Andre Gide — Pivnitele Vaticanului

ANDRE GIDE 


ANDRE GIDE 


PIVNIIELE 
VATICANULUI 


traducere din limba franceză de 


Mioara Izverna 


RAO 


CARTEA ÎNTÂI 
ANTHIME ARMAND-DUBOIS 


Eu unul am ales. Am optat pentru ateismul social. Exprim acest 
ateism de vreo cincisprezece ani, într-o serie de lucrări... 
Georges PALANTE, Cronică filosofică din Mercure de France 
(dec. 1912) 


În anul 1890, sub pontificatul lui Leon al X//I-lea, renumele 
doctorului X..., specialist în boli reumatice, îl aduse pe 
francmasonul Anthime Armand-Dubois la Roma. 

— Te duci la Roma să-ţi îngrijești trupul! exclama Julius de 
Baraglioul, cumnatul lui. Acolo o să-ţi dai seama că sufletul îţi 
este mult mai bolnav decât trupul! lar Armand-Dubois 
răspundea, pe un ton de compătimire exagerată: 

— Bietul meu prieten, privește-mi umerii. 

Blajinul Barag/ioul își ridica privirea, fără să vrea, spre umerii 
cumnatului său; se cutremurau ca scuturaţi de un râs adânc, de 
nestăpânit; și într-adevăr te cuprindea mila văzând acel trup 
mare, pe jumătate paralizat, folosindu-și ultimele puteri în chipul 
acesta grotesc. Era limpede că fiecare rămânea neclintit pe 
poziţia lui și că elocinţa lui Barag/iou/ nu putea să schimbe 
nimic. Dar, cine știe, poate că timpul... povaţa tainică a locurilor 
sfinte... Profund descurajat, /u/ius mai spunea doar atât: 

— Anthime, starea ta mă îngrijorează (umerii își încetau 
dintr-o dată dansul, căci Anthime își iubea mult cumnatul). 
Poate că peste trei ani, în timpul jubileului, când voi veni la voi, 
vei fi mai bine! 

Veronique, în schimb, își întovărășea soţul într-o stare 
sufletească cu totul diferită: fiind credincioasă, ca și sora ei 
Marguerite și ca și Julius, acea îndelungată ședere la Roma 
însemna împlinirea uneia dintre marile ei dorinţe; Veronique își 
umplea viața monotonă și plină de dezamăgiri cu tot felul de 
mărunte practici religioase și, neputând avea copii, se consacra 
întru totul acestui ideal. Dar, din nefericire, nu nutrea mare 
speranţă că-l va aduce pe Anthime pe calea credinţei. Ştia încă 


de mult timp câtă încăpățânare se ascunde sub fruntea aceea 
înaltă. Abatele F/ons o avertizase: 

— Opiniile intransigente, îi spusese el, sunt și cele mai rele. 
Nu mai spera decât într-un miracol. 

Încetase să mai sufere. Încă din primele zile ale instalării lor 
la Roma, fiecare dintre cei doi soţi își organizase existenţa în 
felul său: Veronique își consacra timpul treburilor gospodărești 
și rugăciunilor, Anthime cercetărilor sale științifice. Trăiau astfel, 
unul lângă celălalt, suportându-se reciproc și întorcându-și 
spatele. Așa se face că între cei doi soţi domnea un fel de 
înţelegere și că asupra lor plana un fel de fericire, fiecare dintre 
ei găsind în sprijinirea celuilalt prilejul de a-și folosi cu discreţie 
virtuțile. 


Locuinţa pe care o închiriaseră prin intermediul unei agenţii 
avea, așa cum se întâmplă în cazul celor mai multe locuinţe 
italienești, pe lângă unele calităţi neașteptate, și mari cusururi, 
întinzându-se pe tot etajul întâi din palatul Forgetti, via Lucina, 
avea o terasă frumoasă unde Veronique își puse în minte, de 
cum o văzu, să cultive aspidistre, plante cărora le mergea atât 
de rău în apartamentele din Paris; dar, ca să ajungă pe terasă, 
era obligată să treacă prin oranjerie, unde Anthime își instalase 
laboratorul; acesta hotărâse că prin laboratorul lui se putea 
trece doar la anumite ore din zi. 

Fără să facă zgomot, Veronique împingea ușa și se strecura 
discret prin încăpere, cu ochii în pământ, precum un călugăr ce 
trece prin faţa unor obscene graffiti, căci nu-i plăcea să vadă 
cum, în fundul camerei, revărsându-se dintr-un fotoliu de care 
era sprijinită o cârjă, uriașa spinare a lui Anthime stătea 
încovoiată deasupra cine știe cărui lucru necurat. La rândul lui, 
Anthime se făcea că nu o aude. Dar de îndată ce ieșea din 
cameră, se ridica greoi din fotoliu, se târa spre ușă și, plin de 
ţâfnă, cu buzele strânse, împingea zăvorul cu o mișcare 
autoritară a degetului arătător. 

Apoi, la scurt timp, venea clipa când pe cealaltă ușă intra 
Beppo, să-i ia comisioanele. 


Anthime îl remarcase pe Beppo - un băietan de vreo 
doisprezece-treisprezece ani, zdrenţăros, fără părinţi și fără 
adăpost - la câteva zile după sosirea sa la Roma. Așezat în faţa 
clădirii unde cei doi soţi descinseseră la început, pe via Bocea di 
Leone, Beppo atrăgea atenţia trecătorilor arătându-le o lăcustă 
pitită sub un smoc de verdeață într-o mică legătură de stuf. 
Anthime îi dăduse pe insectă șase bănuţi, și apoi, cu puţinele 
cuvinte italienești pe care le știa, îi explicase copilului că, în 
locuinţa unde avea să se instaleze a doua zi, pe via Lucina, va 
avea nevoie, curând, de câţiva șobolani și că orice vieţuitoare ce 
se târăște, înoată, umblă pe pământ sau zboară îi folosește 
pentru documentare. Lucra pe fiinţe vii. 

Beppo era foarte iscusit în asemenea treburi și i-ar fi putut 
aduce chiar și vulturul sau lupoaica de pe Capitoliu. Această 
meserie îi convenea, căci se potrivea de minune cu plăcerea lui 
de-a umbla după șterpeleală. Anthime îi dădea zece bănuţi pe 
zi; Beppo ajuta și la treburile casei. La început, Veronique îl privi 
cu antipatie; dar din clipa când observă că se închină când trece 
prin fața Madonei așezate în colțul dinspre nord al casei, îi trecu 
cu vederea înfățișarea zdrențăroasă și îi îngădui să ducă în 
bucătărie apa, cărbunele, lemnele și curpenii de foc, ba chiar, 
marțea și vinerea, când Caroline, servitoarea pe care o 
aduseseră cu ei de la Paris, era prea ocupată cu gospodăria, 
Beppo o însoțea pe Veronique la piaţă și îi ducea coșul. 

Beppo nu o iubea pe Veronique; dar se îndrăgostise de 
savant care, curând, renunţă să mai coboare, cu greu, în curte, 
ca să-și ia în primire victimele, și îi îngădui băiatului să urce în 
laboratorul lui. Aici se ajungea prin terasă, urcând pe o scară 
ascunsă, ce o lega de curte. In ursuza-i singurătate, inima lui 
Anthime bătea parcă mai tare când auzea zgomotul ușor făcut 
de picioarele goale ale băiatului pe dale; nu lăsa să se vadă 
nimic din toate astea; nu exista lucru care să-l poată tulbura în 
munca sa. 

Băiatul nu bătea în geamul de la ușă, ci îl zgâria cu unghia și, 
cum Anthime continua să stea aplecat peste masa de lucru fără 
să răspundă, făcea patru pași înainte și rostea, cu vocea-i de 
copil, un „permesso?”, care însenina încăperea. După voce, 
Beppo părea un înger; de fapt era un ajutor de călău. Oare ce 
nouă victimă mai aducea în traista pe care o punea pe masa de 
tortură? Prea absorbit adeseori de munca sa, Anthime nu 


deschidea traista imediat, ci doar arunca spre ea o privire 
rapidă; dacă pânza tremura, era bine; pentru acest Moloch era 
bună orice vieţuitoare: șobolan, șoarece, pasăre, broască. 
Uneori Beppo nu aducea nimic; intra totuși în cameră: știa că 
Armand-Dubois îl așteaptă, chiar dacă venea cu mâinile goale; 
și, în timp ce copilul, fără să facă nici cel mai mic zgomot, stătea 
aplecat, alături de el, și urmărea cruda experienţă, savantul 
gusta vanitoasa plăcere de fals zeu, simțind cum privirea uimită 
a puștiului se oprește rând pe rând, plină de spaimă, asupra 
animalului și plină de admiraţie asupra lui însuși. 

Înainte de a experimenta pe om, Anthime Armand-Dubois 
pretindea că reduce la „tropisme” orice activitate a animalelor 
pe care le cerceta. Tropisme! Nu se inventase bine cuvântul, și 
iată că mulţi îl foloseau; nenumărați psihologi nu mai vorbeau 
decât despre tropisme. Tropisme! Ce lumină neașteptată 
emanau aceste silabe! Era limpede că organismul ceda unor 
excitaţii asemănătoare celor ce fac ca floarea-soarelui să se 
întoarcă spre soare (ceea ce se poate explica ușor prin câteva 
legi simple de fizică și de termochimie). Cosmosul dobândea în 
sfârșit o blândeţe încurajatoare. Până și în cele mai neprevăzute 
mișcări ale fiinţei se putea recunoaște o desăvârșită supunere 
față de agentul excitant. 

Pentru a-și atinge scopul, adică pentru a obţine de la 
animalul învins mărturia simplităţii sale, Anthime Armand- 
Dubois inventase un sistem complicat de cutii cu pereţii colorați 
și cu forme diferite, prevăzute cu trape, labirinturi și tot felul de 
despărțituri ce conţineau unele hrană, altele nimic și altele praf 
de strănutat: erau niște instrumente diabolice care, nu după 
mult timp, s-au bucurat de mare trecere în Germania și, sub 
denumirea de  Vexierkasten, au ajutat noua şcoală 
psihofiziologică să facă încă un pas spre necredinţă. Și, ca să 
acționeze în mod distinct asupra unui anumit simţ al animalelor 
sau asupra unei anumite părţi a creierului, unora le scotea ochii, 
altora le distrugea auzul, iar pe altele le castra și le jupuia de 
piele; sau le scotea creierul ori vreun alt organ socotit 
indispensabil, dar de care animalul - pentru ca Anthime să-și 
poată face experienţa - se putea lipsi. 

Comunicarea sa asupra „reflexelor condiţionate” 
revoluționase Universitatea din Uppsala; stârnise discuţii 
violente, la care participaseră cei mai mari savanţi străini. Dar în 


mintea lui Anthime se nășteau noi întrebări; lăsându-și colegii 
de breaslă să cârtească, își conducea cercetările pe alte căi, 
vrând să pătrundă și mai adânc în tainele lui Dumnezeu. 

Nu-i era de ajuns să admită grosso modo că orice activitate 
înseamnă o uzură și că animalul, prin însuși exercițiul mușchilor 
sau al simţurilor, cheltuia ceva. De fiecare dată el se întreba: 
cât? Bietul animal încerca să recupereze ce pierduse; dar 
Anthime, în loc să-l hrănească, îl cântărea. Aportul de noi 
elemente ar fi complicat prea mult experienţa: zilnic, șase 
șobolani nemâncaţi și legaţi fedeleș câte doi erau puși pe 
cântar: doi orbi, doi chiori și doi văzători; vederea acestora din 
urmă era solicitată întruna de un mic aparat mecanic. Armand- 
Dubois urmărea să vadă care era raportul dintre pierderile pe 
care le sufereau aceste animale după cinci zile de nemâncare. 
In fiecare zi, la prânz, savantul adăuga în mici tablouri ad-hoc 
noi cifre triumfătoare. 


Se apropia jubileul. Soții Armana-Dubois îi așteptau pe soții 
Baraglioul de la o zi la alta. In dimineaţa în care sosi scrisoarea 
ce le anunţa sosirea, care avea să aibă loc în seara aceleiași 
zile, Anthime ieși în oraș să-și cumpere o cravată. 

Anthime ieșea rar; cât mai puţin cu putinţă, căci se mișca cu 
greutate; Veronique îi făcea cu plăcere cumpărăturile sau îi 
aducea acasă furnizorii care îi luau comanda după model. Lui 
Anthime nu-i păsa de modă; dar cu toate că dorea o cravată 
foarte simplă (modestă, de mătase neagră), voia, totuși, s-o 
aleagă. Plastronul de satin brun, cumpărat pentru călătorie și 
purtat de el în timpul șederii la hotel, îi ieșea tot timpul din 
vesta pe care se obișnuise s-o lase descheiată; cu siguranţă că 
Marguerite de Baraglioul ar socoti că fularul crem cu care Îl 
înlocuise și pe care îl prindea cu o camee mare, veche și ieftină, 
arată prea neglijent; făcuse rău că lăsase acasă micile papioane 
negre, gata făcute, pe care le purta de obicei la Paris și mai ales 
că nu adusese unul ca model. Oare ce fel de cravate îi vor 
propune? Nu se va putea hotărî până nu va vizita mai multe 
magazine de cămăși de pe Corso și de pe via dei Condotti. 
Lavaliera, pentru un bărbat de cincizeci de ani, era prea 
extravagantă; cu siguranţă că ceea ce i se potrivea era un 
papion drept, de un negru mat... 


Masa nu se servea decât la ora unu. Anthime se întoarse cu 
cele cumpărate pe la prânz, exact la timp ca să-și poată cântări 
animalele. 

Deși nu era un om care să ţină prea mult la felul cum se 
îmbracă, Anthime simţi nevoia ca, înainte de a se așeza la lucru, 
să-și încerce cravata. Pe undeva avea un ciob de oglindă, ce-i 
folosise mai demult la provocarea tropismelor; îl sprijini de 
peretele unei cuști și se aplecă să-și vadă imaginea. 

Anthime își purta părul - încă des, altădată roșcat, acum de 
acea nuanţă schimbătoare galben-cenușie pe care o iau 
obiectele vechi din argint aurit - tuns perie, sprâncenele-i 
stufoase îi adumbreau ochii, a căror privire era mai cenușie și 
mai rece decât un cer de iarnă; favoriţii, tăiaţi scurt, își 
păstraseră o culoare roșcată, ca și mustaţa-i ursuză. Işi trecu 
dosul mâinii peste obrajii teșiţi și pe sub bărbia-i mare și pătrată 
și spuse: 

— Da, da, o să mă bărbieresc imediat. 

Scoase cravata din pachet și o puse în faţa lui; își scoase 
fularul prins cu acul împodobit cu o camee. Ceafa-i puternică era 
încinsă cu un guler destul de înalt, scobit în faţă, pe care îl purta 
cu colţurile întoarse. Aici, în ciuda dorinţei mele de a nu spune 
decât esenţialul, nu pot să nu vorbesc despre umflătura de la 
gâtul lui Anthime Armand-Dubois. Căci, până nu voi învăţa și 
mai bine să deosebesc ceea ce este accidental de ceea ce-i 
necesar, ce pot cere condeiului meu dacă nu exactitate și 
rigoare? La drept vorbind, cine ar putea afirma că această 
umflătură nu a jucat niciun rol și nu a atârnat deloc în ceea ce 
Anthime numea gândirea sa liberă? Mai ușor trecea peste 
sciatica lui; cu toate că nu-i ierta bunului Dumnezeu această 
meschinărie. 

Se pomenise cu ea, nu știa cum, la puţin timp după ce se 
căsătorise; la început nu avusese în partea de sud-est a urechii 
stângi, unde pielea începe să se acopere cu păr, decât un fel de 
mic neg fără importanţă; mult timp, izbuti să și-l ascundă sub 
părul bogat; nu-l observase nici măcar Veronique, până când, 
într-o noapte, în timp ce-l mângâia, îl descoperi. 

— Dar ce ai aici? exclamase ea. 

Şi, ca și cum, odată demascată, n-avea de ce să se mai 
reţină, umflătura se făcu, în câteva luni, cât un ou de 
potârniche, apoi cât un ou de bibilică și, în sfârșit, cât un ou de 


găină, când se opri, în timp ce și părul, tot mai rar, se împărțea 
în șuviţe în jurul ei, expunând-o privirii. La patruzeci și șase de 
ani, Anthime Armanad-Dubois nu se mai gândea să placă; își 
tunse părul scurt și începu să poarte gulere tari, destul de înalte, 
prevăzute cu un fel de alveolă ce-i ascundea umflătura, dar, 
totodată, i-o și scotea în evidenţă. Socotesc că am vorbit destul 
despre umflătura de la urechea lui Anthime. 

Își puse cravata în jurul gâtului. În centrul cravatei se afla un 
mic locaș din metal, prin care trebuia trecută panglica de 
prindere, ce era fixată cu un fel de ac. Era un dispozitiv 
ingenios, dar care, de îndată ce introduceai panglica, se 
desprindea de pe cravată; aceasta căzu pe masa de lucru. 
Trebuia să recurgă la ajutorul lui Veronique; o chemă și ea veni 
în grabă. 

— Uite, coase-mi din nou asta, zise Anthime. 

— Lucru făcut la mașină; nu-i bun de nimic, murmură ea. 

— Chiar așa. 

Veronique purta întotdeauna, înfipte în rochia-i de casă, sub 
sânul stâng, două ace cu aţa în ele, unul cu aţă albă și altul cu 
aţă neagră. Se duse lângă fereastră și, stând în picioare, începu 
să coasă. Anthime o privea. Era o femeie destul de puternică, cu 
trăsăturile feţei accentuate; era încăpățânată ca și el, dar cu o 
înfățișare plăcută și aproape întotdeauna surâzătoare; ușoara 
mustață pe care o avea nu-i înăsprea prea mult figura. 

Are multe calități, se gândea Anthime, privind-o cum coase. 
Aș fi putut să mă căsătoresc cu vreo cochetă care să mă înșele, 
cu vreo flușturatică ce m-ar fi putut părăsi, cu vreo guralivă care 
să mă toace toată ziua la cap, cu vreo năroadă care să mă 
scoată din sărite, cu vreo morocănoasă așa cum e cumnată- 
mea... 

Și, pe un ton mai puţin băţos ca de obicei, îi spuse 
„mulţumesc”, în timp ce Veronique, care terminase de cusut, 
plecă. 


Cu cravata nouă la gât, Anthime se cufundă din nou în 
gândurile lui. Nu se mai aude nicio voce, nici din afară și nici din 
inima lui. A terminat de cântărit șobolanii orbi. Șobolanii chiori 
sunt staționari. Va cântări acum cuplul intact. Deodată tresare, 
atât de brusc încât cârja se rostogolește pe jos. Uluitor! 


șobolanii intacţi... îi cântărește din nou, căci trebuie să se 
convingă pe deplin: de ieri, șobolanii intacţi au crescut în 
greutate! Prin minte, ca o străfulgerare, îi trece un gând: 
Veronique! 

Cu greu, își ia cârja și se îndreaptă spre ușă: 

— Veronique! 

Ea vine din nou în grabă, plină de bunăvoință. Pe pragul ușii, 
Anthime îi spune cu răceală: 

— Cine s-a atins de șobolanii mei? 

Niciun răspuns. El continuă rar, rostind răspicat fiecare 
cuvânt, ca și cum Veronique n-ar mai înţelege franceza: 

— În timpul cât am fost plecat, cineva le-a dat să mănânce. 
Tu ai făcut-o? 

Ea, prinzând puţin curaj, se întoarce spre el aproape agresivă 
și-i spune: 

— Lași bietele animale să moară de foame. Nu m-am atins de 
experienţa ta; n-am făcut decât să le... 

Dar el a și apucat-o de mânecă și, șchiopătând, o duce lângă 
masă și, arătându-i tabelele în care își trecea observaţiile, îi 
spune: 

— Uită-te bine la foile astea pe care, de două săptămâni, îmi 
însemn observaţiile făcute asupra acestor animale: sunt datele 
pe care le așteaptă colegul meu Potier ca să le prezinte 
Academiei de Științe în ședința din șaptesprezece mai. Ce pot 
să scriu pentru această zi de 15 aprilie, în care ne aflăm astăzi și 
care e trecută aici, în coloana asta de cifre?... 

Și, în timp ce ea nu suflă un cuvânt, zgăriind foaia cu vârful 
pătrat al arătătorului ca și cu un stilet, reia: 

— În această zi, doamna Armanad-Dubois, soţia cercetătorului, 
ne-ascultând decât de miloasa ei inimă, săvârșește... ce cuvânt 
vrei să pun? Greșeala, imprudenţa, prostia?... 

— Scrie mai degrabă așa: a avut milă de aceste animale 
sărmane, victime ale unei curiozităţi absurde. 

Anthime se ridică în picioare, cu demnitate: 

— Dacă o iei așa, trebuie să înţelegi, doamnă, că de acum 
încolo sunt nevoit să te rog să folosești scara din curte când te 
duci să-ţi îngrijești plantele. 

— Crezi că intru vreodată de plăcere în camera asta 
nenorocită? 


— Pe viitor, cruţă-te de osteneala de a mai intra aici. Apoi, 
adăugând cuvintelor elocinţa gestului, luă foile și le rupse în 
bucățele. 

„De două săptămâni”, spusese el: în realitate, șobolanii săi 
nu stăteau nemâncaţi decât de patru zile. Și enervarea sa se 
consumă în această exagerată explozie de îngrijorare, căci la 
masă izbutește să arate o figură senină; ba chiar devine atât de 
înţelept, încât îi întinde soţiei sale o mână împăciuitoare. Căci, 
chiar mai puţin decât Veronique, nu vrea să dea soţilor 
Baraglioul - atât de respectuoși față de convenienţe - 
spectacolul unor neînţelegeri pe care aceștia le-ar pune cu 
siguranţă pe seama opiniilor lui Anthime. 

Pe la ora cinci, Veronique își schimbă bluza largă pe care o 
poartă în casă, cu o jachetă de stofă neagră și pleacă în 
întâmpinarea lui Julius și a lui Marguerite, care urmează să 
ajungă la gara din Roma la ora șase. Anthime se duce să se 
bărbierească; a binevoit să-și pună un papion în locul fularului: e 
de-ajuns; nu poate suferi ceremoniile și nu-i va fi rușine în faţa 
cumnatei sale să poarte o haină de alpaca, o vestă albă cu 
dungi albastre, pantaloni de dril și papuci confortabili din piele 
neagră, fără tocuri, pe care, dat fiind că șchiopătează, îi 
păstrează în picioare când iese în oraș. 

Işi adună foile rupte, pune bucăţile cap la cap și, în 
așteptarea soţilor Baraglioul, începe să copieze din nou, cu grijă, 
toate cifrele. 


Familia de Baraglioul (gl se pronunţă asemenea unui | muiat, 
ca în italiană, precum în Broglie [duce de] și în mig/ionnaire) 
este originară din Parma. Un Baraglioli (Alessandro) s-a căsătorit 
a doua oară cu Filippa Visconti, în 1514, la câteva luni de la 
anexarea ducatului de către Statele Bisericii. Un alt Baraglioli 
(tot un Alessandro) s-a distins în bătălia de la Lepanto și a murit 
asasinat în 1580, în împrejurări rămase misterioase. Ar fi ușor, 
dar lipsit de importanţă, să urmărim destinul familiei până în 
1807, epocă în care Parma a fost alipită Franţei și când Robert 
de Baraglioul, bunicul lui Julius, s-a instalat la Pau. În 1828, el a 
primit de la Carol al X-lea coroana de conte - coroană pe care 
avea să o poarte cu multă nobleţe, puţin mai târziu, Juste- 
Agenor, cel de-al treilea fiu al său (primii doi muriseră la o 


vârstă fragedă), prin toate ambasadele unde strălucea 
inteligenţa sa subtilă și îi triumfa diplomaţia. 

Cel de-al doilea copil al lui Juste-Agénor de Baraglioul, Julius, 
care, după căsătorie, a dus o viaţă foarte așezată, avusese în 
tinereţea lui câteva pasiuni. Dar putea spune, cel puţin, că inima 
lui nu se înjosise niciodată. Distincția înnăscută a firii și acea 
eleganță morală ce se întrevedea până și în cele mai 
neînsemnate scrieri ale sale îi împiedicaseră totdeauna dorinţele 
să alunece pe panta pe care, fără îndoială, l-ar fi mânat 
curiozitatea sa de romancier. Sângele lui curgea lin, fără 
vârtejuri, dar nu fără căldură, și martore puteau fi câteva 
frumoase doamne din aristocrație... Și n-aş vorbi aici despre 
asta, dacă primele sale romane n-ar fi arătat-o destul de 
limpede; marele succes monden de care se bucuraseră s-a 
datorat în parte acestui fapt. Înalta calitate a publicului în stare 
să le admire le-a îngăduit să fie publicate; unul în Le 
Correspondant, altele două în La Revue des deux-mondes. Așa 
se face că, aproape fără voia lui, încă de tânăr, se trezi parcă 
purtat către Academie: ţinuta lui frumoasă, privirea gravă și 
adâncă și paloarea gânditoare a frunţii păreau a-l sorti să ajungă 
acolo. 

Anthime arăta un mare dispreţ pentru avantajele ce ţineau 
de rang, de avere și de înfățișare, ceea ce îl contraria profund 
pe Julius; dar preţuia la Julius o anume fire bună și acea mare 
stângăcie în discuţie care, adeseori, favoriza o gândire 
nonconformistă. 

La ora șase, Anthime aude trăsura oaspeţilor oprindu-se în 
faţa porţii și iese pe palier în întâmpinarea lor. Julius urcă 
primul. Pălăria sa „Cronstadt” și pardesiul drept cu revere de 
mătase l-ar face să semene mai curând cu cineva plecat într-o 
vizită decât într-o călătorie, dacă n-ar fi șalul ecosez pe care-l 
poartă pe mână; nu arată a fi obosit, deși drumul a fost lung. 
După el vine Marguerite de Baraglioul, la braţul surorii ei; spre 
deosebire de Julius, ea pare istovită; cu pălăria și cocul căzute 
într-o parte, urcă pe scări clătinându-se și ascunzându-și un 
sfert din faţă cu o batistă pe care o ţine ca pe o compresă... 

Când ajung aproape de Anthime, Veronique spune: 

— Lui Marguerite i-a intrat o bucăţică de cărbune în ochi. 
Julie, fiica lor, o copilă graţioasă de nouă ani, și bona, care vine 
după ele, tac, consternate. 


Cu firea Margueritei nu poţi lua lucrurile în ușor: Anthime îi 
propune să trimită după un oculist; dar Marguerite știe cât de 
proști sunt medicii italieni, și nu vrea „pentru nimic în lume” să 
audă vorbindu-se de ei; șoptește cu o voce stinsă: 

— Nişte apă rece. Puţină apă rece, atâta vreau. Ah! 

— Draga mea soră, spune Anthime, apa rece te va ușura 
pentru o clipă, descongestionându-ţi ochiul; dar nu va înlătura 
răul. Apoi, întorcându-se spre Julius: 

— Ai izbutit să vezi ce era? 

— N-am văzut prea bine. Când s-a oprit trenul și am vrut să 
mă uit, Marguerite a început să se enerveze... 

— Nu-i adevărat, Julius! Ai fost groaznic de neîndemânatic. 
Ca să-mi ridici pleoapa, mi-ai întors toate genele... 

— Vrei să încerc și eu? întrebă Anthime; poate că voi fi mai 
priceput. 

O slujnică urca bagajele. Caroline aprinse o lampă puternică. 

— Dar, dragă, doar n-o să faci treaba asta pe hol, spuse 
Veronique, și îi conduse pe cei doi Barag/ioul în camera lor. 

Apartamentul cuplului Armana-Dubois se întindea de jur 
împrejurul curţii interioare spre care se deschideau ferestrele de 
pe un culoar ce pornea din vestibul și ducea spre oranjerie. In 
acest culoar dădeau ușile de la sufragerie, de la salon (o 
încăpere uriașă, prost mobilată și de care cuplul Anthime nu se 
folosea niciodată), de la cele două camere pentru prieteni, 
pregătite, pentru cuplul Barag/ioul/, iar cea de-a doua, mai mică, 
pentru Julie; aceasta se afla lângă ultima cameră, cea rezervată 
cuplului Armand-Dubois. Toate aceste încăperi comunicau între 
ele prin interior. Bucătăria și cele două camere ale slujnicelor 
dădeau spre cealaltă parte a palierului... 

— Vă rog, nu vă învărtiţi toţi în jurul meu, gemu Marguerite; 
Julius, ocupă-te de bagaje. 

Veronique a instalat-o pe sora ei într-un fotoliu și ţine lampa, 
în timp ce Anthime spune: 

— Ochiul e inflamat. Ar fi bine să-ţi scoţi pălăria. 

Dar Marguerite, temându-se ca nu cumva pieptănătura-i 
răvășită să dea la iveală meșele de împrumut, declară că și-o va 
scoate mai târziu; o pălărie de voiaj, prinsă sub bărbie, nu are 
cum s-o împiedice să-și sprijine ceafa pe spătarul scaunului. 


— Îmi ceri să-ţi scot paiul din ochi înainte de a-mi scoate 
bârna dintr-al meu, spune Anthime oarecum ricanând. Mi se 
pare că asta nu se potrivește deloc cu preceptele Evangheliei. 

— Ah! te rog, nu mă face să plătesc prea scump îngrijirile pe 
care mi le dai. 

— Nu mai spune nimic... Cu un colț al unei batiste curate... 
văd ce este... nu-ți fie frică! privește în sus!... iat-o. 

Și Anthime ia cu vârful batistei o bucăţică aproape 
imperceptibilă de cărbune. 

— Mulţumesc, mulţumesc! Acum lasă-mă! Mă doare capul 
groaznic. 

În timp ce Marguerite se odihneşte, Julius şi bona desfac 
bagajele iar Veronique supraveghează pregătirile pentru masă, 
Anthime se ocupă de Julie, pe care a condus-o în camera ei. Işi 
văzuse pentru ultima oară nepoata când era foarte mică și îi 
venea greu să o recunoască în această fetiță mare, cu surâs 
suav și ingenuu. După puţin timp, cum o ţine aproape de el, 
vorbindu-i despre tot felul de lucruri mărunte și copilărești în 
speranţa că-i fac plăcere, privirea îi cade pe un lanţ subţire de 
argint pe care fetiţa îl poartă la gât și de care își dă seama că 
trebuie să fie atârnate niște iconiţe. Cu o mișcare indiscretă a 
degetului arătător, scoate iconițele peste rochie și, ascunzându- 
și bolnăvicioasa repulsie sub o mască de mirare, spune: 

— Ce-i cu chestiile astea? 

Julie înţelege foarte bine că întrebarea nu-i serioasă; dar de 
ce s-ar supăra? 

— Cum, unchiule! dumneata n-ai văzut niciodată niște 
iconiţe? 

— Nu, draga mea, minte el; nu-s foarte frumoase, dar îmi 
închipui că folosesc la ceva. 

Și cum senina pietate nu se dă în lături de la o mică năzbâtie 
nevinovată, copila zărește, lângă oglinda de deasupra 
căminului, o fotografie ce o înfățișează pe ea și, arătând-o cu 
degetul, zice: 

— Unchiule, ai aici portretul unei fetițe care nu-i nici el mai 
frumos. Deci, la ce-ţi poate folosi? 

Surprins că găsește la micuța bigotă o spontaneitate atât de 
malițioasa și, fără îndoială, atâta bun-simţ, unchiul Anthime 
este, pentru moment, redus la tăcere. 


Totuși, nu poate să înceapă o discuţie metafizică cu o fetiță 
de nouă ani! Surâde. Dându-și repede seama de poziţia 
câștigată și arătând spre medalioanele sfinte, Julie spune: 

— lată, aici e sfânta lulia, patroana mea, iar aici este lisus... 

— N-ai nicio iconiţă cu bunul Dumnezeu? o întrerupse în mod 
absurd Anthime. 

Copila răspunde cu foarte multă naturaleţe: 

— Nu; nu se fac iconiţe care să-l înfăţișeze pe bunul 
Dumnezeu... Dar iată iconița cea mai frumoasă: este cea a 
Maicii Domnului din Lourdes; mi-a dăruit-o mătușa Fleurissoire; 
a adus-o de la Lourdes; am pus-o la gât în ziua în care tăticul și 
mămica m-au închinat Sfintei Fecioare. 

Anthime simte că nu mai poate îndura. Fără să încerce nici 
măcar o clipă să înţeleagă inefabilul plin de graţie pe care îl 
evocă imagini ca luna mai, albul și albastrul șirului de copii, el 
cedează unei maniace nevoi de blasfemie: 

— De vreme ce încă mai ești cu noi, se vede că Sfânta 
Fecioară n-a vrut să te ia la ea! 

Fetița nu răspunde nimic. Oare își dă seama că la unele 
vorbe impertinente, cel mai înţelept lucru este să nu dai niciun 
răspuns? De altfel, ce să spună? După această întrebare 
absurdă, nu Julie a roșit, ci francmasonul; acesta simţi o ușoară 
tulburare, tovarășă nemărturisită a indecenţei, și o confuzie 
trecătoare, pe care unchiul le va ascunde, depunând pe fruntea 
candidă a nepoatei un respectuos sărut reparator. 

— De ce faci pe răutăciosul, unchiule Anthime? 

Micuța nu se înșală; de fapt, acest savant nelegiuit este un 
om sensibil. Atunci, de ce această rezistenţă înverșunată? Chiar 
în acea clipă, Ad le deschide ușa: 

— Doamna o cheamă pe domnișoara. 

După cât se pare, Marguerite de Baraglioul se teme de 
influenţa cumnatului ei și se ferește oarecum să-și lase fiica să 
stea mult timp cu el. Anthime va îndrăzni să i-o spună puţin mai 
târziu, cu voce înceată, în timp ce familia se ducea la masă. Dar 
Marguerite îşi va ridica privirea spre el (ochiul îi mai era încă 
ușor inflamat), zicându-i: 

— Să-mi fie teamă de tine? Dar, dragul meu, Julie ar putea 
converti doisprezece ca tine, înainte ca vorbele tale de 
batjocură să aibă cea mai mică influenţă asupra sufletului ei. 
Nu, nu, noi suntem mai puternici decât îţi închipui. Totuși, 


gândește-te că-i doar un copil... Ea știe că într-o vreme atât de 
coruptă și într-o ţară guvernată atât de rușinos ca a noastră se 
poate aștepta la tot felul de blasfemii. Dar e trist că primele 
motive de scandal îi sunt oferite de tine, unchiul ei, pe care noi 
am dori s-o învăţăm să-l respecte. 


IV 


Oare aceste cuvinte atât de măsurate și de înțelepte vor 
avea darul să-l liniștească pe Anthime? 

Da, în timpul cât se vor servi primele două feluri (de altfel, 
masa, bună, dar simplă, nu e alcătuită decât din trei feluri) și 
atâta vreme cât conversaţia familială se va învărti în jurul unor 
subiecte nespinoase. Din respect pentru ochiul Margueritei, se 
va vorbi mai întâi despre oculistică (soţii Barag/ioul se prefac că 
nu bagă de seamă că umflătura de la gâtul lui Anthime s-a 
mărit), apoi - din gentileţe faţă de Veronique - despre bucătăria 
italiană, cu aluzii la calitatea extraordinară a mesei. Apoi 
Anthime va cere vești despre soţii F/eurissoire, pe care soţii 
Baraglioul au fost să-i vadă la Pau, și despre contesa de Saint- 
Prix, sora lui Julius, aflată în vilegiatură prin împrejurimi; în 
sfârșit, despre Geneviève, minunata fată mai mare a soţilor 
Baraglioul, pe care aceștia ar fi vrut s-o aducă cu ei la Roma, dar 
care n-a vrut nicicum să părăsească Spitalul Copiilor Bolnavi de 
pe strada Sevres, unde se duce în fiecare dimineaţă să panseze 
rănile micuţilor nefericiți. Apoi, Julius va pune în discuţie grava 
problemă a exproprierii averii lui Anthime, adică a terenurilor pe 
care Anthime le cumpărase în Egipt, în timpul uneia dintre 
primele sale călătorii pe care, tânăr fiind, le-a făcut în această 
ţară; prost situate, aceste terenuri nu avuseseră până acum 
cine știe ce valoare; dar acum lucrurile se schimbaseră, căci, de 
câtva timp, erau străbătute de noua linie ferată ce mergea de la 
Cairo la Heliopolis: cu siguranţă că bugetul soţilor Armana- 
Dubois, aproape secătuit de tot felul de speculaţii riscante, are 
mare nevoie de această pomană venită din senin; totuși, înainte 
de plecarea sa, Julius a izbutit să vorbească cu Maniton, 
inginerul însărcinat cu studierea liniei, și își sfătuiește cumnatul 
să nu-și facă prea mari speranţe: ar putea să se păcălească. Dar 
ceea ce Anthime nu spune este că toată afacerea se află în 
mâinile Lojei, care nu-i părăsește niciodată pe ai săi. 


Anthime îi vorbește acum lui Julius despre candidatura lui la 
Academie și despre șansele sale; vorbește despre ele surâzând, 
pentru că nu crede în ele deloc; iar Julius arborează un aer de 
liniștită și resemnată nepăsare: la ce-ar folosi să-i spună că sora 
lui, contesa Guy de Saint-Prix, îl are la degetul mic pe cardinalul 
André și că, o dată cu el, și pe cei cincisprezece „Nemuritori” 
care votează întotdeauna de partea ei? Anthime schițează un 
compliment, foarte discret, la adresa ultimului roman al lui 
Baraglioul, „Aerul Înălțimilor”. În realitate, cartea i se păruse 
mizerabilă; iar Julius, care își dă seama, se grăbeşte să-i spună, 
ca să-și pună la adăpost amorul propriu: 

— Eram sigur că o carte ca asta nu poate să-ţi placă. 

Anthime ar mai spune niște lucruri bune despre carte, dar 
aluzia aceea la opiniile sale îl măgulește; protestează zicând că 
acestea n-au nicio influență asupra judecăților sale despre 
operele de artă în general și despre cărțile cumnatului său, în 
particular. Julius zămbește cu o condescendenţă binevoitoare și, 
ca să schimbe vorba, își întreabă cumnatul cum mai stă cu 
sciatica, pe care, din greșeală, o numește lumbago. Ah! de ce 
Julius nu-l întreabă despre cercetările sale științifice? Cât de 
mult i-ar fi plăcut să-i răspundă! Despre lumbago! De ce nu 
despre umflătura lui? Dar, după cum se pare, cercetările sale 
științifice sunt ignorate de cumnatul său, care preferă să nu le ia 
în seamă... Anthime, înfierbântat și chinuit de „lumbago”, 
ricanează și răspunde arțăgos: 

— Să-ţi spun că mi-e mai bine?... Ha! ha! ha! te-ai supăra 
amarnic! 

Julius se miră și îl roagă pe cumnatul său să-i spună de ce 
nutrește sentimente atât de puţin caritabile. 

— Ştiţi să chemaţi doctorul de îndată ce unul dintre voi e 
bolnav, dar când bolnavul s-a vindecat, spuneţi că medicina n-a 
jucat niciun rol și că vindecarea s-a produs datorită rugăciunilor 
pe care le-aţi făcut în timp ce doctorul vă îngrijea. Consideraţi 
că acela care nu și-a făcut rugăciunile e prea neobrăzat ca să se 
vindece! 

— Decât să te rogi lui Dumnezeu, ai prefera să rămâi bolnav? 
întreabă pe un ton apăsat Marguerite. 

Oare de ce s-a amestecat în vorbă? De obicei, ea nu participă 
la conversațiile de interes general și tace mâlc de îndată ce 


Julius deschide gura. Sunt discuţii între bărbaţi; dă-le încolo de 
menajamente! Se întoarce brusc spre ea și îi spune: 

— Scumpa mea, ascultă bine ce-ţi spun, află că vindecarea ar 
fi aici, aproape, și arată în neștire cu degetul spre solniţă, dar ca 
să am dreptul să beneficiez de ea ar trebui să-l implor pe 
Domnul Director (așa se amuză, în zilele când e prost dispus, să 
numească Fiinţa Supremă) sau să-l rog să intervină și să 
răstoarne pentru mine ordinea stabilită, ordinea firească a 
efectelor și a cauzelor, ordinea venerabilă, ce mai! Așa că n-am 
nevoie să mă vindec și mai curând i-aș spune Domnului Director 
așa: fugi de-aici cu miracolele tale; n-am nevoie de ele. 

Scandează cuvintele și silabele; ridică vocea, ce răsuna 
mânioasă; e înspăimântător. 

— N-ai nevoie de ele... de ce? întreabă Julius cu foarte mult 
calm. 

— Pentru că m-ar obliga să cred în Cel ce nu există. Spunând 
asta, dă cu pumnul în masă. 

Marguerite şi Veronique, neliniștite, după ce schimbară între 
ele o scurtă privire, își întoarseră amândouă ochii spre Julie. 

— Cred că e timpul să te duci la culcare, fetiţa mea, spune 
mama. Du-te fuguţa; o să trecem pe la tine să-ţi spunem noapte 
bună. 

Copila, înspăimântată de vorbele groaznice și de înfățișarea 
demoniacă a unchiului ei, o ia la fugă. 

— Vreau ca, dacă mă vindec, să nu fiu obligat decât față de 
mine însumi. Asta mi-ajunge. 

— Dar cum rămâne cu doctorul? îndrăzni să întrebe 
Marguerite. 

— Îi plătesc îngrijirile și nu-i mai datorez nimic. Dar Julius, pe 
tonul său cel mai grav, intervine: 

— În timp ce recunoștinţa faţă de Dumnezeu te-ar lega... 

— Da, frate; iată de ce nu mă rog. 

— S-au rugat alţii pentru tine, prietene. 

Cea care vorbește este Veronique; până acum nu spusese 
nimic. La auzul acestei voci blânde, prea cunoscute lui, Anthime 
tresare și își pierde orice stăpânire de sine. Pe buzele lui se 
năpustesc tot felul de cuvinte ce se contrazic unele pe altele: 
întâi de toate, n-ai dreptul să te rogi pentru cineva împotriva 
voinţei lui și să ceri ceva pentru el fără ca el să știe că o faci; 
este o trădare. Ea n-a obţinut nimic prin ruga-i; cu atât mai bine; 


asta o va face să înţeleagă ce valoare au rugăciunile ei! Are cu 
ce se mândri!... Dar, la urma urmei, poate că nu s-a rugat de 
ajuns? 

— Fii liniștit: mă rog în continuare, îi răspunse Veronique, cu 
o voce la fel de blândă ca și mai înainte. Apoi, foarte 
surâzătoare, și ca și cum n-ar fi atins-o suflul mâniei, îi 
povestește Margueritei cum, în fiecare seară, dar absolut în 
fiecare seară, aprinde, în numele lui Anthime, două lumânări, 
lângă Madona din colţul nordic al casei, cea în faţa căreia, pe 
vremuri, Veronique îl surprinsese pe Beppo închinându-se. 
Copilul se cuibărea lângă statuie, într-o adâncitură a zidului, în 
care Veronique era sigură că-l va găsi la acea oră. Ea nu putea 
ajunge la nișa aceea, care nu era la îndemâna trecătorilor; 
Beppo (devenit acum un adolescent zvelt de cincisprezece ani), 
se căţăra pe pietre și, ţinându-se de un inel de metal, punea 
lumânările aprinse în fața Madonei... Și, pe nesimţite, 
conversaţia alunecă de la Anthime spre alte lucruri, cele două 
surori vorbind apoi despre credinţa populară, atât de 
emoţionantă, prin care până și cea mai primitivă statuie poate fi 
și cea mai onorată... Anthime era copleșit cu totul. Cum, oare nu 
era de ajuns că nu mai departe de dimineaţa aceea, pe la 
spatele lui, Veronique dăduse de mâncare șobolanilor? Acum 
declară că aprinde lumânări pentru el! Și îl compromite și pe 
Beppo cu povestea asta tâmpită... O să vadă ea... 

Anthime simte cum i se urcă sângele la cap; se sufocă; 
tâmplele i se zbat. Cu un efort uriaș se ridică, răsturnând 
scaunul, varsă pe șervet un pahar cu apă și își șterge fruntea... 
li este cumva rău? Veronique se grăbește să-i vină în ajutor, dar 
el o îndepărtează cu brutalitate și se îndreaptă spre ușă, pe care 
o trântește în urma lui; pe coridor răsună mersul său inegal, 
care se îndepărtează, însoțit de zgomotul surd și târâit al cârjei. 

Plecarea lui bruscă îi lasă pe comeseni trişti și nedumeriţi. 
Timp de câteva clipe, rămân tăcuți. 

— Biata mea prietenă! spune, în sfârșit, Marguerite. Dar, cu 
acest prilej, se vede încă o dată deosebirea dintre caracterul 
celor două surori. Sufletul Margueritei este făcut din acel aluat 
admirabil din care Dumnezeu zămislește martirii. Ea știe asta și 
aspiră spre suferință. Din păcate, viaţa nu-i dă niciun prilej de 
nefericire; copleșită de atenţii venite din partea tuturor, își 
consumă puterea de a-i sprijini pe alţii în tot felul de supărări 


mărunte și se folosește de cele mai mici pretexte ca să se 
considere jignită, agăţându-se tot timpul de orice fleac. 
Marguerite ştie să facă în așa fel încât ceilalţi să greșească faţă 
de ea; dar Julius pare că se străduie să nu-i dea prilejul să-și 
exercite această virtute; cum să te mai miri că, faţă de el, ea se 
arată întotdeauna nemulțumită și cu toane? Cu un soţ ca 
Anthime, ce treabă grozavă ar fi putut face! E supărată când o 
vede pe sora ei că nu știe să profite; Veronique fuge de 
supărări; totul alunecă pe veșnica-i blândeţe mieroasă și 
surâzătoare, sarcasme, batjocuri - și, fără îndoială, s-a obișnuit 
de mult cu viața ei singuratică: la urma urmei, Anthime nu se 
poartă rău cu ea și poate să zică tot ce vrea! Le spune că el ţipă 
pentru că nu poate să se miște ușor; s-ar înfuria mai puţin dacă 
ar fi mai sprinten; și când Julius o întreabă unde s-o fi dus, îi 
răspunde: „La el în laborator”; iar Margueritei, care întreabă 
dacă n-ar fi bine să treacă pe acolo să vadă ce e cu el - căci 
poate că-i este rău după o asemenea izbucnire de mânie! - îi dă 
asigurări că e mai bine să-l lase să se liniștească singur și să nu 
dea prea mare atenţie ieșirii lui. 
— Să ne terminăm masa în liniște, spune ea. 


V 


Nu, unchiul Anthime nu s-a dus la el în laborator. 

A trecut repede prin cămăruța unde își dau duhul cei șase 
șobolani. Dar de ce n-ar rămâne pe terasa inundată de razele 
apusului? Serafica lumină a serii, liniștindu-i sufletul răzvrătit, l- 
ar îndemna - poate - s-o facă... Dar n-o va face. 

Coborând pe incomoda scară turnantă, a ajuns în curte, pe 
care o traversează. Graba aceasta a unui infirm este tragică 
pentru noi, cei ce știm cu preţul cărui efort izbutește să facă 
fiecare pas și cu preţul cărei suferinţe face fiecare efort. Oare 
când vom vedea o atât de sălbatică energie cheltuindu-se 
pentru binele oamenilor? Din când în când, de pe buzele sale 
crispate iese câte un geamăt; trăsăturile feţei i se strâmbă. 
Încotro îl duce mânia sa nelegiuită? 

Madona - care, cu mâinile întinse, revarsă graţia divină și 
lumina razelor cerești deasupra lumii, veghează asupra casei și 
poate că se roagă chiar și pentru păcătos - nu este o statuie 
modernă, din cele ce se fabrică acum din carton-roman plastic 
de către B/afaphas, la atelierul de artă F/eurissoire-Lă&vicho. 


Imagine naivă, expresie a adoraţiei populare, ea va fi pentru noi 
cu atât mai frumoasă și mai grăitoare. Luminându-i faţa palidă, 
mâinile strălucitoare, mantia albastră, o lampă, așezată în fața 
statuii, dar destul de departe de ea, atârnă de un acoperiș din 
metal ce iese în afara nișei și care adăpostește, totodată, ex- 
voto-urile agăţate pe ziduri. La îndemâna trecătorului, o ușiţă de 
metal, a cărei cheie se află la paracliserul parohiei, protejează 
colacul de sfoară de capătul căruia atârnă lampa. In faţa statuii 
mai ard, zi și noapte, două lumânări pe care le-a adus 
Veronique. La vederea acestor lumânări, despre care știe că ard 
pentru el, francmasonul se simte din nou cuprins de furie. Beppo 
care, cuibărit într-un ungher al zidului, termina de ronţăit o 
coajă de pâine și câteva seminţe de mărar, alergă în 
întâmpinarea lui. Fără să-i răspundă la salutu-i voios, Anthime îl 
apucă de umăr și se apleacă spre el, oare ce-i spune copilului, 
încât acesta tresare: 

— Nu! nu! protestează micuțul. 

Anthime scoate din buzunarul vestei o hârtie de cinci lire; 
Beppo se supără... Poate că mai târziu va fura sau poate chiar 
va ucide; cine știe cu ce noroaie sărăcia îi va păta fruntea? Dar 
să ridice mâna împotriva Fecioarei care-l ocrotește, împotriva 
celei în fața căreia în fiecare seară, înainte de a adormi, își varsă 
amarul, împotriva celei căreia îi surâde, în fiecare dimineaţă, 
când se trezește!... Anthime poate încerca oricât să-l convingă, 
să-l cumpere, să ţipe la el, să-l amenințe, orice ar face, nu va 
obţine de la copil decât un „nu” categoric. 

De fapt, să nu ne înșelăm. Anthime are ce are nu atât cu 
Fecioara, cât mai ales cu lumânările lui Veronique. Dar sufletul 
simplu al lui Beppo nu face aceste deosebiri de nuanţă; și, de 
altfel, după ce lumânările au fost închinate Fecioarei, nimeni nu 
are dreptul să le stingă... 

Anthime, pe care această rezistenţă îl scoate din sărite, dă 
copilul la o parte. Va face totul singur. Sprijinit de zid, înhaţă 
cârja, își ia avânt balansându-i mânerul spre spate și o aruncă în 
sus cu toată puterea. Lemnul izbește în peretele nișei și cade cu 
zgomot la pământ, o dată cu o bucată de moloz. Anthime își ia 
cârja de jos și se dă câţiva pași înapoi ca să vadă nișa... Dar, 
drace! cele două lumânări ard în continuare. Ce s-a întâmplat? 

In locul mâinii drepte, statuia nu mai are decât o tijă de metal 
negru. 


Dezmeticit, privește o clipă jalnicul rezultat al gestului său: 
să ajungi la acest atentat derizoriu... ah! îl caută din ochi pe 
Beppo; copilul a dispărut. Noaptea coboară, adâncă; Anthime e 
singur; vede pe jos bucata de moloz pe care o desprinsese cu 
lovitura de cârjă și o ia: este o mână mică din stuc, pe care, 
ridicând din umeri, o bagă în buzunarul de la vestă. 

Cu rușinea înscrisă pe frunte și cu furia în inimă, iconoclastul 
urcă în laboratorul său; ar vrea să lucreze, dar acest efort 
abominabil l-a distrus; nu mai are putere decât să doarmă. Se 
va culca fără să spună cuiva noapte bună... Dar, când dă să 
intre în camera sa, e oprit de zgomotul unor voci. Ușa de la 
camera învecinată e deschisă; se strecoară pe culoar... 

Semănând cu un îngeraș, micuța Julie, în cămașă, stă 
îngenuncheată în pat; la căpătâiul patului, scăldate în lumina 
lămpii, stau în genunchi Veronique și Marguerite; puţin mai la o 
parte, la capătul patului, se află Julius, în picioare, cu o mână pe 
inimă și cu cealaltă acoperindu-și ochii, într-o atitudine plină de 
credinţă și - totodată - bărbătească: cu toţii ascultă rugăciunea 
copilului. Scena este învăluită într-o tăcere adâncă și îi 
amintește savantului de o seară liniștită și aurie, petrecută pe 
malurile Nilului, când, așa cum se înalţă acum această rugă 
copilărească, se ridica drept, spre cerul senin, o dâră de fum 
albastru. 

Rugăciunea se apropie de sfârșit; copila, lăsând deoparte 
formulele învăţate pe dinafară, se roagă din plin, după cum 
poruncește inima; se roagă pentru copiii orfani, pentru bolnavi și 
pentru cei săraci, pentru sora ei Geneviève, pentru mătușa 
Veronique, pentru tatăl ei; ca ochiul dragei ei mame să se 
vindece... 

Lui Anthime i se strânge inima; de sus, de pe pragul ușii, pe 
un ton ce se vrea ironic, strigă tare, de se aude până la celălalt 
capăt al încăperii: 

— Dar pentru unchiul tău, nu-i ceri nimic bunului Dumnezeu? 

Atunci, spre marea mirare a tuturor, copila continuă, cu voce 
neobișnuit de sigură: 

— Și te mai rog, Doamne, să ierți păcatele unchiului Anthime 
Aceste cuvinte îi pătrund ateului drept în inimă. 


VI 


În acea noapte Anthime avu un vis. Se făcea că cineva bate 
la ușa camerei sale; nu la ușa de la culoar și nici la cea de la 
camera vecină; cineva bătea la o ușă pe care, în stare de trezie, 
el nu o văzuse încă și care dădea direct în stradă. | se făcu 
teamă și, la început, drept orice răspuns, tăcu mâlc. O lumină 
difuză îi îngăduia să distingă lucrurile din cameră; era o lumină 
blândă și îndoielnică, asemenea aceleia răspândite de o 
candelă; dar nu se vedea nicio flacără. În timp ce încerca să-și 
explice de unde venea acea lumină, se auzi o nouă bătaie în 
ușă. 

— Ce vreţi? strigă el cu o voce tremurătoare. 

La cea de-a treia bătaie în ușă, fu cuprins de o stare 
neobișnuită de moliciune, o moliciune din care dispărea orice 
sentiment de teamă (ceea ce mai târziu el va numi: o dragoste 
resemnată); deodată simţi că era lipsit de puterea de a rezista 
în vreun fel și că ușa va ceda. Aceasta se deschise fără zgomot, 
și - o clipă - el nu văzu decât pervazul întunecat al ușii, dar în 
care, repede... ca într-o nișă, apăru Sfânta Fecioară pe care - la 
început - o luă drept nepoţica lui, Julie, așa cum o văzuse 
înainte, cu picioarele goale ieșindu-i puţin din cămașa de 
noapte; dar după o clipă, o recunoscu pe aceea pe care o lovise; 
vreau să spun că forma avea înfățișarea statuii; văzu până și 
rana de la antebraţul drept; cu toate astea, figura palidă era mai 
frumoasă și mai surăâzătoare ca niciodată. Ea înainta parcă spre 
el ca într-o alunecare și, când ajunse aproape de căpătâiul 
patului, îi zise: 

— Oare tu, care m-ai rănit, crezi că am nevoie de mână ca să 
te vindec? - și, în acest timp, ridica deasupra lui mâneca goală. 

Acum i se părea că lumina cea ciudată emana de la Ea. Dar, 
când tija de metal îi intră deodată în coastă, fu străbătut de o 
durere groaznică și se trezi în întuneric. 


Anthime își veni în simţiri după vreun sfert de oră... simţea în 
tot trupul un fel de toropea/ă ciudată, ca o năuceală, apoi o 
furnicătură aproape plăcută, încât acum începea a se îndoi că 
avusese, cu adevărat, acea durere ascuţită în coastă; nu mai 
înţelegea unde începea și unde sfârșea visul, dacă acum era 
treaz, dacă adineauri visase. Se pipăi, se ciupi, scoase o mână 


din pat și, în sfârșit, aprinse un chibrit. Veronique dormea lângă 
el cu fața întoarsă spre perete. 

Atunci, ieșind din așternut și dând la o parte păturile, își lăsă 
picioarele goale să alunece în jos, până când ajunse cu degeţel 
la papuci. Cârja era alături, sprijinită de noptieră; fără să o ia, se 
ridică, se sprijini în mâini, împingând patul; apoi își înfundă 
picioarele în papucii de piele; se ridică drept; încă nesigur, cu un 
braţ întins înainte și cu altul la spate, făcu, de-a lungul patului 
un pas, apoi doi pași, apoi trei pași, apoi străbătu camera... 

Sfântă Fecioară! era oare...? 

Fără zgomot, își puse pantalonii, haina și vesta... Dar 
oprește-te, pană imprudentă! Acolo unde palpită aripa unui 
suflet ce se eliberează, ce importanţă mai are mișcarea 
neîndemânatică a unui trup paralizat ce se vindecă? 

Când, după un sfert de oră, Veronique se trezi, înștiinţată de 
nu știu ce presimţire, fu cuprinsă de îngrijorare văzând că 
Anthime nu este lângă ea; se neliniști și mai mult când, 
aprinzând un chibrit, zări cârja, ce-l însoțea întotdeauna pe 
infirm, așezata la capătul patului. Băţul de chibrit arse până la 
capăt în mâna ei, căci Anthime, ieșind, luase cu el lumânarea; 
Veronique se îmbrăcă pe pipăite, ieși și ea din cameră și se 
orienta după firul de lumină ce se strecura pe sub ușa cămăruţei 
din pod. 

— Anthime! Ești aici, dragul meu? 

Dar nu primi niciun răspuns; ascultând cu mare atenţie, 
Veronique percepea un zgomot foarte ciudat. Plină de teamă, 
împinse ușa; ceea ce văzu o făcu să împietrească în prag: 
Anthime al ei era aici, în faţa ei; nu era nici așezat, nici în 
picioare; cu creștetul capului la înălţimea mesei, era luminat din 
plin de lumânarea pe care o pusese pe margine; Anthime 
savantul, ateul, cel al cărui picior paralizat și a cărui voinţă 
răzvrătită nu se supuseseră ani de zile (căci trebuie să 
observam că, în cazul lui, spiritul era una cu trupul), sta în 
genunchi; în mâini ţinea o bucăţică de ghips pe care o uda cu 
lacrimi și o acoperea cu frenetice săruturi. La început, păru că 
nu o vede, și Veronique, în faţa acestui mister, împietrită de 
uimire, ne-îndrăznind nici să dea înapoi, dar nici să intre, se 
gândea să îngenuncheze și ea, pe prag, în spatele soţului ei, 
când acesta, ridicându-se de jos cu ușurință - o, minune! -, se 
îndreptă spre ea cu un pas sigur, luând-o în braţe; 


— De acum încolo, îi zise el strângând-o la piept și 
aplecându-și faţa spre ea, de acum încolo, draga mea, te vei 
ruga împreună cu mine. 


VII 


Convertirea francmasonului nu putea să rămână mult timp 
un secret. Julius de Baraglioul nu așteptă nici măcar o zi și o 
aduse la cunoștința cardinalului André, care o comunică 
partidului conservator și înaltului cler francez, în timp ce 
Veronique vorbea despre ea părintelui Anselme, așa că vestea 
ajunse curând la urechile celor de la Vatican. Fără îndoială că 
Armand-Dubois fusese omul căruia divinitatea îi făcuse un mare 
dar. Era, poate, imprudent să se afirme că Sfânta Fecioară i se 
arătase cu adevărat; dar chiar dacă o văzuse numai în vis, 
vindecarea sa era un lucru sigur, de netăgăduit, verificabil, 
miraculos. 

Dar, dacă lui Anthime îi era de ajuns că e vindecat, Bisericii 
nu-i era de ajuns, căci îi ceru să se lepede în public de ideile 
vechi, vrând să facă în jurul lui mare vâlvă. 

Cât timp ai fost în greșeală, îi spunea după câteva zile 
părintele Anse/me, ai răspândit prin toate mijloacele erezia, și 
acum te dai în lături de la înalta pildă pe care cerul vrea s-o dea 
prin tine? Câte suflete n-o fi îndepărtat de la adevărata lumină, 
lucirea falsă a zadarnicei tale științe! Acum îţi stă în putere să le 
aduni pe calea cea bună și șovăi să o faci? Am spus că îţi stă în 
putinţă? E o datorie de la care nu te poţi abate; și nu te voijigni 
presupunând că nu-ţi dai seama de asta. 

Nu, Anthime nu se dădea în lături de la această datorie; dar îi 
era teamă de urmări. Marile interese materiale pe care le avea 
în Egipt erau, așa cum am spus, în mâinile francmasonilor. Ce 
putea să facă fără ajutorul Lojeľ Și cum putea să spere că ea va 
continua să-l susțină pe cel care o va renega? Și cum așteptase; 
să devină bogat prin ea, acum se simţea ruinat. 

| se destăinui părintelui Anse/me. Acesta, care nu știuse ce 
rang înalt deţine Anthime, se bucură foarte, gândindu-se că 
ceremonialul lepădării de Satana va fi cu atât mai remarcat. 
După două zile, rangul înalt al lui Anthime nu mai era un secret 
pentru niciunul dintre cititorii ziarelor Osservatore și Santa 
Croce. 

— Mă nenorociţi, spunea Anthime. 


— Dimpotrivă, fiule, îi răspunse părintele Anselme; îţi 
aducem mântuirea. În privinţa nevoilor materiale, nu-ţi face 
nicio grijă, te va ajuta Biserica. l-am vorbit mult despre situaţia 
ta cardinalului Pazz;, care urmează s-o prezinte lui Rampolla; o 
să-ţi mai spun și că abjurarea ta este cunoscută chiar de Sfântul 
Părinte; Biserica va ști să recunoască sacrificiul pe care-l faci 
pentru ea și nu vrea să fii lipsit de ceva. Dar nu crezi că 
exagerezi eficacitatea (aici surâdea) francmasonilor? Asta nu 
înseamnă că nu știu că foarte adesea trebuie să ţinem seamă 
de ei! 

— Ai socotit cât anume te temi că vei pierde fiindcă ţi i-ai 
făcut dușmani? Spune-mi aproximativ suma... (ridică arătătorul 
de la mâna stângă la înălţimea nasului, cu o blândeţe 
malițioasă) și nu te teme de nimic. 

După zece zile de la terminarea jubileului, abjurarea lui 
Anthime avu loc la Gesu, cu foarte mare pompă. Nu voi 
prezenta această ceremonie de care s-au ocupat ziarele italiene 
din acea vreme. Părintele T..., ajutor al mai-marelui Ordinului 
lezuiților, rosti cu acest prilej unul dintre cele mai importante 
discursuri ale sale. Fără îndoială că sufletul francmasonului era 
tulburat până la nebunie, și că însuși excesul lui de mânie era 
prevestitor de iubire. Oratorul amintea de Saul din Tars și 
descoperea analogii surprinzătoare între gestul iconoclast al lui 
Anthime şi lapidarea Sfântului Ştefan. Și, în timp ce elocința 
părintelui reverend se umfla și se rostogolea de-a lungul 
naosului, așa cum se rostogolește într-o peșteră sonoră, 
amplificându-se, vuietul puternic al valurilor, Anthime se gândea 
la firava voce a nepoatei sale și, în străfundul inimii, îi mulțumea 
copilei că chemase asupra păcatelor necredinciosului ei unchi, 
harul milostiv al Aceleia pe care voia de acum încolo s-o 
slujească. 


Începând din ziua aceea, preocupat de lucruri mai înalte, 
Anthime nu-și dădu seama prea bine de vâlva ce se făcea în 
jurul numelui său. Julius de Baraglioul suferea însă pentru el și 
nu deschidea niciun ziar fără mari emoţii. Primului entuziasm al 
ziarelor ortodoxe îl răspundeau acum denigrările ziarelor 
liberale: importantului articol din Osservatore, O nouă victorie a 
Bisericii, i se răspundea cu diatriba din Tempo Felice, însă 


imbecil. În sfârșit, în La Depeche de Toulouse, cronica lui 
Anthime, trimisă în ajunul vindecării sale, apăru precedată de o 
notiță batjocoritoare; Julius răspunse în numele cumnatului său 
printr-o scrisoare demnă și seacă în care îi anunţa pe cei de la 
ziarul La Depeche că, de acum înainte, nu trebuie să-l mai 
numere pe „cel convertit” printre colaboratorii săi. Ziarul 
Zukunft i-o luă înainte și îi mulţumi politicos lui Anthime. Acesta 
acceptă loviturile cu seninătatea pe care ţi-o dă un suflet cu 
adevărat credincios. 

— Din fericire, Le Correspondant te va publica; sunt sigur de 
asta, spunea Julius cu o voce șuierătoare. 

— Dar, dragul meu, ce vrei să scriu aici? obiecta Anthime, 
nimic din ceea ce mă preocupa ieri nu mă mai interesează. 

Apoi se așternu tăcerea. /u/ius trebui să se întoarcă la Paris. 
Anthime, îndemnat de părintele Anse/me, părăsise docil Roma. 
Ruinarea sa materială urmase de îndată ce Loja încetă să-l mai 
ajute; și, cum vizitele pe care Veronique, încrezătoare în sprijinul 
Bisericii, îl îndemna să le facă, n-au avut alt rezultat decât că au 
obosit și, până la urmă, au indispus înaltul cler, Anthime fu 
sfătuit prietenește să se ducă la Milano și să aștepte acolo 
compensațţia făgăduită și ocrotirea cerească. 


CARTEA A DOUA 
JULIUS DE BARAGLIOUL 


„„„ pentru că nu trebuie să opresti niciodată pe cineva să se 
întoarcă. 
RETZ, VIII, p.93 


În ziua de 30 martie, la miezul nopţii, soţii Baraglioul se 
întoarseră la Paris, în locuinţa lor de pe strada Verneuil. 

În timp ce Marguerite se pregătea de noapte, Julius, cu o 
lanternă în mână și cu papucii în picioare, se duse în cabinetul 
său de lucru, loc unde se întorcea totdeauna cu plăcere, 
încăperea era decorată cu sobrietate; pe pereţi atârnau câteva 
tablouri de Lepine și un Boudin; într-un colţ, pe un soclu turnant, 
o statuie de marmură, bustul soţiei sale, lucrat de Chapu, 
introducea o notă oarecum neașteptată; în mijlocul încăperii, se 
afla o masă uriașă, în stil Renaissance, pe care, de la plecarea 
sa, se strânseseră cărţi, broșuri și prospecte; pe o tavă emailată, 
cu despărţituri, se vedeau câteva cărți de vizită și, mai la o 
parte, sprijinit la vedere de un bronz de Barye, era un plic pe 
care Julius recunoscu scrisul bătrânului său tată. Rupse în grabă 
plicul și citi: 

Dragul meu fiu, 

În ultimele zile puterile mi-au slăbit mult. După câteva semne 
ce nu mă înșală, înțeleg c-a venit timpul să-mi fac bagajele; de 
altfel, o ședere mai prelungită nu-mi aduce prea mari foloase. 

Știu că te întorci la Paris în noaptea asta și că te-ar bucura 
să-mi faci, cât mai repede, un serviciu. In vederea câtorva 
dispoziții cu care te voi pune la curent curând, vreau să știu 
dacă un tânăr, cu numele de Lafcadio Wluiki (se pronunţă Louki, 
W-ul și l-ul de-abia auzindu-se), mai locuiește încă pe strada 
Claude Bernard, la numărul 12. 

Te rog să te duci la această adresă și să ceri să-l vezi 
(romancier cum ești, vei găsi ușor un pretext să te introduci în 
casă.) 

Vreau să știu: 

1. Ce face tânărul; 

2. Ce vrea să facă (are vreo ambiţie? și cât e ea de mare?); 


3. Te rog să-mi spui care ţi se par a fi înclinațiile, talentele, 
dorințele și gusturile lui... 

Pentru moment, nu căuta să mă vezi; sunt într-o dispoziția 
proastă. Toate aceste informații poți să mi le dai în scris, în 
câteva cuvinte. 

Dacă îmi vine cheful să stau de vorbă sau dacă voi simţi că 
se apropie marea plecare, îţi voi da un semn. 

Te îmbrăţișez, 

JUSTE-AGENOR DE BARAGLIOUL 

P.S. Să nu lași să se vadă că vii din partea mea; tânărul nu 
mă cunoaște și trebuie să nu mă cunoască în continuare. 

Lafcadio Wluiki are acum nouăsprezece ani. Este român și 
orfan. 

M-am uitat pe ultima ta carte. Dacă nici acum nu intri în 
Academie, ești de neiertat c-ai scris asemenea fleacuri. 


Într-adevăr, ultima carte a lui /u/ius avea presă proastă. Cu 
toate că era obosit, romancierul se uită pe tăieturile din ziare, 
unde numele lui era citat fără nicio bunăvoință. Apoi deschise o 
fereastră și respiră aerul ceţos al nopţii. Ferestrele biroului lui 
Julius dădeau spre grădinile unei ambasade, havuzuri de umbră 
lustrală, în care ochii și spiritul se spălau de relele lumii și ale 
străzii. Ascultă câteva clipe cântecul pur al unei mierle 
nevăzute. Apoi intră în încăperea unde se odihnea Marguerite. 

Cum se temea de insomnie, luă de pe măsuţă un flacon cu 
flori de portocal, pe care le folosea adeseori. Atent ca soţ, 
avusese grijă să-și așeze lampa jos, lângă pat, cu abajurul lăsat, 
dar un ușor zgomot pe care-l făcu paharul când, după ce băuse, 
îl puse jos, o smulse din adânca-i toropeală pe Marguerite, care, 
scoțând un geamăt animalic, se întoarse spre perete. Julius, 
fericit că e trează, se apropie de ea și, în timp ce se dezbrăca, îi 
spuse: 

— Vrei să știi cum vorbește tata despre cartea mea? 

— Dragul meu, bietul tău tată n-are deloc gust literar, mi-ai 
spus-o de nenumărate ori, murmură Marguerite, ce nu voia 
decât să doarmă. Dar Julius, având inima grea, continuă: 

— Spune că e de neiertat că am scris asemenea leacuri. 
Marguerite se cufundă în somn, indiferentă faţă de orice fel de 
literatură; Julius se resemna să rămână singur; dar, din dragoste 


pentru el, Marguerite făcu un mare efort și, revenind parcă la 
suprafaţă, zise: 

— Sper că nu-ţi faci sânge rău pentru asta. 

— Vezi bine că privesc lucrurile foarte la rece, reluă Julius. 
Totuși consider că nu se cade ca tocmai tatăl meu să-mi spună 
asemenea vorbe; și tocmai despre această carte, care, la drept 
vorbind, nu-i decât un monument ridicat în cinstea lui. 

Oare nu era chiar cartea în care Julius înfăţișase cariera, atât 
de strălucită, a bătrânului diplomat? În contrast cu răzvrătiri 
romantice, oare nu ridicase el aici în slăvi demna, liniștita, 
cinstita existență totodată politică și familială, a lui Juste- 
Agenor? 

— Din fericire, n-ai scris cartea ca să-ţi fie recunoscător. 

— Îmi dă să înţeleg că am scris Aerul Înălțimilor ca să intru în 
Academie. 

— Și dacă ar fi așa! Şi dacă intri în Academie pentru că ai 
scris o carte frumoasă! Apoi, pe un ton plin de milă: Să sperăm 
că ziarele și revistele îi vor arăta care e adevărul. 

Julius izbucni: 

— Ziarele! revistele! și apoi, cu furie, întorcându-se spre 
Marguerite, ca și cum ar fi fost vina ei, spuse cu un surâs amar: 
Din toate părțile îmi vin numai critici. 

Marguerite se trezi de-a binelea. 

— i s-au adus multe critici? întrebă ea cu solicitudine. 

— Şi multe elogii, de o emoţionantă ipocrizie. 

— Cât de bine ai face să nu-i iei în seamă pe ziariști! Dar 
amintește-ţi ce ţi-a scris alaltăieri Domnul de Voge: „O pană ca 
a dumneavoastră apără Franţa ca o sabie”. 

— O pană ca a dumneavoastră apără Franţa împotriva 
barbariei care ne ameninţă mai bine decât o sabie, rectifică 
Julius. 

— lar cardinalul André, făgăduindu-ţi adeziunea sa, ţi-a spus 
că te susține întreaga Biserică. 

— Mare scofală! Dragă... am văzut, prin Anthime, cât 
valorează întreaga protecţie a clerului. 

— Julius, începi să te înrăiești. Mi-ai spus adeseori că nu scrii 
ca să primeşti vreo răsplată sau aprobarea altora și că îţi ajunge 
să oaipeata; ai scris despre asta pagini foarte frumoase. 

— Știu, știu, răspunse Julius nerăbdător. 


Adânca lui tulburare nu se putea mulţumi cu asemenea 
vorbe de mângâiere. Se duse în baie. 

De ce se lăsase în voia acestei jalnice dezlănţuiri în faţa soţiei 
sale? Din mândrie, din rușine trebuia să-și ţină necazurile 
închise în adâncul sufletului, lucru ce nu e deloc în firea celor pe 
care soțiile știu să-i alinte și să-i compătimească. „Fleacuri!”. In 
timp ce se spăla pe dinţi, cuvântul îi zvâcnea în tâmple și îi 
tulbura cele mai nobile gânduri. Așadar, ultima lui carte era o 
nimica toată! Uita fraza pe care i-o scrisese tatăl său: cel puţin 
uita că această frază venea de la tatăl său... Pentru prima oară 
în viaţă o întrebare îngrozitoare se ridica în mintea lui - în el, ce 
nu întâlnise decât aprobări și surâsuri - o îndoială privitoare la 
sinceritatea acestor surâsuri, la valoarea aprobărilor, la valoarea 
cărţilor lui, la realitatea gândirii sale, la autenticitatea vieţii pe 
care o dusese. 

Intră în încăpere, ţinând distrat într-o mână paharul și în 
cealaltă periuța; puse paharul, pe jumătate plin cu un lichid roz, 
pe măsuţă și periuţa în pahar și se așeză la o altă măsuţă, din 
lemn de arțar, la care Marguerite avea obiceiul să-și scrie 
corespondenţa. Luă tocul soţiei sale; pe o hârtie violacee și ușor 
parfumată începu să scrie: 


Dragă tată, 

Aseară, când m-am întors acasă, am găsit scrisoarea de la 
tine. Mâine îmi voi îndeplini sarcina pe care mi-o încredinţezi și 
pe care sper s-o duc la bun sfârșit, dornic să-ţi dovedesc astfel 
devotamentul meu. 


Căci Julius face parte dintre firile nobile care, când sunt 
strivite, își arată adevărata lor măreție. Apoi, dându-se pe spate, 
rămase câteva clipe cu peniţa ridicată, căutându-și cuvintele: 


Mă doare să văd că tocmai tu te indoiești de dezinteresul 
care... 


Nu. Mai curând: 


Crezi că pun mai puțin preţ pe această probitate literară 
decât... 


Nu găsea fraza potrivită. Julius era în veșminte de noapte; 
simţi că i se face frig, boţi hârtia, luă paharul cu apă de dinţi, îl 
duse în baie și aruncă hârtia boţită în căldare. 

Când era gata să se urce în pat, atinse umărul soţiei sale. 

— Dar tu ce gândești despre cartea mea? 

Marguerite întredeschise ochii, morocănoasă. Julius trebui să 
repete întrebarea. Intorcându-se pe jumătate, Marguerite îl privi. 
Cu sprâncenele ridicate sub o grămadă de milă. 

— Dar ce ai, dragul meu? Ce! Deci tu crezi cu adevărat că 
celelalte? 

Asta nu era un răspuns; Marguerite voia să se eschiveze. 

— Cred că celelalte nu sunt mai bune decât asta; asta-i tot! 

— Oh, atunci... 

Și Marguerite, în faţa acestor insistenţe, istovită și simțind că 
tandrele ei argumente sunt inutile, se întoarse spre perete și 
adormi din nou. 


În ciuda unei anumite curiozităţi profesionale și a 
măgulitoarei iluzii că nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie 
să-i rămână străin, până acum Julius nu se prea îndepărtase de 
viaţa clasei din care făcea parte și nu avusese legături decât cu 
oameni din mediul său. li lipsea nu atât dorinţa, cât prilejul. 
Gata să iasă în oraș ca să facă vizita făgăduită, Julius își dădu 
seamă că nu avea hainele de care ar fi avut nevoie. Pardesiul, 
plastronul și chiar și pălăria sa „cronstadt” aveau un aer decent, 
corect și distins... Dar, la urma-urmei, poate că era mai bine ca 
ţinuta lui să nu-l invite pe tânăr la o prea bruscă familiaritate. 
Socotea că trebuie să-i câștige încrederea vorbindu-i. Și, în timp 
ce se îndrepta spre intrarea C/laude-Bemarăd, Julius se gândea cu 
ce precauţii și sub ce pretext să intre în casa tânărului și să-și 
facă cercetările. 

Ce treabă putea să aibă contele Juste-Agénor de Baraglioul 
cu acest Lafcadio? întrebarea bâăzâia în jurul lui Julius, 


supărătoare. Acum, când terminase de scris despre viaţa tatălui 
său, nu era momentul să-și pună întrebări în legătură cu el. Nu 
voia să știe decât ceea ce tatăl lui voia să-i spună. În ultimii ani 
contele devenise tăcut, dar nu fusese niciodată un om ascuns. 
In timp ce traversa grădina Luxembourg, Julius fu surprins de o 
aversă de ploaie. 


Pe strada C/aude-Bernara, în faţa porţii cu numărul 12 
staționa o trăsură în care Julius, în timp ce trecea pe lângă el, 
putu vedea o doamnă, cu o pălărie prea mare și cu o rochie 
bătătoare la ochi. 

Când rosti numele lui Lafcadio Wluiki în faţa portarului inima 
îi bătu mai tare; romancierului i se părea că se afundă într-o 
aventură; dar, în timp ce urca scara, banalitatea locului și a 
decorului îl dezgustară; curiozitatea sa, care nu găsea cu ce să 
se alimenteze, scădea și făcea loc repulsiei. 

La etajul al patrulea, culoarul fără covor, ce primea lumini 
doar prin casa scărilor, făcea un cot la câţiva pași de palier; pe 
dreapta și pe stânga culoarului se aflau uși închise; cea din fund, 
întredeschisă, lăsa să treacă o mică dâră de lumină. Julius bătu 
în ușă; în zadar; timid, deschise ușa puţin mai tare; în încăpere 
nu era nimeni. Julius cobori. 

— Dacă nu-i acasă, va veni curând, spusese portarul. Ploua 
cu găleata. In vestibul, în faţa scării, se deschidea o sală de 
așteptare și Julius intră; mirosul îmbâăcsit și aspectul jalnic al 
locului îl scârbiră și îl făcură să-și spună că, la fel de bine, ar fi 
putut să deschidă ușa de sus și, cu pas hotărât, să intre în 
cameră și să-l aștepte pe tânăr înăuntru. Julius urcă din nou. 

Când coti pe coridor, o femeie ieși din camera ce se învecina 
cu cea din fund. Julius se lovi de ea și își ceru scuze. 

— Ce doriţi? 

— Domnul Wluiki e aici? 

— A ieșit în oraș. 

— Ah! exclamă Julius pe un ton atât de contrariat încât 
femeia îl întrebă: 

— Aveţi ceva urgent să-i spuneţi? 

Julius, ce se pregătise doar ca să-l înfrunte pe necunoscutul 
Lafcadio, era descumpănit; și totuși prilejul era bun; poate că 


femeia aceea știa multe despre tânăr; dacă s-ar pricepe s-o 
tragă de limbă... 

— Vreau să-i cer o informaţie. 

— Din partea cui? 

Oare crede că sunt de la poliţie? se gândi Julius. 

— Sunt contele Julius de Baraglioul, zise el cu o voce 
oarecum solemnă, ridicându-și ușor pălăria. 

— Oh! Domnule conte... Vă cer scuze că nu v-am... Pe 
culoarul ăsta e atât de întuneric! Vă rog să intraţi. (Și împinse 
ușa din fund). Cred că Lafcadio nu va întârzia să... S-a dus doar 
până la... Oh! îngăduiţi-mi... 

Și, pe când Julius se pregătea să intre în încăpere, ea se 
repezi înaintea lui spre niște chiloți de femeie aruncaţi pe un 
scaun; neizbutind să-i ascundă, spuse: 

— Aici e o asemenea dezordine... 

— Lăsaţi! lăsaţi! Sunt obișnuit cu asta, zise cu amabilitate 
Julius. 

Carola Venitequa era o femeie tânără, puternică sau chiar 
mai mult decât atât; puţin cam grasă, dar bine făcută și cu 
înfățișarea sănătoasă, cu trăsături comune, dar nu vulgare și 
destul de atrăgătoare, cu privirea angelică și blândă, cu vocea 
tărăgănată. Cum tocmai se pregătise să iese în oraș, avea pe 
cap o pălărioară de fetru moale; purta o bluză cu guler 
bărbătesc, manșete albe și cravată. 

— ÎI cunoști de mult pe domnul Wluiki? 

— Pot să-i transmit ceva din partea dumneavoastră? 

— lată despre ce e vorba... Aș fi vrut să știu dacă este foarte 
ocupat. 

— Asta depinde de zile. 

— Pentru că, dacă ar avea puţin timp liber, mă gândeam să-l 
rog să... facă, pentru mine, o mică treabă. 

— Ce fel de treabă? 

— Uite... aș fi vrut mai întâi să știu cu ce se ocupă, întrebarea 
nu era prea abilă, dar înfățișarea Carolei nu te invita deloc la 
subtilităţi. Contele de Baraglioul își recăpătase siguranța de 
sine; stătea pe scaunul de pe care Carola luase lucrurile, iar 
aceasta, lângă el, sprijinită de masă, începuse să-i vorbească, 
când, deodată, pe coridor, se auzi un zgomot puternic; ușa se 
deschise cu putere și în cameră își făcu apariţia femeia pe care 
Julius o zărise în trăsură. 


— Eram sigură că-i așa, spuse ea; când l-am văzut urcând... 
Și Carola, depărtându-se puţin de Julius, îi spuse pe dată: 

— Dar nici gând, draga mea... stăteam de vorbă. Prietena 
mea, Bertha Grand-Marnier, domnul conte... iertați-mă, v-am 
uitat numele! 

— Nu-i nimic, spuse Julius, oarecum stingherit, strângând 
mâna înmănușată pe care i-o întindea Bertha. 

— Prezintă-mă și tu pe mine, zise Carola. 

— Ascultă, dragă: a trecut o oră de când suntem așteptate 
spuse cealaltă. Dacă vrei să stai de vorbă cu domnul, ia-l cu 
tine, ne așteaptă o trăsură. 

— Dar n-a venit să mă vadă pe mine. 

— Atunci, vino! Vreţi să cinaţi diseară cu noi?... 

— Îmi pare rău, dar nu pot. 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse Carola roșindu-se și grăbindu- 
se să-și scoată prietena din încăpere. Lafcadio o să vină dintr-o 
clipă în alta. 

Când ieșiseră, cele două femei lăsaseră ușa deschisă; 
neavând covor, culoarul amplifica toate zgomotele; cotul pe 
care-l făcea te împiedica să vezi când venea cineva; în schimb, 
puteai să-l auzi cum se apropie. 

„La urma-urmei, camera lui îmi va spune despre acest tânăr 
chiar mai mult decât ar fi putut să-mi spună femeia, cel puţin 
așa sper”, își spuse Julius în sinea sa. Liniștit, începu să 
cerceteze locul. 

Dar în această banală cameră mobilată aproape nimic nu-i 
putea satisface curiozitatea: 

N-are bibliotecă, n-are tablouri pe pereţi. Pe cămin, Moll 
Flanders de Daniel Defoe, în engleză, într-o ediție proastă, cu 
numai vreo două treimi din pagini tăiate, și Nove!//e de Anton 
Francesco Grazzini, numit și Lasca, în italiană. Aceste două cărți 
îl puseră pe Julius pe gânduri. Lângă ele, îndărătul unei sticle cu 
alcool de mentă, se afla o fotografie ce-i trezi, și ea, o anumită 
neliniște: pe o plajă acoperită cu nisip, o femeie, nu foarte 
tânără, dar deosebit de frumoasă, la braţul unui bărbat cu 
înfățișare tipic anglo-saxonă, elegant și zvelt, în costum de 
sport; la picioarele lor, așezat pe o barcă răsturnată, un copil 
voinic, de vreo cincisprezece ani, gol, cu părul des, zburilit și 
deschis la culoare, cu aer obraznic și zeflemitor. 


Julius luă fotografia și se duse la lumină, ca să citească, în 
colțul din dreapta, câteva cuvinte șterse de vreme: Duino; iulie 
1886 - care nu-i spuseră mare lucru, deși își aduse aminte că 
Duino este un orășel pe litoralul austriac al Mării Adriatice. Dând 
din cap și cu buzele strânse, așeză fotografia de unde o luase. 
Pe piatra rece a căminului își găsiseră locul o cutie cu făină de 
ovăz, un săculeţ cu linte și un săculeţ cu orez; puţin mai 
departe, sprijinită de perete, se afla o tablă de șah. Nimic nu-l 
lăsa pe Julius să vadă cam cu cel fel de studii sau de treburi își 
ocupa tânărul zilele. 

După cum părea, Lafcadio tocmai își luase micul dejun; o 
masă, într-o crăticioară, deasupra unei lămpi cu gaz, se afla 
încă, scufundat în apă, acel mic dispozitiv, în formă de ou, din 
metal perforat, de care se folosesc ca să-și facă ceaiul turiștii ce 
au grijă să-și ia cât mai puţin bagaj; și firimituri de pâine în jurul 
unei cești murdare. Julius se apropie de masă; masa avea un 
sertar și sertarul avea o cheie... 

N-aș vrea ca faptele ce vor urma să vă facă să vă înșelaţi 
asupra caracterului lui Julius; el nu era câtuși de puţin indiscret; 
respecta în viaţa fiecărui om înfățișarea pe care acesta vrea să 
i-o dea și preţuia mult decenţa. Dar, în faţa ordinului tatălui său, 
trebuia să-și înfrângă firea. Mai așteptă o clipă, ascultând atent, 
apoi ne-auzind pași, împotriva voinţei și principiilor sale, dar cu 
sentimentul delicat al datoriei, trase sertarul mesei, ce era 
descuiat. Aici se afla un carnet legat în piele, pe care Julius îl luă 
și îl deschise. Pe prima pagină citi următoarele rânduri, scrise de 
aceeași mână ce scrisese și cuvintele de pe fotografie: 


Lui Cadio, ca să-și treacă în el conturile curente, 
Credinciosului meu tovarăș, de la bătrânul său unchi, 
FABY. 


și apoi, chiar dedesubt, cu un scris oarecum copilăresc, 
cuminte, drept și regulat: 


Duino. Azi-dimineaţă, 10 iulie 1886, lordul Fabian a venit să 
ne întâlnească aici. Mi-a adus o barcă, o pușcă și acest carnet 
frumos. 


Pe această primă pagină nu mai era scris nimic, pe pagina a 
treia, la data de 29 august puteai citi: 


I-am dat lui Faby un avans de 4 mișcări de brasse. 
Şi a doua zi: 
I-am dat un avans de 12 mișcări de brasse. 


Julius înţelese că nu era decât un carnet de antrenament. 
Totuși, lista zilelor se întrerupea curând și, după o pagină albă, 
puteai citi: 


20 septembrie: Plecăm din Alger spre Aures. 


Urmau câteva indicaţii de locuri și date și, în sfârșit, această 
ultimă indicație: 


5 octombrie: Ne întoarcem la El Kantara. 50 de km on 
horseback!, fără oprire. 


Julius întoarse câteva file albe; dar, ceva mai departe, 
carnetul părea că începe din nou. În chip de titlu, în capul unei 
pagini era scris, cu litere mai mari și îngrijite: 


QUI INCOMINCIA IL LIBRO DELLA NOVA ESIGENZA E DELLA 
SUPREMA VIRTUZ 
Tanto quanto se ne taglia.? 
BOCCACCIO 


În faţa exprimării unor idei morale, interesul lui Julius se trezi 
brusc; era o bună pradă pentru el. 

Dar încă de la pagina următoare, fu dezamăgit: erau iar tot 
felul de socoteli. Și totuși erau niște socoteli mai altfel decât 
celelalte. Fără nicio indicație privind data și locul: 


Pentru că am câștigat în fata lui Protos la șah - 1 punta. 
Pentru că am lăsat să se vadă că știu italienește - 3 punte 
Pentru că am răspuns înaintea lui Protos - 1 p. 

Pentru că am avut ultimul cuvânt - 1 p. 

Pentru că am plâns când am aflat de moartea lui Faby - 4 p. 


Julius, care citea în mare grabă, luă „punta” drept o monedă 
străină și nu văzu în aceste socoteli decât un copilăros și 
meschin negoţ cu merite și retribuţii. Apoi socotelile încetau din 
nou. Julius mai întoarse niște pagini și citi: 


În ziua de 4 aprilie, conversație cu Protos: 
înţelegi ce vor să spună cuvintele: A TRECE DINCOLO? 


Aici, scrisul se oprea. Julius ridică din umeri, strânse din buze, 
dădu din cap şi puse caietul la locul lui. Își scoase ceasul și se 
ridică de pe scaun, se apropie de fereastră și privi afară; ploaia 
încetase. Se îndreptă spre colțul încăperii unde, atunci când 
intrase, își pusese umbrela; în acea clipă văzu un tânăr frumos 
și blond, ce-l privea atent și surâzând, sprijinit de pervazul ușii. 


Adolescentul din fotografie nu se prea schimbase; Juste 
Agenor spusese: are nouăsprezece ani; nu i-ai fi dat mai mult de 
cincisprezece. Cu siguranţă că Lafcadio venise tocmai atunci; 
când pusese carnetul la loc, Julius își ridicase ochii spre ușă și nu 
văzuse pe nimeni; dar cum oare de nu-l auzise apropiindu-se? 
Instinctiv, Julius privi picioarele tânărului și văzu că, în loc de 
ghete, acesta purta șoșoni. 

Lafcadio surâdea într-un fel ce nu avea nimic ostil; părea - 
mai degrabă - amuzat, dar și ironic; își păstrase pe cap o șapcă 


de voiaj, dar - de îndată ce întâlni privirea lui Julius - și-o scoase 
și se înclină în mod ceremonios. 

— Domnul W/uiki? întrebă Julius. Tânărul se înclină din nou, 
fără să răspundă. 

— lertaţi-mă că, în așteptarea dumneavoastră, m-am instalat 
în cameră. De fapt, n-aș fi îndrăznit să intru, dacă n-aș fi fost 
invitat s-o fac. 

Julius vorbea mai repede și mai tare ca de obicei, ca să-și 
dovedească lui însuși că nu se simte deloc stânjenit. Fruntea lui 
Lafcadio se încreţi în chip aproape invizibil; se duse spre 
umbrela lui Julius; fără să spună niciun cuvânt, o luă și o puse să 
se scurgă de apă pe coridor; apoi, intrând în cameră, îi făcu 
semn lui Julius să se așeze. 

— Desigur că vă miraţi văzându-mă aici. 

Lafcadio scoase liniștit o ţigară dintr-o tabacheră de argint și 
o aprinse. 

— O să vă explic în câteva cuvinte motivele care m-au adus 
aici, motive pe care le veţi înţelege foarte repede... 

Pe măsură ce vorbea, simțea cum siguranţa de sine îi 
dispare. 

— ...Dar îngăduiţi-mi mai întâi să-mi spun numele; apoi, 
parcă stânjenit de faptul că trebuia să-și rostească numele, 
scoase din haină o carte de vizită și i-o întinse lui Lafcadio, care 
o puse pe masă, fără să o privească. 

— Sunt... Tocmai am terminat o carte importantă; este o 
ciornă nu prea mare, pe care nu am timp s-o trec pe curat. 
Cineva mi-a spus că aveţi un scris deosebit de frumos și m-am 
gândit că poate nu vă veţi supăra dacă... 

— La Paris, îl întrerupse Lafcadio, nu există niciun om care să 
vă fi putut vorbi despre scrisul meu. 

Își îndreptă privirile spre sertarul de pe care Julius, fără să 
bănuiască ceva, rupsese un sigiliu de ceară moale și apoi, 
întorcând violent cheia în broască și punând-o în buzunar, 
spuse: 

— Nimeni care să aibă dreptul să vorbească despre asta, zise 
el, privind cum Julius se înroșește la faţă. Pe de altă parte 
(vorbea foarte rar, ca aiurit, fără nicio intonaţie), nu înţeleg încă 
bine motivele pe care le poate avea domnul... (privi cartea de 
vizită) conte Julius de Baraglioul ca să se intereseze de mine. 
Totuși (după exemplul lui Julius, vocea lui deveni dintr-o dată 


mieroasă și flexibilă), propunerea dumneavoastră merită să fie 
luată în consideraţie de către cineva ca mine, care are nevoie 
de bani, așa cum aţi observat (se ridică de pe scaun). 

— Îngăduiţi-mi, domnule, să vin să vă aduc răspunsul meu 
mâine-dimineaţă. 

Era invitat să plece. Julius se simţea prea stingherit și nu 
insistă; își luă pălăria, stătu o clipă pe gânduri și spuse cu 
stângăcie: 

— Aș fi vrut să vorbesc cu dumneavoastră mai mult. 
Îngăduiţi-mi să trag nădejde că mâine... Vă voi aștepta începând 
de la ora zece. 

Lafcadio salută, înclinându-se. 


De îndată ce Julius coti pe culoar, Lafcadio închise ușa și 
trase zăvorul. Alergă la sertar, își scoase caietul, îl deschise la 
ultima pagină și, exact de unde rămăsese cu multe luni înainte 
scrise cu creionul, cu un scris mare, nervos, foarte diferit de 
primul: 


Pentru a-l fi lăsat pe Olibrius să-și bage nasul lui murdar în 
acest carnet - 1 punta. 


Scoase din buzunar un briceag cu o lamă atât de subţiată, 
încât nu mai era decât un fel de unealtă de găurit, o ţinu puţin 
la flacăra unui chibrit aprins și, cu o lovitură prin buzunarul de la 
pantaloni, și-o înfipse în coapsă. Nu putu să-și stăpânească o 
strâmbătură de durere. Dar asta nu-i fu de ajuns. Dedesubtul 
frazei, fără să se așeze jos, aplecat deasupra mesei, scrise: 


Si pentru că i-am arătat că știam - 2 punte. 


De data asta, ezită; își deschise pantalonii și îi lăsă în jos, 
într-o parte. Îşi privi coapsa; mica rană, pe care și-o făcuse cu 
puţin timp înainte, sângera; se uită la vechile cicatrice care, de 
jur împrejur, lăsaseră ca niște urme de vaccin. Flamba din nou 
lama briceagului și apoi, cu mișcări foarte repezi, și-o înfipse în 
carne de două ori. 


—  Altădată nu luam atâtea precauţii, își spuse el, 
îndreptându-se spre sticla cu alcool de mentă, din care vărsă 
câteva picături pe răni. 

Mânia i se mai potolise când, punând sticla la locul ei, 
observă că fotografia ce-l înfățișa pe el împreună cu mama sa 
nu mai era în același loc. O luă, o privi pentru ultima oară cu un 
fel de durere chinuitoare, și apoi, în timp ce un val de sânge i se 
urca în obraji, o rupse cu furie în bucăţi. Vru să le dea foc; dar 
acestea nu se aprindeau; atunci, scoțând din cămin săculeţii 
înghesuiți acolo, puse pe piatră în chip de grătar cele două cărţi, 
singurele pe care le avea în casă, tăie, rupse în bucățele și boţi 
filele carnetului, aruncă fotografia deasupra și dădu foc grămezii 
de hârtii. 

Cu fața lângă flacără, voia să se convingă că privește cu 
nespusă mulţumire cum ard toate aceste amintiri; dar când se 
ridică, după ce totul se transformase în cenușă, simţi un fel de 
ameţeală. Încăperea era plină de fum. Se duse la baie și se 
stropi pe frunte. 

Acum privea micuța carte de vizită cu ochi mai limpezi. 

— Contele Julius de Baraglioul, repeta el. Dapprima impo 
sapere chi et. 

Smulse fularul pe care-l purta în loc de cravată și de guler, își 
descheie cămașa și, în fața ferestrei deschise, lăsă ca aerul rece 
să-i învăluie pieptul. Apoi, grăbindu-se dintr-o dată să iasă în 
oraș, se încălță, își puse cravata, își luă o pălărie decentă de 
fetru gri și, potolit și civilizat pe cât era cu putinţă, închise în 
urma lui ușa de la cameră și se îndreptă spre piaţa Saint-Sulpici. 
Aici, în faţa primăriei, la biblioteca Cardinal, va găsi cu siguranţă 
toate informaţiile pe care le dorea. 


IV 


Când trecu pe lângă Odeon, privirea îi fu izbită de romanul lui 
Julius, expus într-o vitrină; era o carte cu copertă galbenă, a 
cărei înfățișare doar și l-ar fi lăsat pe Lafcadio cu gura căscată în 
oricare altă zi. Băgă mâna în buzunar și aruncă pe tejghea o 
monedă de cinci franci. 

— Ce foc bun o să fac diseară cu ea! se gândi el, luând cartea 
și restul. 

La bibliotecă, un „dicţionar al scriitorilor contemporani” 
prezenta în câteva cuvinte cariera amorfă a lui Julius, dădea 


titlurile operelor sale, le lăuda în termeni convenţionali, numai 
buni să-ţi taie orice gust să le citeşti. 

— Pfu! zise Lafcad!o... 

Tocmai se pregătea să închidă dicţionarul când zări trei 
cuvinte din articolul precedent, ce-l făcură să tresară. Câteva 
rânduri deasupra cuvintelor: 

Julius de Baraglioul (viconte), în biografia lui Juste-Agénor, 
Lafcadio citi: „Ministru la București în 1873”. Ce însemnau 
aceste cuvinte simple, de-l făceau să-i bată atât de tare inima? 

Lafcadio, căruia mama sa îi dăduse cinci unchi, nu-și 
cunoscuse tatăl niciodată; acceptase ideea de a-l considera 
mort și se abţinuse întotdeauna să pună întrebări legate de el. 
In ceea ce privește unchii (fiecare de altă naţionalitate și trei 
dintre ei lucrând în diplomaţie), înţelese repede că se înrudeau 
cu el doar în măsura în care frumoasa Wanda avea chef să le 
acorde această calitate. Lafcadio împlinise nouăsprezece ani. Se 
născuse la București în 1874, exact la sfârșitul celui de-al doilea 
an în care contele de Baraglioul fusese reţinut aici de funcţia sa. 

Pus în gardă de această vizită misterioasă a lui Julius, cum să 
nu vadă în ea mai mult decât o coincidenţă întâmplătoare? Făcu 
un mare efort să citească articolul despre /uste-Agenor, 
rândurile i se învălmășeau în faţa ochilor; înţelese totuși că tatăl 
lui Julius, contele de Baraglioul, era un om important. 

Inima începu să-i zvâcnească din răsputeri, plină de o atât de 
mare și insolentă bucurie, încât i se părea că cei din jur îi vor 
auzi bătăile! Dar învelișul de carne era puternic și impermeabil. 
Se uită pe furiș la vecinii săi, obișnuiţii sălii de lectură, ce erau 
cu toţii absorbiți în munca lor stupidă... Calculă: Născut în 1821 
contele ar avea acum șaptezeci și doi de ani. Ma chi sa se via 
ancora ?...> Puse dicționarul la loc și ieși. 

Cerul se limpezea, cei câţiva nori fiind împrăștiați de un vânt 
iute. Importa di domesticare questo nuovo proposito, își zise 
Lafcadio, care preţuia cel mai mult libertatea de a dispune de 
sine; și, obosit de acest gând tulburător, se hotărî să și-l 
gonească o clipă din minte. Scoase din buzunar romanul lui 
Julius şi făcu un mare efort încercând să-și schimbe gândurile, 
citindu-l; dar în carte totul era spus de-a dreptul, fără niciun 
mister; nimic nu putea ajuta mai puţin să iasă din starea lui. 

— Şi totuși, la autorul acestei cărți mă voi duce mâine să fac 
pe secretarul! își repeta mereu fără să vrea. 


Cumpără de la un chioșc un ziar și intră în grădina 
Luxembourg. Băncile erau ude; deschise cartea, se așeză pe ea 
apoi desfăcu jurnalul, oprindu-se la faptele diverse. Ca și cum ar 
fi știut că le găsește acolo, ochii îi căzură pe următoarele 
rânduri: 


Starea sănătății contelui Juste-Ag&nor de Baraglioul care 
după cum se știe, provocase o mare neliniște în ultimele zile 
pare că s-a îmbunătăţit; ea rămâne totuși încă precară și nu-i 
îngăduie să primească decât câteva persoane intime. 


Lafcadio sări de pe bancă; într-o clipă hotărârea sa era luată. 
Uitând cartea, alergă spre o papetărie de pe strada Médicis, 
unde își amintea că văzuse, în vitrină, un anunţ în care se 
spunea că acolo se fac cărţi de vizită la minut, cu trei franci 
suta. Merge! 

Zâmbea; îndrăzneala planului său atât de neașteptat îl 
amuza, nu ducea lipsă de întâmplări aventuroase. 

— Cât timp vă trebuie ca să-mi faceţi o sută de cărţi de 
vizită? îl întrebă el pe negustor. 

— Le veţi avea înainte de a se înnopta. 

— Plătesc dublu dacă mi le faceţi peste două ore. 

Negustorul se prefăcu că se uită în carnetul său de comenzi. 

— Am să vă fac o favoare... da, aţi putea trece să le luaţi la 
ora două. Pe ce nume? 

Pe foaia de hârtie pe care i-o întinse negustorul, fără să 
tremure și fără să roșească, dar cu inima tresărind, semnă: 

LAFCADIO DE BARAGLIOUL. 

— Secătura asta nu mă ia în serios, își zise el plecând, 
supărat că negustorul nu l-a salutat cu mai mult respect. 

Apoi, în timp ce trecea prin faţa oglinzii dintr-o vitrină: 

— Trebuie să recunosc că nu am deloc aerul unui Barag/ioul! 
Voi încerca de acum încolo să le semăn mai mult. 

Nu se făcuse de douăsprezece. Lui Lafcadio, aflat în culmea 
exaltării, nu-i era încă deloc foame. 

— Mai întâi să merg puţin, altminteri îmi voi lua zborul, se 
gândea el. Și să merg numai prin mijlocul drumului; căci dacă 
mă apropii de ei, trecătorii își vor da seama că îi întrec cu un 


cap. Încă o superioritate pe care trebuie s-o ascund. O ucenicie 
nu sfârșește niciodată. 

Intră într-un oficiu poștal. 

— Place Malesherbes... voi avea nevoie de ea curând! își zise 
el, luând dintr-un anuar adresa contelui /uste-Age&nor. 

— Dar cine mă împiedică să dau, chiar în dimineaţa asta, o 
raită până în strada Verneuih (Era adresa scrisă pe cartea de 
vizită a lui Julius). 

Lafcadio cunoștea acest cartier și îl iubea; ocolind străzi prea 
frecventate, o luă pe liniștita stradă Vaneau, unde bucuria sa se 
putea manifesta mai în voie. Când ajunse în strada Babylone, 
văzu niște oameni alergând; lângă intrarea Oudinol un grup 
staționa în faţa unei case cu două etaje, de unde ieșea un nor 
gros de fum. Se strădui să nu grăbească pasul... 

Lafcadio, prietene, ai dat peste un fapt divers și pana mea te 
părăsește. Nu te aștepta să redau crâmpeiele de vorbe și 
strigătele mulţimii... 

Strecurându-se și străbătând această gloată ca un tipar, 
Lafcadio ajunse în faţă. Aici, o biată femeie stătea în genunchi și 
plângea în hohote. 

— Copiii mei! copilașii mei! spunea ea. 

O sprijinea o tânără a cărei îmbrăcăminte simplă și elegantă 
arăta limpede că nu-i era rudă; tânăra era foarte palidă și atât 
de frumoasă, încât Lafcadio, atras pe dată de ea, îi puse câteva 
întrebări. 

— Nu, domnule, nu o cunosc. Am înţeles doar că cei doi 
copilași ai ei se află într-o cameră de la etajul doi unde, în scurt 
timp, vor ajunge flăcările, care au cuprins scara; au fost chemaţi 
pompierii, dar, până vor veni, micuţii vor muri sufocaţi de fum. 
Spuneţi-mi, domnule, oare nu se poate ajunge pe balcon 
căţărându-te pe perete cu ajutorul burlanului ce coboară până 
jos? Oamenii spun că hoţii s-au urcat odată pe aici, dar ceea ce 
alții au făcut ca să fure, niciunul dintre cei de față nu 
îndrăznește să facă pentru a salva niște copii. Degeaba au 
făgăduit salvatorului această pungă cu bani. Ah, Doamne! de ce 
nu sunt bărbat!... 

Lafcadio nu mai stătu să-i asculte vorbele. Punându-și 
bastonul și pălăria la picioarele fetei, se avântă spre zid. Ca să 
se caţăre sus, nu ceru ajutorul nimănui; în picioare, înaintă pe 


creasta zidului, ferindu-se de cioburile de sticlă cu care era 
presărată din loc în loc. 

Uimirea mulţimii crescu când îl văzu cum, apucând ţeava 
verticală, se ridica prin puterea braţelor, sprijinindu-se doar din 
când în când, cu vârful picioarelor, de şuruburi. lată-l ajuns la 
balcon și apucând grilajul cu o mână; mulţimea îl admiră, dar nu 
mai tremură de frică, căci ușurința cu care se mișcă este fără 
cusur. Cu o lovitură de umăr sparge geamurile; apoi dispare în 
încăpere. Moment de așteptare și de nespusă neliniște... Apoi 
reapare, ţinând în braţe un copilaș care plânge. Face un fel de 
funie dintr-un cearșaf rupt în fâșii, pe care le înnoadă cap la cap; 
prinde copilul de capătul acestei funii și îl coboară până în 
braţele deznădăjduitei sale mame. Cu al doilea copil face la fel... 

Când îi veni rândul să coboare, Lafcadio fu aclamat de 
mulţime ca un erou: 

„Mă iau drept un clovn”, se gândi el, enervat când simţi că se 
înroșește la față, și respingând ovaţiile cu o graţie brutală. 
Totuși, când tânăra, de care se apropie din nou, îi întinse, puţin 
încurcată, o dată cu bastonul și pălăria, și punga cu bani pe care 
o făgăduise, el o luă surâzând și, după ce o goli de cei șaizeci de 
franci pe care îi conţinea, întinse banii sărmanei mame, care 
acum își sufoca fiii tot sărutându-i. 

— Îmi îngăduiţi să păstrez această pungă ca amintire de la 
dumneavoastră, domnişoară? 

Era o punguţă brodată, pe care o sărută. O clipă, cei doi se 
uitară unul la celălalt. Fata părea emoţionată, și mai palidă încă, 
și parcă dornică să vorbească. Dar Lafcadio plecă brusc, 
despicând mulțimea cu bastonul, atât de încruntat, încât lumea 
nu-l mai aclamă și nu-l mai urmări cu privirea. 


Ajunse la Luxembourg și apoi, după ce luă o masă frugală la 
Gambrinus, restaurant ce se afla în vecinătatea Odeonului, urcă 
repede în camera sa. Lafcadio își ascundea banii sub o scândură 
din podea; scoase din ascunzătoare trei piese de câte douăzeci 
de franci și una de zece. Calculă: 

Cărţile de vizită: șase franci. 

O pereche de mănuși: cinci franci. 

O cravată: cinci franci (dar oare ce-o să găsesc ca lumea la 
preţul ăsta?). 


O pereche de pantofi: treizeci și cinci de franci (n-am 
pretenţia să ţină mult). 

Rămân nouăsprezece franci pentru cheltuieli neprevăzute 
(din oroare pentru datorii, Lafcadio plătea întotdeauna cu bani 
gheaţă). 

Se duse la dulap și scoase de acolo un costum închis la 
culoare, din stofă fină, cu o tăietură perfectă și deloc uzat. 

„Nenorocirea e că, de atunci, am crescut...”, își spuse, 
aducându-și aminte de epoca strălucitoare, nu prea îndepărtată 
în care marchizul de Gesvres, ultimul său unchi, îl ducea 
îmbrăcat foarte elegant, la furnizorii săi. O îmbrăcăminte 
necuviincioasă era, pentru Lafcadio, la fel de șocantă ca o 
minciună pentru un calvinist. 

„Dar să încep cu ce e mai presant. Unchiul meu Gesvres 
spunea că omul se cunoaște după încălțăminte”. 

Și, din grijă pentru ghetele pe care avea să le încerce, își 
schimbă șosetele. 


V 


Contele Juste-Agénor de Baraglioul nu-și mai părăsise de 
cinci ani luxosul său apartament din Place Malesherbes. Se 
pregătea să moară aici, rătăcind gânditor prin sălile înțesate de 
colecţii sau, mai adeseori, stând retras în camera sa și lăsându- 
și umerii și braţele încercate de durere pe seama alinărilor 
venite de la șervetele muiate în apă și de la compresele 
sedative. Pe cap purta, înfășurat în chip de turban, un fular uriaș 
de culoarea vinului de Madera; unul dintre capetele fularului, 
rămas liber, îi atingea dantela de la guler și vesta groasă, de 
lână, de culoarea tutunului, pe care cădea barba-i mare, ca o 
cascadă de argint. Își ţinea picioarele, încălţate în papuci de 
piele albă, pe o perniţă umplută cu apă caldă. Işi scufunda, pe 
rând, mâinile palide, într-o baie de nisip fierbinte, sub care 
ardea o lampă cu alcool. Genunchii îi erau acoperiţi cu un șal 
gri. Semăna bine cu Julius; dar încă și mai bine cu un portret al 
lui Titian, Julius nu era decât o replică decolorată a trăsăturilor 
sale, după cum Aerul înălțimilor nu era decât o imagine 
edulcorată și nesemnificativă a vieţii lui. 

Juste-Agenor de Baraglioul bea o ceașcă de ceai în timp ce 
asculta o predică a părintelui Avril, confesorul său, pe care luase 
obiceiul să-l consulte adeseori; chiar atunci, cineva bătu la ușă, 


și credinciosul Hector, care de douăzeci de ani îndeplinea pe 
lângă el funcţiile de servitor, de infirmier și, la nevoie, de 
consilier, aduse pe o tavă lăcuită un mic plic închis. 

— Acest domn speră că domnul conte va binevoi să-l 
primească. 

Juste-Age&nor puse jos ceașca cu ceai, desfăcu plicul și scoase 
din el cartea de vizită a lui Lafcadio. Apoi o mototoli nervos: 

— Spune-i că... apoi, stăpânindu-se: Un domn? Vrei să spui 
un tânăr, nu? Ce gen de om este? 

— O persoană pe care domnul conte poate s-o primească. 

— Dragă părinte, spuse contele întorcându-se spre părintele 
Avril, scuză-mă dacă sunt nevoit să te rog să oprim conversaţia 
aici; dar nu care cumva să nu vii mâine; sunt sigur că voi avea 
să-ţi spun lucruri noi și cred că vei fi mulţumit. 

Rămase cu mâna la frunte, în timp ce părintele Avril ieșea pe 
ușa salonului. Apoi, ridicând în sfârșit capul, spuse: 

—Să intre. 


Lafcadio înainta în încăpere cu fruntea sus, cu o siguranţa 
bărbătească; ajuns în faţa bătrânului, se înclină cu gravitate. 
Cum se hotărâse să nu vorbească niciodată înainte de a fi avut 
timp să numere până la doisprezece, contele începu primul: 

— Mai întâi află, domnule, că nu există niciun Lafcadio de 
Baraglioul, spuse el, rupând cartea de vizită; și te rog să-i spui 
domnului Lafcadio Wluiki, pentru că sunteţi prieteni, că daci 
îndrăznește să se joace cu aceste cartonașe și nu le rupe pe 
toate așa cum fac eu cu ăsta (îl rupse în mici bucățele pe care le 
aruncă în ceașca goală), îl reclam imediat la poliţie și pun să fie 
arestat ca escroc. M-ai înţeles? Acum vino la lumină să te 
privesc. 

— Lafcadio Wluiki vă va da ascultare, domnule (vocea lui 
Lafcadio, plină de respect, tremura). lertaţi-l pentru metoda pe 
care a folosit-o ca să fie primit de dumneavoastră; n-a avut nicio 
intenţie necinstită. Voia să vă convingă că merită... măcar 
atenţia dumneavoastră. 

— Eşti bine făcut. Dar haina asta îţi stă rău, zise contele, care 
voia să pară că n-a auzit nimic. 

— Deci nu m-am înșelat? spuse, îndrăznind să surâdă 
Lafcadio, care se lăsa, cu bunăvoință, supus acelei examinări. 


— Slavă Cerului! Seamănă cu mama lui, murmură bătrânul 
Baraglioul. 

Lafcadio tăcu și apoi, cu o voce aproape șoptită și, privindu-l 
fix pe conte: 

— Dacă nu las să se vadă prea tare, îmi este oare cu totul să 
semăn și cu...? 

— Vorbeam despre fizic. Chiar dacă nu semeni numai cu 
mama ta, Dumnezeu nu-mi va lăsa timpul necesar să-mi dau 
seama. 

Șalul gri îi alunecă de pe genunchi și căzu pe jos. 

Lafcadio se repezi să-l ridice și, în timp ce stătea aplecat, 
simţi cum bătrânul îi pune cu blândeţe mâna pe umăr. 

— Lafcadio Wluiki, zise Juste-Agenor când tânărul se ridică de 
jos, clipele mele sunt numărate; nu mă voi lupta cu tine; m-ar 
obosi. Sunt de acord că nu ești prost; îmi place că nu ești urât. 
Riscul pe care ţi l-ai asumat arată că ai un oarecare curaj, ce nu- 
ți şade rău; la început, m-am temut că ești obraznic din fire, dar 
vocea și ținuta ta îmi arată că nu-i așa. In ceea ce privește 
restul, îi cerusem fiului meu Julius să-mi culeagă informaţii; dar 
îmi dau seama că aceste informaţii nu mă mai interesează prea 
mult și că mai important este că te-am văzut. Acum, Lafcadio, 
ascultă-mă: nu există niciun act și nicio hotărâre din care să 
rezulte identitatea ta. Am avut grijă să nu-ţi las nicio posibilitate 
s-o dovedești. Nu, nu protesta, e zadarnic; nu mă întrerupe. 
Faptul că până azi ai stat liniștit îmi garantează că mama ta a 
știut să-și ţină făgăduiala și nu ţi-a vorbit niciodată despre mine. 
Asta-i bine. Îmi voi respecta promisiunea pe care i-am făcut-o. 
Prin intermediul lui Julius, fiul meu, și în ciuda dificultăţilor pe 
care le ridică legea, te voi face să intri în posesia părţii de 
moștenire pe care i-am făgăduit mamei tale că ţi-o rezerv. 
Vreau să spun că, față de celălalt copil al meu, contesa Guy de 
Saint-Prix, îl voi avantaja pe fiul meu Julius - în măsura în care 
mi-o permite legea - dându-i o sumă de bani în plus, adică 
tocmai banii pe care, prin el, aș vrea să ţi-i las ţie. Cred că 
această sumă va reprezenta, să spunem, o rentă de vreo 
patruzeci de mii de franci, trebuie să mă întâlnesc curând cu 
notarul și să facem calculul. Așază-te jos, ca să mă poţi asculta 
mai bine (Lafcadio se sprijinea de marginea mesei). Poate că 
Julius se va opune; el are legea de partea lui; contez pe cinstea 
lui, sperând că nu va face așa; contez și pe cinstea ta, sperând 


că nu vei tulbura niciodată în niciun fel, familia lui /u/ius, așa 
cum mama ta n-a tulburat-o niciodată pe a mea. Pentru Julius și 
pentru ai săi, nu există deci Lafcaadio Wluiki. Nu vreau să porți 
doliu după mine. Copilul meu, familia este un lucru important și 
închis; tu nu vei fi niciodată altceva decât un bastard. 

Lafcadio nu se așezase pe scaun, în ciuda invitaţiei pe care i- 
o făcuse tatăl lui, care-l văzuse cum se clatină; stăpânindu-și 
ameţeala, băiatul se sprijinea într-o atitudine plină de respect de 
marginea mesei, pe care se aflau ceașca și reșourile. 

— Spune-mi acum; azi-dimineaţă l-ai văzut deci pe fiul meu 
Julius. Ti-a spus că... 

— Nu mi-a spus nimic precis; am ghicit eu. 

— Ce lipsă de amabilitate!... oh! vorbesc despre celălalt. 
Urmează să-l mai vezi? 

— M-a rugat să-i fiu secretar. 

— Şi ai primit? 

— Vă supără? 

— ...Nu. Dar cred că-i mai bine să vă cunoașteţi... mai puțin. 

— Și eu cred la fel. Dar, fără să vreau propriu-zis să-l cunosc, 
aș vrea totuși să-l cunosc întrucâtva. 

— Dar sper că nu ai de gând să rămâi mult timp într-o funcţie 
ca asta, de subaltern? 

— Voi rămâne doar atât cât consider că trebuie. 

— Şi, ce gândești să faci, acum, că ai devenit bogat? 

— Ah! domnule, până mai ieri, de-abia dacă aveam ce 
mânca; lăsaţi-mi timp să-mi cunosc foamea. 

Hector bătu la ușă. 

— Domnul viconte dorește să-l vadă pe domnul. Pot să-l 
introduc? 

Fruntea bătrânului se întunecă; tăcu o clipă, dar văzând că 
Lafcadio se ridicase discret și părea că vrea să se retragă, zise: 

— Rămâi! strigă /uste-Agenor cu o violenţă ce-l cuceri pe 
tânăr: apoi, întorcându-se spre Hector. 

— Şi doar îi spusesem să nu încerce să mă vadă... Spune-i că 
sunt ocupat, că... îi voi scrie. 

Hector se înclină și ieși. 

Bătrânul conte ţinu câteva clipe ochii închiși; păru că doarme, 
dar, prin barbă, puteai vedea cum își mişcă buzele. Își ridică în 
cele din urmă pleoapele, îi întinse lui Lafcadio mâna și, cu o 
voce cu totul schimbată, îndulcită și parcă întretăiată, îi spuse: 


— Atinge-o, copilul meu. Acum trebuie să mă lași. 

— Trebuie să vă fac o mărturisire, spuse Lafcadio, ezitând; ca 
să mă prezint într-un chip decent în faţa dumneavoastră, mi-am 
cheltuit ultimii bani. Dacă nu mă ajutaţi, nu știu ce voi mânca în 
seara asta; și cu atât mai puţin mâine... Dacă domnul, fiul 
dumneavoastră, nu... 

— la banii ăștia, spuse contele, scoțând cinci sute de franci 
dintr-un sertar. Ei! ce mai aștepți? 

— Aș fi vrut să vă mai întreb... dacă nu pot spera să vă 
revăd? 

—  Mărturisesc că mi-ar face plăcere. Dar cucernicele 
persoane care se ocupă de mântuirea mea îmi întreţin o stare 
de spirit în care plăcerea trece pe planul al doilea. Iți voi da însă 
binecuvântarea mea pe dată - și bătrânul își desfăcu braţele ca 
să-l primească. 

Lafcadio, în loc să se arunce în braţele contelui, îngenunche 
cu religiozitate în faţa lui și, cu capul pe genunchii săi, plângând 
în hohote, simţi cum inima-i hotărâtă și nebună se topește de 
dragoste. 

— Copilul meu, copilul meu, bâlbâia bătrânul, te-am întâlnit 
prea târziu pentru tine. A 

Când Lafcadio se ridică de jos, faţa lui era plină de lacrimi. In 
timp ce se pregătea să plece și punea în buzunar hârtia de cinci 
sute de franci, pe care nu o luase imediat, Lafcadio scoase 
cărţile de vizită și, întinzându-le contelui, zise: 

— Luaţi-le, aici sunt toate. 

— Am încredere în tine, le vei rupe tu însuţi. Adio! 

„Ar fi fost cel mai bun dintre unchi”, se gândea Lafcadio 
ajungând în Cartierul Latin; - și chiar mai mult decât atât, 
adăugă el cu melancolie. - Ei! - Scoase pachetul de cărţi de 
vizită, îl deschise în evantai și îl rupse dintr-o dată, fără nicio 
greutate. 

„N-am avut niciodată încredere în canalele de scurgere”, 
murmură el aruncând într-o gură de canal bucăţelele pe care 
era scris „Lafcadio”; părţile pe care scria „de Baraglioul” le 
aruncă mai departe, într-o a doua gură. 

„Baraglioul sau Wluiki, n-are nicio importanţă; important e 
să-mi lichidez trecutul”. 

Cunoștea, pe bulevardul Saint-Michel, un bijutier în faţa 
căruia Carola îl obligase în fiecare zi să oprească. In vitrina 


nerușinat de luxoasă, fata văzuse, cu o seară înainte, o pereche 
de butoni, foarte originali, pentru manșete. Erau legaţi doi câte 
doi cu o agrafă de aur și erau tăiaţi dintr-un cuarţ ciudat, un fel 
de agat ce nu lăsa să se vadă nimic prin el, deși părea 
transparent; înfățișau patru capete de pisici montate în aur. 
Cum Veniteqgua purta, așa cum am mai spus, la costumul 
tailleur, manșete, și cum avea gusturi originale, râvnea să aibă 
acești butoni - nu erau atât amuzanţi, cât ciudaţi; Lafcadio îi 
găsea îngrozitor de urâţi; l-ar fi enervat să-i vadă purtaţi de 
amanta lui; dar, de vreme ce o părăsea... Intră în magazin și 
dădu o sută douăzeci de franci pe butoni. 

— Vă rog să-mi daţi o foaie mică de hârtie. 

Aplecat pe tejghea, scrise pe hârtia pe care i-o întinse 
negustorul, următoarele cuvinte: 

Carolei Venitequa 

Pentru a-i mulțumi că l-a introdus pe necunoscut în camera 
mea, și cu rugămintea să nu mai calce pe aici. 

După ce îndoi foaia de hârtie, o strecură în cutia în care 
negustorul împacheta butonii. 

— Să nu grăbim lucrurile, își spuse el, în momentul când se 
pregătea să-i dea portarului cutia. Să mai petrecem o noapte 
sub acest acoperiș și să ne mulţumim, pentru seara asta, să nu-i 
deschidem domnișoarei Carola ușa. 


VI 


Julius de Baraglioul trăia sub regimul prelungit al unei morale 
provizorii, aceeași morală căreia i se supunea Descartes până 
avea să stabilească definitiv regulile după care să trăiască. Dar 
nici temperamentul, nici gândirea lui nu se manifestau cu atâta 
intransigenţă și cu o asemenea autoritate încât el să se fi simţit, 
până acum, stingherit de supunerea faţa de conveniente. 

Nu cerea, până la urmă, decât confortul pe care i-l asigurau 
succesele sale de scriitor. O dată cu criticile aduse ultimei cărți 
se simţise, pentru prima oară, atins. 

Era jignit de faptul că tatăl lui nu-l primise; s-ar fi simţit și mai 
jignit dacă ar fi știut cine fusese la bătrân înaintea sa. Şi 
întorcându-se pe strada Verneui/, își întărea tot mai mult 
bănuiala ireverenţioasă care-i trecuse prin minte în timp ce se 
ducea spre Lafcadio. Şi el făcea diferite apropieri între fapte și 
date; și refuza să vadă în această ciudată întâmplare doar o 


simplă coincidenţă. De altfel, tinereţea lui Lafcadio îl cucerise și, 
deși presupunea că tatăl lui avea să-l lipsească de o parte din 
avere în favoarea acestui bastard, nu simţea faţă de el nicio 
aversiune; ba chiar, în dimineaţa asta, îl aștepta cu căldură și cu 
prevestitoare curiozitate: 

Lafcadio, deși posomorât și reticent, era ademenit de acest 
rar prilej de a sta de vorbă cu Julius, ca și de plăcerea de a-l 
incomoda puţin. Căci nici măcar cu Protos nu ajunsese prea 
departe cu confidenţele. Ce drum lung străbătuse de atunci! De 
fapt, Julius nu-i displăcuse, cu toate că i se părea a fi un om 
foarte slab; îl amuza gândul că-i e frate. 

În dimineaţa aceea, a doua zi după ce primise vizita lui Julius, 
în timp ce se îndrepta spre locuinţa acestuia, i se întâmplă un 
lucru destul de ciudat: din plăcerea de a ocoli, împins poate de 
inspiraţie, ca și pentru a-și domoli o anumită agitaţie a spiritului 
și a trupului, și dornic să se înfăţișeze la fratele lui stăpân pe 
sine, Lafcadio o pornise pe drumul cel mai lung; o luase pe 
Boulevard des Invalides, trecuse din nou pe lângă locul 
incendiului și își continuă drumul pe strada Be/lechasse. 

„La numărul treizeci și patru de pe strada Verneuil”, repeta în 
gând, în timp ce mergea; „patru și cu trei fac șapte: o cifră 
bună”. 

Ajunsese în strada Saint-Dominique, în locul unde aceasta 
întretaie bulevardul Saint-Germain, când, pe cealaltă parte a 
bulevardului, i se păru că o vede și o recunoaște pe fata care, 
din ajun, îi ocupa gândurile. Grăbi pasul... Ea era! O ajunse din 
urmă la capătul scurtei străzi V;//lersexel, dar - socotind că n-ar fi 
demn de un Baraglioul să o oprească - se mulțumi să-i surâdă, 
înclinându-se ușor și ridicându-și, discret, pălăria; apoi, trecând 
repede pe lângă ea, găsi că-i foarte bine pentru el să intre 
grabnic într-o tutungerie, în timp ce fata, luându-i-o din nou 
înainte, cotea pe strada Universităţii. 

Când Lafcadio ieși din tutungerie și ajunse, la rândul lui, pe 
strada Universităţii, privi la dreapta și la stânga: dar fata 
dispăruse. Lafcadio, prietene, ai intrat în cea mai banală treabă; 
dacă te vei îndrăgosti, să nu crezi că pana mea îţi va zugrăvi 
zbuciumul din suflet... Găsea că nu-i potrivit să înceapă printr-o 
urmărire; de asemenea, nu voia să ajungă la Julius cu întârziere 
și ocolul pe care-l făcuse nu-i mai lăsa timp. Din fericire, strada 
Verneuil era aproape; casa în care stătea Julius era la primul colţ 


al străzii. Lafcadio îi spuse portarului numele contelui și porni 
repede pe scări. 

Geneviève de Baraglioul - căci ea era, fiica cea mai mare a 
contelui Julius, ce se întorcea de la Spitalul Copiilor Bolnavi, 
unde se ducea în fiecare dimineaţă -, mult mai tulburată decât 
Lafcadio de această nouă întâlnire, se întorsese în mare grabă 
acasă; intrând pe poartă în timp ce Lafcadio dădea colţul, fata 
urcă la etajul doi, când niște pași grăbiţi, ce se auzeau în spatele 
ei o făcură să-și întoarcă capul; cineva urca mai repede decât 
ea; se dădu la o parte ca să lase trecerea liberă, dar, 
recunoscându-l pe Lafcadio, care se opri uimit în faţa ei, îi zise 
pe un ton cât mai indignat: 

— Domnule, oare e frumos din partea dumitale că mă 
urmărești? 

— Vai, domnişoară, cum puteţi gândi așa despre mine? strigă 
Lafcadio. Nu mă veţi crede dacă vă voi spune că nu v-am văzut 
când aţi intrat în această casă, unde sunt cât se poate de mirat 
că vă întâlnesc. Nu aici locuiește contele Jules de Baraglioul 

— A! spuse Geneviève roșind, sunteţi cumva noul secretar- 
șef care-l așteaptă tatăl meu? Domnul Lafcadio Wlou... aveţi un 
nume atât de ciudat, că nu pot să-l pronunt. 

Și în timp ce Lafcadio, roșind la rândul lui, se înclina, ea îi 
spuse: 

— Și, domnule, pentru că vă întâlnesc aici, pot să vă cer 
favoarea să nu pomeniţi nimic, în fața părinţilor mei, de 
întâmplarea de ieri, pe care cred că nu ar gusta-o deloc: și mai 
ales de punga despre care le-am spus c-am pierdut-o. 

— Domnișoară, vă rog și eu să nu vorbiţi despre rolul absurd 
pe care aţi văzut că l-am jucat. Eu sunt ca și părinții 
dumneavoastră: nu-l înţeleg și nu-l aprob deloc. Cred că m-aţi 
luat drept un câine terra-nova. Nu m-am putut abţine... Scuzaţi- 
mă. Mai am de învăţat... Dar voi învăţa, vă asigur... Vreţi să-mi 
daţi mâna? 

Geneviève de Baraglioul, care nu-și mărturisea nici ei însăși 
că Lafcadio i se părea foarte frumos, nu-i spuse băiatului că, 
departe de a-l socoti ridicol, văzuse în el un erou. Fata îi întinse 
mâna, pe care Lafcadio o duse, impetuos, la buze; surâzând din 
toată inima, îl rugă să coboare câteva trepte și să aștepte ca ea 
să intre și să închidă ușa, și numai apoi să sune, în așa fel încât 


să nu fie văzuţi împreună; și, mai ales, să nu arate că s-au 
întâlnit înainte. 

Câteva minute mai târziu, Lafcadio fu introdus în cabinetul 
romancierului. 

Primirea pe care i-o făcu Julius fu plină de amabilitate; Julius 
nu știa prea bine cum să procedeze; celălalt se apără imediat: 

— Domnule, trebuie să vă spun de la bun început: am oroare 
de recunoștință, ca și de datorii; și orice aţi face pentru mine, nu 
mă veţi putea aduce în situaţia de a mă simţi obligat faţă de 
dumneavoastră. 

La rândul său, Julius se înfurie: 

— Nu încerc să vă cumpăr, domnule WẸluiki, începu el să 
spună pe un ton arogant... Dar văzând că sunt pe cale să-și taie 
punţile, se opriră brusc și, după un moment de tăcere, Lafcadio 
întrebă pe un ton mai amabil: 

— Care este munca pe care vreţi să mi-o încredinţaţi? Julius 
se eschivă, pretextând că textul nu este încă pus la punct; de 
altfel, considera că nu-i rău ca mai întâi să se cunoască mai 
bine. 

— Recunoașteţi, domnule, spuse Lafcadio pe un ton oarecum 
amuzant, că ieri nu m-aţi așteptat pentru treaba asta și că ați 
binevoit să vă aruncaţi privirile într-un anumit carnet...? 

Julius își pierdu siguranţa de sine și, descumpănit, zise: 

— Mărturisesc că așa am făcut; apoi adăugă cu demnitate: 
îmi cer scuze. Dacă ar fi s-o iau de la început, n-aș mai face-o. 

— Nu mai aveţi prilejul: am ars carnetul. Faţa lui Julius se 
întunecă: 

— Sunteţi foarte supărat? 

— Dacă aș fi supărat, nu v-aș vorbi despre asta. Scuzaţi-mi 
tonul pe care l-am folosit adineauri, când am intrat, continuă 
Lafcadio, hotărât să meargă până la capăt. Totuși, aș vrea să 
știu dacă aţi citit și o scrisorică ce se afla în carnet? 

Julius nu citise scrisorica, pentru simplul motiv că nu o 
găsise; dar profită de acest prilej ca să vorbească despre 
discreţia sa. Lafcadio se amuza, lăsând să se vadă aceasta. 

— leri m-am și răzbunat oarecum pe ultima dumneavoastră 
carte. 

— Nu are cum să vă intereseze, se grăbi să spună Julius. 

— Oh! n-am citit-o toată. Trebuie să mărturisesc că nu-mi 
place prea mult să citesc. De fapt, am citit cu plăcere numai 


Robinson... Da și Aladin. Cu asta m-am descalificat cu totul în 
ochii dumneavoastră! 

Julius ridică mâna cu blândeţe: 

— Nu, doar că vă plâng: în felul acesta vă lipsiţi de mari 
bucurii. 

— Am altele. 

— Care poate nu sunt de o la fel de bună calitate. 

— Fiţi sigur de asta! Şi Lafcadio râse cu impertinenţă. 

— Fapt pentru care într-o zi veţi suferi, spuse Julius, încântat 
că-l luase în zeflemea. 

— Când va fi prea târziu, termină, sentenţios, Lafcadio; apoi, 
brusc: Vă amuză mult scrisul? 

Julius îi replică pe dată: 

— Eu nu scriu ca să mă amuz, spuse el cu nobleţe. Bucuriile 
pe care le am scriind sunt superioare acelora pe care le-aș 
putea avea trăind. De altfel, unele nu le exclud pe celelalte. 

— Așa se spune. Apoi, ridicând brusc tonul pe care-l coborâse 
ca din întâmplare: Ştiţi de ce nu-mi place scrisul? Din cauza 
corecturilor, a ștersăturilor, a înfrumuseţărilor pe care le 
presupune. 

— Crezi că în viaţă nu se fac corecturi? întrebă Julius, pe un 
ton aprins. 

— Nu mă înţelegeţi; în viaţă ne putem corecta, după cum se 
spune, ne putem ameliora purtarea; dar nu putem corecta ceea 
ce am făcut. Tocmai acest drept de a putea fi corectat face din 
scris un lucru atât de cenușiu și atât de... (nu termină ce avea 
de spus). Da; ceea ce mi se pare atât de frumos în viaţă este că 
trebuie să reușești din prima încercare. In viață nu-s admise 
ștersăturile. 

— Ar fi mult de șters în viaţa dumneavoastră? 

— Nu... încă nu prea mult... Şi, fiindcă nu se poate... 

Lafcadio tăcu o clipă și apoi spuse: 

— Şi totuși din dorinţa de a șterge ceva am aruncat pe foc 
carnetul!... Prea târziu, știți bine... Dar recunoașteţi că n-aţi 
înţeles mare lucru citindu-l. 

Nu; Julius nu putea să-i mărturisească asta. 

— Îmi îngăduiţi să vă pun câteva întrebări? spuse el, în chip 
de răspuns. 


Lafcadio se ridică atât de brusc, încât Julius crezu că vrea să 
fugă; dar nu făcu decât să se ducă la fereastră și, ridicând 
perdeaua de etamină, să spună: 

— Grădina asta este a dumneavoastră? 

— Nu, răspunse Julius. 

— Domnule, până acum n-am lăsat pe nimeni să tragă cu 
ochiul, fie și oricât de puţin, în viața mea, zise Lafcadio. 

Apoi, întorcându-se spre Julius, care nu mai vedea în el decât 
un ștrengar: 

— Dar azi e zi de sărbătoare; îmi voi acorda o vacanţă, o 
singură dată în viaţa mea. Întrebaţi-mă, vă făgăduiesc că vă voi 
răspunde... Dar mai întâi să vă spun că i-am închis ușa în față 
fetei care, ieri, v-a deschis-o. 

Din politeţe, Julius luă un aer consternat. 

— Din cauza mea! Credeţi-mă... 

— Nu! de câtva timp încoace mă tot gândesc cum să scap da 
ea. 

— Trăiaţi cu ea? întrebă cu stângăcie Julius. 

— Da; din igienă... Dar cât mai puţin cu putinţă; și în 
amintirea unui prieten care îi fusese amant. 

— E vorba de domnul Protos? îndrăzni să întrebe Julius, 
hotărât să-și stăpânească indignarea, dezgustul, dezaprobarea 
și ca, în această primă zi, să nu lase să se întrevadă din 
consternarea lui decât atât cât era nevoie spre a-și însufleţi 
replicile. 

— Da, Protos, răspunse Lafcadio, râzând. Vreţi să știți cine e 
Protos? 

— Cunoscându-vă puţin prietenii, poate că aș învăţa să vă 
Cunosc. 

— Era un italian, cu numele de... nu-l mai știu, dar n-are 
importanţă! Colegii și chiar profesorii săi nu l-au numit decât 
folosind această poreclă, începând din ziua când, pe 
neașteptate, a făcui cel mai bine tema la greacă. 

— Nu-mi amintesc să fi fost vreodată primul, spuse Julius ca 
să-i câștige încrederea; dar și mie mi-a plăcut întotdeauna să 
mă împrietenesc cu cei care erau primii. Deci, Protos... 

— Oh! a făcut-o în urma unui pariu. Înainte era unul dintre 
ultimii din clasă, deși era unul dintre cei mai vârstnici; în timp ce 
eu eram unul dintre cei mai tineri; dar, pe legea mea, asta nu 
înseamnă că lucram mai bine decât alţii. Protos avea un mare 


dispreţ pentru ceea ce ne predau profesorii noștri; totuși, după 
ce un coleg care învăţa bine și pe care el nu-l putea suferi i-a 
pus, într-o zi, că e ușor să dispreţuiești ceea ce nu ești încă în 
stare să faci (sau ceva de felul ăsta), Protos s-a simţit atins, s-a 
încăpățânat, a lucrat două săptămâni în șir și a făcut tema atât 
de bine, încât a trecut în fruntea tuturor și a ajuns primul, spre 
marea noastră mirare. Ar trebui, de fapt, să spun: spre mirarea 
lor. Căci eu unul aveam prea mare consideraţie pentru Protos, 
ca asta să mă mire prea mult. Căci îmi spusese: am să le arăt eu 
lor că nu-i chiar atât de greu! îl crezusem. 

— Dacă înţeleg bine, Protos a avut o mare influență asupra 
dumneavoastră. 

— Poate. Îmi impunea. La drept-vorbind, n-am avut cu el 
decât o singură convorbire intimă; dar această convorbire a fost 
pentru mine atât de convingătoare, încât, a doua zi, am fugit din 
pensiunea unde, pe zi ce trecea, deveneam tot mai palid, 
întocmai ca o salată ce crește sub streașină, și m-am dus, pe 
jos, la Baden, unde locuia mama pe atunci, împreună cu unchiul 
meu, marchizul de Gesvres... Dar iată că am început cu sfârșitul. 
Presimt că nu știți să-mi puneţi întrebările. Lăsaţi-mă pe mine 
să-mi povestesc viaţa. În felul ăsta veţi afla mult mai multe 
decât dacă mă întrebaţi, poate chiar mai mult decât aţi dori să 
știți. Nu, mulțumesc, le prefer pe ale mele, zise Lafcadio, 
scoţându-și tabachera și aruncând ţigara oferită, mai înainte, de 
Julius și pe care, prins de conversaţie, o lăsase să se stingă. 


VII 


M-am născut la București, în 1874, începu el rostind rar 
cuvintele, și, după cum știți, cred, mi-am pierdut tatăl la puţine 
luni după naștere. Prima persoană pe care am văzut-o alături de 
mama mea era un neamt, unchiul meu, baronul de 
Heldenbruck. Dar, cum l-am pierdut pe când aveam doisprezece 
ani, nu i-am păstrat decât o amintire destul de vagă. Era, se 
pare, un mare bancher. M-a învăţat limba lui și să socotesc; a 
făcut-o folosind metode atât de dibace, încât, curând, începu să- 
mi placă grozav. Făcuse din mine ceea ce el numea casierul 
său; asta însemna că-mi încredința o mulţime de mărunțţiș și că, 
oriunde îl însoțeam, eram însărcinat să fac plăţile. Orice ar fi 
cumpărat (și cumpăra multe lucruri), pretindea ca eu să fac 
adunarea în timp ce-mi scoteam banii din buzunar. Uneori îmi 


dădea monede străine și atunci se punea problema schimbului; 
apoi probleme de scont, de dobândă, de împrumut, ba chiar și 
de speculaţii de bursă. Tot exersându-mă, am ajuns repede să 
mă pricep să fac în minte înmulţiri și chiar împărțiri cu numere 
din mai multe cifre. Fiţi liniștit (căci vedea cum Julius se 
încruntă), asta nu m-a făcut să iubesc nici banii și nici 
contabilitatea. Nu ţin niciodată socoteala banilor, dacă vreţi să 
știți. La drept vorbind, această educaţie a fost cu totul practică 
și pozitivă și n-a atins în mine niciun resort... Apoi He/denbruck 
se pricepea de minune la viaţa sănătoasă pe care trebuie s-o 
ducă copiii; a convins-o pe mama să mă lase cât se poate mai 
des afară, cu capul și cu picioarele goale, pe orice vreme; iarna 
ca și vara, mă scufunda cu mâinile lui în apă rece; îmi plăcea 
grozav... Dar nu cred că vă interesează aceste amănunte. 

— Ba da, ba da! 

— Apoi afacerile l-au chemat în America. Nu l-am mai văzut 
niciodată. 

La București, saloanele mamei mele erau frecventate de 
societatea cea mai înaltă și, în măsura în care îmi pot da seama 
din amintiri, cea mai amestecată; dar, în intimitate, veneau la 
noi, pe atunci, unchiul meu, prinţul Wladimir Bielkowski și 
Ardengo Baldi, pe care - nu știu de ce - nu l-am numit niciodată 
unchiul. Interesele Rusiei (era cât pe ce să spun ale Poloniei) și 
ale Italiei i-au reţinut la București trei sau patru ani. Fiecare m-a 
învăţat limba sa; am învăţat italiana și poloneza; rusa o pot citi 
și înţelege fără greutate, dar n-am vorbit-o niciodată curent. Din 
pricina societăţii ce frecventa casa mamei și care mă răsfăţa, nu 
trecea zi să nu am prilejul să exersez patru sau cinci limbi, pe 
care, la vârsta de treisprezece ani, le vorbeam fără niciun 
accent; franceza era totuși limba mea preferată, pentru că era 
limba tatălui meu și pentru că mama ţinuse să fie prima limbă 
pe care s-o învăţ. 

Bielkowski se ocupa mult de mine, ca toţi cei care voiau să-i 
fie pe plac mamei; păreau că-mi fac curte mie; dar eu cred că el 
nu făcea nimic din calcul, căci se lăsa totdeauna în voia firii sale 
spontane. Se ocupa de mine și fără știrea mamei; iar eu eram 
măgulit de dragostea deosebită pe care mi-o arăta. Acest om 
ciudat a schimbat de la o zi la alta existența noastră oarecum 
monotonă într-un fel de sărbătoare nebunească. Nu, nu-i de 


ajuns să spui că se lăsa în voia firii sale: se zvârlea și se 
năpustea asupra plăcerii cu un fel de frenezie. 

Ne-a dus timp de trei veri într-o vilă, mai bine zis într-un 
castel de pe versantul unguresc al Carpaţilor, în apropiere de 
Eperjes, unde mergeam adeseori cu trăsura. Dar, încă și mai 
des, călăream; și nimic nu-i plăcea mamei mai mult decât să 
străbată, la întâmplare, câmpiile și pădurea din împrejurimi, ce 
sunt de-o mare frumuseţe. Poneiul pe care mi-l dăduse Wladimir 
a fost pentru mine, timp de mai bine de un an, fiinţa cea mai 
dragă din lume. 

În vara următoare a venit Ardengo Baldi; m-a învăţat să joc 
șah. Deprins de He/denbruck să socotesc în minte, m-am 
obișnuit destul de repede să joc fără să mă uit pe tabla de șah. 

Baldi se înţelegea bine cu Bie/kowski. Seara, într-un turn 
singuratic, cufundaţi în liniștea parcului și a pădurii, rămâneam 
toţi patru, până târziu, tot amestecând cărţile de joc; căci, deși 
nu eram decât un copil - aveam doar treisprezece ani -, Baldi, ca 
să poată juca în patru, mă învățase whist și să trișez. 

Jongler, scamator, prestidigitator, acrobat; când Baldi veni la 
noi, imaginaţia mea de-abia ieșea din postul îndelungat la care o 
supusese Heldenbruck; eram înfometat de minuni, credul și 
însuflețit de-o nevinovată curiozitate. Mai târziu, Baldi mi-a 
arătat trucurile lui; dar faptul că am pătruns în acea taină n-a 
putut să șteargă impresia de mister pe care mi-a făcut-o, în 
prima seară, când l-am văzut aprinzându-și liniștit ţigara de la 
unghia degetului mic și, fiindcă pierduse la jocul de cărţi, 
scoțând din urechea și din nasul meu rublele de care avea 
nevoie, lucru care m-a împietrit de spaimă, dar i-a distrat grozav 
pe cei de faţă, căci el declara cu același aer liniștit că: „ Din 
fericire, acest copil este o mină nesecată!”. 

In serile în care era singur cu mama și cu mine, născocea 
întotdeauna câte un joc nou, vreo surpriză sau vreo farsă; îi 
maimuţărea pe toţi apropiații casei, se strâmba, nu mai semăna 
deloc cu el însuși, imita toate vocile, strigătele animalelor, 
sunetele diferitelor instrumente, scotea zgomote ciudate, cânta, 
acompaniindu-se la guzlă singur, dansa, sălta, mergea în mâini, 
sărea peste mese și scaune și, descălțat, jongla cu picioarele ca 
japonezii, rotind paravanul sau măsuţa din salon pe vârful 
degetului mare de la picior; cu mâinile făcea jonglerii și mai 
grozave; dintr-o hârtie boţită și ruptă, scotea o mulţime de 


fluturi albi, în care eu suflam cu înverșunare și pe care el, 
bătând dintr-un evantai, îi ţinea suspendaţi în aer. Lucrurile din 
apropierea lui își pierdeau astfel greutatea și realitatea, ba chiar 
și prezenţa, sau căpătau o semnificaţie nouă, neașteptată, 
barocă, depărtată de orice utilitate: „Există foarte puţine lucruri 
cu care nu-i plăcut să jonglezi”, spunea el. La auzul unor vorbe 
atât de ciudate, eu muream de râs, iar mama striga: „Oprește- 
te, Baldi! Cadio n-o să mai poată dormi”, și adevărul e că aveam 
nervii tari dacă rezistam la asemenea încercări. 

Am profitat mult de această școală; după câteva luni puteam, 
de multe ori, să-l învăţ câte ceva chiar și pe Baldi însuși, și 
chiar... 

— Văd, dragul meu, că ai primit o educaţie foarte îngrijită, îl 
întrerupse Julius. 

Lafcadio începu să râdă, foarte amuzat de aerul consternat al 
romancierului. 

— O! nimic din toate astea nu m-a marcat prea tare; nu vă fie 
teamă! Dar, nu-i așa, era vremea să apară unchiul Faby... Și a 
venit lângă mama, atunci când Bie/kowski și Baldi au fost 
chemaţi la noile lor posturi. 

— Faby? E cel al cărui scris l-am văzut pe prima pagină a 
carnetului? 

— Da. Fabian Taylor, lord Gravensadale. El ne-a dus, pe mama 
și pe mine, într-o vilă pe care o închiriase la Duino, pe coasta 
Adriaticii, loc în care mi-am fortificat sănătatea. Coasta forma în 
acest loc o peninsulă stâncoasă, ocupată în întregime de 
proprietatea unde stăteam. Aici, sub pini, printre stânci, în 
fundul golfuleţelor sau înotând și vâslind pe mare, trăiam tot 
timpul ca un sălbatic. Fotografia pe care aţi văzut-o și pe care 
am ars-o este din acea vreme. 

— După părerea mea, zise Julius, în acea împrejurare ai fi 
putut să te prezinţi mai decent. 

— Tocmai că nu puteam, zise râzând Lafcadio; sub pretext că 
trebuie să mă bronzez, Faby îmi ţinea sub cheie toate hainele 
până și lenjeria. 

— Şi ce spunea mama dumneavoastră? 

— Se distra foarte tare; zicea că dacă invitaţii noștri se 
scandalizează, n-au decât să plece; dar asta nu-l izgonea pe 
niciunul dintre ei. 

— Şi cu învăţătura?... 


— Învățam atât de ușor, încât, până atunci, mama o cam 
neglijase; curând, urma să împlinesc cincisprezece ani; dintr-o 
dată, mama păru că-și dă seama și, după o minunată călătorie 
în Algeria cu unchiul Faby (cred că ăsta a fost cel mai frumos 
răstimp din viaţa mea), am fost trimis la Paris și încredinţat unui 
fel de temnicer necruţător, care s-a ocupat de studiile mele. 

— După o atât de mare libertate, e ușor de înţeles că această 
perioadă de constrângere vi s-a părut cam dură. 

— N-aș fi suportat-o niciodată fără Protos. El locuia în aceeași 
pensiune cu mine; ca să înveţe franceza, se zicea; dar vorbea 
perfect; n-am înţeles niciodată ce făcea acolo; și nici ce făceam 
eu însumi. Lâncezeam; de Protos nu mă lega nicio prietenie, dar 
mă îndreptam spre el ca și cum ar fi putut să-mi aducă 
eliberarea. Cu puţin mai în vârstă decât mine, părea mai bătrân 
decât era în realitate, căci nu mai avea nimic copilăros nici în 
comportare și nici în gusturi. Avea trăsături neobișnuit da 
expresive, ce puteau, când voia, să exprime orice; dar, de 
obicei, părea un prostănac. Intr-o zi, când făceam glume pe 
seama acestui lucru, mi-a răspuns că e bine să nu arăţi prea 
mult când ești în realitate. 

Era mulțumit câtă vreme părea doar modest; ţinea să treacă 
drept prost. Se distra spunând ca pe oameni îi pierde faptul că 
preferă să facă paradă de calităţile lor și că nu știu să le 
ascundă. Trăia izolat de ceilalţi; ba chiar și de mine, care eram 
singurul din pensiune pe care nu-l dispreţuia. De îndată ce-l 
uimeam la vorbă, devenea de o elocinţă extraordinară; dar, de 
cele mai multe ori, era tăcut și părea că își face tot felul de 
gânduri negre, pe care tare aș fi vrut să le cunosc. Când îl 
întrebam: ce faceţi aici? (niciunul dintre noi nu-l tutuia), 
răspundea: îmi iau avânt. Pretindea că, în viaţă, poţi ieși din 
situaţiile cele mai grele știind să spui când trebuie: atâta 
pagubă! Așa mi-am spus și eu când m-am hotărât să evadez. 

Am plecat cu optsprezece franci în buzunar și am ajuns la 
Baden, mâncând ce se nimerea și dormind pe unde puteam... 
Când am ajuns, eram mort de oboseală; dar, în general, 
mulțumit de mine, căci mai aveam încă trei franci; e adevărat 
că, pe drum, făcusem rost de alţi cinci-șase. Aici am găsit-o pe 
mama cu unchiul de Gesvres, care a făcut mare haz de fuga 
mea și a hotărât să mă ducă înapoi la Paris; spunea că nu se 
putea împăca cu gândul că Parisul mi-a lăsat o atât de urâtă 


amintire. Şi adevărul e că, atunci când m-am întors aici în 
tovărășia lui, Parisul mi-a apărut într-o lumină ceva mai bună. 

Marchizului de Gesvres îi plăcea la nebunie să arunce cu 
banii în dreapta și-n stânga; era, pentru el, o necesitate 
continuă și puternică; ai fi zis că-mi era recunoscător că-l ajut să 
și-o satisfacă, sporindu-și pofta de a cheltui cu pofta mea. Spre 
deosebire de Faby, el mă învăţa cum să mă îmbrac; cred că 
știam să port un costum; cu el aveam parte de o școală bună; 
eleganța sa era cu totul firească; mă înţelegeam minunat cu el. 
Ne petreceam dimineţi întregi la cizmari, la croitori; dădea o 
atenţie deosebită încălțămintei, după care - cum spunea el - îi 
poţi cunoaște pe oameni la fel de bine și chiar mai bine decât 
după haine și după trăsăturile feţei... M-a învăţat să cheltuiesc 
fără să ţin nicio socoteală a banilor și fără să mă întreb dacă voi 
mai avea cu ce să-mi satisfac fanteziile, dorințele sau foamea. 
Spunea că pe aceasta din urmă trebuie s-o satisfaci ultima, căci 
(îmi aduc bine aminte de cuvintele sale) dorința sau fantezia, 
spunea el, sunt solicitări de-o clipă, în timp ce foamea poate fi 
regăsită mereu, tot mai puternică, pe măsură ce ai așteptat mai 
mult înainte de a ţi-o potoli. Mă mai învăţa să nu mă bucur mai 
mult de un lucru numai pentru că a costat mai scump și nici să 
nu mă bucur de el mai puţin, numai pentru că, printr-un noroc, 
nu m-a costat nimic. 

Când mi-a murit mama, eram la Paris. M-au chemat pe 
neașteptate la București, printr-o telegramă; când am ajuns, am 
găsit-o moartă; am aflat că, după plecarea marchizului, făcuse 
multe datorii, pe care averea ei abia de putea să le acopere, așa 
că nu trebuia să sper că voi primi vreo copeică, vreun pfenig sau 
vreun groș. Curând după ceremonia funerară, m-am întors la 
Paris, unde credeam că-l voi găsi pe unchiul de Gesvres; dar el 
plecase pe neașteptate în Rusia, fără să lase vreo adresă. 

N-o să vă spun toate gândurile ce mi-au trecut prin minte. 
Din fericire, mă pricepeam să fac unele lucruri, cu ajutorul 
cărora te poţi descurca întotdeauna, dar cu cât nevoia mea era 
mai mare, cu atât și repulsia de a recurge la ele era mai 
puternică. Din fericire, într-o noapte, pe când mă plimbam 
buimac pe stradă, am întâlnit-o pe Carola Venitequa, cea pe 
care aţi văzut-o, fosta amantă a lui Protos, care m-a găzduit în 
chip decent. După câteva zile, am fost anunţat că, în chip destul 
de misterios, o mică pensie îmi va fi vărsată la un notar în prima 


zi a fiecărei luni; am oroare de clarificări și am luat acești bani 
fără să încerc să aflu de unde-mi vin. Apoi aţi apărut 
dumneavoastră... Acum știți aproape tot ce voiam să vă spun. 

— E foarte bine, zise solemn Julius, e foarte bine, Lafcaadio, că 
acum aveţi un venit: fără nicio meserie, fără învăţătură, 
condamnat să trăiţi din expediente... așa cum vă văd că sunteţi, 
aţi fi fost în stare de orice. 

— Dimpotrivă, n-aş fi fost în stare de nimic, spuse Lafcadio, 
privindu-l cu gravitate. În ciuda tuturor lucrurilor pe care vi le- 
am spus, văd că nu mă cunoașteţi încă. Nimic nu mă împiedică 
mai mult să fac ceva decât nevoia; întotdeauna am căutat doar 
ceea ce nu-mi poate folosi la nimic. 

— Paradoxurile, de exemplu. Și credeţi că asta vă poate 
hrăni? 

— Depinde de stomac. Vă place să numiţi paradox ceea ce 
nu convine stomacului dumneavoastră... Eu unul aș prefera să 
mor de foame decât să înghit tocana de logică cu care am văzut 
că vă hrăniţi personajele. 

— Îngăduiţi-mi... 

— Cel puţin pe eroul din ultima carte. E adevărat că prin el l- 
aţi zugrăvit pe tatăl dumneavoastră? Grija de a-l menţine, 
oriunde, întotdeauna, consecvent cu dumneavoastră și cu el 
însuși, credincios faţă de îndatoririle sale, faţă de principiile sale, 
adică față de teoriile dumneavoastră... vă puteţi închipui ce cred 
eu despre toate astea! Domnule de Barag/iou/, acceptaţi acest 
adevăr; eu sunt o ființă a inconsecvenţelor. Vedeţi cât de mult 
am vorbit! Eu care, până ieri, mă consideram ca fiind cel mai 
tăcut, cel mai închis și mai retras dintre oameni! E bine însă că 
am făcut cunoștință. Dar mâine, în seara asta chiar, mă voi 
retrage din nou în mine însumi. 

Romancierul, pe care aceste vorbe îl descumpăneau, încerca 
să-și recapete stăpânirea de sine: 

— Convingeţi-vă mai întâi că nu există inconsecvenţă nici în 
psihologie și nici în fizică, zise el. Sunteţi un om în formare și... 

Fu întrerupt de niște bătăi în ușă. Dar cum nu intră nimeni, 
Julius ieși să vadă cine e. Prin ușa pe care o lăsase deschisă, o 
voce nedeslușită ajunse până la Lafcadio. Urmă un moment de 
adâncă tăcere. După zece minute de așteptare, când Lafcadio 
se pregătea să plece, un slujitor în livrea veni și îi spuse: 


— Domnul conte mi-a poruncit să-i spun domnului secretar 
că nu-l mai reţine. Domnul conte a primit chiar acum vești 
proaste despre tatăl său și se scuză că nu poate să-și ia rămas- 
bun. 

După tonul cu care erau spuse aceste cuvinte, Lafcaaio a fost 
sigur că cineva adusese vestea că bătrânul conte murise. Își 
stăpâni emoția. 

— lată că a venit momentul, își spuse el ajungând pe strada 
Claude-Bernard. It is time to launch the ship.7 Ori de unde va 
sufla de acum înainte vântul, va fi bun. Dacă nu pot fi foarte 
aproape de bătrân, măcar să nu mă îndepărtez de el și mai mult 
încă. 

Trecând prin faţa cabinei portarului, îi dădu acestuia cutiuța 
pe care o purta la el din ajun. 

— Vă rog să-i daţi acest pachet domnișoarei Venitequa chiar 
în seara asta, când se va întoarce, zise el. Şi vă rog să-mi faceţi 
nota de plată. 

O oră mai târziu, după ce-și făcuse bagajul, trimise să i se 
aducă o trăsură. Plecă fără să lase vreo adresă. Cea a notarului 
său ajungea. 


pe cal (engl.) 

Aici începe cartea noii exigenţe și a supremei virtuţi. (it.) 
Până într-acolo încât se taie. (it.) 

Mai întâi trebuie să știm cine e. (it.) 

Dar cine știe dacă mai trăiește?... (it.)] 

Trebuie să ne obișnuim cu această noua propunere [it.) 
E timpul să lansăm corabia la apă (engl.) 


N IO U |A Iw IN |> 


CARTEA A TREIA 
AMEDEE FLEURISSOIRE 


Contesa Guy de Saint-Prix, sora mai mică a lui Julius, pe care 
moartea contelui /uste-Agenor o adusese pe neașteptate la 
Paris, nu se întorsese de multă vreme în frumosul castel din 
Pezac, aflat la patru kilometri de Pau, pe care, după ce 
rămăsese văduvă și mai ales după căsătoria copiilor ei, nu-l 
părăsea niciodată - când, într-o bună zi, primi aici o vizită bizară. 

Tocmai se întorcea din obișnuita ei plimbare matinală într-o 
trăsurică ușoară pe care o conducea ea însăși, când fu anunţată 
că un călugăr o aștepta de o oră în salon. Necunoscutul spunea 
că vine din partea cardinalului André, așa cum de altfel arăta și 
cartea de vizită ce-i fu înmânată contesei; cartea de vizită era 
pusă într-un plic; pe ea, sub numele cardinalului, erau scrise cu 
litere fine și aproape feminine, următoarele cuvinte: 

II recomand în mod special atenţiei contesei de Saint-Prix pe 
abatele J.P. Salus, canonic la mănăstirea din Virmontal. 

Asta era tot; dar era de ajuns: contesa îi primea cu plăcere 
pe oamenii Bisericii; mai mult, cardinalul André avea mare 
influență asupra contesei. Ajunse dintr-un salt în salon și se 
scuză că s-a lăsat așteptată. 

Canonicul din Virmontal era un bărbat frumos; pe chipul lui 
nobil strălucea o energie bărbătească ce se îmbina (îndrăznesc 
să spun) în mod ciudat cu ezitanta precauţie a gesturilor și a 
vocii sale, după cum părul lui aproape alb contrasta cu obrazul 
tânăr și proaspăt. 

Cu toată bunăvoința contesei, conversaţia se lega greu, prin 
fraze convenţionale despre doliul recent al contesei, sănătatea 
cardinalului André, noul eșec al lui Julius la Academie. Vocea 
călugărului devenea tot mai înceată, iar expresia feţei lui tot 
mai tristă. Se ridică de pe scaun și, în loc să-și ia rămas-bun, 
spuse: 

— Aș vrea, doamnă contesă, să vă vorbesc din partea 
Cardinalului despre un lucru grav. Dar din aceasta cameră se 
aude totul; numărul ușilor mă sperie; mi-e frică să nu fim auziţi. 


Contesei îi plăceau la nebunie confidenţele; îl introduse pe 
canonic într-un mic budoar în care nu puteai intra decât printr- 
un salon, și închise ușa: 

— Aici suntem la adăpost, zise ea. Vorbiţi fără teamă. 

Dar, în loc să vorbească, abatele, care se așezase în faţa 
contesei pe un fotoliu mic și scund, scoase din buzunar o batistă 
și își înăbuși un hohot de plâns. Uluită, contesa întinse mâna 
spre un coșuleţ cu lucru de mână ce se afla pe o măsuţă de 
lângă ea, căută în el un borcănel cu săruri, ezită să-l ofere 
oaspetelui și, în cele din urmă, se hotărî să-l folosească ea 
însăși. 

— lertaţi-mă, spuse abatele, arătându-și faţa congestionată. 
Doamnă contesă, sunteţi o catolică prea bună ca să nu mă 
înţelegeţi și să nu-mi împărtășiţi emoția. 

Contesa avea oroare de efuziuni; se ascunse cu decenţă în 
spatele unui lornion. Abatele își reveni în simţiri și, apropiindu-și 
puţin fotoliul de cel al contesei, spuse: 

— Doamnă contesă, nu m-aș fi hotărât să vin să vă vorbesc, 
dacă n-aş fi primit din partea cardinalului André asigurarea că 
credinţa dumneavoastră nu este nicidecum o mondenitate, un 
simplu veșmânt al indiferenţei... 

— Spuneţi despre ce e vorba, domnule abate. 

— Cardinalul m-a asigurat că pot să am absolută încredere în 
discreţia dumneavoastră, o discreţie de confesor, dacă pot 
îndrăzni să spun astfel... 

— Dar, domnule abate, iertaţi-mă: dacă e vorba de o taină pe 
care o cunoaște cardinalul, de o taină atât de importantă, de ce 
nu mi-a vorbit el însuși despre ea? 

Surâsul abatelui o făcu pe contesă să înţeleagă că întrebarea 
nu fusese la locul ei. 

— Să vă fi trimis o scrisoare! Dar, doamnă, în zilele noastre, 
la poștă se deschid toate scrisorile cardinalilor. 

— Putea să vă încredinţeze această scrisoare 
dumneavoastră. 

— E adevărat, doamnă, dar câte nu se pot întâmpla cu o 
scrisoare! Suntem atât de supravegheați! Și mai e ceva: 
cardinalul preferă să ignore ceea ce mă pregătesc să vă spun și 
să nu se amestece... Ah! Doamnă, curajul mă părăsește și nu 
știu dacă... 


— Domnule abate, nu mă cunoașteţi, așa că nu mă pot 
supăra că nu aveţi mai multă încredere în mine, spuse contesa 
cu blândeţe, întorcând capul și lăsând să-i cadă lornionul din 
mână. Pentru tainele ce mi se încredinţează, am cel mai mare 
respect. Dumnezeu mi-e martor că n-am trădat niciodată, 
niciuna. Dar niciodată n-am cerut să mi se facă vreo 
confidenţă... 

Contesa schiță o mică mișcare, ca și cum ar fi vrut să se 
ridice de pe scaun, dar abatele întinse mâna spre ea și-o opri. 

— Doamnă, mă veţi ierta dacă veţi binevoi să vă gândiţi că 
sunteţi prima femeie - subliniez - prima, pe care cei ce mi-au 
încredinţat această înfricoșătoare misiune au considerat-o 
demnă de a afla și de a păstra taina. Și vă mărturisesc că mă 
cuprinde teama simțind că această revelaţie este foarte 
apăsătoare și stânjenitoare pentru puterea de înţelegere a unei 
femei. 

— Bărbaţii își fac mari iluzii cu privire la lipsa capacităţii de 
înţelegere a femeilor, spuse destul de sec contesa; apoi, cu 
mâinile puţin ridicate, își ascunse curiozitatea și luă aerul 
absent, resemnat și ușor extatic pe care îl considera potrivit 
pentru a primi o atât de mare taină a bisericii. Abatele își 
apropie din nou fotoliul de ea. 

Dar taina pe care abatele Salus se pregătea s-o încredinţeze 
contesei mi se pare și acum prea uluitoare și prea ciudată ca să 
îndrăznesc să o înfăţișez aici fără o și mai mare precauţie: 

Există romanul și există istoria! Critici avizaţi au considerat 
romanul ca fiind o istorie ce ar fi putut să existe și istoria un 
roman care a existat. Trebuie să recunoaștem că arta 
romancierului ne face, adeseori, să dăm crezare lucrurilor spuse 
de el, după cum, uneori, evenimentul real ni se pare de 
necrezut. Din păcate, unii sceptici neagă faptul de îndată ce e 
mai neobișnuit. Dar eu nu scriu pentru aceștia. 


Faptul că reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ a putut fi, 
prin manevrele Quirinalului, răpit, din Sfântul Scaun, întregii 
creștinătăţi îi este o problemă foarte spinoasă, pe care nu am 
curajul să o ridic aici. Dar istoria consemnează că pe la sfârșitul 
anului 1893 a circulat un zvon, că multe suflete credincioase au 
fost tulburate. Câteva ziare au vorbit cu frică despre acest 


eveniment; ele au fost reduse la tăcere. La Saint-Malo a apărut 
o broșură pe această temă; a dispărut însă din circulaţie. Și asta 
nu numai pentru că francmasonii nu voiau ca povestea acestei 
îngrozitoare nelegiuiri să se răspândească, dar și pentru că 
catolicii nu îndrăzneau sau nu se resemnau să sprijine colectele 
extraordinare ce avuseseră loc cu acest prilej. Și, cu siguranţă 
că multe suflete credincioase au făcut mari sacrificii ca să dea 
bani (sumele adunate se ridicau probabil la aproape o jumătate 
de milion), dar nu e sigur că toţi cei care primeau banii erau cu 
adevărat credincioși, putând fi uneori chiar escroci. Pentru că în 
lipsa convingerii religioase, ca să poţi duce la bun sfârșit 
această chetă, aveai nevoie de îndrăzneală, de pricepere, de 
tact, elocinţă, de o bună cunoaștere a oamenilor și a faptelor, de 
sănătate, însușiri pe care le puteau avea doar câţiva indivizi de 
felul lui Protos, vechiul prieten al lui Lafcaaio. li spun cinstit 
cititorului; el este cel care s-a prezentat contesei sub numele și 
înfățișarea de împrumut a canonicului din Virmontal. 

Contesa, hotărâtă să nu mai deschidă gura, să nu-și mai 
schimbe atitudinea și nici expresia, înainte de a i se spune 
întreaga taină, îl asculta, imperturbabilă, pe falsul preot, care își 
recăpăta tot mai mult siguranţa de sine. Acesta se ridicase și 
mergea cu pași mari. Pentru a o pregăti mai bine, luă povestea, 
dacă nu chiar de la început (conflictul de bază dintre Lojă și 
Biserică nu existase oare întotdeauna?), cel puţin din momentul 
când se declarase marea ostilitate. Mai întâi o invită pe contesă 
să-și aducă aminte de două scrisori adresate de papă în 
decembrie '92, una poporului italian și cealaltă episcopilor, 
menite să-i ferească pe catolici de acţiunile francmasone; apoi, 
cum contesa nu-și mai aducea aminte, trecu la un eveniment 
mai îndepărtat și îi aminti de ridicarea statuii lui Giordano Bruno, 
fapt hotărât și adus la îndeplinire de Crispi, în spatele căruia, 
până atunci, se ascunsese Loja. Îi spuse că Crispi, supărat că 
papa i-a respins propunerile, a refuzat să trateze cu el (și prin a 
trata nu trebuia oare să înţeleagă să facă ce vrea papa și să se 
supună acestuia?). Schiţă în câteva cuvinte acea zi groaznică; 
taberele pregătindu-se de luptă; francmasonii scoțându-și, în 
sfârșit, masca și - în timp ce corpul diplomatic acreditat pe lângă 
Sfântul Scaun se ducea la Vatican, manifestându-și prin acest 
act, o dată cu disprețul pentru Crispi, veneraţia faţă de Sfântul 
Părinte ce fusese jignit și Loja, cu drapelele desfășurate, 


aclamându-l pe marele blasfemiator în piaţa Campo dei Fiori, 
unde se înălța provocatorul idol. 

— La consistoriul ce-a urmat curând, în 30 iunie 1889, 
continuă el (în picioare, se sprijinea acum de măsuţă, stând 
aplecat spre contesă și cu braţele întinse spre ea), Leon al XIII- 
lea și-a exprimat marea sa indignare. Protestul a fost auzit de 
întreaga lume; și întreaga creștinătate a tremurat aflându-i 
spusele: că vrea să părăsească Roma! Să părăsească Roma, 
subliniez!... Doamnă contesă, dumneavoastră știți toate aceste 
lucruri și, ca și mine, aţi suferit din pricina lor și vă amintiţi de 
ele. Crispi a pierdut puterea. Dar oare Biserica avea să se 
bucure de liniște? In decembrie 1892, papa scria cele două 
scrisori. Doamnă... 

Se așeză, își apropie brusc fotoliul de canapea și, apucând-o 
pe contesă de braţ, spuse: 

— După o lună, papa era băgat la închisoare. 

Cum contesa se încăpăţâna să nu scoată nicio vorbă, 
canonicul îi lăsă braţul și continuă pe un ton mai calm: 

— Doamnă, nu voi încerca să vă stârnesc mila față de 
suferințele unui captiv; sufletul femeilor este gata întotdeauna 
să se înduioșeze în fața nenorocirilor. Contesă, mă adresez 
inteligenţei dumneavoastră: vă rog să vă gândiţi la deruta în 
care ne aflăm noi, creștinii, în urma dispariţiei conducătorului 
nostru spiritual. 

Pe fruntea palidă a contesei apăru o cută ușoară. 

— Fără papă este îngrozitor, doamnă. Dar asta nu-i nimic, cu 
un papă fals este încă și mai îngrozitor. Căci, ca să-și ascundă 
crima, dar, ce spun eu? ca să invite Biserica să renunţe la 
puterea ei și să se predea ea însăși, Loja a instalat pe tronul 
pontifical, în locul lui Leon al X///-lea, un om al Quirinalului, o 
marionetă cu chipul sfintei lor victime, un impostor, față de 
care, de teamă să nu ne facă rău, trebuie să ne prefacem că ne 
supunem și în faţa căruia - ce rușine! -, cu prilejul Jubileului, s-a 
înclinat întreaga creștinătate. 

La aceste cuvinte, batista pe care o tot frământa în mâini se 
rupse. 

— Primul act al falsului papă a fost acea enciclică, prea-bine 
cunoscută, Enciclica către Franţa, din pricina căreia inima 
fiecărui francez demn de acest nume mai sângerează încă și 
acum. Da, da, doamnă, știți bine cât de mult a suferit nobila 


dumneavoastră inimă de contesă auzind cum Sfânta Biserică 
reneagă sfânta cauză a regalității; așa cum am spus, Vaticanul a 
salutat Republica. Liniștiţi-vă, doamnă! Aveţi tot dreptul să vă 
miraţi. Liniștiţi-vă, doamnă contesă! Gândiţi-vă cât de mult a 
suferit Sfântul nostru Părinte captiv, auzindu-l pe acest impostor 
că-l proclamă republican! 

Apoi, dându-se pe spate, cu un hohot de râs: 

— Și ce-aţi gândit, contesă de Saint-Prix, despre audienta - 
venită ca un corolar la această crudă enciclică - pe care Sfântul 
Părinte a acordat-o redactorului de la Le Petit Journa? De la Le 
Petit Journal, doamnă contesă! Vai, Doamne! Leon al XIII-lea 
publicat în Le Petit Journal! Vă daţi bine seama că-i cu 
neputinţă. Nobila dumneavoastră inimă cred că v-a spus deja 
demult că-i un papă fals! 

— Dar, exclamă contesa, neputând să se mai abţină, acest 
lucru trebuie strigat în gura mare, ca să audă întreaga lume. 

— Dimpotrivă, doamnă, e un lucru ce nu trebuie spus 
nimănui! strigă călugărul cu o voce tunătoare; da, acum nu 
trebuie spus nimănui; trebuie să păstrăm tăcerea ca să putem 
acţiona. 

Apoi, scuzându-se, spuse cu o voce ce devenise, deodată, 
plângăreaţă: 

— Observati că vă vorbesc ca unui bărbat. 

— Aveţi dreptate, domnule abate. Să așteptăm, aţi spus. 
Repede: ce aţi hotărât? 

— Ah! știam că voi descoperi la dumneavoastră acea nobilă 
nerăbdare bărbătească, demnă de sângele celor din familia 
Baraglioul. Dar, în această împrejurare, nimic nu-i mai 
primejdios decât un zel prea mare. Doamnă, chiar dacă vreo 
câţiva aleși sunt acum la curent cu aceste fapte îngrozitoare, 
trebuie neapărat să contăm pe discreţia lor absolută și pe 
deplina lor supunere faţă de indicaţiile ce le vor fi date la timpul 
potrivit. A acţiona fără noi înseamnă a acţiona împotriva 
noastră. Şi, în afară de dezaprobarea ecleziastică ce va putea 
aduce după ea excomunicarea, orice inițiativă individuală se va 
izbi de dezminţirile categorice și vehemente ale celor care fac 
parte din tabăra noastră. Doamnă, aici e vorba de o cruciadă 
ascunsă. lertaţi-mă că insist asupra acestui lucru, dar cardinalul 
m-a însărcinat în mod special să va avertizez; cardinalul vrea să 
pară că nu știe nimic despre această poveste și, dacă i se va 


vorbi despre ea, se va preface că nu înţelege despre ce este 
vorba. Cardinalul nu vrea să se știe că s-a întâlnit cu mine; dacă, 
mai târziu, evenimentele ne mai pun în legătură, să rămână 
stabilit că dumneavoastră și cu mine nu ne-am vorbit niciodată. 
Sfântul Părinte va şti curând să-i recunoască pe adevărații săi 
slujitori. 

Cam dezamăgită, contesa spuse, timid: 

— Și atunci? 

—  Acţionăm, doamnă contesă, nu vă fie teamă. Sunt 
împuternicit să vă dezvălui o parte din planul nostru de luptă. 

Se așeză comod în fotoliu, chiar în fața contesei; aceasta 
stătea cu pieptul înainte, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în 
palme. 


Începu să-i spună că papa nu era închis la Vatican, ci probabil 
în castelul Sant' Angelo care, după cum cu siguranţă știa și 
contesa, comunica cu Vaticanul printr-un coridor subteran; că n- 
ar fi prea greu să fie scos din această închisoare, dacă n-ar fi 
fost teama, aproape superstițioasă, pe care fiecare dintre 
slujitori o avea faţă de francmasonerie, deși în sufletul lor erau 
alături de Biserică. Şi Loja conta tocmai pe această teamă; 
exemplul Sfântului Părinte, ce fusese întemnițat, menținea 
groaza în suflete. Niciun slujitor nu consimţea să dea ajutor 
decât după ce i se asigurau condiţiile să plece cât mai departe, 
pentru a trăi la adăpost de persecuții. In acest scop, o serie de 
oameni credincioși și de o discreţie recunoscută dăduseră sume 
mari de bani. Nu mai rămânea de înlăturat decât o singură 
piedică, dar pentru care era nevoie de o sumă de bani mai mare 
decât pentru toate celelalte puse la un loc. Căci această piedică 
era un prinţ, șeful temnicerilor ce-l păzeau pe Leon al X///-lea. 

— Vă amintiţi, doamnă contesă, în ce mister rămâne 
învăluită dubla moarte a arhiducelui Rudolf, prinţul moștenitor al 
Austro-Ungariei, și a tinerei lui soţii, găsită aproape moartă 
lângă el - Maria Wettsyera, nepoata prinţesei Grazioli -, cu care 
se căsătorise de curând? S-a spus că e vorba de sinucidere! 
Pistolul nu era acolo decât pentru a lăsa să se creadă asta: 
adevărul e că amândoi fuseseră otrăviţi. Indrăgostit nebunește 
de Maria Wettsyera, un văr de-al soțului ei mare duce - el însuși 
mare duce - nu mai putuse îndura s-o vadă a altuia... După 


această groaznică faptă, /ean-Salvador de Lorraine, fiul Mariei- 
Antoaneta, marea ducesă de Toscana, a părăsit curtea rudei 
sale, împăratul Franz-losif. Știindu-se descoperit la Viena, s-a 
dus la papă să-și mărturisească fapta, să-l implore și să-l 
înduplece să-l ierte. Papa l-a iertat. Dar sub pretext că trebuie 
să se pocăiască, Monaco - cardinalul Monaco La Valette - l-a 
închis în castelul Sant’ Angelo, unde suferă mari chinuri de trei 
ani. 

Canonicul spuse toate astea cu o voce monotonă; apoi, 
făcând un mic semn cu piciorul, continuă: 

— Pe el l-a făcut Monaco șeful temnicerilor ce-l păzesc pe 
Leon al XIII-lea. 

— Cum! cardinalul! strigă contesa; un cardinal poate fi 
francmason? 

— Din nefericire, da! spuse, dus pe gânduri, canonicul. Loja a 
pătruns cu putere și în Biserică. Vă daţi seama și 
dumneavoastră, doamnă contesă, că dacă Biserica ar fi știut să 
se apere ea însăși mai bine, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. Loja n-a putut pune mâna pe Sfântul Părinte decât cu 
ajutorul câtorva oameni cu rang foarte înalt. 

— Dar e îngrozitor! 

— Ce să vă mai spun, doamnă contesă? /ean-Salvador credea 
că este prizonierul Bisericii, când el era, de fapt, prizonierul 
francmasonilor. Şi nu consimte să ne ajute să-l eliberăm pe 
Sfântul Părinte decât dacă în același timp îi îngăduim, lui însuși 
să fugă. Și trebuie să fugă undeva foarte departe, într-o ţară de 
unde nu poate fi extrădat. Pentru asta cere două sute de mii de 
franci. 

La auzul acestor cuvinte, Valentine de Saint-Prix, care de 
câteva clipe se trăsese înapoi și lăsase să-i cadă braţele, își 
aruncă capul pe spate, scoase un geamăt slab și își pierdu 
cunoștința. Călugărul se grăbi să-i spună: 

— Liniștiţi-vă, doamnă contesă - și o bătea pe mâini: apoi îi 
duse borcănașul cu săruri la nări: 

— Din aceste două sute de mii de franci, avem o sută 
patruzeci - și, în timp ce contesa deschidea 

— Ducesa de Lectoure n-a dat decât cincizeci; mai rămân de 
dat șaizeci. 

— li vei avea, șopti, abia auzit, contesa. 

— Contesă, Biserica nu se îndoia de dumneavoastră. 


Se ridică, grav, aproape solemn, lăsă să treacă un timp și 
apoi spuse: 

— Contesă de Saint-Prix, am cea mai deplină încredere în 
generosul dumneavoastră cuvânt; dar gândiţi-vă la greutăţile de 
tot felul care vor însoţi, vor stingheri și poate chiar vor împiedica 
remiterea acestei sume; sumă - subliniez - pe care chiar 
dumneavoastră trebuie să uitaţi că mi-aţi dat-o, pe care eu 
însumi trebuie să fiu gata să neg c-am primit-o și pentru care 
nu-mi va fi îngăduit să vă dau nicio chitanţă... Din prudenţă nu o 
pot primi decât de la mână la mână, din mâna dumneavoastră 
în mâna mea. Suntem supravegheați. Prezenţa mea în castel 
poate să dea naștere la tot felul de vorbe. Poţi vreodată să fii 
absolut sigur de servitori? Gândiţi-vă la alegerea în Academie a 
contelui de Barag/ioul! Eu nu trebuie să mă mai întorc aici. 

Și cum, după ce spusese aceste cuvinte, stătea drept în faţa 
ei, fără să se miște sau să vorbească, contesa înţelese: 

— Dar, domnule abate, vă daţi seama că nu am asupra mea 
această sumă enormă. Şi chiar... 

Abatele începu să dea semne de nerăbdare; așa că ea nu 
îndrăzni să adauge că ar avea nevoie de oarecare timp ca s-o 
adune (căci spera că nu va trebui s-o dea toată din punga ei). 
Spuse în șoaptă: 

— Cum să facem... 

Apoi, chipul canonicului părându-i tot mai ameninţător, 
spuse: 

— Am aici, sus, câteva bijuterii... 

— A, nu, doamnă! Bijuteriile sunt amintiri: mă vedeţi pe min 
vânzându-le? Și credeţi că vreau să dau sfoară-n ţară ca să le 
vând la cel mai bun preţ? Aș risca să compromit atât persoana 
dumneavoastră, cât și acțiunea noastră. 

Vocea sa gravă devenea, pe nesimţite, aspră și violentă. Cea 
a contesei tremura ușor. 

— Așteptaţi o clipă, domnule canonic: să văd ce mai am prin 
sertare... 

După puţin timp contesa cobori. Tinea în mâna-i crispată 
niște bancnote albastre. 

— Din fericire, tocmai am primit niște bani de la cei ce-mi 
lucrează pământul. Pot să vă dau șase mii cinci sute de franci. 

— Dar ce să fac cu suma asta? Și, mâhnit și plin de dispreţ, o 
îndepărtă pe contesă cu un gest nobil: 


— Nu, doamnă, nu! nu voi lua acești bani. Nu-i voi lua decât 
odată cu ceilalţi. Oamenii integri cer integralitate. Când aţi 
putea să-mi daţi întreaga sumă? 

— Cât timp îmi acordaţi?... O săptamână? întrebă contesa, 
care se gândea să facă o colectă. 

— Contesă de Saint-Prix, oare Biserica a greșit? O 
săptamână! Nu vă voi spune decât atât: , 

PAPA AȘTEAPTA! 

Apoi, ridicându-și braţele spre cer: 

— Cum! vă bucuraţi de nepreţuita onoare de a avea în 
mâinile dumneavoastră eliberarea sa, și întârziaţi s-o faceţi!.. 
Temeţi-vă, doamnă contesă, temeţi-vă! nu v-aș dori ca 
Dumnezeu, când vă va veni sorocul, să vă lase sufletul păcătos 
să aștepte și să tânjească pe pragul Paradisului! 

Devenea ameninţător și furios; apoi, dintr-o dată, își duse la 
buze crucifixul și se cufundă într-o scurtă rugăciune. 

— Dar am nevoie de timp ca să scriu la Paris! gemu, 
deznădăjduită, contesa. 

— Să telegrafiaţi! Ca bancherul dumnavoastră să verse cei 
șaizeci de mii de franci la Creditul funciar din Paris, care va 
telegrafia apoi Creditului funciar din Pau să vă verse imediat 
suma. E o nimica toată. 

— Am bani la Pau, îndrăzni să spună contesă. 

— La un bancher? 

— Chiar la Creditul funciar. 

Auzind acestea, abatele fu cuprins de indignare. 

— Ah, Doamnă, de ce mi-o spuneţi pe asemenea căi ocolite? 
Așa vă arătaţi zelul? Ce-aţi zice acum dacă v-aș respinge 
ajutorul? 

Apoi, mergând prin încăpere, cu mâinile încrucișate la spate 
și parcă supărat de tot ceea ce ar mai fi putut să audă, zise: 

— Purtarea dumneavoastră e mai mult decât nepăsătoare (și 
plescăi ușor din limbă, ca să-și manifeste dezgustul); e chiar 
duplicitară. 

— Domnule abate, vă implor... 

Timp de câteva clipe, abatele continuă să se plimbe prin 
cameră, încruntat, inflexibil. În cele din urmă zise: 

— Ştiu că-l cunoașteţi pe abatele Boudin, cu care voi lua 
masa chiar în dimineaţa asta (își scoase ceasul)... și pe care-l 
voi face să mă aștepte. Scrieţi un cec pe numele lui; el va lua 


pentru mine cele șaizeci de mii de franci pe care mi le va da 
imediat. Când îl veţi vedea, spuneţi-i, pur și simplu, că „erau 
bani pentru capela pocăinţei”; este un om discret, care știe să 
se poarte și care nu va insista. Ce mai așteptați? 

Contesa, care stătea pe canapea, sleită de puteri, se ridică, 
se târi spre un birouaș pe care-l deschise, scoase de acolo un 
carnet de culoare măslinie-verde, rupse o foaie și o acoperi cu 
scrisul ei alungit. 

— lertaţi-mă, doamnă contesă, că adineauri v-am bruscat 
puţin, zise abatele cu o voce îmblânzită și luând cecul pe care i-l 
întindea contesa. Dar sunt în joc atâtea mari interese! 

Apoi, strecurând cecul într-un buzunar interior: 

— Ar fi o necuviință să vă mulţumesc, nu-i așa? Chiar și în 
numele Celui în mâinile căruia eu nu sunt decât un foarte 
neînsemnat instrument. 

Izbucni într-un mic hohot de plâns, pe care și-l înăbuși în 
batistă; dar, revenindu-și pe dată, lovi din călcâi și murmură 
repede o frază într-o limbă străină: 

— Sunteţi italian? întrebă contesa. 

— Spaniol! Sinceritatea simțămintelor mele o spune. 

— Oricum, nu accentul. Vorbiţi, cu adevărat, o franceză atât 
de curată... 

— Sunteţi prea amabilă, doamnă contesă; iertaţi-mă că 
trebuie să vă las chiar acum. Datorită micii noastre înţelegeri, 
va trebui să ajung chiar în seara asta la Norbonne, unde 
arhiepiscopul mă așteaptă cu multă nerăbdare. Adio! 

Luase mâinile contesei într-ale sale și o privea fix, stând la o 
ușoară distanţă: 

— Adio, contesă de Saint-Prix; își puse apoi degetul pe buze 
și-i mai spuse: 

— Şi amintiţi-vă că un singur cuvânt al dumneavoastră ar 
putea strica totul. 

Nu ieșise bine din încăpere, și contesa alergă la sonerie. 

— Amelie, spune-i lui Pierre să pregătească trăsura îndată 
după micul dejun, ca să mergem în oraș. A! încă o clipă... 
Germain să încalece pe bicicletă și să-i ducă doamnei 
Fleurissoire bileţelul pe care i-l voi da. 

Și, aplecată deasupra birouașului pe care nu-l închisese, 
scrise: 

Dragă doamnă, 


Voi trece să vă văd. Așteptaţi-mă pe la ora două. Vreau să vă 
spun un lucru de-o mare gravitate. Faceţi în așa fel ca să fim 
singure. 

Semnă, puse bileţelul în plic și îi întinse plicul lui Amelie. 


Doamna Amédée Fleurissoire, născută Peterat, sora mai mică 
a lui Veronique Armand-Dubois și a lui Marguerite de Baraglioul, 
răspundea la numele ciudat de Amica. Philibert Péterat, botanist 
care se făcuse - sub cel de-al doilea imperiu - destul de bine- 
cunoscut prin nefericirile sale conjugale, hotărâse, încă din 
tinereţe, să dea copiilor pe care-i va avea nume de flori. Unii 
prieteni considerară oarecum neobișnuit numele de Veronique, 
cu care își boteză primul copil; dar când, botezându-l pe cel de- 
al doilea cu numele de Marguerite, auzi spunându-se că își 
schimbase gândul, că cedase opiniei publice și că intrase în 
banalitate, se hotărî, brusc enervat, să-și gratifice cea de-a treia 
progenitură cu un nume atât de indiscutabil botanic, încât să 
închidă gura tuturor bârfitorilor. 

După puţin timp de la nașterea lui Amica, Philibert, a cărui 
fire se cam înăcrise, se despărți de soția sa, părăsi capitala și se 
instală în Pau. Soţia lui stătea iarna la Paris, dar, o dată cu 
primele zile frumoase de primăvară, se întorcea la Tarbes, 
orașul ei natal, unde își primea cei doi copii mai mari într-o 
veche casă a familiei. 

Veronique și Marguerite își împărțeau anul între Tarbes și 
Pau. Amica, neluată în seamă de surorile și de mama ei, fiind - e 
adevărat - cam slabă de minte și mai mult vrednică de milă 
decât drăguță, locuia, atât iama cât și vara, lângă tatăl ei. 

Cea mai mare bucurie a fetiţei era să meargă cu tatăl ei pe 
câmp să strângă plante; dar adeseori maniacul, lăsându-se în 
voia proastei sale dispoziții, o părăsea și pornea singur în vreo 
lungă plimbare, după care se întorcea acasă zdrobit de 
oboseală; îndată după masă, se băga în pat fără să-i adreseze 
fiicei sale nici măcar un surâs sau un cuvânt. Uneori cânta la 
flaut, repetând la nesfârșit aceleași melodii. În restul timpului, 
desena cu migală tot felul de flori. 

Fetița se afla în grija unei bătrâne bone supranumite Reseda, 
care se ocupa de bucătărie și de menaj; această femeie o învăţă 
puţinele lucruri pe care le știa. Supusă acestui regim de viaţă, la 


zece ani, Amica de-abia știa să scrie. Respectul față de om îl 
făcu pe Philibert să priceapă în cele din urmă că trebuie să facă 
ceva pentru ea. Amica fu dată la pensionul unei văduve, 
doamna Semene, care se ocupa de vreo douăsprezece fete și de 
câţiva băieţi, cărora le întipărea în minte o serie de cunoștințe 
elementare. 

Amica Péterat, fiinţă încrezătoare și lipsită de apărare, nu-și 
închipuise niciodată că numele ei ar putea stârni râsul. In ziua 
intrării la pension, descoperi dintr-o dată cât e de ridicol; valul 
de cuvinte de batjocură o îndoi ca pe o algă firavă; se înroși, 
păli, plânse; iar doamna Semene, pedepsind toată clasa pentru 
purtare necuviincioasă, izbuti să învenineze o izbucnire lipsită 
de răutate. 

Lungă, moale, anemică, hăbăucă, Amica stătea în mijlocul 
clasei bălăbănindu-și mâinile, când doamna Semene spuse: 

— Domnișoară P&terat, treci în banca a treia de pe partea 
stângă, iar clasa, în ciuda dojenilor profesoarei, se porni din nou, 
și mai zdravăn pe râs. 

Biata Amica. Viaţa nu-i mai apărea decât ca un drum 
întunecat, mărginit de vorbe grosolane și de ticăloșii. Din 
fericire, doamna Semene nu rămase nesimţitoare la tristeţea sa 
și curând fetița își găsi alinare în preajma văduvei. 

După orele de clasă, Amica mai întârzia la pension, ca să-l 
găsească pe tatăl ei acasă; doamna Semene avea o fiică cu 
șapte ani mai mare decât Amica, ce era puţin cocoșată, dar cu o 
fire plăcută; în speranţa că-i va găsi un soţ, doamna Semene 
primea musafiri în fiecare duminică seara și organiza, de două 
ori pe an, matinee duminicale, cu recitări și dans; la aceste 
serbări veneau, din recunoștință, câteva dintre vechile ei eleve 
însoţite de părinţii lor și, din lipsă de ocupaţie, câţiva 
adolescenţi săraci și fără niciun viitor. Amica lua parte la toate 
aceste întruniri; era ca o floare lipsită de strălucire, discretă 
până la a se șterge cu totul, dar care totuși nu avea să rămână 
neobservată. 

Când Amica, în vârstă de paisprezece ani, își pierdu tatăl, 
doamna Semene o luă la ea pe biata fetiță orfană, ale cărei 
surori mai mari nu veniră s-o vadă decât rareori. Totuși, în 
timpul uneia dintre aceste scurte vizite, Marguerite îl întâlni 
pentru prima oară pe cel care, doi ani mai târziu, avea să-i 
devină soţ; Julius de Baraglioul, pe atunci în vârstă de douăzeci 


și opt de ani, aflat în vilegiatură la bunicul său Robert de 
Baraglioul care, așa cum am spus, se stabilise în vecinătatea 
localităţii Pau, la puţin timp de la anexarea ducatului de Parma 
de către Franţa. 

Illustra căsătorie a lui Marguerite (la urma urmei, 
domnișoarele Péterat nu erau cu totul lipsite de avere) făcea ca 
în ochii orbiţi de atâta strălucire ai lui Amica, sora ei să-i pară și 
mai îndepărtată; bănuia că niciodată vreun conte nu se va 
apleca deasupra ei spre a-i simţi parfumul. Amica își invidia sora 
și pentru că izbutise să scape de numele neplăcut de P&terat. 
Numele de Marguerite era fermecător. Și cât de bine suna 
împreună cu de Baraglioul. Vai! oare cu ce nume trebuia să se 
asocieze cel de Amica, pentru a nu fi ridicol? 

Dezgustată de pozitivismul vieţii, sufletul său închis și umilit 
începea să iubească poezia. La șaisprezece ani, fata își purta 
părul în bucle lungi, ce-i cădeau de-o parte și de alta a obrazului 
palid; lângă păru-i negru, ochii albaștri și visători păreau a se 
mira. Vocea-i nu era melodioasă, dar nici aspră; citea și încerca 
să scrie versuri. Lua drept poetic tot ceea ce o ajuta să evadeze 
din viaţă. 

La seratele doamnei Semene veneau doi tineri legaţi printr-o 
caldă prietenie încă de pe când erau copii; unul, deșirat fără să 
fie înalt, și nu atât slab cât subţiratic, cu părul mai mult 
decolorat decât blond, cu nasul mare și cu privirea timidă: 
numele lui era Amédée F/eurissoire. Celălalt, gras și scurt, cu 
părul negru și aspru, avea ciudatul obicei de a-și ţine capul 
aplecat spre umărul stâng, gura deschisă și mâna dreaptă 
întinsă înainte: acesta era Gaston Blafaphas. Tatăl lui Amédée 
era cioplitor în marmură, antreprenor de monumente funerare și 
negustor de coroane mortuare; Gaston era fiul unui farmacist de 
vază. 

(Oricât de ciudat poate să pară, numele de B/afaphas este 
foarte răspândit prin satele din regiunea munţilor Pirinei, deși 
uneori este scris în diferite feluri. Numai în orășelul Sta..., cel 
care scrie aceste rânduri a cunoscut un B/aphaphas notar, un 
Blafafaz frizer, un Blaphaface cârnăţar, care, fiind întrebaţi, au 
spus că nu se trag din același neam; fiecare avea un oarecare 
dispreţ față de numele cu grafism neelegant al celorlalţi doi. Dar 
aceste observaţii filologice nu sunt interesante decât pentru o 
categorie destul de restrânsă de cititori). 


Ce-ar fi fost F/eurissoire și Blafaphas unul fără celălalt? E 
greu de închipuit. La liceu, în recreaţii, îi vedeai mereu împreună 
luați mereu în râs de ceilalţi, consolându-se reciproc, 
încurajându-se, ajutându-se. Erau numiţi cei doi B/afafoires. 
Prietenia lor era pentru fiecare unica ancoră, o oază în nemilosul 
deșert al vieţii. Când unul avea o bucurie, voia pe dată s-o 
împartă cu celălalt; sau, mai bine zis, nu puteau simţi nicio 
bucurie dacă nu o împărtășeau în doi. 

Elevi mediocri, deși foarte silitori, și refractari, din fire, faţă 
de cultură, cei doi B/afafoires ar fi fost întotdeauna ultimii din 
clasă fără ajutorul lui Eudoxe Levichon care, în schimbul unor 
mici câștiguri, le corecta și chiar le făcea temele. Levichon era 
fiul mai mic al unuia dintre cei mai de seamă bijutieri din oraș. 
(Cu douăzeci de ani în urmă, la puţin timp după căsătoria sa cu 
unica fiică a bijutierului Cohen, când, fiindcă afacerile îi mergeau 
strună, părăsise cartierul sărac al orașului pentru a se instala nu 
departe de cazinou, bijutierul Albert Levy considerase că e bine 
să unească cele două nume, după cum unise cele două case). 

Blafaphas era robust, în timp ce F/eurissoire avea o 
constituție delicată. La pubertate, faţa lui Gaston se adumbri, ca 
și cum seva adolescenţei urma să-i acopere cu păr întregul trup; 
în același timp, epiderma mai delicată a lui Amédée protesta, se 
inflama, se acoperea de coșuri, ca și cum firele de păr ar fi 
pregetat să iasă. B/afaphas-tatăl îi prescrise niște purgative și, 
în fiecare zi de luni, Gaston aducea în geantă o sticluţă cu sirop 
antiscorbutic pe care i-o dădea pe ascuns prietenului său. Băieţii 
folosiră și tot felul de pomezi. 

Cam în acea vreme, Amédée se îmbolnăvi pentru prima oară 
de gripă; în ciuda climei blânde din Pav, fu bolnav toată iarna și 
rămase cu o supărătoare sensibilitate a bronhiilor. Gaston avu 
prilejul să-l îngrijească din nou; își copleși prietenul cu tot felul 
de leacuri, cu alifii făcute din jujubă și licheni și cu pastile 
pectorale pe bază de eucalipt, pe care B/afaphas-tatăl le fabrica 
singur, după reţeta pe care i-o dăduse un preot bătrân. Amédée, 
sensibil la răceală, trebui să se resemneze să nu iasă niciodată 
din casă fără fular. 

Amédée nu avea altă ambiţie decât să-i urmeze tatălui său. 
Dar Gaston, în ciuda înfățișării sale indolente, nu era lipsit de 
iniţiativă; încă din liceu, făcea niște invenţii mai curând 
amuzante: o mașinărie de prins muște, un cântar pentru bile, o 


închizătoare pentru pupitrul lui, care - de altfel - nu conţinea mai 
multe taine decât sufletul său. Oricât de nevinovate au fost 
primele sale realizări, ele aveau să-l ducă la cercetări mai 
serioase, al căror prim-rezultat a fost inventarea acelei pipe 
„fumivore și igienice, pentru fumătorii cu plămâni sensibili și 
pentru ceilalți”, pipă ce-a fost expusă mult timp în vitrina 
farmacistului. 

Amédée Fleurissoire și Gaston Blafaphas se îndrăgostiră 
amândoi de Amica; nici nu se putea altfel. Minunat este că 
această pasiune pe care și-o destăinuiră pe dată unul altuia nu 
numai că nu i-a despărţit, ci - dimpotrivă - i-a unit și mai mult. 
La început, Amica nu dădu nici unuia, nici celuilalt, motive de 
gelozie. De altfel, niciunul dintre ei nu-i declarase dragostea sa; 
și niciodată Amica n-ar fi bănuit ce flacără le arde în suflet, cu 
toate că le tremura vocea când, la micile serate de duminică de 
la doamna Semene, unde veneau cu regularitate, ea le oferea 
sirop, ceai de verbină sau ceai de mușeţel. La întoarcere, băieţii 
îi lăudau decenţa și graţia, se arătau îngrijoraţi de paloarea ei și 
își făceau curaj... 

Se hotărâră să-și declare dragostea amândoi, în aceeași 
seară, și s-o lase pe ea să aleagă. Amica, surprinsă și cu totul 
neștiutoare într-ale iubirii, mulţumi cerului. li rugă pe cei doi 
îndrăgostiţi să-i lase timp să se gândească. 

La drept-vorbind, nu înclina spre vreunul dintre ei și nu o 
interesau decât pentru că se apropiaseră de ea tocmai când nu 
mai avea nicio nădejde că va interesa vreodată un bărbat. Timp 
de șase săptămâni, din ce în ce mai uluită, fata se îmbăta cu 
omagiile celor doi pretendenți. Și, în timp ce în plimbările lor 
nocturne, destăinuindu-și unul altuia progresele făcute, cei doi 
Blafafoires își relatau pe larg și fără ocolișuri până și cele mai 
neînsemnate cuvinte, priviri, surâsuri cu care ea îi gratificase, 
Amica, retrasă în camera sa, scria pe bucățele de hârtie pe care 
apoi le ardea cu grijă la flacăra lumânării și repeta, la nesfârșit, 
pe rind: Amica Blafaphas? Amica Fleurissoire? incapabilă să se 
hotărască între aceste două nume, pentru ea la fel de urâte 
amândouă. 

Apoi, într-o seară de dans, îl alese pe F/eurissoire; căci 
Amédée îi spunea Amica, accentuând penultima silabă a 
numelui ei într-un fel ce-i părea că sună italienește (la modul 
inconștient, de altfel, și, fără îndoială, inspirat de pianul 


domnișoarei Semene care ritma, în acel moment, atmosfera); și 
numele de Amica, propriul ei nume, îi apăru pe dată plin de-o 
muzicalitate nebănuită și capabil să exprime poezia, iubirea... 
Erau singuri într-o mică încăpere de lângă salon și atât de 
aproape unul de celălalt, încât, când Amica își lăsă în jos capul 
împovărat de recunoștință, fruntea ei atinse umărul lui Amédée 
care, plin de gravitate, luă mâna fetei și îi sărută vârful 
degetelor. 

Când, la întoarcere, Amedee îi vorbi lui Gaston despre 
fericirea lui, acesta, împotriva obiceiului său, nu spuse nimic, 
dar când trecură prin dreptul unui felinar, lui F/eurissoire i se 
păru că plânge. Oricât de mare ar fi fost naivitatea lui Amédée, 
putea oare să creadă că prietenul său îi împărtășea fericirea 
până într-atât încât izbucnise în plâns? Cu totul descumpănit, îl 
luă pe B/afaphas în braţe (strada era pustie) și îi jură că, oricât 
de mare i-ar fi fost dragostea, sentimentul de prietenie pe care-l 
avea pentru el era cu mult mai mare, că nu înţelegea ca, prin 
căsătoria lui, această prietenie să scadă și că, decât să simtă că 
Blafaphas suferă de gelozie, prefera să-i făgăduiască, dându-și 
cuvântul de onoare, că nu va uza niciodată de drepturile sale 
conjugale. 

Nici B/afaphas și nici F/eurissoire nu aveau temperamente 
prea înfocate; totuși, Gaston, pe care virilitatea sa îl preocupa 
ceva mai mult, tăcu și îl lăsă pe Amédée să-i facă această 
făgăduinţă. 

La puţin timp după căsătoria lui Amedee, Gaston care, pentru 
a se consola, se cufundase în muncă, descoperi cartonul plastic. 
Această invenţie ce părea, la început, a nu însemna nimic, avu 
drept prim-rezultat faptul că întări prietenia, oarecum slăbită, a 
lui Levichon faţă de cei doi B/afafoires. Eudoxe Levichon înţelese 
repede că sculptura religioasă putea să profite mult de pe urma 
acestui nou material, pe care el îl boteză mai întâi, dând dovadă 
de un ascuţit simţ practic, cu numele de carton-romani. A fost 
astfel fondată casa B/afaphas, Fleurissoire și Levichon. 

Afacerea pornea cu un capital de șaizeci de mii de franci 
declaraţi, capital la care cei doi B/afafoires participau împreună, 
modest, cu zece mii de franci. Levichon dădea, cu generozitate, 
restul de cincizeci de mii de franci, neputând să suporte ca cei 
doi prieteni ai săi să se înglodeze în datorii. E adevărat că din 
acești cincizeci de mii de franci, patruzeci de mii erau 


împrumutaţi de la F/eurissoire, fiind luaţi din zestrea lui Amica; 
suma urma să fie rambursată în zece ani, cu o dobândă 
cumulativă de patru procente și jumătate - ceea ce era mai mult 
decât nădăjduise vreodată Amica să obţină și punea mica avere 
a lui Amédée la adăpost de marile riscuri pe care această 
afacere nu putea să nu le implice. Cei doi B/afafoires, în schimb, 
veneau cu toate relaţiile lor și ale familiei Barag/ioul/, adică, 
după ce cartonul-roman își va fi probat calitățile, cu protecţia 
multor membri influenţi ai clerului; aceștia obţinură câteva 
comenzi importante, dar convinseră și multe parohii mici să se 
adreseze casei F.B.L. spre a răspunde necesităţilor tot mai mari 
ale credincioșilor, educaţia artistică în continuă perfecţionare 
cerând lucrări mai reușite decât cele cu care se mulţumise până 
atunci frusta credinţă a străbunilor. Câţiva artiști, ale căror 
merite erau recunoscute de Biserică, înrolați în opera de folosire 
a cartonului-roman, își văzură, în sfârșit, lucrările acceptate de 
juriul Salonului. Lăsându-i pe cei doi B/afafoires la Pau, Levichon 
se stabili la Paris unde, datorită artei sale de a întreţine relaţiile 
cele mai utile, întreprinderea luă curând o mare dezvoltare. 

Ce putea fi deci mai firesc decât faptul că Va/entine, contesă 
de Saint-Prix, căuta, prin Amica, să implice casa Bl/afaphas et 
Comp. în cauza tainică a eliberării papei? Era firesc și ca ea să 
fie sigură de marea credinţă a familiei F/eurissoire și să 
considere că-și va putea recupera o parte din bani. Din 
nefericire însă, cei doi B/afafoires, din pricina sumei minime pe 
care o investiseră la început în afacere, nu câștigau decât foarte 
puţin, adică două părți din douăsprezece, din câștigurile 
maărturisite, și absolut nimic din celelalte. Contesa nu știa acest 
lucru, Amica fiind, ca și Amédée, de o mare pudoare când era 
vorba de bani. 


— Dragă doamnă! Ce s-a întâmplat? Scrisoarea dumitale m-a 
speriat. Contesa se aruncă într-un fotoliu pe care Amica îl 
apropie de ea. 

— Ah! doamnă F/eurissoire... vă rog, lăsaţi-mă să vă spun: 
dragă prietenă... Acest necaz, care este și al dumneavoastră, ne 
apropie... Ah! dacă ați ști!... 

— Vorbiţi! nu mă mai lăsaţi să aştept. 


— Dar ceea ce am aflat și vă voi spune acum trebuie să 
rămână o taină a noastră. 

— N-am trădat niciodată încrederea nimănui, spuse Amica; 
nimeni însă nu-i încredinţase încă vreo taină. 

— N-o să vă vină să credeţi. 

— Da! da, gemu Amica. 

— Ah! gemu contesa. Sunteţi atât de bună să-mi pregătiţi o 
ceașcă cu orice... Simt că-mi vine rău. 

— Vreţi ceai de verbină? sau de tei? sau de mușeţel? 

— Orice... Un ceai... La început nu-mi venea să cred. 

— Am apă clocotită la bucătărie. Într-o clipă e gata. 

Și, în timp ce Amica trebăluia, privirea interesată a contesei 
cerceta salonul. Peste tot domnea o modestie rău-prevestitoare. 
Câteva scaune tapiţate cu rips verde, un fotoliu îmbrăcat în 
catifea grena, un altul cu o tapiserie banală, în care stătea ea; o 
masă, o consolă de mahon; în faţa căminului, un covor de lână; 
pe cămin, de o parte și de alta a unei pendule de alabastru puse 
sub glob, două vaze mari de alabastru ajurat, aflate de 
asemenea sub globuri; pe masă, un album cu fotografii de 
familie; pe el, o consolă lucrată în carton-roman, Sfânta Fecioară 
din Lourdes în peșteră, un model redus - totul o descuraja pe 
contesă, care simţi cum o lasă puterile. 

Dar, cine știe, poate că în realitate nu erau săraci, ci 
zgârciţi... 

Amica se întoarse aducând pe o tavă ceainicul, zahărul și o 
ceașcă. 

— V-am dat de lucru. 

— O, nu, vă rog!... Doar că prefer să fac totul înainte, căci 
după aceea n-o să mai am putere. 

— lată despre ce e vorba, începu Va/entine, după ce Amica 
se așezase: Papa... 

— Nu! Nu-mi spuneţi încă! exclamă pe dată doamna 
Fleurissoire, întinzând mâna înainte; apoi, scoțând un țipăt ușor! 
căzu pe spate cu ochii închiși. 

— Biata mea prietenă! Draga și biata mea prietenă, spunea 
contesa, strângându-și ușor pumnul. Ştiam că această taină îţi 
depășește puterile. 

În cele din urmă, Amica deschise ochii și murmură cu tristeţe: 

— A murit? 

Valentine, aplecându-se spre ea, îi șopti la ureche 


— Este închis. 

Mirarea o făcu pe doamna F/eurissoire să-și vină în fire; și 
Valentine își începu lunga-i povestire, poticnindu-se la date și 
încurcându-se în cronologie; dar lucrul era sigur, indiscutabil: 
Sfântul Părinte căzuse în mâinile necredincioșilor; se organiza în 
taină o cruciadă pentru a-l elibera; pentru a duce la bun sfârșit 
acest proiect, era nevoie, în primul rând, de mulţi bani. 

— Ce-o să spună Amédée? se tânguia Amica, buimăcită. 
Plecase la plimbare cu prietenul său B/afaphas și nu urma să se 
întoarcă acasă decât seara... 

— Să-i spuneţi, mai ales, să păstreze taina, repetă de mai 
multe ori Valentine, luându-și rămas-bun de la Amica. 

— Să ne sărutăm, draga mea; și mult curaj! 

Amica, ameţită, îi întinse contesei fruntea umedă de sudoare 

— Mâine voi trece pe la dumneavoastră, ca să-mi spuneţi ce 
credeţi că puteţi face. Sfătuiţi-vă cu domnul F/eurissoire dar 
gândiţi-vă că-i vorba de Biserică!... Şi, bineînţeles: nu-i spuneţi 
taina decât lui; vă rog, făgăduiți-mi asta: niciun cuvânt altcuiva; 
ne-am înţeles? niciun cuvânt. 

Contesa de Saint-Prix o lăsase pe Amica într-o stare de 
descumpănire vecină cu leșinul. 

Când Amedee se întoarse de la plimbare, ea îi spuse: 

— Prietene, am aflat un lucru îngrozitor. Bietul papă e la 
închisoare. 

— Nu se poate! exclamă Amédée, ca și cum ar fi zis - ei aș! 
Amica, izbucnind în hohote de plâns, zise: 

— Eram sigură că n-o să mă crezi. 

— Dar, draga mea... spuse Amédée scoțându-și pardesiul 
fără de care nu ieșea niciodată din casă, de frica schimbărilor 
bruște de temperatură. Gândește-te! Dacă s-ar fi atins cineva de 
Sfântul Părinte, ar ști toată lumea. S-ar scrie în ziare... Şi cine ar 
fi putut să-l închidă? 

— Valentine spune că Loja. Amédée se uită la soaţa lui ca la 
o nebună. Totuși zise: 

— Loja!... Ce lojă? 

— Dar de unde să știu eu? Valentine a făgăduit să nu 
vorbească despre asta nimănui. 

— Cine i-a spus toată povestea asta? 

— Mi-a interzis să scot o vorbă... Un canonic care a venit din 
partea unui cardinal, cu cartea lui de vizită... 


Amica nu se pricepea deloc la treburile publice și nu 
înţelegea mare lucru din ceea ce îi spusese doamna de Saint- 
Prix. Cuvintele captivate, închisoare îi aduceau în faţa ochilor 
imagini întunecate și aproape romantice; cuvântul cruciadă o 
umplea de elan și când, în sfârșit, zdruncinat de veste, Amedee 
vorbi despre plecare, ea îl și văzu călărind în zale și cu coif... 
Amédée mergea de colo-colo prin încăpere cu pași repezi; 
spuse: 

— Dacă-i vorba de bani, noi n-avem... Şi crezi că mi-ar fi de 
ajuns să dau bani? Crezi că aș putea să fiu liniștit doar pentru că 
am dat niște bani?... Draga mea, dacă ceea ce îmi spui este 
adevărat, înseamnă că s-a întâmplat un lucru îngrozitor și că n- 
avem dreptul să stăm liniștiți. 

— Da, îmi dau seama, e un lucru îngrozitor... Dar totuși, te 
rog, explică-mi puţin... de ce? 

— O, Doamne! Mai e nevoie de vreo explicaţie?... și Amédée, 
cu faţa asudată de emoție, ridică braţele a descurajare. 

— Nu! spuse el; nu de bani e nevoie; ci de propriile noastre 
vieți. O să mă sfătuiesc cu B/afaphas; o să vedem ce zice și el. 

— Valentine de Saint-Prix m-a pus să-i făgăduiesc că nu voi 
vorbi despre asta nimănui, îndrăzni să spună, cu timiditate, 
Amica. 

— Blafaphas e prietenul nostru; și îl vom ruga să păstreze 
taina doar pentru el. 

— Cum vrei să pleci la luptă fără să se știe? 

— Se va ști că plec, dar nu se va ști unde mă duc. Apoi, 
întorcându-se spre ea, o imploră pe un ton patetic: Amica, draga 
mea... lasă-mă să mă duc acolo!... 

Amica plângea în hohote. Acum ea era cea care îi cerea 
ajutorul lui B/afaphas. Amédée avea de gând să-l caute. Acesta 
apăru însă bătând, cum îi era obiceiul, în geamul de la salon. 

— E cea mai ciudată poveste pe care am auzit-o vreodată în 
viaţa mea, exclamă el de îndată ce află despre ce este vorba. 
Cine s-ar fi putut aștepta la așa ceva? Şi dintr-o dată, înainte ca 
Fleurissoire să-i spună ceva despre intenţiile sale, zise: 

— Prietene, nu ne rămâne de făcut decât un lucru: să pornim 
la drum. 

— Vezi, spuse Amédée, e primul lucru ce i-a trecut prin gând. 

— Dar, vai, din păcate, trebuie să rămân aici din pricina 
sănătăţii atât de șubrede a bietului meu tată. 


— La urma-urmei, e mai bine să fiu singur, spuse Amédée. În 
doi am putea fi observați mai ușor. 

— Dar știi ce ai de făcut? 

Amédée își înălţă pieptul și își ridică sprâncenele, vrând 
parcă să spună: voi proceda cum voi putea mai bine! 

Blafaphas continuă: 

— Ştii cui trebuie să i te adresezi? Şi unde să mergi?... La 
drept-vorbind, ce-o să faci acolo? 

— Mai întâi trebuie să mă lămuresc despre ce e vorba. 

— Şi dacă nimic din toate astea nu-i adevărat? 

— Exact, trebuie să aflu adevărul; nu pot suporta îndoiala. 

Gaston exclamă și el: 

— Nici eu. 

— Prietene, mai gândește-te, încercă să spună Amica. 

— M-am gândit bine; plec în taină, dar plec. 

— Când? N-ai nimic pregătit. 

— Chiar în seara asta. Ce-mi trebuie atâta pregătire? 

— Dar n-ai călătorit niciodată până acum. N-ai să te descurci. 

— Ai să vezi, micuța mea. O să-ţi povestesc păţaniile mele, 
spuse el cu un ușor rânjet, ce făcu să i se miște mărul lui Adam. 

— O să răcești, asta-i sigur. 

— O să iau fularul tău. 

Se opri din mers, ca să ridice cu vârful arătătorului bărbia 
Arnicăi, cu gestul pe care-l faci ca să-i determini pe copiii mici să 
zâmbească. Gaston păstra o atitudine rezervată. Amédée se 
apropie de el: 

— Contez pe tine pentru „Mersul trenurilor”. Află când am un 
tren bun spre Marsilia; cu vagoane de clasa a treia. Te rog să-mi 
pregătești un orar amănunţit, cu locurile unde trebuie să schimb 
trenul; și cu bufetele; până la graniţă; apoi, odată pornit, o să 
mă descurc, și Dumnezeu îmi va îndrepta pașii până la Roma. 
Să-mi scrieţi acolo, post-restant. 

Marea importanţă a misiunii sale îi înfierbânta mintea în chip 
primejdios. După plecarea lui Gaston, continuă să se plimbe cu 
pași mari prin încăpere, murmurând, plin de admiraţie faţă de 
sine și cuprins de-o duioasă recunoștință: i 

— Şi o asemenea misiune să-mi fie rezervată mie! In sfârșit, 
avea pentru ce să trăiască. 

— Ah, doamnă, fie-ți milă și lasă-l să se ducă! Pe pământul 
ăsta sunt atât de puţine ființe care știu să-și găsească rostul! 


Tot ce putu obţine Amica de la el fu ca Amédée să-și 
petreacă noaptea lângă ea; de altfel, Gaston scrisese pe orarul 
pe care-l adusese seara că trenul cel mai potrivit era cel de la 
ora opt dimineaţa. 

În dimineaţa cu pricina ploua cu găleata. Amédée nu acceptă 
ca Amica şi Gaston să-l însoţească la gară. Şi nimeni nu-i adresă 
vreo privire de rămas-bun călătorului cam caraghios - cu ochi de 
pește, cu gulerul ascuns de un fular grena, în mâna dreaptă cu o 
valiză din pânză cenușie, pe care era prinsă cartea de vizită, cu 
o umbrelă veche în mâna stângă și purtând pe braţ un șal în 
carouri verzi și cafenii - care luă trenul spre Marsilia. 


IV 


Cam tot în acea vreme, Julius de Baraglioul veni la Roma la 
un important congres de sociologie. Nu era invitat în mod 
special (având în materie de probleme sociale mai curând 
convingeri decât o mare competenţă), dar se folosea de acest 
prilej ca să intre în legătură cu câteva somităţi. Și cum trecea 
prin Milano, oraș unde - după cum știm - la sfaturile părintelui 
Anselme, soţii Armana-Dubois veniseră să locuiască, voia să 
profite de acest prilej și să-și revadă cumnatul. 

Chiar în ziua în care F/eurissoire părăsea localitatea Pau, 
Julius sună la ușa lui Anthime. 

Fu introdus într-un apartament sărăcăcios, format din trei 
încăperi - dacă putem considera încăpere o cămăruţă 
improvizată și întunecoasă în care Veronique fierbea cele câteva 
legume care alcătuiau masa lor obișnuită. Un hidos reflector de 
metal proiecta lumina palidă ce venea dintr-o curticică; Julius, 
ţinându-și pălăria în mână ca să n-o pună pe mușamaua de-o 
curăţenie îndoielnică, de pe o masă ovală, și stând în picioare de 
groaza de a se așeza pe scaunul acoperit tot cu un fel de 
mușama, îl apucă pe Anthime de braţ și spuse: 

— Nu puteţi rămâne aici, dragă prietene. 

— Pentru ce mă compătimești? zise Anthime. Auzindu-i 
vorbind, Veronique venise în grabă: 

— Dragă Julius, e greu de crezut, și totuși, ăsta-i adevărul, că 
în faţa tuturor acestor nedreptăţi și abuzuri ale căror victime 
vezi că suntem, el nu găsește decât asta de spus... 

— Cine v-a îndemnat să veniţi la Milano? 


— Părintele Anselme, oricum, nu puteam păstra 
apartamentul din Lucina. 

— La ce ne trebuia? spuse Anthime. 

— Nu asta-i problema. Părintele Anselme vă făgăduise o 
compensație. A aflat în ce mizerie locuiți? 

— Se preface că nu știe. 

— Trebuie să vă plângeţi episcopului de Tarbes. 

— Anthime a și făcut asta. 

— Şi ce-a spus episcopul? 

— E un om extraordinar; m-a încurajat mult în credinţa mea. 

— Dar, de când sunteţi aici, nu aţi cerut ajutorul nimănui? 

— N-am izbutit să-l văd pe cardinalul Pazzi, care îmi dăduse 
oarecare atenţie, și căruia i-am scris de curând; a trecut prin 
Milano, dar mi-a transmis prin valet... 

— Că regretă, dar că o criză de gută îl obligă să nu iasă din 
casă, zise Veronique, întrerupându-l. 

— Ce mârșăvie! Trebuie să-i spunem toate astea lui 
Rampolla, exclamă Julius. 

— Ce să-i spunem, dragul meu? E adevărat că nu prea avem 
cine știe ce mobile, dar nici nu avem nevoie de mai multe. Pe 
vremea când eram bogat, umblam pe căi greșite; eram un 
păcătos; eram bolnav. Acum, iată-mă vindecat. Altădată aveam 
de ce să mă plâng. Ştii bine: înșelătoarele bunuri te 
îndepărtează de Dumnezeu. 

— Totuși, aceste bunuri înșelătoare vi se cuvin. Biserica vă 
învaţă să le dispreţuiţi, de acord, nu consimt însă ca ea să vă 
lipsească de ele. 

— Așa-i, spuse Veronique. Julius, când te ascult, mă simt 
ușurată. Resemnarea lui mă umple de mânie; nu poţi să-l 
hotărăști să se apere; s-a lăsat jumulit ca o păsăruică, 
mulțumindu-le tuturor celor ce voiau să-i ia câte ceva și care o 
făceau în numele Domnului. 

— Veronique, mi-e greu să te aud vorbind astfel; tot ce se 
face în numele Domnului este bine. 

— Dacă găsești că e plăcut să fii tras pe sfoară?... și, 
întorcându-se spre Julius, Veronique zise: 

— II auzi? Mereu e așa; nu mai are pe buze decât predici 
nesărate; și, în timp ce eu muncesc din greu, făcând 
cumpărăturile, mâncarea și curăţenia, domnul citează din 


Evanghelie, îmi spune că mă agit în zadar și mă sfătuiește să 
privesc crinii de pe câmp. 

— Te ajut cum pot mai bine, draga mea, zise Anthime cu o 
voce serafică; acum, că pot, ţi-am propus de nenumărate ori să 
mă lași să merg la piaţă sau să fac menajul în locul tău. 

— Astea nu-s treburi pentru bărbaţi. Mulțumește-te să-ţi scrii 
predicile și încearcă doar să capeţi pe ele un preţ mai bun. Apoi, 
pe un ton din ce în ce mai iritat (ea, altădată atât de 
surâzătoare), zise: 

— E o adevărată rușine! Şi când te gândești cât câștiga la La 
Depeche cu articolele lui nelegiuite. Unde mai pui că din cei 
câţiva gologani pe care i-i dă astăzi Le Pelerin, lasă trei sferturi 
săracilor. 

— E de-a dreptul un sfânt!... strigă Julius, consternat. 

— Ah! cât de tare mă enervează cu sfinţenia lui!... Uite, știi 
ce-i aici? - și se duse într-un colţ întunecat al încăperii și aduse o 
cușcă. 

— Sunt doi șobolani cărora domnul savant le-a crăpat, pe 
timpuri, ochii. 

— Vai! Veronique, de ce mai pomenești de toate astea? Îi 
hrăneai bine, pe vremea când făceam experienţe pe ei; pe 
atunci te certam pentru asta... Da, Julius, pe vremea când 
făceam fapte nelegiuite, dintr-o vană curiozitate științifică, le 
scosesem ochii acestor biete animale; acum am grijă de ele; e 
foarte firesc. 

— Mi-ar plăcea ca Biserica să considere la fel de firesc să 
facă pentru tine, după ce te-a orbit totuși în felul ăsta, ceea ce 
faci tu pentru șobolani. 

— Orbit? Spui cuvântul ăsta chiar tu? M-a luminat, frate; m-a 
luminat. 

— ţi vorbesc despre aspectul pozitiv al lucrurilor. Starea în 
care te lasă este, după mine, inadmisibilă. Biserica și-a luat niște 
angajamente faţă de tine! Trebuie să și le ţină; pentru onoarea 
ei și pentru credința noastră. Apoi, întorcându-se către 
Veronique, spuse: 

— Dacă n-aţi obţinut nimic, adresaţi-vă și mai sus, cât mai 
sus. Ce Rampolla? Am să-i prezint o plângere chiar papei; papei, 
care știe de convertirea ta. Trebuie să afle ce nedreptate ţi se 
face. Mâine o să fiu la Roma. 

— Nu rămâi la masă? îndrăzni să-l întrebe Veronique. 


— Scuzaţi-mă; nu mă simt prea bine cu stomacul (și Julius, 
care avea unghiile îngrijite, se uită la degetele scurte și groase, 
pătrate la vârf, ale lui Anthime). Când mă întorc de la Roma, o 
să stau mai mult și o să-ţi povestesc, dragă Anthime, despre 
noua carte pe care o scriu. 

— Am recitit în ultimele zile Aerul Înă/țimilor şi o găsesc mai 
bună decât prima oară. 

— Cu atât mai regretabil! E o carte ratată; o să-ţi explic de ce 
când vei fi în stare să mă asculţi și să înţelegi ciudatele 
preocupări ce mă frământă acum. Am multe să-ţi spun. Atât 
pentru azi. 

Se despărți de soții Armana-Dubois urându-le să nu-și piardă 
speranţa. 


1 Așa-numitul carton-roman-plastic, după cum figura în 
catalog, inventat relativ recent, de fabricaţie specială, al cărui 
secret este cunoscut numai de casa B/afaphas, Fleurissoire și 
Levichon, înlocuiește în mod foarte avantajos cartonul-piatră, 
hârtia-stuc și alte invenţii asemănătoare, ale căror defecte au 
apărut cum nu se poate mai limpede prin folosirea lor. (Urma 
descrierea diferitelor modele. (n.a.). 

2 În original „jobard” permite un joc de cuvinte prin asociere 
cu „Job” (lov) (n.trad.). 


CARTEA A PATRA 
MIRIAPODUL 


Și nu pot să-i aprob decât pe cei care caută, suferind. 
PASCAL 


Amédée Fleurissoire părăsise localitatea Pau cu cinci sute de 
franci în pungă, bani ce trebuiau să-i ajungă pentru călătorie, în 
ciuda a tot felul de cheltuieli pe care, fără îndoială, avea să fie 
silit să le facă din pricina vicleniei Lojei. Dar dacă nu-i vor ajunge 
banii sau dacă va fi nevoit să-și prelungească șederea la Roma, 
va putea apela la B/afaphas, care era gata să-i pună la dispoziţie 
o mică sumă. Dat fiind că niciun om din Pau nu trebuia să știe 
unde se duce, nu-și luase bilet decât până la Marsilia. De la 
Marsilia la Roma biletul de clasa a treia nu costa decât treizeci și 
opt de franci și patruzeci de centime și îi dădea dreptul să se 
oprească pe traseu, unde ar fi vrut; se gândea să profite de 
acest drept, nu ca să-și satisfacă vreo curiozitate de a cunoaște 
locuri pe care nu le mai văzuse, ci pentru a-și împlini imperioasa 
nevoie de somn. Se temea de insomnie mai mult decât de orice; 
și cum, pentru interesele Bisericii, era important să ajungă la 
Roma în formă bună, în cele două zile de drum nu trebuia să se 
scumpească la banii de hotel... Ce înseamnă o mică cheltuială 
pe lângă o noapte albă, petrecută în compartiment, fără să 
închidă un ochi și stând în mirosurile grele, vătămătoare pentru 
sănătate răspândite de ceilalţi călători; iar dacă vreunul dintre 
ei, dornic să împrospăteze aerul, s-ar hotărî să deschidă 
fereastra, răceala e gata... O să doarmă prima noapte la Marsilia 
și a doua la Genova, într-unul dintre hotelurile deloc luxoase, 
dar confortabile, pe care le poţi găsi ușor prin preajma gărilor; o 
să ajungă la Roma poimâine seara. 

De fapt, această călătorie îi plăcea și se bucura că, în sfârșit, 
o face de unul singur căci, până la cei patruzeci și șapte de ani 
ai săi, trăise întotdeauna sub tutelă, escortat peste tot de soţia 
sa sau de prietenul său B/afaphas. Bine instalat în colţul lui, 
zâmbea mânzește, dorind să i se întâmple ceva plăcut. Totul 
merse bine până la Marsilia. 


A doua zi, greși trenul. Cufundat în lectura unui ghid 
Baedeker pentru talia centrală, pe care tocmai îl cumpărase, 
luă alt tren, ce mergea spre Lyon; nu-și dădu seama de asta 
decât la Arles, în clipa când trenul pornise, așa încât fu nevoit să 
meargă până la Tarascon; de aici trebui să se întoarcă; luă un 
tren de seară care-l duse până la Toulon, preferând să rămână 
aici decât să mai doarmă o noapte la Marsilia, unde îl 
mâncaseră ploșniţele. 

Şi totuși, camera, ce dădea spre Cannebire, nu arăta rău; și 
nici patul, în care se întinsese cu deplină încredere, după ce-și 
împăturise hainele, își numărase banii și își făcuse rugăciunea! 
Pica de somn și adormise pe dată. 


Ploșnițele au obiceiuri ciudate; te așteaptă să stingi 
lumânarea și apoi, în întuneric, pornesc pe dată atacul. Și nu 
atacă la întâmplare; se duc drept spre gât, pentru care au o 
mare precizie; câteodată se îndreaptă spre încheietura mâinii; 
unele preferă gleznele. Nu se știe prea bine de ce infuzează sub 
pielea celui care doarme o subtilă substanţă urzicătoare a cărei 
virulență, la cel mai mic scărpinat, te poate scoate din minţi... 

Mâncărimea ce-l trezi pe F/eurissoire era atât de puternică, 
încât acesta aprinse lumânarea și fugi să se uite în oglindă; sub 
maxilarul inferior avea o roșeaţă difuză, presărată cu mici și 
indistincte puncte albe; dar lumânarea lumina slab; oglinda era 
murdară; iar privirea lui tulburată de somn. Se culcă din nou, 
scărpinându-se întruna; stinse din nou lumânarea; o aprinse iar 
după cinci minute, căci usturimea devenise insuportabilă; se 
năpusti în baie, își muie batista în apa din carafă și și-o puse pe 
locul inflamat; roșeaţa, din ce în ce mai întinsă, îi ajunsese acum 
până la claviculă. Amedee crezu că s-a îmbolnăvit și rosti o 
rugăciune; apoi stinse încă o dată lumânarea. Liniştea pe care i- 
o aduse răceala compresei fu de prea scurtă durată ca să poată 
să adoarmă din nou; acum, la senzaţia groaznică de mâncărime 
se adăuga și faptul că îl jena gulerul umed, pe care îl mai uda și 
el cu lacrimile lui. Deodată tresări de groază: l-au mâncat 
ploșniţele! da, ploșniţele!... Se miră că nu-și dăduse seama mai 
devreme; dar nu cunoștea aceste insecte decât după nume, și - 
de altfel - cum ar fi putut să creadă că efectul unei mușcături 


precise poate să fie o arsură atât de nedefinită? Se ridică din pat 
și aprinse, pentru a treia oară, lumânarea. 

Plin de idei și nervos din fire, își făcea despre ploșniţe, ca 
mulți oameni, tot felul de gânduri false și, scârbit la culme, 
începu să le caute pe trupul lui; nu găsi niciuna; gândi că s-a 
înșelat și socoti, din nou, că-i bolnav. Nu văzu nimic nici pe 
așternut; dar, înainte de a se culca din nou, îi trecu prin minte 
să ridice pema. 

Zări trei ființe minuscule și negricioase, care se ascunseră 
într-o cută a cearșafului. Ele erau! 

Puse lumânarea pe pat și începu să le urmărească cu 
înverșunare; desfăcu cuta și găsi cinci ploșniţe pe care ne- 
îndrăznind, de scârbă, să le strivească cu unghia, le aruncă în 
oala de noapte și făcu pipi pe ele. Câteva clipe le privi cu 
mulțumire și cruzime cum se zbat, și, dintr-o dată, se simți 
ușurat. Se culcă din nou și suflă în lumânare. 

Mâncărimea deveni și mai intensă; apărură alte ploșniţe, ce-l 
mușcară de data asta de ceafă. Disperat, aprinse din nou 
lumânarea, se sculă, își scoase cămașa și-i cercetă, pe îndelete, 
gulerul. Pe cusătură zări fugind niște imperceptibile puncte roșii; 
le strivi pe pânza cămășii, pe care lăsară o urmă de sânge; 
netrebnicele lighioane erau atât de mici, încât îi venea greu să 
creadă că erau ploșniţe; dar, ridicând din nou perna, descoperi 
una uriașă, cu siguranţă că era mama lor; încurajat de izbândă, 
surescitat și aproape amuzat, ridică perna, scoase așternutul și 
începu să cerceteze totul sistematic. Acum i se părea că peste 
tot vede numai ploșniţe; dar nu prinse decât patru; se culcă din 
nou și putu să se bucure de o oră de liniște. 

Apoi, mâncărimile începură din nou. Porni încă o dată la 
vânătoare; dar, zdrobit de oboseală, se lăsă în voia lor și 
observă că, dacă nu te atingeai de ea, umflătura produsă de 
mușcătură trecea destul de repede. În zori, ultimele ploșniţe, 
sătule, îl lăsară în pace. Când servitorul de la hotel veni să-l 
trezească pentru tren, Amédée era cufundat într-un somn 
adânc. 


La 7oulon avu de-a face cu puricii. Cu siguranţă că-i adusese 
din tren. Toată noaptea se scărpină, întorcându-se de pe o parte 
pe alta, fără să poată dormi. li simţea alergându-i pe picioare, 


gâdilându-i șalele, dându-i fiori în tot trupul. Cum avea pielea 
sensibilă, pișcăturile îi provocau umflături, pe care le inflama, 
scărpinându-se întruna. Aprinse lumânarea de mai multe ori. Se 
scula, își scotea cămașa și o punea din nou, fără să fi putut să 
omoare vreunul; abia de-i putea zări pentru o clipă; de prins, 
nici vorbă și, chiar dacă izbutea să-i apuce, când îi credea morţi, 
striviți sub deget, ei își recăpătau forma și o luau din loc, sărind 
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ajunsese să regrete 
ploșnițele. Se înfurie, și enervarea pricinuită de această 
vânătoare zadarnică îi alungă somnul. 

A doua zi, mâncărimile continuară, în timp ce noi gâdilături îl 
avertizau că n-a scăpat de purici. Căldura groaznică îi înrăutăţea 
mult starea. Vagonul era plin ochi de muncitori care beau, 
fumau, scuipau, ghiorăiau și mâncau un fel de cârnat ce avea un 
miros atât de puternic, încât lui F/eurissoire îi veni, de mai multe 
ori, să vomite. Nu îndrăzni totuși să se mute din acel 
compartiment decât la graniţă, temându-se că muncitorii, 
văzându-l că urcă în altul, vor bănui că l-au deranjat; în 
compartimentul în care urcă, nimeri peste o doică grasă care 
tocmai schimba scutecele unui bebeluș. Incercă totuși să 
doarmă, dar acum îl jena pălăria. Era o pălărie plată, de pai alb, 
cu panglică neagră, de felul celor numite canotiere. Când 
Fleurissoire o ţinea în poziţia obișnuită, borul rigid îi depărta 
capul de perete; dacă, pentru a se putea sprijini de perete, își 
ridica puţin pălăria, peretele o arunca înainte; când, dimpotrivă, 
își lăsa pălăria pe spate, borul ei se prindea între perete și ceafă, 
iar în faţă, deasupra frunţii, se ridica precum o supapă. Luă 
hotărârea să și-o scoată și să-și acopere capul cu fularul pe care, 
de frica luminii, îl lăsă să-i cadă pe ochi. Pentru noapte își luase 
unele precauţii: dimineaţa își cumpărase din Toulon o cutie cu 
praf de omorât insectele și, chiar dacă-l va costa mult - se 
gândea el -, în seara asta nu va ezita să se ducă într-unul din 
cele mai bune hoteluri; căci dacă la noapte nu va dormi bine, va 
ajunge la Roma într-o stare atât de jalnică, încât va cădea 
victimă oricărui francmason ivit în cale. 

In faţa gării din Genova staţionau omnibuzele celor mai 
importante hoteluri din oraș; merse spre unul dintre cele mai 
luxoase, fără să se lase intimidat de aroganţa lacheului care se 
repezi să-i ducă jalnica valiză; dar Amédée nu voia să se 
despartă de ea; nu-l lăsă să i-o pună în mașină și ceru să fie 


așezată lângă el, pe banchetă. În holul hotelului, se simţi în 
largul lui, căci portarul vorbea franţuzește; nu se mulţumi să 
ceară „o cameră foarte bună”, ci se interesă de preţurile 
camerelor ce i se propuneau, fiind hotărât să nu găsească nimic 
pe placul lui sub doisprezece franci. 

Camera de șaptesprezece franci pentru care se decise, după 
ce vizitase mai multe, era mare, curată și destul de elegantă; 
patul, din aramă, înainta până în mijlocul încăperii; era atât de 
impozant încât fie și numai gândul de a folosi un insecticid 
părea o insultă. Toaleta era ascunsă într-un fel de dulap uriaș. 
Două ferestre mari se deschideau spre o grădină; Amedee, 
aplecat spre noaptea de afară, contemplă îndelung frunzișul 
nedeslușit și întunecat, lăsând aerul călduţț să-i potolească 
neliniștea și să-l îndemne la somn. Deasupra patului era 
atârnată o pânză ușoară, ce cădea ca o ceaţă pe cele trei laturi 
libere; în partea din faţă o ridicau câteva șnururi subţiri într-o 
curbă graţioasă. F/eurissoire recunoscu o plasă împotriva 
ţânţarilor, obiect pe care se ferise întotdeauna să-l folosească. 

După ce se spălă, se întinse fericit în așternuturile proaspete. 
Lăsă fereastra deschisă, nu complet, de frică să nu răcească și 
să nu-l doară ochii, ci pe jumătate, în așa fel ca aerul să nu-l 
izbească direct; își făcu socotelile bănești și rugăciunile și apoi 
stinse lumina (luminatul era electric și se oprea cu ajutorul unui 
întrerupător). 


Când era cât pe ce să adoarmă, un bâăzâit slab îi aduse 
aminte că nu avusese grijă să nu deschidă fereastra decât după 
ce a stins lumina; căci lumina atrage tântarii. Își aminti și că 
citise într-o carte că trebuie să-i mulțumim bunului Dumnezeu 
că a înzestrat această insectă zburătoare cu acel bâzâit specific, 
ce-l avertizează pe cel ce doarme că va fi pișcat. Apoi, lăsă vălul 
protector în jos, de jur împrejurul patului. „La urma-urmei, e mai 
bun sistemul ăsta”, își spuse el, pe jumătate adormit, „decât 
acele mici conuri din iarbă uscată pe care, sub denumirea bizară 
de fidibus, le vinde B/afaphas-tatăl; le aprinzi pe o farfurioară de 
metal și ele ard, răspândind o mare cantitate de fum narcotic; 
dar, înainte de a amorti ţânţarii, îl asfixiază pe jumătate pe cel 
ce doarme. Fidibus! Ce nume caraghios! Fidibus...”. Adormise, 
când, deodată, pe partea stângă a nasului, simţi o pișcătură. 


Duse mâna la locul cu pricina; și, în timp ce-și pipăia umflătura 
de pe nas, simţi altă pișcătură: de data asta la încheietura 
mâinii. Apoi auzi lângă ureche un băzâit răutăcios. Ce grozăvie! 
își închisese dușmanul între pânze! Puse mâna pe întrerupător și 
aprinse lumina. 

Da! ţânţarul era aici, așezat sus pe vălul protector. Fiind 
prezbit, Amédée îl vedea bine; era subţire până la absurd și 
stătea proptit pe patru picioare, îndoindu-și spre spate ultima 
pereche de lăbuţe, lungi și parcă buclate; ce obraznic! Amédée 
se ridică în picioare pe pat. Dar cum să strivești insecta pe vălul 
mișcător și vaporos?... Fie ce-o fi! lovi cu latul mâinii atât de 
tare și de repede, încât crezu că a rupt plasa. Cu siguranţă că l-a 
nimerit; căută cu privirea cadavrul; nu văzu nimic; dar simţi o 
nouă pișcătură la genunchi. 

Atunci, ca să-și protejeze cât mai bine trupul, se băgă din nou 
în pat; rămase vreun sfert de oră ca năuc, ne-îndrăznind să 
stingă lumina. Apoi, oarecum sigur că a scăpat de primejdie, ne- 
mai-văzând și ne-mai-auzind vreun dușman, o stinse. Dar 
băzâitul începu din nou. 

Scoase un braţ, ţinându-și mâna în apropierea feţei și, din 
când în când, atunci când i se părea că unul i s-a așezat pe 
frunte sau pe obraz, îi aplica o palmă zdravănă. Dar, îndată 
după asta, auzea din nou bâzâitul insectei. 

După care îi veni ideea să-și acopere capul cu fularul, ceea ce 
îi micșoră mult voluptatea de a respira, dar nu-l feri de-o 
pișcătură pe bărbie. 

Ţânţarul, ghiftuit, se linişti; oricum, Amédée, doborât de 
somn, încetă să-l mai audă; își scoase fularul și acum dormea, 
scărpinându-se întruna. A doua zi dimineaţa, nasul lui acvilin 
semăna cu nasul unui beţivan; umflătura de la genunchi era 
precum floarea unui cui, iar cea din bărbie arăta ca un vulcan; 
apelă la serviciile bărbierului, la care se duse să se radă înainte 
de a părăsi Genova, ca să ajungă la Roma cu o înfățișare 
decentă. 


La Roma, pe când zăbovea în faţa gării cu valiza în mână, 
atât de obosit, de dezorientat și de zăpăcit încât nu putea lua 
nicio hotărâre și nu mai avea putere decât să refuze propunerile 
portarilor de la hoteluri, F/eurissoire avu norocul să întâlnească 


un facchino! ce vorbea franţuzește. Baptistin era un tânăr cu 
privirea vie care se născuse în Marsilia și căruia nu-i dăduseră 
încă tuleiele; recunoscând în F/eurissoire o ţară, se oferi să-l 
conducă și să-i poarte valiza. 

Tot timpul drumului, /F/eurissoire studiase cu înverșunare 
ghidul Baedeker. Un fel de instinct, de presimţire, de 
avertisment interior schimbă direcţia pioaselor sale gânduri, ce 
lăsară Vaticanul deoparte ca să se concentreze pe castelul Sant’ 
Angelo, vechiul Mausoleu al lui Hadrian, vestita temniţă ce, în 
celule tainice, adăpostise odinioară mulţi prizonieri iluștri și 
care, după cum se spune, este legată de Vatican printr-un 
coridor subteran. Privi planul orașului. „Trebuie să-mi găsesc o 
locuință aici”, hotărî el, punând arătătorul pe cheiul 7ordinona, 
în fața castelului Sant' Angelo. Și, printr-o întâmplare 
providenţială, acesta era tocmai cartierul în care voia să-l ducă 
Baptistin; nu chiar pe chei, care - la drept vorbind - nu-i decât o 
șosea, ci în imediata apropiere, pe Via dei Vecchierelli (altfel 
spus strada Bătrâneilor), adică, pornind de pe Ponte Umberto, a 
treia stradă, ce se termină într-o fundătură; știa aici o casă 
liniștită (de la ferestre, dacă te aplecai puţin, puteai zări 
Mausoleul), unde niște doamne foarte binevoitoare vorbesc 
toate limbile și una dintre ele mai ales franceza. 

— Dacă domnul e obosit, putem lua o trăsură; e departe... 
Da, aerul e mai rece în seara asta; a plouat; puţin mers pe jos, 
după un drum atât de lung, face bine... Nu, valiza nu-i prea 
grea; o să v-o duc până acolo... Pentru prima oară la Roma! Nu 
cumva domnul vine de la Toulouse?... Nu; de la Pau. Ar fi trebuit 
să recunosc accentul. 

Mergeau vorbindu-și astfel. O luară pe Via Viminale; apoi pe 
via Agostino Depretis, ce unește Via Viminale cu Pincio apoi, 
luând-o pe Via Nazionale, ajunseră la Corso, unde traversară; de 
aici intrară într-un labirint de străduţe fără nume. Valiza nu era 
atât de grea încât să-l împiedice pe Baptistin să meargă foarte 
repede, așa că F/eurissoire se ţinea după el cu greutate; alerga 
cu pași mărunți în spatele lui, frânt de oboseală și topit de 
căldură. 

— Am ajuns, spuse în sfârșit Baptistin, tocmai când Amédée 
voia să-i ceară îndurare. 

Strada, sau mai bine zis străduţa Vecchiere!/li, era atât de 
îngustă și de întunecată, încât F/eurissoire se hotărî cu greu să 


se aventureze pe ea. Baptistin intrase, pe partea dreaptă, în a 
doua casă, a cărei poartă se afla la câţiva metri de chei; chiar 
atunci F/eurissoire văzu cum iese din casă un bersagliere; 
uniforma elegantă, pe care o remarcase încă de la graniţă, îl 
liniști; căci avea încredere în armată. Făcu câţiva pași înainte. 
Pe prag apăru o doamnă care îi surâse cu un aer binevoitor; era, 
după cum părea, patroana hanului. Purta un șorţ de satin negru, 
brățări și o panglică de tafta albăstruie în jurul gâtului; își purta 
părul negru precum cărbunele adunat în vârful capului, într-o 
adevărată construcţie, susținută de un pieptene uriaș de os. 

— Valiza ţi-a fost urcată la etajul al treilea, îi spuse ea lui 
Amédée care, în această tutuiala, văzu un obicei italienesc sau o 
insuficientă cunoaștere a limbii franceze. 

— Grazia?! răspunse, la rândul lui, surâzând. Grazia! Asta 
însemna mulţumesc și era singurul cuvânt italienesc pe care 
știu să-l spună (când mulțumea unei doamne, considera că e 
politicos să-l pună la feminin). 

Urcă, respirând din greu și făcându-și curaj la fiecare palier, 
căci era sfârșit de oboseală iar scara aceea sordidă îl aducea la 
disperare. Palierele se succedau după câte zece trepte, scara 
urcând șovăielnic și cotind de trei ori până la fiecare etaj. De 
plafonul primului palier, în faţa intrării, era atârnată o colivie de 
canari pe care o puteai vedea din stradă. Pe palierul al doilea, o 
pisică râioasă târâse un rest de pește pe care se pregătea să-l 
mănânce. Pe cel de-al treilea palier dădeau toaletele; prin ușa 
larg deschisă se vedea, alături de scaunul closetului, un vas de 
formă înaltă, din lut galben, din caliciul căruia ieșea coada unei 
mături; pe acest palier Amédée nu se opri nicio clipă. La primul 
etaj, fumegăia o lampă cu gaz, lângă o ușă cu geam pe care era 
scris, cu litere șterse, cuvântul Salone; dar încăperea era 
întunecată: prin geam, Amedee zări o oglindă cu rama aurită 
așezată pe peretele din faţă. 

Ajunsese la cel de-al șaptelea palier, când un militar, de data 
asta un artilerist - ce ieșea dintr-una din camerele de la etajul al 
doilea și cobora foarte repede - se lovi de el, îl sprijini să nu 
cadă, murmură, râzând, câteva vorbe de scuză în italienește și 
trecu mai departe. F/eurissoire părea beat și, de oboseală, se 
ţinea cu greu pe picioare. Dacă întâlnirea cu prima uniformă îi 
dăduse un sentiment de siguranţă, întâlnirea cu a doua îi 
strecură în suflet mai curând o neliniște. 


„Militarii ăștia or să facă scandal, își spuse el. Din fericire, 
camera mea este la etajul al treilea; prefer să-i am dedesubt”. 

Nu trecuse bine de cel de-al doilea etaj, când o femeie într-o 
rochie de casă, descheiată și cu părul despletit, strigă după el, 
venind în fugă din fundul culoarului. 

„Mă ia drept altcineva”, își zise Amédée și se grăbi să urce, 
întorcând privirea pentru ca femeia să nu se simtă stingherită că 
a surprins-o pe jumătate dezbrăcată. 

La etajul al treilea ajunse frânt de oboseală; aici îl regăsi pe 
Baptistin; vorbea în italiană cu o femeie de vârstă incertă care îi 
aminti foarte bine, deși era mai puţin grasă, de bucătăreasa 
familiei Blafaphas. 

— Valiza dumneavoastră se află la numărul șaisprezece, a 
treia ușă. Când treceţi, fiţi atent la găleata de pe culoar. Am 
pus-o afară pentru că curge, îi explică femeia, pe franţuzește. 
Ușa de la camera șaisprezece era deschisă; pe o masă ardea o 
lumânare ce lumina încăperea și arunca o rază pe coridorul 
unde, în faţa ușii de la camera cincisprezece, în jurul unei găleți 
de metal, strălucea pe ciment o băltoacă, peste care F/eurissoire 
trebui să sară. În aer plutea un miros acru. Valiza era aici, la 
vedere, pe un scaun. De îndată ce ajunse în atmosfera 
sufocantă din cameră, Amédée fu cuprins de-o ameţeală și, 
zvârlindu-și pe pat umbrela, șalul și pălăria, se aruncă într-un 
fotoliu. Fruntea îi șiroia de sudoare; crezu că i s-a făcut rău. 

— Doamna Carola vorbește franțuzește, zise Baptistin. 
Intrară amândoi în cameră. 

— Deschide puţin fereastra, suspină F/eurissoire, incapabil să 
se ridice. 

— Oh, cât e de cald! spuse doamna Carola ștergându-și faţa 
palidă și transpirată cu o batistuţă parfumată pe care o scoase 
din corsaj. 

— Să-l împingem lângă fereastră. 

Ridicară fotoliul în care Amédée nu-și putea ţine bine 
echilibrul, fiind pe trei sferturi leșinat, și îl așezară în așa fel 
încât acesta să respire, în locul duhorilor de pe culoar, mirosurile 
plăcute și variate ale străzii. Dar răcoarea îl învioră. Scotocind în 
pungă, scoase hârtia de cinci lire pe care o pregătise pentru 
Baptistin: 

— Îţi mulţumesc mult. Acum, te rog, lasă-mă. 


— Nu trebuia să-i dai atât de mult, spuse Carola. Amédée luă 
această tutuiala drept un obicei italienesc; acum, singurul lui 
gând era să se culce; dar Caro/a nu părea deloc dispusă să 
plece; atunci, din politeţe, Amédée zise: 

— Vorbiţi franțuzește la fel de bine ca o franţuzoaică. 

— Nu-i de mirare; sunt din Paris. Dar dumneata? 

— Eu sunt din sud. 

—  Ghicisem. Când v-am văzut, mi-am spus: acest domn 
trebuie să fie din provincie. Sunteţi în /ta/ia pentru prima oară? 

— Pentru prima oară. 

— Aţi venit pentru afaceri. 

—Da. 

— Roma-i frumoasă. Sunt aici multe lucruri ce merită să fie 
văzute. 

— Da... Dar în seara asta sunt puţin cam obosit, îndrăzni el 
să spună; și, ca și cum ar fi vrut să se scuze: Sunt pe drum de 
trei zile. 

— Până aici e un drum lung. 

— Și n-am dormit de trei nopţi. 

La aceste cuvinte, doamna Carola, cu acea subită 
familiaritate italienească ce-l uimea încă pe F/eurissoire, 
exclamă, apucându-l de bărbie: 

— Ștrengarule! 

Acest gest îl făcu pe Amédée să roșească și, ca să înlăture pe 
dată orice insinuare, îi relată în amănunt povestea cu puricii, 
ploșniţele și tântarii. 

— Aici n-o să întâlnești nimic de felul ăsta. Vezi cât e de 
curat! 

— Da; sper să dorm bine. 

Dar ea tot nu pleca. Amédée se ridică cu greutate din fotoliu, 
își duse mâna la nasturii de la haină încercând să se descheie și 
îndrăzni să spună: 

— Cred că am să mă culc. 

Doamna Carola înţelese stinghereala lui F/eurissoire. 

— Văd că vrei să te las singur, spuse ea cu tact. 

De îndată ce-o văzu plecată, F/eurissoire întoarse cheia în 
broască, își scoase cămașa de noapte din valiză și se culcă. Dar 
probabil că închizătoarea era stricată, căci nu apucase să sufle 
în lumânare, când fața Carolei, surâzătoare, apăru din nou în 


ușa întredeschisă, chiar în spatele patului, foarte aproape de 
pat... 


După o oră, când se trezi, Carola zăcea lângă el, goală, 
culcată în braţele lui. 

Îşi scoase de sub ea braţul stâng și se depărta. Ea dormea, 
încăperea era inundată de o lumină slabă ce venea din stradă și 
nu se auzea decât respiraţia egală a femeii. Amedee 
Fleurissoire, care simţea în întreg trupul și în suflet o lâncezeală 
stranie, își scoase picioarele slabe din așternut și, așezat pe 
marginea patului, începu să plângă. 

Lacrimile îi spălau faţa, precum sudoarea, amestecându-se 
cu praful din tren; curgeau fără zgomot, fără oprire, în mici 
valuri, din străfundul său, ca dintr-un izvor ascuns. Se gândi la 
Amica și la Blafaphas. Ah! dacă l-ar putea vedea! Niciodată nu 
va mai îndrăzni să-și reia locul lângă ei... Apoi se gândi la 
misiunea lui sfântă, compromisă... gemea, șoptind: „Gata! Nu 
mai sunt demn... Ah! S-a terminat! S-a terminat totul!”. 

Ciudatele sale suspine o treziră pe Carola. In genunchi, la 
picioarele patului, Amédée își lovea pieptul slab cu pumnii, și 
Carola, uluită, îl auzi cum clănţăne din dinţi și repetă printre 
hohote de plâns: 

— Să se salveze cine poate! Biserica se prăbușește... Până la 
urmă, ne-mai-îndurându-i vaietele, îl întrebă: 

— Dar ce te-a apucat, bietul de tine? Ai înnebunit? Se 
întoarse spre ea și zise: 

— Vă rog, doamnă Carola, lăsaţi-mă... Trebuie neapărat să 
rămân singur. O să vă văd mâine dimineaţă. 

Apoi, cum, la urma-urmei, nu era supărat decât pe el, 
Amédée o sărută cu blândeţe pe umăr. 

— Ah, nici nu știi cât e de grav ceea ce am făcut acum! Nu, 
nu! Nu, nu știi. Și n-ai să știi niciodată! 


Sub numele pompos de Cruciada pentru eliberarea Papei, o 
organizaţie de escroci își întindea ramificaţiile tenebroase în 
multe părţi ale Franţei; Protos, falsul canonic din Virmontal, nu 
era singurul agent al ei, după cum contesa de Saint-Prix nu era 
singura persoană ce-i căzuse victimă. De asemenea, nu toate 


victimele arătau aceeași bunăvoință și nu toţi agenţii aceeași 
dibăcie. Chiar și Protos, vechiul prieten al lui Lafcadio, după ce 
opera, trebuia să fie mereu cu băgare de seamă; trăia cu teama 
continuă că clerul, adevăratul cler, va afla despre această 
escrocherie și, de aceea, pentru a-și ascunde faptele, cheltuia 
tot atâta ingeniozitate, cât și pentru a face să înainteze 
afacerea; dar era înzestrat admirabil și foarte bine secondat; în 
întreaga bandă (care se numea Miriapodul) domneau cele mai 
minunate înţelegere și disciplină. 

Aflând de la Baptistin, chiar în aceeași seară, de sosirea 
străinului, și oarecum alarmat de vestea că acesta venea din 
Pau, Protos, chiar a doua zi, la șapte dimineaţa, se duse la 
Carola. Ea era încă în pat. 

Informaţiile pe care le primi de la ea, relatarea confuză a 
celor petrecute în cursul nopţii, felul cum femeia îi descrise 
teama pelerinului (așa îi zicea ea lui Amédée), protestele și 
lacrimile sale nu-i mai lăsau nicio îndoială. Era limpede că 
predica pe care o ţinuse la Pau dădea roade; dar nu tocmai 
roadele pe care le-ar fi dorit Protos; trebuia să-l ţină sub 
observaţie pe acest cruciat naiv care, prin mișcările sale 
stângace, putea să-i dea de gol... 

— Haide! Lasă-mă să trec, îi spuse brusc Carolei. 

Aceste vorbe ar putea să pară ciudate, căci Carola stătea 
culcată în pat; dar lucrurile bizare nu erau o piedică în calea lui 
Protos. Puse un genunchi pe pat, îl trecu pe celălalt pe deasupra 
trupului femeii și se întoarse cu atâta dibăcie încât, împingând 
puţin patul, ajunse, într-o clipă, între pat și perete. Cu siguranţă 
că femeia era obișnuită cu această manevră, căci îl întrebă cu 
simplitate: 

— Ce vrei să faci? 

— Să mă deghizez în preot, îi răspunse Protos, la fel de 
simplu. 

— Vrei să ieși pe partea asta? 

Protos stătu o clipă pe gânduri și apoi zise: 

— Ai dreptate; e mai firesc. 

Se aplecă și deschise o ușă secretă, ascunsă în tencuială și 
atât de joasă încât patul o ascundea complet. Când trecu pe sub 
ușă, Carola îl apucă de umăr: 

— Ascultă, îi zise ea cu un fel de gravitate; nu vreau să-i faci 
niciun rău acestui om. 


— Doar ţi-am spus că mă travestesc în preot! 

De îndată ce Protos dispăru, Carola se ridică și începu să se 
îmbrace. 

Nu știu prea bine ce să gândesc despre Carola Venitequa. 
Strigătul pe care-l scosese mă face să cred că sufletul ei nu este 
cu totul corupt. Uneori, chiar în mijlocul abjecţiei, putem 
descoperi dintr-odată bizare și delicate sentimente, așa cum o 
floare ca azurul poate să crească pe o grămadă de gunoi. 
Supusă și devotată din fire, Carola, ca atâtea alte femei, avea 
nevoie de un stăpân. Părăsită de Lafcadio, pornise pe dată, din 
ciudă și din dorinţă de răzbunare, în căutarea primului ei amant, 
Protos. Carola cunoscu din nou tot felul de momente grele, căci 
Protos, de îndată ce-o întâlni, începu să se poarte cu ea la fel de 
rău ca și înainte. Căci lui Protos îi plăcea să domine. 

Un alt bărbat decât Protos ar fi putut-o ajuta pe această 
femeie să-și schimbe felul de viaţă. Dar pentru asta ar fi trebuit 
mai întâi să și vrea să o facă. Dimpotrivă, ai fi zis că Protos își 
propusese s-o coboare și mai jos. Am văzut ce servicii rușinoase 
îi cerea acest bandit; la drept vorbind, părea că ea i se supune 
fără să-i opună prea multă rezistenţă; dar, adeseori, primele 
tresăriri ale unui suflet care se împotrivește sorții sale josnice nu 
sunt percepute nici măcar de el însuși; tainica răzvrătire nu iese 
la iveală decât mulţumită iubirii. Oare Carola se îndrăgostise de 
Amédée? Ar fi greu să susţinem asta; dar, în contact cu 
puritatea lui, sufletul ei corupt se emoţionase; și strigătul despre 
care am vorbit îi ţâșnise cu siguranţă din inimă. 

Protos intră din nou în încăpere. Nu-și schimbase costumul 
Tinea în mână niște boarfe pe care le puse pe scaun. 

— Ce-i? îl întrebă ea. 

— M-am gândit mai bine. Mai întâi trebuie să trec pe la poștă 
și să-i cercetez corespondenţa. N-o să mă schimb decât la 
prânz. Dă-mi oglinda. 

Se apropie de fereastră și, aplecat peste oglindă, își potrivi o 
pereche de mustăţi castanii, puţin mai deschise la culoare decât 
părul, tunse scurt. 

— Cheamă-l pe Baptistin. 

Carola era aproape îmbrăcată. Se duse și trase de o sfoară, 
lângă ușă. 

— Ti-am spus că nu vreau să te mai văd cu butonii ăștia. 
Sunt prea bătători la ochi. 


— Ştii bine cine mi i-a dat. 

— Tocmai de asta. 

— Eşti gelos? 

— Proasto! Baptistin ciocăni la ușă și intră. 

— Ţine, îi zise Protos, arătându-i pe scaun haina, gulerul și 
cravata, pe care le adusese de dincolo de ușă. ţi vei însoţi 
clientul prin oraș. Eu nu te voi întâlni decât pe seară. Nu-l pierde 
din ochi. 


Amédée s-a dus la Biserica San Luigi-dei-Francesi, să se 
confeseze Sfântului Petru, a cărui statură uriașă îl zdrobea. 
Baptistin îl conduse; tot el l-a dus apoi la poștă. Cum era de 
așteptat, organizaţia Miriapodul avea aici oamenii ei de 
încredere. Micuța carte de vizită de pe valiză îi dezvăluise lui 
Baptistin numele lui F/eurissoire; Baptistin i-l spusese lui Protos; 
acesta, prin intermediul unui funcţionar binevoitor, pusese 
mâna pe o scrisoare de la Amica, pe care o citi fără niciun 
scrupul. 

— Ce ciudat! exclamă F/eurissoire când, o oră mai târziu, 
veni și el să-și ceară scrisorile. Foarte ciudat! S-ar părea că 
plicul a fost deschis. 

— Aici asemenea lucruri se întâmplă adeseori, zise flegmatic 
Baptistin. 

Din fericire, Amica, prudentă, nu făcea decât câteva aluzii 
foarte discrete. De altfel, scrisoarea era foarte scurtă; ea îi 
recomanda lui Amédée, ţinând seama de sfaturile abatel/ui 
Mure, ca „înainte de a încerca să facă ceva”, să se ducă la 
Neapole să-l întâlnească pe cardinalul San-Felice S.B.. Nici că ți- 
ai fi putut dori niște termeni mai vagi și mai puţin 
compromiţători. 


IV 


Vi 


În faţa Mausoleului lui Hadrian, numit și castelul Sant 
Angelo, Fleurissoire trecu printr-o întâmplare nefericită. Uriașul 
edificiu se înălța în mijlocul unei curţi interioare, în care publicul 
nu avea voie să intre și în care nu puteau pătrunde decât 
călătorii cu bilete speciale. Era indicat chiar și faptul că aceștia 
trebuiau să fie însoţiţi de un paznic... 


Aceste precauţii excesive confirmau bănuielile lui Amédée, 
făcându-l totodată să vadă extraordinara dificultate a celor 
întreprinse. F/eurissoire, care scăpase, în sfârșit, de Baptistin, 
rătăcea pe cheiul aproape pustiu, la acest sfârșit de zi, mergând 
de-a lungul zidului exterior ce apăra castelul. Cu sufletul trist și 
descurajat, trecea și iar trecea prin faţa podului mobil de la 
intrare; apoi se îndepărta până pe malul Tibrului și încerca, 
peste acest prim zid, să zărească ce se află înăuntrul curții. 

Nu dăduse atenţie unui preot (la Roma sunt atât de mulţi!) și 
nu departe de el, stătea așezat pe o bancă și părea cufundat în 
ziarul lui, dar care îl urmărea de mult. Respectabilul preot avea 
părul lung, bogat și argintiu; pielea feţei, tânără și proaspătă, 
semn al unei vieţi curate, contrasta cu vârsta lui înaintată. Chiar 
și numai după figură puteai să-ţi dai seama că e preot, iar după 
o anumită decenţă ce-l caracteriza, că e preot francez. Pe când 
Fleurissoire trecea pentru a treia oară prin fața băncii lui, 
abatele se ridică brusc, veni la el și, cu o voce tânguitoare, îi 
spuse: 

— Ce bine! Deci nu sunt singur! Şi dumneavoastră îl căutați... 

După ce rosti aceste cuvinte, își ascunse obrazul în mâini și 
izbucni în hohote de plâns. Apoi, revenindu-și, exclamă: 

_ — E imprudent! Da, foarte imprudent! Ascunde-ţi lacrimile! 
năbușă-ţi suspinele!... Și, luându-l pe Amédée de braţ, îi zise: 

— Să plecăm de aici, domnule; suntem urmăriţi. Cred că 
emoția pe care nu mi-am putut-o ascunde a fost observată. 

Amédée mergea, uluit, în urma lui. Îndrăzni, în sfârșit, să-l 
întrebe: 

— Dar cum de aţi ghicit de ce mă aflu aici? 

— Dea Domnul ca numai mie să-mi fie îngăduit să văd asta! 
Dar cum vă închipuiţi că neliniștea dumneavoastră și privirile 
triste cu care cercetaţi locurile acestea puteau să nu fie 
observate de cel care, de trei săptămâni încoace, vine aici zi și 
noapte? Vai, domnule! De îndată ce v-am văzut, nu știu ce 
presimţire și semn trimis de cer m-au făcut să recunosc în 
dumneavoastră un suflet frate... Atenţie! vine cineva. Doamne, 
luaţi-vă un aer nepăsător. 

Un vânzător de legume venea pe chei din sens invers. Dintr- 
odată, ca și cum ar fi continuat o frază, fără să-și schimbe tonul, 
dar cu mai mare însufleţire, preotul spuse: 


— lată de ce aceste ţigări Virginia, atât de apreciate de unii 
fumători, nu se aprind decât la flacăra lumânării, după ce ai 
scos din interiorul lor acest pai subţire, pus acolo ca să realizeze 
de-a lungul ţigării un mic canal prin care să poată circula fumul. 
O Virginia ce nu arde nu-i bună decât de aruncat. Domnule, am 
văzut fumători aprinzând șase înainte de a găsi una bună... 

Și, îndată ce vânzătorul de legume trecuse de ei: 

— Aţi văzut cum se uita la noi? Trebuia neapărat să schimb 
vorba. 

— Ce spuneţi! exclamă F/eurissoire uluit, acest nenorocit de 
vânzător ar putea fi și el unul dintre cei de care ne ferim? 

— Domnule, nu pot s-o spun cu siguranţă; dar presupun, 
împrejurimile acestui castel sunt foarte supravegheate; mișună 
pe aici tot felul de agenţi ai unei poliţii speciale. Ca să nu 
trezească bănuieli, ţi se înfățișează sub cele mai diferite 
veșminte. Oamenii ăștia sunt atât de abili, atât de abili! lar noi 
atât de creduli și de încrezători! Dar dacă v-aș spune, domnule, 
că era să ratez totul încrezându-mă într-un facchino oarecare 
căruia, în seara sosirii, i-am dat să-mi ducă modestul meu bagaj 
de la gară la locuința unde m-am instalat! Vorbea franţuzește și, 
cu toate că vorbesc italienește curent încă din copilărie... fără 
îndoială că aţi fi simţit aceeași emoție ca și mine... auzind, pe 
pământ străin, că cineva vorbește limba maternă, o emoție 
împotriva căreia n-am știut să mă apăr... Ei bine! acest 
facchino... 

— Era unul dintre aceia? 

— Da, era. După puţin timp, m-am putut convinge. Din 
fericire, nu vorbisem cu el decât foarte puţin. 

— Mă faceţi să tremur de groază, zise F/eurissoire; și eu în 
seara sosirii, adică ieri-seară, am căzut pe mâinile unui ghid 
căruia i-am dat să-mi ducă valiza și care vorbea franțuzește. 

— Doamne! exclamă preotul înspăimântat; se numea cumva 
Baptistin? 

— Da, Baptistin: el e! gemu Amédée, care simţi că i se 
înmoaie genunchii. 

— Vai! ce i-aţi spus? Preotul îl strânse de braţ. 

— Nu-mi amintesc nimic. 

—  Încercaţi! Încercaţi să vă aduceţi aminte; în numele 
Cerului... 


— Nu-mi amintesc, bâlbâi Amédée îngrozit; cred că nu i-am 
spus nimic. 

— Ce-aţi lăsat să se vadă? 

— Nu, nimic, cu adevărat nimic, vă asigur. Dar faceţi foarte 
bine că mă puneţi în gardă. 

— La ce hotel v-a dus? 

— Nu stau la hotel; am luat o cameră particulară. 

— În sfârșit... și unde staţi? 

— Pe o străduţă pe care nu aveţi cum s-o cunoașteţi, 
bolborosi F/eurissoire, stingherit la culme. N-are importanţă; nu 
voi rămâne acolo. 

— Fiţi atent; dacă plecaţi prea repede, o să aveţi aerul că vă 
feriți. 

— Da, poate. Aveţi dreptate: e mai bine să nu plec imediat. 

— Dar nu știu cum să mulţumesc Cerului, care v-a trimis la 
Roma astăzi! Dacă veneaţi cu o zi mai târziu, nu ne mai 
întâlneam! Mâine, chiar mâine, trebuie să mă duc la Neapole, să 
mă întâlnesc cu o importantă personalitate din lumea clerului 
care, în taină, se ocupă mult de treaba asta. 

— Nu cumva e vorba de cardinalul San-Felice? întrebă 
Fleurissoire, tremurând din cap până-n picioare de emoție. 

Preotul, mirat, făcu doi pași înapoi: 

— De unde știți? Apoi, apropiindu-se: 

— Dar de ce să mă mir? în Neapole, numai el știe taina asta. 

— ÎI... cunoașteţi bine? 

— Dacă-l cunosc! Doamne! dragă domnule, doar lui îi 
datorez... Dar n-are importanţă. Vreţi să vă duceţi să-l vedeţi? 

— Sigur, dacă e nevoie. 

— Este cel mai bun om... Cu un gest brusc se șterse la ochi. 
Ştiţi unde trebuie să mergeţi ca să-l găsiţi? 

— Cred că oricine va putea să mă îndrepte. La Neapole îl 
cunoaște toată lumea. 

— Bineînţeles! Dar presupun că nu aveţi de gând să puneţi 
tot orașul Neapole la curent cu vizita dumneavoastră? De altfel, 
nu cred că vi s-a vorbit despre participarea sa la... treaba aceea, 
încredințându-vi-se - poate - vreun mesaj, fără să vi se spună, 
totodată, și felul cum trebuie să-l abordaţi. 

— Scuzaţi-mă, spuse temător F/eurissoire, căruia Amica nu-i 
dăduse nicio indicație de acest fel. 


— Nu cumva aveaţi de gând să mergeţi la el așa, de-a 
dreptul... poate chiar la arhiepiscopie! - abatele începu să râdă - 
și să-i spuneţi totul fără niciun ocoliș! 

— Vă mărturisesc că... 

— Dar, domnule, spuse celălalt pe un ton sever, nu vă dați 
seama că riscați să-l băgaţi și pe el la închisoare? 

Părea atât de revoltat, încât F/eurissoire nu îndrăznea să mai 
spună nimic. 

— O cauză atât de mare dată pe mână unor oameni atât de 
imprudenţi! murmură Protos, care scoase din buzunar capătul 
unui șir de mătănii; apoi îl băgă din nou în buzunar, își făcu 
cruce plin de ardoare și, întorcându-se spre Amedee, spuse: 

— Dar, domnule, cine v-a rugat să vă amestecați în treaba 
asta? Ale cui instrucţiuni le urmaţi? 

— lertaţi-mă, domnule abate, spuse confuz F/eurissoire, n-am 
primit nicio instrucţiune de la nimeni: sunt un biet om plin de 
temeri care caută și el să facă ceva de unul singur. 

Aceste cuvinte pline de umilinţă părură că-l dezarmează pe 
preot; îi întinse lui F/eurissoire mâna: 

— V-am vorbit puţin cam aspru, dar am făcut-o pentru că 
suntem înconjurați de atâtea primejdii! Apoi, după o scurtă 
ezitare: Vreţi să mă însoţiţi mâine la Neapole? Vom merge la 
prietenul meu împreună... și, ridicându-și ochii spre cer: Da, 
îndrăznesc să-l numesc prietenul meu, zise el pe un ton convins. 
Să ne oprim o clipă pe banca asta. Voi scrie o scrisorică 
semnată de amândoi, prin care îi vom anunţa vizita noastră. 
Dacă o punem la poștă înainte de ora șase (ora optsprezece, 
cum se spune aici), îi va ajunge mâine dimineaţă și va putea să 
ne primească pe la amiază; chiar am putea lua prânzul cu el. 

Se așezară. Protos scoase din buzunar un carnet și, pe o 
foaie curată, sub ochii rătăciţi ai lui Amédée, începu să scrie: 

Bătrânica mea... 

Apoi, amuzat de mirarea celuilalt, zâmbi foarte calm: 

— Dacă ar trebui s-o faceţi singur, i-aţi scrie de-a dreptul 
cardinalului? 

Și, pe un ton mai amical, binevoi să-i dea lui Amedee 
următoarele explicaţii: 

O dată pe săptămână, cardinalul San-Ffelice părăsea 
arhiepiscopia clandestin, îmbrăcat în costum de simplu abate, 
devenea capelanul Baroolotti, se ducea pe colinele Vomero și 


aici, într-o casă modestă, își primea puţinii prieteni intimi și 
scrisorile secrete pe care cei iniţiaţi i le adresau sub acest nume 
fals. Dar nici chiar deghizat astfel nu se simţea la adăpost; nu 
era sigur că scrisorile ce-i veneau prin poștă nu fuseseră 
deschise și cerea tuturor celor care îi scriau să nu spună nimic 
semnificativ în scrisoare și ca din tonul scrisorii să nu se vadă 
nicidecum că este adresată Eminenței sale. 

Acum, că aflase toate acestea, Amédée începu să surâdă. 

— Bătrânica mea... Să vedem ce-i spunem drăguţei de ea, 
glumea abatele, ezitând: Ah, da: îţi aduc un bătrân ștrengar. 
(Da! da! lăsaţi: știu care-i tonul potrivit!). Scoate una sau două 
sticle de vin de Falemo... mâine venim să le sorbim cu tine. Ce-o 
să ne mai veselim. 

— lată: semnaţi! 

— Poate ar fi mai bine să nu-mi dau numele meu adevărat. 

— În ceea ce mă privește n-are importanţă, reluă Protos, 
care, lângă numele de Amédée F/eurissoire, scrise: Cave. 

— Oh! câtă abilitate! 

— Ce! vă miraţi că semnez cu numele de Cave? N-aveţi în 
minte decât numele Vaticanului. Aflaţi, bunul meu domn 
Fleurissoire, că acest Cave este un cuvânt latinesc ce înseamnă 
și feriți-vă! 

Totul era spus pe un ton atât de superior și de ciudat, încât 
bietul Amédée simţi fiori pe șira spinării. Dar asta nu dură decât 
o clipă. Abatele Cave își reluă tonul amabil și, întinzându-i lui 
Fleurissoire plicul pe care scrisese adresa fantezistă a 
cardinalului, zise: 

— Vă rog s-o puneţi la poștă dumneavoastră; e mai prudent, 
scrisorile preoţilor sunt deschise. Și acum, să ne despărţim; nu 
trebuie să fim văzuţi prea mult timp împreună. Ne vom întâlni 
din nou mâine-dimineaţă, în trenul de Neapole de la ora șapte și 
jumătate. La clasa a treia, bineînţeles. Vă daţi seama că nu voi fi 
îmbrăcat în acest costum (cred că înţelegeţi de ce!). Voi fi 
îmbrăcat ca un ţăran calabrez. (Asta din pricina părului meu pe 
care n-aș vrea să-l tai). Cu bine! 

Se îndepărtă făcând mici semne cu mâna. 

„Binecuvântat fie Cerul care mi l-a scos în cale pe acest 
respectabil abate!”, murmura F/eurissoire, întorcându-se acasă. 
„Ce m-aș fi făcut fără el?” 

lar Protos, în timp ce se depărta, murmura și el: 


„Cardinal ţi-a trebuit, cardinal o să ai... Oricum, de unul 
singur, n-avea cum să dea de cel adevărat!” 


V 


Fleurissoire se plânse că-i tare obosit așa că, în noaptea 
aceea, Carola îl lăsă să doarmă, în ciuda interesului pe care-l 
avea față de el și a tandreţei pline de milă de care fusese 
cuprinsă când el îi mărturisise slaba lui experienţă în ale 
dragostei; dormise atât cât îi îngăduise insuportabila mâncărime 
de piele provocată de pișcăturile puricilor și ale ţânţarilor: 

— Nu trebuie să te scarpini așa! îi spuse ea a doua zi 
dimineaţa. Îţi iriţi pielea. Oh, cât e de inflamată! și îi puse mâna 
pe umflătura din bărbie. Apoi, în timp ce el se pregătea să 
plece: 

— Uite! păstrează asta ca amintire de la mine; și puse la 
manșetele pelerinului butonii ce nu-i plăceau lui Protos. Amédée 
făgădui că se va întoarce în aceeași seară sau, cel târziu, a doua 
zi dimineaţă. 

— Jură-mi că n-o să-i faci niciun rău, îi spunea Carola o clipă 
mai târziu lui Protos care, deghizat, intra pe ușa secretă; și cum 
întârziase din pricină că, pentru a-și face apariţia, așteptase ca 
Fleurissoire să plece, trebui să se ducă la gară cu trăsura. 

Sub noua sa înfățișare, purtând surtuc, nădragi cafenii, 
sandale cu șireturile strânse pe deasupra ciorapilor albaștri, o 
pălărie roșcată cu boruri mici și plate și ţinând în gură o pipă 
scurtă, nu mai semăna cu un preot, ci cu un autentic brigand din 
Abruzzi. Fleurissoire, care se plimba prin faţa trenului, îl 
recunoscu cu greu când îl văzu venind, cu un deget pe buze, 
precum Sfântul Petru martir, trecând apoi pe lângă el ca și când 
nu l-ar fi văzut și dispărând într-un vagon de la capătul trenului. 
Dar, după o clipă, reapăru în ușa vagonului și, privind spre 
Amédée, îi făcu, pe furiș, semn să se apropie; și când acesta se 
pregătea să urce, îi zise în șoaptă: 

— Vă rog să vedeţi dacă nu e cineva alături. 

Nu era nimeni; și compartimentul lor se afla la capătul 
vagonului. 

— V-am urmărit de departe pe stradă, spuse Protos, de 
teamă să nu fim surprinși împreună. 

— Cum de nu v-am zărit? spuse F/eurissoire. M-am uitat în 
urmă de multe ori, tocmai ca să văd dacă nu sunt urmărit. 


Vorbele pe care mi le-aţi spus ieri m-au alarmat tare mult! Văd 
peste tot numai spioni. 

— Din nefericire, cred că v-aţi uitat în urmă de prea multe ori. 
Credeţi că este firesc să te uiţi înapoi la fiecare douăzeci de 
pași? 

— Vai! aveam, cu adevărat, un aer...? 

— Bănuitor. Da, să-i spunem pe nume: bănuitor. Este aerul 
cel mai compromiţător. 

— Și cu toate astea, n-am văzut că mă urmăriţi! După ce-am 
stat de vorbă, mi se pare că toţi trecătorii pe care-i întâlnesc pe 
stradă au în înfățișarea lor ceva necinstit. Dacă mă privesc, intru 
în panică; iar despre cei ce nu se uită la mine cred că se prefac 
că nu mă văd. Până astăzi nu mi-am dat seama cât de puţin se 
justifică prezența oamenilor pe stradă. Dacă sunt din 
doisprezece patru a căror ocupaţie sare în ochi. Știu că m-aţi 
pus pe gânduri! Aflaţi că un suflet încrezător cum era al meu cu 
greu devine bănuitor... 

— Ei! o să vă obișnuiți și încă repede; o să vedeţi: după câtva 
timp, o să vă intre în sânge... Din nefericire, eu am fost silit 
demult să învăţ asta... Important este să ai totdeauna un aer 
vesel... aflaţi de la mine: când vă e teamă că sunteţi urmărit, nu 
întoarceţi capul; lăsaţi să vă cadă bastonul sau umbrela, în 
funcţie de timpul de care aveţi nevoie, sau batista și, în timp ce 
ridicaţi obiectul de jos, priviţi printre picioare, în spate, cu o 
mișcare firească. Vă sfătuiesc să faceţi exerciţii. Dar, vă rog să- 
mi spuneţi, cum mă găsiţi în acest costum? Mi-e teamă ca, din 
vreun detaliu, să nu se vadă că sunt preot. 

— Fiţi liniștit, spuse cu candoare F/eurissoire: sunt sigur că 
nimeni în afară de mine nu poate să recunoască cine sunteţi. 

Apoi, cercetându-l bine și ţinând capul puţin aplecat într-o 
parte: 

— Evident că, în spatele acestei deghizări, dacă mă uit cu 
atenţie, regăsesc un anume aer ecleziastic, iar sub tonul jovial 
acea stare de neliniște care ne tulbură pe amândoi; dar ce mare 
putere de stăpânire aveţi, de vă puteţi ascunde atât de bine 
gândurile! îmi dau seama că mai am multe de învăţat; sfaturile 
dumneavoastră... 

— Ce ciudaţi butoni aveţi la manşete, îl întrerupse Protos 
amuzat, văzând butonii Carolei la cămașa lui F/eurissoire. 

— E un dar, spuse Amédée, roșind. 


Era o căldură îngrozitoare. Protos se uită pe fereastră și îi 
zise: 

— E Monte Cassino. Zăriţi, colo-sus, celebra mănăstire? 

— Da; o văd, spuse F/eurissoire cu un aer distrat. 

— Văd că nu sunteţi prea sensibil la peisaje. 

— Ba da, ba da, protestă F/eurissoire, sunt sensibil! Dar cum 
m-ar mai putea interesa ceva, atâta vreme cât durează această 
stare de neliniște? Mi se întâmplă ca la Roma, cu monumentele; 
n-am văzut nimic; nici măcar n-am putut încerca să văd ceva. 

— Cât de bine vă înţeleg! zise Protos. Şi eu, așa cum v-am 
spus, de când sunt la Roma, îmi petrec tot timpul umblând între 
Vatican și Castelul Sant' Angelo. 

— Păcat. Dar măcar dumneavoastră cunoașteţi Roma. 

Cam așa vorbeau între ei călătorii noștri. 

La Caserte coborâră, apucând-o fiecare în altă parte, ca să 
mănânce și să bea ceva. 

— La Neapole, spuse Protos, când ne vom apropia de casa 
lui, ne vom despărţi, ca și aici. Mă veţi urma de la distanţă; 
fiindcă, mai ales dacă nu e singur, voi avea nevoie de oarecare 
timp ca să-i explic cine sunteţi și care e scopul vizitei 
dumneavoastră, nu veţi intra în casă decât la un sfert de oră 
după mine. 

— Voi profita de timpul ăsta că să mă duc să mă bărbieresc. 
Azi-dimineaţă n-am avut timp. 

Luară un tramvai care îi duse până la Piazza Dante. 

— Acum ne despărțim, spuse Protos. Mai e destul drum de 
făcut, dar e mai bine așa. Mergeţi în urma mea, la o depărtare 
de vreo cincizeci de pași; și nu priviţi tot timpul ca și cum v-ar fi 
teamă că mă pierdeţi; și nici nu întoarceţi capul; asta ca să nu 
fiţi urmărit. Să aveţi o înfățișare veselă. 

Protos plecă înainte. Îl urmărea pe F/eurissoire, prefăcându- 
se că privește în jos. Strada îngustă urca în pantă abruptă; 
soarele ardea; transpirau din belșug; o mulţime agitată care 
urla, gesticula, cânta, ameţindu-l pe F/eurissoire, îi împingea din 
toate părţile. În faţa unui pian mecanic dansau câţiva copii pe 
jumătate goi. Cu un bilet ce costa doi bănuţi, câștigul fiind un 
curcan mare și plin de pene pe care un fel de scamator îl ţinea 
sus, într-o mână, se organizase spontan o tombolă. În treacăt, 
ca să aibă un aer cât mai firesc, Protos luă un bilet și dispăru în 
mulțime; neputând să înainteze, F/eurissoire crezu că l-a 


pierdut; dar apoi îl văzu din nou; trecuse de îmbulzeală și își 
continua urcușul, ducând curcanul sub braţ. 

Casele se răreau, deveneau mai scunde, și oamenii se 
împuţinau; Protos își încetini mersul. Se opri în faţa unei frizerii 
și, întorcându-se spre F/eurissoire îi făcu cu ochiul; apoi, după 
vreo douăzeci de pași, oprindu-se din nou în faţa unei uși 
scunde, sună. 

Vitrina bărbierului nu era prea atrăgătoare; dar cu siguranţă 
că abatele Cave avusese motivele lui să i-o recomande; de 
altfel, ca să găsească o altă frizerie, nu neapărat mai 
atrăgătoare, F/eurissoire ar fi trebuit să se întoarcă mult în 
urmă. Din pricina căldurii sufocante, ușa frizeriei stătea 
deschisă; o perdea de etamină nu lăsa musștele să pătrundă și 
totodată permitea aerisirea; ca să intri în frizerie, trebuia să o 
ridici; Amedee intră. 

Bărbierul se pricepea la meseria lui; după ce îi săpuni bărbia, 
cu un colţ al șervetului îndepărtă cu grijă spuma de pe 
umflătura roșiatică pe care fricosul lui client i-o arătase mai 
înainte. O, ce somnolenţă! Ce toropeală caldă te cuprindea în 
această magherniţă liniștită! Amédée, cu capul dat pe spate, 
aproape culcat în fotoliul de piele, se lăsă în voia acelei stări... 

Ah! Ce bine ar fi să uite de toate cel puţin o clipă! Să nu se 
mai gândească la papă, la țânțari, la Carola! Să creadă că se 
află la Pau, lângă Amica; să creadă că e în altă parte; să nu mai 
știe bine unde este... Inchidea ochii și apoi, când îi deschidea, 
vedea, ca prin vis, în faţa lui, pe perete, o femeie cu părul 
despletit, ieșind din marea napolitană și aducând cu ea, din 
adâncul valurilor, o dată cu o voluptuoasă senzaţie de 
prospeţime, o sticlă sclipitoare, plină cu o loţiune pentru 
creșterea părului. Sub acest afiș, pe o placă de marmură, se 
aflau, pe lângă alte sticluţe, felurite alte cosmetice, un pămătuf, 
un cleşte de scos dinţii, un pieptene, o lanţetă, o cutie cu 
pomadă, un borcan în care înotau, indolente, câteva lipitori, un 
alt borcan în care se afla, semănând cu o panglică, un vierme 
singuratic și, în sfârșit, un al treilea borcan, fără capac, pe 
jumătate plin cu o substanţă gelatinoasă, ce avea lipită pe 
peretele lui transparent o etichetă pe care puteai citi, scris cu 
mâna, cu majuscule întortocheate, cuvântul: ANTISEPTIC. 

Ca să-și perfecţioneze opera, frizerul întinse din nou pe 
obrazul acum bărbierit o spumă onctuoasă și, cu un al doilea 


brici, pe care-l ascuţea în palma mâinii drepte, făcu ultimele 
retușuri. Amédée nu se mai gândea că era așteptat: și nici că 
trebuie să plece; dormea... în acea clipă, un sicilian cu o voce 
puternică intră în prăvălie, tulburând liniștea; bărbierul începu 
să vorbească și, neatent, îi atinse cu briciul umflătura din 
bărbie. 

Amédée scoase un țipăt și voi să-și ducă mâna la tăietura din 
care curgea o picătură de sânge, dar bărbierul exclamă: Niente! 
Niente!, și îl ţinu de mână; apoi luă din fundul unui sertar o 
bucată de vată îngălbenită, o muie în ANTISEPTIC și o aplică pe 
rană. 

Unde credeţi că alergă F/eurissoire, coborând spre oraș, fără 
să-i pese că trecătorii întorceau capul după el? Arătă rana 
primului farmacist pe care-l întâlni. Farmacistul surâse; era un 
bătrân cu pielea verzuie și cu o înfățișare nesănătoasă. Apoi luă 
dintr-o cutie o bucăţică de tafta, o umezi cu limba și... 

leșind iute din farmacie, F/eurissoire scuipă de scârbă, 
smulse plasturele de pe rană și, strângând umflătura cu două 
degete, o făcu să sângereze cât mai mult. Apoi, cu batista 
îmbibată de salivă, de propria-i salivă, o frecă. Când se uită la 
ceas, fu cuprins de panică; urcă strada în pas alergător și ajunse 
în faţa ușii cardinalului, asudat, gâfâind, sângerând, roșu la față 
și cu un sfert de oră întârziere. 


VI 


Protos îl primi cu un deget pe buze: 

— Nu suntem singuri, spuse el repede. Atâta vreme cât 
servitorii vor fi aici, să nu facem nimic care ar putea să le 
stârnească vreo bănuială; toţi vorbesc franțuzește; să nu 
spunem niciun cuvânt, să nu facem niciun gest care ar putea să 
ne trădeze; nu care cumva să pomeniţi de vreun cardinal: cel 
care vă primește este capelanul Ciro Bardolotti. lar eu nu sunt 
abatele „Cave”, ci „Cave”, pur și simplu; aţi înţeles? 

Apoi, schimbându-și brusc tonul, rosti cu o voce foarte 
puternică, bătându-l pe umăr: 

— lată-l pe Amédée! Dragul meu, mult timp ţi-a mai trebuit 
ca să te bărbierești! Dacă mai întârziai câteva minute, ne 
așezam la masă fără tine. Curcanul din frigare e rumen ca un 
apus de soare. 

Apoi, în șoaptă: 


— Ah, dragă domnule, cât mi-e de greu să mă prefac! 
Sufletul mi-e chinuit... Apoi, tare: 

— Dar ce-mi văd ochii? Te-ai tăiat! Sângerezi! Dorino! 
Aleargă în hambar și adu o pânză de păianjen: vindecă orice 
rană... 

În timp ce făcea astfel pe bufonul, Protos îl ducea pe 
Fleurissoire prin vestibul, spre o grădină interioară unde, sub un 
umbrar, îi aștepta masa. 

— Dragă Bardolotti, ţi-l prezint pe domnul de la F/eurissoire, 
vărul meu, chefliul despre care ţi-am vorbit. 

— Bine ai venit, oaspete al nostru, spuse Bardolotti făcând un 
gest de bună-primire, dar fără să se ridice din fotoliul în care era 
așezat; apoi, arătându-și picioarele goale, scufundate într-un 
lighean cu apă, spuse: 

— Baia la picioare îmi deschide pofta de mâncare și face să 
nu mi se urce sângele la cap. Era un omuleţ caraghios, foarte 
gras și a cărui față spână nu spunea nimic, nici despre vârstă și 
nici despre sexul lui. Era îmbrăcat în haine de alpaca; nimic din 
înfățișarea lui nu arăta că ar fi un mare demnitar; trebuia să fii 
foarte perspicace sau să fii în cunoștință de cauză, așa cum era 
Fleurissoire, ca să descoperi sub aerul său jovial acea discretă 
onctuozitate caracteristică unui cardinal. Se sprijinea de masă și 
își făcea vânt, nepăsător, cu un fel de coif confecţionat dintr-un 
ziar. 

— Ah, ce bine e aici! Ah, ce plăcut e în grădină!... 
Fleurissoire, căruia nu-i venea nici să vorbească, dar nici să nu 
zică nimic. 

— Am stat destul cu picioarele-n apă, strigă cardinalul, ia 
ligheanul de aici! Assunta! 

O servitoare tânără, drăguță și rotunjoară veni în grabă, luă 
ligheanul și se duse să-l deșerte în grădină; sânii, ce-i ieșeau din 
corset, îi tremurau sub cămașă; râdea și stătea tot pe lângă 
Protos - iar Fleurissoire se simţea stingherit de strălucirea 
braţelor ei goale. Dorino puse pe masă niște sticle pântecoase, 
înfășurate într-o împletitură de pai. Soarele se zbânţuia prin 
frunzișul de deasupra, aruncând o lumină jucăușă pe felurile de 
mâncare de pe masa neacoperită cu nimic. 

— Aici e fără protocol, zise Bardolotti, punându-și ziarul pe 
cap... mă înţelegeţi dintr-un cuvânt, dragă domnule, nu-i așa? 


La rândul său, abatele Cave reluă pe un ton autoritar, 
scandând silabele și lovind cu pumnul în masă: 

— Aici e fără protocol. 

Fleurissoire făcu un semn discret cu ochiul. Dacă înțelegea 
dintr-un cuvânt? Bineînţeles, și nu era nicio nevoie să i se 
repete; dar nu putea găsi nicio frază care, în același timp, să nu 
spună nimic și să semnifice totul. 

— Vorbiţi! Vorbiţi! îi sufla Protos. Faceţi jocuri de cuvinte, ei 
înțeleg foarte bine franceza. 

— Haide! Așezaţi-vă, zise Ciro. Dragă Cave, spintecă 
pepenele ăsta verde și taie niște felii precum semilunile turcești. 
Domnule de la F/eurissoire, nu cumva vă plac lăudaţii pepeni din 
nord, sau pepenii zaharaţi, sau cantalupii mai mult decât 
zemoșii pepeni din /ta/ia? 

— Niciunul nu-i mai bun decât acesta, sunt sigur; dar 
făgăduiţi-mi să nu mănânc: am sufletul parcă întinat, spuse 
Amédée, care simţea că-l umple scârba la amintirea manevrelor 
farmacistului. 

— Dar luaţi măcar niște smochine. Dorino le-a cules chiar 
acum. 

— Scuzaţi-mă: nu vreau nici smochine. 

— Asta-i rău! Tare rău! 

— Faceţi jocuri de cuvinte, îi strecură Protos la ureche; apoi, 
cu voce tare: 

— Să curăţăm acest biet suflet cu vin și să-l pregătim pentru 
curcan. Assunta, toarnă vin invitatului nostru! 

Amédée trebui să ciocnească mai multe pahare și să bea mai 
mult vin decât îi era obiceiul. Căldura și oboseala adăugându-se, 
curând începu să vadă totul ca prin ceaţă. Acum glumea cu mai 
mare ușurință; Protos îl convinse să cânte; vocea îi era slabă, 
dar cei de față păreau în extaz; Assunta voi să-l sărute. Și totuși, 
din străfundul credinţei sale chinuite veneau o neliniște și o 
teamă pe care nu le putea defini; râdea ca să nu plângă. Admira 
purtarea firească a lui Cave... Cine, în afară de F/eurissoire și de 
cardinal, s-ar fi putut gândi că se preface? De altfel și Bardolotti, 
stăpân pe sine, nu se lăsa deloc mai prejos; râdea, aplauda și se 
tot hârjonea ca un nerușinat cu Dorino, în timp ce Cave, tinând- 
o pe Assunta răsturnată în braţele sale, își strivea buzele de 
trupul ei; și, pe când F/eurissoire, aplecat spre Cave, cu sufletul 
zdrobit, murmura: 


— Cât de tare cred că suferiţi! Cave, pe la spatele Assuntei, îi 
lua mâna și i-o apăsa fără să zică nimic, cu faţa întoarsă și cu 
ochii ridicaţi spre cer. 

Apoi, ridicându-se brusc, Cave bătu din palme: 

— Gata! Să fim lăsaţi singuri! O să strângeţi masa mai târziu; 
Via! Via 

Se asigură că Dorino și Assunta nu stau la pândă și se 
întoarse, cu o mutră prelungă și gravă, în timp ce cardinalul, 
trecându-și mâna peste faţă, se lepădă dintr-o dată de profana 
și ușuratica-i veselie. 

— Domnule de la F/eurissoire, fiule, vedeţi și dumneavoastră 
ce suntem nevoiţi să facem! Ah, ce comedie! Ce nerușinată 
comedie! 

— Ne face să ne fie groază, zise Protos, până și de cea mai 
onestă bucurie, până și de veselia cea mai curată. 

— Dumnezeu vă va răsplăti, dragul meu abate Cave, zise 
cardinalul, întorcându-se spre Protos, Dumnezeu vă va răsplăti 
pentru că mă ajutaţi să golesc această cupă; și simbolic, dădu 
pe gât cupa de vin, pe jumătate plină, în timp ce trăsăturile feţei 
lui exprimau cel mai dureros dezgust 

— Cum se poate! exclamă F/eurissoire, chiar și în acest loc 
retras și sub aceste haine de împrumut, Eminenta voastră 
trebuie să... 

— Fiul meu, adresează-mi-te simplu, cu „domnule”. 

— Scuzaţi-mă: între noi... 

— Mi-e teamă și când sunt singur. 

— Nu puteţi să vă alegeţi servitorii? 

— îi aleg alţii pentru mine; și ăștia doi pe care i-ai văzut... 

— Ah, îl întrerupse Protos, dacă i-aș spune unde se duc să 
raporteze până și cele mai banale cuvinte ale noastre! 

— Poate că la arhiepiscopie... 

— Şşt! fără cuvinte mari! Ne băgaţi la închisoare. Nu uitaţi că 
acela cu care vorbiţi este capelanul Ciro Baraolotti. 

— Sunt la discreţia lor, gemea Ciro. 

lar Protos se aplecă în faţă, peste masa pe care își sprijinea 
coatele, și, întors pe trei sferturi spre Ciro, zise: 

— Dacă i-aș spune că nu vă lasă singur nici măcar o oră din zi 
sau din noapte! 

— Da, oricum m-aș deghiza, spuse falsul cardinal, nu sunt 
niciodată sigur că n-am pe urmele mele vreo poliție secretă. 


— Cum! se știe că sunteţi aici! 

— Nu înţelegeţi, zise Protos. Între cardinalul San-Felice. și 
modestul Bardolotti, sunteţi poate singurul care ar putea să se 
laude că vede vreo asemănare. Dar încercaţi să înţelegeţi: 
dușmanii lor nu sunt aceiași! Și în timp ce cardinalul, din 
străfundul arhiepiscopiei sale, trebuie să se apere împotriva 
francmasonilor, capelanul Baraolotti se vede pândit de... 

— lezuiţi! îl întrerupse capelanul. 

— Nu i-am vorbit încă de asta, adăugă Protos. 

— Ah! dacă îi avem împotriva noastră și pe iezuiţi,... suspină 
Fleurissoire. Dar cine ar fi putut bănui? Pe iezuiți! Sunteţi sigur? 

— Cugetaţi puţin și totul vi se va părea foarte firesc. Gândiţi- 
vă că această nouă politică a Sfântului Scaun, de conciliere și de 
toleranţă, le place, ca și ultimele enciclice. Și poate că nu știu că 
papa care le promulgă nu este cel adevărat; dar ar fi nefericiţi 
ca el să se schimbe. 

— Dacă înţeleg bine, zise F/eurissoire, în această treabă, 
iezuiții ar fi aliaţi cu francmasonii. 

— De unde aţi scos-o? 

— Dar cele dezvăluite acum de domnul Bardorotii... 

— Nu-i atribuiți asemenea absurdităţi. 

— Scuzaţi-mă; mă pricep atât de puţin la politică! 

— Tocmai de aceea, nu căutaţi să înțelegeţi mai mult decât 
vi se spune: există două mari partide: Loja și Compania lui lisus; 
și cum noi, care acţionăm în taină, nu putem cere nici ajutorul 
uneia și nici ajutorul celeilalte fără să ne dăm de gol, le avem 
împotriva noastră pe amândouă. 

— Ce părere aveţi despre asta? întrebă cardinalul. 
Fleurissoire nu se mai gândea la nimic; era cu totul aiurit. 

— Toţi împotriva ta! reluă Protos; când deţii adevărul, 
totdeauna se întâmplă așa. 

— Ah, cât de fericit eram când nu știam nimic din toate 
astea, gemu F/eurissoire. Dar vai! de acum înainte, niciodată nu 
voi mai putea spune că nu știu nimic. 

— Incă nu vi s-a spus totul, continuă Protos, atingându-l ușor 
pe umăr. Pregătiţi-vă pentru ceva și mai îngrozitor... apoi, 
aplecându-se spre el, îi spuse cu o voce scăzută: 

— In ciuda tuturor precauţiilor, unii au aflat taina; câțiva 
șmecheri profită și, mergând din familie în familie, prin locurile 


unde oamenii sunt credincioși, strâng pentru ei, tot în numele 
Cruciadei, banii ce ar trebui să ne revină nouă. 

— Ce lucru îngrozitor! 

— Mai adăugaţi la asta, zise Bardolotti, și faptul că ne 
discreditează și aruncă bănuielile asupra noastră, obligându-ne 
să fim mai vicleni și mai precauţi. 

— Citiţi ce scrie aici, spuse Protos, întinzându-i lui F/eurissoire 
un număr din La Croix; ziarul este de alaltăieri. Până și acest 
articolaș e foarte grăitor: 

„Atragem atenția celor cu suflete credincioase”, citi 
Fleurissoire, „să se păzească de unii pretinși oameni ai bisericii 
și mai ales de un fals călugăr ce pretinde că are de îndeplinit o 
misiune secretă și care, abuzând de naivitatea unora, izbutește 
să stoarcă bani de la ei în numele unei acțiuni care se numește: 
CRUCIADA PENTRU ELIBERAREA PAPEI. Fie și numai numele 
acestei acțiuni arată absurditatea ei”. 

Fleurissoire simţea cum îi fuge pământul de sub picioare. 

— In cine poți să mai ai încredere! Ce-o să spuneţi, domnilor, 
dacă voi mărturisi că, la rândul meu, s-ar putea să mă aflu acum 
aici, alături de dumneavoastră, tocmai din pricina unui 
asemenea escroc, adică din pricina acestui fals călugăr! Abate/e 
Cave aruncă o privire gravă spre cardinal; apoi, lovind cu 
pumnul în masă: 

— Bănuiam eu ceva, exclamă el. 

— Acum, continuă F/eurissoire, totul mă face să mă tem că 
persoana care m-a pus la curent cu treaba asta este și ea 
victima acestui bandit. 

— Nu m-aș mira, spuse Protos. 

— Acum înţelegeţi, reluă Bardolotti, cât de grea este situaţia 
noastră, căci ne aflăm între acești escroci ce-și asumă rolul 
nostru și poliția care, vrând să-i prindă, riscă să ne confunde cu 
ei. 

— Adică, gemu F/eurissoire, nu mai știm ce-i cu noi; peste tot 
nu văd decât primejdii. 

— Şi vă mai mMiraţi de marea noastră prudenţă? zise 
Bardolotti. 

— Și acum, continuă Protos, înţelegeţi de ce, câteodată, nu 
ezităm să îmbrăcăm haina păcatului și să mimăm plăcerea în 
faţa celor mai vinovate bucurii? 


— Cel puţin, bolborosi F/eurissoire, voi vă prefaceţi, și 
simulaţi păcatul ca să vă ascundeţi virtutea. Dar eu... 

Și cum efectele vinului se amestecau cu norii tristeţii, și 
râgâielile beţiei cu hohotele de plâns, Amédée vărsă ce 
mâncase, după care povesti în chip confuz seara trecută cu 
Carola, lamentându-se după virginitatea pierdută. Baraolotti și 
abatele Cave de-abia își stăpâneau râsul. 

— Dar, fiul meu, v-aţi dus să vă mărturisiți? întrebă cardinalul 
plin de bunăvoință. 

— Chiar a doua zi dimineaţa. 

— Și preotul v-a acordat iertarea? 

— Mult prea ușor. Tocmai asta mă tulbură... Dar oare puteam 
să-i spun că nu avea de-a face cu un pelerin oarecare și să-i 
dezvălui ce mă aducea în această ţară?... Nu, nu! acum totul s-a 
terminat; această misiune aleasă avea nevoie de un slujitor cu 
sufletul nepătat. Eram menit s-o duc la îndeplinire. Acum s-a 
terminat. Am decăzut! 

Și hohotele de plâns îl podideau din nou, în timp ce, lovindu- 
se cu pumnii în piept, repeta: 

— Nu mai sunt demn de asta! Nu mai sunt demn! după care 
relua, ca într-un fel de melopee: Ah, voi, care mă ascultați acum 
și care îmi cunoașteţi nefericirea, judecaţi-mă, condamnaţi-mă, 
pedepsiţi-mă... Spuneţi-mi ce teribilă penitenţă mă va putea 
spăla de groaznica-mi nelegiuire? Ce pedeapsă? 

Protos și Bardolotti se uitau unul la celălalt. In cele din urmă, 
Bardolotti se ridică și începu să-l bată pe Amédée pe umăr: 

— Haide, haide! fiul meu, totuși nu trebuie să ne lăsăm 
copleșiți în halul ăsta. Da, e adevărat! Aţi păcătuit. Dar, ce 
dracu'! Asta nu înseamnă că avem mai puţină nevoie de 
dumneavoastră. V-aţi murdărit tot; luaţi șervetul ăsta și ștergeţi- 
vă! Totodată vă înţeleg neliniștea și, pentru că ne-o cereţi, vă 
voi arăta care e mijlocul prin care vă puteţi răscumpăra 
greșeala. Nu așa. Lăsaţi-mă să vă ajut! 

— Oh! nu vă mai osteniţi cu mine. Mulţumesc, mulţumesc, 
spuse F/eurissoire; iar Bardolotti, în timp ce-l ștergea, continuă: 

— Vă înţeleg părerile de rău; și, ca semn că le respect, vă voi 
da mai întâi o mică treabă lipsită de strălucire, care vă va oferi 
prilejul de a vă înălța sufletul, punându-vă la încercare 
devotamentul. 

— Este exact ceea ce aștept de la dumneavoastră. 


— Dragă abate Cave, ai la dumneata cecul acela? Protos 
scoase o hârtie din buzunarul interior al surtucului. 

— Inconjuraţi de-atâta viclenie, zise cardinalul, uneori ne este 
greu să intrăm în posesia diferitelor ofrande pe care ni le trimit 
unele suflete mărinimoase, la care apelăm în taină. Urmăriţi în 
același timp de francmasoni și de iezuiţi, de poliție și de bandiți, 
nu-i bine să fim văzuţi prezentând cecuri sau mandate la 
ghișeele poștale sau la bănci, unde persoana noastră ar putea fi 
recunoscută. Bandiţii de care vă vorbea abatele Cave au 
aruncat asupra colectelor o lumină atât de proastă! (în timpul 
ăsta, Protos bătea nerăbdător cu mâna în masă). Pe scurt, iată 
un mic și modest cec de șase mii de franci pe care vă rog, fiul 
meu, să-l încasaţi în locul nostru; este depus la Credita 
Commerciale din Roma de către ducesa de Ponte-Cavallo; deși e 
adresat arhiepiscopului, din prudenţă numele destinatarului este 
lăsat în alb, în așa fel încât banii să poată fi ridicaţi de oricine; 
semnaţi-l fără niciun scrupul cu adevăratul dumneavoastră 
nume, care nu va stârni nicio bănuială. Aveţi grijă ca nu cumva 
să vă fure cineva cecul și nici... Dar ce aveţi, dragă abate Cave? 
Păreţi nervos. 

— Vorbiţi mai departe. 

— Şi nici suma pe care urmează să mi-o aduceţi...; dar să 
socotim: veţi ajunge la Roma în noaptea asta și mâine-seară 
veţi putea lua rapidul de ora șase; la ora zece veţi fi din nou la 
Neapole, unde mă veţi găsi așteptându-vă pe peronul gării. 
După asta, voi avea grijă să vă dau o misiune nobilă... Nu, fiul 
meu, nu-mi sărutaţi mâna; vedeţi bine că nu are inelul de 
cardinal. 

Cardinalul atinse fruntea lui Amédée, care se prosternase în 
faţa lui; apoi Protos, apucându-l de braţ și scuturându-l ușor, îi 
zise: 

— Haide! înainte de a porni la drum, beţi un pahar de vin. Îmi 
pare tare rău că nu pot să vă însoțesc la Roma; dar tot felul de 
treburi mă obligă să rămân aici; și e mai bine să nu fim văzuţi 
împreună. Cu bine! Să ne îmbrăţișăm, dragă F/eurissoire, 
Dumnezeu să vă aibă în pază! li mulțumesc că mi te-a scos în 
cale. 

Il însoţi pe F/eurissoire până la ușă și, la despărţire, îi mai 
spuse: 


— Ah, domnule, ce părere aveţi despre Cardinal? Cât e de 
trist să vezi ce pot face persecuțiile dintr-o atât de nobilă 
inteligenţă! 

Apoi, întorcându-se la falsul cardinal, exclamă: 

— Tâmpitule! E-o prostie ce-ai născocit! Să pui să-ţi semneze 
cecul un nepricopsit ca ăsta, care nici măcar nu are pașaport și 
pe care va trebui să nu-l scap din ochi! 

Dar Bardolotti, mort de somn, lăsă să-i cadă capul pe masă, 
murmurând: 

— Trebuie să le dăm de lucru bătrânilor. 

Protos se duse într-o altă încăpere și își scoase peruca și 
hainele de ţăran; după puţin timp apăru din nou, întinerit cu 
vreo treizeci de ani, sub înfățișarea unui vânzător sau a unui mic 
funcţionar de bancă. N-avea prea mult timp la dispoziţie, căci 
voia să prindă trenul ce urma să-l ducă pe F/eurissoire la Roma, 
așa că plecă fără să-și ia rămas-bun de la Bardolotti, care 
dormea. 


VII 


Fleurissoire ajunse la Roma, pe via dei vecchierelli, chiar în 
aceeași seară. Era frânt de oboseală și o convinse pe Carola să-l 
lase să doarmă. 

A doua zi, de cum se trezi, își pipăi umflătura din bărbie; i se 
păru ciudată, se uită atent la ea în oglindă și constată că era 
acoperită de o coajă gălbuie; nu arăta deloc bine. Cum, în clipa 
aceea, o auzi pe Carola mergând pe palier, o chemă și o rugă să 
i-o examineze. Ea îi spuse lui F/eurissoire să se apropie de 
fereastră și, de îndată ce-și aruncă ochii, afirmă: 

— Nu-i ce crezi tu. 

La drept-vorbind, Amedee nu se gândea la acel ceva, dar 
strădania Carolei de a-l linişti avu tocmai efectul contrariu. Căci, 
de vreme ce ea afirma că nu era acel ceva, acel ceva ar fi putut 
să fie. Şi, la urma-urmei, de unde putea ea să fie sigură că nu 
este? | se părea foarte firesc să fie acel ceva; căci păcătuise; o 
merita. Asta trebuie să fie. Un fior îl străbătu de-a lungul 
spinării. 

— Cum ţi-ai făcut-o? îl întrebă ea. 

Ce importanţă putea să aibă cauza exterioară, întâmplătoare, 
tăietura făcută de bărbier sau saliva farmacistului? Oare putea 
să-i vorbească despre cauza profundă, cea care îi adusese 


această pedeapsă? Oare ar înţelege-o? Fără îndoială că va 
râde... Dar cum ea repetă întrebarea, îi răspunse: 

— La bărbier. 

— Ar trebui să pui ceva pe ea. 

Solicitudinea Carolei îi înlătură până și ultimele îndoieli; 
vorbele spuse la început fuseseră menite doar să-l liniștească; 
se și vedea cu faţa și trupul mâncate de bube, pline de puroi, 
lucru ce o va umple de groază pe Amica; ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Deci tu crezi că e... 

— Nici vorbă, iepurașul meu; nu trebuie să te neliniștești așa; 
semeni cu un cioclu. Mai întâi de toate, chiar dacă ar fi asta, n- 
am putea ști încă nimic. 

— Da, da!... Ah, Doamne! Totul s-a sfârșit pentru mine! Totul! 
zise el. 

Ea se înduioșa: 

— Şi apoi, asta nu începe niciodată așa; vrei s-o chem pe 
patroană, să-ți spună?... Nu? Bine; mai bine ieși puţin să te 
distrezi; și să bei o cupă de vin de marsala. 

Carola tăcu o clipă și apoi, nemaiputându-se abţine, spuse: 

— Ascultă, vreau să-ţi vorbesc despre câteva lucruri serioase. 
Nu cumva te-ai întâlnit ieri cu un fel de preot cu părul alb? 

Oare de unde știa ea asta? Uluit, F/eurissoire o întrebă: 

— De ce? 

— Ei bine... Ezită o clipă, îl privi și îl văzu atât de palid, încât 
continuă: Uite ce e! Ferește-te de el. Crede-mă, bietul meu 
puișor, ăsta o să-ţi smulgă penele. N-ar fi trebuit să-ți spun, 
dar... ferește-te de el. 

Amédée se pregătea să plece, foarte tulburat de ceea ce-i 
spusese Carola; când ajunse pe scară, ea îi strigă din urmă: 

— Şi, mai ales, dacă-l vezi din nou, să nu-i spui că ţi-am 
vorbit. Ar însemna să mă ucizi. 


Viaţa devenea cu adevărat prea complicată pentru Amédée. 
Își simţea picioarele îngheţate, fruntea arzând de febră și 
gândurile foarte tulburi. Cum să știe dacă însuși abatele Cave nu 
era un pungaș?... Poate că și cardinalul?... Totuși, exista cecul! 
Scoase hârtia din buzunar, o pipăi și se asigură că-i reală. Nu! 
nu era cu putinţă! Carola se înșela. Și apoi, ce știa ea despre 


misterioasele interese ce-l obligau pe bietul Cave să joace un rol 
dublu? Fără îndoială că la mijloc era mai curând vreo josnică 
ispravă de-a lui Baptistin... Bunul abate îi atrăsese atenţia să nu 
aibă încredere în el... Nu-i nimic! de acum încolo va deschide și 
mai bine ochii: se va feri de Cave, așa cum se ferea de Baptistin; 
și cine știe dacă nu cumva chiar și de Carol/a...? 

lată, își spunea el, urmarea și dovada acelui rău iniţial, a 
faptului că lucrurile nu merg bine la Sfântu/ Scaun: totul se 
prăbușește dintr-odată. În cine să te încrezi dacă nu în papă? Și, 
de îndată ce această piatră de temelie pe care se sprijină 
Biserica se prăbușește, nimic nu mai poate fi adevărat. 

Amédée mergea cu pași mici și grăbiţi spre poștă; spera să 
găsească câteva scrisori cu noutăţi din ţară, oneste, pe care să- 
și sprijine, în sfârșit, din nou, încrederea-i obosită. Ceaţa ușoară 
a dimineţii și lumina difuză în care fiecare lucru părea că se 
evaporă și că devine ireal îi accentuau starea de ameţeală; 
înainta ca prin vis, îndoindu-se parcă de soliditatea solului, de 
ziduri și de adevărata existenţă a trecătorilor cu care se 
încrucișa pe drum; și mai ales îndoindu-se de prezenţa lui la 
Roma... Se pișcă, dorind să se smulgă din acest vis urât și să se 
simtă din nou la Pau, în patul lui, lângă Amica ce era sculată și 
care, după obiceiul ei, aplecată deasupra lui, avea să-l întrebe: 

— Ai dormit bine, dragul meu? 

Funcţionarul de la poștă îl recunoscu și-i dădu fără nicio 
dificultate o nouă scrisoare de la soţia sa. 

Tocmai am aflat de la Valentine de Saint-Prix, îi spunea 
aceasta, că Julius se află și el la Roma, chemat la un congres. 
Cât de tare mă bucur când mă gândesc că o să-l poți întâlni! Din 
păcate, Valentine nu mi-a putut da adresa lui. Crede că s-a 
instalat la Grand Hotel, dar nu e sigură. Ştie doar că trebuie să 
fie primit la Vatican joi-dimineaţa; i-a scris cardinalului Pazzi, ca 
să obţină o audienţă. Vine de la Milano, unde a fost să-l vadă pe 
Anthime, care este foarte nefericit că nu poate să obţină ceea 
ce îi făgăduise Biserica, după procesul său; Julius vrea să se 
ducă la Sfântul Părinte, să-l roage să-i facă dreptate; căci, 
bineînţeles, el nu știe încă nimic. Îţi va spune cum a decurs 
vizita și tu vei putea să-l lămurești. 

Nădăjduiesc că-ţi iei toate precauţiile împotriva aerului viciat 
de acolo și că nu te obosești prea mult. Gaston vine să mă vadă 


în fiecare zi; ne este foarte dor de tine. Cât de mulţumită voi fi 
când ne vei da veste că te întorci... etc. 

Și, cu creionul, în diagonală, pe pagina a patra, B/afaphas 
scrisese și el în grabă câteva rânduri: 

Dacă te duci la Neapole, te rog să te informezi cum fac ei 
gaura din macaroane. Sunt pe cale să fac o nouă descoperire. 

Inima lui Amédée fu cuprinsă de o mare bucurie amestecată 
cu o oarecare stinghereală: joia, ziua de audienţă, era chiar ziua 
aceea. Nu îndrăznea să-și dea rufele la spălat și nu mai avea 
lenjerie curată. Cel puţin așa i se părea. De dimineaţă își pusese 
gulerul tare pe care-l purtase în ajun; dar când află că ar putea 
să-l întâlnească pe Julius, nu i se mai păru că-i destul de curat. 
Bucuria pe care i-o făcea această întâlnire era oarecum 
întunecată de gândul ăsta. Dacă voia să-l găsească pe cumnatul 
lui la ieșirea de la audienţă, nu mai putea să treacă pe via dei 
Vecchierelli; și asta îl tulbura mai puţin decât gândul de a pomi 
spre Grand Hotel. Avu grijă, cel puţin, să-și întoarcă manșetele; 
își acoperi gulerul cu fularul, lucru ce prezenta, printre altele, și 
avantajul de a-i ascunde aproape complet umflătura din bărbie. 

Dar ce importanţă mai aveau aceste fleacuri? Adevărul este 
că Fleurissoire se simţea întărit de scrisoare și că perspectiva de 
a relua legătura cu unul dintre ai săi și cu viaţa lui trecută 
izgonea toţi monștrii zămisliţi de imaginaţia lui de călător. 
Carola, abatele Cave, cardinalul, toţi pluteau prin faţa sa ca un 
vis pe care-l întrerupe, dintr-odată, cântecul cocoșului. De ce 
plecase din Pau? Ce însemna această poveste absurdă care-l 
smulsese din fericirea lui? Dar, Doamne! Exista un papă; și 
peste câteva clipe Julius va putea să-i declare: l-am văzut cu 
ochii mei! Un papă, și asta era de ajuns. Oare Dumnezeu putea 
să îngăduie monstruoasa lui înlocuire, în care el, F/eurissoire, n- 
ar fi crezut niciodată dacă n-ar fi existat absurdul său orgoliu de 
a dori să joace un rol în toată treaba asta? 

Amédée mergea cu pași mici și grăbiţi; îi venea greu să nu 
fugă. Îşi recăpăta, în sfârșit, încrederea, în timp ce toate 
lucrurile din jurul lui reveneau la forma, măsura, poziţia lor 
firească și la realitate. Își ţinea pălăria de pai în mână; când 
ajunse în faţa capelei, fu cuprins de o atât de nobilă beţie, încât 
începu să facă înconjurul fântânii din dreapta; și, în timp ce 
trecea pe lângă arteziană, lăsând apa să-i ude fruntea, surâdea 
privind curcubeul. Deodată, se opri. 


Oare cel care stătea aici, lângă el, așezat pe piedestalul celui 
de-al patrulea stâlp al colonadei, nu era /u/ius? li venea greu să-l 
recunoască, deoarece, dacă hainele îi erau decente, despre 
ţinuta lui nu se putea spune același lucru: contele de Baraglioul 
își pusese pălăria de pai negru lângă el, pe capătul încovoiat al 
bastonului înfipt între două pietre ale pavajului și, nepăsător la 
solemnitatea locului, stând cu piciorul drept pe genunchiul 
stâng, asemenea unui profet din Capela Sixtină, ţinea pe 
genunchiul drept un caiet; din când în când, punând brusc 
creionul pe foaie, scria, atât de atent la ceea ce îi dicta 
puternica-i inspiraţie, încât Amédée ar fi putut să facă orice și el 
tot nu l-ar fi observat. În timp ce scria, vorbea; zgomotul fântânii 
arteziene îi acoperea cuvintele, dar vedeai cum i se mișcă 
buzele. 

Amédée se apropie încetișor, dând ocol coloanei. Și în timp 
ce-l atingea ușor pe umăr, Julius declama, însemnându-și în 
carnet, la capătul unei file, cuvintele: ȘI, ÎN ACEST CAZ, CE NE 
MAI INTERESEAZA! apoi își puse creionul în buzunar și ridicându- 
se brusc, dădu nas în nas cu Amédée. 

— Pe toţi sfinţii, ce faci aici? 

Amédée, tremurând de emoție, încercă să spună ceva, dar 
nu izbuti; strângea nervos în mâinile sale mâna lui Julius. Julius îl 
cerceta cu privirea: 

— Bietul meu prieten, ce s-a întâmplat cu tine? Providența 
nu-l înzestrase pe Julius prea bine: din cei doi cumnaţi pe care îi 
avea, unul o luase pe calea falsei cucernicii, iar celălalt era un 
păcătos. De trei ani de când nu-l mai văzuse, i se părea că 
Amédée îmbătrânise cu mai mult de doisprezece; obrajii i se 
scofâlciseră, iar mărul lui Adam îi ieșise în afară; fularul roșu îl 
făcea să pară și mai palid; bărbia îi tremura; își rostogolea ochii 
spălăciţi într-un fel care s-ar fi vrut patetic, dar care nu era 
decât caraghios; din călătoria făcută în ajun se alesese cu o 
răgușeală misterioasă, așa că vorbele lui păreau că vin de 
departe. Foarte preocupat de gândurile sale, Amédée îl întrebă: 

— Spune, l-ai văzut? 

Julius, preocupat de ale sale, îi răspunse: 

— Pe cine? 

Acest cine îi sună lui Amédée în chip funebru și ca o 
blasfemie. 

Preciză discret: 


— Nu vii de la Vatican? 

— Ba da. Scuză-mă: nu mă mai gândeam la asta. Dacă ai ști 
ce mi se întâmplă! 

Ochii îi scânteiau; părea că explodează. 

— Oh! te rog, îl imploră F/eurissoire: o să-mi spui toate astea 
mai încolo; vorbește-mi mai întâi de vizita pe care ai făcut-o. Ard 
de nerăbdare să știu... 

— Te interesează atât de mult? 

— Vei înţelege imediat cât de mult mă interesează. Vorbește! 
te rog... 

— Păi, iată! începu Julius, luându-l pe F/eurissoire de braţ și 
ducându-l departe de catedrala Sfântul Petru: Poate că ai aflat 
în ce sărăcie se zbate Anthime după convertire: degeaba mai 
așteaptă răsplata pe care Biserica i-a făgăduit-o ca recompensă 
pentru ceea ce i-au luat francmasonii; Anthime a fost păcălit; 
trebuie să recunoaștem... Dragul meu, poţi să iei întâmplarea 
asta cum vrei, dar eu o consider o mare farsă; fără asta însă 
poate n-aș înţelege atât de bine unele lucruri ce mă preocupă 
astăzi, și despre care abia aştept să-ţi vorbesc. lată: o fiinţă a 
inconsecvenţei; e mult spus... și fără îndoială că această 
aparentă inconsecvenţă ascunde o secvenţă mai subtilă și mai 
tainică; important este ca ceea ce-l face să acţioneze să nu mai 
fie un simplu interes sau, cum se spune de obicei, ca el să nu 
mai asculte de motive ţinând de interes. 

— Nu te pot urmări prea bine, zise Amédée. 

— E adevărat, scuză-mă: m-am îndepărtat de relatarea vizitei 
mele. Deci m-am hotărât să iau în mână problema lui Anthime... 
Ah, dragă prietene, dacă ai vedea apartamentul în care stă la 
Milano!... l-am spus că nu poate să mai rămână acolo. Şi când 
mă gândesc la nefericita de Veronique! El face pe ascetul și pe 
călugărul și nu îngăduie să fie plâns; și mai ales nu permite să 
fie acuzat clerul! Prietene, i-am mai spus: Admit că înaltul cler 
nu este vinovat, pentru că nu-ţi cunoaște situația. Ingăduie-mi 
să mă duc să i-o aduc la cunoștință. 

— Cardinalul Pazzi... strecură Fleurissoire. 

— Da. N-a făcut nimic. Trebuie să înţelegi că acești înalţi 
demnitari se tem să se expună. Pentru treaba asta e nevoie de 
cineva care să nu facă parte din tagmă; așa cum sunt eu, de 
exemplu. Căci admiră felul în care se fac descoperirile! Și mă 
gândesc la cele mai importante! Ai putea crede că-i vorba de o 


iluminare; de fapt, descoperitorul n-a încetat nicio clipă să se 
gândească la ea. De multă vreme sunt neliniștit de excesul de 
logică al personajelor mele și, totodată, de lipsa lor de putere în 
a lua hotărâri. 

— Mă tem, spuse blând Amédée, că te îndepărtezi din nou de 
subiect. 

— Deloc, reluă Julius; ţi se pare, pentru că nu-mi urmărești 
gândul. In scurte vorbe, m-am hotărât să adresez plângerea 
chiar Sfântului Părinte; și astăzi-dimineaţă m-am dus să i-o duc. 

— Și, spune repede: l-ai văzut? 

— Dragă Amédée, dacă mă întrerupi tot timpul... Ei, bine! nici 
nu-ţi închipui cât de greu e să-l vezi. 

— Doamne! exclamă Amédée. 

— Ce-i? 

— O să-ţi spun imediat. 

— Mai întâi de toate a trebuit să renunţ la ideea de a-i 
înmâna plângerea. O tineam în mână; era scrisă pe o foaie de 
hârtie pe care o rulasem; dar, încă din a doua anticameră (sau 
din a treia, nu-mi amintesc prea bine), un vlăjgan îmbrăcat într- 
un costum negru și roșu mi-a luat-o politicos din mână. 

Amédée începu să râdă încetișor, ca un om care știe el ce 
știe. 

— În anticamera următoare mi-au luat pălăria și au pus-o pe 
o masă. In cea de-a cincea sau a șasea, unde am așteptat mult 
în tovărășia a două doamne și a trei prelați, un fel de șambelan 
a venit să mă caute și m-a introdus în sala învecinată unde, de 
cum m-am aflat în faţa Sfântului Părinte (atât cât mi-am putut 
da seama, stătea cocoţat pe un tron protejat de un fel de 
baldachin), am fost invitat să mă prosternez, lucru pe care l-am 
făcut; așa că n-am mai văzut nimic. 

— Totuși n-o să-mi spui că ai stat în genunchi atât de multă 
vreme și nici cu fruntea atât de plecată încât să nu... 

— Dragul meu Amédée, vorbeşti ca și când n-ai ști cum ne 
orbește respectul... Și nu numai că nu îndrăzneam să ridic 
capul, dar mai era și un fel de majordom, cu un fel de riglă, 
care, de câte ori începeam să vorbesc despre Anthime, mă 
lovea ușor peste ceafă, ca să mă aplec din nou. 

— Cel puţin l-ai auzit vorbindu-ţi. 

— Da, de cartea mea, despre care mi-a mărturisit că n-a citit- 
O. 


— Dragă Julius, zise Amédée, după o clipă de tăcere, ceea ce- 
mi spui este foarte important. Deci nu l-ai văzut: și din toată 
povestirea ta înţeleg că-i foarte greu să-l vezi. Ah, toate astea 
confirmă, din nenorocire, cea mai groaznică teamă a mea. 
Julius, acum trebuie să-ţi spun, dar vino de aici; strada asta e 
atât de populată... 

Îl duse pe Julius, care era mai curând amuzat și se lăsa în 
voia lui, într-un loc aproape pustiu și-i zise: 

— Lucrul pe care ţi-l voi spune e atât de grav... Să ne 
prefacem însă că vorbim despre lucruri indiferente; pregătește- 
te să auzi ceva îngrozitor: Julius, dragul meu, cel pe care l-ai 
văzut azi-dimineaţă... 

— Pe care nu l-am văzut, vrei să zici. 

— Exact... nu-i cel adevărat. 

— Ce tot spui? 

— Spun că nu l-ai putut vedea pe papă, pentru monstruosul 
motiv că... știu dintr-o sursă clandestină și sigură că adevăratul 
papă e închis. 

Această uluitoare dezvăluire avu asupra lui Julius efectul cel 
mai neașteptat: lăsă brusc braţul lui Amédée și, mișcându-se 
prin faţa lui în toate direcţiile, exclamă: 

— Ah, nu! Asta-i bună, nu, nu, nu! Apoi, apropiindu-se de 
Amédée, spuse: 

— lată! Ajung, dar cu mare greutate, să-mi scot din minte 
toate astea; mă conving că nu-i nimic de așteptat, nimic de 
sperat și nimic de admis; că Anthime a fost înșelat, că noi toţi 
suntem înșelaţi, că se fac tot felul de manevre! Și că nu ne mai 
rămâne decât să râdem de ele... Da! Simt că mă eliberez; și nici 
nu apuc bine să mă consolez, și vii și-mi spui: Oprește-te! 
Cărţile-s greșit împărţite: ia-o de la capăt! Lasă-mă! Mi-ajunge. 
Dacă acesta nu-i cel adevărat, cu atât mai rău! 

Fleurissoire era consternat. 

— Dar, spuse el, Biserica... și regreta că răgușeala nu-i 
îngăduia să vorbească mai convingător. Dar dacă Biserica însăși 
este înșelată? 

Julius i se așeză de-a curmezișul în față și, aproape tăindu-i 
drumul, îi spuse pe un ton batjocoritor și hotărât, pe care nu 
prea avea obiceiul să-l folosească: 

— Ei, și! Ce-ţi pasă? 


În clipa aceea F/eurissoire avu o bănuială; o bănuială nouă, 
ce abia căpăta formă, îngrozitoare și care, în chip nedeslușit, 
începea să prindă rădăcini în sufletul lui tulburat: Julius, însuși 
Julius, acest Julius cu care vorbea, Julius de care se agăţase 
nădejdea și încrederea-i zdruncinată, nici el nu era adevăratul 
Julius. 

— Cum poţi vorbi așa! Tocmai tu, cel pe care contam atâta! 
Tocmai tu, Julius! Conte de Baraglioul, ale cărui scrieri... 

— Nu-mi vorbi despre scrierile mele, te rog, îmi ajunge ce mi- 
a spus papa ăsta al tău - adevărat sau neadevărat - azi- 
dimineaţă! Şi, datorită descoperirii mele, socotesc că 
următoarele vor fi mai bune. De-abia aştept să-ţi spun niște 
lucruri serioase. lei masa cu mine, nu-i așa? 

— Cu plăcere; dar te voi părăsi repede. În seara asta sunt 
așteptat la Neapole... da, pentru niște treburi despre care îţi voi 
vorbi pe dată. Sper să nu mă duci la Grand Hotel. 

— Nu; vom merge la Colonna. 

Lui Julius nu-i păsa că e văzut la Grand Hotel în tovărășia unui 
om care arăta atât de rău ca F/eurissoire; acesta, simțindu-se 
palid și descompus, suferea din pricina luminii crude sub care îl 
așezase la masă cumnatul său, drept în faţa lui și sub privirea-i 
scrutătoare. Şi măcar dacă această privire ar fi căutat-o pe a sa: 
dar nu, simţea că e îndreptată spre gâtul lui, spre marginea 
fularului roșu, acolo unde era locul rușinos cu buba suspectă, pe 
care o simţea la vedere. Și, în timp ce chelnerul aducea 
aperitivele, Baragl/ioul îi spuse: 

— Ar trebui să faci niște băi sulfuroase. 

— Dar nu-i ce crezi tu, protestă F/eurissoire. 

— Cu atât mai bine, reluă Barag/ioul care, de altfel, nu se 
gândise la vreo boală anume; ţi-am dat acest sfat doar în 
treacăt. Apoi, îndreptându-și spatele și pe un ton profesoral, 
zise: Ei bine! lată, dragul meu Amédée: părerea mea este că, 
după La Rochefoucauld, și în urma lui, am văzut lucrurile ca el; 
dar nu întotdeauna omul e mânat de interes; există și acțiuni 
dezinteresate... 

— Nădăjduiesc că-i așa, îl întrerupse candid F/eurissoire. 

— Te rog, nu te grăbi să spui că m-ai înţeles. Prin 
dezinteresat înţeleg: gratuit. Și că răul, ceea ce numim răul, 
poate fi la fel de gratuit ca și binele. 

— Dar, în cazul ăsta, de ce să-l facem? 


— Tocmai de asta! ca lux, din nevoia de a cheltui, ca joc. Căci 
eu susţin că sufletele cele mai dezinteresate nu sunt neapărat și 
cele mai bune - în sensul catolic al cuvântului; dimpotrivă, din 
punct de vedere catolic, sufletul cel mai bine alcătuit este cel 
care își ţine cel mai bine socotelile. 

— Şi care se simte mereu dator lui Dumnezeu, adăugă cu 
evlavie F/eurissoire, care încerca să se menţină la înălțime. 

Julius era vădit enervat de întreruperile cumnatului său; i se 
păreau absurde. 

— Cu siguranţă că disprețul faţă de ceea ce poate să te ajute 
este semnul unei anumite nobleţe a sufletului... Să te eliberezi 
de catehism, de complezenţă, de calcul... Oare vom putea 
admite vreun suflet care nu mai ţine niciun fel de socoteli? 

Baraglioul aștepta o aprobare; dar F/eurissoire exclamă 
vehement: 

— Nu, nu! de o mie de ori nu: nu-l vom admite! Apoi, brusc 
înfricoșat de propria-i voce, se aplecă spre Barag/ioul și zise: 

— Să vorbim mai încet; suntem ascultați. 

— Ei! Pe cine poate să intereseze ce vorbim noi? 

— Ah! prietene, văd că nu știi cum sunt oamenii în ţara asta. 
Eu unul am început să-i cunosc. De patru zile de când trăiesc 
printre ei, mi se întâmplă tot felul de lucruri! Care m-au convins 
că trebuie să fiu foarte precaut, ceea ce nu-mi stătea în fire. 
Suntem urmăriți. 

— Cred că visezi. 

— Ar fi bine ca toate astea să nu existe decât în mintea mea. 
Dar, ce vrei? Când minciuna ia locul adevărului, trebuie ca 
adevărul să se ascundă. Însărcinat cu misiunea de care îţi 
vorbeam adineauri, înghesuit între Lojă și Societatea lui lisus, e 
vai de capul meu! Sunt suspectat de toţi și îi suspectez pe toți. 
Ce-ai să zici, prietene, când ţi-oi spune că acum o clipă, 
ascultând cuvintele batjocoritoare cu care mi-ai răspuns la 
îngrijorarea mea, am ajuns să mă îndoiesc că vorbesc cu 
adevăratul Julius, gândindu-mă că poate mă adresez unuia care 
se preface că ești tu... Sau când ţi-oi spune că azi-dimineaţă, 
înainte de a te fi întâlnit, am ajuns să mă îndoiesc până și de 
propria mea realitate, de faptul că mă aflu aici, la Roma, 
socotind că poate totul nu era decât un simplu vis și că, îndată, 
mă voi trezi la Pau, culcat lângă Amica, în mediul meu obișnuit. 

— Prietene, cred că ai febră. 


Fleurissoire îi luă mâna și îi spuse cu o voce patetică: 

— Febră! Da, am febră. O febră care nu-ţi trece niciodată și 
care nu vreau să-mi treacă niciodată. O febră care, mărturisesc, 
speram că te va cuprinde și pe tine imediat ce vei afla lucrurile 
pe care ţi le-am dezvăluit; o febră pe care, mărturisesc, 
nădăjduiam să ţi-o transmit și ţie, ca să fim cuprinși de aceeași 
flacără, fratele meu... Dar nu-i așa! Acum văd bine; pe cărarea 
întunecoasă pe care o urmez, pe care trebuie să o urmez, merg 
singur; și chiar ceea ce mi-ai spus mă obligă la asta... Doamne! 
Julius, e adevărat? Deci el nu poate fi văzut? Nu poţi ajunge să-l 
vezi?... 

— Prietene, spuse Julius,  desprinzându-și mâna din 
strânsoarea lui Fleurissoire, care se înfierbânta tot mai mult, și 
punându-i la rândul său o mână pe braț: 

— Prietene, o să-ți mărturisesc ce n-am îndrăznit să-ți spun 
adineauri: când m-am trezit în fața Sfântului Părinte... am avut 
un moment de distracție și gândurile mi-au fugit aiurea. 

— Un moment de distracţie! repetă F/eurissoire năucit. 

— Da: brusc, m-am surprins gândindu-mă la altceva. 

— Îţi închipui că pot să cred ce-mi spui? 

— Da, pentru că în acel moment am avut revelaţia. Dar, îmi 
spuneam, urmărindu-mi prima idee, - dar, dacă o presupun 
gratuită, fapta rea, crima nu poate fi imputată; iar cel care a 
săvârșit-o nu poate fi prins. 

— Ce spui! te rog, repetă, suspină disperat Amédée. 

— Căci mobilul, - motivul crimei, este ancora cu ajutorul 
căreia se prinde criminalul. Și dacă judecătorul va spune: /s fecit 
cui prodest... ai făcut dreptul, nu-i așa? 

— Scuză-mă, spuse Amédée, cu fruntea îmbrobonată de 
sudoare. 

Dar în același moment, dialogul se întrerupse: un servitor de 
la restaurant aduse pe o farfurie un plic pe care era scris 
numele lui F/eurissoire. Acesta, mirat la culme, desfăcu plicul și 
scoase un bilet cu următoarele cuvinte: 


Nu aveţi niciun minut de pierdut. Trenul de Neapole pleacă la 
ora trei. Cereţi domnului de Baraglioul să vă însoțească la 
Creditul Comercial, unde el este cunoscut și va putea să vă 
confirme identitatea. 


Cave. 


— Vezi! ce-ţi spuneam? zise Amédée cu voce scăzută, mai 
curând mulţumit de acest incident. 

— Într-adevăr, nu-i lucru curat. De unde naiba mi se cunoaște 
numele și legătura mea cu Creditul Comerciah 

— Oamenii ăștia știu totul, ţi-am spus. 

— Tonul acestui bilet nu-mi place. Cel care a scris ar fi putut 
măcar să-și ceară scuze că ne întrerupe. 

— De ce? El știe prea-bine că misiunea mea e mai importantă 
decât orice... Trebuie să ridic banii de pe un cec... Nu; nu pot să- 
ţi vorbesc aici; vezi bine că suntem supravegheați. Apoi, 
scoţându-și ceasul, zise: 

— Într-adevăr, nu mai avem niciun minut în plus. Chemă 
chelnerul. 

— Te rog, lasă, zise Julius. Eşti invitatul meu. Creditul 
Comercial nu-i departe; la nevoie putem lua o trăsură. Nu intra 
în panică... Ah! voiam să-ţi mai spun că, dacă te duci la Neapole 
în seara asta, folosește acest bilet în circuit. Este pe numele 
meu; dar n-are nicio importanţă. (Căci lui Julius îi plăcea să facă 
servicii altora.) L-am luat la Paris, gândindu-mă că voi cobori 
mai spre sud. Dar iată că trebuie să rămân aici, la Congres. Cât 
timp crezi că vei sta acolo? 

— Cât mai puţin cu putinţă. Nădăjduiesc să fiu înapoi chiar 
mâine. 

— Atunci am să te-aștept la cină. 


La Creditul Comercial, datorită prezentării făcute de contele 
de Baraglioul, i se dădură lui Fleurissoire, fără nicio greutate, pe 
cec, șase hârtii de câte o mie de franci, pe care acesta le băgă 
în buzunarul interior al hainei. În timpul ăsta, el îi relatase de 
bine, de rău cumnatului său povestea cecului, a cardinalului și a 
abatelui; Baraglioul, care îl însoţi până la gară, nu-l asculta cu 
prea multă atenţie. 

Fleurissoire intră la un negustor de cămăși ca să-și cumpere 
un guler tare, dar nu și-l puse imediat, de teamă de a nu-l face 
pe Julius, care stătea nerăbdător în faţa magazinului, să-l 
aștepte prea mult. 


— Nu-ţi iei nicio valiză? îl întrebă Julius. 

Fleurissoire ar fi vrut mult să treacă să-și ia șalul, lucrurile de 
toaletă și pe cele de dormit, dar cum putea să-i mărturisească 
lui Baraglioul că stătea pe via dei Vecchierelli. 

— O, pentru o noapte! spuse el repede. Şi nici nu mai avem 
timp să trecem pe la hotel. 

— De fapt, unde te-ai instalat? 

— În spatele Colisseului, răspunse Amédée, la întâmplare. 
Era ca și cum ar fi spus: sub poduri. 

Julius se mai uită o dată la el. 

— Ce om ciudat ești! 

Oare părea atât de ciudat? F/eurissoire își șterse fruntea de 
sudoare. Făcură, în tăcere, câţiva pași prin fața gării, unde 
ajunseseră. 

— Haide! trebuie să ne despărţim, zise  Barag!ioul, 
întinzându-i mâna. 

— Nu vii... n-ai vrea să vii cu mine? bâlbâi plin de teamă 
Fleurissoire. Nu știu de ce, dar parcă mi-e oarecum frică să plec 
singur... 

— Ai venit singur până la Roma. Ce-ar putea să ţi se 
întâmple? Scuză-mă că te părăsesc înainte de a ajunge la peron, 
dar vederea unui tren care pleacă îmi pricinuiește o tristeţe de 
nespus. Adio! Călătorie plăcută! Și mâine să-mi aduci la Grand 
Hotel biletul meu de întoarcere la Paris. 


hamal (it.) 
corect: grazie. 


1 
2 
3 Afara (it.). 


CARTEA A CINCEA 
LAFCADIO 


— There is only one remedy. One thing alone can cure us 
from being ourselves. 

— Yes, strictly speaking, the question is not how to get 
cured, but how to live.! 

Joseph CONRAD, Lord Jim 


După ce, prin intermediul lui Julius și ajutat de notar, Lafcadio 
intră în posesia rentei de patruzeci de mii de livre pe care 
răposatul conte /uste-Agenor de Baraglioul i-o lăsase, marea lui 
grijă a fost să facă în așa fel ca bogăţia lui să nu iasă la iveală 
prin nimic. 

„Poate că vei folosi farfurii de aur, își spuse el, dar vei mânca 
din ele aceleași mâncăruri.” 

Poate că încă nu știa că pentru el, de acum încolo, gustul 
mâncărurilor avea să se schimbe. Sau, cel puţin, cum găsea 
aceeași plăcere în a lupta împotriva poftei sau în a se lăsa pradă 
lăcomiei, acum, când nu mai era apăsat de nevoi, rezistenţa sa 
slăbea. Să o spunem de-a dreptul: având o natură aristocratică, 
nu îngăduise necesităţii să-i impună niciun gest pe care în 
prezent și l-ar fi permis, din răutate, din joc și din amuzamentul 
de a prefera plăcerea și nu interesul. 

Ascultând de dorința contelui, nu purtase doliu. Avusese de 
întâmpinat o situaţie groaznic de neplăcută când se dusese la 
furnizorii marchizului de Gesvres, ultimul său unchi, să-și pună 
la punct garderoba. Fiindcă spunea că vine din partea acestuia, 
croitorul scoase câteva facturi pe care marchizul neglijase să le 
plătească. Lui Lafcadio îi era silă de înșelătorii; se prefăcu 
imediat că tocmai a venit să achite notele și plăti cu bani gheaţă 
noile haine. Același lucru se întâmplă și la cizmar. Când să se 
ducă și la vânzătorul de cămăși, Lafcadio se gândi că-i mai 
prudent să se adreseze altuia. 

„Măcar de-aș ști adresa unchiului de Gesvres! Ce plăcere mi- 
ar face să-i trimit facturile să și le achite, se gândea Lafcaa!o. 
Sigur că m-ar dispreţui; dar sunt un Barag/ioul și, de acum 
încolo, pungașule de marchiz, te scot din inima mea”. 


Nimic nu-l reținea la Paris sau în altă parte; traversând /ta/ia, 
se îndrepta spre Brindisi, de unde se gândea să se îmbarce pe 
vreun Lloyd, spre Java. 

Singur în vagonul ce-l ducea departe de Roma, își aruncase 
pe genunchi, cu toate că era foarte cald, o pătură moale de 
culoarea ceaiului, pe care își ţinea mâinile cu mănuși cenușii, 
contemplându-le cu plăcere. Stofa suplă și buclată a costumului 
arăta o mare bunăstare; purta un guler înalt, ușor scrobit, ce-i 
lăsa gâtul liber; de sub guler ieșea o cravată subţire ca un 
șarpe, de culoarea bronzului, ce se potrivea de minune cu 
cămașa-i cu pliuri. Se simţea bine în pielea lui, în hainele lui, în 
mocasinii lui croiţi din aceeași piele de căprioară ca mănușile; în 
această închisoare moale, piciorul lui se putea întinde, cambra, 
simţea că trăiește. Pălăria de castor, lăsată pe ochi, îl despărţea 
de peisajul înconjurător; fuma o ţigară de ienupăr și-și lăsa 
gândurile să-i rătăcească în voie. 

Bătrâna, ce-mi arăta pe cer un nouraș alb, spunându-mi: nu o 
să plouă astăzi, acea bătrână căreia i-am purtat traista pe 
umerii mei sus pe culmea muntelui... (pentru propria-i plăcere, 
Lafcadio străbătuse în patru zile pe jos Apeninii, între Bologna și 
Florența, înnoptând la Covig/iajo) și pe care am îmbrăţișat-o; 
toate astea făceau parte din ceea ce părintele din Covig/iajo 
numea: fapte bune. Când i-am simţit pielea murdară și zbârcită 
sub degetul meu, la fel de bine aș fi putut s-o strâng de gâtcuo 
mână care să nu tremure... Ah! cum tot încerca să-mi scuture 
praful de pe guler, zicând: Figlio mio! Carino!2!... De unde îmi 
venea acea intensă bucurie atunci când, încă asudat, m-am 
întins pe un pat de mușchi, la umbra unui mare castan și am 
stat așa, fără să fumez? Simţeam că aș putea să îmbrăţișez 
întreaga omenire; sau poate s-o sugrum... Ce puţin lucru e viața 
omului! Simţeam că, dacă s-ar ivi vreun lucru care să ceară 
temeritate și îndrăzneală, mi-aş risca viaţa fără să stau pe 
gânduri! Totuși nu mă pot face alpinist sau aviator... Oare ce 
sfat mi-ar da mărginitul de Julius? Păcat că-i așa de nepriceput! 
Ce bine ar fi fost să am un frate! 

Bietul Julius! Sunt atât de mulţi oameni care scriu și atât de 
puţini care citesc! E sigur: citim din ce în ce mai puţin... dacă 
judec după mine, cum se spune. Treaba asta se va termina cu o 
catastrofă; o frumoasă și teribilă catastrofă. Tipăriturile vor fi 


aruncate peste bord; și ar fi o minune dacă cea mai bună nu s-ar 
întâlni pe fundul mării cu cea mai proastă. 

Dar curiozitatea mă îmboldește să știu ce-ar fi zis bătrâna 
dacă aș fi început să o strâng de... Ne putem imagina ce s-ar fi 
întâmplat dacă, dar rămâne întotdeauna un mic gol în care își 
face loc neprevăzutul. Niciodată nimic nu se petrece exact cum 
am fi crezut... Asta mă îndeamnă să acţționez... Facem atât de 
puţin!... «Tot ce poate fi să fie!» în felul acesta îmi explic eu 
Creaţiunea... Sunt îndrăgostit de ceea ce ar putea să fie... Dacă 
aș fi mare în Stat, aș da ordin să fiu închis. 

Nu-i prea interesantă corespondenţa acestui domn Gaspard 
Flamand pe care m-am dus s-o cer la post-restant în Bo/ogna, 
spunând că-i a mea. Nicio scrisoare nu merita strădania de a-i fi 
trimisă. 

Dar, Doamne! în viaţă întâlneşti atât de puţini oameni cărora 
ai dori să le umbli în valiză!... Și totuși puţini sunt cei de la care, 
cu un anumit cuvânt sau gest, nu poţi obţine o reacţie ciudată! 

Ce frumoasă colecţie de marionete! Dar firele sunt prea 
vizibile! Pe străzi nu întâlneşti decât ţopârlani. Vă întreb: un om 
de calitate ca Lafcadio poate să ia în serios această farsă?... 
Hai! să ne strângem bagajele; a venit vremea! Să pornim 
repede spre o altă lume; să părăsim Europa, lăsând pe pământ 
urma adâncă a călcâiului nostru!... Dacă mai există prin adâncul 
pădurilor din Borneo vreun antropopitec întârziat, voi merge 
acolo să descopăr resursele unei posibile umanități!... Aș fi vrut 
să-l revăd pe Protos. Sunt sigur că a luat-o spre America. 
Spunea că nu are stimă decât pentru barbarii din Chicago... 
Pentru gusturile mele, acești lupi n-au prea mult farmec: eu sunt 
o specie felină. Dar s-o lăsăm baltă. 

Blândul preot din Cavig/iajo nu părea că vrea să-l corupă pe 
copilul cu care vorbea. Cu siguranţă îl avea în grijă. Mi-ar fi 
plăcut să mi-l fac prieten; nu pe preot, Doamne ferește! ci pe 
copil - ce frumoși ochi ridica spre mine! Privirile lui le căutau pe 
ale mele cu neliniștea cu care ale mele le căutau pe ale lui; dar 
îmi luam repede privirile de la el... Nu era mai mic decât mine 
cu mai mult de cinci ani. Da: avea între paisprezece și 
șaisprezece ani, nu mai mult... Ce eram la vârsta lui? Un 
stripling? plin de poftă de viaţă, pe care aș vrea să-l întâlnesc 
astăzi; cred că m-aș fi plăcut foarte mult... Faby, la început, era 
tulburat de faptul că simţea că-i îndrăgostit de mine; a făcut 


bine că i-a mărturisit mamei: după asta sufletul lui s-a mai 
liniștit. Dar cât de tare mă enerva reținerea lui!... Când, mai 
târziu, în Aurès, sub cort, i-am spus toate astea, am râs amândoi 
cu poftă... Mi-ar plăcea să-l revăd acum; îmi pare rău că a murit. 
Dar s-o lăsăm baltă. 

Adevărul e că speram să nu-i fiu pe plac preotului. Mă 
gândeam ce-aș putea să-i spun mai neplăcut, dar nu i-am spus 
decât lucruri frumoase... Cât de greu izbutesc să nu par 
seducător! Şi totuși nu pot să mă mânjesc cu coajă de nucă pe 
față, cum mă sfătuia Carola, și nici să mănânc usturoi... Ah! să 
nu mă mai gândesc la biata fată! li datorez cele mai banale 
plăceri pe care le-am trăit. O, dar de unde s-a ivit acest bătrâne! 
ciudat? 

Era Amédée Fleurissoire, care tocmai intrase pe ușă. 

Fleurissoire călătorise singur în compartiment până la staţia 
Frosinone. Din această staţie se urcase în vagon un italian între 
două vârste, care se așezase lângă el și începuse să-l privească 
cu un aer atât de întunecat, încât F/eurissoire se gândi să 
părăsească pe dată locul. 

Intră în compartimentul învecinat, atras de farmecul tineresc 
al lui Lafcadio. 

„Ah! Ce băiat drăguţ! e încă aproape un copil, se gândi el. E 
desigur, în vacanţă. Cât de bine e îmbrăcat! Are o privire atât de 
naivă! Ce bine că pot să am încredere în cineva și să scap de 
bănuieli! Dacă ar ști franceza, mi-ar plăcea să vorbesc cu el”. 

Se așeză în faţa lui, într-un colț, aproape de ușă. Lafcadio își 
ridică ușor borul pălăriei și începu să-l fixeze cu o privire 
întunecată, în aparenţă indiferentă. 


„Ce-ar putea fi comun între mine și această pocitanie 
murdară? se gândea el. S-ar zice că se crede mare șmecher. De 
ce oare îmi zâmbește așa? Și-o fi închipuind că o să-l iau în 
braţe! Dar poate că mai sunt femei care să-i alinte pe acești 
bătrâni!... Cred c-ar fi foarte mirat să afle că știu să citesc 
curent, de-a-ndoaselea sau prin transparenţă, de pe dosul 
paginii, din oglindă sau de pe sugativă, atât slovele scrise, cât și 
cele tipărite; mi-au trebuit trei luni de studiu și doi ani de 
ucenicie; și asta de amorul artei. Cadio, micuțul meu, să ispitim 
soarta și să vedem ce hram poartă ăsta. Dar cu ce să încep?... 


A! O să-i ofer niște... Fie că primește, fie că nu, o să vedem ce 
limbă vorbește”. 

— Grazio! Grazio! zise Fleurissoire, refuzând. 

„Nu-i nimic de făcut cu individul ăsta. Să dormim!”, își spuse 
în sinea lui Lafcadio și, lăsându-și pălăria pe ochi, încercă să 
transforme în vis o amintire din tinereţe: 

Se revede pe sine, pe vremea când i se spunea Cadio, în acel 
castel îndepărtat din Carpaţi, unde au locuit, mama lui și cu el, 
timp de două veri, în tovărășia lui Baldi italianul și a prinţului 
Wladimir Bielkowski. Camera lui se afla la capătul unui coridor; e 
primul an când se culcă departe de mama lui... Clanţa de 
aramă, de la ușă, de forma unui cap de leu, este prinsă cu un 
cui gros... Ah! cu câtă precizie își amintește fiecare senzaţie!... 
Într-o noapte este trezit brusc din somnul cel mai adânc și i se 
pare că visează când îl vede la capătul patului pe unchiul 
Wladimir, acesta îi apare ca într-un coșmar, mai uriaș ca de 
obicei, drapat într-un caftan larg, de culoare ruginie, cu 
mustățţile căzute și având pe cap o extravagantă căciulită de 
noapte, ţuguiată ca un turban persan, care parcă nu se mai 
sfârșește. Tine în mână o lampă pe care o pune pe masă, 
aproape de pat, lângă ceasul lui Cadio, împingând ușor un sac 
cu bile. Primul gând al lui Cadio este că mama lui e moartă sau 
bolnavă; tocmai se pregătea să-l întrebe pe Bie/kowski, când 
acesta își pune un deget pe buze și îi face semn să se scoale. 
Copilul își îmbracă repede halatul de baie, pe care unchiul l-a 
luat de pe speteaza unui scaun și i l-a întins, cu aerul că nu 
glumește. Dar Cadio are atâta încredere în Wladi, încât nu-i e 
frică nici măcar o singură clipă; își pune papucii și îl urmează, 
foarte uimit de comportamentul unchiului și, ca întotdeauna, cu 
o mare dorinţă de a se distra. 

les pe coridor, Wladimir înaintează, grav și misterios, ţinând 
lampa cât mai departe, în faţa lui; ca și cum ar împlini un ritual 
sau ar urma o procesiune; Cadio se clatină puţin, căci e beat de 
vise; dar, curând, curiozitatea îi limpezește mintea. In faţa ușii 
de la camera mamei lui, se opresc o clipă să asculte dacă nu se 
aude vreun zgomot: niciunul; întreaga casă e cufundată în 
somn. Ajunși pe palier, aud sforăitul unui servitor a cărui cameră 
dă spre podul casei. Coboară. Wladi calcă pe trepte fără să facă 
niciun zgomot; la cea mai mică scârţâitură se întoarce spre el cu 
un aer atât de furios, încât Cadio de-abia își poate stăpâni râsul. 


Îi arată o treaptă, făcându-i semn s-o sară; face totul cu atâta 
seriozitate, de parcă i-ar pândi vreo primejdie. Cadio nu-și strica 
plăcerea întrebându-se dacă aceste precauţii sunt necesare, ca 
și de altfel, tot ceea ce fac; intră în joc și, alunecând de-a lungul 
rampei, trece de treaptă... Jocul lui W/aai i se pare atât de 
amuzant, încât ar trece și prin foc ca să-l urmeze. Când ajung la 
parter, pe penultima treaptă, se așază amândoi jos ca să-și 
tragă sufletul; Wadi dă din cap și scoate un fel de suspin, ca și 
cum ar zice: Ah! bine c-am scăpat! Pornesc din nou. Câte 
precauţii trebuie să ia în faţa ușii salonului! Lampa pe care o 
ţine Cadio luminează încăperea în chip atât de ciudat, încât 
copilul de-abia o poate recunoaște; i se pare nesfârșită; o rază 
de lună se strecoară prin jaluzele; totul e scăldat într-o liniște 
supranaturală, de parcă te-ai afla pe un heleșteu unde va fi 
aruncată, în taină, o plasă de prins pește; Cadio recunoaște 
toate lucrurile; toate sunt la locul lor, dar, pentru prima oară, le 
înţelege ciudăţenia. 

Wladi se apropie de pian, îl întredeschide și mângâie cu 
vârful degetului câteva clape, care răspund abia auzit. Deodată, 
capacul pianului cade, făcând un zgomot asurzitor (Lafcadio 
tresare și acum, gândindu-se la el). Wadi se repede la lampă, o 
stinge și apoi se prăbușește într-un fotoliu; Cadio se strecoară 
sub o masă; amândoi stau așa, mult timp, în întuneric, fără să 
facă vreo mișcare, la pândă... dar nu se aude nimic; în casă totul 
e nemișcat; în depărtare, un câine latră la lună. Cu mișcări 
încete, W/adi face puţină lumină. 

Cu ce aer ciudat întoarce cheia de la bufetul din sufragerie! 
Copilul știe bine că totul nu-i decât un joc, dar unchiul pare că a 
intrat în el de-a binelea. Trage aerul pe nas ca și cum arvrea să 
adulmece și să vadă ce anume miroase mai ademenitor; ia o 
sticlă de tokay și pune vinul în două pahare mici, în care 
urmează să-și înmoaie biscuiţii; cu degetul pe buze, îl invită pe 
Cadio să ciocnească cu el; cristalul scoate un sunet abia 
perceptibil... Apoi, Wadi se străduiește să pună totul în ordine; 
împreună cu Cadio, spală paharele în ligheanul din bucătărie, le 
șterge, astupă din nou sticla de vin, închide cutia cu biscuiţi, 
strânge cu grijă firimiturile și aruncă o ultimă privire în dulap, ca 
să vadă dacă totul e la locul lui... Ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 


Wladi îl însoțește pe Caagio până în camera sa și apoi pleacă, 
salutându-l adânc. Cadio adoarme din nou, iar a doua zi se va 
întreba dacă totul nu va fi fost decât un vis. Ciudat joc pentru un 
copil! Ce-ar fi gândit despre asta /u/ius?... 


Cu toate că stă cu ochii închiși, Lafcadio nu doarme, nu 
izbutește să doarmă. 

„Bătrânelul pe care îl simt lângă mine crede că eu dorm, se 
gândea el. Dacă mi-aș întredeschide ochii, l-aș vedea cum mă 
privește. Protos pretindea că este foarte greu să te prefaci că 
dormi, fiind în același timp atent la ce se întâmplă în jur; el se 
străduia să recunoască somnul fals după tremurătura ușoară a 
pleoapelor... pe care eu, în această clipă, mi-o stăpânesc. Chiar 
și Protos s-ar fi putut da de gol”. 

Soarele apusese; ultimele raze scânteietoare, pe care 
Fleurissoire le contempla cu emoție, deveneau din ce în ce mai 
slabe. Pe neașteptate, din plafonul boltit al vagonului, ţâșni 
lumina; era o lumină prea brutală ce contrasta puternic cu 
dulcea lumină a crepusculului; și de teamă să nu tulbure somnul 
vecinului său, F/eurissoire întoarse comutatorul: compartimentul 
nu se cufundă în întuneric căci acest gest nu făcu decât să 
îndrepte curentul electric de la becul central din plafon spre un 
bec mic, cu lumină albăstruie. Dar, după părerea lui F/eurissoire 
acest beculeţ albăstrui răspândea și el prea multă lumină; mai 
întoarse o dată comutatorul; beculeţul se stinse, dar se 
aprinseră pe dată, două aplice laterale, mai supărătoare chiar și 
decât becul din centru; întoarse încă o dată comutatorul și 
beculeţul se aprinse din nou; se opri aici. 

„Oare a terminat să se joace cu lumina? se gândea Lafcadio 
nerăbdător. Oare ce face acum? (Nu, n-o să deschid ochii.) S-a 
ridicat... Oare e atras de valiza mea? Bravo! Şi constată că 
valiza e deschisă. Dat fiind că am pierdut cheia, a fost o prostie 
să-mi comand la Milano o închizătoare complicată pe care hoţii 
mi-au forţat-o la Bologna! Un lăcăţel se poate măcar înlocui... 
Dracu' să mă ia! Oare își scoate haina? Să mă uit, totuși”. 

Fără să dea vreo atenţie valizei lui Lafcadio, Fleurissoire, 
muncindu-se cu noul său guler fals, își scosese haina, ca să-l 
poată încheia mai ușor; dar acesta, scrobit și tare ca o bucată 
de carton, rezista tuturor strădaniilor sale. 


„Nu pare prea fericit, își zicea în sinea sa Lafcadio. Cred că 
are vreun buboi sau cine știe ce boală ascunsă. O să-l ajut! N-o 
să reușească singur...” 

Totuși reuși! gulerul se supuse în cele din urmă și acceptă 
nasturele. F/eurissoire își lua cravata de pe perniţa unde și-o 
pusese, alături de pălărie, de haină și de manșete și, apropiindu- 
se de ușa compartimentului, încercă, precum Narcis în apă, să-și 
vadă chipul care se proiecta pe peisajul ce se zărea prin geam. 
„Nu vede bine”. 

Lafcadio aprinse lumina. Trenul trecea de-a lungul unui deal, 
ce se vedea prin geam, luminat fiind de razele proiectate de 
fiecare compartiment; totul apărea ca un șir de pătrate 
luminoase ce dansau de-a lungul drumului și se deformau pe 
rând, în funcţie de fiecare accident de teren. În mijlocul unuia 
dintre ele se zărea dansând umbra grotescă a lui F/eurissoire; 
celelalte pătrate erau goale. 

„Cine să mă vadă, se gândea Lafcadio. Aici, lângă mâna mea, 
sub mâna mea se află această dublă închizătoare pe care pot s- 
o deschid cu ușurință; portiera s-ar deschide dintr-o dată, și el s- 
ar prăbuși cu faţa înainte; ar fi de-ajuns să-l împing ușor; ar 
cădea în noapte ca o masă informă; nici măcar nu s-ar auzi 
vreun strigăt... Şi mâine voi fi în drum spre insule!... Cine ar 
putea să afle?” 

Işi pusese cravata, își făcuse nodul; acum F/eurissoire își lua 
o manșetă și și-o potrivea la încheietura mâinii drepte; și, în 
timp ce făcea asta, privea cu atenţie o fotografie ce era așezată 
deasupra locului unde stătuse (una dintre cele patru ce 
împodobeau compartimentul) și care reprezenta un palat la 
marginea mării. 

„O crimă gratuită, continuă Lafcadio: ce grea treabă pentru 
poliţie! La  urma-urmelor, oricine dintr-un compartiment 
învecinat poate să observe că se deschide o portieră și să vadă 
o umbră făcând un salt spre acest taluz. E bine că măcar 
perdelele de la culoar sunt trase... Nu atât evenimentele îmi 
ațâță curiozitatea, cât propria mea comportare. Te poţi crede în 
stare de orice, dar, când trebuie să treci la faptă, dai înapoi... Ce 
mare e distanţa dintre imaginaţie și faptă! Și, ca la șah, nu mai 
ai dreptul să revii asupra mișcării. Dar dacă ai putea prevedea 
toate riscurile, jocul și-ar pierde orice interes!... Între a-ţi 


închipui o faptă și... la te uită! Taluzul se sfârșește. Cred că ne 
aflăm pe un pod; peste un nu...” 

Pe geamul acum negru, imaginile apăreau mai clar. 
Fleurissoire se aplecă pentru a-și îndrepta cravata. 

„Aici, sub mâna mea, este această dublă închizătoare... 
acum, cât e distrat și privește departe în faţa lui... hai, deschide 
odată, ce Dumnezeu! e mai ușor decât aș fi crezut. Dacă pot să 
număr până la doisprezece, fără să mă grăbesc, înainte de a 
vedea vreo lumină pe câmp, tipul e salvat. Incep: unu; doi; trei; 
patru (rar! rar!) cinci, șase; șapte; opt; nouă... zece; iată o 
lumină!...” 


Fleurissoire nu scoase niciun strigăt. Îmbrâncit de Lafcadio, și 
în faţa prăpastiei ce se căsca în faţa lui, făcu o mișcare amplă, 
încercând să se ţină de ceva ca să nu cadă; se agăţă cu mâna 
stângă de cadrul neted al portierei, în timp ce, pe jumătate 
întors, își aruncă mâna dreaptă cu putere, spre spate, pe 
deasupra lui Lafcadio; cea de-a doua manșetă, pe care tocmai 
și-o potrivea, se rostogoli sub banchetă, până la cealaltă 
extremitate a vagonului. Lafcadio simţi o gheară în ceafă, lăsă 
capul în jos și-i dădu un al doilea brânci, mai hotărât decât 
primul; unghiile îi zgâriară gulerul; și F/eurissoire, negăsind 
altceva de care să se agate, se prinse cu disperare de pălăria lui 
din păr de castor, pe care, în cădere, o luă cu el. 

„Acum am nevoie de sânge rece, își zise Lafcadio. Să nu 
trântesc portiera: s-ar putea auzi alături”. 

O trase spre el, luptându-se cu vântul, și apoi o închise încet. 

„Mi-a lăsat oribila lui pălărie turtită; cu o lovitură de picior o 
s-o trimit după el; dar mi-a luat-o pe-a mea și îi ajunge. Am fost 
foarte precaut când i-am scos iniţialele!... Pe căptușeală se află 
însă eticheta pălărierului căruia nu i se comandă în fiecare zi 
pălării din păr de castor... Dar asta e... S-ar putea crede că e un 
accident... Nu, pentru că am închis portiera... Să opresc trenul? 
... Hai, hai! Cadio, fără retușuri: totul este așa cum ţi-ai dorit. 

O dovadă că sunt complet stăpân pe mine: mă voi uita mai 
întâi în liniște la fotografia pe care bătrânul o privea mai 
adineauri... Miramar! N-am nicio poftă să merg să văd locul 
ăsta... Dar aici nu-i aer”. 

Deschise fereastra. 


„Animalul m-a zgâriat... sângerez... M-a zgăriat tare. Să pun 
puţină apă pe rană; toaleta se află la capătul coridorului, la 
stânga. Să-mi mai iau o batistă”. 

Dădu jos valiza din plasa ce se găsea deasupra lui, o așeză 
pe perna banchetei, în locul unde stătuse mai înainte, și o 
deschise. 

„Dacă mă încrucișez cu cineva pe coridor, o să fiu foarte 
calm... Nu, nu-mi bate inima mai tare. Haide!... A! uite haina lui; 
o pot ascunde, cu ușurință, sub a mea. În buzunar sunt niște 
hârtii: o să am ce face în timpul drumului”. 

Lafcadio atârnă în cuierul din closetul unde se închisese o 
biată haină tocită, de culoare brun-gălbuie, dintr-o stofă subţire, 
aspră și banală, ce-i făcea silă; apoi, aplecat deasupra chiuvetei, 
începu să se cerceteze în oglindă. 

Pe gât, în două locuri, avea niște zgârieturi destul de urâte; o 
dungă roșie pornea de la spate, din ceafă, și, luând-o spre 
stânga, se pierdea sub ureche; o alta, mai scurtă, o jupuitură 
zdravănă, se afla la doi centimetri mai sus de cealaltă și urca 
drept spre ureche, pe care o atinsese, rupându-i puţin lobul. 
Urechea sângera; dar mai puţin decât se temuse; în schimb 
durerea, pe care nu o simţise la început, devenea tot mai 
puternică. Muie batista în chiuvetă, își șterse sângele și apoi 
spălă batista. 

„Nu sângerează nici cât să-mi păteze gulerul, se gândi el în 
timp ce se privea în oglindă; totul e în ordine”. 

leși; chiar atunci, locomotiva șuieră; un șir de lumini se văzu 
prin geamul de la closet. Era Capua. Să coboare la această 
staţie atât de apropiată de locul accidentului, și să-și ia pălăria 
din par de castor... acest gând i se ivi în minte, ameţitor. Îi 
părea tare rău după pălăria lui suplă, ușoară, mătăsoasă, ce-i 
ţinea cald și totodată răcoare, neșifonabilă și de o eleganţă atât 
de discretă. Totuși nu asculta niciodată de dorinţele lui până la 
capăt și nu-i plăcea să-și cedeze nici chiar sieși. Dar, mai presus 
de orice, avea oroare de nehotărăre; păstra de mulţi ani, ca pe 
un fetiş, zarul de la un joc de table pe care, pe vremuri, i-l 
dăduse Baldi; îl purta mereu asupra lui; îl avea aici, în buzunarul 
de la vestă. „Dacă-mi cade șase, își spuse el scoțând zarul, 
cobor!”. Dădu cinci. 

„Totuși cobor. Repede! haina nenorocitului ăluia!... Acum 
valiza mea...” 


Alergă în compartiment. 

Ah! cât de inutilă pare orice exclamaţie în fața ciudăţeniei 
unor fapte! Cu cât întâmplarea e mai surprinzătoare, cu atât 
relatarea mea va fi mai simplă. O voi spune deci de-a dreptul: 
când Lafcadio intră în compartiment să-și ia valiza, aceasta nu 
mai era aici. 

La început crezu că s-a înșelat și ieși din nou pe culoar... Dar, 
nu! ăsta era compartimentul unde stătuse el. lată vederea ce 
înfățișa Miramanul... dar ce se întâmplase?... Se năpusti la 
fereastră și crezu că visează: pe peronul gării, încă nu prea 
departe de tren, valiza lui se îndepărta încetișor, dusă de un 
bărbat puternic, ce mergea cu pași mici. 

Lafcadio vru să sară din tren; în timp ce deschidea portiera, 
haina brun-gălbuie îi căzu la picioare. 

„Drace! încă puţin și ajung la închisoare! Totuși, dacă 
hoţomanul ăsta s-ar gândi că aș putea să fug după el, ar merge 
mai repede. O fi văzut ceva?...” 

Cum stătea aplecat înainte, o picătură de sânge îi șiroi de-a 
lungul obrazului. „Dă-o dracului de valiză! Zarul a avut dreptate: 
nu trebuie să cobor aici”. 

Închise din nou portiera și se așeză pe locul lui. 

„N-am niciun fel de acte în valiză; iar lenjeria nu are 
monogramă; ce risc? Dar n-are importanţă: trebuia să mă 
îmbarc cât mai repede; va fi poate mai puţin amuzant; dar, cu 
siguranţă, mult mai înţelept”. 

Trenul porni. 

„Nu-mi pare rău atâta după valiză... cât după pălărie, pe care 
tare mult aș fi vrut s-o găsesc... Dar să nu mă mai gândesc la 
asta!” 

Își umplu pipa, o aprinse și apoi, băgându-și mâna în 
buzunarul interior de la cealaltă haină, scoase repede de aici o 
scrisoare de la Amica, un carnet emis de agenția Cook și un plic 
din hârtie proastă, pe care îl deschise. 

„Trei, patru, cinci, șase hârtii de câte o mie! Pe oamenii 
cinstiți nu-i interesează așa ceva”. 

Puse banii în plic și plicul în buzunarul hainei. 

Dar când, după o clipă, se uită cu atenţie la carnetul Cook, 
Lafcadio înmărmuri. Pe prima foaie era scris numele lui Julius de 
Baraglioul. 


„Oare mi-am pierdut minţile? își spuse el. Ce legătură poate 
să aibă cu Ju/ius?... să fie un bilet furat?... nu; nu-i cu putinţă. E, 
fără îndoială, împrumutat. Drace! Poate c-am nimerit peste cine 
nu trebuie... bătrânii ăștia sunt mai legaţi între ei decât ai 
crede...” 

Apoi, tremurând de curiozitate, deschise scrisoarea de la 
Amica. Totul i se părea foarte ciudat; îi era greu să-și 
concentreze atenţia; nu izbutea să priceapă ce înrudire sau 
relaţie exista între Julius și acest bătrân, dar înţelese cel puţin 
un lucru: că Julius se afla la Roma. Intr-o clipă, hotărârea lui fu 
luată; îl cuprinse o mare dorinţă de a-și revedea fratele și o 
curiozitate neînfrânată de a vedea efectul pe care îl va avea 
fapta lui asupra acestui om calm și logic: 

„Gata! în seara asta dorm la Neapole; îmi scot cufărul și 
mâine mă întorc la Roma cu primul tren. Nu-i deloc înţelept, dar 
e poate ceva mai amuzant”. 


La Neapole, Lafcadio se instală într-un hotel de lângă gară; 
avu grijă să-și ia cu el cufărul, pentru că un călător fără bagaje 
dă de bănuit și pentru că nu trebuia să atragă în vreun fel 
atenţia asupra lui; apoi alergă să-și cumpere cele câteva obiecte 
de toaletă de care avea nevoie și o pălărie care să înlocuiască 
oribila canotieră (de altfel, îi era strâmtă) pe care i-o lăsase 
Fleurissoire. Voia să cumpere și un revolver, dar fu nevoit să 
amâne această cumpărătură pentru a doua zi, căci era ora de 
închidere a magazinelor. 

Trenul pe care intenţiona să-l ia a doua zi pleca devreme; 
urma să ajungă la Roma la prânz... 

Avea de gând să nu se ducă la Julius decât după ce „crima” 
va fi fost comentată în ziare. Crima! Acest cuvânt i se părea mai 
curând ciudat; iar termenul de criminal, aplicat lui, i se părea cu 
totul impropriu. Îl prefera pe cel de aventurier, cuvânt la fel de 
suplu ca și pălăria lui din păr de castor, căreia îi putea aranja 
borul după plac. 

Ziarele de dimineaţă nu vorbeau încă despre aventură. Le 
aștepta cu răbdare pe cele de seară, grăbit să-l revadă pe Julius 
și să simtă că începe jocul; precum un copil care se joacă de-a 
v-aţi ascunselea și care - bineînţeles - nu vrea să fie descoperit, 
dar vrea, în schimb, să fie căutat, se plictisea așteptând. Era 


cuprins de-o stare nedeslușită, pe care nu o cunoscuse până 
atunci; iar oamenii cu care se întâlnea pe stradă i se păreau 
foarte mediocri, nesuferiţi și urâţi. 

Seara, cumpără de la un vânzător ambulant de ziare de pe 
Corso un număr din Corriere; apoi intră într-un restaurant, dar 
dintr-un fel de sfidare și ca să-și ațâțe dorinţa, se sili întâi să 
mănânce, lăsând ziarul împăturit, așezat acolo, lângă el, pe 
masă; apoi ieși din restaurant și, luând-o din nou pe Corso, se 
opri la lumina unei vitrine, deschise ziarul și, pe pagina a doua, 
citi titlul unuia dintre articolele ce prezentau fapte diverse: 


CRIMĂ, SINUCIDERE... sau ACCIDENT 
Apoi citi articolul, pe care îl dau aici în traducere: 


În gară la Neapole, funcționarii de la Compania de Căi Ferate 
au găsit în trenul ce venea de la Roma, în plasa de bagaje dintr- 
un compartiment de clasa întâi, o haină de culoare închisă, în 
buzunarul interior al hainei se afla un plic galben, deschis, ce 
conținea șase hârtii de câte o mie de franci, în buzunar nu mai 
era nicio altă hârtie care să permită identificarea proprietarului 
hainei. Dacă e vorba de o crimă, este foarte greu de explicat de 
ce o sumă atât de importantă a fost lăsată în haina victimei - 
oricum, asta arată că mobilul crimei nu a fost furtul. 

In compartiment nu se văd urmele vreunei lupte; dar, sub 
banchetă, s-a găsit o manșetă cu un buton dublu, reprezentând 
două capete de pisică; butonii, legați între ei printr-un lănțișor 
de argint aurit, erau făcuți dintr-un cuarț semitransparent, un 
agat translucid cu reflexe, piatră numită de bijutieri piatră de 
lună. 

Se fac cercetări de-a lungul întregului traseu. 


Lafcadio mototoli ziarul. 

„Doamne! Numai butonii Carolei mai lipseau! Bătrânul ăsta 
este o adevărată întretăiere de drumuri!” 

Întoarse pagina și văzu scris, la știrile de ultimă oră: 


RECENTISIM, 
PE TRASEU S-A GĂSIT UN CADAVRU 


Fără să mai citească ce scria în continuare, Lafcadio alergă la 
Grand Hotel. 

Puse într-un plic cartea sa de vizită, pe care erau scrise 
cuvintele: 


LAFCADIO WLUIKI 
Vrea să știe dacă contele Julius de Baraglioul mai are nevoie 
de un secretar. 


Şi îl transmise destinatarului. 

Un valet veni să-l ia din holul hotelului, îl conduse de-a lungul 
coridorului și îl introduse în apartamentul contelui. 

Dintr-o ochire, Lafcadio văzu, într-un colţ al camerei, ziarul 
Corriere della Sera. Pe masă, în mijlocul camerei, se afla o sticlă 
mare și destupată, cu o apă de colonie ce răspândea în toată 
încăperea un parfum puternic. Julius îl primi cu braţele deschise. 

— Lafcadio! Prietene... ce fericit sunt că te văd! 

Se agita și își scutura părul vâlvoi; i se părea că s-a dilatat; 
ţinea în mână o batistă cu puncte negre și își făcea vânt cu ea. 
Ești poate omul pe care mă așteptam cel mai puţin să-l văd 
astăzi; dar cel cu care, în seara asta, aș fi vrut cel mai mult să 
stau de vorbă... Doamna Carola ţi-a spus că sunt aici? 

— Ce întrebare ciudată! 

— Da! am întâlnit-o... De altfel, nu sunt sigur că ea m-a 
văzut. 

— Carola! E la Roma? 

— Nu știai? 

— Acum am venit din Sicilia și ești prima persoană din oraș 
pe care o întâlnesc. Nu ţin s-o văd. 

— Mi-a părut foarte drăguță. 

— Nu ești prea pretenţios. 

— Vreau să spun: e mai bine decât la Paris. 

— E un exotism, dar dacă ai chef de asta... 


— Lafcadio, asemenea vorbe n-au ce căuta între noi... Julius 
vru să-și ia un aer sever, dar nu izbuti să facă decât o grimasă; 
apoi continuă: 

— Vezi că sunt foarte agitat. Mă aflu într-un moment de 
cotitură. Simt că-mi ia mintea foc și că mă cuprinde un fel de 
ameţeală. De trei zile de când sunt la Roma, chemat aici la un 
congres de sociologie, trăiesc tot felul de surprize. Ultima este 
sosirea ta... Nu mai știu ce-i cu mine. 

Mergea de colo-colo, cu pași mari; apoi se opri în faţa mesei, 
luă sticla de colonie, vărsă din ea pe batistă și și-o puse pe 
frunte în chip de compresă. 

— Tinere prieten... îmi permiţi să te numesc astfel... Cred că 
știu cum îmi voi scrie noua mea carte! Felul, deși cam exagerat 
în care mi-ai vorbit, la Paris, despre Aerul Înălțimilor mă face să 
presupun că asta te va interesa. 

Schiţă o mișcare de dans; batista îi căzu de pe frunte pe jos; 
Lafcadio se grăbi s-o ridice și, în timp ce stătea aplecat, simţi 
cum Julius îi pune mâna ușor pe umăr, întocmai cum făcuse și 
bătrânul Juste-Agénor. Lafcadio se ridică, zâmbind. 

— Te cunosc de atât de puţin timp, spuse Julius; și totuși, în 
seara asta, nu mă pot împiedica să nu-ţi vorbesc ca unui... 

Se opri. 

— Te ascult ca pe un frate, domnule de Barag/iou/, zise 
Lafcadio cu îndrăzneală, de vreme ce-mi faci această invitaţie. 

— Vezi dumneata, Lafcadio, în mediul în care trăiesc la Paris, 
printre toţi cei pe care îi frecventez; oameni de lume, oameni ai 
Bisericii, literați, academicieni, nu găsesc, de fapt, cu cine să 
stau de vorbă. Vreau să spun că nu am cui să-i mărturisesc noile 
gânduri ce mă frământă. Căci trebuie să-ţi spun că, de la prima 
noastră întâlnire, punctul meu de vedere s-a schimbat complet. 

— Cu atât mai bine! zise Lafcadio cu obrăznicie. 

— Dumneata, care nu ești de meserie, nu-ţi poţi închipui în 
ce măsură o etică greșită împiedică libera dezvoltare a facultăţii 
de creaţie. lată de ce romanul la care mă gândesc acum e cu 
totul altfel decât cele din trecut. Logica și consecvenţa pe care 
le ceream de la personajele mele mi-o impuneam mai întâi mie 
însumi, pentru a o putea realiza la ele; și lucrul ăsta nu era 
firesc; preferăm să trăim prefăcându-ne, decât să semănăm cu 
ceea ce am crezut mai întâi a fi adevăratul nostru portret: e 


absurd; și, procedând astfel, riscăm să stricăm tot ce-i mai bun 
în noi. 

Lafcadio continua să surâdă, așteptând să vadă ce va urma, 
și se distra recunoscând în opiniile lui Julius efectul întârziat al 
vorbelor pe care i le spusese el la prima lor întâlnire. 

— Ce-aș putea să-ți mai spun, Lafcadio? Acum, pentru prima 
oară, văd în faţa mea câmpul liber... înţelegi ce înseamnă 
aceste cuvinte: câmpul liber?... îmi spun că și până acum el era 
liber și că este liber mereu, dar că până azi nu l-am văzut astfel 
doar din pricina unor considerente ce ţineau de carieră, de 
public și de niște judecători ingraţi, de la care poetul își așteaptă 
răsplata în zadar. De acum încolo, nu mai aștept nimic de la 
nimeni; aștept totul doar de la mine însumi; aștept totul de la 
acest om sincer, căruia îi pot cere orice; căci acum simt că 
există în mine cele mai ciudate puteri. Și fiindcă nu-i vorba 
decât de realizarea lor pe hârtie, îndrăznesc să le las să se 
desfășoare. 

Și, ca și cum s-ar fi simţit sufocat de noi gânduri, respira 
adânc, își îndrepta umerii și își ridica omoplaţii de parcă ar fi 
vrut să-i folosească drept aripi. Apoi continuă abia deslușit și cu 
o voce mai scăzută: 

— Și pentru că domnii de la Academie nu mă vor, mă 
pregătesc să le dau toate motivele ca să nu mă admită printre 
ei; căci până acum asemenea motive n-au existat. Niciunul. 

In timp ce spunea apăsat aceste ultime cuvinte, vocea îi 
deveni brusc ascuţită; se opri și apoi zise, mai calm. 

— lată la ce mă gândesc... Mă asculţi? 

— Cu toată fiinţa mea, spuse Lafcadio, continuând să râdă. 

— Și mă urmărești? 

— Până în infern. 

Julius îşi stropi din nou batista cu colonie și se așeză într-un 
fotoliu; Lafcadio se așeză în faţa lui, călare pe un scaun. 

— E vorba despre un tânăr din care vreau să fac un criminal. 

— Nu văd în asta nicio greutate. 

— Ei, ce știi tu, spuse Julius, care era de părere că nu-i ușor 
deloc. 

— Dar, ca romancier, cine te poate împiedica? Şi, din 
moment ce-i vorba de a imagina, cine te poate împiedica să-ţi 
imaginezi tot ce vrei? 


— Cu cât lucrurile pe care le imaginez sunt mai ciudate, cu 
atât trebuie să le explic și să le motivez mai bine. 

— Nu-i greu să găsești motive de crimă. 

— Desigur... dar tocmai asta nu vreau. Nu vreau ca această 
crimă să aibă vreun motiv; mi-e de ajuns să motivez criminalul. 
Da; vreau să-l aduc în stare de-a comite o crimă gratuită; de a 
dori să facă o crimă cu totul lipsită de motive. 

Lafcadio începu să asculte cu mai multă atenţie. 

— Să presupunem că-i un adolescent; vreau ca după asta să 
se recunoască eleganța naturii sale; să acţioneze mai mult din 
joacă și să aleagă totdeauna plăcerea și nu interesul. 

— Poate că nu-i ceva prea obișnuit..., îndrăzni să spună 
Lafcadio. 

— Nu-i așa? exclamă încântat Julius. Să mai adăugăm și 
faptul că-i face plăcere să se controleze... 

— Până la disimulare. 

— Să-i insuflăm dragostea faţă de risc. 

— Bravo! spuse Lafcadio, din ce în ce mai amuzat: lar dacă 
mai știe și să aplece urechea la ce-i spune demonul curiozităţii, 
socotesc că omul dumitale are tot ce-i trebuie. 

Și tot sărind și depășindu-se unul pe celălalt în idei 
îndrăzneţe, păreau că se joacă. 

JULIUS : Mai întâi îl văd exersându-se și devenind neîntrecut 
în tot felul de pungășii mărunte. 

LAFCADIO : M-am întrebat de nenumărate ori cum de nu se 
săvârșesc mai multe pungășii. E drept că asemenea prilejuri au, 
de obicei, doar cei care nu știu ce înseamnă sărăcia și care, prin 
urmare, nu sunt ispitiţi să fure. 

JULIUS: Ti-am spus că personajul meu face parte tocmai 
dintre oamenii care nu știu ce înseamnă sărăcia; nu-l ispitesc 
însă decât faptele ce-i cer o oarecare dibăcie și viclenie... 

LAFCADIO : Și, cu siguranţă, cele care comportă un oarecare 
risc. 

JULIUS : Îţi spuneam că iubește riscul. De fapt, escrocheria îl 
dezgustă; nu încearcă să-și însușească nimic din ceea ce nu-i 
aparţine, dar se distrează mutând unele obiecte, pe furiș, dintr- 
un loc într-altul. O face cu talentul unui adevărat scamator. 

LAFCADIO : Lipsa pedepsei îl încurajează... 

JULIUS : Dar, totodată, îl și supără. Faptul că n-a fost prins îl 
face să-și spună că și-a propus un joc prea ușor. 


LAFCADIO: Şi vrea să treacă la faptele cele mai riscante. 

JULIUS : Îl fac să gândească în felul ăsta... 

LAFCADIO : Eşti sigur că gândește? 

JULIUS, continuând: Autorul crimei se dă în vileag prin nevoia 
pe care a avut-o să o săvârșească. 

LAFCADIO : Am spus că e foarte priceput la asemenea fapte. 

JULIUS : Da; cu atât mai priceput cu cât va acţiona cu sânge 
rece. Gândește-te: e vorba de o crimă pe care nu o motivează 
nici pasiunea și nici nevoia materială. Motivul pentru care 
comite crima este tocmai absenţa motivului. 

LAFCADIO : Cel care pune la cale această crimă ești 
dumneata; el o comite doar. 

JULIUS : Nimeni nu-l poate bănui drept criminal pe un om 
care a comis o crimă fără motiv. 

LAFCADIO : Eşti prea subtil. În felul în care l-ai conceput el 
este ceea ce numim: un om liber. 

JULIUS : Gata să acţioneze la primul prilej ce i se ivește 

LAFCADIO: Sunt nerăbdător să-l văd la treabă. Ce vrei să-i 
propui? 

JULIUS : Mai aveam ezitări. Da; până în seara asta mai aveam 
ezitări... Şi, deodată, în seara asta, ziarul, la rubrica cu ultimele 
știri, mi-a dat ideea. O întâmplare providenţială! E groaznic: 
imaginează-ţi că a fost asasinat cumnatul meu! 

LAFCADIO : Cum? Bătrânelul din tren este... 

JULIUS : Era Amédée Fleurissoire, căruia îi împrumutasem 
permisul meu de călătorie și pe care, cu puţin timp mai înainte, 
îl condusesem la tren. Cu o oră mai devreme scosese șase mii 
de franci de la bancă și, cum îi avea asupra lui, îi era cam teamă 
să ramână singur; avea tot felul de gânduri negre... cine știe?... 
poate că presimţea ceva... Și în tren... Dar cred că ai citit 
articolul din ziar! 

LAFCADIO : N-am citit decât titlul: „fapt divers”. 

JULIUS : Atunci să ţi-l citesc eu (deschise ziarul Corriere la 
articolul cu pricina). Ti-l traduc: 


Făcând cercetări asidui de-a lungul căii ferate, între Roma și 
Neapole, poliția a descoperit azi după-amiază în albia secată a 
râului Volturno, la cinci kilometri de Capua, corpul victimei 
căreia îi aparținea haina găsită în tren ieri seară. E un bărbat cu 


înfățișare modestă, de aproximativ cincizeci de ani. (Părea mai 
bătrân.) Nu s-a găsit asupra lui niciun act care să ne îngăduie 
să-i stabilim identitatea. (Asta îmi dă, din fericire, o clipă de 
răgaz.) După cât se pare, a fost aruncat din tren cu destulă 
putere și-a trecut peste parapetul podului aflat în reparație și 
înlocuit, în acest loc, doar cu niște scânduri. (Ce stil!) Podul se 
află la o înălțime de mai bine de cincisprezece metri deasupra 
râului. Moartea s-a datorat probabil căderii, căci pe trup nu se 
văd urme de răni. E îmbrăcat în cămașă; la încheietura mâinii 
stingi poartă o manșetă ce seamănă cu cea găsită în tren, dar 
care n-are buton... (Dar ce ai? - Julius se opri: Lafcadio nu-și 
putu stăpâni o tresărire când se gândi că cineva, după crimă, 
luase butonul de la manșetă). Julius continuă: Mâna stângă a 
cadavrului a rămas crispată pe o pălărie din fetru moale... 


— Din fetru moale! Ce primitivi! murmură Lafcadio. 

— Ce te miră în asta? 

— Nu, nimic! Citește mai departe. 

— ...din fetru moale, mult prea largă pentru capul lui și care 
pare, mai degrabă, să fi aparținut agresorului; se deduce că 
eticheta cu marca a fost tăiată cu grijă, din fâșia de piele ce 
căptușește pălăria lipsind o bucată de forma și de mărimea unei 
frunze de laur... 

Lafcadio se ridică de pe scaun și se aplecă peste umărul lui 
Julius, ca să citească ce scria în ziar și, poate, ca să-și ascundă 
paloarea. Acum nu mai avea nicio îndoială: crima lui fusese 
retușată; cineva venise în urma lui și o retușase; cineva tăiase 
bucăţica de piele cu marca; cu siguranţă că acest cineva era 
necunoscutul care îi luase valiza. 

Julius citea în continuare: ...fapt care pare a arăta că această 
crimă a fost săvârșită cu premedlitare.(De ce tocmai această 
crimă? Poate că eroul meu își luase aceste precauţii din pură 
întâmplare.) De îndată ce poliția și-a făcut constatările, cadavrul 
a fost transportat la Neapole, pentru identificare. (Da, știu că 
acolo există mijloacele și practica de a conserva cadavrele 
multă vreme...) 

— Eşti sigur că e el? (Vocea lui Lafcadio tremura ușor.) 

— Bineînţeles! îl așteptam în seara asta la cină. 

— Ai anunţat poliția? 


— Nu încă. Simt nevoia să-mi pun mai întâi puţină ordine în 
gânduri. Fiind în doliu, cel puţin în privinţa hainelor sunt liniștit; 
dar îți dai seama că de îndată ce va fi dat în vileag numele 
victimei, va trebui să anunţ întreaga familie, să trimit telegrame, 
să scriu scrisori, să mă ocup de ferpare și de înmormântare, să 
mă duc la Neapole să cer cadavrul, să... Dragă Lafcadio, dat 
fiind congresul ăsta la care sunt obligat să particip, n-ai vrea să- 
ţi dau o procură și să te duci în locul meu după cadavru?... 

— Să mai vedem... 

— Bineînţeles, dacă treaba asta nu te impresionează prea 
mult. Mai lăsând să treacă ceva timp, o cruţ pe biata cumnată- 
mea de niște clipe grele; după vagile informaţii din ziare, cum i- 
ar putea trece prin cap că?... Dar să mă întorc la subiectul meu: 
Când am citit acest fapt divers, mi-am spus: crima asta pe care 
mi-o imaginez atât de bine, pe care o pot reconstitui, pe care 
parcă o văd - eu știu din ce motiv a fost făcută; și mai știu și că, 
dacă n-ar fi existat momeala celor șase mii de franci, ea n-ar fi 
fost comisă. 

— Totuși, să presupunem că... 

— Da, să presupunem o clipă că n-ar fi existat acești șase mii 
de franci sau, încă și mai bine, că ucigașul nu i-ar fi luat: în acest 
caz e omul meu. 

Lafcadio se sculă de pe scaun, ridică ziarul pe care Julius îl 
scăpase pe jos și, deschizându-l la pagina a doua, spuse, pe un 
ton cât se poate de rece: 

— Văd că nu ai citit știrile de ultimă oră: criminalul n-a luat 
cei șase mii de franci. Uite, citește: Acest /ucru pare a arăta că 
săvârșirea crimei n-a avut drept mobil furtul. 

Julius luă ziarul pe care i-l întindea Lafcadio și citi cu lăcomie; 
își trecu mâna peste ochi și se așeză pe scaun; apoi se ridică 
brusc, se repezi la Lafcadio, îl apucă de braţe și, scuturându-l cu 
furie, exclamă: 

— Deci mobilul crimei n-a fost furtul. Păi atunci... îl dădu la o 
parte pe Lafcadio, se repezi în celălalt colţ al camerei, își făcu 
vânt, se izbi peste frunte, își șterse nasul și zise: 

— A, Dumnezeule!... atunci știu de ce l-a omorât banditul 
acela... Ah, nefericitul de el! Ah, bietul F/eurissoire! Deci era 
adevărat ce spunea! Și eu care credeam că-i nebun! Dare 
îngrozitor! 


Lafcadio așteptă, cu mirare, sfârșitul frazei; era oarecum 
enervat; i se părea că Julius n-avea dreptul să-i scape în felul 
ăsta: 

— Credeam că dumneata... 

— Te rog, taci! Nu știi nimic. Și eu care îmi pierd timpul 
făcând tot felul de speculaţii ridicole... Repede! Să-mi iau 
bastonul și pălăria. 

— Dar unde vrei să te duci? 

— Cum unde? Să anunţ poliţia. Lafcadio se așeză în faţa ușii. 

— Explică-mi mai întâi, spuse el pe un ton poruncitor. Parcă 
ţi-ai pierdut minţile. 

— Nebun eram adineauri. Acum mă trezesc din nebunie... Ah, 
bietul F/eurissoire! Ah, nefericitul meu prieten! Victimă sfântă! 
Moartea lui mă întoarce la timp de pe drumul nerușinării și al 
păcatului. Sacrificiul lui mă aduce înapoi. Și eu care râdeam de 
el!... 

Începu din nou să se plimbe prin încăpere; apoi, oprindu-se 
brusc și punându-și pălăria și bastonul pe masă, lângă sticla de 
colonie, se propti în faţa lui Lafcadio și zise: 

— Vrei să știi de ce l-a omorât banditul acela? 

— Credeam c-a făcut-o fără vreun motiv anume. Julius 
exclamă cu furie: 

— În primul rând că nu există crimă fără motiv. S-au 
descotorosit de el pentru că deţinea o taină... Pe care mi-o 
încredinţase și mie; o taină importantă. De altfel, mult prea 
importantă pentru el. Le era teamă de el, înţelegi? Asta-i!... 
Dumitale îți vine ușor să râzi fiindcă nu înţelegi ce înseamnă 
credinţa. 

Apoi, palid la faţă și îndreptându-și spinarea, spuse: 

— Taina am moștenit-o eu. 

— Fereşte-te, acum le va fi frică de dumneata. 

— Vezi bine că trebuie să anunţ imediat poliţia. 

— Încă o întrebare, spuse Lafcadio, oprindu-l din nou. 

— Nu, lasă-mă să plec. Sunt groaznic de grăbit. Urmărirea 
aceea continuă, ce-l înspăimânta atât de tare pe bietul meu 
cumnat, poţi fi sigur că se exercită acum asupra mea, că au și 
început să o exercite. Nici nu-ţi închipui cât de pricepuţi sunt 
oamenii ăștia la asemenea fapte. Ştiu totul, sunt sigur de asta... 
Devine și mai necesar să te duci dumneata în locul meu, să-i 
aduci corpul... Urmărit, cum sunt acum, mi s-ar putea întâmpla 


ceva rău. Lafcadio, dragul meu prieten, îţi cer să-mi faci acest 
serviciu. (Își împreună mâinile, implorându-l.) Acum nici nu știu 
bine pe ce lume sunt, dar o să mă informez la poliție ca să-ţi pot 
da o procură în regulă. Unde să ţi-o trimit? 

— Ca să fie mai simplu, am să-mi iau o cameră chiar în 
hotelul ăsta. Pe mâine. Du-te repede! 

Îl lăsă pe Julius să plece. Simţea cum îl cuprinde o silă uriașă, 
aproape un fel de ură îndreptată împotriva lui însuși, împotriva 
lui Julius și împotriva tuturor. Ridică din umeri, scoase din 
buzunar carnetul Cook, emis pe numele de Barag!/ioul, pe care îl 
luase din haina lui F/eurissoire, îl puse la vedere, pe masă, 
rezemat de sticla de colonie, stinse lumina și ieși din încăpere. 


IV 


Cu toate  precauţiile pe care le luase și în ciuda 
recomandărilor pe care le făcuse la poliţie, Julius de Baraglioul 
nu izbuti să împiedice ziarele să dea în vileag legătura de 
rudenie dintre el și victimă și numele hotelului unde se 
instalase. 

Desigur că în seara din ajun trecuse prin momente de mare 
spaimă când, întorcându-se de la poliție, pe la miezul nopţii, 
găsise în camera lui, așezat la vedere, permisul Cook, emis pe 
numele său, și de care se folosise F/eurissoire. 

Dăduse îndată alarma și, ieșind, palid și tremurând, pe 
coridor, îl rugase pe valetul de serviciu să se uite sub pat, căci 
nu avea curajul să o facă singur. Intreprinse un fel de anchetă; 
dar nu ajunse la niciun rezultat; dar oare poţi să ai încredere în 
personalul de la hoteluri?... Totuși, după o noapte de somn 
adânc, în spatele unei uși bine zăvorâte, Julius se sculă într-o 
dispoziţie mai bună; acum era sub protecţia poliţiei. Scrise o 
serie de scrisori și de telegrame, pe care se duse să le pună la 
poștă cu mâna lui. 

La întoarcere, fu anunţat că era căutat de o doamnă; nu-și 
dăduse numele și îl aștepta în reading-room. Julius se duse acolo 
și nu mică îi fu mirarea când o văzu pe Carola. 

Carola nu se așezase în prima sală, ci în una mai retrasă, mai 
mică și mai întunecoasă; stătea mai la o parte, în colţul unei 
mese izolate și, ca să pară că face ceva, răsfoia, distrată, un 
album. Când îl văzu pe Julius intrând, se ridică de pe scaun, mai 
mult încurcată decât zâmbitoare. Sub mantoul negru cu care era 


îmbrăcată, se vedea o bluză de culoare închisă, simplă, aproape 
de bun-gust; în schimb, pălăria încărcată, deși neagră, atrăgea 
atenţia în mod neplăcut. 

— Mă veţi considera mult prea îndrăzneață, domnule conte. 
Nu știu cum am avut curajul să intru în acest hotel și să vă caut; 
dar ieri m-aţi salutat cu atâta amabilitate... Și apoi, trebuie să 
vă spun ceva foarte important. 

Carola stătea în picioare în spatele mesei; Julius se apropie și, 
cu simplitate, îi întinse mâna peste masă: 

— Cărui fapt datorez plăcerea acestei vizite? Carola își aplecă 
fruntea. 

— Ştiu că aţi trecut printr-o grea încercare. 

La început, Julius nu înţelese bine despre ce este vorba; dar 
când o văzu pe Carola că își scoate batista și își șterge lacrimile, 
exclamă: 

— A! e o vizită de condoleanţe? 

— Îl cunoșteam pe domnul F/eurissoire, reluă ea. 

— Da? 

— O, nu de mult timp. Dar îmi era foarte drag. Era atât de 
amabil și atât de bun... Eu i-am dat butonii de la manşete; știți, 
butonii descriși în ziar; datorită lor, mi-am dat seama că-i vorba 
de el. Dar nu știam că e cumnatul dumneavoastră. Am fost 
foarte surprinsă aflând-o și vă daţi seama că mi-a făcut 
plăcere... Ah, iertați-mă, n-am vrut să spun asta. 

— Nu vă tulburaţi, dragă domnişoară, vreţi să spuneţi că vă 
bucuraţi că aveţi prilejul de a mă revedea. 

Carola nu răspunse nimic și își ascunse fața în batistă; 
plângea cu hohote și Julius se consideră obligat să-i ia mâna 
într-alui: 

— Şi eu, spuse el pe un ton convins, și eu, dragă domnişoară, 
vă rog să mă credeţi că... 

— Chiar în dimineaţa zilei, când pleca, i-am spus să se 
păzească. Dar nu-i stătea în fire... era prea încrezător, îl știți 
doar. 

— Un sfânt, domnişoară; era un sfânt, spuse Julius cu 
convingere, scoțându-și și el batista. 

— Mi-am dat seama de asta, exclamă Carola. Noaptea, când 
credea că dorm, se scula, se așeza în genunchi lângă pat și... 


Această mărturisire făcută de Carola fără să vrea îl tulbură pe 
Julius, care își puse batista la loc în buzunar și, apropiindu-se de 
ea și mai mult, îi zise: 

— Scoateţi-vă pălăria, domnişoară. 

— Mulţumesc, dar nu mă deranjează cu nimic. 

— Pe mine, în schimb, mă deranjează... îngăduiţi-mi... Dar 
cum Carola se depărta de el, Julius își reveni pe dată: 

— Daţi-mi voie să vă întreb: aveţi vreun motiv deosebit să vă 
temeţi? 

— Eu? 

— Da; vă întreb dacă, atunci când i-aţi spus cumnatului meu 
să se păzească, aveaţi motive să bănuiţi că... Vorbiţi-mi deschis; 
dimineața, aici, nu vine nimeni, așa că nimeni nu poate să ne 
audă. Bănuiţi pe cineva anume? 

Carola lăsă capul în jos. 

— Cred că înțelegeţi că lucrul acesta mă interesează foarte 
mult, continuă Julius cu volubilitate; vă rog să vă puneţi în 
situația mea. leri-seară, când m-am întors de la poliţie, unde 
dădusem declaraţia, am găsit în cameră, pe masă, drept în 
mijlocul mesei, biletul de tren cu care călătorise bietul 
Fleurissoire. Era pe numele meu; biletele în circuit sunt, 
bineînţeles, strict personale; am greșit împrumutându-i-l; dar nu 
asta-i problema... în faptul că biletul mi-a fost adus înapoi, cu 
cinism, chiar în cameră, profitându-se de momentul când 
ieșisem, văd o adevărată sfidare, o fanfaronadă, aproape o 
insultă... Care nu m-ar tulbura atât dacă n-aș avea motive 
întemeiate să mă consider și eu vizat; și iată de ce: bietul 
Fleurissoire, prietenul dumneavoastră, deținea o taină... o taină 
îngrozitoare... o taină foarte primejdioasă, pe care nu i-am cerut 
să mi-o dezvăluie... pe care n-aveam nicio nevoie să o cunosc și 
pe care a avut supărătoarea imprudenţă de a mi-o încredința. Și 
acum, vă întreb: știți cumva cine este acela care, pentru a 
înăbuși această taină, nu s-a temut să recurgă la crimă? 

—  Liniștiţi-vă, domnule conte: ieri-seară l-am denunţat la 
poliţie. 

— Domnișoară Carola, mă aşteptam la asta. 

— Imi făgăduise că nu-i va face niciun rău; dacă-și ţinea 
făgăduiala, mi-aş fi ţinut-o și eu pe a mea. M-am săturat până 
peste cap. Nu-mi mai pasă; poate să facă ce-o vrea. 


Carola se înfierbânta tot mai mult. Julius trecu de cealaltă 
parte a mesei și, apropiindu-se din nou de ea, îi spuse: 

— Poate că ar fi mai bine să mergem să vorbim în camera 
mea. 

— O, domnule, zise Carola; v-am spus tot ce aveam de spus. 
Nu vreau să vă mai rețin. 

Apoi se depărtă, ocoli masa și ajunse aproape de ieșire. 

— Domnișoară, e mai bine să ne despărțim chiar acum, zise 
cu demnitate Julius, care dorea să-și atribuie meritul acestei 
împotriviri. A, mai voiam să vă spun ceva: dacă poimâine aveţi 
de gând să veniţi la înmormântare, e mai bine să vă faceţi că nu 
mă cunoașteți. 

După aceste cuvinte se despărţiră, fără să se fi rostit numele 
lui Lafcaadio, pe care nu-l bănuia nimeni. 


V 


Lafcadio se întorcea de la Neapole cu rămășițele pământești 
ale lui F/eurissoire. Erau puse într-un vagon mortuar agăţat la 
coada trenului. Lafcadio nu se consideră obligat să se urce în el; 
din decenţă, călători totuși în cel mai apropiat compartiment de 
clasa întâi, care nu se afla însă în vagonul învecinat, acesta fiind 
de clasa a doua. Plecase din Roma dimineaţa și avea să ajungă 
înapoi în seara aceleiași zile; îi venea greu să-și mărturisească 
noul sentiment ce-i cuprindea sufletul, căci nimic nu i se părea 
mai rușinos decât plictiseala, boală tainică, de care-l scutiseră 
până acum atât atrăgătoarele și ușuraticele pofte ale tinereţii 
cât și, mai târziu, marile greutăţi materiale. Lipsit de orice 
speranţă și bucurie, ieși din compartiment și începu să se 
plimbe dintr-un capăt în altul al vagonului, mânat de o 
curiozitate vagă și spunându-și că ar trebui să încerce să facă 
ceva nou și absurd. Nimic nu părea că i-ar putea satisface 
dorința. Nu se mai gândea să se îmbarce spre Borneo și 
recunoștea că acele ţinuturi nu-l atrăgeau în niciun fel; ca și 
restul /taliei; nu-l mai interesau nici chiar urmările aventurii sale, 
care i se părea acum compromiţătoare și grotească. Il ura pe 
Fleurissoire pentru că nu se apărase mai bine; figura lui jalnică îl 
umplea de revoltă și ar fi vrut să și-o șteargă din minte. 

In schimb, i-ar fi plăcut să se întâlnească din nou cu vlăjganul 
care îi luase valiza; mare pungaș trebuie să fie omul ăsta!... Și, 
ca și cum ar fi trebuit să-l regăsească acolo unde îl lăsase, când 


ajunse în stația Capua, ieși în ușa vagonului și se aplecă în 
afară, cercetând cu privirile peronul pustiu. Dar oare l-ar mai 
putea recunoaște? Nu-l văzuse decât din spate, de la distanţă, 
îndepărtându-se în întuneric... Și-l imagina mergând în noapte, 
ajungând la râul Volturno, găsind hidosul cadavru, jefuindu-l și, 
apoi, ca o provocare, tăind din căptușeala pălăriei, a pălăriei lui, 
a lui Lafcadio, o bucată de piele „de forma și de mărimea unei 
frunze de laur”, după cum era scris, cu eleganţă în ziar. La 
urma-urmei, Lafcadio îi era foarte recunoscător hoţului că 
sustrăsese acea bucăţică de piele pe care era scrisă adresa 
furnizorului și care ar fi putut să-i dovedească vinovăția. Fără 
îndoială că acest jefuitor de morţi avea și el tot interesul să nu 
atragă atenţia asupra sa; iar dacă va vrea cumva să se 
folosească de bucăţica de piele tăiată, o să fie destul de 
amuzant să se tocmească cu el. 

Se lăsase noaptea. Un chelner de la vagonul-restaurant, care 
mergea de la un capăt la celălalt al trenului, veni să-i anunţe pe 
călătorii de la clasa întâi și a doua că erau așteptați la masă. Nu 
avea poftă să mănânce, dar gândindu-se că, în felul ăsta, scapă 
de o oră de plictiseală, Lafcagio pomi după ceilalţi, dar la o 
depărtare destul de mare în urma lor. Restaurantul era la 
capătul trenului. Vagoanele prin care trecea Lafcadio erau 
goale; diferite lucruri lăsate pe banchete marcau locurile celor 
plecaţi la masă: erau șaluri, perne, cărți, ziare. Privirea îi căzu 
pe o geantă avocăţească. Fiind sigur că e ultimul din șir, se opri 
o clipă în faţa compartimentului și apoi intră. De fapt, geanta 
nu-l atrăgea deloc; umblă în ea, doar așa, ca s-o facă. 

In interior, servieta purta această inscripţie, cu discrete litere 
aurii: 


DEFOUQUEBLIZE 
Facultatea de drept din Bordeaux 


Conţinea două broșuri despre dreptul criminalistic și șase 
numere din La Gazette des Tribunaux. 

„O fi încă vreun amănunt în legătură cu congresul. Dă-le 
încolo!”, își spuse Lafcadio, așezând totul la loc, și se grăbi să se 
alăture micului șir de călători care se duceau la restaurant. 


O fetiţă firavă și mama ei, amândouă îmbrăcate în mare 
doliu, erau ultimele; chiar înaintea lor se afla un domn în 
redingotă și purtând joben; avea plete lungi și drepte și favoriţi 
cărunţi; după toate aparențele, era chiar domnul Defouqueblize, 
posesorul servietei. Lumea înainta încet, poticnindu-se la 
zdruncinăturile trenului. La ultima cotitură a culoarului, chiar în 
clipa când profesorul urma să se avânte în acel gen de acordeon 
care leagă un vagon de celălalt, o scuturătură mai puternică îl 
dezechilibra; pentru a-și recăpăta echilibrul, făcu o mișcare 
bruscă, iar ochelarii îi zburară de pe nas în colţul strâmtului 
vestibul pe care-l formează culoarul în faţa ușii toaletei. În timp 
ce se apleca să-i caute, doamna și fetiţa trecură. Lafcadio se 
amuză timp de câteva clipe contemplând eforturile savantului; 
descumpănit în chipul cel mai jalnic, bâjbâia cu mâini neliniștite, 
pipăind podeaua; înota în abstract; ai fi zis că asiști la dansul 
inform al unui plantigrad sau că, întors în copilărie, se juca de-a 
„Stiţi să sădiţi varză?” - Hai! Lafcaaio, fă o faptă bună! Ascultă-ţi 
glasul inimii, încă nu ești cu totul corupt. Ajută-l pe acest infirm, 
întinde-i obiectul indispensabil; nu va izbuti să-l găsească 
singur. S-a întors cu spatele la el. Dacă mai face un gest, îl va 
sparge... Chiar în acea clipă, o nouă zdruncinătură îl proiectă pe 
nefericitul savant spre ușa closetului, de care se izbi cu capul; 
jobenul amortiza lovitura, turtindu-se pe jumătate și înfundându- 
i-se până peste urechi. Domnul Defouqueblize gemu, apoi se 
ridică; își scoase jobenul. Socotind că farsa durase destul, 
Lafcadio luă de pe jos ochelarii, îi puse în joben și o luă la fugă, 
evitând mulţumirile avocatului. 

Prânzul începuse. Lafcadio se așeză la o masă de două 
persoane alături de ușa cu geam, la dreapta pasajului; locul din 
faţa lui rămânea gol. La stânga pasajului, în dreptul lui, văduva 
ocupa, împreună cu fiica ei, o masă de patru locuri, dintre care 
două rămâneau goale. 

„Câtă plictiseală domnește pe aici”, își spunea Lafcadio, a 
cărui privire indiferentă aluneca peste ceilalţi convivi, fără să 
găsească o figură pe care să se fixeze. „Turma asta trăiește ca 
pe o corvoadă monotonă această distracţie plăcută, dacă știi 
cum s-o iei, care este viaţa... Cât sunt de prost îmbrăcaţi! Dar 
cât ar fi de urâţi dacă ar fi goi! îmi dau duhul înainte de desert, 
dacă nu comand niște șampanie”. 


Intră profesorul. După toate aparențele, își spălase mâinile, 
pe care le murdărise cotrobăind după ochelari; își cerceta atent 
unghiile. Un chelner îl așeză în faţa lui Lafcadio. Chelnerul 
însărcinat cu vinurile trecea de la o masă la alta. Lafcadio, fără a 
spune un cuvânt, arătă pe listă un montebe!/lo Grand-Cremant 
de douăzeci de franci, în timp ce domnul Defouqueblize cerea o 
sticlă de apă minerală Saint-Galmier. 'Ţinându-și cu două degete 
ochelarii, sufla încet deasupra lor, apoi, cu colțul șervetului, le 
ștergea lentilele. Lafcadio se uita la el foarte atent, uimit de 
ochii lui de cârtiță, care clipeau sub pleoapele umflate și roșii. 

„Din fericire, nu știe că eu sunt cel care i-am redat vederea! 
Dacă începe să-mi mulţumească, plec imediat”. 

Chelnerul se întoarse cu apa minerală Saint-Galmier și cu 
sticla de șampanie, pe care o deschise prima și o puse între cei 
doi convivi. De îndată ce această sticlă se află pe masă, 
Defouqueblize o apucă, fără să vadă că nu-i a lui, și umplu un 
pahar pe care îl dădu peste cap... Chelnerul făcu gestul de a-l 
reţine, dar Lafcadio, râzând, îl opri. 

— Ce-i asta? strigă Defouqueblize, strimbându-se îngrozitor. 

— Sampania vecinului dumneavoastră, îi spuse chelnerul cu 
demnitate. Apa dumneavoastră minerală e aici. lat-o. 

Așeză pe masă cea de-a doua sticlă. 

— Sunt dezolat, domnule... Am o vedere atât de slabă... Mă 
simt cu totul stingherit, vă rog să mă credeţi... 

— Mi-aţi face o mare plăcere, domnule, îl întrerupse Lafcadio, 
dacă nu v-aţi scuza; ba chiar aţi accepta un al doilea pahar, 
dacă primul v-a plăcut. 

— Vai! domnule, vă voi mărturisi că găsesc gestul meu 
detestabil; și nu înţeleg cum, oricât de distrat aș fi fost, am 
putut să dau peste cap un pahar plin; mi-era atât de sete... 
Spuneţi-mi, domnule, vă rog: vinul ăsta e foarte tare?... pentru 
că, o să vă mărturisesc... eu nu beau nimic altceva decât apă... 
cea mai mică picătură de alcool mi se urcă la cap... 
Dumnezeule! Dumnezeule! ce-o să mi se întâmple?... Ce-ar fi 
dacă m-aș întoarce pe dată la mine în compartiment?... Ar fi 
bine să mă culc. 

Schiţă gestul de a se ridica. 

— Rămâneţi, vă rog, scumpul meu domn, spuse Lafcadio, 
care începea să se distreze. Aţi face bine dacă ați mânca, fără 
să vă faceţi griji din pricina șampaniei. Dacă va fi nevoie, vă voi 


ajuta eu să ajungeţi în compartiment; dar să nu vă temeti: 
cantitatea pe care aţi băut-o n-ar îmbăta nici măcar un copil. 

— Bine-ar fi să fie așa. Dar, credeţi-mă, nu știu cum să... Vă 
pot oferi puţină apă minerală? 

— Vă mulţumesc mult; îngăduiţi-mi să prefer șampania. 

— A! într-adevăr, era șampanie! Și... o să beţi toată sticla 
asta? 

— Spre a vă linişti. 

— Sunteţi mult prea amabil; dar, în locul dumneavoastră, 
eu... 

— Ar trebui să mâncaţi ceva, îl întrerupse Lafcadio, în timp ce 
mânca el însuși. Defouqueblize îl plictisea. Incepu să se uite cu 
atenţie la văduvă: 

Era cu siguranţă o italiancă. Văduvă de ofiţer, fără îndoială. 
Câtă decenţă în gesturile ei! Câtă tandreţe în priviri! Ce frunte 
pură! Ce mâini inteligente! Câtă eleganţă în felul de a se 
îmbrăca, totodată atât de simplu... Lafcadio, când nu vei mai 
auzi în inima ta sunetele unei asemenea armonii, ar fi mai bine 
să mori! Fiica îi seamănă; și câtă nobleţe, oarecum serioasă ba 
chiar aproape tristă, temperează, încă de pe acum, graţia 
extraordinară a copilei! Cu câtă solicitudine se apleacă mama 
spre ea! Ah! în faţa unor asemenea fiinţe, diavolul însuși s-ar da 
bătut; pentru asemenea fiinţe, Lafcadio, și inima ta ar ști să se 
devoteze... 

Chiar atunci chelnerul veni să schimbe farfuriile. Lafcadio îl 
lăsă să-i ia farfuria pe jumătate plină, căci ceea ce vedea în 
acea clipă îl umplea dintr-o dată de cea mai mare uimire: 
văduva, delicata văduvă, se unduia în afară, spre pasaj și, 
ridicându-și repede fusta, cu mișcarea cea mai firească, lăsa să 
se vadă un ciorap stacojiu și o pulpă desăvârșită. 

Această notă arzătoare izbucnea atât de pe neașteptate în 
acea gravă simfonie... Oare visa? Chelnerul tocmai îi aducea un 
nou fel de mâncare. Lafcagio tocmai urma să se servească, 
privirea îi căzu pe farfurie și ceea ce văzu îl dădu gata: 

Acolo, în faţa lui, la vedere, în mijlocul farfuriei, căzut nu se 
știe de unde, hidos și perfect recognoscibil... fii sigur de asta, 
Lafcadio: butonul Carolei! Butonul care lipsea de la cea de-a 
doua manșetă a lui F/eurissoire. Totul începe să semene cu un 
coșmar... Dar chelnerul se aplecă spre platou. Cu un gest rapid, 
Lafcadio șterge farfuria, împingând astfel oribila bijuterie pe faţa 


de masă; așază farfuria deasupra, se servește din belșug, își 
umple paharul cu șampanie, îl dă peste cap, apoi îl umple din 
nou. Acum începe să aibă vedeniile unui om beat... Nu, nuerao 
halucinație: aude cum scrâșnește butonul sub farfurie; ridică 
farfuria, ia în mână butonul; îl strecoară lingă ceas, în 
buzunărașul de la vestă; îl pipăie, se asigură că butonul este 
acolo, în deplină siguranţă... Dar cine-i va spune cum a ajuns în 
farfurie? Cine l-a pus acolo?... Lafcadio se uită la Defouqueblize: 
savantul mănâncă cu o înfățișare inocentă, cu nasul în farfurie. 
Lafcadio vrea să se gândească la altceva. O privește din nou pe 
văduvă; dar gesturile și ţinuta ei au redevenit decente, banale; 
acum o găsește mai puțin frumoasă. Incercă să-și imagineze din 
nou atitudinea provocatoare, ciorapul roșu. Nu poate. Incearcă 
să revadă pe farfurie butonul, și dacă nu l-ar simţi acolo, în 
buzunăraș, s-ar îndoi de existenţa lui... De fapt, de ce a luat acel 
buton?... care nu-i aparţinea. Prin acest gest instinctiv, absurd, a 
mărturisit, a recunoscut că el e vinovatul. În faţa celui care-l 
observă, oricine ar fi el, și în faţa poliţiei poate, care, 
neîndoielnic, îl urmărește, pândindu-i fiecare mișcare... a căzut 
în această capcană grosolană ca un prost. Simte cum pălește. 
Se întoarce brusc: îndărătul ușii cu geam care închide trecerea, 
nu-i nimeni... Dar cineva l-a văzut poate adineauri! Se 
străduiește să mănânce în continuare; dinţii i se încleștează de 
ciudă. Nefericitul! Nu regretă crima înspăimântătoare pe care a 
săvârșit-o, ci acel gest deplasat... Dar de ce-i zâmbește oare 
acum profesorul?... _ 

Defouqueblize terminase de mâncat. Işi șterse buzele, apoi, 
sprijinindu-și coatele pe masă și mototolind nervos șervetul, 
începu să-l privească pe Lafcadio; un rânjet bizar i se citea pe 
buze, în cele din urmă, de parcă nu s-ar mai fi putut stăpâni: 

— Oare pot îndrăzni, domnule, să vă mai cer puţin? își întinse 
temător paharul spre sticla aproape goală. Fericit că-și poate 
uita pentru o clipă neliniștea, Lafcaaio îi turnă în pahar ultimele 
picături de șampanie: 

— N-am cum să vă dau mai mult... Dar poate vreţi să mai 
comand una? 

— Cred că o jumătate de sticlă ar fi de ajuns. 

Beat de-a binelea, Defougueblize uitase de bunele purtări. 
Lafcadio, pe care nu-l speria băutura, ceru o a doua sticlă de 
șampanie, amuzat de naivitatea savantului. 


— Nu! Nu! Nu-mi puneţi prea mult! spunea Defouqueblize 
ridicându-și cu o mână tremurătoare paharul, pe care Lafcadio îl 
umplea ochi. E ciudat că la început mi s-a părut că are un gust 
atât de rău. Multe lucruri ne par monstruoase, atâta vreme cât 
nu le cunoaștem. Credeam pur și simplu că beau apă minerală 
Saint-Galmier, am găsit că gustul acela ciudat nu se potrivea cu 
cel al apei minerale Sa;int-Ga/mier, înţelegeţi ce vreau să spun. E 
ca și cum vi s-ar pune în pahar apă minerală Saint-Gal/mier când 
credeţi că vi se pune șampanie, și bând-o, aţi spune, nu-i așa? 
Şampania asta are un gust ciudat!... 

Râdea de propriile lui cuvinte. Apoi se aplecă peste masă 
către Lafcadio, care râdea și el și, în șoaptă: 

— Nu știu de ce îmi vine să râd așa; cu siguranţă că e din 
pricina șampaniei. Bănuiesc că e mai tare decât spuneţi. Nu 
contează! O să mă conduceţi până la compartimentul meu, nu-i 
așa? după cum ne-am înţeles. Vom fi acolo singuri, iar dacă sunt 
indecent, veţi ști care-i cauza. 

— Când călătorești, spuse la nimereală Lafcaaio, asemenea 
lucruri n-au nicio urmare. 

— Ah! domnule, continuă savantul pe dată, câte am putea 
face în această viaţă dacă am fi siguri că lucrurile nu vor avea 
nicio urmare, așa cum atât de bine spuneţi! Dacă am fi siguri 
măcar că asemenea gesturi nu ne angajează întru nimic... Fie și 
numai cele ce vă spun acum, și doar vi le spun într-un chip cu 
totul firesc, credeţi că aș îndrăzni să le exprim atât de direct, 
dacă ne-am afla la Bordeaux? Spun Bordeaux pentru că eu 
locuiesc la Bordeaux. Acolo sunt cunoscut și respectat; deși nu 
sunt căsătorit, duc o viaţă liniștită, exercit o profesie care se 
bucură de mare prestigiu: sunt profesor la Facultatea de Drept; 
da; sunt specialist în criminologie comparată, o catedră nouă... 
înțelegeţi că acolo nu am voie, nu am nicidecum voie să mă 
îmbăt, fie numai și din întâmplare. Viaţa mea trebuie să fie 
respectabilă. Gândiţi-vă ce-ar fi dacă unul dintre elevii mei m-ar 
întâlni beat pe stradă!... Respectabilă, și fără să par a fi 
constrâns la asta; tocmai ăsta-i chichirezul; oamenilor nu trebuie 
să le treacă prin minte că domnul Defougqueblize (așa mă 
numesc) își impunea cu strășnicie buna-purtare!... Trebuie nu 
numai să nu fac nimic neobișnuit, dar și să-i conving pe ceilalţi 
că n-aş face nimic neobișnuit chiar dacă mi s-ar îngădui să fac; 
că în mine nu există nimic neobișnuit care ar putea să iasă la 


iveală. A mai rămas puţină șampanie? Doar câteva picături, 
dragul meu complice, doar câteva picături... Nu te întâlnești de 
două ori în viaţă cu o asemenea ocazie. Mâine, la Roma, la 
congresul care ne adună, voi întâlni mulţi colegi, gravi, 
domesticiți, reținuți, la fel de sobri pe cât voi redeveni eu însumi 
de îndată ce-mi voi regăsi livreaua. Atâţia oameni de lume, ca 
dumneavoastră și ca mine, sunt siliţi să trăiască prefăcându-se. 

Masa era pe sfârșite; un chelner trecea, luând banii datoraţi 
de clienţi, precum și bacșișurile. 

Pe măsură ce vagonul se golea, vocea lui Defougueblize 
devenea tot mai sonoră; izbucnirile ei îl nelinișteau întrucâtva pe 
Lafcadio. Savantul continua să spună: 

— Şi chiar dacă nu ar exista societatea spre a ne constrânge, 
ar face-o grupul de rude și de prieteni cărora vrem să le fim pe 
plac. Ei opun sincerităţii noastre răzvrătite o imagine a noastră 
de care nu suntem decât pe jumătate răspunzători, care nu ne 
seamănă decât foarte puţin, dar pe care este indecent, vă spun, 
să o nesocotim. Fapt este că în clipa asta mă sustrag imaginii 
mele, evadez din mine însumi... O, ameţitoare aventură! O, 
primejdioasă voluptate!... Dar poate vă plictisesc? 

— Mă interesează nespus de mult ceea ce-mi spuneţi. 

— Vorbesc, vorbesc... Ce vreţi? Chiar beat, rămân profesor; 
iar subiectul mă preocupă foarte mult... Dar dacă aţi terminat 
masa, poate vreţi să-mi oferiţi braţul, ajutându-mă să ajung în 
compartimentul meu câtă vreme mă mai ţin picioarele. Mă tem 
că dacă mai întârzii, nu voi mai fi în stare să mă ridic. 

Defouqueblize își luă un fel de avânt, vrând parcă să se 
ridice, dar, căzând pe dată și aproape prăbușindu-se peste masa 
goală, cu partea de sus a trupului proiectată spre Lafcaaio, 
continuă să spună, cu o voce mai blândă și aproape 
confidențială: 

— lată teza mea: știți cum poţi face dintr-un om de treabă un 
ticălos? E de ajuns o stare de depeizare, de uitare! Da, domnule, 
e de ajuns o gaură în memorie, și sinceritatea iese la iveală!... 
Incetarea unei continuităţi; o simplă întrerupere a curentului. 
Firește, nu spun asemenea lucruri în cursurile mele... Dar, între 
noi fie zis, ce avantaj se află de partea bastardului! Gândiţi-vă: 
de partea celui a cărui fiinţă însăși este produsul unei atitudini 
neconvenţionale, a unei devieri de la linia dreaptă... 


Vocea profesorului era din nou tot mai puternică; își aţintise 
asupra lui Lafcadio ochii ciudaţi, a căror privire, când vagă, când 
pătrunzătoare, începea să-l neliniștească. Lafcadio se întreba 
dacă miopia acestui bărbat nu era simulată și aproape că 
recunoștea acea privire. În cele din urmă, mai stingherit decât 
ar fi fost în stare să recunoască, se ridică și spuse dintr-o dată: 

— Haidem! Luaţi-mă de braţ, domnule Defouqueblize. 
Ridicaţi-vă. Ajunge cu vorbăria. 

Defouqueblize se ridică cu mare greutate de pe scaun. 
Amândoi porniră, clătinându-se de-a lungul culoarului, spre 
compartimentul unde rămăsese servieta profesorului. 
Defouqueblize intră primul; Lafcadio îl instală și își luă rămas- 
bun. Dar nu apucase bine să plece când simţi o lovitură de 
pumn în umăr. Se întoarse pe dată. Defouqueblize se înălțase 
dintr-un salt... dar oare era tot Defougueblize? - și, cu o voce 
batjocoritoare, autoritară și voioasă, strigă: 

— N-ar fi cazul să-ți părăsești atât de repede un prieten, 
domnule Lafcadio și-nu-mai-știu-cum!... Cum adică? Chiar așa? 
Ai vrut s-o iei din loc? 

Din extravagantul profesor beat criță nu mai rămăsese nimic: 
Lafcadio recunoscuse statura solidă a lui Protos. A unui Protos 
uriaș și măreț, și care se anunţa a fi redutabil. 

— A! tu ești, Protos, spuse el. Mai bine așa. M-am săturat să 
te recunosc și totodată să nu te recunosc. 

Căci, oricât ar fi fost de teribilă, Lafcadio prefera o realitate 
coșmarului bizar în care se zbătea de o oră încoace. 

— Nu m-am fardat prea rău, nu-i așa?... Mi-am dat toată 
strădania, și asta pentru tine... Ar trebui totuși, dragul meu, să 
porți ochelari; o să dai de dracu' dacă n-o să-i recunoști mai bine 
pe șmecheri. 

Cuvântul șmecheri trezea în mintea lui Cadio un noian de 
amintiri ce abia aţipiseră. Un șmecher, în argoul de care Protos 
și el se slujeau pe vremea când erau împreună în pensiune, era 
un om care, pentru diferite motive, nu se arăta tuturor și în 
toate lucrurile sub același chip. Existau, conform clasificării lor, 
mai multe categorii de șmecheri, mai mult sau mai puţin 
eleganţi și demni de laudă, cărora le corespundea și li se 
opunea unica mare familie a crustaceelor, ai cărei reprezentanţi 
se lăfăiau pe toată scara socială. 


Amicii noștri credeau în următoarele axiome: 1. $mecherii se 
recunosc între ei; 2. Crustaceele nu-i recunosc pe șmecheri. 
Lafcadio își amintea acum de toate acestea; și cum era o fire 
căreia îi plăcea jocul, zâmbi. 

Protos continuă: 

— Orice-ai spune, e un noroc că m-am aflat atunci acolo... Nu 
chiar din întâmplare, poate. Îmi place să-i supraveghez pe 
novici: sunt plini de imaginaţie, întreprinzători, nostimi... Dar își 
închipuie cam prea ușor că se pot lipsi de sfaturi. Opera ta avea 
mare nevoie de unele retușuri, dragul meul!... Ce idee să-ţi puli 
pe cap o asemenea pălărie, când te pui pe treabă! Dacă poliţia 
obține adresa furnizorului acestei piese doveditoare, te vezi la 
zdup în mai puţin de-o săptămână. Dar eu îi iubesc pe vechii 
mei prieteni; și le-o și dovedesc. Ştii cit de mult te-am iubit, 
Cadio? Totdeauna am crezut că o să scot ceva din tine. Frumos 
cum erai, toate femeile ţi-ar fi căzut la picioare și, pe deasupra, 
mulți bărbaţi s-ar fi lăsat șantajaţi. Cât de fericit am fost când 
am aflat în sfârșit vești despre tine și că vii în /talia! Drace! Tare 
voiam să știu ce s-a întâmplat cu tine. ţi pierdusem urma de pe 
vremea când mergeam amândoi la vechea noastră prietenă. 
Încă arăţi destul de bine, să știi! Carola era o femeie și 
jumătate! 

Enervarea lui Lafcadio devenea tot mai vizibilă, ca și efortul 
de a o ascunde; Protos se amuza din plin, prefăcându-se că nu 
observă nimic. Scosese din buzunarul vestei o mică rondelă de 
piele și o cerceta atent. 

— Am decupat-o impecabil, nu-i așa? 

Lafcadio ar fi vrut să-l sugrume; strângea din pumni și 
unghiile îi intrau în carne. Protos continua, pe același ton 
batjocoritor: 

— E cel mai neînsemnat serviciu pe care ţi-l puteam face! 
Merită cele șase hârtii de câte o mie... pe care vrei să-mi spui de 
ce nu le-ai luat? 

Lafcadio tresări: 

— Mă iei drept un hoţ? 

— Ascultă, băiete, continuă liniștit Protos, nu-mi prea plac 
amatorii; mai bine să ţi-o spun pe loc și deschis. lar cu mine nu-i 
cazul să faci pe fanfaronul sau pe prostul. Ai unele înclinații, de 
acord, unele strălucite înclinații, dar... 


— Destul cu batjocura, îl întrerupse Lafcadio, care nu-și putea 
stăpâni mânia. Unde vrei să ajungi? Am făcut o greșeală; crezi 
că e nevoie să vină altul să-mi spună asta? Da, ai o armă 
împotriva mea; nu voi cerceta dacă ar fi prudent pentru tine să 
te slujești de ea. Dorești să răscumpăr această bucăţică de 
piele. Hai, vorbește! Nu mai râde și nu te mai uita așa la mine. 
Vrei bani. Cât? 

Tonul lui Lafcadio era atât de hotărât, încât Protos bătu ușor 
în retragere; dar pe dată își regăsi aroganţa: 

— la-o cu binișorul, ia-o cu binișorul, spuse el. Ce lucruri chiar 
atât de neplăcute ţi-am spus? Discutăm ca între prieteni, 
deschis, n-ai de ce să te înfurii. Dar ai întinerit cu adevărat, 
Cadio! 

Incepu să-i mângâie ușor braţul, dar Lafcadio tresări puternic, 
respingându-l. 

— Hai să ne așezăm, spuse Protos; vom sta de vorbă mai pe 
îndelete. 

Se instală într-un colţ, alături de portiera culoarului, și își 
puse picioarele pe cealaltă banchetă. 

Lafcadio crezu că vrea să-i închidă drumul de ieșire. Cu 
siguranţă că Protos era înarmat, iar el nu avea nicio armă 
asupra sa. Se gândi că într-o luptă corp la corp va fi învins. Dar 
chiar dacă timp de o clipă dorise să fugă, curiozitatea-i era mai 
puternică, acea curiozitate pătimașă împotriva căreia nimic, nici 
chiar siguranța sa personală, nu avusese vreodată câștig de 
cauză. Se așeză. 

— Bani? Ce tot spui! zise Protos. Scoase o ţigară de foi dintr-o 
tabacheră, îi oferi una și lui Lafcadio, care îl refuză. Poate că nu 
suporţi fumul?... Ascultă-mă. 

Trase de mai multe ori din ţigara de foi, apoi, pe un ton 
foarte calm, spuse: 

— Nu, nu, Lafcadio, prietene, nu bani aştept de la tine; ci 
supunere. Nu pari, dragul meu (scuză-mi sinceritatea), că-ţi dai 
bine seama de situaţia în care te afli. Trebuie să o înfrunţi cu 
îndrăzneală; îngăduie-mi să te ajut. Un adolescent a vrut să 
evadeze din cadrul social care ne sufocă; un adolescent 
simpatic; ba chiar întru totul așa cum îmi plac mie; naiv și de o 
grațioasă spontaneitate; căci presupun că nu-și făcuse prea 
mari calcule... Imi amintesc, Cadio, cât de tare erai la socoteli, 
dar și că, atunci când era vorba de propriile tale cheltuieli, nu 


socoteai niciodată... Pe scurt, regimul crustaceelor te dezgusta; 
nu eu sunt cel care o să mă mir de asta... Dar ceea ce mă miră 
pe mine e că, deși ești atât inteligent, ai crezut, Cadio, că se 
poate ieși atât de ușor dintr-o societate, fără să cazi în alta; sau 
că o societate se poate lipsi de legi. 

Lawless, îţi amintești; am citit asta undeva: Two hawks in the 
air, two fishes swimming in the sea not more lawless than we...* 
Cât de frumoasă este literatura! Lafcadio! Prietene, învaţă legea 
șmecherilor. 

— Poate că ar trebui să treci mai departe. 

— De ce să ne grăbim? Avem tot timpul înaintea noastră. Eu 
nu cobor decât la Roma. Lafcadio, prietene, se întâmplă ca o 
crimă să nu poată fi descoperită de jandarmi; o să-ţi explic de ce 
noi suntem mai deștepţi decât ei: pentru că noi ne punem în joc 
viaţa. În cazuri în care poliţia eșuează, noi reușim uneori. Asta-i! 
Ai vrut-o, Lafcadio; lucrul e făcut și nu mai poţi scăpa. Aș prefera 
să mi te supui pentru că, crede-mă, aș fi cu adevărat nefericit să 
fiu silit să predau poliției un vechi prieten ca tine; dar ce pot să 
fac? De acum înainte depinzi de ea - sau de noi. 

— A mă preda pe mine înseamnă a te preda pe tine însuţi... 

— Speram că vorbim serios. Inţelege-mă bine, Lafcadio: 
poliția îi bagă la închisoare pe cei care nu se supun, dar, în 
Italia, ea cade la învoială cu șmecherii. „Cade la învoială”, da, 
cred că așa trebuie spus. Aparţin și eu întrucâtva poliţiei, dragul 
meu. Am ochiul câmpului. Contribui și eu la menţinerea ordinii. 
Nu acţionez: îi fac pe alţii să acţioneze. Nu te mai opune, Cadio. 
Legea mea nu are nimic înspăimântător. Exagerezi lucrurile 
astea; ești atât de naiv, și atât de spontan! Nu-ţi dai seama că 
mi te-ai supus, pentru că asta-mi era voinţa, când ai luat din 
farfurie, în timpul cinei, butonul domnișoarei Venitegua? Ce gest 
nesăbuit! Ce gest idilic! Bietul meu Lafcadio! Cred că ţi-ai 
reproșat îndeajuns acest mic gest, nu-i așa? Partea neplăcută 
este că nu l-am văzut numai eu. Nu-ţi pierde cumpătul; 
chelnerul, văduva și copilul fac parte din bandă. Sunt 
fermecători. Numai de tine depinde să ţi-i faci prieteni. Lafcad!o, 
prietene, fii rezonabil; te vei supune? 

Stingherit peste măsură poate, Lafcadio se hotărâse să nu 
rostească niciun cuvânt. Rămânea nemișcat, cu trupul înţepenit, 
cu buzele strânse, cu privirea fixă. Protos continuă, înălțând din 
umeri: 


— Ciudată făptură! Şi, de fapt, atât de adaptabilă!... Dar 
poate că mi-ai fi răspuns afirmativ dacă ţi-aș fi spus de la 
început ce așteptăm de la tine. Lafcadio, prietene, înlătură-mi o 
îndoială: tu, pe care l-am lăsat atât de sărac, să nu iei cele șase 
bancnote de câte o mie pe care hazardul ţi le-a aruncat la 
picioare! Găsești că asta-i firesc?... Domnul de Baragliour-tatăl a 
murit, mi-a spus domnișoara Venitegqua, în dimineaţa ce a urmat 
zilei când contele Julius, vrednicul său fiu, a venit în vizită la 
tine; și chiar în seara acelei zile o părăseai pe domnișoara 
Venitequa. De atunci, relaţiile tale cu contele Julius au devenit, 
nu-i așa, foarte intime; vrei să-mi explici de ce?... Lafcadio, 
prietene, pe timpuri ţi-am cunoscut mulţi unchi; în raport cu 
acele vremuri, arborele tău genealogic pare să se fi colorat 
puternic cu nuanţe baraglioul ești!... Nu! Nu te supăra; glumesc; 
dar ce-ai vrea să creadă lumea?... Doar dacă nu cumva îi 
datorezi nemijlocit domnului Julius averea ta prezentă; ceea ce 
(îngăduie-mi să ţi-o spun), seducător cum ești, Lafcadio, mi s-ar 
părea cu totul scandalos. Fie că-i așa, fie că-i altfel, și orice ne-ai 
lăsa să presupunem, Lafcadio, prietene, afacerea e limpede și 
datoria ta evidentă: îl vei şantaja pe Julius. Nu protesta! Șantajul 
este o instituţie sacră, necesară menţinerii bunelor moravuri. 
Cum? Vrei să pleci?... Lafcadio se ridicase. 

— Lasă-mă să trec! strigă el, pășind peste corpul lui Protos; 
acesta, întins de-a curmezișul compartimentului, între cele două 
banchete, nu făcu niciun gest pentru a-l împiedica. Uimit că este 
lăsat să plece, Lafcadio deschise ușa culoarului și, în timp ce se 
îndepărta, spuse: 

— Nu fug, să n-ai nicio teamă în privinţa asta. Poţi să mă 
supraveghezi; orice e mai bine decât să te ascult... lartă-mă 
dacă prefer poliția. Du-te și mă reclamă: o aştept. 


VI 


Chiar în acea zi, familia Anthime venea din Milano cu trenul 
de seară; deoarece călătoreau la clasa a treia, nu le văzură 
decât la sosire pe contesa de Barag/ioul și pe fiica ei mai mare, 
care veneau de la Paris în vagonul de dormit al aceluiași tren. 

Cu puţine ore înainte de telegrama ce anunța moartea lui 
Fleurissoire, contesa primise o scrisoare de la soțul ei; contele îi 
vorbea pe larg de marea plăcere pe care i-o pricinuise întâlnirea 
neașteptată cu Lafcadio; și, fără îndoială, nu făcea nicio aluzie la 


acea cvasi-fraternitate care, în ochii lui Julius, îl împodobea cu 
asemenea perfide farmece pe acel tânăr bărbat (Julius, 
credincios ordinului tatălui său, nu avusese o explicaţie deschisă 
cu soţia sa, după cum nu avusese nici cu Lafcadio); dar anumite 
aluzii, anumite reticenţe, o avertizau îndeajuns pe contesă; ba 
chiar nu sunt foarte sigur că Julius, lipsit de orice distracţie în 
monotona viaţă burgheză pe care o ducea, nu se juca cu focul, 
plăcându-i scandalul pe care l-ar fi putut stârni, și riscurile lui. 
Nu sunt sigur, de asemenea, că prezenţa la Roma a lui Lafcadio, 
nădejdea de a-l revedea, nu jucau un anume rol, ba chiar un 
mare rol, în hotărârea pe care a luat-o Geneviève de a-și 
întovărăși mama. E 

Julius venise să-i întâmpine la gară. li duse repede la Grand 
Hotel, după ce se despărţise aproape deîndată de familia 
Anthime, pe care urma să o întâlnească în cortegiul funerar, a 
doua zi. Familia Anthime se instala pe via Bocca di Leone, în 
hotelul în care locuiseră când veniseră prima oară. 

Marguerite îi aducea romancierului vești bune: alegerea sa 
era sigură; cu o zi mai înainte, cardinalul André o anunţase în 
mod oficial: candidatul nu va mai trebui nici măcar să-și 
reînceapă vizitele; Academia venea ea însăși către el, cu porțile 
larg deschise: era așteptat. 

— Vezi? îi spunea Marguerite. Ce-ţi ziceam la Paris? Totul se 
întâmplă la timpul potrivit. În lumea asta e de ajuns să știi să 
aștepți. 

— Şi să nu te schimbi, continuă cu gravitate Julius, sărutând 
mâna soţiei sale și fără să vadă privirea fiicei lor aţintită asupra 
lui și plină de dispreţ. 

— Să-ţi fiu fidel ţie, gândurilor, principiilor mele. Perseverenţa 
este cea mai indispensabilă dintre virtuţi. Incepea să uite de 
felul cum își schimbase dintr-odată recent părerile, de acele 
gânduri deloc ortodoxe, de proiectele deloc decente. După ce 
aflase veștile, era din nou stăpân pe sine, fără să-și dea nicio 
strădanie. Admira această consecvență subtilă prin care spiritul 
său se abătuse o clipă din drum. Nu el se schimbase, ci papa. 

Câtă consecvență în felul meu de a gândi; câtă logică! Partea 
cea mai grea este să știi până unde să mergi. Bietul F/eurissoire 
a murit tocmai fiindcă a vrut să pătrundă în culise. Lucrul cel 
mai simplu, când tu însuţi ești simplu, este să te mulțumești cu 
ce știi. Oribilul secret l-a ucis. Cunoașterea nu-i întărește decât 


pe cei care sunt tari... Oricum, sunt fericit: Carola a putut 
anunţa poliţia, iar asta îmi îngăduie să meditez în chip mai 
liber... Şi totuși, dacă ar ști că nu ADEVARATULUI Sfânt Părinte îi 
datorează nefericirea și exilul, Armana-Dubois ar fi pe deplin 
consolat! Ce încurajare pentru credinţa sa! Ce ușurare!... Mâine, 
după ceremonia funebră, ar fi bine să-i vorbesc. 


La această ceremonie nu veni multă lume. Dricul era urmat 
de trei trăsuri. Ploua. In prima trăsură, B/afaphas o însoțea, ca 
un adevărat prieten, pe Amica (de îndată ce doliul va fi luat 
sfârșit, se va căsători cu ea, desigur); plecaseră amândoi de la 
Pau cu o zi mai înainte (B/afaphas nici măcar nu putea suporta 
gândul de a o lăsa pe văduvă pradă durerii ei, de a o lăsa să 
facă singură această lungă călătorie; și, deși nu era din familie, 
se îmbrăcase în doliu; ce rudă putea fi la fel de apropiată 
precum un asemenea prieten?), dar ajunseseră la Roma doar de 
câteva ore, pentru că pierduseră trenul. 

In ultima trăsură luase loc doamna Armand-Dubois, împreună 
cu contesa și cu fiica acesteia; în cea de-a doua, contele, 
împreună cu Anthime Armand-Dubois. 

In preajma mormântului lui F/eurissoire, nimeni nu făcu nicio 
aluzie la nefericita întâmplare. Dar, la întoarcerea de la cimitir, 
Julius de Baraglioul, din nou singur cu Anthime, spuse: 

— ţi făgăduisem că voi interveni pentru tine pe lângă Sfântul 
Părinte. 

— Dumnezeu îmi este martor că nu te-am rugat să faci asta. 

— E adevărat: scandalizat de felul cum v-a părăsit Biserica, 
am dat ascultare inimii mele. 

— Dumnezeu îmi este martor că nu m-am plâns de nimic. 

— Ştiu!... Știu!... M-ai enervat cu resemnarea ta! Ba chiar, 
fiindcă îmi dai prilejul să ţi-o spun, îţi voi mărturisi, dragul meu 
Anthime, că vedeam în purtarea ta nu atât sfinţenie, cât orgoliu, 
iar acea resemnare excesivă pe care ai arătat-o ultima oară 
când te-am văzut la Milano mi s-a părut mult mai aproape de 
revoltă decât de adevărata pietate, și m-a stingherit nespus de 
mult în credinţa mea. Dumnezeu nu-ţi cerea chiar atât de mult, 
ce dracu'! Hai să vorbim deschis: atitudinea ta m-a șocat. 


— Pot atunci și eu să-ţi mărturisesc că atitudinea ta, dragul 
meu frate, m-a întristat. Oare nu tocmai tu mă îndemnai la 
revoltă și... 

Julius, care începea să se aprindă, îl întrerupse: 

— Constatasem îndeajuns prin mine însumi și le dădusem de 
înţeles celorlalţi în decursul întregii mele cariere că poţi fi un 
desăvârșit creștin fără să dispreţuiești avantajele legitime 
oferite de rangul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit în marea lui 
înțelepciune, îți reproșam tocmai atitudinea ta afectată, care 
părea superioară atitudinii mele. 

— Dumnezeu îmi este martor că... 

— Nu mai protesta întruna! îl întrerupse din nou Julius. 
Dumnezeu nu are ce să caute aici. Îţi explic: atitudinea ta era 
aproape de revoltă... vreau să spun: de propria mea revoltă; și 
tocmai asta îți reproșez: acceptând nedreptatea, îl lași pe 
celalalt să se revolte pentru tine. Căci eu unul nu admiteam ca 
Biserica să greșească; iar atitudinea ta, fără să pară a face asta, 
o punea tocmai în această situaţie. Hotărâsem deci să mă plâng 
în locul tău. Curând vei vedea cât de îndreptăţit eram să fiu 
indignat. 

Julius, cu fruntea îmbrobonată de sudoare, își puse jobenul pe 
genunchi. 

— Vrei puţin aer? Și Anthime, atent, cobori geamul dinspre 
el. 

— De îndată ce am ajuns la Roma, continuă Julius, am cerut o 
audienţă. Am fost primit. Demersul meu urma a fi încununat de 
un succes ciudat... 

— Ah! spuse cu indiferenţă Anthime. 

— Da, prietene. Căci chiar dacă n-am obţinut nimic din ceea 
ce venisem să cer, am plecat cel puţin cu o certitudine... care-l 
punea pe Sfântul Părinte la adăpost de toate presupunerile 
injurioase pe care noi le făcuserăm pe seama lui. 

— Dumnezeu îmi este martor că niciodată n-am formulat 
ceva injurios față de Sfântul Părinte. 

— Am formulat eu pentru tine. Te vedeam lezat în drepturile 
tale; mă indignam. 

— Spune ce ai de spus, Julius: l-ai văzut pe papă? 

— Nu! Nu l-am văzut pe papă, izbucni în cele din urmă Julius - 
dar am aflat un secret; un secret îndoielnic mai întâi, dar care 
curând, prin moartea scumpului nostru Amédée, urma să capete 


dintr-odată o confirmare; un secret înspăimântător, derutant, 
dar prin care credinţa ta, dragul meu Anthime, va ști să iasă 
întărită. Căci în privinţa injustiţiei căreia i-ai căzut victimă, papa 
este nevinovat... 

— Nu m-am îndoit niciodată de asta. 

— Anthime, ascultă-mă: nu l-am văzut pe papă, pentru că 
nimeni nu-l poate vedea; cel care se află acum pe tronul 
pontifical și de care Biserica ascultă și care dă porunci; cel care 
mi-a vorbit, papa pe care-l vedem la Vatican, papa pe care l-am 
văzut. NU ESTE ADEVĂRATUL PAPĂ. 

Anthime începu să râdă cu hohote, scuturându-se din tot 
trupul. 

— Râzi! Râzi! continuă Julius, jignit. Și eu am râs la început. 
Dacă aș fi râs mai puţin, F/eurissoire n-ar fi fost asasinat. Ah! 
preasfânt prieten! Nevinovată victimă!... Vocea i se pierdu într- 
un hohot de plâns. 

— Vorbești serios?... Ce tot spuli!... Ce tot spui!... Ce tot spui! 

„ zise Armand-Dubois, pe care patosul lui Julius îl neliniștea. 
Totuși ar trebui să știm... 

— A murit tocmai pentru că a vrut să știe. 

— Pentru că, dacă nu mi-a păsat de averea mea, de situația 
mea, de știința mea, dacă am consimţit să mi se facă această... 
continuă Anthime care, treptat, se monta, la rându-i. 

— Îți spun: adevăratul papă nu-i întru nimic răspunzător de 
toate acestea; cel care și-a bătut joc de tine e un adept al 
Quirinalului... 

— Oare să cred ce-mi spui? 

— Dacă nu mă crezi pe mine, crede-l pe bietul martir. 

Amândoi rămaseră câteva clipe fără să vorbească. Nu mai 
ploua; printre nori se ivea o rază de soare. 


Săltând, ici-colo, prin gropi, trăsura se întorcea la Roma. 

— În cazul ăsta, știu ce-mi rămâne de făcut, continuă 
Anthime cu o voce foarte hotărâtă; fac publică informaţia. 

Julius tresări. 

— Prietene, mă înspăimânţi. O să fii excomunicat. 

— De către cine? Dacă este un papă fals, puţin îmi pasă. 

— Și eu, care credeam că, dezvăluindu-ţi acest secret, o să te 
ajut să guști mângâierea, continuă Julius, consternat. 


—  Glumești?... Și cine-mi va spune dacă F/eurissoire, 
ajungând în paradis, nu descoperă că Dumnezeu nu este 
Dumnezeu cel adevărat? 

— Dragă Anthime, ai luat-o razna. Cum ar putea să existe doi 
Dumnezei! Cum ar putea să existe UN ALT DUMNEZEU! 

— Vorbești cu prea multă ușurință de el, tu care n-ai renunţat 
la nimic pentru el; tu, care profiţi întotdeauna de toate, fie că 
Dumnezeu e adevărat sau fals... Am mare nevoie să respir puţin 
aer. 

Aplecându-se peste portieră, atinse cu vârful bastonului 
umărul vizitiului și îi porunci să oprească. Julius vru să coboare 
împreună cu el. 

— Nu! Lasă-mă. Știu destul ca să iau o hotărâre. Păstrează 
restul pentru un roman. În ceea ce mă privește, îi scriu Marelui 
Maestru al Ordinului chiar în seara asta, și începând de mâine 
îmi reiau cronicile științifice în La Depeche. O să avem de ce 
râde. 

— Văd că șchiopătezi, zise Julius, surprins când observă că 
Anthime își trage din nou cu greu piciorul. 

— Da, mi-au revenit durerile de câteva zile. 

— Deci așa! spuse Julius care, fără a-l mai privi cum se 
îndepărtează, se așeză cât mai confortabil în trăsură. 


VII 


Avea Protos intenţia să-l predea pe Lafcadio poliţiei, așa cum 
îl ameninţase? 

Nu știu: evenimentele dovediră de altfel că, printre domnii de 
la poliție, el nu avea numai prieteni. Aceștia, preveniţi în ajun de 
Carola, pregătiseră o capcană în Vicolo dei Vecchierel!i; 
cunoșteau de multă vreme casa și știau că ea comunică, la etaj, 
cu casa vecină, ale cărei ieșiri le păziră de asemenea. 

Protos nu se temea de polițiști; acuzaţia nu-l înspăimânta, și 
nici întregul aparat al justiţiei; știa că e greu să fie arestat, 
nefiind de fapt vinovat de nicio crimă, ci numai de delicte atât 
de mărunte încât nu puteau fi dovedite. Deci nu se temu prea 
mult când înţelese că era încercuit, lucru pe care-l pricepu 
foarte repede, având instinctul remarcabil de a-i recunoaște pe 
acești domni sub orice deghizare. 

Oarecum mirat totuși, se închise mai întâi în camera Carolei, 
așteptând întoarcerea acesteia, pe care n-o mai văzuse după 


asasinarea lui F/eurissoire; dorea să se sfătuiască cu ea și să-i 
dea câteva dispoziţii, pentru cazul că ar fi închis. 

Carola, pe de altă parte, supunându-se voinţei lui Julius, nu 
apăruse la cimitir; nimeni nu știu că, ascunsă îndărătul unui 
mausoleu, sub o umbrelă, asista de departe la trista ceremonie. 
Așteptă răbdătoare, plină de umilinţă, să plece toată lumea din 
preajma mormântului proaspăt; văzu cum cortegiul se 
alcătuiește din nou, cum Julius urcă în trăsură din nou împreună 
cu Anthime, și cum toate trăsurile se îndepărtează, sub ploaia 
măruntă. Atunci se apropie la rându-i de mormânt, scoase de 
sub şal un buchet mare de ochiul-boului, pe care-l așeză departe 
de coroanele familiei; apoi rămase timp îndelungat în ploaie, 
neuitându-se la nimic, ne-gândindu-se la nimic, și plângând, 
fiindcă nu se putea ruga. 

Când se întoarse în Vicolo dei Vecchierelli, văzu că pe pragul 
casei se află doi indivizi necunoscuţi; nu înţelese totuși că 
locuinţa era păzită. Voia să-l întâlnească pe Protos; sigură că el 
era asasinul, acum îl ura... 

Câteva clipe mai târziu poliția alerga, la ţipetele ei; dar vai! 
era prea târziu! Cuprins de exasperare la gândul că ea îl 
denunţase, Protos o sugrumase pe Carola. 

Toate acestea se petreceau cam spre ora prânzului. Ziarele 
de seară publicară știrea, și cum asupra lui Protos fusese găsită 
bucăţica de piele tăiată din căptușeala pălăriei, dubla sa 
culpabilitate devenea neîndoielnică. 


Lafcadio trăise până seara într-o stare de așteptare sau de 
frică nedeslușită, poate nu din cauza poliţiei, cu care îl 
ameninţase Protos, ci de teama lui Protos însuși sau de teama a 
ceva necunoscut de care nu mai încerca să se apere. O 
lâncezeală de neînțeles îl moleșise cu totul, ceva care poate că 
nu era decât oboseală: începea să renunţe. 

In ajun, nu-l revăzuse pe Julius decât câteva clipe, atunci 
când acesta, la sosirea trenului dinspre Napoli, venise să ia 
cadavrul; apoi, mersese la nesfârșit prin oraș, la întâmplare, 
pentru a depăși acea exasperare pe care i-o provocase - după 
conversaţia din vagon - sentimentul dependenţei sale. 

Și totuși vestea arestării lui Protos nu-i aduse lui Lafcadio 
starea de ușurare la care s-ar fi putut aștepta. Parcă ar fi fost 


dezamăgit. Ciudată făptură! Așa cum nu respinsese în mod 
deliberat orice profit material de pe urma crimei, tot astfel nu 
renunţase nici la vreunul dintre riscurile ei. Nu admitea că jocul 
se sfârșise atât de repede. Așa cum făcea odinioară când juca 
șah, i-ar fi cedat adversarului turnul și, ca și cum acea 
întâmplare îl făcea dintr-odată să câștige prea ușor, lipsindu-l de 
orice interes pentru joc, simţea că nu va avea liniște până când 
nu-și va duce sfidarea și mai departe încă. 

Cină într-un mic restaurant învecinat, ca să nu fie silit să se 
îmbrace în haine de gală. Întorcându-se la hotel, îl zări peste 
puţină vreme, prin ușa cu geam a restaurantului, pe contele 
Julius, așezat la masă împreună cu soţia și cu fiica sa. Fu uimit 
de frumuseţea Genevievei, pe care nu o mai văzuse de la prima 
lui vizită. Rămase în fumoar, așteptând sfârșitul mesei; fu 
anunţat că Julius de Baraglioul urcase în camera lui și-l aștepta. 

Intră. Contele era singur; își schimbase costumul. 

— Asasinul e la închisoare, spuse el de îndată, întinzându-i 
mâna. Dar Lafcadio nu i-o întinse pe a sa. Rămânea în pragul 
ușii. 

— Care asasin? întrebă el. 

— Asasinul cumnatului meu, ce Dumnezeu! 

— Asasinul cumnatului tău sunt eu. 

Spuse aceste cuvinte fără să tremure, fără să schimbe tonul, 
fără să-și coboare vocea, fără un gest, și într-un mod atât de 
firesc, încât în prima clipă Julius nu înţelese. Lafcadio trebui să 
repete: 

— Îți spun că nu a fost arestat asasinul cumnatului tău, 
pentru simplul motiv că asasinul cumnatului tău sunt eu. 

Dacă Lafcadio ar fi avut o înfățișare fioroasă, poate că Julius 
ar fi fost cuprins de teamă; dar el avea un aer copilăros. Părea 
chiar încă și mai tânăr decât prima oară când îl întâlnise Julius; 
privirea lui era tot atât de limpede, vocea lui tot atât de clară. 

Închisese ușa, dar rămăsese sprijinit de ea. Julius, aflat lângă 
masă, se prăbuși într-un fotoliu. 

— Bietul meu copil! zise el mai întâi, vorbește mai încet!... Ce 
tot spui? Ce ţi-a venit? 

Lafcadio își cobori privirea, regretând că vorbise. 

— Cine știe? Am făcut-o foarte repede, când mi-a venit s-o 
fac. 


— Ce aveai cu F/eurissoire, cu bărbatul acela atât de vrednic 
și de plin de virtuți? 

— Nu știu... Nu părea fericit... Cum vrei să-ţi explic ceea ce 
nu-mi pot explica mie însumi? 

O tăcere penibilă se instala între ei, întreruptă, din când în 
când, de cuvintele lor, care o făceau și mai apăsătoare; se 
auzea atunci cum urcă - valuri, valuri, din marele hol al 
hotelului, o banală muzică napolitană. Julius curăța cu vârful 
unghiei de la degetul mic, pe care o lăsase să crească foarte 
lungă, o mică pată de ceară ce căzuse de la o lumânare pe faţa 
de masă. Dintr-o dată își dădu seama că unghia i se rupsese. 
Era o dungă transversală, care brăzda, întunecată, rozul unghiei. 

Cum de-o rupsese? Și cum de nu-și dăduse seama mai 
devreme? Oricum, răul era făcut; trebuia s-o taie. Gândul îi 
contrarie puternic, căci avea mare grijă de mâinile lui și mai ales 
de această unghie căreia îi dăduse acea formă prelungă, 
obținută cu greu, ce sublinia eleganța degetului. Foarfeca se 
afla în sertarul mesei de toaletă și Julius tocmai se pregătea să 
se ridice să o ia, dar ar fi trebuit să treacă prin faţa lui Lafcadio; 
plin de tact, amână delicata operaţie. 

— Şi... ce vrei să faci acum? spuse el. 

— Nu știu. Poate că mă voi preda poliţiei. Mă voi gândi la 
noapte. 

Braţul lui Julius căzu moale, izbindu-se de fotoliu; îl privi timp 
de câteva clipe pe Lafcadio, apoi, suspinând, zise pe un ton 
descurajat: 

— Şi eu care tocmai începusem să te iubesc!... 

Spusese asta fără nicio intenţie rea. Lafcadio nu putea să nu 
înțeleagă. Dar, deși inconștientă, această frază era plină de 
cruzime și îl izbi drept în inimă. Își înălță capul, înfruntând 
neliniștea care îl cuprinsese brusc. Il privi pe Julius: „Oare 
acesta-i cu adevărat cel care ieri mi se părea a-mi fi aproape 
frate?”, își spuse. Își roti privirile prin acea încăpere în care, cu 
două zile mai înainte, și deși ucisese, putuse sta de vorbă cu 
atâta voioșie; sticla de parfum era încă pe masă, aproape 
goală... 

— Ascultă, Lafcadio, continuă Julius: situaţia ta nu-mi pare cu 
totul deznădăjduită. Autorul presupus al acestei crime... 


— Da, știu că tocmai a fost arestat, îl întrerupse Lafcadio pe 
un ton sec: Mă vei sfătui să las să fie acuzat în locul meu un om 
nevinovat? 

— Cel pe care-l numești un om nevinovat tocmai a ucis o 
femeie; și chiar o femeie pe care o cunoști... 

— Asta m-ar face să mă simt mai bine, nu-i așa? 

— Nu vreau să spun chiar asta, dar... 

— Să mai adăugăm și că este singurul care putea să mă 
denunțe. 

— După cum vezi, mai există o speranţă. 

Julius se ridică, se îndreptă spre fereastră, potrivi cutele 
perdelei, se întoarse, apoi, aplecându-se înainte, cu braţele 
încrucișate pe spătarul fotoliului în care stătuse: 

— Lafcadio, nu aș vrea să te las să pleci fără să-ți dau un 
sfat: nu ţine decât de tine, sunt convins, să redevii un om de 
treabă și să-ţi ai locul tău în societate, cel puţin acela pe care ți- 
1 îngăduie nașterea... Biserica te poate ajuta. Ai puţin curaj, 
dragul meu, și du-te și te spovedește. 

Lafcadio nu-și putu ascunde un surâs: 

— Voi reflecta la binevoitoarele tale cuvinte. Făcu un pas 
înainte și adăugă: 

— Preferi, fără îndoială, să nu atingi o mână de ucigaș. Aș 
vrea totuși să-ţi mulțumesc pentru... 

— Bine! Bine! spuse Julius, cu un gest cordial și distant. Adio, 
dragul meu. Nu îndrăznesc să-ţi spun: La revedere. Totuși, dacă, 
pe viitor... 

— Acum nu mai ai nimic să-mi spui? 

— Nimic. 

— Adio, domnule. 

Lafcadio salută cu gravitate și părăsi încăperea. 


Ajunse în camera sa, la etajul de deasupra. Se dezbrăcă pe 
jumătate, se aruncă pe pat. Seara fusese foarte caldă; noaptea 
nu adusese cu ea răcoarea. Fereastra camerei era larg deschisă, 
dar aerul rămânea nemișcat; îndepărtatele globuri electrice din 
Piaţa Termelor, de care îl despărţeau grădinile, umpleau camera 
cu o lumină albăstruie și difuză ce semăna cu lumina lunii. Voia 
să reflecteze, dar o toropeală ciudată și de neînlăturat îi 
împăienjenea gândurile; nu se gândea nici la crima pe care o 


săvârșise, nici la felul cum ar fi putut să scape de pedeapsă; 
încerca doar să nu mai audă acele cuvinte atroce ale lui Julius: 
„Tocmai începusem să te iubesc”... Dar dacă el nu-l iubea pe 
Julius, de ce să mai plângă din pricina acelor cuvinte? Dar oare 
într-adevăr din pricina lor plângea?... Noaptea era atât de 
blândă, i se părea atât de ușor să se lase pur și simplu să 
moară. Apucă o carafă cu apă de lângă pat, muie în ea o batistă 
și și-o puse pe inimă, unde simţea ca o durere. 

Nicio băutură din lume nu va mai trezi la viaţă această inimă 
secătuită! își spuse, lăsându-și lacrimile să-i curgă până pe buze 
și bucurându-se de gustul lor amărui. În urechi îi cântă versuri, 
citite nu se știe unde, de care nu știa că și-ar fi putut aminti: 


My heart aches; a drowsy numbness pains 
My senses... 


Aţipi. 

Visează oare? A bătut cineva la ușă? Ușa pe care nu o închide 
niciodată noaptea se deschide încetișor și prin ea se strecoară o 
siluetă firavă și albă. Aude cum cineva îl strigă cu o voce slabă: 

— Lafcadio... Eşti aici, Lafcadio? 

Incă adormit, Lafcadio recunoaște acea voce. Dar se 
îndoiește oare de realitatea minunatei apariţii? Se teme că 
printr-un singur cuvânt, printr-un singur gest, o va izgoni?... 
Tace. 

Geneviève de Baraglioul, a cărei cameră era alături de cea a 
tatălui ei, auzise, fără voie, întreaga conversaţie dintre tatăl său 
și Lafcadio. O neliniște insuportabilă o silise să vină până în 
camera acestuia și, de vreme ce chemarea ei rămânea fără 
răspuns, convinsă că Lafcadio se sinucisese, se aruncă spre 
căpătâiul patului și căzu în genunchi, plângând în hohote. 

În timp ce ea rămânea astfel, Lafcadio se ridică și se aplecă 
cu totul spre ea, fără a îndrăzni încă totuși să atingă cu buzele 
frumoasa frunte pe care o vedea lucind în umbră. Genevieve de 
Baraglioul simţi atunci cum o părăsește orice voinţă; 
retrăgându-și fruntea mângâiată de respiraţia lui Lafcadio și 
nemaiștiind cum să se apere de el altfel decât adresându-i-se 
tot lui: 

— Ai milă de mine, prietene, îi spuse ea. 


Lafcadio se regăsi pe dată pe sine și, îndepărtându-se de ea 
și totodată respingând-o: 

— Ridică-te, domnişoară de Baraglioul! Pleacă! Nu sunt... Nu 
pot să mai fiu prietenul tău. 

Genevieve se ridică, dar nu se îndepărtă de patul unde 
rămânea întins cel pe care ea îl crezuse mort și, atingând cu 
dragoste fruntea fierbinte a lui Lafcadio, parcă spre a se asigura 
că e încă în viaţă: 

— Prietene, am auzit tot ce i-ai spus în seara asta tatălui 
meu. Nu înţelegi că de asta am venit? 

Lafcadio, ridicându-se pe jumătate, o privi. Pletele-i răvășite îi 
cădeau bogate pe umeri; întregul ei chip se afla în umbră, astfel 
încât el nu-i vedea ochii, simțind totodată cum îl învăluie 
privirea ei. Ca și cum nu i-ar fi putut suporta blândeţea și 
ascunzându-și faţa în mâini: 

— De ce te-am întâlnit atât de târziu? gemu el. Ce-am făcut 
ca să-ți merit iubirea? De ce-mi vorbești astfel, când nu mai sunt 
liber și demn de a te iubi? 

Ea protestă cu o voce tristă: 

— Spre tine vin, Lafcadio, nu spre altul. Spre tine, care ai 
săvârșit o crimă, Lafcadio! De câte ori nu ţi-am rostit, suspinând, 
numele, din acea primă zi când mi-ai apărut ca un erou, chiar 
prea temerar... Trebuie să afli acum: în taină, mă făgăduisem ţie 
încă din clipa când te-am văzut devotându-te cu atâta 
generozitate. Ce s-a întâmplat de atunci? Cum a fost cu putinţă 
să ucizi? Ce-ai făcut din viaţa ta? 

Şi cum Lafcadio dădea din cap, fără să răspundă: 

— L-am auzit pe tata spunând că un altul a fost arestat, 
continuă ea; un bandit care tocmai a ucis... Lafcadio! cât mai e 
încă timp, salvează-te; pleacă chiar în această noapte! Pleacă! 

Atunci Lafcadio spuse în șoaptă: 

— Nu mai pot. 

Părul despletit al lui Geneviève îi cădea pe mâini; apucă 
acele șuviţe și le apăsă cu patimă pe ochi, pe buze: 

— Să fug? Asta mă sfătuiești? Dar unde vrei să fug acum? 
Chiar dacă aș scăpa de poliţie, n-aș mai putea scăpa de mine 
însumi... Şi de altfel tu m-ai dispreţui dacă aș fugi. 

— Eu să te dispreţuiesc, prietene... 

— Trăiam în stare de inconștienţă; am ucis ca într-un vis; ca 
într-un coșmar în care mă zbat întruna de atunci... 


— Şi din care vreau să te smulg, strigă ea. 

— De ce să mă trezesc? Ca să descopăr că sunt un ucigaș? O 
apucă de braţ: Nu înţelegi că oroarea în care mă zbat mă face 
invulnerabil? Ce altceva îmi mai rămâne de făcut acum decât să 
mă predau poliției, când se vor ivi zorile? 

— Să te predai lui Dumnezeu, nu oamenilor. Dacă tatăl meu 
nu ţi-a spus, îți voi spune eu, acum: Lafcagio, Biserica îţi va 
prescrie pedeapsa și te va ajuta să-ţi regăsești pacea prin 
pocăință. 

Geneviève are dreptate, iar Lafcadio nu are nimic altceva 
mai bun de făcut decât să accepte acea supunere comodă; mai 
devreme sau mai târziu aşa va face, constatând că celelalte 
ieșiri sunt închise... Ce păcat că nenorocitul acela de Julius i-a 
dat cel dintâi acest sfat! 

— Ce-mi tot spui? îi zise el cu dușmănie. Oare tu ești cea 
care-mi vorbește astfel? 

li lăsă braţul, o respinse; și în timp ce Geneviève se 
îndepărtează, simte cum crește în el, o dată cu un fel de mânie 
împotriva lui Julius, nevoia de a o îndepărta pe Geneviève de 
tatăl ei, de a o târi în jos, mai aproape de el; aplecându-și 
privirea, îi vede picioarele goale și mici încălţate cu papuci de 
mătase. 

— Nu înţelegi că nu de remușcare mă tem, ci de... 

S-a ridicat de pe pat; îi întoarce spatele; se duce către 
fereastra deschisă; simte cum se sufocă; își sprijină fruntea de 
geam și palmele fierbinţi de fierul rece al balconului; ar vrea să 
uite că ea este acolo, că el este lângă ea... 

— Domnișoară de Baraglioul, ai făcut pentru un criminal tot 
ceea ce poate face o fată de familie bună; ba chiar aproape 
ceva mai mult: îţi mulțumesc din toată inima. Acum mai bine m- 
ai lăsa singur. Intoarce-te la tatăl tău, la obiceiurile, la datoriile 
tale... Adio. Cine știe dacă te voi mai întâlni vreodată? 
Gândește-te că mâine mă voi preda poliției pentru a fi mai puţin 
nevrednic de dragostea pe care mi-o arăţi. Gândește-te că... Nu! 
nu te apropia de mine... Crezi că o strângere de mână mi-ar fi 
de ajuns? 

Geneviève ar putea înfrunta mânia tatălui ei, părerea 
celorlalţi și disprețul lor, dar își pierde orice curaj în faţa răcelii 
cu care-i vorbește Lafcadio. Nu a înţeles el oare că, venind 
astfel, noaptea, spre a-i vorbi, spre a-i mărturisi iubirea ei, ea 


însăși se dovedește hotărâtă și curajoasă și că iubirea ei merită 
poate ceva mai mult decât un simplu mulţumesc?... Dar cum să- 
i spună că ea însăși, până în această zi, se zbuciuma ca într-un 
vis - un vis din care nu scăpa decât din când în când, când se 
afla la spital unde, printre copiii săraci și în timp ce le pansa 
rănile adevărate, i se părea că ia uneori contact, în sfârșit, cu un 
strop de realitate - un vis mediocru în care se zbuciumau alături 
de ea și părinţii ei, prinși în toate convențiile bizare ale lumii lor, 
cum să-i spună că ea nu izbutea să ia în serios nici gesturile, nici 
părerile, nici ambițiile, nici principiile, lor și nici chiar persoana 
lor. Mai e de mirare că Lafcadio nu-l luase în serios pe 
Fleurissoire?... E cu putinţă să se despartă astfel? lubirea o 
îndeamnă, o aruncă spre el. Lafcadio o ia în braţe, o strânge cu 
patimă, îi acoperă cu sărutări fruntea palidă... 

li voi părăsi pe cei doi amanți la ora când cântă cocoșul și 
când culoarea, căldura și viața vor triumfa în sfârșit asupra 
nopţii. Lafcadio se ridică de lângă Geneviève, care doarme încă. 
Totuși nu contemplă frumosul chip al amantei sale, fruntea-i 
brobonită de o ușoară sudoare, pleoapele sidefii, buzele calde și 
întredeschise, sânii desăvârșiți, membrele ostenite - ci, prin 
fereastra larg deschisă, zorile și freamătul unui copac din 
grădină. 

Curând Genevieve va trebui să plece; dar el mai așteaptă 
încă; ascultă, aplecat asupra ei, prin respiraţia-i ușoară, 
nedeslușita rumoare a orașului, care-l zguduie din lâncezeală. 
Departe, în cazărmi, se aude sunetul trâmbiţelor. Va renunţa 
oare la viaţă? Și pentru a avea prețuirea Genevievei, pe care o 
preţuiește mai puţin de când ea îl iubește mai mult, se mai 
gândește încă să se predea? 


Aici începe o nouă carte. 
O, adevăr palpabil al dorinţei! Tu respingi în penumbră 
fantomele minţii mele. 


1 Exista un singur leac. Doar un lucru ne poate vindeca de a 
fi noi înșine. / Da. Numai că vezi tu, problema nu e cum să te 
vindeci, ci cum sa trăiești (en.) 


2 Fiul meu! Dragule! (it.) 

3 puștan (engl.) 

4 incorect în limba italiană. 

5  Nelegiuiţi... Doi șoimi plutind în văzduh, doi pești 
zbenguindu-se-n apa, la fel de nelegiuiţi ca mine... (engl.) 

6 Mă doare inima; pe simţuri, o gheară-ncet se-nstăpânește 
(eng|.)