Honore De Balzac — Jean Louis

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Jean-Louis 
(OPERĂ DE TINEREŢE) 


„E o mare greşeală să crezi că primul venit te poate iubi. Ca 
să săvârşeşti această mare nebunie, trebuie să ai mult 
suflet şi să afli tot atâta şi la cel pe care-l iubeşti... 
Mahomed a spus că femeile n-ar avea suflet. 

ANONIMI 


CAPITOLUL 1 

Să ne închipuim o faţadă magnifică: arhitectul şi-a 
desfăşurat aici toate posibilităţile sale, iar omul, toată 
măreţia fanteziei lui. Pe o temelie de treizeci de picioare 
înălţime, ale cărei pietre se îmbucă perfect una cu alta şi 
sunt lustruite într-un mod desăvârşit, se înalţă douăzeci şi 
patru de coloane canelate, pe care e aşezată o friză de o 
admirabilă simplitate. Frumuseţea, albeaţa ei, nu se pot 
compara decât cu ale unei frunţi virginale de fată tânără... 
În adâncul acestei galerii aeriene se află nişte coloane plate 
şi spaţiul este aici atât de bine amenajat, încât lumina, aerul 
şi privirea trec printre ele fără dificultate. Arhitravele, 
capitelurile şi basoreliefurile sunt de un gust fără cusur. 
Geniul care a prezidat amenajarea Parthenonului a aşezat 
cu propriile sale mâini pietrele acestui lăcaş. În dreapta şi 
în stânga se ridică două pavilioane pătrate, încadrate 
perfect ansamblului central; în mijloc, un minunat portal, 
deasupra căruia e sculptat un Apollo conducându-şi 
cvadriga cerească: prezenţa acelui zeu în acel loc pare să 
anunţe că palatul, prea mare pentru micimea omului, este 
lăcaşul nemuritorilor. Totul întăreşte această credinţă: 
puritatea aerului, strălucirea unui cer de azur şi majestoasa 


repeziciune a fluviului care, după ce a străbătut imperiul, se 
grăbeşte să-şi aducă omagiul stăpânului acestui nou 
Olimp... Cât priveşte interiorul, noi, subsemnaţii, scriitori 
modeşti, nu vom vorbi despre el, având în vedere că n-am 
avut niciodată cinstea de a fi poftiţi înăuntru. Asta nu 
înseamnă că am admirat mai puţin imensa trudă pe care 
acest edificiu a impus-o celor zece generaţii de oameni şi de 
animale. Într-adevăr, zânele şi geniile, mai pe limba 
noastră, supraintendenţii şi miniştrii (presupunând că le-am 
putea da aceste nume şi mai ales ultimul), care au construit 
acel vast monument, au stors pentru el mai bine de trei sute 
de ani de cazne şi de sudoare (ale oamenilor lor, se 
înţelege): lucrătorii folosiţi au fost în număr de 
91.912.500.095.258.912.349.781.239; aceştia au mâncat: 
258.945.988.578.959.000.956.667.778.889.111.122 de 
obroace de grâu pe jumătate stricat; mai bine de 
359.105.905.920.597.810.009 de pungi cu morcovi, 32 de 
miliarde de livre de carne de vacă; în ceea ce priveşte 
vinul... fluviul curgea doar la o sută de paşi de ei. Zidarii, au 
stricat nedeliberat diverse maşinării, în valoare de treizeci 
de milioane, aparţinând Statului; în ceea ce priveşte sculele 
lor, stricăciunile au fost în valoare doar de douăzeci şi şapte 
de livre şi zece bănuţi... În concluzie, acea clădire 
importantă nu este, la urma urmelor, decât un monument 
funerar, căci a murit acolo o mulţime de lume, fie la săpatul 
fundațiilor, fie la ridicatul schelelor, fie sub bâtele şefilor, fie 
de foame, de sete, de frig, de căldură, de apoplexie, de 
epilepsie, de ţâfnă sau de răpciugă. 

Ceea ce posterităţii îi va fi greu să creadă, e faptul că acel 
carbet2 regal n-a costat decât vreo şaizeci de miliarde, care 
şaizeci de miliarde au fost achitate în mod scrupulos şi fără 
nici o revoltă de cel mai spiritual dintre popoarele lumii. În 
concluzie, acea grămadă de pietre a văzut multe lucruri, 
dintre care despre unele e bine să vorbeşti, dar pe cele mai 
multe e bine să le treci sub tăcere. Construcţia a fost 
întinată de vizitele a douăzeci de milioane de mincinoşi şi de 


linguşitori, adică vrem să spunem, de curteni; numărul 
înşelaţilor care s-au înghesuit în incinta sa se ridică la 
cincizeci de milioane, cel al pungaşilor la patruzeci şi nouă 
de milioane şi... n-au păşit în ea decât treizeci şi doi de 
oameni cinstiţi, şi încă şi dintre aceştia, douăzeci şi cinci, 
victime ale virtuţilor lor, au fost alungaţi în mod ruşinos. 

Această capodoperă a geniului oamenilor, această 
somptuoasă dovadă a tuturor necazurilor lor, va dăinui 
oare? Nu ştim... Important pentru noi e doar faptul că în 
1788 ea exista şi că eroina noastră locuia atunci în acel 
palat nemaipomenit, dar când spunem în, înseamnă de fapt 
invers! 

Dragă cititorule! Noi îi iubim mult pe cititori, dar mai ales 
pe cei care, în loc să ne laude (locare), ne cumpără. Nu-ţi 
vom aduce ocara de a crede că, după descrierea noastră 
amănunţită, te vei strădui să afli numele acelui palat... 
Totuşi, în cazul în care noi vom fi fost neclari, căci suntem 
mult prea politicoşi pentru a da vina pe perspicacitatea 
dumitale, te invităm - după ce menajera dumitale, urâtă sau 
frumoasă, îţi va aduce cafeaua sau orice altceva, deci după 
ce vei fi cu stomacul plin, cu burta pusă la cale, cu 
picioarele calde şi cu ideile limpezi - să ieşi, pe orice drum 
vei vrea, în Piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois, având totodată 
precauţia de a-ţi înălța cu mândrie capul şi de a deschide 
ochii. După ce vei fi văzut şi recunoscut Luvrul, coboară un 
pic acel cap mândru şi vei zări, lipit de poarta mare din 
stânga, un mic butoi... care e locuinţa Fanchettei. 

Această locuinţă nu l-a costat decât o zi de muncă pe Jean 
Matigot, din strada Verrerie 64. L-a meşterit între gustarea 
de dimineaţă şi masa de seară. Fata i-a plătit pe loc şase 
franci şi n-a profitat de sudoarea nimănui pentru a-şi plăti 
datoria. Nu s-a stricat nimic util. N-a pierit nici o fiinţă, ci 
doar un biet vierme pe care l-a zdrobit rindeaua. Orice s-ar 
spune, acel butoi diogenic3 era şi el locuit de un om, ca şi 
Luvrul, căci avea şase picioare în înălţime şi nouă în 
circumferință. 


În plus, conţinea chiar şi un fotoliu mâncat de carii, căci 
fusese scos la licitaţie de către primul consilier cleric ce 
făcea parte din Parlamentul Parisului; se mai găseau de 
asemenea în butoi, buzunare unde se aflau ciorapii rupţi, 
lână, andrele de tricotat; butoiul era acoperit cu o bucată 
de tafta înnegrită, ce fusese odată de un alb moarat, 
rămasă din rochia pe care o avusese domnişoara de la 
Vallicre în ziua... sau în noaptea în care Ludovic al XIV-lea... 
dar şşşt! să păstrăm secretele de Stat. Puterea are mare 
trecere la răposata Bastilie! 

Această casă modestă se afla acolo întocmai ca o violetă 
alături de un stejar. Niciodată vreunul dintre cei care au 
locuit la Luvru n-au avut sufletul atât de liniştit ca 
Fanchette, deşi nu avea pe acest pământ, nici tată, nici 
mamă, nici pergamente, avere sau alte dovezi ale vieţii 
sociale. Era veselă, prin urmare săracă. Săracă? Nu, fiindcă 
plătea un franc capitaţie4 pentru nişte obiecte ce valorau 
mai mult de o sută de mii şi anume: o talie frumoasă, braţe 
rotunde şi durdulii, două mâini ale căror degete prelungi şi 
subţiri se sfârşeau cu nişte unghii de culoarea petalelor de 
trandafir, picioare mici, doar de două degete - încântător 
indiciu! ... item5 doi sâni mici, rotunjori, tari şi bine 
despărțiți, ce începeau a se împlini, a deveni frumoşi şi a 
fremăta; în sfârşit, gura îi era ca o rodie, ochii ca stelele, 
dinţii ca perlele, obrazul ca o piersică, fiecare gest, plin de 
graţie, iar ea întrutotul, o încântare. 

Nu vă înflăcăraţi şi să nu credeţi că era, totuşi, 
desăvârşită: năsucul ei frumos nu era acvilin, sprâncenele, 
perfect arcuite, din păcate puţin cam prea stufoase, dădeau 
fizionomiei sale o expresie de mândrie, care s-ar fi potrivit 
oricărei alteia, dar nu unui sărman copil găsit; ochii ei negri 
erau prea mari, iar genele, prea lungi, le diminuau 
strălucirea aproape umedă. Dar aceste cusururi nu 
însemnau nimic în comparaţie cu cel pe care-l vom semnala 
acum: frumoasa Fanchette, da, trebuie s-o spunem, fiică a 
sărăciei şi a virtuţii, nu poseda acel ten palid, apanajul 


fetelor din aristocrație, descris de către adoratorii lor prin 
interesantul cuvânt „paloare”, rezultatul inevitabil al 
nopţilor pierdute, pe la baluri, la recepții, la concerte şi la 
alte o mie de distracţii pe care nu le cunoaşteţi. 

Sigur că e vina dumitale, amabile cititor, dacă n-ai văzut-o 
pe Fanchette trudind în butoiul ei, cu privirea coborâtă în 
mod pudic, dar ridicând-o cu graţie pentru a trage cu 
ochiul, desigur, în mod involuntar, la fiecare cavaler frumos 
care trecea pe sub acea poartă a Luvrului. Era în iunie şi 
toţi negustorii îşi datară, în acea zi, toate scrisorile, cu cifra 
27. La Saint-Germain-l'Auxerrois ceasurile bătuseră ora 
trei, anunțând vecernia. Foarte puţină lume se duse la 
slujbă, având în vedere că plouase toată ziua şi ştiţi şi 
dumneavoastră cam ce urmează după o ploaie la Paris. 

De două minute, Fanchette - cu privirea fixată asupra 
străzii Pretres - urmărea, plină de curiozitate, mişcările 
unui tânăr destul de arătos, îmbrăcat în negru din cap până 
în picioare şi care părea să se îndrepte spre dugheana ei. 
Văzând grija cu care îşi punea pe fiecare piatră ieşită în 
afară, picioarele cu încălțări foarte curate, ai fi spus că 
mergea pe cărbuni aprinşi, după exemplul nu ştiu cărui 
sfânt. Datorită manevrelor savante, tânărul izbuti să 
străbată oceanul de noroi ce acoperea piaţa şi, cu 
ingeniozitatea sa, se străduia să treacă peste pârâu când, o 
voce ascuţită îl făcu să se oprească exact în timpul saltului 
grațios pe care voise să-l facă. Strigătul ieşise din gâtlejul 
unei fiinţe înaltă de patru picioare şi nouă degete, cu o 
mutră de dihor, cu picioare sprintene şi cu spinarea 
murdară de noroi, oh, dar ce murdară! Purta o taşcă plină 
cu acte care-l acoperea aproape. Acea fiinţă se numea 
Courottin, şi era un mic slujbaş al unui procuror. 

— Domnule Vaillant! Domnule Vaillant! Sunteţi aşteptat la 
Palat6... E vorba de afacerea monseniorului duce de 
Parthenay... lată dosarul! 

Rostind cuvintele cu un glas de trâmbiţă, Courottin agită 
dosarul pe care-l scosese din taşca lui enormă; mişcarea fu 


executata cu întreg orgoliul unui tânăr recrut purtând un 
vechi drapel. 

La strigătele ascuţite, notarul, căci asta era, se întoarse, 
făcu un gest poruncitor şi sări uşor peste pârâu pentru a 
înainta spre butoiul pe care-l asedia cu privirea. Pe măsură 
ce se apropia, chipul Fanchettei se însufleţea, răsuflarea îi 
devenea sacadată, şalul nu-şi mai găsea locul şi totuşi nu-l 
iubea pe tânăr. Vedeţi deci că păcătuia prin cochetărie, 
uşurinţă, vanitate, imprudenţă şi slăbiciune, toate cusururi 
înrudite. 

— Bună ziua, domnişoară Fanchette, zise notarul cu o voce 
dulceagă şi aproape tremurând. 

— Bună ziua, domnule Vaillant, răspunse fata, stânjenită 
de privirile lacome ale tânărului. 

— 'Ţi-am adus de lucru. 

— lar? 

— Fiindcă eşti foarte pricepută. lată ciorapii. 

— Dar sunt aproape noi! Ar fi păcat! 

— Ah, Fanchette, zise notarul încercând s-o apuce de 
mână, niciodată un ciorap nou nu mi s-a părut atât de 
moale ca cel dres de tine. 

— Cum aşa? se miră Fanchette râzând. 

— Nu ştiu; ceea ce ştiu, însă, e că mâinile tale dau o 
anumită suavitate tuturor lucrurilor pe care le ating. 

— Ah, domnule, mâinile mele! 

Şi roşie ca o cireaşă, fata îşi ascunse sub şorţ degetele mici 
şi frumoase, înnegrite de lâna pe care o folosea. 

Notarul, văzând mişcarea pudică declanşată de vanitate, 
se crezu pe drumul cel bun. Şi tocmai când se pregătea să 
facă un gest de o familiaritate elocventă, auzi un: 

— Bună ziua, Fanchette!, ieşit din adâncurile unui piept 
voinic, care-l făcu să rămână în statu quo, adică cu cete 
zece degete ale sale doar la o jumătate de picior distanţă de 
caraco7-ul Fanchettei. Notarul, dezumflat, se întoarse spre 
vocea de bas şi zări un băiat înalt de cinci picioare şi zece 
degete (vechea măsură), voinic, brunet, proaspăt, bine 


dispus, sigur de sine. Şi neîndoios că avea motive temeinice, 
căci formele sale atletice dădeau în vileag puterea de a 
reînnoi chiar şi cea mai dificilă dintre cele douăsprezece 
munci ale lui Hercule. Oh, dacă vă întoarceţi cu gândul la 
1778, timp în care femeile par să fi însemnat mult în statul 
nostru, veţi fi de acord că Jean-Louis putea merge 
încrezător-şi ţanţoş. 

Forţa fiului Alcmenei n-a fost singurul dar pe care natura 
generoasă l-a revărsat asupra acestei fiinţe privilegiate. 
Jean-Louis se bucura, de asemenea, de o rară 
perspicacitate; aşa că ghici îndată dorinţele ascunse în 
sufletul clerical al lui Vaillant. Un cărbunar înghite tot atât 
de puţin ca şi un duce pe cel care vrea să-i sufle iubita şi se 
răzbună când şi cum poate; iată de ce Jean-Louis, izbind cu 
talpa lui solidă în noroiul ce se afla lângă Fanchette, îl 
împroşcă din cap până în tălpi pe frumosul notar. Dar, 
dezarmat de aerul lui jalnic, puse capăt răzbunării, 
aşezându-şi pe creştet sacul de cărbuni pe care tocmai îl 
golise acasă, la şeful rivalului său şi, zâmbindu-i plin de 
înţeles frumoasei sale, strigă râzând cu glas tare: 

— Pe deseară, Fanchette! După care dispăru, dar bolțile 
Luvrului mai păstrară încă multă vreme ecoul râsului său. 

Notarul, năucit, nu cuteza s-o privească pe frumoasa care- 
i cârpea ciorapii; îşi închipuia că noroiul care-i stropise 
superba lui haină îi răpise orice merit, făcându-l să pară 
ridicol. Vru să bată în retragere, simțind că în situaţia lui 
era singurul lucru pe care l-ar mai fi putut face. Tocmai se 
pregătea să execute această manevră, când Fanchette, 
scoţându-şi şorţul, i-l întinse cu un aer pe jumătate 
compătimitor, pe jumătate ironic. 

— Ia-l, sărmane domn Vaillant şi şterge-te. Sunt foarte 
supărată de stângăcia lui Jean-Louis. 

— Deci necioplitul ăla se numeşte Jean-Louis? Cum se face, 
adăugă notarul, că o fată atât de plăcută ca dumneata e în 
relaţii cu un asemenea specimen? 


— E logodnicul meu. Fiul domnului Granivel, cărbunarul 
cel bogat... 

— Granivel... un cărbunar... Ah, domnişoară Fanchette! 

Aerul de dispreţ al notarului îl nedreptăţi cumplit pe Jean- 
Louis în inima tinerei, care avu josnica vanitate de a roşi 
pentru iubitul ei şi singura apărare pe care i-o luă fu să-i 
replice notarului, cu un aer încurcat: 

— E totuşi foarte cunoscut în port... 

— Cunoscut? reluă notarul. 

— Cunoscut? repetă şi Courottin care-şi potrivi mutra 
după cea a şefului său, prezentându-i inevitabilul dosar. Eu 
nu-l cunosc, eu, care cunosc întreg cartierul, adică lumea 
bine. De pildă, pe bogata negustoreasă de fructe, care 
furnizează desertul doamnei, pe bătrâna negustoreasă de 
hârtie timbrată, pe aprod, pe ajutoarele de portărei şi pe 
grefierul comisarului... ba puţin chiar şi pe comisar. Aşa că 
vezi, îi zise Vaillant Fanchettei, în mod triumfător, vezi... 

Aici notarul luă un aer plin de demnitate, adăugând: 

— Domnişoară, vreau ciorapii gata la ora şapte! Apoi, 
smulgând dosarul din mâinile respectuosului Courottin, 
alergă la Palat. 

— La ora şapte! repetă Fanchette. 

— Trebuie neapărat, adăugă atunci Courottin, devenit 
mult mai expansiv după dispariţia şefului său; îi trebuie 
neapărat, că doar n-o să meargă la serată cu picioarele 
goale precum canibalii, fiindcă n-are decât trei perechi de 
ciorapi de mătase: una murdară, una în picioarele lui şi una 
în frumoasele dumitale mânuşiţe. 

— Şi la ce serată e poftit? întrebă curioasă Fanchette. 

— Cum, nu ştii? strigă micul slujbaş răutăcios, când de o 
lună de zile întreg cartierul a fost întors pe dos pentru a-i 
face rost maestrului Plaidanon de cincizeci de cutii cu 
biscuiţi, de douăzeci şi cinci de îngheţate, de ceai de China 
pe care l-am văzut fabricat azi-dimineaţă din frunze de 
vătămătoare elveţiană, de către cofetarul din colţ... Ah, ce 
n-aş da să văd şi eu serbarea şi dumneata la fel, nu-i aşa? În 


ce mă priveşte, eu sunt invitat. Pot să intru oriunde. Chiar şi 
în salon. E adevărat că trebuie să fiu chemat ca să intru 
acolo. Dar mi-am ales domiciliul în bucătărie. 

— Desigur că eşti foarte fericit că poţi să vezi toată lumea 
aceea. 

— Păi nu ţine decât de dumneata să te împărtăşeşti din 
această fericire. Îţi ofer protecţia mea... N-am decât să-i 
spun un cuvânt Justinei, şi poţi intra. 

— Ce să zic, mare bucurie mi-ai mai face! N-ai spus 
dumneata mai adineauri că viitorul meu socru nu e 
cunoscut în cartier? Ei drăcie! E urât să renegi un om 
căruia îi suntem obligaţi. Ţi-ar plăcea s-o vezi pe bătrâna 
dumitale mamă sâcâită pentru cărbunii pe care i-i 
datorează? 

— Cum se face, domnişoară, Fanchette, că tocmai 
dumneata, care ai atâta spirit, nu înţelegi că sunt obligat, 
din pricina slujbei şi din prudenţă, să devin ecoul şefului 
meu? Dacă de o sută de ori n-are dreptate, eu trebui să-i 
dau dreptate. Asta nu mă împiedică să-l respect în mod 
deosebit pe domnul Granivel, ale cărui vapoare şi probitate 
sunt cunoscute pe cele două maluri ale Senei. 

— Deci eşti, cum s-ar spune, cu fundul în două luntri... 

— Ascultă-mă, domnişoară Fanchette, peştele nu poate trăi 
pe uscat... în plus, e vorba de domnul Vaillant... Nu mai 
pierde timpul. Lai auzit, îi trebuie ciorapii la ora şapte. Te 
rog să nu uiţi să-i aduci dacă ţi-e milă de picioarele mele. Au 
alergat prin întreg Parisul. Cu bine, domnişoară. 

— Şi serata pe care mi-ai făgăduit să mi-o arăţi? 

— Un Courottin n-are decât o vorbă, zise cu nobleţe micul 
slujbaş. Du-te la Justine şi o să te lase să intri... Mă duc să-i 
strecor două vorbe... Cu bine, micuţo! 

Cu asta, cotoiul judecătoresc îşi reluă drumul, fără să-i 
pese de pârâu şi în trei minute ajunse la maestrul 
Plaidanon. 

Fanchette se apucă de treabă şi cum domnul Vaillant nu-i 
dăduse cine ştie ce de lucru, isprăvi repede; după care se 


îndreptă către locuinţa maestrului Plaidanon. În timp ce 
urca scara, un dihor căruia naturaliştii i-au uitat numele în 
nomenclatorul lor, într-un cuvânt Courottin, o pândea. Îi 
surâse, îi făcu semn cu ochiul, o conduse, i-o prezentă 
Justinei şi i-o recomandă pe un ton şi cu nişte gesturi care 
dovedeau că Justine, camerista, nu mai avea nimic ce-i 
refuza. O, preafericitule Courottin! Căci Justine era perla 
subretelor; avea ochi de pungăşoaică (dar să nu te laşi 
înşelat, cititorule: pungăşoaică are aici înţeles de femeie 
cinstită), îndărătnicia zugrăvită pe chip, auzul fin, piciorul 
sprinten, inima la fel, încolo, fată bună! Totuşi trebuie să 
spunem că de cincisprezece zile de când îl alesese pe 
Courottin, îi era credincioasă; această fidelitate data din 
momentul în care dibuise în persoana acestuia din urmă o 
mare doză de filosofie, multă dibăcie, ordine şi ambiţie; de 
asemenea Justine se gândi şi la jurământul de atâtea ori 
uitat... 

Pentru toate aceste motive pe care vi le-am expus în 
amănunt, la recomandarea micului slujbaş, Fanchette a 
căpătat, fără nici o greutate, permisiunea de a vedea lumea 
bună ce avea să se strângă în acea seară la procuror acasă. 
Prudenta Justine avea în plus şi un interes personal care o 
determinase să-i îndeplinească dorinţa curioasei Fanchette. 
Având de rezolvat o mulţime de treburi, se gândise că 
Fanchette îi va da o mână de ajutor. 

În timp ce aceasta din urmă discuta şi făgăduia tot ce-i 
cerea Justine, timpul trecea şi solidul Jean-Louis ajunse la 
poarta Luvrului pentru a lua, ca de obicei, casa portativă a 
iubitei sale. Dar în zadar o căută pe Fanchette: locul era 
pustiu şi butoiul gol. Departe de a o acuza pe Fanchette, 
bravul tânăr îşi făcu sieşi reproşuri că ajunsese prea târziu. 
E drept că nu şi le-a făcut cu glas tare. Doi sau trei de: „Ei 
drăcie!”, au fost principalele fraze ale discursului său. 

Acestea odată spuse, Jean-Louis a înşfăcat casa Fanchettei 
şi s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său. 

Cititorilor, dacă ne îngăduiţi, vom alerga şi noi odată cu el. 


CAPITOLUL Il 

„...Ce zile fericite, Să simtă mângâierea unei soţii iubite. 

S-audă cm îi spune când scump, când inimioară, Să vadă- 
apoi în juru-i cum tot încep s-apară Sub mângâierea mamei, 
de lege apărată, Mici cetăţeni ce crede, sărmanul că i-i 
tată” 

BOILEAU, Satira X-a 

— La dracu cu ultimul meu muşteriu! îşi zicea Jean-Louis 
mergând cu paşi mari şi sprinteni pe chei, cu butoiul 
Fanchettei pe umăr. Din pricina lui am ajuns la ora opt, la 
Luvru. Plictisită să mă mai aştepte, Fanchette s-a dus 
singură acasă. Ei drăcia dracului! Aveam atâtea lucruri să-i 
spun între patru ochi! Cu atât mai mult cu cât tata şovăie 
dacă să ne căsătorim sau nu. El zice că fata n-are un sfanţ şi 
că nu e nimic de capul ei. Noroc că unchiul Barnabe e de 
partea noastră. E, cum s-ar zice, un savant, un filosof şi trag 
nădejde... 

Ar fi prea lung, amice cititor, să-ţi vorbesc despre toate 
castelele din Spania pe care bunul Jean-Louis şi le clădi tot 
timpul cât merse de-a lungul râului. Oricât de puţin aţi fi 
iubit, vă puteţi face totuşi o oarecare idee. Tot visând, Jean- 
Louis se trezi în preajma casei părinteşti. Zări ferestruica 
de la cămăruţa Fanchettei. „E acolo, îşi zise, ocupată să-şi 
pună în ordine lucrul de peste zi. Mi se pare c-o şi văd cum 
stă în locul dintre dulap şi pat... Pat... Ah, oare când voi 
putea şi eu...” Căsuţa de lemn a Fanchettei i se păru 
băiatului, în acel moment, uşoară ca un fulg. Picioarele sale 
abia dacă mai atingeau pământul: alerga, zbura, se grăbea 
şi căzu ca un fulger în faţa tatălui său şi a unchiului 
Barnabe care, aşezaţi amândoi la o masă lungă, sorbeau 
câte o înghiţitură din minunatul vin de o oca. Chipul 
deosebit de însufleţit al tânărului, ochii strălucitori, gâfâiala 
sa îi făcură pe cei doi bătrâni să creadă ea se întâmplase o 
nenorocire. Amândoi gândiră acelaşi lumi, amândoi strigară 
într-un glas: 

— Ce s-a întâmplat cu Fanchette, Jean-Louis? 


— Cu Fanchette? Păi eu credeam că e aici! 

— Noi încă n-am văzut-o! 

— Ce spui tată? Ce spui, unchiule? 

— Oare să se fi pierdut? S-o fi răpit cineva? 

— Răpit? strigă Jean-Louis. 

Şi gelozia îi pătrunse în inimă. lute ca focul, ea i-o 
străpunse şi i-o pârjoli. Se întoarse cu gândul îndărăt. Îl 
văzu pe notar lângă butoiul Fanchettei, îşi aminti de 
privirile sale, le interpretă limbajul şi strigă: 

— Vai de capul lui! Apoi, făcând un salt ca un tânăr leu 
furios, se năpusti. În zadar moş Granivel şi unchiul Barnabe 
îl ocăriră, tunară şi fulgerară, încercară să-l astâmpere cu 
vorbă bună. Nimic nu-l putu opri pe vijeliosul tânăr. Plecă, 
purtând fulgere în ochi, şi răzbunarea în inimă. Dar poarta 
se deschise brusc, Fanchette apăru şi prezenţa ei făcu mult 
mai mult decât strigătele şi filosofia celor doi bătrâni. Jean- 
Louis îşi văzuse iubita: se năpusti spre ea, o strânse în braţe 
şi înainte ca fata să-şi vină în fire, el îi dădu un sărut 
zgomotos, apoi se duse liniştit să se aşeze la locul obişnuit. 

Văzând bucuria fiului său, moş Granivel îşi înălţă capul în 
semn de nemulţumire. 

— Hm! făcu el privindu-şi fratele care era unul dintre cei 
mai înflăcăraţi discipoli ai lui Pyron8 

— Totul îşi află dezlegarea în natură, răspunse filosoful. 

— Se poate, frate, dar până atunci, ceea ce văd nu-i prea 
vesel. Apoi, întorcându-se spre Fanchette, moş Granivel o 
întrebă destul de aspru de ce venise atât de târziu. 

— Vin de la domnul procuror Plaidanon, unde am dus un 
lucru extrem de urgent. 

— Într-adevăr, trebuia să fi fost foarte urgent, zise Jean- 
Louis plin de curiozitate. 

— Oh, poţi fi sigur de asta, zise fata ducându-se să se 
aşeze lângă iubitul ei. Închipuie-ţi, dragă Louis, că în seara 
asta, la domnul Plaidanon e bal, concert, nici eu nu ştiu 
prea bine ce e... Se vor aduna acolo o mulţime de doamne şi 
de domni frumoşi. Notarii casei nu vor să rămână nici ei mai 


prejos şi tocmai de asta m-am dus acolo ca să le înapoiez 
ciorapii de mătase cărora le scăpaseră câteva ochiuri. Dar 
asta nu-i tot, adăugă Fanchette, mai încet; am văzut-o pe 
domnişoara Justine, camerista doamnei, şi ea m-a poftit să 
vin să văd şi eu serbarea. Dacă ai putea obţine de la tatăl 
tău îngăduinţa de a mă conduce până acolo, ah, dragă Jean- 
Louis, ce mult te-aşiubi! 

— Fanchette, nu m-ai iubi decât pentru asta? întrebă 
tânărul pe un ton plin de reproş. 

— Vreau să spun, zise cocheta, că mi-ai face o mare 
plăcere. 

— Ajunge! Tată, vreau să te rog ceva! 

— Vorbeşte, băiete, şi dacă depinde de mine... 

— Da, tată, depinde numai de tine. Fanchette a fost 
invitată de domnişoara Justine să vadă serbarea pe care o 
dă doamna Plaidanon; arde de nerăbdare să se ducă acolo, 
iar eu m-aş arunca şi în foc ca s-o conduc până la procuror. 
Tată, îngăduie-mi acest lucru. 

— Fanchette şi numai Fanchete, zise bătrânul întorcându- 
se către fratele său Barnab6; băiatul ăsta nu se gândeşte 
decât la ea. De ce vrei să te duci acolo, fetiţo? adăugă el 
adresându-se tinerei care, cu inima tremurând de emoție, 
aştepta în tăcere rezultatul rugăminţii lui Jean-Louis. 

— Ei, taică Granivel, ca să văd... 

— Să vezi ce? 

— Ei, să văd cum se dansează. 

— La dracu cu dansul! Ăsta e pierzania fetelor! 

— Frate, zise atunci pyronianul, punându-şi pe masă 
ochelarii şi cartea pe care le avea în mână, n-ai dreptate să 
ponegreşti dansul! În cel mai rău dans există ceva bun, 
după cum în cel mai bun, există ceva rău! Gândeşte-te că 
dacă dansul a prins în mreje mai multe suflete, ela ajutat să 
se îndrepte tot atâtea trupuri. Evreii au jucat în faţa unui 
Viţel de aur, sunt de acord cu asta, dar David a jucat în faţa 
arcei Domnului. Frate, trebuie să te abţii să rosteşti non 
liquet9. 


— Poate că ai dreptate, frate, dar spune-mi, te rog, ce să 
facă Fanchette şi cu fiul meu la domnul Plaidanon? 

— Habar n-am! 

— Ce figură vor face în mijlocul acelei lumi bune, cu 
hainele lor sărăcăcioase? 

— Oh, tată, te asigur că Fanchette va arăta bine oriunde, 
mai ales cu frumoasa ei cămaşă albă şi cu şorţului negru. 

— Nu le-am pus decât de două ori, adăugă fata cu un aer 
plin de mândrie şi toată lumea m-a asigurat că nu-mi stau 
rău. 

— Mă rog, în sfârşit, veţi deranja oamenii... 

— Dimpotrivă, taică Granivel, zise Fanchette, domnişoara 
Justine mi-a spus de câteva ori că-i voi face un mare serviciu 
dacă voi veni deseară... 

— Cum aşa? 

— Ei, drăcie! Pentru că are nevoie de cineva care s-o ajute 
să ducă dansatorilor, răcoritoarele. 

— Şi vrei să-l iei cu tine pe Jean-Louis ca s-o facă pe 
valetul? Vai, Fanchette, credeam că-l iubeşti... 

— Dar taică Granivel... 

— Nu, don'şoară, nu, îţi zic! Nu voi îngădui niciodată ca 
fiul meu să ajungă să-i slugărească pe alţii, oricine vor fi 
aceia! Un lacheu nu-i om! 

— Ce tot spui acolo, frate? strigă Barnabe auzind această 
propoziţiune ce-i suna atât de rău în urechile sale 
pyroniene, un lacheu nu-i om? Per sapientiam10 eu susţin 
că posedă tot ceea ce caracterizează acest animal. Are, ca 
şi el, două mâini şi două picioare, un cap şi un nas; ca şi el, 
mănâncă şi bea; ca şi el, plânge, râde, suferă şi moare. Ce-i 
trebuie în plus? 

— Nu e totul să fii om, totul e să nu fii disprețuit! 

— Şi ce vezi demn de disprețuit la fiinţa umană care se 
consacră necazului şi durerii pentru a semăna flori în viaţa 
fericiţilor societăţii? Cum, pentru că un om îmi va da 
mănuşile şi pălăria când plec, o farfurie cu mâncare şi un 
pahar cu vin când mă aşez la masă; pentru că mă va peria, 


mă va şterge, mă va îmbrăca, mă va curăţi de noroi, mă va 
plictisi, activităţi total nevinovate prin ele însele, şi pe care 
şi cel mai bogat şi cel mai nobil le-a făcut de o sută de ori în 
viaţa lui, acel om trebuie disprețuit? Nu, frate, astfel de 
cuvinte nu se pot susţine... [i-o repet; non liquet! 

— Totuşi, frate Barnabe€... 

— Sunt de acord, reluă neobositul orator, că un om ce-şi 
sacrifică libertatea pentru câteva piese de metal gălbui, 
metal urât şi inutil prin sine însuşi, deşi foarte necesar din 
pricina valorii pe care o reprezintă, sunt de acord, zic, că 
un astfel de om degradează într-un anumit fel ceea ce are 
divin în structura sa. De aici conchid şi zic: 

— Conchizi şi zici ce anume, Barnabe? 

— Că există argumente pro şi contra şi aici ca şi în orice 
alt lucru şi că cel mai înţelept e să te abţii să rosteşti acel 
non liquet. 

— Deci, frate, tu eşti de părere să-i las pe tineri să se ducă 
acolo? 

— Sunt pentru! 

— Uiţi că sunt îndrăgostiţi? zise moş Granviel, încet. 

— Aici e vorba de opoziţia ta de principiu, iar dragostea lor 
nu schimbă cu nimic datele problemei. 

— Nu, dar poate s-o încurce al dracului! Gândeşte-te că 
doi tineri care aleargă noaptea la bal şi care se iubesc, pot 
foarte bine să... 

— Sigur, asta e în firea lucrurilor. 

— Şi atunci cum ai să mai dregi necazul? Cum să scap de 
temerile pe care mi le pricinuieşte micuța Fanchette? 

— Măritând-o cu Jean-Louis. 

— Dar, frate, e săracă lipită pământului! 

— Dar se iubesc! 

— E o fată găsită! 

— Ai prefera să fie o fată pierdută? 

— Domnul mi-e martor că... 

— Hai, frate, fă-i pe tinerii ăştia fericiţi. 

— O să mă mai gândesc. 


Toată această discuţie dintre cei doi fraţi avusese loc cu 
voce scăzută. Dar cum îndrăgostiţii au urechea fină, n-au 
pierdut nici un cuvânt din ea. Or, Jean-Louis, văzându-se 
susţinut de unchiul său, hotări să profite de ocazie pentru a 
da câştig de cauză dragostei sale. Se grăbi deci să dea în 
vileag acel „O să mă mai gândesc” al tatălui său. 

— Tată dragă, strigă el strângându-i mâna în mâinile sale, 
nu te va costa nimic dacă te vei gândi chiar acum. Vezi, 
Fanchette şi cu mine ne iubim şi nu putem trăi unul fără 
celălalt. Dacă ne desparţi, mă va cuprinde disperarea; las 
baltă cărbunii şi mă angajez în vreun regiment unde mă las 
ucis în prima luptă. Dacă dimpotrivă, ne căsătoreşti, voi 
lucra cu atâta tragere de inimă, încât îţi făgăduiesc să 
devin, în mai puţin de zece ani, primul cărbunar din Paris. 
Hai, tată, fă-ne fericiţi! 

— Da, tăicuţule, adăugă şi fata mângâind bărbia 
bătrânului cu mâna ei plinuţă. 

— Şmecheră mică, zise bătrânul pe jumătate convins. Ce, 
Jean-Louis, vrei neapărat să te însori? Gândeşte-te, băiete, 
că însurătoarea... 

— E cea mai plăcută sărbătoare, nu-i aşa, Fanchette? 

Fanchette nu răspunse nimic. Figura ei încântătoare, 
acoperită în acel moment de o uşoară şi strălucitoare 
roşeaţă, vorbea în locul ei. 

— Nu-i aşa, unchiule? se adresă Jean-Louis filosofului 
Barnabe, a cărui logică spera să se desfăşoare în favoarea 
lui. 

— Sunt de acord, nepoate, zise pyronianul punându-şi din 
nou cartea pe masă şi grăbindu-se să ia cuvântul, lucru pe 
care nu-l lăsa niciodată să-i scape ori de câte ori avea 
ocazia; sunt de acord că însurătoarea e ceva demn de 
râvnit. Într-adevăr, nimic nu e mai încântător decât să afli, 
când te întorci acasă, un chip surâzător, în locul unui chip 
împietrit, ceea ce ţi se întâmplă când eşti flăcău. Discuţi, 
apoi te culci pe cea mai dulce pernă pe care ne-a creat-o 
natura, o vezi renăscând, în roadele iubirii tale; în sfârşit, ai 


cu cine împărţi necazul şi durerea. Ergo11, cred că 
însurătoarea e o instituţie delicioasă şi consolatoare. 

— Crezi bine, unchiule, strigă Jean-Louis, şi niciodată nu 
te-am auzit vorbind atât de elocvent. 

— Totuşi, reluă demnul elev al lui Pyron, când stau să mă 
gândesc că natura n-a făcut nimic asemănător, că - prin 
urmare - caracterele sunt toate contradictorii; că, în 
general, femeile sunt capricioase şi au o imaginaţie foarte 
mobilă; că, în plus, au un principiu iritant, iritabil şi iritat de 
o specie extraordinară, care le domină, le atrage după sine, 
le subjugă; că atunci ele ne tulbură, se supără şi ne înşală 
(asta nu e vina lor, dar, în sfârşit, suntem... înşelaţi); atunci, 
zic eu, fericirea în căsnicie devine o piatră filosofală ce se 
găseşte foarte rar; iată de ce n-aş sfătui pe nimeni să se 
însoare, nu atât din pricina, urmărilor mai mult sau mai 
puţin supărătoare ale căsniciei, ci pentru că argumentele şi 
pro şi contra fiind egale... non liquet, ar trebui să te abţii ca 
măgarul lui Buridan12. 

— Dar, unchiule, dacă mi-e cu neputinţă să mă abţin? 

— E lucru dovedit? 

— Doamne, tot atât pe cât e de adevărat că dumneata 
simţi nevoia să mănânci atunci când ţi-e foame. 

— Bravo, Jean-Louis, strigă pyronianul, iată un argument. 
Totuşi nimic nu mi-ar fi mai uşor decât să ţi-l distrug prin alt 
argument. Dar nu; vreau să-ţi las ultimul, cuvânt; eu mă 
dau bătut... Hai, frate, imită-mă şi uneşte mâinile acestor 
doi copii. 

Amenințarea lui Barnabe îl speriase pe Jean-Louis, dar 
încurcătura cinstitului filosof, cât şi prietenia pe care i-o 
purta nepotului său opriră torentul elocinţei sale. Doar ce-şi 
isprăvi imboldul fratern, că Jean-Louis şi Fanchette căzură 
în genunchi, în faţa lui moş Granivel. În privirile lor 
străluceau atâta dragoste şi fericire, atâta respect filial şi 
reculegere în ţinuta lor, încât bătrânul nu putu să nu le dea 
binecuvântarea paternă. 


— Acum e a mea! strigă Jean-Louis cu o bucurie greu de 
descris. Ah, tată, mi-ai dat viaţă pentru a doua oară! 

Vorbind astfel, tânărul începu să sară şi să alerge prin 
odaie, ţinând-o în braţe pe frumoasa sa logodnică. În zadar 
moş Granivel striga la fiu-său să se liniştească; în zadar 
pyronianul susţinea că moderaţia este virtutea celor 
înţelepţi; neobositul Jean-Louis ar fi jucat până a doua zi 
dimineaţă, dacă Fanchette nu i-ar fi spus cu vocea ei dulce 
ca de flaut: 

— Dragule, mă înnăbuşi... 

La aceste cuvinte, delirul tânărului încetă ca prin farmec. 
Se opri şi o depuse încetişor pe viitoarea lui nevastă, pe 
genunchii tatălui său. Curioasa Fanchette, care nu-şi 
pierduse capul, profită de calmul survenit pentru a strecura 
în urechea lui Jean-Louis - lubitule, şi balul? 

Îngăduinţa, dorită cu atâta ardoare, fu cerută şi obţinută, 
aşa că îndrăgostiţii noştri alergară să se îmbrace. 

În timp ce Fanchette se gândea la bal, la frumoasele 
doamne şi la frumoşii domni, iar Jean-Louis la anumite 
lucruri care aveau mult mai mare preţ pentru el, prima, 
punându-şi caraco-ul ei alb, iar celălalt, frumoasa lui vestă, 
cei doi fraţi discutau despre necesitatea de a-i căsători cât 
mai repede pe cei doi tineri, cu scopul de a readuce liniştea 
în casă. Unchiul Barnabe făcu o propunere ademenitoare. 
Şi anume, ca Granivel să se ducă de îndată să-l caute pe 
preotul de la Saint-Germain-l'Auxerrois ca să discute cu el 
despre mijloacele prompte şi decente de a aşeza o fată 
frumoasă în braţele unui bărbat şi asta în faţa sfintei 
biserici catolice, apostolice şi romanice, martor ce pune în 
adevărata lor valoare, onoarea şi virtutea femeilor şi fetelor. 

Cum această hotărâre tocmai fusese acceptată în 
unanimitate, Fanchette şi Jean-Louis apărură în veşmintele 
lor de sărbătoare. Granivel, zărind încântătoarea 
mutrişoară a Fanchettei, fu întrutotul de părerea fiului său, 
bineînţeles atât cât îi îngăduiau cei şaizeci şi nouă de ani ai 
săi. Cât despre unchiul Barnab6, el n-a fost de părerea 


nimănui, având în vedere că avea atâtea argumente atât 
pro cât şi contra. Orice-ar fi fost, fiecare se simţea în cea 
mai minunată dispoziţie. leşiră, închiseră uşa şi porniră la 
drum, îndrăgostiţii ţopăind, bătrânii flecărind. Fiecare 
vârstă cu plăcerile ei... Ajunşi la poarta preotului, îi urară 
amândoi Fanchettei cele cuvenite. Îi dădură, pe tăcute, 
câteva sărutări lui Jean-Louis, după care intrară la slujitorul 
Domnului. 

Cinstitul preot tocmai mânca; şi el şi menajera ajunseseră 
la brânză şi la pere. 

— Momentul e bun, zise Barnabe; să intrăm în materie. 
Domnule preot, fratele meu şi cu mine venim pentru o 
căsătorie... 

— Făcută? îl întrerupse brusc preotul. 

— Nu, domnule, de făcut. 

— Daţi-vă osteneala şi staţi jos. 

— Domnule preot, fratele meu, pe care-l vedeţi aici, e un 
bogat negustor de cărbuni, ce nu se uită la câţiva scuzi1 3... 
— Un bogat negustor de cărbuni! strigă preotul. Doamnă 
Paradis, oferă acestor domni câte un pahar din vinul meu 

de Roussillon. Domnilor, vă rog să-mi faceţi cinstea... 

— Cu plăcere, domnule preot. Excelent, pe cuvântul meu. 

— Excelent, frate! 

— Ah, da, unde rămăsesem? 

— „.„.„un bogat negustor de cărbuni ce nu se uită la câţiva 
scuzi... zise preotul. 

— Foarte bine. Fratele meu este deci, domnule preot, un 
bogat negustor de cărbuni ce nu se uită la câţiva scuzi în 
plus sau în minus, dacă e cu putinţă să grăbească nunta 
unicului său fiu, un băiat încântător care ştie de pe acum ce 
înseamnă un argument 

— Şi care poate să ducă o greutate de nouă sute în 
spinare, adăugă oarecum orgolios moş Granivel. 

— Şi cum îţi spuneam, domnule preot, reluă Barnabe, 
nepotul meu e îndrăgostit de cea mai frumoasă fată care 


există pe o sută de leghe de jur împrejur, iar noi vrem să i-o 
dăm de soţie cât mai repede cu putinţă. 

— Nimic mai uşor, domnilor. Tatăl şi mama domnişoarei 
sunt de acord cu dumneavoastră? 

— Vă promit că nu vom mai avea nici o dificultate cu ei. 

— Eu aş pune chiar rămăşag... Fiindcă viitoarea soţie a 
fiului meu n-are nici tată, nici mamă. 

— Deci e orfană? 

— Nu ştim. 

— E copil din flori? 

— Nu ştim nici asta. 

— Atunci ce e? 

— Un copil găsit. Câte zile vă trebuie şi câţi bani ne cereţi 
ca să-mi însuraţi nepotul? 

— Depinde... Vreţi să-l însuraţi... eu decenţă? 

— Sigur. 

— Plătiţi şi strigările? 

— Plătim tot ce va fi de plătit. 

— Atunci o să vă coste o sută douăzeci de franci. 

— O sută douăzeci de franci! strigă Granivel. Eu când m- 
am însurat, n-am plătit decât douăzeci şi cinci. 

— Tot ce se poate. Dar a fost o cununie ca oricare alta. 

— Mai bine zi cum nu vezi prea multe. Fiindcă pot să mă 
laud că... 

— Orice-ai spune dumneata, sunt sigur că n-ai avut nici 
sobă, nici pernă, nici lumânări, nici altar mare, nici 
sacristan, nici ţârcovnic, nici copii din cor, nici pastor; ce 
mai, ai fost însurat de un preot oarecare; şi în ce parohie, 
mă rog? 

— Saint-Jean-de-Latran. 

— Mda, un presupus sfânt, o parohie mărginaşă... în 
vreme ce parohia Saint-Germain-l'Auxerrois... 

Preotul pusese atâta căldură în enumerarea pompelor din 
parohia sa şi atâta energie an a-l lăuda pe sfântul Germain, 
încât moş Granivel, năucit, socoti că nu-i mai rămânea 
altceva de făcut decât să scoată cei patruzeci de scuzi 


ceruţi. Tocmai se pregătea să se ducă să-i dea menajerei, 
când Barnabe începu un discurs atât de frumos, atât de 
elocvent, încât preotul şi menajera nu înţeleseră clar decât 
concluzia care, rostită în termeni foarte precişi, suna cam 
aşa: 

— Ori îmi însori nepotul pentru şaizeci de franci, ori se va 
însura în altă parte. 

Dintre toate argumentele invocate de pyronian, niciunul 
nu produse un mai mare efect ca acesta din urmă. Preotul 
îşi înclină capul, moş Granivel îşi desfăcu punga şi strigările 
lui Jean-Louis şi ale Fanchettei fură afişate. Dar, vai... 

CAPITOLUL III 

„...E Armoflede. Pe-atuncea un paladin temut 
Recunoscându-şi fiica după-acel semn ştiut Şi vrând, după 
aceea, să-şi cânte bucuria, El prelungi serbarea, vesti şi 
cununia; 

Apoi goni păstorul profund nefericit, Rămas fără speranţă, 
dar foarte-ndrăgostit...” 

HONORE D'URFE. 

În vreme ce demnul elev al lui Pyron se tocmea cu 
cheltuielile sacre care fac ca un copil să fie legitim, noi să-i 
urmărim, pe străzile Parisului, pe cei doi eroi ai acestei 
istorisiri adevărate. Dragă cititorule, cunoşti strada Saint- 
Germain-l'Auxerrois? 

— În mod sigur. 

— Ei bine, ea se termină la Grand-Châtelet. 

— Ştiu asta. 

— În acest caz, punctele noastre de vedere coincid. 
Châtelet e tăiat de un mic pasaj. 

— Da, dar asta era înainte de Revoluţie. 

— Fără îndoială. Doar ne aflăm în 1788, nu? 

— După. 

— Nu, înainte. 

— Cum înainte? 

— Înainte de pasajul de la Châtelet, acolo unde strada 
l'Auxerrois se întretaie cu strada Saint-Denis, se află o casă. 


— O văd. 

— Dar nu în asta, ci în cea de alături locuia maestrul Roc 
Plaidanon, cel mai vestit dintre procurorii de la Châtelet. 
Nu ştiu dacă această casă mai există şi acum. Dacă din 
întâmplare, există, îl rog pe proprietar să repare poarta 
care încă din 1788 se afla într-o stare jalnică, la fel ca şi 
starea socială. Nu tăgăduiesc că în curte se vedea atât de 
bine, încât puteai citi ceva... la amiază. Dar, bunule 
Dumnezeu! Ce scară întortocheată! Se asemăna cu 
labirintul legilor de atunci. Să mărturisim totuşi că Jean- 
Louis şi Fanchette zăriră nişte lampioane pe cele două 
borne de la poarta largă, aproape ca pentru trăsuri. Şi 
Dumnezeu ştie ce discuţie avea loc între bătrâna 
portăreasă şi comisar. 

— Hai, un pic de bun-simţ! spunea acesta din urmă. 

— Asta nu mă priveşte! 

— Dar nu-i oare un scandal ca un procuror, şi încă la 
Châtelet, să facă o asemenea iluminaţie când dă o serbare? 
Scoate lampioanele! 

— Dar, domnule, asta nu-i treaba mea! 

— Nu există nici un „dar”. Stinge lampioanele, sau 
monseniorul locotenent al poliţiei... 

— Asta nu-i treaba mea! rostea încăpăţânată portăreasa, 
scoţându-şi ochelarii de pe nas şi privindu-l pe comisar ca 
să vadă dacă chipul său ridat nu l-ar obliga să se retragă. 

— Am să te chem la tribunal, bătrână nebună ce eşti. 

— Asta nu-i treaba mea! 

— Hai, repede, scoate lampioanele! 

La orice spunea comisarul, bătrâna răspundea cu: „Asta 
nu-i treaba mea!”. Atunci, tiranicul comisar dădu cu piciorul 
în lampioane. 

— Ah, domnule, strigă Courottin intervenind, ai cam 
încurcat-o. Dacă domnul Plaidanon se plânge de acest lucru 
unuia dintre clienţii săi care vine astă-seară, Excelenţa Sa 
monseniorul duce de Parthenay... 


— Monseniorul duce! repetă poliţaiul cu spaimă. Şi luă el 
însuşi lampioanele de jos, spunându-i portăresei: Aprinde- 
le, femeie! Într-adevăr, am băgat de seamă că în faţa porţii 
dumitale e măturat şi foarte curat. 

Jean-Louis îi zise Fanchettei: 

— Vezi ce înseamnă degradarea puterilor a căror ierarhie 
ne-a explicat-o unchiul? Fanchette îi surâse ca şi cum ar fi 
înţeles, apoi intrară, avându-l alături pe Courottin, frizat şi 
îmbrăcat în straie de duminică. Micul slujbaş se veseli de 
mirarea lor când cei doi tineri văzură pe fiecare treaptă 
vase cu flori. Scara o dată urcată, prima uşă era ceaa 
biroului de notariat. Un slujbaş tânăr lipise pe ea o fâşie de 
hârtie - înlocuind-o pe cea veche - pe care scria: Notariat. 
Se folosise, ca să scrie acel cuvânt, de toate înfloriturile 
scrisului, ceea ce-i dădea într-adevăr un aer de sărbătoare. 
A doua uşă era cea a cabinetului lui Plaidanon, transformat 
în ziua aceea într-o somptuoasă antecameră. D'Aguesseau, 
Cochin, Patru, Domat, etc., împodobeau pereţii, iar 
busturile vechilor fondatori ai şicanei făceau ca biblioteca 
să pară mai înaltă. Portretul cancelarului de atunci nu 
fusese nici el uitat. Dar acel lux datorat proceselor nu-i miră 
nici pe Fanchette, nici pe Jean-Louis, atât de mult ca salonul 
care urmă. 

— Domnişoară Justine, ce am de făcut? întrebă Fanchette 
care începu să se admire în toate oglinzile din salon. 

— Vom aduce nişte prăjituri grozave, lapte, ceai, lichioruri 
şi fructe. 

— Şi ce vor face cei ce se vor aşeza pe aceste canapele 
frumoase? 

— Vor discuta. 

— Halal viaţă! strigă Jean-Louis. 

Pe aceste cuvinte, intră doamna Plaidanon, şi prima ei 
privire, fu extrem de favorabilă lui Hercule cel modern. Dar 
când văzu rara frumuseţe a tovarăşei sale, schiţă un gest de 
ciudă ce se manifestă prin aceste vorbe: 


— Nu vă credeam atât de neîndemânatici. Justine, 
lumânările astea curg, mobila e prost aranjată. Niciodată 
nu vor încăpea aici cincizeci de persoane. Du-te şi 
aranjează-mi odaia şi aşază mesele de joc. 

Dar cercetând mai pe îndelete statura cărbunarului, 
mânia i se îmblânzi. Se aşeză pe canapea, în vreme ce 
îndrăgostiţii o tuliră la bucătărie, unde Courottin se şi 
asigurase, punându-şi viaţa în primejdie, că niciuna dintre 
bunătăţile de acolo nu fuseseră otrăvite. 

Urcară trei persoane. 

— Ăştia sunt, zise Courottin, privind către piciorul scării, 
nişte procurori din Piaţa Maubert. Cel înalt şi slab are 
calendarul plin de zile de post şi nu presară pătrunjel pe 
friptura de vită decât în zilele de sărbătoare; al doilea, nu 
mănâncă niciodată la el acasă; iar al treilea e de toate: 
procuror, slujbaş, notar, şi curier; face de toate, chiar şi 
copii, ceea ce nu fac primii doi. 

Spre marea mirare a lui Jean-Louis şi a Fanchettei, 
Courottin le făcu o plecăciune adâncă şi alergă, sprinten ca 
un cerb, să-i anunţe. 

Doamna Plaidanon, îmbrăcată toată în alb, cu o simplitate 
plină de cochetărie, îi primi cu graţie şi se aşeză alături de 
procurorul care făcea de toate. 

Sprintenul Courottin se şi afla în bucătărie, încondeindu-l 
pe noul sosit: 

— Îl vezi pe ăsta? îi spuse el Fanchettei. E slujbaş în biroul 
nostru de notariat şi doamna îl îndoapă cel mai bine la 
masă. 

— Ce vrea să spună cu asta? îl întrebă Fanchette pe Jean. 

— Ce vrei? învaţă meserie de la procuror... Se străduie să 
vorbească fără să fie înţeles. 

— Domnişoară Justine, zise Fanchette cameristei, când 
vom vedea frumoasele toalete şi pe frumoşii domni? 

— Încă nu e ora, răspunse slujbaşul, mărimile nu vin la bal 
decât când e pe sfârşite. 


Atunci apăru o femeie însoţită de un omuleţ scund şi cu 
ochelari. 

— E nevasta unui consilier, zise Justine, o prietenă a 
doamnei. 

— Ce diamante frumoase! exclamă Fanchette. 

— Cu atât mai frumoase, observă Courottin, cu cât nu l-au 
costat un franc. 

— Ce femeie frumoasă! spuse Jean-Louis. 

— Ce te-a apucat? zise Fanchette, trăgându-l de haină pe 
cărbunarul ce se sprijinea de balustradă. 

— Taci, Fanchette nu vorbesc decât despre veşminte. 

— Are dreptate, zise Courottin; prefer colierul decât 
fiara... Courottin! strigă o voce care pornea de sub 
acoperişul casei. 

Vicleanul slujbaş, recunoscând vocea şefului său, se caţără 
ca o pisică, urcând o scară pentru a ajunge în mansarda 
acestuia. 

— Pudrează-mă, caraghiosule, şi dă-mi haina! 

Când şeful fu gata îmbrăcat, îi înălbi un umăr şi se 
reîntoarse râzând, în bucătărie. 

— Loc! Loc! strigă el privind scara, iată nişte podoabe ale 
Parlamentului în frunte cu cel mai celebru avocat. 

Jean şi Fanchette căscară ochii mari şi văzură trecând 
două capete chele şi ascuţite. 

După o vreme, un bărbat tânăr, a cărui îmbrăcăminte nu 
trăda un prea mare lux, urcă - cu un aer timid - scara. 

— lată-l zise Courottin, pe cel mai slab avocat: pledează 
micile noastre cauze, pe mai nimic; staţi un pic să vedeţi... 

Un cocoş pe o grămadă de bălegar nu manifestă mai mult 
orgoliu decât Courottin proţăpit pe palierul ce dădea în 
antecameră. 

— Stimabile, îi spuse el tânărului, domnul nu are timp 
astăzi pentru afaceri... 

— 'Te înşeli, amice, îi-replică avocatul roşind: sunt invitat. 

— Ah, sunteţi invitat? Aceste cuvinte fură rostite pe un ton 
ironic care-l făcură pe tânăr să grăbească paşii spre salon 


unde intrarea sa n-a fost remarcată. 

— Eşti un caraghios răutăcios, zise Jean-Louis. 

— Ei bine, află că răutăţile sunt singurul meu profit. De 
altfel, la noi, nenorocire celui care are dreptate: vae 
victis14 - Draga mea copilă, îl întrerupse Justine, trebuie 
să-ţi scoţi şorţul negru şi să-ţi pui unul alb. 

— Păi de ce asta? sări Jean-Louis. Ei drăcie, nu vreau, 
fiindcă eu i l-am dat! 

— Trebuie, domnule Jean. Înţelege şi dumneata cum e în 
societate, zise Courottin. 

— Mă rog, dacă trebuie, dragule... 

Tonul cu care Fanchette rosti aceste cuvinte făcu mai mult 
decât orice şi îndrăgostitul cărbunar îşi sărută tandra 
iubită. Se auzi un plescăit, căci micul slujbaş făcu să răsune 
sărutul pe care-l depusese şi el pe gâtul Justinei. 

— Courottin, amice, o să ne supărăm. 

— Taci, Justine! Fără glume; iată-l pe amfitrion. 

— Pe cine? întrebă ea. 

— Pe umflatul de procuror care plăteşte serbarea. Ah, are 
o memorie! 

În acel moment, maestrul Plaidanon îşi arătă mutra lipsită 
de nobleţe şi-i zise bătrânei sale bucătărese: 

— Ai grijă să nu se arunce nimic! Resturile să fie şi ele 
servite, iar tu, Courottin, anunţă-i fără ocolişuri, pe duce şi 
pe nepotul său. Ce dracu! [i-am zis să cauţi o livrea printre 
veşmintele acelea vechi pe care le-am înşfăcat de la 
comedianţii ăia de la ţară... Zicând acestea, procurorul 
intră în salon. 

Era destul de plin de oameni insignifianţi, şopotind despre 
convocarea Statelor Generale şi în vorbele lor se şi 
distingea ardoarea care semnalează prezenţa noii clase în 
adunările noastre legislative. Femeile se priveau una pe 
alta, cu tristeţe, în ochi li se citea plictiseala şi fără răutăţile 
pe care le furniza Courottin şi pe care şi le şopteau pe sub 
evantaie, nici n-ar fi ştiut de ce se mai adunaseră acolo. 


Doamna Plaidanon privea cu nelinişte o pendulă de prost- 
gust care zăcea între două candelabre de aramă aurită, 
darul vreunui avocat. „Va veni, nu va veni...”, ăsta era 
singurul ei gând. Îşi manifestă enervarea prin mişcarea 
bruscă cu care trase de cordonul soneriei. 

La auzul sunetului, escadronul de la bucătărie se puse în 
mişcare. Justine şi Fanchette aduceau platourile pline-ochi, 
iar Jean-Louis o tavă goală pe care urma să adune paharele. 
Când frumoasa fată care cârpea ciorapi intră în salon, se 
petrecu un lucru curios: n-a existat nici un bărbat care să 
nu-şi folosească la maximum puterea nervului optic, pentru 
a o privi; toţi ochii, până şi ochiul mort al bătrânului 
procuror, se reînveseliră. Doamnele îşi potoliră mânia pe 
care le-o iscase apariţia acelei Hebe, examinând paleativul 
care o însoțea: adică muşchii proeminenţi ai tânărului 
Granivel. 

Senzaţia produsă de cele două fiinţe se prelungi multă 
vreme după plecarea lor, aşa precum urma pe care o lasă 
un vas nu este imediat ştearsă de mare. Fiecare bărbat îşi 
făgădui să fie cât mai amplu informat în privinţa Fanchettei. 
Cât despre doamne, ele şi începuseră a şuşoti, două câte 
două, despre cărbunar şi iubita lui şi, încă mai vorbeau 
chiar când se aşezară la mesele de joc. 

— Ei drăcie! zise Courottin; atenţie, dragi mei, aud o 
trăsură! Primul va intra ducele de Parthenay, un bătrân bun 
şi frumos, care nu prea ţine la rangul său, căci oamenii din 
slujba sa sunt foarte de treabă; dar la dracu, marchizul de 
Vandeuil deşi e un bărbat frumos nu sta la taclale cu 
oamenii săi decât dându-le câte un picior în fund; îşi 
neglijează nevasta... E un senior, deh! 

— Ce tot spui acolo, răutăciosule? interveni Justine. Cel 
puţin, nu învenina lucrurile... 

— Nu pricep, adăugă Fanchette. 

O privire a cărbunarului o recompensă. 

— Să mă explic, zise Courottin. Marchizul de Vandeuil îşi 
neglijează nevasta. E un obicei al celor nobili şi care nu ne 


priveşte. Se pare că numai noi suntem obligaţi să le iubim 
pe ale noastre. 

Cum isprăvi, ducele de Parthenay, decorat cu ordinul 
Saint-Esprit, la braţ cu nepoata sa, foarte gătită, şi urmat 
de tânărul şi frumosul marchiz de Vandeuil, apărură în 
capul scării. Courottin îşi şi îndoise spinarea atât cât îi 
îngăduia natura. 

— Amice, zise ducele, fă-mi plăcerea şi ne anunţă. 

— Anunţă-ne, caraghiosule, adăugă marchizul. 

Courottin, încântat de graţia acestuia din urmă, îşi adună 
tot aerul pe care-l avea în plămâni, şi rosti, pe un ton 
cristalin, dar pătrunzător, următoarele cuvinte: 

— Monseniorul duce de Parthenay! Monseniorul marchiz 
şi doamna marchiză de Vandeuil! 

— Sunt clienţii mei, zise pe un ton neglijent Roc Plaidanon 
procurorului din Parlament, care se afla împreună cu el, 
sprijinit de şemineu şi care murea de invidie, căci niciodată 
ducele nu i se adresase, deşi fusese la Parlament. Numai un 
furnicar ce se agită poate oferi imaginea rumorii din salon. 
Courottin arboră un aer ironie şi nu făcu decât un pas până 
la Justine; Fanchette şi Jean-Louis, cu gâtul întins, căscau 
gura la spectacol, în vreme ce servitorii marchizului îi 
puneau pe cei ai ducelui să şterpelească prisosul de 
prăjituri, fructe, etc., adunat de procuror. 

Marchiza de Vandeuil se aşeză alături de doamna 
Plaidanon şi fu obiectul tuturor privirilor. Fiecare îi comenta 
paloarea, aerul de victimă şi desele priviri furişe aruncate 
soţului ei, fără ca acesta să pară că le-ar fi băgat în seamă. 
Aşa că toate acele căsnicii burgheze îşi făgăduiră să le imite 
pe cele aristocratice. Ducele de Parthenay discută 
neceremonios cu doamna de Plaidanon, fiindcă o văzuse 
într-o zi la Operă. A doua zi, o vizitase la ea acasă, a treia zi 
socoti că e de ajuns. După câte va zile, avu un proces. Crezu 
că soţul se va comporta, în afaceri, la fel ca şi soţia, dar îşi 
subapreciase gazda, fiindcă procesul dura de doi ani, ceea 
ce făcuse ca doamna Plaidanon să capete nişte diamante 


foarte frumoase, iar maestrul Plaidanon să prezinte o 
enormă listă de cheltuieli. 

— Aţi auzit, zise Courottin, tonul ducelui şi pe celai 
nepotului său? 

— Cum, caraghiosule, cutezi să vorbeşti despre stăpânii 
noştri? Şi un lacheu al marchizului înainta către micul 
slujbaş. Jean-Louis şi pusese ochii pe lacheul care se tot uita 
la Fanchette şi, oprindu-i mâna gata să-l lovească pe 
slujbaş, îl răzbună pe Courottin apucându-şi rivalul de 
brăcinarii pantalonilor şi agăţându-l de balustrada scării. 

— Dacă eşti obraznic, îi zise iritat Jean-Louis, te agăţ de 
fereastră, afară. Lacheul deveni pe loc foarte respectuos. 

Clopotul sună din nou şi Fanchette îşi făcu cea de a doua 
apariţie; noi murmure; uimirea tânărului marchiz de 
Vandeuil fu mare văzând în micul salon, sau mai curând în 
acea etuvă, un trandafir atât de proaspăt şi atât de frumos 
printre atâtea flori trecute. 

— Micuța e frumoasă, îi spuse marchizul lui Plaidanon. 

— Sunt întrutotul de părerea dumneavoastră, monseniore, 
răspunse acesta tulburat. 

— Ei, drăcie, deşi om al legii, ai dreptate: E născută pentru 
a fi podoaba unei case! 

— Nepoate, rosti ducele, eşti cam uşuratic; şi asta e de 
neiertat când ai o nevastă atât de frumoasă. 

— Adevărat, unchiule, Ernestine e frumoasă, i-o spun în 
fiece zi, dovadă că ştiu prea bine acest lucru. Dar unchiule, 
uită-te, ce forme suave, ce frumoşi ochi negri, ce sini 
voluptoşi, ce piele şi mai ales ce candoare... 

— Domnule, doriţi o prăjitură? întrebă Fanchette plină de 
modestie. 

— Cum, frumoaso, dar mănânc şi douăzeci de mii în faţa 
dumitale, numai ca să te pot vedea cât mai mult. 

În ciuda celor douăzeci de saci cu cărbuni pe care 
doamnele îi comandaseră lui Jean-Louis, complimentul 
marchizului îl făcu să simtă apropierea a ceea ce medicii 
numesc criză de nervi. 


— Nu vreau să mai intri în salon, îi zise el Fanchettei. Hai 
să mergem... S-a făcut unsprezece şi jumătate. 

— Gelosule răutăcios! Asta din pricină că ducii şi marchizii 
îmi fac complimente! Domnul Vaillant m-a strâns de mână... 

— Am să i-o plătesc! 

— Iar bătrânul procuror m-a ciupit de... 

— Cum? Am să-l ucid! 

— Nu te supăra, zise Courottin; Justine mi-e dragă, dar 
sunt sigur că domnul Vaillant... Sstt! Iat-o! Crede-mă, vinul 
nu-şi pierde din aromă dacă mai bea şi altul din el. 

— Amice, îi zise Jean, văd că eşti foarte savant şi înaintat în 
rele... Ai să ajungi departe şi sus. 

— Să bem deci în cinstea horoscopului meu. Şi drăguţul 
slugarnic nu părăsi partida, ca să ne slujim şi noi de 
limbajul lui Courottin a cărui mutră de viezure şi ai cărui 
ochi mici străluciră la vederea Fanchettei, deşi domnul. 
Vaillant... 

În consecinţă, habar n-am de ce domnul Plaidanon a dat 
un ceai; dar dacă vrem să mergem pe firul vremii îndărăt, 
în 1788, veţi vedea că această modă englezească era 
supremul bonton al celor care-şi spuneau „oameni 
cumsecade” sau „societatea bună”, iar noi vom avea cinstea 
de a mărturisi că nimic nu avea un aspect mai neplăcut ca 
salonul lui Plaidanon, nu atât prin aerul protector şi plin de 
bunăvoință al ducelui şi al nepotului său, cât prin năuceala 
şi slugărnicia celorlalţi. După zece minute, cele trei 
personaje se şi gândeau să se retragă, când iată că un 
incident veni să însufleţească reuniunea prezidată de zeul 
spleen15. 

Aţi remarcat gelozia lui Jean care voia să se întoarcă 
acasă. Disputa continuase şi se manifestase prin trageri de 
rochie şi prin priviri amenințătoare. Justine cuteză să ia 
apărarea frumoasei care dregea ciorapi şi care dorea să 
revină În salon pentru a culege laude, în vreme ce pierzania 
îi şi fusese hotărâtă de marchiz. 


Sunând miezul nopţii, începură pregătirile pentru ceai. 
Courottin şi Justine cărând masa, se pregăteau să intre. 
Fanchette şi Jean se pregăteau să iasă. Dar demonul 
dorinţei de a străluci o îmboldi pe Fanchette să părăsească 
braţul protector al cărbunarului şi să se năpustească în 
cabinetul-antecameră, în vreme ce Justine şi Courottin 
tocmai atunci treceau pe acolo, ocupându-l în întregime cu 
persoana lor şi cu masa încărcată. Impetuosul Jean-Louis 
alergă după iubita lui. Dar trebuia să se strecoare în spaţiul 
dintre Justine şi perete, sau să sară peste masa plină cu 
ceai. Preferă prima variantă, dar execută mişcarea cu atâta 
violenţă, încât le împinse pe Justine şi masa peste Courottin, 
care se trezi vârât în bibliotecă, unde sparse geamurile din 
cristal de Boemia. Primul zgomot, primul dezastru! 
Courrotin supărat, părăsi locul accidentului; Justine râse, 
masa căzu, oferind golul acolo unde mai înainte domnise 
plinul. Gălăgie mare, al doilea dezastru! Serviciul de 
porțelan de Saxa făcându-se praf, Justine aruncă cioburile 
pe fereastră; unul, căzu în sânul portăresei, ceea ce fu o 
binecuvântare pentru ea, fiindcă îi sparse un buboi din care 
i se putea trage moartea. Portăreasa trase un răcnet, iar 
zarva atinse apogeul. La rândul ei, Fanchette se strecură în 
salon. Dar călcând prost, alunecă pe parchet în chipul cel 
mai nefericit, căci rochia i se ridică până la jumătatea 
coapsei. Jean-Louis rămase stupefiat. Se auzi un strigăt 
general. Plaidanon începu să-l croiască pe Courottin, 
bucătăreasa, bătrână şi urâtă, începu să fugărească o pisică 
ce furase un pui rece şi apoi se refugiase lângă Fanchette, 
încât orice bărbat ar fi vrut să fie în locul felinei. Pisica era 
ocărită, Plaidanon bombănea, nevastă-sa îşi luase câmpii, 
portăreasa răcnea, Justine era încurcată, Fanchette 
plângea, adunarea râdea. Bătrâna Leonarde veni să-şi 
alăture chipul ei ca un pergament, trandafirilor bengalezi 
răspândiţi pe obrajii Fanchettei. Râsetele se înteţiră. Dar 
iată că în toiul larmei, Jean-Louis trânti o înjurătură care îi 
făcu pe toţi să amuţească. Lumea părăsise mesele de joc şi 


Fanchette aproape goală, apucând pisica, deveni centrul 
atenţiei, ca într-un amfiteatru. Marchizul mânca din ochi 
piciorul alb ale cărui vine diafane lăsau să se vadă sângele 
circulând. Până şi ducele aruncă fetei o privire 
complezentă. Vaillant ardea ca un tăciune, iar toţi bătrânii 
procurori simțeau că n-au decât douăzeci de ani. Plaidanon 
- profitând de acest interval de timp ca să-l muştruluiască 
aspru pe Courottin, care râdea jurând să se răzbune - intră 
în salon. Văzând genunchiul Fanchettei, strigă: 

— E fiica mea! O pată roşie pe genunchi! E fiica mea! 
Lumea crezu că se ţicnise. Dar Plaidanon dădu fuga, o 
ridică pe Fanchette şi-i arătă soţiei sale mica pata roşie pe 
care fata ce cârpea ciorapi o avea deasupra genunchiului. 

Scena se schimbă. Ducele pe jumătate leşinat se retrase 
spunându-i procurorului: 

— Ah, cât eşti de fericit că ţi-ai regăsit fiica! Eu nu mai 
rezist unui asemenea spectacol! îmi aminteşte de pierderea 
scumpei mele Leonie şi de cumplitul foc care mi-a răpit-o 
atât de curând iubirii mele de părinte... 

Ducele ieşi. Nepotul său nu întârzie să-l urmeze, dar nu 
înainte de a se opri pe scară ca să-i spună valetului său să ia 
toate informaţiile necesare ca s-o poată răpi pe fata 
procurorului. 

— Monseniore, sări Courottin, vă voi da-o eu şi vă voi sluji 
bine. Mutră vicleană îi plăcu marchizului care îi făgădui 
micului slujbaş protecţia sa şi o sută de ludovici dacă avea 
să reuşească, ajutat de valetul său Lafleur. 

Bucuria unui tată care-şi regăseşte copilul e mult prea 
firească pentru a nu se reflecta asupra celorlalţi şi a nu-i 
însufleţi. Aşa că salonul deveni cu totul altul. Justine 
adunase ce mai rămăsese din serviciul de ceai încât de bine 
de rău, acesta fu servit, fără să se observe nimic. 

— Unde ai fost găsită, fata mea? întrebă procurorul. 

— În pădurea din Senart, răspunse o voce groasă al cărei 
sunet pătrunse până în sufletul doamnelor. 

— De către cine? îl întrebă Plaidanon pe Jean-Louis. 


— De către tatăl meu. 

— Cine eşti dumneata? 

— Om cinstit şi cărbunar, replică Courottin pe tonul unei 
flaşnete. 

— E fata mea! Şi mutră galbenă şi grăsună a procurorului 
maculă, printr-o ţocăitură zgomotoasă, crinii proaspătului 
chip al Fanchettei: 

— Scumpa mea Pamela! 

— Ea e Pamela? Dumnezeule! Deci am pierdut-o pe 
Fanchette... zise cărbunarul retrăgându-se. 

Fosta reparatoare de ciorapi nici nu se uită la el când 
pleacă. Bietul băiat se prăvăli, în bucătărie, peste o 
magnifică prăjitură de Savoia, pe care o turti ca pe o foaie 
de hârtie, după care leşină. 

În zece minute, Justine o îmbrăcă pe domnişoara Pamela 
cu o rochie de-a mamei sale, aşa că fata reapăru, 
strălucitoare ca un astru. Vaillant se dovedi de o curtenie 
care-l făcu pe Plaidanon să creadă că-şi va putea mărita 
fata fără nici o zestre, cu acest tânăr, băiatul celui mai 
bogat notar din Paris. Toată lumea îi felicită pe Roc 
Plaidanon şi pe soţia sa şi ceasul de bucurie care a urmata 
compensat îndestul plictiseala de la începutul seratei. 

— Bietul meii domn, îi zise Courottin lui Jean-Louis pe 
jumătate leşinat, iubita dumitale şi-a luat tălpăşiţa, căci 
domnişoara Pamela cam prea trage cu ochiul la domnul 
Vaillant ca să mai rămână Fanchette pentru dumneata. 
Asta-i mersul lumii. Nu există decât fericire şi nefericire. 
Caută în altă parte o prăjiturică şi nu lăsa să-ţi scape nici o 
îmbucătură; nu merită să-ţi faci sânge-rău pentru o treabă 
ca asta. Îţi jur că mă voi răzbuna pe notar şi pe diavolul de 
procuror care m-a snopit în bătaie. E un om fără suflet. Nici 
o persoană din familia lui, nici din cea a soţiei sale, n-a fost 
poftită. Sunt săraci. 

— Prietene, unde e ea? 

— Cine? 

— Fanchette. 


— În salon. 

— Trebuie să mă duc acolo! 

Courottin îl conduse pe Jean-Louis până la uşa salonului 
unde, acesta din urmă luând o tavă, trecu prin faţa Pamelei, 
care-şi plecă ochii. Gestul îl făcu pe băiat să scape tava din 
mâini şi să fugă, cu moartea în suflet 

— Nu ştii să te porţi, îi zise Courottin arătându-i drumul 
spre scară, fiindcă bietul cărbunar ţinea morţiş să iasă prin 
bucătărie. 

Când Fanchette-Pamela se culcă în frumoasa cameră ce-i 
fusese destinată, îşi pierdu capul; privirile înflăcărate ale lui 
Charles Vaillant au fost singurele de care şi-a mai amintit şi 
a adormit fără să se mai gândească la Jean-Louis. Era 
pentru prima oară când i se întâmpla un asemenea lucru. 

Încet, încet, la Plaidanon se înstăpâni calmul. Courottin nu 
părăsi casa decât când totul fu pus în ordine; îşi tot sucea 
prin minte planurile de răzbunare şi de înălţare, căci 
cuvântul „protecţie”, rostit de marchiz fusese de ajuns ca 
să-l facă să se înflăcăreze. Nu uită să ia cu sine prăjitura de 
Savoia, strivită de Jean-Louis, şi diverse rămăşiţe cu care 
bătrâna lui mamă, avea să se hrănească vreme de 
cincisprezece zile. O sărută pe Justine care-şi spuse în sinea 
ei că tânărul era de o inteligenţă fără pereche. Jean-Louis 
se întoarse acasă. Îl găsi pe moş Granivel adormit în 
scaunul lui, şi pe profesorul Barnabe rostind acelaşi lucru 
pentru a treisprezecea oară. Era clar că bietul cărbunar 
căzuse victimă elocinţei fratelui său. 

— Ce ai, copile? Chipul tău mă sperie, zise pyronianul. 

— Fanchette nu mai e a noastră! E fiica lui Plaidanon! 

— La un fapt ca ăsta nu mai obiectezi. Te plâng, dar nu e 
totul pierdut, nepoate... 

— Nu mă mai iubeşte... 

— Ceea ce e un bine, fiindcă tu o iubeai prea mult. 

— Ai dreptate, unchiule. 

— Nu, pentru că lucrul ăsta poate deveni un rău, încât să- 
ţi pierzi minţile. 


— Mă tem să nu mi le fi şi pierdut... 

— Nu trebuie să te temi niciodată de nimic. Teama este 
opiumul sufletului. Totuşi există. 

Pentru prima oară în viaţa lui, profesorul fu scurt; apoi se 
duse să se culce şi adormi între un argument pentru şi un 
argument contra. Cât despre Jean-Louis, nu închise ochii 
toată noaptea, căci era obsedat de un demon căruia puteţi 
să-i daţi orice nume doriţi. 

CAPITOLUL IV 

„„„Pe prietenul din leagăn 

„„„Ea lesne l-a gonit. 

Credeam c-am s-o găsesc tot tandră şi loială Dar ca s-o mai 
iubesc, e mult prea criminală. 

Comedia celor doi îndrăgostiţi „[i-oi spune-n trei cuvinte 
afacerea cum stă. 

E vorba de o nuntă şi-aş vrea să fi aflat Că doar de tine 
ţine, că totu-i aranjat” 

RACINE, ultima scenă din Pledanţii. 

Jean-Louis se sculă odată cu zorile, hotărât să se ducă s-o 
găsească pe Fanchette. La ora cinci şi jumătate se afla la 
poarta lui Plaidanon, privind cu un aer jalnic ferestrele de la 
odaia frumoasei sale. Dar vai! Toată lumea dormea: 
stăpânii, valeţii, portăreasa, chiar şi notarul. În sfârşit, după 
trei sferturi de ceas de pândă, poarta se deschise şi 
îngrozitoarea femelă-cerber ieşi să măture prin faţa casei. 
Jean-Louis tocmai se pregătea să lege o discuţie cu ea, când 
iată că apăru sprintenul Courottin, care se ducea la slujbă. 

— Eh, nu mă înşel, e chiar domnul Jean-Louis! Ce te poate 
aduce aşa devreme prin părţile noastre? Cam ghicesc eu, 
dragostea, nu-i aşa? 

— Nu, dracul! 

— De fapt asta voiam să spun şi eu. 

— Ascultă, Courottin, zise Jean-Louis înşfăcându-l brusc pe 
slujbaş de mână, poţi să-mi faci un mare serviciu. Eşti un 
om cinstit? 


La această întrebare neaşteptată, Courottin îl privi fix pe 
cărbunar ca să vadă dacă nu-şi bătea joc de el. „Sau e aşa, 
îşi zise el, sau băiatul ăsta e smintit!” Liniştit totuşi de 
chipul sincer al lui Jean-Louis, se încumetă să răspundă în 
doi peri: 

— Domnule Jean-Louis, nu mă aflu, slavă Domnului, în faţa 
judecății... 

— Spune-mi care-i drumul care duce la Fanchette. 

— Vrei să spui la domnişoara Pamela? 

— Blestemat fie acest nume! 

— Domnişoara stă într-una din odăile apartamentului 
doamnei. Câţiva slujbaşi şi-au mai făcut drum pe ici, pe colo, 
dar asta nu mă priveşte pe mine. 

— Iată, zise Jean-Louis scoțând din buzunar un pumn de 
scuzi mari, sunt ai tăi dacă accepţi să mă conduci la 
Fanchette. 

— Pentru mine? repetă Courottin cu ochii strălucitori şi cu 
mâna întinsă. Ah, domnule Jean-Louis, sunt al dumitale. 

— Ia-o înainte. 

— Un moment... A dracului treabă, dar cum crezi că 
domnişoara poate fi văzută la ora asta? Află că nu poţi vorbi 
cu ea înainte de amiază. 

— Înainte de amiază? Ei, drăcie! Dar până atunci am 
vreme să mor de douăzeci de ori de nerăbdare! 

— Nu pot să fac nimic, domnule Jean-Louis. Cred că-ţi dai 
seama că nu stă în puterea mea să le poruncesc stăpânilor 
din casă să se scoale înainte de ora fixată de modă. 

— Ei bine, strigă, înciudat tânărul, am să aştept; mă duc să 
dau o raită pe la vapoarele noastre până ce va bate clopotul 
de amiază. la scuzii ăştia şi ţine-ţi făgăduiala, că de nu... 

— Fii liniştit, domnule Jean-Louis, o s-o vezi pe domnişoara 
Pamela. „Asta nu mă va împiedica, adăugă răutăciosul 
slujbaş, după ce cărbunarul dispăru, să fac tot ce-mi stă în 
putinţă ca să fiu pe placul monseniorului marchiz de 
Vandeuil. Până atunci, să sugem de la două ugere, ba şi de 
la trei dacă vom putea. lată care-i cea mai bună filosofie...” 


În vreme ce Courottin, ferm în principiile sale şi foarte 
calm mătură biroul, apoi se duse să aducă plinea şi brânza 
ce formau mâncarea slujbaşilor, Jean-Louis se speti 
descărcând un vapor cu cărbuni. 

— Dracu să-i ia pe toţi procurorii! strigă el. Ah, taica avea 
dreptate! Sindrofiile astea blestemate duc fetele la 
pierzanie! Fără cea din noaptea trecută, Fanchette ar fi fost 
acum a mea şi nimeni pe lume n-ar mai fi venit să. Mi-o ia! 
Ei, drăcie, de ce sunt doar un biet cărbunar? 

Dorinţa ambițioasă îi încolţi pentru prima oară în inimă. 
Până atunci Jean-Louis trăise mulţumit şi fericit de soarta 
lui; acum însă, o blestema; în sfârşit, aproape că şi roşi 
pentru bătrânul său tată. Şi să se mai spună că dragostea e 
izvorul tuturor virtuţilor! ... Dimpotrivă, e un fel de poftă 
feroce şi ruşinoasă, şi în plus, o absurditate. 

În timp ce Jean-Louis era frământat de gânduri negre, râul 
curgea şi odată cu el şi timpul. În curând bătu amiaza şi 
tânărul o luă la goană; în mai puţin de zece minute fu la 
poarta lui Plaidanon. 

— Courottin! Courottin! 

După glasul sonor care-i rostea numele, acesta îl 
recunoscu pe cărbunar; temându-se de vreo boacănă, 
Courottin cobori treptele, câte patru deodată şi se înfăţişă, 
plin de devotament, în faţa impetuosului tânăr. Fu prompt, 
fiindcă tânărul Granivel era adesea brutal ca un principe. 

— Courottin, Fanchette s-a sculat? 

— Da, domnişoara poate fi văzută. Mă duc eu însumi să-i 
anunţ vizita dumitale... 

— Ei bine, ce-a zis? 

— A părut foarte emoţionată... Presupun că de bucurie... 
Până una, alta, m-a rugat să te conduc pe scara cea mică şi 
cu multă precauţie. Justine e de partea noastră, aşa că nu 
te teme de nimic. 

— Recomandarea e de prisos, zise cu mândrie hotărâtul 
Jean-Louis, eu încă nu ştiu ce înseamnă frica. 

— În acest caz, eşti un om fericit. 


— Eu, fericit... 

— Cel puţin, în comparaţie cu mine 

— Taci şi dă drumul la picioare... le urmez. 

— Un moment... Mai întâi trebuie să te duc la bucătărie... 

— Nu mi-e foame. 

— Nu e vorba să mănânci... Doar n-ai să iei masa la noi! 
Trebuie să aşteptăm acolo până când Justine va găsi 
momentul potrivit să ne înfăţişăm domnişoarei Pamela. 

— Încă o întârziere... 

— Trebuie, domnule, e în interesul dumitale... dar mai ales 
al domnişoarei care nu trebuie compromisă. 

— Am să aştept... 

Şi cărbunarul, blând ca un miel, se lăsă condus în 
bucătărie. Nu după mult, sosi şi Justine. 

— Don'şoară, am s-o văd? întreba Jean-Louis. 

— Sigur, domnule, căci eşti un om mult prea cinstit pentru 
ca tânăra mea stăpână să se teamă de dumneata. Rostind 
aceste vorbe, camerista îl privi pe frumosul flăcău cu un aer 
ce părea a spune că, dacă s-ar fi aflat în locul stăpânei sale 
ea ar fi înfruntat cu plăcere pericolele ce le-ar fi avut de 
întâmpinat dacă s-ar fi aflat singură cu el. Apoi, luându-l de 
mână, îl conduse în budoarul doamnei de Plaidanon. Pamela 
era singură, maică-sa plecase. 

— Ah, Fanchette, strigă îndrăgostitul cărbunar, în sfârşit te 
revăd... Şi alergă spre frumoasa lui, pe care o luă în braţe 
fără să-i pese de inevitabila mototolire a rochiei. Tânăra, 
deosebit de încântată, fiindcă dragostea lui Jean-Louis îi 
flata inima şi vanitatea, nu observă că frumoasa ei rochie 
fusese şifonată şi înnegrită de mâinile cărbunarului. Totuşi, 
cum o femeie frumoasă nu poate sta cinci minute - cinci 
secole - fără să se uite în oglindă, Fanchette descoperi 
imediat ravagiile lui Jean-Louis. Ciuda puse stăpânire pe 
cocheta, care strigă, privindu-şi prost dispusă iubitul: 

— Dumnezeule, Louis, ce murdar eşti pe mâini! 

La acest reproş, evident destul de întemeiat, dar pe care 
Jean-Louis îl socoti cea mai cumplită nedreptate, tânărul 


păli, se înroşi, tremură şi se înfurie. 

— Orgolioaso! lată deci rolul rezervat iubirii mele! Te 
ruşinezi cu prietenul tău din copilărie. Prezenţa lui te 
deranjează, te umileşte;, ei, bine, am să te cruţ de toate 
astea! Da, am să fug... Fanchette nu mai există! 

— Jean-Louis! Dragul meu, întoarce-te! în zadar Pamela 
dădu dovadă de cea mai vie căinţă; cărbunarul dispăruse cu 
repeziciunea unui fulger. Pe scară se auziră nişte strigăte. 

— Ah, zise fata alarmată, e el! S-o fi rănit... 

Alergă, se grăbi, cobori şi-l văzu pe Courottin grămadă, cu 
ghearele şi încălţările în aer. Se apropie, îl ridică, îl întrebă 
şi află - în timp ce acesta se lamentă un sfert de ceas - că-l 
trântise un hoţ. Prudentul Courottin preferă să mintă, după 
lăudabilul său obicei, decât să spună adevărul; şi anume că 
fusese trântit cu picioarele în sus de către Jean-Louis, în 
vreme ce stătea cu urechea lipită de uşa odăii unde tânărul 
discuta cu domnişoara Plaidanon. La cuvântul „hoţ, 
stăpânii şi valeţii începură să miorlăie la rândul lor, iar 
slujbaşii să râdă. 

— Controlaţi toată casa, strigă Plaidanon speriat, pivniţa, 
podul, cabinetul meu... 

— Cruţaţi-ne de această osteneală, domnule, zise un 
slujbaş hazliu; vă jur că ar fi absolut inutil. 

— Şi de ce mă rog, domnule l'Entedu? 

— Pentru că e cu neputinţă ca un hoţ să vină şi să fure de 
la un procuror. 

— Şi mă rog, pentru care motiv? 

— Există o mie de motive: mai întâi, îl opreşte frica de 
justiţie; apoi... 

— Apoi? 

— Apoi „corb la corb nu-şi scoate ochii”, zise slujbaşul, 
reintrând în birou. 

— A şi găsit într-adevăr, momentul să glumească, zise 
Plaidanon, trăgând cu coada ochiului la slujbaşii care 
Burâdeau. Gata, domnilor, intraţi în birou. Iar tu, Courottin, 
însoţeşte-mă în controlul pe care-l voi face. 


Să-l lăsăm pe prudentul procuror să se asigure că nu mai 
exista un pungaş în plus, în casă, iar noi să ne întoarcem la 
Jean-Louis. Îl vedeţi cum aleargă de-a lungul cheiului? 
Loveşte cu cotul un magistrat foarte serios, face să 
pirueteze o fetişcană şi trânteşte în glod un solicitant care 
şi aşa era înnoroiat. Ajuns la tatăl său, dă buzna în casă, se 
năpusteşte spre scaunul pe care stătea altădată Fanchette 
şi rămâne acolo ghemuit timp de douăzeci şi patru de ore, 
păstrând o tăcere stupidă şi înverşunată. În zadar moş 
Granivel şi unchiul Barnabe se înghesuie în jurul lui. În van 
pyronianul îi adresează argumentele cele mai presante, iar 
tatăl, întrebările cele mai tandre, nimic nu-l poate smulge 
din letargica lui stupoare. Ce-i de făcut? Ce se întâmplă cu 
el? Cum să-l salvezi pe Jean-Louis? Cei doi bătrâni îşi pierd, 
unul, cumpătul, celălalt capul. Trece ziua, trece noaptea şi 
Jean-Louis nu se simte nici mai bine, nici mai rău, în ciuda 
celor trei medici care-l înconjoară. Dar chiar atunci, 
curiosul Courottin se prezintă la locuinţa iubitului 
Fanchettei; vede apatia cărbunarului şi ghiceşte cauza. Om 
dibaci, profită imediat de ocazie ca să mai facă rost de 
câţiva scuzi. Înaintează spre Jean-Louis şi-i spune: 

— Domnule, vin din partea domnişoarei Fanchette să-ţi 
spun că te iubeşte şi că nu va înceta să te iubească! 

La auzul numelui Fanchettei, Jean-Louis pare să iasă din 
letargie; se însufleţeşte, trage cu urechea şi aude cele două 
jurăminte pe care şiretul Courottin le rosteşte în calitate de 
ambasador. Nici n-are nevoie de mai mult pentru a-şi 
reveni; surâde, se ridică şi priveşte în jurul lui. Îşi 
recunoaşte unchiul, tatăl şi se aruncă în braţele acestuia 
din urmă. 

— Tată, Fanchette încă mă iubeşte... 

La aceste cuvinte, gândul la Fanchette şi la dragostea ei 
credincioasă îl înduioşează în aşa hal, încât inundă pieptul 
patern cu lacrimi de bucurie şi fericire. 

— E salvat! strigă Barnabe. 

— Datorită nouă, spun medicii. 


— Datorită mie, strigă Courottin întinzând mâna. 

— Datorită naturii, spune Barnabe. 

— Şi Fanchettei, adăugă Jean-Louis. 

Orice-ar fi fost, toată lumea s-a declarat mulţumită. 
Bătrânul Granivel, încântat să-şi vadă fiul în afară de orice 
pericol, fu de acord cu medicii că datora acest lucru ştiinţei 
lor şi-i plăti cu generozitate; îi spuse lui Courottin că nu va 
uita niciodată serviciul pe care i-l făcuse, îi strecură doi 
ludovici în pălărie şi-l îmbrăţişă pe fratele său mulţumind 
naturii. Barnabe a fost cel mai răsplătit. 

— Ce face Fanchette? îl întrebă Jean-Louis pe Courottin. 

— Se gândeşte la dumneata, plânge, geme şi suspină. 

— Şi de ce mă rog? zise moş Granivel. 

— Pentru că domnul Plaidanon vrea s-o mărite cu tânărul 
Charles Vaillant, primul său slujbaş, al cărui tată e un bogat 
notar. Această veste fu o lovitură teribilă pentru bietul Jean- 
Louis. Căzu grămadă, apoi ridicându-se furios se jură să le 
vină de hac lui Plaidanon, lui Charles Vaillant şi notarului 
bogat. 

Barnabe tocmai se pregătea să ia cuvântul împotriva 
acestei propuneri atât de brutale, când fratele său îl 
împiedică spunând: 

— Băiete, înainte de a omori oamenii, ar trebui să vezi 
dacă nu există vreun mijloc de a te înţelege cu ei; lasă-mă 
să mă duc la acest Plaidanon; voi vorbi cu el şi, la toţi dracii, 
vom mai vedea... Ah, bunul meu domn Granivel, zise atunci 
răzbunătorul Courottin, care ar fi dorit să-l vadă pe 
Plaidanon ciomăgit de Jean-Louis, vă asigur că vă străduiţi 
zadarnic: patronul are o inimă de piatră şi nimic nu-l va 
putea înduioşa. 

— Cum nimic? Nici măcar banii? 

— Asta e singurul mijloc. 

— Dacă-i aşa, să-l folosim. 

— Dar gândiţi-vă, stimate domn Granivel, că vă vor trebui 
mai mulţi decât au toţi cărbunarii din Paris laolaltă. 

— Cam cât adică? 


— Ştiu eu? Poate douăzeci de mii de franci? 

— Numai atât? Hai, Jean-Louis, bucură-te! Fanchette va fi 
a ta! 

— Cum, tată, crezi că s-ar putea? 

— Eu îţi spun să ai curaj şi să mă laşi să rumeg până 
diseară, împreună cu Barnabe, povestea asta... Mâine o să- 
ţi explicăm totul. 

Aveţi dreptate să spuneţi că nu există o pernă mai bună 
decât speranţa; Jean-Louis o simţi pe propria lui piele, 
fiindcă dormi neîntors douăsprezece ore. Courottin 
dimpotrivă, nu închise un ochi pe patul lui mizerabil, 
încercă să ghicească de unde putea să provină siguranţa lui 
moş Granivel. 

— Oare să fie atât de bogat încât să-şi poată însura băiatul 
cu fata bogatului Plaidanon? Haida-de! Un cărbunar 
înstărit, într-adevăr, dar cărând el însuşi sacii? ... Totuşi a 
fost văzut adesea... de pildă, roaba negustorului de oţet... 
Courottin, Courottin, trebuie să te pui la curent cu tot şi să 
tragi folos din orice... 

În vreme ce Courottin îşi făcea planuri, în vreme ce Jean- 
Louis dormea, în vreme ce Fanchette îşi regreta cămăruţa 
ei din strada Thibautode, şi mai ales pe vecinul ei care 
dormea alături, moş Granivel şi cu Barnabe, fratele său, 
stabilind cu înţelepciune planul de bătaie pe care urmau să- 
lpună în aplicare a doua zi, acționau în consecinţă. 

Închipuiţi-vă deci surpriza lui Jean-Louis, când sculându- 
se, zări etalate în faţa lui hainele cele mai elegante şi 
bijuteriile cele mai preţioase; deschise ochii, privi, se frecă 
pe pleoape şi privi din nou. Ce să însemne lucrurile care-i 
luau privirea? Cui să fie destinate podoabele strălucitoare? 
în timp ce-şi punea astfel mii de întrebări la care nu putea 
răspunde într-un mod satisfăcător, moş Granivel şi unchiul 
Barnabe intrară în odaie. 

— Băiete, zise primul, nu mai suntem cărbunari, acum 
suntem proprietari şi rentieri ai Statului şi în această 
calitate putem pretinde mâna fiicei unui procuror, ba chiar 


şi a unui consilier. Peste două ceasuri, ne vom duce, cu o 
trăsură bună, la Plaidanon şi, pe toţi dracii, vom vedea dacă 
va refuza să ne-o dea pe Fanchette. 

— Nu va putea, zise şi Barnabe, pentru că am pregătit o 
mulţime de argumente la care îi va fi cu neputinţă să 
răspundă. 

— Cum tată, cum unchiule, credeţi că mă voi putea însura 
cu Fanchette? 

— Suntem siguri, băiete. 

— Adică nădăjduim, adăugă pyronianul. Căci cine se poate 
lăuda de a fi sigur de ceva? 

Jean-Louis, în culmea bucuriei, se dăduse jos din pat şi 
dansa ca un smintit, prin odaie. Pentru a-i potoli clocotul 
sângelui şi mai ales pentru a-l curăța de negreală pe fostul 
cărbunar, Barnabe declară că trebuia neapărat să i se facă 
o baie. Jean-Louis nu opuse nici o rezistenţă, aşa că fu 
adusă cada. 

Îmi veţi îngădui, cititorilor, să trec sub tăcere numărul ce 
indică de câte ori a fost schimbată apa din baie; vă e de- 
ajuns să ştiţi că Jean-Louis spălat, curăţat, albit, frecat 
pomădat, pieptănat, îmbrăcă bogatele veşminte ce-i 
fuseseră destinate şi care nu-i şedeau mai rău decât 
coroana ducală, parveniţilor noştri. Dar ce spun eu? îi 
şedeau de o sută de ori mai bine, căci Jean-Louis nu era nici 
cocoşat, nici chior, nici măcar şaşiu; dimpotrivă avea, cum 
am mai spus, cinci picioare şi zece degete; în plus, (şi noi 
încă nu v-am spus acest lucru) avea un picior desăvârşit, 
nişte ochi mari, negri şi frumoşi, dinţi minunaţi, şi douăzeci 
şi două de primăveri; cu asta, se putea prezenta cu 
îndrăzneală, oriunde. 

Toaleta odată făcută şi bucatele înfulecate, o trăsură 
frumoasă se apropie şi eroul nostru, tatăl şi unchiul său, se 
îndreptară spre strada Saint-Denis. Ajunseră imediat la 
locuinţa care constituia obiectul tuturor gândurilor lui Jean- 
Louis. Zgomotul neobişnuit $1 echipajului produse asupra 


procurorului şi a oamenilor săi efectul pe care şi-l dorea 
moş Granivel. 

— Cum? Domnul Jean-Louis? Dumneata eşti? striga 
Courottin în extaz, în faţa strălucitorului costum al 
cărbunarului. 

— Da, băiete, răspunse moş Granivel încântat de uimirea 
slujbaşului. Nu-i aşa că vezi rar seniori atât de bine înţoliţi? 
Courottin se înclină, încurcat. 

— Hai, anunţă-ne, repetă cu emfază, moş Granivel; şi în 
acelaşi timp lasă să-i cadă un pumn de scuzi în faţa lui 
Courottin şi a bucătăresei. 

La vederea ispititorului metal, Courottin se precipită, 
adună trei sferturi din el şi, prompt ca fulgerul, intră În 
cabinetul patronului strigând cât îl ţineau bojocii: 

— Domnii de Granivel! 

La acest anunţ, şi mai ales la tonul cu care fusese rostit, 
Plaidanon se ridică grăbit şi alergă înaintea nobilelor 
personaje care, probabil, veneau să-i încredinţeze trei sau 
patru procese. 

— Domnilor, zise el, mă simt copleşit de onoare... 
Courottin, scaune... Domnilor, binevoiţi să... 

— Domnule, spuse unchiul Barnabe, venim pentru o 
afacere extrem de importantă. 

— Domnule, îmi voi da toată silinţa... 

— Sunteţi tată, domnule? 

— Da, domnule, am această onoare. 

— Fiica dumneavoastră e încântătoare. 

— Aşa se spune. 

— Înţeleaptă? 

— Asta nu mă priveşte. 

— Bogată? 

— lată un lucru important. 

— Noi venim, domnule, să v-o cerem în căsătorie pentru 
fiul şi nepotul nostru aici de faţă, un tânăr cu un caracter 
minunat, care o iubeşte de multă vreme. 

— Domnule... 


— Şi care este iubit... 

— Domnule... 

— Şi care va avea două sute de mii de franci când se va 
însura, fără a mai pune la socoteală speranţele... 

— Păi să discutăm, domnilor! 

Tocmai când era pe cale să înceapă discuţia, uşa 
cabinetului se deschise şi doamna Plaidanon, Fanchette, 
Charles Vaillant şi tatăl său îşi făcură apariţia. Văzându-şi 
iubita, Jean-Louis abia se stăpâni, şi mai mult ca sigur că ar 
fi dat prilej la vreo nouă încăierare, dacă Barnabe nu i-ar fi 
aruncat o privire care-i recomanda prudenţă. 

— Ce-am auzit? strigă notarul. Vreţi să concuraţi cu fiul 
meu? Domnule Plaidanon, îţi declar că nu voi îngădui aşa 
ceva! 

— Dar amice, replică avidul procuror, eu n-o pot 
constrânge pe Pamela să se mărite cu fiul dumitale! Acest 
tânăr pe care-l vezi aici, o iubeşte de multă vreme. La 
rândul lui e iubit de ea şi, în plus, mai are şi două sute de 
mii de franci dotă, în timp ce fiul dumitale n-are decât 
cincizeci de mii. 

— Două sute de mii de franci şi fiul unui cărbunar n-au ce 
căuta împreună. 

— Ei drăcie! strigă Jean-Louis. 

— Pace, băiete, zise moş Granivel, lasă-mă pe mine să 
vorbesc. Domnule Plaidanon, am spus că-i dau lui Jean- 
Louis două sute de mii de franci; iată-i în scrisori de credit, 
în perfectă regulă, la cele mai mari Bănci din Paris. 

— Hârtiile sunt în regulă, zise Plaidanon după ce le 
verifică. Aşa că, dragă notarule, vezi că nu mă pot opune... 

— Dar gândeşte-te că e un cărbunar! zise notarul. 

— Are două sute de mii de franci! 

— E un om din popor! 

— Are două sute de mii de franci! 

— Ei bine, eu îi dau fiului meu două sute cinci mii de 
franci! 

— Ah! Ah! strigă Plaidanon. 


— Fericirea băiatului meu nu va ţine de un fleac ca ăsta, 
zise moş Granivel; eu îi voi da două sute zece mii de franci! 

— Auzi, notarule? strigă procurorul, două sute zece mii de 
franci? 

La această apostrofă, notarul jignit la sânge, se trânti pe o 
berjeră enormă apoi, adunându-şi toate forţele, reîncepu 
lupta cu aceste cuvinte rostite scurt: 

— Cinci mii... 

— În plus? zise Plaidanon care înţelese imediat manevra 
prietenului său. 

— În plus, răspunse notarul. 

— În plus, repetă Plaidanon întorcându-se către Granivel. 

— Două sute douăzeci de mii de franci, zise atunci moş 
Granivel. 

— Cinci mii, ripostă imperturbabil, notarul. 

— În plus? 

— În plus, procurorule. În plus, domnule Granivel. 

— Frate aici e o înţelegere la mijloc, zise Barnabe, hai să 
plecăm. 

— Ah! tată, strigă Jean-Louis privindu-l pe bătrânul care, 
indignat, se pregătea să dea curs invitaţiei fratelui său. 

— Două sute treizeci de mii! Asta e tot de ce pot dispune, 
zise bătrânul mişcat de durerea fiului său. 

— Cinci mii, zise din nou, notarul. 

— În plus notarule? 

— În plus procurorule. Ei bine, domnule Granivel, mergeţi 
mai departe cu licitaţia? 

— Du-te dracului... 

— O dată... de două ori... de trei ori... Nimeni nu mai 
spune nimic? Adjudecat domnului Vaillant. 

Vorbind astfel, Plaidanon puse mâna fiicei sale în mâna lui 
Charles Vaillant. 

Degeaba încercă pyronianul să vină cu un argument; 
degeaba plângea Fanchette; degeaba se mânie, strigă şi 
ameninţă Jean-Louis... Totul a fost inutil. 

— Adjudecat, repeta Plaidanon, adjudecat... 


CAPITOLUL V 

„Şi astfel se întoarse copila ne-ntinată; 

Cu rugăciuni aprinse pe limba ei curată, Cu ochii plini de 
lacrimii, cu fruntea-ngrijorată, De gândurile negre, cumplit 
de apăsată, Şi multele-i suspine, i se opreau pe buze.” 

RONSARD, Franciada, cartea a VII-a. 

„luda nu l-a vândut pe Domnul decât pe treizeci de dinari. 
Eu nu sunt atât de viclean... 

Pierderea Inocenţei fu astfel hotărâtă.” 

MATHURIN, Melmoths. 

Vânzarea judiciară odată terminată, Fanchette fu 
adjudecată celui mai puternic licitant. Astfel, maestrul 
Vaillant şi cu maestrul Plaidanon, asistați de taciturnul 
notar, începură citirea contractului de căsătorie. Cum 
trebuie să cunoaşteţi clauzele înscrise în el, căci un contract 
de căsătorie e cunoscut de toată lumea, în timp ce ei citesc, 
vă rog să vă transportaţi în altă parte. 

La o sută de picioare de solul noroios din strada Ogniard, 
se află un palier căzut în ruină cu un acoperiş de ţiglă care 
lasă, prin vreo douăzeci de locuri, spaţiul necesar unui 
astronom să vadă cerul. Se ajunge acolo, urcând o scară; 
într-o parte a acestui palier se află locuinţa lui Courottin şi a 
bătrânei sibile care l-a purtat nouă luni în pântece. Nu-i 
despărțită de azurul atmosferic decât prin acel acoperiş de 
astrolog. În faţă, se află o cameră locuită de o altă bătrână. 
Stă culcată pe un pat mizerabil, e aproape goală, 
întinzându-şi mâinile descărnate spre cerul pe care-l 
zăreşte, prin scândura găurită, numită acoperiş. Ochii îi 
sunt rătăciţi, părul cărunt îi iese de sub boneta zdrenţuită 
iar sughiţul morţii îi îngăduie din când în când să mai 
rostească aceste cuvinte, sprijinindu-se de salteaua 
amărâtă: 

— Măcar dac-aş avea un duhovnic... Mor ca un câine, fără 
să văd pe nimeni! 

— Ei drăcie, strigă Courottin, oare bătrâna noastră 
nebună să-şi facă ultimul bagaj, singurul în care nu mai 


poate lua nimic de la nimeni? 

— Hei, să vină careva, fie el şi diavolul! Ah, Dumnezeule, 
oare mă vei ierta? Milostenie! 

— Suferă totuşi... zise Courottin liniştit. 

— Ah nu-i nimeni să-mi potolească şi mie setea! îmi arde 
gura la fel ca şi conştiinţa... „Asta are ceva pe suflet”, îşi 
zise Courottin. 

— Ceai... vin! 

— Asta e! Vin, repetă Courottin, înşfăcând ultimul clondir 
din pivniţă; biata femeie a dat pe gât destul; se vede că vrea 
să moară, aşa cum a trăit! Cât e de greu să mori! Dare şi 
mai greu să trăieşti! Rostind aceste vorbe, filosoful făcu un 
salt până la uşa ce nu se închidea bine a odăii mizerabile 
plină de tot felul de insecte, de oale sparte, de miros de 
şoarece şi de sărăcie. 

— Milă... fie-ţi milă... dă-mi nişte apă... şi ascultă-mi 
greşeala... 

— Da, spune... Despre ce-i vorba? 

— Acum şaptesprezece sau optsprezece ani, am fost 
doică... După aceste cuvinte, pe bătrână o apucă o criză şi 
recăzu pe patul ei de suferinţă. Courottin se impacientă. 

— Copilul... apă... mi se lipeşte limba de cerul gurii. 
Slujbaşul îi întinse o oală ciobită din care bătrâna bău 
jumătate, cu o plăcere de nespus. 

— Copilul, reluă muribunda, s-a prăpădit din cauza mea. 

— Şi ce mă priveşte asta pe mine? Ie iert, femeie, mori 
liniştită; ce mai contează unul în plus sau în minus! Nimeni 
nu-ţi mai poate face nimic. 

— Mi s-a făcut un act., am fost judecată, dar m-au găsit 
nevinovată... Eu am fugit totuşi din ţinut şi familia n-a mai 
aflat despre moartea copilului... 

— De unde eşti? 

— Apă... mor... 

— De unde eşti? 

— Din Quincy, aproape de pădurea din Senart... Dacă ai 
putea să spui familiei Plaidanon... 


— Plaidanon? strigă Courottin; şi unde-i actul? 

— Sub saltea. Aşteaptă ca mai întâi să-mi dau sufletul. 

— Chiar că de asta-mi arde, zise slujbaşul ridicând 
salteaua infectă. 

— Ah, mor! Fie-ţi milă... apă... 

Courottin scotoci cu o ardoare inumană. O răsturnă pe 
muribundă lângă fereastră; aceasta scoase un suspin 
lamentabil, pe care Courottin nu-l auzi, fiindcă era ocupat 
cu hârtiile de sub saltea. 

— Hai, babo, curaj; dă ortul popii! Ei, unde ai dispărut? 
Recunoscându-şi greşeala, se grăbi s-o ridice, dar sparse 
oala ciobită; vinul curse pe jos, iar muribunda, însetată, 
linse acel „ceai” de pe piatra murdară şi împuţită. Apoi muri 
în braţele lui Courottin care o azvârli ca pe un pachet şi fugi 
sărind câte patru trepte deodată. Ajunse la maestrul 
Plaidanon unde tatăl lui Charles tocmai se pregătea să 
semneze contractul. Fanchette, în prada unor remuşcări 
dureroase, simţi renăscând în ea dragostea pentru Jean- 
Louis cel disprețuit, gândindu-se cât avea să fie de 
nefericită alături de un bărbat care o cumpărase ca pe un 
sac cu grâu. 

Dacă aş fi zugrăvit vreodată chipul răutăţii, l-aş fi luat ca 
model pe Courottin care intră cu un nemaipomenit tupeu, 
în cabinet şi aruncă pe masă, cu o bucurie rea, actele 
descoperite la bătrână. 

— Cum, caraghiosule, vii să mă întrerupi? strigă 
Plaidanon. 

— Citiţi, domnule! 

— Dumnezeule, strigă avarul procuror, ce era să fac! 
Pamela e moartă! Fata asta care ţese ciorapi e o ticăloasă! 
Urzeşte un complot ca să mă moştenească. Afacere civilă şi 
criminală. 

— Drace! Ce grozăvie! zise doamna Plaidanon, încântată 
că poate umili farmecele rivalei sale. Chemaţi-o pe Justine s- 
o dezbrace! Să i se dea boarfele ei. 


— Doamnă şi domnule, zise ex-Pamela lui Plaidanon şi 
soţiei sale, vă mulţumesc pentru brutalitatea 
dumneavoastră, a cărei amintire o voi păstra ca şi cum ar fi 
izvorât din inimă. 

— Vai, ce era să fac! Courottin, prietene, zise Plaidanon, 
vino să te răsplătesc. M-ai scăpat de ruina totală... Da, 
sigur, îl întrerupse notarul, căci nu era vorba, nici mai mult, 
nici mai puţin, decât de un stelionat16. 

— lar dumneavoastră aţi fi nimerit la galere, zise 
Courottin ca să-şi dea importanţă. Dar acest cuvânt 
produse un efect cu totul opus. 

— Ţine, Courottin, şi chipul galben al procurorului se 
întunecă dându-i un scud, micului slujbaş. 

Fanchette îi aruncă o privire plină de mulţumire care-l 
miră pe Courottin. Bătrânul notar îi dădu doi ludovici; iar 
Vaillant, un picior în fund. Văzându-se, ca şi Basile, răsplătit 
de toată lumea, nu mai scoase un cuvânt. 

— leşi afară, fată de nimic care mi-ai uzurpat dragostea! 
strigă doamna Plaidanon. 

— Un moment, zise procurorul şi năpustindu-se - ca să zic 
aşa - la mâinile Fanchettei, îi smulse fetei inelele pe care le 
avea pe degete şi asta, fără nici o ruşine. 

— Fanchette, zise notarul cel tânăr, am să-ţi aduc o 
pereche de ciorapi la cârpit... 

O alta ar fi plâns, dar Fanchette abia îşi stăpânea bucuria, 
gândindu-se că scapă de un supliciu. Justine veni s-o caute 
ca s-o dezbrace. 

— Ei bine, draga mea copilă, iată-te pe drumuri! A fost un 
vis frumos. 

— Visul meu a fost mai mult urât decât frumos, şi-mi pare 
bine că am redevenit ceea ce am fost. 

— Asta-i filosofie; trebuie să recunosc însă că ai fi fost o 
stăpână bună, în ciuda crizelor tale de mândrie. 

Fanchette se îmbrăcase cu rochia ei modestă, îşi pusese 
şorţul negru şi boneta. Când plecă, toţi slujbaşii îi spuseră 
un: „Adio, Fanchette”, destul de prietenos. 


După ce Courottin se văzu în posesia a o sută douăzeci şi 
trei de franci, primiţi pentru că săvârşise un rău şi trăgând 
nădejde să mai primească o sută de ludovici dacă va mai 
săvârşi unul, inteligenţa lui spori; îşi neglijă slujba, 
ocupându-se de planul a cărui reuşită trebuia să-i aducă o 
sută de ludovici, să-i asigure protecţia marchizului şi să-l 
ajute să parvină. 

Prin urmare, luă un aer plin de compasiune, oferindu-i 
braţul fostei fiice a procurorului, cu scopul de ao putea 
urmări şi de a-şi pune în aplicare planurile. 

— Hai, domnişoară Fanchette, ia-mă de braţ, vreau să te 
conduc. 

— Oh, prietene, tu nu eşti un ingrat! N-am să-ţi pot 
răsplăti serviciul pe care mi-l faci! Şi ochii i se umplură de 
lacrimi. „Ei drăcie, zise în sinea lui acel fiu al diavolului, m- 
am născut sub o stea fericită şi aş face bine să mă aşez în 
aşa fel încât să mă lumineze tot timpul.” 

Fanchette era foarte gânditoare şi mergea încet. 

— Jean-Louis Granivel e un bărbat foarte frumos; e nobil şi 
generos. 

— Oh, sigur... 

— Numai că eu m-am făcut că nu-l cunosc şi m-am lepădat 
de el. 

— Ei, domnişoară, sfântul Petru a fost iertat, şi el se 
lepădase de trei ori... 

— Courottin, sunt foarte vinovată! 

Neînţelegând nimic din delicateţea acestor sentimente, 
Courottin se mulţumi să-şi spună că cei doi tineri luau viaţa 
şi lumea invers de cum erau ele. 

Să-i lăsăm pe cei doi să meargă, iar noi să-l privim pe 
sărmanul Jean-Louis, trist, abătut, aşezat în fotoliul primului 
consilier clerical, scaunul său favorit, pentru că fusese 
scaunul Fanchettei. Nefericitul se afla în sala scundă din 
mica baracă pe care tatăl său o construise în spatele 
frumoasei lui case din strada Thibautode; moş Granivel 
şedea în faţa lui. Îi despărţea o masă; tatăl îi privea cu o 


durere egală cu cea pe care o resimțea Jean-Louis. 
Profesorul nu încetase să vorbească vreme de două ceasuri. 
Acum limba refuza să-l mai slujească. Nepotul său, privind 
cu o profundă tristeţe orologiul de lemn spuse: 

— lată, e nouă... Ea s-a măritat... 

Barnabe îşi adună ultimele forţe ca să-i răspundă: 

— E un lucru dovedit? 

— Şi încă prea dovedit, unchiule! Trebuie să părăsesc 
Parisul. 

— Pe ce dilemă îţi sprijini propunerea? 

— Nu-mi prieşte aerul. 

— E o propoziţie simplă; concluzia deci. 

Copleşit de durere Jean-Louis nu răspunse. Îşi puse cotul 
drept pe masă şi-şi sprijini capul în palma nervoasă. La acel 
spectacol, cei doi fraţi cântară următorul psalm: 

— Bietul meu copil! zise tatăl înlăcrimat. 

— Ce nenorocire! zise Barnabe€... 

— Fără leac. l-aş fi dat toată averea mea. 

— Nu poţi lecui rănile sufletului. 

— S-o ia ciuma de ticăloasă! 

— De ce înjuri, frate? 

— E o ingrată... 

— Nu! 

— Cum nu? 

— Când ai luat-o s-o creşti, ţi-a făcut plăcere, prin urmare 
te-ai răsplătit singur; o binefacere este o datorie; 
recunoştinţa e un preţ mult prea mare; mulţumeşte-te doar 
cu un pai din viaţa ei. 

— Ai dreptate. Deci n-are rost s-o fac ingrată... 

— Ba da, dar nu s-o spui tu, ci s-o recunoască ea. 

— E adorabilă, murmură Jean-Louis cu glasul unuia care 
se stinge. 

— Fiule, dragostea, bucuria mea, micuțul meu Jean! Ce 
faţă descompusă... 

— Aşa e... Nădejdile te înşală! Totuşi ce-i de făcut? zise 
profesorul. 


— Să-l plângem, frate! 

— Asta nu ajută la nimic. 

— Să nu-l plângem. 

— Asta e rău! 

— Ştii vreun mijloc? 

— Nu ştiu. 

— Atunci ce să fac? 

— Să taci şi să-i respecţi durerea. 

— Mii de trăsnete! Cel de Sus confundă dragostea, sufletul 
şi femeile. 

Tăcură. Tăcerea se înstăpâni şi durerea cea mai profundă 
domină sala graniveliană. Acest cult al nenorocirii este, 
după părerea mea, cel mai delicat, mai ales pentru un 
nefericit pe care nici raţiunea, nici vârtejul vieţii nu i-l pot 
îndulci. Pe scurt, tăcerea se strecurase în toate colţurile, în 
aer, peste tot; până şi lampa lumina mai slab. Profesorul se 
întoarse auzind zgomotul pe care-l făcea un şoarece care 
alerga scutit de necazurile raţiunii. Jean lăsă să-i alunece 
mâna şi păli privindu-şi tatăl, ai cărui ochi umezi îşi 
dezvăluiau dragostea. În acel moment o cheie se răsuci 
încetişor în broască, toţi se întoarseră şi Fanchette - 
strălucind de frumuseţe şi de graţie - apăru... Lacrimile ce-i 
atârnau în bărbie, arătau - prin dârele lor strălucitoare de 
pe obraji - lupta ce se dăduse în ea înainte de a intra la 
tatăl său adoptiv. Jean sări peste masă, răsturnându-l pe 
unchiul său şi căzu la picioarele Fanchettei. După cinci... să 
fi fost cinci? nu, după şase minute de înduioşare generală, 
cărbunarul strigă cu voce tremurătoare: 

— O, Fanchette, draga mea, ce sacrificiu ai făcut! Mor de 
bucurie! Ai părăsit totul ca să te întorci la mine! 

— Per philosophiam, un asemenea devotament nu mă 
miră. 

Cât despre moş Granivel, privirea lui spunea totul prin 
expresia ei paternă. Fiecare imagine a tabloului ce i se 
înfăţişa era o lovitură de pumnal în inima vinovatei 
Fanchette; noroc că spaima avea loc îN. Sufletul ei, căci faţa 


dulce îi surâdea lui Jean-Louis; dar surâsul avea totuşi ceva 
penibil. Luă o atitudine respectuoasă, întocmai ca zeițele 
ce-l urmau pe Jupiter şi-i zise lui moş Granivel: 

— Nu-mi mai rămâne, ca o culme a nenorocirii mele, decât 
să mă bucur de mişcătorul spectacol al prieteniei voastre, 
tocmai atunci când sunt mai puţin demnă de ea... Voi avea 
curajul să vă mărturisesc ruşinea mea... Aş fi preferat mai 
curând reproşurile voastre decât dovezile de dragoste... Nu 
sunt deloc fiica lui Plaidanon! 

Printre auditori se iscă o oarecare zarvă, dar tandra 
prietenie a lui Jean-Louis ieşi din nou la iveală. 

— Nu vin să vă implor... Vina mea e mult prea mare ca să 
mai pot fi iertată. Dar înainte de a fugi, am vrut să-l mai văd 
o dată pe prietenul meu din copilărie, cel pe care l-am jignit 
prin orgoliul, sfruntarea şi micimea mea de suflet. Află, 
Jean-Louis, că te iubesc şi te voi iubi mereu. Din clipa asta, 
inima mea nu va mai şovăi niciodată. Rămâi cu bine! 

Fruntea severă a lui Granivel se descreţi. Se pregăti să 
vorbească, dar pyronianul strigă: 

— Copila mea, micul tău discurs n-are nici un pic de logică; 
dar deşi e lipsit de argumente şi de raționamente nu 
înseamnă că nu m-a impresionat. Te iert din toată inima şi 
te înzestrez cu şase mii de livre rentă, cu care n-am ce face. 

La aceste cuvinte, Courottin, auzind vorbindu-se despre 
şase mii de livre, îşi arătă mutra răutăcioasă. 

— Cine-i cotoiul ăsta? zise profesorul. 

— E cel care m-a adus acasă; cinci minute de întârziere şi 
eram doamna Vaillant. Profesorul scoase o pungă lungă de 
piele şi i-o dădu. 

Dar ce făcea în vremea asta Jean-Louis? mă vor întreba 
mai mulţi cititori. Nu mai auzea nimic; o paloare 
înfricoşătoare întinsă pe faţa lui arăta că se topise de 
bucurie. Fie ca romancierii din zilele noastre să tremure în 
faţa sfântului adevăr al acestei istorii! Bieţi oameni, care 
până acum nu le-au făcut decât pe femei să leşine! 


Alarmată, încântătoarea Fanchette ţinea chipul drag pe 
sânul ei. Se uita la el cu dragoste şi statornicia razelor din 
privirea ei dulce şi languroasă îl făcu pe Jean-Louis să-şi 
revină încet-încet, ca floarea ce renaşte sub razele soarelui. 
Ridicându-şi pleoapele, retina îi fu imediat lovită de 
expresia plină de amor întipărită în întreaga făptură a 
alesei sale; savură acea plăcere în timp ce moş Granivel 
sorbea de aproape trei ore, dintr-un păhărel cu rachiu, aflat 
în faţa lui şi în timp ce profesorul încerca, scărpinându-se în 
barbă, să se convingă că ceea ce vedea în faţa lui, era 
aievea. Courottin îşi număra ludovicii. 

Fără să spună un cuvânt, moş Granivel se duse la preotul 
din Saint-Germain-l'Auxerrois ca să aranjeze căsătoria 
Fanchettei pentru a doua zi. Courottin îl urmări şi fu martor 
că i se cerură încă douăzeci de scuzi pentru noua 
ceremonie. 

— Mii de trăsnete! Odată ce-am plătit pentru o căsătorie, 
pot s-o fac când vreau! 

— Nu, domnule, pe aia ai decomandat-o! Asta e alta nouă! 

— Poate fi făcută mâine? întrebă Courottin. 

— Sigur, dacă plătiţi douăzeci de scuzi! 

— Aţi auzit, domnule Granivel? 

Bietul om slobozi douăzeci de scuzi şi se înţelese ca a doua 
zi la prânz s-o mărite pe Fanchette, în faţa altarului cel 
mare; că se va oficia slujba întreagă şi că se va desfăşura 
tot luxul marilor festivități. 

— Vii la nuntă; vicleanule? îl întrebă moş Granivel pe 
Courottin, despărţindu-se de el la ieşirea din biserică. Ne-ai 
făcut un mare serviciu; fii prietenul nostru. 

— Am să vă mai fac şi altele, răspunse răutăciosul slujbaş. 

— Cu bine. Mă duc să-i fac să sară în sus de bucurie pe cei 
doi bieţi copii; de data asta sper că nu vor mai exista 
piedici. 

— Să sperăm. 

Ajuns aici, păsându-i foarte puţin de îndatoririle sale de 
slujbaş, Courottin galopă ca un cal de poştă beat către 


palatul marchizului de Vandeuil. Pe drum, îşi făcu cele mai 
ambiţioase planuri. Ele se datorau celor o mie două sute de 
franci pe care-i primise de la profesor. Cei o mie trei sute 
douăzeci şi trei de franci ai săi, plus marchizul de Vandeuil 
de jumulit, îi pricinuiră un gest de orgoliu; se crezu bogătaş 
şi se jură să parvină până la cele mai înalte demnități. 

Ajunse la somptuosul palat, intră, se înclină, mai întâi în 
faţa unei porţi pe care scria: „Vorbiţi în elveţiană”. Un 
bărbat voinic, îmbrăcat în roşu, era aşezat afară, pe un 
fotoliu. 

— Domnule, zise Courottin, salutându-l până la pământ, 
monseniorul de Vandeuil e acasă? 

Elveţianul tăcu mâlc. Respectuosul slujbaş aşteptă. Îşi 
reînnoi întrebarea la trei intervale egale. Văzând nepăsarea 
portarului, încercă să intre în curte. Elveţianul se ridică şi 
zise: 

— Mudrele urâte sunt inderzise. Pleacă de aici, aprod 
nebun! 

— N-am cinstea de afiun... 

— Cine este tu? 

— Domnul Courottin, primul curier din regat. 

— Eu nu cunosc asta funezia! 

Slujbaşul, profitând de mirarea elveţianului, trecu printre 
picioarele sale. Acesta vru să-l prindă, strângând picioarele, 
dar slujbaşul se strecurase ca o anghilă. 

— 'Ţi-am zis că am o treabă! spuse el. Acest prim pas odată 
făcut, intră în curte, dar fu oprit de un lacheu care-l întrebă 
unde se ducea. 

— La marchiz... Unde e apartamentul său? 

— La parter, răspunse lacheul intimidat de aerul insolent 
şi familiar al slujbaşului. Sună la un apartament. Un găligan 
de valet veni să-i deschidă. 

— Ce doreşti? 

— Pot să-l văd pe marchiz? 

— Nu. Şi uşa se închise. 

Courottin se gândi. 


— Doamna e acasă? 

— Apartamentul doamnei nu-i aici! 

— Amice, deschide uşa! Stăpânul dumitale te va răsplăti! 
Nici un răspuns. Slujbaşul sună din nou. Uşa se deschise şi 
el îşi puse degetul pe canatul ei. Servitorul impacientat, 
văzând aceeaşi mutră, trânti uşa şi se întoarse la locul lui. 
În ciuda durerii, Courottin intră după el. 

— Amice, îţi făgăduiesc jumătate din ceea ce-mi va da 
marchizul. Lasă-mă să vorbesc cu stăpânul dumitale. 

— În cazul ăsta, vorbeşte cu Lafleur şi treci. 

Slujbaşul ajunse în antecamera marchizului, unde dădu 
nas în nas cu Lafleur care tocmai ieşea din cabinet. 

— Dragă domnule Lafleur, nu mă mai recunoşti? 

— Nu! şi omul trecu ducând o scrisoare urgentă. 

Atunci Courottin deschise uşa, se trezi în faţa marchizului, 
se anunţă el însuşi spunând, după ce se aplecase până la 
pământ: 

— Monseniore, sunt unul dintre cei mai devotați servitori 
ai dumneavoastră! 

— Ei şi? 

— Mi-am dat toată osteneala... 

— Pentru ce? 

— Păi am izbutit... 

Marchizul întinse mâna ea să sune. Courottin înţelese, o 
dată pentru totdeauna, că faţă de cei mari, trebuie să fii 
scurt. Aşa că zise: 

— Monseniore, o iubiţi pe Fanchette; nu mai e fata lui 
Plaidanon, a fost o greşeală; dacă dragostea dumneavoastră 
mai durează, mâine o veţi avea. 

— De ce nu spui aşa, dragul meu? Cum! Dacă o mai 
iubesc! Sunt nebun după ea! 

— Monseniore, pentru treaba asta mi-ar trebui o sută de 
ludovici! 

— la-i de pe şemineu! 

Slujbaşul luă, fără să mai numere. 

— la să vedem ce plan ai, zise marchizul. 


— Monseniore, binevoiţi a da poruncă să se pună un 
număr de birjă de piaţă la una din trăsurile dumneavoastră. 
Să fie condusă de valetul dumneavoastră şi să fie la 
unsprezece şi jumătate în strada Bourdonnais; să-i daţi 
poruncă să mă asculte şi răspund de reuşită. 

— Ştii că dacă mă înşeli te aşteaptă o celulă subterană? 

— Şi dacă reuşesc? 

— Protecţia mea! 

— Monseniore, o voi obţine. Unde va trebui s-o duc pe 
Fanchette? 

— La casa mea de plăceri din strada Folie-Mericourt. 
Lafleur va fi la ordinele tale şi trăsura va fi gata pregătită. 

— Monseniore, nu mai am decât o singură rugăminte. 

— Care? zise marchizul nerăbdător. 

— Faceţi-mi onoarea de a-mi acorda o sută de lovituri de 
baston. N-am putut ajunge la dumneavoastră decât 
făgăduindu-i unuia dintre lachei jumătate din ceea ce-mi 
veţi da. 

Marchizul râse cu poftă şi zise: 

— Pe legea mea, eşti un viclean şi te voi proteja cu dragă 
inimă. 

— Monseniore, voi fi demn de bunătatea dumneavoastră. 

Se îndoi până la pământ şi cum marchizul, distrat, îl însoţi 
până în antecameră, Courottin se bucură de respectul 
tuturor slugilor. „Sunt pe drumul cel bun, îşi spuse el; hai, 
amice Courottin, egoism, minte şi neruşinare şi te vei vedea 
în curând printre cei mari. Afacerile serioase, pe mâine...” 
Şi o porni la drum, cu siguranţa unui ministru ce se 
îndreaptă spre Luvru. 

CAPITOLUL VI 

„De un iute bidiviu o văzurăm deci purtată. 

Bidiviul era zeu stăpânind suflarea toată Şi cu Europă-n 
spate, străbătu marea-nfuriată. 

Ea plângea...” 

ANONIM 


„Zeiţă condamnată la laude puţine Şi îngerii şi zeii îi meriţi 
lângă tine. 

Căci ei sunt acei care, îngenunchind, să-mpartă Între 
stăpân şi tine, respectul ce ţi-l poartă.” 

MILTON, Seducerea Evei. 

Ce lucru frumos e ziua nunţii! Ceasul a bătut de nouă 
dimineaţa. Fanchette sare jos din patul ei virginal de la 
care-şi ia rămas bun, cu o tandră bucurie... Courottin a 
adus-o pe maică-sa care se înfăţişează ca s-o îmbrace pe 
mireasă. Îi pune o rochie albă de moar. Un coafor îi 
aranjează cu graţie, frumoasele ei plete; îi întemniţează 
frumosul picioruş într-un pantof elegant. Bustul divin e 
acoperit de o mantie elegantă care i-a fost vândută 
profesorului drept dantelă englezească; albul satinat al 
pielii tinerei Fanchette străluceşte prin această dantelă, la 
fel ca şi umerii de alabastru, al căror contur grațios fusese 
ascuns până atunci de bluza grosolană; i-au pus o pălărie cu 
flori de portocal. Dar ceva mult mai eficace decât toate 
astea - fericirea - făcea să-i strălucească încântătorul obraz 
de un fard necunoscut celor nefericiţi. Se observa totuşi că 
nu dormise toată noaptea, năpădită de gândurile legate de 
solemnitatea angajamentului pe care urma să şi-l ia ca şi de 
tot ceea ce avea să urmeze după aceea; ori, se ştie ce 
gânduri iscă această treabă în inima unei tinere fete! Sosi şi 
Jean-Louis, îmbrăcat frumos, dar foarte simplu. Lămurit de 
profesor că nu haina face pe om, trimisese la telal 
veşmintele pline de aurării pe care i le dăruise unchiul său 
ca să-l uluiască pe Plaidanon. Îşi ieşi din fire de bucurie 
când o văzu pe dulcea şi tandra lui logodnică, împodobită 
de atâtea minunăţii străine. Fiindcă trebuie s-o spunem, 
toaleta vine mult în sprijinul frumuseţii. Farmecul virtuţii 
răspândea o mireasmă celestă peste acea scenă mişcătoare 
şi profesorul strigă, isprăvind o felie de jambon: 

— Nu există nici un argument mai frumos decât o femeie! 
Moş Granivel intră, deranjat în mersul lui de hainele de 
ceremonie. 


— Iată, copila mea, îi zise el cu bunătate, Fanchettei, îţi 
aduc toată averea pe care ţi-a lăsat-o familia ta; trebuie să- 
ţi dau socoteală de gestiune. Şi scoase un medalion prins de 
un lanţ de aur; în medalion se afla portretul unei femei. lată 
moştenirea şi zestrea ta! Şi îi trecu lanţul de aur pe după 
gât. 

Fata îşi îmbrăţişă socrul, spunându-i: 

— Dar pentru câte nu-ţi sunt eu datoare? Îţi datorez până 
şi virtutea mea! 

După care se aşeză pe o canapea; Jean-Louis, încântat, 
puse cinci ludovici în mâna bătrânei mame a lui Courottin 
apoi, apropiindu-se de canapea, îşi adună forţele ca să 
poată rezista torentului de bucurii care-l inunda şi făcea să- 
i clocotească sângele în vine. 

În acel moment, sprintenul slujbaş sosi şi, salutând cu un 
aer viclean întreaga familie, spuse: 

— Dar la martori s-a gândit careva dintre dumneavoastră? 

Imediat fură invitate patru persoane de pe strada 
Thibautode care, ademenite de perspectiva unei mese 
bune, alergară tot atât de repede ca orice pântecos; or 
dumneavoastră ştiţi cu câtă repeziciune aleargă un 
pântecos într-un asemenea caz. 

— Vremea e incertă, zise Courottin, vă trebuie două 
trăsuri. 

— Sigur, amice, Fanchette nu poate merge pe jos la 
biserică. 

— De ce? Natura ne-a dat picioare ca să mergem cu ele! 

— Frate, decenţa... 

— E o convenţie. 

— Vom fi urmăriţi de toată lumea. 

— Cu atât mai bine. Vor exista cu atât mai mulţi martori ai 
fericirii lor! 

Dar Jean-Louis îl şi trăsese pe Courottin într-un colţ şi-l 
ruga să se ducă să caute două trăsuri cuviincioase. Când se 
auzi, în sfârşit, zgomotul celor două vehicule, o bucurie fără 
margini îi cuprinse pe cei doi îndrăgostiţi. Galantul Jean- 


Louis dădu braţul miresei; grăbitul Courottin vru să 
coboare scara trăsurii, dar nu reuşi. Vizitiu! avea o mutră 
de beţiv, cu nişte pete roşii pe nas; ocărând şi înjurând, 
strigă: 

— Scara nu-i în partea aia! Grăbiţi-vă, pe toţi dracii! Caii 
mei sunt nărăvaşi! 

Impacientat, Jean-Louis îl trase pe Courottin spre el, îl 
aşeză lângă borna porţii, îşi luă logodnica în braţe şi-o puse 
pe fatala pernă din fundul trăsurii; apoi se întoarse ca să-l 
aştepte pe tatăl său. Dar portiera se închise de la sine şi caii 
o luară la goană, mâncând pământul. Goniră pe strada 
Bourdonnais şi de-acum şi ieşiseră din strada Saint-Honore, 
când Jean-Louis, încremenit, încă mai privea locul unde 
fusese mai înainte, trăsura. 

— Dumnezeule! strigă Courottin pe a cărui mutră se putea 
citi o mare spaimă, am fost înşelaţi! Ţi-au răpit mireasa! 

— Cum? întrebă Jean-Louis. 

— 'Ticălosul de vizitiu! 

— Ei drăcie, asta văd, dar cine mi-a răpit-o? 

— S-a oferit cu prea multă grabă! 

— Dar cine i-a poruncit să facă asta? 

— Nu ştiu, dar... 

— Ei bine, ce s-a întâmplat, nepoate? Hai să ne urcăm în 
trăsură, strigă pyronianul. 

— Să ne urcăm, repetă şi moş Granivel. 

— Fanchette a fost răpită! răspunse Jean-Louis. Jur, strigă 
el strângându-şi pumnii şi închizându-şi furios, ochii, jur să-l 
omor pe răpitor! Ai de gând să vorbeşti, momâie de piatră? 
răcni el apucându-l de gât pe palidul Courottin. 

— E vorba de marchizul de Vandeuil... În ziua ceaiului de 
la Plaidanon i-a spus ticălosului său de lacheu s-o răpească 
şi s-o ducă la casa lui de plăceri. Acum îmi aduc aminte că 
lacheul a tot dat târcoale vreo trei zile prin cartier; dar cum 
are o verişoară care stă pe-aici, am crezut că venea la ea. 

— "Ţine, amice, zise Jean-Louis dându-i lui Courottin un 
pumn de ludovici. Spune-mi unde stă acest Vandeuil? 


— La ducele de Parthenay... 

Jean-Louis nu voi să audă mai mult: alergă, zbură. Să-l 
lăsăm să alerge. Cei patru martori şi cei doi fraţi se priviră 
cu melancolie. 

— Ce nenorocire, frate, zise moş Granivel. 

— Asta nu-i nici o nenorocire. 

— E o fericire? 

— Nu. 

— Atunci ce e? 

— Un fapt deocamdată fără importanţă. Trebuie să mai 
aşteptăm ca să putem discuta. Şi filosoful, neurcând cu 
ceilalţi în casă, rămase lângă poartă, preocupat să 
descopere dacă „a deschide sau a închide” poarta, nu era 
de fapt, aceeaşi operaţie ascunsă sub doi termeni diferiţi. 
Avu răbdare de a deschide şi de a închide poarta, timp de o 
jumătate de ceas, argumentând de unul singur. Numai că el 
aplica această experienţă la viaţă şi la moarte şi se gândea 
la nişte lucruri sublime. 

Trăsura o ducea pe Fanchette cu o iuţeală înfricoşătoare. 
Zgomotul pe care-l făcea înăbuşea strigătele fetei oare nu 
putu cobori geamurile, închise probabil într-un anumit fel. 
Trăsura parcurse întreg Parisul şi după cinci ceasuri de 
mers, de goană şi de ocolişuri, se îndreptă către bulevardul 
Pont-aux-Choux, intră pe o stradă pustie, apoi pe o alee de 
nisip. În sfârşit, se opri în faţa unei case oarecare a cărei 
poartă se deschise, apoi se închise după ce intrase trăsura. 
Rândaşii ţinură caii, falsul vizitiu îşi scoase masca şi peruca; 
apoi Lafleur deschise portiera şi doi servitori o apucară, în 
ciuda ţipetelor sale, pe sărmana Fanchette, care fu dusă pe 
sus într-o odăiţă unde o lăsară singură. Frumuseţea 
budoarului o surprinse; mireasma celor mai suave 
parfumuri îi calmă agitația; se aşeză pe o mobilă îmbrăcată 
în mătase; ridică ochii şi se crezu în ceruri. Sub tavanul 
care era o adevărată operă de artă, zburau păsări. 
Aurăriile, luxul o năuciră. Până şi pereţii erau ascunşi sub 
cele mai de preţ stofe, drapate cu o rară eleganţă. Cum 


şedea aşa pe canapea, începu - pe nesimţite - să fie mai 
puţin ţeapănă; apoi se întinse cu plăcere pe ea. Atunci o 
muzică voluptuoasă făcu să răsune cele mai tandre acorduri 
şi o voce plăcută o invită să se simtă bine, pe nişte tonuri 
strecurate cu o adevărată artă... Ioate simţurile tinerei 
erau mult prea ocupate de ceea ce vedea şi auzea, ca să 
mai aibă când se gândi la necazul ce i se întâmplase. 

Se deschise o uşă şi apăru un senior tânăr, îmbrăcat cu 
toată măreţia posibilă; era decorat cu toate ordinele 
Franţei şi Fanchette tremură recunoscând chipul nobil şi 
cavaleresc al marchizului de Vandeuil. O roşeaţă timidă îi 
coloră obrazul. 

— Fanchette, spuse el cu glas dulce şi tremurător; oare mă 
vei ierta? Dumnezeule! Cât eşti de frumoasă! Da, am văzut- 
o pe regină şi am văzut cele mai frumoase femei din 
Europa; dar toate ar trebui să-ţi cedeze de bunăvoie, 
premiul frumuseţii. Marchizul nu se apropie de Fanchette, 
dar îşi desfăşură toate grațiile trupului pe care fata nu le 
putu trece cu vederea. Seducătorul continuă; - Sunt foarte 
vinovat, vai! Dar scuza mea e dragostea puternică pe care 
ţi-o port; n-am putut rezista tentaţiei de a te admira o clipă 
fără ca fericirea mea să fie împărţită cu rivali insolenţi; tu 
singură eşti vinovata de această fărădelege... N-ai decât să 
deschizi gura şi eu mă voi supune... 

Trebuie să mărturisim că mintea Fanchettei, la fel ca şi 
simţurile sale, erau încântate de discursul debitat pe tonul 
unei pasiuni adevărate... dar iată că-i apărură în minte 
chipul lui Jean-Louis şi scena din ajun. Aşa că răspunse: 

— Monseniore, sunt o fată simplă şi mărturisesc că vorbele 
domniei voastre m-au încântat. Nu speraţi totuşi că vor 
ajunge la inima mea, unde domneşte un altul şi pentru 
totdeauna. 

— Draga mea Fanchette, nu vreau decât să te văd şi să te 
ador, fie chiar şi fără speranţă. 

— Eu nutresc o speranţă, monseniore, şi anume că-mi veţi 
da voie să mă întorc imediat la familia şi la logodnicul meu. 


— Cum aş putea face asta, crudă Fanchette? strigă 
marchizul aşezându-se pe canapeaua unde şedea victima 
sa. Fanchette, zeiţa inimii mele, îmi vei refuza trista plăcere 
de a-ţi savura privirea timp de ci leva momente? 

— Ah, savuraţi-mă mai repede, monseniore, căci dacă mă 
iubiţi, tot privindu-mă, dragostea Domniei Voastre va 
creşte, preschimbându-se într-o iubire ce nu e demnă de 
niciunul dintre noi. 

— Dar cum aş putea, frumoasă Fanchette? răspunse 
galant vicleanul marchiz; mi-e cu neputinţă să te mai las să 
pleci, după ce te-am văzut... 

Îmbătând-o astfel pe Fanchette cu elogii, curtezanul duse 
la buze mâna frumoasă a tinerei. Speriată de gestul 
marchizului şi mai ales de privirile înflăcărate pe care i le 
arunca, Fanchette se ridică brusc şi se refugie în colţul cel 
mai îndepărtat al budoarului. Neînfrânatul Vandeuil 
contemplă un moment, cu deliciu, fermecătoarea porumbiţă 
ce voia să se sustragă sorții sale; apoi ridicându-se, mânat 
de dorinţă, se îndreptă spre Fanchette cu sufletul plin de 
pofte vinovate. Văzând fulgerele din ochii marchizului şi 
expresia chipului său, Fanchette îşi dădu imediat seama de 
primejdia mare în care se afla. Căzu în genunchi şi, cu 
braţele întinse către prigonitorul ei, strigă: 

— Monseniore, în numele mamei Domniei Tale, fie-ţi milă 
de mine! 

Oricât de crudă şi de înflăcărată ar fi fost inima 
curtezanului, înfăţişarea, tonul şi privirile Fanchettei îl 
mişcară fără să vrea. Privi acea capodoperă de graţie şi 
nevinovăție, prosternată la picioarele sale, şi-i fu ruşine de 
el însuşi. Remuşcarea neaşteptată o salvă pe moment, pe 
fată. Poate că disperarea şi energia întipărită pe chipul ei să 
fi contribuit şi ele, oprindu-l pe marchiz de a-şi desăvârşi 
mârşăvia. 

— Locul tău nu e la picioarele mele! strigă de Vandeuil, 
apropiindu-se cu respect de captiva sa. Ah, frumoasă 


Fanchette, cum crezi că te-ai putea teme de ceva alături de 
cel mai tandru şi mai supus îndrăgostit? 

— Monseniore... 

— Linişteşte-te! Aici tu eşti suverană şi toată lumea trebuie 
să-ţi asculte poruncile. 

— Atunci, îngăduiţi-mi, monseniore, să părăsesc această 
locuinţă atât de bogată şi care nu-i făcută pentru mine. 

— Crudă Fanchette, de ce-mi ceri singurul lucru pe care 
nu ţi-l pot acorda? În afară de libertatea ta de care depind 
fericirea şi viaţa mea, nu există dorinţă pe care s-o rosteşti 
şi pe care eu să nu ţi-o îndeplinesc... Vorbeşte, şi bijuteriile 
cele mai preţioase, diademele cele mai strălucitoare vor 
veni să-ţi sporească frumuseţea... Voi pune toată măreţia 
mea la picioarele tale. 

— Monseniore, atâtea onoruri mă dezonorează; orfană, 
necunoscută şi săracă, trebuie să rămân în clasa socială pe 
care mi-a hărăzit-o cerul. Domnul mi-e martor că n-am 
ambiția s-o părăsesc. 

— Cum, poţi rămâne insensibilă la tot ceea ce au mai 
seducător, dragostea, măreţia şi plăcerile? 

— Monseniore, eu sunt şi mai sensibilă la ruşine... 

— Există careva, frumoasă Fanchette, care să nu se 
supună dulcilor înclinări ale naturii? Priveşte, te rog, 
adaugă marchizul aşezând-o pe fată în faţa unei oglinzi; 
vezi trăsăturile astea fine şi delicate, gura asta ca 
trandafirii, împodobită cu perlele cele mai strălucitoare, 
ochii a căror blândă strălucire cer admiraţie şi dragoste; tu 
trebuie să placi, să seduci, să subjugi... Eu trebuie să te 
iubesc, frumoasă Fanchette, aşa că va trebui să ne supunem 
sorții. 

Nu degeaba vicleanul curtezan o copleşea pe frumoasa 
fată cu atâtea elogii măgulitoare. Demnă fiică a maicii 
noastre Eva, virtutea Fanchettei începu să se înmoaie 
ascultând laudele măgulitoare; marchizul băgă imediat de 
seamă acest lucru. Dar mult prea versat în arta seducţiei 
pentru a risca să strice, printr-o purtare nechibzuită, 


încrederea pe care fata o recăpătase în el, se hotări 
dimpotrivă, să i-o întărească, aşa că, aşezându-se în 
genunchi, îi adresă aceste cuvinte înşelătoare: 

— Adorabilă Fanchette, e mult prea adevărat că n-aş putea 
trăi fără tine, că aş fi fericit să nu te mai părăsesc, să te 
înconjur fără încetare cu grija şi cu dragostea mea. Totuşi, 
dacă această încântătoare perspectivă pentru mine costă 
fie şi un singur suspin al inimii tale, sunt gata să-mi sacrific 
fericirea, dorinţele, speranţele, în, faţa celor mai mici 
dorinţe ale tale! Da, încântătoare copilă, aceste dorinţe vor 
fi legi pentru sărmanul marchiz de Vandeuil. Vorbeşte şi 
chiar dacă ar trebui să-mi plătesc supunerea cu viaţa, uşile 
acestei încăperi se vor deschide în faţa ta... Dar, înainte de 
a fugi pentru totdeauna, acordă-i omului care te 
idolatrizează o mică favoare din pricina căreia rigida ta 
virtute nu va roşi... 

— Ce-mi cereţi, monseniore? zise Fanchette coborându-şi 
ochii. 

— Unica favoare pe care ţi-o cer este să consimţi să rămâi 
încă o zi, aici; acest răgaz odată expirat, dacă persişti totuşi 
în a-l părăsi pe cel mai tandru şi mai sincer îndrăgostit, jur 
pe onoarea mea că te voi înapoia prietenilor, familiei, şi 
poate unui rival preferat. Cutez să sper că nu-mi vei refuza 
singura favoare care mă poate feri de disperare. 

Oricât de naivă ar fi fost, Fanchette înţelese că trebuia să-i 
acorde marchizului ceea ce nu era în puterea ei să refuze. 
Oftă, tăcu, apoi păru să se resemneze cu soarta sa. 

Plin de speranţă şi de înflăcărare, marchizul începu atunci 
să-şi conceapă planul de luptă; din porunca lui au fost 
adunate toate splendorile artei menite să subjuge 
imaginaţia şi simţurile fetei; niciodată nu făcuse risipă de 
atâtea pregătiri, nici măcar pentru cucerirea unei doamne 
din lumea mare. La rândul ei, frumoasa captivă întocmea 
planuri, se gândea la Jean-Louis şi jura să se păstreze pură 
pentru el. 


În timp ce fiecare îşi făcea planurile lui, ceasurile treceau 
şi iată că se făcu noapte. Marchizul veni s-o vadă pe 
Fanchette. Tânăra, aşezată în faţa unei ferestre deschise, 
privea cu melancolie steaua Venus, a cărei strălucire o 
admirase adesea împreună cu Jean-Louis. „Vai, îşi spuse ea, 
dacă priveşte şi el acum cerul, se gândeşte la mine...” 
Auzind oftatul fetei, marchizul bănui cam ce gând o tulbura. 

— Frumoasă Fanchette de ce priveşti cerul cu invidie? Nu 
stă în puterea mea să-ţi ofer diamantele de pe boltă 
cerească; nu ţi le pot pune la picioare... 

La acest compliment, rostit cu o voce dulce şi tandră, 
Fanchette se întoarse brusc. Tresări şi încercă în zadar să-şi 
înăbuşe tulburarea care-o cuprinse. 

— Cum, încântătoare fată, prezenţa mea încă te mai 
sperie? 

— Nu domnia voastră, monseniore, ci noaptea care se 
lasă... Ceasul înserării... cum să vă spun... 

— Fiindcă nu-ţi place întunericul, am să-i poruncesc să 
dispară... Genii şi zâne ale acestor locuri, strigă marchizul 
ridicând glasul, îndepliniţi dorinţa suveranei voastre! 

Într-o clipă toate boschetele din grădină se iluminară ca 
printr-o vrajă; jerbe, flăcărui de tot felul se înălţară în aer şi 
numele Fanchettei, înconjurat de diverse fraze amoroase şi 
de jurăminte, apăru sub mii de forme. Dar în curând, totul 
reintră în ordinea obişnuită; copacii îşi recăpătară frunzişul 
verde, iar noaptea, vălurile ei întunecate şi calmul liniştit. 

— Frumoasă Fanchette, îi zise atunci marchizul, tinerei 
emoţionate, dragostea mea nu se va sfârşi; la fel de vie ca 
focurile de adineauri, va fi la fel de durabilă ca şi noaptea... 

— Vai, monseniore, spuse atunci iubita lui Jean-Louis, de 
ce vă irosiţi atenţiile unei iubiri atât de delicate pentru o 
biată fată care nu vă poate răspunde cu aceeaşi monedă? 
Inima mea nu mai ea mea. 

— Hai, zise Vandeuil, văd că odată cu ceasul înserării, îţi 
revine şi melancolia. Trebuie să alungăm duşmanul... 


La aceste cuvinte, marchizul apăsă pe un buton şi o nouă 
minune se ivi în faţa ochilor Fanchettei. Plafonul budoarului 
se întredeschise şi o magnifică lustră de cristal, încărcată 
cu lumânări parfumate cobori încet. Strălucirea luminărilor 
fu reflectată în oglinzi şi Fanchette, aruncându-şi privirea în 
ele, se bucură văzând cât era de frumoasă; atunci se auziră 
nişte voci melodioase; o muzică aeriană le acompania dând 
un farmec de nespus cântecelor voluptoase care parcă 
suspinau. 

Veţi fi de acord, amabile cititoare, că mărinimia 
marchizului, era destul de bine pusă la punct; îşi încunună 
capodopera de seducere luându-şi rămas bun de la 
Fanchette, cu vorbe pe cât de tandre, pe atât de 
respectuoase. Să le lăsăm pe cameriste, atente şi dibace, s- 
o dezbrace pe eroina noastră. S-o lăsăm pe aceasta din 
urmă să se întindă pe cel mai moale puf, după ce a cercetat 
şi a baricadat totuşi toate uşile odăii şi a înălţat către cer 
căruia probabil că prea puţin îi păsa de inocenţa ei în 
pericol - o rugăciune înflăcărată, ca să i-o păstreze intactă 
pentru a fi demnă de Jean-Louis. Şi cu asta, să adormim şi 
noi, ca Fanchette... 

A doua zi, la ceasurile opt, Fanchette deschise ochii, 
proaspătă ca Hebe, frumoasă ca Venus şi pură ca Minerva... 
lucru ce nu i se întâmplase încă decât ei, în casa 
marchizului de Vandeuil. Dar care nu-i fu surpriza şi 
spaima! Cu toate precauţiile sale, cineva pătrunsese în 
odaie... Pe mobile, erau întinse cele mai scumpe stofe; pe 
toaletă, era aşezat, cu artă, un sipet bogat plin cu cercei cu 
diamante, cu un colier de perle rare, cu inele şi cu brățări. 
Aproape pe pat, un capot elegant, împodobit cu dantele 
magnifice; peste tot, în sfârşit, minuni ale bijutierilor şi ale 
artei aminteau de dragostea şi de reținerea dibace a 
marchizului. 

Fanchette mirată, strigă; la glasul ei câteva cameriste 
intrară în odaie şi-şi oferiră, în grabă, serviciile. Înainte de a 
avea timp să aleagă, tânăra fu îmbrăcată cu o simplitate 


căutată, de un gust desăvârşit. Părea că e slujită de nişte 
zâne. Sau cel puţin aşa îşi spunea în gând, necutezând să 
rostească cu glas tare plăcerea pe care i-o provoca vederea 
frumuseţii sale. 

În sfârşit, din încântare în încântare, jumătate de zi trecu. 
Fanchette, înconjurată de tot ceea ce poate ispiti cel mai 
mult vanitatea femeilor, vedea totuşi cu plăcere apropiindu- 
se momentul în care avea să fie redată lui Jean-Louis şi 
libertăţii. Se gândea la fidelul ei prieten din copilărie, la 
durerea pe care trebuie s-o fi resimţit la pierderea ei şi la 
bucuria pe care i-o va pricinui reîntoarcerea... Dar chiar în 
acel moment, Vandeuil, împodobit în aşa fel încât să-şi pună 
în valoare, la lumina zilei, darurile cu care-l hărăzise 
natura, intră în budoar. De-abia sosi că un majordom veni 
să-l anunţe că masa era servită. Marchizul se ridică, dădu 
Fanchettei mâna şi o conduse în sala de ospeţe... O, biată 
Fanchette, ţine-te bine! 

CAPITOLUL. VII 

„O dezordine plăcută e adesea un efect al artei” 

BOILEAU, Arta poetică „...Eu de la munte vin... 

Fără iubită, cum să mă menţin? 

Ea-i sufletul ţi fericirea mea. 

Să puneţi capăt chinului aş vrea. 

Redându-mi-o pe dulcea îndrăgită. 

A mea iubită.” 

Balada cerşetorului 

— Am lăsat pe Jean-Louis alergând după draga lui 
Fanchette; or, v-aş ruga cu mult respect, să citiţi istoricul 
acestei alergături, dacă totuşi veţi avea vreme. 

Un burghez de treabă din Marais, care vine din Place 
Royale să-şi vadă copilaşii jucându-se, face im pas pe 
secundă şi merge ca limba unei pendule, chiar dacă e vorba 
să se ducă să-şi soarbă supa de la ora două. Să luăm deci 
această bază pentru a calcula pasul unui om. Cititorul ştie 
că Jean-Louis avea cinci picioare şi zece degete. Pasul lui 
trebuia deci să fie de două ori mai mare decât cel al 


burghezului; şi asta nu e tot. Doamnele remarcaseră că 
Jean-Louis avea muşchi, nu glumă, străbătuţi de nervi 
viguroşi: deci să dublăm şi noi viteza. În plus, Jean-Louis 
iubea, deci s-o triplăm. Atunci s-ar observa că tânărul 
cărbunar făcea şase paşi uriaşi pe secundă, ceea ce ar 
însemna o mie optzeci de picioare pe minut şi ceva mai 
puţin de cinci leghe pe oră. Asta însemna să goneşti tot atât 
de repede ca şi caii unui prinţ. Un adevărat scandal! 

Orice-ar fi fost, Jean-Louis alerga cu nasul în vânt, privind 
toate trăsurile verzui: asta era culoarea celei care o răpise 
pe Fanchette. Pe cheiul de la Tuileries, băiatul zări o 
trăsură de această culoare şi întâmplarea făcuse ca vizitiul 
să aibă mutra roşie şi nasul plin de coşuri. Tânărul îşi 
aruncă privirea geloasă în trăsura care mergea destul de 
repede şi zări o tânără frumoasă, îmbrăcată în moar sau 
într-o stofă asemănătoare. Pentru el era destul: se furişă în 
spatele trăsurii şi se urcă pe mica scândură aflată acolo, 
făgăduindu-şi să-l ciomăgească zdravăân pe marchiz ca s-o ia 
îndărăt pe Fanchette. Jean-Louis devenise logician. 
Gemuleţul din spatele trăsurii fiind spart, Jean-Louis trase 
cu urechea şi auzi aceste cuvinte deznădăjduitoare: 

— Ei bine, Fanchette, eşti mulţumită? 

Un zgomot funest fu singurul răspuns. Jean-Louis simţi că 
leşină; parcă l-ar fi lovit careva cu un pumnal, drept în 
inimă! în timp ce-şi revenea, trăsura se opri la poarta 
elveţiană a grădinii Tuileries. Perechea dinăuntru cobori 
încet şi intră în restaurant. Venindu-şi în fire, Jean-Louis se 
grăbi... dar cei doi îndrăgostiţi şi intraseră într-un separeu 
comod. Înciudat, cărbunarul plânse de furie, apoi îi dădu un 
ludovic băiatului şi ceru un separeu. 

— Domnule, toate sunt ocupate! 

— Toate! 

— Da, domnule, ultimul a fost ocupat acum câteva 
secunde. 

— Vreau să văd. 

— Domnule, asta nu se poate! 


— Cum, dragul meu, nevasta mea e acolo cu un marchiz! 

— Un motiv în plus să nu vă duceţi acolo, filosofă băiatul. 

Jean-Louis insistă, băiatul îl trimise la plimbare; Jean-Louis 
trânti o palmă peste mutra băiatului care-i răspunse cu un 
pumn; Jean-Louis îl duse în bucătărie şi-l scufundă într-un 
hârdău cu apă caldă. 

Toţi bucătarii în panică, se înarmează cu ce găsesc şi 
înjură... Văzând „batalionul” pe picior de război, cei care ies 
din restaurant se strâng grămadă, cei care intră şi slugile 
ţin sfat şi se hotărăsc să se ducă să-l caute pe 
supraveghetor. În toiul zarvei, un mic ajutor de bucătar 
strigă: „M-a omorât!” Toată atenţia se îndreaptă asupra lui, 
Jean-Louis dispare şi urcă să viziteze separeurile. Uşile sunt 
închise, cărbunarul bate şi strigă. Nu i se răspunde pentru 
un motiv bine întemeiat. Atunci sparge o uşă, sparge două, 
trei şi vede nişte lucruri cam... decoltate. Doamnele ţipă de 
moarte, supraveghetorul şi comisarul urcă treptele patru 
câte patru. Dar Jean-Louis, sărind pe o fereastră, se pune la 
pândă la o sută de paşi de acolo. Vede cum sunt luaţi patru 
oameni... Mesenii tulburaţi, vor să-şi isprăvească masa 
sau... ceea ce începuseră să facă... O trăsură mai duce doi... 
Lui Jean-Louis i se pare că-i recunoaşte. Jean-Louis dă fuga 
dar... prea târziu. Trăsura pleacă şi tânărul e obligat să se 
agaţe de ea, la spate. Nu peste mult, trăsura se opreşte în 
faţa porţii altei case. Fără să aştepte ca vizitiul să coboare, 
Jean-Louis deschide portiera, îl lăsă pe bărbat să coboare, 
înşfacă femeia, şi-o pune pe cap, ca pe-o oală cu lapte, şi 
goneşie cu aceeaşi repeziciune pe care i-o cunoaşteţi. 

— Hoţul! Asasinul! şi omuleţul burdihos fuge după el. Cei 
care au văzut scena, fug împreună cu el. Micul domn e 
palid, rătăcit. Cred şi eu, nu te poţi urca nepedepsit, într-o 
trăsură, împreună cu o femeie frumoasă! Paznicul de la 
Operă dă fuga (nu te alarma cititorule, dacă omul de pază 
apare iar. Dar paza, înainte de Revoluţie şi jandarmii, în 
zilele noastre, au fost întotdeauna nişte lucruri 
indispensabile;) pe scurt, paznicul îl confundă pe micul 


domn cu hoţul. Îl înşfacă cu brutalitate, iar douăzeci de 
oameni afirmă că l-au văzut alergând; trăsura a dispărut, 
micul domn pus sub pază, se tulbură. Vine şi comisarul, îl 
interoghează şi-l trimite la închisoare. 

Ce iese din toată tevatura asta? Doamna Jacques Lenfant 
împreună cu fiica şi cu servitoarea ei l-au aşteptat pe 
stăpânul casei până a doua zi, la ora opt dimineaţa; au 
presupus că prizăritul om se-pierduse la Operă. 

— Opera e atât de mare, spuse doamna Lenfant, încât 
Lenfant s-o fi rătăcit pe-acolo! Uneori, când ne culcăm, mi-e 
destul de greu să-l găsesc prin patul nostru mare. 
Încheindu-şi raţionamentul, se duse să reclame la directorul 
Operei; acesta îi răspunse că lui nu-i păsa câtuşi de puţin de 
cei care veneau la el, ci numai de urechile lor. Şi când 
familia reveni din lunga ei călătorie, în strada Nonnains- 
d'Yeres cu acest răspuns egoist şi deznădăjduitor, găsiră o 
scrisoare de la Conciergerie: „Micuța mea (femeia era 
înaltă de patru picioare şi avea şaptezeci şi două de degete 
grosime), vino şi mă scoate de la poliţie; am pierdut o sută 
douăzeci de franci pe care ne-am străduit atâta ca să-i 
adunăm şi n-am văzut Opera.” 

Semnat: Lenfant. 

„P. S. Informează-te ce i s-a întâmplat micuţei lenjerese din 
colţ.” 

Să-l lăsăm pe cinstitul negustor de mărunţişuri la 
Conciergerie, iar noi să ne reîntoarcem la Jean-Louis, care 
fugea cu mica lenjereasă din colţ, pusă pe cap; ajuns la 
Palais-Royal, o puse jos şi strigă: 

— Fanchette! Nedemnă Fanchette! 

Fata începu să plângă, Jean-Louis se uită la ea; nu era 
Fanchette! Nu era ea! O luă la goană, lăsând-o pe noua 
Elenă în Piaţa Palais-Royal. Nu ştiu ce i s-a întâmplat, dar de 
atunci nimeni n-a mai văzut-o pe frumoasa fetişcană din 
prăvălia lenjeresei din colţ. Greşesc, fiindcă marchizul de L. 
Şi-o făcu amantă; fata procedă metodic şi când izbucni 
Revoluţia, trecu la Mirabeau, şi cumpără bunuri naţionale; 


acum are o rentă de cincizeci de mii de livre, e nevasta unui 
demnitar, se duce la biserică şi e evlavioasă pentru că are 
cincizeci şi unu de ani şi predică virtutea. 

Din Palais-Royal, Jean-Louis alergă la palatul ducelui de 
Parthenay, în strada Bac. Portarul burduhănos îl lăsă să 
treacă fără să-i zică nimic şi asta pentru excelentul motiv că 
Jean-Louis era furnizorul casei. Palid, rătăcit, mort de 
foame, ajunge în bucătărie. 

— lată-te amice! strigă bucătarul-şef fără să se deranjeze 
de la fiertura pe care o pregătea; provizia noastră de 
cărbuni încă nu s-a terminat. 

— Ah, dragă domnule de Ripainsel, am lăsat baltă cărbunii 
şi am venit să-ţi cer să-mi faci un serviciu. 

— Despre ce e vorba? întrebă bucătarul-şef, cu un aer 
protector, tot învârtind în cratiţă. 

— Spune-mi cinstit dacă ducele, marchizul şi marchiza 
sunt acasă! Nimeni nu ştie mai bine ca dumneata când sunt 
şi când nu sunt acasă. 

— Dragul meu, răspunse Ripainsel, punându-şi mâinile în 
şolduri şi clătinând din cap, excelența sa e de azi-dimineaţă 
la Versailles, l-a chemat regele; vezi, politica se cam 
încurcă; cu fiece zi e tot mai greu de cârmuit, la fel cum e şi 
de gătit. Poporul vrea lucruri noi, după cum cei din palatul 
ăsta vor mâncăruri noi. Şi cred că monseniorul nu se va 
întoarce decât mâine, pentru că mâine va avea loc un mare 
dineu. 

— Şi marchizul? 

— Ah, marchizul a şters-o de vreun ceas cu trăsura lui de 
expediţie... 

— Ce-i asta? întrebă Jean-Louis. 

— O trăsură fără însemne, aşa cum îi trebuie ca să umble 
teleleu. 

— 'Ticălosul! Trăsni-l-ar cerul! 

La acest blestem, ajutoarele de bucătari rămaseră cu gura 
căscată iar şeful lor strigă: 


— Dragul meu, nu eşti în apele dumitale! Eşti roşu la faţă 
ca o tomată şi te înfurii foarte iute! 

— Ah, dragă domnule de Ripainsel, salvează-mi viaţa! 

— Nici nu doresc altceva! Am ţinut întotdeauna la ea! 

— Ajută-mă să vorbesc cu doamna marchiză. 

— Cu neputinţă! Mănâncă. Şi mâncatul e o treabă mult 
prea importantă pentru ca să fie deranjată | 

— Domnule de Ripainsel... 

— 'Ţi-am spus că e imposibil! şi bucătarul-şef se întoarse la 
fiertura lui. 

Între timp, sosi o cameristă frumoasă, care-l sâcâia pe 
Jean-Louis ori de câte ori îl vedea. Să mărturisim un lucru: 
Victoire era nebună după el. 

— A, iată-te, băiat frumos! Ce faci aici la ora asta? 

— Domnişoară, îi zise palidul cărbunar, fă-mi cel mai mare 
serviciu pe care o fiinţă îl poate face alteia! 

— Care? 

— Ajută-mă s-o văd pe stăpâna dumitale sau îmi dau 
duhul! 

— Ah, domnule Granivel, asta nu se poate! 

— Ce ţi-am spus eu? strigă bucătarul-şef. 

— Domnişoară! strigă Jean-Louis şi o apucă pe Victoire de 
mână. Acest gest avu un oarecare efect. 

— Ar însemna să-i nesocotesc poruncile. Şi subreta o porni 
încetişor pe coridorul lung. 

Jean-Louis era prea isteţ ca să n-o urmeze şi când zări 
ochii strălucitori ai domnişoarei Victoire, începu a nutri 
unele nădejdi. 

— Ah, domnişoară, strigă el apucând-o de alte, ai fi atât de 
crudă încât... 

— Da! şi fina cameristă ajunse în dreptul unei mici scări. 

Întreprinzătorul Jean, văzând că după ce urcase trei 
trepte fata nu-l gonise, nădăjdui mai mult. Şi cum era un om 
hotărât, riscă un lucru pozitiv, sărutând-o pe Victoire. 

— Haide, sper, mică doamnă, că n-ai să mă refuzi! 

— Lasă-mă, zise ea dându-i un bobârnac peste degete. 


— Victoire! Jean-Louis insistă. 

— Ah, domnule Granivel, eşti un om prea bun ca să mă faci 
să-mi pierd slujba... 

Apoi începu a urca scara cu o repeziciune cam ciudată. 
Ajunsă la uşa unei cămăruţe de la mansardă, intră 
repetând: 

— E cu neputinţă! 

Cum uşa rămăsese deschisă, îndrăgostitul cărbunar îşi 
dădu brusc seama de mărimea sacrificiului pe care trebuia 
să-l facă. „Haidem, îşi zise el, la urma urmei îl fac ca s-o 
recapăt pe Fanchette...” 

Jean Louis intră şi... 

— Ei bine, zise subreta, încă uluită, mă resemnez să fiu 
certată pentru dumneata! Vezi cât sunt de bună! „Bună, la 
dracu! îşi zise Jean-Louis urmând-o; nu eşti decât 
recunoscătoare!” 

Şi era adevărat, fiindcă respectuoasa subretă cobori scara 
admirându-l pe cărbunar; admiraţia se manifestă prin 
cuvintele: „De necrezut!” pe care le repetă de trei ori şi 
care dovedeau cât de tare fusese impresionată de valoarea 
intrinsecă a lui Jean-Louis. Acesta din urmă, mergând cu 
capul sus, nu-i răspunse decât printr-un surâs de mândrie 
care părea a-i spune învinsei subrete: „Vezi bine că nu ţi-am 
vândut gogoşi!” 

Victoire era atât de preocupată de cele întâmplate, încât 
intră la marchiză strigând: 

— O, doamnă, ce bărbat! Vreau să spun, reluă ea roşind 
până în albul ochilor, că acest bărbat frumos e cărbunarul 
casei noastre şi că doreşte să vă vorbească... 

Tânăra şi frumoasa marchiză se amuza dând de mâncare 
unei mici maimuțe; nu se deranja, fiindcă era tristă. Se 
gândea la purtarea soţului ei. 

— Ce poate dori de la mine? şi aruncă o alună maimuţei. 

— Se pare, doamnă, că are necazuri. 

— Necazuri... Atunci să intre. 


— Doamnă... spuse Jean-Louis cu vocea lui răsunătoare şi 
aşezându-se fără să aştepte să fie poftit, conform 
principiilor egalitare ale bunului pyronian. 

Marchiza, şocată, continuă să se joace cu maimuța, fără ca 
măcar să se uite la Jean-Louis; căci femeia care iubeşte n- 
are niciodată ochi de rezervă pentru alţi bărbaţi. 

Această abţinere, departe de a-l intimida pe Jean-Louis, îl 
făcu să-şi aducă aminte de un precept al unchiului său, oare 
pretindea că cei mari sunt înconjurați de iluzii şi că 
frapându-i, cu adevărul şi dreptatea, îi sileşti să te asculte. 

— Doamnă... reluă Jean-Louis ridicând glasul, e într- 
adevăr o nenorocire, dar n-am ce face! Ştiu că părăsindu-vă 
maimuța va trebui să vă ocupați de un biet om, şi încă de un 
om disperat, dar trebuie s-o părăsiţi şi să mă ascultați... 

Uluită de un asemenea limbaj, marchiza îl privi pe 
cărbunar. 

— Ah, doamnă, reluă el profitând de uimirea ei, vă doresc 
să nu cunoaşteţi niciodată cumplita tulburare în care te 
aruncă privarea de ceea ce adori, mai ales când ni se ia cu 
forţa fiinţa care ne face să suportăm viaţa: căci asta mi s-a 
întâmplat mie. O iubeam pe Fanchette şi ea mă iubea pe 
mine. Soţul dumneavoastră care are totuşi o soţie destul de 
frumoasă ca să nu le mai râvnească pe ale altora, soţul 
dumneavoastră a văzut-o pe Fanchette şi mi-a răpit-o azi- 
dimineaţă. 

Tonul şi cuvintele lui naive merseră drept la sufletul 
marchizei şi acest început o făcu să plângă pe sărmana 
soţie neglijată. 

— Îl acuzi pe nedrept pe marchiz! El nu-i capabil de o 
asemenea faptă! 

— Doamnă, nu vin să-l acuz! Că aşa înţelege el să se 
comporte asta nu mă priveşte; dar vreau să ştiu unde îi e 
casa de plăceri, căci în acest moment se află acolo 
împreună cu Fanchette. 

— Soţul meu are o casă de plăceri? şi biata marchiză păli 
privindu-l din nou pe cărbunar. Eşti sigur de asta? zise ea 


cu voce întretăiată. 

— Doamnă, nu ştiu decât un lucru şi anume că mi-a răpit-o 
pe Fanchette şi că şi-a făcut acest plan încă de la ceaiul dat 
de Plaidanon. Acolo, a fost auzit spunându-i unui oarecare 
Lafleur, trăsni-l-ar, vă rog să mă scuzaţi, să i-o obţină pentru 
casa lui de plăceri. 

Marchiza, gânditoare, pălea şi roşea, rând pe rând. 

— Nu mă mai pot îndoi de acest lucru; mă abandonează, 
mă neglijează... Ce răsplată pentru atâta dragoste! 

— Niciuna, doamnă! Eu sunt un om cinstit şi n-o vreau 
decât pe Fanchette, reluă cărbunarul preluând schimbul. 

— Prietene, zise Ernestine de Vandeuil, ţi-e dragă tare 
Fanchette? 

— Ah, Doamnă, e cel de al doilea Dumnezeu ai meu! 

— 'Te iubeşte şi ea? 

— Dacă mă iubeşte! repetă cărbunarul, cu lacrimi în ochi 
şi mototolindu-şi pălăria, dacă mă iubeşte! 

— Se iubesc! strigă îndurerată, marchiza. Prietene, 
continuă ea, ne e cu neputinţă să dezlegăm misterul acestei 
nelegiuiri; căci niciunul dintre servitorii mei nu-mi va spune 
unde este casa de plăceri a domnului marchiz... dacă într- 
adevăr există una! Şi din aceste ultime cuvinte răzbătu 
ciuda. 

— Dar ducele trebuie să fie aici mâine seară, la şapte. 
Revino, şi-ţi jur pe sufletul meu că Fanchette a dumitale îţi 
va fi redată. 

— Ah, doamnă marchiză... Şi Jean Louis se aruncă la 
picioarele marchizei acoperindu-i mâna cu sărutări. Am 
jurat să-l omor pe răpitorul Fanchettei. Prefer să vă fiu 
îndatorat decât sperjur. Ah, doamnă, meritaţi să fiţi 
fericită... Voi reveni mâine. 

Rostind aceste cuvinte, Jean-Louis dispăru şi, deşi nu 
mâncase nimic toată ziua, deşi se făcuse opt seara, deşi 
alergase mult, deşi era foarte obosit, ţinea la tăvăleală, ca 
un maestru de scrimă care-şi salută auditoriul, aşa cum 
prea bine remarcase Victoire. 


Totuşi trebuie să înţelegem că natura începuse a-şi cere 
drepturile. Să mărturisim că Jean-Louis era şi el om. 
Cititorilor, scriem acest preambul ca să vă informăm că-i 
era sete şi foame. Atunci, intrând la un cârciumar, aruncă 
un ludovic pe tejghea, văzu o stacană cu vin, o luă, o goli pe 
loc şi dispăru. La fel ca şi camerista, cârciumarul repetă: 

— Ce bărbat! 

Vă las să vă gândiţi cât de uluiţi au fost toţi băutorii şi mai 
ales cei care nu sorb decât o jumătate de litru de vin. 

S-o luăm puţin înaintea lui Jean-Louis şi să vedem ce se 
petrecea la moş Granivel. Courottin nu părăsise casa 
acestuia. 

— E o casă de aur, îi spusese el mamei sale; bătrâna sibilă 
şi fiul ei, prevăzând belşugul mesei, se înarmaseră cu nişte 
cutii de tablă, vârâte prin buzunare, în care vicleanul 
slujbaş îi ducea maică-şi prânzul, căci o hrănea cu 
mâncarea luată de la avarul Plaidanon. Courottin, veritabil 
delegat al iadului, se bucură câtva timp de necazurile 
fiecăruia, dând totuşi dovadă, prin prefăcătorie bineînţeles, 
de o bună-credinţă care-l seduse pe pyronian. Cei patru 
martori aveau o mutră care arăta ferma lor dorinţă de a 
coopera la masa de nuntă. În timp ce mama sa punea 
tacâmurile, Courottin scotocea: degetele sale lacome de 
câştig nemuncit se vârau peste tot cu o rară iscusinţă. 
Ajungând într-o odaie întunecoasă care dădea spre stradă, 
zări o sacoşă părăsită; simţi o dragoste paternă pentru 
săculeţul pe care-l luă cu multă milă; remarcând în acelaşi 
timp şi un fel de sipet, vru să-i dea şi lui un ajutor cât mai 
prompt, vârându-şi în el mâna rapace. Dar sipetul era o 
capcană pentru şoareci; cu o mână astfel capturată, cu 
cealaltă încurcată de sacoşă se găsi într-o situaţie foarte 
încurcată. Atunci apăru Barnabe Granivel. 

— Ce faci aici, caraghiosule? 

— Făceam ordine, domnule de Granivel zise el plouat. 

— Asta pricep... dar nu pricep cum de ţi-ai prins mâna în 
capcană... 


La această întrebare, respectuosul Courottin spuse un „Nu 
ştiu!”, cu mutra unei evlavioase care se câieşte. 

— Bravo! Admirabil! Frumos răspuns! 

Slujbaşul crezu că doctorul îşi bate joc de el. Dar acesta se 
apropie de Courottin şi-i spuse cu bucuria unuia care-şi 
regăsea un compatriot: 

— Eşti cumva pyronian? 

— Ei drăcie, răspunse Courotttin, sigur că sunt... Suntem 
din tată în fiu. 

— Dovada, dovada! 

— Sunt gata s-o fac; dar, cu toate că mi-e greu să afirm că 
mi-am prins mâna, vă rog să mi-o scoateţi din această 
capcană. 

Încântat de acel limbaj filosofic, pyronianul îl scăpă pe 
Courottin care zise: 

— Asta nu-i tot... Sunteţi sigur că vedeţi acest mic sac? 

— Sigur, nu... 

— Sunteţi sigur că nu-l mai vedeţi? continuă Courottin 
vârându-l în buzunarul său. 

— Sigur, nu... 

— Bine, continuă slujbaşul; să lăsăm sacul acolo unde e... 
Acum la cine credeţi că se află? 

— Nu mai pricep nimic din treaba asta! strigă moş 
Granivel care intrase între timp ca să ia argintăria; sacoşa 
mea! 

— Ea dumneavoastră, domnule de Granivel! 

— Există câteva probabilităţi în favoarea dumneavoastră; 
sunt de acord cu asta, aşa că luaţi-o. Ceea ce făceam, reluă 
slujbaşul găurind micul sac cu unghia, o făceam doar 
pentru a discuta despre realitatea lucrurilor... Crezi că un 
lucru există, în vreme ce el n-are decât formă; te poţi înşela 
chiar şi asupra cantităților, sacului şi conţinutului... şiiată... 

Slujbaşul înapoie sacul micşorat. 

— Acest tânăr va ajunge departe, frate, zise pyronianul 
surprins. 


Masa odată pusă, fiecare îşi ocupă locul. Moş Granivel era 
atât de necăjit, încât nu mâncă nimic. Courottin găsi 
mijlocul de a devora cât patru, de a discuta despre mişcare 
cu unchiul Barnab6, de a-l plânge pe moş Granivel, de a 
umple cutiile din cele două buzunare şi de a se vâri în 
sufletul celor patru comeseni care-l priveau ca pe un geniu 
profund, j. 

Vorbi despre comerţ şi-l lăudă fiindcă la masă se aflau 
numai comercianţi... 

— Domnilor, strigă el, comerţul e cel care însufleţeşte un 
Stat; fără comerţ n-are nimic, absolut nimic: nici vin 
(spunând asta dădu pe gât un pahar mare cu vin), nici 
lichioruri (smulse sticla cu vişinată din mâna filosofului şi-şi 
turnă în pahar), nici blănuri, nici piei, nici marochinuri (şi-l 
privi pe negustorul de pielărie), nici zahăr, nici indigo, nici 
cafea, nici ciocolată (şi îi surâse băcanului). Ah, domnilor, 
comerţul... Aici, îi privi cu un aer zeflemitor şi reluă: 

— Comerţul este baza prosperității publice şi particulare 
atunci când merge bine; e branşa cea mai utilă; celelalte 
sunt trândave: medicina, chirurgia, farmacia, milităria, 
baroul, chiar şi justiţia nu sunt nimic pe lângă comerţ. Voi 
sunteţi, bunilor comercianţi, seva copacului şi, pentru a o 
dovedi, să luăm situaţia unui cărbunar. Nu pentru că n-aş 
respecta-o pe a dumneavoastră, domnilor, ci pentru că 
trebuie să aleg una. Or, ce e mai util decât cărbunele? Mai 
întâi, te ajută să trăieşti, fierbând mâncarea. Şi oare nu o 
masă copioasă e cea care-ţi face rost de onoruri, cu care 
seduci o femeie frumoasă şi un magistrat? în plus, ea 
procură bogății şi indigestii; indigestiile, moartea; or, ce e 
mai de folos ca moartea? Ea înseamnă viaţă pentru medici, 
procurori, notari, aprozi, şi pentru biserica militantă care 
nu moare niciodată. Meseria de cărbunar e extrem de 
onorabilă. 

— Iată ce înseamnă filosofie! strigă Barnabe. 

— Şi e drept! strigă moş Granivel. 

— Foarte drept! repetară cel patru negustori. 


Asta a fost prima dovadă pe care a dat-o Courottin despre 
elocinţa care l-a făcut mai pe urmă atât de vestit 

— Şi filosofia? întrebă Barnabe. 

— Domnule, spuse Courottin cu glasul aproape stins, e cea 
mai frumoasă ocupaţie a unui om! 

— Ce gândeşti despre mişcare? 

— Că nu se află nici în obiectul mişcat, nici în cel care-l 
ajută să se mişte, nici între ele! 

— Atunci unde? întrebă căruţaşul. 

— Pretutindeni şi nicăieri. 

La acest răspuns, fiecare rămase perplex. Filosoful îl 
îmbrăţişă pe Courottin. 

— Vino să mă vezi cât mai des, prietene. Îţi prezic că vei 
ajunge om mare! 

— Sunt sărac, domnule profesor, asta-i ceea ce mă 
deranjează. 

Aceste cuvinte aduseră câţiva scuzi mamei lui Courottin, 
căreia profesorul îi spuse: 

— Eşti o mamă fericită! Drace! Fără să faci studii, să 
dezvolţi asemenea argumente! 

Orologiul din lemn de nuc bătu opt şi jumătate. Şi, în toiul 
râsetelor pe care le stârniseră glumele lui Courottin, uşa 
camerei se deschise cu zgomot şi Jean-Louis intră. 
Schimbat la faţă, trânti cea mai grosolană înjurătură pe 
care o poate rosti un bărbat. Ghiciţi care... 

— Deci treaba merge prost, băiete? 

— Ah, tată, nici măcar nu se clinteşte din loc! Sărmana 
mea Fanchette! 

— Domnule, îl întrerupse Courottin, n-ai vrea să-mi urmezi 
sfatul? Jean nu răspunse nimic. 

— Pun rămăşag, spuse slujbaşul, că n-ai fost la poliţie! 
Trebuia să te duci acolo... 

— Adevărat, zise Barnabe. Nepoate, să ne ducem mâine 
împreună. Le voi pregăti nişte argumente... 

— Hai, domnule Jean-Louis, spuse unul dintre negustori, 
odihneşte-te un pic, dormi, şi mâine căutările dumitale vor 


fi cu folos. Sunt sigur că ai s-o regăseşti pe domnişoara 
Fanchette. 

— Şi eu sunt sigur de asta, spuse băcanul; la poliţie găseşti 
orice! Mie mi s-a înapoiat umbrela pe care o uitasem într-o 
trăsură în ziua sfântului Medard. Ah, a fost o întâmplare 
faimoasă! 

— Băiete, mănâncă şi culcă-te, zise atunci şi moş Granivel. 

— Fanchette, tată... 

— Mâine o vei avea. 

— Să te audă Domnul! Şi cu asta Jean-Louis se duse la 
culcare, cu un pic de nădejde în suflet. 

Courottin şi mama sa, încărcaţi de provizii, se reîntoarseră 
în podul lor din strada Ogniard; biata sibilă făcu o congestie 
pulmonară, până într-atât se spetise spălând, frecând, 
servind, etc. Răutăciosul slujbaş, după ce-şi culcă mama, îi 
făcu un ceai, şi-şi puse hainele peste ea ca să transpire, 
scrise o scrisoare marchizului de Vandeuil în care-l informa 
despre strădaniile lui Jean-Louis pentru a o regăsi pe 
Fanchette şi dădu o fugă până la palatul acestuia ca s-o 
înmâneze rotofeiului portar elveţian. Şi deşi s-a culcat la 
miezul nopţii, asta nu înseamnă că a doua zi dimineaţă, la 
ora cinci, n-a fost la uşa lui Plaidanon. lată modelul celor 
care vor să parvină! O, voi cei care alergaţi pe acest drum 
spinos, dacă vreţi informaţii mai ample, le veţi găsi în 
lucrarea anonimă a lui Courottin intitulată: Arta de a 
parveni; vă recomand capitolul Tarife; îl veţi întâlni acolo pe 
cel care-şi poate vinde, în mod decent, patria; ce valoare au 
o lege, un articol, un paragraf, un amendament, un om 
elocvent şi un om plicticos, un parvenit sau un senior, un 
război cu sau fără capitulare, un tratat, o slujbă, în sfârşit, 
cât costă o conspirație făcută sau care urmează a fi pusă la 
cale, un deputat în Adunarea Naţională, în Constituantă, 
sau în Convenţie sau în Corpul Legislativ... Aceştia din urmă 
nu valorează mare lucru. Dar să ne întoarcem la Barnabe şi 
la Jean-Louis, care plecaseră la locotenenţa poliţiei. 


În antecamera şefului de la biroul reclamaţiilor se întâlniră 
cu un soi de bulgăre învelit într-o bucată de mătase şi 
împodobit cu un puf, din care se auzi o voce ascuţită. 

— Trag nădejde că aceşti domni nu vor trece înaintea mea. 

— Nu, doamnă, zise Jean-Louis. 

— Veniţi să reclamaţi ceva? 

— Nu ştiu, răspunse profesorul. 

— Ba eu ştiu, ripostă Jean-Louis. 

— Pe care să-l crezi? 

— Nici pe unul, nici pe altul, zise Barnab6; rămâneţi în 
starea de îndoială... 

La aceste cuvinte, apăru şeful. 

— Domnule, strigă doamna cea scundă vin să-mi caut 
bărbatul, pe Jacques Lenfant, negustor de mărunţişuri în 
strada Nonnains d'Yeres. 

— Doamnă, spuse şeful, soţul dumitale trebuie să fie acum 
acasă, i s-a dat drumul la primul cuvânt; extrema lui 
naivitate a pricinuit arestarea. A luat masa la elveţianul din 
grădina Tuileries, cu o oarecare Fanchette. 

— Fanchette! făcu Jean-Louis, am văzut fata... dar nu era 
ea... 

— O, ticălosul! Sperjurul! Îl iubeam, domnule şef! 

Vocea ei ascuţită sparse urechile şefului care-l zise: 

— Acuma n-ai să-l mai iubeşti. Ce căuta la Operă? 

— La Operă! Fanchette! Elveţianul! Asta-i omul meu! zise 
Jean-Louis. 

— Omul dumitale, replică dispreţuitoare doamna Lenfant. 

— Domnule, zise grav Barnabe şefului; pe care-l apucă de 
un nasture, patimile bărbaţilor sunt... 

— Domnule, zise Jean-Louis care socoti că unchiul său se 
pregătea să ţină un discurs, am venit să vă întrebăm în ce 
loc din Paris se află casa de plăceri a marchizului de 
Vandeuil? 

— Habar n-am! 

— Ai dreptate, domnule, zise pyronianul, dacă e să vorbim 
din punct de vedere filosofic... Dar, admițând existenţa 


lucrurilor, unde e situată forma acestei case? 

— Asta e o informaţie pe care n-am voie să v-o dau. 

— Din ce motiv? 

— Din motivul că n-am voie! 

— Cerc vicios, zise Granivel; domnule, chiar n-ai habar de 
logică? 

Jean-Louis îşi şi părăsise unchiul, care fusese dat pe uşă 
afară, după o vie altercaţie filosofică foarte comică; dar pe 
care n-o vom mai menţiona pentru un motiv pe care 
cititorul trebuie să-l bănuiască. 

Îndrăgostitul cărbunar alergă spre palatul ducelui, deşi nu 
era decât ora patru. Avu răbdarea să se plimbe în lung şi-n 
lat, fără să se plictisească un minut, căci se gândea la 
Fanchette. 

— Fanchette! Sărmană Fanchette... oare în ce primejdie te 
afli? 

La ora şapte, un echipaj pompos îl stropi de noroi pe Jean- 
Louis, din cap până în picioare. Băiatul intră şi elveţianul îi 
spuse s-o ia pe o anume scară care-l va duce la domnişoara 
Victoire, şi pe o alta, pe care va ajunge la doamna marchiză. 
Ernestine luase toate măsurile pentru ca protejatul ei să 
poată ajunge la dânsa şi sigur că subreta era plătită ca să le 
ţină minte. De altfel, s-a observat acest lucru din prima 
indicație pe care i-o dăduse portarul., Jean-Louis se duse 
drept la marchiză, căci nu era omul care să săvârşească, în 
mod gratuit, o infidelitate. 

— Prietene, unchiul s-a întors, îi spuse Ernestine, haidem 
la el! Fanchette nu s-a întors? 

— Nu, doamnă; dar e absolut sigur că domnul marchiz are 
o casă de plăceri, fiindcă locotenentul poliţiei a mărturisit 
că n-are voie să divulge locul. 

Marchiza se simţi râu şi, sprijinindu-se de Jean-Louis, se 
îndreptă spre apartamentul ducelui de Parthenay. 

— Unchiule, zise ea, îţi prezint un om de treabă oare ştie 
nişte lucruri ciudate şi care are a se plânge de Ferdinand. 

— Vorbeşte, prietene! 


— Domnule, eu nu acuz pe nimeni! Nu e vorba decât de un 
singur lucru: marchizul mi-a răpit-o pe Fanchette, fata se 
află în casa lui de plăceri şi nu vă rog decât să-mi spuneţi 
unde se află această casă. 

— Nepotul meu... o casă de plăceri... Ce ruşine! 

— Unchiule, tânărul acesta o iubeşte pe Fanchette! Aşa că 
trebuie să i-o redai! 

— Să i-o redau? Imediat! şi sună. 

— Îmi voi aduce aminte toată viaţa de acest lucru, 
monseniore! exclamă vesel Jean-Louis. 

Tonul vocii sale îl emoţionă pe duce. Apăru un lacheu. 

— Caută-l pe Lafleur! 

— Nu-i aici, monseniore. 

— În cazul ăsta nu pot face nimic, dragul meu! Lafleur e 
singurul care cunoaşte secretele nepotului meu. 

— Monseniore, există ranguri unde a vrea înseamnă a 
putea I Şi de dumneavoastră depinde ca... 

— O, unchiule! îl întrerupse Ernestine plângând, caută un 
mijloc! Nu voi putea trăi în incertitudine... Astă-noapte n- 
am dormit deloc... 

— Monseniore, zise Jean-Louis, daţi-i poruncă 
locotenentului poliţiei şi vă va spune imediat! Ducele scrise 
două cuvinte, apoi sună. 

— Intendentul să ia caii mei şi să alerge iute la poliţie, să- 
mi aducă răspunsul. 

În timpul jumătăţii de oră care se scurse, discutară cu 
Jean-Louis; ducele şi marchiza fură miraţi de bunul lui simţ, 
de filosofia lui şi de pasiunea pe care-o punea într-o 
discuţie. Cunoscură, într-o clipă, toată viaţa şi dragostea lui 
Ernestinei i se umplură, de câteva ori, ochii de lacrimi. 
Jean-Louis avea o naivitate şi o căldură atât de 
înduioşătoare, încât ducele se interesă, în mod deosebit, de 
povestea lui. Puţinul pe care-l istorisi despre copilăria 
Fanchettei trezi atenţia nefericitului părinte. Când 
burdihănosul intendent sosi cu răspunsul, se făcuse nouă 
fără un sfert. 


— Trage imediat trăsura la scară, zise ducele citind biletul. 

— Adresa, monseniore... întrebă Jean-Louis. 

— Strada La Folie-Mericourt, numărul 9. 

— Voi fi acolo înaintea dumneavoastră! 

— Şi cărbunarul o luă la goană spre marea mirare a 
marchizei şi a ducelui... 

În timp ce cărbunarul fugea mâncând pământul, noi ne 
deplasăm la acea infernală casă de plăceri. 

CAPITOLUL. VIII 

„Era fată, era îndrăgostită” 

MALFILATRE 

„Dulcele fruct al iubirilor trecătoare vrea să fie cules pe 
ascuns” 

RABELAIS 

„Se trase îndărăt... ca şi cum în vastele deşerturi ale Africii 
un leu cu botul înspumat i-ar fi ieşit brusc în faţă, căutând 
hrană pentru pui” 

LORD BYRON, Child-Harold. 

Îl lăsasem pe marchizul de Vandeuil dând mâna Fanchettei 
ca s-o conducă în sufragerie. Fă-mi plăcerea de a fi de acord 
cu mine, cititorule, că niciodată vreun curtezan n-a condus 
mai bine o intrigă. Ai văzut cu câtă artă şi-a învăluit prada. 
A început prin a incita curajul tinerei, obligând-o să 
privească tablourile voluptoase ce împodobesc pereţii unui 
budoar şi ai unul dormitor... Pe urmă, o suavă muzică 
italiană s-a adăugat prestigioaselor picturi; au urmat 
discursurile înflăcărate, parfumate de otrava laudelor, 
cochetăria trezită pentru care risipeşti toate comorile 
luxului şi toate ocaziile de a străluci; în sfârşit, plăcerile 
care se înghesuie cu grămadă, şi oare încheie opera de 
seducere. Şi asta nu e tot, nemulţumit de atâtea lucruri 
ajutătoare, marchizul vrea să adauge la beţia morală şi o 
beţie adevărată; pentru a-şi atinge scopul, pune la 
contribuţie tot geniul lui Koliker, a-cel Very al zilelor 
noastre; maşinile de gătit se aprind, frigările se răsucesc, 
cuptoarele se încing, vinurile se pun la gheaţă, torturile se 


înalţă şi o masă cum nici un ministru sau un director- 
general nu mai dă în zilele noastre unor pântecoşi flămânzi, 
e oferită senzualităţii Fanchettei. Din fericire, Fanchette era 
tristă; ori, când eşti trist, mănânci puţin; ori, când mănânci 
puţin, nu bei deloc şi-ţi păstrezi minţile; ori, când ai mintea 
limpede, nu faci lucruri necugetate... faci uneori destule 
când n-o ai... lată ce-a salvat-o pe Fanchette. 

Marchizul, care voia s-o pună pe frumoasa lui captivă în 
rândul doamnelor de la Curte (deşi gentilom, iubea 
egalitatea), închină în cinstea ei. Bău şi avea motivele sale 
să bea, în cinstea frumuseţii Fanchettei, a graţiilor, fericirii, 
ba chiar şi a virtuţii sale. Dacă pe marchiz l-ar fi luat gura 
pe dinainte, această ultimă închinare ar fi fost un De 
profundis17. Din nefericire pentru marchiz şi planurile lui, 
fata se feri să-i ţină isonul, jură să-şi păstreze mintea 
întreagă şi, dacă va putea, şi altceva... Se descurcă atât de 
bine, încât marchizul bău de unul singur; motiv pentru care 
curtezanul deveni tot atât de ţeapăn ca un oştean al Papei 
escortând o procesiune. lată-ne ajunşi şi în clipa critică... 
Masa s-a isprăvit, marchizul e ebriolus, altfel zis, cherchelit 
bine şi prin urmare pus pe scandal. Se ridică hotărât de la 
masă, se înţepeneşte bine pe picioare, se apropie de bine, 
de rău, de Fanchette şi, ascunzându-şi un sughiţ, îi oferă în 
mod galant mâna pentru a se reîntoarce în budoar, câmpul 
de bătălie ales cu prudenţă. Intră împreună, uşa se închide 
ŞI... 

O, voi cititori şi mai ales, voi cititoare sensibile, nu vă 
speriaţi de acest rând de puncte. Încă nu i s-a întâmplat 
nimic rău frumoasei noastre Fanchette. Am vrut doar să vă 
previn că lupta a început. Întreprinzător ca sultanul 
Mizapuf, marchizul se apropie de Fanchette; cu o mână 
nestăpânită strânge cea mai graţioasă talie; cu cealaltă, o 
apucă de amândouă mâinile pe care i le acoperă cu 
sărutări. Vrea să vorbească, dar degeaba: limba îngreunată 
de libaţiunile sale în cinstea lui Bacchus refuză să-i mai 
slujească drept unealtă de seducţie. Atunci se hotărăşte să 


înlocuiască elocvenţa cuvintelor prin cea a gesturilor. Plin 
de îndrăzneală şi de dorinţă, eliberează frumoasele mâini 
ale Fanchettei şi, preludând unele acţiuni mai cutezătoare 
printr-un sărut care mânjeşte fruntea inocentei, smulge 
vălul subţire de gaz ce acoperea cele două semigloburi cum 
nici însuşi Zeuxis n-a văzut vreodată... O, ochilor! De ce n- 
aţi fost acolo? O, oglinzi invidioase! De ce n-aţi păstrat acea 
imagine a frumuseţii ideale? 

Văzând cutezanţa lui Vandeuil, văzându-şi farmecele 
profanate de nişte priviri nelegiuite, roşeaţa ruşinii şi a 
indignării acoperi încântătorul chip al Fanchettei; îi coloră 
nu numai tenul ci şi sânii albi ce părură că freamătă. Fata 
ţipă, îşi adună puterile şi se smulse din braţele marchizului. 
Dar vai! unde să fugă? Unde să găsească un adăpost? „Fac 
repede înconjurul budoarului, dar lupul hămesit e tot 
timpul doar la şase paşi de mine...” 

Înaintează... Ce-i de făcut? Se joacă neîndurător cu 
rugăminţile şi cu lacrimile mele... Ce spun eu? Lacrimile 
mele pot constitui o atracţie în plus pentru el! Ah, dacă 
disperarea ar putea... Slabă, femeie şi timidă fiind, ar putea 
să mă ucidă, dar nu să mă dea pradă fărădelegii!” 

În timp ce biata noastră Fanchette făcea cu mare iuţeală 
aceste reflecţii, marchizul - revenindu-şi din surpriza pe 
care i-o provocase apărarea fetei - înaintă cu o inimă în 
care dorinţa stinsese orice milă. 

— Iubito, trebuie să fii a mea! zise el. 

— Niciodată! Niciodată! strigă Fanchette. 

Lupta reîncepu imediat, cu şi mai multă ardoare ca înainte 
şi... Uite că mă apucă fantezia să pun din nou un rând de 
puncte. Dar nu, nu, nu mai e nevoie, fiindcă Fanchette se 
apără ca o leoaică ce urăşte; marchizul, ale cărui forţe sunt 
mult diminuate de vin, atacă într-un fel care mă linişteşte. 
Nu peste mult timp, îl văd cum se întoarce lac de 
transpiraţie ca să se trântească pe o canapea pentru a-şi 
recăpăta puterile. 


Fericitul rezultat al apărării a înflăcărat curajul 
Fanchettei; acum nu mai e fecioara timidă pe care doar o 
privire o făcea să tremure; e femeia puternică a lui 
Salomon, copleşindu-l cu reproşuri şi cu ocări pe 
cutezătorul care a îndrăznit s-o jignească. 

Grozav de umilit de sarcasmele cu care e copleşit, de 
Vandeuil jură cu glas tare şi foarte răspicat să triumfe 
asupra rebelei. Îşi adună toată energia şi înaintează, cu 
intenţia de a smulge de la gâtul Fanchettei portretul pe 
care-l zăreşte, portret despre care bănuieşte că ar fi al lui 
Jean-Louis şi pe care-l socoate a fi pavăza virtuţii sale. 
Degeaba rezistă Fanchette, degeaba îşi încrucişează 
mâinile frumoase peste ivoriul sânilor, lanţul e rupt şi 
medalionul e în mâna marchizului. Mândru de avantaj, 
insultă medalionul, vrea să-l sfărâme când, ochiul căzându-i 
pe desen, vede că e un portret de femeie. Îl priveşte şi... O 
paloare cumplită îi acoperă chipul; mâinile îi tremură, 
genunchii i se înmoaie, simte cum nu-l mai ţin picioarele şi 
strigă: 

— Dumnezeule mare! 

Încremenită, Fanchette tremură văzând trăsăturile 
răvăşite ale lui de Vandeuil. Sub pleoapele umflate de vine 
enorme, ochii nu-i mai străluceau nici de dragoste, nici de 
flăcările dorinţei şi ale vinului, ci aveau o expresie sumbră. 
Amantul dispăruse şi alte patimi cumplite alungaseră 
voluptatea. 

Marchizul sări în picioare şi se uită fix când la Fanchette, 
când la portret. Se părea că le compară, cu o groază de 
neînvins. În sfârşit, rupse tăcerea prin aceste cuvinte 
întretăiate: 

— A izbutit să-mi scape... deghizarea asta... Cum de s-a 
întâmplat astfel? 

Apoi, apropiindu-se de Fanchette îi zise: 

— Ştii cine eşti? 

— Sunt o biată orfană. 

— Părinţii tăi? 


— Nu i-am cunoscut niciodată. 

— Mă minţi! 

— Ce interes aş avea s-o fac? 

— Şarpe! Cum te cheamă? 

— Fanchette. 

— Şi numele tatălui? 

— Nu-l ştiu. 

— Zici că nu-l ştii? 

— Jur! 

— Unde te-ai născut? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Cine te-a crescut? 

— Nişte cărbunari buni şi de treabă. 

— Familia Granivel? 

— Chiar ei. M-au găsit la piciorul unui copac în pădurea 
din Senart. Lor le datorez totul. 

— Îi cunosc pe părinţii tăi? 

— Nu mi-au spus niciodată. 

— Cum a ajuns acest portret la tine? 

— A fost găsit asupra mea, în pădure... 

— Ştii pe cine reprezintă? 

— Cred că e mama mea... 

— Mama ta... Fereşte-te să mai rosteşti vreodată cuvântul 
ăsta! 

Pe chipul marchizului se iviră semnele unei tulburări 
violente. Căzu o vreme pe gânduri apoi, ieşind din sumbra 
reverie, o privi pe Fanchette cu o ură cumplită şi, azvârlind- 
o cât mai departe de el, se năpusti afară din budoar, 
strigând cu glas puternic: 

— Nenorocire ţie! 

CAPITOLUL IX 

„Un calomniator şi-un ucigaş de tată Nu spune liniştit, din 
inimă, vreodată, Că-i bine să loveşti în nevinovăție...” 

VOLIAIRE 

„Să fie oare o atracţie? Să fie un vis? 

Se auzi un strigăt speranţa renăscu” 


MATHURUN. 

Părăsind-o pe Fanchette, prima grijă a marchizului a fost 
să-l cheme pe Duroc, intendentul şi paznicul casei sale de 
plăceri. Dar bătrânul confident intim lipsea. Poruncind să 
fie anunţat ca de îndată ce se va întoarce să poftească la el, 
marchizul fugi şi se ascunse în odaia cea mai retrasă a 
apartamentului său. La adăpost de orice privire, dădu 
drumul neliniştilor care-i umpleau sufletul. Aidoma unui 
criminal, tremura şi se liniştea, sfida totul şi în acelaşi timp 
se temea de orice. Când mohorât şi abătut privea cu ochi 
rătăciţi în pământ, când furios, izbucnea în cele mai 
cumplite imprecaţii; petrecu un ceas în această stare. În 
sfârşit, apăru Duroc. 

— Domnul marchiz m-a chemat? 

— Într-adevăr... 

— Ce doreşte domnul marchiz? 

— Moartea ta, trădător ticălos! 

— Eu trădător? Domnule de Vandeuil, după tot ce-am făcut 
pentru dumneavoastră, puteţi să-mi daţi un nume atât de 
puţin meritat? 

— Impostor josnic! Poţi să tremuri! Ştiu tot! 

— Ei bine, ce ştiţi? 

— Leonie trăieşte, pungaşule! 

— Fata unchiului dumneavoastră? 

— În persoană! Găsită în pădurea din Senart, a fost luată 
de nişte ţărani obscuri... Am văzut-o, am vorbit cu ea... 

— Ah, domnule marchiz, fie-vă milă de mine! strigă Duroc 
căzând la picioarele marchizului. 

— Deci îţi mărturiseşti crima, infamule! 

— Mărturisesc că n-am avut barbarul curaj să vă slujesc 
aşa cum mi-aţi cerut, sau - ca să mă exprim mai bine - am 
crezut că vă slujesc procedând aşa cum am procedat. 

— Nenorocitule! Ai lăsat în viaţă copilul care acum îmi 
spulberă nădejdile de fericire şi de avere... 

— Domnule marchiz, v-am scăpat de crudele remuşcări 
care urmează întotdeauna după sângele vărsat printr-o 


crimă. 

— Îţi faci o glorie din laşitatea ta! 

— Nu mă apăr, am dat îndărăt din faţa înfricoşătoarei 
răspunderi ce-mi ameninţa capul. Am respectat inocenţa, şi 
totuşi am dat dovadă de un devotament fără margini faţă de 
dumneavoastră. 

— Un devotament fără margini, perfidule? 

— Chiar trebuie să vă reamintesc crimele noastre? Cine 
mi-a poruncit s-o omor pe ducesă? 

— Eu, zise marchizul, cu un aer sumbru. 

— Cine i-a turnat otrava? 

— Atunci te-ai dovedit un servitor credincios. 

— Am fost un barbar! Nemulțumit de moartea mamei, aţi 
vrut să veniţi de hac şi copilului... şi ce copil! Fiica 
unchiului, binefăcătorului dumneavoastră, în sfârşit, 
verişoara dumneavoastră... 

— Zi mai curând duşmanca mea! 

— Ca să vă asigur averea şi titlurile familiei de Parthenay, 
am consimţit s-o fac să dispară pe moştenitoarea legitimă a 
acestei nobile familii. Trădare, acte false, incendii, am 
săvârşit de toate ca să vă slujesc. Nu credeţi că e destul? 
Trebuia să mai înfig cuțitul şi în pieptul celei pe care aţi 
păgubi ţ-o de averea şi de familia ei? 

— Trebuia să-mi execuţi poruncile! 

— Să fi fost tot atât de crud ca şi dumneavoastră! 

— Duroc! 

— Domnule marchiz, crimele îi fac pe oameni egali. 

— Vrei să mă trădezi? întrebă marchizul pălind. 

— Eu, domnule? 

— După regrete, urmează trădarea. 

— Oricât de vinovate ar fi, nu regret serviciile pe care vi 
le-am adus. Tot ceea ce am făcut din ataşament pentru 
dumneavoastră, pentru pruncul alăptat de sărmana mea 
Marie, voi face şi de acum încolo. 

— Spui adevărul? 

— Numai Cel-de-Sus ştie la ce m-am angajat! 


— Ei bine, dragă Duroc, din moment ce nutreşti faţă de 
mine aceeaşi fidelitate şi acelaşi devotament, n-ai putea să- 
mi dai noi dovezi de credinţă? 

— Vorbiţi... 

— Fata asta, pe care ţi-am poruncit odinioară s-o dai gata, 
această Leonie căreia mila ta deplasată i-a cruțat viaţa... 

— Terminaţi... 

— Se află aici. 

— Şi ce doriţi? 

— Să moară! E singurul mijloc de a-mi regăsi liniştea, de a 
scăpa de pedeapsa justiţiei şi de a-ţi îndrepta greşeala pe 
care ai săvârşit-o nerespectându-mi porunca. 

— V-aţi gândit la urmări, domnule marchiz? 

— M-am gândit la tot. 

— Şi nu vă e teamă? 

— Mă tem de orice dacă trăieşte, nu mă tem de nimic 
dacă-i astup gura cu pământ! 

— Deznădejdea v-a luat minţile... Ia faceţi bine şi vă 
gândiţi la piedicile pe care le ridică moartea acestei 
nefericite fete! Slugile au văzut-o intrând aici, mulţi ştiu 
cum o cheamă, mulţi cunosc familia care a adoptat-o; pe de 
altă parte, această familie va face cercetări; poate că şi 
ducele va fi informat de aventură... însuşi prinţul poate auzi 
de ea. Ce se va întâmpla atunci? Se va descoperi totul, vă 
veţi pierde onoarea, reputaţia, averea, ba poate chiar şi 
viaţa! 

— Dumnezeule! ce tablou îngrozitor! Ah, Duroc, cum pot 
scăpa de toate aceste primejdii care mă ameninţă? 

— Urmându-mi sfatul, zise intendentul încântat să-l vadă 
pe stăpânul său dând îndărăt din faţa deciziilor sângeroase. 

— Ce trebuie să fac? Spune? 

— S-o îndepărtați, în mod făţiş, pe Leonie din acest loc, să- 
i redaţi libertatea. 

— Să-i redau libertatea? ... îl întrerupse speriat, 
marchizul. 

— Doar pentru un ceas. Apoi o înhăţăm şi-i venim de hac. 


— Înţeleg... într-un loc îndepărtat... pustiu... 

— Deloc. Într-o casă de corecție. 

— De unde va putea ieşi oricând. 

— Păi ce vă mai interesează? O vom ţine atâta vreme în 
puterea noastră, încât o vom vedea fără teamă în mijlocul 
familiei şi al prietenilor ei... 

— Bănuiesc... Vreo băutură de leac... 

— Cruţându-i zilele, o vom face să-şi piardă mintea... 

— Eşti sigur de asta? 

— Prea sigur, domnule marchiz, amintiţi-vă de mătuşa 
dumneavoastră... 

— Taci! De ce-mi tot aduci aminte de ceea ce vreau să uit? 

— Să uităm, domnule marchiz? Niciodată... 

— Biet spirit! Suflet mărunt! 

— Şi totuşi datorită mie... 

— Ajunge! Voi şti să-ţi răsplătesc zelul. Până atunci 
pregăteşte totul pentru plecarea Leoniei. Lafleur va 
conduce trăsura care o va lăsa departe de aici. Îi va reda 
libertatea pe strada Postes, între nouă şi zece seara. Am să 
fiu şi eu acolo cu tine, şi atunci... 

— Foarte bine judecat, domnule marchiz. 

— Dă fuga şi îndeplineşte-mi poruncile. Într-un sfert de 
ceas voi părăsi casa asta! 

— Contaţi pe punctualitatea mea! 

După aceste cuvinte, marchizul şi confidentul său se 
despărţiră. Duroc se duse să se ocupe de pregătirile pentru 
fuga lui Leonie. Îl înştiinţă pe Lafleur să pregătească o 
trăsură pentru ora nouă fix şi în plus, să înhame doi bidivii 
grozavi la trăsura marchizului, care se pregătea să plece. 

În timp ce se petreceau toate aceste lucruri, Fanchette, 
venindu-şi în fire din spaima pe care i-o pricinuiseră 
atacurile neruşinate ale marchizului şi întrebările puse un 
ton sumbru şi ameninţător, Fanchette zic, era preocupată 
de mijloacele prin care să opună o rezistenţă de neînvins 
noilor manevre îndreptate împotriva ei. Sărmana, îşi făcu 
un zid de apărare din propriile-i veşminte: rochie, cămaşă, 


jupon totul fu strâmtat, închis; cusături, ace, şnururi, nimic 
n-a fost uitat. Iat-o deci pe eroina noastră metamorfozată 
într-o citadelă de necucerit. Se zice că „de necucerit” nu-i 
un cuvânt francez, dar mă rog, n-are importanţă; începu a 
trage cu urechea; cel mai mic zgomot o făcea să tremure. 
Se uită, cu privirea rătăcită, la uşile zăvorite şi mai ales la 
pereţii odăii. În fiece clipă i se părea că vede deschizându- 
se o uşă secretă. În sfârşit, se făcu ora nouă. Când ultima 
bătaie a orgoliului încetă, se auziră nişte paşi: mai multe 
persoane urcară scara, se opriră la uşa ei, ciocăniră şi o 
strigară cu glas tare. 

— Ce vreţi? Cine sunteţi? 

— Sunt eu, Duroc, intendentul domnului marchiz, şi vin, 
din porunca lui să-ţi redau libertatea. Grăbeşte-te, trăsura 
te aşteaptă! 

— Nu mă minţi, domnule? 

— Îţi jur, în numele Celui de Sus, că spun adevărul! Vino, 
nu-ţi fie teamă! Soţia mea e şi ea cu noi! 

Auzindu-l pe cel de afară că-şi dă cuvântul în nume 
Atotputernicului, Fanchette - care era evlavioasă - deschise 
uşa şi se văzu în faţa lui Duroc, care îi întinse braţul, 
oferindu-se s-o conducă până la trăsură. În timp ce fata 
cobora scara, observă că mâna intendentului tremura. 
Aruncă o privire asupra bătrânului şi se sperie de 
nemaipomenita tulburare ce i se citea pe chip. 

— Domnule, îi spuse ea cu fermitate vei da socoteală în 
faţa Celui de Sus pentru purtarea dumitale faţă de mine! 

— Ştiu, zise Duroc cu un aer sumbru. Dar mai ştiu că Cel 
de Sus e milostiv. 

— Şi că-i ocroteşte pe cei nevinovaţi, adăugă Fanchette 
înaintând cu curaj; aşa că-mi pun nădejdea în El. 

Isprăvind de rostit aceste cuvinte, ieşi în curte şi se trezi în 
faţa unei trăsuri la care erau înhămaţi doi cai. 

— Unde mă duceţi? 

— Aproape de prietenii dumitale... adică te vom lăsa să 
cobori în Piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois... te vei duce 


singură acasă. 

— Trebuie să aveţi vreun motiv din moment ce procedaţi 
astfel... Căci ar fi cam primejdios pentru voi să vă întâlniți 
cu Jean-Louis... 

— Hai, domnişoară, urcă! 

Fanchette se urcă în trăsură. Poarta se deschise şi caii o 
luară din loc. Dar, dintr-odată, ca şi cum ar fi întâlnit un 
obstacol de netrecut, se opriră şi rămaseră nemişcaţi. În 
zadar vizitiul ocăra, înjura şi-i biciuia, în zadar bidiviii 
băteau din picioare, nechezau şi aveau botul alb de spumă; 
toată povestea se soldă cu un trosnet teribil; trăsura, 
aplecată într-o parte, stătea gata să se răstoarne când iată 
că dinlăuntrul ei se auzi un țipăt. Un glas formidabil 
răspunse acelui ţipăt.: 

— Fanchette! Fanchette! Tânăra speriată de moarte, îşi 
recunoscu iubitul. Sparse geamul, Gtrigă şi-l chemă în 
ajutor. Jean-Louis se năpusti, rupse portiera şi-şi luă iubita 
în braţe. Dar Lafleur, Picard, Jasmin şi rândaşii începură să 
strige: „Săriţi! Hoţii! „ şi-l înconjurară pe Jean-Louis. Lumea 
ieşi grămadă din colibele în care locuia din vremuri 
imemoriale şi cum ea dă întotdeauna dreptate celui care 
strigă mai tare, trecu de partea valeţilor care urlau... O 
droaie de lopeţi, de sape, de furci, de frigări şi de proşti îl 
înconjurară pe Granivel. 

— Loviţi! 

— Doborâţi-l! Ucideţi-l pe hoţ! se striga din toate părţile. 
Norodul a fost întotdeauna pentru mijloace expeditive. 

— Dar, zise Jean-Louis, e iubita mea... nevasta mea pe care 
o iau din mâna unor ticăloşi... 

— Ticălos eşti tu, strigară valeţii. 

— Ticălos eşti tu, repetă mulţimea. La moarte... La 
moarte... 

— Ei, drăcie! strigă Jean-Louis, nu mi se va întâmpla nimic, 
măgarilor ce sunteţi! 

Rostind acest energic protest, nepotul pyronianului se 
năpusteşte asupra celor care-l înconjoară; izbeşte în 


dreapta, în stânga, în mijloc (ce n-aş da să mai facă cineva 
la fel şi astăzi), îi îndepărtează, îi zdrobeşte, îi ciomăgeşte, 
şi-şi croieşte un drum larg. Apoi se năpusteşte şi, iute ca 
vântul, dispare... lăsând mulţimea şi mai ales pe valeţii 
marchizului de Vandeuil să urle ciomăgiţi, ca spinarea 
ruptă, murdari de noroi şi înjurând de mama focului. 

CAPITOLUL X 

„Nu e cu putinţă ca o persoană suspusă să aibă un suflet 
mare” 

LA BRUYCRE 

„De nuntă se gătesc cu mic, cu mare, Pe regii dimprejur îi 
cheamă craiul; 

Punându-şi toţi podoabe sclipitoare Să poată fi de faţă, 
pornesc cu tot alaiul” 

CHARLES PERRAULI, Piele-de-măgar. 

Jean-Louis fu urmărit de unul sau doi valeţi mai 
întreprinzători, dar era cu neputinţă ca ei să reziste la o 
mie optzeci de picioare, cât parcurgea, pe minut, 
cărbunarul. Ajuns în bulevard, o puse pe Fanchette jos. Şi 
cum emoţiile atât de violente care o încercaseră cu atâta 
repeziciune, una după alta, îi răpiseră Fanchettei 
posibilitatea de a merge tot atât de repede ca Jean-Louis, 
luară o trăsură care să-i ducă până în strada Thibautode. 
Ceea ce dovedeşte, în mod energic, preocuparea amoroasă 
a lui Jean-Louis, e faptul că încă mai ţinea în mână obada pe 
care-o rupsese de la una dintre roţi şi cu care oprise 
trăsura. Tandra Fanchette, în culmea bucuriei şi a fericirii, 
îşi scoase batista ei fină ca să şteargă, cu duioşie, chipul lac 
de transpiraţie al iubitului ei. Îi şterse picăturile de apă de 
pe fiecare fir de păr şi-şi trecu mâna albă şi delicată prin 
pletele tânărului. Doamnelor, mărturisiţi că un bărbat de 
cinci picioare şi zece degete, care face o mie optzeci de 
picioare pe minut, care cară nouă sute şi care opreşte o 
trăsură, merita într-adevăr asemenea atenţie. 

Cărbunarul nu rostea un cuvânt, Fanchette respecta 
tăcerea iubitului ei, iar trăsura continua să gonească spre 


strada Thibautode, unde profesorul şi moş Granivel erau 
foarte neliniştiţi de soarta copiilor lor. 

Când a sunat ora zece, sprintenul Courottin, după ce şi-a 
părăsit biroul, i-a dus maică-şi supa şi a consolat-o în 
privinţa pneumoniei de care suferea, a bătut la uşa lui moş 
Granivel ca să afle rezultatul cercetărilor. 

— Domnule Granivel, renunţă la faţa asta tristă; îţi 
făgăduiesc că o vom redobândi pe Fanchette. 

— Deie Domnul! şi bătrânul îşi ridică ochii spre cer. 

— E încă îndoielnic, zise pyronianul, dar cum îndoiala e un 
gând şi cum speranţa e o multitudine de gânduri, suntem 
obligaţi să sperăm. 

— Iată, strigă Courottin, cele mai frumoase argumente şi 
cele mai filosofice cuvinte care au ieşit vreodată din gura 
oamenilor! 

Profesorul fu cât pe-aci să-şi piardă capul! Şi pentru ce? 
Pentru ce, cititorule? Pentru că era primul elogiu ce-i fusese 
adresat direct... 

În acel moment, se auziră roţile unei trăsuri, apoi poarta 
fu izbită cu extremă violenţă; uşa odăiţei scunde unde se 
aflau cei doi Granivel se deschise cu zgomot şi Jean-Louis îşi 
făcu apariţia, cu logodnica sa în braţe. 

— Nu ţi-am spus eu? strigă Courottin. 

— Băiete, ai intrat deci din nou în posesia fericirii tale? 

— De data asta, va fi pentru ultima oară, zise profesorul. 
Jean-Louis o purtă pe Fanchette în triumf jur-împrejurul 
odăii. Dacă tânăra fusese uimită de strălucirea budoarului 

lui de Vandeuil, unde totul respira măreție şi corupţie, 
plânse de bucurie revăzând odaia simplă unde, drept orice 
lux, figurau un orologiu din lemn de nuc, o masă rotundă, 
nişte scaune grosolane şi câţiva oameni virtuoşi, 
exceptându-l bineînţeles pe Courottin. Mutra lui rea părea 
bucuroasă. În sfârşit, taciturnul cărbunar o depuse pe 
Fanchette, cu o mare gravitate pe virginalul fotoliu al 
primului consilier clerical pe care-l avusese Parlamentul 
Parisului. Fiecare privea ciudatele pregătiri, iar Fanchette 


era mirată; atunci Jean-Louis, încrucişându-şi braţele cu 
putere, încruntându-şi fruntea şi sprâncenele, îi spuse 
iubitei sale cu tonul unui om foarte emoţionat: 

— Fanchette, vii dintr-o casă de plăceri... Eşti sigură că 
mai poţi sta pe fotoliul unei fete neprihănite şi ireproşabile? 
Pe buzele acelei capodopere de graţie şi de nevinovăție, 
pluti cel mai dulce surâs. 

— Ah, Fanchette acest surâs plin de candoare este cel mai 
frumos răspuns pe care-l poate da o fată! 

Jean îşi luă iubita în braţe, o strânse la piept, o acoperi de 
sărutări şi-i devoră cu ochii fiecare trăsătură. Potopul de 
mângâieri înflăcărate fu pentru sufletul Fanchettei, ceea ce 
e rouă dimineţii pentru proaspăta plantă însetată. Râse, se 
undui la pieptul iubitului ei ca o tânără lebădă pe ape, şi 
datorită iubirii, toată suferinţa fu uitată. Apoi Jean o aşeză 
pe genunchii lui moş Granivel: 

— Hai, tată, e rândul tău, mângâie-ţi copila! 

Moş Granivel o sărută pe fruntea virginală, iar fata H 
mângâie pe bărbie, cu mâna ei albă şi frumoasă, 
exclamând: 

— Mă înăbuş de atâta fericire! 

Cuvintele ei fură semnalul pentru un nou potop de 
mângâieri pline de dragoste din partea lui Jean-Louis. 
Pyronianul se topea de plăcere: 

— lată simplitatea naturii... şi a virtuţii. Pentru taciturnul 
Courottin, tabloul părea a fi din Alkoran. 

Dar iată că se auzi zgomotul unui echipaj şi contele de 
Parthenay, curios s-o vadă pe acea Fanchette, iubită cu 
atâta patimă, şi în legătură cu care nepoată-sa îi trezise 
curiozitatea, sosi în toiul mişcătorului spectacol; apropierea 
unui om mare, avu acelaşi efect ca şi atingerea unei mimoze 
de către o fiinţă însufleţită. Toţi tăcură, veselia pieri, unii se 
înclinară cu respect. Cine s-a înclinat? Courottin, căci cei 
trei Granivel păstrară o atitudine demnă; tandra Fanchette 
făcu o reverență, pe care aţi fi plătit-o cu o mie de scuzi... 
bineînţeles, dacă i-aţi fi avut! Dar atunci aţi fi fost nişte 


oameni fericiţi. Jean-Louis îl luă pe duce de mână şi-l 
prezentă lui taică-său, spunând: 

— Tată, dumnealui este monseniorul duce de Parthenay 
care ne-a făcut onoarea să vină să ne vadă... 

Fanchette împinse, cu respect, fotoliul primului consilier 
clerical şi ducele se aşeză în el. 

— Domnule, zise acesta din urmă lui moş Granivel, cred că 
ţi se pare de mare mirare să vezi un nobil în casa dumitale; 
dar vin să dreg boacănele nepotului meu; facă Cerul ca 
scuzele unui bătrân cu părul alb să fie suficiente pentru 
jignirea... 

— Monseniore, îl întrerupse pyronianul, să nu mai vorbim 
despre asta; dumneavoastră faceţi în clipa de faţă, nu ceea 
ce face de obicei un senior, ci ceea ce face un om... Aici, 
Excelenţa Voastră nu va auzi decât adevăruri simple, atât 
cât pot exista ele în lumea asta; căci vă mărturisesc că nu 
le-am prea văzut nici la Guelfi, nici la Ghibelini, nici la 
mijloc... 

— Tinere, zise ducele adresându-se lui Jean-Louis, eşti un 
om de cuvânt; caii mei nu te-au putut ajunge din urmă; am 
sosit ca să fiu martor la ancheta care se făcea în legătură cu 
lupta dumitale şi căreia eu i-am pus capăt... 

De când se afla în sala graniveliană, ducele nu-şi mai lua 
ochii de la Fanchette. 

— Iat-o deci pe fermecătoarea dumitale logodnică. Ah, 
dacă n-aş fi avut şaptezeci de ani, nu ştiu domnişoară, dacă 
n-aş fi fost, nu zic tot atât de vinovat ca nepotul meu, dar cel 
puţin, tot atât de îndrăgostit! 

— Degeaba, monseniore, strigă Jean-Louis. 

— Voiam doar să aflu cum de ţi-a redat nepotul meu 
libertatea, căci bătrânul Duroc mi-a spus că aşa intenţiona 
să facă... Ascultaţi, copii, expresia bătrânului servitor când 
îmi vorbea despre domnişoara, avea un nu ştiu ce carea 
făcut să mi se strângă inima; obişnuit cum e cu tot felul de 
aventuri - pentru că marchizul, din pricina căruia roşesc în 
faţa voastră, are de zece ani acea casă abjectă - l-am găsit 


schimbat la faţă, speriat, îngrozit să mă vadă... Sunt sigur 
că, până acum, niciodată o tânără răpită nu i-a pricinuit 
asemenea remuşcări; cel puţin asta oglindea chipul lui! Aşa 
că, frumoasă Fanchette, explică-mi motivul pentru care 
Vandeuil ţi-a redat libertatea. Ştiu că ai fost cruţată de 
ruşine, dar pentru asta Vandeuil trebuie să fi avut motive 
serioase... 

Amintindu-şi de amenințările marchizului şi de altfel 
temându-se ca felul în care fusese dibuit medalionul să nu-l 
supere pe Jean-Louis, fata se hotări să treacă faptul sub 
tăcere; istorisi, cu naivitate, cele două zile pe care le 
petrecuse acolo şi susţinu în faţa ducelui, roşind totuşi, că 
lacrimile şi disperarea ei îl tulburaseră pe Vandeuil. Văzând 
cum roşise fata, ducele - vechi diplomat şi ministru abil - 
socoti că i se ascunde ceva. Îi veni un gând, şi acel gând 
făcu să i se umple ochii de lacrimi. 

— Câţi ani ai? 

— Cred că optsprezece, monseniore... 

— Cam tot atâta ar fi avut şi fiica mea... 

— Monseniore, ascultați povestea Fanchettei, zise moş 
Granivel. Am nişte pământuri şi păduri înspre pădurea din 
Senart. În noiembrie 1770... 

— Ăsta-i anul când a luat foc ferma unde se afla L&onie... îl 
întrerupse ducele... Smintit ce sunt... Doar fata e moartă! 
N-am actul ei de deces? 

Ducele păru copleşit de durere; pyronianul îi spuse în 
şoaptă, nepotului său: 

— Ducele ăsta e într-adevăr un om demn de toată stima! 
— Treceam, reluă moş Granivel, prin pădurea din Senart; 
deodată am auzit un plânset de copil. Barbarii! Cu tot frigul 

de afară, lăsaseră copilul gol, fără hăinuţe, fără nimic, în 
pădure. Mi-a sângerat inima de milă! M-am dezbrăcat de 
haină, am înfăşurat fetiţa în ea şi i-am adus-o sărmanei mele 
soţii, zicându-i: „Ţine-o, ai grijă de ea! Aşa a vrut Cel de 
Sus, căci El mi-a scos-o în cale, îi voi fi ca un tată!” Şi i-am 
fost. Nu-i adevărat, Fanchette? 


Drept răspuns, Fanchette îi sări de gât. 

— Bine ai făcut, frate! strigă pyronianul, pentru care 
frumosul nu era niciodată îndoielnic. Ducele era asaltat de 
mii de gânduri contradictorii. Privind-o trist pe Fanchette, 
un gând precumpănea întruna: „Oare Leonie ar fi arătat la 
fel?” 

— Monseniore, zise Courottin cu o voce mieroasă, mâine 
cei doi logodnici se vor căsători. Dacă le-aţi face onoarea de 
a asista la nunta lor, dumneavoastră care i-aţi protejat 
atâta... 

— Cu multă plăcere, dragii mei, răspunse ducele uitându- 
se tot timpul la Fanchette. Totuşi, adăugă el, nu vă pregătiţi 
pentru mine... S-ar putea să fiu reţinut de rege... aşa că nu 
mă aşteptaţi... 

— Dacă monseniorul îmi îngăduie, continuă Courottin, aş 
veni să-l înştiinţez de ora la care va avea loc cununia, 
pentru ca excelența sa să nu aştepte... 

— Mi-ar face plăcere, amice, zise ducele. 

— Atunci Excelenţa Voastră va avea extrema bunătate de a 
spune un cuvânt elveţianului pentru ca să-i îngăduie lui 
Courottin să treacă, acesta e numele preaplecatului 
dumneavoastră servitor! 

— Îi voi spune... 

— Dacă monseniorul se interesează de noi şi binevoieşte 
să lase o rază din strălucirea sa să lucească şi asupra 
noastră... 

— Ah monseniore, îl întrerupse pyronianul, tânărul ăsta e 
plin de talent... 

— Şi de zel, adăugă Courottin. La aceste elogii repetate, 
ducele încetă să se mai uite la Fanchette şi-l privi pe jupânul 
Courottin care, printr-o tactică fericită, se plecă până la 
pământ, nelăsând să se vadă din figura lui decât atât cât 
trebuia pentru a putea fi recunoscut. 

— Monseniore, reluă Courottin, Statul, ştiţi, se află în nişte 
împrejurări critice; ar fi necesar să aibă nişte oameni dibaci 
care să fie înzestrați cu un spirit conciliant... Dacă din 


întâmplare... Excelenţa Voastră... Dar privirea inchizitorială 
a ducelui îl făcu pe Courottin să se bâlbâie. 

— Cine eşti dumneata, amice? 

— Un prieten al casei... şi aspir la onoarea de a-l sluji pe 
monseniorul... în momentul de faţă, sunt unul dintre cei 
care lucrează la Châtelet. 

— Ajunge! Apoi ducele se ridică, apucă mâna bătătorită a 
lui moş Granivel şi-i zise: 

— Domnule Granivel, să ştii că ai în mine pe cel mai zelos 
protector! O salută pe Fanchette cu acea graţie şi 
galanterie a oamenilor de la vechea Curte, se înclină uşor în 
faţa celorlalţi şi plecă. Neobositul Courottin, înşfăcă lămpiţa 
şi întinse braţul pentru ca ducele să se poată urca în 
trăsură. 

— Ah, dacă toţi seniorii ar semăna cu el! strigă moş 
Granivel. 

— Sunt de acord că e un om bun. Dar pentru un ministru, 
mi se pare slab în privinţa raţionamentelor şi logicii. Totuşi 
şi-a cucerit stima mea... Spunând acestea, Barnabe îşi puse 
ochelarii şi se apucă de Locke al său. 

— În ce mă priveşte, Fanchette, eu îi datorez totul, căci 
dacă nu-mi spunea unde se află casa aia de plăceri, numai 
dracul ştie dacă mai ajungeam la timp ca să te salvez, spuse 
Jean-Louis. 

— Aşa e, zise atunci şi Courottin, dar trebuie să fiţi de 
acord cu mine că ducele ăsta nu-şi ţine rangul... Să vină la 
voi acasă... 

La aceste vorbe trântite într-un mod atât de imprudent, 
Jean-Louis şi moş Granivel se uitară la cotoiul judecătoresc 
cu un aer pe care îl pricepu foarte bine fiindcă se grăbi să 
adauge: 

— Prieteni, cum puteţi crede că vreau să vă jignesc? Vizita 
asta nu mi-a fost şi mie utilă? Şi n-aş fi un ingrat dacă... Dar 
observați un lucru... întreg cartierul e tulburat, 
douăsprezece persoane s-au adunat la poarta voastră şi 
discută despre vizita nobilului. Or, ştiţi până unde poate 


merge opinia publică; se pregăteşte o revoluţie, norii 
politicii vestesc furtuna. Băgaţi de seamă ca această vizită 
să nu lase să se creadă că sunteţi în graţia celor mari. 
Credeţi-mă! 

— Are dreptate, zise pyronianul, vorbeşte ca un înger! 

Ajuns aici, Courottin găsi că e mai prudent să plece. 

Urcat în cocioaba lui din pod, reflectă la acest eveniment şi 
imediat îi scrise un cuvânt marchizului de Vandeuil ca că-l 
informeze ce ştia despre Fanchette. Şi, cu un curaj demn de 
admirat, se duse să ducă scrisoarea portarului elveţian 
care-l primi bucuros spunându-i: 

— Eu primit dispoziţie să te las intri... 

Courottin se culcă legănat de cele mai dulci nădejdi. 

Moş Granivel alergă pentru a treia oară la Saint-Germain- 
l'Auxerrois să se tocmească din nou cu sacristanul şi cu 
preotul de serviciu; de data asta reuşi să nu mai dea nimic 
în plus şi căsătoria Fanchettei şi a lui Jean-Louis fu fixată 
pentru a doua zi. 

Acea a doua zi atât de dorită sosi; dar Fanchette se sculă 
palidă, obosită, suferindă. 

— Iubitule, îi zise ea lui Jean-Louis, îmi e cu neputinţă să 
merg la biserică. 

— Ah, Fanchette, întârzierea mă sperie. 

— Vom merge mâine, Louis, dacă asta te nelinişteşte; dar 
eu sunt sigură. 

— Haide, băiete, nu te juca niciodată cu sănătatea! 

În timp ce fusese trimis să cumpere de mâncare pentru 
slujbaşii din birou, Courottin dădu o fugă la Graniveli. Îşi 
asumă sarcina să se ducă la Saint-Germain-l'Auxerrois şi să 
amâne căsătoria pe a doua zi. Apoi profită de un drum în 
foburgul Saint-Marceau, ca să dea altă fugă până la palatul 
ducelui, în strada Bac, şi să-l informeze printr-o scrisoare, 
despre amânarea nunţii, fiindcă ducele nu putea fi văzut. Şi 
veţi afla de ce... 

Lui Jean-Louis, ziua i se păru cât un secol. Dar avu 
plăcerea să vadă că febra Fanchettei dispăruse; şi să-l audă 


pe medic spunând că totul nu fusese decât un fleac. 

Să-i lăsăm pe cei doi îndrăgostiţi în mrejele dulcilor 
nădejdi şi să se bucure cât mai deplin crezându-se la poarta 
raiului, iar noi să-l urmăm pe duce. 

CAPITOLUL XI 

„O femeie e întotdeauna o femeie.” 

MILORD H. 

„Whath can enoble sats, or slaves, or coward? 

Alaş! not all the blood of all the Howards.” 

POPE, an Essay an man, Epistre IV. 

„lar tu, dacă virtutea cu grijă nu-ţi vei ţine, Al Talbot-ilor 
sânge, nu s-o vedea în tine.” 

DELILLE, traducere. 

Reîntors la palatul Parthenay, ducele, indignat de purtarea 
nepotului său faţă de Fanchette, se hotări să-şi manifeste 
nemulţumirea. O găsi pe Ernestine plângând: marchizul nu 
călcase pe acasă de douăzeci şi patru de ore. 

— Săraca de tine! zise bunul duce privindu-şi nepoata, plin 
de compasiune. 

— Ah, unchiule, unchiule! Ferdinand e într-adevăr vinovat! 
Să răpeşti logodnica unui om de treabă, chiar în momentul 
când se pregătea să se însoare cu ea... Şi s-o duci în acel loc 
mârşav... Dar cel puţin tânăra a scăpat de ruşine? 

— Slavă Domnului, nedemnul meu nepot n-a izbutit s-o 
batjocorească! Ernestine, încă nu ştii în ce măsură a putut 
uita de onoarea şi de îndatoririle sale! 

— Dumnezeule mare! 

— Totul mă face să cred că mi-a făcut de râs numele! Am 
văzut-o pe tânăra Fanchette şi am pus-o să-mi istorisească 
în amănunt peripeţiile sale. 

— Ei bine, unchiule? 

— Ei bine, Ernestine, tânăra, plină de teamă şi încurcată, 
nu mi-a putut explica limpede ce anume l-a putut determina 
pe marchiz să-i redea libertatea. Când iubitul ei a apărut şi 
a smuls-o din mâinile persecutorilor ei... hm... Cine ştie ce 


urma să facă Vandeuil fără acel ajutor neaşteptat? Poate că 
se gândea s-o omoare... 

— Vai, unchiule, de ce să nu crezi mai curând că poate 
căinţa şi remuşcarea... 

— Dacă ar fi fost aşa, Fanchette n-ar fi ezitat să-mi spună. 
Deci altceva l-a determinat pe bărbatul tău s-o elibereze. 
Aflu eu şi vai de el dacă vreodată... 

— Dragă unchiule, te rog... 

— Nepoată, eşti prea slabă şi dacă te-aş imita, purtarea 
noastră în loc să-l îndrepte pe marchiz, l-ar încuraja la rele. 
Eu sunt hotărât: nu mai vreau ca strigătele victimelor 
acestui dezmăţat să ajungă până la mine şi nici să vină să 
mă acuze de nepăsare. Voi răzbuna societatea, pe tine 
însuti Ernestine, şi onoarea numelui meu... 

Marchiza nu avu replică; deşi îşi iubea bărbatul cu o 
idolatrie oarbă, nu putea nega numeroasele părăsiri de 
care se făcea, în fiece fel, tot mai vinovat. Văzându-l deci pe 
duce atât de pornit împotriva lui, nu cuteză să-i mai ia făţiş, 
apărarea. În schimb, se folosi de dibăcia demnă de admirat 
pe care 6 posedă femeile, pentru a-şi aduce la îndeplinire 
dorinţele. Il copleşi pe bătrânul senior cu atenţii delicate 
care, aidoma unei plase invizibile, te prind în ea fără să-ţi 
dai seama că eşti captiv; plânse; era frumoasă, dulce, 
sensibilă şi nefericită; ducele fu aproape dezarmat. 

Între timp, se făcuse ora două noaptea şi marchizul încă 
nu se întorsese acasă; înclinarea către clemenţă începu a-l 
părăsi pe duce, când Ernestine, luându-l cu binişorul, mai 
ales că era obosit de încercările de peste zi, îl convinse, cu 
uşurinţă, de nevoia de a-şi cruţa sănătatea. Dar înainte de a 
se retrage, ducele o rugă pe marchiză, abia sculată din pat 
după o depresiune, să se culce imediat. Ernestine îl ascultă, 
conştiincioasă; totuşi cum nu-i făgăduise să şi doarmă, mai 
petrecu un ceas gândindu-se la nestatornicul care o neglija. 
În sfârşit, pe la trei dimineaţa, pleoapele îngreunate i se 
închiseră şi imaginaţia îi fu legănată de nişte vise cu atât 
mai plăcute, cu cât realitatea era mai deznădăjduită. 


Să revenim acum la nedemnul soţ al Ernestinei... Speriat 
de a nu o fi văzut pe Fanchette căzând în capcana din 
strada Postes, se reîntorsese la casa de plăceri; acolo află că 
Jean-Louis îi rănise oamenii, îi distrusese trăsura, îşi răpise 
logodnica şi dispăruse. Mai află că la o jumătate de ceas 
după încăierare, sosise şi ducele... La această ultimă veste, 
sufletul lui vinovat căzu pradă celor mai crâncene temeri. 
Crezu că se aflase despre crima lui şi se şi văzu pe eşafod. 
Duroc, martorul spaimelor sale, încerca în zadar să i le 
risipească... Vandeuil nu mai avea nici energie, nici curaj. În 
sfârşit, marchizul se linişti şi căzu de acord, împreună cu 
confidentul său, asupra conduitei pe care urma s-o adopte. 
Au hotărât ca marchizul să nu se întoarcă acasă decât la 
patru dimineaţa şi ca Lafleur, anunţat de Duroc, să aştepte 
această întoarcere având grijă să observe cu atenţie toate 
demersurile ducelui. 

Când se făcu ora patru, marchizul - furişându-se cu paşi 
de lup - străbătu grădinile palatului. Ajuns în antecamera 
apartamentului său, intră şi-şi văzu servitorul dormind 
buştean. 

— Lafleur... Lafleur... Cum mai doarme! Caraghiosul ăsta 
e fericit! Lafleur! Trezeşte-te, pungaşule! 

— Cine mă strigă? A, dumneavoastră sunteţi, domnule 
marchiz? Iertare, dar aşteptându-vă, trăgeam în tihnă un 
pui de somn. 

— Tihnă! Văd că-ţi arde de glume! Ce mai e nou? Ducele şi 
marchiza s-au întors devreme? 

— Doamna marchiză n-a ieşit din casă, iar domnul duce şi- 
a petrecut seara împreună cu ea. 

— Aha, bun... 

— A trimis după dumneavoastră şi am primit poruncă să-l 
anunţ de îndată ce vă întoarceţi... 

— N-ai idee ce vrea să-mi spună? 

— Cred că ceva în legătură cu ceea ce vi s-a întâmplat cu 
fata aia... iubita namilei de cărbunar. 


— Eşti sigur că despre asta e vorba? întrebă marchizul 
pălind. 

— Da, monseniore; domnişoara Victoire, una dintre 
cameristele doamnei, a surprins câteva vorbe din discuţie şi 
mi le-a spus, ca de obicei. 

— Ducele părea tulburat? 

— La început da, apoi s-a liniştit. Totuşi a dat o mulţime de 
porunci valetului, a trimis pe unul dintre oamenii săi la 
Versailles, cu o scrisoare, şi pe altul, cu altă. Scrisoare, la 
locotenentul poliţiei. 

— Asta-i tot ce ştii? 

— Da, monseniore marchiz. 

— Ajunge... Acuma lasă-mă singur. 

Lafleur se duse să se culce, iar marchizul, ros de nelinişte 
şi de remuşcare, se retrase în apartamentul său. Neputând 
să suporte starea de îngrijorare în care se afla, Vandeuil 
intră încetişor în dormitorul soţiei sale. „Dacă mă ameninţă 
vreun pericol, dragostea ei mă va avertiza!” Neglijându-i 
compania, ca mulţi dintre soţii pe care îi cunosc, ingratul 
făcea dreptate inimii pe care o sfâşiase. Intră deci în odaia 
ei, se apropie de pat şi o contemplă pe Ernestine care 
dormea liniştită şi care probabil că în acel moment visa ceva 
nespus de plăcut, fiindcă rostea ca într-un fel de extaz, 
numele soţului care o părăsise. Somnul ei liniştit îl calmă pe 
marchiz care se reîntoarse, cu inima uşurată, în 
apartamentul său. Se băgă în pat, încercă să doarmă, dar 
degeaba; chipul Leoniei cerându-şi drepturile nu-i îngădui 
să se bucure de o clipă de odihnă. Scoase din buzunar 
portretul smuls de la gâtul Fanchettei, îl contemplă şi 
începu să tremure. Un viitor sinistru i se prefiră prin faţa 
ochilor: văzu adevărul ieşind din adâncul mormântului şi 
arătându-se oamenilor; în sfârşit, după îndelungi 
frământări, trupul epuizat îşi ceru drepturile; marchizul se 
îndreptă spre masă şi se aşeză pe un scaun... apoi adormi. 
Dar ce somn! O sudoare rece îi şiroia pe frunte, simţea o 


greutate pe piept şi cuvintele întretăiate pe care le rostea 
dovedeau tulburarea de care ora devorat. 

În vreme ce Vandeuil îndura, în timpul somnului 
înfricoşător supliciul anticipat pe care-l merita, se făcu ziuă 
şi primul gând al dulcei Ernestine, deschizând ochii, fu la 
soţul ei. Neliniştită, sări din pat, îşi puse un capot şi alergă 
sprintenă în odaia unde se odihnea acesta. Crezându-l 
cufundat în gânduri, înaintă încetişor şi se aplecă asupră-i 
pentru a-i spune bună-dimineaţa. Cum portretul luat 
Fanchettei se afla pe masă, marchiza îl văzu, îl luă şi fugi, cu 
moartea în suflet. 

În primul moment al durerii sale, alergă la duce şi, uitând 
de orice prudenţă, căzu în braţele bătrânului senior, 
strigând: 

— Ah, unchiule! Ai avut dreptate, Ferdinand este cel mai 
ingrat dintre bărbaţi! 

Văzând-o pe Ernestine plângând, fruntea ducelui se 
înnoură şi privirea îi deveni severă. 

— Văd, va trebui pedepsit cu asprime, zise ducele. Da, fata 
mea, ce nouă jignire te face să plângi astfel? zise el. Spune- 
mi şi jur să nu... 

Mânia ducelui o făcu pe marchiză să-şi potolească plânsul; 
ea nu văzu decât primejdia în care se afla nestatornicul; şi 
inima ei slabă, tremurând pentru bărbatul pe care-l iubea, 
şi începuse a se căi că dăduse curs furiei de care fusese 
cuprinsă. 

— Unchiule, eu nu-l acuz pe Vandeuil... Nu te lua după 
tulburarea mea... sănătatea... am avut un vis urât... 

Dar scuzele tardive nu mai putură schimba părerea 
ducelui. Văzuse durerea oglindită în ochii Ernestinei; era 
adevărată. Şi asta nu era tot: marchiza ţinea în mână 
portretul fatal, pe care ducele i-l luă, zicându-i; 

— Să văd acum dacă mai cutezi să-ţi aperi soţul! 

Tremurând, Ernestine se aruncă la picioarele unchiului ei. 

— Milă! Milă! strigă ea. 


— Nici un fel de milă pentru nedemnul marchiz! Ei cum, 
nepoată, te-ai coborât până într-atât încât să te rogi pentru 
fiinţa cea mai josnică? ... Deci nu simţi îndeajuns jignirile cu 
care te-a copleşit? Departe de a-l ierta, va trebui, 
dimpotrivă, să-l blestem. 

— Dar, unchiule, e bărbatul meu! 

— Tocmai pentru asta nu poate fi iertat! Având o soţie 
încântătoare, o trădează mereu cu noi rivale; şi ce rivale! 
Femei de moravuri uşoare, de condiţie umilă şi de o mie de 
ori mai puţin frumoase decât draga mea Ernestine. 

— Ah, unchiule, dragostea dumitale faţă de mine e oarbă, 
zise atunci marchiza roşind de plăcere, în ciuda situaţiei 
penibile în care se afla, până într-atât e adevărat că o 
femeie nu aude niciodată, fără urmări, dulcea otravă a 
laudei care i se strecoară în urechi. 

— Nu, nepoată, zise bunul senior, sunt sigur că niciuna 
dintre amantele soţului tău nu se poate compară cu tine, în 
ceea ce priveşte graţia şi frumuseţea... Şi ca să vezi că am 
dreptate, să ne uităm la portret... 

Rostind aceste cuvinte, ducele deschise medalionul pe 
care-l ţinea în mână şi-şi aruncă privirea asupra lui, dar 
brusc, un strigăt ieşi din pieptul său, portretul îi alunecă 
printre degete, căzu şi se rostogoli la picioarele sale. 
Marchiza se uită plină de curiozitate, dar descoperi cu 
durere cel mai frumos cap de femeie pe care-l văzuse 
vreodată. Ernestine încă nu-şi revenise din uimire, că 
ducele şi luase medalionul şi-l ascunse cu grijă în haina sa. 
Apoi, luând-o de mână pe nepoată-sa şi târând-o după sine, 
intră în apartamentul marchizului. 

Acesta din urmă tocmai se trezise, şi părea încă buimac de 
gândurile negre care-l asaltau. Prima lui grijă a fost să 
caute medalionul; dar acesta dispăruse. Vandeuil începu să 
strige... Repede ca vântul ce aduce cu sine furtuna, 
întrevăzu toată întinderea primejdiilor care îl înconjurau; 
trebuia sau să fugă, sau să moară... şi apoi ruşinea... 
Fereastra era deschisă, grădina pustie, nimeni, nici un 


zgomot, va putea deci să sară... Dar iată că uşa se deschise 
şi ducele, cu chipul răvăşit, şi Ernestine, cu faţa scăldată în 
lacrimi, apărură în faţa sa. 

— În sfârşit, te găsesc, zise ducele... La aceste cuvinte, 
rostite cu multă energie, marchizul se opri uluit. Cu ochii în 
pământ, nu cutează să-i ridice asupra venerabilului său 
binefăcător al cărui suflet patern îl sfâşiase, şi nici asupra 
blândei Ernestine, atâta vreme neglijată. 


În vreme ce Vandeuil, palid şi tremurând, se străduia în 
zadar să-şi regăsească prezenţa de spirit şi cutezanţa, 
ducele închise cu grijă toate uşile apartamentului, după ce 
se asigură că nu se mai află nimeni înăuntru. Atunci, înaintă 
către nepotul său şi scoțând de la piept medalionul luat de 
la gâtul Fanchettei, i-l arătă marchizului. 

— Cum se face, domnule, că portretul nefericitei mele soţii 
se află azi în puterea dumitale? 

Vandeuil tăcu. 

— Cum, strigă Ernestine, portretul e al ducesei? Ah, dragă 
bărbate, câte scuze nu-ţi datorez! Îi vei ierta oare vreodată 
geloasei Ernestine acuzaţiile smintite pe care a cutezat să ţi 
le aducă? Dragă unchiule, vezi şi dumneata că Ferdinand e 
nevinovat! 

Scuzele marchizei picară cum nu se poate mai bine, 
ajutându-l pe Vandeuil să iasă din încurcătură. Înţelese 
imediat că, din moment ce soţia sa vorbea astfel, însemna 
că ducele nu descoperise nimic în legătură cu soarta fiicei 
sale. Nu putea avea decât, cel mult, unele bănuieli vagi, şi, 
cu puţină dibăcie, ar fi putut să i le risipească. 

— Domnule, spuse abilul marchiz, ridicându-şi spre duce 
privirea sigură pe care avu grijă să şi-o facă temătoare, 
mărturisesc în faţa dumitale şi a Ernestinei greşeala de 
care-mi aminteşte această miniatură. E foarte adevărat că 
mi-am însuşit-o odinioară şi că n-am mai avut curaj să-ţi 
spun după aceea. 

— Pentru care motiv, domnule? 

— Ca să am tot timpul, în faţa ochilor, imaginea generoasei 
mele binefăcătoare. Unchiule, ştii că datorez mult bunătăţii 
ducesei. Sunt de acord că în pătimaşa mea tinereţe am 
săvârşit destule greşeli; dar niciodată, în inima mea nu şi-a 
găsit sălaş ingratitudinea. 

— Atunci cum se face, întrebă ducele, aruncând asupra 
marchizului o privire scrutătoare, că acest portret, dat de 
mine scumpei şi nefericitei mele Leonie, se află acum în 
mâinile dumitale? 


— I l-am luat Leoniei într-una din călătoriile pe care le-am 
făcut în Poitou. Intenţionam să fac o copie după el şi să 
restitui originalul micei mele verişoare. Copila era atât de 
mică pe atunci, încât nu putea observa că i-l şterpelisem. 
Dar la scurt timp după asta, a avut loc incendiul care te-a 
lăsat fără fiica dragă... Am crezut că e de datoria mea să 
păstrez medalionul şi să nu mai redeschid rănile ce încă nu 
se închiseseră bine în inima dumitale de tată, restituindu-ţi 
ceva ce-ar fi necesitat, în mod indispensabil, o explicaţie pe 
care era de datoria mea fi-o evit. 

— Unchiule, zise atunci marchiza, vezi că povestirea lui 
Ferdinand poartă pecetea adevărului... 

— Da, pare veridică. Totuşi aş vrea să ştiu cum se face că 
după mai bine de şaisprezece ani, câţi au trecut de la 
moartea Leoniei, portretul ducesei se afla, în dimineaţa 
asta, pe masa pe care dormeai... 

Această întrebare neprevăzută păru să-l încurce pe 
marchiz. Ducele băga de seamă şi îşi reînnoi întrebarea, 
încruntând din sprâncene, cu un aer sever. Vicleanul, 
făcând apel la toată îndrăzneala cu care-l dăruise soarta, 
hotări să iasă în chip strălucit din situaţia critică în care se 
afla. 

— Din moment ce mi-o ceri, domnule, am să-ţi explic un 
lucru care o să ţi se pară nemaipomenit. Dar mai înainte, 
dragă Ernestine, adăugă el întorcându-se către marchiză, 
îngăduie-mi să-ţi cer, în genunchi, iertare pentru o greşeală 
de care acum roşesc... Şi spunând acestea, Vandeuil 
îmbrăţişă genunchii soţiei sale. 

— Ridică-tE. Dragă, zise biata Ernestine tremurând pentru 
noua greşeală pe care urma să i-o ierte. 

— Orice-ai fi făcut, voi uita dacă inima ta o reneagă. 

— Îngăduitoare şi blândă Ernestine... Ah, astăzi simt mai 
mult ca niciodată cât de nedemn sunt să-ţi aparţin... Cum 
de-am putut-o trăda pe cea mai încântătoare dintre soţii? 
Cum de-am putut alerga după o altă dragoste decât a ei? 
Sunt un ingrat, un smintit, un monstru şi merit... 


— lubeşte-mă şi voi uita totul! 

La această ultimă dovadă de dragoste, marchizul lăsă să-i 
apară pe chip cea mai vie admiraţie şi cea mai tandră 
recunoştinţă. Sărută mâna Ernestinei şi câteva lacrimi chiar 
îi scăldară ochii. 

— În sfârşit, strigă ducele care ascultase cu neîncredere 
frumoasele fraze ale nepotului său, ai de gând să-mi explici 
sau nu? 

— Oricât de mult m-ar costa, reluă marchizul cu un aer 
ipocrit, trebuie să te ascult... Unul dintre prietenii mei s-a 
prezentat mai zilele trecute unei doamne al cărui nume nu-l 
pot spune... Încântat de frumuseţea doamnei de X., am 
cutezat să-i spun cât de mult mă impresionase. Doamna era 
cochetă; a primit complimentele mele, dar a cerut dovezi de 
dragoste şi chiar sacrificii... Imediat mi-a venit în minte 
portretul mătuşii mele; greşind, desigur, mi-am zis că aş 
putea să-i ofer, ca dovadă a puterii pe care o dobândise 
asupra inimii mele, medalionul ce închidea în el chipul 
binefăcătoarei mele. 

— Ah, domnule, îl întrerupse ducele cu dezgust, al putut 
fără ruşine să... 

— Acuză-mă, dragă unchiule, fă-mă cum îţi vine la gură, 
voi îndura orice, mărturisindu-mi greşelile. Totuşi nu mi-am 
realizat ruşinosul plan pe care mi-l făcusem. Tocmai când 
eram pe cale să mă fac vinovat de cea mai josnică şi mai 
reprobabilă faptă, amintirea demnei mele binefăcătoare, a 
bunătăţii sale şi mai ales noblețea sângelui care curge în 
vinele mele, m-au reţinut. Am ieşit de la doamna de X. Fără 
să fi întinat imaginea unei Parthenay. Unchiule Ernestine, 
nu-mi rămâne decât să implor generoasa voastră iertare. 

— Crudule, zise tandra marchiză, oare va trebui să te iert 
tot timpul? 

— Ernestine, e pentru ultima oară... 

— Să-ţi aduci aminte de ce-ai spus acum, domnule, fiindcă 
eu îţi jur că-mi voi aduce aminte de acest nou jurământ 
solemn! 


Rostind aceste cuvinte, ducele se îndepărtă, aruncând 
asupra nepotului său una din acele priviri care zugrăvesc 
de o mie de ori mai bine decât cele mai lungi discursuri, 
sentimentele de care ne este plină inima. Marchizul o 
înţelese perfect; aşa că-şi făgădui să profite de momentul 
de răgaz pe care-l cucerise pentru a îngropa în măruntaiele 
pământului urmele înfricoşătoarei crime pe care-o săvârşise 
odinioară. 

CAPITOLUL, XII 

„Cea dintâi crimă atrage după ea o mulţime de alte 
crime.” 

OXENSTIERN 

„Dă-ne-o-ndărăt pe îndrăgita-mi fată, Pe care-o plângem 
zilnic şi-o chemăm. 

Tu, care vrei durerea cumplită s-o uităm Ca inima să-mi 
bată din nou ca altădată, Dă-ne-o-ndărăt...” 

COMPIQNY. 

Cum scăpă, marchizul alergă la casa de plăceri. Faptul că 
pe moment risipise bănuielile ducelui, că impusese inimii şi 
minţii Ernestinei, nu însemna mai nimic. Mai trebuia cA. 
Odată ce îndepărtase pericolul prezent, să scape şi de cel 
viitor. Vandeuil n-avea mijloace de ales. Oricât de cumplite 
ar fi fost, cele mai prompte erau cele mai bune. Dar cum să 
procedeze? Pe ce drum să apuce? Ce să facă, în sfârşit, ca 
să iasă din încurcătură? Cu mintea răvăşită de mii de 
gânduri diverse şi contradictorii, cu inima tremurând şi cu 
conştiinţa chinuită, aşa a ajuns marchizul în casa lui din 
strada Folie-Mericourt. Primul său cuvânt a fost: Duroc! Era 
într-adevăr, singurul om căruia i se putea încredința în 
întregime, singurul care dăduse până atunci dovadă de un 
ataşament statornic şi fără margini. 

— Domnule marchiz, Duroc este bolnav, răspunse un valet. 

— Bolnav zici? 

— Chiar foarte bolnav, domnule marchiz; doctorul care l-a 
vizitat a declarat că bătrânul are febră mare. 

— Cum de l-a apucat aşa, dintr-odată? 


— Ah, Doamne, i-a venit brusc, domnule marchiz. Chiar în 
seara în care tânăra aceea a plecat de aici... Duroc era într- 
o stare... Trebuia să-l fi văzut. Începuse să delireze; dar 
boala s-a dezlănţuit de-a binelea abia după sosirea 
monseniorului duce. 

— După sosirea unchiului meu? 

— Da, domnule marchiz. 

— Ajunge. Du-mă în odaia lui Duroc! 

— Cu neputinţă, domnule marchiz, nimeni nu se poate 
apropia de el. Închipuiţi-vă că într-una din crize - şi a avut 
destule de acest gen - ar putea să vă înjunghie. 

— Cred că exagerezi... 

— Nu, domnule marchiz, vă jur că am fost obligaţi să-i 
luăm tot ceea ce, în mâinile lui, putea deveni o armă. 
Închipuiţi-vă că furia lui a mers atât de departe, încât a 
încercat să-şi curme propria-i viaţă... Auzind ultimele 
cuvinte, marchizul păru să reflecteze profund. Un gând îi 
însufleţi cugetul şi surâsul ce-i însenină chipul dovedea că 
se oprise la această idee cu o bucurie plină de cruzime. 

— Deci spui că Duroc a încercat de mai multe ori să-şi ia 
viaţa? 

— Da, domnule marchiz! 

— Du-te şi vezi cum se simte bolnavul şi vino îndărăt să-mi 
spui şi mie... 'le voi aştepta în cabinetul meu... 

Scăpat de prezenţa inoportuna a valetului, marchizul lăsă 
să i se vadă pe chip nişte semne de rău augur. Avu totuşi, un 
moment, aerul de a se îndoi de sine însuşi. Dar făcând Un 
efort puternic trecu prompt, peste ceea ce socoti a fi doar o 
slăbiciune şi se îndreptă către apartamentul său. De-abia 
intră înăuntru, lăsând să izbucnească infernalele patimi 
care-l frământau, că valetul şi veni să-l anunţe că Duroc se 
afla în plin delir. Marchizul, după ce deplânse soarta celui 
pe care-l numi cel mai fidel şi devotat slujitor al său, îi făcu 
vânt valetului şi-şi începu pregătirile. În sfârşit, veni şi 
noaptea ca să pună capăt nerăbdării sale; ora opt... ora 
nouă... ora zece... Număra ceasurile cu spaimă, aidoma 


unui criminal care-şi aşteaptă moartea. Când sună de 
unsprezece, apucă un cuţit, îl ascunse la piept şi se îndreptă 
spre odaia lui Duroc, după ce mai întâi se asigurase că nu 
se afla nimeni pe lângă intendent. 

Datorită unei scări secrete şi cheii sale false, marchizul 
intră la Duroc, fără să-l vadă nimeni. Înaintă spre patul 
bătrânului care se mai liniştise şi care, treaz fiind, îşi 
recunoscu stăpânul. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule? 

— Da, dragă Duroc răspunse marchizul cu glas tremurat. 
Am venit să văd eu însumi în ce stare te afli... 

— Vai, stăpâne dragă, simt că nu voi întârzia să apar în 
faţa Judecătorului Suprem... De ce a trebuit să-mi încarc 
conştiinţa cu o povară atât de grea? Mi se pare c-o văd în 
faţa ochilor pe mătuşa dumneavoastră... e aici, priviţi-o... 
ochii îi strălucesc la fel ca şi în ziua morţii sale... îmi 
reproşează crima... cheamă asupra capului meu toate 
blestemele iadului! Milă! Milă! E neînduplecată... trebuie... 
Ah, dacă ar mai fi cu putinţă să-mi răscumpăr fapta, dacă 
cea mai sinceră căinţă... Fugi, stăpâne, iat-o pe ducesă! Ce 
doriţi de la mine, doamnă? Spuneţi că trebuie să-mi 
răscumpăr crima? Luaţi-mi tot sângele, vărsaţi-l până la 
ultima picătură. Dar salvaţi-mi sufletul! Scăpaţi-mă de 
chinurile veşnice la care sunt supuşi criminalii! 
Dumneavoastră puteţi face asta! Spuneţi, ce trebuie să fac? 
Căinţa? Cel de Sus îmi citeşte în inimă... Să-i redau Leoniei 
numele, inima tatălui său şi averea? Spuneţi că el trebuie 
Bă moară? Da, aşa ar fi drept! Dar în numele Domnului cel 
milostiv, nu-mi cereţi să-l dau chiar eu pe mâna călăului! N- 
aş putea, acest lucru e mai presus de curajul meu. Fie şi 
damnat! Doamne-Dumnezeule, fie-ţi milă de mine! 

La aceste cuvinte, Duroc păru gata să-şi dea sufletul. 
Văzând în ce hal delirează complicele său, marchizul 
tremurase de douăzeci de ori pentru viaţa sa şi de douăzeci 
de ori apucase cuțitul ascuns în haină. Remuşcările 
bătrânului puteau să-l piardă... Căinţa trecuse înaintea 


devotamentului. Aşteptă deci, cu o nerăbdare greu de 
exprimat, sfârşitul crizei; dar contrar nădejdii sale, Duroc 
păru să-şi vină în fire. 

— Ticălosul nu-şi va da duhul! strigă nemilosul Vandeuil. 
Duroc! Duroc! 

— Cine mă cheamă? 

— Duroc! repetă marchizul apropiindu-se de patul 
muribundului. 

— Ah! dumneavoastră sunteţi! zise bătrânul... 

Apoi adăugă: 

— Deci nu m-aţi părăsit? 

— Bătrân nebun! Nu poţi să-ţi înăbuşi remuşcările 
absurde? 

— Ei, monseniore marchiz, ce tot spuneţi acolo? Căâinţa 
este singura virtute care poate vorbi pentru mine când voi 
ajunge în faţa Domnului! 

— Imbecilule! Iată care era deci atât de lăudatul tău 
ataşament faţă de mine. Poate că într-un ceas îţi vei trăda 
binefăcătorul şi-l vei trimite pe eşafod! 

— Nu, mai curând... 

— Taci! Fiecare dintre cuvintele tale mă acuză! 

— Aveţi dreptate, zise convins bătrânul, trebuie să-mi ţin 
gura! Am să tac! Am să tac pentru totdeauna! Dar vai! ce se 
va întâmpla cu tânăra Leonie? 

— Crezi că o vei face fericită smulgând-o din braţele 
bărbatului pe care-l iubeşte? 

— Dar tatăl ei? Soţul nefericitei pe care am vârât-o în 
mormânt? 

— Crezi că regretele tale o vor mai învia? 

— Nu! Am fost un om rău! Şi încă aş mai putea face rău! 
Aş putea, într-un moment de spaimă, să vă sacrific pentru a- 
mi salva sufletul! Aşa că mai bine închideţi-mă! Nu lăsaţi pe 
nimeni să se apropie de mine, căci febra mă pârjoleşte şi 
remuşcările mă copleşesc. 

— 'Ticălosule! zise furios marchizul, ai putea... 


— Cu voia mea, niciodată! Dacă ar depinde de mine, v-aş 
lua taina în mormânt... 

— Unde ar fi îngropată... 

La aceste cuvinte abia murmurate, încât Duroc nu le auzi, 
Vandeuil se apropie de bătrân. Acesta luă mâna stăpânului 
său, o sărută, o udă cu lacrimile sale şi se jură să tacă. 
Devotament inutil! Un cuţit îi pătrunde în piept valuri de 
sânge ţâşnesc iar Duroc îşi priveşte stăpânul care venise să- 
l ucidă. 

— A murit, zise marchizul văzându-şi victima scoțând un 
suspin pe care-l luă drept ultimul. Să dispar cât mai iute din 
acest loc... Nimeni nu m-a putut vedea... Deci totul e salvat! 

Cobori, felicitându-se pentru reuşita crimei, şi se urcă 
liniştit, în trăsură, după ce le recomandă celorlalţi servitori 
să vegheze asupra bunului şi bătrânului Duroc, 
încredinţându-li-l. Ajuns acasă, intră în apartamentul 
Ernestinei cu surâsul pe buze. Marchiza îşi priveşte cu 
dragoste, soţul, iar ducele, încântat de această vizită, 
întinde nepotului său mâna. 

A doua zi dimineaţă, la micul dejun, marchizul e curtenitor 
faţă de Ernestine, glumind cu ea; niciodată n-a fost mai 
atent, niciodată n-au ieşit din gura lui mai multe glume 
plăcute; toţi îi admiră veselia, graţia şi promptitudinea 
răspunsurilor. Dar iată că un servitor intră speriat şi-l 
anunţă pe duce că bătrânul Duroc, în delirul febrei, s-a 
înjunghiat. 

— Nefericitul! strigă marchizul. A murit? 

— Nu, domnule marchiz, încă mai răsuflă şi cere să-l vadă 
grabnic pe monseniorul. Zice că are să-i dezvăluie nişte 
lucruri de cea mai mare importanţă. 

La aceste groaznice cuvinte, marchizul, palid ca un mort, 
simte că nu-l mai ţin picioarele. Tulburarea provocată de o 
asemenea veste îl împiedică pe conte să observe 
schimbarea nepotului său. Numai marchiza strigă: 

— Dragul meu, ţi-e rău? 


— Într-adevăr, nu mă simt bine... Eram atât de legat de 
slujitorul acela, încât... 

— Să plecăm, îl întrerupse ducele. Vandeuil, vino cu mine! 

— Dar unchiule, zise Ernestine, bărbatul meu nu se simte 
bine! 

— N-o să i se întâmple nimic. Hai, nepoate! 

Tot vorbind astfel, ducele îl trage după sine pe marchiz şi 
se urcă împreună cu el, în trăsură. Caii gonesc mâncând 
pământul, aşa că ajung imediat. Vandeuil, torturat şi 
înspăimântat, ducele în prada celei mai mari nelinişti. 

— A murit? întreabă marchizul. 

— Şi-a recăpătat judecata? întrebă ducele. 

— Trăieşte, şi e pe deplin conştient, zise valetul. 

— Să mergem la el, nepoate... 

Şi ducele, sprijinindu-se de braţul lui Vandeuil, intră în 
odaia lui Duroc. Zărindu-şi stăpânul, intendentul păru să se 
însufleţească. 

— Ai vrut să-mi vorbeşti, Duroc? zise ducele apropiindu-se 
de bătrân, cu milă şi bunăvoință; ce vrei să-mi spui? 

— Monseniore... (Marchizul tremură.) 

— Vrei să-mi ceri vreo favoare pentru familia ta? 

— Nu, monseniore; datorită generozităţii domnului 
marchiz, copiii mei nu vor avea nevoie de nici un ajutor. 

— Atunci explică-mi, ce vrei să-mi spui? 

— Monseniore, cine crede că m-am înjunghiat într-un 
acces de delir, se înşală... (Aici, chipul marchizului se 
acoperi de o sudoare rece.) Se înşală, monseniore, pentru 
că m-am înjunghiat cu bună ştiinţă... şi asta, ca să scap de 
remuşcările pricinuite de înfricoşătoarea crimă pe care am 
săvârşit-o odinioară dintr-un ataşament orb faţă de 
stăpânul meu... Doamna ducesă a murit otrăvită! 

— Monstrule! strigă ducele. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc monseniore, fiindcă asta nu e tot... 
Fiica dumneavoastră... Leonie... 

— A fost ucisă tot de tine, nu-i aşa? 

— Nu, monseniore, fata trăieşte... 


— Trăieşte? Dumnezeule! Domnule, adăugă bătrânul 
senior întorcându-se către nepotul său, ce mi-e dat să aud 
aici? 

— Unchiule... 

— Stăpânul meu habar n-are de crima mea, zise 
intendentul apucându-l pe marchiz de mână; el nu mi-ar fi 
îngăduit un asemenea lucru... 

— Unde e fata mea? 

— Monseniore, e la nişte oameni de treabă... familia 
Granivel... 

— Cum, Fanchette? 

— Nu e alta decât Leonie! 

— O, Dumnezeule mare! strigă ducele, căzând în genunchi 
pentru a mulţumi providenţei. 

— Monseniore, zise intendentul, rugaţi-vă şi pentru mine! 
Dragul meu stăpân, simt că mă duc... Îndurare... 

Şi bătrânul îşi dădu sufletul. Copleşit de povara crimei, 
marchizul îşi ridică, încet, cu vinovăţie, capul. 

— Ce sfârşit! zise el ipocrit şi la ce excese s-a dedat 
nenorocitul din devotament faţă de mine! Ah, unchiule, 
crede-mă că-i blestem zelul şi căinţa! Hai după fata 
dumitale! 

Chiar în acel moment sună de amiază. 

— E douăsprezece! strigă ducele. Astăzi, la ora asta 
Fanchette trebuia să se mărite cu cărbunarul! 

Şi bătrânul, în ciuda vârstei sale, o luă la goană, se urcă în 
trăsură şi făgădui o sută de ludovici vizitiului dacă avea să 
ajungă la timp... Trăsura porni ca vântul... Gânditor, 
marchizul, se întoarse acasă. Oare ducele va ajunge la 
timp? Asta vrem să vedem şi noi... 

CAPITOLUL XIII 

„... lrebuie să ştii Precum că-ntotdeauna, de-aceste 
sărbători, Femeile-s mai anturate decât sunt alteori. 

Că asta le cam duce adesea în ispită. 

O, Doamne, cât era, atunci de mulţumită.” 


CLEMENT MAROIT, Dialog între doi îndrăgostiţi „Cele mai 
dragi speranţe ale noastre pier adesea ca şi iluziile unui vis 
de dragoste.” 

AVERROES, de Re medica... 

În sfârşit, Jean-Louis se afla în faţa altarului cel mare al 
bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois. Fanchette, în 
strălucitoarea ei toaletă, îngenunchease pe o pernă de 
catifea roşie. Ornamentele făgăduite de preot înfrumuseţau 
ceremonia; în acel moment, însuşi preotul intra în sacristie. 
În biserică domnea o vie activitate. 

Cei patru negustori, moş Granivel şi pyronianul îi 
înconjurau pe viitorii soţi. O mulţime imensă contempla 
pregătirile ceremoniei; paznicul bisericii lovea mereu în 
dalele de piatră de pe jos, cu bastonul lui cu mâner de 
argint căci - în ciuda solemnităţii lăcaşului toate cumetrele 
din cartier şuşoteau: „Ce frumoasă e!”, „Ce flăcău arătos!”, 
„Ce pereche minunată!”, etc. Doamna Paradis şi Courottin 
pe care îl trimiseseră la prezbiteriu ca să-l zorească pe 
preot, veniră şi ei. Slujbaşul se aşeză în locul cel mai 
favorabil. Sună de amiază... Bunul preot înaintă grav. Un 
copil din cor scutură un clopoțel cu clinchet cristalin şi 
preotul paroh urcă în altar. La primul: Pax sit vobiscum18, 
Courottin văzând chipul congestionat al preotului, strigă: 

— Ei drăcie, doar abia a mâncat, doamnă Paradis! 

Dar femeia se făcu a nu-l auzi. Atunci, răutăciosul slujbaş 
ajunse în partea altarului unde se afla cartea de rugăciuni 
şi-i şopti, cu un aer diavolesc, preotului: 

— Domnule părinte, aţi uitat că în momentul de faţă 
sunteţi inter pocula19. 

— Pocula eşti tu însuţi, interveni mâniat copilul din cor. 
Slujba se întrerupe din pricina rumorii. Cuvântul pocula, 
care l-a vexat pe preot, trece din gură în gură şi e cu 
neputinţă de descris tulburarea şi confuzia din biserică. 

— Asta nu împiedică însă cu nimic nunta, zise moş 
Granivel. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Jean-Louis. 


— Ni s-au promis dascăli, îi zice Courottin bătrânului 
Granivel... Cel ce va oficia slujba trebuie să ţină un discurs, 
adăugă în şoaptă, la urechea lui Barnabe. Toţi trei zboară 
spre sacristie; Courottin, însetat, profitând de zarvă, dă pe 
gât sticluţa cu vin pentru miri, respectând agheasma. 
Trebuie să adăugăm că treaba asta era urmarea unui obicei 
pe care-l căpătase la vârsta de paisprezece ani, când 
cumula slujba de dascăl în altar cu cea de copil în cor. În 
timpul acestor ultime îndeletniciri învățase latina 
călugărilor din şcolile creştine dinainte de Revoluţie şi tot 
ceea ce mai ştia despre istorie, literatură, etc., etc. Dar de 
îndată ce Courottin împlini douăzeci de ani, îşi lepădă rasa 
călugărească şi se consacră zeului şicanelor, după ce 
trăsese foloase din toate lecţiile şi preceptele Bisericii. 

Acel diavol împieliţat făcu ce făcu şi ajunse în sacristie 
înaintea fraţilor Granivel. 

— Cum, domnule preot, aţi trecut în cost şi doi dascăli şi 
nu i-aţi adus? Trebuia să rostiţi slujba şi iată că pocula vă 
împiedică! Un preot pocula! 

— Amice, dascălii ne-au fost ceruţi la Saint-Denis pentru 
înmormântarea unui episcop. 

— Ah! 

— Iar eu, am însurat pe unul ieri, la miezul nopţii. 
Dimineaţă m-am sculat cu stomacul secătuit... Doamna 
Paradis a uitat că aveam de făcut o slujbă şi mi-a dat să 
mănânc zdravăn... 

— Atunci aveţi dreptate, domnule preot... Vă prezint 
scuze... 

În vremea asta, pyronianul îl căuta pe cel care se îmbrăca 
pentru a oficia slujba. Era un om al cărui chip vădea o mare 
blândeţe. 

— Domnule, dumneata le vei ţine un mic discurs tinerilor 
căsătoriţi? 

— Da, domnule! 

— Ai putea să-mi spui şi mie despre ce vei vorbi? 

— Pot să ştiu şi eu de ce, domnule? 


— Da, domnule, ca să-ţi răspund, fiindcă atunci când 
vorbeşti de unul singur, ai întotdeauna dreptate. Or, te rog 
să reţii bine acest lucru, reluă el apucându-l pe oficiant de 
sutană, te voi contrazice, venind cu argumente contrare; 
atunci soţii vor rămâne într-o stare de nehotărâre pe care 
trebuie s-o aibă orice om raţional. 

— Dar, domnule, un om raţional nu poate avea nici o 
îndoială asupra lucrurilor palpabile pe care eu... 

— Cum, domnule, nu te poţi îndoi de un lucru? Ei bine, nu 
te îndoi! Ascultă-mă... eşti sau nu eşti preot? Nu ai decât 
aceste două alternative; una o exclude pe cealaltă. Ori eşti 
preot, ori nu eşti. Ce eşti acum? Răspunde... 

Bietul ecleziast care, venit din fundul provinciei Sologne, 
oficia pentru prima oară la Paris, rămase cu gura căscată 
auzind acest argument al cărui viciu nu-l cunoştea pentru 
că nici o carte de logică nu apăruse în Sologne. 

— Cum nu sunt preot? Îţi arăt scrisorile şi actele 
doveditoare, zise el cu o rară simplicitate. 

— La ce-mi ajută? 

— Păi n-are cine să vă mai însoare nepotul; eu sunt 
singurul aici care pot oficia slujba... 

La aceste fatale cuvinte, moş Granivel se alătură preotului 
şi-l rugă să pună piciorul în prag. 

— Auzi, nu sunt preot! După douăzeci de ani... 

— Hai, domnule abate Vinot, grăbeşte-te! Mirii sunt în faţa 
altarului şi aşteaptă, zise preotul. 

— Eu nu sunt preot! De douăzeci de ani îngrop, consolez, 
cunun, cădelniţez, botez, binecuvântez... 

— Ah, domnule, zise moş Granivel, copiii mei... Ce 
întârziere! 

Bietul solognez, jignit de moarte de teribilul argument, nu 
repeta decât: „Nu sunt preot!” în faţa întregii sacristii 
consternate. 

— Fă totuşi slujba! strigă preotul paroh. 

— Eu nu sunt preot! strigă Vinot, cu lacrimi în ochi. 


Barnabe şi mai ales Courottin se bucurau de încurcătură 
când, pyronianul, avertizat de către fratele său cum că 
întârzierea îi făcuse pe logodnici să se întristeze, înaintă 
grav, ca un medic sigur de vindecarea bolnavului său, şi-i 
spuse bietului abate: 

— De cine te îndoieşti? 

— De mine, fiindcă m-am îndoit întotdeauna de forţele 
mele. 

— Ei bine, aşa cum te-am făcut să observi, sau eşti preot, 
sau nu eşti... 

— E adevărat! 

— Ei bine, neavând decât aceste două posibilităţi, una 
excluzând-o pe cealaltă, trebuie să fii de acord că nu eşti... 

Pe chipul preotului se citi cea mai mare consternare. 

— Or nu eşti, replică pyronianul, deci eşti! 

— Ah, strigă bunul solognez ca şi cum i s-ar fi luat o 
greutate de o sută de livre de pe stomac. Liniştit, îşi puse 
din nou sutana şi intră în altar. 

Slujba reîncepu la douăsprezece şi un sfert şi nerăbdarea 
lui Jean-Louis luă sfârşit. II sâcâia un fel de presimţire. Aşa 
că atunci când, în toiul slujbei, fu obligat să se ducă să caute 
o altă sticluţă cu vin, cu o lovitură de pumn făcu praf 
balustrada. 

— Abţine-te, dragul meu; n-avem de ce să ne temem îi 
spuse în şoaptă iubitoarea Fanchette. 

În sfârşit, preotul solognez, care slujea cu o rară 
demnitate şi cu o convingere atât de intimă, încât vorba lui 
mieroasă le merse şi altora la inimă, se întoarse, cu chipul 
strălucind parcă de o lumină celestă; cobori treptele 
altarului şi, adresându-se viitorilor soţi, rosti următoarele 
cuvinte pe tonul unui om inspirat: 

— Copii, sunteţi pe cale de a vă uni... să fiţi apropiaţi 
mereu! Cred în asta, în glasul tainic al inimii mele, în 
augurii pe care cerul îi face să strălucească în ochii voştri... 
Da... Ştiu că veţi fi apropiaţi; şi dragostea cea mai curată şi 
mai statornică va semăna flori pe drumul pe care îl veţi 


străbate împreună, chiar şi în iarna vieţii, pentru că virtutea 
vă va însoţi... Nu vă mai spun în amănunt care sunt 
îndatoririle... lubiţi-vă... Acest cuvânt le cuprinde pe toate. 
Mulţumesc Atotputernicului că s-a slujit de slabele mele 
mâini pentru a binecuvânta căsătoria voastră, aşa că priviţi- 
mă ca pe reprezentantul Lui. Bărbate, juri s-o respecţi pe 
această femeie şi s-o ocroteşti? 

— Jur, răspunse vocea de bas ce făcu să se cutremure 
bolțile bisericii. 

— Femeie, continuă preotul, juri să-ţi asculţi soţul şi să-i fii 
credincioasă? 

— Jur, zise Fanchette exprimând cea mai tandră iubire. 

Preotul se pregătea să rostească acel conjugo vos20; o 
sacră reculegere cuprinse toată adunarea, cu excepţia lui 
Courottin. Chipul celor doi iubiţi exprima o bucurie pură şi 
un interes ce mişcă sufletul fiecărui spectator. Toţi ascultau 
cu atenţie, toţi priveau... Dintr-odată, un bubuit ca de tunet 
se auzi la grilaj. Nişte cai, albi de spumă, aduceau un 
echipaj... 

— Până unde au ajuns cu slujba? strigă un senior decorat 
cu ordinul Saint-Esprit, şi care era din cale-afară de 
tulburat. 

— La cea de a doua bătaie de clopot, răspunse paznicul 
elveţian. 

— Monseniore, zise Courottin, înseamnă că s-a sfârşit 
predica şi că acum se schimbă inelele... 

La aceste cuvinte, ducele de Parthenay se grăbi şi alergă 
spre altar. 

— În numele regelui, mă opun la căsătorie! strigă el din 
toate puterile. 

Preotul, mirat, se opri. Jean-Louis scrâşni din dinţi. Toată 
lumea rămase stupefiată. Ducele o apucă pe Fanchette, o 
strânse în braţele sale şi strigă cu glasul unui tată ce-şi 
regăseşte unicul copil: 

— Fiica mea... Leonie a mea... Deci tu eşti... Şi vărsă un 
torent de lacrimi. 


Insensibilă la mângăierile unui tată pe care nu-l cunoştea, 
Leonie deveni palidă ca o moartă când văzu durerea lui 
Jean-Louis. În toiul celei mai mari zarve care a avut 
vreodată loc într-o biserică, Courottin se apropie de duce şi- 
i zise: 

— Fără mine, monseniore, totul ar fi fost pierdut! 

— Dumneata eşti tatăl meu şi asta vei fi întotdeauna! îi zise 
Leonie în şoaptă, bătrânului Granivel. O, micuța mea 
Fanchette... sufăr că-ţi mai spun încă astfel... Dar rostesc 
acest nume pentru ultima oară, pentru că iată-te mare 
doamnă... Ai să ne uiţi... Adio! 

Privirea Leoniei îl făcu pe moş Granivel să lăcrimeze; îi 
păru rău că rostise aceste cuvinte. 

Leonie se smulse din braţele tatălui ei; îşi întoarse ochii 
trişti şi lipsiţi de flacăra vie şi pură care-i însufleţise 
odinioară şi-l privi pe bietul cărbunar care, încremenit, se 
uita la ea buimac. Pe chipul lui se putea totuşi citi o 
dureroasă aviditate. Mirarea de pe toate feţele, subita 
stupefacţie a fiecăruia, prezenţa venerabilului preot, 
măreţia lăcaşului, şi neprevăzutul eveniment făcură ca 
momentul să pară cumplit. Ai fi zis că se abătuse secera 
morţii semănând tăcerea ei veşnică. Atunci Leonie înaintă, 
îşi aruncă braţele pe după gâtul logodnicului ei şi depuse pe 
buzele acestuia un sărut în care îşi puse toată puterea 
dragostei ei. Jean-Louis o privea fix; o lacrimă căzu din ochii 
Leoniei pe obrazul rece al iubitului ei. 

— Voi fi Fanchette a ta, îi zise ea în şoaptă; apoi îl 
îmbrăţişă pe profesor. 

— Copila mea, strigă pyronianul, ai logica sufletului. 

Ducele rămase mut şi înduioşat; atunci, de faţă cu toată 
lumea, Leonie îşi scoase cununa nupţială, acea minunată şi 
firavă pălărioară împodobită cu flori de portocal; presă 
buchetul cu mâna şi-l vâri în sân, spunând cu voce 
întretăiată: 

— Nu mă va părăsi niciodată! 


O anume graţie melancolică însufleţi mişcătorul rămas 
bun. Ducele se apropie de moş Granivel: 

— Prietene, nu mă acuza; vino la palatul meu; cel de al 
doilea tată al Leoniei mele va fi, în casa mea, venerat! 

Cu aceste cuvinte se îndepărtă cu paşi mari, ducându-şi de 
braţ fata aproape leşinată, care-şi privea tot timpul iubitul 
rămas stană de piatră. Ca atraşi de o forţă magică, cei trei 
Graniveli o urmară; auzind roţile trăsurii care se apropia, 
Jean-Louis îşi veni în fire într-un mod înfricoşător, mod ce se 
manifestă printr-o palmă trasă pe obrazul lui Courottin. Dar 
având în vedere că nu opusese nici o rezistenţă, suplul 
slujbaş nu se alesese decât cu doi dinţi rupţi; se rostogoli 
însă până la grilaj, unde sări brusc în picioare pentru a o 
susţine pe domnişoara de Parthenay, spunându-i: 

— Domnişoară, aveţi bunătatea de a o lua pe Justine 
cameristă! Apoi, ajutându-l pe duce să se urce în trăsură, 
repetă: 

— Să ştiţi, monseniore, că mie îmi datoraţi... 

Văzându-i mutra însângerată, ducele îi aruncă în bucuria 
sa, o pungă plină cu aur. 

Odată în trăsura strălucitoare, Leonie zărindu-şi prietenii 
şi pe singurul bărbat pe care-l iubea, îşi duse mâna la inimă, 
apoi o întinse spre ei, exprimând astfel toate sentimentele 
de care era copleşită. Gestul melancolic zugrăvea toată 
suferinţa şi starea inimii sale. 

Zgomotul înfricoşător al trăsurii răsună în sufletul lui Jean- 
Louis ca un strigăt al nenorocirii ce nu mai putea fi 
îndreptată. Nemişcat, urmări trăsura cu ochii şi când 
aceasta dispăru ochii săi rămaseră aţintiţi în depărtări. 

Courottin plecă ţopăind; cei doi Granivel încercară să-l 
facă pe Jean-Louis să înţeleagă, dar el părea țintuit în cuie 
sub portalul bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois, întocmai ca 
un sfânt de piatră... 

CAPITOLUL XIV 

„Orice om îşi are nebunia sa! 

Ferice de omenire când nebunia celor mari e blândă.” 


VAUVENARGUES. 

Cititorule, ai multă ţinere de minte, lucru pentru care te 
felicit... A mea m-a părăsit şi de asta sunt atât de trist. Din 
moment ce dumneata ai memorie, trebuie să-ţi aduci 
aminte de atitudinea melancolică a bietului Jean-Louis... 
După un ceas de nemişcare, se ridică, cu gesturi bruşte. Pe 
buze avea o otravă mortală care-l atacă şi-l făcu să devină 
furios: otrava era divina atingere a buzelor Leoniei ce 
depusese pe gura lui Jean-Louis toate flăcările iubirii. Fostul 
cărbunar, care se smintise brusc, îşi părăsi tatăl, zbură, 
trecu dintr-un salt pe sub portalul bisericii Saint-Germain- 
l'Auxerrois, prin Piaţă şi pe stradă; ajunse pe chei, alergă, 
căzu, zdrobi un papagal, se ridică şi o luă din nou la 
goană... Ajunse pe Pont-Neuf; mulţimea adunată privea un 
câine şi un om care căzuseră în apă. Jean se aruncă de pe 
pod şi se scufundă... 

— Nătângilor ce sunteţi! strigă profesorul sosind, lac de 
apă, opriţi-l, e nebun! 

— E nebun! repetă mulţimea cercetându-l pe profesor. 

Acesta se azvârli în apă după nepotul său şi toţi începură a 
râde de cei doi scufundători. (La Paris se râde de orice, 
chiar şi de virtute.) 

Grăsimea îl făcu pe filosof să plutească, în vreme ce Jean 
înşfăcă iute, cu o mână câinele, iar cu cealaltă pe domnul 
Lenfant pe care-l readuse pe plajă. Nebun sau nu, câinele 
fu recunoscător salvatorului. Omul? Nu se ştie nimic. 
Câinele îl urmă deci pe Jean-Louis şi, ieşind din apă, se 
scuturară amândoi. Norodul, uluit, începu să râdă şi, 
despărţindu-se, fiecare repetă: „E nebun!” Tot ceea ce e 
mare, e neobişnuit, iar ceea ce e neobişnuit pare nebunie. 

leşind din apă, profesorul fu arestat şi condus la Petites- 
Maisons din Charenton. Nu-şi putu înfrâna bucuria de a 
dovedi, a vorbi, a pretinde, etc. 

În timp ce el argumenta în plenul corpului de gardă şi-l 
convingea că era vorba de o supraveghere... o, minune! 
Jean, închipuindu-şi că este urmărit, intră în Palatul de 


Justiţie. Asistă la pledoaria unuia de Bonnicres, care nu 
avea dreptate. Spiritualul Jean începu a râde în nasul 
justiţiei şi ceru să se tragă la sorţi; lumea îl privea şi râdea, 
rerit şi el pentru că râdeau toţi: râdeau avocaţii, râdea 
publicul, râdeau judecătorii, râdeau aprozii, râdeau toţi, 
până şi procurorii, până şi bunii burghezi care, cu nasul 
sprijinit în mânerele bastoanelor veneau la tribunal doar ca 
să-şi facă digestia. Din pricina râsului, câinele începe să 
latre şi cauza fu câştigată. Jean o şterse, auzind motivarea 
hotărârii. 

Între timp, şiroind de transpiraţie, suflând, gâfâind, sosi şi 
Barnabe care ceru Curţii să-i dea nepotul. Toată lumea râse 
şi mai tare şi citirea motivării fu reluată de la capăt. Atunci 
Barnabe strigă că totul e îndoielnic, ba făcu şi mai mult, 
dovedi ceea ce spunea. De Bonnicres se sperie. Curtea 
dădu o hotărâre prin care ceru să fie mai amplu informată. 
Şi când te gândeşti că acela era procesul ducelui de 
Parthenay! 

În vremea asta, nebunia lui Jean-Louis îl făcu să intre, cu 
neruşinare, la Şcoala de Medicină. Un tânăr medic trebuia 
să susţină o teză privind corpul omenesc, et de omni 
scibili21; tânărul medic era aşteptat. Jean-Louis semăna cu 
el... 

— Dumneata eşti? întrebă uşierul. 

— Da, eu sunt! Atunci îl conduse într-o sală. Tânărul se 
lăsă condus şi îmbrăcat într-o robă neagră. Apoi fu aşezat 
într-o bancă. Alte trei robe negre, dar cu peruci pe cap, în 
chip de doctori, răsfoiau prin nişte cărţi groase, prăfuite. 
Dar chiar atunci sosi şi neobositul Barnabe care rămase 
tablou văzând seriozitatea cu care Jean-Louis se pregătea 
să-şi susţină teza. 

— Linişte! îi spuse uşierul cu o mutră prelungă. 

Primul profesor, doctorul Bartholo, făcu: Hâm! Hâm! adică 
tuşi, apoi întrebă: 

— Vorbeşti latina sau franceza? 

— Şi una şi alta şi amândouă deodată, zise Jean. 


— Încep tul e bun, strigă Barnabe. 

— Domnilor, răcni Jean-Louis cu glas tunător, cunoaşteţi de 
multă vreme închizătoarea corpului uman, eu vin să vă aduc 
cheia... 

La aceste cuvinte fiecare se uită la Jean-Louis care, în acel 
moment, duse mâna la buzunarul din dreapta al 
pantalonilor. Cei trei doctori se consultară dacă trebuiau să 
se supere sau nu, când candidatul continuă astfel: 

— Savantissimi doctores22, dumneavoastră qui estis 
chandellae până într-atât luminatus o artă unde până acum 
nu s-a văzut din ea nici un strop... aflaţi că, după noile 
descoperiri făcute la Londra, la Paris, la Pekin, în Tomeo şi 
Lilliput, se ştie că la baza naturii stau patru mari factori; 
primele principii ale materiei în care vedem nişte 
admirabile modificări, visum visu. Aceste patru principii 
sunt: hidrogenul, oxigenul, carbonul şi azotul. Or, e sigur că 
ceea ce numim corpus humanum nu poate fi alcătuit decât 
din amestecul sau din ceea ce rezultă din cele patru 
principia vitae mundi al căror plus sau minus explică 
diferitele caractere ale oamenilor. Astfel, în loc de a spune 
bilios, sanguin, nervos, aş prefera să se spună hidrogenic, 
oxigenic, carbonian şi azotos... Merg mai departe şi susţin 
ca o adunare legislativă, judiciară sau naţională nu poate 
funcţiona bine şi hotărî, atâta timp cât ea nu conţine un 
număr egal de astfel de caractere. Şi nu tot din acest motiv 
se trag şi căsniciile nefericite? Ba chiar şi simpatia? Căci 
dacă măritaţi o azotoasă cu un oxigenic, e greu să se 
împace... în timp ce o carboniană şi un carbonian vor tinde 
întotdeauna să se unească; inde irae, inde amores23! lată 
de ce o iubeam eu pe Fanchette! Aşa că, savantissimi 
doctores, veţi înţelege că omnes maladias ce pică peste 
omenire, nu vin decât din derangementum echilibrului care 
trebuie să existe între cele patru principii, atât în afară, cât 
şi înăuntru, intus, extra et ultra... 

După această introducere, cei trei profesori se priviră 
între ei ca pentru a-şi spune: „Să fie oare zeul medicinei în 


persoană? Esculap avea câine?” Rămaseră încântați de 
ştiinţa lui; Jean începu să-şi mângâie câinele care dădu din 
coadă, privindu-i pe cei trei doctori cu nişte ochi atât de 
strălucitori, încât putea fi luat drept un câine savant. 

— Ar fi deci de ajuns, reluă candidatul, pentru a vindeca 
diversas maladias ale bărbatului şi ale femeii de a 
distinguare: 1. Dacă e vorba de unul dintre cele patru 
principii, care domină şi care e mai slab; 2. Dacă nu cumva, 
două dintre principii s-au unit pentru a le oprima pe 
celelalte două. 3. În sfârşit, să aflăm diversele rezultate ale 
acestor amestecuri şi ale acestor lupte, iată savantissimi 
doctores, tot secretul medicinii. Or, acesta odată descoperit, 
adăugând sau scoțând, fie carbon, fie azot, oxigen sau 
hidrogen, veţi vindeca omnes maladias fără nici un fel de 
mices-sticlorum, mices-potiorum, potiorum calmantum, 
aqua chiorensis, seringorum, cataplasmatum et moxarum, 
etc. Deci, savantissimi doctores, această înţeleaptă 
investigaţie va face din medicină o artă întemeiată pe 
aparenţe, doar cu ajutorul unui mic instrument pe care am 
să vi-l arăt. 

Aici, Jean-Louis se scotoci din nou în buzunar şi începu să 
râdă. 

— Acest instrument, continuă el nonşalant, e un fel de 
termometru care l-a costat cincizeci de ani de trudă pe 
unchiul meu Barnabe, autorul lucrărilor: Călimara 
medicinei, Greşeli medicale, Papucul Dreptului, Biga salutis, 
Virevoustes nascatores. Savantissimi doctores, dacă 
plonjando un om în acest antropometru, se vede şubiţo, pe 
o scară, capodoperă nemuritoare a spiritului uman: 1. Dacă 
cele patru principii sunt în proporţii egale; 2. Care este cel 
sau cele care predomină şi prin urmare, cel sau cele care 
sunt mai slabe; 3. Toate gradele combinării acestor 
principii. Adică un tablou al tuturor caracterelor posibile, 
de la tirani şi până la regii cei buni, de la genii şi până la 
dobitoci; 4. Tabloul tuturor bolilor care derivă din fericitul 
sau nefericitul amestec al celor patru principii, odată cu 


doza ce trebuie scoasă sau adăugată pentru a-l vindeca pe 
bolnav. Astfel, înainte de a încheia o căsătorie, dacă-i pui pe 
mire într-un antropometru şi pe mireasă într-un 
gunometru, se va vedea, la scară, dacă cele patru principii 
ale lor sunt în deplină armonie. Şi aşa mai departe... 

Un murmur măgulitor se ridică din toate părţile 
auditoriului şi mai mulţi bolnavi, crezându-se de-acum 
vindecaţi strigară: „Bravo!” Atunci câinele începu să latre, 
restabilind ordinea. 

— lată, aveţi aici scara, zise Jean-Louis şi aici modelele de 
antropometru şi de gunometru. La aceste cuvinte, doctorii 
îşi părăsiră locurile şi-şi aplecară capetele pentru a vedea 
hârtia pe care le-o prezentase Jean-Louis. Dar iată că 
acesta din urmă, izbucnind într-un hohot de râs, înşfăcă 
perucile celor trei doctori şi începu să le frece mutrele cu 
ele, fără să ţină seamă de strigătele lor. Lumea se năpusti 
spre Jean-Louis. 

— E nebun! E nebun! strigă Barnabe. 

Urmă o încăierare zdravănă, iar teribilul Jean-Louis, 
lovindu-i pe toţi cei care-i stăteau în cale, izbuti să ajungă n 
stradă, în toiul tapajului, al strigătelor şi al stupefacţiei 
generale. Îl urmăriră, dar el găsi o uşă deschisă; intră, văzu 
o scară, se căţără pe ea; ajunse la etajul al cincilea, înde trei 
hoţi forţau broasca unei uşi; hoţii se speriară şi fugiră. Jean 
se urcă pe acoperiş, unchi-său după el. Jean făcu un salt şi 
sări pe acoperişul casei de peste drum, cu câinele în lesă. 
Bunul Barnabe vrând s-o ia pe acelaşi drum, îşi adună 
forţele, îşi făcu vânt şi căzu... Din fericire, un car plin cu fân 
care se îndrepta spre Ivry, îl „primi” pe profesor. Jean, 
zbura pe acoperişuri, împreună cu câinele său. O babă 
evlavioasă crezu că Barnabe era diavolul, Jean-Louis, 
sfântul Mihail, iar câinele, calul său ceresc. Văzându-l pe 
diavol cum se prăbuşeşte, începu să strige: „Victorie! 
Miracol!”. Mulțimea dădu năvală şi o crezu; pentru că zece 
mii de oameni fură martori la minune. Sus, pe casă, roba 


căpătase un fel de aureolă de foc, datorită soarelui care îi 
tivea conturul. Zvonul se răspândi, lumea comentă: 

— L-am văzut! 

— L-am văzut! strigau toţi. 

Începu a se vorbi despre minune, în Marais, în Lile de la 
Cite, pe cheiuri, pe străzi, în hanurile pline sau nu, în 
budoare, în saloane, în culise. În dughene, peste tot. Lumea 
se închina, tremura, ridica ochii către cer. În sfârşit, îl 
înştiinţară pe agheasmatar, care-l înştiinţă pe paznicul 
bisericii, care-l înştiinţă pe sacristan, care-l înştiinţa pe 
preot, care-i înştiinţă pe pastori, care-l înştiinţară pe marele 
vicar, care-l înştiinţă pe arhiepiscop, care-l înştiinţă pe 
cardinal, care-l înştiinţă pe rege ce-şi îngădui să râdă şi să-i 
comunice reginei. Regina îi spuse doamnei sale de onoare, 
care-i spuse lacheului ei, care-i spuse unui tipograf. Atunci 
clerul, profitând de această ocazie pentru a lăuda Cerul şi a 
mai pune o sărbătoare în plus, în calendar, porunci să se 
tragă clopotele. Toată lumea dădu fuga la biserică. Nonote 
şi răposatul Pattouillet tocmai se împotmoliseră în 
rugăciunea lor, căci îi furase somnul. Au fost însă treziţi de 
cei care strigau: „Pentru doi bănuţi, apariţia sfântului 
Mihail, din ordinul regelui!” 

Jean îşi continua goana pe acoperişuri. Acum ajunsese în 
strada Bac; şi cum se găsea chiar deasupra şemineului din 
camera de culcare a domnişoarei Leonie de ParthenaY. 
Cobori pe burlan, cercetă odaia unde fuseseră adunate 
toate minunăţiile luxului şi ale opulenţei. Văzu o scrisoare 
începută şi citi aceste rânduri: „O, dragul meu, ne rămâne 
trista consolare de a putea...” Jean scrise dedesubt: 
„Fanchette, te voi iubi mereu!” Stropi hârtia cu lacrimile 
sale, dar auzi pe cineva tuşind în odaia de alături, aşa că se 
urcă pe burlanul şemineului, cu câinele după el, până când 
ajunse pe acoperiş. Nu se mai opri decât la arhiepiscopie, 
unde se făcea o hirotonisire cu ocazia apariţiei sfântului 
Mihail. Jean intră, cu roba lui neagră, care fu luată drept 
sutană. Când îi veni rândul, se aplecă şi se aşeză în 


genunchi; dar iată că iar îl apucară furiile, îl înşfacă de 
picioare pe cel hirotonisit, îl trânti, îi bătu pe acoliţii săi, ba 
Chiar şi pe preot, şi-l muşcă de părţile cărnoase pe teatinul 
Robustinet, duhovnicul doamnei de Plaidanon, lucru ce o 
amări foarte tare pe aceasta. Cumplită încăierare! 
Robustinet striga: 

— Ăsta-i dracul! Lumea repeta: 

— E dracul pe care sfântul Mihail nu l-a omorât decât pe 
jumătate! îşi vine în fire! Păzea! 

Arhiepiscopul fugi, ţipând... Diavolul se luă după el. 
Fiecare striga, se lamenta... Atunci paznicul, trecând prin 
mulţimea ce rămăsese cu gura căscată, se duse să caute un 
poliţai ca să-l aresteze pe diavol şi să-l vâre la Conciergerie 
(ăsta e iadul de aici, de pe pământ). Dar gărzile franceze 
refuzară să se preteze la aşa ceva. Rumoare în întreg 
Parisul! Femeilor care sporovăiţi, bătrânilor care tremuraţi. 
Însăşi poliţia nu mai pricepea nimic, ceea ce nu era chiar 
mare pagubă! Ai fi zis că se apropie sfârşitul lumii. Atunci, 
în acel înfricoşător dezastru s-au găsit trei răufăcători 
condamnaţi la moarte pentru că falsificaseră bani, care îşi 
asumară sarcina de a-l aresta pe diavol, în loc de a se duce 
la spânzurătoare... 

Intrară în arhiepiscopie... şi-l găsiră pe arhiepiscop la 
masă, înfulecând o prepeliţă, pentru a mai prinde puteri. 
Jean dispăruse, după ce-l trăsese de urechi, spunându-i: 

— Îndreaptă-te, păcătosule! 

În toiul acelei harababuri, bietul Jean-Louis se duse 
pedibus cum jambis24 pe străzi. Din instinct, se îndreptă 
către jupânul Plaidanon. Îl lăsară să treacă şi pe el, şi pe 
câinele său. 

— Domnule, îi zise Plaidanon, ai venit pentru vreo afacere? 

— Pentru o afacere, răspunse Jean-Louis cu calmul unui 
neamţ care-l studiază pe Kant. 

— Ce afacere? 

— O sechestrare. 

— Imobiliară? 


— Nu, corporală. 

Rostind cuvântul, Jean îl înşfăcă pe maestrul Plaidanon de 
curea şi-l scutură cu toată puterea. Plaidanon începu să 
strige. Lui Jean i se păru nostim că o râşniţă ca Plaidanon se 
poate revolta. Îl puse între genunchi, ca pe o păpuşă şi-i 
altoi câteva. Slujbaşii dădură năvală, dar cărbunarul 
răsturnă un sac cu scuzi, pe jos; Plaidanon leşină, Courottin 
începu să adune cu mâinile şi cu gura, iar Jean trecu liniştit, 
la doamna Plaidanon, alături de care se aşeză, foarte 
familiar, pe canapea. 

— În sfârşit, iată-te, dragă, zise doamna Plaidanon care, 
recunoscându-l pe Jean-Louis, se prefăcu a-l lua drept soţul 
ei, din pricina robei; ai întârziat cam mult; ai fost reţinut la 
Palatul de Justiţie? 

— Da, zise Jean-Louis şi se sprijini de umărul procurăresei, 
întocmai ca un cotoi tânăr care vrea să se joace. 

— Bietul de tine! şi doamna Plaidanon îl sărută pe frunte 
şi-l mângâie. 

— Stai un pic, zise Jean-Louis, grav, aşteaptă. 

— Nu, răspunse ea cu voce slabă. Dragul meu Plaidanon... 

— Haidem! zise Jean-Louis. Se ridică, îşi scoase roba, o 
împături liniştit, în patru şi i-o puse pe genunchi, având 
grijă să nu ocupe un volum prea mare. Doamna Plaidanon 
privi pe furiş toate acele pregătiri, cu nişte ochi plini de 
voluptate, dar răutăciosul Jean îi surâse cu mutra unei 
maimuțe care e pe cale să facă o poznă. Doamna Plaidanon 
se apropie şi... 

— Ptiu! strigă Jean-Louis făcând un gest care dovedea în 
mod sigur că se smintise. Şi arzându-i o palmă zdravănă 
peste fund, doamnei Plaidanon, îşi luă roba şi porni în 
goană pe scări, coborând câte patru trepte deodată. Făcu 
mia lui şi optzeci de metri pe minut, timp de zece minute şi 
se trezi într-un club, în mijlocul unor oameni care vorbeau 
cu dezinvoltură. Mânat de o inspiraţie profetică, noul Daniel 
se aşeză la mijloc, se urcă pe un scaun şi strigă, cu chipul 
înflăcărat: 


— Dacă vreţi să cunoaşteţi viitorul... iată pronosticurile din 
l'Annee perpetuelle... toţi Merlinii, sau alde Mathieu 
Laensberg n-au vorbit niciodată mai adevărat. (Ascultaţi, 
ascultați!) 

Va exista şi în acest an un rege (Mişcare în diverse 
sensuri); acest rege este... Creatorul, care n-a schimbat 
niciodată legile, nici pe miniştrii; natura va merge înainte, 
fără reacţii şi fără a şovăi. 

Uşoară întrerupere. 

— Vor exista eclipse, nişte eclipse ale bunului-simţ, în 
unele capete. (Murmure.) Cât despre eclipsele planetare, 
sigur că vor exista, mai ales dacă astrele se vor plasa în aşa 
fel, încât ele să poată avea loc. (Gest de convingere.) În 
ceea ce priveşte datele lor, la momentul oportun... e greu să 
pui rămăşag dacă se vor întâmpla ziua sau noaptea, 
dimineaţa sau la amiază. 

Anul acesta, principii vor da îndărăt, miniştrii vor merge 
înainte şi Franţa, înapoi; bărbaţii, pe de lături, dacă vor fi 
beţi; încovoindu-şi spinarea, dacă vor slujbe; sau cu fruntea 
sus, dacă sunt liberi şi cinstiţi; în puşcărie, dacă au datorii şi 
ad Sanctam Pelagiam25 dacă au vrut să introducă raţiunea 
prin contrabandă; în plus, cei săraci vor merge cum vor 
putea, iar morţii nu vor mai merge deloc26. 

În acest an, bătrâneţea va fi declarată incurabilă de către 
toţi savanții medicinii, poftindu-i pe oameni să se ferească 
de ea. Dar nimic nu va egala boala dominantă! Ea va fi 
cumplită, molipsitoare, endemică şi epidemică, laxativă, 
dureroasă; îi va apuca pe guvernanţi ca şi pe guvernaţi, iar 
diagnosticul ei va fi strigătul de: „Aur! Aur! , 

De asemenea bogaţii vor avea bani, iar cei săraci îl vor 
vedea pe dracu în fundul pungii lor, în vreme ce orbii nu vor 
mai vedea nimic. Surzii nu vor auzi aproape deloc, şchiopii 
vor şchiopăta de un picior, ologii de amândouă! Garantez că 
nici un medic nu va putea încălzi iarna picioarele celor pe 
care îi vor vindeca. (Agitaţie generală). 


Va exista grâu! Dacă va creşte bine şi nu va avea nimic de 
îndurat din pricina vântului, a ploii, a soarelui; la fel va fi şi 
cu prunele din Tours, cu măslinele din Languedoc, cu 
nisipul din Olonne, cu fetele din Paris, cu pedanţii din 
Cartierul Latin, cu burghezii de treabă din Marais, iar 
rentierii vor face coadă la Trezorerie. 

Anul acesta autorii vor fi mândri, funcţionarii vor fi 
insolenţi, comedianţii, greu de condus, iar femeile vor fi 
îndrăgostite. Cât despre bărbaţi, ei nu vor fi decât pe 
moment, fapt de care femeile se vor plânge. 

Vor muri nişte prinți mari. Dar cu nici un minut înainte de 
ora fixată de hotărârea Parlamentului veşnic şi vor fi însoţiţi 
de toţi supuşii lor, ceea ce mi se pare o greşeală a naturii. 

În rest, în ciuda planurilor făcute de Mica Provența, Sicilia 
va rămâne la locul ei şi Neapole, acolo unde se află; vom 
dori doar să-i vedem pe locuitorii lor ceva mai viteji; pe 
englezi, să-i vedem cu mai puţin orgoliu, pe francezi, cu mai 
puţine gloanţe în cap şi cu mai puţine lanţuri la picioare 
care să-i împiedice să joace, căci se presupune că de vorbit, 
nu mai vorbesc... 

În sfârşit, la primăvară vor fi trandafiri, la iarnă, ţurţuri, la 
vară, grâne, la toamnă, struguri. Universul va fi mereu 
populat de o rasă ce se va înmulţi din propria ei cenuşă, 
întocmai ca pasărea Phoenix! Şi pe acest muşchi, acest 
microcosm de insecte se vor bate, se vor sfâşia sau vor fi 
liniştite. Vor exista întotdeauna impozite, vexaţiuni, etc. Dar 
ce văd? Staţi un pic... Nu văd nimic! Ba da, disting... 
pământ, mare, cer, stele! Şi numele unui iezuit... Ei drăcie, 
vedeţi şi dumneavoastră? 

Abia atunci Jean-Louis sesizând timpul prezent, timpul de 
astăzi, reluă cu glasul lui de tunet pe care i-l cunoaşteţi: 

— Curaj, generoşi apărători ai Fanchettei! Curaj! Săpaţi 
înfricoşătoarea stâncă ce se înalţă cutezătoare în mijlocul 
Galiei, săpaţi! dar săpaţi bine! Va cădea peste capetele 
voastre şi vi le va zdrobi! (Râsete generale.) Pe voi şi 
cratiţele voastre; dar n-are importanţă, săpaţi! Veţi pieri pe 


câmpul de onoare; dar nu vă temeţi de nimic, îmi asum 
sarcina epitafului vostru... Pentru a vi-l scrie, voi tăia toate 
penele găinilor din Maine şi din Bretagne. Siguri că veţi 
cuceri o prețioasă nemurire, căci ridicolul nu moare 
niciodată în Franţa, continuaţi să lansați în aer strigăte de 
neputinţă... Veţi ajunge, v-o prezic, la înălţimea eroilor lui 
Cervantes. Va fi sublim pentru om să se reîntoarcă la 
barbarie. Născut sub semnul racului, acest secol va avea 
gloria de a face fluviile să curgă spre izvoare, de a-i prăvăli 
pe cei mari, de a-i ridica pe cei mici, de a pune carul 
înaintea boilor, şi de a face raţiunea să zboare în jurul 
tuturor capetelor, fără să poată pătrunde în ele (Agitaţie, 
urale prelungite.) 

Toţi rămaseră cu gura căscată şi Jean profită de uimire 
pentru a o şterge. Alergă, prompt ca fulgerul, trecu prin 
Passy, Neuilly, Souillv. Pouilây, Caylly, Lysy, Bercy, Crecy, 
Foilly, Raincy, Viry, Grecv, Farcy, Lagny, Charly, Marly, 
Etrepilly, Rumilly, Babigny şi Ivry. Ajunse tocmai când se 
pregăteau s-o mărite pe domnişoara Jolynet cu domnul 
Hustus... Jean puse mâna pe mireasă, o luă cu forţa şi... 

— Cum, cum, nepotul meu? strigă Barnabe gesticulând din 
vârful carului cu fân; copil zurbagiu! Asta argument, nu 
glumă! Dar, mă rog, la urma urmelor, e ceva firesc! 

Înainte ca unchiul Barnabe să fi coborât, Jean, cu roba în 
mână şi cu câinele alături, alergau cu o mie optzeci de 
picioare pe minut. 

— Era nepotu-meu! zise Barnabe. 

— Vei plăti în locul lui, strigă mirele. 

— Mă îndoiesc... 

— Îl vom da în judecată. 

— Să vedem... 

— Renunţăm numai dacă ne plăteşti daune-interese... 

Unchiul plăti şi porni în urmărirea lui Jean. 

Acesta, ajuns aproape de Paris, se simţi obosit. Se opri, se 
aşeză pe o bornă şi o strigă pe Fanchette, din toate puterile. 
Câinele, înțelegând jalea stăpânului său, scoase nişte urlete 


lugubre. N-am posibilitatea de a face să răsune ecourile, 
fiindcă se aflau amândoi în plină câmpie. 

Intră în Paris obosit şi înnoroiat. Ajunse în bulevardul 
Saint-Martin, cu privirea rătăcită, dar cu un început de 
judecată. Primul rezultat al acestei judecăţi a fost că a 
sărutat-o pe bătrâna negustoreasă de prăjituri, numind-o 
draga lui Fanchette. Apoi i-a dărâmat dugheana şi i-a risipit 
toate aluaturile. Femeia a început să ţipe, s-a adunat lumea, 
oamenii au căutat să se informeze ce s-a întâmpla. Nucleul 
s-a îngroşat, bătrâna s-a smiorcăit, lumea a prins a şuşoti: 
„Ce e? Ce e?” Dar Jean-Louis şi câinele său cu o gogoaşă în 
gură alergau ca nişte posedaţi. Unchiul ajunse şi zise: 

— Era nepotu-meu! L-au luat de guler, el s-a lăsat luat şi a 
plătit. Dar n-a făcut asta decât după ce a argumentat, a 
dovedit, şi a convins-o pe bătrână că... că... că... 

Făcându-se seară, Jean intră la un spectacol de teatru; se 
juca Dezertorul... începu să plângă atât de tare, încât toată 
lumea se uita la el. Un domn foarte onest, venit din 
provincia Maine, îl preveni că devenise obiectul atenţiei 
generale. Jean îi mulţumi foarte politicos, printr-un pumn 
zdravăn, care-i zdrobi nasul; câinele începu să latre, vecinii 
încercară să-l potolească pe Jean, care-i luă la bătaie. 
Parterul se amestecă şi începu să strige: 

— Afară! Afară! 

Insultat, Jean sări în mijlocul parterului şi începu a împărţi 
lovituri zdravene în dreapta şi în stânga. La rândul său, 
câinele imitându-şi stăpânul, muşcă şi el, tot zdravăn, 
pulpele picioarelor. Stăpânii pulpelor zbierară, şuierară, 
urlară, lojile aplaudară, bătrânele fugiră, tinerele admirară 
forţa musculară a triumfătorului. Inevitabila gardă franceză 
sosi, cu un comisar în robă neagră... Parterul fu încercuit. 
Atunci, cum disputele particulare se şi isprăviseră, Jean se 
strecură pe sub banchete şi când comisarul cu robă neagră 
apăru la un capăt, Jean apăru la celălalt, îmbrăcat cu roba 
lui. Îi spuse apoi unui poliţai din gardă să se ducă şi să-l 
aresteze pe falsul comisar. Poliţaiul care visa să ajungă 


caporal, se grăbi să dea dovadă de zel şi-l înşfăcă pe 
adevăratul comisar. Cu cât acesta din urmă susţinea că ele 
cel adevărat, cu atât poliţaiul îl înghiontea mai tare; pe 
scurt, îl duse la închisoare, împreună cu cel pe care Jean îl 
desemnase drept autorul încăierării. 

Apoi Jean-Louis o porni la întâmplare. Paşii îl duseră în 
strada Ogniard, în bârlogul lui Courottin. Urcă încet scara 
din vârful piscului şi după o sută optzeci şi trei de trepte 
ajunse pe palierul pe care dumneavoastră îl cunoaşteţi... 
Intră în magherniţa unde bătrâna sibilă care-l adusese pe 
Courottin pe lume era ocupată să-şi dea sufletul. 

— Ah, iată-te, domnule medic... Ai întârziat cam mult... 
dacă ţi s-a promis un scud, eu nu-ţi voi da decât treizeci de 
bănuţi... 

— Fie şi treizeci, zise Jean-Louis. 

— Atunci cincisprezece... 

Jean nespunând nimic, bătrâna strigă: 

— Zece bănuţi sau cară-te! 

— 'Te simţi rău... zise Jean. Chipul dumitale... Ar trebui să 
iei... 

— Să iau! strigă bătrâna adunându-şi forţele. Să iau! lau 
orice dacă leacul se împacă şi cu conştiinţa mea! 
Muribunda, văzând o lumânare arzând, zise: 

— Fie-ţi milă, domnule, şi stinge-o! Cuvintele nu-i nevoie să 
se vadă... E o lumânare de şase bănuţi! Ah! Ticălosul de fiu- 
meu mă va ruina! 

Dând să se aşeze, Jean se prăvăli într-un fotoliu vechi, 
tapiţat, care se făcu praf şi şaptesprezece mii de franci, în 
ludovici de aur, se rostogoliră prin odaie. 

— Hoţii! Mă omoară! Şi bătrâna cu părul lăţos se ridică, 
ridurile i se contractară, dinţii îi clănţăniră, ochii îi erau 
rătăciţi: 

— Comoara mea! Hoţul! 

La aceste cuvinte, Courottin intră şi bătrâna îşi dădu duhul 
de durere, muşcându-şi, cu furie, ludovicii. 

Trebuie să-i dăm dreptate şi lui Courottin: îşi iubea mama. 


— Mamă! strigă el, fără să observe ludovicii. Mamă, biata 
mea mamă! 

Vărsă câteva lacrimi. Jean-Louis plânse şi el. Courottin 
ridică trupul care mai era cald încă, îl puse pe patul 
mizerabil, scoțând totodată cei trei ludovici pe care bătrâna 
avară şi-i vârâse în gură, parcă spre a-i lua cu sine în 
mormânt. 

Jean-Louis fu consternat de spectacol, se întoarse, 
gânditor, la locuinţa paternă. 

Îi deplângem sminteala! Ne bucurăm totuşi de faptul că-şi 
va regăsi bunul-simţ... deşi domnul Barnabe, urcat pe un 
hipogrif, nu zburase să-l caute şi în regiunile lunare... Dar 
să-l şi plângem, fiindcă revenea la durerile sale! Fanchette 
era pierdută pentru totdeauna! La acest gând, Jean plânse, 
îşi smulse părul, nu vru să mai mănânce, nu-i mai ascultă 
nici pe tatăl, nici pe unchiul său. Fluctuaţia lunii, suportată 
de trupul său, se transmise sufletului. Sporovăi, deliră, 
vorbi despre Fanchette, îi mustri pe duce şi pe pair, 
mângâie câinele care-l privea cu tristeţe, vorbi cu aerul, cu 
focul, cu vântul, cu pământul, le adresă jelaniile şi suspinele 
sale pentru ca ele să le transmită iubitei lui. Îşi sfâşie 
hainele întocmai ca Iacob; nu simţea nimic, nu auzea nimic, 
nu mai respira, nu mai voia nimic decât un singur lucru: pe 
dulcea lui iubită, pe Fanchette a lui! Cea care l-a sărutat pe 
buze, cea cu care trebuia să se însoare, cea care seara 
trebuia să... O ridica în slăvi, o mângăia, îi înapoie sărutul... 
Pentru el, ea era palpabilă, deşi lipsea... Sări în sus, de 
bucurie, iar câinele îl imită. Moş Granivel gemu şi se rugă. 
Cât despre profesor, el îl urmărea pe Jean peste tot, pe 
scări, în curte, raţionând, argumentând, dovedind, 
deosebind, dizertând... După trei zile, exaltarea încetă. Jean 
căzu pe patul Fanchettei. Profesorul începu să vorbească, 
dar Jean adormi. 

Să-l lăsăm să doarmă, iar noi să ne ocupăm acum de 
oamenii care nu au odihnă. Cititorul trebuie să fi ghicit că 
vreau să vorbesc despre Leonie, despre marchizul de 


Vandeuil şi despre ducele de Parthenay. Numai ducele e 
fericit, căci şi-a regăsit fiica iubită. Vandeuil, care-şi dă 
seama de toate urmările evenimentului, îşi face la repezeală 
un admirabil plan pe care-şi propune să-l execute cu 
perseverenţă. A calculat şi a cântărit totul şi e destul de 
dibaci pentru a cuteza orice. Îl vom urmări, în curând, pe 
drumul lui întortocheat. Până atunci, cititorule, îngăduie-mi 
să mă duc să mă culc, fiindcă mi-e somn şi fiindcă menajera 
mi-a adus boneta de bumbac. Noapte, bună! 

CAPITOLUL XV 

„Trăia prin fiica sa, şi nu prin sine însuşi” 

Poem de JONAS 

„Vin ca un criminal, căindu-mă-ncurcat, Fără să trag 
nădejde că mai pot fi iertat” 

Comedia Soţul libertin, de un anonim „ÎL ştii cumva pe- 
Onuphre? 

— De el n-am auzit! 

— Onuphre are spirit... - A, va ajunge mare! 

— Umil e şi smerit... - Păi a şi parvenit!” 

Comedia Protectorilor, de un anonim. 

Cititorule, cred că momentul de reflecţie asupra 
nestatorniciei lucrurilor omeneşti vine tocmai la ţanc. 
Mărturiseşte că am dreptul să introduc în această 
interesantă istorie, şapte sau opt pagini doldora de 
dialoguri privind felul cum urcă şi coboară roata norocului. 
Dar declar că te scutesc de aceste banale reflecţii, cu 
condiţia de a lua ferma hotărâre să te gândeşti la viitor şi 
să-ţi asumi sarcina de a citi pasajul din Seneca: de Fortuna. 

În ce mă priveşte, voi relua firul povestirii şi mă voi aşeza 
în spatele trăsurii ducelui de Parthenay, pentru a o urmări 
pe fermecătoarea Leonie. 

În timpul drumului, ducele o copleşi pe fiica lui cu 
întrebări, dar la toate Fanch... ce era să zic? domnişoara de 
Parthenay nu răspundea decât monosilabic, ceea ce vă 
demonstrează îndeajuns că se gând ea la Jean-Louis. 


Ajunse, în sfârşit, la palatul care de-acum încolo, devenea 
locuinţa ei; în vestibul, se întâlni cu Ernestine de Vandeuil, 
care-i ieşise înainte. 

— Nepoată, iat-o pe fiica mea! strigă ducele în culmea 
fericirii! Marchiza o sărută. Pe Leonie cu o mişcătoare 
sensibilitate. Cât despre duce, cred că ar fi spus întregului 
univers că-şi regăsise fata dragă. 

Domnişoara de Parthenay a fost instalată în apartamentul 
ocupat odinioară de mama sa. Ernestine poruncise să fie 
deschis; frumoasele mobile fuseseră şterse de praf, husele 
scoase şi totul în acele odăi dovedea lux şi măreție. 

Ducele, declarând că voia să mănânce în familie şi fără 
inoportuni, poarta palatului fu închisă pentru toată lumea. 
Marchizul nu întârzie să-şi salute unchiul şi pe Leonie. 
Chipul îi era calm şi vesel. Şi totuşi în pieptul lui erau 
zăvorite toate urile iadului. 

— Dragă verişoară, spuse el apropiindu-se de Leonie, 
acum nu pot decât să mă felicit că te-am răpit, căci fără 
asta, unchiul nu şi-ar mai fi regăsit niciodată fiica iubită, iar 
n0i, o verişoară încântătoare, pe care o vom iubi cu 
sinceritate. 

— Îţi iert şi eu greşeala, zise ducele. I-am iertat şi lui 
Duroc crimele a căror amintire vreau s-o îngrop! Şi ducele 
o îmbrăţişă din nou pe Leonie. 

— Unchiule, îţi făgăduiesc că începând de astăzi, casa de 
plăceri va înceta să mai existe. După ce a fost locuită două 
zile de Leonie, nu mai poate adăposti pe nimeni. Cât despre 
mine, mă voi schimba; renunţ la diavol şi la operele lui. 

— Bine, nepoate! strigă ducele. Marchiza îşi privi soţul cu 
un aer de neîncredere. 

— Da, dragă Ernestine, reluă marchizul, nu voi mai fi 
nestatornic; această aventură va fi ultima; mă reîntorc la 
soţia a cărei afecţiune şi frumuseţe nu le-am cunoscut 
îndeajuns. 

— Dragă Leonie, zise marchiza cu o bucurie străbătută de 
unda melancoliei, îţi voi datora deci şi fericirea mea. Deşi 


rostise asemenea cuvinte, nu prea era înclinată să creadă în 
ele, până într-atât i se părea de imposibilă convertirea 
soţului. 

— Ce ai tu, fata mea? întrebă ducele; nu scoţi o vorbă, 
frumosul tău chip e aproape trist... 

— Tată... Leonie rosti acest cuvânt pentru prima oară şi 
inima paternă a bunului senior fremătă de plăcere. Tată, 
continuă ea roşind şi aproape buimăcită, cum aş putea fi 
veselă? Am fost luată pe sus din mâinile binefăcătorilor mei 
care mi-au vegheat copilăria. Ei s-au bucurat de primele 
mele mângâieri, de primul surâs al chipului şi al sufletului 
meu; pe dumneata nu te cunosc decât de câteva momente; 
vreme de şaisprezece ani, tatăl meu adoptiv m-a copleşit cu 
dovezile unei adevărate iubiri părinteşti. Şi toată dragostea 
mea... Tată, astfel de legături nu se rup fără să nu simţi în 
mod dureros... Crede-mă că mă strădui să te iubesc şi pe 
dumneata la fel... Simt că-mi va fi uşor 

— Fata mea, această naivă mărturisire face să-mi 
sporească dragostea pentru tine... Şi-i strânse mâinile într- 
ale sale, învăluind-o cu o privire afectuoasă. 

Vedeţi că Leonie se ferea să vorbească despre Jean-Louis 
şi despre dragostea lui; cei care au iubit vor simţi de ce; 
celor insensibili, mi-ar fi ruşine să le explic acest lucru. 

Începând din acel moment, între Leonie şi Ernestine se 
stabili cea mai agreabilă amiciţie; amândouă se simţiră 
demne de sentimentul ce le unea! Se pare că cei care 
ascund în suflet o undă tainică de melancolie se simt atraşi 
unul de altul printr-o simpatie mutuală, de la prima vedere, 
de la primele cuvinte. 

La masă, marchiza fu foarte mirată de atenţiile aproape 
amoroase ale soţului ei şi paloarea obişnuită a chipului ei 
frumos căpătă o uşoară nuanţă trandafirie. Răspunse la 
avansurile conjugale cu acea receptivitate care-l 
însufleţeşte întotdeauna pe cel ce primeşte dovezile de 
bunăvoință ale unei fiinţe din pricina căreia a suferit tot 
timpul. 


Se amuzară mult pe seama Leoniei care se mira de toate 
micile ceremonii de care sunt înconjurați cei mari. Copil al 
naturii, în timpul mesei se consacrase în întregime 
bucatelor şi nu concepea să nu te serveşti singur. Obişnuită 
să-i vadă pe moş Granivel şi pe pyronian legându-şi 
şervetele albe la gât, începu să râdă văzând cum tatăl şi 
verişorul ei caută să se lipsească de ele, cerând de băut 
valeţilor pe jumătate respectuoşi, pe jumătate obraznici, şi 
în sfârşit, necunoscând numele mâncărurilor pe care le 
ingurgitau. Surpriza ei atinse culmea, văzând că fructele de 
la desert fuseseră aşezate în fructiere de argint cu picturi, 
etC. Etc. În timpul mesei, au căzut de acord că Leoniei îi 
trebuiau o trăsură şi un vizitiu, un valet de cameră pentru 
apartamentul ei şi mai multe slujnice. S-a discutat multă 
vreme despre cumpărăturile ce trebuiau făcute; fiecare îşi 
spuse părerea; seara trecu cât mai vesel cu putinţă, iar 
marchizul a fost tot timpul de o rară amabilitate cu soţia sa, 
care gusta farmecul de a se simţi iubită şi tremura ca nu 
cumva să fie vorba de o iluzie sau de un vis. 

Retrasă în apartamentul ei, Leonie nu mai admiră, de data 
asta, ca la Plaidanon, strălucirea, luxul şi somptuoasa 
bogăţie a dormitorului ei; nu; se aşeză pe un fotoliu şi cu 
capul în mâini începu să se gândească la uriaşa barieră la 
obstacolele de netrecut rare o despărţeau de iubitul ei. Îşi 
scoase buchetul de flori naturale de portocal, care-i 
parfumase sânul şi-l sărută, plângând cu lacrimi sincere; 
apoi, apucând pana, începu scrisoarea ale cărei cuvinte le 
cunoaştem; dar dându-şi seama cât de greu va fi să 
corespondeze cu Jean-Louis se opri şi, dezbrăcându-se 
singură, cu promptitudinea obişnuită, se vâri în pat, 
blestemând evenimentele care o despărţiseră mereu de 
Jean-Louis. 

De-abia se băgase în pat că şi apăru camerista marchizei. 

— Ce doreşti? o întrebă Leonie. 

— Domnişoară, am venit pentru toaleta dumneavoastră de 
noapte... 


— Îţi mulţumesc, dar n-am nevoie de nimeni. 

— Domnişoară, scuzaţi-mă, că am sosit prea târziu, dar 
doamna m-a ţinut mai mult ca de obicei, căci domnul se 
culcă astă-seară în apartamentul doamnei... Sunt trei ani, 
murmură Victoire, de când nu s-a mai întâmplat aşa ceva. 
Nu ne vom referi la... acest lucru şi nici la comentariile pe 
care frumoasa cameristă le făcu pe seama infidelităţilor 
marchizului, aşa că vom trage o cortină pudică peste 
palatul de Parthenay. Căsătoria e un lucru mult prea serios 
pentru ca să glumeşti pe seama ei. Poţi să ştii ce ne este 
rezervat şi nouă? 

Cititorule, acum trebuie să ne ocupăm de un personaj 
puţin important, dar pe care-l veţi vedea mereu când va 
avea de obţinut un loc, de câştigat un ban şi de făcut 
plecăciuni. Courottin deci, nu dormea nici el mai mult decât 
Leonie şi decât doamna de Vandeuil, numai că aceasta din 
urmă nu dormea din cu totul alt motiv. 

Vicleanul slujbaş ştia din experienţă că atunci când e vorba 
despre cei mari, nu trebuie să pierzi niciodată nici un 
minut. Or, încă de dimineaţă, după ce s-a îngrijit de maică- 
sa, a dat fuga la doamna Plaidanon şi, căţărându-se pe 
scara întortocheată a ajuns la Justine, aflată încă în pat. 

— Cine-i acolo? strigă camerista. 

— Eu sunt, Justine! Deschide! îmbracă-te repede! 

Subreta sări din pat şi veni să deschidă. Courottin avea 
prea multe afaceri în cap pentru a-şi pierde timpul cu 
dezmierdări; Justine fu foarte surprinsă de faptul că 
slujbaşul fără s-o sărute sau măcar s-o mângâie, îi spuse: 

— Dragă Justine, află că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap! 
îmbracă-ţi imediat cele mai frumoase haine şi vino cu mine. 

— Şi cine-o scoală pe doamna? 

— Las-o şi grăbeşte-te! 

Seriosul slujbaş o convinse pe Justine. 

— Ei bine, CourottiN. Cară-te! Trebuie să mă îmbrac... 
spuse ea cu o privire ironică. 


— Hai, lasă... Mai curând vin să te ajut, zise slujbaşul 
râzând. 

— Ah, Courottin, şi decenţa? 

— Şi averea, Justine? Ea trece înaintea a orice! Şi la urma 
urmei, nu suntem ca şi căsătoriţi? 

— 'Ticălos mic ce eşti! 

Cuvintele însoţiră un sărut pe care Courottin îl depuse 
foarte drăgăstos pe frumosul sân al Justinei. În sfârşit... Nu, 
nu în sfârşit, ci după... Courottin o ajută pe fermecătoarea 
subretă să-şi isprăvească toaleta întreruptă, apoi o porniră 
la drum, spre palatul contelui de Parthenay, călăuziţi de 
Speranţă şi de Ambiţie. 

— Ascultă, Justine, îi spuse Courottin pe drum, dacă 
reuşim să capeţi locul de cameristă la Fanchette... 

— La Fanchette? strigă Justine mirată. 

— Da, dragă. Fanchette e acum domnişoara de Parthenay. 
Cum s-a întâmplat asta? Nu ne priveşte! Ceea ce ne 
interesează, e grija pe care trebuie s-o avem de a urca, şi 
cât mai repede cu putinţă; cum deocamdată încă mai 
suntem în noroiul în care e aşezată, cu capătul de jos, scara 
celor mari, trebuie să ne căţărăm cât mai repede pe o 
treaptă onorabilă. Asta-i toată afacerea noastră! Or, dragă 
Justine, vei avea multe de observat în casa ducelui. Mai 
întâi, ai grijă şi câştigă-i încrederea Leoniei în aş. Fel, încât 
să-ţi destăinuie secretele; fă-te utilă, necesară, 
indispensabilă, căci protecţia ei va fi pentru noi ca minele 
din Potose. 

La gândul de a fi camerista fiicei unui duce, imaginaţia 
Justinei începu a făuri cele mai îmbietoare planuri şi 
perechea îşi mări pasul. 

— Ascultă, Justine, cred că domnişoara de Parthenay îl 
iubeşte pe cărbunarul ei; treaba ei, dar eu socot că nu 
trebuie să încurajezi această dragoste, pentru că niciodată 
nu va avea şanse de reuşită. Va trebui să faci apel la toată 
dibăcia ta pentru a o aproba în faţa fetei şi a o denigra în 


faţa tatălui; în plus, te rog să mă consulţi ori de câte ori se 
iveşte vreo ocazie delicată. 

Tot vorbind astfel, ajunseră la palat; dar elveţianul îl lăsă 
pe Courottin să treacă şi o opri pe Justine. 

— Asta tânără şi frumoza tomnişora nu intrare! 

— Scuză-mă, domnule portar, dar e camerista pe care a 
cerut-o domnişoara de Parthenay. 

La aceste cuvinte, elveţianul nu mai zise nimic, iar 
îndrăzneţul Courottin ajunse până în antecamera 
domnişoarei de Parthenay datorită cuvintelor magice: 

— E camerista cerută de domnişoara de Parthenay! Era 
mult prea de dimineaţă pentru ca toţi valeţii să se fi trezit. 

Courottin nu fu deci oprit decât de doi lachei şi de 
elveţian. Leonie, trează şi îmbrăcată, se tot întreba cum 
avea să-şi folosească timpul. Începutul scrisorii lui Jean- 
Louis se oferi privirilor sale, când două ciocănituri mici ce 
răsunară slab în uşă o făcură să se ridice în grabă. De 
îndată ce se întoarse cu faţa, zări în uşa întredeschisă 
mutra răutăcioasă a lui Courottin. Constatând că Leonie nu- 
l oprise, slujbaşul se strecură, ca o pisică, în odaie. 

— Ah, dumneata eşti, prietene? zise Leonie. 

La aceste vorbe măgulitoare, ideile pe care Courottin şi le 
făcuse despre cei mari şi insolenţa pe care socotea că 
trebuie să şi-o însuşească pentru a parveni, fură date peste 
cap. „Prietenul ei! ... ricană el; şi-a pierdut minţile”. 

— Da, domnişoară, spuse, înclinându-se. 

— Vii, desigur, din partea lui Jean-Louis? 

— Da, domnişoară, replică îndrăzneţul solicitator fără să 
ezite. 

— Ce ţi-a spus? Vorbeşte... 

Fără să se intimideze, Courottin replică: 

— Ah, domnişoară, domnul de Granivel e nebun din pricina 
dumneavoastră. 

— Ce-a făcut ieri? Trebuie să fie foarte mâhnit... Ce se va 
întâmpla cu dânsul? 


— Domnişoară, vă va spune el însuşi... în acest moment, 
vin să vă reamintesc de făgăduiala pe care aţi făcut-o... Ştiţi 
cât vă sunt de ataşat... 

— Da, prietene, nu voi uita niciodată ceea ce-ţi datorez... 
Jean-Louis... 

— Justine! strigă slujbaşul. 

Şi Justine apăru. 

— Domnişoară, reluă Courottin, am venit numai în 
interesul dumneavoastră, căci vă trebuie o cameristă care 
să vă iubească şi care să vă poată face unele servicii. 

Slujbaşul se opri, accentuând asupra ultimului cuvânt. 

— Luaţi-o pe viitoarea mea nevastă, adăugă el; o 
cunoaşteţi; ea vă va iubi şi-i veţi putea încredința orice 
secret. Justine a mea e o perlă... vă va fi devotată. Şi dacă 
domnişoara vrea să corespondeze cu domnul Granivel, o voi 
servi... Courottin o trase pe Justine de rochie şi ea tăcu. 

— Într-adevăr, Justine, o întrerupse îndrăgostita Lonie. 

— Domnişoară, stăpânului nu i-ar plăcea să vă cer o 
răsplată pentru serviciile mele; inima mea, zise ipocritul 
bătându-se peste piept, v-a aparţinut întotdeauna. Totuşi, 
dacă vom avea nevoie de protecţie pentru a ne înjgheba o 
situaţie modestă, veţi îngădui să-mi iau libertatea şi să mă 
înfăţişez... 

— Poţi să-mi ceri orice vei vrea, prietene, şi dacă-mi va sta 
în putere, îmi va face o adevărată plăcere să solicit orice 
pentru tine! 

— Ah, domnişoară... 

Şi Courottin se retrase udând cu lacrimile sale mâna 
Leoniei. 

Justine vru să se întoarcă la doamna Plaidanon ca s-o 
anunţe că nu mai poate rămâne în slujba ei. Dar vicleanul 
slujbaş se opuse, observând, în mod foarte judicios, că nu 
trebuie să-ţi părăseşti niciodată o nouă slujbă, luată cu 
asalt... (Aviz solicitatorilor!) Plecând, Courottin o privi fix pe 
subretă şi-i spuse pe un ton sever: 

— Ai înţeles, Justine? 


— Am înţeles, Courottin; nu te teme de nimic! 

— Nu-ţi cer, zise el decât să-mi fii credincioasă... căci ştii... 
averea, înainte de orice... O sărută şi părăsi palatul. 

În aceeaşi zi, Justine fu instalată, iar singura nemulțumită 
a fost Victoire; fiindcă pierduse mult în ochii lacheilor după 
sosirea logodnicei lui Courottin. 

În ce-l priveşte pe acesta din urmă, nemaiputându-se 
stăpâni, se plimbă toată ziua, fără să revină la slujbă şi 
făurindu-şi planuri de viitor. Rezultatul meditaţiilor sale fu 
că trebuia să iasă cu orice preţ din noroiul în care-l 
aruncase soarta şi hotări să plece la Reims, oraşul unde 
altădată deveneai avocat în douăzeci şi patru de ore, în 
schimbul a doi ludovici; pentru Courottin, a ajunge avocat 
echivala cu dorinţa unui om nespălat de a avea un săpun de 
toaletă. Seara se întoarse acasă. Aici trebuie să ne amintim 
cum se prăpădise bătrâna lui mamă şi cum respectuosul ei 
fiu sosise în toiul scenei în care Jean-Louis jucase un mare 
rol. Ei bine, trebuie să ne reîntoarcem la acel moment căci, 
furat de sminteala bruscă a fiului Granivelilor, n-am mai 
putut urmări cronologic faptele. Din acest punct de vedere, 
i-am imitat şi noi pe istorici. 

Courottin vărsă câteva lacrimi sincere în amintirea mamei, 
sale; tocmai durerea lui fusese cea care-l făcuse pe Jean- 
Louis s-o ia la sănătoasa. Imediat după plecarea acestuia 
din urmă şi după primele lacrimi vărsate, Courottin îşi făcu 
inventarul averii. „Unu, îşi zise el după ce numărase 
ludovicii de aur ascunşi în vechiul fotoliu, iată 
şaptesprezece mii de franci; doi, am luat o sută de ludovici 
de pe căminul marchizului, care de fapt erau două sute; 
asta face douăzeci şi unu de mii opt sute de franci; trei, o 
mie de franci economisiţi din ciupeli, daruri, bacşişuri, etc.; 
patru, două sute de franci dăruiţi de pyronian... în total, fac 
douăzeci şi trei de mii de franci, al căror proprietar legitim 
sunt sau aproape, mă rog, oricum îmi ajunge să fiu la casa 
mea. Hai, Courottin, vei fi tot ce doreşti să fii!” Ajungând 


aici, începu să ţopăie de bucurie. Dar zărind trupul rece al 
mamei sale, căzu în genunchi, exclamând: 

— O, sărmana mea mamă! 'Ţie şi economiilor tale îmi 
datorez eu mărirea! După această oraţie funebră, Courottin 
se culcă, pe jumătate mâhnit, pe jumătate mulţumit. O 
plângea pe maică-sa şi surâdea la ideea viitoarei sale averi. 
„În sfârşit, îşi zise el, lacrimile mele n-o vor mai învia pe 
mama!” Şi adormi. 

A doua zi, doamna Courottin fu înmormântată cu oarecare 
pompă şi slujbaşul urmă convoiul, plângând. Nu ajunse 
decât pe la prânz la Plaidanon, unde domnea o mare 
dezordine de la dispariţia Justinei. 

— Onorabile caraghios, strigă Charles Vaillant, văzându-l 
pe micul slujbaş, poţi să-mi spui şi mie ce ţi s-a întâmplat? 

— Domnule notar, răspunse Courottin cu o mândrie mult 
mai mare decât modestia lui de până atunci, mi s-a 
întâmplat că am devenit cineva, mai grozav decât domnul 
Charles Vaillant; căci slavă Domnului, am destulă minte ca 
să-mi croiesc singur drumul în viaţă... Lia aceste cuvinte, 
notarul se ridică şi se năpusti spre Courottin. Acesta însă 
trecu printre picioarele sale şi-i sări în spinare, scoțând 
strigătul cu care se îndeamnă caii. Notarul, furios, vru să se 
debaraseze şi începu a gesticula; cu cât alerga mai mult, cu 
atât Courottin îşi sporea insultătoarele îndemnuri de: dii, 
dii, diii! Toţi slujbaşii râdeau. Vaillant răsturnă mesele, 
hârtiile, cerneala, penele de scris, procedura domnului de V. 
Căzu peste procedura doamnei de C., totul se amestecă. 
Furios, notarul începu să strige, încercând să scape de 
povară. Slujbaşii sporeau, cu plăcere, tapajul. În toiul 
acestei scene, Plaidanon dădu fuga neliniştit, crezând că 
intraseră hoţii. 

— Ce e gălăgia asta, domnilor? 

Auzindu-i glasul, amuţiră cu toţii. 

— Courottin! strigă procurorul mâniat, ce înseamnă asta? 
Ce faci? 


— Mă răzbun, domnule, răspunse el; şi, coborând iute din 
spatele notarului, se adresă lui Plaidanon: 

— Domnule, nu mai pot rămâne în slujba dumitale; am 
douăzeci şi doi de ani, sunt bărbat, iar mâine voi fi avocat. 
Dacă veţi avea procese, adăugă el cu un râs sardonic, care 
să ceară elocinţă şi dibăcie, sunt al dumneavoastră. Cât 
despre Justine, e domnişoara de companie a lui Leonie de 
Parthenay, fosta Fanchette, pe care aţi avut neomenia de a 
o alunga fără maniere din casa dumneavoastră. Fiţi atent... 
Monsenioru mi-a făgăduit că nu va neglija nimic în ce mă 
priveşte şi v-o repet, în trei zile îi voi pleda cauza în 
Parlament. Rămâneţi cu bine... Mă duc la Reims cu 
diligenţa, dar ne vom mai vedea... 

Courottin îi părăsi, lăsându-şi spectatorii cu gurile căscate. 
Plecă într-adevăr la Reims, deveni avocat, îşi plăti diploma, 
se întoarse la Paris, a treia zi se înscrise ca avocat stagiar în 
Parlament, iar în a patra pledă în procesul domnului de 
Parthenay, pe care ducele i-l încredinţase la recomandarea 
lui L&onie. Înţepând, muşcând, pasiunea, talentul sarcastic 
pe care le dovediră noul avocat îi aduseră celebritatea. Să-l 
lăsăm! lar noi să ne întoarcem la ale noastre... 

CAPITOLUL XVI 

„Ea apăru ca o tânără floare rară şi frumoasă, căreia nu i- 
a văzut nimeni nici începuturile, nici progresele, pe care o 
transplantezi brusc şi care înfloreşte în sera unui bogătaş, 
pentru a fi podoaba acestuia” 

B..., Reflecţii morale „O femeie (Doamne sfinte) Să aibă 
memorie Să păstreze-n amintire, cumplita istorie? 

O femeie...” 

VOLIAIRE, Henriada. 

În aceeaşi zi în care, prin intrigile avocatului Courottin, 
Justine obținuse locul de cameristă a domnişoarei de 
Parthenay, Leonie a fost prezentată la Curte. Istoria şi 
prezenţa ei acolo stârniră multe discuţii. Primi o mulţime de 
complimente în legătură cu frumuseţea sa. Seniorii tineri o 
înconjurară imediat, gândindu-se la averea ei. Dumnezeu 


ştie ce gândea Leonie contemplând de aproape culisele 
acelui vast teatru, ale cărui scene ne iau atâta ochii! 
Gândurile ei fură însă demne de o elevă a lui Barnabe. Abia 
seara, după ce se întoarse de la Versailles, văzu - în timp ce 
se ducea să se culce - scrisul lui Jean-Louis şi jurământul 
său de dragoste. 

— Justine, zise ea privindu-şi subreta, cum a ajuns până 
aici? 

— Cine, domnişoară? 

— EL... 

— Vă jur, domnişoară, că în timpul absenței 
dumneavoastră, nimeni n-a intrat aici! Eu n-am părăsit 
antecamera! 

— Dar nu e un vis, o ficţiune, uită-te şi tu! 

Leonie, în picioare, cu privirea rătăcind, nu credea decât 
în ce vedea cu ochii ei, nemaiputându-şi desprinde privirile 
de pe literele dragi pe care le cunoştea atât de bine. 

Se strădui multă vreme să înţeleagă misterul, dar adevărul 
istoric ne obligă să spunem că nu l-a înţeles niciodată. 
Scrisoarea se întâlni, la sânul ei, cu buchetul de flori de 
portocal. Apoi adormi cu plăcutul gând că Jean-Louis se 
gândea la ea. O, dulce farmec al iubirii! Fericire a inimii! Nu 
plânge, cititorule, că uite, mă opresc... 

Peste opt zile, ducele dădu o mare serbare în cinstea 
regăsirii fiicei sale şi a prezentării ei la Curte. Courottin, 
care în ajun câştigase procesul ducelui, a fost şi el invitat. 
Leonie, eroina acestei serbări, a apărut îmbrăcată cu tot 
ceea ce arta gătelii are mai strălucitor şi mai grațios: pe 
frunte îi scânteiau diamantele mamei sale, dar strălucirea 
lor era de prisos... La intrarea ei s-a auzit un murmur de 
uimire care a făcut să i se roşească obrajii de sfială, ceea ce 
a constituit un adevărat triumf pentru tatăl ei. Ca să 
spunem totul în câteva cuvinte, graţia şi frumuseţea ei au 
ajuns să întrunească până şi sufragiile mamelor care aveau 
fete de măritat. La început, Leonie nu cuteză să scoată o 
vorbă, până într-atât îi impusese adunarea. Totuşi spre 


sfârşitul seratei, ascultând nimicurile ce se debitau şi 
şubreda consistenţă a discuţiilor purtate de o mulţime de 
oameni renumiţi prin talentele şi variatele lor cunoştinţe, îşi 
regăsi uşurinţa de a vorbi pe care ţi-o dă convingerea 
superiorității. 

Am uitat să-l informăm pe cititor că profesorul Barnabe 
dăduse în fiece seară lecţii lui Jean-Louis şi Fanchettei şi că 
cele două fiinţe ascundeau, sub scoarţa lor grosolană, 
cunoştinţe solide. Aşa că ducele repurtă un succes la care 
nu se aştepta câtuşi de puţin; când, spre mirarea generală 
a salonului, Leonie se încumetă să vorbească, dădu glas 
expresiilor pitoreşti şi poetice pe care natura le pune în 
gura celor neobişnuiţi cu limba socială? 7. 

La primele cuvinte rostite de Leonie, oamenii de litere şi 
oamenii de stat se strânseră în jurul ei ca şi cum ar fi auzit 
preludiul unui concert. Răspunsurile prompte şi fine ale 
elevei lui Barnabe făcură să se înnoade o discuţie deosebit 
de interesantă, iar fata fu lăudată pentru felul ingenios în 
care conversa. Profesorul o învățase pe Leonie câte ceva 
din fiecare ştiinţă, rezumate, e adevărat, dar juste şi solide, 
urmărind să-şi poată îndeplini rolul ei de femeie, aşa cum îl 
cerea orânduirea socială: adică să placă şi iar să placă... 
Atunci când o femeie e frumoasă şi mai rosteşte şi o vorbă 
de duh, gura ei ca trandafirul o face să fie divină. Ori, vă 
puteţi da seama de succesul Leoniei când fata nu rosti un 
cuvânt care să nu aibă miez! Un episcop, mirat de câte ştia, 
cuteză chiar să-i pună această întrebare: 

— Şi ce părere aveţi, domnişoară, despre apariţia sfântului 
Mihail? 

— Ah, monseniore, zise ea prefăcându-se speriată, oare să 
existe miracole în zilele noastre? 

Fiecare râse fără să vrea. 

— Se pare totuşi că mai există... zise încurcat, episcopul. 

— Da, monseniore, replică fata, cu seriozitate, mai ales 
când Papii, cu ajutorul câtorva bule, şi-au făcut Europa 
tributară şi când Roma, nemaiputând domni asupra naturii 


omeneşti, a creat un imperiu al conştiinţei. Se pare că 
soarta Romei a fost să domnească mereu... Dar, de acum 
încolo, nu va mai domni decât prin monumentele sale. 

— Draga mea, zise doamna de Vandeuil, eşti deci filosoafă! 

— Încerc să fiu dreaptă şi să privesc lucrurile clar, din 
punct de vedere moral. 

— E frumos! strigă în calitate de critic, La Harpe28, mirat 
de expresiile ei. 

— E mai bine decât bine, răspunse ea. 

— Cum ţi s-a părut Curtea? o întrebă Vandeuil. 

— Şi foarte, mare, dar şi foarte mică. 

— Va rugăm, spre cinstea filosofiei dumneavoastră, 
domnişoară, o întrerupse Chamfort29 care se remarcase 
prin spiritul său delicat, să explicaţi sărmanilor muritori, 
cuvintele unei zeițe... 

— Vai, cum să vorbeşti despre închisoare în faţa unui om 
care abia a ieşit din ea? răspunse cu ingenuitate, fata. 

— Vorbiţi, vorbiţi, insistară trei foşti miniştri. 

— Ei bine, domnilor, palatul pe care l-am străbătut mi s-a 
părut plin de gol; iar cuvintele, gesturile acelor automate 
ieşite din mâna aceluiaşi meşter şi care sunt numite - nu 
ştiu de ce - curteni, mi-au dovedit că erau departe de a 
ajunge la elocinţa, la măreţia expresiilor şi sentimentelor pe 
care le întâlneşti cu un etaj mai jos; căci nu suntem 
împărţiţi decât în mari şi mici; vă asigur că fleacurile 
măreției şi măreţia fleacurilor nu m-au sedus; dar, adăugă 
ea, cu un surâs fermecător, vorbind astfel despre 
iarmarocul unde se vând favoruri. Îl hulesc, nu-i aşa? 

— Fata mea, zise ducele, cum de-ai aflat toate astea într-o 
zi? 

— Fiindcă am fost cu dumneata, tată! 

— Nu cruţă pe nimeni! strigă Parthenay. 

— Nu eşti francez, tată? Ceea ce spun, cuprinde fie un 
compliment, fie o epigramă şi, contrar obiceiului dumitale, 
le interpretez invers. 


— Aveţi dreptate, domnişoară, nu ne vom mai îndoi 
niciodată! Sub acest aspect, francezii sunt pe jumătate 
femei. 

— E adevărat, replică Courottin îmbrăcat în negru din cap 
până în picioare şi care încă de la început strălucise prin 
spiritul lui sardonic: în general, francezul este atenianul 
modern, constant în singura lui inconstanţa, mobil ca 
vântul, grațios în tot ceea ce face, râzând de orice; brav 
până la exces, va îmblânzi Europa şi, dacă o va stăpâni 
vreodată, o va pierde dintr-un pur capriciu, după ce o va fi 
învins; se va purta cu ea întocmai ca şi cu o amantă. 

Toată lumea îl luă pe Courottin drept un om superior; 
începând din acel moment, Courottin fu un om făcut, fiindcă 
ducele îl auzise. Ar fi prea lung să redau toată discuţia. 
Ernestine nu s-a arătat deloc invidioasă pe superioritatea 
verişoarei sale şi împrejurarea aceasta a legat şi mai strâns 
prietenia dintre ele. Nu există despărţire între două femei 
care se iubesc cu adevărat. În toiul reuniunii celor mai 
marcanţi oameni ai epocii, Leonie a căutat în zadar printre 
cei mai chipeşi dintre ei, vreunul care să poată rivaliza cu 
Jean-Couis, la care îi fugea mereu gândul. Se felicită pentru 
alegerea ei şi dragostea îi spori din pricina piedicilor. 
Serata a decis şi soarta bietei marchize de Vandeuil. 
Perfidul ei soţ, ros de ambiţie şi tot timpul îndrăgostit de 
Leonie, în toiul succesului verişoarei a cărei existenţă îi 
răpise averea familiei de Parthenay, s-a jurat să împace din 
nou totul: avere, dragoste, ambiţie. Vai! Strălucita serbare a 
fost pentru Ernestine semnalul funebru! Trecem peste 
amănuntele zilei următoare. Vă e de-ajuns să ştiţi că 
marchiza a fost tot timpul copleşită de atenţiile perfidului ei 
soţ. Cum a început să se însereze, acesta s-a învăluit într-o 
mantie, s-a deghizat şi s-a hazardat s-o pornească pe jos, 
prin Paris; se oprea în faţa fiecărui spiţer şi pasul lui 
nesigur dovedea o şovăială onorabilă pentru specia umană. 
În sfârşit, n-a cutezat să intre, dar a pornit-o temeinic prin 
Paris, îmboldit de planul lui, fără însă a se putea hotări. 


Dintr-odată îşi aminti de Duroc şi de felul în care acesta 
obținuse otrava pe care i-o dăduse ducesei de Parthenay. 
Imediat zori pasul şi o luă spre Luxembourg. Îl străbătu şi 
ajunse în strada Postes, într-un loc numit „Grădina 
spiţerilor”. Noaptea era întunecoasă şi marchizul a bâjbâit 
îndelung înainte de a dibui o poartă dosnică, fără clanţă şi 
fără ciocan de bătut în ea. Căută butonul vreunei sonerii şi 
în timpul acelei operaţii dificile, simţi cum îl sufocau 
nemulţumirea din suflet şi remuşcările anticipate. Totuşi 
sună. „Duroc nu m-a minţit” îşi zise marchizul încercând să 
se gândească la altceva. Nu peste mult timp, auzi nişte paşi 
apăsaţi; pe stradă nu era nimeni, dar el tremură văzând 
cum străluceşte printre crăpăturile porţii o lumină 
şovăielnică şi cum un ochi curios îl cercetează cu o grijă 
plină de teamă. 

— Deschide! strigă marchizul nerăbdător. 

— Cine eşti? întrebă o voce puternică. 

— Un om care vrea să se răzbune! Atunci, ochiul neliniştit, 
strălucind printre crăpături, îl scrută din nou. O rază de 
lună căzu drept pe chipul lui Vandeuil; necunoscutul nu mai 
avu nici o îndoială, văzând paloarea şi faţa schimbată a celui 
ce voia să intre. Poarta scârţâi din ţâţâni, marchizul se 
strecură înăuntru şi cel care-l introdusese spuse cu o voce 
răguşită: 

— Intră, fiu al crimei! 

Vandeuil tresări. Hainele ponosite ale pocitaniei, figura 
sinistră, pletele albe şi pasul şovăielnic îl făcură să tremure. 
Lampa pâlpâindă de-abia lumina vastul tunel pe care-l 
străbăteau... în sfârşit, ajunseră într-o odaie boltită, plină 
de vase, de retorte, de lămpi de încălzit, de cuptoare, de 
scânduri pline cu rădăcini şi cu eprubete; ba marchizul 
văzu chiar şi un schelet şi câteva cranii omeneşti puse în 
ordine şi etichetate. 

— Ce vrei? întrebă americanul reaşezându-se într-un 
fotoliu mâncat de carii şi punându-şi din nou ochelarii pe 
care şi-i aşezase pe un manuscris, vechi, foarte gros. 


— Insolentule! murmură marchizul. 

— Insolent! replică bătrânul, ridicându-şi nasul din filele 
manuscrisului. Aici, amice, orice deosebire dispare; suntem 
la fel ca în faţa morţii; nici un fel de răzvrătire, fiindcă eşti 
în puterea mea. Viaţa ta depinde de un gest... Vorbeşte, ce 
vrei? Răspunde repede, timpul meu e preţios... 

— Americanule, îl întrerupse marchizul amintindu-şi de 
povestirea lui Duroc, vreau să omor o femeie. 

— O femeie! strigă bătrânul şi în ochi i se aprinseră toate 
flăcările urii; fii binevenit! Ce fel de moarte i-ai sortit? 

— O otravă care s-o facă să zacă mai multe luni. 

— Copil ce eşti! Niciodată n-am fost de acord cu 
răzbunarea care întârzie! 

— "Ţine, îi spuse marchizul aruncându-i un fişic cu cincizeci 
de ludovici printre spatulele şi instrumentele ce acopereau 
masa; grăbeşte-te! 

Văzând aurul, americanul îşi scoase ochelarii şi i se adresă 
lui Vandeuil: 

— Spune-mi, vrei ca victima ta să sufere? 

— Nu, să moară fără dureri. 

— Asta nu-i o răzbunare! replică încăpățânat, bătrânul. 
Apoi îi porunci pe un ton tăios: 

— leşi afară şi aşteaptă! 

Încrâncenatul chimist căută într-unul din sertarele sale şi 
cântări într-o balanţă un praF. Roşcat, din care puse într-o 
hârtie ceva cam cât trei, patru gămălii de ac, apoi strigă: 

— Poţi să intri! 

Marchizul reveni, furios pe puterea despotică pe care 
americanul cu pielea roşie o exercita asupra lui. 

— "Ţine, îi spuse bătrânul dându-i otrava, dacă victima ta ia 
asta, dorinţa ţi se va împlini! Dar să-ţi aduci aminte că dacă 
răzbunarea ta nu e îndreptăţită... 

— Eu cer otravă şi nu sfaturi! strigă marchizul, indignat de 
tonul lui Madco-Montezumin; cu ce drept îmi vorbeţiti 
astfel? 


Bătrânul, cuprins de cea mai aprigă mânie, luă o atitudine 
mândră şi impunătoare: 

— Cu ce drept? repetă el cu atâta furie, încât se bâlbâi. Cu 
ce drept? Oricine ai putea fi şi dacă demnităţile înseamnă 
ceva în această zădărnicie omenească, află că strămoşii mei 
au fost împărații Mexicului! 

Aici, Madco-Montezumin, îi aruncă marchizului o privire 
ironică: 

— Fiinţă plăpândă! Dacă ai şti căror nenorociri datorez 
starea în care mă vezi... O femeie... O femeie venită din 
iad... Plămădită din toate otrăvurile şi urile, din toate 
flăcările şi furiile... 

Mânia crescândă a bătrânului îi aminti marchizului de 
povestirea lui Duroc şi de primejdia în care se afla, alături 
de Maico, atunci când acesta se gândea la nenorocirile sale. 
Speriat de propria imprudenţă, Vandeuil încercă să dreagă 
lucrurile. 

— O femeie, continuă bătrânul, agitându-se în odaia lui, o 
femeie, înghiţi-o-ar iadul! S-o urmărească toţi dracii şi 
moartea să-i fie de zece ori mai amară decât altora! 

Rostind aceste cuvinte, americanul se aşeză între uşă şi 
marchizul speriat de înfăţişarea schimonosită de ură a 
chimistului. 

— N-ai şi tu o femeie? îl întrebă Madco-Montezumin, 
apucându-l pe marchiz de haină. Răspunde! 

— Nu, zise tremurând, marchizul. 

— leşi! Cară-te, omule! Şi fă-ţi victima să sufere cât mai 
mult... Să-şi ispăşească vina de a fi femeie! Cu bine! 

Şi înverşunatul bătrân îi surâse marchizului de Vandeuil. 
Profitând de momentul în care Maico părea a se hrăni cu 
ideea morţii celei ce fusese pricina nenorocirii sale, 
marchizul porni repede prin tunel, dar fu urmat de 
americanul ce bombănea întruna. Când Vandeuil se văzu 
afară, răsuflă uşurat, trase aerul proaspăt în piept şi privi 
cerul, cu o bucurie pe care nu şi-o mai putu stăpâni. „Îi e 
frică; şi mai vrea să se răzbune” îşi zise Maico observând 


gestul marchizului. Îl privi cum fugea străbătând Parisul, 
zăvori poarta şi-şi reluă imensa muncă la care se înhămase, 
referitoare la natura lucrurilor. 

Poate că într-o zi vom povesti şi aventurile urmaşului 
Montezumilor. Ele sunt nemaipomenit de curioase şi de 
natură a justifica ura pe care o purta sexului frumos. 

CAPITOLUI XVII 

„Căci arta de-a seduce, nu-i nimeni s-o cunoască Mai bine 
decât dânsul, şi nici s-o stăpânească. Şi nici nu ştie nimeni, 
sub chipu-i zâmbitor, S-ascundă-aşa, ca dânsul, un plan 
nimicitor.” 

VOLIAIRE 

„Cel ce nu se răzvrăteşte împotriva sufletului unui barbar, 
înseamnă că n-are nici el, câtuşi de puţin, suflet.” 

MALHERBE. 

Marchizul de Vandeuil alerga ca şi cum s-ar fi ştiut urmărit 
de o legiune de diavoli. Ajunse în Piaţa Maubert, luă o 
trăsură şi porunci să fie dus la palatul de Parthenay. După 
ce-şi schimbă hainele, intră în salon cu chipul vesel şi 
aruncă soţiei sale nişte priviri în care voia să insinueze o 
dragoste a cărei perfidie, în împrejurarea de faţă, se 
asemăna cu acele flăcări zburdalnice care-l îndreaptă pe 
călător spre prăpastia în care îi e dat să piară. 

Văzându-şi soţul intrând, Ernestine tresări dezvăluind 
toată uimirea pe care o încerca. 

— Ce ai, dragă verişoară? o întrebă Leonie mirată. 

— Vrei să-ţi explic eu? răspunse marchizul aşezându-se 
între cele două prietene. Şi apucând mâna tandrei 
Ernestine, continuă, întorcându-se către Leonie: Am ca 
soţie, un înger! Sunt un demon, nedemn de o asemenea 
fericire, fiindcă n-am cunoscut-o şi am părăsit-o; ea a suferit 
în tăcere, plângând din pricina rătăcirilor mele şi iertându- 
mă mereu. În sfârşit, atâta dragoste m-a mişcat, mi-am 
revenit din rătăcirile mele şi m-am jurat în gând, fiindcă nu 
ştiu dacă ar fi crezut în jurămintele mele... Ernestine plânse 


de bucurie, privindu-l pe marchiz care-i săruta mâna cu 
întreg entuziasmul unui amant de o zi. 

— Dragă Leonie, continuă Vandeuil, pe un ton confidenţial 
şi plin de prietenie, de când sunt însurat n-am petrecut nici 
zece seri împreună cu Ernestine. 

Leonie făcu un gest de uimire şi exclamă: 

— Zece seri! 

— Da, draga mea, continuă marchizul, aşa se petrec 
lucrurile în toate căsniciile celor mari. Leonie tresări din 
nou. 

— Ei bine, dragă verişoară, spuse marchizul, soţia mea, 
văzându-mă intrând ca să-i ţin companie, a fost mirată şi, te 
întreb eu, n-avea de ce să fie? Nu e un lucru ciudat ca în 
secolul nostru, un soţ să-şi iubească nevasta? Ştii, dragă 
verişoară că, procedând astfel, mă expun la mii de 
zeflemele din partea tuturor curtenilor tineri? Păi nu-i un 
adevărat scandal ca într-un secol al filosofiei şi a luminii, un 
senior să-şi piardă vremea făcându-i curte nevesti-şi? Ai 
văzut cât de uimită a fost până şi Ernestine. Ea nu cutează 
încă să creadă în schimbarea petrecută cu mine. Nu-şi 
poate închipui că m-am reîntors la ea, deşi de câteva zile tot 
încerc să i-o dovedesc! 

Apoi marchizul, luându-şi soţia, o conduse în faţa unei 
oglinzi şi-i spuse surâzând uşor: 

— Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vezi dacă nu meriţi să 
înfrunt orice ca să-ţi fiu pe plac... 

Ernestine nu putu răspunde nimic: se aruncă în braţele lui 
Vandeuil şi vărsă lacrimi de bucurie. 

— Domnule, clipa asta mă va face să uit un secol de 
nefericire. 

— Deci mă ierţi, Ernestine? 

— Mai întrebi? 

— Draga mea... Acum poţi să fii liniştită; dragostea 
întemeiată pe stimă va ţine o veşnicie. 

Această scenă părea a fi pentru Leonie din Alkoran. S-a 
străduit să priceapă ceea ce a vrut să spună marchizul. A 


fost emoţionată de lacrimile verişoarei sale, deşi n-a 
priceput mare lucru din spusele lui Vandeuil. Într-adevăr, ce 
să-şi închipuie o tânără simplă şi naivă, cu moravuri 
ireproşabile, martora tuturor faptelor celui pe care-l iubea, 
având despre căsătorie ideile sănătoase ale celor din 
popor? Transplantată brusc în lumea mare, unde căsătoria, 
viaţa şi obiceiurile sunt călăuzite de principii cu totul 
contrare, stau şi mă întreb: nu era cazul să se mire de o 
scenă în care recunoaşterea unor drepturi ale societăţii 
este privită ca o greşeală? 

— Ei bine, dragă Leonie pari uimită, strigă marchiza. 

— Îţi mărturisesc, verişoară, că nu mai înţeleg nimic din 
ceea ce ai făcut şi ai zis. 

— Atunci eşti într-adevăr fericită, răspunse Ernestine. 

Niciodată biata marchiză n-a petrecut momente mai pline 
de încântare. Vandeuil vru să-şi încununeze victima cu flori. 
Sfârşitul serii a fost încântător pentru dânsa. Soţul ei a 
făcut risipă de cele mai tandre dovezi de amor. Fiind 
martora acelei mici atenţii, Leonie ce gândi la tot ceea ce 
făcea Jean-Louis odinioară, pentru ea, şi chipul ei visător 
dispăru din atenţia lui Ernestine şi a marchizului, care se 
priveau unul pe altul. Iubita fiului lui Granivel invidia 
fericirea la care era martoră. lar scena la care asista îi 
scormoni durerea, căci îşi dădea seama că nu se mai putea 
mărita cu Jean-Louis. Surâse verişoarei sale, dar surâsul ei 
avea ceva trist; Ernestine nu-l văzu; era prea fericită ca să 
mai poată fi atentă la ceva. 

Ne place să credem în fericire; marchiza a fost atât de 
convinsă de sinceritatea câinţei soţului ei, mai ales din ceea 
ce s-a petrecut peste noapte, încât lăsăm amănuntele pe 
seama imaginaţiei fiecăruia, convinşi fiind că vor exista tot 
atâtea versiuni câte menajuri vor citi această poveste 
adevărată a cărbunarului Jean-Louis... 

Nu socot că trebuie să mai descriem răsăritul soarelui 
pentru că de multă vreme lumea cunoaşte zorii zilei şi 
pentru că, dacă cineva e dornic de poezie, poate citi mii de 


astfel de descrieri în Homer, Vergiliu şi în toţi poeţii francezi 
până în secolul al XIX-lea exclusiv. În vremea asta, să ne fie 
îngăduit să spunem că, în timp ce soarele se înălţase bine 
pe cer, marchizul şi marchiza, aflaţi din nou sub acelaşi 
acoperiş, se treziră într-o atitudine cu totul conjugală. Nu 
există nimic mai puţin romantic decât trezirea a doi soţi. 
Căci, de îndată ce vorbeşti despre acest lucru, te şi gândeşti 
la domnul şi la doamna Denis; pentru a vorbi în mod cât mai 
demn despre misterele căsniciei, ar trebui să folosim 
expresii poetice, ca de pildă, acestea: „...Un bărbat 
victorios, Care sare matinal Din culcuşu-i nupţial, Fericit şi 
radios.” 

Dar vă rog să remarcaţi că „un bărbat victorios” toată 
noaptea, nu poate câtuşi de puţin să mai sară din pat 
„fericit şi radios”, a doua zi dimineaţă, doar dacă nu e 
cumva vreun Hercule sau vreun Jean-Louis. Aşa că poetul 
liric a săvârşit o gravă greşeală dovedită din plin de trezirea 
marchizului de Vandeuil. Într-adevăr, acesta din urmă se 
trezi palid şi cu ochii încercănaţi. Tandra Ernestine, galeşă 
şi moale, culcată pe pernele de-atâtea ori dispreţuite, 
deschidea şi închidea ochii, rând pe rând, aidoma unei 
menade care, la serbările lui Bacchus, simte că leşină din 
pricina eforturilor pe care le face zeul pentru a o onora. 
Bâlbâi chiar câteva cuvinte întretăiate, prea vagi pentru a 
putea fi consemnate. Sigur, castele mângâieri pe care orice 
soţ care se respectă trebuie să le dăruiască castei sale 
jumătăţi când aceasta e frumoasă şi când un tandru clar- 
obscur te invită să-ţi încoronezi opera, pot fi devoalate; 
putem să le descriem în mod public, fără a ne teme de 
reproşuri; dragostea lui Vandeuil, dezmăţat experimentat, 
serveşte de exemplu multor căsnicii burgheze care fac totul 
în mod burghez; dar mărturisesc că nu mă simt în stare să 
povestesc un astfel de lucru. M-aş teme de înflăcărarea 
imaginaţiei mele. Voi fi acuzat de cinism, de violarea 
moravurilor şi mă tem mai cu seamă, de închisoare. Asta, 
fiindcă sunt singur! Fiindcă dacă aş fi însurat, închisoarea 


ar fi. În anumite cazuri, un azil. În sfârşit, marchizul, 
apucând de cordonul soneriei, trase cu putere... iar ea sună 
de mai multe ori. Victoire dădu fuga; intră cu aerul curios al 
slugilor ori de câte ori se petrece un eveniment 
extraordinar şi sunt nerăbdătoare să afle rezultatul. Tot 
deschizând ferestrele şi aranjând perdelele, aruncă spre 
pat priviri furişe, pentru a ghici totul, începând de la Pater 
şi până la Amen şi a putea bârfi cu valeţii. Ce rău e să ai 
slugi... 

Marchizul ieşi, spunându-i soţiei sale că va reveni să ia, 
împreună, în apartamentul ei o ceaşcă de cacao. Această 
mică atenţie o copleşi de bucurie pe biata marchiză care, 
îmbrăţişând cu aviditate fărâma de fericire, fu convinsă, 
începând de atunci, că reîntoarcerea soţului ei era sinceră. 
Fără a o atribui propriului ei merit, crezu că o datora firii 
bune a lui Vandeuil. Inocenta bucurie a victimei sortite 
pieirii se dezvălui prin mii de gesturi, în vreme ce Victoire o 
îmbrăca. Dădu o atenţie deosebită toaletei de dimineaţă; în 
ceea ce priveşte podoabele, se gândi la preferinţele lui 
Vandeuil. Îşi surâse sieşi privindu-se în oglindă. Nu-i spuse 
decât lucruri amabile cameristei şi fredonă plină de 
însufleţită bucurie a fericirii, câteva măsuri. 

În vremea asta, marchizul se gândea cum ar putea să-şi 
otrăvească nevasta. Privi praful roşcat pe care-l cumpărase 
în ajun de la Madco-americanul ţi căuta zadarnic mijloacele 
a i-l strecura Ernestinei cât mai dibaci şi fără să stârnească 
bănuieli. „Dacă l-aş mai fi avut pe ticălosul de Duroc, îşi 
spuse el, nu m-ar fi durut capul; ar fi făcut treaba asta cât ai 
bate din palme! Hai, strigă în sinea lui, să am încredere în 
geniul meu bun, poate că elmă va inspira.” 

Punând otrava în buzunarul vestei, se întoarse în 
apartamentul soţiei sale. De îndată ce-l auzi apropiindu-se, 
Ernestine alergă înaintea lui cu toată nerăbdarea pe care 
ţi-o dă dragostea. În acel moment, Vandeuil simţi o umbră 
de regret; roşi gândindu-se la crima pe care urma s-o 
săvârşească; tresări fără să vrea, zărind bucuria ce 


strălucea pe chipul victimei sale şi remuşcările anticipate îl 
făcură să-şi întoarcă privirile. 

— Ei cum, îi zise marchiza care interpretă altfel gestul lul. 
Sunt urât pieptănată, urât îmbrăcată? Spune, dragul meu; 
dacă dintre podoabele mele ceva nu-ţi place, imediat mă 
duc să scot... 

— Nu, dragă Ernestine, orice toaletă ţi-ai alege, te 
înfrumuseţează. 

Se aşezară alături, în faţa unei măsuţe de marmoră pe 
care se afla pregătit micul dejun. Marchizul spiona toate 
mişcările soţiei salE. Cu o curioasă atenţie, pe care ea o luă 
drept dragoste. Adesea, ochii li se întâlneau şi tulburarea 
marchizului i se păru Ernestinei o nouă dovadă de 
ataşament. În sfârşit, li se aduseră două ceşti cu cacao şi 
Vandeuil trase nădejde să-şi poată îndeplini planul. Mânca, 
dar cu un aer distrat, îndreptând spre Ernestine acel surâs 
afectat care ascunde întotdeauna ceva; dar femeia, grăbită. 
Îşi bău ceaşca de cacao cu o repeziciune pe care marchizul 
o blestemă. Gândindu-se că va trebui să-şi amâne planul pe 
altă dată, căci soţiei sale nu-i mai rămăsese decât foarte 
puţină cacao în ceaşcă, îi veni în minte o stratagemă: începu 
neliniştit, să caute ceva; gesturile şi privirile sale atraseră 
imediat atenţi h Ernestinei. 

— Ce-ţi trebuie, dragul meu? 

— Nimic, nimic... 

— Se pare că n-ai la îndemână ceva... Pot să ştiu şi eu 
despre ce e vorba? 

— Nu ştiu ce-am făcut cu batista, răspunse el; se poate să 
fie pe pat! 

Îndrăgostita marchiză alergă în dormitor, vrând să-l 
scutească pe soţul ei de a se mai deranja. 

Rămas singur, Vandeuil scoase otrava, desfăcu hârtiuţa în 
care se afla, o apucă cu degetele şi se pregăti să-i dea 
drumul în ceaşcă. Dar chiar în clipa aceea, Leonie intră 
cântând şi marchizul, palid de mânie şi de teamă, abia avu 
timpul să înghită hârtia pe care o ţinea în mână. Otrava se 


afla între degetul său gros şi arătător. O făcu repede 
cocoloş şi încercă să-şi ascundă stânjeneala. Ernestine intră 
şi-i întinse batista; el o luă cu mâna stângă, acoperindu-şi-o 
pe cea dreaptă. 

— Cum Leonie, spuse marchiza, vii să-ţi iei prin 
surprindere, prietenii? 

— E cuvântul potrivit, zise marchizul, fiindcă n-am avut 
încă vreme s-o salut pe draga mea verişoară... 

— Ce să-ţi fac, zise Leonie, eu m-am sculat demult; 
gândeşte-te că acum e amiază, că eu mă scol de cum se face 
ziuă, că n-am văzut încă pe nimeni de azi-dimineaţă şi că vă 
iubesc... 

— Eşti încântătoare, draga mea, răspunse marchiza. Şi o 
sărută pe Leonie. 

Vandeuil nu ştia ce să facă cu otrava pe care o ţinea între 
degete. Sosirea Leoniei îi dădea peste cap planurile 
funeste, în schimb era providenţială pentru Ernestine. În 
sfârşit, amintindu-şi de felul în care sălbaticii din America se 
otrăveau între ei, îi veni în minte ideea de a-i imita. Îşi vâri 
cocoloşul ucigătoarei otrăvi sub unghia degetului mare, o 
apăsă bine, se sluji apoi de batistă şi-şi isprăvi de băut 
ceaşca de cacao, discutând cu Leonie şi cu soţia sa. Totul 
era s-o izgonească pe Leonie şi marchizul, oricât de abil ar 
fi fost, n-ar fi putut-o face fără să i se bănuiască 
nerăbdarea. Începu deci prin a vorbi despre calităţile 
ducelui de Parthenay, elogiu pe care Ernestine îl confirmă. 
O felicită pe Leonie că avea un astfel de tată şi sfârşi prin a 
o întreba dacă era acasă sau plecase la Versailles, în sfârşi. 
Dacă fusese să-l vadă. Încurcată, Leonie mărturisi că nu-l 
văzuse; dar se scuză, spunând că era obişnuită cu totul 
altceva decât cu acele mărunte demonstraţii puerile, cu 
acele îndatoriri poruncite de etichetă; că pyronianul 
Barnabe o învățase cu totul altceva despre sentimente; 
despre viaţă, despre libertate şi natură. 

— Vai, zise eA. E un om foarte instruit, un om de bine care 
cunoaşte virtutea ca şi cum aceasta ar fi elementul lui. Dar 


cu toate astea, nu înseamnă că nu trebuie să-l văd pe tata 
pe care-l iubesc; mă duc să-l îmbrăţişez... Şi spunând 
acestea, ieşi. 

— Ce copilă încântătoare, exclamă marchiza. Ei îi datorez 
fericirea... 

Marchizul îşi înlănţui soţia şi o aşeză pe genunchii săi; apoi 
îşi sărută tandra sa jumătate cu atâta patimă, încât era cu 
neputinţă să n-o crezi autentică. 

— Ah, zise ea nu ne-am băut paharul cu apă! 

— Adevărat! făcu marchizul. Îşi luă paharul şi bău 
jumătate din el. Dar citind în ochii soţiei dorinţa de a-l 
termina ea, din plăcerea de a sorbi după cel iubit, lăsă să 
cadă în limpedea băutură fărâma de otravă pe care-o 
ascunsese sub unghia degetului mare, operaţie pe care o 
făcu în spatele Ernestinei. 

— Dă-mi paharul tău, iubitule! zise marchiza, cu o privire 
rugătoare. 

— Nu, frumoasa mea, bea-l pe altău! 

— Te rog! spuse ea cu o voce tandră. 

Şi apucând paharul, îşi lipi buzele exact de locul de unde 
băuse soţul ei. Marchizul păru mişcat. O sărută tremurând, 
pe soţia sa, apoi spuse: 

— De acum încolo, tu vei fi izvorul fericirii mele, al averii şi 
a tot ceea ce poate da farmec vieţii! 

Bucuria pe care o simţi sărmana Ernestine, văzându-se în 
braţele soţului ei, o făcu să nu-şi dea seama de uşoara 
căldură din stomac. Otrava îi străbătu vinele şi se opri la 
inima palpitândă de dragoste şi de fericire. Cu toată 
neruşinarea lui, Vandeuil tresări şi simţi că îl năpădeşte o 
sudoare rece: Dorind să-şi mascheze emoția se duse să se 
încuie în cabinetul său pentru a-şi veni în fire şi a-şi regăsi 
sângele rece. Nu întârzie să reapară şi nu încetă să facă 
risipă de atenţiile cele mai înduioşătoare faţă de victima pe 
care tocmai o sortise morţii. De câtăva vreme o lua cu sine 
la baluri, la spectacole, la serbări, la Curte, pretutindeni, şi 
toată lumea fu convinsă că marchiza de Vandeuil era femeia 


cea mai fericită. Reapărând în lume însoţită tot timpul de 
soţul ei, simțind că orice bucurie era împărtăşită, în aceeaşi 
măsură, şi de el marchizei i se părea că renaşte; se simţea 
copleşită văzând că fericirea ei era invidiată de toate 
femeile. 

Cât despre marchiz, trecu cu graţie peste glumele ce se 
făceau pe seama setei lui de dragoste conjugală şi sfârşi 
prin a lăuda atât de mult fericirea pe care o simţea şi 
calităţile nevestei sale, încât această convertire a fost ca un 
semnal pentru o mulţime de alţi soţi. Drept consecinţă, o 
vreme a fost la modă să-ţi iubeşti nevasta. Regele află, cu 
multă bucurie, despre schimbarea conduitei marchizului de 
Vandeuil; din ziua aceea, începu a-i da atenţie şi a-l onora 
cu bunăvoința sa. Atunci, toţi curtenii se înamorară 
nebuneşte de jumătăţile lor mirate de o astfel de 
schimbare. Cu prilejul acestei schimbări, ducele de R. I-a 
spus contelui de Borg...: 

— Amice, unde-am ajuns? Ce se pregăteşte? 

— O mare revoluţie; căci a ne întoarce la nevestele noastre 
e o adevărată răsturnare socială. 

Dar iată că marchiza de Vandeuil începu să se simtă rău. 
Medicii nu întrevăzură nici un pericol. Starea de nervi şi 
slăbiciunea ei fură încredințate atenţiei marchizului de 
Vandeuil, declarat drept un adevărat model de soţ. La 
palatul de Parthenay, totul căpătă un aspect sărbătoresc; se 
dădură baluri, dar numai Leonie păstra în adâncul inimii un 
motiv de meditaţie şi de reverie, care o făcea să fie 
neatentă la omagiile cu care o copleşeau o mulţime de 
pretendenți la mâna sa. Dacă spunem că era una dintre 
cele mai bogate moştenitoare din Franţa, e suficient pentru 
a arăta că cei care-i făceau curte erau numeroşi, iar laudele 
lor hiperbolice. Dar nimic din acele fumuri, măreţii sau lux 
n-o putură rupe de Jean-Louis. Fericitul Jean-Louis! 

CAPITOLUL XVIII 

„Am cunoscut a ocnelor elită strălucită, l-am cunoscut pe 
toţi, numai pe mine nu” 


VILLON, Balada a XII-a „Culegere din poeţii francezi” „Îi 
vei conduce întotdeauna pe oameni cu cuvintele glorie şi 
libertate; dar interesul este o momeală şi mai puternică; şi 
ştiinţa oratorului e de a convinge că ceea ce propune el, 
este în interesul celor pe care vrea să-i târască după sine.” 

ANONIM. 

Să ne întoarcem privirile de la această scenă, revenind la 
moş Granivel. Aici, cititorule, am o socoteală de încheiat cu 
dumneata; cu toate că nu am o memorie atât de fidelă ca a 
dumitale, îmi amintesc foarte bine că am dreptul de a pune 
în această lucrare două sute şi ceva de pagini în care să nu 
spun nimic. Or, declar că vreau să uzez de acest drept şi să 
scriu un capitol plicticos, urmărind ca în această 
memorabilă istorie să existe ceva care să semene cu 
Legislaţia haosului de domnul Hara-Bab...ură. Şi veţi vedea 
cum o voi scoate la capăt. Ah, doamnă, cât vă plâng! dar 
dacă vă ocupați de buget, de legi, de... ei, la dracu!, dacă 
aveţi copii, această lectură vă va fi utilă, fiindcă vreau să 
pun în ea un cuvânt plin de bun-simţ şi să intitulez acest 
capitol: Despre învăţământul public şi particular. 

Îndemnându-i pe domnii din consiliu să tragă foloase din 
el, îi avertizez totodată că nu va fi vorba, în nici un fel, 
despre călugării ignorantini; după cum nu va fi, de 
asemenea, vorba nici despre învăţământul... pe muteşte! 
Aşa că să fie liniştiţi, nu vreau, în nici un fel, să le iau locul... 

L-am lăsat deci pe Jean-Louis dormind pe patul virginal al 
celei care nu se mai numea Fanchette. Somnul i-a fost 
agitat, dar a durat două zile şi datorită somnului s-a 
vindecat. A treia zi, după ce-au mâncat toţi trei împreună, 
Jean-Louis nerostind nici un cuvânt, moş Granivel privindu- 
şi dezolat fiul, iar profesorul reflectând atât de adânc încât 
ridurile de pe osul frontal i se dublaseră, acesta din urmă, 
ridicându-se de la masă, s-a aşezat în faţa placidului său 
nepot şi i-a ţinut acest discurs pe care-l reproducem în 
întregime: 

Discursul profesorului Barnabe Granivel. 


Jean, să nu ne întristăm. Să ne apărăm organele de 
înfiorarea neagră şi melancolică ce le năpădeşte; 
amărăciunea nu spune nimic, nu face nimic şi nu ajunge 
nicăieri, aşa cum îţi voi demonstra imediat, atât cât îi este 
îngăduit unui om să dovedească ceva, adică mai nimic, dar 
n-are importanţă! Să continuăm! Tu ţi-ai pierdut iubita... 
(La aceste vorbe, Jean-Louis oftă.) Ea e plasată într-o sferă 
pe care tu eşti deznădăjduit că n-o vei atinge... Am să te 
ajut să urci... (Jean-Louis îl privi pe profesor cu mirare.) 
Băiatul meu, trebuie să-ţi continui şi să-ţi termini studiile; 
după as Ui vei deveni un erou, nu aici, fiindcă n-ai nici o 
ocazie să te distingi, ci în America. Întoarce-te în Franţa 
după ce vor fi eliberate Statele-Unite şi atunci generalul 
Granivel se va putea însura cu domnişoara de Parthenay. 
Noi vom rămâne aici pentru a-i menţine sentimentele şi a 
veghea asupra ei... În plus, iată sfaturile mele în privinţa 
educaţiei tale; ascultă planul la care am meditat în timpul 
acestor trei zile. 

Te îndemn să mănânci multă pâine şi alte substanţe 
asemănătoare, care contribuie la întreţinerea geniului, 
atunci când îl ai şi care sunt recunoscute că-ţi ajută la 
dezvoltarea spiritului. Într-adevăr, pe măsură ce te 
îndepărtezi de climatele care au un cer frumos şi ai căror 
locuitori sunt panofagi, vei da peste oameni aspri şi 
grosolani. Astfel pregătit şi neocupându-te decât de 
ştiinţele pe care ţi le-am predat, în special despre virtute şi 
despre arta de a fi fericit şi folositor, materii care nu intră în 
nici o formă de învăţământ, fiindcă ar trebui plătiţi mult 
prea scump profesorii ce primesc atât de puţin în acest 
secol, vei începe prin a te asigura că tot ceea ce vezi, există. 
E o materie foarte anevoioasă şi foarte pyroniană, pe care 
va trebui s-o lămureşti dacă se poate; aflând ce e durata, 
spaţiul, mişcarea, plinul, golul, moalele şi uscatul, din 
argument în argument vei ajunge să cunoşti omul, acest 
fenomen veşnic... Cum se face că el are idei care să nu fie 
nici pline nici goale, fără spaţiu, fără durată, fără mişcare, 


fără alte calităţi materiale... Or, treaba se complică şi 
devine de neînțeles... Urmăreşte-mă cu atenţie şi încearcă 
să înţelegi... lată, băiete, ceea ce constituie filosofia şcolilor. 
Şi există o diversitate de astfel de şcoli. i le enumăr: şcoala 
stoică a lui Zenon; platonică, a lui Socrate; epicureană, a lui 
Epicur; cinică, a lui Diogene; peripatetică a lui Aristot; în 
sfârşit, şcoala sceptică a lui Pyron, care e şi şcoala mea şi 
care le bate pe toate celelalte. Totuşi aceste învățături 
moderne sunt divizate în două armate moderne: 
spiritualismul şi materialismul. Pyronismul însă a rămas; 
dovadă că e o şcoală bună; fii deci pyronian şi îndoieşte-te 
de orice... 

Aici, moş Granivel îl întrerupse pe fratele său printr-un 
sforăit zdravăn... Barnabe gemu... Dar văzând că nepotul 
său avea încă ochii deschişi, continuă astfel: 

— De la filosofie vei trece la toate ştiinţele care derivă din 
ea şi care sunt: preţioasa logică (aici profesorul îşi scoase 
boneta de catifea neagră, se înclină şi şi-o puse înapoi pe 
cap), gramatica, toate limbile europene şi limbile vechi, 
ştiinţele naturale, fizica, medicina, chirurgia. Atunci vei 
putea să-ţi iei sânge, să-ţi curăţi maţele, să-ţi deschizi 
trupul, să-ţi vindeci guturaiurile seculare şi ecleziastice. 
Pentru completarea acestor ştiinţe, vei adăuga istoria 
naturală şi botanica - cu un examen scrupulos al sistemelor; 
atunci vei şti numele buchetului tău de chloris în terminația 
OS, us, ex şi is. Dacă se rosteşte graţiosul nume de Narciss, 
spui că este un liliaceu. Vei învăţa chimia şi alchimia care-ţi 
vor oferi mijloacele de a cheltui o sută de mii de franci 
pentru a avea o uncie de aur. Metalurgia, datorită căreia se 
ajunge la spânzurătoare dacă faci bani falşi. De aici, vei 
trece la agricultură, însuşindu-ţi toate ştiinţele înrudite cu 
ea: comerţul, Banca, etc. Ai face bine chiar să înveţi toate 
meseriile. Nu se ştie ce ţi se poate întâmpla în viaţă. În 
sfârşit, vei trece la matematici, după care vei studia 
geometria până la calculul variaţiunilor, ca să afli cum se 
apropie Saturn cu o cincisprezece şesime mai mult de cât 


se credea, de nu ştiu ce alt astru foarte influent în ceea ce 
priveşte fericirea noastră. Şi nu vei uita mecanica, pentru a 
şti să faci un dispozitiv de învârtit frigarea, un ceas sau o 
colivie pentru pui. 

După aceste ştiinţe exacte, te vei îndrepta spre 
arhitectură, artilerie, construirea forturilor şi război... artă 
admirabilă care constă în puţin plumb pe care trebuie să-l 
vâri cât mai repede cu putinţă în capul celor ce se află în 
faţa ta pentru a-i primi cum se cuvine. Dar lucrul ăsta se 
cuvine făcut cu cumpătare. 

În sfârşit, nepoate, vei învăţa marina, condusul unui vapor, 
longitudinea, etc.; căci în Statele-Unite poţi deveni amiral 
sau general şi trebuie să fii la înălţime, nu ca cei ignoranţi şi 
înfumuraţi. 

Aici Barnabe făcu o pauză. Dar reluă cu un curaj sporit: 

— După acele simple şi preliminare cunoştinţe, te vei 
ocupa de istorie, căci trebuie să afli ce-a fost şi ce este. În 
sfârşit, pentru a ne folosi de cunoştinţele diverse spre 
fericirea ta şi a omenirii, te vei duce ca să-ţi faci o idee 
despre felul în care se cârmuiesc oamenii. Într-un cuvânt, 
vei călători; căci nu trebuie să ai aerul unui neghiob care n- 
a călcat mai departe de strada lui. Ştii că toţi băieţii de 
familie bună sunt trimişi să-şi cheltuiască paralele în 
diverse locuri pentru a cunoaşte cum se dansează la 
Neapole, la Roma, în Elveţia; că Pantheonul are atâtea 
picioare înălţime, că statuia lui Apollo e frumoasă; că la 
Londra se arde turbă; că, etc... Atunci vei fi obligat să ai 
pantofi zdraveni dacă mergi pe jos sau bani pentru 
diligenţă. Datorită biciului şi înjurăturilor repetate ale unui 
surugiu, vei afla politica tuturor ţărilor ca şi dreptul 
oamenilor, dreptul public, dreptul roman, şi toate drepturile 
din lume pentru a-ţi putea apăra nădragii dacă ţi-i dispută 
careva... 

Totuşi, nepoate, niciodată ştiinţa n-a fost atât de 
pyroniană; căci domnul de Harlay, şeful unui Parlament, 
spunea că dacă l-ar acuza cineva că a luat catedrala Notre- 


Dame în simarul30 lui, primul lucru care l-ar face, ar fi s-o 
ia la fugă. Pentru a aprofunda toată arta legislativă, vei fi 
nevoit să citeşti o sută de mii de volume, ceea ce dovedeşte 
că adevărul este unul şi că n-are nevoie de explicaţii. 

De aici, dragul meu, vei trece la economie politică, la 
ştiinţa administrării care constă în a avea o inimă dreaptă şi 
bun simţ. Atunci, nepoate, vei ului ca şi mine, pe toată 
lumea, cu bărbăteasca ta elocinţă; vei judeca fără noimă, în 
legătură cu impozitele şi cârmuirile şi, silit să-ţi prelungeşti 
dilemele, vei deveni mare ministru sau vei ajunge la 
Bastilia. Dar, te avertizez, cunoaşterea profundă a acestor 
ştiinţe, ca şi a celor legate de ele, nu-ţi va sluji la nimic dacă 
n-ai geniu, adică dacă nu te afli - din cei treizeci de milioane 
de oameni - printre cei zece pe care capricioasa natură îi 
alcătuieşte atât de perfect, încât ideile să-ţi fie clare, juste, 
noi şi expuse de tine într-un fel original. În sfârşit, geniul 
tău nu-ţi va sluji la nimic, dacă n-ai răbdare şi dacă la 
răbdare nu adaugi şi arta intrigii... 

Dragul meu, toate astea bine înţelese, admițând că ai 
răbdare, geniu şi darul intrigii, vei putea deveni celebru. 
Dar această celebritate va fi o otravă mortală, care-ţi va 
căşuna multe necazuri. Totuşi dacă vrei să-ţi ocupi 
răgazurile şi să te consolezi, îţi rămân o mulţime de ştiinţe 
ce constituie ornamentele frumosului edificiu pe care l-am 
construit: ai poeziile lirice, tragice, comice, epice; muzica 
vocală, instrumentală şi compoziţia; pictura, sculptura şi 
toată literatura de la acrostih şi până la operele inedite. 
Cred că vezi, dragul meu, utilitatea sfaturilor mele şi dacă 
vrei să mi le urmezi, îţi dau o sută de mii de franci, 
rezultatul economiilor mele de douăzeci de ani; îţi vor sluji 
la nobilele tale fapte. Fii cinstea Granivelilor! Nădăjduiesc 
că vei ajunge om mare. Căci legătura dintre degetul mare 
de la picior, indexul sting şi protuberanta osului tău frontal 
îmi arată... Du-te, băiatul meu, isprăveşte ceea ce am 
început eu... străbate Europa discutând şi dovedeşte 
englezilor că eşti demn de Turenne... 


Cititorule, la acest discurs, care a fost debitat cu o 
volubilitate extraordinară, trebuie să fi băgat de seamă că 
Barnabe se afla într-una din cele mai frumoase culmi ale 
pasiunii sale favorite, care consta în a vorbi fără încetare şi 
a-şi arăta vasta întindere a cunoştinţelor. Trecând în revistă 
diversele marote care-i stăpânesc pe oameni, bunul 
pyronian se delecta făcându-le să ţopăie pe ale sale. Vai! Pe 
bună dreptate se spune că pasiunile sau marotele, cum 
doriţi, îi orbesc pe oameni. Barnabe este o dovadă grăitoare 
a acestui lucru, şi oamenii care vor să-i convingă pe 
increduli, îl pot da de exemplu. Bietul doctor era atât de 
orbit, încât nu numai că nu-şi vedea potopul de salivă care, 
prelingându-se pe la colturile gurii, îi curgea, ca un fluviu, 
pe haine, dar mai apucase, între degetul mare şi arătătorul 
drept, nasturele de la vesta lui nepotu-său care de mult ar fi 
adormit la fel ca şi moş Granivel. Din când în când, doctorul 
- conform ideilor sale grandioase - trăgea sau îndepărta 
nasturele, crezând că-l trage sau îl împinge pe purtătorul 
vestei. Scoase un lung oftat, constatând puţina filosofie a 
secolului său şi reflectă, culcându-se, la fatalitatea ce nu 
îngăduia nimănui să asculte discursurile sale în întregime. 
La început, această idee îl întristă, dar tot gândindu-se, 
văzu în ea cele două argumente; şi pentru şi contra, aşa că 
acel suflet de treabă adormi. O, demn şi stimat profesor! 
Umbra ta se poate consola cu ideea că vreun breton tenace, 
cititor înrăit, va urmări până la capăt acest capitol! 

O, tu, care ai curajul de a-l citi aşa cum îl am şi eu de a-l 
copia din lucrarea Embrouillamenta granivelliana, află că 
profesorul era unul dintre oamenii cei mai savanţi ai epocii. 
Inventase mitenele cu patru degete, corsetul pentru leneşe, 
paturile elastice, umbrelele cu baston, zahărul indigen, 
jocul solitarului; făcuse comentarii asupra războiului şi a 
anghilelor „a la tartar”; tot lui i se datora Perfectul 
procuror, lucrare eminamente utilă, în care enumăra o sută 
şaptezeci şi două de feluri cinstite de a-ţi însuşi bunul 
altuia. Dar, din nefericire, s-a oprit la furtul prin efracţie. A 


descoperit optsprezece noi planete, ale căror nume şi 
poziţie le-a uitat. Dacă moartea crudă nu l-ar fi întrerupt 
din lucrările sale, ar fi inventat Constituţiile Europei, 
învăţământul pe muteşte, calculul variațiilor pe care i l-a 
furat Lagrange, telegraful, drezinele, tiparul stereotip, 
autoclava, caleidoscopul, fosele inodore, cafetiera Morize, 
uleiul de Macassar, legea privind comunele, şi maşinile... 
Domnule cititor întreprinzător, acel mare Barnabe era mare 
în toate, fiindcă n-a catadicsit să enunţe morala ce trebuia 
trasă din marele şi sublimul său discurs; rezultă, atât din 
epigraf cât şi din acest capitol, că n-a exprimat-o în scris, la 
fel ca şi Fidias, care n-a scris pe statuia sa: Jupiter. N-am să 
vă fac afrontul de a vă explica: aveţi mult prea mult bun- 
simţ şi învăţătură pentru asta! Dumnezeule mare! Ce crimă 
de les-cititor era să săvârşesc! 

A doua zi dimineaţă, la micul dejun, bietul profesor îl 
întrebă, cu un aer foarte modest, pe nepotul său ce anume 
înţelesese din discursul său. 

— Unchiule dragă, am înţeles destul pentru a-mi da seama 
că eşti bunătatea întruchipată. Voi urma întocmai 
instrucţiunile dumitale. 

— Şi vei pleca pentru a te lepăda de necaz? 

— Nu chiar imediat... Ştii, Fanchette... să-mi iau rămas 
bun... 

— Ah, uitasem... ai dreptate, nepoate. Totuşi gândeşte-te 
că dacă ai s-o vezi pe Fanchette, necazurile vor spori; pe de 
altă parte, vei regreta dacă n-o vei vedea... iată cele două 
laturi ale acestui lucru... acum, fă cum vei vrea! 

— Băiete, ai nevoie de bani? întrebă moş Granivel. 

— Frate, asta-i treaba mea, interveni unchiul. 

— Aş vrea ca asta să mă privească doar pe mine, replică 
tatăl. 

— Banii sunt pentru învăţătură... mi-am asumat eu sarcina 
asta... doar sunt profesorul lui! Aşa că tu n-ai nici un 
amestesc... 

— Dar e copilul meu! 


— Dar e nepotul meu! Eu sunt bătrân şi n-am ce face cu 
banii! 

— Nici eu nu mai am ce face cu ei! răspunse încăpăţânatul 
tată Granivel. 

— Să tragem la sorţi! strigă pyronianul; împotriva 
hazardului nu mai avem replică. Şansele sunt egale. E 
singurul lucru pe care-l poate admite un pyronian. 

— Vorbe! strigă Granivel. 

Jean-Louis avea lacrimi de înduioşare în ochi. Profesorul 
câştigă. Dar moş Granivel declară că nu va renunţa 
niciodată la dreptul de a plăti echipamentul, sabia fiului său 
şi uniformele a două sau trei sute de derbedei curajoşi pe 
care Jean-Louis îi va lua cu el în Statele Unite, după ce-şi va 
fi completat totuşi studiile la Universitatea din Oxford. 

În vreme ce Jean-Louis isprăvea de explicat că o sută de 
şnapani care nu aveau nimic de pierdut ci totul de câştigat 
i-ar fi fost nişte excelenți apărători în Statele Unite, că avea 
să facă din ei un batalion sacru, o oaste de tineri fără 
căpătâi, al cărei căpitan va fi el, că-i convenea să-i adune 
din Paris, receptacolul a o mulţime de nefericiţi, bravi ca 
Cezar fiindcă n-aveau o pară chioară, intră Courottin. 
Îmbrăcat foarte elegant era vesel pentru că tocmai încasase 
nişte onorarii magnifice, obţinute fiindcă-i câştigase 
procesul ducelui de Parthenay; dar ceea ce-l făcea să fie şi 
mai vesel, era faptul că procesul nu se isprăvise, deoarece 
adversarul făcuse apel la Marele Consiliu. 

— Am fost s-o văd pe domnişoara Leonie de Parthenay, îi 
zise el lui Jean-Louis; se gândeşte tot timpul la dumneata. 
Mă mir, domnule Granivel, că încă nu te-ai dus s-o vezi! 

— Şi cum crezi că aş putea face acest lucru? întrebă Jean- 
Louis. 

— Ei, cum, exclamă Courottin ridicându-şi mâinile, un iubit 
se întreabă în ce fel şi-ar putea vedea iubita? 

— Chiar mâine o voi vedea, zise Jean-Louis. Totuşi, ea e de 
un rang mult mai înalt decât mine şi asta ar însemna să se 
coboare până... 


— Ah, asta era! Ce faci acum? îl întrebă pyronianul pe 
Couroittin. 

— Ce fac? Vă urmez exemplul. Expun, în faţa justiţiei 
argumentele pro şi contra, cu scopul ca ea să se îndoiască, 
şi cât mai mult timp cu putinţă, de partea, cui e dreptatea. 
Când pledez pentru, când contra. Şi, de cincisprezece zile 
de când mă aflu în barou, din zece procese, n-am pierdut 
decât unul, şi acela era dintre cele mai lesne de câştigat, 
aşa că acum nu le mai iau decât pe cele mai grele. 

— Şi eşti ascultat? întrebă Barnabe pe un ton vrednic de 
milă. 

— Uneori, răspunse Courottin. 

— E destul de mult, observă pyronianul. 

— Haide, unchiule, strigă Jean-Louis, n-avem vreme de 
pierdut! Să mergem şi să luăm şi banii de care avem nevoie. 

— Ce să faceţi cu ei? Pot să vă fiu util la ceva? 

— Trebuie, zise moş Granivel, să recrutăm nişte oameni 
fără parale, zdraveni şi care doresc să facă avere. 

— Oho, cunosc o mulţime, strigă maliţiosul avocat şi v-aş 
ruga să recrutaţi oamenii pe care-i ştiu eu. Veţi scăpa ţara 
de un număr de derbedei de temut în împrejurările în care 
ne aflăm; căci de când am prins şi eu puţin cheag, am 
trecut în tagma celor bogaţi. 

Pyronianul luă un fişic de o mie două sute de franci de aur 
şi ieşi urmat de Jean-Louis şi de Courottin, căruia îi explică 
mergând, planurile nepotului său. Abia ajunseră pe Pont- 
Neuf, că avocatul se şi trezi faţă în faţă cu un lungan cu 
chipul ars de soare, cu o mustață deasă şi cu o mutră de 
criminal. 

— Ei, strigă avocatul, iată-te din nou! 

Şi surprins, Courottin lăsă să se vadă cât de mult se mira 
că cel ce-i răsărise în faţă încă nu fusese spânzurat. Acesta 
din urmă, înțelegând foarte bine uimirea lui Courottin, îi 
răspunse: 

— Ei, Doamne, începând de azi dimineaţă am renunţat la 
smintelile mele! 


— Domnilor, le zise Courottin pyronianului şi lui Jean- 
Louis, iată-l pe unul dintre soldaţii dumneavoastră. Are 
toate calităţile cerute şi garantez pentru el. Daţi-i întâlnire 
la Grenouillicre, la cabaretul „Quatre-Fils-Aymon”; apoi 
avocatul, luându-ţi prietenul de mână, îi zise: 

— Şi te rog, fără glume proaste, m-ai înţeles? 

— Fii liniştit, m-am căit... răspunse lunganul strângând 
mâna fostului curier. 

Courottin îşi dădu o oră de întâlnire cu cei doi Graniveli şi 
se angajă să vină cu o sută de recruți. La rândul lor, 
pyronianul şi Jean-Louis parcurseră întreg Parisul căutând 
ceea ce nu era deloc greu de găsit, căci vagabonzii foşgăiau 
peste tot. 

Unchiul şi nepotul, satisfăcuţi de ceea ce găsiseră, se 
îndreptară spre Gros-Caillou, când iată că se întâlniră cu 
Courottin care ducea tratative cu un cerşetor în zdrenţe. 

— Vrei să devii un erou? îl întrebă avocatul. 

— Ce e aia erou? întrebă cerşetorul; cât câştigă pe zi? 

— Cinci bănuţi, răspunse Courottin 

— Eu câştig doisprezece, cerşind! 

— Dar, remarcă Jean-Louis, vei dobândi gloria! 

— Mai târziu, voi muri? continuă cerşetorul. 

— Şi da şi nu, zise pyronianul; da, pentru că toţi murim; 
nu, pentru că posteritatea va vorbi mereu despre tine şi 
pentru că ea este o umbră a existenţei. 

— Posteritatea! repetă cerşetorul, nu suntem oare 
posteritatea vremilor apuse? 

— Ba da, zise Barnabe. 

— Ei bine, reluă cerşetorul uitându-se la Courottin, omul 
ăsta e prea urât ca să-i fac pe plac... 

— Dar, amice, îl întrerupse Courottin, eşti un nenorocit... 
dacă ne asculţi, poţi ajunge cineva! 

— "Totul depinde de părerea pe care ţi-o faci despre 
lucruri, zise calicul uitându-se ia zdrenţele sale. Sunt primul 
în tagma mea şi mă simt fericit. Am ştiut să-mi găsesc un ioc 


foarte comod, în noroiul străzii, pentru care sunt chiar 
invidiat... 

Pyronianul admiră bunul simţ al acelui om care, văzând un 
mare senior şi o femeie frumoasă, le ieşi înainte, întinzând 
mâna şi rostindu-şi vorbele obişnuite. 

— Cu ăsta nu facem nimic, strigă Courottin. Şi se 
îndreptară spre hanul „Quatre-Fils-Aymon”, unde îi şi 
aşteptau şuşotind, două sute de persoane. 

Jean-Louis, Courottin şi Barnabe - ca şi cum ar fi fost şefii 
unei conspirații - salutară fiecare, spuseră câteva cuvinte 
politicoase, şi anunţară că după-masă vor pune bazele unei 
afaceri nobile şi generoase, care-i va face pe participanţi 
celebri şi bogaţi. Năpădiră saloanele de trei sute de locuri şi 
două sute zece convivi ocupară, cu greu, loc. Barnabe 
discută cu birtaşul iar ca urmare mâncarea bună şi plachiile 
fură servite din belşug. Vinul era la discreţie. Oricine şi-ar fi 
plătit cu plăcere masa, pentru a se bucura de spectacolul 
ce-l ofereau toate acele mutre purtând pe ele pecetea 
mizeriei, dar care străluceau totuşi de veselia specifică 
poporului, singura adevărată. Se părea că însăşi speranţa 
lumina scena cu flacăra ei ce ne luminează toată viaţa 
noastră şi care nu se stinge decât odată cu sosirea morţii. 
Zarva „hohotele de râs, izbucnirile glasurilor, refrenele 
unor cântece, strigătele şi ridicarea în slăvi a lui Jean-Louis 
se auzeau până afară şi multe persoane, mirate de 
adunătură, adăstau ca să asculte hărmălaia. 

Dar iată că Barnabe se ridică şi făcu un semn cu mâna, 
semn care făcu să se înstăpânească o tăcere profundă. 
Pyronianul socoti că era o bună ocazie pentru ca să ţină o 
cuvântare, pe care măcar din recunoştinţă cei prezenţi vor 
fi siliţi s-o asculte. Tugşi, scuipă şi se exprimă în aceşti 
termeni: 

— Războiul este un mare flagel, dar poate fi de asemenea 
şi un mare bine. Aflaţi deci că nu e nici bine, nici rău să te 
baţi; că nu contează pe care dintre hotărâri o iei; că puteţi 
să vă bateţi pentru Statele-Unite fără să vă temeţi că veţi fi 


păcăliţi. Aşa stând lucrurile, America având nevoie de voi şi 
vice-versa, adică voi având nevoie de ea, socot că nemine 
contradicante31l nimic nu se opune raţionamentului meu ad 
hominem32 -, fiindcă treaba asta vă priveşte. Or, voi n-aveţi 
bani, în vreme ce noi avem, fiindcă declar că vă vom da; 
îmbarcaţi-vă, fiindcă banii şi Statele-Unite împreună cu 
libertatea, per philosophiam33 şi cu demna logică vă silesc 
să fiţi de acord cu mine, căci... 

Aici Barnabe, împiedicându-se în raţionamentele pe care 
desele pahare cu vin nu-i mai îngăduiau să le 
îngrămădească - cu profunzimea lui obişnuită - se tulbură 
şi căzu grămadă, repetând: 

— Car, car34... De îndată ce Barnabe se prăvăli, Courottin, 
constatând impresia defavorabilă produsă de căderea 
oratorului, se ridică şi continuă el discursul pyronianului: 

— Acest mare filosof a vrut să vă zică, strigă avocatul, că 
sunteţi nişte oameni foarte de treabă; în plus, bravi cum 
sunt toţi francezii şi că libertatea îşi pune în voi cele mai 
dragi speranţe; că veţi fi răsplătiți pentru înaltele voastre 
fapte de arme prin jefuirea a tot ceea ce posedă englezii în 
America; că vă veţi înapoia glorioşi, bogaţi, şi că veţi fi 
invulnerabili... Duceţi-vă deci să reprezentaţi cu demnitate 
Franţa în luptele ce se vor da în Lumea Nouă... Vă veţi 
alege cu aur, cu grade, cu glorie. Trăiască libertatea! 

Toţi repetară cu entuziasm: „Ilrăiască libertatea”! şi băură 
în sănătatea acelei bune zeițe ce nu ştia pe cine să mai 
asculte. 

— Prieteni, zise Jean-Louis care observase toate figurile 
soldaţilor săi în timpul discursului lui Courottin, duceţi-vă să 
vă înscrieţi la cărbunarul Granivel. Vi se vor da arme, o 
uniformă, banii necesari pentru drum, o să vi se spună locul 
unde ne vom întâlni şi ceasul în care vom pleca... O iubesc 
pe Fanchette, dragii mei; aveţi şi voi câte o Fanchette a 
voastră? Trebuie să facem în aşa fel, încât să le fim pe plac. 
Trăiască dragostea, gloria, libertatea! Şi să bem în cinstea 
iubitelor noastre! 


Se bău şi se răzbău atâta, încât fiecare se îmbătă criţă. În 
toiul beţiei, Jean-Louis şi Courottin izbutiră să-i convingă pe 
toţi acei demni soldaţi, împărțindu-le bani. 

Atunci entuziasmul lor atinse culmea; se strigă: „Irăiască 
regele! Trăiască libertatea! Trăiască Statele-Unite! 
Trăiască Jean-Louis!” 

Ulterior cei trei amfitrioni se retraseră, după ce-l plătiseră 
cu generozitate pe hangiu, ca să le mai dea vin celor 
însetaţi. 

Se pretinde - dar noi nu cutezăm să vă asigurăm de acest 
lucru - că Jean-Louis ar fi fost urmărit de un spion al 
poliţiei; dacă acesta ar fi ştiut, l-ar fi ciomăgit zdravăn. 
Orice-ar fi fost, el s-a întors în strada Thibautode, 
susţinându-l pe pyronian care socotea că pământul e foarte 
îndoielnic din moment ce nu putea să stea în picioare, pe el. 
Jean-Louis, îmbrăţişând cu ardoare pârghiile celebrităţii 
propuse de unchiul său, se culcă, jurând să plece cât mai 
repede, după ce-şi va fi folosit totuşi scurtul răgaz pentru a- 
şi lua rămas bun de la Fanchette. 

CAPITOLUL XIX 

„Adio, poţi pleca...” 

RACINE, Andromaca „Prin strălucita vază, cei doi s- 
apropiară, Uitară-acel exil, gonind orice plictis Şi-acele 
scrisorele, în calmul nopţii scrise, Sunt via-ntruchipare a 
sufletului lor...” 

ANONIM. 

N-am aflat niciodată cum de s-a hotărât Jean-Louis, atât de 
prompt, să se exileze din frumoasa lui ţară, Franţa; am 
arătat totuşi că a făcut-o în nădejdea de a fi demn să se 
însoare cu frumoasa lui iubită, făcând să dispară iluzoria 
barieră pe care societatea o ridicase între ei. Dacă vedeţi 
cumva alte motive, dovediţi-le... Eu declar, cu cerul şi 
pământul, că ţin la eroul cărţii noastre... 

Acum, faceţi cale întoarsă cu imaginaţia şi închipuiţi-vi-o, 
pe un fotoliu, în salonul ducelui de Parthenay, pe sărmana 
marchiză de Vandeuil, palidă şi obosită; stă alături de 


Leonie; ducele observă cât e de abătută nepoata ga şi 
aprobă, dintr-o privire, atenţiile perfidului său nepot. 
Ducele de Parthenay greşeşte închipuindu-şi că lâncezeala 
este urmarea iubirii satisfăcute a Ernestinei. Or, stai şi te 
întrebi, cum de poate isca dragoste o astfel de paloare pe 
chip? Ni se va răspunde că asta depinde de noapte; şi totuşi 
e sigur că treaba a depins mai curând de zi. Există, totuşi, o 
mare diferenţă între zi şi noapte... Deci, să zicem că domnul 
duce se înşela... Nu, doamnelor, domnul duce nu se înşela, 
căci şi figura marchizului era palidă. Cum să rezolvi dilema 
asta? Cum veţi vrea, dar să ştiţi că niciodată vreun iubit n-a 
fost mai atent ca Vandeuil faţă de soţia sa; că niciodată o 
femeie n-a fost mai mulţumită; că, deşi cu moartea cuibărită 
la sânu-i, fără ca să ştie acest lucru, fiecare privire a sa era 
o privire amoroasă adresată călăului ei; căci şi ea îşi 
atribuise paloarea tot cauzei imaginate de duce. Acum, 
doamnelor, vă voi întreba dacă a existat vreodată pe lume 
un mai abil şi mai desăvârşit ticălos ca acel marchiz? Ce 
nenorocire să posede strălucita calitate pe care n-o au 
decât soţii cei buni! Oh, cât de capricioasă mai e şi natura 
asta! 

În mijlocul acestei scene, mai puneţi-o la socoteală şi pe 
Justine care intră şi-i comunică Leoniei, cu o afectare 
însoţită de gesturi şi semne: 

— Domnişoară, un comisionar v-a adus comanda de ieri... 

— Bine, Justine, primeşte-o tu, răspunse Leonie pe care 
surâsurile ducelui şi al nepotului său şi ochii plecaţi şi apoi 
ridicaţi ai Ernestinei o intrigaseră. 

— Domnişoara nu vrea deci să vadă lucrurile? întrebă 
Justine. 

— Nu. 

— Şi dacă nu e ceea ce a cerut domnişoara? 

— Ai fost împreună cu mine, aşa că ai să le poţi recunoaşte 
şi singură. 

— Dar, domnişoară... insistă tenacea subretă. 

— Hai, Justine, zise marchiza, lasă-ne... 


— Mă duc să văd, replică Leonie, observând un gest de 
nerăbdare străbătând întreg trupul fidelei Justine. 

Intră în odaia ei şi văzu un ţăran, grosolan îmbrăcat, 
depunând un cufăr aşezat pe nişte stinghii. 

— Ei bine, ce mai doreşti acum de la mine, Justine? 

— Domnişoară, dar ele... 

— Ah! a fost tot ce-a mai putut spune Leonie. 

Iubire! De ce nu-mi poţi tu dicta paragraful ăsta? De ce 
Rafael n-a fost martor la un asemenea moment? Unde e 
pana lui Vergiliu? Simt că după asemenea plângeri, nu vom 
mai încerca să descriem emoția lui Jean-Louis, pe care 
strigătul Leoniei îl făcu să tresară până în cele mai tainice 
fibre ale făpturii sale. Încă o dată, doamnă, voi recurge la 
înflăcărata dumneavoastră imaginaţie ca să v-o închipuiţi pe 
Leonie căzând într-un fotoliu, dar în cel mai apropiat de 
Jean-Louis, care-i luă mâna şi i-o acoperi de sărutări 
fierbinţi. Am mai spus-o, Justine era tipul eternei subrete; 
nu vreau s-o mai repet; n-aş avea de repetat decât că 
tocmai se pregătea să plece. 

— Rămâi, Justine... vreau să rămâi... strigă Leonie. 

— Domnişoară, zise Jean-Louis. 

— Să-mi spui întotdeauna Fanchette; ce, tu nu mai eşti 
Jean-Louis? 

O lacrimă de înduioşare stinse flăcările din ochii lui Jean- 
Louis şi privirile sale se însufleţiră văzând celesta înfăţişare 
a Fanchettei. Scoţându-şi un ac, Leonie îi arătă în sân, 
buchetul de flori de portocal. Trebuie să iubeşti cu 
dragostea pură, sinceră şi arzătoare care ne cuprinde o 
singură dată, în tinereţe, pentru a înţelege toată 
frumuseţea de nespus a acestui gest. lubirea aceasta 
trebuie să fie o măreaţă sărbătoare a melancoliei pentru 
inima celui care a fost ars de flăcările ei. Gestul Fanchettei 
i-a amintit lui Jean-Louis, de tot! 

— Dragul meu, îi spuse fata, cu glasul ei dulce, obstacole 
de ne trecut ne despart pentru totdeauna. 

— Ştiu... 


— Şi te resemnezi atât de uşor? 

— Nu! 

Tonul energic, vocea puternică, precum şi atitudinea lui 
Jean-Louis străpunseră inima iubitei sale. Ea îi mulţumi 
printr-una din acele priviri care, dacă ar fi căzut asupra a o 
sută de mii de oameni dintr-o dată, ar fi schimbat soarta 
imperiilor. 

— Ce se va întâmpla cu noi? întrebă Leonie. 

— Spune-mi, Fanchette, tu ce-ai hotărât? 

— Să-ţi rămân de-a pururi credincioasă! 

Granivel o luă în braţele sale nervoase pe fata lui 
Parthenay şi strângând-o la piept, îi înapoie, pe buzele ei de 
mărgean, pătimaşul sărut pe care Fanchette i-l dăduse în 
faţa altarului. Dar chiar atunci răsunară paşii şi vocea 
marchizei. Venea alergând şi cântând, ca să vadă rochiile şi 
comenzile Leoniei, fiindcă o femeie nu poate să lase, în mod 
decent, o altă femeie singură în faţa creaţiilor luxului... 
Leonie păli; Justine strigă: 

— Doamna de Vandeuil! Jean se aplecă şi dispăru în 
şemineu. Aşa că, doamnelor, nemaipomenitul Jean-Louis 
avea încă două calităţi foarte preţioase: discreţia şi 
prezenţa de spirit în situaţii critice. 

— Vai, verişoară, cât eşti de palidă! Ce ai? 

— Ceea ce n-ai dumneata, în mod sigur! La aceste cuvinte, 
aruncate cu nevinovăție de o Leonie buimăcită, marchiza 
roşi, dar cu acea roşeaţă ce dă în vileag pudoarea unei 
fecioare; în ce mă priveşte, zău dacă mai înţeleg ceva, 
fiindcă la urma urmei, era femeie măritată! 

Leonie ascultă frecarea, greu de perceput, a picioarelor şi 
a genunchilor lui Jean, de pereţii şemineului... privi locul 
unde stătuse el şi... înduioşarea şi lacrimile puseră fără voie 
stăpânire pe ea; se gândea şi se rătăcea în gânduri. Puțin 
cam încurcată, Ernestine începu s-o cerceteze, dar din 
fericire pentru Leonie, stofele fuseseră despăturite... După 
câteva minute, Ernestine luă mâna verişoarei sale şi-i spuse 
cu duioşie: 


— Să ştii, Leonie, că n-am avut intenţia să-ţi fac necazuri... 
Trebuie să-i spun cititorului că Leonie se afla la o sută de 
leghe distanţă ca să mai poată pricepe ce semnificaţie 
aveau privirea tandră şi tonul de reproş al verişoarei sale. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea pe un ton plin de ingenuitate 
care o dezarmă pe Ernestine. Verişoara ei o sărută. 

Activa subretă urcase la ea şi-i strigase îndrăgostitului 
Jean-Louis să coboare prin şemineu, în odaia ei. Granivel 
înţelese şi se află imediat singur cu Justine. 

— Fato, îi zise el, asta nu-i tot, vreau s-o revăd pe stăpâna 
ta... fiindcă plec pentru multă vreme şi un rămas bun de un 
minut nu-mi ajunge. 

— Cum s-o revezi? E foarte greu! Şi Justine începu să se 
gândească. Du-te acasă, îi zise ea şi ai încredere în mine! 

Jean-Louis sări de gâtul subretei, neputându-i mulţumi 
altfel. Justine rămase o clipă în contemplarea bărbatului, 
apoi roşi pentru gândul ce-i trecuse prin minte. După care, 
Granivel ieşi din odaia ei. Dar iată că amândoi se întâlniră 
cu Victoire, pe aceeaşi scară unde odinioară... Victoire îşi 
închipui lucrurile cele mai năstruşnice. O văzu pe Justine, al 
cărei aer buimăcit se preta împrejurărilor, şi chipul ironic al 
cameristei Victoire păru a spune: „Să ştii că şi eu am fost în 
Corint... ,, 

Fostul cărbunar se întoarse foarte trist în strada 
Thibautode, unde îl aşteptau cu nerăbdare tatăl său şi 
pyronianul. 

— Ei bine, nepoate, ţi-ai luat rămas bun? 

— Vai nu, unchiule! 

— Cum aşa, băiete? întrebă moş Granivel. 

— Ne-au întrerupt... N-am văzut-o decât un minut! 

Trecură trei zile, în timpul cărora Jean-Louis avu de răbdat 
toate recomandările lui Barnab€. În cea de a patra zi, 
dimineaţa, trebuia să plece. Seara, Louis, plângând de 
necaz, se îndreptă spre palatul de Parthenay. Mergea cu 
acea repeziciune pe care i-o cunoaşteţi şi care, pe Cheiul 
teatinilor îl făcu să se ciocnească de un bărbat tânăr, 


îmbrăcat în negru. Mândrul tânăr se întoarse: era 
Couroittin. 

— Ah, dragul meu, ştii că trebuie să plec în Anglia şi în 
America şi încă n-am apucat să-mi iau rămas bun... 

Un ins ca avocatul Courottin era destul de inteligent 
pentru a înţelege limbajul acesta, aşa că-i răspunse: 

— Vrei să-i scrii un cuvânt? Aş putea să i-l duc, fiindcă 
tocmai mă îndreptam spre palatul ducelui, cu care am de 
discutat treburi serioase. 

Jean-Louis luă creionul lui Courottin, rupse o foaie din 
agenda avocatului şi scrise următoarele: „Fanchette, mâine 
plec...” 

Las comentariile pe seama fiecăruia, observând că aceste 
cuvinte erau demne şi de cel care le scrisese şi de cea care 
trebuia să le citească. Îndoi hârtia şi i-o dădu lui Courottin 
care părea foarte mirat. Courottin intră la duce, o întâlni pe 
Justine căreia îi înmână biletul lui Jean şi Leonie îl citi la 
reîntoarcerea de la Versailles unde avusese loc o serbare. 

Să nu se creadă că avocatul venise degeaba la palatul 
ducelui. Ştiind că guvernul îi proteja pe ascuns pe 
americani, avu o discuţie cu ducele, făcându-şi un merit în 
ochii acestuia din faptul că scăpase Franţa de două sute de 
derbedei care să lupte pentru independenţa Americii. 
Astfel, Courottin încerca să se strecoare printre oamenii de 
stat. 

Jean-Louis se reîntorsese la locuinţa pe care nu mai putea 
s-o sufere de când Fanchette a lui nu mai stătea acolo. 
Nădăjduia că a doua zi Leonie va găsi mijlocul să-l vadă, 
dacă nu, se jură că va intra în palat şi va ajunge până la ea, 
indiferent prin ce mijloace. 

Se făcuse zece seara şi pyronianul, împopoţonat cu 
ochelarii, îi scria lui Jean-Louis autorii pe care trebuia să-i 
consulte şi să-i citească; îi recomandase colegiul din Oxford 
unde trebuia să stea trei luni, etc., etc. Moş Granivel îşi 
sărută fiul şi-şi luă rămas bun de la el. Dariată că se auzi 


apropiindu-se un echipaj strălucitor, apoi răsunară bătăi în 
uşă; aceasta se deschise şi în pragul ei apăru Leonie! 

Nu există decât anumite suflete care au darul înnăscut de 
a cunoaşte o mulţime de lucruri mici ce conferă faptelor un 
fel de magie a sentimentelor necunoscută multor altora. 

Fac această reflecţie, pentru că fiica ducelui de Parthenay 
era îmbrăcată, cu o rochiţă de stambă, la fel cu cea pe care 
o purta în micul ei butoi. N-avea nimic care să-i dea în 
vileag rangul... Văzând-o astfel, Jean-Louis, nebun de 
bucurie, o apucă de talia sa zveltă şi o aşeză în fotoliul 
primului consilier clerical, spunându-i: 

— Te aşez în el pentru ultima oară! 

— Louis, ce ai? Pentru prima oară, plângi... 

— Ah, Fanchette, vreau să te merit; nu te-ai jurat că ai să- 
mi fii credincioasă? 

— Şi-mi voi ţine jurământul! 

— Fanchette, mă linişteşti... Ascultă: mă exilez pentru 
multă vreme. Fug după glorie şi mă duc s-o caut într-o altă 
emisferă. Plec acolo pentru că nu te pot dobândi decât dacă 
mă înalţ, cucerindu-mi celebritatea. Inima îmi spune că-mi 
voi atinge țelul. Dar, în toată această vreme, în timpul 
acestei lungi absenţe, nu te voi mai vedea! 

Mirată la culme, Fanchette replică: 

— Louis, nu mai ai imaginaţie? Eu te voi avea tot timpul 
înaintea ochilor! 

— Vai de pielea englezilor! O să asigur triumful Statelor 
Unite! strigă Jean-Louis fanatizat de răspunsul iubitei sale! 

— Stai, stai nepoate, că nu eşti chiar atât de puternic încât 
să îmblânzeşti soarta, şi dacă e scris ca englezii... 

— Vor pieri! Fanchette, le dau puteri depline tatălui meu şi 
unchiului Barnabe: îmi făgăduieşti să-i informezi despre 
toate necazurile tale? 

— Dragul meu, ne vom scrie! 

— Ah, Fanchette, am fost atât de aproape de fericire... 

— Dragul meu, nu suntem fericiţi? Fanchette a ta, te 
adoră! Ştii bine că vei fi întotdeauna singurul prieten şi 


mângâierea mea! Crede-mă, Jean-Louis, vom fi uniţi! 
Aminteşte-ţi de cuvintele preotului şi de convingerea lui! 

— Oh, Fanchette de ce-mi aduci aminte de tot ceea ce-mi 
sporeşte tristeţea de care mă simt cuprins, când mă 
gândesc că te părăsesc? Vai, acest fugar moment poate fi 
ultimul... 

— Eu mă gândesc că te vei întoarce acoperit de glorie şi 
atunci această dulce melancolie are un farmec îmbătător. 

— Şi dacă pier, Fanchette? 

— Louis, eu nu voi avea un alt soţ decât pe tine! 

Căzură unul în braţele celuilalt. Urmă un moment de 
tăcere. Pyronianul îşi şterse ochii, moş Granivel şi-i şterse 
pe-ai săi, în vreme ce Leonie şi Louis, ţinându-se de mână se 
priveau cu expresia pe care doar pensula unui pictor poate 
s-o redea, căci în dragoste, trei sferturi din ceea ce se 
spune, se exprimă prin admirabila elocinţă a ochilor. Se 
pare că natura a pus în ei un foc năprasnic care ajunge 
până la inimă. Aşa că atunci când voi folosi tot geniul 
autorului Solitarului sau pe cel al lui Pradon35 va fi cu 
neputinţă să vă mai redau acel tablou fermecător. Un orb 
comparase roşul cu sunetul unei trompete; eu voi compara 
acel moment cu culoarea cenuşie, a cărei monotonie are 
totuşi ceva strălucitor şi voluptuos pentru ochi. Din o sută 
de critici ai comparaţiei mele, poate că voi găsi trei 
persoane care mă vor înţelege... şi asta mi-e de-ajuns... mă 
mulţumesc şi cu atât! 

— Haideţi, haideţi copii, îi întrerupse brusc moş Granivel, 
curaj şi nu ni-l răpiți pe a-l nostru! La dracu! Dacă Jean- 
Louis piere, nu voi mai trăi nici eu! 

— Adio cu Granivelii! La aceste vorbe ale pyronianului, 
fiecare izbucni în râs şi avu cea mai fericită presimţire. 

Trupul Leoniei îl atinse pe cel al lui Jean-Louis în 
încercarea de a se sprijini uşor de iubitul ei şi dulcea 
atingere îi făcu să simtă ceva mai mult decât plăcere; 
aspectul cuplului îţi mergea la inimă; apropierea castă şi de 
moment avea un farmec celest ce răspândea asupra 


cuvintelor de bun rămas o anumită graţie melancolică, 
Pletele buclate ale Leoniei atingeau chipul lui Louis; 
mângâierea de adio, farmecul iubirii îi pătrunseră până în 
adâncul sufletului; n-ar fi dat atingerea fugară nici pentru 
un imperiu! 

Auzind orologiul de lemn sunând ora unsprezece, Leonie 
dădu să se scoale şi să plece. 

— Ah, Fanchette, încă un moment! Şi Leonie se reaşeză. 

— Oricât de departe m-aş putea afla de tine, mă voi roti 
întocmai ca floarea soarelui care se întoarce mereu către 
astrul ce-i dă viaţă. Tu eşti al meu pentru totdeauna! 

Sigur, cititorule, celadonii din Artamene n-au spus 
niciodată ceva mai galant. Dar am observat că cei care nu 
sunt încă familiarizați cu politeţurile, procedează la fel. Îmi 
voi aminti mereu de un tânăr american care, văzând la 
Jardin-des-Plantes, o floare adusă din insula sa, mi-a arătat- 
o spunând: 

— lată patria mea! 

În sfârşit, Leonie se ridică şi cei trei Graniveli o urmară; 
Louis o conduse la trăsură şi-i dădu ultimul sărut. Fanchette 
rămase multă vreme ghemuită la pieptul iubitului ei. 

— Adio, Fanchette! 

— Adio, Louis! 

— Adio... 

— Adio... 

Leonie leşină şi Jean îşi aşeză iubita, palidă şi tremurând, 
alături de Justine; o mai sărută o dată; la acel sărut, fata îşi 
veni în fire... şi întinse braţele... Dar vizitiul dădu bice 
cailor. Louis, rămase în acelaşi loc, privind trăsura, auzind 
zgomotul roţilor şi mai rămase încă şi după ce nu mai văzu 
şi nu mai auzi nimic, îndoindu-se până şi de existenţa sa. 

A doua zi dimineaţă, Justine sosi speriată, chiar în 
momentul în care Jean-Louis se urca în diligenţă. Îi aducea 
lui Granivel o frumoasă centură roşie şi venise să-i spună să 
trimită scrisorile pe adresa ei. Jean-Louis sărută centura şi 
plecă, în toiul binecuvântărilor părintelui său, care începu a 


plânge când bidiviii duseră cu ei toată nădejdea sa. 
Profesorul îi strigă: 

— Discută, şi discută bine, logica e totul! 

Cititorule, te voi dispensa de istoricul traversării; e de 
ajuns să ştii că nimeni n-a avut de reclamat vreo plată, căci 
tânărul i-a retribuit bine şi cum se cuvine pe surugii; că 
pachebotul „Lady Marlborough” l-a dus la Dover, de unde a 
luat diligenţă pentru Londra, iar de la Londra s-a dus la 
Oxford, unde a studiat o vreme, la colegiu. 

Aici, nu mai avem a consemna alte evenimente decât cele 
din corespondenţa cu iubita sa. Acesta a fost singurul 
divertisment pe care şi l-a îngăduit. Vom extrage deci din 
corespondenţă ceea ce cuprinde mai interesant: 

Scrisoarea lui Jean-Louis către Leonie. 

Oxford, noiembrie, 1788. 

O, dragă Fanchette, imaginea ta mi-e prezenta tot timpul 
cât lucrez. Ea mă încurajează şi foarte repede am învins 
dificultăţile. Am studiat tactica şi vreau să plec în America 
pentru a contribui la eliberarea unei naţiuni aservite şi a-i 
alunga pe opresori. lartă-mă că nu ţi-am scris mai curând. 
Trudesc pentru fericirea noastră şi nu vreau să pierd un 
minut. 

Oh, ce curaj voi căpăta gândindu-mă că fiecare faptă de 
arme îţi va fi povestită şi va face să-ţi bată inima! Cu cât vor 
fi mai numeroase, cu atât îţi vei da mai bine seama de 
dragostea mea... N-am decât o teamă: dacă în timpul 
absenței mele, tatăl tău îţi va prezenta câţiva tineri şi te va 
obliga să alegi pe vreunul dintre ei. Ah, Fanchette, atunci 
să-mi scrii repede, cât mai repede, iar eu voi alerga şi mai 
repede, pe aripile iubirii şi ale deznădejdii. Centura ta roşie 
e tot timpul cu mine; mă arde şi-mi aminteşte fără încetare 
şi de nevoia de a mă ilustra şi de dragostea noastră. 
Fanchette, când vei primi această scrisoare compusă în 
grabă, fă bine şi citeşte-o singură, la ceasul înserării. 
Încearcă să ţi-l imaginezi pe bietul Jean-Louis, exilat cu voia 
lui, la mii de leghe de tine, din dragoste pentru tine. Poate 


că aceste cuvinte pe care ţi le scriu îţi vor aduce aminte de 
toate... Căci mi-am pus în ele tot sufletul! Dacă dragostea 
răspândeşte viaţă, mireasmă, nor, un nu ştiu ce asupra celui 
atins de ea, strânge în mână hârtia neînsufleţită în care am 
pus o părticică din sufletul meu! Când o vei atinge, 
gândeşte-te cât am fost de preocupat de tine! Că în 
momentul în care ochii tăi vor parcurge scrisoarea, o 
parcurg şi eu; că am acoperit-o cu suspine, un ceas întreg; 
că odată isprăvită, i-am vorbit ca unui mesager fidel ce are 
sarcina să-ţi transmită o mulţime de gânduri pline de 
dragoste; că trebuie, în sfârşit, să-ţi spună o sumedenie de 
lucruri ce nu-s cuprinse în ea, pentru că la cele pe care le 
cuprinde m-am gândit mai dinainte... Confirmă-mi, căci 
nădejdea mă susţine... Nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc de 
tine, adesea, când îmi închipui câte ademeniri te înconjoară. 
Din păcate, eu nu-ţi pot oferi decât o inimă înflăcărată; alţii 
îţi pot procura puterea tuturor falselor străluciri ale vieţii. 
Ah! Simt nevoia să-mi spui din nou că mă iubeşti... Adio, 
Fanchette... Adu-ţi aminte de cuvintele de bun-rămas! 
Adio!” 

Ca o fată binecrescută, modesta şi tandra Fanchette îi 
răspunse iubitului ei. Vom transcrie aici scrisoarea, ca să vă 
puteţi da seama de meritele stilului ei epistolar: 

Scrisoarea Leoniei către Jean-Louis. 

Paris... „O, dragul meu, scrisoarea ta a prilejuit inimii mele 
una dintre cele mai plăcute sărbători! Da, m-am retras ca s- 
o citesc şi de atunci o recitesc întruna. Am vârât-o în sân, 
lângă buchetul de mireasă şi scrisoarea înlocuieşte 
portretul tău. Hotărârea şi faptele pe care le voi întreprinde 
mi-ar fi sporit dragostea, dacă dragostea mea n-ar fi 
căpătat o putere căreia nu-i mai poţi adăuga nimic. 
Scrisoarea ta m-a făcut să văd că perseverezi; şi am 
binecuvântat-o de nenumărate ori. 

Bucuria pe care mi-a prilejuit-o mi-a atenuat, pe moment, 
amărăciunile. Spun „amărăciunile” fiindcă ceea ce simt eu, 
în lipsa ta, oricât de crud ar fi, nu stă în cumpănă cu ceea ce 


mă roade. Verişoara mea, draga Ernestine, este grav 
bolnavă. O prietenă pe care o voi pierde şi, dacă moare, voi 
fi profund mâhnită. E cu neputinţă să ie desparţi de viaţă 
când ai atâtea motive s-o regreţi; vărul meu, Vandeuil, o 
copleşeşte cu atenţii şi cu atitudini prevenitoare. Ernestine 
e iubită cu o înflăcărare şi cu o bunătate care-i sporesc 
suferinţele; tata este disperat, iar marchizul nu se mişcă de 
la căpătâiul ei. Merge prin casă, dar o macină o toropeală 
cu o cauză neştiută. E palidă, ochii ei frumoşi sunt 
încercănaţi şi nu se însufleţesc decât atunci când se uită la 
bărbatul ei, a cărui iubire e fără margini. Mi-a spus că-mi 
datorează fericirea şi zice că moare înăbuşită sub un 
maldăr de trandafiri. Se pretinde că această stare i se trage 
din prea multă dragoste. Vai! Nu pricep cum poate face rău 
dragostea! Până acum ea a fost pentru mine balsamul cel 
mai îmbătător! Şi când mă gândesc la tine, iubitule, simt 
cum mă pătrunde ceva dulce şi tainic şi atunci sângele nu 
mai întâlneşte nici o piedică, fiindcă se îndreaptă spre inimă 
cu o deosebită promptitudine. 

Te temi de rivali? N-am făcut nimic ca să ai de ce te teme! 
Nu sunt eu Fanchette a ta? Fata crescută de Barnabe, care 
ne-a învăţat să nu ţinem seama decât de un singur lucru, 
solid şi demn de apreciat: virtutea. Vrei să-ţi fac noi 
jurăminte? E de prisos, şi dacă vei găsi două cuvinte mai 
puternice decât „te iubesc”, spune-mi-le şi mie şi ţi le voi 
scrie! 

Să nu crezi că i-am părăsit pe cei doi prieteni ai mei. Acum 
trei zile eram singură în tot palatul, doar cu Ernestine. I-am 
invitat pe tatăl şi pe unchiul tău să vină la masă. Am 
petrecut împreună o seară încântătoare. Barnabe a reuşit, 
prin dilemele sale, s-o facă pe biata mea verişoară să 
surâdă; căci i-a dovedit că moartea e mai de preţ decât 
viaţa. Butadele şi expresiile originale ale profesorului au 
înveselit-o pe Ernestine... Surâsul palid care a plutit pe 
buzele sale m-a făcut să mă gândesc la un trandafir aflat pe 
câmp în luna noiembrie. M-a emoţionat profund... O, dragul 


meu, fii convins că tandra ta Fanchette te va iubi mereu şi 
că numai tu vei fi bărbatul ei! Adio! Şi primeşte acest 
rămas-bun ca pe o sărutare!” 

Jean-Louis fu beat de bucurie citind scrisoarea Fanchettei. 
Asta a fost răsplata traversării Oceanului. Ajuns în America, 
i-a trimis Fanchettei următoarea scrisoare: 

A doua scrisoare a lui Jean-Louis, către Leonie. 

Din munţii Alleghani... 

Fanchette! O, draga mea! Mă aflu pe pământul libertăţii şi 
a treia zi am obţinut o victorie! Cei trei sute de camarazi ai 
mei şi alţi două sute pe care i-am luat cu noi, în drum, au 
cucerit o baterie de tunuri; o şarjă a hotărât victoria... 
Washington m-a numit colonel, direct pe câmpul de luptă. 
Căci, odată sosit aici, am fost ridicat de către compatrioţii 
mei la gradul de căpitan... Ilustrul apărător al Americii mi-a 
încredinţat o sarcină foarte importantă aşa că, înainte de 
opt zile sau vei fi văduvă, sau Europa va ridica în slăvi 
faptele de arme ale companionului lui Washington... Acest 
mare om pretinde că trebuie să ajung sus de tot. Vorbeşte-i 
despre aceste elogii unchiului meu, care m-a educat, iar 
restul e pentru tine; căci tu eşti zeiţa căreia îi datorez totul. 
Dragostea mea pentru tine e cea care a iscat toate acţiunile 
mele. Îmi datorez promovarea, lipsei de ofiţeri. N-avem nici 
bani, nici muniții, nici hrană; dar curajul şi dragostea de 
libertate fac minuni. Însă centura roşie face şi mai multe. 
Dacă vrei să-mi scrii, vezi că mai soseşte aici un corp de 
francezi; dă-le lor dulcea ta scrisoare. Lui Washington îi 
place foarte mult să stea de vorbă cu mine. Ziarele engleze 
îţi vor spune mai mult despre faptele mele. L-am luat 
prizonier pe generalul Wallis. Adio, Fanchette, adio! Teatrul 
zgomotos unde mă aflu nu-mi lasă nici măcar răgazul să 
oftez; bubuitul tunului şi strigătele muribunzilor mă fac să 
mă ruşinez că-mi zboară gândul la dragoste când mii de 
oameni îşi dau duhul. Îţi scriu din mijlocul încăierării, al 
vălmăşagului. Dragostea mea va fi cu atât mai durabilă cu 
cât este mai puţin viaţa mea, în momentul de faţă. Mă bucur 


şi bătăliile mi se par un fleac când ştiu că te gândeşti la 
mine... îmi închipui că mă vezi. Adio!” 

CAPITOLUL XX 

„Veni un om care aruncă spaima.” 

ANONIM 

„Era din lumea-n care tot ce-i mai minunat Are o tristă 
viaţă... 

Era un trandafir, dar el s-a spulberat Doar într-o 
dimineaţă.” 

MALHERBE 

„Mă crede cum că doliul prea mult a cam durat, Jelaniile 
tale prea mult le-ai murmurat; 

Alungă plictiseala ce-n gheare te-a-nşfăcat.” 

MALHERBE. 

Scrisoarea Leoniei v-a lămurit despre starea marchizei de 
Vandeuil: victimă a ambiţiei soţului, măcinată de otravă, se 
topea pe zi ce trece. Cu fiecare răsărit de soare i se apropia 
sfârşitul. Perfidul ei bărbat n-o părăsea un minut, făcând 
risipă de cele mai mişcătoare atenţii. Avea în el multă 
ferocitate, un fel de rafinament al cruzimii, făcând-o prin 
exces de delicateţe, să regrete viaţa! 

Veni luna decembrie. Marchiza nu se mai ridica decât 
foarte rar din pat. Leonie, Vandeuil şi ducele de Parthenay 
stăteau lângă ea. 

— Dragul meu, zise Ernestine întinzând marchizului o 
mână fierbinte şi descărnată, nu voi mai apuca noul an; 
sunt bucuroasă că înainte de a muri, am cunoscut fericirea. 

— Trebuie să speri, Ernestine... 

— Nu mă mai amăgi; ştii că sfârşitul mi-e aproape. 

Marchizul tresări. 

— Leonie, continuă Ernestine, dulcea ta prietenie mă face 
şi ea să regret viaţa. 

— Vai, dragă Ernestine, replică Leonie, nu bolnavii sunt cei 
care suferă cel mai mult. Laşi în urma ta nişte oameni 
distruşi şi adânc îndureraţi... 


— Dragă verişoară, o întrerupse marchizul, eu sunt cel 
mai de plâns... 

Ducele nu mai zise nimic. Durerea lui era neînchipuit de 
mare. Ce tablou poate fi mai sfâşietor decât cel al unei 
tinere pe moarte! Aidoma unei plante graţioase pe care un 
vierme o roade la rădăcină, Ernestine se apleca în fiece zi, 
tot mai mult, către pământ. Atitudinea ei toropită, 
slăbiciunea, ochii lipsiţi de viaţă, totul tulbura sufletul celui 
ce-o privea prin crescânda sleire a forţelor vitale. 

Într-o seară, în vreme ce Leonie, ducele şi nepotul său, 
strânşi în odaia bolnavei, făceau risipă de cele mai 
mişcătoare dovezi de interes, Ernestine - mai calmă şi 
suferind mai puţin - se lăsă furată de somnul de care fusese 
lipsită vreme îndelungată. Cei din jur evitară să mai 
vorbească sau să facă zgomot; în apartament domnea 
tăcerea cea mai deplină. Leonie se ridică, stinse luminile şi 
aprinse o lampă a cărei lumină slabă nu putea deranja 
odihna prietenei sale. Toată lumea se ridică, pregătindu-se 
să se retragă; Leonie se afla lângă pat, ca să se asigure, 
trăgând cu urechea, că uşoara răsuflare ce ieşea din gura 
prietenei sale era cea din timpul somnului, Dar iată că se 
auziră nişte paşi, uşa se deschise... toţi ochii se îndreptară 
spre noul sosit. 

— Cine e inoportunul, neîndemânaticul ăsta? spuse ducele. 
„Cerule, îşi zise marchizul în sinea lui, iadul l-a adus!” 

— Mă recunoşti? Acestea au fost cuvintele pe care le-a 
rostit, cu o voce surdă, un bătrân cu părul alb, a cărui 
figură, arsă de soare, era brăzdată de un surâs 
înfricoşător... Era americanul. Leonie se înfioră fără să vrea 
de privirea încrâncenată a necunoscutului, iar chipul lui 
Madco se înroţi de furie când o zări pe Leonie. 

— O femeie... murmură el. 

Marchizul tremură la auzul vocii. Ducele, mirat că un 
străin ajunsese până în apartamentul bolnavei fără să fi fost 
anunţat, înaintă către el ca să-i ceară socoteală; dar 
marchizul i-o luă înainte şi, trecând peste spaima 


irepresibilă, îi spuse urmaşului împăraţilor din Mexic, cu 
voce schimbată: 

— Ce doreşti, dragul meu? 

— Un scaun, fiindcă sunt ostenit! 

Marchizul se grăbi să-l conducă spre un fotoliu. 

— Vino mai bine în cabinetul meu, zise Vandeuil. 

— Nu, stau bine şi aici! Şi bătrânul aşezându-se, îşi 
scutură mantia de zăpadă. 

Marchizul se simţea pe muchea prăpastiei. Îl privi fix pe 
Madco, cu un aer scrutător. Ducele de Parthenay nu-şi mai 
revenea din uimire văzând docilitatea cu care nepotul său 
se supunea poruncilor tăioase ale străinului. Se îndreptă 
către cordonul soneriei pentru a-şi chema lacheii, când 
nepotul - speriat - îl opri şoptindu-i la ureche: 

— Unchiule, lasă-ne singuri; străinul este un medic englez 
pe care l-am chemat... nu trebuie să afle nimic... 

— Ajunge, nepoate, replică ducele; Leonie, hai să plecăm... 

Şi-l lăsară pe marchiz singur cu americanul. Vandeuil se 
asigură că soţia lui continua să doarmă. 

— Ce te-a putut aduce aici, domnule? zise el întorcându-se 
către bătrân; nu credeam că mă cunoşti... 

— Sigur, ţi-ai luat toate precauţiile ca să-ţi ascunzi numele, 
replică americanul. Numai că nu trebuia să-ţi laşi cartea de 
vizită pe masa mea... 

Spunând acestea, Maico scoase dintr-un buzunar cartea 
de vizită a marchizului şi i-o întinse bărbatului stupefiat. 

— Aud, continuă bătrânul, că America s-a înarmat 
împotriva tiranilor. Ard de nerăbdare să părăsesc acest 
pământ blestemat şi să mă răzbun pentru amărăciunile 
mele, aruncându-mă cu toată furia, în luptă... Nu mă 
întrerupe, îi spuse el marchizului care se pregătea să 
vorbească. Pentru că hazardul a vrut ca tu să fii ultimul 
care să se folosească de ştiinţa mea, şi singurul imbecil care 
să-şi lase numele, mă vei sluji... Începând de astăzi, vei fi 
sclavul meu! 


— Scamator josnic! leşi afară! strigă marchizul uitând, în 
indignarea sa, că Maico îl avea la mână. 

— Băiete, zise bătrânul, ascultă-mă sau te zdrobesc ca pe 
un vierme! 

Pe cămin se afla un magnific pumnal turcesc, pe care 
regele îl dăruise unui ambasador din familia marchizului; 
să-l înşface şi să se arunce asupra lui Maico a fost pentru 
Vandeuil o treabă de o secundă. Bătrânul înaintă, oferindu- 
şi pieptul. 

— Loveşte, băiete, sunt invulnerabil! Şi-i surâse ironic lui 
Vandeuil. 

Marchizul împlântă pumnalul... dar acesta se frânse 
izbindu-se de pieptul lui Madco al cărui râs sardonic răsună 
în încăpere. Marchizul era tare din fire; totuşi, acum, ideea 
unei puteri supranaturale îi bântui mintea; îngheţă de frică 
şi o sudoare rece îi acoperi trupul. Lumina palidă, tăcerea, 
răutatea din ochii lui Madco, totul îi dădea fiori de groază. 

— Supune-te, zise americanul cu o voce estompată. 

— Ce vrei? Vorbeşte, trimis al iadului! Ce doreşti? 

— Un paşaport pentru mâine; şi-l vreau în aşa fel încât să 
pot pleca unde mi se va părea că e mai bine, fără să fiu 
şicanat. 

— Nu-l pot obţine până mâine. 

— Nu poţi? zise Madco; atunci îl vreau astă-seară şi aştept 
aici până mi-l aduci! Ochii ficşi ai americanului şi atitudinea 
sa amenințătoare îl impresionară în asemenea măsură pe 
marchiz, încât ieşi cu pas lent, cu intenţia de a se duce la 
ministru să-i ceară paşaportul. 

— Să nu mă faci să te aştept prea mult, îi strigă Madco. 

Crezându-se singur, bătrânul se aşeză din nou şi începu să 
reflecteze la soarta sa. 

Odată ieşit, cum imaginaţia lui nu avusese nimic de suferit, 
marchizul roşi la ideea care-i venise şi, socotind la cât rău 
putea să-i căşune Madco, se gândi cum să pună imediat 
mâna pe el şi să-şi asigure liniştea, fie dându-l drept nebun, 


fie obţinând un ordin de arestare pentru a-l îngropa într-o 
celulă subterană şi a-l reduce la tăcere. 

Îi porunci lui Lafleur să nu-i îngăduie străinului din odaia 
marchizei să iasă afară, spunându-i să-şi adune în juru-i toţi 
lacheii, având în vedere că necunoscutul era un om 
periculos pentru Stat. Ducele şi Leonie culcându-se, 
marchizul se urcă în trăsură, cu nădejdea că planurile sale 
nu se vor izbi de vreo piedică. 

Maico fu întrerupt din profunda-i meditaţie de un oftat 
uşor; americanul se întoarse să vadă de unde venea 
zgomotul. 

— Dumnezeule! Ce durere... Leonie... La auzul cuvintelor, 
bătrânul se apropie de pat. 

— Dragul meu, zise Ernestine, confundându-l pe Maico cu 
marchizul, îmi arde limba, dă-mi puţină apă să beau... 

— O femeie, strigă americanul, o femeie care moare! 

— Cine-i acolo? Dacă ar fi fost bărbatul meu, aş fi fost mai 
mulţumită! Şi marchiza ridicându-se în capul oaselor, trase 
deoparte draperiile patului. 

— Sigur că e un preot, spuse ea. Da, sfârşitul mi-e 
aproape... şi trebuie să mă resemnez... 

Madco se apropie din nou şi luă lampa ca s-o poată vedea 
mai bine pe bolnavă. 

— Părinte, n-am nimic a-mi reproşa, zise marchiza. * 

— Cerule! strigă Madco, recunoscând simptomele otrăvii 
pe care i-o dăduse marchizului. 

— Ei, cum, femeie, nu te plângi? 

— Sufăr în tăcere; pentru ce să-mi îndurerez prietenii? 

Acest răspuns mişcă inima americanului, care de multă 
vreme nu mai voise să audă glasul milei. Ceea ce l-a izbit, a 
fost resemnarea marchizei la nişte suferinţe despre care 
ştia că sunt cumplit de puternice. 

— Femeie, reluă el, îţi meriţi soarta! 

— Îţi jur, părinte, că n-am jignit niciodată pe nimeni. Atât 
cât am putut, am fost bună, caritabilă şi virtuoasă. 

— "Toţi muribunzii spun astfel... Răspunde-mi, femeie... 


Aici, bătrânul îşi încruntă sprâncenele şi bietei Ernestine îi 
fu frică. 

— Răspunde sincer: nu ţi-ai jignit bărbatul? 

— Eu? Dumnezeule mare! strigă marchiza, frângându-şi 
mâinile. N-am iubit niciodată pe nimeni ca pe el... şi cu ce 
dragoste... Poate că am jignit Cerul cu prea marea mea 
pasiune... 

Chipul Ernestinei se însufleţi şi sublima expresie a 
inocenţei, apărându-se de o nedreaptă acuzare, se ivi în 
toată măreţia ei şi-l convinse pe înverşunatul american a 
cărui ură faţă de femei păru să se mai îmblânzească un 
moment. E adevărat că Ernestine se afla în pragul morţii. 
Bătrânul reluă, manifestându-şi neplăcerea de a vorbi unei 
femei: 

— Totuşi mori, victimă a urii! 

— E cu neputinţă! strigă marchiza. 

— Femeie, ţi-o spun eu şi, în plus, numai eu te-aş fi putut 
scăpa! 

— Scapă-mă, pentru bărbatul meu şi toată averea lui va fi 
a dumitale ca preţ al binefacerii... mă iubeşte îndeajuns 
pentru a face acest sacrificiu. 

— Femeie, nu mai e vreme! Otrava a cuprins întreaga ta 
făptură. Nimic nu te mai poate întoarce de la groapă... 

— Am fost deci otrăvită? întrebă marchiza, cu o mişcare de 
groază. 

— Tu ai zis-o... 

— Dar de către cine? făcu sărmana Ernestine. 

— De când ai început să resimţi slăbiciune? 

— De la sfârşitul lui august, răspunse ea nedumerită. 

Bătrânul reflectă un moment, o privi pe Ernestine şi; 
apropiind lampa, îi zise: 

— Nu eşti nevasta lui Vandeuil? 

— Ba da! 

— Ei bine, bărbatul tău te-a otrăvit! 

— El, Dumnezeule mare! El care mă iubeşte! 

— Da, el; repetă cu putere, americanul. Sunt sigur! 


— De unde ştii? Pe chipul Ernestinei se citi spaima 
neîngrădită. 

— Eu i-am vândut otrava, răspunse calm, Madco. 

Abătută, marchiza căzu pe pernă, aproape de leşin: 

— Acum spune-mi, ce nedreptate i-ai făcut bărbatului tău? 

— N-am a-mi reproşa decât că l-am iubit prea mult, 
răspunse ea cu glas slab. 

În ciuda repulsiei sale faţă de femei, Madco se simţi 
înduioşat. Soţia acceptându-şi resemnată sfârşitul, sunetul 
glasului ei, ochii strălucind de indignare văzându-se 
înşelată, totul contribui să facă scena cât se poate de 
convingătoare. Şi trebuie să fi fost, din moment ce 
americanul scoase un oftat. Dând să iasă din cameră, 
întredeschise uşa; dar şirul de valeţi nu i-ar fi îngăduit să se 
retragă. Concentrarea lor în faţa uşii îl lămuriră pe deplin: 
Nu mai avu nici o îndoială asupra intenţiilor malefice ale 
marchizului. Reveni la marchiză a cărei răsuflare 
întretăiată îi vestea sfârşitul apropiat. 

— Vai, de ce-ai venit să-mi dezvălui adevărul? Aş fi murit 
fericită. 

— Şi răzbunarea? strigă Madco. 

— N-o cunosc! 

Foarte mirat, Madco se trase trei paşi înapoi. 

— Cum, să nu te răzbuni pe un trădător, pe un asasin? 
Vrei? Îţi pot furniza mijloacele. 

— Mulţumesc, dar... îl iubesc! 

— Dumnezeule! strigă Madco, nu mai ai nici două ceasuri 
de trăit! 

— Mărturisesc, zise marchiza, că mi-ar părea rău să 
părăsesc lumea asta fără să mă pot convinge... fiindcă nu 
cred în cele spuse de dumneata! 

— Pot să-ţi întârzii moartea cu câteva ceasuri... 

— Ah, domnule, dacă-ţi inspir puţină milă, fă-o! 

— Sunt dE. Acord, cu condiţia să mă ajuţi şi tu... 

— Ce poate face o muribundă? 


Bătrânul mâăzgăli repede câteva rânduri pe o hârtie, căci 
auzi zgomotul unei trăsuri care se întorcea. 

— lată reţeta unei poţiuni care-ţi va mai prelungi viaţa. Ea 
dovedeşte că cunosc otrava; dacă o cunosc, înseamnă că am 
vândut-o, iar cel care a cumpărat-o, este soţul tău. 

— Dă-mi reţeta! Şi marchiza întinse mâinile-i slăbite. 

— Da, dar la rândul tău, arată-mi un drum pe unde pot ieşi 
de aici fără să fiu văzut! 

— La piciorul patului meu se află un buton de aramă, 
aproape invizibil; apasă pe el... vei găsi un mic loc... 

— L-am găsit, zise Madco. 

— Deschide o uşă care dă pe o scară; scara te va duce în 
apartamentul soţului meu; apartamentul lui e la parter şi 
grădinile... 

Madco nu ascultă mai mult. Îi aruncă marchizei hârtia şi, 
la auzul vocii lui Vandeuil, o şterse, luând şi lampa cu el. 

— Prindeţi-l! E un smintit! Are o criză de nebunie! Să nu 
credeţi nimic din ce vă spune! înhăţaţi-l! Acestea fură 
poruncile pe care marchizul le dădu arcaşilor şi oamenilor 
săi. Asprele porunci o convinseră pe marchiză. Bătăile 
inimii se înteţiră şi, la auzul vocii perfidului Vandeuil, 
leşină... dar reţeta era la loc sigur. Văzându-şi nevasta 
leşinată, fără lumină şi pe Madco dispărut, marchizul fu 
cuprins de furie. Alguazilii36 pe care-i adusese primiră 
ordin să scotocească întreg palatul... Se făcuse două 
dimineaţa. Zgomotul infernal care urmă o trezi pe Leonie. 

Speriată de o crudă bănuială, crezu că Ernestine îşi dă 
sufletul şt se năpusti spre odaia marchizei. Dar aceasta era 
singură. 

— Ernestine! strigă Leonie, ce ai? Cum, nu e nimeni lângă 
tine? 

— Ce e zgomotul ăsta? întrebă şi ducele. 

— Ah, unchiule, un om a intrat aici... dar a scăpat! 

— În ce hal eşti, nepoate... Ce te-a speriat astfel? Trag 
nădejde că-mi vei explica... 

— A scăpat! repetă marchizul ca într-un delir. 


— Da, dragă, zise Ernestine, e de prisos să-l mai cauţi, eu 
i-am spus pe unde să fugă! 

— Iubita mea, rău ai făcut! Era un criminal periculos 
pentru siguranţa Statului. 

— Tot zgomotul ăsta m-a năucit, zise marchiza. Vandeuil, 
fă-l să înceteze. 

Marchizul ieşi pentru a porunci tuturor să se ducă la 
culcare şi le făcu vânt poliţailor şi jandarmilor călare. Era 
frământat de o cumplită nelinişte şi lucrul se observa din 
felul cum dădea ordine. Într-adevăr, unui ambițios, în clipa 
în care pierde totul şi-şi vede crimele descoperite trebuie 
să-i fie frică. Marchizul era sigur că soţia sa aflase adevărul. 
Tonul pe care-i vorbise i-o dovedea din plin. 

— Leonie, spuse muribunda Ernestine, eşti sigură de 
Justine? 

— Da, verişoară. 

— Ei bine, ia de sub pernă o hârtie şi trimite-o imediat să- 
mi cumpere ce scrie în reţeta aceea şi să facă totul în cea 
mai mare grabă... 

Ducele se duse el însuşi s-o scoale pe Justine şi cum caii 
erau încă înhămaţi la trăsura marchizului, camerista se 
urcă în ea. 

— Ei bine, Ernestine, cum te simţi? întrebă marchizul 
revenind lângă patul soţiei sale. 

— Bine, dragă... 

— Şi ce-a spus medicul englez? întrebă ducele de 
Parthenay. 

— Care medic, unchiule? întrebă bolnava. 

— Bătrânul acela... Necunoscutul... răspunse ducele. 

— O, unchiule, m-a vindecat de un rău incurabil... Rostind 
aceste cuvinte, apăsă încetişor mâna ducelui; o lacrimă i se 
rostogoli pe obrazul decolorat; şi o privire nimicitoare spori 
groaza care-l cuprinsese pe Vandeuil urmărind conversaţia. 

— Leonie, zise ea, scumpa mea prietenă... Vino să te 
sărut... Acum duceţi-vă să vă odihniţi. Voi mai trăi şi 
mâine... mă veţi mai putea vedea... 


— Nu vrem să te părăsim, fata mea, zise ducele; am venit 
să-mi petrec restul nopţii la căpătâiul tău! 

— Şi eu la fel! strigă Leonie. 

— Copilă încântătoare! Şi Ernestine o sărută din nou, deşi 
ghicise că de fapt ea era pricina nenorocirii sale. 

— Acum, replică ea, scumpii mei, lăsaţi-mă... Doresc să 
discut ceva cu domnul de Vandeuil. Şi adăugă, încercând să 
surâdă: E bine ca măcar înainte de a muri o femeie să-şi 
tulbure un pic bărbatul... 

Gluma unei muribunde te face să plângi; aşa că ducele şi 
cu fiica sa vărsară lacrimi amare auzind aceste cuvinte. 
Marchizul, palid şi tremurând, tresări, dar nu observă că 
unchiul şi verişoara lui ieşiseră. Urmă un moment de tăcere 
pe care marchiza îl rupse, spunând: 

— Suntem singuri, domnule... 

— Da, dragă Ernestine... 

— De ce-mi spui „dragă? [i-am fost vreodată dragă? 
Domnule, ştiu că m-ai otrăvit... 

În acea clipă, marchizul se aruncă în genunchi, în faţa 
patului, strigând: 

— Ernestine... sunt pierdut! 

Chiar în acea clipă intră Justine; aducea contra-otrava pe 
care marchiza o bău imediat. Atitudinea marchizului, 
exclamaţia sa, vocea schimbată, o convinseră pe subretă că 
Vandeuil era nebun după nevastă-sa şi în culmea disperării 
pentru că o pierde; când îi spuse lui Leonie la ce scenă 
fusese martoră, bănuielile acesteia se risipiră; dispărură şi 
bănuielile ducelui, după ce Leonie îi povesti scena. Căci 
doar nu vă închipuiţi că locuinţa unui duce ar fi scutită de 
flecăreală! După ce Justine ieşise şi după ce marchiza băuse 
contra-otrava, respinse mâna soţului ei care i-o strângea pe 
a SA. Zicându-i: 

— Nemernicule! Dacă viaţa mea era o povară pentru tine, 
puteai să mi-o spui; cel puţin aş fi avut meritul că m-am 
sacrificat şi te-aş fi scutit de o crimă... Şi eu care mă lăudam 
cu dragostea ta! Eu, care te iubeam! Ah, ataşamentul meu 


neasemuit merita o asemenea răsplată? Ce fel de suflet ai? 
Dar la ce mai slujesc acum reproşurile? Dacă te mustră 
cumva conştiinţa, aceste mustrări trebuie să fie mai crude 
decât ale mele; dacă nu te mustră, atunci la ce bun să-ţi mai 
fac reproşuri? 

Se opri un moment din pricina emoţiei violente pe care o 
simţea. Atitudinea plină de umilinţă a marchizului părea să 
spună: „Oare vei încerca să mă pierzi?” Ernestine îl 
înţelese. 

— Aş avea dreptul, replică ea, să mă răzbun, iar contra- 
otrava pe care tocmai am băut-o, mi-ar da răgazul 
necesar... 

La aceste cuvinte, marchizul aruncă o privire furişă spre 
vârful otrăvit al pumnalului rupt, ca şi cum ar fi vrut să se 
slujească de el. 

— Ingratule! rosti muribunda, nu uit totuşi că nu te-am 
putut urî niciodată! Te iert şi mă voi ruga Domnului să nu te 
lepede din graţia lui! Dar te implor, căieşte-te! Nu mă voi 
atinge de reputaţia ta, aici, pe pământ! Dar lasă-mi 
nădejdea că, atunci când ne vom întâlni într-o lume mai 
bună, sufletul tău, spălat de păcate, o va iubi pe sărmana 
Ernestine! 

Rămăşiţa de dragoste ce-i dictase aceste cuvinte, 
atitudinea mişcătoare, acel soi de extaz al marchizei 
atinseră sublimul. A face bine e prima treaptă a virtuţii; a-l 
face împotriva dorinţei oamenilor, e a doua treaptă; 
exemplul treptei a treia şi ultima ne-a fost oferit de 
Ernestine. 

Văzând bunătatea acelui suflet fără pereche, marchizul 
socoti că o mai poate amăgi. 

— Draga mea, îi spuse sărutându-i mâinile, pe ce te bazezi 
când îţi acuzi soţul de o faptă atât de josnică? 

— Opreşte-te, domnule marchiz... m-ai amăgit destul... mi 
s-a spus ziua când m-ai otrăvit... chiar dacă n-aş fi auzit 
mărturisirea celui care ţi-a vândut otrava, ceea ce am simţit 
mai înainte precum şi faptul că acum mă simt mai bine, 


după ce şi-a făcut efectul leacul care-mi va prelungi câteva 
momente, viaţa, îmi dovedesc că... Şi dacă aş vrea să aflu 
motivele ce te-au făcut să procedezi astfel... fii sigur că le-aş 
descoperi imediat... dar mă tem până şi de această 
descoperire! 

— Ernestine! Ernestine! Şi marchizul îşi stoarse câteva 
lacrimi. 

— Nu mai sunt Ernestine, nu mai sunt nevasta dumitale; 
sunt... voi fi în curând prada morţii! leşi, domnule marchiz, 
lasă-mă singură, mai am puţin de trăit... Îţi jur că voi lua 
secretul cu mine, în mormânt! Pleacă! 

— Suflet divin! Nu, n-am să te părăsesc! Vreau să mor 
înaintea ta! strigă marchizul. 

— Fără teatru, domnule! Dacă rămâi, o faci probabil ca să 
te asiguri că-mi voi ţine făgăduiala! 

— Ernestine, ce injurie... Aceste cuvinte îi amintiră 
marchizei de blândeţea de care dăduse dovadă toată viaţa 
ei. Aşa că-i spuse: 

— Te rog să mă ierţi, dar chiar nu vrei să faci nimic pentru 
doamna de Vandeuil? Nu mai am mult de trăit... 

Marchizul ieşi. Părăsind odaia, i se păru că i se luase de pe 
piept o greutate de o sută de livre. „În sfârşit, îşi spuse, nu 
mai e mult şi scap de orice teamă!” 

Ernestine puse zăvorul la uşă şi, adunându-şi toate 
puterile, se îmbrăcă în grabă, ieşi prin ieşirea secretă şi se 
duse la Leonie. Ghicind de ce făptuise marchizul crima, voia 
să-şi folosească ultimele clipe pentru a o feri pe Leonie de 
nenorocirea unui măritiş cu vărul ei, dar în acest plan, sigur 
că se strecura şi un dram de gelozie... 

Era cinci dimineaţa... Leonie, agitată, se afla în starea 
incertă dintre veghe şi somn. Lampa de noapte lumina slab 
şi fata scoase un țipăt de spaimă văzând o fantomă albă 
strecurându-se în odaia ei... îşi recunoscu verişoara... şi 
îngheţă... Ernestine se apropie... Mergea atât de repede şi 
atât de uşor de parcă zbura, mişcările îi erau atât de 
aeriene şi de unduitoare, încât imaginaţia răvăşită a Leoniei 


o luă razna: crezu că verişoara ei murise şi că spiritul ei 
plutea prin cameră. Fruntea i se acoperi de o sudoare rece 
şi-şi ţinu răsuflarea, încercând să nu facă nici o mişcare. 
Fantoma ajunse lângă patul ei şi se opri... Leonie abia 
recunoscu ochii strălucitori ai prietenei sale. 

— Leonie! strigă Ernestine cu un glas ce răsună lugubru în 
tăcerea nopţii. Leonie împietrise nevenindu-i să creadă că 
vedenia era verişoara ei. Leonie, continuă marchiza, Leonie, 
eu sunt... ascultă-mă... Să nu te măriţi niciodată cu 
Vandeuil... Leonie, făgăduieşte-mi! Jură-i unei muribunde, 
fericită să ia cu ea acest legământ! 

— Îţi promit... îţi jur! zise Leonie cu voce slabă. 

— Gândeşte-te că o făgăduială făcută cuiva, aflat pe patul 
de moarte, e sacră! 'Ţi-o repet: să nu te măriţi niciodată cu 
Vandeuil! Tu nu ştii... Nu poţi să ştii... Rostind aceste vorbe, 
o lăsă pe Leonie uluită, se retrase, în patul ei şi dormi două 
sau trei ceasuri, mult mai liniştită decât s-ar fi putut crede. 

În timpul somnului, ducele, Leonie şi Vandeuil se 
strecurară în odaia ei şi-i înconjurară patul în aşa fel încât 
atunci, când avea să se trezească, să dea cu ochii de familia 
ei... 

— Dragii mei, nu mai am decât o clipă de trăit... Leonie, 
poţi să-mi dai să miros o floare? Zicând acestea îi apucă de 
mână pe unchiul ei şi pe Leonie şi aruncă o ultimă privire 
de iertare către soţul ei; neavând la îndemână alte flori, 
Leonie scoase din sân buchetul de flori de portocal de care 
nu se despărţea niciodată. 

— Încă mai miros, dar s-au veştejit... îi spuse muribunda. 

Şi tandra Ernestine muri, fără tremurături, fără convulsii, 
întocmai ca o plantă care cade. Un licăr de bucurie străluci 
în ochii marchizului; dar când unchiul său se întoarse spre 
el, începu să plângă. Apoi se înstăpâni cea mai adâncă 
tăcere. Copleşită, Leonie se retrase în odaia ei şi începu să 
mediteze la natura recomandării pe care i-o făcuse 
Ernestine. Marchiza fu înmormântată în grabă. Moartea 
soţiei întări reputaţia lui Vandeuil de soţ model, copleşit de 


regrete. Doliul său fastuos, lacrimile înşelară pe toată 
lumea. Trecură două luni şi purtarea marchizului nu se 
dezminţi. Solitar, afectând acel soi de gingăşie a durerii şi o 
admirabilă resemnare, el izbuti să-şi convingă unchiul de 
sinceritatea regretelor şi de bunătatea inimii sale. Fără a 
face paradă de durerea ei, Leonie îşi plânse prietena, fu 
neconsolată din pricina pierderii, încercate nu numai pe 
moment, ci toată viaţa. Ernestine părea legată de toate 
gândurile sale. Durerea ei sinceră era firească; asta nu 
însemna că Leonie, ca elevă a lui Barnabe, nu mai lua parte 
la serbări; dimpotrivă, nu încetă să iasă în lume; durerea 
persista mută. 

Şi iată că o întâmplare veni să-i tulbure sufletul umplându- 
i-l de bucurie. Faima lui Jean-Louis se răspândise ajungând 
până în capitala Franţei. Glorioasele sale fapte de arme, 
strălucita lui valoare, povestirea plină de interes şi de 
atractivitate despre campaniile din 1788 şi 1789, pe care el 
o trimise lui Barnabe, care la rându-i nu uită s-o publice 
însoţită de comentarii savante, făcură din colonelul Jean- 
Louis un erou. Toate saloanele răsunau de laude la adresa 
lui, şi fiecare se felicita că vede Franţa colaborând la 
emanciparea Lumii Noi. Elogiile la adresa faptelor lui Jean- 
Louis erau confirmate şi de jurnalele engleze. Cred că vă 
închipuiţi cât era de satisfăcută Leonie de aceste elogii; avu 
totuşi înţelepciunea să păstreze tăcerea, sorbind pentru 
sine cuvintele dragi pe care i le adresa iubitul ei. 

Copleşit de mulţimea pretendenţilor la mâna Leoniei, ale 
cărei frumuseţe şi bogăţie erau vestite, ducele de Parthenay 
îi propuse fiicei sale o sumedenie de partide, Cum Leonie le 
respinse una după alta, ducele se simţi încurcat de ordinul 
pe care i-l dădu regele. 

Nu există nici un dubiu că cititorul vrea să cunoască acest 
ordin; pentru asta, n-avem decât să descriem, în mod fidel, 
o discuţie dintre Leonie şi tatăl ei, avută la două luni şi 
jumătate după moartea marchizei. 


— Copila mea, îi spuse bătrânul duce trăgând o priză de 
tabac pe nas, cred că ai băgat de seamă cât de mult te 
iubesc, cu o dragoste într-adevăr paternă. 

— Da, tată, şi eu te iubesc la fel de mult. 

— Lasă-mă să vorbesc, Leonie; nu vreau să-ţi pricinuiesc 
nici cea mai mică mâhnire, dar dorinţa de a te face fericită 
mă îndeamnă să te întreb dacă, de când ai început să apari 
la Curte şi la serbările din casa mea, nici un bărbat nu ţi-e 
pe plac... 

Analizând temeinic întrebarea, Leonie crezu că poate să 
răspundă, fără nici o disimulare: 

— Niciunul, tată, te asigur! 

— Sunt bucuros, fata mea; află deci că pe fetele din marile 
familii ale Franţei, le ameninţă o primejdie: cel care dispune 
căsătoria lor e însuşi regele! Ca să-şi îmbogăţească favoriţii. 

— De asta deci, domnul conte de R. Spunea ieri că sângele 
marilor familii se degradează, pentru că suntem mereu 
măritate cu nişte oameni pe care nu-i iubim. 

Ducele surâse şi nu observă că gluma ascundea o 
încurcătură pe care roşeaţa fiicei sale o dăduse însă în 
vileag. 

— Ieri deci, regele m-a luat deoparte ca să-mi spună că, 
dacă n-am pe nimeni în vedere în legătură cu tine, se va 
ocupa el de măritişul tău... 

O frică neţărmurită se reflectă în privirile gingaşei iubite a 
lui Jean-Louis. 

— Fata mea, mai mult ca sigur că regele vrea să-şi 
căpătuiască vreun favorit şi asta pe cheltuiala noastră; 
numai că eu pot face repede ordine şi pentru că nu iubeşti 
pe nimeni, m-am gândit la un plan care va împăca 
interesele noastre cu dorinţa regelui; sunt convins că nu se 
va opune dorinţei mele. 

— Despre ce e vorba, tată? 

— Ascultă, Leonie: cred că nepotul meu e singura partidă 
care ţi-ar conveni; e bogat, e moştenitorul meu în ceea ce 


priveşte fiefurile masculine şi titlul de duce, e amabil şi 
demn de tine... Ai văzut cu ochii tăi că e un soţ minunat... 

— Tată, mi-e rău, îngăduie-mi să mă retrag! strigă Leonie 
amintindu-şi vorbele verişoarei sale moarte. 

— Fata mea, mă sperii... paloarea asta... medicul... 

— Prezenţa lui e de prisos; ... un simplu rău trecător... 

— Du-te, copila mea; eu am să mă gândesc la căsătoria ta! 

Bunul părinte îşi urmări cu ochii fata draga. Chiar în 
aceeaşi seară, se hotări să-i împărtăşească nepotului său 
planul pe care i-l făcuse. Intră la marchizul de Vandeuil 
care, când îi fu anunţat luă o atitudine melancolică şi ducele 
îl găsi cu ochii fixaţi pe portretul soţiei sale şi cu o lacrimă 
pe obraz. 

— Nepoate, zise Parthenay aşezându-se alături de 
marchiz, vin să discut cu tine o afacere de mare importanţă 
şi care priveşte familia noastră. După acest început, 
marchizul tresări şi-l privi pe duce cu un aer atât de speriat, 
încât un judecător ar fi descoperit uşor, în el, urma unei 
crime; crezu că Madco îi vorbise despre crima pe care o 
înghiţise mormântul. 

— Soţia ta... continuă ducele de Parthenay. Marchizul fu 
prins de o agitaţie şi mai puternică. Ducele băgă de seamă. 
— Ştiu, zise el, că nu pot atinge această coardă fără să te 
afectez profund; dar interesul familiei noastre cere să te 

ocupi serios de o afacere... 

— Ce afacere, unchiule? întrebă Vandeuil tremurând. 

— Marchize, e vorba să te recăsătoreşti. 

— Şi la cine te-ai gândit, unchiule? Ce altă femeie ar 
cuteza s-o înlocuiască pe Ernestine? O voi putea iubi? 

Exprimându-se pe un ton îndurerat, în sinea lui marchizul 
era în culmea bucuriei. Căci nu se îndoia, după zvonurile 
auzite la Curte, că ducele avea să i-o propună pe Leonie. 

— Domnule, replică ducele, nu e vorba de dragoste, e 
vorba să împiedicăm ca bunurile noastre să treacă într-o 
altă familie înnobilată de ieri, de-alaltăieri, şi care poate că 
n-are altă avere decât favoarea regelui. Acesta vrea s-o 


mărite el pe Leonie şi tu ştii bine că nu pot para lovitura 
decât spunându-i că ţi-am făgăduit-o ţie... 

— Sigur, unchiule, nimic nu e mai necesar decât această 
unire; căci e dictată de politică; dar cum vrei cA. După nici 
trei luni de doliu, să mă însor cu verişoara mea? Asta ar 
însemna să fac din mormântul Ernestinei altar pentru noua 
căsătorie; câte nu se vor spune! 

— Nu se va spune nimic din moment ce regele va aproba! 

— Regele, unchiule, va fi nemulţumit că nu dispune de 
Leonie şi n-o să se preteze la aşa ceva! 

— Ba da, nepoate, fiindcă ne preţuieşte în mod cu totul 
deosebit. 

— Dar, unchiule, încă o mai iubesc pe Ernestine şi o plâng 
zilnic, Ce-i voi aduce eu, Leoniei? O inimă care nu mai 
vibrează la nici o plăcere, o inimă veşnic îndoliată... care nu 
mai poate iubi! 

— Haide, nepoate, Ernestine a fost o femeie încântătoare, 
adorabilă, sunt de acord, o plâng ca şi tine; dar această 
jeluire, această durere, nu ne-o vor mai aduce înapoi; 
renunţă deci la aerul tău îndurerat, fă-i curte Leoniei şi 
farmecele fiicei mele vor fi în stare să-ţi spulbere durerea şi 
să te facă să-ţi uiţi nenorocirea! Nădăjduiesc, Vandeuil, că 
vei reflecta la treaba asta şi că vei consimţi la proiect! 

— Vai, unchiule, dacă trebuie... mă supun necesităţii... 

— Pot conta pe tine? Şi prin urmare... 

— Vai... 

Zicând acestea, ducele de Parthenay îşi părăsi nepotul, 
lăsându-l cufundat în aparenta lui tristeţe, dar de fapt, în 
culmea bucuriei pentru că unchiul său îi propusese, din 
proprie iniţiativă, ceea ce dorise el cu atâta ardoare, ceea 
ce se temea să ceară sau să lase măcar să se întrevadă 
pentru că, în acest caz, ar fi trebuit să dea dovadă de mult 
prea multă dibăcie. 

La rândul lui, ducele de Parthenay fu foarte mulţumit că se 
poate scuza faţă de rege într-un mod demn de încredere. 


Singură Leonie era tristă. Şi, gândindu-se la convenienţa 
căsătoriei despre care-i vorbise tatăl său, nu vedea nici un 
mijloc de a se sustrage. Sărmană Leonie! Sărmane Jean- 
Louis! în timp ce tu câştigi bătăliile în America, cei din 
Franţa vor să ţi-o răpească pe dulcea ta iubită! Oare cine te 
va înştiinţa? Vai... 

CAPITOLUL XXI 

„Unchi şi nepot, acum se ţin de mână, Dovada cea mai 
bună că nunta nu se-amână.” 

Balada despre casa de MORVAN 

„Îţi dau un an de lacrimi să ne uscăm obrajii... 

Dar să n-aud porunca-mi că mi-ai nesocotit, Că-ţi dau un 
soţ iubit şi-atât de îndrăgit” 

Cidul, actul V 

„Adio decât speranţă! De-acest necaz prea greu Nimic nu 
mă mai scapă, de nu-i iubitul meu! 

Aşa-şi spunea Maguelonne ducându-se spre schit; 

Când iată c-un galop de cala auzit...” 

MAGUELONNE DE PROVENCE. 

Câtăva vreme, Leonie a fost într-adevăr bolnavă: teama pe 
care i-o căşunase planul tatălui ei declanşă un atac de nervi 
care dură multe zile. Dacă acea criza de nervi n-ar fi avut 
drept cauză dragostea pentru Jean-Louis, nu ne-am fi putut 
abţine sa n-o plângem că se molipsise de boala doamnelor 
din lumea bună! Moştenitoarea familiei de Parthenay 
începu a reflecta, foarte serios la soarta ei, căci cuvintele 
marchizei muribunde îi răsunau tot timpul în urechi. Ca 
nişte istorici fideli ai inimii lui Leonie, trebuie să mărturisim 
că uneori, fata atribuia recomandarea Ernestinei şi geloziei 
acesteia, şi dorinţei de a lua cu ea în mormânt certitudinea 
că nu va exista în viitor o rivală... Dar roşind imediat din 
pricina acestor idei, încerca să se convingă cum că 
recomandarea nu urmărise de fapt decât propria ei fericire. 
Apoi gândul îi fugea din nou la Jean-Louis şi, simțind că el 
era singurul pe care-l putea iubi, repeta în sinea ei: „Mai 
bine moartea, decât să mă mărit cu altul!” Mărturisesc că, 


la disperare, toate iubitele spun astfel; dar nu toate iubitele, 
au, la disperare, un buchet de sărutat, ca Leonie! 

Ducele lipsi multă vreme de la Curte, ca să nu-i dea 
regelui răspunsul definitiv. Marchizul îşi schimbă treptat 
purtarea şi, pe nesimţite, îşi copleşi verişoara cu atenţii, 
începu a-i spune „dragă Leonie”; în fiecare zi, indiferent de 
anotimp, îi aducea un buchet de flori naturale; în plus, 
începu a-i vorbi pe ocolite despre căsătoria lor. 
Complimente, linguşeli, daruri, totul fu pus la bătaie. Dar 
Leonie nu răspundea nimic şi păstra o tăcere plină de 
rezervă, în schimb, ducele de Parthenay era fericit văzând 
că nepotul său îi îndeplinea dorinţa. 

După o lună, fiecare se convinse de dragostea marchizului 
pentru verişoara sa şi de înţelegerea în privinţa căsătoriei 
lor. Într-adevăr, cuvenita deosebire de vârstă, bogăţiile 
adunate, onorurile şi bunurile familiei, fericirea, în 
perspectivă, nimic nu lipsea. Ducele o rugă într-o dimineaţă 
pe Leonie să se îmbrace somptuos şi plecă împreună cu ea 
la Versailles. 

— Fata mea, îi zise bunul senior, ne ducem să primim ordin 
de la rege în legătură cu măritişul tău. Să nu crezi, Leonie, 
că n-am observat atitudinea ta. 

— Tată, răspunse Leonie plângând, îţi mărturisesc în mod 
cinstit că nu vreau câtuşi de puţin să mă mărit. Vreau 
rămân alături de dumneata şi să-ţi mângâi bătrâneţile! 
Intenţia mea ţi-e cunoscută de multă vreme. Câte partide n- 
am refuzat! Aş prefera o mănăstire... 

Mişcat de neliniştea fiicei sale, ducele îi răspunse: 

— Fata mea, te iubesc ca pe viaţa mea, dar vreau să 
cântăreşti bine: vezi părul meu alb? Vrei să-l dezonorezi? 
Vrei să mă aşez în genunchi în faţa ta şi să te conjur să-ţi 
cruţi tatăl? M-am bucurat, de când m-am născut, de 
favoarea regilor! E o minune că m-au iubit doi regi... Vrei 
ca într-o singură zi să pierd rodul unei vieţi întregi? Căci 
nesupunerea la porunca regelui va fi semnalul dizgraţiei... 


Fără să răspundă, Leonie continuă să plângă. Chipul lui 
Jean-Louis, înconjurat de prestigiul dragostei lor naive, era 
singurul lucru de care îi era preocupat sufletul. Ducele 
respectă tăcerea fiicei sale. Ajunseră la Versailles fără să 
mai scoată o vorbă. 

— Fata mea, spuse bătrânul curtean, usucă-ţi lacrimile. Nu 
apari niciodată cu chipul trist, în faţa regilor; jelaniile şi 
plânsul sunt un cortegiu ce displace celor mari! 

Străbătură galeriile şi ducele intră fără nici o dificultate în 
apartamentul regelui, cu toate că nu era zi de primire. 
Leonie şi tatăl ei fură introduşi într-un cabinet foarte 
simplu, iar tânăra fată abia dacă îl mai recunoscu pe rege; 
dacă nu priveai chipul lui frumos şi blând, haina cenuşie pe 
care o purta l-ar fi făcut de nerecunoscut. 

— Iată-te, domnule duce, spuse regele; îmi place să fiu 
surprins astfel de prieteni. 

— Sire, mă supun poruncilor majestăţii voastre! 

— Domnişoară, replică regele, am motive să te dojenesc 
tare! Cum, dumneata, cea mai frumoasă podoabă a Curţii, 
dai atât de rar pe aici! 

— Sire, răspunse Leonie, dacă toţi curtenii ar semăna cu 
dumneavoastră, aş veni în fiecare zi! 

— Ai auzit, doamnă? zise regele întorcându-se spre regină. 

— Desigur, răspunse ea, dar mor de gelozie dacă mai 
adaugi un cuvânt! 

— Domnişoara, zise regele, ia loc pe taburet... 

— Ah, sire, spuse regina, ce-o să se întâmple cu mine? 

— Frumoasa mea copilă, mi-am asumat sarcina măritişului 
dumitale şi-mi voi ţine cuvântul. 

— Sire, îl întrerupse ducele, mi-aţi făcut onoarea dea mă 
întreba ce planuri am în legătură cu Leonie... 

— Ei cum, zise regele încruntând puţin din sprâncene, te- 
am întrebat eu aşa ceva? 

Ca un curtean dibaci ce era, ducele tăcu. Ghicind sensul 
tăcerii, regele întrebă: 


— Şi asupra cui s-au fixat planurile dumitale, domnule 
duce? 

— Asupra nepotului meu, marchizul de Vandeuil... Această 
căsătorie... 

— E exact ceea ce voiam să-ţi propun şi eu! strigă regele 
frecându-şi mâinile. 

— Vreau să-i dovedesc frumoasei mele rivale, zise atunci 
regina râzând, că nu-i port ranchiună; locul primei doamne 
de onoare e liber; ţi-l ofer dumitale, domnişoară. 

— Majestatea voastră vrea deci să-mi anuleze frumuseţea 
apropiindu-mă de domnia-sa... 

— Se pricepe la măguleli întocmai ca un vechi curtean, 
zise regele, bătând-o uşor pe Leonie, peste obrazul care-i 
ardea. 

— Prietene, continuă regele adresându-se ducelui, îl 
numesc pe Vandeuil ambasador la Curtea Angliei şi crede- 
mă că acest post nu e decât o treaptă pentru funcţia de 
ministru... Peste opt zile vom celebra la Palat nunta 
domnişoarei. 

— Sire, strigă disperată fata, am să vă cer o favoare... 

— Vorbeşte... 

— Acordaţi-mi un răgaz de patru luni pentru această 
căsătorie... Ducele îi aruncă fiicei sale o privire plină de 
amarnice reproşuri... 

— Sunt încă în doliu, adăugă tânăra cu multă prezenţă de 
spirit. 

— E drept, şi sunt de acord, răspunse regele mirat de 
tonul Leoniei. Dar peste patru luni nădăjduiesc că nu va mai 
exista nici o dificultate? 

— Niciuna, sire... Şi întorcându-se către regină, adăugă: 

— Mulţumesc Majestății Voastre pentru bunătatea cu care 
m-a copleşit. 

— Pe mâine, îi zise regele ducelui care ieşi împreună cu 
fiica sa. 

Regele şi regina crezură în mod sincer că făcuseră fericiţi 
pe doi dintre supuşii lor. Iată cum se înşală regii... până şi în 


binefacerile pe care le fac. Ar fi de prisos să-i mai arăt 
cititorului felul în care Vandeuil ştiu să se facă plăcut 
regelui. Reîntoarsă acasă, Leonie se închise la ea pentru a 
plânge în voie. Justine fu martora lacrimilor ei şi deşi urma 
să-şi părăsească slujba pentru a se mărita cu avocatul 
Courottin, mai rămase cu plăcere câteva zile pentru a o 
consola pe Leonie. 

— Ah, Justine, tu eşti mult mai fericită decât mine: te 
măriţi cu cel pe care-l iubeşti; tata te înzestrează; tu vei fi 
fericită, în vreme ce eu voi trăi în deznădejde! 

— Domnişoară, încă nu vă pierdeţi speranţa... 

— Nu mai există nici o speranţă! 

— Domnişoară trebuie să recurgeţi la un şiretlic pentru... 

— Mai întâi, replică Leonie, am să-i scriu colonelului 
Granivel... Şi repede, repede, fetişcana scoase hârtie, îşi 
alese pana şi începu... Scrise una, două, trei, patru, zece, 
douăzeci de pagini şi tot nu reuşi să mărturisească în 
rândurile adresate lui Jean-Louis ceea ce acesta nu ştia, şi 
anume că era iubit tot timpul de draga lui L&onie. Îmi dau 
seama că ar însemna să abuzez de răbdarea celor care au 
bună voinţa să mă citească, dacă m-aş apuca să transcriu 
cele cincizeci de pagini ale tandrei Leonie; iată deci partea 
cea mai importantă a scrisorii sale: 

Extras din scrisoarea Leoniei de Parthenay către domnul 
Jean-Louis Granivel, colonel în slujba Statelor Unite. 

Paris, aprilie 1789 „Dragul meu, încerc să scap un moment 
de nenorocirile care mă copleşesc, scriindu-ţi... Vai, 
dragostea ţi-e ameninţată... Lasă gloria, războiul şi 
independenţa; întoarce-te în ţara ta unde fericirea noastră 
se spulberă ca un val uşor... Regele mi-a poruncit să mă 
mărit cu Vandeuil, omul care m-a mai răpit o dată din 
braţele tale... Dumnezeule, dacă nu vii cât poţi de repede, 
ce se va întâmpla cu mine? L-am rugat să-mi dea un răgaz 
de patru luni ca să ai vreme să mă ceri de nevastă. Dacă nu 
ajungi până la 18 iulie, sunt pierdută... pierdută pentru tine 
şi pentru toată lumea, căci voi muri, rămânându-ţi 


credincioasă, după ce voi ieşi din capela de la Versailles. 
Totuşi, dragul meu, fie ca moartea unei femei să nu 
împiedice fericirea unei naţiuni. Dacă eşti de folos acolo, 
dacă lipsa ta ar aduce prejudicii cauzei Americii, rămâi! Eu 
însă voi muri... Voi lua cu mine gândul că voi fi mereu 
regina sufletului tău. Aceste patru luni vor fi o lungă agonie 
pentru mica ta Fanchette... Vai, tremur când mă gândesc că 
soarta mea depinde de capriciile vântului. Adio! Acest adio 
va fi oare ultimul? 'Te voi mai vedea măcar o ultimă oară? 
Iubire, te implor, ocroteşte-mi scrisoarea, călăuzeşte 
vaporul... Dar dacă englezii pun mâna pe el? Câte temeri! 
Adio!” 

Scrisoarea a fost încredinţată căpitanului fregatei 
„Căprioara”. „Căprioara” a fost mânată de vânt, timp de opt 
zile, în chipul cel mai fericit. Dar un vânt contrar a reţinut-o 
timp de alte opt zile, la un ştiu ce latitudine. Pe-acolo a 
trecut un vas englez. Văzând pavilionul francez, a dat curs 
ordinelor cabinetului englez care voia să se asigure că 
Franţa nu-i ajută pe insurgenți; au vrut să viziteze fregata: 
echipajul de pe „Căprioara” nu s-a supus acestei vizite 
dezonorante; s-au luptat; dar vasul englez avea cu 
douăsprezece tunuri mai mult decât fregata, aşa că aceasta 
a fost capturată de vasul englez „Comandorul”. Din fericire, 
o ambarcaţiune bostoniană, comandată de un înfocat 
partizan al mărilor, captură „Comandorul” când acesta s-a 
încrucişat cu ea, înaintea coastei. Atunci „Căprioara”, 
„Comandorul” şi ambarcaţiunea americană intrară în New 
York. Scrisoarea îi parveni colonelului Granivel în oraşul K., 
pe care îl asediase la 1 iunie 1789. Scrisoarea îl înfurie atât 
de tare încât îşi adună trupele, le vorbi despre glorie, 
despre Fanchette şi despre prada de război, într-un discurs 
foarte energic, care n-avea nici cap, nici coadă. Totuşi, e 
probabil ca învârtirea dezordonată a săbiei comandantului 
şi cuvântul jaf să fi avut un mare efect, căci ostaşii, cuprinşi 
de turbarea care-l însufleţise pe şeful lor adorat, săriră la 
atac şi cuceriră oraşul K., în ciuda bateriilor şi a 


bastioanelor engleze. La asediu s-a distins cel mai mult 
Madco. Ciudăţenia descendentului Montezumilor făcu să fie 
repede remarcat. Într-adevăr, nu purta niciodată mănuşi şi 
pantaloni decât din pielea de pe fundul femeilor engleze, şi- 
şi schimba foarte des hainele... 


Cucerirea fortăreței din K. Fu unul dintre cele mai 
strălucite succese ale americanilor; în plus, Statele-Unite au 
capturat muniții imense, tunuri şi haine pentru soldaţi. 
Jean-Louis încredinţă comanda maiorului Browning, împărţi 
soldaţilor săi două sute de mii de franci şi mai ales celor o 
sută cincizeci de bătăuşi, bravi ca Cezar, care mai 
rămăseseră din cei cinci sute de pierde-vară pe care-i 
adusese cu el. Se strigă: „Irăiască colonelul!”, se bău punci, 
se procedă la îndeplinirea poruncii Domnului: Crescite et 
multiplicami3 7... Acel crescite mi-a aţâţat întotdeauna 
înclinarea către comentarii. E totuşi evident că multiplicami 
depinde de crescite! Pe scurt, bucuria a fost mare! 
Francezii cântară, americanii băură; toţi dansară şi se 
odihniră; apoi o luară de la capăt, se îmbătară, se dedară la 
tot felul de excese şi căpătară şi mai mare curaj pentru a-i 
înfrânge pe englezi. Cufundat în durerea lui, colonelul îşi 
păstră cinci mii de franci, o porni cu bidiviul lui în galop, 
ajunse lângă Washington, îi dădu planurile de luptă, 
memoriile sale, îi dădu socoteală de tot şi-i istorisi, în două 
cuvinte, necazul său. Se îmbrăţişară şi Jean-Louis fu însoţit 
de un prieten al său până la New York. Acolo, se îmbarcă 
pentru Franţa, împreună cu cincizeci dintre soldaţii care 
voiau să-şi revadă ţara şi să-şi cheltuiască paralele. În 10 
iunie 1789 o mulţime de ofiţeri, de soldaţi şi de locuitori îşi 
luară rămas bun de la Granivel care plecă, în aclamaţiile 
pline de recunoştinţă ale mulţimii. Călătorie plăcută! 

În vremea asta Leonie, îndurerată şi plângând, număra 
zilele şi privea pe hartă drumul pe care urma să-l parcurgă 
vaporul. Calculă timpul, se informă de durata vântului, de 
direcţia lui... Ce nu făcu... Sărmana Leonie! Câtă nelinişte 
în dragostea ei! „Dar şi câtă bucurie!” v-ar răspunde 
pyronianul. Aprilie, mai, iunie trecură... Sosi şi iulie... 
Fiecare noapte, fiecare răsărit de soare, erau tot atâtea 
lovituri de pumnal pentru Leonie. 

Toate neliniştile nu împiedicară fatala zi să se apropie şi pe 
Vandeuil de a fi în culmea bucuriei că i se împlinesc toate 


planurile. Într-adevăr, cititorilor, dacă aveţi cât de cât, 
vederea bună, ceea ce se întâmplă când nu faci prea multe 
din acele prostii despre care Voltaire mărturisea, la optzeci 
de ani, că nu avea să şi le reproşeze decât în ultimii 
şaptezeci şi opt - atunci trebuie s-o zăriţi pe Leonie la 
fereastra apartamentului ei, unde-şi deplânge nenorocirea 
văzând cum intră trei oameni îmbrăcaţi în negru ca să-i 
îngroape dragostea. 

Acei domni erau Courottin şi Plaidanon, cei ce trebuiau să 
redacteze contractul de căsătorie, însoţiţi de Charles 
Vaillant, devenit notar. Aici, cititorilor, aş putea să mă cruţ 
de vreo cinci, şase pagini, copiind textual contractul de 
căsătorie al lui Leonie; dar am decenţa şi trec peste asta; 
totuşi vreau să vă asigur că n-a fost omis nimic; contractul 
începea astfel: „În faţa consilierilor regelui, subsemnaţii 
notari maestrul Charles Vaillant, etc...” Maestrul Courottin, 
prevenit de soţia sa, isteaţa Justine, iscă unele dificultăţi, 
atât pentru a se răzbuna pe Vaillant şi pe Plaidanon, cărora 
le dovedi, în faţa ducelui, cât erau de imbecili, cât şi pentru 
a-i mai da câteva zile de răgaz lui Leonie care-i mulţumi 
printr-o privire graţioasă. După asta, vicleanul avocat dădu 
o fugă până la moş Granivel, înştiinţându-l despre mâhnirea 
lui Leonie. Vedeţi cum ştia această vulpe şireată să împace 
şi capra şi varza! îi găsi pe cei doi Granivel urmărind pe 
harta Americii, drumul fiului drag... 

— Bună ziua, domnilor, zise avocatul. 

— Ah, iată-te, prietene, strigă pyronianul. 

— Ce ne spui sau ce nu ne spui? 

— Vai, vă aduc veşti proaste! 

— Asta e o afirmaţie! strigă pyronianul. 

— Leonie se mărită peste patru zile la capela din Versailles 
şi e disperată... mi-a vorbit despre durerea ei... mi-a spus 
că i-a scris colonelului... 

— E de neconceput că nu soseşte, îl întrerupse consternat, 
moş Granivel. 

— Ba dimpotrivă, e foarte de conceput, frate... 


— Ar trebui ca Jean-Louis să se hotărască mai repede, zise 
Courottin. 

— Va prefera o Fanchette moartă, decât în braţele altuia! 
strigă moş Granivel. 

— Ceea ce spui e lipsit de logică, zise profesorul; l-ar putea 
face pe rivalul său... 

— O va iubi mai mult moartă, decât dezonorată, răspunse 
moş Granivel. 

— Baţi câmpii, frate! 

— Domnilor, strigă avocatul cu un aer de profund 
devotament, dispuneţi cum vreţi de mine, sunt al 
dumneavoastră. 

Profesorul se scărpină în cap, gândindu-se, aşa că urmă o 
jumătate de ceas de tăcere. 

— Prietene, o s-o revezi pe Fanchette? întrebă profesorul. 

— Da, răspunse Courottin. Acum pot intra şi în salon şi 
sunt primit la palatul de Parthenay la orice oră... 

— Ei bine, spune-i să ne indice ziua fixată pentru căsătorie 
şi ora la care... 

— Pentru asta n-aveţi nevoie de ea, îl întrerupse avocatul. 
Se mărită peste trei zile, la ora zece dimineaţa, în capela 
regală de la Versailles... Sunt şi eu invitat, adăugă Courottin 
cu un gest de orgoliu. 

— Du-te şi spune-i să nu se teamă de nimic; voi veghea 
asupra ei! 

Acest pyronian răspuns a fost transmis imediat Leoniei de 
către devotatul Courottin. 

— Frate, zise Barnabe, când rămaseră singuri, ne trebuie 
curaj şi, hotărâre şi mai mult decât orice, o precizie şi o 
prezenţă de spirit admirabile... Vino cu mine să luăm unele 
măsuri... Şi zicând acestea, ieşiră amândoi. 

Răspunsul profesorului n-o linişti pe Leonie şi iată şi de ce. 
Într-adevăr, cea de a treia fatală zi sosi, fără ca fata să fi 
observat măcar umbra vreunui ajutor... Cu o noapte 
înainte, îşi perindă prin faţa ochilor, întreaga viaţă şi 
dragostea ei şi-şi aminti de frumoşii ochi negrii ai lui Jean- 


Louis; de glasul lui mângâietor care i se strecurase până în 
străfundurile sufletului; scena din seara când se înapoiase 
de la Plaidanon, leşinul lui Jean-Louis, statornicia, gloria, 
victoriile sale, etc. Atunci plânse de necaz, căci era înclinată 
spre melancolie şi avea şi motive, dacă se gândea la 
josnicia, la trădările viitorului ei soţ. Urmarea acelei furtuni 
morale fu faptul că Leonie se înarmă cu un cuţit mic şi 
frumos, cu care avea de gând să-şi străpungă inima după 
ieşirea din capelă. 

Se ridică, se lăsă îmbrăcată, cu tristeţe, fără să scoată un 
cuvânt; îşi reţinu lacrimile şi compară acea dimineaţă cu 
cea din ziua în care trebuia să se mărite cu Jean. Sărută 
buchetul consolator peste care îşi dăduse duhul, marchiza. 

— Şi eu vreau să pălesc şi să pier la fel! exclamă ea, 
amintindu-şi de cuvintele Ernestinei. 

Intră în salon; Vandeuil o mânca din ochi. Se auziră 
nechezatul cailor, strigătele şi înjurăturile rândaşilor; 
mâncară cu toţii, în tăcere, şi plecară. Leonie se afla pe 
drumul spre Versailles şi, în vreme ce trăsura o ducea cu o 
rapiditate înfricoşătoare, sufletul ei rătăcea peste imensul 
spaţiu al mărilor, încercă să ghicească prin ce accident 
vasul care trebuia să-l aducă pe colonel, nu putuse aborda 
țărmul francez. 

— Ei, Leonie, nu pari prea veselă! zise ducele. Un surâs 
melancolic ţinu loc de răspuns. 

— Dacă scumpa mea Leonie îşi face griji în ceea ce 
priveşte viitorul ei, să fie liniştită: m-am jurat de prea multe 
ori că o voi face fericită! Fata nu răspunse nimic. 

— Dar, Leonie, zise ducele, cu tine se întâmplă ceva 
deosebit! 

O lacrimă i se rostogoli pe obraz şi căzu pe mâna tatălui 
său, iar lacrima frigea! Ducele se simţi dintr-odată tulburat 
până în străfundul inimii, şi încă atât de tare încât nici nu 
observă cum fusese oprită caleaşca de opt oameni mascaţi. 

— Ajutor! strigă Vandeuil. 

— Taci! şi un om îl apucă pe marchiz de gât. 


Un alt bărbat, nemascat, se înfăţişă la portieră. 

— Domnule duce, există unele lucruri nelămurite, ca de 
altfel tot ceea ce e aici pe pământ... Totuşi ele trebuie 
limpezite... zise pyronianul Barnabe. 

— Ajutor! 

— Domnule duce, n-aveţi dreptul să strigaţi... Mai bine 
ascultaţi-mă... 

Nemişcată, Leonie nu ştia ce intenţii are pyronianul, care-i 
făcu cu ochiul un semn de înţelegere. 

— Domnule duce, reluă Barnabe, iată că... La aceste 
cuvinte, un om o înşfăcă pe Leonie şi dispăru în pădure, 
ducând-o cu sine pe moştenitoarea familiei de Parthenay. 
După mişcările viguroase ale răpitorului, Leonie îşi 
recunoscu tatăl adoptiv. Nu se putură apăra în nici un fel, 
fiindcă marchizul observase zece călăreţi la cinci sute de 
paşi în spatele lor, pe drum, şi tot atâţia, la aceeaşi distanţă, 
în faţa lor. Dispărură de îndată ce Leonie fu răpită. Ducele 
şi nepotul său strigau întruna. 

— lată care e problema, continuă imperturbabilul 
Barnabe€... 

— Ajutor! 

— N-a veţi nici o teamă, sunt om cinstit şi pyronian. Să 
examinăm lucrurile: 1. Sunteţi sau nu, tatăl fetei? 2. Taţii au 
dreptul să-şi căsătorească copiii, sau nu-l au? 3. Fanchette 
vrea să se mărite sau nu vrea? 4. Viitorul ei bărbat îi 
convine sau nu? 5. Regele are dreptul să-şi silească supuşii 
să se căsătorească sau nu? 6. Fericirea există sau nu există? 
7. Fanchette va fi fericită cu domnul marchiz, sau nu va fi? 
8. Căsătoria asta se va face sau nu? 9. Trebuie s-o 
împiedicăm sau nu trebuie? 10. Avem calitatea să 
intervenim sau nu? Şi observați că am intervenit... 11. 
Dar... 

Văzând că sosesc jandarmii-călare, Barnabe adăugă: 

— Nu e potrivit să dezbatem aceste propuneri în mijlocul 
drumului; să ştiţi însă că le-am examinat noi în locul 
dumneavoastră şi am ajuns la concluzia că nu trebuie să vă 


măritaţi fata cu un ticălos. Rămâneţi cu bine! Nădăjduiesc 
că într-o zi veţi recunoaşte serviciul pe care vi l-am adus 
acum. 

Barnabe şi cei opt oameni o luară la goană într-un galop 
susţinut. Ducele îl recunoscuse pe pyronian; dădu poruncă 
jandarmilor-călare să-l urmărească, iar el sosi la rându-i la 
Versailles. Numai Dumnezeu ştie ce zarvă şi ce scandal a 
iscat această aventură! Regele s-a înfuriat foarte tare şi 
sigur că avea şi de ce. Uimirea a fost mare. Imediat s-a dat 
ordin locotenentului poliţiei, autorităţilor, oamenilor 
regelui, la toată lumea, să fie arestat Barnabe Granivel, 
etc., etc. 

Ducele se întoarse la Paris foarte cătrănit, marchizul şi mai 
şi. În sfârşit, jandarmii-călare nu descoperiră nici o urmă, 
nici de cai, nici de oameni, nici de răpire. Ţăranii din 
împrejurimi declarară că nu văzuseră pe nimeni. Potcoavele 
cailor fuseseră întoarse invers, iar urmele erau aproape 
şterse... Vă daţi seama ce vâlvă a putut face un asemenea 
eveniment! S-au comentat toate împrejurările ieşite din 
comun; burghezi, fete, femei, copii, mari seniori, întreg 
Parisul a vorbit, a criticat şi dacă aveţi memorie bună, 
trebuie să vă aduceţi aminte de tot ceea ce au spus 
jurnalele din vremea aceea. Dar, acest tumult n-a durat 
decât două zile; în cea de a treia zi nu s-a mai vorbit despre 
el, fiindcă a fost înălţat un balon. O, parizieni... cum mai 
poţi, după asta, să mai speri că s-ar putea vorbi vreme 
îndelungată despre tine? Cei care aleargă după voturile 
voastre sunt nebuni! Abia acum îmi dau seama de cea 
putut Voltaire să fie gelos pe un spânzurat care v-a 
preocupat vreme de trei zile, datorită unui cuvânt pe care l- 
a rostit, dându-şi sufletul. 

Dar să revenim la Leonie. Moş Granivel o luă pe crupa 
unui cal care-i duse, pe drumuri ocolite, în P Intrară în 
coliba unui tăietor de copaci; Leonie găsi acolo nişte haine 
foarte simple, cu care se îmbrăcă. După ce i-a mulţumit 
tăietorului de copaci şi soţiei sale, s-a urcat într-o brişcă de 


răchită, cu două roţi, la care tăietorul de copaci a înhămat 
calul lui Granivel. În culmea bucuriei că scăpase de supliciul 
măritişului ei cu Vandeuil, Leonie s-a urcat în mica brişcă cu 
care tatăl ei adoptiv o porni, pe drumuri lăturalnice, spre 
satele ce înconjurau Parisul. Pe drum, Leonie se gândi la 
marele pericol la care se expuseseră autorii acelei răpiri. 

— Dar, tată, spuse ea, v-aţi expus mult... 

— E adevărat, Fanchette; vom fi victimele acestei acţiuni. 
Dar băiatul va fi fericit, iar tu te vei mărita cu el. Leonie 
admiră devotamentul prietenilor ei. 

— Unde mă duci? întrebă ea. 

— Copila mea, zise moş Granivel, contez pe discreţia şi pe 
înţelepciunea ta. O să intrăm în Paris pe la bariera Iadului. 
Apoi te voi conduce la mănăstirea Ursulinelor, unde am 
anunţat că te voi aduce. Să nu vorbeşti niciodată despre 
familia ta şi să păstrezi tăcere în privinţa numelui. De-acum 
încolo vei fi sora Marie, fata din flori a domnului teolog din 
L.., pe care intendentul său o va încredința, în seara asta, 
maicii stareţe; ieri, am prevenit-o că domnul teolog nu vrea 
să mai audă niciodată despre tine, că va nega, în lume, tot 
ceea ce se va spune pe seama lui, şi că eu trebuie să dau, în 
numele teologului, suma necesară intrării tale în mănăstire. 

— Dar, tată, sper că nu va trebui să mă şi călugăresc? 

— Nu, nu copila mea; s-a zis că va fi necesar, dar noi vom 
veghea asupra ta! 

Într-adevăr, încântătoarea Leonie fu dusă la Ursuline; şi 
moş Granivel, după ce-o încredința stareţei, se refugie în 
pădurea lui, unde sfidă puterea şi pe alguazilii trimişi să-l 
caute. 

CAPITOLUL XXII 

„Să nu te temi de vana putere a semenilor tăi... 

Oricât de sus ar fi, sunt oameni ca şi noi, Şi-acelaşi 
Dumnezeu ne judecă pe toţi...” 

]. B. ROUSSEAU 

„Şi iată-l că sosi, de colb acoperit, Zdrobit de oboseală, cu 
bidiviii-n spume... 


Şi la acel spectacol, el strigă cătrănit: 

— Am să-mi răzbun feciorul...” 

Poemul Moise salvat, cântul IV. 

Cititorul va remarca, nădăjduiesc, mărinimia bunului 
profesor care nu consimţi, pentru nimic în lume, să lase în 
cârca fratelui său vina şi pedeapsa groaznicului complot. Se 
aranjă în aşa fel încât să suporte singur urmările. Se 
reîntoarse deci liniştit, cu mâinile la spate, în strada 
Thibautod6, ca un negustor oare revine de la Bursă şi se 
aşeză la masă în faţa filosoficei felii de jambon, a cărei 
existenţă era probabilă, gândindu-se că fratele său şi 
cărbunarii trebuiau să fie în afară de orice primejdie, şi-şi 
frecă mulţumit mâinile, gândindu-se la bucuria Leoniei. 

Neobositul Courottin se afla la palatul de Parthenay când 
ducele şi marchizul de Vandeuil se întorseseră furioşi, de la 
Versailles. 

— Dau zece mii de franci celui care mi-o va reda pe 
Leonie! zise ducele. 

— Iar eu tot atâta, celui caţe va pune mâna pe vinovat! 
zise marchizul. 

— Domnilor, interveni Courottin am avut nefericirea de a fi 
fost prieten cu Barnabe Granivel şi cred că va fi foarte 
dificil să-l arestaţi. Această crimă, nemaiauzită în 
sărbătorile marilor seniori, merită o pedeapsă răsunătoare, 
care e de resortul Parlamentului. Pentru a vă dovedi cât vă 
sunt de devotat, îmi asum sarcina de a-l conduce eu însumi 
pe Barnabe la închisoare, cu condiţia ca să-mi fie procurat 
imediat ordinul de arestare. 

— Dacă aşa stau lucrurile, zise ducele, voi converti 
recompensa mea într-o înaltă funcţie judiciară! Ordinul nu 
întârzie; şi Courottin, escortat de alguazili şi de jandarmi, 
se îndreptă către strada Thibautode. 

— Când profesorul îşi isprăvi felia de jambon, trei 
ciocănituri distincte se auziră la uşă. O slujnică bătrână îl 
introduse pe Courottin, căci escorta rămase, prudentă, 
afară. 


— Ilustre profesor, zise Courottin cu o voce dulceagă, vin 
să vă rog să daţi curs invitaţiei pe care v-o face domnul M., 
magistrat savant şi procuror al regelui, un om foarte 
integru, şi domnul M. Locotenentul poliţiei... Barnabe îşi 
scoase boneta şi răspunse: 

— Locotenentul poliţiei îmi face prea multă onoare... Dar, 
având în vedere că nu sunt nici trăsură de piaţă, nici fată 
mare, nici felinar, nici glod, nu prea văd ce treabă are el cu 
mine. Dragă prietene, cum de ţi-a dat prin gând să vii să-mi 
propui un asemenea lucru? 

— Vă asigur, domnule Barnabe, că e vorba de discutarea 
unui fapt care vă interesează şi că există o anumită 
problemă de rezolvat care necesită prezenţa la fel ca şi 
părerea dumneavoastră. 

— Du răspunsul meu care este: şi da, şi nu! 

— E neîndoielnic, dragă doctore, că argumentele 
dumneavoastră vor triumfa asupra argumentelor mele; e cu 
neputinţă de luptat împotriva dumneavoastră. Ceea ce mă 
face să trag nădejde că Parlamentul va fi convins; dar vă 
rog să aveţi în vedere că nu cu mine trebuie să discutaţi. 
Talentul dumneavoastră va străluci pe scena unde vor să vă 
aducă aceşti magistrați savanţi, semnatarii sfidării. 

— Dragul meu, zise Granivel, îmbătat de cea de a doua 
laudă pe care o primise în viaţa sa, argumentul tău e 
vrednic de milă, căci dacă nu vreau să discut... 

— Dar observați, zise Courottin, pentru prima oară 
încurcat, că e totuşi indispensabil pentru... 

— Mă rog, prietene, îl întrerupse Barnab6; mă întorc la 
sistemul meu: mi-e indiferent dacă discut sau nu discut cu 
acei domni, căci există tot atâtea raţiuni şi dintr-o parte şi 
dintr-altă şi, cu toate că încă n-am întrezărit niciuna, sunt 
sigur de asta... 

— Atunci veniţi, zise Courottin. 

— Nu, vreau să rămân, replică Barnabe. 

— Deci acest lucru nu vă e indiferent... strigă avocatul. 


— Bravo, amice, replică pyronianul încântat de argument; 
ai cel mai mare talent; m-ai învins! „Îşi va croi drum în 
viaţă”, murmură Barnabe. le urmez... 

— Ce fac aceşti domni? întrebă pyronianul văzându-i pe 
alguazili la uşa lui. 

— Asta-i garda de onoare pe care v-o trimite procurorul 
regelui. 

— Şi ce subiect are chestiunea pe care o vom dezbate? 

— E o problemă despre dreptul coercitiv şi drumul mare, 
zise Courottin care începuse a fi neliniştit. 

— Drace! Şi unde mă duci? 

— La Conciergerie. 

— Asta-i o închisoare pe câte ştiu... 

— Da, prietene, răspunse Courottin cu o voce dulceagă. 
Am luat această hotărâre ca să vă salvez. 

— Ca să mă salvezi? ... repetă stupefiat pyronianul. 

— Da, răspunse Courottin cu îndrăzneală. Împotriva 
dumneavoastră a fost emisă o „lettre de cachet”38; am luat- 
o, am zburat la Parchetul Parlamentului, am cerut un 
mandat de arestare, am venit să vă arestez şi să vă bag în 
puşcărie; în două sau trei zile veţi fi judecat de urgenţă şi 
achitat, fiindcă nu mă îndoiesc de acest lucru dacă vă veţi 
pleda singur cauza. lar eu voi avea consolarea de a-l fi 
scutit pe cel mai bun dintre prietenii mei de nenorocirea de 
a muri într-o celulă subterană din îngrozitoarea Bastilie. 

Pătruns de recunoştinţă, profesorul îl îmbrăţişă pe 
Courottin care continuă: 

— Chiar dacă veţi fi condamnat, oare acest lucru nu e de 
preferat morţii lente şi dureroase într-o închisoare murdară 
şi infectă? 

Între timp ajunseră. Profesorul făcu o strâmbătură văzând 
poarta pe unde intrară. 'Temnicerul îl conduse într-o foarte 
solidă celulă şi mândria filosofiei moderne fu închisă acolo. 
Courottin, mirat el însuşi de a fi ştiut să iasă din greul 
impas, se duse să-l anunţe pe duce despre succesul 
arestării şi-l lăsă să întrevadă că va fi în curând răzbunat. 


Biata victimă a machiavelismului courottinian, adică 
marele Barnabe, se resemnă. Aruncă o privire pe jumătate 
tristă, pe jumătate veselă asupra pereţilor umezi ai celulei 
sale, asupra paielor murdare, se Uită la lumina slabă ce 
pătrundea înăuntru, la dalele dezlipite ce păreau a fi fost 
victimele lenei sau ale disperării predecesorului său. 
Inventarul odată făcut, îşi spuse liniştit: „A fi aici sau a fi 
într-un palat mi-e indiferent; aici îmi va fi frig, mă voi 
bucura de prea puţine comodităţi, n-am saltea, masa va fi 
simplă; în schimb, voi trăi într-un calm desăvârşit, nici un 
nechemat nu va veni să mă deranjeze; aici voi fi liber; 
gândurile mele vor putea rătăci în voie; în ceea ce priveşte 
trupul meu, e adevărat că dacă aş vrea să-l scot la aer, ioc! 
Dar, de când sunt la Paris, nu ştiu dacă am ieşit din casă de 
zece ori... Pe urmă, să ne gândim la oamenii ţintuiţi de gută 
într-un fotoliu... Dacă aş vedea prea clar, mi-aş pierde 
vederea... Acest moment de captivitate mă va scuti de 
ochelari. Într-un palat aş fi năucit de linguşitori şi de 
raționamente proaste; pe scurt, aici nu, mă tem nici de hoţi, 
nici de invidioşi; nu voi plăti impozite; pereţii par solizi, deci 
nu voi face reparaţii... N-aş fi crezut că o închisoare poate 
avea atâtea avantaje!” 

După monologul pe care fiecare ar trebui să-l înveţe pe 
dinafară ca să fie fericit, filosoful îşi aranjă paiele ca să se 
culce; ezită multă vreme dacă să doarmă de-a lungul sau 
ghemuit, de-a curmezişul, pe partea stângă sau dreaptă, pe 
burtă sau pe spate, în picioare sau în şezut; examină 
proprietăţile curbei şi ale liniei drepte, cântări toate 
inconvenientele şi, după trei ceasuri de reflecţii, convins că 
avea tot atâtea argumente pentru, câte avea şi contra, 
pentru fiecare poziţie, se culcă de-a lungul, aşteptând cu 
răbdare loviturile sorții. 

După un interval de timp, o cheie grea se răsuci în broască 
şi un om cu o înfăţişare destul de grosolană, însoţit de un 
câine, aduse un ulcior cu apă, pâine şi nişte supă de păstăi 
de fasole. 


— "Ţine, voinicule, iaca! 

Şi temnicerul închisorii îşi puse mâinile în şolduri, şi-l privi 
calm pe Barnabe. 

— Ce te-a apucat, amice? îi zise pyronianul. 

— Cred că nu vei suferi mult; Parlamentul vrea să te 
judece pentru că ai atacat un pair... 

— Ah, şi tu, tu crezi asta? replică Barnabe. Pun rămăşag 
că vei fi foarte încurcat dacă va trebui să dovedeşti că crezi; 
dar, oricum, îţi mulţumesc pentru veste; e o veste bună. 

— Bună, repetă temnicerul. 

— Bună pe de o parte, rea pe de alta; toate lucrurile sunt 
astfel. 

— Vestea e sigur, rea, pentru că vei fi spânzurat frumos şi 
bine. 

— Iar eu pun rămăşag că, examinând mai bine acest lucru, 
vei vedea că situaţia de spânzurat are şi ea părţile ei bune! 
strigi Barnab€. 

— Toţi zic aşa în ajun! 

— Amice, eu o gândesc; ba fac şi mai mult: o dovedesc! 
Ascultă... 

— Ah, n-am vreme... Ţine... 

Şi temnicerul îi întinse supa. 

— Îmi dai pâine uscată? 

— E foarte proastă, fu de acord temnicerul, dar n-am ce 
face! 

— Dimpotrivă, e tot ceea ce mi se poate întâmpla mai 
plăcut, replică Barnab6; o mâncare prea bună, m-ar ucide; 
regimul ăsta mă va face să slăbesc şi voi câştiga treizeci de 
ani de viaţă; ceea ce, pe de altă parte, e un rău, căci a trăi 
înseamnă a suferi; dar trăiască filosofia şi Pyron! 

— Asta e şeful bandei voastre? întrebă temnicerul, 
sperând în unele mărturisiri. 

— Da, amice; e, aşa cum ai spus, şeful nostru, şi în plus, un 
om mare. 

— Nu ştii pe unde poate fi găsit? continuă temnicerul. 

— Şi da şi nu, răspunse surâzând, Barnabe. 


— Cum adică? 

— Da, fiindcă e mort; nu, fiindcă nu ştiu pe unde sunt 
substanţele din care era alcătuit; da, pentru că ştiu că nu 
mai există; nu, fiindcă nu ştiu dacă nu s-o fi întrupat în vreo 
altă fiinţă. Şi acum, urmăreşte-mă cu atenţie, fiindcă e 
vorba de o chestiune complexă: dacă sufletul filosofului 
însufleţeşte o altă fiinţă, acest ultim Pyron şi cu primul 
Pyron sunt oare acelaşi lucru? Sau într-adevăr... 

— Deci nu-i vorba de un hoţ? făcu temnicerul dezumflat. 

Aici Barnabe începu să râdă; temnicerul se retrase 
bombănind, iar câinele îl imită, mârâind. Trec sub tăcere 
micile evenimente care i s-au întâmplat în timpul cât 
Barnabe a stat la închisoare. E de-ajuns să ştiţi că a avut 
fericirea de a-i perora temnicerului închisorii. Sar cu 
amândouă picioarele deodată peste interogatorii, oricât ar 
fi ele de curioase, pentru că cei care doresc să le cunoască 
se pot duce să le citească la grefa Parlamentului. Sosi şi 
ziua judecății: Barnabe compăru în faţa primei Curți a 
regatului, fără să fie uluit de măreţia justiţiei. Fiecare 
dintre judecători îşi ocupă locul, cu un aer destul de 
indiferent, ca şi cum ar fi fost vorba de lucrul cel mai 
obişnuit. Publicul fu lăsat să intre în incintă şi procurorul 
general luând cuvântul, explică faptele şi ceru pedeapsa cu 
moartea, fără ca Barnabe să fie câtuşi de puţin emoţionat. 
Courottin trase sforile cerând să aibă onoarea de a fi numit 
avocat din oficiu, spre a convinge familia Granivel că era 
prietenul ei fidel şi devotat. Martorii odată audiaţi, 
pyronianul vru să se apere singur. Convins fiind că cititorii 
noştri vor fi încântați să cunoască unul dintre discursurile 
care l-au situat în rândul geniilor pe acest om ilustru, vom 
da un rezumat pe care-l vor putea citi. Şi dacă cineva îl va 
găsi lung, să-şi aducă aminte că avem dreptul de a 
introduce cele două sute de pagini inutile. 

Extras din pledoaria lai Barnabe Granivel, doctor în 
teologie şi profesor de filosofie. 


Eroul nostru se ridică, îi privi pe judecători şi adunarea, se 
scarpină pe frunte, examină podeaua şi, după ce salută, 
începu astfel: 

— Domnilor, e în firea lucrurilor probabile ca orice discurs 
să aibă o introducere. Acceptaţi ca salutul meu să ţină loc 
de introducere; căci, în acest exord aş fi putut să vă flatez şi 
să vă fac plăcere, dar aş fi putut, de asemenea, să vă spun 
adevărul, şi deci să vă şochez. Or, cum un salut se 
încadrează perfect între aceste două extremităţi, el e cel 
mai bun interpret al unui pyroman. Aşa că intru în materie. 

În ceea ce priveşte faptele, procurorul, le-a expus perfect 
şi eu nu-l voi contrazice. Totuşi mi-ar fi uşor să-rai apăr 
cauza, dovedindu-vă că s-ar putea ca aceste fapte să nu fi 
existat niciodată. Aş fi recurs: 1. La erorile pe care le 
săvârşesc simţurile noastre şi aş fi demonstrat că fiecare 
martor m-a văzut cu ochii săi, că ochii martorilor fiind cu 
totul deosebiți, devine evident faptul că nici uimi dintre ei n- 
a văzut aceeaşi persoană. 2. Durata, timpul, spaţiul, materia 
mi-ar fi furnizat nişte argumente care v-ar fi făcut să vă 
îndoiţi de tot ceea ce aţi auzit. (Aici Barnabe se lansă în 
ample dezvoltări filosofice de oare vă scutim, remarcând 
doar că erau admirabile.) 

— Renunţ la aceste mijloace, care totuşi mi-ar da câştig de 
cauză... Vreţi capul meu? Mai am puţin de trăit. Să-l imităm 
pe Socrate şi să facem ca ultimul meu minut să fie folositor 
omenirii. Pot muri după asta, căci sunt din cale-afară de 
fericit de a fi avut o singură dată în viaţa mea, un auditoriu 
care să mă asculte până la capăt... deşi, din nefericire, sunt 
siliţi... 

Problema mea de drept în acest discurs pro humanitate va 
fi pusă imediat: Aveţi dreptul de a condamna un om la 
moarte? Fac uz de dreptul pe care-l am pentru a discuta: 1. 
E vorba de un prea mare bine pentru societate şi de o 
ameliorare prea evidentă, pentru a nu mai căuta adevărul?; 
2. Această chestiune, deşi examinată de legislatori, a rămas 
întotdeauna nedecisă, pe tapetul filosofiei. 3. Orice om pe 


care vrei să-l condamni poate s-o trateze; 4. Oricine se 
poate afla în această situaţie; 5. Şi eu mă aflu în ea; 6. Dacă, 
făcând caz de chestiuni periculoase înseamnă a tulbura 
societatea, răspund că n-am fost niciodată de acord cu ceea 
ce numiţi chestiuni periculoase; 7. Că o societate pe care o 
tulbură nişte discursuri stă pe nişte temelii foarte şubrede; 
8. Că dacă are jandarmi-călare, judecători, poliţie, supra- 
poliţie, ofiţeri de poliţie, trupe, miniştri, şi se teme de nişte 
idei, atunci e gata să se prăbuşească şi că n-ar trebui să 
facă astfel dovada neputinței sale; 9. Că nu se pot discuta 
nişte teorii; 10. În sfârşit, examinând dacă pedeapsa cu 
moartea se află şi în natură, atunci nu contest societăţii că 
vă împuterniceşte pe dumneavoastră cu dreptul de a fixa 
pedepsele. 

Auzindu-l pe acest argumentator nemilos, judecătorii 
ridicară capul, poate pentru că până atunci dormiseră, şi 
Barnabe, luând gestul drept un elogiu, continuă în aceşti 
termeni: 

— Domnilor, v-aţi ocupat prea mult de legi şi prea puţin de 
justiţie. Este una dintre himerele pe care fiecare om îi 
propune vecinului său să o caute şi-şi consumă viaţa fără să 
reuşească a o găsi; şi încă până la un asemenea punct, încât 
n-a putut niciodată s-o definească în mod clar. 

Totuşi, un mare om, deşi n-a fost pyronian, a spus că legile 
sunt „nişte raporturi necesare” care derivă din natura 
lucrurilor; atunci justiţia ar fi deci o necesitate prin 
excelenţă. Cu cât veţi reflecta mai mult, cu atât veţi vedea 
mai clar justeţea concluziei pe care o trag. Deci dacă legile 
sunt nişte raporturi necesare, principiul care mişcă aceste 
legi, care într-un cuvânt face ca ele să existe, care le 
dictează şi le gravează pe piatră, pe marmoră, pe plumb, 
este necesitatea. Ea este marea zeiţă atât de adorată de cei 
vechi, acel fatum care-i guverna pe zeii lor. Sublime idei 
alegorice, puţin sesizate; căci, într-un Stat al legilor, oricât 
de imperfecte ar fi ele, am zări acel fatum. Dacă necesitatea 
înseamnă totuşi justiţie, nu e greu de dovedit că necesitatea 


e adesea nedreaptă. Un copac care-mi cade în cap în timp 
ce dorm este mişcat din loc după raporturile necesare care 
există între un vânt impetuos şi trunchiul lui îmbătrânit; 
deci mă zdrobeşte în mod necesar. În natura lucrurilor, 
acesta este un act plin de dreptate. Nu aplic acest 
raţionament sceleraţilor, ar însemna să-i justific, ceea ce nu 
e de datoria mea, căci ar fi prea multe de spus. Atunci acest 
principiu al lui Montesquieu, cu consecinţele sale, e 
adevărat? Ar urma că crima de care mă acuzaţi e cât se 
poate de dreaptă. Dar dacă principiul este fals, ce rezultă 
de aici? Că necesitatea este sau nu este un principiu ascuns 
de justiţie? în primul caz, va trebui să mă achitaţi de îndată 
ce voi fi dovedit necesitatea acţiunii mele. În al doilea caz, 
principiul fiind o eroare, trebuie să căutaţi un principiu 
absolut contrar; abia atunci vom obţine adevărul pentru că 
el este opus greşelii. Or, contrariul necesităţii fiind liberul 
arbitru, ar urma că arbitrariul social ar fi principiul justiţiei: 
ceea ce implică contradicţia. Intre cele două cantităţi 
morale, nu zăresc nici un mijloc proporţional; şi dacă mi se 
obiectează că justiţia este adevărul, eu vă pot răspunde că 
adevărul şi necesitatea sunt surori; că nimic nu este 
adevărat fără să fie necesar; atunci te întrebi: „Deci justiţia 
nu există?” Domnilor, dacă mărturisirea asta costă atât de 
mult omenirea, atunci să-mi dea procură ca s-o fac. O voi 
mărturisi, ba mai mult, o voi dovedi! 

Ajuns aici, Barnabe se uită să vadă dacă ochii consilierilor 
mai erau încă deschişi; dar avu mâhnirea să constate că 
unii se închiseseră. Asta nu înseamnă că n-a continuat: 

— Într-adevăr, domnilor, lăsând deoparte generalităţile 
metafizice, să examinăm, de bună-credinţă, pe ce se sprijină 
justiţia, această femeie frumoasă care se lasă atât de des 
violată. Remarcaţi, domnilor, că nu mă îndoiesc de puterea 
dumneavoastră. Căci, pentru singurul motiv că există 
societate, ea are dreptul de a lăsa un Corp să acţioneze în 
numele ei. Nu-mi consacru atenţia decât asupra pedepsei 
cu moartea, şi continui, afirmând că justiţia nu poate avea 


alte baze decât dreptul natural sau dreptul pozitiv; şi sigur 
că ar fi dificil să-i găseşti alte argumente. 

Aici, găsim aceleaşi incertitudini ca şi la cuvântul „drept”, 
dar trec peste asta şi cer ca aceste prime idei care 
alcătuiesc baza edificiului să fie înţelese în acelaşi sens, pe 
întreg pământul, ceea ce este cu neputinţă; totuşi o cer. 
Atunci pretind că justiţia nu se poate baza pe dreptul 
pozitiv din zece mari motive: 

1. Dreptul pozitiv fiind cel pe care fiecare naţiune şi l-a 
creat, justiţia care derivă din el nu se sprijină decât pe o 
bază falsă, pentru că constă într-o voinţă şovăielnică, în 
nişte argumente mai mult sau mai puţin convingătoare care 
au existat într-o epocă foarte îndepărtată ce nu mai există şi 
e mai mult decât dovedit că principiile logicii antice nu se 
mai aseamănă cu ale noastre; că ideile umane au sporit; că, 
în sfârşit, acel drept n-a fost stabilit decât după opinia 
momentană şi fugară pe care a avut-o corpul popular din 
vremea aceea... Renunţ la restul dezvoltării. 

2. Dovada se află în cea dea a doua rațiune. N-aş putea să 
tăgăduiesc că acest drept se schimbă la fiecare popor şi 
variază după obiceiuri, climat, impresii locale, gradul de 
sensibilitate, caracter şi elementele care influenţează 
asupra acelei naţiuni; dreptul şi legile se acomodează deci 
cu toate aceste considerente şi formează o justiţie care nu 
se aseamănă întru nimic cu cea a altor State care diferă tot 
atât de mult între ele. Rezultă din asta că o faptă care, 
judecată în temeiul dreptului pozitiv ar fi socotită bună sau 
rea, va avea tot atâtea caractere câte justiţii naţionale o vor 
analiza. Or, în această bălţătură, în această haină de 
arlechin care încinge întreg pământul, veţi recunoaşte 
dumneavoastră justiţia? Cred că nu; dacă ar trebui să explic 
de ce purtaţi o robă neagră, s-ar putea spune că pentru a 
ascunde acele culori felurite. (Trecem, la fiecare propoziţie 
a lui Barnabe, peste savantele dezvoltări şi dovezile pe care 
le aducea, dovezi sprijinite tot timpul pe exemple 
cunoscute.) 


3. Dacă, urmă el, ar avea adevărul la bază, ar fi ca şi el 
unic, indivizibil, asemănător pretutindeni, având aceleaşi 
simptome în orice timp şi în orice loc... Or, vin eu şi vă 
întreb, dreptul pozitiv are aceste calităţi? Durează? Se 
aseamănă? Justiţia poate fi, dar până acum n-a fost. Fiecare 
imperiu doarme în mormânt împreună cu justiţia sa; 
despotismul, libertatea, aristocrația, toate aceste forme de 
guvernământ au o justiţie particulară, companie dulce şi 
fidelă. Duceţi-vă în Babilon, la Palmira, şi veţi vedea în colb, 
rămăşiţele justiţiei şi ale imperiilor... 

4. Dar această variaţie există nu numai în bine ci şi în rău; 
atunci se întâmplă să se asocieze în mod fals, în justiţie, 
ceea ce e just cu ceea ce nu e just, adică în cutare ţară un 
anumit lucru va fi o crimă, iar la noi, o virtute. 

5. Sper că veţi fi de acord cu mine că fiecare om este 
supus greşelii şi că, acolo unde sunt mulţi oameni, sunt şi 
multe greşeli. La Atena, o trăsătură de spirit a putut 
determina o lege. Priviri Academiile: acele reuniuni ale 
oamenilor de talent n-au produs niciodată nimic. Se pare 
mai curând că omul se aglomerează, geniile deosebite se 
topesc într-o masă inertă pe care aş compara-o, cu plăcere, 
cu un bloc de stalactite, unde strălucesc nişte frumoase 
efecte parţiale într-un tot inform. Ei, care! Omul, omul 
laolaltă cu alţii, care determină acea linie delicată ce separă 
dreptul de nedrept. Câţi dintre dumneavoastră vor cuteza 
să spună că nu s-au înşelat, că dintr-o sută de mari idei 
morale, niciuna nu e falsă? leşind de la o adunare, nimeni 
nu va duce cu sine îndoiala? Dar cum mă veţi face să cred 
că ultimul punct care se află dincolo de ultimul rând de 
demarcaţie, deci către partea justă, nu e puţin cam nejust? 
Şi că vice-versa, nu cumva celălalt e just? Şi acest pământ, 
împărţit astfel, în aceste două emisfere, noi îl mai numim 
drept pozitiv? Singur numele este cea mai crâncenă ironie 
şi totuşi dreptul acesta se sprijină pe nisipul mişcător care 
te condamnă la moarte. 


6. Procese asemănătoare au fost judecate în diverse 
sensuri, nu numai pe întreg pământul, ci chiar în aceeaşi 
ţară. Şi mă gândesc că un om în plus sau în minus ar fi făcut 
să încline balanţa. Aici, domnilor, trebuie să vă mărturisesc 
că una dintre cele două hotărâri este o prostie. Căci ce 
înseamnă un drept pozitiv dacă jumătate din efectele lui 
sunt absurde? În sfârşit, dintr-o mie de criminali judecaţi pe 
an, pe tărâmul judiciar, pot dovedi că abia unul singur poate 
fi privat de viaţă, chiar dacă s-ar fi perindat prin tribunalele 
din fiecare ţară. Această singură idee şi ar trebui să işte în 
noi gânduri profunde. 

7. Adăugaţi la fiecare din cele şase puncte peremptorii, 
subtilităţile prin care se eludează legile. Şi când veţi 
observa că dreptul pozitiv primeşte tot atâtea interpretări 
câţi oameni îl aplică şi-l explică, ce trebuie să mai gândim 
despre acest lucru? 

8. Până acum, n-am atacat dreptul pozitiv decât ca 
existând. Ce s-ar întâmpla dacă l-aş fi analizat prin nişte 
mijloace care-l întronează? Cred că toţi oamenii fiind egali, 
ar trebui - pentru a stabili un drept pozitiv - ca să-l discute 
toţi, să fie toţi de acord cu el, iar această înţelegere să fie 
păstrată cu religiozitate; or, ce nor de probleme ridică o 
treabă ca asta! Probleme care, toate, pot fi controversate şi 
rezolvate în sens contrar. Le las în seama sagacităţii 
dumneavoastră... 

9. Remarcaţi că, în situaţia acestui drept, cea mai mare 
parte, dacă nu chiar jumătate din ştiinţa şi elocinţa unui 
apărător, pot face ca un om să fie achitai sau condamnat. Ce 
infirmitate morală! Nu insist asupra acestei raţiuni! Ea e 
palpabilă! 

10. În sfârşit, domnilor, din anul 440, dreptul nostru 
pozitiv a suportat mai mult de o sută de schimbări: ce vă 
spune că în cel care va veni, eu aş mai fi condamnat? 

Ca un fidel istoric ce sunt, trebuie să vă spun că limba lui 
Barnabe se uscase; cu toate astea, a continuat: 


— Mai înainte, am anunţat că, odată discutate aceste zece 
propuneri, fiecare este mortală pentru dreptul pozitiv. În 
sfârşit, cu cât le veţi examina mai mult, cu atât veţi vedea că 
dreptul pozitiv nu este şi nu poate fi al justiţiei. Să fie acesta 
un drept natural? strigă Barnabe cu un glas puternic care-i 
trezi pe cei ce dormeau. Dar, domnilor, dreptul nefiind 
altceva decât înclinarea şi voinţa pe care natura a sădit-o în 
inimile noastre, acest drept ne oferă necesitatea, în deplina 
ei lumină, la fel ca şi adevărul; destui filosofi au dovedit 
acest lucru ca să nu mai fie nevoie să-l repet şi eu. 

Acest drept este domnia bunului plac al omului şi în mod 
sigur el nu poate constitui temelia justiţiei. În acest drept, 
ne căâlăuzeşte o voce secretă şi anume, conştiinţa noastră. 
Spânzurătorile voastre sunt mai puţin puternice decât ea, 
căci sunt inutile de vreme ce ea e necunoscută. Or, răsfoiţi 
arhivele acestui drept şi vedeţi dacă merit moartea! 

Ce sentinţă veţi rosti? Puțin mă interesează! Aflaţi doar că 
omul nu ajunge la vârsta mea decât după ce s-a izbit de rele 
şi de furtuni şi că dacă mai trăiesc, aşa a vrut natura. În 
sfârşit, presupun că există tot atâtea argumente împotriva 
părerii mele câte v-am debitat şi în sprijinul ei; ar trebui să 
vă îndoiţi şi îndoindu-vă, să vă abţineţi. Non liquet, a spus 
Pyron. (La acest cuvânt, profesorul îşi scoase boneta.) În 
concluzie, să nu credeţi că am vorbit ca să-mi apăr capul; 
de multă vreme am învăţat să sufăr. Filosofia nu este, de 
altfel, contemplarea morţii? Eu vorbesc în numele 
locuitorilor universului care privesc disoluția ca pe una 
dintre cele mai mari nenorociri. Au dreptate şi n-au... Mie, 
moartea îmi este indiferentă. Există o mulţime de 
argumente pentru ca sentimentul meu să fie mare şi 
generos. Am Zis! 

Domni o lungă tăcere, plină de uimire. La început, 
profesorul vorbise cu o volubilitate şi o forţă care 
captivaseră auditoriul. Dar aceste ultime cuvinte, rostite cu 
elocvenţă, insuflară convingere. Atunci Barnabe strigă: 


— Mâine, dacă vreţi, voi dovedi că justiţia există, şi o voi 
face! Fără să-l mai asculte, Parlamentul se retrase pentru 
deliberare. 

În acel moment, un mare zgomot rupse tăcerea. Nişte paşi 
grăbiţi anunțau sosirea mai multor persoane; fiecare se 
întoarse şi văzu intrând un bărbat înalt, de vreo douăzeci şi 
patru de ani, jigărit şi palid de oboseală. Cizmele lui erau 
albe de noroi, hainele în neorânduială. 'Ținea în mână o 
cravaşă uzată. O centură lată, roşie, îi susţinea sabia lată şi 
lungă, la fel ca sabia sfântului Gheorghe. Ochii îi erau 
însufleţiţi de o mânie sumbră, avea o barbă de şase 
săptămâni, muşchii de pe chip i se subţiaseră; porunci, cu o 
voce severă unui grup de cincizeci de flăcăi zdraveni, 
îmbrăcaţi într-un mod tot atât de ciudat ca şi el, să nu 
treacă pragul tribunalului. 

Courottin îl recunoscu pe Jean-Louis; înaintă spre el: 

— Colonele, unchiul dumitale se află în cel mai mare 
pericol; l-am salvat dintr-unul şi mai mare? dar, contează pe 
mine... Şi se înclină în faţa unuia dintre eliberatorii 
Americii. 

— Ajunge! zise Jean-Louis. Şi străbătând sala, zbură spre 
unchiul său, şi-l îmbrăţişă spunându-i: 

— În sfârşit, te revăd! 

În acel moment, Parlamentul intră şi rosti condamnarea la 
moarte a lui Barnabe. Auzind-o, Barnabe, nu lăsă să i se 
vadă nici cea mai mică emoție; îşi desprinse doar una dintre 
mâini pentru a alunga o muscă ce-l pişcă de vârful nasului şi 
zise: 

— Muscă fericită! Ea nu moare decât atunci când vrea 
natura! 

Revenindu-şi din mirare, Jean-Louis se întoarse spre 
judecătorii speriaţi de chipul şi de expresia lui, şi le strigă: 

— Deci, pe mâine! Poporul aplaudă. 

Barnabe fu condus în celula lui; pe drum, eliberatorul 
Americii zise: 


— Unchiule, te-ai sacrificat pentru fericirea mea! Acum e 
rândul meu! Pe mâine! 

Moş Granivel nu rosti decât un cuvânt: 

— Frate!, dar e imposibil de redat accentul cu care rostise 
acest cuvânt. 

CAPITOLUL XXIII 

„Muiat de sânge-un povârniş era de neurcat; 

Primejdia pe toţi, de-ndată, i-a şi însufleţit. 

Umplură gropile cu morţi) cu ce-au mai nimerit Şi peste 
maldărul de leşuri, trecând s-au avântat” 

VOLIAIRE, Henriada, cântul VI. 

Oastea soseşte pe pragul blestemat Îl sfarmă fără milă şi 
Jean e liberat.” 

Piesă de THANSILLK 

— Aş fi un dobitoc să dorm! strigă profesorul trezindu-se 
în toiul nopţii dinaintea execuţiei. Dacă nu mai am decât 
douăsprezece ore de trăit, păi atunci să le trăim! Caci 
somnul e moarte cu vise. Şi, falsă sau adevărată, moartea 
va sosi destul de curând! 

Se apucă deci să compună o odă închinată filosofiei, pe 
care ne dispensăm de a o împărtăşi şi cititorilor noştri. Dacă 
sunt curioşi, e gravată pe zidul celulei numărul 7, de la 
Conciergerie. În vreme ce se ocupa cu acest lucru, 
tipograful imprima condamnarea lui şi vânzătorii de jurnale 
aşteptau cu nerăbdare să le vândă ca să câştige câţiva 
bănuţi. 

Încă din zori, Jean-Louis, aflând despre situaţia politică a 
Franţei, bătea în lung şi-n lat foburgul Saint-Antoine 
împreună cu cei cincizeci de oameni cinstiţi pe care-i 
adusese din America. Lumea se îmbulzi, emisarii perorară; 
elocvenţa lor nu consta decât în zugrăvirea mizeriei publice 
şi particulare şi în unele strigăte în care se amestecau 
cuvintele: sclavaj, popor, opresiune, etc. 

De multă vreme Jean căuta în mintea lui un mijloc de a 
antrena populaţia pentru a-şi pune în practică unicul ţel; 
profită de momentul în care, la celălalt capăt al foburgului, 


cinci sau şase sute de muncitori ieşeau din manufacturi ca 
să se ducă la masă. 

— Cum de înduraţi, prieteni, strigă el, ca să vă copleşească 
sărăcia? Puțin curaj şi veţi fi stăpânii; nu sunteţi voi cei mai 
puternici. 

Cei cincizeci de veterani ai săi, luând cuvântul, strigară: 

— La Bastilia! Să alergăm la Bastilia! Jean intră la un 
armurier şi cumpără puşti; antrenați de strigăte şi de zarvă, 
muncitorii îl urmară repetând: 

— La Bastilia! [...] 

Pe măsură ce grupul lui Jean-Louis înainta, se îngroşa cu 
oameni străini care se îmbulzeau. Odată ce poporul se 
entuziasmează, entuziasmul lui este molipsitor şi e greu să- 
ţi dai seama cât de puternice şi de seducătoare sunt 
strigătele sale. Străzile foburgului se dovediră a nu fi 
îndeajuns de largi pentru a cuprinde torentul ce se revărsa. 
Numele popularului tovarăş de luptă al lui Washington şi al 
lui Lafayette spori efervescenţa; nimeni nu se mai îndoia de 
victorie, delirul atinsese culmea. 

Sosirea maselor populare în faţa Bastiliei a fost un 
spectacol magnific; fiecare chip, galben sau roşu, palid sau 
strălucind de sănătate, tânăr sau bătrân, exprima ura faţă 
de arbitrar; fiecare ochi măsura zidurile groase care 
închideau victimele celor mari şi iată că strigătul prelung de 
„Libertate!”, răsună până în celulele acestora. Acel strigăt 
spori durerile; la cuvântul „Libertate!”, prizonierii se 
ridicară, la cele de „Jos Bastilia!”, traseră cu urechea şi 
nădejdea renăscu în inimile lor. Tăcerea care urmă după 
bubuitul tunului făcu să li se năruie speranţa. Dar zgomotul 
unui tropăit puternic, al unui strigăt surd, semnalul furiei 
mulţimii, le redădu un pic de nădejde. Îşi scuturară 
lanţurile, imaginaţia lor trecu dincolo de celulele subterane, 
văzură lupta şi izbiră cu lanţurile în zidul inexorabil, ca 
pentru a-i ajuta pe asaltatori să ghicească unde sunt. 

Văzând stăruitoarea încăpățânare a poporului, în Bastilia 
se înstăpâni spaima. Femeile aduseră ţepuşe şi fascine 


făcute în grabă; îi îngrijiră pe răniţi; mulţi dintre cei care 
mureau, strigau: „Curaj!” Mărturisesc totuşi că morţii nu 
prea mai pot striga. În mijlocul acestei mulţimi înverşunate, 
se remarcă un om îmbrăcat într-un mod ciudat: e un bătrân 
încă verde; atitudinea, înfăţişarea, expresiile, strigătele, 
imboldurile sale îl fac să fie privit ca o fiinţă ciudată; pletele 
lui albe se aseamănă cu o aureolă; dă sfaturi cu o voce 
răsunătoare şi-i însufleţeşte pe luptători cu gestul şi mai 
ales cu privirile lui pătrunzătoare; contribuie serios la 
entuziasmul poporului mirat. Acel bătrân e Madco, urmaţul 
Montezumilor. Seamănă, într-adevăr, cu un demon al urii şi 
al răzbunării, dezlănţuindu-şi toate flăcările, toate 
otrăvurile, toată furia sa. 

Jean-Louis dirijează atacul, ca un general dibaci. În sfârşit, 
după mii de eforturi, Bastilia e cucerită; populaţia intră 
înăuntru în valuri; temnicerii, comandanții, soldaţii, cad 
victimă furiei sale întărâtată de rezistenţă, furie ce nu mai 
cunoaşte margini. Mulțimea se opreşte, totuşi, în faţa 
nenorocirii, privind cadavrele vii pe care le dezgroapă, în 
faţa acelor bătrâni a căror frunte are în ea ceva împietrit, 
lipsit de sensibilitate, ca şi zidurile care i-au despărţit de 
lume. Poporul tace, ţepuşile se lasă în jos şi tăcerea plină de 
respect a mulţimii îi lasă pe prizonieri pradă extazului lor. 
Aceştia văd cerul senin, respiră aerul curat. „Libertate!” 
strigă poporul, şi acest cuvânt îi readuce la viaţă. Câte unii 
aruncă parcă un fel de rămas-bun lanțurilor; un bătrân se 
obişnuise până într-atât cu ele, încât începe a le regreta; nu 
mai are nimic: nici rude, nici prieteni, nici avere. 

Subteranele întortocheate dezvăluiră crimele Puterii: au 
văzut în ele oseminte a căror prezenţă era suficient de 
grăitoare... 

În toiul acestor diverse scene, Jean-Louis, prinzând 
momentul în care poporul era foarte emoţionat, strigă cu 
glasul lui tunător: 

— Acum haidem la alte închisori! Tovarăşii de arme ai lui 
Granivel repetară cuvintele: „La alte închisori!” Ele 


deveniră un adevărat, strigăt de luptă, pe care mulţimea îl 
lansă în aer. Intre timp, se înnoptă. Ca prin farmec, se 
aprinseră nişte torţe. Jean-Louis se îndreptă spre 
Conciergerie. 

E inutil să-l mai avertizez pe cititor că moş Granivel nu-şi 
părăsi o clipă fiul. Numele lui moş Granivel era popular. 
Fiecare îşi aminti de bogatul cărbunar şi toţi alergară, plini 
de ardoare, să-i elibereze fratele, victimă a unui mare 
senior. 

Marşul acestei mulţimi grăbite, strigătele sale răguşite, 
vociferările, prezentau un tablou curios. Poporul îi respecta 
pe trecători, după ce mai întâi le spunea: „Trăiască 
libertatea!”; dar continua să înainteze, îşi urmărea cu 
perseverenţă scopul, nu se lăsa... Ajunseră la 
Conciergerie... 

Barnabe îşi terminase oda şi începuse a fi neliniştit că 
nimeni nu venise să-l ducă la execuţie. „Nimic nu e sigur! îşi 
zise el. Pyron a avut dreptate. Am crezut că voi fi spânzurat, 
dar probabil că vreun argument contra a împiedicat acest 
lucru. Măcar dacă mi l-ar fi spus şi mie, ca să-l pot combate! 
lată ceva cât se poate de neplăcut! Nu trebuie să contezi pe 
nimic pe lumea asta!” Auzi mai multe salve de muschetă. 

— Oh, oh! Se bat... lată cum e omul! ... Când isprăvi aceste 
cuvinte, mulţimea îl strigă şi strigătele ajunseră până la 
urechile sale. 

— Mă strigă... Oare prin ce întâmplare? 

Nişte paşi grăbiţi răsunară pe coridor; porţile fură 
dărâmate, uşa lui la fel. 

— Unchiule, să ieşim de aici! strigă Jean-Louis. 

— Frate, haide repede... 

Cei trei Graniveli străbătură iute mulţimea care întreba: 

— L-aţi eliberat? 

Poporul rămase încă multă vreme adunat. 

În acest timp, la Curte în loc să se acţioneze, se delibera. 
Aceştia au fost de fapt zorii Revoluţiei din 1789. Adică, dacă 
ne îngăduiţi, îi vom da cuvântul pyronianului: 


— Excesele sunt blamabile, zicea el, dar se pot face 
schimbări fără crize? Şi apoi o criză nu e dureroasă? etc. 

Cititorul va afla că avocatul Courottin s-a comportat în aşa 
fel încât i-a dat de înţeles lui Jean-Louis că-i era cu totul 
devotat; discursurile şi vorbele sale energice încurajară 
mulţimea, căci prudentul avocat nu s-a hazardat la mai 
mult. Seara, s-a dus imediat să-l caute pe ducele de 
Parthenay şi i-a dat raportul, spunându-i că urmărise 
îndeaproape intenţiile poporului, cu scopul ca monseniorul 
duce să-l poată lămuri pe rege despre ceea ce trebuia să 
facă în acea împrejurare. 

Cei trei Graniveli părăsiră strada Thibautod6, se duseră să 
locuiască peste drum, la Ursuline şi încercară să-şi alunge 
oboseala de peste zi, dormind duşi. Greşesc, căci Jean-Louis 
nu închise ochii; privi toată noaptea portalul mănăstirii 
unde se afla iubita lui şi-şi făcu o sută... o sută de mii de 
planuri pentru a intra acolo ca s-o vadă. 

Închisă în chilia ei, L&onie era departe de a-şi închipui că 
Jean-Louis se afla la o sută de paşi de ea. Totuşi se gândea 
la Jean-Louis, căci se trezi în urma unui vis înfricoşător. Se 
făcea că se află în mijlocul unui câmp de luptă; marchiza 
apăruse zicându-i: 

— Am murit otrăvită! Şi-i arătă interiorul trupului ei 
devorat de otravă. Vandeuil o înşfăcase pe Leonie şi o silea 
să bea o cupă otrăvită, înainte ca Jean-Louis să poată 
ajunge la timp pentru a-l împiedica. Granivel era acoperit 
de sânge şi de sudoare şi-şi învârtea sabia; o luptă pe viaţă 
şi pe moarte se angajă între marchiz şi el; fata se trezi în 
momentul în care Jean-Louis primise o lovitură mortală. 

Ochii ei priviră atunci buchetul de flori de portocal pe 
care-l agăţase lângă un crucifix; îşi aminti de dragostea ei, 
îşi veni în fire şi adormi la loc, cu ideea consolatoare că nu 
fusese decât un vis şi o presimţire tainică îi spuse că iubitul 
ei se afla în Franţa. 

Oare farmecul iubirii să nu răspândească un fluid invizibil 
care se împrăştie în jurul persoanei iubite şi care străbate 


toate obstacolele omeneşti, grilaje şi zăvoare? 

CAPITOLUL XXIV 

„În faţa aurului, toţi tremură, se pleacă, Toţi se supun, 
cedează, văzând acel metal! 

Oricine are asemenea cusur, chiar dacă E strâmb şi e 
bătrân, diform, brutal. 

De cum eşti om bogat Te dibuie de-ndat, Şi binele şi răul ţi- 
l face, amical” 

PIRON, Trandafirul, scena XIV. 

În zori, Jean-Louis sari din pat, strigând: 

— Astăzi o voi revedea pe Fanchette! 

lese, se învăluie într-o mantie vastă şi se duce să se plimbe 
în jurul mănăstirii în care e închisă iubita sa. Examinează cu 
grijă înălţimea şi grosimea zidurilor; o piatră ieşită în afară, 
o crăpătură îi atrag atenţia. Vede tot, remarcă tot şi-şi 
făgăduieşte să profite de tot. Dar mai ales asupra mănăstirii 
Ursulinelor stăruie privirea sa înflăcărată. Acolo respiră 
Fanchette a lui. Se jură s-o scape de... de... Cititorilor, ştiţi 
că Jean-Louis face tot ceea ce făgăduieşte, aşa că bucuraţi- 
vă pentru L&onie. Împrejurimile locului asediat odată bine 
cunoscute, colonelul Granivel intră în casă şi dă ultimele 
dispoziţii în legătură cu planul răpirii. Cumpără cai, o 
trăsură şi se asigură de doi dintre tovarăşii lui din America. 
Toate acestea realizate, aşteaptă noaptea, cu cea mai mare 
nerăbdare. 

În timp ce Jean-Louis acţiona şi nădăjduia, subtilul 
Gourottin, după atacul Bastiliei, îşi urmărise vechile sale 
cunoştinţe. Le văzuse îndreptându-se către strada 
Thibautode, apoi către mănăstirea Ursulinelor. Neliniştit de 
ceea ce se numea - în limbajul său - o schimbare 
frauduloasă de domiciliu, fostul curier al lui Plaidanon, fidel 
planului pe care şi-l trasase odinioară, îşi făgădui să-şi 
petreacă noaptea la uşa celor pe care socotea că are motive 
să-i supravegheze. Cititorul, care cunoaşte sagacitatea lui 
Courottin, îşi poate da prea bine seama că nu i-a trebuit 
întreaga noapte discipolului lui Machiaveli pentru a ghici ce 


anume îi determinaseră pe Jean-Louis şi pe rudele sale să 
părăsească strada Thibautode; Courottin îi ghicea pe 
oameni numai dintr-o jumătate de cuvânt şi foarte adesea, 
din şi mai puţin. Trecu în revistă evenimentele petrecute, 
privi în jurul lui: pe de o parte, văzu dragostea Fanchettei şi 
a lui Jean-Louis, despărţirea planurilor lor, dovedite de 
răpirea Leoniei de către unchiul Barnabe; pe de altă parte, 
văzu mănăstirea, doar la treizeci de paşi, şi cum îl ştia pe 
Jean-Louis un catolic nu prea înfocat, se gândi imediat că nu 
venise acolo ca să adore sfinţii, la ora patru şi jumătate 
dimineaţa. Plimbarea lui Jean-Louis în jurul zidurilor 
mănăstirii Ursulinelor nu-i mai lăsă nici o îndoială lui 
Courottin: acum totul era clar pentru el. Ce făcu atunci 
cotoiul nostru judiciar? Se gândi cinci minute, apoi se 
năpusti, alergă, zbură şi, în alte cinci minute, ajunse la 
poarta palatului de Parthenay. În zadar elveţianul făcu pe 
surdul; în zadar valetul de cameră spuse că monseniorul nu 
putea fi trezit la o oră atât de tentată... Courottin bravă 
toate bruftuielile. Presă, ameninţă, mângâie, conjură, şi 
sfârşi chiar prin a da un ludovic! da, un ludovic... Oh. 
Courottin, ca să te hazardezi astfel, înseamnă că tragi 
nădejde să câştigi o mie! 

Ultimul argument al lui Courottin îl determină pe elveţian 
să-i deschidă şi pe valetul de cameră să-l anunţe pe 
stăpânul său că domnul avocat Courottin solicită cu 
insistenţă onoarea de a fi primit de monseniorul, având a-i 
vorbi despre o afacere în care era foarte interesat. Astfel 
suna cererea verbală pe care Courottin i-o dictase valetului 
de cameră. 

Fără a se mai osteni să-şi pună un halat de casă, ducele 
porunci ca avocatul să fie introdus imediat Courottin înaintă 
deci şi, cu trupul frânt în două, făcu trei plecăciuni adânci 
înainte de a cuteza să-şi aşeze persoana lui de om de rând 
în fotoliul pe care ducele i-l arătase cu degetul. 

— Vorbeşte, domnule Courottin, zise cu însufleţire 
bătrânul senior. S-a răsculat din nou poporul? 


— Nu, monseniore, şi slavă cerului, răspunse subtilul 
interpret al lui Themis, cu un aer de pocăință, ceea ce am 
de vorbit cu înălţimea voastră nu vă priveşte decât pe 
dumneavoastră. 

— Sunt gata să te ascult, zise ducele cu un aer destul de 
liniştit; ce anume vrei să mă anunţi? 

— Monseniore, domnişoară Leonie... 

— Fata mea? 

— A fost găsită! 

— Dumnezeule mare! Unde se află? 

— În Paris. 

— La cine? 

— La mănăstirea Ursulinelor, strada... 

— Să dăm fuga... 

— Un moment, monseniore... 

Şi Courottin puse, cu respect, peste duce, cuvertura pe 
care acesta o aruncase cât colo. 

— De ce mă opreşti? 

— Prudenţa, monseniore... 

— Dragostea paternă e mai presus de orice! 

— Fără îndoială, monseniore, dar... 

— Această dragoste îmi porunceşte să mă duc să-mi 
îmbrăţişez fiica! 

— Monseniore, asta ar însemna s-o pierdeţi! 

— Ce tot spui? 

— Binevoiţi să mă ascultați, monseniore... Domnişoara de 
Parthenay locuieşte la mănăstirea din strada X... dar 
Excelenţa Voastră nu ştie că, la treizeci de paşi de 
mănăstire, şi-a stabilit domiciliul familia Granivel. 

— Ce mă interesează? 

— Înţelegere secretă, monseniore. 

— Cum? făcu ducele. 

— Monseniore, suntem cu toţii atât de fragili... Scriptura 
spune... 

— Nu pot crede ca fiica mea să uite sângele din care se 
trage şi mai ales virtutea ei! 


— Sunt convins de asta, monseniore; dar sunt de 
asemenea convins că Granivelii n-o vor lăsa pe domnişoara 
de Parthenay să se reîntoarcă la palatul tatălui ei. 

— Vor avea această îndrăzneală? 

— Mă tem că da, monseniore... 

— Vor cuteza? 

— Cutezi tot ceea ce poţi... Or, Granivelii acum pot totul! 
Poporul s-a răzvrătit, Jean-Louis e idolul lui şi... 

— Jean-Louis e un om cinstit? 

— Da, monseniore, dar în acelaşi timp e îndrăgostit... ceea 
ce mă determină a o ruga pe Excelenţa Voastră de a nu 
folosi forţa şi autoritatea pentru a o scoate pe domnişoara 
de Parthenay din mănăstirea unde e închisă. 

— Atunci cum să fac? 

— Şiretenia, monseniore, merge la orice; pe drumuri 
lăturalnice, sunt de acord, dar ce importanţă are? Ajungi în 
modul cel mai sigur să-ţi împlineşti dorinţa! 

— Astfel de mijloace sunt nedemne de mine! 

— Ei bine, monseniore, lăsaţi-l pe domnul marchiz de 
Vandeuil să acţioneze împreună cu devotatul 
dumneavoastră slujitor şi vă făgăduiesc că la noapte, fără 
zgomot, fără scandal, domnişoara Leonie va părăsi 
mănăstirea pentru a reintra în palatul de Parthenay. 
Binevoiţi doar să obţineţi un ordin de la rege pentru a 
pătrunde în mănăstire. 

— Ce planuri ai? întrebă ducele pe jumătate convins. 

— Dacă monseniorul îmi îngăduie, le voi explica în faţa 
domnului marchiz. 

— Picard! strigă ducele. Un valet de cameră îşi făcu 
apariţia. 

— Du-te în apartamentul nepotului meu şi roagă-l să vină 
încoace fără a pierde un minut. Anunţă-l că e vorba de 
Leonie. 

Valetul alergă să se achite de însărcinarea sa, şi, după 
două minute, marchizul intră în camera de culcare a 
unchiului său. 


— Vorbeşte, domnule Courottin, zise ducele. 

— Monseniore duce şi domnule marchiz, am onoarea să vă 
spun că... iată ce am descoperit, iată acum ce trebuie să 
facem. 

Cititorilor, nu vă impacientaţi de felul meu de a povesti: 
fiecare cu felul lui... 

— Bravo, amice! strigă marchizul după ce Courottin 
isprăvi de vorbit. Bravo! N-am văzut niciodată un plan mai 
bine pus la punct ca altău... E o capodoperă a artei... 

— Ah, domnule marchiz... şi Courottin făcea eforturi să 
pară modest. 

— Aprob şi eu ideile dumitale, zise ducele. 

— "Ţine, dragul meu prieten, zise marchizul dându-i lui 
Courottin o superbă tabacheră de aur, ţine, ca să-ţi 
dovedesc recunoştinţa mea. Jur că nu mă voi mărgini doar 
la acest fleac... 

— Nici eu, adăugă ducele. Până atunci, vreau să-ţi pun 
nişte tutun în tabachera asta. Şi rostind aceste cuvinte, 
ducele luă tabachera din mâinile lui Courottin şi o umplu cu 
bilete de bancă. 

— Domnule Courottin, iată, ca să ai pentru micile cheltuieli 
pe care le va necesita răpirea fiicei mele. 

Fii convins, cititorule, că ducele ştia să dăruiască; fii de 
acord că şi Courottin ştia să dea, când avea interes, căci ai 
văzut cât i-a adus vicleanului susţinător al lui Themis 
ludovicul dat elveţianului şi valetului de cameră: Courottin 
ieşi din palatul ducelui de Parthenay cu mâinile pline de 
bani şi cu inima plină de speranţe. Totuşi, nu apucă să facă 
nici cincizeci de paşi şi, începând să reflecteze adânc, văzu 
foarte clar şi reversul medaliei. „Drace, îşi zise el, 
scărpinându-se după ureche, până aici totul a mers bine, 
dar...” 

Avocatul se temea ca teribilul Jean-Louis să nu afle de 
uneltirile sale ascunse, caz în care trebuia să se aştepte la 
cele mai cumplite consecinţe. Speriat de gândurile 
melancolice pe care trebuie să i le fi inspirat reversul 


medaliei, un altul decât Courottin ar fi renunţat la 
beneficiile şi la sarcinile acestei întreprinderi. Courottin, 
dimpotrivă, cuteză să înfrunte soarta. Ba făcu şi mai mult, 
voi să lupte cu ea, s-o îmblânzească. 

În timp ce, plin de aceste hotărâri generoase, fostul mic 
slujbaş se ocupa, împreună cu Vandeuil, de pregătirea 
expediției, la rândul lui, Jean-Louis nu stătea cu mâinile în 
sân. Îi prevenise pe doi dintre foştii săi tovarăşi de luptă şi 
un bileţel trimis Leoniei o înştiinţa pe fată despre sosirea 
iubitului ei în Franţa şi despre planul pe care şi-l făcuse de 
a o răpi din mănăstirea Ursulinelor, ca s-o conducă - 
ocrotită de Barnabe şi de moş Granivel - la o frumoasă 
proprietate pe care acesta din urmă o avea aproape de 
pădurea din Senart. Jean-Louis o mai înştiinţa pe iubita lui 
să aibă deplină încredere în călugăriţa oare avea să-i dea 
biletul. Ea era cea care trebuia s-o conducă, fix la miezul 
nopţii, la piciorul zidului pe unde Jean-Louis urma să 
pătrundă în incinta mănăstirii. Aşa încât, ca şi cum fiecare 
s-ar fi vorbit, grădina mănăstirii Ursulinelor din strada X, 
deveni loc de întâlnire. Leonie, Jean-Louis, Vandeuil, 
Courottin şi escortele celor două tabere trebuiau să se 
întâlnească acolo. Căci miezul nopţii - ora crimelor şi a 
voluptăţilor, dar pretutindeni ora misterului - fusese ales de 
ambele tabere. Potriviţi-vă ceasul, doamnă! Bine! E 
unsprezece şi jumătate, ne aflăm în strada X. Şi ne lipim de 
zidul mănăstirii în care se află închisă Leonie... Atenţie! 

CAPITOLUL XXV 

„O Rozineta mea, la spune tu, n-ai vrea Să faci 
cumpărături Pentru-un bărbat model Nu-s Tircis, dar 
oricum În toiul nopţii, greu, Vedea-vei preţul meu, Că-n 
beznă, de-atât zel, Pisicile-s la fel...” 

Bărbierul din Sevilla. 

Sunt de acord ca strada X. E o stradă foarte urâtă. Daţi-mi 
voie să protestez fiindcă dacă ar fi depins de mine, nu v-aş fi 
condus în mod sigur într-acolo; dar adevărul istoric îmi dă 
ghes şi eu trebuie să ascult de porunca lui. Aşa că 


închipuiţi-vă îngusta şi murdara stradă X. E miezul nopţii 
fără zece minute; trageţi cu urechea şi veţi auzi şase 
oameni, furişându-se cu paşi de lup pe strada X. Cei şase 
sunt marchizul de Vandeuil, Courottin şi patru acoliţi, dintre 
care doi copoi de la poliţie. Acea armată nocturnă 
înaintează în mare grabă. Ajuns la o portiţă dosnică, omul 
din faţă ciocăneşte de două ori şi după câteva secunde se 
aude un zgomot de chei şi de zăvoare. E în afară de orice 
îndoială că vicleanul Courottin a ştiut să-şi facă relaţii şi în 
acel loc. 

Să lăsăm portiţa dosnică să se închidă la loc, iar noi să ne 
întoarcem privirea către partea de sus a străzii. Vedeţi 
acolo alergând trei oameni? 

— Da. 

— Aţi observat că unul dintre ei a luat-o înaintea celorlalţi? 

— Da; pare că aleargă pe un pământ elastic. 

— Doamnă, acela e Jean-Louis; în mai puţin de două 
minute a făcut înconjurul mănăstirii şi iată-l oprit în faţa 
locului pe care l-a remarcat de dimineaţă. Amicii lui şi el îşi 
desfac frânghiile cu care s-au încins peste mijloc; trudesc 
din greu şi în curând frânghiile se transformă într-o scară, 
Jean-Louis îi adaugă un cârlig pe care-l aruncă, cu dibăcie, 
de cealaltă parte a zidului, întăreşte partea care atârnă cu 
un ţăruş de fier pe care-l înfige bine între două pavele şi 
începe să urce... Când sună miezul nopţii, el e în grădina 
mănăstirii, unul dintre tovarăşii săi stă călare pe zid, iar 
celălalt e de pază la piciorul scării. 

Odată ajuns în interiorul mănăstirii, Jean-Louis se 
orientează şi se îndreaptă către locul unde trebuie să se 
întâlnească cu Leonie, condusă de călugăriţa pe care a 
câştigat-o de partea sa. Trec cinci minute, cinci secole, şi 
Jean-Louis, aidoma surorii Anne39, nu vede pe nimeni 
apărând; se face foc, bate din picior, ba chiar şi înjură; 
degeaba! Nici o altă voce decât a lui nu vine să rupă 
monotonia tăcerii din toiul nopţii. Neliniştit, disperat, îşi 
face planul să se aventureze în clădirea ale cărei unghere 


nu le cunoaşte; îşi dă seama că planul lui nu e deloc 
rezonabil; dar, îndrăgostit şi întreprinzător, incertitudinea i 
se pare mai grea decât primejdia. Aşa că Jean-Louis 
înaintează... Să-l lăsăm deci să înainteze... 

— Monseniore, spuse prudentul Courottin nerăbdătorului 
Vandeuil, să procedăm în ordine şi mai ales cu 
circumspecţie. Cine ştie? Diavolul acela de Granivel poate 
că se află prin partea locului. Nu degeaba se plimba el azi- 
dimineaţă la patru şi jumătate prin preajma acestei vechi şi 
urâte clădiri. 

— Ce mă interesează omul ăsta? ripostă marchizul. Nu 
suntem destul de numeroşi? 

— Monseniore, Jean-Louis e teribil... Dar linişte! Mi se 
pare că-l aud mergând pe-aproape de noi! 

— Fricosule! 

— lată cum este denaturată prudenţa! 

În acel moment al ieremiadei sale, Courottin fu întrerupt 
de unul dintre copoii poliţiei, care se alipi trupei, înarmat cu 
un felinar orb. 

— Monseniore, zise nou-sositul, au fost văzuţi nişte oameni 
dând târcoale zidului mănăstirii; să ne grăbim. 

— Monseniore, zise şi Courottin, nu mai avem un minut de 
pierdut! Repede, doamnă dragă, adăugă el către sora 
portăreasă, condu-mă în apartamentul maicii stareţe, în 
timp ce monseniorul marchiz va intra în chilia domnişoarei 
de Parthenay. Hai, fie-ţi milă şi binevoieşte să mergi puţin 
mai repede! Sora îşi dublă pasul şi, în curând, trupa 
dispăru, înfundându-se într-un vast coridor. Ajunşi la uşa 
apartamentului stareţei, călugăriţa îl rugă pe marchiz să nu 
se aventureze singur pe coridoare, înainte de a fi obţinut 
permisiunea. Marchizul vru totuşi să meargă înainte, dar, 
din lipsă de călăuză şi ca să nu işte vreun scandal, fu silit să 
urmeze sfatul portăresei. 

Să-i părăsim un moment pe Vandeuil şi pe Courottin, 
lăsându-i să discute cu stareţa şi arătându-i ordinul prin 
care i se poruncea acesteia s-o încredinţeze pe domnişoara 


de Parthenay oamenilor regelui, şi să ne ocupăm de bietul 
Jean-Louis care, furios şi disperat, străbătea grădina 
chemând-o, cu glas şoptit, pe draga lui Fanchette. A vizitat 
toate boschetele, a străbătut toate aleile şi nici urmă de 
Fanchette. Tocmai se pregătea să se năpustească spre 
clădirea mănăstirii, când zări un loc acoperit de un tei care 
scăpase privirilor sale; se, năpusti într-acolo... Abia 
pătrunse sub ramuri că şi auzi un glas dulce: 

— Tu eşti, dragul meu? 

— Da, iubita mea! 

— O, ce fericire! Şi două braţe frumoase i se încolăciră pe 
după găt, îl strânseră; îl lipiră de un sân agitat şi două buze 
îndrăgostite depuseră pe buzele sale cel mai voluptos sărut. 
Colonelul american se trezi în al şaptelea cer; vreau să vă 
spun că ochii i se închiseseră, că limba i se împleticise şi că 
inima îi bătea asemeni cupelor unei mori de apă. Oh, 
frumos lucru mai e şi dragostea! Ea înseamnă farmec, 
speranţă, floare, conţinutul vieţii... Dar, să continuăm... 

Adevărul istoric începe să devină jenant. Dacă nu mi-aş fi 
impus să-l respect în mod scrupulos, aş fi fost scutit la ora 
asta să intru în amănuntele aventurii din funestul boschet 
de tei, plantat cu atâta răutate de Astarot, întru pierderea 
fidelității lui Jean-Louis. Din moment ce n-avem mijlocul de 
a proceda altfel, păi atunci să spunem adevărul istoric... 

Cred că bănuiţi stimaţi cititori (şi aici e vorba de ambele 
sexe) că atunci când un bărbat ca Jean-Louis se află în cel 
de al şaptelea cer, el nu întârzie să se caţere şi în cel de al 
optulea; asta e, vai, ceea ce s-a întâmplat în boschetul de 
odioasă aducere aminte. Granivel care o iubea, care o 
adora pe Fanchette a lui şi care credea că o strânge în 
braţe, nu putu să primească şi să dea, nepedepsit, cele mai 
dulci sărutări ale iubirii. Dacă acele sărutări oricât de suave 
ar fi putut ele să fie, ar fi fost singurele atracţii ale lui 
Satan, poate că i-ar fi fost cu putinţă, ajutat de sfinţi, să 
scape de capcanele diavolului; dar, pe lângă sărutările cele 
mai periculoase, suspinele cele mai înflăcărate, strângerile 


de mână cele mai dulci, atrăgătoarea apăsare a trupului, 
totul trebuia să facă să se poticnească până şi cea mai 
grozavă virtute. Nu vă miraţi deci, dacă Jean-Louis a fost 
fericit... Şi „fericit” e aici un cuvânt decent... 

Nu e totul să savurezi plăcerea, mai e nevoie ca ea să nu-ţi 
fie tulburată de remuşcare sau de orice alt lucru. Or, s-a 
întâmplat ca partenera lui Jean-Louis, uimită de dragostea 
excesivă pe care i-o arătase iubitul ei, lăsase să-i scape mai 
multe exclamaţii (nu cunosc numărul lor); important e că 
domnul colonel Granivel auzi foarte clar rostindu-se aceste 
cuvinte: 

— O, dragul meu abate, cât te iubesc! Calificarea 
injurioasă pentru un Granivel şi mai ales glasul care o rosti 
îl făcură pe Jean-Louis să tresară violent. Ai fi zis că tocmai 
călcase pe un şarpe Se smulse din braţele frumoasei şi-i 
spuse, cu o voce plină de mirare şi de ruşine: 

— Cine eşti dumneata? 

— Mă mai poţi întreba? 

— Răspunde, în numele cerului sau al iadului! 

— Ingratule! Oare Eulalie se putea aştepta la o asemenea 
purtare? 

— Eulalie? strigă Jean-Louis. Stai cât mai departe de mine, 
femeie! Cât mai departe! 

— Dar dragul meu... 

— Dragul tău... Ah, piară ziua când voi mai merita acest 
nume! Fugi, nenorocito! Depărtează-te! 

Cum Jean-Louis adăugă şi unele gesturi nu prea 
cavalereşti, la presantele lui imbolduri maica Eulalie care, 
presupun, dăduse dovadă de prea multă complezenţă ca să 
nu bage de seamă înlocuirea unui abate cu un colonel, sora 
Eulalie, zic, se hotări să asculte. Se ridică de jos plângând 
totuşi şi binevoi să se îndepărteze de cel care avusese 
barbaria de a maltrata cea mai frumoasă operă de artă a 
Creaţiunii. Totuşi, fiind femeie şi călugăriţă, îşi făcu planul 
să se răzbune pe necioplitul care cutezase să se plângă de 
cel mai fericit quiproquo; prin urmare, ieşind repede din 


boschet, se îndreptă în fugă către clădirea mănăstirii, 
murmurându-şi gândurile care o tulburau. Jean-Louis, nu 
lipsit de o anumită pătrundere în materie de femei, înţelese 
- din faptele şi din cuvintele scăpate de călugăriţă al cărei 
amor-propriu jignit o făcuse să treacă peste orice prudenţă 
- că avea să izbucnească un scandal cu urmări incalculabile. 
Începu deci s-o urmărească pe fugară şi ajunse înaintea ei 
în faţa clădirii mănăstirii. Dar chiar în clipa în care o înşfăca 
pentru a o îndepărta de vecinătatea primejdioasă, se auzi 
un zgomot surd. Jean-Louis trase cu urechea şi, în curând, 
frânturi de strigăte şi de ameninţări ajunseră până la el: 
„Arestaţi... în numele regelui... pedepsiţi... răzbunare!”, 
acestea fură cuvintele pe care le desluşi. 

— Sunt pierdută! zise atunci călugăriţa, căzând la 
picioarele lui Jean-Louis. Pe mine mă caută... 

Analizând toate inconvenientele situaţiei, Jean-Louis, 
repede ca gândul, o azvârli pe călugăriţă pe umăr şi alergă 
s-o depună sub teiul buclucaş unde, cu câteva clipe mai 
înainte, o strânsese cu foc, în braţe. 

— Rămâi aici, îi zise cu glas poruncitor, altfel vei fi 
dezonorată! Călugăriţele s-au trezit, căci am văzut lumină 
la toate ferestrele. Aşteaptă până s-o potoli zarva, ca să poţi 
intra în chilia dumitale fără să fii văzută! Adio! 

Abia rosti aceste cuvinte că eroul nostru şi dispăru. Alergă 
mai întâi la zidul grădinii, în locul unde făcea de santinelă 
unul dintre tovarăşii săi. 

— Ce e, colonele? 

— În toată mănăstirea e mare zarvă şi nu ştiu din ce 
pricină... Ai văzut pe careva? 

— Nu, colonele, nimeni nu s-a apropiat încă de locul ăsta, 
în schimb Jacques, care se află în partea cealaltă, mi-a spus 
mai adineauri că a zărit nişte oameni la portiţa din spatele 
mănăstirii. 

— Atenţie! Zi-i lui Jacques să vegheze cu grijă şi la primul 
pericol serios să ne avertizeze printr-o împuşcătură. Ştie? 

— Da, colonele! 


— Prudenţă şi curaj! 

— Fiţi liniştit, n-am băut decât o jumătate de sticlă de 
rachiu! 

Însoţit de un soldat întreprinzător, Jean-Louis se hotărî să 
pătrundă în interiorul clădirii şi să ajungă până la 
Fanchette. Să nu-l pierdem din vedere; iată-l străbătând 
grădina, curţile şi urcând chiar primele trepte; dar să ne 
ocupăm, în acelaşi timp, şi de marchizul de Vandeuil, de 
Courottin şi de escorta lor, pe care i-am lăsat discutând şi 
certându-se în apartamentul stareţei. 

— Doamnă, spuse elocventul Courottin, reprezentanţii 
religiei, oricât de respectabil le-ar fi caracterul, trebuie să- 
şi plece capul în faţa autorităţii regale sprijinită de lege. Un 
tată, doamnă, are dreptul să-şi ceară copilul de oriunde, 
chiar şi dintr-un tabernacol. Gândiţi-vă, de altfel, că 
monseniorul marchiz de Vandeuil, aici de faţă, este 
reprezentantul puterii monseniorului duce de Parthenay, 
ministru de Stat, cavaler al ordinelor regelui, guvernator 

— Pentru Majestatea Sa - în provinciile Poitou şi 
Angoumois, locotenent general al armatei, etc., etc. Tot 
ceea ce am avut onoarea să vă spun trebuie să vă convingă 
de necesitatea de a ceda de bună voie în faţa rugăminţilor 
noastre! Prin acest discurs, vicleanul avocat a convins-o pe 
stareță să trimită două călugăriţe s-o aducă pe fata ducelui 
de Parthenay. Dar cele două călugăriţe se întoarseră 
singure, declarând, cu un aer consternat, că sora Marie îşi 
părăsise chilia. 

La această veste neaşteptată, buna stareță se închină de 
trei ori, iar marchizul, fără nici un respect pentru sfintele 
maici în faţa cărora se afla, trânti cea mai eretică dintre 
înjurăturile pe care le poate rosti un catolic. 

— Ia hai să vizităm noi înşine mănăstirea, strigă Vandeuil! 
Veniţi, prieteni! 

Această profanare pricinuise strigătele şi zarva pe care le 
auzise Jean-Louis. În momentul în care colonelul se 
reîntorcea cu tovarăşul său, tapajul era în toi şi asta din 


două motive: primul, pentru că lacomul Courottin, după ce 
se achitase de îndatorirea sa, îşi lăsase mâinile să 
rătăcească pe... Liniştiţi-vă, doamnelor: fostul cleric, fidel 
obiceiurilor sale de odinioară, râvnea mai mult la crucile de 
aur ale călugăriţelor decât la alte... giuvaieruri! Al doilea 
motiv de scandal îl constituiau înjurăturile şi gesturile 
oamenilor din escorta marchizului. 

Acum, când ştiţi ce făcea Vandeuil şi ce voia să facă Jean- 
Louis, să ne ocupăm puţin, dacă ne îngăduiţi, de 
încântătoarea noastră Leonie pe care fiecare o caută prin 
munţi şi prin vâlcele... 

Sărmana de ea, la primirea scrisorii iubitului ei, se 
înţelesese cu călugăriţa aflată în slujba lui Jean-Louis şi 
amândouă, temându-se să nu întârzie de la întâlnirea dată 
în grădină, aşteptau de două ceasuri în capela mănăstirii să 
sune miezul nopţii. Din nenorocire, frumoasa noastră 
Fanchette, intrând în capelă, neglijase să tragă uşa după 
ea; uşa întredeschisă fusese remarcată de călugăriţa- 
portăreasă - care-i conducea, la unsprezece şi trei sferturi, 
pe Vandeuil, pe Courottin şi toată suita lor - şi încuiată 
imediat cu cheia. Aşa că, atunci când Jean-Louis se dădea 
de ceasul morţii, ba chiar se apucase să facă şi altceva, 
când Courottin perora, când Vandeuil înjura iar copoii 
poliţiei huleau cele sfinte, Leonie şi tovarăşa sa se străduiau 
de aproape un ceas să forţeze uşa blestemată care o 
împiedica să se ducă şi să se întâlnească cu Jean-Louis. În 
sfârşit, broasca cedă şi Leonie fu liberă. Strigătele care se 
auzeau din interiorul clădirii o opriră un moment, dar 
dragostea îi dădu aripi; se lăsă în grija Domnului şi, uşoară 
ca o silfidă, străbătu curţile şi ajunse în grădină; zbură spre 
zidul mănăstirii, dar nu zări pe nimeni; speriată de 
singurătate, dar şi mai mult de zgomotul ce ajungea până la 
ea, Leonie căută un adăpost; cum teiul fu primul care se 
oferi privirii sale, alergă într-acolo. Un strigăt de spaimă 
pornit din frunzişul lui o făcu să tresară; totuşi, cuteză să se 
apropie şi se trezi imediat alături de sora Eulalie care 


plângea. Leonie o întrebă pe călugăriţă de ce plânge; o 
consolă, ba chiar o şi strânse în braţe; dacă ar fi ştiut ce se 
întâmplase, poate c-ar fi strâns-o de gât! 

În vreme ce se petreceau toate aceste lucruri, Jean-Louis 
şi tovarăşul său pătrunseră în mănăstire. Se strecură 
încetişor şi ajunseră la chiliile novicelor. În timp ce 
traversau un coridor îngust, le ajunse la urechi zgomotul 
paşilor mai multor persoane; în faţa lor se afla o uşă; fără să 
stea prea mult pe gânduri o deschiseră, intrară şi o 
închiseră încetişor. Era chilia Leoniei... Zgomotul paşilor se 
înteţi, se apropie şi mai multe persoane se opriră în faţa 
chiliei unde intraseră Jean-Louis şi tovarăşul său. 

— Continuaţi-vă cercetările, zise o voce blândă, al cărui 
timbru nu-i era necunoscut lui Granivel. Eu voi rămâne 
singur aici... în cazul în care domnişoara de Parthenay se va 
întoarce, voi fi... 

— Ajunge! Prieteni, să-l lăsăm aici pe domnul... spuse o 
altă voce. Ceilalţi plecară imediat şi coridorul reintră în 
calmul său obişnuit. Omul rămas afară, după ce se plimbă 
câtva timp în lung şi-n lat, se vede că se plictisi de acest 
exerciţiu, căci se apropie de uşa chiliei, o deschise şi intră 
înăuntru. Abia apucă Să treacă pragul, că Jean-Louis se şi 
năpusti asupra lui, îl dobori şi, punându-i pistolul în ceafă, îl 
ameninţă că-i zdrobeşte creierii la cel mai mic strigăt. 

— Milă! Îndurare! zise Courottin cu o voce pe care frica i-o 
făcea să tremure. În numele cerului, nu mă ucideţi! Vai, 
domnilor, ce-aţi câştiga ucigându-l pe nefericitul Courottin? 

— Courottin! strigă Jean-Louis. Şi apropie un felinar de 
figura palidă a avocatului. 

— Mă recunoaşteţi? întrebă el, căpătând oarecare 
încredere. Ah, dacă e aşa, caritabile şi cinstite persoane, nu 
veţi dori să pricinuiţi ruina unei interesante familii a cărei 
soartă depinde de viaţa mea! 

— 'Ticălosule! Cum de te afli aici? 

— Iertare, stimată cunoştinţă; dar n-aţi vrea să-mi spuneţi 
mai întâi cu cine am onoarea să vorbesc în clipa asta? 


— Cu Jean-Louis Granivel. 

— Ah, viteazul colonel; cât sunt de bucuros să vă văd! 
lertaţi-mă că nu v-am recunoscut imediat! Dar surpriza... 
frica... noaptea... toate astea au făcut ca... Vedeţi, domnule 
colonel, cel mai devotat dintre servitorii dumneavoastră, un 
om căruia i s-a poruncit de către ducele de Parthenay să-i 
scoată fata din acest loc, a făcut atâta prin părerile lui 
anapoda şi prin zarva pe care a iscat-o, încât tânăra a avut 
tot timpul să scape de soarta înfricoşătoare care o 
ameninţa... Şi asta, în ciuda marchizului de Vandeuil, care 
se află aici... 

— Ticălosul ăla e aici? 

— Da, domnule colonel, a venit s-o răpească pe 
domnişoara Leonie. 

— Vai de capul lui! Dar vorbeşte, spune-mi ce s-a întâmplat 
cu Fanchette? 

— În acest moment, nu ştiu. 

— Crezi că a putut fugi de pe aici? 

— Nu, domnule colonel; ieşirile din mănăstire sunt toate 
păzite de oamenii marchizului. 

— Unde poate fi? 

— În vreun colţ al capelei sau în grădină... ce ştiu eu? 

— Ascultă, Courottin zise Jean-Louis apucând mâna 
avocatului şi strângând-o vajnic într-ale sale, tu mă cunoşti; 
ar trebui să ştii că sunt un prieten tot pe-atât de generos pe 
cât sunt de cumplit ca duşman; jură că ai să faci întocmai 
ce-ţi voi spune şi-ţi voi plăti cu largheţe serviciile. 

— Jur, răspunse tremurând Courottin. 

— Gândegşte-te bine că cea mai mică viclenie va fi 
pedepsită cu cruzime; ori cincizeci de ludovici, ori 
spânzurătoarea! 

— N-am de ales... 

— Ce vrei să zici, caraghiosule? 

— Îmi explic în mod clar, mă gândesc că n-am de ales, 
ergo, accept cei cincizeci de ludovici... 


— Reţine bine ordinele mele: la zece minute după ce voi fi 
coborât, să strigi după ajutor şi să faci în aşa fel, încât să-i 
reţii pe marchiz şi pe oamenii lui cât mai mult cu putinţă; în 
vremea asta, eu voi vizita capela. Atunci vei putea să le spui 
că m-ai văzut; că te-am legat de pat; că m-ai auzit vorbind 
despre capelă; ei vor alerga într-acolo; nădăjduiesc ca până 
atunci să nu mai am nimic de făcut în această mănăstire. 
Courottin, ai înţeles? 

— Perfect, întreprinzătorule colonel, perfect şi purtarea 
mea v-o va dovedi! Legaţi-mă de pat şi aveţi încredere în 
mine că-i voi amăgi pe marchiz şi escorta lui. 

— Gândeşte-te la ce ţi-am făgăduit... îmi voi ţine fie o 
făgăduială, fie pe cealaltă. 

— N-o veţi ţine decât pe cea bună. 

— Asta depinde de tine. 

— "Tocmai pentru asta am şi spus ce-am spus... Haideţi, 
lăsaţi-mă, şi plecaţi... Domnul să vă aibă în pază! Adio! 

— Courottin, roagă-l pe diavol să nu-ţi insufle alte gânduri! 
Adio! 

Tot discutând, Jean-Louis îl legase pe Courottin de piciorul 
patului Fanchettei şi făcând asta invidiase de peste 
douăzeci de ori fericirea avocatului, fericire pe care 
materialistul Courottin o gusta foarte puţin. Treaba odată 
isprăvită, Granivel şi tovarăşul său ieşiră din chilie şi 
coborâră treptele care duceau în curte. Ajunşi în faţa 
capelei, intrară. Jean-Louis care observa totul, văzu broasca 
uşii sfărâmată; într-o clipă bănui ce se întâmplase: bănui că 
Leonie fusese închisă acolo şi că odată scăpată, fugise la 
locul întâlnirii. Îşi luă zborul şi ajunse în grădină. Fanchette 
nu era nicăieri. Poate că nu cutezase să rămână acolo la o 
oră în care luna începuse a străluci ca ziua; unde putea deci 
să fie? Boschetul de sub tei era un refugiu... da, dar acolo 
se afla sora Eulalie... Jean-Louis şovăi; nu ştia dacă să mai 
pătrundă a doua oară acolo unde se afla martora unei 
greşeli atât de crude, deşi atât de dulci. Un zgomot uşor îl 
făcu să se hotărască; înaintă cu precauţie şi intră în boschet 


în momentul în care Leonie făcea risipă de mângâieri, 
consolând-o pe sora Eulalie. Jean-Louis strigă: 

— Fanchette! 

Leonie se întoarse, îşi recunoscu iubitul după glas şi după 
statură şi se aruncă în braţele sale. De data asta cititorule, 
îţi jur că nu mai era vorba de nici un quiproquo. 

În timp ce Jean-Louis şi iubita lui copleşiţi de bucuria de a 
se fi regăsit, făceau risipă de cele mai dulci mângâieri, 
Courottin se miorlăi atât de tare, încât auzindu-i vocea 
ascuţită, dădură fuga şi marchizul şi garda lui. Atras de 
nădejdea câştigului şi reţinut de teama spânzurătorii, 
subtilul avocat debită în mod imperturbabil şi cu o frunte la 
fel ca cea a grecului Sinon, povestea, aşa cum se înţelesese 
cu Jean-Louis. Auzind istorisirea avocatului, marchizul, 
furios, izbucni în invective împotriva Granivelilor. Cobori, 
escortat de trupa lui, şi se năpusti în capelă, cu rapacitatea 
unui vultur care se aruncă asupra prăzii sale. 

În vreme ce poruncea să se percheziţioneze fiecare 
colţişor al capelei, Jean-Louis, avertizat de strigătele lui 
Courottin despre manevrele dușmanului, o trase pe 
Franchette spre zidul unde se afla scara de frânghie. 
Tremurând, sora Eulalie se agăţă de braţul soldatului care-l 
însoțea pe Jean-Louis şi o conjură pe Leonie să n-o lase 
pradă furiei călugăriţelor. Jean-Louis făcu pe surdul, dar 
Leonie, al cărei suflet era sanctuarul tuturor milelor, vorbi 
în numele călugăriţei: 

— Dragă Louis, s-o salvăm! îi spuse ea, iubitului ei. 
Colonelul nu cuteză s-o refuze, dar îşi văzu de drum. Ajuns 
la piciorul zidului, îl strigă în şoaptă pe omul care era de 
santinelă. Jacques recunoscu vocea şefului său şi, uşor ca o 
pisică, apăru pe creasta zidului. 

— Repede, scara! strigă Jean-Louis. 

Scara fu repede agăţată. Jean, luând-o pe Leonie în braţe, 
i-o încredinţă robustului Jacques, pe care îl ajută să urce 
scara. Ajunsă pe creasta zidului, Leonie fu coborâtă cu 
aceleaşi precauţiuni, de partea cealaltă a lui, în stradă. 


Pune piciorul pe pământ, e liberă; era şi timpul, căci 
marchizul şi oamenii săi, după ce vizitaseră capela, se 
năpustiseră vociferând, prin grădină; se apropiară şi-i 
zăriră pe Jean-Louis şi pe sărmana soră Eulalie care 
rămăseseră singuri la piciorul scării. Plin de furie şi de 
patimă, marchizul se năpusti asupra lui Granivel şi trase un 
glonte cu unul din pistoalele sale. Jean-Louis nici măcar nu 
se deranj a să recurgă la armă; altoindu-i o palmă 
zdravănă, îşi răsturnă inamicul năucit şi probabil că avea de 
gând să trateze în acelaşi fel şi cinstita escortă a rivalului 
său, când un strigăt dureros îl avertiză de neliniştea 
Leoniei; strigătul a însemnat semnalul retragerii. Nervosul 
Jean-Louis, fără să mai recurgă la scara de frânghie, îşi făcu 
vânt şi sări ditamai zidul care-l despărţea de iubita sa. 
Copoii poliţiei rămaseră cu gurile căscate, Courottin răcni 
ca din gură de şarpe, ridicându-l pe marchiz care, luând-o 
pe Eulalie drept verişoara sa, nu se mai gândi să se plângă 
de căzătură. Biata călugăriţă, fu luată pe sus, vârâtă în 
trăsură şi condusă la palatul de Parthenay. 

Să-l lăsăm pe marchizul de Vandeuil să se felicite pentru 
pretinsa lui victorie; s-o lăsăm pe sora Eulalie să sosească la 
palatul de Parthenay, fără să fi adresat un singur cuvânt 
pretinsului ei văr; să-l lăsăm pe Jean-Louis s-o conducă pe 
iubita lui la tatăl său; să-i lăsăm pe moş Granivel şi pe 
unchiul Barnabe, copleşiţi de mângâierile micei lor 
Fanchette; să-l lăsăm, în sfârşit, pe Jean-Louis să viseze, 
aşteptând urmarea acestei istorii, construindu-şi două sau 
trei castele, în Spania... Era şi momentul. 

CAPITOLUL XXVI 

„E soarta noastră, de-a voastră diferită Mici păsări ce mă 
fermecaţi! ... 

Vreţi să iubiţi? lubiţi şi cont nu dati; 

Nu-i locul bun? Plecaţi într-o clipită. 

Nu vă schimbaţi mai niciodată straiul Şi corbii, prin 
pădureţ nu vă mai ies în cale. 


Privighetori vă împrumută graiul, Iar libertate nu e decât 
printre animale” 

Doamna DESHOULICRES. 

Socot că e inutil să-i mai vorbesc cititorului despre 
surpriza pe care trebuie s-o fi încercat ducele şi marchizul 
la vederea surorii Eulalie, răpită într-un mod atât de 
neîndemânatic şi asta cu atât mai mult cu cât a putut fi 
luată drept frumoasa noastră Fanchette. Orice surpriză e 
posibilă; şi asta a fost mare, deci nimic mai firesc. Pentru 
nol. Treaba cea mai importantă este s-o urmărim pe 
domnişoara de Parthenay reinstalată la familia de Granivel. 
E ora opt dimineaţă. Moş Granivel, Barnabe şi Jean-Louis, 
sculaţi de aproape două ceasuri, discută împreună despre 
frumoasa Fanchette care, ajunsă mare doamnă, nu s-a 
trezit decât la şapte şi jumătate. Jean-Louis vorbeşte despre 
planurile sale, moş Granivel surâde, iar pyronianul se 
gândeşte. Totul la el vesteşte febra discursului: ochii îi 
strălucesc, buzele i se mişcă în mod involuntar iar braţele, 
duse adesea de înflăcărarea sa deasupra capului, nu fac o 
impresie prea urâtă. Lekain pretinde că singură pasiunea 
poate scuza această poză defectuoasă. În ce mă priveşte, 
mă bizui pe dumneavoastră. Dar nu despre asta e vorba 
acum; vă e de ajuns să ştiţi că Barnabe rumega unul dintre 
cele mai frumoase discursuri pe care le rostise vreodată. În 
sfârşit, după un ceas de aşteptare, Leonie frumoasă, 
drăgălaşă şi proaspătă, apăru ca soarele în luna ianuarie, 
adică un întăritor pentru oricine o privea. Jean-Louis îşi uită 
posomorala; moş Granivel râse mai cu poftă, iar pyronianul 
se îndoi dacă o fiinţă mai frumoasă împodobise vreodată 
suprafaţa pământului. Un sărut depus pe pletele albite de 
ani şi de meditații isprăvi de sucit capul lui Barnabe. Adio 
cu firul discursului, niciodată nu-l va mai găsi. Cititorule, 
poţi să-ţi freci mâinile de bucurie, din pricina acestei 
pierderi... Orice-ar fi, pyronianul luă cuvântul şi adresându- 
se nepotului său şi lui Leonie, începu în termenii următori - 
un nou discurs pe care i-l sugerase situaţia: 


— De la crearea lumii - nu ştiu când şi cum s-a făcut acest 
lucru, nu importă, nu sunt treburile mele şi mă gândesc la 
ele cât mai puţin cu putinţă - deci, de la crearea lumii, zic, 
omul, materia primă şi demnă de disprețuit - şi în acest 
nume general vă rog să credeţi că e inclusă şi femeia - omul 
a fost întotdeauna uşuratic, nestatornic, crud, perfid, 
mincinos, inconsecvent, viclean, trădător, rău-de-gură, 
calomniator, hoţ, şi nelegiuit... Pe de altă parte... 

— Unde vrei să ajungi, frate? 

— Vreau să ajung la acea consecinţă în care există 
întotdeauna un pentru şi un contra. Astfel omul, în timp ce a 
fost tot ceea ce v-am spus mai adineauri, a fost şi va fi 
întotdeauna un model de perseverenţă, statornicie, 
blândeţe, cinste, adevăr, prudenţă, dreptate, bună-credinţă, 
caritate, dezinteres, virtute şi evlavie. 

— Aşa că tu pretinzi deci... 

— Că Leonie nu poate rămâne în mod decent, aici; că Jean- 
Louis n-o poate reţine în mod decent, aici, iar noi nu putem, 
în mod decent, să privăm un tată de fiica lui. Ori părerea 
mea e că trebuie s-o ducem pe draga şi mica noastră 
Fanchette înapoi la palatul de Parthenay! 

— N-am salvat-o, strigă impetuosul Jean-Louis, ca s-o aşez 
eu însumi în braţele marchizului mişel! Unchiule, asta ar 
însemna să ne nenoroceşti pe amândouă! 

— Frate, Jean are dreptate! 

— "Tot ce se poate; dar eu cred că n-are dreptate; şi mai 
cred, în ciuda proverbului latin: Non est sapiens qui dicit: 
credebam40 că, în adâncul inimii sunteţi amândoi de 
părerea mea. 

— Hai, frate! Hai, nepoate! Să imităm conduita vechilor 
preoţi şi să luăm ca regulă a faptelor noastre maxima: „Fă 
ceea ce trebuie, întâmplă-se ce s-o întâmpla...” 

Barnabe atinsese coarda onoarei; ea vibrase întotdeauna 
în inima familiei sale, aşa că nimeni nu se mai opuse 
proiectului. Fiecare, trist, dar convins, se pregăti de eroicul 


sacrificiu pe care pyronianul îşi asumase gloria de a-l 
patrona, întocmai ca un mare pontif, summus pontifex. 

Să-i lăsăm pe Graniveli să se îndrepte, trişti, către palatul 
ducelui, iar noi să le-o luăm înainte, intrând în somptuoasa 
locuinţă. Sora Eulalie a fost recunoscută a fi străină; ducele 
era disperat, marchizul, furios. Courottin, care-l urmase pe 
Vandeuil pentru a fi martor la o căsătorie pe care n-o 
concepea, îşi freca bucuros mâinile (în gând, cititorule; căci 
vicleanul nostru avocat era prea prudent pentru a lăsa să-i 
scape cer mai mic gest care ar fi putut să-i dezvăluie 
sentimentele de care era tulburat în forul său interior). 
Totuşi, în ciuda tuturor prudenţelor cu care era înzestrat, 
Courottin începu a-şi socoti situaţia cam încurcată. Pe de o 
parte, ducele de Parthenay, cu un nume ilustru, cu putere, 
cu 0 avere imensă; pe de alta, Jean-Louis cu un caracter 
hotărât, întreprinzător, teribil. Ducele era un mare senior, 
dar marii seniori începeau să nu mai fie la preţ. Jean-Louis 
era un om de rând, dar oamenii de rând începuseră să 
ridice capul. Şi erau o sută împotriva unuia şi aveau, prin 
urmare, de o sută de ori mai multe braţe, picioare şi capete 
de pierdut decât nobilimea. Fiecare gentilom voia să-şi 
păstreze ce era al lui; fiecare om de rând voia să 
dobândească ce era al gentilomilor. Lupta nu mai era deci 
îndoielnică. 

Aceste reflecţii melancolice pe care Courottin le făcea în 
petto, răciră considerabil zelul de care dăduse dovadă până 
atunci faţă de ilustra familie de Parthenay. Socoti că 
afacerile sale se cam încurcaseră şi-şi făgădui să se scalde 
în două apE. Până ce un partid l-ar fi zdrobit pe celălalt. 

O mulţime de oameni importanţi din zilele noastre au 
gândit şi gândesc încă la fel ca jupânul Courottin; poate că 
au dreptate; cel puţin, aşa ar spune pyronianul, căci el are 
tot atâtea argumente şi pro şi contra. 

Pentru a reveni la pyronian, iată-l sosind împreuna cu 
fratele, cu nepotul său şi cu Leonie, în strada Bac, unde era 
situată locuinţa ducelui de Parthenay. Jean-Louis nu se 


poate împăca cu ideea de a o conduce el însuşi pe 
Fanchette la uşa palatului unde locuieşte marchizul. 
Deschide portiera trăsurii înainte ca aceasta se fi ajuns 
aproape de odioasa faţadă şi se năpusteşte în stradă, după 
ce depune pe buzele Leoniei un mut legământ de dragoste. 
Bunul moş Granivel, remarcând durerea şi deznădejdea 
fiului său, lasă lacrimile să-i curgă din belşug. Nu are 
curajul să privească prea multă vreme frumoasa şi palida 
figură a Leoniei, pe jumătate leşinată. Strânge mâna tinerei 
fete şi se îndepărtează în tăcere. 

Dispariţia lui Jean-Louis i s-a părut Leoniei a fi hotărârea 
despărțirii lor definitive. Nemişcată, îngheţată, durerea ei 
care depăşise orice margine, o făcu să păstreze o tăcere 
mohorâtă. Pyronianul, preocupat în întregime de alcătuirea 
discursului pe care-şi propusese să-l ţină ducelui şi 
marchizului, nu dădu şi nici nu putea să dea vreo atenţie 
tinerei. E un lucru supărător, dar filosofia te face egoist şi 
dur. Savantul, preocupat doar de cărţile sale, n-are lacrimi 
de vărsat pentru cei nefericiţi; nu se gândeşte decât la 
frumoasele teorii ale cutărui doct, sau la sumbrele reverii 
ale cutărui metafizician. Realul nu există pentru el. Şi acest 
om care caută adevărul, care vrea să sacrifice totul pentru 
el, trăieşte tot timpul în mijlocul himerelor sale. Biata 
Leonie, îmi veţi spune, nu putea face asemenea remarci 
profunde; sunt de acord, cititorule; pentru asta le şi fac eu 
însumi. Să continuăm. 

Sprijinită de braţul lui Barnabe, Leonie coboară din 
trăsură şi intră în palatul tatălui ei; elveţianul o recunoaşte 
şi scoate un strigăt de bucurie; valeţii dau fuga, la strigătul 
elveţianului, şi-i ţin isonul. Unul dintre ei, mai şiret decât 
ceilalţi, îşi lasă camarazii să strige şi urcă scările, câte patru 
trepte deodată, pentru a avea onoarea, profitul vreau să 
Zic, de a fi primul care să-i anunţe monseniorului sosirea 
domnişoarei; din nefericire pentru inteligentul valet, 
Courottin îi văzuse - de la una dintre ferestrele 
apartamentului ducelui - pe pyronian şi pe Leonie. Gata să 


tragă foloase din orice, Courottin dă năvală, intră în 
dormitorul ducelui şi-l informează de sosirea fiicei sale. 
Ducele, ameţit de bucurie, se scoală din pat, aleargă la 
fereastră, o vede pe fiica sa şi pune în mâna lui Courottin un 
superb ceas împodobit cu diamante; omul legii acceptă 
darul, înclinându-se. Tocmai atunci intră şi valetul, 
anunțând fericita veste. 

— Bine, zise ducele, pofteşte-i să intre! 

Servitorul e consternat de aerul rece al stăpânului său; se 
retrage încurcat, iar Courottin îl priveşte surâzând ironic. 

În vreme ce au loc aceste mici episoade, marchizul îi iese 
grăbit înainte verişoarei sale şi vrea să-i dea mâna ca să 
intre în salon; dar pyronianul se opune, declarând că până 
ce Leonie nu va fi încredinţată ducelui, nimeni altul în afară 
de el nu poate reclama gloria de a-i fi slujit drept protector. 
Marchizul nu-i răspunde nimic unchiului Barnab6; e atât de 
fericit s-o vadă pe cea pe care-o priveşte ca pe inevitabila sa 
pradă, încât orgoliul lui nu se mai răzvrăteşte la preambulul 
familial al filosofului. În sfârşit, uşa salonului se deschide şi 
Leonie se află în faţa tatălui ei. La vederea venerabilului, 
fata scoate un strigăt şi cade la picioarele sale. 

— În braţele mele, în braţele mele, draga mea fiică, e locul 
tău, zice ducele... Vino lângă inima mea! 

— O, tată, cât e de dulce primirea ta! Şi câtă recunoştinţă 
îţi datorez... 

— Recunoştinţă, copila mea? Dragostea unui tată se 
plăteşte cu altă monedă! 

— Ah, tată, toată viaţa mea... 

Şi tânăra îl înlănţuie pe bătrânul senior cu braţele ei 
frumoase, copleşindu-l cu cele mai tandre şi mai naive 
mângâieri. 

— Am mai spus-o, strigă pyronianul înduioşat, micuța asta 
posedă logica inimii. 

După primele momente acordate naturii, ducele, 
întorcându-se către Barnabe, îi dădu de înţeles, cu răceală, 
că se putea întoarce acasă la el. 


— Ăştia sunt marii seniori! răspunse pyronianul. Ne cred 
din cale-afară de fericiţi că le putem face unele servicii... 
Maniera asta de a gândi e foarte comodă, căci te scuteşte 
de recunoştinţă. 

— Aş putea să ştiu ce-ţi datorez dumitale, domnule pe care 
o judecată solemnă te-a declarat vinovat de răpirea fiicei 
mele L.onie? 

— Într-adevăr, domnule duce, poate că ăsta e cel mai mare 
serviciu pe care vi l-am putut aduce. Ar trebui... Dar, mă 
TOg, să nu mai vorbim despre trecut, fait... ci să ne ocupăm 
de prezent. V-am adus copila. Iat-o, v-am pus-o în braţe, dar 
cu o condiţie... 

— Cu o condiţie? zise cu un aer trufaş, marchizul. Ai 
dreptul să ne pui condiţii, dumneata, un criminal scăpat de 
paloşul justiţiei datorită răscoalei? 

— E posibil să am acest drept pe care mi-l renegi, dar ăsta 
e un punct asupra căruia aş discuta cu plăcere, cu 
dumneata, dacă n-aş fi obligat să discut cu domnul duce 
despre ceva care-mi stă la inimă... Ceea ce e amânat, nu-i 
pierdut; ne vom revedea... 

— Aştept, reluă marchizul cu ironie; du-te, ne vom revedea 
singuri la Barbin... 

— O glumă nu-i un argument, domnule marchiz. 

— Un argument e adesea o prostie, domnule Granivel. 

— Atunci înseamnă că dumneata argumentezi cam des... 

— Insolentule! 

— Neruşinatule! Ca să revin la afacerea care m-a adus 
aici, reluă pyronianul, cu sângele rece al filosofiei şi fără să 
catadicsească a observa roşeaţa care acoperise obrazul 
marchizului, vreau să vă spun, domnule duce, că v-am adus 
înapoi fata, cu o condiţie şi iată care: mă veţi lăsa să vă 
spun, fără să mă întrerupeţi, tot ceea ce cred că e necesar 
să vă declar; acceptaţi? 

— Consimt să te ascult. 

La aceste cuvinte, ducele se aşeză într-un fotoliu, după ce- 
şi invită fiica şi nepotul să ia loc lângă el. Cât despre 


Courottin, cum rămăsese, modest, în ambrazura unei 
ferestre, ducele uită să-l roage să se îndepărteze, aşa că, 
spre marea lui bucurie, se văzu martor ocular şi auditiv la 
discuţia care poate că avea să-l ajute la vreo combinaţie 
reuşită. Barnabe, după ce tuşi, scuipă, îşi suflă nasul, salută, 
toate preliminariile indispensabile unui orator care intră în 
materie, rosti următorul discurs: 

— Evident că, etc., etc... 

Cititorilor, nădăjduiesc că veţi ţine seama de acest rând de 
puncte pe care-l pun aici, în locul superbului discurs al lui 
Barnabe. Aş fi putut, transcriindu-l, să vă fac să citiţi cel 
puţin treizeci de pagini de raționamente, pe care probabil 
că le veţi mai citl. Fiindcă încă nu cunoaşteţi lucrarea 
domnului de Courottin, procuror general, etc., despre legea 
naturală. Or, domnul Courottin, pe care l-am lăsat mai 
adineauri în ambrazura ferestrei din apartamentul ducelui, 
e absolut inutil să vă mai spun că a introdus acel discurs 
într-o celebră lucrare pe care a prezentat-o publicului ca 
fiind a sa. Digresiunea pe care mi-am permis-o, neavând alt 
scop decât să vă prevină asupra acestui plagiat literar, vă 
poftesc să citiţi, dacă aveţi timp, capitolul intitulat: „Despre 
datoriile reciproce ale copiilor şi ale părinţilor”. Cu asta, să 
ne reîntoarcem la palatul de Parthena ţi să tragem cu 
urechea; pyronianul isprăvise şi ducele îi răspunse: 

— Domnule Barnabe, discursul dumitale a fost superb, dar 
el nu scuză purtarea dumitale faţă de mine. Vreau să uit 
totul, având în vedere eforturile pe care le-ai făcut pentru 
a-ţi determina familia să-mi înapoieze fiica; voi face chiar 
mai mult: consimt să plătesc oricât serviciul pe care mi l-ai 
adus cu această ultimă ocazie; spune, cât ceri? 

— Nimic pentru mine, nimic pentru fratele meu, nimic 
pentru Jean-Louis; căci virtutea nu se plăteşte decât prin 
virtute; vă voi conjura doar să vă aruncaţi ochii asupra 
încântătoarei Leonie şi să vă fie milă de nefericirea ei. 

— Nefericirea ei, domnule Granivel? 


— Ăsta e cuvântul potrivit, domnule duce. Rangul, bogăţia 
şi onorurile dumneavoastră nu sunt decât un necaz în plus 
pentru această copilă, dacă uitaţi să-i cercetaţi şi inima; 
acea inimă naivă şi fără ocolişuri vă va spune: „Nu pot trăi 
fără Jean-Louis!” 

— Superbă peroraţie şi demnă de exord, zise marchizul 
ridicând din umeri, cu un surâs dispreţuitor. Cum adică, 
domnişoara de Parthenai! n-ar şti să trăiască dacă nu-şi 
dezonorează noblețea sângelui? 

— Ce logică demnă de milă, strigă pyronianul 
întrerupându-l pe marchiz. Domnule de Vandeuil, se pare 
că dumneata n-ai auzit de Spinoza! 

— Asemenea discuţii sunt inutile, zise atunci ducele, căci 
ele nu pot duce la nici un rezultat satisfăcător. Fata mea, 
adăugă bătrânul senior ridicându-se, îţi îngădui să-l 
îmbrăţişezi pe bătrânul dumitale prieten. 

— E un mod politicos de a mă da pe uşă afară, replică 
Barnabe; dar n-are importanţă; asta nu înseamnă că n-o voi 
strânge la pieptul meu pe fata pe care am învăţat-o carte, în 
copilărie... Vino, mica mea Fanchette, vino să-i spui adio 
sărmanului profesor şi să îmbrăţişezi, prin mine, întreaga 
noastră familie! 

Leonie se aruncă, plângând, în braţele pyronianului; îi 
şopti la ureche legământul de a-l iubi pe Jean-Louis; i-ar fi 
vorbit, de asemenea, despre toate temerile, despre toate 
neliniştile sale, dacă ducele, apucând-o de mână, n-ar fi dus- 
o cu sine într-un alt apartament. 

— Spes amoris valete41, strigă pyronianul urmărind-o cu 
ochii. 

— Domnule Granivel, îi zise Courottin unchiului Barnabe 
coborând împreună cu el scara palatului, ce socotiți că va 
face, în situaţia actuală, domnul colonel Jean-Louis? 

— Nu ştiu, băiete! Totuşi cred că cea mai bună hotărâre ar 
fi să citească - cu atenţie - capitolul 357 din Tratatul meu 
Despre pasiuni, articolul Resemnarea. 


Cu asta, filosoful şi avocatul se despărţiră. Barnabe, visând 
la capitolul 357, iar Courottin la mijloacele de a-şi spori 
averea. 

CAPITOLUL XXVII 

„Jupân întinde mese la fiecare stare Isteţul, vigilentul, cei 
tari îs îndrumați La prima dintre mese; ceilalţi, fără cătare, 
Mănâncă ce le-aruncă bogaţii îmbuibaţi” 

LA FONTAINE 

„Grandia saepe gquibus mandavimus hordea sulcis Infelix 
lolium et steriles dominantur avenae nascuntur. "42 

VERGILIU Bucolica V. 

Aici, cititorilor, daca vreţi să-mi îngăduiţi, vom păşi peste 
trei ani lungi. Vă daţi seama că nu vă pot povesti despre 
Leonie şi Jean-Louis decât ceea ce e de povestit. lată de ce 
mă voi dispensa să intru în nişte amănunte foarte 
plicticoase atât pentru dumneavoastră cât şi pentru mine. 
Totuşi, pentru a vă pune la curent cu aventurile eroilor 
noştri, vă voi spune, cu cea mai mare concizie posibilă, ce- 
au făcut în timpul acestor trei trişti ani, Jean-Louis, Leonie 
şi principalele personaje ale acestor veridice memorii. 

Sper că n-aţi uitat că acel capitol XXIII al meu se sfârşea la 
câteva zile după cucerirea Bastiliei (14 iulie 1789). În acea 
zi a izbucnit Revoluţia. [...] 

Ducele de Parthenay crezu că e de datoria lui să-i 
scutească pe domnii Robespierre şi compania de corvoada 
de a-l înscrie pe lista proscrişilor; emigră ţi bine făcu. 

În timp ce parcurgea Germania, Spania şi Italia şi în timp 
ce nepotul său lupta în armata prinților, Jean-Louis se bătea 
şi el la rândul lui; dar cum el nu era nici gentilom, nici 
fermier general, îşi pusese muscheta în slujba armatelor 
republicane. N-o purtă prea multă vreme căci, la prima 
luptă, egalii săi, cetăţenii ce alcătuiau batalionul de 
voluntari din Paris, îl numiră, în unanimitate, comandant. În 
acea epocă se avansa uşor, mai întâi pentru că majoritatea 
ofiţerilor îşi părăsiseră corpurile de armată pentru a se 
alătura trupelor lui Conde, şi apoi pentru că erau ucişi pe 


capete, aşa că nu mai aveau timpul de a mai îmbătrâni în 
grad. Jean-Louis, care era brav, plin de entuziasm şi de 
geniu, parcurse un drum rapid. Comandant, colonel, 
general adjutant, general de brigadă, general de divizie, 
ajunse la cele mai înalte demnități militare în mai puţină 
vreme decât ţi-ar trebui astăzi ca să devii căpitan. 

La rândul lor, moş Granivel şi unchiul Barnabe se 
lansaseră pe drumul onorurilor şi al averii. Ars de dorinţa 
de a perora în public, pyronianul făcuse atâtea şi spusese 
atâtea, încât izbuti să intre în Adunarea Constituantă, ajutat 
de numele lui, de-acum celebru, şi de cel al nepotului său. 
Moş Granivel, care era o fire mai liniştită, nu se preocupă 
decât de sporirea averii sale şi aşa destul de măricică -, 
cumpără, vându, recumpără, revându atâta şi atât de bine. 
Încât se trezi, în câţiva ani, posesorul unor bogății imense. 
Acelui om de treabă îi plăceau lucrurile solide: aşa că făcu 
nişte foarte frumoase achiziţii de pământuri şi de castele; 
între alte bunuri pe care le-a cumpărat, cred că e cazul să 
te informez, cititorule, că cea mai mare parte a 
proprietăţilor ducelui de Parthenay a trecut în mâinile sale, 
şi asta din dragoste pentru Jean-Louis, cum veţi afla mai 
târziu. 

În vreme ce moş Granivel se îmbogăţea, în vreme ce fiul 
său lupta şi se acoperea de glorie iar Barnabe perora 
îndelung şi frecvent în Adunarea Constituantă, Revoluţia 
mergea înainte; sosiră zilele de 10 august de 2 şi 3 
septembrie, precedate şi urmate de alte zile. În sfârşit, 
Ludovic al XVI-lea fu adus în Adunarea Constituantă pentru 
a fi judecat. Faptul găsi în pyronian cel mai elocvent 
adversar; bravând pericolul flagrant în care se băga 
apărând un rege abandonat, rosti mai multe discursuri. [...] 
montaniarzii îl denunţară cum că ar fi... aristocrat. La 
această veste curioasă, Barnabe care avea în acel moment, 
sufletul mai trist ca niciodată, era cât pe-aci să moară de 
râs. El, Barnabe Granivel, filosof pyronian, fiu şi frate de 
cărbunari, el aristocrat! Cred că sunteţi de acord că treaba 


asta era a dracului de caraghioasă! Partea cea mai comică a 
aventurii, spun comică pentru că aventura s-a sfârşit cu 
bine - asta neînsemnând că limba noastră n-ar poseda 
cuvinte destul de energice care să zugrăvească oroarea şi 
disprețul ce-au constituit bazele acuzaţiei - partea cea mai 
comică deci, a fost alta. În vizita făcută la domiciliul 
filosofului, i s-au luat, dintre hârtiile sale, un tratat despre 
nemurirea sufletului şi u.; coş cu vin spaniol. 

— Trădare! Trădare! se auziră unele voci; ticălosul a 
cutezat să scrie că există o mulţime de raţiuni în ceea ce 
priveşte credinţa în nemurirea sufletului. În plus, mai 
posedă şi nişte sticle cu vin spaniol. Vă daţi seama, cetăţeni! 
Vin spaniol! înţelegere cu străinii, agentul lui Pitt şi Coburg! 
La moarte! La moarte! Cu acestea, nu ştiu care maestru 
însăilă un rechizitoriu şi Barnabe fu condamnat ca un 
aristocrat înrăit. Dar asta n-a fost totul: cum toate rudele 
unui astfel de om trebuiau să fie la fel de vinovate, moş 
Granivel, care în acel moment se delecta plantând o pădure 
tânără, fu înglobat în fatala sentinţă şi trimis la 
Conciergerie. 

Aici, cititorilor, se plasează în mod firesc şi fără nici un 
efort, singura acţiune - nu spun dezinteresată şi virtuoasă, 
dar umană - de care Courottin, pe atunci unul dintre cei 
mai influenţi magistrați, s-a făcut vinovat pe tot parcursul 
îndelungatei sale cariere. La vestea arestării Granivelilor, îşi 
simţi inima cuprinsă de o milă involuntară. Îşi aminti de 
numeroasele binefaceri cu care fusese copleşit de această 
generoasă familie. Şi, cum îi era cu neputinţă să facă binele 
doar de dragul binelui, se gândi de asemenea la 
recunoştinţa de care se va bucura din partea celor scăpaţi 
de la moarte. Reflecţiile lui, întărite de ideea că generalul 
Jean-Louis, al cărui nume se afla pe toate buzele, ar putea, 
prin încrederea de care se bucura, să-i înlesnească o 
avansare rapidă celui care va şti să se bucure de protecţia 
sa. Îl hotărâră pe Courottin. Se decise, deci, să facă totul 
pentru a suspenda executarea hotărârii Comitetului Salvării 


Publice. Ca să se ajungă la acest dificil rezultat, era nevoie 
de multă isteţime, de care Courottin nu ducea lipsă şi iată 
cum procedă. Mai întâi, începu prin a aplauda judecarea 
Granivelilor, apoi se lăudă cum că ar fi descoperit un vast 
complot, al cărui fir îl avea în mână. Slavă Domnului, 
ticăloşii erau câţiva terchea-berchea. Magistraţii se lăsară 
orbiţi de strălucirea acelui Phoebus-Couroittin care ceru şi 
obţinu o amânare a condamnării lui Barnabe şi a fratelui 
său, pentru a-i putea interoga - chipurile - despre complicii 
răzvrătirii lor. Amânarea o dată acordată, Courottin îi scrise 
- printr-un om sigur - generalului Jean-Louis că tatăl şi 
unchiul său, condamnaţi la pedeapsa capitală, urmau să fie 
executaţi de îndată ce expira răgazul acordat la cererea 
cetăţeanului Courottin, cunoscut pentru înflăcăratul său 
patriotism. Apoi, liniştit, abilul nostru avocat începu să scrie 
Comitetului Salvării Publice rapoarte peste rapoarte privind 
conspirația Granivel şi până la urmă, încurcă atât de tare 
lucrurile, încât generalul ar fi trebuit să aibă de două ori 
mai multă vreme pentru a-şi salva rudele. 

Jean-Louis se afla tocmai în ajunul unei bătălii când omul 
trimis de Courottin îi înmână misiva acestuia din urmă. 
Aflând despre primejdia în care se afla familia sa, vru să 
zboare în ajutorul lor, dar onoarea şi salvarea armatei îl 
reţinură pe câmpul de luptă. Vru să împace ceea ce datora 
patriei sale cu ceea ce datora rudelor sale, scriind 
următoarea scrisoare Comitetului Salvării Publice: „Am 
aflat că tatăl şi unchiul meu au fost condamnaţi la moarte. 
Mâine trebuie să mă lupt cu duşmanul; dar după ce voi 
câştiga bătălia, voi mărşălui cu oastea spre Paris, şi vai de 
voi dacă...” 

Generalul îşi isprăvi scrisoarea cu puncte de suspensie; fie 
că n-a mai avut când spune mai mult, fie - şi acest lucru mi 
se pare mai probabil - că-şi adusese aminte că pyronianul 
lăuda mult acel „dacă” spartan. Orice-ar fi fost, scrisoarea 
generalului adusă membrilor Comitetului Salvării Publice 
de către doi dintre şmecherii ce-l însoţiseră pe Jean-Louis în 


America, impuse în asemenea măsură judecătorilor abuzivi, 
încât unchiul Barnabe şi moş Granivel fură puşi, în mod 
secret în libertate, cu invitaţia foarte presantă de a părăsi 
Parisul în douăzeci şi patru de ore. 

Acum, cititorilor, după ce i-aţi văzut pe prietenii noştri 
salvaţi, acum când Jean-Louis devenise unul dintre marii 
căpitani ce stârniseră admiraţia întregii Europe, să ne 
ocupăm puţin de biata Leonie, pe care am pierdut-o din 
vedere de atâta vreme. Ducele şi fiica sa se folosiră de 
primii ani ai emigrației lor pentru a străbate ţările străine, 
cu atenţia unor oameni ce au înţelepciunea de a trage profit 
până şi din nenorocirile care li se întâmplă. În timpul 
lungului exil, ochii lor erau îndreptaţi, în mod constant, 
către pământul natal, unde înapoierea devenea, cu fiece zi, 
tot mai dificilă pentru ei. După lungi furtuni, fiecare putu să 
păşească, fără pericol, pe pământul drag al patriei sale; 
fiecare putu să trăiască în pace, sub cerul natal. Fericiţi şi 
înţelepţi cei care, regăsindu-şi patria, îşi iasă toate 
resentimentele la graniţă! 

CAPITOLUL XXVIII 

„Opune-te mâhnirii ce te-apasă! 

Cât timp speranţa nu te lasă, înfruntă soarta cea 
nedreaptă. 

Vuieşte vântul şi-o furtună Deasupra capului se-adună, Dar 
mâine, portul te aşteaptă.” 

— ]. ROUSSEAU 

„.„..Non, şi male nune et olim Sic erit..."43 

HORAŢIU. 

Ducele şi fiica sa fură printre primii care profitară de 
amnistia acordată emigranților [...] De îndată ce sosi la 
Paris, tatăl Leoniei se apucă să-şi adune rămăşiţele 
opulenţei sale de odinioară. Împrumutase nişte sume foarte 
mari unor oameni care acum nu voiau să-şi mai aducă 
aminte. Oamenii săi de afaceri, care ar fi trebuit să fie în 
avans cu banii lui, se găsiră, ca prin farmec, în regres. În 
toată acea mulţime de hoţi, nu se găsi decât un sărman 


prost de om cinstit, zic „un sărman prost”, căci spiritele 
puternice au dovedit că cinstea e o prostie; prostul era un 
bătrân valet de cameră al domnului de Parthenay, care 
valet, căzând la o vânătoare, fapt ce nu i-a mai îngăduit să- 
şi continue serviciul pe lângă stăpânul său, a primit în 
arendă - ca despăgubire la retragerea sa - o fermă destul 
de frumoasă. Bătrânul valet nu numai că a pus deoparte în 
timpul emigrației - şi asta într-un mod foarte scrupulos - 
toată chiria fermei dar, când ducele a fost declarat în afara 
legii, ca emigrant, a cumpărat ferma pe un preţ de nimic. 
Aflând despre reîntoarcerea fostului său stăpân, s-a urcat 
pe căluţul lui şi s-a îndreptat liniştit, spre Paris. Leonie şi 
tatăl ei erau tocmai pe punctul de a părăsi capitala pentru a 
vizita micile proprietăţi pe care le posedaseră, când, într-o 
dimineaţă, Antoine Daupe se prezentă la modesta locuinţă a 
fostului său stăpân. Bătrânul servitor, care odinioară îi 
prezentase omagii ducelui în magnificul palat de Parthenay, 
nu-şi putu reţine lacrimile de înduioşare văzându-se 
anunţat chiar de către fiica seniorului. Domnul de 
Parthenay îl recunoscu imediat pe fostul său valet de 
cameră. 

— Iată-te, dragă Antoine, îi spuse el, vesel. Ce te aduce la 
Paris? 

— Monseniore, este de datoria mea... 

— Hai, dragul meu, nu-mi atribui un titlu pe care nu mil- 
am luat decât atâta vreme cât am fost invidiat. Acum, nu 
mai sunt decât un om sărman ca şi tine. 

— Bietul monsenior! Trag nădejde că nu! Cât despre titlul 
pe care vi l-am atribuit, nu ştiu dacă au sau nu au dreptul să 
vi-l mai acorde. Tot ceea ce ştiu, monseniore, este că eu voi 
continua să vă tratez cu tot atâta respect, în nenorocirea 
dumneavoastră, pe cât aţi fost de bun cu mine când eraţi 
bogat. 

— Bunule Antoine, strigă Leonie mişcată de purtarea 
fermierului, de ce trebuie ca tata să nu poată răsplăti atâta 
fidelitate? 


— A şi făcut-o, domnişoară; totuşi, dacă monseniorul 
doreşte, ar exista mijlocul de a mă face pe deplin fericit. 

— Vorbeşte, dragă Antoine, zise ducele. 

— Monseniore, ştiţi, reluă cu un aer încurcat fermierul, am 
cumpărat ferma pe care mi-aţi arendat-o cu contract. 

— Ei bine, zise cu fermitate domnul de Parthenay, ai făcut 
o afacere bună? 

— Excelentă, monseniore, căci n-am dat pe ea decât un 
sfert din cât valorează. 

— "Te felicit... 

— Monseniore... 

— Ce mai vrei? 

— Monseniore, dacă n-aţi fost nemulţumit de mine, aş 
cuteza să vă cer un nou contract, pe zece ani, pentru ferma 
noastră din Chenettes. 

— Glumeşti, Antoine? 

— Iertare, monseniore... 

— Păi nu mi-ai spus că ai cumpărat ferma? 

— Da, monsenior dar pentru dumneavoastră! 

— Pentru mine, zici? exclamă contele. 

— Da, monseniore. Şi cred că vă aduceţi aminte că n-am 
plătit arenda din 1738; arenda asta o datoram în grâne şi 
furaje; monseniorul fiind plecat din ţară, n-am putut să i-o 
plătesc. Aşa că am pus-o deoparte. Când grâul s-a scumpit, 
l-am vândut pe cel care vă aparţinea. Pe scurt, când ferma a 
fost scoasă în vânzare, eu aveam destule parale ca s-o 
cumpăr. Sigur că am plătit unele mici avansuri, dar 
monseniorul e mult prea drept ca să mai ţină seama de asta 
reintrând în stăpânirea bunurilor sale. 

Tonul franc şi sincer al lui Antoine, probitatea 
binecunoscută a acestui vechi servitor, nu-i îngăduiră 
ducelui sa se mai îndoiască de o faptă cu totul ieşită din 
comun, având în vedere timpurile şi persoanele. Foarte 
emoţionat, luă mâna fermierului său şi o strânse în tăcere, 
în mâinile sale. În ceea ce-o priveşte pe Lonie, cum femeile 
simt de o mie de ori mai puternic decât noi, recunoştinţa şi 


admiraţia sa izbucniră în mod mai făţiş: se aruncă în braţele 
fermierului şi-l îmbrăţişă, cu o efuziune; a inimii pentru 
care Jean-Louis ar fi plătit un milion. La această dovadă a 
celei mai înalte stime, obrajii lui Antoine se acoperiră de 
roşeaţă: 

— Ei, drăcie! strigă el, pentru oamenii cinstiţi există un 
profit mult mal. Mare decât ţi-ai închipui! Această 
exclamaţie îi făcu să surâdă şi pe Leonie şi pe tatăl ei. Să-l 
lăsăm să savureze în linişte deliciile unei fapte bune; să-i 
lăsăm să-şi facă dulci planuri de odihnă, părăsind Parisul şi 
ducându-se în Bourgogne; iar noi să ne reîntoarcem la 
generalul Jean-Louis, la tatăl şi la unchiul său Barnabe. 

Vestea sosirii domnului de Parthenay şi a fiicei sale ajunse 
repede până la ei. Jean-Louis simţi cum îi bate inima tot atât 
de puternic ca în toiul gloriei. Moş Granivel îşi puse 
ghetrele de piele, iar unchiul Barnabe pregăti un discurs, 
pe care-l socoti dinainte ca pe o capodoperă a elocinţei. De 
data asta, moş Granivel care arătase toată viaţa sa un mare 
respect pentru sfaturile pyronianului, se încăpăţână să facă 
totul după capul său. Îl rugă deci pe fratele său să-şi vâre în 
buzunar superbul discurs pe care-l compusese pentru 
edificarea domnului de Parthenay şi ţinu morţiş să-şi asume 
singur grijile discuţiei. Jean-Louis care, ca orice îndrăgostit, 
era de o teamă excesivă, îi făcu câteva demonstraţii tatălui 
său, temându-se întruna ca nu cumva bătrânul, cu cele mai 
drepte şi mai amicale intenţii să-i pună vreo piedică iubirii 
sale. De douăzeci de ori mai încăpățânat decât un 
îndrăgostit, pyronianul aproape că se supără la gândul de 
a-şi păstra în buzunar sublima bucată plină de elocinţă ce 
trebuia să aducă fericirea familiei şi gloria sa; discută în 
contradictoriu, argumentă, se certă pentru a lua el 
cuvântul; dar moş Granivel fu ferm şi cum fermitatea 
impune totdeauna, chiar şi raţiunii, obţinu câştig de cauză 
şi rămase singurul care să aibă grijă de propunerea sa. 
Ilată-l deci pe domnul Granivel în trăsură de poştă, galopând 
pe drumul spre Arpajon şi ajungând la ferma din Chenettes 


unde aflaseră că se retrăseseră domnul de Parthenay şi 
fiica sa. Zgomotul nemaiauzit al unei trăsuri cu patru cai 
atrase atenţia locuitorilor fermei. 

— Cine poate veni să ne vadă? zise bunul Antoine. 

— Să fie vorba de o nouă persecuție? se îngrijoră Leonie. 

Ducele nu zise şi nu gândi nimic în legătură cu acest lucru, 
căci de câteva minute era cufundat în profundele reflecţii 
inspirate de citirea unei scrisori de la nepotul său care, 
sărac, rătăcitor şi urmărit, străbătea în acel moment munţii 
Vosgi. Uşa camerei se deschise deci fără ca ducele să 
acorde cea mai mică atenţie zgomotului din jurul lui. Un 
strigăt al lui Leonie care tocmai îl recunoscuse pe moş 
Granivel îl smulse, în sfârşit, din stupoarea ce părea că-l 
copleşise. În timp ce ducele îşi venea în fire şi se freca la 
ochi, privind în jurul său, moş Granivel o strângea la piept 
pe „frumoasa lui Fanchette”. Aproape că o înăbugşi cu 
dragostea lui; în sfârşit, când inima i se mai goli de-atâta 
bucurie şi-i îngădui să vorbească, spuse: 

— Dragă Fanchette... Eşti tu, în carne şi oase? Iată ochii 
tăi mari şi atât de dulci, iată chipul tău fraged... surâsul tău 
fermecător... Vai, biată copilă, recunosc toate trăsăturile 
Fanchettei mele, dar caut în zadar expresia de fericire şi de 
veselie care o înfrumuseţa pe tânăra fată din strada 
Thibautode. Toate au dispărut odată cu grandoarea. lar 
grijile au venit să topească în tine... Cel puţin dacă ţi-ai 
regăsi preţioasele bunuri pe care le posedai odinioară, 
acum când, în urma Convenţiei, ţi-ai pierdut bogăţiile, fapt 
ce ţi-a pricinuit destule griji şi necazuri... Dar linişteşte-te, 
vin aici cu veşti bune, şi dacă tatăl tău ar consimţi... 

— Tata? zise atunci Leonie luând cuvântul, iată-l... 

Şi-l arătă cu degetul pe bătrânul duce care, în picioare în 
faţa unui fotoliu în care se prăbuşise mai înainte; îl privea 
pe moş Granivel cu un aer mirat şi nemulţumit. 

— Cum? Acesta este domnul de Parthenay? Pe legea mea, 
nu l-aş fi recunoscut! Dumnezeule! N-aş fi crezut niciodată, 


adăugă încet, că exilul şi pierderea unui titlu pot să schimbe 
un om în asemenea măsură! 

— Să ştii că nu-s de vină nici exilul, nici pierderea titlurilor, 
domnule Granivel, răspunse ducele care auzise discuţia pe 
şoptite a tatălui lui Jean-Louis; nu, nu lor, trebuie să le 
atribui această schimbare, această modificare a trăsăturilor 
mele, ci nenorocirilor la care am fost martor, nefericirilor 
care poruncesc tuturor durerilor să tacă în faţa lor... 

— Vă stimez, domnule Parthenay, reluă moş Granivel 
strângând în mod afectiv, mâna ducelui. Iertare dacă nu vă 
mai acord titlul despre care sigur că aţi crezut întotdeauna 
că vă aparţine. Dar am socotit că, în situaţia dumneavoastră 
actuală, v-ar aminti de pierderi pe*care le-aţi deplânge pe 
drept... 

— Îţi mulţumesc pentru delicateţea dumitale, domnule 
Granivel, zise ducele surâzând cu amărăciune; ea mă face 
să-mi amintesc că națiunea nu ne-a acordat decât dreptul 
de a muri pe pământul de care aparţinem. 

— Ah, domnule Parthenay, gândiţi rău despre naţiune: ea e 
mai mare şi mai echitabilă decât socotiți dumneavoastră; 
vreţi să reflectaţi puţin şi să-mi spuneţi dacă... 

— Să ne oprim aici, domnule Granivel; intenţia mea nu e 
de a deschide un curs de politică. Faceţi-mi onoarea de a-mi 
spune de îndată cărui motiv datorez favoarea de a vă primi 
pe modestul domeniu care mi-a mai rămas? 

— Cu plăcere... cu cât acesta este singurul lucru 
important, domnule Parthenay. Mă cunoaşteţi? 

— Da, domnule Granivel, am această onoare. 

— Ştiţi că i-am ţinut loc de tată vreme de şaisprezece ani 
fiicei dumneavoastră şi că, în timpul acestei îndelungate 
perioade, n-am încetat să am pentru ea dragostea şi 
tandreţea pe care le impun acest titlu? 

— Ştiu, dar n-a depins de mine ca să-ţi dovedesc 
recunoştinţa mea. 

— Astfel de lucruri nu se plătesc, domnule Parthenay şi nu 
se plătesc cu bani, vreau să spun, fiindcă vin să vă ofer 


posibilitatea de a vă achita faţă de mine. 

— Ah, vorbeşte şi să nu te îndoieşti că... 

— Ascultaţi-mă... Vă amintiţi că în 1789 am venit să vă 
caut, eu Bonifaciu Granivel, ca s-o cer pe fata 
dumneavoastră (pe atunci eraţi monseniorul duce de 
Parthenay) pentru fiul meu Jean-Louis, care se topea de 
dragoste pentru ea şi invers... Cererea mea a fost atunci 
respinsă cât colo şi ştiţi ce a făcut fratele meu, filosoful, 
pentru a vă sili să i-o daţi pe Fanchette omului dorit; 
necazuri şi vorbe de prisos! Pe atunci eraţi mare senior, iar 
noi, nişte cărbunari! Astăzi vremurile s-au schimbat: fratele 
meu face parte din Consiliul celor cinci sute, eu fac parte 
dintre cei bătrâni, iar fiul meu Jean este primul general al 
Europei. Ei bine, domnule Parthenay, vin din nou la 
dumneavoastră cu aceleaşi intenţii ca în 1789; oare îmi veţi 
da acelaşi răspuns? 

— Acelaşi, domnule Granivel. Unica mea fiică, 
moştenitoare în această epocă a ilustrei familii de 
Parthenay, era plasată prea sus pentru a cobori până la 
dumneata; acum, când nenorocirea i-a dat o altă nobleţe, 
sunteţi plasați prea jos, în ciuda titlurilor voastre, a averii şi 
a rangului fiului vostru, pentru ca ea să-i poată întinde 
acestui băiat mâna şi să-l ridice până la ea. 

— Ce vrea să însemne asta, domnule Parthenay? 

— Că refuz categoric propunerile primului general al 
Europei pentru cea mai săracă fată din departament. 

— Ştiţi bine, domnule Parthenay, că fiul meu va avea o 
avere de peste trei milioane de franci. 

— Mă bucur pentru el! 

— Ştiţi că toate bunurile dumneavoastră, şi mai ales 
frumosul domeniu de Parthenay, au devenit proprietatea 
mea? 

— Doresc să le stăpâniţi într-un fel demn de vechii lor 
stăpâni. 

— Ştiţi, în sfârşit, că vă înapoiez toate aceste bunuri care 
v-au aparţinut odinioară, că dau, în plus, tot ceea ce am, 


tinerilor căsătoriţi, dacă veţi consimţi să-i îndepliniţi dorinţa 
fiului meu? 

— Refuz, domnule Granivel! 

— Eşti nebun, domnule Parthenay! 

— Îţi iert această expresie în virtutea noii dumitale averi; 
încă nu te-ai obişnuit să rămâi un om modest! 

Această remarcă, a cărei justeţe moş Granivel o simţi până 
în fundul sufletului, fu urmată de un moment de tăcere. Moş 
Granivel îl rupse prin următoarele exclamaţii: 

— Să-l refuze pe fiul meu... generalul Granivel, cu trei 
milioane... Un om care n-are nimic... doi tineri care se 
iubesc de atâţia ani, etc. 

În vremea asta, Leonie, cu ochii plecaţi, părea o victimă 
resemnată. În sfârşit, după un potop de exclamaţii, mai mult 
sau mai puţin patetice, moş Granivel, întorcându-se brusc 
spre duce, îi zise: 

— Mi se pare domnule că intenţia dumitale este ca scumpa 
noastră Fanchette să nu se mărite niciodată. 

— Ce te poate face să crezi acest lucru, domnule? 

— Drace! Refuzul propunerii extraordinare pe care ţi-am 
făcut-o! N-ai să găseşti niciodată ceva mai bun decât îţi ofer 
eu! 

— Am şi găsit, domnule Granivel. 

— E cu putinţă? Pot şti şi eu cine e acest om minunat? 

— Domnule Granivel, este un gentilom care şi-a sacrificat 
totul pentru regele său, care s-a luptat pentru el şi şi-a 
vărsat sângele pe câmpul de luptă. E un bărbat, domnule 
Granivel, căruia nu-i mai rămâne nimic pe pământ decât 
prietenia mea şi care, tocmai din aceste motive, n-o va 
pierde. Leonie a mea îşi va achita datoriile faţă de rege, 
împărțind cu un ofiţer brav puţina avere pe care i-a lăsat-o 
cerul. 

— Foarte bine, domnule Parthenay, Leonie a dumitale îşi 
va lega toate speranţele şi fericirea de un bărbat care fără 
îndoială că n-are altceva ce să-i ofere decât prietenia 
dumitale şi nişte păreri conforme cu ale dumitale; bun 


bărbat, pe legea mea, pentru o tânără; un ofiţer bătrân, 
care tuşeşte, morocăânos, mizantrop şi invalid! 

— Marchizul de Vandeuil nu arată aşa! 

— Cum? E vorba de fostul marchiz de Vandeuil? Nepotul 
dumitale? 

— EL însuşi! 

— Drace! Mai bine aş fi fost sărac, fiindcă atunci aş fi putut 
spune „frumoase” lucruri pe seama lui! Dar căsătoria asta 
nu se va face! Linişteşte-te, draga şi frumoasa mea 
Fanchette! încă nu eşti doamna de Vandeuil! Plec, mă urc în 
trăsură, dar ne vom mai întâlni! Vom vedea noi, domnule 
Parthenay, dacă... Ei, drăcie, vom vedea noi, ţi-o spun eu, 
domnule... în culmea mâniei, moş, Granivel, plecă repetând: 

— Vom vedea noi, domnule Parthenay! 

Furia lui n-a fost totuşi chiar atât de mare încât să uite s-o 
îmbrăţişeze de mai multe ori pe biata Leonie care, palidă şi 
melancolică, părea o victimă gata pregătită pentru jertfit. 

Să-l lăsăm pe moş Granivel să dea fuga la staţia de poştă 
pentru a împărtăşi fratelui său şi lui Jean-Louis insuccesul 
soliei sale şi să ne transportăm un moment în munţii Vosgi, 
unde marchizul de Vandeuil rătăceşte de cincisprezece zile. 
Zăriţi un om aşezat lângă un tufiş de păducel? 

— Da. 

— Priviţi-l: ridică ochii spre cer şi duce o mână disperată la 
frunte. După câteva minute de gândire, iese din reveria sa, 
trage cu urechea şi pare să se teamă de-un pericol. Îl vedeţi 
aruncându-se în fundul unei gropi? Privirea îi e sumbră şi 
rătăcită, iar mâna înarmată cu un pistolet. Oare nefericitul 
aşteaptă vreun duşman? Nevoia sau crima îi diriguieşte 
braţul? Se aude tropotul unui cal şi un bătrân împreună cu 
slujitorul său ies de pe poteca stufoasă a pădurii şi 
înaintează către necunoscut; acesta şi-a părăsit locul şi şi-a 
băgat pistoletul la locul lui. N-are de ce se teme de cei doi 
străini. Deşi departe, se îndreaptă către ei pentru a lega o 
discuţie. Să-i ascultăm. 


Cititorilor, dacă-mi îngăduiţi, v-aş spune în capitolul 
următor cine erau oamenii pe care vi i-am oferit privirii. Să 
vă fie de ajuns pentru un moment să ştiţi că-i cunoaşteţi, 
deşi nu sunteţi departe de a bănui cine ar putea fi... mai 
ales bătrânul. 

CAPITOLUL XXIX 

„Raro antecedent scelestum Descruit pede Poema 
claudo”44 

HORAŢIU, oda II, cartea III 

„Există precum pare, şi neamuri condamnate De tristul 
ascendent spre crimă îndemnate, Care transformă-n zei 
eternele lor legi Pe muritori speriindu-i, fiind ai spaimei 
regi” 

VOLTAIRE, Pelopides, actul I, scena |. 

Să ştiţi, cititorilor, ca drumul pe care s-au întâlnit cei doi 
oameni pe care i-am părăsit un moment, era o scurtătură. E 
ora şase seara, locul e pustiu şi nimeni în afară de Cel de 
Sus nu poate vedea ce se va întâmpla pe acele meleaguri 
solitare. Bătrânul, care mergea călare, a observat imediat 
că un străin ieşit dintr-o groapă se îndrepta spre el cu 
intenţia de a-l aborda. Îi spuse câteva cuvinte servitorului 
care-l însoțea şi acesta din urmă trase două mari pistolete 
de fontă din şaua calului său, le armă şi se pregăti de tras. 
Bătrânul însuşi se înarmă cu o pereche de pistoale mici şi 
continuă să înainteze destul de hotărât către străin care, la 
rândul său, se îndreptă spre el. În curând, oamenii noştri se 
treziră faţă în faţă. Cel de jos îşi scoase pălăria şi-l salută pe 
călăreț, care-i înapoie salutul, în tăcere. Privirea bătrânului, 
ai cărui ochi străluceau, era plină de un foc satanic; nu se 
fixase asupra străinului, dar un surâs înflori pe buzele sale 
livide. Îi spuse două cuvinte servitorului său care puse 
liniştit marile lui pistoale la loc, în oblâncul şeii. Însuşi 
bătrânul puse piedica la ale sale şi le vâri în buzunarul 
mantiei. Apoi, întorcându-se către cel care-l salutase, îl 
întrebă în mod cavaleresc ce anume dorea. Mişcările 
bătrânului şi ale servitorului său nu-i scăpară străinului. 


Precauţiile luate de cei doi călători nu-i smulseseră decât 
un surâs de milă. Dar întrebarea trufaşă care tocmai îi 
fusese adresată păru să se ciocnească de mândria sa, căci 
nu-şi putu reprima o mişcare de nerăbdare, pe care se sili 
în zadar s-o ascundă de ochii bătrânului. Acesta din urmă, 
strigă: 

— Superb! Dar în zadar vrei să te sustragi de sub puterea 
mea! Supune-te! 

La aceste stranii cuvinte, necunoscutul aruncă asupra 
cavalerului care le rostise o privire neîncrezătoare, 
scrutătoare. Părea că vrea să ghicească gândurile ce-l 
tulburau pe omul pe care-l avea în faţa ochilor; un examen 
rapid îl linişti. Luă tonul bătrânului drept înflăcărarea unui 
creier smintit şi-i răspunse surâzând: 

— Departe de a înfrunta puterea dumneavoastră, mă 
vedeţi, domnule, gata să recunosc această putere. Sunt un 
călător rătăcit şi poate puteţi să-mi arătaţi drumul. 

— Un călător rătăcit! replică bătrânul lăsând să-i scape un 
surâs amar. Vrei să spui rătăcit în mod voit! 

— Domnule, ce înseamnă asta? bâlbâi surprins, pietonul. 

— Cine te-a condus la ora asta, pe această scurtătură şi în 
aceste locuri depărtate? 

— Fug de răutatea oamenilor! 

— Poate de justiţia lor? 

— Mă insulţi, bătrâne! 

— Tăcere! încotro te duci? 

— Cu ce drept... 

— Linişte! repetă călăreţul cu mai multă putere. Unde te 
duci? 

Subjugat de tonul bătrânului, străinul păru resemnat de 
ascendentul acestuia, pe care nu şi-l putea explica. 

— Mă duc la Paris, zise el. 

— Ce te îndeamnă într-acolo? 

— Dorinţa de a-mi revedea prietenii dragi. 

— O femeie, poate o iubită? 

— Într-adevăr. 


— Vai de ea! 

Rostind aceste ultime cuvinte, figura bătrânului păru 
însufleţită de expresia unei bucurii satanice. Adăugă: 

— Cum se face că mergi pe jos, în timp ce-ar fi trebuit să 
zbori pe aripile vântului ca să-ţi întâlneşti iubita? 

— Proscris, sărac şi fără bani... 

— Te înţeleg... Ţine, iată punga mea! Aleargă, zboară 
lângă iubita ta! Mă bizui pe tine s-o faci cât mai nenorocită. 

— Ce spui, domnule? 

— Ţi-am spus să iei punga mea cu bani. 

— Pot primi oare bani de la un necunoscut? 

— Pentru tine, nu sunt un necunoscut... marchize de 
Vandeuil! strigă cu voce puternică, bătrânul. Noi ne 
cunoaştem! 

Marchizul de Vandeuil (căci el era) păru să tremure fără 
voia lui, auzindu-şi numele. II privi pe bătrân şi încercă să-şi 
aducă aminte de trăsăturile personajului pe care-l vedea în 
faţa lui. Vocea necunoscutului nu i se părea câtuşi de puţin 
străină, dar nu putea spune unde o mai auzise. În sfârşit, 
epuizând toate presupunerile, marchizul îi zise bătrânului: 

— Cine eşti dumneata, domnule? 

— Un om care ţi-a făcut odinioară un mare serviciu. 

— Te rog, numele dumitale... 

— Ai să tremuri dacă ai să-l auzi! 

— Eu nu tremur niciodată... Vorbeşte! 

— Ei bine, dacă-i aşa, rosteşte-l tu singur! 

La aceste cuvinte, bătrânul îşi smulse peruca neagră ce-i 
acoperea creştetul, îşi trecu mâna peste faţă şi reluându-şi 
expresia obişnuită, înfăţişă ochilor rătăciţi ai marchizului 
nişte trăsături pe care acesta nu le putea uita. 

— Madco! strigă el pălind. 

— EL însuşi, fiu demn al tenebrelor! 

— Dumnezeule! 

— Taci! Îţi interzic să invoci o Providenţă iluzorie! 

— Încă trăieşti... 


— Da, pentru a face sexul slab să sufere, pentru a mă 
linişti cu lacrimile şi cu suferinţele acestor perfide... 

— Cum, răzbunarea încă îţi mai arde inima? 

— Ea e singura care mă mai ţine în viaţă. 

— Cea pe care o urăşti, mai trăieşte? 

— Au trecut cincizeci de ani de când sufletul celei care m-a 
jignit şi-a părăsit învelişul grosolan. Dar sentimentele unui 
bărbat ca mine nu sunt variabile, întocmai ca anotimpurile. 
Am ucis-o pe fiica Evei şi, aidoma Dumnezeului pe care tu îl 
invoci, am pedepsit şi în copiii ei nevinovaţi crima mamei. 
Nemulțumit de a-i fi sacrificat familia, am învăluit toată 
partea femeiască în focul resentimentelor mele. De o 
jumătate de veac n-am încetat să urmăresc creaturile pe 
care Stăpânul meu şi cu mine le-am condamnat la pedepse 
veşnice! 

— Mă faci să tremur! 

— Fiu al lui Adam, ai fost şi vei fi unul dintre instrumentele 
rezervate răzbunărilor mele. 

— Ah, jur că niciodată... 

— Jurăminte fragile! În ciuda ta, a Dumnezeului tău, vei 
merge pe calea pe care ţi-am trasat-o. Răul a încolţit în 
inima ta; patimile îţi sunt treze, eşti al meu! 

— Sunt liber! 

— Șarpe! strigă Madco, vrei să mă sileşti să te zdrobesc? 
Ascultă, strigă americanul cu mai mult calm, îţi pot îndeplini 
cele mai ambiţioase dorinţe ale inimii; dar pot, de 
asemenea, să-ţi dau peste cap cele mai frumoase planuri pe 
care ţi le-ai făcut. Pleacă, du-te ca fulgerul şi înapoiază-te 
lângă cea pe care o iubeşti ca un nebun. În câteva zile voi fi 
la Paris. Dacă dorinţele tale se realizează, nu vei mai avea 
nevoie de mine; dacă dimpotrivă, ţi se vor pune în cale 
piedici, vino la mine să mă consuli; mă vei găsi în acelaşi 
loc unde ţi-am dat odinioară otrava care te-a scăpat de 
nevastă-ta... Cu bine, fiule! 

Cu aceste cuvinte, Madco dădu pinteni calului şi dispăru 
urmat de servitorul său. Vorbele lui şi mai ales tonul 


infernal cu care rostise cele trei cuvinte: „Cu bine, fiule”, 
făcuse să îngheţe sufletul marchizului. Râmase o vreme 
parcă doborât de greutatea vorbelor pe care le auzise. În 
sfârşit, adunându-şi curajul, hotărî să se înapoieze la Paris, 
lângă unchiul său şi lângă Leonie. Banii daţi de Madco îl 
ajutară să evite primejdiile de toate felurile ce amenințau 
un emigrant al cărui nume nu se afla pe listele de amnistie. 
Încurajat de acel puternic auxiliar, Vandeuil se înapoie pe 
drumul cel mare. Acolo, în schimbul câtorva monede de aur, 
obţinu de la un proprietar de trăsuri o bluză, un bici şi o 
şaretă. În primul târg, alte câteva piese de aur, 
metamorfozate în vin, lichior, etc., îl hotărâră pe primarul 
viticultor al comunei să-i dea o hârtie de trecere, pe numele 
de Thomas Blaiseau, vizitiu, care dovedise cu martori, 
pierderea actelor sale. 

Astfel deghizat, marchizul de Vandeuil se îndreptă liniştit 
către Paris. 

CAPITOLUL XXX. 

Cui non animus formidine divum Contrahitur? Cui non 
conrepunt membra pavore Fulminis horribili cum plaga 
torrida Tellus Contremit et magnum percurrunt murmura 
coelumt Ne, quod ab admissum foede dictumve superbe 
Poenarum grave sit salvendi tempus ad actum” 

LUCREȚIU 

„Care e sufletul vinovat că poate să audă fără să tremure 
bubuitul trăsnetului, când prin zgomotele sale cumplite şi 
repetate face să se cutremure pământul pe care-l devoră cu 
flăcările lui? Un Dumnezeu răzbunător pare să-i strige 
criminalului; „Vai ţie! Timpul pedepselor a venit” 

Traducere liberă. 

Dacă-mi îngăduiţi, cititorilor, să-i lăsăm pe americanul 
Madco, ţi pe marchizul de Vandeuil să se ducă fiecare pe 
drumul lui, la Paris, iar noi să ajungem din urmă trăsura de 
poştă care-l duce pe domnul Granivel, după insuccesul 
soliei sale. Trăsura intră în curtea palatului. La zgomotul 
cailor, generalul Jean-Louis care, ca toţi îndrăgostiţii, are 


auzul fin, îl trase după sine pe unchiul Barnabe care, ca toţi 
filosofii, era surd şi orb, şi-l duse la o fereastră. 

— Totul e pierdut! strigă Jean-Louis, zărindu-l pe tatăl său 
coborând încet din trăsură. 

— De ce crezi asta? întrebă pyronianul. 

— Nu vezi, unchiule, că tata e trist? 

— Iei seriozitatea unui om înţelept drept tristeţe... 
Nepoate, nepoate, n-ai să fii niciodată filosof! 

— Dacă o pierd pe Fanchette n-am să fiu decât un 
nenorocit! 

— Ah, dragul meu, astea sunt roadele excelentelor 
precepte pe care m-am străduit să ţi le introduc în cap încă 
din copilărie? Cum, pentru că un tată sau soarta, ceea ce e 
exact același lucru, căci şi unul şi altul nu sunt decât piedici, 
cum deci, zic eu, pentru că un tată sau soarta te vor lipsi de 
iubita ta, liniştea, ba chiar fericirea întregii tale vieţi să fie 
tulburate pentru totdeauna? Nepoate, filosofia te va 
învăţa... 

Pyronianul ar fi continuat şi fără îndoială că dizertaţia lui 
filosofică ar fi fost la fel de luminoasă ca şi celelalte, dacă n- 
ar fi observat dispariţia nepotului pe care voia să-l 
îndoctrineze. După ce a scos două sau trei oftaturi 
pricinuite de frivolitatea tinerilor, îşi făcu datoria de a se 
îndrepta, în modul cel mai filosofic, pentru a-şi satisface 
curiozitatea, cu alte cuvinte, se îndreptă încetişor către 
fratele său, singurul care putea să-i dea noutăţi despre 
Fanchette şi despre felul cum îl primise domnul de 
Parthenay. Dar Jean-Louis, care şi aflase răspunsul 
echivalent cu năruirea speranţelor sale, dăduse frâu liber 
durerii. La început, voi să se urce pe cal, să dea fuga la 
fermă şi s-o răpească pe Fanchette, chiar şi fără voia ei 
dacă trebuia. 

— Nu vedeţi, îi spuse tatălui şi unchiului său, că 
încăpăţânarea bătrânului va pricinui nenorocirea tuturor? 
Crezi tată, crezi unchiule, că-l voi lăsa pe marchizul de 
Vandeuil să pună liniştit mâna pe Fanchette? Nu; chiar dacă 


moartea cea mai crudă mă va aştepta la uşa bisericii, rivalul 
meu nu va intra în acel lăcaş decât peste cadavrul meu! 

— Ah, patimi, patimi! strigă pyronianul în extaz, cât sunteţi 
de elocvente! Dar ce logicieni proşti faceţi! Ascultă, frate, şi 
mai ales tu, nepoate; iată ce cred eu că trebuie făcut în 
împrejurarea de faţă... 

Pyronianul vorbi astfel timp de o oră şi vei fi de acord cu 
mine, cititorule, că am dat dovadă de multă bunăvoință faţă 
de dumneata când am înlocuit un discurs de un ceas doar 
cu un rând de puncte. Orice-ar fi, nu-ţi cer nici un fel de 
recunoştinţă pentru acest procedeu delicat, fiindcă am 
motivele mele ca să procedez astfel. Le vei ghici dacă vei 
putea, nu mă neliniştesc câtuşi de puţin din pricina asta. 

Vă spuneam deci că Barnabe a vorbit timp de un ceas. 
Primele fraze ale discursului său au fost ascultate şi înţelese 
de cei doi auditori ai săi; dar asta a fost tot. Jean-Louis, la 
începutul celei de a zecea fraze, iar moş Granivel, la 
sfârşitul acesteia începură a se gândi la alte lucruri. 
Generalul visa cum să înlăture obstacolele care se opuneau 
la căsătoria lui cu Leonie, iar moş Granivel recapitula, în 
memorie, obiecțiile ducelui şi ofertele strălucitoare pe care 
i le făcuse fără nici un rezultat. În sfârşit, pyronianul îşi 
isprăvi liniştit discursul. Moş Granivel luă cuvântul şi zise: 

— l-am oferit ducelui mâna fiului meu pentru fiica sa, 
împreună cu trei milioane. Ducele, care e un om cinstit, deşi 
puţin cam mândru, a refuzat pentru că, zice el, şi-a dat 
cuvântul faţă de nepotul său, care nu mai trage nădejde la 
nici o avere decât la mica fermă salvată din naufragiu de 
credinciosul valet de cameră al bătrânului senior. Mi se 
pare că, dacă m-aş duce să-l caut nu pe duce ci pe Vandeuil, 
căruia i-aş propune două sute de mii, trei sute, cinci sute de 
mii de franci, mă rog, oricât ar vrea, aş obţine mai uşor 
renunţarea la mâna verişoarei sale. Atunci ducele n-ar mai 
putea, cu toată dorinţa lui, să-l însoare pe Vandeuil cu o fată 
pe care acesta n-ar mai vrea-o; ergo, cum zice frate-meu, 
Leonie ar fi atunci a lui Jean-Louis. 


— Bravo, frate dragă, strigă pyronianul, iată logica şi încă 
o logică strânsă. Totuşi există o obiecţie care se opune 
argumentului tău. Marchizul de Vandeuil, ademenit de 
momeala sumelor oferite cupidităţii sale, va renunţa, cred şi 
eu ca şi tine, la mâna Leoniei, care astfel va fi liberă, 
concedo; dar ce se va întâmpla dacă, după ce Leonie nu se 
va mai mărita cu vărul ei, ducele nu-şi va da 
consimţământul ca Jean-Louis să se însoare cu ea? Nego. 
Ducele, la fel de orgolios ca mai înainte, şi mândru ca un om 
cinstit aflat în nenorocire, va vrea mai puţin ca niciodată să 
consimtă la această căsătorie disproporţionată; nădăjduiam 
totul de la el dacă ar mai fi fost încă bogat şi puternic. Sărac 
şi fără credit, va fi inflexibil. 

— Hm... Hm... făcu moş Granivel scărpinându-se în cap în 
semn de încurcătură. 

— Vezi frate, reluă pyronianul înaintat de efectul 
argumentului său, că ştim să răspundem afi rem şi să 
punem imediat degetul pe rană. 

— Ascultaţi, strigă Jean-Louis, cred că am găsit mijlocul să 
împăcăm pe toată lumea! 

Imediat Barnabe şi moş Granivel se apropiară şi ascultară 
atenţi. 

Mai îngăduiţi-mi o dată, cititorilor eminamente indulgenţi, 
de a înlocui printr-un rând de puncte ceea ce le-a spus 
Jean-Louis rudelor sale. Nădăjduiesc că scuza de a vă fi 
oferit această soluţie vă va face plăcere. Dacă vorbesc, veţi 
afla înaintea mea deznodământul; iar un deznodământ 
trebuie să-l amuze şi să-l surprindă pe cititor. Pentru a-l 
amuza şi a-l surprinde veţi fi de acord că trebuie să fie nou 
şi neaşteptat; dacă v-aş preveni acum, nu veţi jnai fi 
surprinşi mai târziu. Ergo, suportaţi ca acest rând de 
puncte să ţină locul a ceea ce Jean-Louis a spus, mai 
adineauri, tatălui şi unchiului său. 

Jean-Louis nici n-a apucat să-şi dezvăluie planurile, că moş 
Granivel a şi început să strige după caii de poştă. În vreme 
ce servitorii se grăbeau să-l asculte, pyronianul - foarte 


prudent de felul său - alergă la bucătărie şi porunci să se 
pregătească pentru berlina de călătorie excelente aluaturi 
de Chartres, un pateu de ficat de gâscă, etc., flancate şi 
escortate de vinuri vechi de Bordeaux şi de Bourgogne, 
totul ca antidot împotriva melancoliei. Aceste precauţii 
odată luate, unchiul Barnabe se vâri în berlină, 
resemnându-se, în mod filosofic, la orice evenimente; 
fratele său şi Jean-Louis luară loc alături de el, surugiul 
pocni din bici şi porni în galop. Să-i lăsăm să gonească... 
Oare unde se duc? Asta o veţi afla în curând. 

Acum, cititorilor, vă rog să urmăriţi cu ochii pe bătrânelul 
scund care trece pe Pont-Neuf şi care se îndreaptă către 
strada Postes. Il vedeţi dispărând în misterioasa lui redută; 
remarcaţi ochii strălucitori ai bătrânului, faţa lui cenuşie, 
fruntea cheală şi brăzdată de riduri. Îndreptaţi-vă apoi 
privirile asupra a tot ceea ce-l înconjoară şi veţi recunoaşte 
lesne în persoana lui pe americanul Madco. De trei zile, 
răzbunătorul personaj aşteaptă vizita marchizului de 
Vandeuil. În fiecare dimineaţă îşi trimite sluga în oraş şi în 
fiecare seară e din ce în ce mai nemulţumit. În sfârşit, în 
cea de a patra noapte, americanul a ieşit din bârlogul săU. 
S-a urcat pe cal şi a părăsit Parisul. Să-l lăsăm să meargă în 
trapul bidiviului... încotro se duce? Veţi afla imediat. Şi asta 
nu e tot: remarcaţi lungul şir de trăsuri de piaţă care 
străbat Parisul? Zăriţi, în a şaptea trăsură, un bărbat cu 
bluză albastră, al cărui mers şi ale cărui maniere 
contrastează puternic cu cele ale celorlalţi vizitii din jur? 
Acesta e marchizul de Vandeuil. Tocmai a sosit la Paris. Abia 
a tras trăsura în remiză că marchizul se şi curăţă, îşi 
schimbă hainele şi alergă la poştă. Iese cu o scrisoare în 
mână şi cu bucuria zugrăvită pe chip. După două ceasuri, 
pleacă, pe jos, din Paris. Să-l lăsăm să meargă... Unde se 
duce? Veţi afla în curând. 

Acum, cititorilor, transportaţi-vă împreună cu mine, în 
satul din G., la nici o leghe de ferma din Chenettes unde 
locuieşte ducele împreună cu fiica sa. Satul nu are decât un 


singur han, „Le Grand-Cerf”. În acel moment, în han se află 
şase călători. Trei au sosit cu berlina cu patru cai, în urmă 
cu două zile; aceştia sunt domnii Granivel, tatăl, fiul şi 
unchiul. Au fost la ferma din Chenettes şi s-au întors furioşi. 
Ceilalţi doi călători locuiesc, începând din acea dimineaţă, 
într-una din odăile mai îndepărtate ale hanului: aceştia sunt 
Madco ţi servitorul său. În sfârşit, al şaselea călător, abia a 
poposit: e marchizul de Vandeuil. Acum urmează marile 
lovituri. Atenţie! 

CONCLUZIE. 

Trebuie sa va amintiţi, cititorilor, că hanul „Le Grand-Cerf” 
închide în el principalele personaje ale acestei istorii, pe 
care întâmplarea pare a le fi reunit în mod special pentru a 
produce cine ştie ce catastrofă. Lucru înfricoşător! Un mic 
spaţiu, un loc ignorat, adăposteşte în el mai multe patimi 
arzătoare decât ar trebui ca să răvăşească întreaga 
Europă! Actorilor mei nu le lipseşte decât un mare teatru! 
Jean-Louis, sosit mai demult, l-a şi văzut pe duce. În zadar i- 
a oferit tot ceea ce putea să-i ofere; ducele a respins orice 
ofertă. Nu i-a rămas decât o singură nădejde şi acum 
aşteaptă sosirea marchizului de Vandeuil pentru a-i veni de 
hac sau... Jean-Louis e furios. 

Moş Granivel, uluit de încăpăţânarea ducelui, nu mai ştie 
ce să creadă. Bea, ca să facă şi el ceva; cât despre pyronian, 
compune un nou discurs: vă spun destul, dacă vă 
mărturisesc că el este cel mai fericit dintre toţi trei. 

Dar ce face implacabilul Madco? Ţi-a trimis servitorul la 
fermă şi a aflat că marchizul încă nu sosise. Se hotărăşte să 
plece a doua zi, în zori, la Paris, dacă marchizul de Vandeuil 
nu va apărea până în seara acelei zile. Americanul aude 
sunând orele, cu o nelinişte mult mai mare decât a unui 
criminal ale cărui clipe sunt numărate. Tremurând, vede 
cum soarele dispare la orizont; căci începe să nu mai 
creadă în reîntoarcerea omului care trebuie să rănească şi 
să ofilească viaţa Leoniei, a unei femei! Furios, îl blestemă 
pe Vandeuil cum îi vine la gură! Se jură să-l pedepsească şi- 


şi cimentează jurământul prin cele mai cumplite blasfemii. 
Marchizul şi-a bătut joc de el, răpindu-i o victimă. Într-unul 
din momentele în care, încetând să mai blesteme, bătrânul 
pare că vrea să pună capăt agitaţiei care-l devoră, răsună 
zgomotul unei uşi ce se deschide în camera de alături. 
Madco trage cu urechea ţi aude niţte cuvinte ce nu se 
înţeleg bine şi peste puţin timp câteva fraze fără cap şi fără 
coadă, al căror sens se străduie inutil să-l înţeleagă. 
Persoana din camera vecină geme, ameninţă şi jură să se 
răzbune. E vocea unui bărbat: vorbeşte despre dragoste, 
despre o femeie. Madco e numai urechi; se apropie 
încetiţor de peretele care desparte camera sa de cea a lui 
Jean-Louis, căci străinul nu este altul decât generalul, şi nu 
pierde niciunul dintre cuvintele pe care durerea i le smulge 
eroului nostru. Americanul e încântat: niciodată n-a auzit 
nişte fraze mai pătimaşe; niciodată un suflet n-a închis în el 
flăcări mai încinse; în sfârşit, niciodată bănuiala, gelozia, 
răzbunarea n-au găsit un mai vast câmp de exploatare. 
Madco vrea să pună mâna pe el. Arde de dorinţa de a-l 
călăuzi pe noul Side şi de a aduce - prin mâinile acestuia - 
nenorocirea veşnicei fiinţe iubite: femeia! O, ce plăcere! E 
vorba despre o femeie! 

— Cine geme alături de mine? întrebă cu glas dulce 
bătrânul. 

Jean-Louis deschide brusc uşa camerei unde se găsea şi 
apare în faţa americanului. 

— Ce faci aici, bătrâne? 

— Fiule, îl aştept pe cel nefericit ca să-l ajut, pe cel slab ca 
să-i insuflu tărie, pe cel puternic, ca să-l călăuzesc... 

— M-ai auzit? 

— Da, tinere smintit! Acum cunosc şi energia dragostei 
tale şi nefericirea de care te temi! Pot să te scap de 
disperare! 

— Dumneata, bunule bătrân? 

— N-am decât să rostesc un singur cuvânt şi Leonie de 
Parthenay este a ta... Vezi că ştiu despre ce e vorba? 


— Dar marchizul de Vandeuil? 

— N-o va avea niciodată, atâta vreme cât mă voi opune eu. 
De altfel, el e departe... 

— Ba e aici! 

— Cine ţi-a spus? 

— L-am văzut... Dar cum tremură... Nu va ieşi din odaie! 

— Deci bănuielile mele erau întemeiate! strigă Madco. 
Ticălosul de Vandeuil, dispreţuind ofertele mele, n-a 
îndrăznit să vină să mă caute. Să tremure! Mă voi răzbuna 
pe el şi voi da, în acelaşi timp, un exemplu cumplit! Ascultă 
tinere, adăugă el întorcându-se spre Jean-Louis, pot şi 
vreau s-o salvez pe Leonie. Pentru asta, n-am de spus decât 
un cuvânt şi-l voi spune... Fiindcă trebuie să-l pedepsesc pe 
Vandeuil care-mi va sluji el însuşi să-mi pedepsesc, mai apoi, 
duşmanii mei de moarte. Unde se află acum Vandeuil? 

— A plecat de două ceasuri la ferma din Chenette. Un om 
devotat pe care-l am prin acele locuri a venit să-mi spună 
despre primirea părintească pe care i-a făcut-o ducele şi 
despre vestea apropiatei lui căsătorii cu Fanchette. 

— Ţi-o repet nebunule, smintitule ce eşti! Niciodată 
Vandeuil nu se va însura cu iubita ta! Pentru ce zi a fost 
anunţată nunta rivalului tău? 

— Pentru mâine! 

— Pentru mâine? 

— Vai, da; de multă vreme au fost luate toate precauţiile 
pentru ca această blestemată căsătorie să aibă loc de 
îndată ce va sosi marchizul. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să mă bat cu marchizul. Mâine, în zori, unul dintre noi 
doi va muri. 

— Eşti deci în stare să-ţi sacrifici zilele pentru o femeie? 

— Pentru Leonie aş sacrifica şi o mie de vieţi. 

— Bine, tânăr nebun! îmi place să te văd astfel! Ţi-o spun 
încă o dată, Vandeuil n-o va strânge niciodată în braţe pe 
cea pe care o doreşte cu atâta ardoare! Mâine la ceasul 
căsătoriei, voi fi la biserică... Să fii şi tu acolo, cu tatăl şi cu 


unchiul tău. Adio! Vreau să mă bucur câteva ceasuri de o 
odihnă de care am mare nevoie. 

Nehotărât în privinţa a ceea ce urma să întreprindă, Jean- 
Louis crezu, totuşi, că n-avea ce pierde dacă urma sfaturile 
date de extraordinarul personaj care se interesa de soarta 
lui şi a lui L&onie. Îşi făgădui deci să se ducă la biserica din 
sat la ora la care ducele, Leonie şi marchizul se vor afla 
acolo pentru cruda ceremonie... 

Sună de ora zece şi clopotele bisericii de ţară anunţară, 
nunta proiectată. Jean-Louis, devorat de nerăbdare, moş 
Granivel afurisind şi înjurând, şi pyronianul, între un 
argument pentru şi altul contra, se îndreptară către 
parohie. Din cealaltă parte, înaintau către acelaşi loc, 
ducele, cu conştiinţa datoriei împlinite, Leonie cu inima 
sfâşiată, şi Vandeuil, în culmea bucuriei. Singur, calm, rece, 
hotărât, Madco aducea cu sine o decizie de nezdruncinat ţi 
un resentiment veţnic. 

Preotul înaintă ca să schimbe inelele; când văzu aceasta, 
Jean-Louis puse mâna pe spadă ca să-l lovească pe 
Vandeuil, când iată că Madco, înfăşurat în mantia lui şi 
înaintând grav spre altar, opri explozia de mânie a 
generalului. 

— Opriţi! zise americanul cu un aer impunător; Leonie de 
Parthenay nu poate fi soţia marchizului de Vandeuil. 

— Insolentule! strigă marchizul furios, cine ţi-a dat acest 
drept? 

— Priveţte! Rostind aceste cuvinte, Madco lăsă să-i cadă 
enorma mantie care-l acoperea. Mă recunoşti? strigă el 
îndreptând asupra lui Vandeuil ochii strălucind de 
răzbunarea satisfăcută. 

— Dumnezeule! strigă marchizul văzându-l pe american, 
sunt pierdut! 

— Nu, replică Madco, depinde de tine ca să mă obligi să 
tac! 

— Ah, spune ce vrei... 

— Renunţă la Leonie de Parthenay! 


— Cum? îmi poţi cere una ca asta? 

— Atunci am să spun ce ştiu... 

— Bine, renunţ! zise îngrozit marchizul. 

— Ce-mi aud urechile? îi întrerupse ducele aruncând spre 
american şi spre Vandeuil o privire fixă şi scrutătoare. Îmi 
explici şi mie, domnule? 

— Întreabă-l pe nepotul tău, îi răspunse bătrânul; numai el 
singur îţi mai poate răspunde acum... 

La replica ironică a americanului, Vandeuil, abătut, se lăsă 
să cadă pe una din băncile corului. 

— Ce taină cumplită există între voi doi? întrebă ducele 
curios să afle şi tremurând de teama de a şti... Vandeuil, 
eşti nedemn de fata mea? 

Vandeuil păstră o tăcere mohorâtă. 

— Nobile marchiz, ai de gând să vorbeşti? strigă Madco, 
cu 0 expresie de răutate diabolică. Din moment ce tu nu 
poţi, am să mă achit eu de această sarcină... Linişteşte-te, 
nu voi spune decât ceea ce trebuie pentru a-mi îndeplini 
planurile! Duce de Parthenay, fiica ta nu se va putea mărita 
niciodată cu marchizul de Vandeuil. Nu mă întreba nimic, 
căci dacă vocea mea ţi-ar dezvălui secretul fatal care-i 
desparte pentru totdeauna, fruntea ta, acoperită de roşeaţa 
ruşinii, s-ar umili în ţărână. Ceea ce ţi-am spus, ţi-e de- 
ajuns. Mă vezi, sunt bătrân, singur şi fără putere. Şi totuşi 
nepotul tău, înconjurat de prieteni şi de servitori, nu 
cutează să ridice ochii spre mine. Departe de asta, îţi va 
declara el singur, cu riscul de a-şi pierde viaţa şi onoarea,. 
Că nu poate să se însoare cu Leonie. Haide, laşule... 
Vorbeşte, sau vorbesc eu... 

Cu voce slabă, marchizul declară că renunţa la mâna 
verişoarei sale. 

— Trebuie, pentru că vreau! Totul ne separă, ne separă 
pentru totdeauna! 

— Îl auzi! strigă Maico întorcându-se spre duce. Acum 
sunt satisfăcut! adăugă americanul. Şi, aruncând spre 
Leonie o privire crudă, spuse: 


— În curând, această tânără se va căsători cu omul ales de 
ea, omul care trebuie s-o facă pentru totdeauna fericită. Am 
încredere în el, în tine, Vandeuil şi mai ales în patimile care 
vă sfâşie inimile, ca să-m înlesniţi cea mai dulce răzbunare. 
Adio, copii ai lui Adam! În clipa nenorocirii, gândiţi-vă la 
Madco ţi la binecuvântarea lui nupţială! 

Vorbind astfel, americanul îşi scutură, cu un aer 
înverşunat, mantia ce-l învăluia. Ai fi spus că, aidoma 
ferocelui Argant din Ierusalimul eliberat, venise să 
răspândească, în lăcaşul Domnului, toţi şerpii infernului. 
Chiar când era de-acum departe, fiecare îi mai auzea încă 
glasul. 

Acum, cititorilor benevoli, aceste puncte n-au alt scop 
decât să înlocuiască discursurile lui Barnabe şi rugăminţile 
lui Jean-Louis către duce, care, până la urmă, se lăsă 
înduioşat şi-i căsători pe cei doi îndrăgostiţi. 

În ziua celebrării acestei căsătorii atât de dorită şi atât de 
des întreruptă, o voce sinistră făcu să răsune bolțile 
bisericii: Opus consummatum est45, strigă vocea. Şi un râs 
satanic vesti prezenţa lui Madco. 

Jean-Louis vru să fugă după el. Leonie îl reţinu şi 
americanul dispăru. 

Cititorilor, liniştiţi-vă; prezicerile şi răutăţile lui Madco nu 
s-au împlinit; Fanchette e frumoasă şi înţeleaptă; Jean-Louis 
e un om cinstit, iar cerul e drept. 

— În sfârşit, strigă Jean-Louis în camera nupţială, 
sărutând-o pe Fanchette. 

— În sfârşit! strigă pyronianul, rostind ultimul discurs, 
după care adormi. 

— În sfârşit! zise moş Granivel, scoțând din nisip o sticlă cu 
vin şi veselindu-se. 

— În sfârşit! zise Fanchette ştergându-şi o lacrimă. 

În ce mă priveşte, şi eu zic la fel; dar eu ţin la dulcea 
lacrimă... 

În sfârşit, cititorilor, vă părăsesc. 


SFÂRŞIT 


1 Traducerea versurilor şi a notelor, neurmate de nici o 
altă menţiune aparţine traducătoarei. 

2 Colibă uriaşă, în Antile şi Guyana franceză, construită 
din trunchiuri şi frunze, care adăposteşte foarte multe 
familii. 

3 Filosoful grec Diogene (413-323 î.e.n.) îşi manifesta 
disprețul pentru bunurile trecătoare şi pentru convenţiunile 
sociale, locuind într-un butoi şi lipsindu-se de cele mai 
necesare obiecte. (n.k.) 

4 Impozit pe cap de om. 

5 Item - termen latin întrebuințat la enumerări şi 
inventare; înseamnă „pe lângă aceasta, de asemenea”. 
(n.k.) 

6 E vorba de Palatul de Justiţie. 

7 Bluză ţărănească, lungă şi largă, încheiată în faţă cu 
nasturi şi purtată în Franţa. 

8 Primul dintre marii sceptici greci (365-275 î.€e.n.). 

9 Nu e îngăduit. (lat.). 

10 Prin înţelepciune. (lat.). 

11 Ergo - în limba latină: aşadar, deci. (n.k.). 

12 Buridan - doctor scolastic francez care a trăit în secolul 
al XIV-lea. Profesorul Jean Bouridan avea obiceiul să dea ca 
ilustrare a situaţiei unui om care nu se poate hotări între 
două solicitări exemplul unui măgar, care, pus între o 
găleată cu apă şi un coş cu ovăz, îşi prelungeşte foamea şi 
setea de care e cuprins fiindcă nu ştie cu ce să înceapă. 

13 scuzi - traduce cuvântul francez ecus = veche monedă 
de argint; valora în mod obişnuit 3 franci. 

14 Vai celor învinşi (lat.). 

15 Plictis (engl.). 


16 Vânzare sau ipotecare a unui bun la mai multe 
persoane deodată. 

17 Rugăciune pentru morţi. 

18 Pacea fie cu voi (lat.) 

19 Între cupe cu vin (lat.); prin extensie, beat, cherchelit. 

20 Vă cunun (lat.). 

21 Şi despre toate lucrurile ce pot fi cunoscute (lat.). 

22 Frazele din această năstruşnică dizertaţie a lui Jean- 
Louis parodiază latina medievală. 

23 De aici iubirile şi urile (lat.). 

24 În mers de iamb (lat.). 

25 E vorba de închisoarea Saint-Pelagie. 

26 Chiar cu teama de a fi acuzat de plagiat, mărturisesc în 
mod cinstit, că Rabelais mi-a sugerat această glumă şi-i invit 
pe cei care vor să râdă un moment, să citească lucrarea sa 
Pronostication pantagruetine, bucată plină de haz, unde 
veţi găsi multe trăsături şi ideea primară a acestui paragraf. 
Cât despre această carte, va avea bunul rezultat de a-1 face 
pe Rabelais cunoscut celui ce nu l-a citit, ceea ce va fi un 
lucru foarte important (N. A.). 

27 Numim limbă socială acel fel de a discuta care nu se 
ocupă decât despre vreme, toalete, despre importanţa unui 
pliu al unei rochii, în sfârşit, despre acele nimicuri serioase 
ce furnizează spiritului mii de alte nimicuri şi de veşnice 
repetări inutile. Cred că în Franţa s-ar putea crea tipul 
etern al unei conversații specifice vizitelor. (N. A.). 

28 Jean-Frangois La Harpe (1739-1803), critic francez, 
autorul unui Curs de literatură, scris într-un spirit foarte 
clasic. 

29 Sebastien Roch Nicolas de Chamfort (1740-1794), 
scriitor francez; a improvizat, în saloane, elementele 
culegerii sale postume Idei, maxime şi anecdote. Urmărit de 
Teroare, s-a sinucis. 

30 Anteriu cu mâneci până la cot. 

31 Necontrazicând pe nimeni (lat.). 

32 Privind oamenii (lat.). 


33 Prin filosofie (lat.). 

34 Căci... căci (lat.). 

35 Jacques Pradon (1644-1693), poet francez. A 
reprezentat odată cu Racine, o tragedie consacrată Fedrei. 

36 Agenţi de poliţie, spanioli. 

37 Creşteţi şi vă înmulţiţi (lat.). 

38 Scrisoare din partea regelui pentru a fi întemnițat la 
Bastilia. 

39 Aluzie la sora eroinei din basmul Barbă-Albastră de Ch. 
Perrault. 

40 Nu este înţelept cel ce zice: credeam (lat.). 

41 Speranţa zboară spre iubire (lat). 

42 Unde-am semănat pe brazdă boabe mari de orz, acolo 
les acum neghină şi netrebnicul ados (lat.). 

Vergiliu, Bucolica V, vers. 36 

43 „...Nu, dacă prefer acum şi odinioară, aşa va fi...” (lat.); 

44 Mai rar pedeapsa însă cea şchioapă de pictor N-a prins 
pe vinovatul fugindu-i din pripor (lat.). 

Horatius, Opera Omnia, | 

45 Faptul s-a săvârşit (lat.).