Eugene Sue — Misterele Parisului vol1

Eugene Sue 
oii rele 
arisu shi jl 


- Misterele Parisului vol.1 - 


EUGÈNE SUE 


MISTERELE 
PARISULUI 


VOLUMUL I 


Ilustrația copertei: arh. IANI IANCUŞI 


Editura ALCRIS 
BUCUREŞTI 1992 


- Eugen Sue - 


EUGENE SUE 


MISTERELE 
PARISULUI 


VOLUMUL I 
Traducere din limba franceză de: I. PELTZ 


Redactor: AURELIAN MICU ANDY 
Tehnoredactor: TEO CRIŞAN 


Eugène Sue 
LES MYSTERES DE PARIS 


Editions Boudelaire 
Livre Club de Champs-Elysées - Paris 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Partea întâi 


Capitolul 1 
TAVERNA 


La 13 decembrie 1838, într-o seară ploioasă şi rece, un 
om de statură atletică, purtând o bluză veche, trecea podul 
Zarafilor şi ajungea în centru, într-un labirint de străzi 
întunecate, strâmte şi cotite, care se întind de la Palatul de 
Justiţie până la biserica Notre-Dame. 

Cartierul Palatului de Justiţie, foarte delimitat, foarte 
supravegheat, serveşte totuşi drept loc de întâlnire şi de 
adăpost răufăcătorilor din Paris. Nu e oare ciudat, sau mai 
curând fatal, ca o nestăpânită atracţie să-i facă mereu pe 
aceşti criminali să graviteze în jurul cumplitului tribunal 
care-i condamnă la închisoare, la ocnă, la eşafod? 

În noaptea aceea, deci, vântul sufla puternic, furişându- 
se într-un fel de ulicioare ale acestui lugubru cartier: 
lumina slabă, pâlpâitoare, a felinarelor clătinate de vânt, 
se oglindea în râuleţul de apă negricioasă care curgea prin 
mijlocul caldarâmului plin de mâl. 

Casele, de culoarea noroiului, aveau ferestre puţine, cu 
cercevele putrede şi aproape fără geamuri. Poteci negre şi 
infecte duceau către scări şi mai negre şi mai murdare şi 
atât de drepte, încât de-abia le puteai urca, ţinându-te de o 
funie de put prinsă în zidurile umede prin belciuge de fier. 

Parterul acestor case era ocupat de tarabele 
cărbunarilor, ale măţarilor sau ale vânzătorilor de carne 
stricată. 

Deşi mărfurile erau de mică valoare, aproape toate 
vitrinele acestor prăvălii mizerabile aveau gratii de fier, în 
aşa măsură le era negustorilor teamă de cutezătorii hoţi 
din cartier. 

Omul despre care vorbim, intrând în strada Bobului, din 


a dle 


- Eugen Sue - 


centrul cartierului, îşi încetini mult mersul: se simţea ca la 
el acasă. Noaptea era adâncă, apa cădea în şiroaie şi 
răbufnirile de vânt şi ploaie biciuiau zidurile. 

În depărtare, orologiul Palatului de Justiţie suna orele 
zece. 

Femeile adăpostite sub ganguri boltite, întunecate şi 
adânci ca nişte peşteri, fredonau nişte refrenuri populare. 

Una din aceste creaturi, o tânără fată, era de bună- 
seamă cunoscută de omul despre care vorbim, pentru că, 
oprindu-se în faţa ei, o prinse de braţ. 

— Bună seara, Cuţitarule, rosti fata. 

Acesta, de mult certat cu justiţia, căpătase porecla de 
„Cuţitar“ încă din puşcărie. 

— Tu eşti, Guristo? spuse omul cu bluza. O să-mi plăteşti 
basamacul, că de nu, te fac să joci tontoroiul. 

— N-am nicio leţcaie, răspunse tânăra tremurând, căci 
acest om băga groaza în cartier. 

— Dacă punga ţi-e goală, hrăpăreaţa de la tavernă o să-ţi 
dea pe datorie de dragul mutrei tale. 

— Doamne, dar îi mai datorez chiria pe straiele astea pe 
care le port... 

— A! Mai faci şi nazuri? strigă Cuţitarul, şi-i trânti 
nenorocitei, pe întuneric şi la întâmplare, o lovitură de 
pumn atât de puternică, încât fata scoase un țipăt de 
durere. 

— Deocamdată, numai atât, fata mea, şi asta ca să ştii ce 
te-aşteaptă... 

De-abia rostise aceste vorbe, că banditul scoase un 
strigăt însoţit de o înjurătură cumplită: 

— Ah, m-ai înţepat, ticăloaso, m-ai zgâriat cu foarfecele 
tău. 

Şi furios, se luă după Guristă care fugise pe poteca 
întunecată. 

— Nu te-apropia, că-ţi scot ochii! spuse ea pe un ton 
hotărât. Nu ţi-am făcut nimic, de ce-ai dat în mine? 

— Îţi spun eu acuş, strigă banditul, înaintând mereu în 
beznă. Aha, te-am prins şi ai să mi-o plăteşti! adăugă el, 


- 5 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


apucând cu mâinile sale mari şi puternice încheietura unei 
mâini subţiri şi delicate. 

— Ba tu ai să mi-o plăteşti mie! se auzi un glas 
bărbătesc. 

— Un bărbat! Tu eşti, Braţ-Roşu? Răspunde o dată şi nu 
mă strânge aşa tare... Mă aflu pe poteca locuinţei tale... 
Nu poţi fi decât tu. 

— Nu e Braţ-Roşu, se auzi glasul necunoscutului. 

— Bine, pentru că nu eşti de-al nostru, o să se lase cu 
mustărie, strigă Cuţitarul. Dar a cui e lăbuţa asta pe care 
am prins-o? 

— E perechea celeilalte. 

Sub pielea gingaşă şi moale a acestei mâini care-l 
prinsese repede de gât, Cuţitarul simţi că se încordau 
nervi şi muşchi de oţel. 

Gurista, refugiată în fundul aleii, urcase repede câteva 
trepte: se opri o clipă şi strigă către apărătorul ei 
necunoscut: 

— O, mulțumesc, domnule, că mi-ai luat partea. 
Cuţitarul m-a bătut pentru că n-am vrut să-i plătesc 
rachiul. M-am răzbunat, dar n-am putut să-i fac prea mult 
rău cu foarfeca mea. Acum, că sunt în siguranţă, lasă-l în 
pace, dar ai grijă de dumneata, căci ăsta e faimosul 
Cuţitar! 

Groaza pe care o răspândea acest om era cumplită. 

— Ei, nu m-auzi? îţi spun că ăsta e Cuţitarul, repetă 
Gurista. 

— Şi eu sunt un bătăuş care nu se prea teme de altul, 
spuse necunoscutul. 

Apoi se lăsă tăcerea. 

Timp de câteva secunde se auzi doar zgomotul surd al 
unei lupte înverşunate. 

— Vrei să te spintec? strigă banditul, făcând o mare 
sforţare pentru a scăpa de adversarul lui care părea 
înzestrat cu o putere neobişnuită. Bine, bine, o să mi-o 
plăteşti, şi pentru Guristă şi pentru tine, adăugă el 
scrâşnind din dinţi. 


- Eugen Sue - 


— Da, în monedă de pumni, răspunse necunoscutul. 

— Dacă nu dai drumul cravatei, îţi mănânc nasul, 
mormăi Cuţitarul cu glas înăbuşit. 

— Am nasul cam mic, amice, şi nu-l poţi vedea bine. 

— Atunci vino sub felinar. 

— Vin, răspunse necunoscutul. Ne vom putea privi în 
albul ochilor. 

Şi repezindu-se spre Cuţitar, pe care-l strângea mereu 
de gât, îl împinse până la poarta aleii şi-l azvârli cu putere 
în strada abia luminată de pâlpâirea felinarului. 

Cuţitarul se poticni, dar revenindu-şi imediat, se aruncă 
furios asupra necunoscutului a cărui statură foarte 
mlădioasă şi subţire nu trăda de loc puterea uriaşă de care 
dispunea. 

Cuţitarul, deşi de o constituţie atletică şi deosebit de 
dibaci într-un fel de încăierare numită în popor „savată“, 
adică box cu picioarele, îşi aflase, după cum se spune, 
naşul. 

Necunoscutul îi puse o piedică, cu o minunată 
îndemânare. Şi-l dădu de două ori peste cap. 

Nevoind nici acum să recunoască superioritatea 
adversarului, Cuţitarul reîncepu atacul urlând de furie. 

Atunci apărătorul Guristei, schimbându-şi dintr-o dată 
tactica, făcu să cadă pe capul banditului o grindină de 
lovituri de pumn atât de tari de parcă ar fi fost aplicate cu 
o mănuşă de fier. Aceste lovituri de pumn, care ar fi stârnit 
invidia şi admiraţia lui Jack Turner, unul din cei mai 
renumiţi boxeri ai Londrei, erau de altfel atât de în afara 
regulilor „savatei“ încât Cuţitarul fu ameţit de două ori; 
pentru a treia oară banditul căzu pe caldarâm ca un bou 
răpus, gemând: 

— M-ai dat gata. 

— Dacă se dă bătut, nu-l ucide, ai milă de el! îl rugă 
Gurista, care cât timp ţinuse lupta se avântase pe aleea 
casei lui Braţ-Roşu. Apoi adăugă, mirându-se: Oare cine 
sunteţi? Afară de învățătorul nostru, nu e nimeni în stare, 
începând din strada Saint-Eloi până la Notre-Dame, să-l 


= a 


- Misterele Parisului vol.1 - 


bată pe Cuţitar. Vă mulţumesc mult, domnule; vai, dacă n- 
aţi fi fost dumneavoastră aici, m-ar fi stâlcit în bătaie. 

Necunoscutul, în loc să răspundă femeii, îi asculta cu 
atenţie glasul. Niciodată urechea lui nu înregistrase o voce 
mai dulce, mai proaspătă, mai asemănătoare sunetului 
unui clopoțel de argint: încercă să-i vadă faţa Guristei, dar 
nu izbuti, noaptea era prea adâncă şi lumina felinarului 
prea slabă. 

După ce rămase câteva clipe nemişcat, Cuţitarul îşi 
întinse picioarele, apoi braţele şi, în sfârşit, se ridică în 
capul oaselor. 

— Ia seama, strigă Gurista, refugiindu-se din nou pe alee 
şi trăgându-l de braţ pe ocrotitorul ei, ia seama că poate să 
se răzbune. 

— Fii liniştită, fata mea! Dacă mai pofteşte, am eu cu ce 
să-l mulţumesc! 

Banditul auzi aceste vorbe. 

— Mi-ai frânt oasele, spuse el necunoscutului. Pentru azi 
mi-e destul, nu mai râvnesc la asemenea papară, dar cu alt 
prilej nu zic ba, de-oi mai da cândva de tine. 

— Nu eşti mulţumit? Te mai şi plângi? strigă 
ameninţător necunoscutul. Nu m-am bătut corect? 

— Nu, nu mă plâng. Eşti un băiat curajos, spuse banditul 
pe un ton morocănos, dar cu acea intonaţie de respect pe 
care forţa fizică o impune oamenilor de acest soi. M-ai 
bătut şi afară de Învățătorul nostru, care ar mânca trei 
uriaşi la o masă, nimeni, până în ceasul ăsta nu se poate 
lăuda că m-a doborât. 

— Ei bine, şi apoi? 

— Apoi... mi-am găsit naşul, asta-i tot. Şi tu ai să ţi-l 
găseşti pe al tău într-o zi sau alta, mai curând sau mai 
târziu... Toţi îşi găsesc naşul... În lipsa omului, dai de 
Sfântul Sfinţilor, după cum spun popii. Ce e sigur, e că 
acum, după ce l-ai biruit pe Cuţitar, poţi să-ţi faci de cap 
cum vrei în mahala. Toate iubeţele or să fie roabele tale. 
Peştii şi  codoaşele n-or mai îndrăzni să-ţi refuze 
împrumutul. Dar spune-mi cine eşti? Vorbeşti pe limba 


RI: 4 


- Eugen Sue - 


noastră ca tata şi mama. Dacă eşti cumva hoţ, nu sunt 
omul tău. Am omorât, adevărat, pentru că atunci când 
sângele mi se urcă la cap văd roşu şi trebuie să lovesc... 
Dar mi-am plătit isprăvile stând cincisprezece ani la zdup. 
Mi-a trecut vremea. Nu sunt cu nimic dator judecătorilor şi 
de furat, niciodată n-am furat, întreab-o pe Guristă. 

— E adevărat, hoţ nu e, recunoscu ea. 

— Atunci hai să bem un pahar de basamac şi ai să ştii 
cine sunt, spuse necunoscutul, hai să ne împăcăm... 

— E frumos din partea ta... Mă întreci, recunosc. Ştii să 
te slujeşti al dracului de bine de pumnii tăi... Mai ales de 
grindina aia de la urmă. Drace, cum cădeau, ai fi zis că-i un 
ciocan de făurărie. E un joc nou... trebuie să mă înveţi şi 
pe mine. 

— Pot să reîncep când vrei. 

— Dar nu pe spinarea mea, ehei, nu pe-a mea. Şi acum 
sunt încă ametit. Îl cunoşti pe Braţ-Roşu? Pentru că te 
văzui pe cărarea care duce la casa lui. 

— Braţ-Roşu? rosti necunoscutul, mirat de această 
întrebare, nu înţeleg ce vrei să spui. Doar nu numai Brat- 
Roşu locuieşte în casa aceea. 

— Ba da, amice... Braţ-Roşu are motivele lui să nu-i 
placă vecinii, spuse Cuţitarul, rânjind în chip ciudat. 

— Perfect, cu atât mai bine pentru el, reluă 
necunoscutul, care părea că nu vrea să continue această 
convorbire. Nu cunosc nici un Braţ-Roşu şi cu atât mai 
puţin pe Braţ-Negru; ploua şi pentru a mă adăposti o clipă 
am intrat pe aleea aceea. Ai vrut s-o baţi pe biată fata asta, 
te-am bătut eu pe tine - asta-i tot! 

— E adevărat, şi de altfel afacerile tale nu mă privesc; 
cei care au nevoie de Braţ-Roşu nu se vor spovedi Papei de 
la Roma. Să nu mai vorbim de asta. Apoi, adresându-se 
Guristei: 

— Pe cinstea mea, eşti o fată bună, ţi-am tras o 
scatoalcă, tu mi-ai răspuns cu o înţepătură de foarfece, 
aşa-i jocul. Dar ce-i drăguţ din partea ta, e că nu l-ai 
îndârjit pe turbatul ăsta împotriva mea, când eram înfrânt. 


s0 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Să vii să bei cu noi. Domnul plăteşte. În privinţa asta, 
viteazule, se adresă el necunoscutului, decât să mergem să 
bem rachiu, mai bine am merge să ne refacem la 
Pezevenghea de la „Iepurele alb“; e acolo o bombă... 

— În regulă, masa o plătesc eu. Vrei să vii, Guristo? o 
întrebă necunoscutul. 

— O, mi-era aşa de foame! răspunse ea. Dar când văd 
cum se încaieră oamenii, mi se face atât de greață, că uite, 
mi-a pierit şi foamea. 

— Ei lasă, lasă, pofta o să-ţi vie mâncând, zise Cuţitarul, 
şi bucătăria e grozavă la „Iepurele alb“. 

Cele trei personaje, acum în deplină armonie, se 
îndreptară spre tavernă. 

În timpul încăierării dintre Cuţitar şi necunoscut, un 
cărbunar de o statură uriaşă, ascuns într-o altă ulicioară, 
urmărise îngrijorat fazele luptei, fără să se dea, după cum 
am văzut, de partea niciunuia dintre adversari. 

În timp ce necunoscutul, Cuţitarul şi Gurista se 
îndreptau spre tavernă, cărbunarul îi urmărea. Banditul şi 
Gurista  intrară cei dintâi în  cârciuma  apaşilor, 
necunoscutul cu câţiva paşi în urma lor. În clipa aceea, 
cărbunarul se apropie de el şi-i spuse încet, în englezeşte, 
şi pe un ton de respectuoasă dojană: 

— Monseniore, luaţi bine seama! 

Necunoscutul ridică din umeri şi-i ajunse din urmă pe 
tovarăşii săi. 

Cărbunarul nu se dezlipi de uşa tavernei; trăgând atent 
cu urechea, se uita din când în când înăuntru printr-un 
petec de geam dezgolit de sub stratul gros de alb de 
Spania... cu care sunt vopsite în interior asemenea 
spelunci. 


Capitolul 2 
PEZEVENGHEA 


Cârciuma „La Iepurele Alb” se află la mijlocul străzii 


= 10 - 


- Eugen Sue - 


Bobului. Această tavernă ocupă parterul unei case înalte a 
cărei faţadă e alcătuită din două ferestre zise „în 
ghilotină“. Deasupra porţii unui gang întunecat, boltit, se 
clatină o lanternă pe al cărei geam pleznit se citesc aceste 
cuvinte, scrise cu litere roşii: „Aici se închiriază paturi cu 
noaptea“. 

Cuţitarul, necunoscutul şi Gurista intrară înăuntru. 

Sala era mare, joasă, cu tavanul de grinzi afumate, 
încăperea era luminată de flacăra roşiatică a unei vechi 
lămpi de petrol. Pereţii, mâzgăliţi cu var erau acoperiţi ici 
şi colo de desene grosolane sau de zicale în graiul 
şmecherilor. Podeaua bătătorită, acoperită cu silitră, era 
copleşită de noroi. Jos, în faţa tejghelei patroanei, în 
dreapta intrării şi sub lampa de petrol, era întins, în chip 
de covor, un braţ de paie. 

Lângă fiecare perete al acestei săli se află şase mese, cu 
o latură fixată în zid, ca şi băncile care le înconjoară. 

În fund, o uşă dă în bucătărie; în dreapta, lângă tejghea, 
se află o ieşire spre gangul care răspunde în magherniţa 
unde se poate dormi cu cincisprezece bani pe noapte. 

Acum câteva cuvinte despre patroană şi despre muşterii 
ei. Pezevenghea se numeşte Mama Ponisse; are o triplă 
îndeletnicire: dă camere cu noaptea, ţine cârciuma şi 
închiriază îmbrăcăminte nenorocitelor care mişună pe 
aceste străzi mizerabile. Ţaţa să tot aibă patruzeci de ani. 
E înaltă, robustă, trupeşă, cu faţa roşcată şi cam bărboasă. 
Vocea ei aspră, bărbătească, braţele groase, mâinile mari, 
vădesc o putere puţin obişnuită. Ea poartă, peste bonetă, o 
basma veche de culoare roşie cu galben; un şal de păr de 
iepure care meniu se încrucişează pe piept, e înnodat la 
spate; fusta de lână verde scoate la iveală nişte saboţi 
negri, cu numeroase arsuri de la mangalul aprins sub 
tejghea. În sfârşit, pielea ţaţei e stacojie, încinsă de abuzul 
băuturilor tari. 

Tejgheaua acoperită cu plumb, e împodobită cu căni 
cercuite cu fier şi cu diferite măsuri de cositor. Pe măsuţa 
prinsă în zid se văd mai multe sticle colorate, aşezate 


-11- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


astfel încât să-l înfăţişeze pe împărat în picioare. Sticlele 
conţin băuturi contrafăcute de culoare verde şi purpurie, 
cunoscute sub numele de „Dragoste-la-cataramă“ şi „Nu- 
te-necăji“. In sfârşit, un cotoi mare, negru şi gras, cu ochii 
galbeni, cuibărit lângă patroană, pare demonul obişnuit al 
acestei taverne. 

Printr-un contrast pe care l-am socoti imposibil, dacă n- 
am şti că sufletul omenesc este un abis de nepătruns, o 
crenguţă de merişor sfinţită de Paşti, cumpărată de la 
biserică, era atârnată în spatele unei vechi pendule cu cuc. 

Doi zdrenţăroşi cu feţe sinistre, cu bărbi zbârlite, 
sorbeau pe îndelete dintr-o ulcea cu vin. Vorbeau în 
şoaptă, cu un aer îngrijorat. Unul mai ales, foarte palid, 
aproape livid, îşi cobora ades până peste sprâncene, o 
veche scufă grecească pe care o purta pe cap; îşi ţinea 
mâna stângă ascunsă, având grijă s-o ferească, pe cât era 
cu putinţă, de câte ori era nevoit să se slujească de ea. Mai 
departe, se afla un tânăr de nici şaisprezece ani, cu faţa 
spânatică, palidă, slabă, plumburie, cu privirea stinsă; 
părul lung şi negru îi cădea pe ceafă. Acest adolescent, tip 
de vicios precoce, fuma dintr-o pipă albă. Cu spatele lipit 
de zid, cu amândouă mâinile vârâte în buzunarele bluzei, 
cu picioarele întinse pe bancă, nu-şi părăsea pipa decât 
pentru a bea de-a dreptul din sticla cu rachiu aflată în faţa 
lui. Ceilalţi clienţi, obişnuiţi ai tavernei, bărbaţi sau femei, 
nu prezentau nimic deosebit, fizionomiile lor erau fioroase 
sau abrutizate, veselia lor era grosolană sau destrăbălată, 
tăcerea lor tristă sau stupidă. 

Aceştia erau clienţii tavernei apaşilor în clipa în care 
necunoscutul, Cuţitarul şi Gurista intrară în local. Cele trei 
personaje joacă un rol prea însemnat în povestirea 
noastră, figurile lor sunt prea caracteristice, ca să nu le 
scoatem în relief. 

Cuţitarul, înalt de statură şi de o constituţie atletică, 
avea părul de un blond deschis, bătând în alb, sprâncene 
groase şi favoriţi enormi de un roşu aprins. 

Arşiţa, mizeria, muncile grele din ocnă i-au imprimat 


= D= 


- Eugen Sue - 


pielii acea culoare întunecată, aşa-zisă măslinie, atât de 
caracteristică ocnaşilor. 

Cu toată cumplita lui poreclă, trăsăturile acestui om 
exprimă mai curând un fel de cutezanţă brutală decât 
cruzime, deşi partea dinapoi a craniului său, ciudat 
dezvoltată, indică dominaţia poftelor ucigaşe şi trupeşti. 

Cuţitarul purta o bluză de proastă calitate, de culoare 
albastră, nişte pantaloni de catifea groasă care au fost 
cândva verzi; culoarea lor, totuşi nu se putea lămuri sub 
stratul gros de noroi care îi acoperea. 

Printr-o ciudată anomalie, trăsăturile Guristei ofereau 
aspectul unuia dintre acele tipuri angelice şi suave care-şi 
păstrează candoarea chiar în mijlocul ticăloşiei, ca şi cum 
firea ar fi neputincioasă să şteargă, prin viciile ei, nobilul 
sigiliu pe care Dumnezeu l-a pus pe fruntea câtorva 
privilegiați. 

Gurista avea şaisprezece ani şi jumătate. 

Fruntea cea mai pură, cea mai albă îi străjuia faţa de un 
oval perfect, ciucuri de gene atât de lungi că se încreţeau 
puţin, acopereau pe jumătate ochii ei mari, albaştri. Puful 
primei tinereţi îi catifela obrajii bucălaţi şi rumeni; gura 
mică, purpurie, nasul fin şi drept; bărbia, cu gropiţă, era 
de o fermecătoare gingăşie. De fiecare parte a tâmplelor 
mătăsoase, o coadă de păr de un blond cenuşiu, minunat, 
cobora rotunjindu-se către mijlocul obrazului, se urca după 
urechea al cărui lob de ivoriu, uşor trandafiriu, se zărea şi 
apoi dispăreau sub cutele strânse ale unei basmale cu 
pătrăţele albastre înnodată deasupra frunţii. 

Un şirag de boabe de mărgean îi înconjura gâtul de o 
frumuseţe şi de un alb strălucitor. Rochia ei de mohair 
cafeniu, mult prea largă, lăsa să se bănuiască un mijloc 
subţire, mlădios şi zvelt ca o trestie. Un mic şal portocaliu 
cu ciucuri verzi, de proastă calitate, meniu se încrucişa 
peste sâni. 

Farmecul vocii Guristei impresionase pe apărătorul ei 
necunoscut. Într-adevăr, această voce dulce, vibrantă, 
armonioasă, avea un vino-ncoace căruia nu meniu te puteai 


ai | 


- Misterele Parisului vol.1 - 


împotrivi, aşa că şleahta de sceleraţi şi de femei pierdute 
în mijlocul cărora trăia această fată tânără, o ruga 
adeseori să cânte, o asculta, transportată, şi o botezase 
Gurista. 

Mai căpătase şi o altă poreclă, datorită, fără îndoială, 
trăsăturilor feciorelnice ale feţei sale. I se mai zicea, 
„Floarea-Mariei“ - cuvinte care, în argou, îînseamnă „fată 
mare“. 

Putea-vom oare să-l facem pe cititor să înţeleagă ciudata 
noastră impresie, când în mijlocul acestui vocabular infam 
în care cuvintele ce înseamnă furt, sânge şi crimă sunt şi 
mai groaznice şi mai înspăimântătoare decât lucrurile 
hidoase pe care le exprimă, am găsit, după cum spuneam, 
această metaforă poetică atât de blândă şi de drăgăstos de 
pioasă: „Floarea-Mariei“? 

Nu s-ar putea spune: un crin frumos înălţându-şi zăpada 
parfumată, a caliciului imaculat din mijlocul unei mocirle? 

Apărătorul Guristei (îl vom numi pe acest necunoscut 
Rudolf), părea în vârstă de treizeci până la treizeci şi şase 
de ani, era de înălţime mijlocie, zvelt, bine proporţionat şi 
nu trăda surprinzătoarea vigoare pe care o dovedise în 
lupta lui cu atleticul Cuţitar. 

Ar fi fost foarte greu să-meniu dibuim lui Rudolf un 
anume caracter, căci vădea în fizionomia sa cele mai 
ciudate contraste. 

Trăsăturile lui erau în genere frumoase, chiar prea 
frumoase pentru un bărbat. 

Faţa lui, de o paloare delicată, ochii lui mari de un 
cafeniu cu reflexe portocalii, mai totdeauna pe jumătate 
închişi şi înconjurați de o uşoară aureolă azurie, mersul lui 
tărăgănat, privirea lui pierdută, surâsul lui batjocoritor, 
păreau să ne înfăţişeze un om blazat ăl cărui caracter, 
dacă nu era răvăşit, era cel puţin slăbit de excesele unei 
vieţi prea îndestulate, de aristocrat. Şi totuşi, cu mâna lui 
elegantă şi albă, Rudolf pusese la pământ pe unul dintre 
cei mai temuti indivizi din acest cartier de bandiți. 

Am spus „exces de aristocrat“ pentru că beţia ce, ţi-o dă 


- 14 — 


- Eugen Sue - 


un vin vechi e cu totul deosebită de beţia pe care ţi-o 
provoacă o cumplită băutură dreasă, pentru că, într-un 
cuvânt, în ochii unui observator, abuzurile diferă ca 
simptome, după cum diferă şi ele prin natura şi specificul 
lor. Anumite cute de pe fruntea lui Rudolf trădau pe 
gânditorul adânc, pe omul esențialmente contemplativ... şi 
totuşi fermitatea gurii sale, felul mândru şi cutezător în 
care-şi ţinea câteodată capul, dezvăluiau pe omul de 
acţiune, a cărui putere fizică, a cărui îndrăzneală are 
asupra maselor un puternic ascendent. 

Adeseori privirea meniu se învăluia într-o undă de 
melancolie şi tot ce compătimirea are în ea mai omenesc, 
tot ce mila conţine ca nuanţă de înduioşare, se citea pe 
faţa lui. Alteori, dimpotrivă, privirea lui Rudolf devenea 
aspră, rea, trăsăturile lui vădeau atâta dispreţ şi cruzime, 
încât nu l-ai fi crezut în stare să încerce vreo emoție 
duioasă. 

Urmarea acestei povestiri va arăta căror fapte şi idei se 
datorează aceste simţăminte atât de potrivnice. 

In lupta cu Cuţitarul, Rudolf nu manifestase nici 
supărare, nici ură împotriva acestui adversar nedemn de 
el. Încrezător în puterea lui, în îndemânarea lui, în 
agilitatea lui, el n-a avut decât un dispreţ batjocoritor 
pentru specia de brută pe care o doborâse. 

Pentru a încheia portretul lui Rudolf, vom spune că avea 
părul castaniu-deschis, de aceeaşi culoare cu sprâncenele 
grațios arcuite şi cu mica mustață fină şi mătăsoasă, iar 
bărbia puţin cam mare, îi era rasă cu îngrijire. 

De altfel, purtarea şi vorba pe care le afecta cu 
deosebită uşurinţă, îi dădeau lui Rudolf o deplină 
asemănare cu muşteriii tavernei. Gâtul lui subţire, atât de 
gingaş modelat, ca al unui Bachus indian, era înconjurat de 
o cravată neagră, înnodată cu neglijenţă, ale cărei vârfuri 
cădeau pe gulerul bluzei albastre, cam decolorată, 
trădându-meniu vechimea. Un şir dublu de ţinte îi tălpuiau 
bocancii grei. În sfârşit, în afară de mâinile care erau de o 
rară distincţie, nimic nu-l deosebea ca aspect de ceilalţi 


ags 


- Misterele Parisului vol.1 - 


meşteri: în schimb, aerul lui de om hotărât şi, ca să 
spunem aşa, de o seninătate îndrăzneață, statornicea între 
persoana sa şi ceilalţi o distanţă considerabilă. 

Intrând în tavernă, Cuţitarul puse o mână mare şi 
păroasă, pe umărul lui Rudolf şi strigă: 

— Salut pe stăpânul Cuţitarului... Da, prieteni, tinerelul 
ăsta m-a dat gata... Aviz amatorilor care ar avea chef să-şi 
frângă şalele sau să li se spargă ţeasta; spunând asta mă 
gândesc la Învățătorul care acum îşi va găsi şi el naşul... 
De asta răspund şi pun şi rămăşag. 

La aceste vorbe, începând cu patroana şi sfârşind cu cel 
din urmă dintre muşteriii tavernei, toţi îşi îndreptară 
privirea către învingătorul Cuţitarului, cu un respect 
amestecat cu teamă. Unii îşi puseră paharele şi ulcelele 
mai spre colţul mesei, grăbindu-se a-meniu face loc în 
cazul în care Rudolf ar fi dorit să se aşeze lângă ei - alţii se 
apropiară de Cuţitar pentru a-meniu cere, cu glas scăzut, 
unele lămuriri despre acest necunoscut care-şi făcea 
intrarea în chip atât de triumfal, în societatea lor. 

În sfârşit, patroana îi adresă lui Rudolf un zâmbet din 
cele mai graţioase. Şi, lucru neobişnuit, uimitor, fantastic 
în analele „lepurelui alb“, ea se ridică de la tejghea, ca să 
ia comanda lui Rudolf, ca să ştie ce trebuie să servească 
acestor clienţi - atenţie pe care Ţaţa n-a arătat-o niciodată, 
nici măcar faimosului învăţător, un scelerat fără pereche, 
care-l făcea să tremure până şi pe Cuţitar. 

Unul din cei doi indivizi cu mutră sinistră, pe care i-am 
zugrăvit (cel foarte palid care îşi ascundea mâna stângă şi 
îşi trăgea mereu scufia grecească pe frunte), se aplecă 
spre Ţaţă, în timp ce ea ştergea cu grijă masa lui Rudolf, şi 
o întrebă cu o voce răguşită: 

— Învățătorul n-a fost pe-aici? 

— Nu, răspunse mătuşa Ponisse. 

— Nici ieri? 

— Ba da. 

— Cu noua lui muiere? 

— Dar ce mă iei drept turnătoare de mă tot iscodeşti 


= 16 — 


- Eugen Sue - 


atâta? Crezi că o să-ţi dau ţie socoteală de treburile mele? 
Răspunse Ţaţa cu voce brutală. 

— Am întâlnire cu el, astă seară, stărui banditul, avem 
nişte treburi împreună. 

— Imi dau eu seama cam despre ce fel de treburi e 
vorba, bandă de ucigaşi ce sunteţi! 

— Ucigaşi! Repetă banditul cu un aer supărat, ucigaşii 
îţi dau pâinea! 

— O să mă laşi odată în pace? Strigă Ţaţa cu glas aspru 
ridicând ameninţător ulciorul pe care-l ţinea în mână. 

Omul se aşeză la locul lui, bombănind. 

Floarea-Mariei, intrând în taverna aţei în urma 
Cuţitarului, schimbă un semn prietenesc cu tânărul cu faţa 
veştedă. Cuţitarul se adresă acestuia: 

— Eh! Barbillon, sugi mereu la rachiu? 

— Mereu. Mai bine postesc, având însă ghete în 
picioare, decât să fiu fără rachiu în gâtlej şi fără tutun în 
lulea, spuse tânărul cu glas dogit, fără să se mişte de la 
locul lui şi scoțând nori mari de fum din pipă. 

— Bună seara, mătuşă Ponisse, spuse Gurista. 

— Bună seara, fată mare, îi răspunse aţa, apropiindu-se 
de Guristă pentru a-meniu cerceta îmbrăcămintea ce o 
acoperea pe nenorocită şi pe care tot dânsa i-o închiriase. 
După ce-o examină, îi spuse cu un fel de mulţumire 
morocănoasă: — E o plăcere să-ţi închirieze cineva rochii... 
Eşti curată ca o pisicuţă - de altfel n-aş fi dat nimănui 
această frumoasă broboadă portocalie, ca de pildă unor 
canalii de felul Învârtitei sau ca cea poreclită Cap-de-mort. 
Doar eu te-am crescut după ce-ai ieşit de la pârnaie... Şi, 
să fim drepţi, nu există o fată mai bună în tot cartierul. 

Gurista îşi plecă fruntea, fără să pară de loc mândră de 
laudele Ţaţei. 

— Ia te uită! Spuse Rudolf, ai merişor sfinţit în spatele 
cucului dumitale, bătrânico. 

Şi arătă cu degetul crenguţa sfinţită din spatele 
vechiului ceas. 

— Ce vrei, nu putem trăi ca păgânii, răspunse cu 


= | Pe 


- Misterele Parisului vol.1 - 


nevinovăție cumplita femeie. 

Apoi, adresându-se Floarei-Maria, adăugă: 

— Ia spune, Guristo, nu vrei să ne cânţi ceva? 

— După masă, cumătră Ponisse, spuse Cuţitarul. 

— Ce să vă dau, voinice? Il întrebă Ţaţa pe Rudolf, 
căruia voia sa meniu se facă simpatică şi la nevoie, să- 
meniu obţină sprijinul. 

— Întreabă-l pe Cuţitar, mătuşică, el comandă iar eu 
plătesc. 

— Bine, spuse 'Ţaţa, întorcându-se spre bandit, ce vrei să 
îmbuci, javră înrăită? 

— Doi litri de vin de şaizeci, trei bucăţi de pâine foarte 
proaspătă şi un arleguin! spuse Cuţitarul după o clipă de 
gândire cu privire la alcătuirea meniului. 

— Ei bine, Guristo! Meniu se adresă Cuţitarul, acum ţi-e 
foame? 

— Nu, Cuţitare. 

— Vrei altceva, fetiţo, decât „arlequin“? O întrebă 
Rudolf. 

— Oh, nu... mi-a pierit foamea. 

— la uită-te la şefu, fetiţo! Spuse Cuţitarul râzând în 
gura. Mare, făcând cu ochiul spre Rudolf. Ce, nu 
îndrăzneşti să te uiţi la el? 

Gurista roşi şi îşi lăsă ochii în jos, fără să răspundă. 

După câteva clipe, Ţaţa veni chiar ea punând pe masa 
lui Rudolf o stacană de vin, o pâine şi „arleguinul“ pe care 
nu vom încerca să-l descriem cititorilor; Cuţitarul îl găsi 
însă pe gustul lui, căci strigă: 

— Ce mâncare, dumnezeul mă-si... ce mâncare, ca la 
mama acasă! Mulţumeşte toate gusturile, pentru cei ce se 
înfruptă ca şi pentru cei ce postesc, pentru cei cărora le 
plac dulciurile ca şi pentru cei care preţuiesc piperul... 
Picioare de pasăre, cozi de peşte, oase de costiţă, coji de 
pateuri, plevuşcă prăjită, brânză, legume, capete de 
becaţe, pesmeţi şi salată. Ci mănâncă o data, Guristo... e 
foarte bun... Ce, vii de la chef azi.? 


1 Mîncare alcătuită din rămăşiţele altor feluri puse toate laolaltă. 
- 18 - 


- Eugen Sue - 


— Chef! A da, desigur. Am mâncat de dimineaţă ca de 
obicei de cinci bani lapte şi de cinci bani pâine. 

Intrarea unui nou client în cârciumă, întrerupse 
convorbirile şi toţi îşi ridicară capetele. 

Era un om între două vârste, vioi şi puternic, purtând 
vestă şi şapcă, exact în stilul şi obiceiurile tavernei; folosi 
limbajul familiar celorlalţi şi ceru de mâncare. 

Cu toate că străinul nu era un client obişnuit al tavernei, 
curând nu mai fu luat în seamă: era categorisit. 

Pentru a se recunoaşte între ei, bandiții, ca şi oamenii 
cinstiţi, au un ochi sigur. 

Acest nou venit se aşezase în aşa fel ca să-meniu poată 
observa pe cei doi indivizi cu figură sinistră, dintre care 
unul întrebase de Învățător. Nu-meniu scăpa din ochi, iar 
aceştia habar n-aveau că sunt supravegheați. 

Conversaţia, o clipă întreruptă, îşi reluă firul. Cu toată 
obrăznicia lui, Cuţitarul păstra un oarecare respect faţă de 
Rudolf: nu îndrăznea să-l tutuiască. 

Acest om nu se temea de legi, dar preţuia forţa. 

— Pe cinstea mea, îi spuse el lui Rudolf, cu toate că mi- 
am luat portia, sunt încântat că te-am întâlnit. 

— Pentru că îţi place „arlequinul“? 

— Adevărat... dar şi pentru că ard de nerăbdare să te 
văd încăierându-te cu Învățătorul care m-a scărmănat 
totdeauna; vreau să-l văd şi pe el chelfănit, asta o să mă 
răcorească. 

— Cum? Crezi că pentru aţi face ţie plăcere o să sar ca 
un mops la Învățător? 

— Nu, dar va sări el la dumneata de îndată ce va auzi că 
eşti mai tare ca el, răspunse Cuţitarul frecându-şi mâinile. 

— Am eu ac şi de cojocul lui, spuse nepăsător Rudolf, 
apoi continuă: Ah, dar afară e o vreme câinească... Dacă 
am cere o carafă de rachiu cu zahăr? Poate că asta o s-o 
facă pe Gurista să ne cânte... 

— E-n regulă, răspunse Cuţitarul. 

— Şi ca să facem cunoştinţă, să spunem fiecare cine 
suntem, adăugă Rudolf. 


- 19 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Albinosul, zis Cuţitarul, ocnaş liberat, hamal, plutaş, 
pe cheiul Saint-Paul, rebegit iarna, prăjit vara, iată 
biografia mea, spuse invitatul lui Rudolf, făcând salutul 
militar cu mâna stângă. Pe dumneata, şefule, e pentru 
prima oară că te vedem în cartier... Nu-ţi fac vreo vină, dar 
mi-ai ciocănit bine scăfârlia şi mi-ai tăbăcit în doi timpi şi 
trei mişcări toată pielea. Drace, ce mai tăvăleală... mai ales 
pumnii de la urmă. Nu-mi iese din minte îndemânarea cu 
care cădeau! Mai ai şi altă meserie în afară de aceea de a-l 
bate pe Cuţitar? 

— Sunt pictor de evantaie şi mă numesc Rudolf. 

— Pictor de evantaie! D-aia ai mâinile atât de albe, 
spuse Cuţitarul. Oricum, dacă toţi tovarăşii dumitale sunt 
ca dumneata, înseamnă că trebuie să fii puternic nu glumă, 
ca să faci meseria asta... Dar pentru că eşti muncitor şi 
desigur un muncitor cinstit, de ce vii într-o tavernă unde 
nu sunt decât hoţi, ucigaşi sau puşcăriaşi liberaţi, ca mine, 
şi care nu pot merge aiurea? 

— Vin aici pentru că îmi place societatea aleasă. 

— Hm, hm, spuse Cuţitarul, clătinând capul în semn de 
îndoială. Te-am găsit în aleea lui Braţ-Roşu, în sfârşit... 
destul... Spui că nu-l cunoşti? 

— O să mă plictiseşti multă vreme cu Braţ-Roşu al tău, 
lua-l-ar dracu să-l ia... numai dacă l-o primi Aghiuţă... 

— Ei, şefule, te sfieşti de mine şi poate că faci bine. Dacă 
vrei, îţi pot spune povestea mea, dar cu o condiţie: să mă 
înveţi loviturile de pumn care au încununat chelfăneala pe 
care mi-ai tras-0... Pun mare preţ pe asta. 

— De acord, Cuţitare, dar să-mi spui povestea ta... şi 
Gurista o va istorisi pe a ei... 

— E-n regulă, continuă Cuţitarul... afară e o vreme să nu 
laşi un gardist pe stradă... asta ne va face să petrecem... 
Ce zici, Guristo? 

— Vreau, dar povestea n-o să fie prea lungă, zise 
Floarea-Mariei. 

— Şi dumneata o să ne-o spui pe-a dumitale, prietene 
Rudolf, adăugă Cuţitarul. 


- 20 - 


- Eugen Sue - 


— Da. Voi începe... 

— Pictor de  evantaie, spuse Gurista. O meserie 
frumoasă. _ 

— Şi cât câştigi ca să te speteşti cu ea? Întrebă 
Cuţitarul. _ 

— Lucrez cu bucata, răspunse Rudolf. In zilele mele 
bune câştig patru franci, câteodată chiar cinci, dar asta 
vara, pentru că zilele sunt mai lungi. 

— Şi cheltuieşti mult, craiule? 

— Da, cât timp am bani; mai întâi treizeci de bani pe 
noapte pentru camera mobilată... 

— Scuzaţi, monseniore... plătiţi treizeci de bani pe 
noapte? Mai vezi de altul! Spuse Cuţitarul, ducându-şi 
mâna la bonetă. 

Acest cuvânt de „monseniore“, rostit ironic de Cuţitar, îl 
făcu pe Rudolf să surâdă abia vizibil, dar continuă: 

— Oh, ţin la confortul meu şi la curăţenie. 

— Iată un pair al Franţei, un bancher, un bogătaş! Strigă 
Cuţitarul. Doarme cu treizeci de bani pe noapte. 

— Pe lângă asta, continuă Rudolf, douăzeci de bani de 
tutun, asta face cincizeci, douăzeci prânzul, şaptezeci până 
la şaptezeci şi cinci cina, cinci sau zece bani rachiul, asta 
face cam un franc şi jumătate pe zi. Nu sunt constrâns să 
lucrez toată săptămâna, în restul vremii îmi fac de cap, 
petrec. _ 

— Şi familia dumneavoastră? IÎntrebă Gurista. 

— A mâncat-o holera, răspunse Rudolf. 

— Ce erau părinţii dumneavoastră? Se interesă Gurista. 

— Telali sub bolțile halelor şi negustori de zdrenţe. 

— Cu cât ai vândut fondul lor de comerţ? Intrebă 
Cuţitarul. 

— Eram prea tânăr, tutorele meu le-a vândut; când am 
devenit major, a trebuit să-meniu mai dau eu treizeci de 
franci... lată moştenirea mea. _ 

— Şi fabricantul, patronul dumitale de acum? Întrebă 
Cuţitarul. 

— Jupânul meu? Îl cheamă domnul Borel, strada 


9j- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Bourdonnais. Prost, brutal, pungaş şi zgârcit, şi-ar scoate 
mai bine un ochi decât să-şi plătească lucrătorii. lată 
semnalmentele lui; dacă se rătăceşte, lasă-l, să nu-l aduci 
din nou la fabrica lui. Am fost ucenic la el de la vârsta de 
cincisprezece ani, am tras un număr bun la sorţi; locuiesc 
în strada Juiverie, la al patrulea, spre stradă, mă cheamă 
Rudolf Durand... lată povestea mea. 

— Acum e rândul tău, Guristo, spuse Cuţitarul: povestea 
mea o păstrez pentru la urmă, ca desert. 


Capitolul 3 
POVESTEA GURISTEI 


— Să începem mai întâi cu începutul, spuse Cuţitarul. 

— Da... părinţii tăi? întrebă Rudolf. 

— Nu-i cunosc, spuse Floarea-Mariei. 

— Aiurea! exclamă Cuţitarul. 

— Habar n-am, născută dintr-o varză, cum li se spune 
copiilor. 

— la te uită! Ce ciudat, Guristo... suntem din aceeaşi 
familie. 

— Şi tu, Cuţitarule? 

— Orfan al străzilor Parisului, ca şi tine, copila mea. 

— Şi cine te-a crescut, Guristo? întrebă Rudolf. 

— Nu ştiu... Din câte mi-aduc aminte, cred că între şapte 
şi opt ani mă aflam la o bătrână chioară căreia i se zicea 
Cucuvaia... fiindcă avea un nas coroiat, un ochi verde 
rotund de tot şi semăna cu o cucuvaie chioară. 

— Ha... Ha... Ha... O şi văd pe Cucuvaie! strigă 
Cuţitarul, râzând cu poftă. 

— Chioara mă punea să vând acadele la Pont-Neuf, un 
fel de a cerşi... Când n-aduceam cel puţin cincizeci de bani, 
Cucuvaia mă bătea în loc să-mi dea de mâncare. 

— Înţeleg, fata mea, spuse Cuţitarul. O lovitură de picior 
în chip de pâine şi scatoalca drept unt. 

— O, Doamne, da... 


= D Do 


- Eugen Sue - 


— Şi eşti sigură că femeia aceea nu era mama ta? 
întrebă Rudolf. 

— Sunt sigură. Cucuvaia mi-a mâncat destul sufletul, 
spunându-mi că n-aveam nici tată, nici mamă. Zicea mereu 
că m-a adunat de pe drumuri. 

— Aşadar, reluă Cuţitarul, mâncai mardeală dacă nu 
făceai rost de cincizeci de bani... 

— Ca supliment un pahar de apă şi tremuram toată 
noaptea pe duşumea, pe un mindir de paie, în care 
Cucuvaia făcuse o gaură unde să mă ghemuiesc. Se zice că 
paiele ţin cald, ei bine, nu-i adevărat. 

— Saltea cu ţepi! strigă Cuţitarul. Ai dreptate, dragă, e o 
adevărată gheţărie; bălegarul e mai cald, de o sută de ori 
mai cald. Dar o faci pe grozavul şi zici că e prea ordinar... 
că nu mai e la modă! 

Această glumă o făcu pe Floarea-Mariei să surâdă; apoi 
ea continuă: 

— A doua zi, Chioara îmi servea aceeaşi porţie la prânz 
ca şi la cină după care mă duceam la Montfaucon, să caut 
râme pentru momeala peştilor, fiindcă în timpul zilei 
Cucuvaia ţinea o prăvălie sub podul Notre-Dame - o 
prăvălie cu scule de pescuit... Pentru un copil de şapte ani 
care moare de foame şi de frig e cale lungă din strada 
Mortellerie la Montfaucon. 

— Mersul pe jos te-a făcut să creşti dreaptă ca o trestie, 
fata mea; să nu te plângi de asta, spuse Cuţitarul, 
scăpărându-şi amnarul ca să-şi aprindă pipa. 

— În sfârşit, mă înapoiam istovită cu un coş plin cu 
râme. Apoi, către prânz, Cucuvaia îmi dădea o bucată bună 
de pâine şi te asigur că nu lăsam nicio fărâmitură 
nemâncată. 

— Pentru că nu mâncai, vezi, asta ţi-a păstrat mijlocul 
subţire ca de viespe, să nu te plângi, spuse Cuţitarul, 
trăgând cu zgomot câteva fumuri de tutun. Dar ce ai, 
prietene Rudolf, vreau să zic şefule? Pari cam 
descumpănit... poate pentru că fata asta a îndurat atâta 
mizerie? Ce vrei... toţi am trecut prin mizerie. 


=. 23.= 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— O, fac prinsoare că n-ai fost atât de nenorocit ca mine, 
Cuţitarule, spuse Floarea-Mariei. 

— Eu, Guristo! Dar închipuieşte-ţi că ai trăit ca o regină 
faţă de cum am dus-o eu! Cel puţin cât ai fost mică 
dormeai pe paie şi mâncai pâine... Eu mă culcam nopţi 
întregi pe cuptoarele de ipsos de la Clichy, ca un vagabond 
ce eram, şi mă hrăneam cu foile de varză pe care le 
adunam de pe marginea răstavurilor. Şi, de cele mai multe 
ori, pentru că era prea departe ca să ajung până la 
cuptoarele de la Clichy, ţinând seama că lihneala îmi muia 
picioarele, mă culcam sub pietrele mari ale Luvrului... 
când cădea zăpada aveam cearceafuri albe... 

— Păi da, un bărbat e desigur mai tare, dar nu o biată 
fetiţă, spuse Floarea-Mariei şi, pe lângă asta, eram cât o 
ciocârlie... 

— 'Ţi-aduci tu aminte de asta? 

— Te cred; când Cucuvaia mă bătea, cădeam totdeauna 
de la prima lovitură; atunci ea mă călca în picioare, 
strigând: „Vagaboanda asta n-are putere nici de doi bani, 
nu poate îndura nici două scatoalce!“ Şi-apoi îmi zicea 
„hoţoaică păguboasă“. Alt nume n-am avut. Ăsta a fost cel 
de botez. 

— La fel şi cu mine, am fost botezat aidoma câinilor 
vagabonzi, mi se spunea tu, ăla, măi, cutare, sau 
Albinosule. E ciudat cum ne asemănăm, fata mea, constată 
Cuţitarul. 

— E adevărat, recunoscu Floarea-Mariei, care se adresa 
mai mult Cuţitarului, resimţind împotriva voinţei ei un fel 
de stinghereală faţă de Rudolf; abia îndrăznea să-şi ridice 
ochii spre el, deşi i se părea că necunoscutul aparţine unui 
soi de oameni în mijlocul cărora trăia şi ea în mod obişnuit. 

— Şi după ce adunai râmele pentru Cucuvaie, ce făceai? 
întrebă Cuţitarul. 

— Chioara mă trimitea să cerşesc pe lângă ea până 
noaptea târziu, pentru că seara ea se ducea să prăjească 
peşte pe Pont-Neuf. Dumnezeule, la ceasul acela bucata 
mea de pâine era tare departe; iar dacă mă-mpingea ispita 


= 24 — 


- Eugen Sue - 


să-i cer de mâncare, mă bătea zicându-mi: „Strânge 
cincizeci de bani din cerşit, hoţoaico, şi ai să ai ce mânca!“ 
Atunci, pentru că simţeam o foame cumplită şi ea mă 
bătea, plângeam vărsând toate lacrimile pe care le aveam 
în mine. Chioara îmi lega de gât lădiţa cu acadele şi mă 
aşeza pe Pont-Neuf. Cum mai plângeam şi cum mai 
tremuram de foame şi de frig!... 

— Întocmai ca mine, fata mea, spuse Cuţitarul, 
întrerupând-o pe Guristă. N-ai crede, dar foamea te face să 
tremuri ca şi frigul. 

— În sfârşit, rămâneam pe Pont-Neuf până la ora 11 
noaptea, cu „prăvălia“ mea de acadele atârnată de gât, 
plângând de mama focului. Trecătorii, adesea mişcaţi de 
înfăţişarea mea, văzându-mă plângând, îmi dădeau până la 
cincizeci sau şaptezeci şi cinci de bani pe care-i aduceam 
Cucuvaiei. 

— Minunată seară pentru o ciocârlie! 

— Dar nu zici că Chioara care vedea asta... 

— Cu un ochi, completă Cuţitarul, râzând. 

— Cu un ochi dacă vrei, pentru că n-avea decât unul; şi 
nu zici că Chioara începea să mă bată înainte de a mă pune 
de strajă pe Pont-Neuf ca să mă facă să plâng în faţa 
trecătorilor şi în felul acesta să-i sporească încasările. 

— Nu e rău de loc! 

— Da, aşa crezi tu, Cuţitarule! Am ajuns însă să îndur 
bătaia: vedeam că Chioara turba că nu plâng; atunci, 
pentru a mă răzbuna, cu cât dădea mai tare în mine cu atât 
râdeam mai mult; şi seara, în loc să plâng cu suspine ca să- 
i vând acadelele, cântam întocmai ca o ciocârlie, cu toate 
că n-aveam niciun chef de cântat. 

— la spune... acadelele... desigur că-ţi făceau poftă, 
sărmana mea Guristă. 

— Te cred, Cuţitarule, dar nu gustasem niciodată din 
ele; eram încăpăţânată... şi îndărătnicia asta mi-a venit de 
hac şi o să vezi cum. Într-o zi, înapoindu-mă cu râmele 
mele, nişte băieţi m-au bătut şi mi-au furat coşul. Ştiam ce 
m-aştepta acasă; bătaia şi lipsa de pâine. Seara, Chiora 


- 25- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


înainte de a mă trimite la pod, furioasă că nu încasasem 
nimic în ajun, în loc să mă bată ca de obicei, ca să plâng, a 
început să mă chinuiască până la sânge, smulgându-mi 
părul de la tâmple, acolo unde doare mai mult. 

— Mii de trăsnete! Asta e prea de tot! strigă banditul, 
lovind cu pumnul în masă şi încruntându-şi sprâncenele. 
Să baţi un copil, treacă-meargă... dar să-l chinuieşti, asta e 
prea mult. 

Rudolf, care ascultase atent povestirea Floarei-Maria, 
privi pe Cuţitar cu mirare. Acest licăr de omenie îl 
surprindea. 

— Dar ce ai, Cuţitare? îl întrebă. 

— Ce am, ce am? Cum? Dumneata nu eşti mişcat de loc? 
Monstrul ăsta de Cucuvaie care chinuiește un copil! Dar 
eşti tot atât de nesimţitor ca şi pumnii dumitale! 

— Continuă, fetiţo, o îndemnă Rudolf, fără a-i răspunde 
Cuţitarului. 

— Vă spuneam deci că bătrâna mă chinuia doar-doar oi 
plânge: eu mă încăpăţânez şi, ca s-o îndârjesc mai rău, mă 
pun pe râs şi plec pe Pont-Neuf cu acadelele mele. Chioara 
era la tigaia ei... Din când în când îmi arăta pumnul. 
Atunci, în loc să plâng, cântam şi mai tare - şi mi-era o 
foame, o foame! De şase luni umblam cu acadelele, dar 
niciodată nu gustasem vreuna. Pe legea mea! În ziua aceea 
nu m-am mai putu stăpâni, şi de foame, şi ca s-o îndârjesc 
pe Cucuvaie, iau o acadea şi o mănânc. 

— Bravo, fata mea! 

— Mănânc două! 

— Bravo! Trăiască şterpeleala! 

— Păi vezi, erau atât de bune, dar ce crezi că se-n- 
tâmplă? O precupeaţă care vindea portocale, începe să-i 
strige Chioarei: „Ascultă Cucuvaio... Hoţoaica îţi mănâncă 
marfa!“. 

— Ei drace! se-ncurcă treaba... se-ncurcă... spuse 
Cuţitarul, interesat la culme. Biată hoaţă mică, mă gândesc 
cât trebuie să fi tremurat când ai văzut că şi-a dat seama 
Cucuvaia, nu-i aşa? 


- 26 — 


- Eugen Sue - 


— Pe unde ai scos cămaşa, sărmana mea Guristă? i 
întrebă Rudolf, tot atât de interesat cât şi Cuţitarul. 

— Ei, Doamne, a fost greu, dar ce era mai ciudat, 
adăugă Floarea-Mariei râzând, e că Chioara, deşi furioasă 
că-i mâncam acadelele, nu se putea depărta de tigaie, - 
pentru că uleiul clocotea. 

— Ha! Ha! Ha! e adevărat! lată o daraveră încurcată 
rău, strigă Cuţitarul râzând din nou cu hohote. 

După ce luă parte la veselia banditului, Floarea-Mariei 
urmă: 

— Zău, cu gândul la, loviturile ce m-aşteptau, mi-am zis: 
ce-o să fie? N-o să fiu bătută mai rău pentru o acadea 
decât pentru trei. Şi o iau şi pe a treia. Inainte de a o 
mânca, pentru că bătrâna mă ameninţa de departe cu 
furculiţa ei mare de fier, îi arăt, cum mă vezi şi te văd, 
acadeaua şi o ronţăi în nasul ei. 

— Bravo, fata mea... asta mă face să înţeleg, înţepătura 
ta de adineaori cu foarfecele. Haide, haide, ţi-am spus că ai 
curaj. Dar Cucuvaia trebuie să te fi jupuit de vie după 
figura asta. 

— După ce a terminat de prăjit peştele, vine spre mine... 
Primisem cincisprezece bani de pomană şi mâncasem 
acadele de treizeci... Când m-a luat Chioara de mână ca să 
mergem acasă, credeam că voi cădea pe drum, atât mi-era 
de frică... Mi-aduc aminte ca azi... Pentru că era în 
preajma Anului Nou. Ştii că pe Pont-Neuf găseşti 
totdeauna prăvălii cu jucării - toată seara avusesem 
amețeli numai uitându-mă la păpuşile frumoase, la toate 
jucăriile acelea... Gândeşte-te, pentru un copil... 

— Şi n-ai avut niciodată jucării, Guristo? o întrebă 
Cuţitarul. _ 

— Eu! Că prost mai eşti... Cine să mi le fi dat?... In 
sfârşit, s-a lăsat seara; deşi în plină iarnă, n-aveam pe mine 
decât o zdreanţă de rochie de pânză, nici ciorapi, nici 
cămaşă iar în picioare, saboţi. Nu puteai muri de cald, nu-i 
aşa? Ei bine, când Chioara m-a luat de mână, m-am făcut 
lac de sudoare. Ceea ce mă îngrozea mai mult era că, în 


SIT e 


- Misterele Parisului vol.1 - 


loc să înjure, să tune şi să fulgere, Cucuvaia mormăi 
printre dinţi tot drumul... Dar nu-mi dădea drumul şi mă 
făcea să umblu atât de repede, atât de repede, încât cu 
picioarele mele mici trebuia să alerg ca să ţin pasul cu ea. 
Tropăind aşa, pierdusem unul din saboti, am urmat-o totuşi 
cu un picior desculţ... Când am ajuns acasă, era plin de 
sânge. 

— Căţeaua, ticăloasa de Chioară! strigă Cuţitarul, lovind 
iar, cu furie, în masă; mi se rupe inima cu gândul la copila 
asta care tropăie cu picioruşul însângerat după hoaţa cea 
bătrână. 

— Locuiam cocoţate într-un pod din strada Mortellerie; 
lângă intrarea în alee se afla un rachier. Cucuvaia intră, 
ţinându-mă mereu de mână. Acolo, la tejghea, bău o litră 
de rachiu. 

— La dracu, eu n-aş putea bea aşa ceva fără să mă 
pomenesc beat mort. 

— Era porţia Chioarei, de altfel se culca totdeauna 
cherchelită. Poate de aia mă şi bătea atât de rău. In sfârşit, 
am ajuns acasă, crede-mă că mă simţeam ca vai de lume. 
Sosim; Cucuvaia închide uşa, învârte cheia de două ori în 
broască, eu cad în genunchi cerându-i iertare că-i 
mâncasem acadelele. Ea nu răspunde, o aud bombănind în 
timp ce se plimba prin odaie: „Ce să-i fac în astă seară 
hoţoaicei ăsteia care mi-a furat acadelele? Mă rog, ce să-i 
fac?“ Şi se oprea să mă privească, rotindu-şi ochiul ei 
verde. Eu stăteam mereu în genunchi. Deodată o văd pe 
Chioara că se duce şi ia dintr-un raft o pereche de cleşti. 

— Cleşti! strigă Cuţitarul. 

— Da, cleşti! 

— Şi ce să facă cu ei? 

— Să te lovească? zise Rudolf. 

— Ca să te ciupească? întrebă Cuţitarul. 

— Ei bine, nu. 

— Să-ţi smulgă părul? 

— Nu e asta: lăsaţi-vă de ghicit! 

— Mă las! 


- 28 -— 


- Eugen Sue - 


— Ne lăsăm! 

— Ei bine, să vă spun: voia să-mi scoată un dinte. 

Cuţitarul rosti un blestem însoţit de înjurături atât de 
cumplite, încât toţi muşteriii tavernei se întoarseră miraţi 
către ei. 

— Dar ce dracu ai? se miră Gurista. 

— Ce am? Aş spinteca-o pe Chioară! Dacă mi-ar pica în 
mână. Unde e, spune-mi, unde e? Dacă o găsesc, o curăţ. 

Şi ochii banditului se injectară de sânge. 

Rudolf împărtăşea şi el furia Cuţitarului împotriva 
cruzimii de care Chioara dăduse dovadă, dar se întreba 
prin ce miracol un criminal se înfurie auzind că o afurisită 
de femeie bătrână a vrut, din răutate, să smulgă un dinte 
unei copile. 

Noi socotim posibilă existenţa acestui sentiment de milă 
ba chiar probabilă la un temperament fioros. 

— Şi ţi-a smuls dintele, bătrâna aia mizerabilă, micuța 
mea? întrebă Rudolf. 

— Te cred că mi l-a smuls!... Şi nu dintr-o dată. Doamne 
cât s-a căznit! Imi ţinea capul între genunchi ca într-o 
menghină. În sfârşit, şi cu cleştele şi cu degetele mi-a scos 
dintele şi apoi mi-a spus, pentru a mă speria desigur: 
„Acum o să-ţi scot câte unul în fiecare zi, hoţoaico! Şi când 
n-o să mai ai dinţi, te-oi arunca în apă, să te mănânce 
peştii; or să se răzbune pe tine pentru că ai adunat râme 
cu ajutorul cărora să fie ei prinşi“. Imi amintesc de asta 
pentru că mi se părea nedrept... ca şi cum ar fi fost pentru 
mine o plăcere să adun râme! 

— Ah! ticăloasa, să rupă, să smulgă dinţii unei biete 
copile! strigă Cuţitarul cu furie crescândă. 

— Ei şi dacă? Se mai vede ceva? întrebă Floarea-Mariei. 

Şi întredeschise surâzând buzele ei trandafirii, arătând 
două şiruri de dinţi mici, albi ca nişte perle. 

Să fi fost nepăsare, uitare, mărinimie înnăscută din 
partea acestei nenorocite fiinţe? Rudolf, observase că, în 
toată povestirea ei, nu rostise niciun cuvânt de ură 
împotriva cumplitei femei care o chinuise. 


- 29 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Şi-apoi ce-ai mai făcut? întrebă Cuţitarul. 

— Dumnezeule mare, mă săturasem până-n gât. A doua 
zi, în loc să mă duc după râme, am şters-o spre Pantheon. 
Am mers într-acolo toată ziua, atât de frică mi-era de 
Cucuvaie. M-aş fi dus până la capătul lumii numai că nu-i 
încap iar în gheare. 

Cum mă aflam în cartiere necunoscute, n-am întâlnit pe 
nimeni căruia să-i fi putut cere de pomană, şi-apoi nici n-aş 
fi cutezat. În timpul nopţii mă adăpostisem după nişte stive 
de lemne, într-un şantier. Eram cât un şoarece, şi 
strecurându-mă sub o poartă veche, mă cuibărisem într-un 
maldăr de scoarţe de copac. Foamea mă chinuia: am 
încercat să mestec puţină coajă de trunchi ca să-mi înşel 
foamea, dar nu eram în stare. Atunci am muşcat puţin 
dintr-o scoarță de mesteacăn - era mai fragedă. După asta 
am adormit. În zori, auzind un zgomot, m-am ghemuit tot 
mai mult în stiva de lemne. Era cald aproape ca într-o 
pivniţă. Dacă aş fi avut, ce mânca, m-aş fi simţit bine acolo 
toată iarna. 

— Ca şi mine în cuptorul de ipsos. 

— Nu îndrăznesc să ies de pe şantier, îmi închipuiam că 
Cucuvaia mă caută pretutindeni ca să-mi smulgă dinţii şi 
să m-arunce pradă peştilor, şi că m-ar fi prins dacă ieşeam 
de acolo. 

— Ascultă, nu mai vorbi de bestia aia bătrână, că mi se 
urcă sângele la cap! 

— În sfârşit, a doua zi, continuă fata, morfolisem puţină 
scoarță de mesteacăn şi tocmai adormisem, când aud 
lătrând un dulău. Sar din somn. Trag cu urechea... câinele- 
lătra mereu, apropiindu-se de stiva de lemne. O groază mă 
cuprinse. Din fericire, câinele, nu ştiu de ce, nu îndrăznea 
să se apropie... dar o să râzi, Cuţitarule!... 

— Cu tine ai totdeauna de ce râde... Eşti o fată bună 
totuşi! Uite, vezi, acum, pe cinstea mea de om, îmi pare 
rău că te-am bătut. 

— Şi de ce să nu mă fi bătut? Pe mine doar nu mă apără 
nimeni. 


- 30 = 


- Eugen Sue - 


— Dar eu unde sunt? întrebă Rudolf. 

— Sunteţi foarte bun, domnule Rudolf, dar Cuţitarul nu 
ştia că eraţi acolo... şi nici eu... 

— Mi-e tot una, dar rămân le ce-am spus... Sunt amărât 
că te-am bătut, reluă Cuţitarul, 

— Urmează-ţi povestirea, copilă, o îndemnă Rudolf. 

— Mă ghemuisem sub stiva de lemne, cum ziceam, când 
aud câinele lătrând. Apoi a început să chelălăiască şi o 
voce groasă prinse a vorbi: „Câinele meu latră, e cineva 
ascuns în şantier“. „Trebuie să fie niscai hoţi“, răspunse 
altă voce... şi cuţu-cuţu, iată că-şi asmute câinele, 
strigându-i: „Şo pe el!“ 

Potaia vine către mine şi, de teamă să nu mă muşte, 
încep să strig din răsputeri. „la te uită, se auzi vocea, s-ar 
zice că e un țipăt de copil.“ Recheamă câinele, oamenii se 
duc să caute o lanternă, eu ies din ascunziş şi mă 
pomenesc în faţa unui bărbat trupeş şi a unui băiat în 
bluză. „Ce tot faci aici, pe şantierul meu, hoaţă mică?” mă 
întrebă omul cu glas ameninţător. „Dragă domnule, mi-a 
smuls un dinte, şi voia să m-arunce pradă peştilor; n-am 
mâncat de două zile; am fugit de la Cucuvaia care neavând 
unde dormi, m-am strecurat sub poarta dumneavoastră, 
am dormit noaptea în scoarţa copacilor, sub stivele de 
lemn, crezând că nu fac rău nimănui.“ 

lată însă că negustorul începe să-i spună băiatului „Eu 
nu înghit de-astea, e o hoaţă, - vrea să-mi fure buştenii“. 

— Ah, păcătos bătrân, ticălos bătrân, strigă Cuţitarul. Să 
furi buştenii, - şi tu n-aveai decât opt ani! 

— Era o prostie... pentru că băiatul îi răspunse; „Să-ţi 
fure buştenii, jupâne? Dar cum ar putea-o face? Doar nu-i 
mai mare decât cel mai mic dintre buştenii dumitale.“ „Ai 
dreptate, recunoscu negustorul de lemne. Dar dacă nu 
vine din capul ei, tot aia e. Hoţii cresc copii, pe care-i 
trimit să iscodească şi să se ascundă, ca să deschidă 
poarta altora. Trebuie dusă la poliţie.“ 

— Ah! dobitocul ăla de negustor de lemne... 

— Sunt dusă la comisar. li spun povestea mea, 


i | 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mărturisesc că sunt vagabondă, sunt trimisă la închisoare; 
tribunalul corecţional mă condamnă, tot ca vagabondă, să 
stau la Casa de Corecţie până ce-oi împlini vârsta de 
şaisprezece ani. Mulţumesc judecătorilor pentru bunătatea 
lor. Doamne, gândeşte-te, la închisoare aveam ce mânca; 
nu mă mai bătea nimeni, pentru mine acolo era raiul pe 
pământ, în comparaţie cu podul Cucuvelei. Pe lângă asta, 
în închisoare am învăţat să cos. Dar să vezi nenorocirea: 
eram leneşă şi hoinară, îmi plăcea mai bine să cânt decât 
să lucrez, mai ales când vedeam soarele... O, când era 
vremea frumoasă, în curtea închisorii, nu mă puteam 
abţine să nu cânt. Şi atunci... ciudat, tot cântând, mi se 
părea că nu mai sunt închisă. 

— Cu alte cuvinte, fata mea, eşti o adevărată 
privighetoare din născare, constată Rudolf surâzând. 

— Sunteţi foarte bun, domnule Rudolf, de pe atunci mi 
se spunea Gurista în loc de Hoţoaica. În sfârşit, împlinesc 
cei şaisprezece ani şi ies din închisoare... La poartă o 
găsesc pe Ţaţa de aici şi pe două, trei bătrâne care mai 
veniseră pe acolo de câteva ori, să le vadă pe camaradele 
mele; îmi spuneau mereu că la ieşirea mea din închisoare 
vor avea de lucru pentru mine. 

— Aha, bine-bine, am înţeles, spuse cuţitarul. 

— „Domnița mea, frumosul meu înger, frumoasa mea 
micuță“, îmi spunea [aţa şi bătrânele la fel... „Nu vrei să 
locuieşti la noi? Îţi vom da rochii frumoase şi nu vei avea 
nimic de făcut decât să petreci.“ Înţelegi, Cuţitarule, că n-a 
stat cineva degeaba opt ani în, puşcărie fără să-şi dea 
seama de rostul unor asemenea vorbe. Le-am trimis la 
plimbare pe aceste prefăcute bătrâne. Mi-am spus: „Ştiu 
să cos, am trei sute de franci la mine, şi, în faţa mea, toată 
tinereţea...“. 

— Şi încă una frumoasă, fata mea, spuse Cuţitarul. 

— „lată, mi-am spus, am stat opt ani închisă, vreau să 
mă bucur puţin de viaţă, nu fac rău nimănui; găsesc eu de 
lucru când oi termina banii“... Şi încep să toc cei trei sute 
de franci ai mei. A fost marea mea greşeală, constată 


n aga 


- Eugen Sue - 


Floarea-Mariei cu un suspin, ar fi trebuit înainte de toate 
să caut de lucru... Dar nu era nimeni care să mă 
sfătuiască. Ei, cea fost a fost... Şi, cum spuneam, mă apuc 
să cheltuiesc banii. Mai întâi cumpăr, flori să-mi 
împodobesc odaia; îmi plac atât de mult florile! Apoi îmi 
cumpăr o rochie, un şal frumos şi mă plimb pe Bois de 
Boulogne şi pe Saint Germain, călare pe măgăruş. 

— Cu vreun amorez, fata mea? întrebă Cuţitarul. 

— Pe cinstea mea, nu. Voiam să fiu de capul meu. 
Petreceam cu una din prietenele mele din puşcărie, de la 
„Copiii găsiţi“, o fată tare bună, i se spunea Rigolette, 
pentru că râdea mereu. 

— Rigolette, Rigolette! n-o cunosc, spuse Cuţitarul, 
părând că-şi cercetează memoria. 

— Cred şi eu că n-o cunoşti. E o fată cinstită, Rigolette; o 
foarte. bună lucrătoare, acum câştigă cel puţin un franc şi 
douăzeci şi cinci pe zi, are o mică gospodărie a ei... Aşa că, 
de-atunci, n-am mai îndrăznit niciodată s-o mai revăd. În 
sfârşit, risipind mereu banii, nu mi-au mai rămas decât 
patruzeci şi trei de franci. 

— Trebuia să-ţi deschizi, cu banii ăştia, o tarabă cu 
giuvaeruri, râse Cuţitarul. N 

— Zău că am făcut ceva mai bun... Imi spăla rufele o 
femeie numită La Lorraine, oiţa lui Dumnezeu; era pe 
atunci însărcinată în ultimele luni şi, pe lângă asta, mereu 
cu picioarele şi cu mâinile în apă. Iți poţi închipui!. 
Nemaiputând lucra, a cerut să intre la maternitate, dar n-a 
fost primită din lipsă de locuri; femeia nu mai câştiga 
nimic. Iat-o dar gata să nască fără să aibă nici măcar cu ce 
să-şi plătească un pat cu chirie. Spre norocul ei, a întâlnit- 
o din întâmplare, într-o seară, la colţul podului Notre- 
Dame, pe femeia lui Goubin, care se ascundea de patru zile 
într-o pivniţă a unei case ce se dărâma, în, spatele 
spitalului. 

— Dar de ce se ascundea ziua, femeia lui Goubin? 

— Ca să scape de omul ei care voia s-o omoare! Ea nu 
ieşea decât noaptea, să-şi cumpere pâine. Aşa s-a făcut că 


Mae e i 


- Misterele Parisului vol.1 - 


a întâlnit-o pe sărmana Lorraine, care nu ştia ce să se facă, 
aşteptând dintr-o clipă în alta să nască... Văzând în ce 
stare e, femeia lui Goubin, a luat-o cu dânsa în pivniţa în 
care se ascundea. Era oricum un adăpost. 

— Stai niţel, stai niţel, femeia lui Goubin nu e Helmina? 
întrebă Cuţitarul. 

— Da, o fată cumsecade, răspunse Gurista... o 
croitoreasă care-mi lucrase mie şi Rigolettei. Ce mai, a 
făcut, ce-a putut dându-i jumătate din pivniţa ei, din 
salteaua şi din pâinea ei. Lorraine a născut un biet copil 
firav şi n-avea nicio pătura măcar, cu ce să-l acopere, ci 
numai cu paie!... Văzând în ce stare e, femeia lui Goubin n- 
a mai răbdat şi cu riscul de a fi ucisă de omul ei care o 
căuta peste tot, iese în plină zi din pivniţă şi vine să mă 
vadă. Ştia că mai aveam ceva bani şi că nu sunt rea; 
tocmai mă pregăteam să urc într-un „milord“? cu Rigolette, 
voiam să tocăm cei patruzeci de franci ai mei, să mergem 
la ţară, la câmp, îmi place atât de mult la ţară, îmi plac 
pomii, livezile... Dar hop, vine Helmina. Îmi povesteşte 
nenorocirea Lorrainei, dau drumul „milordului“ mă reped 
până acasă şi-mi iau rufăria, salteaua, pătura, le pun în 
spinarea unui hamal şi dau fuga la pivniţă împreună cu 
femeia lui Goubin... Ah, să fi văzut cât era de mulţumită, 
biata Lorraine. Am vegheat-o amândouă, şi, când s-a pus 
iar pe picioare am ajutat-o cu restul de bani ce-l mai 
aveam. Asta, până ce-a putut să se apuce din nou de 
spălat. Acum îşi câştigă pâinea; dar nu izbutesc niciodată 
s-o fac să-mi spună cât îi datorez pentru spălatul rufelor 
mele. Înţeleg că vrea să se achite în felul ăsta de mine. De 
altfel... dacă până la urmă se încăpăţânează, mă pierde de 
clientă, spuse Gurista, dându-şi importanţă. 

— Şi femeia lui Goubin? întrebă Cuţitarul. 

— Ce, nu ştii? se miră Gurista. 

— Nu, ce e cu ea? 

— Vai, nenorocita... n-a scăpat de Goubin!... Trei lovituri 
de cuţit între umeri. Aflase că ea dă târcoale spitalului şi 


2 Gabrioletă pe patru roate. 
- 34 = 


- Eugen Sue - 


într-o seară, când ieşise din pivniţă să cumpere lapte 
pentru Lorraine, Goubin a omorât-o. 

— De aia e condamnat la moarte şi se zice că va fi 
ghilotinat peste trei zile, zise Cuţitarul. 

— Tocmai, confirmă Gurista. 

— Şi după ce ţi-ai dat ultimii bănuţi Lorrainei, ce-ai mai 
făcut, fata mea? o întrebă Rudolf. 

— Păi de-atunci mi-am căutat de lucru. Ştiam foarte bine 
să cos, eram curajoasă, nu-mi pierdeam cumpătul. Intru 
într-un magazin de lenjerie din strada Saint-Martin. Ca să 
nu înşel pe nimeni, spun că de două luni am ieşit din 
închisoare şi că vreau să lucrez. Mi se arată uşa. Cer de 
lucru acasă, mi se spune că-mi bat joc de oameni; cum să 
mi se încredinţeze măcar o cămaşă? Inapoindu-mă foarte 
amărâtă, o întâlnesc pe aţa şi pe una din bătrânele care 
se ţineau mereu scai de mine de când ieşisem din 
închisoare... Nu mai ştiam din ce voi trăi. M-au luat cu ele, 
m-au pus să beau rachiu... Şi iată, asta-i tot... 

— Pricep, spuse Cuţitarul. Te cunosc acum ca şi cum ti- 
aş fi fost tată şi mamă şi ca şi cum nu ţi-ai fi părăsit 
niciodată căminul. Ei, iată, asta e o spovedanie. 

— S-ar zice că te-a întristat, fata mea, faptul că ţi-ai 
povestit viaţa, zise Rudolf. 

— Adevărul e că mă doare să privesc înapoi. Este pentru 
prima dată că mi se întâmplă să-mi amintesc de toate 
astea, şi nu e de loc vesel, nu-i aşa, Cuţitarule? 

— Aşa e, răspunse Cuţitarul, cu ironie, îţi pare rău că n- 
ai fost rândăşoaică într-un birt nenorocit sau slugă la nişte 
vite bătrâne ca să îngrijeşti de-ai lor. 

— Mi-e totuna, dar trebuie să fie foarte bine când eşti 
cinstit, spuse, suspinând, Floarea-Mariei. 

— Să fii cinstit... oho... cu mutra asta? strigă banditul, 
izbucnind într-un râs zgomotos. Cinstită! Şi de ce nu cu 
premiul de virtute, ca să-i onorezi pe tatăl şi pe mama ta 
pe care nu-i cunoşti? 

Obrazul fetei pierduse de câteva clipe expresia lui 
obişnuită de nepăsare. Gurista se adresă Cuţitarului: 


= 35 = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Ascultă,  Cuţitare, eu de felul meu nu sunt 
plângăreaţă. Tata sau mama m-au azvârlit lângă un stâlp 
de şosea ca pe un căţeluş de care vrei să scapi. Nu le port 
pică, poate că nici ei n-aveau ce mânca! Asta nu înseamnă, 
vezi tu, Cuţitare, ca alţii să n-aibă parte de o soartă mai 
fericită ca a mea. 

— Tu ce zici? Dar ce-ţi lipseşte? Eşti strălucitoare ca 
Venus; n-ai nici  şaptesprezece ani; cânţi ca o 
privighetoare; arăţi ca o fecioară, ţi se spune Floarea- 
Mariei, şi te mai plângi! Dar ce-o să spui când vei avea 
nevoie de mangal la picioare şi de o perucă de şinşila ca 
Tata? 

— O, n-apuc eu vârsta aia! 

— Poate că vei căpăta vreun brevet de invenţie ca să nu 
ajungi hoaşcă bătrână. 

— Asta nu, fiindcă n-am să am o sănătate de fier; de pe 
acum am o tuse rea, 

— Oho, te şi văd dusă în dricul primăriei! Că proastă mai 
eşti... 

— Îţi vin adesea asemenea idei, Guristo? o întrebă 
Rudolf. 

— Câteodată... Vedeţi, domnul Rudolf, poate că 
dumneavoastră veţi înţelege asta; dimineaţa când mă duc 
să-mi cumpăr ceaşca de lapte la lăptăreasa din colţul 
străzii Vieille-Draperie o văd cum pleacă, în mica ei droagă 
trasă de măgăruş şi asta mă face uneori s-o invidiez, zău 
aşa; îmi spun: „Se duce la ţară, în aer proaspăt, la casa ei, 
la familia ei... Şi eu mă caţăr singură cuc, în coteţul Ţaţei 
în care nu vezi lumină nici ziua-n amiaza mare...“ 

— Tu, fii cinstită, fata meu, joacă-le un renghi şi fii 
cinstită! spuse Cuţitarul. 

— Cinstită, Doamne, dar cum vrei să fiu cinstită? Ţoalele 
de pe mine sunt ale Ţaţei, îi datorez chiria şi mâncarea, nu 
mă pot mişca de aici... M-ar aresta ca pe o hoaţă. li 
aparţin... Trebuie să-mi plătesc datoriile. 

Rostind aceste ultime şi cumplite vorbe, nenorocita nu 
putu să nu se înfioare. 


- 36 - 


- Eugen Sue - 


— Atunci rămâi cum eşti şi nu mai pizmui o ţărancă, 
spuse Cuţitarul. Ce, ai înnebunit? Gândeşte-te că tu 
străluceşti în capitală, pe când ea trebuie să facă terci 
pentru plozii ei, să mulgă vacile, să adune iarba pentru 
iepurii de casă şi să încaseze vreo câteva scatoalce de la 
bărbatu-său când vine beat de la cârciumă. lată deci una 
din acele soarte despre care nu se prea poate spune că 
sunt de invidiat. 

— Dă-mi de băut. Cuţitare, spuse brusc Floarea-Mariei 
după o lungă tăcere şi-i întinse paharul. Dar nu vin, rachiu 
vreau, e mai tare. Spuse ea cu vocea ei blândă, depărtând 
carafa de vin pe care Cuţitarul o apropie de paharul ei. 

— Rachiu, cu plăcere, aşa te vreau fata mea, eşti înfiptă, 
spuse omul fără să înţeleagă semnificaţia gestului şi fără 
să observe lacrima care tremura între genele Guristei. 

— Păcat că rachiul are un gust atât de prost... dar te 
îmbată zdravăn, spuse Floarea-Mariei, punând paharul pe 
masă, după ce-l golise cu dezgust. 

Rudolf ascultase această povestire plină de o naivitate 
întristătoare, cu un interes crescând. Mizeria, izbeliştea 
mai mult decât înclinările rele, o pierduseră pe această 
fată nenorocită. 


Capitolul 4 
POVESTEA CUŢITARULUI 


Cititorul n-a uitat că doi dintre clienţii tavernei erau 
supravegheați cu atenţie de un al treilea personaj venit 
mai în urmă în cârciumă. 

Am spus că unul din cei doi purta o scufie grecească şi-şi 
ascundea mereu mâna stângă; el o întrebase în chip 
stăruitor pe Ţaţă dacă învățătorul nu trecuse încă pe acolo. 

În timp ce Gurista, pe care ei n-o puteau auzi, îşi spunea 
povestea, cei doi oameni şoptiseră de mai multe ori între 
ei, privind îngrijoraţi către uşă. 

Cel care purta scufia greacă spuse tovarăşului său: 


= 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Învățătorul nu vine; oare nu cumva ălălalt să-l fi 
curăţat ca să-i şterpelească partea lui de pradă? 

— Ar însemna să ne pârlim după ce i-am vândut pontul, 
răspunse celălalt. 

Noul venit, care-i observa pe cei doi oameni, şedea prea 
departe ca ultimele lor vorbe să fi putut ajunge până la el; 
după ce consultase cu multă îndemânare de mai multe ori 
o hârtie ascunsă în fundul şepcii, păru satisfăcut de 
constatările făcute, se ridică de la masă şi-i spuse [aţei, 
care moţăia la tejghea, cu picioarele lângă sobiţa cu 
mangal şi cu cotoiul negru pe genunchi: 

— Ascultă, mătușă Ponisse, mă înapoiez numaidecât, să 
iei seama la carafa şi la farfuria mea... şi fereşte-te de 
beţivanii ăia chilipirgii. 

— Fii liniştit, omule, spuse mama Ponisse, dacă farfuria 
şi carafa sunt goale, nu se atinge nimeni de ele. 

Omul începu să râdă de gluma Ţaţei şi dispăru fără ca 
plecarea lui să fie observată. 

În clipa când omul ieşi, Rudolf îl zări, în stradă, pe 
cărbunar, cel cu faţa neagră şi cu statura uriaşă, de care 
am mai vorbit. Înainte ca uşa să se închidă. Rudolf avu 
răgazul să arate, printr-un gest de nerăbdare, cât îl 
plictisea acest fel de supraveghere ocrotitoare a 
cărbunarului: dar acesta, fără a lua în seamă supărarea lui 
Rudolf, nu părăsi vecinătatea tavernei. 

Cu tot rachiul băut, Guristei nu-i reveni veselia; sub 
înrâurirea acestui excitant, dimpotrivă, faţa ei devenea tot 
mai tristă; cu spatele rezemat de zid, cu capul lăsat pe 
piept, cu ochii ei albaştri, mari, rătăcind pierduţi în juru-i, 
nenorocita părea pradă celor mai întunecate gânduri. 

De două sau de trei ori, Floarea-Mariei, întâlnind 
privirea lui Rudolf aţintită asupra ei, îşi îndreptă ochii în 
altă parte; nu-şi putea explica impresia ce i-o făcea acest 
necunoscut. Stânjenită, covârşită de prezenţa lui, se 
dojenea că arăta atât de puţină recunoştinţă faţă de cel ce 
o scăpase din mâinile Cuţitarului; aproape că-i părea rău 
că şi-a povestit cu atâta sinceritate viaţa, de faţă cu Rudolf. 


- 38 - 


- Eugen Sue - 


Cuţitarul, dimpotrivă, era foarte vesel; înfulecase de 
unul singur toată mâncarea; vinul şi rachiul îl făcuseră 
foarte comunicativ; ruşinea că-şi găsise naşul, cum spunea 
el, îi trecuse în faţa purtării generoase a lui Rudolf şi îi 
recunoştea o astfel de superioritate, încât umilinţa ce o 
încercase se preschimbase într-un simţământ amestecat cu 
admiraţie, teamă şi respect. 

Lipsa dorinţei de răzbunare, sălbateca sinceritate cu 
care mărturisise că a ucis şi că a fost pedepsit pe drept, 
mândria feroce cu care se apăra că n-a furat niciodată, 
dovedeau, în pofida crimelor sale. Că acest Cuţitar nu era 
cu totul înrăit. 

Această trăsătură de caracter nu scăpase spiritului de 
pătrundere al lui Rudolf care aştepta cu nerăbdare 
spovedania Cuţitarului. 

Ambiţia omului este atât de fără margini şi de ciudată în 
pretenţiile ei nemăsurate, încât Rudolf dorea sosirea 
învățătorului, a acelui groaznic bandit pe care aproape că-l 
detronase. Îndemnă deci pe Cuţitar să-i potolească 
nerăbdarea prin povestirea aventurilor sale. 

— Haide, băiete, îi spuse - te ascultăm. 

Cuţitarul îşi goli paharul şi începu cam aşa: 

— Tu, biata mea Guristă, ai fost cel puţin culeasă de pe 
drum de Cucuvaie, lua-o-ar dracu, ai avut un adăpost până 
în clipa când ai fost închisă ca vagaboandă... 

Eu nu-mi amintesc să mă fi culcat, înainte de a fi împlinit 
nouăsprezece ani, în ceea ce se cheamă un pat... o vârstă 
frumoasă, când m-au luat la cătănie. 

— Ai făcut serviciul militar, Cuţitare? îl întrebă Rudolf. 

— Trei ani, dar despre asta mai târziu... Pietrele de la 
Luvru, cuptoarele de ipsos de la Clichy şi carierele de la 
Mont-Rouge - iată „hotelurile“ tinereţii mele. Precum 
vedeţi aveam locuinţă la Paris şi la ţară, ce mai!... 

— Şi ce meserie făceai? 

— Pe cinstea mea, şefule, mă văd ca printr-o ceaţă copil, 
hoinărind cu un bătrân strângător de zdrenţe care mă 
năucea cu loviturile cârligului său. Trebuie să fi fost aşa, 


- 39 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


pentru că de câte ori întâlnesc pe unul din aceşti policari 
cu coşul lui, îmi vine chef să mă dau la el, dovadă că în 
copilăria mea ăştia trebuie să mă fi bătut amarnic. Prima 
mea îndeletnicire: ajutam pe parlagiii care tăiau caii la 
Montfaucon... Aveam zece sau doisprezece ani. Când am 
început să înjunghii aceste biete vite bătrâne, asta mă 
tulbura oarecum, dar după o lună n-am mai simţit nimic, - 
dimpotrivă, prinsesem gustul meseriei. Nimeni n-avea 
cuțite mai tăioase şi mai ascuţite ca ale mele... Era o 
plăcere să te slujeşti de ele, - ce vrei... După ce înjunghiam 
caii, pentru osteneala mea, mi se azvârlea o bucată din 
pulpa vreunuia mort de boală, pentru că ceilalţi - caii de 
abator - se vindeau birtaşilor din cartierul Şcolii de 
medicină, care îi transformau în vaci, berbeci, viței, vânat - 
după pofta clienţilor... 

Ah! Dar când apucam halca de carne de cal, nu mai 
recunoşteam drept stăpân nici pe rege! Mă refugiam cu ea 
în cuptorul meu de ipsos, ca un lup în vizuina lui, şi acolo, 
cu îngăduinţa vărarilor, pregăteam, pe cărbuni, o friptură 
minunată. Când nu lucrau cuptoarele, adunam surcele 
uscate de la Romainville, scăpăram amnarul şi îmi făceam 
friptura într-un colţ al magaziei de carne. Drace! Era în 
sânge şi aproape crudă, dar în chipul ăsta nu mâncam 
mereu acelaşi fel. 

— Dar numele tău, cum ţi se zicea? întrebă Rudolf. 

— Aveam părul de culoarea fuiorului, mai deschis ca 
acum, iar ochii mi se injectau mereu cu sânge; din pricina 
asta mi se zicea „Albinosul“. Albinoşii sunt ea iepurii de 
casă, albi ca şi noi. Numai că au ochii roşii, adăugă cu 
gravitate Cuţitarul în chip de comentator zoologic. 

— Şi părinţii tăi, familia ta? 

— Părinţii mei? Locuiau la acelaşi număr cu părinţii 
Guristei... Locul meu de naştere? Primul colţ al nu importă 
cărei străzi, lângă stâlpul din stânga sau din dreapta, 
urcând sau coborând către râu. 

— "Ţi-ai blestemat tatăl şi mama că te-au părăsit? 

— La ce mi-ar fi folosit?... E totuna, numai că mi-au făcut 


- 40- 


- Eugen Sue - 


o şotie urâtă aducându-mă pe lume. Nu m-aş fi plâns chiar 
dacă m-ar fi făcut aşa cum ar trebui să-i facă Dumnezeu pe 
golani, adică fără teamă de frig, de foame sau de sete. Asta 
doar nu i-ar fi costat nimic, după cum nici pe golani nu i-ar 
costa nimic să fie oameni cinstiţi. 

— Ai suferit de foame, ţi-a fost frig şi totuşi n-ai furat, 
Cuţitare? 

— Nu, şi cu toate astea am îndurat multă mizerie... Am 
răbdat de foame câteodată două zile în şir şi chiar mai des 
decât îmi venea rândul la postit... Ei bine, cu toate astea n- 
am furat! 

— De teama puşcăriei? 

— Asta-i bună, spuse Cuţitarul, ridicând din umeri şi 
râzând cu hohote. Deci n-am furat pâine, de teamă că o să 
am pâine? Cinstit, muream de foame, hoţ aş fi fost hrănit 
în închisoare! Nu, n-am furat fiindcă... fiindcă, în sfârşit, 
fiindcă nu era în firea mea să fur. 

Acest răspuns, cu adevărat frumos, şi a cărui valoare 
Cuţitarul nu era în măsură s-o preţuiască, îl miră ne-spus 
pe Rudolf. 

Îşi dădu seama că bietul om, rămânând cinstit în pofida 
celor mai cumplite lipsuri, era de două ori respectabil, 
deoarece pedeapsa crimei putea constitui pentru el sursa 
unei existenţe asigurate. 

Rudolf întinse mâna acestui rod nenorocit, sălbăticit al 
civilizaţiei, pe care mizeria nu-l pervertise cu desăvârşire. 

Cuţitarul îşi privi amfitrionul cu mirare, aproape cu 
respect; de-abia cuteza să atingă mâna ce i se întindea. 
Presimţea că între el şi Rudolf era o prăpastie. 

— Bine, bine, zise Rudolf, eşti încă un om de inimă şi de 
onoare. 

— Pe legea mea, nu-mi dau seama, spuse Cuţitarul 
foarte mişcat, dar ceea ce-mi spui... vezi... niciodată n-am 
simţit ceva asemănător... Ceea ce e sigur, e că asta... ştii, 
pumnii încasaţi în încăierarea aceea, atât de îndemânatici, 
puteau să continue şi până mâine, ori dumneata, 
dimpotrivă, mă pofteşti la masă şi-mi spui nişte lucruri... În 


= 4] = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


sfârşit, e destul, te poţi bizui pe Cuţitar pe viaţă şi pe 
moarte! 

Rudolf reluă vorba, mai stăpânit, nevrând să trădeze cât 
era de impresionat: 

— Ai rămas multă vreme ajutor de parlagiu? 

— Te cred... Mai întâi îmi făcea rău să înjunghii aceste 
biete animale bătrâne... apoi, îmi plăcea; dar când m-am 
apropiat de şaisprezece ani şi glasul mi s-a schimbat, ce 
crezi, a devenit pentru mine o furie, o patimă să înjunghii! 
Nu-mi mai păsa nici de băutură, nici de mâncare... nu 
aveam în cap decât asta! Ar fi trebuit să mă vezi la treabă, 
nu aveam pe mine decât un pantalon de pânză, în rest 
eram gol. Când, cu un cuţit mare bine ascuţit în mână, 
aveam în jurul meu (nu mă laud), până la cincisprezece- 
douăzeci de cai care făceau coadă ca să le vie rândul, 
drace! când începeam să-i înjunghii, nu ştiu ce mă apuca... 
era ca o furie, urechile îmi vâjâiau şi vedeam roşu, roşu de 
tot, şi înjunghiam... şi înjunghiam... şi înjunghiam până ce- 
mi cădea cuțitul din mână. La naiba! Era o plăcere, 
milionar să fi fost şi cred că aş fi plătit să fac o astfel de 
meserie. 

— Asta te-a obişnuit să dai cu cuțitul, spuse Rudolf. 

— Se poate, dar când am împlinit şaisprezece ani, furia 
asta ajunsese atât de cotropitoare, încât o dată pornit să 
înjunghii, parcă înnebuneam şi stricam toată treaba... Da, 
prăpădeam pieile băgând cuțitul alandala. Până la urmă, 
m-au dat pe uşă afară. Am încercat să mă angajez la 
măcelari, am simţit, totdeauna înclinare pentru meseria 
asta. Ei bine, da! Ăştia au făcut-o pe grozavii, m-au 
disprețuit după cum pantofarii îi dispreţuiesc pe cârpaci. 
În starea asta şi fiindcă furia mea de a înjunghia se mai 
potolise când trecusem de şaisprezece ani, am încercat să- 
mi găsesc pâinea aiurea... şi n-am găsit-o curând... Adesea 
am răbdat de foame. Am lucrat în cartierele de la 
Montrouge. Dar după doi ani m-am săturat să fac un lucru 
de prisos, cărând piatra pe roţi pentru un franc pe zi. Eram 
înalt şi puternic, m-am prezentat la un regiment. Mi s-a 


- 42 — 


- Eugen Sue - 


cerut numele, vârsta şi actele. Numele meu? Albinos; 
vârsta? uitaţi-vă la barba mea; acte? iată certificatul 
meşterului meu, pietrarul. Puteam deveni un grenadier 
arătos. Am fost înrolat. 

— Cu puterea ta, cu curajul şi patima ta de a înjunghia, 
dacă ar fi fost în vremea aceea un război, ai fi ajuns poate 
ofiţer. 

— Drace! Cui i-o spui? Să spintec englezi sau pusaci, 
asta m-ar fi măgulit mai mult decât să fi înjunghiat 
gloabe... Dar vezi ghinionul, nu era război, era în schimb 
disciplina. Un ucenic care încearcă să tragă o săpuneală 
stăpânului său, dacă e mai slab o încasează, dacă e mai 
puternic, dă el în patron, e dat afară, câteodată e băgat la 
pârnaie, şi cu asta-i basta. Cu militaria e altceva. Intr-o zi, 
un sergent mă îmbrânceşte ca să execut o mişcare mai 
repede, avea dreptate pentru că o cam făceam pe leneşul, 
eu mă supăr, mă împotrivesc, el mă împinge, îl împing şi 
eu, mă ia de guler, îi ard un pumn. Se aruncă mai mulţi pe 
mine, atunci mă cuprinde furia, mi se urcă sângele la cap, 
văd roşu... Aveam cuțitul în mână, era tocmai rândul meu 
la bucătărie, şi haide! încep să înjunghii... să înjunghii... ca 
la abator. Il crestez pe sergent, rănesc doi soldaţi... un 
adevărat măcel, unş'pce lovituri de cuţit în trei inşi, da, 
unsprezece!... sânge, sânge, ca într-un abator! 

— La ce te gândeşti, Cuţitare, îl întrebă Rudolf, 
cercetându-l cu interes. 

Banditul îşi plecă fruntea cu un aer întunecat, cu 
privirea rătăcită şi rămase o clipă tăcut. 

— La nimic la nimic! spuse el cu bruscheţe. Pe urmă 
continuă cu brutala sa inconştienţă: Apoi pun mâna pe 
mine, sunt dat în judecată şi condamnat la moarte. 

— Ai evadat deci? 

— Nu, dar în loc să fiu ghilotinat, am stat cincisprezece 
ani la ocnă. Am uitat să vă spun că la regiment scăpasem 
de la moarte doi camarazi care erau gata-gata să se înece 
în Sena; eram în garnizoană la Melun. Altă dată... o să 
râdeţi şi o să spuneţi că sunt un soi de salvator de meserie, 


SE e pai 


- Misterele Parisului vol.1 - 


salvator şi de bărbaţi şi de femei. Altă dată deci, aflându- 
mă în garnizoană la Rouen, unde sunt numai case de lemn. 
Adevărate magherniţe, izbucneşte focul într-un cartier, - 
ardea ca chibriturile. Sunt de corvoadă pentru foc; 
ajungem acolo, mi se strigă că o bătrână nu poate cobori 
din odaia ei, că şi începuse să ardă. Alerg. Drace, cum mai 
dogorea... asta-mi amintea de cuptoarele de ipsos din 
vremurile bune; până la urmă o salvez pe bătrână. Şeful 
închisorii atât s-a zbătut, atât i-a dat cu gura, până a 
izbutit să mi se preschimbe pedeapsa: în loc să merg la 
eşafod, mi s-au dat cincisprezece ani de muncă silnică. 
Când am văzut că n-o să mai fiu decapitat, primul meu gest 
a fost să sar pe flecar, ca să-l sugrum. Înţelegi asta, şefule? 

— Îţi părea rău că ţi s-a preschimbat pedeapsa? 

— Da... celor care mânuiesc cuțitul, - cuțitul călăului li 
se cuvine pe drept; celor care fură, - cătuşe la labe, 
fiecăruia ce merită. Dar să fii silit să trăieşti când ai ucis, - 
iată, judecătorii nu-şi dau seama ce simţim noi la început. 

— Deci ai remuşcări, Cuţitare? 

— Remuşcări? Nu, pentru că mi-am trăit traiul, spuse 
răzvrătitul, dar de altfel nu trecea o noapte să nu-mi apară 
în visuri chinuitoare sergentul şi soldaţii înjunghiaţi, adică 
nu numai ei, adăugă banditul cu un fel de groază, ci zeci, 
sute, mii care îşi aşteptau rândul ca într-un fel de abator, 
precum caii pe care îi spintecam la Montfaucon. Atunci 
vedeam roşu şi începeam să înjunghii, să-i înjunghii pe 
oamenii ăştia cum înjunghiasem odinioară caii. Dar cu cât 
îi spintecam, cu atât veneau mai mulţi soldaţi. Şi murind, 
mă priveau cu o privire atât de blândă, atât de blândă, 
încât mă blestemam că-i înjunghii, dar nu mă puteam opri. 
Şi asta nu e tot... n-am avut niciun frate şi se făcea că toţi 
oamenii aceştia, pe care îi înjunghiam, erau fraţii mei şi 
fraţi pentru care m-aş fi aruncat în foc. La sfârşit, când nu 
mai puteam, mă deşteptam scăldat într-o sudoare rece, tot 
atât de rece ca zăpada topită. 

— Era un vis groaznic, Cuţitare. 

— O, da, desigur! Ei bine, în primele zile de puşcărie, 


- 44 — 


- Eugen Sue - 


visul ăsta revenea în fiecare noapte. Vezi dumneata, 
puteam înnebuni sau turba. Aşa că am încercat în două 
rânduri să mă omor: o dată înghițind piatră vânătă şi altă 
dată încercând să mă spânzur cu un lanţ, dar sunt puternic 
ca un taur. Piatra vânătă mi-a făcut sete şi atâta tot. Cât 
despre lanţul ce mi-l trecusem în jurul gâtului, treaba asta 
mi-a făcut o cravată albastră naturală. După aceea, pofta 
de viaţă mi-a revenit, visurile rele s-au tot rărit şi am dus-o 
ca şi ceilalţi. 

— Erai. La o şcoală bună unde puteai învăţa să furi. 

— Da, dar învăţătura asta nu era pe gustul meu. Ceilalţi 
puşcăriaşi râdeau de mine, eu îi doboram cu lovituri de 
lanţ. Aşa l-am cunoscut pe Învățător... am însă un respect 
pentru pumnii lui... mi-a dat o lecţie ca dumneata 
adineauri. 

— E un puşcăriaş liberat? 

— Adică era condamnat pe viaţă, dar s-a liberat singur. 

— A evadat? Şi nu-l denunţă nimeni? 

— Nu eu o să-l denunţ, ar însemna că mi-e frică de el. 

— Dar cum de nu-l descoperă poliţia? Să n-aibă 
semnalmentele lui? 

— Semnalmentele lui? Ei bine, da, de mult şi-a şters de 
pe mutră ceea ce Al-de-sus îi pusese acolo. Acum numai 
dracu l-ar putea recunoaşte pe Învățător. 

— Dar cum a făcut? 

— A început prin a-şi pili nasul care-i era lung de un cot, 
pe lângă asta şi-a dat cu vitriol. 

— Glumeşti? 

— Dacă vine în astă seară, o să-l vezi, - avea un nas de 
papagal, acum e cârn ca moartea, fără a socoti că are 
buzele groase cât pumnul şi o faţă măslinie, cârpită ca 
vesta unui peticar. 

— Atâta e de nerecunoscut? 

— De şase luni de când a scăpat de la Rochefort, sticleţii 
l-au întâlnit de o sută de ori fără să-l recunoască. 

— De ce a stat la ocnă? 

— Pentru că fusese falsificator, hoţ şi asasin. I se zice 


- 45 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


„Învățătorul“ fiindcă are un scris minunat şi ştie carte 
multă. 

— E foarte temut? 

— N-o să mai fie după ce-i vei trage o chelfăneală ca 
aceea pe care mi-ai tras-o mie. Şi drace, tare aş vrea s-o 
văd şi pe asta! 

— Din ce trăieşte? 

— S-a lăudat, se spune, că ar fi ucis şi jefuit, pe şoseaua 
dinspre Possy, acum trei săptămâni, pe un negustor de 
vite. 

— Mai curând sau mai târziu, tot va fi arestat. 

— Vor trebui mai mulţi inşi pentru treaba asta, fiindcă 
ăsta poartă sub bluza lui două pistoale încărcate şi un 
pumnal. Călăul îl aşteaptă, e adevărat, şi n-o să fie curăţat 
decât o dată. Până atunci va ucide însă tot ce va putea 
ucide ca să scape. O! el nu se fereşte şi, fiindcă e de două 
ori mai puternic decât dumneata şi decât mine, poliţia o să 
aibă mult de furcă cu el până să-l răpună. 

— Şi ieşind de la ocnă, ce-ai făcut, Cuţitare? 

— M-am tocmit la şeful hamalilor de pe cheiul Saint- 
Paul, şi-mi câştig astfel pâinea. 

— Dar pentru că, la urma urmei, nu eşti hoţ, de ce 
trăieşti în cartierul ăsta? 

— Dar unde vrei să trăiesc? Cine ar vrea să aibă legături 
cu un om certat cu justiţia? Şi-apoi mi-e urât singur, îmi 
place societatea, aici trăiesc cu ăi de teapa mea. Mă bat 
câteodată, în cartier, lumii îi e frică de mine ca de dracu şi 
comisarul n-are nimic cu mine, afară numai de cazul când 
mai trag câte o bătaie, şi atunci mă aleg câteodată cu 
douăzeci şi patru de ceasuri de arest. 

— Cât câştigi pe zi? 

— Un franc şi şaptezeci şi cinci. Asta o să ţină cât am 
braţe, când n-or să mă mai ajute, oi lua un cârlig şi un coş 
ca bătrânul peticar din copilăria mea pe care-l văd ca prin 
ceaţă... 

— Şi cu toate astea, nu te simţi nenorocit? 

— Sunt oameni care o duc mai rău ca mine, desigur; de 


- 46 — 


- Eugen Sue - 


n-ar fi visurile cu sergentul şi cu soldaţii măcelăriți, visuri 
pe care le mai am din când în când, aş crăpa liniştit ca 
oricare altul, la o margine de drum sau la spital, dar visul 
ăsta... Lasă... Dumnezeul mă-sii! Nu-mi place să mă mai 
gândesc la asta! 

Şi îşi scutură pipa de colţul mesei. 

Gurista îl ascultase pe Cuţitar cu gândul aiurea, - părea 
pierdută într-o visare dureroasă. 

Rudolf, el însuşi, rămase gânditor. 

Cele două povestiri, pe care le auzise, treziseră în el alte 
gânduri. 

Un incident tragic se petrecu atunci, amintind acestor 
trei oameni locul unde se aflau. 


Capitolul 5 
ARESTAREA 


Omul care ieşise pentru o clipa, după ce încredinţase 
Ţaţei carafa şi farfuria lui, se întoarse curând, însoţit de un 
ins spătos, cu un chip energic. 

Ii spuse: 

— Ce noroc să ne întâlnim aşa, Borel! Intră, te rog, să 
bem un pahar de vin. 

Cuţitarul îi şopti încet lui Rudolf şi Guristei. Arătând 
spre noul venit: 

— O să fie balamuc, e un turnător! Atenţie! 

Cei doi bandiți, din care unul avea scufia greacă trasă 
peste sprâncene şi întrebase de mai multe ori de Învățător, 
schimbară repede o privire, se ridicară deodată de la masă 
şi se îndreptară spre uşă, dar cei doi agenţi se aruncară 
asupra lor, scoțând un strigăt caracteristic. 

O luptă cumplită se dezlănţui. 

Uşa tavernei se deschise, alţi agenţi năvăliră în sală pe 
când afară se vedeau strălucind puştile jandarmilor. 

Profitând de învălmăşeală, cărbunarul, despre care am 
mai pomenit, veni până în pragul tavernei şi, întâlnind 


sA = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


întâmplător privirea lui Rudolf, îşi duse la buze arătătorul 
mâinii drepte. 

Rudolf, cu un gest pe cât de prompt, pe atât de 
poruncitor, îi dete ordin să se depărteze, apoi continuă să 
ia seama la cele ce se petreceau în tavernă. 

Individul cu scufia grecească scotea urlete de furie; cu 
spatele întins pe masă, făcea salturi atât de desperate, că 
trei oameni abia de-l puteau stăpâni. 

Doborât, amărât, cu faţa lividă, cu buzele albe, cu bărbia 
căzută şi agitată în chip convulsiv, tovarăşul său nu opuse 
nicio rezistenţă şi întinse el însuşi mâinile, să i se pună 
cătuşele. 

Ţaţa, aşezată la tejghea şi deprinsă cu asemenea scene, 
rămase nepăsătoare, cu mâinile vârâte în buzunarele 
şorţului. 

— Dar ce-au făcut, oare, aceşti doi oameni, dragă 
domnule Borel? întrebă ea pe unul din agenţi, pe care îl 
cunoştea. 

— Au omorât ieri o femeie bătrână din strada Saint- 
Christophe ca să-i prade casa. Inainte de a muri, 
nenorocita a spus că-l muşcase pe unul din ucigaşi de 
mână. Noi pusesem ochii pe aceşti doi sceleraţi, colegul 
meu a venit adineauri să le stabilească identitatea, - aşa că 
acuma iată-i prinşi. 

— Noroc că mi-au plătit dinainte jumătatea, spuse Ţaţa. 
Nu vrei să iei nimic, domnule Borel? Un pahar de 
„Dragoste la cataramă“ sau de „Nu te necăji”! 

— Mulţumesc, mătuşă Ponisse, trebuie să-i întemniţez 
pe tâlharii ăştia. Iată unul care încă se opune... 

Într-adevăr, asasinul cu scufia grecească se zbătea cu 
furie. Când fu să-l urce în trăsura ce aştepta la uşă, atâta 
se apără, încât trebui să fie dus pe sus. 

Complicele lui, cuprins de un tremur nervos, abia se mai 
ţinea pe picioare: buzele lui vineţii se mişcau ca şi cum ar 
fi vorbit... Aruncară această masă inertă în trăsură. 

— Ah, mătuşă Ponisse, spuse agentul, fereşte-te de Braţ- 
Roşu; e şiret, te-ar putea compromite. 


- 48 - 


- Eugen Sue - 


— Braţ-Roşu! De săptămâni de zile nu l-a mai văzut 
nimeni prin cartier, domnule Borel. 

— Aşa e întotdeauna când e altundeva... nu-l vede 
nimeni, ştii bine asta... Dar să nu primeşti nimic de la el, 
niciun pachet în păstrare sau în gaj, nicio boccea, căci asta 
ar însemna tăinuire de lucruri furate. 

— Fii pe pace, domnule Borel, mă tem de Braţ-Roşu ca 
de dracu. Nimeni nu ştie unde se duce şi de unde vine. 
Ultima oară când l-am văzut, mi-a spus că vine din 
Germania. 

— Mă rog, eu te-am prevenit... fii atentă! 

Înainte de a părăsi taverna, agentul îi scrută pe toţi 
ceilalţi beţivi şi îi spuse Cuţitarului pe un ton aproape 
afectuos: 

— lată-te, soi rău ce eşti! E cam mult de când nu s-a mai 
vorbit de tine. Nu te-ai mai ţinut, de bătăi? Te-ai cuminţit 
oare? 

— Ca o icoană, domnule Borel, ştii doar că nu sparg 
capul decât acelora care mă stârnesc. 

— Asta ţi-ar mai lipsi, să provoci tu pe alţii, puternic cum 
eşti! 

— Iată, totuşi, domnule Borel, că mi-am găsit naşul, 
spuse Cuţitarul punând mâna pe umărul lui Rudolf. 

— Ce vorbeşti! Pe ăsta nu-l cunosc, glăsui agentul 
cercetându-l pe Rudolf cu privirea. 

— Şi nici nu vom face cunoştinţă, amice, răspunse 
Rudolf. 

— Ți-o doresc, tinere, spuse agentul. Apoi, adresându-se 
Ţaţei: Bună seara, mătuşă Ponisse, e o adevărată cursă de 
şoareci taverna dumitale, iată un al treilea ucigaş pe care 
îl prind aici. 

— Şi nădăjduiesc că nu va fi cel din urmă, domnule 
Borel. Sluga dumitale... spuse sclifosindu-se [aţa şi 
înclinându-se cu respect în faţa poliţistului. 

După plecarea acestuia, tânărul cu faţa plumburie care 
fuma, bând rachiu, îşi umplu pipa şi se adresă cu voce 
răguşită Cuţitarului: 


- 49 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— N-ai recunoscut scufia grecească? E omul Durduliei, 
Părosul. Când i-am văzut intrând pe agenţi, mi-am zis: e 
ceva la mijloc, fiindcă Părosul îşi ascundea mereu mâna 
sub masă. N 

— Totuşi, noroc de Învățător că nu se afla aici, reluă 
Ţaţa. Scufia grecească a întrebat de el de mai multe ori 
pentru treburile lor... Dar eu nu-mi denunţ niciodată 
clienţii... Să-i aresteze, mă rog... fiecare cu meseria lui... 
dar eu nu-i vând... Ia te uită, când vorbeşti de lup, lupu-i la 
uşă, adăugă Ţaţa în clipa în care un bărbat şi o femeie 
intrară în cârciumă, - iată-l pe Învățător cu muierea lui! 

Clienţii tavernei se înfiorară de groază. 

Până şi Rudolf, cu tot curajul lui înnăscut, nu-şi putu 
stăpâni o uşoară emoție la vederea acestui temut bandit, 
pe care îl contemplă câteva clipe cu o curiozitate 
amestecată cu groază. N 

Cuţitarul spusese adevărul; Invățātorul se desfigurase 
cumplit. 

Nu se putea închipui ceva mai înspăimântător ca fața 
acestui tâlhar. Obrazul îi era brăzdat în toate direcțiile de 
cicatrice adânci, livide; vitriolul îi umflase buzele, 
cartilajele nasului fuseseră tăiate, două orificii diforme îi 
înlocuiau nările. Ochii lui cenuşii foarte limpezi, foarte 
mici, foarte rotunzi, scânteiau de cruzime; fruntea, turtită 
ca a tigrului era ascunsă sub o şapcă de blană cu peri 
lungi, roşcaţi... S-ar fi zis coama unui monstru. 

Învățătorul n-avea mai mult de cinci picioare şi două sau 
trei şchioape înălţime; capul nemăsurat de mare era înfipt 
între doi umeri largi, ridicaţi, puternici, cărnoşi, care 
ieşeau la iveală de sub cutele fluturânde ale bluzei sale de 
pânză nealbită; avea braţele lungi, muşchiuloase; mâinile 
scurte, groase, acoperite cu păr până în vârful degetelor; 
picioarele puţin arcuite, dar pulpele enorme prevesteau o 
forţă atletică. 

Intr-un cuvânt, acest om avea o înfăţişare exagerată a 
unui Hercule Farnese, scurt, bondoc, îndesat. Renunţăm a 
mai zugrăvi expresia de fiară ce se ivea de sud această 


- 50 — 


- Eugen Sue - 


mască groaznică, precum şi privirea neliniştită, mobilă şi 
aprinsă ca a unui animal sălbatic. 

Femeia care-l  întovărăşea era bătrână, curăţel 
îmbrăcata, cu o rochie cafenie, cu o broboadă de tartan cu 
pătrăţele roşii şi negre şi o bonetă albă. 

Rudolf o vedea din profil: ochiul ei verde şi rotund, nasul 
coroiat, buzele subţiri şi  bărbia proeminentă, cu 
înfăţişarea răutăcioasă şi în acelaşi timp şireată, i-o 
aminteau pe Cucuvaie. Era gata să împărtăşească această 
impresie Guristei, când, îndreptându-şi ochii spre tânăra 
fată, o văzu pălind: o privea cu groază mută pe hidoasa 
tovarăşă a Învăţătorului; apoi, strângând braţul lui Rudolf 
cu o mână tremurândă, Floarea-Mariei îi spuse, cu glas 
căzut: 

— Cucuvaia! O, Doamne... Cucuvaia!... Chioara! 

În clipa aceea, Învățătorul, schimbând câteva vorbe pe 
şoptite cu unul din muşteriii obişnuiţi ai tavernei, înaintă 
încet către masa unde şedeau Rudolf, Gurista şi Cuţitarul. 

Apoi adresându-se Floarei-Maria cu o voce răguşită şi 
spartă, ca mugetul unui tigru: 

— Ei, ascultă tu, frumuşico. Părăseşti puşlamalele astea 
şi vii cu mine... 

Gurista fără, să răspundă nimic, se lipi de Rudolf; dinţii 
îi clănţăneau de groază. 

— Şi eu... n-am să fiu geloasă, spuse groaznica 
Cucuvaie, râzând cât o ţinea gura. 

Ea n-o recunoscuse încă pe Gurista, „Hoţoaica“, victima 
ei de odinioară. 

— Ei, micuţo, ce, nu m-auzi? spuse monstrul înaintând. 
Dacă nu vii, îţi scot un ochi ca să faci pereche cu Cucuvaia. 
Şi tu, ăsta cu mustață (se adresă el lui Rudolf), dacă nu mi- 
o arunci peste masă pe blonda asta... te curăţ. 

— Doamne, Doamne, apăraţi-mă! strigă Gurista către 
Rudolf, împreunându-şi mâinile a rugăciune. Apoi, dându-şi 
seama că l-ar fi expus la o mare primejdie, reluă cu glas 
scăzut: Nu, nu, nu vă mişcaţi, domnule Rudolf, dacă se 
apropie, strig după ajutor şi, de teama unui scandal care ar 


-51- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


atrage poliţia, [aţa o să-mi ia partea. 

— Fii liniştită, fetiţo, spuse Rudolf, privindu-l în ochi pe 
Învățător. Eşti cu mine, şi să nu te mişti de aici, şi cum mi- 
e scârbă de acest animal hidos, tot atât cât îţi e şi ţie, o să-l 
scot în stradă... 

— Tu pe mine? spuse Învățătorul... 

— Eu!!! răspunse Rudolf şi, cu toată împotrivirea 
Guristei, se ridică de la masă. 

Învățătorul se dete un pas înapoi, impresionat de teribila 
expresie a feţei lui Rudolf. 

Floarea-Mariei, ca şi Cuţitarul, fură surprinşi de 
răutatea, de furia diabolică ce schimonosea în clipa aceea 
nobila figură a tovarăşului lor. Rudolf era de nerecunoscut. 
În timpul încăierării sale cu Cuţitarul, se arătase 
dispreţuitor şi ironic, dar faţă în faţă cu Învățătorul, părea 
stăpânit de o ură sălbatecă; pupilele-i dilatate de furie, 
aruncau luciri ciudate. 

Unele priviri au o putere magnetică, stranie; se spune că 
dueliştii celebri datoresc sângeroasele lor izbânzi acestei 
acţiuni fascinante a privirii lor, care demoralizează, care-i 
doboară pe adversari. 

Rudolf era înzestrat cu acea teribilă privire fixă, 
pătrunzătoare, care înspăimântă şi care nu poate fi 
suportată de cei ce o întâlnesc... Această privire îi tulbură, 
îi domină, o simt aproape în chip fizic şi, fără voie, o caută, 
nu-şi pot întoarce ochii de la ea. 

Învățătorul tresări, se dete înapoi cu un pas, şi 
nemaiavând încredere în puterea lui neasemuită, căută sub 
bluză mânerul pumnalului. 

Poate că o nouă crimă ar fi sângerat taverna, dacă 
Cucuvaia, apucându-l pe învăţător de braţ, n-ar fi răcnit: 

— O clipă... o clipă... repezitule, lasă-mă să-ţi spun o 
vorbă... O să le cureţi pe puşlamalele astea de îndată, nu-ţi 
vor scăpa. 

Învățătorul se uită mirat la Chioară. 

De câteva clipe Cucuvaia o tot observa pe Floarea- 
Mariei cu o luare aminte crescândă, căutând să-şi adune 


205) Di 


- Eugen Sue - 


amintirile. În sfârşit, nu mai avea nicio îndoială; o 
recunoscuse pe Guristă. 

— E cu putinţă! strigă Chioara, împreunându-şi mâinile 
a mirare, e Hoţoaica, aia care-mi fura acadelele. Dar de 
unde ai ieşit? Diavolul te-a trimis! adăugă ea amenințând 
cu pumnul. Oare o să mai cazi în ghearele mele? Fii pe 
pace, acum nu-ţi voi mai scoate dinţii, ci îţi voi stoarce 
toate lacrimile din tine. Ah, ce-o să mai turbezi! A, ştii, îţi 
cunosc părinţii... Învățătorul a văzut pe bărbatul care mi 
te-a adus, când erai mică de tot... ia spus numele maică- 
ti... Sunt oameni înstăriți, părinţii tăi... 

— Părinţii mei! Îi cunoşti? strigă Floarea-Mariei. 

— Da, omul meu cunoaşte numele mamei tale... dar mai 
bine i-aş smulge limba decât să-l las să ţi-l spună... Chiar 
ieri l-a întâlnit pe acela care te-a adus în cuşca mea, 
fiindcă nu i se mai plătea nevesti-si, care te alăptase... 
Fiindcă mama ta nu ţinea de loc la tine, sigur că ar fi fost 
mai bucuroasă să ştie că ai crăpat... Daca i-ai şti numele, 
ai putea-o foarte bine jupui, mica mea bastardă! Omul de 
care-ţi vorbesc are anumite acte... da, Hoţoaico, are 
scrisorile mamei tale... plângi, Hoţoaico? Ei bine, nu, n-o 
să-ţi cunoşti mama. N-o s-o cunoşti! 

— Mai bine m-ar credo moartă... spuse Floarea-Mariei, 
ştergându-şi ochii. 

Rudolf, uitând de învăţător, o ascultase cu luare-aminte 
pe Cucuvaie, a cărei povestire îl interesa. 

Între timp, banditul nemaifiind sub stăpânirea privirii lui 
Rudolf, prinsese din nou curaj; nu-şi putea închipui că 
acest tânăr zvelt, de statură mijlocie, ar fi fost în stare să 
se măsoare cu el; sigur de forţa lui herculeană, se apropie 
de apărătorul Guristei şi spuse Cucuvelei în chip 
poruncitor: 

— Destul cu vorbăria... Vreau să înfrunt puşlamaua asta 
şi să-i pocesc mutra, pentru ca frumoasa blondă să mă 
găsească mai atrăgător decât pe el! 

Dintr-un salt Rudolf sări peste masă. 

— Luaţi seama la farfuriile mele, strigă Țata. 


=: 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Învățătorul se puse în gardă, cu mâinile întinse înainte, 
trunchiul dat înapoi, bine înţepenit pe şalele lui puternice, 
şi ca să zicem aşa, proptit pe unul din picioarele lui 
enorme, care aducea cu un stâlp de balustradă. 

În clipa când Rudolf se repezea la el, uşa tavernei se 
deschise repede, şi cărbunarul, despre care am mai 
amintit şi care era înalt de aproape şase picioare, pătrunse 
grăbit în sală, îl dete la o parte pe Învățător şi, apropiindu- 
se de Rudolf, îi şopti la ureche în englezeşte: 

— Domnule, Tom şi Sarah sunt la colţul străzii! 

La aceste vorbe pline de taină, Rudolf avu un gest furios, 
aruncă un pol de aur pe tejgheaua [aţei şi alergă spre 
ieşire. 

Învățătorul încercă să-i taie drumul, dar Rudolf 
întorcându-se, îi trânti în mijlocul feţei doi pumni atât de 
bine aplicaţi, că taurul se clătină cu totul ameţit şi căzu, ca 
un butuc, răsturnat pe jumătate, peste o masă. 

— Trăiască Constituţia! Cunosc eu loviturile astea de 
pumn date la urmă, strigă Cuţitarul. Incă vreo câteva lecţii 
ca asta şi le voi deprinde şi eu... N 

Revenindu-şi după câteva secunde, Invățătorul se repezi 
în urmărirea lui Rudolf, dar acesta, urmat de cărbunar, 
dispăruse în labirintul întunecat al străzilor şi nu mai 
putea fi ajuns. 

În clipa în care Învățătorul, spumegând de furie, se 
înapoie, două persoane, venind din partea opusă celeia în 
care dispăruse Rudolf, se repeziră în tavernă, cu sufletul la 
gură, ca şi cum ar fi străbătut în goană o cale lungă. Prima 
lor mişcare fu să privească în dreapta şi în stânga tavernei. 

— Mare ghinion - spuse unul - iar ne-a scăpat! 

— Răbdare! Zilele au câte douăzeci şi patru de ore şi 
viaţa e lungă, răspunse celălalt. 

Cei doi, nou-veniţi, vorbeau englezeşte. 


- B4 — 


- Eugen Sue - 


Capitolul 6 
TOM ŞI SARAH 


Cei doi, care tocmai intraseră în tavernă, erau dintr-o 
clasă socială cu mult mai ridicată decât aceea a clienţilor 
obişnuiţi ai cârciumii. Unul, înalt, zvelt, avea părul aproape 
alb, sprâncenele şi favoritele negre, o faţă osoasă şi brună, 
aerul neînduplecat şi sever. Purta, la pălăria lui rotundă, o 
panglică de doliu, redingota lui neagră şi lungă era 
încheiată până pe sub guler; peste pantalonii strâmţi de 
stofă cenuşie, avea cizme numite odinioară à la Suvorov“. 

Tovarăşul lui, mic de stat, de asemenea în doliu, era 
palid şi frumos. Părul lung, sprâncenele şi ochii de un 
negru adânc scoteau şi mai mult în relief albul mat al feţei 
sale; după umblet, după siluetă, după gingăşia trăsăturilor, 
era uşor să recunoşti în această persoană o femeie 
travestită în bărbat. 

— Tom, cere ceva de băut şi întreabă-i pe oamenii 
aceştia despre el, vorbi Sarah, tot în englezeşte. 

— Da, Sarah, răspunse omul cu părul alb şi sprâncene 
negre. 

Aşezându-se la o masă pe când Sarah îşi ştergea fruntea, 
Tom se adresă [aţei într-o franceză perfectă, aproape fără 
accent străin: 

— Doamnă, dacă sunteţi atât de bună, daţi-ne ceva de 
băut. 

Intrarea acestor distinse persoane stârnise în tavernă o 
deosebită curiozitate: îmbrăcămintea lor, felul de a se 
purta, dovedeau că nu frecventau niciodată asemenea 
cârciumi  dezgustătoare. După faţa lor  neliniştită, 
preocupată, se putea deduce că motive importante îi 
aduseseră în acel cartier. 

Cuţitarul, Învățătorul şi Cucuvaia îi priveau cu un 
deosebit interes. 

Gurista,  înspăimântată de întâlnirea cu Chioara, 
temându-se de amenințările Învăţătorului, care voia s-o ia 


= E = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cu el, se folosi de neatenţia celor doi mizerabili, se 
strecură pe uşa rămasă întredeschisă şi ieşi din cârciumă. 

Cuţitarul şi Învățătorul, dată fiind situaţia lor, nu aveau 
niciun interes să provoace alte încăierări. 

Surprinsă de ivirea unor clienţi atât de deosebiți, Ţaţa 
împărtăşea luarea-aminte generală. Tom i se adresă pentru 
a doua oară, cu nerăbdare: 

— Am cerut ceva de băut, doamnă, fii bună şi serveşte- 
ne. 

Mătuşa Ponisse, măgulită de această politeţe se ridică 
de la tejghea şi, rezemându-se, cu o graţie afectată, de 
masa lui Tom, îi zise: 

— Doriţi un litru de vin sau o sticlă de vin înfundat? 

— Dă-ne o sticlă de vin, pahare şi apă. 

TŢaţa îi servi, Tom îi aruncă cinci franci, refuzând restul 
pe care patroana se pregătea să i-l dea: 

— Păstrează restul pentru dumneata, patroano, îi zise, şi 
bea un pahar de vin cu noi. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule, spuse madam 
Ponisse, privind pe Tom mai curând cu mirare decât cu 
recunoştinţă. 

— Spune-mi, reluă vorba Tom, am dat întâlnire unuia 
dintre prietenii noştri, într-o cârciumă din strada asta, 
poate că am greşit adresa. 

— Aici este „Iepurele alb“, sluga dumneavoastră, 
domnule. 

— Aici e, spuse Tom, făcând un semn de înţelegere 
Sarei. Da, la „Iepurele alb“ trebuia să ne aştepte. 

— Nu sunt doi „lepuri albi“ în strada asta, spuse cu ifos 
Ţaţa. Dar cum arată prietenul dumneavoastră? 

— Înalt subţire, cu părul şi mustaţa de un castaniu 
deschis, spuse Tom. 

— Aşteptaţi puţin, aşteptaţi puţin, e omul meu de 
adineauri; un cărbunar de o statură neobişnuită a venit să-l 
ia şi au plecat împreună. 

— Ei sunt! spuse Tom. 

— Erau singuri aici? întrebă Sarah. 


- 50 — 


- Eugen Sue - 


— Adică, ăla, cărbunarul, a venit numai pentru o clipă; 
celălalt prieten al dumneavoastră a luat masa aici cu 
Gurista şi cu Cuţitarul. 

Şi Ţaţa arătă cu privirea pe cel dintre comesenii lut 
Rudolf care rămăsese în cârciumă. 

Tom şi Sarah îşi îndreptară privirea spre Cuţitar. 

După câteva clipe de cercetare, Sarah îl întrebă în 
englezeşte pe tovarăşul său. 

— Îl cunoşti pe omul ăsta? 

— Nu. Karl a pierdut urma lui Rudolf la răscrucea 
acestor străzi întunecate. Văzându-l pe Murph, travestit în 
cărbunar, învârtindu-se în jurul acestei cârciumi şi 
uitându-se mereu pe geam, a simţit că se întâmplă ceva şi 
a venit să ne dea de veste. 

În timpul acestei discuţii cu glas scăzut şi într-o limbă 
străină, Învățătorul spuse încet Cucuvelei, uitându-se la 
Tom şi la Sarah: 

— Lunganul ăla slab a scuipat Ţaţei cinci franci. Curând 
e miezul nopţii, plouă, bate vântul; când or pleca, îi 
urmărim, îl ameţesc pe ăl lung şi-i iau banii. E cu o femeie, 
n-o să îndrăznească să sufle o vorbă. 

— Dacă aia mică strigă după ajutor, am vitriolul meu în 
buzunar şi-i sparg sticla în obraz, spuse Chioara; 
întotdeauna trebuie să le dai copiilor să sugă, ca să nu 
tipe. Apoi adăugă: Ascultă, repezitule, cât despre Hoţoaică, 
o luăm pe sus. Când o să fie la noi, îi frecăm mutra cu 
vitriolul meu, aşa că n-o să se mai poată făli cu faţa ei 
frumoasă... 

— Să ştii, Cucuvaio, că până la urmă mă însor eu tine, 
spuse Învățătorul, n-ai pereche ca îndemânare şi curaj... 
Te-am cântărit eu din noaptea aia, când cu negustorul de 
vite... Mi-am spus: „lată femeia ce-mi trebuie, lucrează mai 
bine ca un bărbat “. 

După ce se gândi o clipă. Sarah îi spuse lui Tom, 
arătându-i-l pe Cuţitar: 

— Dacă l-am întreba pe omul acesta despre Rudolf, 
poate că am afla ce l-a făcut să vină aici. 


- 57 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Să Încercăm, spuse Tom, Apoi, adresându-se 
Cuţitarului: Ascultă, amice, urma să întâlnim în acest birt 
pe unul dintre prietenii noştri, a cinat cu dumneata şi 
fiindcă îl cunoşti, poţi să-mi spui dacă ştii unde s-a dus? 

— ÎL cunosc, pentru că m-a chelfănit. Acum două ceasuri, 
luând apărarea Guristei. 

— L-ai mai văzut până acum? 

— Niciodată... Ne-am întâlnit în aleea casei lui Braţ- 
Roşu. 

— Patroano, încă o sticlă înfundată, dar din vinul cel mai 
bun! porunci Tom. 

Sarah şi Tom de-abia îşi muiaseră buzele în paharele lor 
încă pline, însă coana Ponisse, pentru a-şi cinsti, fără 
îndoială, pivnita, îl golise de câteva ori pe al ei. 

— Ne vei servi la masa domnului, dacă ne îngăduie, 
adăugă Tom, aşezându-se cu Sarah lângă Cuţitar. 

Acesta se arăta pe cât de mirat, pe atât de măgulit de o 
asemenea cinste. 

Învățătorul şi Cucuvaia vorbeau mereu, pe şoptite, de 
planurile lor sinistre. 

O dată vinul adus, Tom şi Sarah, instalaţi cu Cuţitarul şi 
cu [aţa care socotise că nu mai e nevoie să fie poftită a 
doua oară, continuară convorbirea. 

— Ne spuneai, aşadar, voinice, că l-ai întâlnit pe 
prietenul nostru Rudolf lângă casa lui Braţ-Roşu? întrebă 
Tom ciocnind cu Cuţitarul. 

— Da, cetăţene, răspunse acesta, golind repede paharul. 

— lată un nume ciudat... Braţ-Roşu! Dar cine este acest 
Braţ-Roşu? 

— Face de-alea strâmbe, spuse nepăsător Cuţitarul, apoi 
adăugă: lată un vin pe cinste, mătuşă Ponisse! 

— Nu-ţi lăsa paharul gol, voinice, reluă Tom umplându-l 
din nou. 

— În sănătatea dumitale, spuse Cuţitarul, şi a micului 
dumitale prieten... Acum ajunge... Dacă mătuşa-mea ar fi 
fost bărbat, mi-ar fi fost unchi - cum sună zicala. Haida de, 
te ţii de glume - la asta mă cam pricep şi eu... 


- 58 — 


- Eugen Sue - 


Sarah roşi uşor. Tom reluă: 

— N-am înţeles bine ce mi-ai spus despre acest Braţ- 
Roşu. Rudolf ieşea de la el, fără îndoială. 

— V-am spus că Braţ-Roşu face de-alea strâmbe. 

Tom se uită la Cuţitar mirat. 

— Ce însemană asta: „face d-alea... “ Cum ai zis? 

— D-alea strâmbe - înseamnă a face contrabandă. Nu 
prea cunoşti limba şmecherească, hai? 

— Voinice, nu te prea înţeleg. 

— Vă spusei că nu vorbiţi şmechereasca aşa ca domnul 
Rudolf. 

— $mechereasca? spuse Tom, întorcând spre Sarah o 
mutră mirată. 

— Haida de, sunteţi nişte ageamii, amicul Rudolf e băiat 
bun, aşa pictor de evantaie cum e, mă taie în privinţa 
argoului până şi pe mine... Ei bine, pentru că habar n-aveţi 
de limba asta frumoasă, v-o spun acum, în cea mai curată 
franţuzească, că Braţ-Roşu e contrabandist, şi o spun fără 
să-l trădez... căci nici el nu se fereşte, ba se laudă cu asta 
în faţa funcţionarilor de la accize, dar caută şi prinde-l 
dacă poţi, pentru că Braţ-Roşu e dat dracului.. 

— Şi ce căuta Rudolf la acest om? întrebă Sarah. 

— Pe legea mea, domnule... sau doamnă, cu voia 
dumneavoastră nu ştiu absolut nimic, pe cât de adevărat e 
că beau paharul ăsta de vin. Voiam s-o mardesc în seara 
asta pe Guristă; aş fi făcut rău fiindcă-i fată bună; ea se 
înfundă în aleea casei lui Braţ-Roşu, eu după ea, era 
întuneric ca în iad, şi în loc să pun mâna pe Guristă, cad 
peste nea Rudolf, care îmi trage o bătaie, şi cu o forţă... Ei 
da... mai ales pumnii de la urmă... drace... că zdraveni mai 
erau! Mi-a făgăduit să-mi arate şi mie trucul. 

— Şi Braţ-Roşu ce fel de om e? întrebă Tom. Ce fel de 
marfă vinde? 

— O, e un ştrengar şi jumătate, întări Ţaţa. 

— Îi bagă în cofă pe toţi accizarii, adăugă Cuţitarul. Au 
coborât de vreo douăzeci de ori în cocioaba lui, dar nu s-a 
găsit niciodată nimic, şi totuşi Braţ-Roşu pleacă deseori de 


- 59 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


acolo cu boccele. 

— E şmecher, spuse aţa; se zice că are o ascunzătoare 
care dă într-un puț de unde ajungi la catacombe. 

— Cu toate astea, niciodată nu s-a dat de ascunzătoare, 
ar trebui dărâmată cocioabă ca să găseşti ceva, spuse 
Cuţitarul. 

— Şi ce număr are casa lui Braţ-Roşu? 

— Numărul 13, strada Bobului, Braţ-Roşu, negustor de 
tot ce doreşti... E cunoscut în cartier, zise Cuţitarul. 

— Voi însemna această adresă în carnetul meu. Dacă nu 
dăm de Rudolf, voi lua informaţii despre el de la domnul 
Braţ-Roşu, reluă Tom. 

Şi îşi însemnă numele străzii şi numărul casei 
contrabandistului. 

— Şi vă puteţi lăuda că aveţi în domnul Rudolf un 
prieten pe care poţi să te bizui... spuse Cuţitarul, şi un 
băiat bun... Dacă nu era Cărbunarul, s-ar fi ciocnit cu 
Învățătorul, care e colo, în colţ cu Cucuvaia. Drace, trebuie 
să mă stăpânesc din răsputeri să n-o achit pe această 
zgripţuroaică bătrână, când mă gândesc cât rău i-a făcut 
Guristei... Dar răbdare, o lovitură de pumn nu e pierdută 
niciodată, după cum se spune. 

— Rudolf te-a bătut. Ar trebui să-l urăşti! spuse Sarah. 

— Eu nu pot uri un om care se expune astfel! De fapt, e 
destul de ciudat... Iată-l de pildă pe Învățător care şi el m-a 
chelfănit, numai că pe ăsta m-aş bucura grozav să-l văd 
spânzurat... Domnului Rudolf, care m-a cotonogit, şi chiar 
mai zdravăn ca el, dimpotrivă, nu-i vreau decât binele. Pe 
scurt, mi se pare că aş intra şi-n foc pentru el. Deşi nu-l 
cunosc decât din seara asta. 

— Vorbeşti astfel pentru că suntem prietenii lui, voinice. 

— Nu, fir-ar să fie! nu, pe cinstea mea! Vedeţi 
dumneavoastră, loviturile lui de pumn de la urmă le ştie 
numai el... şi nu e mai mândru de ele decât un copil... e un 
meşter, un meşter desăvârşit. Şi apoi îţi spune nişte 
vorbe... chestii care îţi merg la inimă şi, în sfârşit, când se 
uită la tine, are în ochi ceva... Bunăoară eu am fost 


- 60- 


- Eugen Sue - 


soldat... cu un comandant ca ăsta... vedeţi, aş înghiţi luna 
şi stelele. 

Tom şi Sarah se priviră în tăcere. 

— Această neasemuită putere de dominație îl va însoţi 
oare pretutindeni şi mereu? se întrebă cu amărăciune 
Sarah. 

— Da... până va fi înlăturată vraja... reluă Tom. 

— Da, şi orice s-ar întâmpla, trebuie, trebuie... exclamă 
Sarah trecându-şi mâna peste frunte, ca şi cum ar fi vrut 
să alunge o amintire penibilă. 

La primărie suna miezul nopţii. 

Felinarul tavernei nu împrăştia decât o lumină 
îndoielnică. 

Afară de Cuţitar şi de comesenii lui, de Învățător şi de 
Cucuvaie, toţi ceilalţi clienţi se rătrăseseră treptat. 

Invăţătorul îi şopti Cucuvaiei: 

— Ne vom ascunde în aleea din faţă, vom vedea când vor 
ieşi coconaşii şi îi vom urmării. Dacă o iau la stânga, îi 
pândim la colţul străzii Saint-Eloi; dacă o iau la dreapta, îi 
aşteptăm la dărâmături, pe partea cârnăţăriei; e acolo o 
groapă mare, am eu planul meu. 

Şi Învățătorul împreună cu Chioara se îndreptară spre 
ieşire. 

— Nu piliţi nimic astă-seară? întrebă Ţaţa. 

— Nu, mătușă Ponisse... Am intrat să ne adăpostim, 
spuse Învățătorul. 

Şi ieşi împreună cu Chioara. 


Capitolul 7 
PUNGA SAU VIAŢA 


La zgomotul făcut de uşa trântită, Tom şi Sarah se 
treziră din visarea lor, se ridicară de la masă şi mulţumiră 
Cuţitarului pentru informaţii; acesta le inspirase mai 
puţină încredere de când, în chip vulgar dar sincer, îşi 
manifestase grosolana lui admiraţie faţă de Rudolf. 


- 61- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


În clipa în care Cuţitarul ieşi, vântul sufla şi mai 
puternic, iar ploaia cădea cu găleata. 

Învățătorul şi Cucuvaia, ascunşi, în aleea de peste drum 
de tavernă, îl văzură pe Cuţitar luând-o pe partea străzii 
unde se afla o casă în curs de dărâmare. Curând, paşii lui 
îngreunaţi de băutură multă se pierdură în şuierăturile 
vântului şi în zgomotul ploii care biciuia zidurile. Cu toată 
vijelia, Tom şi Sarah ieşiră din cârciumă şi porniră într-o 
direcţie opusă aceleia pe care o luase Cuţitarul.. 

— Îi avem în mână, spuse în şoaptă Învățătorul, 
adresându-se Cucuvelei, destupă-ţi vitriolul: Ia seama. 

— Să ne scoatem ghetele. Aşa n-o să ne audă când om 
merge după ei. 

— Ai dreptate, Cucuvaio, totdeauna ai tu dreptate, nu 
mă gândeam la asta, să mergem ca pisica. 

Hidoasa pereche îşi scoase încălţămintea şi se strecură 
în umbră, de-a lungul caselor... 

Datorită acestui vicleşug, zgomotul paşilor Cucuvelei şi 
ai Învăţătorului era atât de înăbuşit, încât cei doi îi putură 
urmări pe Tom şi Sarah, aproape să-i atingă cu mâna, fără 
ca ei să-şi dea seama. 

— Noroc că trăsura noastră e la colţul străzii, spuse 
Tom, altminteri ploaia ne-ar uda leocarcă. Nu ti-e frig, 
Sarah? 

— Poate să aflăm ceva de la contrabandist, acel Braţ- 
Roşu, spuse Sarah îngândurată, fără a răspunde la 
întrebarea lui Tom. 

Deodată, acesta se opri. Se aflau foarte aproape de locul 
ales de Învățător pentru atacul plănuit. 

— Am greşit strada, spuse Tom; când am ieşit din 
cârciumă, trebuia s-o luăm la dreapta; urma să trecem prin 
faţa unei case dărâmate ca să regăsim trăsura. Să ne 
înapoiem. 

Învățătorul şi Cucuvaia se pitiră în pervazul unei porţi ca 
să nu fie văzuţi de Tom şi de Sarah, care aproape că-i 
atinseră cu cotul. 

— De fapt, mi-ar plăcea s-o ia către dărâmături, spuse 


2102 


- Eugen Sue - 


încet Învățătorul; dacă boierul se împotriveşte... am eu 
planul meu. 

Tom şi Sarah, după ce trecuseră din nou de pragul 
tavernei, ajunseră lângă o casă ruinată. 

Pivniţele acestei cocioabe, pe jumătate dărâmată, 
alcătuiau un fel de prăpastie, de-a lungul căreia, în acest 
loc, se prelungea strada. 

Învățătorul sări asupra victimei cu puterea şi mlădierea 
unui tigru; cu una din mâinile lui mari îl apucă pe Tom de 
gât şi îi spuse: 

— Banii sau, de nu, te arunc în groapa asta. 

Şi banditul, împingându-l pe Tom, îl făcu să-şi piardă 
echilibrul: cu o mână îl ţinea suspendat deasupra gropii, 
pe când cu cealaltă prinsese braţul lui Sarah ca într-o 
menghine. 

Înainte ca Tom să îi făcut vreo mişcare, Cucuvaia îl 
buzunări cu o straşnică îndemânare: 

Sarah nu ţipă, nu încercă să se zbată, ci spuse cu glas 
liniştit: 

— Dă-le punga, Tom. Şi adresându-se tâlharului: Nu vom 
tipa, dar să nu ne faceţi niciun rău. 

Cucuvaia, după ce scotocise cu grijă buzunarele celor 
două victime căzute în capcană, îi spuse lui Sarah: 

— Arată-ţi mâinile, să văd dacă ai inele. Nu, spuse 
bătrâna mormăind. Cum naiba, n-ai pe nimeni ca să-ți 
ofere inele? Ce sărăcie! 

Calmul lui Tom nu se dezminţi în timpul acestei scene 
care se desfăşurase pe cât de repede pe atât de 
neprevăzut. 

— Vrei să încheiem un târg? Portofelul meu conţine acte 
care nu-ţi pot fi de niciun folos; adu-mi-l mâine şi-ţi dau 
douăzeci şi cinci de poli, se adresă Tom Invăţătorului, ale 
cărui mâini îl strângeau cu mai puţină putere. 

— Da, ca să ne întinzi o cursă! răspunse tâlharul. Haide 
şterge-o fără să te uiţi înapoi. Ai avut noroc că te-ai ales 
numai cu atât. 

— Există un mijloc, interveni Cucuvaia, dacă e 


Bi ic ai 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cumsecade, capătă portofelul, am eu un plan pentru asta. 
Apoi, către Tom: Ştii unde e câmpul Saint-Denis? 

— Da. 

— Ştii unde e Saint-Ouen? 

— Da. 

— În faţa lui Saint-Ouen, la capătul drumului Revoltei e 
un şes întins; poţi vedea peste câmp până departe vino 
mâine singur, aduci banii, mă găseşti acolo cu portofelul; 
îmi dai, ţi-l dau. 

— Dar o să puie mâna pe tine, Cucuvaio! 

— Nu sunt atât de proastă, asta nu se poate... se vede de 
departe. Nu am decât un ochi... dar e bun; dacă boierul 
vine cu cineva, nu mai dă de nimeni, pentru că o şterg la 
vreme. 

Lui Sarah îi veni subit o idee; se adresă tâlharului: 

— Vrei să câştigi parale? 

— Da. 

— L-ai văzut în cârciuma din care am plecat, pentru ca 
acum te recunosc, l-ai văzut cumva pe omul pe care-l căuta 
cărbunarul? 

— Unul subţirel cu mustață? Da, eram cât p-aci să-i fac 
felul puşlamalei ăleia dar nu mi-a dat răgaz... M-a năucii 
cu doi pumni şi m-a dat de-a dura pe o masă... mi se 
întâmplă asta pentru întâia oară... Dar i-o plătesc eu! 

— Ei bine, de el e vorba, zise Sarah. 

— De, el? strigă Învățătorul. Dă-mi o mie de franci şi ţi-l 
omor... 

— Sarah! strigă Tom îngrozit. 

— Nenorocitule, nu e vorba să-l omori... spuse Sarah 
Învăţătorului. 

— Atunci, despre ce-i vorba? 

— Vino mâine pe câmpul de la Saint-Denis, o să-l găseşti 
acolo pe tovarăşul meu, reluă ea: o să fie singur, şi-o să-ţi 
spună el ce ai de făcut. Nu o mie de franci, îţi voi da două 
mii dacă reuşeşti. ă 

— Isteţule, spuse încet Cucuvaia Învăţătorului, aici e 
rost de câştigat bani, sunt nişte barosani care pun la cale o 


- G4 = 


- Eugen Sue - 


lovitură împotriva unui duşman; şi duşmanul acela e 
golanul pe care voiai să-l cureti... Trebuie încercat, mă duc 
eu în locul tău... Două mii de franci! Merită osteneala, 
omule! _ 

— Ei bine, o să vină nevastă-mea, spuse Învățătorul, îi 
spuneţi ei ce-i de făcut şi-apoi văd eu... 

— Fie, mâine la ora unu! 

— La unu! 

— Pe câmpia Saint-Denis. 

— Pe câmpia Saint-Denis între Saint-Ouen şi drumul 
Revoltei, la capul străzii. 

— Ne-am înţeles. 

— Şi-ţi aduc portofelul - şi-mi dai cei cinci sute de franci 
promişi, precum şi o arvună pentru cealaltă afacere, dacă 
sunteţi serioşi. Acum luaţi-o la dreapta, noi la stânga, şi să 
nu ne urmăriţi, că altfel... 

Şi învățătorul cu Cucuvaia se îndepărtară grăbiţi. 

— Ne-a venit diavolul în ajutor, spuse Sarah, acest 
bandit poate să ne ajute. 

— Sarah... acum începe să-mi fie teamă... spuse 'Tom. 

— Mie nu. Dimpotrivă, nădăjduiesc... Haide, vino, încep 
să recunosc locul, trăsura nu poate fi departe de aici. 

Şi cei doi se îndreptară cu paşi mari către piaţa Notre- 
Dame. 

Un martor nevăzut fusese însă de faţă la această scenă. 
Cuţitarul, care se aciuise printre dărâmături, să se 
adăpostească de ploaie. 

Propunerea pe care Sarah o făcuse învățătorului cu 
privire la Rudolf, îl interesă foarte mult pe Cuţitar. 
Înspăimântat de primejdiile ce-l pândeau pe noul său 
prieten, era necăjii că nu-l putea apăra. Poate că şi ura pe 
care o resimțea faţă de Invăţător şi faţă de Cucuvaie, îi 
insufla întrucâtva acest sentiment. 

Cuţitarul se hotărî să-l prevină pe Rudolf de primejdia 
care-l ameninţa; dar cum să ajungă la el? Uitase adresa 
aşa-zisului pictor de evantaie. Poate că Rudolf n-are de 
gând să mai dea pe la tavernă; cum să-l găsesc deci? 


- 65 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Preocupat de aceste gânduri, Cuţitarul îi urmărise pe 
Tom şi pe Sarah; îi văzu urcându-se într-o trăsură care îi 
aştepta în piaţa Notre-Dame. 

Trăsura o luă din loc. 

Cuţitarului îi veni în minte o idee strălucită: se urcă în 
spatele trăsurii. 


Capitolul 8 
PREUMBLAREA 


A doua zi, după evenimentele pe care le-am povestit, un 
soare radios de toamnă strălucea în mijlocul unui cer 
limpede; furtuna de peste noapte trecuse cartierul urât în 
care cititorul ne-a întovărăşit, cu toate că mai era 
întunecat de înălţimea caselor, părea totuşi mai puţin 
oribil văzut la lumina zilei. 

Fie că Rudolf nu se mai temea de întâlnirea cu cele două 
persoane de care se ferise în ajun, fie că avea de gând să le 
înfrunte, către ora unsprezece dimineaţa intră în strada 
Bobului şi se îndreptă spre taverna Ţaţei. Rudolf purta tot 
haine de lucrător, dar se observa în îmbrăcămintea lui o 
oarecare îngrijire; bluza nouă deschisă la piept, scotea la 
iveală o cămaşă de lână roşie încheiată cu mai mulţi 
nasturi de argint; gulerul unei alte cămăşi de pânză albă, 
se desfăcea peste cravata de mătase neagră, înnodată cam 
neglijent în jurul gâtului: de sub şapca lui de catifea 
albastră ca cerul, cu cozoroc de lac, se iveau câteva bucle 
castanii; cizme bine lustruite înlocuind bocancii grei din 
ajun bătuţi de ţinte, conturau un picior delicat, care părea 
cu atât mai mic eu cât ieşea dintr-un pantalon larg de 
catifea măslinie. Acest costum nu strica întru nimic 
eleganţei înnăscute a lui Rudolf, amestec de graţie, 
mlădiere şi putere. 

Hainele noastre sunt aşa de urâte, încât nu avem decât 
de câştigat lepădându-le, fie chiar în schimbul unor 
vestminte din cele mai ordinare. 


- 66- 


- Eugen Sue - 


La sosirea lui Rudolf, Ţaţa se lăfăia în pragul tavernei. 

— Sluga dumitale, tinere! Ai venit să iei restul la cei 
douăzeci de franci? spuse ea cu un fel de respect, 
neîndrăznind să uite că în ajun învingătorul Cuţitarului îi 
aruncase pe tejghea un pol: trebuie să vă dau 
şaptesprezece franci şi zece centime... Dar asta nu e tot... 
Te-a căutat ieri un domn înalt, bine înţolit; avea în picioare 
nişte cizme faine ca ale unui tambur major în civil, şi la 
braţ o muieruşcă îmbrăcată bărbăteşte. Au băut din ăl 
înfundat, împreună cu Cuţitarul. 

— Ah! Au băut cu Cuţitarul! Şi ce i-au spus? 

— Când spun c-au băut, greşesc, şi-au înmuiat doar 
buzele în pahare şi... 

— Te întreb: ce i-au spus Cuţitarului? 

— Au vorbit de unele şi de altele, mă rog, despre Brat- 
Roșu, despre ploaie şi vreme bună, - verzi şi uscate. 

— Îl cunoşteau pe Braţ-Roşu? 

— Dimpotrivă. Cuţitarul le-a spus cine e şi le-a povestit 
cum l-ai mardit. 

— Bine, nu de asta e vorba. 

— Vrei restul? 

— Da... şi vreau s-o iau cu mine pe Gurista să petrec cu 
ea ziua la ţară. 

— Oh! asta-i cu neputinţă, tinere. 

— De ce? 

— Pentru că s-ar putea să nu se mai întoarcă. Lucrurile 
de pe ea sunt ale mele, fără să mai pun la socoteală că-mi 
datorează două sute douăzeci de franci, mâncarea şi chiria 
pentru timpul cât a stat la mine. Dacă n-ar fi cinstită cum 
e, n-aş lăsa-o să treacă nici dincolo de colţul străzii. 

— Gurista îţi datorează două sute de franci? 

— ... Şi zece centime... Dar ce te priveşte asta pe tine? S- 
ar zice că ai vrea să i le plăteşti tu, hai? Fă-o dar pe 
milordul! 

— Ţine, spuse Rudolf, aruncându-i unsprezece ludovici 
pe zincul tejghelei. Acuma spune cât fac vechiturile pe 
care i le-ai închiriat? 


DIA 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Bătrâna, încremenită; cercetă polii, unul câte unul, cu 
un aer de mirare şi de neîncredere. 

— Ei, drace, dar ce, crezi că-ţi dau bani falşi? Trimite să 
schimbe acest, aur şi hai s-o isprăvim... Cât fac vecbhiturile 
pe care i le-ai închiriat acestei nefericite? 

Ţaţa şovăia între dorinţa de a încheia o afacere bună şi 
nedumerirea de a vedea un lucrător cu atâţia bani, precum 
şi între teama de a fi păcălită şi nădejdea de a câştiga şi 
mai mult: rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse: 

— 'Ţoalele de pe ea fac cel puţin... o sută de franci. 

— Asemenea zdrenţe! Haida de! Păstrează restul de bani 
de ieri şi-ţi mai dau un pol, niciun ban mai mult. A te lăsa 
jumulit de tine, înseamnă să-i furi pe săracii care au 
dreptul la pomană! 

— Ei bine, tinere, îmi păstrez boarfele Gurista n-o să se 
mişte de-aici, sunt liberă să vând lucrurile cu oricât îmi 
place.. 

— Să te ardă Necuratul precum meriţi! Ţine-ţi banii şi 
mişcă-te de adu-o pe Gurista. 

Ţaţa încasă galbenii gândindu-se că lucrătorul sau 
săvârşise vreun furt, sau primise o moştenire, şi îi spuse cu 
un surâs dezgustător: 

— De ce nu te urci dumneata, fiule, s-o iei pe Guristă? 
Asta i-ar face plăcere, pentru că, pe cinstea mea, aşa cum 
mă numesc eu mama Ponisse, fata te mânca ieri din ochi, 
zău aşa! 

— Du-te şi adu-o! Spune-i că o iau cu mine la ţară... 
Nicio vorbă mai mult. Mai ales să nu afle că ţi-am plătit ce- 
ti datora. 

— De ce? 

— Ce te priveşte? 

— La urma urmei, asta nu mă priveşte, şi apoi e mai bine 
să creadă că e încă în mâna mea. 

— Taci o dată, şi urcă-te... 

— Oh! ce mutră urâtă faci! Îi plâng pe cei care nu-ţi sunt 
pe plac... laca, mă duc... mă duc.. 

Şi Ţaţa urcă. 


- 08 - 


- Eugen Sue - 


După câteva clipe, se înapoie. 

— Gurista nu voia să mă creadă... S-a făcut roşie ca 
focul când a aflat că o caută cineva... Dar când i-am spus 
că-i dau voie să petreacă ziua la ţară, am crezut că 
înnebuneşte de bucurie: pentru prima oară în viaţa ei era 
gata să-mi sară de gât. 

— De bucurie că te părăsea. 

Floarea-Mariei intră în clipa aceea în încăpere era 
îmbrăcată tot ca în ajun, cu o rochie de mohair cafeniu, cu 
un şal portocaliu înnodat la spate şi pe cap cu o băsmăluţă 
cu pătrăţele roşii, din care i se vedeau cozile groase de un 
blond auriu. 

Roşi recunoscându-l pe Rudolf. Şi îşi lăsă ochii în jos, cu 
un aer stingherit. 

— Vrei să petreci ziua la ţară, cu mine, copila mea? o 
întrebă Rudolf. 

— Foarte bucuroasă, domnule Rudolf, spuse Gurista, 
devreme ce doamna îmi dă voie. 

— Îţi dau voie, pisicuţo, ţinând seama de buna ta 
purtare... care de altfel te prinde atât de bine... Hai, vino şi 
mă pupă... 

Şi Ţaţa îi întinse obrazul ei bubos. 

Nenorocita, înfrângându-şi scârba, îşi apropie fruntea de 
buzele Ţaţei; dar Rudolf, cu o lovitură puternică de cot, o 
împinse pe Ţaţă în spatele tejghelei, luă braţul fetei şi ieşi 
din tavernă, urmărit de ocările cumetrei Ponisse. 

— Luaţi seama, domnule Rudolf, spuse Gurista. Ţaţa 
poate să vă dea cu ceva în cap, e atât de rea! 

— Fii liniştită, copila mea. Dar ce ai? Pari stânjenită ori 
tristă? Nu eşti mulţumită că mergi cu mine? 

— Dimpotrivă... dar... dumneavoastră îmi daţi braţul... 

— Şi? 

— Sunteţi lucrător... cineva poate să vă pârască 
patronului că va văzut cu mine... asta v-ar căşuna 
neajunsuri. Patronilor nu le face plăcere când lucrătorii 
lipsesc de la lucru. 

Şi Gurista îşi retrase încet braţul, adăugând: 


- 69 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Duceţi-vă singur... vă ajung din urmă la barieră. O 
dată ajunşi pe câmp, voi fi lângă dumneavoastră. 

— Nu-ţi fie teamă de nimic, spuse Rudolf, mişcat de 
această gingăşie, şi reluând braţul fetei; patronul meu nu 
locuieşte în acest cartier şi, de altfel, găsim o trăsură pe 
cheiul Florilor. 

— Cum doriţi, domnule Rudolf, spuneam asta ca să nu vă 
pricinuiesc neplăceri... 

— Te cred şi-ţi mulţumesc. Dar spune-mi sincer, ţi-e 
indiferent dacă mergem la ţară, într-un loc anumit sau 
undeva, la nimereală? 

— Îmi e totuna, domnule Rudolf. Numai la ţară să fie... 
Vremea e atât de frumoasă... aerul curat şi atât de plăcut 
să-l respiri! Ştiţi că de cinci luni de zile n-am trecut dincolo 
de Piaţa-de-Flori? Şi că dacă aţa îmi dădea voie să ies din 
când în când din cartier, o făcea numai pentru că avea 
încredere în mine. 

— Şi când te duceai în piaţă, cumpărai desigur şi flori? 

— O, nu, n-aveam bani, mă duceam să le văd numai şi să 
le miros... În jumătatea aceea de ceas pe care Ţaţa mi-o 
dădea ca să mă plimb pe cheiul florilor, în zilele de târg, 
eram atât de mulţumită, încât uitam de toate. 

— Şi înapoindu-te la Ţaţa... prin străzile acelea urâte... 

— Mă înapoiam mai tristă decât plecasem... şi-mi 
înghiţeam lacrimile ca să nu fiu bătută! Să vedeţi... la târg, 
ceea ce-mi stârnea admiraţia, o, şi ce admiraţie, era 
priveliştea micilor lucrătoare, tare curăţele, trecând pline 
de voie bună, cu câte-un ghiveci de flori în braţe. 

— Sunt sigur că dacă ai fi avut câteva flori pe prichiciul 
ferestrei, ţi-ar fi fost ca nişte prietene dragi, nu-i aşa? 

— E foarte adevărat ce spuneţi, domnule Rudolf! 
Închipuiţi-vă că o dată Ţaţa, de ziua ei, cunoscându-mi 
pasiunea, îmi dărui o mică tufă de trandafiri. Dacă aţi şti 
cât am fost de fericită! Nu mă mai plictiseam. Nu făceam 
altceva decât să mă uit la floricica mea... Imi făcea plăcere 
să-i număr frunzele, florile. Dar aerul este atât de viciat în 
cartier, că numai după două zile floarea a început să 


- 70- 


- Eugen Sue - 


îngălbenească. Atunci... Dar o să râdeţi de mine, domnule 
Rudolf. 

— Nu, nu, continuă. 

— Ei bine, atunci am cerut voie Ţaţei să mă duc să-mi 
plimb trandafirul, da, de parcă aş fi plimbat un copil. Il 
duceam pe chei, îmi închipuiam că alături de alte flori, în 
aerul acela proaspăt şi parfumat, îşi va reveni; muiam 
bietele lui frunze ofilite în apa proaspătă a fântânii. Şi apoi, 
pentru a le zvânta, le ţineam vreun sfert de ceas la soare... 
Dragul meu copăcel nu vedea niciodată soarele în cartier, 
pentru că în strada noastră razele lui nu trec niciodată mai 
jos de acoperişuri... În sfârşit, mă înapoiam... Ei bine, 
domnule Rudolf, mulţumită acestor preumblări, trandafirul 
meu a mai trăit poate zece zile mai mult decât ar fi dus-o 
fără această îngrijire. 

— Te cred. Dar când s-a uscat, a fost o mare pierdere 
pentru dumneata, nu-i aşa? 

— L-am plâns, a fost o adevărată durere... şi iată, 
domnule Rudolf, fiindcă dumneavoastră înţelegeţi ceea ce 
se cheamă dragostea de flori, pot să vă mai spun ceva... Ei 
bine, aveam şi un fel de recunoştinţă... de... Ah! De rândul 
acesta, veţi râde într-adevăr de mine... 

— Nu, nu, iubesc... ador florile, aşa că înţeleg toate 
nebuniile la care te îndeamnă sau ţi le prilejuiesc ele. 

— Ei, bine, îi eram recunoscătoare acestui biet 
trandafiraş, că înflorea pentru mine... deşi... mă rog, eu ce 
eram... 

Şi Gurista îşi lăsă capul în pământ şi se făcu roşie de 
ruşine. 

— Nenorocit copil, având conştiinţa acestei situaţii 
oribile, desigur că adeseori... 

— Aveam dorinţa de a sfârşi o dată cu viaţa asta, nu-i 
aşa domnule Rudolf? spuse Gurista tăindu-i vorba 
însoţitorului ei. Oh! da, de multe ori m-am uitat la Sena de 
pe parapet... dar după aia îmi întorceam privirea la flori, la 
soare... Atunci îmi spuneam: „Sena îmi va fi totdeauna la 
îndemână... n-am împlinit încă şaptesprezece ani... cine 


- 7] — 


- Misterele Parisului vol.1 - 


ştie?“ 

— Când spuneai „cine ştie” nădăjduiai ceva? 

— Nu ştiu... nădăjduiam... da, nădăjduiam fără să 
vreau... În clipele acelea mi se părea că nu meritam soarta, 
asta, că era totuşi ceva bun în mine. Îmi spuneam: „Am 
fost chinuită, dar cel puţin n-am făcut rău nimănui... Dacă 
aş fi avut pe cineva să mă sfătuiască, n-aş fi ajuns unde 
sunt.“ Şi asta îmi alunga puţin tristeţea. Trebuie să spun 
că aceste gânduri îmi veniră după ce-am pierdut 
trandafirul. Adăugă Gurista pe un ton solemn, ceea ce îl 
făcu pe Rudolf să surâdă. 

— Mereu această mare părere de rău... 

— Da... uite, iată-l. 

Şi Gurista scoase din buzunar un mic mănunchi de tije 
tăiate cu grijă şi legate cu o panglicuţă trandafirie. 

— L-ai păstrat? 

— Vezi bine... e tot ce am pe lume. 

— Cum? Nu ai nimic al dumitale? 

— Nimic... 

— Dar acest şirag de mărgean? 

— E al Ţaţei. 

— Cum, nu ai o buleandră, o bonetă, o batistă? 

— Nu, nimic... nimic... afară de crenguţele uscate ale 
bietului meu trandafir. De aia ţin atât de mult la ele... 

Cu fiecare cuvânt al fetei mirarea lui Rudolf creştea; nu 
putea înţelege această cumplită robie, această vânzare 
oribilă a trupului şi a sufletului pentru un adăpost infam, 
câteva zdrenţe şi o hrană mizerabilă. 

Rudolf şi Gurista ajunseră pe cheiul Florilor; o trăsură îi 
aştepta; Rudolf o ajută să urce, luă loc alături şi-i zise 
birjarului: 

— La Saint-Denis, îţi spun eu mai târziu pe ce drum să o 
iei. 

Trăsura porni; soarele era strălucitor, cerul fără nori, 
timpul cam răcoros; aerul intra viu şi proaspăt prin 
ferestrele deschise ale cupeului. 

— la te uită o mantilă de femeie! spuse Gurista, 


E o ARE 


- Eugen Sue - 


observând abia acum că se aşezase pe ea fără să-şi dea 
seama. 

— Da, e pentru dumneata, copila mea. Am luat-a de 
teamă să nu-ţi fie frig, acoperă-te bine cu ea. 

Nefiind obişnuită cu astfel de atenţii, biata fată se uită la 
Rudolf cu mirare. Un fel de timiditate pe care acesta i-o 
insufla, se accentua tot mai mult, ca şi o tristeţe 
nedesluşită pe care nu şi-o putea explica. 

— Doamne, domnule Rudolf, ce bun sunteţi, mă faceţi 
să-mi fie ruşine. 

— Pentru că sunt bun? 

— Nu, dar... îmi pare că nu mai vorbiţi ca ieri. Că sunteţi 
cu totul alt om... 

— Dar bine, Floarea-Mariei, ce preferi, să fiu Rudolful de 
ieri sau cel de azi? 

— Îmi place mai mult cel de azi... Totuşi, ieri mi se părea 
că eram mai mult egală cu dumneavoastră. 

Apoi, corectându-se îndată, de teamă să nu-l fi umilit pe 
Rudolf, reluă: 

— Când spun egala dumneavoastră, domnule Rudolf, 
ştiu că asta nu-i cu putinţă... 

— E ceva care mă miră la dumneata, Floarea-Mariei. 

— Şi ce anume, domnule Rudolf? 

— Se pare că ai uitat ce ţi-a spus Cucuvaia ieri despre 
părinţii dumitale... că-ţi cunoaşte mama? 

— O, n-am uitat... m-am gândit la asta toată noaptea... şi 
am plâns destul... dar sunt sigură că nu-i adevărat... 
Chioara a născocit povestea asta ca să mă chinuiască... 

— O fi ştiind Cucuvaia mai multe decât bănuieşti; dar 
dacă ar fi adevărat, n-ai fi fericită să-ţi regăseşti mama? 

— Vai, domnule Rudolf, dacă mama nu m-a iubit 
niciodată... la ce bun s-o regăsesc?... Nici n-ar dori să mă 
vadă, iar dacă m-a iubit... ce ruşine i-aş face!... Ar muri, 
poate... 

— Dacă mama te-a iubit, fetiţo, te va compătimi, te va 
ierta, te va iubi şi mai mult... lar dacă te-a părăsit... văzând 
în ce hal te-a adus acum groaznica ei nepăsare, ruşinea te 


27a 


- Misterele Parisului vol.1 - 


va răzbuna. 

— Dar la ce-mi foloseşte răzbunarea? Şi-apoi dacă m-aş 
răzbuna, mi se pare că n-aş mai avea dreptul să mă simt 
nenorocită... Şi adesea asta mă alină... 

— Poate să ai dreptate... Să nu mai vorbim despre asta... 

În clipa aceea, trăsura ajunse la Saint-Ouen, la 
răscrucea şoselei Saint-Denis cu Drumul Revoltei. 

Cu toată monotonia peisajului, Floarea-Mariei fu atât de 
încântată că vede câmpul, cum zicea ea, încât uitând 
gândurile triste pe care amintirea Cucuvelei le trezise într- 
însa, chipul ei fermecător se lumină. Se aplecă spre 
portieră şi bătând din palme, strigă: 

— Domnule Rudolf, ce fericire!... iarbă... câmp!... Dacă 
mi-aţi da voie să cobor... e atât de frumos... Mi-ar plăcea 
atât de mult să alerg pe aceste pajişti... 

— Să alergăm, copila mea... Birjar, opreşte! 

— Cum, şi dumneavoastră, domnule Rudolf? 

— Şi eu... E o plăcere pentru mine. 

— Ce fericire, domnule Rudolf! 

Şi cei doi se luară de mână, alergară până-şi pierdură 
răsuflarea pe o otavă întinsă, cosită de curând. 

Să descriem zburdălnicia, chiotele de veselie, încântarea 
fetei, ar fi cu neputinţă. Biată gazelă, de atâta timp 
prizonieră, sorbea cu nesaţ aerul curat. Se ducea, venea, 
se oprea, iar se depărta cu un avânt mereu sporit. 

La vederea câtorva tufe de bănuţei şi a câtorva boboci 
aurii, cruţaţi de primele brume, Gurista nu-şi putu reţine 
noi exclamaţii de bucurie; nu lăsa nicio floricică şi le 
culese pe toate. 

După ce alergase astfel pe câmp, obosind repede pentru 
că pierduse obişnuinţa mişcării, fata se opri pentru a-şi 
trage răsuflarea şi se aşeză pe un trunchi de arbore 
răsturnat la marginea unei gropi adânci. 

Chipul străveziu şi alb al fetei, de obicei cam palid, se 
îmbujorase de-a binelea. Ochii ei mari, albaştri, străluceau, 
gura roşie cu răsuflarea precipitată, lăsa să se vadă două 
şiraguri de mărgăritare umede, sânul îi palpita sub vechiul 


= A 


- Eugen Sue - 


ei şăluţ portocaliu; îşi apăsă cu una din mâini inima pentru 
a-i domoli bătăile, pe când cu cealaltă oferea lui Rudolf 
florile pe care le culesese. 

Nimic nu-i întrecea farmecul mai mult decât expresia de 
bucurie nevinovată şi curată ce radia din obrazul ei candid. 

Când Floarea-Mariei putu să vorbească, îi spuse lui 
Rudolf cu un glas din care răzbătea un extaz şi o 
recunoştinţă, aproape evlavioasă: 

— Ce bun e Dumnezeu că ne-a dat o zi atât de frumoasă! 

O lacrimă se ivi în ochii lui Rudolf, auzind-o pe această 
biată fiinţă părăsită, dispreţuită, pierdută, fără casă şi fără 
pâine, scoțând un strigăt de fericire şi de gratitudine 
neţărmurită către Creator, fiindcă se putea bucura de o 
rază de soare şi de priveliştea unei pajişti. 

Un incident neprevăzut îl trezi pe Rudolf din aceasta 
contemplare. 


Capitolul 9 
SURPRIZA 


Am spus că Gurista se aşezase pe un trunchi de arbore 
răsturnat la marginea unei gropi adânci. 

Deodată un om se săltă din fundul acestei săpături, îşi 
scutură paiele care îi ţinuseră loc de aşternut şi izbucni 
într-un râs cu hohote. 

Gurista se întoarse şi scoase un țipăt de groază. Era 
Cuţitarul. 

— Să nu-ți fie frică, fata mea, spuse Cuţitarul văzând 
spaima fetei, care se refugiase lângă tovarăşul ei. lată o 
întâlnire minunată, nu-i aşa, meştere Rudolf, la care nu te 
aşteptai şi eu cu atât mai puţin... Apoi urmă cu gravitate în 
glas: Vezi, dumneata, şefule, zică lumea ce-o vrea, dar e 
ceva în aer, acolo sus, deasupra capetelor noastre. 
Stăpânul-stăpânilor, un şiret şi jumătate, parc-ar spune 
omului: „Du-te încotro te mân eu...“ dat fiind că va mânat 
încoace, lucru al dracului de surprinzător. 


= PE = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Dar ce făceai acolo? îl întrebă Rudolf foarte mirat. 

— Sunt cu ochii în patru pentru dumneata, stăpâne... 
Dar, drace! ce nostim lucru că aţi nimerit tocmai în 
vecinătatea casei mele de la ţară... E ceva la mijloc, 
hotărât, e ceva la mijloc! 

— Încă o dată, ce făceai acolo? 

— O să afli îndată, dar lasă-mă să mă caţăr întâi pe 
observatorul dumitale cu un singur cal. 

Şi Cuţitarul alergă la trăsura care aştepta ceva mai 
departe, se urcă sus pe ea şi aruncă o ochire 
pătrunzătoare în dreapta şi-n stânga pe câmpia întinsă: 
apoi se înapoie în grabă la Rudolf. 

— Ai să-mi spui odată ce înseamnă toate astea? 

— Răbdare, răbdare, şefule. Incă o vorbă. Cât e ceasul? 

— Douăsprezece jumătate, spuse Rudolf uitându-se la 
ceas. 

— Bine... avem vreme. Cucuvaia n-o să fie aici decât 
peste o jumătate de ceas. 

— Cucuvaia? strigară în acelaşi timp şi Rudolf şi fata. 

— Da, Cucuvaia. În două vorbe, şefule, iată povestea: 
Ieri când aţi plecat din cârciumă, a venit... 

— Un om înalt de statură cu o femeie îmbrăcată 
bărbăteşte au întrebat de mine, ştiu asta. Apoi? 

— Apoi mi-au dat de băut şi au vrut să mă tragă de limbă 
pe seama dumitale. Eu n-am vrut să spun nimic... Având în 
vedere că nu mi-ai încredinţat nimic, afară de chelfăneala 
cu care m-ai cinstit, nu ştiam nimic mai mult din tainele 
dumitale. Şi chiar de aş fi ştiut, ar fi fost acelaşi lucru. 
Intre noi e o legătură pe viaţă şi pe moarte, meştere 
Rudolf. Dracu să mă ia dacă ştiu de ce simt pentru 
dumneata, cum s-ar zice, dragostea unui câine mops 
pentru stăpânul lui. E ceva peste puterile mele, dar nu 
vreau să mă mai amestec în treburile voastre, ele vă 
privesc, descurcaţi-vă... 

— Îţi mulţumesc, dragul meu, dar continuă. 

— Domnul acela înalt şi  muieruşca îmbrăcată 
bărbăteşte, văzând că nu scot nimic de la mine, au plecat 


- 70 = 


- Eugen Sue - 


de la [aţa şi eu de asemeni; au luat-o către Palatul de 
Justiţie, eu către Notre-Dame. Ajuns la capul străzii, încep 
să bag de seamă că prea turna cu găleata... Potop, nu 
altceva! Era în apropiere o casă în dărâmare. Mi-am zis: 
„Dacă potopul ţine mult, pot dormi aici tot atât de bine ca 
şi în odaia mea.“ Îmi dau drumul într-un fel de pivniţă unde 
eram apărat de ploaie; îmi întocmesc culcuşul dintr-o 
grindă veche, perna dintr-un morman de moloz şi iată-mă 
culcat ca un rege. 

— Şi-apoi? Şi-apoi? 

— Băuserăm împreună, stăpâne Rudolf, mai băusem şi 
cu găliganul şi cu micuța aia îmbrăcată bărbăteşte, asta 
pentru a te face să înţelegi că-mi era capul cam greu... de 
altfel, nimic nu mă leagănă mai plăcut ca zgomotul ploii 
care cade. Încep să aţipesc. Nu trece mult şi mă trezeşte 
brusc un zgomot: era Învățătorul care vorbea, cum s-ar 
zice amicabil, cu altcineva. Ascult... Drace, pe cine 
recunosc? Vocea lunganului care venise la cârciumă cu 
mititica îmbrăcată bărbăteşte. 

— Vorbeau cu Învățătorul şi cu Cucuvaia? întrebă Rudolf 
surprins. 

— Cu Învățătorul şi cu Cucuvaia. Vorbeau să se 
întâlnească a doua zi. 

— Atunci e vorba de azi, spuse Rudolf. 

— La ora unu! 

— Apoi acum e ora unu! 

— La răspântia şoselei Saint-Denis cu cea a Revoltei 

— Chiar aici! 

— După cum spui, stăpâne Rudolf, chiar aici. 

— Învățătorul, să luaţi seama, domnule Rudolf - strigă 
fata. 

— Potoleşte-te, copila mea... el nu vine, numai Cucuvaia. 

— Cum de-a putut bărbatul acela să intre în vorbă cu 
cele două canalii? se miră Rudolf. 

— Nu ştiu nimic, pe cinstea mea. Dar afară de asta, pare 
că eu nu m-am deşteptat decât spre sfârşit, căci lunganul 
spunea că vrea să-şi recapete portofelul, pe care Cucuvaia 


SAS 


- Misterele Parisului vol.1 - 


trebuia să i-l aducă aici... contra a cinci sute de franci. Se 
vede treaba că Învățătorul a început prin a-i jefui şi după 
asta au stat de vorbă prieteneşte. 

— Asta-i foarte curios! 

— Doamne, mi-e teamă pentru dumneavoastră, domnule 
Rudolf, zise Floarea-Mariei. 

— Domnul Rudolf nu e un copil, fata mea, dar, precum 
spui, s-ar putea să iasă cu belea pentru el, aşa că iată-mă 
aici! 

— Mai departe, dragul meu. 

— Lunganul şi micuța i-au făgăduit învățătorului două 
mii de franci ca să-ţi facă... nu ştiu ce. Cucuvaia trebuie să 
vie aici îndată, să aducă portofelul şi să afle despre ce-i 
vorba, să se ducă apoi să-i spuie Invăţătorului care să ia 
asupră-şi restul. 

Gurista tresări. Rudolf surâse cu dispreţ. 

— Două mii de franci ca să-ţi facă de petrecanie, stăpâne 
Rudolf, asta mă face să-mi zic (fără supărare), că atunci 
când se dă cinci sute de franci drept răsplată pentru un 
câine pierdut, mă gândesc fără fală: dacă te-ai rătăci tu, 
dobitocule, n-ar da nimeni nici cinci franci să te 
regăsească. Două mii de franci ca să-ţi facă de, petrecanie! 
Dar cine eşti dumneata? 

— O să-ţi spun îndată. 

— Destul, stăpâne... Când am auzit ce se propune 
Cucuvelei, mi-am zis; „Trebuie să ştiu unde se cuibăresc 
bogătaşii ăştia care vor să asmuţă pe Învățător pe urmele 
domnului Rudolf, asta îmi poate fi de folos.“ Când ei se 
depărtează, ies deci din dărâmături şi-i urmăresc încetinel. 
Lunganul şi micuta ajung la o trăsură în piaţa Notre-Dame; 
se urcă, eu în spatele cupeului, şi ajungem în Bulevardul 
Observatorului. Era întuneric ca în iad, nu puteam vedea 
nimic; atunci crestez un arbore ca să descopăr a doua zi 
locul. 

— Foarte bine, băiete! 

— Azi dimineaţă m-am înapoiat. La zece paşi de copacul 
meu, am văzut o străduţă închisă de o barieră în noroiul 


= Ba 


- Eugen Sue - 


străduţei, urme de paşi mici şi mari; la capătul străduţei o 
casă... cuibul lunganului şi al micuţei acolo trebuie să fie. 

— Mulţumesc, viteazule... Imi faci, fără să-ţi dai seama, 
un mare serviciu. 

— Iartă-mă, stăpâne Rudolf, bănuiam şi d-aia am făcut-o. 

— Ştiu, dragul meu, şi aş dori să-ţi răsplătesc serviciul 
pe care mi l-ai făcut altfel decât numai mulţumindu-ţi; din 
păcate, nu sunt decât un biet lucrător... deşi se oferă două 
mii de franci ca să mi se facă de petrecanie. Îţi voi lămuri 
toate astea. 

— Bine, dacă-ţi face plăcere; dacă nu, mi-e totuna! Se 
urzeşte ceva împotriva dumitale; eu mă pun contra... 
restul, nu mă priveşte. 

— Bănuiesc ce vor. Ascultă bine: posed un secret: am 
născocit o maşină pentru tăiatul fildeşului evantaielor, dar 
acest secret nu-mi aparţine numai mie; aştept pe asociatul 
meu să pună acest procedeu în practică şi sigur că ei vor 
să capete cu orice preţ modelul maşinii, care e în 
păstrarea mea, pentru că cu această descoperire se pot 
câştiga parale multe. 

— Deci, lunganul şi micuța sunt... 

— Fabricanţii la care am lucrat şi cărora n-am vrut să le 
încredinţez secretul. 

Această lămurire păru să-l mulţumească pe Cuţitar, a 
cărui inteligenţă: nu era faimoasă. 

El reluă: 

— Acum înţeleg. Ai văzut, lichelele n-au curaj să facă ele 
singure o ticăloşie. Dar pentru a isprăvi, iată ce mi-am zis 
azi dimineaţă: cunosc locul de întâlnire al Cucuvelei şi al 
lunganului, alerg să-i pândesc, am picioare bune; patronul 
meu, hamalul, poate să mai rabde... Sosesc până la vârful 
nasului şi o aştept pe Cucuvaie. Când colo, aici, dau de 
gaura asta, iau un braţ de paie, mă acopăr ce să vezi, vă 
zăresc pe amândoi în plin câmp şi această biată Guristă se 
aşază chiar pe marginea parcului meu; atunci, am vrut să 
vă sperii şi am strigat ca ars, ieşind din culcuşul meu. 

— Acum ce-ai de gând? 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— O aştept pe Cucuvaie, care desigur că vine ea mai 
întâi, să încerc să aud ce-i spune lunganului, pentru că 
asta poate să vă folosească. În toată întinderea şesului nu 
e decât trunchiul ăsta de arbore; din locul ăsta vezi peste, 
tot, pare pus dinadins aici ca să stai pe el. Locul de 
întâlnire al Cucuvelei este la patru paşi de aci, la răspântia 
drumurilor; pun rămăşag că se vor aşeza aici. Dacă nu vin 
aici şi dacă nu pot să aud nimic, atunci, după ce se 
despart, mă arunc pe Cucuvaie, e acelaşi lucru, îi plătesc 
ce-i datorez pentru dintele Guristei şi îi sucesc gâtul până- 
mi spune numele părinţilor bietei fete... Ce zici de planul 
meu meştere Rudolf? 

— În general e bun, dragul meu, numai că trebuie ceva 
corectat la el. 

— O, înainte de toate, Cuţitare nu intra în bucluc pentru 
mine. Dacă o baţi pe Cucuvaie, Învățătorul... 

— Destul, fata mea, Cucuvaia mi-a picat în gheare. 
Drace, tocmai pentru că-l are pe Învățător ca s-o apere, am 
să-i dau o porţie dublă. 

— Ascultă, tinere, am un mijloc mai bun s-o răzbun pe 
Guristă pentru fărădelegile Cucuvelei. i-l spun eu mai 
târziu. Dar până una-alta, urmă Rudolf depărtându-se 
câţiva paşi de Guristă şi vorbind în şoaptă, până una-alta, 
vrei să-mi faci un mare serviciu?... 

— Spune, stăpâne, Rudolf! 

— Cucuvaia nu te cunoaşte? 

— Am văzut-o ieri în tavernă pentru prima oară. 

— Iată ce trebuie să faci: deocamdată te vei ascunde, 
dar când o vei vedea apropiindu-se, vei ieşi din gaura ta... 

— Ca să-i sucesc gâtul? 

— Nu... asta mai târziu! Azi trebuie doar s-o împiedici, 
să vorbească cu lunganul. Văzând pe cineva stând de vorbă 
cu ea, lunganul nu va îndrăzni să se apropie. Dacă se 
apropie, să n-o scapi din mână nicio clipă... Lunganul nu-i 
poate face propuneri în faţa ta. 

— Dacă dumnealui mă găseşte de prisos, îl aranjez eu, 
că doar nu e nici Învățătorul şi nici domnul Rudolf. 


- 80 - 


- Eugen Sue - 


— Îmi cunosc eu omul, nu se va da la tine! 

— Bine. Mă ţin de Cucuvaie ca umbra ei. Omul n-o să 
poată rosti nicio vorbă pe care să n-o aud eu şi va sfârşi 
prin a o şterge... 

— Dacă vor lua înţelegere pentru o altă întâlnire, o s-o 
afli, pentru că nu te desparţi de ei. De altfel, prezenţa ta va 
fi de-ajuns ca să-l îndepărteze pe domnul acela. 

— Bine, bine. După asta îi trag o chelfăneală Cucuvelei? 
Ţin mult la asta... 

— Nu încă. Chioara te crede hoţ, sau nu? 

— Nu; afară numai dacă Învățătorul nu i-a spus că hoţia 
nu intră în obiceiurile mele. 

— Dacă i-a spus, prefă-te că ţi-ai schimbat principiile. 

— Eu? 

— Tu! 

— Drace! Domnule Rudolf, ia ascultă, hm! hm! O 
asemenea glumă nu mi se prea potriveşte. 

— O să faci cum o să vrei. O să vezi dacă sunt în stare 
să-ţi propun o ticăloşie... 

— O, dinspre partea asta sunt liniştit. 

— Şi să ştii că ai dreptate! 

— Vorbeşte, stăpâne... te voi asculta. 

— O dată omul plecat, vei încerca să te dai pe lângă 
Cucuvaie. 

— Eu? Cu ticăloasa asta bătrână... Prefer să mă bat cu 
Învățătorul. Mă întreb cum mă voi stăpâni să nu-i sar 
îndată în spinare. 

— Atunci, vei pierde totul! 

— Dar ce trebuie să fac? 

— Cucuvaia va fi furioasă că a scăpat afacerea din mână; 
vei încerca s-o potoleşti, spunându-i că ştii un pont bun, că 
e de dat o lovitură, că eşti acolo ca să-l aştepţi pe 
complicele tău, şi că dacă şi Învățătorul vrea să intre în 
combinaţie, va fi de câştigat mult aur. 

— Ia te uită... ia te uită... 

— După un ceas de aşteptare, vei spune: „Tovarăşul meu 
nu vine, trebuie să amânăm lovitura“... şi vei stabili o 


- 81 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


întâlnire pentru mâine, devreme, cu Cucuvaia şi cu 
Învățătorul... ai înţeles? 

— Înţeleg. 

— Şi diseară te vei afla la ora zece în colţul lui Champs 
Elysées cu aleea Văduvelor; te voi întâlni acolo şi-ţi voi 
spune restul. N 

— Dacă-i întinzi o cursă, să iei seama! Invățătorul e 
dibaci... L-ai bătut, la cea mai mică bănuială, e în stare să 
te ucidă. 

— Fii pe pace. 

— Măi să fie! E caraghios... dar dumneata faci din mine 
ce vrei. Nu că m-aş codi, dar ceva îmi spune că o să iasă 
prost pentru Învățător şi pentru Cucuvaie. Totuşi... 
Totuşi... încă un cuvânt, domnule Rudolf... 

— Vorbeşte. _ 

— Nu că te cred capabil să întinzi o cursă Învăţătorului 
ca să fie agăţat de poliţie. E un ticălos fără pereche, care 
merită de o sută de ori ştreangul, dar să ajut să fie 
arestat... asta nu intră în vederile mele. 

— Nici în ale mele, băiatule. Dar am o socoteală de 
încheiat cu el şi cu Cucuvaia, pentru că ei urzesc ceva cu 
nişte oameni care-mi vor răul, şi noi doi le vom veni de 
hac, dacă mă ajuţi. 

— Ei bine, fie! Fiindcă bărbatul nu preţuieşte mai mult 
decât muierea, sunt gata. 

— Şi dacă izbândim, adăugă Rudolf, pe un ton grav, 
aproape solemn, ceea ce îl zgudui pe Cuţitar, vei fi la fel de 
mândru ca şi când ai fi scăpat de la foc şi de la înec pe 
omul şi pe femeia care îţi datorează viaţa. 

— Că frumos le mai spui, stăpâne Rudolf! Niciodată nu 
ţi-am văzut privirea asta... Dar repede, repede, strigă 
Cuţitarul, zăresc departe un punct alb; trebuie să fie scufa 
Cucuvaiei. Plecaţi, eu mă vâr iar în gaură. 

— Şi diseară la zece... 

— În aleea Văduvelor, colţ cu Champs-Elysées. 

— Ne-am înţeles. 

Floarea-Mariei nu auzise ultima parte a convorbirii 


= 929 


- Eugen Sue - 


dintre Cuţitar şi Rudolf. Se urcă în trăsură împreună cu 
tovarăşul ei de drum. 


- 83 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Capitolul 10 
FERMA 


După convorbirea cu Cuţitarul, Rudolf râmase câteva 
clipe preocupat, gânditor. 

Fata, neîndrăznind să tulbure tăcerea, îl privea tristă. 

Rudolf, ridicându-şi capul, îi spuse, surâzând cu 
blândeţe: 

— La ce te gândeşti copila mea? întâlnirea cu Cuţitarul 
ţi-a fost neplăcută, nu-i aşa? Eram atât de veseli amândoi! 

— Dimpotrivă, - e o împrejurare fericită pentru noi, 
domnule Rudolf, Cuţitarul vă va putea fi de folos.. 

— Oare omul ăsta nu trecea drept unul dintre obişnuiţii 
tavernei, ca să mai putem crede că ar avea oarecare 
simţăminte omeneşti? 

— Nu ştiu, domnule Rudolf... înaintea scenei de ieri, îl 
vedeam adesea, dar de-abia îi vorbeam... îl socoteam la fel 
de rău ca şi ceilalţi... 

— Să nu ne mai gândim la asta, mica mea Floare-a- 
Mariei. Mi-ar părea rău dacă te-aş întrista, eu care voiam 
să te fac să petreci o zi bună. 

— Oh, sunt foarte fericită. E atât de multă vreme de 
când n-am mai ieşit din Paris! 

— De când cu escapadele în cabrioletă cu Rigolette... 

— Doamne, da, domnule Rudolf. Atunci era primăvară... 
dar acum. Deşi e aproape iarnă, plimbarea îmi face tot 
atâta plăcere. Ce soare minunat... Uitaţi-vă la micii nori 
trandafirii de colo... colo... şi această colină!... şi casele 
acelea drăgălaşe, albe, în mijlocul arborilor... Şi mai au 
încă frunze! E de mirare, în luna noiembrie, nu o aşa, 
domnule Rudolf? Dar la Paris frunzele cad atât de 
devreme... Şi colo... cârdul ăla de porumbei... iată-i că se 
așează pe acoperişul unei mori... La ţară, să tot priveşti, 
totul este atât de înveselitor! 

— E o plăcere, Floare-a-Mariei, să vadă omul cât eşti de 
simţitoare la aceste nimicuri care fac farmecul priveliştilor 


- 84 -— 


- Eugen Sue - 


câmpeneşti. 

Într-adevăr, pe măsură ce privea peisajul liniştitor, plin 
de frumuseţe, ce se desfăşura în jurul ei, faţa i se lumina 
din nou. 

— Şi colo, focul ăla de paie, în câmpul arat, învăluitorul 
fum alburiu ce urcă spre cer... şi plugul cu cei doi cai 
blânzi, voinici, cenuşii... Dacă aş fi bărbat, cât de mult mi- 
ar plăcea să fiu plugar! Să fii în mijlocul unui ogor atât de 
paşnic, să calci pe urmele plugului... adâncindu-ţi privirea 
departe, înspre pădurile bătrâne, pe o vreme ca asta de 
azi, de pildă... cum ti-ar mai veni să cânţi unul din 
cântecele acelea atât de duioase care-ţi storc lacrimi... ca 
cel al Genovevei de Brabant, nu-i aşa, domnule Rudolf? 

— Nu, fata mea, dar dacă vrei să fii drăguță, apoi să mi-l 
cânţi de îndată ce ajungem la fermă. 

— Ce fericire! Mergem la o fermă, domnule Rudolf? 

— Da, la o fermă ţinută de doica mea, o femeie bună şi 
cinstită care m-a crescut. 

— Şi o să bem lapte? exclamă Gurista, bătând din palme. 

— Ei, ce lapte... smântână delicioasă, dacă doreşti, şi unt 
pe care gospodina o să-l bată în faţa noastră, şi ouă 
proaspete de tot. 

— Pe care o să le luăm chiar noi din coteţ? 

— Desigur! 

— Şi o să mergem să vedem vacile în staul? 

— Te cred! 

— Şi la mulgătorie? 

— Şi la mulgătorie! 

— Şi la porumbar? 

— Şi la porumbar! 

— Ah, domnule Rudolf, nu-mi vine să cred! Ce-o să mă 
mai bucur! Ce zi minunată... ce zi minunată! bătu din 
palme fata cuprinsă de veselie. 

Apoi, printr-o cotitură bruscă a gândurilor, nenorocita, 
amintindu-și că după aceste ceasuri petrecute în libertate, 
la ţară, avea să se înapoieze în odăiţa ei mohorâtă, îşi 
ascunse faţa în palme şi izbucni în plâns. 


- 85 = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Rudolf, surprins, o întrebă: 

— Ce ai, Floare-a-Mariei, ce te-a îndurerat? 

— Nimic... nimic, domnule Rudolf. Şi îşi şterse ochii, 
încercând să surâdă. lertaţi-mă că m-am întristat, n-o luaţi 
în seamă... n-am nimic, vă jur... e ceva trecător... vreau să 
fiu veselă. 

— Dar adineauri erai atât de voioasă! 

— Tocmai de aceea, răspunse cu naivitate fata, 
ridicându-şi spre Rudolf ochii încă umezi de lacrimi. 

Aceste cuvinte îl lămuriră pe Rudolf; înţelese totul. 

Dorind să risipească gândurile întunecate ale fetei, îi 
spuse zâmbind: N 

— Mă prind că te gândeai la trandafirul acela! ţi pare 
rău, sunt sigur, că nu ne poate însoţi la fermă. Bietul 
trandafir! Ai fi fost în stare să-i dai şi lui să mănânce un pic 
de smântână! 

Gurista se folosi de pretextul acestei glume ca să 
surâdă; treptat, norul de tristeţe dispăru de pe chipul ei; 
nu se mai gândi decât să se bucure de prezent şi să uite 
viitorul. 

Trăsura se apropie de Saint-Denis, săgeata înaltă a 
bisericii se şi zărea în depărtare. 

— Oh! ce turlă frumoasă! strigă Gurista. 

— E turla de la Saint-Denis, o biserică minunată... Vrei s- 
o vezi? Să oprim trăsura. 

Gurista plecă ochii. 

— De când sunt la Ţaţa, n-am mai intrat în nicio biserică, 
n-am cutezat! În închisoare, dimpotrivă, îmi plăcea atât de 
mult să cânt în timpul slujbei! Şi de Joia-Verde împleteam 
jerbe atât de frumoase pentru altar! 

— Dar Dumnezeu e bun şi iertător; de ce ţi-e teamă să te 
rogi, să intri într-o biserică? 

— Oh, nu, nu... domnule Rudolf... ar fi ca o nelegiuire... 
Destul că-l necinstim pe Dumnezeu în altfel... 

După o clipă de tăcere, Rudolf o întrebă: 

— Până azi ai iubit pe cineva? 

— Niciodată, domnule Rudolf. 


- 86 = 


- Eugen Sue - 


— De ce? 

— Aţi văzut doar ce fel de oameni vin la tavernă... şi ca 
să iubeşti trebuie să fii cinstit. 

— Cum aşa? 

— Să nu depinzi decât de tine... să poţi... Dar, ştiţi, dacă 
n-aveţi nimic împotrivă, domnule Rudolf, vă rog să nu mai 
vorbim de asta... 

— Fie, copila mea, să vorbim despre altceva... Dar ce ai 
de mă priveşti astfel? Iată iarăşi frumoşii dumitale ochi. 
Înecaţi în lacrimi! Te-am mâhnit? 

— O! dimpotrivă, dar sunteţi atât de bun cu mine că-mi 
vine să plâng... şi apoi dumneavoastră nu mă tutuiţi... în 
sfârşit, s-ar zice că m-aţi luat la plimbare numai de dragul 
meu, atât de mulţumit păreţi că mă vedeţi fericită. N-a fost 
de-ajuns că m-aţi apărat ieri... acum îmi daţi prilejul să 
petrec cu dumneavoastră o zi ca asta... 

— Adevărat? Eşti fericită? 

— O să treacă multă vreme până să pot uita această 
fericire. 

— Fericirea e atât de rară! 

— Da, foarte rară! 

— Pe legea mea, în lipsa bucuriilor pe care nu le am, îmi 
face câteodată plăcere să visez la ce-aş dori să am şi-mi 
zic: „lată ce-aş vrea să fiu... iată bogăţia la care aş râvni...“ 
Dumneata, Floarea-Mariei, nu ai câteodată vise de felul 
ăsta, cum se zice, castele în Spania? 

— Odinioară da, în închisoare; înainte de a fi căzut pe 
mâna [aţei, îmi petreceam viaţa visând şi cântând; dar de 
atunci asta mi se întâmplă mai rar... Dar dumneavoastră, 
domnule Rudolf. La ce năzuiţi? 

— Eu? Aş vrea să fiu bogat, foarte bogat... să am slugi, 
trăsuri, o casă, să frecventez lumea bună, să mă duc în 
toate zilele la teatru. Dar dumneata? 

— O, eu nu am pretenţii atât de mari; aş vrea să am bani 
să-i plătesc Ţaţei datoria şi să mai am o mică sumă până 
găsesc de lucru, apoi o cameră drăguță, curăţică, din care 
să pot vedea arborii. In timp ce lucrez. 


zA 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Multe flori la ferestre... 

— O, desigur... Să locuiesc la ţară, dacă s-ar putea, şi 
cam asta-i tot... 

— O odăiţă, să ai de lucru, fără asta nu se poate, dar 
când e vorba numai de dorinţi, îţi poţi îngădui şi mai 
mult... N-ai vrea să ai trăsuri, diamante şi rochii frumoase? 

— N-aş vrea chiar atât de mult... Vreau libertate, să 
trăiesc la ţară, şi să fiu sigură că nu mor la spital... O! asta 
mai ales... să nu mor acolo!... lată, domnule Rudolf, gândul 
ăsta mă frământă cel mai des şi... e groaznic. 

— Deh, noi ăştia, oamenii săraci... 

— Nu. E vorba de sărăcie... Dar când eşti moartă... 

— Ei? 

— Mai ştii ce se întâmplă cu tine pe urmă, domnule 
Rudolf? 

— Nu... 

— Era o fată pe care o cunoscusem la închisoare... a 
murit la spital... I-au dat trupul pe mâna ălora ce despică 
morţii... murmură nenorocita, cutremurându-se. 

— Vai! ce groaznic! Dar cum îţi vin în minte, nefericită 
copilă, asemenea gânduri sinistre?... 

— Vă mirati, nu-i aşa domnule Rudolf, că mi-e ruşine... 
după moartea mea, vai, Doamne... dar nu mi-a mai rămas 
decât asta... 

Aceste cuvinte amare şi dureroase îl zguduiră pe Rudolf. 

Îşi ascunse faţa în mâini, cutremurat; se gândea la 
fatalitatea care se abătuse asupra Floarei-Maria, se 
gândea la mama acestei biete făpturi... Mama ei... poate 
era fericită, bogată, respectată... 

Respectată, bogată, fericită şi copilul ei pe care fără 
îndoială că l-a jertfit ruşinii, părăsise podul Cucuvelei ca să 
intre în închisoare, iar închisoarea pentru văgăuna 
codoaşei; din această văgăună putea să ajungă să moară 
pe mindirul unui spital... şi după moartea ei... 

Era îngrozitor! 

Biata Guristă, văzând figura întunecată a însoţitorului ei, 
îi spuse cu tristeţe: 


- 88 -— 


- Eugen Sue - 


— lertaţi-mă, domnule Rudolf, n-ar trebui să am 
asemenea gânduri... M-aţi luat cu dumneavoastră ca să fiu 
veselă şi eu vă spun lucruri atât de triste, atât de triste. 
Doamne, nu ştiu cum se face, dar e fără voia mea... 
Niciodată n-am fost mai fericită ca azi şi, totuşi, în fiece 
clipă îmi vine să plâng. Nu sunteţi supărat pe mine, nu-i 
aşa, domnule Rudolf? De altminteri, vedeţi, mi-a trecut 
tristeţea, s-a dus aşa cum a venit, repede de tot. Iată, acum 
nici nu mă mai gândesc la toate acestea... Voi fi 
înţeleaptă... Uitaţi-vă la mine, domnule Rudolf, priviţi-mă 
în ochi... 

Şi fata, după ce clipi de două-trei ori pentru a goni o 
lacrimă întârziată, îi deschise mari de tot... cât se putea de 
mari şi îl privi pe Rudolf cu o fermecătoare nevinovăție. 

— Te rog, copila mea, să nu te simţi stânjenită... Fii 
veselă dacă îţi vine să fii veselă... tristă dacă-ţi place să fii 
tristă. Doamne, eu, care-ţi vorbesc, am câteodată, ca şi 
dumneata, gânduri negre... Aş fi foarte nenorocit dacă ar 
trebui să mă prefac vesel fără să fiu cu adevărat... 

— Cum, domnule Rudolf, sunteţi şi dumneavoastră trist 
uneori? 

— Fără îndoială, viitorul meu nu e de loc mai frumos ca 


al dumitale... N-am tată, nici mamă... dacă mă 
îmbolnăvesc, din ce-am să trăiesc! Cheltuiesc tot ce 
câştig... 


— Faceţi o greşeală, vedeţi... o mare greşeală, domnule 
Rudolf, răspunse Gurista pe un ton de dojană serioasă care 
îl făcu pe Rudolf să surâdă, ar trebui să depuneti la casa de 
economii... Mie, toată nenorocirea, mi s-a tras de acolo că 
n-am pus banii mei de-o parte... Cu două sute de franci în 
pungă, un lucrător nu e niciodată la cheremul cuiva, 
niciodată în încurcătură şi adeseori strâmtoarea e un 
sfetnic prost. 

— Asta e foarte cuminte spus, foarte bine gândit, mica 
mea gospodină. Dar două sute de franci... de unde să 
strâng eu două sute de franci? 

— Păi, domnule Rudolf, e foarte uşor: să facem puţină 


- 89 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


socoteală: veţi vedea... Câştigaţi, nu-i aşa, câteodată până 
la cinci franci pe zi? 

— Da, când lucrez. 

— Trebuie să lucraţi zilnic. Sunteţi oare de plâns? O 
meserie frumoasă ca a dumneavoastră... pictor de 
evantaie... dar munca asta ar trebui să fie pentru 
dumneavoastră o plăcere. Vedeţi, nu sunteţi cuminte, 
domnule Rudolf, urmă Gurista pe un ton sever. Un lucrător 
poate trăi bine, chiar foarte bine, cu trei franci; vă rămân, 
aşadar, doi franci, la sfârşitul lunii şaizeci de franci 
economisiti... şaizeci de franci pe lună... asta-i o sumă! 

— Da, dar e atât, de plăcut să hoinăreşti, să nu faci 
nimic! 

— Domnule Rudolf, v-o spun încă o dată, n-aveţi mai 
multă judecată decât un copil. 

— Ei bine, voi fi cuminte, mică moralistă ce eşti; îmi dai 
idei bune... Nu m-am gândit la asta. 

— Adevărat? spuse fata, bătând din palme de bucurie. 
Dacă aţi şti câtă plăcere îmi faceţi!... Veţi pune de-o parte 
doi franci pe zi! Nu-i aşa? 

— Da... voi economisi doi franci pe zi, spuse Rudolf, 
surâzând fără voie. 

— Adevărat? Adevărat? 

— Îţi făgăduiesc... 

— Să vedeţi ce mândru veţi fi când veţi avea primele 
economii... Şi nu e de-ajuns... dacă îmi făgăduiţi că nu vă 
supăraţi... 

— Îţi par oare atât de supărăcios 

— Nu, desigur... dar nu ştiu dacă se cuvine... 

— Se cuvine să-mi spui orice, Floare-a-Mariei... 

— Ei bine! In sfârşit, dumneavoastră care... se vede ca 
de fapt sunteţi mai mult decât arătaţi, cum de puteţi veni 
în taverne ca aceea a Ţaţei? 

— Dacă nu veneam acolo, Floare-a-Mariei, n-aş fi avut 
plăcerea să merg azi la ţară cu dumneata. 

— E foarte adevărat, dar asta nu schimbă nimic, 
domnule Rudolf... Iată, sunt cât se poate de fericită de ziua 


- 90 - 


- Eugen Sue - 


asta. Ei bine, aş renunţa cu dragă inimă la una 
asemănătoare, daca aş şti că vă căşunez vreo supărare... 

— Dimpotrivă, căci mi-ai dat sfaturi atât de cuminţi. 

— Şi le veţi urma? 

— Ţi-am făgăduit pe cuvânt de cinste. Voi pune de o 
parte cel puţin doi franci pe zi... 


Capitolul 11 
DORINŢELE 


După care, Rudolf îi spuse vizitiului ce trecuse de satul 
Sorcelles: 

— la-o pe primul drum la dreapta, treci prin Villiers-le- 
Bel şi apoi la stânga, şi ţine-o mereu drept înainte. 

Apoi, adresându-i-se fetei: 

— Acum, că eşti mulţumită cu mine, putem să ne 
distrăm, cum spuneam adineauri, clădind castele în 
Spania. Asta costă puţin şi nu mă vei ţine de rău că sunt 
risipitor. 

— Nu... Atunci să înălţăm castelul dumneavoastră în 
Spania. 

— Întâi pe al dumitale, Floare-a-Mariei! 

— Să vedem dacă îmi veţi ghici dorinţa, domnule Rudolf. 

— Să încercăm... Să zicem că drumul ăsta - vorbesc de 
el pentru că ne aflam aici... 

— E drept, să nu mergem prea departe. 

— Să zicem, deci, că drumul acesta ne duce într-un sat 
fermecător, foarte depărtat de şoseaua principală... 

— Da... e mai multă linişte. 

— E situat la jumătatea coastei şi e presărat de mulţi 
arbori. 

— Şi foarte aproape e un mic râuleţ. 

— Exact... un râuleţ. La capătul satului se vede o fermă 
frumoasă; de o parte a casei e o livadă, de cealaltă o 
minunată grădină plină de flori. 

— Parcă le văd, domnule Rudolf! 


- 91 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— La parter o bucătărie mare pentru oamenii fermei şi o 
sufragerie pentru rândăşoaică. 

— Casa are perdele verzi... e atât de vesel, nu-i aşa, 
domnule Rudolf? 

— Perdele verzi... sunt cu totul de părerea dumitale... 
nimic nu înveseleşte mai mult decât nişte perdele verzi... 
Desigur fermiera va fi mătuşa dumitale. 

— Bineînţeles... şi va fi o femeie foarte bună. 

— Excelentă; şi te va iubi ca o mamă... 

— Draga de ea! Trebuie să fie atât de plăcut să fii iubită 
de cineva! 

— Şi ai iubi-o mult şi dumneata? 

— O! exclamă Floarea-Mariei, împreunându-şi mâinile şi 
ridicându-şi ochii cu o expresie de nespusă fericire, oh! da, 
o voi iubi şi apoi o voi ajuta la lucru, la cusut, la rânduitul 
rufelor, la spălat, la strângerea fructelor pentru iarnă, cu 
un cuvânt, la toată gospodăria... Nu va avea să se plângă 
de trândăvia mea, vă asigur. Dimineaţa... 

— Aşteaptă puţin, fetiţo, ce nerăbdătoare eşti!... Să 
termin întâi cu descrierea casei. 

— Haide, haide, domnule, pictor, se vede că aveţi 
deprinderea de a zugrăvi peisaje frumoase pe evantaiele 
dumneavoastră, răspunse, râzând, Gurista. 

— Vorbăreaţă mică... lasă-mă o dată să isprăvesc cu 
casa. 

— E adevărat, trăncănesc, dar e atât de plăcut! Domnule 
Rudolf, vă ascult, terminaţi cu casa fermierei. 

— Odaia dumitale e la catul întâi. 

— O, odaia mea! Ce fericire! Să vedem odaia mea, s-o 
vedem. 

Şi fata, cu ochii mari deschişi, plini de curiozitate; se 
strânse mai aproape de Rudolf. 

— Odaia dumitale are două ferestre care răspund spre 
grădina cu flori şi spre o pajişte la capătul căreia curge 
râuleţul; de cealaltă parte a râuleţului se ridică o colină cu 
castani bătrâni, în mijlocul cărora se zăreşte clopotniţa 
bisericii. 


- 92 - 


- Eugen Sue - 


— Cât e de frumos!... Cât e de frumos, domnule Rudolf. 
Asta te îmbie să stai mereu acolo! 

— Trei sau patru vaci frumoase pasc pe pajiştea care e 
despărțită de grădină printr-un gard de măceş. 

— Şi de la fereastra mea pot vedea vacile? 

— Desigur. 

— Va fi una pe care o voi iubi mai mult, nu-i aşa, 
domnule Rudolf? Şi o să-i fac o legătură frumoasă la gât, 
cu o falangă şi o s-o deprind să mănânce din mâna mea. 

— E albă toată, e tânără şi o cheamă Musette. 

— Oh! Ce nume frumos! Săraca Musette, cât mi-e de 
dragă! 

— Să terminăm cu odaia dumitale, Floare-a-Mariei! 
Pereţii sunt acoperiţi cu o frumoasă pânză colorată, cu 
perdele la fel; un copăcel de trandafir şi un imens curpen 
alb acoperă zidurile fermei de partea aceea şi înconjoară 
ferestrele dumitale, aşa că în fiece dimineaţă n-ai decât să 
întinzi mâna ca să culegi un mănunchi frumos de trandafiri 
sau un fir de caprifoi. 

— Ah, domnule Rudolf, ce pictor iscusit sunteţi! 

— Acum, iată cum îţi vei petrece ziua. 

— Să vedem cum. 

— Mai întâi, buna dumitale mătuşă te va deştepta 
sărutându-te drăgăstos pe frunte; îţi va aduce o ceaşcă 
mare cu lapte cald, pentru că eşti, biată copilă, cam slabă 
la piept. Te îmbraci, dai o raită prin fermă, o vezi pe 
Musette, vezi puii, prietenii dumitale porumbeii, florile din 
grădină. La ora nouă soseşte pedagogul dumitale care te 
învaţă carte. 

— Pedagogul meu? 

— Înţelegi doar că trebuie să înveţi să citeşti, să scrii şi 
să socoteşti, ca s-o poţi ajuta pe mătuşa dumitale la 
treburile fermei. 

— E adevărat, domnule Rudolf, nu m-am gândit la asta... 
trebuie să învăţ să scriu ca să-mi pot ajuta mătuşica, 
răspunse cu seriozitate biata fată, atât era de cucerită de 
fermecătoarea imagine a acestei vieţi liniştite, pe care o şi 


a ja 


- Misterele Parisului vol.1 - 


confunda cu realitatea. 

— După lecţii, vei îngriji de rufăria casei sau îţi vei broda 
o frumoasă bonetă ţărănească... Vreo două ceasuri, vei 
lucra la temele date de învăţător şi apoi vei pleca cu 
mătuşa să faci o plimbare frumoasă, vara să vezi cosaşii, 
iar toamna lucrătorii de pe arături; vei fi ostenită de-a 
binelea şi te vei întoarce cu un braţ de ierburi proaspete 
de câmp, culese de dumneata pentru scumpa dumitale 
Musette. 

— Fiindcă ne vom înapoia pe pajişte, nu-i aşa, domnule 
Rudolf? 

— Fără îndoială; se află acolo, peste râuleţ, un podeţ de 
lemn. La înapoiere s-au făcut orele şase sau şapte; în acest 
răstimp, un foc bine încins arde în brutăria mare a fermei; 
te vei încălzi un pic şi vei schimba câteva vorbe cu oamenii 
vrednici care, întorşi de la câmp, îşi iau cina. După care iei 
şi dumneata masa cu mătuşa dumitale. Câteodată, preotul 
sau vreunul din vechii prieteni ai casei, se așează cu voi la 
masă. După asta, citeşti sau lucrezi, în timp ce mătuşa 
dumitale joacă o partidă de cărţi. La zece, ea te sărută pe 
frunte, te urci la dumneata, iar a doua zi de dimineaţă 
viaţa reîncepe de la capăt... 

— Aş putea trăi aşa o sută de ani, domnule Rudolf, fără 
să mă plictisesc o singură clipă... 

— Asta încă nu-i nimic. Rămân duminicile şi sărbătorile! 

— Şi în zilele acelea, domnule Rudolf? 

— Te faci frumoasă, te îmbraci în mândrul port țărănesc, 
cu fermecătoarele bonete rotunde care-ţi vin atât de bine, 
te urci în gabrioleta de nuiele împreună cu mătuşa 
dumitale şi cu Jacques, argatul fermei, ca să mergi la 
slujba mare din sat, apoi, vara, nu vei lipsi, cu mătuşa 
dumitale, de la toate serbările din parohiile vecine. Eşti 
atât de drăguță, de blândă şi de bună gospodină. Mătuşa 
dumitale te iubeşte atât de mult, parohul are o părere atât 
de bună despre dumneata, încât toţi tinerii gospodari din 
împrejurimi vor să te poftească la joc, căci aşa încep 
întotdeauna căsătoriile... Astfel, treptat-treptat, o să-ţi 


- 94 - 


- Eugen Sue - 


placă unul... şi... 

Rudolf, mirat de tăcerea Guristei, se uită la ea. 

Nenorocita îşi înăbuşea cu greutate suspinele. 

Pentru o clipă, răpită de spusele lui Rudolf, uitase 
prezentul şi contrastul dintre realitate şi viziunea unei 
existenţe cinstite şi luminoase. Dar imediat îşi reaminti 
oribila ei situaţie de acum. 

— Ce ai, Floare-a-Mariei? 

— Ah. Domnule Rudolf, fără să vreţi m-aţi mâhnit 
adânc... am crezut o clipă în acest rai.. 

— Dar, dragă copilă, acest rai există... iată, priveşte... 
Stai, birjar! 

Trăsura se opri. 

Fata îşi ridică mecanic capul. Se găsea pe culmea unei 
mici coline. 

Care nu-i fu supriza, uluirea! 

Minunatul sat situat la jumătatea coastei, ferma, 
pajiştea, vacile frumoase, râuleţul, deluşorul cu castani, 
biserica în depărtare, tabloul era aievea sub ochii ei... 
nimic nu lipsea, până şi Musette, frumoasa juncă albă, 
viitoarea ei favorită. 

Acest fermecător peisaj era luminat de un strălucitor 
soare de noiembrie... Frunzele galbene şi purpurii ale 
castanilor mai împodobeau încă arborii ce se desluşeau pe 
albastrul cerului. 

— Ei bine. Floare-a-Mariei, ce mai zici? Sunt un bun 
pictor sau nu? o întrebă Rudolf, zâmbind. 

Gurista îl privea cu o mirare amestecată cu nelinişte. 
Totul i se părea fantastic. 

— Cum se face, domnule Rudolf? Dar, Doamne... trăiesc 
aievea sau e un vis? Aproape că mi-e teamă... Cum adică? 
Ceea ce mi-aţi spus... 

— Nimic mai simplu, copila mea... Fermiera e doica 
mea, aici am fost crescut... l-am scris dis-de-dimineaţă că 
voi veni s-o văd: am pictat după natură. 

— Ah! prin urmare e adevărat, domnule Rudolf! rosti 
Gurista cu un suspin adânc... 


- 95 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Capitolul 12 
FERMA 


Ferma la care Rudolf o adusese pe Guristă era situată la 
marginea satului Bougqueval, o mică parohie singuratică, 
neştiută, înfundată în plaiuri şi la o depărtare de vreo două 
leghe de Ecouen. Trăsura, după indicaţiile lui Rudolf, 
cobori pe un drum povârnit şi intră pe o lungă alee 
străjuită de cireşi şi de meri. Trăsura înainta fără zgomot 
pe un covor ţesut din acel gazon fin şi tuns care de obicei 
acoperă cele mai multe din drumurile vicinale. 

Fata, tăcută, tristă, era stăpânită de un dureros 
simţământ pe care cu greu şi-l ascundea, iar Rudolf îşi 
făcea o vină din faptul că i l-a pricinuit. 

După câteva clipe, trăsura trecu prin faţa porţii 
principale a fermei, îşi continuă drumul de-a lungul unui 
cărpiniş şi se opri înaintea unui mic portic de lemn 
rudimentar acoperit pe jumătate de o viţă de vie vârtoasă, 
cu foile împurpurate de toamnă. 

— Iată-ne ajunşi, Floare-a-Mariei, spuse Rudolf, acum 
eşti mulţumită? 

— Da, domnule Rudolf... Totuşi cred că-mi va fi ruşine 
de fermieră, nu mă voi încumeta niciodată s-o privesc... 

— Şi de ce, copila mea.? 

— Aveţi dreptate, domnule Rudolf, ea doar nu ştie cine 
sunt... 

Şi Gurista îşi înăbuşi un suspin. 

Sosirea trăsurii lui Rudolf era, fără îndoială, aşteptată. 

Birjarul deschise portiera, când o femeie de vreo 
cincizeci de ani, îmbrăcată ca fermierele bogate din 
împrejurimile Parisului, cu o expresie tristă şi în acelaşi 
timp blândă, apăru în tindă şi înaintă către Rudolf, ca o 
grabă respectuoasă. 

Fata se îmbujora toată şi cobori din trăsură, după ce 
pregetă o clipă... 


- 96 - 


- Eugen Sue - 


— Bună ziua, scumpă doamnă Georges... zise Rudolf 
către fermieră; după cum vezi sunt punctual... 

Apoi, întorcându-se către birjar şi punându-i banii în 
mână: 

— Poţi să te înapoiezi la Paris. 

Birjarul, un ins scund, îndesat, avea pălăria trasă pe ochi 
şi faţa aproape în întregime ascunsă de gulerul îmblănit al 
paltonului cu pelerină; băgă banii în buzunar, nu răspunse 
nimic, se urcă pe capră, dete bici calului şi dispăru în 
grabă pe aleea verde. 

„După un drum atât de lung, acest birjar posac e foarte 
grăbit să plece... gândi mai întâi Rudolf. N-are importanţă! 
E abia două! vrea să fie destul de devreme la Paris, să 
folosească răstimpul din zi ce i-a mai rămas.“ 

Şi Rudolf nu mai dădu nicio importanţă primei sale 
nedumeriri. 

Fata se apropie de el, neliniştită şi tulburată, aproape 
îngrijorată şi îi spuse încet, ca să nu fie auzită de doamna 
Georges: 

— Doamne, domnule Rudolf, iertaţi-mă... aţi dat drumul 
trăsurii... Dar Ţaţa, vai!... Trebuie sa mă înapoiez la ea 
încă în astă seară... Dacă nu... mă va socoti o hoaţă... 
Hainele de pe mine sunt ale ei... şi îi sunt datoare... 

— Fii pe pace, copila mea, eu trebuie să-ţi cer iertare. 

— Iertare? Şi de ce? 

— Că nu ţi-am spus mai devreme: nu-i datorezi nimic 
Ţaţei şi vei putea schimba această mârşavă îmbrăcăminte 
pe o alta pe care buna doamnă Georges ţi-o va da. Are 
straie pe măsura dumitale şi ţi le va împrumuta bucuros, 
să ai cu ce să te îmbraci. După cum vezi, şi-a şi început 
rolul de mătuşă. 

Floarea-Mariei credea că visează; se uita când la 
fermieră, când la Rudolf, neputându-şi crede auzului. 

— Cum, exclamă ea cu vocea tremurătoare, nu mă voi 
mai întoarce la Paris? Voi putea rămâne aici? Doamna mi-o 
va îngădui?... E cu putinţă!... Acest castel din Spania e 
aievea? 


7 = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Era ferma asta... lată-ţi visul împlinit. 

— Nu, nu, prea ar fi frumos, prea mare fericirea! 

— Niciodată o fericire nu poate fi prea mare, Floare-a- 
Mariei! 

— Ah! Fie-vă milă, domnule Rudolf, şi nu mă amăgiţi. 
Prea m-ar durea dacă aţi face-o! 

— Draga mea copilă, crede-mă, răspunse Rudolf, cu o 
voce tot mai afectuoasă, dar cu un accent de demnitate pe 
care fata nu i-l cunoscuse încă; da, vei putea, dacăcţi 
convine, să duci chiar de azi, lângă doamna Georges, viaţa 
liniştită al cărei tablou te-a fermecat atâta mai adineauri. 
Cu toate că doamna Georges nu ţi-e mătuşă, ea va avea 
pentru dumneata, după ce te va cunoaşte, cea mai duioasă 
afecţiune; vei trece drept nepoata ei în faţa oamenilor de 
la fermă; această minciună nevinovată îţi va crea o situaţie 
mai avantajoasă. Încă o dată, dacă-ţi place, copila mea, îţi 
vei putea împlini visul de adineauri. Îndată ce vei fi 
îmbrăcată ca o mică fermieră, adaugă el cu un surâs, ne 
vom duce s-o vedem pe viitoarea dumitale favorită, 
Musette, frumoasa juncă albă care nu aşteaptă decât 
legătura de gât pe care i-ai făgăduit-o. O să dăm o raită şi 
pe la prietenii dumitale, porumbeii, apoi la mulgătorie; 
vom cutreiera, în sfârşit, toată ferma; vreau să-mi ţin 
făgăduiala. 

Floarea-Mariei îşi împreună mâinile. Surpriza, bucuria, 
recunoştinţa, respectul, toate acestea se zugrăveau pe faţa 
ei fermecătoare; ochii i se înecară în lacrimi când exclamă: 

— Domnule Rudolf, sunteţi oare un înger al lui 
Dumnezeu că faceţi atâta bine nenorociţilor, fără să-i 
cunoaşteţi măcar, salvându-i de ruşine şi de mizerie? 

— Draga mea copilă, răspunse Rudolf, cu un surâs de 
adâncă înduioşare şi nemăsurată bunătate, deşi foarte 
tânăr, am suferit destul în viaţă; asta o să-ţi explice 
sentimentele mele de milă pentru cei în suferinţă. Floare- 
a-Mariei, sau, mai bine zis, Maria; du-te cu doamna 
Georges. Da, Maria, să-ţi păstrezi de-aci înainte numele 
acesta blând şi frumos ca însăşi chipul dumitale. Înainte de 


- 98 - 


- Eugen Sue - 


a pleca, vom mai vorbi şi te voi părăsi încântat că te ştiu 
fericită. 

Fata nu răspunse nimic, se apropie de Rudolf, 
îngenunchie pe jumătate şi, luându-i mâna, o duse 
respectuos la buze cu o mişcare graţioasă şi plină de 
cuviinţă. 

Apoi o urmă pe doamna Georges, care o privea cu un 
profund interes. 


Capitolul 13 
MURPH ŞI RUDOLF 


Rudolf se îndreptă către curtea fermei şi-l găsi acolo pe 
omul cu statura înaltă care, în ajun, travestit în cărbunar, 
venise să-l prevină de sosirea lui Tom şi a lui Sarah. 

Murph, acesta era numele personajului, avea aproape 
cincizeci de ani; câteva şuviţe albe poleiau cu argint două 
smocuri de un blond deschis care se încârlionţau pe cele 
două laturi ale capului său aproape în întregime chel; faţa 
lui lată, roşcovană, era complet rasă, afară de nişte favoriţi 
foarte scurţi, de un blond aprins, care nu depăşeau nivelul 
urechii, şi care se arcuiau pe obrajii lui bucălaţi. Cu toată 
vârsta şi trupeşia lui, Murph era vioi şi puternic. Deşi rece 
din fire, fizionomia lui era binevoitoare, şi totodată 
hotărâtă; purta o cravată albă, o vestă largă şi o redingotă 
neagră cu pulpane mari; pantalonii, de un cenuşiu verzui, 
din acelaşi postav cu ghetrele cu nasturi de sidef, îi 
ajungeau până la jartiere. Ele lăsau să se vadă ciorapii de 
călătorie, de lână neînălbită. 

Îmbrăcămintea şi înfăţişarea lui bărbătească, aminteau 
tipul desăvârşit al aceluia pe care englezii îl numesc un 
gentilom-fermier. Ne grăbim să adăugăm că Murph era 
într-adevăr un gentilom englez (squire), dar nu fermier. 

În clipa în care Rudolf intra în curte, Murph repunea în 
taşca unei mici caleşti de călătorie o pereche de pistoale 
pe care apucase tocmai să le curețe cu grijă. 


- 99 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Cui dracu i-ai pus tu gând rău cu pistoalele tale? îl 
întrebă Rudolf. 

— Asta mă priveşte, monseniore, îi răspunse Murph. 
Coborând de pe treapta trăsurii. Vedeţi-vă de treburile 
dumneavoastră, după cum eu îmi văd de ale mele. 

— La ce oră ai spus să vină caii? 

— După cum mi-aţi poruncit: când s-o lăsa noaptea. 

— Ai sosit azi dimineaţă? 

— La orele opt. Doamna Georges a avut vreme să 
pregătească totul. 

— Pari cam fără chef... Oare nu eşti mulţumit de mine? 

— Ba sunt şi încă mult de tot, monseniore, foarte mult. 
Într-o zi sau alta... în sfârşit, primejdia... viaţa 
dumneavoastră care e în joc... 

— Ţi-e uşor să vorbeşti! Dacă te-aş lăsa de capul tău. 
Primejdia n-ar fi decât pentru tine şi... 

— Şi dacă aţi face binele fără să vă riscati viaţa, ce ar fi 
rău într-asta, monseniore? 

— Dar atunci, unde ar fi marea satisfacţie, meştere 
Murph? 

— Dumneavoastră, spuse gentilomul ridicând din umori, 
dumneavoastră în asemenea taverne! 

— Oh! iată-vă pe voi ăştia, alde John Bull, cu scrupulele 
voastre aristocratice, socotindu-i pe marii seniori de o 
esenţă superioară obârşiei voastre, biete oi, mândre de 
măcelarii voştri! 

— Dacă aţi fi englez, monseniore, aţi înţelege asta... 
cinsteşti pe cel ce te cinsteşte. De altfel, chiar de aş fi turc, 
chinez sau american, tot aş socoti că faceţi rău expunându- 
vă în aşa chip. Ieri, în acea groaznică stradă de cartier, 
însoţindu-va ca să-l descoperim pe Braţ-Roşu, înghiţi-l-ar 
iadul! Numai teama de a nu vă îndârji, nedându-vă 
ascultare, m-a împiedicat să vă ajut în lupta cu banditul de 
care v-aţi lovit în aleea magherniţei aceleia... 

— Asta înseamnă, domnule Murph, că te îndoieşti de 
puterea şi de curajul meu! 

— Din nefericire, mi-aţi dat o sută de ori prilejul să nu 


- 100 - 


- Eugen Sue - 


mă îndoiesc nici de una, nici de altul. Mulțumită Celui de 
Sus, Crabb de Ramsgate va învăţat să boxaţi; Lacour, de la 
Paris, va arătat cum să mânuiţi bastonul, cum să vă folosiţi 
de picioare şi, din simplă curiozitate, argot-ul: faimosul 
Bertrand va învăţat scrima şi, în multe din exerciţiile ce le 
făceaţi cu aceşti profesori, îi întreceaţi adeseori. Nimeriţi 
rândunelele în zbor cu un pistol de rând, aveţi muşchi de 
oţel; deşi sunteţi mlădios şi subţire, m-aţi bate tot atât de 
uşor ca un cal de curse pe unul de berar... asta-i adevărat. 

Rudolf ascultase îngăduitor această enumerare a 
calităţilor sale de bătăuş şi reluă, surâzând: 

— Ei, atunci de ce ţi-e teamă? 

— Rămân, monseniore, la părerea mea că nu se cuvine 
să luaţi de guler pe primul golan întâlnit în cale. Şi nu vă 
spun asta din pricina neplăcerii ce o resimt când un 
gentilom onorabil ca mine îşi înnegreşte faţa cu cărbune 
ca să arate ca dracu; cu toţi perii mei albi, cu tot pântecul 
şi cu toată seriozitatea mea, m-aş travesti şi în dansator pe 
sârmă, dacă v-aş putea fi de folos, dar rămân la părerea 
mea. 

— O, ştiu prea bine, bătrâne Murph; o idee o dată 
intrată în capul tău tare ca fierul şi o dată ce devotamentul 
a prins rădăcini în inima ta hotărâtă şi curajoasă, nici 
diavolul nu şi-ar toci zadarnic dinţii şi ghearele ca să le 
scoată de acolo. 

— Mă măguliţi, monseniore, plănuiţi ceva... 

— Nu te sfii, dă-i înainte! 

— Vreo nebunie, monseniore. 

— Bietul Murph, îţi pierzi vremea dojenindu-mă. 

— De ce? 

— Mă simt întruna din cele mai frumoase clipe de 
mândrie şi de fericire... mă simt aici... 

— Într-un loc unde aţi făcut bine? 

— E un loc de refugiu împotriva predicilor tale, este 
sanctuarul meu... 

— Dacă este aşa. De unde dracu să vă iau, monseniore? 

— Meştere Murph, mă lauzi, vrei să mă împiedici să fac 


- 101 = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


vreo nebunie. 

— Monseniore, sunt unele nebunii faţă de care mă arăt 
îngăduitor. 

— Nebuniile de ordin bănesc? 

— Da, fiindcă la urma urmei, cu cele aproape două 
milioane venit... 

— Câteodată sunt destul de strâmtorat, dragul meu 
Murph. 

— Mie-mi spuneţi, monseniore? 

— Şi totuşi există plăceri atât de intense, de rurale, de 
adânci, care costă atât de puţin! Cu ce se poate asemui 
ceea ce am simţit adineauri, când această nefericită fiinţă 
s-a pomenit aici în siguranţă şi când, cuprinsă de 
recunoştinţă, mi-a sărutat mâna? Dar asta nu e totul; 
fericirea mea are un viitor mai trainic; mâine, poimâine, şi 
multe zile apoi voi putea visa cu extaz la ceea ce va resimţi 
biata copilă, deşteptându-se în, acest refugiu liniştit, lângă 
această excelentă doamnă Georges care o va iubi din 
inimă, fiindcă nefericitele se împacă între ele. 

— O! Cât despre doamna Georges, niciodată o 
binefacere n-a fost mai bine plasată. Nobilă şi curajoasă 
femeie!... un înger de virtute, un înger! Mă înduioşez rar, 
dar am fost mişcat de nenorocirile doamnei Georges... lar 
în ce-o priveşte pe noua dumneavoastră protejată! mai 
bine să nu vorbim despre asta, monseniore. 

— De ce, Murph? 

— Monseniore, faceţi cum credeţi! 

— Fac ce este drept, spuse Rudolf, cu o umbră de 
nerăbdare. 

— Şi ce e drept, după dumneavoastră? 

— Tot ce e drept în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei 
mele, reluă pe un ton aspru Rudolf. 

— Fie, monseniore, văd că nu ne mai înţelegem. Vă 
repet, să nu mai vorbim de asta! 

— Şi eu îţi ordon să vorbeşti! strigă pe un ton poruncitor 
Rudolf. 

— Niciodată n-am dat prilej monseniorului să-mi ordone 


- 102 - 


- Eugen Sue - 


să tac; nădăjduiesc că nici acum nu-mi va porunci să 
vorbesc, răspunse cu mândrie Murph. 

— Domnule Murph! strigă Rudolf pe un ton ridicat. 

— Monseniore! 

— Ştii, domnule, că nu-mi plac reticenţele. 

— Şi eu înţeleg să am reticenţe, răspunse cu bruscheţe 
Murph. 

— Află, domnule, că dacă mă cobor cu dumneata până la 
familiaritate, e cu condiţia ca dumneata să te ridici până la 
nivelul sincerităţii absolute. 

E, greu de redat măreţia regească a fizionomiei lui 
Rudolf rostind aceste ultime cuvinte. 

— Monseniore, am cincizeci de ani, sunt gentilom. 

— Să taci! 

— Monseniore! 

— Să taci! 

— Monseniore, e nedemn să constrângi pe un om de 
inimă să-şi amintească de serviciile pe care le-a făcut 
cuiva. 

— Serviciile tale? Dar nu le plătesc oare din toate 
punctele de vedere? 

Trebuie s-o spunem, Rudolf nu dăduse acestor vorbe 
aspre un înţeles umilitor care l-ar fi pus pe Murph în 
situaţia unui mercenar; din nefericire, el le tălmăci tocmai 
în acest fel. Se făcu roşu de ruşine şi îşi duse pumnii 
strânşi la fruntea dezgolită, cu o expresie de indignare 
dureroasă; apoi, deodată, revenindu-şi pe loc, aruncându-şi 
privirea asupra lui Rudolf, a cărui faţă nobilă era crispată 
şi schimonosită, datorită furiei şi a unui dispreţ fără 
margini, Murph îşi înăbuşi un suspin, îl privi pe tânăr cu 
un fel de compătimire plină de duioşie şi îi spuse cu emoție 
în glas: 

— Monseniore, veniţi-vă în fire, nu sunteţi de loc 
rezonabil... 

Aceste cuvinte avură un efect magic asupra lui Rudolf. 
Privirea lui scânteie de o lucire sălbatecă, buzele i se 
înălbiră şi, înaintând ameninţător către Murph, îi strigă: 


- 103 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Cum îndrăzneşti? 

Murph se dădu un pas înapoi şi, fără voia lui, exclamă: 

— Monseniore, monseniore, aduceţi-vă aminte de 13 
ianuarie. 

Aceste vorbe avură din nou un efect miraculos asupra lui 
Rudolf. Faţa lui crispată de furie se destinse. 

Se uită stăruitor la Murph, îşi lăsă capul în jos, apoi, 
după o clipă de tăcere, murmură cu vocea schimbată: 

— Ah, domnule, cât eşti de crud... credeam totuşi... şi 
tocmai dumneata... dumneata... 

Rudolf nu putu termina, vocea i se stinse, căzu pe o 
bancă de piatră şi îşi ascunse faţa în palme. 

— Monseniore, strigă Murph deznădăjduit, bunul meu 
stăpân, iertaţi-mă, iertaţi-l pe bătrânul şi credinciosul 
dumneavoastră Murph. Numai pentru că mi-am ieşit din 
fire, şi temându-mă, vai! de urmările furiei dumneavoastră, 
nu pentru mine, ci pentru dumneavoastră, am spus ce-am 
spus... şi am spus-o fără mânie, fără dojană, am spus-o fără 
voia mea, cu compătimire. Monseniore, îmi recunosc vina 
de a mă fi simţit jignit... Doamne! cine altul mai bine decât 
mine poate cunoaşte caracterul dumneavoastră dacă nu 
eu, care nu v-am părăsit de când eraţi copil? Vă rog, 
spuneţi-mi că mă iertaţi că v-am amintit de acea zi fatală... 
Vai! câte ispăşiri nu aţi... 

Rudolf îşi înălţă capul; era foarte palid. Cu glas blând şi 
trist spuse tovarăşului său: 

— Destul, destul, bătrâne prieten, îţi mulţumesc că ai 
înlăturat cu o vorbă pornirea mea de adineauri; nu-ţi cer 
scuze pentru vorbele aspre ce ţi-am spus; ştii bine că e 
drum de la inimă până la buze, cum spun oamenii de 
treabă de la noi. Am fost nebun, să nu mai vorbim de 
asta... 

— Din păcate, acum veţi fi din nou mâhnit pentru multă 
vreme... Cât sunt de nenorocit!... Nu doresc nimic mai 
mult decât să vă văd ieşit din starea de amărăciune în care 
v-am transpus prin stupida mea susceptibilitate. La dracu! 
la ce-ţi slujeşte faptul că eşti cinstit, că ai părul alb, dacă 


- 104 - 


- Eugen Sue - 


nu ştii să înduri, cu răbdare, dojenile pe care nu le meriti! 
Dar, dimpotrivă - reluă Murph cu o exaltare aproape 
ridicolă, deoarece nu se potrivea cu firea lui de obicei 
potolită - dar, dimpotrivă, trebuie să fiu lăudat toată ziua, 
să mi se spună: domnule Murph, eşti un model de slujbaş, 
domnule Murph, nu există devotament ca al dumitale, 
domnule Murph, eşti un om minunat, domnule Murph, la 
dracu, o, o, cât e de frumos acest domn Murph. Bravul de 
Murph! Haide, papagal bătrân, pune pe cineva să-ţi mai 
scarmene părul cărunt! 

Apoi, amintindu-şi de vorbele afectuoase pe care Rudolf 
i le spusese la începutul convorbirii, exclamă cu o violenţă 
îndoit de grotescă: 

— Dar mi-a spus: bunul, bătrânul, credinciosul lui 
Murph... şi eu, ca un bădăran, pentru o toană nelalocul ei 
la vârsta mea... la dracu... îţi vine să-ţi smulgi părul din 
cap. 

Şi domnul gentilom îşi ridică mâinile la tâmple. 

Aceste cuvinte şi gesturi erau semnele unei deznădejdi 
ajunse la culme. Din nefericire, sau spre norocul lui, 
Murph era aproape cu desăvârşire chel, ceea ce făcea ca 
pornirea lui să fie fără scop, şi asta spre marea, şi sincera 
sa părere de rău; căci astfel, dacă gestul ar fi urmat 
îndemnului, degetele crispate neîntâlnind decât craniul 
lucitor şi lustruit ca marmura, domnul gentilom ar fi fost 
încurcat şi ruşinat de prezumţiozitatea lui, dovedindu-se 
flecar şi lăudăros. Ne vom grăbi să spunem, pentru a-l 
absolvi pe Murph de orice bănuială de lăudăroşenie, că 
avusese pe vremuri părul cel mai des şi mai blond care 
împodobise vreodată capul unui gentilom din Yorkshire. 

De obicei disperarea lui Murph cu privire la părul său, îl 
înveselea pe Rudolf, dar gândurile lui erau acum grave şi 
dureroase. Totuşi  nevrând să sporească regretele 
bătrânului, îi spuse, surâzând cu blândeţe: 

— Ascultă, dragă Murph, îmi pare că ai lăudat prea mult 
binele ce l-am făcut doamnei Georges... 

— Monseniore... 


- 105 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Şi te mai miri de grija ce-i port acestei nefericite 
copile pierdute? 

— Monseniore, fie-vă milă... Am greşit... am greşit... 

— Nu, te înţeleg, aparențele te-au putut înşela... Numai 
că, aşa cum îmi cunoşti tu viaţa... cum mă ajuţi cu atâta 
credinţă şi curaj în sarcina ce mi-am luat-o. E de datoria 
mea sau, dacă preferi, din gratitudine, să te conving că nu 
o fac din uşurinţă. 

— O ştiu, monseniore. 

— Cunogşti ideile mele cu privire la binele pe care omul îl 
poate face. E bine să ajuţi nefericirile nedrepte care 
apelează la tine. Să iei partea celor ce luptă cu cinste, cu 
energie şi să le vii în ajutor, câteodată chiar fără ştirea lor, 
să preîntâmpini la timp mizeria sau ispita care îndeamnă la 
crimă, asta e şi mai bine. Să le redai încrederea în ei înşişi, 
să-i faci buni şi cu totul cinstiţi pe cei ce au mai păstrat 
unele simţăminte generoase în mijlocul dispreţului care îi 
înjoseşte, mizeriei care-i roade, corupţiei care-i înconjoară 
şi pentru asta să înfrunţi contactul cu această mizerie, cu 
această promiscuitate, cu această mocirlă... asta e şi mai 
bine. Să urmăreşti cu o ură îndârjită, cu o răzbunare 
necruțătoare, viciul, infamia, crima, fie că le găseşti 
tâărându-se în noroi, fie că se lăfăiesc în mătase, - asta se 
cheamă dreptate... Dar să ajuţi orbeşte o mizerie meritată, 
să necinsteşti dărnicia şi mila, să terfeleşti aceste curate şi 
pioase mângâieri ale sufletului rănit... să le oferi în schimb 
fiinţelor nedemne, infame, - aceasta ar fi oribil, nelegiuit, o 
pângărire. Ar însemna să te îndoieşti de existenţa lui 
Dumnezeu. 

— Monseniore, nu am vrut să spun că v-aţi risipit 
binefacerile cui nu le merită... 

— Încă un cuvânt, bătrânul meu prieten. Doamna 
Georges şi biata fată pe care i-am încredinţat-o. Au pornit 
din două puncte extreme pentru a cădea într-un abis 
comun, în nenorocire. Una, cinstită, bogată, iubită, 
respectată, împodobită cu toate virtuțile, şi-a văzut 
existenţa terfelită, distrusă de un scelerat ipocrit cu care 


- 106 - 


- Eugen Sue - 


au măritat-o nişte părinţi orbi... O recunosc cu bucurie, 
fără mine nefericita femeie ar fi pierit de mizerie şi de 
foame, pentru că ruşinea o împiedica să ceară ceva cuiva. 

— Ah, monseniore, când am ajuns în mansarda aceea, ce 
cumplită sărăcie! Era groaznic, groaznic!... Şi când, după 
lunga ei boală, s-a trezit, cum s-ar spune, aici, în această 
casă atât de liniştită, ce surpriză, câtă recunoştinţă! Aveţi 
dreptate, monseniore, să vezi pe cineva făcând bine unor 
asemenea nenorociţi, asta te face să crezi în Dumnezeu. 

— Şi înseamnă că cinsteşti pe Dumnezeu, venindu-le în 
ajutor; recunosc că nimic nu e mai ceresc ca virtutea 
senină şi chibzuită, nimeni nu e mai demn de respect ca o 
persoană de felul doamnei Georges care crescută de o 
mamă credincioasă şi bună, şi împlinindu-şi cu judecată 
toate îndatoririle, n-a păcătuit niciodată, niciodată, trecând 
cu fermitate prin cele mai cumplite încercări. Dar oare nu 
înseamnă să cinsteşti pe Dumnezeu în ceea ce are el mai 
divin, scoțând din mocirlă una din acele fiinţe rare, pe care 
el s-a îndurat să le înzestreze cu însuşiri alese? Nu merită, 
oare, şi ea, milă, grijă şi respect, da, respect, nenorocita 
copilă, lăsată doar în voia propriului ei instinct, care, 
chinuită, întemniţată, înjosită, pângărită, a păstrat cu 
sfinţenie în adâncul inimii ei, germenele nobleţei pe care 
Dumnezeu i l-a sădit? Dacă ai fi văzut-o pe această biată 
fiinţă... la primul cuvânt mai cald ce i l-am adresat, la 
prima vorbă cinstită şi prietenească pe care a auzit-o, cele 
mai gingaşe instincte, înclinările cele mai pure, gândurile 
cele mai alese, cele mai poetice s-au trezit năvalnic în 
sufletul ei nevinovat, o aşa cum primăvara miile de flori 
sălbatice de pe pajişti îmbobocesc la cea mai slabă rază de 
soare, fără a-şi da seama! Floarea-Mariei stând de vorbă 
timp de o oră cu mine, biet lucrător, am putut descoperi în 
această copilă comori de bunătate, de gingăşie, de 
cuminţenie, bătrâne Murph. Mi s-a ivit un surâs pe buze şi 
o lacrimă pe gene când, în sporovăială ei drăgălaşă, plină 
de înţelepciune, m-a sfătuit să pun de o parte doi franci pe 
zi, ca să fiu la adăpost de nevoi şi de ispită! Biată micuță, 


-107+ 


- Misterele Parisului vol.1 - 


spunea astea cu un aer atât de serios şi de convins! 
Resimţea o asemenea mulţumire, dându-mi un sfat 
cuminte şi o bucurie atât de adâncă auzindu-mă că îi voi 
urma sfatul! Eram mişcat - o, mişcat până la lacrimi, ţi-am 
mai spus-o; şi sunt învinuit că aş fi blazat, neîndurător, de 
neclintit... ah nu, nu, mulţumită Domnului! Câteodată îmi 
mai simt inima bătând caldă şi darnică... Dar tu însuţi eşti 
înduioşat, tu, bătrâne prieten... Haide, fata nu va fi geloasă 
pe doamna Georges şi te vei interesa şi de soarta ei. 

— E adevărat, monseniore... această sugestie de a pune 
de o parte doi franci pe zi, crezându-vă lucrător, în loc să 
vă ceară să faceţi cheltuieli pentru ea... da, această 
pornire mă mişcă mai mult decât poate s-ar cuveni. 

— Şi când mă gândesc că biata copilă are o mamă 
bogată, după cum se spune, cu situaţie onorabilă, care a 
părăsit-o în mod nedemn... O! dacă e aşa. Vai... vai de 
această femeie! Va avea să sufere o cumplită ispăşire... 
Murph, Murph... niciodată n-am simţit o ură mai 
neînduplecată ca acum, gândindu-mă la această femeie pe 
care nici n-o cunosc. Tu ştii. Murph... ştii... sunt unele 
răzbunări la care ţin foarte mult... unele suferinţe pe care 
le preţuiesc... mi-e sete de anumite lacrimi! 

— Din păcate, monseniore, răspunse Murph îngrijorat de 
expresia de diabolică răutate care se zugrăvea pe faţa lui 
Rudolf, în timp ce vorbea astfel, ştiu că cei ce merită grijă 
şi compătimire au spus adesea despre dumneavoastră: „E 
un înger bun!” Cei ce merită disprețul şi ura au strigat, 
blestemându-vă, în deznădejdea lor: „Ăsta e diavolul!“ 

— Taci, te rog, iată-le pe doamna Georges şi pe Maria... 
Pregăteşte totul pentru plecarea noastră; trebuie să 
ajungem la timp la Paris. 


Capitolul 14 
DESPĂRŢIREA 


Maria (aşa o vom numi de aci încolo pe Guristă), 


= 108 - 


- Eugen Sue - 


mulţumită îngrijirilor doamnei Georges, nu mai era de 
recunoscut. 

O scufiţă drăguță, rotundă, ţărănească şi două cosiţe de 
păr bălai îi încadrau obrazul feciorelnic. O bogată 
broboadă de muselină albă i se încrucișa pe sân, acoperită 
pe jumătate de pătratul unui şorţ de tafta; lumini albastre 
şi trandafirii se reflectau pe fondul întunecat ale unei 
rochii de un cafeniu palid, părând croită special pentru ea. 

Fizionomia ei exprima o adâncă reculegere; anumite 
stări de fericire senină transpun sufletul într-o nespusă 
tristeţe, într-o cuvioasă melancolie. 

Rudolf nu fu surprins de gravitatea înfăţişării Mariei; se 
aştepta s-o găsească aşa. Voioasă şi vorbăreaţă, şi-ar fi 
făcut despre ea o idee mai puţin bună. 

Cu un tact desăvârşit, nu făcu nicio aluzie la frumuseţea 
ei, deşi era plină de puritate şi strălucire. 

Rudolf simţea că s-a săvârşit ceva solemn, măreț, în 
această izbăvire a unui suflet smuls viciului. 

Pe trăsăturile serioase şi resemnate ale doamnei 
Georges. Se vedeau urmele unei lungi suferinţe, ale unor 
profunde dureri; o privea pe Maria cu o duioşie şi cu o 
compătimire aproape maternă, într-atât de atrăgătoare 
erau gingăşia şi blândeţea acestei fete. 

— Iată pe copila mea... Vine să vă mulţumească pentru 
bunătatea dumneavoastră, domnule Rudolf, spuse doamna 
Georges înfăţişându-i-o pe Maria. 

La cuvintele „copila mea“ Gurista îşi întoarse încet ochii 
mari către protectoarea ei şi o privi câteva clipe cu o 
expresie de nespusă recunoştinţă. 

— Mulţumesc pentru Maria, iubită doamnă Georges, 
merită această duioasă grijă şi o va merita întotdeauna, 
zise Rudolf. 

— Domnule Rudolf, interveni Maria cu o voce 
tremurătoare, mă înţelegeţi... nu-i aşa, că nu găsesc 
cuvintele potrivite? 

— Emoţia dumitale ţine loc de orice răspuns, Maria. 

— O! îşi dă seama că fericirea ce i-a fost dată ţine de 


- 109 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


providenţă, spuse doamna Georges, înduioşată. Prima ei 
pornire, intrând în camera mea, a fost să se lase în 
genunchi în faţa crucifixului meu. 

— Pentru că mulţumită dumneavoastră, domnule Rudolf, 
pot acum îndrăzni să mă rog... rosti Maria, privindu-şi 
prietenul. 

Murph se întoarse brusc cu spatele, răceala lui 
britanică, demnitatea lui de gentilom englez nu-i îngăduiau 
să arate cât de mult îl mişcaseră cuvintele simple ale 
Mariei. 

Rudolf se adresă Mariei: 

— Copila mea, am ceva de vorbit cu doamna Georges... 
Prietenul meu Murph o să te întovărăşească prin fermă, şi- 
ţi va face cunoştinţă cu viitorii dumitale protejaţi... Venim 
şi noi, curând... Eh, Murph, Murph... nu mă auzi? 

Bunul gentilom se întoarse cu spatele, prefăcându-se că- 
şi suflă nasul cu zgomot; îşi puse batista în buzunar, îşi 
trase pălăria pe ochi şi, întorcându-se pe jumătate, oferi 
braţul Mariei. 

Murph se  ferise cu atâta dibăcie să-şi arate 
simţămintele, încât nici Rudolf, nici doamna Georges nu-i 
putură vedea emoția de pe chipul său. Luând braţul fetei, 
se îndreptă grăbit către clădirile fermei; umbla atât de 
repede, încât pentru a-i ţine pasul, Maria fu nevoită să 
alerge, cum alerga în copilărie după Cucuvaie. 

— Ei bine, doamnă Georges. Ce părere ai despre Maria? 
O întrebă Rudolf. 

— Domnule Rudolf, v-am spus-o; cum a intrat în camera 
mea, văzând crucifixul, a alergat spre el şi a îngenunchiat. 
Mi-e peste putinţă să redau cât era de firesc şi de adânc 
cuvios acest imbold. Am înţeles pe loc că sufletul ei era 
neîntinat. Şi apoi, domnule Rudolf, mărturia recunoştinţei 
ei faţă de dumneavoastră nu are nimic exagerat, nimic 
prefăcut; e cu atât mai sinceră. Încă un amănunt care vă 
va dovedi cât de puternic este într-însa instinctul religios: 
i-am spus: „Ai fost desigur foarte mirată, foarte fericită, 
când domnul Rudolf ţi-a spus că de-acum înainte vei 


- 110 - 


- Eugen Sue - 


rămâne aici?... Cât trebuie să te fi impresionat!“... „Oh! 
Da, mi-a răspuns, când domnul Rudolf mi-a dat această 
veste, nu ştiu ce s-a petrecut deodată în mine; am încercat 
un fel de fericire pioasă, de sfânt respect, ca de câte ori 
intram într-o biserică... atunci când puteam să intru, 
adăugă ea, pentru că ştiţi, doamnă...“ N-am lăsat-o să 
termine, văzându-i faţa aprinsă de ruşine. „Ştiu copila 
mea... şi-ţi voi spune totdeauna copila mea... dacă vei 
vrea... ştiu că ai suferit destul, dar Dumnezeu 
binecuvântează pe cei ce-L iubesc şi pe cei care se tem de 
E]... pe cei care au fost nenorociţi şi pe cei ce se căiesc...” 

— Lasă, doamnă Georges, sunt de două ori mulţumit de 
ceea ce am făcut. Pe această biată fată o vei îndrăgi... Nu 
vei avea decât să semeni, ca să culegi: ai ghicit bine, 
pornirile ei sunt excelente. 

— Ceea ce de asemeni m-a mişcat, domnule Rudolf. Este 
că nu şi-a îngăduit cea mai neînsemnată întrebare despre 
dumneavoastră, deşi curiozitatea ei trebuia să fi fost 
stârnită de-a binelea. Surprinsă de această reţinere, plină 
de măsură, am vrut să ştiu dacă se gândea la asta. l-am 
spus: „Trebuie să fii foarte curioasă să ştii cine este 
tainicul dumitale ocrotitor!“ „Ştiu... mi-a răspuns ea cu o 
nevinovăție plină de farmec, se numeşte binefăcătorul 
meu.“ 

— Aşadar, o vei iubi, femeie minunată, tovărăşia ei îţi va 
fi plăcută... Ea îţi va umple cel puţin inima... 

— Da, mă voi ocupa de dânsa cum m-aş fi ocupat de el, 
spuse doamna Georges, cu o voce sfâşietoare. 

Rudolf îi luă mâna: 

— Haide, haide, nu pierde încă nădejdea... Dacă 
cercetările noastre au fost zadarnice până acum, poate că, 
într-o bună zi... 

Doamna Georges dădu tristă din cap. Şi răspunse cu 
amărăciune: 

— Bietul meu fiu ar avea acum douăzeci de ani!... 

— Spuneţi că are această vârstă. 

— Dumnezeu să vă audă şi să vă împlinească gândurile. 


- 111 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Domnule Rudolf. 

— Mi le va împlini. Am multă nădejde. Ieri mă dusesem 
să caut dar în zadar - pe o oarecare secătură, supranumit 
Braţ-Roşu, care ar fi putut, cum mi se spusese, să-mi dea 
eventual veşti despre fiul dumitale. Coborând dinspre 
locuinţa lui, am dat, în urma unei încăierări, de această 
nefericită copilă. 

— Păcat, dar cu atât mai bine!... cel puţin bunele 
dumneavoastră intenţii faţă de mine v-au pus pe urma unei 
alte nefericiri, domnule Rudolf. 

— De altfel; de mult voiam să cunosc mediul acestor 
mizerabile pături... fiind sigur că voi mai găsi şi acolo 
câteva suflete pe care să le răpesc bătrânului Satan, căruia 
îmi face plăcere să-i pun adesea bețe în roate, adăugă 
Rudolf surâzând, şi căruia îi fur câteodată cele mai bune 
capturi ale lui. Apoi reluă pe un ton mai serios: Nu mai e 
nicio veste de la Rochefort? 

— Niciuna, rosti încet doamna Georges, tresărind. 

— Cu atât mai bine, probabil că monstrul acela şi-a găsit 
moartea în straturile de nămol, încercând să evadeze. 
Semnalmentele lui sunt destul de răspândite, e un scelerat 
de temut, aşa că se întreprinde tot ce e cu putinţă ca 
individul să fie descoperit; şi cum a ieşit din temniţă de 
aproape şase luni... 

Rudolf se opri o clipă când fu să pronunţe acest cuvânt 
îngrozitor: 

— Din ocnă! O! Puteţi s-o spuneţi... din ocnă! strigă 
îngrozită nefericita femeie şi cu vocea schimbată: Tatăl 
fiului meu! Ah! dacă acest nenorocit copil mai trăieşte... 
dacă nu şi-a schimbat numele cum am făcut eu, ce ruşine! 
Ce ruşine! Şi asta încă nu-i nimic... Tatăl lui poate că şi-a 
împlinit cumplita făgăduială. Ah! domnule Rudolf, iertaţi- 
mă, dar în pofida binefacerilor dumneavoastră, sunt încă 
foarte nenorocită! 

— Biată femeie, linişteşte-te! _ 

— Câteodată mă cuprinde o groază fără seamăn. Imi 
închipui că soţul meu a scăpat teafăr de la Rochefort, ca să 


- 112 - 


- Eugen Sue - 


mă caute spre a mă ucide, aşa cum poate l-a ucis şi pe 
copilul nostru. Pentru că, la urma urmei, ce a făcut cu el? 

— Această taină constituie bezna minţii mele, răspunse 
Rudolf dus pe gânduri. Cu ce scop acest mizerabil a luat 
copilul vostru cu el, când acum cincisprezece ani, după 
cum mi-ai spus, a încercat să fugă în străinătate? Un copil 
de vârsta lui nu putea decât să-i stânjenească fuga. 

— Vai, domnule Rudolf, când soţul meu (şi nenorocita se 
cutremură rostind acest cuvânt), arestat la frontieră, a fost 
adus la Paris şi aruncat în închisoarea în care mi s-a 
îngăduit să pătrund, nu mi-a spus oare aceste cuvinte: „Ţi- 
am răpit copilul pentru că îl iubeşti şi pentru că e un mijloc 
de a te constrânge să-mi trimiţi banii de care se va folosi, 
sau nu se va folosi... asta mă priveşte. Că va trăi sau nu, n- 
are importanţă, dar dacă va trăi va fi în mâini bune: vei 
suferi ruşinea fiului, cum ai suferit-o pe a tatălui.” Vai! 
după o lună, soţul meu era osândit pe viaţă. De atunci, 
toate străduinţele, rugăminţile care umpleau scrisorile 
mele, totul a fost zadarnic, nu am putut afla nimic de 
soarta acestui copil... Ah, domnule Rudolf, unde e acum 
copilul meu? Aceste cumplite vorbe îmi revin mereu în 
minte: „Vei suferi ruşinea fiului tău, cum ai suferit-o pe a 
tatălui!” 

— Dar ar fi o cruzime de neînțeles, de ce să ticăloşească, 
să corupi acest copil? De ce, mai ales, să ţi-l răpească? 

— V-am spus-o, domnule Rudolf, ca să mă constrângă să- 
i trimit bani; cu toate că mă ruinase, îmi mai rămăseseră 
ultimele resurse, care se irosiră şi ele în felul acesta. Cu 
toată nenorocirea lui, nu puteam crede că n-ar întrebuința 
cel puţin o parte din aceşti bani pentru creşterea acestui 
nenorocit copil. 

— Dar fiul dumitale nu avea niciun semn, niciun indiciu 
care să fi ajutat la identificarea lui? 

— Niciun altul decât acela de care v-am mai vorbit, 
domnule Rudolf; un mic Duh-Sfânt sculptat în lapis-lazuli, 
legat de gâtul lui cu un lănţişor de argint. Această relicvă, 
binecuvântată de Sfântul Părinte, o aveam de la mama 


- 113 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mea: ea o purtase de când era mică şi îi închinase o 
profundă venerație. Şi eu o purtasem, apoi o pusesem la 
gâtul copilului meu! Vai! acest talisman şi-a pierdut 
puterea. 

— Cine poate şti, doamnă dragă? Dumnezeu e 
atotputernic. 

— Nu  providenţa m-a îndreptat, oare, în calea 
dumneavoastră, domnule Rudolf? 

— Prea târziu, dragă doamnă Georges, prea tâziu. Ţi-aş 
fi cruțat poate mulţi ani de suferinţă. 

— Ah! domnule Rudolf. Dar nu m-ai copleşit, oare, cu 
atâta bunătate? 

— Cu ce? Am cumpărat această fermă. Cât timp erai 
bogată - o făceai din plăcere - te-ai priceput să-i pui în 
valoare bunurile; ai consimțit să-mi  slujeşti ca 
administratoare; mulțumită grijii şi muncii dumitale 
pricepute, această fermă produce... 

— Ce produce, domnule? se miră doamna Georges 
tăindu-i vorba, nu plătesc eu, oare, arenda bunului nostru 
abate Laporte? Şi această sumă, din ordinul 
dumneavoastră, nu este împărţită de el la săraci?. 

— Ei. Bine, şi ăsta nu-i un venit excelent? Sper că l-ai 
prevenit pe scumpul nostru abate de sosirea mea, nu-i aşa? 
Ţin să-i recomand pe protejata mea. A primit scrisoarea ce 
i-am trimis-o? 

— Domnul Murph i-a dus-o azi dimineaţa, de cum a sosit. 

— În acea scrisoare relatam, în puţine cuvinte, bunului 
nostru preot, povestea bietei copile. Nu eram sigur că voi 
putea veni astăzi; în acest caz, Murph ţi-ar fi adus-o pe 
Maria. 

Un argat al fermei întrerupse această convorbire care 
avea loc în grădină. 

— Doamnă, vă aşteaptă domnul părinte. 

— Caii de poştă au sosit, băiete? îl întrebă Rudolf. 

— Da, domnule Rudolf, îi înhamă. 

Zicând acestea, argatul părăsi grădina. 

Doamna Georges, preotul şi locuitorii fermei nu-l 


- 114 - 


- Eugen Sue - 


cunoşteau pe protectorul Mariei decât sub numele de 
domnul Rudolf. 

Discreţia lui Murph era de nepătruns; pe cât era de 
ceremonios în a-i spune „monseniore“ când erau singuri, 
pe atât avea grijă, când erau şi străini de faţă, să nu-i 
spună niciodată altfel decât domnul Rudolf. 

— Uitasem să te previn, scumpa mea doamnă Georges, 
spuse Rudolf intrând în casă, că Maria are, mi se pare, 
plămânii cam şubrezi; lipsurile, mizeria i-au slăbit 
sănătatea. Azi de dimineaţă, în plină zi, am fost izbit de 
paloarea ci, deşi obrajii i se coloraseră într-un roz ceva 
mai, aprins; şi ochii mi s-au părut că au o strălucire ca de 
febră. Să ai mare grijă de ea. 

— Bizuiţi-vă pe mine, domnule Rudolf. Dar, slavă 
Domnului, nu e nimic serios. La vârsta asta, la ţară, în aer 
curat, bucurându-se de linişte şi mulţumire, se reface ea 
repede. 

— Totuşi n-am încredere în medicii voştri de ţară... Voi 
spune lui Murph să cheme un doctor priceput care îi va 
prescrie cel mai indicat tratament. Să-mi dai cât de des 
veşti despre Maria. După câtăva vreme, după ce se va 
odihni bine şi se va linişti, ne vom gândi la viitorul ei. 
Poate că ar fi mai bine pentru dânsa să rămână totdeauna 
lângă dumneata... dacă firea şi purtarea ei îţi vor conveni. 

— Ar fi şi dorinţa mea, domnule Rudolf, ar ţine locul 
copilului meu după care jinduiesc în fiecare zi. 

— În sfârşit, să nădăjduim pentru dumneata, să 
nădăjduim pentru ea. 

În clipa când Rudolf şi doamna Georges se apropiară de 
fermă, sosiră şi Murph cu Maria. 

Maria era îmbujorată datorită plimbării pe care o făcuse. 
Rudolf atrase atenţia doamnei Georges asupra obrajilor 
împurpuraţi ai Mariei, care contrastau puternic cu albul 
delicat al feţei. 

Demnul gentilom părăsi braţul Mariei şi şopti la urechea 
lui Rudolf, cu un aer cam încurcat: 

— Această copilă m-a vrăjit: nu ştiu cine mă interesează 


zis = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mai mult acum, ea sau doamna Georges. Eram o fiară 
sălbatică şi fioroasă. 

— Nu-ţi smulge părul din pricina asta, bătrâne Murph,îi 
spuse Rudolf surâzând şi strângându-i mâna. 

Doamna Georges, sprijinindu-se de braţul Mariei, intră 
cu ea în mica încăpere de la parter, unde aştepta preotul 
Laporte. 

Murph se duse să supravegheze pregătirile de plecare. 

Doamna Georges, Maria, Rudolf şi preotul rămaseră 
între ei. 

Simplu, dar foarte confortabil, acest salonaş avea pereţii 
ca şi mobila, acoperiţi de pânză colorată, la fel cu restul 
casei, aşa cum i-o descrisese Rudolf Mariei. 

Un covor gros acoperea podeaua, un foc bun ardea în 
cămin, şi două mari mănunchiuri de bănuţei învolţi de 
toate culorile, aşezaţi în două vase de cristal, răspândeau 
în odaie parfumul lor discret. 

Prin perdelele verzi, coborâte pe jumătate, se vedeau 
pajiştea, râuleţul şi mai departe coasta acoperită de 
castani. 

Preotul Laporte, care şedea lângă cămin, era un bătrân 
de peste optzeci de ani; slujea în această săracă parohie 
din ultimele zile ale revoluţiei. 

Nu se putea închipui ceva mai venerabil, mai blând şi 
mai impunător, ca obrazul lui îmbătrânit, supt şi puţin 
suferind, încadrat de un păr lung, alb, care îi cădea pe 
gulerul anteriului negru, cârpit în mai multe locuri; preotul 
fiind mai bucuros, după cum spunea el, să îmbrace doi sau 
trei copii sărmani cu haine de stofă groasă şi caldă, decât 
s-o facă pe filfizonul, adică să poarte anteriele mai puţin de 
doi sau trei ani. 

Bunul preot era atât de bătrân, atât de bătrân, că 
mâinile îi tremurau într-una; era ceva înduioşător în 
această mişcare: ridicându-le câteodată când vorbea, ai fi 
zis că binecuvântează. 

Rudolf o examina pe Maria cu atenţie. 

Dacă n-ar fi cunoscut-o sau n-ar fi ghicit ce se petrece în 


- 116 - 


- Eugen Sue - 


ea, s-ar fi mirat poate văzând-o apropiindu-se de preot cu 
un fel de seninătate pioasă. 

Minunatul instinct al Mariei îi şoptea că ruşinea 
încetează acolo unde începe pocăinţa şi ispăşirea. 

— Domnule abate, i se adresă în chip respectuos Rudolf, 
doamna Georges va fi atât de bună să aibă în grija ei pe 
această fată, căreia te rog şi pe dumneata să-i acorzi tot 
sprijinul. 

— Are drept la asta, domnule, ca toţi acei care vin la noi. 
Mila lui Dumnezeu este fără margini, scumpa mea copilă... 
Ţi-a dovedit-o, pentru că nu te-a părăsit în clipe de foarte 
dureroase încercări... Ştiu tot - şi luă mâna Mariei în 
mâinile sale tremurânde şi venerabile. Omul mărinimos 
care te-a salvat, continuă el, a împlinit aceste vorbe ale 
Sfintei Scripturi: „Dumnezeu e aproape de cei care îl 
cheamă; El va împlini dorinţele acelora ce se tem de El; le 
va asculta plângerile şi îi va mântui“. Acum să cauţi ca prin 
purtările tale să meriţi binefacerile lui; voi fi totdeauna 
gata să te îmbrăţişez şi să te susţin pe calea cea bună spre 
care te îndrepţi. Vei avea în doamna Georges o pildă de 
fiecare clipă şi în mine un sfătuitor sincer. Domnul îşi va 
desăvârşi opera. 

— Şi eu mă voi ruga pentru cei ce au milă de mine şi m- 
au readus la El, părinte, spuse Maria. 

Printr-o pornire aproape involuntară căzu în genunchi în 
faţa preotului. 

Emoţia era prea mare şi o înăbuşiră suspinele. 

Doamna Georges, Rudolf, abatele erau cu toţii adânc 
mişcaţi: 

— Ridică-te, scumpa mea copilă, spuse preotul, vei 
merita curând iertarea marilor greşeli cărora le-ai căzut, 
mai degrabă victimă decât ai fost vinovată; căci ca să 
vorbesc ca profetul: „Dumnezeu susţine pe cei ce sunt pe 
cale de a se prăbuşi şi ridică pe cei năpăstuiţi“. 

— Adio, Maria, îi spuse Rudolf, dându-i o cruciuliţă de 
aur, numită Jeanette (o poartă tărăncile la gât), legată cu o 
panglică de catifea neagră. Şi adăugă: Păstrează această 


- 117 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cruciuliţă drept amintire de la mine. Am pus să se graveze 
azi dimineaţă pe ea data zilei mântuirii dumitale, a 
izbăvirii. Curând voi veni să te văd. 

Maria duse crucea la buze. 

În clipa aceea, Murph deschise uşa salonului, 

— Domnule Rudolf, îi spuse, caii sunt gata de drum. | 

— Adio. Părinte, adio bună doamnă Georges... Ii 
încredinţez dumitale copila. Încă o dată, adio Maria! 

Venerabilul preot, sprijinit de doamna Georges şi de 
Maria, care îi susțineau paşii şovăitori, ieşi să-l vadă 
plecând pe Rudolf. Ultimele raze de soare colorau puternic 
acest grup atât de trist şi demn de interes: 

un preot bătrân, simbolul milosteniei, iertării şi 
speranţei eterne; 

o femeie încercată de toate durerile, care pot copleşi o 
soţie, o mamă; 

o fată abia trecută de vârsta copilăriei, zvârlită odinioară 
de mizerie în prăpastia viciului apăsată de cumplita 
obsesie a păcatului. 

Rudolf se urcă în trăsură. Murph luă loc lângă el. 

Caii porniră în galop. 


Capitolul 15 
ÎNTÂLNIREA 


În dimineaţa zilei următoare în care o dăduse pe Maria 
în grija doamnei Georges, Rudolf, îmbrăcat tot ca lucrător, 
se afla la douăsprezece fix în uşa cârciumii „La coşul cu 
flori“, nu departe de bariera Bercy. 

În ajun, la zece seara, Cuţitarul venise punctual la locul 
întâlnirii ce-i fusese hotărât de Rudolf. Vom povesti mai 
departe rezultatul acestei întâlniri. 

Era; deci, douăsprezece. Ploua cu găleata; Sena umflată 
de ploaia ce nu mai contenea, atinsese o mare înălţime şi 
inundase o parte a cheiului. 

Rudolf se uita. Din când în când, cu nerăbdare, către 


- 118 - 


- Eugen Sue - 


barieră; în sfârşit; zărind în depărtare un om şi o femeie 
„care înaintau adăpostiţi de o umbrelă, recunoscu pe 
Cucuvaia şi pe Învățător. 

Aceste două personaje arătau acum cu totul altfel: 
banditul îşi lepădase hainele proaste şi aerul lui de 
brutalitate fioroasă; purta o redingotă lungă de castor, 
verde şi o pălărie tare; cravata şi cămaşa îi erau de o 
albeaţă desăvârşită. Dacă am trece peste urâciunea 
groaznică a trăsăturilor obrazului şi sălbatica lucire a 
privirii mereu aprinsă şi neliniştită, l-am putea socoti pe 
acest om, după mersul potolit şi sigur de sine, drept un 
paşnic cetăţean. 

Chioara, gătită şi ea, purta o bonetă albă, un şal mare de 
borangic, şi ţinea în mână o coşniţă mare. 

Ploaia încetase pentru o clipă. Rudolf îşi stăpâni 
dezgustul şi se îndreptă spre îngrozitoarea pereche. 

În locul argoului de tavernă, Învățătorul folosea acum un 
limbaj aproape ales, care părea cu atât mai cumplit cu cât 
dovedea un spirit cultivat, contrastând cu sângeroasele 
isprăvi ale acestui bandit. N 

Când Rudolf se apropie de ei, Învățătorul îi salută 
respectuos; Cucuvaia făcu o reverență. N 

— Domnule... sluga dumneavoastră... spuse Invățătorul. 
Vă prezint respectele mele, încântat să fac sau mai bine zis 
să vă fac cunoştinţa, căci alaltăieri mi-aţi tras doi pumni 
buni să doboare un rinocer. Dar acum să nu mai vorbim de 
asta, a fost o glumă din partea dumneavoastră, sunt sigur, 
o simplă glumă. S-o dăm uitării; avem grave interese 
comune. Am văzut, aseară, la orele unsprezece; pe Cuţitar 
la tavernă şi i-am dat întâlnire aici, pentru dimineaţa asta 
în caz că ar vrea să lucreze cu noi... dar pare că e hotărât 
să nu primească. 

— Dumneata primeşti? 

— Dacă doriţi, domnule... numele dumneavoastră. 

— Rudolf. 

— Domnule Rudolf, să intrăm la „Coşul cu flori“, nici eu 
nici doamna n-am prânzit... Vom vorbi de micile noastre 


- 119 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


afaceri, îmbucând câte ceva. 

— Cu plăcere! 

— Putem vorbi şi pe drum. Dumneavoastră şi Cuţitarul 
aveţi, fără îndoială, o obligaţie să ne despăgubiţi pe soţia 
mea şi pe mine... Ne-aţi făcut să pierdem mai mult de 
douăzeci de franci. Cucuvaia a avut o întâlnire, lângă Saint 
Ouen, cu un domn înalt, în doliu, care venise să întrebe de 
dumneavoastră ieri seara la tavernă, şi ne propusese 
douăzeci de franci ca să vă facem nu ştiu ce... Cuţitarul mi- 
a explicat oarecum despre ce era vorba... Dar mă 
gândesc... lIsteaţo, se adresă banditul femeii, du-te şi 
rezervă un cabinet particular la „Coşul cu flori” şi 
comandă prânzul: cotlete, o friptură de vițel, salată şi două 
sticle de Beaune prima; venim şi noi îndată. 

Cucuvaia nu-l pierduse din ochi pe Rudolf nicio clipă; 
plecă, după ce schimbase o privire cu Învățătorul. Acesta 
continuă: 

— Vă spuneam, aşadar, domnule Rudolf, că Cuţitarul mă 
informase asupra acelei propuneri de douăzeci de franci. 

— Ce înseamnă aia că te informase? 

— E drept, expresia... e puţin cam prezumţioasă pentru 
dumneavoastră, voiam să zic că mi-a cam spus Cuţitarul, 
ce voia de la dumneavoastră acel domn înalt în doliu, cu 
cei douăzeci de franci ai lui. 

— Bine, bine... 

— Bine şi nu prea, tinere; căci Cuţitarul, întâlnind-o ieri 
dimineaţă pe Cucuvaie lângă Saint Ouen, de cum l-a văzut 
venind pe domnul în doliu, s-a ţinut scai de femeie, aşa că 
dumnealui n-a mai cutezat să se apropie. Trebuie deci să 
mă faceţi să recâştig cei douăzeci de franci, fără a socoti 
cei cinci sute de franci pentru un portofel pe care trebuia 
să-l înapoiem, dar pe care de altfel nu l-am fi restituit, 
pentru că, cercetând actele aflate înăuntru, mi s-a părut că 
ele preţuiesc mai mult. 

— Conţine oare valori atât de însemnate? 

— Conţine nişte acte care mi s-au părut foarte ciudate, 
deşi cele mai multe erau scrise în englezeşte şi le păstrez 


- 120 - 


- Eugen Sue - 


aici, spuse banditul, lovindu-şi cu palma buzunarul de la 
piept al redingotei. 

Aflând că Învățătorul avea încă la dânsul actele pe care 
le furase în ajun de la Tom, Rudolf fu foarte mulţumit; 
actele prezentau o mare însemnătate pentru el. 
Instrucţiunile ce le dase Cuţitarului, n-avuseseră alt scop 
decât să-l împiedice pe Tom să se apropie de Cucuvaie; 
aceasta păstra, deci, mai departe portvizitul şi Rudolf 
spera să pună mâna pe el. 

— Păstrez deci aceste acte, ca pe nişte bani albi pentru 
zile negre, spuse banditul; căci am aflat adresa domnului 
în doliu şi, într-un fel sau altul, dau eu de el. 

— Dacă vrei am putea face afacerea; de-o fi ca lovitura 
noastră să izbândească, îţi voi cumpăra acele acte, eu 
cunoscând omul, îmi va fi mai uşor mie decât dumitale... 

— Vom vedea... Dar mai întâi să ne întoarcem la ale 
noastre. 

— Ei bine! Aşadar propusesem Cuţitarului o afacere 
minunată; la început a primit, apoi s-a răzgândit. 

— Totdeauna a avut idei ciudate... 

— Dar, răzgândindu-se, mi-a observat... 

— Adică te-a făcut să observi, îl întrerupse banditul pe 
Rudolf. 

— Drace, eşti tare în gramatică. 

— Sunt învăţător de meserie. 

— M-a făcut deci să înţeleg că, dacă el nu vrea să-şi 
mânjească mâinile cu sânge, nu înţelege să oprească pe 
alţii şi că dumneata m-ai putea ajuta. 

— Mi-ai putea spune, fără indiscreţie, de ce aţi dat 
întâlnire Cuţitarului ieri dimineaţă la Saint Ouen? Asta i-a 
dat prilejul s-o vadă pe Cucuvaie? A fost cam încurcat când 
l-am iscodit în legătură cu asta... 

Rudolf îşi muşcă în ascuns buzele şi răspunse, ridicând 
din umeri: 

— Te cred, nu-i dezvăluisem planul meu decât pe 
jumătate... înţelegi... neştiind dacă era hotărât sau nu... 

— Era mai prudent. 


- 121 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Cu atât mai prudent cu cât nu aveam de gând să mă 
las cu una, cu două. 

— Haida de! 

— Desigur! 

— Eşti un om prevăzător... Deci, dădurăţi întâlnire 
Cuţitarului la Saint Ouen pentru... 

Rudolf, după o clipă de şovăire, avu norocul să 
născocească o poveste, pentru a acoperi cât de cât 
stângăcia Cuţitarului şi reluă: 

— lată afacerea... Lovitura care o propun e foarte bună, 
deoarece stăpânul casei cu pricina e plecat la ţară... toată 
teama mea era să nu se înapoieze. Ca să fiu liniştit, mi-am 
zis: „Nu e de făcut decât un lucru...“ 

— Să te asiguri că stăpânul era cu adevărat la ţară, zise 
învățătorul. 

— Precum spui... Plec dar la Pierrefitte, unde e conacul 
lui... am pe vara mea servitoare acolo... înţelegi! 

— Foarte bine, voinice. Ei, ş-apoi? 

— Vară-mea mi-a spus că stăpânul ei nu se înapoiază la 
Paris decât poimâine... 

— Poimâine? 

— Da! 

— Foarte bine. Dar revin la întrebarea mea... de ce i-aţi 
dat întâlnire Cuţitarului la Saint Ouen? 

— Nu era prea deştept... Cât e de la Pierrefitte până la 
Saint Ouen? 

— Cam o leghe. 

— Şi de la Saint Ouen la Paris? 

— Tot atât. 

— Ei bine, dacă n-aş fi găsit pe nimeni la Pierrefitte, 
adică să fi fost casa goală... puteam da o lovitură bună şi 
acolo - mai puţin bună ca aceea de la Paris, dar totuşi 
mulţumitoare... Aş fi revenit la Saint Ouen să-l iau pe 
Cuţitar, care mă aştepta. Ne-am fi reîntors la Pierrefitte, 
pe un drum mai scurt pe care îl cunosc şi... 

— Înţeleg. Dar dacă, dimpotrivă, lovitura trebuia dată la 
Paris?... 


- 122 - 


- Eugen Sue - 


— O luam pe bariera Stelei, pe drumul Revoltei şi de 
acolo pe aleea Văduvelor... 

— Nu e decât un pas... e foarte simplu. La Saint Ouen 
eraţi călare pe ambele operaţii... asta era o idee foarte 
deşteaptă. Acum îmi explic prezenţa Cuţitarului la Saint 
Ouen... Spuneai, deci, că până poimâine casa din aleea 
văduvelor e nelocuită. 

— Nelocuită... afară de portar. 

— Bineînţeles... Şi operaţia merită încercată? 

— Vara mea mi-a vorbit de şaizeci de mii de franci în 
aur, aflaţi în biroul stăpânului ei. 

— Şi cunoşti interiorul acestei case? 

— Cum îmi cunosc buzunarul... Vara mea a acolo de un 
an... şi, tot auzind-o vorbind de sumele pe care stăpânul şi 
le scotea de la bancă spre a le plasa aiurea, mi-a venit 
ideea... Deoarece portarul e puternic, vorbisem cu 
Cuţitarul... consimţise după multe mofturi... dar apoi s-a 
dezis... De altfel, nu e în stare să vândă un prieten. 

— Nu, asta e partea lui bună... Dar iată-ne ajunşi. Nu 
ştiu dacă eşti ca mine, dar aerul dimineţii mi-a făcut 
foame... 

Cucuvaia se afla pe pragul cârciumii. 

— Pe aici, spuse ea, pe aici! am comandat prânzul 
nostru. 

Rudolf vru să-l lase pe bandit să treacă înainte; avea el 
motivele lui... dar Învățătorul stăruise atât de mult să 
refuze această politeţe, încât Rudolf intră cel dintâi. 

Până a se aşeza la masă, Învățătorul ciocăni pe rând 
pereţii ca să se asigure de grosimea şi sonoritatea lor. 

— Nu va fi nevoie să vorbim prea încet, spuse el. Pereţii 
nu sunt prea subţiri. Ne vor servi toate felurile deodată, 
aşa că nu vom mai fi stânjeniţi în discuţia noastră. 

Una din servitoarele cârciumii aduse dejunul. 

Inainte ca uşa să se închidă, Rudolf îl zări pe cărbunarul 
Murph stând, îngândurat, la o masă, dintr-o încăpere 
vecină. 

Odaia în care se petrecea scena pe care o descriem, era 


- 123 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


lungă, strâmtă şi luminată de o fereastră care dădea în 
stradă de partea opusă uşii. N 

Cucuvaia şedea cu spatele la fereastră, Invățătorul 
ocupa o parte a mesei şi Rudolf cealaltă. 

După ce servitoarea ieşi, banditul se ridică, îşi luă 
tacâmul şi se aşeză lângă Rudolf, dar în aşa fel ca să-i 
mascheze uşa. 

— Ne vom întreţine mai bine aşa. Spuse el şi nu vom fi 
nevoiţi să vorbim prea tare... 

— Şi-apoi vrei să te aşezi între uşă şi mine ca să mă 
împiedici să ies... răspunse calm Rudolf. 

Învățătorul făcu un gest afirmativ; apoi scoase numai pe 
jumătate, dintr-un buzunar al redingotei, un stilet rotund şi 
gros ca o pană de gâscă, prins într-un mâner de lemn, care 
dispărea sub degetele lui păroase... 

— Vezi asta? 

— Da. 

— Aviz amatorilor. 

Şi, încruntându-şi sprâncenele printr-o mişcare ce-i 
încreţi fruntea largă şi teşită ca aceea a unui tigru, făcu un 
gest plin de înţeles. 

— Şi laş’ pe mine. Am ascuţit şişul omului meu, adăugă 
Cucuvaia. 

Rudolf, cu un calm desăvârşit, băgă mâna sub bluză şi 
scoase de-acolo un pistol cu două ţevi, îl arătă 
învățătorului şi îl puse apoi la loc. 

— Suntem făcuţi să ne înţelegem, spuse banditul, dar nu 
vrei să asculţi ce spun?... Să presupunem imposibilul... 
Dacă vor veni să mă aresteze, fie că mi-ai întins sau nu o 
cursă... eu te curăţ! 

Şi aruncă o privire fioroasă lui Rudolf. 

__— n timp ce eu mă arunc pe el ca să te ajut, 
Invaţătorule! strigă Cucuvaia. 

Rudolf nu răspunse nimic, ridică din umeri, îşi turnă un 
pahar de vin şi-l bău. i 

Acest sânge rece îi impuse Învăţătorului. 

— Ţineam numai să te previn. 


- 124 - 


- Eugen Sue - 


— Bine, bine! bagă ţepuşa în buzunar, aici n-avem niciun 
pui de pus la frigare. Sunt un cocoş bătrân şi am pinteni 
buni, omule, îl asigură Rudolf. Acum să vorbim de treburile 
noastre... 

— Să vorbim de ele... Dar să nu spui nimic rău de 
frigăruia mea. Nu face zgomot şi nu tulbură pe nimeni... 

— Şi face treabă bună, nu-i aşa, Invăţătorule, adăugă 
Cucuvaia. 

— Dar ia spune-mi, o întrebă Rudolf pe Cucuvaie, e 
adevărat că ştii cine sunt părinţii Guristei? 

— Omul meu a pus în portofelul coconaşului ăluia 
înaltul, îmbrăcat în negru., două scrisori în care e vorba 
despre asta... dar n-o să le vadă târfa aia mică... i-aş scoate 
mai bine ochii cu mâna mea... Ah! mă socotesc eu cu dânsa 
când oi întâlni-o în tavernă... 

— Măsluitoare bătrână, vorbim, vorbim şi afacerea nu 
merge. 

— Putem discuta în faţa ei? întrebă Rudolf. 

— Cu toată încrederea: e încercată şi ne poate fi de 
mare ajutor, să stea la pândă, să culeagă informaţii, să 
tăinuie, să vândă, are toate calităţile unei bune menajere... 
Drăguţa de ea, şmecheroaica! adăugă tâlharul, întinzând 
mâna oribilei bătrâne, n-ai idee câte servicii mi-a făcut... 
Dar ce-ar fi să scoţi şalul, isteaţo, poate să-ţi fie frig, când 
ieşim... pune-l pe scaun împreună cu coşniţa... 

Cucuvaia îşi scoase şalul. 

Cu toată prezenţa de spirit şi stăpânirea de sine ce-o 
avea, Rudolf nu-şi putu opri un gest de surprindere, 
văzând atârnat de un inel de argint pe un lanţ gros de 
duble pe care bătrâna îl avea la gât, un mic Duh-Sfânt de 
lapis-lazuli, la fel cu cel pe care fiul doamnei Georges îl 
purta la gât, în ziua dispariţiei sale. 

Această descoperire stârni în mintea lui Rudolf o idee 
neaşteptată. După spusele Cuţitarului, Invăţătorul evadat 
de şase luni din ocnă înşelase toate cercetările poliţiei, 
desfigurându-se şi tot de şase luni soţul doamnei Georges 
dispăruse de la ocnă, fără să se ştie ce se alesese de el. 


- 125 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Ciudata coincidenţă îl făcu pe Rudolf să-şi spună că 
Învățătorul putea fi foarte bine soţul acelei nenorocite. 

Mizerabilul aparținuse clasei înstărite a societăţii... şi 
Învățătorul avea un vocabular ales. 

O amintire trezeşte pe alta; lui Rudolf îi veni în minte 
faptul că doamna Georges, povestindu-i într-o zi, 
cutremurându-se, arestarea soţului ei, a pomenit de 
rezistenţa desperată a acelui monstru, care era pe punctul 
să scape, mulţumită forţei sale herculeene. 

Dacă acest bandit era soţul doamnei Georges, trebuia să 
ştie ceva de soarta fiului său. Mai mult, învățătorul păstra 
în portofelul furat de el străinului cunoscut sub numele de 
Tom, câteva acte privitoare la naşterea Guristei. 

Rudolf avea aşa dar noi şi puternice motive să 
persevereze în planurile sale. 

Din fericire, tulburarea lui Rudolf n-a fost observată de 
tâlhar care era foarte atent faţă de Cucuvaie. 

Rudolf se adresă Chioarei: 

— Drace!... frumos lanţ mai ai... 

— Frumos... şi nu scump... îi răspunse, râzând, bătrâna. 
E o imitație, aşteptând ca omul meu să-mi dea unul 
veritabil... 

— Asta depinde de dumnealui, isteaţo... dacă facem o 
treabă bună, fii liniştită. 

— E curios cât de bine e imitat, reluă Rudolf... Şi la 
capătul lui... Ce e lucrul acela mic, albastru? 

— E un dar al omului meu, până să-mi dea ceva mai de 
soi... nu-i aşa, Învăţătorule? 

Rudolf constată că bănuielile îi sunt pe jumătate 
confirmate. Aştepta cu nelinişte replica Învăţătorului. 
Acesta îi răspunse cu gura plină: 

— Şi va trebui să-l păstrezi şi pe ăsta, cu toate că nu e 
de preţ, Cucuvaie... E un talisman... aduce noroc. 

— Un talisman? întrebă cu aparentă nepăsare Rudolf. 
Crezi în talismane, dumneata? Şi unde dracu l-ai găsit?... 
Dă-mi adresa fabricii. 

— Nu se mai fac, scumpul meu domn, prăvălia s-a 


- 126 - 


- Eugen Sue - 


închis... Aşa cum o vezi, această podoabă e aproape o 
antichitate... de trei generaţii... Ţin mult la ea, e o tradiţie 
de familie, adăugă el cu un rânjet hidos. De aceea i-am dat 
ei lanţul... ca să-i poarte noroc în afacerile în care mă ajută 
cu multă îndemânare... O s-o vezi la treabă, o s-o vezi... 
dacă vom face împreună vreo operaţie comercială... Dar ca 
să revenim la ale noastre... spuneai, deci, că în aleea 
Văduvelor... 

— La numărul 17, e o casă locuită de un bogătaş... îl 
cheamă... domnul... 

— Nu comit indiscreţia de aţi cere nume. Spui că se află 
şaizeci de mii de franci aur, în biroul lui? 

— Şaizeci de mii de franci aur! exclamă Cucuvaia. 

Rudolf făcu un gest afirmativ cu capul. j 

— Şi cunoşti interiorul acestei case? întrebă Invățătorul. 

— Foarte bine. 

— Intrarea e anevoioasă? 

— Un zid de şapte picioare dinspre aleea Văduvelor, o 
grădină, ferestre la nivelul pământului, casa n-are decât un 
parter. 

— Şi numai un portar păzeşte această comoară? 

— Da. i 

— Şi care ar fi planul dumitale de bătaie, tinere? Intrebă 
la întâmplare Învățătorul. 

— E foarte simplu... te urci pe zid, descui cu şperaclul 
uşa casei, sau forţezi obloanele. N 

— Şi dacă portarul se trezeşte? întrebă Invățătorul, 
privind stăruitor pe tânăr. 

— Va fi din vina lui... făcu acesta cu un gest care spunea 
mult. Ei bine, îţi surâde? 

— Înţelegi că nu-ţi pot răspunde înainte de a fi cercetat 
eu însumi, adică cu ajutorul femeii mele; dar dacă ceea ce- 
mi spui este adevărat, mi se pare că ar fi bine să lucrăm 
repede, chiar astă-seară. 

Şi tâlharul privi ţintă în ochii lui Rudolf. 

— Astă seară, cu neputinţă, răspunse acesta cu răceală. 

— De ce, dacă cetăţeanul nu se înapoiază decât 


- 127 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


poimâine? 

— Da, dar nu pot eu în astă-seară... 

— Adevărat? Ei bine, eu nu pot mâine. 

— Care-i motivul? 

— Acelaşi care te împiedică pe dumneata să lucrezi astă- 
seară... spuse banditul rânjind. 

După-o clipă de gândire, Rudolf reluă: 

— Ei bine! E-n regulă... fie şi astă-seară. Unde ne 
întâlnim? 

— Să ne întâlnim? Dar nici nu ne vom mai despărți, 
spuse Învățătorul. 

— Cum? 

— De ce să ne mai despărţim? Dacă vremea se mai 
luminează puţin, vom merge, plimbându-ne, să aruncăm o 
ochire până în aleea Văduvelor, vei vedea cum ştie să 
lucreze femeia mea. După asta ne întoarcem, jucăm un 
pichet şi gustăm ceva într-o pivniţă de pe Champs Elysees, 
pe care o ştiu eu, aproape de râu, şi cum aleea Văduvelor e 
pustie devreme, ne vom îndrepta într-acolo pe la ora zece. 

— Eu la nouă vă ajung. 

— Vrei sau nu să lucrăm împreună? 

— Vreau. 

— Ei bine, nu ne despărţim până diseară... că de nu... 

— Că de nu? 

— Aş crede că ai de gând să mă tragi pe sfoară, şi că de 
aceea vrei s-o ştergi... 

— Dacă aş vrea să-ţi întind o cursă... ce m-ar împiedica 
s-o fac astă-seară? 

— Totul... Nu te-ai aşteptat să-ţi propun să începem 
treaba atât de repede. Aşa că, rămânând mereu împreună, 
nu vei putea preveni pe nimeni... 

— N-ai încredere în mine?... 

— De loc... dar cum s-ar putea să fie ceva adevărat în 
ceea ce-mi propui şi cum jumătate din şaizeci de mii de 
franci merită osteneala... sunt dispus să încerc, dar ori 
astă-seară, ori niciodată... Dacă e niciodată, ştiu la ce mă 
aştept din partea dumitale, şi-ţi voi arăta la rândul meu, 


- 128 - 


- Eugen Sue - 


într-o zi sau alta, de ce sunt eu în stare. 

— Nici eu nu-ţi voi rămâne dator, fii sigur! 

— Toate astea sunt prostii, spuse Cucuvaia. Sunt de 
părerea omului meu: diseară ori niciodată. 

Rudolf era pradă unei nelinişti cumplite: dacă lasă să-i 
scape acest prilej de a pune mâna pe Învățător, cu o 
asemenea împrejurare nu se mai întâlneşte niciodată; 
tâlharul de-acum încolo prevenit şi poate recunoscut, 
arestat şi trimis din nou la ocnă, ar lua cu el tainele pe 
care Rudolf era atât de dornic să le afle. 

Bizuindu-se pe noroc, pe îndemânarea şi curajul lui, 
spuse învățătorului: 

— Consimt, nu ne vom mai despărţi până diseară. 

— Atunci sunt omul dumitale... Dar iată că e aproape 
două... De aici până la aleea Văduvelor e departe, plouă cu 
găleata; să plătim consumaţia şi să luăm o trăsură. 

— Dacă luăm o trăsură, aş putea până atunci să fumez 
un trabuc. 

— Fără îndoială, pe dumneaei n-o supără fumul de tutun. 

— Ei, atunci mă duc să cumpăr ţigări, spuse Rudolf 
ridicându-se. _ 

— Nu te osteni pentru asta, îl opri Învățătorul, se duce 
Şmechera... 

Rudolf se aşeză din nou. 

Învățătorul îi ghicise gândurile. 

— Bună menajeră mai am, ce zici? întrebă sceleratul, şi 
cât de îndatoritoare! S-ar arunca în foc pentru mine. 

— Fiindcă veni vorba de foc, drace, nu prea e cald aici, 
spuse Rudolf ascunzându-şi amândouă mâinile sub bluză. 

Apoi, tot continuând discuţia cu Învățătorul, luă un 
creion şi o bucată de hârtie din buzunarul vestei şi fără să 
poată fi observat, aşternu în grabă câteva cuvinte, având 
grijă să rărească literele, ca să nu le încurce, pentru că 
scria fără să vadă, pe sub bluză. _ 

Acest bilet, scăpat, de sub supravegherea Învăţătorului, 
trebuia să ajungă la destinaţie. 

Rudolf se ridică, se apropie de fereastră şi începu să 


- 129 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


fredoneze între dinţi un cântec, ciocănind ritmul pe geam. 
Învățătorul veni şi el să se uite pe geam şi-l întrebă pe un 
ton nepăsător: 

— Ce arie cânţi? 

— Cânt „Nu-ţi voi da trandafirul“. 

— E un cântec frumos... Voiam să văd dacă-i va 
impresiona în aşa măsură pe trecători. Încât să le atragă 
atenţia şi să-şi întoarcă spre noi capul. 

— Nu am această pretenţie. 

— Ba da, tinere, pentru că baţi toba destul de tare pe 
geam... Dar mă gândesc... poate că portarul casei de pe 
aleea Văduvelor e gata la orice. Dacă face urât... n-ai decât 
un pistol şi ăsta face zgomot, pe când o sculă ca asta (şi-i 
arătă lui Rudolf mânerul stiletului), nu face tărăboi şi nu 
tulbură liniştea nimănui. 

— Ce, ai de gând să-l asasinezi? se împotrivi Rudolf. 
Dacă umbli cu gânduri de astea... să nu mai vorbim, nu e 
nimic de făcut... să nu te bizui pe mine. 

— Dar dacă se trezeşte? 

— O ştergem... 

— E în regulă, te-am priceput greşit; mai bine să 
stabilim totul de la început... Aşadar e vorba de un furt 
simplu cu escaladare şi spargere. 

— Nimic mai mult... 

— Fie cum spui... 

„Şi cum nu te voi scăpa din ochi nicio clipă, gândi 
Rudolf, te voi împiedica să faci vărsare de sânge.“ 


Capitolul 16 
PREGĂTIRILE 


Cucuvaia se înapoie, aducând ţigările. 

— Pare că nu mai plouă, spuse Rudolf, aprinzându-şi 
trabucul, ce-ar fi să mergem să luăm o trăsură? Asta ne-ar 
mai dezmorţi picioarele. i 

— Cum nu mai plouă? glăsui Invățătorul. Ce, eşti orb? 


- 130 - 


- Eugen Sue - 


Crezi că am s-o expun pe dumneaei să capete un guturai? 
Să primejduiesc o viaţă atât de prețioasă... şi să-i stric 
frumosul ei şal nou? 

— Aşa e, bărbate, afară e o vreme câinească! 

— Ei bine, o să vie servitoarea... şi când plătim, îi 
spunem să ne aducă o trăsură, reluă Rudolf. 

— lată că ai rostit ceva foarte înţelept, tinere. Vom putea 
hoinări în jurul aleii Văduvelor. 

Servitoarea intră. Rudolf îi dete cinci franci. 

— Vai domnule... exagerezi... nu îngădui... exclamă 
învățătorul. 

— Lasă, te rog!... Fiecare la rândul lui. 

— Atunci mă supun... dar cu condiţia să-ţi ofer acum 
ceva într-o cârciumioară - pe care o cunosc - pe Champs- 
Elysées, un local excelent. 

— Bine... Bine... primesc. 

Socoteala o dată plătită, se ridicară să plece. Rudolf vru 
să iasă ultimul, din politeţe faţă de Cucuvaie. Învățătorul 
însă, nu-l lăsă şi-l urmă foarte de aproape, pândindu-i cele 
mai mici mişcări. 

Negustorul avea şi o tarabă de vinuri. Printre ceilalţi 
clienţi, un cărbunar cu faţa înnegrită, cu pălăria mare 
trasă pe ochi, îşi plătea consumaţia la tejghea, când 
apărură cele trei personaje. Cu toată atenta supraveghere 
a Învăţătorului şi a Chioarei, Rudolf, care mergea înaintea 
hidoasei perechi, schimbă o privire rapidă şi 
imperceptibilă cu Murph... 

Portiera trăsurii era deschisă. Rudolf se opri, hotărât de 
astă dată să urce cel din urmă, căci, pe nesimţite, 
cărbunarul se apropiase de el. Într-adevăr, Cucuvaia urcă 
cea dintâi, dar asta după multe mofturi; Rudolf fu nevoit s- 
o urmeze, pentru că Învățătorul îi şopti la ureche: 

— Vrei cu orice preţ să-mi pierd încrederea în 
dumneata? 

Rudolf, o dată urcat în trăsură, cărbunarul înaintă 
fluierând şi, din pragul uşii îl privea cu un aer surprins şi 
neliniştit. 


- 131 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Unde mergem, cetăţene? întrebă birjarul. 

Rudolf răspunse cu glas tare: 

— În aleea... N 

— Des Acacias, la Bois de Boulogne, strigă Invățătorul, 
întrerupându-l, apoi strigă: Şi vei fi bine plătit, birjar! 

Portiera se închise. 

— Cum dracu spui unde mergem, faţă de haimanalele 
astea! reluă Învățătorul. Dacă se descoperă mâine isprava, 
o asemenea indicație ne poate veni de hac! Ah, tinere, 
tinere, eşti foarte neprevăzător! 

Trăsura o luase din loc; Rudolf răspunse: 

— E drept că nu m-am gândit la asta. Dar cu tigara mea 
vă voi afuma ca pe nişte scrumbii; dacă am lăsa în jos una 
din ferestre? 

Şi Rudolf, unindu-şi gestul cu vorba, lăsă cu îndemânare 
să-i cadă micul răvaş împăturit foarte strâns, pe care 
avusese vreme să-l scrie, în grabă, cu creionul, sub bluză. 

Privirea Învăţătorului era atât de ascuţită, încât, în 
pofida aparenţei calme a lui Rudolf, banditul fără îndoială 
că desluşise pe chipul lui o fugară expresie de îzbândă, 
pentru că, scoțând capul pe portieră, strigă birjarului: 

— Dă cu biciul... dă cu biciul! E cineva agăţat în spatele 
trăsurii. 

Rudolf se cutremură, dar îşi însoţi şi el strigătele cu cele 
ale însoţitorului său. 

Trăsura se opri. Vizitiul urcat pe capră, privi şi spuse: 

— Nu, nu, cetăţene, nu e nimeni. 

— La dracu, vreau să mă conving şi eu, răspunse 
Învățătorul, sărind în stradă. 

Nu văzu pe nimeni, nu surprinse nimic. De când Rudolf 
aruncase biletul prin portieră, trăsura făcuse numai câţiva 
paşi. 

Învățătorul crezu că se înşelase. 

— Vei râde de mine, poate, zise el, urcându-se în 
trăsură, dar mi s-a părut că ne urmărea cineva. 

Birjarul o luă acum pe o stradă transversală. 

O dată trăsura dispărută, Murph, care nu o pierduse din 


- 132 - 


- Eugen Sue - 


ochi, şi care observase manevra lui Rudolf, alergă şi ridică 
de jos bileţelul ascuns în spaţiul dintre două pietre de 
pavaj. _ 

După un sfert de ceas, Învățătorul spuse birjarului: 

— Vizitiule, am schimbat destinaţia: ia-o către piaţa 
Madeleine. 

Rudolf îl privi mirat. 

— Fără îndoială, tinere, din piaţa aia poţi să te îndrepţi 
în o mie de direcţii. Dacă am fi cercetaţi, depoziţia 
birjarului n-ar mai avea nicio valoare. 

În clipa în care se apropiau de barieră, un om înalt, 
îmbrăcat într-o redingotă cenuşie, cu pălăria trasă pe ochi 
şi părând foarte brun la faţă, trecu repede pe lângă ei, 
aplecat pe gâtul unui splendid cal de vânătoare. Care 
alerga în trap cu o iuţeală extraordinară. 

— La aşa cal, aşa călăreț! observă Rudolf, aplecându-se 
în afara portierei şi urmărindu-l cu ochii pe Murph. Cât de 
bine călăreşte acest om trupeş... L-ai văzut? 

— Nu prea! A trecut aşa de repede că n-am băgat de 
seamă. 

Rudolf îşi ascundea foarte bine bucuria: Murph 
descifrase semnele aproape hieroglifice ale bileţelului. 
Invăţătorul, fiind sigur că trăsura nu e urmărită, se linişti 
şi, vrând s-o imite pe Cucuvaie care moţăia sau se prefăcea 
că dormitează, îi spuse lui Rudolf: 

— Să mă ierţi tinere, dar legănatul trăsurii are 
totdeauna un efect curios asupra mea: mă adoarme ca pe 
un copil... 

Banditul, la adăpostul acestui somn prefăcut, voia să 
vadă dacă fizionomia tovarăşului său nu trăda vreo emoție. 

Rudolf simţi această şiretenie şi răspunse: 

— M-am trezit devreme azi, mi-e somn, o să fac şi eu ca 
voi... 

Şi închise ochii. _ 

Curând respiraţia zgomotoasă a Învăţătorului şi a 
Cucuvelei, care sforăiau la unison, înşelară în aşa măsură 
pe Rudolf, încât, crezând că tovarăşii lui dorm adânc, 


- 133 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


întredeschise pleoapele. Învățătorul şi Cucuvaia, cu toate 
sforăielile lor zgomotoase, ţineau ochii deschişi şi 
schimbau semne misterioase cu ajutorul degetelor aşezate 
ciudat sau îndoite în palmă. Deodată, acest limbaj al 
mâinilor încetă. Banditul, băgând de seamă fără îndoială, 
după vreun indiciu imperceptibil, că Rudolf nu doarme, 
strigă, râzând: 

— Ah! ah! amice, îţi pui deci la încercare prietenii? 

— Nu trebuie să te mire asta, pentru că sforăiţi cu ochii 
deschişi. 

— Cu mine e altceva, tinere, sunt somnambul. 

Trăsura se opri în piaţa Madeleine. 

Ploaia încetase o clipă, dar norii mânaţi de puterea 
vântului erau atât de negri, de coborâţi, încât părea că se 
lăsase noaptea. Rudolf, Cucuvaia şi Învățătorul se 
îndreptară către Cours-la-Reine. 

— Tinere, am o idee care nu e rea, spuse tâlharul. 

— Care? 

— Să mă conving dacă tot ce ne-ai spus cu privire la 
interiorul casei din aleea Văduvelor este exact. 

— Ai vrea să te duci acum acolo sub un pretext 
oarecare? Aceasta ar da loc la bănuieli. 

— Nu sunt atât de naiv ca să fac una ca asta, tinere, dar 
de ce am o femeie căreia i se zice „Şmechera”? 

Cucuvaia ciuli urechile. 

— O vezi, tinere? S-ar zice că e un cal de cavalerie care 
aude sunând atacul! 

— Vrei s-o trimiţi ca iscoadă? 

— Precum spui. 

— Numărul 17, aleea Văduvelor, nu-i aşa dragă? 
exclamă nerăbdătoare Cucuvaia. Fii liniştit, n-am decât un 
ochi, dar e bun. 

— O vezi, tinere, o vezi? Arde de nerăbdare să ajungă 
acolo. 

— Dacă procedează cu îndemânare ca să intre, ideea 
dumitale nu e de loc rea. _ 

— Ţine-mi umbrela, bărbate... Intr-o jumătate de ceas 


- 134 - 


- Eugen Sue - 


sunt înapoi şi o să vezi de ce sunt eu în stare, strigă 
Cucuvaia. 

— O clipă,  Şmecheroaico, coborâm la „Inima 
sângerândă“, e la doi paşi de-aici. Dacă micul şchiop e 
acolo, îl iei cu tine; va sta la pândă afară, lângă poartă, în 
timp ce tu vei intra. 

— Ai dreptate; e şiret ca o vulpe. Șchiopul ăla mic n-a 
împlinit nici zece ani, şi deunăzi el fu acela care... 

Un semn al Învăţătorului o întrerupse. 

— Ce e aia „Inima sângerândă“? Ciudată firmă pentru o 
cârciumă, se miră Rudolf. 

— N-ai decât să-i ceri socoteală cârciumarului. 

— Cum îl cheamă? 

— Pe cârciumarul „Inimii sângerânde“? El nu întreabă 
de numele clienţilor. 

— Dar totuşi... 

— Zi-i cum vrei, Pierre, Tom, Cristofor sau Barnabas, îţi 
va răspunde neapărat. Dar iată-ne ajunşi şi tocmai la 
vreme, că răpăiala a reînceput şi auzi fluviul cum urlă! S-ar 
zice că-i un potop... Ia te uită! Încă două zile de ploaie şi 
apa trece de arcadele podului. 

— Zici că am ajuns... Dar unde dracu e cârciuma? Nu 
văd pe aici nicio casă. 

— Dacă te uiţi împrejur, sigur că nu e. 

— Dar unde vrei să mă uit? 

— La picioarele dumitale. 

— La picioarele mele? 

— Da. 

— Unde? 

— Uite aici - vezi acoperişul?... la seama să nu calci pe 
el. 

Rudolf, într-adevăr, nu observase una din acele cârciumi 
subterane, care încă mai existau acum câţiva ani în unele 
străzi ale Champs-Elysees-ului, şi mai ales lângă la Cours- 
la-Reine. 

O scară săpată în pământul umed şi gras ducea în fundul 
unui fel de şanţ larg; de una din laturi, tăiate vertical, se 


- 135 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


rezema o clădire joasă, murdară, scorojită; acoperişul ei de 
olane năpădite de muşchi, abia depăşea nivelul terenului 
pe care se găsea Rudolf; două sau trei şoproane din 
scânduri putrede, slujind de pivniţă, de magazie, de coteţ 
pentru iepuri, prelungeau această mizerabilă magherniţă. 

O potecă foarte strâmtă, traversând şanţul, ducea de la 
scară la uşa casei; restul spaţiului dispărea sub un umbrar 
de nuiele, care adăpostea două rânduri de mese înfipte 
grosolan în pământ. 

Vântul făcea să scârţâie dureros, din ţâţâni, o firmă 
ordinară de tinichea; sub rugina ce o acoperea, se mai 
putea desluşi o inimă roşie străpunsă de o săgeată. Firma 
se clătină pe un par ridicat deasupra acestei hrube, 
veritabilă vizuină de tâlhari. 

O ceaţă deasă, umedă însoțea ploaia; se apropia 
noaptea. 

__—Ce zici de casa asta boierească, tinere? reluă 
Învățătorul. 

— Mulțumită ploilor care cad cu  găleata de 
cincisprezece zile... nu e prea umedă pentru un eleşteu. 
Trebuie să fie rost aici şi de un pescuit bogat... Fie, să 
intrăm! 

— O clipă, să văd dacă e cârciumarul acolo. Atenţie! 

Şi banditul, pocnindu-şi cu putere limba de cerul gurii, 
scoase un strigăt ciudat, un fel de gâlgâit sonor şi prelung, 
care s-ar putea reproduce cam aşa: 

— Prrr! 

Un zgomot identic se auzi din adâncul cocioabei. 

— E aici, spuse Învățătorul. Scuză-mă, tinere... Respect 
doamnelor, lasă să treacă mai întâi Cucuvaia, te urmez! Ia 
seama să nu cazi, că scara e alunecoasă. 


Capitolul 17 
„INIMA SÂNGERÂNDĂ“ 


Patronul „Inimii sângerânde“, după ce răspunsese la 


- 136 - 


- Eugen Sue - 


semnalul Învăţătorului, înaintă politicos până în pragul 
uşii. 

Acest personaj, pe care Rudolf îl căutase în cartier, şi pe 
care nu avea să-l cunoască încă sub numele lui adevărat, 
sau mai bine zis sub porecla obişnuită, era Braţ-Roşu. 

Mic şi slab, pirpiriu şi debil, acest om putea să tot aibă 
cincizeci de ani. Infăţişarea lui aducea cu a unui dihor şi în 
acelaşi timp cu a unui şobolan; nasul lui ascuţit, bărbia 
teşită, pomeţii osoşi, ochii negri, mici, mobili, pătrunzători, 
dădeau trăsăturilor lui o nemaipomenită expresie de 
şiretenie, de rafinament şi de inteligenţă. O veche perucă 
blondă sau mai mult decolorată, aidoma feţii lui gălbejite, 
perucă aşezată pe creştetul capului lăsa să i se vadă ceafa 
căruntă. Purta o vestă scurtă şi unul din acele şorţuri 
negricioase de care se servesc chelnerii din cârciumi. 

Cele trei personaje ale noastre nu coborâseră bine 
ultima treaptă a scării, că un copil de cel mult zece ani, 
însă foarte mic de statură, cu aerul inteligent, dar 
bolnăvicios, şchiop şi cam diform, veni lângă Braţ-Roşu cu 
care semăna atât de bine, încât nu te puteai îndoi că n-ar fi 
propriu-i fiu. 

Avea aceeaşi privire pătrunzătoare şi vicleană: fruntea 
copilului dispăruse pe jumătate sub o pădure de peri 
gălbui, tari şi aspri, ca părul de porc. Un pantalon cafeniu 
şi o bluză cenuşie strânsă cu o curea de piele, constituiau 
costumul  „Şontorogului“, poreclit astfel din cauza 
beteşugului său; stătea lângă tatăl lui, în picioare, 
sprijinindu-se pe piciorul sănătos, ca un bâtlan pe malul 
unui lac. 

Rudolf trebui să se aplece ca să treacă pe uşa cârciumii 
împărţite în două săli. Într-una se vedea o tejghea şi un 
biliard uzat, în cealaltă mese şi scaune de grădină, pe 
vremuri vopsite în verde. Două ferestre înguste se zăreau 
între pereţii verzui, mucezi de umezeală. 

__ Rudolf rămase singur doar un minut; Braţ-Roşu şi 
Învățătorul avură astfel răgazul să schimbe repede între ei 
câteva vorbe şi câteva semne tainice. 


- 137 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Bei un pahar de bere sau un ţoi de rachiu, până vine 
Isteaţa? întrebă Învățătorul. 

— Nu, nu mi-e sete. 

— Fiecare cu gustul lui. Eu aş bea un pahar de rachiu, 
reluă banditul. Şi se aşeză la una din micile mese verzi, din 
cealaltă odaie. 

Întunericul pătrundea în aşa fel în acea vizuină, încât 
era peste putinţă să vezi până într-unul din colţurile celei 
de a doua odăi, unde se afla deschizătura căscată a unei 
pivnițe în care se cobora printr-un chepeng cu două 
canaturi, primul rămânând mereu deschis pentru uşurinţa 
serviciului. : 

Masa la care se aşezase Învățătorul, era foarte aproape 
de această gaură neagră şi adâncă; banditul, cu spatele la 
pivniță, o ascundea cu totul privirilor lui Rudolf. 

Acesta se uita pe geam, ca să-şi ţină firea şi să-şi 
ascundă îngrijorarea. Imaginea lui Murph, îndreptându-se 
grăbit spre aleea Văduvelor, nu-l liniştea pe deplin: se 
temea că demnul „squire“ n-a înţeles tâlcul bileţelului pe 
care îl scrisese în grabă atât de laconic şi care nu conţinea 
decât aceste cuvinte: „Astă seară la ora zece”. 

Hotărât să nu meargă în aleea Văduvelor înainte de acea 
oră şi până atunci să nu-l părăsească pe Învățător, se 
temea, totuşi, să nu piardă unicul prilej ce i se oferea dea 
pătrunde tainele pe care dorea atât de mult să le deslege. 
Cu toate că era foarte viguros şi bine înarmat, trebuia să 
lupte cu şiretenia unui asasin temut şi în stare de orice. 

Trebuie s-o mai spunem? Energia acestui caracter bizar, 
însetat de emoţii tari şi violente, era călită în aşa măsură, 
încât Rudolf găsea un fel de farmec cumplit în îngrijorările 
şi dificultăţile ce stinghereau executarea planului urzit în 
ajun cu credinciosul Murph şi cu Cuţitarul. 

_ Totuşi, nevrând să se trădeze, se aşeză la masa 
Invăţătorului şi ceru un pahar pentru a-şi ţine firea. 

Braţ-Roşu, după ce schimbase cele câteva vorbe, pe 
şoptite, cu banditul, se uită la Rudolf cu curiozitate, 
sarcasm şi neîncredere. 


- 138 - 


- Eugen Sue - 


— Sunt de părere, tinere, glăsui Învățătorul, - dacă 
muierea mea ne aduce vestea că persoanele pe care dorim 
să le vedem sunt acasă, - că putem să le vizităm pe la 
ceasul opt. 

— Ar fi mai devreme cu două ore, răspunse Rudolf - asta 
le-ar stingheri. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. 

— Ei! dar între prieteni nu te ţii de etichetă. 

— Îi cunosc şi îţi repet că nu trebuie să mergem acolo 
înainte de ora zece. 

— Pe mine nu mă stânjeniţi, nu închid niciodată prăvălia 
înainte de miezul nopţii, spuse Braţ-Roşu cu glasul lui 
piţigăiat. E ora când sosesc cei mai buni clienţi ai mei şi 
vecinii nu se plâng de larma de aici. 

— Trebuie să accept tot ce-mi propui, tinere, reluă 
Învățătorul. Fie, nu vom pleca să-i vizităm decât la zece. 

— Uite Cucuvaia! spuse Braţ-Roşu auzind şi răspunzând 
chemării ce semăna aidoma cu aceea de care Învățătorul 
se folosise spre a cobori în mizerul lăcaş subteran. 

După o clipă Cucuvaia îşi făcu apariţia în odaia cu 
biliard. 

— Gata, bărbate, afacerea e în mâna noastră! strigă 
Chioara de cum intră. 

Braţ-Roşu se retrase discret, fără a întreba ce se făcuse 
cu micul infirm pe care poate că nici nu-l aştepta să se 
înapoieze curând. 

Cu hainele leoarcă, bătrâna se aşeză în faţa lui Rudolf şi 
a banditului. 

— Ei bine? întrebă Învățătorul. 

— Până acum băiatul ăsta a spus adevărul. 

— Ei, vedeţi? exclamă Rudolf. 

— Lasă pe Cucuvaie să ne lămurească, tinere. Aide, dă-i 
drumul, Isteaţo. 

— Am ajuns la numărul 17 lăsându-l pe şchiop ghemuit 
într-o groapă, la pândă. Era încă ziuă. Am tras de clopot la 
o mică poartă cu ţâţânile în afară, în fine, nimic. Sun, 


- 139 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


păzitorul îmi deschide, unul înalt, gras, cam de cincizeci de 
ani, cu aspect somnoros şi cu mutra unui om de treabă, 
favoriţi roşcaţi în chip de semilună pe obraz, capul chel... 
Înainte de a suna, îmi pusesem boneta în buzunar ca să 
pară că sunt vreo vecină. De îndată ce-l văd pe paznic, 
încep să mă smiorcăi din toate puterile strigând că l-am 
pierdut pe Coco, un papagal mic pe care îl iubesc mult. [i 
spun că locuiesc în strada Marboeuf şi că din grădină în 
grădină, umblu după Coco. În fine, îl rog călduros pe 
domnul să-mi îngăduie să caut pasărea. 

— Ei... ce zici? rosti Învățătorul cu un aer de mândrie şi 
de satisfacţie, arătând-o pe Chioară, ai văzut ce femeie? 

— Foarte dibace, aprobă Rudolf; şi apoi? 

— Paznicul îmi îngădui să-mi caut pasărea şi iată-mă 
umblând prin grădină şi strigând: Coco! Coco! uitându-mă 
pe sus şi pretutindeni ca să văd tot... Inăuntrul gardului de 
zid, reluă bătrâna, continuând să descrie amănunţit 
locuinţa, pretutindeni parmaclâcuri, să te tot caţeri pe ele; 
la colţul zidului, în stânga, un pin în formă de scară; până 
şi o lăuză ar putea cobori pe acolo. Casa are şase ferestre 
la parter, niciun cat, patru răsuflători în pivniţă, fără gratii. 
Ferestrele de la parter sunt închise cu obloane; zăvor jos, 
clanţă sus, apeşi pe prichiciul ferestrei, tragi de sârmă... 

— Tranc... spuse Învățătorul şi s-a deschis... 

Cucuvaia continuă: 

— Uşa de la intrare cu geamuri, două jaluzele în afară. 

— De luat aminte, spuse banditul. 

— Aşa e, ca şi cum am fi fost acolo, întări Rudolf. 

— În stânga, reluă Cucuvaia, lângă curte, un puț; 
frânghia lui ne poate servi, pentru că acolo nu sunt zăbrele 
lângă zid, în cazul că retragerea ar fi tăiată pe poartă... 
Intrând în casă... 

— Ai intrat în casă? A intrat în casă, tinere! spuse 
Învățătorul cu mândrie. Ce zici d-asta? 

— Desigur c-am intrat. Negăsindu-l pe Coco, atât m-am 
văitat, încât era ca şi cum mi s-ar fi tăiat răsuflarea; l-am 
rugat pe paznic să mă lase să mă aşed pe pragul uşii; 


- 140 - 


- Eugen Sue - 


bietul om mi-a spus să intru şi mi-a oferit un pahar cu apă 
sau cu vin, la alegere. „Un simplu pahar cu apa, am spus 
eu, un simplu pahar cu apă, bunul meu domn.“ Atunci m-a 
poftit în anticameră... covoare peste tot, bună-măsură de 
prevedere, nu se aude când umbli, nu se aude nici căderea 
cioburilor de sticlă dacă ar trebui să spargi vreun ochi de 
geam: în dreapta şi în stânga, uşi şi broaşte cu mânere 
încovoiate. Ajunge să sufli pe ele, că se şi deschid... In 
fund, o uşă solidă, încuiată cu cheia, aducea cu o casă de 
bani... mirosea a biştari!... aveam ceara mea în coşniţă... 

— Avea ceara ei, tinere... nu pleacă niciodată fără ceară! 
se entuziasmă banditul. 

Cucuvaia continuă: 

— Trebuia să mă apropii de uşa care mirosea a bani. 
Atunci m-am prefăcut că m-apucă un acces de tuse atât de 
puternic, că am simţit nevoia să mă reazim de zid. 
Auzindu-mă tuşind, paznicul îmi spuse: „Să-ţi aduc un pic 
de zahăr“. A căutat o lingură, pentru că am auzit 
zdrăngănind  argintăria...  argintăria din odaia din 
dreapta... să nu uiţi asta, zăpăcitule. In fine, tuşind şi 
gemând, mă apropiam de uşa din fund... aveam ceara în 
palmă... m-am sprijinit de broască ca şi cum nimic nu s-ar 
fi întâmplat. lată tiparul. Dacă nu ne va folosi azi, ne va 
servi el în altă zi. 

Şi Cucuvaia dădu tâlharului o bucată de ceară galbenă 
în care se vedea perfect tiparul. 

— Acuma trebuie să ne spui, îl întrebă Cucuvaia pe 
Rudolf, dacă aia este uşa casei de bani. 

— Desigur, acolo sunt banii, preciză Rudolf. 

Şi-şi spuse în sinea lui: „Să se fi lăsat oare Murph păcălit 
de această bătrână mizerabilă? E posibil, el nu se aşteaptă 
să fie atacat decât la zece... la ora aceea va fi luat toate 
măsurile“. 

— Dar nu toţi banii sunt acolo, reluă Cucuvaia, al cărui 
ochi verde scânteia. Apropiindu-mă de fereastră, pentru a- 
mi căuta chipurile, papagalul, am văzut într-una din odăi, 
în stânga uşii, săculeţe cu monezi pe o masă de scris... Le- 


- 141 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


am văzut aşa cum te văd, bărbate... Erau cel puţin o 
duzină. 

— Unde a rămas şchiopul? întrebă deodată învățătorul. 

— E tot în groapa lui... la doi paşi de poarta grădinii... 
Vede în întuneric ca o mâţă. Nu e decât o intrare la 
numărul 17; când vom ajunge, ne va spune dacă a venit 
cineva. 

— Bine. 

De cum auzise aceste vorbe Învățătorul se repezi pe 
neaşteptate asupra lui Rudolf, îl apucă de gât şi-l arunca în 
pivniţa deschisă în spatele mesei. 

Atacul a fost atât de rapid, atât de neaşteptat, atât de 
puternic, încât Rudolf n-avusese vreme nici să-l prevadă, 
nici să-l evite. 

Cucuvaia, speriată, scoase un țipăt puternic, pentru că 
la început nu văzuse rezultatul acestei lupte de o clipă. 

Când zgomotul produs de căderea trupului lui Rudolf pe 
trepte încetă, Învățătorul, care cunoştea perfect vizuinile 
subterane ale acestei case, cobori încet în pivniţă, trăgând 
cu urechea atent. 

— Învăţătorule... fereşte-te... strigă Cucuvaia, plecându- 
se peste deschizătura chepengului. Pregăteşte-ţi stiletul!... 

Tâlharul nu răspunse şi dispăru. 

La început nu se auzi nimic, dar după câteva clipe, 
zgomotul îndepărtat al unei porţi ruginite care scârţâia în 
balamale răsună înăbuşit în adâncul pivniţei - după care se 
făcu din nou linişte. 

Era o întunecime desăvârşită. 

Cucuvaia cotrobăi în coşniţa ei, făcu să scapere un 
chibrit şi aprinse o lumânărică al cărei pâlpâit răspândi o 
lumină slabă în acea sală lugubră. . 

În acea clipă, faţa monstruoasă a Învăţătorului apăru la 
deschizătura chepengului. 

Cucuvaia nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de groază la 
vederea acelei feţe palide, cârpite, mutilate, oribile, cu 
ochii aproape fosforescenţi, care părea că se târăşte pe 
pământ, printre neguri... şi pe care raza lumânării cu greu 


- 142 - 


- Eugen Sue - 


o risipea. 

Revenindu-şi din emoția prin care trecuse, bătrâna 
strigă cu un fel de înspăimântătoare admiraţie: 

— Cât poţi fi de groaznic, fiorosule! Mi-a fost până şi mie 
frică de tine... mie! 

— Repede, repede, în aleea Văduvelor, spuse tâlharul, 
închizând cele două canate ale chepengului cu un drug de 
fier, peste un ceas poate fi prea târziu! Dacă e vorba de 
capcană, n-a fost încă timp să ne fie întinsă - şi dacă nu e - 
dăm lovitura numai noi amândoi. 


Capitolul 18 
CAVOUL 


De pe urma cumplitei căderi, Rudolf rămase leşinat, în 
nemişcare, pe ultimele trepte ale pivniţei. 

Învățătorul, târându-l până la intrarea unui al doilea, 
cavou, cu mult mai adânc, îl închisese printr-o poartă 
masivă încercuită cu fier, apoi se înapoiase la Cucuvaie, să 
comită un furt, dacă nu şi un asasinat, în aleea Văduvelor. 

După vreun ceas, Rudolf îşi reveni treptat în simţiri. 

Era culcat la pământ, în mijlocul unei bezne de 
nepătruns; întinse braţele în juru-i şi dădu de trepte de 
piatră. Simţind la picioare o puternică senzaţie de 
umezeală, îşi duse mâna într-acolo... Era o baltă de apă. 

Cu o sforţare, izbuti să se aşeze pe ultima treaptă a 
scării; buimăceala i se risipea încet, încet, şi începu să facă 
vreo câteva mişcări. Din fericire, niciun mădular nu-i era 
frânt. Trase cu urechea... n-auzi nimic... nimic decât un fel 
de uşoară clipoceală, surdă, slabă, dar continuă. 

La început nu bănuia de unde venea. 

Pe măsură ce mintea i se limpezea, împrejurările 
atacului a cărui victimă fusese, îi reveneau în gând, dar în 
chip vag şi cu încetineală... Era gata să-şi adune toate 
amintirile, când simţi la picioare, o nouă senzaţie de 
umezeală: se aplecă, pipăi, apa îi ajunsese până la glezne. 


- 143 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Şi, în mijlocul acelei tăceri apăsătoare, auzea şi mai 
lămurit, persistent, clipocitul acela surd, slab, necontenit. 

De data asta înţelese; apa inunda cavoul... Creşterea 
apelor Senei era formidabilă, şi acest loc subteran se 
găsea la nivelul fluviului... 

Această primejdie îl făcu pe Rudolf să-şi revină cu totul; 
iute ca fulgerul, urcă scara umedă. Ajuns sus, se lovi de o 
poartă; zadarnic încercă s-o clintească, ea rămase 
nemişcată în balamalele ei de fier. 

În această situaţie disperată primul lui gând fu la 
Murph! 

— Dacă nu se apără, acest monstru îl va ucide... şi eu, 
strigă el, eu voi fi fost acela care a provocat moartea lui... 
Sărmane Murph! 

Acest gând cumplit îi întări puterile. Proptindu-se pe 
picioare şi arcuindu-şi umerii, se istovi în încercări 
nemaipomenite împotriva porţii, dar nu izbuti nici măcar 
să o urnească din loc. 

Nădăjduind să găsească în cavou vreo pârghie, cobori 
puţin. La penultima treaptă dădu de nişte trupuri moi care 
se rostogoleau şi fugeau de sub picioarele sale; erau 
şobolani pe care apa îi gonea din culcuşurile lor. 

Rudolf dădu ocol pivniţei, orbecăind în toate direcţiile, 
apa ajungându-i până la genunchi; nu găsi nimic. Urcă 
încet scara, într-o deznădejde amară. 

Numără treptele, erau treisprezece; trei fuseseră 
acoperite de apă. 

Treisprezece! Cifră fatală!... În anumite situaţii, minţile 
cele mai lucide nu sunt la adăpost de idei superstiţioase; 
Rudolf vedea în această cifră o prevestire rea. Se gândi la 
ce i se putea întâmpla lui Murph. Căută zadarnic vreo 
spărtură între pământ şi poartă - a cărei umezeală umfla, 
desigur, lemnul, deoarece se lipea ermetic de lutul umed şi 
gras. 

Rudolf începu să scoată strigăte puternice, crezând că 
poate vor fi auzite de muşterii cârciumii şi apoi trase cu 
urechea. 


- 144 - 


- Eugen Sue - 


Nu auzi nimic, nimic, decât micul clipocit surd, slab şi 
continu al apei care creştea mereu, creştea întruna. 

Rudolf se aşeză zdrobit, cu spatele rezemat de poartă şi 
îl plânse pe amicul său care se zbătea poate sub cuțitul 
asasinului. 

Încercând un simţământ de amărăciune, îi părea acum 
rău de îndrăznețele şi necugetatele sale planuri, deşi 
motivul care le determinase era nobil. Cu durerea-n suflet 
îşi aminti de miile de dovezi de devotament din partea lui 
Murph, care, bogat, onorat, părăsise o soţie şi un copil 
iubit, lăsase deoparte interesele şi sentimentele sale cele 
mai scumpe, pentru a-l însoţi şi ajuta pe Rudolf într-o 
curajoasă, dar ciudată ispăşire, pe care el şi-o impusese. 

Apa creştea mereu... numai cinci trepte rămăseseră încă 
neinundate. Ridicându-se în picioare, lângă poartă, Rudolf 
atinse bolta cu fruntea. Putea calcula timpul cât ar ţine 
agonia lui. Era o moarte lentă, mută şi cumplită. 

Îşi aminti de pistolul pe care-l avea la el. Cu riscul de a 
se răni, trăgând în poartă de foarte aproape, poate ar 
izbuti s-o deschidă... Fatalitate!... Fatalitate!... în căderea 
lui, arma fusese pierdută sau furată de învăţător. 

De nu l-ar fi îngrijorat soarta lui Murph, Rudolf ar fi 
aşteptat cu seninătate... Trăise destul... Fusese iubit cu 
patimă... Făcuse mult bine şi ar fi voit să facă şi mai mult. 
Dumnezeu o ştia! Nu cârtea împotriva sentinţei care îl 
lovea; vedea în destinul său o pedeapsă dreaptă pentru o 
faptă funestă, neispăşită încă; gândurile îl copleşeau şi se 
intensificau o dată cu primejdia. 

Un nou chin avea să-i pună la încercare resemnarea. 
Şobolanii goniţi de apă, se urcau din treaptă în treaptă, 
negăsind nicio ieşire, neputându-se căţăra pe o uşă sau pe 
un perete vertical, se urcară pe hainele lui. Când începu 
să-i simtă mişunând pe trup, scârba şi oroarea lui deveniră 
de nedescris; vru să-i alunge; muşcături ascuţite şi reci îi 
însângerară mâinile; în căderea lui, bluza şi vesta i se 
desfăcură, aşa că simţea pe pieptu-i gol contactul labelor 
reci şi al trupurilor păroase. Azvârlea cât de departe putea 


- 145 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


aceste animale scârboase, după ce şi le smulgea de pe 
haine, dar ele reveneau înot. 

Rudolf reîncepu să strige, dar nimeni nu-l auzea... 
Curând nu va mai putea striga, apa îi ajunsese până la gât, 
de aici i se va urca peste puţin până la gură. 

Aerul începu să se împuţineze în acest spaţiu îngust. 
Primele semne de asfixiere îl copleşiră şi arterele 
tâmplelor îi zvâcneau cu violenţă, era ameţit, avea să 
moară. Avu un ultim gând pentru Murph şi îşi îndreptă 
sufletul către Dumnezeu... Nu ca să-l salveze din 
primejdie, ci doar ca să-i primească ispăşirea. 

În aceste clipe supreme, când era gata să părăsească nu 
numai ceea ce alcătuise existenţa lui fericită, strălucită, 
invidiată, dar şi un titlu aproape regal, o putere suverană, 
constrâns să renunţe la o acţiune care, împlinind cele două 
postulate de care era însufleţit: dragostea de bine şi ura 
contra celor răi, puteau să-i fie socotite cândva ca o 
expiere a păcatelor sale, - în aceste clipe, pregătit să piară 
de o moarte îngrozitoare, - Rudolf n-avea acea pornire de 
furie, de neputincioasă ură datorită căreia sufletele slabe 
acuză sau blestemă, rând pe rând, pe oameni, destinul şi 
pe Dumnezeu. 

Nu; cât timp mintea îi rămase limpede, Rudolf îşi 
suportă soarta supus şi cu smerenie. Când agonia începu 
să-i întunece judecata, pradă cu totul instinctului vital, 
Rudolf se zbătu împotriva morţii, dacă se poate spune, 
trupeşte şi nu sufleteşte. 

O ameţeală îi cuprinsese mintea într-un vârtej rapid şi 
clocotitor, apa îi năvălea în urechi, i se părea că se 
învârteşte pe loc în jurul lui; ultima licărire a judecății era 
pe cale să se stingă, când paşi grăbiţi şi un zgomot de 
glasuri se auziră lângă uşa pivniţei. 

Nădejdea  reînsufleţi ultimele sale puteri; printr-o 
supremă încordare a spiritului putu prinde aceste vorbe, 
ultimele pe care le-a auzit şi pe care le-a înţeles: 

— Vezi bine că nu e nimeni. 

— Drace, e adevărat... răspunse trist vocea Cuţitarului. 


- 146 - 


- Eugen Sue - 


Şi paşii se depărtară. 

Rudolf, istovit, nu mai avu putere să stea în picioare şi 
alunecă de-a lungul scării. 

În chip fulgerător uşa pivniţei se deschise deodată, apa 
din subterană ţâşni afară ca prin deschizătura unui 
stăvilar... Şi Cuţitarul putu prinde cele două braţe ale lui 
Rudolf, care, pe jumătate înecat, se agăța de pragul uşii 
printr-o mişcare convulsivă. 


Capitolul 19 
INFIRMIERUL 


Smuls de la o moarte sigură de către Cuţitar şi 
transportat în casa din aleea Văduvelor, cercetată de către 
Cucuvaie înainte ca Învățătorul să încerce o lovitură, 
Rudolf fu culcat într-o cameră frumos mobilată; un foc bine 
încins ardea în cămin, o lampă aşezată pe un scrin 
răspândea o lumină vie în cuprinsul încăperii; patul lui 
Rudolf, înconjurat de pologuri groase de damasc verde, 
rămăsese în întuneric. 

Un negru, de statură mijlocie, cu părul şi sprâncenele 
albe, îmbrăcat cu îngrijire, şi cu o panglicuţă verde- 
portocalie la butoniera fracului său albastru, ţinea în mâna 
stângă un ceas de aur cu secundar la care se uita. 
Numărând pulsaţiile stăpânului. 

Acest negru era trist şi gânditor; se uita la Rudolf care 
dormea, cu expresia celei mai afectuoase griji. 

Cuţitarul, îmbrăcat în zdrenţe, murdar de noroi, stătea 
rezemat de piciorul patului; braţele îi atârnau şi îşi ţinea 
mâinile împreunate; barba lui roşie îi crescuse; părul des, 
ca un caier era zbârlit şi plin de apă; trăsăturile feţei 
arămii, aspre; totuşi sub acest înveliş urât şi necioplit, 
mijea o nespusă expresie de îngrijorare şi milă... Abia 
îndrăznind parcă să respire, îşi apăsa pieptul larg, 
neliniştit de atitudinea gânditoare a doctorului negru 
temându-se de vrun diagnostic grav. Riscă, totuşi, cu glas 


- 147 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


scăzut, această reflexie filosofică, uitându-se la Rudolf: 

— Cine ar putea spune, totuşi, văzându-l atât de slab, că 
el a fost acela care mi-a ars loviturile alea de pumni de la 
urmă!... Nu-i va trebui mult timp ca să-şi recâştige 
puterile... nu e aşa, domnule doctor? Pe cinstea mea, cu 
dragă inimă i-aş mai oferi o dată spinarea. Asta l-ar înviora 
cu siguranţă... nu-i aşa, domnule doctor? 

Negrul, fără a-i răspunde, făcu un semn uşor cu mâna. 

Cuţitarul amuţi. 

— Doctoria, ceru negrul. 

Pe loc, Cuţitarul care-şi lăsase la uşă bocancii ţintuiţi, se 
duse către scrin, umblând în vârful degetelor cât mai uşor 
cu putinţă, dar cu astfel de strâmbături şi bălăbănindu-şi 
braţele, de parcă ar fi purtat nişte poveri pe spate şi pe 
umeri, care ar fi stârnit râsul în orice altă împrejurare. 

Bietul de el, s-ar fi zis că vrea să-şi lase toată greutatea 
în acea parte a trupului care nu atingea pământul, ceea ce, 
cu toată grosimea covorului, nu împiedica duşumeaua să 
scârţâie sub masiva statură a Cuţitarului. Din nefericire, în 
dorinţa lui de a face bine şi de teamă să nu scape din mână 
sticluţa subţire, îi strânse gâtul în mâna lui puternică cu 
atâta putere încât flaconul se sparse şi doctoria se vărsă pe 
covor. 

La vederea acestei isprăvi, Cuţitarul rămase nemişcat, 
cu unul din picioarele lui mari în aer, cu degetele zgârcite 
nervos, uitându-se încurcat când la doctor, când la gâtul 
sticlei care-i rămăsese în mână. 

— Stângaci afurisit! strigă negrul contrariat. 

— Lua-m-ar dracu de nătâng! strigă  Cuţitarul, 
dojenindu-se singur. 

— Ah! adăugă Esculapul, uitându-se la scrin, noroc că ai 
greşit sticluţa, o voiam pe cealaltă... 

— Aia mică  roşiatică? întrebă încet nepriceputul 
infirmier. 

— Fără îndoială... aia îmi trebuie. 

Cuţitarul, învârtindu-se repede pe călcâie, după o veche 
deprindere militară, merse pe cioburile de sticlă; alte 


- 148 - 


- Eugen Sue - 


picioare mai gingaşe s-ar fi rănit, dar fostul hamal, datorită 
specificului meseriei sale, avea o pereche de sandale 
naturale, tari ca nişte copite de cal. 

— Ia seama, te vei răni! îi strigă medicul. 

Cuţitarul nu tinu de loc seama de această recomandare. 

Preocupat cu totul de noua lui însărcinare, în care voia 
să exceleze pentru ca să i se uite prima neîndemânare, 
merita să priveşti cu câtă gingăşie, cu câtă uşurinţă, cu 
câtă grijă îşi desfăcu cele două degete groase şi prinse 
între ele sticla de cristal subţire... Un fluture n-ar fi putut 
lăsa un fir din pulberea aurită a aripilor lui între degetul 
mare şi arătătorul Cuţitarului. 

Doctorul negru se cutremură la gândul că ar putea 
interveni un nou accident de astă dată dintr-o exagerată 
grijă a Cuţitarului. Din fericire, doctoria scăpă de 
primejdie. Cuţitarul apropiindu-se de pat, zdrobi sub 
picioarele lui ce mai rămăsese din vechea sticlă. 

— Dar bine, nenorocitule, vrei cu orice preţ să te 
schilodeşti? întrebă doctorul cu vocea înăbuşită. 

Cuţitarul se uită curios la el. 

— Eh! cum să mă schilodesc, domnule doctor? 

— De două ori ai călcat pe sticlă. 

— Dacă nu e decât asta, nu o lua în seamă, am labele ca 
încălţate în galenţi. 

— O lingură mică! ceru doctorul. 

Cuţitarul reluă mersul lui „grațios“ şi aduse ce îi ceruse 
doctorul. 

După ce înghiţi câteva lingurite din acea doctorie, 
Rudolf făcu o mişcare şi agită uşor mâinile. 

— E bine, bine! iese din toropeală, spuse doctorul. 
Luarea de sânge l-a uşurat, curând o să fie în afară de 
orice primejdie. 

— Salvat! Bravo! Trăiască Constituţia! strigă Cuţitarul, 
în explozia lui de bucurie. 

— Ci stai liniştit o dată! 

— Da, domnule doctor. 

— Pulsul devine regulat... De minune! De minune! 


- 149 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Şi bietul prieten al domnului Rudolf, domnule doctor? 
Drace! Când o să afle! Bine că... 

— Tăcere! 

— Da, domnule doctor. 

— Stai jos! 

— Dar, domnule doctor... 

— Ci stai jos o dată, mă tulburi tot învârtindu-te în jurul 
meu, asta mă distrage. Haide, stai jos! 

— Domnule doctor, sunt murdar ca un trunchi de lemn 
când îl dai jos de pe plută, o să murdăresc mobilele. 

— Atunci aşează-te pe jos. 

— Murdăresc covorul. 

— Fă ce vrei, dar, pentru Dumnezeu, stai liniştit, spuse 
doctorul plictisit şi, afundându-se într-un fotoliu, îşi prinse 
fruntea în palme. 

După un moment de chibzuială, Cuţitarul, mai mult 
pentru a asculta de doctor decât din nevoia de a se odihni, 
luă un scaun cu mare grijă şi, foarte satisfăcut, îl întoarse 
cu speteaza pe covor, cu intenţia să se aşeze uşurel şi 
cuviincios pe picioarele din faţă, pentru a nu murdări 
nimic... ceea ce şi făcu cu tot felul de menajamente. 

Din păcate, Cuţitarul nu cunoştea legea pârghiei şi a 
gravităţii corpurilor: scaunul se răsturnă, nenorocitul 
printr-o mişcare nesocotită întinse braţele, răsturnă o 
mescioară pe care era o tavă, o ceaşcă şi un ceainic. 

La acest formidabil tărăboi, doctorul negru ridică ochii 
şi sări de pe fotoliu. 

Rudolf, trezit brusc, se ridică în capul oaselor, se uită în 
juru-i cu teamă, îşi adună gândurile şi strigă: 

— Murph! unde e Murph? i] 

— Alteţa-voastră să fie liniştită. Ii răspunse respectuos 
negrul, avem bune nădejdi. 

— E rănit? strigă Rudolf. 

— Vai! da, monseniore. 

— Unde €e?... Vreau să-l văd. Şi Rudolf încercă să se 
ridice, dar recăzu pe pat, covârşit de durerea provocată de 
contuziile ale căror urmări le simţea de-abia acum. Să fiu 


- 150 - 


- Eugen Sue - 


dus numaidecât lângă Murph, pentru că nu pot să umblu! 
strigă el. 

— Monseniore, domnul Murph se odihneşte... Ar fi 
primejdios să-i provocăm acum o emoție puternică... 

— Ah! Mă minţiţi! Murph e mort... E mort, asasinat!... Şi 
din vina mea! strigă Rudolf cu un glas sfâşietor, ridicându- 
şi mâinile la cer. 

— Monseniore, ştiţi că nu sunt în stare să mint... Vă 
afirm pe cuvânt de onoare că domnul Murph trăieşte... E 
rănit destul de grav, e adevărat, dar sunt semne aproape 
sigure că se va vindeca. 

— Îmi spuneţi asta ca să mă pregătiţi pentru cine ştie ce 
veste îngrozitoare. E desigur într-o stare disperată. 

— Monseniore! 

— Sunt sigur că mă păcăliţi! Vreau să fiu imediat 
transportat lângă el... Vederea unui prieten e totdeauna 
salvatoare... 

— Încă o dată, monseniore, vă afirm pe cuvânt de 
onoare, că în afară de ivirea unei complicaţii, ceea ce e 
puţin probabil, domnul Murph poate intra curând în 
convalescenţă. 

— Adevărat, chiar adevărat, dragul meu David? 

— Chiar adevărat, monseniore. 

— Ascultă-mă, ştii câtă considerație am pentru 
dumneata, de când aparţii casei mele, am avut totdeauna 
încredere în dumneata... Niciodată nu m-am îndoit de 
ştiinţa dumitale... Dar pentru Dumnezeu, dacă e necesar 
vreun consult... 

— A fost primul meu gând, monseniore. Dar acum orice 
consult este cu totul inutil, puteţi să mă credeţi. De altfel, 
n-am vrut să bag în casă pe cineva înainte de a şti dacă 
ordinele dumneavoastră de ieri... 

— Dar cum s-au petrecut toate astea? întrebă Rudolf, 
tăind vorba negrului; cine m-a scos din pivniţa aceea în 
care eram gata să mă înec?... În mintea mea tulbure mi-a 
făcut impresia că l-aş fi auzit pe Cuţitar; oare să mă fi 
înşelat? 


- 151 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Nu, nu, acest om de treabă vă va spune adevărul, 
monseniore, căci el a făcut totul! 

— Dar unde e? Unde e? 

Doctorul căută din ochi pe infirmierul improvizat, care, 
încurcat de isprava lui, se ascunsese în dosul pologului. 

— lată-l, spuse doctorul, se pare că-i foarte ruşinat. 

— Haide, înaintează, viteazule! îl îndemnă Rudolf, 
întinzând mâna salvatorului său. 


Capitolul 20 
POVESTEA CUŢITARULUI 


Emoţia Cuţitarului era cu atât mai mare, cu cât îl auzise 
pe doctorul negru adresându-se, în mai multe rânduri, lui 
Rudolf cu titlul de „monseniore“. 

— Dar apropie-te o dată... Dă-mi mâna! îl îndemna 
Rudolf. 

— Iertaţi-mă, domnule... adică nu... voiam să spun 
monseniore... dar... 

— Spune-mi „domnule Rudolf“, ca întotdeauna... Prefer. 

— Şi eu aş fi mai puţin stânjenit... dar cât priveşte 
mâna... iertaţi-mă... am făcut atâta treabă până mai 
adineauri... 

Şi-i întinse, timid, mâna lui neagră şi bătătorită. Rudolf i- 
o strânse cu afecţiune. 

— Haide, stai jos şi povesteşte-mi tot... cum ai 
descoperit pivniţa?... Dar ia spune: Învățătorul unde-i? 

— E bine păzit, spuse doctorul negru. 

— Legat fedeleş... şi el şi Cucuvaia... Ce mutră trebuie 
să-şi facă unul altuia când se privesc. Acum cred că nu se 
mai pot suferi. 

— Şi bietul meu Murph, Doamne, de-abia acum mă 
gândesc la el! David, unde e rănit? 

— În partea dreaptă, monseniore... Din fericire între 


- 152 - 


- Eugen Sue - 


ultimele două coaste... 

— O! trebuie să mă răzbun în chip cumplit, cumplit de 
tot... David! Mă bizui pe dumneata. 

— Monseniore, ştiţi că vă sunt devotat cu trup şi suflet, 
răspunse calm negrul. 

— Dar cum de ai ajuns la timp, bravul meu prieten? îl 
întrebă Rudolf pe Cuţitar. 

— Dacă vreţi, monse... pardon, domnule Rudolf... voi 
începe cu începutul... 

— Ai dreptate; te ascult. 

— Vă amintiţi că aseară mi-aţi spus, când ne înapoiam 
de la ţară, unde v-aţi dus cu biata Guristă: „Caută să dai de 
Învățător în cartier, îi vei spune că ai de dat o lovitură 
straşnică; dar că tu nu te bagi, însă dacă vrea să-ţi ia locul, 
n-are decât să vie a doua zi la bariera Bercy, la «Coşul cu 
flori» şi acolo va întâlni pe cel ce-i va vinde pontul“. 

— Foarte bine. 

— Părăsindu-vă, dau fuga în mahala... mă duc la hoaşcă 
- nici urmă de Învățător; trec prin strada Saint Eloi, strada 
Bobului, strada Vieille Draperie... nimeni. În sfârşit, îl 
întâlnesc cu acea râmă de Cucuvaie în piaţa Notre-Dame, 
la un mic croitor, vânzător de haine vechi, tăinuitor şi hoţ; 
puneau la cale o învârteală cu nişte bani furaţi de la 
domnul ăla înalt, în doliu, care avea de gând să vă facă nu 
ştiu ce; cumpărau haine de ocazie. Cucuvaia se tocmea 
pentru un şal roşu... Dihanie bătrână!... li spun 
Învăţătorului totul de-a fir a păr; el zice că-i place afacerea 
şi că vine la întâlnire. Azi dimineaţă, potrivit ordinului pe 
care mi l-aţi dat ieri, alerg să vă dau răspunsul... Mi-aţi 
spus: „Băiete, vino mâine dimineaţă, înainte de se face zi, 
o să stai tot timpul în casă, iar pe seară... o să vezi ceva 
care merită să fie văzut“. Doar atât mi-aţi spus, dar eu am 
înţeles mai mult. Ce mi-am zis? E o capcană pregătită, să 
pună mâna pe Învățător, d-aia i s-a propus lovitura. Mare 
ticălos şi Învățătorul ăsta... A ucis pe negustorul de vite... 
O ştiu... 

— Şi greşeala mea a fost că nu ţi-am spus totul, băiete. 


2153- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Această cumplită nenorocire poate că nu s-ar fi întâmplat. 

— Vă privea pe dumneavoastră, domnule Rudolf: cât 
despre mine, eu eram dator să vă servesc, pentru că, la 
urma urmei... nu ştiu cum se face, v-am mai spus-o, mă 
simt aidoma câinelui dumneavoastră mops... În sfârşit, 
destul, îmi zic; mâine e tămbălău, azi sunt liber. Domnul 
Rudolf mi-a plătit două zile pe care le pierdusem şi alte 
două zile înainte, pentru că iată că de trei zile n-am mai 
dat pe la şeful meu, al hamalilor, şi nefiind milionar, 
munca... e pâinea mea. Mai adaug: de fapt, domnul Rudolf 
îmi plăteşte timpul irosit, deci timpul meu îi aparţine, îl 
pun în slujba lui. Şi trebuie să-i fie teamă că i se întinde o 
cursă. Domnul Rudolf îi propunea afacerea pentru mâine, e 
adevărat, dar haimanaua e în stare să vină în timpul zilei 
pe aici să recunoască vecinătăţile şi, dacă se îndoieşte de 
domnul Rudolf, să ia cu el alt hoţ, sau poate să zică: 
„Mâine“ şi să dea lovitura numai pentru el azi. 

— Ai ghicit adevărul... aşa s-a şi întâmplat şi Providența 
a vrut să-ţi datorez viaţa! 

— E de mirare, domnule Rudolf, cum, de când vă cunosc, 
se petrec nişte întâmplări care s-ar zice că se pun la cale 
acolo sus! Şi apoi îmi vin nişte idei acum care nu-mi 
trecuseră niciodată prin cap. Asta de când mi-aţi spus: 
„Băiete, eşti un om de inimă şi de onoare“. Inimă! Onoare! 
Drace, vorbele astea parcă îţi răscolesc măruntaiele. 
Vedeţi, domnule Rudolf, când eşti obişnuit să auzi cum ţi 
se strigă: „păzea, lupul; păzea câinele turbat“; când încerci 
doar să te apropii de oameni cinstiţi... 

— Aşa că de câteva zile ai alte gânduri? 

— Desigur, domnule Rudolf. Iată, îmi ziceam, acum, 
dacă aş întâlni pe unul care ar fi făcut vreo ticăloşie, o 
beţie, o ispravă la mânie, mă rog, orice, i-aş spune; 
„Omule, ai făcut o prostie, bine... Dar asta nu-i tot. 
Dumnezeu n-a făcut de florile mărului pe oamenii care se 
îneacă, ard sau crapă de foame; îmi vei face deci plăcerea, 
când câştigi doi franci pe zi, să dai un franc bătrânilor sau 
copiilor neajutoraţi, în sfârşit, unora care, mai nenorociţi 


- 154 - 


- Eugen Sue - 


ca tine, n-au nici pâine, nici nu pot munci şi mai ales nu 
pregeta omule, dacă e cineva care poate fi salvat, să-ţi pui 
pielea în joc, - ăsta-i acum rostul tău în viaţă!!! Ţinând 
seama de asta şi cu condiţia să nu reîncepi să faci prostii, 
mă vei găsi întotdeauna...“ Dar iertaţi-mă, domnule Rudolf, 
eu trăncănesc... şi dumneavoastră sunteţi curios... 

— Nu, îmi place să te ascult vorbind astfel. Şi-apoi am 
destul timp să aflu cum s-a întâmplat nenorocirea a cărei 
victimă a fost bietul Murph... Credeam că nu-mi va scăpa 
din mână Învățătorul, niciun pas, niciun minut, în timpul 
acestei primejdioase încercări... Atunci m-ar fi ucis de o 
mie de ori, înainte de a se fi atins de Murph. Dar vai! 
Soarta a vrut altfel... Continuă, dragul meu. 

— Dorind, dar, să folosesc timpul în slujba 
dumneavoastră, domnule Rudolf, ce mi-am zis? Trebuie să 
mă cuibăresc undeva de unde să pot vedea zidurile, poarta 
grădinii - nu e decât o singură intrare - dacă găsesc un 
adăpost bun... plouă, stau toată ziua, toată noaptea, chiar 
şi a doua zi dimineaţa aş fi fost gata... Mi-am spus toate 
astea pe la două, la Batignolles, unde mă dusesem să 
îmbuc ceva, după ce m-am despărţit de dumneavoastră, 
domnule Rudolf... Mă înapoiez la Champs-Elysées... caut 
să mă cuibăresc... Şi ce văd? O cârciumioară la nici zece 
paşi de poarta dumneavoastră... Ploua cu găleata, nu 
trecea nimeni, noaptea se lăsa... 

— Dar, îl întrerupse Rudolf, de ce nu te-ai dus la mine? 

— Mi-aţi spus să viu a doua zi dimineaţa, domnule 
Rudolf... N-am îndrăznit să viu înainte. Aţi fi zis că o fac pe 
zelosul, că vă perii, cum se spunea în armată. 

La urma urmei, ştiu că nu sunt decât un condamnat 
liberat, şi când cineva se poartă cu mine cum vă purtaţi 
dumneavoastră, domnule Rudolf... nu te duci la el decât 
când îţi spune: „Vino“! În schimb, dacă aş vedea un 
păianjen pe gulerul hainei dumneavoastră, l-aş lua şi l-aş 
strivi fără să cer voie... Aţi înţeles?... Aşadar, iată-mă la 
fereastra cârciumioarei, spărgând nuci şi bând din poşirca 
aia, când o văd, prin ceaţă, pe Cucuvaia venind cu puştiul 


- 155 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


lui Braţ-Roşu, şchiopul ăla mic... 

— Braţ-Roşu! Aşadar el e patronul cârciumioarei din 
Champs-Elysées? exclamă Rudolf. 

— Da, domnule Rudolf, nu ştiaţi? 

— Nu, credeam că locuieşte în cartier. 

— Stă şi acolo... stă peste tot acest Braţ-Roşu... E o 
puşlama şireată şi pricepută, cu peruca lui galbenă şi cu 
nasul lui ascuţit! Până la urmă, când am văzut-o venind pe 
Cucuvaie însoţită de şchiop, mi-am zis: „Hai, se îngroaşă 
gluma!“ Într-adevăr, şchiopul se ghemui într-un şanţ al 
aleii drept în faţa porţii, ca şi cum s-ar fi adăpostit de 
ploaie, făcând-o pe cârtiţa... Cucuvaia îşi scoate scufia, o 
pune în buzunar şi sună la poartă. Bietul domnul Murph, 
amicul dumneavoastră, deschide  Chioarei şi  iat-o 
desfăcându-şi braţele şi alergând prin grădină. Îmi dădeam 
cu pumnii-n cap fiindcă nu înţelegeam ce avea Cucuvaia de 
gând... În sfârşit iese, îşi pune scufia, şopteşte două vorbe 
şchiopului care reintră în ascunzişul lui şi ea o şterge... Imi 
zic: o clipă!... să nu ne pierdem capul. Ologul a venit cu 
Cucuvaia, Învățătorul şi domnul Rudolf sunt deci la Braţ- 
Roşu, Cucuvaia venise înainte să adulmece locul şi 
rosturile casei, deci vor să dea lovitura încă în astă seară. 
Dacă vor să dea lovitura în astă seară, domnul Rudolf, care 
crede că e vorba de mâine este băgat în cofă. Dacă domnul 
Rudolf e băgat în cofă, trebuie să mă duc la Braţ-Roşu să 
văd ce coace el; da, dar dacă în vremea asta soseşte 
Învățătorul... Ei, atunci cu atât mai rău, o să intru în casă 
să-i spun: domnule Murph, fereşte-te. Da, dar râia aia mică 
de olog e lângă poartă, o să mă audă sunând, o să mă 
vadă, o să dea alarma Cucuvelei; dacă revine... se strică 
toată treaba... cu atât mai mult cu cât poate că domnul 
Rudolf are alt plan pentru astă seară... Drace! Dă-i cu da şi 
dă-i cu nu, uite aşa mi se răsucea creierul... Mă tâmpisem 
de-a binelea, vedeam stele verzi... nu mai ştiam ce să fac; 
îmi zic: ies de aici, aerul proaspăt poate să mă liniştească. 
les... mă linişteşte: îmi scot bluza şi cravata, mă duc la 
şanţul ologului, îl iau pe puşti de ceafă, zadarnic se zbate, 


- 156 - 


- Eugen Sue - 


mă zgârie, ţipă... îl înfăşor în bluza mea ca într-un sac, fac 
la un cap un nod cu mânecile, la celălalt cu cravata, putea 
răsufla; iau bocceaua sub braţ, văd pe aproape o grădină 
de zarzavat înconjurată de un zid mic, îl arunc pe şchiop în 
mijlocul unei răsadniţe de morcovi; puştanul guiţă înfundat 
ca un purcel de lapte, dar glasul nu se auzea nici la doi 
paşi... O şterg, era şi timpul! Mă urc pe unul din arborii 
mari din alee drept în faţa porţii dumneavoastră, deasupra 
gropii unde zăcuse ologul. După zece minute aud paşi... 
ploua mereu. Era atât de întuneric... atât de întuneric... că 
până şi dracul şi-ar fi călcat pe coadă... Trag cu urechea, 
era Cucuvaia. „Şchiopule! $chiopule!“ chema ea încet. 
„Da, caută-l pe şchiop! Plouă şi puştiul s-o fi plictisit tot 
aşteptând“, observă Învățătorul, înjurând. „Dacă pun mâna 
pe el, îl jupoi!!!“ „Hoţule, ia seama, zise Cucuvaia, poate că 
a plecat ca să ne dea de veste cine ştie ce... Dacă ni se 
întinde vreo capcană!... Ăla nu voia să dea lovitura decât la 
zece“. „Asta aşa e, răspundea Învățătorul, acum nu e decât 
ora şapte. Tu zici că ai văzut banii... cine nu riscă, nu 
câştigă; dă-mi cleştele şi dalta“. 

— Şi sculele alea? întrebă Rudolf. 

— Le luase de la Braţ-Roşu; o, are o casă cu de toate. Cu 
un fleac şi uşa se deschide. „Stai aici, îi spuse Învățătorul 
Cucuvelei, stai aşa, ia seama şi fluieră ca sturzul dacă auzi 
ceva“. „Trece-ţi pumnalul printr-o cheotoare a vestei, să-l 
ai la îndemână“, îl sfătuieşte Chioara. Şi Învățătorul intră 
în grădină. Mi-am spus numaidecât: domnul Rudolf nu e 
acolo; e mort sau trăieşte, - acum, nu pot face nimic, dar 
prietenii prietenilor noştri sunt... O! nu, iertaţi-mă, 
Monseniore! 

— Lasă, lasă! Ei bine? 

— Mi-am spus: Învățătorul îi poate ucide pe domnul 
Murph, amicul domnului Rudolf, care nu bănuieşte nimic. 
Acolo o să înceapă balamucul. Sar de pe arborele meu, cad 
peste Cucuvaie, o buimăcesc cu doi pumni zdraveni... 
dânsa se-ntinde fără să sufle... Intru în grădină... Drace, 
domnule Rudolf... era prea târziu. 


-157 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Bietul Murph! 

— Auzind zgomot la uşă, desigur că a ieşit din vestibul şi 
se rostogolea cu Învățătorul pe micul peron; deşi rănit, 
rezista fără să ceară ajutor. Bravul de el! E cum sunt câinii 
buni, care mârâie, dar nu muşcă, mi-am zis eu... şi mă 
arunc ca la rişcă peste amândoi şi-l apuc pe Învățător de 
un crac, - mi-era deocamdată singura parte a trupului său 
la îndemână. „Trăiască Constituţia! Sunt eu, Cuţitarul! Să-l 
împărţim pe din două, domnule Murph.“ „Ah! Tâlharule, 
da’ de unde ai mai ieşit şi tu?“ îmi strigă Învățătorul, 
ameţit de atacul neaşteptat. „Curiosule!“ îi răspund, 
încleştându-i o pulpă între genunchii mei şi prinzându-i o 
mână, aceea în care ţinea pumnalul; era mâna lui cea 
zdravănă. „Şi domnul Rudolf îmi strigă domnul Murph, 
unde-i?“. 

— Ce om devotat şi cinstit! murmură Rudolf, îndurerat. 

— Nu ştiu nimic de el, i-am răspuns. Poate că l-a omorât 
tâlharul ăsta! Şi dau mai tare în Învățător, care încerca să 
mă înjunghie cu pumnalul, numai că eram culcat cu pieptul 
pe braţul lui, n-avea decât încheietura mâinii liberă. „Eşti 
oare singur, domnule Murph?“ îl întrebai, în timp ce ne 
luptam cu Învățătorul. 

„E lume pe aproape, dar dacă strig nu voi fi auzit.“ „E 
departe?“ Cam la vreo zece minute de aici.“ „Să strigăm 
după ajutor, dacă sunt trecători, vor veni să ne ajute.“ „Nu 
căci deocamdată îl stăpânim noi, trebuie să-l ţinem aici... 
Dar mă simt slăbit... sunt rănit“, îmi spuse domnul Murph. 
„Drace, atunci aleargă după ajutor dacă ai când. Voi 
încerca să-l ţin pe loc, ia-i cuțitul, ajută-mă numai să mă 
aşez peste el; măcar că e de două ori mai tare ca mine, mă 
însărcinez să am eu grijă de el, o data ce l-am încopcit.“ 
Învățătorul nu zicea nimic, îl auzeam numai suflând ca un 
bou, dar, drace, câte sforţări! Domnul Murph nu reuşise 
să-i smulgă pumnalul, mâna individului era ca o menghină. 
In sfârşit, lăsându-mă mereu, cu tot trupul peste braţul lui 
drept, îmi trec ambele mâini în dosul cefei lui şi le 
împreună... ca şi cum aş fi vrut să-l îmbrăţişez. Era 


- 158 - 


- Eugen Sue - 


mândria mea să-l mardesc aşa! Atunci îi zic lui Murph: 
„Grăbeşte-te... te aştept. Dacă ai un om de prisos, pune-l s- 
o înşface, s-o culeagă din spatele grădinii pe Cucuvaia pe 
care am năucit-o.“” Rămân singur cu Învățătorul. Ştia ce-l 
aşteaptă. 

— Nu ştia... nici tu, dragul meu, spuse Rudolf întunecat, 
cu trăsăturile contractate de acea expresie dură, aproape 
fioroasă, despre care am mai vorbit. Cuţitarul, mirat, îi 
răspunse lui Rudolf: 

— Credeam că Învățătorul bănuia ce-l aşteaptă, pentru 
că, drace, nu ca să mă laud, dar a fost o clipă când mi-am 
dat seama că nu-i de glumit. Eram pe jumătate la pământ, 
jumătate pe ultima treaptă a peronului... aveam braţele în 
jurul gâtului lui... obraz lângă obraz, îl auzeam scrâşnind 
din dinţi. Era întuneric... şi ploua mereu, şi lampa rămasă 
în vestibul ne lumina puţin. Trecusem unul din picioarele 
lui între ale mele. Cu toate astea, avea şale atât de 
puternice, încât ne-am ridicat amândoi la o înălţime ca de 
un picior de la pământ. Voia să mă muşte, dar nu izbutea. 
Niciodată nu m-am simţit atât de puternic. Inima îmi bătea 
al dracului, dar se afla la locul ei. Imi spuneam: „Sunt ca 
unul care ar stăpâni un câine turbat, ca nu cumva să se 
dea la om“. „Dă-mi drumul să scap şi nu-ţi voi face nimic“, 
îmi spuse Învățătorul. „Ah! laşule, i-am răspuns, curajul 
tău nu stă decât în forţă? N-ai fi îndrăznit să-l ucizi pe 
negustorul de vite din Poissy, ca să-l jefuiești, dacă ar fi 
fost tot atât de puternic ca mine! Nu-i aşa?“ Nu, dar te voi 
ucide tot ca pe el.“ Şi spunând asta, făcu un salt atât de 
violent, încordându-şi în acelaşi timp picioarele, că mă 
aruncă într-o parte, noroc că aveam încă mâinile încleştate 
pe după capul lui şi braţul său drept sub mine. De îndată 
ce avu ambele picioare libere, se pricepu să se slujească 
bine de ele. Asta i-a dat avânt. M-a răsturnat pe jumătate. 
Dacă nu i-aş fi ţinut braţul în care avea pumnalul, s-ar fi zis 
cu mine. În clipa aceea, încheietura mâinii stângi mi-a 
slăbit, am fost nevoit să-mi descleştez degetele. Situaţia 
începea să fie proastă. Imi spuneam: „Sunt dedesubt, el e 


- 159 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


deasupra mea, mă va ucide. Mi-e tot una, îmi convine mai 
bine locul meu decât al lui. Domnul Rudolf mi-a spus că am 
inimă şi onoare. Simt că e adevărat.“ Asta îmi venea în 
minte când o văd pe Cucuvaie în picioare, pe peron, cu 
ochiul ei rotund şi cu şalul ei roşu. Drace! Am crezut că-i 
un vis rău. „Isteaţo!“, îi strigă Învățătorul, am lăsat să-mi 
scape cuțitul, ridicându-l... e acolo... sub el... şi înfige-i-l în 
spate, între umeri.“ „O clipă, bărbate, să-mi dau seama 
cum stă toată treaba... “ 

Şi iat-o pe Cucuvaie învârtindu-se în jurul nostru şi 
croncănind ca o pasăre aducătoare de ghinion ce era. În 
fine, zăreşte pumnalul... vrea să se arunce pe el. Eu, lungit 
pe burtă, îi dau o lovitură de picior în stomac, o răstorn, 
dar ea se ridică şi se îndârjeşte. Nu mai puteam, mă mai 
tineam încleştat de Învățător, dar el îmi dădea de jos în 
sus, în falcă, lovituri atât de puternice încât eram pe cale 
să cedez... începeam să ameţesc... când văd trei sau patru 
oameni zdraveni, înarmaţi, care coborau pe peron... şi 
domnul Murph, foarte palid, de-abia ţinându-se pe picioare 
susţinut de domnul doctor. Învățătorul şi Cucuvaia sunt 
înhăţaţi şi legaţi. Dar asta nu era destul. Trebuia să ştiu 
unde e domnul Rudolf. Sar pe Cucuvaie şi-mi amintesc 
cum îi scosese dintele bietei Guriste, îi apuc braţul, i-l 
răsucesc şi-o întreb: „Unde e domnul Rudolf?“ Ea se ţine 
bine. La a doua răsuceală, îmi strigă: „La Braţ-Roşu, în 
pivniţa cârciumii «Inima sângerândă» “. Bine! În trecere 
vreau să-l iau pe olog din răsadul lui de morcovi, era în 
drumul meu. Mă uit... nu mai era acolo decât bluza mea. O 
rosese cu dinţii. Sosesc la „Inima sângerândă“ şi-l iau de 
gât pe Braţ-Roşu. „Unde e tânărul care a venit astă seară 
aici cu Învățătorul?“ „Nu mă strânge aşa tare, zice, că-ți 
spun, au vrut să facă o glumă cu el, l-au închis în pivniţă 
mea, îl scoteam noi de-acolo“. Coborâm... nimeni. 

„O fi ieşit când eram noi cu spatele, spune Braţ-Roşu, 
vezi că nu e nimeni.“ 

Plec foarte trist, când, la lumina felinarului, văd o altă 
uşă. Alerg, o trag spre mine, şi primesc cum s-ar zice o 


- 160 - 


- Eugen Sue - 


găleată zdravănă cu apă în obraz. Văd sărmanele 
dumneavoastră braţe în aer. Vă pescuiesc şi vă duc în 
spate până aici, negăsindu-se nimeni prin apropiere care 
să cheme o trăsură. Asta-i, domnule Rudolf, şi o pot spune, 
fără să mă laud, că sunt foarte mulţumit... 

— Dragul meu, îţi datoresc viaţa; e o datorie pe care o 
voi plăti, fii sigur, şi în orice caz... ai atâta inimă, că vei 
împărtăşi simţământul care mă însufleţeşte în ceasul 
acesta... Sunt stăpânit pe de o parte de o cumplită 
îngrijorare pentru prietenul pe care l-ai salvat cu atâta 
curaj şi pe de altă parte de nevoia unei crunte răzbunări 
împotriva aceluia care era gata, gata să vă ucidă pe 
amândoi. 

— Înţeleg toate astea, domnule Rudolf... S-a aruncat 
asupra dumneavoastră ca un laş, v-a azvârlit într-o pivniţă 
şi v-a lăsat acolo leşinat ca să vă înece; Învățătorul va avea 
ce merită... Mi-a mărturisit că el îl asasinase pe negustorul 
de vite... Nu sunt un mişel, dar, drace! de data asta m-aş 
duce cu inima împăcată să chem garda să-l înhaţe, 
tâlharul! 

— David, vrei să te duci să vezi ce face Murph? glăsui 
Rudolf, fără a-i răspunde Cuţitarului. Să te înapoiezi. 

Negrul plecă. 

— Ştii unde e Învățătorul, băiete dragă? 

— Într-o sală de jos, cu Cucuvaia. Veţi trimite după 
gardă, domnule Rudolf? 

— Nu... 

— Nu cumva vreţi să-i daţi drumul? Ah! Să nu faceţi 
asemenea gesturi de mărinimie. Revin la ce-am spus: e un 
câine turbat. Să ţinem seamă de cei de pe stradă. 

— Fii liniştit... nu va mai muşca pe nimeni. 

— Deci o să-l închideţi undeva? 

— Nu, într-o jumătate de oră va pleca de aici. 

— Învățătorul? 

— Da... 

— Fără jandarmi? 

— Fără... 


- 161 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Cum, va pleca de aici liber? 

— Liber... 

— Şi singur? 

— Da, singur... 

— Şi unde să se ducă? 

— Unde o să vrea, spuse Rudolf tăind vorba Cuţitarului. 
Cu un surâs care-l îngrozi... 

Negrul se înapoie. 

— Ei bine, David... Ce-i cu Murph? 

— Dormitează, monseniore, spuse întristat doctorul. Dar 
tot mai respiră greu. 

— Mai e în primejdie? 

— Situaţia... e destul de gravă, monseniore... Totuşi, 
trebuie să sperăm... 

— Oh! Murph! Răzbunare!... Răzbunare!... strigă Rudolf 
cu o furie rece şi reţinută. Apoi adăugă: 

— David... o vorbă... 

Şi şopti ceva la urechea negrului. 

Acesta tresări. 

— Pregeţi? îl întrebă Rudolf. Totuşi ţi-am împărtăşit 
deseori această idee... Momentul de a o aplica a sosit... 

— Nu preget, monseniore... aprob această idee... ea 
cuprinde o întreagă reformă penală, demnă de cercetarea 
marilor criminalişti, pentru că această pedeapsă este în 
acelaşi timp simplă... cumplită... şi dreaptă. În cazul de 
faţă, se poate aplica. Fără să mai numărăm crimele pentru 
care acest tâlhar a fost condamnat la ocnă pe viaţă... dara 
mai comis acum trei crime... negustorul de vite... Murph... 
şi dumneavoastră, monseniore. Se va face dreptate. 

— Va avea în faţa lui orizontul fără hotar al căinţei... 
adăugă Rudolf. Bine, David... mă înţelegi... 

— Colaborăm la aceeaşi operă... monseniore. 

După o clipă de tăcere, Rudolf adăugă: după aceea crezi 
că cinci mii de franci îi vor ajunge, David? 

— Desigur, monseniore. 

— Băiete, se adresă Rudolf Cuţitarului uluit, vreau să-i 
spun două vorbe domnului. Între timp, du-te în camera 


- 162 - 


- Eugen Sue - 


alăturată... o să găseşti pe un birou un portvizit mare, 
roşu, scoate cinci hârtii a câte o mie de franci şi adu-mi- 
le... 

— Şi pentru cine sunt aceşti bani? strigă fără să vrea 
Cuţitarul. 

— Pentru Învățător... Şi vei spune totodată să-l aducă 
aici... 


Capitolul 21 
PEDEAPSA 


Scena se petrecea într-un salon tapetat în roşu, puternic 
luminat. 

Rudolf, îmbrăcat într-un halat de catifea neagră, care-i 
măreşte şi mai mult paloarea obrazului, şade în faţa unei 
mese mari acoperită de un covor. Pe această masă se văd 
două portofele: cel furat lui Tom de către Învățător în 
mahala şi cel aparţinând tâlharului; lănţugul de duble al 
Cucuvelei, de care era prins micul Duh-Sfânt de lapis- 
lazuli, pumnalul încă plin de sânge cu care fusese lovit 
Murph, cleştele de fier care slujise la spargerea uşii şi, în 
sfârşit, cele cinci hârtii a o mie de franci pe care Cuţitarul 
le adusese din odaia învecinată. 

Doctorul negru şade, într-o parte a mesei, iar Cuţitarul 
în cealaltă. 

Învățătorul, legat cobză, în neputinţă de a face vreo 
mişcare, este aşezat pe un mare fotoliu cu rotile, în 
mijlocul salonului. 

Oamenii care îl aduseseră se retrag. Rudolf, doctorul, 
Cuţitarul şi ucigaşul sunt singuri. 

Rudolf nu mai e furios; rămâne calm, mâhnit, dus pe 
gânduri; va îndeplini o sarcină solemnă şi cumplită. 

Doctorul e preocupat. 

Cuţitarul resimte o teamă nedesluşită: nu-şi poate 
deslipi privirea din ochii lui Rudolf. 

Învățătorul e livid... îi e frică. 


- 163 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


O arestare legală i-ar fi părut poate mai puţin de temut, 
îndrăzneala nu l-ar fi părăsit în faţa unui tribunal obişnuit; 
dar tot ce-l înconjoară îl surprinde, îl îngrozeşte; e în 
mâinile lui Rudolf pe care-l credea un meseriaş în stare să- 
l] trădeze sau să şovăie în ceasul crimei. Din pricina acestor 
bănuieli şi în nădejdea că va profita singur de pe urma 
furtului, a vrut să-l suprime... 

Şi, în acest ceas, Rudolf îi părea neîndurător şi măreț ca 
Justiţia însăşi. 

Afară domneşte cea mai adâncă tăcere. Nu se aude 
decât răpăitul ploii spre cade... cade de pe acoperiş pe 
caldarâm. g 

Rudolf se adresă Învăţătorului: 

— Evadat de la închisoarea Rochefort unde ai fost 
condamnat pe viață pentru crimă de fals, furt şi de 
omucidere, eşti Anselmo Duresne! 

__—Nu e adevărat, să mi se dovedească! strigă 
lnvățătorul cu glasul schimbat, aruncând în juru-i o privire 
sălbatică şi în acelaşi timp neliniştită. 

— Cum? se indignă Cuţitarul. Nu am fost împreună la 
Rochefort? 

Rudolf făcu un semn Cuţitarului să tacă. 

După care continuă: 

— Eşti Anselme Duresnel... o vei recunoaşte mai târziu... 
ai asasinat şi ai jefuit un negustor de vite pe drumul care 
duce la Poissy. 

— Nu e adevărat. 

— O vei recunoaşte mai târziu. 

Tâlharul se uită surprins la Rudolf. 

— Noaptea asta te-ai introdus aici ca să furi; ai 
înjunghiat pe stăpânul acestei case... 

_ — Dumneata mi-ai propus să comit acest furt, răspunse 
Învățătorul, recâştigând un pic de încredere în sine; am 
fost atacat... m-am apărat. 

— Omul pe care l-ai lovit, nu te-a atacat... nu era 
înarmat... Ţi-am propus acest furt... e adevărat... îţi voi 
spune de îndată în ce scop. În ajun, după ce jefuiseşi în 


- 164 - 


- Eugen Sue - 


cartier un om şi o femeie, după ce le-ai furat portofelul pe 
care-l vezi, te-ai oferit, pentru o mie de franci, să mă ucizi. 

— Am auzit asta şi eu! strigă Cuţitarul: 

Învățătorul îi aruncă o privire de ură înfiorătoare. 

Rudolf reluă: 

— Vezi, nu era nevoie să fii îndemnat de mine pentru a 
face rău!... 

— Nu eşti judecător de instrucţie şi nu-ţi voi mai 
răspunde... 

— Iată de ce ţi-am propus furtul acela. Te ştiam fugit din 
temniţă... Cunoşteai numele părinţilor unei nefericite 
copile căreia Cucuvaia, complicea dumitale, i-a provocat 
aproape toate nenorocirile... Voiam să te atrag aici, cu 
momeala unui furt, singura în stare să te ispitească. O dată 
în puterea mea, te puneam să alegi: fie să te dau pe 
mâinile justiţiei care te-ar fi pus să ispăşeşti uciderea 
negustorului de vite... 

— Nu e adevărat! N-am făcut eu asta! 

— ... fie să fii scos din Franţa, prin grija mea, într-un loc 
de detenţie pe viaţă, dar cu condiţia să-mi dai informaţiile 
pe care voiam să le am. Fuseseşi condamnat pe viaţă; ţi-ai 
călcat osânda. Prinzându-te şi punându-te de aci înainte în 
neputinţă de a mai face vreun rău, slujeam societatea şi, 
prin mărturisirile pe care mi le-ai fi făcut, găseam poate 
mijlocul de a reda o familie unei biete fiinţe mai mult 
nenorocită decât vinovată. Acesta a fost la început planul 
meu: nu era legal; dar, prin evadarea dumitale şi datorită 
noilor crime pe care le-ai comis, eşti în afara legii... Ieri, o 
mărturisire  providenţială mi-a dezvăluit adevăratul 
dumitale nume. 

— Nu e adevărat! Nu mă cheamă Duresnel! 

Rudolf luă de pe masă lănţucul Cucuvelei şi arătând 
Învăţătorului micul sfânt de lapis-lazuli: 

— Nelegiuire! strigă el eu glas ameninţător. Ai pângărit, 
dând unei fiinţe infame, acest talisman... de trei ori sfânt! 
Deoarece copilul dumitale avea acest dar de la mama şi de 
la bunica lui! 


- 165 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Învățătorul, înmărmurit de această descoperire, îşi 
înclină capul fără să răspundă. 

— Ieri am aflat că acum cincisprezece ani ţi-ai răpit 
copilul de la maică-sa şi că numai dumneata cunoşti taina 
existenţei lui; această nouă ticăloşie mi-a oferit un motiv în 
plus să pun mâna pe dumneata, fără să mai vorbim de 
problemele care mă privesc personal; dar nu acesta este 
mobilul principal al răzbunării mele... Noaptea asta ai 
făcut o nouă vărsare de sânge fără să fi provocat. Omul pe 
care l-ai asasinat te-a întâmpinat cu încredere, nebănuind 
pofta dumitale de sânge. Te-a întrebat doar ce doreşti. 
„Banii şi viaţa“... şi l-ai lovit cu pumnalul. 

— Aşa mi-a povestit domnul Murph. Când i-am dat 
primele îngrijiri, spuse doctorul. 

— Nu e adevărat, a minţit. 

— Murph nu minte niciodată, răspunse cu răceală 
Rudolf. Crimele dumitale cer o răzbunare exemplară. Te-ai 
introdus, înarmat, în grădina asta, ai înjunghiat un om ca 
să-l jefuieşti. Ai mai făcut o crimă... Vei muri aici... Din 
îndurare pentru soţia şi fiul dumitale, te vom cruța de 
ruşinea eşafodului... Se va spune că ai fost omorât într-un 
atac de către nişte oameni înarmaţi... Pregăteşte-te... 
armele sunt încărcate. 

Înfăţişarea lui Rudolf era aceea a unui om neînduplecat. 

Învățătorul văzuse în camera cealaltă doi oameni 
înarmaţi cu carabine... Numele lui era cunoscut; se 
gândea, că voiau să scape de el într-adevăr, pentru a face 
să se uite ultimele lui crime şi a-i cruța familia de această 
nouă ruşine. 

Ca toţi cei de teapa lui, acest om era pe cât de fioros, pe 
atât de laş. Socotind că i-a sunat ceasul din urmă, tremura 
spasmodic; buzele i se albiseră: cu vocea gâtuită. Strigă: 

— Îndurare! 

— Nu există îndurare pentru dumneata, îi răspunse 
Rudolf. Dacă nu ţi se zboară creierii aici, te aşteaptă 
eşafodul. 

— Prefer eşafodul... Voi mai trăi cel puţin două trei 


- 166 - 


- Eugen Sue - 


luni... Ce importanţă are pentru dumneavoastră. Ce vă 
stinghereşte, dacă până la urmă tot voi fi pedepsit! 
Îndurare!... Îndurare! 

— Dar soţia dumitale... fiul dumitale... ei îţi poartă 
numele... 

— Numele meu e atât de terfelit... chiar de-ar fi să nu 
mai trăiesc decât opt zile, îndurare!... 

— N-ai nici măcar acel dispreţ faţă de viaţă, pe care îl 
întâlneşti câteodată la marii criminali? observă Rudolf cu 
dezgust. 

— De altfel, legea nu îngăduie să-ţi faci singur dreptate, 
adăugă cu îndrăzneală Învățătorul. 

— Legea! exclamă Rudolf, legea!... îndrăzneşti să invoci 
legea, dumneata, care de douăzeci de ani trăieşti în 
continuă răzvrătire împotriva legii? 

Tâlharul îşi plecă fruntea fără a răspunde, apoi spuse cu 
glas umil: 

— Cel puţin, din milă, îngăduiţi-mi să trăiesc! 

— Îmi vei spune unde e fiul dumitale? 

— Da, da... vă voi spune tot ce ştiu. 

— Îmi vei spune cine sunt părinţii acelei fete a cărei 
copilărie a fost chinuită de Cucuvaie? 

— În portofelul meu sunt acte care vă vor pune pe urma 
lor. Pare că mama ei este o mare doamnă. 

— Unde e băiatul dumitale? 

— Mă veţi lăsa să trăiesc? 

— Mărturiseşte mai întâi tot... 

— Dar când veţi afla... rosti Învățătorul. 

— L-ai omorât! 

— Nu, nu, l-am încredinţat unuia din complicii mei care, 
în clipa când am fost arestat, a izbutit să evadeze. L-a 
crescut, i-a dat cultura necesară ca să intre în comerţ, ca 
să ne servească nouă şi... Dar nu mai spun restul, decât 
dacă-mi făgăduiţi că nu mă omorâţi. 

— Mai pui şi condiţii, mizerabile? 

— Ei bine! nu, nu; dar fie-vă milă; lăsaţi să fiu arestat ca 
vinovat numai pentru crima de azi; să nu vorbiţi de 


- 167 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cealaltă. Lăsaţi-mi şansa de a-mi salva capul. 

— Vrei aşadar să trăieşti? 

— Oh! da, da; cine ştie?... Nu poţi prevedea ce se poate 
întâmpla, spuse fără voia lui tâlharul. 

Se şi gândea la eventualitatea unei noi evadări. 

— Vrei să trăieşti cu orice preţ... să trăieşti. 

— Da, să trăiesc... chiar în lanţuri! Măcar o lună, opt 
zile... Oh! să nu mor acum, în clipa asta... 

— Mărturiseşte-ţi toate crimele şi vei trăi. 

— Voi trăi, oh! adevărat, oare? Voi trăi? 

— Din milă pentru soţia ta şi pentru fiul tău, îţi dau un 
sfat înţelept: să mori mai bine acum, să mori... 

— Oh! nu vă luaţi cuvântul înapoi, lăsaţi-mă să trăiesc; 
viaţa cea mai îngrozitoare, cea mai cumplită, nu înseamnă 
nimic, pe lângă moarte. 

— Vrei tu asta? 

— Oh, da, da... 

— "Ţii cu tot dinadinsul? 

— Oh! Nu mă voi plânge niciodată! 

— Ce-ai făcut cu copilul tău? 

— Prietenul despre care v-am vorbit, îl pusese să înveţe 
contabilitatea ca să-l plaseze într-o bancă; asta ca să ne 
informeze în unele privinţe. Aşa era înţelegerea dintre noi. 
Deşi mă aflam la Rochefort, în aşteptarea evadării, eu 
conduceam planul acestei lovituri şi corespondam între noi 
prin alfabet cifrat. 

— Acest om mă  îngrozeşte! exclamă Rudolf 
cutremurându-se; există crime pe care nici nu le bănuiam. 
Mărturiseşte... mărturiseşte... pentru ce voiai ca fiul tău să 
intre în slujbă la un bancher? 

— Pentru că... pricepeţi... el fiind înţeles cu noi... fără să 
pară... să inspire încrederea bancherului... să ne ajute şi... 

— Oh! Doamne, Dumnezeule, fiul lui, fiul lui! strigă 
Rudolf cu o groază crescândă, ascunzându-şi faţa în palme. 

— Dar nu era vorba decât de falsuri! replică tâlharul; 
numai că fiul meu aflând despre ce e vorba, s-a indignat la 
culme... După o ceartă aprinsă cu omul care îl crescuse 


- 168 - 


- Eugen Sue - 


pentru planurile noastre, băiatul a dispărut... iată, se 
împlinesc optsprezece luni... De atunci nu se mai ştie ce e 
cu el... Veţi găsi în portofelul meu lista demersurilor pe 
care persoana în chestie le-a întreprins ca să-l regăsească, 
de teamă să nu dea pe faţă tovărăşia cu noi, dar i s-au 
pierdut urmele la Paris. A locuit ultima oară în strada 
Templului numărul 17, sub numele de François Germain; 
adresa e şi ea în portofelul meu. După cum vedeţi, am spus 
tot... tot... Ţineţi-vă făgăduiala, puneţi să mă aresteze 
numai pentru hoţia de aseară. 

— Şi negustorul de vite de la Poissy? 

— Nu se poate descoperi făptaşul, nu există dovezi. Vi-o 
mărturisesc dumneavoastră ca să vă dovedesc buna mea 
credinţă, dar în faţa judecătorului voi nega... 

— Deci, mărturiseşti? 

— Eram în mizerie, nu aveam din ce să trăiesc... 
Cucuvaia m-a îndemnat... Acum mă căiesc... după cum 
vedeţi, deoarece mărturisesc... Ah! dacă aţi fi atât de 
mărinimos şi să nu mă daţi pe mâna justiţiei, v-aş da 
cuvântul de onoare că n-aş mai reîncepe. 

— Vei trăi şi... nu te voi da pe mâna justiţiei. 

— Mă iertaţi? strigă Învățătorul, nevrând să-şi creadă 
auzului, mă iertaţi? 

— Te judec... şi te pedepsesc! rosti Rudolf cu voce 
tunătoare. Nu te voi preda justiţiei pentru că vei fi trimis la 
ocnă sau la eşafod, şi asta nu trebuie să se întâmple... nu 
trebuie... La ocnă! Ca să te bucuri de stimă printre bandiți 
pentru puterea şi ticăloşia ta, ca să-ţi îndestulezi şi mai 
mult instinctul de dominație brutală, ca să fii urât şi temut 
de toţi, căci crima îşi are orgoliul ei, şi tu te bucuri de el în 
monstruozitatea ta!... La ocnă! nu, nu: trupul tău de fier 
înfruntă munca de ocnaş şi bâta gardienilor. Şi-apoi 
lanţurile se rup, zidurile se străpung, meterezele se 
escaladează; şi într-o zi vei evada iar ca să te arunci din 
nou asupra societăţii, aidoma unei fiare sălbatice şi 
turbate, lăsând în urma ta jaful şi crima... căci nimic nu 
rezistă puterii tale de Hercule şi cuţitului tău; şi asta nu 


- 169 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


trebuie să se mai întâmple... nu, nu trebuie! fiindcă la ocnă 
îţi vei rupe iar lanţurile... Ce-i de făcut ca să punem 
societatea la adăpost de turbarea ta? Să te dăm călăului? 

— Vreţi aşadar moartea mea? strigă banditul, vreţi 
moartea mea? 

— Moartea? Să n-o nădăjduieşti... Eşti atât de laş, ţi-e 
atâta teamă de ea, încât niciodată nu vei crede că e 
aproape! În îndărătnicia ta de a trăi, în speranţa ta 
nesăbuită! Oricum, ea îţi va atenua oroarea supliciului, nu 
te vei convinge de moarte decât sub gheara călăului! Şi 
atunci, îndobitocit de groază, nu vei fi decât o masă inertă, 
nesimţitoare, oferită ca jertfă victimelor tale... Asta nu se 
poate... ai crede că vei fi salvat în ultimul minut. Tu, 
monstrule, să speri? Cum! Speranţa să vie să-şi fluture 
mirajele dulci şi alinătoare pe zidurile celulei tale... până 
când moartea ti-ar fi întunecat lumina ochilor... Haida de! 
bătrânul Satan prea ar face haz!... Dacă nu te căieşti... eu 
nu mai vreau ca tu să speri în această viaţă, eu... 

— Dar ce-am făcut oare acestui om?... Cine e? Ce vrea 
de la mine? Unde mă aflu? strigă Învățătorul, aproape 
delirând. 

Rudolf urmă: 

— Dacă, dimpotrivă, ai înfrunta cu îndrăzneală moartea, 
nici în acest caz n-ar trebui să fii dat supliciului... Pentru 
tine eşafodul ar fi o capră de lemn, însângerată, unde, ca 
atâţia alţii, te-ai făli cu ferocitatea ta, unde, nepăsător faţă 
de o viaţă mizerabilă, ţi-ai afurisi sufletul într-un blestem 
final!... Nici aşa nu trebuie să fie... Nu e bine ca poporul să 
vadă pe osândit glumind cu tăişul ghilotinei, bătându-şi joc 
de călău şi stingând cu un rânjet divina scânteie pe care 
Creatorul a iscat-o în noi... Salvarea unui suflet e o acţiune 
sfântă. Orice crimă se ispăşeşte sau se răscumpără, a spus 
Mântuitorul, dar numai pentru cel ce doreşte cinstit 
ispăşire şi căinţă. De la tribunal la eşafod, drumul, e prea 
scurt. Nu trebuie să mori astfel... 

Învățătorul era distrus... Pentru prima oară în viaţa lui 
încerca un simţământ de care se temea mai mult decât de 


- 170 - 


- Eugen Sue - 


moarte... Această teamă nedesluşită era oribilă... 

Doctorul negru şi Cuţitarul se uitau la Rudolf cu spaimă, 
ascultau zguduiţi acest accent al vocii sale, sonor, tăios, 
neînduplecat ca tăişul unei securi; simțeau cum li se 
strânge inima de teamă. 

Rudolf continuă: 

— Anselme Duresnel, nu vei merge la ocnă, deci nu vei 
muri... 

— Atunci ce vreţi de la mine? Oare iadul vă trimite? 

— Ascultă... rosti Rudolf, ridicându-se cu solemnitate şi 
dând gestului său o autoritate amenințătoare: ai abuzat în 
mod criminal de puterea ta, o voi paraliza... Cei mai tari 
tremurau în faţa ta; vei tremura tu în faţa celor mai slabi... 
Asasin, ai scufundat făpturile lui Dumnezeu în noaptea 
veşnică; beznele veşniciei vor începe să te cuprindă încă în 
această viaţă, chiar azi, chiar acum... Pedeapsa ta va fi pe 
măsura crimelor tale... Dar, adăugă Rudolf cu un fel de 
milă dureroasă, această groaznică pedeapsă îţi va lăsa cel 
puţin orizontul fără hotare al ispăşirii. Aş fi tot atât de 
criminal pe cât eşti şi tu dacă, pedepsindu-te, n-aş săvârşi 
decât o răzbunare, oricât de dreaptă ar fi ea... Departe de 
a fi stearpă ca moartea, pedeapsa ta trebuie să fie rodnică; 
departe de a te stigmatiza, ea te poate mântui... Dacă, 
pentru a te împiedica să mai faci rău, te lipsesc pentru 
totdeauna de splendoarea creaţiunii, dacă te afund într-o 
noapte de nepătruns, singur, cu amintirea fărădelegilor 
tale, este ca să le poţi măsura mereu enormitatea... Da, 
izolat pentru totdeauna de lumea din afară, vei fi nevoit să 
priveşti mereu în tine însuţi... şi atunci nădăjduiesc că 
fruntea ta înnegrită de infamie, va roşi de ruşine... sufletul 
tău împietrit de sălbăticie, ros de crimă, se va muia prin 
milă; fiecare din vorbele tale e un blestem, fiecare din 
vorbele tale va fi o rugă, eşti îndrăzneţ şi crud pentru că 
eşti puternic... Vei fi blând şi umil pentru că vei fi slab... 
Remuşcarea nu-şi află loc în inima ta... Va veni o zi când îţi 
vei plânge victimele. Ai terfelit inteligenţa pe care 
Dumnezeu ţi-a dăruit-o, ai redus-o la instincte de jaf şi de 


- 171 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


omor, din om te-ai transformai într-o fiară sălbatică. Într-o 
zi inteligenţa ta va renaşte prin remuşcare, se va înălța 
prin ispăşire... N-ai respectat măcar ceea ce respectă 
animalele sălbatice - femelele şi puii lor... După o viaţă 
lungă închinată izbăvirii crimelor tale, cea din urmă 
rugăciune a ta va fi pentru a-l implora pe Dumnezeu, să-ţi 
acorde fericirea nevisată de a muri lângă soţia şi lângă fiul 
tău. 

Rostind aceste cuvinte, vocea lui Rudolf trăda o tristă 
emotie. 

Învăţătorului aproape că nu-i mai era frică... Crezuse că 
Rudolf vroise doar să-l sperie înainte de a-i face această 
morală. Aproape liniştit, datorită  blândeţii glasului 
judecătorului său, banditul, cu atât mai obraznic cu cât era 
mai puţin speriat, răspunse cu un râs grosolan: 

— Ah! dezlegăm oare ghicitori acum sau ascultăm o 
predică religioasă, hai? 

Negrul se uită la Rudolf cu nelinişte; se aştepta la o 
izbucnire de furie din partea lui. 

Dar nu... tânărul îşi scutură capul cu o expresie de 
nespusă tristeţe şi se adresă doctorului: 

— Fă ce se cuvine, David!... Dumnezeu să mă 
pedepsească numai pe mine dacă greşesc cumva! 

Şi Rudolf îşi ascunse faţa în palme... 

La rostirea acestor cuvinte: „Fă ce se cuvine, David“, 
negrul sună din clopoțel. 

Doi oameni îmbrăcaţi în negru intrară în încăpere. Cu un 
semn, doctorul le arătă uşa unui cabinet lateral. 

Cei doi oameni împinseră fotoliul de care era legat 
Învățătorul în aşa fel încât tâlharul să nu poate face nicio 
mişcare. Capul îi era fixat de speteaza fotoliului printr-o 
legătură care-i prindea gâtul şi umerii. 

— Fixaţi-i fruntea de fotoliu cu o basma şi cu alta puneţi- 
i un căluş în gură, le spuse David, fără a intra în cabinet. 

— Vreţi să-mi tăiaţi gâtul acum?... înduraţi-vă! se rugă 
Învățătorul, înduraţi-vă... şi... 

Apoi nu se mai auzi nimic decât un murmur nedesluşit. 


- 172 - 


- Eugen Sue - 


Cei doi oameni reveniră... Doctorul le făcu un semn şi ei 
părăsiră odaia. 

— Monseniore?... se adresă pentru ultima oară negrul 
către Rudolf, cu un aer întrebător. 

— Fă ce se cuvine, răspunse Rudolf fără a se clinti din 
loc. 

David intră încet în cabinet. 

— Domnule Rudolf, mi-e frică, spuse Cuţitarul, palid şi 
cu o voce tremurătoare. Domnule Rudolf, vorbiţi o dată., 
mi-e frică... oare visez? Ce-i face negrul Învăţătorului? 
Domnule Rudolf, nu se aude nimic... Asta mă înfricoşează 
şi mai mult. 

David ieşi din cabinet; avea paloarea negrilor. Buzele îi 
erau albe. 

Sună. 

Cei doi oameni reapărură. 

— Aduceţi fotoliu! 

Fu adus Învățătorul. 

— Scoateţi-i căluşul. 

Căluşul fu scos. N 

— Vreţi dar, să mă puneti la tortură?... strigă Învățătorul 
mai mult de furie decât de durere. Ce plăcere aţi avut să- 
mi înţepaţi ochii în felul ăsta?... M-a durut... Aţi vrut să mă 
chinuiţi pe întuneric, de-aţi stins luminile şi de aici ca şi de 
alături? 

— Eşti orb... spuse într-un târziu David, cu o voce 
gâtuită de emotie. 

— Nu e adevărat! Nu e cu putinţă! Aţi făcut intenţionat 
întuneric!.. Strigă tâlharul, străduindu-se în chip sălbatic 
să se ridice de pe fotoliul său. 

— Scoateţi-i legăturile, să se ridice, să umble, spuse 
Rudolf. 

Cei doi oameni desfăcură legăturile. 

Învățătorul se ridică dintr-o dată, făcu un pas 
întinzându-şi mâinile, apoi recăzu în fotoliu, ridicând 
braţele la cer. 

— David, dă-i portofelul acesta. 


- 173 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Negrul puse în mâinile tremurătoare ale învățătorului un 
mic portofel. 

— În acest portofel sunt destui bani ca să-ţi asiguri un 
adăpost şi pâine, până la sfârşitul zilelor tale, într-o 
singurătate deplină. Acum eşti liber, pleacă şi pocăieşte-te. 
Dumnezeu e îndurător. 

— Orb! repetă Învățătorul, ţinând în neştire portofelul în 
mână. 

— Deschideţi-i uşile să plece! decise Rudolf. 

Uşile fură deschise cu zgomot. 

— Orb! orb! orb! repetă tâlharul, zdrobit. Doamne! 
Aşadar e adevărat! 

— Eşti liber, ai bani, pleacă! 

— Dar nu pot pleca singur! Cum vreţi să fac? Nu mai 
văd! strigă el, deznădăjduit. Dar e o crimă groaznică să te 
foloseşti astfel de forţa ta pentru... 

— E o crimă groaznică să te foloseşti de forţa ta 
pentru... repetă Rudolf, tăindu-i cu o voce solemnă vorba. 
Dar tu ce-ai făcut cu puterea ta? 

— Oh, moartea... Da, aş fi preferat moartea! strigă 
Învățătorul. Să fiu la cheremul oricui, să-ţi fie teamă de 
orice! Şi un copil m-ar putea bate acum! Ce să fac? 
Doamne, Doamne, ce să mă fac? 

— Ai bani... 

— Îmi vor fi furaţi! spuse banditul. 

— Îţi vor fi furaţi? auzi ce vorbe rostite cu frică, de tine 
care ai furat! Pleacă! _ 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Învățătorul pe un 
ton umil, să mă conducă cineva! Cum să mă descurc pe 
străzi?... Ah! Omorâţi-mă, omorâţi-mă! Vă rog, fie-vă 
milă... omorâţi-mă! 

— Nu, într-o zi te vei pocăi. 

— Niciodată, niciodată nu mă voi pocăi! strigă 
Învățătorul înfuriat. Ah! o să mă răzbun! Da... o să mă 
răzbun!... 

Şi, scrâşnind din dinţi, se avântă cu furie din fotoliu, cu 
pumnii închişi şi ameninţători. 


- 174 - 


- Eugen Sue - 


Dar la primul pas pe care îl făcu, se împiedică. 

— Nu, nu, nu voi putea! Şi totuşi să fii atât de puternic! 
Ah! cât sunt de plâns... Nimănui nu-i e milă de mine, 
nimănui! 

Şi începu să plângă. 

Nu este cu putinţă să descriem spaima, înmărmurirea 
Cuţitarului, în timpul acestei teribile scene; faţa lui aspră 
şi sălbatică exprima compătimirea. Se apropie de Rudolf şi 
îi spuse cu glas scăzut: 

— Domnule Rudolf, poate că n-are decât ceea ce 
merită... e un bandit faimos! Şi pe mine a vrut să mă 
omoare adineauri; dar acum e orb, plânge. Să mă ia dracu 
dacă nu mi-e milă de el... nu ştie cum să se descurce. 
Poate fi strivit de trăsuri pe stradă. Vreţi să-l duc undeva, 
unde ar putea fi cel puţin la adăpost? 

— Bine... spuse Rudolf, mişcat de această generozitate şi 
strângând mâna Cuţitarului, bine, du-te... 

Cuţitarul se apropie de Învățător şi îi puse mâna pe 
umăr. Tâlharul tresări. 

— Cine mă atinge? întrebă el cu voce înăbuşită. 

— Eu... 

— Care eşti tu? 

— Cuţitarul. 

— Vii şi tu să te răzbuni, nu-i aşa? 

— Nu ştii cum să ieşi de-aici!... la-mi braţul, te voi însoţi. 

— Tu! Tu! 

— Da, acum mi-e milă de tine, vino! 

— Vrei aşadar să-mi întinzi o cursă? 

— Ştii prea bine că nu sunt laş, nu voi profita de pe urma 
nenorocirii tale. Să mergem, s-a făcut ziuă. 

— S-a făcut ziuă!!! Vai, nu voi mai vedea niciodată când 
se face ziuă! strigă Învățătorul. 

Rudolf nu mai putu suporta această scenă; ieşi repede 
din cameră, urmat de David, făcând semn celor doi 
servitori să se depărteze. 

Cuţitarul şi Învățătorul rămaseră singuri. 

— E oare adevărat că în portofelul ce mi s-a dai sunt 


- 175- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


bani? întrebă banditul după o lungă tăcere. 

— Da. Eu însumi am pus într-însul cinci mii de franci. Cu 
banii ăştia te poţi duce într-o pensiune, undeva, într-o 
localitate mică, la ţară, pentru tot restul vieţii... sau mai 
bine vrei să te duc la Pezevenghe? 

— Nu, că mă va jefui. 

— La Braţ-Roşu? 

— M-ar otrăvi, ca să mă fure! 

— Atunci unde vrei să te duc? 

— Nu ştiu. Tu nu eşti hoţ, tu, Cuţitare. Ține, ascunde 
bine portofelul în surtucul meu, să nu-l vadă Cucuvaia, că 
m-ar fura. 

— Cucuvaia? A fost dusă la spitalul Beujon. Zbătându-mă 
între voi doi, i-am cam schilodit un picior. 

— Atunci, ce să mă fac? Doamne! Ce să mă fac, mereu 
cu perdeaua asta neagră în faţa ochilor! Şi dacă pe 
perdeaua asta neagră aş vedea feţele palide şi moarte ale 
celor... 

Tresări, şi, cu glas înăbuşit, îl întrebă pe Cuţitar: 

— Omul ăla de astă-noapte, a murit oare? 

— Nu. 

— Cu atât mai bine! 

Şi banditul rămase câtăva vreme tăcut: apoi. Deodată 
strigă, plin de furie: 

— Şi totuşi din pricina ta, Cuţitare, am ajuns în halul 
ăsta! Banditule... dacă n-ai fi fost tu. L-aş fi curăţat pe 
omul ăla şi i-aş fi luat banii. Dacă sunt orb, tu eşti vinovat! 
da, tu eşti vinovat! 

— Nu te mai gândi la asta, îţi faci mai mult rău. Halde, 
vii sau nu?... Sunt ostenit şi vreau să dorm. Am vegheat şi 
aşa destul. Mâine mă înapoiez la plutele mele. Te conduc 
unde vrei şi apoi mă duc să mă culc. N 

— Dar eu nu ştiu unde să mă duc. In camera mea 
mobilată, nu îndrăznesc; ar trebui să spui... 

— Ei bine, ascultă-mă, vrei să vii pentru o zi sau două în 
coteţul meu? O să-ţi găsesc, poate, nişte oameni de treabă 
care, neştiind cine eşti, să te ia în grija lor ca pe-un infirm. 


- 176 - 


- Eugen Sue - 


lată... am un om din portul Saint-Nicolas! îl cunosc; mama 
lui stă la Saint-Monde, e o femeie cumsecade şi nu prea 
fericită. Poate că ea s-ar însărcina să vadă de tine... Vii sau 
nu? 

— Am încredere în tine, Cuţitarule. Nu mi-e teamă să 
merg la tine cu banii mei. Tu n-ai furat niciodată, tu... tu 
nu eşti rău, eşti mărinimos. 

— Haide, bine, destul cu atâtea osanale! 

— Ce vrei, îţi sunt recunoscător pentru ceea ce vrei să 
faci pentru mine, Cuţitare. Tu nu porţi ură şi nu eşti 
răzbunător, tu... spuse brigandul cu umilinţă, eşti mai bun 
decât mine. 

— Drace, cred şi eu; domnul Rudolf mi-a spus că am 
inimă. 

— Dar cine este acest om? Nu e om, strigă Învățătorul, 
cu desperare şi furie crescândă, e un călău, un monstru! 

— Plecăm? 

Învățătorul ridică din umeri şi-i zise: 

— Mergem la tine, nu-i aşa, Cuţitare? 

— Da. 

— Nu-mi porţi pică pentru cele ce s-au petrecut azi 
noapte, mi-o juri, nu-i aşa? 

— 'Ţi-o jur. 

— Şi eşti sigur că n-a murit... omul acela? 

— Sunt sigur, 

— Ar fi în orice caz unul mai puţin, spuse banditul cu 
voce scăzută. 

Şi, rezemându-se de braţul Cuţitarului, părăsi casa din 
aleea Văduvelor. 


- 177 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Partea a doua 


Capitolul 1 
ÎN ORĂŞELUL L'ÎLE-ADAM 


_ Trecuse o lună de la întâmplările despre care am vorbit. 
Îl vom conduce pe cititor în micul oraş l'Île-Adam, Aşezat 
într-un loc fermecător, pe malul râului Oise, la poalele unei 
păduri. 

Cele mai mici întâmplări devin, în provincie, evenimente. 
Astfel, oamenii fără treabă, care se plimbau în dimineaţa 
aceea prin piaţa bisericii, erau foarte curioşi să afle când 
va sosi cumpărătorul celei mai frumoase măcelării din 
oraş, vândută de curând de către proprietara ei, văduva 
Dumont. 

De bună seamă, cumpărătorul era bogat, pentru că 
pusese să se zugrăvească şi să se împodobească luxos 
prăvălia. Timp de trei săptămâni meşterii lucraseră ziua şi 
noaptea. De-a lungul fațadei măcelăriei se întindeau nişte 
obloane de bronz poleite cu aur, care se puteau închide, 
lăsând totuşi să intre aerul. De ambele părţi ale obloanelor 
se ridicau doi stâlpi, în vârf cu câte o căpăţână mare de 
taur cu coarnele aurite; susțineau rama largă în care urma 
să fie atârnată firma. Restul casei, care avea un singur cat, 
fusese vopsit în culoarea pietrei, iar obloanele în cenuşiu 
deschis. Lucrările erau terminate, afară de fixarea firmei, 
operaţie aşteptată cu nerăbdare de cei fără treabă, foarte 
dornici să afle numele succesorului văduvei. 

În sfârşit, lucrătorii aduseră o firmă mare şi curioşii 
putură citi, în litere aurite, pe un fond negru: „Francoeur, 
măcelar“. 

Curiozitatea acestor gură-cască din l'iÎle-Adam nu fu 
satisfăcută decât în parte prin acest amănunt. Cine era 


- 178 - 


- Eugen Sue - 


acest domn Francoeur? Unul dintre cei mai nerăbdători, se 
duse să întrebe pe ucenicul măcelarului care, sprinten şi 
cu faţa jovială, făcea sârguincios ultimele pregătiri în 
vitrină. 

Băiatul, întrebat cine îi e stăpânul, acest domn 
Francoeur, răspunse că nu-l cunoaşte încă, fondul de 
comerţ fiind cumpărat prin procură; dar flăcăul nu se 
îndoia că noul lui stăpân îşi va da toată silinţa să câştige 
simpatia viitorilor săi clienţi, onorabilii cetăţeni ai târgului 
lÎle-Adam. 

Acest mic compliment, rostit pe un ton curtenitor şi 
cordial, adăugat la frumoasa înfăţişare a prăvăliei, dispuse 
pe curioşi în favoarea domnului Francoeur; unii făgăduiră 
ucenicului chiar pe dată că vor deveni clienţii domnului 
Francoeur. 

Casa avea o poartă pe unde puteau intra şi ieşi căruțele; 
ea dădea în strada de l'Eglise. 

Cam la două ore după deschiderea prăvăliei, o 
gabrioletă nouă de tot, la care era înhămat un cal bun şi 
puternic din regiunea Perche, intră în curtea măcelarului: 
doi domni coborâră din trăsură. 

Unul era Murph, pe deplin vindecat de rana lui, cu toate 
că era încă palid la faţă; celălalt, Cuţitarul. 

Cu riscul de a repeta o banalitate, vom spune că 
prestigiul hainelor e atât de puternic, încât muşteriul 
tavernelor din vechiul cartier rău famat, era aproape de 
nerecunoscut în noua sa îmbrăcăminte. Fizionomia se 
schimbase şi ea: lepădase, o dată cu zdrenţele, acel aer 
sălbatic, brutal şi agresiv; văzându-l cum mergea ţinându- 
şi mâinile în buzunarele redingotei sale lungi şi călduroase 
de castorină în culoarea alunei, cu bărbia proaspăt rasă 
înfăşurată într-o cravată albă cu colţuri brodate, l-ai fi luat 
drept un cetăţean din cei mai paşnici. 

Murph priponi căpăstrul calului de un belciug de fier 
înfipt în zid şi făcu semn Cuţitarului să-l urmeze; intrară 
într-o sală frumoasă şi joasă, cu mobile de nuc; era odaia 
din spatele prăvăliei, cele două ferestre dând în curtea 


2179 = 


- Misterele Parisului vol.1 - 


unde calul tropăia de nerăbdare. Murph părea să fie la el 
acasă, căci deschise un dulap, luă o sticlă de rachiu, un 
pahar şi îi spuse Cuţitarului: 

— A fost cam frig azi-dimineaţă, tinere, poate vei bea cu 
plăcere un pahar de rachiu. 

— Dacă nu te superi, domnule Murph... nu beau. 

— Mă refuzi? 

— Da, sunt prea mulţumit, şi bucuria încălzeşte. Şi-apoi, 
dacă spun mulţumit, poate... 

— Cum aşa? 

— leri m-ai găsit în portul Saint-Nicolas, unde 
descărcăm de zor butuci grei, să mă mai încălzesc. Nu te 
mai văzusem din noaptea aceea... în care negrul cu părul 
alb îl orbise pe Învățător. Era primul lucru pe care 
Invăţătorul nu-l furase: vederea - e adevărat, dar totuşi, 
drace, asta m-a tulburat. Şi domnul Rudolf cum arăta! El 
care are o faţă atât de blajină: în clipa aceea mi-a fost frică 
de el. 

— Bine, bine... Apoi? 

— Mi-ai spus, deci: „Bună ziua, Cuţitare“. „Bună ziua, 
domnule Murph. lată-te dar pe picioare? Cu atât mai bine, 
ei, drace! Cu atât mai bine! Şi domnul Rudolf?“ „A fost 
nevoit să plece pentru câteva zile după afacerea din aleea 
Văduvelor, şi te-a uitat, dragul meu.“ „Ei bine, domnule 
Murph, ţi-am răspuns eu, dacă domnul Rudolf m-a uitat, îţi 
spun drept că-mi pare rău.“ „Voiam să zic, dragul meu, că 
deocamdată a uitat să-ţi răsplătească serviciile, dar că nu 
te va uita niciodată.“ Aşa că domnule Murph, vorbele alea 
m-au înviorat pe loc... Doamne! Eu nu-l voi uita niciodată, 
să ştii... Mi-a spus că am inimă şi că sunt un om cinstit; 
asta mi-ajunge! 

— Din nefericire, băiete, monseniorul a plecat fără să 
lase nicio dispoziţie pentru dumneata; eu nu am nimic în 
afară de ceea ce-mi dă monseniorul, nu te pot răsplăti cum 
aş vrea, pentru tot ce-ţi datorez din partea mea. 

— Haida de! Domnule Murph, glumeşti! 

— Dar de ce dracu n-ai mai revenit în aleea Văduvelor 


- 180 - 


- Eugen Sue - 


după noaptea aceea fatală? Monseniorul n-ar fi plecat fără 
să se gândească la dumneata. 

— Ei, Doamne, domnul Rudolf nu m-a mai chemat. Am 
crezut că nu mai are nevoie de mine. 

— Dar trebuia să te gândeşti că avea cel puţin nevoie să- 
ti dovedească recunoştinţa sa. 

— Mi-ai spus doar, domnule Murph, că domnul Rudolf 
nu m-a uitat. 

— Bine, bine, să nu mai vorbim de asta. Să ştii, însă, că 
mi-a fost greu să te găsesc... Oare nu te mai duci pe la 
tavernă? 

— Nu. 

— De ce? 

— Am ideile mele... prostii. 

— Foarte bine, dar să revenim la ce-mi spuneai. 

— La ce, domnule Murph? 

— Îmi spuneai: „Sunt mulţumit că te-am întâlnit; şi apoi, 
dacă spun mulţumit, poate...“ 

— Atunci să urmez, domnule Murph. Ieri, venind de la 
plutele mele mi-ai spus: „Băiete, nu sunt bogat, dar pot să- 
ţi găsesc un loc unde vei trudi mai puţin ca în port, şi unde 
vei câştiga patru franci pe zi“. Patru franci pe zi... trăiască 
Constituţia! Nu-mi venea să cred; leafă de plutonier-major. 
Răspund: „Îmi convine, domnule Murph“. Dar îmi spui că 
nu pot arăta ca un golan, asta ar speria pe cetăţeanul la 
care mă duc. Îţi răspund: „Dar n-am cu ce să mă îmbrac ca 
să arăt altfel“. Imi zici: „Hai la Temple“. Te urmez; aleg ce 
e mai arătos la telăliţa Hubart, îmi dai bani să plătesc şi 
într-un sfert de oră sunt înţolit ca un proprietar sau ca un 
dentist. Imi dai întâlnire pentru azi dimineaţă la poarta 
Saint-Denis, când se face ziuă; dau de dumneata, cu brişca 
dumitale şi iată-ne aici. 

— Ei bine, ce te face să-ţi pară rău de toate astea? 

— Faptul că... vezi dumneata, gătit aşa, domnule Murph, 
te înveţi rău şi când va fi să-mi iau iar bluza veche şi 
boarfele mele, de, n-o să mai îmi placă. Şi apoi, să câştigi 
patru franci pe zi, eu care nu câştigam decât doi, şi asta 


- 181 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


încă aşa, dintr-o dată, mi se pare prea frumos, ca să fie de 
durată; şi mi-ar plăcea mai bine să dorm toată viaţa pe 
păcătosul meu mindir de paie din camera mobilată, decât 
să mă culc doar cinci sau-şase nopţi într-un pat ca lumea. 
Iată felul meu de a fi! 

— Nu e lipsit de sens ce spui. Dar tot e mai bine să 
dormi totdeauna într-un pat bun. 

— E adevărat că e mai bine să ai pâine pe săturate decât 
să crăpi de foame. Ah! Dar asta nu-i oare o măcelărie? 
întrebă Cuţitarul, trăgând cu urechea la loviturile de satâr 
ale ucenicului. Şi zărind prin obloane sferturile de vită. 

— Da, dragul meu, e proprietatea unui prieten. Până mai 
răsuflă calul, n-ai vrea s-o vizitezi? 

— Sigur că da, asta mi-aduce aminte de tinereţea mea... 
numai că atunci aveam Montfaucon-ul ca abator şi gloabe 
bătrâne drept vite. E curios! dacă aş fi avut cu ce, dintre 
meserii aceea de măcelar mi-ar fi plăcut cel mai mult. S-o 
porneşti pe un căluţ bun, să cumperi vite de la bâlciuri, şi 
să vii acasă, la gura vetrei, să te încălzeşti dacă ţi-e frig, 
să-ţi usuci hainele dacă te-a plouat, şi s-o găseşti acolo pe 
nevastă-ta, o femeie zdravănă, bună, harnică şi voioasă, cu 
o droaie de copii care te caută prin buzunare să vadă dacă 
le-ai adus ceva. Şi-apoi dimineaţa, în abator să apuci boul 
de coarne, mai ales când e îndărătnic, Dumnezeul mă-si, 
trebuie să fie îndărătnic, să-l legi de belciug, să-l înjunghii, 
să-l spinteci, să pregăteşti carnea... Drace, asta ar fi fost 
ambiția mea, cum a fost a Guristei să mănânce acadele 
când era mică... Dar pentru că, domnule Murph, veni 
vorba de biata fată... Nemaivăzând-o pe la tavernă, am 
bănuit că domnul Rudolf a scos-o de-acolo. Vezi, asta eo 
faptă bună, domnule Murph... Săraca de ea! Nu dorea să 
facă ce făcea... Era atât de tânără! Şi mai târziu, 
obişnuinţa... în sfârşit, domnul Rudolf a făcut bine ce-a 
făcut. 

— Sunt şi eu de părerea dumitale. Dar nu vrei să vedem 
prăvălia, în timp ce aşteptăm să-şi mai vină calul în fire? 

Cuţitarul şi Murph intrară în prăvălie, apoi se duseră la 


- 182 - 


- Eugen Sue - 


staul unde erau închişi trei boi minunaţi şi vreo zece oi. 
Apoi la grajd, la magazie, la abator, la hambare şi la 
dependinţele acelei case, întreţinută cu grijă şi de o 
curăţenie care trădau ordinea şi belşugul. 

După ce văzură totul, afară de catul de sus, Murph zise? 

— Recunoaşte că prietenul meu este un om cât se poate 
de fericit. Această casă şi tot ce-ai văzut sunt ale lui, fără 
să mai vorbim de cei o mie de taleri pe care îi are pentru 
mânuirea negustoriei sale. Pe lângă asta, e în vârstă de 
treizeci şi opt de ani, puternic ca un taur, sănătate de fier, 
şi o dragoste grozavă pentru meseria lui. Ucenicul vrednic 
şi cinstit pe care l-ai văzut jos, îl înlocuieşte cu multă 
pricepere când stăpânul pleacă la târg ca să cumpere vite. 
Repet, nu e oare fericit prietenul meu? 

— Ah! Doamne, da, domnule Murph. Dar ce vrei, există 
oameni fericiţi şi oameni nefericiţi; când mă gândesc că voi 
câştiga patru franci pe zi în timp ce alţii nu câştigă decât 
jumătate sau chiar mai puţin... 

— Vrei să ne urcăm să vezi şi restul casei? 

— Cu plăcere, domnule Murph. 

— Cetăţeanul care vrea să te angajeze e acuma sus. 

— Cetăţeanul care urmează să mă angajeze? 

— Da. 

— Dar de ce oare nu mi-ai spus asta mai din timp? 

— Te lămuresc eu mai târziu. 

— O clipă, zise Cuţitarul trist şi încurcat, reţinându-l pe 
Murph de braţ; ascultă, trebuia să-ţi spun ceva, ceea ce 
poate că domnul Rudolf nu ţi-a spus încă, dar pe care nu 
trebuie să o ascund cetăţeanului care vrea să mă angajeze, 
pentru că dacă nu-i convine, mai bine să o ştiu de pe acum 
decât mai târziu. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun... 

— Ei bine? 

— Că sunt un osândit... că am fost la ocnă... rosti 
Cuţitarul cu voce înăbuşită. 

— Aha! făcu domnul Murph. 


- 183 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Dar n-am căşunat niciun rău nimănui, strigă Cuţitarul 
şi mai bine aş crăpa de foame decât să fur... Am făcut ceva 
mai rău decât să fur, adăugă Cuţitarul cu ochii în pământ: 
am ucis... din furie. În sfârşit, nu e numai asta! Şi după o 
clipă de tăcere urmă: patronii nu vor nicio dată să aibă în 
slujba lor un fost ocnaş; au dreptate, - nu în puşcărie se 
încununează feţele mari cu premii de virtute. Asta m-a 
împiedicat mereu să găsesc buşteni, pentru că am 
mărturisit totdeauna când mă înfăţişam ca să lucrez: „lată 
aşa şi aşa... mă vrei sau nu mă vrei?“ Prefer să fiu respins 
imediat decât să fiu descoperit mai târziu... îţi spun asta ca 
să ştii că voi mărturisi totul patronului. Dumneata îl 
cunoşti, dacă crezi că mă refuză, cruţă-mă, spunându-mi-o 
dumneata, şi îmi voi lua tălpăşiţa... 

— Totuşi vino, stărui Murph. 

Cuţitarul îl urmă pe Murph; suiră o scară; se deschise o 
uşă şi... amândoi se pomeniră în faţa lui Rudolf. 

— Dragul meu Murph... lasă-ne singuri, spuse Rudolf. 


Capitolul 2 
RĂSPLATA 


— Trăiască Constituţia! sunt foarte mulţumit că v-am 
regăsit, domnule Rudolf, sau mai bine monseniore, 
exclamă Cuţitarul. 

Simţea o reală bucurie revăzându-l pe Rudolf, căci 
inimile generoase se apropie atât prin serviciile pe cave le 
aduc cât şi prin cele ce li se fac. 

— Bună ziua, băiete, sunt şi eu mulţumit că te văd. 

— Păcăliciul de domnul Murph! Imi spunea că aţi plecat. 
Dar, iată, monseniore... 

— Spune-mi „domnule Rudolf“, îmi place mai mult. 

— Ei bine, domnule Rudolf, iertaţi-mă că n-am venit să 
vă văd după noaptea aceea cu Învățătorul... Îmi dau seama 
că am făcut o necuviinţă: dar, cred că nu sunteţi supărat 
pe mine, nu-i aşa? 


- 184 - 


- Eugen Sue - 


— Te iert, spuse Rudolf, surâzând. 

Apoi adăugă: 

— Murph, ţi-a arătat casa? 

— Da, domnule Rudolf, frumoasă locuinţă, frumoasă 
prăvălie; totul e din plin şi bine îngrijit. Pentru că veni 
vorba „din plin“; eu voi fi cel îndestulat, domnule Rudolf, 
patru franci pe zi pe care domnul Murph mă face să-i 
câştig... patru franci! 

— Îţi voi propune ceva şi mai bun: casa asta, cu tot ce e 
în ea, prăvălia şi o mie de taleri care se află în portofelul 
acesta, toate sunt ale dumitale. 

Cuţitarul surâse cu un aer prostesc, îşi turti între 
genunchii care se strângeau convulsiv, pălăria lui groasă 
de castor, fără să înţeleagă spusele lui Rudolf, deşi 
cuvintele rostite erau destul de clare. 

Acesta continuă cu blândeţe: 

— Îmi dau seama de mirarea dumitale, dar, ţi-o repet, 
această casă şi aceşti bani sunt ai dumitale, sunt 
proprietatea dumitale. 

Cuţitarul se făcu roşu, îşi trecu mâna bătătorită pe 
fruntea scăldată de sudoare şi îngăimă cu o voce 
schimbată: 

— O! adică... adică... proprietatea mea... 

— Da! proprietatea dumitale, pentru că-ţi datorez toate 
astea. Înţelegi! Ţi le dau dumitale... 

Cuţitarul se foia pe scaun, se scarpină în cap, tuşi, lăsă 
ochii în jos, dar nu răspunse. Nu-şi mai putea stăpâni 
gândurile. Înţelegea perfect ce-i spunea Rudolf şi tocmai 
de aceea nu putea crede în ceea ce auzea. Între mizeria 
cumplită, între starea de degradare în care trăise 
totdeauna şi situaţia pe care i-o asigura Rudolf, era o 
prăpastie care nu se putea umple cu serviciul făcut 
binefăcătorului său. Negrăbind clipa în care protejatul lui 
urma să-şi deschidă, în sfârşit, ochii spre a privi realitatea 
în faţă, Rudolf se desfăta copios de această stupoare, de 
această buimăceală pe care ţi-o dă o fericire neaşteptată. 

Constata cu un amestec de bucurie şi de nespusă 


- 185 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


amărăciune că, la unii oameni, deprinderea cu suferinţa şi 
nenorocirea este atât de înrădăcinată, încât judecata lor 
refuză să admită posibilitatea unui viitor care, pentru un 
număr însemnat dintre ei, ar constitui o existenţă demnă 
de invidiat. 

„Desigur, se gândea el, dacă omul, după exemplul lui 
Prometeu, răpeşte divinității vreo rază, în clipele acelea el 
realizează (să mi se ierte acest sacrilegiu), ceea ce 
Providența ar fi trebuit să împlinească din timp în timp 
pentru înlăturarea sufletească a omenirii: să dovedească 
astfel atât celor buni cât şi celor păcătoşi că există o 
răsplată pentru unii şi o pedeapsă pentru alţii“. 

După ce se mai înveseli un timp pe seama zăpăcelii 
fericitului Cuţitar, Rudolf continuă: 

— Ceea ce îţi dau depăşeşte aşadar atât de mult ceea ce 
nădăjduiai? 

— Monseniore, spuse Cuţitarul, ridicându-se brusc, îmi 
propuneţi această casă şi bani mulţi ca să mă ispitiţi; dar 
nu pot... 

— Ce nu poţi? întrebă mirat Rudolf. 

Faţa Cuţitarului se însufleţi, nu mai era ruşinat şi zise cu 
glas hotărât: 

— Ştiu bine că nu pentru a mă tocmi să fur îmi oferiţi 
atât de mulţi bani. De altfel n-am furat niciodată în viaţa 
mea. Poate însă pentru a ucide pe cineva... Dar sunt sătul 
de visul cu sergentul! adăugă posomorât Cuţitarul. 

— Ah!  Nenorociţii! exclamă Rudolf cu amărăciune. 
Compătimirea sau recunoştinţa ce le-o arăţi sunt oare 
însuşiri atât de rare, încât nu-şi pot explica dărnicia decât 
prin îndemnul la crimă? 

Apoi către Cuţitar cu un glas plin de blândeţe: 

— Mă judeci rău... te înşeli, nu-ţi voi cere nimic altceva 
decât un lucru cinstit. Ceea ce îţi dau, îţi dau pentru că o 
meriţi. 

— Eu! strigă Cuţitarul, cuprins din nou. De mirare, o 
merit, şi cum? 

— Îţi voi spune: fără să ai conştiinţa binelui şi a răului, 


- 186 - 


- Eugen Sue - 


lăsat pradă instinctelor dumitale sălbatice, închis timp de 
cincisprezece ani în ocnă laolaltă cu cei mai cumpliţi 
răufăcători, constrâns de mizerie şi foame, silit prin 
degradarea dumitale şi prin disprețul oamenilor cinstiţi să 
continui legăturile cu drojdia tâlharilor, nu numai că ai 
rămas cinstit, dar remuşcarea de pe urma crimei dumitale 
a întrecut ispăşirea pe care justiţia omenească ţi-a impus- 
0. 

Acest limbaj simplu şi nobil stârni un nou val de mirare 
pentru Cuţitar. Se uită la Rudolf cu un respect amestecat 
cu teamă şi gratitudine. Dar încă nu-şi putea crede ochilor. 

— Cum, domnule Rudolf, pentru că m-aţi bătut, pentru 
că am presupus că sunteţi lucrător ca şi mine, pentru că 
vorbeaţi pe limba mea, ca tata şi ca mama, pentru că v-am 
povestit viaţa mea la un pahar de vin şi-apoi v-am scăpat 
de la înec... Dumneavoastră... cum? In sfârşit, eu... o 
casă... bani... eu să fiu un cetăţean onorabil... Ascultaţi-mă, 
încă o dată, domnule Rudolf, asta nu e cu putinţă! 

— Crezând că sunt de-ai voştri, mi-ai povestit viaţa 
dumitale în chip firesc şi fără prefăcătorie, fără să ascunzi 
ce era urât într-însa şi nici ce era mărinimie. Te-am 
cântărit... te-am judecat bine şi-mi face plăcere să te 
răsplătesc. 

— Dar, domnule Rudolf, asta nu se poate. Nu, la urma 
urmei sunt destui lucrători săraci, care toată viaţa au fost 
cinstiţi şi care... 

— O ştiu, şi poate că am făcut pentru unii dintre ei mai 
mult chiar decât fac pentru dumneata. Dar dacă cel ce 
trăieşte cinstit în mijlocul semenilor săi cinstiţi, încurajat 
de stima lor, merită interes şi sprijin, cel ce, ocolit de 
oamenii de treabă rămâne totuşi cinstit în mijlocul celor 
mai mârşavi sceleraţi de pe pământ, merită cu atât mai 
mult interes şi sprijin. De altfel, asta nu e tot; mi-ai scăpat 
viaţa, ai scăpat-o şi pe a lui Murph, prietenul meu cel drag. 
Ceea ce fac pentru dumneata, îmi este impus atât de 
recunoştinţa personală cât şi de dorinţa de a scoate din 
mocirlă o fiinţă inimoasă şi vitează care s-a rătăcit, dar nu 


- 187 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


s-a pierdut... Şi asta încă nu e tot... 

— Dar ce am mai făcut oare, domnule Rudolf? 

Rudolf îi strânse călduros mâna şi îi spuse: 

— Cuprins de milă pentru nenorocirea unui individ care 
înainte a vrut să te ucidă, i-ai oferit ajutorul dumitale, i-ai 
dat chiar găzduire în sărăcăcioasa dumitale locuinţă din 
fundătura Notre-Dame numărul 19. 

— Ştiaţi unde locuiesc, domnule Rudolf? 

— Dacă dumneata uiţi serviciile pe care mi le-ai făcut, 
nu le uit eu. Când ai părăsit locuinţa mea, ai fost urmărit şi 
ai fost văzut intrând la dumneata împreună cu Învățătorul. 

— Dar domnul Murph mi-a spus că nu ştiaţi unde 
locuiesc, domnule Rudolf. 

— Voiam să te supun la o ultimă încercare, voiam sa ştiu 
dacă erai dezinteresat în generozitatea dumitale. Într- 
adevăr, după o astfel de faptă mărinimoasă, te-ai înapoiat 
la munca grea de toate zilele, necerând nimic 
nenădăjduind nimic,  nerostind niciun cuvânt de 
amărăciune pentru a critica aparenta ingratitudine cu care 
ai fi nesocotit tot ce-ai făcut pentru mine, şi când domnul 
Murph ţi-a propus ieri o slujbă mai bine plătită decât 
munca dumitale obişnuită, ai acceptat cu bucurie şi 
recunoştinţă! 

— Ascultaţi dar, domnule Rudolf, în privinţa asta, patru 
franci pe zi sunt totuşi patru franci pe zi. Cât despre 
serviciul ce v-am făcut, eu sunt acela care trebuie să vă 
mulţumesc. 

— Cum aşa? 

— Da, da, domnule Rudolf, adăugă el cu gravitate, mi-au 
revenit în minte anumite lucruri... pentru că, de când vă 
cunosc şi mi-aţi spus aceste vorbe: „Totuşi, tu ai inimă şi 
cinste“, e uimitor cum mă muncesc gândurile. E însă 
ciudat cum două vorbe, doar două vorbe, să mă frământe 
atât. De altfel, încearcă de seamănă două biete boabe de 
grâu în pământ, şi vor răsări spice bogate. 

Această justă comparaţie, aproape poetică, îl impresionă 
pe Rudolf. lIntr-adevăr, două vorbe, dar două vorbe 


- 188 - 


- Eugen Sue - 


cuprinzătoare şi magice pentru cei ce le înţeleg, scoaseră 
dintr-o dată la iveală, în această fire energică, porniri bune 
şi generoase care mocneau acolo în germene. 

— Vedeţi, monseniore, reluă Cuţitarul, v-am salvat pe 
dumneavoastră şi, în oarecare măsură, pe domnul Murph, 
e adevărat, dar chiar de aş salva sute şi mii de oameni, 
asta nu va readuce la viaţă pe cei... 

Şi Cuţitarul îşi înclină capul cu un aer întunecat. 

— Această remuşcare e salutară, dar o faptă bună e 
totdeauna luată în seamă. : 

— Şi apoi ceea ce i-aţi spus ÎInvăţătorului, despre 
ucigaşi, domnule Rudolf, mi s-ar potrivi şi mie, în bine ca şi 
în rău. 

Voind să curme şirul gândurilor Cuţitarului, Rudolf îi 
zise: 

— Dumneata l-ai instalat pe Învățător la Saint-Mandé? 

— Da, domnule Rudolf... M-a pus să-i schimb bancnotele 
în monezi de aur şi să-i cumpăr un brâu cu care l-am 
încins... Am cusut biştarii înăuntru, şi, drum bun! E în 
gazdă cu un franc cincizeci pe zi la nişte oameni 
cumsecade, care cu banii ăştia se mai ajută şi ei. 

— Va trebui, băiete, să-mi mai faci o treabă. 

— Spuneţi, domnul Rudolf. 

— Te vei duce peste câteva zile la el... cu hârtia asta: 
este aprobarea pentru un loc pe viaţă la azilul „Bons 
Pauvres“. Va plăti patru mii cinci sute de franci şi va fi 
acceptat să rămână acolo toată viaţa, prezentând această 
aprobare. Totul este aranjat. M-am gândit că aşa ar fi mai 
bine. I-am asigurat astfel un adăpost şi pâinea pentru toată 
viaţa, şi nu va avea nimic de făcut decât să cugete la 
pocăință. Imi pare rău că n-am făcut asta de la început, în 
loc să-i dau o sumă care poate fi cheltuită sau furată, dar 
prezenţa lui îmi producea atâta oroare, încât voiam să scap 
de el cât mai curând. li vei face deci această propunere şi 
îl vei conduce la azil. Dacă, din întâmplare, refuză, vom 
vedea ce-i de făcut. Deci, ne-am înţeles: te duci la el? 

— Vă fac cu plăcere acest serviciu, precum spuneţi, dar 


- 189 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


nu ştiu dacă voi fi liber. Domnul Murph mi-a găsit un loc la 
un cetăţean cu patru franci pe zi. 

Rudolf se uită mirat la Cuţitar: 

— Cum, dar prăvălia? Dar casa dumitale? 

— Domnule Rudolf, nu vă mai bateţi joc de un biet 
nenorocit! Destul v-aţi făcut cheful punându-mă la 
încercare, cum aţi zis. „Casa dumitale“ şi „prăvălia 
dumitale“ sunt cântece pe aceeaşi strună. Ce v-aţi gândit! 
să vedem dacă dobitocul de Cuţitar se va umfla în pene ca 
un curcan şi îşi va închipui că... Destul, destul, domnul 
Rudolf. Sunteţi un hâtru... Asta-i! 

— Cum aşa, adineauri te-am lămurit doar... 

— Ca să înfrumuseţaţi lucrurile... le ştiu eu astea... şi pe 
cinstea mea că începusem să cred puţin. Cum de-am putut 
fi atât de nătărău! 

— Dar, dragul meu, eşti nebun! 

— Nu, nu, monseniore. lată, vorbiţi-mi de domnul 
Murph. Cu toate că faptul este şi aşa destul de 
surprinzător, la nevoie însă, poţi să crezi că patru franci pe 
zi e cu putinţă să ţi se dea, - dar o casă, o prăvălie, bani 
din belşug, ce păcăleală! Doamne, ce păcăleală! 

Şi începu să râdă în hohote şi din toată inima. 

— Dar încă o dată... 

— Ascultaţi, monseniore, sincer vorbind, la început m-aţi 
cam dus cu preşul; mi-am zis atunci: domnul Rudolf e un 
mucalit cum nu se află mulţi; are de bună seamă ceva de 
împărţit cu dracu, îmi dă însărcinarea şi vrea să mă ungă, 
să nu-mi fie teamă de arsură. Dar după asta mi-am zis că 
greşeam judecându-vă aşa, şi atunci mi-am dat cu ideea că 
vreţi să-mi faceţi o şotie; căci dacă aş fi fost destul de 
neghiob să cred că-mi daţi o avere, aşa pe degeaba, 
dumneavoastră, monseniore, aţi fi zis: „Biete Cuţitar, mi-e 
milă de tine dar... eşti oare ţicnit?“. 

Rudolf era destul de plictisit că nu-l putea convinge pe 
Cuţitar. Îi spuse pe un ton serios şi poruncitor, aproape 
aspru: 

— Niciodată nu glumesc cu recunoştinţa şi cu simpatia 


- 190 - 


- Eugen Sue - 


ce-mi inspiră o purtare onestă... [i-am spus, casa asta şi 
banii sunt ai dumitale, eu ţi-i dăruiesc! Şi pentru că nu vrei 
să mă crezi, pentru că mă sileşti să prestez un jurământ, îţi 
jur pe cinstea mea că toate astea sunt ale dumitale şi că ţi 
le dăruiesc pentru motivele pe care ţi le-am împărtăşit. 

Faţă de tonul hotărât, demn, şi faţă de expresia gravă a 
feţei lui Rudolf, Cuţitarul nu se mai îndoi de adevărul celor 
auzite. Îl privi câteva clipe în tăcere, apoi îi răspunse pe un 
ton firesc şi cu o voce adânc mişcată: 

— Vă cred, monseniore, şi vă mulţumesc mult. Un biet 
om ca mine nu ştie să mânuiască vorbele. Încă o dată, deci, 
vă mulţumesc mult. Tot ce pot să vă spun, vedeţi, este că 
nu voi pregeta niciodată să ajut pe nenorociţi, pentru că 
foamea şi mizeria sunt căpcăuni de teapa acelora care au 
prins-o în gheare pe biata Guristă şi, o dată în mocirlă, nu 
toată lumea are puterea de a ieşi din ea. 

— Nu-mi puteai mulţumi într-un chip mai frumos, 
băiatule... mă înţelegi, nu-i aşa? Vei găsi în acest birou 
titlurile proprietăţii cumpărate pentru dumneata, pe 
numele de domnul Francoeur. 

— Domnul Francoeur? _ _ 

— Nu ai nume şi ţi-l dau pe acesta. Îţi va purta noroc. Il 
vei cinsti, sunt sigur. 

— Monseniore, o făgăduiesc. 

— Curaj, băiete! Mă vei putea ajuta într-o acţiune bună. 

— Eu, monseniore? 

— Da; în faţa lumii vei fi o pildă vie şi demnă de urmat. 
Situaţia fericită în care Providenta te-a plasat, va dovedi că 
oamenii, oricât de decăzuţi, se pot înălța şi nădăjdui, dacă 
se căiesc şi mai păstrează neîntinate câteva însuşiri alese. 
Văzându-te fericit, fiindcă după ce ai săvârşit o faptă 
criminală, ispăşită printr-o pedeapsă groaznică, ai rămas 
totuşi cinstit, curajos şi dezinteresat, cei ce au căzut în 
păcat se vor strădui să devină mai buni. Vreau ca lumea 
să-ţi cunoască tot trecutul. Mai curând sau mai târziu tot îl 
vor fi aflat; e mai bine să preîntâmpini o dezvăluire 
neaşteptată. Voi merge chiar acum la primarul şi la 


- 191 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


parohul acestei comune; am luat informaţii în privinţa lor; 
sunt oameni care merită să contribuie la acţiunea ce am 
întreprins-o. Voi arăta cine sunt eu şi mă voi pune chezaş 
pentru dumneata; şi, pentru a stabili de la început relaţii 
onorabile dintre dumneata şi cele două persoane care 
reprezintă moralmente populaţia acestei comune, voi 
afecta, pe timp de doi ani, o sumă de o mie de franci lunar 
pentru săraci; în fiecare lună îţi voi trimite această sumă, a 
cărei destinaţie o vei hotări dumneata împreună cu 
primarul şi cu parohul comunei. Dacă vreunul din ei ar 
ezita oarecum să aibă legături cu dumneata, această 
şovăială se va risipi în faţa cerinţelor carităţii. Asemenea 
raporturi o dată asigurate, nu va depinde decât de 
dumneata să meriţi stima acestor oameni de ispravă şi 
sunt sigur că o vei câştiga. 

— Monseniore, înţeleg. Nu mie, Cuţitarului, îi faceţi 
acest mare bine, ci nefericiţilor de teapa mea care s-au 
aflat cândva în nevoie, în vârtejul crimelor, şi care au ieşit 
din ele, cum spuneţi, cu inimă şi cinste. Să fiu iertat, dar e 
ca în armată; când un batalion întreg şi-a expus viaţa, nu 
poate fi toată lumea decorată; nu sunt decât patru medalii 
pentru cinci sute de viteji; dar cei care n-au obținut-o, îşi 
zic: „Bine, o s-o obţin rândul viitor“, şi rândul viitor 
pornesc la atac cu acelaşi eroism. 

Rudolf îl asculta fericit pe protejatul său. Redând acestui 
om încrederea în sine, ridicându-l în faţa propriilor săi 
ochi, dându-i, cum am zice, conştiinţa virtuţilor sale, 
declanşase aproape fulgerător în inima şi în sufletul 
Cuţitarului gânduri pline de bun simţ, de onorabilitate, am 
zice de gingăşie chiar. 

— Ceea ce-mi spui, Francoeur, reluă Rudolf, e un nou fel 
de a-mi dovedi recunoştinţa, şi pentru asta îţi mulţumesc. 

— Cu atât mai bine, monseniore, pentru că altminteri aş 
fi foarte încurcat, neştiind cum să vi-o dovedesc. 

— Acum hai să-ţi vedem casa; bătrânul Murph a avut 
această plăcere şi vreau să o am şi eu. 

Rudolf împreună cu Cuţitarul coborâră. 


- 192 - 


- Eugen Sue - 


În clipa când păşiră în, curte, ucenicul, adresându-se 
Cuţitarului, îi spuse respectuos: 

— Pentru că dumneata eşti patronul, domnule 
Francoeur, trebuie să-ți spun că treaba merge. Dar nu mai 
sunt cotlete, nici băuturi, o să trebuie să tăiem unul sau 
doi berbeci. 

— Perfect! spuse Rudolf către Cuţitar, iată un bun prilej 
să-ţi arăţi îndemânarea... şi vreau să-ţi fac safteaua... aerul 
curat mi-a stârnit pofta de mâncare şi aş gusta bucuros din 
cotletele dumitale, dar mă tem că vor fi cam tari. 

— Sunteţi foarte bun, domnule Rudolf, spuse înveselit 
Cuţitarul, mă măguliţi, voi face cum mă pricep mai bine. 

— Să duc doi berbeci la tăiat, jupâne? întrebă ucenicul. 

— Da, şi să-mi aduci un cuţit bine ascuţit, cu tăişul nu 
prea subţire, dar cu muchea tare. 

— Am tot ce-ţi trebuie, jupâne, fii liniştit... poţi să te 
bărbiereşti cu acest cuţit. Poftim! 

— Drace, domnule Rudolf, spuse Cuţitarul, scoţându-şi 
redingota în grabă şi, suflecându-şi mânecile cămăşii, dădu 
la iveală braţele lui de atlet. Asta mi-aduce aminte de 
tinereţe şi de abator: o să vedeţi cum mă pricep la tăiat... 
Dumnezeul mă-si, aş vrea să mă văd şi la treabă! Cuţitul, 
băiete, cuțitul! Aşa... văd că te pricepi. Phiu, ce tăiş! Cine 
are ceva de zis? Drace, cu un cuţit ca ăsta vin de hac şi 
unui taur furios. 

Şi începu a roti cuțitul. Ochii i se injectară; bestia ieşea 
la iveală; instinctul, pofta de sânge, reapărură în toată 
forţa lor înspăimântătoare. 

Abatorul se afla în curte. 

Era o încăpere. Boltită, întunecată, podită cu pietre şi 
luminată de sus printr-o deschizătură îngustă. 

Ucenicul împinse unul din berbeci până la uşe. 

— Să-l leg de belciug, jupâne? 

— Să-l legi, ptiu, drace! cu genunchii ăştia ai mei? Fii 
liniştit, o să-l strâng ca într-o menghină. Dă-mi berbecul şi 
du-te în prăvălie. 

Ucenicul plecă. 


- 193 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Rudolf rămase singur cu Cuţitarul; se uita la el cu 
îngrijorare, aproape cu teamă. 

— Haide! la treabă! îi spuse. 

— N-o să dureze decât o clipă! O să vedeţi dacă ştiu să 
mânuiesc cuțitul. Îmi ard mâinile, îmi vâjâie urechile... 
Tâmplele îmi bat ca şi când aş vedea roşu... Vino-ncoa tu, 
berbecuţule, să-ţi arăt eu! 

Şi, cu ochii arzând de o lucire sălbatică, nemaiţinând 
seama de prezenţa lui Rudolf, ridică, fără greutate 
animalul şi, dintr-o săritură, intră cu el în abator, cu o 
plăcere sălbatică. 

S-ar fi zis că e un lup care fuge cu prada în vizuina lui. 

Rudolf îl urmă; se rezemă de un stâlp al uşii pe care o 
închise. 

Abatorul era întunecat, dar o rază strălucitoare cădea de 
sus, luminând ca în pânzele lui Rembrandt figura aspră a 
Cuţitarului, părul lui blond deschis şi favoriţii săi roşii. 
Încovoiat, ţinând între dinţi un cuţit lung care lucea în 
penumbră, trăgea animalul între genunchi. După ce pusese 
stăpânire pe dobitoc, îl luă de cap, îi întinse gâtul şi i-l tăie. 

În clipa când animalul simţi, tăişul scoase un mic behăit 
blând, plângăreţ, îşi întoarse privirea stinsă către Cuţitar 
şi două ţâşnituri de sânge stropiră faţa celui ce-l ucisese. 

Acest, behăit, acea privire, sângele care picura de pe 
faţa lui, produseră o groaznică impresie asupra bietului 
om. Cuţitul îi căzu din mâini, faţa îi deveni lividă, crispată, 
înspaimântătoare sub sângele care i-o inundase, ochii i se 
holbară, părul i se zbârli, apoi, dându-se înapoi cu oroare, 
strigă cu glas înăbuşit: 

— Oh! Sergentul, sergentul! 

Rudolf alergă la el. 

— Vino-ţi în fire, băiatule! 

— Acolo... acolo... sergentul... repetă  Cuţitarul 
retrăgându-se pas cu pas, cu privirea fixă, rătăcind şi 
arătând cu degetul o fantomă invizibilă. Apoi, scoțând un 
țipăt cumplit, ca şi cum arătarea l-ar îi atins, se repezi în 
fundul abatorului, în colţul cel mai întunecat, unde 


- 194 - 


- Eugen Sue - 


proptindu-şi pieptul de zid, cu braţele întinse ca şi cum ar 
fi vrut să-l dărâme pentru a izgoni groaznica vedenie, 
repeta mereu cu voce răguşită şi întretăiată: 

— Oh! sergentul... sergentul... sergentul... 


Capitolul 3 
PLECAREA 


Graţie îngrijirilor lui Murph şi ale lui Rudolf care i-au 
potolit cu multă greutate zbuciumul, Cuţitarul îşi reveni cu 
totul după o criză îndelungată. 

Era singur cu Rudolf într-una din odăile catului de sus al 
măcelăriei. 

— Monseniore, spuse el abătut, aţi fost foarte bun cu 
mine... dar... vedeţi, aş prefera să fiu de o mie de ori mai 
nenorocit de cum am fost, decât să primesc situaţia pe 
care mi-o propuneţi... 

— Gândeşte-te bine... totuşi. 

— lată, monseniore... când am auzit behăitul jalnic al 
acestui biet animal care nu se putea apăra, când i-am 
simţit sângele stropindu-mi obrazul, un sânge cald care 
părea că trăieşte... Oh! Nu ştiţi ce înseamnă asta... atunci, 
am retrăit visul cu sergentul şi cu acei bieţi soldaţi tineri 
pe care îi spintecam... care nu se puteau apăra şi care, 
murind, mă priveau cu un aer atât de blând, atât de blând, 
încât păreau că mă plâng ei pe mine... Oh! monseniore, mă 
înnebuneşte, nu altceva! 

Şi nenorocitul îşi ascunse faţa în palme cu o mişcare 
convulsivă. 

— Haide, linişteşte-te. 

— Scuzaţi-mă, monseniore, acum, vederea sângelui, a 
cuţitului... nu le-aş mai putea suporta... În fiecare clipă mi 
s-ar redeştepta visurile pe care începusem să le uit... Să ai 
toată ziua mâinile şi picioarele în sânge, să ucizi biete 
animale, care nu se pot apăra... Oh! nu, nu, n-aş mai 
putea... Mai degrabă aş dori să fiu orb ca Învățătorul decât 


- 195 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


să fiu silit a face meseria asta. 

E cu neputinţă de descris energia gestului, expresia feţei 
Cuţitarului şi pasiunea cu care rostise aceste vorbe. 

Rudolf se simţea profund mişcat. Era satisfăcut de 
groaznica impresie pe care vederea sângelui o pricinuise 
protejatului său. 

Pentru o clipă, fiara sălbatică, instinctul sângeros 
învinsese pe omul din el, dar remuşcarea înfrânsese 
instinctul. Aceasta constituia o mare şi frumoasă izbândă. 

Trebuie s-o spunem, spre lauda lui Rudolf, că nu-şi 
pierduse nădejdea în acest reviriment. Voința lui şi nu 
întâmplarea dezlănţuise scena din abator. 

— Iertaţi-mă,  monseniore, continuă  sfios Cuţitarul, 
răsplătesc foarte prost bunătatea pe care o aveţi faţă de 
mine... dar... 

— Departe de mine gândul acesta... Dumneata îmi 
depăşeşti toate aşteptările... Totuşi, mărturisesc, nu 
credeam să descopăr la dumneata această sfântă exaltare 
a remuşcării. 

— Cum, monseniore? 

— Ascultă, spuse Rudolf, iată care era părerea mea: 
alesesem pentru dumneata meseria de măcelar, pentru că 
înclinările, instinctele dumitale o indicau... 

— Vai! monseniore, e adevărat... Dar dacă nu s-ar fi 
petrecut ceea ce ştiţi, asta ar fi fost fericirea mea... o 
spuneam chiar mai adineauri domnului Murph. 

— O ştiam şi eu, bietul meu Francoeur’, nume atât de 
potrivit, dacă ai fi primit oferta ce-ţi făceam... şi o puteai 
face fără să pierzi stima mea, tot, ce este aici ar fi fost al 
dumitale; îmi plăteam astfel o datorie sfântă... Te scoteam 
dintr-o situaţie groaznică şi dădeam, prin dumneata, o 
pildă bună, convingătoare şi utilă... şi aş fi continuat să am 
grijă de viitorul dumitale. Dacă dimpotrivă, vederea 
sângelui pe care erai obligat să-l verşi fără voie, ţi-ar fi 
amintit de crima dumitale, dacă o silă involuntară pe care 
ai fi încercat-o mi-ar fi dovedit că remuşcarea veghează 


3 Inimă sinceră 


- 196 - 


- Eugen Sue - 


mereu în străfundul sufletului dumitale, planurile mele în 
ceea ce te privea, s-ar fi schimbat, pentru că meseria pe 
care ţi-o ofeream ar fi devenit un chin zilnic. 

— Oh! e foarte adevărat, domnule Rudolf, un chin 
groaznic. 

— Acum, iată ce-ţi propun; cred că vei accepta, căci voi 
proceda potrivit acestei certitudini. O persoană care are 
multe proprietăți în Algeria, mi-a vândut, pentru 
dumneata, (nu mai trebuie decât semnat actul,) o mare 
fermă destinată crescătoriei de vite. Pământul pe care se 
află e foarte rodnic şi în plină exploatare; dar nu ţi-o 
ascund, cunoscând curajul dumitale şi nevoia pe care o 
simţi de a te folosi de el, am cumpărat aceste terenuri cu 
anumite condiţii, cu toate că se află pe alt continent... 
Trebuie să fii acolo cel puţin în aceeaşi măsură soldat ca şi 
agricultor; e o redută şi o moşie totodată. Omul care, în 
lipsa proprietarului, pune în valoare această fermă, o să te 
îndrumeze şi o să te informeze, despre toate. Se spune că 
e cinstit şi credincios; îl vei păstra pe lângă dumneata câtă 
vreme îţi va fi util. O dată stabilită acolo, nu numai că îţi 
vei putea spori bunăstarea prin muncă şi pricepere, dar vei 
aduce şi reale servicii ţării prin curajul dumitale. Coloniştii 
sunt organizaţi în miliții. Întinderea proprietăţii dumitale, 
numărul arendaşilor care depind de dumneata, vor face să 
fii numit în fruntea unei trupe armate, destul de 
numeroasă. Disciplinată, însufleţită prin vitejia dumitale, 
va putea fi de mare folos pentru apărarea proprietăţilor 
risipite în câmp deschis. Repet că am ales asta, cu toată 
primejdia de acolo, sau poate tocmai din pricina ei, voind, 
să folosesc neclintitul dumitale curaj; căci, deşi ai ispăşit, 
aproape răscumpărat o crimă, reabilitarea îţi va fi mai 
nobilă, mai totală, mai eroică dacă se desfăşoară în 
mijlocul primejdiilor dintr-o ţară nesupusă, decât în 
mijlocul vieţii tihnite a unui orăşel. Dacă nu ţi-am oferit 
dintru început această situaţie, este că socoteam mai mult 
ca sigur că cealaltă te va satisface; şi-apoi astălaltă e atât 
de aventuroasă încât nu voiam să te expui fără aţi lăsa 


- 197 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


alegerea... Ai încă timp, dacă această propunere nu ţi-e pe 
plac, spunemi-o deschis, vom căuta altceva... dacă da, 
mâine totul va fi semnat, îţi voi preda titlurile proprietăţii 
dumitale, după care vei pleca în Alger, însoţit de o 
persoană indicată de vechiul proprietar al moşiei, ca să te 
pună în posesia bunurilor... Ți se va cuveni arenda pe doi 
ani; când vei sosi acolo, o vei primi. Moşia are un venit de 
3.000 de franci; munceşte, îmbunătăţeşte-o, fii vrednic şi 
cu ochii în patru şi vei izbuti uşor să faci să sporească atât 
bunăstarea dumitale cât şi a coloniştilor pe care trebuie 
să-i ajuţi, căci nu mă îndoiesc că te vei arăta totdeauna 
milostiv şi darnic; îţi vei aminti că a fi bogat îţi incumbă 
obligaţia de a da mult... Deşi departe de dumneata, nu te 
voi pierde din ochi. Nu voi uita niciodată că eu şi cel mai 
bun amic al meu îţi datorăm viaţa. Singura dovadă de 
afecţiune şi de devotament ce-ţi cer, este să înveţi repede 
să citeşti şi să scrii, ca să mă poţi informa regulat, o dată 
pe săptămână, despre tot ce faci, şi ca să mi te poţi adresa 
personal ori de câte ori vei avea nevoie de vreun sfat sau 
de vreun sprijin. 

E greu de descris izbucnirile de bucurie ale Cuţitarului. 
Caracterul şi înclinările lui sunt destul de cunoscute 
cititorului, ca să se înţeleagă că nicio altă propunere nu i s- 
ar fi potrivit mai bine. 

Într-adevăr, a doua zi, Cuţitarul plecă în Alger. 


Capitolul 4 
CERCETĂRI 


Casa pe care o stăpânea Rudolf în aleea Văduvelor nu 
era reşedinţa lui obişnuită. Locuia într-unul din cele mai 
mari palate din cartierul Saint-Germain, la capătul străzii 
Plumet. 

Ca să scape de onorurile datorite rangului său princiar 
adoptase, de când sosise la Paris un incognito. Însărcinatul 
său cu afaceri de pe lângă Curtea Franţei, anunţase că 


- 198 - 


- Eugen Sue - 


stăpânul lui va face vizitele oficiale necesare sub numele şi 
titlul de conte de Duren. 

Mulțumită acestei procedeu, obişnuit la Curțile statelor 
nordice, un principe putea călători nestingherit, scăpând 
astfel de plictiselile legate de o reprezentare supărătoare. 

Cu tot acest transparent incognito, Rudolf ţinea, cum se 
şi cuvenea, o casă pe picior mare. Vom introduce pe cititor 
în palatul său din strada Plumet, a doua zi după plecarea 
Cuţitarului în Algeria. 

Tocmai sunase ceasul zece dimineaţa. 

În mijlocul unui salon mare, la parter, care dădea în 
cabinetul de lucru al lui Rudolf, Murph, în faţa unui birou, 
sigila nişte misive. Un fecior îmbrăcat în negru cu un lanţ 
de argint atârnat la gât, deschise ambele canaturi ale uşii 
salonului de aşteptare şi anunţă: 

— Excelenţa sa baronul de Graun! 

Murph, fără a se opri din ocupaţia lui, salută, pe baron 
cu un gest cordial şi totodată familiar. 

— Domnule însărcinat cu afaceri, spuse el surâzând, fii 
bun şi încălzeşte-te niţel, sunt al dumitale în câteva clipe, 

— Sir Walter Murph, secretar particular al alteţei-sale 
serenisime... voi aştepta ordinele dumneavoastră, 
răspunse pe un ton jovial domnul de Graun, şi făcu în 
glumă o plecăciune adâncă şi respectuoasă demnului 
gentilom. 

Baronul să tot fi numărat vreo 50 de ani, avea părul 
cărunt, rărit, uşor pudrat şi creţ. Bărbia, puţin ieşită în 
afară, îi era acoperită pe jumătate de o cravată de 
muselină, foarte scrobită şi de o albeaţă strălucitoare. 
Fizionomia îi era plină de fineţe, ţinuta distinsă; sub 
sticlele ochelarilor cu rama de aur, lucea o privire pe cât 
de şireată pe atât de pătrunzătoare. Deşi erau orele zece 
dimineaţă, domnul de Graun purta un frac negru; aşa 
cerea eticheta: o panglică dungată în mai multe culori 
ţipătoare era înnodată la cheutoarea reverului. Işi puse 
pălăria pe un fotoliu şi se apropie de cămin, în timp ce 
Murph îşi continua lucrul. 


- 199 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Alteţa-sa desigur că a lucrat o parte din noapte, 
dragul meu Murph, căci corespondenţa mi se pare 
voluminoasă. 

— Monseniorul s-a culcat la şase dimineaţa. A scris între 
altele o scrisoare de opt pagini către Marele mareşal, şi 
mi-a dictat una tot atât de mare către şeful Consiliului 
suprem. 

— Trebuie să aştept să se trezească alteţa-sa ca să-i 
comunic informaţiile ce i le aduc? 

— Nu, dragă baroane... Monseniorul a poruncit să nu fie 
trezit înainte de orele două sau trei după amiază, doreşte 
să expediezi acum de dimineaţă, printr-un curier special, 
aceste scrisori, în loc să aştepţi până luni. Imi vei 
comunica mie informaţiile culese şi le voi transmite 
monseniorului când se va deştepta. Acestea sunt 
dispoziţiile lui. 

— Perfect! Alteţa-sa cred că va fi mulţumită de cele ce îi 
voi comunica. Dar, dragul meu Murph, sper că expedierea 
acestui curier nu e un semn rău. Ultimele scrisori pe care 
am avut cinstea să le transmit alteţei-sale... 

— Vesteau că totul merge bine acolo şi tocmai pentru că 
monseniorul ţine să-şi exprime cât mai curând aprobarea 
faţă de şeful Consiliului suprem şi faţă de Marele mareşal, 
vrea ca dumneata să expediezi curierul chiar azi. 

— Aici o recunosc pe alteţa-sa... Dacă ar fi fost vorba de 
o mustrare, nu s-ar fi grăbit aşa; de altfel nu e decât un 
singur glas care hotărăşte în sigura şi priceputa 
administrare interimară a guvernantilor noştri. E foarte 
simplu, adăugă baronul surâzând; ceasul era bun şi 
potrivit perfect de stăpânul nostru, nu trebuia decât întors 
la timp pentru ca mersul lui neschimbat şi sigur să 
continue a arăta zilnic întrebuinţarea fiecărei ore şi 
sarcina fiecăruia. Ordinea în guvernare asigură încrederea 
şi liniştea poporului: iată cum se explică veştile bune pe 
care mi le dai. 

— Şi aici nimic nou, scumpe baroane? Nu s-a aflat nimic 
de aventurile noastre misterioase? 


- 200 - 


- Eugen Sue - 


— Nu ştie nimeni de ele. De când monseniorul a venit la 
Paris, lumea s-a deprins să nu-l vadă decât foarte rar, la 
puţinele persoane care, cu îngăduinţa lui, i-au fost 
prezentate; se crede că îi place mult singurătatea, că face 
dese plimbări în împrejurimile Parisului. Alteţa-sa, din 
prudenţă, s-a lipsit pentru câtăva vreme de şambelanul şi 
aghiotantul pe care îi adusese în Germania. 

— Şi care ne-ar fi fost nişte martori foarte incomozi. 

— Aşa că în afară de contesa Sarah Mac-Gregor, de 
fratele ei, Tom Seyton de Halsbury şi de Karl, fie sufletul 
lor blestemat, nimeni nu ştie de travestirile alteţei-sale; de 
altfel nici contesa, nici fratele ei, nici Karl n-au interese să 
trădeze această taină. 

— Ah! scumpe baroane, spuse Murph surâzând, ce 
nenorocire că această blestemată de contesă e acum 
văduvă! 

— Oare nu se recăsătorise în 1827 sau 1828? 

— În 1827, puţină vreme după moartea acelei nenorocite 
fetiţe care ar fi avut acum şaisprezece sau şaptesprezece 
ani şi pe care monseniorul o plânge încă şi acum, dar de 
care nu vorbeşte niciodată... 

— Păreri de rău cu atât mai înţelese cu cât alteţa-sa n-a 
avut alţi copii din căsătoria lui. 

— Aşa că iată, dragă baroane, am ghicit bine că, în afară 
de mila ce i-o inspiră biata Guristă, interesul pe care 
monseniorul îl poartă acestei nenorocite făpturi vine mai 
ales de acolo, că fiica atât de amar regretată (detestând 
totuşi pe contesă, mama ei), ar fi avut aceeaşi vârstă. 

— E cu adevărat o fatalitate că această Sarah, de care 
ne-am crezut scăpaţi pentru totdeauna, să fie liberă tocmai 
acum, la optsprezece luni de când alteţa-sa a pierdut un 
model de soţie, după numai câţiva ani de căsătorie. 
Contesa se crede, sunt sigur, favorizată de noroc prin 
această dublă văduvie. 

— Şi nădejdile ei nesăbuite renasc mai arzătoare ca 
oricând; totuşi ea ştie că monseniorul are pentru dânsa 
aversiunea cea mai adâncă, cea mai meritată. N-a fost oare 


- 201 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


ea cauza a... Ah! baroane, spuse Murph, fără a sfârşi fraza, 
această femeie e o piază rea... Să dea domnul să nu ne 
aducă şi alte nenorociri. 

— Dar la ce ne-am mai putea aştepta din partea ei, 
dragul meu Murph? Odinioară a avut asupra 
monseniorului influenţa pe care o exercită totdeauna o 
femeie abilă şi intrigantă asupra unui tânăr care iubeşte 
pentru prima oară şi care se află în împrejurările pe care le 
ştii, dar această influenţă a fost înlăturată prin 
descoperirea manevrelor nedemne ale acestei creaturi şi 
mai ales prin amintirea groaznicei întâmplări pe care a 
provocat-o. 

— Mai încet, scumpul meu Grain, mai încet, spuse 
Murph! Vai! Ne aflăm în luna asta sinistră şi ne apropiem 
de acea dată, nu mai puţin sinistră, de 13 ianuarie; mereu 
mi-e teamă pentru monsenior de această teribilă 
aniversare. 

— Totuşi, dacă un mare păcat poate fi iertat prin 
ispăşire, alteţa-sa nu poate fi oare izbăvit? 

— Ai milă, iubitul meu Grain, să nu mai vorbim de asta; 
voi fi îndurerat toată ziua. 

— Îţi spusesem doar că la ora asta planurile contesei 
Sarah sunt absurde, moartea acelei biete fetiţe de care 
vorbeai adineauri a rupt şi ultimul lanţ care îl mai putea 
lega pe monsenior de această femeie; e o nebună dacă 
stăruie în speranţele ei. 

— Da, dar e o nebună primejdioasă. Fratele ei, o ştii, îi 
împărtăşeşte ambițiile şi obsesiile ei absurde, cu toate că 
această demnă pereche are tot atâtea motive să dispere 
astăzi cât avea de nădăjduit acum optsprezece ani. 

— Ah! câte nenorociri n-a provocat în timpul acela 
diabolicul abate Polidori, prin criminala sa îngăduinţă. 

— Dar fiindcă veni vorba de acest mizerabil, mi s-a spus 
că s-ar afla aici de un an, doi, fără îndoială într-o cumplită 
mizerie sau dedându-se cine ştie cărei îndeletniciri 
tenebroase. 

— Ce decădere pentru un om atât de cult, cu atâta spirit, 


- 202 - 


- Eugen Sue - 


cu atâta inteligenţă! 

— Dar şi de o atât de respingătoare perversitate... Facă 
cerul să nu se întâlnească niciodată cu contesa. Asociaţia 
acestor două spirite rele ar fi foarte primejdioasă, încă o 
dată, scumpul meu Murph, chiar interesul contesei, oricât 
de nesăbuită i-ar fi ambiția, o va împiedica să profite de 
pasiunea pentru aventuri a monseniorului şi să mai încerce 
vreo acţiune duşmănoasă. 

— O sper şi eu ca şi dumneata; totuşi, hazardul a 
dejucat, nu ştiu ce propunere, reprobabilă, fără îndoială, 
pe care femeia asta voia s-o facă învățătorului, acest 
cumplit scelerat, care astăzi, nemaiputând face rău 
nimănui, trăieşte uitat, poate pocăit, la nişte ţărani cinstiţi 
din satul Saint-Mandé. Vai! Sunt convins că numai pentru 
a mă răzbuna pe mine de fapta acestui criminal, 
monseniorul, osândindu-l la o pedeapsă cumplită, riscă să 
se pună într-o situaţie foarte gravă. 

— Gravă? Nu, nu, dragă Murph. Pentru că iată cum se 
pune chestiunea: un puşcăriaş evadat, un ucigaş înveterat, 
îţi intră în casă şi te loveşte cu un pumnal; îl poţi omori, 
întrucât eşti în legitimă apărare sau să-l trimiţi la eşafod: 
în ambele cazuri ticălosul e sortit morţii; acum, în loc de a- 
l ucide sau de a-l trimite la eşafod, printr-o pedeapsă grea, 
dar meritată, îl împiedici pe acest monstru să mai 
constituie o primejdie pentru societate. Cine te-ar putea 
acuza? Crezi oare că justiţia s-ar constitui parte civilă, 
luând apărarea acestui bandit? Ai fi oare condamnabil, 
pentru că făcând mai puţin chiar decât dădea legea 
dreptul, ai răpit vederea aceluia pe care legalmente puteai 
să-l ucizi? Cum adică, pentru a-mi apăra viaţa sau pentru a 
mă răzbuna de un flagrant adulter, societatea îmi 
recunoaşte dreptul de viaţă şi de moarte, asupra 
semenului meu, drept cumplit, drept fără control, fără 
apel, care face din mine judecător şi călău, şi totuşi n-aş 
putea modifica după plac pedeapsa capitală pe care aş fi 
putut-o aplica fără vreo răspundere? Şi mai ales, mai ales 
când e vorba de tâlharul despre care discutăm? Căci asta e 


- 203 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


problema. Las deoparte situaţia noastră de prinţ suveran 
al Confederaţiei germanice. Ştiu că în drept asta nu 
înseamnă mare lucru; dar în fapt sunt imunităţi impuse; 
dar ia să admitem că un atare proces s-ar putea intenta 
monseniorului, câte fapte de generozitate ar pleda pentru 
el! Câtă dărnicie, câte binefaceri ar ieşi la iveală! Încă o 
dată, să presupunem că, în condiţiile în care se înfăţişează, 
acest caz ar veni în faţa unui tribunal, ce crezi că s-ar 
întâmpla? 

— Monseniorul mi-a spus-o mereu; îşi va recunoaşte 
vinovăția şi nu s-ar folosi în niciun fel de imunitatea pe 
care i-o conferă rangul său. Dar cine, oare, ar denunța 
această nenorocită întâmplare? Cunoşti discreţia neclintită 
a lui David şi a celor patru servitori maghiari din casa de 
pe aleea Văduvelor. Cuţitarul, pe care monseniorul l-a 
copleşit de _binefaceri, n-a suflat un cuvânt despre 
pedepsirea  ÎInvăţătorului, de teamă să nu fie şi el 
compromis. Înainte de a pleca în Alger, mi-a jurat că nu va 
destăinui nimănui nimic despre această întâmplare, în ce-l 
priveşte pe tâlhar, el ştie că dacă ar reclama, ar însemna 
să-şi pună capul pe butuc. 

— În sfârşit, nici monseniorul, nici dumneata, nici eu n-o 
să vorbim despre asta, nu-i aşa? Iubite Murph, această 
taină, deşi cunoscută de mai multe persoane, va fi foarte 
bine păstrată. In cazul cel mai rău, trebuie să ne temem 
numai de unele neplăceri, dar şi atunci, cu prilejul unui 
astfel de ciudat proces, vor apărea la lumina zilei fapte 
atât de mari şi de nobile, încât o atare învinuire, o repet, 
va fi pentru alteţa-sa un triumf. 

— M-ai liniştit cu desăvârşire. Dar îmi aduci, după cum 
spui, informaţii culese din scrisorile aflate la Învățător şi 
din declaraţiile făcute de Cucuvaie, în timp ce era la spital, 
de unde a ieşit acum câteva zile, complet vindecată de 
fractura de la picior. 

— lată aceste informaţii, spuse baronul scoțând din 
buzunar o hârtie. Sunt privitoare la cercetările făcute 
asupra naşterii fetei aceleia numită Gurista, şi despre 


- 204 - 


- Eugen Sue - 


locuinţa actuală a lui François Germain, fiul Învăţătorului. 

— Vrei să-mi citeşti aceste note, dragă de Graun? 
Cunosc intenţiile monseniorului; voi vedea dacă aceste 
informaţii sunt suficiente. Continui să fii mulţumit de 
agentul dumitale? 

— E un om preţios, plin de inteligenţă, de îndemânare şi 
discreţie. Sunt chiar nevoit câteodată să-i potolesc zelul, 
pentru că ştii că monseniorul îşi rezervă sieşi lămurirea 
unor anumite detalii. 

— Şi el nu ştie nimic despre partea pe care alteţa-sa o 
are în toate astea? 

— Nimic. Situaţia mea diplomatică constituie un 
minunat pretext pentru cercetările pe care le întreprind 
Domnul Badinot (acesta e numele omului nostru), are mult 
tact şi întreţine legături pe faţă sau pe ascuns cu aproape 
toate clasele societăţii; pe vremuri avocat, silit să renunţe 
la profesie pentru grave abuzuri de încredere, a păstrat 
totuşi informaţii foarte exacte asupra averii şi situaţiei 
foştilor lui clienţi; cunoaşte anumite taine pe care se laudă 
cu cinism că le-a exploatat; de două-trei ori a făcut avere şi 
a sărăcit apoi în afaceri; prea cunoscut ca să mai încerce 
noi speculaţii, redus să trăiască de azi pe mâine prin 
mijloace mai mult sau mai puţin ilicite; e un fel de Figaro, 
destul de pasionat când îl asculţi. Atâta vreme cât are 
pentru ce, se dă trup şi suflet aceluia care îl plăteşte; n-are 
deci niciun interes să ne înşele; de altfel, îl ţin sub 
supraveghere fără ca el să simtă; n-avem aşadar niciun 
motiv să ne îndoim de el. 

— De altfel, informaţiile pe care ni le-a furnizat sunt 
foarte exacte. 

— Are oarecare probitate în felul lui de a lucra, dragă 
Murph, şi te asigur că domnul Badinot este una din acele 
figuri foarte originale, cu o existenţă misterioasă, pe care 
nu le întâlnim des şi a căror prezenţă nu e posibilă decât, 
la Paris. Alteţa-sa ar face mare haz de un asemenea tip, 
dacă n-ar fi necesar să n-aibă niciun fel de raporturi cu el. 

— Am putea spori onorariul domnului Badinot; crezi că o 


- 205 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


gratificaţie e indicată? 

— Cinci sute de franci pe lună şi micile cheltuieli, care 
se urcă aproape la aceeaşi sumă, cred că ajung; pare 
mulţumit; vom vedea mai târziu... 

— Şi nu se ruşinează de meseria pe care o face? 

— El? Dimpotrivă i se pare o cinste deosebită: totdeauna 
când mi-aduce rapoartele, îşi ia un anumit aer plin de 
importanţă, nu cutez să spun diplomatic, deoarece 
caraghiosul se preface a crede că e vorba de afaceri de 
stat, şi se minunează de raporturile tăinuite care pot exista 
între interesele cele mai deosebite şi destinele imperiilor. 
Da, are neobrăzarea să-mi spună câteodată: „Câte 
complicaţii necunoscute vulgului sunt în guvernarea unui 
stat! Cine ar crede totuşi că notele pe care vi le prezint, 
domnule baron, au, fără îndoială, importanţa lor în 
treburile Europei!“ 

— Aşa e, ticăloşii caută să-şi ascundă josnicia pentru a 
face plăcere oamenilor cinstiţi. Dar acele note, dragă 
baroane? 

— Iată-le redactate aproape în întregime după raportul 
domnului Badinot: 


NOTĂ PRIVITOARE LA FLOAREA-MARIEI 
Domnul de Graun citi cele ce urmează: 


„Pe la începutul anului 1827 un anume Pierre 
Tournemine, actualmente deţinut în temnita de la 
Rochefort pentru crimă de fals, a propus femeii Gervais 
zisă Cucuvaia, să ia în îngrijirea ei, pentru totdeauna, o 
copilită de cinci sau şase ani şi să primească drept plată o 
sumă de 1.000 de franci, o dată pentru totdeauna... 


— Vai, dragă baroane, spuse Murph, întrerupându-l pe 
domnul de Grain... 1627... este chiar anul în care 
monseniorul a aflat de moartea nefericitei copile pe care o 
plânge în chip atât de inconsolabil... Din pricina asta şi din 


- 206 - 


- Eugen Sue - 


altele, anul acela a fost funest pentru stăpânul nostru. 
— Anii fericiţi sunt rari, bietul meu Murph, Dar merg 
mai departe. 


„Târgul o dată încheiat copilul a rămas la femeia aceea 
timp de doi ani, după care, voind să scape de viaţa grea pe 
care o ducea acolo, fetița a dispărut. Cucuvaia n-a mai 
auzit vorbindu-se de ea câţiva ani în şir, când a revăzut-o 
pentru prima oară într-o tavernă de cartier, acum. vreo 
şase săptămâni. Copila crescuse mare şi i se dăduse 
porecla de Gurista. 

Puţine zile după această întâlnire, numitul Tournemine 
pe care Învățătorul îl cunoscuse la puşcăria Rochefort, 
dăduse lui Braţ-Roşu (un tăinuitor obişnuit al ocnaşilor 
închişi sau liberati), o scrisoare amănunţită privitoare la 
copilul încredințat odinioară femeii Gervais, zisă Cucuvaia. 

Din această scrisoare şi din declaraţiile Cucuvelei, 
reieşea că o doamnă Seraphine, menajera unui notar pe 
nume Jacques Ferrand,  însărcinase prin 1827 pe 
Tournemine să-i găsească o femeie care, în schimbul sumei 
de 1.000 de franci, ar fi primit să ia în îngrijirea ei un copil 
de cinci-şase ani, pe care părinţii voiau să-l abandoneze, 
după cum s-a spus mai sus. 

Cucuvaia primi propunerea. 

Scopul lui Tournemine, când dăduse aceste informații lui 
Braţ-Rhoşu, era să-l determine s-o şantajeze pe doamna 
Séraphine cu ajutorul unui tert, ameninţând-o că va da în 
vileag această întâmplare de multă vreme uitată: 
Tournemine afirma că această doamnă Séraphine nu era 
decât mandatara unor persoane cunoscute. 

Braţ-Roşu încredinţase această scrisoare Cucuvelei, de 
câtva timp complice a delictelor Invăţătorului; în felul 
acesta se lămureşte cum aceste ştiri se găseau în posesia 
tâlharului şi cum, cu prilejul întâlnirii cu Gurista, la 
cârciuma «lepurele alb», Cucuvaia, ca s-o chinuiască pe 
Floarea-Mariei, i-a spus: «S-a aflat cine sunt părinţii tăi, 
dar tu nu îi vei cunoaşte». 


- 207 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Chestiunea era de a se şti dacă scrisoarea lui 
Tournemine privitoare la copilul încredințat odinioară 
Cucuvelei cuprindea adevărul. 

A fost căutată doamna Séraphine; de asemenea şi 
notarul Jacques Ferrand. 

Amândoi trăiesc. 

Notarul stă în strada du Sentier nr. 41, trece drept un 
solitar şi un evlavios; în orice caz se duce foarte des la 
biserică; în afaceri este de o corectitudine excesivă, 
considerată ca o dovadă de seriozitate; biroul lui de 
notariat este excelent, trăieşte cu o economie vecină cu 
zgârcenia; doamna Seraphine continuă să-i fie menajeră. 

Domnul Ferrand, care era foarte sărac, şi-a cumpărat 
biroul de notariat cu suma de 350.000 franci, sumă ce i-a 
fost împrumutată cu garanţii serioase de către domnul 
Charles Robert, ofițer superior de Stat-Major în garda 
naţională a Parisului, un tânăr foarte frumos, mult solicitat 
într-o anumită societate. Împarte cu Jacques Ferrand 
veniturile notariatului, apreciate cam la 50.000 de franci 
anual dar, bineînțeles că el nu se amestecă de loc în 
afacerile acestuia. Unele guri rele afirmă că de pe urma 
unor speculaţii norocoase sau lovituri de bursă, întreprinse 
în înțelegeri cu domnul Charles Robert, notarul ar fi, în 
clipa de faţă, în măsură să restituie costul notariatului; dar 
reputaţia domnului Jacques Ferrand e atât de solidă, încât 
toată lumea e de acord că aceste zvonuri sunt pure 
calomnii. Pare deci sigur că doamna Séraphine, menajera 
acestui om de ispravă ar putea da lămuriri preţioase 
despre naşterea Guristei”. 


— De minune, scumpe baroane, spuse Murph, 
declaraţiile lui Tournemine au o oarecare aparenţă de 
adevăr. Poate vom găsi, prin notar, mijlocul de a descoperi 
pe părinţii acestei nefericite copile. Acum, despre fiul 
învățătorului, ai informaţii tot atât de precise? 

— Poate nu chiar atât, dar totuşi destul de 
mulţumitoare. 


- 208 - 


- Eugen Sue - 


— Într-adevăr, Badinot al dumitale e o comoară. 

— După cum vezi, Braţ-Roşu este sufletul acestei afaceri. 
Domnul Badinot, care pare să aibă oarecari relaţii cu 
poliţia, ni-l descrisese ca pe intermediarul mai multor 
ocnaşi; asta cu prilejul primelor demersuri pe care 
monseniorul le întreprinsese pentru a găsi pe fiul doamnei 
Georges Duresnel, soţia nefericită a acelui monstru de 
Învățător. 

— Fără îndoială, şi, ducându-se să dea de Braţ-Roşu în 
cocioaba lui din cartier, strada Bobului nr. 13, monseniorul 
l-a întâlnit pe Cuţitar şi pe Guristă. Alteţa-sa a vrut cu 
orice preţ să se folosească de acest prilej ca să vadă cu 
ochii lui acele groaznice cuiburi de hoţi, socotind că poate 
va da de vreun nenorocit pe care să-l scoată din mocirlă. 
Presimţirile sale nu l-au înşelat, dar cu preţul căror 
primejdii, Doamne mare! 

— Primejdii pe care le-ai împărţit cu el, bărbăteşte, 
dragul meu Murph... 

— Nu sunt oare în acest scop Cărbunarul titular al 
alteţei-sale? răspunse surâzând gentilomul. 

— Spune mai bine viteazul aghiotant, bravul meu 
prieten. Dar ce să mai vorbesc de curajul şi de 
devotamentul dumitale? Ar fi să mă repet... Imi voi 
continua deci raportul... lată nota privitoare la Frangois 
Germain, fiul doamnei Georges şi al Invăţătorului, zis şi 
Duresnel. 


INFORMAŢII ASUPRA LUI FRANCOIS GERMAIN 
Domnul de Graun continuă: 


„Să tot fie vreo optsprezece luni de când un tânăr numit 
Francois Germain a sosit la Paris, venind de la Nantes, 
unde era funcţionar în biroul casei de bancă «Noel & Co». 

Din mărturiile Învăţătorului şi din mai multe scrisori 
găsite la el, rezulta că mizerabilul, căruia Învățătorul îi 
încredinţase propriu-i fiu spre a-l ticăloşi şi a-l folosi 


- 209 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cândva în scopuri criminale, a dezvăluit acestui tânăr acea 
groaznică  uneltire, propunându-i să  înlesnească o 
încercare de furt şi fals ce se plănuia în paguba casei 
«Noel & Co.» unde lucra Francois Germain. 

Tânărul respinse, cu indignare, propunerea, dar nevrând 
să-l denunțe pe omul care-l crescuse, a trimis o scrisoare 
anonimă patronului său informându-l de complotul ce se 
urzea impotriva lui şi părăsi în taină oraşul Nantes, pentru 
a se pune la adăpost de cei ce încercaseră să-l facă 
instrumentul şi complicele crimelor lor. Aceşti mizerabili, 
aflând de plecarea lui Germain, au venit la Paris, s-au pus 
în legătură cu Braţ-Roşu şi au pornit în urmărirea fiului 
Învăţătorului, fără îndoială cu intenții criminale, pentru că 
tânărul le cunoştea planurile. 

După îndelungi şi numeroase cercetări, au izbutit să-i 
afle adresa, dar era prea târziu: Germain, întâlnind cu 
câteva zile înainte pe cel ce încercase să-l corupă, a 
schimbat pe dată locuinţa, bănuind motivul care-l adusese 
pe omul acela la Paris. Fiul Învăţătorului scăpă astfel încă 
o dată de prigonitorii lui. 

Acum vreo şase săptămâni, însă, aceştia au aflat că 
tânărul locuia în strada Templului, numărul 17. Într-o 
seară, înapoindu-se acasă, era cât pe-aci să fie victima unei 
capcane. (Învățătorul ascunsese această întâmplare 
monseniorului.) 

Germain bănui de îndată de unde venea lovitura, părăsi 
strada Templului şi din nou i se pierdu urma. Cercetările 
ajunseseră aici, când Învățătorul fu pedepsit pentru faptele 
lui.“ 


De la această dată - spuse baronul - cercetările au fost 
reluate din ordinul monseniorului. 

Şi iată rezultatul: Francois Germain a locuit timp de vreo 
trei luni în casa din strada Templului, numărul 17, casă de 
altfel destul de ciudată, având în vedere moravurile şi 
îndeletnicirile celor mai mulţi dintre locatarii ei. Germain 
era foarte iubit, pentru firea lui veselă, îndatoritoare şi 


- 210 - 


- Eugen Sue - 


sinceră. Cu toate că părea să trăiască din venituri 
neînsemnate sau din vreo leafă foarte modestă, arătase o 
grijă afectuoasă unei familii de nevoiaşi care locuia în 
mansarda acelei case. Zadarnic s-au cerut informaţii în 
strada Templului asupra noii sale locuinţe şi a profesiei lui; 
se bănuieşte că era funcţionar în vreun birou sau în vreo 
casă de comerţ, pentru că pleca dimineaţa şi se înapoia pe 
la zece ceasuri. 

Singura persoană care desigur ştie unde locuieşte acest 
tânăr, este o chiriaşă a casei din strada Templului; această 
fată, care părea să aibă legături mai strânse cu Germain, e 
o foarte frumoasă şi tânără lucrătoare, numită domnişoara 
Rigolette. Stă într-o cameră, vecină cu aceea în care 
locuise Germain. Această odaie, nelocuită de când acesta 
plecase, este acum liberă. Sub pretextul că vrem s-o 
închiriem, ne-am putut procura informaţiile ulterioare. 

— Rigolette? exclamă deodată Murph, care de câtva 
timp părea adâncit în gânduri, Rigolette? Dar acest nume 
mi-e cunoscut! 

— Cum, sir Walter Murph, reluă baronul, râzând, cum, o 
persoană demnă şi respectabilă, tată de familie, cunoaşte 
lucrătoare tinere şi uşuratice? Cum, numele unei 
domnişoare Rigolette nu e nou pentru dumneata? Ah! Ce 
ruşine! 

— Doamne, monseniorul m-a silit să fac cunoştinţe atât 
de bizare, încât nu ai de loc dreptul să te miri de asta, 
baroane. Dar, stai niţel... Da, acum mi-amintesc foarte 
bine: monseniorul, relatându-mi povestea Guristei, nu s-a 
putut opri să facă haz de acest nume caraghios, Rigolette. 
Din câte îmi amintesc:, era numele unei prietene de 
închisoare a acelei nefericite Floare-a-Mariei. 

— Ei bine, acum, domnişoara Rigolette ne-ar putea fi de 
mare folos. Să termin raportul meu: 


„Poate că ar fi indicat să se închirieze camera liberă din 
casa de pe strada Templului. Nu primisem dispoziţia să 
merg mai departe cu investigaţiile; dar, din nişte vorbe ce 


- 211 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


i-au scăpat portăresei, avem toate motivele să credem nu 
numai că vom căpăta informaţii precise asupra fiului 
Învăţătorului, dar monseniorul va putea face acolo studii 
asupra moravurilor, uneltirilor şi mai ales asupra mizeriei, 
a căror existenţă nici măcar n-o bănuieşte. “ 


Capitolul 5 
MARCHIZUL D'HARVILLE 


— Precum vezi, iubite Murph, spuse domnul de Graun, 
terminând lectura acestui raport, pe care îl înmânase 
gentilomului, după informaţiile noastre, urma părinţilor 
Guristei trebuie căutată la notarul Jacques Ferrand, iar 
adresa la care locuieşte acum François Germain trebuie 
aflată la domnişoara Rigolette. Cred că e destul, după cât 
îmi pare, să ştii unde să cauţi... ceea ce cauţi. 

— Fără îndoială, baroane; cu atât mai mult cu cât 
monseniorul va avea - sunt sigur - o recoltă bogată de 
observaţii în casa de care vorbim. Dar n-am terminat; te-ai 
informat cu privire la marchizul d'Harville? 

— Da, şi, cel puţin în ceea ce priveşte problema 
bănească, temerile alteţei-sale nu sunt întemeiate. Domnul 
Badinot afirmă - şi-l socotesc bine informat - că averea 
marchizului n-a fost niciodată mai consolidată şi cu mai 
multă chibzuinţă administrată ca acum. 

— După ce-am căutat să aflu pricina acestei mari 
îndurerări de care e copleşit domnul d'Harville, 
monseniorul îşi închipuise că e vorba de vreo jenă 
financiară; i-ar fi venit în ajutor cu discreta delicateţe pe 
care i-o cunoşti, dar pentru că s-a înşelat în presupunerile 
lui, va trebui să renunţe a dezlega această enigmă, cu atât 
mai mare părere de rău cu cât are o sinceră afecţiune 
pentru domnul d'Harville. 

— E foarte simplu. Alteţa-sa n-a uitat niciodată ceea ce 
părintele lui datorează tatălui marchizului. Ştii, dragă 
Murph, că în 1815, când cu remanierea Statelor 


- 212 - 


- Eugen Sue - 


Confederaţiei germanice, tatăl alteţei-sale era în primejdie 
de a fi eliminat, din pricina devotamentului său notoriu 
faţă de Napoleon în această împrejurare, răposatul 
marchiz, bătrânul d'Harville, a făcut mari servicii tatălui 
stăpânului nostru; mulţumită prieteniei cu care îl cinstea 
împăratul Alexandru, prietenie care data de când 
marchizul imigrase în Rusia şi care, invocată de el, a avut 
o înrâurire hotărâtoare asupra deliberărilor congresului 
unde se dezbăteau interesele principilor Confederaţiei 
germanice. 

— Şi iată, baroane, cum se înlănţuie acţiunile nobile: în 
'92, tatăl marchizului e proscris; el găseşte în Germania, la 
tatăl monseniorului, cea mai generoasă ospitalitate; după o 
şedere de trei ani la curtea noastră, pleacă în Rusia, se 
bucură de favoarea ţarului şi, mulţumită acesteia, e la 
rândul lui foarte folositor principelui care l-a primit 
odinioară cu atâta prietenie. 

— Oare nu din 1815, în timpul stabilirii bătrânului 
marchiz d'Harville pe lângă marele duce care domnea 
atunci, s-a legat prietenia dintre monsenior şi tânărul 
d'Harville? 

— Da, ei au păstrat cele mai duioase amintiri din acele 
fericite vremuri ale tinereţii lor. Dar asta nu e tot; 
monseniorul poartă o recunoştinţă atât de adâncă 
memoriei omului a cărui, prietenie a fost atât de 
folositoare tatălui său, încât toţi cei ce aparţin familiei 
d'Harville au dreptul la bunăvoința alteţei-sale. Aşa că nu 
numai nenorocirilor şi virtuţii ei, ci şi înrudirii cu familia 
d'Harville datoreşte doamna Georges neîncetatele atenţii 
ale alteţei-sale. 

— Doamna Georges! Soția lui Duresnel, ocnaşul 
supranumit Învățătorul? exclamă baronul, 

— Da, mama acestui François Germain pe care îl căutăm 
şi pe care nădăjduim că-l vom găsi... 

— E rudă cu domnul d'Harville? 

— Era vară cu mama lui şi prietena ei intimă. Bătrânul 
marchiz avea pentru doamna Georges o afecţiune plină de 


- 213 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


devotament. 

— Dar cum se face că familia d'Harville a lăsat-o să se 
mărite cu monstrul acela de Duresnel, dragă Murph? 

— Tatăl acestei nenorocite, domnul de Lagny, intendent? 
al Languedoc-ului, poseda înainte de Revoluţie o mare 
avere; şi a scăpat de surghiunire. În primele zile de linişte 
care au urmat acelei cumplite epoci, s-a gândit la măritişul 
fetei. S-a înfăţişat Duresnel; aparţinea unei foarte bune 
familii de parlamentari, era bogat, ascundea cu ipocrizie 
sub aparente oneste înclinările lui perverse; s-a căsătorit 
cu domnişoara de Lagny. Câtva timp ascunse, viciile 
acestui om ieşiră curând la iveală: risipitor, jucător de cărţi 
pătimaş, desfrânat, josnic, o făcea pe soţia lui să se simtă 
foarte nenorocită. Nu se plângea, îşi ascundea suferinţele 
şi, după moartea tatălui ei, s-a retras la o moşie pe care a 
pus-o în valoare, ca să-şi mai aline durerea. În foarte 
scurtă vreme bărbatul ei risipi la cărţi şi în desfrâu toată 
averea lor comună: proprietatea a fost vândută. Atunci 
femeia şi-a luat băiatul şi s-a dus la ruda ei, marchiza 
d'Harville, pe care o iubea ca pe o soră. Duresnel, după ce 
şi-a mâncat averea şi pe aceea a soţiei, s-a văzut nevoit, să 
trăiască din expediente, recurgând chiar şi la crimă în 
căutarea de noi resurse de existenţă; deveni falsificator, 
hoţ, asasin şi fu condamnat pe viaţă; răpi copilul de la soţia 
sa şi îl încredinţă unui ticălos de teapa lui. Restul îl ştii... 

— Dar cum a descoperit-o monseniorul pe doamna 
Duresnel? 

— Când Duresnel a fost aruncat în temniţă, soţia lui, 
ajunsă în cea mai neagră mizerie, şi-a luat numele de 
doamna Georges. 

— În această cumplită situaţie, de ce oare nu s-a adresat 
marchizei d'Harville, ruda şi cea mai bună prietenă a ei? 

— Marchiza murise înainte de condamnarea lui Duresnel 
şi de-atunci, dintr-o sfială de neînfrânt, doamnei Georges i- 
a fost imposibil să se mai arate familiei ei, care desigur că 


4 Inspector al provinciilor, care avea sarcina să aprovizioneze cu cele 
necesare armata. 


- 214 - 


- Eugen Sue - 


ar fi avut pentru ea compasiunea şi ajutorul îndreptăţite de 
atâtea nenorociri. Totuşi, o singură dată, constrânsă de 
mizerie şi de boală, se hotări să implore ajutorul domnului 
d'Harville, fiul celei mai bune prietene a ei... Aşa s-a făcut 
că a întâlnit-o monseniorul. 

— Dar cum? 

— Într-o zi se dusese să-l vadă pe domnul d'Harville; la 
câţiva paşi înaintea lui, păşea o biată femeie, prost 
îmbrăcată, palidă, suferindă, abătută. Ajunsă în faţa porţii 
casei d'Harville, în clipa când, după o lungă ezitare, era 
gata să sune, făcu o mişcare bruscă şi se întoarse din 
drum, ca şi cum ar fi părăsit-o curajul. Foarte intrigat, 
monseniorul o urmări, profund mişcat de expresia ei de 
blândeţe şi de durere. Femeia pătrunse într-o locuinţă cu 
aspect trist şi mohorât. Monseniorul culese câteva 
informaţii asupra ei: ele erau cât se poate de onorabile. Ca 
să aibă din ce trăi, muncea, dar sănătatea îi era şubredă şi 
nici de lucru nu prea găsea; era redusă la cea mai neagră 
mizerie. A doua zi m-am dus la ea cu monseniorul. Am 
ajuns la timp pentru a o împiedica să moară de foame. 

După o boală lungă, în care timp i s-au dat toate 
îngrijirile, doamna Georges, în elanul ei de recunoştinţă, 
şi-a povestit viaţa monseniorului, al cărui nume şi rang îi 
erau necunoscute; i-a povestit, după cum am spus, viaţa ei, 
condamnarea lui Duresnel şi răpirea copilului. 

— Aşa deci a aflat alteţa-sa că doamna Georges 
aparţinea familiei d'Harville? 

— Da, şi după aceste lămuriri, monseniorul, care preţuia 
din ce în ce mai mult însuşirile doamnei Georges, a scos-o 
din Paris şi a instalat-o la ferma de la Bougqueval, unde se 
află acum împreună cu Gurista. A găsit în acest paşnic 
refugiu, dacă nu fericirea, dar cel puţin liniştea, putând să- 
şi mai uite suferinţele, administrând acea moşioară... Şi 
pentru a cruța dureroasa sensibilitate a doamnei Georges, 
cât şi pentru că nu-i place să se vorbească de binefacerile 
sale, monseniorul a tăinuit domnului d'Harville că-i 
scosese ruda dintr-o cumplită mizerie. 


- 215 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Înţeleg acum îndoitul interes ce-l are monseniorul de 
a descoperi urmele fiului acestei nefericite femei. 

— Se explică, de asemenea, scumpe baroane, şi 
afecțiunea pe care alteţa-sa o are pentru această întreagă 
familie şi cât de mare îi e durerea când îl vede pe tânărul 
marchiz atât de abătut, când ar avea toate motivele să fie 
fericit. 

— Într-adevăr, ce-i lipseşte domnului d'Harville? Posedă 
totul, origine aleasă, avere, inteligenţă, tinereţe, soţia lui e 
fermecătoare, pe cât de inteligentă pe atât de frumoasă... 

— E adevărat, şi monseniorul nu s-a gândit la 
informaţiile de care am vorbit decât după ce încercase 
zadarnic să descopere cauzele negrei melancolii a 
domnului d'Harville; acesta s-a arătat adânc mişcat de 
atenţiile alteţei-sale, dar s-a ţinut într-o totală rezervă cu 
privire la motivele tristeţii lui. Să fie oare o chestiune de 
inimă? 

— Se spune că e foarte îndrăgostit de soţia lui care nu-i 
dă niciun prilej de gelozie. O întâlnesc adesea în societate; 
e obiectul atenţiei tuturor, cum se întâmplă întotdeauna cu 
o femeie tânără şi fermecătoare, dar reputaţia ei n-a 
suferit niciodată o cât de mică ştirbire. 

Dar, marchizul e totdeauna foarte mândru de soţia lui... 
N-a avut cu ea decât o neînsemnată discuţie cu privire la 
contesa Sarah Mac-Gregor! 

— Aşadar, se întâlneşte cu ea? 

— Printr-o împrejurare din cele mai nenorocite, tatăl 
marchizului d'Harville a cunoscut-o acum şaptesprezece 
sau optsprezece ani pe Sarah Seyton de Halsbury şi pe 
fratele ei, Tom, în timpul şederii lor la Paris, unde se aflau 
sub protecţia doamnei ambasadoare a Angliei. Aflând că 
fratele şi sora plecau în Germania, bătrânul marchiz le-a 
dat scrisori de recomandare către tatăl monseniorului cu 
care întreținea o corespondenţă continuă. Vai! dragă 
Graun, poate că dacă n-ar fi existat aceste scrisori de 
recomandare, multe nenorociri ar fi fost evitate, căci fără 
îndoială că, altminteri, monseniorul n-ar fi avut prilejul s-o 


- 216 - 


- Eugen Sue - 


cunoască pe această femeie. În sfârşit, când contesa Sarah 
s-a reîntors, cunoscând prietenia pe care alteţa-sa o avea 
pentru marchiz, a căutat să fie introdusă în casa d'Harville, 
în nădejdea că-l va întâlni acolo pe monsenior, deoarece 
pune tot atâta dârzenie să-l întâlnească, pe cât stăruie el 
să fugă de ea. 

— Să se travestească în bărbat pentru a-l urmări pe 
alteţa-sa până în cartiere rău famate... Numai ea poate să 
aibă asemenea idei. 

— Spera probabil în modul acesta să-l înduplece pe 
monsenior şi să-l constrângă la o întrevedere pe care ela 
refuzat-o şi a evitat-o totdeauna. Dar să revenim la doamna 
d'Harville. Soţul ei, căruia monseniorul îi vorbise de Sarah, 
aşa cum merita, şi-a sfătuit soţia s-o vadă cât mai puţin 
posibil; dar tânăra marchiză, sedusă de măgulirile ipocrite 
ale contesei, s-a cam revoltat de sfaturile domnului 
d'Harville. De aici, mici neînţelegeri, care de altfel nu pot 
justifica starea de profundă descurajare a marchizului. 

— Ah! femeile... femeile!... dragă Murph; îmi pare foarte 
rău că doamna d'Harville o frecventează pe această Sarah. 
Tânăra şi seducătoarea marchiză nu poate decât să piardă 
din contactul cu această creatură diabolică. 

— Fiindcă veni vorba de fiinţe diabolice, adăugă Murph, 
iată o scrisoare privitoare la Cecily, nedemna soţie a 
cinstitului David. 

— Între noi fie zis, dragă Murph, acestei neobrăzate 
corcituri i s-ar fi cuvenit cumplita pedeapsă pe care soţul 
ei, scumpul nostru doctor negru, a aplicat-o Invăţătorului 
din ordinul monseniorului. Ea a făcut de asemenea să 
curgă sânge, şi depravarea ei e înspăimântătoare. 

— Şi totuşi e atât de frumoasă, atât de fermecătoare! Un 
suflet pervers sub un aspect atrăgător îmi provoacă 
totdeauna o dublă oroare. 

— Sub acest raport Cecily e de două ori odioasă; dar 
sper că această misivă revocă ultimele dispoziţii date de 
monsenior cu privire la această mizerabilă. 

— Dimpotrivă, baroane. 


- 217 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Monseniorul tot mai doreşte s-o ajutăm să evadeze 
din fortăreaţa unde a fost închisă pe viaţă? 

— Da. 

— Şi ca pretinsul ei seducător s-o aducă în Franţa, la 
Paris? 

— Da, şi mai mult chiar, această scrisoare ne ordonă să 
grăbim, pe cât cu putinţă, evadarea Cecily-ei şi să-i 
înlesnim o călătorie cât mai rapidă ca să ajungă aici în cel 
mult cincisprezece zile. 

— Nu mai înţeleg nimic... Monseniorul manifestase 
totdeauna atâta aversiune faţă de ea! 

— Şi-o manifestă şi acum într-o şi mai mare măsură, 
dacă ar mai fi cu putinţă! 

— Şi, totuşi, o aduce încoace! De altfel, după cum e 
convins alteţa-sa, îi va fi totdeauna uşor să obţină 
extrădarea Cecily-ei, dacă nu execută ceea ce aşteaptă el 
de la dânsa. Se va porunci fiului temnicerului fortăreței 
Gerolstein s-o răpească pe această femeie, prefăcându-se 
înamorat de ea, şi i se vor da toate înlesnirile necesare 
pentru executarea acestui proiect. În culmea fericirii că i 
se dă prilejul de a evada, metisa îl urmează pe presupusul 
seducător şi ajunge la Paris; fie, dar ea se află mereu sub 
povara osândei, rămâne mereu o prizonieră evadata şi sunt 
oricând în măsură să afirm că, de îndată ce monseniorul va 
dori, voi putea cere şi obţine extrădarea ei. 

— Vom trăi şi vom vedea, dragă Grain; o să te mai rog, 
din ordinul monseniorului, să scrii cancelariei noastre să- 
mi trimită prin acelaşi curier o copie legalizată de pe actul 
de căsătorie al lui David; căci s-a căsătorit la palatul ducal 
în calitatea lui de ofiţer al casei monseniorului. 

— Trimiţând misiva prin curierul de azi, vom avea actul 
acesta în cel mult opt zile. 

— Când David a aflat de la monsenior apropiata sosire a 
Cecily-ei, a rămas înmărmurit, apoi a strigat: „Sper că 
alteţa-voastră nu mă va obliga să văd acest monstru?“ „Fii 
liniştit, a răspuns monseniorul, n-ai s-o vezi... dar am 
nevoie de ea pentru anumite planuri“. David s-a văzut 


- 218 - 


- Eugen Sue - 


liberat de o mare povară. Totuşi, sunt convins că s-au 
deşteptat în el amintiri foarte dureroase. 

— Bietul negru!... e în stare s-o iubească şi azi, se spune 
că e încă atât de frumoasă! 

— Fermecătoare... prea fermecătoare... Numai ochiul 
neîndurat al unui creol ar putea deosebi „sângele 
amestecat“, în uşor perceptibila nuanţă cafenie de la 
coroana unghiilor roze ale acestei corcituri: strălucitoarele 
noastre frumuseți nordice n-au o piele mai transparentă, 
un ten mai alb şi un păr de un castaniu cu reflexe mai 
aurii. 

— Eram în Franţa când monseniorul s-a reîntors din 
America, aducând cu sine pe David şi pe Cecily; ştiu că, de 
atunci, acest om este legat de alteţa-sa prin cea mai caldă 
recunoştinţă, dar niciodată n-am aflat în urma cărei 
aventuri se devotase cu trup şi suflet stăpânului meu şi în 
ce împrejurare s-a însurat cu Cecily pe care am văzut-o 
pentru prima oară cam la un an după căsătorie; şi 
Dumnezeu ştie cât scandal iscase ea încă de pe atunci. 

— Sunt în măsură să-ţi povestesc tot ce doreşti să ştii, 
dragă baroane. Eu l-am întovărăşit pe monsenior în 
călătoria aceea în America, unde i-a scăpat pe David şi pe 
metisă de la o soartă din cele mai cumplite... 

— Eşti prea bun, dragă Murph, te ascult, spuse baronul. 


Capitolul 6 
POVESTEA LUI DAVID ŞI A CECILYEI 


— Domnul Willis, un bogat plantator din Florida, începu 
Murph, descoperise printre sclavii săi, tinerii negri, la un 
anume David, ataşat infirmeriei coloniei, o inteligenţă 
deosebită, o milă profundă şi atentă faţă de bieţii bolnavi, 
cărora le aducea cu dragoste îngrijirile prescrise de medici 
şi, în sfârşit, o vocaţie atât de neobişnuită pentru studiul 
botanicii aplicate medicinii că, fără nicio pregătire, 
alcătuise şi clasase un fel de ierbar al plantelor din 


- 219 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


aşezarea unde se afla, ca şi al celor din împrejurimi. 
Exploatarea domnului Willis era situată pe malul mării, la 
o depărtare de cincisprezece-douăzeci de leghe de oraşul 
cel mai apropiat; medicii localnici, destul de ignoranţi, se 
deplasau cu greu atât din cauza distanțelor mari cât şi a 
stării proaste a drumurilor. Vrând să remedieze aceste 
grave inconveniente într-o ţară bântuită de molime 
primejdioase şi pentru a avea mereu la îndemână un 
practician îndemânatec, Willis s-a gândit să-l trimită pe 
David în Franţa să studieze chirurgia şi medicina. Încântat 
de această propunere, tânărul negru plecă la Paris; 
plantatorul plăti cheltuielile studiilor şi, după opt ani de 
muncă stăruitoare, David căpătă, cu cea mai mare 
distincţie, diploma de doctor în medicină şi reveni în 
America pentru a pune la dispoziţia stăpânului său ştiinţa 
dobândită. 

— Dar David ar fi trebuit să se socotească liber, de fapt 
şi de drept, aflându-se pe teritoriul Franţei. 

— Vezi că David este de o rară lealitate; făgăduise 
domnului Willis că se înapoiază şi s-a înapoiat. Şi apoi 
socotea că învăţătura ce şi-o însuşise cu banii stăpânului, 
nu constituia - ca să zic aşa - un bun al lui. Şi, mai spera 
să poată îndulci moral şi fizic suferinţele sclavilor, foştii lui 
tovarăşi. Îşi propunea să fie nu numai medicul lor, dar şi 
susținătorul, apărătorul lor pe lângă plantator. 

— Într-adevăr, trebuie să fii înzestrat cu un caracter 
extrem de cinstit şi cu o dragoste pioasă pentru semenii 
tăi, ca să te înapoiezi la un stăpân, după o şedere de opt 
ani la Paris, în mijlocul tineretului cel mai democrat din 
Europa. 

— După această trăsătură de caracter poţi judeca omul. 
lată-l dar la Florida şi, trebuie să o spunem, tratat de 
domnul Willis cu consideraţie şi bunătate, luând masa cu el 
şi locuind sub acelaşi acoperiş. De altfel, acest proprietar 
stupid, rău, muieratic, despot cum sunt unii creoli, se 
considera foarte darnic fixându-i lui David un salariu de 
şase sute de franci. După câteva luni, un tifos cumplit 


- 220 - 


- Eugen Sue - 


izbucni în rândurile oamenilor exploatării; domnul Willis se 
îmbolnăveşte şi el, dar este repede vindecat, datorită 
excelentelor îngrijiri ale lui David. Din treizeci de negri 
greu bolnavi, nu mor decât doi. Domnul Willis, încântat de 
serviciile lui David, îi urcă leafa la o mie două sute de 
franci; doctorul negru se putea socoti cel mai fericit om 
din lume; fraţii lui îl considerau o adevărată providenţă; 
obținuse, într-adevăr, cu mare greutate, să le 
îmbunătăţească întrucâtva soarta, dar nădăjduia mai mult 
pentru viitor; şi, în aşteptare, îi reeduca, îi consola pe 
aceşti bieţi oameni şi îi sfătuia să se resemneze; le vorbea 
de Dumnezeu care veghează asupra negrului ca şi asupra 
albului; le pomenea de altă lume în care nu mai sunt 
stăpâni şi sclavi, ci drepţi şi răi; despre o altă viaţă... 
veşnică, aceea în care unii nu mai sunt vite de povară 
aparţinând altora, dar în care victimele de pe pământ erau 
atât de fericite, încât se rugau în cer pentru călăii lor... Ce 
să mai spun? Aceşti nenorociţi care, spre deosebire de alţi 
oameni, numără cu o bucurie amară paşii ce îi apropie 
zilnic de mormânt, acestor nenorociţi care nu mai aşteptau 
altceva decât neantul, David le dădu speranţa unei libertăţi 
eterne; astfel că lanţurile le părură mai puţin grele şi 
munca mai puţin istovitoare. David era idolul lor. Trecu în 
acest fel aproape un an. Printre cele mai frumoase sclave 
ale acestei exploatări, se distingea o metisă în vârstă de 
cincisprezece ani, numită Cecily. Domnul Willis resimțea 
un capriciu de sultan faţă de această fată. Pentru prima 
oară în viaţa lui, poate, se izbi de un refuz, de o împotrivire 
dârză. Cecily iubea... îl iubea pe David, care în timpul 
ultimei epidemii, o îngrijise şi o salvase cu un devotament 
admirabil; mai târziu, o dragoste, cea mai neprihănită 
dragoste, răsplătise această datorie de recunoştinţă. David 
avea simţăminte prea gingaşe ca să-şi dezvăluie fericirea 
înainte de ziua când ar fi putut să se însoare cu Cecily; 
aştepta ca fata să împlinească şaisprezece ani. Domnul 
Willis neavând cunoştinţă de această dragoste împărtăşită, 
pusese ochii pe frumoasa metisă. Fata, cu lacrimi în ochi, 


- 221 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


povesti lui David încercările brutale ale patronului, din 
care scăpase cu mare greutate. Negrul o linişti şi se duse 
imediat, la domnul Willis,. S-o ceară în căsătorie pe Cecily 

— Drace! Dragă Murph, tare mi-e teamă că am ghicit 
răspunsul sultanului american... A refuzat? 

— A refuzat. Susţinea că îi place această fată, că în toată 
viaţa lui nu se izbise de disprețul unei sclave, şi că o vrea 
pe asta şi o va avea. David n-are decât să-şi aleagă altă 
soţie sau o altă ibovnică pe placul lui. Existau în colonie 
zece mulatre sau alte metise tot atât de frumoase ca 
Cecily. David îi vorbi de dragostea lui pe care Cecily o 
împărtăşea de multă vreme. Plantatorul ridică din umeri. 
David stărui; dar totul fu în zadar. Creolul avu neruşinarea 
să-i spună că ar fi o pildă rea ca un stăpân să cedeze unui 
sclav, şi această pildă n-o s-o dea tocmai el pentru a 
satisface un capriciu al lui David. Acesta îl imploră, 
stăpânul îşi pierdu răbdarea; David, fiindu-i ruşine să se 
umilească mai mult, vorbi pe un ton mai hotărât despre 
serviciile pe care i le adusese şi despre dezinteresarea lui, 
mulţumindu-se cu cel mai mic salariu. Domnul Willis, 
enervat, îi răspunse cu dispreţ că era de o mie de ori mai 
bine tratat ca un sclav. La aceste vorbe, David nu-şi mai 
putu reţine indignarea... Pentru prima oară vorbi ca un om 
conştient de drepturile lui, după o şedere de opt ani în 
Franţa. Domnul Willis, furios, îl trată drept sclav răzvrătit 
şi-l ameninţă că-l va pune în lanţuri. David rosti câteva 
vorbe amare şi violente... Două ore după acest schimb de 
cuvinte, David era legat la stâlp, cu trupul sfâşiat de 
curelele gârbaciului, în timp ce, sub ochii lui, Cecily era 
târâtă în haremul plantatorului. 

— Purtarea acestuia a fost idioată şi îngrozitoare... Este 
absurditatea cruzimii... La urma urmei, avea nevoie de 
omul acesta... 

— Atât de multă nevoie avea de el, că, în aceeaşi zi 
chiar, accesul de furie dinainte, unit cu beţia în care 
această brută se afunda în fiecare seară, îi provocă o boala 
inflamatorie din cele mai grave, ale cărei simptome se 


- 222 - 


- Eugen Sue - 


arătară, cu rapiditatea specifică acestor afecţiuni; 
plantatorul se băgă în pat, cuprins de o febră groaznică... 
Trimite un curier să aducă un medic, dar medicul nu poate 
ajunge la plantație decât după treizeci şi şase de ore... 

— Această întâmplare era cu adevărat providenţială... 
Starea gravă a acestui om era pe deplin meritată... 

— Răul făcea progrese înspăimântătoare... Numai David 
îl putea salva pe proprietar; dar Willis, bănuitor ca orice 
scelerat, era sigur că negrul, pentru a se răzbuna, îi va 
pune otravă într-o poţiune - căci, după ce îl bătuseră cu 
nuiele, David fusese aruncat într-o carceră... în sfârşit., 
îngrozit de mersul bolii, zdrobit de suferinţă şi judecând 
că-i era dat să moară, după multe şovăieli, Willis ordonă 
descătuşarea lui David. 

— Şi David îl salvă pe plantator! 

— Cinci zile şi cinci nopţi l-a vegheat cum l-ar fi vegheat 
pe tatăl său, luptând pas cu pas împotriva bolii, cu o 
pricepere şi cu nespusă îndemânare; până la urmă învinse, 
spre marea mirare a medicului care fusese chemat, dar 
care nu sosise decât a doua zi. 

— Şi o dată însănătoşit... patronul? 

— Nevrând să roşească în faţa sclavului său care l-ar fi 
umilit în fiecare clipă din înălţimea minunatei sale 
generozităţi, cu enorme jertfe colonistul a reuşit, să 
angajeze la exploatarea lui pe medicul chemat şi David fu 
aruncat din nou în carceră. 

— Asta e groaznic! Dar nu mă miră: David ar fi fost 
pentru acest om o întrupare vie a remuşcării. 

— Această purtare barbară nu era determinată numai de 
răzbunare şi de gelozie. Negrii domnului Willis îl iubeau pe 
David cu toată ardoarea recunoştinţei; el era pentru ei 
salvatorul trupurilor şi sufletelor lor. Ştiau de îngrijirile pe 
care le dăduse plantatorului în timpul bolii acestuia... Aşa 
că, ieşind ca prin minune din apatia abrutizantă în care 
sclavia afundă de obicei fiinţa omenească, aceşti nenorociţi 
îşi manifestară în chip vădit indignarea sau mai bine zis 
durerea lor, când îl văzură pe David sfâşiat de loviturile 


- 223 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


gârbaciului. Domnul Willis crezu că descoperă în această 
manifestare sâmburele unei răzmeriţe, datorită 
ascendentului pe care David îl câştigase asupra sclavilor. Îl 
crezu pe David gata să se pună mai târziu în fruntea 
sclavilor şi să se răzbune pe revoltătoarea ingratitudine a 
stăpânului său... Această teamă neîntemeiată fu pentru 
plantator încă un motiv ca să-l copleşească pe David cu fel 
de fel de prigoane, să nu mai fie în stare să-şi 
îndeplinească ţelurile sinistre pe care patronul i le bănuia. 

— Din acest punct de vedere - al unei temeri sălbatice, - 
această purtare ar părea mai puţin absurda, deşi tot atât 
de barbară. 

— Puțin după aceste întâmplări am sosit şi noi în 
America. Monseniorul închiriase un bric danez la Saint- 
Thomas; urma să vizităm, ca simpli particulari, toate 
aşezările litoralului american pe lângă care navigam. Am 
fost excepţional de bine primiţi de domnul Willis. A doua zi 
după sosirea noastră, seara, după ce băusem, domnul 
Willis, excitat de vin cât şi plin de o lăudăroşenie cinică, 
ne-a relatat, cu glume josnice, povestea lui David şi a 
Cecilyei, căci am uitat să-ţi spun că şi această nenorocită 
fusese aruncată în temniţă ca să fie pedepsită pentru 
disprețul ce-l arătase patronului. În timpul acestei 
groaznice povestiri, alteţa-sa crezu că Willis se laudă sau 
că era beat... Da, era beat, dar nu se lăuda. Pentru a fi 
crezut, plantatorul se ridică de la masă şi porunci unui 
sclav să ia un felinar şi să ne conducă la carcera lui David. 

— Ei bine? 

— În toată viaţa mea n-am văzut un spectacol mai 
sfâşietor.  Istoviţi, descărnaţi, pe jumătate despuiaţi, 
acoperiţi de răni, David şi nenorocita fată, cu lanţuri de 
mijloc, el la un capăt al temniţei, ea la cel opus, păreau 
nişte fantome. Felinarul care ne lumina arunca asupra 
acestui tablou o culoare şi mai lugubră. David, văzându-ne, 
n-a scos niciun cuvânt: privirea lui era de o groaznică 
fixitate. Plantatorul îi spuse pe un ton de o crudă ironie: 
„Ei bine, doctore, ce mai faci?!... Tu care eşti atât de 


- 224 - 


- Eugen Sue - 


savant, salvează-te!“ Negrul răspunse printr-o vorbă şi un 
gest sublim; îşi ridică încet mâna dreaptă, cu arătătorul 
îndreptat către tavan şi fără a privi pe colonist, rosti cu un 
glas solemn: „Dumnezeu!“ Şi tăcu. „Dumnezeu? reluă 
plantatorul, izbucnind în râs; Spune-i dar lui Dumnezeu să 
vie să te smulgă din mâinile mele. Îl desfid!...“ După care 
Willis, orbit de furie şi de beţie, arătă cerului pumnul şi 
strigă  blestemând: Da, înfrunt pe Dumnezeu să-mi 
elibereze sclavii înainte de moartea lor!... Dacă n-o face, îi 
tăgăduiesc existenţa!...“ 

— Era un nebun stupid! 

— Asta ne-a umplut, sufletul de dezgust... Monseniorul 
n-a spus o vorbă. Am ieşit din celulă... Această văgăună 
era situată, ca şi conacul, la marginea mării. Ne 
înapoiarăm la bricul nostru, acostat la o foarte mică 
distanţă. La unu noaptea, în timp ce întreaga aşezare era 
cufundată în somnul cel mai adânc, monseniorul cobori de 
pe vas pe uscat, împreună cu opt oameni bine înarmaţi, 
merse drept la celulă, o deschise şi-i scoase pe David şi pe 
Cecily. Cele două victime fură aduse pe bord, fără ca 
cineva să fi simţit isprava noastră, apoi monseniorul şi cu 
mine ne-am dus la casa colonistului. Ciudată mentalitate! 
aceşti oameni îşi torturează sclavii dar nu iau împotriva lor 
nicio măsură de precauţie: dorm cu ferestrele şi uşile 
deschise. Ajunserăm foarte uşor la odaia de dormit a 
plantatorului, luminată de un opaiţ. Acesta se ridică în 
capul oaselor, cu mintea încă îngreunată de aburii beţiei. 

„Astă seară l-ai înfruntat pe Dumnezeu spunând că nu-ti 
va putea răpi cele două victime decât după ce vor fi murit! 
Ei bine, ţi le-a răpit“, spuse monseniorul. Apoi, luând un 
săculeţ pe care-l adusesem cu mine şi în care se aflau 
douăzeci şi cinci de mii de franci în aur, îl aruncă pe patul 
acestui om adăugând: „lată ce te va despăgubi de 
pierderea celor doi sclavi. Silniciei dumitale care ucide, îi 
opun silnicia care izbăveşte. Dumnezeu te va judeca!“ Şi 
dispărurăm, lăsându-l pe domnul Willis înmărmurit, 
nemişcat, crezându-se în puterea unui vis. După câteva 


- 225 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


minute, am ajuns la bricul nostru şi am ridicat pânzele. 

— Îmi pare, dragă Murph, că alteţa-sa a despăgubit cu 
prea mare largheţe pe acel mizerabil de pierderea sclavilor 
lui, căci, la urma urmei, David nu-i mai aparţinea. 

— Am calculat aproximativ cheltuielile făcute timp de 
opt ani cu studiile lui David; apoi am întreit valoarea lui şi 
aceea a Cecilyei ca simpli sclavi. Ştiu că procedeul nostru 
era contrar dreptului ginţilor, dar dacă ai fi văzut starea 
groaznică în care se aflau aceşti nenorociţi, aproape în 
agonie, dacă ai fi asistat la sfidarea nelegiuită aruncată lui 
Dumnezeu de către acest om beat de vin şi de cruzime, ai 
fi înţeles că monseniorul a vrut, cum s-a şi rostit cu acest 
prilej: „Să joace întrucâtva rolul Providenţei“. 

— Este o convingere tot atât de discutabilă şi de 
litigioasă ca şi pedepsirea Învăţătorului, cinstite squire. Şi 
această aventură n-a avut urmări? 

— Nu putea să aibă niciuna. Bricul era sub pavilion 
danez, anonimatul nostru fusese păstrat cu grijă, treceam 
drept nişte englezi bogaţi. Dacă ar fi îndrăznit, cui ar fi 
putut să ne reclame domnul Willis? De fapt, ne-a 
mărturisit-o el însuşi şi medicul monseniorului a 
consemnat-o într-un proces-verbal, că cei doi sclavi n-ar fi 
putut trăi mai mult de opt zile în acea cumplită celulă. A 
fost nevoie de cele mai atente îngrijiri pentru ca Cecily să 
fie smulsă unei morţi aproape sigure. In sfârşit, au fost 
readuşi la viaţă. De-atunci, David a rămas ataşat pe lângă 
monsenior ca medic şi are faţă de el un devotament 
nemărginit. 

— David, ajungând în Europa, s-a căsătorit, fără 
îndoială, cu Cecily? 

— Această căsătorie, care părea că va fi atât de fericită, 
s-a oficiat într-o capelă a palatului monseniorului, dar 
printr-o schimbare neaşteptată, văzându-se beneficiara 
unei situaţii la care nu s-ar fi aşteptat, uitând cât suferise 
David pentru ea şi ea însăşi pentru el, Cecily, fiindu-i 
ruşine, în această lume nouă că e soţia unui negru, sedusă 
de un om cumplit de depravat, a comis prima ei greşeală. 


- 226 - 


- Eugen Sue - 


S-ar fi zis că perversitatea înnăscută a acestei nenorocite, 
până atunci în stare latentă, n-a aşteptat decât acest 
ferment primejdios pentru a lua asemenea proporţii 
cumplite. Cunoşti restul, scandalul provocat de aventurile 
ei. După doi ani de căsătorie, David care era tot atât de 
încrezător pe cât de îndrăgostit, află toate aceste ticăloşii: 
ca de un trăsnet fu trezit din încrederea sa oarbă şi totală. 

— Se spune că ar fi vrut să-şi omoare nevasta? 

— Da, dar mulţumită stăruinţelor monseniorului, a 
consimţit ca această femeie să fie închisă pe viaţă într-o 
fortăreață. Şi aceasta e închisoarea căreia monseniorul îi 
deschide acum porţile, spre marea dumitale mirare şi a 
mea, de altfel, ceea ce nu-ţi ascund, dragă baroane. 

— Sincer vorbind, hotărârea monseniorului mă miră cu 
atât mai mult cu cât guvernatorul fortăreței a prevenit de 
mai multe ori pe alteţa-sa că această femeie nu poate fi 
îmblânzită, nimic nu i-a putut înfrânge firea temerară şi 
înecată în vicii şi, cu toate acestea, monseniorul stăruie s-o 
aducă încoace. În ce scop? Pentru care motiv? 

— Iată, dragă baroane, ceea ce nu ştiu nici eu. Dare 
târziu. Alteţa-sa doreşte să plece curierul dumitale cât mai 
curând la Gerolstein. 

— Până în două ceasuri va fi pe drum. Aşadar, dragă 
Murph, pe diseară! 

— Pe diseară! 


Capitolul 7 
O CASĂ DIN STRADA TEMPLULUI 


Pentru a se folosi de informaţiile pe care baronul de 
Graun le culesese despre Guristă şi despre Germain, fiul 
Învăţătorului, Rudolf trebuia să se ducă în strada 
Templului şi la notarul Jacques Ferrand... Şi aceasta, 
pentru a încerca să afle de la doamna Seraphine oarecari 
indicii asupra familiei Floarei-Maria. 

Apoi în casa din strada Templului, unde locuise până nu 


- 227 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


demult Germain, pentru a încerca să descopere, prin 
domnişoara Rigolette, adăpostul acelui tânăr; sarcină 
destul de grea, deoarece lucrătoarea ştia poate că fiul 
Învăţătorului avea cel mai mare interes să nu fie cunoscută 
noua sa locuinţă. 

Dacă ar lua acolo cu chirie camera ocupată odinioară de 
Germain, Rudolf şi-ar fi uşurat cercetările, pe lângă că era 
în măsură să observe de aproape diferitele categorii de 
oameni care ocupau acea clădire. 

Chiar în ziua în care avusese loc convorbirea dintre 
baronul de Graun şi Murph, Rudolf se duse, pe la orele 
trei, în strada Templului, pe o vreme mohorâtă de iarnă. 

Situată într-un cartier de negustori şi foarte aglomerată, 
casa nu trăda, prin înfăţişarea ei, nimic deosebit; se 
compunea dintr-un parter ocupat de un cârciumar, din 
patru caturi şi din nişte mansarde. 

O alee întunecoasă, îngustă, dădea într-o curticică, mai 
bine-zis într-un fel de puț pătrat de cinci sau şase picioare, 
cu totul lipsit de aer, de lumină, o hazna infectă a tuturor 
murdăriilor din casă, aruncate de la caturile superioare, 
nişte ochiuri fără geam, deschizându-se la fiecare etaj. 

La intrarea unei scări umede şi negre, o lumină roşiatică 
indica odăiţa portarului: o încăpere afumată din pricina 
unei lămpi care trebuia să ardă în plină zi ca să lumineze 
pe Rudolf, în haine de gata, aidoma unui vânzător de 
prăvălie. 

Purta un palton de culoare îndoielnică, o pălărie puţin 
cam pleoştită, o cravată roşie, o umbrelă şi nişte imenşi 
bocanci cu  şireturi. Pentru desăvârşirea iluziei 
personajului ce şi-l compusese, Rudolf purta sub braţ un 
sul mare de stofă, învelit cu grijă. 

Intră la portar, ca să ceară să-i arate camera ce se 
liberase. 

O lampă cu ulei, aşezată în spatele unui glob de sticlă 
umplut cu apă, care slujea drept reflector, lumina odăiţa. 
În fund, un pat acoperit cu un macat pestrit, combinat 
dintr-o mulţime de petece de stofă de tot felul şi de toate 


- 228 - 


- Eugen Sue - 


culorile; în stânga, pe un scrin de nuc, a cărui marmură 
suporta drept podoabă: un mic sfânt-lon de ceară, cu 
mielul lui alb şi peruca-i blondă, totul aşezat sub un clopot 
de sticlă înstelat, ale cărui plesnituri erau lipite cu dibăcie 
prin nişte benzi de hârtie albastră; două sfeşnice poleite, 
coclite, de vreme şi purtând, în loc de lumânări, portocale 
acoperite cu paiete, fără îndoială oferite de curând 
portăresei ca dar de Anul Nou; două cutii, una de paie în 
diferite culori, alta acoperită de scoici mici; aceste două 
cutii artistice miroseau de la o poştă a vreo casă de 
detenţie sau a ocnă. (Să sperăm, pentru buna reputaţie a 
portarului din strada Templului, că acest dar nu provenea 
din partea creatorului cutiei). În sfârşit, între cele două 
cutii şi sub un glob de pendulă, se putea admira o pereche 
de cismuliţe de marochin roşu, adevărată încălţăminte de 
păpuşă, dar lucrate îngrijit şi cu pricepere, fasonate şi 
brodate. 

Aceasta capodoperă, cum ziceau bătrânii noştri, în 
mijlocul unei duhori cumplite de piele mucedă, de 
arabescuri fantastice desenate de-a lungul pereţilor ca şi 
mulţimii de ghete vechi, arăta că portarul casei cu pricina 
lucrase pe vremuri încălţăminte de comandă, înainte de a 
ajunge cârpaci de ghete vechi. 

Când Rudolf se aventură în această încăpere, domnul 
Pipelet, portarul, deocamdată absent, era înlocuit de 
doamna Pipelet. Femeia, aşezată lângă o sobă de fontă 
aflată în mijlocul odăii, părea să asculte, foarte serioasă, 
cum „cânta“ oala care fierbea (expresia e consacrată). 

Hogart-ul francez şi anume Henry Monnierf a prins atât 
de bine imaginea stereotipă a portăresei, încât noi îl vom 
ruga pe cititor, dacă vrea să şi-o închipuie pe doamna 
Pipelet, să-şi aducă aminte de cea mai urâtă, cea mai 
zbârcită, cea mai plină de coşuri pe obraz, cea mai 
murdară, cea mai zdrenţăroasă, cea mai gâlcevitoare, cea 
mai veninoasă dintre portăresele imortalizate de acest 


> William Hogarth (1697—1764), celebru gravor şi pictor englez. 
€ Scriitor şi caricaturist francez care a trăit între anii 1805—1877. 


- 229 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mare artist. 

Singura trăsătură pe care ne vom îngădui s-o adăugăm 
acestui ideal, dar care este o minunată realitate, va fi o 
ciudată coafură compusă dintr-o perucă a la Titus, perucă 
odinioară blondă, dar tărcată de vreme cu o mulţime de 
nuanţe roşietice şi gălbui, cafenii şi arămii, smălţuind, ca 
să zicem aşa, o încâlceală de nedescurcat de şuviţe aspre, 
ţepoase, zbârlite, amestecate. Doamna Pipelet nu părăsea 
niciodată această podoabă unică şi eternă a craniului ei de 
sexagenară. 

Văzându-l pe Rudolf, portăreasa pronunţă cu glas 
răguşit sacramentalele cuvinte: 

— Unde mergi mata? 

— Doamnă, mi se pare că e de închiriat o cameră şi un 
cabinet în această casă? întrebă Rudolf, apăsând pe 
cuvântul „doamnă“, ceea ce o măguli simţitor pe 
portăreasă. 

Răspunse cu mai puţină acreală: 

— E o cameră de închiriat la al patrulea, dar nu se poate 
vizita... Alfred e plecat... 

— Fiul dumitale, fără îndoială, doamnă? Se înapoiază 
curând? 

— Nu, domnule, nu e fiul meu, e soţul meu!... De ce oare 
lui Pipelet să nu i se zică Alfred? 

— E dreptul lui, doamnă, dar, dacă îmi îngădui, voi 
aştepta o clipă să se înapoieze. Aş vrea să iau cu chirie 
această cameră, cartierul şi strada îmi convin; casa îmi 
place, fiindcă mi se pare foarte bine îngrijită. Totuşi, 
înainte de a vizita locuinţa pe care doresc s-o ocup, aş vrea 
să ştiu, doamnă, dacă ţi-ai putea lua obligaţia de a-mi face 
menajul? Am obiceiul să nu mă folosesc decât de 
portărese, numai, dacă, bineînţeles, sunt şi ele de acord. 

Această propunere, rostită în cuvinte atât de amabile, o 
câştigă cu totul pe doamna Pipelet. 

— Dar bine-nţeles, domnule... răspunse ea, mă voi ocupa 
de gospodăria dumitale... sunt chiar onorată de propunere, 
şi pentru şase franci pe lună vei fi servit ca un prinţ. 


- 230 - 


- Eugen Sue - 


— De acord cu şase franci, doamnă... Numele dumitale? 

— Pomone-Fortunee-Anastasie Pipelet. 

— Ei bine, doamnă Pipelet, accept să-ţi plătesc şase 
franci pe lună ca salariu. Şi dacă îmi convine camera, ce 
preţ are? 

— Împreună cu cabinetul, 150 de franci, domnule; nicio 
centime mai puţin... Chiriaşul principal e un câine... un 
cărpănos în stare să-şi mănânce de sub unghii. 

— Şi cum se numeşte? 

— Domnul Braţ-Roşu. 

Numele acesta şi aducerile aminte îl făcură pe Rudolf să 
tresară. 

— Spuneţi, doamnă Pipelet, că principalul locatar se 
numeşte... 

— Ei bine... domnul Braţ-Roşu. 

— Şi locuieşte? 

— În strada Bobului nr. 13; ţine o cârciumă în gropile 
din Champs-Elysees. 

Nu mai exista nicio îndoială... Era acelaşi om... Această 
coincidenţă i se păru lui Rudolf ciudată. 

— Dacă domnul Braţ-Roşu este principalul locatar, 
întrebă el, cine e proprietarul casei? 

— Domnul Bourdon, dar n-am avut niciodată de-a face 
decât cu domnul Braţ-Roşu. 

Voind să câştige încrederea portăresei, Rudolf reluă: 

— Dragă doamnă Pipelet, sunt cam obosit, frigul m-a 
răzbit... Fă-mi un serviciu: du-te la cârciumarul care şade 
în această casă şi adu o sticlă de cassis” şi două pahare... 
sau mai bine trei, pentru că soţul dumitale se va înapoia şi 
el. 

Şi-i dădu femeii o piesă de cinci franci. 

— Ah, domnule, dar dumneata vrei ca din prima clipă să 
te adore lumea, exclamă portăreasa al cărui nas acoperit 
de coşuri păru că se luminează de toate focurile unei 
lăcomii bachice. 

— Da, doamnă Pipelet, vreau să fiu adorat. 


7 Lichior de coacăze negre. 


- 231 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Asta îmi convine, îmi convine, dar nu voi aduce decât 
două păhărele, pentru că Alfred şi cu mine bem totdeauna 
dintr-un singur pahar. Dragul de el, e atât de pofticios în 
tot ceea ce se referă la femei!!! 

— Du-te, doamnă Pipelet, o să-l aşteptăm pe Alfred. 

— Da, dar dacă vine cineva... vei rămâne dumneata aici? 

— Fii liniştită. 

Bătrâna ieşi. 

Rămas singur, Rudolf se gândi la această bizară 
împrejurare care îl apropia de Braţ-Roşu; se miră numai că 
François Germain a putut să stea trei luni în această casă 
fără să fie descoperit de complicii Învăţătorului care erau 
în legătură cu Braţ-Roşu. 

În clipa aceea, factorul ciocăni în geamul odăiţei, îşi 
trecu prin el braţul şi întinse două scrisori, zicând: 

— Cincisprezece centime. 

— Treizeci de centime, căci sunt două scrisori, spuse 
Rudolf. 

— Una e francată, răspunse factorul. 

După ce plăti, Rudolf se uită mai întâi distrat la cele 
două scrisori, dar imediat ele îi părură demne de un 
examen mai atent. 

Una, adresată doamnei Pipelet, exala prin plicul de 
hârtie velină, un puternic miros „L'eau d’Espagne“. Pe 
sigiliul de ceară roşie se vedeau două litere: C.R., 
deasupra un coif, aşezate pe un suport împodobit cu 
crucea Legiunii de onoare; adresa era scrisă de o mână 
sigură. Pretenţiozitatea heraldică a coifului şi a acelei 
cruci, îl făcură pe Rudolf să surâdă, întărindu-l în 
convingerea că acea scrisoare nu era scrisă de o femeie. 

Dar cine, oare, era corespondentul parfumat, blazonat... 
al doamnei Pipelet? 

Cealaltă scrisoare, pe hârtie cenuşie, ordinară, şi închisă 
cu un bulin perforat de împunsături de ac, era pentru 
domnul Cesar Bradamanti, dentist chirurg. 

Scrisul adresei, vizibil prefăcut, era alcătuit numai din 
litere mari. 


- 232 - 


- Eugen Sue - 


Să fi fost o presimţire, un joc al închipuirii sau o 
realitate, dar această scrisoare îi păru lui Rudolf 
aducătoarea unor veşti triste. Observă câteva litere ale 
adresei, pe jumătate şterse, într-un loc unde hârtia era 
puţin boţită. 

Acolo picurase o lacrimă. 

Doamna Pipelet se înapoie, aducând sticla de lichior şi 
două pahare. 

— Am cam zăbovit, nu-i aşa, domnule? Dar o dată intrat 
în prăvălia lui moş Joseph, nu mai e chip să ieşi. Ah! 
bătrânul ăsta aiurit!... Ai putea oare crede când ţi-oi spune 
că unei femei de vârsta mea îi mai povesteşte ghiujul 
glume pipărate? 

— Drace... dar dacă Alfred ar afla asta? 

— Nu mai vorbi, mi se urcă sângele la cap doar când mă 
gândesc. Alfred e gelos ca un beduin; şi, de altfel, când e 
vorba de moş Joseph, totul e spus cu gând bun. 

— lată două scrisori pe care le-a adus factorul, spuse 
Rudolf. 

— Ah, Doamne... scuză-mă, domnule... Şi-ai plătit? 

— Da. 

— Eşti foarte bun. O să rețin asta din restul pe care ţi l- 
am adus... Cât face? 

— Cincisprezece centime, răspunse Rudolf, surâzând de 
felul ciudat în care doamna Pipelet înţelegea să-i restituie 
banii. 

— Cum, cincisprezece centime?... Dar sunt treizeci de 
centime, sunt două scrisori. 

— Ar însemna să abuzez de încrederea dumitale 
făcându-te să reţii din banii mei treizeci de centime în loc 
de cincisprezece, dar nu sunt în stare, doamnă Pipeleit... 
una din cele două scrisori, ce ţi-a fost adresată, e francată. 
Şi, fără să fiu indiscret, voi observa că ai un corespondent 
ale cărui bileţele dulci au un parfum al dracului de bun. 

— Să vedem, spuse portăreasa luând scrisoarea velină. E 
adevărat... are aparenţa unei scrisori de dragoste. Ah, 
Doamne, dar cine e dezmăţatul care ar îndrăzni? 


- 233 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Şi dacă Alfred ar fi fost de faţă, doamnă Pipelet? 

— Nu spune asta, că leşin în braţele dumitale. 

— N-o mai spun, doamnă Pipelet! 

— Dar ce proastă sunt!... Ştiu ce este, spuse portăreasa 
ridicând din umeri, ştiu... ştiu... e de la comandant... Ah, 
ce spaimă am tras... dar asta nu ne împiedică să facem 
socoteala: Să vedem, cincisprezece pentru cealaltă 
scrisoare, nu-i aşa? Deci, să zicem şaptezeci şi cinci de 
centime lichiorul şi cincisprezece centime marca scrisorii, 
pe care le rețin, fac nouăzeci de centime şi zece pe care le 
am, sunt un franc plus patru, fac cu totul cinci franci: 
socotelile încurcate strică prietenia. 

— Şi iată un franc pentru dumneata, doamnă Pipelet, 
posezi un fel atât de minunat de a restitui avansurile că ţin 
să te încurajez. 

— Un franc ! Îmi dai un franc! şi pentru ce, mă rog? 
strigă doamna Pipelet pe un ton de îngrijorare şi surpriză 
faţă de această nemaipomenită dărnicie. 

— Va fi o arvună, dacă iau camera, sau chiria pe 
douăzeci şi patru de ore. 

— Aşa primesc, dar îi voi spune lui Alfred. 

— Desigur, dar iată şi cealaltă scrisoare, e adresată 
domnului Cesar Bradamanti. 

— Ah, da... dentistul de la al treilea... O s-o pun în cizma 
cu scrisori. 

Rudolf crezu că nu auzise bine, dar o văzu pe doamna 
Pipelet aruncând, foarte serioasă, scrisoarea într-o cizmă 
veche cu carâmbii răsfrânţi, atârnată de perete. 

Rudolf o privea cu surprindere. 

— Cum, spuse el, pui scrisoarea asta... 

— Da, doamnule, o pun în cizma cu scrisori... În felul 
acesta nu se pierde nimic; când locatarii vin acasă, Alfred 
sau eu scuturăm cizma, facem triajul şi fiecare are 
scrisoarea lui. 

— Casa dumitale e atât de bine organizată că mă face să 
doresc din ce în ce mai mult să locuiesc aici. Mai ales 
această cizmă pentru scrisori mă încântă. 


- 234 - 


- Eugen Sue - 


— Doamne, e doar atât de simplu, reluă modestă 
doamna Pipelet. Alfred avea cizma asta desperecheată, aşa 
că ne-am hotărât s-o folosim ca să-i servim pe chiriaşi. 

Spunând aceste cuvinte, portăreasa deschise scrisoarea 
care îi era adresată; o întoarse pe toate feţele şi, după 
câteva clipe de ezitare, îi spuse lui Rudolf: 

— De obicei, Alfred se ocupă cu cititul, fiindcă eu nu ştiu 
carte. N-ai vrea dumneata, domnule, să fii acum pentru 
mine ceea ce este de obicei Alfred? 

— Să citesc Scrisoarea aceasta? Cu plăcere, spuse 
Rudolf, foarte curios să-l cunoască pe corespondentul, 
doamnei Pipelet. 

Citi cele ce urmează de pe hârtia velină, în colţul căreia 
se afla coiful, literele C.R., suportul heraldic şi crucea de 
onoare: 


„Mâine, vineri, la 11 ore, se vor încălzi cele două odăi; 
se vor spăla cu grijă oglinzile, se vor scoate husele de pe 
toate mobilele se va băga de seamă să nu se jupoaie 
poleiala de pe mobile când vor fi scuturate. 

Dacă din întâmplare nu voi fi sosit când o doamnă, 
plimbându-se pe acolo, către ora 1, va veni să întrebe de 
domnul Charles, să fie condusă în apartament, luându-se 
cheia înapoi ca să mi se dea când voi sosi.“ 


Cu toate că redactarea biletului nu era prea academică, 
Rudolf înţelese bine despre ce era vorba şi spuse 
portăresei: 

— Cine locuieşte la primul etaj? 

Bătrâna apropie degetul ei galben şi zbârcit de buza 
care îi atârna şi răspunse cu un rânjet răutăcios: 

— Nicio vorbă... Sunt încurcături femeiești. 

— Te întreb asta, scumpă doamnă Pipelet, pentru că 
înainte de a te muta într-o casă... doreşti să ştii... 

— E foarte simplu... spune-mi cu cine te aduni... ca să-ți 
spun cine eşti, nu-i aşa? 

— Vorba dumitale! 


- 235 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— De altminteri, pot să-ţi comunic ceea ce ştiu, şi nu va 
fi o poveste lungă... Să tot fie şase săptămâni de când un 
tapiţer a venit aici, a cercetat primul etaj care era de 
închiriat, a întrebat preţul şi a doua zi a sosit cu un om 
tânăr, blond, frumos, cu mustață mică, cruce de onoare, 
cămaşă frumoasă. Tapiţerul îi spunea... comandant. 

— Deci era un militar? 

— Militar? reluă doamna Pipelet ridicând din umeri, da 
de unde! Este ca şi cum Alfred şi-ar spune că e intendent. 

— Cum aşa? 

— E pur şi simplu din garda naţională, în statul major, 
tapiţerul îi spune comandant ca să-l măgulească... după 
cum se simte măgulit Alfred când i se spune intendent, în 
sfârşit, când comandantul (noi nu-l cunoaştem decât sub 
numele ăsta), a văzut totul, a spus tapiţerului: „E-n regulă, 
îmi convine, aranjează asta şi vezi-l pe proprietar“. „Da, 
domnule comandant!“ a răspuns celălalt... Şi a doua zi 
tapiţerul a semnat, pe numele lui, contractul de închiriere 
cu Braţ-Roşu, i-a plătit chiria pe şase luni înainte, pare-se 
pentru că tânărul nu vrea să fie cunoscut. Îndată după 
aceea au venit lucrătorii care au schimbat totul la primul 
etaj, au adus sofale, perdele de mătase, oglinzi cu rame 
aurite, mobile minunate, aşa că acum e frumos ca într-o 
cafenea de pe bulevarde! Fără a mai socoti covoarele de 
peste tot, şi atât de groase şi de plăcute, de parcă ai călca 
pe blănuri de animale... Când totul a fost gata, 
comandantul a revenit ca să vadă camerele şi i-a spus lui 
Alfred. „Te poţi însărcina cu întreţinerea acestui 
apartament, în care nu voi veni prea des, să faci focul din 
când în când şi să pregăteşti totul ca să mă primeşti când 
îţi voi scrie prin poşta mică?“ „Da, domnule comandant“, i- 
a răspuns linguşitorul de Alfred. „Şi cât o să-mi iei pentru 
asta?“ „Douăzeci de franci pe lună, domnule comandant“. 
„Douăzeci de franci! Haida de, glumeşti, portarule.“ Şi iată 
pe acest frumos domnişor tocmindu-se ca un calic, să 
exploateze lumea săracă. Ce ziceţi de asta, pentru o piesă 
sau două de cinci franci, când a făcut cheltuieli atât de 


- 236 - 


- Eugen Sue - 


mari cu un apartament în care nu locuieşte! În sfârşit, 
după multe ciorovăieli, am obţinut doisprezece franci. 
Doisprezece franci! Spuneţi, să nu-ți ieşi din sărite?... 
Comandant de trei parale! Ce diferenţă între el şi 
dumneavoastră, domnule! adăugă portăreasa, adresându- 
se lui Rudolf şi făcându-i ochi dulci. Nu-ţi spui comandant, 
nu-ţi dai aere şi te-ai înţeles cu mine pentru şase franci de 
la primele vorbe. 

— Şi de-atunci tânărul a mai dat pe aici? 

— Staţi să vedeţi nostimadă, pare că e tras bine pe 
sfoară comandantul. A scris de trei ori, ca şi acum, să se 
facă focul, să se pregătească totul, că va veni o cucoană. Ei 
bine, da, du-te şi-o aşteaptă! 

— N-a venit nimeni? 

— Stai niţel! Prima dată din cele trei, comandantul a 
venit foarte grăbit, fredonând încet şi dându-şi ifose; a 
aşteptat timp de două ceasuri încheiate... nimeni; când a 
trecut prin faţa odăiţei în care pândeam noi, cei doi 
Pipelet, ca să-i vedem mutra şi să-l stârnim, spunându-i: 
„Domnule comandant, n-a venit de loc, dar de loc acea 
mică doamnă care să întrebe de dumneata“, „Bine, bine!“ 
îmi răspunde cu un aer ruşinat şi furios, şi o şterge repede 
rozându-şi unghiile de necaz. A doua oară, înainte să vină 
el, un comisionar aduce o scrisorică pentru domnul 
Charles; îmi dau eu cu gândul că s-a ars şi de rândul ăsta, 
râdeam cu poftă împreună cu Pipelet, când, iată-l pe 
comandant. „Domnule comandant, îi spun ducând mâna 
stângă la perucă întocmai ca un adevărat ostaş, iată o 
scrisoare, pare că şi de data asta e un contra-ordin!“ Mă 
priveşte mândru, deschide scrisoarea, o citeşte, se face 
roşu ca un rac fiert, apoi ne spune, prefăcându-se că nu e 
contrariat: „Ştiam că n-o să vină; am trecut pe-aici numai 
să vă recomand să luaţi seama la toate“. Nu era adevărat, 
a zis aşa numai ca să ne ascundă că era dus cu preşul; şi 
după asta a plecat făhâindu-se şi fredonând, dar te asigur 
că era foarte jignit. Aşa-i trebuie, îmi pare bine, comandant 
de trei parale! Să te înveţi minte altă dată, să nu dai 


- 237 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


doisprezece franci pe lună pentru gospodăria ta! 

— Şi a treia oară? 

— Ah! A treia oară am crezut că totul era în regula. 
Comandantul sosi spilcuit, ochii îi ieşeau din cap, atât 
părea de mulţumit şi de sigur de sine. Era frumos băiat, 
totuşi... bine îmbrăcat şi mirosind a mosc... De abia 
atingea pământul, atât era de fudul... Ia cheia şi ne spune, 
urcându-se la el, cu un aer împăunat ca şi cum ar fi vrut să 
se 
racebune pentru celelalte dăţi: „Veţi spune acestei doamne 
că uşa e descuiată...“Bine! Noi, cei doi Pipele, eram atât de 
curioşi s-o vedem pe cuconiţă, deşi nu eram siguri că vine, 
încât am ieşit din odăiţa noastră să ne punem la pândă pe 
pragul unei uşi din gang. De data asta o trăsură mică, 
albastră, cu perdelele lăsate, se opreşte în faţa noastră. „Ei 
bine, ea e, îi spun eu lui Alfred... Să ne retragem puţin ca 
să n-o speriem.“ Birjarul deschide portiera. Atunci vedem o 
doamnă mărunţică cu un manşon pe genunchi şi un văl 
negru pe faţă, fără să mai socotim batista pe care o ţinea 
la gură, încât s-ar fi zis că plânge; dar ce să vezi, o dată 
scara trăsurii lăsată, în loc să coboare, doamna spune 
câteva cuvinte birjarului care, foarte mirat, închide 
portiera la loc. 

— Femeia n-a coborât? 

— Nu, domnule, s-a aruncat în fundul trăsurii şi şi-a 
acoperit ochii cu mâinile. Eu mă reped şi, înainte ca 
birjarul să se fi urcat pe capră îi spun: „Ei bine, voinice, o 
iei înapoi?“ „Da“, îmi spune el. „Şi umde?“ îl întreb. „Acolo 
de unde vin?“ „Şi de unde vii, mă rog?“ „Din strada Saint- 
Dominique, colţ cu strada Belle-chasse.“ 

La aceste vorbe Rudolf tresări. Marchizul d'Harville, 
unul din cei mai buni prieteni ai săi, care era pradă de 
câtăva vreme unei adânci melancolii, după cum am mai 
spus, locuia în strada Saint-Dominique, colţ cu strada 
Belle-Chasse. 

Să fie oare marchiza d'Harville cea care se îndrepta spre 
prăpastie? Nu cumva soţul ei are unele bănuieli cu privire 


= 238 - 


- Eugen Sue - 


la purtarea ei?... Singura cauză, poate, a durerii care îl 
macină. 

Aceste îndoieli se învălmăşeau tumultuoase în mintea lui 
Rudolf. Cunoştea totuşi anturajul marchizei şi nu-şi 
amintea să fi văzut vreodată pe cineva asemănător 
comandantului. Tânăra femeie în chestiune putea, la urma- 
urmei, să fi luat o trăsură din locul acela, fără să locuiască 
neapărat pe strada aceea; nimic nu-i dovedea lui Rudolf că 
femeia cu pricina era marchiza. Păstrase totuşi vagi şi 
penibile bănuieli. Aerul îngrijorat şi preocupat. Nu-i 
scăpase portăresei. 

— Ei bine, domnule, la ce te tot gândeşti? îl întrebă ea. 

— Mă gândesc ce motiv avea această femeie, care venise 
până la uşa asta... să-şi schimbe deodată intenţia... 

— Ce vrei, domnule, o idee, o teamă, o superstiție. Noi 
astea, biete femei, suntem atât de slabe, atât de fricoase! 
spuse groaznica portăreasă cu un aer timid şi înfricoşat. 
Imi pare că dacă eu i-aş fi jucat, pe ascuns, asemenea feste 
lui Alfred, aş fi fost nevoită să-mi iau valea de nu ştiu câte 
ori. Dar asta nu, niciodată! Dragul de el! Nu există fiinţă 
pe pământ care s-ar putea lăuda că... 

— Te cred, doamnă Pipelet... Dar acea tânăra femeie... 

— Nn ştiu dacă era tânără, că nu i se vedea nici vârful 
nasului. Fapt este că plecase aşa cum venise, fără surle şi 
tobe. De ni s-ar fi dat zece franci nouă, mie şi lui Alfred, n- 
am fi fost mai mulţumiţi. 

— De ce? 

— Gândindu-ne la mutra care avea s-o facă domnul 
comandant, fără îndoială că aveai de ce să te strici de râs. 
În loc să-i spunem numaidecât, de la început, că doamna 
plecase, îl lăsăm să aştepte mult şi bine şi să bombănească 
un ceas întreg. După asta, urc la etaj, n-aveam decât 
călţuni de casă în bietele mele picioare, ajung la uşa care e 
tocmai la capătul coridorului. O împing, ea scârţie; pe 
scară e întuneric ca într-un cuptor, ca şi la intrarea 
apartamentului. Dar iată că, în clipa când dau să intru, 
comandantul mă ia în braţe şi-mi spune cu un glas 


- 239 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


tt 


dezmierdător: „Doamne, îngerul meu, ce târziu vii!... 

In pofida gândurilor grave care îl frământau, Rudolf nu 
putu să nu râdă, privind mai ales peruca grotescă şi figura 
cumplit de  zbârcită, buburoasă a eroinei acestei 
caraghioase încurcături. 

Doamna Pipelet reluă, strâmbându-se în chip atât de 
caraghios încât deveni şi mai hidoasă. 

— Ha, ha, ha, ce mai boroboaţă! Dar stai să vezi mai 
departe. Eu nu răspund nimic, îmi ţin răsuflarea şi mă las 
în braţele comandantului, dar deodată îl văd că, 
respingându-mă, strigă, grosolanul, cu un aer atât de 
scârbit de parcă ar fi atins un păianjen: „Dar cine dracu 
eşti?“ „Eu, domnule comandant, doamna  Pipelet, 
portăreasa, şi de aceea te rog să-ţi ţii mâinile acasă, să nu 
mă iei de mijloc, să nu-mi spui «îngerul meu» şi nici să-mi 
spui că vin prea târziu. Ce făceai dacă ar fi fost de faţă 
Alfred?“ „Ce vrei?“ îmi spuse el furios. „Comandante, 
coniţa cea mică a venit cu trăsura.“ „Ei bine, zi-i să urce; 
eşti o proastă, nu ţi-am spus s-o conduci până la mine?“ îl 
las să vorbească, îl las să vorbească. „Da, domnule 
comandant, e adevărat, mi-ai spus s-o conduc sus.“ „Ei 
bine?“ „Dar mica doamnă...“ „Ci vorbeşte o dată!“ „Vezi că 
mica doamnă a plecat“, „Desigur că ai spus sau ai făcut 
vreo prostie!“ strigă el şi mai furios. „Nu, domnule 
comandant, coniţa nici nu s-a dat jos din trăsură; când 
vizitiul a deschis portiera, i-a spus s-o ducă de unde a luat- 
o“. „Trăsura nu poate să fie departe“, strigă comandantul 
fugind spre uşă. „Ba da, e mai mult de o oră de cânda 
plecat“ i-am răspuns. „O oră! o oră! Şi de ce-ai întârziat 
atâta ca să mă previi?“ strigă el tremurând de furie. „De, 
pentru că ne temeam că întâmplarea te va supăra foarte, 
pentru că nu ţi-ai scos nici de astă dată cheltuielile.“ 
Inghite-o, mi-am zis eu, fandositule, asta te va învăţa minte 
s-o mai faci pe scârbitul ca atunci când m-ai luat în braţe. 
„leşi afară, nu faci şi nu spui decât prostii!“ strigă el 
furios, desfăcându-și halatul tătăresc şi dând de pământ cu 
scufia grecească de catifea brodată cu aur... Frumoasă 


- 240 - 


- Eugen Sue - 


scufie, totuşi... şi halatul, îţi luau ochii. Comandantul 
semăna cu un licurici... 

— Şi de-atunci, nici el nici doamna, n-au mai revenit? 

— Nu, dar aşteaptă sfârşitul tărăşeniei, zise doamna 
Pipelet. 


Capitolul 8 
CELE TREI ETAJE 


— Iată sfârşitul povestirii, continuă doamna Pipelet. 
Cobor apoi să dau de Alfred. Se afla tocmai atunci în 
odăiţa noastră portăreasa de la numărul 19 şi precupeaţa 
care vinde stridii - aia care îşi face negustoria în faţa uşii 
cârciumarului; le povestesc cum comandantul m-a numit 
îngerul lui şi m-a luat de mijloc. Să te ţii râsete! Şi Alfred, 
cu toate că e foarte melan... da, melancolic, cum spune el, 
cu toate că e foarte melancolic de când cu isprăvile 
monstrului de Cabrion... 

Rudolf o privi mirat. 

— Într-o zi, când ne vom mai împrieteni, o s-o ştii şi p- 
asta. In sfârşit, ce mai, tura-vura, Alfred cu toată 
melancolia, se porneşte să-mi zică „îngerul lui“. În clipa 
aceea, comandantul iese de la dânsul şi închide uşa ca să 
plece, dar pentru că ne auzea râzând, nu mai cutează să 
coboare, de teamă să nu ne batem joc de el, silit fiind să 
treacă prin faţa odăiţei noastre. Noi înţelegem manevra şi 
iată că precupeaţa, cu vocea ei groasă, începe să strige: 
„Pipelet, de ce vii atât de târziu, îngerul meu?“ După care 
comandantul reintră în camera lui, trânteşte uşa cu un 
zgomot îngrozitor, ca un turbat ce e, pentru că omul ăsta 
trebuie să fie turbat ca un tigru... are şi vârful nasului 
alb... Pe urmă, a deschis poate de zece ori uşa ca să 
asculte dacă mai e lume la noi. Mai era, şi nu ne mişcam 
de-acolo. Până ce, văzând că nu plecăm, şi-a luat inima în 
dinţi şi a coborât scara, sărind câte patru trepte deodată; 
mi-a aruncat cheia fără să spună un cuvânt şi a şters-o 


- 241 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


furios în mijlocul hohotelor noastre de râs, în timp ce 
precupeaţa de stridii o ţinea întruna: „De ce vii atât de 
târziu, îngerul meu?“ 

— Dar riscai ca acest comandant să renunţe la serviciile 
dumitale. 

— Ei bine, da, dar n-ar fi îndrăznit. Îl aveam la mână. 
Ştiam unde stă coțofana lui, şi dacă ne spunea ceva, îl 
ameninţam că-l dăm de gol. Şi apoi, pentru nenorociţii ăia 
de doisprezece franci, cine s-ar găsi să-i facă gospodăria! 
O femeie din afară? l-am face viaţa grea. Cârpănos 
nesuferit! În sfârşit, domnule, o să mă crezi că a avut 
meschinăria să se uite la lemnele lui, să socotească 
numărul buturugilor pe care a trebuit să le ardem, 
aşteptându-l? E vreun parvenit, desigur, un om de nimic, 
îmbogăţit. Are un chip de senior, şi apucături de golan, 
risipeşte într-o parte şi se caliceşte în alta. Nu-i doresc 
niciun rău, dar mă înveselesc la gândul că dama l-a tras pe 
sfoară. Pun rămăşag că mâine tot aşa se va întâmpla. O să- 
i dau de veste şi precupeţei care a fost rândul trecut aici; 
să mai petrecem şi noi niţel. Dacă vine coniţa, o să vedem 
dacă e brună sau blondă şi dacă e drăguță. Şi când te 
gândeşti, spune şi dumneata, că în toată afacerea asta se 
mai află şi un nătăfleţ de soţ! Ce mai păcăleală, nu-i aşa? 
Dar asta îl priveşte, bietul om! Ce mai, mâine o vom vedea 
pe coconiţa care, cu tot voalul ei, va trebui să-şi plece 
nasul mult prea jos ca să nu-i vedem culoarea ochilor. Iată, 
aşadar, încă o mironosiţă şi jumătate, cum se spune la noi 
la ţară; vine la un bărbat şi se preface că-i e frică. Dar, 
pardon, te rog iartă-mă că trebuie să iau oala de pe foc, a 
fiert destul. Tocana trebuie mâncată. E o mâncare din 
mezeluri grase, asta îl va bucura oarecum pe Alfred care 
are o vorbă: „Pentru o tocană grasă aş trăda şi Franţa“, 
frumoasa lui Franţă!... Scumpul meu bătrânel... 

În timp ce doamna Pipelet se ocupa de aceste detalii 
gospodăreşti, Rudolf căzu pradă unor gânduri triste. 

Femeia despre care era vorba (fie că fusese sau nu 
marchiza d'Harville), a pregetat şi a rezistat fără îndoială 


- 242 - 


- Eugen Sue - 


mult, înainte de a consimţi să vină la o primă, la o a doua 
întâlnire, apoi, speriată de urmările imprudentei ei, o 
remuşcare binevenită a împiedicat-o, de bună seamă, să-şi 
împlinească această uşuratică făgăduială. 

În sfârşit, cedând unei porniri irezistibile, soseşte, 
plânsă, zbuciumată de mii de temeri până în pragul acestei 
case; dar în clipa când trebuia să se dedea pierzării pentru 
totdeauna, aude glasul datoriei şi scapă încă o dată de 
dezonoare. 

Şi pentru cine, oare, înfruntă ea atâta ruşine, atâta 
primejdie? 

Rudolf cunoştea lumea şi inima omenească; intuia 
aproape, fără greş, caracterul comandantului după cele 
câteva trăsături schiţate de portăreasă cu o grosolană 
nevinovăție. 

Nu era, oare, un om prosteşte orgolios, împăunându-se 
cu apelativul unui grad absolut neînsemnat din punct de 
vedere militar; un om destul de lipsit de tact, ca să nu 
caute să se ascundă sub cel mai riguros anonimat, ca să 
acopere cu un mister de nepătruns purtările vinovate ale 
unei femei care risca totul pentru el; un om, în sfârşit, atât 
de prost şi de zgârcit, care nu înţelegea că, pentru a 
economisi câţiva poli îşi expunea amanta la glumele 
obraznice şi neruşinate ale indivizilor din casa aceea? 

Aşa că, a doua zi, împinsă de un îndemn fatal, dar având 
conştiinţa imensităţii păcatului ei, neavând alt sprijin în 
mijlocul acestor groaznice torturi sufleteşti decât credinţa 
oarbă în discreţia, în onoarea omului căruia îi dădea mai 
mult decât viaţa, această tânără, dar nefericită femeie 
dacă ar veni totuşi la întâlnire, palpitând, pierdută, i-ar fi 
dat să înfrunte privirile iscoditoare şi îndrăzneţe ale unor 
mizerabili şi chiar să audă glumele lor deşănţate. 

Ce ruşine! Ce lecţie! Ce deşteptare pentru o femeie 
rătăcită, care până atunci nu se legănase decât în iluziile 
fermecătoare şi poetice ale dragostei! 

Şi oare omul pentru care înfrunta ea atâta oprobriu, se 
expunea la atâtea primejdii, fi-va conştient de sfâşietoarele 


- 243 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


temeri ce le-a prilejuit? 

Nu... 

Biata femeie! Patima o orbeşte şi o împinge pentru cea 
din urmă oară până la marginea prăpastiei. Un curajos 
efort de virtute o salvează din nou. Ce va simţi acest om la 
gândul unei lupte dureroase şi sfinte? 

Va resimţi necaz, furie, turbare, gândind că a aşteptat 
degeaba de trei ori şi că stupida lui îngâmfare e grav 
compromisă în ochii portarului său... 

În sfârşit, o ultimă stângăcie de caracter: acest om 
vorbeşte şi se îmbracă pentru această primă întâlnire în 
aşa fel, încât ar face să moară de ruşine şi decepţie o 
femeie şi aşa zdrobită sub povara stingherelii, a 
indecenţei! 

O! gândea Rudolf, ce cumplită decepţie pentru această 
femeie (care sper că mi-e necunoscută), dacă ar fi putut, 
auzi în ce termeni odioşi se vorbea de o purtare, vinovată 
fără îndoială, dar care se săvârşise cu atâta dragoste, cu 
atâtea lacrimi, cu atâtea spaime, cu atâtea remuşcări! 

Şi apoi, gândindu-se că trista eroină a acestei aventuri 
ar putea fi marchiza d'Harville, Rudolf se întreba prin ce 
aberaţie, prin ce fatalitate domnul d'Harville, tânăr, 
spiritual, devotat, generos şi mai ales atât, de îndrăgostit 
de soţia lui, putea fi jertfit altuia, desigur nătâng, zgârcit, 
egoist şi ridicul. Oare marchiza să se fi înamorat numai de 
chipul acelui om care se spunea că e foarte frumos? 

Rudolf o cunoştea totuşi pe doamna d'Harville ca pe o 
femeie de inimă, de spirit şi de bun gust, cu un caracter 
plin de nobleţe; niciodată reputaţia ei nu fusese mânjită de 
cea mai neînsemnată clevetire. Unde l-a cunoscut ea pe 
omul acesta? Rudolf o întâlnea destul de des şi nu-şi 
amintea să fi văzut vreodată pe cineva, în casa d'Harville, 
care să semene cu comandantul. După mature reflecţii, 
sfârşi prin a fi convins că nu era vorba de marchiză. 

Doamna Pipelet, desăvârşindu-şi îndatoririle culinare, 
reluă convorbirea cu Rudolf. 

— Cine locuieşte la al doilea? o întrebă el pe portăreasă. 


- 244 - 


- Eugen Sue - 


— Mama Burette, o femeie pricepută în datul în cărţi. Îţi 
citeşte în palmă ca într-o carte. Vin la ea persoane foarte 
cumsecade, să li se ghicească viitorul... şi câştigă mulţi 
bani, tot atât de grei pe cât e ea de grasă. Şi totuşi asta nu- 
i decât una din îndeletnicirile ei. 

— Dar cu ce se mai ocupă? 

— Are, cum s-ar zice, un mic Munte de pietate 
particular. 

— Cum? 

— Îţi spun asta pentru că eşti tânăr şi faptul nu poate 
decât să te întărească în dorinţa de a fi chiriaşul nostru. 

— De ce, oare? 

— O presupunere: iată-ne aproape de zilele carnavalului, 
sezonul când răsar din pământ feţele costumate şi vesele, 
turcii şi sălbaticii, în perioada aceea chiar şi cei bine 
situaţi sunt câteodată stingheriţi. Ei, nu strică niciodată să 
găseşti un ajutor chiar la tine acasă, în loc să fii nevoit să 
recurgi la „mătuşa-mea“, ceea ce e mai uluitor, pentru că 
te văd şi te ştiu până şi autorităţile. 

— La mătuşa dumitale? Oare ea împrumută pe amanet? 

— Ce, nu ştii! Haida de, glumeţule!... O faci pe 
nevinovatul la vârsta dumitale? 

— Fac pe nevinovatul! Cu ce, doamnă Pipelet? 

— Păi da, când mă întrebi dacă „mătuşa mea“, dă ea 
împrumut pe amanet... 

— Fiindcă... 

— Fiindcă tinerii când ajung la vârsta dumitale la care 
judecă, ştiu că atunci când depui ceva la Muntele de 
pietate, spui „că te duci la mătuşa-mea“. 

— Ah! înţeleg... chiriaşa de la al doilea împrumută şi pe 
amanet? 

— Haida-de, domnule prefăcut, sigur că împrumută pe 
amanet şi încă mai ieftin decât la Muntele cel mare... Şi- 
apoi nu e nicio încurcătură, nu eşti sâcâit cu un maldăr de 
hârtii, de adeverinţe, de cifre... de nimic, de nimic. Să 
zicem că vii la mama Burette cu o cămaşe care face trei 
franci; ea îţi dă cincizeci de centime, după opt zile îi aduci 


- 245 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


un franc, dacă nu, cămaşa e a ei. E foarte simplu, nu-i aşa? 
Totdeauna socoteli rotunde! Şi un copil le-ar pricepe. 

— Într-adevăr, e foarte lămurit, dar credeam că e 
interzis să dai bani cu împrumut pe amanet. 

— Ha! Ha! Ha! râse cu hohote doamna Pipelet, dar de 
unde vii tinere, de la ţară? Iartă-mă, îţi vorbesc ca şi cum 
aş fi mama dumitale şi ai fi copilul meu. 

— Eşti foarte bună. 

— Fireşte că nu e voie să dai cu împrumut pe amanet, 
dar dacă ai face numai ceea ce este îngăduit, nu-i aşa? ai 
rămâne adeseori de căruţă. Mama Burette nu scrie, nu dă 
chitanţe, nu sunt dovezi împotriva ei şi-şi bate joc de 
poliţie. E foarte comic să vezi ce catrafuse i se aduc. Nu-ţi 
dai seama pe ce fel de lucruri dă ea uneori bani cu 
împrumut. Am văzut-o o dată cum a primit drept amanet 
un papagal cenuşiu care înjura ca un apucat, ticălosul. 

— Un papagal? Dar ce valoare are? 

— Stai niţel... era cunoscut, era papagalul văduvei unui 
factor care stă pe aici, pe-aproape, pe strada Sainte-Avoye, 
doamna d'Herbelot; se ştia că ţine la papagal ca la viaţa ei. 
Mama Burette i-a spus: „Te împrumut cu zece franci, dar 
îmi dai în gaj animalul dumitale. Dacă în opt zile, la 
amiază, nu am în mână cei douăzeci de franci ai mei...“ 

— Cei zece franci. 

— Cu dobânda face exact douăzeci de franci, totdeauna 
socoteli rotunde. „Dacă nu-mi dai cei douăzeci de franci ai 
mei şi cheltuielile cu seminţele, îi dau lui Jacquot o mică 
salată de pătrunjel, preparată cu arsenic.“ Îşi cunoştea 
meseria, ce mai încoa-ncolo! Cu această ameninţare, 
mama Burette a avut în şapte zile cei douăzeci de franci şi 
doamna d'Herbelot şi-a reluat urâcioasa ei pasăre, care 
înşira toată ziua nişte măscări, de-l făcea pe Alfred să 
roşească - el care e atât de virtuos. Şi e firesc, tatăl lui a 
fost doar preot, ştii, au fost preoţi care s-au însurat cu 
călugăriţe. 

— Şi mama Burette bănuiesc că nu mai are altă 
meserie? 


- 246 - 


- Eugen Sue - 


— N-are alta, dacă vrei. Totuşi, nu prea ştiu ce unelteşte 
ea câteodată într-o cameră mică în care nu intră nimeni 
afară de Braţ-Roşu şi de o chioară bătrână căreia i se 
spune Cucuveaua. 

Rudolf se uită la portăreasă, mirat. 

Aceasta, tălmăcind în felul ei uimirea viitorului ei 
chiriaş, zise; 

— E un nume curios, Cucuveaua, nu-i aşa? 

— Da... şi femeia asta vine des pe aici? 

— N-a mai apărut de şase săptămâni, dar alaltăieri am 
văzut-o, şchiopăta puţin. 

— Şi ce caută la această cărturăreasă? 

— Iată ceva ce nu ştiu; cât despre ceea ce se petrece în 
camera mică, de care-ţi vorbeam, în care Cucuveaua intră 
singură cu domnul Braţ-Roşu şi cu mama Burette, am 
băgat de seamă că, în zilele acelea, chioara aduce 
întotdeauna un pachet în taşca ei şi domnul Braţ-Roşu un 
pachet sub palton, iar când pleacă nu mai duc nimic cu ei. 

— Şi pachetele acelea ce conţin? 

— Nu ştiu nimic, nimic, decât că fac o fiertură 
drăcească, pentru că se simte până jos un miros ca de 
pucioasă, de cărbune şi de cositor topit şi apoi îi auzi 
suflând, suflând, suflând... ca nişte foaie de fierari. Fără 
îndoială că mama Burette unelteşte ceva în legătură cu 
ghicitul sau cu magia. Aşa cel puţin mi-a spus domnul 
Cezar Bradamanti, chiriaşul de la al treilea. Şi ăsta, ce 
individ ciudat, acest domn Cezar! Când zic ciudat, înţeleg 
că e italian, deşi vorbeşte franţuzeşte tot atât de bine ca 
dumneata şi ca mine, numai că are un accent străin, şi-ţi 
scoate măselele, nu pentru bani, ci pentru glorie. Da, 
domnule, pentru glorie şi pentru nimic altceva. Dacă ai 
şase măsele stricate, şi o spune chiar el cui vrea să-l 
creadă, scoate cinci din ele pe gratis şi nu te pune s-o 
plăteşti decât pe a şasea. 

— E generos din partea lui! 

— Pe lângă asta mai vinde o apă foarte bună care 
opreşte căderea părului, vindecă bolile de ochi, bătăturile 


- 247 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


de la picioare, slăbiciunile stomacului, şi omoară şobolanii 
fără arsenic. 

— Aceeaşi apă vindecă şi slăbiciunile stomacului? 

— Da, aceeaşi apă. 

— Omoară şi Şobolanii? 

— Fără să scape unul, pentru că ceea ce prieşte omului, 
este foarte nesănătos pentru animale. 

— E adevărat, doamnă Pipelet, nu m-am gândit la asta. 

— Şi dovadă că e o apă foarte bună, e că e făcută din 
buruieni culese de domnul Cezar în munţii Libanului, 
dinspre partea unde se află un neam de americani şi de 
unde şi-a adus şi calul care seamănă cu un tigru; e alb de 
tot, stropit cu pete cafenii. Când domnul Cezar Bradamanti 
iese călare, cu fracul lui roşu cu revere galbene şi eu 
pălăria cu pene, merită să-l vezi, căci, cu voia dumitale, 
seamănă, cu barba lui mare, roşie, cu Iuda lIscariotul. E o 
lună de când şi-a luat în serviciul lui pe fiul domnului Brat- 
Roşu, pe şontorogul ăla mic pe care l-a îmbrăcat ca pe un 
trubadur, cu comanac negru, guleraş şi surtuc de culoarea 
caisei; băiatul bate toba în faţa locuinţei domnului Cezar, 
ca să atragă muşterii, fără să mai socotim că îngrijeşte şi 
de calul tărcat al dentistului. 

— S-ar zice că fiul locatarului dumitale principal are o 
slujbă foarte modestă. 

— Tată-su spune că o să-l cam muştruluiască pe ţâncul 
ăsta, fiindcă altminteri va sfârşi pe eşafod. De altfel, un 
poznaş şi jumătate şi rău de n-are pereche. Face fel de fel 
de şotii bietului domn Cezar Bradamanti, care e floarea 
oamenilor cinstiţi. Deoarece l-a vindecat pe Alfred de 
reumatism, ne este drag tuturor. Ei bine, domnule, există 
unii oameni îndeajuns de ticăloşi care... dar nu, asta ţi-ar 
face părul măciucă. Alfred spune că dacă ar fi adevărată 
povestea asta, s-ar termina cu munca silnică pe viaţă. 

— Dar despre ce-i vorba? 

— Ah! Nu cutez, nu voi cuteza niciodată. 

— Atunci să nu mai vorbim, 

— E că... în sfârşit, pe cuvântul meu de femeie cinstită, 


- 248 - 


- Eugen Sue - 


nu prea face să vorbeşti despre asemenea lucruri cu un 
tânăr... 

— Să nu mai vorbim de asta, doamnă Pipelet. 

— La urma urmei, pentru că tot vei fi locatarul nostru, e 
mai bine să ştii dinainte că sunt minciuni. Dumneata eşti, 
nu-i aşa, în situaţia de a te împrieteni şi de a avea de-a face 
cu domnul Bradamanti; dar dacă dai crezare unor astfel de 
zvonuri, poate ti-ar fi silă să-l cunoşti. 

— Se spune că... dacă o fată mare face o prostie... 
înţelegi... nu-i aşa? şi-i este teamă de urmări... 

— Ei bine? 

— Iată că nu mai cutez. 

— Şi apoi? 

— Nu, că sunt prostii... 

— Spune totuşi... 

— Minciuni. 

— Spune totuşi... 

— Guri rele! 

— Da, şi...? 

— Oameni care-l invidiază pe domnul Cezar pentru calul 
lui tărcat. 

— Foarte bine, dar la urma urmei ce spun ei? 

— Mi-e ruşine. 

— Dar ce legătură poate fi între o fetiţă care a făcut o 
greşeală şi un şarlatan? 

— Nu spun că-i adevărat! 

— Dar pentru Dumnezeu! Despre ce e vorba? strigă 
Rudolf scos din răbdări de ciudatele şovăieli ale doamnei 
Pipelet. 

— Ascultă, tinere, reluă portăreasa pe un ton solemn, 
îmi juri, pe onoare, că n-o să repeţi asta nimănui? 

— Când voi şti despre ce-i vorba, voi face sau nu acest 
jurământ. 

— Dacă îţi spun asta, nu e pentru cei şase franci pe care 
mi i-ai făgăduit, nici pentru cassis-ul... 

— Bine, bine! 

— E pentru că îmi inspiri încredere. 


- 249 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Fie. 

— Şi ca să-l servesc pe bietul domn Cezar Bradamanti, 
dezvinovăţindu-l. 

— Intenţia dumitale e de lăudat, de asta nu mă îndoiesc. 
Ei bine? 

— Se spune... dar taina asta să nu mai iasă din odăiţa 
mea! 

— Desigur, deci spune... 

— lată că iar nu cutez... Dar o să-ţi spun asta la ureche, 
o să-mi vină mai puţin greu... Ce zici, ce copilă sunt, nu? 

Şi bătrâna murmură foarte încet câteva vorbe la urechea 
lui Rudolf, care tresări de spaimă. 

— Oh, dar o ceva oribil, strigă el, ridicându-se printr-o 
mişcare bruscă şi uitându-se aproape îngrozit în jur. Ca şi 
cum s-ar fi aflat într-o casă blestemată. Doamne! Doamne! 
murmură el cu vocea sugrumată de o dureroasă indignare, 
oare asemenea crime abdominale să fie posibile? Şi 
această hidoasă bătrână care este aproape nesimţitoare 
faţă de groaznica destăinuire ce mi-a făcut! 

Portăreasa nu-l auzise pe Rudolf, şi reluă, continuând să- 
şi vadă de gospodărie: 

— Nu-i aşa că există o mulţime de guri rele? Cum se 
poate, un om care l-a vindecat pe Alfred de reumatism, un 
om care a adus un cal tărcat din Liban, un om care-ţi 
propune să-ţi scoată gratis cinci măsele din şase, un om 
care a căpătat certificate din toată Europa şi care îşi 
plăteşte chiria până la o centimă... Asta-i bună! Păi... mai 
bine moartea decât să crezi una ca asta! 

În timp ce doamna Pipelet dădea curs liber indignării ei 
împotriva  bârfitorilor, Rudolf îşi aduse aminte de 
scrisoarea adresată acestui şarlatan, ticluită pe hârtie 
ordinară cu un scris prefăcut şi pe jumătate şters de urma 
unei lacrimi. 

În această lacrimă, în această scrisoare misterioasă 
adresată omului acela, Rudolf întrezări o dramă. 

O groaznică dramă. 

Fără să vrea, o presimţire îi spunea că zvonurile 


- 250 - 


- Eugen Sue - 


cumplite care circulau pe seama italianului erau 
întemeiate. 

— Iată-l pe Alfred, strigă portăreasa, îţi va confirma şi el 
că nu sunt decât guri-rele acelea care-l învinovăţesc de 
asemenea grozăvii pe bietul domn Cezar Bradamanti, pe 
omul care l-a vindecat pe Alfred de reumatism. 


Capitolul 9 
DOMNUL PIPELET 


Reamintim cititorului că aceste fapte se petreceau în 
1838... 

Domnul Pipelet intră în odăiţă cu un aer grav, marţial; 
avea vreo şaizeci de ani, un nas enorm, o burtă 
respectabilă şi o faţă brăzdată şi colorată, în felul 
moşneagului cu bărbia în formă de cleşte, spărgătorul de 
alune de la Nurenberg. Această mască stranie purta pe cap 
un „tromblon“, adică un joben cu boruri mari şi cu fundul 
lărgit, decolorat de vreme. Alfred, care nu se lipsea de 
pălăria asta, după cum soţia sa nu se despărţea de peruca 
ei fantastică, se lăfăia într-un frac vechi, verde, cu pulpane 
imense, cu reverele, ca să zic aşa, grele de pete, de un 
cenuşiu lucios ce se iveau ici şi colo. Cu tot jobenul şi 
fracul lui verde care îi dădeau un anume aer ceremonios, 
domnul Pipelet nu lepădase simbolul modest al meseriei 
sale: un şorţ de piele îşi arăta triunghiul galben peste o 
vestă lungă şi tărcată în tot atâtea culori cât şi macatul 
bălţat al doamnei Pipelet. 

Salutul pe care portarul i-l făcu lui Rudolf era 
neprietenos. Dar vai! surâsul omului acestuia era destul de 
acru. 

Citeai în el expresia unei adânci melancolii, după cum îi 
spusese doamna Pipelet lui Rudolf. 

— Alfred, domnul este un chiriaş pentru camera şi 
cabinetul de la al patrulea, spuse doamna Pipelet, 
recomandându-l pe Rudolf, şi te aşteptam ca să bem un 


- 251 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


pahar de lichior pe care ni l-a oferit dumnealui. 

Această delicată atenţie îl făcu pe domnul Pipelet să 
acorde pe loc încredere lui Rudolf. Portarul duse mâna la 
marginea pălăriei şi spuse cu un glas gros, demn de un 
cantor de catedrală: 

— Te vom satisface, domnule, ca portari, după cum 
dumneata ne vei satisface ca chiriaş; cine se aseamănă se 
adună. 

Apoi, făcând o pauză, domnul Pipelet spuse lui Rudolf cu 
teamă: 

— Afară de cazul când dumneata ai fi pictor. 

— Nu, sunt funcţionar comercial. 

— Atunci, domnule, respectele mele. Felicit natura că nu 
te-a născut semenul acelor monştri de artişti! 

— Artiştii... monştri? întrebă Rudolf. 

Domnul Pipelet, în loc de răspuns, îşi ridică ambele 
mâini către tavanul odăiţei şi scoase un fel de geamăt 
mânios. 

— Pictorii i-au otrăvit viaţa lui Alfred; de pe urma lor a 
căpătat melancolia de care-ţi vorbeam, spuse cu vocea 
scăzută doamna Pipelet adresându-se lui Rudolf. Apoi, cu 
glas tare, continuă pe un ton alintător: 

— Haide, Alfred, fii cuminte, nu te mai gândi la 
haimanaua ceea... o să-ţi facă rău, n-o să poţi prânzi. 

— Nu, voi fi curajos şi rezonabil, răspunse domnul 
Pipelet cu o demnitate tristă şi resemnată. Mi-a făcui mult 
rău, a fost prigonitorul meu, călăul meu, timp îndelungat, 
dar acum îl dispreţuiesc. Pictorii, adăugă el, întorcându-se 
către Rudolf, ah, domnule, sunt ciuma unei case, dezmăţul 
şi ruina ei. 

— Aţi avut chiriaş un pictor? 

— Vai! da, domnule, am avut unul! spuse domnul Pipelet 
cu amărăciune, un pictor pe care, pe deasupra, îl mai 
chema şi Cabrion. 

La această evocare, cu toată aparenta lui stăpânire de 
sine, portarul strânse convulsiv pumnii. 

— Nu, nu, ultimul chiriaş era un tânăr cumsecade şi 


- 252 - 


- Eugen Sue - 


demn, cu numele de Germain, dar înaintea lui camera o 
ocupa Cabrion. Ah! domnule, până să plece, acest Cabrion 
era pe cale să mă înnebunească, să mă năucească. 

— Nu cumva îţi pare rău după el? 

— Să-mi pară rău după Cabrion? reluă portarul mirat, 
să-mi pară rău de Cabrion! Dar, închipuieşte-ţi, domnule, 
că domnul Braţ-Roşu i-a plătit două rate din chirie ca să-l 
poată goni de aici, pentru că a avut ghinionul să-i facem un 
contract. Ce ticălos! N-ai idee, domnule, ce feste groaznice 
ne-a jucat nouă şi locatarilor. Ca să nu vorbesc decât de 
una din ele: nu există niciun instrument de suflat din care 
el să nu-şi fi făcut un ruşinos complice pentru a-i 
demoraliza pe chiriaşi! A abuzat de toate împingând 
josnicia până la a cânta fals şi dinadins aceeaşi notă 
ceasuri întregi. Să înnebuneşti, nu altceva. Am adresat cu 
toţii mai mult de douăzeci de plângeri chiriaşului pricipal, 
domnului Braţ-Roşu, ca să-l dea afară pe golanul acela. În 
sfârşit, domnule, s-a reuşit, plătindu-se două rate din 
chirie... E curios, nu-i aşa? Un chiriaş căruia îi plăteşti 
două rate, numai că i s-ar fi plătit şi trei ca să scăpăm de 
el. In sfârşit, dă Dumnezeu şi pleacă!... Credeţi că s-a 
isprăvit cu Cabrion? Stai să vezi! A doua zi, pe la 11 
noaptea, mă culcasem. Toc! Toc! Toc! Trag cordonul. 
Cineva apare la fereastra odăiţei. „Bună seara, portare, 
auzii un glas, dacă eşti bun, vrei să-mi dai o şuviţă din 
părul dumitale?“ Soţia îmi spuse: „Dă-l încolo, a greşit 
adresa“ şi răspund necunoscutului: „Nu aici, vezi alături.“. 
„Nu-i aici numărul 17? Pe portar nu-l cheamă Pipelet?“ 
reluă vocea. „Da, îi spun, eu sunt şi mă cheamă Pipelet“. 
„Ei bine, amice Pipelet, din partea lui Cabrion vin să-ţi cer 
o şuviţă de păr, e o ideea a lui, ţine la ea, şi vrea cu orice 
preţ şuviţa!“ 

Domnul Pipelet se uită la Rudolf dând din cap şi 
încrucişându-şi braţele, într-o atitudine statuară. Înţelegi, 
domnule, mie, duşmanul lui de moarte, mie, care fusesem 
copleşit de insulte, mie venea să-mi ceară, cu neruşinare, o 
şuviţă din părul meu, favoare pe care femeile o refuză 


- 253 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


câteodată chiar şi iubitului lor. 

— Şi măcar dacă acest Cabrion ar fi fost un chiriaş bun, 
ca domnul Germain, de pildă! reluă Rudolf cu un calm 
desăvârşit. 

— Chiar dacă ar fi fost un chiriaş bun, încă nu i-aş fi dat 
şuviţa, spuse în chip maiestuos omul cu jobenul-tromblon; 
nu intră în principiile, nici în deprinderile mele, dar mi-aş 
fi făcut o datorie, o lege, din a i-o refuza cu politeţe. 

— Dar asta nu e tot, reluă portăreasa: închipuieşte-ţi, 
domnule, că din ziua aceea, dimineaţa, seara, noaptea la 
orice oră, acest groaznic Cabrion aţâţase o haită de 
zugravi care veneau unul după altul să-i ceară lui Alfred o 
şuviţă din părul lui, mereu pentru Cabrion. 

— Şi credeţi că am cedat? spuse domnul Pipelet cu un 
aer hotărât. Mai curând m-aş fi lăsat târât la eşafod, 
domnule! După trei sau patru luni de încăpățânare din 
partea lor şi de rezistenţă din partea mea, energia mea a 
triumfat faţă de îndârjirea acestor mizerabili. Au văzut că 
se loveau de o voinţă de fier şi au fost nevoiţi să renunţe la 
pretenţiile lor impertinente. Dar, mi-e tot una, domnule, 
am fost lovit aici. (Şi Alfred duse mâna la inimă.) Dacă aş fi 
săvârşit crimele cele mai groaznice, tot n-aş fi avut un 
somn mai chinuit. În fiecare clipă tresăream, crezând că 
aud glasul acestui blestemat Cabrion. Mă feream de toată 
lumea, în fiecare bănuiam un duşman, îmi pierdeam 
blândeţea mea obişnuită. Nu mai puteam să văd o figură 
străină prezentându-se în faţa geamului odăiţei mele fără 
să mă cutremur la gândul că ar putea să fie cineva din 
banda lui Cabrion. Şi până şi acum, domnule, sunt 
bănuitor, îmbufnat, întunecat, cusurgiu ca un răufăcător... 
Mi-e teamă să-mi deschid inima la cea mai neînsemnată 
cunoştinţă nouă, de frică să nu văd ivindu-se vreunul din 
banda lui Cabrion; nu mai am poftă de nimic. 

Aici doamna Pipelet duse arătătorul la ochiul ei stâng ca 
şi cum şi-ar şterge o lacrimă şi făcu un semn de aprobare 
cu capul. 

Alfred continuă pe un ton din ce în ce mai plângăreţ: 


- 254 - 


- Eugen Sue - 


— În sfârşit, m-am închis în mine însumi şi aşa viaţa îşi 
urmează cursul. N-am avut oare dreptate, domnule, când 
v-am spus că acest infernal Cabrion mi-a otrăvit existenţa? 

Şi domnul Pipelet, cu un suspin adânc, îşi scoase pentru 
o clipă jobenul-tromblon, sub povara acestei mari 
nefericiri. 

— Înţeleg acum de ce nu iubeşti pictorii, spuse Rudolf; 
dar cel puţin acel domn Germain de care vorbeai, te-a 
consolat în ceea ce-l priveşte pe Cabrion! 

— Oh! da, domnule; iată un tânăr bun şi demn, pur ca 
aurul, îndatoritor, modest şi vesel, dar de o veselie sinceră 
care nu jignea pe nimeni, în loc să fie obraznic şi 
batjocoritor ca acel Cabrion, lua-l-ar dracu! 

— Hai, linişteşte-te, dragă domnule Pipelet, şi nu rosti 
numele ăsta. Şi acum cine este acel proprietar atât de 
fericit să-l aibă locatar pe domnul Germain. Această perlă 
a chiriaşilor? 

— Nu ştiu, n-am văzut... Nimeni nu ştie şi nu va ști unde 
stă la ora asta domnul Germain. Când zic nimeni... înţeleg 
pe toată lumea afară de domnişoara Rigolette. 

— Dar cine e domnişoara Rigolette? întrebă Rudolf. 

— O mică lucrătoare, cealaltă chiriaşă de la al patrulea, 
răspunse doamna Pipelet. lată o altă perlă, îşi plăteşte 
chiria înainte, odăiţa o ţine tare curăţică, e amabilă cu 
toată lumea şi atât de veselă... o adevărată pasăre a lui 
Dumnezeu, drăgălaşă şi bine dispusă - şi pe lângă asta 
muncitoare ca o albină, câştigând până la doi franci pe zi, 
dar vezi bine, cu câtă trudă! 

— Cum se face că domnişoara Rigolette e singura care 
cunoaşte locuinţa domnului Germain? 

— Când domnul Germain a plecat, din casă, - interveni 
doamna Pipelet - ne-a spus: „Nu aştept scrisori, dar dacă 
din întâmplare mi-ar sosi, le veţi da domnişoarei 
Rigolette“. Şi deci fata asta merită încrederea lui, chiar 
dacă scrisoarea ar fi recomandată, nu-i aşa, Alfred? 

— Fapt este că nu e nimic de spus pe socoteala 
domnişoarei Rigolette, zise pe un ton aspru portarul, dacă 


- 255- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


n-ar fi avut slăbiciunea să se lase curtată de acel infam 
Cabrion. 

— În privinţa asta, Alfred, adăugă portăreasa, ştii prea 
bine că nu e vina domnişoarei Rigolette, asta ţine de casă, 
pentru că tot aşa a fost şi cu comis-voiajorul care ocupase 
camera înaintea lui Cabrion, după cum acelui pictor infam 
i-a urmat Germain care-i făcea curte; încă o dată, asta ţine 
de moravurile casei. 

— Aşadar, zise Rudolf, chiriaşii camerei pe care vreau s- 
o iau sunt obligaţi să fie drăguţi cu domnişoara Rigolette? 

— Desigur, domnule Rudolf, trebuie să înţelegi asta. Eşti 
vecin cu domnişoara Rigolette, cele două odăi sunt 
alăturate; ei bine, între tineri... ba ai o lampă de aprins, ba 
ceri puţin jăratic de împrumut, sau apă. Oh! cât despre 
apă, eşti sigur că găseşti la domnişoara Rigolette, nu-i 
lipseşte niciodată: e luxul ei, e o adevărată răţuşcă. Îndată 
ce are o clipă liberă, e gata să spele pardoseala, să-şi 
deretice căminul. Aşa că la dânsa e totdeauna atât de 
curat... Ce mai, o să vezi dumneata! 

— Astfel, domnul Germain, având în vedere obiceiul 
casei, a făcut, cum spui, bună vecinătate cu domnişoara 
Rigolette? 

— Da, domnule, şi aş putea spune că erau făcuţi unul 
pentru altul. Atât de drăguţi, atât de tineri, îţi făcea 
plăcere să-i vezi coborând scările duminica, singura zi de 
odihnă a acestor bieţi copii! Ea, gătită frumos, cu o bonetă 
curată şi o rochie de un frac şi douăzeci şi cinci cotul, 
cusută de dânsa, dar care îi venea ca unei regine, şi el 
îmbrăcat ca un veritabil „muscadin“.8 

— Şi domnul Germain n-a mai revăzut-o pe domnişoara 
Rigolette de când a plecat din casă? 

— Nu, domnule, afară numai dacă nu se întâlnesc 
duminica, fiindcă în celelalte zile domnişoara Rigolette n- 
are vreme să se gândească la amorezi. Vezi bine! Ea se 
scoală la cinci sau la şase dimineaţa şi lucrează până la 
zece, câteodată până la unsprezece noaptea; nu iese de loc 


8 Tânăr regalist elegant, de pe la 1800. 
- 256 - 


- Eugen Sue - 


din odaie, afară de dimineaţa când se duce să târguiască 
de mâncare pentru ea şi pentru cei doi canari, şi ei trei la 
un loc nu prea mănâncă mare lucru. Asta e. Ce le trebuie? 
De zece centime lapte, puţină pâine, scânteioară pentru 
păsărele, salată, mei şi apă chioară; asta nu-i împiedică să 
sporovăiască şi să ciripească toţi trei, fata şi cele două 
păsărele, că ţi-e mai mare dragul!... Şi pe lângă asta, bună 
şi darnică din puţinul ei, adică furând din timpul ei de 
somn şi din cel al ocupaţiilor, căci, deşi lucrează câteodată 
mai mult de douăsprezece ore pe zi, abia dacă are din ce 
să trăiască... lată, de pildă, cazul nenorociţilor de la 
mansardă, pe care domnul Braţ-Roşu îi aruncă în stradă 
peste trei sau patru zile. Domnişoara Rigolette şi domnul 
Germain au avut grijă de copiii lor mai multe nopţi în şir. 

— Aşadar, e şi o familie nenorocită aici? 

— Nenorocită, domnule! Doamne, Doamne, cred şi eu! 
Cinci copii mici, mama la pat, aproape muribundă, bunica 
prostită de vârstă şi, ca să-i hrănească pe toţi, doar un 
singur om care nu mănâncă nici pâine pe săturate, deşi 
trudeşte ca un negru; căci e un lucrător iscusit. Trei ore de 
somn din douăzeci şi patru, iată cât timp doarme, şi încă 
ce fel de somn, când eşti trezit de copiii care strigă: 
„Pâine!“, de o femeie bolnavă care geme pe mindirul ei, 
sau de bătrâna idioată care începe câteodată să urle ca o 
lupoaică... şi ea tot de foame, fiindcă n-are mai multă 
minte decât un animal. Când îi e tare foame, o auzi de pe 
scări cum urlă. 

— Ah! e groaznic! strigă Rudolf; şi nu e nimeni să-i 
ajute? 

— Păi de, facem ce putem, ca între oameni săraci. De 
când comandantul îmi dă doisprezece franci pe lună 
pentru a-i face menajul, gătesc un rasol o dată pe 
săptămână, să aibă şi nenorociţii de sus o supă. 
Domnişoara Rigolette îşi mai sacrifică uneori câte o noapte 
şi, vezi bine, asta o costă totdeauna luminatul, ca să facă 
din resturi de stofă pieptare şi scufiţe pentru ăia mici... 
Acest, domn Germain, care nici el nu stătea prea bine, 


- 257 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


zicând că primeşte din când în când câteva sticle de vin 
bun de la el de acasă, îi dădea lui Morel (aşa îl cheamă pe 
lucrător), să golească unul sau două pahare care îl 
încălzeau şi îi dădeau puţin curaj. 

— Şi şarlatanul nu făcea nimic pentru aceşti bieţi 
oameni? 

— Domnul Bradamanti? răspunse portarul. M-a vindecat 
de reumatism, adevărat, şi-l venerez, dar din cauza aceasta 
i-am spus soţiei mele: „Anastasio, domnul Bradamanti...“ 
Hm, hm, nu ţi-am spus, Anastasio? 

— E adevărat că mi-ai spus, dar omului îi place să râdă, 
cel puţin în felul lui, căci nici nu-şi descleştează fălcile. 

— Dar ce-a făcut? 

— Iată, domnule, ce-a făcut; când i-am vorbit, despre 
mizeria lui Morel, fiindcă ni s-a plâns că bătrâna urlase de 
foame toată noaptea şi îl împiedecase să doarmă, mi-a 
spus: „Deoarece sunt atât de nenorociţi, dacă au măsele de 
scos, nu le voi lua bani nici pe a şasea, şi le voi da o sticlă 
din apa mea cu jumătate de preţ“. 

— Ei bine, strigă domnul Pipelet, cu toate că m-a 
vindecat de reumatism, susţin că gluma asta e cam 
neruşinată. Dar ăsta e felul lui de a fi şi apoi, dacă glumele 
sale ar fi numai neruşinate... 

— Dar, gândeşte-te, Alfred, că e italian şi poate că ăsta e 
felul lor de a glumi. 

— Hotărât, doamnă Pipelet, interveni Rudolf, mi-am 
făcut o părere proastă despre omul acesta şi nu voi face, 
după cum spui dumneata, nici prietenie, nici societate cu 
el... Dar, oare cămătăriţa pe amanet nu a fost mai miloasă? 

— Hm, punându-l pe domnul Bradamanti, spuse 
portăreasa, să facă pe preţuitorul, ea le-a dat cu împrumut 
nişte bani pe bietele lor zdrenţe... le-a luat totul, până şi 
ultima saltea... Dar nu aveau ce alege, căci n-au avut 
niciodată mai mult de două. 

— Şi acum nu-i mai ajută? 

— Mama Burette? Ei bine, e tot atât de zgârcită ca şi 
amantul, deoarece, vezi dumneata, domnul Braţ-Roşu şi 


= 258 - 


- Eugen Sue - 


mama Burette... adăugă portăreasa, făcând cu ochiul şi 
dând din cap cu maliţiozitate. 

— Nu mai spune! răspunse Rudolf. 

— Cred şi eu... la cataramă!... Ei, ce vrei, verile sfântului 
Martin” sunt tot atât de fierbinţi ca şi celelalte, nu-i aşa, 
dragă bătrânelule? 

Domnul Pipelet, drept răspuns, îşi clătină melancolic 
tromblonul. 

De când doamna Pipelet dăduse dovadă de sentimente 
de caritate pentru nenorociţii de la mansardă, i se părea 
lui Rudolf mai puţin respingătoare. 

— Şi ce meserie are lucrătorul? 

— Lucrează pietre false de podoabă, cu bucata, şi atât 
de mult munceşte, încât meseria asta l-a cocoşat; o să-l 
vezi... La urma urmei, un om nu-i decât un om, şi nu poate 
face mai mult decât poate, nu-i aşa? Şi când trebuie să dai 
de mâncare unei familii de şapte persoane, fără a te mai 
socoti şi pe tine, e cam greu. Şi unde mai pui că fata lui 
cea mare îl ajută pe cât poate, dar tot degeaba. 

— Şi ce vârstă are fata? 

— Şaptesprezece ani, şi frumoasă, frumoasă... ca ziua; e 
servitoare la un bătrân calic şi bogat, de-ar putea cumpăra 
tot Parisul, un notar, pe nume Jacques Ferrand. 

— Domnul Jacques Ferrand! exclamă Rudolf surprins de 
o asemenea coincidenţă, pentru că de la acest notar sau de 
la menajera lui trebuia să ia el informaţii asupra Guristei. 
Domnul Jacques Ferrand care stă pe strada Sentier? o 
întrebă el. 

— Chiar el... îl cunoşti? 

— E notarul casei de comerţ la care lucrez. 

— Ei bine, atunci trebuie să ştii că e un adevărat zgârie- 
brânză, dar, ca să fim drepţi, e cinstit şi evlavios... în toate 
duminicile e la biserică şi la vecernii, de Paşti merge la 
spovedanie; ospăţul lui e numai cu preoţi bând aghiazmă şi 
mâncând prescură... Un om sfânt, nimic de zis, e casa de 


? Aluzie la dragostea dintre bătrâni - vara sfântului Martin e către 
iarnă, adică la bătrâneţe. 


- 259 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


economii a oamenilor simpli care îi încredinţează o parte 
din agonisita lor! Dar vai, zgârcit şi neîndurător cu toţi 
ceilalţi, ca şi cu sine însuşi. lată, sunt optsprezece luni de 
când biata Luiza, fata lui Morel, slugăreşte la dânsul. E 
blândă ca o mieluşea, fata şi în acelaşi timp, ca un cal de 
povară. Face totul în casă, şi, ca leafă, optsprezece franci, 
nici mai mult nici mai puţin păstrează pentru ea şase 
franci pe lună ca să mănânce şi restul îl dă familiei; e şi 
asta ceva, dar când trebuie să-i împărţi la şapte guri... 

— Dar munca tatălui, dacă e vrednic? 

— Dacă e vrednic? E un om care nu s-a îmbătat 
niciodată, e aşezat, blând ca Isus, n-ar cere lui Dumnezeu 
decât ca ziua să ţină patruzeci şi opt de ore, ca să poată 
câştiga ceva mai multă pâine pentru spuza lui de copii. 

— Câştigă oare atât de puţin cu munca sa? 

— A zăcut trei luni şi asta l-a descumpănit grozav; soţia 
lui s-a îmbolnăvit îngrijindu-l, şi acu e ea pe moarte; în 
aceste trei luni au fost nevoiţi să trăiască din cei 
doisprezece franci ai Luizei, cu ce le-a mai dat pe amanet 
mama Burette şi cu alţi câţiva bani luaţi cu împrumut de la 
misita de pietre false, pentru care lucrează. Dar opt 
persoane! Mă gândesc mereu la ei, iar dacă le-ai vedea 
cămăruţa... Dar să nu mai vorbim de asta, domnule; vezi 
că mâncarea-i gata şi numai amintindu-mi de mansarda 
lor, mi se întoarce stomacul pe dos. Noroc că domnul Braţ- 
Roşu va scăpa casa de ei. Când spun noroc, n-o fac din 
răutate, câtuşi de puţin. Dar pentru că trebuie să fie 
nenorociţi, aceşti bieţi Morel, iar noi nu-i putem ajuta cu 
nimic, să plece şi să fie nenorociţi aiurea. E pentru noi o 
mâhnire mai puţin. 

— Dar dacă sunt alungaţi de aici unde se vor duce? 

— Păi de, ştiu eu? 

— Şi cât poate câştiga pe zi acest biet lucrător 

— Dacă n-ar fi obligat să vadă de soacra lui, de soţie şi 
de copii, ar câştiga patru până la cinci franci, fiindcă 
munceşte din răsputeri; dar cum pierde trei sferturi din 
timp cu gospodăria, câştigă cel mult doi franci. 


- 260 - 


- Eugen Sue - 


— Într-adevăr, e cam puţin. Bieţii oameni! 

— Da, bieţii oameni, bine ai spus! Cum însă atâta lume 
este săracă iar noi nu putem face nimic, trebuie să ne 
consolăm, nu-i aşa, Alfred? Dar fiindcă veni vorba de 
consolare, băuturii de cassis nu-i dăm nicio atenţie? 

— Sincer vorbind, doamnă Pipelet, ceea ce mi-ai povestit 
m-a întristat adânc; vei bea dumneata cu domnul Pipelet, 
în sănătatea mea. 

— Eşti foarte inimos, domnule, spuse portarul, dar totuşi 
nu vrei să vezi camera de sus? 

— Cu plăcere, şi, dacă îmi convine, îţi dau arvună. 

Portarul ieşi din vizuina lor. Rudolf îl urmă. 


Capitolul 10 
CELE PATRU CATURI 


Scara întunecată, umedă, părea şi mai sumbră în 
această tristă zi de iarnă. Intrarea în fiecare apartament al 
casei, oferea ochiului observatorului o înfăţişare mereu 
alta. 

Astfel, mica uşă care ducea la mica locuinţă a 
comandantului era vopsită de curând într-o culoare cafenie 
cu dungi, imitând palisandrul; un mâner rotund de aramă 
aurită strălucea deasupra broaştei şi un frumos şnur de 
clopoței, cu un ciucure de mătase roşie, contrasta cu 
murdăria învechită a pereţilor. 

Uşa catului al doilea, locuit de cărturăreasa care dădea 
împrumut pe amaneturi, oferea un aspect mai ciudat: o 
bufniţă împăiată, pasăre simbolică şi cabalistică, era 
ţintuită de gheare şi aripi deasupra pervazului; o mică 
ferestruică, zăbrelită cu sârmă de fier, îngăduia celui din 
casă să-l cerceteze pe vizitator înainte de a-i deschide uşa. 

Locuinţa şarlatanului italian, care era bănuit că practica 
o meserie infamă, se distingea şi ea printr-o intrare bizară. 

Numele lui era scris din dinţi de cal încrustaţi într-un fel 
de tăblie de lemn negru fixată pe uşă. La capătul şnurului 


- 261 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


de clopoțel, în loc să fie, după moda clasică, o labă de 
iepure sau un picior de căprioară, atârna o jumătate de 
braţ şi o mână mumificată de maimuţă. 

Acest braţ uscat, această mână mică cu cinci degete 
articulate în falange şi terminate cu unghii, erau oribile la 
vedere. 

S-ar fi zis că-i mâna unui copil. 

În clipa când Rudolf trecea prin faţa acestei uşi, care îi 
părea sinistră, crezu că aude nişte suspine înăbuşite; apoi 
deodată un țipăt dureros, convulsiv, groaznic, un țipăt 
părând să iasă din adâncul măruntaielor cuiva, răsună în 
liniştea acelei case. 

Rudolf tresări. 

Printr-o mişcare mai spontană decât gândul, se repezi la 
uşă şi trase cu putere de clopoțel, 

— Dar ce ai, domnule? spuse portarul surprins. 

— Acest țipăt, spuse Rudolf, nu l-ai auzit? 

— Ba da, domnule. E desigur vreun client căruia domnul 
Cezar Bradamanti îi scoate un dinte, poate doi. 

Această explicaţie era verosimilă, dar ea totuşi nu-l 
mulţumi pe Rudolf. 

Ţipătul teribil pe care îl auzise nu părea să fie numai al 
unei dureri fizice, ci parcă totodată şi al unei dureri 
morale. 

Rudolf sunase extrem de violent. 

La început nu răspunse nimeni. 

Mai multe uşi se închiseră, una după alta; apoi, în dosul 
unei ferestruici rotunde, aşezată lângă uşă şi pe care 
Rudolf îşi aţintise mecanic privirea, văzu apărând, ca prin 
ceaţă, o faţă descărnată de o paloare cadaverică: o pădure 
de păr roşu şi cărunt încadra acest obraz hidos care se 
sfârşea printr-o barbă lungă de aceeaşi culoare cu părul de 
pe cap. 

Această arătare dispăru după o clipă. 

Rudolf rămase împietrit. 

În puţinul timp cât durase apariţia, el crezu că 
recunoaşte anumite trăsături foarte caracteristice ale 


- 262 - 


- Eugen Sue - 


acelui om. 

Ochii lui verzi şi lucitori ca smaraldul, sub sprâncenele 
groase, galbene şi zbârlite, paloarea lividă, nasul subţire, 
proeminent, adus ca un cioc de vultur şi ale cărui nări, 
depărtate şi scobite în chip ciudat, lăsând să se vadă o 
parte din membrana sa despărţitoare, îi amintea în mod 
izbitor pe un abate al cărui nume fusese blestemat de 
Murph în timpul convorbirii sale cu baronul de Grain. 

Cu toate că Rudolf nu-l mai văzuse pe abatele Polidori 
de şaisprezece sau şaptesprezece ani, avea o mie de 
motive să nu-l uite; dar ceea ce se învălmăşea în amintirea 
lui, ceea ce îl făcea să se îndoiască de identitatea acestor 
două personaje, era că preotul pe care credea că-l 
regăseşte sub numele acestui şarlatan cu barbă şi păr 
roşu, era foarte brun. 

Dacă Rudolf (admițând că bănuielile lui ar fi fost 
întemeiate), nu se mira să vadă un om investit cu o 
misiune sacră, un om a cărui inteligenţă deosebită, înaltă 
ştiinţă şi pătrundere rară, i le cunoştea destul de bine, să-l 
vadă, zic, ajuns într-un aşa hal de decădere, poate chiar de 
infamie, este fiindcă ştia că acest spirit rar, că această 
mare inteligenţă, că această vastă ştiinţă se înfrăţeau cu o 
perversitate atât de profundă, cu o purtare atât de 
dezmăţată, cu înclinări atât de mârşave şi mai ales cu 
lăudăroşenia unui om necruţător şi lipsit de scrupule faţă 
de oameni şi de lucruri; ca acest individ, redus la o mizerie 
binemeritată, să fi putut, mai bine-zis să fi fost silit să 
caute mijloacele cele mai puţin onorabile de trai şi să 
găsească în ele o satisfacţie cinică şi nelegiuită, văzându- 
se, el, cu adevărat însemnat prin darurile minţii, el, 
învestit cu o misiune sacră, obligat să practice această 
urâtă meserie de şnapan fără ruşine. Dar, repetăm, cu 
toate că se despărţise de abatele Polidori pe când acesta 
se afla în puterea vârstei, şi că astăzi ar fi trebuit să aibă 
etatea coţcarului văzut în dosul uşii, erau între aceste două 
personaje unele deosebiri atât de însemnate, încât Rudolf 
avea serioase îndoieli cu privire la identitatea lor; îl 


- 263 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


întrebă totuşi pe domnul Pipelet: 

— Locuieşte de multă vreme domnul Bradamanti în 
această casă? 

— Cam de un an, domnule. Da, aşa e. A venit să achite 
chiria pe ianuarie. E un chiriaş punctual; m-a vindecat de 
un reumatism teribil. Dar, cum îţi spuneam adineauri, are 
un cusur: e prea zeflemist, nu respectă nimic când 
vorbeşte. 

— Cum aşa? 

— Mă rog, domnule, spuse pe un ton grav domnul 
Pipelet, nu sunt nici eu uşă de biserică, dar există glume şi 
glume. 

— E, deci, foarte vesel? 

— Nu că ar fi vesel, dimpotrivă, arată ca un mort, dar nu 
râde niciodată ca orice om, ci numai cu vorba, pentru el nu 
există nici tată, nici mamă, nici Dumnezeu, nici dracu, râde 
de toate, chiar de sudoarea lui, domnule, ba chiar şi de 
urina lui. Dar nu-ţi voi ascunde că glumele astea câteodată 
mă îngrozesc şi mi se încreţeşte pielea când le aud. Când 
stă câte un sfert de ceas la taifas, trăncănind fără ruşine în 
odăiţa mea despre femeile aproape despuiate din diferitele 
ţări sălbatice pe unde a fost şi rămân singur cu Anastasia, 
ei bine, domnule, eu, care de treizeci şi şapte de ani m-am 
obişnuit, mi-am făcut din dragostea mea pentru ea o lege... 
Anastasia... ei bine, atunci îmi pare că o iubesc mai puţin. 
O să râzi, dar câteodată, după ce pleacă domnul Cezar, 
după ce-mi vorbeşte despre ospeţele prinților la care a luat 
parte, ca să vadă cum le stă cu dinţii puşi de el, drept să-ţi 
spun, mi se pare că mâncarea e amară şi-mi piere foamea. 
În sfârşit, îmi place meseria mea, domnule, şi sunt mândru 
de ea. Aş fi putut fi pantofar, ca o seamă de ambiţioşi dar 
cred că servesc tot atât de bine lumea, tălpuind şi ghete 
vechi. Ei bine, domnule, sunt zile când acest afurisit de 
domn Cezar, cu ironiile lui, mă face să regret că nu sunt 
pantofar, pe cinstea mea şi apoi, are un fel de a vorbi 
despre femeile sălbatice pe care le-a cunoscut... Vezi 
dumneata, ţi-am mai spus, nu sunt uşă de biserică, dar 


- 264 - 


- Eugen Sue - 


câteodată, drace, mi se urcă sângele la cap! adăugă 
domnul Pipelet, afectând o castitate revoltată. 

— Şi doamna Pipelet îngăduie toate astea? 

— Anastasia preţuieşte oamenii de duh şi domnul Cezar, 
cu toată vorbăria lui ordinară, are foarte mult spirit, aşa că 
ea îi trece multe cu vederea. 

— Mi-a vorbit şi mie despre unele zvonuri groaznice care 
circulă pe socoteala lui. 

— "Ţi-a vorbit? 

— Fii liniştit, sunt discret. 

— Ei bine, domnule, zvonul acesta nu-l cred şi nu-l voi 
crede niciodată, şi totuşi nu mă pot opri dea mă gândi la 
el, şi asta măreşte efectul ciudat pe care mi-l produc 
glumele domnului Bradamanti. In sfârşit, domnule, ca să 
nu-ţi ascund nimic, desigur că-l urăsc pe domnul Cabrion... 
e o ură pe care o voi duce în mormânt. Ei bine, câteodată 
mi se pare că aş prefera farsele idioate pe care avea 
îndrăzneala să mi le facă, glumelor pe care le debitează 
domnul Cezar păstrând totuşi o mină de om serios, 
strângându-şi buzele printr-o strâmbătură urâtă care-mi 
aminteşte mereu de agonia unchiului meu, Rousselot, care, 
trăgând să moară, îşi strângea buzele ca domnul 
Bradamanti. 

Cele câteva cuvinte rostite de domnul Pipelet despre 
ironia cu care şarlatanul vorbea de toate şi de toţi şi 
terfelea bucuriile cele mai umile prin zeflemelile lui amare, 
confirmau primele bănuieli ale lui Rudolf; pentru că 
abatele, când îşi lepăda masca de ipocrizie, manifesta 
totdeauna scepticismul cel mai îndrăzneţ şi mai revoltător. 

Hotărât să lămurească aceste îndoieli, prezenţa acestui 
preot în casă putând să-l stânjenească, şi fiind din ce în ce 
mai pornit să interpreteze ca o chemare lugubră ţipătul 
teribil care îl impresionase atât, Rudolf îl urmă pe portar la 
catul superior unde se află camera pe care voia s-o 
închirieze. 

Locuinţa domnişoarei Rigolette, vecină cu odaia aceea, 
era uşor de recunoscut, mulţumită unei gingaşe atenţii a 


- 265 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


pictorului, duşmanul de moarte al domnului Pipelet. 

O jumătate de duzină de amoraşi, bucălaţi, pictaţi în 
gustul facil şi foarte spiritual al lui Watteau*’, se grupau în 
jurul unui fel de sul, şi aveau în mâini, în chip alegoric, 
care un degetar, care un foarfece, unul un fier de călcat, 
altul o mică oglindă de toaletă; în mijlocul sulului, pe un 
fond albastru deschis, se citea, în caractere trandafirii: 
„Domnişoara Rigolette, cusătoreasă“. Totul era încadrat de 
o ghirlandă de flori care se reliefa de minune pe fondul 
verzui al uşii. 

Această mică firmă era foarte frumoasă şi contrasta 
violent cu urâciunea scării. 

Cu riscul de a zgândări rănile sângerânde ale lui Alfred, 
Rudolf îi spuse, arătând uşa domnişoarei Rigolette: 

— Asta este, desigur, opera domnului Cabrion? 

— Da, domnule, şi-a îngăduit să strice vopseaua acestei 
uşi mâzgălind cu neruşinare copii goi pe care îi numeşte 
amoraşi. Numai rugăminţile domnişoarei Rigolette şi 
slăbiciunea domnului Braţ-Roşu, m-au împiedicat să râcâi 
toate astea ca şi paleta aia, pe care acelaşi monstru a 
zugrăvit-o pe uşa camerei dumitale. 

Într-adevăr, o paletă încărcată cu vopsele, părând 
atârnată în cui, era pictată pe uşe, dând iluzia că e 
adevărată. 

Rudolf urmă pe portar în camera aceea destul de mare, 
precedată de un mic vestibul şi luminată de două ferestre 
care dădeau pe strada Templului; câteva schiţe fantastice 
pictate pe a doua uşă de către domnul Cabrion, fuseseră 
respectate cu stricteţe de domnul Germain. 

Rudolf avea prea multe motive să locuiască în casa 
aceea şi ca să nu scape prilejul de a închiria locuinţa, dădu 
imediat doi franci portarului zicându-i: 

— Această cameră îmi place, iată arvuna, mâine trimit 
mobilele. Nu e necesar să văd, nu e aşa, pe locatarul 
principal, pe domnul Braţ-Roşu. 

— Nu, domnule, el vine rar pe aici, numai pentru 


10 Jean Watteau (1684—1721), pictor si gravor francez. 
- 266 - 


- Eugen Sue - 


tertipurile lui cu mama Burette... Totdeauna se tratează cu 
mine direct şi aş cere numai numele dumitale. 

— Rudolf. 

— Rudolf şi mai cum? 

— Rudolf, numai atât domnule Pipelet. 

— Asta-i altceva; nu insist fiindcă aş fi curios; numele şi 
voinţa clientului sunt slobode. 

— Spune-mi, domnule Pipelet, oare mâine, ca nou vecin, 
n-ar trebui să-l întreb pe alde Morel dacă nu-l pot ajuta cu 
ceva, pentru că predecesorul meu, domnul Germain, îi 
ajuta după puterile sale? 

— Desigur că se poate. E adevărat că nu le-ar fi de prea 
mare folos căci vor fi daţi afară, dar se vor bucura totuşi. 

Apoi, ca fulgerat de o idee subită, domnul Pipelet strigă 
privindu-şi chiriaşul, cu o expresie de mândrie şi totodată 
de viclenie: 

— Înţeleg, înţeleg, vrei s-o faci până la urmă pe vecinul 
serviabil şi faţă de mica locatară de alături. 

— Desigur că aşa voi face. 

— Nu e nimic rău în asta, domnule, aşa e obiceiul, mai 
ales că sunt sigur că domnişoara Rigolette a auzit că 
vizităm camera şi stă la pândă ca să ne vadă coborând. O 
să fac intenţionat zgomot, întorcând cheia în broască; şi, în 
trecere, uită-te bine pe ferestruică. 

Într-adevăr, Rudolf băgă de seamă că uşa, atât de 
grațios împodobită cu  amoraşii lui Watteau, era 
întredeschisă, şi desluşi, nelămurit, prin deschizătura 
îngustă, vârful unui năsuc de culoare trandafirie şi un ochi 
mare, negru şi iscoditor, dar cum încetinise pasul, uşa se 
închise dintr-o dată. 

— Când îţi spuneam eu că ne pândea! reluă portalul, 
apoi adăugă: Scuză-mă domnule, mă duc în micul meu 
observator. 

— Ce e aia? 

— La capătul acestei scări este o tindă a cărei uşă dă 
spre mansarda lui Morel, şi, în dosul uneia dintre scânduri, 
se află o mică încăpere întunecoasă în care arunc 


- 267 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


vechiturile. Zidul fiind foarte crăpat, când sunt în 
încăperea mea, îi văd şi îi aud ca şi cum aş fi acolo. Nucă 
i-aş spiona, ferit-a Sfântul, dar mă duc câteodată să-i văd, 
cum te duci la o piesă tare tristă. Şi, coborând în odăiţa 
mea, mă simt ca într-un palat. Dar, bineînţeles, dacă te 
îndeamnă inima, înainte ca ei să plece... E trist, dar ciudat, 
când te văd se poartă toţi ca sălbaticii, căci se simt foarte 
stingheriţi. 

— Eşti bun, domnule Pipelet, într-altă zi, mâine poate, îţi 
voi urma sfatul. 

— Cum doreşti, domnule, dar trebuie să mă urc în 
observatorul meu, pentru că am nevoie de o bucată de 
meşină. Dacă vrei să cobori, domnule, te ajung din urmă. 

Pipelet începu un urcuş destul de primejdios la vârsta 
lui, pe scara care ducea spre mansarde. 

Rudolf aruncă o privire spre uşa domnişoarei Rigolette, 
gândind că această fată, vechea cunoştinţă a bietei 
Guriste, cunoştea fără îndoială adăpostul fiului 
Învăţătorului - când auzi la catul de jos pe cineva ieşind de 
la şarlatan; recunoscu pasul uşor al unei femei şi desluşi 
foşnetul unei rochii de mătase. Rudolf, din discreţie, se 
opri o clipă. 

Când nu mai auzi nimic cobori. 

Ajuns la catul al doilea, zări şi ridică de pe ultimele 
trepte o batistă; aparținuse, fără îndoială, persoanei care 
ieşise din locuinţa şarlatanului. 

Rudolf se apropie de una din ferestrele înguste care 
lumina tinda scării şi cercetă batista bogat împodobită cu 
dantele: avea brodate la unul din colţuri un L şi un N cu o 
coroană ducală. 

Această batistă era muiată de lacrimi. 

Primul gând al lui Rudolf fu să se grăbească şi să 
înapoieze batista persoanei care o pierduse, dar chibzuind 
că, în această împrejurare, un asemenea gest ar fi 
însemnat un act de curiozitate, o păstră, aflându-se astfel, 
fără să vrea, pe urmele unei tainice şi, fără îndoială, 
sinistre aventuri. 


- 268 - 


- Eugen Sue - 


Ajungând la portăreasă îi spuse: 

— Oare n-a coborât acum o femeie? 

— Da, domnule, o doamnă frumoasă, înaltă şi zveltă, cu 
un văl negru. Iese de la domnul Cezar. Șchiopul cel mic s-a 
dus să-i aducă o trăsură în care s-a urcat. Ceea ce mă 
miră, e că golanul ăsta mic s-a agăţat de spatele trăsurii, 
poate ca să afle unde se duce dumneaei, căci e curios ca o 
coţofană şi iute ca o nevăstuică, măcar că şchioapătă. 

„Aşa că, gândi Rudolf, numele şi adresa acestei femei 
vor fi cunoscute de şarlatan, dacă el poruncise 
şontorogului s-o urmărească pe necunoscută“. 

— Ei bine, domnule, îţi place camera? întrebă 
portăreasa. 

— Îmi place foarte mult, am închiriat-o şi mâine voi 
trimite mobilele. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze că ai trecut prin faţa 
uşii noastre, domnule? Vom avea un chiriaş de soi în plus. 
Pari un om cumsecade şi Pipelet te va îndrăgi grozav. Il vei 
face să râdă cum făcea domnul Germain, care avea 
întotdeauna o glumă de spus; fiindcă acest biet om nu 
doreşte altceva decât să râdă; aşa că socot că, în cel mult o 
lună veţi fi prieteni. 

— Lasă, lasă, doamnă Pipelet, mă măguleşti! 

— De loc, e ca şi cum mi-aş deschide inima. Şi dacă o să 
te porţi drăguţ cu Alfred, o să-ţi fiu recunoscătoare: o să 
vezi cum o să meargă micul dumitale menaj, sunt ca o 
leoaică în privinţa curăţeniei; şi dacă vrei să prânzeşti 
duminica acasă, o să-ţi gătesc nişte bucate de-o să-ţi lingi 
degetele. 

— Ne-am înţeles, doamnă  Pipelet, îmi vei face 
gospodăria, mâine mi-aduc mobilele şi voi veni să-mi 
supraveghez instalarea. 

Rudolf ieşi. 

Rezultatele vizitei lui la casa din strada Templului erau 
destul de importante, atât pentru dezlegarea tainei care îl 
preocupa, cât şi pentru nobila pasiune cu care căuta 
prilejul de a face bine şi de a împiedica răul. 


- 269 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Acestea erau rezultatele: 

Domnişoara Rigolette cunoştea, desigur, noua locuinţă a 
lui Francois Germain, fiul Învăţătorului. 

O femeie tânără, care după oarecare aparenţe putea, din 
nenorocire, să fie  marchiza  d'Harville, dăduse 
comandantului pentru a doua zi, întâlnire, faptă care avea 
s-o piardă pentru totdeauna. 

Şi, pentru o mie de motive, Rudolf purta cea mai mare 
grijă domnului d'Harville, a cărui linişte şi mai ales onoare 
păreau să fie atât de grav compromise. 

Un meşteşugar cinstit şi sârguincios, zdrobit de cea mai 
cumplită mizerie, urma să fie aruncat în stradă, el şi 
familia lui, datorită lui Braţ-Roşu. 

În sfârşit, Rudolf descoperise, fără să vrea, urmele unei 
drame în care şarlatanul Cezar Bradamanti (poate abatele 
Polidori) şi o femeie aparţinând desigur clasei suprapuse, 
erau principalii eroi. 

În plus, Cucuvaia, de curând ieşită din spitalul unde 
intrase după cele petrecute în aleea Văduvelor, avea 
raporturi suspecte cu mama Burette, ghicitoare şi 
cămătăreasă pe amanet, care ocupa catul al doilea al 
casei. 

După ce culesese aceste diverse informaţii, se-ntoarse 
acasă, în strada Plumet, amânând pe a doua zi vizita lui la 
notarul Jacques Ferrand. 

Chiar în seara aceea, după cum ştim, Rudolf trebuia să 
se ducă la un mare bal, la ambasada x... 

Înainte de a-l urmări pe eroul nostru în această nouă 
etapă, să aruncăm o privire înapoi asupra lui Tom şi Sarah, 
personaje însemnate ale acestei povestiri. 


Capitolul 11 
TOM ŞI SARAH 


Sarah Seyton, în vârstă de treizeci şi şapte-treizeci şi opt 
de ani, pe vremea aceea văduva contelui Mac-Gregor, 


- 270 - 


- Eugen Sue - 


aparţinea unei foarte bune familii scoțiene, fiind fiica unui 
baronet, gentilom de ţară. 

De o frumuseţe desăvârşită, orfană la şaptesprezece ani, 
Sarah părăsise Scoţia împreună cu fratele ei, Tom Seyton 
de  Halsbury. Prezicerile nesăbuite ale unei bătrâne 
scoțiene, doica ei, exaltaseră până la nebunie, două vicii de 
căpetenie ale Sarei: trufia şi ambiția, susţinând, cu o 
putere neobişnuită de convingere, că o aşteaptă cel mai 
înalt destin... de ce nu l-am numi destin de suverană? 

Tânăra scoțiană fusese convinsă de prezicerile doicii şi 
îşi spunea mereu, pentru a-şi întări credinţa în ambiția ei, 
că tot o ghicitoare prezisese o coroană frumoasei şi albei 
creole care s-a urcat într-o zi pe tronul Franţei şi care a 
fost regină prin graţia şi bunătatea ei, precum altele au 
fost prin măreție şi nobleţe. 

Lucru ciudat: Tom Seyton, tot atât de superstiţios ca şi 
sora lui, încuraja aceste nădejdi nebune şi se hotărâse să-şi 
închine viaţa împlinirii visului Sarei, acestui vis pe cât de 
strălucit, pe atât de absurd. 

Totuşi, fratele şi sora nu erau chiar atât de orbi ca sa 
creadă pe de-a-ntregul în prezicerea doicii şi să ţintească 
neapărat la un tron de rangul întâi, în disprețul lor suveran 
pentru regalităţile secundare sau pentru principatele 
domnitoare. Nu, totul era ca frumoasa scoțiană să-şi pună 
într-o zi, pe fruntea ei obstinată, o coroană domnitoare; 
aşa că perechea de ambiţioşi ar fi închis ochii faţă de 
întinderea posesiunilor acelei coroane. 

Cu ajutorul almanahului de Gotha din anul de graţie 
1819, Tom Seyton întocmise, în clipa când părăsea Scoţia, 
un fel de tablou sinoptic, pe ranguri şi data naşterii, al 
tuturor regilor şi principilor de vârsta însurătorii din 
Europa. 

Cu toate că foarte absurdă, ambiția fratelui şi a surorii 
era lipsită de orice procedeu ruşinos; Tom urma să o ajute 
pe Sarah să uneltească un complot matrimonial în care 
spera să-l încurce pe vreun purtător de coroană oarecare. 
Tom avea să activeze pe jumătate în toate aceste şiretenii, 


- 271 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


în toate intrigile care puteau duce la rezultatul dorit, dar 
ar fi preferat s-o ucidă pe sora lui decât să o lase să devină 
amanta vreunui prinţ, chiar dacă ar fi existat siguranţa 
unei căsătorii reparatoare. 

Tipul de inventar matrimonial care rezulta din 
cercetările lui Tom şi ale Sarei în almanahul Gotha, fu 
satisfăcător. Confederaţia germanică îndeosebi, dădea un 
contingent de tineri suverani prezumtivi. Sarah era 
protestantă; Tom cunoştea uşurinţa cu care se contractau 
căsătoriile morganatice germane, căsătorii legitime de 
altfel, cu care, la extrem, s-ar fi resemnat pentru sora lui. 
S-au hotărât deci amândoi să se ducă întâi în Germania 
pentru a-şi întinde acolo capcanele. 

Vom adăuga că Sarah pe lângă că era de o excepţională 
frumuseţe, avea şi aptitudini deosebite pentru talentele 
mai variate, şi o putere de seducţie cu atât mai 
primejdioasă cu cât, având o inimă uscată şi necruțătoare, 
un spirit abil şi rău, o prefăcătorie rafinată, un caracter 
încăpățânat şi rezolut, se ascundea în dosul aparenţelor 
unei firi generoase, înflăcărate şi pătimaşe. 

Fizicul însă minţea tot atât de perfid ca şi moralul ei. 

Ochii-i mari şi negri, transformându-se după împrejurări: 
scânteietori sau languroşi sub sprâncenele de abanos, 
puteau simula înflăcărarea voluptăţii; şi totuşi, niciodată 
învăpăiatele porniri ale dragostei nu făceau să palpite 
sânul ei de gheaţă; niciun imbold al inimii sau al simţurilor 
nu aveau să strice socotelile necruțătoare ale acestei femei 
şirete, egoiste şi ambiţioase. 

Ajungând pe continent, Sarah, după sfaturile fratelui ei, 
nu voise să pornească acţiunea înainte de a fi stat câtăva 
vreme la Paris, unde dorea să-şi poleiască educaţia, să-şi 
modereze rigiditatea ei britanică în contactul cu o 
societate admisă în lumea mare, plină de eleganţă, şi să 
profite de unele amuzamente şi libertăţi. 

Sarah fu introdusă în cea mai aleasă societate, 
mulţumită câtorva scrisori de  recomandaţie şi 
binevoitorului patronaj al doamnei ambasadoare a Angliei, 


= 272 = 


- Eugen Sue - 


precum şi al bătrânului marchiz d'Harville, care cunoscuse 
în Anglia pe tatăl lui Tom şi al Sarei. 

După şase luni de şedere la Paris, Sarah se putea lua la 
întrecere cu pariziana cea mai pariziană din lume, prin 
graţia îmbietoare a spiritului ei, prin farmecul voioşiei, 
prin ingenuitatea cochetăriei şi naivitatea aţâţătoare a 
privirii ei caste şi totodată pătimaşe. 

Socotindu-şi sora îndeajuns de pregătită, Tom plecă cu 
ea în Germania prevăzut cu excelente scrisori de 
recomandare. 

Primul stat din Confederaţia Germană care se afla pe 
itinerariul Sarei, era marele ducat de Gerolstein, trecut 
astfel în diplomaticul şi infailibilul Almanah Gotha pe anul 
1819: 


GENEALOGIA SUVERANILOR EUROPEI ŞI A 

FAMILLIILOR LOR 

GEROLSIEIN 

MARE-DUCE: MAXIMILIAN-RUDOLF NĂSCUT 

LA 10 DECEMBRIE 1761. SUCCEDE TATĂLUI 

SĂU, CAROL-FREDERIK-RUDOLE, LA 21 

APRILIE 1799 VĂDUV, DIN IANUARIE 1808 

PRIN DECESUL LUISEI, FIICA PRINCIPELUI 

IOAN-AUGUST DE BURGLEN. 

FII: GUSTAV-RUDOLF, NĂSCUT LA 17 APRILIE 1803. 

MAMA: MAREA DUCESĂ JUDITH, MOSTENITOAREA 

ŞI VĂDUVA MARELUI DUCE CAROI-FREDERIK- 
RUDOLF 

LA 21 APRI LIE 1765. 


Tom, cu destul bun simţ, îşi înscrisese întâi pe listă 
principii cei mai tineri pe care îi dorea de cumnati, 
socotind că o primă tinereţe poate fi mai uşor sedusă decât 
o vârstă mai coaptă. De altfel, am spus-o, Tom şi Sarah 
fuseseră recomandaţi în mod deosebit marelui duce- 
domnitor de Gerolstein, de către bătrânul marchiz 
d'Harville, fermecat ca toată lumea de Sarah, a cărei 


- 273 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


frumuseţe, graţie şi farmec înnăscut, nu le putea admira 
îndeajuns. 

E inutil să mai spunem că moştenitorul prezumtiv al 
marelui ducat de Gerolstein era Gustav-Rudolf; avea numai 
optsprezece ani când Tom şi Sarah fură prezentaţi tatălui 
său. Sosirea tinerei scoțiene constitui un eveniment la 
această mică Curte germană, liniştită, simplă, serioasă şi, 
ca să spunem aşa, patriarhală. Marele duce, cel mai bun 
dintre oameni, îşi guverna statele cu o fermitate înţeleaptă 
şi cu o bunătate părintească; nu putea fi nicăieri aflat un 
principat mai fericit materialmente şi moralmente ca 
acesta; populaţia, sârguincioasă şi sobră, cumpătată şi 
pioasă, era întruparea ideală a caracterului german. 

Aceşti oameni cinstiţi se bucurau de o fericire atât de 
completă, erau atât de mulţumiţi de starea lor, încât grija 
luminată a marelui duce n-a avut mult de lucru pentru a-i 
feri de mania inovatiilor constituţionale. 

Cât despre descoperirile moderne, cât despre ideile 
practice care ar fi putut avea o înrâurire pozitivă asupra 
buneistări a poporului, marele duce era informat şi le 
punea în practică imediat, reprezentanţii lui pe lângă 
diferitele puteri ale Europei neavând de fapt altă misiune 
decât pe aceea de a ţine la curent pe stăpânul lor cu toate 
progresele ştiinţei din punct de vedere al utilității ei 
publice şi practice. 

Am mai spus că marele duce avea tot atâta dragoste cât 
şi recunoştinţă faţă de bătrânul marchiz d'Harville, care, în 
1815, îi făcuse mari servicii; astfel, mulțumită 
recomandărilor acestuia, Tom şi Sarah Seyton de Halsbury 
au fost primiți, la curtea Gerolstein, cu o atenție şi o 
bunăvoință deosebite, 

Cincisprezece zile după sosirea ei, Sarah, înzestrată cu 
un dezvoltat simţ de observaţie, pătrunsese cu uşurinţă 
caracterul hotărât, cinstit şi sincer, al marelui duce; 
înainte de a seduce pe fiu, obiectivul principal, ea a vrut, 
cu multă abilitate, să se asigure de sentimentele tatălui. 
Acesta părea, să-şi iubească atât de nebunește fiul, pe 


- 274 - 


- Eugen Sue - 


Rudolf, încât la un moment dat Sarah l-a crezut în stare să 
consimtă mai degrabă la o mezalianţă decât să vadă 
nenorocit pentru totdeauna pe acest copil iubit. Dar 
curând, scoţiana se convinse că acest părinte atât de 
duios, nu s-ar fi depărtat niciodată de la anumite principii 
şi de la anumite idei privitoare la îndatoririle principilor. 

În ceea ce-l privea, asta nu însemna trufie, ci conştiinţă, 
rațiune, demnitate. Dar un om, cu atât mai afectuos şi mai 
bun, cu cât e mai puternic şi mai intransigent, nu îngăduie 
nicio concesie făcută conştiinţei, raţiunii sau demnităţii 
sale. 

Sarah fu cât p-aci să renunţe la planurile ei în faţa 
acestor oprelişti aproape de netrecut, dar ţinând seamă că, 
în schimb, Rudolf era foarte tânăr, că lumea îi lăuda 
blândeţea. Bunătatea, caracterul timid şi în acelaşi timp 
visător socoti pe tânărul prinţ slab şi nehotărât, aşa că 
stărui în proiectul şi în speranţele ei. 

În această împrejurare, purtarea ei şi a fratelui ei au fost 
un monument de abilitate. 

Fata ştiu să se pună bine cu toată lumea şi mai ales cu 
persoanele care ar fi putut fi geloase sau invidioase de 
calităţile sale; ea făcu să nu fie luate în seamă frumuseţea 
şi farmecele ei, învăluindu-le în simplitate şi modestie. 
Curând, ajunse un fel de idol, nu numai al marelui duce, 
dar şi al mamei sale, marea ducesă Judith, căreia, cu toate 
că, sau poate tocmai că avea nouăzeci de ani, îi plăcea la 
nebunie tot ce era tânăr şi încântător. 

De mai multe ori, Tom şi Sarah vorbiră de plecarea lor. 
Suveranul de Gerolstein nu vru cu niciun preţ să audă de 
aşa ceva şi, pentru a şi-i apropia cu totul pe frate şi pe 
soră, rugă pe baronetul Tom Seyton de Halsbury să 
primească funcţia de prim mare intendent al grajdurilor şi 
o imploră pe Sarah să n-o părăsească pe marea ducesă 
Judith. Care nu se mai putea lipsi de ea. 

După multe ezitări de o parte şi după multe stăruinţe de 
alta, Tom şi Sarah acceptară aceste propuneri strălucite şi 
se stabiliră la Curtea Gerolstein, unde sosiseră cu două 


- 275- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


luni în urmă. 

Sarah, foarte bună muziciană, cunoscând preferinţele 
marii ducese pentru vechii maeştri şi, între alţii, pentru 
Gluck, a pus să i se aducă opera acestui om ilustru şi a 
fermecat-o pe bătrâna principesă prin nesecata ei 
amabilitate şi prin talentul deosebit cu care cânta vechile 
arii, de o frumuseţe atât de simplă, atât de expresivă. 

Tom, la rândul lui, ştiu să se facă foarte prețuit în 
exercitarea  însărcinării pe carp marele duce i-o 
încredinţase. Scoţianul se pricepea foarte bine la cai, avea 
multă rânduială şi energie; în scurtă vreme, transformă 
aproape cu totul serviciul grajdurilor marelui duce, 
serviciu pe care nepăsarea şi rutina îl dezorganizase 
aproape complet. 

Fratele şi sora deveniră curând la fel de iubiţi, 
sărbătoriţi, răsplătiți la această Curte.  Preferinţele 
stăpânului hotărăsc preferinţele subalternilor. De altfel, 
Sarah avea nevoie pentru planurile ei viitoare de prea 
multe puncte de sprijin ca să nu folosească puterea ei de 
seducţie spre a-şi face aliaţi. Prefăcătoria ei, îmbrăcată în 
formele cele mai atrăgătoare, înşelă uşor pe cele mai 
multe din aceste cinstite femei germane şi afecțiunea 
generală confirmă curând excesiva bunăvoință a marelui 
duce. 

lată dar perechea noastră stabilită la Curtea Gerolstein, 
instalată foarte bine şi onorabil, fără a fi fost vorba nicio 
clipă de Rudolf. Printr-o împrejurare fericită, la câteva zile 
după sosirea Sarei, prinţul plecase într-o inspecţie a 
trupelor, împreună cu aghiotantul şi credinciosul său 
Murph. 

Această absenţă, de două ori priincioasă vederilor Sarei, 
îi îngădui să aşeze, după plac, firele principale ale urzelii, 
fără a fi stânjenită de prezenţa tânărului principe, a cărui 
admiraţie pentru ea ar fi deşteptat poate temerile marelui 
duce. 

Dimpotrivă, în lipsa fiului său, el nu s-a gândit, din 
nefericire, că introdusese în intimitatea vieţii lui o fată de 


- 276 - 


- Eugen Sue - 


o rară frumuseţe, cu o fire fermecătoare, care urma să se 
vadă cu Rudolf în orice clipă a zilei. 

Sarah, în sinea ei, rămase indiferentă faţă de această 
primire atât de caldă, atât de generoasă, faţă de această 
nobilă încredere cu care fusese introdusă în inima acestei 
familii suverane. 

Nici fata, nici fratele ei nu părăsiseră o clipă perfidele 
lor planuri; urmăreau cu premeditare să aducă tulburare şi 
suferinţă la această curte paşnică şi fericită. Socoteau la 
rece rezultatele probabile ale cruntelor disensiuni ce 
aveau să se işte între un tată şi un fiu, până atunci uniţi de 
o mare afecţiune. 


Capitolul 12 
SIR WALTER MURPH ŞI ABATELE POLIDORI 


Rudolf fusese din copilărie de o constituţie foarte 
plăpândă. Tatăl său făcuse următorul raţionament, bizar în 
aparenţă, dar în realitate foarte logic: este cunoscut că 
gentilomii englezi de la ţară au, în genere, o sănătate 
robustă. Aceasta datorită în mare parte educaţiei lor fizice: 
simplă, aspră, dură, care le dezvoltă vigoarea. Rudolf va 
scăpa de mâinile femeilor; firea lui este gingaşă; poate că, 
obişnuindu-l să trăiască ca un fiu de fermier englez (cu 
oarecari menajamente), îi voi întări sănătatea. 

Marele duce puse să fie căutat în Anglia un om corect şi 
capabil să conducă acest fel de educaţie fizică: sir Walter 
Murph, prototip atletic al gentilomului de la ţară, originar 
din Yorkshire, fu însărcinat cu acest rol important. 
Directivele pe care acesta le prescrise tânărului prinţ, 
corespundeau întrutotul vederilor marelui duce. 

Murph şi elevul său  locuiră câţiva ani într-o 
fermecătoare fermă în mijlocul câmpiilor şi al pădurilor, la 
câteva leghe de oraşul Gerolstein, într-o poziţie din cele 


- 277 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mai pitoreşti şi mai sănătoase. 

Rudolf, eliberat de orice etichetă, ocupându-se împreună 
cu Murph de muncile agricole potrivite vârstei lui, dusese 
viaţa cumpătată, bărbătească şi ordonată a lumii de la 
ţară, având ca plăceri şi distracţii exerciţii fizice dificile, 
lupte, boxul, călătoria, vânătoarea. 

În mijlocul aerului curat, al păşunilor, pădurilor şi 
munţilor, tânărul principe începu să se transforme, crescu 
viguros, ca un tânăr stejar; strălucitoarele culori ale 
sănătăţii luară locul palorii sale cam bolnăvicioase. 
Deoarece rămăsese zvelt şi sprinten, învingea cele mai 
mari oboseli; îndemânarea, energia, curajul, desăvârşeau 
ceea ce îi lipsise până atunci ca vigoare muşchiulară; 
curând se putu lua la trântă cu tineri mai în vârstă decât el 
şi să-i învingă; avea atunci cincisprezece sau şaisprezece 
ani. 

Educaţia lui sub raportul cultural rămăsese în urmă, 
cum era şi de aşteptat prin preferința dată educaţiei fizice; 
Rudolf învățase prea puţin; dar marele duce socotea cu 
temei că, pentru a cere minţii să dea mai mult, e necesar 
ca ea să fie susţinută de o constituţie fizică robustă, în care 
caz, facultăţile intelectuale, deşi cultivate tardiv, se 
dezvoltă mai deplin. 

Bravul Walter Murph nu era un savant; nu-i putea da lui 
Rudolf decât unele cunoştinţe elementare, dar nimeni mai 
bine ca el nu putea inspira elevului său conştiinţa a tot ce 
e drept, leal, generos, şi oroarea a tot ce e josnic, laş şi 
mârşav. 

Aceste porniri, aceste preferinţe sănătoase şi pozitive 
aveau să prindă totdeauna rădăcini în sufletul lui Rudolf; 
mai târziu, aceste principii fură mult zdruncinate de 
furtuna patimilor, dar niciodată n-au fost smulse din inima 
lui. Trăznetul loveşte, spintecă şi rupe un arbore, deşi 
adânc şi puternic vârât în pământ, dar seva clocoteşte 
mereu în rădăcinile lui şi mii de mlădiţe verzi răsar curând 
din trunchiul ce părea uscat. 

Murph dădu astfel lui Rudolf, am putea spune, sănătatea 


- 278 = 


- Eugen Sue - 


trupului şi a sufletului; îl făcu robust, vioi şi îndrăzneţ, 
iubind ce era bun şi corect, urând tot ce era rău şi vicios. 

Implinindu-şi atât de bine menirea, gentilomul, chemat 
în Anglia de grave interese, părăsi Germania pentru câtăva 
vreme, spre marea mâhnire a lui Rudolf care-l îndrăgise 
mult. 

Murph urma să revină şi să se stabilească definitiv, 
împreună cu familia lui, la Gerolstein, după ce îşi va fi 
terminat unele afaceri importante în patrie. Spera ca 
absenţa lui să nu dureze mai mult de un an. 

Liniştit în privinţa sănătăţii fiului său, marele duce se 
gândi serios la cultura acestui copil iubit. 

Un oarecare abate, Cezar Polidori, filolog renumit, 
medic distins, istoric erudit, savant competent în studiul 
ştiinţelor exacte şi fizice, fu însărcinat să cultive solul 
bogat, dar virgin al lui Rudolf, atât de bine pregătit de 
Murph. 

De rândul acesta, alegerea marelui duce fu destul de 
nefericită sau, mai bine zis, buna lui credinţă fu crud 
înşelată de persoana care i l-a prezentat pe abate şi l-a 
făcut să accepte un cleric catolic, ca preceptor al unui 
principe protestant. Această inovaţie păru multora o 
enormitate şi, în genere, o prevestire funestă pentru 
educaţia lui Rudolf. 

Hazardul, sau mai degrabă caracterul abominabil al 
abatelui, împlini în parte aceste prevestiri. 

Necredincios, viclean, ipocrit, defăimător nelegiuit a tot 
ce e mai sfânt, plin de şiretenie şi îndemânare ascunzând 
cea mai primejdioasă imoralitate, cel mai cumplit 
scepticism sub mantia unei aparenţe austere şi pioase, 
afectând o falsă umilinţă creştină spre a masca labilitatea 
lui insinuantă, simulând o bunăvoință fără margini, un 
optimism candid care să acopere linguşirile lui perfide, 
adânc cunoscător de oameni, sau, mai bine zis, exploatând 
numai părţile rele, ruşinoasele lor patimi, abatele Polidori 
era cel mai detestabil îndrumător ce i s-ar fi putut da 
vreodată unui tânăr. 


- 279 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Rudolf, părăsind cu mare părere de rău viaţa 
independentă, însufleţită, pe care o dusese până atunci 
alături de Murph, pentru a-şi obosi ochii pe cărţi şi a se 
supune etichetei ceremonioase a Curţii tatălui său, 
prinsese dintru început ură pe abate. 

Era inevitabil. 

Părăsindu-şi elevul, bietul „squire“ îl comparase, nu pe 
nedrept, cu un mânz sălbatic, plin de graţie şi de foc, care 
fusese răpit de pe frumoasele pajişti unde zburda liber, şi 
voios, pentru a fi supus frâului, pintenului, urmând să fie 
învăţat să-şi potolească, să-şi cruţe forţele care până 
atunci nu fuseseră întrebuințate decât ca să alerge şi să 
zburde după toanele lui. 

Rudolf începu prin a-i mărturisi abatelui că nu avea nicio 
chemare pentru studiu, că simţea nevoia, înainte de toate, 
să-şi antreneze braţele şi picioarele, să respire aerul 
câmpiilor, să alerge prin păduri şi prin munţi şi că o puşcă 
bună şi un cal bun i se păreau preferabile celor mai 
frumoase cărţi din lume. 

Preotul răspunse elevului său că, într-adevăr, nimic nu 
era mai plictisitor decât învăţătura, dar şi că nimic nu era 
mai de rând decât plăcerile pe care el le prefera cărţii, 
plăceri foarte potrivite unui stupid fermier german. Şi 
abatele i-a înfăţişat un tablou atât de caraghios, atât de 
batjocoritor al acelei existenţe simple şi rustice, încât 
pentru prima oară lui Rudolf îi fu ruşine că se simţise 
înainte atât de fericit; atunci întrebă cu nevinovăție pe 
preot, cum şi-ar putea folosi timpul dacă nu i-ar plăcea nici 
cartea, nici vânătoarea, nici viaţa liberă de la ţară? 

Abatele îi răspunse enigmatic că-l va lămuri mai târziu. 

Dintr-un alt. Punct de vedere, speranţele acestui preot 
erau tot atât de ambiţioase ca şi acele ale Sarei. 

Cu toate că marele ducat de Gerolstein nu era decât un 
stat de a doua mână, abatele îşi închipuise că va ajunge 
într-o zi un Richelieu şi că-l va educa pe Rudolf în spiritul 
unui prinţ trândav. 

Incepu dar, prin a încerca să se facă plăcut elevului său, 


- 280 - 


- Eugen Sue - 


să-l facă să-l uite pe Murph, prin îngăduinţă şi slugărnicie. 
Rudolf continuând să se împotrivească învăţăturii, abatele 
ascunse marelui duce aversiunea tânărului prinţ pentru 
studiu şi-i lăudă dimpotrivă silinţa şi surprinzătoarele lui 
progrese; câteva chestionări, convenite în prealabil între el 
şi Rudolf, dar care păreau cu totul spontane, îl menţinură 
pe marele duce (trebuie s-o spunem că el însuşi era prea 
puţin cult), în orbirea şi în încrederea sa. 

Treptat, antipatia pe care la început preotul i-o inspirase 
lui Rudolf, se schimbă din partea tânărului prinţ, într-o 
familiaritate cavalerească, foarte diferită însă de profunda 
afecţiune pe care o avea pentru Murph. 

Totuşi, puţin câte puţin, Rudolf se simţi ataşat de preot 
(deşi pentru pricini foarte inocente), printr-un fel de 
solidaritate care uneşte doi complici. Mai curând sau mai 
târziu, avea să dispreţuiască pe un om cu caracterul şi de 
vârsta acestui preot, care minţea în mod nedemn pentru a 
acoperi lenea elevului său. 

Preotul ştia asta. 

Dar mai ştia că, dacă nu te depărtezi de la început cu 
dezgust de fiinţele corupte, te obişnuieşti, chiar fără voie, 
pe încetul, cu spiritul lor, deseori atrăgător şi, pe 
nesimţite, începi să asculţi fără revoltă şi fără ruşine, cum 
se batjocoreşte şi se vestejeşte ceea ce ai venerat 
odinioară. 

Abatele era de altfel destul de abil ca să atace pe faţă 
anumite convingeri nobile ale lui Rudolf, roadele educaţiei 
lui Murph. După ce stăruise cu sarcasmele lui asupra 
chipului grosolan în care îşi petrecuse primii ani tânărul 
său elev, preotul, lepădându-şi pe jumătate masca de 
austeritate, îi stârnise curiozitatea prin dezvăluiri 
insinuante despre viaţa încântătoare a unor anumiţi 
principi din alte vremuri; în sfârşit, cedând stăruinţelor lui 
Rudolf, după ezitări nesfârşite şi glume destul de 
maliţioase cu privire la stilul grav-ceremonios al Curţii 
marelui duce, preotul înflăcărase închipuirea tânărului 
principe cu descrieri exagerate şi viu colorate ale 


- 281 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


plăcerilor şi galanteriilor care ilustrează domniile lui 
Ludovic al XIV-a, al Regentului şi mai ales a lui Ludovic al 
XV-lea, eroul lui Cezar Polidori. 

Susţinea faţă de acest nefericit copil, care îl asculta cu o 
lăcomie funestă, că voluptăţile, chiar excesive, departe de 
a demoraliza pe un prinţ cu însuşiri alese, îl făceau deseori 
dimpotrivă, mai îngăduitor şi mai generos, sufletele 
deosebite nefiind nicicând mai predispuse la bunăvoință şi 
iubire a aproapelui decât când sunt fericite. 

Ludovic al XV-lea, cel mult iubit, constituia o dovada 
necontestată a acestei aserţiuni. 

Şi apoi, spunea abatele, câţi oameni mari din timpurile 
vechi şi moderne nu s-au dedat din plin epicurianismului 
celui mai rafinat, de la Alcibiade până la Mauriciu de Saxa, 
de la Antoniu până la marele Condé, de la Cezar până la 
Vendôme! 

Asemenea discuţii aveau să căşuneze cumplite ravagii 
într-un suflet tânăr, înflăcărat şi neîntinat; mai mult decât 
atât, abatele traducea cu meşteşug elevului său odele lui 
Horaţiu în care acest geniu exalta, cu un farmec 
neasemuit, molaticele plăceri ale unei vieţi închinate toată 
dragostei şi celor mai rafinate voluptăţi. Totuşi ici şi colo, 
pentru a masca primejdia acestor teorii şi pentru a 
satisface tot ce era cu desăvârşire generos în caracterul lui 
Rudolf, preotul îl legăna în utopiile cele mai atrăgătoare. 
Ascultându-l, un principe sensual şi inteligent putea să-i 
facă pe oameni mai buni prin plăceri, să-i îndrepte prin 
fericire şi să readucă pe cei mai necredincioşi la 
simţământul religios, exaltând recunoştinţa lor către 
Creator, care, în ordine materială, copleşea cu o 
inepuizabilă dărnicie pe om cu nespuse desfătări. 

Să te bucuri de toate şi oricând, însemna, după opinia 
abatelui, să proslăveşti pe Dumnezeu în măreţia sa şi în 
veşnicia harurilor sale. 

Aceste teorii îşi dădură roadele. 

În mijlocul acelei Curți virtuoase şi ordonate, obişnuită, 
după pilda stăpânului, cu plăceri oneste, cu distracţii 


= 282 = 


- Eugen Sue - 


nevinovate, Rudolf, îndemnat de abate, visa la nopţile 
nebunatice de la Versailles, la orgiile de la Choisy, la 
violentele voluptăţi din Parc aux Cerfs, iar prin contrast, 
din când în când, la câte o dragoste romantică. 

De asemeni, abatele nu omisese să-i demonstreze lui 
Rudolf că un principe din Confederaţia germanică nu 
putea avea altă pretenţie militară decât aceea de a trimite 
contingentul lui de soldaţi la Dietă. 

De altfel, spiritul timpului nu mai concepea războiul. 

Să laşi să treacă zilele în desfătări şi trândăvie, în 
mijlocul, femeilor şi în rafinamentele luxului, să te 
odihneşti din când în când de beţia plăcerilor senzuale prin 
destinderea aleasă pe care ţi-o oferă artele, să cauţi 
câteodată în vânătoare, nu ca un sălbatic Nemrod, ci ca un 
inteligent epicurian, acele oboseli trecătoare ce măresc 
farmecul indolenţei şi al lenevirii, asta era, după părerile 
preotului, singura viaţă posibilă pentru un prinţ care 
(culmea fericirii), găsea un prim ministru destoinic să se 
consacre, cu curaj, obositoarei şi grelei sarcini a afacerilor 
de stat. 

Rudolf, dând frâu liber unor presupuneri care n-aveau 
nimic criminal în ele. Pentru că nu depăşeau cercul 
probabilităților inevitabile, îşi propunea, când Dumnezeu 
va chema la el pe marele duce, tatăl lui, să se dedice 
acestei vieţi pe care abatele Polidori i-o zugrăvea în culori 
atât de vii şi de încântătoare, numindu-l pe acest preot 
prim-ministru. 

Repetăm că Rudolf îşi iubea în chip afectuos tatăl şi l-ar 
fi regretat foarte mult, cu toate că moartea lui i-ar fi 
îngăduit să facă pe Sardanapal în miniatură. Nu e nevoie s- 
o spunem că tânărul prinţ, păstra în cea mai mare taină 
nefastele speranţe care mocneau într-însul. 

Ştiind că eroii preferaţi ai marelui duce erau Gustav- 
Adolf, Carol al XII-lea şi marele Frederic (Maximilian- 
Rudolf avea cinstea să se înrudească foarte de aproape cu 
casa regală de Brandenburg), Rudolf se gândea pe bună 
dreptate că tatăl lui, care avea o mare admiraţie pentru 


- 283 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


aceşti regi-căpitani, mereu încălţaţi în cizme cu pinteni, 
călărind şi făcând război, l-ar privi pe fiul lui ca pe un copil 
pierdut, dacă l-ar crede în stare să instituie la Curtea sa, în 
locul  gravităţii  nemţeşti, moravurile uşuratice şi 
destrăbălate ale Regenţei. Un an, apoi optsprezece luni 
trecură astfel; Murph nu se înapoiase încă, deşi vestise 
apropiata lui sosire. 

O dată aversiunea iniţială învinsă de slugărnicia 
abatelui, Rudolf profită de învăţăturile ştiinţifice ale 
preceptorului său şi îşi însuşi, dacă nu o cultură foarte 
vastă, cel puţin unele cunoştinţe care, întregite de o 
inteligenţă înnăscută, ageră şi ponderală, îngăduiau să 
pară mult mai instruit decât era în realitate, făcând astfel 
cea mai mare cinste eforturilor abatelui. 

Murph reveni din Anglia cu familia şi plânse de bucurie 
îmbrăţișându-și fostul elev. 

După câteva zile, fără a putea pătrunde pricina unei 
schimbări care îl îndurera profund, demnul „squire“ îl găsi 
pe Rudolf rece, reticent faţă de el şi aproape ironic, când îi 
amintea de viaţa lor aspră şi rustică. 

Convins de bunătatea naturală a inimii tânărului prinţ şi 
avertizat de o tainică presimţire, Murph îl socoti 
deocamdată pervertit prin funesta influenţă a abatelui 
Polidori, pe care îl ura din instinct, făgăduindu-şi să-l 
observe de aproape. 

Din partea lui, preotul, foarte contrariat de înapoierea 
lui Murph, de a cărui sinceritate, bun-simţ şi perspicacitate 
se temea, nu avu decât un singur gând; acela de a 
compromite pe gentilom în fata lui Rudolf. 

Tot în vremea aceea, Tom şi Sarah fură prezentaţi şi 
primiţi la Curtea de la Gerolstein cu cea mai mare cinste. 

Puţină vreme înaintea sosirii lor, Rudolf plecase cu 
aghiotantul lui şi cu Murph să inspecteze trupele unor 
garnizoane. Această călătorie, având un caracter pur 
militar, marele duce socotise că abatele n-avea de ce să ia 
şi el parte. Spre marea lui părere de rău, preotul îl văzu pe 
Murph reluându-şi, pentru câteva zile, vechile lui atribuţii 


- 284 - 


- Eugen Sue - 


pe lângă tânărul principe. 

Gentilomul se bizuia mult pe acest prilej ca să se 
lămurească definitiv asupra cauzelor care determinaseră 
răceala lui Rudolf. Din nefericire, acesta, de pe acum 
savant în arta simulării, şi socotind primejdios să lase pe 
vechiul său mentor să pătrundă în planurile lui de viitor, fu 
faţă de el de o fermecătoare cordialitate, se prefăcu a 
regreta mult că au trecut vremurile primei lui tinereţi şi 
plăcerile ei rustice şi-l linişti aproape cu desăvârşire. 

Spuneam „aproape“, pentru că anumite devotamente 
sunt înzestrate cu un admirabil instinct. Cu toate dovezile 
de dragoste pe care i le manifesta tânărul prinţ, Murph 
presimţea vag că Rudolf îi tăinuia ceva; zadarnic vru să 
lămurească aceste bănuieli, încercările eşuară faţă de 
precocea prefăcătorie a lui Rudolf. 

În timpul acestei călătorii, abatele nu stătuse inactiv. 

Intriganţii se ghicesc sau se recunosc după unele semne 
misterioase, care le îngăduie să se observe până când 
interesul le dictează o alianţă sau o duşmănie făţişă. 

Câteva zile după instalarea Sarei şi a fratelui ei la 
Curtea marelui duce, Tom se şi ataşase mult de abatele 
Polidori. 

Acest preot îşi mărturisea sieşi, cu un cinism odios, că 
avea o afinitate naturală, aproape involuntară, cu mişeii şi 
răii; astfel, spunea el, fără a ghici bine țelul către care 
tindeau Tom şi Sarah, se simţise atras către ei printr-o 
simpatie prea vie ca să nu le atribuie vreun plan diabolic. 

Câteva întrebări puse de Tom Seyton cu privire la 
caracterul şi antecedentele lui Rudolf, întrebări fără 
însemnătate pentru un om mai puţin atent ca abatele, au 
luminat dintr-o dată asupra intenţiilor celor doi; numai că 
nu atribuia tinerei scoțiene scopuri atât de funeste şi 
totodată atât de ambiţioase. 

Sosirea acestei fete fermecătoare îi păru abatelui o 
întâmplare fericită. Rudolf avea imaginaţia înflăcărată de 
himere amoroase; Sarah trebuia să fie realitatea 
fermecătoare care să înlocuiască atâtea visuri minunate: 


- 285 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


căci, gândea abatele, înainte de a şti să-ţi alegi plăcerea şi 
o variaţie în voluptate, începi mai totdeauna cu o afecţiune 
unică şi romantică. Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea 
n-au fost fideli poate decât Mariei Mansini şi Rosettei 
d'Arey. 

După părerea abatelui, ar putea fi tot astfel între Rudolf 
şi frumoasa scoțiană. Aceasta va dobândi, fără îndoială, o 
mare influenţă asupra inimii supuse farmecului încântător 
al primei iubiri. Planul preotului fu să îndure, să 
exploateze această înrâurire şi să se folosească de ea 
pentru a da pierzării pe Murph pentru totdeauna. 

Abil cum era, îi făcu pe cei doi ambiţioşi să înţeleagă 
bine că au nevoie de el, fiind singurul responsabil faţă de 
marele duce de viaţa particulară a tânărului prinţ. 

Dar mai era ceva: trebuia să se ferească de un fost 
preceptor al acestuia, care acum îl întovărăşea într-o 
inspecţie militară; omul acela aspru, grosolan, plin de 
prejudecăţi absurde avusese altădată o mare autoritate 
asupra minţii lui Rudolf şi putea deveni un observator 
periculos; pe lângă asta, departe de a justifica sau de a 
îngădui greşeli nebuneşti şi fermecătoare ale tinereţii, s-ar 
fi simţit obligat să le denunțe moralei severe a marelui 
duce. 

Tom şi Sarah au înţeles de îndată despre ce e vorba, 
deşi n-au comunicat abatelui nimic din planurile lor 
secrete. La înapoierea lui Rudolf şi a „squire“-ului, toţi trei, 
uniţi printr-un interes comun, se asociaseră tacit împotriva 
lui Murph, cel mai de temut duşman al lor. 


Capitolul 13 
PRIMA DRAGOSTE 


Ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. 

La înapoiere, Rudolf, văzând-o în fiecare zi pe Sarah, se 
îndrăgosti nebuneşte de ea. Curând, Sarah îi mărturisi că-i 
împărtăşea dragostea, deşi, după cum prevedea ea, asta le 


- 286 - 


- Eugen Sue - 


va pricinui mari supărări. Nu aveau să fie niciodată fericiţi; 
o prea mare distanţă îi separa. Aşa că recomandă lui 
Rudolf cea mai totală discreţie, de teamă să nu trezească 
bănuielile marelui duce, care s-ar arăta neîndurător şi i-ar 
lipsi de singura lor fericire, aceea de a se vedea zilnic. 

Rudolf făgădui să fie precaut şi să-şi ascundă dragostea. 
Scoţiana era prea ambițioasă, prea stăpână pe ea, ca să se 
compromită şi să se trădeze în faţa Curţii. Tânărul prinţ 
simţi şi el nevoia prefăcătoriei; îşi însuşi prudenţa Sarei. 
Această taină a dragostei lor fu foarte bine păstrată câtăva 
vreme. 

Când fratele şi sora văzură patima neînfrânată a lui 
Rudolf ajunsă la culme şi exaltarea lui crescândă, din zi în 
zi mai greu de stăpânit, pe punctul de a izbucni şi de a 
strica totul, dădură marea lovitură. 

Tom făcu primele demersuri pe lângă abate - caracterul 
acestuia, îngăduind această mărturisire, de altfel foarte 
morală, stăruind asupra necesităţii căsătoriei lui Rudolf cu 
Sarah; altminteri, adăugă el foarte sincer, el şi sora lui vor 
părăsi imediat Gerolsteinul. Sarah era şi ea îndrăgostită de 
prinţ, dar ar prefera moartea dezonoarei, şi nu putea fi 
decât soţia alteţei-sale. 

Aceste pretenţii îl înspăimântară pe preot; n-ar fi crezut- 
o niciodată pe Sarah capabilă de o asemenea nesăbuită 
ambiţie. O astfel de căsătorie, expusă unor greutăţi fără 
număr, unor primejdii de tot felul, păru abatelui cu 
neputinţă; îi arătă fără înconjur lui Tom motivele pentru 
care marele duce nu şi-ar da niciodată consimţământul la o 
asemenea alianţă. 

Tom înţelese motivele, înţelese importanţa lor, dar 
propuse ca soluţie intermediară, care ar putea împăca 
toarte părţile, o căsătorie secretă, făcută însă cu toate 
formele legale şi declarată numai după moartea marelui 
duce domnitor. 

Sarah era dintr-un neam vechi şi nobil, astfel de 
căsătorii mai avuseseră loc. Tom dădea abatelui, şi deci şi 
prinţului, un termen de opt zile pentru a se hotărî: sora lui 


- 287 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


n-ar mai putea suferi multă vreme chinurile cumplite ale 
nesiguranţei. Dacă trebuia să renunţe la dragostea lui 
Rudolf, ar lua o asemenea dureroasă hotărâre cât mai 
curând posibil. 

Pentru a motiva această plecare neaşteptată care s-ar fi 
produs, Tom susţinea că trimisese, pentru orice 
eventualitate, o scrisoare unuia din prietenii lui din Anglia, 
scrisoare care urma să fie pusă la poştă la Londrei şi 
expediată în Germania; aceasta ar fi conţinut motive destul 
de puternice pentru ca Tom şi Sarah să fie nevoiţi să 
părăsească pentru câtăva vreme curtea marelui duce. 

De rândul acesta, cel puţin, abatele, ajutat de proasta lui 
părere despre oameni, ghici adevărul. Căutând totdeauna 
un gând ascuns în sentimentele cele mai oneste, când ştiu 
că Sarah voia să-şi legitimeze dragostea printr-o căsătorie, 
nu văzu în asta o dovadă de virtute, ci de ambiţie; ar fi 
crezut totuşi că fata era dezinteresată, dacă ea şi-ar fi 
jertfit cinstea, aşa cum o crezuse în stare, bănuind că avea 
cel mult intenţia să fie amanta elevului său. După 
principiile abatelui, să te târguieşti, să ai în vedere 
avantajele, asta ar însemna să nu iubeşti. Dragostea 
superficială şi rece, spunea el, este aceea care ţine seama 
şi de cer şi de pământ! 

Convins că nu se înşela asupra intenţiilor Sarei, abatele 
se simţea foarte încurcat. La urma urmei, dorinţa pe care 
şi-o manifestase Tom, în numele surorii sale, era din cele 
mai onorabile. Ce cerea el? Sau o despărţire sau o unire 
legitimă. 

Cu tot cinismul lui, preotul n-ar fi cutezat să-şi exprime 
mirarea în faţa lui Tom de temeiurile cinstite care păreau 
că dictaseră purtarea acestuia din urmă, şi să-i spună ritos 
că el şi sora lui au manevrat cu dibăcie ca să-l determine 
pe prinţ să facă o căsătorie nepotrivită. 

Abatele avea de ales una din cele trei atitudini: să-l 
vestească pe marele duce de acest complot matrimonial; 
să deschidă ochii lui Rudolf asupra uneltirilor lui Tom şi 
ale Sarei; să sprijine realizarea acestei căsătorii. 


- 288 - 


- Eugen Sue - 


Dacă  prevenea pe marele duce, însemna să-şi 
înstrăineze pentru totdeauna pe moştenitorul prezumtiv al 
coroanei. 

Dacă-i dezvăluia lui Rudolf intenţiile interesate ale Sarei 
se expunea să fie rău privit, cum se întâmplă totdeauna cu 
un îndrăgostit când cauţi să depreciezi în ochii lui 
persoana iubită: şi apoi, ce cumplită lovitură pentru 
mândria şi inima prinţului, să-i arăţi că se urmărea de fapt 
căsătoria cu situaţia lui de suveran; şi apoi, lucru ciudat! 
el, preot, să dezaprobe purtarea unei fete care voia să 
rămână pură şi să nu acorde decât soţului ei drepturile de 
amant? 

Pretându-se însă acestei căsătorii, abatele şi-i apropia pe 
prinţ, şi pe Sarah printr-o datorie de recunoştinţă adânca, 
sau cel puţin prin complicitatea lor la un act periculos. 

Fără îndoială că se putea întâmplă ca totul să se 
descopere; se expunea astfel la furia marelui duce, dar 
căsătoria ar fi încheiată, uniunea valabilă, furtuna ar trece 
şi viitorul suveran de Gerolstein s-ar fi simţit cu atât mai 
obligat faţă de abate, cu cât acesta ar fi înfruntat mai 
multe primejdii în serviciul său. 

După o matură chibzuinţă, abatele se hotări s-o ajute pe 
Sarah; totuşi, cu o anumită rezervă despre care vom vorbi 
mai târziu. 

Pasiunea lui Rudolf ajunsese în stadiul final; exasperat 
de constrângerea şi de foarte meşteşugitele seducţiuni ale 
Sarei, care se prefăcea că suferă mai mult ca el de 
piedicile de netrecut pe care onoarea şi datoria le puneau 
în calea fericirii lor, ar mai fi trecut doar câteva zile şi 
principele s-ar fi trădat. 

Să ţinem seamă de acest lucru: era prima dragoste, o 
dragoste pe cât de înflăcărată pe atât de naivă, pe cât de 
încrezătoare, pe atât de pătimaşă; pentru a-l scoate din 
fire, Sarah desfăşurase mijloacele diabolice ale celei mai 
rafinate cochetării. Nu, nicicând emoţiile virginale ale unui 
tânăr plin de simţire, de imaginaţie şi de înflăcărare, nu 
fuseseră stârnite mai mult şi cu atâta meşteşug; nicicând o 


- 289 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


femeie nu fusese de un farmec mai primejdios ca Sarah. 
Rând pe rând, când nebunatecă şi când tristă, castă şi 
pasionată, pudică şi aţâţătoare: ochii aceia mari şi negri, 
languroşi şi arzători, au aprins în sufletul clocotitor al lui 
Rudolf un foc nestins. 

Când abatele Polidori îi propuse să n-o mai vadă 
niciodată pe acea tulburătoare fată, sau să fie a lui printr-o 
căsătorie secretă, Rudolf sări de gâtul preotului, salvatorul 
lui, prietenul lui, părintele lui. Dacă ar fi fost pe aproape 
un templu şi un pastor, tânărul prinţ s-ar fi căsătorit 
imediat. 

Abatele s-a însărcinat, nu fără motiv, să pregătească 
totul. 

A găsit un pastor, martori, şi căsătoria, (ale cărei 
formalităţi au fost supravegheate cu grijă şi verificate de 
Tom), fu celebrată în secret, în timpul unei scurte absenţe 
a marelui duce, chemat la o conferinţă a Dietei germanice. 

Prezicerile ghicitoarei scoțiene se împliniseră: Sarah se 
căsătorise cu moştenitorul unei coroane. 

Fără a-i potoli focul dragostei, posesiunea femeii îl făcu 
pe Rudolf mai prevăzător şi diminuă acea impulsiune care 
îi putea compromite secretul pasiunii pentru Sarah. Tânăra 
pereche, ocrotită de Tom şi de abate, se stăpânea atât de 
bine, punea atâta prudenţă în comportări, încât totul trecu 
nebăgat în scamă. 

În timpul primelor trei luni ale căsătoriei, Rudolf fu cel 
mai fericit dintre oameni; dar când raţiunea luă locul 
entuziasmului şi îşi privi situaţia cu sânge rece, nu-i păru 
rău că s-a unit cu Sarah printr-o legătură de nedesfăcut ; 
renunţă fără niciun regret la viitorul acelei vieţi galante, 
voluptoase şi trândave pe care o visase la început cu atâta 
ardoare, şi ţesea cu Sarah cele mai frumoase visuri din 
lume pentru viitoarea lor domnie. 

În aceste ipoteze depărtate, rolul de prim-ministru pe 
care şi-l rezervase în sinea lui abatele, nu mai avea mare 
însemnătate: Sarah păstrase pentru ea aceste demnități 
guvernamentale, fiind prea autoritară pentru a nu aspira la 


- 290 - 


- Eugen Sue - 


putere şi dominație: spera să guverneze în locul lui Rudolf. 

Un eveniment aşteptat cu nerăbdare de Sarah, schimbă 
curând această linişte în furtună. 

Rămase însărcinată. 

Atunci ieşiră la iveală noile şi înfricoşătoarele pretenţii 
ale acestei femei; îi declară, izbucnind în lacrimi prefăcute, 
că nu mai putea trăi în constrângerea în care se afla şi 
care devenea şi mai penibilă acum când va deveni mamă. 

În această situaţie extremă, ea îi cerea în chip hotărât să 
mărturisească totul marelui duce care, ca şi marea ducesă, 
nutreau o afecţiune din ce în ce mai adâncă pentru Sarah. 
Fără îndoială adăugă ea, la început marele duce se va 
indigna, se va înfuria, dar avea o dragoste atât de 
nemărginită pentru fiul său, iar pe Sarah o îndrăgise atât, 
încât mânia părintească se va potoli încetul cu încetul şi, în 
cele din urmă, ea îşi va lua, la Curtea de Gerolstein, rolul 
ce i se cuvenea, s-ar putea spune, cu atât mai mult cu cât 
avea să dea un copil moştenitorului prezumţii al marelui 
duce. 

Această pretenţie îl înspăimântă pe Rudolf. El cunoştea 
marea iubire ce i-o purta tatăl său, dar cunoştea şi 
intransigenţa principiilor marelui duce cu privire la 
îndatoririle de prinţ moştenitor ale fiului său. 

La toate aceste obiecţii, Sarah rămânea neînduplecată: 
„Sunt soţia voastră în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. 
Curând nu-mi voi mai putea ascunde sarcina; nu vreau să 
mai roşesc de o situaţie de care, dimpotrivă, sunt atât de 
mândră şi cu care nu mă pot lăuda cu glas tare“. 

Paternitatea dublase dragostea lui Rudolf pentru Sarah. 
Între îndemnul de-ai îndeplini dorinţele, şi teama de furia 
tatălui său, el încerca sfâşieri lăuntrice cumplite. Tom 
tinea parte surorii sale. 

„Căsătoria este de neînlăturat, spunea el serenissimului 
său cumnat. Marele duce vă poate exila de la Curte, pe 
dumneata şi pe soţia dumitale - atât şi nimic mai mult. Dar 
vă iubeşte prea mult ca să ia o asemenea măsură; va 
prefera să tolereze ceea ce nu mai poate împiedica.“ 


- 291 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Aceste raționamente, foarte bune de altfel, nu potoleau 
temerile lui Rudolf; între timp, Tom fu însărcinat de marele 
duce să inspecteze mai multe herghelii din Austria. 
Această misiune, pe care nu o putea refuza, urma să-l 
reţină acolo cel mult cincisprezece zile; pleca spre marele 
său regret, într-un moment hotărâtor pentru destinul 
surorii lui. 

Plecarea fratelui o îndureră, dar, în acelaşi timp, era 
mulţumită de absenţa lui; pierdea sprijinul bunelor sale 
sfaturi, dar, în cazul când totul ar ieşi la iveală, Tom ar fi la 
adăpost de mânia marelui duce. 

Sarah urma să-l informeze pe Tom zi de zi asupra 
diferitelor faze ale unei probleme atât de însemnate pentru 
amândoi. Ca să poată coresponda mai sigur şi mai discret, 
stabiliseră un alfabet cifrat. 

Această precauţiune dovedea îndeajuns că Sarah avea 
să-l informeze pe fratele său de cu totul altceva decât de 
dragostea ei pentru Rudolf. Într-adevăr, această femeie 
egoistă, rece, ambițioasă, nu simţise topindu-se gheaţa din 
inima ei la vâlvătaia amorului pătimaş pe care ea îl 
aprinsese. 

Maternitatea n-a fost pentru ea decât un mijloc în plus 
de constrângere împotriva lui Rudolf, şi nici măcar n-a 
înduioşat această inimă de piatră. Tinereţea, dragostea 
nebună, nepriceperea acestui principe aproape copil atât 
de perfid atras într-o situaţie din care nu mai putea ieşi, 
de-abia dacă îi stârneau vreun interes: în confidenţele ei 
intime către Tom, Sarah se plângea cu dispreţ şi durere de 
slăbiciunea acestui adolescent tremurând în faţa celui mai 
patriarhal dintre principii germani, „care trăia prea mult! “ 

Intr-un cuvânt, această corespondenţă dintre frate şi 
soră punea în lumină egoismul lor interesat, socotelile lor 
ambiţioase, nerăbdarea lor aproape criminală, vădind, în 
toată goliciunea lor, resorturile acestei tenebroase urzeli, 
încununate prin căsătoria lui Rudolf. 

La câteva zile după plecarea lui Tom, Sarah se găsea în 
societatea marei ducese. 


- 292 - 


- Eugen Sue - 


Mai multe doamne se uitau la ea cu mirare şi şuşoteau 
între ele. 

Marea ducesă Judith, cu toţi cei nouăzeci de ani ai ei, 
avea auzul ascuţit şi vederea bună: această mică manevră 
nu-i scăpă. Făcu deci semn uneia din doamnele aflate în 
suita ei, să vină lângă dânsa şi află astfel că domnişoara 
Sarah Seyton de Halsbury le părea mai puţin mlădioasă, 
mai puţin zveltă ca de obicei. 

Bătrâna principesă o adora pe tânăra ei protejată; ar fi 
răspuns în faţa lui Dumnezeu de virtutea ei. Indignată de 
răutatea acestor observaţii, ridică din umeri şi spuse cu 
glas tare, din capătul salonului unde se găsea: 

— Draga mea Sarah, ascultă! 

Sarah se ridică. 

Trebuia să treacă pe lângă grupul doamnelor pentru a 
ajunge lângă principesă care dorea, în intenţia ei 
binevoitoare şi numai prin această mişcare, să închidă 
guta calomniatoarelor şi să le dea dovadă că mijlocul 
protejatei sale nu-şi pierduse nimic din supleţe şi graţie. 

Vai! duşmana cea mai perfidă n-ar fi putut scorni ceva 
mai rău decât ceea ce imaginase buna ducesă, în dorinţa ei 
de a-şi apăra protejata. 

Sarah se apropie de ea. Numai datorită respectului pe 
care toată lumea îl avea pentru marea ducesă, doamnele 
îşi putură înăbuşi un murmur de surprindere şi de 
indignare, când fata traversă salonul. Persoanele, oricât de 
puţin clarvăzătoare, îşi dădură seama de ceea ce Sarah nu 
mai voia să ascundă de-aci încolo căci sarcina ei s-ar mai fi 
putut tăinui; dar ambiţioasa femeie potrivise în aşa fel 
lucrurile ca să-l convingă pe Rudolf să dea pe faţă 
căsătoria lor. 

Marea ducesă, neînclinându-se încă în faţa evidenţei, îi 
spuse încet Sarahei: 

— Draga mea copilă, azi te-ai îmbrăcat oribil. Dumneata 
care ai un mijloc să-l cuprinzi între cele zece degete, eşti 
acum de nerecunoscut.. 

Vom povesti mai târziu urmările acestei descoperiri, 


- 293 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


care a atras după sine evenimente mari şi teribile. Dar vom 
spune de pe acum ceea ce cititorul, fără îndoială, a ghicit 
de mult, că Floarea-Mariei, zisă Gurista, era rodul acestei 
nefericite căsătorii, adică fiica Sarei şi a lui Rudolf, pe care 
amândoi o credeau moartă. 

N-aţi uitat că Rudolf, după ce vizitase locuinţa din strada 
Templului, se înapoiase acasă. Trebuia chiar în seara 
aceea să se ducă la un bal dat de doamna ambasadoare X. 

Vom urmări la această petrecere pe alteţa-sa, marele 
duce domnitor de Gerolstein,  Gustav-Rudolf, care 
călătorea în Franţa sub numele de contele de Duren. 


Capitolul 14 
BALUL 


La unsprezece seara, un portar în mare ţinută deschidea 
porţile unei impunătoare case boiereşti din strada Plumet 
spre a îngădui trecerea unei minunate căleşti albastre, la 
care erau înhămaţi doi splendizi cai cenuşii din cei mai 
trupeşi, cu coamele înfoiate; pe capra acoperită cu o 
cuvertură bogată, împodobită de ciucuri de mătase, trona 
un vizitiu uriaş, părând şi mai uriaş din pricina mantalei 
sale albastre îmblănite, cu guler-pelerină de jder, tivită cu 
argint pe toate cusăturile şi tărcată cu brandenburguri; în 
spatele caleştei şedea un valet înalt şi pudrat, îmbrăcat 
într-o livrea albastră, liliachie şi argintie, întovărăşit de un 
alt valet în costum de vânătoare; avea nişte mustăţi 
formidabile, era galonat ca un tambur-major şi pălăria, cu 
boruri largi, era pe jumătate acoperită de un mănunchi de 
pene galbene şi albastre. 

Felinarele aruncau o lumină puternică în interiorul 
acestei trăsuri căptuşite cu mătase. Inăuntru putea fi văzut 
Rudolf pe locul din dreapta, având în stânga sa pe baronul 
de Graun şi, în faţă, pe credinciosul Murph. 

Din consideraţie pentru suveran, reprezentat prin 
ambasadorul la al cărui bal se ducea, Rudolf purta pe 


- 294 - 


- Eugen Sue - 


fracul lui numai placa în diamante a ordinului de X. 

Panglica portocalie a crucii de email, de mare comandor 
al Vulturului de Aur de Gerolstein, atârna de gâtul lui Sir 
Walter Murph; baronul de Graun era decorat cu acelaşi 
ordin. Nu vom vorbi, decât pentru a aminti, de 
nenumăratele cruci aparţinând tuturor ţărilor, care se 
bălăbăneau pe un lanţ de aur prins între primele butoniere 
ale fracului său. 

Rudolf, scufundat în gânduri triste, tăcu până în clipa 
când trăsura intră în curtea ambasadei. 

Toate ferestrele casei mari străluceau, luminate în 
noaptea neagră; un şir de lachei în livrele de gală se 
întindea de la peristil şi anticamere până în saloanele de 
aşteptare unde se găseau feciorii de casă: totul era 
impunător şi regesc. 

Domnul conte de X şi doamna contesă de X avuseseră 
grijă să aştepte în primul salon de primire sosirea lui 
Rudolf. Acesta sosi curând, urmat de Murph şi de domnul 
de Graun. 

Rudolf avea pe atunci treizeci şi şase de ani, dar cu toate 
că se apropia de maturitate, trăsăturile lui regulate şi 
distinse, politeţea afabilă pe care o răspândea persoana 
lui, ar fi atras întotdeauna atenţia, chiar dacă aceste 
însuşiri n-ar fi fost scoase în relief de augusta strălucire a 
rangului său. 

Când păşi în primul salon al ambasadei, părea 
transformat, nu mai avea fizionomia zvăpăiată, mersul vioi 
şi îndrăzneţ al pictorului de evantaie care-l învinsese pe 
Cuţitar, nu mai era funcţionarul glumet care împărtăşea în 
chip atât de vesel nenorocirile doamnei Pipelet... 

Era un principe în toată accepţia poetică a cuvântului. 

Un ataşat, însărcinat să aştepte sosirea lui, se duse 
îndată s-o vestească pe contesa X; aceasta înaintă 
împreună cu soţul ei către Rudolf, spunându-i: 

— Nu ştiu cum să exprim alteţei-voastre recunoştinţa 
mea pentru favoarea cu care binevoieşte să ne cinstească 
azi. 


- 295 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Ştiţi, doamnă ambasadoare, că sunt totdeauna 
bucuros să mă aflu în societatea dumneavoastră şi foarte 
fericit de a spune domnului ambasador cât îl preţuiesc; 
căci doar suntem vechi cunoştinţe, domnule conte. 

— Alteţa-voastră e prea amabilă că-şi aminteşte de mine 
şi pentru că-mi oferă un nou prilej de a nu uita atenţiile 
care le-a avut faţă de persoana mea. 

— Pot să vă asigur, domnule conte, că nu din vina mea 
anumite amintiri îmi sunt totdeauna vii în minte; am 
norocul să nu păstrez în memorie decât ce mi-a fost 
agreabil. 

— Dar  alteţa-voastră e minunat înzestrată, spuse 
surâzând contesa de X. 

— Nu e aşa, doamnă? Astfel încât mulţi ani de-aci încolo 
voi avea, după cum sper, plăcerea să-mi amintesc ziua de 
azi, bunul gust şi extrema eleganţă care patronează acel 
bal... Fiindcă, sincer vorbind, vă pot spune asta discret, 
numai dumneavoastră ştiţi să organizaţi asemenea 
recepții. 

— Monseniore!... 

— Şi asta încă nu e totul; spuneţi-mi, domnule 
ambasador, de ce femeile mi se par totdeauna mai 
frumoase aici decât în altă parte? 

— Fiindcă alteţa-voastră le acordă şi lor bunăvoința cu 
care ne onorează, 

— Daţi-mi voie să nu fiu de părerea dumneavoastră, 
domnule conte, cred că lucrul se datoreşte numai doamnei 
ambasadoare. 

— Alteţa-voastră ar vrea să aibă bunătatea de a-mi 
explica acest miracol? spuse surâzând contesa. 

— Dar e foarte simplu, ştiţi să primiţi toate aceste 
frumoase doamne cu atâta politeţe, cu o graţie atât de 
aleasă, adresaţi fiecăreia din ele un cuvânt atât de amabil 
şi de măgulitor, încât chiar cele care nu merită întru 
totul... aceste laude atât de plăcute, adăugă Rudolf 
surâzând cu maliţiozitate, sunt cu atât mai fericite de a fi 
fost remarcate de dumneavoastră, pe când cele care le 


- 296 - 


- Eugen Sue - 


merită sunt de asemeni fericite de a fi fost preţuite de 
dumneavoastră. Aceste nevinovate satisfacţii 
înfrumuseţează toate  fizionomiile; bucuria le face 
atrăgătoare şi pe cele mai puţin frumoase, şi iată de ce, 
doamnă contesă, femeile par totdeauna mai frumoase aici, 
la dumneavoastră, decât în orice altă parte. Sunt sigur că 
domnul ambasador va fi de părerea mea. 

— Alteţa-voastră îmi dă argumente prea convingătoare 
ca să nu judec la fel ca dânsul şi să nu mă dau bătut. 

— lar eu, monseniore, zise contesa de X, cu riscul de a 
deveni tot atât de seducătoare ca acele frumoase doamne 
care nu merită întru totul laudele care li se aduc, primesc 
explicaţia măgulitoare a alteţii-voastre cu tot atâta 
recunoştinţă şi plăcere de parcă ar fi adevărată. 

— Ca să te conving, doamnă, că nimic nu este mai 
adevărat, să facem câteva consideraţii cu privire la efectul 
pe care lauda o are asupra fizionomiei. 

— Ah! monseniore, ar fi o momeală cumplită, spuse 
râzând contesa de X. 

— Atunci, doamnă ambasadoare, renunţ la propunerea 
mea, dar cu o condiţie: să-mi îngăduiţi să vă ofer o clipă 
braţul. Mi s-a vorbit de o grădină de flori, cu adevărat 
feerică în luna ianuarie... Oare veţi fi atât de amabilă să 
mă conduceţi la această minune din O mie şi una de nopţi? 

— Cu cea mai mare plăcere, monseniore, dar vi s-a făcut 
o descriere cam exagerată. O veţi judeca, de altfel singur, 
afară de cazul în care obişnuita îngăduinţă a alteţii-voastre 
nu-i va exagera frumuseţea. 

Rudolf oferi braţul ambasadoarei şi intră cu ea în 
celelalte saloane, pe când contele de X se întreținea cu 
baronul de Graun şi cu Murph pe care îi cunoştea de multă 
vreme. 


- 297 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Capitolul 15 
GRĂDINA DE IARNĂ 


Într-adevăr, nimic mai feeric, mai demn de O mie şi una 
de nopți decât sera de care pomenise Rudolf contesei de X. 

Închipuiţi-vă la capătul unui splendid coridor de o 
neobişnuită lungime, un spaţiu de vreo optzeci de metri pe 
treizeci: o boltă de sticlă acoperă, cam la cincizeci de 
picioare înălțime, acest paralelogram; pereţii de o 
profuziune de oglinzi deasupra cărora se încrucişează mici 
romburi verzi alcătuite din împletituri de trestie strâns 
legate, seamănă cu un umbrar străluminat de reflexul 
oglinzilor: o palisadă de portocali, la fel de groşi ca cei din 
grădina Tuileries şi camelii învoalte, pomi încărcaţi de 
fructe strălucitoare ca nişte mere de aur, flori zmălţuite de 
petale purpurii, albe şi roze, tapetează întreaga întindere a 
pereţilor. 

E cu neputinţă de descris impresia ce o făcea în plină 
iarnă, şi încă în mijlocul unui bal, această luxuriantă şi 
strălucitoare vegetaţie exotică. Lampioane chinezeşti de 
mătase străvezie, unele albastre, altele de un trandafiriu 
palid, luminau grădina. 

Sunetele orchestrei, estompate de distanţă, se pierdeau 
în crengile bogate ale marilor arbori exotici. Fără voie, se 
vorbea aici cu glas coborât, zgomotul uşor al paşilor şi 
foşnetul rochiilor de mătase, abia se auzeau. 

— Într-adevăr, doamnă, n-aş fi crezut posibilă o astfel de 
măreție. Aţi creat ceea ce nici cel mai inspirat poet, cel 
mai genial pictor n-ar fi putut nici măcar visa, exclamă 
Rudolf. 

— Laudele pe care indulgenţa le insuflă alteţii-voastre 
sunt cu atât mai primejdioase cu cât nu mă pot sustrage 
farmecului lor. Dar ia uitaţi-vă, monseniore, ce tânără 
încântătoare! Alteţa-voastră va recunoaşte, desigur, că 
marchiza d'Harville este o splendidă apariţie. Nu e oare 
plină de graţie? Şi nu iese şi mai mult în evidenţă prin 


- 298 - 


- Eugen Sue - 


contrast cu severa frumuseţe a doamnei care o însoţeşte? 

Contesa Sarah Mac-Gregor şi marchiza d'Harville 
coborau în acel moment cele câteva trepte ce duceau din 
galerie în grădina de iarnă. 

Marchiza şi Sarah îl observaseră pe Rudolf în clipa în 
care sosiseră; dar prinţul părea să nu le fi văzut, căci se 
afla în clipa aceea la cotitura unei alei. 

— Prinţul e atât de absorbit de conversaţia cu 
ambasadoarea încât nu ne-a dat nicio atenţie... zise 
marchiza. 

— Să nu crezi asta, scumpa mea Clemence, răspunse 
contesa care se strecurase cu dibăcie în intimitatea 
doamnei d'Harville; dimpotrivă, ne-a văzut bine: dar îi e 
frică de mine... Continuă să fie îmbufnat. 

— Niciodată n-am înţeles îndărătnicia lui; i-am reproşat 
adeseori ciudăţenia purtării sale faţă de dumneata, vechea 
lui prietenă. „Contesa Sarah şi cu mine, mi-a răspuns el 
glumind ne duşmănim de moarte; am jurat să nu vorbesc 
cu ea cât voi trăi; şi, a adăugat el, se vede că acest 
jurământ trebuie să fie prea sacru ca să mă lipsească de o 
societate atât de plăcută.“ 

— Te asigur că pricina acestei certe, jumătate serioasă, 
jumătate în glumă, e din cele mai nevinovate; dacă n-ar fi o 
a treia persoană în joc, ţi-aş fi destăinuit demult secretul... 
Dar ce ai, drăguţa mea? Imi pari preocupată. 

— Nu-i nimic... mi s-a făcut deodată prea cald şi am 
simţit un început de migrenă; să ne aşezăm o clipă... o să- 
mi treacă... sper. 

Luară loc pe un divan. 

— Ştiu o persoană pe care absenţa dumitale o va dezola, 
Clémence... Nu-mi eşti recunoscătoare pentru discreţia 
mea? 

Tânăra marchiză se îmbujoră uşor, plecă fruntea şi nu 
răspunse. 

— Hai să vorbim de el, reluă Sarah. Ai oare de gând să-l 
aduci la disperare? Să-l împingi la sinucidere? 

— Ah! exclamă înspăimântată doamna d'Harville. Ce tot 


- 299 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


spui? 

— Nu-l cunoşti, biata mea copilă... E un om de o energie 
rece pentru care viaţa nu înseamnă mare lucru. A fost 
totdeauna atât de nenorocit... Şi s-ar spune că-ţi face 
plăcere să-l chinuieşti şi mai mult! Ştii că adineauri l-am 
văzut cum îi curgeau lacrimile pe obraz? 

— Să fie adevărat? 

— Cum îţi spun... Şi asta în mijlocul unui bal, riscând să 
fie observat şi să se facă de râs. Trebuie să fii foarte 
îndrăgostit ca să suferi atât... 

— Fie-ţi milă de mine! replică doamna d'Harville cu 
vocea sugrumată de emoție. Vai! Compasiunea ce mi-o 
inspiră e ceea ce m-a pierdut... adăugă marchiza fără să 
vrea. 

— Ce exagerare! se prefăcu Sarah a nu fi înţeles 
importanţa acestor cuvinte. Pentru o simplă cochetărie cu 
un bărbat care a mers cu discreţia şi rezerva până la a 
refuza să fie prezentat soţului dumitale ca să nu te 
compromită! Oare domnul Charles Robert nu e un om de 
onoare, delicat şi sincer cum sunt puţini? 

— Nu m-am îndoit niciodată de nobilele sale însuşiri... 
Ştii, de altfel, că mai presus de toate, nefericirea lui m-a 
făcut să-mi pară interesant. 

— Şi cât de mult merită să-i porţi acest interes! Cu 
frumoasa şi zvelta lui talie, îmi aminteşte de vitejii cavaleri 
de odinioară. L-am văzut o dată în uniformă; era nespus de 
impunător. Desigur, dacă titlul de nobleţe s-ar acorda 
meritului şi înfăţişării, domnul Charles ar fi duce sau pair. 

— Ştii desigur, răspunse surâzând doamna d'Harville, că 
puţin îmi pasă de titlurile de nobleţe. 

— Bineînţeles, şi eu sunt de părere că domnul Charles 
Robert nu are nevoie de asta pentru a merita să fie iubit; şi 
apoi ce talent! Ce voce fermecătoare! Cât de mult ne-a 
ajutat în intimele noastre concerte matinale! lţi mai 
aminteşti? Câtă expresie punea în duetul vostru! Câtă 
emoţie!... 

Domnul Charles Robert se apropiase; statura lui perfect 


- 300 - 


- Eugen Sue - 


proporţională, trăsăturile sale de-o puritate fără cusur, 
ţinuta de-o supremă eleganţă; totuşi expresia feţei şi toată 
înfăţişarea lui erau lipsite de atracţie; mersul îi era ţeapăn 
şi greoi, mâinile şi picioarele groase şi vulgare. 

Zărind-o pe doamna d'Harville, platitudinea regularităţii 
trăsăturilor lui şterse dispăru, făcând loc unei expresii de 
adâncă melancolie, mult prea subită ca să nu fi fost 
simulată. Domnul Robert părea atât de nenorocit, atât de 
firesc dezolat, încât marchiza d'Harville nu putu să nu se 
gândească la sinistrele cuvinte ale Sarei, cu privire la 
deznodământul spre care-ar fi împins disperarea lui. 

Deodată Clemence, cuprinsă de un irezistibil sentiment 
de milă, se ridică brusc, luă braţul contesei, se apropie de 
domnul Charles Robert şi îi şopti trecând pe lângă dânsul. 

— Mâine la ora unu... Voi veni. 

Apoi străbătu galeria şi însoţită de contesă, părăsi balul. 


Capitolul 16 
ÎNTÂLNIREA 


Venind la această recepţie pentru a îndeplini o datorie 
de bunăcuviinţă, Rudolf voia totodată să descopere dacă 
temerile lui cu privire la doamna d'Harville sunt sau nu 
întemeiate şi dacă ea era cu adevărat eroina povestirii 
doamnei Pipelet. 

Rudolf, după ce o căutase zadarnic pe marchiză, se 
reîntoarse la seră, când oprindu-se pe prima treaptă, fu 
martorul celor petrecute între doamna d'Harville şi 
domnul Charles Robert. Rudolf surprinsese un schimb de 
priviri semnificative şi citi pe buzele Clemencei cuvintele 
şoptite de dânsa. O tainică presimţire îi spunea că acest 
bărbat înalt şi frumos era comandantul. 

Rudolf o plângea pe marchiză pentru greşeala pe care 
era gata s-o comită, cu atât mai mult cu cât ghicea că 
Sarah îi era complice sau confidentă. Această descoperire 
îi dădu o lovitură în inimă. Inţelese, în sfârşit, cauzele 


- 301 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mâhnirii domnului d'Harville pe care-l iubea mult. 

Dus pe gânduri, Rudolf luă loc pe o banchetă şi se 
adăposti în dosul unui paravan de verdeață. Şedea astfel 
cufundat într-o adâncă visare, când tresări auzindu-şi 
numele rostit de o voce binecunoscută. 

Sarah, aşezată de partea cealaltă a plantelor care-l 
ascundeau pe Rudolf, vorbea englezeşte cu fratele ei, Tom. 

Rudolf ascultă cu atenţie următoarea convorbire: 

— Marchiza s-a dus să facă act de prezenţă la balul 
baronului de Nerval; din fericire, s-a putut retrage înainte 
de a vorbi cu Rudolf care o căuta, căci mă tem şi acum de 
influenţa pe care o are asupra ei. În sfârşit, această rivală 
a mea şi care, mai târziu, mi-ar putea zădărnici proiectele, 
această rivală mâine va fi pierdută... 

— Te-nşeli, o întrerupse Tom, Rudolf nu s-a gândit 
niciodată la marchiză. 

— Ba nu mă-nşel de loc. Înainte de a-l fi întâlnit pe 
Rudolf, femeia nu iubise niciodată... Nu ştiu din ce motiv s- 
a răcit de soţul ei care o adoră. Prezenţa lui Rudolf a 
stârnit în inima ei nevoia de dragoste; întâlnindu-l la mine 
pe acest Charles Robert, a fost izbită de frumuseţea lui ca 
la vederea unui tablou; din păcate, omul ăsta e pe atât de 
nătâng pe cât e de frumos, dar are în privire un nu-ştiu-ce 
înduioşător. I l-am lăudat marchizei, am exaltat noblețea 
inimii lui, măreţia caracterului său. Cunoşteam bunătatea 
doamnei d'Harville; i-am deşteptat compasiunea pentru 
nefericirea domnului Robert, iar pe el l-am sfătuit să se 
arate mereu abătut, să nu-şi exprime decât prin suspine 
sfâşietoare dragostea şi, înainte de toate, să vorbească pe 
cât mai puţin posibil. Înţelegi acum? 

— Perfect! Urmează! 

— Robert şi doamna d'Harville nu se vedeau 
îndeaproape decât la mine; făceam de două ori pe 
săptămână muzică. Frumosul disperat suspina, şoptea 
câteva cuvinte tandre şi îi strecura biletele. Mă temeam 
mai mult de proza lui scrisă decât de cea vorbită; dar o 
femeie este totdeauna indulgentă cu primele declaraţii de 


- 302 - 


- Eugen Sue - 


dragoste pe care le primeşte. Lucrurile au continuat astfel, 
până ce dânsa a consimţit să se ducă la el. L-am pus pe 
Karl să-l urmărească pe Robert ca să afle unde-şi dăduseră 
întâlnire. A aflat că îndrăgostitul nostru se ducea într-un 
cartier izolat, în strada Templului... Coborâse acolo dintr-o 
birjă, în faţa unei case cu aspect urât. Karl a aşteptat afară 
o oră şi jumătate până să-l vadă pe Robert reapărând. 
Nicio femeie nu intrase şi nu ieşise după el. Marchiza nu 
se ţinuse de cuvânt. L-am văzut a doua zi pe îndrăgostit, pe 
cât de mânios pe atât de dezamăgit. L-am sfătuit să se 
arate şi mai disperat. Clemencei i se făcu şi mai multă milă 
de el. A urmat o a doua întâlnire, ratată ca şi prima. Vezi 
deci cât luptă femeia asta cu ea însăşi. Şi de ce? Fiindcă, 
sunt sigură de asta, îl păstrează în inima ei, fără să ştie, pe 
Rudolf care o protejează. În sfârşit, în seara asta, aici, în 
toiul balului, marchiza i-a şoptit lui Robert că mâine la ora 
unu vine sigur. 

— Şi ce proiecte ai? 

— Femeia aceasta ascultă mai mult de un sentiment de 
caritate decât de unul de dragoste. Charles Robert e atât 
de puţin făcut să înţeleagă delicateţea unui impuls care i-a 
dictat marchizei hotărârea de a veni la întâlnire, încât va 
încerca mâine să profite de vizita ei şi să forţeze lucrurile, 
ceea ce-l va compromite definitiv în ochii femeii. O dată 
străină de orice sentiment pentru Robert, iluzia distrusă, 
va recădea în pasiunea ei nemărturisită pentru Rudolf. 

— Da, şi? 

— După câte mi-a spus Clemence, soţul ei nutreşte vagi 
bănuieli cu privire la fidelitatea ei. 

— Vrei aşadar să-l previi pe bărbatul său? 

— Da, şi chiar în seara asta. E miezul nopţii, să părăsim 
balul; vei intra în prima cafenea şi îi vei scrie domnului 
d'Harville că soţia lui se duce mâine la ora unu în strada 
Templului 17, la o întâlnire amoroasă. 

— Dar e o faptă abominabilă, observă gentilomul. 

— Nu cumva ai scrupule, Tom? 

— Voi face chiar acum tot ce doreşti; domnul d'Harville 


- 303 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


va afla chiar în seara asta că soţia sa îl înşală. Da, dar... ia 
stai! Mi se pare că am auzit mişcând cineva. 

Tom se ridică, dădu ocol paravanului de verdeață, dar 
nu văzu pe nimeni. Rudolf dispăruse printr-o mică uşiţă 
laterală. 

— M-am înşelat, Tom, nu era nimeni. 

— Mi s-a părut şi mie. Şi acum, Tom, marele nostru 
proiect... 

— Prezintă obstacole, o întrerupse fratele, dar poate să 
şi reuşească. 

— Mărturiseşte că vom avea o şansă în plus din 
momentul în care Rudolf va fi covârşit de scandalul 
provocat de purtarea doamnei d'Harville şi de dispariţia 
acelei creaturi de care se interesează atât. 

— Cred şi eu... dar dacă şi această ultimă speranţă ne 
scapă... voi fi liber? întrebă Tom aruncând Sarei o privire 
întunecată. 

— Vei fi liber! 

Arătând cu degetul crepul negru de la pălărie, Tom 
adăugă cu glas tenebros: 

— De două ori ai făcut să-mi ratez răzbunarea. Eu tot 
mai aştept. De şaisprezece ani port acest doliu şi nu-l voi 
părăsi decât atunci când... 

Sarah, cu o expresie involuntară de teamă, îl întrerupse: 

— Vei fi liber, ţi-o repet. Tom... Dar oare eu am fost 
menajată? 

Sarah ridicase vocea fără să vrea. Se stăpâni şi reluă: 

— Tăcere! Lumea se întoarce de la supeu. Să plecăm cât 
mai repede. Mesajul pe care-l va primi marchizul la ora 
asta târzie, va face asupra sa o impresie şi mai puternică. 

Tom şi Sarah părăsiră balul ambasadoarei X. 


Vrând s-o prevină cu orice preţ pe doamna d'Harville de 
primejdia ce o pândea, Rudolf plecase de la ambasadă fără 
să mai aştepte sfârşitul convorbirii dintre Sarah şi Tom, 
neştiind astfel nimic de complotul urzit de cei doi 
împotriva Floarei-Maria. 


- 304 - 


- Eugen Sue - 


Cu tot zelul său, Rudolf n-o putu salva pe marchiză cum 
spera. Femeia, copleşită, de emoție se dusese acasă, 
renunțând la această a doua petrecere din seara aceea, 
aşa că Rudolf n-o mai găsi. 

Prinţul era disperat. Era prea târziu... Infama scrisoare 
ajunsese în mâinile marchizului la ora unu după miezul 
nopţii. 

În dimineaţa următoare, domnul d'Harville se plimba 
agitat prin camera sa de dormit. Patul rămăsese 
nedesfăcut, dar cuvertura era mototolită; un scaun şi o 
măsuţă zăceau răsturnate lângă cămin; pe covor se vedeau 
cioburile unui pahar de cristal, lumânările pe jumătate 
arse şi sfeşnicul cu două braţe fusese trântit cât colo. 
Această dezordine părea pricinuită de o luptă violentă. 

Domnul d'Harville împlinise treizeci de ani, avea o 
înfăţişare bărbătească, caracterizată printr-un obraz cu 
trăsături de obicei plăcute şi blânde, dar de astă dată 
contractate de furie; purta îmbrăcămintea din ajun, fără 
guler însă şi vesta îi era descheiată, iar părul răvăşit. 

După ce umblase de la un capăt la altul al încăperii şi 
înapoi, cu braţele încrucişate, cu capul plecat şi ochii 
injectaţi de sânge, se opri, luă de pe marmura căminului 
acea scrisoare şi o reciti pentru a mia oară la lumina 
palidă a dimineţii de iarnă: 


„Mâine la ora unu după-amiază, soția dumitale se va 
duce în strada Templului 17, la o întâlnire amoroasă. 
Urmăreşte-o şi ai să ştii totul... Fericit soţ! “ 


În clipa aceea, uşa se deschise şi apăru un bătrân 
servitor. Marchizul îşi întoarse brusc capul. 

— Ce vrei? îl întrebă cu asprime pe valet. 

Acesta, în loc de a răspunde, se uită consternat la 
dezordinea din odaie, apoi, examinându-şi cu atenţie 
stăpânul, exclamă: 

— Sânge pe cămaşa dumneavoastră... Doamne, dar 
sunteţi rănit! Aţi fost singur, de ce nu m-aţi sunat când aţi 


- 305 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


simţit că... 

— Pleacă! 

— Dar, domnule marchiz, reluă tremurând bătrânul, 
focul s-a stins, e un frig cumplit şi... 

— Ci taci o dată! Lasă-mă! 

Servitorul rămase locului, în timp ce marchizul se mai 
linişti. 

Joseph, valetul, se apucă să aranjeze în încăpere, îi ajută 
stăpânului său să se îmbrace, apoi ieşi. Domnul d'Harville 
se prăbuşi într-un fotoliu. Îşi luă capul în palme şi, pentru 
prima oară de când primise funesta anonimă, începu să 
plângă. Apoi se ridică, scrâşni convulsiv din dinţi şi strigă 
cu voce surdă: 

— Nu, nu! Sânge, sânge! Teribilul te salvează de ridicol! 
Ah, mizerabila! Acum îmi explic cauza aversiunii ei faţă de 
mine! 

Gândul acesta îi mări furia. Ridică pumnii strânşi spre 
cer; apoi, frecându-şi ochii înfierbântaţi şi, simțind nevoia 
de a rămâne calm, îl sună pe Joseph. 

— Soţia mea s-a sculat? îl întrebă pe servitor. 

— Nu ştiu, domnule marchiz. 

— Du-te şi vezi! 

Domnul d'Harville se duse la panoplie, luă două pistoale, 
le încărcă şi le băgă în buzunarele largi ale redingotei. 

Joseph reveni după câteva minute. 

— Doamna marchiză vă aşteaptă. 

— A poruncit să i se pregătească trăsura? 

— Nu, domnule marchiz, a spus că va ieşi în oraş pe 
jos... dacă va ieşi. 

— Oare nu e o staţie de birjari prin apropiere? 

— Ba da, domnule marchiz, aici, colţ cu strada Lille. 

— Spune-i doamnei marchize că doream să-i vorbesc, 
dar că sunt silit să plec în oraş; dacă vrea să ia dejunul cu 
mine, mă întorc până la prânz; dacă nu, să nu se ocupe de 
mine. 

„Ştiind că mă înapoiez aici, îşi zise domnul d'Harville, se 
va crede mult mai liberă.“ 


- 306 - 


- Eugen Sue - 


Se duse drept la staţia de trăsuri. 

— Birjar, te iau cu ora. 

— Foarte bine, cetăţene, e unsprezece jumătate. Încotro 
mergem? 

— În strada Belle-Chasse, colţ cu Sfântul-Dominic, vei 
aştepta lângă zidul grădinii de acolo... 

— Da, cetăţene. 

Domnul d'Harville cobori perdelele cupeului. Trăsura 
porni şi ajunse curând în faţa palatului său. Nimeni nu 
putea ieşi fără să fie văzut. 

Cu privirea ţintită spre intrarea clădirii, marchizul 
aştepta. Gîndurile îl asaltau şi i se învălmăşeau cu atâta 
rapiditate, încât timpul trecu pe nesimţite. Orologiul din 
turnul Saint-Thomas d'Aquin sună de douăsprezece ori. 

In acel moment, uşa palatului d'Harville se deschise şi 
marchiza apăru. 

„lat-o!... Câtă atenţie! Se teme să nu-l lase s-o aştepte 
prea mult!“, îşi zise cu ironie amară, marchizul. 

Gerul era ascuţit, pavajul uscat. Clemence purta o 
pălărie neagră, un văl des de aceeaşi culoare şi o mantilă 
de mătase violetă; imensul ei şal de caşmir albastru- 
deschis, cădea în falduri până la tivul fustei pe care o 
ridicase puţin ca să traverseze strada. Piciorul ei grațios se 
ivi până la glezne, frumos încălţat într-o botină de satin. 

Lucru ciudat, în pofida gândurilor ce-l frământau, 
domnul d'Harville admiră acel picioruş care nu i se păruse 
nicicând mai cochet şi mai ispititor. Aceasta făcu să-i 
crească furia, ghimpii geloziei pătrunzându-i şi mai adânc 
în inimă. Şi-l închipui pe celălalt sărutându-i cu pasiune 
piciorul... 

— O vezi pe doamna aceea cu şalul albastru şi pălăria 
neagră care trece de-a lungul zidului? îl întrebă pe birjar. 

— Da. 

— Ila-te după dânsa... Dacă se duce în staţia de trăsuri, 
te ţii pe urmele celei în care se va urca. 

— Da, cetăţene... Ia te uită, ştii că are haz? 

Doamna d'Harville se duse într-adevăr într-acolo şi se 


- 307 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


urcă într-un cupeu. 

Ambele trăsuri porniră în acelaşi timp. După un timp, 
spre marea mirare a marchizului, birjarul o luă pe drumul 
bisericii Saint-Thomas d'Aquin. Şi opri. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? 

— Păi, cetăţene, dama a coborât la biserică... La naiba! 
Mamă, ce picioruş frumos! Să ştii că are haz! 

O clipă, domnul d'Harville avu o scânteie de speranţă, 
atât de mare era contrastul dintre aparenţa de pietate şi 
pasul pe care bănuia că are de gând să-l facă soţia sa. Dar 
această consolantă iluzie nu dură mult. Birjarul se aplecă 
spre el şi-i zise: 

— Cetăţene, dama s-a urcat din nou în trăsură. 

— Ia-te după dânsa... 

— Da, cetăţene! Are haz povestea... are mult haz!... 

Cupeul ajunse la chei, trecu pe lângă primărie, străbătu 
strada Saint-Avoye şi ajunse în sfârşit în strada Templului. 

— Cetăţene, se adresă birjarul domnului d'Harville, 
camaradul meu a oprit la numărul 17. Noi suntem la 13, să 
oprim? 

— Dal... 

— Cetăţene, damicela a intrat în aleea cu numărul 17. 

— Deschide-mi. 

— Da, cetăţene... 

După câteva secunde domnul d'Harville intră în alee pe 
urmele soţiei sale. 


Capitolul 17 
UN ÎNGER 


Doamna d'Harville pătrunse în casă. 

Atraşi de curiozitate, madam Pipelet, Alfred şi 
vânzătoarea de stridii se postaseră în uşa odăiţei 
portarului. 

Scara era atât de întunecoasă, încât, venind de afară, nu 


- 308 - 


- Eugen Sue - 


putea fi observată. Marchiza, obligată să se adreseze 
portăresei, o întrebă cu voce schimbată, aproape stinsă: 

— Domnul Charles... doamnă? 

— Domnul... cum? se prefăcu bătrâna a nu fi auzit, ca să 
dea timp celorlalţi doi să vadă mai bine trăsăturile 
nenorocitei femei. 

— Întreb de... domnul Charles... doamnă, repetă 
Clemence cu glas tremurător, plecând capul spre a-şi 
ascunde de privirile celor ce o cercetau cu o curiozitate 
insolentă, ochiul aprins de ruşine. 

— A, domnul Charles! Cu plăcere... Vorbiţi atât de încet 
încât n-am auzit ce-aţi spus... Ei bine, drăguță doamnă, 
dacă vă duceţi la domnul Charles, frumos bărbat, ce să 
spun, urcați drept înainte, uşa din faţă. 

Marchiza, stânjenită la culme, puse piciorul pe prima 
treaptă. 

— Ha, ha, ha! râse bătrâna. Se pare că de astă dată e în 
regulă! Trăiască viaţa! Şi daţi-i drumul! 

Dacă n-ar fi trebuit să treacă din nou prin faţa acestor 
creaturi, doamna d'Harville, moartă de ruşine şi de frică, s- 
ar fi înapoiat în stradă. Făcu o ultimă sforţare şi ajunse pe 
palier. 

Cât de mare-i fu surprinderea!... Se pomeni faţă-n faţă 
cu Rudolf care, punându-i în mână o pungă cu bani. li şopti 
grăbit: 

— Soţul dumitale ştie tot, te urmăreşte... 

În acel moment, se auzi vocea lui madam Pipelet 
strigând: 

— Hei, domnule, încotro? 

— El e, zise Rudolf şi, împingând-o pe doamna d'Harville 
spre etajul doi, adăugă precipitat; 

— Urcă la al cincilea; ai venit să aduci un ajutor unei 
familii nenorocite. Le zice Morel... 

— Ia ascultă, domnule, vei trece peste trupul meu 
înainte de a-mi spune pe cine cauţi! strigă madam Pipelet, 
barând domnului d'Harville drumul. 

Zărind din capătul aleii pe soţia sa adresându-se 


- 309 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


portăresei, se oprise şi el o clipă. 

— Sunt cu doamna... Care a intrat acum, zise marchizul. 

— Asta-i altceva. Poftim, treci! 

Auzind un zgomot neobişnuit, domnul Charles Robert 
căscă uşa; Rudolf intră brusc la comandant şi se închise cu 
el în clipa în care domnul d'Harville ajunsese pe palier. 
Temându-se, cu toată obscuritatea ce domnea, să nu fie 
recunoscut de marchiz, Rudolf profitase de ocazie ca să se 
pună la adăpost. 

Domnul Charles Robert, măreț în halatul său de brocart 
şi cu scufia greacă de catifea brodată, rămase încremenit 
văzându-l pe Rudolf pe care-l observase în ajun la 
ambasadă, acum îmbrăcat mai mult decât modest. 

— Ce înseamnă asta, domnule? se răsti comandantul. 

— Tăcere! îi şopti Rudolf cu o asemenea expresie de 
panică încât celălalt amuţi. 

Un zgomot violent ca al unui trup omenesc rostogolindu- 
se pe mai multe trepte, răsună în tăcerea scării. 

— Nenorocitul de el! A ucis-o! strigă Rudolf. 

— A ucis-0?... Pe cine? Ce se petrece aici? întrebă livid la 
faţă şi cu glas înăbuşit domnul Charles Robert. 

Fără să-i răspundă, Rudolf întredeschise uşa. 

Îl zări pe şontorog coborând grăbit şi şchiopătând 
scările; ţinea în mână punga de mătase roşie pe care 
Rudolf i-o dăduse doamnei d'Harville. 

Micul şchiop dispăru. 

Nu se mai auzeau decât pasul uşor al marchizei şi cel 
mai apăsat al bărbatului care continua să o urmărească 
spre etajele superioare. 

Neînţelegând cum ajunsese şontorogul în posesia pungii, 
dar niţel mai liniştit, Rudolf se adresă comandantului: 

— Nu cumva să ieşi de-aici, erai gata să compromiţi 
totul... 

— Dar, în sfârşit, domnul meu, se răţoi domnul Robert 
pe un ton nerăbdător şi mânios, îmi spui sau nu ce 
înseamnă toate astea? Şi, la urma urmei, dumneata cine 
eşti şi cu ce drept?... 


- 310 - 


- Eugen Sue - 


— Asta înseamnă, răspunse calm Rudolf, că domnul 
d'Harville ştie totul, că şi-a urmărit soţia până la uşa 
dumitale şi că a urcat după dânsa, mai sus! 

— Ah, Dumnezeule mare! exclamă Charles Robert 
împreunându-şi mâinile a groază. Dar ce caută ea acolo 
sus? 

— Asta nu te priveşte; rămâi aici, la dumneata, şi să nu 
ieşi până nu-ţi dă portăreasa de veste. 

Lăsându-l pe domnul Robert pe cât de speriat pe atât de 
înmărmurit, Rudolf cobori spre odăiţa portarului. 

— Ei, ia spune, strigă radioasă doamna Pipelet, se- 
ngroaşă gluma, nu-i aşa? E un domn care o urmăreşte pe 
cucoana aia tânără şi elegantă. Trebuie să fie bărbatul ei, 
fraierul. Am ghicit asta de îndată şi l-am lăsat să urce. O să 
se căsăpească cu comandantul, o să fiarbă tot cartierul, o 
să fie o coadă cum a fost la casa de la numărul 36 unde se 
comisese un asasinat. 

— Scumpă doamnă Pipelet, vrei să-mi faci un mare 
serviciu? îi spuse Rudolf, băgându-i cinci ludovici în palmă. 
Când doamna va cobori, întreab-o ce mai fac alde Morel, 
sărmanii, de ei. Spune-i că a făcut o operă caritabilă 
ajutându-i aşa cum făgăduise când venise să ia informaţii 
despre ei. 

Doamna Pipelet se uită mirată când la Rudolf, când la 
bani. 

— Cum... domnule, tot aurul ăsta... e pentru mine?... 
Cuconiţa... nu e deci la comandant? 

— Domnul care o urmăreşte e soţul ei. Prevenită din 
vreme biata femeie a putut urca până la Morel, 
prefăcându-se că le aduce ajutoare. Înţelegi acum? 

— Iha!... Trebuie să-l păcălim pe bărbat... Asta-i o treabă 
care-mi place, e pe măsura mea!... Ha, ha, ha! S-ar zice că 
numai de-alde astea am făcut toată viaţa... 

Deodată se ivi, ridicându-se brusc din penumbra 
încăperii, pălăria-tromblon a domnului Pipelet. 

— Anastasio, rosti grav Alfred, nici tu nu mai respecţi 
nimic pe lumea asta, ca domnul Cezar Bradamanti. Există 


- 311 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


lucruri pe care nu trebuie niciodată să le faci mecanic, nici 
chiar în vraja intimităţii... 

— Lasă, lasă, scumpul meu, n-o mai face pe modestul şi 
nu mai holba ochii cât cepele, vezi doar că glumesc. Oare 
nu ştii că nu e om pe lume să se poată lăuda că... In sfârşit, 
las-o încurcată... Dacă sar în ajutorul cuconiţei e fiindcă 
noul nostru chiriaş e atât de bun şi vreau cu orice preţ să-l 
servesc. 

Apoi, întorcându-se către Rudolf: 

— O să mă vezi la treabă! urmă portăreasa. Vrei să te 
ascunzi după perdea?... lată că-i aud venind. 

Rudolf se grăbi să se ascundă. 

Domnul şi doamna d'Harville coborau. Marchizul dăduse 
braţul soţiei sale. 

Când ajunseră în faţa ferestruicii portarului, trăsăturile 
domnului d'Harville exprimau o fericire fără margini, 
amestecată cu surprindere şi jenă. 

Clemence era calmă şi palidă. 

— Ei bine, scumpă cuconiţă, exclamă portăreasa ieşind 
din odăiţă, i-aţi văzut pe sărmanii Morel? Mi se topeşte 
inima nu altceva! Ah! bunule Dumnezeu, cât de frumos e 
ceea ce faceţi! V-am spus doar că sunt cum nu se poate 
mai de plâns alde Morel când aţi venit deunăzi să vă 
informaţi! Fiţi pe pace, aţi făcut o faptă bună pentru nişte 
oameni atât de cumsecade... Nu-i aşa, Alfred? 

Alfred, care cu ipocrizia şi cu bunul său simţ natural, se 
revolta la ideea de a participa la acest complot anti- 
conjugal, răspunse printr-un fel de mormăit neinteligibil 

Portăreasa reluă: 

— Alfred are iar un acces de crampe la stomac, de aia nu 
se aude ce spune; altminteri ar zice ca şi mine că sărmanii 
de ei se roagă pentru dumneavoastră, buna mea doamnă! 

Domnul d'Harville îşi privea cu admiraţie soţia şi nu 
înceta să repete: 

— Un înger! Da, un înger! O, ce calomnie odioasă! 

— Un înger? Aveţi dreptate, domnule; un înger cum rar 
se întâlneşte! 


- 312 - 


- Eugen Sue - 


— Să plecăm, dragul meu, se rugă doamna d'Harville 
care nu mai putea suporta atmosfera din casa aceea şi se 
afla la capătul puterilor. 

— Să plecăm! încuviinţă şi marchizul. 

În momentul când ieşeau din alee, acesta adăugă: 

— Clemence, am nevoie de iertare şi de milă! 

— Cine n-are nevoie? răspunse ea cu un oftat adânc. 

Rudolf, adânc mişcat de această scenă de panică 
amestecată cu ridicol şi grosolănie, deznodământ bizar al 
unei drame misterioase care stârnise pasiuni atât de 
diferite, ieşi din ascunzătoarea sa. 

— Ei, ce zici? întrebă doamna Pipelet. Sper că l-am dus 
pe dumnealui, fraierul, aşa cum se cuvenea. O să-şi poarte 
de-acum încolo nevasta ca pe palme... Bietul bărbat!... Dar 
cu mobilele dumitale, domnule Rudolf, cum rămâne? Încă 
nu ne-au fost aduse. 

— Mă ocup eu de ele... Acum te poţi duce să-i spui 
comandantului că poate cobori... 

— Că bine zici... Dar să ştii că s-a ars de-a binelea!... Se 
pare că a închiriat apartamentul de florile mărului... Aşa-i 
trebuie, cu cei doisprezece franci ai lui pe săptămână... 

Rudolf ieşi. 

— Ei, ce zici, Alfred, urmă portăreasa, e rândul 
comandantului... Ce-o să mai râd! 

Şi urcă spre apartamentul domnului Charles Robert; 
sună şi i se deschise. 

— Domnule comandant, rosti cu glas milităros Anastasia 
ducând în chip de salut mâna la perucă, vin să vă dau 
drumul... Au plecat amândoi braţ la braţ, soţ şi soţie, sub 
nasul dumitale. Ai scăpat cu obraz curat, mulţumită 
domnului Rudolf; să dai acatiste!... 

— Domnul acela zvelt, cu mustăcioară? Dumnealui e 
Rudolf? 

— Chiar el. 

— Ce e cu omul ăsta? 

— Omul ăsta!... se indignă doamna Pipelet. Merită cât 
mulţi alţii la un loc! E un comis-voiajor, locatar al casei; n- 


- 313 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


are decât o cameră şi nu se caliceşte... Mi-a dat şase franci 
să-i fac menajul; şase franci de la un bun început... şi fără 
tocmeală! 

— Bine, bine... iată cheia! 

— Să fac mâine focul, domnule comandant? 

— Nu! răcni furios Robert. 

— Nici poimâine? 

— Nu! Nu! 

— Păi vezi, domnule comandant, îţi aminteşti? Ţi-am 
spus doar că n-ai să-ţi scoţi cheltuielile. 

Domnul Charles Robert, îi aruncă o privire 
dispreţuitoare şi plecă, neputând înţelege cum un comis- 
voiajor ştia de întâlnirea lui cu marchiza d'Harville. 

În clipa în care comandantul părăsea aleea, micul 
şontorog îi ieşi şchiopătând în cale. 

— lată-te, soi rău! îl apostrofă portăreasa. 

— Nu m-a căutat Chioara? întrebă copilul. 

— Cine, Cucuvaia? Nu, pocitanie. La ce să te fi căutat? 

— Păi ca să mă ia la ţară, răspunse micul infirm, 
legănându-se când pe un picior, când pe celălalt, în faţa 
portăresei. 

— Dar stăpânu-tu? 

— Tata l-a rugat pe domnul Bradamanti să mă învoiască, 
pentru astăzi... ca să plec la ţară... la ţară... la ţară... 
începu să psalmodieze feciorul lui Braţ-Roşu, fredonând şi 
bătând cu degetele toba în geam. 

— N-ai să isprăveşti o dată, stricatule?... Ai să-mi spargi 
geamul! Dar uite o birjă! 

— Păi da! E Cucuveaua, zise copilul. Ce fericire să mergi 
cu trăsura! 

Într-adevăr, pe fereastra cupeului şi pe storul roşu opus, 
se desena profilul uscăţiv al Chioarei, îi făcu un semn 
şchiopului, care dădu fuga spre ea. Birjarul deschise 
portiera şi băiatul intră în cupeu. 

Cucuvaia nu era singură. În celălalt colţ al trăsurii, 
înfăşurat într-o manta veche cu guler de blană, cu 
trăsăturile pe jumătate ascunse sub o tichie de mătase 


- 314 - 


- Eugen Sue - 


neagră ce-i cădea până peste sprâncene, şedea 
Învățătorul. 

Pleoapele lui roşii lăsau să se vadă doi ochi albi, 
nemişcaţi, fără pupile, imprimând feţei sale brăzdate de 
cicatrice vineţii şi livide din cauza frigului, o expresie şi 
mai înfricoşătoare. 

— Hai, puştiule, culcă-te la picioarele omului meu, să-i 
ţii de cald! îl îndemnă Chioara pe Şontorog; acesta se 
ghemuise ca un căţel între genunchii Învăţătorului şi ai 
Cucuvelei. 

— Şi acum, zise birjarul, la ferma de la Bougqueval! Nu-i 
aşa, Cucuvaie? O să vezi că ştiu să mân o trăsură. 

— Şi mai ales dezmorţindu-ţi calul, zise Învățătorul. 

— Fii pe pace, tu ăsta fără ochi, o să alerge ca vântul. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? întrebă orbul. 

— Şi care anume? se interesă birjarul. 

— Dă bici când treci pe lângă ăia de la barieră, te-ar 
putea recunoaşte, căci ai hoinărit multă vreme prin 
locurile astea! 

— O să deschid bine ochii, răspunse celălalt urcându-se 
pe capră. 

Dacă am redat tot acest limbaj hidos, este pentru a arăta 
că şi acest birjar improvizat era un bandit demn de 
Învățător. 

Trăsura părăsi strada, Templului. 

După două ore, spre înserate, cupeul în care se aflau 
Învățătorul, Cucuvaia şi Şontorogul, se opri în faţa unei 
cruci de lemn marcând răspântia unui drum desfundat şi 
pustiu, ducând spre ferma din Bouqueval unde se afla 
Gurista sub ocrotirea doamnei Georges. 


- 315 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Partea a treia 


Capitolul 1 
PÂNDA 


Biserica şi locuinţa parohului din Bouqueval se ridicau la 
jumătatea costişei în mijlocul unei dumbrăvi de castani, 
dominând satul. Floarea-Mariei şi abatele Laporte pe care 
ea îl conducea în fiece seară de la fermă la presbiteriu, o 
luară pe o potecă întortochiată ce ducea la casa parohială, 
străbătând un drum desfundat care tăia în diagonal 
această colină. 

Cucuvaia, Învățătorul şi Şontorogul, pitiţi într-una din 
scobiturile acestui drum, îl zăriră pe preot însoţit de 
Floarea-Mariei coborând dâmbul şi ieşind printr-un 
povârniş. Trăsăturile fetei erau ascunse de gluga mantilei 
ce-o purta, astfel încât Chioara n-o recunoscu pe fosta ei 
victimă. 

— Linişte, omule! se adresă Învăţătorului bătrâna. 
Mititica şi popa au străbătut drumul; ea e, de bună seamă, 
după amănuntele ce ni le-a dat omul ăla înalt, în doliu: 
îmbrăcată ca la ţară, de talie mijlocie, fustă cafenie 
vărgată, mantilă de lână cu tiv negru. Îl însoţeşte astfel pe 
popă în fiecare zi la cocioaba lui şi se întoarce singură. De 
cum o zărim la înapoiere, acolo, la jumătatea drumului, 
sărim pe ea şi o ducem pe sus până la trăsură. 

— Dar dacă strigă după ajutor? întrebă Învățătorul. O să 
audă ăia de la fermă, clădirile se văd doar de aici; fiindcă 
vezi, voi ăştia... 

— Bineînţeles că se zăresc de-aicea clădirile, confirmă 
Şontorogul. Acum o clipă m-am cocoţat pe povârniş şi m- 
am târât pe burtă. Am auzit din curtea aceea cum un 
căruţaş vorbea cu caii lui... 


- 316 - 


- Eugen Sue - 


— Atunci uite cum trebuie să faceţi, reluă Învățătorul 
după o mică pauză. Şontorogul să stea de pândă la 
intrarea pe drumeag. Când o vedea-o pe mititică 
apropiindu-se, o să-i iasă în cale strigând că e băiatul unei 
biete bătrâne care a căzut într-un şanţ şi s-a rănit şi o 
roagă fierbinte, pe fată, să-i vină în ajutor. 

— Am înţeles, hoţule! se entuziasma Chioara. „Biata 
bătrână“ va fi Cucuvaia ta. Bine chibzuit! Măi omule, dar 
eşti regele deştepţilor! Da, şi pe urmă ce fac? 

— Pe urmă te afunzi în şanţul drumului, în partea unde 
aşteaptă Barbillon, birjarul, cu trăsura lui... Eu mă tupilez 
aproape de tot. Când Şontorogul vine cu fata până-n 
mijlocul şanţului, tu te opreşti din gemut şi sari asupra ei, 
cu o mână o iei de gât, cu cealaltă îi astupi botul să n-aibă 
timp să zică nici cârc. 

— Se ştie, hoţomane... Cum am făcut cu femeia aceea la 
canalul Saint-Martin, când am înecat-o după ce i-am 
şterpelit lădiţa învelită în muşama neagră pe care-o ţinea 
sub braţ; acelaşi joc, nu-i aşa? 

— Da, la fel... în timp ce tu o ţii strâns, Şontorogul vine 
să mă ia; tustrei o înfăşurăm pe fată în mantaua mea, o 
ducem la trăsura lui Barbillon şi la drum spre câmpul 
Saint-Denis unde ne aşteaptă omul în doliu. 

— Bine gândit! Să ştii, măi bandit bătrân, că n-ai 
pereche pe lumea asta. De-aş avea cu ce, aş aprinde un foc 
de artificii în jurul capului tău şi te-aş lumina ca pe sfântul 
Charlot, patronul damblagiilor. Auzi tu, băiete, dacă vrei să 
ajungi un bandit desăvârşit, să te ţii de mine şi o să fii un 
om şi jumătate! zise cu trufie Cucuvaia către Şontorog. 

Apoi se întoarse către Învățător: 

— Fiindcă veni vorba, tu habar n-ai: lui Barbillon îi e 
frică de moarte, să nu i se pună capul pe butuc. 

— De ce oare? 

— Nu de mult, într-o ceartă cu bărbatul unei lăptărese 
care venea în fiecare dimineaţă de la ţară, într-o căruţă 
trasă de un măgar, să vândă lapte în oraş, l-a răpus pe om 
în colţul străzii Perdeaua-Veche, aproape de taverna la 


- 317 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


„Iepurele alb“. 

Feciorul lui Braţ-Roşu care nu prea pricepea limbajul 
celor doi, o asculta pe Cucuvaie cu un fel de curiozitate 
nesatisfăcută. 

— Tare ai mai vrea să ştii despre ce vorbim, nu-i aşa, 
băieţaşule? 

— Păi de! Sigur că vreau... 

— Dacă o să fii cuminte, te-nvăţ şi pe tine graiul nostru. 
Eşti la o vârstă când îţi poate îi de folos. O să-ţi placă, 
puştiule! 

— Te cred! Şi-apoi mi-ar plăcea mai mult să rămân cu 
voi decât cu bătrânul meu şarlatan, să-i pisez prafurile şi 
să-i ţesăl calul. Dacă aş şti unde-şi ţine şoricioaica de 
otrăvit oameni, i-aş pune-o în ciorbă, să nu mai trebuiască 
să trudesc toată ziua lângă el. 

Cucuvaia se porni pe râs, îl atrase pe şchiop la dânsa şi-i 
zise: 

— Vino să-i dai mămichii un pupic, drăguţule... Ptiu, că 
tare nostim eşti!... Dar de unde ştii tu că stăpân-tu are 
şoricioaică pentru oameni? 

— Păi cum? L-am auzit chiar pe dânsul într-o zi când mă 
pitisem în cabinetul negru de lângă odaia lui, unde-şi ţine 
sticlele, uneltele de oţel şi-şi amestecă alifiile... 

— Şi ce spunea?... se interesă Cucuvaia. 

— L-am auzit spunând unui domn în timp ce-i dădea un 
praf într-o hârtie: „Cel ce-o să înghită asta de trei ori, se va 
duce să doarmă pe lumea ailaltă, fără să se ştie de ce şi 
cum, şi fără ca otrava să lase vreo urmă...“ 

— Şi cine era domnul acela? întrebă Învățătorul. 

— Un domn tânăr şi frumos cu mustăţi negre şi cu faţa 
ca de domnişoară... A mai venit şi altă dată, dar când a 
plecat, domnul Bradamanti mi-a poruncit să-l urmăresc şi 
să aflu unde şade. L-am văzut intrând într-o casă frumoasă 
din strada Chaillot. Că stăpânul mi-a zis: „Oriunde se duce 
dumnealui, ia-te după el şi aşteaptă-l la intrare. Dacă iese 
de-acolo, ţine-te de el până nu-l mai vezi ieşind din casă; va 
să zică acolo stă. Atunci, măi strâmbule, nu te lăsa până 


- 318 - 


- Eugen Sue - 


nu-i afli numele, că de nu îţi răsucesc urechile de nu te 
vezi.“ 

— Da, şi? 

— Ei bine, nu m-am lăsat până n-am aflat cum îl cheamă. 

— Şi cum ai făcut? întrebă curios Învățătorul. 

— Păi să vezi, eu prost nu sunt, m-am dus la portarul 
casei din strada Chaillot, unul pudrat, cu un frac frumos 
cafeniu şi guler galben cu galoane de argint, şi i-am zis 
aşa: „Domnule, am venit după cei cinci franci ce mi-a 
făgăduit boierul de-aici, să-i găsesc cățelul ce l-a pierdut, 
Trompette îi zice, ca dovadă, vă spun că e un domn oacheş, 
cu mustăţi negre, poartă o redingotă de culoare deschisă şi 
un pantalon albăstrui, mi-a zis că locuieşte în strada 
Chaillot 11 şi că se numeşte Dupont.“ Dar portarul: 
„Domnul de care vorbeşti e stăpânul meu şi se numeşte 
vicontele de Saint-Rémy, iar pe-aici nu-i niciun câine afară 
de tine, ştrengar afurisit ce eşti, deci cară-te, că de nu, te- 
nvăţ eu minte că ai încercat să-mi şterpeleşti cinci franci!“ 
mi-a răspuns portarul şi mi-a trântit un picior în spate... 
Dar mi-e totuna, conchise filosofic şchiopul, aflasem doar 
numele domnului acela frumos, cu mustăţi negre, care 
venise la stăpânul meu să caute şoricioaică pentru oameni. 

— Vino să te pupe mama, broscoiule! zise entuziasmată 
Cucuvaia, îmbrăţişându-l pe Şontorog. Zău că ai merita să 
fii copilul meu, stricatule! 

Aceste cuvinte făcură o impresie neaşteptată asupra 
micului infirm; fizionomia lui răutăcioasă, şireată şi 
prefăcută, se întristă subit; băiatul păru să ia în serios 
efuziunile materne ale Cucuvelei şi răspunse: 

— Şi eu te iubesc mult, fiindcă m-ai îmbrăţişat de cum ai 
venit întâia oară să mă cauţi la „Inima Sângerândă“, la 
tatăl meu... De când a murit biată maică-mea, ai fost 
singura care m-ai mângâiat, fiindcă toată lumea mă bate şi 
mă izgoneşte ca pe un câine râios, toată lumea, până şi 
madam Pipelet, portăreasa. 

— Hoaşca aia bătrână! O sfătuiesc eu să nu se mai 
fasolească atât! zise Cucuvaia prefăcându-se revoltată. 


- 319 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Auzi dumneata, să dea într-un îngeraş de copil ca ăsta! 

Şi Chioara îl îmbrăţişă din nou cu o afecţiune grotescă. 
Feciorul lui Braţ-Roşu, înduioşat de această noua dovadă 
de dragoste, strigă plin de recunoştinţă: 

— Porunceşte-mi să fac orice, o să vezi cum te ascult, 
cum am să-ţi fiu pe plac! Vreau să rămân cu voi! 

— Dacă o să fii cuminte, o să mai vedem. 

— Da, se învoi Învățătorul, o să mă îndrumi ca pe un biet 
orb, o să te dai drept fiul meu, o să colindăm pe la casele 
oamenilor şi, să mă ia dracu! adăugă mânios ucigaşul, cu 
ajutorul Cucuvelei, o să mai dăm câteva lovituri O să-i arăt 
eu diavolului ăluia de Rudolf care m-a orbit, că nu mi-am 
încheiat încă socotelile! Mi-a răpit vederea, dar nu şi 
gândul la rău; eu o să fiu capul, Şontorogul ochii, iar tu, 
Cucuvaio, mâna. O să mă ajuţi, nu-i aşa? 

— Oare nu sunt a ta până la spânzurătoare, hoţomane? 
Şi când am ieşit din spital şi am aflat că ai întrebat de mine 
la tavernă, oare n-am dat într-o clipă fuga în satul tău, la 
nătărăii aceia de la ţară, spunând că-s nevastă-ta? 

— Da, răspunse întărâtat Învățătorul, în mintea căruia se 
trezise o amintire urâtă, da, mă plictiseam acolo singur, în 
mijlocul acelor oameni cumsecade. După o lună nu mai 
puteam... îmi era şi frică... Atunci m-am gândit să te chem. 
Şi aşa mi-a trebuit! adăugă el din ce în ce mai enervat. A 
doua zi după ce sosiseşi, am fost despuiat de toţi banii ce 
mi-i i-a dat dracul ăla din aleea Văduvelor. Da... mi-au 
furat chimirul plin de monezi de aur, în timp ce dormeam... 
Numai tu ai putut da lovitura: iată de ce sunt acum la 
cheremul tău... Vezi tu, de câte ori mă gândesc la asta, nu 
ştiu de ce nu te omor pe loc, hoţoaică bătrână! 

Şi se îndreptă ameninţător spre Chioară. 

— Bagă de seamă! îi strigă micul şchiop. Nu cumva să te 
atingi de Cucuvaie! 

Tâlharul se ridică furios, dezlănţuit ca un taur rănit; făcu 
câţiva paşi la întâmplare, dar se poticni., 

— Frânge-ţi gâtul! strigă Cucuvaia râzând cu lacrimi. 

Cu toate legăturile criminale ce o legau de acest 


- 320 - 


- Eugen Sue - 


monstru, dintr-un motiv sau altul, resimțea o plăcere 
sadică să vadă prăbuşirea acestui om, altădată atât de 
temut şi acum atât de neputincios, cu toată forţa sa 
atletică. 

Hidosul copil cu părul galben şi chipul de vulpe şireată 
împărtăşea cu voluptate ilaritatea Chioarei. La un nou pas 
în gol al Învăţătorului, exclamă: 

— Ci deschide ochii, bătrâne, deschide-i o dată! Calci 
într-aiurea, umbli în bobote... Oare nu vezi bine? Mai 
şterge-ţi sticlele de la ochelari! 

Învățătorul, în neputinţă de a face o cât de mică 
mişcare, începu să se văicărească: 

— Cuţitarul, săracul, era bun cu mine... nu m-a jefuit, 
fie-vă milă! Şi apoi cine-mi garantează că ai să-mi dai şi 
mie ceva după lovitură? 

— Aş putea să nu-ţi dau nimic, e drept, fiindcă eşti în 
mâna mea, ca odinioară Gurista. Ei bine, bandit bătrân, o 
să te supui de-aci încolo fără să crâcneşti? 

— Ai dreptate, răspunse el cu un oftat de furie reţinută. 
Asta mi-e soarta. Eu, eu la bunul plac al unui copil şi al 
unei femei pe care altădată i-aş fi ucis dintr-o suflare! Ah, 
de nu mi-ar fi frică de moarte! 

Deodată, şchiopul, ascultând cu urechea la pământ, zise 
cu glas coborât: 

— Sst! Aud pe cineva pe potecă. Să ne ascundem!.. Nu e 
fata, fiindcă vine din cealaltă parte. 

Într-adevăr, o ţărancă voinică, în puterea vârstei urmată 
de un câine mare, ciobănesc, şi ducând pe cap un coş 
acoperit, se ivi după câteva minute, traversă râpa şi o luă 
pe drumul pe care porniseră preotul şi Gurista. 


Capitolul 2 
ÎNTÂLNIREA 


Noaptea se lăsase limpede şi rece. 
Ascultând de sfatul Invăţătorului, Cucuvaia alesese 
împreună cu acest bandit un loc mai departe de potecă şi 


- 321 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mai aproape de drumul desfundat unde aştepta Barbillon 
cu trăsura lui. 

Şontorogul stătea de strajă pândind întoarcerea Mariei 
pe care urma s-o atragă în cursă, implorând-o să vină în 
ajutorul unei biete bătrâne. 

Feciorul lui Braţ-Roşu făcuse câţiva paşi dincolo de 
dâmb, când, ciulindu-şi urechea, o auzi, de departe, pe 
Gurista vorbind cu ţăranca ce-o însoțea. 

Floarea-Mariei nefiind singură, tot planul fusese dat 
peste cap. Băiatul se grăbi să coboare şi să alerge spre 
Cucuvaie. 

— E cineva cu fata, zise el în şoaptă, abia trăgându-şi 
sufletul. 

— Dare-ar dracu-n bafta ei de fată! exclamă furioasă 
Cucuvaia. _ 

— Cu cine e? întrebă Învățătorul. 

— Cu ţăranca aia pe semne, care a trecut adineauri cu 
dulăul după ea. Am auzit un glas de femeie. Ascultaţi: nu 
auziţi zgomotul saboţilor lor? 

Într-adevăr, în tăcerea nopţii tălpile de lemn răsunau de 
departe pe pământul întărit de ger. 

— Gata! E prea târziu! se văicări Cucuvaia după ce 
trăsese un răstimp cu urechea. Am pierdut o mie de franci. 

— Ba dimpotrivă, rosti autoritar Învățătorul. O mie, 
două, poate trei mii de câştigat. Ascultă-ncoa, Cucuvaie; te 
duci la Barbillon... plecaţi amândoi la întâlnirea cu domnul 
acela în doliu, îi spuneţi că azi nu s-a putut face, dar că 
mâine... 

— Dar tu? murmură Cucuvaia mereu supărată. 

— Ascultă mai departe: mititica îl însoţeşte pe preot în 
fiecare seară. E o simplă întâmplare că azi a întâlnit pe 
cineva, desigur că mâine o să avem mai mult noroc; deci 
mâine, la ora asta, te întorci cu Barbillon aici, la răspântie. 

— Bine, bine, dar tu? 

— Şontorogul o să mă conducă la ferma unde locuieşte 
fata aceea. O să spună că ne-am rătăcit, că eu sunt tatăl 
lui, biet muncitor orb prin accident, că mergem la Louvres, 


- 322 - 


- Eugen Sue - 


la o rudă a mea care mă poate ajuta şi că am rătăcit 
drumul încercând să-l scurtăm, trecând peste câmp. O să 
cerem să ne dea peste noapte adăpost, fie şi într-un colţ de 
grajd. Asta nu se refuză niciodată. Ţăranii or să ne creadă 
şi or să ne lase să înnoptăm la dânşii. Şontorogul o să 
cerceteze cu grijă uşile, ferestrele şi ieşirile casei. 
Arendaşii ăştia de la ferme sunt plini de bani. Eu, care am 
avut pământ, adăugă cu amărăciune Învățătorul, ştiu toate 
astea. Suntem în prima chenzină din ianuarie, e timpul cel 
mai potrivit, când se încasează câştigurile. Ferma, ziceţi 
voi, e într-un loc pustiu. De cum vom cunoaşte intrările şi 
ieşirile, ne vom putea reîntoarce cu câţiva prieteni; e o 
treabă de pregătit pe îndelete... 

— Tiu! Ce savantlâcuri! se îmbună Cucuvaia. Zi-i înainte, 
banditule! 

— Mâine dimineaţă, în loc să părăsesc ferma, o să mă 
plâng de nişte dureri care mă împiedică să umblu. Dacă n- 
or să mă creadă, o să le arăt rănile pe care le am de când 
mi-am spart cătuşele de la picioare, şi care nu mi s-au 
închis nici astăzi. O să le spun că e vorba de o arsură 
pricinuită de un drug de fier înroşit de pe când eram 
mecanic. O să rămân astfel o parte din zi la fermă ca să 
aibă şchiopul timp să cerceteze bine totul. Când s-o însera 
şi mititica o să iasă ca de-obicei cu preotul, o să zic că mi-e 
mai bine şi că sunt în stare să umblu. Şontorogul şi cu 
mine ne luăm de departe după fată, ne întoarcem s-o 
aşteptăm aici, lângă potecă. Cum între timp ne va fi văzut 
la fermă, n-o să se ferească de noi revăzându-ne; ne 
apropiem, Şontorogul şi cu mine şi, o dată la un pas de noi, 
eu răspund: pun mâna pe ea şi mia de franci e a noastră. 
Dar asta nu e totul: după două sau trei zile, putem preda 
afacerea de la fermă lui Barbillon şi oamenilor lui şi să 
împărţim cu ei o parte din pradă, căci pontul e doar al 
nostru. 

— Măi orbule, n-ai pereche-n lumea asta! exclamă 
admirativ Cucuvaia îmbrăţişându-l pe Învățător. Planul tău 
e faimos. Când o să fii cu totul neputincios, să te faci 


- 323 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


sfetnic de hoţi, ai fi mai bun decât orice clănţău. Haide, 
pup-o pe Cucuvaia ta şi grăbeşte-te; ţăranii ăştia se culcă o 
dată cu găinile. Eu mă duc după Barbillon. Pe mâine! 

— S-a făcut... Pe mâine. Cucuvaio! 

— Stai niţel! Am uitat să-i dau puştiului ceară să ia 
tiparul boaştelor de la uşi. O să ştii cum se face, puişorule? 
zise Chioara către şchiop. 

— Ba bine că nu! Mi-a arătat o dată tata. Am luat apoi 
tiparul încuietorii casetei pe care Şarlatanul o ţine ascunsă 
în cabinetul negru. 

— În regulă. Atunci ne-am înţeles: pe mâine! 

— Pe mâine, repetă Învățătorul. 

Cucuvaia se duse la trăsură. 

Învățătorul şi Şontorogul părăsiră drumul desfundat şi 
se îndreptară spre fermă; lumina ce răzbătea prin ferestre 
îi călăuzea. 

Stranie fatalitate ce îi readucea laolaltă pe Anselme 
Duresnel şi pe soţia sa pe care nu o mai văzuse de când 
fusese el osândit la muncă silnică. 


Capitolul 3 
CINA 


Există oare privelişti mai înviorătoare decât cea a 
bucătăriei unei moşioare la ora cinei, mai ales iarna? 
Există oare ceva care să evoce mai mult calmul şi 
bunăstarea vieţii rustice? 

Aşa arăta bucătăria fermei de la Bougqueval. Vatra ei 
uriaşă, înaltă de şase picioare şi lată de opt, semăna cu o 
poartă mare, de piatră, la intrarea unui imens cuptor în 
care ardea cu flacără o adevărată stivă de buşteni, fag şi 
stejar. Acest foc enorm dădea totodată căldură şi lumină, 
făcând-o inutilă pe cea răspândită de o lampă cu petrol 
agăţată de grinda centrală ce traversa plafonul. 

Tingiri şi tigăi mari de aramă, strălucind de curăţenie, 
precum şi un ciubăr antic din acelaşi metal, îţi luau ochii 


- 324 - 


- Eugen Sue - 


aidoma unei oglinzi sclipitoare, alături de un scrin de nuc 
lustruit, de unde răzbătea un miros îmbietor de pâine 
caldă. O masă lungă, solidă, acoperită cu o pânză groasă 
de-o albeaţă desăvârşită, trona în mijlocul bucătăriei. 
Locul fiecăruia era marcat prin una din acele farfurii de 
faianţă, cafenii pe dinafară, albe înăuntru, şi printr-un 
tacâm lucios ca argintul. 

În mijlocul mesei, un castron încăpător cu supă fierbinte 
de legume, fumegând ca un crater în erupție, răspândea 
un abur savuros deasupra unui platou formidabil cu varză 
călită şi şuncă, iar, lângă el, o farfurie nu mai mică, oferea 
vederii o tocană de berbec cu cartofi; în sfârşit, o halcă de 
vițel friptă împodobită cu salată, alături de două coşuri cu 
fructe şi două bucăţi mari de brânză, completau abundenta 
simetrie a acestei cine. Trei sau patru ulcioare de cidru 
scânteietor erau puse la îndemâna plugarilor. 

Un bătrân câine ciobănesc, aproape ştirb, decan 
venerabil al gintei canine de la fermă, datora vârstei lui 
înaintate şi serviciilor prestate permisiunea de a sta lângă 
foc. Făcând uz cu modestie de acest privilegiu, cu botul 
sprijinit pe labele din faţă, urmărea cu un ochi atent 
îndeletnicirile culinare ce precedau cina. Acest venerabil 
câine răspundea la numele bucolic de Lisandru. 

Poate că masa obişnuită a oamenilor de la această fermă 
va părea oarecum somptuoasă, dar doamna Georges (în 
această privință credincioasă vederilor lui Rudolf), 
îmbunătăţea pe cât posibil viaţa argaţilor ei, aleşi dintre 
cei mai cinstiţi şi mai sârguincioşi locuitori din ţinut. Erau 
plătiţi cu atâta largheţe, încât să intri în slujba fermei de la 
Bouqueval era visul oricărui plugar de prin partea locului. 

Rudolf crease, astfel, la o scară foarte mică, un soi de 
fermă-model destinată nu numai îmbunătăţirii rasei 
animaliere şi a procedeelor agriculturii, dar mai presus de 
orice, a traiului oamenilor care munceau acolo, făcându-i 
astfel mai cinstiţi, mai activi şi mai pricepuţi. 

După ce pregătirile pentru cină se terminară şi masa fu 
încununată cu un ulcior de vin vechi menit să stropească 


- 325 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


desertul,  bucătăreasa fermei agită clopotul, apel 
înveselitor care făcu să  năvălească în bucătărie 
douăsprezece până la cincisprezece persoane. Bărbaţii 
erau viguroşi şi chipul lor exprima sinceritate; femeile erau 
şi ele robuste şi atrăgătoare. Întreaga lor fizionomie 
respira voia bună, liniştea şi mulţumirea de sine. 

În capul mesei, luă loc un plugar bătrân cu părul alb, cu 
chipul cinstit, privirea deschisă şi cutezătoare şi un surâs 
uşor ironic în colţul gurii. Taica Châtelain (aşa se numea 
acest Nestor), nu mai părăsise ferma încă din copilărie. I-a 
fost recomandat lui Rudolf când acesta cumpărase 
gospodăria. Bătrânul avea asupra întregului personal 
multă influenţă datorită atât vârstei, cât şi cunoştinţelor şi 
experienţei sale. 

În clipa în care ceilalţi se aşezară la masă, câinii din 
curte începură să latre cu putere; bătrânul Lisandru le 
răspunse printr-un mârâit surd, ridică buza şi ivi doi-trei 
coli încă respectabili. 

— E cineva în afara zidurilor curţii, zise taica Châtelain. 

Nu isprăvise bine vorba, că se şi auzi clopotul de la 
poarta cea mare. 

— Cine să fie la ora asta? se miră bătrânul plugar. Doar 
s-a întors toată lumea... Ia du-te de vezi. Jean-René! 

Un tânăr argat de la fermă părăsi cu regret lingura 
uriaşă de supă, pe care-o ţinea în mână şi ieşi din 
bucătărie. 

— lată, e pentru prima oară că doamna Georges şi 
domnişoara Maria nu vin la gura sobei să stea cu noi până 
mâncăm, zise taica Châtelain; mi-e o foame de lup, dar 
fără ele n-am poftă de mâncare. 

— Doamna Georges s-a dus în odaia domnişoarei Maria 
care, după ce l-a însoţit pe abate, s-a înapoiat cam bolnavă 
şi s-a culcat, răspunse Claudine, fata aceea robustă care o 
dusese pe Guristă acasă, răsturnând astfel planurile 
sinistre ale Cucuvelei. 

Jean-Rene se înapoie, suflându-şi în degete cu aceeaşi 
putere cu care suflase mai înainte în supă. 


- 326 - 


- Eugen Sue - 


— Ce ger e-afară! Un ger de crapă pietrele, zise el. E 
mai bine să stai la căldură decât să ieşi pe un frig ca ăsta. 

— Îngheţul care începe cu un vânt de la răsărit, e aspru 
şi ţine mult, asta ar trebui s-o ştii şi tu băiete. Dar cine a 
sunat? întrebă decanul plugarilor. 

— Un biet orb şi un copil ce-l duce de mână, taică 
Châtelain. 

— Şi ce vor? 

— Sau rătăcit în drum spre Louvres luând-o peste câmp. 
Cum afară e un ger cumplit şi noaptea e neagră, iar cerul 
se acoperă, orbul şi copilul ne roagă să-i lăsăm să-şi 
petreacă noaptea la fermă, fie şi într-un colţ de grajd. 

— Doamna Georges e atât de bună încât nu pregetă 
niciodată să dea adăpost unui nenorocit; o să consimtă şi 
de astă dată, dar trebuie s-o întrebăm. Du-te tu, Claudine! 
Şi unde aşteaptă sărmanul orb? întrebă taica Châtelain. 

— În şura cea mică. 

— Pentru ce l-ai dus acolo? 

— Păi dacă-l lăsam în curte l-ar fi sfâşiat câinii, şi pe el şi 
pe băiat, răspunse Jean-René. Da, taică Châtelain, că 
degeaba strigam: „Cuminte, Medor... Vino-ncoa, Turcule... 
Jos, Sultan“. Nu i-am văzut niciodată atât de dezlănţuiţi. Şi 
unde mai pui că aici, la fermă, câinii nu sunt dresați să-i 
muşte pe calici, ca în alte părţi... 

— Pe cinstea mea, copii, partea săracului tot îşi aştepta 
omul... Strângeţi-vă niţel... Bine! Pune încă două tacâmuri, 
unul pentru orb, celălalt pentru copil. De bună seamă că 
doamna Georges n-o să aibă nimic împotrivă să-i 
adăpostim peste noapte. 

— E totuşi de mirare că dulăii sunt atât de îndâriiţi. 
Reluă Jean-René. Mai ales Turcu pe care Claudine îl luase 
cu dânsa la presbiteriu. Era ca apucat. Mângâindu-l ca să-l 
potolesc, i-am simţit părul de pe spate zbârlit de-ai fi zis 
că-i un porc ţepos. Ce zici de toate astea, taică Châtelain, 
dumneata care ştii atâtea? 

— Ce să zic, băiete? Oi fi ştiind eu multe, dar animalele 
ştiu şi mai multe. Ei bine, Claudine, se adresă acum 


- 327 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


bătrânul ţărăncii ce tocmai revenea cu două cearşafuri 
albe răspândind un miros suav de verbină. Nu-i aşa că 
doamna Georges a poruncit să le dăm de mâncare şi să-i 
culcăm? Du-te, Jean-René şi adu-i. Iar tu, fata mea, pune 
două scaune aproape de foc, să se mai încălzească un pic, 
bieţii de ei, înainte de a se aşeza la masă. 

Se auzi din nou lătratul furios al câinilor şi glasul lui 
Jean-Rene încercând să-i potolească. 

Uşa bucătăriei se deschise brusc: Învățătorul şi 
Şontorogul intrară grăbiţi de parcă ar fi fost alungaţi din 
urmă. 

— Luaţi seama la câinii voştri exclamă Învățătorul. Erau 
cât p-aci să ne muşte. 

— Mi-au smuls o fâşie din bluză, se plânse Şontorogul 
încă livid de spaimă. 

— Iartă-i, omule, zise Jean-René închizând uşa, dar nu i- 
am văzut niciodată atât de întărâtaţi... Se vede că gerul îi 
face să fie astfel. 

— Uite, acum şi ăsta! zise taica Châtelain oprindu-l pe 
bătrânul Lisandru în clipa în care, mârâind ameninţător, 
era gata să se repeadă la noii veniţi. I-a auzit pe ceilalţi 
lătrând furioşi şi vrea să facă la fel. Hai, marş de-aici, du-te 
şi te culcă, sălbaticule! se adresă câinelui. 

La aceste cuvinte, însoţite de o lovitură de picior, 
Lisandru, se cuibări mârâind în colţul lui preferat de lângă 
vatră. 

Învățătorul şi  Şontorogul mai stăteau la uşă, 
neîndrăznind să înainteze. Banditul îl ţinea de mână pe 
băiat care se lipise strâns de Învățător, uitându-se cu 
neîncredere la ţărani. Onestitatea acelor chipuri îl deruta 
şi aproape că-l speria pe fiul lui Braţ-Roşu. Firile înrăite au 
şi ele repulsiile şi simpatiile lor. 

— Apropiaţi-vă de foc, oameni buni, să vă mai încălziţi, 
apoi să cinaţi cu noi, căci aţi sosit tocmai când ne aşezam 
la masă, îi îmbie taica Châtelain pe cei doi. Uită-te, ia loc 
pe scaunul ăla! Dar unde mi-e capul? Nu dumitale, ci 
copilului trebuia să-i spun asta, fiindcă, din păcate, eşti 


- 328 - 


- Eugen Sue - 


orb. Haide, băiatule, du-l pe taică-tu lângă foc. 

— Da, bunul meu domn, răspunse Şontorogul cu glas 
miorlăit, şi prefăcut. Domnul să vă răsplătească pentru 
milostenie! Hai, tăticule, vino cu mine! 

Şi amândoi se aşezară lângă foc. 

La început, Lisandru se mulţumi să mârâie în surdină; 
dar după ce-l adulmecă o clipă pe Învățător, scoase 
deodată acel urlet lugubru care-i face pe ţărani să spună 
despre câini că urlă a pustiu. 

„La naiba! îşi zise Învățătorul. Oare potăile astea 
blestemate simt mirosul sângelui? Purtam pantalonii ăştia 
în noaptea în care l-am asasinat pe negustorul de vite...“ 

— la te uită! se miră Jean-René coborând vocea. 
Lisandru urlă a mort, adulmecându-l pe orb. 

Deodată se petrecu un lucru straniu: lătratul bătrânului 
câine se prefăcu într-un chelălăit atât de pătrunzător, atât 
de plângăreţ, încât îl auziră şi ceilalţi câini (doar o 
fereastră despărţea bucătăria de curtea fermei) şi, potrivit 
obiceiului rasei canine, repetară toţi, pe întrecute, aceste 
lamentabile scheunături. 

Deşi nu prea superstiţioşi, argaţii se priveau înfricoşaţi. 
Într-adevăr, ceea ce se petrecea dădea de gândit. Un om 
cu trăsături hidoase la care nu te puteai uita fără a te 
îngrozi, a intrat în curtea fermei. Atunci toate aceste 
animale, de obicei atât de paşnice, au devenit furioase şi 
au început să scoată acele urlete sinistre care, după 
credinţa populară, prezic apropierea morţii. Până şi 
banditul, cât de călit era, tresări auzind aceste urlete 
sinistre, macabre, izbucnite la sosirea lui... a unui asasin. 

Numai micul şchiop, sceptic, obraznic ca un copil al 
Parisului, corupt - ca să zicem aşa - de la ţâţa mamei, 
rămăsese nepăsător la efectul moral al acestei scene. 
Nemaitemându-se de a fi muşcat, cinicul avorton îşi râdea 
în sinea lui de înfricoşarea locuitorilor fermei şi de ceea ce 
îl făcea pe Învățător să se înfioare. 

Primul moment de stupoare o dată trecut, Jean-Rene ieşi 
în curte şi, după puţin, se auziră pocnetele biciului său 


- 329 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


care risipiră lugubrele presimţiri ale lui Medor, Turcu şi 
Sultan. Treptat argaţii începură a se însenina. După câteva 
minute, urâţenia îngrozitoare a Învăţătorului nu le mai 
inspira decât milă şi oroare; îl plângeau pe micul şchiop 
pentru infirmitatea lui, îl găseau chiar nostim şi se porniră 
să-l laude pentru grija şi atenţia cu care-l înconjura pe 
tatăl său... 

Pofta de mâncare a plugarilor, uitată o clipă, se 
redeşteptă cu şi mai multă putere şi, un răstimp, nu se mai 
auzi decât zgomotul furculiţelor. Aplecaţi care mai de care 
asupra farfuriilor, argaţii şi femeile lor urmăreau cu 
înduioşare atenţiile copilului faţă de orb. Aşezaţi unul 
lângă altul, Şontorogul îi dădea să mănânce, îi tăia pâinea 
şi îi turna să bea cu o dragoste de-a dreptul filială. 

Aceasta era faţa frumoasă a medaliei. Dar iată reversul 
ei: 

Atât din cruzime, cât şi din spirit de imitație, normal la 
vârsta lui, Şontorogul simţea o voluptate crudă să-l 
chinuiască pe Învățător după exemplul Cucuvelei pe care o 
iubea şi era mândru că se poate purta ca şi dânsa. Cum se 
face că acest copil pervers simţea nevoia de dragoste 
maternă? Cum se face că părea fericit de afecțiunea ce i-o 
arăta Chioara? Şi, în sfârşit, cum putea el să se simtă 
mişcat la amintirea depărtată a alintărilor răposatei lui 
mame? Era una din acele frecvente anomalii care, din când 
în când, se revoltă împotriva viciului. 

Am mai spus-o, resimțea ca şi Cucuvaia o plăcere sadică 
să poată tortura un tigru puternic... La masa ţăranilor, avu 
răutatea de a-l sili, cu rafinament, pe Învățător să-i suporte 
brutalităţile fără să se clintească. Aşa că şchiopul 
compensa fiecare din aparentele sale atenţii, prin lovituri 
pe picior pe sub masă în glezna dreaptă a banditului, exact 
în locurile rănite de lanţuri în timpul anilor de temniţă. 

I-a trebuit netrebnicului un curaj cu atât mai stoic ca să- 
şi ascundă durerea, cu cât micul monstru îşi alegea 
momentul de a-l lovi, fie în clipa în care Învățătorul voia să 
bea, fie să spună ceva. 


- 330 - 


- Eugen Sue - 


— Uite, tăticule, o nucă descojită, zise Şontorogul 
punându-o în farfuria orbului. 

— Frumos din partea ta, copilul meu, îl lăudă taica 
Châtelain. Apoi, adresându-se tâlharului: Da, e drept, eşti 
demn de plâns, dar ai un fiu atât de bun... asta trebuie să 
te consoleze întrucâtva. 

— Da, desigur, nenorocirea mea e mare şi fără 
dragostea acestui copil... eu... 

Învățătorul nu-şi putu reţine un țipăt ascuţit de durere: 
feciorul lui Braţ-Roşu atinsese de astă dată locul cel mai 
sensibil al plăgii. 

— Dumnezeule mare! Ce ai, tăticule? strigă şchiopul cu 
voce plângăreaţă şi, ridicându-se de pe scaun, se aruncă 
de gâtul orbului. În prima lui reacţie de mânie, banditul 
vru să-l înăbuşe pe micul şchiop în braţele lui de Hercule, 
şi-l strânse cu atâta putere încât copilul, pierzându-şi 
răsuflarea, făcu să se audă un geamăt surd. Dar amintindu- 
şi că nu se poate lipsi de Şontorog, se stăpâni şi-l împinse 
înapoi pe scaun. 

În toate acestea, ţăranii nu văzură decât un schimb de 
mângâieri între tată şi fiu şi puseră paloare şi sufocarea 
Şontorogului pe seama emoţiei acestui copil afectuos. 

— Dar ce ai, sărmane om? se alarmă taica Châtelain. 
Ţipătul dumitale de adineauri l-a speriat pe băiat... Bietul 
copil!!... Abia mai răsuflă. 

— Nu e nimic, îl linişti Învățătorul redobândindu-şi 
calmul. Sunt lăcătuş de meserie şi, acum câtva timp, dând 
cu barosul într-un drug de fier înroşit, ranga mi-a căzut 
peste picioare şi mi-a făcut o arsură atât de adâncă încât 
nici până acum nu s-a vindecat... M-am lovit de piciorul 
mesei şi nu mi-am putut opri un țipăt de durere. 

— Bietul meu tătic! zise Şontorogul aruncând o privire 
diabolică Învăţătorului. Bietul meu tătic! E adevărat, 
oameni buni, nu s-a putut vindeca. O, de-aş suferi eu în 
locul lui! 

Femeile îl mâncau din ochi pe micul scelerat. Taica 
Châtelain reluă: 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Păcat că n-ai venit la fermă, acum trei săptămâni. Am 
avut aici un doctor negru din Paris care are un leac 
minunat pentru durerile de picioare. O bătrână din sat nu 
mai putea umbla de trei ani; doctorul i-a uns rănile cu o 
alifie şi acum femeia aleargă ca vântul şi a făgăduit să 
meargă pe jos până la Paris, în aleea Văduvelor, unde 
locuieşte medicul, să-i mulţumească... Dar ce ai? Din nou 
afurisita aia de rană? 

Trăsăturile Învăţătorului erau atât de brăzdate de 
cicatrice, încât nu i se putea observa paloarea. Totuşi 
pălise îngrozitor înțelegând că e vorba de doctorul David, 
de negrul acela care, din ordinul lui Rudolf, l-a supus unui 
supliciu atât de crud, cu consecinţe atât de teribile. 

Fusese o zi funestă pentru Învățător. Dimineaţa, 
îndurase batjocura Cucuvelei şi a fiului lui Braţ-Roşu; 
sosind la fermă câinii urlaseră a mort datorită aspectului 
său de ucigaş şi vruseră să-l sfâşie; în sfârşit, întâmplarea 
îl adusese într-o casă unde, cu câteva zile înainte, se aflase 
şi călăul lui. _ 

Taica Châtelain, neobservând paloarea IÎnvăţătorului, 
reluă: 

— De altfel, când veţi pleca, îi vom da fiului dumitale 
adresa medicului, rugându-l totodată pe doctorul David să 
te ajute. E un om atât de bun, atât de bun! Păcat că e 
totdeauna abătut... Ei, hai să bem în sănătatea viitorului 
dumitale salvator. 

_ — Mulţumesc, nu mai mi-e sete, răspunse morocănos 
Învățătorul. 

— Bea, tăticule scump, o să-ţi facă bine la stomac, stărui 
Şontorogul punând cu de-a sila paharul în mâna orbului. 

— Nu, nu, numai vreau să beau, se împotrivi acesta. 

— Nu e cidru, ci vin vechi, zise ţăranul. Nu sunt mulţi 
orăşeni care să aibă parte de un asemenea vin. Ei, ce vrei, 
asta nu-i o fermă ca atâtea altele. Dar de cina noastră ce 
zici? 

— E foarte bună, răspunse maşinal Învățătorul, din ce în 
ce mai absorbit de sinistrele lui gânduri. 


- 332 - 


- Eugen Sue - 


— Află că-i în fiecare zi la fel: muncă bună, masă bună, 
conştiinţă liniştită, somn liniştit, asta-i, în câteva cuvinte, 
viaţa noastră. Şi suntem şi bine plătiţi, încheie taica 
Châtelain. 

— Stăpânul vostru nu cred că se-mbogăţeşte de pe urma 
voastră. 

— Stăpânul nostru? O, e un stăpân cum nu-s mulţi alţii. 
Are el de unde se îmbogăţi. 

— Ce vrei să spui? întrebă orbul pentru a-şi goni 
gândurile negre ce-l urmăreau. Stăpânul vostru e chiar 
atât de extraordinar? 

— Cu totul extraordinar, prietene. Întâmplarea te-a adus 
încoace, satul fiind departe de drumul mare. Poate că n-ai 
să mai revii niciodată; cel puţin să nu ne părăseşti înainte 
de a şti ce a făcut stăpânul nostru din ferma asta; să-ţi 
spun în două vorbe cu condiţia să repeţi şi altora ce-ai 
auzit. 

— Te ascult, răspunse Învățătorul. 


Capitolul 4 
O FERMĂ MODEL 


_ — Şi n-o să-ţi pară rău că m-ai ascultat, se adresă 
Invăţătorului taica Châtelain. IÎnchipuieşte-ţi că într-o zi 
stăpânul îmi zise: „Sunt foarte bogat, e adevărat, dar cum 
asta nu mă face să prânzesc de două ori, ce-ar fi dacă aş 
da de mâncare celor care nu prânzesc deloc sau unor 
oameni cumsecade care nu mănâncă niciodată pe 
săturate?“ Şi stăpânul nostru se puse pe treabă. Cumpără 
această fermă care pe vremea aceea nu putea fi pusă în 
valoare şi nu folosea decât două pluguri; ştiu asta pentru 
că sunt născut aici. Stăpânul nostru şi-a mărit 
proprietatea, o să ştii curând şi pentru ce. A pus o femeie 
pe cât de respectabilă, pe atât de nenorocită, să conducă 
ferma; totdeauna le alege aşa şi i-a spus: „Această casă va 
fi un fel de casă a Domnului, deschisă celor buni, închisă 


- 333 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


celor răi: cerşetorii leneşi vor fi alungaţi, dar se va da 
totdeauna de pomană celor ce vor arăta că au tragere de 
inimă; e o milostenie care nu umileşte pe cel ce o primeşte 
şi foloseşte celui care dă; bogatul care nu face asta, este 
un bogat rău“. Stăpânul nostru vorbeşte aşa şi, pe cinstea 
mea, are dreptate, dar face mai mult decât spune, - el 
înfăptuieşte! Odinioară exista un drum direct de aci la 
Ecouen, care îl scurta cu o leghe întreagă; dar vezi că era 
atât de desfundat, încât nu se mai putea folosi, era 
moartea cailor şi a trăsurilor; cu puţine corvezi şi cu câţiva 
bani strânşi de la fermierii din împrejurimi, drumul s-ar fi 
putut repara; dar oricât de mult dorea fiecare să vadă 
drumul refăcut, tot atât de mult se codea să dea bani sau 
să participe la corvoadă. Stăpânul nostru văzând asta, a 
spus: Drumul va fi făcut, dar pentru că cei care ar fi trebuit 
să contribuie n-au vrut s-o facă şi cum drumul este 
oarecum un drum de lux, vor profita de el cei care au cai şi 
trăsuri, va fi însă în primul rând folosit de cei ce n-au decât 
două braţe, de cei ce n-au decât vrednicie, dar n-au de 
lucru. Aşa, de pildă, un flăcău voinic bate la poarta fermei 
şi strigă: „Mi-e foame şi n-am de lucru“, „Băiete, iată o 
ciorbă bună, o sapă, o lopată; vei fi dus pe drumul de la 
Ecouen, fă patru metri de pietriş pe zi şi în fiecare seară o 
să capeţi doi franci; doi metri un franc, o jumătate de 
metru cincizeci de centime, dacă, nu, nimica. Eu, pe 
înserat, venind de la câmp, voi inspecta drumul şi mă voi 
convinge de cât a lucrat fiecare.“ 

— Şi când te gândeşti că au fost doi ticăloşi destul de 
fără inimă care au mâncat ciorba şi au furat sapa şi lopata, 
interveni Jean-René, indignat; asta te dezgustă să mai faci 
bine. 

— E adevărat, ziseră câţiva lucrători. 

— Se poate, copiii mei? reluă taica Châtelain... Adică... 
să nu mai facem plantaţii, nici semănături, fiindcă există 
omizi, coropişniţe şi alte gângănii stricătoare care rod 
frunzele şi mănâncă seminţele? Nu, nu, stârpim paraziţii, 
bunul Dumnezeu, care nu e zgârcit, face să crească muguri 


- 334 - 


- Eugen Sue - 


noi, spice noi, paguba e reparată şi nu-ţi mai dai seama că 
vietăţi răufăcătoare au trecut pe acolo. Nu-i aşa, prietene? 
se adresă Învăţătorului bătrânul plugar. 

— Fără îndoială, fără îndoială, răspunse acesta, care de 
câteva clipe părea adâncit în gânduri. 

— Cât despre femei şi copii, e de lucru pentru toată 
lumea pe măsura puterilor fiecăruia, adăugă părintele 
Châtelain. 

— Şi totuşi, spuse lăptăreasa Claudine, drumul nu prea 
înaintează. 

— Asta înseamnă, fata mea, că la noi, oamenii muncitori 

nu duc lipsă de lucru. 
_ — Dar unui infirm ca mine, de pildă, spuse deodată 
Învățătorul, i s-ar face pomană de a i se da un colţ la 
fermă, o bucată de pâine şi un adăpost pentru puţina 
vreme cât o mai are de trăit? O! dacă s-ar putea, oameni 
buni, voi mulţumi stăpânului vostru tot restul vieţii mele. 

Banditul vorbea de astă dată sincer. Nu se căia de 
crimele lui, dar viaţa liniştită, fericită a plugarilor, îi aţâţa 
pofta, cu atât mai mult cu cât se gândea la viitorul 
groaznic ce i-l rezervase Cucuvaia şi pe care era departe 
de a-l fi prevăzut, ba îl făcea să regrete şi mai mult că, 
trimițând după complicea lui, pierduse pentru totdeauna 
putinţa de a trăi laolaltă cu oamenii cinstiţi la care îl 
adusese Cuţitarul. 

Taica Châtelain îl privi mirat pe Învățător. 

— Dar, sărmane om, îi spuse el, nu te credeam atât de 
sărac. 

— Vai, Doamne, da... mi-am pierdut vederea în urma 
unui accident de muncă. Mă duc la Louvres să caut sprijin 
la o rudă depărtată, dar, înţelegi, câteodată oamenii sunt 
atât de zgârciţi, atât de răi... spuse Învățătorul, 

— O! fie omul cât de zgârcit, răspunse taica Châtelain, 
se îmbună în faţa unui lucrător blajin şi cinstit ca 
dumneata, nenorocit ca dumneata, cu un copil atât de 
drăguţ şi de bun, asta mişcă şi pietrele. Dar patronul la 
care lucrai înaintea accidentului dumitale, cum de nu face 


- 335 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


nimic pentru dumneata? 

— A murit, spuse Învățătorul după o clipă de şovăire, şi 
era singurul meu protector. 

— Dar azilul orbilor? 

— Nu am vârsta ca să fiu primit. 

— Bietul om! Eşti cu adevărat de plâns. 

— Dar crezi oare că dacă nu găsesc la Louvres sprijinul 
la care nădăjduiesc, stăpânului dumitale, pe care îl respect 
fără a-l cunoaşte, îi va fi milă de mine? 

— Din păcate, vezi, ferma nu e azil. De obicei se dă 
adăpost infirmilor, la fermă, pentru o noapte sau o zi, li se 
dă un ajutor şi apoi Dumnezeu să-i aibă în paza lui! 

— Aşadar n-am nicio nădejde ca stăpânul dumitale să se 
intereseze de trista mea soartă? întrebă tâlharul cu un 
suspin de părere de rău. 

— 'Ţi-am spus care-i regula, omule, dar stăpânul nostru e 
atât de milos, atât de darnic, încât e în stare de orice. 

— Crezi? exclamă Învățătorul. Ar fi cu putinţă să mă lase 
să trăiesc aici în vreun colţişor? M-aş mulţumi cu atât de 
puţin! 

— Ţi-am spus că stăpânul nostru e în stare să facă orice. 
Dacă va primi să te ţină la fermă, nu va fi nevoie să te 
ascunzi într-un ungher; vei fi tratat la fel cu noi... cum ai 
văzut astăzi. Se va găsi de lucru şi pentru copilul dumitale, 
după puterile lui; nu-i vor lipsi pildele şi sfaturile bune. 
Venerabilul nostru preot îl va învăţa carte alături de 
ceilalţi copii din sat şi îl va creşte numai în bine, cum se 
spune. Dar pentru asta, vezi dumneata, trebuie ca mâine 
dimineaţa să vorbeşti deschis cu Doamna-Noastră-cea- 
Milostivă. _ 

— Cum ai zis? întrebă Învățătorul. 

— Aşa o numim noi pe stăpâna noastră. Dacă o să vrea 
să te ajute, treaba e făcută. In ce priveşte binefacerea, 
stăpânul nostru nu se împotriveşte doamnei noastre. 

— O! atunci îi voi vorbi, îi voi vorbi! exclamă bucuros 
Învățătorul, care se şi vedea scăpat de tirania Cucuvelei. 

Această nădejde nu găsi prea mult răsunet în sufletul 


- 336 - 


- Eugen Sue - 


Şontorogului, care nu se simţea de loc dispus să se 
folosească de oferta bătrânului plugar şi să crească sub 
oblăduirea unui preot veritabil. Fiul lui Braţ-Roşu avea 
înclinări foarte puţin rustice şi sufletul nu se simţea atras 
de o existenţă bucolică: de altminteri, credincios tradiţiilor 
Cucuvelei, n-ar fi văzut cu ochi prea buni ca Învățătorul să 
scape de sub despotismul lor; voia deci să readucă la 
realitate pe tâlhar care se lăsa de pe acum în voia 
plăcutelor iluzii despre o viaţă la ţară. 

— O! da, repetă Învățătorul, voi vorbi cu Doamna- 
Noastră-cea-Molostivă... Îi va fi milă de mine şi... 

Şontorogul dădu Învăţătorului, pe furiş, o lovitură 
puternică de picior şi îl atinse bine. 

Durerea întrerupse şi scurtă fraza tâlharului, care, după 
o tresărire, repetă cu glas tremurător: 

— Da, nădăjduiesc că această doamnă va avea milă de 
mine... 

— Dar, bietul meu tătic, interveni Şontorogul, nu te 
gândeşti de loc la buna mea mătuşă, doamna Cucuvaia 
care te iubeşte atât de mult? Sărmana mătuşă Cucuvaie!... 
O, ea nu te va părăsi aşa cu una, cu două. Ar fi în stare să 
te ceară de aici prin vărul nostru, domnul Barbillon. 

— Omul ăsta are rude printre peşti şi păsări, spuse 
foarte încet şi cu un licăr de maliţiozitate în privire Jean- 
René, dând cu cotul Claudinei, vecina lui. 

— Om fără milă! Să râzi de aceşti nenorociţi, răspunse 
cu glas înăbuşit fata de la fermă, dându-i la rândul ei o 
lovitură atât de tare cu cotul, încât putea să-i rupă trei 
coaste. 

— Doamna Cucuvaia e vreo rudă de-a dumitale? îl 
întrebă plugarul pe Învățător. 

— Da, e una din rudele noastre, răspunse el copleşit de o 
desnădeje adâncă şi sumbră. 

În cazul că ar fi găsit la fermă un refugiu neaşteptat, se 
temea că, din răutate, Chioara să nu-l denunțe; se temea 
de asemenea ca numele ciudate ale pretinselor rude, 
doamna Cucuvaie şi domnul Barbillon, pomenite de 


- 337 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Şontorog, să nu trezească bănuieli; dar în privinţa asta 
temerile lui erau neîntemeiate: numai Jean-René găsise un 
pretext de glumă făcută pe şoptite şi rău primită de 
Claudine. 

— Aceasta e ruda pe care vrei s-o găseşti la Louvres? 
întrebă taica Châtelain. 

— Da, răspunse tâlharul, dar cred că fiul meu se înșeală, 
bizuindu-se prea mult pe ea. 

— O, dragă tată, eu nu mă înşel... E atât de bună mătuşa 
mea Cucuvaia!... Ştii doar că ea ţi-a trimis apa cu care îţi 
îmbăiez piciorul... şi tot ea m-a învăţat cum trebuie 
folosită... Ea mi-a spus: „Fă pentru bietul tău tată ce aş 
face eu însămi şi Dumnezeu te va binecuvânta...“ O! buna 
mea mătuşă Cucuvaia... ea te iubeşte, te iubeşte atât de 
mult, încât... 

— Bine, bine, spuse Învățătorul, tăindu-i vorba. Asta în 
niciun caz nu mă poate opri să vorbesc mâine dimineaţă 
bunei doamne de aici şi să-i cer sprijinul pe lângă 
respectabilul proprietar al acestei ferme; dar, adăugă el 
pentru a schimba discuţia şi a opri vorbăria nesăbuită a 
Şontorogului, în legătură cu proprietarul fermei mi s-a 
făgăduit să mi se spună în ce fel este organizată. 

— Doar eu ţi-am făgăduit asta, spuse taica Châtelain, şi 
mă voi ţine de cuvânt. Stăpânul nostru, după ce a născocit 
ceea ce numeşte el „pomana muncii“, şi-a zis: „Sunt 
aşezăminte unde se dau premii pentru îmbunătăţirea rasei 
cailor, a vitelor, premii pentru pluguri mai bune şi pentru 
multe alte lucruri... Pe cinstea mea!... Cred că e timpul să 
ne gândim puţin şi la îmbunarea sufletului oamenilor... 
Vite bune, desigur că e bine, dar oameni buni ar fi şi mai 
bine, deşi mai greu să-i faci. Ovăz, grâu din belşug şi 
fânețe bogate, apă proaspătă, aer curat, îngrijiri zilnice 
după dorinţă vă vor mulţumi pe deplin, dar pentru oameni, 
vezi dumneata, e altceva; nu-l poţi face pe un om să fie 
cinstit, aşa cum îngraşi o vită. Păscutul foloseşte vitei, 
fiindcă nutreţul fiind gustos, îi place şi o îngraşă; ei bine, 
sunt de părere, pentru ca sfaturile bune să folosească 


- 338 - 


- Eugen Sue - 


omului şi să aibă un câştig, să facem aşa ca el să vrea să le 
urmeze...“ 

— La fel cu vita căreia îi place să pască iarbă bună, nu e 
aşa, taică Châtelain? 

— Intocmai, băiete. 

— Dar, taică Châtelain, interveni un alt plugar, se 
vorbea pe vremuri de un fel de fermă, unde nişte tineri 
hoţi cu purtare bună, învățau plugăritul şi erau îngrijiţi şi 
răsfăţaţi ca nişte prinți... 

— E adevărat, copiii mei; e ceva bun în toate astea; e 
omenesc şi mărinimos să nu-ţi pierzi nădejdea în cei răi; 
dar trebuie să-i încurajezi şi pe cei buni. Dacă un tânăr 
cinstit, voinic şi sârguincios, dorind să muncească cu râvnă 
şi să mai înveţe ceva, s-ar prezenta la o fermă de tineri, 
foşti deţinuţi, şi i s-ar spune: „Băiete, pe vremuri ai furat, 
ai fost vagabond... Ei bine, aici nu e loc pentru tine, “ 

— E foarte adevărat, taică Châtelain, încuviinţă Jean- 
Rene. Se face pentru ticăloşi ceea ce nu se face pentru 
oameni cinstiţi; ne îngrijim de buna stare a vitelor, dar nu 
şi a oamenilor. 

— Pentru a da o pildă băiete, şi a îndrepta acest rău, 
stăpânul nostru, după cum l-am lămurit pe acest om, a 
înfiinţat ferma asta... „Ştiu prea bine, spunea el, că în cer 
oamenii cinstiţi sunt răsplătiți, dar acolo sus... vezi că e 
foarte sus, e foarte departe şi unii (trebuie să-i plângem, 
copiii mei), n-au vederea şi suflul atât de bune ca să poată 
ajunge până la cer; şi apoi, când oare ar avea vreme să 
privească într-acolo? Toată ziua, de la răsăritul soarelui şi 
până la apus, aplecaţi peste pământ, îl sapă şi iar îl sapă 
pentru un stăpân; noaptea dorm istoviţi pe patul lor tare... 
Duminica se îmbată la cârciumă ca să uite oboseala de ieri 
şi cea de mâine. Dar toate aceste osteneli sunt sterpe 
pentru ei, bieţii oameni! După o muncă silită, oare pâinea 
lor e mai puţin neagră, culcuşul lor mai puţin tare, copilul 
mai puţin slăbănog şi soţia lor mai puţin istovită ca să-l 
poată hrăni?... Să-l poată hrăni... ea care nu mănâncă 
niciodată pe săturate!... Nu! Nu! Nu! Şi pe lângă asta ştiu 


- 339 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


bine, copiii mei, că pâinea lor e neagră, dar e pâine; tare e 
patul lor, dar e totuşi pat; slăbănogi sunt copiii lor, dar 
trăiesc. Nenorociţii şi-ar îndura poate mai uşor soarta, 
dacă ar crede că şi ceilalţi o duc tot aşa. Dar se duc la oraş 
sau la târg când e zi de bâlci şi văd acolo pâine albă, 
saltele groase şi calde, copiii înfloriţi ca trandafirii în luna 
mai, şi atât de ghiftuiţi, atât de ghiftuiţi, încât aruncă 
prăjitura la câini... Doamne... Când se înapoiază la 
bordeiul lor de pământ, la pâinea lor neagră, la culcuşul 
lor nenorocit, aceşti bieţi oameni, văzându-şi copilaşul 
bolnăvicios, slăbănog, înfometat, căruia ar fi vrut să-i 
aducă una din prăjiturile acelea pe care micii bogătaşi le 
aruncau la câini, se întreabă: „Dacă trebuie să fie pe lume 
bogaţi şi săraci, de ce oare nu ne-am născut bogaţi?“ E 
nedrept... De ce nu-i vine fiecăruia rândul? Fără îndoială, 
copiii mei, că ceea ce spun ei e lipsit de judecată... şi nu le 
uşurează povara jugului, iar jugul acesta este apăsător şi 
greu; câteodată te răneşte, te istoveşte, dar trebuie să-l 
porţi fără răgaz şi fără nădejde că vei avea vreodată parte 
de mai bine şi că vei cunoaşte o zi, o singură zi, fericirea 
pe care ţi-o dă bunăstarea... Toată viaţa mereu aşa, 
Doamne! timpul pare lung... lung ca o zi de ploaie fără o 
singură rază de soare. Atunci te duci la lucru trist şi 
dezgustat. Până la urmă, cea mai mare parte dintre 
simbriaşi îşi zic: „De ce să lucrez mai bine şi mai mult! Mi- 
e totuna dacă spicul e greu sau uşor! De ce să trudesc 
dându-mi atâta osteneală? Să ne facem doar datoria; răul e 
pedepsit, deci să nu facem rău; fapta bună însă e fără 
răsplată, deci să nu facem bine... Să avem însuşirile 
bunelor vite de povară: răbdare, putere şi supunere“... 
Aceste gânduri, copiii mei, sunt nesănătoase; de la această 
nepăsare la trândăvie, nu e mult, de la trândăvie la viciu şi 
mai puţin... Din nefericire, cei ce nu sunt nici buni nici răi, 
nu fac nici bine nici rău, sunt cei mai numeroşi. „Pe 
aceştia, a spus stăpânul nostru, trebuie să-i îndreptăm, nici 
mai mult nici mai puţin decât dacă ar avea cinstea să fie 
cai sau vite cornute sau oi care dau lână... Să facem aşa ca 


- 340 - 


- Eugen Sue - 


să fie activi, chibzuiţi, sârguincioşi, pricepuţi şi credincioşi 
îndatoririlor lor... Să le dovedim că dacă vor deveni mai 
buni va creşte şi bunăstarea lor... va fi în folosul tuturora... 
Pentru ca sfaturile bune să-i ajute, să le dăm aici, pe 
pământ, cum am spune, să guste un pic din fericirea ce-i 
aşteaptă în cer pe cei drepţi...“ 

O dată planul hotărât, stăpânul nostru a dat de veste 
prin împrejurimi că are nevoie de şase plugari şi de tot 
atâtea femei sau fete pentru munca la fermă, dar voia să-i 
aleagă pe cei mai buni ţărani din regiune, după lămuririle 
ce trebuie să-i fie date de primari, de preoţi sau de alţii. 
Urmau să fie plătiţi ca noi, adică cu simbrii cum au prinții, 
hrăniţi mai bine decât chiaburii, iar o cincime din recoltă 
să se împartă între toţi plugarii; să rămână doi ani la 
fermă, apoi să facă loc altor plugari, angajaţi tot în 
aceleaşi condiţii; după cinci ani împliniţi, să se poată tocmi 
din nou pentru alţi doi ani, dacă ar mai fi locuri libere... 
Aşa că, de la înfiinţarea fermei, plugarii şi zilierii vorbeau 
între ei: „Să fim harnici, cinstiţi şi muncitori, să fim preţuiţi 
pentru buna noastră purtare, şi vom putea avea într-o zi un 
loc la ferma de la Bouqueval: acolo vom trăi ca în rai timp 
de doi ani; ne vom pricepe mai bine în munca noastră, vom 
pune un ban de o parte şi, pe lângă asta, plecând de aici, 
ne va angaja oricine, fiindcă pentru a fi primit, îţi trebuie o 
adeverinţă că eşti un foarte bun muncitor.“ 

— Sunt de pe acum angajat să intru în ferma de la 
Arnouville, la domnul Dubreuil, spuse Jean-René. 

— Şi eu sunt tocmit la Gonesse, adăugă un alt plugar. 

— Vezi, aşadar, prietene, că în felul acesta, toată lumea 
are de câştigat; fermierii din vecinătate au un dublu folos: 
nu sunt decât douăsprezece locuri pentru bărbaţi şi femei, 
dar se formează peste cincizeci de lucrători destoinici în 
regiune, buni pentru fermă; însă chiar cei care nu vor găsi 
loc, vor rămâne totuşi oameni vrednici, nu-i aşa? Şi, cum 
se spune, locurile vor fi şi vor rămâne mereu râvnite, 
fiindcă dacă n-ai noroc o dată, nădăjduieşti să-l ai în viitor 
şi, în felul acesta, va prisosi un număr mai mare de oameni 


- 341 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


pricepuţi. Iată... să fiu iertat, dar pentru un cal sau o vită 
care câştigă un premiu de sprinteneală, de putere sau de 
frumuseţe, sunt pregătiţi o sută de concurenţi ca să ia 
parte la întrecere. Ei bine, cei care n-au luat premiul, sunt 
şi ei buni şi curajoşi... Hei, prietene, nu ţi-am spus că 
ferma noastră nu e o fermă obişnuită şi că stăpânul nostru 
nu e un stăpân oarecare? N 

— O, nu! fără îndoială... strigă Invățătorul, şi cu cât 
bunătatea lui îmi pare mai mare, cu atât nădăjduiesc mai 
mult că se va îndura de soarta mea. Un om care face bine 
cu atâta mărinimie şi cu atâta înţelegere, nu va precupeţi 
încă o binefacere, mai mare sau mai mică. 

— Sigur că nu, dragul meu, spuse taica Châtelain, şi, ca 
să se poată mândri cu o nouă faptă bună, sunt sigur că ne 
vom revedea la fermă, şi că nu şezi acum pentru cea din 
urmă oară la această fermă! 

— Nu-i aşa? lată, fără să vreau nădăjduiesc. O! dacă ai 
şti cât sunt de fericit şi recunoscător! strigă Învățătorul. 

— Nu mă îndoiesc, e atât de bun stăpânul nostru! 

— Dar să-i ştiu cel puţin numele, ca şi al Doamnei- 
noastre-cea-Milostivă! spuse cu înflăcărare Învățătorul, ca 
să pot binecuvânta din vreme aceste nume nobile. 

— Înţeleg nerăbdarea dumitale, răspunse plugarul. Ah! 
Doamne, te aştepţi poate la cine ştie ce nume răsunătoare? 
Ei bine, nu, - sunt nume obişnuite şi duioase ca ale 
Sfinţilor.  Doamna-Noastră-cea-Milostivă se numeşte 
doamna Georges, iar pe stăpânul nostru îl cheamă domnul 
Rudolf. 

— Soţia mea!... Călăul meu!... murmură brigandul, 
trăsnit de această descoperire. 


Capitolul 5 
NOAPTEA 


Rudolf! Doamna Georges! Învăţătorului nu-i venea să 
creadă că e o asemănare întâmplătoare de nume; înainte 


- 342 - 


- Eugen Sue - 


de a-l fi condamnat la un groaznic supliciu, Rudolf îi 
mărturisise că are o deosebită grijă de doamna Georges. 
Şi, în sfârşit, prezenţa recentă a negrului David la această 
fermă, era o dovadă în plus că ghicise adevărul. 

Recunoscu aici mâna Providenţei, ceva fatal în această 
ultima întâlnire care-i spulbera toate speranţele pe care le 
nutrise o clipă pe seama generozităţii stăpânului fermei. 

Primul lui impuls fu să fugă. 

Rudolf îi inspira o groază de nestăpânit, poate că în 
ceasul acela se afla la fermă... Revenindu-şi din stupoare, 
tâlharul se ridică de la masă, luă mâna Şontorogului şi 
exclamă cu aer rătăcit: 

— Să plecăm... du-mă... să ieşim de aici! 

Plugarii se uitară surprinşi unul la altul. 

— Să pleci... acum! Nici să nu te gândeşti la asta, 
sărmanul de tine, spuse taica Châtelain. Ce-ţi trece prin 
cap? Eşti nebun? 

Şontorogul se folosi de aceste cuvinte, scoase un suspin 
prelung şi, ducându-şi arătătorul la frunte, dădu plugarilor 
să înţeleagă că mintea pretinsului său părinte nu e 
sănătoasă. 

Bătrânul Châtelain îi răspunse printr-un semn de 
înţelegere şi compătimire. 

— Vino, vino, să plecăm! repetă Învățătorul, căutând să-l 
târască pe copil după el. 

Şontorogul, hotări să nu părăsească un adăpost bun 
pentru a bate drumurile pe un frig ca acela, spuse cu glas 
plângăreţ;: 

— Dumnezeule! dragă tată, iar te-a apucat boala, 
linişteşte-te, nu ieşi pe frigul ăsta... O să-ţi facă rău... Aş 
vrea mai degrabă, vezi tu, să-mi pară rău că nu te ascult, 
decât să te scot afară de aici la ora asta. Apoi, către 
plugari: Nu e aşa, domnilor, că mă veţi ajuta să-l împiedic 
pe bietul tata să plece pe gerul ăsta? 

— Da, da, fii liniştit, fiule, spuse taica Châtelain, nu 
deschide tatălui tău uşa... O să-l silim să doarmă la fermă. 

— Nu mă veţi putea sili să rămân aici! strigă Învățătorul 


- 343 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


şi, de altfel, îl voi stingheri pe stăpânul vostru... pe domnul 
Rudolf... Mi-aţi spus că forma nu e un azil. Aşa că, încă o 
dată, lăsaţi-mă să plec... 

— Să-l stinghereşti pe stăpânul nostru? Fii pe pace!... 
Din nefericire, nu locuieşte la fermă, nu vine pe aici atât 
de des pe cât am dori-o noi... Dar chiar de-ar fi aici, nu l-ai 
stânjeni cu nimic... Această casă nu e un azil, e adevărat, 
dar ţi-am spus că infirmii care sunt de compătimit, cum 
eşti dumneata, pot sta aici o zi şi o noapte... 

__— Stăpânul vostru nu e astă seară aici? întrebă 
Învățătorul cu glas mai puţin înfricoşat. 

— Nu, trebuie să vină, după cum obişnuieşte, peste cinci 
sau şase zile. Aşa că vezi: temerile dumitale n-au niciun 
temei. Nu cred că buna noastră stăpână să coboare acum, 
căci ea te-ar fi liniştit. Nu a dat ea oare poruncă să ţi se 
facă patul aici? De altfel, dacă n-o vezi astă- seară, o să-i 
vorbeşti mâine înainte de plecare... O să-i adresezi mica 
dumitale cerere, ca să-l convingă pe stăpânul nostru să 
ţină seama de soarta dumitale şi să-ţi îngăduie să rămâi la 
fermă... 

— Nu! Nu! răspunse tâlharul îngrozit, m-am răzgândit... 
fiul meu are dreptate: rudei mele de la Louvres îi va fi milă 
de mine... Mă voi duce s-o caut. 

— Cum ţi-o fi voia, spuse politicos taica Châtelain, 

crezând că are de-a face cu un om al cărui creier nu e prea 
zdravăn. O să pleci mâine dimineaţă; dar nici să nu te 
gândeşti că poţi continua drumul astă-seară cu acest biet 
copil; avem noi grijă de asta. 
__Deşi Rudolf nu se afla la Bouqueval, temerile 
Învăţătorului erau departe de a se calma. Cu toate că era 
groaznic de desfigurat, se temea să nu fie recunoscut de 
soţia lui care putea cobori dintr-o clipă în alta; în acest caz, 
era sigur că ea îl va denunța şi va face să-l aresteze, 
convins fiind că Rudolf, aplicându-i o pedeapsă atât de 
cumplită, a vrut, în primul rând, să satisfacă simţămintele 
de ură şi de răzbunare ale doamnei Georges. 

Dar tâlharul nu putea părăsi ferma, era doar la cheremul 


- 344 - 


- Eugen Sue - 


Şontorogului. Se resemnă deci; şi, pentru a evita să fie 
surprins de soţia lui, spuse plugarului: 

— Fiindcă mă încredinţezi că nu-i voi stânjeni nici pe 
stăpânul vostru, nici pe doamna voastră, primesc 
găzduirea ce-mi oferiţi; dar cum sunt foarte obosit, mă voi 
duce, dacă-mi îngăduiţi, să mă culc; aş vrea să plec mâine 
dimineaţă în zori. 

— O! mâine dimineaţă, după pofta inimii, toată lumea de 
aici se scoală devreme şi, ca nu cumva să te rătăceşti iar, ţi 
se va arăta drumul. 

— Eu, dacă vreţi, îl voi conduce pe acest biet om până la 
capătul şoselei, vorbi Jean-René, fiindcă doamna mi-a spus 
să iau mâine dimineaţa cariola şi să aduc nişte săculeţi cu 
bani de la notarul din Villiers-le-Bel. 

— O să-i arăţi drumul acestui biet orb, dar te vei duce pe 
jos, hotări taica Châtelain, doamna şi-a schimbat părerea; 
s-a gândit, cu drept cuvânt, că nu e bine să aibă la fermă o 
sumă atât de mare; o să fie timp să se ducă cineva lunea 
viitoare la Villiers-le-Bel; până atunci, banii stau la notar 
tot atât de sigur ca aici. 

— Doamna ştie mai bine decât mine ce are de făcut; dar 
ce e rău, dacă am aduce banii aici, taică Châtelain? 

— Nu e rău, băiatule, slavă Domnului! Dar mie mi-ar 
plăcea mai mult să am aici cinci sute de saci de grâu decât 
zece saci cu taleri. Haideţi acum, reluă taica Châtelain, 
adresându-se hoţului şi Şontorogului. Vino, prietene, iar tu 
urmează-mă, copilul meu, adăugă el luând un sfeşnic. 

Apoi, păşind înaintea celor doi oaspeţi ai fermei, îi 
conduse într-o odăiţă de la parter, unde ajunseră după ce- 
au trecut printr-un coridor lung în care răspundeau mai 
multe uşi. 

_ Plugarul puse sfeşnicul pe o masă şi se adresă 
Invăţătorului: 

— Iată culcuşul vostru, bunul Dumnezeu să-ţi dea o 
noapte liniştită. Cât despre tine, băiete, o să dormi fără 
vise, la vârsta ta. 

Tâlharul, întunecat şi dus pe gânduri, se aşeză pe 


- 345 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


marginea patului unde îl condusese Şontorogul. 

Şchiopul făcu plugarului un semn cu tâlc şi, în clipa 
când acesta ieşi din odaie, îl ajunse din urmă. 

— Ce vrei, măi băiete? îl întrebă taica Châtelain. 

— Doamne, dragă domnule, cât sunt de nenorocit! 
Câteodată, bietul tata are crize în cursul nopţii, un fel de 
zvârcoliri şi nu pot să-l liniştesc singur; dacă aş fi nevoit să 
cer ajutor, m-ar auzi oare cineva de aici? 

— Biet copil! răspunse bătrânul cu milă, fii liniştit... Vezi 
uşa aia de lângă scară? 

— Da, domnule, o văd. 

— Ei bine, unul din argaţii noştri doarme totdeauna 
acolo; n-ai decât să-l trezeşti, cheia e în uşă, şi va veni să 
te ajute să-l linişteşti pe tatăl tău. 

— Vai, domnule, un singur argat şi cu mine nu-l vom 
putea potoli pe bietul tata, dacă îl apucă zvârcolirile... N-ai 
putea veni şi dumneata, dumneata care pari atât de bun? 

— Eu, copile, dorm ca şi ceilalţi plugari, într-o clădire 
din fundul curţii. Dar fii fără grije, Jean-René e viguros, ar 
răpune şi-un taur luându-l de coarne. De altfel, dacă mai e 
nevoie de cineva ca să vă ajute, o poate chema pe bătrâna 
noastră bucătăreasă; doarme sus, la etaj, lângă doamna şi 
domnişoara noastră... şi, la nevoie, această femeie vă 
poate fi de mare folos căci e foarte pricepută în îngrijirea 
bolnavilor. 

— O! mulţumesc, mulţumesc, bunul meu domn, mă voi 
ruga lui Dumnezeu pentru dumneata, căci eşti atât de 
milostiv şi ai atâta grijă de bietul meu tată. 

— Bine, băiete... Atunci, noapte bună, şi să nădăjduim că 
nu vei avea nevoie de nimeni ca să-ţi liniştească tatăl; intră 
în odaie, poate că te aşteaptă. 

— Alerg. Noapte bună, domnule. 

— Domnul să te aibă în pază, băiatul meu. 

Şi bătrânul plugar se depărtă. 

De abia se întoarse cu spatele, că şchiopul făcu acel gest 
atât de batjocoritor şi de jignitor al ştrengarilor din Paris; 
îşi lovi de câteva ori ceafa cu palma mâinii stângi, 


- 346 - 


- Eugen Sue - 


întinzându-şi în faţă mâna dreaptă deschisă. 

Cu o şiretenie diabolică, acest copil primejdios căpătase 
o parte din informaţiile necesare pentru a sluji planurilor 
sinistre ale Cucuvelei şi ale Invăţătorului. Ştia astfel că, în 
corpul clădirii unde avea să doarmă, locuiau numai 
doamna Georges, Floarea-Mariei, o bătrână bucătăreasă şi 
un argat. 

_ Şontorogul intrând în odaia unde avea să înnopteze cu 
Învățătorul, se feri să se apropie de el. Acesta din urmă îl 
simţi şi-i spuse cu glas scăzut: 

— De unde naiba vii, ticălosule? 

— Eşti prea curios, tu, ăla fără ochi. 

— O! o să mi-o plăteşti pentru cât m-ai făcut; să sufăr şi 
să îndur în seara asta, piază-rea ce eşti! strigă Învățătorul. 
Se ridică furios, orbecăind după Şontorog şi rezemându-se 
de ziduri ca să-l nimerească. Te voi sugruma, năpârcă 
afurisită! 

— Sărmane tată... Suntem, deci, foarte veseli dacă ne- 
apucăm să ne jucăm de-a baba-oarba, cu copilaşul nostru 
scump? zise Şontorogul rânjind şi scăpând fără greutate de 
urmărirea Invăţătorului. 

Acesta, furat la început de o furie necugetată, fu în 
curând nevoit, ca de obicei, să renunţe de a-l mai urmări 
pe fiul lui Braţ-Roşu. 

Silit să sufere din partea şchiopului prigoana lui 
neruşinată până în clipa în care se va putea răzbuna fără 
primejdie, tâlharul, măcinându-şi mânia neputincioasă, se 
aruncă pe pat, blestemând. 

— Bietul meu tată... Nu cumva te dor măselele de înjuri 
astfel? Ce-ar spune domnul părinte, dacă te-ar auzi?... Te- 
ar pune la canoane... 

— Bine! Bine! reluă tâlharul după o lungă tăcere, cu un 
glas înăbuşit şi sugrumat, râzi de mine, bate-ţi joc. De 
nenorocirea mea... Laşule... Ce frumos! Ce generos! 

— O! ce mai gogoşi; tu şi generos! Câtă îndrăzneală! 
exclamă Şontorogul, izbucnind în râs, scuzaţi, vă rog... ai 
uitat când trăgeai palme la toată lumea, când pocneai în 


- 347 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


dreapta şi în stânga? Hai? 

— Dar ţie nu ţi-am făcut niciodată niciun rău. Atunci de 
ce mă chinuieşti aşa? 

— Mai întâi pentru că i-ai spus prostii Cucuvelei... Şi 
când mă gândesc că „domnul“ spunea că ar vrea să 
rămână aici, linguşindu-i pe ţărani... „Domnul“ voia poate 
să facă o cură cu lapte de măgăriţă? 

— Ticălosule, chiar dacă aş fi avut o şansă să rămân la 
ferma asta, lovi-o-ar trăsnetul, tu, cu obrăzniciile tale, m-ai 
fi împiedicat! 

— Să rămâi aici! Asta-i bună! Şi cine-ar mai fi atunci 
calul de bătaie al Cucuvelei? Eu, poate? Mulţumesc, de- 
abia am scăpat! 

— Lepădătură păcătoasă! 

— Lepădătură! lată încă un motiv: voi spune ca mătuşa 
mea Cucuvaia, că nimic nu e mai plăcut decât să te facă 
cineva să turbezi de furie... Tu, care m-ai ucide cu o 
lovitură de pumn... Mamă, şi ce caraghios erai astă-seară 
la masă... Dumnezeule mare, ce-am mai petrecut! Ca la 
teatru... La fiecare lovitură de picior pe care ţi-o dădeam 
pe înfundate, furia îţi urca sângele la cap şi ochişorii tăi 
albi se înroşeau pe de margini, de mai mare dragul; nu le 
mai lipsea decât puţin albastru la mijloc, ca să devină 
tricolori... două adevărate cocarde de sergent de stradă, ce 
mai! 

— Haide de, îţi place să râzi, eşti vesel... nu-i nimic asta 
ţine de vârsta ta; nu mă supăr, zise Învățătorul pe un ton 
afectuos şi firesc, sperând să-l înduioşeze pe Şontorog; dar 
în loc să stai aici să mă iei în râs, ai face mai bine să-ți 
aminteşti ce ţi-a spus Cucuvaia pe care o iubeşti atât: 
trebuie să cercetezi totul, să iei tipare. Ai auzit? Au vorbit 
de o sumă mare de bani pe care o vor aduce luni aici... Ne 
reîntoarcem cu ai noştri şi dăm o lovitură bună. Vai, că 
prost am mai fost vrând să rămân aici... După opt zile, cu 
proştii ăştia de ţărani, m-aş fi săturat până-n gât, nu-i aşa 
fiule? spuse brigandul, pentru a-l măguli pe Şontorog. 

— Te-aş fi plâns, pe cinstea mea, răspunse rânjind fiul 


- 348 - 


- Eugen Sue - 


lui Braţ-Roşu. 

— Da, da, putem da o lovitură bună aici... şi chiar dacă 
n-ar fi nimic de furat, voi reveni în casa asta cu Chioara ca 
să mă răzbun, rosti tâlharul cu o voce alterată de furie şi 
de ură, fiindcă mai mult ca sigur că soţia mea l-a pornit 
împotrivă-mi pe acest infernal Rudolf: orbindu-mă, nu m-a 
făcut el oare să fiu la cheremul tuturor, al Cucuvelei, al 
unui ştrengar ca tine? Ei bine, deoarece nu mă pot 
răzbuna împotriva lui, mă voi răzbuna împotriva nevestei 
mele! Da, va plăti pentru toţi... chiar de-ar fi să dau foc 
acestei case şi să mă îngrop eu însumi sub dărâmăturile 
ei.. Ah! cum aş mai vrea... aş vrea... 

— Ai vrea grozav s-o ai în mână pe soţia ta, nu-i aşa, 
bătrâne? Şi când te gândeşti că e la zece paşi de tine. Dacă 
aş vrea, te-aş conduce până la uşa odăii ei... eu... căci ştiu 
unde îi e odaia... ştiu, ştiu, ştiu, adăugă Şontorogul, 
fredonând după cum îi era obiceiul. 

— Ştii unde e odaia ei! strigă Învățătorul pe un ton de 
fioroasă veselie. Ştii?... 

— Aşa te vreau, spuse Şontorogul, te voi pune să faci 
sluj pe labele dindărăt, ca un câine căruia îi arăţi un os... 
Atenţie, bătrâne Azor! 

— Ştii unde e camera soţiei mele? repetă tâlharul 
întrebarea, întorcându-se înspre partea de unde venea 
vocea Şontorogului. 

— Da, ştiu, şi ce e mai nostim e că doar un singur argat 
din fermă doarme în aripa în care ne aflăm; ştiu unde e uşa 
camerei lui, cheia e în broască, ţac!... o învârtitură şi omul 
e încuiat pe dinafară... Haide, drepţi, bătrâne Azor! 

— Cine ţi-a spus asta? strigă tâlharul, ridicându-se fără 
să vrea. 

— Aşa, bine, Azor... Alături de odaia soţiei tale doarme o 
bătrână bucătăreasă... încă o învârtitură de cheie şi 
suntem stăpânii casei, stăpânii soţiei tale şi a fetei cu 
mantila cenuşie pe care am venit s-o răpim... Acum, adu 
laba, bătrâne Azor, fă frumos pentru stăpân-tu! Numai 
decât! 


- 349 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Minti, minţi... Cum ai putut afla toate astea? 

— Oi fi eu şchiop, dar prost nu sunt... Adineauri am 
ticluit acestui bătrân plugar beţiv o poveste, precum că 
noaptea ai câteodată zvârcoleli şi l-am întrebat unde aş 
putea găsi un ajutor, dacă-ţi vine criza... Atunci mi-a 
răspuns că pot trezi pe argat şi pe bucătăreasă şi mi-a spus 
unde dorm... unul jos şi femeia sus, la etaj, alături de soţia 
ta, soţia ta, soţia ta... 

Şi Şontorogul îşi repetă cântecul monoton. 

După o lungă tăcere, Învățătorul îi spuse cu o voce 
calmă, cu o bruscă şi teribilă hotărâre: 

— Ascultă... M-am săturat de viaţă... Adineauri, da, 
mărturisesc, am avut un crâmpei de nădejde care mă face 
să-mi pară acum soarta şi mai cumplită... închisoarea, 
ocna, ghilotina, sunt nimic faţă de ceea ce sufăr de azi 
dimineaţă... şi suferinţa asta mă va chinui mereu... Du-mă 
în odaia nevestei mele; am aici, la mine, cuțitul... O voi 
ucide... Mă voi omori apoi şi pe mine, mi-e totuna... ura mă 
înăbuşe... Voi fi răzbunat... asta mă va linişti... Ceea ce 
îndur e prea mult pentru mine, eu, în faţa căruia toţi 
tremurau. Uite, vezi... dacă ai şti cât sufăr... ti-ar fi milă de 
mine... De câteva clipe mi se pare că-mi va plezni ţeasta... 
Vinele mi se zbat de parcă mi s-ar sparge... mintea mi se 
întunecă. 

— Un guturai, bătrâne?... Strănută... Asta uşurează, 
spuse Şontorogul izbucnind în râs. Vrei o priză de tabac? 

Şi bătând zgomotos cu palma peste pumnul lui stâng, de 
parcă ar fi lovit capacul unei tabachere, îngână: 


Vai, ce bun tabac, dar nu-ți dau de loc. 
Vai, ce bun tabac am în tabacheră. 


— Oh, Doamne, Doamne, vrea să mă înnebunească! 
strigă pierzându-şi aproape cu desăvârşire judecata printr- 
un fel de excitare a dorinţei de răzbunare sângeroasă, 
arzătoare, neînduplecată, pe care zadarnic căuta să şi-o 
stăpânească. 


- Eugen Sue - 


Clocotul forţelor acestui monstru nu era mai tare decât 
neputinţa lor de a se manifesta. 

Să ne închipuim un lup înfometat, furios, aproape turbat, 
zgândărit o zi întreagă prin gratiile cuştii de un copil, şi 
simțind la doi paşi de el o pradă care i-ar potoli totodată şi 
foamea şi furia. 

La ultimul sarcasm al Şontorogului, tâlharul aproape că- 
şi pierdu mintea. 

În lipsa unei victime, vru în delirul lui furios să-şi verse 
propriul lui sânge care-l înăbuşea. 

Se gândi o clipă să se omoare. Dacă ar fi avut la 
îndemână un pistol încărcat, n-ar fi pregetat s-o facă. 
Scotoci în buzunar şi scoase un cuţit-pumnal lung, îl 
deschise, şi-l ridică, hotărât să se lovească... Dar pe cât de 
repezi îi fură mişcările, judecata, teama, instinctul de 
conservare le depăşiră. 

Îi lipsea ucigaşului curajul, braţul înarmat îi căzu pe 
genunchi. 

Şontorogul îi urmărise cu un ochi atent mişcările; când 
văzu deznodământul fără urmări al acestei tragice porniri, 
exclamă rânjind: 

— Băiete, un duel!... Pregăteşte braţele de tăiere... 

Învățătorul, temându-se că înnebuneşte, într-o ultimă şi 
inutilă explozie de furie, nu vru să mai audă această nouă 
insultă a Şontorogului, care îşi bătea joc cu atâta 
neobrăzare de laşitatea sa, care dădea înapoi în faţa 
sinuciderii. Pierzând nădejdea de a scăpa de ceea ce 
numea el, printr-o fatalitate care se răzbună, cruzimea 
acestui copil blestemat, tâlharul vru să facă o ultimă 
încercare, exploatând lăcomia lui Braţ-Roşu. 

— Of! făcu el cu un glas aproape implorator, du-mă la 
uşa nevesti-mi, poţi lua din camera ei tot ce vrei. Şi apoi 
vei putea fugi, lăsându-mă singur... Vei striga după ajutor, 
dacă vei voi! Voi fi arestat, voi fi ucis pe loc... cu atât mai 
bine, voi muri răzbunat, pentru că nu am curajul să-mi iau 
singur viaţa... O! du-mă... du-mă acolo! Are, desigur, la ea, 
aur, bijuterii, îţi făgăduiesc că-ţi voi da tot, numai ţie 


- 351 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


singur... înţelegi?... Nu-ţi cer decât să mă duci la uşa ei, 
lângă ea. 

— Da... înţeleg; vrei să te duc la uşa ei, apoi la patul ei, 
apoi să-ţi spun unde să loveşti, şi-apoi să-ţi îndrum mâna, 
nu-i aşa? Vrei, deci, să mă faci mânerul cuţitului tău! 
Monstru bătrân! reluă Şontorogul cu o expresie de dispreţ, 
de furie, de groază, care, pentru prima oară în ziua aceea, 
dădu o înfăţişare serioasă mutrei sale de dihor, până 
atunci batjocoritoare şi sfidătoare. Mai bine m-aş lăsa 
omorât... înţelegi... decât să te duc la soţia ta. 

— Aşadar, nu vrei? 

Fiul lui Braţ-Roşu nu răspunse. î 

Se apropie, desculţ şi fără să fie simţit de Învățător, care 
şedea pe pat şi ţinea mereu cuțitul lui mare în mână, apoi 
cu o îndemânare şi cu o repeziciune uimitoare, Şontorogul 
îi smulse arma şi dintr-o săritură fu în cealaltă parte a 
odăii. 

— Cuţitul! Cuţitul meu! strigă tâlharul, întinzându-şi 
braţele. 

— Nu, fiindcă ai fi în stare mâine să ceri să-i vorbeşti 
soţiei tale şi să te arunci asupra ei ca s-o ucizi... Fiindcă 
eşti sătul de viaţă, după cum spui, şi eşti destul de fricos 
ca să îndrăzneşti să te omori. 

— S-a dat acum de partea nevesti-mi şi împotriva mea, 
strigă banditul a cărui judecată începea să se întunece. 
Oare acest mic monstru e un demon? Unde mă aflu? De ce 
o apără? 

— Ca să te fac să plezneşti de ciudă... spuse Şontorogul, 
reluându-şi înfăţişarea neruşinată şi batjocoritoare.. 

— Ah! Asta vrei? mormăi Învățătorul, pierzându-şi cu 
totul raţiunea, ei bine! O să dăm foc casei!... O să ardem 
cu toţii, cu toţii!... Prefer acest pârjol, celuilalt... 
Lumânarea... 

— Ha, ha! izbucni din nou în râs Şontorogul dacă nu ţi s- 
ar fi stins lumânarea ţie... şi pentru totdeauna... ai vedea 
că a noastră e stinsă de un ceas... 

Şi Şontorogul începu să fredoneze: 


= 392 — 


- Eugen Sue - 


Lumânarea-i stinsă 
Și nu mai am foc... 


Învățătorul scoase un geamăt înfundat, întinse braţele şi 
se prăvăli cât era de lung pe podea, cu faţa în jos, lovit de 
o congestie; rămase aşa, nemişcat. 

— Cunosc figura, bătrâne, zise Şontorogul, e o „fiţă“ ca 
să mă sileşti să vin lângă tine şi să-mi croieşti una... Când 
te-i plictisi să faci planşa pe podea, o să te ridici. 

Şi fiul lui Braţ-Roşu, hotărât să nu doarmă de teamă să 
nu fie surprins, pe pipăite, de Învățător, rămase pe scaun, 
cu ochii aţintiţi la tâlhar, convins că acesta îi pregătea o 
capcană şi că se prefăcea. 

Ca să-i treacă timpul, Şontorogul scoase în ascuns din 
buzunar o mică pungă roşie de mătase şi, răsturnând-o în 
palmă, numără, încet, cu priviri lacome de triumf, 
şaptesprezece piese de aur. 

lată origina acestei mici averi dobândite prin furt de 
Şontorog: 

Ne amintim că doamna d'Harville era pe punctul de a fi 
prinsă de soţul ei, cu prilejul nefastei întâlniri pe care o 
acordase comandantului. Rudolf, dând o pungă cu bani 
tinerei femei îi recomandase să urce la etajul al cincilea, la 
bieţii Morel, sub cuvânt că le aduce un ajutor. Doamna 
d'Harville urca repede scara, ţinând punga în mână, când 
Şontorogul, coborând de la şarlatan, ochii punga, simulă 
că se împiedică trecând pe lângă marchiză, se ciocni 
înadins de ea şi, în acelaşi timp, îi smulse pe neaşteptate 
punga. Doamna d'Harville, pierdută, auzind paşii soţului 
ei, s-a grăbit să ajungă la al cincilea, fără să se mai poată 
plânge de îndrăzneţul furt comis de şchiop. 

După ce şi-a numărat şi răsnumărat aurul, Şontorogul, 
nemaiauzind niciun zgomot în fermă, ieşi desculţ, cu 
urechile ciulite, ascunzându-şi lumina în palmă, ca să ia 
tiparul celor patru broaşte ce dădeau pe coridor, gata să 
spună, dacă ar fi fost surprins în afara odăii sale, că se 


- 353 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


duce să caute ajutor pentru taică-su. 

Inapoindu-se, Şontorogul îl găsi pe Învățător tot întins 
pe podea... Pentru o clipă îngrijorat, puse urechea şi 
auzind că tâlharul respira normal, crezu că-şi continua 
farsa. Ă 

— Va să zică, nu te laşi, bătrâne! îi spuse el. Intâmplarea 
îl salvase pe Învățător de o congestie cerebrală, fără 
îndoială mortală. Căderea îi produsese o hemoragie 
salvatoare şi abundentă pe nas. 

Căzu apoi într-un fel de toropeală înfrigurată, între somn 
şi delir. 


Capitolul 6 
SCRISOAREA 


Orologiul fermei din Bouqueval bătea orele nouă 
dimineaţa, când doamna Georges intră încet în odaia 
Floarei-Maria. 

Somnul îi era atât de uşor, încât fata se trezi pe loc. Un 
strălucitor soare de iarnă, trimiţându-şi razele prin 
obloanele şi prin perdelele de creton căptuşite cu o pânză 
trandafirie, răspândea o lumină de purpură în odaia 
Guristei şi dădea chipului ei palid şi blând culori mai vii. 

— Ei, fata mea, cum te simţi? întrebă doamna Georges, 
aşezându-se pe pat şi sărutând-o pe frunte. 

— Mai bine, doamnă... vă mulţumesc. 

— Nu te-ai trezit în dimineaţa asta prea devreme? 

— Nu, doamnă. 

— Cu atât mai bine. Acel orb nenorocit şi fiul lui, pe care 
i-am găzduit ieri, au ţinut să părăsească ferma în zorii zilei; 
mă temeam că zgomotul iscat cu deschisul porţilor să nu te 
fi trezit. 

— Bieţii oameni! Dar de ce au plecat atât de curând? 

— Nu ştiu; ieri seară, lăsându-te mai liniştită, am 
coborât la bucătărie să-i văd, dar amândoi erau atât de 
obosiţi, încât au cerut îngăduinţa să se retragă. Bătrânul 


- 354 - 


- Eugen Sue - 


Châtelain mi-a spus că orbul nu părea să fie în toate 
minţile şi oamenii noştri au fost impresionați de îngrijirile 
înduioşătoare pe care copilul i le dădea acestui nenorocit. 
Dar, Maria, văd că ai febră, nu vreau să te expui frigului; 
astăzi nu vei ieşi din salon. 

— Iertaţi-mă, doamnă, dar trebuie să mă duc diseară la 
orele cinci la presbiteriu. Părintele mă aşteaptă. 

— Ar fi un lucru nesocotit, sunt sigură că ai avut o 
noapte proastă. Ai ochii roşii, ai dormit rău. 

— E adevărat... am avut chiar vise înspăimântătoare. Am 
revăzut în somn pe femeia care m-a chinuit când eram 
copilă. M-am deşteptat brusc, cum nu se poate mai 
speriată. E o slăbiciune ridicolă de care mi-e ruşine. 

— Pe mine lucrul mă îndurerează, fiindcă te face să 
suferi, mititica de tine! spuse doamna Georges cu o grijă 
afectuoasă, văzând cum ochii Guristei se umplu de lacrimi. 

Aceasta, aruncându-se de gâtul mamei ei adoptive, îşi 
ascunse faţa la sânul ei. 

— Doamne, dar ce e cu dumneata, Maria, mă sperii? 

— Sunteţi atât de bună cu mine, doamnă, încât mă simt 
vinovată că nu v-am destăinuit ceea ce i-am încredinţat 
părintelui; mâine o să vă spună el tot; mi-ar fi foarte greu 
să repet această mărturisire. 

— Haide, haide, copilă, fii cuminte, sunt sigură că ceea 
ce i-ai spus abatelui, e mai curând lăudabil decât 
reprobabil. Nu mai plânge aşa, îmi faci rău. 

— Iertaţi-mă, doamnă, dar nu ştiu de ce, de două zile, 
din când în când, parcă mi se frânge inima... Fără să vreau 
mă podidesc lacrimile... Am presimţiri rele... Mi se pare că 
mă pândeşte o nenorocire. 

— Ah, Maria, Maria, o să te cert dacă te laşi pradă unor 
astfel de spaime închipuite. Oare nu sunt destule 
necazurile adevărate care ne copleşesc? 

— Aveţi dreptate, doamnă, greşesc, voi căuta să-mi 
înfrâng această slăbiciune... Dacă aţi şti, Doamne! cât mă 
dojenesc că nu sunt totdeauna veselă, surâzătoare, 
fericită... cum s-ar cădea să fiu! Vai! Tristeţea mea poate 


- 355 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


să vă pară o dovadă de nerecunoştinţă! 

Doamna Georges era pe cale să o liniştească pe Guristă, 
când Claudine intră, după ce bătuse la uşă. 

— Ce vrei, Claudine? 

— Doamnă, Pierre a venit de la Arnouville în gabrioleta 
doamnei Dubreuil; aduce (9) scrisoare pentru 
dumneavoastră. Spune că e foarte urgentă. 

Doamna Georges citi cu voce tare cele ce urmează: 


„Scumpă doamnă Georges, mi-ai face un prețios serviciu 
şi m-ai scoate dintr-o mare iîncurcătură dacă ai veni 
numaidecât la ferma noastră; vei veni cu Pierre încoace şi 
tot el te va conduce acasă după cină. Nu mai ştiu unde mi- 
e capul. Domnul Dubreuil e la Pontoise ca să-şi vândă lâna; 
nu-mi rămâne decât să apelez la dumneata şi la Maria. 
Clara o îmbrăţişează pe drăguţa şi buna ei soră şi o 
aşteaptă cu nerăbdare. Caută să fii pe la unsprezece, 
pentru prânz. 

Sincera dumitale prietenă, doamna Dubreuil. “ 


— Oare despre ce poate fi vorba? întrebă doamna 
Georges, adresându-se Mariei. Din fericire, tonul scrisorii 
doamnei Dubreuil dovedeşte că nu e nimic grav... 

— Să vă însoțesc, doamnă? întrebă Gurista. 

— Nu cred că e prudent, căci e foarte frig. Dar, la urma 
urmei, reluă doamna Georges, asta te va distra. Dacă te 
înfăşori bine, o mică plimbare nu-ţi va face rău. 

— Dar, doamnă Georges, spuse preocupată Gurista, 
abatele mă aşteaptă diseară la cinci, la presbiteriu. 

— Ai dreptate... vom fi înapoi înainte de orele cinci, ţi-o 
făgăduiesc. 

— Oh! mulţumesc, doamnă. Cât mă bucur s-o revăd pe 
domnişoara Clara! 

— Iar! făcu doamna Georges, în glas cu o uşoară dojana, 
„domnişoara“ Clara! Oare ea îţi zice „domnişoara“ Maria 
când vorbeşte de dumneata? 

— Nu, doamnă... răspunse Gurista, plecându-şi ochii. 


- 356 - 


- Eugen Sue - 


Dar eu... eu... 

— Dumneata... dumneata eşti o fată răutăcioasă care nu 
ştii cum să te chinuieşti mai mult; uiţi făgăduiala pe care 
abia mi-ai făcut-o. Imbracă-te repede şi cât mai călduros. 
Vom putea fi înainte de unsprezece la Arnouville. 

Apoi, ieşind cu Claudine, doamna Georges îi spuse: 

— Pierre să aştepte o clipă, suntem gata în câteva 
minute. 


Capitolul 7 
RECUNOAŞTEREA 


După o jumătate de ceas de la această convorbire, 
doamna Georges şi Floarea-Mariei se urcau întruna din 
gabrioletele mari, de care se servesc fermierii bogaţi din 
împrejurimile Parisului. Peste puţin, trăsura, trasă de un 
puternic cal de ham, minat de Pierre, înainta repede pe 
drumul ierbos, care duce de la Bouqueval la Arnouville. 

Clădirile mari şi multele dependinţe ale fermei 
exploatate de domnul Dubreuil dovedeau însemnătatea 
acestei minunate proprietăţi pe care domnişoară Cesarine 
de Noirmont o adusese ca zestre domnului duce de 
Lucenay. 

Pocniturile puternice ale lui Pierre, vestiră pe doamna 
Dubreuil de sosirea Floarei-Maria şi a doamnei Georges. 
Acestea, coborând din trăsură, fură primite cu bucurie de 
fermieră şi de fiica ei. 

Doamna Dubreuil avea cam cincizeci de ani, înfăţişarea 
îi era blândă şi binevoitoare. Trăsăturile fiicei ei, o brună 
frumoasă, cu ochi albaştri, cu obraji proaspeţi şi 
îmbujoraţi, exprimau nevinovăție şi bunătate. 

Spre marea ei mirare, când Clara îi sări de gât, Gurista 
îşi văzu prietena îmbrăcată întocmai ca ea, ţărăneşte, în 
loc să poarte o rochie de domnişoară. 

— Cum, şi dumneata, Clara, te-ai travestit în ţărancă? 
întrebă doamna Georges, îmbrăţişând-o pe tânăra fată. 

— Oare nu trebuie s-o imite în toate pe sora Maria? 


- 357 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


răspunse doamna Dubreuil. Nu s-a lăsat până n-a avut şi 
ea un corsaj de postav şi o fustă de barchet, ca Maria 
dumitale... Capricii ale unor tinere copile, dragă doamnă 
Georges! spuse doamna Dubreuil, suspinând; vino să-ţi 
încredinţez necazurile mele. 

Ajungând în salon cu mama ei şi cu doamna Georges, 
Clara se aşeză lângă Floarea-Mariei, îi dădu locul cel mai 
bun lângă foc, o înconjură cu toate atenţiile, îi luă mâinile 
într-ale ei să vadă dacă mai sunt reci, o sărută încă o dată, 
numind-o „surioară răutăcioasă“ şi imputându-i că o vede 
aşa de rar. 

Dacă ne amintim de întrevederea dintre biata Guristă şi 
preot, vom înţelege că ea primea aceste mângâieri duioase 
şi nevinovate cu un amestec de umilinţă, de fericire şi de 
teamă. 

— Dar ce ţi s-a întâmplat, scumpă doamnă Dubreuil, o 
întrebă doamna Georges, şi cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Doamne, în multe lucruri. Te voi lămuri. Probabil că 
nu ştii că această fermă e proprietatea doamnei ducese de 
Lucenay. Cu ea tratăm direct, fără a trece prin inimile 
intendentului domnului duce. 

— Într-adevăr nu ştiam asta. 

— Vei afla şi de ce ţi-o spun... Plătim deci arenzile 
doamnei ducese sau domnişoarei Simon, prima ei 
cameristă. Doamna ducesă e atât de bună, atât de bună, 
deşi cam iute din fire, că e o adevărată plăcere să ai de-a 
face cu ea; Dubreuil şi cu mine am intra şi în foc ca să-i fim 
pe plac... Ce vrei, e foarte simplu, am cunoscut-o de mică, 
de când venea cu tatăl ei, răposatul principe de 
Noirmont... Nu de mult ne-a cerut arenda pe şase luni 
înainte: patruzeci de mii de franci, o asemenea sumă n-o 
găseşti pe toate drumurile, dar noi avem banii ăştia puşi 
de-o parte, zestrea Clarei noastre, aşa că de la o zi la alta, 
doamna ducesă îşi poate primi arenda în ludovici de aur. 
Doamnele astea suspuse au doar atâta nevoie de lux! 
Totuşi, nu e decât un an de când doamna ducesă vine 
exact la termen să-şi primească arenda. Odinioară părea 


= 358 - 


- Eugen Sue - 


să n-aibă niciodată nevoie de bani... Dar acum lucrurile s- 
au schimbat! 

— Din cele ce mi-ai spus până acum, dragă doamnă 
Dubreuil, nu văd cu ce ţi-aş putea fi de folos. 

— O să vezi, o să vezi; îţi spuneam toate astea ca să ştii 
că doamna ducesă are toată încrederea în noi. Ca să nu 
mai amintesc că, la vârsta de doisprezece-treisprezece ani, 
au fost, ea şi cu tatăl ei, naşii Clarei, pe care au răsfăţat-o 
mereu... Ieri seara, deci, primesc prin curier această 
scrisoare a doamnei ducese: 


„Trebuie neapărat scumpa mea doamnă Dubreuil, să faci 
în aşa fel ca micul pavilion din livadă să poată fi, poimâine 
seară, locuit; du acolo toate mobilele necesare, covoare, 
perdele etc., etc. În sfârşit să nu lipsească nimic şi mai ales 
totul să fie cât se poale de «confortabil»...“ 


— Confortabil! înţelegi, doamnă Georges, şi cuvântul e 
încă subliniat! zise doamna Dubreuil, privindu-şi prietena 
cu un aer gânditor şi totodată încurcat; după care continuă 
să citească „Fă focul zi şi noapte în pavilion ca să alungi 
umezeala, căci e multă vreme de când pavilionul n-a mai 
fost locuit. Vei trata persoana, care va veni să se instaleze 
acolo, ca pe mine însumi; o scrisoare pe care această 
persoană ţi-o va da, te va lămuri asupra celor ce aştept de 
la sârguința dumitale, totdeauna atât de îndatoritoare. 
Contez pe ea şi de rândul acesta, fără să-mi fie teamă că 
depăşesc anumite limite; ştiu cât eşti de bună şi de 
devotată. Adio, scumpă doamnă Dubreuil. Sărută pe 
frumoasa mea fină şi crede în simțămintele mele foarte 
afectuoase. 

Noirmont de Lucenay. 


P.S. Persoana de care e vorba, soseşte poimâine, spre 
seară. Nu uita, te rog, să faci pavilionul cât mai 
«confortabil» cu putinţă. “ 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Observi, iar e subliniat acest cuvânt blestemat spuse 
doamna Dubreuil, băgând la loc în buzunar scrisoarea 
ducesei de Lucenay. 

— Dar bine, e tot ce poate fi mai simplu, răspunse 
doamna Georges. 

— Cum e tot ce poate fi mai simplu? N-ai auzit? Doamna 
ducesă vrea, mai ales, ca pavilionul să fie foarte 
confortabil, de-aceea te-am rugat să vii. Noi două, Clara şi 
cu mine, ne-am chinuit să înţelegem ce înseamnă 
confortabil şi n-am reuşit... Clara a fost totuşi în pension la 
Villiers-le-Bel şi a dobândit nu ştiu câte premii la istorie şi 
geografie... Ei bine, degeaba, nu ştie nici ea mai mult 
decât mine despre acest cuvânt... baroc; trebuie să fie un 
termen folosit la Curte sau în lumea mare... Dar înţelegi 
cât sunt de încurcată; doamna ducesă vrea ca pavilionul să 
fie mai ales confortabil şi subliniază cuvântul, îl repetă de 
două ori, şi noi nu ştim ce înseamnă! 

— Slavă Domnului că pot dezlega acest mister, spuse 
doamna Georges  surâzând; confortabil, în această 
împrejurare înseamnă un apartament comod, bine mobilat, 
bine închis, cald, o locuinţă, în sfârşit, din care nu lipseşte 
nimic din ce e necesar, ba chiar prisoseşte... 

— Ah, Doamne, înţeleg, dar sunt şi mai încurcata. 

— Cum aşa? 

— Doamna ducesă vorbeşte de covoare, de mobile şi de 
multe „etcetera“, dar aici noi nu avem covoare, mobilele 
noastre sunt din cele mai simple, habar n-am dacă 
persoana pe care trebuie să o aşteptăm este un domn sau 
o doamnă şi totul trebuie să fie gata poimâine seară... Ce 
să fac? Cum să fac? Aici nu avem nicio posibilitate. Intr- 
adevăr, doamnă Georges, simt că-mi pierd capul. 

— Dar, mămică, interveni Clara, dacă ai lua mobilele 
care sunt în odaia mea, iar eu, până va fi remobilată să 
plec trei-patru zile la Bouqueval, cu Maria? 

— Odaia ta! Odaia ta! dar, fata mea, sunt oare destul de 
frumoase mobilele tale? se întrebă doamna Dubreuil, 
ridicând din umeri. Sunt ele oare destul de confortabile, 


- 360 - 


- Eugen Sue - 


cum cere doamna ducesă?... Doamna, Doamne, unde a 
găsit ea asemenea expresii? 

— Acest pavilion este deci de obicei nelocuit? întrebă 
doamna Georges. 

— Desigur, e căsuţa aceea albă, singuratică, de la 
capătul livezii. Prinţul a construit-o pentru doamna ducesă, 
când dumneaei era încă domnişoară. De câte ori venea la 
moşie cu tatăl ei, acolo locuiau. Sunt trei camere frumoase 
şi la capătul grădinii o mulgătorie elveţiană, în care 
domnişoara ducesă, copil fiind, se juca de-a lăptăreasa; de 
când s-a măritat, n-am văzut-o la fermă decât de două ori, 
şi de fiecare dată petrecea câteva ceasuri în micul pavilion. 
Prima oară, sunt şase ani de atunci, a venit călare, cu... 

Apoi, pentru că prezenţa Floarei-Maria şi a Clarei o 
împiedica să spună mai mult, doamna Dubreuil schimbă 
vorba: 

— Dar eu trăncănesc, trăncănesc şi asta nu mă scoate 
din încurcătură... Ajută-mă, dragă doamnă Georges, vino- 
mi într-ajutor! 

— Spune-mi, la ceasul ăsta. Cum e mobilat pavilionul? 

— Abia de are în odaia principală o rogojină pe podea, o 
canapea de trestie, fotolii la fel, o masă, câteva scaune, 
asta-i tot. De aici până la a fi confortabil e o distanţă cam 
mare, după cum vezi. 

— Ei bine, eu în locul dumitale, iată ce aş face: e ora 
unsprezece, aş trimite la Paris un om deştept. 

— Poate pe la-seama-la-toate, n-am altul mai vrednic. 

— Perfect... cel mai târziu în două ore e la Paris; se duce 
la un tapiţer de pe Chaussée d'Antin, n-are importanţă 
care, îi dă lista pe care ţi-o voi întocmi eu după ce voi 
vedea ce lipseşte din pavilion, şi îi spune că neapărat, cu 
orice preţ... 

— O, bineînţeles... Ca doamna ducesă să fie mulţumită, 
nu mă uit la bani... 

— Îi va spune deci tapiţerului că, oricât ar costa, tot ce e 
însemnat pe listă trebuie să fie aici în astă seară sau cel 
mai târziu la noapte, împreună cu trei-patru calfe de 


- 361 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


tapiţer, care să aşeze toate lucrurile la locul lor. 

— Dânşii pot veni cu trăsura de la Gonesse, care pleacă 
la opt seara din Paris. 

— Şi cum e vorba numai de transportat mobile, de țintuit 
tapetele şi de pus perdelele, totul poate fi cu uşurinţă gata 
până mâine seara. 

— Ah, dragă doamnă Georges, din ce încurcătură mă 
scoţi!... Nu m-aş fi gândit niciodată la asta... Eşti 
salvatoarea mea... Vei avea bunătatea să-mi faci lista celor 
necesare, ca pavilionul să fie... 

— Confortabil?... Da, desigur.. i 

— Ah, Doamne, acum altă dificultate... Încă nu ştiu dacă 
aşteptăm un domn sau doamnă. În scrisoarea ei, doamna 
ducesă spune: o persoană, e foarte neclar... 

— Procedează ca şi cum ai aştepta o femeie, scumpă 
doamnă Dubreuil, dacă va îi bărbat, se va simţi cu atât mai 
bine. 

— Ai dreptate, totdeauna ai dreptate... 

O servitoare veni să anunţe că masa e gata. 

— Vom prinzi îndată, spuse doamna Georges, dar în timp 
ce voi întocmi lista celor necesare, pune să se măsoare 
cele trei încăperi ca înălţime şi suprafaţă, ca să se poată şti 
dinainte cum să fie puse perdelele şi tapetele. 

— Bine, bine... mă duc să spun toate astea lui Ia-seama- 
la-toate al meu. 

— Doamnă, reluă servitoarea, mai e şi lăptăreasa aia din 
Stains; toată gospodăria ei se află într-un cărucior tras de 
un măgar! Vezi că nu e prea cuprinzătoare gospodăria ei! 

— Biata femeie! o compătimi îngrijorată doamna 
Dubreuil. 

— Dar cine mai e şi lăptăreasa asta? întrebă doamna 
Georges. 

— O ţărancă din Stains care avea patru vaci şi făcea un 
mic negoţ, ducându-se în fiecare dimineaţă la Paris să-şi 
vândă laptele. Bărbatul ei fusese potcovar. Intr-o zi, 
trebuind să cumpere fier, îşi însoţeşte nevasta, 
înţelegându-se cu ea să vină s-o ia din colţul străzii unde 


- 362 - 


- Eugen Sue - 


de obicei îşi vindea laptele. Din nefericire, lăptăreasa îl 
aştepta, după cât se pare într-un cartier rău famat. Când 
se înapoiază bărbatul ei, o găseşte în harţă cu nişte 
haimanale bete care avuseseră cruzimea să-i verse laptele 
în râu. Fierarul încercă să-i potolească, ei dau într-însul, el 
se apără şi, în încăierare, capătă o lovitură de cuţit care îl 
întinde mort la pământ. 

— Ah! ce grozăvie... exclamă doamna Georges. Şi l-au 
arestat pe asasin? 

— Din păcate nu; a scăpat în învălmăşeală, dar biata 
văduvă pretinde că l-ar recunoaşte, deoarece îl văzuse de 
mai multe ori cu alţi complici de-ai lui, obişnuiţi ai 
cartierului; dar până acum, cu toate cercetările, n-au 
reuşit să-l descopere. În sfârşit, după moartea soţului ei, 
lăptăreasa, pentru a-şi plăti datoriile, a fost nevoită să-şi 
vândă vacile şi câteva petece de pământ pe care le mai 
avea. Fermierul de la castelul Stains mi-a recomandat 
această femeie cumsecade ca pe o fiinţă admirabilă, pe cât 
de cinstită, pe atât de nenorocită, căci e mama a trei copii 
dintre care cel mare abia a împlinit doisprezece ani. 
Aveam tocmai un loc liber, am angajat-o şi acum femeia a 
venit să se instaleze la fermă. 

— Această faptă bună pe care ai făcut-o, nu mă miră, 
scumpă doamnă Dubreuil. 

— Ia spune, Clara, reluă fermiera, n-ai vrea să te duci s- 
o instalezi pe această biată femeie în locuinţa ei, în timp ce 
eu îl anunţ pe Ia-seama-la-toate să se pregătească să plece 
la Paris? 

— Da, mamă, Maria să vină cu mine. 

— Bineînţeles, căci nu vă puteţi lipsi una de alta, nu-i 
aşa? adăugă fermiera. 

— Iar eu, reluă doamna Georges, aşezându-se la una din 
mese, încep să scriu lista, ca să nu mai pierdem vremea, 
fiindcă trebuie să fim înapoi la Bouqueval la orele patru. 

— La orele patru... eşti deci atât de grăbită? întrebă 
doamna Dubreuil. 

— Da, Maria trebuie să fie la presbiteriu la orele cinci. 


- 363 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— O! dacă e vorba de bunul abate Laporte, e lucru sfânt, 
aprobă doamna Dubreuil. O să dau ordinele necesare... 
Aceşti doi copii au anumite lucruri să-şi spună. Trebuie să 
le dăm răgazul să-şi vorbească. 

— Vom pleca deci la trei, scumpă doamnă Dubreuil? 

— Ne-am înţeles. Dar trebuie încă o dată să-ți 
mulţumesc... Ce bună idee am avut să te rog să-mi vii în 
ajutor! zise doamna Dubreuil. Haide, Clara, haide Maria! 

In timp ce doamna Georges scria, doamna Dubreuil ieşi 
pe o uşă şi cele două fete pe o alta, împreună cu 
servitoarea care vestise sosirea lăptăresei din Stains. 

— Unde e sărmana femeie? întrebă Clara. 

— Aşteaptă, cu copiii şi cu căruciorul ei tras de un 
măgar, în curtea şurelor, domnişoară. 

— O s-o vezi, Maria, spuse Clara luând-o de braţ pe 
Guristă; cât e de palidă şi ce înfăţişare tristă are în hainele 
ei cernite, de văduvă! Ultima oară, când venise s-o vadă pe 
mămica, m-a mâhnit adânc; plângea cu lacrimi fierbinţi 
vorbind de soţul ei, apoi deodată lacrimile încetară şi o 
apucă un acces de furie împotriva ucigaşului. M-a 
înspăimântat, într-atât căpătase o expresie de răutate; dar, 
de fapt, ura ei era îndreptăţită... Nenorocita!... Câţi 
oameni nu sunt nenorociţi, nu-i aşa, Maria? 

— O, da, da... fără îndoială... răspunse Gurista, 
suspinând cu gândul aiurea. Există mulţi nenorociţi pe 
lume, ai dreptate, domnişoară... 

— Te rog, exclamă Clara, bătând contrariată din picior, 
uite că iar îmi spui „dumneata“ şi „domnişoară.“ Nu cumva 
eşti supărată pe mine, Maria? 

— Eu! Dumnezeule mare! 

— Ei bine, atunci, de ce-mi spui „dumneata“?... Ştii doar 
că mama şi doamna Georges te-au certat pentru asta. Te 
previn, o să le pun din nou să te certe: cu atât mai rău 
pentru tine... 

— Iartă-mă, Clara, eram distrată... 

— Distrată... când mă revezi după mai bine de opt zile 
întregi de la ultima noastră despărţire! replică întristată 


- 364 - 


- Eugen Sue - 


Clara. Distrată... ar fi destul de rău... dar nu, nu, nu e 
asta... vezi, Maria... voi sfârşi prin a crede că eşti mândră! 

Floarea-Mariei se făcu palidă ca o moartă şi nu 
răspunse. 

O femeie în doliu zărind-o, scoase un țipăt de furie şi de 
oroare. Era lăptăreasa care în fiecare dimineaţă vindea 
lapte Guristei, pe când aceasta locuia la Pezevenghea din 
tavernă. 


Capitolul 8 
LĂPTĂREASA 


Scena pe care o vom povesti în cele ce urmează, se 
petrecea într-una din curţile fermei, în prezenţa plugarilor 
şi a femeilor de serviciu care se înapoiau de la lucru 
pentru masa de prânz. 

Sub un şopron deschis, se vedea o căruţă mică, la care 
era înhămat un măgar; în căruţă, mobila ţărănească şi 
sărăcăcioasă a văduvei. Un băieţaş de doisprezece ani, 
ajutat de doi copii mai mici, începeau să descarce căruţa. 

Lăptăreasa, îmbrăcată toată în negru, era o femeie de 
vreo patruzeci de ani; avea faţa aspră, bărbătească şi 
hotărâtă; pleoapele îi erau înroşite de lacrimile ce le 
vărsase de curând. Văzând-o pe Floarea-Mariei, scoase mai 
întâi un țipăt de spaimă, dar, după puţin, durerea, 
indignarea, furia îi crispară trăsăturile; se repezi la 
Guristă, o apucă cu brutalitate de braţ şi strigă, arătând-o 
oamenilor din fermă: 

— lată o nenorocită care-l cunoaşte pe asasinul bietului 
meu soţ... Am văzut-o de douăzeci de ori vorbind cu 
banditul ăla! Pe când vindeam lapte la colţul străzii de la 
Vieille Draperie, venea în toate dimineţile să cumpere de 
cinci centime lapte; ea trebuie să ştie cine e sceleratul 
care a dat lovitura; ca toate alea de seama ei, e şi ea din 
banda acestor tâlhari... O, nu-mi vei scăpa, ticăloasă ce 
eşti!... strigă lăptăreasa cuprinsă de furiile nedreptelor 


- 365 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


bănuieli; şi apucă şi celălalt braţ al Floarei-Maria, care, 
tremurând, pierdută, voia să fugă. 

Clara, înmărmurită de această neaşteptată agresiune, nu 
putuse până atunci să scoată o vorbă, dar faţă de violenţa 
tot mai dezlănţuită a femeii, îi strigă: 

— Dar eşti nebună!... Durerea ţi-a rătăcit minţile!... Te 
înşeli! 

— Mă înşel? răspunse cu o amară ironie ţăranca, mă 
înşel! O! nu... nu mă înşel... Uitaţi-vă cum a pălit 
mizerabila! Cum îi clănţăne dinţii! Judecata te va sili să 
vorbeşti, o să mergi cu mine la domnul primar... auzi?... 
Nu încerca să rezişti... am mână puternică... La nevoie te 
duc pe sus... 

— Obraznico! strigă Clara în culmea indignării, pleacă 
de aici... Să îndrăzneşti s-o jigneşti astfel pe prietena, pe 
sora mea! 

— Sora dumitale, domnişoară, haida de!... Dumneata 
eşti nebună, răspunse cu grosolănie văduva. Sora 
dumitale!... O fată de stradă pe care am văzut-o timp de 
şase luni făcând trotuarul în mahalaua aceea! 

La aceste vorbe, plugarii începură să murmure 
împotriva Floarei-Maria; luau, bineînțeles, partea 
lăptăresei, care era din tagma lor, şi la a cărei nenorocire 
luau parte. 

Cei trei copii, auzind-o pe mama lor ridicând glasul, 
alergară la ea şi o înconjurară plângând, neştiind despre 
ce era vorba. Înfăţişarea acestor bieţi micuţi, îmbrăcaţi şi 
ei în doliu, făcu să crească simpatia ce le-o inspira văduva 
şi să înteţească indignarea plugarilor împotriva Floarei- 
Maria. Clara, speriată de aceste manifestări aproape 
amenințătoare, spuse cu voce gâtuită oamenilor de la 
fermă: 

— Daţi afară de aici pe această femeie; vă repet că 
durerea a făcut-o să-şi piardă minţile. Maria dragă, iartă- 
mă! Doamne, această nebună nu ştie ce spune... 

Gurista, palidă, cu capul plecat pentru a se sustrage 
tuturor privirilor, rămase mută, zdrobită, nemişcată şi nu 


- 366 - 


- Eugen Sue - 


făcea nimic să scape din puternica strânsoare a zdravenei 
lăptărese. Clara, punând această stare pe seama groazei 
pe care o asemenea scenă trebuia să i-o fi provocat 
prietenei ei, se adresă din nou plugarilor: 

— Nu m-auziţi?... Vă poruncesc s-o alungaţi pe femeia 
asta... Deoarece stăruie în insultele ei, pentru a-i pedepsi 
îndrăzneala, nu va mai căpăta slujba pe care mama i-a 
făgăduit-o şi, cât va trăi, nu va mai pune piciorul la fermă. 

Niciun plugar nu se clinti ca să execute poruncile Clarei, 
ba unul îndrăzni chiar să zică: 

— Păi de, domnişoară, dacă e o fată de stradă şi 
cunoaşte pe ucigaşul bărbatului acestei biete văduve, 
trebuie să meargă să dea lămuriri primarului... 

— Îţi repet că nu vei intra niciodată la fermă, o 
admonestă Clara pe lăptăreasă, afară de cazul că o să ceri 
imediat iertare domnişoarei Maria pentru grosolăniile 
dumitale. 

— Mă izgoneşti, domnişoară!... Foarte bine, răspunse cu 
amărăciune văduva. Haideţi, băieţii mei orfani, adăugă ea, 
îmbrăţişându-şi copiii, puneţi lucrurile la loc în căruţă, vom 
merge aiurea să ne câştigăm pâinea, bunul Dumnezeu va 
avea milă de noi; dar cel puţin plecând de aici, vom lua cu 
noi, la domnul primar, pe această nenorocită care va fi 
nevoită să-l denunțe pe ucigaşul sărmanului meu soţ, 
deoarece ea cunoaşte toată banda!... Fiindcă eşti bogată, 
domnişoară, reluă ea înfruntând-o pe Clara, pentru că ai 
prietene de soiul acestor creaturi, nu trebuie să fii atât de 
neîndurătoare cu oamenii săraci... 

— E adevărat, interveni un argat, lăptăreasa are 
dreptate. 

— Biata femeie!... 

— E în dreptul ei. 

— Bărbatul ei a fost omorât... Cum vreţi să fie 
mulţumită? 

— Nimeni nu o poate împiedica să facă tot ce-i stă în 
putinţă pentru a descoperi pe tâlharii care au dat lovitura. 

— E nedrept să fie dată afară. 


- 367 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— E oare vina ei dacă prietena domnişoarei Clara se 
dovedeşte a fi o fată de stradă? 

— Nu se aruncă pe drumuri o femeie cinstită, mamă de 
familie, de dragul unei astfel de nenorocite! 

Şi murmurele deveneau tot mai amenințătoare, când 
Clara exclamă: 

— Lăudat fie Domnul... iat-o pe mama... 

Într-adevăr, doamna Dubreuil traversa curtea. 

— Ei bine, Clara! Ei bine, Maria! spuse fermiera, 
apropiindu-se de grup, nu veniţi să prânzim? Haideţi copiii 
mei, e târziu. 

— Mamă, strigă Clara, apăr-o pe sora mea de insultele 
acestei femei - şi arătă spre văduvă - te implor, alung-o de 
aici. Dacă ai şti ce obrăznicii a avut curajul să-i spună 
Mariei... 

— Cum? A îndrăznit? 

— Da, mamă... Uită-te la biata surioară, cum tremură, 
abia de se mai ţine pe picioare... 

— Dar ce înseamnă asta? întrebă doamna Dubreuil, 
privind în jur, cu un aer îngrijorat, după ce observase 
starea de descurajare în care se afla Gurista. 

— Doamna va fi dreaptă, dumneaei... desigur... 
murmurară plugarii. 

— Iat-o pe doamna Dubreuil; acum vei fi tu dată afara, 
se adresă văduva către Floarea-Mariei. 

— Deci e adevărat! strigă doamna Dubreuil; către 
lăptăreasa care o ţinea mereu de braţ pe Floarea-Mariei, 
îndrăzneşti să vorbeşti în felul acesta prietenei fiicei mele! 
Asta ţi-e recunoştinţa pentru bunătatea mea? Te rog să o 
laşi în pace pe această tânără! 

— Vă respect, doamnă, şi vă sunt recunoscătoare pentru 
bunătatea dumneavoastră, răspunse văduva lăsând braţul 
Floarei-Maria, dar înainte de a mă învinovăţi şi de a mă 
alunga pe mine şi pe copiii mei, întrebaţi-o mai degrabă pe 
această nenorocită. Poate că nu va avea curajul să nege că 
o cunosc şi că mă cunoaşte. 

— Doamne, Maria, auzi ce spune această femeie? 


- 368 - 


- Eugen Sue - 


întrebă doamna Dubreuil în culmea surprinderii. 

— Te numeşti, da, ori nu, Gurista? se adresă lăptăreasa 
Mariei. 

— Da, spuse nenorocita cu glas scăzut, fără să se uite la 
doamna Dubreuil; da, aşa mi se zicea... 

— Aha! vedeţi? strigară plugarii îndârjiţi, mărturiseşte, 
mărturiseşte!... 

— Mărturiseşte!... Dar ce? Ce să mărturisească? strigă 
doamna Dubreuil. Pe jumătate speriată de răspunsul fetii. 

— Lăsaţi-o să vorbească, doamnă, reluă văduva, o să 
declare chiar ea că vorbea deseori, în faţa mea, cu asasinul 
bietului meu bărbat... E adevărat? Ci răspunde o dată, 
nenorocito! strigă lăptăreasa. 

— Probabil, că am vorbit cu asasinul bărbatului 
dumitale, fiindcă, din păcate, sunt mulţi asasini în cartierul 
acela, recunoscu Floarea-Mariei, dar nu ştiu despre cine 
vorbeşti! 

— Cum?... Ce spune? exclamă înspăimântată doamna 
Dubreuil. A vorbit cu asasinii... 

— Făpturi de teapa ei nu cunosc decât de ăştia, 
răspunse văduva. 

La început, încremenită de o atât de stranie descoperire, 
întărită de ultimele vorbe ale Floarei-Maria, doamna 
Dubreuil, înțelegând acum totul, se depărtă de fată cu 
dezgust şi groază; atrase cu bruscheţe, la dânsa pe fiica ei, 
Clara, care se apropiase de Guristă pentru a o susţine, şi 
strigă: 

— Ah! ce grozăvie! Clara, ia seama! Nu te apropia de 
această nenorocită... Dar cum de a putut doamna Georges 
s-o primească la ea? Cum a îndrăznit să mi-o înfăţişeze şi 
să îngăduie ca fiica mea... Doamne, Doamne, dar asta e 
ceva cumplit! Nu-mi vine să cred că o am înaintea ochilor! 
Dar nu, nu, doamna Georges nu e capabilă de o asemenea 
ticăloşie! A fost înşelată cum am fost şi noi... Altminteri... 
o! ar fi infam din partea ei! 

Clara, dezolată, îngrozită de această crudă scenă, 
credea că visează. În candoarea ei, nu înţelegea cumplitele 


- 369 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


învinuiri ce se aduceau prietenei ei; inima i se frânse şi 
ochii i se umplură de lacrimi văzând înmărmurirea 
Guristei, mută, doborâtă, ca o ucigaşă în faţa judecătorilor 
ei. 

— Vino, vino, fata mea, se adresă doamna Dubreuil 
Clarei; apoi întorcându-se către Floarea-Mariei: iar pe 
dumneata, făptură nedemnă, Dumnezeu te va pedepsi 
pentru infama dumitale ipocrizie. Să cutezi a lăsa pe fiica 
mea... un înger de virtute... să te numească prietena ei, 
sora ei, pe dumneata, lepădătură a tot ce e mai murdar pe 
lume! Câtă neruşinare! Să ai cutezanţa de a te strecura 
printre oameni cinstiţi, când, fără îndoială, ai merita să ţii 
tovărăşie, la închisoare, celor de-o teapă cu dumneata! 

— Da, da, strigară plugarii, să meargă la închisoare, îl 
cunoaşte pe ucigaş! 

— Poate e şi complicea lui! 

— Vezi că e o dreptate în cer! se încrâncenă văduva, 
amenințând cu pumnul pe Guristă. 

— Cât despre dumneata, draga mea, spuse doamna 
Dubreuil lăptăresei, nu mă gândesc să te alung, ci îţi sunt 
chiar recunoscătoare pentru serviciul pe care mi l-ai făcut, 
demascând-o pe această nenorocită. 

— Foarte bine! Stăpâna noastră e dreaptă... murmurară 
plugarii. 

— Vino, Clara, reluă fermiera, doamna Georges ne va 
explica purtarea ei, sau de nu, nu mai vreau s-o văd în 
viaţa mea, căci, dacă n-a fost şi ea înşelată, a avut faţă de 
noi o purtare de neiertat. 

— Dar, mamă, uită-te la această biată fată... 

— Să crape de ruşine, dacă vrea, cu atât mai bine! 
Dispreţuind-o... Nu vreau să mai rămâi nici o singură clipă 
lângă ea. E una din acele creaturi cărora o fată ca tine nu 
le poate vorbi fără să se dezonoreze. 

— Doamne, Doamne, mamă! răspunse Clara, opunându- 
se doamnei Dubreuil, care voia s-o ia cu dânsa, nu înţeleg 
ce înseamnă toate astea... Maria poate să fie vinovată, 
pentru că o spui tu, dar uită-te la ea, leşină; fie-ţi milă cel 


- 370 - 


- Eugen Sue - 


puţin! 

— Oh, domnişoară Clara, eşti bună şi mă ierţi, zise 
Floarea-Mariei. Te-am înşelat fără să vreau. M-am dojenit 
adesea, adăugă ea, aruncând o privire de nespusă 
recunoştinţă prietenei ei. 

— Dar bine, mamă, eşti oare atât de fără milă? strigă 
Clara cu o voce sfâşietoare. 

— Milă pentru ea? Haida de! Dacă n-ar fi doamna 
Georges care ne va scăpa de ea, aş da-o afară din fermă ca 
pe o ciumată, răspunse cu asprime doamna Dubreuil. 

Şi o târi după ea pe Clara care, întorcându-şi pentru 
ultima oară capul către Guristă, îi strigă: 

— Maria, sora mea! Nu ştiu ce ţi se impută, dar sunt 
sigură că nu eşti vinovată şi te voi iubi întotdeauna! 

— Taci, taci, spuse doamna Dubreuil, punându-i mâna la 
gură, taci! Bine că toată lumea e martoră că, după o 
asemenea oribilă demascare, nu ai rămas nicio clipă 
singură cu această fată pierdută. Nu-i aşa, prieteni? 

— Da, da, doamnă, spuse un plugar, suntem martori că 
domnişoara Clara n-a rămas singură nicio clipă cu această 
stricată, care desigur că e o hoaţă, deoarece are legături 
cu ucigaşii. 

Doamna Dubreuil o luă cu ea pe Clara. 

Gurista rămase singură în mijlocul grupului ameninţător 
ce se formase în jurul ei. 

Cu toate reproşurile doamnei Dubreuil, prezenţa ei şi a 
Clarei o liniştise oarecum pe Floarea-Mariei cu privire la 
urmările acestei scene; dar, după plecarea celor două 
femei, văzându-se la discreţia ţăranilor, puterile o 
părăsiră; fu nevoită să se rezeme pe marginea adăpătoarei 
cailor. 

Nu ne putem închipui ceva mai trist decât postura 
acestei nenorocite, nimic mai ameninţător ca vorbele, ca 
atitudinea ţăranilor care o înconjurau. 

Mai mult stând decât şezând rezemată de ghizdul de 
piatră, cu capul plecat şi faţa ascunsă în palme, gâtul şi 
pieptul acoperite de capetele basmalei de indiană roşie, cu 


- 371 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


carouri, ce-i înconjura mica ei bonetă rotundă, Gurista, 
nemişcată, era întruchiparea zguduitoare a durerii şi 
resemnării. 

La câţiva paşi de ea, văduva celui asasinat, triumfătoare 
şi încă îndârjită împotriva ei, după imprecaţiile doamnei 
Dubreuil, cu gesturi de ură şi de dispreţ o arătă pe fată 
copiilor şi plugarilor. 

Oamenii de la fermă, strânşi roată, nu-şi ascundeau 
simţămintele ostile de care erau însufleţiţi: chipurile aspre 
şi grosolane vădeau indignarea, mânia şi un fel de 
batjocură brutală şi jignitoare; femeile erau cele mai 
înverşunate, cele mai răzvrătite. Frumuseţea înduioşătoare 
a Guristei era încă una din pricinile pornirii lor împotriva 
fetei. 

Bărbaţii şi femeile nu-i puteau ierta că fusese până 
atunci tratată ca de la egal la egal de către stăpânii lor. 

Şi în plus, câţiva plugari din Arnouville, neputând aduce 
dovezi satisfăcătoare pentru a obţine la ferma de la 
Bouqueval unul din acele locuri atât de râvnite, nutreau 
împotriva doamnei Georges o nemulţumire ascunsă, pe 
care protejata ei avea să o resimtă acum. 

Primele reacţii ale acestor inculţi, sunt totdeauna 
excesive... Dar devin foarte primejdioase când o gloată 
crede că brutalităţile ei sunt motivate de vinile reale sau 
aparente ale celor urmăriţi de ura şi mânia ei. 

Deşi cei mai mulţi dintre plugarii acelei ferme nu ar fi 
fost îndreptăţiţi să manifeste o susceptibilitate atât de 
sălbatecă faţă de Guristă, oamenii păreau atinşi de o 
molimă numai prin simpla ei prezenţă; pudoarea lor se 
răzvrătea la gândul că această nenorocită aparținuse unei 
tagme de oameni atât de decăzuţi şi care, pe deasupra, 
mărturisise că vorbea adeseori cu asasini. Mai era oare 
nevoie de altceva pentru a aţâţa furia acestor ţărani, şi mai 
îndârjiţi prin pilda doamnei Dubreuil? 

— Trebuie s-o ducem la primar, strigă unul. 

— Da, da, şi dacă nu vrea să meargă de bună voie, o s-o 
silim. 


= 372 = 


- Eugen Sue - 


— Şi mai îndrăzneşte să se îmbrace ca fetele noastre 
cinstite, de la ţară, adăugă una din cele mai pocite 
cumetre de la fermă. 

— Cu aerul ei de mironosiţă, reluă alta, i s-ar fi dat 
cuminecătura fără spovedanie. 

— Oare n-o avea curajul să meargă şi la biserică? 

— Neruşinata!... De ce nu-i dăm pe loc împărtăşania? 

— Şi se mai băga printre stăpâni! 

— Ca şi cum noi am fi fost oameni prea de jos pentru ea! 

— Din fericire, fiecare la rândul lui! 

— O! Până la urmă va trebui totuşi să vorbeşti şi să-l 
denunţi pe asasin! strigă văduva. Toţi sunteţi din aceeaşi 
bandă... Şi nu ştiu dacă nu te-am văzut în ziua aceea cu el. 
Haide, haide, nu e timp de zmiorcăit, acum când eşti dată 
de gol. Arată-ţi faţa, e frumoasă la vedere! 

Şi văduva depărta cu brutalitate cele două mâini ale 
fetei, în care îşi ascunsese obrazul înecat în lacrimi. 

Gurista, mai întâi zdrobită de ruşine, începu să tremure 
de spaimă, văzându-se singură la cheremul unor oameni 
dezlănţuiţi. Îşi împreună mâinile, îşi îndreptă privirile 
rugătoare şi speriate către lăptăreasă şi îi spuse cu glasul 
ei blând: 

— Vai, doamnă, m-am retras de două luni la ferma 
Bouqueval... Aşa că n-am putut fi martoră la nenorocirea 
de care vorbiţi şi... 

Vocea timidă a fetei fu acoperită de strigăte îndârjite: 

— S-o ducem la domnul primar... Să se dezvinovăţească 
acolo. 

— Să mergem! Hai, la drum, frumoaso! 

Şi grupul ameninţător se apropie din ce în ce de Guristă. 
Aceasta,  încrucişându-şi brațele printr-o mişcare 
involuntară, se uita cu spaimă într-o parte şi într-alta şi 
părea să ceară ajutor. 

— O! reluă lăptăreasa, poţi să cauţi mult şi bine în jurul 
tău, domnişoara Clara nu mai e aici să te apere, nu ne mai 
scapi din mână. 

— Vai, doamnă, spuse fata tremurând, nu vreau să cap; 


- 373 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


nu cer decât să răspund la ce voi fi întrebată... Dacă 
aceasta vă poate folosi... Dar ce rău făcut-am oare, tuturor 
acestor oameni care mă înconjoară şi mă ameninţă? 

— Ne-ai făcut, că ai avut îndrăzneala să te bagi printre 
stăpânii noştri, pe care noi, care preţuim de o mie de ori 
mai mult decât tine, nu am fi avut acest curaj... lată ce ne- 
ai făcut. 

— Şi apoi de ce ai vrut ca această biată văduvă cu copiii 
ei să fie alungată de aici? spuse un altul. 

— Nu eu am vrut, ci domnişoara Clara... 

— Lasă gura, reluă plugarul tăindu-i vorba, nici n-ai 
cerut măcar să aibă milă de ea, erai mulţumită că i se lua 
pâinea de la gură. 

— Nu, nu, n-a cerut iertare pentru lăptăreasă! 

— E rea! 

— O biată văduvă... Mamă a trei copii! 

— Dacă n-am cerut s-o ierte, e că nu aveam putere să 
mai spun o vorbă... 

— Dar cu asasinii aveai putere să vorbeşti? 

Aşa cum se întâmplă totdeauna când se înfierbântă 
masele, aceşti ţărani, mai mult proşti decât răi, se iritau, 
se aţâţau, se îmbătau de propriile lor vorbe şi de insultele 
şi amenințările proferate la adresa victimei lor. 

Aşa ajunge gloata, câteodată, contra voinţei ei, printr-o 
exaltare crescândă când nu este bine îndrumată, la 
săvârşirea celor mai nedrepte şi mai fioroase fapte. 

Cercul ameninţător al argaţilor se apropia din ce în ce 
mai mult de Floarea-Mariei; toţi gesticulau, vorbind; 
văduva fierarului nu se mai putea stăpâni. 

Despărţită numai printr-o stănoagă pe care se rezema de 
adăpătoarea adâncă, Guristei îi fu teamă să nu fie împinsă 
în apă şi strigă, întinzând către ei mâini rugătoare: 

— Dar, Doamne! Ce vreţi de la mine? Fie-vă milă, nu-mi 
faceţi răul... 

Şi fiindcă lăptăreasa, vociferând, se apropia tot mai tare 
de ea, băgându-i pumnii în faţă, Floarea-Mariei strigă, 
dându-se înapoi cu groază: 


- 374 - 


- Eugen Sue - 


— Vă implor, doamnă, nu vă apropiaţi atât de mine, o să 
mă faceţi să cad în apă. 

Aceste vorbe ale Floarei-Maria iscară în aceşti oameni 
brutali o idee cumplită. Nevoind să facă decât una din 
acele glume de ale ţăranilor, care adesea te împing până în 
pragul morţii, unul din cei mai turbati strigă: 

— O baie!... Să-i facem o baie! 

— Da... da... În apă!... în apă!... repetară ţăranii în 
hohote de râs şi în aplauze frenetice. 

— Asta e, o baie bună!... N-o să moară! 

— Să înveţe minte să se mai vâre printre oamenii de 
treabă! 

— Da, da... S-o zvârlim în apă! În apă! 

— Numai bine i-am spart gheaţa azi dimineaţă. 

— Fata de stradă să-şi aducă aminte de oamenii cinstiţi 
de la ferma din Arnouville! 

Auzind aceste zbierete neomeneşti, aceste batjocuri 
sălbatice, văzând înverşunarea tuturor acelor feţe stupide 
şi îndârjite care înaintau s-o înşface, Floarea-Mariei se 
crezu moartă. 

Teama de la început făcu loc unui fel de mulţumire 
amară; întrezărea viitorul în culori atât de negre, încât 
mulțumea în gând cerului că-i scurta suferinţele; nu rosti 
niciun cuvânt de protest, închise ochii şi aşteptă, rugându- 
se. 

Plugarii, dintr-o dată surprinşi de înfăţişarea şi 
resemnarea mută a Guristei, pregetară o clipă, dar dojeniţi 
pentru slăbiciunea lor de către partea femeiască a 
adunării, reîncepură să vocifereze, ca să-şi dea curaj 
pentru punerea în practică a intenţiilor lor crude. Doi din 
cei mai furioşi se pregăteau să pună mâna pe Floarea- 
Mariei, când o voce emoţionată, răsunătoare, le strigă: 

— Opriţi-vă! 

În aceeaşi clipă, doamna Georges, care-şi croise drum 
prin mijlocul acelei gloate, ajunse lângă Guristă. Fata 
stătea mereu îngenunchiată. Doamna Georges o luă în 
braţe, o ridică, exclamând: 


- 375- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Ridică-te, copila mea!... Ridică-te, fiica mea iubită! Să 
nu îngenunchezi decât în faţa lui Dumnezeu. 

Vocea, atitudinea doamnei Georges, erau atât de 
cutezătoare şi de poruncitoare, că mulţimea se dădu înapoi 
şi rămase mută. 

Indignarea îmbujorase obrazul doamnei Georges, de 
obicei palid. Aruncă plugarilor o privire aspră şi le spuse 
cu glas ridicat şi ameninţător: 

— Nenorociţilor!... Nu vă e ruşine să folosiţi asemenea 
brutalităţi împotriva acestei nefericite copile? 

— Eo... 

— E fata mea! strigă doamna Georges, tăind vorba 
acelui plugar. Abatele Laporte, binecuvântat şi venerat de 
toată lumea, o iubeşte şi o ocroteşte, şi cei pe care el îi 
stimează trebuie să fie respectați de toată lumea. 

Aceste simple cuvinte reduseră pe toți plugarii la tăcere. 

Preotul de la Bouqueval era privit în toată regiunea ca 
un sfânt; cei mai mulţi dintre ţărani cunoşteau grija pe 
care abatele i-o purta Guristei. Totuşi, câteva murmure 
înăbuşite se mai făcură auzite. Doamna Georges le prinse 
înţelesul şi exclamă: 

— Chiar dacă această nefericită fată ar fi fost cea din 
urmă dintre făpturi, ar fi fost părăsită de toţi, şi încă 
purtarea voastră faţă de ea n-ar fi mai puţin mârşavă. 
Pentru ce vină vreţi s-o pedepsiţi? Şi cu ce drept, de 
altminteri? Care e autoritatea voastră? Puterea? Nu e oare 
o laşitate, o neruşinare, ca nişte bărbaţi în toată firea să 
facă dintr-o fată tânără, fără apărare, o victimă? Vino, 
Maria, vino, copilul meu drag, să mergem acasă; acolo, cel 
puţin, eşti cunoscută şi preţuită... 

Doamna Georges luă braţul fetei, în timp ce plugarii, 
stânjeniţi şi recunoscând sălbăticia purtării lor, le făcură, 
respectuoşi, loc să treacă. 

Singură văduva înaintă şi spuse doamnei Georges pe un 
ton hotărât: 

— Fata asta nu va ieşi de aici înainte de a depune 
mărturie la primar cu privire la asasinarea bietului meu 


- 376 - 


- Eugen Sue - 


soţ. 

— Scumpa mea, spuse doamna Georges, stăpânindu-se. 
Fiica mea nu are de depus nicio mărturie aici; mai târziu, 
dacă justiţia va socoti că e nevoie de mărturia ei, va fi 
chemată şi eu o voi însoţi... Până atunci, nimeni n-are 
dreptul să se amestece. 

— Dar, doamnă... vă spun... 

Doamna Georges o întrerupse pe lăptăreasă şi îi 
răspunse cu asprime: 

— Nefericirea a cărei victimă eşti, abia dacă poate 
justifica purtarea dumitale; într-o zi îţi va părea rău de 
silniciile pe care le-ai prilejuit cu atâta imprudenţă. 
Domnişoara Maria locuieşte cu mine la ferma Bouqueval, 
comunică aceasta judecătorului care a înregistrat prima 
dumitale declaraţie; aşteptăm ordinele lui. 

Văduva nu mai avu ce răspunde la aceste vorbe pline de 
înţelepciune; se aşeză pe parapetul adăpătoarei şi începu 
să plângă amar, îmbrăţişându-şi copiii. 

Câteva minute după scena asta, Pierre veni cu 
gabrioleta; doamna Georges şi Floarea-Mariei se urcară 
pentru a se înapoia la Bouqueval. 

Trecând prin faţa casei fermierei de la Arnouville, 
Gurista o zări pe Clara; plângea, pe jumătate ascunsă în 
spatele unui oblon întredeschis şi făcu Floarei-Maria un 
semn de adio cu batista. 


Capitolul 9 
MÂNGÂIERI 


— Ah! doamnă! ce ruşine pentru mine şi câtă 
amărăciune pentru dumneavoastră! se adresă Floarea- 
Mariei mamei sale adoptive, când se văzu singură cu ea în 
micul salon de la Bougueval. Desigur că v-aţi certat pentru 
totdeauna cu doamna Dubreuil, şi asta din pricina mea! O! 
presimţirile mele!... M-a pedepsit Dumnezeu că am înşelat- 
o astfel pe această doamnă şi pe fiica ei... Eu sunt pricina 


- 377 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


învrăjbirii dintre dumneavoastră şi doamna Dubreuil... 

— Doamna Dubreuil e o femeie admirabilă, scumpa mea 
copilă, dar cam mărginită la minte... De altfel, cum are o 
inimă foarte bună, mâine îi va părea rău, sunt sigură, de 
pornirea ei nesăbuită de azi... 

— Vai, doamnă, să nu credeţi că vreau s-o justific 
acuzându-vă pe dumneavoastră. Doamne! Dar bunătatea 
dumneavoastră faţă de mine poate că va orbit... Puneţi-vă 
în locul doamnei Dubreuil... Să afle că prietena fiicei ei 
iubite era... Ce-am fost... Spuneţi? Puteţi dezaproba 
indignarea ei maternă? 

Din nefericire, doamna Georges nu putu răspunde nimic 
la această întrebare a Floarei-Maria, care continuă cu 
ardoare: 

— Această scenă îngrozitoare pe care am îndurat-o în 
faţa tuturor, o va afla mâine tot ţinutul! Nu pentru mine 
mi-e teamă, dar cine ştie dacă reputaţia Clarei nu va fi 
pentru totdeauna pătată, fiindcă mă numea prietena «ei, 
sora ei! Ar fi trebuit să mă supun primei mele porniri, să 
rezist înclinării care mă atrăgea către domnişoara 
Dubreuil şi, cu riscul de a-i fi insuflat neîncredere, să mă fi 
sustras prieteniei ce-mi oferea... Dar am pierdut din 
vedere distanţa ce mă despărţea de ea... Aşa că, după cum 
vedeţi, am fost pedepsită, o! şi pedepsită crud pentru 
faptul că am pricinuit, poate, unei fiinţe, atât de cinstită şi 
atât de bună, un rău ireparabil... 

— Copila mea, răspunse doamna Georges după câteva 
clipe de gândire, nu ai dreptate să-ţi faci imputări atât de 
aspre; trecutul dumitale e vinovat... da, foarte vinovat... 
Dar oare e puţin lucru să meriţi ocrotirea venerabilului 
nostru preot prin căinţa dumitale? Oare nu sub protecţia 
lui şi a mea ai fost prezentată doamnei Dubreuil? Oare nu 
calităţile dumitale singure au inspirat afecțiunea pe care, 
nesilită de nimeni, ţi-a acordat-o?... Nu e oare ea aceea 
care te-a îndemnat s-o numeşti pe Clara sora dumitale? Şi, 
în sfârşit, după cum i-am spus adineauri, pentru că nu 
voiam şi nu trebuia să-i ascund nimic, puteam oare, fiind 


- 378 - 


- Eugen Sue - 


sigură de căinţa dumitale, să-i dezvălui trecutul şi să fac 
astfel reabilitarea dumitale mai grea... poate chiar 
imposibilă, deznădăjduindu-te şi  dându-te pradă 
dispreţului unor oameni care, tot atât de nenorociţi şi de 
părăsiţi pe cât ai fost, ar fi păstrat, ca dumneata, acel 
tăinuit instinct al onoarei şi al virtuţii? Destăinuirea acelei 
lăptărese e supărătoare, funestă; dar puteam oare, 
prevenind-o pe doamna Dubreuil, să jertfesc liniştea 
dumitale unei eventualităţi de iertare puţin probabile? 

— Ah, doamnă, asta dovedeşte că situaţia mea e pentru 
totdeauna falsă şi demnă de milă, că, din afecţiune pentru 
mine, mi-aţi ascuns trecutul, şi că mama Clarei are tot 
dreptul să mă dispreţuiască în numele acelui trecut; să mă 
dispreţuiască... după cum toată lumea mă va dispreţui de 
acum înainte, căci ştirea celor întâmplate la Arnouville se 
va răspândi şi totul se va afla!... O! Voi muri de ruşine... nu 
voi mai putea înfrunta privirile nimănui...! 

— Nici pe ale mele? Biată copilă! rosti doamna Georges 
izbucnind în lacrimi şi deschizând braţele Floarei-Mariei, 
vei afla totdeauna în inima mea dragostea şi devotamentul 
unei mame... Deci, fii curajoasă, Maria, fii convinsă de 
sinceritatea căinţei dumitale. Aici eşti înconjurată de 
prieteni. Această casă va fi pentru dumneata întreaga 
lume... Vom lua-o înaintea dezvăluirii de care te temi; 
bunul nostru abate va strânge oamenii de la fermă care te 
iubesc atât de mult, şi le va spune adevărul asupra 
trecutului dumitale. Crede-mă, copila mea, cuvântul lui are 
atâta autoritate, încât această dare pe faţă te va face şi 
mai iubită. 

— Vă cred, doamnă, şi mă voi resemna; ieri, în timpul 
convorbirii noastre, abatele mi-a  prevestit  ispăşiri 
dureroase! ele au început şi nu trebuie să mă mir. Mi-a mai 
spus că suferinţele mele vor fi luate în seamă... 
Nădăjduiesc...  Ajutată în aceste încercări de 
dumneavoastră şi de dânsul, nu mă voi mai plânge. 

— Vei sta, de altfel, peste câteva clipe de vorbă cu el şi 
niciodată sfaturile lui nu-ţi vor fi mai preţioase ca acum. 


- 379 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


lată, s-a şi făcut patru jumătate, pregăteşte-te să te duci la 
presbiteriu, copila mea... Voi scrie domnului Rudolf ca să-l 
informez de cele petrecute la ferma Arnouville... Un curier 
îi va duce scrisoarea, apoi voi veni să te iau de la bunul 
nostru abate, deoarece trebuie să ne grăbim să stăm toţi 
trei de vorbă. 

Câteva clipe mai târziu, Gurista pleca de la fermă ca să 
se ducă la presbiteriu, pe drumul desfundat unde, în ajun, 
Învățătorul şi  Şontorogul se  înţeleseseră să se 
reîntâlnească cu Chioara. 


Capitolul 10 
REFLECŢII 


După cum s-a înţeles, desigur, din convorbirile Guristei 
cu doamna Georges şi cu părintele din Bouqueval, Floarea- 
Mariei  profitase cu atâta  însufleţire de sfaturile 
binefăcătorilor ei, pusese atâta la inimă principiile lor, 
încât, gândindu-se la ticăloşia trecutului ei, era din ce în ce 
mai deznădăjduită. 

Din nefericire, mintea ei se dezvoltase pe măsură ce 
instinctele-i minunate se împlineau în mijlocul mediului de 
cinste şi puritate în care trăia. 

Dacă ar fi avut o inteligenţă mai puţin deosebită, o 
sensibilitate mai puţin aleasă, o imaginaţie mai puţin 
înflăcărată, Floarea-Mariei s-ar fi consolat mai uşor! 

Ea se pocăise, un preot venerabil îi iertase greşelile şi, 
în mijlocul bucuriilor unei vieţi rustice pe care o împărțea 
cu doamna Georges, ar fi uitat ororile din cartierul acela 
rău famat. S-ar fi lăsat, fără teamă, în voia prieteniei pe 
care i-o arăta doamna Dubreuil. Aceasta, fără să uite 
greşelile pe care le săvârşise Floarea-Mariei şi numai 
datorită încrederii oarbe ce o avea în cuvintele celor a 
căror superioritate o recunoştea, i-ar fi vorbit în felul 
următor: „Acum purtarea dumitale frumoasă te face egala 
oamenilor cinstiţi“. N-ar fi văzut nicio deosebire între ea şi 


- 380 - 


- Eugen Sue - 


oamenii corecţi. 

Intâmplarea dureroasă de la ferma din Arnouville ar fi 
mâhnit-o adânc, dar ea nu putuse prevedea această scenă 
şi nici s-o fi evitat, vărsând lacrimi amare în prada 
remuşcărilor, văzând-o pe Clara, nevinovată şi pură, 
dormind în aceeaşi odaie cu fosta chiriaşă a proxenetei. 

Biata copilă!... Oare nu se năpăstuise ea, în sinea ei, în 
tăcerea nesfârşitelor insomnii, de învinuiri şi mai cumplite 
decât cele cu care o împroşcară locuitorii fermei din 
Arnouville? 

Ceea ce o ucidea cu încetul pe Floarea-Mariei, era 
analizarea, la nesfârşit, a păcatelor de care se învinuia 
singură; era mai ales perspectiva permanentă a viitorului 
pe care trecutul ei neiertător i-o impunea şi pe care l-ar fi 
visat altfel. 

Spiritul de analiză, de cercetare şi de comparaţie este 
totdeauna dovada unei inteligenţe superioare. În sufletele 
trufaşe şi tari, acest spirit sădeşte îndoială şi răzvrătire 
împotriva altora. 

In sufletele timide şi gingaşe, acesta sădeşte îndoiala şi 
răzvrătirea împotriva lor înseşi. 

Pe cei dintâi îi condamni, dar se iartă ei singuri. 

Pe cei din a doua categorie îi ierţi, dar se condamnă ei 
singuri. 

Preotul de la Bougqueval, cu toată voioşia lui, doamna 
Georges, cu toate virtuțile ei, sau tocmai din pricina 
virtuţilor şi cuvioşiei lor, nu-şi puteau închipui cât suferise 
Gurista de când sufletul ei, scos din cloaca în care trăise, 
putea măsura tot adâncul prăpastiei în care fusese 
cufundată. 

Ei nu-şi dădeau seama că groaznicele amintiri ale 
Guristei aveau aproape puterea şi intensitatea realităţii; ei 
nu ştiau că această fată, de o sensibilitate aleasă, cu o 
imaginaţie înclinată spre visare şi poezie, cu o delicateţe a 
impresiilor, dureroasă din pricina susceptibilităţii ei, nu 
ştiau că această fată îşi amintea în fiecare zi şi resimțea, 
cu o suferinţă amestecată cu dezgust şi spaimă, mizeriile 


- 381 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


ruşinoase ale existenţei ei de altădată. 

Să ne închipuim o copilă de şaisprezece ani, nevinovată 
şi neîntinată, având conştiinţa candoarei şi purității ei, 
aruncată de o putere infernală în infama tavernă a unei 
proxenete şi supusă puterii de neînfrânt a acestei canalii! 


Ne putem, oare, face înţeleşi, că un fel de resentiment 
ulterior sau, mai bine zis, o contralovitură morală de care 
Gurista suferea atât de cumplit, o făcea să-i pară rău, mai 
des decât îndrăznise să mărturisească preotului, că n-a 
murit în această mocirlă? 

Dacă am chibzui cât de cât. Şi am avea experienţa vieţii, 
n-ar părea un paradox cele ce vom spune: 

Ceea ce o făcea pe Floarea-Mariei să fie demnă de 
interes şi de milă, este nu numai faptul că nu iubise 
niciodată, dar că simţurile ei rămăseseră adormite şi reci. 
Dacă se întâmplă adesea ca femei mai puţin sensibile ca 
Floarea-Mariei, să aibă repulsii caste mult timp după 
căsătorie, ne vom mira, oare, că această nenorocită, 
dominată de codoaşă şi aruncată la şaisprezece ani în 
mijlocul unei hoarde de fiare sălbatice şi fioroase ce 
bântuiau în cartierul rău famat, să nu fi încercat decât 
oroare şi groază şi să iasă, sufleteşte, curată din acea 
promiscuitate?... 

Destăinuirile copilăreşti ale Clarei Dubreuil cu privire la 
amorul ei curat pentru un tânăr fermier cu care urma să se 
căsătorească, întristaseră adânc pe Floarea-Mariei; şi ea 
simţea că ar fi iubit din toată inima, că ar fi trăit dragostea 
în tot ce are ea ca devotament, nobleţe, puritate şi 
măreție; şi totuşi nu-i mai era îngăduit să inspire sau să 
încerce acest simţământ; fiindcă, dacă ar fi iubit... ar fi 
făcut o alegere pe măsura exigenţelor ei sufleteşti şi, cu 
cât această alegere ar fi fost mai demnă de ea, cu atât s-ar 
fi socotit dânsa nedemnă. 


- 382 - 


- Eugen Sue - 


Capitolul 11 
DRUMUL DESFUNDAT 


Soarele asfinţea la orizont; pe câmpie nicio mişcare, 
niciun zgomot. 

Floarea-Mariei se apropia de începutul drumului 
desfundat pe care trebuia să-l străbată pentru a merge la 
presbiteriu, când văzu ieşind din şanţ un băiat mic, şchiop, 
îmbrăcat într-o bluză cenușie şi cu o şapcă albastră. Părea 
că plânge. De cum o zări de departe pe Guristă, dădu fuga 
la ea. 

— Oh! buna mea doamnă, fie-ţi milă de mine, strigă el, 
împreunându-şi mâinile în chip implorator. 

— Ce vrei, copile? îl întrebă fata, îngrijorată. 

— Vai, bună doamnă, biata mea bunică e tare bătrână, 
bătrână de tot; a căzut în şanţ pe când cobora acolo şi cred 
că a păţit ceva, mi-e teamă să nu-şi fi rupt piciorul... Sunt 
prea slab ca s-o ajut să se ridice... Doamne, ce mă fac dacă 
nu-mi vii în ajutor? Biata bunică, să nu se prăpădească! 

Gurista, înduioşată de durerea micului şchiop, exclamă: 

— Nu sunt nici eu prea puternică, copile, dar am să te 
ajut să-ţi salvezi bunica... Să mergem repede la dânsa... Eu 
locuiesc la ferma de acolo, trimit pe cineva s-o aducă. 

— Oh! buna mea doamnă, Dumnezeu te va răsplăti, 
desigur. E undeva pe aici... la doi paşi, pe drumul 
desfundat, cum vă spuneam; a căzut pe când cobora 
povârnişul... 

— Deci nu eşti de pe aici? întrebă Gurista, urmându-l pe 
Şontorog, pe care desigur că cititorul l-a recunoscut. 

— Nu, doamnă, venim de la Ecouen. 

— Şi unde vă duceţi? 

— La un preot vrednic care locuieşte pe colina de colo... 
zise fiul lui Braţ-Roşu, ca să dobândească şi mai mult 
încrederea Floarei-Mariei. 

— La abatele Laporte, poate? 

— Da, bună doamnă, la abatele Laporte; biata mea 


- 383 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


bunică îl cunoaşte bine, bine de tot... 

— Tocmai la el mă duceam, ce potriveală! spuse Floarea- 
Mariei, înaintând mereu pe drumul desfundat. 

— Bunico, vin, vin!... Ai răbdare, aduc ajutor! strigă 
Şontorogul, ca să dea astfel de veste Învăţătorului şi 
Cucuvelei, să fie pregătiţi pentru a pune mâna pe victima 
lor. 

— Deci bunica dumitale n-a căzut prea departe de aici? 
întrebă Gurista. 

— Nu, doamnă, în dosul copacului acela gros de acolo, 
unde coteşte drumul, la douăzeci de paşi de aici. 

Deodată Şchiopul se opri. Tropăitul unui galop de cal 
răsună în liniştea câmpiei. 

„S-a dus dracului tot“, îşi zise Şontorogul. 

Drumul cotea brusc la câteva prăjini distanţă de locul 
unde fiul lui Braţ-Roşu se găsea cu Gurista. 

Un călăreț apăru la cotitura aceea; când ajunse lângă 
fată, se opri. 

Se auzi apoi tropăitul unui alt cal şi, după câteva clipe 
apăru un servitor îmbrăcat într-o livrea cafenie cu nasturi 
de argint, cu pantaloni de piele albă şi cu cizme cu 
carâmbi răsfrânţi. O curea îngustă de piele galbenă îi ţinea 
strâns legată la spate mantaua de ploaie a stăpânului său. 

Acesta, îmbrăcat simplu, cu o redingotă arămie, groasă 
şi cu un pantalon cenuşiu deschis, călărea cu o graţie 
desăvârşită pe un cal murg, pur-sânge, de o frumuseţe 
deosebită; cu tot drumul lung pe care-l străbătuse, luciul 
viu al vestonului cu reflexe aurii nu arăta nicio urmă de 
transpiraţie. Calul valetului, care se oprise la câţiva paşi 
de stăpânul lui, era de asemenea de rasă şi plin de nobleţe. 
În acest călăreț, cu faţa brună şi fermecătoare, Şontorogul 
recunoscu pe vicontele de Saint-Rémy, bănuit a fi amantul 
ducesei de Lucenay. 

— Frumoasă domnişoară, se adresă vicontele Guristei, a 
cărei frumuseţe îl impresionase, ai avea bunăvoința să-mi 
arăţi drumul care duce în satul Arnouville? 

Maria, lăsându-şi ochii în jos în faţa privirii adânci şi 


- 384 - 


- Eugen Sue - 


cutezătoare a tânărului, răspunse: 

— După ce ieşiţi din drumul desfundat, domnule, o luaţi 
pe prima potecă la dreapta: această potecă duce la o alee 
de cireşi care dă de-a dreptul în Arnouville. 

— Mii de mulţumiri, frumoasă copilă... M-ai lămurit mai 
bine decât o bătrână pe care am văzut-o la doi paşi de aici, 
zăcând la rădăcina unui arbore: n-am putut scoate de la ea 
decât gemete... 

— Biata mea bunică!... murmură Şontorogul, cu o voce 
îndurerată. 

— Acum încă un cuvânt, reluă domnul de Saint-Rémy, 
adresându-se Guristei, ai putea să-mi spui dacă pot găsi 
uşor ferma doamnei Dubreuil, la Arnouville? 

Gurista nu se putu stăpâni şi tresări la aceste cuvinte 
care îi aminteau de scena cumplită din dimineaţa aceea, 
dar răspunse: 

— Clădirile fermei se află de-a lungul aleii pe care o veţi 
urma spre a ajunge la Arnouville, domnule. 

— Încă o dată, mulţumesc, frumoasă copilă! spuse 
domnul de Saint-Rémy. 

Şi porni în galop, urmat de valet. 

Fermecătoarele trăsături ale vicontelui se destinseseră 
întrucâtva în timp ce vorbea cu Floarea-Mariei; îndată ce 
fu singur, redeveniră întunecate şi crispate, părând 
frământat de o nelinişte adâncă. 

Floarea-Mariei, amintindu-şi de persoana necunoscută 
pentru care, din ordinul doamnei de Lucenay, se pregătea 
în grabă pavilionul la ferma din Arnouville, nu se mai îndoi 
că era vorba de acest tânăr şi frumos cavaler. 

Galopul cailor mai răscoli puţin timp pământul întărit de 
îngheţ; se pierdu treptat, în depărtare, apoi încetă cu 
totul... 

Şontorogul răsuflă uşurat. 

Vrând să-i liniştească şi să-i vestească pe complicii lui, 
dintre care unul, Învățătorul, se ascunsese la sosirea 
călăreţilor, fiul lui Braţ-Roşu strigă; 

— Bunico!... iată-mă, sunt cu o doamnă miloasă, care-ţi 


- 385 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


vine în ajutor! 

— Repede, repede, copile, domnul acela călare ne-a 
făcut să pierdem câteva minute, zise Gurista, grăbind 
pasul ca să ajungă mai curând la cotitura drumului 
desfundat. 

O dată acolo, Cucuvaia, care se ţinea pitită, spuse pe 
şoptite: 

— Acum, tâlhăroiule! 

Apoi, aruncându-se asupra Guristei, chioara o luă de gât 
cu mâna, iar cu cealaltă îi astupă gura, în timp ce 
Şontorogul, aruncându-se la picioarele fetei, se agăţă de 
ele ca s-o împiedice să facă vreun pas. 

Totul se petrecuse aşa de repede, încât Cucuvaia n- 
avusese timpul să vadă faţa Guristei; dar în puţinele clipe 
câte îi trebuiră Învăţătorului ca să iasă din şanţul în care 
se ascunsese şi să vină pe dibuite cu mantaua lui, bătrâna 
îşi recunoscu vechea ei victimă. 

— Hoţoaico! strigă ea, la început surprinsă; apoi adăugă 
cu o bucurie feroce: Ia te uită! Se vede că însuşi dracu te 
trimite... Pe semne că asta ţi-e soarta, să-mi căzi mereu în 
gheare! Noroc că am vitriolul în trăsură... l-a venit acum 
rândul şi mutrii tale de madonă, că mult m-am mai amărât 
cu chipul ăsta de fecioară nevinovată... Bărbate, ia seama 
să nu te muşte şi ţine-o bine până când o împachetăm... 

Cu mâinile sale puternice, Învățătorul o înhăţă pe 
Guristă şi, înainte ca fata să fi putut scoate un țipăt, 
Cucuvaia îi aruncă paltonul în cap şi-o înfăşură strâns. 

Intr-o clipă, Floarea-Mariei, legată fedeleş, cu un căluş 
în gură, nu mai fu în stare să facă nicio mişcare, nici să 
strige după ajutor. 

— Acum vezi de pachet, orbule... zise Cucuvaia. Hai, hai, 
că doară nu-i aşa de grea ca trupul femeii înecate în 
canalul Saint-Martin... Nu-i aşa, bărbate? 

Şi cum tâlharul tresări la aceste vorbe care îi aminteau 
de cumplitul vis din noaptea trecută, chioara reluă: 

— Ce-i banditule?... S-ar zice că tremuri... de azi 
dimineaţă îţi tot clănţăne dinţii ca şi cum ai avea friguri, şi 


- 386 - 


- Eugen Sue - 


atunci te uiţi în gol de parcă ai tot căuta ceva. 

— Prefăcutul dracului... se uită cum zboară muştele, 
rânji Şontorogul. 

— Hai mai repede, s-o ştergem, bărbate! Ia-o în primire 
pe hoaţa asta păguboasă... Aşa! adaugă Cucuvaia, 
văzându-l pe tâlhar cum o ia pe Floarea-Mariei în braţe, ca 
pe un copil adormit. La trăsură, repede! 

__—Dar cine mă va conduce pe mine?... întrebă 
Învățătorul, cu un glas înăbuşit, strângând în braţele lui de 
Hercule povara uşoară şi mlădie. 

— Mormoloc bătrân! Se gândeşte la toate, spuse 
Cucuvaia. 

Şi, desfăcându-şi broboada, desnodă o basma roşie care 
îi acoperea gâtul descărnat, o răsuci pe jumătate şi îi 
strigă Invăţătorului: 

— Deschide înghiţitoarea şi ia între dinţi un capăt al 
basmalei. Şontorogul să ia capătul celălalt în mână şi tu n- 
ai altceva de făcut decât să te ţii după el... La orb bun, 
câine bun! Ia-o pe aici, piciule! 

Micul şchiop făcu un salt, imită cu voce prefăcută un 
lătrat caraghios, apucă celălalt capăt al batistei şi îl trase 
după el pe Învățător, în timp ce Cucuvaia se grăbea să-l 
vestească pe Barbillon. 

Renunţăm să descriem groaza Floarei-Maria, când se 
văzu în mâinile Cucuvelei şi ale Invăţătorului. Simţea că 
leşină şi nu putu opune nicio rezistenţă. 

După câteva clipe, Gurista era transportată cu trăsura, 
mânată de Barbillon. Deşi era noapte, perdelele cupelei 
erau coborâte cu grijă şi cei trei complici, cu victima lor, 
gata mai-mai să-şi dea sufletul, se îndreptară către câmpia 
de la Saint-Denis, unde îi aştepta Tom. 


Capitolul 12 
CLEMENCE D'HARVILLE 


Ne amintim că în ajunul zilei când se petreceau 


- 387 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


întâmplările pe care le povestirăm (răpirea Guristei de 
către Cucuvaie), Rudolf o salvase pe doamna d'Harville 
dintr-o primejdie iminentă, iscată de gelozia Sarei care-l 
prevenise pe domnul d'Harville de întâlnirea pe care 
marchiza o făgăduise în chip atât de nesocotit lui Charles 
Robert. 

Rudolf, impresionat de acea scenă, ieşind din casa de pe 
strada Templului, se îndreptă spre locuinţa lor, amânând 
pe a doua zi vizita pe care plănuia s-o facă domnişoarei 
Rigolette şi familiei nefericitului meşteşugar despre care 
am vorbit, deoarece îi socotea la adăpost de nevoi, 
mulţumită banilor pe care îi trimisese prin marchiză; 
pretinsa ei vizită de caritate păruse verosimilă domnului 
d'Harville. Din păcate, Rudolf nu aflase că Şontorogul îi 
înhăţase punga şi ştim în ce fel micul şchiop săvârşise acea 
îndrăzneață hotie. 

Pe la orele patru, Rudolf primi scrisoarea următoare; i-o 
adusese o femeie în vârstă şi plecase fără să aştepte 
răspuns. 

„Monseniore, 

Vă datorez mai mult decât viața; aş voi să vă exprim 
astăzi adânca mea recunoştinţă. Mâine, ruşinea poate că 
m-ar amuţi... Dacă aţi vrea să-mi faceţi cinstea de a veni la 
mine astă-seară, veţi încheia această zi cum aţi început-o, 
printr-o faptă generoasă. 

D'Orbigny - D'Harville. “ 


Dacă Rudolf era fericit că făcuse un mare serviciu 
doamnei d'Harville, nu-i plăcea însă o astfel de intimitate 
impusă, pe care această împrejurare o stabilea aşa, 
deodată, între el şi marchiză. 

Nedorind să trădeze prietenia ce o nutrea pentru 
domnul d'Harville, dar foarte impresionat de graţia 
spirituală şi de frumuseţea atrăgătoare a Clemencei, 
Rudolf îşi dădea seama că o plăcea mult şi, de aceea, nu 
mai voia, după o lună întreagă de stăruinţi, s-o revadă. 

Îşi amintea astfel, cu emotie, de convorbirea pe care o 


- 388 - 


- Eugen Sue - 


surprinsese la ambasadă, între Tom şi Sarah. Aceasta, din 
ură şi gelozie, afirmase, nu fără temei, că doamna 
d'Harville, aproape fără să-şi dea seama, nutrea o serioasă 
afecţiune pentru Rudolf. Sarah era prea isteaţă, prea 
perspicace, prea bună cunoscătoare a inimii omeneşti ca 
să nu fi înţeles că marchiza, socotindu-se neluată în seamă, 
dispreţuită poate de un om care făcuse asupra ei o adâncă 
impresie, cedând în decepţia ei, stăruinţelor unei prietene 
perfide, să se intereseze aproape luată prin surprindere, 
de pretinsele nenorociri ale domnului Charles Robert, fără 
ca, din pricina asta, să-l uite cu totul pe Rudolf. 

Alte femei, credincioase amintirii omului către care 
înclinaseră mai întâi, ar fi rămas indiferente la privirile 
comandantului. Clemence d'Harville era deci de două ori 
vinovată, deşi n-ar fi cedat decât din mila ce i-o inspira 
nenorocirea lui Charles Robert; de altfel, un simţământ 
puternic al datoriei, unit poate cu amintirea prinţului, gând 
salvator care veghea în adâncul inimii ei, ar fi ferit-o de o 
greşeală ireparabilă. Rudolf, gândindu-se la întrevederea 
lui cu doamna d'Harville, era pradă a mii de contradicții. 
Cu toate că era hotărât să reziste sentimentului ce-l 
atrăgea către ea, se socotea fericit că putea s-o desprindă 
de inima lui, fie învinuind-o de alegerea nefericită ce o 
făcuse în persoana lui Charles Robert, fie, dimpotrivă, 
regretând că i se destrăma prestigiul de care era 
înconjurată. 

Clémence d'Harville aştepta şi ea această întrevedere cu 
teamă; cele două simţăminte care o stăpâneau, erau unul 
dureros când se gândea la Rudolf, celălalt, o puternica silă 
când se gândea la Charles Robert. 

Multe pricini motivau această aversiune, această ură. 

O femeie poate să-şi tulbure liniştea, cinstea ei faţă de 
un bărbat, dar ea nu-i va ierta niciodată că a pus-o într-o 
situaţie umilitoare sau ridicolă. 

Astfel, doamna d'Harville, pradă ironiilor şi privirilor 
insultătoare ale doamnei Pipelet, era gata să moară de 
ruşine. 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Dar asta nu era totul. 

Înştiinţată de Rudolf de primejdia care o păştea, 
Clemence urcase repede la al cincilea; scara era astfel 
construită, încât urcând-o, l-a putut zări pe Charles Robert 
îmbrăcat în strălucitorul lui halat, în clipa în care, 
recunoscând pasul uşor al femeii pe care o aştepta, între- 
deschisese, surâzând, cuceritor, sigur de sine, uşa camerei 
sale... Grotesca înfumurare a costumului ţipător al 
comandantului, o făcu pe marchiză să înţeleagă cât de 
cumplit se înşelase în privinţa omului acela. Îndemnată de 
bunătatea inimii, de generozitatea firii ei să facă un pas 
care putea s-o piardă, îi acordase comandantului acea 
întâlnire, nu din dragoste, ci numai din milă... 

Ne putem închipui deziluzia, dezgustul doamnei 
d'Harville, când îl zărise pe domnul Charles Robert, atât 
de strident înveşmântat în chip de cuceritor! 

Pendula din micul salon unde şedea de obicei doamna 
d'Harville sunase orele nouă. 

Modistele şi cârciumarii au abuzat atât de mult de stilul 
Ludovic al XV-lea şi de stilul Renaşterii, încât marchiza, 
femeie cu mult bun gust, îndepărtase din apartamentul ei 
felul acesta de lux, devenit atât de vulgar, şi mutase 
mobilele în partea destinată marilor recepții. 

Rar se putea vedea ceva mai distins şi mai elegant ca 
mobilierul salonului în care marchiza îl aştepta pe Rudolf. 

Tapetul, perdelele fără ciucuri la polog, fără draperii, 
erau lucrate dintr-o stofă de India, în culoarea paiului; pe 
acest fond luminos se desenau, brodate cu mătase, imagini 
de aceeaşi culoare, arabescuri de un gust ales şi capricios. 
Perdele duble de dantelă ascundeau cu totul ferestrele. 

Uşile, din lemn de trandafir, erau împodobite cu 
ornamente de argint aurit, fin cizelate, care încadrau, în 
fiecare tăblie, un medalion oval de porțelan de Sevres, 
măsurând în diametru aproape treizeci de centimetri, 
închipuind păsări şi flori de o minunată precizie şi 
strălucire. Ramele oglinzilor şi stinghiile tapetelor erau tot 
din lemn de trandafir, poleite şi ele cu argint aurit. 


= 390 - 


- Eugen Sue - 


Friza căminului, de marmură albă şi cele două cariatide 
de o frumuseţe antică şi de o graţie aleasă, se datorau 
dălţii magistrale a lui Marochetti,!! acest mare artist care 
a consimţit să sculpteze o asemenea capodoperă, 
amintindu-şi fără îndoială de Benvenuto care nu se dădea 
în lături de a cizela ibrice şi armuri. 

Două candelabre şi două sfeşnice de email, lucrate cu 
meşteşug de Gouttiere!?, se alăturau pendulei; blocul 
pătrat de lapis-lazuli era urcat pe un soclu de jasp oriental, 
pe care odihnea o splendidă cupă mare de aur, smălțuită, 
împodobită cu mărgăritare şi rubine din cea mai frumoasă 
epocă a Renaşterii florentine. 

Mai multe tablouri din şcoala venețiană, de mărime 
mijlocie, completau această ambianţă de o înaltă artă. 

Mulțumită unei inovaţii fermecătoare, frumosul salon 
era luminat discret de o lampă al cărei glob de cristal mat 
dispărea pe jumătate în mijlocul unei tufe de flori naturale, 
rânduite într-o mare vază de Japonia, albastră, purpură şi 
aur, atârnată de tavan, ca o lustră, prin trei lanţuri groase 
de argint aurit, pe care se încolăceau tulpini verzi de 
felurite plante agăţătoare; ramuri mlădioase şi încărcate 
cu flori, se revărsau din vaze, atârnau grațios, ca nişte 
ciucuri de verdeață proaspătă peste porţelanul smălţuit cu 
aur, cu purpura şi azur. 

Am stăruit asupra acestor amănunte, fără îndoială 
puerile, ca să dăm o idee de bunul gust înnăscut al 
doamnei d'Harville (dovadă totdeauna sigură de spirit 
ales), şi pentru că unele dureri necunoscute, unele 
nenorociri tăinuite, par şi mai zguduitoare când sunt în 
contrast cu aparențele a ceea ce constituie în ochii tuturor, 
o viaţă fericită şi pizmuită. 

Aşezată într-un fotoliu acoperit, ca şi celelalte mobile, cu 
o stofă de culoarea paiului, Clemence d'Harville, cu capul 
descoperit, purta pe ea o rochie de catifea neagră, închisă 
până-n gât, pe care se răsfăţa eleganța gulerului larg şi a 


11 Carlo Marochetti (1805-1868), sculptor de origine franco-italiană. 
12 Pierre Gouttiere (1740—1806), gravor francez de o mare delicateţe. 


- 391 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mânecuţelor de dantelă englezească, ce oprea ca negrul 
catifelei să distoneze prea violent cu strălucitoarea albeaţă 
a mâinilor şi a gâtului. 

Pe măsură ce se apropia clipa întrevederii cu Rudolf, 
emoția marchizei creştea. Totuşi, nehotărârea ei dădu loc 
unor gânduri mai ferme; după multă chibzuire, decise să 
încredinţeze lui Rudolf o mare, o crudă taină, sperând că 
desăvârşita ei sinceritate îl va face să-i redea poate o 
consideraţie de care era atât de dornică. 

Însufleţită de recunoştinţă, prima ei înclinare pentru 
Rudolf se deşteptă cu o nouă amploare. Unul din acele 
presentimente care rareori înșeală sufletele ce iubesc, îi 
spunea că nu numai norocul i-l scosese la timp în cale pe 
prinţ ca să o salveze, ci, nemaivăzând-o de câteva luni, el 
cedase unui simţământ cu totul altul decât cel al 
aversiunii. Un vag instinct deştepta în mintea Clemencei 
îndoieli asupra sincerităţii Sarei. 

După câteva minute, un valet ciocăni cu discreţie la uşă, 
intră şi se adresă Clemencei: 

— Doamna marchiză  binevoieşte să primească pe 
doamna Asthon şi pe domnişoara? 

— Dar fără îndoială, ca totdeauna... răspunse doamna 
d'Harville. 

Şi fiica ei intră încet în salon. 

Era o copilă de patru ani, care ar fi avut o faţă 
fermecătoare, dacă n-ar fi vădit o paloare bolnăvicioasă şi 
o mare slăbiciune. 

Doamna Asthon, guvernanta, o ţinea de mână; Clara (aşa 
o chema pe copilă), cu toată slăbiciunea ei, se grăbi către 
mamă-sa întinzându-i braţele. Două funde cireşii prindeau 
deasupra tâmplelor părul ei brun, împletit şi încârlionţat 
pe frunte; sănătatea copilei era atât de şubredă, încât era 
îmbrăcată cu o hăinuţă de mătase cafenie vătuită, în loc să 
poarte una din acele rochii frumoase de muselină albă, 
împodobită cu panglici de aceeaşi culoare cu a fundelor 
din păr, lăsând să se vadă acele braţe trandafirii, acei 
umeri dulci şi catifelaţi, atât de fermecători la copiii 


= 392 = 


- Eugen Sue - 
sănătoşi. 

Ochii mari, negri, ai acestei copile păreau şi mai mari, 
atât îi erau obrajii de traşi, în pofida acestei înfăţişări 
debile, un surâs plin de drăgălăşenie şi de graţie se ivi pe 
faţa Clarei când fu aşezată pe genunchii mamei sale, care 
o îmbrăţişă cu un fel de duioşie tristă şi pătimaşă. 

— Cum i-a mai fost în ultima vreme, doamnă Asthon? 
întrebă doamna d'Harville pe guvernantă. 

— Destul de bine, doamnă marchiză, deşi o dată m-am 
temut că... 

— lar? exclamă Clémence, îmbrăţişându-şi fata cu o 
mişcare de spaimă involuntară. 

— Din fericire, doamnă, m-am înşelat, spuse guvernanta, 
nu s-a produs accesul, domnişoara Clara s-a liniştit şi n-a 
fost decât o clipă de slăbiciune... A dormit puţin după 
prânz, dar n-a vrut să se culce înainte de a veni s-o 
îmbrăţişeze pe doamna marchiză. 

— Biet  îngeraş iubit! spuse doamna  d'Harville, 
acoperindu-şi fata cu sărutări. 

Aceasta îi răspundea la mângâieri cu o copilărească 
bucurie, când valetul de casă deschise cele două canaturi 
ale uşii salonului şi anunţă: 

— Alteţa-sa serenisimă, monseniorul duce de Gerolstein! 

Clara, urcată pe genunchii mamei, îi încolăcise gâtul cu 
braţele şi o sărută cu dragoste. La vederea lui Rudolf, 
Clemence roşi, aşeză uşurel fetiţa pe covor, făcu semn 
doamnei Asthon să ia copilul şi se ridică. 

— Veţi permite, doamnă, spuse Rudolf surâzând, după 
ce o salutase respectuos pe marchiză, să reînnoiesc 
cunoştinţa cu vechea şi mica mea prietenă, dacă nu m-o fi 
uitat. 

Şi aplecându-se puţin, întinse mâna Clarei. 

Aceasta îşi aţinti asupra lui, la început curioasă, ochii 
mari şi negri, apoi, recunoscându-l, făcu un semn drăgălaş 
cu capul şi îi trimise o sărutare din vârful degetelor subţiri. 

— Îl recuonşti pe monseniorul, copila mea? o întrebă 
Clemence. 


- 393 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Fata dădu din cap afirmativ şi trimise o nouă sărutare lui 
Rudolf. 

— Pare că i s-a îmbunătăţit sănătatea de când n-am 
văzut-o, spuse Rudolf prevenitor, adresându-se Clemencei. 

— Monseniore, îi merge puţin mai bine, deşi e mereu 
bolnavă. 

Marchiza ca şi prinţul, deopotrivă de încurcaţi, 
gândindu-se la viitoarea lor convorbire, erau aproape 
mulţumiţi că ea se amânase cu câteva minute, prin 
prezenţa Clarei; dar guvernanta, luând discret cu ea 
copilul, Rudolf şi Clemence se pomeniră singuri. 


Capitolul 13 
MĂRTURISIRILE 


Fotoliul doamnei d'Harville se afla la dreapta căminului 
de care Rudolf, rămas în picioare, se rezema. 

Niciodată Clemence nu fusese mai impresionată de 
nobilul şi graţiosul aspect al trăsăturilor prinţului; 
niciodată vocea lui nu i se păruse mai dulce şi mai 
vibrantă. 

Simţind cât de greu îi venea marchizei să înceapă 
această convorbire, Rudolf îi zise: 

— Aţi fost, doamnă, victima unei trădări nedemne: 
denunţul laş al contesei Sarah Mac-Gregor era pe cale să 
vă piardă. 

— E oare adevărat, monseniore? exclamă Clemence. 
Presimţirile mele deci nu m-au înşelat... Şi cum de a putut 
afla alteţa-voastră? 

— Ieri, din întâmplare, la balul contesei am descoperit 
taina acestei infamii. Şedeam într-un colţ, mai depărtat, al 
grădinii de iarnă. Neştiind că un tufiş de plante mă 
despărţea de ei şi-mi îngăduia să-i aud, contesa Sarah şi 
fratele ei veniseră în apropierea mea să stea de vorbă 
despre planurile lor şi despre capcana ce v-o pregăteau. 
Vrând să vă previn de primejdia care vă ameninţa, m-am 


- 394 - 


- Eugen Sue - 


dus în grabă la balul doamnei de Nerval, nădăjduind să vă 
găsesc, dar nu eraţi acolo. Să vă fi scris azi de dimineaţă 
acasă, mă temeam ca scrisoarea să nu cadă în mâinile 
marchizului; bănuielile lui ar fi fost astfel întărite. Am 
preferat să mă duc să vă aştept în strada Templului, ca să 
dejoc trădarea contesei Sarah. Mă veţi ierta, nu-i aşa, că 
vă întreţin atât de mult asupra unui subiect care vă e 
neplăcut? Dacă nu era scrisoarea pe care aţi avut 
bunătatea să mi-o trimiteţi, niciodată nu v-aş fi vorbit de 
toate astea... 

După o clipă de tăcere, doamna d'Harville răspunse: 

— Nu am decât un singur mijloc de a vă dovedi 
recunoştinţa: acela de a vă face o mărturisire pe care n-am 
făcut-o nimănui. Această mărturisire nu mă va justifica în 
ochii dumneavoastră, dar vă va face poate să socotiți 
purtarea mea mai puţin vinovată. 

— Sincer vorbind, doamnă, spuse Rudolf, surâzând, 
postura mea faţă de dumneavoastră este foarte delicată. 

Clémence, surprinsă de acest ton aproape glumeţ, îl 
privi mirată: 

— Cum adică, monseniore? 

— Mulțumită unei împrejurări pe care fără îndoială o 
ghiciţi, sunt nevoit să joc puţin rolul de bunic cu privire la 
o aventură care, devreme ce aţi scăpat de capcana odioasă 
a contesei Sarah, nu merită să fie luată în serios... Dar, 
adaugă Rudolf, cu o nuanţă de gravitate blândă şi 
afectuoasă, soţul dumneavoastră este pentru mine aproape 
ca un frate, părintele meu avea pentru tatăl marchizului 
cea mai caldă recunoştinţă. Deci mă bucur cât se poate de 
mult că i-aţi redat soţului dumneavoastră liniştea şi 
încrederea. 

— Şi tot pentru că-l cinstiţi pe domnul d'Harville cu 
prietenia dumneavoastră, monseniore, ţin să vă spun tot 
adevărul... şi despre o preferinţă care trebuie să pară tot 
atât de nenorocită pe cât este în realitate, şi despre 
purtarea mea care necinsteşte pe acela pe care alteţa- 
voastră îl consideră aproape ca pe un frate. 


- 395 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Voi fi totdeauna, doamnă, fericit şi mândru, de cea 
mai mică dovadă a încrederii dumneavoastră. Totuşi, dați- 
mi voie să vă spun cu privire la preferința de care vorbiti; 
ştiu că aţi cedat atât dintr-un sentiment de milă sinceră cât 
şi datorită stăruinţei obsesive a contesei Sarah Mac- 
Gregor care avea motivele ei sa vă piardă... Mai ştiu că aţi 
ezitat multă vreme înainte de a vă hotări să faceţi pasul pe 
care îl regretaţi atât de mult în ceasul acesta. 

Clemence îl privi surprinsă pe prinţ. 

— Vă miră? Vă voi dezvălui taina mea în altă zi, ca să nu 
trec în ochii dumneavoastră drept un vrăjitor, reluă Rudolf, 
surâzând. Dar soţul dumneavoastră e acum pe deplin 
liniştit? 

— Da, monseniore, răspunse Clémence, plecându-şi 
stingherită privirea şi vă mărturisesc că mi-e penibil să-l 
aud cerându-mi iertare că m-a bănuit, şi să se minuneze de 
discreţia modestă cu care am tăinuit operele mele de 
caritate. 

— E fericit în iluzia lui, să nu vă faceţi nicio vină din 
cauza asta, dimpotrivă, menţineţi-l mereu în plăcuta lui 
închipuire... Dacă nu mi-ar fi interzis să vorbesc cu 
superficialitate de această aventură şi dacă n-ar fi vorba de 
dumneavoastră, doamnă, aş spune că niciodată o femeie 
nu e mai drăguță cu bărbatul ei decât atunci când are de 
ascuns ceva. Nu vă daţi seama de seducătoarele 
dezmierdări pe care a conştiinţă încărcată le inspiră; nu ne 
putem imagina toate florile ademenitoare pe care perfidia 
le face să răsară... Când eram tânăr, adaugă surâzând 
Rudolf, încercam totdeauna, împotriva voinţei mele, o 
nedesluşită îndoială faţă de unele dovezi de afecţiune 
exagerată şi, cum din parte-mi nu mă simţeam niciodată 
mai bine decât când făcusem vreo faptă ce avea nevoie de 
iertare, de îndată ce cineva se purta cu mine atât de 
perfid, de amabil cum încercam să par eu, eram pe deplin 
încredinţat că această înţelegere perfectă, ascundea o 
infidelitate mutuală. 

Doamna d'Harville se mira din ce în ce mai mult 


- 396 - 


- Eugen Sue - 


auzindu-l pe Rudolf glumind pe seama unei aventuri care 
ar fi putut avea pentru ea urmări atât de cumplite dar 
ghicind pe loc că prinţul neluând în serios lucrurile, 
încerca să micşoreze însemnătatea serviciului ce-i făcuse, 
îi replică adânc impresionată de această delicateţe: 

— Înţeleg generozitatea dumneavoastră, monseniore... 
Vă este acum uşor să glumiţi şi să uitaţi primejdia din care 
m-aţi salvat. Dar ceea ce vreau să vă spun, este cum nu se 
poate mai grav şi mai trist şi are o strânsă legătură cu 
întâmplările de azi dimineaţă; sfaturile dumneavoastră îmi 
pot fi atât de folositoare, încât vă implor să vă amintiţi că 
mi-aţi salvat onoarea şi viaţa... da... monseniore, viaţa... 
Soţul meu era înarmat, mi-a mărturisit-o, în căinţa 
exagerată, că voia să mă omoare!... 

— Dumnezeu! strigă Rudolf cu o adâncă îngrijorare. 

— Era în dreptul lui, reluă cu amărăciune doamna 
d'Harville. 

— Vă conjur, doamnă, răspunse Rudolf pe un ton cât se 
poate de serios de data aceasta, credeţi-mă, nu pot rămâne 
nepăsător la tot ce vă priveşte; dacă am glumit adineauri, 
am făcut-o nevrând ca gândurile să vă fie atât de 
împovărate de amintirea acelei dimineţi care va prilejuit o 
atât de cumplită tulburare. Acum, doamnă, vă ascult cu 
evlavie, deoarece îmi faceţi favoarea de a-mi spune că 
sfaturile mele vă pot folosi la ceva. 

— Oh! îmi sunt foarte utile, monseniore! Dar înainte de a 
vi le cere, îngăduiţi-mi să vă spun câteva cuvinte despre un 
trecut pe care nu-l cunoaşteţi... despre anii care au 
precedat căsătoria mea cu domnul d'Harville. 

Rudolf se înclină şi Clemence continuă: 

— La şaisprezece ani mi-am pierdut mama, zise ea, fără 
a-şi putea reţine o lacrimă. Nu vă pot spune cât o iubeam; 
închipuiţi-vă, monseniore, idealul bunătăţii pe pământ; 
dragostea ei pentru mine era nemăsurată; găsea într-însa o 
adâncă mângâiere a unor suferinţe amare... Neplăcându-i 
relaţiile mondene, ea având o sănătate şubredă, plăcerea 
ei cea mai mare era să ia asupra-i educaţia mea: 


- 397 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cunoştinţele ei temeinice şi foarte diverse, îi îngăduiau să 
împlinească, mai bine ca oricine, misiunea ce şi-o asumase. 
Judecaţi şi dumneavoastră, monseniore, uimirea ei şi a 
mea când, la şaisprezece ani, în perioada când educaţia 
mi-era aproape terminată, tatăl meu, motivând starea 
sănătăţii mamei mele, mă anunţă că o tânără văduvă, 
foarte distinsă, lovită de mari nenorociri şi meritând o 
stimă deosebită, se însărcinează să desăvârşească ceea ce 
mama mea începuse... Dintru întâi, mama s-a opus dorinţei 
tatălui meu. Eu însămi l-am implorat să nu interpună între 
mama şi mine o străină; a fost neînduplecat, cu toate 
lacrimile noastre. Doamna Roland, văduva unui colonel 
mort în Indii, aşa susţinea ea, venise să locuiască la noi şii 
se încredinţase rolul de institutoare a mea. 

— Cum! este vorba de acea doamnă Roland cu care tatăl 
dumneavoastră s-a însurat îndată după căsătoria, 
dumneavoastră? 

— Da, monseniore. 

— Era, deci, foarte frumoasă? 

— Într-o oarecare măsură, monseniore 

— Dar atunci, foarte inteligentă? 

— Prefăcătorie, şiretenie, nimic altceva. Avea vreo 
douăzeci şi cinci de ani, părul blond foarte şters, gene 
aproape albe, ochi foarte rotunzi de un albastru deschis, 
înfăţişarea umilă şi insinuantă, caracterul perfid până la 
cruzime, aparent prevenitor, până la josnicie. 

— Şi cultura ei? 

— Cu totul nulă, monseniore; şi nu pot înţelege cum 
tatăl meu, până atunci atât de supus convenienţelor, nu s-a 
gândit că incapacitatea acelei femei ar trăda în mod 
scandalos adevăratul motiv al prezenţei ei în casa lui. 
Mama îi obiecta că doamna Roland era de o ignoranță 
totală; pe un ton care nu îngăduia replică, el îi răspunse 
că, savantă sau nu, această tânără şi interesantă văduvă îşi 
va păstra la noi poziţia pe care el i-o acordase. Am înţeles- 
o abia mai târziu; însă biata mea mamă a ghicit-o din 
primul moment; a fost foarte jignită şi a deplâns, mă 


= 398 - 


- Eugen Sue - 


gândesc, mai puţin infidelitatea tatii decât tulburările pe 
care această legătură urma să le producă şi al căror ecou 
putea ajunge până la mine. 

— Dar chiar din punctul de vedere al acestei pasiuni 
nesăbuite, tatăl dumneavoastră mi se pare că-şi făcea o 
socoteală greşită, introducând pe această femeie în casa 
dumneavoastră. 

— Mirarea dumneavoastră, va creşte însă, monseniore, 
când veţi afla că tatăl meu avea un caracter extrem de 
formalist şi de integru; pentru a ajunge la o asemenea 
nesocotire a oricărei bunecuviinţe, a trebuit să sufere 
influenţa excesivă a doamnei Roland, influenţă cu atât mai 
perfidă, cu cât o ascundea sub aparențele unei năvalnice 
pasiuni pentru el. 

— Dar ce vârstă avea pe atunci domnul, tatăl 
dumneavoastră? 

— Vreo şaizeci de ani. 

— Şi era convins de dragostea acelei femei? 

— Tatăl meu a fost unul din bărbaţii cei mai la modă de 
pe vremea lui, iar doamna Roland, dând urmare 
instinctului ei sau unor sfaturi interesate. 

— Sfaturi? Şi cine putea să i le dea? 

— Vă voi spune imediat, monseniore. Ştiind că un om cu 
succese, când îl ajunge bătrâneţea este cu atât mai 
sensibil, la elogiile ce se aduc înfăţişării sale exterioare, 
întrucât aceste laude îi amintesc de cele mai frumoase 
timpuri din viaţa lui, aceasta femeie, o veţi crede oare, 
monseniore, începu să-l măgulească pe tata cu privire la 
graţia şi farmecul trăsăturilor sale, la eleganța fără egal a 
ţinutei sale; şi tata avea şaizeci de ani!... Toată lumea 
aprecia deosebita sa inteligenţă, şi totuşi a căzut în acea 
capcană grosolană. Asta a fost şi este încă, nu mă îndoiesc, 
explicaţia influenţei acestei femei asupra lui. lată de ce, 
monseniore, cu toate tristele-mi preocupări, nu-mi pot opri 
un surâs, amintindu-mi că, înainte de căsătorie, am auzit-o 
adesea pe doamna Roland spunând că ceea ce numea ea 
„maturitate adevărată“ e cea mai frumoasă vârstă a vieţii. 


- 399 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Această maturitate, e drept, nu începea, decât către 
cincizeci şi cinci sau şaizeci de ani. 

— Vârstă tatălui dumneavoastră? 

— Da, monseniore. Numai atunci, spunea doamna 
Roland, inteligenţa şi experienţa ating completa lor 
dezvoltare; numai atunci un om cu o situaţie înaltă se 
bucură de toată consideraţia la care are dreptul să aspire; 
numai atunci totalitatea trăsăturilor lui, eleganța firească a 
purtării lui ating desăvârşirea, fizionomia prezentând în 
acea perioadă a vieţii, un rar şi divin amestec de 
seninătate graţioasă şi de blânda gravitate. În sfârşit, o 
uşoară nuanţă de melancolie, pricinuită de decepţiile ce 
totdeauna le aduce cu sine experienţa, desăvârşesc 
farmecul cuceritor al „maturității adevărate“, farmec 
prețuit, se grăbea să adauge doamna Roland, numai de 
femeile inteligente şi de inimă, care au bunul gust să ridice 
din umeri la exploziile smintite ale acelor mici zvăpăiaţi în 
vârstă de patruzeci de ani; caracterul lor nu oferă nicio 
siguranţă şi trăsăturile lor, de o inexpresivă tinereţe, nu 
sunt încă poetizate de acea măreaţă înfăţişare care 
trădează ştiinţa adâncă a vieţii. 

Rudolf nu se putu opri să zâmbească la verva plină de 
ironie a doamnei d'Harville în zugrăvirea portretului 
mamei sale vitrege. 

— E ceva ce nu iert niciodată oamenilor ridicoli, spuse el 
marchizei. 

— Şi ce anume, monseniore? 

— Răutatea... asta te împiedică să râzi de ei în voie. 

— E poate un calcul din partea lor, spuse Clemence. 

— Şi eu aş crede-o şi e păcat, căci, de pildă, dacă aş 
putea uita că această doamnă Roland va făcut atâta rău, aş 
râde din plin de o asemenea născocire, cum e „maturitatea 
adevărată“, opusă tinereţii nebunatice a zvăpăiaţilor în 
vârstă de patruzeci de ani, care, după părerea ei, parcă 
abia au trecut de „vârsta pajilor”, cum s-ar fi exprimat 
bunicii noştri. 

— Cel puţin tata cred că era fericit în iluziile în care îl 


- 400 - 


- Eugen Sue - 


legăna mama mea vitregă. 

— Şi, fără îndoială, că încă de pe acum, pedepsită pentru 
prefăcătoria ei, femeia suferă urmările pretinsului ei amor 
pasionat: tatăl dumneavoastră a luat-o drept bună şi o 
tratează cu sinceritate şi dragoste. Dar, daţi-mi voie sa vă 
spun, viaţa mamei dumneavoastră vitrege cred că este tot 
atât de insuportabilă pe cât este a soţului ei de fericită: 
închipuiţi-vă bucuria trufaşă a unui om de şaizeci de ani, 
obişnuit cu succesele, care se crede încă iubit atât de 
pătimaş de o femeie tânără, încât să-i insufle ei dorinţa de 
a se închide cu dânsul într-o izolare desăvârşită. 

— Tocmai de aceea, monseniore, pentru că tatăl meu e 
fericit, nu aş avea poate dreptul să mă plâng de doamna 
Roland; dar purtarea ei infamă faţă de mama... şi, din 
nenorocire, partea prea activă pe care a luat-o la căsătoria 
mea, explică aversiunea ce-mi inspiră, adăuga doamna 
d'Harville după o clipă de şovăire. 

Rudolf o privi surprins. 

— Domnul  d'Harville e prietenul dumneavoastră, 
monseniore, reluă Clemence pe un ton hotărât. Îmi dau 
seama de gravitatea vorbelor rostite. Imi veţi spune îndată 
dacă sunt drepte. Dar revin la doamna Roland, instalată pe 
lângă mine ca institutoare, cu toată incapacitatea ei 
recunoscută. Mama a avut în privinţa asta o explicaţie cu 
tatăl meu şi i-a spus că, vrând cel puţin să protesteze 
contra situaţiei intolerabile a acestei femei, nu va mai veni 
la masă dacă doamna Roland nu părăseşte îndată casa. 
Mama era blândeţea, bunătatea personificate; dar devenea 
de o dârzenie de neînfrânt când era vorba de demnitatea ei 
personală. Tatăl meu fu neînduplecat, mama îşi ţinu 
făgăduiala; din acea clipă am trăit amândouă cu totul 
retrase în apartamentul ei. Tatăl meu îmi arăta de atunei o 
răceală ca şi mamei, în timp ce doamna Roland făcea în 
văzul tuturor onorurile casei, tot în calitate de institutoare. 

— La ce extreme duce o patimă nebună, chiar când o 
încearcă minţile cele mai alese! Şi ne îngâmfăm mult mai 
mult dacă ni se laudă calităţile sau meritele pe care nu le 


- 401 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


avem, sau nu le mai avem, decât pe cele reale. Să 
dovedeşti unui om de şaizeci de ani că n-are decât treizeci, 
este a-b-c-ul linguşirii şi, cu cât linguşirea e mai grosolană, 
cu atât reuşeşte mai bine... Vai, noi ăştia, suveranii, 
cunoaştem asta. 

— Se fac în această privinţă atâtea experienţe cu 
dumneavoastră, monsenior... 

— Sub acest raport, tatăl dumneavoastră a fost tratat ca 
un rege... dar mama dumneavoastră a trebuit să sufere 
cumplit. 

— Mai mult pentru mine decât pentru dânsa, 
monseniore, fiindcă se gândea la viitor... Sănătatea ei, şi 
aşa destul de şubredă, s-a înrăutățit mai mult; a căzut greu 
bolnavă; nenorocul a vrut ca medicul casei, domnul 
Sorbier, să moară; mama avea mare încredere în el, l-a 
regretat foarte mult. Doamna Roland avea ca medic şi 
prieten un doctor italian, foarte bun, spunea ea; tatăl meu, 
amăgit prin viclenii, l-a consultat uneori, s-a simţit bine, l-a 
recomandat mamei care l-a primit, vai! şi el a îngrijit-o în 
timpul ultimei ei boli... 

La aceste cuvinte ochii doamnei d'Harville se umplură 
de lacrimi. 

— Mi-e ruşine să vă mărturisesc această slăbiciune, 
monseniore, continuă ea, dar numai pentru că fusese 
recomandat tatălui meu de doamna Roland îmi inspira (pe 
atunci fără niciun motiv) o repulsie involuntară. Vedeam, 
cu un fel de teamă, că mama îi acordă încredere, totuşi, 
sub raportul ştiinţei, doctorul Polidori... 

— Cum aţi spus, doamnă? exclamă Rudolf. 

— Ce aveţi, monseniore? spuse Clemence, tulburată de 
expresia feţei lui Rudolf. 

„Dar nu se poate, îşi spuse prinţul, mă înşel, fără 
îndoială... sunt cinci sau şase ani numai, ascuns sub un 
nume fals... e chiar el, pe care l-am văzut ieri... acest 
şarlatan de Bradamanti... Totuşi, doi medici cu acelaşi 
nume... ce curioasă coincidenţă!” Apoi, cu voce tare: 

— Doamnă, câteva cuvinte despre acest doctor Polidori, 


- 402 - 


- Eugen Sue - 


îi ceru el doamnei d'Harville care îl privea cu o 
surprindere crescândă: ce vârstă avea acest italian? 

— Vreo cincizeci de ani. 

— Şi faţa lui... cum arăta? 

— Sinistră. Nu voi uita niciodată ochii lui de un verde 
deschis, nasul coroiat ca ciocul unui vultur. 

— El e!... El e sigur! exclamă Rudolf. Şi credeţi, doamnă, 
că doctorul Polidori mai locuiește la Paris? o întrebă 
Rudolf. 

— Nu ştiu, monseniore. Cam la un an după căsătoria 
tatălui meu, a plecat din Paris; o cameristă a unei prietene 
de a mea, care pe vremea aceea îl avea şi ea pe acest 
italian ca medic, doamna de Lucenay... 

— Ducesa de Lucenay! strigă Rudolf. 

— Da, monseniore... De ce vă miraţi? 

— Îngăduiţi-mi să nu vă spun motivul... Dar în vremea 
aceea, cam ce vă spunea doamna de Lucenay despre acest 
om? 

— Că îi scrie mereu, de când a plecat din Paris, scrisori 
foarte spirituale despre ţările pe care le cutreieră, 
deoarece călătorea mult... Acum... îmi amintesc că, în 
urmă cu vreo lună, întrebând-o pe doamna de Lucenay 
dacă mai primeşte veşti de la domnul Polidori, mi-a 
răspuns cu un aer încurcat, că de multă vreme nu se mai 
auzea vorbindu-se despre el, că nu se ştia ce devenise, că 
unele persoane îl credeau mort. 

— E ciudat, spuse Rudolf, ştiind că doamna de Lucenay, 
îl vizitase pe şarlatanul Bradamanti. 

— Cunoaşteţi, deci, pe omul acesta, monseniore? 

— Da, din nefericire pentru mine... Dar, vă rog, 
continuaţi povestirea, mai târziu vă voi spune cine este 
acest Polidori... 

— Cum? Acest medic... 

— Spuneţi mai bine acest om pătat de crimele cele mai 
oribile. 

— Crime?... se îngrozi doamna d'Harville, a făptuit crime 
omul acesta?... prietenul doamnei Roland şi medicul 


- 403 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mamei mele! Mama a murit în mâinile lui după câteva zile 
de boală!... Ah! monseniore, mă înspăimântați! îmi spuneţi 
prea mult sau prea puţin. 

— Fără să-l învinuiesc pe acest om de încă o crimă, fără 
să acuz pe mama dumneavoastră vitregă, de o cumplită 
duplicitate, vă spun că puteţi să mulţumiţi lui Dumnezeu 
că tatăl dumneavoastră, după căsătoria lui cu doamna 
Roland, n-a avut nevoie de îngrijirile lui Polidori... 

— O, Doamne! strigă marchiza cu o expresie sfâşietoare, 
deci presimţirile mele nu mă înşelau! 

— Presimţirile dumneavoastră? 

— Da... adineauri vă vorbeam de repulsia ce-mi inspira 
acest medic pentru că fusese adus la noi de doamna 
Roland, dar nu v-am spus totul, monseniore... 

— Şi ce anume? 

— Mă temeam să nu acuz un nevinovat, să dau prea 
mult glas amărăciunii şi părerilor mele de rău. Dar vă voi 
spune tot, monseniore. Boala mamei mele ţinea de cinci 
zile; am vegheat-o mereu. Într-o seară m-am dus pe terasa 
casei noastre să respir aerul proaspăt al grădinii. După un 
sfert de ceas, m-am întors printr-un coridor întunecos. La 
lumina difuză care răzbătea prin uşa apartamentului 
doamnei Roland, l-am văzut ieşind pe domnul Polidori. 
Dânsa îl însoțea. Eram în umbră, nu mă vedeau. Doamna 
Roland îi spuse încet câteva vorbe pe care nu le-am putut 
auzi. Medicul rostise cu un glas mai tare doar acest 
cuvânt: „Poimâine“. Şi pentru că doamna Roland continua 
să-i vorbească pe şoptite, el îi răspunse pe un ton ciudat: 
„Poimâine, îţi spun, poimâine“. Ce puteau însemna aceste 
vorbe? Ce puteau însemna, monseniore? Miercuri seara, 
domnul Polidori spunea: „Poimâine“. Vineri seara mama 
era moartă! 

— Oh! ce groaznic! 

— Când am putut să mă reculeg şi să-mi amintesc de 
acest cuvânt „Poimâine“, care părea să prevestească data 
morţii mamei mele am crezut că domnul Polidori, pe baza 
ştiinţei lui, şi-a dat seama de scurta vreme cât mai avea să 


- 404 - 


- Eugen Sue - 


trăiască mama, şi se grăbise s-o vestească pe doamna 
Roland... Doamna Roland avea destule motive să se bucure 
de această moarte. Lucrul m-a făcut să am oroare de acest 
om şi de această femeie... dar niciodată n-aş fi îndrăznit să 
bănuiesc... Oh! nu, nu, nici acum nu pot crede că s-a 
săvârşit o asemenea crimă! 

— Polidori a fost singurul medic care a îngrijit-o pe 
nenorocita dumneavoastră mamă? 

— În ajunul zilei când am pierdut-o, chemase în consult 
pe unul din confrații lui. Din câte mi-a spus tata, acest 
medic a socotit că starea mamei e foarte gravă... După 
acest funest eveniment, am fost condusă la una din rudele 
noastre. O iubea foarte mult pe mama. Uitând discreţia pe 
care vârsta mea i-o impunea, această rudă mi-a spus, fără 
ocol, cât de îndreptăţită eram s-o urăsc pe doamna Roland. 
M-a lămurit asupra planurilor ambiţioase pe care desigur 
că această femeie le nutrea încă de pe atunci. Această 
dezvăluire m-a copleşit; am înţeles cât a trebuit să sufere 
mama. Când l-am revăzut pe tata, mi s-a frânt inima, 
venise să mă ia, ca să mă ducă în Normandia. Acolo urma 
să petrecem primele zile ale doliului nostru. În cursul 
călătoriei, a plâns mult şi mi-a spus că nu mă avea decât 
pe mine care-l puteam ajuta să suporte această groaznică 
lovitură, am răspuns cu sinceritate că şi eu nu-l am decât 
pe el, de când s-a dus cea mai iubită dintre mame. După 
câteva cuvinte despre încurcătura în care se va găsi, fiind 
nevoit să mă lase singură în timpul deplasărilor la care 
afacerile lui îl sileau, îmi aduse la cunoştinţă, fără ezitare 
şi ca pe lucrul cel mai firesc din lume, că, din fericire 
pentru el şi pentru mine, doamna Roland consimţea să 
preia conducerea casei şi să-mi servească de îndrumătoare 
şi de prietenă. Mirarea, durerea, indignarea m-au amuţit, 
plângeam în tăcere. Tata se interesă de pricina lacrimilor 
mele. Am exclamat, fără îndoială, cu prea multă 
amărăciune, că niciodată nu voi locui în aceeaşi casă cu 
doamna Roland, căci dispreţuiam pe această femeie, pe cât 
o uram pentru suferinţele ce le pricinuise mamei mele. A 


- 405 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


rămas liniştit, a combătut ceea ce numea el felul meu 
copilăros, de a judeca, şi mi-a spus pe un ton rece că 
hotărârea lui era definitivă şi ca trebuie să mă supun. l-am 
cerut voie să mă retrag la mănăstirea Sacre-Coeur, unde 
aveam câteva prietene şi unde să rămân până în clipa când 
va socoti el nimerit sa mă mărit. Mi-a spus că a trecut 
vremea când fetele se măritau de după gratiile 
mănăstirilor, că graba mea de a-l părăsi l-a impresionat 
mult, că nu vedea în vorbele mele decât o exaltare 
scuzabilă, dar nu prea înţeleaptă, care se va linişti desigur; 
apoi, mă sărută pe frunte şi-mi spuse: „Minte zvăpăiată“. 
Vai, într-adevăr, trebuia să mă supun. Închipuiţi-vă, rogu- 
vă, monseniore, durerea mea! Să trăieşti zi de zi cu o 
femeie pe care aproape c-o bănuiam de moartea mamei... 
Prevedeam ciocnirile cele mai violente între tatăl meu şi 
mine, nicio consideraţie neputându-mă opri de a manifesta 
aversiune faţă de doamna Roland. Mi se părea că astfel o 
voi răzbuna pe mama, pe când cel mai mic cuvânt de 
afecţiune spus acestei, femei mi se părea a fi o laşitate 
nelegiuită. 

— Doamne, cât de penibilă trebuie să vă fi fost această 
existenţă... şi eram departe de a gândi că aţi suferit atât, 
când aveam plăcerea de a vă vedea mai des. Niciun cuvânt 
din partea dumneavoastră nu m-a făcut să bănuiesc... 

— Pentru că atunci, monseniore, nu aveam să-mi scuz în 
ochii dumneavoastră nicio slăbiciune de neiertat... Dacă v- 
am vorbit atât de mult de această perioadă a vieţii mele, e 
ca să vă fac să înţelegeţi în ce situaţie mă aflam când m-am 
măritat... şi de ce, cu toate că primisem o informaţie care 
mi-ar fi deschis ochii, m-am căsătorit cu domnul d'Harville. 
Sosind la Aubiers (e numele moşiei tatălui meu), prima 
fiinţă care veni în întâmpinarea noastră a fost doamna 
Roland. Se instalase la această moşie din ziua morţii 
mamei mele. Cu tot aerul ei umil şi mieros, lăsa de pe 
atunci să i se vadă bucuria triumfătoare dar prost 
disimulată. Nu voi uita niciodată privirea ironica şi în 
acelaşi timp răutăcioasă pe care mi-a aruncat-o de cum am 


- 406 - 


- Eugen Sue - 


ajuns. Părea să-mi zică: „Aici sunt la mine acasă, dumneata 
eşti o străină“. O noua durere mă pândea: fie dintr-o 
neiertată lipsă de măsură, fie dintr-o imprudenţă 
provocatoare, această femeie ocupa apartamentul mamei. 
În indignarea mea, m-am plâns tatii de o atare necuviinţă, 
îmi răspunse aspru că asta nu trebuia să mă mire, că 
trebuia să mă deprind a considera, şi respecta pe doamna 
Roland ca pe o a doua mea mamă. l-am răspuns că asta ar 
însemna să profanez acel nume sfânt şi, spre marea lui 
mânie, nu am pierdut niciun prilej de a-i arăta aversiunea 
ce o aveam pentru doamna Roland. De câteva ori s-a 
înfuriat şi mi-a făcut observaţii aspre în faţa acelei femei. 
M-a dojenit pentru nerecunoştinţa mea, răceala mea faţă 
de acest înger consolator pe care mi l-a trimis Providența. 
„Te rog, tată, vorbeşte pentru dumneata“, i-am spus într-o 
zi. M-a tratat cu asprime. Doamna Roland, cu vocea ei 
mieroasă, îmi luă partea cu abilă prefăcătorie: „Fiţi 
indulgent cu Clemence, spunea ea, părerile de rău după 
minunata fiinţă pe care o plângem cu toţii, sunt atât de 
fireşti, atât de demne de laudă, încă trebuie să-i înţelegeţi 
durerea şi să o plângeţi chiar în accesele ei de mânie“. „Ei 
bine, îmi spunea tata, arătându-mi-o pe doamna Roland cu 
admiraţie, o auzi cât e de bună, cât e de generoasă! Ar 
trebui să-i răspunzi aruncându-te în braţele ei“. „E 
zadarnic, tată, doamna mă urăşte... şi o urăsc şi eu!“ „Ah! 
Clemence, îmi faci mult rău, dar te iert“, adăugă doamna 
Roland, ridicând ochii spre cer. „Prietena mea, nobila mea 
prietenă, strigă tata cu vocea tulburată, linişteşte-te, te 
implor din consideraţie pentru mine, fie-ţi milă de o 
nebună, care e de plâns că te nedreptăţeşte astfel.“ Apoi, 
aruncându-mi priviri furioase: „Teme-te, strigă el, să mai 
îndrăzneşti să insulţi sufletul cel mai ales de pe lume; cere- 
i imediat scuze!“ „Mama mă vede şi mă aude... nu mi-ar 
ierta niciodată această laşitate“, i-am răspuns tatei şi am 
plecat, lăsându-l s-o consoleze el pe doamna Roland şi să-i 
şteargă lacrimile mincinoase... lertaţi-mă, monseniore, că 
am stăruit asupra acestor copilării, dar numai ele vă pot da 


- 407 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


o idee despre viaţa pe care o duceam atunci. 

— Parcă aş fi de faţă la acele scene intime atât de 
dureroase şi de profund omeneşti... în câte familii nu se 
ivesc ele şi în câte se vor mai ivi... Nimic mai vulgar şi 
totuşi mai dibaci în purtarea doamnei Roland, această 
simplitate de mijloace în perfidie, o situează la nivelul 
atâtor funeste inteligenţe... Şi pe lângă asta nu numai că 
această femeie era abilă şi că tatăl dumneavoastră era orb, 
dar în ce calitate o prezenta el pe doamna Roland 
vecinilor? 

— Drept institutoarea mea şi prietena lui... şi lumea o 
accepta. 

— Nu e nevoie să vă întreb dacă el mai trăia în aceeaşi 
izolare? 

— Cu excepţia câtorva rare vizite impuse de relaţiile de 
vecinătate şi de afaceri, nu vedea pe nimeni; tatăl meu, cu 
totul stăpânit de patima lui şi, fără îndoială, în urma 
stăruinţelor doamnei Roland, numai după trei luni a 
încetat să mai poarte doliul sub pretextul că doliul... se 
poartă în suflet... Răceala lui faţă de mine crescu din ce în 
ce în aşa măsură, că-mi lăsa o libertate de neconceput 
pentru o tânără de vârsta mea. Îl vedem doar la ora 
prânzului; după masă se retrăgea în apartamentul lui cu 
doamna Roland care-i slujea de secretară pentru 
corespondenţa de afaceri; apoi ieşea cu ea în trăsură sau 
pe jos şi nu se înapoia decât cu un ceas înainte de cină... 
Doamna Roland avea toalete tinereşti şi alese, tatăl meu se 
îmbrăca acum cu o grijă nepotrivită vârstei lui; câte-odată, 
după cină, primea oamenii pe care era obligat să-i vadă, 
făcea apoi, până la zece, o partidă de table cu doamna 
Roland, apoi îi oferea braţul ca s-o conducă în camera 
mamei, îi săruta respectuos mâna şi se retrăgea. Cât 
despre, mine, eram liberă toată ziua, puteam călări, 
urmată de un servitor, sau să fac după placul meu lungi 
plimbări în pădurile din vecinătatea castelului. Adeseori, 
cuprinsă de tristeţe, nu veneam la masă; tatăl meu nici nu 
se sinchisea: 


- 408 - 


- Eugen Sue - 


— Ce crudă nepăsare!... Cum va părăsit de cumplit!... 

— Uneori, câte unul din vecinii noştri îmi ieşea în cale în 
pădurile pe unde mă plimbam călare; atunci renunţam la 
aceste plimbări şi nu mai ieşeam din parc. 

— Dar care era purtarea acestei femei faţă de 
dumneavoastră când eraţi singură cu ea? 

— Ca şi mine, se ferea pe cât putea de aceste întâlniri. O 
sigură dată, făcând aluzie la câteva vorbe tari ce i le 
adresasem în ajun, ea îmi spuse cu răceală: „la seama, vrei 
să lupţi cu mine? Vei fi zdrobită.“ „Ca mama? îi răspunsei 
eu. Păcat că domnul Polidori nu mai e aici ca să te asigure 
că va fi... poimâine.“ Aceste vorbe făcură o adâncă 
impresie asupra doamnei Roland, dar ea se stăpâni pe loc. 
Acum, când ştiu, mulţumită dumneavoastră, cine e 
doctorul Polidori şi de ce e în stare, groaza aceea pe care a 
arătat-o doamna Roland auzindu-mă că-i amintesc acest 
cuvânt misterios, ar întări, poate cumplite bănuieli... Dar 
nu... nu vreau să cred aşa ceva. Aş fi prea îngrozită, 
gândindu-mă că tatăl meu e în ceasul acesta la discreţia 
unei asemenea femei. 

— Şi ce a răspuns, când i-aţi amintit, de acel cuvânt al 
lui Polidori? 

— Întâi a roşit, apoi, înfrângându-şi emoția, m-a întrebat 
calm, ce-am vrut să zic? „Când veţi fi fără mine, doamnă, 
n-aveţi decât să vă întrebaţi singură şi vă veţi răspunde.“ 
Putin timp după aceea, s-a petrecut o scenă care, ca să zic 
aşa, mi-a hotărât soarta. Printre marele număr de tablouri 
de familie ce împodobeau salonul în care ne adunam seara, 
se găsea portretul mamei mele. Într-o zi mi-am dat seama 
că dispăruse. Doi vecini de-ai noştri prânziseră la noi, unul 
din ei, domnul Dorval, notarul regiunii, manifestase 
totdeauna cea mai adâncă venerație faţă de mama. Intrând 
în salon, întrebai pe tata: „Unde e, oare, portretul mamei?“ 
„Vederea acestui portret, îmi răspunse tata cu un aer 
încurcat îmi răscolea prea multe păreri de rău.“ Şi îmi 
arătă din ochi pe vecini, martori ai acestei convorbiri. „Şi 
unde este acum portretul acesta, tată?“ Se întoarse către 


- 409 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


doamna Roland şi o întrebă, cu un gest de nerăbdare: 
„Unde-a fost pus portretul?“ „In rezerva de mobile“, 
răspunse ea, aruncându-mi de rândul acesta o privire 
sfidătoare şi socotind că prezenţa vecinilor noştri mă va 
împiedica să răspund. „Înţeleg, doamnă, i-am răspuns cu 
răceală, că privirea mamei trebuie să vă neliniştească; dar 
acesta nu e un motiv să aruncaţi la pod portretul unei 
femei care, când eraţi în mizerie, va permis, din milă, să 
trăiţi în casa ei.“ 

— Foarte bine! strigă Rudolf. Acest dispreţ glacial era 
zdrobitor. 

— „Domnişoară!“ strigă tata. „Vei recunoaşte, totuşi, îi 
spusei eu, tăindu-i vorba, că o persoană care insultă în 
chip atât de laş memoria unei femei care şi-a făcut cu ea 
pomană nu merită decât dispreţ şi aversiune.“ Tatăl meu 
rămase pentru o clipă uluit; doamna Roland se făcu roşie 
de ruşine şi de furie, în timp ce vecinii, foarte încurcaţi, 
plecară ochii în jos şi tăcură. „Domnişoară! reluă tata, uiţi 
că doamna Roland era prietena mamei dumitale, uiţi că s-a 
ocupat şi se ocupă de educaţia dumitale cu o grijă 
maternă... uiţi că am pentru ea cea mai respectuoasă 
stima... Dar pentru că ţi-ai îngăduit o ieşire atât de 
necuviincioasă în faţa acestor domni, îţi voi spune eu că 
nerecunoscători şi laşi sunt acei care, uitând îngrijirile 
dintre cele mai afectuoase, îndrăznesc să impute neşansă 
de a fi fost săracă unei fiinţe care merită consideraţie şi 
respect.“ „Nu-mi permit să discut această chestiune cu 
dumneata, tată, “ spusei eu cu glas supus. „Poate voi fi mai 
fericită eu, strigă doamna Roland, furată de mânie, dincolo 
de marginile prudenţei ei obişnuite. Poate că îmi vei face 
graţia, nu de a discuta, urmă ea, dar de a mărturisi că, 
departe de a datora cea mai mică recunoştinţă mamei 
dumitale, nu vă voi aminti decât de distanţa la care m-a 
tinut mereu, pentru că împotriva voinţei ei, am...“ „Ah, 
doamnă, îi spusei, întrerupând-o, din respect pentru tatăl 
meu şi din pudoare pentru dumneavoastră, cruţaţi-vă de 
aceste ruşinoase destăinuiri, mă veţi face să regret că v- 


- 410 - 


- Eugen Sue - 


am expus la atât de umilitoare mărturisiri...“ „Cum, 
domnişoară! strigă ea aproape înnebunită de furie, 
îndrăzneşti să spui că...“ „Am spus, doamnă, reluai eu, 


întrerupând-o din nou, am spus că mama, găsind de 
cuviinţă să vă îngăduie să locuiţi la ea în loc să vă dea 
afară, având acest drept, va dovedit disprețul ei, că 
tolerarea prezentei dumneavoastră i-a fost impusă.“ 

— Din ce în ce mai bine, exclamă Rudolf, execuţia a fost 
completă. Şi această femeie? 

— Doamna Roland, printr-un procedeu destul de vulgar 
dar foarte practic, puse capăt acestei convorbiri, strigând: 
„O, Doamne, o Doamne!“ şi leşină. Mulțumită acestui 
incident, cei doi martori ai scenei ieşiră sub cuvânt că se 
duc după ajutoare; i-am imitat, în timp ce tatăl meu dădea 
doamnei Roland îngrijirile cele mai atente. 

— Cum şi-a manifestat mânia tatăl dumneavoastră când 
l-aţi revăzut? 

— A venit la mine a doua zi dimineaţă şi mi-a spus: 
„Pentru ca pe viitor să nu se mai repete scene ca acelea de 
ieri, îţi declar că îndată ce termenul de doliu, al meu şi al 
dumitale, va fi expirat, mă voi căsători cu doamna Roland. 
O vei trata deci de acum încolo cu respectul şi consideraţia 
pe care le merită... soţia mea... Din motive speciale, e 
necesar să te căsătoreşti înaintea mea; averea soţiei mele, 
care depăşeşte un milion, e zestrea dumitale. De azi 
înainte, mă voi ocupa stăruitor să-ţi asigur o căsătorie 
convenabilă, studiind câteva propuneri ce mi-au fost făcute 
cu privire la dumneata. Perseverenţa cu care, în pofida 
rugăminţilor mele ataci o persoană care mi-e scumpă, îmi 
dă măsura simţămintelor ce le ai pentru mine. Doamna 
Roland dispreţuieşte aceste atacuri, dar eu nu voi îngădui 
ca asemenea necuviinţe să se repete în casa mea şi mai 
ales în faţa străinilor. Pe viitor nu vei mai intra şi nu vei 
mai rămâne în salon, decât când doamna Roland sau eu 
vom fi singuri.“ După această ultimă convorbire, am dus o 
existenţă şi mai singuratică. Nu-l vedeam pe tatăl meu 
decât la ora mesei care se desfăşura în cea mai apăsătoare 


- 411 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


tăcere. Viaţa mea se depăna atât de trist, încât aşteptam 
cu nerăbdare clipa în care tatăl meu mi-ar fi propus o 
căsătorie oarecare, pe care s-o accept. Doamna Roland, 
renunțând de a o mai vorbi de rău pe mama, se răzbuna 
făcându-mă să sufăr un supliciu de fiecare clipă: pentru a 
mă scoate din fire, stăruia să se servească de o mie de 
lucruri care aparținuseră mamei: de fotoliul, de ghergheful 
ei, de cărţile din biblioteca ei personală, până şi de 
paravanul cu poliţa pe care-l pictasem pentru ea şi în 
mijlocul căruia se vedea monograma ei. Această femeie 
profana totul... 

— Oh! Îmi dau seama de oroarea pe care aceste 
impietăţi v-o provocau. 

— Şi apoi, singurătatea face aceste amărăciuni şi mai 
dureroase... 

— Şi nu aveaţi pe nimeni... căruia să vă destăinuiţi? 

— Pe nimeni... Totuşi am primit o dovadă că cineva se 
interesa de mine, care m-a mişcat şi care ar fi trebuit să 
mă lumineze asupra viitorului; unul din cei doi martori ai 
acelei scene în care tratasem atât de aspru pe doamna 
Roland, era domnul Dorval, un vechi şi cinstit notar, căruia 
mama îi făcuse oarecari servicii, ajutând pe una din 
nepoatele lui. După interdicţia tatălui meu, nu mai 
coboram niciodată în salon când era lume străină... nu-l 
mai văzusem deci pe domnul Dorval, când, spre marea 
mea surprindere, veni într-o zi, cu un aer misterios, să mă 
întâlnească pe o alee a parcului, locul meu obişnuit de 
plimbare. „Domnişoară, îmi spuse el, mă tem să nu fiu 
descoperit de domnul conte; citeşte această scrisoare, s-o 
arzi apoi, e vorba de ceva, de ceva foarte important pentru 
dumneata.“ Şi dispăru. În această scrisoare îmi spunea că 
era vorba să mă căsătoresc cu marchizul d'Harville; 
această partidă părea să fie mulţumitoare din toate 
punctele de vedere; eram asigurată de frumoasele calităţi 
ale domnului d'Harville; era tânăr, foarte bogat, o minte 
aleasă, plăcut ca înfăţişare, şi totuşi familiile a două fete 
tinere cu care domnul d'Harville urma să se însoare, 


- 412 - 


- Eugen Sue - 


rupseseră brusc tratativele căsătoriei proiectate. Notarul 
nu putea să-mi spună pricina acestei rupturi, dar socotea 
de datoria lui să mă prevină, fără totuşi a pretinde că 
pricina acestor rupturi ar fi prejudiciabilă reputației 
domnului d'Harville. Cele două domnişoare erau fiicele, 
una a domnului de Beauregard, pair al Franţei, cealaltă a 
lordului Boltrop. Domnul Dorval îmi făcea o asemenea 
destăinuire, deoarece tatăl meu, foarte grăbit să încheie 
această căsătorie, nu părea să dea multă însemnătate 
acestor amănunte. 

— Într-adevăr, spuse Rudolf, după câteva clipe de 
gândire, îmi amintesc şi eu că soţul dumneavoastră, după 
un an, mi-a vorbit despre cele două proiecte de căsătorie, 
care, pe punctul de a fi încheiate, fuseseră abandonate, îmi 
scria el, din pricina unor chestiuni materiale. 

Doamna  d'Harville îmi surâse cu amărăciune şi 
răspunse: 

— Veţi afla numaidecât adevărul, monseniore... După ce 
am citit scrisoarea bătrânului notar, m-am simţit cuprinsă 
de tot atâta curiozitate cât şi de îngrijorare. Cine era 
domnul d'Harville? Tatăl meu nu-mi vorbise niciodată de 
el. Zadarnic îmi cercetam amintirile, nu-mi aduceam 
aminte de numele acesta. Curând, doamna Roland, spre 
mirarea mea, plecă la Paris. Călătoria ei trebuia să ţină cel 
mult opt zile; totuşi tatăl meu fu foarte afectat de această 
despărţire trecătoare; caracterul lui se înăcri, răceala lui 
faţă de mine devenise şi mai accentuată. Îi scăpă chiar 
răspunsul, când l-am întrebat cum se simte: „Sunt bolnav, 
şi din vina dumitale.“ „Din vina mea, tată?“ „Desigur. Ştii 
cât sunt de deprins cu doamna Roland, această admirabilă 
femeie pe care ai ofensat-o şi care face pentru dumneata 
această călătorie.“ Această dovadă a interesului pe care 
doamna Roland mi-l purta, m-a îngrozit; am avut, în chip 
vag presimţirea că era vorba de căsătoria mea. Vă las să 
ghiciţi, monseniore, bucuria tatălui meu la înapoierea 
viitoarei mele mame vitrege. A doua zi, mă chemă să vin la 
el; era singur cu ea. „M-am gândit de mult timp la situaţia 


- 413 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


dumitale. Doliul se sfârşeşte într-o lună. Mâine va sosi aici 
domnul marchiz d'Harville, un tânăr foarte distins, foarte 
bogat şi foarte capabil în totul să-ţi asigure fericirea. Te-a 
văzut în lume, doreşte stăruitor această căsătorie, toate 
chestiunile materiale sunt rezolvate. Va depinde deci 
numai de dumneata să contractezi căsătoria peste şase 
săptămâni. Dacă, dimpotrivă, printr-un capriciu pe care nu 
vreau să-l prevăd, refuzi această partidă aproape 
nesperată, eu mă voi însura totuşi, potrivit hotărârii pe 
care am luat-o, îndată ce doliul meu va lua sfârşit. In acest 
ultim caz, trebuie să-ţi declar, că prezenţă dumitale la 
mine nu mi-ar fi plăcută decât dacă-mi făgăduiești că vei 
avea pentru soţia mea afecțiunea şi respectul pe care le 
merită.“ „Te înţeleg, tată. Dacă nu mă căsătoresc, cu 
domnul d'Harville, te vei însura, şi atunci, pentru 
dumneata şi pentru... doamna, nu mai există niciun 
argument să fiu împiedicată de-a mă retrage la Sacré- 
Coeur.“ „Niciunul“. Îmi răspunse rece. 

— Ah! dar asta nu mai e slăbiciune, e cruzime! strigă 
Rudolf. 

— Ştiţi, monseniore, ceea ce m-a împiedicat întotdeauna 
să încerc împotriva tatălui meu cel mai neînsemnat 
sentiment de ură? Faptul că aveam un fel de presimţire că, 
într-o zi, va plăti, vai! foarte scump patima lui oarbă faţă 
de doamna Roland... şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ziua asta 
va veni. 

— Şi nu i-aţi spus nimic din ceea ce aţi aflat de la 
bătrânul notar despre cele două proiecte de căsătorie, 
abandonate în chip atât de neaşteptat de familiile cu care 
domnul d'Harville urma să se unească? 

— Ba da, monseniore... În ziua aceea l-am rugat pe tatăl, 
meu să-mi acorde câteva clipe de convorbire confidențială. 
„N-am nicio taină faţă de doamna Roland, poţi vorbi în faţa 
ei“, îmi răspunsese. Am rămas tăcută. El reluă aspru: „Incă 
o dată, n-am secrete faţă de doamna Roland... Vorbeşte 
deschis.“ „Dacă-mi îngădui, tată, voi aştepta până vei fi 
singur.“ Doamna Roland se ridică şi ieşi. „lată-te 


- 414 - 


- Eugen Sue - 


satisfăcută, îmi spuse el, ei bine, vorbeşte.“ „Nu am nicio 
rezervă cu privire la căsătoria pe care mi-o propui, tată, 
dar am aflat că domnul d'Harville a fost de două ori pe 
punctul de a se căsători cu...“ „Bine, bine, mă întrerupse 
el, ştiu despre ce e vorba. Aceste anulări de proiecţii au 
avut loc în urma unor discuţii pe chestiuni materiale, în 
care de altfel reputaţia domnului d'Harville n-a avut nimic 
de suferit. Dacă n-ai altă obiecţie de făcut te poţi socoti ca 
şi căsătorită şi căsătorită în mod fericit, pentru că n-am 
altă dorinţă decât să te văd fericită.“ 

— Fără îndoială că doamna Roland, a fost încântată de 
această căsătorie? 

— Încântată? Da, monseniore, răspunse cu amărăciune 
Clemence. Oh! foarte încântată!... Căci acest mariaj era 
opera ei. Ea a fost cea dintâi care a dat tatălui meu ideea... 
Ea cunoştea adevărata pricină a anulării celor două 
proiecte de căsătorie ale lui d'Harville... iată de ce ţinea 
atât de mult să mă mărit cu el. 

— Dar în ce scop? 

— Voia să se răzbune pe mine, pregătindu-mi o soartă 
cumplită. 

— Dar tatăl dumneavoastră... 

— Înşelat de doamna Roland, a crezut într-adevăr că 
numai discuţiuni materiale au fost cauzele care au dus la 
anularea acelor proiecte de căsătorie. 

— Ce uneltire odioasă!... Dar care era, de fapt, acest 
motiv misterios? 

— VI-l voi spune imediat, monseniore. Domnul d'Harville 
sosi la Aubiers; purtarea lui, inteligenţa lui, figura lui îmi 
plăcură; părea bun, un caracter duios, puţin trist. Am 
observat un contrast care mă mira şi-mi făcea plăcere în 
acelaşi timp; mintea sa era cultivată, averea demnă de 
invidiat, originalitatea ilustră şi totuşi, câteodată, 
fizionomia lui, de obicei energică şi hotărâtă, trăda un fel 
de sfială, aproape o teamă, prea abătut şi lipsit de 
încredere într-însul, ceea ce mă impresiona în mod 
deosebit. Mi-a plăcut, văzându-l că are o afecţiune 


- 415 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


deosebită pentru un bătrân valet de casă care-l crescuse, 
neprimind să fie servit decât de el. După câtva timp de la 
sosire, domnul d'Harville a stat două zile întins în camera 
lui. Tatăl meu dori să-l vadă... Bătrânul fecior se opuse, 
pretextând că stăpânul său a avut o durere de cap atât de 
violentă, încât nu poate primi pe nimeni. Când domnul 
d'Harville  reapăru, l-am găsit foarte palid, foarte 
schimbat... Mai târziu, când i se vorbea de acea trecătoare 
indispoziţie, arăta un fel de plictiseală aproape penibilă... 
Pe măsură ce cunoşteam pe domnul d'Harville, 
descopeream într-însul însuşiri care mi-erau simpatice. 
Avea atâtea motive să fie fericit, încât îi eram 
recunoscătoare pentru modestia lui... Fiind fixată data 
nunţii, el îmi ghicea gândurile totdeauna şi era gata să-mi 
împlinească cele mai mici dorinţi în proiectele noastre de 
viitor. Dacă se întâmpla câteodată să-l întreb de ce e 
melancolic, îmi vorbea de mama şi de tatăl său, care ar fi 
fost mândri să-l vadă însurat după inima şi gustul lui. Nu 
puteam să nu accept aceste explicaţii atât de măgulitoare 
pentru mine... Domnul d'Harville bănui raporturile în care 
trăisem cu doamna Roland şi cu tatăl meu, deşi acesta din 
urmă, fericit de căsătoria mea, care o grăbea pe a lui, se 
purta faţă de mine cu multă tandreţe, în cursul mai multor 
convorbiri, domnul d'Harville mă făcu să înţeleg, cu multă 
măsură şi reţinere, că mă iubea şi mai mult, ţinând seama 
de suferinţele mele trecute... Am socotit necesar să-l 
previn că tata se gândeşte să se recăsătorească şi, fiindcă 
îi vorbeam de schimbarea pe care această căsătorie o va 
produce în averea mea, nu m-a lăsat să termin vorba, dând 
dovadă de cea mai nobilă dezinteresare; familiile cu cave 
avusese de gând să se unească trebuie să fi fost foarte 
josnice ca să aibă grave dificultăţi materiale cu el. 

— lată-l dar aşa cum l-am cunoscut totdeauna exclamă 
Rudolf; plin de inimă, de devotament, de amabilitate... Dar 
nu i-aţi vorbit niciodată de cele două mariaje nereuşite? 

— Vă mărturisesc, monseniore, văzându-l atât de sincer 
şi de bun, mi-a venit, de mai multe ori, această întrebare 


- 416 - 


- Eugen Sue - 


pe buze, dar curând, de teamă că i-aş nesocoti 
corectitudinea, bunătatea, n-am îndrăznit să atac acest 
subiect. Cu cât se apropia ziua fixată pentru căsătoria 
noastră, cu atât domnul d'Harville se simţea mai fericit... 
Totuşi, de două sau trei ori, l-am văzut cuprins de o 
sumbră tristeţe... Intr-o zi, cu alt prilej, îşi fixă asupra mea 
ochii din care picura o lacrimă; părea apăsat de ceva, s-ar 
fi zis că voia dar nu îndrăznea să-mi împărtăşească o taină 
însemnată... Amintirea celor două proiecte de căsătorie 
anulate, mi-a revenit în gând... O mărturisesc, mi-a fost 
teamă... Un tainic presentiment mă avertiza că era poate 
în joc nenorocirea întregii mele vieţi... dar eram atât de 
chinuită în casa tatălui meu, că am învins aceste temeri. 

— Şi domnul d'Harville nu va mărturisit nimic? 

— Nimic... Când îl întrebam de pricina melancoliei lui, 
îmi răspundea: „lartă-mă, dar fericirea mă face trist...“ 
Aceste vorbe spuse cu o voce înduioşătoare, m-au liniştit 
oarecum... Şi apoi, cum aş fi cutezat... în clipa aceea chiar, 
în care ochii îi erau înecaţi în lacrimi, să-i arăt o 
neîncredere jignitoare cu privire la trecut? Martorii 
domnului d'Harville, domnul de Lucenay şi domnul de 
Saint-Rémy, sosiră la Aubiers cu câteva zile înainte de 
căsătoria mea; doar cele mai apropiate rude ale mele au 
fost invitate. Urma ca, imediat după cununie, să plecăm la 
Paris... Nu simţeam dragoste pentru domnul d'Harville, 
dar mi-era simpatic; caracterul lui îmi inspira stimă. Dacă 
nu s-ar fi petrecut evenimentele care au urmat acestei 
fatale căsătorii, desigur că un simţământ mai trainic m-ar 
fi legat de el. Ne-am căsătorit. 

La aceste vorbe, doamna d'Harville păli uşor. Părea că 
hotărârea de a continua o părăseşte. Apoi reluă: 

— Îndată după nuntă, tata mă cuprinse afectuos în 
braţe. Doamna Roland mă îmbrăţişa de asemenea, nu 
puteam în faţa întregii lumi să mă sustrag de la această 
nouă prefăcătorie; cu degetele ei uscate, mi-a strâns mâna 
atât de tare că m-a durut, apoi îmi spuse la ureche, cu o 
voce de o perfidie dulceagă, aceste vorbe pe care nu le voi 


- 417 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


uita niciodată: „Gândeşte-te uneori la mine în toiul fericirii 
dumitale, fiindcă eu am înfăptuit această căsătorie“. Vai, 
atunci eram departe de a pătrunde adevăratul tâlc al 
vorbelor ei. Cununia noastră a avut loc la orele 
unsprezece; îndată după aceea, ne-am urcat în trăsură 
împreună cu o cameristă a mea şi cu bătrânul valet de casă 
al domnului d'Harville. Călătoream cu atâta repeziciune, 
deoarece trebuia să fim la Paris înainte de orele zece 
seara. Ar fi fost cazul să mă mir de tăcerea şi de 
melancolia domnului d'Harville, dacă n-aş fi ştiut că avea, 
după cum spunea el, fericirea tristă. Eram eu însumi teribil 
de impresionată; reveneam la Paris pentru primă oară de 
la moartea mamei; şi apoi, deşi n-aveam motive să regret 
casa părintească, acolo eram totuşi la mine acasă... şi o 
părăseam pentru a mă duce într-un mediu în care totul era 
nou pentru mine, necunoscut, unde soseam singură cu 
soţul meu pe care îl cunoşteam numai de şase săptămâni şi 
care, în ajun chiar, nu-mi spusese niciun cuvânt nedictat, 
de un formalism respectuos. Poate că nu se ia destul în 
seamă temerea pricinuită de o bruscă schimbare de ton şi 
de purtări, cărora chiar oamenii bine crescuţi nu se pot 
sustrage, de îndată ce le aparţinem... Nu se gândeşte 
nimeni că o femeie tânără nu poate uita, în câteva ceasuri, 
sfiala ei, neliniştile ei de fată. 

— Nimic nu mi s-a părut mai barbar şi mai sălbatic ca 
acest obicei de a răpi în chip brutal o femeie tânără ca pe o 
pradă, când căsătoria ar trebui să fie doar consacrarea 
dreptului de a folosi toate atributele amorului, toate 
seducţiunile unei afecţiuni pasionate, pentru a te face 
iubit. 

— Veţi înţelege, monseniore, cu ce inimă strânsă şi cu ce 
nelămurită teamă reveneam la Paris, în acel oraş în care 
murise mama de-abia de un an. Am ajuns la castelul 
domnului d'Harville. 

Emoţia tinerei femei crescu, obrajii i se acoperiră de o 
roşeaţă vie şi ea continuă, cu o voce sfâşietoare: 

— Trebuie totuşi să aflaţi totul... fără asta... v-aş părea 


- 418 - 


- Eugen Sue - 


demnă de dispreţ... Ei bine!... reluă cu o hotărâre 
disperată, am fost condusă în apartamentul ce-mi era 
rezervat şi am rămas singură... Domnul d'Harville veni la 
mine... Cu toate declaraţiile lui de dragoste... muream de 
frică... plânsul mă înăbuşea, eram a lui... Trebuia să mă 
resemnez... dar deodată soţul meu, scoțând un țipăt 
groaznic, mă apucă de braţ aproape să mi-l frângă... Vreau 
zadarnic să mă liberez de această strânsoare de fier... să-i 
implor mila... nu mă mai aude... faţa îi este contractată de 
convulsii înspăimântătoare... ochii i se rostogolesc în 
orbite cu o iuţeală ameţitoare... gura schimonosită îi e 
plină de o spumă însângerată... mâna lui mă strânge 
mereu... Fac un efort disperat... degetele lui înţepenite 
dau, în sfârşit drumul braţului meu, iar eu leşin în clipa în 
care domnul d'Harville se zbate în paroxismul acestei 
oribile crize... lată noaptea mea de nuntă, monseniore... 
iată răzbunarea doamnei Roland! 

— Nenorocită femeie! exclamă Rudolf, zdrobit, înţeleg... 
omul e epileptic! Ah! e groaznic! 

— Dar asta nu e tot... adăugă Clémence, cu o voce 
sfâşietoare. O! noaptea aceea fatală să fie blestemată pe 
veci... Fata mea... acest biet îngeraş, a moştenit 
înspăimântătoarea boală. 

— Fiica dumneavoastră? Şi ea? Cum! Paloarea ei... 
slăbiciunea ei! 

— Asta e... Doamne, Dumnezeule! asta e, şi medicii 
pretind că boala e incurabilă... pentru că-i ereditară... 

Doamna d'Harville îşi acoperi faţa cu mâinile; zdrobită 
de această mărturisire dureroasă, nu mai era în stare să 
scoată o vorbă. 

Rudolf rămase şi el mut. 

Gândul lui se revolta îngrozit, în faţa cumplitelor taine 
ale acelei nopţi de nuntă... Şi-o închipuia pe această 
tânără, atât de îndurerată că se înapoia în oraşul în care-i 
murise mama, sosind în acea casă necunoscută, singură cu 
un om pentru care avea simpatie, stimă, dar nimic din ceea 
ce umple inima cu deliciile dragostei, nimic din ceea ce 


- 419 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


tulbură simţurile, nimic din ceea ce face ca o femeie să 
uite reținerea ei castă în farmecul unei pasiuni legitime şi 
împărtăşite. 

Nu, nu, tremurând de o teamă pudică, Clemence sosea 
acolo... tristă, rece, cu inima frântă, cu fruntea acoperită 
de ruşine, cu ochii umpluţi de lacrimi... Se resemnează... şi 
apoi, în loc să audă vorbe pline de recunoştinţă, de 
dragoste, de duioşie, care s-o mângâie de fericirea pe care 
a oferit-o... vede tăvălindu-se la picioarele ei un om 
buimac, care se zvârcoleşte, spumegă, urlă, în cumplitele 
convulsii ale unuia din cele mai înspăimântătoare 
infirmităţi de care poate cineva fi iremediabil lovit. 

Dar nu e numai atât... Fiica lui... biet îngeraş nevinovat, 
e şi ea stigmatizată din născare. 

Aceste dureroase şi triste mărturisiri îi provocau lui 
Rudolf, reflecţii amare. 

„Asta e legea acestei ţări, îşi spunea el, o fată frumoasă 
şi cinstită, sinceră şi încrezătoare, victima unei înşelătorii 
nefaste, îşi uneşte soarta cu aceea a unui om atins de o 
boală groaznică, moştenire fatală pe care o va transmite 
copiilor lui; nefericita femeie descoperă această cumplită 
taină; ce poate face? Nimic... 

Nimic decât să sufere şi să plângă, nimic decât să caute 
să-şi înfrângă scârba şi groaza... nimic decât să-şi treacă 
zilele în panică şi în spaime nesfârşite... nimic decât să 
caute, poate, consolări vinovate în afara existenţei 
dezolante care i s-a hărăzit. Încă o dată, îşi zicea Rudolf, 
aceste legi nedrepte, constrâng la apropieri ruşinoase, 
nimicitoare pentru omenire... 

În cadrul acestor legi, animalele par avantajate faţă de 
om, prin îngrijirile care li se dau, prin îmbunătățirile ce se 
aplică speciei, prin protecţia ce li se acordă, prin garanţiile 
care le apără... 

Astfel, când cumperi un animal oarecare, dacă, după ce 
l-ai cumpărat, îi descoperi o infirmitate prevăzută de lege, 
vânzarea e nulă. Vedeţi ce nemernicie, ce crimă se 
săvârşeşte împotriva societăţii! Să condamni un om să 


- 420 - 


- Eugen Sue - 


păstreze un animal care tuşeşte, împunge sau şchioapătă! 
Dar e un scandal, e o crimă, e o monstruozitate fără 
pereche! Judecaţi, însă, ce se întâmplă când eşti silit să 
păstrezi, dar să păstrezi pentru totdeauna, cât e în viaţă, 
un catâr care tuşeşte, un cal nărăvaş, un măgar care 
şchioapătă! Ce groaznice consecinţe nu ar putea rezulta 
pentru salvarea omenirii întregi!... Aşa că, în aceste cazuri, 
nu e târg valabil, cuvânt care să fie respectat, contract 
care obligă. Legea atotputernică dezleagă tot ce fusese 
legat. 

Dar mai ales când e vorba de o fiinţă creată după chipul 
şi asemănarea lui Dumnezeu, când e vorba de o fată care, 
în nevinovata ei încredere în lealitatea unui bărbat, s-a 
unit cu el şi se pomeneşte soţia unui epileptic, a unui 
nenorocit lovit de o boală cumplită ale cărei urmări morale 
şi fizice sunt îngrozitoare; o boală care stârneşte 
dezordinea şi duşmănia în familie, perpetuând o infirmitate 
oribilă, viciind generaţii... 

O! această lege necruțătoare cu privire la animale care 
şchioapătă, împung sau tuşesc, această lege atât de 
minunat prevăzătoare care nu îngăduie ca un cal cu 
beteşuguri să fie folosit la reproducere, această lege se va 
feri să elibereze victima umană de o asemenea 
împerechere... 

Aceste legături sunt sfinte, de nedesfăcut, dacă le-ai 
rupe, ar însemna că necinsteşti pe Dumnezeu şi pe oameni. 

Într-adevăr, îşi zicea Rudolf, omul manifestă câteodată o 
umilinţă foarte josnică şi un egoism al mândriei, amândouă 
foarte condamnabile... El se situează mai prejos de vita 
căreia îi acordă garanţii pe care el şi le refuză şi impune, 
consfinţeşte şi perpetuează cele mai  înfiorătoare 
infirmităţi, punându-le sub ocrotirea permanenţei legilor 
divine şi omeneşti.“ 


- 421 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Capitolul 14 
CARITATEA 


Rudolf îl socotea foarte vinovat pe domnul d'Harville, 
dar îşi propuse să-l scuze în ochii Clemencei, deşi era 
convins, după tristele destăinuiri ale acesteia, că marchizul 
îşi înstrăinase pentru totdeauna inima ei. 

Tot gândindu-se, Rudolf îşi zise: 

„Din datorie, m-am depărtat de o femeie pe care o 
iubeam şi care poate avea şi ea pentru mine o tainică 
înclinare. Fie că-i era inima pustie, fie din milă, era pe 
punctul de a-şi pierde cinstea, viaţa, pentru un prost pe 
care îl credea nenorocit. Dacă în loc să mă fi îndepărtat de 
ea, aş fi înconjurat-o cu atenţii, dragoste şi respect, 
discreţia mea ar fi fost atât de desăvârşită, încât reputaţia 
ei nu ar fi suferit nici cea mai mică atingere, bănuielile 
soţului ei n-ar fi fost niciodată trezite, pe când acum e 
aproape la discreţia îngâmfării neroade a domnului 
Charles Robert care ar fi, mă tem, cu atât mai indiscret cu 
cât are mai puţin temei să fie. Şi apoi mai e ceva, cine ştie 
dacă, în pofida tuturor primejdiilor cărora s-a expus, inima 
doamnei d'Harville va rămâne mereu liberă? Orice 
revenire la soţul ei, este de-acum imposibilă... Tânără, 
frumoasă, admirată, cu o fire sensibilă la orice suferinţă... 
câte primejdii, câte pericole în calea ei... Pentru domnul 
d'Harville, câte spaime, cât zbucium! Gelos şi totodată 
îndrăgostit de soţia lui care nu-şi poate înfrânge repulsia, 
groaza ce i-o inspiră el încă din prima şi funesta noapte a 
nunţii... Ce soartă tristă!“ 

Clemence, cu fruntea rezemată în mâini, cu ochii umezi, 
cu obrazul aprins de ruşine, evita privirea lui Rudolf, într- 
atât această mărturisire o zguduise. 

— Ah! acum, reluă Rudolf după o lungă tăcere, înţeleg 
pricina tristeţii domnului d'Harville, tristeţe ce nu mi-o 
puteam lămuri. Înţeleg părerile sale de rău... 

— Părerile sale de rău! exclamă Clemence. Spuneţi mai 


- 422 - 


- Eugen Sue - 


bine remuşcările lui, monseniore... dacă le are... pentru că 
niciodată o atare crimă n-a fost premeditată cu mai mult 
sânge rece... 

— O crimă!... doamnă. 

— Dar ce alta înseamnă, monseniore, să înlănţuiesti, 
prin legături indisolubile, o fată care se încrede în onoarea 
unui bărbat care se ştie lovit de o boală ce inspiră spaimă 
şi oroare! Înseamnă să expui cu certitudine un copil 
nevinovat aceloraşi chinuri? Cine îl silea pe domnul 
d'Harville să facă două victime? O patimă oarbă şi fără 
judecată? Nu, îi convenea obârşia, averea, fiinţa mea... a 
vrut să facă o căsătorie convenabilă, fiindcă, desigur, îl 
plictisea viaţa de flăcău. 

— Doamnă... fie-vă milă cel puţin... 

— Milă?... Ştiţi cine merită mila mea? Copila mea..? 
Biata victimă a acestei căsătorii; câte nopţi, câte zile n-am 
petrecut lângă ea! Câte lacrimi amare mi-au smuls durerile 
ei!... 

— Dar şi tatăl ei... împărtăşea aceleaşi dureri 
nemeritate! 

— El a osândit-o la o copilărie bolnăvicioasă, la o 
tinereţe ofilită şi, dacă va trăi, va fi constrânsă la o viaţă de 
singurătate şi suferinţe, căci nu se va mărita. O! nu, o 
iubesc prea mult ca s-o fac într-o zi să plângă lângă copilul 
ei, lovit, desigur, de aceeaşi suferinţă, cum o plâng eu pe 
ea... Prea am suferit mult din pricina acestei trădări ca să 
mă fac vinovată sau complice la o asemenea mişelie! 

— O! aveţi dreptate... răzbunarea mamei dumneavoastre 
vitrege a fost oribilă... Răbdare... poate, la rândul 
dumneavoastră, veţi fi răzbunată... spuse Rudolf, după o 
clipă de gândire. 

— Ce vreţi să spuneţi, monseniore? îl întrebă Clemence, 
mirată de intonaţia glasului său. 

— Am avut aproape totdeauna... fericirea să văd cum 
sunt pedepsiţi, o! foarte crud pedepsiţi, oamenii răi din 
jurul meu, adăugă el cu o voce care o făcu pe Clemence să 
se cutremure... Dar a doua zi, după această nenorocită 


- 423 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


noapte, ce v-a spus soţul dumneavoastră? 

— Mi-a mărturisit cu o ciudată candoare că familiile cu 
care intenţiona să se unească descoperiseră taina bolii sale 
şi anulaseră proiectele de căsătorie... Aşa că după ce a fost 
respins de două ori... a mai cutezat... O! asta e o infamie!... 
Şi iată ce se numeşte în lumea mare un gentilom de inimă 
şi de onoare! 

— Dumneavoastră, atât de bună, să fiţi atât de crudă!... 

— Sunt crudă, pentru că am fost înşelată în mod 
nedemn. Domnul d'Harville mă ştia bună; de ce nu s-a 
adresat cinstit bunătăţii mele, spunându-mi tot adevărul? 

— L-aţi fi refuzat... 

— Acest cuvânt îl osândeşte, monseniore, purtarea lui a 
fost o trădare nedemnă, dacă s-a temut de asta. 

— Dar vă iubea. 

— Dacă mă iubea trebuia să mă jertfească egoismului 
sau?... Doamne, eram atât de chinuită, atâta eram de 
grăbită să părăsesc casa părintelui meu, că dacă ar fi fost 
sincer, poate m-ar fi înduioşat disprețul pe care îl stârnea 
şi izolarea în care îl aruncase un destin groaznic şi fatal... 
Da, văzându-l totodată pe cât de cinstit, pe atât de 
nenorocit, poate că n-aş fi avut curajul să-l refuz şi, dacă 
mi-aş fi luat angajamentul sfânt de a suferi consecinţele 
devotamentului meu, mi-aş fi ţinut cu demnitate 
făgăduiala. Dar să vrei să siluieşti înduioşarea şi mila mea, 
luându-mă mai întâi în stăpânire, să soliciţi această 
înduioşare, această milă în numele îndatoririlor mele de 
soţie, el, care a trădat datoriile lui de om cinstit, asta e în 
acelaşi timp o nebunie şi o laşitate!... Acum, monseniore, 
judecaţi-mi viaţa! Judecaţi crudele mele dezamăgiri! Mă 
încredeam în cinstea domnului d'Harville şi el m-a înşelat 
în mod nedemn... Melancolia lui blândă şi sfioasă îmi 
inspira simpatie şi această tristeţe pricinuită, cum 
pretindea el, de amintiri pioase, nu era decât urmarea 
incurabilei lui infirmităţi... 

— Dar, în sfârşit chiar de ar fi un străin, un duşman, şi 
încă vederea suferințelor lui ar trebui să vă înduioşeze: 


- 424 - 


- Eugen Sue - 


inima dumneavoastră e nobilă şi generoasă. 

— Dar aş putea oare alina aceste suferinţe? Şi măcar 
dacă glasul meu ar fi ascultat, dacă o privire 
recunoscătoare ar răspunde privirii mele înduioşate!... Dar 
nu... 0! nu ştiţi, monseniore, ceea ce e groaznic în aceste 
crize în care omul se zbate cuprins de o furie sălbatică, nu 
vede nimic, nu aude nimic, nu simte nimic şi nu scapă de 
această stare de excitare decât pentru a cădea într-un fel 
de descurajare sălbatică. Atunci când fiica mea se 
prăbuşeşte într-una din aceste crize, nu pot decât să 
disper; inima mi se sfâşie, şi sărut plângând acele braţe 
mici înţepenite de convulsiile care o consumă... Dar e fata 
mea, e fata mea... şi când o văd suferind astfel, blestem de 
o mie de ori mai mult pe tatăl ei. Îndată ce durerile 
copilului meu se liniştesc, indignarea împotriva soţului 
meu se potoleşte şi ea... da, atunci mi-e milă de el pentru 
că sunt bună, sila ce-mi insuflă face loc unui simţământ de 
compătimire dureroasă... Dar, în sfârşit, m-am măritat 
oare la şaptesprezece ani ca să nu încerc niciodată alt 
sentiment decât aceste alternative de ură şi compasiune 
penibilă, ca să plâng un copil nenorocit care poate că nu va 
trăi? Dar cu privire la fiica mea, monseniore, îngăduiţi-mi 
să previn o dojană ce o merit fără îndoială şi pe care poate 
nu cutezaţi să mi-o faceţi. Fetiţa e atât de scumpă, încât ar 
putea să-mi umple sufletul, pentru că o iubesc cu patimă, 
dar această iubire sfâşietoare e amestecată cu atâtea 
amărăciuni prezente, cu atâtea temeri pentru viitor că 
afecțiunea pentru dânsa se încheie totdeauna cu lacrimi. 
Lângă dânsa inima mea e mereu sfărâmată, chinuită, 
deznădăjduită, căci sunt incapabilă să-i alin suferinţele, 
socotite incurabile. Ei bine, pentru a scăpa de această 
atmosferă apăsătoare şi sinistră, visasem o dragoste în 
duioşia căreia m-aş fi refugiat, m-aş fi destins. Vai! am fost 
înşelată, înşelată nedemn, o recunosc şi am recăzut în 
existenţa dureroasă pe care mi-a destinat-o soţul meu. 
Spuneţi, monseniore, aceasta era viaţa la care aveam 
dreptul să m-aştept? Sunt oare singură vinovată de 


- 425 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


greşeala pentru care domnul d'Harville voia în dimineaţa 
aceea să plătesc cu viaţa? Acest păcat este mare, o ştiu, cu 
atât mai mare cu cât trebuie să roşesc de alegerea pe care 
am făcut-o. Din fericire pentru mine, monseniore, ceea ce 
aţi surprins din convorbirea contesei Sarah cu fratele său, 
relativ la domnul Charles Robert, mă va cruța de ruşinea 
unei noi mărturisiri... Dar sper, cel puţin, că acum veţi fi 
de acord că merit tot atâta milă câtă dojana; şi că veţi 
binevoi a-mi da un sfat în cumplita situaţie în care mă aflu. 

— Nu pot să vă spun, doamnă, cât m-a mişcat această 
povestire; de la moartea mamei până la naşterea fiicei 
dumneavoastră, câte necazuri consumate, câte tristeţi 
ascunse!... Dumneavoastră, atât de strălucitoare, atât de 
admirată, atât de invidiată!... 

— O! credeţi-mă, monseniore, când ai parte de atâtea 
nenorociri, e groaznic să auzi spunându-se: „Cât e de 
fericită! “... 

— Nu-i aşa că nimic nu e mai pueril? Ei bine, nu sunteţi 
singura care suferiţi de acest crud contrast între ceea ce 
este şi ceea ce pare. 

— Cum adică, monseniore? 

— În ochii lumii, domnul d'Harville trebuie să pară şi 
mai fericit decât dumneavoastră, pentru că-i aparţineţi... 
Şi totuşi nu este şi el de plâns? Există oare pe lume o viaţă 
mai cumplită decât a lui? Vinovăţia lui e mare... dare 
groaznic pedepsit! Vă iubeşte aşa cum meritaţi să fiți 
iubită... şi el ştie că nu puteţi avea pentru el decât o silă de 
neînfrânt... În copila lui bolnăvicioasă, plină de suferinţă, 
el vede o continuă dojană. Dar asta nu e tot, - îl mai 
chinuieşte şi gelozia... 

— Şi ce pot face, monseniore, în toate acestea? Să-i 
interzic să fie gelos? Mă rog! Dar dacă inima mea nu 
aparţine nimănui, i-ar aparţine lui mai mult? Ştie că nu. De 
când cu scena cumplită pe care am povestit-o, trăim 
despărțiți, dar în ochii lumii, am pentru el relaţiile pe care 
convenienţele le poruncesc... şi n-am spus nimănui un 
cuvânt din această taină, decât  alteţei-voastre, 


- 426 - 


- Eugen Sue - 


monseniore. 

— Şi vă asigur doamnă, că dacă serviciul pe care vi l-am 
făcut ar merita recunoştinţă, m-aş crede răsplătit de o mie 
de ori, prin încrederea ce mi-o arătaţi. Dar pentru că 
binevoiţi să-mi cereţi, sfaturi şi-mi îngăduiţi, să vă vorbesc 
deschis... 

— O! vă implor, monseniore... 

— Daţi-mi voie să vă spun că, nefolosind niciuna din 
însuşirile dumneavoastră atât de alese, renunţaţi la mari 
satisfacţii care nu numai că ar împlini aspiraţiile 
imperioase ale sufletului dumneavoastră nobil, dar v-ar 
distrage de la necazurile căminului dumneavoastră; ar 
satisface şi acea sete de emoţii puternice precum şi, aş 
îndrăzni să adaug (iertaţi-mi proasta părere ce o am 
despre femei), fireasca lor înclinare spre mister şi intrigă, 
care le domină. 

— Ce vreţi să spuneţi, monseniore? 

— Vreau să spun, că dacă aţi voi să vă umpleţi timpul cu 
binefaceri, ar fi ceea ce v-ar plăcea şi v-ar interesa mai 
mult decât orice. 

Doamna d'Harville îl privi pe Rudolf cu mirare. 

— Şi mă veţi înţelege, reluă el, că nu mă gândesc să 
trimiteţi, cu nepăsare, aproape cu dispreţ, o ofrandă 
îndestulătoare unor nenorociţi necunoscuţi care adesea 
nici nu merită bunăvoința dumneavoastră. Dar dacă v-aţi 
distra ca mine, să vă jucaţi din timp în timp de-a 
Providența, veţi recunoaşte că anumite fapte bune capătă 
şi ele câteodată savoarea unui roman. 

— Nicicând nu m-am gândit, monseniore, la acest fel de 
a privi caritatea, doar pentru a omori timpul, spuse 
Clemence, surâzând la rândul ei. 

— E o descoperire pe care o datorez oroarei faţă de tot 
ce mă plictiseşte, oroare ce mi-a fost inspirată mai ales de 
conferințele politice pe care le am cu miniştrii mei. Dar ca 
să revin la caritate, aşa cum o înţeleg eu, ca o trecere de 
vreme, nu am, din păcate, însuşirea acelor oameni 
dezinteresaţi, care însărcinează pe alţii să împartă 


- 427 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


ajutoare în numele lor. Dacă aş trimite pur şi simplu pe 
unul din şambelanii mei să distribuie câteva sute de 
ludovici în fiecare arondisment al Parisului, mărturisesc 
spre ruşinea mea că asta nu mi-ar procura nicio plăcere, 
pe când a face binele eu însumi, e cum nu se poate mai 
amuzant. Stărui asupra acestui cuvânt fiindcă pentru mine 
amuzant înseamnă... tot ce îţi place, tot ce te farmecă, tot 
ce te pasionează... Şi, într-adevăr, doamnă, daca aţi vrea 
să deveniți complicea mea în unele afaceri tenebroase, veţi 
vedea, vă repet, că pe lângă noblețea acţiunii, nimic nu e 
mai inedit, mai captivant, mai atrăgător... Şi apoi câte 
trucuri ca să tăinuieşti binefacerea!... precauţiunile care 
trebuie să fie luate ca să nu se afle!... câte emoţii unice şi 
covârşitoare la vederea unor oameni săraci şi buni care 
plâng de bucurie văzându-vă!... O! Doamne! această 
satisfacţie valorează tot atât cât mutra morocănoasă a unui 
amant gelos sau infidel, căci nu există decât în postura 
aceasta, rând pe rând... lată! emoţiile de care vă vorbesc, 
sunt cam de felul acelora pe care le-aţi resimţit azi 
dimineaţă când v-aţi dus în strada Templului. Imbrăcată 
simplu, ca să nu fiţi luată în seamă, veţi pleca de acasă cu 
inima agitată, veţi lua un cupeu modest ale cărui perdele 
le veţi cobori ca să nu fiţi văzută şi apoi, privind în dreapta 
şi în stânga de teama de a nu fi recunoscută, veţi intra pe 
furiş în vreo casă cu aparenţă mizeră... întocmai ca azi 
dimineaţă... Singura deosebire este că vă spuneaţi: dacă 
sunt descoperită, sunt pierdută, iar acum veţi gândi: Dacă 
voi fi descoperită, voi fi binecuvântată! Dar cum cunosc 
modestia  rarelor dumneavoastră însuşiri, veţi folosi 
şiretlicurile cele mai ingenioase, spre a fi scutită de 
binecuvântări. 

— Ah!  monseniore, exclamă cu înduioşare doamna 
d'Harville, m-aţi salvat! Nu ştiu cum să vă împărtăşesc 
noile gânduri, mângâietoarele nădejdi pe care vorbele 
dumneavoastră le-au trezit în mine. Aţi spus, şi pe bună 
dreptate, că a-ţi folosit inima şi mintea pentru a te face 
adorat de cei ce suferă, este ca şi cum ai iubi... Dar ce 


- 428 - 


- Eugen Sue - 


spun! e mai mult decât a iubi... Când compar existenţa pe 
care o întrevăd cu aceea ce-mi era sortită de pe urma unei 
erori ruşinoase, mustrările ce-mi fac sunt încă şi mai 
amare... 

— Aş fi îndurerat, reluă Rudolf surâzând, căci singura 
mea dorinţă este să vă ajut să uitaţi trecutul şi să vă 
dovedesc numai că bucuriile sufleteşti sunt numeroase... 
Mijloacele de a face bine şi rău sunt aproape aceleaşi... 
rezultatul este, însă, diferit... Într-un cuvânt, dacă binele 
este tot atât de atrăgător, de distractiv ca şi răul, de ce l- 
am alege pe acesta din urmă? Voi face o comparaţie foarte 
vulgară. De ce multe femei îşi iau amanti care nu valorează 
cât soţii lor? Fiindcă cel mai mare farmec al amorului, e 
atracţia ademenitoare a fructului oprit. Mărturisiţi că dacă 
s-ar înlătura din acest amor anxietăţile, dificultăţile, 
primejdiile, n-ar mai rămâne nimic, sau prea puţin, adică 
amantul în simplitatea lui primară ar fi deci nici mai mult, 
nici mai puţin decât eroul întâmplării cu bărbatul acela 
care, fiind întrebat: „De ce nu te însori cu această văduvă, 
metresa dumitale?“ „Vai! m-am gândit mult la asta, a 
răspuns, dar atunci n-aş mai şti unde să-mi petrec serile!“ 

— Nu-i decât prea adevărat, monseniore, spuse doamna 
d'Harville, surâzând. 

— Ei bine, dacă găsesc mijlocul de a vă face să încercaţi 
aceste temeri, aceste nelinişti, aceste îngrijorări care vă 
agită, dacă folosesc înclinarea dumneavoastră firească 
pentru mister şi aventură, pentru prefăcătorie şi vicleşug 
(mereu proasta părere ce-o am despre femei, care iese la 
iveală fără să vreau), adăugă cu jovialitate Rudolf, nu ar 
schimba oare în calităţi generoase, porniri instinctuale, de 
neînlăturat, creatoare, dacă le întrebuinţezi bine, şi 
funeste dacă le foloseşti rău?... Spuneţi, vreţi să urzim noi 
doi tot felul de intrigi binefăcătoare, maşinaţiuni în scop 
caritabil care să folosească totdeauna numai oamenilor 
cumsecade? Vom avea întâlnirile noastre, corespondenţa 
noastră, secretele noastre... dar mai ales ne vom feri de 
marchiz; căci vizita dumneavoastră de azi dimineaţă la 


- 429 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


familia Morel, i-a trezit bănuieli. În sfârşit, dacă aţi voi, am 
fi... o asociaţie în toată regula. 

— Primesc cu bucurie şi recunoştinţă această asociaţie 
„tenebroasă“, monseniore, spuse înveselită Clemence. Şi 
pentru a începe romanul nostru, mă voi duce mâine la acei 
nenorociţi, cărora azi dimineaţă nu le-am putut da, din 
nefericire, decât câteva vorbe de alinare, deoarece, 
folosindu-se de zăpăceala şi de frica mea, un băiat şchiop 
mi-a furat punga pe care mi-aţi dat-o. Ah, monseniore, 
adăugă Clemence, şi chipul ei pierdu expresia de bucurie 
duioasă ce o însufleţise o clipă, dacă aţi şti ce mizerie... ce 
tablou cumplit! Nu, nu, nu-mi închipuiam că pot exista 
asemenea nenorociri!... Şi eu care mă plâng... şi-mi 
blestem destinul! 

Rudolf, nevrând s-o facă pe doamna d'Harville să vadă 
cât era de mişcat de această revenire la ea însăşi, care 
dovedea frumuseţea ei sufletească, reluă cu voioşie: 

— Dacă îmi permiteţi, voi scoate familia Morel din 
asociaţia noastră; mă veţi lăsa să iau eu asupră-mi soarta 
acestor nefericiţi, şi să-mi făgăduiţi că nu vă veţi înapoia în 
acea tristă casă... fiindcă şi eu locuiesc acolo... 

— Dumneavoastră, monseniore?... Ce glumă!... 

— Nimic mai serios... o locuinţă modestă, e adevărat... 
două sute de franci pe an, în plus şase franci pentru 
menajul meu, plătiţi cu mulţumiri în fiecare lună 
portăresei, doamnei Pipelet, acea oribilă bătrână pe care o 
ştiţi. Să adăugăm la asta că am o vecină, una din cele mai 
frumoase lucrătoare din cartierul Templului, domnişoara 
Rigolette, şi veţi conveni că, pentru un funcţionar 
comercial care câştigă o mie opt sute de franci (trec drept 
funcţionar), locuinţa e destul de potrivită. 

— Prezenţa dumneavoastră... atât de neprevăzută în 
acea casă nefastă, îmi dovedeşte că vorbiţi serios, 
monseniore... desigur însă că vă atrage acolo vreo faptă 
bună. Dar pentru care activitate generoasă mă păstraţi? 
Care va fi rolul ce mi-l destinaţi? 

— Pe acela de înger consolator şi, iertaţi-mi acest cuvânt 


- 430 - 


- Eugen Sue - 


urât, al unui demon de subtilitate şi dibăcie... pentru că 
sunt anumite răni delicate şi dureroase pe care numai 
mâna unei femei le poate îngriji şi vindeca; sunt unele 
nenorcite atât de mândre, atât de mohorâte, atât de 
ascunse, încât trebuie o mare putere de pătrundere ca să 
le descoperi, şi un farmec cuceritor ca să le câştigi 
încrederea. 

— Şi când putea-voi oare desfăşura această putere; de 
pătrundere, această îndemânare pe care mi le atribuiţi? 
întrebă nerăbdătoare doamna d'Harville. 

— Curând. Nădăjduiesc că veţi avea prilejul de a face o 
cucerire demnă de dumneavoastră, dar va trebui să folosiţi 
procedeele cele mai machiavelice. 

— Şi în ce zi îmi veţi încredința această mare taină? 

— Vedeţi... ne şi aflăm la o primă întâlnire... îmi veţi 
putea, face favoarea de a mă primi peste patru zile? 

— Aşa târziu? întrebă cu naivitate Clémence. 

— Şi misterul? Şi  bunacuviinţă?  Judecaţi şi 
dumneavoastră, dacă s-ar descoperi că suntem complici, 
lumea s-ar feri de noi; dar va trebui poate să vă scriu. Cine 
e femeia aceea în vârstă care mi-a adus astăzi scrisoarea 
dumneavoastră? 

— O veche cameristă a mamei mele; e siguranţa şi 
discreţia personificate. 

— Ei îi voi adresa scrisorile mele, ea vi le va aduce. Dacă 
aveţi bunătatea să-mi răspundeţi, veţi scrie: domnului 
Rudolf, strada Plumet. Femeia va duce scrisorile 
dumneavoastră la poştă. 

— Le voi duce chiar eu, monseniore, făcând pe jos 
plimbarea mea obişnuită... 

— Ileşiţi des singură şi pe jos? 

— Când e vreme bună, aproape în fiecare zi. 

— De minune! e o deprindere pe caro toate femeile ar 
trebui s-o aibă încă din primele luni ale căsătoriei... In 
împrejurări bune sau rele, obiceiul o recomandabil... E un 
precedent, cum spun procurorii; şi, mai târziu, aceste 
plimbări obişnuite nu dau loc la interpretări tendenţioase... 


- 431 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Dacă aş fi fost femeie (şi între noi vorbind, mi-e teamă că 
aş fi fost în acelaşi timp şi foarte darnică şi foarte 
uşuratică), a doua zi după nuntă aş fi adoptat în chipul cel 
mai inocent, atitudinea cea mai misterioasă. Cu candoare 
m-aş fi aventurat în ipostazele cele mai compromiţătoare... 
tocmai pentru a stabili acel precedent despre care am 
vorbit, pentru ca într-o zi să-i pot vizita pe săracii mei... 
sau pe amantul meu. 

— Dar asta e o teribilă perfidie, monseniore! spuse 
surâzând doamna d'Harville. 

— Din fericire pentru dumneavoastră, doamnă, n-aţi fost 
în situaţia de a înţelege înţelepciunea şi simplitatea 
acestor prevederi... 

Doamna d'Harville nu mai surâdea, ci îşi plecă ochii, se 
îmbujoră şi răspunse cu tristeţe: 

— Nu sunteţi mărinimos, monseniore. 

La început, Rudolf o privi cu mirare pe marchiză, apoi 
reluă: 

— Vă înţeleg, doamnă... dar să stabilim, o dată pentru 
totdeauna, situaţia dumneavoastră faţă de domnul Charles 
Robert. Într-o zi, o prietenă de-a dumneavoastră vă arată 
pe unul din acei jalnici cerşetori care îşi rotesc galeşi ochii 
şi cântă din clarinet pe un ton deznădăjduit ca să-i 
înduioşeze pe trecători. „E un sărac cinstit, vă spune 
prietena dumneavoastră, are cel puţin şapte copii şi o soţie 
oarbă, surdă, mută etc., etc.“ „Ah! nenorocitul!“, spuneţi 
dumneavoastră dându-i de pomană şi, de fiecare dată când 
îl întâlniți pe cerşetor, când vă vede de departe, ochii lui se 
roagă, clarinetul său scoate sunete plângăreţe şi pomana 
dumneavoastră cade în săculeţul lui. Într-o zi, din ce în ce 
mai înduioşată de acest cerşetor de treabă, cum îl descria 
prietena dumneavoastră, care din răutate vă induce în 
eroare, vă hotărâți să vă duceţi, cu gând caritabil, să-l 
vedeţi pe acel nenorocit în mijlocul mizeriei lui... Sosiţi: 
vai! nici vorbă de clarinet melancolic, nici de privirea 
nenorocită şi rugătoare, ci daţi de o secătură vioaie, veselă 
şi bine dispusă care îngână un cântec de cârciumă... 


- 432 - 


- Eugen Sue - 


Îndată disprețul înlocuieşte mila... pentru că aţi luat pe un 
sărac ticălos drept un sărac cinstit, nimic în plus, nimic în 
minus. E adevărat? 

Doamna d'Harville nu-şi putu reţine zâmbetul auzind 
această nostimă istorioară şi răspunse: 

— Oricât de acceptabilă ar fi această justificare, 
monseniore, mie mi se pare prea ieftină. 

— La urma urmei, n-a fost decât o nobilă şi generoasă 
imprudenţă pe care aţi comis-o... Aveţi destule mijloace s-o 
reparaţi pentru a nu o mai regreta... Dar voi putea vedea 
astă seară pe domnul d'Harville? 

— Nu, monseniore... scena de azi dimineaţă l-a zguduit 
atât de tare, încât e... suferind, spuse încet marchiza. 

— Ah! înţeleg... răspunse cu tristeţe Rudolf. Haide, 
curaj! Lipsea un scop pentru dorinţele dumneavoastră, o 
uitare a durerilor, cum spuneaţi... Lăsaţi-mă să cred că 
veţi găsi alinarea în împlinirea viitoarelor proiecte de care 
v-am vorbit... Atunci sufletul dumneavoastră va fi covârşit 
de sentimente duioase, gândind că aversiunea ce o 
resimţiţi împotriva marchizului va înceta poate. Veţi 
încerca pentru el un interes care s-ar asemăna cu grija ce 
o purtai bietei dumneavoastră copile... Cât despre acest 
îngeraş, acum că ştiu care e cauza stării ei bolnăvicioase, 
aş îndrăzni chiar să vă spun că puteţi nădăjdui... 

— Ar fi cu putinţă, monseniore? Şi cum? strigă Clemence 
împreunându-şi mâinile cu recunoştinţă. 

— Am ca medic de casă un om necunoscut de nimeni, 
dar foarte învăţat; a stat multă vreme în America; îmi 
amintesc că mi-a vorbit de două sau de trei tratamente 
aproape miraculoase pe care le-a aplicat el sclavilor atinşi 
de această îngrozitoare boală. 

— Ah! monseniore, ar fi cu putinţă, oare?... 

— Nu speraţi prea mult: dezamăgirea ar fi prea crudă... 
Dar să nu pierdem cu totul nădejdea... 

Clemence admira trăsăturile nobile ale lui Rudolf cu o 
privire de nespusă recunoştinţă. Era aproape un rege care 
o alina cu atâta înţelegere, graţie şi bunătate. 


- 433 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Se întreba cum de a putut s-o intereseze domnul Charles 
Robert? 

Acest gând i se păru oribil. 

— Nici nu nu ştiţi cât vă datorez, monseniore, spuse ea 
cu voce mişcată, îmi insuflaţi încredere, mă faceţi fără voia 
mea să sper pentru fata mea, să întrevăd un alt viitor care 
ar fi o consolare, o bucurie şi o răsplată... N-am avut oare 
dreptate să vă scriu că dacă veţi binevoi să veniţi în seara 
aceasta aici, vă veţi încheia ziua cum aţi început-o... cuo 
faptă bună? 

— Şi, adăugaţi cel puţin, doamnă, una din acele fapte 
bune, care-mi măgulesc egoismul, acţiuni pline de atracţie, 
de plăcere şi de farmec, adăugă Rudolf, ridicându-se, 
deoarece pendula din salon bătuse orele unsprezece şi 
jumătate. 

— Adio, monseniore, nu uitaţi să-mi daţi curând veşti de 
la bieţii oameni din strada Templului. 

— li voi vedea chiar mâine dimineaţă... căci nu ştiam, 
din nefericire că micul şchiop v-a furat punga şi, că acei 
bieţi nenorociţi continuă să fie într-o mare lipsă. Peste 
patru zile, vă rog să ţineţi minte, voi veni să vă informez 
despre rolul pe care aţi binevoit a-l accepta. Dar trebuie să 
vă previn că o travestire va fi poate indispensabilă. 

— O  travestire! o, ce fericire! Şi care anume, 
monseniore? 

— Nu pot să vă spun de pe acum... vă voi lăsa alegerea... 

Ajungând acasă, Rudolf se felicită de rezultatul 
întrevederii cu doamna d'Harville. Punctele programului 
său erau următoarele: să-i ocupe cu totul mintea şi inima 
acestei femei tinere, pe care o barieră de netrecut o 
separa de soţul ei; să deştepte într-însa destulă curiozitate 
romantică, destul interes tainic în afară de dragoste, ca să- 
i mulţumească nevoile imaginaţiei şi ale sufletului şi s-o 
ferească de o nouă înclinare amoroasă. 

Sau, să inspire Clemencei d'Harville o pasiune atât de 
aprinsă şi de neînfricat, şi în acelaşi timp atât de curată şi 
de nobilă, încât această tânără femeie, de pe acum 


- 434 - 


- Eugen Sue - 


incapabilă de o dragoste mai puţin adâncă, să nu 
compromită pentru totdeauna liniştea domnului d'Harville 
pe care Rudolf îl iubea ca pe un frate. 


Capitolul 15 
SĂRĂCIE 


N-aţi uitat că o familie nenorocită al cărei cap se numea 
Morel, şlefuitor de pietre preţioase, ocupa mansarda casei 
din strada Templului. 

Vom conduce pe cititor în acea tristă locuinţă. 

E ora cinci dimineaţa. 

Afară e linişte profundă, întuneric, ger; ninge. 

O lumânare rezemată de două surcele de lemn, pe o 
mică scândură pătrată, abia dacă reuşeşte, cu lumina ei 
galbenă şi firavă, să risipească întunecimea mansardei; 
cocioaba îngustă, joasă, pe două treimi căptuşită cu 
scândurile înclinate ale tavanului face cu pardoseala un 
unghi foarte ascuţit. Peste tot se zăreşte dosul olanelor 
verzui. 

Spărturi retencuite cu ipsos înnegrit de vreme, şi 
crăpate în multe locuri, lăsau să se vadă leaţuri putrede, 
alcătuind pereţi subţiri. Într-una din despărţituri, o uşă dă 
înspre scară. 

Podeaua, de o culoare nedefinită, infectă, cleioasă, e 
acoperită ici şi colo de fire de paie putrede, zdrenţe 
sordide şi oase mari din acelea pe care săracul le cumpără 
de la vânzătorii de carne veche, ca să roadă zgârciurile de 
pe ele. 

O asemenea îngrozitoare dezordine, arată sau o 
ticăloşie, sau o sărăcie cumplită, dar atât de apăsătoare, 
de disperată, încât omul distrus, decăzut, nu mai are nici 
voinţa, nici puterea şi nici nevoia de a ieşi din mocirlă, şi 
zace într-însa ca un animal în vizuina lui. 

În timpul zilei, această cocioabă e luminată de o 
ferestruică a podului, îngustă şi lungă, tăiată în partea 


- 435 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


înclinată a acoperişului şi prevăzută cu o cercevea cu 
geam, care se deschide şi se închide cu un belciug. 

În momentul de care vorbim, un strat gros de zăpadă 
acoperea gemuleţul. 

Lumânarea fixată cam în mijlocul mansardei, pe masa de 
lucru a şlefuitorului, proiectează în locul acela un rotocol 
de lumină palidă care, slăbind încet-încet, se pierde în 
umbra cocioabei, în mijlocul căreia se desluşesc vag câteva 
forme albicioase. 

Pe masa grea, pătrată, de stejar brut, încheiată 
grosolan, pătată de grăsime şi de seu, scânteiază, licăreşte 
un pumn de diamante şi de rubine de o mărime şi deo 
strălucire minunata. 

Morel era şlefuitor de pietre scumpe şi nu şlefuitor de 
pietre false, cum spunea el şi cum credeau locatarii casei 
din strada Templului... Mulțumită acestei nevinovate 
minciuni, nestematele ce i se încredinţau păreau să aibă 
atât de puţină valoare, încât le putea păstra la el fără 
teamă de a fi jefuit. 

Atâtea bogății, încredințate unui om atât de sărac, ne 
scuteşte de a mai vorbi de cinstea lui Morel... 

Aşezat pe un scaun fără spătar, frânt de oboseală, de 
frig, de nesomn, după o lungă noapte de iarnă în care a 
lucrat, şlefuitorul lasă să-i cadă capul îngreuiat pe masă. 
Braţele îi sunt amorţite, fruntea şi-o reazimă de o tocilă 
aşezată orizontal pe masă şi pusă de obicei în mişcare de o 
mică roată de mână; un ferăstrău de oţel fin şi câteva scule 
stau risipite pe de lături. Meşteşugarul, căruia nu i se 
zăreşte decât ţeasta pleşuvă, înconjurată de păr cenușiu, e 
îmbrăcat cu o veche vestă de lână, cafenie, pe care o 
poartă de-a dreptul pe piele, şi cu un pantalon vechi de 
pânză; târlicii din petece, abia dacă-i acoperă picioarele 
învineţite, sprijinite pe podea. 

În mansardă e un frig atât de cumplit, atât de 
pătrunzător, încât meşteşugarul, cu toată toropeala de 
care e cuprins din pricina sleirii puterilor sale, îşi simte 
trupul străbătut din timp în timp de fiori. 


- 436 - 


- Eugen Sue - 


Mucul luminării, pe sfârşite, arată că Morel moţăie de 
câtăva vreme; nu se aude decât răsuflarea lui gâtuită, căci 
ceilalţi şapte membri ai familiei nu dorm. 

Da, în această strâmtă mansardă trăiesc opt inşi... Cinci 
copii, dintre care cel mai mic are patru ani, iar cel mai 
mare abia doisprezece. O mamă oloagă. Şi o sărmană 
idioată în vârstă de optzeci de ani, bunica. 

Frigul e atât de aspru, încât căldura trupurilor celor opt 
fiinţe înghesuite într-un spaţiu atât de mic nu poate încălzi 
această atmosferă îngheţată; şi asta pentru că opt trupuri 
vlăguite, slăbănoage, tremurând de frig, istovite, de la 
copilul cel mic până la bunică, degajează prea puţină 
materie calorică, cum s-ar exprima un om de ştiinţă. 

Afară de tatăl familiei, o clipă aţipit, deoarece este la 
capătul puterilor sale, nimeni nu doarme: nu, fiindcă frigul, 
foamea, boala le ţin ochii deschişi, foarte deschişi. 

Nu se poate imagina cât de preţios este pentru un, sărac 
somnul adânc şi binefăcător prin care îşi reface puterile şi- 
şi uită necazurile. Se deşteaptă atât de sprinten, atât de 
înviorat, încât e în stare să îndeplinească cele mai grele 
munci după una din aceste nopţi binefăcătoare, încât şi cei 
mai puţin credincioşi, în înţelesul catolic al cuvântului, 
încearcă un nelămurit simţământ de recunoştinţă, dacă nu 
faţă de Dumnezeu, cel puţin faţă de... somn, şi cine 
binecuvântează efectul, binecuvântează cauza. 

Văzând aspectul  groaznicei mizerii a acestui 
meşteşugar, comparată cu valoarea pietrelor ce i se 
încredinţează, eşti izbit de asemenea contraste care te 
disperă, dar te şi înalţă sufleteşte. 

Acest nenorocit are în permanenţă înaintea ochilor 
spectacolul sfâşietor al durerilor alor săi; totul îi doboară, 
de la foame până la nebunie, şi el nu se atinge de aceste 
pietre scumpe, dintre care una singură ar smulge pe soţia 
şi pe copiii lui din lipsurile care îi ucid treptat. 

Şlefuitorul nu are decât o saltea subţiată şi un petec de 
pătură cuvenite bunicii idioate; în egoismul ei stupid şi 
sălbatic, nu voia să-şi împartă culcuşul cu nimeni. 


- 437 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


La începutul iernii, devenise furioasă, aproape că 
înăbuşise pe cel mai mic dintre copii; care fusese culcat 
lângă dânsa, o fetiţă de patru ani, de câtăva vreme 
tuberculoasă, suferind cumplit de frig pe mindirul unde 
dormea cu fraţii şi surorile ei. 

Vom arăta îndată cum se prezintă acest fel de a dormi, 
folosit adesea de sărăcime. În comparaţie cu ea, animalele 
sunt de-a dreptul răsfăţate: lor li se schimbă până şi 
aşternutul de paie. 

Acesta e tabloul complet al mansardei meşteşugarului, 
atât cât ochiul poate străbate prin penumbra în care mor 
slabele pâlpâiri ale luminării. 

De-a lungul zidului de sprijin, mai puţin umed ca 
celelalte despărţituri, e aşezată pe podea salteaua pe care 
se odihneşte bătrâna senilă. 

Fiindcă nu poate suferi nimic pe cap, părul ei alb, tuns 
scurt, desenează forma craniului, cu fruntea teşită; 
sprâncenele cenuşii, groase, umbresc orbite adânci în care 
scânteiază o privire cu luciri sălbatice; obrajii scofâlciţi, 
livizi, crestaţi de o mie de zbârcituri, se lipsesc de pomeţii 
şi de unghiurile proeminente ale maxilarului; culcată pe o 
rână, încovoiată, bărbia atingându-i aproape genunchii, 
bătrâna tremură sub o pătură de lână cenuşie, prea scurtă 
ca s-o acopere toată şi care lasă să i se vadă picioarele 
descărnate şi tivul unei vechi fuste zdrenţuite. Acest culcuş 
mizer exaltă o duhoare cumplită. 

Puțin mai de parte de căpătâiul bunicii, se află, tot de-a 
lungul zidului, mindirul care slujea de pat celor cinci copii. 

Şi iată cum: s-a făcut la lungime, o deschizătură la 
fiecare capăt al pânzei; apoi copiii au fost vârâţi în nişte 
paie umede şi infecte; pânza acoperitoare le serveşte astfel 
şi de cearşaf şi de pătură. 

Două fetiţe, dintre care una greu bolnavă, tremură într-o 
parte, alţi trei băieţaşi în cealaltă. 

Toţi s-au culcat îmbrăcaţi, dacă se poate numi 
îmbrăcăminte cele câteva zdrenţe amărâte care îi acoperă. 

Părul blond şi des, fără luciu, încâlcit, zbârlit, pe care 


- 438 - 


- Eugen Sue - 


mama l-a lăsat să crească pentru a-i apăra puţin de frig. 
Acoperă pe jumătate feţele lor palide, gălbejite, bolnave. 
Unul din băieţi, cu degetele lui ţepene, trage către el până 
sub bărbie faţa mindirului, pentru a se înveli mai bine; 
altul, temându-se să-şi scoată mâinile la frig, ţine pânza 
între dinţii care clănţăne; al treilea se ghemuieşte între cei 
doi fraţi ai săi. A doua dintre fetiţe, roasă de oftică, îşi 
reazimă tânjind bietul ei obrăjor, de o paloare vânătă şi 
bolnăvicioasă, de pieptul îngheţat al surorii în vârstă de 
cinci ani, care încearcă zadarnic s-o încălzească în braţele 
ei şi o păzeşte cu îngrijorare; pe o altă saltea, în fundul 
cocioabei, se află soţia şlefuitorului, măcinată de o febră 
constantă şi de o infirmitate chinuitoare care o împiedică 
de mai multe luni să se ridice din pat. 

Madeleine Morel are treizeci şi cinci de ani. O batistă 
uzată, albastră, de bumbac, legată în jurul frunţii, face să 
iasă şi mai mult la iveală gălbejeala de fiere a feţei ei 
osoase. Nişte cearcăne negre tivesc ochii ei înfundaţi, 
stinşi, crăpături sângerânde îi crestează buzele decolorate. 

Faţa amărâtă, abătută, trăsăturile ei fără expresie, 
trădează una din acele firi blânde, fără energie, care nu 
pot lupta împotriva nenorocului, dar se pleacă, se 
închircesc şi se vaită. 

Slabă, imobilă, mărginită, rămăsese cinstită fiindcă 
bărbatul ei era cinstit; să fi fost de capul ei, nenorocirea ar 
fi putut-o deprava şi ar fi împins-o la rele. Îşi iubea copiii, 
soţul, dar nu mai avea nici curajul, nici puterea să-şi 
înăbuşe vaietele amare privind nenorocitul lor destin. 
Adesea, şlefuitorul - muncind fără răgaz, îşi întreținea 
toată, familia —era silit să-şi întrerupă lucrul pentru a o 
îmbărbăta şi a o linişti pe biata bolnavă. 

Peste un vechi cearşaf de pânză groasă, cenuşie, 
găurită, care îi acoperea femeia, Morel, ca s-o încălzească, 
aruncase câteva haine atât de vechi, atât de cârpite, încât 
până şi cămătarul care împrumuta pe amanet, refuzase să 
le primească. 

O maşină de gătit, o sobiţă şi o tingire de fier, două trei 


- 439 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


ceşti ciobite şi aruncate pe podea, un hârdău, o albie de 
rufe şi un ulcior de gresie aşezat sub unghiul acoperişului, 
lângă uşa ieşită din balamale pe care vântul o clătina în 
fiecare clipă, - iată tot ce posedă familia Morel. 

Acest dezolant tablou, scos la iveală de flăcăruia 
lumânării agitată de vântul care suflă prin crăpăturile 
olanelor, aruncând razele ei pale şi pâlpâitoare asupra 
acestei mizerii, face să lucească cu mii de focuri, să 
pâlpâie în mii de scântei prizmatice, orbitorul amestec de 
diamante şi rubine, împrăştiate pe masa unde doarme 
şlefuitorul. 

Printr-un reflex involuntar, ochii, acestor nenorociţi, toţi 
tăcuţi, toţi treji, de la bunică până la cel mai mic copil, 
priveau instinctiv la şlefuitor, singura lor nădejde, singurul 
lor mijloc de trai. 

În egoismul lor primitiv, erau neliniştiţi când îl vedeau 
că nu lucrează, istovit de muncă. Mama se gândea la copii, 
copiii se gândeau la ei, idioata părea că nu se gândeşte la 
nimic. 

Totuşi, dintr-o dată se ridică în capul oaselor, îşi 
încrucişă pe pieptul ei de schelet braţele lungi şi uscate ca 
nişte crenguţe, se uită la lumină clipind, apoi se sculă, 
trăgând după dânsa, ca pe un giulgiu, petecul de pătură. 

Era înaltă; capul ras părea foarte mic; o mişcare 
spasmodică îi mişca buza inferioară, groasă, care-i atârna - 
această mască hidoasă era prototipul unei sălbatice 
senilităţi. 

Bătrâna înaintă cu mişcări şirete către masa de lucru, ca 
un copil pornit pe pozne. Când fu aproape de lumânare, îşi 
apropie de flacără ambele mâini care îi tremurau. 
Slăbiciunea lor era atât de mare, încât în bătaia luminii 
păreau străvezii. 

Madeleine Morel urmărea din culcuşul ei cele mai mici 
mişcări ale bătrânei. Idioata continua să se încălzească la 
flacăra luminării; îşi plecase capul şi cu o curiozitate 
prostească privea sclipirea rubinelor şi a diamantelor de 
pe masă. Absorbită de această contemplare, bătrâna nu-şi 


- 440 - 


- Eugen Sue - 


ținuse mâinile la o depărtare suficientă; se fripse şi scoase 
un țipăt răguşit. 

La acest zgomot, Morel se trezi şi îşi ridică brusc capul. 
Avea patruzeci de ani, o faţă deschisă, inteligentă şi 
blândă, dar ofilită şi suptă de mizerie; o barbă sură, nerasă 
de mai multe săptămâni, îi acoperea partea de jos a feţei 
ciupită de vărsat; zbârcituri timpurii îi brăzdau fruntea 
dezgolită; pleoapele inflamate erau roşii de prea multă 
veghe. 

Unul din fenomenele des întâlnite la lucrătorii cu o 
constituţie mai debilă şi sortiţi unei munci sedentare care 
îi silea să stea toată ziua într-o poziţie aproape nemişcată, 
le deforma trupul slăbănog. Constrâns să stea curbat pe 
lucrul lui şi să se aplece mereu spre dreapta ca să 
mânuiască roata, - şlefuitorul, ca să spunem aşa, împietrit, 
osificat în aceeaşi poziţie în care sta douăsprezece până la 
cincisprezece ceasuri pe zi, se cocoşase şi se strâmbase 
într-o parte. Apoi braţul lui drept, mereu antrenat de 
greaua manipulare a roții, căpătase o dezvoltare 
muşchiulară foarte mare, pe când braţul şi mâna stângă, 
mereu în repaos şi rezemate de masă, pentru a expune 
acţiunii tocilei faţetele diamantelor, erau reduse la o stare 
de slăbiciune şi de istovire fără seamăn; picioarele 
uscăţive, aproape scoase din uz din pricina totalei lor 
imobilităţi, abia puteau susţine acest trup sleit de vlagă, de 
toată puterea care părea să se fi acumulat în singura parte 
pe care munca sa o ţinea mereu în mişcare. 

Şi cum spunea Morel cu o resemnare sfâşietoare: „Nu 
ţin să mănânc atât pentru mine, cât pentru a-mi întări 
braţul care mânuieşte roata“. 

Sărind deci din somn, şlefuitorul se văzu faţă în faţă cu 
bătrâna: 

— Ce ai? Ce vrei, mamă? o întrebă Morel, apoi adăugă 
încet, de teamă să nu-şi trezească familia pe care o credea 
adormită. Nu face gălăgie, Madeleine şi copiii dorm. 

— Nu dorm, mă silesc s-o încălzesc pe Adela, spuse cea 
mai mare dintre fetiţe. 


- 441 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Mi-e prea foame ca să dorm, adăugă unul din băieţi, 
ieri n-a fost rândul meu să mănânc la domnişoara 
Rigolette, ca fraţii mei. 

— Bieţii copii! suspină cu amărăciune Morel, credeam că 
cel puţin dormeaţi. 

— Mi-era teamă că te trezesc, Morel, spuse femeia; 
altminteri ţi-aş fi cerut apă, mi-e tare sete, m-au prins 
frigurile. 

— Îndată, dar trebuie mai întâi s-o culc pe bătrână. 
Isprăveşte, lasă pietrele acolo, strigă el către bătrână care 
voia să apuce un rubin mare, ale cărui scânteieri îi luaseră 
privirile. Du-te şi te culcă, mamă! repetă el. 

— Bine, răspunse idioata, arătând piatra prețioasă pe 
care o dorea. 

— O să ne supărăm, spuse Morel, îngroşându-şi glasul, 
ca s-o sperie, şi-i îndepărtă uşor mâna. 

— Doamne, Doamne, Morel, cât mi-e de sete, murmură 
Madeleine. Dă-mi o dată de băut! 

— Dar ce vrei să fac mai întâi? N-o pot lăsa pe maică-ta 
să umble cu pietrele mele ca să-mi mai piardă un diamant, 
cum a făcut acum un an şi numai Dumnezeu ştie... 
Dumnezeu ştie ce m-a costat acel diamant şi ce ne va mai 
costa încă. 

Şi şlefuitorul duse mâna la frunte cu un aer posomorât; 
apoi adăugă, adresându-se unuia dintre copii: 

— Felix, dă de băut mamei tale, pentru că tot nu dormi. 

— Nu, nu, voi aştepta, mi-e teamă să nu răcească, zise 
Madeleine. 

— N-o să-mi fie mai frig în casă decât pe mindir, 
interveni copilul, ridicându-se. 

— Haide, sfârşeşte o dată, strigă Morel cu un glas 
ameninţător pentru a o alunga pe idioată, care nu se mai 
dezlipea de masă şi se încăpăţâna să ia o piatră. 

— Mamă, apa din ulcior e îngheţată, strigă Felix. 

— Atunci sparge gheaţa, îl îndemnă Madeleine. 

— E prea groasă şi nu pot. 

— Morel, sparge o dată gheaţa din ulcior, îl rugă 


- 442 - 


- Eugen Sue - 


Madeleine cu o voce îndurerată şi nerăbdătoare, căci n-am 
altceva de băut decât apă; să beau cel puţin apă. Mă laşi 
să mor de sete. 

— O, Doamne, Doamne, ce chin! dar cum să fac, trebuie 
să văd de mama ta, strigă nenorocitul. 

Nu putea scăpa de idioată care începea să se înfurie din 
pricina opunerii pe care o întâmpina şi mormăia de mânie. 

— Cheam-o o dată, o rugă Morel pe soţia sa, pe tine te 
ascultă uneori. 

— Mamă, du-te de te culcă; dacă eşti cuminte o să-ţi dau 
cafea, că-ţi place atât de mult. 

— Da, da, îi răspunse idioata, căutând de data asta să ia 
cu forţa rubinul pe care-l dorea. 

Morel o respinse cu blândeţe, dar zadarnic. 

— Doamne, ştii bine că nu o sfârşeşti cu ea dacă nu o 
ameninţi cu biciul, strigă Madeleine, numai în felul acesta 
o faci să stea liniştită. 

— Trebuie; dar cu toate că e nebună, să ameninţi o 
femeie bătrână cu lovituri de bici, asta îmi face totdeauna 
rău, răspunse Morel. 

Apoi, către bătrână, care încerca să-l muşte şi pe care o 
stăpânea cu o mână, îi strigă cu o voce teribilă: 

— Uite biciul, dacă nu te culci numaidecât... 

Şi această ameninţare rămase fără efect. Atunci Morel 
luă biciul de sub masă, pocni cu el şi se apropie de idioată: 

— Culcă-te imediat, culcă-te! 

La pocnetul biciului, bătrână se depărtă numaidecât de 
masă, apoi se opri, ocări printre dinţi aruncând priviri 
furioase ginerelui ei. 

— În pat! în pat! repetă acesta, înaintând din nou şi 
pleznind din bici. 

Idioata se duse de-ndărătelea la culcuşul ei, arătând 
şlefuitorului pumnul. 

Morel, vrând să pună o dată capăt acestei crude scene şi 
să dea de băut soţiei sale, se apropie de idioată, plezni iar 
din bici, fără să o atingă lotuşi, şi repetă cu glas 
ameninţător: 


- 443 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— În pat, numaidecât! 

Bătrână înspăimântată începu să zbiere cumplit, se 
aruncă pe culcuş, se ghemui ca un câine în cuşca lui, fără 
să înceteze de a urla. 

Copiii, înspăimântați, crezând că tatăl lor o lovise pe 
bătrână, strigară, plângând: 

— Să n-o baţi pe mama mare, să n-o baţi! 

E cu neputinţă de redat aspectul groaznic al acestei 
scene nocturne, însoţită de strigătele rugătoare ale 
copiilor, de urletele furioase ale idioatei şi de vaietele 
dureroase ale soţiei şlefuitorului. 


Capitolul 16 
DATORIA 


Morel, şlefuitorul, asistase adeseori la asemenea scene 
deprimante, dar de data asta îşi ieşi din fire şi, aruncând 
biciul pe masă, exclamă într-un acces de deznădejde: 

— Ah! ce viaţă! ce viaţă! 

— E oare vina mea dacă mama e senilă? izbucni 
Madeleine în plâns. 

— Dar nici a mea! îi răspunse Morel. Ce cer eu? Să mă 
omor muncind pentru voi toţi. Lucrez ziua şi noaptea; nu 
mă plâng; cât timp voi avea putere, o voi duce, dar nici nu 
mi se poate cere să-mi văd de meserie şi să îngrijesc în 
acelaşi timp o femeie iresponsabilă, o soţie bolnavă şi cinci 
copii. Nu, cerul e nedrept, nu, e nedrept, e prea multă 
suferinţă pentru un singur om! strigă el cu glas sfâşietor. 

Căzu apoi zbrobit pe scaun, ascunzându-şi faţa în palme. 

— Fiindcă n-au vrut s-o primească pe mama la azil, 
nefiind după ei destul de nebună, ce vrei să fac eu? gemu 
Madeleine, cu vocea tărăgănată, îndurerată şi înecată în 
lacrimi. Dacă te chinuieşti cu ceea ce nu poţi să schimbi, 
ajută oare la ceva? 

— La nimic, zise bietul om, şi-şi şterese ochii 
înlăcrămaţi, nu mai eşti stăpân pe tine. 


- 444 - 


- Eugen Sue - 


— Oh, Doamne, Doamne, ce sete mi-e! Tremur, 
fierbinţeala mă arde, se văită Madeleine. 

— Aşteaptă puţin, îţi dau să bei. 

Morel se duse să ia ulciorul de pe acoperiş. După ce 
sparse anevoie gheaţa de deasupra, umplu o ceaşcă cu apă 
rece şi se apropie de culcuşul soţiei sale, care întindea 
spre el mâinile tremurătoare. Dar, după o clipă de gândire, 
bărbatul îi zise: 

— Nu, e prea rece, ai febră şi o să-ţi facă rău. 

— O să-mi facă rău? Cu atât mai bine, dă-mi-o repede 
reluă Madeleine cu amărăciune; se va sfârşi mai curând, 
vei scăpa de mine şi nu vei mai avea de îngrijit decât de 
nebună şi de copii. De bolnavă vei fi scutit. 

— De ce-mi vorbeşti aşa, Madeleine? Nu merit asta, 
răspunse trist Morel. Nu mă mai amări şi tu, abia dacă îmi 
rămâne destulă minte şi putere să lucrez; nici aşa nu prea 
mi-e capul la treabă, şi nu o s-o mai duc mult, şi atunci ce o 
să se întâmple cu voi toţi? Mă gândesc numai la voi, că de 
n-ar fi vorba decât, de mine, nu mi-ar mai păsa de ziua de 
mâine. Mulțumită Domnului, râul curge pentru toată 
lumea.. 

— Bietul de tine! îl compătimi înduioşată Madeleine; e 
adevărat, am greşit spunându-ţi, mânioasă că vrei să scapi 
de mine. Nu fi supărat, n-am spus-o cu răutate, căci, la 
urma urmei, vă sunt o povară, ţie şi copiilor noştri. De 
şaisprezece luni de când am căzut la pat... Oh! Doamne, ce 
sete mi-e! Dă-mi te rog să beau! 

— Îndată, încerc să încălzesc ceaşca în mâini. 

— Cât eşti de bun! Şi eu care-ţi spun vorbe grele! 

— Biată femeie, tu suferi! Asta te face răutăcioasă. 
Spune-mi tot ce vrei, dar nu că vrei să mori! 

— Dar la ce mai sunt bună? 

— La ce ne sunt buni copiii? 

— Ca să te împovărezi cu şi mai multă muncă. 

— Fără îndoială, dar mulţumită vouă găsesc câteodată 
puterea de a lucra douăzeci de ore pe zi, încât am devenit 
diform şi schilod. Crezi oare că fără voi aş face meseria 


- 445 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


asta numai din dragoste pentru mine singur? O! nu, viaţa 
nu e prea frumoasă, i-aş pune repede capăt. 

— Ca şi mine, reluă Madeleine, de n-ar fi copiii, de mult 
ti-aş fi spus: Morel, ţi-ajunge şi mie la fel; răgazul de a 
aprinde un mangal şi a-ţi bate joc de mizerie... Dar copiii 
ăştia... copiii ăştia!... 

— Vezi bine dar că sunt buni şi ei la ceva, spuse Morel 
cu o admirabilă naivitate. Haide, bea, dar cu înghiţituri 
mici, apa este încă destul de rece. 

— Oh! mulţumesc, Morel, răspunse Madeleine bând cu 
sete. 

— Destul, destul!... 

— A fost prea rece; fiorii mi se înteţesc, se plânse 
Madeleine, înapoindu-i ceaşca. 

— Doamne, Doamne, te-am prevenit, acum ţi-e rău... 

— Nu mai am putere să tremur. Îmi pare că sunt închisă 
din toate părţile într-un sloi de gheaţă, asta-i tot... 

Morel îşi scoase surtucul, îl puse pe picioarele soţiei şi 
rămase pe jumătate gol. Nenorocitul n-avea cămaşe. 

— O să îngheţi, Morel! 

— De îndată ce mi se face frig, îmi reiau, pentru o clipă 
haina. 

— Sărmanul de tine!... Ah! ai perfectă dreptate, Cerul nu 
e drept. Ce am făcut oare ca să fim atât de nenorociţi, pe 
când alţii. 

— Fiecare are necazurile lui, cei bogaţi ca şi cei săraci. 

— Da, dar bogaţii au necazuri care nu le seacă stomacul 
şi care nu-i face să tremure de frig. Vezi tu, când mă 
gândesc că vânzând unul din aceste diamante pe care le 
şlefuieşti, am putea trăi din belşug, noi şi copiii noştri, asta 
mă revoltă. Şi la ce le folosesc diamantele? 

— Dacă n-ar fi decât să te-ntrebi ce folos aduc asta 
altora, am ajunge departe. E ca şi când ai spune: La ce 
serveşte domnului căruia doamna Pipelet îi spune 
comandant, că a închiriat şi mobilat primul cat al acestei 
case în care el nu vine niciodată? La ce-i serveşte că are 
acolo saltele bune, paturi bune. De vreme ce el locuieşte 


- 446 - 


- Eugen Sue - 


aiurea? 

— E foarte adevărat. Ar fi acolo destule lucruri ca să poţi 
chivernisi, pentru un răstimp, mai multe gospodării sărace, 
cum e a noastră... fără să mai socotim că doamna Pipelet 
face zilnic foc, să apere mobilele de umezeală. Atâta 
căldură risipită, pe când noi şi copiii noştri degerăm! Dar 
la asta îmi vei răspunde: noi nu suntem mobile! Oh! bogaţii 
ăştia sunt atât de neînduplecaţi! 

— Nu mai mult decât alţii, Madeleine, dar vezi tu, ei nu 
ştiu ce e mizeria. Se nasc fericiţi, trăiesc fericiţi, mor 
fericiţi; cum vrei tu să se gândească la noi? Şi apoi, crede- 
mă... Ei habar n-au de nimic... Cum şi-ar putea, face o idee 
de lipsurile celorlalţi? Dacă li-e foame, se bucură cu atât 
mai mult că vor cina mai cu poftă. Dacă e foarte frig, cu 
atât mai bine, se desfată şi zic: ce ger minunat! Precum 
vezi, e foarte simplu; dacă fac o plimbare pe jos, se întorc 
la un cămin cald şi frigul se transformă în plăcere. Ei nu 
ştiu ce-i lipsa, vezi tu, ei nu ştiu!... 

— În locul lor am face la fel. 

— Oamenii săraci sunt totuşi mai buni, căci se ajută 
între ei. Această micuță şi bună domnişoară Rigolette, care 
ne-a vegheat adeseori pe mine sau pe copii în timpul bolii 
noastre, i-a chemat ieri la ea pe Jerome şi pe Pierre, să 
împartă cu ei cina. Şi masa ei de seară nu-i mare lucru: o 
ceaşcă cu lapte şi pâine. La vârsta ei ai poftă de mâncare, 
desigur că a trebuit să se lipsească de portia ei. 

— Biata fată! Da, are o inimă foarte bună. Ştii de ce? 
fiindcă ştie ce e nevoia. E ceea ce spun mereu: dacă 
bogatii ar şti! dacă bogaţii ar şti! 

— Şi acea cuconiţă care a venit alaltăieri părând atât de 
speriată, să ne întrebe dacă avem nevoie de ceva? Acum ea 
a văzut ce înseamnă să fii nenorocit... ei bine! n-a mai 
venit. 

— Nu spun că noi suntem mai buni, reluă încet Morel, ci 
dimpotrivă, că bogaţii au cusururile lor şi noi le avem pe 
ale noastre. 

— Poate că totuşi mai vine, căci deşi părea speriată, 


- 447 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


avea o înfăţişare foarte blândă şi cumsecade. Nenorocirea 
este că ei nu ştiu... Nenorocirea este că de pildă, sunt 
mulţi agenţi plătiţi să descopere pe răufăcătorii care au 
făptuit crime, dar nu există agenţi puşi să descopere 
lucrătorii cinstiţi, împovăraţi de familii grele, aflate în 
culmea mizeriei şi care, din lipsa unui mic ajutor dat la 
vreme, se lasă câteodată ispitiţi... E bine să pedepseşti o 
faptă rea, dar mai bine ar fi să o preîntâmpini. Ai rămas 
cinstit până la cincizeci de ani, dar mizeria cumplită, 
foamea, te împing la rele, şi iată că s-a ivit un ticălos mai 
mult pe lume; pe când dacă s-ar fi ştiut... dar la ce bun să 
ne mai gândim la asta?... Lumea e aşa cum e! Sunt sărac şi 
disperat, vorbesc astfel, dacă aş fi bogat aş vorbi de 
petreceri şi de plăceri. Ei bine, sărmană femeie, cum te 
mai simţi? 

— Aceeaşi stare... nu-mi simt picioarele., dar tu, tu 
tremuri; ia-ţi înapoi haina şi suflă în lumânare, că arde 
degeaba; uite că s-a făcut ziuă. 

Într-adevăr un licăr palid, abia străbătând zăpada care 
acoperea ochiul de geam, începea să arunce o lumină 
tristă în interiorul cocioabei, dându-i un aspect şi mai 
înfiorător. Umbra nopţii mai învăluia o bună parte din 
această mizerie. 

— Aştept să se facă destulă lumină ca să-mi reiau lucrul, 
spuse şlefuitorul aşezându-se pe marginea mindirului 
soţiei şi îngropându-şi fruntea în mâini. După câteva clipe 
de tăcere, Madeleine îi zise: 

— Când trebuie să vină doamna Mathieu să ia pietrele la 
care lucrezi? 

— În dimineaţa asta. Nu mai am altceva de făcut decât 
să lustruiesc faţeta unui diamant fals. 

— Un diamant fals!... Tu care nu şlefuieşti decât pietre 
fine, cu toate că vecinii noştri cred altfel! 

— Cum, nu ştiu?... E drept că acum câteva zile, când a 
venit doamna Mathieu, tu dormeai. Mi-a dat să şlefuiesc 
zece diamante false, zece imitații, toate de aceeaşi mărime 
şi de aceeaşi formă cu numărul egal de pietre preţioase, pe 


- 448 - 


- Eugen Sue - 


care mi le-a adus, - alea de colo cu rubine. N-am mai văzut 
diamante cu asemenea scânteieri; aceste zece pietre fac cu 
siguranţă mai mult de şaizeci de mii de franci. 

— Şi de ce te pune să le imiţi, şlefuindu-le pe cele false? 

— O doamnă din lumea mare, proprietara pietrelor, o 
ducesă, mi se pare, a însărcinat pe domnul Baudoin, 
bijutierul, să-i vândă garnitura întreagă şi să-i comande în 
loc una de pietre false. Doamna Mathieu, comisionara care 
se ocupă cu plasarea pietrelor firmei Baudoin, mi-a spus 
asta, aducându-mi pietrele veritabile, ca să pot da celor 
false aceeaşi tăietură şi aceeaşi formă; doamna Mathieu a 
mai dat şi altor şlefuitori câte o parte, fiind vorba de 
patruzeci sau de cincizeci de pietre de tăiat. Nu le puteam 
face pe toate; ele urmau să fie gata astăzi dimineaţa, 
domnul Baudoin are nevoie de timp ca să monteze din nou 
pietrele false. Doamna Mathieu spune că, adeseori, aceste 
doamne înlocuiesc în ascuns diamantele lor cu imitații de 
rând. 

— Vezi, dar, că pietrele false fac acelaşi efect ca şi cele 
veritabile şi cucoanelor care şi le pun numai pentru a se 
împodobi, nu le-ar trece niciodată prin minte să jertfească 
un diamant pentru a ajuta nişte nenorociţi ca noi! 

— Biată femeie, fii rezonabilă, suferinţa te face 
nedreaptă. Cine ştie oare cât suntem de nenorociţi? 

— O, ce om, ce om! dacă te-ar tăia cineva în bucăţi, ai 
spune: mulţumesc. 

Morel ridică resemnat din umeri. 

— Cât îţi datorează acum doamna Mathieu? întrebă 
Madeleine. 

— Nimic, deoarece am luat o sută de franci avans. 

— Nimic! Dar am cheltuit ieri ultimul nostru franc. 

— Da, recunoscu abătut Morel. 

— Şi ce-o să ne facem? 

— Nu ştiu. 

— Şi brutarul nu vrea să ne mai dea pe datorie?... 

— Nu, chiar ieri am luat cu împrumut un sfert de pâine 
de la domnul Pipelet. 


- 449 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Mama Burette nu ne-ar împrumuta nimic? 

— Să ne împrumute?... Acum, când are toate lucrurile 
noastre amanet, pe ce să ne împrumute? Pe copiii noştri? 
răspunse Morel cu un surâs amar. 

— Dar mama, copiii şi tu n-aţi mâncat toată ziua de ieri 
nici măcar o pâine întreagă, voi toţi! Totuşi nu puteţi muri 
de foame. E şi vina ta, că n-ai vrut să te înscrii anul ăsta la 
oficiul de ajutor. 

— Biroul nu înscrie decât pe săracii care au mobilier, iar 
noi nu mai avem nimic, suntem socotiți ca locuind într-o 
cameră mobilată. Tot aşa şi ca să fie primiţi la azil, copiii 
trebuie să aibă cel puţin o bluză, şi ai noştri n-au decât 
zdrenţe; şi apoi, la oficiul de ajutor, ca să mă înscrie ar fi 
trebuit să mă duc până acolo, să revin, poate de douăzeci 
de ori, fiindcă n-avem niciun sprijin. Asta m-ar fi făcut să 
pierd mai multă vreme decât merită. 

— Dar atunci, cum să facem? 

— Poate că doamna aceea drăguță, care a venit ieri, nu 
ne va uita. 

— Da, poţi să te bizui! Dar doamna Mathieu cred că ţi-ar 
împrumuta cinci franci; lucrezi pentru ea de zece ani, nu 
poate lăsa într-o lipsă atât de neagră pe un meşteşugar 
cinstit, împovărat de familie. 

— Nu cred că ar fi în stare să ne împrumute ceva. A 
făcut tot ce a putut, dându-mi înainte treptat toţi cei o sută 
douăzeci de franci. E o sumă mare pentru ea. Faptul că e 
mijlocitoare de diamante şi că are câteodată în sacoşa ei 
pietre în valoare de cincizeci de mii de franci, nu îneamnă 
că e bogată. Când câştigă o sută de franci pe lună e foarte 
mulţumită, dar are şi ea greutăţi, creşte două nepoate. 
Cinci franci pentru dânsa, vezi tu, sunt ca şi cinci franci 
pentru noi, şi sunt momente când nu-i ai, o ştii prea bine. 
Avansându-mi mie banii cu atâta timp înainte, nu-şi poate 
lua pâinea de la gură. 

— Iată ce înseamnă să lucrezi pentru mijlocitori şi nu de- 
a dreptul cu marii bijutieri. Câteodată ei sunt mai puţin 
zgârciţi. Tu însă te laşi totdeauna jumulit şi asta e greşeala 


- 450 - 


- Eugen Sue - 


ta. 

— E greşeala mea! se revoltă nenorocitul, scos din fire 
de această învinuire absurdă; oare nu din vina mamei tale 
suferim atâta mizerie? Dacă n-ar fi trebuit să plătesc 
diamantul pe care l-a pierdut bătrâna, am fi la zi, am 
încasa banii ce mi se cuvin pentru zilele de muncă, am fi 
avut cei o mie şi o sută de franci pe care i-am scos de la 
Casa de economii ca să-i adăugăm celor o mie trei sute de 
franci pe care ni i-a împrumutat acel domn Jacques 
Ferrand, blestema-l-ar Dumnezeu! 

— Te mai şi încăpăţânezi să nu vrei să-i mai ceri nimic. 
Ştiu că e atât de zgârcit, încât poate că nu ne-ar folosi la 
nimic, dar, în sfârşit, trebuie totdeauna să încerci. 

— Lui! Lui! Să mă adresez lui! strigă Morel. M-aş lăsa 
mai bine ars cu încetul. Nu-mi vorbi de omul ăsta că 
înnebunesc! 

Rostind aceste vorbe, chipul şlefuitorului, de obicei 
blând şi resemnat, căpătă o expresie de sumbră revoltă, 
faţa lui palidă se coloră uşor; se ridică brusc de pe saltea şi 
se plimbă, agitat, prin mansardă. Cu toată înfăţişarea lui 
firavă, diformă, atitudinea şi trăsăturile sărmanului vădeau 
în clipa aceea o cumplită mânie. 

— Nu sunt un om rău, exclamă el, n-am făcut nimănui 
niciun rău toată viaţa mea, dar vezi tu, acest notar!... o! îi 
doresc tot atâta rău cât mi-a făcut el mie. 

Apoi, punându-şi amândouă mâinile pe frunte, murmură 
cu un glas dureros: 

— Doamne, de ce oare o soartă crudă pe care n-am 
meritat-o, ne-a azvârlit pe mine şi pe ai mei, cu mâinile şi 
picioarele legate, la cheremul acestui ipocrit? Oare are el 
dreptul să-şi folosească averea pentru a da pierzării, a 
corupe, a deznădăjdui pe cei pe care vrea să-i piardă, să-i 
corupă şi să-i aducă la disperare? 

— Bine, bine îl dojeni Madeleine, varsă-ţi focul pe el! 
Mare ispravă o să faci când te-o băga la închisoare, ceea 
ce poate face dintr-o zi într-alta cu poliţa aceea de o mie 
trei sute de franci, pentru care a obţinut hotărâre 


- 451 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


judecătorească împotriva ta. Te ţine legat ca pe o pasăre, 
de capătul sforii. Îl urăsc cum îl urăşti şi tu dar pentru că 
suntem în mâna lui n-avem încotro... 

— Să-l las s-o necinstească pe fiica noastră, nu-i aşa? 
strigă şlefuitorul cu voce tunătoare. 

— Doamne, taci o dată, copiii sunt treji, te aud. 

— Ei şi? Cu atât mai bine! reluă Morel cu o ironie 
înspăimântătoare, va fi o bună pildă pentru cele două mai 
mici, vor fi prevenite. Poate că într-o bună zi o să-i vie 
pofta şi de ele, notarului! Nu suntem în mâna lui, cum o 
repeţi mereu? Haide, mai spune o dată că poate să mă 
bage la închisoare, haide, vorbeşte pe şleau... Trebuie să i- 
o cedăm pe fata noastră, nu-i aşa? 

După care nenorocitul izbucni într-un plâns cu hohote, 
căci această fire cinstită şi bună, nu mai putea continua pe 
acelaşi ton de sarcasm dureros. 

— O, copiii mei, strigă el; eu glasul înecat de lacrimi, 
bieţii mei copii! Luiza mea, buna şi frumoasa mea Luiza!... 
mult prea frumoasă, mult prea frumoasă!... Şi de aici ni se 
trag, toate nenorocirile. Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, 
omul acesta nu mi-ar fi propus să-mi împrumute bani. Sunt 
un muncitor cinstit, bijutierul m-ar fi păsuit, n-aş fi avut 
obligaţii faţă de monstrul acesta bătrân şi n-ar fi abuzat de 
serviciul, ce ne-a făcut ca să încerce a-mi necinsti fata; n- 
aş mai fi lăsat-o o singură zi la el. Dar trebuie, trebuie, mă 
are la mână. O! mizerie, mizerie, la câte umilinţe nu dai tu 
loc! Dar ce putem face? I-a spus Luizei răspicat: „Dacă 
pleci de la mine, îl bag pe tatăl tău la închisoare“. Da, o 
tutuieşte ca pe ultima târâtură. 

— Dacă n-ar fi decât asta, am găsi o ieşire, dar dacă 
pleacă de la notar, o sa te ridice, şi atunci, în vreme ce tu 
vei sta la închisoare, ce mă fac eu singură, eu, cu copiii şi 
cu mama? Chiar dacă Luiza ar câştiga douăzeci de franci 
pe lună în alt loc. Am putea oare trăi şase persoane din 
banii ăştia? 

— Deci, pentru a putea trăi, să îngăduim cumva ca Luiza 
să fie necinstită? 


- 452 - 


- Eugen Sue - 


— Exagerezi totdeauna; notarul se ţine de ea, e 
adevărat... ne-a spus fata, dar e cinstită, o ştii prea bine. 

— O! da, e cinstită, vrednică şi bună! Când a văzut, în ce 
greutăţi ne zbatem din pricina bolii tale, a vrut să-şi ia un 
serviciu, să nu ne mai fie o povară, nu ţi-am spus cât de 
mult m-a îndurerat asta.!... Ea, servitoare... maltratată... 
umilită!... Ea, atât de mândră din fire încât, bineînţeles în 
glumă... ţi-aminteşti? râdeam, numind-o „prinţesa“; fiindcă 
spunea mereu că, tot dereticând, va face din bietul nostru 
adăpost un fel de mic palat... Draga de ea, aş fi fost fericit 
să o păstrez lângă noi, chiar dacă aş fi fost nevoit să lucrez 
şi nopţile... De asemenea când îi vedeam chipul trandafiriu 
şi ochii ei frumoşi, căprui, în faţa mea, lângă masa mea de 
lucru, şi o ascultam cântând, munca mi se părea mai puţin 
grea. Biata Luiza, atât de chinuită şi, cu toate astea, atât 
de veselă... Până şi din mama ta făcea ce voia! Şi când îţi 
vorbea, când se uita la tine, nu era chip să nu fii de 
părerea ei... Cum te mai îngrijea! Cum, te- înveselea! şi de 
fraţi şi de surori cât de mult se ocupa!... Avea vreme 
pentru toate. Cu Luiza s-a dus toată fericirea noastră, 
toată, s-a dus o dată cu ea. 

— Destul, Morel, nu-mi aminti de asta... îmi frângi inima, 
zise Madeleine, plângând cu lacrimi fierbinţi. 

— Şi când mă gândesc că poate acel monstru bătrân... 
Iată, vezi tu... la gândul acesta mi se urcă sângele în cap... 
Imi vine să mă duc să-l ucid şi apoi, să mă omor... 

— Dar noi ce facem? Ii repet, exagerezi. Notarul poate 
că i-a spus asta Luizei aşa, în glumă... De atfel, se duce la 
biserică în fiecare duminică, are prieteni preoţi... Multă 
lume spune că e mai sigur să depui bani la el decât la Casa 
de economii. 

— Ce dovedeşte asta? Că e bogat şi ipocrit... O cunosc 
bine pe Luiza... e cinstită... Da, dar ea ne iubeşte-mai 
presus de orice, inima îi sângerează la vederea mizeriei 
noastre. Ea ştie că, fără mine, aţi muri cu totul de foame; 
şi dacă notarul a ameninţat-o că mă bagă la închisoare... 
Nenorocita a fost, poate în stare... Ah! capul meu... îmi 


- 453 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


vine să înnebunesc! 

— Doamne, dar dacă asta s-ar fi întâmplat, notarul i-ar fi 
dat bani, daruri şi desigur că fata n-ar fi oprit nimic pentru 
ea, ni le-ar fi dat nouă. 

— Taci... Nu înţeleg cum poţi avea asemenea gânduri... 
Luiza să primească... Luiza... 

— Dar nu pentru ea... pentru noi! 

— Taci... încă o dată îţi spun, taci! Mă faci să mă 
cutremur... Fără mine... nu ştiu ce ai fi ajuns, şi ce s-ar fi 
ales din copiii mei, cu o asemenea mentalitate. 

— Dar ce lucru rău am spus? 

— Niciunul... 

— Ei bine, atunci de ce ţi-e teamă că...? 

Şlefuitorul o întrerupse nerăbdător: 

— Mi-e teamă, deoarece am băgat de seamă că de trei 
luni încoace... de fiecare dată când vine aici şi mă sărută... 
Luiza roşeşte. 

— De bucurie că te vede. 

— Sau de ruşine... E din ce în ce mai tristă... 

— Fiindcă ne vede din ce în ce mai nenorociti. 

— Şi apoi când îi vorbesc de notar, susţine că acum n-o 
mai ameninţă că te vâră la închisoare. 

— Da, dar cu ce preţ n-o mai ameninţă? Ea nu o spune şi 
roşeşte când mă sărută. Doamne! ar fi foarte rău ca un 
stăpân să spună unei biete fete cinstite a cărei pâine e în 
mâna lui: „Consimte sau te alung şi, dacă mi s-ar cere 
referinţe asupra ta, aş răspunde că eşti un element rău, ca 
să te împiedic să găseşti loc la alt stăpân.“ Dar ca să-i 
spună: „Consimte, sau de nu, îl bag pe tatăl tău la 
închisoare“, să-i spună aşa când ştie că o întreagă familie 
trăieşte de pe urma acestui părinte, o! asta e o purtare de 
o mie de ori mai criminală. 

— Şi când mă gândesc că numai cu un diamant din cele 
de pe masa ta te-ai putea achita faţă de notar, ai putea 
scoate fata din slujbă şi s-o ţinem acasă, adăugă încet 
Madeleine. 

— Chiar de mi-ai spune de o sută de ori acest lucru, la ce 


- 454 - 


- Eugen Sue - 


bun?... Bineînţeles că dacă aş fi bogat, n-aş fi sărac, reluă 
Morel cu o nerăbdare crescândă. 

Cinstea acestui om era atât de firească, s-ar putea zice 
organică, încât nici prin minte nu-i trecea că soţia lui, 
abătută, acrită de nenorocire, ar putea nutri vreun gând 
vinovat vrând să ispitească cinstea lui neatinsă. 

Morel continuă cu amărăciune: 

— Trebuie să ne resemnăm. Fericiţi cei ce pot avea pe 
copiii lor lângă ei şi să-i ferească de primejdii, dar pe o fată 
din popor cine o apără? Nimeni... Dacă are vârsta când 
poate câştiga ceva, pleacă dimineaţa la atelier şi se 
înapoiază seara; în timpul acesta, mama îşi vede de munca 
ei, tatăl de a lui. Timpul e bogăţia noastră şi pâinea e atât 
de scumpă, încât nu ne dă răgazul să ne ocupăm de copiii 
noştri; şi apoi se ţipă împotriva dezmăţului fetelor sărace... 
ca şi cum părinţii ar avea mijlocul să le ţină acasă, sau 
măcar timpul necesar supravegherii lor, când sunt în 
oraş... Lipsurile nu contează faţă de durerea de a ne părăsi 
soţia, copilul, tatăl... Mai ales nouă, oamenilor săraci, viaţa 
de familie ne-ar fi necesară şi mai alinătoare. Şi, de îndată 
ce copiii noştri ajung la vârsta la care încep să judece, 
suntem siliţi să ne despărţim de ei! 

În clipa aceea, cineva bătu cu zgomot în uşa mansardei. 


Capitolul 17 
SENTINŢA 


Mirat, şlefuitorul se ridică şi se duse să deschidă. Doi 
oameni intrară înăuntru. 

Unul, slab, înalt, cu faţa respingătoare şi buboasă, 
încadrată de favoriţi negri-cenuşii, ţinând în mână un 
baston gros, plumbuit; purta o pălărie boţită şi o redingotă 
lungă, verde, jegoasă, strâns încheiată. Gulerul de catifea 
neagră, roasă, descoperea un gât lung, roşu, golaş ca de 
vultur. Acest om se numea Malicorne. 

Celălalt, mai scund, cu o faţă tot atât de ordinară, 


- 455 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


butucănos şi îndesat, era îmbrăcat cu un fel de lux grotesc. 
Cămaşa lui de o curăţenie îndoielnică, era încheiată cu 
butoni de briliante; un lanţ lung de aur şerpuia pe o vestă 
de stofă scoțiană, uzată, care se vedea de sub un palton 
din imitație de pluş gri-gălbui... Acest om se numea 
Bourdin. 

— Uf! cum pute aici a mizerie şi a moarte! zise 
Malicorne oprindu-se în prag. 

— E drept că nu miroase a mosc! Ce meserie! răspunse 
Bourdin, făcând un gest de dezgust şi dispreţ; apoi se 
apropie de meşteşugar care îl privea cu mirare şi 
indignare. 

Prin uşa întredeschisă se zări mutra răutăcioasa, 
vicleană şi atentă la tot ce se petrece, a Şontorogului, care 
urmărind, fără ştirea lor pe aceşti necunoscuţi, se uita, 
pândea, asculta. 

— Ce doriţi? îl întrebă pe un ton aspru şlefuitorul, 
revoltat de grosolănia celor doi oameni. 

— Jerome Morel? răspunse Bourdin. 

— Eu sunt... 

— Lucrător şlefuitor de pietre scumpe? 

— Eu sunt. 

— Sigur? 

— Încă o dată. Eu sunt. Mă scoateţi din răbdări... Ce 
doriţi? Răspundeţi, sau ieşiţi afară! 

— Bună creştere, ce să zic... mulţumesc... la spune 
Malicorne, se întoarse Bourdin către colegul lui, nu e mare 
lucru de luat... aici... nu e ca la vicontele de Saint-Rémy! 

— Da... dar când e gras curcanul, nu e nimeni acasă, 
cum s-a întâmplat în strada Chaillot... Vrabia zburase din 
ajun... şi pe nesimţite, pe când paraziți ca ăştia rămân lipiţi 
de cuşcă. 

— Te cred... de-alde ăştia nu cer decât să fie băgaţi la 
gros ca să-şi aibă porţia de mâncare. 

— Se vede că datornicul e băiat bun, o să-l coste mai 
mult decât face, dar asta îl priveşte. 

— Ascultaţi, se indignă Morel, dacă n-aţi fi beţi, cum 


- 456 - 


- Eugen Sue - 


arătaţi, m-aş supăra... leşiţi imediat afară din casa mea! 

— Ah! Ah! e grozavă pocitania! exclamă Bourdin făcând 
o aluzie injurioasă la trupul deformat al şlefuitorului. Ce 
zici de asta, Malicorne, are tupeul să numească asta „casa 
mea“... o cocioabă unde n-aş cuteza să vâr niciun câine. 

— Doamne! Doamne! izbucni Madeleine atât de speriată 
încât nu putuse până atunci să articuleze un cuvânt, ci 
strigă după ajutor... poate sunt nişte răufăcători... la 
seama la diamantele tale... 

Într-adevăr, văzând pe cei doi necunoscuţi cu înfăţişare 
suspectă, apropiindu-se tot mai mult de masa lui de lucru, 
unde se aflau încă risipite pietrele, Morel, temându-se că 
indivizii ar avea cine ştie ce intenţii ascunse, alergă la 
masă şi, cu amândouă mâinile, acoperi pietrele preţioase. 

Şontorogul, mereu la pândă, cu urechile ciulite, reţinuse 
vorbele Madeleinei, observase gestul meşteşugarului şi îşi 
spuse: 

„la te uită, ia te uită... cică e şlefuitor de pietre false: 
dacă erau false nu i-ar fi fost teamă că Mathieu care vine 
deseori pe aici, e mijlocitoare şi de pietre «adevărate»... 
Deci sunt diamante în lege pe care le duce în taşca ei... E 
bine de ştiut, o să spun asta Cucuvelei...“ Cucuvelei... 
începu să fredoneze fiul lui Braţ-Roşu. 

— Dacă nu ieşiţi imediat, din casa mea chem garda... 
strigă Morel. 

Copiii, speriaţi de această scenă, începură să plângă şi 
bătrâna idioată se ridică în capul oaselor... 

— Dacă e cineva care are dreptul să cheme garda... 
aceia suntem noi... ai înţeles, pocitule? zise Bourdin. 

— Asta având în vedere că garda trebuie să ne ajute să 
te transportăm unde ştim, adică la închisoare, dacă te opui 
cumva, adăugă Malicorne. Nu l-am luat pe judecătorul de 
pace cu noi, e adevărat, dar dacă ţii să te bucuri de 
societatea lui, îl vom scoate din pat şi ţi-l vom servi cald, 
fierbinte... Bourdin, du-te şi adu-l! 

— La închisoare... eu? strigă Morel, uluit de cele auzite. 

— Da... la Clichy... 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— La Clichy? repetă meşteşugarul cu privirea rătăcită. 

— Dar tare mai e de cap şi ăsta! interveni Malicorne. 

— La închisoare pentru datorii... îţi place mai bine aşa? 
reluă Bourdin. 

— Dumneavoastră... dumneavoastră... aţi fi... cumva... 
Ah! notarul. Doamne mare! 

Şi meşteşugarul, palid ca moartea, recăzu pe scaun, fără 
a mai putea rosti o vorbă. 

— Suntem portărei veniţi să te ridicăm, dacă am fi în 
stare... Ai înţeles despre ce e vorba? 

— Morel... poliţia stăpânului Luizei... suntem pierduţi! 
strigă Madeleine cu voce sfâşietoare. 

— lată hotărârea judecătorească, spuse Malicorne, 
scoțând din servieta sa un act timbrat. 

După ce debitase monoton, ca de obicei, şi cu glas 
aproape ininteligibil, o parte a sentinţei, apăsă asupra 
ultimelor cuvinte, din păcate prea lămuritoare pentru 
meşteşugar: 


„Judecând în ultimă instanţă, tribunalul osândeşte pe 
numitul Jerome Morel să plătească domnului Pierre Petit 
Jean, negustor, prin toate căile de drept şi chiar cu 
persoana debitorului, suma de 1.300 franci cu dobânzile 
din ziua protestării cambiei şi îl condamnă pe lângă 
aceasta şi la plata cheltuielilor... Redactat în fapt şi în 
drept la Paris, 13 septembrie 1838.“ 


— Şi atunci Luiza? exclamă Morel cu mintea aproape 
rătăcită, pălind că n-a auzit lectura aceea confuză, şi Luiza 
unde este? Dacă mă bagă la închisoare, înseamnă că a 
plecat de la notar... Luiza... Doamne... ce s-a întâmplat cu 
ea? 

— Cine e aia Luiza? întrebă Bourdin. 

— Ci dă-l încolo, interveni brutal Malicorne, nu vezi că 
bate câmpii?... Apoi apropiindu-se de Morel, îi comandă ca 
la armată: Înainte, marş, prin flanc câte unul! S-o luăm din 
loc; simt nevoia de aer, aici te otrăveşti. 


- 458 - 


- Eugen Sue - 


— Morel, nu te duce! Apără-te! strigă Madeleine, 
pierdută. Ucide-i pe golanii ăştia! Of! Ce fricos... Laşi să te 
ia cu ei? Ne părăseşti? 

— Ca la dumneavoastră acasă, doamnă, o luă Bourdin în 
râs. Dar dacă soţul dumneavoastră cutează să ridice mâna 
asupra mea, îl fac praf. 

Cu gândul numai la Luiza, Morel nu auzea nimic din ce 
se spunea în jurul lui. Deodată, o expresie de bucurie 
amară îi lumină faţa şi exclamă: 

— Luiza a părăsit casa notarului... mă duc la închisoare 
cu inima uşoară... 

Dar aruncând o privire în jurul lui, adăugă: 

— Şi soţia mea... şi mama ei... şi ceilalţi copii ai mei... 
cine îi va hrăni? Nu mi se vor mai încredința pietre ca să le 
lucrez în închisoare... se va crede că necinstea m-a adus 
acolo. Dar asta înseamnă moartea alor mei, moartea 
noastră a tuturor; asta vrea notarul? 

— O dat, de două ori - nu mai sfârşim odată? se supără 
Bourdin, la urma urmei toate astea ne plictisesc... 
Imbracă-te şi hai s-o luăm din loc. 

— Oameni buni, iertaţi-mi vorbele pe care vi le-am spus 
adineauri! strigă Madeleine, rămânând mereu culcată. Nu 
vă va lăsa inima să-l ridicaţi pe Morel... Ce vreţi să mă fac 
cu cei cinci copii ai mei şi cu mama care e nebună? Uitaţi- 
vă, o vedeţi acolo ghemuită pe salteaua ei? E nebună, 
domnii mei!... e nebună! 

— Bătrâna aia tunsă? 

— Uite! Adevărat, e tunsă, spuse Malicorne, eu credeam 
că poartă un tulpan alb... 

— Copiii mei, aruncaţi-vă la picioarele acestor domni 
buni, strigă Madeleine, voind printr-o ultimă încercare să-i 
înduioşeze pe portărei, rugaţi-i să nu-l ridice pe bietul 
vostru tată... pâinea noastră cea de toate zilele... 

Cu toate îndemnurile mamei, copiii plângeau, speriaţi, 
neîndrăznind să iasă din culcuş. 

La acest neobişnuit vacarm şi la vederea celor doi 
portărei pe care nu-i cunoştea, idioata începu să scoată 


- 459 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


nişte urlete înăbuşite, dându-se cu capul de pereţi. 

Morel părea străin de tot ce se petrecea în jurul lui; 
lovitura era atât de cumplită şi de neaşteptată, urmările 
acestei arestări îi păreau atât de îngrozitoare, încât nu-i 
venea să creadă că tot ce se petrece era aievea... Slăbit şi 
aşa din pricina lipsurilor de tot felul, puterile îl părăsiseră; 
stătea palid, cu privirea rătăcită, aşezat pe scaunul lui, 
prăbuşit în el însuşi; braţele îi atârnau, capul îi căzuse pe 
piept... 

— Ah! Mii de tunete... când se vor termina toate astea? 
strigă Malicorne. Oare credeţi că am venit la nuntă? Să 
mergem, că de nu, te iau pe sus. 

Portărelul puse mâna pe umărul meşteşugarului şi îl 
zgudui cu brutalitate. 

Aceste ameninţări, gestul acesta, provocară o spaimă 
cumplită copiilor; cei trei băieţi ieşiră, pe jumătate goi, din 
mindirul lor şi veniră să se arunce, lăcrămând, la 
picioarele executorilor, împreunându-şi mâinile şi strigând 
cu voce sfâşietoare: 

— Fie-vă milă, nu ne ucideţi tatăl! 

La vederea acestor copii nenorociţi, tremurând de frig şi 
spaimă, Bourdin, cu toată duritatea lui înnăscută, şi 
deprins cu asemenea scene, fu aproape mişcat. Tovarăşul 
lui, neîndurător, îşi desfăcu brutal piciorul din braţele 
copiilor, care se agăţaseră de el, implorându-l. 

— Eh! voi ăştia, ţâncilor!... Ce afurisită meserie să ai 
mereu de-a face cu asemenea cerşetori!... 

Un episod tragic contribui ca această scenă să devină şi 
mai cumplită. Cea mai mare dintre fetiţe, continuând să 
rămână culcată pe mindir alături de sora ei bolnavă, strigă 
deodată: 

— Mamă, mamă, nu ştiu ce are Adela... E toată rece! Se 
uită fix la mine şi nu mai răsuflă... 

Biata ofticoasă murise încet, fără un vaiet, cu privirea 
aţintită în ochii surorii ei, pe care o iubea atâta... 

Nu e cu putinţă să redăm ţipătul pe care soţia 
şlefuitorului îl scoase, când auzi aceste vorbe, căci îşi dădu 


- 460 - 


- Eugen Sue - 


seama de adevăr. A fost unul din acele ţipete sugrumate, 
convulsive, smulse din adâncul sufletului unei mame. 

— Sora mea mi se pare c-a murit! Doamne! Doamne, mi- 
e frică! strigă copila, ieşind repede din mindir şi alergând 
speriată să se arunce în braţele mamei. 

Aceasta, uitând că picioarele aproape paralizate nu o 
mai puteau susţine, făcu o sforţare violentă să se ridice şi 
să alerge lângă fetiţa ei moartă, dar puterile o părăsiră şi 
căzu pe podea, scoțând un ultim strigăt de deznădejde, 
care găsi un ecou în inima lui Morel; îşi ieşi din amorţeală, 
dintr-o săritură fu pe mindir şi o apucă pe fata lui în vârstă 
de patru ani... 

Era moartă. 

Frigul, mizeria, îi grăbiseră sfârşitul... Cu toate că şi 
altminteri boala, consecinţă a lipsurilor, era mortală. 

Bietele ei picioruşe erau de acum înţepenite şi 
îngheţate. 


- 461 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Partea a patra 


Capitolul 1 
LUIZA 


Morel, cu părul lui sur, răvăşit de groază şi disperare, 
stătea împietrit, ţinând în braţe copilul mort. Îl privea cu 
ochii goi, uscați şi înroşiţi. 

— Morel, Morel... dă-mi-o pe Adela! striga nenorocita 
mamă, întinzând braţele către soţul ei. Nu e adevărat... nu 
n-a murit... o să vezi, o s-o încălzesc... 

Curiozitatea idioatei fu stârnită de stăruința portăreilor 
de a-l ridica pe şlefuitor care nu voia să se despartă de 
copilul mort. Bătrâna încetă să mai urle, se ridică din 
aşternut, se apropie încet, îşi îţi capul ei hidos şi cretin 
peste umărul lui Morel şi se uită câteva clipe la cadavrul 
nepoatei. 

Trăsăturile ei păstrau obişnuita lor expresie de 
abrutizare; după un minut, idioata scoase un fel de răget 
răguşit, de fiară înfometată, apoi, înapoindu-se la culcuşul 
ei, se aruncă pe saltea, strigând: 

— Foame! Foame! 

— Uitaţi-vă, domnilor, vedeţi şi dumneavoastră, o biată 
copilă de patru ani, Adela... O cheamă Adela. Aseară am 
mai sărutat-o, ba chiar şi azi dimineaţă... Ei bine! Îmi veţi 
spune că-i o gură mai puţin de hrănit şi că-i spre norocul 
meu, nu-i aşa? glăsui meşteşugarul cu un aer rătăcit. 

Mintea începea să i se tulbure după atâtea lovituri 
cumplite. 

— Morel, vreau fata, dă-mi-o! strigă Madeleine. 

— Adevărat, e rândul tău, răspunse şlefuitorul. 

Şi se duse să depună copilul în braţele soţiei sale. 


- 462 - 


- Eugen Sue - 


Apoi, îşi ascunse faţa în palme, scoțând un geamăt 
prelung. 

Madeleine, tot atât de rătăcită ca şi soţul ei, băgă în 
paiele mindirului său trupul fetei, sorbind-o din ochi cu un 
fel de gelozie sălbatică, pe când ceilalţi copii, 
îngenuncheaţi, izbucneau în plâns. 

Portăreii mişcaţi o clipă de moartea copilului, reveniră la 
brutalitatea lor obişnuită: 

— Haide, camarade, se adresă Malicorne şlefuitorului, 
fata dumitale a murit, e o nenorocire, dar toţi suntem 
muritori, noi nu putem face nimic, cum nici dumneata nu 
poţi... Trebuie să ne urmezi, mai avem de înhăţat un 
individ, căci azi e zi de vânat. 

Morel nici nu-l auzea. 

Adâncit cu totul în gândurile lui macabre, meşteşugarul 
îşi zicea, cu glasul gâtuit şi întretăiat: „Va trebui totuşi s-o 
îngrop pe micuță, s-o veghez, până vor veni s-o ridice... S-o 
înmormântez! Dar cu ce? N-avem nimic... Nici bani de 
sicriu. Şi cine ne va mai da pe datorie? O! un sicriu mic de 
tot, pentru un copil de patru ani, nu poate să coste prea 
mult... şi fără dric... poate fi luat sub braţ. Ha! Ha! Ha! 
izbucni el într-un râs înspăimântătoare, ce noroc pe mine! 
„.. Ar fi putut muri la optsprezece ani, la vârsta Luizei, şi 
atunci nu mi s-ar mai fi dat un sicriu mare pe datorie...“ 

— Ah! ia stai niţel! omul ăsta e în stare să-şi piardă 
minţile! zise Bourdin lui Malicorne; uită-te la ochii lui... te 
apucă groaza... şi bătrâna asta idioata care urlă de foame! 
Ce familie! 

— Totuşi, trebuie să isprăvim o dată... Cu toate că 
arestarea acestui cerşetor nu e taxată decât la şaptezeci şi 
şase de franci şi şaptezeci şi cinci centime, o să umflăm, 
cum e şi drept, spezele la două-sute patruzeci sau două- 
sute cincizeci de franci. Datornicul plăteşte... 

— Ia spune, cine o să-l împrumute, fiindcă nenorocitul 
ăsta trebuie să plătească şi duba cu care va fi dus de aici. 

— Ăsta o să-şi plătească datoria de două mii cinci-sute 
de franci, capital, dobânzi, speze şi celelalte, la paştele 


- 463 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cailor. Ce, e vina noastră că i-a mierlit broscoiul? 

— Când eşti în halul ăsta de golan, nu faci copii. 

— Asta o să-l înveţe minte, adăugă Malicorne; apoi 
bătându-l pe Morel pe umăr: Haide, haide, camarade, n- 
aveam timp de pierdut; dacă nu poţi plăti, la închisoare! 

— La închisoare? Cine? Domnul Morel? strigă o voce 
tânără şi limpede. 

Şi o fată brună, înfloritoare, îmbujorată, cu capul 
descoperit şi pieptănat cu grijă, pătrunse cu vioiciune în 
mansardă. 

— Ah, domnişoara Rigolette, spuse plângând unul din 
copii, eşti atât de bună! Scapă-l pe tata, vor să-l ducă la 
închisoare şi mica noastră surioară a murit... 

— Adela a murit! strigă fata, ai cărei ochi negri şi 
luminoşi se umbriră de lacrimi. Tatăl vostru la închisoare! 
Asta nu se poate... 

Şi, încremenită, se uita pe rând la şlefuitor, la soţia lui şi 
la portărei. 

— Ascultă, drăguţa mea, dumneata, care ai mintea 
întreagă, fă-l pe acest om să înţeleagă; fetiţa i-a murit, e 
drept, dar el trebuie să meargă cu noi la Clichy, la 
închisoarea datornicilor; suntem portărei... 

— Deci e adevărat? exclamă fata. 

— Foarte adevărat! Mama ţine copila în patul ei, nu i-o 
poate lua nimeni, e cu gândul aiurea. Tatăl s-ar putea 
folosi de împrejurare ca s-o şteargă... 

— Doamne, Doamne, Dumnezeule, ce nenorocire! strigă 
Rigolette, ce nenorocire! Cum să facem? 

— Să plătească sau să meargă la închisoare, altă soluţie 
nu există; ai două, trei bancnote de-o mie de franci, să le 
împrumuţi? o întrebă Malicorne pe un ton ironic, dacă ai 
du-te şi adu banii, noi nu vrem decât asta. 

— Ah! dar o groaznic, spuse Rigolette indignată. Să ai 
îndrăzneala să glumeşti în faţa unei asemenea nenorociri? 

— Ei bine! să lăsăm gluma, interveni celălalt portărel, 
pentru că tot vrei să fii bună la ceva, vezi ca femeia să nu 
bage de seamă când îi ridicăm bărbatul. li vei cruța pe 


- 464 - 


- Eugen Sue - 


amândoi de o clipă dureroasă. 

Deşi brutal, sfatul era înţelept; Rigolette îl ascultă şi se 
apropie de Madeleine. Aceasta, înnebunită de disperare, 
părea că nici n-o vede pe fata care îngenunchiase lângă 
culcuş alături de ceilalţi copii. 

Morel nu-şi revenise din starea de inconştienţă 
trecătoare decât pentru a cădea pradă gândurilor din ce în 
ce mai apăsătoare; ceva mai liniştit, putu judeca situaţia 
cumplită în care se afla. Notarul, o dată hotărât să ia 
această decizie extremă, era neînduplecat; portăreii nu-şi 
puteau face decât datoria. 

Meşteşugarul se resemnă. 

— Ei bine, plecăm o dată? îl întrebă Bourdin. 

— Nu pot lăsa diamantele astea aici, spus Morel, 
arătând pietrele risipite pe masă, soţia mea e înnebunită. 
Mijlocitoarea pentru care lucrez trebuie să vină să le ia 
acum, de dimineaţă, sau în cursul zilei, au o valoare 
considerabilă. 

— E bine de ştiut, îşi zise Şontorogul, care stătea mereu 
lângă uşa crăpată, bine, bine, Cucuvaia o să afle asta. 

— Daţi-mi răgaz, numai până mâine, reluă Morel, ca să 
pot da mijlocitoarei diamantele. 

— Cu neputinţă! Să isprăvim numaidecât! 

— Dar nu vreau ca, lăsându-le aici, să risc să se piardă. 

— Ia-le cu dumneata, trăsura noastră e jos, o s-o trecem 
la socoteală. Vom merge la mijlocitoare acasă; dacă n-o 
găsim, vei depune pietrele la grefa închisorii Clichy; vor fi 
acolo în aceeaşi siguranţă ca la bancă... Haide, să ne 
grăbim, o ştergem fără ca soţia dumitale şi copiii să bage 
de seamă! 

— Daţi-mi răgaz până mâine, să-mi pot, îngropa copilul! 
îi imploră Morel cu vocea sugrumată de lacrimile pe care 
cu greu le reţinea. 

— Nu!... Am pierdut mai bine de un ceas aici... 

— Înmormântarea asta te va îndurera şi mai mult, 
adăugă Malicorne. 

— Ah! da... mă va îndurera şi mai mult, spuse Morel cu 


- 465 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


amărăciune. Vă temeţi grozav de mult să nu îndureraţi 
oamenii! 

— Haide, la naiba! grăbeşte-te... spuse cu brutalitate şi 
nerăbdare Malicorne. 

— De când aveţi ordinul de arestare? 

— Sentința s-a dat acum patru luni, dar abia ieri a primit 
portărelul-şef ordinul notarului să procedăm la executare. 

— De-abia ieri... de ce atât de târziu?... 

— Ştiu eu?... Haide, ia-ţi bocceaua! 

— Ieri... şi Luiza nici n-a dat pe aici: unde e? ce s-a 
întâmplat cu ea? întrebă şlefuitorul, scoțând dintr-un 
sertar o cutie de carton plină cu vată în care rândui 
pietrele. Dar să nu ne mai gândim la asta... La închisoare 
am să am vreme destulă să mă gândesc la toate! 

— Haide, fă-ţi repede bagajul şi îmbracă-te! 

— N-am niciun bagaj, în afară de aceste diamante pe 
care le iau cu mine să le depun la grefă. 

— Atunci, îmbracă-te! 

— N-am alte haine decât astea de pe mine. 

— Cum o să mergi cu zdrenţele astea? întrebă Bourdin. 

— V-o fi ruşine cu mine, ai? zise cu amărăciune 
şlefuitorul. 

— Nu, pentru că mergem cu trăsura dumitale, răspunse 
Malicorne. 

— Tată, te cheamă mama, spuse unul din copii. 

— Ascultă, murmură repede Morel, adresându-se unuia 
dintre portărei, nu fii neomenos... acordă-mi o ultimă 
îngăduinţă... Nu am curajul să-mi iau rămas bun de la soţia 
şi copiii mei... mi s-ar rupe inima... Dacă vor vedea că mă 
luaţi cu voi, vor alerga după mine... Aş vrea să evit asta. Vă 
implor, spuneţi tare că reveniţi peste trei, patru zile şi 
prefaceţi-vă că plecaţi... Mă veţi aştepta cu un cat mai jos. 
Voi ieşi de aici peste cinci minute... asta mă va cruța de 
rămasul bun pe care simt că nu-s în stare să mi-l iau.. Aş 
înnebuni... Cum era cât p-aici să înnebunesc adineauri 

— Cunosc figura... vrei să mă faci s-o înghit!... răspunse 
Malicorne, vrei s-o ştergi, păcălici bătrân, hai? 


- 466 - 


- Eugen Sue - 


— Oh, Doamne, Doamne! strigă Morel cu o dureroasă 
indignare. 

— Nu cred că ne duce, şopti Bourdin însoţitorului său; 
să facem cum cere, altminteri nu mai ieşim niciodată de 
aici; o să stau de altfel acolo, în dosul uşii... mansarda nu 
are altă ieşire, nu ne poate scăpa. 

— Bine, fie, lovi-l-ar trăsnetul!... Ce mai vierme! Ce mai 
vierme!... Apoi, adresându-se încet lui Morel: Ne-am 
înţeles, te aşteptăm la al patrulea... joacă-ţi rolul şi 
grăbeşte-te. 

— Vă mulţumesc, răspunse Morel. 

— Bine, e-n regulă! reluă Bourdin cu glas tare, aruncând 
meşteşugarului o privire complice. Dacă e aşa, şi ne 
făgăduieşti să plăteşti, te lăsăm acasă: vom veni peste 
cinci-şase zile... dar atunci vezi să te ţii de vorbă! 

— Da, domnilor, sper să pot plăti atunci, spuse Morel. 

Portăreii ieşiră. 

Şontorogul, de teamă să nu fie descoperit, dispăruse pe 
după scară în clipa când agenţii părăsiră mansarda. 

— Doamnă Morel, ai auzit? interveni Rigolette 
adresându-se soţiei şlefuitorului pentru a o scoate din 
încremenirea ei; îl lasă pe soţul dumitale în pace; cei doi 
oameni au plecat. 

— Auzi, mamă, nu-l mai iau cu ei pe tata, zice cel mai 
mare dintre băieţi. 

— Morel, ascultă, ascultă! Ia unul din diamantele cele 
mari, n-o să ştie nimeni, şi suntem salvaţi, murmură 
Madeleine ca în delir. Mica noastră Adela nu va mai suferi 
de frig, va trăi. 

Folosindu-se de o clipă în care nimeni dintre ai lui nu 
băgă de seamă, şlefuitorul ieşi pe uşă. 

Portărelul îl aştepta afară, pe un fel de mic palier cu 
acoperiş. 

Pe acest palier se deschidea uşa unui pod care 
prelungea o parte din mansarda Morelilor şi în care 
domnul Pipelet colecta rezervele lui de talpă. De altfel (am 
mai spus-o), demnul portar numea acest colţişor „loja lui 


- 467 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


de melodramă“, căci, printr-o gaură făcută în despărţitura 
dintre două şipci, asista câteodată la scenele triste care se 
petreceau la Moreli. 

— Haide, la drum, om de nimic! porunci el punând 
piciorul pe prima treaptă a scării şi făcând semn 
şlefuitorului să-l urmeze. 

— Numai o clipă, fie-vă milă! spuse Morel. 

Îngenunche pe podea şi, printr-o crăpătură a uşii, 
aruncă o ultimă privire familiei lui, apoi, împreunându-şi 
mâinile şi plângând cu lacrimi fierbinţi, spuse încet, cu 
voce sfâşietoare: 

— Adio, bieţii mei copii, adio biata mea soţie... adio! 

— Ei drace!... ai să sfârşeşti o dată cu văicărelile astea! 
zise cu brutalitate Bourdin. Malicorne are dreptate: ce 
coteţ... ce coteţ! 

Morel se ridică, era gata să-l urmeze pe portărel, când 
deodată aceste vorbe răzbătură de pe scară: 

— Tată! Tată! 

— Luiza! strigă şlefuitorul ridicând mâinile către cer; o 
voi putea deci îmbrăţişa înainte de a pleca! 

— Îţi mulţumesc, Dumnezeule! Am sosit la vreme!... se 
auzi vocea fetei, apropiindu-se din ce în ce o dată cu paşii 
care urcau grăbit scările. 

— Fii liniştită, copila mea, răsună o altă voce, ascuţită şi 
gâfâită, venind din partea de jos a scării; de va fi nevoie, îi 
pândesc eu în alee, cu mătura şi cu bătrânul meu, şi nu vor 
ieşi de aici până nu le vei vorbi golanilor! Aţi recunoscut-o 
desigur pe doamna Pipelet care, mai puţin sprintenă decât 
Luiza, o urma încet. 

După câteva clipe, fiica şlefuitorului era în braţele 
tatălui ei. 

— Tu eşti, Luiza! Draga mea Luiza, repetă Morel 
plângând. Dar ce palidă eşti, Doamne, ce-i cu tine? 

— Nimic, nimic, răspunse Luiza bâlbâindu-se. Am 
alergat atât de repede! Iată banii... 

— Cum?... 

— Eşti liber! 


- 468 - 


- Eugen Sue - 


— Ştiai, deci? 

— Da, da... Ia-i, domnule, iată banii, spuse fata dându-i 
un fişic de aur lui Malicorne. 

— Dar banii ăştia, Luiza, banii ăştia?... 

— Vei afla totul... nu te speria. Vino s-o linişteşti pe 
mama! 

— Nu, nu, aşteaptă puţin! exclamă Morel, aşezându-se în 
faţa uşii. Se gândea la moartea fetiţii de care Luiza nu ştia. 
Aşteaptă, trebuie să-ţi vorbesc... Dar banii ăştia... 

— O clipă, spuse Malicorne, sfârşind număratul 
monedelor de aur, pe care la băgă în buzunar, şaizeci şi 
patru, şaizeci şi cinci, asta face o mie trei sute de franci. 
Numai atâta ai, puicuţo? 

— Dar nu datorezi decât o mie trei sute de franci! se 
miră Luiza, adresându-se tatălui ei. 

— Da, spuse Morel. 

— O clipă, reluă portărelul, poliţa e de o mie trei sute de 
franci, e în regulă, iată poliţa achitată, dar cheltuielile? În 
afară de arestare, mai e de plată suma de o mie o sută 
patruzeci de franci. 

— Ah, Doamne, Doamne, strigă Luiza, credeam că nu 
erau de plată decât o mie trei sute de franci. Dar, domnule, 
vom plăti mai târziu şi restul... iată o arvună destul de 
însemnată... nu-i aşa, tată? 

— Mai târziu, perfect!... Aduceţi banii la grefă şi tatăl 
dumitale va fi liber. Să mergem!... 

— ÎI ridicaţi? 

— Şi încă pe sus... Banii ăştia sunt doar o arvună... să 
plătească restul şi va fi liber. Ia-o înainte, Bourdin, şi la 
drum! 

— Fie-vă milă! Fie-vă milă!... strigă Luiza. 

— Ah! ce pisăloagă! Reîncep miorlăielile; te apucă 
năduşelile în plină iarnă, pe cinstea mea! rosti cu asprime 
agentul. Apoi, îndreptându-se spre Morel: Dacă nu te mişti 
numaidecât, te iau de guler şi te fac să cobori în fugă; la 
urma urmei m-aţi plictisit... 

— Vai, bietul tata... şi eu care îl socoteam salvat... spuse 


- 469 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Luiza zdrobită. 

— Nu! Nu! Dumnezeu nu e drept! strigă şlefuitorul cu 
voce deznădăjduită, bătând furios din picior. 

— Ba Dumnezeu e drept. Lui îi este totdeauna milă de 
oamenii cinstiţi care suferă, se auzi o voce duioasă şi 
totodată emoţionată. 

În aceeaşi clipă, apăru Rudolf care, dintr-un ungher al 
podului asistase nevăzut, la multe din scenele pe care le- 
am povestit. Era palid şi adânc mişcat. La această apariţie, 
portăreii se dădură înapoi. Morel şi fata lui se uitară miraţi 
la acest necunoscut. Scoţând din buzunarul vestei sale un 
mic pachet de bancnote, Rudolf desprinse trei hârtii şi 
dându-le lui Malicorne zise: 

— lată două mii cinci sute de franci, înapoiază acestei 
fete aurul pe care ţi l-a dat. 

Din ce în ce mai uimit, portărelul luă neîncrezător 
bancnotele, le cercetă pe toate feţele, le întoarse pe faţă şi 
pe dos şi, în sfârşit, le băgă în buzunar. Apoi, reluându-şi 
atitudinea grosolană, pe măsură ce i se risipea mirarea 
amestecată cu teamă, îl înfruntă pe Rudolf, zicându-i: 

— Bancnotele sunt bune, dar cum de posezi o sumă atât 
de importantă? E cel puţin a dumitale? 

Rudolf era îmbrăcat cât se poate de simplu şi plin de 
praf, fiindcă stătuse în ascunzătoarea din podul domnului 
Pipelet. 

— Ţi-am spus să înapoiezi aurul fetei, auzi tu? răspunse 
Rudolf pe un ton hotărât şi sever. 

— Ţi-am spus!... Şi de ce, mă rog, mă tutuieşti? se răsti 
agentul apropiindu-se ameninţător de Rudolf. 

— Aurul! Dă aurul încoace! porunci prinţul, apucând şi 
strângând atât de tare încheietura mâinii lui Malicorne, 
încât acesta, încovoindu-se sub strânsoarea de fier, strigă: 

— Ah! mă doare, dă-mi drumul!... 

— Dă aurul înapoi!... Ţi s-a plătit, pleacă... Şi să nu fi 
obraznic că te dau de-a berbeleacul pe scară! 

— Ei, bine! Na-cţi aurul, spuse Malicorne, înapoind fişicul 
fetei; iar dumneata nu mă mai tutui şi nu mă mai înghionti, 


- 470 - 


- Eugen Sue - 


numai fiindcă eşti mai puternic decât mine. 

— Adevărat... dar la urma urmelor, cine eşti dumneata 
de-ţi dai ifosele astea? interveni Bourdin, pitindu-se în 
spatele confratelui său, cine eşti dumneata? 

— Cine este, necioplitule?... E chiriaşul meu, regele 
chiriaşilor, guri spurcate ce sunteţi! exclamă doamna 
Pipelet ivindu-se cu sufletul la gură şi purtând pe cap 
peruca ei blondă, a la Titus. 

Portăreasa ţinea în mână un castron de lut plin ochi cu o 
ciorbă aburindă pe care, miloasă, tocmai o aducea 
Morelilor. 

— Ce mai vrea şi sluţenia asta bătrână? spuse Bourdin. 

— Dacă vă mai daţi la mutra mea, tabăr pe voi şi vă 
muşc, strigă doamna Pipelet; şi pe lângă asta, chiriaşul 
meu, regele chiriaşilor, vă va face vânt pe scări, după cum 
v-a făgăduit-o, iar eu o să vă mătur ca pe o grămadă de 
gunoi! 

— Bătrâna asta e în stare să aţâţe toată casa împotriva 
noastră. Ni s-a plătit, ne-am scos cheltuielile, s-o ştergem! 
zise Bourdin lui Malicorne. 

— lată documentele dumneavoastră, spuse acesta, 
aruncând un dosar la picioarele lui Morel. 

— Adună-le!... Eşti plătit ca să fii cuviincios, spuse 
Rudolf şi reţinându-l cu o mână viguroasă pe agent, cu 
cealaltă îi arătă hârtiile. 

Simţind după această nouă şi puternică strânsoare că nu 
s-ar putea lupta cu un asemenea adversar, portărelul se 
aplecă, mormăind, ridică dosarul şi-l întinse lui Morel care 
îl luă în neştire. Credea că visează. 

— Cu toate că ai o mână ca a unui hamal din hale, 
fereşte-te să cazi vreodată în ghearele noastre! se răţoi 
Malicorne. 

Şi, după ce îi arătă lui Rudolf pumnul, cobori dintr-o 
săritură, zece trepte deodată, urmat de colegul său care se 
uita îndărăt, nu fără oarecare teamă. 

Doamna Pipelet se crezu în măsură să răzbune pe Rudolf 
de amenințările agenţilor şi, uitându-se la castron, îi veni o 


- 471 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


idee. Strigă vitejeşte: 

— Datoriile lui Morel sunt plătite... O să aibă ce mânca, 
nu mai au nevoie de ciorba mea... Păzea... 

Şi, aplecându-se pe parmalâcul scării, bătrâna vărsă 
conţinutul străchinii în capul celor doi portărei care, în 
clipa aceea, tocmai ajunseră la catul întâi... 

— Ei, virrra! adăugă gestului ei portăreasa. lată-i dar 
muiaţi ciuciulete... e cazul s-o spunem... 

— O mie de milioane de trăsnete! strigă Malicorne 
inundat de ciorba păcătoasă a doamnei Pipelet, ia seama, 
hoaşcă bătrână! 

— Alfred! ţipă doamna Pipelet cât putu de tare, cu o 
voce ascuţită, de-ar fi spart şi timpanul unui surd. Alfred! 
Dă în ei, bătrânule! Au fost grosolani cu Stasia ta. 
Neruşinaţii ăştia m-au  brutalizat... trage-le câteva 
scatoalce cu mătura... Spune şi negustoresei de stridii şi 
cârciumarului să te ajute... Săriţi, săriţi, săriţi! Uite pisica, 
uite pisica, uite hoţul!... Câţ, câţ, câţ!... Brrr... Huideo, 
huideo... trage în ei, dragule! Bum! Bum!... 

Şi pentru a încheia în chip strălucit aceste izbucniri 
onomatopeice pe care le însoţise de tropăituri, madam 
Pipelet, furată de beţia izbânzii, aruncă de sus, de pe 
scară, castronul de faianţă, care se sparse cu un zgomot 
asurzitor în clipa când agenţii, zăpăciţi de acest vacarm 
îngrozitor care le mărise şi mai mult spaima, coborau 
ultimele trepte câte patru deodată. 

— Duceţi-vă dracului! strigă Anastasia, râzând cu poftă 
şi încrucişându-şi braţele într-o atitudine triumfătoare. 

În timp ce doamna Pipelet îi urmărea pe portărei cu 
ocările şi huiduielile ei, Morel se aruncase la picioarele lui 
Rudolf: 

— Ah, domnule, ne-aţi salvat viaţa!... Cui datorăm acest 
ajutor neaşteptat? 

— Lui Dumnezeu, după cum vezi. El are totdeauna milă 
de oamenii cinstiţi. 


- 472 - 


- Eugen Sue - 


Capitolul 2 
RIGOLETIE 


Luiza, fata şlefuitorului, era neobişnuit de frumoasă, de 
o frumuseţe severă. Mlădie şi înaltă, împrumutase de la 
antica lunonă regularitatea trăsăturilor grave şi de la 
Diana, zeiţa vânătoarei, eleganța staturii. Cu faţa arsă de 
soare, cu mâinile roşii şi aspre, dar frumos modelate, deşi 
ostenite de muncile casnice, cu rochia ei modestă, avea o 
înfăţişare plină de nobleţe căreia şlefuitorul, în admiraţia 
lui părintească, îi spunea adesea că arată ca o prinţesă. 

Nu vom încerca să descriem în recunoştinţa şi uimirea 
amestecată cu bucurie a acestei familii, salvată atât de 
neaşteptat dintr-o soartă îngrozitoare. În această stare de 
subită destindere, până şi moartea fetiţei fu, pentru o 
clipă, uitată. 

Numai Rudolf observase extrema paloare a Luizei şi 
îngrijorarea de care era stăpânită, cu toate că tatăl ei 
fusese salvat. 

Dorind să-l liniştească pe deplin cu privire la viitorul lor 
şi să-l lămurească asupra dărniciei care i-ar fi putut 
compromite incognito-ul, Rudolf îl chemă pe Morel pe 
palierul scării, în timp ce Rigolette o pregătea pe Luiza să-i 
spună de moartea surorii ei mai mici, şi îi vorbi astfel: 

— Alaltăieri dimineaţa, o doamnă tânără a venit la voi. 

— Da, domnule, şi părea foarte îndurerată de starea în 
care ne-a găsit. 

— Trebuie să-i mulţumiţi întâi lui Dumnezeu şi apoi ei, 
nu mie... 

— Să fie oare adevărat, domnule, că această tânără 
doamnă... 

— E binefăcătoarea voastră. Am dus adeseori stofe la ea 
acasă şi, alaltăieri, venind aici să închiriez camera de la al 
patrulea, am aflat prin portăreasă de groaznica situaţie în 
care vă găsiţi... Bizuindu-mă pe dărnicia acelei doamne, 
am alergat la ea... şi ieri a fost aici, ca să se convingă 


- 473 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


singură de nenorocirea voastră. A fost dureros 
impresionată, dar cum această stare putea fi consecinţa 
unei purtări necinstite, m-a însărcinat pe mine să mă 
informez cât mai grabnic de viaţa voastră, dorind să pună 
în concordanţă binefacerile ei cu cinstea dumitale. 

— Buna şi minunata doamnă! Aveam dreptate să spun... 

— Să spui Madeleinei: Dacă cei bogați ar şti! Nu-i aşa? 

— Cum, domnule, cunoşti numele soţiei mele?... cine v-a 
spus că... 

— De dimineaţă, de la şase, îl întrerupse Rudolf, am stat 
ascuns în podul vecin cu mansarda dumitale. 

— Dumneata, domnule? 

— Şi am auzit totul, om cinstit şi bun ce eşti! 

— Doamne... dar cum de eraţi acolo? 

— În bine sau în rău, nu puteam fi mai precis informat 
decât de voi înşivă; voiam să văd şi să aud totul, fără ştirea 
voastră. Portarul mi-a vorbit de  colţişorul acela, 
propunându-mi-l pentru păstrarea lemnelor. Azi de 
dimineaţă i-am cerut să-l văd; am stat acolo un ceas întreg 
şi am putut să mă conving că nu există caracter mai 
corect, mai nobil, mai bărbăteşte resemnat ca al dumitale. 

— Vai, domnule, n-am cine ştie ce merit, aşa m-am 
născut şi n-aş putea fi altfel. 

— O ştiu şi de aceea nu te laud, dar te preţuiesc... Voiam 
să ies din acel ascunziş ca să te scap de portărei, când am 
auzit glasul fiicei dumitale. Voiam să-i las ei bucuria să te 
salveze... Din nefericire, lăcomia agenţilor i-a răpit bietei 
Luiza această dulce mulţumire. Atunci am apărut eu. 
Încasasem ieri câteva sume ce mi se datorau, aşa că am 
fost în măsură să ofer un avans binefăcătoarei dumitale, 
plătind pentru dumneata acea nenorocită datorie. Dar, în 
nefericirea voastră, atât de mare, atitudinea dumitale a 
fost atât de corectă şi demnă, încât ocrotirea de care vă 
bucuraţi şi pe care o meritaţi pe deplin, nu se va opri aici. 
În numele îngerului vostru salvator, pot să te asigur că veţi 
avea un viitor liniştit, fericit, dumneata şi ai dumitale... 

— E oare cu putinţă?... Dar cel puţin, domnule, spune-mi 


- 474 - 


- Eugen Sue - 


numele ei! Numele acestui înger din cer, al acestui înger 
salvator, cum îl numeşti! 

— Da, e un înger... Şi aveai dreptate să spui că, bogaţi 
sau săraci, au cu toţii necazurile lor. 

— Să fie oare această doamnă nefericită? 

— Cine n-are durerile lui?... Dar n-am niciun motiv să-ţi 
ascund numele ei... se numeşte... 

Amintindu-şi că doamna Pipelet ştia că doamna 
d'Harville venise acolo să întrebe de comandant, Rudolf 
temându-se de flecăreala indiscretă o portăresei, reluă 
după o clipă de tăcere: 

— Îţi voi spune numele acestei doamne cu o condiţie... 

— O! vorbeşte, domnule! 

— Că nu-l vei repeta nimănui, ai înţeles? Nimănui... 

— Ţi-o jur!... Dar n-aş putea cel puţin să-i mulţumesc 
acestei ocrotitoare a nenorociţilor? 

— Voi întreba-o pe doamna d'Harville şi nu mă îndoiesc 
că ea va consimţi. 

— Această doamnă se numeşte? 

— Doamna marchiză d'Harville. 

— O! nu voi uita niciodată acest nume. Va fi sfânta mea 
la care mă voi închina. Când mă gândesc că, mulţumită ei, 
soţia mea, copiii mei sunt salvaţi... Salvaţi!... Dar vai, nu 
toţi... nu toţi... pe micuța mea Adela, biata de ea, nu o voi 
mai revedea... Vai! Doamne, trebuie să ne obişnuim cu 
gândul că într-o zi sau alta, tot am fi pierdut-o, căci era 
condamnată... 

Şi şlefuitorul îşi şterse o lacrimă. 

— Cât despre ultimele îndatoriri ce trebuiesc împlinite 
faţă de această biată micuță, dacă mă ascultați... iată ce 
urmează să facem... Eu nu mă folosesc încă de camera 
mea. E mare, salubră, aerisită; e acolo un pat, se vor mai 
aduce cele necesare ca dumneata şi familia dumitale să 
puteţi, locui deocamdată acolo, până ce doamna d'Harville 
va găsi o locuinţă în care să vă puteţi adăposti omeneşte. 
Corpul bietei fetiţe va rămâne în mansardă, unde în 
noaptea aceasta va fi priveghiat, după datină, de un preot. 


- 475- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Voi ruga pe domnul Pipelet să se ocupe de aceste triste 
îndatoriri. 

— Dar, domnule, să te lipseşti de camera dumitale!... Nu 
se poate! Acum, că ne-am liniştit, că nu mă mai ameninţă 
închisoarea, mica noastră locuinţă mi se va părea un palat, 
mai ales că Luiza mea rămâne cu noi, ca să vadă de toate, 
ca în trecut... 

— Luiza nu vă mai părăseşte. Spuneai că ar fi un lux s-o 
aveţi mereu lângă voi... Va fi mai mult decât atât şi asta va 
fi răsplata dumitale. 

— Doamne, este oare cu putinţă? Mi se pare un vis. 
Niciodată n-am fost evlavios... dar o asemenea cotitură a 
sorții... un ajutor atât de providenţial... asta redă 
credinţa... 

— Să crezi neîncetat... Ce ai de pierdut?... 

— E adevărat, răspunse cu simplitate Morel, ce am de 
pierdut? 

— Dacă durerea unui părinte ar putea fi compensată, ti- 
aş spune că ai pierdut pe una din copilele dumitale, dar că 
alta ţi-a fost redată. 

— E adevărat, domnule, o vom avea pe Luiza noastră. 

— Primeşti odaia mea, nu-i aşa? Fiindcă altminteri cum 
am face cu acest trist priveghiu?... Gândeşte-te la soţia 
dumitale a cărei minte e atât de şubredă... s-o laşi timp de 
douăzeci şi patru de ore în faţa unui spectacol atât de 
dureros! 

— Te gândeşti la toate, la toate!... Cât eşti de bun, 
domnule! 

— Să mulţumeşti îngerului vostru salvator a cărui 
bunătate mă inspiră. Îţi repet ce ti-ar spune el, mai ales că 
mă va aproba, sunt sigur de asta... Aşadar primeşti! Ne-am 
înţeles? Acum, spune-mi, acest. Jacques Ferrand... 

Un nor trecu pe fruntea lui Morel. 

— Acest Jacques Ferrand, reluă Rudolf, e chiar Jacques 
Ferrand, notarul, care locuieşte în strada du Sentier? 

— Da, domnule, îl cunoşti şi dumneata? 

Apoi, cuprins din nou de temeri cu privire la Luiza, 


- 476 - 


- Eugen Sue - 


Morel exclamă: 

— Deoarece îl cunoşti, domnule, spune, spune: am 
dreptul să-l urăsc pe acest om? Şi cine ştie... dacă fata 
mea... Luiza mea... 

Nu putu termina şi-şi ascunse faţa în palme. 

Rudolf înţelese temerile lui. 

— Însuşi demersul notarului trebuie să te liniştească, îl 
asigură el. A pus să te aresteze ca să se răzbune de 
disprețul ce i-l arătase fiica dumitale. De altfel, am şi eu 
toate motivele să cred că e un om necinstit. Dacă-i aşa, 
încheie Rudolf, după o clipă de tăcere, să fim convinşi că 
Providența îl va pedepsi. 

— E foarte bogat, domnule, şi foarte ipocrit! 

— Ai fost foarte sărac şi în culmea disperării! Oare te-a 
părăsit pronia cerească? 

— O, nu... Dumnezeule mare... Să nu crezi că spun asta 
din nerecunoştinţă... 

— Un înger salvator a venit la dumneata... un 
răzbunător neînduplecat îl va lovi poate pe notar... dacă e 
vinovat. 

În clipa aceea Rigolette ieşi din mansardă, ştergându-şi 
ochii. Rudolf i se adresă: 

— Nu-i aşa, vecino, că domnul Morel ar face bine să se 
mute, împreună cu familia sa, în odaia mea, aşteptând ca 
binefăcătoarea lui, al cărei trimis sunt, să-i găsească o 
locuinţă potrivită? 

Rigolette se uita la el mirată. 

— Cum, domnule, vei fi atât de generos? 

— Da, cu o condiţie... care depinde de dumneata, 
vecino... 

— O! tot ce va depinde de mine... 

— Aveam câteva socoteli urgente de încheiat pentru 
patronul meu... Va veni cineva să le ia mai târziu... Hârtiile 
sunt jos. Dacă, în calitate de vecină, mi-ai îngădui să lucrez 
la dumneata... pe un colţ de masă, în timp ce dumneata îţi 
vei vedea de treabă, nu te voi stânjeni cu nimic şi familia 
Morel s-ar putea instala numaidecât la mine, cu ajutorul 


- 477 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


doamnei şi domnului Pipelet. 

— O! dacă e numai atât, domnule, o fac foarte 
bucuroasă, vecinii între ei trebuie să se ajute. Dai chiar 
dumneata o pildă cu ceea ce faci pentru acest cumsecade 
domn Morel! Îţi stau la dispoziţie, domnule! 

— Spune-mi „vecine“, altfel m-aş simţi stânjenit şi n-aş 
îndrăzni să primesc, spuse Rudolf surâzând. 

— N-am nimic împotrivă, pot foarte bine să-ţi spun şi 
„vecine“, pentru că, de fapt, chiar eşti. 

— Tată, te cheamă mama... vino! vino! strigă unul din 
copii, ieşind din mansardă. 

— Du-te, dragă Morel, când jos va fi totul gata, ţi se va 
da de veste. 

Şlefuitorul intră repede în mansardă. 

— Acum, vecino, se adresă Rudolf Rigolettei, trebuie să- 
mi faci un mare serviciu. 

— Din toată inima, dacă voi putea, vecine. 

— Eşti, sunt sigur, o excelentă gospodină; ar fi vorba să 
cumpărăm de îndată tot ce e necesar pentru ca familia 
Morel să fie îmbrăcată cum se cuvine şi instalată în 
camera mea, unde nu se află decât mobilierul meu de 
holtei (şi nu e prea mult), care a fost adus aici ieri. Cum 
am face să ne procurăm imediat ceea ce doresc pentru 
alde Morel? 

Rigolette se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Până în două ore vei avea totul: haine de gata, în bună 
stare şi călduroase, curate, rufărie albă pentru toată 
familia, două pătucuri pentru copii, unul pentru bunica, şi, 
în sfârşit, tot ce trebuie... Dar asta, oricum, o să coste 
mulţi, foarte mulţi bani. 

— Cam cât? 

— O! cel puţin... cel puţin cinci sau şase sute de franci... 

— Cu totul? 

— Vai! da!... precum vezi, sunt bani, nu glumă, spuse 
Rigolette, făcând ochii mari şi dând din cap. 

— Şi vom avea toate astea? 

— Până în două ore! 


- 478 - 


- Eugen Sue - 


— Dar eşti o zână, vecino! 

— Doamne, e doar foarte simplu... Bazarul „Le Temple“ 
e la doi paşi de aici şi găseşti acolo tot ce vrei. 

— „Le Temple”? 

— Da, „Le Temple“. 

— Dar ce e aia? 

— Nu cunoşti, bazarul „Le Temple“, vecine? 

— Nu, vecino. 

— Totuşi, de acolo oameni ca dumneata şi ca mine îşi 
mobilează casa şi se înţolesc, dacă sunt economi. E mult 
mai ieftin decât în altă parte şi marfa e tot atât de bună. 

— Adevărat? 

— Cred şi eu, iată, să presupunem... cât ai dat pe 
redingota asta? 

— Nu-ţi pot spune exact. 

— Cum, vecine, nu ştii cât te-a costat redingota? 

— Îţi mărturisesc între noi, vecino, răspunse Rudolf 
surâzând, că am luat-o pe datorie... Atunci înţelegi... nu 
pot şti... 

— Ah! vecine, vecine, îmi faci impresia că nu prea eşti 
chibzuit. 

— Vai! Nu, vecino! 

— O să trebuiască să te schimbi dacă vrei să fim 
prieteni, şi văd de pe acum că vom fi; pari un om atât de 
bun! O să vezi că n-o să-ţi pară rău să mă ai de vecină. O 
să-mi dai o mână de ajutor... şi eu voi face la fel, aşa, ca 
între vecini... eu o să-ţi cârpesc rufăria, dumneata o să mă 
ajuţi să ceruiesc podeaua odăii mele... Eu mă scol cu 
noaptea în cap; o să te trezesc ca să nu întârzii la slujbă. 
Am să-ţi ciocănesc în perete până îmi vei răspunde: „Bună 
dimineaţa, vecino!“ 

— Ne-am înţeles, o să mă trezeşti, vei avea grijă de 
rufele mele şi eu îţi voi cerui odaia. 

— Şi vei fi chibzuit? 

— Desigur. 

— Şi când vei vrea să-ţi cumperi ceva, te vei duce la 
bazar, fiindcă, iată un exemplu: redingota asta te costă, să 


- 479 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


zicem, optzeci de franci. Ei bine, la „Le Temple“ o poţi 
avea cu treizeci de franci. 

— Dar e minunat! Crezi aşadar că ajung cinci sau şase 
sute de franci pentru bieţii Morel? 

— Vor fi înţoliţi cu de toate şi încă foarte bine pentru 
mai multă vreme. 

— Vecino, am o idee!... 

— S-o auzim! 

— Te pricepi la obiecte de menaj? 

— Desigur, spuse Rigolette nu fără o nuanţă de 
îngâmfare. 

— Ila-mă de braţ şi hai la bazar, să cumpărăm ce se 
cuvine ca să-i înţolim pe Moreli, vrei? 

— Oh, ce fericire! Bieţii oameni! Dar banii? 

— Îi am eu. 

— Cinci sute de franci? 

— Binefăcătoarea lui Morel mi-a lăsat mână liberă, nu va 
cruța nimic ca aceşti oameni să se simtă bine. Dacă mai e 
vreun magazin unde putem găsi lucruri mai bune ca la „Le 
Temple“... 

— Nicăieri nu găseşti mai bune - şi apoi acolo are de 
toate. Şi gata confecţionate: rochiţe pentru copii, rochii 
pentru mama lor... 

— Atunci, hai la „Le Temple“, vecino! 

— Vai, domnule, dar... 

— Ce? 

— Nimic... dar vezi... că timpul meu... e toată averea 
mea; şi chiar puţin în întârziere... venind din când în când 
s-o văd pe biata soţie a lui Morel şi înţelegi, o oră aici, o 
oră acolo, asta se adună treptat, şi se face o zi întreagă, 
care înseamnă pentru mine un franc şi jumătate şi când nu 
câştigi nimic într-o zi, dar în sfârşit, mi-e totuna!... O să 
mai lucrez şi noaptea... Apoi, vezi, petrecerile sunt rare, 
aşa că îmi fac din ziua de azi o bucurie... mi se va părea că 
sunt bogată... bogată de tot... să cumpăr cu banii mei toate 
lucrurile astea pentru sărmanii Morel... Aşadar, să 
mergem, aşteaptă-mă numai să-mi pun şalul şi o bonetă şi 


- 480 - 


- Eugen Sue - 


sunt a dumitale, vecine. 

— Dacă nu durează mult până te îmbraci, vecino... pot 
între timp să-mi aduc hârtiile la dumneata? 

— Cu plăcere, în felul acesta vei putea să-mi vezi odaia, 
spuse Rigolette cu mândrie, pentru că am şi dereticat-o, 
ceea ce dovedeşte că mă scol de cu noapte şi, dacă eşti 
somnoros şi leneş... cu atât mai rău pentru dumneata, vei 
avea o vecinătate neplăcută. 

Şi, uşoară ca o păsărică, Rigolette cobori scara, urmată 
de Rudolf care se duse în odaia lui să-şi scuture hainele de 
praful adunat în podul domnului Pipelet. 

Vom arăta mai târziu de ce Rudolf nu fusese încă 
înştiinţat de răpirea Floarei-Maria, întâmplată în ajun la 
ferma Bouqueval şi de ce nu venise să-i vadă pe Moreli a 
doua zi după convorbirea cu doamna d'Harville. 

Vom mai reaminti cititorului că numai domnişoara 
Rigolette cunoştea adresa lui François Germain, fiul 
doamnei Georges, aşa că Rudolf avea mult interes să 
pătrundă această însemnată taină. 

Plimbarea la „Le Temple“, pe care o propusese 
lucrătoarei, avea de scop să-i mărească încrederea într- 
însul şi să-l facă să uite gândurile triste pe care i le 
redeşteptase moartea fetiţei meşteşugarului. 

Copilul lui, pe care Rudolf îl regreta atât, trebuie să fi 
murit cam la vârsta aceea... 

Într-adevăr, când împlinise patru ani, Floarea-Mariei 
fusese dată pe mâna Cucuvelei de către femeia de serviciu 
a notarului Jacques Ferrand. 

Vom arăta mai târziu în ce scop şi în ce împrejurări. 

Rudolf, ca să dea impresia că e ocupat, ţinea în mână un 
sul de hârtii, când intră în odaia Rigolettei. 

Fata era cam de aceeași vârstă cu Gurista, vechea ei 
prietenă de puşcărie. 

Aceste două fete se deosebeau ca râsul de plâns, ca 
nepăsarea plină de veselie, de visarea contemplativă, ca 
încrederea cea mai cutezătoare de o sumbră grijă de viilor, 
ca o fire gingaşă, aleasă, nobilă, poetică, dureros de 


- 481 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


simţitoare, scurmată de remuşcări, de o fire veselă, vioaie, 
fericită, neastâmpărată, prozaică, impulsivă, deşi bună şi 
îndatoritoare. 

Câteva cuvinte despre înfăţişarea lucrătoarei şi apoi îl 
vom introduce pe Rudolf în odaia vecinei sale. 

Rigolette nu împlinise nici optsprezece ani, era de 
statură mijlocie, mai degrabă mică, dar atât de graţioasă, 
atât de zveltă, atât de voluptuos împlinită, potrivindu-se 
atât de bine cu mersul ei sprinten şi aţâţător, încât părea 
desăvârşită: de ar fi fost puţin mai înaltă, acest întreg plin 
de graţie şi-ar fi pierdut armonia; umbletul picioarelor ei 
mici, totdeauna perfect încălţate cu ghete de postav fin, cu 
talpa cam groasă, amintea saltul grăbit, cochet şi discret al 
prepeliţei sau al codobaturei. Nu s-ar fi zis că umblă, ci că 
de-abia atinge caldarâmul; luneca uşor pe suprafaţa lui. 

Acest fel de a se mişca, agil, insinuant şi totodată 
şovăielnic, caracteristic lucrătoarelor pariziene, trebuie 
atribuit fără îndoială următoarelor trei cauze: 

Dorinţei de a fi socotită frumoasă. 

Temerii de a i se arăta o admiraţie prea ostentativă. 

Grijii permanente de a nu pierde vremea pe drum. 

Rudolf nu o văzuse până atunci pe Rigolette decât în 
lumina scăzută a mansardei Morelilor sau pe palierul 
scării, la fel de întunecat. Când intră deci în odaia luminată 
de două ferestre mari, fu orbit de strălucitoarea tinereţe a 
fetei. Rămase o clipă nemişcat, izbit de graţiosul tablou ce- 
l avea în faţa ochilor. 

În picioare, în faţa unei oglinzi aşezate deasupra 
căminului, Rigolette îşi înnoda, sub bărbie, panglicile unei 
mici bonete de voal brodat cu picăţele cireşii. Această 
bonetă, cu marginea îngustă, aşezată pe cap şi dată mult 
pe ceafă, lăsa descoperite pe frunte două bandouri late de 
păr negru, des, lucitor ca nişte mărgele. Sprâncenele ei 
fine, subţiri, păreau trase cu penelul şi se arcuiau 
deasupra a doi ochi mari, negri, iscoditori şi maliţioşi; 
obrazul ei plinuţ, catifelat, de cea mai suavă culoare 
trandafirie, era îmbietor şi fraged ca o piersică rumenă, 


- 482 - 


- Eugen Sue - 


umezită de roua dimineţii. 

Năsucul ridicat, jucăuş şi obraznic, ar fi făcut succesul 
oricărei Lisette!3; gura puţin cam mare, cu buze roşii, 
umede, cu dinţi mici, albi ca mărgăritarele, era 
surâzătoare şi ironică, iar cele trei gropiţe fermecătoare 
dădeau o graţie ştrengărească chipului ei: două în obraji, 
cealaltă în bărbie, nu departe de o aluniţă, ca o musculiţă 
de abanos, aşezată provocator în colţul gurii. 

Intre gulerul împodobit, răsfrânt tare, şi calota bonetei, 
încreţită de o panglică cireşie, se ivea rădăcina unui păr 
bogat, strâns pieptănat, şi atât de negru, încât părea 
pictat, pe ivoriul gâtului. 

O rochie de merinos, de culoarea stafidei, cu spatele şi 
mânecile ajustate, cusută chiar de Rigolette, descoperea o 
talie atât de zveltă şi de subţire, încât dovedea că fata nu 
purta niciodată corset... din economie... O mlădiere, o 
dezinvoltură în cele mai mici mişcări ale umerilor şi ale 
şoldurilor, aminteau de molateca unduire a pisicii. 

Fiind convinsă că e singură, deoarece Rudolf continua să 
stea la uşă nemişcat şi nevăzut, Rigolette, după ce-şi netezi 
părul cu mâna ei albă şi perfect îngrijită, puse un picior pe 
un scaun şi se aplecă pentru a-şi strânge şiretul botinei. 
Această mişcare graţioasă nu putea ascunde ochilor 
iscoditori ai lui Rudolf un ciorap de bumbac alb ca zăpada, 
şi jumătatea unei gambe impecabile. 

După descrierea amănunţită făcută îmbrăcăminţii ei, 
vom ghici că lucrătoarea alesese cea mai frumoasă boneta 
şi cel mai frumos şorţ pentru a-şi cinsti vecinul în vizita ce 
urmau s-o facă la bazar. 

Il găsea pe pretinsul funcţionar comercial pe placul ei: îi 
plăcea mult faţa lui prietenoasă şi totodată mândră şi 
îndrăzneață; apoi arătase atâta compătimire familiei 
Morel, cedându-le cu generozitate odaia, încât mulţumită 
acestei dovezi de mărinimie şi poate trăsăturilor lui 
plăcute, Rudolf făcuse, fără îndoială, un pas uriaş în 


13 Nume dat de obicei subretelor din comediile lui Béranger, 
intrigante, spirituale şi descurcăreţe. 


- 483 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


încrederea croitoresei. Potrivit ideilor ei practice, cu 
privire la intimitatea inevitabilă şi la serviciile reciproce pe 
care vecinătatea le impune, Rigolette se socotea de-a 
dreptul fericită că un vecin ca Rudolf, un comis-voiajor, 
luase locul lui Cabrion şi al lui François Germain; căci 
începuse să se teamă ca nu cumva cealaltă cameră, 
rămânând multă vreme goală, să fie ocupată de vreun 
nechemat. 

Rudolf, profitând de faptul că nu era văzut, aruncă o 
privire cercetătoare în locuinţă pe care o găsea acum mult 
deasupra laudelor doamnei Pipelet cu privire la curăţenia 
desăvârşită a acestei modeste gospodării. 

Nimic mai vesel, mai ordonat ca această biată odăiţă. 

Un tapet cenuşiu cu buchete verzi, acoperea pereţii; 
podeaua vopsită într-o frumoasă culoare roşie, strălucea ca 
o oglindă. O sobiţă de faianţă albă era aşezată în gura 
şemineului, alături de o mică stivă de lemne tăiate atât de 
scurt şi de mărunt, încât fără a face o figură de stil, puteau 
fi comparate cu nişte chibrituri mari. 

Pe şemineul de piatră aducând a marmură cenuşie, se 
vedeau ca podoabe două vase simple de flori, vopsite în 
verde-smarald şi care, odată cu sosirea primăverii, erau 
totdeauna pline cu flori de câmp, răspândind o mireasmă 
plăcută; o cutiuţă de lemn de merişor, în care se afla un 
ceasornic de argint, ţinea loc de pendulă; într-o parte 
lucea un sfeşnic de aramă scânteind ca aurul, cu un capăt 
de lumânare; în cealaltă parte, se vedea, nu mai puţin 
lucitoare, una din acele lămpi alcătuite dintr-un cilindru şi 
un reflector de aramă, fixat pe o vergea de oţel şi sprijinit 
pe un suport de plumb. O oglindă pătrată, destul de mare, 
încadrată de o ramă de lemn negru, trona deasupra 
căminului. 

Perdelele de creton cenuşiu şi verde, tivite cu un şiret de 
lână, croite, lucrate, garnisite de Rigolette şi atârnate tot 
de ea de nişte galerii uşoare de fier lăcuit, încadrau atât 
ferestrele cu două canaturi, cât şi patul acoperit cu un 
macat din acelaşi material. Două dulăpioare cu geamuri, 


- 484 - 


- Eugen Sue - 


vopsite în alb, de o parte şi de alta a firidei, închideau 
desigur, în ele obiecte de menaj, maşina portabila de gătit, 
găleata, măturile etc., etc., căci niciunul din aceste lucruri 
nu strica înfăţişarea cochetă a odăii. 

Un scrin din lemn de nuc cu nervuri, bine lustruit, patru 
scaune din acelaşi lemn, o masă mare de călcat şi de lucru, 
acoperită cu una din acele pături de lână verde cum se văd 
în unele case ţărăneşti, un fotoliu de trestie cu un scăunaş 
la fel, locul în care şedea în mod obişnuit croitoreasa - iată 
cum se prezenta modestul ei mobilier. 

In sfârşit, în pervazul uneia din ferestre, se zărea colivia 
celor doi canari, fideli comeseni ai Rigolettei. 

Printr-una din acele idei ingenioase care nu se nasc 
decât în minţile săracilor, colivia era aşezată în mijlocul 
unei mari lăzi de lemn, adâncă de un picior. Pusă pe o 
masă, acest cadru, numit de Rigolette „grădina păsărilor“ 
era umplut cu pământ acoperit de muşchi iarna, iar 
primăvara semănat cu gazon şi cu floricele. 

Rudolf se uita la acest interior cu atenţie şi curiozitate; 
înţelegea perfect firea vioaie a acestei fete. 

Işi închipuia această singurătate înveselită de ciripitul 
păsărilor şi de cântecele Rigolettei; vara, desigur că lucra 
la fereastra deschisă, pe jumătate acoperită de o perdea 
verzuie, de măzăriche trandafirie, de toporaşi portocalii, 
de zorele albe şi albastre; iarna, veghea lângă sobiţă, la 
lumina potolită a lămpii. 

Apoi, duminica, se destindea după muncă, printr-o zi 
senină, petrecută în distracţii împărtăşite cu un vecin 
tânăr, vesel, nepăsător, îndrăgostit ca şi dânsa... (Rudolf n- 
avea pe atunci niciun motiv să creadă în castitatea 
lucrătoarei.) 

Luni, ea reîncepea lucrul, visând la amuzamentele din 
ajun şi la cele viitoare. 

Pe când Rudolf făcea aceste reflecţii, zări din întâmplare 
un zăvor mare... 

Un zăvor căruia i-ar fi stat bine şi la uşa unei închisori. 

Acest, zăvor îi dădu de gândit... 


- 485 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Putea avea două semnificaţii, două întrebuinţări cu totul 
deosebite: Să închidă uşa în nasul îndrăgostiţilor sau să 
încuie uşa după ce au intrat... 

Prima din aceste întrebuinţări dezminţea complet 
afirmaţiile doamnei Pipelet. 

Cealaltă le confirma. 

Rudolf tocmai oscila între aceste două interpretări 
contradictorii, când Rigolette, întorcând capul, îl observă 
şi, fără să-şi schimbe poziţia, îi zise;: 

— Cum, vecine, erai aici? 


Capitolul 3 
VECIN ŞI VECINA 


După ce-şi legă şiretul botinei şi frumosul picior dispăru 
sub cutele largi ale rochiei de culoarea strugurelui de 
Corint, Rigolette reluă: 

— Ah! acolo erai, domnule prefăcut? 

— Aici eram... admirând în tăcere. 

— Şi ce admirai, vecine? 

— Această drăguță odăiţă, fiindcă eşti instalată ca o 
regină, vecino... 

— Doamne, ăsta-i luxul meu, nu ies din casă mai 
niciodată, cel puţin să mă simt bine la mine... 

— Dar nu mă dumiresc! Ce perdele frumoase! Şi scrinul 
ăsta, parcă e de acaju... Desigur că ai dat o groază de bani 
pe ele?... 

— Să nu mai vorbim... Aveam patru sute douăzeci, şi 
cinci de franci ai mei când am ieşit din închisoare... S-au 
topit aproape toţi... 

— Când ai ieşit din închisoare? 

— Da, e o întreagă poveste! Iți închipui, nu-i aşa, că n- 
am stat la închisoare pentru că făcusem ceva rău! 

— Fără îndoială... dar atunci cum? 

— După holeră, am rămas singură pe lume. Să tot fi avut 
vreo zece ani... 


- 486 - 


- Eugen Sue - 


— Dar până atunci cine a văzut de dumneata? 

— O, nişte oameni foarte cumsecade... dar au murit de 
holeră... (aci ochii Rigolettei se umeziră). Puţinul ce-l 
aveau s-a vândut ca să fie plătite unele mici datorii, şi n-am 
mai avut pe nimeni care să mă ocrotească. Neştiind ce să 
fac, m-am dus la corpul de gardă din faţa casei noastre şi 
am spus santinelei: „Domnule soldat, părinţii mei au murit, 
nu ştiu unde să mă duc şi ce trebuie să fac“. Intre timp a 
venit ofiţerul, m-a dus la comisar, care m-a băgat la 
închisoare ca vagaboandă, şi am ieşit de acolo la vârsta de 
şaisprezece ani. 

— Dar părinţii dumitale? 

— Nu ştiu cine era tatăl meu, iar pe mama am pierdut-o 
când aveam şase ani; mă scosese de la „Copiii găsiţi“, 
unde fusese nevoită să mă interneze la început. Oamenii 
ăştia cumsecade locuiau în casa noastră şi, cum n-aveau 
copii, văzându-mă orfană, m-au luat la ei. 

— Şi în ce situaţie se aflau? 

— Tata Cretu, aşa îi spuneam, era zugrav şi nevastă-sa 
brodeză... 

— Dar cel puţin erau lucrători mai înstăriți? 

— Ca în toate căsniciile, spun căsnicii, deşi nu erau 
căsătoriţi, dar se considerau soţ şi soţie. Aveau când zile 
bune, când zile rele: azi în belşug, dacă era de lucru, 
mâine în strâmtoare, dacă nu era, dar asta nu-i împiedica 
să fie mulţumiţi de toate şi mereu voioşi (la această 
amintire, faţa Rigolettei se însenină). Nu se afla în tot 
cartierul un menaj care să-i semene; oameni mereu bine 
dispuşi, mereu cântând, şi pe lângă asta buni ca pâinea 
caldă, căci ce era al lor, aparţinea şi altora. Mama Cretu 
era o dolofană nostimă, în vârstă de treizeci de ani, curată 
ca un pahar, iute ca un ţipar, vioaie ca un cintezoi. Soţul ei 
era un al doilea Roger Bon-temps!1: avea un nas lung, o 
gură mare, purta totdeauna pe cap o bonetă de hârtie şi 
faţa lui era atât de caraghioasă, atât de caraghioasă, încât 
văzând-o, nu-ţi puteai ţine râsul. De cum venea acasă de la 


14 Prototipul omului lipsit de griji. 


- 487 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


lucru, nu făcea decât să cânte, să se strâmbe, să ţopăie ca 
un copil, se juca cu mine şi mă sălta pe genunchi, zburda 
ca şi cum ar fi fost de vârsta mea; şi nevastă-sa mă răsfăţa, 
mă rog, o adevărată binecuvântare! Nu-mi cereau decât un 
singur lucru: să fiu veselă şi, mulţumescu-ţi ţie Doamne, 
asta nu-mi lipsea. Aşa că m-au botezat Rigolette! şi 
numele mi-a rămas. Cât despre veselie, ei erau un exemplu 
pentru mine; nu i-am văzut niciodată trişti. Dacă se 
ciondăneau, femeia îi spunea bărbatului: „Ascultă Cretu, e 
idiot, dar prea mă faci să râd!“ Sau el îi spunea soţiei: 
„Ascultă Ramonette (nu ştiu de ce îi zicea Ramonette), 
isprăveşte, că mă îmbolnăveşti, prea eşti caraghioasă!” Şi 
eu râdeam văzându-i râzând. lată cum am fost crescută şi 
mi-am format caracterul... Cred că mi-a folosit... 

— Minunat, vecino, aşadar, nu se certau niciodată? 

— Niciodată, dar absolut niciodată!... Duminica, lunea, 
uneori şi martea, făceau, cum spuneau ei, chef şi mă luau 
totdeauna cu ei. Tata Cretu era un foarte priceput 
meseriaş; când voia să lucreze, câştiga cât îi plăcea, soţia 
lui la fel. Dacă aveau cu ce să-şi petreacă duminica şi 
lunea, şi să o ducă de bine de rău, în restul săptămânii, 
erau mulţumiţi. Chiar dacă trebuiau să şomeze, tot nu se 
plângeau... Mi-aduc aminte că, dacă nu aveam decât pâine 
şi apă, tata Cretu lua din biblioteca lui... 

— Avea o bibliotecă? 

— Aşa spunea el unui mic dulap cu rafturi, în care aşeza 
toate culegerile de cântece noi... Deci, când nu era în casă 
decât pâine, lua din bibliotecă o veche carte de bucătărie 
şi ne spunea: „Să vedem ce mâncăm azi, asta, aia...“ Şi ne 
citea titlul unor mâncări care de care mai atrăgătoare. 
Fiecare îşi alegea meniul, tata Cretu lua o cratiţă goală şi 
cu o mutră şi cu glumele cele mai nostime din lume, simula 
că pune în cratiţă tot ce trebuia pentru a face o mâncare 
cu sos, apoi se prefăcea că toarnă totul într-un castron pe 
care îl aşeza pe masă, mereu cu strâmbături de ne 
tăvăleam de râs; după care îşi relua cartea şi pe când ne 


'5 De la „rigoler“, a râde. 
- 488 - 


- Eugen Sue - 


citea, de pildă, reţeta unei tocane grozave de pui, la care 
ne opriserăm, şi după care ne lăsa gura apă, mâncam 
pâinea, cu reţeta, râzând ca nebunii. 

— Şi acest fericit menaj avea datorii? 

— Niciodată! cât aveam bani petreceam, când nu aveam, 
cinam din „spoială“, rum spunea tata Cretu, folosind o 
expresie din vocabularul meseriei sale. 

— Şi la viitor nu se gândea? 

— Ba da, viitorul pentru noi era duminica şi lunea. Vara, 
le petreceam afară din oraş, iarna în cartier. 

— Dar dacă oamenii ăştia cumsecade se potriveau atât 
de bine şi petreceau atât de des împreună, de ce nu se 
căsătoreau? 

— Unul din prietenii lor i-a întrebat asta o dată, în faţa 
mea. 

— Ei bine? 

— Au răspuns:.. Dacă într-o zi am avea copii, perfect, ne- 
am căsători, dar numai pentru noi doi - ne simţim bine şi 
aşa... De ce să facem un lucru silit, şi nu de bună voie? 
Asta ne-ar pune la cheltuială şi n-avem bani de prisos.“ Dar 
ia te uită cum pălăvrăgesc, zise Rigolette. Aşa e 
întotdeauna; de cum îmi amintesc de aceşti oameni 
cumsecade, care au fost atât de buni cu mine, nu mă pot 
opri de a vorbi despre ei. Aşadar, vecine, fii atât de bun, ia 
şalul de pe pat şi prinde-mi-l, cu acest ac mare, cu gămălie, 
sub gulerul bluzei şi să coborâm, căci ne trebuie timp să 
alegem la „Le Temple“ ce vrei să cumperi pentru bieţii 
Moreli. 

Rudolf se grăbi să dea ascultare Rigolettei, luă de pe pat 
un mare şal de tartan cafeniu, cu dungi late roşii, şi-l 
aşeză, cu grijă, pe umerii fermecători ai fetei. 

— Acum, ridică-mi puţin gulerul, prinde bine rochia 
laolaltă cu şalul, înfige acul şi mai ales ia seama să nu mă 
înţepi. 

Pentru a împlini aceste noi dispoziţii, Rudolf aproape că 
atinse cu graţie gâtul de fildeş al Rigolettei ascuns sub 
părul negru şi lucios ca abanosul. 


- 489 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Amurgul se lăsa, Rudolf se aplecă, desigur prea aproape, 
fiindcă lucrătoarea, speriată, scoase un mic țipăt. 

Să fi fost acul de vină? Sau gura lui Rudolf care atinsese 
gâtul alb, tânăr şi neted? Fapt este că Rigolette se întoarse 
repede şi exclamă pe un ton, pe jumătate glumeţ, pe 
jumătate serios, ceea ce-l făcu pe Rudolf să regrete 
aproape că-şi îngăduise această nevinovată libertate: 

— Vecine, nu te voi mai ruga niciodată să-mi prinzi şalul. 

— Iartă-mă... sunt atât de stângaci! 

— Dimpotrivă, domnule, şi de aia mă şi plâng... Haide, 
dă-mi braţul, şi să fii cuminte, că altfel ne supărăm! 

— Nu e vina mea... Frumosul dumitale gât este atât de 
alb, încât m-a orbit... Fără să vreau, capul meu s-a 
aplecat... şi... 

— Bine, bine, pe viitor voi avea grijă să nu-ţi mai produc 
orbiri de acest fel, răspunse Rigolette, ameninţându-l cu 
degetul, apoi trase uşa. Poftim, vecine, ţine-mi cheia, e atât 
de mare încât mi-ar rupe buzunarul; e cât un pistol. 

Şi râse. 

Rudolf se împovără (cuvântul e potrivit), cu o cheie mare 
care ar fi putut figura cu glorie pe una din acele tăvi 
alegorice pe care învinşii le predau, cu umilinţă, 
cuceritorilor unui oraş. 

Deşi Rudolf se socotea destul de schimbat prin trecerea 
anilor, ca să nu poată fi recunoscut de Polidori, înainte de 
a trece prin faţa uşii şarlatanului, îşi ridică gulerul 
paltonului. 

— Vecine, să nu uiţi să-i spui domnului Pipelet că se vor 
aduce lucruri care vor trebui transportate în camera 
dumitale, îl sfătui Rigolette pe Rudolf. 

— Ai dreptate, vecino, să intrăm o clipă în loja 
portarului. 

Domnul Pipelet, cu eternul lui joben-tromblon pe cap, 
era îmbrăcat ca de obicei cu redingota verde şi şedea, 
grav, în faţa unei mese acoperite cu bucăţi de piele şi 
resturi de încălţăminte de tot felul; era ocupat cu tălpuirea 
unei cizme, cu conştiinciozitatea pe care o punea în toate. 


- 490 - 


- Eugen Sue - 


Anastasia nu se afla în odăiţă. 

— Ei bine, domnule Pipelet, îi spuse Rigolette, sper să-ţi 
aduc noutăţi. Mulțumită vecinului meu, bieţii Moreli vor fi 
scăpaţi de nevoi... Când mă gândesc că sărmanul lucrător 
urma să fie dus la închisoare! Of! aceşti agenţi sunt cu 
adevărat oameni fără inimă. 

— Şi imorali, domnişoară, adăugă domnul Pipelet pe un 
ton supărat, gesticulând cu o cizmă în curs de reparaţie, în 
care îşi vârâse mâna stângă cu braţ cu tot. Nu, nu mă tem 
să repet în faţa cerului şi în faţa oamenilor că sunt nişte 
imorali. S-au folosit de întunericul de pe scară, ca să 
împingă gesturile lor necuviincioase până la a o lua de 
talie pe însăşi soţia mea! Auzind ţipetele pudoarei ei 
jignite, fără să vreau, m-am lăsat pradă violenţei 
caracterului meu. Nu o ascund, primul meu impuls a fost 
să rămân impasibil şi să roşesc de ruşine, gândindu-mă la 
oribilele atentate cărora Anastasia le căzuse victimă... Asta 
mi-a dovedit-o judecata ei rătăcită când, în delir, aruncase 
castronul de faianţă pe scară în jos. În clipa aceea, aceşti 
dezmăţaţi afurisiţi treceau prin faţa lojei mele... 

— Sper că te-ai luat după ei, domnule Pipelet? întrebă 
Rigolette care-şi păstra cu greu seriozitatea. 

— Mă gândeam s-o fac, răspunse domnul Pipelet cu un 
suspin adânc dar mi-am zis că indivizii m-ar fi obligat să le 
înfrunt privirile, poate chiar vorbele lor ruşinoase; asta m- 
a revoltat, m-a scos din fire. Nu sunt mai rău decât oricare 
altul, dar când aceşti neruşinaţi au trecut prin faţa odăiţei 
mele, a început să-mi fiarbă sângele în vine, şi nu m-am 
putut opri de a-mi pune repede mâna în faţa ochilor, să mi- 
i feresc de vederea acestor desfrânaţi răufăcători! Asta 
însă nu m-a mirat, trebuia să mi se întâmple azi ceva 
neplăcut, deoarece îl visasem pe acel monstru de Cabrion. 

Rigolette surâse, în timp ce suspinele domnului Pipelet 
se înfrăţeau cu loviturile de ciocan pe care le dădea în 
talpa vechei sale cizme. 

Din spusele lui Alfred, rezulta că Anastasia se lăudase 
grozav, folosind în felul ei procedeul şiret al femeilor care, 


- 491 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


pentru a înteţi focul dragostei soţilor sau amanţilor lor, 
pretind că li se face mereu şi insistent curte de către toţi 
bărbaţii. 

— Vecine, se adresă cu vocea joasă Rigolette lui Rudolf, 
lasă-l să creadă pe acest biet domn Pipelet că portăreii s- 
au legat de nevastă-sa; în sinea lui, asta îl măguleşte. 

Nevrând deci să risipească iluzia în care se legăna 
domnul Pipelet, Rudolf îi spuse: 

— Ai adoptat cu înţelepciune atitudinea înţelepţilor, 
dragă domnule Pipelet: aceea a dispreţului. De altfel, 
virtutea doamnei Pipelet e mai presus de orice bănuială. 

— Virtutea ei, domnule... virtutea ei! şi Alfred reîncepu 
să gesticuleze cu cizma în mână; pentru ea îmi pun capul 
pe butuc! Gloria marelui Napoleon... şi virtutea 
Anastasiei... pot să răspund ca de propria mea cinste, 
domnule! 

— Şi ai dreptate, domnule Pipelet. Dar uită-i pe acei 
mizerabili portărei; ai vrea, te rog, să-mi faci un serviciu? 

— Oamenii sunt făcuţi sa se ajute unul pe altul, răspunse 
domnul Pipelet pe un ton sentenţios şi melancolic; cu atât 
mai mult când e vorba de un chiriaş atât de bun ca 
dumneata. 

— E vorba să se care sus, la mine, câteva lucruri ce vor 
sosi chiar acum. Sunt pentru familia Morel. 

— Fii liniştit, domnule, voi avea grijă de asta. 

— Apoi, adăugă cu tristeţe Rudolf, va trebui să căutăm 
un preot care să stea de veghe lângă fetiţa pe care au 
pierdut-o, în noaptea asta; pe urmă trebuie declarat 
decesul şi, în acelaşi timp, să se pregătească o slujbă şi o 
înmormântare după cum se cuvine. lată banii... să nu faci 
economie: binefăcătorul Morelilor -eu nu sunt decât 
trimisul lui - vrea ca totul să fie făcut cât mai bine. 

— Ai toată încrederea în mine, domnule. Anastasia s-a 
dus să ne procure cina; cum vine, o las să păzească loja, 
iar eu mă ocup de împlinirea însărcinărilor pe care mi le-ai 
dat. 

În clipa aceea, un om atât de înfofolit în mantaua lui 


- 492 - 


- Eugen Sue - 


încât de abia i se vedeau ochii, întrebă, fără a se apropia 
prea mult de lojă şi rămânând pe cât se putea mai în 
umbră, dacă doamna Burette, negustoreasa de obiecte de 
ocazie, e acasă. 

— Veniţi de la Saint-Denis? îl întrebă domnul Pipelet cu 
un aer complice. 

— Da, într-un ceas şi un sfert. 

— Asta e, atunci puteţi urca. 

Omul cu mantaua dispăru repede pe scară. 

— Ce înseamnă asta? îl întrebă Rudolf pe domnul 
Pipelet. 

— Se unelteşte ceva la mama Burette... e un du-te vino 
necontenit. Mi-a spus azi dimineaţă: „Vei întreba pe toată 
lumea care vrea să vină la mine: «Vii de la Saint-Denis?» 
Pe cei care răspund: «Da, într-un ceas şi un sfert», îi laşi să 
urce... pe ceilalţi nu“. 

— E o adevărată parolă, observă Rudolf, destul de 
intrigat. 

— Chiar aşa, domnule. Aşa că mi-am spus: Se urzeşte 
ceva la mama Burette. Unde mai pui că Şontorogul, o 
puşlama, un şchiop care e în serviciul domnului Cezar 
Bradamanti, a venit noaptea asta, la două, cu o bătrână 
chioară căreia i se zice Cucuvaia. A rămas până la patru 
dimineaţa la mama Burette, în timp ce la uşă, aştepta o 
birjă. De unde venea femeia asta chioară? Ce căuta femeia 
asta chioară aici, la un ceas atât de nepotrivit? Astea sunt 
întrebările pe care mi le-am pus, fără să le pot răspunde, 
adaugă cu gravitate domnul Pipelet. 

— Şi acea femeie pe care o numeşti Cucuvaia, a plecat 
cu birja la patru dimineaţa? întrebă Rudolf. 

— Da, domnule, şi o să revină fără îndoială, fiindcă 
mama Burette mi-a spus că acel consemn nu o privea pe 
chioară. 

Rudolf se gândea, nu fără temei, că desigur Cucuvaia 
uneltea vreo nouă ticăloşie, dar vai! era departe de a-şi 
închipui în ce măsură acest nou complot îl privea. 

— Atunci, ne-am înţeles, dragă domnule Pipelet, să nu 


- 493 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


uiţi ce ţi-am recomandat să faci pentru Morel, şi mai roagă 
şi pe soţia dumitale să le aducă o masă buna de la cel mai 
bun birtaş din vecinătate. 

— Fii liniştit, spuse domnul Pipelet, de îndată ce soţia 
mea se înapoiază, mă duc la primărie, la biserică, la 
birtaş... La biserică pentru mort... la birtaş pentru cei vii... 
adăugă filosofic şi în chip poetic domnul Pipelet. E ca şi 
făcut, domnule... e ca şi făcut. 

La intrarea în alee, Rudolf şi Rigolette se pomeniră faţă 
în faţă cu Anastasia care venea din piaţă, cu coşniţa grea 
de provizii. 

— Perfect! strigă portăreasa uitându-se cu o privire 
şireată şi plină de subînţeles la vecin şi la vecină: iată-vă 
dar braţ la braţ... Merge strună!... Ei, da... tinereţea are 
drepturile ei... la o fată frumoasă, un băiat frumos... 
trăiască dragostea! Şi daţi-i înainte! 

Şi bătrâna dispăru în adâncul aleii, strigând: 

— Aşteaptă-mă, nu mai scânci, puiule... iat-o pe Stasia ta 
care-ţi aduce păpică, pofticiosule! 

Rudolf, dând din nou braţul Rigolettei, ieşi cu dânsa din 
casa de pe strada Templului. 


Capitolul 4 
BUGETUL RIGOLETTEI 


După zăpada căzută noaptea, se pornise un vânt aprig; 
caldarâmul străzii, de obicei noroios, era aproape uscat. 
Rigolette şi Rudolf se îndreptară către marele şi ciudatul 
bazar numit „Le Temple“. Fata se rezema, fără 
stinghereală, de braţul cavalerului ei, atât de puţin 
impresionată, încât s-ar fi crezut că îi legă o lungă 
intimitate. 

— Cât e de caraghioasă această madam Pipelet cu 
observaţiile ei! constată lucrătoarea. 

— De! vecino, cred că are dreptate. 

— În ce, vecine? 


- 494 - 


- Eugen Sue - 


— A spus: „Tinereţea îşi are drepturile ei... trăiască 
dragostea, şi da-ţi-i înainte!“. 

— Ei bine? 

— Aşa văd şi eu lucrurile... 

— Cum? 

— Aş vrea să-mi petrec tinereţea cu dumneata... să pot 
striga trăiască dragostea... şi să merg unde vei vrea să mă 
duci.. 

— Cred şi eu... nu eşti prea pretenţios! 

— Ce rău am face?... Suntem doar vecini. 

— Dacă n-am fi vecini, n-aş ieşi cu dumneata în felul 
acesta... 

— Deci pot nădăjdui? 

— Să nădăjduieşti ce? 

— Că o să mă iubeşti. 

— Dar te iubesc de pe acum. 

— Adevărat? 

— E foarte simplu, eşti bun, eşti vesel. Deşi eşti 
dumneata însuşi sărac, faci tot ce poţi pentru aceşti bieţi 
Moreli, îndemnând oamenii bogați să-i ajute, în 
nenorocirea lor; ai o înfăţişare care-mi place mult, o ţinută 
frumoasă, ceea ce e totdeauna plăcut şi măgulitor pentru 
mine când îţi dau braţul şi ţi-l voi da mereu de azi înainte. 
lată, cred eu, destule temeiuri să te iubesc. 

Apoi, întrerupându-se, ca să râdă în hohote, Rigolette 
strigă: 

— Uită-te... uită-te la femeia aia butucănoasă cu ghetele 
ei vechi, îmblănite; s-ar zice că-i târâtă de doua pisici fără 
coadă. 

Şi iar se porni pe râs. 

— Prefer să mă uit la dumneata, vecino; sunt atât de 
fericit când mă gândesc că ai începui să mă iubeşti... 

— 'Ţi-o spun pentru că aşa e... Dacă nu mi-ai plăcea, ţi-aş 
trânti-o de la obraz... Nu-mi imput că am înşelat vreodată 
pe cineva, sau că am fost cochetă. Când cineva îmi place, i- 
o spun numaidecât... 

Apoi, întrerupându-se din nou şi oprindu-se în faţa unei 


- 495 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


prăvălii, lucrătoarea exclamă: 

— O! uită-te la pendula aia frumoasă şi la cele două vaze 
minunate! Pusesem totuşi în puşculiţă trei livre şi cinci 
zeci de centime ca să-mi cumpăr unele la fel. In cinci sau 
şase ani puteam strânge banii necesari. 

— Economii, vecino? Şi cât câştigi? 

— Cel puţin un franc şi jumătate pe zi, câteodată chiar 
doi; dar nu mă bizui decât pe un franc şi jumătate, e mai 
cuminte să-mi restrâng cheltuielile la suma asta. Se 
îngâmfă Rigolette de parcă ar fi fost vorba de echilibrul 
financiar al unui buget formidabil. 

— Dar cum poţi trăi cu un franc şi jumătate pe zi? 

— Socoteala nu e greu de făcut. Pari cam cheltuitor, asta 
îţi va servi drept pildă. 

— Să vedem, vecino... 

— Un franc şi cincizeci de centime, pe zi fac pe lună 
patruzeci şi cinci de franci, nu-i aşa? 

— Da. 

— Plătesc doisprezece franci pentru chirie şi douăzeci şi 
trei franci pentru mâncare. 

— Douăzeci şi trei de franci pentru mâncare!... 

— Doamne! da, atât! Recunoaşte că pentru o plăpândă 
ca mine... e enorm!... Într-adevăr... îmi fac toate gusturile. 

— Ia te uită ce mai mâncăcioasă!... 

— Ah! dar în suma asta intră şi hrana păsărelelor mele... 

— Sigur că dacă trăiţi câteşitrele din atâta, e mai puţin 
exagerat. Dar s-o luăm cu amănuntul pe fiecare zi... tot 
pentru lămurirea mea. 

— Ascultă deci: o jumătate de kilogram de pâine face 
douăzeci de centime, zece centime laptele, fac treizeci de 
centime. De douăzeci de centime legume iarna, sau fructe 
şi salată vara; îmi place mult salata, pentru că este uşor de 
pregătit ca şi legumele, nu te murdăreşti pe mâini, iată dar 
cincizeci de centime, de cincisprezece centime unt sau ulei 
şi oţet pentru a da gust salatei, deci şaizeci şi cinci! Două 
doniţe cu apă limpede... O! ăsta e luxul meu, şi iată, mă 
rog, cele şaptezeci şi cinci de centime... Să adăugăm pe 


- 496 - 


- Eugen Sue - 


săptămână cânepă sau  scânteiuţă de zece sau 
cincisprezece centime, hrana păsărilor - care de obicei 
mănâncă şi niţel miez de pâine cu lapte, asta fac 
unsprezece până la unsprezece jumătate franci pe lună, 
nici mai mult nici mai puţin. 

— Şi carne nu mănânci niciodată? 

— Ah, carne! Costă cincizeci până la şaizeci de centime 
o jumătate de kilogram, cum îmi pot îngădui eu aşa ceva? 
Şi apoi asta miroase a bucătărie, a supă, pe când laptele, 
legumele, fructele, le ai aproape de-a gata.. Şi apoi am eu 
un fel de mâncare ce-mi place mult; nu e greu de gătit şi îl 
prepar la perfecţie... 

— Să vedem care-i mâncarea asta... 

— Pun în cuptorul sobei cartofi frumoşi, galbeni; când 
sunt copti, îi zdrobesc cu puţin unt şi lapte... şi cu un praf 
de sare... e o mâncare a zeilor... Dacă ai să fii drăguţ, am 
să-ţi dau să guşti... 

— Pregătită de frumoasele dumitale mâini trebuie să fie 
foarte gustoasă. Dar, hai să socotim mai departe, vecino... 
Avem dar douăzeci şi trei de franci pentru mâncare, 
doisprezece chiria, fac treizeci şi cinci de franci pe lună... 

— Până la patruzeci şi cinci sau cincizeci de franci cât 
câştig, îmi mai rămân zece sau cincisprezece franci pentru 
lemne şi ulei în timpul iernii, pentru spălat... adică pentru 
săpun, fiindcă, afară de cearşafuri, îmi spăl singură 
rufele... e încă un lux al meu... o spălătoreasă m-ar costa 
cât ochii din cap, pe când eu calc foarte bine, şi aşa mă 
descurc... În timpul celor cinci luni de iarnă, ard un ster şi 
jumătate de lemne şi cheltuiesc douăzeci sau douăzeci şi 
cinci de centime cu uleiul de lampă... astea mai fac vreo 
optzeci de franci pe an pentru încălzit şi luminat... 

— Aşa că nu-ţi mai rămân decât cel mult o sută de franci 
pentru celelalte cheltuieli. 

— Da, şi din ăştia am strâns cei trei franci şi cincizeci de 
centime. 

— Dar rochiile, încălţămintea, această bonetă frumoasă? 

— Bonetele nu le pun decât când ies în oraş şi nu mă 


- 497 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


ruinez cu ele, fiindcă le fac singură; acasă umblu în capul 
gol. Cât despre rochii, despre ghete... oare nu e „Le 
Temple“ la doi paşi? 

— Ah, da... acest bazar binevenit... Ei, şi-acolo ce 
găseşti? g 

— Rochii frumoase şi de bună calitate. Inchipuieşte-ți că 
cucoanele mari au deprinderea să dea rochiile lor vechi 
cameristelor... Când spun vechi, înseamnă că le-au purtat 
o lună sau două şi în trăsură... Iar cameristele le vând la 
„Le Temple“, aproape pe nimic... Aşa, de pildă, am o 
rochie de merinos foarte bună, de culoarea stafidei, pe 
care am luat-o cu cincisprezece franci; costase cel puţin 
şaizeci, şi abia dacă fusese purtată; am potrivit-o pe 
măsura mea... şi sper că-mi face cinste... 

— Ba dumneata îi faci ei, vecino. Pentru ceea ce-ţi oferă 
„Le Temple“, încep să pricep că o sută de franci pe an pot 
ajunge pentru garderoba dumitale. 

— Nu-i aşa? Găseşti acolo rochii de vară adorabile cu 
cinci sau şase franci, botine ca astea pe care le port acum, 
aproape noi, cu doi sau trei franci. lată, nu s-ar spune că 
sunt făcute de comandă pentru mine? întrebă Rigolette 
oprindu-se să arate frumosul ei picior, într-adevăr foarte 
bine încălţat. 

— E un picior foarte frumos, nimic de zis; dar cred că se 
găseşte greu încălţăminte pe măsura lui... îmi vei spune, 
poate, că la „Le Temple“ se vând şi ghetuţe de copii... 

— Eşti un linguşitor, dar recunoaşte că o tânără fată 
singură, dar bine gospodărită, poate trăi cu un franc şi 
cincizeci de centime pe zi! Trebuie să adaug, însă, că cei 
patru sute cincizeci de franci agonisiţi la închisoare m-au 
ajutat să mă rostuiesc... De cum m-a văzut cu mobilele 
mele, lumea a început să aibă încredere în mine, mi s-a dat 
de lucru acasă, deşi a trebuit să treacă un timp până să 
găsesc. Din fericire, mai aveam din ce trăi vreo trei luni, 
fără să mă bizui pe munca mea. 

— Cu toate că pari cam zăpăcită, ştii că ai mult simţ 
gospodăresc şi judecată, vecină dragă? 


- 498 - 


- Eugen Sue - 


— Doamne! când eşti singură pe lume şi nu vrei să ai 
obligaţii faţă de nimeni, trebuie să ştii să te chiverniseşti şi 
să-ţi faci, cum se spune, cuibul. 

— Şi cuibul dumitale e fermecător. 

— Nu-i aşa? Căci la urma urmei nu mă lipsesc de nimic, 
plătesc chiar o chirie mai mare decât mi-ar îngădui 
mijloacele, cresc păsărele, vara am cel puţin două ghivece 
de flori pe cămin, fără a mai socoti lăzile de la fereastră şi 
aceea de la colivie, şi totuşi, cum îţi spuneam, aveam trei 
franci şi cincizeci de centime în puşculiţă, ca să-mi pot 
cumpăra într-o zi o garnitură pentru cămin. 

— Şi ce s-au făcut acele economii? 

— Doamne, i-am văzut în ultima vreme pe aceşti sărmani 
Moreli atât de nenorociţi, atât de nenorociţi, încât mi-am 
zis: „N-are niciun rost să ai trei piese tâmpite de câte un 
franc putrezind în puşculiţă, când oameni cumsecade mor 
de foame lângă tine!... Atunci am împrumutat cei trei 
franci ai mei, Morelilor. Când zic împrumutat... e ca să nu-i 
umilesc, căci i-aş fi dăruit din toată inima. 

— Ai spus bine „împrumutat“, vecino, deoarece acum, 
fiind mai înlesniţi, îţi vor restitui banii împrumutaţi. 

— Desigur că nu-i voi refuza... va fi astfel un început 
care-mi va îngădui să cumpăr o garnitură pentru cămin... E 
visul meu! 

— Şi apoi trebuie să te gândeşti totuşi puţin şi la viitor. 

— La viitor? 

— Dacă te-ai îmbolnăvi, de pildă... 

— Eu... bolnavă? 

Şi Rigolette începu să râdă cu hohote. Râdea atât de 
tare, încât un bărbat bondoc care mergea înaintea ei cu un 
căţel sub braţ, se întoarse contrariat, crezând că era vorba 
de el. 

Rigolette, fără a se opri din râs, îi făcu o jumătate de 
plecăciune însoţită de o mutră atât de poznaşă, încât 
Rudolf nu se putu reţine de a împărtăşi ilaritatea tovarăşei 
sale. Bondocul mormăind îşi văzu de drum. 

— Nebunatică mai eşti, vecino... spuse Rudolf, 


- 499 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


redevenind serios. 

— E vina dumitale. 

— A mea? 

— Da, înşiri la prostii... 

— Fiindcă îţi spun că te-ai putea îmbolnăvi? 

— Eu bolnavă? reîncepu Rigolette să râdă... 

— Şi de ce nu? 

— Arăt atât de rău? 

— Nicicând n-am văzut un obraz mai trandafiriu şi mai 
fraged. 

— Ei bine, atunci... de ce crezi că ni-aş putea îmbolnăvi? 

— Ce vrei să spui? 

— La optsprezece ani, cu viaţa pe care o duc... ar fi oare 
cu putinţă? Vara, iarna, mă scol la cinci, mă culc la zece 
sau la unsprezece seara, mănânc pe săturate, e drept că 
nu-mi trebuie mult, nu sufăr de frig, lucrez toată ziua, cânt 
ca o ciocârlie, dorm dusă, inima mi-e liberă, veselă, 
mulţumită, sunt sigură că voi avea mereu de lucru, atunci 
de ce crezi că m-aş putea îmbolnăvi?... Nu zău, că prea ar 
fi caraghios... 

Rudolf, izbit, de această încredere oarbă şi optimistă în 
ziua de mâine, se învinuia că riscase s-o slăbească... Se 
gândea, cu un fel de groază, că o boală de o lună ar putea 
să năruie radioasa şi paşnica ei existenţă... 

Această adâncă încredere a Rigolettei în curajul şi în cei 
optsprezece ani ai săi, singurele ei bunuri, îi părea lui 
Rudolf sacră şi demnă de respect. 

Din partea fetei... nu era nici nepăsare, nici imprudenţă, 
ci o credinţă instinctivă în mila şi dreptatea divină care nu 
puteau părăsi o fiinţă harnică şi bună, o biată fată a cărei 
singură vină era că se bizuie pe tinereţea, pe sănătatea ei, 
adevărate daruri dumnezeieşti... 

Oare primăvara, când păsările cerului, vesele şi 
cântătoare, ating cu aripi sprintene lucernele trandafirii 
sau străbat văzduhul căldicel şi albastru, se gândesc ele la 
posomorâta iarnă? 

— Aşadar, spuse Rudolf, nu-ţi doreşti nimic? 


- 500 - 


- Eugen Sue - 


— Nimic... 

— Absolut nimic? 

— Nu... Adică, să ne înţelegem, garnitura mea de 
cămin... De avut, o s-o am, dar nu ştiu când; mi-am pus în 
cap s-o am şi-o voi avea; o să lucrez, până şi noaptea... 

— Şi afară de această garnitură?... 

— Nu mai râvnesc la nimic... dar asta numai începând 
de azi. 

— Şi de ce? 

— Fiindcă alaltăieri îmi doream un vecin pe placul 
meu... ca să întreţin cu el, cum am făcut totdeauna, o bună 
tovărăşie... să-i fac mici servicii, ca, la rându-i, să mi le 
facă şi el. 

— Ne-am înţeles doar, vecino; vei avea grijă de rufele 
mele şi eu îţi voi cerui podeaua... fără să mai pun la 
socoteală că mă vei trezi la vreme, ciocănindu-mi în 
perete. 

— Şi crezi că asta-i tot? 

— Dar ce mai e? 

— Ei bine, nu eşti gata. Nu va fi oare nevoie să mă duci 
duminică la barieră şi pe bulevarde? E singura mea zi 
liberă... 

— Foarte bine, vara vom merge la ţară. 

— Nu, nu-mi place la ţară, nu-mi place decât Parisul. 
Totuşi, pe vremuri, am făcut, din bunăvoință, câteva 
excursii la Saint-Germain cu una din tovarăşele mele de 
închisoare, căreia i se zicea Gurista, fiindcă tot, timpul 
cânta; era o fetişcană tare bună! 

— Şi ce a devenit? 

— Nu ştiu; îşi cheltuia banii de puşcărie fără să pară că-i 
face prea multă plăcere: era mereu tristă, dar blândă şi 
darnică... leşeam uneori împreună - pe atunci nu aveam 
încă de lucru - dar apoi, când am căpătat comenzi şi nu mă 
mai mişcăm de acasă, i-am dat adresa, dar n-a venit să mă 
vadă, desigur o fi şi ea ocupată... Trebuie să-ţi spun, 
vecine, că mi-e drag Parisul mai mult ca orice, aşa că, dacă 
vei putea, mă vei duce duminica să mâncăm la birt, 


- 501 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


câteodată vom merge la teatru... sau dacă nu vei avea 
parale, mă vei duce să văd prăvăliile de sub arcadele cele 
frumoase, asta îmi face tot atâta plăcere. Fii însă liniştit, în 
micile noastre petreceri, n-o să-ţi fie ruşine cu mine... Vei 
vedea cât voi fi de drăguță în frumoasa mea rochie de 
mătase de un albastru închis, pe care n-o îmbrac decât 
duminica. Îmi stă de minune; mai am o boneţică cu 
dantele, cu funde portocalii care nu-mi stă prea rău peste 
părul meu negru; am ghete de satin turcesc, de comanda... 
un frumos şal de borangic în genul caşmirului. Ai să vezi, 
vecine, că lumea o să-şi întoarcă de multe ori capul, ca să 
ne vadă trecând. Bărbaţii vor spune: „Dar drăguță mai e 
această micuță, pe cinstea mea!“ lar femeile: „Dar ce 
ţinută frumoasă are tânărul acesta înalt şi zvelt... e foarte 
distins... şi mustăcioara lui brună îl prinde foarte bine...“ 
Şi eu voi fi de părerea acestor doamne, pentru că-mi plac 
mustăţile... Din păcate, domnul Germain şi le rădea, din 
cauza slujbei sale. Domnul Cabrion avea mustăţi, dar erau 
roşii ca şi barba lui mare, şi nu-mi plac bărbile mari; şi 
apoi prea o făcea pe şugubăţul pe stradă şi-l chinuia prea 
rău pe acel domn Pipelet. De pildă, domnul Giraudou 
(vecinul meu de dinaintea domnului Cabrion), avea purtări 
frumoase, dar se uita cruciş. La început, asta mă 
stingherea grozav, deoarece părea că se uită mereu la 
cineva care s-ar fi aflat alături de mine şi, fără să-mi dau 
seama, mă întorceam să văd la cine se uită. 

Şi iar râsete. 

Rudolf asculta această sporovăială cu mult interes; se 
întreba pentru a treia sau a patra oară, ce se putea crede 
despre virtutea Rigolettei? 

Libertatea limbajului ei, ca şi amintirea zăvorului acela 
mare, îl făceau să creadă că-şi iubea vecinii ca pe nişte 
fraţi, ca pe nişte camarazi, şi că doamna Pipelet o bârfise; 
dar apoi râdea în sinea lui de atâta credinţă, gândind că 
era peste putinţă ca o fată atât de tânără, atât de singură, 
să fi putut scăpa de asiduităţile domnilor Giraudou, 
Cabrion şi Germain. Totuşi, sinceritatea, familiaritatea 


- 502 - 


- Eugen Sue - 


ciudată a Rigolettei, îi trezeau noi îndoieli. 

— Mă ispiteşti, vecino, discutând astfel de duminicile 
mele, reluă vesel Rudolf; dar fii liniştită, vom petrece 
minunat. 

— O clipă, domnule risipitor, eu voi păstra punga, ţin să 
ti-o spun dinainte. Vara putem cina foarte bine... chiar 
foarte bine, cu trei franci, La Chartreuse sau la Ermitage- 
Montmartre, apoi o jumătate de duzină de contradansuri 
sau de valsuri şi câteva curse pe caii de lemn... mă 
înnebunesc după călărie - asta va face în total cinci franci, 
nicio para mai mult. Ştii să valsezi? 

— Foarte bine chiar. 

— Perfect! Domnul Cabrion mă călca mereu pe picioare, 
apoi, ca să glumească, arunca pocnitori pe podea, aşa că 
nu ne-au mai primit la Chartreuse. 

Şi iar râsete. 

— Fii liniştită, în privinţa pocnitorilor, dar la iarnă ce 
facem? 

— Iarna, fiindcă nu ne e prea tare foame, vom cina 
foarte bine cu doi franci; ne rămân trei franci pentru 
spectacol, că nu vreau să cheltuieşti mai mult de cinci 
franci, şi atât e deajuns, fiindcă, dacă ai fi singur, ai cheltui 
mai mult la cafenea, la biliard cu haimanalele care put a 
pipă cale de-o poştă. Oare nu e mai bine să-ţi petreci ziua 
în veselie cu o mică prietenă, cu o fată bună care râde, 
care îşi găseşte timp să te scutească de alte cheltuieli, 
tivindu-ţi cravatele şi făcându-ţi gospodăria? 

— E cât se poate de limpede, sunt în profit, vecino. Dar 
dacă niscai amici mă întâlnesc cu drăguţa mea prietenă de 
braţ? 

— Ei bine, vor spune: nu e prea nenorocit şmecherul 
ăsta de Rudolf! 

— Ştii cum mă cheamă? 

— Când am aflat că odaia de alături era din nou 
închiriată, am întrebat cui. 

— Deci prietenii mei vor spune: Rudolf ăsta e foarte 
fericit!... şi mă vor pizmui. 


- 503 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Cu atât mai bine! 

— Mă voi socoti fericit. 

— Cu atât mai bine... cu atât mai bine! 

— Şi dacă n-aş fi chiar atât pe cât par? 

— Ce-ţi pasă, totul e să te creadă. Bărbaţilor nu le 
trebuie mai mult. 

— Dar reputaţia dumitale? 

Rigolette pufni în râs. 

— Reputația unei lucrătoare! dar cine mai crede în 
balivernele astea? Dacă aş avea tată şi mamă, frate sau 
soră, m-aş gândi, de dragul lor, la ce spune lumea... Dar 
sunt singură, ce fac, mă priveşte... 

— Dar eu voi fi foarte nenorocit. 

— De ce? 

— Că voi trece drept fericit, pe când, dimpotrivă, eu te 
voi iubi... cam aşa cum cinai dumneata la tata Cretu 
mâncând pâine goală la lectura unei cărţi de bucate. 

— Ei, asta-i! O să te deprinzi. Voi fi pentru dumneata 
atât de blândă, atât de recunoscătoare, şi te voi stânjeni 
atât de puţin, încât îţi vei spune: la urma urmei pot să-mi 
petrec cu ea duminica, aşa cum mi-aş petrece-o cu un 
camarad... Dacă, în cursul săptămânii, eşti liber într-o 
seară şi dacă nu te plictiseşti, vei veni să-ţi treci vremea cu 
mine, te vei folosi de focul şi de lampa mea, vei împrumuta 
romane şi mi le vei citi. Mai bine aşa decât să-ţi pierzi 
banii la biliard. Sau, fie că ai de, lucru mai târziu la 
patronul dumitale, fie că preferi să mergi la cafenea, îmi 
vei spune noapte bună când te înapoiezi, dacă voi fi încă 
trează. Dar dacă m-am culcat, îţi spun a doua zi bună ziua 
prin perete, ca să te trezesc... Bunăocară, domnul Germain, 
ultimul meu vecin, îşi petrecea toate serile cu mine, şi nu 
se plângea... Mi-a citit tot Walter Scott... Ce amuzant era! 
Câteodată, duminica, dacă era vremea rea, în loc să 
mergem la teatru şi să ieşim din casă, se ducea să 
cumpere ceva; luam o gustărică în camera mea şi după 
asta citeam... Îmi făcea tot atâta plăcere cât mi-ar fi făcut 
şi teatrul. Îţi spun toate astea ca sa înţelegi că nu sunt de 


- 504 - 


- Eugen Sue - 


loc mofturoasă şi poţi face din mine ce vrei. Şi apoi, 
dumneata care spuneai că te poţi îmbolnăvi, dacă s-ar 
întâmpla cumva aşa ceva... eu voi fi o adevărată soră, 
infirmieră, întreabă-l pe Morel... Vezi, domnule Rudolf, nici 
nu ştii unde e adevărata fericire... Ai tras lozul cel mare la 
loterie, avându-mă vecină. 

— Ai dreptate, am avut totdeauna noroc, dar pentru că 
veni vorba de domnul Germain, unde se află acum? 

— Cred că aici, la Paris. 

— Nu-l mai vezi? 

— De când a plecat, de aici, n-a mai dat pe la mine. 

— Dar unde stă, ce face? 

— Ce sunt întrebările astea? 

— Fiindcă sunt gelos pe el. Spuse Rudolf surâzând şi aş 
vrea... 

— Gelos! râse Rigolette... N-ai de ce... Bietul băiat! 

— Vorbesc serios, vecino, vreau să ştiu cu orice preţ 
unde l-aş putea întâlni pe domnul Germain; ştii unde stă şi, 
fără să mă laud, trebuie să mă crezi că nu voi abuza de 
lămuririle pe care ţi le cer... Ţi-o jur, e în interesul lui. 

— Vorbesc şi eu serios, vecine, cred că îi vrei domnului 
Germain numai binele, dar mi-a cerut să-i făgăduiesc că nu 
voi divulga nimănui adresa lui... şi, dacă nu ţi-o spun, e că 
mi-e peste putinţă s-o fac. Să nu te superi din pricina asta 
pe mine... Dacă mi-ai fi încredinţat un secret, ai fi fost 
mulţumit, nu-i aşa, că ştiu să-l păstrez? 

— Dar... 

— Uite ce e, vecine, o dată pentru totdeauna, să nu-mi 
mai vorbeşti de asta... Mi-am dat cuvântul, îl voi ţine, şi 
orice mi-ai spune, voi răspunde mereu la fel... 

Cu ţoală firea ei zburdalnică şi uşuratică, fata rosti atât 
de apăsat aceste ultime cuvinte, încât Rudolf înţelese, spre 
părerea lui de rău, că nu va putea scoate de la ea ce 
doreşte să ştie. Nu-i plăcea să se folosească de şiretenie ca 
să înşele încrederea Rigolettei. După câteva clipe, reluă 
vesel: 

— Să nu mai vorbim de asta, vecină! Drace! Ştii să 


- 505 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


păstrezi atât de bine secretele altora, încât nu mă mai mir 
că ştii să ţi le tăinuieşti pe ale dumitale. 

— Secrete, eu! Aş vrea să am, trebuie să fie foarte 
amuzant. 

— Cum, n-ai nicio mică taină de dragoste? 

— O taină de dragoste? 

— În fine... n-ai iubit niciodată? o întrebă Rudolf, privind 
ţintă în ochii Rigolettei pentru a ghici, adevărul. 

— Cum să nu fi iubit niciodată?... Şi pe domnul 
Giraudou? Şi pe domnul Cabrion? Şi pe domnul Germain? 
Şi pe dumneata, mă rog? 

— I-ai iubit mai mult decât pe mine? Altfel decât pe 
mine? 

— Pe cinstea mea, nu, poate mai puţin, deoarece a 
trebuit să mă deprind cu ochii încrucişaţi ai domnului 
Giraudou, cu barba roşie şi farsele domnului Cabrion şi cu 
tristeţea domnului Germain, pentru că era foarte trist 
acest biet tânăr... Dumneata, dimpotrivă, mi-ai plăcut de 
îndată... 

— Să nu te superi, vreau să-ţi vorbesc... ca unui bun 
camarad... 

— Bine, spune... sunt bună din fire... Şi apoi sunt sigură 
că nici pe dumneata nu te va lăsa inima să-mi spui ceva 
care m-ar îndurera... 

— Spune-mi, te rog, ai avut vreodată amanți? 

— Amanţi, eu!... Am oare vreme pentru aşa ceva? 

— Şi ce-are a face vremea? 

— Cum ce-are a face? Vezi bine că are a face... Mai întâi 
aş fi geloasă ca un tigru, mi-aş face mereu sânge rău; ei 
bine, câştig eu oare atât ca să pot irosi două sau trei 
ceasuri pe zi plângând sau văitându-mă? Şi dacă aş fi 
înşelată... Câte lacrimi, câte dureri!... Asta îmi mai 
lipseşte! mi-ar strica tot rostul! 

— Dar nu toţi amanţii sunt infideli şi nu toţi îşi fac 
prietena să plângă. 

— Ar fi şi mai rău... dacă ar fi prea drăguţ. Aş putea trăi 
o singură clipă fără el? Şi cum dânsul ar trebui, poate, să 


- 506 - 


- Eugen Sue - 


stea toată ziua la birou, la atelier sau la prăvălie, aş fi, în 
lipsa lui, ca un suflet stingher, mi-aş face fel de fel de 
gânduri... mi-aş închipui că-l iubesc altele... că e la ele. Şi 
dacă m-ar părăsi!... Judecă şi dumneata! Ştiu eu ce mi s-ar 
mai putea întâmpla? Sigur că munca mea ar suferi... şi 
atunci ce m-aş face? De abia pot, aşa liniştită cum sunt, să 
mă întreţin lucrând între douăsprezece şi cincisprezece 
ore pe zi... Vezi deci ce s-ar întâmpla dacă aş pierde trei 
sau patru zile pe săptămână, chinuindu-mă... Trebuie 
neapărat să mă comande cineva?... O, numai asta nu! Mi-e 
prea dragă libertatea... 

— Libertatea dumitale? 

— Da, aş putea intra ca premieră la patroană, 
croitoreasa pentru care lucrez... aş avea patru sute de 
franci, casă, masă... 

— Şi nu primeşti? 

— Bineînţeles că nu. 

— Dar, mă rog, sincer vorbind, n-ai avut niciodată un 
amant? 

— Nu, niciodată... ar însemna să-mi iau stăpân pe cap, 
pe când aşa, oricât de modest e interiorul meu, sunt la 
mine acasă, şi nu datorez nimănui nimic, nimănui... Sunt 
curajoasă, am inima uşoară, sunt sănătoasă şi veselă... Am 
un vecin bun ca dumneata - ce-mi trebuie mai mult? 

— Şi nu te-ai gândit niciodată să te măriţi? 

— Să mă mărit... Nu m-aş putea mărita decât tot cu un 
sărăntoc ca mine. Uită-te la nenorociţii ăştia de Moreli, 
iată unde duce căsătoria... pe când dacă nu răspunzi decât 
de tine, o scoţi totdeauna la capăt... 

— Aşa că nu visezi niciodată castele în Spania? 

— Ba da... visez la garnitura pentru şemineu... Afară de 
asta, ce vrei să-mi mai doresc? 

— Dar dacă o rudă ţi-ar lăsa o mică avere... să zicem un 
venit de o mie două sute de franci... dumneata care trăieşti 
cu cinci sute? 

— Ştiu eu? Ar fi poate bine, poate rău. 

— Rău? 


- 507 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Sunt fericită aşa cum sunt, îmi cunosc viaţa asta de- 
acum, n-o ştiu pe aceea pe care-aş duce-o dacă aş fi 
bogată. Vezi, vecine, când după o zi întreagă de muncă mă 
culc seara, când sting lampa şi când la lumina scăzută a 
jarului din sobă îmi văd odaia curăţică, perdelele, scrinul, 
scaunele mele, păsările, ceasul, masa încărcată cu stofele 
ce mi s-au încredinţat, şi îmi spun: „Tot ce-i aici e-al meu, 
nu mi-l datoresc decât mie“, zău, vecine, gândurile astea 
mă leagănă atât de mângâios, încât adorm mândră şi 
totdeauna sunt mulţumită de mine. lar dacă aş datora casa 
mea banilor vreunei rude bătrâne, nu ştiu dacă mi-ar mai 
face chiar atâta plăcere, zău aşa... Dar iată-ne la bazar. 
Recunoaşte că-i, o privelişte superbă! 


Capitolul 5 
BAZARZUL „LE TEMPLE“ 


Chiar dacă Rudolf nu împărtăşea în totul marea 
admiraţie a Rigolettei pentru înfăţişarea halei cu mărfuri 
de ocazie, era totuşi izbit de aspectul deosebit al acestui 
enorm bazar cu secţiile şi cu raioanele sale. 

Către mijlocul străzii Templului, nu departe de o fântână 
care se află în colţul unei pieţe mari, se vede un imens 
paralelogram construit din scânduri, peste care se întinde 
un acoperiş suspendat, acoperi t cu ardezie. 

E „Le Temple“. 

Mărginit la stânga de strada du Petit-Tours, la dreapta 
de strada Percee, el dă într-o clădire mare, circulară, un 
fel de rotondă imensă, înconjurată de o galerie de arcade. 

O lungă alee tăind paralelogramul prin mijloc şi în 
lungime, îl desparte în două părţi egale; acestea la rândul 
lor sunt împărţite, subîmpărţite la nesfârşit de o mulţime 
de mici ganguri laterale şi transversale care se 
încrucişează în toate sensurile şi sunt ferite de ploaie prin 
acoperişul clădirii. 

În acest bazar e interzisă vânzarea de mărfuri noi, dar 


- 508 - 


- Eugen Sue - 


cel mai neînsemnat petec de stofă, cele mai mici resturi de 
fier, de aramă, de fontă sau oţel, îşi găsesc acolo 
vânzătorul şi cumpărătorul. 

Sunt acolo negustori de cupoane de stofă de toate 
culorile, de toate nuanțele, de toate calităţile, de toate 
vârstele, destinate să peticească hainele găurite sau rupte. 

Sunt prăvălii unde descoperi munţi de pantofi scâlciaţi, 
găuriţi, strâmbaţi, plezniţi, lucruri fără nume, fără formă, 
fără culoare, printre care apar, ici şi colo, câteva tălpi- 
fosile, groase de un deget, ţintuite de cuie ca uşile 
puşcăriilor, tari ca o copită de cal, adevărate schelete de 
încălţăminte, ale căror încheieturi au fost măcinate de 
vreme; toate acestea sunt mucegăite, zbârcite, găurite, 
roase şi toate se cumpără: sunt negustori care trăiesc din 
acest comerţ. 

Sunt negustori de panglici, de şireturi, de ciucuri, de 
ceaprazărie, cordoane, franjuri de mătase, de bumbac sau 
de aţă, provenind din perdelele ce nu mai puteau fi 
folosite. 

Alţii se consacră negustoriei de pălării pentru femei. 
Aceste podoabe nu ajung niciodată la prăvălia lor decât în 
sacoşele revânzătoarelor, după peregrinările cele mai 
ciudate, transformările cele mai năstruşnice, decolorările 
cele mai de necrezut. Pentru ca mărfurile să nu ocupe prea 
mult loc într-o prăvălie, de obicei cât o boxă, aceste pălării 
se pliază frumuşel în două, apoi se turtesc şi se așează una 
peste alta, înghesuite la maximum. Este exact procedeul 
aplicat conservării scrumbiilor, minus saramura, aşa că nu 
ne putem închipui câte lucruri intră, mulţumită acestui 
sistem de depozitare, într-un spaţiu de puţin peste un 
metru pătrat. 

Când se iveşte cumpărătorul, aceste cârpe se scot din 
înghesuiala în care sunt ţinute; negustoreasa dă cu 
nepăsare o mică lovitură de pumn în fundul calotei pentru 
a o ridica, descreţeşte borul pe genunchi, şi-ţi prezintă un 
obiect bizar, fantastic, care îţi aminteşte de acele pălării 
fabuloase, râvnite mai ales de plasatoarele teatrelor, de 


- 509 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mătuşile figurantelor sau de actrițele cu roluri de bătrâne 
din piesele teatrelor de provincie. 

Mai departe, la firma „Moda zilei“, sub arcadele 
rotondei ridicate la capătul unui drum larg care desparte 
„Le Temple“ în două, sunt atârnate mii şi mii de haine, de 
culori, forme, croieli şi mai extravagante, şi mai enorme 
decât vechile pălării de damă. 

Astfel se găsesc fracuri cenușii din in, împodobite arătos 
cu trei rânduri de nasturi de aramă, ca ale husarilor şi, ca 
să ţină de cald, garnisite cu un guleraş de blană de vulpe. 

Vezi redingote care, la început, au fost verzi ca sticla de 
vin, cărora timpul le-a dat culoarea fisticului, tivite cu un 
galon negru, şi împrospătat printr-o căptuşeală cu carouri 
de un albastru gălbui, de un efect cât se poate de comic; 
fracuri, numite odinioară cu „coadă de peşte“, ca iasca la 
culoare, cu guler lat de imitație de pluş, împodobite cu 
nasturi pe vremuri argintaţi, dar acum de un roşu arămiu. 

Se mai văd gherocuri scurte, cafenii, cu ceaprazuri, cu 
guler din blană de pisică, brăzdate de găitane şi de 
garnituri destrămate, de bumbac negru; nu departe de ele, 
se găsesc halate confecţionate artistic din vechi paltoane 
englezeşti cu pelerină cărora li s-au scos cele trei rânduri 
de gulere, căptuşite cu bucăţi de stambă imprimată; cele 
mai puţin purtate sunt albastre sau de un verde murdar, 
împodobite cu bucăţi de stofă pestriță, brodate cu aţă 
decolorată şi cu căptușeală din stofă roşie cu rotocoale 
portocalii, garniturile şi gulerul la fel; o cingătoare făcută 
dintr-un vechi şnur de clopoțel, din lână răsucită, serveşte 
de centură acestor elegante haine de casă, în care un 
Robert Macaire!6 s-ar fi lăfăit cu satisfacţie şi îngâmfare. 

Vom mai pomeni în treacăt de numeroasele costume tip 
Frontin”, mai mult sau mai puţin îndoielnice, mai mult sau 
mai puţin barbare, în mijlocul cărora se regăsesc, ici şi 


16 Robert Macaire - personaj imortalizat de Frederick Lemaître, simbol 
al pungaşului îndrăzneţ, al hoţului şi criminalului. 

1 Frontin — tip de fecior de casă în vechea comedie franceză, obraznic 
şi spiritual. 


- 510 - 


- Eugen Sue - 


colo, câteva livrele regale sau princiare pe care feluritele 
revoluţii le târâseră din palate sub întunecatele arcade ale 
rotondei din „Le Temple“. 

Această etalare de încălţăminte veche, de pălării vechi şi 
de ridicule haine vechi, reprezintă partea grotescă a 
acestui bazar: este raionul zdrenţelor împodobite şi 
transformate pretenţios, dar trebuie să mărturisim, sau 
mai bine zis să recunoaştem că acest stabiliment e de mare 
folos claselor de jos sau celor cu puţină dare de mână. Aici 
se pot cumpăra cu rabat însemnat, lucruri excelente, 
aproape noi, la care uzura este, cum am spune, imaginară. 

Unul din sectoarele halei, destinate rufăriei de pat, era 
încărcat de maldăre de pături, cearşafuri, saltele şi perne. 
Mai încolo, se găseau covoare, perdele, obiecte de menaj 
de tot felul; în altă parte, haine, încălţăminte, pălării 
pentru toate categoriile sociale şi pentru toate vârstele. 
Aceste obiecte, de o curăţenie desăvârşită, erau destul de 
plăcute la vedere. 

Nu s-ar putea crede, înainte de a cerceta acest bazar, 
cât de puţină vreme şi cât de puţini bani îţi trebuie pentru 
a umple o căruţă cu cele trebuincioase chiverniselii 
complete a două sau trei familii, care n-au nici de unele. 

Rudolf fu izbit de felul zelos şi, în acelaşi timp, 
prevenitor şi voios în care negustorii, stând în faţa 
prăvăliilor, îi îndemnau pe trecători să cumpere; aceste 
purtări de o familiaritate respectuoasă, păreau să ţină de 
alte vremuri. 

Rudolf dădu braţul Rigolettei. Abia apărură în marele 
pasaj unde se aţineau negustorii de lenjerie de pat, că fură 
copleşiţi de cele mai seducătoare oferte. 

— Intraţi, vă rog, domnule, uitaţi-vă la aceste saltele, 
sunt ca noi; o să descos un capăt, să vedeţi materialul de 
umplutură, s-ar zice că e lână de miel, atât e de moale şi 
de albă. 

— Coniţă dragă, avem cearşafuri de olandă frumoasă, 
mai bune decât cele noi, fiindcă şi-au pierdut asprimea, 
sunt suple ca o mănuşe, rezistente ca o țesătură de oţel. 


- 511- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Drăguţii mei însurăţei, cumpăraţi-mi aceste pături, 
sunt moi, calde şi uşoare, s-ar zice că sunt de puf, sunt ca 
nou-nouţe şi n-au fost folosite nici de douăzeci de ori. 
Dragă coniţă, hotărăşte pe soţul dumitale, fii clienta mea, 
vă înzestrez toată gospodăria, şi ieftin... veţi fi mulţumiţi, 
veţi reveni la mama Bouvard, veţi găsi la mine de toate. 
leri am avut o ocazie superbă... o să o vedeţi... haide, 
intraţi o dată, asta nu costă nimic! 

— Pe cinstea mea, vecino, se adresă Rudolf Rigolettei, să 
preferăm pe această corpolentă femeie de treabă... Ne ia 
drept tineri căsătoriţi, asta mă măguleşte... M-am hotărât 
pentru prăvălia asta. 

— De acord pentru femeia  corpolentă!  consimţi 
Rigolette. Îmi place şi mie mutra ei. 

Lucrătoarea şi tovarăşul ei intrară la mama Bouvard. 

Printr-o lealitate ce nu se întâlneşte decât la „Le 
Temple“, concurentele mamei Bouvard nu se revoltară de 
preferința ce i se acordase. Una din vecine merse cu 
mărinimia până acolo încât să spună: 

— Mai bine să pună mama Bouvard mâna pe chilipirul 
ăsta decât alta; are familie şi e decana şi mândria 
bazarului. 

Ar fi fost de altfel greu să ai o figură mai îmbietoare, mai 
sinceră şi mai veselă ca a decanei de la „Le Temple“. 

— Iată, frumoasa mea coniţă, se adresă ea Rigolettei, 
care cerceta cu un ochi de cunoscătoare lucrurile, iată 
ocazia de care-ţi vorbeam! două garnituri de pat complete, 
sunt ca şi noi. Dacă din întâmplare doriţi un birou-secretar 
vechi, ieftin, iată unul (şi mama Bouvard îl arătă cu 
degetul), l-am luat în acelaşi lot. Deşi de obicei nu cumpăr 
mobile, de astă dată n-am putut refuza; persoanele de la 
care l-am luat păreau atât de nenorocite! Biata doamnă, în 
ce hal era...! Mai ales vânzarea acestei antichităţi părea 
să-i sângereze inima... Cred că era o mobilă de familie. 

La aceste vorbe, şi în timp ce negustoreasa discuta cu 
Rigolette preţul diferitelor lucruri, Rudolf se uită cu mai 
multă atenţie la mobila pe care mama Bouvard i-o arătase. 


- 512 - 


- Eugen Sue - 


Era unul din acele scrinuri din lemn de trandafir, de o 
formă aproape triunghiulară, închis printr-o tăblie care, 
coborâtă şi proptită în două balamale lungi de aramă, 
slujea drept masă de scris. La mijloc, împodobită cu 
marchetărie în diferite culori, era încrustată o monogramă 
de abanos, compusă dintr-un M şi un R împletiţi unul într- 
altul şi având deasupra o coroană de conte. Bănui că 
ultimul stăpân al acelei mobile aparținuse unei clase 
suspuse. Curiozitatea lui crescu; examina biroul cu atenţie 
sporită, cercetă maşinal sertarele, unul după altul, când, 
întâmpinând oarecare rezistenţă vrând să-l deschidă pe cel 
din urmă, şi căutând pricina acestui obstacol, descoperi şi 
trase afară cu grijă o foaie de hârtie pe jumătate prinsă 
între sertăraş şi fundul mobilei. 

În timp ce Rigolette îşi termina cumpărăturile de la 
mama Bouvard, Rudolf studia, plin de curiozitate, 
descoperirea sa. 

După numeroasele ştersături care acopereau hârtia, se 
recunoştea că era ciorna unei scrisori neterminate. Rudolf 
citi cu destulă greutate cele ce urmează: 


„Domnule, vă rog să credeţi că numai nenorocirea cea 
mai cumplită m-a putut constrânge la demersul pe care-l 
încerc pe lângă dumneavoastră. Nu este o mândrie fără 
rost, care m-ar face să ezit, ci lipsa oricăror temeiuri care 
mi-ar da dreptul să vă solicit acest serviciu. Văzând-o pe 
fiica mea, constrânsă ca şi mine, la cele mai grele lipsuri, 
izbutesc să-mi înfrâng nehotărârea. Câteva cuvinte numai 
asupra cauzei dezastrelor care mă covârşesc. 

După moartea soțului meu, îmi rămăsese ca avere trei 
sute de mii de franci depuşi de fratele meu la domnul 
Jacques Ferrand, notar. Primeam, prin intermediul fratelui 
meu, la Angers, unde mă retrăsesem cu fiica mea, 
dobânzile cuvenite la această sumă. Cunoaşteţi, domnule, 
groaznicul eveniment care a pus capul zilelor lui. Ruinat, 
zice-se, prin speculații tainice şi nenorocite, s-a sinucis 
acum opt luni. Inaintea acestui funest deznodământ, am 


- 513 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


primit de la el câteva rânduri deznădăjduite. «Când le vei 
citi, spunea el, nu voi mai fi în viaţă». Incheia scrisoarea, 
prevenindu-mă că nu posedă niciun act privitor la suma 
depusă pe numele meu la domnul Jacques Ferrand, acesta 
din urmă, nedând niciodată chitanţe, deoarece era cinstea 
şi pietatea personificată; va fi destul să mă prezint la el 
pentru ca această afacere să fie aranjată în cele mai bune 
condiții. 

De îndată ce mi-a fost cu putinţă să mă gândesc şi la 
altceva decât la moartea cumplită a fratelui meu, am 
plecat la Paris unde nu cunoşteam pe nimeni afară, de 
dumneavoastră, domnule, şi asta indirect, prin relaţiile pe 
care le-aţi avut cu soțul meu. V-am spus că suma depusă la 
domnul Jacques Ferrand constituia toată averea mea şi că 
fratele meu imi trimitea la fiecare şase luni dobânzile 
respective. Trecând mai mult de un an de când primisem 
ultima plată, m-am prezentat la domnul Jacques Ferrand, 
ca să-mi ridic venitul de care aveam mare nevoie. 

De-abia îmi rostisem numele, că, fără nicio consideraţie 
pentru durerea mea, îl învinovăţi pe fratele meu că-i luase 
cu imprumut două mii de franci şi că, prin moartea lui, 
dânsul ar fi pierdut aceşti bani. Adăugă apoi că sinuciderea 
fratelui mea era nu numai o crimă în faţa lui Dumnezeu şi 
a oamenilor, dar şi un act de jaf în dauna lui, a domnului 
Jacques Ferrand. 

Acest odios limbaj m-a indignat; desăvârşita cinste a 
fratelui meu era bine cunoscută de toți. E drept că, fără 
ştirea mea şi a prietenilor lui, işi pierduse averea în 
speculaţii riscante, dar murise cu un renume nepătat, 
plâns de toți şi fără să fi lăsat vreo datorie, afară de aceea 
către notar. 

l-am răspuns domnului Jacques Ferrand că-l autorizez să 
scadă imediat cei două mii de franci pe care îi datora 
fratelui meu din cei trei sute de mii de franci depuşi de el. 
La aceste vorbe, mă privi uluit şi mă întrebă: «De care trei 
sute de mii de franci vorbeşti?» 

«De cei pe care fratele meu i-a depus la dumneavoastră 


- 514 - 


- Eugen Sue - 


acum optsprezece luni, domnule, şi pentru care mi-aţi 
plătit dobânzile prin fratele meu» i-am spus, nepricepându- 
i întrebarea. 

Notarul ridică din umeri, surâse compătimitor, ca şi cum 
n-aş fi vorbit serios, şi-mi răspunse că nu numai că fratele 
meu nu i-a depus banii, dar că mai luase cu împrumut două 
mii de franci. 

Nu vă pot exprima spaima mea la auzul acestui răspuns. 

«Dar, atunci, unde se află aceasta sumă? am strigat eu. 
Fiica mea şi cu mine n-avem alte resurse; dacă o pierdem, 
ne aşteaptă cea mai neagră mizerie. Ce ne vom face?» 

«Nu ştiu nimic, răspunse rece notarul. E probabil că 
fratele dumneavoastră, în loc să depună suma asta la mine, 
cum v-a spus, a pierdut-o în speculațiile nenorocite pe care 
le făcea fără ştirea nimănui.» 

«Nu-i adevărat, e o infamie, domnule! am strigat eu, 
fratele meu era cinstea personificată. Departe de a ne 
jertfi, pe mine şi pe fiica mea, s-ar fi jertfit el pentru noi. N- 
a vrut să se însoare niciodată, numai ca să lase copilului 
meu tot ce poseda.» 

» Aveţi, aşadar, cutezanţa să pretindeţi, doamnă, că sunt 
în stare să neg un depozit ce mi s-ar fi încredinţat?» mă 
întrebă notarul cu o indignare ce mi s-a părut atât de 
onorabilă şi de sinceră, încât i-am răspuns: 

«Nu, fără îndoială că nu, domnule, reputația 
dumneavoastră de om cinstit e îndeobşte cunoscută, totuşi 
nu pot învinui pe fratele meu de un atât de cumplit abuz de 
încredere.» 

«Pe ce elemente vă întemeiaţi pentru a-mi spune toate 
acestea?» mă întrebă domnul Ferrand. 

«Pe niciunul, domnule. Acum optsprezece luni fratele 
meu, care se ocupa de afacerile mele, mi-a scris: „Am un 
bun plasament cu şase la sută, trimite-mi o procură ca să-ţi 
vând titlurile. Voi depune trei sute de mii de franci, 
completând diferența, la domnul Jacques Ferrand, notar. “ 
I-am trimis fratelui meu procura. După câteva zile mi-a 
comunicat că plasamentul îl făcuse la dumneavoastră, că 


- 515 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


dumneavoastră nu daţi niciodată chitanţă şi, la împlinirea 
a şase luni, mi-a trimis dobânzile scadente..» 

«Dar aveţi cel puţin câteva scrisori de la el în această 
privinţă, doamnă?» 

«Nu, domnule. Era vorba numai de afaceri şi nu le-am 
păstrat.» 

«Din nefericire, nu pot face nimic în această chestiune, 
doamnă, îmi răspunse notarul. Dacă cinstea mea n-ar fi 
mai presus de orice bănuială, de orice atingere, v-aş 
spune; tribunalele vă stau la dispoziţie, reclamaţi-mă, 
judecătorii vor avea de ales între cuvântul unui cetăţean 
onorabil care de treizeci de ani se bucură de stima 
oamenilor cinstiţi şi declaraţia postumă a unuia care, după 
ce s-a ruinat în taină, prin cele mai nesocotite speculații, n- 
a găsit alt refugiu decât în sinucidere... Vă voi spune deci: 
reclamaţi-mă, doamnă, dacă vă încumetaţi, şi memoria 
fratelui dumneavoastră va fi dezonorată. Dar cred că veți 
avea bunul simţ să vă resemnați în faţa acestei nenorociri, 
fără îndoială foarte mari, dar de care eu sunt cu totul 
străin.» 

«Dar, în fine, domnule, sunt mamă, dacă averea mi-e 
răpită, eu şi fata mea nu posedăm nimic altceva decât un 
modest mobilier. O dată vândut, ne aşteaptă mizeria, 
domnule, cumplita mizerie.» 

«Aţi fost înşelată, doamnă, e o nenorocire, dar nu sunt 
cu nimic vinovat, îmi răspunse notarul. Încă o dată, fratele 
dumneavoastră v-a înşelat. Dacă şovăiţi între vorbele lui şi 
ale mele, reclamaţi-mă: tribunalele se vor pronunţa.» 

Am plecat de la notar cu moartea în inimă. Ce-mi 
rămânea să fac, în această situaţie extremă? Fără vreun 
titlu care să dovedească existenţa creanţei mele, convinsă 
de corectitudinea desăvârşită a fratelui meu, uimită de 
Chipul categoric în care se exprima domnul Ferrand, 
neavând pe nimeni căruia să-i cer un sfat (eraţi atunci 
plecat în călătorie), ştiind că e nevoie de bani ca să obţin 
consultaţiile oamenilor de drept şi vrând să păstrez puţinul 
care mi-a mai rămas, n-am cutezat să încep un asemenea 


- 516 - 


- Eugen Sue - 


proces. Atunci...“ 


Ciorna de scrisoare se oprea aici, căci nişte ştersături 
acopereau cele câteva rânduri indescifrabile, care urmau, 
în sfârşit. In colţul paginii, Rudolf citi această notiţa: „Se 
va scrie doamnei ducese de Lucenay. “ 

Rudolf rămase pe gânduri după citirea acestui fragment 
de scrisoare. 

Cu toate că noua ticăloşie, care părea să-l acuze pe 
Jacques Ferrand, nu era dovedită, acest om se arătase atât 
de neîndurător cu nenorocitul de Morel, atât de ticălos cu 
Luiza, fiica şlefuitorului, încât negarea unui depozit, la 
adăpostul lipsei de dovezi, nu te mai putea mira din partea 
unui atare mizerabil. 

Această mamă, care-şi reclama averea pierdută de la o 
zi la alta, era, fără îndoială, deprinsă cu un trai îndestulat. 
Ruinate printr-o lovitură neprevăzută, necunoscând pe 
nimeni la Paris, cum reieşea din acea scrisoare, care putea 
fi traiul acestor două femei, lipsite poate de strictul 
necesar, singure în mijlocul acestui imens oraş? 

Ştim că Rudolf făgăduise doamnei d'Harville, pentru a o 
distrage de la preocupările ei apăsătoare, să-i rezerve un 
rol în vreo acţiune de binefacere. Era sigur, de altfel, că va 
găsi, înainte de viitoarea lui întâlnire cu marchiza, vreun 
caz nenorocit în care ar fi fost necesar să intervină. 

Se gândi că poate întâmplarea îi va scoate în cale vreun 
caz de suferinţă nemeritată, care ar fi putut, după cum 
spunea el, să intereseze inima şi gândurile doamnei 
d'Harville. 

Ciorna, al cărui original fără îndoială că nu fusese trimis 
niciodată persoanei căreia i se cerea ajutorul, trăda un 
caracter mândru şi resemnat, pe care oferirea unei pomeni 
l-ar fi revoltat. Astfel, de câte precauţiuni e nevoie, de câte 
ocoluri, de câte abilităţi delicate ca să ascunzi originea 
generoasă a unui ajutor sau să-l faci să fie primit! 

Şi apoi câtă îndemânare ca să ajungi la această femeie şi 
să judeci dacă merită cu adevărat grija ce părea să o 


- 517 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


inspire! Rudolf întrevedea aici o mulţime de emoţii noi, 
inedite, înduioşătoare, care ar fi trebuit s-o intereseze pe 
doamna d'Harville, aşa cum îi făgăduise. 

— Ei bine, bărbate, glăsui veselă Rigolette, ce-i petecul 
ăla de hârtie pe care îl citeşti? 

— Nevestico, îi răspunse Rudolf, eşti foarte curioasă! o 
să-ţi spun îndată. Ai terminat cumpărăturile? 

— Bineînţeles, şi protejaţii dumitale vor fi instalaţi 
regeşte. Nu mai rămâne decât să plăteşti. Doamna 
Bouvard e foarte înţelegătoare, ce-i al ei, e-al ei! 

— Nevestico, am o idee, în timp ce plătesc, ce-ar, fi dacă 
te-ai duce să alegi nişte haine pentru doamna, Morel şi 
pentru copiii ei? Iți mărturisesc că nu mă pricep la astfel 
de cumpărături. Spune să se aducă totul aici, nu vom face 
decât un singur drum şi bieţii oameni vor căpăta totul 
deodată. 

— Ai totdeauna dreptate, bărbățele. Aşteaptă-mă, că nu 
durează mult. Cunosc două negustorese, sunt clienta lor 
obişnuită, găsesc la ele tot ce-mi trebuie. 

Şi Rigolette se depărtă. Dar apoi se întoarse pentru a 
spune: 

— Doamnă Bouvard, ţi-l încredinţez pe soțul meu, să nu-i 
faci ochi dulci. 

Şi, râzând, dispăru grăbită. 


Capitolul 6 
DESCOPERIREA 


— Trebuie să recunoşti, domnule, se adresă mama 
Bouvard lui Rudolf după plecarea Rigolettei, trebuie să 
recunoşti că ai parte de o foarte dibace gospodină. Drace! 

. se pricepe grozav de bine la cumpărături şi apoi e atât 
de drăguță! Roz-albă, cu ochii mari, negri, frumoşi şi cu 
părul ei bogat... mai rar aşa ceva!... 

— Nu-i aşa că-i fermecătoare şi că sunt un soţ fericit, 
doamnă Bouvard? 


- 518 - 


- Eugen Sue - 


— Tot atât de fericit ca soţ pe cât e ea ca soţie, sunt cât 
se poate de sigură. 

— Nu te-nşeli de loc, dar spune-mi, te rog, cât îţi 
datorez? 

— Soţioara dumitale n-a vrut să dea mai mult de trei 
sute treizeci de franci pe toate. Deşi îţi mărturisesc că nu 
câştig decât cincisprezece franci, căci n-am dat pe 
lucrurile astea un preţ atât de mic cât ar fi meritat... Nu 
m-a lăsat inima să mă tocmesc... oamenii care mi le-au 
vândut păreau prea nenorociţi!... 

— Adevărat? Nu tot de la dânşii ai cumpărat şi micul 
birou? 

— Ba da, domnule... Zău că ţi se rupe inima numai când 
te gândeşti! Inchipuieşte-ţi că alaltăieri vine la mine o 
doamnă tânără şi încă frumoasă, dar atât de palidă, atât de 
firavă, că-ţi făcea milă s-o priveşti. Şi-apoi ne pricepem la 
nenorociţi, noi ăştia. Cu toate că era îmbrăcată cu 
îngrijire, vechiul ei şal de lână neagră, jerpelit, rochia de 
mohair tot neagră şi tot atât de ponosită, pălăria ei de paie 
în luna ianuarie (doamna era în doliu), dovedeau ceea ce 
noi numim o sărăcie boierească, fiindcă sunt sigură că era 
o doamnă din lumea mare; în sfârşit, mă întreabă, roşind, 
dacă vreau să cumpăr o garnitură completă pentru două 
paturi şi un mic birou vechi; îi răspund că, dacă vând 
trebuie să şi cumpăr, că, daca îmi convine, treaba s-a 
făcut, dar că vreau mai întâi să văd lucrurile. Mă roagă, 
atunci, să viu la ea, nu prea departe de aici, de cealaltă 
parte a bulevardului, într-o casă de pe cheiul canalului 
Saint-Martin. Las prăvălia pe seama nepoatei mele, o 
urmez pe doamna, ajungem într-o casă de oameni modeşti, 
tocmai în fundul unei curţi, ne urcăm la al patrulea, 
doamna bate la uşă, o tânără de vreo paişpe ani ne 
deschise: era şi ea în doliu, şi tot atât de palidă şi de slabă, 
dar, cu toate astea, frumoasă ca ziua... Atât de frumoasă, 
încât am rămas înmărmurită. 

— Şi cine era fata? 

— Fiica doamnei în doliu... Cu tot frigul, n-avea pe ea 


- 519 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


decât o rochie de bumbac negru cu picăţele albe şi un mic 
şal de doliu foarte uzat. 

— Şi locuinţa lor era atât de sărăcăcioasă? 

— Inchipuiţi-vă, domnule, două odăi curăţele, dar goale, 
şi un frig de-ţi venea să mori, în cămin nici pic de cenuşă, 
se vedea că de multă vreme nu se aprinsese focul. Ca 
mobilier, două paturi, două scaune, un scrin, un cufăr 
vechi şi micul birou, iar pe cufăr un pachet într-o basma... 
Acest mic pachet era tot ce mai rămânea mamei şi fiicei, 
după vânzarea mobilelor. Proprietarul se mulțumea cu cele 
două paturi de lemn, cu scaunele, cufărul şi masa pentru 
chiria ce i se datora, spunea portarul care urcase o dată cu 
noi. Apoi, doamna mă rugă foarte cuviincios să preţuiesc 
saltelele, cearşafurile, perdelele şi păturile. Pe cinstea mea 
ţi-o spun, domnule, deşi meseria mea este să cumpăr ieftin 
şi să vând scump, când am văzut-o pe domnişoara aceea cu 
ochii plini de lacrimi şi pe mama, care, cu toată stăpânirea 
de sine părea că-şi înghite plânsul, am prețuit obiectele 
doar cu cincisprezece franci mai puţin decât puteam lua pe 
ele, v-o jur! Ba am şi consimţit, ca să le servesc, să cumpăr 
şi micul birou, deşi nu intra în vederile mele... 

— Ţi-l cumpăr eu, doamnă Bouvard... 

— Cu atât mai bine, domnule, fiindcă mi-ar fi rămas 
multă vreme în spinare... Nu-l cumpărasem decât pentru a- 
i face un serviciu bietei doamne. I-am spus deci preţul ce i- 
l ofeream pentru toate aceste obiecte... Mă aşteptam să se 
tocmească, să ceară mai mult... Ei bine, mi-am dat seama 
şi din asta că nu era o doamnă de rând; sărăcie boierească, 
domnule, ce vrei! l-am spus deci „atâta face“. Mi-a 
răspuns: „Bine, să mergem la dumneata, să-mi plăteşti, 
deoarece nu mă voi mai înapoia în această casă“. Apoi 
spuse fetei care şedea pe cufăr şi plângea: „Claire, ia 
pachetul“... (am reţinut numele, o cheamă Claire). Tânăra 
domnişoară se ridică, dar, trecând pe lângă micul birou, 
iată că îngenunchie în faţa lui şi începe să plângă cu 
sughiţuri. „Copila mea, curaj, ne vede lumea“, o îmbărbătă 
mama cu glas scăzut, ceea ce totuşi nu m-a împiedicat s-o 


- 520 - 


- Eugen Sue - 


aud. Înţelegeţi, domnule, erau oameni săraci, dar mândri. 
Când doamna mi-a dat cheia micului birou, am văzut şi în 
ochii ei, înroşiţi, o lacrimă, părea că-i sângerează inima în 
clipa când se despărţea de mobila aceea veche, dar încerca 
să-şi ţină firea şi să rămână demnă în faţa străinilor. In 
sfârşit îi spuse portarului că voi veni să ridic tot ce nu 
păstra proprietarul şi ne-am întors aici. Tânăra domnişoară 
dădu braţul mamei ducând micul pachet în care se afla tot 
ce mai aveau. Le-am numărat banii, trei sute cincisprezece 
franci, şi nu le-am mai văzut. 

— Dar cum se numeau? 

— Nu ştiu, doamna îmi vânduse lucrurile în prezenţa 
portarului, nu mă interesa numele ei... ce vindea, îi 
aparţinea. 

— Şi noua lor adresă? 

— Nici asta n-o ştiu. 

— Fără îndoială că cei din vechea locuinţă o cunosc? 

— Nu, domnule, când m-am înapoiat să iau lucrurile, 
portarul mi-a spus, vorbind despre ele: „Erau persoane 
foarte liniştite, foarte respectabile şi foarte nenorocite, 
numai de nu li s-ar întâmpla ceva rău! Aşa, par oarecum 
împăcate cu soarta, dar în fundul sufletului cred că sunt 
disperate.“ „Şi unde s-au dus să locuiască acum?“ l-am 
întrebat pe portar. „Nu ştiu nimic, mi-a răspuns, au plecat 
fără să mi-o spună... e sigur că nu se mai înapoiază.“ 

Iluziile ce şi le făcuse Rudolf se risipiră într-o clipă. Cum 
să le descoperi pe aceste două nefericite femei, având 
drept singură indicație numele fetei, Claire, şi acea 
frântură de scrisoare de care am pomenit, în josul căreia 
se aflau cuvintele: „A se scrie doamnei de Lucenay“? 

Singura şi slaba şansă de a da de urma acestor 
nenorocite, rămânea doamna de Lucenay, care, din 
fericire, făcea parte din societatea doamnei d'Harville! 

— Iată, doamnă, banii, spuse Rudolf către negustoreasă, 
dându-i o hârtie de cinci sute de franci, 

— Să vă dau restul, domnule... 

— Unde găsim o căruţă, să ducem lucrurile? 


- 521 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Dacă nu e prea departe, un cărucior pe două roţi 
împins de un om va ajunge... e unul al lui moş Jérôme, aici 
aproape, el îmi face de obicei drumurile... Ce adresă aveţi, 
domnule? 

— Strada Templului, numărul 17. 

— Strada Templului, numărul 17... o, bine, bine, ştiu 
unde e. 

— Ai fost vreodată în casa aia? 

— De mai multe ori... La început am cumpărat haine 
vechi de la una care împrumută cu amanet şi care 
locuieşte acolo... E adevărat că n-are o meserie care să-i 
facă cinste... Dar asta nu mă priveşte, ea vinde, eu 
cumpăr, suntem chit. Altădată, nu sunt nici şase săptămâni 
de atunci, m-am dus pentru mobilele unui tânăr cure locuia 
la al patrulea şi care se muta. 

— Domnul François Germain, poate? exclamă Rudolf. 

— Chiar el; îl cunoaşteţi? 

— Şi încă cum, dar, din nefericire, nu şi-a lăsat în strada 
Templului noua lui adresă şi nu ştiu unde să-l găsesc. 

— Dacă nu-i decât asta, pot să te scot din încurcătură. 

— Ştii unde stă? 

— Nu chiar, dar ştiu unde îl puteţi găsi în mod sigur. 

— Unde? 

— La notarul la care lucrează. 

— Un notar? 

— Da, care stă în stradă du Sentier. 

— Domnul Jacques Ferrand! strigă Rudolf. 

— Chiar el, un om sfânt, are un crucifix de lemn sfinţit, 
în biroul lui miroase de parcă ai fi într-o sacristie. 

— Dar cum ai aflat că domnul Germain lucrează la acel 
notar? 

— lată, acest tânăr a venit să-mi propună cumpărarea 
întregului său mobilier. Şi de rândul ăsta, cu toate că nu 
intră în vederile mele, am luat toată mobila şi am vândut-o 
cu bucata. Asta îi convenea acestui tânăr şi eu voiam să-l 
servesc. li cumpăr, deci, mobilierul de holtei... bine, i-l 
plătesc... bine... Se vede că a fost mulţumit de mine, 


= 922 = 


- Eugen Sue - 


fiindcă după cincisprezece zile revine să cumpere o 
garnitură de pat. Îl însoțea un comisionar cu un cărucior 
pe două roţi. Impachetăm totul... dar iată că, în clipa când 
trebuie să plătească, îşi dă seama că uitase punga acasă. 
Părea să fie un tânăr atât de cinstit, încât i-am spus: „la, 
totuşi, lucrurile, trec eu pe la dumneata pentru bani“. 
„Foarte bine, mi-a spus, dar nu sunt niciodată acasă; vino 
mâine dimineaţa în strada du Sentier la domnul Jacques 
Ferrand, notar, unde lucrez, şi-ţi voi plăti.“ M-am dus acolo 
a doua zi, mi-a plătit, dar ce mi s-a părut curios, o că şi-a 
vândut mobilierul ca să-şi cumpere altul după numai 
cincisprezece zile. 

Rudolf crezu că ghiceşte şi ghici chiar rostui acestei 
ciudăţenii: Germain voia să i se piardă urma ca să scape de 
mizerabilii care îl urmăreau. Temându-se, fără îndoială, că 
mutarea lui avea să-i îndrepte către noua lui locuinţă, a 
preferat să ocolească această primejdie, vânzându-şi 
mobilele şi cumpărându-şi altele. 

Rudolf tresări de bucurie, gândindu-se la fericirea 
doamnei Georges, când, în sfârşit, îşi va regăsi fiul pe care 
îl căutase atât de mult şi zadarnic. 

Rigolette se înapoie curând, veselă şi surâzătoare: 

— Ei bine, când ţi-am spus! strigă ea, nu m-am înşelat... 
am cheltuit cu totul şase sute patruzeci de franci şi Morelii 
vor fi chivernisiţi ca nişte prinți... Iată-i, iată-i pe negustorii 
care sosesc! Cât sunt de încărcaţi! Nimic nu va lipsi 
gospodăriei lor. Au tot ce le trebuie, până şi un grătar, 
două tigăi cositorite ca şi noi şi un ibric de cafea... Mi-am 
spus: dacă vrem să facem lucrurile cum trebuie, apoi să le 
facem din plin, şi pentru toate astea, am pierdut cel mult 
trei ceasuri... dar plăteşte repede, vecine, şi să plecăm... 

Rudolf plăti şi însoţit de Rigolette, părăsi bazarul. 


Capitolul 7 
ARESTAREA 


- 523 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Rigolette şi Rudolf se îndreptară spre casa din strada 
Templului şi intrară în loja portarului Pipelet care stătea 
de vorbă cu soţia lui. Toţi aşteptau sosirea mobilelor 
cumpărate pentru a fi urcate în camera lui Rudolf. 

Deodată, acea rumoare nedesluşită care însoţeşte o 
agitaţie a mulţimii, se stârni în stradă; o mare harmalaie la 
intrarea în alee şi loviturile de paturi de puşcă răsunară pe 
caldarâmul din faţa intrării. Rigolette se uită nerăbdătoare 
prin ferestruică şi se întoarse îngrozită. 

— Vai, domnule Rudolf, strigă ea palidă şi tremurând, e 
aici un comisar de poliţie şi garda! 

Într-adevăr, un comisar de poliţie, uşor de recunoscut 
după eşarfa ce se zărea de sub vestonul negru, intră în 
lojă. Înfăţişarea lui era gravă, demnă şi severă. 

— Locuieşte în această casă numitul Jerome Morel, 
lucrător-şlefuitor? 

— Da, domnule comisar, răspunse doamna Pipelet, luând 
poziţia de drepţi. 

— Du-mă la locuinţa lui. 

— Morel şlefuitorul! răspunse doamna Pipelet, în culmea 
mirării. Dar e mielul lui Dumnezeu; nu e în stare să... 

— Jerome Morel locuieşte aici sau nu? 

— Aici stă, domnule comisar... împreună cu familia lui, 
într-o mansardă. 

Apoi, adresându-se unui om care-l însoțea, ordonă: 

— Doi gardişti să aştepte jos, să nu părăsească aleea. 
Trimite pe Justin s-aducă o trăsură. 

Omul se depărtă pentru a executa ordinul. 

— Acum,  reluă comisarul adresându-se domnului 
Pipelet, condu-mă la Morel. 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, voi înlocui pe soţul meu 
care nu se simte prea bine. 

— Dumneata sau soţul dumitale, mi-e perfect egal, să 
mergem! 

Şi, precedat de doamna Pipelet, începu să urce scara, 
dar curând se opri după câţiva paşi, văzându-se urmat de 
Rudolf şi de Rigolette. 


- 524 - 


- Eugen Sue - 


— Cine sunteţi şi ce doriţi? întrebă comisarul. 

— Sunt doi chiriaşi de la al patrulea, îl lămuri doamna 
Pipelet. 

— Scuzaţi-mă, domnule, nu ştiam că sunteţi de aici, îi 
spuse comisarul lui Rudolf. 

Acesta, încurajat de purtarea politicoasă a ofițerului de 
poliţie, i se adresă: 

— Veţi găsi o familie disperată, domnule; nu ştiu ce nouă 
lovitură îl ameninţă pe acest nenorocit meşteşugar, dar a 
fost crunt încercat în noaptea asta... Una din fiicele lui, 
istovită de boală, a murit sub ochii lor... de frig şi de 
mizerie... 

— E posibil? 

— E adevărat, domnule comisar, întări doamna Pipelet. 
Dacă nu era domnul care vorbeşte, şi care e regele 
chiriaşilor mei, pentru că a salvat, prin binefacerile sale, 
pe bietul Morel de la închisoare, toată familia şlefuitorului 
ar fi murit de foame. 

Comisarul se uită la Rudolf cu surprindere şi curiozitate. 

— Nimic mai simplu, domnule, continuă acesta: o 
persoană miloasă, aflând că Morel, de a cărui cinste şi 
onoare mă fac chezaş, se afla într-o situaţie pe cât de grea, 
pe atât de nemeritată, m-a însărcinat să-i achit o poliţă, 
pentru care portăreii vroiau să-l bage la închisoare. 

La rându-i, impresionat de nobila înfăţişare a lui Rudolf 
şi de demnitatea purtărilor sale, omul legii îi răspunse: 

— Nu mă îndoiesc de cinstea lui Morel, dar îmi pare rău 
că am de îndeplinit o însărcinare dureroasă, în faţa 
dumneavoastră care vă interesaţi atât de mult de această 
familie. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— După serviciile pe care le-aţi făcut Morelilor, după 
limbajul dumneavoastră, domnule, văd că sunteţi un om 
distins. Neavând niciun motiv să ascund mandatul pe care 
trebuie să-l execut, vă voi mărturisi că e vorba de 
arestarea Luizei Morel, fiica şlefuitorului. 

În mintea lui Rudolf reveni imaginea fişicului de aur pe 


- 525- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


care fata îl dăduse portăreilor. 

— Doamne, dar de ce este învinuită? 

— E bănuită de pruncucidere! 

— Ea! Ea! O, bietul ei tată! 

— Din cele ce mi-aţi spus, înţeleg că, în împrejurările 
triste în care se află meşteşugarul, această nouă lovitură 
va fi pentru el groaznică. Din păcate, trebuie să execut 
ordinele primite. 

— Dar poate e vorba numai de o simplă presupunere? 
exclamă Rudolf. Desigur că lipsesc dovezile. 

— Nu vă pot da mai multe amănunte... Justiţia a fost 
sesizată de această crimă sau, mai bine zis, de această 
acuzare, prin declaraţia unui om respectabil în toate 
privinţele... stăpânul Luizei Morel. 

— Jacques Ferrand, notarul? se indignă Rudolf. 

— Da, domnule... dar de ce această revoltă? 

— Domnul Jacques Ferrand e un mizerabil. 

— Îmi pare rău, domnule, că nu cunoaşteţi persoana de 
care vorbiţi: domnul Jacques Ferrand e omul cel mai 
onorabil din lume; e de o probitate recunoscută de toţi. 

— Vă repet, domnule, că acest notar e un mizerabil... A 
vrut să-l bage în puşcărie pe Morel, pentru că fiica lui i-a 
respins propunerile infame. Dacă Luiza nu e urmărită 
decât în urma denunţului unui asemenea om... să 
recunoaşteţi, domnule, că spusele lui merită prea puţină 
crezare. 

— Nu-i în căderea mea şi nu-mi convine să discut 
temeiurile declaraţiilor domnului Ferrand, răspunse cu 
răceală comisarul; justiţia e sesizată de această afacere, 
tribunalele vor hotări; cât despre mine, am ordinul să 
arestez pe Luiza Morel şi-mi execut mandatul. 

— Aveţi dreptate, domnule, îmi pare rău că o pornire de 
indignare, poate îndreptăţită, m-a făcut să uit că nu era 
nici locul, nici momentul să încep o discuţie de acest fel. 
Un cuvânt numai: corpul copilului mort astă noapte a 
rămas în mansardă; am oferit acestei familii camera mea 
pentru a o cruța de dureroasa privelişte a acestui cadavru, 


- 526 - 


- Eugen Sue - 


aşa că îl veţi găsi pe şlefuitor, şi probabil şi pe fiica lui, la 
mine. Vă implor, domnule, în numele omeniei, să n-o 
smulgeţi brusc, pe Luiza, din mijlocul acestor nenorociţi, 
abia ieşiţi dintr-o situaţie îngrozitoare. Morel a suferit 
atâtea emoţii în noaptea asta, încât mintea nu i-ar mai 
rămâne întreagă, iar soţia lui e şi ea grav bolnavă; o 
asemenea lovitură ar ucide-o. 

— Am executat totdeauna ordinele cu toate 
menajamentele posibile; voi proceda la fel şi în această 
împrejurare. 

— Îmi permiteti, domnule, să vă cer o favoare? Iată ce v- 
aş propune: tânăra care ne urmează împreună cu 
portăreasa, ocupă o cameră vecină cu a mea. Nu mă 
îndoiesc că o să vi-o pună la dispoziţie; veţi putea chema 
acolo pe Luiza, apoi, dacă trebuie, şi pe Morel, să-şi ia 
rămas bun... Veţi evita astfel unei mame bolnave şi infirme 
o scenă sfâşietoare. 

— Dacă se pot face lucrurile în felul acesta... bucuros. 

Convorbirea pe care o relatăm, se petrecuse pe şoptite, 
Rigolette şi doamna Pipelet rămânând discret cu câteva 
trepte în urma comisarului şi a lui Rudolf. Acesta se 
apropie de lucrătoare, pe care prezenţa comisarului o 
făcea să tremure, şi-i spuse: 

— Îţi cer un nou serviciu, dragă vecino: trebuie să-mi 
laşi camera dumitale pentru un ceas. 

— Cât vrei, domnule Rudolf... Ai doar cheia la dumneata. 
Dar, pentru Dumnezeu, ce se petrece? 

— O să-ţi spun îndată; dar mai e ceva: fi bună şi du-te la 
bazar şi spune să nu trimită ceea ce am cumpărat de acolo 
decât peste o oră. 

— Imediat, domnule Rudolf, dar, oare, ce nenorocire a 
mai dat peste Moreli? 

— Vai, ceva foarte trist şi o vei afla mai devreme decât 
ar trebui. 

— Mă duc, vecine, alerg la „Le Temple“, Doamne! şi eu 
care credeam că graţie dumitale, aceşti oameni cumsecade 
au scăpat de necazuri!... zise lucrătoarea coborând repede 


- 527 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


scara. 

Rudolf vroia s-o scutească pe Rigolette de trista scenă a 
arestării Luizei. 

— Domnule comisar, vorbi doamna Pipelet, pentru că 
regele chiriaşilor mei vă conduce, mă pot înapoia să văd ce 
face Alfred? Sănătatea lui mă îngrijorează. 

— Puteţi pleca... răspunse comisarul; şi rămase numai 
cu Rudolf. 

Ajunseră amândoi pe palierul etajului al patrulea, în faţa 
odăii în care se afla instalată temporar familia 
şlefuitorului. 

Deodată uşa se deschise. 

Luiza, palidă, plânsă, ieşi repede. 

— Adio! adio! tată, strigă ea, mă voi înapoia, dar acum 
trebuie să plec. 

— Luiza, fata mea, ascultă-mă. Strigă Morel luându-se 
după fată şi încercând s-o oprească. 

La vederea lui Rudolf şi a comisarului, Luiza şi 
şlefuitorul rămaseră pe loc, nemişcaţi. 

— Ah, dumneata eşti, domnule, salvatorul nostru? se 
bucură meşteşugarul adresându-se lui Rudolf. Ajută-mă s-o 
opresc pe Luiza să plece. Nu ştiu ce are, mi-e teamă de ea, 
vrea să mă lase. Nu-i aşa că nu mai trebuie să se înapoieze 
la stăpânul ei? Nu mi-ai spus chiar dumneata că „Luiza nu 
vă va mai părăsi, asta va fi răsplata suferințelor voastre?“ 
Ah! faţă de această fericită făgăduială, mărturisesc că am 
uitat o clipă de moartea micii mele Adela; aşa că nu mai 
vreau să mă despart de tine, Luiza, niciodată! Niciodată! 

Inima lui Rudolf se strânse, nu fu în stare să scoată o 
vorbă. 

Comisarul se adresă cu severitate Luizei: 

— Te numeşti Luiza Morel? 

— Da, domnule, răspunse fata buimăcită. 

Rudolf deschisese odaia Rigolettei. 

— Dumneata eşti Jerome, tatăl ei? continuă comisarul. 
Adresându-se şlefuitorului. 

— Da... domnule... dar... 


- 528 - 


- Eugen Sue - 


— Intră aici cu fiica dumitale. 

Şi comisarul arătă odaia Rigolettei în care intrase 
Rudolf. Deşi oarecum liniştiţi de prezenţa acestuia, 
şlefuitorul şi Luiza, miraţi şi tulburaţi, dădură ascultare 
comisarului. Acesta închise uşa şi-i zise emoţionat lui 
Morel: 

— Ştiu cât eşti de cinstit şi de nefericit; dar cu părere de 
rău ţi-aduc la cunoştinţă că, în numele legii, trebuie s-o 
arestez pe fiica dumitale. 

— S-a descoperit totul... sunt pierdută!... strigă Luiza, 
înspăimântată, aruncându-se în braţele părintelui ei. 

— Ce spui?... ce spui?... reluă uluit Morel. Eşti nebună... 
de ce pierdută?... Să fii arestată... de ce, să fii arestată, 
cine te arestează? 

— Eu... în numele legii! şi comisarul îşi arătă eşarfa. 

— Vai, cât sunt de nenorocită!... de nenorocită... strigă 
Luiza, căzând în genunchi. 

— Cum, în numele legii? zise meşteşugarul, a cărui 
minte, puternic zguduită de această nouă lovitură, începea 
să slăbească. De ce să fii arestată, fiica mea, în numele 
legii? Răspund eu de Luiza, e fata mea, o fată cinstită, nu-i 
aşa, Luiza? Cum? să te aresteze când îngerul nostru bun, 
iată-l aici, ne-a ajutat să ne resemnăm de moartea micii 
noastre Adela? Haida de, asta nu-i cu putinţă... Vedeţi, 
domnule comisar, e o greşeală, trebuie să fie o greşeală. 

— Din nefericire nu e nicio greşeală!... Luiza Morel ia-ţi 
rămas bun de la tatăl dumitale. 

— Îmi răpiți fata! strigă lucrătorul exasperat şi înaintând 
ameninţător către comisar. 

Rudolf îl apucă pe şlefuitor de braţ şi îi zise: 

— Linişteşte-te, ai răbdare, fiica dumitale îţi va fi 
readusă acasă... nevinovăția ei va fi dovedită, fără îndoială 
că nu e vinovată. 

— Vinovată, de ce?... Apoi, amintindu-şi de aurul pe care 
Luiza îl adusese ca să plătească poliţia, Morel strigă: Dar 
banii aceia... banii de azi dimineaţă, Luizo? 

Şi aruncă fetei o privire cumplită. 


- 529 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Luiza înţelese. 

— Eu, să fur?! strigă ea, şi faţa ei aprinsă dee o 
indignare copleşitoare, accentul ei, gestul ei, îl liniştiră pe 
Morel. 

— Eram sigur! exclamă el. Vedeţi, domnule comisar... 
neagă, şi n-a minţit niciodată, pot să vă jur... întrebaţi-i pe 
toţi cei care o cunosc: vor spune acelaşi lucru. Ea să 
mintă! Ah!... e prea mândră pentru aşa ceva, de altfel 
poliţa a fost plătită de binefăcătorul nostru... Aurul acela 
ea nu-l va păstra, îl va înapoia persoanei care i l-a 
împrumutat cu condiţia, să n-o numească... nu-i aşa Luiza? 

— Fiica dumitale nu este învinuită de furt, spuse 
comisarul. 

— Doamne, dar de ce e învinuită atunci? Eu, tatăl ei, vă 
jur că de orice ar fi acuzată, e inocentă şi nici eu, în toată 
viaţa, n-am minţit niciodată. 

— Ce nevoie e să cunoşti această învinuire? îi spuse 
Rudolf, mişcat de suferinţele lui; nevinovăția Luizei va fi 
dovedită; persoana care se interesează atât de mult de voi 
o va ocroti şi pe fiica dumitale... Haide, curaj, pronia 
cerească nu vă va părăsi nici de rândul acesta. 

— Dar, domnule comisar, strigă Morel, fără a lua seama 
la spusele lui Rudolf, nu se răpeşte o fiică de la părintele 
ei, fără să i se spună cel puţin de ce e învinuită! Vreau să 
ştiu tot... Luiza, vrei să vorbeşti? 

— Fiica dumitale e acuzată de pruncucidere, răspunse 
comisarul. 

— Nu... nu... nu înţeleg... vă... 

Şi Morel, zdrobit, bâlbâi câteva vorbe fără şir. 

— Fiica dumitale e învinuită că şi-a ucis copilul, reluă 
comisarul, adânc mişcat de această scenă, dar nu s-a făcut 
încă dovada că a comis cu adevărat această crimă. 

— Vai! Nu-i adevărat, domnule, nu-i adevărat, strigă 
Luiza cu putere. Vă jur că era mort. Nu mai răsufla... era 
îngheţat... mi-am pierdut capul... iată crima mea... Dar să- 
mi omor copilul... Asta niciodată! 

— Copilul tău, mizerabilo! strigă Morel, ridicând 


- 530 - 


- Eugen Sue - 


amândouă mâinile asupra Luizei ca şi cum ar fi vrut s-o 
zdrobească prin acest gest şi sub acest blestem. 

— Iartă-mă, tată, iartă-mă!... Strigă ea. 

După o clipă de tăcere apăsătoare, Morel continuă pe un 
ton calm, dar şi mai înfricoşător: 

— Domnule comisar, luaţi-o cu dumneavoastră pe 
această creatură... nu mai e fata mea... 

Şlefuitorul dădu să plece. Luiza se aruncă la picioarele 
lui, îmbrăţişându-i genunchii cu ambele mâini şi, pierdută, 
cu capul dat pe spate, îl imploră, strigând; 

— Tată, ascultă-mă... ascultă-mă... 

— Domnule comisar, luaţi-o odată, v-o predau, spuse 
şlefuitorul, făcând toate eforturile să se desprindă din 
îmbrăţişarea Luizei. 

— Ascult-o, îl îndemnă Rudolf oprindu-l. Nu fi acum 
neîndurător. 

— Ea! Doamne, Doamne... Ea... repeta Morel ducându-şi 
mâinile la frunte, ea dezonorată!... o, infamă! 

— Şi dacă s-a necinstit ca să te salveze?... îi şopti Rudolf. 

Aceste vorbe făcură asupra lui Morel o impresie 
zdrobitoare. Se uită la fata lui  plânsă, mereu 
îngenunchiată la picioarele sale, apoi, cu o privire 
întrebătoare greu de redat, exclamă cu vocea înăbuşită, 
printre dinţii strânşi de furie: 

— Notarul? 

Pe bufele Luizei se ivi un răspuns... Voia să vorbească, 
dar un gând oprind-o, cobori capul în tăcere şi rămase 
mută. 

— Nu se poate, voia să mă bage la închisoare azi 
dimineaţă! reluă Morel izbucnind. Deci nu-i el?... O! cu 
atât mai bine!... cu atât mai bine!... Nu are nici măcar o 
scuză pentru greşeala făptuită... nu sunt cu nimic 
amestecat în dezonoarea ei... pot s-o blestem fără nicio 
remuşcare... 

— Nu, nu!... nu mă blestema, tată! Dumitale îţi voi spune 
totul... numai dumitale singur şi vei vedea dacă... vei vedea 
dacă nu merit iertarea dumitale... 


- 531 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Ascult-o măcar de milă! îl îndemnă Rudolf. 

— Ce poate să-mi spună?... Ticăloşia ei va fi aflată de 
toată lumea; aştept... 

— Domnule! strigă Luiza, adresându-se comisarului, fie- 
vă milă, lăsaţi-mă să spun câteva vorbe tatălui meu... 
înainte de a-l părăsi poate pentru totdeauna. Şi în faţa 
dumitale, salvatorul nostru, voi vorbi, dar numai în faţa 
dumitale şi a tatălui meu. 

— Consimt, rosti comisarul. 

— Fi-vei oare atât de neîndurător? Refuzi această ultimă 
consolare copilului dumitale? îl întrebă Rudolf pe Morel. 
Dacă socoţi că-mi datorezi vreo recunoştinţă pentru 
binefacerile pe care vi le-am făcut, acceptă rugăciunea 
fetei dumitale. 

După o clipă de tăcere grea şi posomorâtă. Morel 
răspunse: 

— Bine! 

— Dar unde putem merge? întrebă Rudolf, familia 
dumitale e alături... 

— Unde să mergem? strigă şlefuitorul cu o ironie amară, 
unde să mergem? Sus... acolo sus... în mansardă... lângă 
trupul fiicei mele... Locul e bine ales pentru această 
spovedanie... nu-i aşa? Vom vedea dacă Luiza va îndrăzni 
să mintă în faţa cadavrului surioarei ei. Să mergem! 

Şi Morel ieşi repede, cu privirea rătăcită, fără să se uite 
la Luiza. 

— Domnule, vorbi încet comisarul către Rudolf, vă rog, 
în interesul acestui biet tată, să nu prelungiţi convorbirea. 
Aveaţi dreptate când spuneaţi adineauri că mintea nu-l mai 
ajută, privirea lui e aproape ca a unui nebun... 

— Vai, domnule, ca şi dumneavoastră mă tem de o nouă 
şi groaznică nenorocire; voi scurta cât se va putea această 
sfâşietoare despărţire. 


- 532 - 


- Eugen Sue - 


Capitolul 8 
MĂRTURISIREA 


Crud şi sumbru spectacol! 

În mijlocul mansardei pe care am descris-o mai sus, se 
odihnea, pe patul idioatei, trupul fetiţei care se săvârşise 
din viaţă în dimineaţa aceea. O fâşie de cearşaf o 
acoperea. 

Puţina lumină care trecea prin ferestruica îngustă, 
proiecta pe feţele celor trei actori ai acestei scene, reflexe 
şi umbre aspru conturate. 

Rudolf, în picioare, rezemat de zid, era penibil 
impresionat. 

Morel, aşezat pe marginea mesei sale de lucru, cu capul 
plecat, cu braţele atârnându-i în jos, cu privirea fixă, 
sălbatică, nu-şi lua ochii de la salteaua unde zăceau 
rămăşiţele micii sale Adela. 

La vederea cadavrului, mânia, indignarea şlefuitorului 
slăbiră şi se preschimbară într-o tristeţe şi o amărăciune 
indescriptibile; puterile îl părăseau, era doborât de această 
nouă lovitură. 

Luiza, palidă ca moartea, simţea că se pierde, 
spovedania care urma s-o facă o îngrozea. Totuşi, cuteză 
să apuce, tremurând, mâna tatălui, acea mână slăbită, 
deformată de prea multă muncă. 

El nu şi-o retrase. Atunci fata izbucnind în plâns, o 
acoperi de sărutări şi îi simţi apăsarea pe buze, Furia lui 
Morel se topise, lacrimile lui atâta vreme stăpânite, 
începură să curgă în voie. 

— Tată, dacă ai şti!, strigă Luiza, dacă ai şti cât sunt de 
plâns! 

— Ah! vezi tu, va fi durerea întregii mele vieţi, Luiza, 
răspunse şlefuitorul plângând. Pentru Dumnezeu, tu!... tu 
la închisoare... la rând cu ucigaşii... tu, atât de mândră... 
când aveai dreptul de a fi mândră... Nu! continuă el, pradă 
unui nou acces de disperare, aş prefera să te văd sub 


- 533 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


giulgiu, alături de sărmana ta soră... 

— Şi eu aş vrea să fiu acolo! răspunse Luiza. 

— Taci, copil nenorocit! Am greşit spunându-ţi asta, am 
mers prea departe... Haide, vorbeşte, dar pentru 
Dumnezeu, numai să nu minţi... Oricât de groaznic ar fi 
adevărul, spune-mi-l... Vorbeşte, vai, clipele noastre sunt 
numărate... O! cerule!... ce trist... ce trist rămas bun! 

— Tată, îţi voi spune tot, reluă cu hotărâre Luiza, dar 
făgăduieşte-mi, şi salvatorul nostru să-mi făgăduiască de 
asemenea, că nu va mai repeta spusele mele nimănui, 
nimănui. Dacă el ar afla că am vorbit, vedeţi... O! adăugă 
ea cutremurată de groază, aţi fi pierduţi... pierduţi pentru 
mine, căci voi nu cunoaşteţi puterea şi cruzimea acestui 
om! 

— De cine e vorba? 

— De stăpânul meu... 

— Notarul? 

— Da... răspunse Luiza încet şi privind în jur, ca şi cum 
s-ar fi temut să n-o audă cineva. 

— Linişteşte-te, spuse Rudolf, acest om o fi necruţător, 
puternic, n-are importanţă, îl vom birui. De altfel, dacă aş 
destăinui ceea ce vrei să ne spui, aş face-o numai în 
interesul dumitale şi al lui Morel. 

— Iar eu, Luiza, dacă aş vorbi, ar fi tot pentru a încerca 
să te salvez. Dar ce-a mai făcut acest ticălos? 

— O veţi afla numaidecât, urmă Luiza după o clipă de 
gândire, în această povestire e amestecat cineva care ne-a 
făcut un mare serviciu... şi a fost pentru tata şi pentru 
familia noastră plin de bunătate; această persoană era în 
slujbă la domnul Ferrand, când m-am angajat acolo. M-a 
pus să jur că nu voi divulga nimănui nimic. 

Rudolf, gândindu-se că e poate vorba de Germain, spuse 
Luizei: 

— Dacă te referi la François Germain, fii liniştită; taina 
va fi bine păstrată de tatăl dumitale şi de mine. 

Luiza se uită mirată la Rudolf. 

— Il cunoaşteţi? 


- 534 - 


- Eugen Sue - 


— Cum de nu? 

— Acest brav tânăr, care a locuit aici timp de trei luni, 
era funcţionar la notar, atunci când ai intrat în serviciul 
lui? o întrebă Morel. Când l-ai văzut pentru prima oară 
aici, păreai că nici nu-l cunoşti, 

— Aşa ne-am înţeles, tată; avea motive serioase să 
ascundă că lucrează la domnul Ferrand. Eu i-am vorbit de 
camera de la al patrulea, care era de închiriat, socotind că 
va fi pentru noi un vecin bun... 

— Dar, întrebă Rudolf, cine i-a recomandat-o pe fata 
dumitale notarului? 

— Când cu boala soţiei, spusesem doamnei Burette, 
femeia care împrumută pe amanet şi care locuieşte aici, că 
Luiza vrea să intre la stăpân, ca să ne ajute. Doamna 
Burette o cunoştea pe menajera notarului; mi-a dat o 
scrisoare către ea prin care o recomanda pe Luiza. 
Blestemată fie scrisoarea aceea!... de la ea s-au tras toate 
nenorocirile noastre... In sfârşit, domnule... iată cum fiica 
mea a intrat în serviciul notarului. 

— Cu toate că am fost informat de unele motive care au 
stârnit ura domnului Ferrand împotriva tatălui dumitale, se 
adresă Rudolf Luizei, spune-mi, te rog, în câteva cuvinte, 
ce s-a petrecut între notar şi dumneata din clipa când ai 
intrat la el în serviciu. Aceasta ne poate fi de folos în 
apărarea dumitale. 

— În primele zile de la intrarea mea în serviciul 
domnului Ferrand, începu Luiza, nu mă puteam plânge de 
el. Aveam mult de lucru, menajera lui mă bruftuia adesea, 
casa era tristă, dar răbdam totul cu resemnare; serviciul 
era serviciu, oriunde aiurea aş fi avut poate alte neplăceri. 
Domnul Ferrand avea o înfăţişare aspră, se ducea la 
biserică, şi primea adeseori preoţi; nu mă feream de el. La 
început, de-abia dacă se uita la mine, îmi vorbea răstit, mai 
ales faţă de străini. Afară de portar, care locuia la stradă, 
în corpul de clădire unde se afla biroul, eram singura 
servitoare, împreună cu doamna Seraphine, menajera. 
Pavilionul în care locuia notarul era o dărăpănătură mare, 


- 535- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


izolată, între curte şi grădină. Odaia mea se afla sus de tot. 
De multe ori îmi era frică să rămân seara singură, în 
bucătăria de la subsol sau în odaia mea. Noaptea mi se 
părea câteodată că aud în catul de dedesubt nişte zgomote 
înăbuşite şi ciudate. Acolo nu locuia nimeni; doar domnul 
Germain venea câteodată, în timpul zilei, să lucreze; două 
ferestre ale acelui etaj erau zidite şi una din uşi, foarte 
groasă, era întărită cu bare de fier. Menajera mi-a spus, 
mai târziu, că acolo era casa de bani a domnului Ferrand. 
Odată, după ce veghiasem foarte târziu, ca să termin nişte 
reparaţii de care era urgentă nevoie, mă pregăteam de 
culcare, când aud pe cineva umblând tiptil în micul coridor 
la al cărui capăt era odaia mea şi oprindu-se la uşă; am 
bănuit întâi că e doamna Seraphine, dar cum nimeni nu 
intra, mi-a fost frică, nu îndrăzneam să mă mişc, ascultam, 
nu se mişca nimic, dar totuşi eram sigură că se afla cineva 
în faţa uşii mele. Am întrebat de două ori cine e... Nu mi s- 
a răspuns. Din ce în ce mai speriată, deoarece n-aveam 
nici broască, nici zăvor, am împins scrinul în uşă. Am tras 
cu urechea mereu, nimic nu se mişca şi, după o jumătate 
de oră care mi s-a părut nesfârşită, m-am aruncat în pat. 
Noaptea a trecut în linişte. A doua zi am cerut menajerei 
îngăduinţa să pun un zăvor la uşă care n-avea broască, 
povestindu-i prin ce spaimă trecusem. Mi-a răspuns că am 
visat şi că, de altminteri, trebuie să mă adresez domnului 
Ferrand pentru zăvor. La cererea mea, notarul a ridicat 
din umeri, mi-a spus ca sunt nebună, aşa că n-am mai 
îndrăznit să-i vorbesc de asta. După câtva timp s-a 
întâmplat nenorocirea cu diamantul. Tata, disperat, nu ştia 
ce să facă. l-am povestit doamnei Séraphine necazul meu. 
Mi-a răspuns: „Domnul e atât de milos, încât poate că va 
face şi pentru tatăl dumitale ceva!“ În aceeaşi seară, pe 
când serveam masa, domnul Ferrand mi-a spus pe 
neaşteptate: „Tatăl tău are nevoie de o mie trei sute de 
franci; du-te chiar în astă seară la el şi spune-i să treacă 
mâine pe la biroul meu să-i dau banii. E un om cinstit şi 
merită să fie ajutat.“ La această dovadă de bunătate am 


- 536 - 


- Eugen Sue - 


izbucnit în plâns, nu mai ştiam cum să-i mulţumesc 
stăpânului meu. Dar dânsul, cu asprimea lui obişnuită, mi- 
a răspuns: „Bine, bine, ceea ce fac, e cât se poate de 
firesc...“ Seara, după ce am terminat ce mai aveam de 
făcut, m-am dus la tata să-i aduc vestea cea bună şi a două 
Zi... 

— Aveam cei o mie trei sute de franci contra unei poliţe 
pe termen de trei luni, acceptată de mine în alb, adăugă 
Morel. Am făcut ca Luiza, am plâns de recunoştinţă, l-am 
numit, pe acest om binefăcătorul meu... salvatorul meu. 

— Această măsură de prevedere de a te face să semnezi 
o poliţă în alb, şi cu o scadenţă atât de apropiată - datorie 
pe care n-ai fi putut-o plăti la termen, nu ţi-a deşteptat 
bănuielile? întrebă Rudolf. 

— Nu, domnule; am crezut că notarul îşi ia cuvenitele 
garanţii, asta-i tot; de altfel, mi-a spus că nu trebuie să mă 
gândesc să-i achit această sumă decât după doi ani; n- 
aveam decât să preschimb poliţa din trei în trei luni pentru 
buna regulă; totuşi, la prima scadenţă mi-a prezentat-o, 
suma nefiind achitată, a obţinut o hotărâre contra mea, în 
favoarea unui terţ; dar mi-a trimis vorbă că asta să nu mă 
sperie... că era o greşeală a portărelului. 

— Voia astfel să te aibă la mână, zise Rudolf. 

— Vai! da, domnule, fiindcă din ziua sentinţei a început 
să... dar continuă tu, Luiza, continuă... Nu mai ştiu unde 
am rămas... mi se învârteşte capul... simt că o să 
înnebunesc!... 

Rudolf îl linişti pe şlefuitor... Luiza reluă! 

— Munceam tot mai mult ca să răsplătesc, cum puteam, 
bunătatea pe care domnul Ferrand ne-o dovedise. Doamna 
Séraphine începu de-atunci să-mi poarte pică; îi făcea 
plăcere să mă chinuiască, să mă facă să greşesc, 
netransmiţându-mi ordinele pe care domnul Ferrand i le 
dădea pentru mine; sufeream din pricina acestor neplăceri. 
Mi-aş fi căutat un loc în altă parte, dar obligaţia pe care 
tatăl meu o avea faţă de domnul Ferrand, mă împiedica să 
plec. 'Trecuseră trei luni de când domnul Ferrand ne 


- 537 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


împrumutase banii; continua să se poarte rău cu mine în 
faţa doamnei Seraphine; totuşi, câteodată, se uita la mine 
cu coada ochiului într-un fel care mă stânjenea, iar el 
surâdea, văzându-mă că roşesc. 

— Înţelegi, domnule Rudolf, încă de pe atunci se 
pregătea să ceară arestarea mea, interveni Morel. 

— Într-o zi, urmă Luiza, menajera plecă, după cină, de 
acasă, împotriva obiceiului ei; secretarii părăsiră biroul, 
căci locuiau în oraş. Domnul Ferrand îl trimisese pe portar 
să-i facă un comision, iar eu am rămas singură în casă cu 
stăpânul meu. Aveam treabă în anticameră, când notarul 
mă sună. Am intrat în camera lui de culcare; l-am găsit 
stând în picioare în faţa căminului; m-am apropiat, el s-a 
întors repede, m-a luat în braţe... faţa îi era roşie ca focul, 
ochii îi ardeau. Mi-a fost o teamă grozavă, frica mă 
împiedica la început să fac vreo mişcare, dar, deşi era 
foarte puternic, m-am zbătut atât de tare încât i-am scăpat 
din mâini, am fugit în anticameră, a cărei uşă am închis-o, 
ţinând-o cu toată puterea; cheia se afla de partea lui. 

— O auzi, domnule, o auzi? se adresă Morel lui Rudolf. 
Iată purtarea acestui demn binefăcător. 

— După câteva clipe, uşa a cedat eforturilor lui, reluă 
Luiza, noroc că lampa era aproape, aşa că am avut timp s-o 
sting. Anticamera era departe de odaia în care se afla 
notarul; s-a pomenit deodată în întuneric. M-a chemat, nu 
i-am răspuns, mi-a spus atunci cu o voce care tremura de 
furie: „Dacă încerci să-mi scapi, tatăl tău va intra în 
puşcărie pentru cei o mie trei sute de franci ce mi-i 
datorează şi nu mi-i poate plăti“. L-am implorat să-i fie 
milă de mine, i-am făgăduit să fac orice pentru a-l mulţumi 
şi a-i dovedi recunoştinţa ce i-o port pentru binele făcut, 
dar i-am declarat că nimic nu mă poate sili să mă las 
dezonorată. 

— Acesta e limbajul Luizei, observă Morel, al Luizei 
mele când avea dreptul să fie mândră. Dar acum?... în 
sfârşit, mai departe, mai departe... 

— Mă aflam în întuneric. După o clipă, aud închizându- 


- 538 - 


- Eugen Sue - 


se uşa anticamerei, pe care stăpânul meu o găsise pe 
pipăite. Mă aflam astfel în mâinile lui. Notarul se duse în 
camera lui şi se întoarse imediat cu o lampă. Nu-ţi pot 
descrie, tată, noua luptă căreia a trebuit să-i fac faţă, 
amenințările, urmărirea lui din odaie în odaie. Din fericire, 
disperarea, frica, furia îmi dădeau putere, împotrivirea 
mea îl înfuria, nu se mai putea stăpâni. M-a maltratat, m-a 
bătut, eram plină de sânge pe faţă... 

— Doamne! Doamne! strigă şlefuitorul ridicând mâinile 
la cer; astea sunt totuşi crime şi nu există pedeapsă pentru 
un asemenea monstru... nu e... 

— Poate, spuse Rudolf, care părea că se gândeşte la 
ceva; apoi, adresându-se Luizei; Hai, curaj! spune tot. 

— Lupta durase prea mult; puterile începeau să mă 
părăsească treptat, când portarul, care se înapoiase, sună 
de două ori; aducea o scrisoare. Temându-se că dacă nu 
mă duc eu s-o iau, o va aduce chiar portarul, domnul 
Ferrand îmi spuse: „Pleacă! Dacă sufli un singur cuvânt, 
tatăl tău e pierdut, dacă încerci să pleci de la mine, e iarăşi 
pierdut, dacă se vor cere informaţii despre tine, te voi 
împiedica să găseşti un loc, lăsând să se înţeleagă, fără a 
afirma, că m-ai furat. Am să mai spun că eşti o servitoare 
detestabilă...“ A doua zi după această scenă, cu toate 
amenințările stăpânului, am alergat să spun totul tatălui 
meu. Voia să părăsesc imediat casa aceea... dar în acest 
caz îl aştepta închisoarea... Puţinul ce câştigam de când cu 
boala mamei, era absolut necesar familiei noastre. Şi 
informaţiile proaste pe care domnul Ferrand le-ar fi dat 
despre mine, m-ar fi împiedicat pentru multă vreme, poate, 
să găsesc un loc în altă parte. 

— Da, spuse Morel, amărât, am avut laşitatea, egoismul 
de a o lăsa pe copila noastră să se înapoieze acolo... O! vă 
spuneam eu, mizeria... mizeria... câte infamii te sileşte să 
săvârşeşti! 

— Vai, tată, dar n-ai încercat, oare, în fel şi chip să 
găseşti o mie trei sute de franci? A fost imposibil, a trebuit 
să ne resemnăm. 


- 539 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Mai departe... Ai tăi ti-au fost călăii, suntem şi mai 
vinovaţi decât tine de nenorocirea ce ţi s-a întâmplat, 
exclamă şlefuitorul, ascunzându-şi faţa în mâini. 

— Când l-am revăzut, continuă Luiza, stăpânul se purta 
faţă de mine tot atât de aspru şi de brutal ca şi înainte de 
scena despre care v-am povestit, fără a spune un cuvânt cu 
privire la cele întâmplate. Doamna Seraphine continua să 
mă chinuiască, abia dacă-mi dădea de mâncare, încuia 
pâinea şi, câteodată, din răutate, spurca resturile rămase, 
deoarece ei luau masa împreună. Noaptea de-abia dacă 
dormeam, mă temeam în fiecare clipă să nu-l văd pe notar 
intrând în odaia mea care nu se putea încuia; scosese şi 
scrinul, pe care-l puneam în faţa uşii ca să mă apăr, nu-mi 
mai rămăsese decât un scaun, o masă mică şi un cufăr. 
Încercam să mă baricadez cu ele cum puteam şi mă 
culcam îmbrăcată. Câtva timp m-a lăsat în pace, nici nu se 
mai uita la mine. Începusem chiar să mă liniştesc niţel. 
Într-o duminică mi-a dat voie să ies. Am venit să aduc 
această veste bună tatii şi mamei, eram toţi aşa de fericiţi! 

Până aici ai ştiut totul, tată, ceea ce-mi rămâne de 
spus... şi vocea Luizei tremură... E cumplit... nu ţi-am 
mărturisit-o niciodată. 

— Ah! eram sigur... foarte sigur că-mi ascundea o taină, 
strigă Morel cu o volubilitate care-l miră pe Rudolf. 
Paloarea ta, trăsăturile feţei tale... ar fi trebuit să-mi dea 
de gândit. Am spus-o de o sută de ori mamei tale... dar ea 
mă tot liniştea. 

Şi-şi ascunse faţa în mâini. 

Rudolf nu voi ca Luiza să vadă cât era el de speriat de 
vorbele fără şir ale şlefuitorului şi spuse cu gravitate: 

— Nu eşti drept, Morel, nu numai pentru ea, dar pentru 
mama ei, pentru copii, pentru dumneata chiar, biata 
dumitale soţie se temea de urmările triste ale plecării ei 
din serviciul notarului... Nu învinui pe nimeni... Toate 
blestemele, toate urile să cadă asupra unui singur om... 
acest monstru de ipocrizie care obligase o fată să aleagă 
între necinste şi ruină... poate chiar moartea tatălui şi a 


- 540 - 


- Eugen Sue - 


familiei ei, asupra acestui stăpân care abuza în mod infam 
de puterea lui... Dar răbdare, ţi-am mai spus, pronia 
cerească pedepseşte adeseori crima în mod neaşteptat de 
groaznic. 

Cuvintele lui Rudolf erau pătrunse de atâta certitudine 
şi convingere, încât Luiza se uită cu mirare, aproape cu 
teamă la salvatorul ei. 

— Mai departe, copila mea, o îndemnă Rudolf, 
adresându-se Luizei, nu ascunde nimic... e mai important 
decât crezi. 

— Începeam să fiu oarecum mai liniştită, continuă Luiza. 
Când, într-o seară, domnul Ferrand şi menajera au plecat 
pe rând. Nu au cinat acasă. Am rămas singură; mi s-a lăsat 
ca de obicei porţia mea de apă, de pâine şi de vin, după ce 
dulapurile fuseseră închise cu cheia. O dată ce mi-am 
terminat lucrul, am mâncat şi apoi, fiindu-mi frică, singură 
cum mă aflam, în apartament, m-am urcat, în camera mea, 
după ce aprinsesem lampa domnului Ferrand. Când ieşea 
seara din casă, nu-l aştepta nimeni. Am început să brodez 
şi, împotriva obiceiului meu, încet, încet m-a furat 
somnul... Ah, tată! strigă Luiza,  întrerupându-se 
înfricoşată, n-o să mă crezi... îmi vei spune că mint şi 
totuşi, iată, îţi jur pe trupul bietei mele surori moarte, că 
nu spun decât adevărul... 

— Explică-te, spuse Rudolf. 

— Vai, domnule, de şapte luni caut zadarnic să-roi explic 
mie însumi acea noapte cumplită... fără să reuşesc. Cât p- 
aci să-mi pierd judecata, căutând să dezleg această taină. 

— Doamne! Doamne! ce o să-mi mai spună? strigă 
şlefuitorul, ieşind din apatia în care, de la începutul acestei 
destăinuiri, cădea din când în când. 

— Împotriva obiceiului meu, adormisem pe scaun, urmă 
Luiza. lată, ultimul lucru de care-mi amintesc. 

— Mai departe, mai departe... 

— Oh! tată, iartă-mă... îţi jur că nu sunt vinovată şi 
totuşi... 

— Te cred! te cred! dar, vorbeşte. 


- 541 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Nu ştiu de cât timp dormeam, când, deşteptându-mă, 
m-am văzut tot în odaia mea, dar culcată şi necinstită de 
domnul Ferrand care se afla lângă mine. 

— Minţi, minţi, strigă şlefuitorul furios. Spune că te-ai 
supus forţei, de frică să nu fiu târât în închisoare, dar nu 
minţi aşa! 

— Tată! îţi jur că... 

— Minţi, minţi! De ce m-ar fi băgat la închisoare notarul, 
dacă consimţiseşi? 

— Am consimţit? Vai, nu, tată! somnul meu a fost atât de 
adânc, încât eram ca moartă! Asta îţi pare cu neputinţă, 
ceva extraordinar... Doamne, ştiu bine, căci nici acum nu- 
mi pot da seama de cele întâmplate. 

— Dar eu pricep totul, o întrerupse Rudolf pe Luiza, 
lipsea încă o crimă la activul acestui om. Nu învinovăţi pe 
fiica dumitale de minciună, Morel... Spune-mi Luiza, în 
timp ce mâncai, înainte de a urca în odaia dumitale, n-ai 
simţit că băutura avea un gust neobişnuit? încearcă să-ţi 
aminteşti! 

După o clipă de gândire, Luiza răspunse: 

— Într-adevăr, mi-amintesc că amestecul de apă cu vin 
pe care, ca de obicei mi-l lăsa doamna Seraphine, avea un 
gust uşor amărui, dar n-am dat atenţie, căci menajera 
punea câteodată, în băutura mea, sare sau piper, ca să-şi 
bată joc de mine. 

— Şi în ziua aceea băutura ţi s-a părut amăruie? 

— Da, domnule, dar nu atât de amară ca să mă 
împiedice s-o beau; am socotit că vinul era oţetit. 

Morel, cu privirea fixă, puţin rătăcită, asculta întrebările 
lui Rudolf şi răspunsurile Luizei, fără să pară că le înţelege 
sensul. 

— Inainte de a adormi pe scaun, nu ţi-ai simţit capul şi 
picioarele îngreuiate? 

— Da, domnule, mi se zbăteau tâmplele, mă trecea un 
fior, nu mă simţeam bine. 

— Oh! Mizerabilul! mizerabilul! strigă Rudolf. Ştii Morel, 
ce i-a dat fiicei dumitale să bea omul ăsta? 


- 542 - 


- Eugen Sue - 


Meşteşugarul îl privi pe Rudolf fără a-i răspunde. 

— Menajera, complicea lui, a amestecat în băutura 
Luizei un somnifer, opiu, fără îndoială; puterile, judecata 
fiicei dumitale au fost paralizate timp de câteva ceasuri. 
Când a ieşit din acel somn letargic, a constatat că a fost 
dezonorată. 

— Ah! strigă Luiza, acum se lămureşte nenorocirea mea. 
Vezi, tată, că sunt mai puţin vinovată decât păream. Tată, 
tată, răspunde-mi! 

Privirea şlefuitorului era de o fixitate înspăimântătoare. 
O asemenea oribilă perversitate nu putea fi admisă de 
acest om naiv şi cinstit. Abia dacă pătrundea înţelesul 
acestei cumplite destăinuiri. Şi-apoi trebuie să spunem că, 
de câteva clipe, mintea i se rătăcise. Totuşi, Morel vorbi cu 
glas înăbuşit, scurt şi repezit. 

— Da, da, e foarte rău, foarte rău. 

Şi recăzu în apatia lui. 

Rudolf îl privi cu teamă, crezând că puterea lui de a se 
indigna începe să-i slăbească, după cum lacrimile lipsesc 
uneori în marile dureri. Vrând să pună capăt cât mai 
repede acestei triste scene, Rudolf zise Luizei: 

— Curaj, copila mea, termină dezvăluirea acestei urzeli 
de nelegiuiri. 

— Vai, domnule, ce-aţi auzit până acum, nu e încă totul. 
Văzându-l pe domnul Ferrand lângă mine, am scos un țipăt 
de spaimă. Am vrut să fug, dar el m-a reţinut cu forţa; mă 
simţeam încă atât de slabă, atât de zdrobită, fără îndoială 
din cauza băuturii de care mi-aţi vorbit, că n-am putut 
scăpa din mâinile lui; „De ce să fugi acum? îmi spuse 
domnul Ferrand, cu o expresie de uimire care m-a 
derutat... Ce sunt mofturile astea? Nu sunt oare lângă tine, 
cu consimţământul tău?“ „Ah! domnule, dar e nedemn ce- 
ai făcut, am strigat, ai abuzat de somnul meu ca să mă dai 
pierzării! O voi spune tatălui meu.“ Notarul izbucni în râs. 
„Am abuzat de somnul tău, eu? Glumeşti! Cine o să creadă 
minciuna asta? E patru dimineaţa. Sunt aici de două 
ceasuri, cum ai putut dormi atât de adânc? Mărturiseşte 


- 543 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mai bine că n-am făcut decât să mă folosesc de 
consimţământul tău. Haide, nu mai face mofturi, că ne 
supărăm. Tatăl tău e în mâna mea, acum nu mai ai niciun 
motiv să mă respingi, fii supusă şi vom fi prieteni buni - de 
nu, ia seama.“ Voi spune totul tatălui meu, am strigat, va 
şti să mă răzbune. Există o dreptate pe lume!“ Domnul 
Ferrand mă privi cu mirare: „Dar eşti nebună de-a binelea! 
Şi ce anume vei spune tatălui tău? Că ţi-a plăcut să mă 
primeşti aici? Fă ce vrei... vei vedea cum te va primi.“ 
„Doamne! dar nu e adevărat. Ştii prea bine că te afli aici 
fără voia mea.“ „Fără voia ta? Vei avea îndrăzneala să 
susţii o asemenea minciună, să vorbeşti de violenţă? Vrei 
să-ţi dau o dovadă că eşti o prefăcută? Dădusem ordin lui 
Germain să vină astă seară la zece ca să termine o lucrare 
urgentă; a stat până la unu noaptea într-o cameră de sub a 
ta. N-ar fi auzit ţipetele tale, zgomotele unei lupte ca aceea 
pe care am avut-o cu tine jos, răutăcioaso, dacă ai fi fost 
atât de înţelegătoare ca acum! Ei bine, în treabă-l mâine 
pe Germain şi va spune adevărul: că azi noapte a fost o 
linişte desăvârşită în toată casa.“ 

— O, toate precauţiunile fuseseră luate ca să-şi asigure 
nevinovăția! se indignă Rudolf. 

— Da, domnule, pentru că eram împietrită nu găseam 
niciun răspuns la cele ce-mi spunea domnul Ferrand. 
Neştiind ce băutură îmi dăduse, nu-mi puteam lămuri mie 
însămi somnul acela atât de adânc. Aparenţele erau 
împotriva mea. Dacă m-aş fi plâns, toată lumea m-ar fi 
învinuit pe mine; şi nu se putea altfel, fiindcă şi pentru 
mine însămi acea noapte rămânea o taină de nepătruns. 


Capitolul 9 
CRIMA 


Rudolf rămase uluit de abominabila ipocrizie a domnului 
Ferrand. 
— Aşadar, o întrebă el pe Luiza, n-ai îndrăznit să te 


- 544 - 


- Eugen Sue - 


plângi tatălui dumitale de oribilul atentat săvârşit de 
notar? 

— Nu, domnule, ar îi crezut, fără îndoială, că-i cedasem 
de bună voie domnului Ferrand, şi mă temeam ca în furia 
lui, tata să nu uite că libertatea sa, existenţa familiei 
noastre, depindeau de stăpânul meu. 

— Şi probabil, reluă Rudolf pentru a o scuti pe Luiza 
măcar în parte de aceste penibile mărturisiri, de teama de 
a nu expune pe tatăl dumitale răzbunării notarului, nu te-ai 
mai împotrivit şi ai continuat să fii victima acestui 
mizerabil? 

Luiza lăsă ochii în jos şi roşi. 

— Dar după aceea, purtarea lui a fost mai puţin aspră 
faţă de dumneata? 

— Nu, domnule; pentru a înlătura orice bănuieli, când 
din întâmplare avea la masă pe preotul de la Bunavestire şi 
pe vicarul său, stăpânul meu îmi făcea, în faţa lor, 
observaţii severe, ruga pe domnul părinte să mă 
dojenească, spunea că mai curând sau mai târziu voi 
deveni o stricată, că aveam purtări prea libere faţă de 
copiştii din birou, că eram leneşă, că mă ţinea în serviciu 
numai de milă pentru tatăl meu, un tată de familie cinstit, 
pe care îl ajutase el. Afară de serviciul făcut tatălui meu, 
restul spuselor lui erau numai minciuni. Niciodată nu-i 
vedeam pe copiştii din birou care lucrau într-un corp de 
case despărţit de al nostru. 

— Şi când erai singură cu dânsul cum explica el 
purtarea sa faţă de preot? 

— Spunea că glumeşte. Dar preotul lua aceste învinuiri 
în serios; îmi spunea, cu severitate, că trebuie să fiu de 
două ori vicioasă ca să mă dau pierzării, într-o casă sfântă, 
în care aveam mereu în faţa ochilor pilde cucernice. La 
astea nu ştiam ce să răspund, îmi plecam capul roşind; 
tăcerea,  stânjenirea mea, toate păreau să mă 
învinovăţească; viaţa îmi devenise o povară, aşa că, de 
multe ori, era cât p-aci să-i pun capăt. Dar mă gândeam la 
tata, la mama, la fraţii şi surorile mele pe care îi ajutam 


- 545 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


câte puţin; în mijlocul decăderii mele, găseam o alinare: 
cel puţin tata era salvat de la închisoare. O nouă 
nenorocire mă lovi: am rămas însărcinată... mă vedeam 
definitiv pierdută. Nu ştiu de ce, dar presimţeam că 
domnul Ferrand, aflând de acest, eveniment care ar fi 
trebuit să-l facă mai puţin crud faţă de mine, se va purta 
totuşi şi mai rău; eram însă departe de a bănui ce avea să 
se întâmple. 

Morel, revenindu-şi dintr-o stare de rătăcire, privi mirat 
în jur, îşi trecu mâna pe frunte, îşi adună amintirile şi-i 
spuse fetei: 

— Îmi pare că am avut o clipă de uitare... Ce spuneai? 

— Când domnul Ferrand a aflat că voi fi mamă... 

Şlefuitorul făcu un gest de disperare, Rudolf îl potoli cu 
o privire. 

— Haide, voi asculta până la urmă, spuse Morel. Mai 
departe, mai departe! 

Luiza continuă: 

— Am întrebat pe domnul Ferrand prin ce mijloace mi-aş 
putea ascunde ruşinea şi urmările unei greşeli al cărei 
autor era el. Vai, nici n-o să-ţi vină să crezi, tată... 

— Ei bine?... 

— Întrerupându-mă indignat şi prefăcându-se surprins 
încercă să pară că nu mă înţelege. Mă întrebă dacă n-am 
înnebunit. Speriată, am strigat: „Dar, Doamne, acum ce-o 
să mă fac? Dacă n-ai milă de mine, aibi cel puţin de copilul 
dumitale.“ „Ce oroare! strigă domnul Ferrand, ridicând 
mâinile la cer. Cum, mizerabilo, ai îndrăzneala să mă 
învinuieşti că sunt atât de corupt ca să mă înjosesc până la 
o fată de teapa ta?... Ai neruşinarea să mă faci răspunzător 
de urmările desfrânării tale, pe mine, care ţi-am spus 
mereu, în faţa celor mai respectabili martori, că te voi da 
pierzării, ticăloasă şi stricată ce eşti! Să pleci de la mine 
numaidecât, te dau afară!“ 

Rudolf şi Morel rămaseră uluiţi de spaimă; o ipocrizie 
atât de infernală îi înmărmurea. 

— Ah! mărturisesc, exclamă Rudolf, că asta depăşeşte 


- 546 - 


- Eugen Sue - 


aşteptările cele mai cumplite. 

Morel tăcea, ochii i se căscară îngrozitor, un spasm îi 
contractă trăsăturile, se dădu jos de pe masa de lucru, 
trase repede un sertar şi luă de acolo o pilă lungă şi grea, 
foarte ascuţită, înfiptă într-un mâner de lemn, şi se avântă 
spre uşă. 

Rudolf îi ghici gândul, îl luă de braţ şi-l opri. 

— Morel, unde te duci? Ce vrei, să te nenoroceşti? 

— Ia seama, strigă meşteşugarul furios, zbătându-se, voi 
comite două crime în loc de una. 

Şi smintitul îl ameninţă pe Rudolf. 

— Tată, e salvatorul nostru! strigă Luiza. 

— Îşi bate joc de noi, da! da! vrea să-l salveze pe notar, 
răspunse aiurit tatăl, luptându-se cu Rudolf. 

Într-o clipă, acesta îl dezarma cu blândeţe, deschise uşa 
şi aruncă pila pe scară. 

Luiza se repezi la şlefuitor, îl luă în braţe şi îi spuse! 

— Tată, e binefăcătorul nostru! Ai ridicat mâna asupra 
lui, vino-ţi în fire! 

Aceste vorbe readuseră pe Morel la realitate; îşi acoperi 
faţa cu mâinile şi, mut, căzu în genunchi în faţa lui Rudolf. 

— Ridică-te, tată nenorocit, spuse Rudolf, înduioşat. 
Răbdare... răbdare, îţi înţeleg revolta şi-ţi împărtăşesc ura, 
dar în numele răzbunării chiar, n-o compromite... 

— Doamne!... Doamne!... strigă şlefuitorul, ridicându-se. 
Dar ce poate face justiţia... legea... într-o împrejurare ca 
asta? Suntem, doar, oameni săraci! Când vom învinui pe 
acest om bogat, puternic, respectat, ni se va râde în nas. 
Ha, ha, ha! şi se porni pe un râs convulsiv. Şi vor avea 
dreptate... Ce probe avem? da, ce probe? Nu vom fi 
crezuţi. Aşa că vă spun, strigă el pradă furiei crescânde, n- 
am încredere decât în nepărtinirea cuţitului... 

— Taci, Morel, durerea îţi întunecă mintea, îi spuse 
Rudolf cu tristeţe... Las-o pe fata dumitale să vorbească... 
clipele sunt numărate, comisarul o aşteaptă, trebuie să ştiu 
tot... Mai departe, copila mea... 

Morel căzu abătut pe scaunul lui. 


- 547 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Nu e nevoie, domnule, să vă spun cât am plâns, cât l- 
am rugat, eram zdrobită. Asta s-a întâmplat pe la orele 
zece dimineaţa în biroul domnului Ferrand; preotul trebuia 
să prânzească cu el în ziua aceea. Intrase tocmai când 
stăpânul meu mă copleşea cu observaţii şi ocări... Păru 
foarte supărat la vederea preotului. 

— Şi atunci ce a spus? 

— Se hotărî pe loc şi strigă arătându-mă: „Ei bine, 
domnule abate, nu spuneam că această nenorocită va lua 
drumul pierzării?... E pierdută... pentru totdeauna... mi-a 
mărturisit greşeala şi ruşinea ei... rugându-mă s-o salvez. 
Şi când te gândeşti că, de milă, am primit în casa mea o 
asemenea ticăloasă!“ „Cum, îmi spuse abatele indignat, cu 
toate sfaturile bune pe care stăpânul dumitale ţi le-a dat în 
faţa mea, te-ai terfelit în aşa hal! O! asta e de neiertat... 
Prietene, după toate binefacerile pe care i le-ai făcut 
acestei nenorocite şi familiei sale, mila ar însemna 
slăbiciune... să fii neînduplecat!“ spuse preotul, amăgit, ca 
toată lumea, de ipocrizia domnului Ferrand. 

— Şi în clipa aceea nu l-ai demascat pe infam? întrebă 
Rudolf. 

— Doamne, Dumnezeule, eram îngrozită, îmi pierdusem 
capul, nu îndrăzneam, nu puteam scoate un cuvânt; totuşi, 
voiam să vorbesc, să mă apăr. Abia îngânasem: „Dar, 
domnule...“, că notarul mă întrerupse: „Nicio vorbă mai 
mult, fiinţă neruşinată! Ai auzit ce spune sfinţia sa... Mila 
ar însemna slăbiciune... Într-un ceas să-mi părăseşti casa!“ 
Apoi, fără a-mi da răgaz să răspund, îl luă pe preot în altă 
odaie. După plecarea domnului Ferrand, am rămas ca 
aiurită, mă vedeam gonită de la el, neputând găsi un loc 
nicăieri din pricina stării în care mă aflam şi a referinţelor 
proaste pe care stăpânul meu le-ar fi dat despre mine; şi 
apoi nu eram sigură că în furia lui, nu-l va închide pe tata; 
nu ştiam ce să mă fac, m-am refugiat în odaia mea. După 
două ceasuri apăru domnul Ferrand. „[i-ai făcu bagajul?“ 
mă întrebă el. „Fie-ţi milă, i-am spus, căzându-i în 
genunchi, nu mă da afară în starea în care mă aflu. Ce să 


- 548 - 


- Eugen Sue - 


mă fac? Nu pot găsi loc nicăieri!“ „Cu atât mai bine, 
Dumnezeu te va pedepsi pentru desfrâul şi minciunile 
tale.“ „Îndrăzneşti să spui că mint? am strigat eu, 
indignată, îndrăzneşti să spui că nu dumneata m-ai dat 
pierzării?“ „Să ieşi chiar acum din casa mea, ticăloaso, 
deoarece stărui în bârfelile tale, strigă el cu o voce 
cumplită. Şi ca să te pedepsesc, mâine îl voi trimite la 
închisoare pe tatăl tău.“ „Nu, nu, i-am spus, speriată, nu vă 
voi învinui, domnule... v-o făgăduiesc, dar nu mă alungati, 
aveţi milă de tatăl meu, din puţinul ce câştig aici, susţin 
familia... Lăsaţi-mă să stau la dumneavoastră... nu voi 
spune nimic... voi face aşa ca să nu se observe nimic şi 
când nu voi mai putea ascunde starea tristă în care mă 
aflu, ei bine! Atunci mă puteţi izgoni.“ După alte noi 
rugăminţi, domnul Ferrand a consimţit să mă reţină; am 
socotit asta ca un mare bine, atât eram de disperată. 
Totuşi, în cele cinci luni care urmară acestei scene 
cumplite, am fost foarte nenorocită, foarte rău tratată. 
Numai domnul Germain, pe care îl vedeam rar, se interesa 
uneori, înduioşat de necazurile mele, dar mi-era ruşine să-i 
mărturisesc ceva. 

— Nu cam tot pe atunci a venit, să locuiască aici? 

— Da, domnule, căuta o cameră lângă strada Templului 
sau a Arsenalului; cum era una de închiriat aici, i-am vorbit 
de aceea pe care acum o ocupi dumneata, şi i-a plăcut. 
Când a plecat acum două luni, m-a rugat să nu dau 
nimănui noua lui adresă, pe care o cunoştea însă domnul 
Ferrand. Germain, ca să scape de urmăriri, era obligat să 
ia aceste precauţiuni, pe care Rudolf le înţelegea. 

— Şi dumneata nu te-ai gândit niciodată să te 
destăinuieşti lui Germain? o întrebă el pe Luiza. 

— Nu, domnule, era şi el indus în eroare de ipocrizia 
domnului Ferrand; spunea de dânsul că e dur, exigent, dar 
îl socotea cel mai cinstit om de pe pământ. 

— Când Germain locuia aici, nu l-a auzit niciodată pe 
tatăl dumitale acuzându-l pe notar că a încercat să te 
seducă? 


- 549 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Tata nu vorbea niciodată faţă de străini despre 
temerile lui; de altfel, în vremea aceea îi înlăturam 
neliniştile, îl asiguram că domnul Ferrand nu se mai 
gândea la mine... Vai! acum, dragă tată, mă vei ierta că te- 
am minţit! N-o făceam decât ca să te liniştesc, mă crezi, 
nu-i aşa? 

Morel nu răspunse nimic; cu fruntea rezemată de 
braţele încrucişate pe masă plângea în hohote. Rudolf făcu 
semn Luizei să nu se mai adreseze tatălui ei. Ea continuă: 

— Am petrecut cinci luni în lacrimi şi spaime continue. 
Mulțumită precauţiunilor, putusem ascunde tuturor starea 
mea, dar nu nădăjduiam s-o pot tăinui şi în ultimele două 
luni care mă despărţeau de sorocul fatal... Viitorul se arăta 
pentru mine din ce în ce mai îngrozitor. Domnul Ferrand 
îmi declarase că nu mai voia să mă ţină la el... Astfel, urma 
să fiu lipsită de puţinele mijloace cu care îmi ajutam 
familia. Blestemată, alungată de tatăl meu, căci, după 
minciunile pe care i le spusesem ca să-l liniştesc, m-ar fi 
crezut amanta şi nu victima domnului Ferrand... ce aveam 
să fac, unde să mă refugiez, unde să-mi găsesc un loc în 
starea în care mă aflam? Îmi veni atunci o idee criminală. 
Din fericire, n-am cutezat s-o îndeplinesc, vă fac această 
mărturisire, dragă domnule, fiindcă nu vreau să vă ascund 
nimic. Dacă aş fi dat urmare unui gând atât de funest, nu 
ar fi fost, el, oare, complicele crimei mele? 

După o clipă de tăcere, Luiza făcu un efort şi continuă 
cu un tremur în glas: 

— Auzisem de la portăreasă că un şarlatan locuia în casa 
noastră şi... 

Nu putu isprăvi. 

Rudolf îşi aminti că, la prima lui întrevedere cu doamna 
Pipelet, primise de la poştaş o scrisoare scrisă pe o hârtie 
ordinară şi cu litere prefăcute, pe care observase urma 
câtorva lacrimi... 

— Şi i-ai scris, copilă nenorocită, acum trei zile!... Şi la 
aceasta scrisoare ai plâns, şi ţi-ai schimbat scrisul. 

Luiza se uită îngrozită la Rudolf şi întrebă: 


- 550 - 


- Eugen Sue - 


— De unde ştiţi asta? 

— Linişteşte-te. Eram singur în odăiţa doamnei Pipelet, 
când a sosit scrisoarea şi, din întâmplare, am văzut-o... 

— Ei bine, da! l-am scris domnului Bradamanti că, 
neîndrăznind să mă duc la el, îl rugam să vie seara la 
Château-d'Eau... Îmi pierdusem capul. Voiam să-i cer 
cumplitele lui sfaturi... Am plecat de la stăpân cu intenţia 
de a le da urmare, dar, după o clipă, mi-a venit mintea la 
loc, mi-am dat seama ce crimă eram pe cale să comit... M- 
am înapoiat acasă şi nu m-am dus la întâlnire. În aceeaşi 
seară s-a petrecut o scenă ale cărei consecinţe au atras 
asupra mea ultima nenorocire. Domnul Ferrand mă credea 
plecată pentru două ore. Eu, însă, mă înapoiasem după 
foarte puţin timp. Trecând pe la portiţa grădinii, am găsit- 
o, spre marea mea mirare, întredeschisă. Am intrat pe 
acolo şi am dus cheia în cabinetul domnului Ferrand, unde 
se depunea de obicei. Această încăpere dădea în camera 
lui de dormit, locul cel mai liniştit din tot apartamentul; 
acolo trata el afacerile confidenţiale, pe când pe cele 
obişnuite le rezolva în birou. Veţi vedea dragă domnule, de 
ce vă dau toate acest amănunte: cunoscând foarte bine 
interiorul casei, după ce am trecut prin sala de mâncare 
luminată din plin, am intrat în salon cufundat în întuneric, 
apoi în cabinetul care se afla lângă camera de dormit. În 
clipa în care puneam cheia pe masă, uşa se deschise brusc. 
Când m-a zărit la lumina lămpii din odaia lui, notarul a 
închis repede uşa după o persoană pe care n-am putut-o 
vedea. Apoi, cu tot întunericul, s-a aruncat asupra mea, m- 
a luat de gât ca şi cum ar fi vrut să mă gâtuie şi mi-a spus 
pe şoptite, furios şi totodată speriat: „Mă iscodeai, ascultai 
la uşă, ce-ai auzit?... Răspunde! răspunde! sau te strâng de 
gât!“ Dar schimbându-şi gândul, fără a-mi da putinţa să 
spun o vorbă, m-a împins în sala de mâncare, oficiul ora 
deschis şi m-a aruncat cu brutalitate înăuntru, după care a 
închis uşa în urma mea. 

— Şi n-ai auzit nimic din cele ce s-au vorbit? 

— Nimic, domnule, dacă aş fi ştiut că e cu cineva 


- 551 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


dincolo, n-aş fi intrat în birou, nici doamna Seraphine n- 
avea voie să intre. 

— Şi când ai ieşit din oficiu ce ţi-a spus? 

— Menajera a venit să mă scoată de acolo şi nu l-am mai 
revăzut pe domnul Ferrand în seara aceea. Emoţiile, frica 
prin care trecusem, m-au îmbolnăvit rău. Dimineaţa, pe 
când coboram, m-am întâlnit cu domnul Ferrand, m-am 
înfiorat, gândindu-mă la amenințările din ajun. Mare îmi fu 
mirarea auzindu-l că-mi spune liniştit: „Ştii că nu ai voie să 
intri în birou când am pe cineva la mine, dar cum nu mai ai 
decât puţină vreme de stat la mine, socotesc inutil să te 
mai cert“, şi se îndreptă spre biroul lui. Acest ton mai 
blând, după violențele din ajun, m-a surprins. Mi-am 
continuat serviciul, ca de obicei, şi mă pregăteam să fac 
ordine în camera lui de culcare... Suferisem cumplit toată 
noaptea, mă simţeam slabă, abătută. Orânduind câteva 
haine într-o mică încăpere foarte întunecoasă de lângă 
dormitor, am fost deodată cuprinsă de o ameţeală cu 
dureri, simţeam că-mi pierd cunoştinţa... Văzând că mă 
prăbuşesc, am vrut să mă agăţ de ceva şi, în cădere, am 
tras după mine un palton atârnat de perete, care m-a 
acoperit aproape în întregime. Când mi-am revenit în 
simţiri uşa cu geamuri a cabinetului de lângă dormitor era 
închisă... auzeam glasul domnului Ferrand... vorbea tare... 
Amintindu-mi de întâmplarea din ajun, mi-am închipuit că, 
ascunsă sub paltonul care căzuse peste mine, stăpânul 
meu, închizând uşa acelui vestiar obscur, nu mă văzuse. 
Dacă m-ar fi descoperit, cum l-aş fi putut face să creadă ce 
mi s-a întâmplat? Mi-am reţinut răsuflarea şi, fără să vreau 
am auzit sfârşitul acestei convorbiri, fără îndoială începută 
mai înainte. 


Capitolul 10 
CONVORBIREA 


— Şi cine era persoana care, ascunsă în odaia notarului, 


- 552 =- 


- Eugen Sue - 


vorbea cu el? întrebă Rudolf. 

— Nu ştiu, domnule, nu-i recunoşteam vocea. 

— Şi ce spuneau? 

— Convorbirea părea să ţină, cum am mai spus, de 
câtăva vreme, căci iată ce am auzit: „Nimic mai simplu, 
spunea vocea necunoscută, o secătură cu numele de Brat- 
Roşu, contrabandist fără scrupule, m-a pus în legătură 
pentru afacerea de care-ţi vorbeau cu o familie de aşa-zişi 
pirati de apă dulce, stabilită la capătul unei mici insule de 
lângă Asnières; sunt doi din cei mai mari bandiți de pe 
pământ; tatăl şi bunicul lor au fost ghilotinaţi, doi fii sunt 
osândiţi la muncă silnică pe viaţă, dar i-au rămas mamei 
trei băieţi şi două fete, creaturi tot atât de ticăloase ca şi 
ceilalţi. Se spune că noaptea, ca să fure de pe ambele 
maluri ale Senei, coboară pe fluviu în bărci până la Bercy. 
Sunt indivizi în stare să omoare pe primul venit pentru un 
franc. Familia Martial (aşa îi cheamă pe piraţii mei), rostea 
în continuare vocea, vor trece în ochii fetei drept o familie 
cinstită de pescari; o să fac, ca din partea dumitale, două- 
trei vizite acestei tinere doamne; o să-i prescriu anumite 
doctorii... şi după opt zile face cunoştinţă cu cimitirul de la 
Asnières. La sate, decesele trec neobservate, ca un lucru 
fără importanţă, pe când la Paris, cauzele lor sunt 
cercetate mult prea stăruitor. Dar, când ai de gând s-o 
trimiţi pe provinciala dumitale în insula de la Asnières, ca 
să am vreme să-i previn pe Martiali de rolul ce trebuie să-l 
joace?“ „Mâine soseşte aici, poimâine va fi la ei, a răspuns 
domnul Ferrand, şi o voi preveni că doctorul Vincent vine, 
în numele meu, s-o îngrijească.“ „Fie şi numele de Vincent, 
răspunse celălalt. Îmi place şi ăsta ca oricare altul...“ 

— Ce-o mai fi şi cu această urzeală de crimă şi de 
infamii? întrebă Rudolf din ce în ce mai surprins. 

— Nouă? Nu, domnule, veţi vedea că e în legătură cu o 
altă crimă pe care o cunoaşteţi, reluă Luiza şi continuă: 
Am auzit zgomot de scaune, convorbirea se isprăvise. „Nu- 
ţi cer să păstrezi secretul, spunea domnul Ferrand, mă ai 
la mână, cum te am şi eu.“ „Asta înseamnă că ne putem 


- 553 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


ajuta unul pe altul şi că niciodată nu ne vom face rău, 
răspunse vocea. Vezi doar cât sunt de prompt! Am primit 
scrisoarea dumitale aseară la zece şi azi dimineaţă iată-mă 
la dumneata. La revedere, complicele meu, nu uita insula 
Asnières, pescarul Marţial şi pe doctorul Vincent. 
Mulțumită acestor trei cuvinte magice, nu-i dau 
provincialei dumitale mai mult de opt zile.“ „Aşteaptă, 
răspunse domnul Ferrand, să mă duc să trag zăvorul de 
siguranţă pe care l-am pus la cabinetul meu şi să văd dacă 
nu e nimeni în anticameră, ca să poţi ieşi pe poteca 
grădinii, pe unde ai venit... “ Domnul Ferrand ieşi o clipă, 
apoi reveni şi-l auzii, în sfârşit, depărtându-se împreună cu 
persoana aceea... Vă închipuiţi groaza mea în timpul 
acestei convorbiri şi disperarea mea că, fără să vreau, 
surprinsesem un asemenea secret. După două ore, doamna 
Seraphine veni în odaia mea unde mă cuibărisem, 
tremurând toată, şi mai bolnavă decât fusesem până 
atunci. „Te cheamă domnul, îmi spuse ea, ai mai mult 
noroc decât meriţi, hai, coboară. Eşti palidă, dar ceea ce 
vei afla îţi va reda culorile.“ Am urmat-o pe menajeră; 
domnul Ferrand era în cabinetul lui. Văzându-l, m-au 
trecut fiori fără să vreau. Părea totuşi mai puţin înrăit ca 
de obicei. M-a privit fix, lung, de parcă ar fi vrut să-mi 
citească gândurile. Am lăsat ochii în pământ. „Dumneata 
pari foarte bolnavă“, îmi spuse el. „Da, domnule“, i-am 
răspuns extrem de mirată că nu mă tutuia, ca de obicei. „E 
de la sine înţeles, adăugă el, e consecinţa stării dumitale şi 
a eforturilor făcute ca s-o ascunzi; dar, cu toate minciunile 
dumitale, cu toată purtarea rea şi indiscreţia de ieri, reluă 
el pe un glas mai blând, mi-e milă de dumneata. Peste 
câteva zile îţi va fi imposibil să mai ascunzi sarcina. Deşi 
te-am tratat cum o meritai în faţa preotului parohiei, o 
asemenea întâmplare în faţa lumii ar constitui o ruşine 
pentru o casă ca a mea şi, afară de asta, familia dumitale 
ar fi disperată... Consimt să te ajut în această 
împrejurare.“ „Ah, domnule, am strigat eu, aceste vorbe 
dovedesc bunătatea dumneavoastră şi mă fac să uit totul.“ 


- 554 - 


- Eugen Sue - 


„Să uiţi ce?“ mă întrebă el pe un ton aspru. „Nimic, 
nimic... iertaţi-mă, domnule“, am răspuns de teamă să nu-l 
supăr şi socotindu-l în toane mai bune faţă de mine. 
Ascultă-mă, dar: te vei duce astăzi la tatăl dumitale, îi vei 
spune că te trimit pentru două sau trei luni la ţară ca să ai 
grijă de o casă pe care am cumpărat-o. Mâine vei pleca din 
Paris; îţi voi da o scrisoare de recomandare către doamna 
Marţial, mama unei familii cinstite de pescari, care 
locuieşte lângă Asnières. Vei spune că vii din provincie, 
fără să dai alte lămuriri. Vei afla mai târziu scopul acestei 
recomandaţii, care e exclusiv în folosul dumitale. Mătuşa 
Marţial se va purta cu dumneata ca o mamă. Doctorul 
Vincent, un prieten al meu, va veni să-ţi dea îngrijirile pe 
care starea dumitale le reclamă... Vezi cât sunt de bun cu 
dumneata!“ 

— Ce oribilă urzeală! strigă Rudolf. Acum înţeleg totul. 
Crezând că ai aflat în ajun o taină cumplită care îl privea, 
voia să se descotorosească de dumneata. Avea de 
bunăseamă un interes ca să-şi înşele complicele, 
spunându-i că eşti o doamnă din provincie. Cât trebuie să 
te fi îngrozit propunerea asta! 

— Mi-a dat o grea lovitură, m-a doborât. Nu puteam 
răspunde nimic; mă uitam cu groază la domnul Ferrand, 
mintea mi se rătăcise. Mi-aş fi pus viaţa în pericol dacă i-aş 
fi mărturisit că auzisem în dimineaţa aceea ce intenţii are, 
când, din fericire, mi-am amintit de noile primejdii la care 
m-aş fi expus: „Nu mă înţelegi, oare?“ mă întrebă el 
nerăbdător. „Ba da... domnule, dar n-aş vrea să merg la 
ţară.“ „Şi, de ce? Vei fi bine îngrijită acolo unde te trimit.“ 
„Nu, nu, nu mă duc prefer să rămân la Paris să nu mă 
depărtez de familia mea, mai bine îi voi mărturisi totul 
tatii, chiar de va trebui să mor de ruşine.“ „Va să zică mă 
refuzi? întrebă domnul Ferrand, abia stăpânindu-şi mânia 
şi privindu-mă atent. De ce ţi-ai schimbat părerea dintr-o 
dată? Adineauri ai primit...“ Am înţeles, că dacă mă 
trădam, eram pierdută; i-am răspuns că nu credeam să fie 
vorba să plec din Paris, să mă despart de familie. „Dar tu-ți 


- 555- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


necinsteşti familia, mizerabilo! strigă el nemaistăpânindu- 
se şi, prinzându-mă de braţ, mă împinse atât de tare, încât 
am căzut. Îţi dau vreme până poimâine! strigă el. Sau pleci 
mâine de aici ca să te duci la Marţiali, sau îi spui tatălui 
tău că te-am dat afară, şi, în aceeaşi zi, el va intra la 
închisoare.“ Am rămas întinsă pe podea, nu mai aveam 
putere să mă ridic. Doamna Seraphine veni în grabă, 
auzind că stăpânul ridică vocea. Cu ajutorul ei şi 
împleticindu-mă la fiecare pas, am putut ajunge în camera 
mea. M-am aruncat pe pat, am rămas acolo până seara, 
atâtea emoţii îmi dăduseră o grea lovitură! Către ora unu 
noaptea m-au cuprins dureri cumplite şi mi-am dat seama 
că voi aduce pe lume acest copil înainte de soroc. 

— De ce n-ai chemat pe nimeni să te ajute? 

— Oh. N-am îndrăznit. Domnul Ferrand voia să scape de 
mine, desigur că ar fi trimis după doctorul Vincent care m- 
ar fi ucis acasă, la stăpânul meu, în loc să mă omoare la 
familia Marţial... sau poate că domnul Ferrand m-ar fi 
sugrumat, afirmând că am murit născând. Vai! domnule, 
poate că aceste temeri erau nebuneşti - dar în clipa aceea 
m-au năpădit şi asta a fost pricina nenorocirii mele. Aş fi 
înfruntat ruşinea, dar n-aş fi fost învinuită că mi-am ucis 
copilul. În loc să cer ajutor, mi-am înăbuşit gemetele 
muşcând, de durere, cearceaful, ca să nu fiu auzită. In 
sfârşit, după suferinţe groaznice... singură, pe întuneric, 
am adus pe lume acea nefericită făptură a cărei moarte 
desigur că a fost pricinuită de naşterea prematură... 
pentru că nu eu am omorât-o, Doamne - n-am omorât-o - 
oh! nu! în mijlocul acelei nopţi, am avut totuşi o clipă de 
tristă bucurie când mi-am strâns copilul în braţe. 

Şi vocea Luizei se frânse în hohote de plâns. 

Morel asculta apatic povestea fetei. Era într-o stare de 
sumbră nepăsare care îl sperie pe Rudolf. 

Totuşi văzând-o că izbucneşte în plâns, şlefuitorul care 
tot îşi mai ţinea mâinile la tâmple, proptit de tejgheaua lui, 
o privi pe Luiza în ochi şi zise: 

— Plânge... plânge... de ce plânge oare? Apoi, după o 


- 556 - 


- Eugen Sue - 


clipă de şovăială: Ah! da... ştiu... ştiu... notarul... Continuă, 
biata mea Luiza... tu eşti fata mea... tot mi-eşti dragă... 
adineauri... nu te mai cunoşteam... lacrimile îmi 
întunecaseră vederea. Oh! Doamne! Doamne! capul meu... 
tare mă mai doare! 

— Vezi dar că nu sunt vinovată, nu-i aşa, tată? 


— Da... da... 
— E o mare nenorocire, dar mi-era atât de frică de 
notar! 


— Notarul... oh! te cred, e atât de rău... atât de rău... 

— Mă ierţi acum? 

— Da... 

— Cu adevărat? 

— Da, cu adevărat! Oh! tot te iubesc, hai, deşi... nu pot 
spune... vezi tu... fiindcă... oh! capul... capul... 

Luiza se uită cu groază la Rudolf. 

— Suferă, lasă-l puţin să se liniştească. Spune mai 
departe. 

Luiza reîncepu, după ce se uită de două-trei ori, cu 
îngrijorare, la Morel: 

— Strângeam copilul la piept... eram îngrijorată că nu-l 
auzeam respirând, dar îmi spuneam: răsuflarea unui copil 
atât de mic... de-abia se aude... şi apoi mi se părea aşa de 
rece... nu aveam lumină, nu mi se dădea niciodată... 
Aşteptam să se facă ziuă, încercând să-l încălzesc cum 
puteam, dar mi se părea din ce în ce mai îngheţat. Imi mai 
ziceam: e atât de rece, încât desigur că frigul l-a amortit 
aşa... Când s-a făcut ziuă, am apropiat copilul de 
fereastră... m-am uitat la el... era ţeapăn... îngheţat... mi- 
am apropiat gura de a lui ca să-i simt răsuflarea... am pus 
mâna pe inima lui... nu mai bătea... era mort! Luiza izbucni 
în plâns. În clipa aceea se petrecu în mine ceva foarte greu 
de descris. Nu-mi amintesc de cele întâmplate, decât în 
chip nelămurit, ca într-un vis: un fel de deznădejde, de 
groază, de furie şi, afară de asta, mă cuprinse şi o altă 
spaimă: nu mă mai temeam de domnul Ferrand că m-ar 
putea sugruma, dar mă gândeam că dacă ar fi fost găsit 


- 557 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


copilul mort lângă mine, puteam fi învinuită că eu l-am 
omorât; atunci m-a stăpânit un singur gând, să-l ascund 
vederii tuturor, astfel dezonoarea mea n-ar fi fost 
cunoscută; nu m-aş mai fi temut de supărarea tatălui meu, 
scăpăm de răzbunarea domnului Ferrand, pentru că, fiind 
eliberată de sarcină, puteam pleca din casă şi să găsesc un 
loc în altă parte, ca să-mi pot susţine familia... Vai! 
domnule, astea au fost motivele care m-au hotărât să nu 
mărturisesc nimic şi să ascund corpul copilului meu. Am 
greşit, fără îndoiala, dar situaţia în care, mă aflam, 
chinuită, fiinţă de suferinţe, aproape în delir, n-am judecat 
la ce mă expuneam dacă eram descoperită. 

— Ce chinuri!... ce chinuri! se revoltă Rudolf. 

— Se crăpa de ziuă, continuă Luiza, nu mai aveam decât 
puţină vreme până să se trezească lumea din casă... N-am 
mai pregetat, am învelit copilul cum am putut, am coborât 
tiptil, tiptil, m-am dus în fundul grădinii să sap o groapă 
unde să-l înmormântez, dar dăduse îngheţul peste noapte 
şi pământul era prea tare. Atunci am ascuns corpul în 
fundul unei pivnițe în care nu se intra niciodată în timpul 
iernii, l-am acoperit cu o lădiţă goală de flori şi m-am 
înapoiat în odaia mea din care nimeni nu mă văzuse ieşind. 
Din toate câte v-am spus, însă, mi-a rămas o amintire 
confuză. Slabă cum eram, nici azi nu-mi dau seama cum 
am avut curajul şi puterea să fac toate astea. Pe la ora 
nouă, doamna Seraphine veni să afle de ce nu mă trezisem, 
l-am spus că sunt bolnavă şi am rugat-o în chip stăruitor să 
mă lase să stau culcată toată ziua; a doua zi voi părăsi, 
casa, deoarece domnul Ferrand m-a concediat. După o oră, 
veni chiar el. „Te simţi mai rău: iată consecinţele 
încăpăţânării dumitale. Dacă ai fi vrut să te foloseşti de 
bunătatea mea, azi ai fi fost instalată la nişte oameni 
cumsecade care ar fi avut grijă de dumneata. De altfel, nu 
sunt atât de neomenos să te las fără ajutor în starea în 
care te găseşti; astă seară doctorul Vincent va veni să te 
vadă!“ 

La această ameninţare, m-am înfiorat de groază. Am 


- 558 - 


- Eugen Sue - 


răspuns domnului Ferrand că în ajun greşisem când i-am 
refuzat oferta, că acum o primesc, dar că, fiind încă prea 
bolnavă pentru a porni la drum, voi pleca a treia zi la 
Marţial şi că nu mai e nevoie să-l cheme pe doctorul 
Vincent. Voiam să câştig timp, eram ferm hotărâtă să mă 
duc a doua zi la tatăl meu; nădăjduiam astfel că el nu va 
afla nimic. Liniştit de făgăduiala mea, domnul Ferrand fu 
aproape afectuos cu mine şi mă dădu, pentru prima oară 
de când îl cunoşteam, în seama doamnei Séraphine ca să 
mă îngrijească. Am petrecut ziua în spaime cumplite, 
tremurând în fiecare clipă să nu se descopere, din 
întâmplare, trupul copilului meu. Nu doream decât un 
singur lucru, să se înmoaie vremea, astfel că pământul 
nemaifiind atât de tare, să pot săpa... A nins... asta m-a 
făcut să sper... am stat toată ziua în pat. O dată cu căderea 
nopţii, am aşteptat ca toată lumea să se culce; am avut 
puterea să mă ridic, să mă duc la magazia, cu lemne, să 
caut un topor ca să pot săpa o groapă în pământul acoperit 
cu zăpadă... După chinuri nesfârşite, am izbutit... atunci 
am luat corpul, l-am plâns mult şi l-am aşezat cum am 
putut în lădiţa de flori... Nu cunoşteam rugăciunea pentru 
morţi. Am rostit un Tatăl-nostru şi un Ave-Maria, rugând 
pe Dumnezeu să-l primească pe copil în rai... Credeam că 
nu voi avea curajul să acopăr cu pământ micul coşciug... O 
mamă... să-şi îngroape copilul... În sfârşit, am izbutit... Oh, 
Dumnezeule cât m-a durut asta! Am pus zăpadă peste 
pământ, ca să nu se vadă nimic. Mă luminase luna. Când 
totul se sfârşi, nu mă puteam hotări să plec... Bietul copil, 
în pământul îngheţat... sub zăpadă... Cu toate că era 
mort... credeam că simte frigul... M-am înapoiat în odaia 
mea... m-am culcat, scuturată de friguri cumplite. 
Dimineaţa, domnul Ferrand trimise să întrebe în ce stare 
mă aflu. l-am trimis vorbă că mă simţeam ceva mai bine şi 
că, în două zile, voi fi în stare să plec la ţară. Am mai zăcut 
şi în ziua aceea, ca să mai prind puteri. Către seară m-am 
sculat, am coborât în bucătărie să mă încălzesc şi am stat 
acolo singură. M-am dus apoi în grădină, să spun o ultimă 


- 559 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


rugăciune, în clipa când mă urcam spre odaia mea l-am 
întâlnit pe domnul Germain. Se afla în faţa biroului unde 
lucra câteodată, era foarte palid... Mi-a spus repede, 
punându-mi un fişic de bani în mână: „Mâine de cu noapte, 
tatăl dumitale va fi arestat pentru neplata unei poliţe de o 
mie trei sute de franci. Ştiu că nu o poate achita... iată 
banii... îndată ce se face ziua, să dai fuga la el... Numai de 
azi îmi dau seama cine e domnul Ferrand... un om rău... îl 
voi demasca... Să nu cumva să spui că ai banii ăştia de la 
mine...“ Domnul Germain nu-mi lăsă timp să-i mulţumesc 
şi cobori grăbit. 


Capitolul 11 
NEBUNIA 


— Azi dimineaţă, continuă Luiza, când toată lumea din 
casa domnului Ferrand dormea, am venit încoace cu banii 
pe care mi-i dăduse domnul Germain ca să-l salvez pe tata, 
dar suma nu ajungea, şi fără dărnicia dumneavoastră, nu l- 
aş fi putut scăpa din mâna agenţilor... Probabil că, după ce 
am plecat de la domnul Ferrand, cineva a intrat în odaia 
mea şi s-au găsit urme care i-au pus pe drumul acestei 
lugubre descoperiri... Un ultim serviciu, domnule, vreţi să 
înmânaţi, prin cineva, banii aceştia domnului Germain? Îi 
făgăduisem să nu spun nimănui că e funcţionar la domnul 
Ferrand. Dar pentru că văd că o ştiţi, fără ca eu să fiu 
indiscretă... Acum, domnule, vă repet în faţa lui Dumnezeu 
care mă aude, că n-am spus nimic care să nu fie adevărat... 
N-am căutat să-mi uşurez greşelile şi... 

Dar oprindu-se speriată, Luiza strigă: 

— Domnule, uitaţi-vă la tata... uitaţi-vă, ce are? 

Morel ascultase această ultimă parte din povestirea 
Luizei cu nepăsare sumbră pe care Rudolf o punea pe 
seama deprimării nefericitului părinte. După zguduiri atât 


- 560 - 


- Eugen Sue - 


de puternice şi de numeroase, lacrimile îi secaseră, 
simţurile i se tociseră şi nu-i mai rămânea nici puterea de a 
se indigna, gândea Rudolf, dar se înşela. 

Întocmai ca flacăra unei făclii care, înainte de a se 
stinge, mai are unele pâlpâiri, tot aşa mintea lui Morel de 
pe acum foarte zdruncinată, licări un răstimp, aruncă ici şi 
colo câteva sclipiri de înţelegere, apoi deodată se întunecă. 

Cu totul străin de ce se vorbea, de ce se petrecea în 
jurul lui, şlefuitorul înnebunise. 

— Domnule, reluă Luiza cu o spaimă crescândă, uitaţi-vă 
la tata! Apoi, apropiindu-se de meşteşugar, îl strigă: Tată! 
... Tatăl... 

Morel se uita la ea cu acea privire tulbure, nedesluşită, 
rătăcită, caracteristică nebunilor, îngânând cu o voce 
blândă şi tristă: 

— Datorez o mie trei sute de franci notarului... preţul 
sângelui Luizei... Trebuie să lucrez, să lucrez! 

— Morel... prietene! i se adresă Rudolf, suntem aici... 
Fiica dumitale e lângă noi; e nevinovată... 

— O mie trei sute de franci! repeta şlefuitorul, fără să se 
uite la Rudolf şi-şi continua munca imaginară. 

— Tată... strigă fata, aruncându-i-se la picioare şi 
strângându-i fără voie mâinile, sunt eu, Luiza! 

— O mie trei sute de franci... stăruia el, desfăcându-se 
cu putere din strânsoare. O mie trei sute de franci... că de 
nu, adăugă el încet ca o mare taină, că de nu... Luiza va fi 
ghilotinată... 

Şi începu să învârtească o tocilă imaginară. 

Luiza scoase un țipăt groaznic. 

— E nebun! strigă ea, e nebun, şi eu... eu sunt de vină... 
Oh! Doamne, Doamne! şi totuşi nu e greşeala mea... nu 
voiam să fac nimic rău... 

— Haide, biată copilă, curaj! o îmbărbătă Rudolf, să 
sperăm că... această nebunie va fi trecătoare. Tatăl 
dumitale... a suferit prea mult; atâtea amărăciuni, una 
după alta, au fost peste puterile unui om. Judecata lui a 
slăbit pentru o clipă... dar îşi va reveni, să te însoţească 


- 561 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


certitudinea că dumneata, tatăl şi toţi ai dumitale veţi fi, 
răzbunaţi. 

— Răzbunaţi!... 

— Da! şi jur, răspunse Rudolf solemn, jur că, o dată 
crimele acestui om dovedite, va ispăşi crunt dezonoarea, 
nebunia şi moartea pe care le-a pricinuit. Dacă legile nu 
vor fi în măsură să-l pedepsească şi dacă şiretenia şi 
îndemânarea lui sunt la înălţimea fărădelegilor sale, vom 
opune vicleniei sale viclenia noastră, îndemânării sale, 
îndemânarea noastră, nelegiuirilor sale alte nelegiuiri; dar 
care vor fi faţă de faptele sale, ceea ce supliciul just şi 
răzbunător, aplicat vinovatului de o mână neîndurătoare, 
este faţă de omorul laş şi tăinuit. 

— Ah! domnule, Dumnezeu să vă audă! Nu eu vreau să 
fiu răzbunată, dar tatăl meu care şi-a pierdut minţile, 
copilul meu mort... 

Apoi, încercând printr-o ultimă sforţare să-l scoată pe 
Morel din nebunia lui, Luiza strigă: 

— Tată, adio? Sunt dusă la închisoare... nu te voi mai 
vedea! Luiza ta îţi zice adio. Tată! tată! tată!... 

Aceste chemări disperate nu primiră niciun răspuns. 
Nimic nu găsi ecou în acest, biet suflet distrus... 

Coardele sentimentului patern, de obicei ultimele care 
se rup, nu mai vibrau. 

Două ore de la arestarea Luizei, şlefuitorul şi bătrâna 
idioată fură duşi de David, din ordinul lui Rudolf, la 
Charenton. Urma să li se dea camere separate şi să 
primească îngrijiri speciale. 

Morel părăsi casa din strada Templului fără împotrivire; 
îi era egal unde îl duceau, nebunia lui era blânda, 
neprimejdioasă şi tristă. 

Bunicii îi era foame; i se arătă carne şi pâine, şi ea se luă 
fără împotrivire după alimente. 

Pietrele preţioase ale şlefuitorului, încredințate soţiei 
lui, fură în aceeaşi zi predate doamnei Mathieu, 
intermediara care venise să le ridice. 

Din nefericire această femeie fusese pândită şi urmărită 


- 562 - 


- Eugen Sue - 


de  Şontorog care cunoştea, din convorbirea ce o 
surprinsese când urma să fie arestat Morel, valoarea 
pretinselor pietre false. Fiul lui Braţ-Roşu se asigură că 
intermediara, locuia în bulevardul Saint Denis nr. 11. 

Rigolette o informă, cu multe menajamente, pe 
Madeleine Morel despre accesul de nebunie al şlefuitorului 
şi arestarea Luizei. La început, Madeleine plânsese mult, 
scosese strigăte disperate, apoi, biata fiinţă, slabă şi 
nehotărâtă, potolindu-se după acest prim şoc, se linişti 
treptat, văzându-se, ea şi copiii ei, înconjurați de o 
bunăstare pe care o datorau dărniciei binefăcătorului lor. 
Cât despre Rudolf, era pradă unor reflecţii amare, 
gândindu-se la destăinuirile Luizei. 


Capitolul 12 
BIROUL DE NOTARIAT 


Biroul domnului Ferrand era aidoma tuturor birourilor 
de notariat, funcţionarii lui erau ca toţi funcţionarii. Intrai 
printr-o anticameră mobilată cu patru scaune vechi în 
cancelaria propriu-zisă, înconjurată de rafturi prevăzute cu 
despărţituri în care se aflau dosarele clienţilor. Cinci 
tineri, aplecaţi pe pupitre de lemn negru, râdeau, stăteau 
de vorbă sau scriau grăbiţi. 

O sală de aşteptare, de asemenea plină de cartoane, 
unde stătea de obicei domnul prim-copist, apoi o odaie 
goală, care, pentru mai multă discreţie, despărţea biroul 
notarului de sala de aşteptare - aşa arăta în întregul lui 
acest laborator al actelor de tot felul. 

Un ceasornic cu cuc, aşezat între două ferestre ale 
cancelariei, bătuse orele două; o oarecare agitaţie se 
vădea printre funcţionari; câteva frânturi din discuţiile lor 
ne vor face să cunoaştem pricina acestei emoţii. 

— Desigur, dacă cineva mi-ar fi spus că Frangois 
Germain e un hoţ, glăsui un tânăr, i-aş fi răspuns: „Minţi”! 
„Minţi!“ 


- 563 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Şi eu la fel!... 

— Şi eu la fel!... 

— Cât despre mine, am fost atât de impresionat să-l văd 
arestat de oamenii gărzii, încât nici n-am putut mânca... 
Dar am fost răsplătit, căci n-a mai trebuit să înghit 
amestecăturile zilnice ale lui madam Seraphine. 

— Şaptesprezece mii de franci, ăştia sunt bani! 

— Şi încă ce bani! 

— Şi când te gândeşti că de cincisprezece luni, de când 
Germain e casier, n-a lipsit o singură centimă din casa de 
bani a patronului!... 

— Eu găsesc că patronul a făcut rău punând să-l 
aresteze pe Germain, pentru că acest biet băiat se jura pe 
toţi sfinţii că n-a luat de acolo decât o mie trei sute de 
franci aur. 

— Cu atât mai mult cu cât azi dimineaţă adusese banii 
ca să-i pună la loc în casa de fier... în chiar clipa când 
patronul trimisese după poliţie... 

— Iată neplăcerile pe care le ai cu oamenii de o cinste 
atât de cruntă ca a patronului; ăştia sunt neîndurători. 

— E adevărat, dar tocmai de aceea trebuie să te 
gândeşte bine înainte de a da pierzării pe un tânăr care 
până atunci se purtase atât de bine. 

— La asta, domnul Ferrand a obiectat că trebuie să dea 
o pildă. 

— Pildă de ce? Nu serveşte la nimic celor cinstiţi, iar cei 
care nu sunt, ştiu bine că riscă să fie descoperiţi dacă fură. 

— Casa noastră este în orice caz o bună clientă pentru 
comisar. 

— Cum aşa? 

— Păi da! azi dimineaţă biata Luiza... acum Germain... 

— Mie afacerea cu Germain nu mi se pare limpede. 

— Dar a mărturisit! 

— A mărturisit că a luat o mie trei sute de franci, dar 
susţine cu tărie că n-a luat cei cincisprezece mii de Franci 
în bancnote şi nici ceilalţi şapte sute de franci aur care 
lipsesc din casă. 


- 564 - 


- Eugen Sue - 


— De fapt, dacă a recunoscut una, de ce n-ar recunoaşte 
şi cealaltă? 

— Aşa e, tot aceeaşi pedeapsă o capeţi pentru o mie 
cinci sute de franci ca şi pentru cincisprezece mii. 

— Da, dar îţi rămân cei cincisprezece mii de franci şi, 
ieşind din închisoare, îţi faci treaba cu ei - ar spune un 
ticălos. 

— Nu e chiar atât de rău! 

— Orice am spune şi orice am face, e aici ceva ce nu-mi 
miroase a bine. 

— Şi Germain care-l apăra mereu pe patron de câte ori îl 
făceam iezuit! 

— Şi totuşi e adevărat, „De ce oare patronul n-ar avea 
dreptul să se ducă la biserică, ne spunea el, aşa cum şi voi 
aveţi dreptul să nu vă duceţi?“ 

— Iată-l pe Chalamel care vine din oraş; ce o să se mai 
mire! 

— De ce, de ce, băieţi? S-a mai întâmplat ceva nou cu 
acea biată Luiza? 

— Ai fi aflat, dacă n-ai fi întârziat aşa de mult pe drum, 
haimana ce eşti! 

— Dar credeţi poate că până în strada Challiot sunt doar 
câţiva paşi? 

— Oh! e de rău!... E foarte de rău! 

— Dar ce e cu faimosul viconte de Saint Rémy? N-a sosit 
încă? 

— Nu. 

— Trăsura îi era trasă la scară, mi-a trimis vorbă, prin 
fecior, că vine numaidecât, dar servitorul mi-a spus că 
stăpânul lui nu-i în toate apele... Ah! domnilor, ce 
frumoasă căsuţă boierească!... Un lux care-ţi sare în ochi... 
s-ar zice una din acele locuinţe ale seniorilor de odinioară. 
Ah! Faublas, iată eroul meu preferat, modelul meu! spuse 
Chalamel, atârnându-şi umbrela în cuier. Înţeleg acum de 
ce vicontele are datorii şi e ameninţat cu închisoarea. 

— O obligaţie de treizeci şi patru de mii de franci pe 
care portărelul a trimis-o aici, trebuind să fie achitată la 


- 565 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cancelarie, aşa vrea creditorul, nu ştiu de ce. 

— Cred şi eu că acest frumos viconte va trebui să 
plătească acum, fiindcă s-a înapoiat ieri seară de la ţară, 
unde se ascunsese trei zile ca să scape de executori. 

— Dar de ce nu i s-a pus sechestru pe mobilele din casă? 

— Nu-i aşa de prost, casa nu e a lui, iar mobilierul e pe 
numele valetului său, care pretinde că i l-a închiriat; tot 
aşa şi echipajele sunt pe numele vizitiului care spune că le 
dă cu chirie vicontelui cu atâta pe lună. O! e un şmecher, 
acest domn Saint-Rémy. Dar, ce spuneaţi? Ce s-a întâmplat 
pe aici? 

— Închipuieşte-ţi că, acum două ore, patronul dă buzna 
peste mine ca un apucat: „Germain nu-i aici?“ zbieră el. 
„Nu, domnule.“ „Ei bine, mizerabilul, mi-a furat ieri seară 
şaptesprezece mii de franci“ strigă patronul. 

— Germain... să fure... haida de! 

— Staţi să vedeţi. „Cum oare, domnule, sunteţi sigur? 
Dar asta nu-i cu putinţă!“ am răspuns noi. „Vă spun, 
domnilor, că pusesem ieri în sertarul biroului unde 
lucrează Germain, cincisprezece hârtii a câte o mie, plus 
două mii de franci aur într-o cutioară: totul a dispărut.“ În 
clipa aceea, iată-l pe tata Marriton, portarul, care soseşte 
spunând: „Domnule, garda va veni imediat.“ 

— Şi Germain? 

— Aşteaptă puţin... Patronul spune portarului: „De 
îndată ce vine domnul Germain, trimite-l aici în cancelarie, 
fără să-i spui nimic... vreau să-l demasc în faţa voastră, 
domnilor.“ După un sfert de ceas, bietul Germain vine, ca 
şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; madam Seraphine ne 
adusese tocmai de mâncare obişnuitele lături Germain îl 
salută pe patron, ne dă şi nouă, foarte liniştit, bună ziua... 
Germain, nu mănânci?“ îl întrebă domnul Ferrand. „Nu, 
domnule, mulţumesc nu mi-e foame“. „Vii cam târziu!“. 
„Da domnule am fost nevoit să mă duc la Belleville dis de 
dimineaţă“. „Desigur, ca să ascunzi banii pe care mi i-ai 
furat!“ strigă domnul Ferrand cu o voce teribilă. 

— Şi Germain?... 


- 566 - 


- Eugen Sue - 


— Bietul băiat se face palid ca un mort şi răspunde 
imediat,  bâlbâind: „Domnule, vă implor, nu mă 
nenorociţi“... 

— Furase? 

— Aşteaptă niţel, Chalamel. „Nu mă nenorociţi“ spuse 
el. „Va să zică mărturiseşti, mizerabile?“ „Da, domnule... 
dar iată banii care lipsesc. Credeam că-i voi putea pune la 
loc azi dimineaţă, înainte de a vă fi deşteptat; din 
nefericire, persoana la care aveam nişte bani şi pe care 
credeam că o voi găsi acasă aseară, era de două zile la 
Belleville, de aceea a trebuit să mă duc acolo azi în zori. 
De aceea am întârziat... lertaţi-mă, domnule, nu mă 
nenorociţi... Luând aceşti bani, ştiam că-i voi pune la loc... 
lată cei o mie trei sute de franci aur“. „Cum o mie trei sute 
de franci! strigă domnul Ferrand. Ce, e vorba numai de o 
mie trei sute de franci? Mi-ai furat, dintr-un portofel verde, 
aflat în biroul primului copist, cincisprezece hârtii a o mie 
de franci aur“. „Eu? Niciodată! strigă bietul Germain 
distrus, am luat doar o mie trei sute de franci aur... dar 
niciun ban mai mult. N-am văzut nici un portofel în sertar; 
acolo nu erau decât două mii de franci aur, într-o cutie!“ 
„Oh! mincinos infam!... strigă, patronul. Daca ai furat o 
mie trei sute de franci, ai fi putut fura şi mai mult, justiţia 
va hotărî... O! voi fi neîndurător cu un asemenea abuz de 
încredere. Va fi o pildă...“ În sfârşit, dragă Chalamel, în 
vremea asta soseşte garda cu secretarul comisarului, să 
întocmească procesul-verbal, îl înşfacă pe Germain şi asta-i 
tot!... 

— E oare cu putinţă? Germain, fruntea oamenilor 
cinstiţi? 

— Şi nouă întâmplarea asta ni s-a părut ciudată. 

— Dar trebuie să recunoaştem un lucru şi anume: că 
Germain era maniac; nu voia niciodată să spună unde 
locuieşte. 

— Asta e adevărat. 

— Avea întotdeauna o înfăţişare misterioasă. 

— Dar asta nu înseamnă c-a furat şaptesprezece mii de 


- 567 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


franci. 

— Fără îndoială. 

— Mi-am dat pur şi simplu cu părerea. 

— Ah!... iată o noutate!... e ca şi cum mi s-ar fi dat cu o 
măciucă în cap... Germain... Germain care părea un om 
atât de cinstit... I l-aş fi dat şi pe Dumnezeu pe datorie. 

— S-ar fi zis că presimţea că i se va întâmpla o 
nenorocire. 

— De ce? 

— De câtva timp, părea că-l scurmă ceva. 

— Poate că era vorba de Luiza. 

— De Luiza? 

— Nu fac decât să repet ce spunea azi dimineaţă madam 
Seraphine. 

— Ce? Ce anume? 

— Că era amantul Luizei... şi tatăl copilului ei... 

— Ai văzut cât era de prefăcut! 

— Ia te uită! Ia te uită! 

— Da de unde? 

— Nu-i adevărat. 

— De unde ştii asta, Chalamel? 

— Nu sunt cincisprezece zile de când Germain mi-a spus 
în mare taină, că era amorezat nebun, nebun, de o mică 
lucrătoare, foarte cinstită, pe care o cunoscuse într-o casă 
unde locuise. Când îmi vorbea de ea avea lacrimi în ochi. 

— Măi, Chalamel, măi Chalamel! Că demodat mai eşti! 

— Spune că Faublas e eroul lui şi totuşi e atât de 
copilăros, atât de prostuţ încât să nu-şi dea seama că poţi 
fi îndrăgostit de una şi amantul alteia. 

— Vă spun că Germain vorbea serios... 

În clipa aceea şeful copiştilor intră în birou. 

— Ei, Chalamel, ai terminat cu toate comisioanele? 

— Da, domnule Dubois, am fost la domnul de Saint- 
Remy; va veni îndată să-şi achite datoria. 

— Şi la doamna contesă Mac-Gregor? 

— De asemenea... iată răspunsul. 

— Şi la contesa d'Orbigny? 


- 568 - 


- Eugen Sue - 


— Domnia-sa mulţumeşte călduros patronului; a sosit 
ieri dimineaţa din Normandia, nu credea că va obţine 
răspunsul atât de repede; iată scrisoarea. Am trecut şi pe 
la intendentul domnului marchiz d'Harville, pentru plata 
spezelor contractului pe care i l-am dus ieri să-l semneze 
acasă, aşa cum a cerut. 

— I-ai spus, nu-i aşa, că nu era urgent? 

— Da, dar intendentul a vrut totuşi să plătească, iată 
banii. Ah! uitasem această carte de vizită aflată la portar, 
cu aceste cuvinte scrise cu creionul. Acest domn a întrebat 
de patron şi a lăsat asta! 

— Walter Murph, citi şeful cancelariei şi mai jos cu 
creionul „va reveni la ora trei pentru afaceri importante“. 
Nu cunosc persoana! 

— Ah! am uitat ceva, continuă Chalamel, Domnul 
Badinot a spus că e în regulă, domnul Ferrand să facă cum 
crede; că va fi totdeauna de acord. 

— N-a dat un răspuns în scris? 

— Nu, domnule, a spus că n-are timp. 

— Foarte bine. 

— Domnul Charles Robert va veni în cursul zilei să-l 
vadă pe patron, pare că s-a bătut ieri în duel cu ducele de 
Lucenay. 

— E rănit? 

— Nu cred, mi s-ar fi spus când am fost la el. 

— lată că se opreşte o trăsură la poartă... 

— Oh! ce cai frumoşi, cât sunt de focoşi! 

— Şi acest vizitiu englez, cu peruca lui albă şi cu 
livreaua cu găitane de argint, şi cu epoleţi de colonel... 

— O fi un ambasador. 

— Şi feciorul în livrea - cât argint are pe el! 

— Şi ce mustăţi are! 

— Ia te uită, spuse Chalamel, e trăsura vicontelui de 
Saint-Remy. 

— Ce aere îşi mai dă! 

După puţin timp domnul de Saint-Rémy intră în 
cancelarie. 


- 569 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


= 570 = 


- Eugen Sue - 


Capitolul 13 
DOMNUL DE SAINT-REMY 


Am descris chipul fermecător, eleganța aleasă, ţinuta 
încântătoare a domnului de Saint-Rémy, atunci când sosea 
la ferma Arnouville (proprietatea doamnei ducese de 
Lucenay), unde găsise un refugiu împotriva portăreilor 
Malicorne şi Bourdin, care îl urmăreau. 

Domnul de Saint-Rémy intră brusc în cancelarie, cu 
pălăria pe cap, cu o atitudine distantă, cu ochii pe 
jumătate închişi şi întrebă pe un ton semeţ, fără să se uite 
la ceilalţi: 

— Unde e notarul? 

— Domnul Ferrand lucrează în biroul dumisale, îi 
răspunse şeful copiştilor; dacă doriţi să aşteptaţi o clipă, 
vă va putea primi. 

— Cum să aştept? 

— Dar, domnule... 

— Niciun „dar, domnule“, spuneţi-i că domnul de Saint- 
Remy e aici... Mi se pare ciudat că acest notar mă obligă 
să fac anticameră. Aici miroase a cărbuni! 

— Binevoiţi a trece în camera de alături, îl invită primul 
copist, mă voi duce numaidecât să-l anunţ pe domnul 
Ferrand. 

Domnul de Saint-Remy ridică din umeri şi-l urmă pe 
şeful copiştilor. 

După un sfert de ceas care i se păru foarte lung şi care îi 
preschimbă contrarietatea în furie, domnul de Saint-Rémy 
fu introdus în biroul notarului. 

Nimic mai ciudat decât contrastul dintre aceşti doi 
oameni, amândoi deprinşi a judeca aproape de la prima 
privire cu cine aveau de-a face. 

Domnul de Saint-Rémy îl vedea pe Jacques Ferrand 
pentru întâia oară. A fost impresionat de această faţă 
palidă, rigidă, nepăsătoare, cu uitătură ascunsă în dosul 
unor ochelari verzi, cu craniul pe jumătate acoperit de o 


- 571 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


veche tichie neagră. 

Notarul era aşezat la biroul său, pe un fotoliu de piele, 
lângă un cămin vechi, plin de cenuşă, în care fumegau doi 
tăciuni înnegriţi. Perdelele de percal verde, aproape 
zdrenţuite, prinse în inele de fier la ferestre, ascundeau 
geamurile de jos şi ofereau încăperii o lumină lividă şi 
sinistră. Dulapuri cu rafturi pline de cartoane etichetate, 
câteva scaune din lemn de cireş sălbatic, tapisate cu 
catifea galbenă de Utrecht, o pendulă de mahon, pe jos 
lespezi de piatră gălbuie, umedă şi îngheţată, un tavan 
străbătut de crăpături şi împodobit cu pânze de păianjen, 
acesta era sanctus sanctorum-ul domnului Jacques 
Ferrand. 

Vicontele nu înaintase nici doi paşi, nu scosese o vorbă, 
că notarul, care îl cunoştea din renume, îl şi ura. Mai întâi 
vedea în el, cum am spune, un rival în prefăcătorii şi apoi, 
prin faptul că domnul Ferrand avea o înfăţişare ordinară şi 
ignobilă, nu putea suferi eleganța altora, graţia şi 
tinereţea, mai ales când aceste alese însuşiri erau însoţite 
de o atitudine insolentă. 

Notarul se comporta de obicei în chip aspru, repezit, 
aproape grosolan cu clienţii săi care, din pricina acestor 
purtări de ţăran de la Dunăre, aveau şi mai multă 
consideraţie pentru el. Işi propuse să-şi accentueze 
brutalitatea faţă de domnul Saint-Rémy. 

Acesta nu-l cunoştea pe domnul Ferrand decât tot din 
renume; se aştepta să afle în el un fel de notăraş, bonom 
sau ridicul. Vicontele îşi închipuia că, sub o aparenţă 
aproape naivă, se ascund oameni de o cinste recunoscută, 
al cărui prototip desăvârşit, după cum se spunea, ar fi 
Jacques Ferrand. 

Dimpotrivă, înfăţişarea, purtarea notăraşului stârneau 
vicontelui o adversitate vagă, pe jumătate teamă, pe 
jumătate ură, deşi nu avea niciun motiv serios să se teamă 
de el sau să-l urască. Astfel, consecvent firii sale voluntare, 
domnul de Saint-Rémy exagera şi mai mult îndrăzneala şi 
îngâmfarea lui obişnuită. Notarul îşi păstrase pe cap tichia, 


= 972 = 


- Eugen Sue - 


iar vicontele pălăria. De la uşă vicontele strigă cu o voce 
puternică şi tăioasă: 

— E foarte curios, domnule, că mi-aţi impus osteneala să 
vin aici, în loc să trimiteţi la mine ca să primiţi banii pentru 
poliţele ce am semnat acelui Badinot şi pentru care acest 
caraghios m-a urmărit... îmi spuneţi, ce e drept, că, în 
afară de chestiunea asta, aveţi să-mi comunicaţi ceva 
foarte important... fie... dar atunci n-ar fi trebuit să mă 
faceţi să aştept un sfert de ceas în anticamera 
dumneavoastră, asta nu e o comportare politicoasă, 
domnule... 

Domnul Ferrand, nepăsător la cele auzite, termină o 
socoteală, şterse atent tocul de buretele îmbibat de apă, 
aflat lângă călimara de faianţă ciobită, şi îşi înălţă către 
viconte faţa glacială, pământie şi nasul cârn, încărcat cu o 
pereche de ochelari. S-ar fi zis un cap de mort, ale cărui 
orbite erau înlocuite cu mari pupile fixe, verzi- albăstrui. 
După ce îl privi o clipă în tăcere, notarul se răsti la viconte: 

— Unde sunt banii? 

Acest sânge rece îl scoase pe domnul de Saint-Remy din 
sărite. El, idolul femeilor, invidiatul bărbaţilor, gloria celei 
mai alese societăţi pariziene, duelistul temut, să nu facă 
impresie unui mizerabil de notar? Asta i se părea odios; 
deşi era singur cu Jacques Ferrand, mândria dintr-însul se 
revoltase. 

— Unde sunt poliţele? întrebă el la fel de răstit. 

Cu unul din degetele sale tari ca fierul şi acoperit de un 
păr roşcat, notarul, fără a răspunde, arată un portofoliu lat 
de piele pe care îl avea lângă el. 

Hotărât să fie tot atât de laconic ca şi el, dar clocotind 
de indignare scoase din buzunarul redingotei un mic 
portvizit de piele rusească, închis cu copci de aur. De acolo 
trase patruzeci de hârtii a o mie de frânei, arătându-le 
notarului. 

— Cât? întrebă acesta. 

— Patruzeci de mii de franci. 

— Daţi-mi-i... 


- 573 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Ia-i, dar să sfârşim repede, domnule, fă-ţi meseria, 
încasează banii, dă-mi poliţele, spuse vicontele aruncând 
nerăbdător bancnotele pe masă. 

Notarul le luă, se ridică, le examina lângă fereastră, 
verificând fiecare hârtie una câte una cu o atenţie atât de 
stăruitoare, am spune înjositoare, pentru viconte, încât 
acesta păli de furie. 

Notarul, ca şi cum ar fi ghicit gândurile care-l agitau pe 
viconte, dădu din cap, se întoarse pe jumătate spre 
vizitator şi spuse, pe un ton ce nu poate fi redat: 

— S-au mai văzut de-alde astea! 

O clipă, zăpăcit, domnul de Saint-Rémy întrebă: 

— Ce? 

— Hârtii de bancă false, răspunse notarul, continuând să 
supună hârtiile pe care le avea în mână unei cercetări 
atente. 

— În legătură cu ce faceţi această remarcă, domnule? 

Jacques Ferrand se opri o clipă, privi lung la viconte 
apoi, ridicând din umeri, continuă să cerceteze hârtiile 
fără a scoate o vorbă. 

— La dracu, domnule notar, aflaţi că atunci când întreb 
ceva, mi se răspunde! strigă domnul de Saint-Rémy, iritat 
de calmul lui Jacques Ferrand. 

— Acestea sunt bune... spuse notarul, întorcându-se la 
biroul său de unde luă un teanc de hârtii timbrate la care 
se aflau alăturate poliţele. Puse apoi o hârtie de o mie de 
franci şi trei fişicuri a o sută peste dosarul creanţei, 
spunând domnului de Saint-Rémy, în timp ce-i arăta cu 
degetul banii şi titlurile. 

— lată ce vă rămâne din cei patruzeci de mii de franci; 
clientul meu m-a însărcinat să încasez nota de cheltuieli. 

Vicontele se stăpânise cu greutate în timp ce Jacques 
Ferrand îşi făcea socotelile. In loc de a răspunde şi de a 
lua banii, îi strigă cu voce tremurândă de indignare: 

— Vă întreb, domnule, de ce mi-aţi spus, în legătură cu 
bancnotele pe care, vi le-am dat, că s-au văzut şi hârtii 
false? 


- 574 - 


- Eugen Sue - 


— De ce? 

— Da, de ce? 

— Fiindcă v-am convocat aici într-o chestiune de fals... 

Şi notarul îşi îndreptă ochelarii lui verzi către viconte. 

— Şi întrucât mă interesează pe mine această afacere de 
fals? 

După o clipă de tăcere, domnul Ferrand spuse vicontelui 
pe un ton trist şi în acelaşi timp sever: 

— Vă daţi seama, domnule, de funcțiunile pe care le 
îndeplineşte un notar? 

— Socoteala şi funcțiunile dumneavoastră sunt foarte 
simple; aveam adineauri patruzeci de mii de franci şi nu 
mi-au rămas decât o mie trei sute... 

— Sunteţi foarte glumet, domnule... Vă voi spune eu ce 
este un notar: el este, în afacerile pământeşti, ceea ce-i un 
duhovnic în cele sufleteşti. Datorită acestei profesiuni ies 
uneori la iveală taine cumplite... 

— Şi apoi, domnule? 

— Se află adeseori în situaţia de a avea de-a face cu 
escroci... 

— Şi pe urmă, domnule? 

— Trebuie, pe cât îi este cu putinţă, să împiedice ca un 
nume onorabil să fie târât în noroi. 

— Dar ce amestec am eu în toate astea? 

— Tatăl dumneavoastră v-a lăsat un nume respectat. Pe 
care îl necinstiţi, domnule!... 

— Ce îndrăzniţi să spuneţi? 

— Dacă n-ar fi respectul pe care acest nume îl trezeşte 
în mintea oamenilor cinstiţi, dumneavoastră în loc să fiţi 
citat aici, în faţa mea, aţi fi în clipa asta în faţa judelui de 
instrucţie. 

— Nu vă înţeleg. 

— Sunt două luni de când aţi scontat, prin mijlocirea 
unui om de afaceri, o poliţă de cincizeci şi opt de mii de 
franci, subscrisă de casa „Meulart & Co.“ din Hamburg în 
favoarea unui domn William Smith, şi plătită în termen de 
trei luni domnului M. Grimaldi, bancher din Paris. 


- 575- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Ei şi? 

— Această poliţă e falsă. 

— Nu-i adevărat. 

— Această poliţă e falsă!... Casa Meulart n-a avut niciun 
angajament cu William Smith; ea nici nu-l cunoaşte. 

— Să fie cu putinţă? strigă domnul de Saint-Remy cu 
atâta convingere şi cu atâta indignare... Atunci am fost 
înşelat groaznic, domnule, pentru că am primit acea hârtie 
de valoare, plătind în schimb bani lichizi. 

— De la cine? 

— De la domnul Smith însuşi, casa Meulart e atât de 
cunoscută... Eu însumi cunoşteam cinstea domnului 
William Smith, aşa că am primit acea poliţă drept plata 
unei sume ce-mi datora... 

— William Smith n-a existat niciodată... e un personaj 
fictiv. 

— Domnule, mă insultaţi! 

— Semnătura lui e falsă ca şi restul. 

— Vă repet că domnul William Smith există; dar desigur 
că am fost victima unui groaznic abuz de încredere. 

— Sărmane tânăr! 

— Explicaţi-vă. 

— În câteva cuvinte, posesorul actual al poliţei e convins 
că dumneavoastră aţi comis falsul... 

— Domnule!... 

— Pretinde că are dovada. Alaltăieri a venit la mine, 
rugându-mă să vă chem aici şi să vă spun că e dispus să vă 
înapoieze această poliţă falsă... pe baza unei tranzacţii... 
Până aici totul e cinstit, dar iată că de aici înainte nu mai 
e, şi nu vorbesc decât pentru a vă pune în curent cu 
situaţia. Cere o sută de mii de franci... în taleri... predabili 
chiar azi, sau de nu, mâine la prânz cazul va îi deferit 
procurorului regal. 

— E un act nedemn! 

— Şi în plus o absurditate... Sunteţi ruinat, aţi fost 
urmărit pentru o sumă pe care mi-aţi plătit-o mulţumită nu 
ştiu căror resurse... iată ce am declarat terţului posesor al 


- 576 - 


- Eugen Sue - 


poliţei... Mi-a răspuns la asta... că o anumită doamnă 
mare, foarte bogată, nu vă va lăsa în încurcătură... 

— Destul, domnule, destul!... 

— O altă ticăloşie, o altă absurditate! Sunt de acord. 

— În sfârşit, ce vor de la mine? 

— Să se exploateze o acţiune ticăloasă prin altă 
ticăloşie. Am consimţit să vă aduc la cunoştinţă această 
propunere, veştejind-o aşa cum orice om cinstit trebuie s-o 
veştejească. De-aici încolo, vă priveşte. Dacă sunteţi 
vinovat, alegeţi între curtea cu juri şi preţul de 
răscumpărare ce vă este impus... Demersul meu e oficios şi 
nu mă amestec mai departe într-o afacere atât de murdară. 
Terţul creditor se numeşte domnul Petit-Jean, negustor de 
uleiuri, locuieşte pe malul Senei, cheiul Billy nr. 10. Trataţi 
direct cu dânsul. Sunteţi făcuţi să vă înţelegeţi... dacă aţi fi 
cumva falsificator, după cum susţine el. 

Domnul de Saint-Rémy intrase la Jacques Ferrand cu 
gura mare, cu capul sus. Cu toate că săvârşise în viaţa lui 
unele fapte ruşinoase, păstrase totuşi în el o anumită 
mândrie de rasă, un curaj înnăscut care nu se dezminţea 
niciodată. La începutul acestei convorbiri, privindu-l pe 
notar ca pe un adversar nedemn de el, se mulţumise să-l 
zeflemisească. Atunci, însă, când Jacques Ferrand îi vorbi 
de fals... vicontele se simţi zdrobit. Se vedea la rândul lui 
dominat de notar. Fără capacitatea sa de autostăpânire, n- 
ar fi putut ascunde impresia ce-i pricinuise această 
revelaţie neaşteptată; căci ea putea să aibă urmările cele 
mai nedorite, pe care notarul nici nu le bănuia. 

După o clipă de tăcere şi de gândire, se resemnă, el, atât 
de trufaş şi de irascibil, atât de mândru de bravura lui, să-l 
implore pe acest om grosolan care folosise faţă de el 
limbajul rece al corectitudinii: 

— Domnule, vă mulţumesc pentru interesul ce-mi purtaţi 
şi regret vehementa cu care v-am vorbit la început... spuse 
domnul de Saint-Rémy pe un ton prietenos. 

— Dumneavoastră nu mă interesaţi de loc, răspunse 
brutal notarul. Tatăl dumneavoastră fiind cinstea 


- 577 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


personificată, n-aş fi vrut ca numele lui să apară în faţa 
Curţii cu Juri, asta-i tot. 

— Vă repet că nu sunt vinovat de infamia ce mi se pune 
în sarcină. 

— Veţi spune aceasta domnului Petit-Jean. 

— Dar mărturisesc că absenţa domnului Smith, care a 
abuzat nedemn de buna mea credinţă... 

— Infamul de Smith! 

— Absența domnului Smith mă pune într-o grea 
încurcătură: sunt nevinovat: dacă voi fi acuzat, mă voi 
dezvinovăţi; dar o asemenea învinuire strică totdeauna 
reputaţia unui gentilom. 

— Ei şi? 

— Fiţi atât de generos şi folosiţi suma pe care v-am 
depus-o ca să despăgubiţi în parte pe posesorul petiţiei. 

— Aceşti bani sunt ai clientului meu, e un depozit sfânt! 

— Dar în două-trei zile îi voi restitui. 

— Nu veţi putea. 

— Am resurse. 

— Niciuna... avuabilă, cel puţin. Mobilierul, caii 
dumneavoastră, nu vă aparţin, aşa susţineţi... şi mi se pare 
că şi asta e o fraudă nedemnă. 

— Sunteţi foarte aspru, domnule. Dar chiar admițând că 
ar fi aşa, nu aş transforma oare în bani lichizi tot ce posed, 
într-o împrejurare atât de disperată? Numai că fiindu-mi 
imposibil să-mi procur de azi pe mâine o sută de mii de 
franci, vă conjur să folosiţi banii pe care vi i-am dat şi să 
retrageţi acea nenorocită poliţă sau... dumneavoastră care 
sunteţi atât de bogat... împrumutaţi-mi această sumă, nu 
mă lăsaţi într-o situaţie ca asta... 

— Eu să răspund de o sută de mii de franci pentru 
dumneavoastră? Cum adică? Sunteţi nebun? 

— Domnule, vă implor... în numele tatălui meu... despre 
care mi-aţi vorbit... fiţi util de bun şi... 

— Sunt bun pentru cei ce merită, spuse cu bruscheţe 
notarul; ca om cinstit urăsc pe escroci şi n-aş avea nimic 
împotrivă să văd pe unul din aceşti frumoşi domnişori, fără 


- 578- 


- Eugen Sue - 


credinţă şi fără lege, ticăloşi şi desfrânaţi, o dată pentru 
totdeauna legat la stâlpul infamiei că să slujească drept 
pildă altora... Dar caii dumneavoastră sunt nerăbdători, îi 
aud cum tropăie, domnule viconte, spuse notarul, surâzând 
printre dinţii lui negri. 

În clipa aceea cineva ciocăni la uşa biroului. 

— Ce e? întrebă Jacques Ferrand. 

— Doamna contesă d'Orbigny! răspunse şeful copiştilor. 

— Roag-o să aştepte o clipă. 

— E mama vitregă a marchizei d'Harville! strigă domnul 
de Saint-Rémy. 

— Da, domnule, are o întâlnire cu mine, aşa că... sluga 
dumneavoastră... 

— Nicio vorbă despre toate astea, domnule! strigă 
domnul de Saint-Rémy pe un ton ameninţător. 

— V-am spus că un notar ştie să păstreze tainele, 
întocmai ca un duhovnic. 

Jacques Ferrand sună, copistul reapăru. 

— Introdu pe doamna d'Orbigny. Apoi, adresându-se 
vicontelui: Luaţi aceşti o mie trei sute de franci, domnule, 
vor fi totuşi o arvună pentru domnul Petit-Jean. 

Doamna d'Orbigny (fosta doamnă Roland), intra în clipa 
în care domnul Saint-Rémy ieşea crispat de furie fiindcă se 
umileşte zadarnic în faţa notarului. _ 

— Ei! bună ziua, domnule de Saint-Rémy. li spuse 
doamna d'Orbigny, ce mult e de când nu te-am văzut... 

— Într-adevăr, de la căsătoria lui d'Harville, al cărui 
martor am fost, n-am mai avut cinstea să vă întâlnesc, 
spuse domnul de Saint-Remy, înclinându-se şi luând o 
atitudine prevenitoare. De-atunci v-aţi aflat mereu în 
Normandia? 

— O, Doamne, da; domnul d'Orbigny nu mai poate trăi 
acum decât la tară... şi ce-i place lui îmi place şi mie... Aşa 
că vezi în mine o adevărată provincială; n-am mai fost la 
Paris de la căsătoria fiicei mele vitrege cu acest admirabil 
domn d'Harville... îl vezi des? 

— D'Harville a devenit foarte sălbatic şi morocănos, îl 


- 579 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


întâlneşti destul de rar în lume, zise domnul de Saint- 
Remy, cu o nuanţă de nerăbdare, căci această convorbim îi 
era pe cât de neplăcută pe atât de importantă, mai ales că 
părea să-l amuze pe notar. 

Dar soacra doamnei d'Harville, încântată de întâlnirea 
cu un personaj elegant, nu era femeia care să lase să-i 
scape atât de uşor prada! 

— Şi scumpa mea fiică vitregă, reluă ea, sper că nu e tot 
atât de retrasă ca soţul ei? 

— Doamna d'Harville e în mare vogă şi foarte răsfăţată, 
aşa cum şade bine unei femei frumoase; dar mi-e teamă că 
abuzez de clipele dumneavoastră... şi... 

— Dar de loc, vă asigur. E un noroc neaşteptat să 
întâlnesc pe arbitrul eleganţei, pe regele modei; în zece 
minute voi afla tot ce e nou la Paris, de parcă nu l-aş fi 
părăsit niciodată... Şi scumpul dumneavoastră de Lucenay, 
cu care aţi fost martor la căsătoria domnului d'Harville? 

— Mai original ca oricând; a fost plecat în Orient şi nu s- 
a înapoiat decât ca să primească ieri dimineaţa o lovitură 
de spadă, foarte uşoară, de altfel! 

— Bietul duce! Şi soţia lui tot frumoasă şi fermecătoare? 

— Ştiţi, doamnă, că am cinstea să fiu unul din cei mai 
buni prieteni ai lui, părerea mea în această privinţă ar da 
de bănuit... Vă rog, la înapoierea dumneavoastră la 
Aubiers, să-mi faceţi favoarea de a transmite domnului 
d'Orbigny respectele mele. 

— Va fi foarte mişcat, vă asigur, de amabila 
dumneavoastră atenţie, căci se interesează mereu de 
dumneavoastră, de succesele pe care le obţineţi... Spune 
că-l imitaţi pe ducele de Lauzun. 

— Doar această singură comparaţie şi constituie un 
elogiu dar, din nefericire pentru mine, e mai mult 
binevoitoare decât adevărată. Adio, doamnă, căci nu 
îndrăznesc să sper că mi-aţi putea face cinstea de a mă 
primi înainte de plecare. 

— Aş fi dezolată dacă v-aţi da osteneala să veniţi la 
mine... Sunt instalată provizoriu într-un apartament 


- 580 - 


- Eugen Sue - 


mobilat; dar dacă la vară sau la toamnă veţi trece pe 
drumul nostru, ducându-vă la unul din acele castele unde 
elegantele la modă îşi dispută plăcerea de a vă primi... 
dăruiţi-ne câteva zile, numai de dragul contrastului, 
odihnindu-vă la nişte bieţi oameni de la ţară, după 
vâltoarea vieţii de castel, atât de pretențioasă şi de 
zvăpăiată... căci oriunde vă duceţi dumneavoastră - acolo 
e sărbătoare!... 

— Doamnă... 

— Nu e nevoie să vă spun cât de fericiţi vom fi, domnul 
d'Orbigny şi cu mine să vă primim. Adio, dar, domnul meu, 
mi-e teamă că acest ursuz binefăcător (arătând spre 
notar), se va plictisi de flecăreala noastră. 

— Dimpotrivă, doamnă, dimpotrivă, spuse domnul 
Ferrand cu o nuanţă de ironie care mări şi mai mult furia 
reţinută a domnului Saint-Rémy. 

— Trebuie să recunoaşteţi că domnul Ferrand este un 
om teribil, reluă doamna d'Orbigny, făcând-o pe 
mironosiţa. Dar, luaţi seama, dacă din fericire se ocupă de 
afacerile dumneavoastră, vă va mustra amarnic, e un om 
necruţător... Dar ce spun?... Un personaj elegant ca 
dumneavoastră să-l aibă pe domnul Ferrand ca notar... dar 
asta constituie o garanţie de cumpătare, căci toată lumea 
ştie că el nu-şi lasă clienţii să facă nebunii; dacă nu-l 
ascultă, le prezintă nota de plată şi îi părăseşte... Oh! el nu 
acceptă să fie notarul oricui... Apoi, adresându-se lui 
Jacques Ferrand: Ştii, domnule puritan, că ai realizat aici o 
convertire deosebită... să cuminţeşti un personaj elegant 
prin excelenţă, un rege al modei? 

— E chiar o convertire, doamnă... Domnul viconte iese 
din biroul meu cu totul altul decât a intrat. 

— Când îţi spun că faci minuni!... Nu e de mirare, eşti un 
sfânt. 

— Ah, doamnă, mă măguliţi, spuse Jacques Ferrand cu 
modestie. 

Domnul de Saint-Rémy se înclină respectuos în faţa 
doamnei d'Orbigny, apoi, în clipa când să plece de la notar, 


- 581 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


vrând să încerce pentru ultima oară a-l înduioşa, îi spuse 
cu aparentă nepăsare, dar care trăda o adâncă teamă: 

— Aşadar, domnule Ferrand, nu vrei să-mi dai ceea ce-ţi 
cer? 

— Vreo nebunie, desigur?... Fii neînduplecat, scumpul 
meu prieten, exclamă doamna d'Orbigny, surâzând. 

— O auziţi, domnule viconte, nu pot contrazice o doamnă 
atât de frumoasă... 

— Dragă domnule Ferrand, să vorbim serios... de lucruri 
serioase... şi ştiţi că acea chestiune... e foarte importantă... 
Hotărât, mă refuzaţi? întrebă vicontele cu o voce 
înspăimântată pe care cu greu şi-o stăpânea. 

Notarul fu destul de crud ca să simuleze că stă pe 
gânduri. Domnul de Saint-Rémy nădăjdui o clipă. 

— Cum, omule de fier, cedezi? îl întrebă râzând mama 
vitregă a marchizei d'Harville, şi dumneata te dai pradă 
farmecului irezistibilului?... 

— Doamnă, eram cât p-aci să cedez, cum spuneţi, dar 
mă faceţi să roşesc de slăbiciunea mea, reluă domnul 
Ferrand. Apoi, adresându-se vicontelui, îi spuse cu o mină 
a cărei semnificaţie nu scăpă acestuia: Vorbind serios (şi 
stărui asupra acestui cuvânt), e cu neputinţă... Nu pot să 
admit ca pentru un capriciu să comiteţi o asemenea 
nechibzuinţă... Domnule viconte, eu mă consider tutorele 
clienţilor mei, n-am altă familie şi m-aş socoti complicele 
nebuniilor pe care aş îngădui să le facă. 

— Oh, puritanul! Uitaţi-vă la el, puritanul! spuse doamna 
d'Orbigny. 

— De altfel, duceţi-vă la domnul Petit-Jean, va judeca, 
sunt sigur, întocmai ca şi mine şi ca şi mine vă va spune: 
nu! 

Domnul de Saint-Remy plecă disperat. După o clipă de 
gândire, spuse: „Trebuie“. Apoi, feciorului care-i ţine-a 
deschisă portiera cupeului; 

— La casa Lucenay. 

În timp ce domnul de Saint-Rémy se ducea la ducesă, 
vom face pe cititor să asiste la convorbirea dintre domnul 


- 582 - 


- Eugen Sue - 


Ferrand şi mama vitregă a doamnei d'Harville. 


Capitolul 14 
TESTAMENTUL 


Cititorul poate a uitat de portretul pe care doamna 
d'Harville l-a făcut mamei sale vitrege. Vom repeta că 
doamna d'Orbigny e o femeie mică, blondă, slabă, cu 
genele aproape albe, ochii rotunzi de un albastru spălăcit, 
cu vorba mieroasă, privirea ipocrită şi cu maniere 
ademenitoare şi viclene. Cercetând înfăţişarea ei perfidă, 
descoperi într-însa un fel de prefăcătorie crudă. 

— Ce tânăr fermecător e domnul de Saint-Rémy! 
observă doamna d'Orbigny după plecarea vicontelui. 

— Fermecător, dar, doamnă, să vorbim despre afaceri... 
Mi-aţi scris din Normandia că doriţi să mă consultaţi în 
chestiuni serioase... 

— N-ai fost totdeauna sfătuitorul meu de când acel bun 
doctor Polidori m-a recomandat dumitale?... Spune-mi, mai 
ştii ceva despre el? întrebă doamna d'Orbigny pe un ton cu 
totul indiferent. 

— De când a plecat din Paris, nu mi-a scris niciodată, 
răspunse la fel de indiferent notarul. 

Cititorul trebuie să ştie că aceste două personaje se 
minţeau cu neruşinare. Notarul îl văzuse de curând pe 
Polidori (unul din cei doi complici ai lui), şi îi propusese să 
se ducă la Asnières, la familia Martial, pirați de apă dulce, 
ca s-o otrăvească pe Luiza Morel; el urma să se dea drept 
doctorul Vincent. 

Mama vitregă a doamnei d'Harville se ducea şi ea la 
Paris ca să aibă o convorbire secretă cu acest scelerat care 
se ascundea de multă vreme, cum am mai arătat-o, sub 
numele de Cezar Bradamanti. 

— Sunt foarte îngrijorată, soţul meu nu se simte bine, 
sănătatea lui slăbeşte din zi în zi. Fără să-mi provoace încă 
vreo teamă serioasă... starea lui mă nelinişteşte... sau mai 


- 583 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


curând îl îngrijorează pe dânsul, spuse doamna d'Orbigny, 
ştergându-şi ochii uşor umeziţi. 

— Despre ce e vorba? 

— Vorbeşte mereu de ultimele hotărâri ce trebuie să le 
ia... de testament... 

Aici doamna d'Orbigny îşi ascunse câteva minute faţa în 
batistă. 

— E trist, fără îndoială, glăsui notarul, dar un asemenea 
act de prevedere n-are într-însul nimic supărător. Cam 
care ar fi intenţiile domnului d'Orbigny, doamnă? 

— Doamne, ce pot şti?... înţeleg că dacă începe iar să 
pomenească de asta, eu nu-l las să urmeze. 

— Dar, în sfârşit, nu v-a spus niciodată ceva mai precis? 

— Cred, spuse doamna d'Orbigny pe un ton 
dezinteresat, că vrea să-mi lase nu numai ceea ce legea îi 
îngăduie... dar... Oh! te rog să lăsăm asta. 

— Dar atunci, despre ce să discutăm? 

— Vai! Ai dreptate, om neînduplecat! Trebuie să revin la 
subiectul trist care mă aduce la dumneata. Ei bine, domnul 
d'Orbigny merge până acolo cu bunătatea că vrea să 
retragă o parte din averea lui şi să mi-o doneze mie... e 
vorba de... o sumă importantă. 

— Dar fiica lui, fiica lui! exclamă pe un ton aspru domnul 
Ferrand. Trebuie să vă spun că, de un an încoace, domnul 
d'Harville mi-a încredinţat afacerile sale. De curând i-am 
cumpărat o moşie admirabilă. Cunoaşteţi străşnicia mea în 
afaceri, puţin mă priveşte că domnul d'Harville e un client, 
ceea ce apăr e dreptatea. Dacă soţul dumneavoastră ar 
vrea să ia o hotărâre cu privire la fiica sa, hotărâre pe care 
aş găsi-o neconvenabilă... v-aş spune-o în chip brutal că nu 
poate conta pe sprijinul meu. Linia mea de conduită a fost 
totdeauna limpede şi dreaptă. 

— Dar a mea, mă rog! Asta repet neîncetat soţului meu 
ceea ce mi-ai spus acum mie: „Fiica dumitale s-a purtat 
foarte rău cu dumneata, fie, dar ăsta nu e un motiv ca s-o 
dezmoşteneşti“. 

— Foarte bine. Şi ce v-a răspuns? 


- 584 - 


- Eugen Sue - 


— Mi-a răspuns: „Voi lăsa fiicei mele 25.000 de franci 
venit. A avut mai mult de un milion de la mama ei; 
bărbatul ei are o avere imensă, şi-atunci nu-ţi pot oare da 
ce-mi rămâne, dumitale, duioasă prietenă, singurul meu 
sprijin, singura consolare a bătrâneţii mele, îngerul meu 
păzitor?“ Repet aceste cuvinte prea măgulitoare, adăugă 
ea cu un suspin de modestie, ca să-ţi arăt cât este de bun 
cu mine domnul d'Orbigny, dar cu toate astea n-am fost de 
acord, din care cauză s-a hotărât să mă trimită la 
dumneata. 

— Dar eu nici nu-l cunosc pe domnul d'Orbigny. 

— El, însă, ca toată lumea, cunoaşte corectitudinea 
dumitale. 

— Dar de ce te-a trimis la mine? 

— Pentru ca să pună capăt opunerii şi scrupulelor mele; 
mi-a spus: „Nu-ţi propun să-l consulţi pe notarul meu, mi l- 
ai crede prea devotat, dar mă voi supune hotărârii unui om 
a cărui cinste desăvârşită e proverbială, domnul Jacques 
Ferrand. Dacă găseşte că modestia dumitale va suferi 
acceptând donația, nu vom mai vorbi despre asta. „Sunt de 
acord“, am spus domnului d'Orbigny şi iată cum ai devenit 
arbitrul nostru. „Dacă mă aprobă, adăugase soţul meu, îi 
voi trimite o procură ca să vândă, în numele meu, valorile 
ce le posed în rente şi în portofoliu; va păstra suma 
rezultată în depozit la el şi, când nu voi mai fi, duioasa mea 
prietenă, vei avea cel puţin o existenţă demnă de 
dumneata. “ 

Niciodată, poate, domnul Ferrand n-a prețuit mai mult 
ca în clipele acelea, ochelarii. Altminteri, doamna 
d'Orbigny ar fi fost fără îndoială surprinsă de privirea 
scânteietoare a notarului, ai cărui ochi păreau că s-au 
luminat la auzul acestui cuvânt: depozit. Totuşi, a răspuns 
pe un ton morocănos: 

— E plictisitor... iată a zecea sau a douăsprezecea oară 
când sunt ales ca arbitru... mereu pe temeiul cinstei 
mele... toată lumea nu are decât cuvântul acesta pe buze... 
cinstea mea! cinstea mea!... mare lucru... asta nu-mi 


- 585 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


pricinuieşte decât enervări, decât bătaie de cap... 

— Dragă domnule Ferrand... nu fi aspru cu mine. Vei 
scrie, dar, domnului d'Orbigny, care aşteaptă scrisoarea 
dumitale, pentru ca să-ţi trimită procura... ca să realizezi 
această sumă... 

— Şi cam la cât se cifrează, oare, această sumă? 

— Mi-a vorbit de patru până la cinci sute de mii de 
franci. 

— Suma e mai mică decât îmi închipuiam. La urma- 
urmei, v-aţi devotat domnului d'Orbigny... Fiica lui e 
bogată... dumneavoastră n-aveţi nimic, pot fi de acord; 
lucrul îmi pare cât se poate de corect, vă sfătuiesc să 
primiți.. 

— Adevărat... crezi? întrebă doamna d'Orbigny, păcălită 
ca toată lumea de faima cinstei notarului şi care în această 
privinţă n-a fost dezminţită de Polidori. 

— Puteţi accepta, repetă el. 

— Voi accepta, aşadar, spuse doamna d'Orbigny, 
suspinând. 

Şeful copiştilor ciocăni la uşă. 

— Ce e? întrebă domnul Ferrand. 

— Doamna contesă Mac Gregor. 

— Roag-o să aştepte puţin... 

— Te las, dar, iubite domnule Ferrand, spuse doamna 
d'Orbigny, vei scrie soţului meu... pentru că asta e dorinţa 
lui şi-ţi va trimite mâine procura... 

— Voi scrie... 

— Adio, demnul şi bunul meu sfătuitor. 

— Ah! nu ştiţi, dumneavoastră, oamenii din societatea 
aleasă, cât este de neplăcut să te împovărezi cu asemenea 
depuneri... câtă răspundere apasă asupra noastră. Vă spun 
că nimic nu e mai detestabil decât această frumoasă 
reputaţie de cinste care nu-mi atrage decât angarale! 

— Şi admiraţia oamenilor cumsecade! 

— Slavă Domnului! Aştept aiurea decât aici, pe pământ, 
răsplata la care râvnesc! spuse domnul Ferrand cu un ton 
cucernic. 


- 586 - 


- Eugen Sue - 


Doamnei d'Orbigny îi urmă Sarah Mac Gregor. 


Capitolul 15 
CONTESA MAC-GREGOR 


Sarah intră în biroul notarului cu obişnuitul ei sânge 
rece şi cunoscuta ei prestanţă, Jacques Ferrand nu o 
cunoştea şi nici nu ştia în ce scop îl vizitează. Se concentra 
şi mai mult ca de obicei în nădejdea că va mai avea pe 
cineva de înşelat... Se uită atent la contesă şi, cu toată 
aparenta nepăsare a acestei femei cu fruntea de marmură, 
observă la ea o uşoară tremurare a sprâncenelor, ceea ce îi 
păru că trădează o stinghereală abia stăpânită. 

Notarul se ridică de pe fotoliul său, trase un scaun, o 
invită cu un gest pe Sarah să ia loc, apoi i se adresă: 

— Mi-aţi cerut, doamnă, o întrevedere pentru astăzi. Am 
fost foarte ocupat ieri şi nu v-am putut răspunde decât azi 
dimineaţă, vă cer mii de scuze. 

— Doream să vă văd, domnule... într-o chestiune de cea 
mai mare importanţă... Reputația dumneavoastră de om 
cinstit, bun şi îndatoritor, m-a făcut să sper în succesul 
demersului pe care îl întreprind acum... 

Notarul, de pe scaunul lui, se înclină uşor. 

— Ştiu că discreţia dumneavoastră e mai presus de orice 
bănuială... 

— Imi fac datoria, doamnă... 

— Sunteţi un om dintr-o bucată şi incoruptibil. 

— Da, doamnă. 

— Şi totuşi, dacă vi s-ar spune: Domnule, depinde de 
dumneavoastră să redaţi viaţa... mai mult decât viaţa... 
raţiunea, unei mame nenorocite, aţi avea curajul să 
refuzaţi? 

— Precizaţi faptele, doamnă, şi-apoi voi răspunde. 

— Să tot fie paisprezece ani... La sfârşitul lui decembrie 
1824, un om tânăr, în doliu, a venit să vă propună să 
primiţi în depozit o sumă de o sută cincizeci de mii de 


- 587 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


franci care urmau să fie plasați, în rentă viageră, pe 
numele unui copil de trei ani, ai cărui părinţi ţineau să 
rămână necunoscuţi. 

— După aceea, doamnă? interveni notarul, ferindu-se 
astfel a răspunde afirmativ. 

— Aţi consimţit să vă însărcinaţi cu acest plasament şi să 
asiguraţi acestui copil o rentă anuală de opt mii de franci; 
jumătate din acest venit urma să fie capitalizat, în favoarea 
lui până la majorat, cealaltă să fie plătită de 
dumneavoastră persoanei care avea grijă de această fetiţă. 

— După aceea, doamnă? 

— După doi ani, continuă Sarah, fără a-şi ascunde o 
uşoară emotie, la 28 noiembrie 1826, această copilă a 
murit. 

— Înainte de a continua această convorbire, v-aş întreba, 
doamnă, ce interes aveţi în această afacere? 

— Mama acestei fetiţe e sora mea, domnule notar. 
Pentru a dovedi ceea ce afirm, iată actul de deces al 
acestei sărmane micuţe, scrisorile persoanei care a 
crescut-o şi confirmarea unuia din clienţii dumneavoastră 
la care aţi depus cei cincizeci de mii de taleri. 

— Să vedem aceste acte. 

Destul de jignită că nu e crezută pe cuvânt, Sarah 
scoase dintr-un portvizit mai multe acte pe care notarul le 
cercetă cu atenţie. 

— Şi acum, doamnă, ce doriţi? Actul de deces e în 
perfectă regulă şi cei cincizeci de mii de taleri au fost 
înmânaţi domnului Petit-Jean, clientul meu, în urma morţii 
copilului. E o şansă că el deţine valoarea plasamentelor de 
rentă viageră, lucru ce l-am semnalat persoanei care m-a 
însărcinat cu această afacere. Cât despre venit, el a fost 
plătit punctual până la moartea copilului. 

— Toată comportarea dumneavoastră în toată această 
afacere, mă grăbesc s-o recunosc, a fost cât se poate de 
corectă. Femeia căreia i-a fost încredinţat copilul, are şi ea 
drept la recunoştinţa noastră; a avut cea mai mare grijă de 
biata mea nepoţică. 


- 588 - 


- Eugen Sue - 


— Asta e foarte adevărat, doamnă, am fost atât de 
mulţumit de purtarea acestei femei, încât, văzând-o fără 
lucru, după moartea acestei copile, am luat-o la mine, în 
serviciu, unde se află şi acum. 

— Doamna Seraphine este în serviciul dumneavoastră? 

— De patrusprezece ani, ca menajeră. Şi nu pot decât să 
fiu mândru de ea. 

— Dacă-i aşa, ea ne poate fi de mult folos dacă... dacă 
dumneavoastră aţi accepta să daţi urmare cererii mele 
care poate că vi se va părea ciudată, poate chiar... 
dubioasă, la prima vedere, dar când veţi şti în ce scop... 

— O cerere dubioasă, doamnă! Nu v-aş crede în stare s-o 
formulaţi, aşa cum eu nu sunt în stare s-o ascult. 

— Ştiu, domnule notar, că sunteţi ultima persoană căreia 
i s-ar putea adresa o asemenea cerere, dar îmi pun toată 
nădejdea... singura mea nădejde în mila dumneavoastră. În 
orice caz, mă pot bizui pe discreţia dumneavoastră? 

— Da, doamnă. 

— Atunci continui. Moartea acestei fetiţe, a pricinuit 
mamei o astfel de zguduire, încât durerea ei e tot atât de 
mare astăzi ca şi acum paisprezece ani şi, după ce am fost 
îngrijoraţi de viaţa surorii mele, acum suntem alarmaţi de 
starea ei mintală. 

— Biată mamă! suspină domnul Ferrand. 

— Oh! da, o mamă foarte nenorocită, domnule, căci la 
acea dată nu putea decât să roşească de naşterea fetiţei, 
pe când acum împrejurările sunt de aşa natură încât, dacă 
acest copil ar trăi, sora mea l-ar putea legitima, s-ar putea 
mândri cu el şi nu l-ar mai părăsi niciodată! Aşa că această 
suferinţă continuă la care se adaugă şi alte supărări, fac să 
ne temem că biata femeie şi-ar putea pierde minţile în 
flecare clipă. 

— Din nefericire, nu e nimic de făcut în această 
chestiune. 

— Ba da, domnule. 

— Şi ce anume, doamnă? 

— Să ne închipuim că cineva ar veni şi ar spune bietei 


- 589 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


mame: s-a crezut că fiica dumitale e moartă; ea însă 
trăieşte; femeia care a îngrijit-o când era mică de tot ar 
putea să confirme acest lucru. 

— O asemenea minciună ar fi cumplită, doamnă... de ce 
să dai acestei biete mame o nădejde zadarnică? 

— Dar dacă afirmaţia nu e mincinoasă? Sau mai bine zis 
dacă această presupunere s-ar realiza? 

— Printr-un miracol? Dacă pentru asta ar fi nevoie de 
rugăciunile mele, le-aş uni din toată inima cu ale 
dumneavoastră... credeţi-mă, doamnă... Din păcate, actul 
de deces nu poate fi contestat. 

— Doamne, o ştiu, copilul e mort; şi totuşi, dacă aţi voi, 
nenorocirea n-ar fi ireparabilă. 

— E o enigmă oare? 

— Voi vorbi deci mai limpede... Dacă mâine sora mea şi- 
ar regăsi fiica, nu numai că ar renaşte la viaţă, dar ar avea 
certitudinea că s-ar căsători cu tatăl copilului, astăzi liber 
ca şi ea. Nepoata mea a murit la vârsta de şase ani; 
despărțită de părinţi de când era mică de tot, ei nu-şi mai 
amintesc de dânsa... Să presupunem că găsim o fată de 
şaptesprezece ani - nepoată-mea ar fi avut azi vârsta asta - 
o fată cum sunt atâtea, părăsite de părinţi, şi că am spune 
surorii mele: „Iat-o pe fiica ta. Ai fost înşelată; din cauza 
unor motive grave, trebuia să fie socotită moartă. Femeia 
care a văzut de ea şi un notar respectabil îţi vor afirma, îţi 
vor dovedi chiar că e fiica ta...“ 

Jacques Ferrand după ce o lăsă pe contesă să vorbească 
fără a o întrerupe, se ridică dintr-o dată şi strigă indignat: 

— Destul!... Destul, doamnă! O! asta e o infamie! 

— Domnule! 

— Să îndrăzniţi a-mi propune mie... mie... o substituire 
de copil., anularea unui act de deces... în sfârşit, o acţiune 
infamantă! Pentru prima oară în viaţa mea mi se aduce o 
asemenea ofensă... şi n-am meritat-o, Dumnezeule... o ştiţi 
prea bine! 

— Dar, domnule, cui păgubeşte acest lucru? Sora mea şi 
persoana cu care doreşte să se căsătorească sunt doi 


- 590 - 


- Eugen Sue - 


oameni liberi şi fără copii... amândoi o deplâng amarnic pe 
fetiţa lor pe care au pierdut-o. Să-i înşeli... dar asta 
înseamnă să le redai fericirea, viaţa... să asiguri o soartă 
din cele mai fericite unei biete fete părăsite... asta 
constituie o acţiune nobilă şi generoasă şi nu o crimă. 

— Într-adevăr, strigă notarul cu o indignare crescândă, 
admir cum proiectele dumneavoastră cele mai abominabile 
se pot prezenta sub aspecte atât de frumoase! 

— Vă rog, domnule, mai gândiţi-vă... 

— Vă repet, doamnă, că e o infamie... E o ruşine să vezi 
o femeie din lumea dumneavoastră urzind asemenea 
mârşăvii... de care sper că sora dumneavoastră e străină... 

— Domnule... 

— Destul, doamnă, destul!.. Nu sunt un om prea 
curtenitor; eu... v-aş spune cu brutalitate cele mai crude 
adevăruri... 

Sarah aruncă notarului una din acele priviri negre, 
adânci, tăioase ca oţelul şi îi spuse cu răceală: 

— Refuzaţi? 

— Vă rog, fără noi insulte... doamnă... 

— Luaţi seama!... 

— Ameninţări? 

— Ameninţări... şi pentru a vă dovedi că ele nu sunt 
deşarte, aflaţi mai întâi că n-am soră... 

— Cum, doamnă? 

— Eu sunt mama copilului. 


— Dumneavoastră? 
— Eu!... Am făcut un ocol ca să ajung la ţintă; am scornit 
o poveste ca să vă trezesc curiozitatea... Sunteţi 


neîndurător... îmi scot masca... Doriţi război... ei bine! 
război să fie! 

— Război, pentru că nu primesc să mă alătur unei 
uneltiri criminale? Ce îndrăzneală!... 

— Ascultaţi-mă, domnule notar, reputaţia 
dumneavoastră de om cinstit e cam prea solidă... 
recunoscută, şi fără margini. 

— Fiindcă e meritată... Aşa că ar trebui să-şi fi pierdut 


- 591 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


cineva mintea ca să-mi facă asemenea propuneri! 

— Ştiu mai bine decât orişicine cât de circumspect 
trebuie să fii faţă de asemenea reputaţii de virtute crunta. 
Ele acoperă adesea cu un văl necinstea femeilor şi ticăloşia 
bărbaţilor... 

— Aţi cuteza să spuneţi, doamnă... 

— De la începutul convorbirii noastre, nu-mi explic de 
ce... mă îndoiesc că meritaţi stima şi consideraţi unea de 
care vă bucuraţi. 

— Adevărat, doamnă, această îndoială face cinste 
perspicacităţii dumneavoastră. 

— Nu-i aşa?... Pentru că această îndoială e drept, că se 
întemeiază pe fapte mărunte... pe instinct, pe presimţiri... 
dar rareori m-am înşelat. 

— Să terminăm această convorbire, doamnă. 

— Nu înainte de a vă face cunoscută hotărârea mea... 
încep prin a vă spune, asta numai între noi, că sunt 
convinsă de moartea bietei mele fiice... dar n-are 
importanţă, voi pretinde că n-a murit; pricinile cele mai 
puţin verosimile se pot susţine de către avocaţi. Situaţia 
dumneavoastră face s-aveţi în momentul de faţă mulţi 
invidioşi; ei vor fi încântați să vă atace. Eu le voi oferi 
prilejul. 

— Dumneavoastră? 

— Eu, atacându-vă sub un pretext absurd, pe o clauză în 
neregulă din actul de deces, de pildă... Nu importă. Voi 
susţine că fata mea n-a murit. Cum am cel mai mare 
interes să fac să se creadă că trăieşte, chiar de-ar fi să 
pierd acest proces, tot îmi va folosi, căci va face o vâlvă 
imensă. O mamă care-şi cere copilul, suscită totdeauna 
interesul; voi avea de partea mea pe invidioşii, pe duşmanii 
dumneavoastră şi pe toate sufletele simţitoare şi 
romantice. 

— E tot atât de nebunesc ce spuneţi pe cât e de urât! Ce 
interes aş fi avut să declar pe fiica dumneavoastră moartă, 
dacă n-ar fi? 

— Adevărat, motivul e greu de găsit, dar, din fericire, 


= 592 = 


- Eugen Sue - 


avocaţii atât aşteaptă!... Dar, gândindu-mă bine, iată un 
motiv minunat: vrând să împărţiţi cu clientul 
dumneavoastră suma rezultată din renta viageră, a cărei 
beneficiară era acea nefericită copilă... aţi făcut-o 
dispărută. 

Notarul, netulburat, ridică din umeri. 

— Dacă aş fi fost un asemenea criminal, în loc s-o dau 
drept dispărută, aş fi ucis-o! 

Sarah tresări, surprinsă de aceste cuvinte. Rămase o 
clipă mută, apoi răspunse cu amărăciune: 

— Pentru un om evlavios, iată un plan criminal bine 
chibzuit... Oare, din întâmplare am lovit unde trebuie?... 
Asta îmi dă de gândit... şi mă voi gândi. Un ultim cuvânt... 
Vedeţi ce fel de femeie sunt... zdrobesc pe oricine îmi stă 
în cale... Gândiţi-vă bine... trebuie până mâine să vă 
hotărâți... Puteţi face fără grijă ceea ce v-am cerut... Tatăl 
fiicei mele, în bucuria de care va îi cuprins, nu se va îndoi 
de realitatea acestei învieri, dacă minciunile noastre care îl 
vor face atât de fericit, vor fi bine ticluite. De altfel, dânsul 
n-are alte dovezi cu privire la moartea copilei noastre 
decât acelea pe care i le-am comunicat eu acum 
paisprezece ani. Îmi va fi uşor să-l conving că atunci l-am 
înşelat, căci aveam motive serioase să fiu supărată pe el... 
li voi spune că în durerea mea am vrut să frâng ultima 
verigă ce ne mai lega. Dumneavoastră nu veţi fi compromis 
în niciun fel; aţi confirma numai... om cu o reputaţie atât 
de bună cum o aveţi... veţi afirma doar că totul a fost 
atunci o înţelegere între mine, dumneavoastră şi doamna 
Seraphine şi veţi fi crezut. Cât despre cei cincizeci de mii 
de taleri depuşi pe numele fiicei mele, asta mă priveşte 
numai pe mine, vor rămâne ai clientului dumneavoastră, 
care nu trebuie să ştie nimic din toate acestea: în sfârşit, 
pentru dumneavoastră veţi stabili singur recompensa ce vi 
se cuvine... 

Jacques Ferrand îşi păstră sângele rece, cu toată 
ciudăţenia şi primejdia pe care această propunere o 
prezenta pentru dânsul. 


- 593 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Contesa, convinsă cu adevărat de moartea copilei, îi 
propunea notarului să afirme că fata trăieşte - fata pe care 
el o declarase moartă acum paisprezece ani. 

Ferrand era prea prudent, cunoştea prea bine părţile 
slabe ale poziţiei sale ca să nu-şi dea în acelaşi timp seama 
de gravitatea amenințărilor proferate de Sara. 

Cu toată buna sa reputaţie, întemeiată cu multă trudă, 
temelia ei era clădită pe nisip. Lumea îşi schimbă părerea 
tot atât de uşor pe cât se entuziasmează şi îi place să aibă 
dreptul de a călca în picioare ceea ce mai înainte urcase în 
slăvi. Cum s-ar putea prevedea consecinţele unui prim atac 
îndreptat împotriva renumelui lui Jacques Ferrand? Oricât 
de zmintit ar fi acest atac, cutezanţa acuzării însăşi ar 
putea isca bănuieli. 

Perspicacitatea Sarei şi înverşunarea ei îl speriau pe 
notar. Această mamă nu avusese nicio clipă de înduioşare 
vorbind de fiica ei; părea că nu considera moartea acesteia 
decât ca pierderea unui mijloc de a acţiona. Asemenea 
caractere sunt neîndurătoare în urmărirea planurilor lor 
de răzbunare. 

Vrând să câştige timp pentru a se putea apăra împotriva 
acestui primejdios atac, Ferrand reluă cu răceală: 

— Mi-aţi dat un termen până mâine la amiază, doamnă, 
la rându-mi vi-l dau până poimâine, ca să renunţaţi la o 
acţiune a cărei gravitate n-o bănuiţi. Dacă până atunci nu 
primesc de la dumneavoastră o scrisoare prin care să-mi 
anunţaţi că nu mai stăruiţi în acest proiect criminal şi 
nebunesc, veţi lua cunoştinţă, în detrimentul 
dumneavoastră, că justiţia ştie să apere pe oamenii cinstiţi 
care refuză complicităţi vinovate, şi să lovească în urzitorii 
unor maşinaţiuni odioase. 

— Asta înseamnă că-mi cereţi o zi mai mult pentru a vă 
gândi la propunerile mele? E un semn bun şi accept 
termenul fixat... Poimâine la aceiaşi oră voi reveni aici şi se 
va declara război... dar un război înverşunat, fără milă şi 
fără cruţare... 

Şi Sarah ieşi. 


- 594 - 


- Eugen Sue - 


„Totul merge bine, îşi spuse ea. Această fată ticăloasă de 
care, dintr-un capriciu, Rudolf se interesează şi pe care a 
instalat-o la ferma Bougqueval ca să şi-o facă apoi, desigur, 
amantă, nu-mi mai inspiră teamă, mulţumită Chioarei, care 
m-a descotorosit de ea... Abilitatea lui Rudolf a scăpat-o pe 
doamna d'Harville din capcana pe care i-o pregătisem, dar 
e imposibil s-o salveze din noua uneltire, ea va fi deci 
definitiv pierdută pentru Rudolf. Atunci, îndurerat, 
întristat, lipsit de orice afecţiune, nu va ajunge în starea de 
spirit menită a-l face să creadă într-o minciună căreia, cu 
sprijinul notarului, îi voi putea da toate aparențele 
realităţii?... Şi notarul mă va ajuta, fiindcă l-am speriat. Voi 
găsi uşor o fată orfană, săracă şi inteligentă, care, instruită 
de mine, să joace rolul copilei noastre, atât de amar 
regretată de Rudolf. Cunosc măreţia şi generozitatea inimii 
lui. Da, pentru a da un nume şi o stare civilă aceleia pe 
care o va crede fiica sa, până atunci nenorocită şi părăsită, 
el va reînnoda cu mine legăturile pe care le-am socotit 
desfăcute pentru totdeauna. Prezicerile doicii mele se vor 
adeveri şi, de data asta, voi atinge în mod sigur, scopul 
vieţii mele, o coroană!“ 


Capitolul 16 
DOAMNA DE LUCENAY 


La câte va clipe după plecarea contesei Sarah, şeful 
copiştilor introduse pe doamna ducesă de Lucenay. Era 
îmbrăcată foarte modest, înfăşurată într-un şal mare, cu 
faţa complet acoperită de un voal des de dantelă neagră, 
prins de marginile unei pălării de mătase de aceeaşi 
culoare. 

Doamna de Lucenay, destul de tulburată, se apropie 
încet de notar care se ridică să o întâmpine. 

— Cine sunteţi, doamnă... şi ce doriţi de la mine? o 
întrebă pe un ton repezit Jacques Ferrand, rău dispus de 
amenințările Sarei. 


- 595 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


De altfel, ducesa era îmbrăcată atât de modest, încât 
notarul n-avea motiv să se poarte bine cu ea. Cum ducesa 
nu se putea hotări să vorbească, Ferrand reluă cu aceeaşi 
bruscheţe: 

— Veţi vorbi odată, doamnă? 

— Domnule... spuse ea cu glasul tulburat, încercând să- 
şi ascundă faţa sub cutele voalului, domnule, aş putea oare 
să vă încredinţez o taină de cea mai mare importanţă? 

— Mi se poate încredința orice, doamnă, dar trebuie să 
ştiu şi să văd cu cine vorbesc. 

— Mai pe scurt, doamnă... mai pe scurt. Alături mai e 
cineva care mă aşteaptă. Cine sunteţi? 

— Numele meu nu vă interesează... Unul din prietenii 
mei... din rudele mele, a trecut pe la dumneavoastră. 

— Numele lui? 

— Domnul Florestan de Saint-Rémy. 

— Ah! făcu notarul. 

Şi aruncând o privire atentă şi inchizitorială asupra 
ducesei, reluă: 

— Ei bine, doamnă? 

— Domnul de Saint-Remy mi-a spus totul... domnule... 

— Ce v-a spus? 

— Tot! 

— Totuşi... 

— Doamne, dar ştiţi prea bine despre ce e vorba. 

— Ştiu multe despre domnul de Saint-Rémy. 

— Vai, domnule, e un lucru teribil! 

— Ştiu multe lucruri teribile despre domnul de Saint- 
Remy. 

— Ah, domnule, m-a prevenit el că sunteţi necruţător... 

— Cu escrocii şi falsificatorii de teapa lui... da, sunt fără 
milă. Dacă acest domn de Saint-Rémy vă e rudă, în loc să o 
mărturisiţi, ar trebui să roşiţi. Dacă aţi venit să vă sclifosiţi 
aici ca să mă înduioşaţi, vă spun că e inutil, fără a mai 
pune la socoteală faptul că vă pretaţi unui joc urât pentru 
o femeie cinstită... dacă într-adevăr sunteţi... 

Această brutală insolenţă răscoli mândria şi sângele 


- 596 - 


- Eugen Sue - 


nobil al ducesei. Se sculă în picioare, îşi ridică voalul, luă o 
înfăţişare semeaţă şi, cu privirea dominatoare şi vocea 
sigură, rosti: 

— Sunt ducesa de Lucenay, domnule... 

Această femeie dobândi în clipa aceea o înfăţişare atât 
de impunătoare, încât dominat, notarul, ca vrăjit, se dădu 
stingherit înapoi, şi scoase tichia de mătase neagră care îi 
acoperea capul şi făcu o reverență adâncă. 

Nimic, într-adevăr, nu vădea mai multă graţie şi mai 
multă mândrie ca obrazul şi întreaga înfăţişare a doamnei 
de Lucenay. Avea totuşi pe atunci treizeci de ani împliniţi, 
o faţă palidă şi cam obosită, dar nişte ochi mari, 
scânteietori şi temerari, un păr negru, minunat, nasul fin şi 
arcuit, buzele roşii şi dispreţuitoare, tenul luminos, dinţii 
strălucitori, mijlocul subţire, mlădios şi plin de nobleţe, 
„un mers de zeiţă călcând pe nori“, cum spunea 
nemuritorul Saint-Simon. Cu părul pudrat şi cu rochia de 
gală din secolul al XVIII-lea, doamna de Lucenay ar fi 
reprezentat, şi fizic şi moral, pe una din acele ducese 
uşuratice ale  Regenţei, care manifestau tot atâta 
îndrăzneală şi neastâmpăr cât şi fermecătoare naivitate în 
nenumăratele lor aventuri de dragoste, care Îşi 
recunoşteau din timp în timp păcatele cu atâta sinceritate 
şi simplitate, încât până şi cei mai severi spuneau râzând: 
„Desigur, e foarte uşuratică, foarte vinovată, dar atât de 
bună, de fermecătoare! Işi iubeşte amanţii cu atâta 
devotament, cu atâta patimă... şi fidelitate... cât timp 
durează pasiunea ei... încât nu te poţi supăra pe ea. La 
urma urmei nu se condamnă decât pe dânsa, dar face 
atâţia fericiţi!“ 

Aşa ar fi arătat doamna de Lucenay dacă n-ar fi fost 
copleşită de gânduri sumbre. 

Venise la notar ca o cetăţeană modestă... şi se arătase 
dintr-o dată doamnă din lumea mare, mândră, jignită. 
Niciodată, în viaţa lui, Jacques Ferrand nu întâlnise o 
femeie de o frumuseţe mai sfidătoare, cu o ţinută pe cât de 
nobilă, pe atât de curajoasă. Faţa, puţin obosită a ducesei, 


- 597 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


frumoşii ei ochi încercuiți de o uşoară aureolă azurie, 
nările ei trandafirii dilatate, trădau una din acele firi 
arzătoare pe care bărbaţii prea puţin visători le iubesc cu 
tot atâta voluptate cât şi pasiune... 

Deşi bătrân, urât, mârşav, dezgustător, Jacques Ferrand 
era în măsură, ca oricare altul, să preţuiască genul de 
frumuseţe al doamnei de Lucenay. Ura şi furia lui 
împotriva ducelui de Saint-Rémy, creşteau prin admiraţia 
brutală pe care i-o inspira mândra şi frumoasa lui amantă. 
Jacques Ferrand, ros de tot felul de furii stăpânite, îşi 
zicea, cu ciudă, că acest gentilom falsificator, pe care 
aproape îl obligase să îngenuncheze în faţa lui când îl 
ameninţase cu darea în judecată, inspira o asemenea 
dragoste acestei doamne din lumea mare, încât o făcuse să 
rişte un demers ce o putea pierde. La aceste gânduri, 
notarul simţi revenindu-i îndrăzneala care pentru o clipă îl 
părăsise. Ura, invidia, un fel de resentiment sălbatic, 
aprinseră, în privirea, pe fruntea şi pe obrazul lui văpaia 
celor mai ruşinoase şi mai sălbatice porniri. 

Văzând că doamna de Lucenay e pe cale să înceapă o 
discuţie atât de penibilă, se aştepta ca ea să uzeze de 
ocolişuri şi ezitări. Mare-i fu mirarea! Ducesa îi vorbi cu 
atâta prestanţă şi de la o asemenea înălţime ca şi cum ar fi 
fost vorba de lucrul cel mai firesc din lume, neavând nicio 
reţinere faţă de un om de teapa lui, rezervă pe care ar fi 
avut-o însă cu siguranţă faţă de persoanele din societatea 
ei. 

Într-adevăr, grosolănia notarului rănind-o până le sânge, 
o constrânsese pe doamna de Lucenay să renunţe la 
atitudinea umilă şi plângăreaţă pe care o adoptase la 
început cu mare efort; revenindu-şi, găsise că ar fi nedemn 
să se înjosească având cea mai mică reticenţă faţă de acest 
conţopist. Spirituală, caritabilă, generoasă, plină de 
bunătate, devotament şi nobleţe sufletească, în pofida 
păcatelor ei, fiica unei mame care prin imoralitatea ei 
revoltătoare găsise mijlocul de a nesocoti până şi nobila şi 
sfânta calamitate a emigrației, doamna de Lucenay în 


= 598 - 


- Eugen Sue - 


disprețul ei naiv faţă de unele soiuri de oameni, ar fi spus 
ca acea împărăteasă romană, care se scălda în faţa unui 
sclav: „Asta nu e un bărbat“. 

— Domnu notar, rosti ea pe un ton hotărât, domnul de 
Saint-Rémy e unul din prietenii mei; mi-a mărturisi 
încurcătura în care se află din pricina unei duble 
escrocherii a cărei victimă este... Totul se repară cu bani: 
de cât e nevoie ca să se pună capăt acestor mizerabile 
hărţuieli?... 

Jacques Ferrand rămase perplex faţa de această intrare 
în materie, cavalerească şi deliberată. 

— Se cere o sută de mii de franci! răspunse el pe un ton 
morocănos, după ce îşi înfrânse mirarea. 

— Vei avea cei o sută de mii de franci ai dumitale şi vei 
restitui imediat acele infame hârtii domnului de Saint- 
Remy. 

— Trebuie să fie plătiţi până mâine dimineaţă înainte de 
amiază, altminteri reclamaţia de fals va fi depusă la 
parchet. 

— Ei bine! dă dumneata suma asta; voi ţine socoteală de 
acest serviciu şi îţi voi plăti ce ţi se cuvine... 

— Dar, doamnă, asta-i imposibil... 

— Doar, n-ai să-mi spui, cred, că un notar ca dumneata 
nu găseşte o sută de mii de franci de azi pe mâine. 

— Şi ce garanţii daţi, doamnă? 

— Ce vorbă-i asta? Lămureşte-mă. 

— Cine răspunde de această sumă? 

— Eu. 

— Dar... doamnă... 

— E nevoie să-ţi spun că, la patru leghe de Paris, am o 
moşie care îmi aduce un venit de optzeci de mii de franci? 
... Asta cred că ajunge - sau nu - pentru ceea ce numeşti 
dumneata garanţii? 

— Da, doamnă, dar cu o inscripţie ipotecară. 

— Ce înseamnă asta? Vreo formalitate, fără îndoială... 
Fă-o domnule, fă-o... 

— Un asemenea act nu poate fi întocmit şi legalizat 


- 599 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


înainte de cincisprezece zile. Şi e nevoie de 
consimţământul soţului dumneavoastră. 

— Dar această moşie e a mea, numai a mea, replică, pe 
un ton plin de nerăbdare, ducesa. 

— N-are nicio importantă, sunteţi sub tutelă maritală şi 
actele ipotecare sunt migăloase şi foarte complicate. 

— Dar, încă o dată, domnule notar, nu mă vei putea face 
să cred că e atât de greu de găsit o sută de mii de franci în 
două ore? 

— Atunci, doamnă, adresaţi-vă notarului dumneavoastră, 
intendenţilor dumneavoastră... Cât despre mine, îmi este 
imposibil. 

— Am motive să ţin toate acestea în strict secret, 
răspunse cu trufie doamna de Lucenay. li cunoşti pe toţi 
ticăloşii care vor să-l prade pe domnul de Saint-Rémy, de 
aceea mă adresez dumitale... 

— Încrederea dumneavoastră mă onorează nespus, 
doamnă, dar nu pot face ceea ce-mi cereţi. 

— Nu dispui de suma asta? 

— Am mai mult decât această sumă, în hârtii de bancă 
sau în aur curat... aici în casa mea de bani. 

— O! ce palavre!... Vrei semnătura mea ţi-o dau, numai 
să isprăvim... 

— Admiţând, bineînţeles, că aţi fi doamna de Lucenay. 

— Vino peste un ceas la palatul Lucenay, domnule notar. 
Voi semna, la mine acasă, cele cuvenite. 

— Numai cu semnătura dumneavoastră actul e fără 
valoare pentru mine. 

Jacques Ferrand se desfăta de dureroasa nerăbdare a 
ducesei care, sub aparenţa de calm şi dispreţ, ascundea o 
panică teribilă... E 

Deocamdată ea nu dispunea de nicio sumă de bani. In 
ajun bijutierul ei îi avansase o sumă însemnată pe pietrele 
preţioase, dintre care unele fuseseră încredințate lui 
Morel, şlefuitorul. Cu această sumă plătise poliţele 
domnului de Saint-Rémy pentru a dezarma pe alţi 
creditori. Domnul Dubreuil, arendaşul de la Arnouville, îi 


- 600 - 


- Eugen Sue - 


plătise arenda pe un an înainte şi, de altfel, termenul era 
foarte scurt. Din nefericire pentru doamna de Lucenay, doi 
dintre prietenii ei la care ar fi putut recurge într-un 
asemenea caz disperat, erau plecaţi din Paris. În ochii ei, 
vicontele era nevinovat de falsul ce i se atribuia. El 
susţinea, şi ea îl credea, că fusese înşelat de doi escroci, 
dar situaţia lui nu era totuşi mai puţin grea. El să fie 
acuzat şi târât la închisoare!... Chiar dacă ar fi fugit, 
numele lui ar fi fost oare mai puţin terfelit, copleşit de o 
asemenea bănuială? 

La aceste cumplite gânduri, doamna de Lucenay se 
cutremură de groază... îl iubea orbeşte pe acest bărbat pe 
cât de demn de milă pe atât de seducător. Patima ce i-o 
inspira era una din acele febre violente de care femeile cu 
temperamentul şi constituţia ei, sunt cuprinse după ce 
prima floare a tinereţii lor s-a trecut şi pe măsură ce se 
apropie de maturitate. 

Jacques Ferrand urmărea atent cele mai mici schimbări 
în fizionomia doamnei de Lucenay, care i se părea din ce în 
ce mai frumoasă şi mai atrăgătoare. Admiraţia lui 
duşmănoasă creştea în intensitate; încerca o plăcere 
sadică s-o chinuiască, prin refuzul lui, pe această femeie 
care nu putea avea pentru el decât dezgust şi dispreţ. 

Ducesa se răzvrătea la gândul că ar putea scăpa un 
cuvânt care să semene a rugăminte. Totuşi, prin faptul că- 
şi dăduse seama de inutilitatea altor încercări, se hotărâse 
să se adreseze lui, acest om fiind singurul care-l putea 
salva pe domnul de Saint-Rémy. Ea continuă: 

— Deoarece ai suma pe care ţi-o cer, şi fiindcă la urma 
urmei garanţia mea e suficientă, de ce mă refuzi? 

— Pentru că bărbaţii au şi ei toanele lor ca şi femeile. 

— Dar care poate fi acest capriciu care te face să 
procedezi împotriva intereselor dumitale, căci, îţi repet, 
fixează-ţi condiţiile, oricare ar fi ele, le accept! 

— Le-aţi accepta chiar pe toate? întrebă notarul cu o 
expresie ciudată. 

— Toate!... două, trei, patru mii de franci, mai mult dacă 


- 601 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


vrei, pentru că, o spun deschis, adăugă ducesa cu 
sinceritate şi pe un ton aproape afectuos, numai dumneata 
mă poţi ajuta, singur dumneata... Mi-e peste putinţă să 
găsesc în altă parte, până mâine, ceea ce-ţi cer... şi 
trebuie... mă-nţelegi?... Trebuie neapărat! Aşa că, repet 
oricare ar fi condiţiile pe care mi le impui pentru acest 
serviciu, le primesc, nimic nu mă va împiedica... nimic... 

Răsuflarea notarului deveni mai precipitată, tâmplele îi 
zvâcneau, fruntea i se congestionă, din fericire sticlele 
ochelarilor îi ascundeau văpaia josnică a ochilor; un nor de 
foc se lăsă pe judecata lui, de obicei limpede şi rece; 
raţiunea îl părăsi. În orbirea lui mârşavă, interpretase 
ultimele cuvinte ale doamnei de Lucenay în mod infam. I 
se păruse, cu mintea lui confuză, că are dinaintea sa o 
femeie din vechea Curte, o femeie împinsă la disperare de 
teama de a-şi vedea iubitul dezonorat, hotărâtă la cele mai 
mari jertfe spre a-l salva. Să-ţi treacă asemenea gânduri 
prin cap, era pe cât de stupid, pe atât de nedemn, dar, am 
mai spus-o, câteodată Jacques Ferrand devenea tigru sau 
lup, şi atunci bestia dintr-însul îl depăşea pe om. 

Se ridică brusc şi se apropie de doamna Lucenay. 
Aceasta, surprinsă, se ridică la rândul ei şi îl privi foarte 
mirată. 

— Nu vă va costa nimic! strigă el cu voce tremurândă şi 
întretăiată, apropiindu-se şi mai mult de ducesă. Ei bine! 
vă voi împrumuta această sumă cu o condiţie, cu o singură 
condiţie... şi vă jur că... 

Nu-şi putu sfârşi declaraţia. Datorită uneia din acele 
bizare contradicții ale naturii omeneşti, la vederea 
trăsăturilor hidos înflăcărate ale domnului Ferrand, la 
gândurile stranii şi groteşti, stârnite de pretenţiile 
amoroase pe care le ghici, doamna de Lucenay, cu toate 
îngrijorările şi temerile ce o scurmau, izbucni într-un râs 
atât de sincer, atât de nebunesc şi de impetuos, că notarul, 
încremenit, se dădu îndărăt. Apoi, fără a-i da timp să 
scoată o vorbă, ducesa, lăsându-se tot mai mult pradă 
ilarităţii din ce în ce mai nestăpânite, îşi cobori voalul şi, 


- 602 - 


- Eugen Sue - 


printre hohote de râs, se adresă notarului zguduit de ură, 
de turbare şi de furie: 

— Cinstit vorbind, prefer să cer acest serviciu domnului 
de Lucenay. 

Apoi ieşi, continuând să râdă atât de tare, încât şi după 
ce uşa biroului, se închise în urma ei, notarul încă o mai 
auzea. Nu-şi reveni în fire decât pentru a-şi blestema 
nesocotinţa. Totuşi, se linişti treptat, gândind că, la urma 
urmei, ducesa nu putea pomeni de această întâmplare fără 
a se compromite grav. In orice caz, ziua aceea fusese 
vitregă pentru el. Era cufundat în gânduri negre, când uşa 
secretă a biroului său se deschise şi doamna Seraphine 
intră extrem de agitată. 

— Ah! Ferrand! strigă ea, împreunându-şi mâinile, ai 
avut dreptate când ai spus că într-o zi vom fi distruşi 
pentru că am lăsat-o în viaţă!... 

— Pe cine? 

— Pe blestemata aia de fată. 

— Cum? 

— O femeie chioară pe care n-o cunoşteam şi căreia 
Tournemine îi încredinţase fata ca să ne scăpăm de ea, 
acum paisprezece ani când i-am făcut formele de deces... 
Ah! Doamne! cine ar fi crezut aşa ceva!... 

— Ci vorbeşte o dată!... Vorbeşte o dată! 

— Această femeie chioară a venit la mine... A fost mai 
adineauri jos... Mi-a spus că ştie că eu i-am predat fetiţa. 

— Nenorocire! Cine a putut să-i spună?... Tournemine e 
la puşcărie... 

— Am negat totul, am făcut-o mincinoasă. Dar ea susţine 
că a găsit fata care e acum mare, că ştie unde e şi că nu 
depinde decât de ea să dea totul pe faţă... să denunțe 
totul... 

— Oare iadul s-a dezlănţuit astăzi asupra mea? strigă 
notarul într-un acces de turbare care îi dădu o înfăţişare 
hidoasă. 

— Dumnezeule, ce să-i spun femeii ăleia? Ce-i putem 
făgădui ca să tacă? 


- 603 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Pare o femeie înstărită? 

— Fiindcă am tratat-o ca pe o cerşetoare, a făcut, să-i 
sune sacoşa - erau bani înăuntru. 

— Şi e fata contesei Sarah Mac-Gregor, îşi spuse notarul 
buimăcit. Şi adineauri îmi oferea nu ştiu cât, să afirm că 
fata ei n-a murit!... Şi fata trăieşte... aş putea să i-o redau! 
... Da, dar acest act fals de deces! Dacă se face o anchetă - 
sunt pierdut! Crima asta poate să ducă la aflarea altora. 

După o clipă de gândire îi spuse doamnei Seraphine: 

— Chioara asta ştie unde e fata? Şi femeia mai trece pe- 
aici? 

— Mâine. 

— Scrie-i lui Polidori să vină la mine diseară, la nouă. 

— Vrei, poate, să te descotoroseşti de fată... şi de 
bătrână?... Ar fi prea mult dintr-o dată, Ferrand! 

— Ţi-am spus să-i scrii lui Polidori să fie aici diseară la 
nouă. 

La sfârșitul aceleiaşi zile, Rudolf îi spuse lui Murph, care 
nu putuse pătrunde la notar: 

— Domnul de Grain să trimită un curier, chiar acum... 
trebuie ca Cecily să fie la Paris în şase zile... 

— Iar afurisita aia de drăcoaică? Ticăloasa de nevastă a 
bietului David, pe cât de frumoasă pe atât de infamă!... 
Dar la ce bun, monseniore? 

— La ce bun, sir Walter Murph?... Peste o lună vei pune 
această întrebare notarului Jacques Ferrand. 


Capitolul 14 
DENUNŢUL 


În ziua în care Floafea-Mariei a fost răpită de Cucuvaie 
şi de Învățător, un om călare sosise pe la ora zece seara la 
ferma Bouqueval venind, spunea el, din partea domnului 
Rudolf, pentru a o linişti pe doamna Georges cu privire la 
dispariţia tinerei ei protejate, care urma să-i fie readusă 
dintr-o zi într-alta. Datorită unor motive foarte importante, 


- 604 - 


- Eugen Sue - 


adăugase acest om, domnul Rudolf o ruga pe pe doamna 
Georges, în cazul că ar avea să-i ceară ceva, să nu-i scrie la 
Paris, ci să-i trimită, prin acest curier, ştirile ei. 

Omul era în slujba Sarei. 

Prin acest vicleşug ea o liniştea pe doamna Georges şi 
amâna cu câteva zile clipa în care Rudolf ar fi aflat de 
răpirea Guristei. 

În acest răstimp Sarah spera să-l silească pe notarul 
Ferrand s-o ajute la comiterea ticăloasei înşelătorii 
(substituirea fetei), despre care am vorbit. 

Dar nu era numai atât... 

Sarah voia să se descotorosească şi de doamna 
d'Harville care îi prilejuia temeri serioase şi pe care mai 
fusese gata cândva s-o piardă dacă nu intervenea prezenţa 
de spirit a lui Rudolf... 

A doua zi după ce marchizul îşi urmărise soţia în casa 
din strada Templului, Tom se duse acolo şi, cu multă 
uşurinţă, o trăsese de limbă pe doamna Pipelet, aflând că o 
tânără femeie, în momentul când era cât p-aci să fie 
surprinsă de soţul ei, fusese salvată, datorită isteţimii unui 
locatar de-al casei şi anume domnul Rudolf. 

Fiind informată de această întâmplare, Sarah, în lipsa 
oricărei dovezi materiale de întâlnirea pe care Clemence o 
dăduse domnului Charles Robert, urzi un alt plan odios: el 
se reducea la a scrie o nouă scrisoare anonimă domnului 
d'Harville, ca să provoace o ruptură definitivă între Rudolf 
şi marchiz, sau cel puţin să semene în inima acestuia din 
urmă, bănuieli atât de puternice încât el să-i interzică 
soţiei să-l mai primească vreodată pe prinţ. Această 
scrisoare era concepută în felul următor: 


„Ați fost păcălit în mod nedemn; ieri, soţia 
dumneavoastră, înştiințată că o urmăriţi, a ticluit pretextul 
unei vizite în scop caritabil. De fapt se ducea la o întâlnire 
cu un personaj foarte august, care are închiriată o cameră 
la etajul al patrulea în casa din strada Templului, sub 
numele de Rudolf. Dacă vă îndoiţi de aceste fapte, oricât 


- 605 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


de ciudate vi s-ar părea, duceți-vă în strada Templului nr. 
17, luaţi informații şi, după descrierea înfățișării 
augustului personaj de care vă vorbesc, veţi constata că 
sunteţi soţul cel mai credul şi mai îngăduitor din câţi au 
existat vreodată şi au fost crunt înşelaţi. Ţineţi scama de 
acest avertisment... Dacă nu, s-ar putea crede că prea 
sunteți... prieten al principelui. “ 


Această scrisoarea a fost pusă la cutie pe la orele cinci 
de către însăşi Sarah, în ziua în care avusese loc 
convorbirea cu notarul. 

În seara aceleiaşi zile, după ce-i spusese domnului de 
Grain să grăbească pe cât e cu putinţă sosirea Ceciliei la 
Paris. Rudolf se duse în vizită la doamna ambasadoare. 
Urma apoi să se ducă în vizită la doamna d'Harville pentru 
a-i spune că a găsit un prilej pentru o acţiune de 
binefacere, demnă de ea. 

Vom conduce pe cititor la doamna d'Harville. Vom vedea 
din felul cum se va desfăşura următoarea convorbire, că 
această tânără femeie, arătându-se generoasă şi 
compătimitoare faţă de soţul ei, cu care până atunci se 
purtase cu o extremă răceală, îşi însuşise nobilele sfaturi 
ale lui Rudolf. 

Marchizul şi soţia lui se ridicau tocmai de la masă; scena 
se petrecea în salonaşul de care am vorbit, domnul 
d'Harville părea mai puţin trist ca de-obicei. 

Ne grăbim să precizăm că marchizul nu primise încă 
noua şi infama scrisoare anonimă a Sarei. 

— Ce faci astă seară? o întrebă în treacăt pe marchiză. 

— Stau acasă. Dar dumneata? 

— Nu ştiu... răspunse el cu un suspin. Nu pot suporta 
societatea... îmi voi petrece seara, ca şi alte dăţi... singur. 

— De ce singur, dacă sunt eu acasă? 

Domnul d'Harville se uită mirat la soţia lui. 

— Fără îndoială... dar... 

— Ei bine? 

— Ştiu că preferi adesea singurătatea când nu ieşi în 


- 606 - 


- Eugen Sue - 


lume... 

— Da, dar cum sunt de felul meu capricioasă, răspunse 
surâzând Clemence, astăzi mi-ar plăcea mult să-mi petrec 
seara împreună cu dumneata... dacă n-ai nimic împotrivă. 

— Într-adevăr? exclamă emoţionat domnul d'Harville. 
Cât eşti de drăguță să-mi propui un lucru pe care nu 
îndrăzneam să ţi-l cer! 

— Ştii, dragă prietene, că mirarea dumitale pare să fie o 
imputare. 

— O imputare?... O, nu, nu! Dar după bănuielile mele 
nedrepte şi jignitoare de deunăzi, să fii totuşi atât de 
îngăduitoare, este - trebuie să mărturisesc - o surpriza 
pentru mine, dar una din cele mai îmbucurătoare. 

— Să uităm trecutul, răspunse ea cu un zâmbet de o 
blândeţe angelică. 

— Ai putea, Clemence, replică el cu mâhnire, să uiţi 
vreodată că am cutezat să te bănuiesc?... Să-ţi spun la ce 
extreme m-ar fi împins o gelozie oarbă?... Dar ce înseamnă 
asta faţă de alte greşeli de ale mele, mai mari, ireparabile? 

— Repet, să uităm trecutul, reluă Clemence, abia 
stăpânindu-şi penibila emoție. 

— Cum să înţeleg?... Şi acel trecut l-ai putea uita? 

— Sper... 

— Să fie adevărat? Clémence... ai fi atât de generoasă? 
Dar nu, n-aş putea crede într-o asemenea fericire la care 
renunţasem pentru totdeauna. 

— Precum vezi, n-ai avut dreptate. 

— Ce miracol, Doamne! Să fie un vis?... O, spune-mi că 
nu mă înşel... 

— Nu... nu te înşeli... 

— Da, într-adevăr... privirea dumitale nu mai e atât de 
rece... glasul ţi-e aproape afectuos. O, spune-mi, e deci 
adevărat? Nu sunt jucăria unei iluzii? 

— Nu... căci şi eu am nevoie de iertare... 

— Dumneata? 

— De multe ori! Nu m-am purtat faţă de dumneata cu 
asprime, cu multă cruzime chiar? Nu trebuia să mă 


- 607 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


gândesc că ai fi avut nevoie de un curaj deosebit, de o 
virtute supraomenească, să procedezi altfel decât ai făcut- 
0? Însingurat, nefericit, cum să rezişti dorinţei de a găsi o 
consolare într-o căsătorie care te atrăgea!... Vai! când 
suferi, înclini să crezi în generozitatea altora... Greşeala 
dumitale a fost că te-ai bizuit pe mărinimia mea... Ei bine, 
de azi înainte mă voi sili să-ţi dau dreptate. 

— Ah, mai spune...  repet-o!... exclamă domnul 
d'Harville, împreunându-şi mâinile ca în extaz. 

— Vieţile noastre sunt pentru totdeauna strâns legate... 
Mă voi strădui să-şi fac viaţa cât mai puţin amară. 

— Doamne, Dumnezeule!... Clemence, am auzit bine? 

— Te implor, nu te mai mira atât... asta mă doare... e ca 
o dojana amară pentru atitudinea mea din trecut... Cine să 
te compătimească, cine să-ţi întindă o mână prietenească 
şi salvatoare dacă nu eu?... Mi-a venit un gând bun... Am 
reflectat, am reflectat temeinic asupra trecutului, asupra 
viitorului... Mi-am recunoscut greşelile şi am găsit, cred, 
mijlocul de a le repara... 

— Greşelile dumitale? Biata mea copilă! 

— Da, trebuia a doua zi după cununie, să apelez la 
lealitatea dumitale şi să-ţi cer, în mod deschis, să ne 
despărţim. 

— Ah, Clémence! Ai milă!... Îndură-te!... 

— Altminteri, de vreme ce acceptam situaţia, trebuia să 
o îndulcesc prin devotament, în loc să fiu pentru dumneata 
întruparea unui neîncetat reproş prin răceala mea trufaşă 
şi mută. Trebuia să încerc să te consolez de o imensă 
nefericire, să nu uit o clipă suferinţele dumitale. Cu 
încetul, m-aş fi devotat în întregime rolului meu alinător; 
prin înseşi îngrijirile sau poate sacrificiile pe care mi le-aş 
fi impus, recunoştinţa dumitale m-ar fi răsplătit, şi atunci... 
Dar, Doamne mare! Ce ai?... Plângi?... 

— Da, plâng de fericire: nici nu-ţi poţi imagina cât de 
adânc mă răscolesc cuvintele dumitale... O, Clemence, 
lasă-mă să plâng!... Niciodată mai mult ca în clipa aceasta 
n-am înţeles în ce măsură am Fost vinovat legându-te de 


- 608 - 


- Eugen Sue - 


trista mea viaţă! 

— Iar eu n-am fost niciodată mai hotărâtă să iert. Aceste 
duioase lacrimi mă fac să încerc o fericire pe care n-am 
cunoscut-o încă. Deci, curaj, prietene drag, curaj! În lipsa 
unei vieţi senine şi fericite, să căutăm satisfacţii în 
împlinirea unor îndatoriri grave pe care ni le impune 
soarta. Să fim îngăduitori unul faţă de celălalt; dacă ar fi 
să şovăim, să ne uităm la pătucul copilei noastre, să ne 
concentrăm întreaga noastră afecţiune asupra ei.. Şi tot 
vom avea unele bucurii înduioşătoare şi sacre. 

— Un înger... eşti un înger!... exclamă marchizul, 
contemplându-şi soţia cu pasiune şi admiraţie. O, nici nu-ţi 
dai seama, Clemence, de binele, dar şi de răul ce-mi faci! 
N-ai de unde să ştii că cele mai aspre cuvinte de odinioară, 
că reproşurile dumitale cele mai amare, pe care, din 
păcate, le meritam, nu m-au copleşit niciodată atât cât 
această adorabilă  blândeţe, această generoasă 
resemnare... Şi totuşi, fără voia mea, faci să renască în 
mine speranţa. Nici nu ştii ce viitor luminos mă laşi să 
întrevăd... 

— Te poţi încrede orbeşte şi pe deplin în spusele mele, 
Albert. Hotărârea mea este neclintită şi nu mă voi abate 
niciodată de la dânsa, ţi-o jur! Cu timpul voi putea să-ţi dau 
şi alte chezăşii că-mi ţin cuvântul... 

— Chezăşii? exclamă domnul d'Harville, tulburat la 
culme de o fericire atât de neaşteptată. Chezăşii! Am oare 
nevoie de ele? Privirea, tonul dumitale, această divină 
expresie de bunătate care te înfrumuseţează şi mai mult, 
zvâcnetul şi încântarea inimii mele, toate acestea nu sunt 
oare o suficientă dovadă că spui adevărul? Doar ştii şi 
dumneata, Clémence, bărbatul este nesăţios în dorinţele 
sale, adăugă marchizul apropiindu-se de soţia sa. Cuvintele 
dumitale nobile şi duioase îmi insuflă curajul, cutezanţa de 
a spera... de a spera în miracole, în ceea ce până mai ieri 
credeam că e un vis nesăbuit. 

— Explică-te!... îl rugă Clémence, oarecum îngrijorată de 
cuvintele pătimaşe ale marchizului. 


- 609 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


— Ei bine, da, izbucni el, apucând-o de mână: da, cu 
ajutorul tandreţei, atenţiunilor, dragostei... mă înţelegi, 
Clemence?... cu ajutorul dragostei mele, sper să mă fac 
iubit de dumneata!... nu cu o afecţiune oarecare... ci cu o 
patimă fierbinte, ca a mea... O! patima aceasta dumneata 
n-o cunoşti!... Oare mă încumetam să-ţi vorbesc măcar de 
ea... erai totdeauna atât de rece faţă de mine... niciodată o 
vorbă bună... niciodată unul din acele cuvinte care, mai 
adineauri, m-au făcut să plâng... şi care mă fac, în clipa 
aceasta, beat de fericire... Şi această fericire o merit... te- 
am iubit atât de mult... şi cât am îndurat... fără să ţi-o 
spun! Durerea care mă mistuia... aversiunea mea faţă de 
lume... firea mea închisă, tăcută... porneau din una şi 
aceeaşi suferinţă. Caută să-ţi imaginezi... să ai în casă o 
femeie adorabilă şi adorată care e soţia ta, pe care o 
doreşti cu toată ardoarea unei iubiri interzise... şi să fii pe 
veci pradă insomniilor însingurate şi chinuitoare... O, nu 
cunoşti lacrimile disperării, revoltele mele nesăbuite! Te 
asigur că ai fi fost impresionată... Dar ce zic? Ai fost 
impresionată... mi-ai ghicit zbuciumul, nu-i aşa? Iţi va fi 
milă... Frumuseţea şi încântătoarea dumitale graţie nu vor 
mai fi pentru mine fericirea şi supliciul meu de fiecare zi... 
Da, această comoară pe care o consider cel mai preţios 
bun al meu... această comoară ce-mi aparţine şi pe care 
totuşi n-o posedam, va fi în curând a mea... Da, inima, 
bucuria, extazul meu, totul îmi spune... nu-i aşa, prietena 
meu... draga mea prietenă? 

Rostind aceste cuvinte, domnul d'Harville acoperi cu 
sărutări pătimaşe mâna soţiei sale. 

Clémence, dezolată de confuzia în care credea soţul ei, 
nu se putu opri, într-o clipă de aversiune, aproape de 
spaimă, să-şi retragă brusc mâna. 

Expresia feţei ei era prea grăitoare pentru ca marchizul 
să se înşele cu privire la resentimentele ei. 

Fu o lovitură teribilă pentru el. 

— Albert, îţi jur, voi fi pentru tine prietena cea mai 
devotată, cea mai duioasă soră, dar nimic mai mult... lartă- 


- 610 - 


- Eugen Sue - 


mă, iartă-mă... dacă, împotriva voinţei mele, am pronunţat 
cuvinte ce ţi-au insuflat speranţe niciodată realizabile. 

— Niciodată?... strigă domnul d'Harville, îndreptând 
asupra soţiei sale o privire rugătoare şi deznădăjduită. 

— Niciodată! răspunse Clemence. 

Acest singur cuvânt, intonaţia cu care fusese rostit, 
dovedea o hotărâre irevocabilă. 

Clemence, îndemnată de Rudolf să adopte atitudini 
generoase, era ferm decisă să-l înconjoare pe domnul 
d'Harville cu cele mai afectuoase atenţii, dar se simţea 
incapabilă să-l iubească. 

Un sentiment şi mai necruţător decât spaima, disprețul, 
ura, îndepărtase pentru totdeauna pe Clemence de 
bărbatul ei... Era o silă de neînvins. 

După o clipă de tăcere dureroasă, domnul d'Harville îşi 
trecu mâna peste ochii umeziţi de lacrimi, şi zise soţiei sale 
pe un ton de profundă amărăciune: 

— Ilartă-mă că m-am înşelat... iartă-mă că m-am lăsat în 
voia unei speranţe nebuneşti... 

Apoi, după o pauză, reluă: 

— Ah, cât sunt de nenorocit!... 

— Dragul meu, îl întrerupse cu blândeţe Clémence, n-aş 
vrea să te dojenesc; totuşi... nu valorează nimic, pentru 
dumneata, făgăduiala mea de a-ţi fi cea mai tandră soră? 
Vei datora unei prietenii devotate mai mult decât îţi poate 
oferi dragostea. Speră, speră într-un viitor mai bun... Până 
acum eram aproape indiferentă faţă de suferinţa dumitale, 
vei vedea cât de mult o voi împărtăşi şi câtă alinare vei 
găsi în afecțiunea mea. 

În clipa aceea un valet intră şi se adresă Clemencei: 

— Alteţa-sa monseniorul mare duce de Gerolstein 
întreabă pe doamna marchiză dacă-l poale primi. 

Clemence îşi consultă cu o privire soţul. 

Domnul d'Harville, revenindu-şi, spuse: 

— Fără îndoială! 

Valetul ieşi. 

— Iartă-mă, prietene, reluă Clémence, dar n-am dat 


- 611 - 


- Misterele Parisului vol.1 - 


ordin să nu fie nimeni primit... De altfel, e multă vreme de 
când nu l-ai mai văzut pe prinţ... va fi fericit să te 
întâlnească. 

— Mi-ar face şi mie multă plăcere să-l văd. Totuşi, îţi 
mărturisesc că sunt în această clipă atât de tulburat, încât 
preferam să-l primesc altă dată. 

— Înţeleg, dar ce putem face? E aici... 

În acelaşi moment, Rudolf fu anunţat. 

— Sunt, doamnă, cum nu se poate mai fericit că mi se 
oferă prilejul de a vă vedea, zise Rudolf. Şi mă felicit de 
două ori că am norocul şi plăcerea de a te întâlni şi pe 
dumneata, scumpul meu Albert! Adăugă el întorcându-se 
spre marchiz şi strângându-i cu căldură mâna. 

— Într-adevăr, monseniore, e multă vreme de când nu mi 
s-a ivit ocazia de a vă prezenta omagiile mele. 

— Şi a cui e vina, domnule invizibil? Ultima oară, când 
doamna marchiză mi-a făcut cinstea de a mă primi şi am 
întrebat de dumneata, erai absent. lată, mai mult de trei 
săptămâni de când m-ai uitat; şi e foarte rău din partea 
dumitale... 

— Fiţi fără milă, monseniore, interveni  surâzând 
Clemence. Domnul d'Harville este cu atât mai vinovat cu 
cât resimte pentru  alteţa-voastră cel mai adânc 
devotament, lucru de care neglijenţa sa ar putea face să vă 
îndoiţi. 

— Ei bine, doamnă, sunt destul de vanitos ca, orice ar 
face domnul d'Harville să-mi fie cu neputinţă să mă 
îndoiesc de afecțiunea sa; dar n-ar fi trebuit să spun asta... 
înseamnă să-l încurajez în aparenta lui indiferenţă. 

— Credeţi-mă,  monseniore, că unele împrejurări 
neprevăzute sunt singurele care m-au împiedicat să profit 
mai des de bunătatea alteţei-voastre pentru mine. 

— Între noi, scumpul meu Albert, îmi pari cam rezervat 
în prietenie; fiind sigur că-mi eşti drag, nu ţii prea mult să 
dai sau să primeşti dovezi de ataşament. 

Printr-o încălcare a legilor etichetei şi spre uşoara 
neplăcere a marchizei, intră un valet aducând o scrisoare 


- 612 - 


- Eugen Sue - 


pentru domnul d'Harville. 

Era denunţul anonim al Sarei, care-l învinuia pe prinţ că 
este amantul Clemencei. 

Marchizul din deferenţă faţă de Rudolf respinse cu mâna 
tăviţa de argint prezentată de servitor şi zise cu jumătate 
voce: 

— Mai târziu... mai târziu. 

— Dar, dragă Albert, interveni Rudolf cu cea mai 
afectuoasă intonaţie, ce rost are asemenea politeţe faţă de 
mine? 

— Monseniore... 

— Cu permisiunea doamnei d'Harville insist... citeşte 
scrisoarea... 

— Vă asigur monseniore că nu e nicio grabă... 

— Încă o dată. Albert, citeşte această scrisoare! 

— Dar... monseniore... 

— Te rog... insist... 

— Dacă alteţa-voastră o cere... consimţi marchizul luând 
scrisoarea... 

— Bineînţeles că cer să mă tratezi ca pe un prieten. 

Apoi, întorcându-se spre marchiză, în timp ce domnul 
d'Harville rupea plicul fatalei scrisori, al cărei conţinut 
Rudolf nu avea de unde să-l cunoască, prinţul adăugând 
surâzând: 

— Ce succes pentru dumneavoastră, doamnă, că izbutiţi 
întotdeauna să faceţi să cedeze această voinţă atât de 
îndărătnică! 

Domnul d'Harville se apropie de unul din candelabrele 
de pe cămin şi deschise scrisoarea Sarei. 


SFÂRŞITUL VOL. 1 


CUPRINS 


Partea întâi... eee ee eee ee ee eee ee eee ee eee aeaen aaa 4 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Capitolul 1 - TAVERNA 4 

Capitolul 2 - PEZEVENGHEA 11 

Capitolul 3 - POVESTEA GURISTEI22 
Capitolul 4 - POVESTEA CUŢITARULUI 38 
Capitolul 5 - ARESTAREA 48 

Capitolul 6 - TOM ŞI SARAH 56 

Capitolul 7 - PUNGA SAU VIAŢA 63 
Capitolul 8 - PREUMBLAREA 67 

Capitolul 9 - SURPRIZA 77 

Capitolul 10 - FERMA 85 

Capitolul 11 - DORINŢELE 92 

Capitolul 12 - FERMA 97 

Capitolul 13 - MURPH ŞI RUDOLF 100 
Capitolul 14 - DESPĂRŢIREA 110 

Capitolul 15 - ÎNTÂLNIREA 120 

Capitolul 16 - PREGĂTIRILE 133 

Capitolul 17 - „INIMA SÂNGERÂNDĂ“ 139 
Capitolul 18 - CAVOUL 145 

Capitolul 19 - INFIRMIERUL 149 

Capitolul 20 - POVESTEA CUŢITARULUI 155 
Capitolul 21 - PEDEAPSA 166 


Partea a doüa. eurei ta sa a d a tal iul to cette că 182 
Capitolul 1 - ÎN ORĂŞELUL L/ÎLE-ADAM 182 


Capitolul 2 - RĂSPLATA 188 

Capitolul 3 - PLECAREA 199 

Capitolul 4- CERCETĂRI 203 

Capitolul 5 - MARCHIZUL D'HARVILLE 216 

Capitolul 6 - POVESTEA LUI DAVID ŞI A CECILYEI 224 
Capitolul 7 - O CASĂ DIN STRADA TEMPLULUI 232 
Capitolul 8 - CELE TREI ETAJE 246 


- 614 - 


- Eugen Sue - 


Capitolul 9 - DOMNUL PIPELET 256 

Capitolul 10 - CELE PATRU CATURI 266 
Capitolul 11 - TOM ŞI SARAH 276 

Capitolul 12 - SIR WALTER MURPH ŞI ABATELE 
POLIDORI 283 

Capitolul 13 - PRIMA DRAGOSTE 292 

Capitolul 14 - BALUL 300 

Capitolul 15 - GRĂDINA DE IARNĂ 304 

Capitolul 16 - ÎNTÂLNIREA 307 

Capitolul 17 - UN ÎNGER 315 


Partea d LEE IE ceace sa ia utili oi asasinii ad dida E 
Capitolul 1 - PÂNDA 323 

Capitolul 2 - ÎNTÂLNIREA 329 

Capitolul 3 - CINA 331 

Capitolul 4 - O FERMĂ MODEL 340 
Capitolul 5 - NOAPTEA 350 

Capitolul 6 - SCRISOAREA 361 

Capitolul 7 - RECUNOAŞTEREA 365 
Capitolul 8 - LĂPTĂREASA 373 

Capitolul 9 - MÂNGÂIERI 385 

Capitolul 10 - REFLECŢII 388 

Capitolul 11 - DRUMUL DESFUNDAT 391 
Capitolul 12 - CLEMENCE D'HARVILLE 396 
Capitolul 13 - MĂRTURISIRILE 402 
Capitolul 14 - CARITATEA 430 

Capitolul 15 - SĂRĂCIE 443 

Capitolul 16 - DATORIA 452 

Capitolul 17 - SENTINŢA 464 


Partea a patra PRIORITAR PR 
Capitolul 1 - LUIZA 471 


- 615- 


- Misterele Parisului vol.1 - 


Capitolul 2 - RIGOLETTE 482 

Capitolul 3 - VECIN ŞI VECINĂ 495 
Capitolul 4 - BUGETUL RIGOLETTEI 504 
Capitolul 5 - BAZARUL „LE TEMPLE“ 518 
Capitolul 6 - DESCOPERIREA 528 
Capitolul 7 - ARESTAREA 534 

Capitolul 8 - MĂRTURISIREA543 

Capitolul 9 - CRIMA 555 

Capitolul 10 - CONVORBIREA 563 
Capitolul 11 - NEBUNIA 571 

Capitolul 12 - BIROUL DE NOTARIAT 574 
Capitolul 13 - DOMNUL DE SAINT-RÉMY 
Capitolul 14 - TESTAMENTUL 593 
Capitolul 15 - CONTESSA MAC-GRÉGOR 
Capitolul 16 - DOAMNA DE LUCENAY 606 
Capitolul 14 - DENUNŢUL 615 


- 616 - 


Eugene Sue 
1804 — 1857 


Cărțile lui Eugene Sue, mai ales cele care 
i-au creat renumele şi-l reprezintă cel mai 
bine, cu defectele şi cu calitățile sale, roma- 
nele Misterele Parisului şi Jidovul rătăcitor, 
au lansat o modă ale cărei urmări sunt încă 
greu de cuprins. 


Fără ele n-am fi avut nici Mizerabilu lui 
Victor Hugo, nici literatura lui Zola şi nici, 
probabil, pe Dostoievski, sub zodia căruia 
stă o importantă parte a prozei moderne.