cu el... Ei! Acum sunteţi mulţumit...? 

— Ah! Mulţumesc, monseniore...! 

— Însănătoşiţi-vă cât mai repede, am nevoie de voi... 

— Fiţi liniştit, am alte lucruri de făcut decât să stau în 
pat... Vă răspund, domnule, că nu voi lâncezi prea mult pe 
aici, răspunse contele cu un zâmbet hidos pe faţă. 

— Bine, bine, mă bazez pe dumneavoastră... Cu toate 
acestea, în interesul vostru, nu comiteţi imprudenţe... 
Acum, vă părăsesc... am ordine grabnice de dat... Maestre 


Andre, vă recomand încă o dată atenţie cu beţivul acesta... 
urmaţi punct cu punct instrucţiunile mele privind acest 
subiect... 

Acestea fiind spuse, domnul Jacques se îndreptă spre 
faimosul dulap şi dispăru. 

Un sfert de oră mai târziu, No€ era transportat într-o 
cameră confortabil mobilată, dar care nu avea nici uşi, nici 
ferestre aparenţe. 

Camera era slab luminată de o veioză. 

Beţivul a fost depus într-un vast fotoliu şi, pe b mică 
măsuţă, un pahar pântecos şi numeroase sticle prăfuite 
erau dispuse în aşa fel încât să atragă atenţia beţivului la 
trezire. Sticlele au fost alese cu grijă, părând a avea o 
vechime venerabilă, făcând astfel tentaţia irezistibilă... 

lată ce se întâmplase şi unde se afla Noe Poisson, în timp 
ce amicul său Crebillon, care-l credea mort, se întrista pe 
măsură ce-şi urma căutările zadarnice. 

Capitolul XXIV O vizită neaşteptată. 

După plecarea lui d'Assas şi a domnului de Crebillon 
contesa du Barry a rămas multă vreme gânditoare în faţa 
porţii pe unde plecase cel pe care ea îl alesese şi care-i 
răpise inima. 

Un proces lent, dar tenace, de gândire îşi făcuse loc în 
capul acela frumos şi tânăr. 

Gânduri pe care ea nu le avusese niciodată, de care nu se 
bănuise niciodată că ar fi în stare, îi cuprindeau mintea 
deschizând spiritului ei orizonturi noi. 

Pudori necunoscute, delicate rafinamente îi veneau brusc 
în minte şi era gata să roşească gândind la ceea ce fusese, 
la ceea ce făcuse, la ceea ce mai era încă. 

De ce această neaşteptată senzaţie de ruşine?... De ce 
aceste gânduri noi care o cuprindeau şi o încântau în 
acelaşi timp...? 

Era datorită iubirii pure şi sincere care punea pecetea ei 
suverană pe această inimă care nu bătuse încă pentru 
nimeni, era pentru că iubirea regeneratoare ieşea 


învingătoare în groaznica luptă cu ambiția, ura, cu toate 
sentimentele josnice care luptau împotriva ei: era datorită 
faptului că toate rănile acestei inimi greu încercate se 
vindecau, se purificau la atingerea acestui stăpân 
necontestat. 

Şi visătoare, revedea în imaginaţie acea seară, la balul de 
la Primărie, unde-şi făcuse pentru prima oară apariţia sub 
numele de contesa du Barry şi în urechi îi mai răsunau şi 
acum cuvintele lui Saint-Germain, care, cu o voce blândă şi 
gravă, îi spunea: „Nu sunteţi, nu veţi fi niciodată contesa du 
Barry! Mai este încă timp, plecaţi, trăiţi modest, dar cinstit, 
în ţinutul dumneavoastră. acolo. la Vaucouleurs. şi în felul 
acesta veţi fi sigură că vă veţi găsi fericirea”. 

„„„Şi iată că, lucru ciudat, acel necunoscut care-l însoțea pe 
d'Assas, acel poet cu tonul glumeţ, cu privirea ironică, cu 
gesturi când obişnuite, când teatrale, îi repetă acolo, cu 
blândeţe în glas şi în priviri, aceleaşi sfaturi, în termeni 
aproape identici. 

Şi acest necunoscut care părea s-o fi ghicit, ca şi contele 
Saint-Germain mai înainte, vorbea de un rol care era 
obligată să-l joace. 

Ştia deci? 

Şi, ca şi Saint-Germain, ştia, altminteri de ce aceeaşi 
blândeţe, de ce acea milă pe care ea o citise clar în privirea 
lui, în timp ce el, celiubit, rămânea rece şi dispreţuitor, 
aproape ameninţător? 

Toate aceste lucruri i se păreau ciudate şi în mintea ei 
simplă cu înclinații spre superstiții, ideea că era destinată 
fatalmente să eşueze în sarcina pe care şi-o asumase, se 
fixă tot mai tiranică şi tenace. 

Şi ea se întreba dacă nu ar fi mai bine să renunţe singură, 
liberă, la tot, mai degrabă decât să eşueze ruşinos. 

Cel puţin, prin renunţarea sa voluntară, se va putea 
bucura de simpatii, va forţa stima celui pe care-l iubea atât 
de mult, în timp ce persistând şi mergând spre un eşec pe 
care un presentiment secret i-l arăta a fi sigur, ea vedea 


întreaga lume întorcându-se împotriva ei, chiar şi mai ales 
cei care o împinseseră până acolo. 

Şi gândurile sale mergeau de la Saint-Germain la 
Crebillon, repetându-şi maşinal cuvintele poetului: „Nu 
sunteţi făcută pentru rolul pe care-l jucaţi aici”. 

Şi se întreba cu spaimă, uimită în faţa propriilor procese 
de conştiinţă, dacă poetul nu cumva avea dreptate dacă nu 
cumva ea ar trebui să asculte de vocea aceea interioară 
care o sfătuia să renunţe la luptă, să realizeze ce avea şi, cu 
acea mică avere, să se retragă în locurile sale natale, să 
trăiască acolo cinstit crescându-şi micuța surioară. 

De altminteri, această avere, care astăzi i se părea foarte 
modestă, nu i se părea, pe vremea când exercita meseria de 
femeie de moravuri uşoare, un vis aurit care nu se va 
realiza niciodată? 

Juliette ieşi din aceste gânduri ca dintr-un vis şi-şi dădu 
atunci seama că ţinea în mână o hârtie pe care Crebillon i-o 
strecurase înainte de plecare. 

Deschise biletul şi-l citi. 

Nu conţinea altceva decât numele unui han şi indicaţii 
privind etajul şi numărul camerei. 

Era fără îndoială adresa lui d'Assas. 

Necunoscutul gândea că această adresă îi va putea fi, fără 
îndoială, utilă?... Se gândea că ea ar putea avea ideea dea 
se întoarce spre a-i vorbi lui d'Assas? 

Ce spera de la ea acest poet? 

Din ce în ce mai gânditoare, se pregătea să se întoarcă în 
camera ei, când îşi aminti că grădinarul ar putea flecări şi 
povesti cum şi-au făcut apariţia în grădină cei doi fugari. 

În ceea ce-o priveşte, puţin îi păsa de asta. În starea 
sufletească în care se afla, îi era complet indiferent că 
regele său domnul Jacques ar putea afla că ea lăsase să 
scape de urmăritori pe cavalerul d'Assas. 

Dar înţelegea foarte bine că o indiscreţie îl putea da pe 
mâna urmăritorilor pe cel pe care-l iubea, în ciuda tuturor 


celor întâmplate până atunci şi acum nu dorea cu niciun 
chip să-l vadă la închisoare. 

Făcu deci un ocol şi, găsindu-l pe grădinar care-şi făcea 
conştiincios munca sa de zi cu zi, îi spuse: 

— Cei doi gentilomi au plecat, în sfârşit... Altă dată, 
Gaspard, fii mai prudent... De data asta voi trece cu 
vederea şi îţi promit că regele nu va afla de acest incident... 
dar gândeşte-te că dacă se mai întâmpla un astfel de 
incident şi regele află, vei fi alungat fără milă... şi ai, după 
câte cred, o familie de întreţinut... În propriul tău interes, 
să ai grijă ca aşa ceva să nu se mai întâmple... 

Gaspard, auzind aceste cuvinte, păli, de teama de a-şi 
pierde locul său şi răspunse cu un ton supus: 

— Vă jur, doamnă, că am făcut tot ceea ce-am putut; 
pentru a-i împiedica pe cei doi domni să intre, iar odată 
intraţi, să-i dau afară... Cel tânăr mi-a oferit o pungă cu 
bani, pe care am refuzat-o... şi am şi familie de întreţinut... 
Dacă doamna binevoieşte să-mi promită că nu spune nimic, 
eu vă promit că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată 
dar, vă rog, faceţi în aşa fel încât regele să nu afle nimic... 

— Eu am promis să nu spun nimic, îmi voi ţine 
promisiunea... regele nu va afla nimic... dacă nu cumva vei 
face imprudenţa de a vorbi... 

— Oh! Doamna poate fi liniştită... doar n-o să-mi fac rău 
singur. 

Spunând aceste cuvinte, grădinarul părea jenat Fără să 
remarce această jenă, contesa continuă: 

— Între altele, ai făcut bine că ai refuzat punga care ţi-a 
fost oferită... dar cum nu vreau să se zică că ai pierdut ceva 
în această situaţie... iat-o pe a mea, pe aceasta poţi să o 
iei... sper să fie la fel de plină ca aceea pe care ai refuzat- 
0... 

Şi, tăind scurt din şuvoiul de cuvinte cu care grădinarul 
mulțumea şi o binecuvânta. Ea se întoarse în camera ei, în 
timp ce Gaspard cântarea punga cu o evidentă Satisfacţie 
şi-şi frecă furios urechea. 


„Şi eu, naivul, care n-am ştiut să-mi ţin gura şi m-am dus 
să povestesc tărăşenia domnişoarei Nicole... S-ar putea ca 
această simpatică domnişoară să nu-şi ţină gura şi să 
meargă să flecărească, nu ca mine... Doamna este bună şi 
vrea să uite... numai că domnul Lebel nu glumeşte... şi voi fi 
alungat fără milă... Şi sărmanii mei copii, ce vor face?... 
Trebuie s-o rog pe domnişoara Nicole să nu spună nimic...” 

În timpul acesta, contesa, care se întorsese în budoarul ei, 
îşi zicea: „Haide, bravul nostru Gaspard e prea 
înspăimântat să nu-şi piardă slujba, deci nu va vorbi... 
dinspre partea asta iată-mă liniştită”. 

Şi, aprinzând o lumânare roz, arse cu mare grijă biletul lui 
Crebillon, temându-se ca acea bucăţică de hârtie să nu se 
piardă din greşeală, adresa pe care o conţinea să nu cadă 
cumva în mâinile cuiva rău intenţionat, care să-i pună pe 
urmăritori pe urmele fugarilor. 

După acest incident, contesa a rămas timp de două zile 
pradă unei violente agitaţii interioare, chinuită fără 
încetare de noi idei care se năşteau în mintea ei, dar cu 
toate acestea nu găsea forţa de a lua o hotărâre fermă. 

Părea agasată, nervoasă, fiind de o sensibilitate extremă 
care o făcea să izbucnească, fără motive aparente, în 
hohote de râs dezordonate sau în suspine sfâşietoare. 

Toată lumea din căsuţa de sub copaci suferea de pe urma 
dispoziţiei schimbătoare a contesei. 

Chiar şi regele fu nevoit să suporte efectele, ceea ce-l răci 
sensibil, fără ca tânăra femeie să-şi dea seama. 

În cele din urmă, după două zile, se îmbrăcă într-o toaletă 
neagră extrem de simplă şi o anunţă pe Nicole că iese. 

Se duse drept la adresa pe care i-o dăduse Crebillon. Urcă 
direct, fără să mai întrebe nimic şi bătu la uşa care-i fusese 
indicată, cu inima strânsă de o teamă nemărturisită. 

Cel care-i deschise era Crebillon. 

Poetul nu părea deloc surprins de această vizită, în schimb 
d'Assas tresări violent. 


Ea văzu această tresărire şi crezând că vrea să o alunge, 
îşi lipi palmele a rugă. 

Crebillon îi privea pe amândoi cu o atenţie susţinută. 
Părea foarte calm, numai degetele băteau frenetic 
darabana pe spătarul unui scaun pe care-l trăsese spre el 
cu un gest mecanic. 

D'Assas se ridicase şi cu vocea sa sonoră şi virilă, privind-o 
drept în ochi în timp ce ea rămânea tăcută, prea emoţionată 
pentru a mai putea vorbi, îi spuse cu blândeţe, cu un 
respect vizibil: 

— Doamnă, atunci când mi-aţi făcut onoarea de a veni să 
mă vizitaţi în închisoarea mea, mi-am pierdut stăpânirea de 
sine până într-atât încât v-am spus cuvinte pe care un 
bărbat nu are dreptul să le spună unei femei... oricare ar fi 
ea... făcând acestea, am fost lipsii de respect mai mult decât 
poate fi un bărbat faţă de o femeie... motiv pentru care vă 
cer iertare. 

Ea ridică spre d'Assas o privire strălucitoare, întrebându- 
se dacă aude bine, dacă nu cumva visează şi, negăsindu-şi 
cuvintele, izbucni într-un plâns cu suspine, căzu în genunchi 
şi, înainte ca el să poată face o mişcare, îi prinse mâna şi, i-o 
sărută. 

Cu o mişcare energică, d'Assas, stupefiat, o ridică 
murmurând: 

— Oh! Doamnă!... ce faceţi? 

Şi sărmanul cavaler, năuc, îl privea pe Crebillon ca pentru 
a-l implora să-i vină în ajutor. 

Acesta, nu mai puţin emoţionat, nu se făcu de altminteri că 
nu înţelege. Aduse repede un fotoliu în care tânăra femeie 
se lăsă să cadă, cu capul cuprins în palme, zguduită de 
suspine îngrozitoare. 

Poetul i-a făcut cavalerului un semn prin care-i recomanda 
să tacă şi să respecte pe acea doamnă sinceră şi, punând cu 
blândeţe mâna pe capul tinerei femei, cu un gest de o 
tandreţe pe care n-ai fi bănuit-o a exista vreodată în acest 
uriaş trup diform, i se adresă: 


— Plângeţi, copila mea, plângeţi, lacrimile sunt bune, 
lacrimile sunt sfinte, pentru că sunt regeneratoare... 
plângeţi pentru că odată cu lacrimile ce curg din ochii 
voştri. se spală şi gândurile negre care v-au cuprins inima... 
plângeţi pentru că aceste lacrimi purifică sufletul ce va 
rămâne pur şi strălucitor... plângeţi, copila mea... 

Şi, ca o mamă care-şi leagănă copilul, minunatul om care 
era Crebillon, în cuvinte emoţionante, lăsă să vorbească 
inima sa de poet şi linişti durerea din acel suflet martirizat, 
în timp ce d'Assas contempla acest spectacol şi ascultă cu o 
emoție pe care nu încerca să şi-o ascundă. 

În cele din urmă, femeia păru a se calma. 

Îşi şterse ochii şi spuse cu un surâs trist şi blând: 

— S-a sfârşit...! 

Şi cum ochii săi priveau ţintă la d'Assas în timp ce 
pronunţa aceste cuvinte, Crebillon schiţă o mişcare de 
retragere pe care cavalerul a văzut-o cu nelinişte, căci se 
întreba ce va face contesa, şi un tâte-ă-tete cu această 
femeie care, hotărât lucru, era din ce în ce mai ciudată şi 
mai extraordinară, îl speria. 

Juliette văzuse această nelinişte?... înţelegea ce se petrece 
în mintea lui d'Assas? 

N-am şti să spunem. 

Tot ea a fost aceea care i-a spus lui Crebillon, care se 
pregătea să iasă pe uşă: 

— Rămâneţi, domnule, vă rog... Puteţi asculta ceea ce am 
a-i spune domnului d'Assas... 

Crebillon se înclină, încântat în fond să asiste la această 
discuţie care-l intrigă, ghicind că prezenţa putea fi utilă, în 
timp ce d'Assas, la rândul lui, respiră liniştit, văzând un al 
treilea între el şi acea femeie uluitoare. 

Juliette reluă, adresându-se lui d'Assas, de data aceasta: 

— Aţi avut, acum câteva clipe, gentileţea de a-mi cere 
iertare pentru adevărurile poate puţin cam dure pe care mi 
le-aţi spus cu câteva zile în urmă. Aceste adevăruri, 
mărturisesc, erau meritate pentru... prostiile pe care vi le- 


am îndrugat... de care astăzi roşesc şi eu trebuie să vă cer 
iertare, d'Assas... 

— Oh, doamnă, asta nu se poate! 

— Ascultaţi-mă, vă rog... Da, eu vă cer iertare dea vă fi 
obligat, prin cuvintele mele nebuneşti, prin actele mele 
demne de dispreţ, şi, astăzi îmi dau seama, nedemne de o 
inimă cinstită, la cruda necesitate, de a-mi spune lucruri pe 
care voi, în inima voastră bună, vi le reproşaţi... în timp ce 
eu afirm acum şi o spun cu voce tare, în faţa domnului care 
mă aude, că erau cu mult sub ceea ce meritam. 

— Vă implor, doamnă, să nu mai vorbim de ceea ce a fost, 
îi spuse d'Assas... în ceea ce mă priveşte, am uitat totul... 
şi... aş fi fericit, credeţi-mă, dacă spusele şi faptele 
dumneavoastră viitoare îmi vor permite să nu-mi mai aduc 
aminte decât de serviciul pe care mi l-aţi făcut ieri şi să vă 
mulţumesc altfel decât prin seci cuvinte, cum o fac în acest 
moment... 

Contesa îl privi puţin uimită şi murmură, mai mult pentru 
ea: „Să fie deci adevărat?” 

Apoi, dând din capul ei frumos cu un aer hotărât, 
răspunse: 

— Poate că aveţi dreptate... dar ceea ce ama vă spune mă 
va obliga să revenim la ceea ce s-a întâmplat între noi... Cu 
toate acestea, fiţi liniştit, voi evita atât cât inii va sta în 
putinţă să evoc amintiri care-mi sunt astăzi dintre cele mai 
penibile şi odioasei şi dacă unele din aceste amintiri, pe 
care voi fi obligată să le evoc în faţa domnului de Crebillon, 
sunt umilitoare pentru mine... ei bine, ăsta va fi pedeapsa 
mea... începutul ispăşirii pe care mi-am impus-o... numai 
pentru a merita puţin din stimă voastră... 

D'Assas se înclină în sens aprobator. 

Contesa se reculese, câteva clipe, apoi continuă: 

— Cu toate acestea, există un lucru pe care să-l repet încă 
o dată... Vă iubesc cu ardoare... cu toată puterea fiinţei 
mele... Sunteţi primul, singurul care a făcut să-mi bată 
inima şi această inimă este dată acum pentru totdeauna... şi 


nu se va mai schimba niciodată... orice s-ar putea 
întâmpla... 

Ştiu că sunt nedemnă de iubirea voastră... voi nu vă puteţi 
cobori până la mine. Vai! Orice aş face, nu mă voi putea 
ridica niciodată până la voi, căci nimic în lume nu va putea 
spăla odiosul şi vrednic de tot disprețul trecut care a fost 
trecutul meu. 

Nu sper deci nimic... nu cer nimic... deci chiar prietenia 
voastră... dar îmi face bine să vă spun încă o dată că inima 
mea vă aparţine în întregime... că mizerabilă femeie care 
sunt va fi întotdeauna fericită să-şi sacrifice viaţa sa şi 
fericirea pentru fericirea voastră... întipăriţi-vă bine în 
minte lucrul acesta, d'Assas şi nu-l uitaţi niciodată, căci nu 
vă voi mai vorbi niciodată de această iubire. 

Spuneaţi mai devreme că aşteptaţi faptele şi cuvintele 
mele pentru a mă judeca... Aşteptând acestea, veţi putea 
judeca imediat spusele mele, căci vreau să vă vorbesc cu 
toată francheţea şi ceea ce vă voi spune e confesiunea mea 
întreagă, fără ascunzişuri... oricât de umilitoare ar fi ea 
pentru mine. Mai târziu, d'Assas, veţi vedea că faptele mele 
vor fi în acord cu cuvintele. 

— Nu voi această, doamnă, ca să vă umiliţi... lot ceea ce 
veţi spune, tot ceea ce aţi făcut pentru mine, mă fac să 
gândesc că valoraţi mai mult decât aţi însemnat în ochii mei 
şi încep să cred că v-am calomniat... Orice aţi fir orice aţi 
fost, aveţi cu siguranţă în suflet elanuri generoase care nu 
trebuie decât ajutate să se dezvolte... Sunt sigur că, dacă vă 
veţi urma îndemnurile inimii, faptele voastre vor fi de aşa 
manieră încât vă veţi reabilita în ochii oamenilor noştri... 
Este deci inutil să vă umiliţi, răspunse d'Assas. 

Contesa clătină din cap ca cineva care era foarte decis, în 
timp ce Crebillon spunea: 

— Mai bine spuneţi, doamnă... Cuvintele, ca şi lacrimile, 
sunt adesea o mare uşurare... 

— Aveţi dreptate, domnule... ar fi o mare uşurare, imensă 
aş putea spune, de a putea să-mi deschid inima în faţa a doi 


bărbaţi inteligenţi şi de onoare. 

Cei doi bărbaţi se înclinară. 

Contesa reluă: 

— Spuneaţi mai devreme că am fost descrisă în culori 
sumbre şi chiar calomniată... Vi s-a vorbit deja despre 
mine? 

— Da, doamnă, mărturisesc... dar... 

— Oh! Liniştiţi-vă, eu nu am de gând să vă cer numele 
persoanei care v-a vorbit de mine... în plus, cred că ştiu acel 
nume... Este aceeaşi persoană care v-a spus numele meu 
adevărat şi... ceea ce am fost înainte? 

— Aceeaşi, doamnă, răspunse d'Assas, care se grăbi să 
adauge: Acea persoană a minţit? 

— Nu, asupra anumitor fapte... Ştiu foarte bine ce v-am 
spus că am fost, răspunse Juliette, coborând privirea... Dar 
dacă v-a spus că aş avea ceva de-a face cu sechestrarea 
doamnei d'Etioles, atunci v-a minţit... Nu am făcut nimic, v- 
o jur, împotriva acestei femei, în afară de faptul că i-am luat 
locul în căsuţa regelui... aceea şi o... faptă răutăcioasă pe 
care am comis-o, acum două zile şi pe care vă voi mărturisi- 
o, iată singurele două lucruri pe care mi le reproşez. În 
plus, pentru aceste două lucruri, voi sunteţi ultimul care ar 
trebui să mi-o reproşaţi, pentru că, luându-i locul, am 
împiedicat-o pe doamna d'Etioles să devină ceea ce am 
devenit eu... Mă credeţi? 

— Aştept... răspunse evaziv d'Assas, care, în ciuda milei pe 
care o simţea pentru tânăra femeie, nu-i plăcea să mintă. 

— Aşteptaţi probe, nu-i aşa?... în fond, e cinstit... de ce m- 
aţi crede pe cuvânt? 

— Nu am spus asta. 

— Dar o gândiţi... Vi s-a spus că eu o urmăream pe 
doamna d'Etioles cu ura mea... că am răpit-o, sechestrat-o, 
mai ştiu eu ce?... totul e fals... şi dovada este că am săvă 
spun unde se află acum... 

— Veţi face asta? spuse d'Assas într-o explozie de bucurie. 


— Voi face asta... pentru dumneavoastră... răspunse cu 
tristeţe Juliette. 

— Vorbiţi!... Spuneţi mai repede...! 

— Deci o iubiţi atât de mult? întrebă Juliette, închizând 
instinctiv ochii în faţa loviturii pe care singură o provocase. 

— Din tot sufletul! răspunse d'Assas, fără să se gândească 
ce lovitură îi dădea. 

— Ah! exclamă cu durere tânăra femeie, apăsând cu 
amândouă mâinile în dreptul inimii care-i zvâcnea în piept. 

Crebillon fu cuprins brusc de, un acces de tuse, ca şi cum 
ar fi vrut să acopere cuvintele lui d'Assas şi a-l face să 
înţeleagă cruzimea unui astfel de mod de a vorbi. 

Juliette îşi revenise şi, privindu-l pe cavaler cu o privire 
părintească, spuse: 

— Sărmanul de tine...! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Oricum o veţi afla cât de curând... Vă voi spune deci 
unde se află doamna d'Etioles şi în felul acesta nu veţi mai 
crede că sunt călăul acestei doamne, veţi vedea şi în felul 
acesta că aţi fost minţit... Dar înainte ca voi să puteţi 
înţelege, chiar dacă nu veţi putea ierta, cel puţin să 
micşoraţi responsabilitatea unora dintre actele mele, 
trebuie să vă spun cine sunt şi cum am trăit până acum... 
Poate că veţi găsi, când veţi şti totul, că sunt demnă mai 
mult de milă decât de dispreţ... 

— Un cuvânt, vă rog, doamnă... Dacă am fost minţit asupra 
anumitor puncte, au putut minţi şi asupra altora... Doamna 
d'Etioles este în viaţă, nu-i aşa? 

— Da... asta o pot afirma. 

— Vie... şi sănătoasă? 

Înainte de a răspunde la această întrebare, contesa îl privi 
cu atenţie pe tânărul din faţa sa, ca şi cum ar fi vrut să se 
asigure că va avea forţa de a suporta lovitură care va fi 
obligată să i-o dea. 

D'Assas văzu această ezitare şi simţi cum îl cuprinde 
neliniştea. 


Cu o voce gâtuită, întrebă: 

— E bolnavă poate în pericol... vorbiţi... sunt un om tare. 

— Doamna este într-adevăr bolnavă... grav bolnavă... 
răspunse în cele din urmă Juliette. 

— În pericol de moarte, poate? văzând că ezită şi ghicind 
din instinct că dorea să-l menajeze. 

— Nu, spuse energic Juliette, acum mai puţin... dar starea 
ei este gravă... necesită îngrijiri foarte atente, precauţii 
minuţioase... O emoție în starea în care se află ar putea-o 
ucide pe loc... cu toate acestea acum doctorul speră că o va 
putea salva... dar va trece multă vreme până îşi va reveni... 

— Ah! exclamă d'Assas cu o voce răguşită... Totuşi, pentru 
moment, orice pericol iminent a dispărut? 

— Acum este pe calea cea bună... şi, dacă nu se produce 
nici un incident, nici o complicaţie, e salvată... Vă jur că vă 
spun adevărul... 

— Bine, vă cred... Da, văd că sunteţi sinceră... şi chiar 
dacă veştile pe care mi le-aţi dat nu sunt chiar cele pe care 
le aşteptam... vă mulţumesc pentru sacrificiul, pe care îl 
faceţi... vă mulţumesc pentru grija cu care mimaţi dat 
aceste veşti dureroase... Încă ceva, vă rog, starea în care se 
află doamna d'Etioles nu se datoreşte cumva tratamentului 
la care a fost supusă? 

— Nu, nu, replică energic Juliette, să nu credeţi asta... 
Doamna d'Etioles-a fost tratată cu toată grija şi consideraţia 
pe care le merita... 

— Poate că atunci e din cauză că a fost sechestrată...? 

— Nici acesta nu e motivul... Ea nu şi-a putut da seama de 
nimic... răul a căzut ca un fulger, ca să spun aşa... 

— Deci a contractat subit o boală? 

— V-am mai spus... a fost un rău fulgerător... 

— Rezultatul unei emoţii violente? întrebă la rândul lui 
Crebillon. 

Contesa dădu aprobator din cap. Gestul fu însoţit de o 
privire expresivă ca şi când i-ar fi spus poetului că nu poate 


spune mai multe în scopul de a evita o durere şi măi cruntă 
pentru d'Assas. 

D'Assas, adâncit în gândurile sale dureroase, nu 
remarcase nimic şi, urmărindu-şi ideea până la capătă mai 
întrebă o dată: 

— De când datează această boală fulgerătoare...? 

— Doamna d'Etioles a fost lovită de boală a doua zi după 
ce aţi părăsit-o. 

— Ah f exclamă d'Assas, în ochii căruia apăru brusc o 
luminiţă, a fost când...? 

Juliette ghici la ce se gândea şi, pentru a doua oară, 
murmură cu un glas de compasiune profundă: 

— Sărmane copil...! 

— Nu despre asta e vorba! spuse d'Assas, foarte natural şi 
ca şi cum şi-ar fi exprimat cu voce tare gândurile, atât era 
de sigur că ea a înţeles. Deci care este cauza acestui rău 
subit?... Căci, dacă nu e rezultatul unei crime, trebuie totuşi 
să fi avut o cauză reală... dacă o cunoaşteţi, vorbiţi fără 
teamă... vă repet că sunt om tare... pot suporta orice. 

— Deci chiar vreţi să vorbesc? 

— Vă rog chiar... 

— Ei bine, doamna d'Etioles a căzut ca fulgerată în clipa în 
cărei s-a făcut dovada că... regele... făcea noaptea vizite... 
altei femei... 

— Ah! spuse încetişor d'Assas, care la rândul lui încercă 
să-şi potolească bătăile inimii ţinând ambele mâini pe piept. 

Juliette îl privea cu o infinită compasiune, în timp ce 
Crebillon mormăia: „Drace! Drace iată că lucrurile se 
încurcă pentru cei doi îndrăgostiţi ai mei.” 

În timpul acesta d'Assas îşi revenise şi, cu toate că lovitura 
fusese dură şi neaşteptată, el reuşise, printr-un minunat 
efort de voinţă, să-şi regăsească nepăsarea şi calmul. 

Aşa încât spuse cu o voce din care nu răzbătea nici cea 
mai mică emoție: 

— Oricum ar fi, doamna d'Etioles este în afară de orice 
pericol pentru moment... acesta este esenţialul... 


— Acum, doamnă, vă ascultăm şi, orice ar fi ceea ce aveţi a 
ne spune, fiţi sigură că v-aţi câştigat dreptul la, 
recunoştinţa mea şi că veţi găsi în mine un ascultător dispus 
să se arate la fel de indulgent, aşa cum v-aţi dovedit voi în 
grija maternă de a mă proteja. 

Aceste cuvinte au produs asupra contesei o impresie 
plăcută şi încurajatoare de care avea, fără îndoială, nevoie, 
căci ridică spre cel căruia îi vorbea o privire vag mirată, în 
care se citea, în acelaşi timp, o tandreţe şi o recunoştinţă 
fără margini. 

Şi cu o voce spartă, lăsând capul în jos pentru a-şi ascunde 
roşeaţa, îşi povesti întreaga existenţă, din primii ani, 
trecând prin viaţa de desfrâu şi de expediente pe care o 
ducea în casa din stradă des Barres. 

Povesti cum domnul Jacques venise să o caute acolo, ce 
viitor fastuos îi fluturaşe prin faţa ochilor şi cum ştiuse s-o 
atragă prin ofertele lui minunate, prin tentaţiile lui 
ispititoare, cum ea a cedat acestor tentaţii, cum reuşise să 
devină contesa du Barry şi cum debutase în acest rol la 
balul de la Primărie, ca şi cuvintele profetice ale lui Saint- 
Germain rostite în acea seară de neuitat pentru ea. 

Ea le spuse şi despre conspirația urzită contra doamnei 
d'Etioles şi cum, cumpărând complicitatea lui Suzon, a lui 
Nicole şi a femeilor de serviciu din căsuţa ce aparţinea 
regelui, ea a putut să se introducă în casă, să-şi alunge 
rivala, să-i ia locul şi să câştige favorurile regelui; cum a fost 
din nou tentată de diabolicul domn Jacques la întoarcerea ei 
de la închisoare, cum acel om a ştiut să aţâţe furia care 
mocnea în ea, să-i dezlănţuie ura şi gelozia, cum a ştiut să 
se servească, împingându-le până la paroxism, de toate 
sentimentele josnice care mocneau în inima ei pentru a o 
determina să comită acţiunea nedemnă care trebuia să-i 
piardă dintr-o lovitură pe d'Assas şi pe doamna d'Etioles în 
ochii regelui. 

Şi le povesti noaptea îngrozitoare pe care o trăise ca 
urmare a acestei acţiuni murdare. 


Le spuse de tristeţea resimţită, de remuşcările care o 
cuprinseseră în momentul în care d'Assas îi apăruse în faţă 
şi cum vederea sa pusese capăt tuturor ezitărilor şi 
hotărâse să-l scape cu orice preţ pe cel pe care cu o seară 
înainte dorise să-l piardă; cum cuvintele poetului îi 
răscoliseră sufletul şi cum acele cuvinte i le amintise pe cele 
ale. Contelui de Saint-Germain, cum hotărâse să încerce 
lucrul pe care-l făcea, adică să renunţe la lupta în care 
fusese angajată de alţii, de a pleca, de a-şi pierde urma şi 
de a-şi ispăşi greşelile trecute sacrificându-se ea însăşi 
iubirii sale, folosindu-şi mică avere ca să-şi crească în 
condiţii demne sora cea mică. 

— Acum că ştiţi totul, spuse ea, terminându-şi ciudata 
spovedanie, judecaţi-mă... şi nu fiţi prea severi... îmi mai 
rămâne să vă spun unde se găseşte doamna d'Etioleş. 

În acel moment uşa se deschise violent şi Jean, valetul, 
dădu buzna în cameră strigând cu o voce gâtuită: 

— Alarmă... domnule cavaler, vin să vă aresteze...! 

Aceste cuvinte căzură ca un trăsnet. 

Contesa deveni palidă ca un mort şi fu cuprinsă de un 
puternic tremur nervos. 

D'Assas şi Crebillon avură un schimb de priviri rapide în 
ceea ce-o privea. 

Poetul murmură cu o voce suficient de tare pentru a fi 
auzit: 

— Ah! Femeile!... femeile!... ce actriţe! Aceasta părea 
totuşi atât de sinceră... şi cred, să mă ia dracu'! Că reuşise 
să mă emoţioneze... 

D'Assas, la rândul lui, îi spuse Juliettei care-l privea 
speriată: 

— Felicitările mele, doamnă, v-aţi jucat admirabil rolul... 
Chiar mă întrebam: e posibil ca o fiinţă omenească să 
dovedească atâta devotament şi abnegaţie? Evident, ar fi 
fost prea frumos... 

— Ce vreţi să spuneţi, bâigui Juliette, pierdută. 


— Că, nedorind să mă predaţi când eram la 
dumneavoastră, pentru motive care-mi scapă, aţi venit aici 
să jucaţi o infamă comedie, pentru a da timp acolitului 
vostru, contele du Barry, de a veni să mă aresteze... 

— Contele du Barry? întrebă nefericită, care simţea că o 
cuprinde nebunia. 

— Chiar el, doamnă, el, care comandă soldaţii ce vin aici... 
Veţi vedea imediat! 

D'Assas în timp ce vorbea, se apropiase de fereastră şi îl 
văzuse pe conte care părea, dacă nu să comande, cel puţin 
să conducă o trupă de soldaţi comandaţi de un ofiţer. 

Dintrrun salt tânăra femeie a fost lângă el şi a văzut cu 
ochii ei că d'Assas nu se înşelase. 

Îşi trecu, mâna pe fruntea brusc perlată de o transpiraţie 
rece şi murmură, îngrozită: 

— Contele! 

— În persoană, doamnă... dar, pe Dumnezeul meu! Încă n- 
a pus mâna pe mine şi pentru că lecţia, sau mai bine zis 
pedeapsa pe care i-am administrat-o nu i-a fost suficientă... 

— Şi credeţi că eu l-am adus aici?... eu?... spuse Juliette cu 
o dureroasă indignare. 

Fără să-i răspundă, d'Assas îi întoarse spatele şi se duse 
să-şi ia spada şi pistoalele care erau puse pe un scaun. 

Contesa nu găsea nici un cuvânt de reproş. 

Această acuzaţie o copleşise literalmente. 

Simţea vag că această extraordinară intervenţie a celui 
căruia îi purta numele, chiar în timpul în care se afla la 
d'Assas, trebuie să fi părut o cursă şi că, pe moment, îi era 
imposibil să se justifice. 

Într-adevăr, ce-ar fi putut spune? 

Dintr-un sentiment de delicateţe, care se întorcea acum 
împotriva ei, Juliette omisese cu bună ştiinţă, în lunga şi 
dureroasă confesiune pe care o făcuse, să citeze vreun 
nume. 

Dorea să renunţe la luptă, dar nu dorea să pară că-i 
denunţă pe cei care o angajaseră şi o susţinuseră în această 


luptă. 

Zdrobită de ruşine şi de durere în faţa acestei directe şi de 
necontestat acuzaţii, scoase un suspin dureros şi se prăbuşi 
leşinată pe parchet. 

Fără să se ocupe de ea, d'Assas îşi examina cu răceală 
armele. 

Dar valetul Jean, care părea că fierbe de nerăbdare, îi 
spuse: 

— Repede, domnule cavaler, urmaţi-mă... 

— Unde să vă urmez, amice? întrebă foarte mirat 
cavalerul. 

— Veţi vedea... dar, pentru Dumnezeu, să ne grăbim, 
domnule, peste câteva secunde va fi prea târziu... Domnule 
de Crebillon, încercaţi să câştigaţi câteva minute, de rest 
mă ocup eu... 

Jean vorbea cu atâta încredere, încât poetul, câştigat de 
optimismul său, răspunse: 

— Duceţi-vă, cavalere, duceţi-vă repede... Am eu grijă să-i 
rețin câteva minute pe cei care vă caută. 

— Veniţi, domnule, urmaţi-mă, reluă Jean. 

— Fie, spuse d'Assas, care, fără alte discuţii, se repezi pe 
urmele valetului lui Saint-Germain, care îi arăta drumul. 

Câteva clipe mai târziu, poetul auzi zgomotul multor paşi 
pe scară şi vocea hangiului, tremurând de spaimă, spunea, 
de altminteri cu cea mai deplină bună-credinţă, că nu-l 
văzuse niciodată pe d'Assas. 

— Dar, domnule ofiţer, vă jur că persoana pe care o căutaţi 
nu e adăpostită la mine. 

— Asta vom vedea, răspunse o voce... Am să răscolesc 
întreaga casă şi atunci vedem noi dacă spui adevărul sau 
nu. 

— Ah! Dumnezeule mare! Ce aventură!... gemu hangiul. 

Crebillon nu ascultă mai mult şi, judecind că era momentul 
să intervină, deschise uşa şi întrebă cu cel mai grațios surâs 
posibih: 

— Dar ce se întâmpla?... De unde vine tot vacarmul ăsta? 


Ofiţerul se apropie şi spuse, după ce-l consultă din priviri 
pe contele du Barry, care-i răspunse printr-un semn negativ 
din cap: 

— Domnule, îl căutăm pe domnul cavaler d'Assas pentru a- 
l aresta... Am primit ordin să percheziţionez această casă... 
Permiteţi-mi deci să intru la dumneavoastră şi să ne 
asigurăm că cel pe care-l căutăm nu-i în cameră... 

Ţin să adaug că, în cazul în care această vizită nu vă va 
conveni, mă voi vedea constrâns, spre marele meu regret, 
să trec peste permisiunea voastră... 

— Dumnezeu îmi este martor, domnule, că nu am de gând 
să împiedic un loial ofiţer al Maiestăţii Sale să-şi execute 
misiunea... Cel pe care l-aţi numit nu este la mine... Intraţi, 
domnule şi asiguraţi-vă de spusele mele, îndepliniţi-vă 
misiunea... 

Ofiţerul, văzând că necunoscutul se exprimă pa un om de 
vază şi ca un supus docil la ordinele regelui său, se înclină 
foarte politicos şi, fără îndoială având ordine precise, se 
retrase pentru a face loc contelui du Barry, care intră 
primul. 

În timpul acesta contesa, care-şi revenise din leşin, mai 
mult se târi spre un fotoliu în care se aşeză, căci picioarele 
refuzau s-o mai asculte. 

Prima persoană pe care du Barry o văzu intrând în cameră 
fu deci contesa, care-l privea cu ochi în care se citea groaza 
şi neliniştea. 

La vederea contesei, du Barry tresări violent şi, fără să 
scoată un cuvânt, se apropie precipitat de ea şi se aşeză în 
faţa ei de aşa manieră încât s-o mascheze cât mai mult cu 
putinţă. 

În ceea ce-o priveşte, tânăra femeie, fie dintr-o frică reală, 
fie că înţelesese intenţia contelui, îşi ascunsese chipul în 
batistă şi plângea în tăcere. 

Astfel încât ar fi fost imposibil şi ochiului celui mai ager de 
a distinge chipul femeii care plângea în fotoliu. 


Ofiţerul, căruia această manevră îi scăpase, o văzuse de la 
intrare pe tânăra femeie şi trase de aici concluzia că vizita 
sa neaşteptată întrerupsese un duet amoros. 

Astfel, aruncând o privire complice poetului, îi spuse cu un 
surâs cu subînţeles şi cu o ocheadă fugară la adresa 
contesei: 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar ordinele mele sunt riguroase 
şi formale... Cu toate acestea, voi sta cât mai puţin cu 
putinţă şi apoi vă voi lăsa să vă continuaţi... conversaţia... 

Crebillon se înclină la rândul lui şi, amabil în continuare, 
răspunse: 

— Faceţi ceea ce aveţi de făcut. 

Discret, ofiţerul, în timp ce oamenii săi căutau prin 
cameră, se făcea că nu observă prezenţa acelei femei. 

Vizita terminată, ofiţerul se pregătea să se retragă, când 
du Barry se apropie de el şi-i spuse câteva cuvinte la 
ureche, cuvinte care păreau să-l fi surprins pe ofiţer. 

Cu toate acestea, fu obligat să execute ordinul care i se 
dăduse, şi, adresându-se lui Crebillon, îi spuse: 

— Încă o dată iertare, domnule, pentru rigoarea ordinelor 
pe care sunt obligat să le execut... Trebuie să las două 
sentinele în cameră, în timp ce noi vom continua 
cercetările... Până atunci, sunteţi prizonierul meu... Dar 
liniştiţi-vă, detenţia va fi de scurtă durată... 

Ofiţerul, după ce făcu un semn la doi dintre oamenii săi, 
ieşi, urmat de du Barry şi de întreaga trupă. În timp ce 
aceştia îl obligau pe hangiul plângăreţ să le deschidă toate 
uşile, în timp ce căutau minuţios în toate camerele, 
răscoleau saltelele, se uitau pe sub paturi, căutau în 
dulapuri şi, în sfârşit, în cămările şi pivnițele până în cel din 
urmă colţ, cei doi soldaţi rămaşi în cameră se plasaseră, cu 
armele în mână, unul în dreptul uşii, celălalt În dreptul 
geamului şi, prin prezenţa lor, împiedicau orice conversaţie 
între poet şi Juliette. 

În sfârşit, după ce scotociseră hanul din pod până în 
pivniţă, Crebillon auzi pe ofiţer spunând: 


— Nimic!... Aţi fost greşit informat, scumpul meu conte!... 
Ne întoarcem! adăugă el pe un ton de comandă. La 
revedere, conte, trimiteţi-mi cei doi oameni care i-am lăsat 
în camera de sus şi redaţi libertatea sărmanului om căruia 
se pare că i-am întrerupt o idilă. 

Crebillon răsuflă uşurat. 

Cavalerul reuşise să scape şi de data asta. 

În timpul acesta o vagă nelinişte îl cuprindea, întrebându- 
se ce ar mai putea face în continuare contele du Barry, când 
uşa se deschise şi acesta apăru. 

Fără să-i spună un cuvânt poetului, contele făcu semn 
celor doi soldaţi să plece şi, apropiindu-se de Juliette, îi 
spuse simplu, oferindu-i braţul: 

— Veniţi, doamnă. 

Contesa se supuse acestui ordin, se ridică, prinse braţul pe 
care i-l oferise du Barry care ieşi aşa cum intrase, fără să 
spună un cuvânt, fără să salute, sub ochii uimiţi ai lui 
Crebillon, total descumpănit de această întorsătură a 
lucrurilor. 

Când contele, care o luase cu el pe Juliette, dispăru, 
sărmanul Crebillon, revenindu-şi din uimire, îşi manifestă 
proasta dispoziţie printr-un val de înjurături, de invective 
violente la adresa celui care tocmai ieşise. 

„Lua-te-ar dracu' să te ia de cucuvea nenorocită, pe tine şi 
pe târfa aia pe post de contesă... Târfa?... Ehe!... 
Trădătoarea dracului!... Se putea să nu-i spună eacă 
d'Assas a evadat?... Deşi parcă n-aş crede că ea a făcut-o,. 
de ce s-o fi făcut? 

Da, dar acum că nu mai sunt eu, cine ştie da. Că ea nu va 
vorbi?... Cu toate că părea sinceră... Dracu' să le ia de 
femei... Cine poate fi sigur în prezenţa unei astfel de fiinţe? 

Poate că ar fi mai bine şi mai prudent să mă liniştesc... şi s- 
o şterg uşurel, până ce voi afla veşti de la d'Assas, pe care 
totuşi nu-l pot lăsa aşa, de unul singur... Aşteptând iată-mă 
singur şi neştiind ce să fac... pe toţi dracii!” 


În timp ce bombănea aşa de unul singur, uşa se deschise şi 
în cadrul ei apăru Jean, care intră foarte discret. 

Noi îl vom lăsa pe curajosul şi fidelul valet al contelui de 
Saint-Germain să-i explice poetului cum a dus la bun sfârşit 
sarcina pe care şi-o asumase de a-l ajuta să fugă pe 
cavalerul d'Assas şi-i vom urmări pe conte şi pe falsa sa 
soţie, după ce vom explica, totuşi, în câteva cuvinte, 
intervenţia neaşteptată a lui du Barry însoţit de o trupă de 
soldaţi însărcinaţi să-l aresteze pe d'Assas. 

Capitolul XXV Trei asociaţi. 

Când grădinarul micii case de sub copaci, Gaspard, fusese 
concediat de contesa care se găsise brusc în faţa lui d'Assas 
şi Crebillon, acesta se întâlnise cu subreta Nicole care, din 
întâmplare, simţise şi ea nevoia de a respira aer curat în 
grădină. 

Aflat sub impresia surprizei produse de acest eveniment 
extraordinar, bravul grădinar, fără să se mai gândească, 
fără să-şi închipuie ceva rău, de altminteri tras de limbă cu 
îndemânare de cameristă, povesti, cu multe detalii, intrarea 
rapidă şi neprevăzută a celor doi necunoscuţi care fugeau 
din faţa soldaţilor regelui. 

Şireata cameristă se ascunse imediat în spatele copacilor 
şi asistă de departe la întreaga scenă, de altminteri rapidă, 
care se derulase între stăpâna sa şi cei doi necunoscuţi. 

Din jocul fizionomiilor, ea ghicise o parte din ceea ce Se 
vorbise şi, în orice caz, semnificaţia gesturilor poetului când 
semnala apropierea trupei care trecu în galop prin faţa 
porţii. 

Cine erau cei doi necunoscuţi? 

Spioana nu bănuia, dar înţelegea perfect că erau urmăriţi, 
că o imploraseră pe cea pe care era însărcinată s-o 
urmărească să nu-i predea şi că aceasta cedase la 
rugăminţile sau amenințările lor, pentru că ea nu le 
deschise poartă decât după ce trupa trimisă pe urmele loc 
era departe. 


Văzând în asta un eveniment demn de semnalat şi capabil 
de a-i aduce o sumă frumugşică, căci cel pe care ea continua 
să-l considere un burghez liniştit, domnul Jacques, plătea 
regeşte, Nicole se retrase prudentă şi se întorsese la 
pavilionul stăpânei. 

Apoi, sub pretextul că are de făcut un comision, se duse 
drept la drogheria „Macul de argint” unde întrebă de 
domnul Jacques, căruia îi povesti totul cu lux de amănunte. 

Acestuia - care cu puţin timp înainte îl lăsase în drogherie 
pe contele du Barry, care, cum ştim, fusese adus după 
celebra scenă din piaţa palatului, informat pe de altă parte 
de cercetările care se făceau în vederea regăsirii 
cavalerului care evadase - nu i-a fost greu să ghicească 
numele fugarului pe care contesa îl lăsase să scape. 

În privinţa personajului care-l însoțea pe cavalerul d'Assas, 
domnul Jacques nu ghicea cine ar fi putut fi şi, oricum, asta 
nu avea mare importanţă. 

Puternic contrariat că, în ciuda sfaturilor sale, contesa se 
încăpăţâna în pasiunea ei şi continuă să-l trădeze în ciuda 
tuturor eforturilor sale de a o face să-i urmeze docilă 
instrucţiunile, tenebrosul personaj îşi schiţă pe loc un plan 
şi o concedie pe delatoare cu instrucţiuni precise. 

Când contesa du Barry se îmbrăcă pentru a ieşi şi a se 
întâlni cu d'Assas, Nicole o urmări de la distanţă, o văzu 
intrând în han şi se duse de-a dreptul în străduţa 
Rezervoarelor pentru a da raportul şi a spune în ce loca 
intrat stăpâna sa. 

Imediat contele se duse la castel, unde erau deja date 
instrucţiuni în privinţa aceasta, întrucât nu i-a fost greu să 
obţină o trupă de soldaţi comandaţi de un ofiţer şi 
conducerea expediției. 

Şi iată cum domnul Jacques, ghicind că dacă Juliette va 
cunoaşte refugiul lui d'Assas nu va rezista dorinţei de a-l 
vedea şi spunându-şi că în felul acesta, prin intermediul ei, 
va putea pune mâna pe fugar, contele du Barry putând, 
însoţit de soldaţi, să invadeze hotelul unde locuia Crebillon. 


Din nefericire pentru conte, Jean făcea conştiincios de 
pază, a văzut trupa ce părea că se îndreaptă spre han şi a 
dat imediat alarma. 

După ce am dat aceste explicaţii, să revenim la contele şi 
contesa du Barry. 

Coborând scările hanului, contele du Barry, care părea a fi 
pradă unei furii îngrozitoare, i-a spus însoţitoarei sale: 

— Învăluiţi-vă bine în manta şi ridicaţi-vă bine capişonul... 
ca oamenii să nu vă poată recunoaşte pe drumul pe care îl 
avem de făcut. 

Fără să ştie prea bine ce face, contesa se supuse acestui 
ordin şi-şi urmă supusă însoţitorul. 

Încă se întreba cum de aflase du Barry şi cum sosise aşa 
pe neaşteptate şi că era un adevărat miracol că d'Assas 
putuse scăpa. 

Simţea o durere atroce că d'Assas, înşelat de aparenţe, 
fugise având această convingere, părând plauzibilă o 
complicitate din partea ei în această apariţie atât de rapidă 
şi de neprevăzută a celor însărcinaţi să-l aresteze. 

Îşi zicea că toate aparențele erau împotriva ei, că nu se 
putea supăra pe el, că în locul lui şi ea ar fi gândit la fel şi ar 
fi avut toate motivele să suspecteze pe autorul unei 
întrevederi întrerupte atât de brusc şi atât de periculoasă 
pentru cel cu care venise să discute. 

Şi se întreba ce ar mai putea zice şi face mai târziu pentru 
a se disculpa. 

Astfel adâncită în gândurile sale, îl însoțea pe conte fără să 
ia aminte la drumul pe care îl urmau. 

Numai în momentul în care au ajuns la destinaţie şi-a dat 
seama că însoţitorul ei o condusese la casa din străduţa 
Rezervoarelor, deşi ea se gândea că urma s-o conducă la 
căsuţa de sub copaci. 

A fost surprinsă de destinaţie, dar nu neliniştită. 

De ce ar fi putut să se teamă? 

Ce-ar fi putut încerca împotriva ei? 

Se ştia de neînlocuit. 


Într-adevăr, fie că ieşea de bună voie din joc, fie că 
dispărea, pentru du Barry, ca şi pentru domnul Jacques, 
totul se prăbuşea. 

Se gândea, nu fără motive, că era la adăpost de orice 
acţiune violentă împotriva ei, pentru că aveau prea multă 
nevoie de ea şi, în plus, moartea nu o îngrozea, la câtă 
durere şi disperare avea în suflet. 

Dar bănuia că, în schimb, deşi nu vor exercita nici o 
violenţă împotriva ei, urma să suporte un atac plin de 
viclenii şi, fără îndoială, va fi certată cu duritate de conte 
sau, ceea ce-o îngrijora cel mai mult, de domnul Jacques. 

Nu că ar fi simţit faţă de acel stăpân aceeaşi groază, 
aceeaşi spaimă superstiţioasă pe care o simţea faţă de aşa- 
zisul ei soţ... 

Dar nu se simţea atât de sigură pe ea însăşi, nu se simţea 
suficient de sigură în hotărârile ei. 

Şi, începând să cunoască forţa de convingere a acelui 
stăpân care cumpăra un suflet şi modela o voinţă aşa cum 
dorea, ea se temea ca, printr-un mijloc necunoscut, să nu 
ajungă s-o convingă, s-o facă să renunţe la proiectele ei şi ş- 
o readucă supusă, ascultătoare pe calea pe care acesta o 
vroia. 

Aceste gânduri o făceau să tremure... 

Du Barry a condus-o în pavilionul din mijloc, cel care era 
ocupat de domnul Jacques şi unde moi n-am avut decât 
rareori ocazia de a pătrunde. 

După ce au traversat o anticameră, pustie şi mobilată 
simplu cu câteva scaune, contele o invită să intre într-o 
cameră foarte spațioasă şi elegant mobilată. 

Această cameră avea o fereastră uriaşă ale cărei draperii 
erau trase cu grijă şi, în afară de uşa prin care intraseră, 
aproape faţă în faţă, o draperie trasă, care de obicei masca 
o uşă ce dădea într-o cameră ce în felul acesta era ascunsă. 

Contele, după ce închise uşa în urma lui, îi făcu semn să se 
aşeze, lucru pe care îl făcu cu un suspin de uşurare, 


constatând că cel în faţa căruia se temea că va afla, domnul 
Jacques, nu era acolo. 

Dar nici nu se aşeză bine că portiera de care am vorbit se 
deschise şi domnul Jacques intră liniştit. 

Domnul Jacques se apropie cu un pas lent şi egal, se aşeză 
confortabil, îşi scoase tabachera din buzunar, aspiră o priză 
şi, din priviri, îl întrebă pe du Barry, care, răspunzând la 
această întrebare mută, răspunsei cu o furie concentrată: 

— Nimic, domnule. 

Cu o mişcare bruscă, domnul Jacques închise tabachera cu 
care se juca mecanic. 

Acesta a fost, de fapt, singurul mod de a-şi manifesta 
nemulţumirea, după care îl întrebă cu un calm absolut: 

— Aţi ajuns prea târziu?... Sau informaţiile noastre s-au 
dovedit a fi false? 

— Nu v-aş putea răspunde... Conform instrucţiunilor 
voastre, n-am pus nici o întrebare doamnei... în ceea ce 
priveşte restul, am percheziţionat degeaba hanul din pod 
până în pivniţă... Nu mai înţeleg nimic. 

— Bine! exclamă domnul Jacques, care se întoarse atunci 
spre contesă, spunându-i cu mult calm şi cu un aer degajat, 
ca şi când n-ar fi dat prea mărie importanţă celor 
întâmplate până atunci: 

— Ei bine, fiica mea, în ciuda numeroaselor mele 
avertismente, în ciuda bunelor mele sfaturi, în ciuda a tot 
ceea ce am convenit, aţi vrut să-l revedeţi pe acest amărât 
cavaler d'Assas? 

— Da, domnule, răspunse Juliette cu îndrăzneală şi. 
Hotărâre. 

— O mai şi spuneţi!... exclamă du Barry, palid de furie. 
Juliette îl privi cu un aer dispreţuitor şi, fără să-i răspundă 
un singur cuvânt, întoarse fotoliul în care stătea, astfel încât 
să se afle complet cu spatele la el, manifestându-şi în acest 
fel cu claritate nezdruncinata sa hotărâre de a nu discuta 

cu acest aliat de nevoie pe care acum îl considera că un 
adversar. 


În acelaşi timp îi ţinea piept domnului Jacques, hotărâtă să 
lupte din răsputeri şi, la nevoie, să susţină o energică 
ofensivă. 

— Doamnă!... urlă contele exasperat de această atitudine 
impertinentă. 

Dar o încruntare a sprâncenelor stăpânului calmă această 
furie că prin minune şi-i opri pe buze ameninţarea ce stătea 
să izbucnească. 

— Acum câteva zile, reluă cu acelaşi calm domnul Jacques, 
adresându-se tinerei femei, voi l-aţi lăsat să fugă pe acest 
d'Assas care intrase la voi pentru a scăpa de cei care-l 
urmăreau... 

— Ştiţi asta? întrebă Juliette cu un calm perfect. 

— V-am mai spus deja că eu ştiu tot... Aţi comis atunci, fiica 
mea, o mare greşeală. 

— Ar fi trebuit să-l predau când s-a refugiat la mine...? 

— Da! răspunse scurt şi tăios domnul Jacques... Scapi de 
un adversar periculos prin orice mijloc... 

— Domnul d'Assas nu-mi. Este duşman... 

— Este al nostru, exclamă du Barry care nu se mai putea 
stăpâni şi pe care furia îl sufoca. 

— O fi, poate, al vostru, reluă cu răceală contesa, dar nu e 
obligatoriu ca duşmanii dumneavoastră să fie şi ai mei. 

— Pactul care ne leagă, reluă cu violenţă du Barry, vă 
obligă să-l consideraţi ca... 

Domnul Jacques interveni pentru a doua oară şi, 
întrerupându-l pe conte, îi spusa: 

— Voi aţi agravat această primă greşeală încercând să-l 
revedeţi pe cel pe care l-aţi lăsat să scape... Dacă această 
faptă, pe care aţi făcut-o fără să vă gândiţi la consecinţe, 
cum vreau să cred, ar fi cunoscută de rege, totul ar fi 
pierdut... 

— Ei! Ce mare lucru! 

— Pentru voi e de importanţă capitală, exclamă du Barry, 
care nu se putea stăpâni. 

Contesa ridică dispreţuitor din umeri. 


— Dacă aţi fi reuşit să-l regăsiţi pe acest d'Assas, reluă 
domnul Jacques, în continuare calm, pe cât de nervos era 
du Barry, dar nu... contele a căutat în zadar în tot hanul 
fără să-l găsească... V-aţi expus deci inutil... 

— Ce ştiţi dumneavoastră? 

— L-aţi văzut deci pe amărâtul ăla de cavaler? 

— Da! răspunse hotărât contesa, privindu-l drept în ochi. 

Domnul Jacques îi aruncă lui du Barry o privire care-l făcu 
să tremure cu tot curajul lui. 

— Femeia asta minte cu siguranţă, spuse el... Am scotocit 
cu cea mai mare atenţie peste tot şi pot spune... 

— Aceasta dovedeşte, spuse Juliette cu un calm 
dezarmant, că cel pe, care-l căutaţi nu mai era acolo... 
simplu, nu? 

— Ah! Înţeleg... spuse simplu contele. 

Contesa înălţă încă o dată din umeri. 

Domnul Jacques, care n-o scăpa din priviri, spuse: 

— Inutil, scumpul meu conte, acum trebuie să fie departe. 

— Într-adevăr, reluă cu răceală Juliette, vă pierdeţi timpul 
degeaba... Domnul d'Assas e acum la adăpost... 

— Şi totuşi, reluă domnul Jacques, ce speraţi de la acest 
d'Assas, după primirea care v-a făcut-o? 

— Nu sper nimic... îl iubesc... 

— Iubiţi pe cine doriţi, o întrerupse din nou du Barry, dar 
reamintiţi-vă condiţiile contractului nostru... dacă vreţi ca şi 
noi şa ne amintim de obligaţiile noastre... şi prima dintre 
aceste condiţii este să vă supuneţi necondiţionat ordinelor 
care vă sunt date... 

— Îl iubesc pe domnul d'Assas, continuă imperturbabil 
tânăra femeie şi nu vreau ca cineva să se atingă nici măcar 
de un fir de păr de pe capul său... nu vreau să fie deranjat 
în nici un fel... 

— Voi nu vreţi asta? întrebă domnul Jacques, apăsând pe 
fiecare silabă. 

— Eu nu vreau asta, repetă Juliette, insistând la rândul ei. 

— Ah! exclamă cu răceală domnul Jacques. 


Şi pentru a-şi da timp de gândire, îşi reluă tabachera cu 
care se juca maşinal. 

Apoi, reveni: 

— Şi, spuneţi-mi, care era scopul vizitei? 

— Să-l previn pe domnul d'Assas ce se urzeşte împotriva 
lui, să-l pun în gardă... spunându-i totul. 

— Aţi făcut asta? întrebă domnul Jacques, fulgerând-o cu 
privirea. 

— Am făcut-o...! 

— Mizerabilo!... urlă du Barrv, în culmea enervării. 

— Aşa încât acum amărâtul ăla cunoaşte toate planurile 
noastre, concluzionă domnul Jacques. 

— Să ne înţelegem bine, spuse Juliette, l-am prevenit pe 
domnul d'Assas ca de acum încolo să se păzească bine... dar 
n-am dat nume... nu sunt o delatoare... 

Domnul Jacques respiră uşurat, căci nu se îndoia de 
sinceritatea acestei femei care-i ţinea atât de hotărât piept. 

Cu toate acestea, reluă: 

— Şi nu v-aţi temut să fiţi împotriva noastră, trădându-ne, 
aşa cum aţi făcut de fapt...? 

— N-am făcut decât să urmez exemplul vostru, spuse 
Juliette cu vehemenţă... Cine a fost să-l dăscălească pe 
domnul d'Assas înainte de demersul pe care l-am făcut pe 
lângă el la castel?... Voi! 

Cine m-a prezentat lui ca fiind o duşmancă de moarte a sa 
şi plină de încrâncenare?... Tot voi! 

Cine l-a făcut să creadă că sunt călăul... lui... şi... mă rog, 
al doamnei d'Etioles? Voi, tot mereu voi! 

Şi dacă stau bine să mă gândesc... acel baron de Marcay 
din garda arestaţilor... acel mizerabil care a cerut de la 
mine să-i cedez pentru a-mi permite să-l văd pe prizonier... 
acel laş care a făcut în aşa fel ca să fiu surprinsă la el, într-o 
ţinută care nu lăsa nici o îndoială asupra celor Ce se 
întâmplaseră... cine-mi poate garanta că n-a acţionat în 
felul acesta la ordinele voastre?... căci ştiu bine că dispuneţi 
de o putere imensă... 


Şi pentru ce atâta încrâncenare împotriva lui d'Assas...? 

Pentru că îl iubesc... pentru că vă temeţi că această iubire 
mărturisită să nu mă facă să renunţ la rolul ruşinos pe care 
l-am jucat pasiv până în clipa de faţă. Pentru ca, dacă ar fi 
aşa, asta ar însemna prăbuşirea tuturor proiectelor voastre 
tenebroase, dar pe care eu le ghicesc a fi formidabile şi că 
eu voi fi însărcinată cu ducerea lor la bun sfârşit, eu, creaţia 
voastră. Pentru că voi v-aţi spus că, suprimându-l pe 
d'Assas, voi veţi suprima iubirea şi eu voi rămâne ceea ce 
am fost până acum: un instrument docil în mâinile voastre 
puternice. 

lată de ce aţi încercat la început să faceţi ca această iubire 
să se transforme în ură, prin disperare şi gelozie, arătându- 
mă rea şi de disprețuit în ochii celui pe care-l iubeam. 

Ah! În această direcţie aţi reuşit pe deplin! Niciodată o 
sărmană creatură nu a fost atât de dispreţuită cum am fost 
eu de cel pe care îl iubesc. Dar, în ciuda tuturor acestor 
lucruri, iubirea mea a rezistat şi rezistă încă şi mai 
puternică... şi atunci v-aţi spus că, din cauză că disprețul şi 
chiar injuriile celui pe care-l iubesc nu reuşesc să-l scoată 
din sufletul meu, nu mai rămâne decât să suprimaţi obiectul 
acestei iubiri. Ei bine, eu îl apăr pe cel pe care-l iubesc... şi-l 
voi apăra împotriva oricui l-ar atinge şi nu-mi vorbiţi de 
trădare, pentru că voi aţi fost cei care m-aţi trădat primii... 

Domnul Jacques asculta acest fel de rechizitoriu cu o 
mirare din ce în ce mai crescândă şi chiar cu un fel de 
admiraţie pentru această pasiune sinceră. 

Du Barry, din contră, nu se abţinu decât la semnele 
imperative pe care i le făcea stăpânul său care se decise, în 
fine, să răspundă printr-o întrebare: 

— După o declaraţie atât de netă şi atât de sinceră, vă voi 
întreba, totuşi, dacă veţi consimţi să-mi spuneţi unde s-a 
refugiat d'Assas? 

— Puteţi să mă ucideţi că nu am să vorbesc... şi, de 
altminteri, oricum nu ştiu unde se află cavalerul d'Assas... 


— Da, mă gândeam eu că nu veţi vorbi... întrebarea n-a 
fost pusă decât de formă... lubirea voastră este atât de 
profundă şi de sinceră încât sunteţi capabilă să-i sacrificați 
totul...? 

— Fără ezitare...! 

— Ei bine, fiica mea, pentru că lucrurile stau aşa cum stau, 
iubiţi pe cine doriţi... eu nu mă opun... 

La aceste cuvinte, du Barry ciuli urechile şi-şi privi 
stăpânul cu nelinişte. 

Juliette, neîncrezătoare, aştepta ca adversarul său să se 
explice net. 

— Da, continuă domnul Jacques, iubiţi şi faceţi-vă iubită... 
dacă puteţi... Eu renunţ să-l mai deranjez pe domnul 
d'Assas şi vă promit formal că nu mă mai ocup de el... Va 
trăi liber şi în pace... cu o singură condiţie... 

— Să auzim condiţia, spuse Juliette, mereu la pândă... 

— Aceea de a vă supune ca în trecut ordinelor pe care vi le 
voi da... 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, scumpa mea copilă, spuse cu răceală domnul 
Jacques, mă voi vedea constrâns să fac să ajungă în mâinile 
regelui anumite declaraţii pe care le-aţi scris cu mâna 
voastră şi în care recunoaşteţi care vă este adevăratul 
nume, care a fost meseria voastră şi prin care mărturisiţi 
că, în urma unui furt de acte, aţi putut trece drept o 
doamnă din înalta societate... 

Juliette ridică uşor din umeri şi răspunse: 

— Nu o veţi face. 

— Nu o voi face?... Ce m-ar împiedica...? 

— Propriul vostru interes... Dacă mă veţi denunța, regele 
mă va alunga ruşinos, e adevărat... dar proiectele voastre... 
proiecte pe care încă nu le-am putut duce la bun sfârşit, 
căci nu sunt încă favorita atotputernică... proiectele voastre 
vor cădea odată cu mine... toate planurile vor fi distruse... 
Vedeţi bine că nu puteţi face asta... Această ameninţare 


vine prea devreme... nu v-am făcut încă serviciile pe care le 
aşteptaţi de la mine. 

— Fie, spuse Jacques, care-şi muşca buzele văzând că avea 
de-a face cu o adversară puternică şi decisă; fie, renunţ la 
proiectele mele... voi căuta un alt instrument dacă aşa 
trebuie... dar voi, voi veţi fi pierdută... 

— Ah! Dacă aţi şti cât de puţin îmi pasă...! 

— Gândiţi-vă, nu e vorba numai de pierderea unei situaţii 
unice... v-ar putea aştepta totuşi eşafodul... Cine ştie cum 
va lua regele păcăleala pe care i-aţi tras-o... 

— Eşafodul nu mă înspăimântă... am făcut deja sacrificiul 
vieţii! 

— Renunţaţi la favoarea regelui? 

— Renunţ la tot... Dacă m-aţi fi lăsat să vorbesc, v-aş fi 
spus că vreau să-mi redaţi libertatea... că renunţ la acest 
titlu de metresă a regelui... că nu trebuie să mai contaţi pe 
mine pentru a continua rolul pe care l-am jucat până 
astăzi... că vreau, mai ales, să trăiesc simplu, ignorată de 
toţi într-un colţ obscur... Puteaţi evita în felul acesta grija 
unei ameninţări inutile pentru că este fără efect. 

— Renunţaţi la totul?... chiar şi dacă vă spun că nu mă 
opun iubirii voastre pentru acest d'Assas, chiar dacă... 

— Nu mă voi mai supune ordinelor voastre... Nu voi mai fi 
metresa regelui, pentru că metresa regelui este dispreţuită 
de cel pe care-l iubeşte şi eu nu pot, nu vreau să suport 
disprețul lui... în lipsa oricărui alt sentiment, vreau măcar 
să mă bucur de stimă lui... chiar de-ar trebui să-mi sacrific 
viaţa pentru acest lucru... 

— Într-adevăr, asta e altceva... Ei bine, aveţi dreptate, 
ameninţarea a fost prematură... îl iubiţi sau nu-l iubiţi pe 
domnul d'Assas, nu are nici o importanţă... îmi repet 
oferta... continuaţi rolul pe care l-aţi jucat până în ziua de 
astăzi... serviţi-mă în mod fidel şi docil; în schimb îmi voi 
ţine toate promisiunile pe care vi le-am făcut şi domnul 
d'Assas nu va mai fi deranjat, v-o jur... Acceptaţi...? 


— Nu! V-am spus deja, sunt slabă... aspir să trăiesc 
modest, uitată de toţi... 

— Ei bine, ascultaţi-mă. Nu-mi convine absolut deloc ca, 
după toate sacrificiile pe care le-am făcut, să dezertaţi da la 
postul vostru... Vă veţi supune voinţei mele... asta îmi este 
voia... sau dacă nu... jur pe Dumnezeu... nu vor trece opt 
zile şi domnul d'Assas va fi mort... 

Alegeţi: vă supuneţi şi atunci omul pe care-l iubiţi va fi la 
adăpost; nu vă supuneţi, atunci îl voi sacrifica fără milă... 
Admit că voi aţi face sacrificiul vieţii... acum vom vedea 
dacă veţi merge până a accepta la fel de senină sacrificiul 
celui pe care spuneţi că-l iubiţi. 

Juliette tremura, căci toate aceste cuvinte au fost spuse cu 
o răceală şi o hotărâre teribile. 

Cu toate acestea, ea se sumeţi” şi înălţă capul: 

— Domnul d'Assas este într-un loc unde sunt sigură că va 
scăpa de loviturile voastre... În ceea ce mă priveşte, eu sunt 
în mâna voastră... faceţi cu mine ceea ce vreţi... 

— Ei! De voi era vorba... ce importanţă are pentru mine 
viaţa sau moartea voastră, dacă nu-mi sunteţi de folos... 
Gândiţi-vă bine... vă dau două zile... Dacă în acest interval 
nu aveţi de gând să vă supuneţi, d'Assas va fi sacrificat... şi 
voi veţi fi aceea care l-a ucis... 

— Niciodată... Eu vă spun că va scăpa de loviturile 
voastre... 

— Mizerabilă nebună! exclamă domnul Jacques cu o voce 
teribilă... crezi tu asta?... Şi eu îţi spun că n-am decât să 
strâng mâna aceasta pentru a-l zdrobi... 

Spunând aceste cuvinte, a avut, într-o mişcare de furie cu 
atât mai înspăimântătoare cu cât contrasta în mod ciudat cu 
felul său în general calm şi liniştit de a reacţiona, un gest 
neobişnuit: a prins-o de încheietura mâinii pe Juliette şi i-a 
strâns-o cu o putere nebănuită, gata să i-o rupă. 

Erau toţi acolo: du Barry, cu chipul apoplectic, roşu-vişiniu, 
jucându-se nervos cu mânerul spadei; ea, palidă şi aproape 
în pragul leşinului, cu trăsăturile schimonosite de durere. 


Domnul Jacques, faţă în faţă cu ea, cu o privire care te 
înfiora, îi strângea încheietura cu toată forţa, fără ca ea să 
încerce să se elibereze. 

În acel moment, ca un trăsnet căzut între cele trei 
personaje, o voce tânără şi răsunătoare spuse brusc: 

— Ei bine, închideţi acea MÂNĂ puternică... iată pe cel pe 
care ea trebuie să-l distrugă... dar, între timp, deschideţi-o 
pe cealaltă şi lăsaţi-o liberă pe aceea pe care o maltrataţi... 

Cele trei personaje rămaseră câteva clipe stăpânite de 
sentimente diferite. 

Cel care tocmai apăruse într-un chip atât de neprevăzut, 
în chiar momentul în care se juca viaţa sa şi care deja 
vorbea poruncitor, era chiar cavalerul d'Assas în persoană. 

Capitolul XXVI O capcană. 

Cum am mai spus, d'Assas îl urmase pe Jean. 

Acesta, conform instrucţiunilor primite din partea contelui 
de Saint-Germain, stăpânul său, căruia îi era devotat până 
la moarte, veghea fidel şi pregătise retragerile în caz de 
nevoie. 

L-a condus pe d'Assas drept în pod şi, printr-o mică 
lucarnă, l-a trecut pe acoperişul altei clădiri, lipite de han şi 
de acolo în podul acelei clădiri. 

Din acel pod ei au putut vedea soldaţii care se îndepărtau 
dezamăgiţi, iar peste câteva minute pe du Barry în 
persoană, care o luase cu el pe contesă. 

Imediat d'Assas l-a trimis pe Jean la Crebillon pentru a-l 
linişti, în timp ce el o porni pe urmele contelui. 

În felul acesta, după ce l-a neutralizat pe Lubin, care 
venise să-i deschidă, cu o lovitură de pumn bine ţintită, a 
putut pătrunde în anticameră, care era goală, surprinzând 
o bună parte a discuţiei şi a scenei care se deruta între 
Juliette, domnul Jacques şi du Barry, în felul acesta putând 
interveni la momentul oportun. 

Recunoscându-l pe cel care-i vorbea astfel cu acea liniştită 
siguranţă care îi era caracteristică, domnul Jacques a lăsat 


mâna contesei şi s-a dat repede doi paşi înapoi, ceea ce-l 
apropia de uşa mascată de draperie. 

Du Barry, cu un gest de nebun, a pus instantaneu mâna pe 
spadă. 

Contesa, înspăimântată, şi-a împreunat mâinile a rugă, 
căci se gândea că de data asta cavalerul nu va mai ieşi viu 
de acolo. 

Toţi trei, cu intonaţii diferite, au scos aceeaşi exclamaţie: 

— D'Assas! 

— EI în persoană, domnilor, spuse d'Assas surâzând ironic; 
mi s-a părut mie, sau subiectul discuţiei era modestă mea 
persoană?... Spuneaţi lucruri, extrem de interesante... 
Continuaţi, vă rog... Cum, prezenţa mea v-a tulburat atât de 
mult? 

Domnul Jacques mai făcu încă trei sau patru paşi care l-au 
apropiat şi mai mult de draperie. 

Du Barry îşi agita spada, dar, cum cavalerul avea în mână 
două pistoale, nu îndrăznea să intervină. 

Numai contesa nu se mişcase şi murmură: 

— Nefericitul!... e pierdut...! 

— Liniştiţi-vă, doamnă, îi spuse d'Assas, care o auzise; 
aceşti domni n-au pus încă mâna pe mine...! 

Apoi domnului Jacques, care se apropia pe nesimţite de 
draperie şi pe careul supraveghea cu privirea: 

— Domnule, vă rog, nu vă mai mişcaţi... avem de explicat 
nişte lucruri între noi... şi mie mi se pare că aţi cam vrea să 
fugiţi de această explicaţie... rămâneţi pe loc... dacă mai 
faceţi un pas spre draperia aceea, vă împuşc fără milă... 
înainte de a putea închide acea faimoasă mâna care trebuie 
să mă strivească. În ceea ce vă priveşte, conte, nu mai 
obosiţi spada aceea, tot învârtind-o... fac un gest caritabil, 
avertizându-vă că la cea mai mică mişcare suspectă din 
partea voastră, trag... şi sunt considerat un bun trăgător... 

În timpul acesta domnul Jacques se întorsese la locul lui. 

La avertismentul lui d'Assas răspunsese cu un calm 
aparent: 


— Vă înşelaţi, tinete, nu încerc să fug... Camera care se 
află în spatele acelei draperii, nu are altă ieşire decât cea 
de aici... mi-ar fi imposibil să fug pe acolo... puteţi să vă 
asiguraţi şi singur. 

— Ba bine că nu!... s-o credeţi dumneavoastră... Doamnă, 
pe dumneavoastră, căreia îi datorez atât de mult deja, pot 
îndrăzni să vă rog să trageţi acea draperie şi să ne 
asigurăm dacă acest domn spune adevărul?... nuri un gest, 
nici o mişcare, domnilor, altminteri trag... 

Juliette se ridicase, trăsese draperia, aşa cum i se ceruse, 
intrase în cameră şi ieşise aproape imediat, spunând: 

— E adevărat... nu mai există nici o altă uşă în afară de 
aceasta... 

— Perfect!... vă datorez mii de mulţumiri, doamnă.: înainte 
de a mă ocupa de aceşti domni, permiteţi-mi să vă cer 
scuze, încă a dată, pentru faptul că v-am bănuit... dar 
puneţi-vă în locul meu... am înţeles totul, doamnă... pentru 
moment nu vă pot spune decât un singur lucru: Contaţi pe 
cavalerul d'Assas ca pe un frate! 

— Ah! Mulţumesc!... exclamă Juliette într-un elan de 
gratitudine nemărginită. 

— Staţi în spatele meu şi nu vă temeţi de nimic... răspund 
eu de viaţa voastră. 

Juliette se supuse ca şi cum acela care-i vorbea i-ar fi fost 
singurul stăpân, având dreptul de a ridica vocea şi de a 
comanda. 

În timpul acesta du Barry, care stătuse cu mare greutate 
liniştit până atunci, spuse cu o voce pe care furia o făcea să 
tremure: 

— Vai, ce maniere!... iar curajosul cavaler d'Assas nu e 
curajos decât în cazul în care are un pistol în mână... de 
spadă îi e frică... 

— Ştiţi bine că nu, domnule conte... împotriva unei spade 
cum este a voastră un baston îmi este suficient... 
dumneavoastră ar fi trebuit să nu-l uitaţi, îmi închipui... 


— Laşule! mormăi contele spumegând, aruncă-ţi pistolul şi 
măsoară-ţi spada cu mine... 

— Lecţia pe care v-am dat-o acum câteva zile nu v-a fost 
deci suficientă? 

— Laşule!... laşule!... strigă du Barry nebun de furie. 

— Ei bine! Fie, să fiu eu prinţul cel bun... pentru că vreţi 
să. Vă bateţi, sunt omul vostru... însă vă avertizez că 
această nouă lecţie pe care vă voi da-o vă va costa scump... 

Apoi, se întoarse spre domnul Jacques, care era un 
spectator impasibil şi îi spuse: 

— Domnule, vreţi să ne faceţi loc... vom termina repede... 
după care ne vom explica... 

Foarte rapid domnul Jacques se depărtă de faimoasa 
draperie şi, în mişcarea pe care o făcu, se apropie de du 
Barry căruia îi spuse cu repeziciune câteva cuvinte cu voce 
joasă. Du Barry tresări. 

D'Assas nu văzuse nimic, dar Juliette chiar dacă nu văzuse, 
cel puţin observase. Spuse: 

— Feriţi-vă, d'Assas, vor să vă atragă într-o capcană. 

Contele îi aruncă tinerei femei o privire plină de ură. 

D'Assas îl privi pe domnul Jacques ameninţător şi-l spuse 
pe un ton sever: 

— Nu cumva acest curajos are intenţia să mă atace pe la 
spate în timp ce eu voi fi ocupat cu domnul? 

În faţa acestei presupuneri mai jignitoare ca un scuipat, 
domnul Jacques deveni livid. 

Cu toate acestea nu se mişcă şi rămase în picioare lângă 
şemineu. 

— Nu ştiu, răspunse Juliette, dar fiţi atent şi păziţi-vă... 

— Bine... Luaţi aceste pistoale, doamnă, îndreptaţi-le spre 
acest respectabil demn Jacques... perfect... La cea mai mică 
mişcare suspectă pe care o va face în timp ce eu voi avea 
acea mică explicaţie cu domnul conte, ucideţi-l ca pe un 
câine... Vă cer iertare, domnilor, dar vorbeaţi atât de liniştit 
despre asasinarea mea puţin mai devreme... şi cu asasinii 
niciodată măsurile de siguranţă nu sunt prea multe. 


Domnul Jacques, livid şi fără să scoată un cuvânt, se lipise 
dispreţuitor de un perete, cu o mână la spate iar cu cealaltă 
mângâindu-şi jaboul. În această poziţie, privea ţintă pe 
Juliette care, cu amândouă pistoalele în mâini, nu-l scăpa 
dip vedere, aşa cum îi spusese d'Assas şi părea foarte 
hotărâtă să-l doboare fără milă la cea mal mică mişcare din 
partea lui. 

— Când doriţi! răcni du Barry care luă imediat poziţia în 
gardă. 

La ordinele voastre, domnule, spuse d'Assas care scoase 
spada şi-i încercă lama. 

Fie din întâmplare, fie intenţionat, du Barry era plasat cu 
spatele la faimoasa draperie, în timp ce d'Assas se găsea în 
mijlocul camerei. 

El remarcă acest lucru şi, în timp ce se duelau, spuse 
adversarului său: 

— Nu sunteţi prea bine plasat, domnule... Nu veţi putea 
întrerupe lupta. 

— Bine, mormăi du Barry, apăraţi-vă şi nu vă mai ocupați 
de mine... n-am de gând să vă menajez. 

— Ce v-am spus era mai mult pentru a-mi linişti 
conştiinţa... Cum am să vă ucid, n-aş vrea să las impresia că 
am profitat cu bună ştiinţă de un avantaj. 

— Ce de scrupule!... răspunse du Barry. 

În timp ce vorbeau, cei doi adversari schimbau lovituri 
rapide. 

Pentru a fi mai exacţi, d'Assas era cel care atacă, du Barry 
nu ataca şi se mulțumea să pareze. 

La prima faridare a lui d'Assas, du Barry făcu un salt 
înapoi şi se găsea plasat la mijlocul cadrului uşii care era în 
spatele său şi în acest fel se găsea într-o poziţie foarte 
proastă. 

— Bun, spuse d'Assas fandând, vă retrageţi deja. Sunteţi 
într-o poziţie şi mai proastă ca mai devreme. 

Aşa cum evitase şi celelalte lovituri, retrăgându-se prin 
salturi, du Barry evită această nouă lovitură tot printr-un 


salt înapoi, astfel încât se găsea în cealaltă cameră în timp 
ce d'Assas se găsea în cadrul uşii. 

— Ah! spuse du Barry, preocupat mereu numai de a se 
apăra, fşră să atace, acum voi aveţi locul cel prost... 

— Nu pentru multă vreme, spuse d'Assas care fandă încă o 
dată. 

Pentru a treia sau a patra oară, du Barry făcu un salt 
înapoi în timp ce d'Assas avansa tot mai mult. 

— Vă retrageţi mereu... fiţi atent, o să ajungeţi cu spatele 
la zid şi voi fi obligat să vă înţep precum pe fluturi în 
insectar... 

Într-adevăr, erau amândoi acum în acea a doua cameră în 
care d'Assas ocupa mijlocul, în timp ce du Barry era 
aproape cu spatele la zid. 

— Haideţi, spuse d'Assas, nu mai aveţi unde vă retrage... 
sunteţi un om mort. 

Spunând acestea, fandă pentru ultima oară, cu o lovitură 
cu care ar fi trebuit să-şi străpungă adversarul... 

Se auzi atunci un zgomot sec, asemănător, cu declicul unui 
resort şi zidul din spatele lui du Barry se întredeschise. 

Du Barry auzise fără îndoială zgomotul ameninţător, căci 
la lovitură dată de d'Assas, sări pentru ultima oară înapoi şi 
se găsi de cealaltă parte a acestei fantastice zidării care se 
întredeschidea miraculos. 

D'Assas, care credea că-şi ţintuise adversarul de zid, văzu 
cu stupoare o gaură neagră în faţa sa. 

Se repezi cu capul înainte şi spada sa se rupse ca o sticlă 
lovită de o bucată de metal. 

Bucata de zid se închisese instantaneu în faţa lui du Barry, 
care acum se afla ta adăpost în spatele zidului. 

Dezarmat, începu să creadă într-o cursă îngrozitoare, se 
întoarse şi se repezi spre uşa prin care intrase... 

Dar se opri, plin de spaimă, întrebându-se dacă nu cumva 
era nebun! 

Nu mai exista nici o uşă...! 


În aceeaşi clipă auzi două focuri de pistol, urmate de un 
strigăt de durere, urmat la rândul lui de un dublu hohot de 
râs...! 

Se afla într-un întuneric complet. 

În timp ce se duela, văzuse în fugă nişte draperii de 
ferestre; căută pe. Pipăite şi le găsi. 

Draperiile se traseră uşor, dar... 

Nu existau nici ferestre. 

Strigă. 

Ecoul îi răspunse, sunetul vocii sale întorcându-se cu 
vibrații metalice, ca şi cum ar fi fost închis într-o enormă 
cuşcă de fier. 

Pavilionul domnului Jacques era un amestec de decor de 
teatru cu aparatele unui iluzionist. 

Gând a văzut că d'Assas acceptă duelul propus de du 
Barry, el i-a dat, în câteva minute scurte, instrucţiuni 
acestuia să manevreze astfel încât să-l atragă pe cavaler în 
camera alăturată. 

În acest timp, domnul Jacques urmărea fazele duelului 
într-o oglindă special dispusă în acest scop şi, când a crezut 
că a sosit momentul oportun, cu mâna pe care o ţinea la 
spate, a apăsat butonul secret care acţiona porţile ascunse 
ale acestei veritabile redute. 

Văzând că uşa secretă s-a reînchis, a dus iute la buze un 
mit fluier de argint din care scoase un sunet strident şi 
prelungit. 

În acelaşi timp se aruncă pe burtă, pe covorul din. 
Cameră. 

Aproape în acelaşi moment Juliette trase cele două focuri 
de pistol. 

Gloanţele s-au pierdut în lambriurile care îmbrăcau. 
Zidurile camerei, chiar în dreptul locului unde numai cu o 
clipă în urmă se aflase domnul Jacques. 

Trăgând cele două focuri, Juliette se afla acum dezarmată. 

Atunci, dintr-un salt, domnul Jacques se ridică şi se repezi 
la uşa de la intrare, trăgând zăvoarele pe care d'Assas le 


deschisese, atunci când intrase. 

Imediat câţiva oameni înarmaţi, alergând la chemarea 
fluierului, dădură năvală în încăpere şi o înconjurară pe 
Juliette, rămasă ca înlemnită, cu pistoletele fumegând în 
mâini. 

Capitolul XXVII Un strigoi. 

D'Assas, văzându-se prins în capcană, rămăsese, pentru 
început, năucit de-a binelea. 

Cât timp a rămas aşa, pradă disperării celei mai violente? 

N-ar fi putut spune. 

Plin de sudoare, zdrobit, gâfâind, se aruncase pe o 
canapea şi privea fix o mobilă, un fel de bibliotecă pe care o 
ghicea mai mult decât o vedea în obscuritatea din încăpere. 

Deodată i se păru că mobila dispare în zid, se roteşte, 
dispare. 

Crezu la început că are o halucinație din cauza foamei 
care îl chinuia, dar imediat văzu cu stupoare o slabă lucire 
în dreptul locului unde se găsea acea mobilă. 

Dintr-un salt a fost în picioare, încordat, gata să sară şi 
când să sară... rămase țintuit locului. 

În raza de lumină apăru o umbră şi o voce nu prea sigură 
spunea: 

— Pentru Dumnezeu, cavalere, nu fă prostii... sunt eu...! 

Îl recunoscu pe No& Poisson. 

În clipa următoare se afla în celula ocupată de beţiv şi, 
înghițind cu lăcomia proviziile pe care No€ i le pusese în 
faţă cu dărnicie, asculta o lungă şi fantastică povestire în 
care No€ îi dezvăluia cum ajunsese să fie închis alături de 
cavalerul d'Assas. 

Beţivul, în starea specială în care se găsea în drogherie, 
auzise şi văzuse tot, chiar dacă nu se putea mişca. 

În felul acesta putuse surprinde secretul câtorva resorturi 
care deschideau diferite porţi secrete. 

Din nefericire îi fusese imposibil să vadă cum se deschide 
uşa subteranei în care l-au coborât pentru a-l închide în 
camera în care se afla prizonier. 


Dar această subterană era perfect amenajată astfel încât 
se auzea perfect, de pe scară, ce se vorbea de partea 
cealaltă a zidului. 

Graţie acestei poziţii mai deosebite, beţivul a surprins o 
convorbire foarte semnificativă între domnul Jacques şi du 
Barry. 

Când pofta de mâncare i se mai domoli şi după ce a fost 
pus la curent cu toate aceste detalii, d'Assas a hotărât să 
coboare în faimoasa subterană şi împreună au căutat multă 
vreme în zadar butonul secret. 

Or, când se pregăteau să se întoarcă în camera lor» furioşi 
şi obosiţi de zădărnicia căutărilor, au văzut o slabă lucire de 
lumină care se apropia. 

S-au oprit şi, în timp ce No€ tremura de spaimă, lipindu-se 
de perete, d'Assas se pregătea să acţioneze. 

În acel timp lumina se apropia tot mai mult şi curând au 
putut vedea o umbră care, cu o lanternă în mână, se 
îndrepta chiar spre ei. 

Umbra se mişca în stânga şi în dreapta, ca şi când ar fi 
căutat ceva şi, în orice caz, nebănuind prezenţa celor doi 
prizonieri. 

Profitând de un moment în car j umbră se oprise, d'Assas, 
prudent urmat de No6, se apropie în vârful picioarelor şi se 
pregătea să sară asupra necunoscutului, când o mişcare a 
lanternei lumină în plin chipul misteriosului explorator. 

— Dar este domnul Damiens! exclamă No€. 

Era într-adevăr Damiens, care, la rândul lui, îl recunoscu 
pe Noe. 

Imediat Noe îi explică cu multe detalii situaţia în care se 
găsea, în timp ce Damiens păstra o linişte prudentă, iar 
d'Assas îl supraveghea foarte atent pe bărbatul a cărui 
înfăţişare i se părea ciudată. 

Când Noe îşi termină povestea, Damiens, cu un calm 
perfect, răspunse: 

— Aţi avut mare noroc că m-aţi întâlnit, domnilor... nu aţi 
mai fi ieşit vii din această capcană... Urmaţi-mă, în câteva 


clipe veţi fi liberi. 

Enigmaticul personaj găsise fără îndoială ceea ce căutase, 
căci apăsă cu mâna pe zid şi imediat acesta se deschise în 
faţa lor, dând la iveală o scăriţă care-i conducea într-o 
cameră pe care d'Assas o recunoscu imediat: era micul 
pavilion pe care i-l pusese la dispoziţie domnul Jacques. 

În acel moment auziră dinspre stradă zgomote şi lovituri 
violente care zguduiau uşa exterioară. 

La aceste zgomote, Damiens deveni livid şi spuse cu o ură 
de neexprimat: 

— Regele!... el comandă...! 

Apoi, întorcându-se spre cei doi bărbaţi, care-l priveau 
uimiţi, spuse: 

— Domnilor, aici se vor petrece lucruri care nu vă 
privesc... profitaţi de înghesuială... fugiţi! 

Şi înainte ca d'Assas să poată face o mişcare, o luă la fugă 
şi dispăru... 

Mai intrigat ca niciodată, d'Assas, urmărit mereu de Noe, 
se repezi pe urmele lui, dar nici nu făcu bine câţiva paşi în 
curtea interioară că se opri, înlemnit. Un bărbat, cu capul 
descoperit, cu veşmintele în dezordine intră în curte, 
alergând, îndreptându-se spre pavilionul din faţă, precedat 
de Damiens, care părea că-i arată drumul şi, în spatele lui, 
curtea se umplu imediat de o mulţime de soldaţi şi ofiţeri 
care, cu armele în mână, păzeau toate ieşirile. 

Acel bărbat era regele. 

— Oh! exclamă d'Assas, ce se întâmplă aici?... Vreau să 
ştiu. 

Şi la rândul său se repezi în spatele regelui şi intrară 
împreună în micul pavilion. 

Regele intră ca un nebun într-o cameră, uitând să mai 
închidă uşile în spatele lui. 

D'Assas îl urmărea şi cum intră şi el în acea cameră, se 
opri locului că trăsnit în faţa următorului tablou: într-un pat 
uriaş, palidă, bolnavă, slăbită, dar în continuare frumoasă, 


cu un nu ştiu ce aer melancolic şi languros în priviri, 
transfigurată de o bucurie imensă, se afla Jeanne. 

În genunchi în faţa ei, sărutându-i mâinile slăbite, regele. 
Jeanne lăsă asupra regelui priviri încărcate de iubire şi 
tandreţe şi murmură, recunoscătoare: 

— Ludovic!... oh! Ludovic! Iată-vă, în sfârşit...! 

— Da, iată-mă, răspunse regele, iată-mă, suflet iubit şi vă 
jur, de acum înainte nimic din lume nu vă va mai putea răpi 
iubirii mele... 

Ludovic era fără îndoială sincer. 

— Ah! Cât e de bine, de minunat, să te ştii iubit! spunea 
Jeanne... Dacă ai şti, Ludovic, cât de mult am suferit... 

— Ştiu, răspunse Ludovic, privind-o cu tandreţe; da, ştiu, 
mi s-a spus totul... dar acum toate s-au terminat... le 
iubesc, Jeanne! Ah! Mizerabilii care te-au adus în această 
stare, vreau... 

— Sst! Ludovic, trebuie să le ierţi... lor le datorez aceste 
clipe de neuitat. 

— Hei! strigă regele, ridicându-se, hei!... nu-i nimeni pe 
aici?... Vom pleca... te iau de aici, nu mă vei mai părăsi 
niciodată... 

— Mă vei lua cu tine, Ludovic... dar unde...? 

— La castel, bineînţeles! 

Jeanne dădu cu durere din cap, căci jurământul făcut 
cavalerului d'Assas îi reveni în minte şi cu o voce spartă, 
suspină: 

— E imposibil...! 

— Imposibil? exclamă Ludovic, care nu putea ghici care 
era motivul acestui refuz. Imposibil?... ah! Bineînţeles! Vai 
de cel care va îndrăzni să murmure ceva măcar... Sunteţi a 
mea, eu vă voi îngriji până vă veţi restabili. Hei! reluă el, 
ridicând vocea. Nu vine nimeni? 

— Vai, Ludovic, repetă Jeanne, e imposibil... am jurat... 

— Aţi jurat?... exclamă regele neliniştit; ce anume aţi 
jurat? 


Jeanne îşi cuprinsese capul între mâini şi plângea în 
linişte. 

— Plângeţi?... Tu plângi! exclamă Ludovic pierdut. 

În acel moment, un suspin teribil răsună în spatele lui; se 
întoarse şi văzu un bărbat, cu chipul schimonosit de durere 
şi care se apropia, clătinându-se ca un om beat. 

Era d'Assas, care se apropie de pat, se înclină profund şi 
spuse cu voce joasă: 

— Duceţi-vă, Jeanne, acolo unde inima vă spune să 
mergeţi... Sunteţi liberă... vă dezleg de jurământ. 

Efortul pe care l-a făcut spunând cuvintele acestea era 
supraomenesc şi demn de admiraţia celei pentru care el se 
sacrifica în felul acesta şi care, cu toate acestea - vai, atât 
de egoistă e iubirea - lăsă să-i scape un strigăt de bucurie 
şi, întinzând braţele spre Ludovic, exclamă: 

— Ludovic, du-mă cu tine... ia-mă de aici! Dar, Ludovic, 
priveşte acest bărbat, nu mai fi gelos, regele meu, e fratele 
meu şi... lui îi datoraţi fericirea voastră. 

Ludovic se întoarse atunci spre d'Assas: 

— Ştiu, domnule, că noi avem multe greşeli de reparat în 
ceea ce vă priveşte... noi am fost nedrepţi, datorită unor 
rapoarte mincinoase... Vom uita toate acestea. Sunteţi 
căpitan în garda regelui? 

— Stegar, Sire, stegar în regimentul din Auvergne. 

— Faceţi o eroare, domnule, am spus căpitan în gărzi... 
Haide, căpitane, trimite-ne oamenii. 

D'Assas, pierdut, nebun de durere, ieşi clătinându-se, 
urmărit de privirea recunoscătoare a celei pentru care se 
sacrificase. 

leşi, uitând comisionul cu care-l însărcinase regale, dar 
Noe Poisson, care-l urmărise fidel şi o recunoscuse, cu ochii 
măriţi de uimire, pe Jeanne în braţele regelui, No€ nu uită 
şi, câteva clipe mai târziu, Jeanne, transportată într-o 
caleaşcă, se îndrepta spre castel, escortată de trupe şi 
avându-l pe Ludovic lângă ea, mână în mână. 

Epilog. 


Intenţia noastră a fost de a scrie o pagină din tinereţea 
celei care a fost marchiza de Pompadour, ceea ce am şi 
făcut; cu aceasta misiunea noastră a luat sfârşit. 

Cu toate acestea datorăm câteva explicaţii cititorilor noştri 
cu privire la soarta unora dintre personaje. 

Domnul Jafaques, cum bine ne aducem aminte, îl 
însărcinase pe domnul de Bernis să-l supravegheze pe 
Damiens şi să-i smulgă acestuia secretul. 

De Bernis remise să afle, prin mijloace personale şi 
secrete, că regele era mult mai îndrăgostit de doamna 
d'Etioles decât lăsa să se vadă şi şi-a zis că cel care va reuşi 
să-i reunească pe cei doi îndrăgostiţi îşi va avea viitorul roz- 
TOZ şi averea asigurată. 

Nu a ezitat să-şi trădeze pentru a doua oară stăpânul şi, 
cu o abilitate de invidiat, a ştiut să-l folosească pe Damiens 
căruia i-a dat toate informaţiile utile şi i-a mărturisit 
secretele misterioasei locuinţe. 

Damiens, dus de pasiunea sa sălbatică, devorat de o 
nevoie de sacrificiu, n-a ezitat şi a mers curajos înainte. 

Graţie protecţiei oculte a lui de Bernis care-i netezea 
calea, el a reuşit să se apropie de Ludovic al XV-lea căruia i- 
a mărturisit tot complotul şi căruia îi căzuse victimă 
doamna d'Etioles, locul unde era ascunsă şi starea în care 
se afla. 

Ragele, în faţa probelor oferite, a înţeles că a fost păcălit 
şi, în acelaşi timp, simţea renăscând dragostea pe care o 
credea moartă şi care se dovedea acum mai vie ca 
niciodată. 

Am văzut care au fost hotărârile sale. De Bernis reuşise 
remarcabil. 

Jeanne, devenită marchiză de Pompadour, după ce a făcut 
să fie numit ambasador la Veneţia, l-a făcut mai târziu 
ministru de stat. 

Damiens a dispărut, ascunzând în sufletul lui iubirea 
pentru Jeanne şi ura violentă împotriva regelui. A fost 


executat în 1757, pentru că a dat o lovitură de pumnal 
regelui, ceea ce Voltaire va numi „o înţepătură de ac”. 

Henri d'Etioles şi-a văzut toate planurile prăbuşindu-se. 

A trebuit să consimtă la un divorţ şi să se mulţumească 
primind o intendenţă generală. 

Domnul de Tournehem, orbit de iubirea sa părinteasca, a 
acceptat să devină un fel de supraintendent al fiicei sale. 

Domnul Jacques, puternic compromis şi văzându-şi 
dezvăluită calitatea sa de conducător al Ordinului lezuiţilor, 
a fost obligat să se refugieze pe lângă protectorul său, 
Frederic al Prusiei. 

No€ Poisson, beţiv şi inconştient, fu acoperit de pensii şi de 
titluri şi deveni senior de Marigny. 

Falsa contesă du Barry, redevenită ceea ce era în realitate: 
Juliette Becu, se refugie cu o mică avere în ţinutul său natal, 
luând cu ea iubirea pentru d'Assas, fericită şi mândră de 
prietenia fidelă şi devotată pe care i-o dovedea cavalerul. 

Crebillon acceptă un apartament la Luvru şi un post de 
bibliotecar. 

Marchiza de Pompadour va plăti ediţia definitivă a 
operelor poetului, căruia îi grava cu propria-i mână pagina 
de gardă. 

Berryer va deveni ministru al marinei. 

În ceea ce-l priveşte pe cavalerul d'Assas, acesta a refuzat 
orice titlu şi grad şi s-a întors ca simplu ofiţer la regimentul 
său. 

Urma să fie ucis în bătălia de la Clostercamp, în timpul 
războaielor pentru Hanovra. 

Du Barry, căzut la cea mai degradantă treaptă a mizeriei 
morale, urma să apară mult mai târziu căsătorit cu o femeie 
de moravuri uşoare care va deveni favorita regelui, sub 
numele de contesa du Barry şi va conduce Franţa. 

Pe când Jeanne, care va consimţi la cele mai josnice şi mai 
degradante lucruri, pentru a-şi asigura dominaţia asupra 
lui Ludovic, va sfârşi răpusă de o boală de stomac, care nu-i 
va lăsa o clipă de linişte în ultimii ani ai vieţii. 


În ziua înmormântării sale, ploua. 

Ludovic al XV-lea, în spatele unei ferestre, văzând ploaia 
care cădea, spuse: 

— Doamna marchiză va avea un timp extrem de urât 
pentru călătoria de astăzi. 

Aceasta a fost oraţia funebră pe care acest rege egoist şi 
corupt a găsit-o pentru aceea care a stat atâţia ani alături 
de el. 


SFÂRŞIT 


11) Plutus, sau Plutos - zeu grec al bogăției. Orbit de Zeus 
pentru a-şi distribui darurile deopotrivă celor buni şi celor 
răi. (N. 1.) 

12) Istoric: acest mijloc de evadare pe care l-am 
împrumutat cavalerului d'Assas a fost utilizat în evul mediu 
de un deţinut care a reuşit să evadeze graţie mijlocului 
inventat de el. (N. A.) 

Specialistul de la NASA care a inventat deltaplanul sper că 
nu face alergie la auzul cuvântului „PROTOCRONISM”. 
Pentru detalii suplimentare vezi, L'Histoire de 
|'Aerostation”, apărută la editura „Flammarion”. (N. 1.)